Apollonios Din Rhodos — Argonauticele

Apollonios Din Rhodos 


Argonauticele 


Regele Pelias aflase printr-o prezicere că în viitor îl aşteaptă 
cumplita soartă de a pieri ucis de acela pe care îl va vedea în 
mijlocul poporului avârd o singură sanda. N-a trecut multă 
vreme de la primirea acestui oracol şi iată că lason, păşind de-a 
latul râului Anauros6, umflat de ploi, a reuşit să-şi smulgă din 
mâl doar o sanda, iar cealaltă a rămas pe fundul apei, pradă 
puhoiului. Astfel a venit degrabă la Pelias, ca să ia parte la 
ospăţul dat de acesta în cinstea tatălui său Poseidon? şi a altor 
zei, fără să-l pese de Pelasgica Hera 8. Văzându-l pe lason, 
regele şi-a adus aminte de prezicere şi l-a însărcinat să plece 
într-o expediţie pândită de multe primejdii, pentru ca pe mare 
sau printre seminţiile străine, să piardă putinţa de a se întoarce. 


Corabia vestesc aezii care-au trăit odinioară Chiar dac-a făurit-o 
Argos, mereu l-a îndrumat Atena. Acum voi spune cum se 
cheamă şi din ce neam se trag eroii,. Pe-ntinsa mare câte 
drumuri au colindat şi ce măreţe Isprăvi au făptuit. O, Muze, daţi 
aripi cântecului meu! 


S-au adunat atâţia ca să-l ajute pe Aisonide10 cu vorba şi cu 
fapta! Vecinii numeau pe toţi aceşti eroi Minyeni, întrucât cei 
mai mulţi şi cei mai de seamă se lăudau că descind din sângele 
fiicelor lui Minyas u, ca dealtfel şi lason însuşi, a cărui mamă, 
Alcimede, fusese adusă pe lume de Clymena, copila lui Minyas. 


După ce slujitorii pregătiră toate lucrurile cu care sânt înzestrate 
pe dinăuntru corăbiile, atunci când nevoia îi mână pe oameni să 
ia calea mării, eroii străbătură cetatea, îndreptându-se spre 
vasul lor, acolo unde limanul este cunoscut sub numele de 
Pagasail2 din Magnezia. De pretutindeni alerga înaintea lor o 
mare mulţime de oameni. lar în mijlocul acestora, ei străluceau 


ca stelele printre nori. Oricine îi vedea trecând zoriţi şi gătiţi cu 
arme, îşi zicea: 


“Stăpâne Zeus, ce are de gând Pelias? Încotro trimite departe 
de hotarele întregii ţări acheene13 această ceată de viteji? 
Negreşit că, datorită lor, pustiitorul foc va nimici palatul lui 
Aietes14 în ziua când el se va împotrivi să le dea fără a crâcni 
Lâna de aur. Dar acum nu pot fi scutiţi de lunga călătorie şi 
multe greutăţi au de întâmpinat cei care pleacă!” 


Aşa îşi ziceau ici-colo unii orăşeni; la rândul lor, femeile îşi 
ridicau mâinile spre cer şi prin nenumărate rugi cereau să li se 
hărăzească eroilor o întoarcere după voia inimii lor. Şi, cu lacrimi 
în ochi, una spunea celeilalte: „Şi-asupra ta, o, Alcimede, târziu 
de tot s-a abătut năpasta şi de fericire n-avut-ai parte pân-la 
capăt. 


La fel de tristă-l şi ursita lui lason! Ar fi fost mai bine ca-nfăşurat 
în giulgiul morţii, să fi zăcut întins sub glie mai înainte ca să afle 
de expediţia cumplită! 


De-ar fi înghiţit talazul negru pe Frixos cu berbecul lui când a 
pierit fecioara Helle15! Dar iată că grai omenesc a căpătat jivina 
crudă spre a pricinui apoi şi griji şi supărări o mie nefericitei 
Alcimede!” 


Aşa îşi vorbeau femeile în ajunul plecării eroilor. În casă slujitorii 
şi slujitoarele se adunaseră în număr mare; năpădită de griji, 
mama amuţise şi de-o adâncă durere era stăpânit fiecare; 
împreună cu ei, sub necruţătoarea povară a bătrâneţii, plângea 
şi tatăl, al cărui trup se întipărise în învelitoarea patului. Atunci 
lason căută să le aline supărarea prin cuvinte de îmbărbătare şi 
porunci slujitorilor să i se aducă armele de luptă, iar aceştia 
făcură întocmai, tăcuţi şi cu capetele plecate. Între timp, mama 
^ îşi aruncă braţele după gâtul fiului ei, aninându-se de dânsul şi 
vărsă  şiroaie de lacrimi aidoma copilei ce pe furiş îşi 
îmbrăţişează cu înfocare doica încărunţită şi plânge în hohote, 
căci nu mai are pe nimeni care să-l poarte de grijă şi duce o 
viaţă grea sub jugul unei mame vitrege, fiind şi deunăzi oropsită 
de nenu-măratele-l ocări; se tânguie sărmana şi îşi simte în piept 


inima apăsată de amărăciunea de a nu i se îngădui să bocească 
atât cât ar vrea ea tot aşa lăcrima necontenit Alcimede când îşi 
cuprindea feciorul şi cu tristeţe în glas cuvântă astfel: „Mai bine 
mi-aş fi dat duhul şi aş fi uitat de griji în ziua când, biata de 
mine, l-am auzit pe craiul Pelias rostindu-şi crâncena poruncă! 
Atunci aş fi fost pusă în mormânt de mâinile tale dragi, fiul meu. 
Era singurul dar pe care îl mai aşteptam de la tine, căci încolo 
mă simt pe deplin răsplătită pentru osteneala pe care mi-am 
dat-o, crescându-te. lată însă că eu, până deunăzi preamărită 
mai mult decât celelalte femei, mă văd părăsită ca o sclavă în 
palatul meu pustiu, stingându-mă în chip jalnic de dorul tău, cel 
care înainte vreme mi-a adus atâta cinste şi faimă şi totodată cel 
pentru care mi-am dezlegat cingătoarea de fecioară odată 
pentru totdeauna, fiindcă Eileithyia16 nu mi-a sortit să am parte 
de naşteri mai multe. Vai mie, vai! Nici măcar în vis nu mi-aş fi 
închipuit că fuga lui Frixos îmi va pricinui nenorocirea asta!” 


Aşa se tânguia, gemând întruna, iar slujnicele, strânse în jurul ei, 
boceau deopotrivă. Mângâind-o cu vorbe drăgăstoase, lason îi 
spuse: „Nu căuta cu orice preţ să sădeşti în pieptul meu o 
tristeţe fără leac, mamă, deoarece lacrimile tale nu mă vor 
apăra de năpastă, ci doar vor spori numărul durerilor tale. 
Neaşteptate X sânt nenorocirile pe care zeii le trimit oamenilor. 
Cată să te-mpaci * cu soarta ce ţi-a fost hărăzită, oricât de 
abătută ai fi. Aibi încredere în alianţa noastrăcu Atena şi în 
oracole, căci Phebus ne -atrimis prielnice răspunsuri şi, în stirşit, 
în sprijinul pe care mi-l vor da erou. Kâmn acasă liniştită, 
împreună cu slujnicele tale, ca să nu devii o piază reapentru 
corabie. Mă vor însoţi până în port gto7Psf”ffiiŢ” 


Zicând acestea, el însuşi se grăbi să iasă din casă. Precum. 
Păşeşte Apollon dincolo de pragul templului său plin de, 
miresme diiLdiyinul Delos sau din Claros1/, sau din Pytho, ^au 
dir întin” Licie, Pg_gigluj_ nului Xantos 18 aşa trecea şi lason prin 
mulţimea oamenilor din popor şi iată că se auzi un strigăt, cu 
toţii căutând să-l îmbărbăteze deopotrivă. Cu el se întâlni 
bătrâna lfias, preoteasa Artemidei care ocrotea cetatea şi ea nu 
se sfii să-l sărute mâna dreaptă; oricât de mult ţinea să-l 
grăiască, dânsa nu mai apucă să-l spună nici o vorbă, din pricina 


mulţimii grăbite şi fiindcă era înaintată în vârstă, fu lăsată în 
urmă de cei tineri, aşa că lason o depăşi, îndepărtându-se. 


După ce părăsi pietruitele străzi ale oraşului, ajunse la ţărmul 
Pagasidei, unde fu primit de soţii lui de drum, care-l aşteptau 
laolaltă în preajma corăbiei Argo. Apropiindu-se de ea, se opri, 
iar eroii se adunară în faţa lui. Tocmai atunci îi zăriră pe Argos şi 
pe Acast, care veneau dinspre cetate în goană şi mult se mai 
minunară când îi văzură cum îşi dădeau toată osteneala să 
încalce porunca lui Pelias 19. Argos, fiul lui Arestor, avea pe 
spinare o piele de taur cu părul negru şi aceasta îi ajungea până 
la glezne; celălalt purta o frumoasă mantie dublă pe care i-o 
dăruise sora lui, Pelopeea. lason se feri să-l descoasă pe fiecare 
în parte şi îi pofti pe toţi să stea jos, pentru a lua parte la 
întrunire. Ei se aşezară pe sulurile de pânză şi chiar pe catargul 
întins pe pământ. Lor le grăi cu însufleţire fiul lui Aison: „Toate 
lucrurile cu care îndeobşte sânt înzestrate corăbiile se află la 
locul cuvenit şi aşteaptă, gata de plecare, aşa că, în această 
privinţă, nu avem nici o pricină de a întârzia pornirea noastră în 
larg, de îndată ce va sufla vântul prielnic. Dar, dragii mei, 
împreună ne vom întoarce în Hellada şi împreună ne vom croi un 
drum spre ţara lui Aietes; fără să vă pese de nimic, pe cel mai 
bun dintre voi alegeţi-l acum drept conducătorul vostru, care se 
va îngriji de toate şi va hotărî dacă printre străini vom prefera 
războiul sau pacea!” 


Aşa glăsui lason. Tinerii se întoarseră spre neînfricatul Heracle, 
care stătea în mijlocul lor şi toţi într-un glas îi cerură să le fie 
conducător; dar el, rămânând la locul său, îşi ridică braţul drept 
şi zise: „Nimeni să nu-mi atribuie această cinste. Nu voi consimţi 
şi nici nu voi îngădui cuiva să fie de altă părere. Cel ce ne-a 
adunat aici să stea în fruntea cetei noastre!” 


Acestea fură mărinimoasele-l cuvinte şi toţi încuviinţară porunca 
lui Heracle. Atunci se ridică în picioare războinicul lason, nespus 
de bucuros şi cuvântă astfel eroilor dornici să-l asculte: „De 
vreme ce mi-aţi încredinţat mie grija gloriei voastre, n-a mai 
rămas nimic care ar putea întârzia, ca până deunăzi, plecarea 
noastră. Acum să-l înduplecăm pe Apollon prin jertfe, pregătind 


degrabă un ospăț. Şi până vor veni slujitorii mei, supraveghetorii 
staulelor care au datoria de a mâna încoace doi tauri aleşi cu 
grijă din cireada, să împingem între timp corabia în mare şi, 
punând la locul lor toate sculele ei, să tragem la sorţi băncile, 
una după alta. De asemeni să înălţăm pe țărm un altar închinat 
Ocrotitorului celor ce urcă pe punte20, Apollon, care prin 
oracolul său a făgăduit că mă va îndruma, călăuzindu-mă pe 
căile mării, dacă voi începe prin a-l aduce jertfe, înainte de 
îndeplinirea poruncii regeşti”. 


Aşa glăsui el, fiind cel dintâicarese aşternu la treabă; ceilalţi se 
sculară şi îi urmară exemplul. Îşi îngrămădiră veşmintele pe o 
netedă stâncă a țărmului, la care noianul nu ajungea cu valurile 
sale şi numai talazul furtunii o spăla uneori. Întâi şi-ntâi, potrivit 
sfatului lui Argos, legară zdravăn corabia cu un odgon ale cărui 
fire erau bine răsucite înăuntru, întinzându-l şi pe-o latură şi pe 
alta, pentru ca scândurile să stea strâns ţintuite de piroanele lor 
şi să poată face faţă potrivniciei valurilor dezlănţuite, îndată 
după aceea săpară de la proră şi până la mare un şanţ lat, deo 
seamă cu locul pe care-l ocupa corabia, pentru ca ea să-l poată 
străbate, împinsă de braţele lor. Pe măsură ce înaintau, săpau 
mai adânc, dedesubtul carenei, iar în jgheabul acela aşezau 
bârne netezite cu grijă. Mai apoi înclinară corabia peste primele 
bârne, astfel încât ea să lunece încet-încet pe deasupra lor. Pe 
am-bele-l laturi întoarseră vâslele cu josul în sus, legând 
capetele lor ieşite în afară de piroanele care le susțineau; 
împărţiţi în două cete, se aşezară în stânga şi în dreapta 
corăbiei, împingând-o deopotrivă cu braţele. Atunci Tiphys se sui 
pe corabie, spre a-l îndemna pe tineri să se opintească la 
momentul potrivit. Straşnic răsună strigătul său de îmbărbătare; 
încleştându-şi nu-maidecât puterile, cu un singur brânci voinicii 
urniră corabia din locul unde zăcea înţepenită. Îşi proptiseră 
picioarele în pământ şi împingeau din răsputeri, iar Pelionicazi 
Argo se deplasa repede, în timp ce ei o îmbrânceau de-o parte şi 
de altO., scoțând strigăte. Sub carena cea grea, bârnele 
gemeau strivite şi din ele se înălța un fum negru, datorită 
greutăţii prea mari; în sfârşit, corabia lunecă în mare. Trăgând 
iute de odgoane, tinerii o împiedicară să se depărteze prea mult. 
De-o parte şi de alta potriviră văslele în inelele lor, înălţară 


catargul şi pânzele cu țesătură măiastră şi aduseră merindele 
pentru drum. 


După ce le-au pus la cale pe toate cu multă pricepere, mai întâi 
şi-au tras la sorţi locul pe banca vâslaşilor, pe fiecare urmând să 
stea câte doi oameni. Banca din mijloc i-a revenit lui Heracle şi, 
aparte de ceilalţi eroi, lui Ancaeus, cel care locuia în cetatea 
Tegea22. Doar ei amândoi au avut parte de banca din mijloc, 
fără să se mai tragă la sorţi; cu deplinul consimţământ al 
tuturor, Tiphys a primit sarcina de a mânui cârma corăbiei cu 
carenă frumoasă. Mai apoi au rostogolit pietre până la malul 
mării, unde au înălţat un altar închinat lui Apollon supranumit 
Ocrotitorul Limanurilor şi al Celor ce urcă pe punte23. 


Fără zăbavă au pus pe altar crengi de măslin uscat. Între timp 
boarii lui Aisonide despărţiseră de turmă doi juncani, pe care îi 
mânau din urmă. Cei mai tineri dintre soţii de drum îi târâră în 
preajma altarului, iar ceilalţi pregătiră apa purificatoare24 şi 
orzul sacru. Apoi lason rosti următoarea rugă, invo-cându-l pe 
părintescul Apollon: „Dă-mi ascultare, o, rege ce sălăşluieşti în 
Pagasai şi în cetatea Aisonia, purtând numele tatălui meu! Când 
am întrebat oracolul din Pytho, mi-ai făgăduit că-mi dezvălui 
felul cum va decurge călătoria pe mare, căci tu eşti 
propovăduitorul acestei expediţii. Călăuzeşte dar corabia cu 
teferii mei soţi până la ţintă şi fă-l să se întoarcă nevătămaţi în 
Hellada. În viitor îţi vom jertfi tot atâţia tauri falnici câţi oameni 
se vor fi întors acasă cu bine, şi-ţi vom trimite numeroase alte 
ofrande şi la Pytho şi în Ortygia25. Acum însă, Zeu ce săgetezi 
departe, primeşte de la noi jertfa de faţă, prima pe care ţi-o 
închinăm pentru corabia Argo, drept răsplată pentru călătoria 
noastră. Fie, o, rege, ca eu să dezleg într-un ceas bun funia, 
potrivit sfatului tău. S-adie prielnica boare, ca să putem străbate 
marea, bucurându-ne de vreme frumoasă!” 


Aşa cuvântă el şi, în timp ce se ruga, împrăştie boabe de orz 
sacru. În vederea jertfirii juncanilor, şi-au pus cingătoare voinicul 
Ancaeus şi Heracle. Cu o lovitură de măciucă în creştetul 
capului, aproape de frunte, ultimul îşi dobori repede victima, 
care rămase întinsă la pământ. Cu securea de aramă Ancaeus 


izbi grumazul lat al celuilalt juncan, îi tăie puternicele tendoane 
şi, căzând în faţă, animalul se nărui pe coarnele sale amândouă. 
Soții de drum înjunghiară degrabă vitele, le jupuiră, le 
spintecară, le retezară buturile hărăzite jertfei şi toate aceste 
bucăţi, înfăşurate în belşug de grăsime, au fost arse pe lemne 
despicate cu grijă. lason turnă apoi libaţii de vin curat. Tare se 
mai bucură ldmon când văzu că, ţâşnind de pretutindeni, flacăra 
jertfei era strălucitoare şi că fumul propice se înălța în rotocoale 
roşietice. Numai-decât, fără a şovăi, el tălmăci astfel gândul 
fiului Latonei: „Prin voia zeilor şi a ursitei, voi vă veţi întoarce 
acasă, adu-când Lâna de aur, dar până atunci, atât la ducere, 
cât şi la întoarcere, veţi avea parte de nenumărate încercări 
grele. Eu însă, prin silnică menire a unei zeități, sânt hărăzit să 
mor undeva departe, pe întinsul pământ al Asiei26. Funestul 
zbor al păsărilor m-a făcut să ştiu dinainte ce soartă mă 
aşteaptă şi totuşi, eu îmi părăsesc patria cu ajutorul acestei 
corăbii, pentru ca, plecat de aici, să las în urma mea un nume 
glorios”. 


Aşa grăi el; auzindu-l prorocirea, tinerii se bucurară că se vor 
întoarce cu bine, dar ursita lui Idmon îi întrista nespus. La ceasul 
în care soarele a trecut binişor de statornica culme a amiezii iar 
piscurile au şi început să-şi arunce umbra asupra ogoarelor, căci 
astrul zilei coboară de-acum spre cernita-nserare, atunci toţi 
tinerii aşternură pe nisip un strat gros de frunze uscate de-a 
lungul țărmului mării înspumate şi se întinseră unul lângă altul. 
Aveau în faţa lor bucate din belşug şi vin dulce pe care 
paharnicii îl turnau din ulcioare. Stăteau voioşi la taifas, aşa cum 
fac cei mai mulţi tineri care petrec şi glumesc la un ospăț stropit 
cu vin, păzindu-se de nesăbuinţa cu urmări neplăcute. 


Totuşi lason, năpădit de griji, cugeta la toate primejdiile care-l 
pândeau şi avea înfăţişarea unui om abătut. Bănuind ce-l 
frământă, Idas îl dojeni cu glas tare: „Ce gând îţi dă mereu 
târcoale, Aisonide? Descarcă-ţi sufletul în faţa tuturor. Simţi cum 
te năpădeşte şi te subjugă teama ce tulbură pe oamenii şubrezi? 
lau ca martor zburătoarea suliță prin care-n luptă dobândesc o 
faimă fără de pereche, căci nici în Zeus nu aflu sprijin precum 
găsesc în arma mea: nu vă adastă jalnica năpastă, nici bătălia 


pierdută atâta timp cât vă-nsoţeşte Idas chiar dacă s-ar împotrivi 
şi-un zeu! lată ce sprijin îţi dau eu, cel ce soseşte din Arene27!” 


Aşa cuvântă el şi, apucând cu amândouă mâinile o cupă plină cu 
dulce vin neîndoit cu apă, o goli până la fund şi îşi stropi buzele 
şi barba neagră. Cu toţii strigară de-a valma, dar ldmon fu cel 
care îi grăi fără înconjur: „Smintitule! Asemenea nefaste gânduri 
vei fi avut şi până acum sau poate, spre pieirea ta, bând numai 
vin curat, îţi creşte inima în piept şi te îndeamnă să-l sfidezi pe 
zei? Astfel de vorbe trebuie să spui când vrei să-mbărbătezi un 
soţ de drum? Tu ai rostit cuvinte de-a dreptul nebuneşti. Zice-se 
că şi odinioară la fel tunau şi fulgerau în contra zeilor feciorii lui 
Aloeus28, cu care tu nici pe departe nu te asemuieşti în voinicie. 
Dar amândoi, cu toată puterea lor, au fost răpuşi de către 
Apollon cu-naripatele-l săgeți!” întocmai i-a zis Idmon. Idas, fiul 
lui Afareus29, râse în hohote şi, aruncându-l priviri piezişe, 
răspunse batjocoritor: „Pe loc rosteşte-o profeție de-a ta şi 
prevesteşte-acum Că-mi pregătesc şi mie zeii acelaşi trist sfârşit 
de care Avură parte Aloizii, prin însăşi tatăl tău, Apollon! Dar 
îngrijeşte-te ca astăzi să scapi din mâna mea întreg Când se va 
dovedi că toată prezicerea e vorbă goală!” îl ocăra plin de 
mânie; şi cearta lor ar fi ajuns Mult prea departe dacă soţii nu-l 
dojeneau, strigând la ei Şi nu i-ar fi oprit chiar lason. Atunci 
Orfeu cu mâna stingă râşi ridică îndată lira spre-a intona Cintare 
nouă. Cântând, le spuse cum pământul şi cerul şi noianul mării 
Au fost odată strâns unite, şi-aveau aceeaşi formă toate, Apoi 
cumplita dezbinare le-a despărţit pe fiecare; Le-nfăţişă cum sus, 
pe boltă, şi-au dobândit etern făgaş Puzderia de constelații şi 
luna şi slăvitul soare Şi cum se înălţară munţii şi se născură 
repezi fluvii Cu nimfele şi-ntreg alaiul făpturilor ce umplu glia. 
Cântă apoi cum prima oară domniră peste-Olympul nins Şi 
Ophion30 şi Eurynome, copila marelui Okeanos, Cum el fu 
alungat de Cronos, învins de braţul său în luptă, lar ea de Rheea, 
şi-mpreună căzură-n valul lui Okeanos. Aceşti regi noi domniră 
peste preafericiţii zei, Titanii, Cât Zeus era un prunc şi încă avea 
o minte de copil, Trăind în peştera Dictee31. Ciclopii zămisliţi de 
Glie Nu-l înzestrau pe-atunci cu arme şi fulgerul şi trăsnetul Şi 
tunetul: Zeus prin acestea a dobândit atâta faimă! 


Au amuţit deodată lira şi glăsuirea lui divină. Deşi tăcea, eroii 
totuşi nesăţios cătau la dânsul, îşi întindeau şi-acuma capul, 
ciulind urechile cu toţii, înmărmuriţi: atâta vrajă stârnise cântul 
lui Orfeu. 


În sfârşit, libaţiile închinate lui Zeus fiind amestecate după cum 
cerea datina, ei le vărsară peste limbile victimelor, cuprinse de 
flăcări, apoi în timpul nopţii se încredinţară somnului. 


Când însă luminoasa Auroră, privi cu ochii ei strălucitori falnicele 
piscuri ale Pelionului iar paşnicele ţărmuri fură scăldate de 
valurile mării stârnite de vânt, atunci se trezi Tiphys şi de îndată 
îşi îndemnă soţii de drum să se suie în corabie şi să aşeze 
vâslele la locul lor. Straşnic a vuit atunci limanul Pagasai şi însăşi 
Pelionica Argo, nerăbdătoare să pornească în larg. Căci 
înlăuntrul ei fusese împlântat un trunchi sfânt de stejar adus din 
Dodona32, pe care Atena îl potrivise la jumătatea carenei. Vitejii 
se îndreptară spre bănci, unul după altul, cum se înţelese-seră 
dinainte, pentru ca fiecare să vâslească de la locul său şi se 
aşezară în ordine, având alături armele. Pe banca din mijloc se 
statorniciră Ancaeus şi atât de puternicul Heracle, care îşi puse 
măciuca lângă el; sub paşii lui, corabia se afundă şi mai mult în 
apă. De-acum funiile erau trase pe punte, se turnau în mare 
libaţii de vin, atunci când lason, cu ochii plini de lacrimi, îşi 
întoarse privirea de la pământul strămoşesc. 


Aidoma”“ţinerilor care, 1jţ_Pjtho, în Ortygia sau în preajma ^pgk 
«uLuijS5in”s33”au_ojânduit un dans'in cinstea lui Apollon şi, 
după cântecul lăutei, bat-pământul în cadență cu ţâlgile Tor~ 
sprintene tot aşa şi ei,. În. Sunetul lirei lui Orfeu, izbeau cu 
vâslele- năvalnicul talaz, spulberându-l cu vuiet mare; intre 
tâmp-d”e-u parte şi de alta spuma ţâşnea din întunecata 
-mare7 ce se tânguia amarnic din pricina puternicelor lovituri 
ale voinicilor văslaşi. Şi în lumina soarelui armele corăbiei care 
pleca se învederau ca flăcările; necontenit în urma ei rămâneau 
lungi dâre de spumă asemenea cărărilor ce străbat un câmp 
verde. În ziua aceea din slava cerului toţi zeii priviră corabia şi 
stirpea ei de viteji semizei, pe atunci cei mai destoinici năieri 
care cutreierau noianul. Sus, pe cele mai semeţe piscuri ale 


Pelionului, nimfele rămăseseră încremenite, zărind înfăptuirea 
Atenei ltonia.34 şi pe eroii care puneau în mişcare vâslele cu 
braţele lor. Tocmai de pe cel mai înalt vârf de munte cobori până 
la malul mării Chiron, fiul Philyrei35: alba spumă a valurilor 
spulberate îi scălda picioarele iar el îi îmbărbăta, făcându-le 
nenumărate semne cu mâna lui voinică şi ura celor care porneau 
la drum să se întoarcă teferi acasă. Alături se afla soţia lui36 
care, ţinându-l în braţe pe Ahile, pruncul lui Peleu, îl arăta tatălui 
său drag. 


Dar când părăsiră arcuitul liman, mulţumită chibzuinţei şi 
dibăciei prevăzătorului Tiphys, fiul lui Agnias, care mânuia cu 
iscusinţă lustruita cârmă, spre a conduce în siguranţă corabia, 
aşezară în sfârşit uriaşul catarg în lăcaşul său din bârna 
transversală, legându-l cu funii întinse de-o parte şi de alta. Apoi 
des-făşurară pânzele, după ce le traseră în partea de sus a 
catargului şi vântul se năpusti asupra lor şuierând. Frânghiile 
erau deja prinse ici şi colo de punte prin verigi poleite când 
trecură netulburaţi dincolo de promontoriul Tiseu37. Atunci, 
acompaniat de liră, fiul lui Oiagru38 intona un armonios imn 
închinat Protectoarei corăbiilor, Artemis, care veghea asupra 
piscurilor din preajma mării aceleia şi totodată ocrotea pământul 
lolcosului. Şi iată că, zburdând deasupra mării adânci, puzderii 
de peşti, cei mici de-a valma cu cei mari, îi urmau şi alaiul lor 
străbătea în salturi umedele cărări. Întocmai cum pe urmele 
rusticului stă-pân al turmei vin nenumărate mioare, care se 
întorc la stână, săturate de iarba păscută, iar păstorul păşeşte în 
frunte, gingaş modulând din răsunătorul său fluier un cântec 
ciobănesc tot astfel însoțeau şi peştii corabia minată necontenit 
de vântul ce sufla din ce în ce mai tare. Curând pieri în ceaţă 
patria Pelasgilor, bogată în lanuri de grâu şi năierii lăsară în 
urmă răzleţele stânci ale Pelionului, călătorind fără întrerupere... 


Toată ziua, ba chiar şi în timpul nopţii, suflă cu putere un vânt 
prielnic, umflând pânzele corăbiei. Odată cu primele raze ale 
soarelui, vântul se potoli şi numai după ce se folosiră de vâsle, 
Argonauţii sosiră în stâncoasa insulă a Sintienelor 40. 


Acolo toţi bărbaţii din neamul acela, căzând pradă furiei 
femeilor, fuseseră ucişi fără milă cu un an înainte. Căci soţii, 
care ajunseseră să-şi urască soțiile legitime, le părăsiseră, 
fiindcă o pătimaşă dragoste îi lega de sclavele pe care le 
aduseseră cu ei, după ce jefuiseră Tracia, situată faţă în faţă cu 
insula lor. Pe femeile din Lemnos le urmărea cu apriga-l mânie 
Cypris, întrucât de mult n-o mai cinstiseră cu ofrande. Nefericite 
fiinţe stăpânite de-o gelozie neistovită! Ele şi-au răpus nu numai 
soţii şi ibovnicele din aşternutul lor, ci şi întreaga suflare 
bărbătească, pentru ca mai târziu să nu aibă de tras ponoase de 
pe urma cumplitului măcel. Dintre toate, doar Hypsipyle l-a 
cruțat pe căruntul ei părinte Thoas, care fusese cârmuitorul 
norodului: îl puse într-o ladă încăpătoare, dându-l drumul să 
plutească pe mare, spre a scăpa cu fuga. ÎI traseră la mal 
pescarii din insula numită Oinoe (până atunci, dar după aceea s- 
a chemat Sicinos41, de la acel Sicinos pe care l-a născut nimfa 
Oinoe, una dintre naiade împărțind aşternutul cu Thoas). 


Să'ducă la păscut cirezile de vaci, să-şi pună platoşele de bronz 
sau să brăzdeze cu plugul ogoarele dătătoare de grâu păreau 
tuturor femeilor din Lemnos treburi mai uşoare decât muncile 
Atenei, cu care se îndeletniciseră mereu până atunci. Şi totuşi, 
adesea ele cercetau cu privirile întinderea mării, în-trebându-se 
cu groază-n suflet: Când vor veni tracii? De aceea, îndată ce 
zăriră în preajma insulei corabia Argo, care se apropia adusă de 
vâsle, cât ai bate din palme toate, înarmate ca nişte războinici 
adevăraţi, ieşiră de-a valma pe poarta Myrine, revăr-sându-se pe 
țărm aidoma Thyadelor42 ce se hrănesc cu carne crudă, căci ele 
credeau că sosiseră tracii. Le întovărăşea Hypsipyle, fiica lui 
Thoas, ce purta armele tatălui ei. Femeile, adine tulburate, 
amuţiseră: atât de mult le subjugase frica. 


Între timp, de la corabia lor eroii îl trimiseră pe Aithalides43, 
crainicul sprinten, căruia îi încredinţau grija soliilor şi sceptrul lui 
Hermes, tatăl său: acesta îl înzestrase cu o neştearsă ţinere de 
minte a tuturor lucrurilor. Nici chiar acum, când el s-a dus până 
la cumplitele vârtejuri ale Acheronului, uitarea nu s-a furişat în 
sufletul lui. Ori soarta a hotărât ca, printr-o necontenită 
schimbare, el să fie rând pe rând numărat când printre cei ce 


sălăşluiesc sub pământ, când printre oamenii care trăiesc sub 
lumina soarelui dar ce rost are să deapăn aici poveştile despre 
Aithalides? El a fost cel care, prin vorbele-l blânde, a înduplecat- 
o atunci pe Hypsipyle să-l primească pe noii veniţi: ziua asfinţea 
şi nu petreceau aici decât o noapte. Dar în dimineaţa următoare 
ei n-au putut dezlega parâmele căci bântuia vântul de 
miazănoapte 44. 


Între timp, femeile >din JLfmnos străbătură cetatea spre a 
merge la locul lor de adunare, căci Hypsipyle însăşi le chemase. 
Când se strânseră toate, regina le zise de îndată următoarele 
vorbe de îmbărbătare: „Supusele mele, haidem să trimitem 
bărbaţilor acelora binevenitele daruri care sânt îndeobşte luate 
pe o corabie, adică merinde şi vin dulce, îneât ei să rămână 
pururi în afara zidurilor noastre, pentru ca nu cumva, împinşi de 
nevoie, să vină aici şi, aflând tot adevărul despre noi, să 
ajungem astfel de pomină în lumea largă. Desigur, noi am 
înfăptuit o mare nelegiuire: ea nu va fi deloc pe placul lor, dacă 
vor auzi cum stau lucrurile. 


Aceasta este, până una alta, părerea mea. Dar dacă vreuna 
dintre voi are o propunere mai bună, să se scoale în picioare, 
căci pentru asta v-am poftit aici!” întocmai a vorbit şi s-a aşezat 
pe tronul de piatră al tatălui ei. Apoi s-a ridicat scumpa-l doică 
Polyxo: picioarele ei chircite de bătrâneţe îi tremurau şi, proptită 
într-un toiag, ardea de nerăbdare să ia cuvântul. Patru fete 
adăstau în preajma bătrânei, tuspatru fecioare şi cu plete bălaie. 
Stând în picioare în mijlocul adunării, căuta să-şi ţină capul 
deasupra spinării gârbovite şi grăi astfel: „Negreşit să trimitem 
darurile străinilor, cum doreşte Hyp-sipyle, fiindcă e mai bine să- 
| îndestulăm. Dar cum credeţi că ne vom putea bucura de viaţă 
dacă se va năpusti asupra noastră o oaste de-a tracilor sau 
oricare alt vrăjmaş, căci deseori oamenii au parte de asemenea 
surprize, ca, de pildă şi această ceată venită pe neaşteptate. 
Chiar dacă vreunul dintre preafericiţii zei va îndrepta spre alte 
meleaguri nenorocirea, ne pasc numeroase alte năpaste, mai 
mari chiar decât năvala duşmanilor. Când femeile vârstnice vor 
fi murit de mult iar voi, cele tinere, veţi fi ajuns în pragul 
bătrâneţii nesuferite, fără a avea copii, cum veţi trăi atunci, 


nefericitelor? Nu cumva în ogoarele cu brazde adânci boii voştri 
se vor înjuga singuri spre a desţeleni pârloagele, vor trage de la 
sine plugul ce spintecă glia şi degrabă, la sfârşitul anului, vă vor 
secera şi spicele? În ce mă priveşte, chiar dacă până acum 
Zeiţelor morţii45 le-a fost silă de mine, presimt că în anul care 
vine mă va înghiţi pământul şi, aşa cum cere datina, voi avea 
parte de cinstirile din urmă, înainte de a se apropia nenorocirea. 
Vouă, celor tinere, vă cer să chibzuiţi la toate acestea! Acum 
scăparea se află la doi paşi, dacă veţi încredința străinilor 
casele, toate averile noastre şi grija cârmuirii acestei cetăţi 
vestite!” 


Aşa a glăsuit bătrâna. Adunarea se umplu de freamăt, căci 
cuvântarea fusese pe placul ei. După Polyxo se ridică din nou 
Hypsipyle şi, drept răspuns, spuse la rândul ei: „Dacă planul 
acesta este pe placul tuturor, voi trimite de îndată o solie până 
la corabie.” 


Zicând acestea, se adresă astfel slujitoarei ce stătea în preajma 
ei: „Du-te, lfinoe şi pe bărbatul care conduce expediţia, oricine 
ar fi el, pofteşte-l până la palat, ca să-l pot dezvălui o fericită 
hotăiâre a obştei noastre. lar tovarăşilor lui spune-le că, dacă 
vor, pot veni în ţara şi cetatea noastră cu încredere şi ca nişte 
prieteni!” 


După rostirea acestor cuvinte, împrăştie adunarea şi se ridică, 
spre a se întoarce la palat. La rândul ei, lfinoe se duse la 
Minyeni. Aceştia o întrebară cu ce fel de gânduri vine la ei. 
Luând degrabă cuvântul, lfinoe răspunde deopotrivă tuturor 
întrebărilor lor: „Copila lui Thoas, Hypsipyle, m-a trimis la voi să 
poftesc la palat pe comandantul corăbiei, oricine ar fi el, ca să-l 
poată dezvălui o fericită hotărâre a obştei. lar voi, dacă vreţi, 
puteţi veni chiar acum în ţara şi cetatea noastră ca nişte 
prieteni!” întocmai a grăit şi vorbele ei de bun augur au plăcut 
tuturor. Şi-au închipuit că Thoas murise şi că Hypsipyle, unica lui 
odraslă, domnea în locul lui. Îl trimiseră înainte pe lason şi se 
pregătiră ei înşişi să-l urmeze. 


Slujindu-se de agrafe, eroul îşi prinse în dreptul umerilor dubla 
lui mantie purpurie, lucrare a zeiţei ltonia, pe care i-o dăruise 


jPalas atunci când pentru prima oară s-a înfiripat scheletul 
corăbiei Argo şi a arătat cum se măsoară grinzile cu ajutorul 
dreptarului. Mai lesne ai fi putut să-ţi arunci ochii asupra soarelui 
răsărind în zare decât să priveşti strălucitoarea mantie: la mijloc 
era roşie iar marginile ei aveau culoarea purpurei curate şi, în 
fiecare colţ, erau tesute, cu o neîntrecută măiestrie, nenumărate 
scene. 


— L6 


lason se îndreptă spre cetate asemenea astrului luminos pe care 
copilele, zăvorite în iatacurile noi-nouţe, îl zăresc înălţân-du-se 
deasupra caselor şi ochii lor sânt încântați de roşietică lui lumină 
pe bolta întunecată; se bucură şi gingaşa fecioară tânjind după 
tânărul plecat într-o călătorie prin ţări străine, peţitorul pentru 
care o păstrează părinţii ei, ca să-l fie soaţă legiuită întocmai ca 
astrul acela înainta eroul pe drumul ce ducea spre oraş. lar 
atunci când lason intră pe poarta cetăţii, fremătau în urma lui 
femeile bucuroase de un asemenea oaspete. Dar el, cu ochii 
aţintiţi spre pământ, păşi netulburat până ce ajunse la minunatul 
palat al Hypsipylei. La ivirea lui, slujitoarele deschiseră larg” 
porţile cu două canaturi, prevăzute cu tăblii iscusit lucrate. 
Atunci lfinoe se grăbi să-l conducă printr-o frumoasă sală şi-l 
pofti să se aşeze într-un jilţ nespus de strălucitor, chiar în faţa 
stăpânei sale. Aceasta îşi plecă ochii în faţa lui, iar obrajii 
feciorelnici i se rumeniră. Din cale-afară de sfioasă, izbuti totuşi 
să-l spună aceste cuvinte măgulitoare: „Străine, de ce adăstaţi 
fără rost, rămânând atâta vreme în afara zidurilor noastre? 
Dealtfel, cetatea nu este locuită de bărbaţi, care, înstrăinaţi de 
noi, s-au aciuat pe continent, în Tracia, plugărind acolo ogoarele 
darnice în grâu. Fără înconjur descriu toată păţania noastră, ca 
s-o cunoaşteţi bine şi voi. Pe vremea când tatăl meu Thoas 
domnea peste orăşenii de aici, oamenii noştri, părăsind insula 
Lemnos, de pe corăbiile lor s-au năpustit asupra tracilor care 
locuiesc pe ţărmul învecinat şi le-au jefuit sălaşele, iar în uriaşa 
pradă adusă cu ei erau şi multe fete. Se vădea astfel funesta 
mânie a zeiţei Cypris, care le-a sădit în piept o patimă smintită. 
Au început să-şi urască soțiile şi, cuprinşi de nebunie, le-au 
alungat din propriile lor case, primind în aşternut sclavele 


dobândite cu lăncile lor, nelegiuiţii! Noi am îndurat toate 
acestea, amăgindu-ne cu gândul că, până la urmă, le va veni 
mintea la loc. Dar răul fără leac sporea mereu de la o zi la alta. 
Fiii născuţi în căminul părintesc erau dispreţuiţi şi se prăsea o 
stirpe de copii din flori. Se ajunsese până acolo încât fetele 
nemăritate şi, împreună cu ele, mamele ca nişte văduve 
cutreierau oraşul, neluate în seamă de nimeni. Tatăl nu se 
sinchisea câtuşi de puţin de propria-l fiică, chiar dacă vedea 
cum, sub ochii lui, ea era sfârtecată de mâinile unei maştere 
nelegiuite. Fiii nu-şi mai apărau mamele de umilitoare jigniri, ca 
mai nainte şi nici fratele nu se mai îngrijea de sora lui cu tragere 
de inimă. În case, în iureşul dansului, în adunări şi în ospeţe, 
bărbaţii erau preocupaţi numai de tinerele sclave, până când un 
zeu ne-a insuflat nemaivăzutul curaj ca, la întoarcerea lor din 
Tracia, să nu-l mai primim între zidurile cetăţii pe bărbaţii noştri, 
urmând ca, fie să-şi recapete simţămintele lor fireşti, fie să plece 
aiurea împreună cu tinerele sclave. Atunci ei, cerându-ne să le 
dăm copiii, adică pe toţi băieţii care se aflau în oraş, s-au 
reîntors acolo unde locuiesc şi acum, în înzăpezitele câmpii ale 
Traciei. Aşadar, aici vă puteţi mişca în voie, ca şi cum aţi face 
parte din poporul nostru. lar tu, dacă te hotărăşti să rămâi şi 
dacă-ţi surâde, desigur că vei avea parte de toate onorurile 
tatălui meu, Thoas. Socot că nu te poţi plânge de acest pământ, 
căci el este mai rodnic decât al tuturor insulelor câte sânt în 
Marea Egee. Acum-4u-te şi, odată întors la corabie, repetă 
soţilor tăi de drum vorbele mele şi nu mai întârzia mult în afara 
cetăţii!” 


Aşa cuvântă regina, tăinuind faptul că bărbaţii fuseseră ucişi; la 
rân'dul lui, lason îi spuse următoarele: „Hypsipyle, binevenit 
este ajutorul pe care ni-l dai cu dragă inimă, de vreme ce noi 
avem nevoie de tine. Voi reveni în cetate după ce voi fi repetat 
întocmai în faţa soţilor mei toate vorbele tale. Dar atât domnia 
cât şi insula însăşi să rămână în grija ta. Nu le ocolesc pentru că 
le-aş dispreţui, dar grele lupte mă cheamă fără zăbavă!” 


După ce grăi astfel, îi atinse mâna dreaptă şi repede porni înapoi 
spre corabie. Nenumărate copile voioase zburdau pretutindeni în 
jurul lui, până ce eroul trecu de porţile cetăţii. Mai apoi ele 


veniră pe țărm cu carele lor repezi, aducând multe daruri de 
ospeţie, când lason apucase de-acum să repete întocmai soţilor 
săi vorbele Hypsipylei, prin care îi poftea în oraş. Fetele îi 
înduplecară lesne să vină ca oaspeţi în casele lor. Cypris le 
insuflase o dulce patimă, de dragul prevăzătorului Hefaistos, 
pentru ca şi în viitor insula Lemnos să fie locuită, reîntregindu-şi 
poporul47. lason se îndreptă spre regescul palat al Hypsipylei; 
ceilalţi merseră unde se nimeri fiecare, în afară de _ Heracle, căci 
el rămăsese de bună voie la corabie, împreună cu câţiva 
tovarăşi aleşi. Numaidecât oraşul, cuprins de desfătarea 
dansului şi a ospeţelor, se umplu de fumul grăsimilor arse pe 
altare. Mai presus de toţi nemuritorii, pe vestitul fiu al Herei şi 
pe Cypris însăşi căutară să-l îmbuneze prin cântece şi jertfe. 


Plecarea corăbiei în larg era mereu amânată de la o zi la alta. 
Multă vreme ar fi zăbovit ei acolo, trândăvind, dacă Heracle nu 
şi-ar fi strâns laolaltă tovarăşii, departe de ceata femeilor şi nu 
le-ar fi vorbit, mustrându-l cu asprime: „Netrebnicilor, oare 
suntem izgoniți din patrie fiindcă am vărsat sângele unei rude? 
Am venit încoace dornici de însurătoare, dispreţuind fetele din 
cetatea de baştină? Ne place atât de mult să locuim aici şi să 
arăm mănoasele ogoare din Lemnos? Nu vom dobândi nici o 
glorie din lunga convieţuire cu nişte femei străine de neamul 
nostru şi nici un zeu nu va răpi Lâna de aur, ca să ne-o dea de la 
sine, în schimbul rugilor noastre! Întoarcă-se fiecare la casa lui! 
El n-are decât să se lăfăie în patul Hypsipylei până ce va umple 
insula Lemnos cu copiii lui şi astfel se va bucura de-o mare 
faimă!” 


Aşa dojeni el ceata Argonauţilor: nimeni nu cuteză să-şi ridice 
ochii în faţa lui şi nici să sufle un cuvânt, ci, părăsind adunarea, 
ei se pregătiră să plece cât mai repede. Când aflară totul, 
femeile alergară în calea lor. Precum în jurul frumosului crin 
zumzăie albinele ce s-au revărsat din stânca unde îşi au stupul, 
în timp ce de jur împrejur pajiştea înrourată surâde iar ele culeg 
rodul dulce zburând ici-colo tot aşa înlăcrimatele femei roiau de 
zor în preajma bărbaţilor şi prin semne şi vorbe îşi arătau 
dragostea faţă de fiecare, cerând şi zeilor preafericiţi să facă 
astfel încât toţi să se întoarcă cu bine. La fel se ruga şi 


Hypsipyle, prinzând mâna lui Aisonide şi vărsa lacrimi, întristată 
de plecarea celui drag: „Du-te în lumea largă şi fie ca zeii să te 
readucă teafăr împreună cu tovarăşii tăi, purtând în braţe Lâna 
de aur râvnită de rege, precum îţi este voia şi plăcerea. Această 
insulă şi sceptrul tatălui meu vor fi ale tale dacă în viitor, după 
sosirea ta acasă, vei dori să mi te întorci aici. Lesne ai putea să 
aduci cu tine o mare mulţime de oameni din alte oraşe. Dar tu 
nu vei lua o astfel de hotărâre şi eu însumi presimt că nu va fi 
aşa. Totuşi şi în timpul călătoriei şi după reîntoarcerea ta, 
aminteşte-ţi de Hypsipyle! Spune-mi ce dorinţă mai ai şi eu ţi-o 
voi împlini cu dragă inimă, dacă zeii îmi vor dărui un copil48.” 


Adânc mişcat, fiul lui Aison îi răspunse astfel: „Hypsipyle, fie ca 
totul să se sfârşească cu bine, aşa cum vor zeii preafericiţi. Ar 
trebui să ai despre mine o părere mai bună, chiar dacă eu m-aş 
mulţumi să locuiesc în patria mea, cu învoirea lui Pelias. Rămâne 
ca zeii să mă scoată viu şi nevătămat din bătălii. Dar de nu-mi 
îngăduie ursita să mă întorc pe ţărmul Helladei din lunga mea 
călătorie iar tu vei aduce pe lume un băiat, când el va ajunge 
flăcău, trimite-l în Pelasgicul lolcos, ca să aline jalea tatălui şi a 
mamei mele, dacă îi va mai găsi în viaţă şi, în lipsa stăpânului, 
să fie scutul celor din casă!” 


Aşa a grăit lason şi s-a urcat în corabie cel dintâi; ceilalţi eroi i- 
au urmat pilda şi, după ce se aşezară la locul cuvenit, mâinile lor 
se încleştară pe vâsle. Argos slobozi parâma prinsă de o stâncă 
scăldată de valuri. Atunci Argonauţii bătură voiniceşte apa cu 
vâslele lor lungi. În fapt de seară, la îndemnul lui Orfeu, făcură 
un popas în insula Electrei49, fiica lui Atlas, pentru ca, primind 
tainicele oracole ale sfintelor ceremonii de iniţiere, să poată pluti 
pe mare într-o siguranţă deplină. Despre ele nu voi vorbi mai pe 
larg, dar salut insula şi zeitățile ce o locuiesc 50, stăpâne ale 
acestor mistere pe care nu este îngăduit să le cânţi! 


Se află în Propontida o insulă 52 cu ţărmuri înalte, nu departe de 
întinsul şi fertilul pământ frigian, tot atât de înclinată spre mare 
pe cât se îndreaptă spre uscat un istm scăldat de talazuri. 
Malurile ei, care pot fi atinse din două părţi, sânt situate mai sus 
de fluviul Aisepos53. Ţărmurenii o denumesc Muntele Ursului. 


Aici locuiesc trufaşii şi sălbaticii Feciori ai Gliei, nemaivăzute 
arătări ce sperie ochii, căci fiecare flutură în aer şase mâini 
zdravene: două sânt prinse de umerii puternici, celelalte patru 
fiind împlântate în coastele lor înspăimântătoare. Istmul şi 
câmpia din faţă erau locuite de Dolioni. Asupra lor domnea 
viteazul fiu al lui Aineus, Cyzicos, ce fusese adus pe lume de 
Ainete, fiica zeiescului Eusoros. Cu toate că erau atât de aprigi, 
Feciorii Gliei nu făcuseră niciodată vreun rău megieşilor lor, 
ocrotiţi de Poseidon, din care se trăgeau vechii Dolioni. 


Aici a poposit corabia Argo, mânată din urmă de vânturile 
tracice şi goana ei luă sfârşit în Portul Frumos. Tot aici, la 
îndemnul lui Tiphys, desprinseră piatra ce le slujea drept ancoră, 
dove-dindu-se prea mică şi o lăsară sub o fântână, aşa-zisa 
fântână a Artaciei: o înlocuiră cu alta, care se potrivea de 
minune, fiindcă era grea. Pe cea dintâi, potrivit oracolului dat de 
Zeul ce săgetează departe, ionienii lui Neleu 54 au aşezat-o mai 
târziu, aşa cum se cuvenea, în templul Atenei, protectoarea lui 
lason. 


Toţi  Dolionii, în frunte cu Cyzicos însuşi, îi întâmpinară 
prieteneşte pe Argonauţi şi, când aflară ce călătorie au 
întreprins, din ce neam se trag şi cine sânt ei, se arătară 
ospitalieri şi îi îndemnară să înainteze şi mai mult, cu ajutorul 
vâslelor, spre a lega parâmele corăbiei în portul cetăţii. Apoi 
ridicară pe ţărmul de acolo un altar închinat lui Apollon, 
Protectorul celor ce descind din corabie 55 şi se îngrijiră de 
jertfe. Regele însuşi le dădu vin bun, de care eroii aveau mare 
nevoie, precum şi mioare. Căci un oracol îi prevestise că, atunci 
când va veni la el o divină ceată de viteji, de îndată s-o 
primească paşnic, nicidecum să se războiască cu ei. Abia îi 
răsăriseră pe obraji primele tuleie; nu apucase să simtă mândria 
de-a fi tată, dar în palatul lui, încă străină de chinurile facerii, 
avea o soţie, pe fiica lui Merops Per-cosianul56, Cleite cu 
mândre plete. Nu cu multă vreme în urmă, mulţumită 
strălucitelor lui daruri de nuntă, o luase din casa tatălui ei, care 
locuia pe ţărmul din faţă. Dar el părăsise iatacul tinerei sale soţii 
spre a lua parte la ospăț, alungind din suflet orice teamă. Se 
întrebară rând pe rând unii pe alţii: el voia să afle rostul 


călătoriei lor şi porunca lui Pelias, iar ei se interesau de oraşele 
popoarelor învecinate şi de întregul liman al întinsei Propon-tide. 
Dar gazda nu fu în stare să dea vreo ştire celor dornici să ştie 
totul. Aşadar, în dimineaţa următoare eroii urcară pe înaltul 
munte Dindymos 57, ca să vadă singuri care erau căile mării 
aceleia şi, între timp, câţiva dintre ei strămutară corabia din 
locul unde fusese ancorată prima oară în portul Chytos. 


Dar, sosiți pe negândite din cealaltă parte a muntelui, Feciorii 
Gliei astupară cu stânci zvârlite în adânc uriaşa ieşire spre mare 
a portului Chytos, de parcă ar fi vrut să prindă în cursă o 
sălbăticiune ce nimerise înăuntru. Aflat întâmplător acolo, 
împreună cu cei mai tineri eroi, Heracle îşi întinse însă degrabă 
arcul mlădios şi îi culca la pământ unul peste altul. La rândul lor, 
smulgând de jos stânci ascuţite, ei le aruncau asupra 
vrăjmaşului. De bună seamă că aceste fioroase namile fuseseră 
crescute ~de zeiţa Hera, soţia lui Zeus, ca să-l pună la o nouă 
încercare J pe Heracle. Nevoiţi să se întoarcă din drum înainte de 
a fi ajuns -* la piscul cu vederea spre mare şi ceilalţi eroi 
neînfricaţi, cot la cot cu tovarăşii lor, începură să-l stârpească pe 
Feciorii Gliei, înfruntându-l ba cu săgețile, ba cu suliţele până ce- 
| răpuseră pe toţi într-o luptă necurmată. Ca atunci când tăietorii 
de lemne după ce tocmai au doborât cu securile lor falnice 
trunchiuri, le prăvălesc în şir peste un mal abrupt, pentru ca, 
umezindu-se, copacii să primească cât mai bine zdravenele 
pene la fel zăceau înşiruiţi fără întrerupere uriaşii în locul unde 
se strâmta portul tivit de apa mării: unii strânşi grămadă, cu 
capetele şi piepturile cufundate în apa sărată şi cu mădularele 
întinse pe uscat, iar ceilalţi dimpotrivă, cu capetele pe nisipul 
țărmului şi cu picioarele în adâncul mării, dar şi unii şi alţii sortiţi 
să ajungă pradă păsărilor şi peştilor. 


Când îşi putură urma netulburaţi călătoria, eroii sloboziră 
parâmele în timp ce sufla un vânt prielnic şi brăzdară mai 
departe talazurile mării. O zi întreagă a plutit cu pânzele umflate 
Argo dar, odată cu căderea nopţii, vântul nu i-a mai fost 
favorabil şi o potrivnică vântoasă a mânat corabia valvârtej 
înapoi, astfel încât eroii ajunseră din nou la primitorii Dolioni. 
Coborâră pe țărm în aceeaşi noapte (până astăzi se numeşte 


Piatra Sfântă stânca în jurul căreia şi-au aruncat parâmele) şi 
niciunul n-a fost destul de ager ca să-şi dea seama că 
poposiseră în aceeaşi insulă. Datorită beznei nici măcar Dolionii 
n-au priceput că s-au reîntors eroii, ci au socotit că pe ţărmul lor 
s-a ivit pelasgica oaste a Macrienilor. Ca atare, se înarmară bine 
şi îi înfruntară cu braţele lor. Şi de-o parte şi de alta luptătorii se 
năpustiră cu lăncii şi cu scuturi la fel ca năprasnica dezlănţuire a 
focului căzut într-un tufiş uscat şi bântuind cu furie: cumplit şi 
sălbatic zvon de luptă se abătu asupra norodului dolion. Din 
această bătălie nici regele nu avea să scape de ursita lui şi să 
revină acasă, în iatacul şi patul nuptial. Văzându-l că se întoarce 
cu faţa spre el, lason se repezi şi-l izbi în coşul pieptului, iar 
împrejurul suliţei oasele se frânseră. Prăvălit în nisip, regele se 
supuse ursitei sale. Căci nici unui muritor nu-l este îngăduit să 
se sustragă propriului său destin: oprelişti da netrecut îi aţin 
pretutindeni calea! Aşadar pe Cyzicos, tocmai când se credea 
mai ferit de orice năpastă venită din partea eroilor, în aceeaşi 
noapte l-a înhăţat ursita, în timp ce se lupta cu ei. Mulţi alţii care 
îi săriră în ajutor, fură răpuşi la rândul lor. 


Ceilalţi bătură în retragere, luând-o la fugă înfricoşaţi aşa cum, 
în faţa uliului ce zboară iute, porumbeii se sperie şi fug în stoluri 
apoi se repeziră de-a valma spre porţile cetăţii; de îndată oraşul 
se umple de vaietele pricinuite de jalnica părăsire a câmpului de 
luptă. În dimineaţa următoare şi unii şi alţii descoperiră greşeala 
lor groaznică şi cu neputinţă de îndreptat. 


Cumplită fu durerea resimţită de eroii Minyeni când îl văzură pe 
fiul lui Aineus, Cyzicos, care zăcea în faţa lor plin de pulbere şi 
sânge. Trei zile la rând îl bociră, smulgându-şi părul şi ei şi 
puzderia de Dolioni. Apoi, după ce înconjurară de trei ori cu 
armele lor de bronz trupul neînsufleţit, îl înmormântară, dându-l 
cuvenite onoruri şi desfăşurând îndătinatele jocuri funebre pe 
câmpia Leimonion, unde se înalţă şi acum monumentul văzut şi 
de urmaşii urmaşilor lui. Nici Cleite, soţia lui Cyzicos, n-a mai 
trăit multă vreme după pieirea regelui în luptă, ci, sporind 
această nenorocire cu una şi mai mare, şi-a pus gâtul în ştreang. 
Nimfele codrene au plâns moartea ei. Şiroaiele de lacrimi, câte 
au căzut din ochii lor pe pământ, au fost reunite de zeițe într-un 


izvor care se cheamă Cleite, purtând vestitul nume al soţiei fără 
noroc. 


În zorii zilei, când vânturile încetară să sufle, eroii părăsiră insula 
vâslind din răsputeri. Şi iată că fiecare năier se lua la întrecere 
cu celălalt: cine se va da bătut ultimul? Căci de jur împrejur 
văzduhul nestrăbătut de vânturi potolise vârtejurile apelor şi 
silise noianul să aţipească. Încrezători în calmul mării, minară 
voiniceşte corabia în larg. Atât de repede străbătea întinderea 
de ape încât nici armăsarii lui Poseidon, iuți ca vijelia, n-ar fi 
putut să-l ajungă din urmă. Totuşi, datorită valurilor stârnite de 
impetuoasele vânturi care suflau iarăşi dinspre fluvii în fapt de 
seară, sleiţi de oboseală, năierii vâsliră din ce în ce mai încet. Pe 
toţi aceşti oameni ce trudeau din greu, îi ducea în vajnicele sale 
braţe Heracle, care făcea să se zgâlţâie toată lemnăria corăbiei. 
Când însă, dornici să ajungă în vasta ţară a Mysienilor60, eroii 
trecură de gura fluviului Rhyndacos 61 şi de marele mormânt al 
lui Aigaion62, care putea fi zărit ceva mai sus de Frigia, tocmai 
atunci vâsla lui Heracle se frânse în două, în timp ce sălta 
brazdele mării zbuciumate. Bucata pe care o ţinea cu amândouă 
mâinile căzu într-o parte iar cealaltă, scăldându-se în mare, fu 
răpită de învolburatele valuri în retragere. Heracle se aşeză fără 
să scoată un cuvânt şi îşi roti privirile, căci mâinile lui nu erau 
obişnuite să cunoască liniştea. 


Atunci când de la câmp se întoarce săpătorul sau plugarul 
ademenit de coliba lui, unde-l aşteaptă multrâvnita cină şi, 
odată ajuns în pragul uşii, îşi îndoaie genunchii obosiţi şi 
înnegriţi de praf, apoi, privindu-şi palmele bătătorite, îşi suduie 
pântecul de zeci de ori chiar în acel ceas al zilei năierii sosiră la 
aşezările omeneşti ale ţării Ciania, aproape de muntele 
Arganthonios şi de gura fluviului Cios63. Mysienii, locuitorii 
acestui pământ, se arătară ospitalieri cu noii-veniţi, socotindu-l 
prieteni şi le dădură merinde pentru drum, de care aveau mare 
nevoie, mioare şi vin din belşug. Apoi unii dintre eroi au adus 
vreascuri uscate, alţii numeroase braţe de frunze, adunate din 
pajişti, pe care le aşternură pe jos, spre a le sluji drept culcuş, 
alţii frecară lemnele pentru aprins focul, amestecară în 
cratere64 vinul cu apa, sau pregătiră ospăţul închinând în fapt 


de seară şi o jertfă lui Apollon, Protectorul celor ce descind din 
corabie. 


Poruncind soţilor săi să se ospăteze, fiul lui Zeus63 s-a dus în 
pădure ca să-şi făurească degrabă o vâslă pe potriva braţelor 
lui. După ce colindă puţin prin preajma locului, găsi un brad 
neîmpovărat cu prea multe ramuri şi nici din cale-afară de 
înfrunzit, aidoma lăstarului de plop falnic: părea că are aceeaşi 
înălţime şi grosime. Numaidecât lasă pe pământ tolba doldora 
de săgeți, împreună cu arcul şi îşi lepădă blana de leu. Cu 
greaua lui măciucă îmbrăcată-n aramă mai întâi zdruncină 
copacul din rădăcini, apoi îi cuprinse trunchiul cu braţele 
amândouă, încrezător în puterile lui; îşi propti de el umărul lat, 
răşchirân-du-şi picioarele. După ce-l cuprinse bine, Heracle 
smulse pomul, în pofida rădăcinilor adânci, împreună cu bulgării 
de pământ ale acestora. Precum din senin, mai ales în furtunosul 
răstimp al asfinţirii funestului Orion66, năprasnica vijelie venită 
de sus smulge catargul unei corăbii împreună cu capetele 
frânghiilor care-l susţin, tot aşa eroul a dezrădăcinat bradul. 
Odată cu el luându-şi arcul şi săgețile, blana de leu şi măciuca, 
se urni din loc, ca să se întoarcă la tovarăşii lui. 


Între timp, Hylas, cu un vas de bronz sub braţ, aparte de ceilalţi, 
plecă în căutarea unui sfânt izvor ţâşnitor pentru ca, înainte de 
întoarcerea viteazului, să aducă apa de care acesta avea nevoie 
la cină, pregătind repede şi cum se cuvine toate lucrurile în 
vederea apropiatei lui sosiri. Cu asemenea obiceiuri îl deprinsese 
Heracle încă de mic copil, când îl luase din casa tatălui său, 
neasemuitul Theiodamas, pe care el însuşi îl ucisese fără milă în 
ţara Dryopilor67, certându-se din pricina unui bou ce ara. 
Theiodamas  derţeleneacu plugul nişte pogoane lăsate în 
paragină, din cale-afară de necăjit. Atunci viteazul stărui să-l dea 
cu de-a sila boul cu care ara, dar de fapt căuta o pricină 
oarecare, ca să înceapă un crâncen război cu Dryopii, ce 
vieţuiau fără a se sinchisi câtuşi de puţin de dreptate. Numai că 
prin toate acestea mă abat prea mult de la cântarea mea. Deci 
Hylas ajunse repede la o fântână pe care oamenii din preajma 
locului o numeau Pegas. Chiar atunci se înfiripau aici dansurile 
nimfelor. Căci tuturor nimfelor care locuiau în vecinătatea acelui 


promontoriu încân-tător le plăcea ca, noapte de noapte, s-o 
preamărească pururi pe Artemis în cântecele lor. Cele cărora 
soarta le hărăzise piscurile şi văgăunile munţilor sau cele ce 
hălăduiau în codru veneau aici de departe. Nimfa apei tocmai se 
înălța din adâncul fântânii cu unde minunate. Ea îl văzu de 
aproape pe Hylas, nespus de frumos şi cu o dulce rumeneală pe 
chipu-l grațios, iar din slava cerului luna plină îşi revărsa asupra 
lui razele strălucitoare, Cy-pris făcu să se tulbure inima nimfei şi, 
în uluirea ei, cu greu îşi veni în fire. De îndată ce el, uşor înclinat 
într-o parte, îşi cufundă vasul în unda fântânii şi apa năvăli din 
plin, gâlgâind în vasul de aramă, nimfa îşi trecu iute mâna 
stângă după gâtul băiatului, nerăbdătoare să-l sărute gingaşa 
gură; apoi cu mâna stângă îl apucă de cot, trăgându-l în vârtejul 
apelor. 


Dintre toţi Argonauţii, doar eroul Polifem, fiul lui Elatos68, a auzit 
strigătul lui Hylas, fiindcă se afla în drum, aşteptând întoarcerea 
uriaşului Heracle. Numaidecât îşi trase din teacă sabia cea mare 
şi alergă să vadă dacă Hylas este încolţit de fiare sau poate că 
localnicii, ştiindu-l singur, i-au întins o cursă şi-l duc cu ei ca peo 
pradă uşoară. Alergă cât îl ţineau picioarele până la fântâna 
Pegas ca o sălbăticiune care, atrasă de behăitul oilor şi cu 
măruntaiele arse de foame, dă buzna, dar nu se înfruptă din 
turmă, căci între timp păstorii au închis-o în ţarc; de aceea fiara 
geme şi rage înfricoşător, până oboseşte tot aşa şi fiul lui Elatos 
ofta din greu şi cutreiera împrejurimile strigând, însă chemarea 
lui răsună în zadar. În timp ce mâna lui rotea sabia goală, se 
întâlni pe drum chiar cu Heracle şi îl recunoscu lesne pe eroul ce 
se îndrepta spre corabie prin bezna nopţii. Abia trăgându-şi 
sufletul, îi spuse pe loc nefericita întâmplare: „Sărman prieten, 
sânt cel dintâi care-ţi pricinuiesc o mare durere prin vestea mea: 
Hylas s-a dus să ia apă de la fântână şi nu s-a mai întors. Fie că 
tâlharii au pus mâna pe el şi-l duc cu de-a sila, fie că-l sfâşie 
fiarele! Strigătul lui a ajuns până la mine’. 


Aşa i-a zis: Heracle îl asculta şi de pe tâmplele lui se prelingeau 
pârâiaşe de sudoare iar sângele negru îi clocotea în vine. Pradă 
mâniei, a zvârlit bradul în ţărână şi a început să alerge la 
întâmplare, unde-l purtau picioarele. Ca atunci când, împuns de 


un tăun, taurul o ia la fugă, îşi lasă păşunea şi mlaştina, şi, fără 
să-l pese de păstori sau de cireada, îşi vede de drum, fie aler- 
gând necontenit, fie oprindu-se ca să-şi înalțe creştetul său mare 
şi să scoată un muget puternic; căci aprigul tăun îl chinuie 
mereu tot aşa şi Heracle acum îşi mişca fără răgaz genunchii 
repezi, acum se oprea, biruit de oboseală şi slobozea un strigăt 
ce se pierdea în depărtare. 


Dar iată că luceafărul dimineţii se ivi deasupra celor mai înalte 
piscuri şi prielnica briză începu să adie. De îndată Tiphys îşi 
îndemnă tovarăşii să se urce în corabie, vântul favorabil pu-tând 
să le fie folositor. De bună voie, ei se suiră numaidecât, traseră 
ancora pe punte şi dezlegară parâmele. Vântul arcui mijlocul 
pânzelor şi astfel, departe de țărm» trecură voioşi de 
Promontoriul Posideion89. Când însă Aurora cu ochii luminoşi va 
străluci pe boltă, înălțându-se la marginea zării şi drumurile îşi 
învederară albul lor orbitor iar câmpiile năpădite de rouă 
scânteiară sub sclipitoarele raze de-abia atunci năierii băgară de 
seamă că îşi părăsiseră pe țărm tovarăşii. Între ei izbucni o 
înverşunată ceartă, însoţită de o zarvă nemaipomenită, fiindcă 
plecaseră, lăsându-l de izbelişte pe cel mai destoinic dintre ei. 
Din cale-afară de abătut şi neştiind ce trebuie să facă, lason nu 
spunea nimic, nici pentru şi nici împotrivă, ci şedea deoparte, cu 
inima zdrobită de copleşitoarea năpastă. Atunci Telamon, pradă 
mâniei, îi zise: „Stai atât de nepăsător de bună seamă fiindcă tu 
ai pus la cale părăsirea lui Heracle. De la tine a pornit acest 
gând, pentru ca nu cumva gloria lui s-o întunece pe a ta în 
Hellada, dacă zeii vor îngădui să ne întoarcem acasă. Dar ce rost 
mai au vorbele? Eu însumi mă voi despărţi de tovarăşii care au 
urzit acest şiretlic!” 


Aşa a zis şi s-a năpustit asupra lui Tiphys iar în ochii lui se 
întrezăreau văpăi, aidoma flăcărilor unui foc năprasnic. Şi mai 
mult ca sigur că s-ar fi înapoiat în ţara Mysienilor, înfrun-tând 
marea şi suflarea mereu potrivnică a vântului dacă cei doi feciori 
ai tracicului Boreas70 nu l-ar fi împiedicat pe fiul lui Eac71 cu 
vorbele lor aspre. Nefericiţii! Le era hărăzită o crâncenă 
răzbunare înfăptuită de braţele lui Heracle, fiindcă îşi 
împiedicaseră soţii să plece în căutarea lui. Într-adevăr, la 


întoarcerea lor de la jocurile funebre orânduite în cinstea 
răposatului rege Pelias72, el i-a ucis în Tenos73 cea împrejmuită 
de valuri şi le-a acoperit trupurile cu pământ, înălţând pe 
mormântul lor două coloane, dintre care una minune 
nemaivăzută de un ochi omenesc se leagănă de câte ori suflă 
şuierătorul Boreas. Toate aceste lucruri urmau să se întâmple 
mult mai târziu. 


Dar iată că din străfundul mării cu vuiete asurzitoare li se arătă 
Glaucus74, preaînţeleptul tâlcuitor al divinului Nereu; ridicându- 
şi din apă creştetul pletos şi pieptul de la brâu în sus, întinse 
puternica-l mână spre pupa corăbiei şi cuvântă astfel zori-ţilor 
năieri: „De ce ţineţi cu tot dinadinsul ca, împotriva voinţei 
marelui Zeus, să-l duceţi în cetatea lui Aietes pe neînfricatul 
Heracle? Ursita îl cheamă în Argos, pentru ca, trudind din greu, 
să să-vârşească toate cele douăsprezece munci, potrivit 
poruncilor rnârşavului Eurystheus75 şi să vecuiască apoi 
împreună cu nemuritorii, după ce va fi împlinit şi celelalte câteva 
isprăvi, care-l mai aşteaptă. Aşa că nu mai tânjiţi după dânsul. 
Aşijderi şi lui Polifem Ji este sortit mai întâi să întemeieze la gura 
fluviului Cios o cetate care va dobândi o mare faimă printre 
Mysieni, iar mai apoi să-şi afle moartea în vasta ţară a 
Chalybilor76. Cât despre Hylas, pe urmele căruia au pornit cei 
doi eroi părăsiţi de voi. pe țărm, o nimfă l-a îndrăgit, luându-l de 
bărbat.” 


Aşa a glăsuit zeul şi, înveşmântat în valurile fără odihnă, s-a 
cufundat iarăşi în adâncuri. În jurul lui, răvăşite de vâr-tejuri, 
întunecatele ape se albiră de spume, împroşcând încovoiata 
corabie. Eroii se înveseliră; Telamon Eacidul se duse degrabă la 
lason, strânse mâna eroului şi, îmbrăţişându-l, îi zise: „Aisonide, 
nu fi supărat pe mine dacă te-a rănit cumva fapta mea 
necugetată. Numai şi numai durerea m-a îmboldit să-ţi spun 
vorbe semeţe. Vântului să-ncredinţăm azi nesocotinţa mea şi 
prieteni să fim iar ca până deunăzi!” 


Drept răspuns, fiul lui Aison grăi cu înţelepciune: „Prietene, tu 
m-ai jignit prin grele vorbe de ocară, spunând în faţa tuturor că 
m-am purtat urât cu un om fără pereche. „Mâniei mele amare 


nu-l dau răgaz să crească, deşi în prima clipă am suferit destul. 
Căci te-ai înfuriat pe mine nu pentru o turmă de mioare nici 
pentru niscaiva averi, ci pentru un prieten de nă- 


] deide Sper însă că şi în viitor, dacă se va ivi un prilej asemana- 
L tor te vei certa cu mine şi pentru alţi tovarăşi! 


Aşa i-a zis şi, împăcaţi, s-au aşezat la locurile lor. ^ 


Vântul ce sufla cu putere le-a purtat corabia preţ de o zi şi o 
noapte întreagă. Dar vântul a-ncetat cu totul atunci când sus pe 
cer s-a înălţat Aurora. Zărind o limbă de pământ care răsărea în 
mijlocul unui liman şi la prima vedere părea foarte întinsa, spre 
ea vâsliră şi popas făcură la răsăritul soarelui. 


Gse aflau staulele vitelor şi sălaşul lui Amycos, semeţul rege al 
Bebrycilorl, născut cândva de bithyniana nimfă Melia care se 
iubise cu Poseidon Zămislitorul2. Era cel mai trufaş om din lume: 
obişnuia să impună străinilor o lege nedreaptă, neîngăduind 
nimănui să părăsească ţara lui înainte de a se măsura cu dânsul 
în lupta cu pumnii şi, în felul acesta, răpusese mulţi bărbaţi ce 
locuiau în ţările vecine. Şi de astă dată el veni până la corabie 
să-l întrebe ce ţel avea expediţia şi cine erau ei, arătându-le 
întregul său dispreţ; se înfiinţa în mijlocul lor şi le grăi astfel: 
„Voi, cei ce hoinăriţi pe mare, aflaţi de la mine ce se cade să 
ştiţi! Niciunul dintre străinii care vin la Bebryci nu poate pleca de 
aici până ce pumnii săi nu s-au măsurat cu pumnii mei. Aşa că 
alegeţi-l pe cel mai destoinic din ceata voastră şi aşezaţi-l chiar 
acum în faţa mea ca să ne încrucişăm pumnii. Dar dacă îmi 
încălcaţi legile, neţinând seama de ele, silnica nevoie vă va lovi 
fără milă!” 


Aşa le-a vorbit, plin de îngâmfare; auzind una ca asta, eroii s-au 
făcut foc şi pară. Mai ales Pollux era ispitit de această 
provocare3. El s-a ridicat numaidecât, aşezându-se în fruntea 
tovarăşilor lui şi a zis: „Taci odată, oricine ai fi, lăudărosule şi nu 
ne mai ameninţa cu silnica ta putere. Ne vom supune legilor 
tale, precum ţi-e pofta. Primesc să mă bat cu tine eu însumi!” 
întocmai a vorbit, fără a se codi: celălalt îl privi rotindu-şi ochii, 
asemenea leului atins de o suliță şi încolţit în munţi de oameni; 


iar el, deşi înconjurat de vânători, nu se sinchiseşte de niciunul 
şi, dintre toţi bărbaţii, nu-l vede decât pe cel care l-a rănit şi nu l- 
a ucis. Atunci Tyndaridul * îşi dezbrăcă mantia subţire, netezită 
cu grijă, pe care o primise ca dar de ospeţie de la o femeie din 
Lemnos. La rândul său Amycos îşi lepădă, cu copci cu tot, 
neagra-l mantie de piele, cu două feţe şi îşi trânti la picioare 
toiagul din lemn de măslin sălbatic, crescut pe munte, pe care îl 
purta cu el. După ce amândoi îşi rotiră privirile de jur împrejur, 
aâegându-şi un loc pe placul lor, îşi îmbiară tovarășii să se aşeze 
în tabere deosebite pe nisipul țărmului, fără să pară deopotrivă 
la statură şi înfăţişare. Unul semăna cu nimicitorul Typhoeus 5 
sau cu o altă făptură monstruoasă zămislită odinioară de Glia 
cea mâniată pe Zeus; celălalt, Tyndaridul, era aidoma unui astru 
ceresc ale cărui raze strălucesc atât de frumos pe noptateca 
boltă de miazăzi. Aşa era fiul lui Zeus: pe obraji de-abia îi mijeau 
tuleiele, tinereţea îi învăpăia încă ochii, dar puterea şi curajul 
său sporeau ca la o sălbăticiune. Îşi azvârlea braţele înainte, 
spre a se convinge dacă şi-au păstrat agilitatea de altădată şi 
necontenita trudă a vâslitului nu le-a îngreunat cumva. În 
schimb, Amycos nu-şi încerca puterile; tăcut, stătea deoparte, 
cu ochii aţintiţi asupra potrivnicului său şi inima îi tresaltă, 
dorind cu înfocare să facă să ţâşnească sânge din pieptul 
celuilalt. Între timp Lycoreus, slujitorul lui Amycos, aşeză la 
picioarele amândurora câte o pereche de curele de piele 
neargăsită şi uscată, care se întărise bine. Apoi regele rosti 
următoarele vorbe trufaşe: „Din aceste două perechi de curele, 
eu ţi-o dau pe care o vrei, fără să mai tragem la sorţi, ca să nu- 
mi aduci învinuiri după aceea. Înfăşoară-le în jurul mâinilor, ca 
să poţi spune şi altora din proprie experienţă cât de priceput 
sânt când e vorba să tai curele tari din piele de bou şi să umplu 
de sânge obrajii bărbaţilor!” 


Aşa a spus el; Pollux nu i-a răspuns prin nici o vorbă de ocară ci, 
surâzând, a luat fără să şovăie perechea de curele aflate la 
picioarele lui. Spre el s-au îndreptat Castor şi marele Talaosa, 
fiul lui Bias, care i-au prins degrabă curelele în jurul mâinilor, 
îmbărbătându-l prin vorbele lor. Acelaşi lucru i-au făcut lui 
Amycos şi Aretos şi Ornytos, fără să bănuiască, neştiutorii, că îi 
legau pentru ultima oară curelele, tocmai spre pieirea lui. 


Apoi cei doi potrivnici, stând la oarecare distanţă şi cu braţele 
înfăşurate în curele până la cot7, pe loc îşi ridicară în dreptul 
feţei mâinile îngreunate şi tăbărâră furioşi unul asupra celuilalt. 
Precum năprasnicul talaz al mării se năpusteşte asupra corăbiei 
repezi care, mulţumită dibăciei cârmaciului prevăzător, îl 
ocoleşte întrucâtva, atunci când apa năzuieşte să răzbată prin 
pereţii ei tot aşa îl urmărea şi regele Bebrycilor pe Tyndarid, 
fugă'rindu-l şi nu-l dădea nici o clipă de răgaz. Dar acesta ră- 
mânea nevătămat, căci era prudent şi se ferea de el, sărind în 
lături. Până când, Pollux, după ce îşi dădu seama unde era mai 
tare şi unde era mai slab decât Amycos în dezlănţuitul pugilat, 
se opri numaidecât şi pumnii lui se încrucişară voiniceşte cu cei 
ai regelui. Întocmai ca atunci când meşterii lemnari bat cu 
ciocanele lor ascuţite piroane în îndărătnicele scânduri ale unei 
corăbii, ţintindu-le una peste alta şi loviturile acestuia răsună 
împreună cu ale aceluia tot aşa obrajii şi fălcile amândurora 
duduiau sub ploaia de pumni, în gură dinţii le clănţăneau 
straşnic şi nu încetară să se bată până când nu li se tăie 
răsuflarea, domo-lindu-l deopotrivă. Se îndepărtară puţin unul de 
altul şi-şi şterseră sudoarea care le năpădise obrajii, în timp ce 
gâfâiau întruna. Curând, năvăliră iarăşi unul asupra celuilalt 
precum doi tauri care se bat cu înverşunare pentru o juncă 
păscând pe imaş. Dar deodată Amycos se ridică în vârful 
picioarelor asemenea bărbatului căsăpind un juncan, şi-şi prăvăli 
mână-l grea asupra lui Pollux. Acesta preîntâmpină atacul, 
plecându-şi capul într-o parte şi-şi ridică apoi cotul, spre a-şi 
apăra umărul. Se apropie tiptil de Amycos, şi-l lovi năprasnic 
deasupra urechilor, strâm-bându-l oasele spre interiorul capului; 
durerea îl sili pe rege să cadă în genunchi. Vitejii Minyeni chiuiau 
de bucurie. Viaţa lui Amycos se stinse repede. 


Însă luptătorii Bebryci nu-l uitară pe regele lor, ci, ridicân-du-şi în 
acelaşi timp zdravenele bâte şi suliţele, făţiş îl înfruntară pe 
Pollux. În faţa acestuia se aşezară soţii săi, cu ascuţitele lor săbii 
trase din teacă. Mai întâi, Castor păli în creştet pe unul dintre 
năvălitori: despicat în două, capul i se prăvăli pe umeri, de-o 
parte şi de alta. Încolţit deopotrivă de uriaşul ltmoneus şi de 
Mimas, Pollux tăbări asupra celui dintâi şi, lovindu-l cu sprintenul 
său picior sub coşul pieptului, îl prăvăli în ţărână, iar când se 


apropie cel de-al doilea, cu mâna dreaptă îi atinse sprinceana 
stingă, îi sfârtecă pleoapa şi-l dezgoli ochiul. Oreites, cel mai 
semet dintre însoțitorii lui Amycos datorită puterii sale, îl răni la 
vintre pe Talaos, fiul lui Bias, fără să-l răpună, căci arama, 
nevătămându-l măruntaiele, nu-l atinsese decât pielea în dreptul 
brâului. Aşijderi Aretos îl înfruntă şi-l izbi cu straşnica-l bâtă pe 
fiul lui Eurytos, lfitos, căruia nu-l venise încă tristul soroc 8; în 
scurtă vreme Aretos însuşi urma să fie ucis de sabia lui Clytos. 
Atunci Ancaeus, vajnicul fiu al lui Lycurgus, îşi roti repede marea 
lui secure şi, apărându-se cu blana neagră a unui urs, pe care o 
ţinea în mâna stângă, se avânta vitejeşte în mijlocul cetei Be- 
brycilor; odată cu el se năpustiră Eacizii 9 şi lor li se alătură 
războinicul lason. Întocmai cum într-o zi de iarnă nenumăratele 
oi aflate în staul se sperie de nişte lupi ce s-au furişat înăuntru 
fără să fie dibuiţi de zăvozii care-l adulmecă şi nici de ciobani şi 
nerăbdători se întreabă spre ce mioară să dea buzna, ca s-o 
înhaţe prima, ei holbându-se la mai multe deodată, în timp ce 
ele se înghesuie şi cad una peste alta tot aşa eroii împrăştiau o 
groază fără pereche printre neobrăzaţii Bebryci. Ori ca atunci 
când păstorii sau prisăcarii afumă un mare roi de albine 
adăpostite într-o stâncă şi câtăva vreme ele rămân laolaltă, 
forfotind în stup şi zumzăind, dar, în cele din urmă, înăbuşite de 
fumul gros, zboară departe de cuibul lor de piatră la fel şi 
Bebrycii nu se împotriviră prea multă vreme ci se împrăştiară în 
interiorul Bebryciei, spre a duce vestea morţii lui Amycos. 
Nefericiţii nici nu bănuiau că şi pe ei îi paşte o altă nenorocire, 
cu totul neaşteptată. În lipsa regelui, viile şi satele lor erau 
devastate de necruţătoarele sulițe ale lui Lycos şi ale oştenilor 
Mari-andynilO; căci cele două popoare se războiau mereu 
pentru această ţară bogată în mine de fier. Între timp eroii 
prădau şi ei stâncle şi sălaşele şi înjunghiau o mulţime de oi 
adunate de pretutindeni; unul dintre ei grăi astfel: „închipuiţi-vă 
ce-ar fi păţit aceşti oameni fricoşi dacă un zeu l-ar fi adus pe 
Heracle până aici. Mai mult ca sigur că, el fiind de faţă, lupta cu 
pumnii nici n-ar fi avut loc. De îndată ce Amycos ar fi venit să ne 
spună care-l datina lui, măciuca lui Heracle l-ar fi făcut să-şi uite 
şi cruzimea şi legile date de el. Nepăsători cum suntem, l-am 
părăsit într-o ţară străină şi ne continuăm călătoria pe mare. În 
lipsa lui oricare dintre noi este pândit de nenorociri nebănuite!” 


Aşa grăi eroul; dar toate lucrurile acestea se întâmplaseră cu 
învoirea lui Zeus. Acolo şi-au petrecut noaptea eroii, au îngrijit 
rănile soţilor vătămaţi şi, după ce au adus jertfe zeilor, au 
pregătit un ospăț bogat, niciunul nelăsându-se furat de somn în 
preajma craterului cu vin şi a sacrelor victime, mistuite de 
flăcări. Pe frunţile lor cu plete bălaie şi-au pus cununi din 
frunzele laurului crescut pe malul mării, de trunchiul căruia 
legaseră în mai multe locuri parâmele corăbiei, şi-au intonat un 
imn, în sunetul lirei lui Orfeu, iar în jurul lor ţărmul tăcut era 
înveselit de cântece: tinerii îl slăveau pe fiul lui Zeus din 
Therapne u. Când soarele reîntors de la capătul lumii a luminat 
iarăşi colinele înrourate şi a trezit păstorii, eroii au slobozit până 
şi ultima parâmă legată de laur, ducându-şi pe corabie atâta 
pradă cât le trebuia pentru drum şi un vânt prielnic i-a purtat pe 
Bosforul cu vârtejuri multe. Dar iată că un talaz aidoma unui 
munte abrupt se ivi în faţa corăbiei, stând gata s-o potopească şi 
creasta lui se înălța mereu deasupra norilor. Trista moarte părea 
de neînlăturat, fiindcă năvalnicul val, asemeni unui nor, 
ameninţa mijlocul corăbiei. Dar până şi acesta se destramă fără 
urmări dacă are de-a face cu un cârmaci priceput. De aceea, 
mulţumită iscusinţei lui Tiphys, eroii scăpară teferi, dar cu frica 
în sân. În ziua următoare ei îşi legară parâmele de ţărmul din 
faţa pă-mântului Thyniei12. 


Aici, pe malul mării, îşi avea casa Fineus Agenoridul, cel ce 
îndura crâncene chinuri, mai mari decât ale tuturor pămân- 
tenilor, din pricina harului său profetic cu care îl înzestrase 
odinioară fiul Latonei; dar el nu se sfiise câtuşi de puţin să 
dezvăluie oamenilor sfintele hotărâri ale lui Zeus însuşi. De 
aceea, Zeus i-a hărăzit o bătrâneţe lungă, răpindu-l dulcea 
lumină a ochilor şi nu-l îngăduia să se înfrupte din nenumăratele 
bucate pe care mereu le aduceau în casa lui megieşii veniţi să-l 
afle prezicerile. Căci numaidecât Harpiile13, zburând dintre nori 
până în preajma > bătrânului, cu ghearele lor îi răpeau din gură 
şi din mâini toată mâncarea. Uneori nu-l mai lăsau nici un 
dumicat, alteori numai atât cât să-şi ducă zilele, răbdând mari 
lipsuri. Ele răspândeau asupra bucatelor o duhoare groaznică, 
încât nimeni n-ar fi fost în stare nu numai să le ducă la gură, dar 
nici măcar să stea în preajma lor: aşa de cumplite miasme 


împrăştiau resturile prân-zului său. De îndată ce auzi glasuri şi 
zarva cetei eroilor, Fineus îşi dădu seama că sosiseră cei care, 
potrivit oracolului lui Zeus, prin însăşi venirea lor îi vor îngădui 
să se bucure de merindele sale. Se sculă din pat ca o umbră fără 
viaţă ce ţi se arată-n vis sprijinindu-se într-un toiag şi vlăguitele 
lui picioare abia îl duseră până la uşă; cu mâinile pipăia pereţii 
şi, în timpul mersului, mădularele îi tremurau de slăbiciune şi 
bătrâneţe. Murdăria i se întărise pe trupul sfrijit, care ajunsese 
numai piele şi oase. Abia apucă să iasă din casă şi, simțind că 
genunchii îi sânt prea grei, se aşeză pe pragul uşii. Îl cuprinse 
ameţeala cu vălul ei roşu, i se părea că pământul se învârteşte, 
afundându-se, şi, fără să scoată o vorbă, căzu într-o lâncedă 
toropeală. Când eroii dădură cu ochii de el, se strânseră în jurul 
lui şi rămaseră uluiţi. Apoi, după ce începu să răsufle cu trudă 
dân adâncul pieptului, bătrânul rosti aceste vorbe profetice: 
„Ascultaţi-mă, voi, cei mai de seamă dintre toţi grecii, dacă 
sunteţi într-adevăr cei pe care potrivit unei aspre porunci 
regeşti, lason îi duce pe corabia Argo, întru dobândirea Lânei de 
aur! Voi sunteţi, negreşit, căci mintea mea le ştie pe toate, 
datorită darului ei de-a întrezări viitorul mulţumescu-ţi ţie, 
stăpâne, fiul Latonei, chiar şi în iureşul cumplitelor mele chinuri)! 
Pe Zeus, Ocrotitorul rugătorilor u, cel ce pedepseşte fără milă 
nelegiuiţii, în numele lui Phebus şi al Herei însăşi, cea care 
oblăduieşte expediţia noastră mai mult decât toţi zeii, vă implor! 
Veniţi în ajutorul meu, alungaţi nenorocirea din preajma unui om 
sărman şi nu mă părăsiţi, lăsându-mă în voia sorții. Căci nu 
numai că Eri-nia.15 m-a izbit cu călcâiul în lumina ochilor şi silit 
sânt să duc până la capăt jugul unei bătrâneţi fără sfârşit. Dar 
iată că o nenorocire este urmată de alta, mult mai mare. 
Harpiile năvălesc asupra mea dintr-un tainic loc de pierzanie şi 
îmi smulg hrana din gură şi nici un şiretlic nu-mi este de folos. 
Mai degrabă m-aş păcăli pe mine însumi când trag nădejdea să 
mănânc, decât pe ele atât de iute străbat în zbor văzduhul. Dacă 
uneori îmi lasă câte un dumicat, el duhneşte astfel încât nu-l 
chip să înduri groaznica miasmă. Nici un muritor nu se poate 
apropia de ea, chiar dacă în piept ar avea o inimă călită de-un 
faur. Şi totuşi, pe mine mă sileşte amarnica nevoie să rămân aici 
şi să vâr în jalnicul meu pântec asemenea bucate. Un oracol 
divin îndeamnă pe fiii lui Boreas să alunge aceste Harpii. Şi nu 


sar în ajutorul meu nişte străini, deoarece eu sânt acel Fineus 
care odinioară s-a bucurat printre oameni de faima de a fi bogat 
şi proroc, tatăl meu fiind Agenor, iar pe vremea când domneam 
asupra tracilor, am adus în casa mea ca soţie cu zestre pe 
Cleopatra, sora lor16.” 


Aşa a glăsuit Agenoridul. O nemărginită milă i-a cuprins pe eroi, 
dar mai cu seamă pe cei doi fii ai lui Boreas. Şi-au zvântat 
lacrimile şi s-au apropiat de dânsul iar Zetes, ţinând în mâna lui 
mâna bătrânului abătut, îi vorbi astfel: „Sărmane, pot spune că 
nici un om din lume nu-l mai nefericit decât tine. De ce s-au 
abătut atâtea nenorociri pe capul tău? Desigur, greşit-ai faţă de 
zei prin funesta-ţi nesăbuinţă, tu, prorocul iscusit ca nimeni altul. 
De aceea sânt ei atât de porniţi împotriva ta. Gata suntem să te 
ajutăm dar cu groază-n suflet ne întrebăm dacă vreo zeitate ne- 
a hărăzit într-adevăr această îndatorire. Nemuritorii dezvăluie 
făţiş învinuirile aduse muritorilor. Când vor veni Harpiile, noi nu 
le vom alunga, deşi dorim din toată inima să facem acest lucru, 
până ce nu vei jura că prin această faptă nu ne vom atrage 
vrăjmăşia zeilor!” întocmai a grăit Zetes. Aţintind asupra lui 
stinsele pupile ale ochilor săi larg deschişi, bătrânul îi răspunse 
astfel: „Taci şi nu-ţi închipui una ca asta, fiule! Martor să-mi fie 
feciorul Latonei care m-a învăţat de bună voie arta prorocirii. 
Martor să-mi fie jalnica mea soartă, negura deasă care-mi 
învăluie ochii, zeii subpământeni ce nu mă vor ierta de îndată ce 
voi muri! Nu veţi stârni mânia zeilor prin ajutorul pe care mi-l 
veţi da!” 


După ce Fineus şi-a rostit jurământul, fiii lui Boreas s-au arătat 
dornici să-l ajute. Tinerii au pregătit degrabă masa bătrânului, 
care urma să fie ultima pradă a Harpiilor; în preajma lor stăteau 
cei doi Boreazi, gata să le alunge cu săbiile lor atunci când vor 
veni în zbor. De-abia a atins bătrânul bucatele că aidoma 
pustiitoarelor furtuni sau a fulgerelor ele veniră val-vârtej, 
prăvălindu-se din nori cu ţipete asurzitoare, ahtiate după hrană. 
La vederea lor, din rândurile eroilor se înalţă un strigăt de 
mânie. Dar, după ce înhăpară toate bucatele, urlând pe 
întrecute, Harpiile se şi înălţară în zbor deasupra mării, spre a se 
îndepărta, iar acolo unde se opriseră în treacăt, stăruia o 


miasmă de neîndurat. Pe urmele lor se repeziră cei doi fii ai lui 
Boreas cu săbiile ridicate şi Zeus le insuflă o nesecată putere. 
Căci fără ajutorul lui Zeus, ei n-ar fi fost în stare să le 
urmărească, fiindcă Harpiile întreceau mereu suflarea Zefirului 
atunci când veneau la Fineus sau plecau în zbor de la Fineus. 
Întocmai cum pe un deal împădurit câinii deprinşi cu vânătoarea 
aleargă pe urma cornoratelor capre sălbatice sau a ciutelor şi, 
rămaşi ceva mai înapoi, zadarnic îşi izbesc colții botului lor tot 
aşa Zetes şi Calais, aflaţi în imediata lor apropiere, în van 
încercau să le prindă cu vârfurile degetelor. Şi de bună seamă 
că, ajungându-le din urmă în insulele Plotail7, departe de 
punctul lor de plecare, Boreazii le-ar fi ucis, contrar voinţei 
zeilor, dacă nu i-ar fi zărit înaripata Iris care tocmai din slava 
cerului străbătu văzduhul şi-l opri cu următoarele vorbe: „Fii ai 
lui Boreas, nu se cade să ucideţi cu sabia voastră Harpiile, 
căţelele marelui Zeus. Dar voi jura eu însămi că ele nu se vor 
mai întoarce niciodată spre a se atinge de omul acela!” 


Aşa a grăit Iris şi a jurat pe apa Styxului1l8, cea mai temută şi 
mai respectată de zei, că de-acum încolo ele nu se vor mai 
apropia niciodată de casele lui Fineus Agenoridul, întrucât aşa a 
hotărât soarta. Ei se înclinară în faţa solemnului legământ şi 
făcură cale-ntoarsă, îndreptându-se spre corabia lor. Din această 
pricină oamenii denumesc Strofade 19 insulele care înainte 
vreme se chemau Plotai. Harpiile se despărţiră de Iris; ele se 
cuibăriră într-o peşteră din Creta lui Minos, iar zeiţa, purtată de 
aripile sale repezi, zbură spre Olymp. 


Între timp eroii, spălând murdăria ce acoperea trupul bătrî-nului, 
jertfiră cele mai frumoase oi dintre cele luate ca pradă de la 
Amycos. Şi după ce pregătiră în casa gazdei lor un ospăț 
îmbelşugat, luară loc la masă şi mâncară; împreună cu ei se 
înfrupta pe săturate şi Fineus, încredinţat că această desfătare e 
numai un vis. După ce se îndestulară cu mâncare şi băutură, 
rămaseră toată noaptea de veghe, în aşteptarea fiilor lui Boreas. 
În mijlocul lor, lângă vatră, s-a aşezat bătrânul şi le-a prezis 
peripeţiile expediției şi sfârşitul călătoriei lor pe mare: „Daţi-mi 
acum ascultare! Fireşte, nu-l îngăduit ca voi să aflaţi limpede 
toate lucrurile, dar nu voi ascunde nimic din ceea ce puteţi să 


ştiţi prin bunul plac al zeilor. Mai înainte, am avut mult de 
pătimit, destăinuind nebuneşte hotărârile lui Zeus de la început 
şi până la sfârşit. Căci Zeus însuşi vrea ca oamenilor *i să nu li 
se învedereze decât în parte, ceea ce le prescrie viitorul, li* 
astfel încât ei să mai aibă nevoie de sfaturile zeilor. ^ 


După ce veţi fi plecat de la mine, veţi zări mai întâi cele două 
Stânci Cyanee în locul unde marea se strâmtează. Aflaţi că 
nimeni n-a trecut printre ele nevătămat: căci, nefiind încă 
statornicite pe temeliile lor din adânc, adesea lunecă una spre 
alta până alcătuiesc o singură stâncă, marea îşi înalţă deasupra 
belşugul ei de ape clocotitoare şi-un vuiet năprasnic se aude pe 
ţărmul din jur. Acum luaţi aminte la poveţele mele, dacă într- 
adevăr cutreieraţi noianul, călăuziţi de-o minte înţeleaptă şi de 
cinstea cuvenită zeilor, ca nu cumva să pieriţi din vina voastră 
printr-o faptă necugetată sau să vă lăsaţi târâţi de avântul 
tinereţii. Faceţi mai întâi o încercare, lăsând să treacă înainte un 
porumbel iute, căruia îi veţi da drumul de pe corabie. Dacă 
pasărea va ajunge teafără în largul Pontului, zburând printre 
stâncile acelea, nu trebuie nicidecum să vă abateţi din drum, ci, 
încleştându-vă mâi-nile pe vâsle, să străbateţi strunga mării, 
fiindcă veţi afla scăpare nu atât în rugăciuni, cât mai ales în 
vlaga braţelor voastre. Lăsând deoparte celelalte lucruri, îngrijiţi- 
vă vitejeşte de ceea ce este doar spre folosul vostru. Înainte de 
asta, nu vă opresc să-l chemaţi în ajutor pe zei. Dar dacă, 
dimpotrivă, porumbelul va pieri în timpul zborului său printre 
stânci, de îndată întoar-ceţi-vă din drum, fiindcă este mult mai 
cuminte să te supui zeilor. Căci nu veţi scăpa de jalnica soartă 
ce vă pândeşte între stânci, chiar dacă Argo ar fi de fier. 
Sărmanilor, să nu cutezaţi cumva să-mi sfidaţi prorocirile, chiar 
dacă socotiți că zeii din ceruri mă urăsc de trei ori mai mult, sau 
că sânt şi mai porniţi împotriva mea! Nu îndrăzniţi să treceţi cu 
corabia prin strâmtoare, în pofida prevestirii pe care o va da 
porumbelul. Şi cum a hotărât soarta, aşa se va întâmpla! De veţi 
scăpa teferi dintre stâncile care se apropie una de alta şi veţi 
trece în Pont, porniţi-o repede mai departe, având în dreapta 
voastră pământul Bithyniei şi feriţi-vă de abruptele ţărmuri până 
ce veţi ocoli vijeliosul curs al fluviului Rhebas20 şi Capul 
Negru21 şi veţi pătrunde în limanul insulei Thynias22. De aici nu 


aveţi prea mult de mers pe mare până ce veţi face un popas în 
ţara celor ce se numesc Mariandyni, situată pe ţărmul din faţă. 
Acolo se află un drum ce duce spre Hades şi spre cer se înalţă 
Promontoriul Ache-rusias23 împlântat în mare, adâncurile sale 
fiind străbătute de învârtejitul Acheron care îşi trimite apele 
învolburate tocmai din creştetul stâncii abrupte. Lăsând în urmă 
promontoriul, veţi pluti pe lângă puzderia de coline ale 
Paflagonienilor24 unde cândva Pelops Enetianul25 a domnit cel 
dintâi asupra oamenilor care se laudă că se trag din sângele lui. 
În locul acela dai de un munte situat faţă în faţă cu constelația 
Helice26 sau Ursa Mare: el este povârnit de jur împrejur, se 
numeşte Carambis27 şi deasupra lui vântoasele lui Boreas se 
frâng în două, atât de semeţ se înalţă în văzduh acest 
promontoriu ce priveşte spre mare. După ce-l veţi înconjura, 
înainte vi se va aşterne întinsa Aigia-los28, la graniţa căreia, 
într-un loc unde ţărmul iese în afară, apele fluviului Halys29 se 
aruncă în mare cu un vuiet de nede-scris. Dincolo de el, Iris, un 
fluviu mai mic decât cel în preajma căruia curge, îşi prăvale în 
mare albele sale vârtejuri. Mai departe se întinde un pinten de 
pământ, lung şi ascuţit; lângă el dai de gura fluviului 
Thermodon30, care se varsă paşnic într-un liman tihnit, la 
adăpostul Capului Themyscira31, după ce a străbătut o cale 
lungă. Aici se află Câmpul lui Doias32 şi, în împrejurimi, cele trei 
oraşe ale amazoanelor; apoi Chalybii, cei mai sărmani oameni 
din lume, stăpânesc un pământ tare şi neînduplecat, ei fiind 
făurari ce se ocupă cu prelucrarea fierului. În vecinătatea lor 
locuiesc Tibarenii33 cei cu turme multe, dincolo de Capul 
Genetaios34, închinat lui Zeus Ospitalierul. Mai sus de acest cap, 
megieşii lor Mossynecii35 ocupă o ţară împădurită, situată la 
poalele muntelui: ei îşi fac casele în turnuri înjghebate în 
trunchiuri de copaci, colibe de lemn şi trainice întărituri, cărora 
ei le zic „mossyne”, de unde li se trage şi numele. Tre-când şi de 
aceştia, veţi poposi pe o insulă stâncoasă, după ce veţi fi 
alungat printr-un vicleşug oarecare nişte păsări cicălitoare care 
s-au cuibărit în număr mare pe această insulă pustie. Pe ţărmul 
ei se află un templu de piatră închinat lui Ares, pe care l-au 
înălţat reginele amazoanelor, Otrere şi Antiope, în timpul unei 
expediţii. Posomorita mare vă va oferi aici un ajutor nepreţuit; 
de aceea eu, care vă vreau binele, vă îndemn să n-o ocoliţi dar 


ce rost are să mă fac iar vinovat, prezicând din fir a păr tot ce vă 
aşteaptă? Dincolo de insulă şi de uscatul din faţa ei viețuiesc 
Philyrii; mai sus de Philyri sânt Macronii38 şi după aceştia, dai de 
nenumăratele triburi ale Becheirilor; în apropierea lor sălăşluiesc 
Sapirii37 şi, ca vecini ai lor, vin la rând Byzerii, pentru ca mai sus 
să întâlneşti în sfârşit pe războinicii Colchidieni38. Voi însă plutiţi 
mai departe până ajungeţi la ultima scobitură a mării. Aici, în 
ţinutul Cytais şi al Amaranţilor, departe de munţi şi de câmpia 
Cyrceană39, învolburatul Fasis 40 îşi aruncă în mare şuvoiul lui 
lat. Luând-o pe fluviu în sus, veţi zări turnurile lui Aietes 
Cytaianul şi întunecata sihlă a lui Ares, unde Lâna de aur 
aşezată în vârful unui stejar este păzită de un balaur în- 
spăimântătoare dihanie care îşi roteşte privirile în jur: nici ziua, 
nici noaptea somnul dulce nu-l biruie ochii neobosiţi!” 


Aşa cuvântase prorocul; spaima puse repede stăpânire pe cei 
care îl ascultau. Ei rămaseră multă vreme tăcuţi şi înfricoşaţi, 
într-un târziu, viteazul fiu al lui Aisojvjsimţindu-se neputincios în 
faţa atâtor primejdii prezise de Fineus, glăsui astfel: „Bătrâne, 
ne-ai descris până la capăt peripeţiile noastre pe mare şi semnul 
în care să ne încredem pentru a trece în Pont printre cumplitele 
stânci. Dar, odată scăpaţi de ele, va fi cu putinţă să ne 
reîntoarcem în Hellada? lată ce aş fi tare bucuros să mai aflu de 
la tine. Ce voi face şi cum voi străbate atât amar de drum pe 
mare? Căci eu mi-s neştiutor, înconjurat de soţi asemeni mie, iar 
Aea, oraşul Colchidei, se găseşte la marginea Pontului şi a 
pământului!” 


Aşa a zis; iată ce-l răspunse bătrânul: „Fiule, după ce vei fi 
scăpat de moarte, trecând printre uci-gaşeâe stânci, să prinzi 
curaj. O divinitate va va îndruma pe o altă cale la plecarea din 
Aea41. Pentru a ajunge acolo, veţi avea destule călăuze. Dar, 
dragii mei, luaţi aminte să obţineţi iscusitul ajutor al Zeiţei 
Cypris. Ea este chezăşia izbânzii în lupta cu greutăţile noastre. 
Acum să nu mă mai întrebaţi nimic despre lucrul acesta!” 
întocmai a vorbit Agenoridul; în preajma lui cei doi fii ai 
tracicului Boreas, care brăzdaseră văzduhul, îşi şi puseseră pe 
prag picioarele lor înaripate. Eroii se sculară degrabă din jilţuri, 
când i-au văzut în faţa lor. Spre a le satisface curiozitatea, Zetes, 


gâfâind întruna din pricina oboselii, le povesti cât de departe 
goniseră amândoi, cum i-a oprit Iris să ucidă, ce jurământ a 
rostit binevoitoarea zeiţă şi cum înspăimântatele Harpii s-au 
ascuns în marea peşteră a muntelui Dicteic. Toţi soţii lor care se 
aflau în casă şi mai cu seamă Fineus s-au bucurat de această 
veste. Numaidecât Aisonide îi spuse următoarele vorbe blajine: 
„De bună seamă, Fineus, vreun zeu se va fi înduioşat de jalnica 
ta soartă şi din depărtări ne-a adus aici pentru ca fiii lui Boreas 
să te scape de pacoste. Dacă ţi-ar reda şi lumina ochilor, aş fi la 
fel de fericit ca şi la întoarcerea mea acasă.” Astfel a grăit lason; 
dar Fineus îi răspunse abătut: „Aisonide, eu nu mai pot să-mi 
recapăt vederea, boala mea fiind fără leac, căci orbitele ochilor 
mei, ce s-au mistuit treptat, sânt acum goale. Fie ca zeul să-mi 
hărăzească mai degrabă moartea şi, când îmi voi da duhul, voi fi 
cu-adevărat în culmea fericirii!” locuitorii Thyniei aduceau 
nenumai*» „zei43 fi pe placul lui Fineus. În cinstea ^^f^Uii un 
fericiţi năierii au înălţat ceva mai depăr e“pe m*u ^ altar şi, 
după ce au adus jertfele» ^ ^AM™ ^ Euphemus iute; n-au uitat 
să ia cu ei un porumbel sperios ia y ţinea în mână pasărea care 
se ghenuuse de ta au sio în sfârşit parâmele duble. Plecarea lor 
spre îndepărtate ţinu _ nu rămase o taină pentru Atena; 
numaidecât pe un nor uşor, care o purta iute, cu toate că 
era*“rupeşăj zeiţa îndreptându-se spre mare, plină de gânduri 
bune faţa de vâslaşi. Aidoma celui care, atunci când şi-a părăsit 
patria căci adesea, noi, oamenii ducem o viaţă rătăcitoare este 
amarnic fră-mântat de tot felul de simţăminte şi nu zăreşte 
numai câte un pământ îndepărtat, ci vede toate oraşele, dar 
gândurile îi zboară iute spre casă, deşi ochilor lui li se arată căile 
mării şi ale uscatului tot aşa de repede, copila lui Zeus, luându-şi 
avânt, îşi puse piciorul pe neprimitorul țărm al Thyniei. 


Între timp eroii ajunseseră în porţiunea îngustă a întortocheatei 
strâmtori zăgăzuită şi într-o parte şi într-alta de stânci colţuroase 
şi un vârtej de apă împroşca pe dedesubt corabia zorită, năierii 
înaintând cu multă teamă. Bubuitul stâncilor care se izbeau de 
pe-acum le răsuna mereu în urechi şi vuiau țărmurile biciuite de 
mare. Atunci Euphemus, care ţinea în mână porumbelul, se 
ridică, îndreptându-se spre proră şi, la îndemnul lui Ţi-phys 
Agniadul, eroii vâsliră din toată inima, spre a-şi trece corabia 


printre stânci, încrezători în puterile lor. După ce trecură dincolo 
de un cot al strâmtorii, eroilor noştri le-a fost dat să fie cei din 
urmă oameni care au văzut stâncile îndepărtându-se şi groaza li 
se strecură în suflet. Euphemus dădu drumul porumbelului şi toţi 
îşi ridicară capul deodată, ca să-l vadă mai bine; pasărea zbură 
printre stânci. Numaidecât ele se apropiară iarăşi una de alta, 
contopindu-se cu un trosnet puternic; nenumărate talazuri 
ţâşniră în sus învolburate, ca un nor; marea mugea în- 
spăimântător şi de jur împrejur vuia nemărginitul văzduh. 
Grotele căscate sub avanele stânci fremătau când le năpădeau 
apele şi clocotitoarele talazuri împroşcau malul până sus cu 
spuma lor albă; apoi fluxul împresură corabia. Capetele stâncilor 
tăiară doar vârful cozii porumbelului, care scăpă totuşi teafăr şi 
eroii sloboziră un chiot straşnic. Tiphys le porunci să vâslească 
din răsputeri, căci stâncile se întredeschideau din nou. Năierii 
vâsliră înfricoşaţi până când fluxul crescu de la sine şi, ajungând 
lingă corabie, în retragerea lui o târî printre stânci. O 
neasemuită spaimă puse atunci stăpânire pe toţi, căci deasupra 
capetelor, neiertătoare, îi pândea moartea. În zare se şi 
întrevedea întinderea Pontului când în faţa lor se ivi pe 
neaşteptate un uriaş talaz, înclinat şi abrupt ca un pisc de 
munte. La vederea lui, năierii îşi plecară capetele şi priviră într-o 
parte, căci se părea că valul se va prăvăli asupra corăbiei, 
acoperind-o cu totul, dar Tiphys îl preîntâmpină şi dădu un scurt 
răgaz corăbiei împovărate de mişcarea vâslelor. Puhoiul apelor 
se rostogoli sub carenă şi, înă'ltând apoi corabia dinspre pupă, o 
purtă departe de stânci, astfel că o vreme Argo pluti pe creasta 
talazului. Euphemus fugea de la unul la altul, strigând 
tovarăşilor lui să se arunce cu toate puterile asupra vâslelor. 
Aceştia loveau apa şi scoteau ţipete; dar pe cât înainta corabia 
lopătând, de două ori pe atât o împingea înapoi noianul, iar 
vâslele se  îndoiau, asemenea arcurilor încovoiate, vădind 
sforţarea eroilor. Deodată un talaz se aruncă pieziş asupra lor şi 
corabia începu să alerge ca o sfârlează spre năprasnicul şuvoi, 
avântându-se pe marea zbuciumată. Chiar în mijlocul 
Symplegadelor44 fură opriţi de un vârtej: uimitoarele stânci se 
apropiau din amândouă părţile şi lemnăria lui Argo nu se putea 
urni din loc. Atunci <Rtena” ţinând în loc una dintre stânci cu 
stânga ei voinică, cu rmna dreaptă împinse corabia înainte, fă- 


când-o să străbată strâmtoarea. Argo trecu prin văzduh ca o 
săgeată înaripată şi totuşi înaltul capăt al pupei fu secerat de 
potrivnicele stânci care se izbiră cu furie. Când îi văzu pe năieri 
în afara primejdiei, Atena se întoarse în Olymp. lar stâncile care 
se apropiaseră una de alta, spre a se întâlni în acelaşi loc, 
prinseră rădăcini pentru totdeauna, căci aşa hotărâseră zeii să li 
se în-tâmple atunci când le va zări un muritor, şi-şi va trece 
corabia printre ele. 


Eliberaţi de cumplita lor spaimă, năierii răsunară uşuraţi privind 
deopotrivă văzduhul şi largul mării ce se pierdea în zare. În 
sinea lor îşi spuneau negreşit că scăpaseră din infern. Tiphys 
începu să grăiască primul: „Sper că mulţumită acestei corăbii 
am scăpat nevătămaţi: totul se datorează numai şi numai Atenei 
care a înzestrat-o cu o putere divină atunci când Argos a 
înjghebat-o cu ajutorul pi-roanelor, aşa că nu poate fi nimicită. 
Aisonide, nu te teme deloc că nu vei izbuti să împlineşti porunca 
regelui tău acum când zeiţa ne-a îngăduit să ieşim teferi dintre 
stânci, mai ales că, potrivit spuselor Agenoridului Fineus, vom 
face faţă cu uşurinţă încercărilor care ne mai aşteaptă.” 


Aşa glăsui el purtând mai departe corabia de-a lungul țărmului 
Bithyniei, spre mijlocul mării. lar lason îi răspunse la rândul său 
prin aceste cuvinte blajine: „Tiphys, de ce-mi vorbeşti aşa când 
mă ştii abătut? Am greşit Şi mi-am căşunat singur o nenorocire 
mare şi fără leac. S-ar fi cuvenit ca, de îndată ce Pelias mi-a dat 
porunca, să mă arăt din capul locului împotriva acestei expediţii, 
chiar dacă mi-ar fi fost hărăzită o crâncenă moarte şi mădularele 
mi-ar fi fost ciopârţite. Acum sânt stăpânit de o mare teamă şi 
de griji copleşitoare: frică mi-e să cutreier avanele căi ale mării, 
frică mi-e să cobor pe uscat, căci pretutindeni sânt oameni 
răuvoitori. După o zi de-abia încheiată, noaptea rămân pururi 
treaz şi oftez din greu, gândindu-mă la fiecare lucru în parte din 
clipa în care v-aţi strâns laolaltă spre folosul meu. Îţi vine uşor să 
vorbeşti atâta timp cât nu te îngijeşti decât de propria ta viaţă. 
Eu însă nu mă sinchisesc câtuşi de puţin de mine însumi: mă 
preocupă soarta fiecăruia în parte, a ta şi a celorlalţi soţi de 
drum, temân-du-mă că n-am să vă pot readuce pe pământul 
Helladei vii şi nevătămaţi!” 


Aşa a vorbit lason, spre a-l pune la încercare pe tovarăşii lui; dar 
ei lărmuiau, strigându-l vorbe de îmbărbătare. Strigătele lor 
umplură de bucurie inima lui lason, care cuvântă iarăşi, de astă 
dată deschis: „Dragii mei, destoinicia voastră îmi redă 
încrederea în mine. De-acum încolo, chiar de-aş face o călătorie 
prin hăul Hadesului, nu m-aş mai teme deloc. Dar, de vreme ce 
am trecut de Stâncile Symplegade, socot că de azi înainte nu 
vom mai avea prilejul să tragem o spaimă ca asta, dacă vom 
urma întocmai sfaturile lui Fineus!” 


Atât le-a spus el; punând numaidecât capăt vorbelor, neistovita 
trudă a vâslelor i-a absorbit pe eroi. Vijeliosul fluviu Rhebas, 
stânca numită Colone 45 şi puţin mai târziu Capul Negru au 
rămas în urmă, iar, mai apoi şi gura fluviului Phyllis, unde 
odinioară Dipsacos l-a primit ca oaspete pe fiul lui Athamas 46, 
care fugise din Orhomenos împreună cu berbecul său. Pe 
Dipsacos îl născuse o nimfă din luncă: nu-l plăcea viaţa silnică, ci 
se mulțumea să locuiască alături de mama lui pe lângă fluviu, 
care era tatăl lui şi să-şi pască turmele pe malul acestuia. 
Curând, năierii zăriră în treacăt templul închinat eroului, 
întinsele maluri ale fluviului, câmpia şi Calpe 47, care curgea în 
albia lui adâncă, şi, trecând pe rând de toate acestea, vreme de 
o zi şi o noapte, neajutaţi de nici o adiere de vânt, tinerii au 
vâslit neobosit. Aşa cum harnicii boi muncesc, brăzdând cu 
plugul țarina jilavă şi pretutindeni, de pe şolduri şi de pe grumaz 
li se preling râuri de sudoare; pe subjug ochii lor privesc pieziş şi 
o răsuflare uscată ţâşneşte necontenit din nările lor zgomotoase; 
dar ei îşi împlântă copitele în glie şi trudesc cât e ziua de mare 
la fel şi Argonauţii au s trăbătut noianul cu ajutorul vâslelor pe 
care le mmuiau 


S1DSPp când nu se ivise încă zeiasca lumină şi nici bezna nu 
mai. Ra atât de adâncă, noaptea fiind urmată de acea palidă 
licărire ne care oamenii treziţi de ea o numesc revărsatul zorilor- 
focmai atunci intrară năierii în limanul insulei pustii Thymas şi 
coborâră pe pământ frânţi de oboseală. 


Când soarele răsări a treia oară, ajutaţi de tăria Zefirului, eroii 
părăsiseră înaltele ţărmuri ale insulei Thynias. Plecaţi de aici 


spre uscatul din faţă, ochii lor putură desluşi rând pe rând gura 
fluviului Sangarios49, înverzită ţară a bărbaţilor maryan-dini, 
albia lui Lycos 50 şi mlaştina Anthemoesis 51; suflarea vân-tului 
zgâlţâia odgoanele şi sculele corăbiei. Dis-de-dimineaţă, după ce 
vântul se potolise în timpul nopţii, ei sosiră voioşi în limanul 
Promontoriului Acherusias; povârnişurilf sale se înalţă falnic şi 
privesc spre marea Bithyniei; la temelia lui stau înrădăcinate 
nişte stânci netede, scăldate de mare în jurul cărora talazul se 
rostogoleşte cu un  vuiet asurzitor. Chiar deasupra 
promontoriului au crescut câţiva platani cu coroana revărsată în 
jurul trunchiului lor. În interior, cu faţa spre uscat, se cască 
pieziş o vâlcea umbroasă, unde se află peştera lui Hades, 
năpădită de codru şi de stânci. Aici, o boare foarte rece se 
revarsă necontenit din fiorosul hău şi de jur împrejur se aşterne 
mereu o promoroacă albă, pe care o topeşte numai soarele de 
amiază. Înfricoşătorul promontoriu nu are parte nicicând de 
linişte: marea vuind la poalele lui îl face să se tânguie şi totodată 
vânturile pornite din prăpăstii tulbură frunzişul platanilor. În 
acest loc dai de gurile Acheronului, care se prăvale de pe 
promontoriu şi se aruncă în mare spre răsărit, o viroagă 
ducându-l până pe creastă. Mult mai târziu fluviul a fost numit 
Soonautes Mântuirea năierilor atunci când Niseenii din Megara 
52 au venit să se stabilească pe pământul Mariandynilor; căci 
Acheronul i-a salvat şi pe ei şi corăbiile lor hărţuite de furtună. 
Aşadar, îndreptându-şi corabia spre limanul Promontoriului 
Acherusias, eroii au poposit aici atunci când vântul a încetat să 
mai sufle. 


Dar nici Lycos, cârmuitorul acestei ţări întinse şi nici Marian-dynii 
n-au trecut cu vederea faptul că au sosit la ei cei care îl 
răpuseseră pe Amycos, cum le mersese vestea aflată deunăzi şi 
de ei. De aceea şi încheiară pe dată un legământ de prietenie cu 
j Cât priveşte pe Pollux însuşi, ei s-au adunat de pretutindeni 
spre a-l întâmpina ca pe un zeu; lucru firesc fiindcă ei se 
războiau de multă vreme cu Bebrycii. De cum au ajuns în oraş, 
s-au strâns cu toţii în palatul lui Lycos şi au petrecut ziua aceea 
„că mşte buni prieteni în ospeţie, deslătmdu- 
ŞTimrriiie—XTrspuseie- lor. '- 


Dis-de-dimineaţă eroii se grăbiră să se întoarcă la corabie şi 
împreună cu ei veni Lycos însuşi, care le dăduse nenumărate 
daruri pentru drum, lăsându-l să plece din palat pe fiul său, ca 
să-l însoţească pe mare. 


Aici l-a secerat neiertătoarea Ursită pe fiul lui Abas, Idmon. Deşi 
meşter în arta prezicerii, prezicerile sale totuşi, nu l-au putut 
scăpa, căci piaza rea îi hotărâse pieirea. Într-o mocirlă din 
preajma fluviului năpădit de trestii, răcorindu-şi în noroi coastele 
şi burta lui uriaşă, zăcea tolănit un mistreţ cu colţi albi, aprigă 
fiară de care se temeau până şi nimfele luncii; nimeni nu-l ştia 
defel, căci obişnuia să pască singur în mlaştina întinsă. De-a 
lungul înaltului mal al mocirlosului fluviu păşea fiul lui Abas 
când, năvălind pe neaşteptate de undeva, dintre trestii, 
mistrețul îl izbi puternic în coapsă şi-l sfârtecă deopotrivă fibrele 
de la mijloc şi osul. Idmon scoase un țipăt sfâşietor şi se prăbuşi 
la pământ. La ţipetele rănitului, soţii lui răspunseră strigând toţi 
deodată. Înarmat cu sulița, Peleu tăbărî numaidecât asupra 
mistreţului aprig, care o rupse la fugă, întorcându-se în mlaştină; 
mai apoi se opri şi porni la atac, dar Idas răni fiara, care scoase 
un grohăit, căzând străpunsă de lancea ascuţită. Îl lăsară în locul 
unde se prăvălise la pământ; dar întristaţii tovarăşi îl duseră 
până la corabie pe muribundul ldmon, care se stinse în braţele 
soţilor lui de drum. 


Din pricina acestei întâmplări, nu se mai puteau gândi la 
plecarea lor în larg, aşa că eroii au rămas pe loc, cu jalea-n 
suflet în-grijindu-se de îngroparea răposatului, pe care îl 
plânseră trei zile-n şir. În ziua a patra l-au înmormântat cu multă 
pompă şi toţi supuşii în frunte cu regele Lycos însuşi erau de 
faţă. Multe mioare au fost înjunghiate deasupra gropii lui, cum 
cere datina să-l cinstim pe morţi. Pentru ldmon au înălţat pe 
pământul acela un gorgan şi, drept monument care poate fi 
văzut şi de urmaşi, în creştetul lui dăinuie un trunchi de măslin 
sălbatic aidoma unui tăvălug de corabie: lăstare cu frunze verzi 
cresc din copacul sădit puţin mai jos de Promontoriul Acherusias. 
Şi dacă, la îndemnul Muzelor, se cade să vorbesc deschis, 
Phebus a poruncit anume Beoţienilor şi Niseenilor să-l cinstească 
pe Idmon ca protector al oraşului’ pe care urmau să-l întemeieze 


în jurul străvechiului trunchi de măslin sălbatic aidoma unui 
tăvălug de corabie; numai că, în locul divinului eolid ldmon, ei îl 
venerează pe Agamestor54. 


Dar ce Argonaut a mai murit pe meleagul acela (deoarece eroii 
au înălţat încă un gorgan pentru un alt soţ de-al lor, stins din 
viaţă, până azi putând fi văzute două monumente închinate 
bărbaţilor răposaţi)? Zice-se că Tiphys, fiul lui Agnias, s-ar fi 
prăpădit şi el: nu i-a fost hărăzit să-şi continue călătoria. Tot 
acolo, departe de patrie, o boală de scurtă durată l-a făcut să 
adoarmă pentru totdeauna pe când ceata eroilor îngropa leşul 
fiului lui Abas. Această mare nenorocire i-a umplut de-o jale fără 
margini pe toţi. Şi, după ce l-au înmormântat alături de ldmon, 
în deznădejdea lor se trântiră jos, în faţa mării, stând cu 
trupurile întipărite în nisip, învăluiţi de-o adâncă tăcere, fără să 
se gândească niciunul la mâncare sau la băutură; inima le era 
copleşită de mâhnire, fiindcă speranţa întoarcerii acasă fugise 
departe de ei. Şi ar fi rămas ei multă vreme aşa, pradă 
gândurilor negre, dacă Hera n-ar fi insuflat un nemaipomenit 
curaj în pieptul lui Ancaeus, fiu dăruit lui Poseidon de Astypalaia 
5S, lângă apele Imbrasiene 56, cunoscut ca un cârmaci foarte 
priceput. Alergând până la Peleu, el îi vorbi astfel: „O, Eacide, 
frumos este ca, uitând de lupta noastră, să zăbovim la nesfârşit 
într-o ţară străină? Nu atât pentru destoinicia de războinic cât 
mai ales pentru dibăcia mea de năier m-a dus pe mine lason 
departe de Parthenia 57, spre ţara Lânei de aur. Deci să nu fim 
câtuşi de puţin îngrijoraţi în privinţa corăbiei. Dealtfel, printre noi 
se află şi alţi oameni pricepuţi: urce-se la pupă oricare dintre ei 
şi niciunul nu va pune în primejdie expediţia. Aşadar această 
veste du-o repede tuturor şi îmbărbătea-ză-l, ca să-şi 
amintească de țelul trudei lor!” 


Aşa grăi Ancaeus; inima lui Peleu tresaltă de bucurie. Puțin mai 
târziu veni în mijlocul eroilor şi cuvântă în felul următor: „Dragii 
mei, de ce ne tot lăsăm stăpâniţi de o durere vană? Oamenii 
aceia au murit de-o moarte hărăzită de soartă. Dar în ceata 
noastră mai sânt cârmaci şi încă destul de mulţi, aşa ca să nu ne 
mai amânăm deloc plecarea. Puneţi-vă deci pe treabă Şi nu vă 
mai faceţi griji de prisos!” 


Aflat în grea cumpănă, fiul lui Aison îi răspunse astfel: „Dar care 
sânt acei cârmaci, Eacide? Cei cu a căror iscusinţă ne făleam 
cândva, acum stau cu feţele plecate şi par mai abătuţi decât 
mine. Prevăd că trista soartă a răposaţilor o vom avea şi noi, de 
vreme ce nu putem să ajungem până la cetatea hainului Aietes 
şi nici să ne întoarcem în Hellada, trecând cu bine printre stânci. 
Aici vom” pieri fără glorie de-o jalnică moarte, după ce vom fi 
îmbătrânit degeaba!” 


Aşa spuse lason, dar Ancaeus se oferi pe loc să cârmuiască el 
corabia cea iute, căci imboldul zeiţei îi dădea aripi. După dânsul 
Erginus, Nauplius şi Euphemus se sculară, dorind să li se 
încredinţeze lor cârma. Dar ei au fost îndepărtați, căci Ancaeus a 
fost pe placul celor mai mulţi dintre soţii lui de drum. 


În a douăsprezecea dimineaţă eroii se suiră în corabie, fiindcă 
puternica adiere a Zefirului le era prielnică. Cu vâslele 
străbătură degrabă fluviul Acheron şi, cât se poate de încrezători 
în suflarea vântului, desfăşurară pânzele corăbiei, călătorind 
mult mai departe graţie vremii frumoase. Sosiră curând la gura 
fluviului Callichorus 58, acolo unde zice-se că Nyseanul fiu al lui 
Zeus 59, părăsind popoarele Indiei spre a se statornici la Teba, 
şi-a celebrat misterele şi a orânduit coruri înaintea peşterii în 
care petrecea sfinte nopţi austere; de aceea ţărmurenii au 
denumit fluviul Callichorus iar peştera Aulion60. 


Argonauţii văzură apoi mormântul feciorului lui Actor, Sthe- 
nelos61 care, la întoarcerea din vitejescul război împotriva 
Amazoanelor (căci fusese însoţitorul lui Heracle), rănit de o 
săgeată, murise pe acel țărm de mare. Eroii nu apucaseră să 
treacă mai departe; Persefona însăşi trimise sufletul demn de 
plâns al Actori-dului care-l ceruse îngăduinţa să revadă măcar 
pentru câteva clipe pe bărbaţii ce-l fuseseră prieteni apropiaţi. 
Urcat pe movila mormântului său, el privea corabia şi arăta ca 
atunci când pleca la război, o frumoasă cască cu patru creste şi 
un panaş purpuriu revărsându-şi în jur strălucirea. Repede el se 
afundă din nou în bezna adâncă iar eroii care-l zăriseră se 
înspăimântară.  Tălmăcind voinţa zeilor, Mopsos, fiul lui 
Ampycos, îi îndemnă să tragă la mal şi să îmbuneze prin libaţii 


sufletul răposatului. Năierii strânseră numaidecât pânzele şi, 
după ce legară parâmele de țărm, se adunară în jurul 
mormântului lui Sthenelos, vărsând libaţii şi arzând mioare 
jertfite mortului. Osebit de aceste libaţii, ridicară un altar 
închinat lui Apollon, Mântuitorul corăbiilor62, arzând şi acolo 
coapse de mioare; până şi Orfeu îi consacră lira lui şi de aceea 
locului i s-a zis Lira. 


Curând după aceea, zoriţi de vântul prielnic, se suiră în corabie, 
înălţară pânzele şi le desfăşurară pe lângă odgoanele din stânga 
şi din dreapta. Pe întinderea mării, Argo luneca repede precum 
ian şoim din slava cerului ce se lasă în voia vântului, planând 
iute pe bolta senină, fără să-şi mişte strunitele aripi în zborul său 
lin. 


După ce lăsară în urma lor numeroase popoare64, aproape față- 
n faţă cu insula Aretias65, năierii şi-au croit drum printre 
talazuri, vâslind cât a fost ziua de lungă, căci în pragul dimineţii 
molcomul vânt îi părăsise cu totul. Şi iată că şi zăriră cum 
deasupra lor brăzda văzduhul o pasăre a lui Ares ce-şi avea 
cuibul pe insulă: bătând puternic din aripi, ea zbură spre corabia 
ce înainta repede şi slobozi o pană ascuţită care se înfipse în 
umărul stâng al divinului Oileus136 şi rănitul scăpă din mâini 
vâsla. Soții lui se minunară văzând săgeata înaripată. Eribotes, 
care şedea alături de el, îi smulse pana şi îi legă rana, 
desfăcându-şi brâul de care atârna teaca săbiei lui. Dar se ivi o 
altă pasăre, zburând în urma celeilalte. Îndată viteazul Clytios, 
fiul lui Eurytos67 (care între timp îşi încordase arcul său 
încovoiat şi trimisese o săgeată înspre pasărea ce zbura 
repede), o străpunse şi zburătoarea, învârtejindu-se, se prăbuşi 
în preajma corăbiei. Atunci Amphida-mas, fiul lui Aleos, spuse 
tovarăşilor săi: „în preajma noastră este insula Aretias (o ştiţi voi 
înşivă, de vreme ce aţi văzut aceste păsări). Eu nu cred că avem 
destule săgeți, ca să putem cobori pe țărm în siguranţă. Aşadar 
să căutăm împreună un alt mijloc folositor, dacă ţineţi să 
poposim aici, amintindu-vă că Fineus v-a îndemnat chiar să 
faceţi acest lucru. Nici Heracle, atunci când a venit în Arcadia, n- 
a izbutit să alunge cu săgețile lui Stymfalidele păsări care 
pluteau pe lac68 (cum am văzut cu ochii mei). Învârtind în mâini 


o zbârnâitoare de aramă, el stârnea zarvă mare în timp ce 
pândea pe o ridicătură şi păsările au zburat departe, căci spaima 
fără pereche le făcea sa piuie. Haideţi să iscodim şi noi acum o 
cale asemănătoare; ceea ce am închipuit eu însumi mai înainte 
vă voi spune îndată. 


să ne punem pe cap coifurile cu creste semeţe şi, rând pe rând, 
o jumătate din ceata noastră să vâslească iar cealaltă jumătate 
să înarmeze corabia cu lucioase suliţi şi scuturi şi toţi laolaltă să 
scoatem deodată un strigăt puternic, astfel încât păsările să se 
înspăimânte de neobişnuita noastră zarvă, văzând cum ne 
clătinam coifurile şi ne înălţăm suliţele. lar dacă vom ajunge 
până la insulă, atunci să strigaţi şi să loviți scuturile, pentru a 
stârni astfel o larmă nemaipomenită.” 


Aşa a glăsuit eroul şi dibaciul său plan s-a dovedit a fi pe placul 
tuturor. Şi-au pus pe cap coifurile de aramă ce revărsau licăriri 
înfricoşătoare, fluturându-şi deasupra panaşele lor purpurii; rând 
pe rând, unii dintre ei văsleau de zor iar ceilalţi înţesau corabia 
cu sulițe şi scuturi. Aidoma bărbatului care face murilor săi un 
acoperământ, spre a-şi înzestra casa cu o podoabă şi un scut 
împotriva ploii şi olan după olan se înşiră necontenit, potrivindu- 
se de minune la fel, prin alăturarea scuturilor, ei acopereau 
corabia. Întocmai cum războinica larmă se înalţă din mijlocul 
mulţimii de luptători ce se frământă când se strâng şirurile 
falangei tot aşa, deasupra corăbiei, plutea în văzduh zarva 
stârnită de eroi. Curând ei nu mai zăriră nici o pasăre. Dar când 
se apropiară de insulă, izbindu-şi scuturile, mii de păsări zburară 
care încotro, şi-şi căutară scăparea în fugă. Ca atunci când 
Cronide trimite din nori o grindină deasă asupra oraşului şi 
caselor, ai căror locuitori stau liniştiţi ascultând răpăitul de pe 
acoperişuri, întrucât ceasul vremuirii nu i-a surprins nepregătiţi, 
acoperământul lor fiind întărit din timp la fel sloboziră asupra 
eroilor nenumărate pene păsările care plecară în zbor peste 
mare, către munţii aflaţi dincolo de valuri. 


Dar ce anume avusese în vedere Fineus când îndemnase divina 
ceată a eroilor să poposească aici şi ce foloase urmau să tragă 
după aceea, potrivit dorințelor lor? 


Fiii lui Frixos plecaseră spre oraşul Orhomenos, părăsind Aea şi 
palatul lui Aietes pe o corabie colchidiană, pentru a intra în 
stăpânirea averii tatălui lor: cu limbă de moarte dânsul le ceruse 
să facă o astfel de călătorie. Ei ajunseseră foarte aproape de 
insulă în ziua aceea, când Zeus stârni tăria vântului Boreas, 
punân-du-l să bântuie pentru a învedera prin ploi umeda cale a 
lui Arcturus69. În timpul zilei vântul a clătinat frunzişul din munţi 
a suflat uşor doar printre crengile de sus ale copacilor. În timoul 
nopţii'ânsă s-a năpustit cu furie asupra mării şi a aţiţat talazurile 
cu şuierătoarea lui suflare. Cernita negură învăluia bolta şi 
nicăieri nu se întrezărea printre nori licărirea unei singure stele, 
ci pretutindeni domnea bezna deplină. Uzi leoarcă, temându-se 
de o moarte crâncenă, fiii lui Frixos pluteau pe valuri la voia 
întâmplării. Furia vântului smulse pânzele şi în acelaşi timp 
frânseân două corabia zgâlţâită de talazuri. Îndemnaţi de zei, 
tuspatru se agăţară de o uriaşă bârnă din puzderia de lemne 
care fuseseră ţintuite laolaltă prin piroane ascuţite iar acum se 
împrăştiaseră în jurul corăbiei sfărâmate. Valurile şi năprasnicul 
vânt i-au mânat spre insulă, abătuţi din cale-afară fiindcă de- 
abia scăpaseră cu viaţa. Deodată s-a dezlănţuit un nemaivăzut 
potop şi ploaia a cotropit marea, insula şi întregul ţinut din 
dreptul ei, acolo unde locuiau sălbaticii Mossyneci. Fiii lui Frixos 
au fost zvârliţi de năvalnicele valuri împreună cu zdravănă lor 
bârnă pe ţărmul insulei, sub noptateca beznă. Zeus a pus capăt 
ploii potopitoare atunci când a răsărit soarele. Curând 
naufragiaţii se întâl-niră cu eroii. Cel dintâi care a cuvântat a fost 
Argos70: „în numele lui Zeus Atotvăzătorul, oricine aţi fi voi în 
rândul oamenilor, vă implorăm să vă arătaţi binevoitori şi să-l 
ajutaţi pe cei năpădiţi de nevoi! Căci furtunile ce şi-au dezlănţuit 
urgia asupra mării au împrăştiat toate bârnele corăbiei în care 
ne-am suit, nevoiţi să punem la încercare noianul. De aceea în 
genunchi vă rugăm acum poate vă veţi lăsa înduplecaţi să ne 
daţi niscaiva straie cu care să ne acoperim trupurile şi să ne 
ajutaţi, milostivindu-vă de nişte bărbaţi de-o vârstă cu voi, ajunşi 
la ananghie. Cinstiţi aşadar câţiva străini rugători, de dragul lui 
Zeus, Ocrotitorul Oaspeţilor şi al Rugătorilor71! De Zeus ţin şi 
unii şi alţii, atât rugătorii cât şi străinii iar el le vede pe toate 
privindu-ne de sus!” 


Atunci fiul lui Aison îl întrebă prevăzător, stăpânit de gândul că 
prezicerile lui Fineus se adevereau: „Tot ce ne cereţi vă vom da 
pe loc cu dragă inimă. Dar mai întâi spune-mi drept în ce ţară 
locuiţi, ce nevoie v-a făcut să străbateţi marea, ce nume vestit 
purtaţi şi din ce neam vă trageţi?” Drept răspuns, Argos cel greu 
lovit de năpastă zise: „Frixos Eolidul a plecat odinioară din 
Hellada spre Aea şi sânt aproape sigur că şi voi aţi auzit mai 
demult de această întâmplare. E vorba de Frixos, cel ce a ajuns 
în cetatea lui Aietes, călare pe un berbec, pe care Hermes l-a 
poleit cu aur: blana lui o puteţi vedea acum şi voi, atârnată de 
crengile năpădite de frunze din vârful unui stejar. Apoi, la 
îndemnul berbecului însuşi, el l-a jertfit unuia singur dintre toţi 
zeii şi anume lui Zeus Cronidul, Ocrotitorul Fugarilor72. Aietes l- 
a primit pe Frixos în palatul lui şi i-a dat de soţie pe propria lui 
fiică, Chalkiope, fără să-l mai ceară daruri de nuntă, arătându-se 
plin de bunăvoință. Din aceşti părinţi ne-am născut noi; dar între 
timp Frixos a murit de bătrâneţe în casele lui Aietes. Ţinând 
seama fără zăbavă de porunca tatălui nostru, am şi pornit spre 
Orhomenos, ca să intrăm în stăpânirea averii lui Athamas. lar 
dacă vrei să ştii numele nostru, acesta se cheamă Cytissoros, 
acela Frontis, celălalt Melas, iar mie mi se spune Argos.” 


Aşa a vorbit el; eroii s-au bucurat de această întâlnire şi i-au 
îmbrăţişat pe străinii din cale-afară de uimiţi. Atunci lason 
răspunse, precum se cuvenea, prin aceste cuvinte: „Fiind fără 
îndoială rude din partea tatălui meu, unor oameni prietenoși le 
cereţi să vă ajute la ceas de grea cumpănă. Cretheus şi Athamas 
au fost fraţi buni iar eu, nepotul lui Cretheus, am plecat anume 
din Hellada ca să ajung în cetatea lui Aietes. Însă despre toate 
acestea vom vorbi pe-ndelete mai târziu. Întâi şi-ntâi îmbrăcați- 
vă! Socot că doar printr-o hotărâre a nemuritorilor aţi nimerit în 
calea noastră atunci când v-a lovit năpasta!” întocmai a grăit şi 
de pe corabie le-a dat straie cu care să se îmbrace. Apoi s-au 
dus cu toţii la templul lui Ares, ca să jertfească mioare şi s-au 
strâns degrabă în jurul altarului înjghebat din pietricele şi aflat în 
afara templului ce nu avea acoperiş. În interiorul lui era 
împlântată o piatră neagră şi sfântă, la care se închinau de 
multă vreme toate Amazoanele. Când veneau aici din ţara 
situată în faţa insulei, ele nu obişnuiau să ardă pe altar oi şi junei 


consacrate, ci înjunghiau cai pe care îi hrăneau bine timp de un 
an. După ce au împlinit datina jertfei şi s-au înfruptat din 
bucatele ospăţului pregătit de ei, lason a început prin a cu-vânta 
astfel: „Zeus pe toate le vede şi noi, oamenii, nu-l putem 
ascunde nimic, fie că ştim de frica zeilor, fie că suntem 
nelegiuiţi. Aşa 


1 a scăpat pe tatăl vostru de moartea pe care i-o hărăzise mama 
lui vitregă73, ca după aceea să-l dăruiască averi foarte ari _ la 
fel v-a scăpat cu viaţa din urgia furtunii. Pe această corabie 
puteţi merge oriunde poftiţi - sau spre Aea, sau spre bogata 
cetate a divinului Orhomenos. Atena a meşterit corabia noastră, 
securea-l de-aramă a tăiat bârnele sale de pe muntele Pelion şi 
cu ajutorul zeiţei a întocmit-o Argos. Corabia voastră a fost 
sfărâmată de hainele talazuri mai înainte ca voi să vă apropiaţi 
de stâncile care necontenit se ciocnesc între ele acolo unde 
Pontul se îngustează. Dar iată că noi vrem să aducem în Hellada 
Lâna de aur. Aşa că veniţi în ajutorul nostru şi călăuziţi-ne 
corabia pe mare, căci tocmai am pornit să aduc jertfe de ispăşire 
închinate lui Frixos, spre a-l îmbuna pe Zeus cel pornit împotriva 
Eolizilor!” 


lason vorbise aşa spre a-l îmbărbăta; dar ei îl ascultau cu 
groază-n suflet, căci nu-şi puteau închipui că Aietes îi va primi cu 
braţele deschise pe cei care veneau să-l ia Lâna de aur. 
Mustrân-du-l pentru faptul că întreprind o asemenea expediţie, 
Argos rosti următoarele cuvinte: „Prieteni, atâta cât ne stă în 
putinţă, nu vom şovăi câtuşi de puţin să V; ă dăm tot ajutorul 
nostru, atunci când veţi avea nevoie de el. Dar avană şi 
necruțătoare este cruzimea de care dă dovadă Aietes: iată de ce 
mă sperie atât de mult această călătorie. Se spune că el este 
chiar fiul Soarelui, în jurul lui locuiesc nenumăratele neamuri ale 
Colchidienilor şi că seamănă leit cu Ares, având un glas 
înspăimântător şi o putere la fel de mare. Nu va fi deloc uşor ca, 
fără ştirea lui Aietes, să răpiți Lâna de aur: în preajma ei 
veghează cu străşnicie un balaur ocolit de moarte şi de somn, 
Glia însăşi zămislindu-l pe împăduritele pante ale Caucazului, 
alături de stânca Typhaoniană, acolo unde zice-se că 
Typhaon74, atins din plin de trăsnetul lui Zeus, atunci când 


Cronidul şi-a ridicat asupra-l mâinile sale zdravene, a lăsat să-l 
picure din creştet calzi stropi de sânge. Rănit astfel, a venit în 
munţii şi în câmpia din Nysa, unde zace şi acum, împotmolit în 
apele mlaştinii Serbonis75!” 


Acestea fură spusele lui: când auziră ce lupte grele îi aşteaptă, 
obrajii multora păliră pe loc. Peleu îi răspunse numaidecât prin 
vorbe pline de bărbăţie, cuvântând astfel: „Dragul meu, nu te 
lăsa cu totul copleşit de frică! Noi nu suntem până într-atât de 
lipsiţi de vlagă, încât să nu fim în stare să-l înfruntăm pe Aietes 
cu arma în mână, ci dimpotrivă, socot că vom sosi în ţara lui ca 
nişte războinici căliţi şi aproape că ne tragem de-a dreptul din 
sângele preafericiţilor zei. Aşa că dacă nu ne va da de bună voie 
Lâna de aur, nădăjduiesc că neamurile Colchidienilor nu-l vor fi 
de mare folos!” 


Aşa statură de vorbă unii cu alţii până când, îndestulaţi de un 
nou ospăț, adormiră iarăşi. Când se treziră în faptul zilei, adia o 
boare prielnică; înălţară aşadar pânzele care se umfiară în 
bătaia vântului şi insula lui Ares rămase curând în urma lor. 


De-acum năierii ajunseseră destul de departe ca să vadă ultima 
cotitură a Pontului şi înaintea lor apăruseră deja abruptele 
piscuri ale Caucazului, acolo unde, avându-şi mădularele pironite 
de ambele stânci cu cătuşe de aramă, Prometeu hrănea cu 
ficatul său un vultur ce venea la dânsul mereu. Spre seară ei 
văzură pasărea care zbura deasupra corăbiei, aproape de nori, 
scotea un cârâit supărător şi zgâlţâia toate pânzele, lovindu-le 
cu aripile sale. Prin făptura lui, nu părea să fie o pasăre a 
cerului, căci aripile i se mişcau, zvâcnind aidoma unor lopeţi 
lustruite. Puțin mai târziu, eroii auziră geamătul lui Prometeu, al 
cărui ficat era sfârtecat: răsuna văzduhul de vaietele titanului 
până când năierii zăriră vulturul lacom de carne, zburând spre 
munte pe acelaşi drum. 


Mulțumită priceperii lui Argos, ei sosiră noaptea la Fasis cel cu 
albia lată şi la capătul Pontului. Degrabă strânseră pânzele şi 
vergile, spre a le pune în lăcaşul lor scobit, apoi înclinară şi 
culcară îndată catargul; lopătară apoi repede şi îndreptară 
corabia spre întinsa albie a fluviului, care li se supuse 


bolborosind pretutindeni. Aveau la stingă lor înălțimile 
Caucazului şi Cytaiana cetate Aea, iar la dreapta câmpia lui Ares 
şi sacrul crâng al zeului, unde balaurul stătea de pază lingă Lâna 
de aur. Dintr-o cupă de aur, lason însuşi turnă în fluviu dulci 
libaţii de vin curat în cinstea Gliei, a zeilor de pe acele meleaguri 
şi a sufletelor eroilor răposaţi, rugându-l în genunchi să le fie 
blânde ajutoare şi să primească cu gând bun parâmele corăbiei. 
După care, Ancaeus se grăbi să spună următoarele: „lată-ne în 
sfârşit în ţara Colchidienilor, plutind pe fluviul Fasis. A sosit 
vremea să ne sfătuim împreună dacă ne vom apropia 
prieteneşte de Aietes sau vom găsi o altă cale care să ne ducă 
spre ţintă.” 


Aşa a grăit Ancaeus; sfătuit de Argos, lason a poruncit să fie 
zvârlită ancora în apa mlaştinii umbroase; ea se află aproape de 
locul unde sosiseră cu corabia. Acolo îşi petrecură noaptea 
dormind. Curând li se arătă multdorita Auroră. 


A 


# vino să-mi dai sprijin, Eratox şi să-mi spui aievea. Cum de-a 
adus în lolcos Lâna de aur lason, ajutat De riragpstpa Mfrjpjj; 
soarta lui Cypris o împărtăşeşti, 


Căci însăşi grijile stârnite de tine farmecă fecioare Nedomolite: 
de aceea tu te numeşti la fel ca Eros! Aşadar, nevăzuţi de 
nimeni, în încâlcitul stufăriş Rămaseră ascunşi eroii, dar de 
îndată îi zăriră Şi Hera şi Atena: ele, ferindu-se atât de Zeus, Cât 
şi de-a zeilor mulţime, intrară în iatacul lor Spre a se sfătui. Ci 
Hera o iscodi întâi pe-Atena: „Acum deschide, tu, copila lui Zeus, 
deliberarea noastră. Ce-l de făcut? Ce viclenie va-ngădui ca Lâna 
de-aur Ei să i-o smulgă lui Aietes şi s-o aducă în Hellada? Sau, 
îndrugând verzi şi uscate, pe rege-l vor îndupleca Cu vorbe dulci 
să le-o dea singur? Trufia lui e fără margini; Deci eu socot că nici 
un mijloc nu trebuie disprețuit.” întocmai a grăit şi-ndată Atena 
i-a răspuns aşa: „Şi mintea mea e frământată de-aceste lucruri, 
despre O, Hera, mă întrebi pe mine stăruitor, ci cred că n-am 
Aflat dibacea născocire ce ar putea spori curajul Eroilor, dar 
chibzuit-am în chip şi fel, la multe planuri!” 


Aşa-l vorbi şi lung priviră podeaua dinaintea lor „T* Stând 
amândouă  cufundate-n gânduri; şi deodată Hera, Ce-şi 
cumpănise hotărârea, luă cuvântul cea dintâi: care- „Să mergem 
chiar acum la Cypris! Întâmpinând-o împreună, Să-l cerem, dacă 
se-nvoieşte, să-şi îmboldească ea feciorul Ca pe copila lui Aietes, 
măiastră-n vrăji, s-o nimerească Cu-a lui săgeată şi de lason să 
fie subjugată. Sper Că sfatul ei o să-l ajute s-aducă Lâna în 
Hellada!” 


Aşa grăi şi planu-acesta plăcu Atenei înțelepte Ce se grăbi să-l 
dea răspunsul prin’ vorbe pline de blândeţe: „Nu m-a-ntrupat pe 
mine tata să fiuo ţintă pentru Eros, P De“ceeă” nu ştiu nici „un 
lucru ce iscTlarmecui iubirii” Dar dacă ţie îţi surâde această cale, 
fie, Hera, Te voi urma şi la-ntâlnire tu să-l vorbeşti la început.” 
Grăind aşa, se ridicară şi se-ndreptară spre palatul Clădit anume 
pentru Cypris de către soţul ei cel şchiop Când Zeus i-a dat-o de 
soţie iar el a dus-o-ntâi acasă. Trecură de-ngrădita curte, pe sub 
porticul încăperii în care-obişnuia zeiţa s-aştearnă patul lui 
Hefaistos Plecat din zori spre-arămăria şi nicovala lui, aflate în 
Insula Rătăcitoare2, cu-ntins liman în care-atâtea Măiestre 
lucruri din aramă făcea, slujindu-se de foc. Stând soaţa singură 
acasă, pe-un jilt frumos, în dreptul uşii, Tot părul revărsat de-o 
parte şi de-alta peste dalbii umeri ŞIi-l pieptăna cu dauritul ei 
piepten, căci se pregătea Să-şi facă bucle lungi. Când însă văzu 
Zeiţele în prag, Se-opri şi le pofti în casă, din jeţ se ridică grăbită 
Şi le-mbie să stea pe perne; se aşeză la rândul ei, Cu mâinile-l 
legând în creştet nepieptănatele şuviţe. Apoi rosti surâzătoare 
aceste vorbe drăgălaşe: „Ce hotărâre sau nevoie v-aduce, 
dragelor, la mine Azi, dup-atât amar de vreme? De ce-aţi venit 
voi, ce de mult N-aţi mai trecut pe-aici, căci mare e rangul 
vostru-ntre zeițe?” La rândul ei răspuns-a Hera şi spusele-l au 
fost acestea: „De şagă-ţi arde când năpasta ne-a tulburat adânc 
simţirea! Corabia şi-au ancorat-o în râul Fasis Aisonide Şi soţii lui 
de drum ce speră să capete Lâna de aur. Azi pentru toţi eroii 
gata să fie puşi la grea-ncercare Mă tem nespus, dar mai cu 
seamă mă-ngrijorează Aisonide. Pe el, chiar de-ar pleca pe 
mare, s-ajungă până jos, la Hades, Pe Ixion3 să-l mântuiască de 
lanţurile lui de-aramă, L-aş ocroti atâta vreme cât am putere-n 


mădulare, De mine nu cumva să râdă că a scăpat de soarta rea 
Pelias, cel ce din trufie m-a văduvit de jertfe sfinte. 


Dealtfel încă dinainte l-am îndrăgit nespus pe lason, 

De când pe malul lui Anauros, ce-şi revărsase apa-n jur, 

Am vrut să-l pun la încercare de este într-adevăr om bun. 

Venea de la o vânătoare: de nea se-albiseră toţi munţii 

Şi cele mai semeţe piscuri; de sus cu-asurzitoare zarvă 

Curgeau umflatele pâraie şi se rostogoleau la vale. 
De-nfăţişarea mea de babă el s-a milostivit: pe umeri 

M-a ridicat atunci şi peste şuvoiul iute m-a trecut. 

Drag mi-a rămas şi-acuma dânsul. Nu-şi va răscumpăra greşeala 
Pelias, dacă tu n-ai grijă ca lason să se-ntoarcă teafăr!” 


Aşa grăi: aceste vorbe le ascultă uimită Cypris Şi se temu 
văzând că vine s-o roage Hera cea slăvită. Apoi la rândul ei îi 
spuse cu dulce unduire-n glas: „Zeiţă preamărită, nimeni nu m- 
ar întrece-n răutate Pe mine, Cypris, dacă vrerea nu m-aş grăbi 
să ţi-o-mplinesc Prin fapta ce-nsoţeşte vorba şi prin aceste mâini 
plăpânde Să fac ce pot. lar pentru toate nu cer în schimb 
recunoştinţa!” întocmai a vorbit; ci Hera i-a zis cu multă- 
nţelepciune: „Noi nu venim că ducem lipsă de braţul şi puterea 
ta, Fii liniştită, dar îndeamnă pe fiul tău să mi-o vrăjească Pe 
însăşi fata lui Aietes, să-l fie Aisonide drag, Căci dacă fata se- 
nvoieşte să-l de-a o mână de-ajutor, Cred că-l va fi uşor lui lason 
să cucerească Lâna de-aur, Ducând-o mai apoi la lolcos: ea-l 
meşteră în şiretlicuri!” 


Aşa grăi şi celor două zeițe le răspunse Cypris: „De voi, o, Hera 
şi Atena, o să asculte fiul meu Mai repede decât de mine. Oricât 
ar fi el de obraznic, în ochii lui aveţi desigur mai multă trecere; 
dar eu Nu sânt deloc luată-n seamă ci tot mereu dispreţuită. „T 


Nemairăbdându-l răutatea, dorinţa mea fierbinte-a fost Să-l 
frâng, în văzul lui şi arcul şi odioasele-l săgeți Şuierătoare. Plin 
de ciudă, m-a şi ameninţat că, dacă Mi-apropii mâinile de dânsul 
cât încă poate să-şi mai ţină Mânia-n frâu, atunci eu însămi mă 
voi căi amar la urmă!” 


Aşa le-a spus ea şi, zâmbindu-şi, zeițele lung s-au privit cu 
Subiînţeles. De-ndată Cypris a zis cu multă jale-n glas: „Râd de 
necazurile mele cei ce le află. Nu se cade Să te destăinuli 
tuturora; mai bine să le ştiu doar eu. Cum amândurora vă pare 
că-l bine-aşa, voi încerca Să-l domolesc cu vorba dulce şi cred că 
el se va-nvoi!” întocmai le grăi; ci Hera atinse gingaşele-l mâini 
Şi c-un surâs blajin îi spuse la rândul ei aceste vorbe: „Dă-cţi 
osteneală, Cythereea 4 şi du la capăt cum zici tu Această treabă. 
Izgoneşte-ţi şi furia şi indignarea Şi nu-ţi certa mereu băiatul: o 
să se-ndrepte pân-la urmă!” 


Sfârşind, se ridică zeiţa din jilţ, urmată de Atena Şi amândouă se 
grăbiră să plece înapoi. Dar Cypris La rându-l colindă Olympul, 
prin văgăuni să-şi afle fiul, Deoparte, în înfloritoarea livadă a lui 
Zeus găsindu-l, Nu însă singur, ci-mpreună cu Ganymed 5, pe 
care-n cer Tovarăş cu nemuritorii îl aşezase Zeus Cronidul, 
înflăcărat de frumuseţea băiatului. Cei doi copii Acuma se jucau 
cu-arşice6 de aur, căci erau prieteni. Neobrăzatul Eros însă în 
dreptul sinului ţinea Strâns încleştată mâna stingă, având căuşul 
mult prea plin. Stătea-n picioare şi-o plăcută roşeaţă îi acoperea 
Obrajii amândoi; în preajmă îngenunchease Ganymed Tăcut şi 
trist, cu două-arşice: le azvârlise la-ntâmplare Pe toate şi privea- 
nciudatul cum Eros îşi râdea de dânsul. Pierzându-şi ultimele- 
arşice ca şi pe cele dinainte, Se-ndepărtă cu mâna goală şi 
abătut, nici nu văzu Cum se apropiase Cypris; cu fiul ei stând 
faţă-n faţă, Degrabă-l apucă bărbia şi-l spuse vorbele acestea: 
„De ce, ştrengarule netrebnic, faci haz? Acum l-ai păcălit Pe 
Ganymed şi mişeleşte i-ai biruit necoapta minte. Fii dar supus şi 
fă un lucru de care-ţi voi vorbi îndată Şi-ţi dărui singur minunata 
jucărioară a lui Zeus Făcută-anume pentru dânsul de doica-l 
scumpă, Adrasteia7 Ca-n peştera din Ida zeul pe-atuncea prunc 
să mi se joace. E-o sferă bine rotunjită 8 şi n-ai putea să 
dobândeşti Podoabă mai de preţ ca asta din însăşi mâna lui 


Hefaistos. Făcută e din rotocoale de aur şi-mprejurul lor Vezi 
învârtindu-se perechea inelelor ce le-nconjoară; Ascunsă li-e 
încheietura şi peste toate o albastră Spirală trece. Aruncând-o 
cu mâinile amândouă, sfera Asemeni unui astru lasă o dâră de 
lumină-n cer. Ţi-o dau: în schimb, tu săgeteaz-o chiar pe copila 
lui Aietes Şi fă-o să se-ndrăgostească de lason. Nu întârzia 
Deloc, căci altfel mult mai mică va fi recunoştinţa mea!” 


Asa i-a zis. Aceste vorbe le-ascultă Eros cu plăcere: Aruncă orice 
jucărie cât colo şi din două părţi El se agaţă de tunica zeiţei şi 
ţinând-o zdravăn, îi cere ro'tocolu-acela numaidecât. Cu vorbe 
blânde Ea mi-l întâmpină şi trage spre dânsa rumenii obraji, La 
piept îi strânge, îi sărută şi, surâzând, răspunde astfel: „Mă jur 
pe capul tău, scump mie, de-asemeni şi pe capul meu! Tu 
negreşit, avea-vei darul, eu nu te-nşel, dar mai întâi Pe'fata 
regelui Aietes străpunge-o cu săgeata ta!” 


Arşicele şi-adună Eros, le numără pe toate-atent, Le pune grijuliu 
în sânul strălucitor al mamei sale, La cingătoarea lui degrabă îşi 
prinde daurita tolbă De-un trunchi de arbore proptită, îşi ia 
încovoiatul arc, Atât de rodnica livadă a falnicului Zeus o lasă Şi 
părăseşte-apoi Olympul, ieşind pe poarta lui cerească. De-aici 
mereu coborâtorul drum al văzduhului începe Şi doi poli sprijină 
mari creste de munţi ce urcă spre tărie, Făcând pământul să 
atingă acele culmi de unde-ntâi Se-arată soarele şi-aruncă 
mănunchiul său de raze roşii. lar dedesubt mănoasa glie 
vădeşte-aici oraşe-ntinse Şi fluvii cu şuvoaie sfinte iar colo 
piscuri şi noianul Jur împrejur: pe-acestea Eros le vede, 
străbătând văzduhul. 


Deoparte stând în adăpostul corăbiei cu bănci, eroii Pe fluviu 
zăboveau la pândă şi-n stufăriş se sfătuiau. Se-ncumetase lason 
însuşi să le vorbească şi cu toţii îl ascultară în tăcere, păstrându- 
şi locul cuvenit: „Prieteni dragi, eu vă voi spune ce-mi place să 
socot că este Mai nimerit, dar voi se cade să hotărâți ce-l de 
făcut. Cum truda noastră e obştească, părerea să ne-o dăm cu 
toţii-n Deobşte. Cel ce prin tăcere şi-ascunde cugetul şi vrerea, 
Să afle: vrăjmăşeşte singur întoarcerea întregii cete! Staţi în 
corabie, pe bancă şi, înarmaţi, păstraţi tăcerea. Eu însă între 


timp voi merge pân-la palatul lui Aietes Cu fiii zămisliţi de Frixos, 
având alături alţi doi soţi. Întâi voi încerca prin vorbe şi 
rugăminţi să mă conving De vrea cumva prieteneşte să ne dea 
singur Lâna de-aur Sau, socotindu-se puternic, solia ne-o 
dispreţuieşte. Când regele-şi va da pe faţă, în felu-acesta, 
mişelia, Vom chibzui de-o să recurgem la arme sau descoperim 
Un mijloc nimerit prin care înlăturăm cumva războiul. 


Deci mai întâi nu cu de-a sila ci prin cuvinte să-ncercăm 

să-l luăm ceva ce-l aparţine pe drept. Mai bine-ar fi să mergem 
Din capul locului la rege, să-l îmbunăm cu vorba noastră. 
Obține deseori cuvântul, când e nevoie, mai uşor 

Şi cu blândeţea cuvenită, un lucru dobândit prin luptă 

Cu greu. L-a găzduit Aietes pe bunul Frixos ce fugea 

De viclenia mamei vitregi şi jertfa dată de-al său tată 9. 

Toţi oamenii de pretutindeni, oricât ar fi de răi, ascultă 

De Primitorul Zeus şi nimeni nu-ncalcă legea ospeţiei.” 


Aşa grăi: şi aprobară cuvintele lui Aisonide Toţi soţii, deopotrivă: 
nimeni n-a dat alt sfat mai acătării. Atunci feciorilor lui Frixos, lui 
Telamon şi lui Augeias JL“spuse lason să-l urmeze şi îşi luă cu 
sine sceptrul Lui Hermes. Peste stuf şi apă i-a dus corabia 
degrabă Şi pe pământ au pus piciorul, pe o movilă din câmpia 
Supranumită Circaiana. Creşteau acolo în şiraguri Mulţi pomi cu 
mlădioase ramuri şi deopotrivă sălcii mari în care atârnau toţi 
morţii legaţi de crengile din vârf Cu funii. Şi azi în Colchida e o 
nelegiuire mare Să arzi pe ruguri răposaţii; nici în pământ nu se 
cuvine Să-ngropi bărbaţii şi deasupra să-nalţi o piatră funerară, 
în schimb în crude piei de taur sânt leşurile-nfăşurate, Departe 
de oraş legate apoi de pomi; nu doar văzduhul, Ci şi pământul 
are parte de-aceeaşi cinste, căci în glie Femeile îşi au 
mormântul. Aşa e datina pe-acolo 10. Ei au pornit la drum şi 
Hera, cu binevoitoare gânduri, A-nvăluit cu ceaţă deasă cetatea 


nu cumva să-l vadă Colchidienele popoare cât timp se-ndreaptă 
spre Aietes. De cum au părăsit câmpia, aflând oraşul şi măreţul 
Palat al lui Aietes ceața a risipit-o-ndată Hera. Ci la intrare se 
opriră privind uimiţi regeştii muri Cu porţi măreţe şi coloane ce 
se iveau în şiruri lungi Jur împrejurul zidurilor; deasupra casei, 
drept cunună, Se profila un brâu de piatră având triglife de 
aramă. Apoi în linişte deplină trecură pragul lângă care Butuci 
de viţă sănătoasă, împovăraţi de frunze verzi îşi înălţau în voie 
vrejul înfloritor şi sub aceştia Erau în veşnic susur patru fântâni 
ce nu secau nicicând, Săpate-n piatră de Hefaistos; şi lapte 
izvora dintr-una, Din alta vin iar din a treia curgea ulei 
înmiresmat; 


Din ultima ţâşnea o apă fierbinte, când obişnuiau pleiadele u să 
asfinţească şi-n schimb, când ele răsăreau, 


Atunci din scobitura stâncii porneau doar unde reci ca gheaţa. 
Aşadar în palatu-n care domnea Aietes Cytaianul 

Astfel de lucruri minunate făcuse meşterul Hefaistos; 

Dar îi mai făurise tauri având picioare de aramă 

Şi, tot de-aramă, boturi care vărsau văpăi de foc năprasnic. 
În cel mai trainic fier lucrase un plug turnat dintr-o bucată 
Şi-l răsplătea în felu-acesta pe Helios ce-n carul său 

L-a dus când el se istovise în bătălia de la Phlegra12. 

În faţă se-ntindea o curte cu numeroase uşi ce-aveau 
Canaturi bine îmbinate iar împrejur erau iatacuri; 

Portic clădit cu iscusinţă aveau la stânga şi la dreapta. 
Cruciş, de-o parte şi de alta, se-aflau lăcaşuri mai semeţe 


Şi tocmai în clădirea care se dovedea mai arătoasă 


Sălăşluia în tihnă craiul Aietes cu soţia lui 


Şi-n cealaltă trăia Apsyrtos, feciorul lui Aietes însuşi (Pe care îl 
născuse nimfa Caucazului, Asterodeia, 


Când craiul n-apucase încă să se-nsoţească cu Eid”ia13, 

Mezina fată zămislită de către Tethys şi Okeanos; 

Pe-Apsyrtos tinerii Colchidei de-aceea l-au supranumit 
Phaeton14, fiindcă-n strălucire îi întrecea pe toţi flăcăii). 

Aflai în preajmă slugi şi două copile ale lui Aietes: 

Pe Chalkiope şi (Rledeea” De ultima dădură solii: 

Lăsând iatacul ei, pornise înspre iatacul surorii sale; 

Chiar Hera o făcu să şadă acasă. În palat arar 

Era-ntâlnită până-atuncea; ci ziua-şi petrecea în templul 

Hecatei, căci era ea însăşi o preoteasă a zeiţei; 

Când i-a zărit pe soli, Medeea a scos un strigăt. De îndată 

A auzit-o Chalkiope; degrabă sclavele-şi zvârliră 

Şi tort şi fusuri la picioare şi-afară năvăliră toate. 

Văzându-şi astfel Chalkiope, alături de străini, feciorii, 

De bucurie îşi ridică spre ceruri braţele: copiii 

Vin să dea mamei lor bineţe şi, fericiţi, o-mbrăţişează. 

lar ea rosteşte-atunci aceste cuvinte înduioşătoare: „Nu se 
cădea ca voi, cei care m-aţi părăsit nepăsători Departe să plutiţi 
pe mare! V-a readus acasă soarta. Prin ce năpastă grea, vai mie, 


urmând poruncile lui Frixos, Al vostru tată, vă cuprinse dorinţa 
de-a vedea Hellada?! Prin tot ce v-a cerut cu limbă de moarte, 


dânsul a iscat In pieptul meu cumplite chinuri. De ce-n cetatea 
OrhomenosOricare-ar fi  oraşu-acela atraşi  de-averea lui 
Athamas, 


Aţi vrut să mergeţi, părăsind-o pe mama voastră-nlăcrimată?” 


Aşa le-a zis. Abia la urmă ieşi Aietes din palat; Veni cu-Aietes şi 
Eid”ia, soţia lui ce-o auzise Pe Chalkiope cum se vaită. Curând 
de-o mare larmă curtea întreagă se umplea şi-o ceată de sclavi 
trebăluia pe lingă Un taur falnic; alţii însă cu fierul despicau 
butucii Uscaţi sau apa pentru scaldă o aşezau pe foc: niciunul Nu 
cuteza să stea degeaba, slujindu-şi regele cu zel. 


Atunci şi nevăzutul Eros din luminosul cer soseşte Vijelios 
precum tăunul ce tabără asupra turmei De junei de-aceea 
„Dărzăunul buhailor” îi zic păstorii - îşi înstruneşte iute arcul în 
cadrul uşii, la intrare, Din tolbă-şi ia săgeata nouă, pricinuind 
nespuse chinuri. Ascuns privirii, trece pragul cu paşii repezi şi-şi 
roteşte Iscoditorii ochi: pe vine stând la picioarele lui lason, La 
jumătatea  strunei Zeul îşi potriveşte crestătura Săgeţii. 
Întinzându-şi bine, cu mâinile-amândbuă, arcul O săgetează pe 
Medeea. În pieptul ei stupoarea creşte. Din sala cu tavanul falnic 
se-avântă Eros în afară, Râzând în hohot“Cuibărită în fundul 
inimii copilei, O arde ca un foc săgeata. Necontenit spre lason, 
ţintă, Cu ochi seânteietori priveşte. Îi bate inima năvalnic în 
pieptul copleşit de chinuri; nici un alt gând n-o stăpâneşte Decât 
acesta, iar în suflet se-ntinde dulcea tulburare. Precum femeia 
ce trăieşte din truda mâinilor, dedate Cu torsul lânii, grămădeşte 
pe un tăciune-aprins crenguţe Ca să aţiţe focul noaptea spre-a 
lumina coliba unde Ea se trezeşte prea devreme; ci din tăciune 
se stârneşte Văpaia mare ce-n cenuşă preface fiece crenguţă > 
La fel în inima Medeii ardea învăluită-n taină Nefasta_ dragoste: 
de-aceea obrajii fragezi, rând pe rând, Pălemi şi” se roşeau 
puternic, vădind lăuntricul ei zbucium. X Când pregătitele 
bucate le-au pus pe masă slujitorii « Şi-n apa încălzită solii şi-au 
îmbăiat făptura lor, Voioşi s-au desfătat eroii cu băutură şi 
mâncare. La urmă regele Aietes s-a apucat să iscodească Pe fiii 
fiicei lui şi iată ce vorbe a rostit atunci: „Voi, lujerii copilei mele 
şi ai lui Frixos, oaspe care S-a bucurat ca nimeni altul de cinste 


în palatul nostru, Sosiţi la Aea? Din Hellada aţi şi venit sau o 
năpastă v-a-ntors din drum departe încă de ţintă? Nu mi-aţi dat 
crezare Când v-am prezis că vă aşteaptă o cale nesfârşit de 
lungă. Fu ştiu ce spun: demult în carul părintelui meu, zeul 
Soare, Am colindat destulă vreme s-o duc pe Circe, sora mea, 
Departe, către apuseanul pământ, când am sosit pe malul Ce 
străjuie Tyrsenianul15 uscat, acolo unde ea Şi astăzi locuieşte 
foarte departe de-a Colchidei ţară. Dar ce rost au aceste vorbe? 
Să-mi spuneţi limpede acum Ce piedici vi s-au pus în cale, de 
cine sunteţi însoţiţi Şi din corabia scobită în ce ţinut aţi 
coborât?” 


Aşa i-a descusut Aietes, şi-n locul fraţilor săi, Argos, Gândindu-se 
ce-o să se-ntâmple cu expediţia lui lason, Cu blânde vorbe îi 
răspunse, căci el era şi cel mai vârstnic: „Aietes, groaznica 
furtună ne-a spart corabia degrabă lar noi, stând agăţaţi de 
bârne, am fost purtaţi de valuri mari Spre insula lui Envâlios16 şi 
aruncaţi pe ţărmul ei în bezna nopţii. Nimeni altul decât un zeu 
ne-a mântuit; Noi nu ne-am întâlnit acolo cu zburătoarele lui 
Ares, Acele păsări cuibărite de mult pe insula pustie. Au coborât 
bărbaţii-aceştia de pe corabie-n ajun, Punându-le pe fugă: voia 
lui Zeus ce s-a-ndurat de noi Sau poate norocoasa soartă i-a- 
ntârziat pe-acel meleag, îndată am primit de toate şi de-ale gurii 
şi veşminte, Când la urechea lor ajunse vestitul nume al lui 
Frixos, Odată cu al tău, căci dânşii tindeau chiar spre cetatea ta, 
De vrei să afli ce-l aduce, eu nu-ţi ascund ce pricini au. Un rege 
doritor s-alunge din patrie şi să-şi ferească Averea de viteazu- 
acesta, de bună seamă pentru faptul Că prin puterea lui întrece 
pe toţi urmaşii lui Eol17, încoace l-a mânat să plece în silă: cică 
Eolidul Popor nu va putea să scape de furia cea grea şi ciuda Lui 
Zeus şi nici de vina mare şi ispăşirea, datorate Lui Frixos, până 
ce-n Hellada nu se-ntoarce Lâna de aur. Corabia pe care Pallas 
Atena însăşi a-ntocmit-'o Nu seamănă cu-acelea care le au toţi 
oamenii Colchidei, Noi alegându-ne desigur cu cea mai proastă, 
căci uşor Şi valul aprig şi vântoasa au spulberat-o. Dar cealaltă E 
prinsă-n cuie, ca să-nfrunte dezlănţuitele furtuni. Ea zboară şi 
când suflă vântul şi deopotrivă, când bărbaţii, Cu braţe pururi 
încleştate pe vâsle, se-opintesc mereu. 


Corabia strângând eroii de frunte din Hellada-ntreagă, Cetatea 
ţi-a găsit-o după ce-a întâlnit oraşe multe Şi-a-nvins cumplitul 
hău al mării doar ca să aibă Lâna de-aur Din mâna ta şi vrea să- 
ţi facă un bine demn să răsplătească Alesul dar: chiar de la mine 
aflând că duci cu Sauromaţii18 


O luptă grea, va să-l silească sub sceptrul tău să-ngenuncheze. 
De vrei să ştii ce nume poartă şi din ce neam se trag vitejii Câţi 
sânt de faţă fiecare ţi-l voi înfăţişa pe rând. 

Cel pentru care In Hellada s-au strâns atâţi, să-l însoţească, 


Se cheamă lason şi e fiul lui Aison, spiţă Cretheidă. 


Şi dacă face-aievea parte din stirpea lui Crethtus însuşi, 
înseamnă că, neîndoielnic, ne este rudă după tată, 


Căci şi Cretheus şi Athamas au fost feciorii lui Eol, v 

lar Frixos este doar odraslă de-a lui Athamas Eolidul. \par 
Au vrei pe unul dintre fiii lui Helios să ţi-l numesc? 

Îl vezi aici chiar pe Augeias. Acesta-l Telamon, vlăstarul 
Vestitului Eac pe care Zeus însuşi mi l-a zămislit. 

La fel toţi cei ce, ca tovarăşi de drum, l-au însoţit pe lason, 
Se trag din zeii fără moarte sau sânt măcar nepoţii lor.” 


Astfel de vorbe spuse Argos; dar craiul, auzind acestea, Se 
încruntă şi-o grea mânie cuprinse pieptul său avan. El zise plin 
de indignare (mai mult pe fiii Chalkiopei Era-nciudat, crezând că 
ceilalţi veneau doar datorită lor) Şi sub sprâncenele-ncruntate 
cumplit îi licărea privirea: „Ah, cum de nu pieriţi degrabă, 
mişeilor, din ochii mei! Plecaţi de pe pământu-acesta, voi, 
urzitori de şiretlicuri, Cât încă n-aţi văzut niciunul funesta blană 
a lui Frixos! Hellada iute-aţi părăsit-o nu pentru Lâna cea de aur, 
Ci aţi venit aici să-mi smulgeţi şi sceptrul şi regescul rang! De n- 
aţi fi apucat s-atingeţi mai înainte masa mea, Atunci cu limba 


retezată şi fără mâinile-amândouă, Doar cu picioare neciuntite 
v-aş fi trimis azi înapoi, Să vă tai pofta să daţi buzna şi altă dată- 
n ţara mea! Prea i-aţi minţit cu-obrăznicie pe zeii pururi fericiţi!” 


Aşa grăi-ndârjitul rege; iar Telamon, simțind că pieptul 
1 se umflase de mânie, în sinea lui dorea nespus 


Cu vorbe grele să-l înfrunte. Dar îl opri la vreme lason Şi-n locul 
soţului, el însuşi răspunse cu dulceaţă-n glas: „Aietes, curmă-ţi 
supărarea! Căci ceata noastră nicidecum Nu-ţi intră-n casă şi-n 
cetate cu negre gânduri, cum crezi tu, Nici lăcomia nu ne mână. 
Noianul cine-ar cuteza 


Să-l treacă, dornic să se-aleagă c-un bun străin? Pe mine zeul ŞI 
straşnica poruncă dată de-un crai nedrept m-au pus pe drumuri. 


Ascultă-l pe cei ce te roagă! Voi răspândi-n Hellada-ntreagă Eu 
însumi faima ta divină! Cu toţii, iată, suntem gata Să te 
despăgubim îndată cu preţul muncilor lui Ares, Să-ţi poţi 
îndeplini dorinţa îngenunchind sub sceptrul tău De-or fi cumva 
Sauromaţii sau orişicare alt popor!” 


Rostise vorbe dulci, cu scopul de-a-l îmblânzi; dar îndârjirea 
Nutrea în pieptul lui Aietes aceste două vreri opuse.: 
Numaidecât să se repeadă asupra lor şi să-l ucidă, Sau să le 
pună la-ncercare puterea. Chibzuirid-, ~^aşi Mai bună cea de-a 
doua câTe. La rândul lui grăi aşa: „Chiar despre fiecare-n parte, 
de ce-am vorbi acum, străine? Căci de vă trageţi voi aievea din 
zei şi dacă cu nimic Nu sunteţi mai prejos ca mine, un bun de-al 
meu venind să-mi cereti, 


Te las să pleci cu Lâna de-aur de te-nvoieşti să mi te pun 
La încercare. Pe bărbaţii viteji nu-l pizmuiesc defel, 

Aşa cum ziceţi voi că face stăpânul vostru din Hellada. 
Arată-ţi aşadar virtutea şi voinicia printr-o faptă 


Pe care o-mplinesc eu însumi, deşi-l primejdioasă foarte. 


Trimit în pajiştea lui Ares la păşunat doi tauri mari 

Ce au picioare de aramă şi varsă foc pe guri, când suflă. 

Îi pun la jug şi-l mân din urmă spre aspra ţelină-a lui Ares, 

De patru iugăre, şi-ndată ce plugul a arat-o toată, 

Eu nu sădesc defel în brazdă nici o sămânță de-a Demetrei, 

Ci dinţii unui hâd balaur îi semăn ca din ei să crească 

Oşti de voinici cu arma-n mână: împresurat de pretutindeni, 
Cu suliţa-l străpung, îi sfârtec, culcându-l chiar acolo-n brazdă. 
Înjug juncanii dimineaţa şi către ceasul înserării 


Am terminat şi secerişul. De împlineşti aceleaşi fapte, îţi dau 
degrabă Lâna de-aur, s-o duci la craiul tău de-acasă. 


N-o vei primi altfel şi orice speranţă-l vană. Nu e bine 
Când un bărbat de neam se-nclină în faţa altuia, mai slab!” 


Aşa i-a zis. Tăcutul lason cu ochii aţintiţi spre glie, Ramas-a fără 
glas şi vlagă, văzând ce pacoste-l păştea. S-a tot gândit ce 
hotărâre să ia pe loc, căci nu-ndrăznea Să-şi dea cuvântul că va 
face o treabă greu de dus la capăt. Dar pân-la urmă îi răspunse 
cu-aceste vorbe iscusite: „Eşti foarte-ndreptăţit, Aietes, la grea- 
ncercare să mă pui. Mă voi supune trudei aspre, stând mai 
presus de-a mea putere. Chiar de va trebui să-mi aflu prin dânsa 
moartea! Nici un om Nu-ntâmpină un rău mai mare decât 
potrivnica nevoie, Căci prin porunca unui rege, ea m-a silit să vin 
încoace!” 


Astfel grăi şi-ngrijorarea îl şi cuprinse, întristându-l. La rândul 
său îi spuse craiul cuvinte fără îndurare: „La soţii tăi te du 
acuma, căci gata eşti să-nfrunţiponosul, Dar dacă o să-ţi fie frică 
să-njugi perechea mea de tauri Şi de te sperie prea tare 
îngrozitorul seceriş, O să-mi dau toată osteneala să fii o pildă 


grăitoare Ca nimeni să nu se măsoare c-un alt bărbat, mult mai 
viteaz!” 


Vorbi cu-asprime craiul. lason se ridică din jilţul său. Îndată s-au 
sculat Augeias şi Telamon; i-a însoţit Doar Argos care mai nainte 
prin semne-şi îndemnase fraţii Să mai rămână, pe când ceilalţi 
ieşeau degrabă din palat. Şi dintre toţi aceştia fiul lui Aison 
strălucea mai mult Prin graţie şi frumuseţe, iar ochii fetei, dintr-o 
parte, +, Spre el îşi îndreptau privirea de sub încântătorul văl. (în 
inima-l domnea tristeţea, ci sufletul, precum un vis,; 


Plutea, ţinându-se de urma acelui ce se-ndepărta. Nespus de 
abătuţi, străinii ieşiră din palat afară. Ci de mânia lui Aietes 
dorind să scape, Chalkiope Acasă se retrase iute odată cu 
feciorii ei. Plecă Medeea deopotrivă, simţindu-sjjjieptul răvăşit. 
De-aţitfta Trănvnfări pe rnr? Ricaj/FroşiT“f ţi le aduc. În faţa 
ochilor întocmai îi apăreau-ălevsa toate: Cum se înfăţişase 
lason, cu ce veşmânt era-mbrăcat, Ce cuvântase, cum stătuse în 
jilţ şi felul cum ieşise Pe uşă. Socotea copila, în tulburarea ei, că- 
n lume Nu este alt bărbat ca dânsul. Mereu îi răsuna-n urechi Şi 
vocea lui şi, dulci ca mierea, cuvintele ce le rostise. Ci pentru el 
se teme foarte, că poate va pieri ucis De tauri sau de-Aietes 
însuşi: aşa-l jeleşte de pe-acum De parc-a şi murit sărmanul şi se 
preling pe-obrajii ei Sfioase lacrimi de adâncă tristeţe şi 
îngrijorare.) Plângând înăbuşit, îşi spune cu glas duios aceste 
vorbe; „De ce, vai mie, mă cuprinde mâhnirea? De-o să piară, 
totuşi, 


Ca un viteaz făr'de pereche sau ca un laş neîntrecut, Ce-mi pasă 
mie? Facă zeii să scape pân-la urmă teafăr! — 


Slăvită fiică a lui Perses20, aşa să fie, negreşit, Să se întoarcă 
viu acasă! Dar dacă îi va fi sortit Ca taurii să mi-l răpună, atunci 
să afle dinainte Că nu găsesc în trista-l soartă nici un prilej de 
bucurie!” Aşadar grijile acestea domneau în cugetul copilei. ~”~ 
Dar după ce plecară solii, lăsând norodul şi cetatea, Pe drumul 
care mai nainte îi adusese din câmpie, Spre lason se întoarse 
Argos şi cuvântă precum urmează: „Ai să mă mustri pentru 
sfatul pe care ţi-l voi da, o, lason, Dar fără preget la strâmtoare 
e bine să încerci orice. Ai auzit mai adineauri chiar de la mine 


de-o fecioară Dibace-n vrăji, sub îndrumarea Hecatei, fiică a lui 
Perses; De parţejujifasţrade-oatog” ml iocotcă n-ai de ce să 
tremuri Că fi-vei biruit în luptuTDar eu ma-tem nespus de faptul 


Că mama-TFcr-S”"a-se-avoiască, făgăduindu-ne-ajutorul. 
Şijoţuşi, mă voi duce iarăşi s-o aflu şi s-o rog fierbinte. Fiindcă 
astăzi, deopotrivă, ne-ameninţă pe toţi pieirea!” * „Vorbise cu 


însufleţire, iar iason ii răspunse-aşa: „O, dragul meu, de vrei 
aceasta, eu nu mă-mpotrivesc deloc! Te du la mama ta degrabă 
şi-nduplec-o prin rugăminţi, Rostind cuvinte iscusite. Dar slabă e 
speranţa noastră. Când grija-ntoarcerii acasă o-ncredinţăm 
femeilor!” 


Aşa i-a zis şi-n scurta vreme la mlaştină-au sosit. Voioşi, 
Tovarăşii îi întrebară când îi văzură-n faţa lor. Atunci mâhnitul 
Aisonide le cuvântă în felu-acesta: „Prieteni, aprigut Aietes în 
sinea lui e supărat Pe noi făţiş şi dacă deapăn din fir în păr ce s- 
a-ntâmplat, Nicicum n-ajungem pân-la capăt, eu povestind, voi 
întrebând. Pe scurt, mi-a spus că în câmpia lui Ares slobozi pasc 
doi tauri Ce au picioare de aramă şi varsă foc pe guri când suflă. 
Mi-a poruncit să-l pun să are vreo patru iugăre de telini; Dinţi de 
balaur drept sămânță el îmi va da, ca să răsară Din glie luptători 
cu arme de-aramă: în aceeaşi zi Urmează să-l ucid pe-aceştia. Şi 
(neaflând răspuns mai bun) Făgăduit-am cu-ndrăzneală să- 
ndeplinesc ce mi-a cerut.” 


Aşa grăi şi toţi găsiră că fapta nu e cu putinţă Şi multă vreme în 
tăcere priviră unul către altul, Mâhniţi din pricina năpastei şi-a 
slăbiciunii lor. Dar iată Ca dintre toţi eroii, primul vorbi Peleu_cu 
îndrăzneală: „E timpul să chitim acuma ce-l de făcut. 
Nu _ţrag_“ădejdea_ <-a mai folositor e sfatul decât puterea 
unor_braje. 


Juncanii craiului Aietes de vrei acuma să-l înjugi, Viteaz de 
frunte, Aisonide, dorind să împlineşti isprava Precum ţi-a fost 
făgăduiala, atuncea pune-te pe treabă! Dar dacă inima îţi spune 
că n-ai încredere deplină în vlaga ta, nu da dovadă că eşti pripit 
şi cu privirea Nu cerceta bărbaţii care îţi stau în jur: chiar eu sânt 
gata Şi n-am să-ndur o suferinţă mai de temut ca moartea 
însăşi!” 


Grăi întocmai Eacidul; dar Telamon, adânc mişcat, Sări degrabă 
în picioare; şi Idas, în al treilea rând, Se ridică plin de trufie, 
urmat de fiii lui Tyndar şi fiul lui Oineus21, cel care se număra 
printre cei tineri, Deşi n-avea măcar tuleie în barba ce de-abia-l 
mijea: O inimă neiînfricată îl îndemnase să se scoale. Toţi ceilalţi 
soţi se abţinură,. Păstrând tăcerea. Însă Argos A spus aceste 
vorbe celor atât de dornici să se lupte: „Prieteni, cumpăna 
supremă aceasta e! Dar eu socot Că mama mea o să v-aducă un 
ajutor binevenit. Deşi voi v-aţi pierdut răbdarea, rămâneţi ca şi 
pân-acum Tot pe corabie o vreme: mai bine-l să ne stăpânim * 
rDecât să ne grăbim pieirera, sfidând primejdia cumplită. Căci în 
palatul lui Aietes a fost crescută o copilă „7 Pe care mai presus 
de toate Hecatg cnvătălşfjacă T->jr> ierjayg jrăsărite-n 
şesuri sau pe întinse ape leacuri Ce sunt în stare să- 
mblânzească tăria focului năprasnic. Să-ncremenească chiar şi 
fluvii curgând vijelios la vale, Să ţină” astfe-n loc şi luna 
urmindu-fFifânta ei cărare. Când noi am părăsit palatul, am 
pomenit de-această fată Pe drum şi mama mea, ca una ce-l este 
soră bună, poate S-o-nduplece să ne ajute în încercarea ce ne- 
aşteaptă. Şi dacă vorbele acestea vă sânt pe plac, mă voi 
întoarce lar în palatul lui Aietes chiar astăzi, ca să pun la cale 
Ce-am spus. Şi poate izbuti-voi cu ajutorul unui zeu!” 


Aşa grăit-a el iar zeii le-au şi trimis un semn prielnic: O sperioasă 
porumbiţă, fugind de gheara unui şoim, Din slavă lunecă la 
pieptul lui Aisonide, înfricată; Căzu şi şoimul chiar pe pupa 
corăbiei. Îndată Mopsos Rosti-n auzul tuturora aceste vorbe de 
profet: „Prieteni, zeii îşi arată prin semnu-acesta vrerea lor Şi nu 
găsesc o tălmăcire mai potrivită decât faptul De-a merge să 
aflăm fecioara şi-n chip şi fel s-o implorăm Să ne ajute. Cred că 
dânsa n-o să respingă ruga noastră 


De-o fi avut Fmeus dreptate spunând că ne-om întoarce-acasă 
Doar mulţumită zeei Cypris, stăpâna păsării blajine22, De-abia 
scăpată de pieire. Presimt în sinea mea că fapta întrezărită-n 
prevestire întocmai se va întâmpla. Prieteni, deci rugaţi fierbinte 
pe Cythereea să v-ajute Şi-acuma sfatului lui Argos să-l dăm 
deplină ascultare!” 


Aşa grăi şi-l aprobară cei tineri care-şi aminteau De spusa lui 
Fineus. Doar fiul lui Afareus se ridică Şi, stăpânit de-o grea 
mânie, cu glas puternic zise Idas: „O, zei din cer, aici sosit-am 
având drept aliaţi femei Spre-a invoca mereu pe Cypris ca să ne 
vână-n ajutor, Nu marea vlagă ce-o vădeşte Envâlios! Doar 
porumbiţe Şi şoimi văzând cu ochii voştri, vă şi abţineţi de la 
luptă, buceţi-vă, căci osteneala războiului nu e de voi, Cel mult 
plăpândele fecioare să le momiţi prin rugăminţi!” 


Vorbise înciudat. Şi, dintre tovarăşii de drum, destui Au 
murmurat dar împotriva-l niciunul n-a suflat o vorbă. lar Idas, 
plin de indignare, se aşeză. Şi totuşi, lason, Vrând să-şi 
îmbărbăteze soţii, în felu-acesta glăsui: „Corabia s-o lase Argos! 
Pe placul tuturor a fost îndemnul său. Plutind pe fluviu, ne vom 
lega făţiş parâma De malul din apropiere. Fireşte, nu se mai 
cuvine, De-acum încolo să ne-ascundem, de parcă ne-am feri de 
luptă!” 


Aşa grăi, apoi pe Argos îl şi trimise îndărăt, S-ajungă iute în 
cetate şi ancora corăbiei Fu ridicată, după voia lui lason. Ajutaţi 
de vâsle, Din mlaştină curând ieşiră, trăgând la mal în loc uscat. 


Numaidecât ţinu Aietes sfat mare cu Colchidienii Alături de 
palatu-l unde se întrunea şi mai nainte, Capcane jalnice şi dolii 
menind eroilor Minyeni. El se jura că de îndată ce taurii vor 
sfârteca Pe omul ce-a primit să ducă la capăt crunta încercare, 
Din rădăcini să smulgă codrul ce străjuia colina verde, Arzând, 
odată cu bărbaţii, corabia ce-l găzduieşte, Spre-a pedepsi trufia 
tristă a celor puşi pe fapte mari. Nicicând lui Frixos Eolidul, oricât 
era de nevoiaş, Nu i-ar fi-ngăduit să şadă în casa lui, deşi acesta 
li întrecea pe toţi străinii în pietate şi blândeţe, De nu i-ar fi 
trimis Zeus însuşi din slava cerului, ca sol, Pe Hermes, ce-l ceru 
să fie o gazdă ospitalieră. 


Ci pe jefuitorii care au năvălit în ţara lui, Doar n-o să-l lase să se 
ducă nepedepsiţi, căci alte griji Nu au decât să pună mâna pe- 
averile de alţii strânse Sau să urzească şiretlicuri cât mai dibace 
şi să prade Dând raite crâncene ce umplu de groază târle şi 
oieri. A spus că îşi doreşte-o dulce şi-ndreptăţită răzbunare 
Asupra fiilor lui Frixos, tovarăşi demni de-aşa mişei, Bărbaţi cu 


care împreună sosesc aici doar ca să-l smulgă Domnia şi 
regescul sceptru, nelegiuiţii! Se-mplineşte Ce i-a prezis pe 
vremuri tata, cumplit oracol de demult: Păzească-se de iscusite 
scorniri şi hotărâri luate De neamul lui şi ocolească năpaste fără 
de sfârşit! De-aceea i-a lăsat să plece în lunga cale spre Ahaia, 
Urmând voinţa părintească, voioşi. De cele două fiice Şi de 
feciorul său Apsyrtos lui câtuşi de puţin nu-l frică, Nici gând să 
pună ei la cale primejdioasa uneltire, Ci doar copiii Chalkiopei 
urzesc aceste negre planuri, în marea lui mânie spus-a supușilor 
că n-o să rabde Trădarea şi, ameninţându-l, le-a dat porunca de- 
a pândi Corabia şi toţi năierii: niciunul să nu scape teafăr! 


Dar Argos tot atuncea iarăşi sosise-n casa lui Aietes Şi prin 
stăruitoare vorbe ceruse mamej lui. ^p. roage Chiajf[e” 
Meriefia_să-l ajute: acelaşi Tncrn plănuise 
Ssă”Chalkiopeânsa-teaTTra”-mpiedica să facă asta: Ce noimă 
are nebunia să-ncerci a-ndupleca o fată Pe care o-nspăimântă 
oarba mânie-a tatălui? De-ascultă Aceste rugi nelegiuirea-l nu 
iese iute la iveală? R De-atâtea chinuri încercată, dormea 
Medeea somn adânc, întinsă-n patul ei. Deodată cumplite. 


— Amăgitoare vise 

O hărţuiră, cum se-ntâmplă cu cel atins de-o supărare. 

1 se părea că încercarea străinul o primise lesne 

Nu doar din râvna lui ca blana berbecului s-o poarte-n lolcos 
Şi în cetatea lui Aietes nici nu venise pentru asta, 

Ci numai ca s-o ia pe dânsa şi s-o aducă-n casa lui, 

Să-l fie soaţă legiuită. Şi parcă-n apriga-nfruntare, 

Lupta cu taurii ea însăşi şi-l biruia cu uşurinţă. 

Părinţii nu vroiau să-şi ţină cu nici un preţ făgăduiala, 


Căci nu copilei îi cerură să-njuge aprigii juncani 


Ci tocmai lui. Şi de aceea a izbucnit o ceartă între 

Străin şi tatăl ei: iar ambii, luând-o drept judecător, 

O îmbiară deopotrivă de glasul inimii s-asculte. 

Pe oaspete-l 

Ce, în 

Să strige-n Sări din pat Pe murii ce-l ic şi nu-şi cruţă deloc 
părinţii isă, plini de mânie, începură zarva îi alungă îndată 
somnul. „*- „: îşi plimbă privirea-n jur, 


Atunci când inima din piept ° „ „«» a Păşi zise tristă: „Vai mie, 
ce iua-luu>—y «.- 


Nespus mă tem că poposirea eroilor o să aducă 

Năpasta peste noi; străinul mi-a înrobit simţirea toată. — 

Dar să se-nsoare cu vreo fată din depărtatul neam ahaic, 

Eu ţin la cinstea de fecioară, mi-e dragă casa părintească! — 

Ci îmi alung din piept cruzimea, nu-ncerc să fac nimica fără 

De sora mea: ah, poate dânsa o să mă roage ca în luptă 

Să o ajut, căci pentru soarta copiilor e-ngrijorată; 

Doar asta o să domolească cumplitul chin din sânul meu!” 
/Grăind aşa, sări-n picioare, deschise uşa încăperii; Desculţă şi 
abia c-un singur veşmânt pe trup, ea urmărea La sora-l bună să 
se ducă şi dincolo de prag trecu. J-Rămase multă vreme-n faţa 
iatacului, şovăitoare, Căci o ţinea în loc sfiala, apoi se-ntoarse în 
odaie: Dar ea ieşi afară iarăşi, găsind refugiu înăuntru Din nou: 


încolo şi încoace picioarele-o purtau în van. Atunci când căuta să 
iasă, sfiala o împiedica; Sfiala învingea imboldul iubirii tot mai 


îndrăzneţe. Trei ori la rând cercă să iasă; trei ori la rând se-opri; 
ci-n rândul 


Al patrulea căzu sfârşită şi se rostogoli pe pat. 

Aşa cum tânăra soţie îşi plânge în iatac voinicul 

Bărbat cu care au nuntit-o sau fraţii, sau părinţii ei, 

Dar soarta l-a răpus nainte ca să se bucure-mpreună 
De o iubire-mpărtăşită: un chin lăuntric o doboară, 

Ea plânge-năbuşit şi tace când vede patul văduvit; 

În nici un chip nu vrea să aibă cu toate slugile de-a face, 
Din prevedere şi sfială, stă singură în cuibul ei, 

Femeile să n-o jignească cu batjocoritoare vorbe — 
Aidoma bocea Medeea. Intrată pe neaşteptate, 

Pe dânsa o surprinse astfel plângând în hohote o sclavă 
Ce-şi însoțea mereu stăpâna: numaidecât această fată 
Aduse vestea Chalkiopei. Cu toţi copiii-n jurul ei, 

Stătea să vadă cum să facă, să-nduplece mezina seră. 


Ne-ncrezătoare nu rămase când auzi din gura sclavei Uluitoarele 
cuvinte şi din iatacu-l, speriată, Fugi îndată în iatacul în care 
gingaşa copilă Zăcea nespus de abătută, zdrelindu-şi amândoi 
obrajii. Când o văzu că are ochii înlăcrimaţi, vorbi întocmai: „Vai 
mie, pentru ce, Medeea, frâu liber dai acestor lacrimi? Ce s-a- 
ntâmplat? Ce grea durere în suflet ţi s-a furişat? Prin voia zeilor 
vreo boală s-a răspândit în trupul tău Sau auzitu-l-ai pe tata cum 
prin ucigătoare vorbe Lovea în fiii mei şi-n mine? Mai bine nu 
vedeam nicicând Această casă părintească şi nici oraşul, ci 
trăiam La marginile lumii unde nu-s pomeniţi Colchidienii!” 


Aşa-l grăi; roşi Medeea şi multă vreme fu oprită * De feciorelnica 
sfială să dea răspunsul mult dorit. Şi parcă vorbele-l acuma îi 
stăruiau pe vârful limbii, Acuma îi zburau deodată până-n 
adâncul inimii. Adesea, gata să cuvinte, deschise minunata-l 
gură, Dar vocea nu vru să pornească pe drumul ei. Cu viclenie, 
într-un târziu grăi, zorită de tot mai îndrăzneţii Erosi: „Feciorii 
tăi, o, Chalkiope, sânt pricina mâhnirii mele Să nu-l ucidă tatăl 
nostru pe loc, odată cu străinii! Deunăzi adormind doar pentru 
puţină vreme, parcă văd Aceleaşi vise fioroase dea zeii să se- 
arate vane! Să nu-ţi pricinuiască fiii, prin soarta lor, cumplite 
chinuri!” 


Grăise-aşa, să se convingă de va s-o roage Chalkiope De la- 
nceput, ca să-l ajute din răsputeri pe fiii ei. Simţind că sufletul ei 
geme sub strivitoare griji şi temeri şi auzind ce i se spune, 
răspunse astfel sora-l bună: „Eu însămi am venit la tine, de- 
aceleaşi gânduri frământată, Să ştiu de vrei să ne-nţelegem şi 
gata eşti să treci la fapte. Pe Glie şi Uranus23 jură că tot ce-ţi 
spun acuma ţie în suflet vei păstra cu grijă şi-mi vei sări în 
ajutor. Te rog pe zei, pe-a ta fiinţă precum şi pe părinţii noştri, 
Fă să nu piară în chip jalnic răpuşi de-o nemiloasă soartă Copiii 
mei! Şi eu muri-voi cu dragii mei feciori odată Şi ca o Furie 
cumplită, din Hades te voi urmări!” întocmai glăsui şi grabnic o 
podidiră lacrimile, Apoi cu mâinile-amândouă cuprinse strâns 
genunchii fetei, La sânul ei plecându-şi capul. Amarnic, una 
lângă alta, Se tânguiră deopotrivă şi-n casa lor se răspândi 
eingaş zvon stârnit de corul de plânsete neostoite, ncuvântă 
întâi Medeea şi, tristă, spuse surorii sale: 


Ce leac găsi-voi pentru tine, sărmano? Pomeneşti mereu Doar 
de blesteme şi de Furii îngrozitoare. Bine-ar fi Dac-ar depinde 
doar de mine ca fiii tăi să scape teferi! Spun jurământul ce-n 
Colchida e sfânt şi tu mă-ndemni să-l spun: 


Mă jur pe falnicul Uranus şi pe cea care stă sub cer ŞI-l mama 
zeilor, pe Glie: din tot ce-mi sade la-ndemână Nimic n-o să-ţi 
lipsească dacă îmi ceri ceva ce pot să fac!” 


Aşa grăi şi Chalkiope îi spuse drept răspuns acestea: „Nu ai 
curajul, când îţi cere străinul însuşi să închipui Un şiretlic sau 


leacul care va fi de mult folos în lupta Ce-mi poate mântui 
feciorii? Din partea lui a şi sosit La mine Argos, ce mă-ndeamnă 
să-ţi cer degrabă ajutorul. Venind la tine adineauri, eu l-am lăsat 
în casa mea.” 


Aflând Medeea toate-acestea, în sinea ei s-a bucurat. Frumosu-l 
chip se rumenise şi, de atâta fericire, O şi cuprinse ameţeala. Ci 
glăsui apoi aşa: „O, Chalkiope, doar ce este pe placul şi folosul 
tău Voi face. Altfel Aurora să nu-şi mai oglindească raza în ochii 
mei şi încă vie să nu mă vezi de-acum încolo De-o fi ca mai 
presus de toate să nu aşez vieaţa ta Şi a celor zămisliţi de tine, 
căci ei îmi sânt ca nişte fraţi, Dragi rubedenii şi tovarăşi de 
vârsta mea. Cu-ndreptăţire Mă pot făli că totodată îţi sânt şi ei 
soră şi copilă: Ca şi nepoţii mei, eu însămi am supt în fragedă 
pruncie La sânul tău, cum auzit-am pe mama povestind adesea. 
Treci sub tăcere ajutorul promis, ca astfel, fără ştirea Părinților, 
să-mi ţin cuvânâul: voi merge mâine pân-la templul Hecatei; vin 
cu leacu-n stare a domoli temuţii tauri, Ca să-l dau oaspetelui 
care stârni dihonia de-acum!” 


^ Lăsând iatacul, Chalkiope se duse să-şi vestească fiii Că sora 
ei o să-l ajute. Rămasă singură, copila „1 Fu iar cuprinsă de 
sfială şi se-ngrozi că împotriva | Părintelui azi unelteşte de 
dragul unui om străin. _) 


_ Dar bezna nopţii-nvăluise pământul şi din largul mării Zăreau 
năierii Ursa Mare şi stelele lui Orion24, De pe corăbiile proprii. Și 
călătorul şi portarul Doreau la fel de mult odihna; chiar şi 
nemângâiata mamă 


Ce şi-a pierdut pe veci copiii, dormea-n odaie toropită, lar în 
cetate nici un câine nu mai lătra şi nici un freamăt Nu se-auzea 
din jur: tăcerea era stăpâna nopţii negre. Ci doar Medeea 
rămăsese de somnul dulce ocolită. De când l-a îndrăgit pe lason, 
o încolţeau atâtea griji Şi tare se temea de marea putere-a 
taurilor care îi pot aduce un amarnic sfârşit în ţelina lui Ares. L 
Curgeau din ochii fetei lacrimi de milă; chinul ei lăuntric O 
hărţuia mereu şi trupul i-l mistuia, răzbind spre creştet, în jurul 
gingaşelor fibre şi până în adâncul cefei, Acolo unde-l mai 
cumplită durerea, ori de câte ori Necazuri ne strecoară-n suflet 


în veci neobosiţii Eroşi. Adesea inima Medeii zvâcnea în piept 
nestăpânit Cum într-o încăpere raza de soare nu cunoaşte- 
astâmpăr Atunci când o răsfrânge apa pe care tocmai o răstorni 
într-o căldare sau un ciubăr: şi sau aicea, sau acolo, Mereu ea 
tremură şi sare, furată de vârtejul iute întocmai inima copilei în 
pieptul ei zvâcnea năvalnicj Vrăjitul leac ce-ar fi în stare să 
biruie cumpliţii tauri Acuma-l dă, acuma nu-l dă şi astfel va pieri 
ea însăşi. Nu-şi mai doreşte însă moartea şi nu-l va da nici leacul 
tainic, Ci îndura-vă în tăcere nenorocirea ce-l aşteaptă. Se aşeză 
pe pat şi, pradă nehotărârii, ea îşi zise: *e „Vai mie, pacostea m- 
adastă şi dintr-o parte şi dintr-altă lar inima mi-e hărţuită de 
pretutindeni şi durerea E fără leac: mă mistuieşte necontenit. 
Ah, dacă ieri M-ar fi răpus pe mine-Artemis cu-naripatele-l 
săgeți, Neapucând să-l văd pe dânsul şi pe feciorii Chalkiopei 
Sosiţi cu aheana navă! Un zeu ori una dintre Furii l-aduse-aici ca 
să-mi stârnească atâtea lacrimi şi necazuri! Cu arma-n mâini să 
moară dacă i-a fost cumva sortit să piară în ţelina lui Ares! 
Leacul cum oare să-l prepar eu fără Ca să mă bănuie părinţii? Ce 
basme le voi îndruga, Ce vicleşug şi ce minciună îmi pot 
ascunde ajutorul? Eu însămi, fără-nsoţitoare, îi pot vorbi, 
aflându-l singur? Nefericită sânt! N-aş crede că, dacă el pieri-vă 
totuşi, Voi fi de chinuri izbăvită. Mai rău mă va lovi năpasta De-o 
fi să-şi piardă dânsul viaţa. Rămâi cu bine, sfiiciune, Rămâi cu 
bine, cinste! lason, scăpat doar mulţumită mie, Viu şi nevătămat 
să plece oriunde inima-l pofteşte! 


R~d în aceeaşi zi în care îi va fi dat să ducă lupta, Fu voi muri 
sau sugrumată, cu gâtu-n laţul prins de-o grindă, Sau înghițind 
de bună voie otrava ce ne curmă viaţa. Dar chiar de mor în felu- 
acesta, ajung şi dup-aceea pradă Ocărilor: întreg oraşul va 
trăncăni în lung şi-n lat Pe seama mea. Din gură-n gură va 
colinda sărmanu-mi nume, Colchidienele-ntre ele mă vor mustra 
cu-nverşunare: Sărind orbeşte-n ajutorul bărbatului din altă ţară, 
4 Ea a pierit doar spre ruşinea părinţilor şi-a casei sale, 4-De 
pofte josnice învinsă! O, cât voi fi de umilită! Vai mie, ce destin 
amarnic! Aş fi cu mult mai câştigată De-ar fi să pier în astă- 
noapte, răpusă în iatacul meu De o subită moarte care mă scapă 
de dojeni cumplite, Mai înainte de-mplinirea nelegiuirii fără 
nume!” 


Vorbindu-şi astfel îşi aduse un sipet ce păstra puzderii De alifii 
vindecătoare şi de otrăvuri ucigaşe. Punându-l pe genunchi, ea 
plânse şi sânu-l tânăr fu scăldat De lacrimile nesecate pe care le 
vărsa-n şiroaie, în timp ce-şi căina cumplitul destin. Şi-acum 
râvnea copila Ca din licorile funeste s-aleagă una şi s-o soarbă; 
De-acuma sipetul e liber de sforile cetluitoare, Atât de dornică-l 
sărmana să ia otrava. Dar deodată îşi simte inima cuprinsă de 
groaza silnicului Hades, Rămâne multă vreme mută şi-n jufu-l se 
„perindă toate Preocupările plăcute ce dau atâta farmec vieţii, 
îşi aminteşte cât de multe plăceri desfată pe cei vii, îşi aminteşte 
ce voioase tovarăşe de joacă are, Ba chiar şi soarele îi pare mai 
luminos ca pân-atunci Şi asta numai în răstimpul cât cercetează 
orice lucru. Din nou ia sipetul acela, de pe genunchi punându-l 
jos; Se răzgândeşte, îndemnată de Hera şi voinţa ei Nu mai 
cunoaşte şovăiala7-dhT răsputeri vrea să răsară Cât mai 
degrabă Aurora, anume ca promisul leac Să-l poată dărui lui 
lason şi faţă-n faţă să-l privească. Trăgând zăvorul de la uşa 
iatacului, prea des, Medeea Pândeşte-acum lumina zilei. Ci 
Aurora îşi trimite Râvnitul licăr şi-n cetate se pune totul în 
mişcare. 


Dar Argos, adunându-şi fraţii, le porunci să stea pe loc Spre a 
vedea ce gânduri are şi plănuieşte-acum fecioara, lar el se- 
ntoarse la năierii vremelnic părăsiţi de dânsul. 


De cum zări întâia oară că licăreşte Aurora, Cu mâinile îşi prinse 
fata şi-şi strânse pletele bălaie Ce i se revărsau pe umeri şi 
fluturau în voia lor. De lacrimi ea şi-a şters obrajii, spre-a-l face 
să sclipească iar, Ungându-şi pielea cu-alifie nectar curat! Şi-a 
pus un peplu25 Frumos şi încheiat cu-agrafe meşteşugit 
încovoiate; Pe creștetul ca de zeiţă şi-a aşternut apoi un văl Alb- 
argintiu. Întreg iatacul l-a colindat şi paşii ei Călcau podeaua, 
dând uitării necazurile multe care | se-aşterneau în drum şi cele 
ce-n viitor o aşteptau. Chemându-şi sclavele la dânsa, căci 
noaptea toate doisprezece Şi-o petreceau în vestibulul iatacului 
înmiresmat Copile încă nenuntite, de-o vârstă cu stăpâna lor Le 
porunceşte să înhame la car perechea de catâri Şi s-o conducă 
la nespus de frumosul templu al Hecatei. De drum îi pregătesc 
deci carul acele sclave-ascultătoare lar între timp Medeea 


scoate din sipetul încăpător Vrăjitul ir din buruiana ce-l denumită 
Prometeu. Cel ce înduplecă prin jertfe în miez de noapte pe 
Hecate, Copilă unică26, şi-şi unge cu sucul ierbii trupul său, Nu 
poate fi rănit de nimeni prin nici o armă de aramă, Nu-l biruie 
cumplita pară de foc nicicum, ci dimpotrivă şi vitejia şi puterea îi 
sânt mai mari cât ţine ziua. Ea s-a ivit întâi pe lume când crudul 
vultur a făcut Să picure pe Glia pantei împăduritului Caucaz 
Divina sevă sângerie27 a jalnicului Prometeu. lar floarea ei atât 
de-naltă, încât aproape-un cot măsoară, Cu o culoare amintindu- 
ţi şofranul din Corycia28 Pe gemene tulpini răsare semeaţă, însă 
rădăcina înfiptă în pământ e-asemeni cu carnea de curând 
tăiată. Ci sucul ei ca seva neagră pe care-o dau stejarii-n munţi, 
Spre a-l vrăji, i-a strâns în scoica găsită pe tărâmul Caspic 
Medeea, care se-mbăiase de şapte ori în râuri repezi Şi şapte ori 
o  pomenise pe  Brimo29, doica tinereţii,  Noptateca, 
subpământeana crăiasă-a celor din infern Ce rătăceşte prin 
tenebre şi poartă straie-ntunecate. lar în adânc pământul negru 
mugi şi se cutremură Când fata rupse rădăcina titaniană30; trist 
gemu Şi fiul lui lapet ce-n chinuri simţea că inima-l slăbeşte. 
Vrăjitul ir îl ia şi-l pune în cingătoarea-nmiresmată, Cea care-l 
cuprindea făptura mai jos de sânii ei zeieşti. 


Rum trece-apoi de pragul casei, copila urcă-n carul iute; 
De o parte şi de alta suie, cu ea odată, două sclave. 


Anucă hăţurile dânsa şi cu frumos lucratul bici în mâna dreaptă - 
prin cetate îşi mână caru-avind la spate 


O leasă de răchită: sprijin al celorlalte sclave care 
Străbat în goană drumul mare şi drăgălaşele tunici 
Şi le ridică fiecare pân-la genunchii albi ca neaua. 
Aşa cum, după ce în apa călduţului Parthenius31 


Sau poate-n fluviul Amnisos32 cu grijă s-a scăldat, zeiţa 


Cea zămislită de Latona se urcă-n carul ei de aur în care 
sprintenele ciute o poartă peste dealuri către îndepărtata 
Hecatombă33 ce răspândeşte iz de sfară 


Şi o urmează-ntreg alaiul de nimfe, unele venite 

De la sorgintea lui Amnisos, iar altele de prin păduri 

Sau culmi bogate în izvoare, şi-n timp ce merg, în jurul lor 
Sălbăticiuni înspăimântate se gudură chelălăind — 

La fel străbat acele fete oraşul: peste tot mulţimea 

Se dă deoparte să nu-nfrunte privirea fiicei unui rege. 
Rămâne-n urma lor cetatea cu pietruite străzi frumoase 

Şi, peste câmp trecând de-a dreptul, ajung în urmă şi la templu. 
Coboară repede Medeea din carul ei ce parcă zboară 


Ca vântul şi apoi spre sclave se-ntoarce şi grăieşte-aşa: „Căzut- 
am, dragelor, în mare păcat! Nu m-am gândit că noi N-avem ce 
căuta aproape de oameni străini, sosiți Să ne cutreiere 
meleagul. A fost cuprins de-ngrijorare Întreg oraşul: de aceea nu 
s-a înfăţişat deloc Nici o femeie dintre cele ce zilnic se-ntruneau 
aici, Cum, totuşi, am venit încoace şi-n preajmă nu se află 
nimeni, Lăsaţi deci inimile noastre să se desfete cât poftesc Cu 
dulci cântări şi minunate flori să culegem unde iarba E fragedă şi 
ne-om întoarce la timpul cel mai potrivit. Dealtfel, ajungând 
acasă, cu daruri mari vă veţi alege Chiar astăzi, dacă o să fie pe 
placul vostru planul meu. Am fost cu vorbe-ademenită de Argos 
şi de Chalkiope Ea însăşi dar tăceţi şi-n inimi ascundeţi tot ce 
auziţi Din gura mea, ca să n-ajungă vreo vorbă la urechea tatei. 
Deci ei îmi cer ca pe străinul ce va-nfrunta curând juncanii In 
schimbul darurilor sale să-l apăr de primejdii-n luptă. Eu am 
căzut la învoială, ba chiar l-am îndemnat pe dânsul în faţa mea 
să vină singur, neîntovărăşit de nimeni, 


Să facem astfel schimb de daruri, noi între noi, de-o să-mi aducă 


El însuşi daruri, dar la rându-mi îi voi întinde o licoare 
Ucigătoare. De aceea, plecaţi de-ndată ce se-arată!” 


Aşa le-a zis şi planul straşnic a fost pe placul tuturora. 


Ci între timp îl răzleţise de soţii lui pe Aisonide Chiar Argos, cel 
pe care fraţii îl şi vestiseră că-n zori De zi se va-ndrepta Medeea 
spre sfântul templu al Hecatei, Şi-l duse peste câmp cu dânsul. Îi 
însoțea doar Mopsos, fiul Lui Ampycos, prorocul vrednic să afle 
tâlcu-ascuns în zborul De păsări şi la fel de vrednic să-l 
sfătuiască pe drumeţi. Dar pân-atuncea încă nimeni din oamenii 
de-odinioară Niciunul dintre toţi feciorii lui Zeus şi nici din rândul 
celor Ce-avură alţi părinţi cu sânge nemuritor n-au arătat Ca-n 
pragu-acelei zile lason prin voia soaţei lui Zeus însuşi, încât era 
o încântare să-l poţi vedea şi auzi Şi-nsoţitorii lui de-asemeni 
priveau eroul uluiţi Că revărsa atâta farmec: se-nveselise 
Ampycidul în vreme ce mergeau alături şi presimţea ce-o să se- 
ntâmple. 


Pe unde drumu-n lung străbate câmpia ce ducea spre templu 
Se-nalţă nişte plopi ce-n creştet au o puzderie de frunze; în locu- 
acela vin adesea flecare ciori să poposească. Pe dată una dintre 
ele, bătând din aripi, a zburat Şi, cocoţată-n vârf, pe-o creangă, 
dezvălui voinţa Herei: „Nu-l demn de-a fi vestit prorocul ce nu 
pricepe singur lucrul 


Pe care-l ştiu chiar şi copiii, anume că nici o fecioară Nu se va- 
ncumeta să spună cuvinte dulci şi drăgăstoase Flăcăului iubit, 
când vine la ea urmat de alţi prieteni. Te du, prezicător 
netrebnic şi sfetnic prost! Pe tine Cypris Şi binevoitorii Eroşi nu- 
ncearcă să te ocrotească!” întocmai îl mustră, iar Mopsos surise 
auzind ce-l spune O pasăre de zei trimisă şi glăsui în felu-acesta: 
„Neînsoţit te du la templul zeiţei, unde ai să dai De-acea copilă, 
Aisonide! lar ea va fi de partea ta; O îmboldeşte Cypris care vrea 
să te-ajute la strâmtoare, Cum ne-a prezis nainte vreme Fineus, 
descins din Agenor. Noi însă, Argos şi cu mine, vom aştepta să 
te întorci, Deoparte stând în locu-acesta. Tu însuţi, singur- 
singurel, S-o rogi pe fată şi s-o-ndupleci prin vorbe bine 
cumpănite!” 


Aşa vorbi cu-nţelepciune şi cei doi soţi se învoiră. 


În sinea ei, Medeea, totuşi, era cu gându-n altă parte Peşi cânta. 
Dar nici un cântec, spre desfătare intonat, Nu-l mai era pe plac 
acuma, nebucurând-o multă vreme. Se tot oprea şovăitoare; ea 
nu-şi purta o clipă ochii Spre ceata ei de slujitoare; căta spre 
drum fără astâmpăr Privind mereu în depărtare, cu faţa-ntoarsă 
într-o parte. lar inima-l, bătând, sta gata să-l spargă pieptul, 
orişicând | se părea că simte zvonuri de paşi sau adieri de vânt. 
Nu după multă vreme, iată, s-a arătat cel multdorit. Ivindu-se cu 
semeţie, ca din Okeanos Sirius34, Frumosul astru ce răsare cu 
chipul plin de strălucire Şi-n schimb revarsă peste turme 
nenorociri nenumărate întocmai a venit şi fiul lui Aison, cel 
nespus de chipeş, Cu-nfăţişarea lui plăcută stârnind mistuitoare 
doruri. Dar inima vroia să sară din pieptul fetei şi o ceaţă | se 
lăsă pe ochi; obrajii se rumeniră ca prin farmec; Genunchii nu 
puteau s-o poarte nici îndărăt, nici înainte, Picioarele-l părând 
înfipte în glie. Însă, între timp, întreg alaiul ei de sclave se 
depărta din preajma lor. Cei doi statură faţă-n faţă, tăcuţi şi 
parcă fără glas Şi întru totul ca stejarii sau brazii mari, crescuţi 
alături, Ce-au prins pe-o culme rădăcină şi amuţesc atâta timp 
Cât nu adie vântul, însă când se porneşte iar vântoasa, Se 
clatină şi n-are capăt tumultul lor aşa şi ei, Aveau să-şi spună mii 
de lucruri sub adierile lui Eros! Ci lason pricepu că fata fusese- 
atinsă de-o năpastă De zei trimisă; dezmierdând-o, el cuvântă în 
felu-acesta: „De ce te temi nespus de mine o, vergură, deşi sânt 
singur? Lăudăros din cale-afară, precum atâţia alţi bărbaţi, Nu 
sânt şi nici mai înainte, când locuiam în ţara mea, N-am fost. De- 
aceea, fată dragă, nu fi aşa sfioasă-ncât Să nu-mi pui orice 
întrebare pofteşti, sau baremi spune-o vorbă. Dar pentru că 
aceleaşi gânduri prieteneşte ne-au adus în locu-acesta sacru, 
unde minciuna nu-l îngăduită, Grăieşte dar şi mă întreabă 
deschis: să nu mă amăgeşti Cu vorbe care plac urechii, 
deoarece mai adineauri Făgăduit-ai surorii tale să-mi dăruieşti 
un ir vrăjit. 


Aşadar, te conjur pe însăşi Hecate şi părinţii tăi Ca şi pe Zeus ce 
ocroteşte toţi oaspeţii şi rugătorii! Aici venit-am deopotrivă ca 
oaspete şi rugător, Nevoia mi-a-ndoit genunchii în semn de rugă: 


fără tine Şi sora ta nu sânt în stare să-nving în crâncena- 
ncercare. lar după ce m-ajuţi să birui, o să-mi arăt recunoştinţa 
Precum obişnuiesc cei care trăiesc în ţări îndepărtate, Făcându-ţi 
numele şi faima vestite-n veci: te vor slăvi Şi ceilalţi eroi îndată 
ce s-or întoarce în Hellada Sau soaţele acestor tineri şi mame 
care de pe-acum întârzie pe malul mării şi după noi bocesc 
mereu: Vei fi cea care le alungă puzderia de griji amare. La fel l- 
a scos din grea-ncercare şi pe Theseu odinioară Copila castă a 
lui Minos, preaînţeleapta Ariadna35: A zămislit-o Pasiphăe, la 
rându-l, fiica Soarelui. De cum s-a potolit mânia lui Minos, ea 
urcă pe puntea Corăbiei, lăsându-şi ţara, alături de Theseu: ci 
zeii Nemuritori au îndrăgit-o şi-n mijlocul Eterului36, Drept semn, 
cununa înstelată ce poartă numele-Ariadnei întreaga noapte se 
roteşte pe boltă, printre constelații. Şi ţie o să-ţi poarte zeii 
recunoştinţă dacă scapi Această ceată cu atâţia viteji vestiți. 
Precum reiese | Din frumuseţea ta, o mare blândeţe te 
împodobeşte!'! V întocmai a grăit, slăvind-o. Ea lasă ochii-n jos, 
c-un zâmbet' Fermecător şi-adânc mişcată de laude, i se topeşte 
în taină inima. Pe urmă ridică ochii şi în fată-l Priveşte, fără ca să 
ştie ce vorbă să rostească-ntâi: Doreşte mult ca, dintr-o dată, să- 
| spună tot ce poartă-n suflet. Cu dărnicie faţă-şi scoate din 
cingătoarea-nmiresmată Vrăjitul ir; el îl apucă voios, cu mâinile- 
amândouă. Acum desigur, ar fi gata să-şi smulgă sufletul din 
piept, Să i-l ofere fericită, de-ar fi să-l ceară el în dar, Atât de 
mare-l strălucirea pe care o revarsă Eros Pe blondul creştet al lui 
lason, iar ochii ei scânteietori Rămân vrăjiţi de-aşa minune şi o 
lăuntrică dogoare. Înmoaie inima Medeii aşa cum rouă de pe-o 
roză Văzând cu ochii se topeşte în zori, sub razele fierbinţi. 


» Acum sfiala îi sileşte pe amândoi să-şi plece ochii Spre glie şi 
acuma iarăşi priviri aprinse îşi trimit Şi galeş îşi zâmbesc adesea 
pe sub voioasele sprâncene. Abia într-un târziu copila cu greu îi 
spune-aceste vorbe: „Acum să fii cu luare-aminte, să ştii cum 
pot să te ajut! La tatăl meu când te vei duce şi vei primi 
ucigătorii Dinţi smulşi din gură de balaur, pe care-l vei sădi în 
brazdă, Pândeşte clipa ce separă în două părţi egale noaptea, Ca 
să te scalzi atunci în unde de fluviu ce nicicând nu seacă şi fără 
nici un soţ în preajmă, înveşmântat în straie negre, Ai grijă dar 
să sapi o groapă rotundă: după ce jertfit-ai Acolo o mioară, 


pune-o întreagă şi nesfârtecată Pe-un rug pe care mai nainte l-ai 
ridicat în groapa însăşi. Tu îmbunează pe Hecate, copila singură- 
a lui Perses şi toarnă dintr-o cupă rodul strâns de albine-n stupul 
lor. Îndată ce ai domolit-o cu multă râvnă pe zeiţă, De rugul ei 
te-ndepărtează grăbit: să nu te ispitească Să te întorci cumva la 
dânsul nici larma unor paşi şi nici Lătratul câinilor, căci altfel tot 
ce-ai făcut a fost zadarnic Şi n-ai să mai ajungi cu bine la- 
nsoţitorii tăi destoinici. lar irul dat de mine udă-l în zori de zi şi 
despuiat întinde-l ca pe-o alifie pe trupul tău: o mare vlagă Şi o 
putere uriaşă vei dobândi, încât vei crede Că nu cu oameni te- 
asemeni, ci cu nemuritorii zei. Cu irul unge-ţi deopotrivă şi sulița 
şi scutul însuşi şi sabia. N-o să te-omoare nici ascuţite lănci 
zvârlite De oamenii născuţi din glie, nici para crâncenă pe care 
Cumpliţii tauri o revarsă. Nu vei rămâne multă vreme Aşa, ci 
doar o zi întreagă; deci nu-ncerca să te fereşti De luptă. Dar pe 
lângă asta, îţi dau şi-un sfat folositor: îndată ce vânjoşii tauri i-ai 
înjugat şi mulţumită Curajului şi mâinii tale arat-ai ţelina 
vârtoasă, Crescuţi din dinţii de balaur sădiţi de tine-n arătură, 
Numaidecât din brazda nouă vor răsări toţi uriaşii. De vei vedea 
că pe muncitul ogor ei sânt în număr mare, O piatră zdravănă 
aruncă pe-ascuns: ci datorită ei Se vor ucide între dânşii 
asemeni câinilor flămânzi, 


Primindu-şi hrana. Te avântă numaidecât în bătălie Şi tu: doar 
astfel Lina de aur o poţi aduce în Hellada, Din cale-afară de 
departe de Aea du-te dup-aceea Spre ţara care-ţi place ţie şi 
locul unde vrei s-ajungi!” 


Aşa grăi şi către glie plecându-şi ochii în tăcere, Potop de lacrimi 
îi inundă obrajii parcă de zeiţă: i Se tânguie că prea departe de 
dânsa va fi să plece lason Spre-a rătăci pe-ntinsa mare. Dar iată 
că din nou, făţiş/ii spune foarte întristată şi de îndată îl apucă 
(De mâna dreaptă, căci sfiala îi dispăruse din priviri: „Cândva de 
vei ajunge teafăr la tine-acasă, aminteşte-ţi De numele Medeii! 
Astfel şi eu o să-mi aduc aminte De cel plecat. Fii bun şi spune- 
mi: pe unde vine casa ta? De unde te-a purtat încoace corabia 
brăzdând noianul? Tu trebuie să-ajungi în preajma bogatului 
Orhomenos Şi-a insulei numită Aea? Ci povesteşte-mi de copila 


Mai adineauri pomenită, în lume-atotvestita fiică A Pasiphâei, 
despre care ştiu bine că e sora tatei.” 


Aşa i-a zis. Avanul Eros îl biruieşte şi pe lason, Mişcat de 
lacrimile fetei; ci el a spus la rândul lui: „Cred sus şi tare că nici 
ziua, nici noaptea nu te voi uita De voi scăpa de gheara morţii şi 
voi putea nevătămat Să fug degrabă spre Ahaia. Doar dacă nu 
cumva Aietes Va năzui să mă supună la o-ncercare şi mai grea, 
Dar pentru că aşa ţi-e vrerea, să ştii din ce pământ mă trag, Ti-l 
voi descrie, căci mă-ndeamnă chiar inima să fac aceasta. De 
munţi înalţi înconjurată, se află undeva o ţară Bogată în păşuni 
şi-n turme de oi: acolo Prometeu lapetianul37 zămislit-a pe 
bunu-l fiu Deucalion, Care-a întemeiat întâiul cetăţile şi, pentru 
zei Clădind lăcaşuri, printre oameni a fost şi primul domn cu 
sceptru. Această ţară e numită de cei din jur Haimonia38; Acolo 
se găseşte lolcos, oraşul meu şi tot acolo Se află alte mari oraşe 
în care nimeni n-a aflat De-o insulă numită Aea. De-aici porni la 
drum şi Minyas, Feciorul lui Eol, cel care pe vremuri cică a fondat 
Orhomenos şi Cadmeienii39 îi sânt vecini apropiaţi. 


Dar pentru ce-ţi vorbesc zadarnic de toate astea pe-ndelete, De 
scumpa casă părintească, de Ariadna multvestită, Acea copilă a 
lui Minos ce-a dobândit o mare faimă? | s-a zis „fată inimoasă” 
celei de care mă întrebi. Precum a vrut odată Minos să-şi dea 
copila lui Theseu40, întocmai o să se-nvoiască acum şi tatăl tău 
cu mine!'” 


Aşa îi zise şi cu vorbe mai dulci ca mierea o-mbună. În inima 
copilei totuşi, se-nvălmăşeau cumplite griji Şi-n întristarea ei 
aceste cuvinte pătimaşe-l spuse: „E cu putinţă ca-n Hellada să 
crezi în învoieli frumoase Dar printre oameni nu-l Aietes aşa- 
nţelegător cum zici Că Minos, soţul Pasiphâei, a fost. La fel ca 
Ariadna Nu sânt iar despre ospeţie nici n-are rost să pomeneşti. 
Să-ţi aminteşti” de mine totuşi, atunci când vei sosi în lolcos! Şi 
eu, fireşte, fără ştirea părinţilor, mă voi gândi La tine. Ah, de-ar 
fi să-mi vie un zvon din depărtare, sau De m-ar vesti o 
zburătoare când tu mă vei fi dat uitării! Sau mai degrabă să mă 
smulgă şi peste mare să mă poarte Din ţara mea vântoase 
repezi şi să mă ducă până-n lolcos, Ca. 


— N ochi privindu-te, necazul să-mi spun şi să-ţi reamintesc Că 
numai datorită mie scăpat-ai teafăr. Facă zeii Ca să mă 
pomenesc eu însămi în casa ta pe negândite!” 


Aşa i-a spus şi-amare lacrimi s-au revărsat şiroaie peste Obraijii 
ei. Atuncea lason a cuvântat şi el întocmai: „Ci lasă, draga mea, 
s-alerge amăgitoarele vântoase Şi păsările vestitoare, căci spui 
cuvinte fără noimă! Dar dacă vei sosi pe ţărmul Helladei, în 
căminul meu, Vei fi de-a pururi preamărită şi de femei şi de 
bărbaţi Ce vor veni să ţi se-nchine întocmai ca la o zeiţă, Fiindcă 
s-au putut întoarce cu ajutorul tău acasă Copiii unora sau fraţii şi 
rudele-altora, iar soţii Le sânt înfloritori şi teferi, scăpaţi prin tine 
de primejdii. Ci în iatacul meu din lolcos vei fi cea care-mparte 
patul Cu mine şi iubirea noastră nu se va isprăvi deloc, Mai 
înainte ca ursita să ne arunce-n gheara morţii!” 


Aşa grăi şi, auzindu-l, ea-şi simte inima învinsă. Şi totuşi, se- 
ngrozea să-şi vadă faimoasele isprăvi de mâine, 


Sărmana! Însă multă vreme nu se putea împotrivi Să-şi ducă 
viaţa în Hellada; căci astfel hotărâse Hera Ca spre pieirea lui 
Pelias, în sfântul lolcos să ajungă Medeea zămislită-n Aea, 
lăsându-şi glia strămoşească. J 


De-acuma slujnicele care din depărtare îi vegheau, Se-ngrijorau 
păstrând tăcerea: sosise tocmai ceasul zilei Când trebuia să se 
întoarne la casa mamei sale fata. Ea nu şi-ar fi adus aminte de- 
ntoarcere, atât de mult O fermecară frumuseţea şi vorbele-l 
nespus de dulci, De nu s-ar fi gândit chiar lason să-l spună plin 
de-nţelepciune: „E timpul să plecăm degrabă, ca soarele ce 
asfinţeşte Să nu ne-o ia cumva-nainte ori un străin să bănuiască 
Ce-am pus la cale. Altădată ne-om întâlni din nou aici!” 


Astfel, ce simte unul faţă de celălalt, cercară-a-şi spune Cu dulci 
cuvinte, după care se despărţiră. Către soţii De pe corabie 
degrabă se îndreptă voiosul lason lar fata către slujitoare: o- 
ntâmpinară împreună. Dar ea nici n-a băgat de seamă cum toate 
au înconjurat-o, Căci sufletu-l, luându-şi zborul, plutea deasupra, 
printre nori. Numaidecât în carul sprinten o urcă paşii de la sine; 
la hăţurile într-o mână şi-n cealaltă frumosul bici Cu care-şi 


biciuie catârii. Ei se îndreaptă spre oraş, Gonind către palat; 
acolo, de cum soseşte, pe Medeea O şi descoase Chalkiope ce 
pentru fiii săi se teme. Ea şovăie şi-l tulburată atât de mult, încât 
n-aude Nici un cuvânt şi nu-ndrăzneşte să dea răspuns la 
întrebări. Pe-un scăunel umil Medeea la capul patului se-aşază 
Şi-şi sprijină cu mâna stângă obrazul înclinat, iar ochii Au 
pleoapele scăldate-n lacrimi, căci cugetând, înţelegea Că sfatul 
dat de ea o face părtaşă la nelegiuire. 

Atunci când iarăşi Aisonide şi-a întâlnit însoțitorii în locul unde-l 
părăsise, urmându-şi drumul fără ei, Tustrei s-au îndreptat spre 
ceata eroilor: le spune lason Ce i s-a întâmplat. În preajma 
corăbiei sosesc o dată; Tovarăşii îl văd şi-n braţe îl strâng, 
punându-l întrebări. El povesteşte tuturora ce planuri a urzit 
copila, Le-arată irul preaputernic. Ci despărţit de soţii lui, 


Doar Idas stă deoparte singur, ros de mânie, pe când ceilalţi 


Se bucură şi-atât cât noaptea i-a-nvăluit cu bezna ei în tihnă şi- 
au văzut cu toţii de treabă. Dar în zorii zilei 


Merg la Aietes ca să-l ceară făgăduitele seminţe 

Doi soli trimişi anume: unul e Telamon, cel drag lui Ares, 
lar celălalt e Aithalides, eroul zămislit de Hermes. 

S-au dus şi nu-n zadar bătură atâta drum, căci, în vederea 
Cumplitei încercări, primiră de la stăpânu-Aietes dinţii 
Aonianului a balaur, ucis de Cadmos când în Teba 
Ogygiană 42 poposise în căutarea Europei. 

Stârpind el iazma ce păzise izvorul închinat lui Ares, 

Se şi statornici acolo, căci pas cu pas urmase junca 


Pe care-Apollon prin oracol i-o hărăzise călăuză. 


Zeița Tritonidă smuls-a din falca de balaur dinţii 

Degrabă dându-l lui Aietes şi celui ce-l curmase viaţa. 
Agenoridul Cadmos însuşi sădise colții în ogorul 

Aonian şi-ntemeiase poporul zămislit de glie 

Din rândul celor ce de lancea lui Ares n-au fost seceraţi43. 

lar colții ce-l păstrase-Aietes atuncea i-a lăsat s-ajungă 

Pân-la corabie, căci sigur era că n-o să scape lason — 

Răzbind în crâncena-ncleştare, chiar de va pune-n jug cei tauri. 


Departe, dincolo de glia cea neagră, Soarele-asfinţise Deasupra 
ultimelor piscuri din Etiopia *4, spre-apus, lar noaptea-şi 
înhămase caii la carul ei; atunci eroii Şi-au pregătit culcuşu- 
aproape de-odgoane, lângă mal. Ci lason, Când constelația 
Helice, strălucitoarea Ursa-Mare, A scăpătat şi sub tărie se 
liniştise-ntreg văzduhul, Mereu ferindu-se, ca furul, se strecură-n 
pustii coclauri Cu tot ce-l trebuia la jertfă, căci se-ngrijise de- 
orice lucru Din timpul zilei: o mioară şi lapte-l adusese Argos De 
la o turmă; celelalte le-avea de la corabie. Zărind un loc aflat 
departe de drumuri veşnic străbătute De om o pajişte tihnită şi 
adăpată de pâraie Cum cere datina, acolo, în fluviu divin, întâi îşi 
scaldă lason trupul tânăr şi-n jurul lui îi pune-apoi Un negru strai 
pe care-n Lemnos i-l dăruise Hypsipyle 


Drept amintire că adesea cu dragoste se-mbrăţişară. Săpând 
apoi o groapă-adâncă de-un cot, pe fundul ei aşază Grămadă de 
găteje. Gâtul mioarei c-un jungher îl taie Şi-l pune grijuliu 
deasupra. Aprinde lemnele punând Tăciuni sub rugul peste care 
amestec de libaţii toarnă Şi-o cheamă pe Hecate-Brimo, ca-n 
lupta lui să-l fie sprijin. El se retrage de îndată ce-a invocat-o. Mi- 
| aude Şi din subpământene hăuri teribila zeiţă vine La sfânta 
jertfă a lui lason. Şi pretutindeni, drept cunună, Şerpoaice hâde 
se înşiră pe câte-o creangă de stejar, Nenumărate torţe-aprinse 
viu licăresc. În jurul zeei Zăvozii din infern, dând buzna, scot 


lătrături asurzitoare Şi orice luncă se-nfloară sub paşii ei: de 
groază ţipă Acele nimfe ce-şi duc traiul prin mlaştini sau pe 
lângă lunca Lui Fasis Amarantianul, obişnuind să dănţuiască. ŞI 
lason e cuprins de teamă, dar, fără a privi deloc în urma lui, îl 
poartă paşii de-acolo, grabnic aducându-l La soţii lui de drum. 
De-acum, deasupra ninsului Caucaz A dimineţii Auroră se şi ivi 
strălucitoare. 


Atuncea regele Aietes îşi îmbrăcă semeţul piept Cu platoşa dintr- 
o bucată, dar al lui Ares ce la Phlegra Cu mâna lui îl doborâse pe 
Mimas 45, despuindu-l trupul. Pe cap şi-a pus un coif de aur 
împodobit cu patru creste Şi cu deplină strălucire, la fel ca 
luminosul nimb Al Soarelui ce se înalţă în zorii zilei din Okeanos. 
Purta o pavăză-mbrăcată cu numeroase piei şi-o lance 
Spăimântătoare, uriaşă, pe care n-ar fi dovedit-o Nici un erou, de 
când departe de ceata lor sta părăsit Heracle, singurul în stare s- 
o-nfrunte într-o bătălie lar carul, făurit regeşte, tras de sirepi 
înaripaţi, Era ţinut la îndemână de Phâeton; se sui Aietes Şi 
prinse hăţurile-n mână. leşi afară din cetate Pe latul drum 
mânându-şi carul, să urmărească încleştarea De-aproape şi cu el 
odată venea de zor şi mult popor. Aşa cum trece doar Poseidon, 
cel ce, purtat de carul său, La Istmicele-ntreceriie merge, sau la 
Tainaron47 sau la apa Din Lerna, ori înspre dumbrava 
Hyantianului Onchestos 48, 


Sau când soseşte câteodată în Calauria49 cu caii 
Sau în Haimoniana Petra 50, sau în Geraistos 51 pădurosul — 
La fel se-nfăţişa privirii Aietes, craiul din Colchida. 


Dar în această vreme lason, urmând poveţele Medeei, Udă 
vrăjita-l alifie cu care-apoi îşi unse scutul, Atât de trainica lui 
lance şi sabia. În juru-l soţii Au încercat acele arme din răsputeri, 
dar nici un pic Ei n-au putut să-ndoaie lancea, ce nu numai că nu 
s-a frânt Ci parcă s-a făcut mai tare, ţinută-n palme de voinici. 
Afareidul Idas însă, cuprins de-o crâncenă mânie, Loveşte lancea 
la un capăt cu marea-l sabie: cât colo îi sare arma ca barosul 
respins de nicovală! Veseli Au fremătat eroii-n care creştea 
speranţa în izbândă. Şi-a uns apoi tot trupul lason cu irul ce i-a 


dat vigoare Nespusă, straşnică şi fără de-oprelişti, căci puteri 
sporite Viteazul simte cum se-adună, crescând în brațele- 
amândouă. Precum un armăsar războinic, nerăbdător să-nceapă 
lupta, Nechează, tropăie şi veşnic loveşte solul cu copita; E 
nărăvaş, ciulind urechea şi falnic îşi înalţă coama La fel de- 
ncrezător e lason în mădularele-l voinice. Mereu încolo şi 
încoace cu paşi semeţi şi mari umblând, îşi saltă scutul de 
aramă şi lancea-n mâini şi-o cumpăneşte. Deci nu mai şovăie 
vitejii să stea departe de-ncleştare Ca pân-acum ci se aşază în 
bănci, la locul cuvenit. Apoi vâslesc în mare grabă spre câmpul 
închinat lui Ares. Aflat în faţa lor, mai sus de oraş atât cât e 
nevoie S-alerge carele de luptă de la pornire pân-la ţintă, La 
jocurile funerare în cinstea unui rege stins, Când rudele-l pun să 
se-ntreacă pe vizitii şi pe atleți. Acolo îl găsesc pe-Aietes şi 
seminţiile  Colchidei Acelea stând în aşteptare pe stâncile 
Caucaziene lar craiul însuşi lângă fluviu, în dreptul unei cotituri. 


În timp ce soţii lui legară de mal parâme groase, lason Gătit cu 
pavăza şi lancea, de pe corabie sări De luptă gata, căci la dânsul 
avea şi-atotstrălucitorul Coif de aramă cu tăioşii colţi de balaur 
ce-l umpleau. Ducându-şi sabia pe umeri, cu trupul gol, părea 
asemeni Cu zeul Ares şi Apollon ce poartă paloş daurit. 


În (elină zări viteazul un jug de-aramă pentru tauri 

Şi-un plug de fier având brăzdarul turnat odată cu grindeiul. 
Se-apropie apoi şi-n preajmă înfipse zdravănă sa lance 
Pân-la prăjină şi, proptită de ea, îşi puse casca jos. 

Înainta cu scutu-n mână, să afle ne-ndoioasa urmă 

A taurilor. Dintr-o dată, ei s-au ivit de undeva, 

Din tainiţa subpământeană unde-şi aveau un grajd temeinic. 
Erau învăluiţi cu totul numa-n funingine şi fum 


Şi amândoi dădură buzna, vărsând pe gură foc şi pară. 


Puteai să crezi că din înaltul văzduh întunecat, decdată 
Ţâşneşte fulgerul în timpul furtunii şi mereu văpăi 
Brăzdează norii grăbiţi s-abată asupra noastră negre ploi. 
Se tem eroii când văd asta; dar cu picioare răşchirate, 

Stă lason şi aşteaptă-asaltul ca stânca implantată-n mare, 
Sfidând talazuri răzvrătite de furioasele furtuni. 

Îşi pune scutul înainte, drept stavilă, iar cei doi tauri 

Scot mugete şi împotriva-l cu coarne zdravene lovesc, 

Dar nu-l clintesc din loc un deget, deşi se opintesc mereu. 
Aşa cum faurii cu foaie din piele trainică-ntocmite 

Prin găurile din cuptoare acum aţiţă vâlvătaia, 

Nesăţiosul foc stârnindu-l, acum suflarea conteneşte, 

Ci straşnic vuiet se aude, când aerul ţâşneşte-afară 

Din foaie taurii întocmai revarsă flăcările repezi 

Pe gurile fremătătoare, şi-n para lor cumplită, lason 

Părea învăluit de-un fulger; dar irul fetei îl păzea. 

Pe taurul aflat în dreapta l-a prins de vârful unui corn 

Şi dârz, din răsputeri trăgându-l în dreptul jugului de-aramă, 
Acolo l-a silit să-şi plece genunchii-n colb: picioru-l sprinten 
Lovi picioarele de-aramă. Când năvăli şi celălalt 


Spre el, tot printr-o lovitură îl prăvăli-n genunchi aşijderi. 


Zvârlise vastul scut cât colo, pe câmp şi ba aici, ba colo 
Ţinea de-o parte şi de alta cu mâinile pe cei doi tauri 

Stând pe genunchii lor din faţă, şi-ndată fu cuprins de flăcări; 
Pe-Aietes îl uimea puterea viteazului. Atunci feciorii 

Lui Tyndar (pentru că din vreme se-nţeleses. Ră aşa) 

Din câmp aduc aproape jugul spre-a fi purtat de cei doi tauri. 
Îl pune lason pe grumazul acestora şi-apoi la mijloc 

Aşază oiştea de-aramă şi-o prinde de-ascuţitul capăt 

Al jugului. Fug Tyndarizii de foc şi se îndreaptă către 
Corabie. Ridică scutul şi-l spânzură pe umăr lason, 

La spate şi de jos ia coiful plin cu tăioşi colţi de balaur. 

Ci zdravănă şi lunga lance el o înşfacă, pildă-având 
Pelasgicul ţăran ce-mpunge cu strămurare boii lui, 

Şi-n coastă îi răneşte. lason cuprinde coarnele amândouă 
Şi-ndrumă plugul său temeinic făcut din fierul cel mai tare 
lar taurii-n răstimpu-acesta, cuprinşi de-o furie grozavă, 
Cumplit şuvoi de flăcări varsă, suflarea lor stârnind un vuiet, 
De parcă şuiera vântoasa al cărui muget înspăimântă 
Nespus de mult corăbierii ce strâng îndată vela mare. 

Nu după multă vreme totuşi, din spate îmboldiţi cu lancea 


Ei se urnesc şi-n urmă, iată, se crapă telina vârtoasă 


Tăiată de voinicii tauri şi de puternicul plugar. 
Asurzitor trosneau în brazdă, când se rupeau din glie gloduri 


Mari cât povara de om zdravăn. Venind în urma lor, viteazul îşi 
sprijinea piciorul vajnic pe fierul plugului şi-n jur 


Departe, peste arătură zvârlea mereu dinţi de balaur. 

Din când în când privea în urmă să nu-l atace prea devreme 
Bărbaţii zămisliţi de glie, avane spice! Cei doi tauri 

Trudeau şi-naintau, proptindu-şi copitele de-aramă-n lut. 
De-ndată ce a treia parte mai rămânea din ziua toată, 

De la ivirea Aurorei şi istovitu-agricultor 

Dorea să vină ceasul dulce când vitele sânt dejugate, 

Plugarul neînvins de trudă arase telina întreagă, 

Tuspatru iugărele sale şi scoase taurilor jugul. 

Apoi îi sperie, făcându-l s-o ia la fugă peste câmp 

Şi la corabie se-ntoarse, căci el văzu că-n brazde nu 

Crescuseră Feciorii Gliei, războinicii. În juru-l soţii îl tot încurajau 
prin vorbe. Din fluviul năvalnic el îşi scoase coiful plin de apă şi 
astfel setea-şi potoli. 

Îşi îndoi genunchii sprinteni, sădind în inima lui multă 

Vigoare şi, de luptă dornic, era precum mistrețul care 


Şi-ascute colții, să-l împlânte în vânători şi spumă multă în 
preajma-l, pe pământ se scurge din botul fiarei mânioase. 


Dar iată că pe-ntreg ogorul creşteau de-acum văzând cu ochii 


Feciorii Gliei. Pretutindeni vârtoase scuturi se zburleau 

Şi sulițe cu două vârfuri, strălucitoare coifuri lotul 

Lui Ares ce răpune oameni! Şi licărirea lor de-aramă 
Răzbea din brazde şi prin aer urca de-a dreptul pân-la cer. 
Aşa cum, după ce zăpada căzând pe câmpuri*din belşug, 


Furtunile împrăştiară grămezile de nori iernatici în noaptea 
neagră şi privirii se-nfăţişează iarăşi toată 


Puzderia de stele care în beznă licăresc la fel 

Sclipeau bărbaţii ce din glie se înălţau treptat. De sfatul 
Dat de Medeea multdibace la vreme-şi aminteşte lason; 
Aşadar smulge din țarină un coşcogea pietroi rotund, 
Disc uriaş, cum are Ares Envâlios: n-ar fi putut 

Nici patru tineri laolaltă de pe pământ să-l salte-oleacă. 
În mâini îl prinde şi departe l-aruncă printre luptători, 
Făcând un salt. Apoi el însuşi se-adăposteşte după scut, 
Cutezător. Colchidienii vuiesc asurzitor, ca marea 

Ce freamătă când se izbeşte, mugind, de ascuţite stânci. 
Văzând cum zvârle uriaşul disc, fără glas rămâne-Aietes. 
lar luptătorii, ca şi iuţii zăvozi ce se aruncă unii 

Asupra altora, cu zarvă se sfârtecă-ntre ei: loviți 

De suliţele lor, cad unii în glia ce-l născu ca pinii 


Sau ca stejarii, când o pală de vânt îl culcă la pământ. 


Întocmai cum din cer ţâşneşte o stea de foc şi-n urmă lasă 
O luminoasă dâră care uimeşte oamenii când văd 

Cum strălucirea ei brăzdează în grabă bolta-ntunecată — 
La fel dă iama lason printre războinicii născuţi de glie. 

Îşi smulge sabia din teacă şi seceră lovind de-a valma: 

Pe unii care pân-la pântec şi şolduri, doar pe jumătate 

Au oblicit lumina zilei; pe alţii care din pământ 

Abia pân-la genunchi crescură; pe cei ce stau deja-n picioare 
Ca şi pe cei pe care paşii îi poartă repede spre luptă. 
Precum atuncea când războiul a izbucnit în ţări vecine, 

De teamă că duşmanu-l pradă, stăpânul lanului apucă 

O seceră încovoiată şi ascuţită de curând 

Şi taie-n grabă spice crude, neaşteptând ca mai întâi 

să vină vremea-n care ele sub raza soarelui s-au copt — 
Aşa îi secera şi lason pe Fiii Gliei. S-au umplut 

Cu sânge brazdele asemeni fântânilor cu jgheaburi pline. 
Cu dinţii lor muşcară unii din glia câmpului, căzând 

Cu faţa-n ţărnă sau pe spate, iar alţii, sprijiniți în palme 
Sau într-o rână şi cu chiţi păreau aidoma la trup. 
Răniţi'nainte să-şi desprindă piciorul din ţărână, mulţi 


Pe cât şi-au înălţat în aer statura lor, tot pe atât îşi afundau, 
împovărate, în glie, capetele moi. 


Păţesc răsadurile-ntocmai când Zeus potop de ploi revarsă 
Pe lotul unde-au fost sădite: culcate la pământ, se frâng 
Din rădăcini şi irosită e truda grădinarului; 

De grea durere şi mâhnire e copleşit atunci stăpânul 

Ce-a îngrijit răsadurile la fel şi regele Aietes 

Simţi că-n sufletu-l tristeţea apăsătoare se aşterne. 

Odată cu Colchidienii se-ntoarse în oraş, chitind 

Cum ar putea să se răzbune mai repede pe-acel străin. 
Dar ziua se sfârşi şi lason făcuse faţă încercării. 

S 


Icuma deapănă-mi, o, Muză, divina fiică a lui Zeus,. Ce-a suferit 
şi-a pus la cale Colchidiana! Şovăielnic ->Mi-e cugetul ce se 
frământă şi-n sinea mea mă-ntreb de-l drept -^Să spun că 
pacostea iubirii nefericite sau ocara ~-? Au izgonit-o mişeleşte 
din sinul gintelor Colchidei. 


Căci împreună cu fruntaşii poporului a stat Aietes Şi în palatul 
său urzit-a viclene curse noaptea-ntreagă: în urma odioasei 
lupte, ura nespus de mult străinii, Simţind că-l biruie mânia şi 
bănuia că tot ce-a fost, S-a petrecut cu ajutorul dat chiar de 
propriile-l fiice. 


În inima Medeii Hera sădi. Grozavul chin al fricii... 


Şi fata tremura asemeni fugarei ciute ce-n desişul Pădurii se- 
nspăimântă foarte de-ogarii începând să latre. Era convinsă că 
de faptul că-l ajutase pe străin Aflase-Aietes şi năpasta o va lovi 
cât de curând. Şi sclavele-atotştiutoare o-ngrijorau. Văpăi 
ardeau In ochii ei iar în ureche îi răsunau cumplite zvonuri, îşi 
încleşta adesea mâna pe gâtul ei şi-adeseori îşi smulse pletele 
din creştet c-un jalnic geamăt de durere. Cu toată-mpotrivirea 


sorții, atunci ar fi pierit Medeea, Otravă bând şi-n felu-acesta 
zădărnicind urzeala Herei, Pe speriata fată dacă zeiţa n-o- 
ndemna să fugă Cu-odraslele lui Frixos. Astfel în pieptul ei se 
înturnă Curaju-naripat: cu gânduri schimbate, scoase-atunci din 
sart Otrăvurile şi pe toate le azvârli grăbită-n sipet. 


Veni să-mbrăţişeze patul, apoi canaturile uşii, Pe amândouă şi 
atinse pereţii, după care-şi smulse Din plete o şuviţă lungă, 
lăsând-o mamei în iatac Drept semn al fecioriei sale şi cuvântă 
cu jale-n glas: „îţi las aici şuviţa-mi lungă, să-mi ţie locul, mamă 
dragă şi plec la drum. Rămâi cu bine, căci eu mă duc în lumea 
largă! 


Rămâi cu bine, Chalkiope! Rămas bun, tuturor! Străine, De ce nu 
te-a-nghiţit noianul nainte de-a zări Colchida!” întocmai a grăit şi 
lacrimi i-au curs şiroaie dintre pleoape. Cum din bogata casă 
fuge o tânără ajunsă roabă, Pe care soarta a gonit-o din patria 
de altădată Şi, câtuşi de puţin deprinsă cu treburi 
împovărătoare, Cu sărăcia ne-nvăţată şi nici cu muncile de 
sclavă, Se-arată tot mai îngrozită de aspra mână a stăpânei La 
fel şi chipeşa copilă şi-a părăsit palatu-n taină. Zăvorul porţilor 
închise i s-a supus de bună voie Şi la descântecele sale îndată se 
trăgea-napoi. Fugea din răsputeri desculţă pe cele mai înguste 
străzi; Ţinea cu mâna stângă vălul în dreptul frunţii, sub 
sprâncene, Puțin mai sus de preafrumoşii obraji, şi-n schimb cu 
mâna dreaptă 


Săltându-şi poalele tunicii ce-l ajungeau în dreptul gleznei, Cu 
frica-n sân, pe căi ascunse trecut-a dincolo de zidul Ce- 
mprejmuia cetatea-ntinsă: niciunul din străjerii ei în treacăt n-a 
recunoscut-o şi fără ştirea lor s-a dus. La țarină vroia s-ajungă 
de-acolo: nu-l erau străine Cărările, căci nu o dată le-a străbătut, 
să afle stârvuri Şi rădăcinile-nzestrate cu mari puteri străvechi 
nărav Al vrăjitoarelor! De frică, mai tare inima-l bătea. Titanica * 
fecioară tocmai se înălța deasupra zării Şi a zărit-o pe Medeea 
cum rătăcea; Zeița Lunii S-a bucurat din cale-afară şi-n sinea ei 
şi-a zis aşa: - „De-acum spre peştera din Latmos2 stingheră nu 
mă voi mai duce 


Şi după-Endymion frumosul stingheră nu voi mai tânji, Căci prin 
descântece dibace des m-ai silit să mă ascund, La dragul meu 
zburându-mi gândul, ca-n bezna nopţii tu, în tihnă 


Să pui la cale vrăji şi leacuri la care ţii atât de mult. Dar iată că şi 
ţie soarta îţi hărăzi acelaşi rău. 


A 


jjotărât un zeu potrivnic, ca lason să-ţi pricinuiască Această 
caznă grea. Dar haide, împacă-te cu gândul, totuşi Şi -oricât ai fi 
de iscusită, îndură jalnicul tău chin!” * aşa îi zise Luna. lute păşi 
Medeea mai departe Şi pe'abruptul mal de fluviu sui cu bucurie- 
n suflet: Pe malul celălalt zărise lumina focului stârnit O noapte- 
ntreagă de vitejii voioşi c-au biruit în luptă. Cu vocea ei 
răsunătoare, prin întunericul adânc Strigă de dincoace, puternic, 
pe cel mai mic fiu al lui 


Frixos — 


Frontis. Acesta, împreună cu fraţii săi şi lason însuşi Au bănuit 
că-l glasul fetei: muţi de uimire au rămas Toţi soţii lor când 
pricepură că-ntr-adevăr era Medeea. De trei ori a strigat copila 
şi, îndemnat de cei din jur, De trei ori i-a răspuns şi Frontis la 
rândul său: tot lopătând, Corabia şi-au dus eroii cu vâslele în 
dreptul fetei, Nici n-apucaseră s-arunce parâma înaintea lor Pe 
mal, că lason şi pusese piciorul sprinten pe pământ, Sărind de 
pe înalta punte; iar Frontis şi cu Argos, fiii Lui Frixos, coborâră 
grabnic pe mal, în urma lui. Medeea Prinzând cu mâinile- 
amândouă genunchii lor, grăi aşa: „Pe mine, multnefericita, 
scăpaţi-mă, prieteni, însă Salvaţi-vă şi voi de-Aietes! Căci s-au 
dat toate la iveală Şi nu e altă mântuire decât corabia. Cât însă 
N-apucă el să urce-n carul tras de cai iuți, noi să fugim! Aşa că 
Lâna cea de aur v-o dărui după ce adorm Balaurul ce-o 
străjuieşte. De faţă cu toţi soţii tăi Pe zei să-l chem ca martori, 
oaspe, că ai de gând să faci întocmai 


Cum mi-ai făgăduit: departe de ţara mea plecând, lipsită De 
rude, nu voi fi privită de tine cu dispreţ şi silă!” 


Aşa le-a cuvântat mâhnită; se umple inima lui lason De-o mare 
bucurie. Grabnic ridică fata-ngenuncheată In faţa lui şi. 


— Mbrăţişând-o, liniştitoare vorbe-l spune: „Mă jur pe Zeus 
Olympianul, copilă dragă şi pe Hera, Şotia lui ce ocroteşte 
căsătoriile! Da, tu In casa mea de bună seamă îmi vei fi soaţă 
legiuită Atunci când îndărăt, în ţara Helladei, teferi ne-om 
întoarce!” 


Rostind acestea, mână-l dreaptă cuprinde-ndată mâna dreaptă A 
fetei. Ea le-a spus să-şi ducă degrabă pân-la crângul sfânt 


Corabia înaripată, ca-n timpul nopţii să se facă 

Stăpâni pe Lâna cea de aur, călcând voinţa lui Aietes. 

În zorul lor, aceste vorbe s-au preschimbat pe loc în fapte. 
Medeea s-a suit pe punte, corabia s-a-ndepărtat 

De mal şi zecile de vâsle la care-acum trudeau vitejii 
Stârneau un plescăit puternic. Se-ntoarse dintr-o dată fata 


Şi spre uscat întinse mâna îngrijorată. Însă lason îi spuse 
mângâioase vorbe, spre-a uşura durerea ei. 


La ceasul când şi-alungă somnul cei ce, plecând la vânătoare, 
Se-ncred în câini dar niciodată, când zorii zilei sânt aproape, Nu 
dorm adânc, cuprinşi de teamă că-l va surprinde Aurora Şi încă 
proaspetele urme sau izul fiarelor pădurii Va să le spulbere 
degrabă cu luminos mănunchi de raze Atuncea lason şi fecioara 
au părăsit corabia Şi au păşit pe câmpul verde numit „Culcuşul 
berbecesc”; Trudiţii săi genunchi acolo şi i-a-ndoit întâi berbecul 
Ce-a dus un Minyan în spate, pe fiul craiului Athamas. Zăreai în 
preajmă afumate pietroaie din altarul sfânt Menit de Frixos 
Eolidul lui Zeus ce Apără fugarii, Jertfind pe dânsul dauritul 
berbec, precum l-a îndemnat Plin de bunăvoință Hermes, sosit 
anume. Chiar aici, Vitejii, ascultând peArgos, i-au coborât pe 
amândoi. Ei au pornit pe-o cărăruie şi au soslf în codrul sfânt 
Şpre-a căuta stejarul falnic în care Lâna cea de aur, întinsă 


stând, părea asemeni cu norul ce se rumeneşte Scăldat de- 
nvăpăiate raze când soarele răsare-n zori. Spre cei doi tineri îşi 
întinse gâtiejul său nespus de lung Balaurul cumplit, văzându-l 
cu ochii lui de-a pururi treji Cum se apropiau şi scoase puternic 
şuier: răsunară Şi fluviul cu-ntinse maluri şi codrul nesfârşit din 
jur. L-au auzit cei ce departe de însăşi titanida3 Aea Şi în 
Colchida îşi duc traiul pe lângă albia lui Lycos *, Cel care se 
îndepărtează de-Araxes s, fluviu zgomotos, Să-şi poarte unda lui 
divină spre Fasis: as fel amândoi Se contopesc şi spre noianul 
Caucazian6 curg împreună. Din somnul lor adânc sânt smulse 
lehuzele înfricoşate Şi pruncii-abia veniţi pe lume, ce-au adormit 
la sânul lor, Înspăimântaţi şi ei de şuier, sânt strânşi în braţe cu 
mâhnire. Aşa cum peste o pădure ce s-a aprins şi arde-n flăcări 
Se-nvârtejeşte fumul negru, urcând în uriaşe trâmbe Ce fără de 
oprire, iute se-nalţă una după alta, în acjâncuri spre tărie 
ţâşnesc vârtejuri tot mai sus T fel dihania cumplită încolăcea la 
nesfârşit zeci de rotocoale trupul acoperit cu solzi uscați. Pe 
când se-ncovriga întocmai, păşi spre ochii lui copila Şi invocă cu 
glasul dulce ocrotitorul Somn, zeu vajnic. Dorind să 
îmblânzească monstrul, chemă şi pe subpământeana Zeiţă ce 
colindă noaptea, să-l dea izbândă-n tot ce face. Ci lason o urmă 
cu frică; vrăjită prin descântec, iasma îşi desfăcuse vălătucul 
spinării sale lungi, născută De glie. Şi-şi  desfăşurase 
nenumăratele spirale, aşa cum se rostogoleşte pe-o mare fără 
pic de vlagă Un negru val ce-naintează tăcut şi paşnic: totuşi, 
fiara Sălta şi-acuma fiorosul său creştet urmărind să-l prindă Pe 
amândoi şi să-l înhaţe cu ucigaşele lui fălci. Cu-o creangă de 
ienupăr proaspăt tăiată şi-nmuiată bine în magică licoare, fata, 
cântând, a presărat pe ochii Balaurului limpezi leacuri, şi-n somn 
adânc l-a cufundat Mireasma lor ameţitoare. În locu-acela botul 
său Se aşeză, aflând un sprijin, iar numeroasele-l meandre Se 
întindeau departe-n spate prin codrul cu atâţi copaci. Viteazul 
din stejar atuncea desprinse Lâna cea de aur Precum îl 
îndemnase fata ce tot acolo rămânând, Stropea întruna capul 
iazmei cu leacul magic, până când Primi porunca de la lason să 
plece spre corabie: Doar astfel părăsi Medeea umbroasa sihlă a 
lui Ares. Aidoma fecioarei care-n iatacul cu tavan înalt Pe lungul 
strai din fir subţire primeşte raza cea trimisă De luna plină din 
tărie şi-n sinea ei e fericită Când vede ce frumos sclipeşte 


veşmântul ei aşa şi lason Se bucura nespus că poartă pe braţe 
uriaşa blană. Pe fruntea lui cu blonde plete şi pe obraji sclipinda 
Lână împrăştia o rumeneală la fel ca para focului. Ca pielea 
jupuită de pe o juncă sau un căprior Pe care-l ştiu toţi vânătorii 
sub numele de suliţar, Atât era de mare blana cu-ntreaga faţă 
daurită Şi smocurile ei de îână o-mpovărau. Pământu-n faţa 
Picioarelor lui lason, iată, mereu se lumina în mers. El o ţinea 
acum întinsă pe umărul său stâng şi blana De pe grumaz şi pân- 
la glezne îi atârna, şi-acuma iar O învălătucea, căci tare se mai 
temea că-n drumul lui Va întâlni un om sau poate un zeu, ce-l 
vor răpi podoaba. 


De Auroră luminată sta glia când cei doi sosiră La ceata de 
năieri. Voinicii uimiţi priviră blana mare Ce strălucea precum un 
fulger trimis de Zeus. Toţi se-mbulzeau La fel de dornici s-o 
atingă şi-n mâini s-o ţină fiecare. Dar lason îi dădu în lături şi 
peste blană aruncând Strai nou-nouţ, aduse singur la pupă Lâna 
cea de aur Şi aşeză deasupra fata, apoi el spuse tuturor: „Ci nu 
mai şovăiţi, prieteni, în patrie să vă-nturnaţi! Căci lucrul ce ne-a 
împins să facem călătoria noastră grea Şi să brăzdăm noianul 
unde am îndurat necazuri multe, L-am dobândit cu uşurinţă prin 
sfatul dat de-această fată. Pe ea o duc de bunăvoie să-mi fie 
soaţă legiuită în casa mea: deci pe fecioara ce-a mă. Uit Ahaia- 
ntreagă Şi pe voi înşivă de-asemeni prin preţiosu-l ajutor, 
Salvaţi-o! E mai mult ca sigur că va veni cu oşti Aietes Să ne 
împiedice plutirea în susul apei către mare. Staţi aşadar pe 
punte unii, un om înlocuind pe altul şi înhămaţi-vă la vâsle! Ce: 
laltă jumătate însă Cu scutul ridicat degrabă în faţa suliţei 
duşmane, Acoperiţi-ne plecarea. Îşi pun speranţă-n mâna 
voastră Copiii noştri, scumpa ţară, părinţii binecuvântaţi! 
Hellada-şi aţinteşte ochii asupra faptei noastre care îi hărăzeşte 
înjosirea sau faima fără de pereche!” 


Grăind aşa, îşi puse-armura de luptă: soţii lui strigară Cuprinşi 
de-avânt zeiesc. Chiar lason îşi trase sabia din teacă. Tăind 
parâma ce spre pupă lega corabia de mal. Ci astfel înarmat se 
duse în preajma fetei, aşezat Aproape de Ancaeus, cârmaciul: 
corabia, de vâsle-mpinsă, Zbura, căci se zoreau voinicii s-o ducă 
dincolo de fluviu. 


Dar între timp trufaşu-Aietes şi toţi Colchidienii lui, Aflând de 
dragostea Medeii şi despre ce-a pus ea la cale, Armaţi se 
adunară grabnic în agora nespus de mulţi, Cât vezi în largul 
mării valuri stârnite de vântoase iarna, Sau câte frunze cad pe 
glie în codrul adumbrit de crengi Când toamna scutură copacii 
(cum să le socoteşti pe toate?) Atât de numeroşi războinici se 
perindau pe lângă fluviu Dând glas mâniei lor aprinse. Urcat în 
trainicul său car, îi întrecea pe toţi Aietes prin caii lui ce se 
puteau Lua la-ntrecere cu vântul, scump dar al Soarelui divin. Ci 
el ţinea în mâna stângă un scut rotund şi-o lungă torţă în avea în 
mâna dreaptă şi-n preajma lui, la îndemână, Suia o lance uriaşă. 
lar hăţurile cailor F au în grija lui Apsyrtos. Corabia-n acest 
răstimp Răzda de-acum talazul mării minată de vâslaşi voinici Şi 
de vijeliosul fluviu pe care-l înghiţea noianul. Lovit de-o grea 
năpastă, craiul, cu braţe ridicăte-n slavă, Pe Soare şi pe Zeus 
chemându-l drept martori ai nelegiuirii, Blesteme groaznice 
asupra întregului popor zvârlea: De-o fi cumva să nu-l aducă pe 
fiica-l prinsă pe uscat Sau în corabie, pe marea ce-l colindată de 
năieri, Să-şi simtă inima-mpăcată că se răzbună după plac, 
Atuncea toţi Colchidienii, plătind cu capetele lor, Vor trebui să- 
ndure înşişi pedepsitoarea lui mânie! Aşa le-a cuvântat Aietes şi 
în aceeaşi zi supuşii împing corăbiile-n mare, înalţă pânze pe 
catarge Şi-n larg aceeaşi zi îi vede. Privindu-l, nu-ţi venea să 
crezi Că-l doar o flotă uriaşă ci că poporul fără număr Al 
păsărilor, strâns grămadă, de larmă umple tot noianul. 


Dar eroii au fost minaţi de un puternic vânt prielnic, trimis de 
zeiţa Hera anume, pentru ca Medeea, fata din Aea, să ajungă în 
tara Pelasgilor7, aducând cât mai repede cu putinţă pieirea 
casei lui Pelias; şi după ce a treia oară a răsărit Aurora, ei au 
legat parâmele corăbiei Argo de ţărmul Paflagonienilor, în 
dreptul fluviului Halys. Când au poposit pe acest pământ, 
Medeea i-a îndemnat s-o îmbuneze pe Hecate printr-o jertfă. 
Despre pregătirile pe care le-a făcut copila în vederea acestei 
jertfe (în-trucât nu s-a păstrat vreo mărturie şi inima nu mă 
îndeamnă să deapăn în cântec) nu cutez să suflu nici o vorbă. 
Dar altarul din vremea aceea pe care l-au înălţat vitejii pe ţărmul 
abrupt dăinuie şi acum şi poate fi văzut şi de bărbaţii care s-au 
născut mult mai târziu. Nunjaidecât lason, împreună cu ceilalţi 


eroi, şi” auadus aminte de Fineus. Ce le spusese că la plecarea 
din Aea vot trepui să se întoarcă acasă pe un alt drum; niciunul 
dinie e'_ 1“tşţra-eafe-esTe-ă-ceastă cale. Celor” ceardeau 
de nerăbdare’ să afle[Argos le graTjţstfel  -- ŢF7e- vuin 
Injurna_Ta_Orhomenos, unde v-a spus să mergeţi mspiratui 
proroc pe care l-aţi întâlnit înainte de a sosi aici. Căci năierii au o 
altă cale de întoarcere, vădită de acei preoţi ai nemuritorilor zei 
având ca loc de baştină Teba Tritoniană 8. Puzderia de astre ce 
se rotesc pe boltă nu se iviseră încă iar dacă cineva ar fi pus 
întrebări, n-ar fi putut auzi nimic despre sfântul popor al 
Danailor; nu fiinţau decât Arcadienii Apidanieni9, acei Arcadieni 
despre care se spune că au apărut mai devreme decât Luna de 
pe cer, hrănindu-se în munţi cu ghindă, iar în Pelasgica ţară încă 
nu domneau vestiţii fii ai lui Deucalion. De pe atunci se bucura 
de faimă Eeria10 cea bogată în lanuri de grâu, Egiptul mama 
unui tânăr popor, cel mai vechi din lume, precum şi Triton, fluviu 
cu albia lată care adăpa întreaga Eerie, unde nu cade niciodată 
ploaia trimisă de Zeus: sânt destule viituri pentru ca spicele de 
grâu să crească pe ogoare. De aici se spune că a plecat un om 
ca să cutreiere toată Europa şi Asia, bizuindu-se pe puterea şi 
voinicia oştenilor lui şi în propria sa vitejie. De-a lungul drumului 
său a întemeiat mii de oraşe, dintre care unele mai sânt locuite 
şi acum, iar altele nu, căci multe veacuri s-au perindat între 
timp. Dar Aea dăinuie până azi prin strănepoţii oamenilor cărora 
el le-a poruncit să rămână în Aea ca întemeietorii oraşuluiu. 
Aceştia păstrează coloanele cu inscripţii lăsate de străbunii lor. 
Acolo sânt însemnate toate drumurile şi hotarele mării şi ale 
uscatului pentru orice călătorie în lumea largă. Este şi un fluviu 
ultimul corn al Okeanosului lat şi adânc şi în stare să poarte pe 
apele lui chiar şi corăbii cu poveri grele. Se numeşte Istru şi a 
fost înfăţişat mai departe în inscripţiile acelea. El străbate mai 
întâi o uriaşă întindere de pă-mânt, de unul singur, căci dincolo 
de meleagurile unde suflă Boreas, îndepărtatele lui izvoare 
murmură în Munţii Rhi-paeil2. Dar, odată ajuns pe teritoriul 
Tracilor şi Sciţilor, Istrul se împarte în două: un braţ al său îşi 
varsă apele de-a dreptul în marea noastră, iar celălalt curge 
înapoi şi se aruncă tocmai în adâncul liman care se întinde mai 
sus de Marea Trinacriei, situată în apropierea ţării voastre, dacă 
Aheloul13 ţâşneşte într-adevăr din pământul vostru.” 


_Aşa a cuvântat Argos. Ci Hera le-a trimis un semn prielnic: la 
vederea lui toţi au strigat că într-acolo trebuie să se îndrepte 
corabia lor. Ce-l drept, mult înaintea lor se desluşea lungul făgaş 
al unei raze cereşti. Înveseliţi, eroii l-au părăsit aici pe fiul lui 
Lycos 14, apoi cu pânzele întinse au străbătut marea, descope- 
rindu-li-se priveliştea munţilor Paflagonieni. N-au înconjurat 
promontoriul Carambis, fiindcă şi vântul şi cerescul făgaş de foc 
au stăruit până ce ei au pătruns în albia largă a lstrului. 
Căutându-l zadarnic pe fugari, o parte dintre Colchidieni părăsiră 
Pontul şi trecură printre Stâncile Cyanee; în schimb ceilti în 
frunte cu Apsyrtos, se îndreptară spre fluviu şi, cotind, trabătură 
Braţul Frumos 15 al Istrului. Astfel, după ce lăsară „n urmă limba 
de pământ din drumul lor, ei sosiră înaintea Argonauţilor în cel 
mai îndepărtat liman al Mării Răsăritene. Căci Istrul 
împrejmuieşte o insulă numită Peuke16, de formă triunghiulară, 
având latura mare paralelă cu ţărmul mării şi unghiul ei ascuţit 
îndreptat spre fluviul care se desparte în două braţe 
împrejmuitoare. Unul se cheamă Narex iar celălalt, situat în 
partea de jos a insulei, Braţul Frumos. Către cel din urmă se 
avântară Apsyrtos şi Colchidienii mai iuți decât Argonauţii. 
Aceştia plutiră mai departe, spre latura de sus a insulei. Dar în 
luncile joase din apropiere, patriarhalii păstori îşi părăseau 
turmele nenumărate, atât de speriaţi la vederea corăbiilor de 
parcă ar fi zărit nişte dihănii ivindu-se din marea unde mişună 
chiţi uriaşi. Căci nu mai văzuseră vreodată corăbii care 
brăzdează valuri nici Sciţii amestecați cu Tracii, nici Sigynii17, 
nici Grau-ceniil8, nici Si'ndienii 19 locuind încă de pe-atunci 
întinsa câmpie a Laurionului20. Mai apoi Colchidienii plutiră pe 
lângă muntele Anguros şi pe lângă Cauliacos21, stâncă situată 
departe de muntele Anguros, în locul unde lIstrul, despicat în 
două, îşi duce apele spre mare şi într-o parte şi în alta; după 
aceea ei trecură de câm-pia Laurion şi abia atunci intrară în 
Marea lui Cronos22, în-chizând toate căile care duceau spre 
largul ei, ca nu cumva să le scape fugarii. Aceştia străbătură 
fluviul în urma Colchidienilor şi sosiră în preajma celor două 
insule ale Brygienilor2”, închinate Artemidei. Pe una din ele se 
afla sanctuarul zeiţei. În cealaltă poposiră Argonauţii, ferindu-se 
de cetele lui Apsyrtos: căci între atâtea alte insule, amândouă 
rămăseseră neatinse, din respect faţă de fiica lui Zeus, celelalte 


fiind înţesate cu Colchidienii care închiseseră astfel toate căile 
de trecere spre mare. Aşada-ei lăsaseră oşteni de-ai lor pe 
ţărmul din vecinătatea insulelor până la fluviul Salangon24 şi 
până în ţara Nestienilor. 


Aici ar fi pierit atunci într-o crâncenă bătălie Minyenii puţini la 
număr, care aveau în faţa lor foarte mulţi duşmani, dar, dornici 
să evite o luptă hotărâtoare, ei căutară mai întâi să ajungă la o 
învoială. Cât priveşte Lâna de aur, deoarece Aietes însuşi le-o 
făgăduise dacă vor birui într-o grea încercare, trebuia pe bună 
dreptate să rămână în stăpânirea lor, deşi o dobândiseră fără 
voia regelui, fie prin vicleşuguri, fie pe faţă. În schimb Medeea 
(căci ea era pricina dihoniei dintre ei) urma să fie lăsată sub 
oblăduirea fiicei Latone? Departe de tabăra lor până când unul 
dintre acei regi care împarte dreptatea va hotărî dacă fugara 
trebuie să se întoarcă la casa părintelui ei ca să-l însoţească pe 
viteji în Hellada. 


Atunci copila, cântărind în mintea ei toate aceste învoieli, îşi 
simţi sufletul frământat fără răgaz de amarnice griji. Chemân- 
du-l numaidecât din mijlocul soţilor lui pe lason, îl duse într-un 
loc retras şi, de îndată ce se văzură foarte departe de toţi, Me- 
deea îi spuse aceste triste vorbe: „Aisonide, ce hotărâre 
potrivnică mie aţi luat împreună? Norocul te-a făcut să-ţi pierzi 
capul până într-atât încât să nu-ţi mai aminteşti tot ce mi-ai 
făgăduit când te-ncolţise nevoia? Unde-ţi sânt jurămintele rostite 
în numele lui Zeus, Ocrotitorul rugătorilor, unde au rămas 
mieroasele tale promisiuni? Din pricina lor, căzând pradă unui 
simţământ josnic, căruia nu se cuvenea să mă supun, mi-am 
părăsit patria, măreţul palat, ba. Chiar şi părinţii! Departe de ai 
mei şi singură, alături de triştii Alcyoni, cutreier noianul, numai şi 
numai în folosul tău, după ce te-am ajutat să termini nevătămat 
lupta cu taurii şi cu uriaşii Feciori ai Gliei. La urma urmei, până şi 
Lâna de aur, după care aţi pornit în lunga voastră călătorie pe 
mare, ai obținut-o doar prin nesăbuinţa mea şi mare-l ruşinea pe 
care am căşunat-o femeilor! De aceea îţi amintesc că te însoțesc 
în drumul tău spre ţărmul Helladei ca fiică, soţie şi soră. Aşadar 
apără-mă oricând şi din toată inima, în loc să mă laşi singură, 
ducându-te departe spre a cere părerea unui rege şi iată cum să 


mă păzeşti: socoteşte că veşnice sânt dreptatea şi legea în 
numele căreia am convenit împreună. Ori de nu, cu sabia ta 
taie-mi mai degrabă gâtul, pe la jumătatea lui, pentru ca să-mi 
răscumpăr după merit neghiobia, sărmana de mine! Dacă va 
găsi de cuviinţă să mă încredinţeze fratelui meu acel rege căruia 
amândoi îi hărăziţi trista datorie de a face dreptate, cum oare 
voi întâmpina privirea tatălui meu? Plină de mândrie, nu-l aşa? 
Ce pedeapsă şi ce blestem cumplit mă vor aştepta în nefericirea 
mea, pentru nelegiuirea (pe care am săvârşit-o? Dar nici tu să 
nu te bucuri de-o întoarcere * după pofta inimii tale. Să nu- 
ngăduie acest lucru soţia lui Zeus, crăiasa lumii, de ocrotirea 
căreia te lauzi că ai parte! Fie să-ţi aduci aminte de mine atunci 
când te vei zbate în chinuri fără sfârşit! Fie ca Lâna de aur să se 
afunde ca un vis în vanul infern! F Până şi din patria ta, o dată 
ajuns acasă, să mi te alunge Eriniile mele, căci eu însămi am 
avut atâta de suferit din pricina j perfidiei tale! Nu-l drept ca 
aceste blesteme să cadă pe pământ f'ră a se împlini, fiindcă ai 
încălcat un mare jurământ, om fără milă! Dar nu veţi mai râde 
mult timp de mine şi nici că veţi ră-mâne multă vreme liniştiţi, 
muLimită pactelor noastre!” _-l 


Asa cuvântă Medeea, plocotind de-o mânie înspăimântătpace: ar 
fi fost gata să '3ea foc corăbiei, în cenuşă să preschimbe toate 
bârnele-l trainice şi apoi să se arunce singură în mijlocul 
dezlănţuitelor flăcări. Atunci lason, care se temea totuşi, îi spuse 
aceste cuvinte împăciuitoare: „Linişteşte-te, draga mea! Nici mie 
nu-mi place pactul ăsta, dar noi nu căutăm decât să mai 
amânăm lupta, atât de mare-l norul bărbaţilor care să ne 
împresoare cu gânduri duşmănoase datorită ţie. Căci toţi cei 
care locuiesc pe aceste meleaguri ard de nerăbdare să-l ajute pe 
Apsyrtos, ca să te redea propriului tău tată şi să te întorci acasă 
ca prizonieră. Noi înşine vom pieri, răpuşi de-o jalnică moarte 
dacă braţele noastre se vor înfrunta cu iureşul luptei. Lucrul cel 
mai trist este că, murind, noi te vom lăsa să devii prada lor. 
Acest pact ne îngăduie să punem la cale o cursă, prin care să-l 
sortim pe Apsyrtos pieirii. Ţărmurenii nu se vor mai năpusti 
asupra noastră, ajutându-l pe Colchidieni să te redobândească, 
căci ei nu vor mai avea o căpetenie, care nu este altul decât 
ocrotitorul şi fratele tău. În faţa Colchidienilor nu mă voi pleca, ci 
mă voi lupta cu înverşunare atunci când ei ne vor împiedica să 
ne urmăm drumul nostru pe mare!” 


Aşa-l grăi lason, ca s-o îmblânzească; iar ea rosti aceste vorbe 
cumplite: „Bagă de seamă (căci pe lingă isprăvile nedemne de 
mine, trebuie s-o pun la cale şi pe aceasta, fiindcă, după ce am 
căzut prima oară în păcat, multe fapte rele am săvârşit din 
îndemnul zeilor): nu căuta să înfrunţi lăncile Colchidienilor în 
luptă făţişă, iar eu îmi voi ademeni fratele ca să ţi-l dau pe mina 
ta. Ai grijă să-l câştigi cu minunate daruri: asta numai dacă voi 
izbuti să-l înduplec prin solii care vor merge până la el, făcându-l 
să vină singur şi, graţie vorbelor mele, să cădem la învoială. De- 
ţi place vicleşugul ăsta, eu nu mă împotrivesc deloc să-l ucizi şi 
apoi să te războieşti cu Colchidienii!” 


Astfel, în deplină înţelegere, amândoi au întins o haină cursă lui 
Apsyrtos, trimiţându-l multe daruri de ospeţie, printre care se 
număra până şi sfântul veşmânt al Hypsipylei, de culoare 
purpurie. Odinioară în Dia25 ce se-nalţă-ntre talazuri, el fusese 
tesut de divinele Charite26 pentru Dionysos, care îl dădu fiului 


său Thoas, iar acesta îl lăsă moştenire Hypsipylei. Ea îl dărui lui 
lason, ca să-l ia pe drum, împreună cu multe alte podoabe 
lucrate cu măiestrie. Nu puteai să-l atingi şi nici măcar să-l vezi, 
fără să te simţi năpădit de-o dulce patimă. Veşmântul mai păstra 
şi acum miresme din vremea când zeul din Nysa dormise pe el, 
ameţit de vin şi de nectar, după ce mângâiase frumosul sân al 
fecioarei zămislite de Minos, cea care, plecând cândva din 
Cnossos împreună cu Theseu, fusese părăsită de acesta în insula 
Dia. Aşadar Medeea împărtăşi trimişilor mincinoasa-l solie şi 
anume să-l convingă pe Apsyrtos ca, de îndată ce va veni la 
templul zeiţei, potrivit înţelegerii dintre ei, iar neagra beznă a 
nopţii va învălui totul, el să se arate şi împreună să ticluiască un 
vicleşug pentru ca ea, punând mâna pe vestita Lână de aur, să 
se poată reîntoarce în palatul lui Aietes; căci fiii lui Frixos au silit- 
o pasămite să-l însoţească pe străini. După ce înşiră aceste 
născociri, Medeea împrăştie în văzduh şi în bătaia vân-tului 
vrăjitele sale leacuri, în stare să aducă din vârful muntelui până 
şi fiara rătăcind departe de dânsa. 


/"Crud Eros, pacostea cea mare şi mare spaimă-a omenirii, 
Stârneşti HTTÂarnice dihonii şi gemete şi văicăreli, Ca şi 
puzderia de chinuri ce torturează muritorii! Porneşte înarmat 
spre fiii duşmanului, zeu mânios, Cel care-n cugetul Medeii sădit- 
ai hâda rătăcire! 


Cum a putut să-l hărăzească pieirii jalnice pe-Apsyrtos Ce se- 
ndrepta spre ea? Se cade să deapăn ce s-a întâmplat! 


După ce, potrivit înţelegerii, Argonauţii au lăsat-o pe Medeea în 
insula Artemidei, aici au poposit, venind din două părţi, 
Colchidienii care se despărţiseră unii de alţii. Între timp lason s-a 
pus la pândă, ca să-l aştepte pe Apsyrtos şi mai apoi pe soţii lui 
de drum. Amăgit de cele mai viclene făgăduieli, Apsyrtos brazdă 
repede valurile mării cu corabia lui şi, învăluit de bezna nopţii, 
cobori pe ţărmul insulei sacre. Se înfăţişă singur în faţa surorii lui 
şi prin vorbele sale sărman copil înfruntând şuvoiul umflat de 
ploi, pe care nu se încumetă să-l treacă nici măcar oamenii mari 
căută s-o înduplece, doar-doar va întinde o cursă străinilor. 
Amândoi se înţeleseseră de minune în toate privinţele, când 


lason sări pe neaşteptate din ascunzătoarea lui bine aleasă, 
ţinând în mână sabia goală. Numaidecât copila îşi ^V întoarse 
ochii într-o parte şi se acoperi cu vălul ei, ca să nu vadă cum îi 
moare fratele străpuns de sabie. Aidoma celui ce căsăşte bojj 
pentru jertfă, având acum de-a face cu un taur voinic, încrezător 
în tăria coarnelor sale, lason îl dobori pe îndelung pânditul 
Apsyrtos în preajma templului înălţat odinioară în cinstea 
Artemidei de către Brygienii care trăiau pe uscatul din dreptul 
insulei aceleia. Chiar la intrarea în templul zeiţei, eroul se 
prăbuşi în genunchi: pe când îşi dădea sufletul, ţinea în căuşul 
palmelor sângele întunecat care ţâşnea din rană, înroşind vălul 
alb şi mantia Medeei ce se întorsese într-o parte. Dar necruţă- 
toarea Erinie, stăpâna tuturor, văzu de îndată cu piezişa-l privire 
cumplitul omor săvârşit atunci. Viteazul fiu al lui Aison reteză 
extremităţile mădularelor mortului, linse de trei ori şi de trei ori 
scuipă printre dinţi sângele expiator, căci numai astfel pot 
ucigaşii să ispăşească un omor nelegiuit. Apoi îngropa însân- 
geratul leş în pământul care adăposteşte până acum oasele Col- 
chidianului în ţara bărbaţilor Apsyrtieni27. 


De cum zăriră licărirea torţei pe care o înălța copila, fă-cându-le 
semn să se apropie, eroii îndreptară spre corabia col-chidiană 
propria lor corabie: se năpustiră asupra năierilor din Colchida 
precum ereţii asupra unui stol de porumbei sau precum 
sălbaticii lei care răvăşesc o turmă mare, pătrunzând într-o 
stână. Nici un Colchidian nu scăpă cu viaţă; trecură prin sabie 
toată ceata lor, asemenea unui pârjol nimicitor. Într-un târziu 
veni şi lason, dornic să-l sprijine în luptă însă ei nu mai aveau 
nevoie de ajutor şi erau îngrijoraţi de soarta lui. 


Se aşezară deci în locul acela, spre a chibzui împreună cea mai 
înţeleaptă cale de i-şi urma călătoria pe mare. Primul care a luat 
cuvântul, a fost Peleu: „Sfatul meu este să ne întoarcem pe 
corabie chiar acum, în toiul nopţii şi să pornim la drum vâslind în 
direcţia opusă celei unde duşmanii ne aţin calea. În zorii zilei, 
când vor vedea câ'te li s-au întâmplat, socot că nu vor avea una 
şi aceeaşi părere şi că nu toţi vor fi convinşi că trebuie să ne 
urmărească şi pe mai departe. Lipsiţi de căpetenia lor, ei se vor 
risipi, după ce se vor fi certat mult şi bine unii cu alţii. 


Întorcându-ne mai târziu aici, după împrăştierea Colchidienilor, 
va fi uşor să ne vedem mai departe de drum.” 


Aşa a cuvântat Peleu şi tinerii au încuviinţat vorbele Eacidului. 
Urcându-se repede în corabia lor, au mânuit vâslele cu multă 
râvnă, până au ajuns în sfânta insulă Electris, ultima dintre Elec- 
tride, situată aproape de fluviul Eridan28. 


Când Colchidienii au fost siguri de pieirea căpeteniei lor s-au 
străduit să caute corabia Argo şi pe Minyeni, scrutând întreg 
întinsul Mării lui Cronos. Dar îi opri Hera prin înspăimântătoare 
fulgere care brăzdau văzduhul. În cele din urmă (fiindcă traiul lor 
pe pământul Cytaian le devenise de nesuportat, temându-se cu 
toţii de mânia hainului Aietes) plecară care încotro şi-şi zidiră 
vetre statornice. Unii au coborât pe insula pe care o ocupaseră 
Argonauţii şi acolo locuiesc şi azi, purtând numele de Apsyr- 
tieni. Lângă întunecatul şi adâncul fluviu al Iliriei29, în locul unde 
se află mormântul Harmoniei30 şi al lui Cadmos, au ridicat alţii 
un turn, vecini fiind cu băştinaşii Enchelieni. Ceilalţi viețuiesc în 
munţii îndeobşte numiţi Ceraunieni ai Fulgerelor31 din ziua în 
care Zeus Cronidul i-a oprit cu fulgere să se mute în insula aflată 
în faţa lor. 


Când eroii au văzut că se pot întoarce nestingheriţi, au înaintat 
spre ţinutul Hylleenilor32, legându-şi parâmele de ţărmul lor. 
Pentru că insulele, multe la număr, ieşeau prea în afară, 
trecerea năierilor printre ele nu era uşoară. Însă Hylleenii nu mai 
nutreau gânduri duşmănoase, ca înainte, ci dimpotrivă, căutau 
să găsească drumul de întoarcere al Argonauţilor, împreună cu 
aceştia, primind în dar unul dintre marile tripoduri ale lui 
Apollon. Căci pentru lungul drum pe care era silit să-l facă, 
Phebus îi dăruise două tripoduri lui lason, atunci când acesta 
venise în sfânta cetate Pytho spre a consulta oracolul în legătură 
cu călătoria lui pe mare. Printr-o hotărâre a ursitei, în ţara unde 
erau lăsate aceste tripoduri, duşmanii puşi pe jaf nu puteau 
năvăli niciodată. Astfel acel tripod zace şi astăzi lângă oraşul 
Hylleenilor, Agane, adânc îngropat în pământ, ca să rămână 
pururi ascuns privirii muritorilor. Acolo nu l-au mai găsit în viaţă 
pe regele Hyllos33, fiul pe care chipeşa Melite îl dăruise lui 


Heracle în ţara feacilor. Acesta venise la palatul lui NausithousM 
şi în insula Macris33, doica lui Dionysos, ca să ispăşească 
nelegiuita ucidere a propriilor săi copii36. Aici se îndrăgosti, 
supunând-o iubirii sale pe fiica fluviului Aigaios, nimfa Melite, 
care îl născu pe cutezătorul Hyllos. Ajuns la vârsta bărbăţiei, el 
n-a mai vrut să locuiască în insula aceea şi să se supună 
poruncilor trufaşului  Nausithous; adunând o parte dintre 
băştinaşii Feaci, Hyllos se avântă pe Marea lui Cronos şi regele 
însuşi, viteazul Nausithous, le înlesni călătoria. Hyllos se 
statornicise pe aceste meleaguri, unde a fost ucis de Mentorii37 
care îşi apărau boii păscând pe câmp. 


O Muze, totuşi, cum se face că, dincolo de-această mare, P 
unde-l ţărmul ausonic38 şi-n insulele Ligustice Numite şi 
Stoichade39 afli dovezi vădite cum că Argo S-a abătut pe-aici? 
Ce pricini şi ce necazuri au mânat-o aşa departe? Ce vântoase 
au dus-o tocmai pân-acolo? 


“ Socot că Zeus, slăvitul rege al zeilor, a fost cuprins De-o grea 
mânie pentru faptul că dânşii l-au ucis pe-Apsyrtos. Prin semne 
i-a vestit că-n Aeaea doar Circe-l va purifica De sângele vărsat. 
Mari chinuri i-aşteaptă-n drumul lor spre casă. 


Însă niciunul dintre eroi n-a înţeles porunca lui Zeus; aşadar şi- 
au urmat călătoria cu toţii, îndepărtându-se de ţara Hylleenilor. 
Au lăsat în urmă insulele Liburniene40 din largul mării, ocupate 
deunăzi rând pe rând de către Colchidieni Issa, Dys-celados şi 
încântătoarea Pityeia. Au trecut apoi pe lângă Cercyra 41, unde 
Poseidon a pus-o să locuiască pe fiica lui Asopos, copila cu plete 
frumoase Cercyra, pe care a răpit-o din dragoste, du-când-o 
departe de Phlius. Văzând din largul mării insula înnegrită de 
întunecate păduri care o acoperă în întregime, năierii dau 
Cercyrei denumirea de „Neagră”. Favorizaţi de un vânt călduţ, ei 
au trecut după aceea chiar de Melite42, de Ceros-sos43 cu 
ţărmul înalt şi de Nymphaia 44, situată mult mai încolo: aici 
locuia crăiasa Calypso, fiica lui Atlas. Li se păru că zăresc de- 
acum munţii Ceraunieni, pierduţi în ceaţă. Dar Hera ghici ce 
hotărâre luase Zeus în privinţa lor şi cât de mânios era pe ei. 
Având grijă să se sfârşească cu bine călătoria lor pe mare, Hera 


le stârni în cale furtună care îi duse valvârtej înapoi spre 
stâncoasa insulă Electris. Atunci pe neaşteptate, în vreme ce 
eroii erau duşi de vânt, un glas omenesc răsună din grăitoarea 
bârnă de stejar de Dodona a scobitei corăbii, pe care Atena o 
aşezase pe la jumătatea carenei. O spaimă fără margini puse 
stăpânire pe Argonauţi, când auziră această voce şi vestea 
despre crâncena mânie a lui Zeus. Lemnul acela le spunea că nu 
vor scăpa de ponoasele nesfârşitei mări şi nici de aprigele 
furtuni dacă Circe nu-l va purifica de mişeleasca moarte a lui 
Apsyrtos. Porunci “poi lui Pollux şi Castor să-l roage pe zeii fără 
de moarte să le deschidă căile mării Ausoniei în care o vor găsi 
pe Circe, nimfă zămislită de Perses şi de Helios. 


Astfel glăsuise corabia Argo în faptul înserării. Se ridicară aşadar 
Tyndarizii şi înălţară braţele spre nemuritori, rostind toate rugile 
cuvenite. Tristeţea copleşise pe ceilalţi Minyeni neînfricaţi. Dar 
corabia se lăsă purtată mai departe de pânzele ei. Năierii urcară 
până la capătul Eridanului, acolo unde odinioară, cu pieptul 
străpuns de un fulger arzător, Phaeton se prăvălise pârjolit din 
carul lui Helios, în estuarul mare cât un lac al adân-cului fluviu; 
din fumegândă rană se împrăştie şi acum un abur greu de 
îndurat şi deasupra apelor sale nici o pasăre nu poate pluti, 
desfăşurându-şi aripile uşoare, ci din zbor se prăvăleşte în 
mijlocul flăcărilor. În împrejurimi, copilele lui Helios'45, închise în 
trunchiul plopilor înalţi, se tânguie sărmanele şi gemete triste 
scot: din pleoapele lor picură luminoşi stropi de chihlimbar. 
Unele cad pe nisip şi-n soare se zvântă, dar când întunecatele 
ape ale estuarului inundă malul din pricina şuierătorului vânt 
care suflă puternic, atunci mânioasele ape le mătură pe toate în 
Eridan. Totuşi, Celţii au răspândit vestea că aceste lacrimi, 
răpite de vârtej, sânt ale lui Apollon şi au fost vărsate cu 
nemiluita când feciorul Latonei s-a îndreptat spre sfântul neam 
al Hyperboreenilor46, alungat din cer de dojenile tatălui său, 
mâ-nios din pricina fiului pe care i-l dăruise zeului divina Coronis 
47 în Lacereia, bogata cetate de la gura râului Amyros. Aceasta 
este credinţa răspândită printre oamenii aceia. Dar nici 
mâncarea şi nici băutura nu-l ispitea pe eroi iar cugetul lor nu se 
arăta înclinat spre veselie. În timpul zilei se chinuiau, tulburaţi şi 
istoviţi de cumplita miasmă, greu de îndurat, pe care o 


răspândea în apele Eridanului trupul încă fumegând al lui 
Phaeton. În timpul nopţii însă auzeau amarnicul strigăt de jale al 
Helia-delor cu glas răsunător: lacrimile bocitoarelor surori 
pluteau pe unde asemenea unor picături de ulei. 


De aici au pătruns în adânca albie a lui Rhodanus 48 ce se varsă 
în Eridan şi, amestecându-se la confluenţa lor, apele vuiesc şi se 
tulbură. Acest fluviu vine tocmai de la capătul pământuâui, unde 
se află porţile şi lăcaşul Nopţii şi, pornind de acolo, el îşi mână o 
parte din undele lui spre ţărmul Okeanosului, iar cealaltă parte 
se aruncă fie în Marea lonică, fie în noianul Sardonian 49, uriaş 
liman în care se varsă prin cele şapte braţe ale sale. Din acest 
fluviu ei au trecut în lacurile bântuite de furtuni, întin-zându-se 
la nesfârşit în ţara Celţilor. Aici i-ar fi pândit o soartă nemeritată; 
căci şuvoiul i-ar fi mânat spre sânul lui Okeanos în care urmau 
să pătrundă fără să prevadă acest lucru şi de unde n-ar mai fi 
scăpat teferi. Pogorâtă din slava cerului pe creştetul Stâncilor 
Hercinice 50, Hera scoase un strigăt: auzind glasul ei, cu toţii au 
fost cuprinşi de groază, atât de cumplit a răsunat în văzduhul 
nemărginit. Aşadar zeiţa i-a făcut să se înjcarne, iar eroii au 
priceput că aceea era calea hărăzită întoarcerii lor acasă, prin 
voinţa Herei, sosiră într-un târziu la ţărmul mării, strecu-rându- 
se printre nenumăratele popoare ale Celţilor şi Ligyenilor 51, 
fără să fie văzuţi căci, de câte ori călătoreau ziua, zeiţa îi 
învăluia într-o ceaţă de nepătruns. Trecând cu corabia prin 
braţul de mijloc al deltei, ajunseră în insulele Stoichade vii şi 
nevătămaţi, mulţumită fiilor lui Zeus; de aceea au fost înălțate 
altare şi mereu s-au adus jertfe în cinstea lui Castor şi Pollux, 
deşi n-a fost singura călătorie la care au luat parte ca ocrotitori 
ai năierilor, întrucât Zeus le-a încredinţat şi corăbiile oamenilor 
născuţi mult mai târziu 52. Părăsind apoi Stoichadele, au trecut 
în insula Aitha-lia 53, unde, frânţi de oboseală, şi-au înlăturat cu 
bucăţi de cremene sudoarea ce-l năpădise. De atunci, pietrele 
răspândite pe țărm au o culoare asemănătoare cu sudoarea 
eroilor şi acolo se mai află şi acum discurile şi armele lor 
minunate şi un port ce se numeşte Argoos54. 


De acolo ei brăzdară repede uriaşele talazuri ale mării Auso-niei, 
zărind tirsenienele 55 maluri şi, sosind în vestitul liman din 


apropierea lor, o găsiră aici pe Circe, care îşi spăla capul în apa 
mării, fiind tare speriată de visele ei din timpul nopţii: încăperile 
şi întreaga îngrăditură a casei sale îi apăruseră scăldate în sânge 
şi flăcările mistuiau toate magicele amestecuri cu care 
fermecase până atunci străinii; ea însăşi stinsese para focului, 
luând în căuşul palmelor sângele roşu al unei victime şi alungase 
astfel spaima cumplită. Ca atare, când se arătă Aurora, de abia 
trezită din somn, ea îşi spălă în apa mării şi pletele şi veşmântul. 
Fel de fel de fiare, fără să fie aidoma sălbăticiunilor crunte şi 
fără să semene nici cu oamenii, ale căror mădulare erau un 
amestec provenit şi de la unii şi de la alţii, veneau în număr 
mare ca nişte turme de oi ieşind de-a valma din stână, sPre a-şi 
urma păstorul. Tot aşa din mâlul de la-nceputul lumii pământul 
însuşi înfiripase făpturi cu mădulare alăturate întâm-plător de 
vremea când aerul uscat nu le întărise iar ele nu dobân-diseră 
încă trebuitoarea umezeală sub năvala dogoritoarelor raze ale 
soarelui; dar iată că timpul le-a rânduit pe toate, îmbi-nându-le 
după rostul lor 56. Astfel de făpturi de stirpe nesigură o însoțeau 
pe Circe. Eroii au fost cuprinşi de o stupoare fără seamăn, iar pe 
măsură ce fiecare vedea boiul şi chipul Circei, lesne îşi putea da 
seama că în faţa lor se afla sora lui Aietes. 


După ce îşi izgoni spaimele pricinuite de visele din timpul nopţii, 
Circe porni grăbită spre casă şi prin îmbietoare semne ale 
mâinilor, ea îi îndemna cu viclenie s-o urmeze. Dar, la porunca 
lui Aisonide, ceata de năieri rămase pe loc nepăsătoare, eroul 
luând-o cu dânsul numai pe fata din Colchida. Amândoi au mers 
pe calea aleasă de Circe, până când au sosit la palatul gazdei: 
ea îi îmbie să se aşeze în jilţuri, nedumerită de sosirea lor. 
Tăcuţi, fără a scoate un cuvânt, cei doi alergară spre vatră şi se 
aşezară în preajma ei, precum e data sărmanilor rugători; 
Medeea îşi afundă obrajii în palmele amândouă şi lason înfipse 
în pământ sabia cu mâner, de care se slujise când îl ucisese pe 
fiul lui Aietes, niciunul şi nici celălalt neridicându-şi ochii sub 
pleoapele lor. Circe a priceput de îndată că nenorocirea îi pusese 
pe drumuri şi că erau pângăriţi de un omor. Dar fiindcă asculta 
de legea lui Zeus, Ocrotitorul rugătorilor, cel ce se supără ca 
nimeni altul dar îi oblăduieşte pe ucigaşi fără a precupeţi nimic, 
ea îndeplini jertfele prin care obţin ispăşirea cei vinovaţi de 


omucidere, când s-au apropiat de vatră în semn de rugă. Mai 
întâi, pentru a-l spăla de sângele vărsat fără milă, întinse 
deasupra lor odrasla unei scroafe ce fătase de curând, aşa că 
din ţâţele ei ţâşnea lapte din belşug şi, străpungând beregata 
purceluşului, le mânji mâinile cu sângele lui; apoi ispăşi crima lor 
şi prin alte libaţii, invocân-du-l pe Zeus Purificatorul, care 
ocroteşte pe rugătorii pângăriţi de un omor. Şi toate lăturile au 
fost duse din casă de slujnicele naiade, care o ajutau pe zeiţă în 
orice treabă. Aşezată lângă vatră, ea însăşi ardea în casă 
prăjituri făcute din lamura fainei şi ispăşitoare ofrande, rostea 
rugi şi vărsa libaţii fără vin ca să potolească astfel mânia 
cumplitelor Erynii şi să-l înduplece pe Zeus însuşi ca să dea 
dovadă de blândeţe faţă de cei doi, oricare pricină i-ar fi adus 
aici, fie că aveau mâinile pătate de sânge străin, fie că era vorba 
de uciderea unei rude. 


După ce săvârşi întreg ritualul, Circe le porunci să se ridice, îi 
îmbie să stea în jilţuri lustruite şi se aşeză la rândul ei foarte 
aproape, în faţa celor doi. Numaidecât luă cuvântul şi-l întrebă 
pe îndelete despre scopul şi ţinta călătoriei lor pe mare, despre 
meleagul de unde au plecat spre a ajunge în ţara şi în casa ei. Îi 
reveniseră în minte înspăimântătoarele vise şi cugetul ei era 
tulburat. Se arătă dornică să ştie care este limba pe care o 
vorbeşte acasă copila, de îndată ce văzu că aceasta-şi ridică 
privirea din pământ. Căci toţi urmaşii lui Helios erau uşor de 
recunoscut deoarece licăririle pe care ochii lor le împrăştiau 
departe în jur veau strălucirea aurului. Tuturor acestor întrebări 
le răspunse în crai colchidian copila încruntatului Aietes şi cu 
glasu-l blajin cuvântă despre expediţia şi drumurile colindate de 
eroi, despre câte au avut de îndurat în iureşul luptei; despre cum 
a păcătuit ea însăşi, datorită sfaturilor pe care i le dăduse sora-l 
întristată şi despre'faptul că a fugit cu fiii lui Frixos scăpând de 
teribilele ameninţări ale tatălui ei. Numai despre uciderea lui 
Apsyrtos n-a vrut să sufle o vorbă; dar acest lucru n-a rămas o 
taină pentru cugetul Circei care, mişcată totuşi de tânguirile 
copilei, îi spuse următoarele cuvinte: „Nefericito, călătoria pe 
care o faci este blestemată şi înjositoare! Socot că prea multă 
vreme nu te vei putea feri de crân-cena mânie a lui Aietes şi în 
curând va veni el însuşi până la casele din ţara Helladei, ca să-şi 


răzbune fiul ucis, căci ai săvârşit nelegiuiri pe care nu le poate 
îngădui nimeni. Dar întrucât a venit la mine ca rugătoare şi 
suntem rude, nu vreau să fac nici un rău celei ce mi-a trecut 
pragul. Pleacă însă din casa mea, tu, care eşti însoţită de un 
străin, oricine ar fi necunoscutul ales de tine, fără încuviințarea 
tatălui tău şi nu-mi mai zăbovi lângă vatră, căzându-mi în 
genunchi. Că doar n-o să-ţi laud eu hotărârea pe care ai luat-o şi 
fuga ta ruşinoasă!” 


Aşa vorbi ea; Medeea se simţi cuprinsă de-o durere fără sea-[ 
man şi, cu ochii acoperiţi de propriul ei veşmânt, vărsă şiroaie V 
de lacrimi până ce eroul, apucând-o de mână, o scoase afară din 
casă, tremurând încă de frică şi astfel părăsiră împreună casa 
Circei. 


N-au rămas însă nezăriţi de soţia lui Zeus Cronidul, căci Iris i-a 
arătat cu degetul de îndată ce a băgat de seamă că ei au ieşit 
din casă; Hera însăşi îi poruncise să stea la pândă până când cei 
doi se vor îndrepta spre corabie. Apoi zeiţa îi vorbi astfel, 
îndemnând-o să plece: „Dragă lris, dacă te-ai supus vreodată 
poruncilor mele, te-avântă şi-acum, purtată de aripile tale iuți şi 
îndeamn-o pe Thetis să iasă din adâncul mării şi să vină la mine, 
căci am nevoie de ea. După aceea te vei duce la ţărmul unde 
nicovalele de-aramă ale lui Hefaistos sânt lovite de ciocane grele 
şi spune-l să-şi odihnească foalele cu care aţiţă focul până ce 
Argo va lăsa în urmă meleagurile lui. Mai apoi şi la Eol te vei 
duce, Eol, craiul vânturilor care se nasc în slava cerului. Spune-l 
că vrerea mea este ca el să încremenească toate vânturile din 
văzduh, astfel încât niciunul să nu învolbureze marea. Doar 
Zefirul să adie uşor până ce năierii vor ajunge în insula lui 
Alcinou feacianul!” 


Aşa grăi zeiţa; numaidecât Iris îşi luă avântul de pe piscul 
Olympului şi străbătu văzduhul, desfăşurându-şi aripile uşoare. 
Se afundă în Marea Egee, în locul unde se află palatele lui 
Nereu. Mai întâi se întâlni cu Thetis şi-l înfăţişă, cuvânt cu 
cuvânt, porunca Herei, îndemnând-o apoi să se ducă la dânsa. În 
al doilea rând se duse la Hefaistos, şi-l făcu să curme zarva 
ciocanelor de fier, ba chiar şi foalele sale încetară să mai sufle. 


În al treilea rând se înfiinţa la Eol, vestitul fiu al lui Hippotes. Şi 
în timp ce Iris, care-şi dusese la bun sfârşit însărcinarea, îşi 
odihnea genunchii iuți, după lunga lor drumeţie, Thetis, 
despărţindu-se de Nereu şi de surorile ei, ajunse din adâncul 
mării până în vârful Olympului, la Hera. Zeița o pofti să se aşeze 
în preajma ei şi-l spuse următoarele vorbe: „Ascultă dar, divină 
Thetis, ceea ce doresc să-ţi spun. Ştii prea bine cât îmi sânt de 
scumpi inimii mele viteazul fiu al lui Aison şi ceilalţi eroi, 
tovarăşii săi de luptă, ştii şi cum i-am scăpat atunci când au 
trecut printre Stâncile Rătăcitoare, acolo unde dezlănţuitele 
furtuni vuiesc ca îndârjire şi talazurile împroaşcă de pretutindeni 
steiurile tari. Acum însă marea stâncă a Scyllei şi a Charybdei 
ce-şi revarsă cumplitele lor volburi se află în calea lor. Eu însămi 
te-am crescut din fragedă pruncie şi te-am îndrăgit mai mult 
decât pe celelalte zeițe care sălăşluiesc în adâncul mării, fiindcă 
n-ai cutezat să intri în aşternutul pătimaşului Zeus (căci el e 
totdeauna în stare de asemenea fapte, şi-şi petrece nopţile fie 
cu zeițele, fie cu muritoarele), ci, fiindu-ţi ruşine de mine şi 
temându-te în sinea ta, ai fugit de dânsul. De îndată, el s-a legat 
prin supremul jurământ că nicicând nu vei avea prilejul să fii 
numită soţia vreunuia dintre zeii nemuritori. Totuşi, Zeus n-a 
încetat să-ţi facă ochi dulci, fără ca tu să-l încurajezi, până când 
Themis 57 i-a dezvăluit totul: ursită eşti a zămisli un fiu mai 
presus de tatăl său. Ca atare, deşi te dorea cu înfocare, el te-a 
lăsat în pace, temându-se ca nu cumva un alt zeu asemenea lui 
să domnească peste nemuritori, ci el să-şi păstreze în vecii 
vecilor tronul. lar eu ţi-am dat de soţ pe cel mai destoinic dintre 
toţi pământenii, pentru ca tu să ai parte de o căsnicie fericită şi 
să naşti copii. La ospăţul tău de nuntă i-am adunat pe toţi zeii şi 
eu însămi am dus în mâini torţa nupţială, întrucât tu m-ai cinstit 
cu dragă inimă. Dar ia aminte la prezicerea mea ce se va 
adeveri cu siguranţă: atunci când fiul tău, care plânge acum 
după laptele mamei lui şi este hrănit de naiade în lăcaşul 
centaurului Chiron, va ajunge cândva în Câmpiile Elizee 58 va 
trebui să devină soţul fiicei lui Aietes, Medeea. Aşadar tu ca 
viitoare soacră, ajută-ţi nora şi pe Peleu însuşi. De ce este atât 
de neînduplecată mânia pe care i-o porţi? A greşit faţă de tine, 
dar până şi zeii cad în greşeli de neiertat. Fireşte, socot că, 
potrivit poruncii mele, Hefaistos va înceta să mai aţiţe tăria 


focului iar Eol, fiul lui Hippotes, va opri neobosita suflare a 
vânturilor, afară doar de potolita adiere a Zefirului, până când 
năierii vor pătrunde în limanul Feacienilor. Pregăteşte-le aşadar 
o întoarcere fără peripeții. N-au a se teme decât de stânci şi de 
nestăvilitele talazuri, de care vei avea grijă să-l ţii departe cu 
ajutorul surorilor tale. Nu-l lăsa să nimerească neajutoraţi fie în 
Charybda, ca nu cumva stânca să-l înhaţe şi să-l înghită pe toţi, 
fie în înspăimântătoarea genune a Scyllei (Scylla, pacostea 
Ausoniei, pe care noptateca Hecate a zămislit-o cândva 
împreună cu Phorcus 59 şi care mai poartă numele de Cratais), 
căci, năpustindu-se cu fălcile-l cumplite, ea ar fi în stare să 
nimicească aleasa ceată a eroilor. Deci călăuzeşte corabia spre 
partea unde un strimt loc de trecere îi va scăpa de moarte!” 


Aşa grăi zeiţa iar Thetis îi răspunse astfel: „Dacă tăria focului 
sălbatic şi dezlănţuitele furtuni se vor potoli într-adevăr, pot să 
te asigur fără şovăială că, în pofida împotrivirii talazurilor, 
corabia va scăpa mulţumită blândei adieri a Zefirului. Dar a sosit 
timpul să plec, căci mă aşteaptă un drum nesfârşit de lung până 
voi da de surorile mele, care-mi vor veni în ajutor şi până voi 
sosi la ţărmul unde sânt legate odgoanele lui Argo, pentru ca în 
zorii zilei, eroii să-şi aducă aminte că trebuie să pornească la 
drum!” 


Aşa grăi Thetis şi, avântându-se din slava cerului, se afundă în 
volburile mării şi acolo îşi chemă surorile Nereide, ca să le ceară 
ajutorul; când o auziră, ele se strânseră laolaltă iar Thetis le 
înfăţişă poruncile Herei şi le trimise de îndată pe toate spre 
marea Ausoniei. Dovedindu-se mai iute decât fulgerul sau decât 
razele pe care le trimite Soarele atunci când răsare deasupra 
celor mai îndepărtate pământuri, ea însăşi se urni şi străbătu în 
grabă apele până ce sosi în Tyrseniana ţară pe ţărmul insulei 
Aeaea. Lingă corabie, ea dădu de Argonauţii care se desfătau, 
aruncând cu discul sau trăgând cu arcul. Thetis se apropie de 
soţul ei Peleu Eacidul şi-l atinse vârful degetelor. Nimeni n-a 
putut s-o zărească aievea, Thetis îngăduind doar ochilor lui 
Peleu s-o vadă, după care îi vorbi astfel: „Nu mai zăboviţi deloc 
pe ţărmul mării Tyrseniene! Mâine la revărsatul zorilor veţi 
dezlega odgoanele corăbiei, dând ascultare Herei, ocrotitoarea 


noastră. Din porunca ei se vor aduna toate copilele lui Nereu, 
spre a trece fără nici un necaz corabia voastră printre stâncile 
cunoscute sub numele de Rătăcitoare. Aceasta este calea sortită 
vouă. Dar tu să n-arăţi nimănui făptura mea când mă vei vedea 
înaintând spre voi împreună cu Nereidele. Ţine minte vorbele 
mele şi nu-mi mai stârni mânia, aşa cum ai mai făcut cândva cu 
atâta nepăsare!” 


Aşa glăsui Thetis şi, nevăzută de nimeni se afundă în genunea 
mării. Peleu fu cuprins de o mare durere, fiindcă n-o mai văzuse 
venind până la el din ziua în care zeiţa îşi părăsise iatacul şi 
aşternutul din pricina vestitului Ahile, pe atunci încă prunc. Căci 
în miez de noapte, ajutată de flăcări, ea stârpea toată carnea lui 
muritoare iar în timpul zilei ungea cu ambrozie fragedu-l trup, ca 
să-l facă nemuritor şi să-l ferească fiinţa de hâda bă-trâneţe60. 
Dar sărind odată din pat, Peleu văzu cum fiul lui se zvârcolea în 
mijlocul flăcărilor şi la această privelişte, scoase un strigăt 
înspăimântător mare nechibzuinţă! Când îl auzi, Thetis îşi 
smulse copilul din flăcări şi îl trânti pe podea, gemând, apoi, cu 
trupul aidoma vântului sau a visului ieşi numaidecât din casă şi 
se aruncă în mare, nespus de mânioasă: de atunci nu se mai 
întorsese deloc. Peleu îşi simţi inima împovărată de mâhnire; şi 
totuşi, el înfăţişă întocmai soţilor săi solia adusă de Thetis. 
Aceştia se opriră imediat, punând capăt întrecerilor, avură grija 
să-şi pregătească cina şi culcuşul pe pământul gol şi, după ce se 
saturară, îşi petrecură noaptea, ca şi până atunci, dormind. 


Când însă Aurora ce-aduce lumină atinse creştetul cerului, 
atunci, în lina adiere a Zefirului, eroii părăsiră pământul, spre a 
se aşeza pe băncile lor; din adâncul apei ridicară voioşi ancora şi 
desfăşurară pânzele corăbiei, aşa cum se cuvenea, apoi înăl-ţară 
vela, prinzând-o de vergă cu ajutorul curelelor de piele. Un vânt 
uşor mâna corabia pe valuri. Curând zăriră frumoasa insulă 
Anthemoessa, unde v. ersuitoarele Sirene ce se trag din 
Achelous sortesc pieirii pe năierii care, vrăjiţi de cântecele lor, 
aruncă parâmele pe ţărmul acela. Zămislite de chipeşa Ter- 
psichore 61, una dintre Muze, care se unise cu Achelous, 
odinioară ele desfătau pe falnica fiică a lui Deo62, pe-atunci încă 
fecioară, cântând împreună cu dânsa. Numai că acum Sirenele 


erau aidoma la înfăţişare pe de-o parte cu păsările, iar pe de alta 
cu fetele. Mereu stăteau la pândă pe o înălţime din preajma unui 
liman primitor şi pe mulţi oameni îi împiedicaseră să cunoască 
dulceaţa întoarcerii acasă, silindu-l să piară de lâncezeală. Cu 
multă râvnă, gurile lor intonară minunate cântece şi pentru 
Argonauţi: ei şi-ar fi aruncat de bună seamă parâmele pe malul 
insulei dacă fiul lui Oiagru, Orfeu din Tracia, ţinând în braţe 
bistoniana63 sa liră, n-ar fi făcut să răsune sprintenul ritm al 
unei melodii înaripate, încât urechile tuturor eroilor se înfiorară 
când auziră viersul lui. Astfel lira a biruit cântecul fecioarelor; 
corabia era mânată deopotrivă de Zefir şi de zgomotoasele 
valuri, venind dinspre pupă iar cântarea Sirenelor de abia se mai 
desluşea. Doar unul singur dintre năieri, Butes, viteazul fiu al lui 
Teleon, cel mai înflăcărat dintre toţi, sări pe de banca-l lustruită 
şi se aruncă în mare, vrăjit de iscusitul glas al Sirenelor şi înotă 
printre valuri, vrând să ajungă până la mal, sărmanul de el! 
Desigur, acolo şi-ar fi pierdut el orice nădejde a reîntoarcerii 
dacă nu se milostivea de el zeiţa ce domneşte-n Eryx64, Cypris, 
care l-a smuls din mijlocul valurilor învolburate şi l-a salvat, 
venind în întâmpinarea lui plină de bunăvoință, pentru ca eroul 
să se stabilească pe promontoriul Lilybaeum65. 


Cu mâhnire-n suflet, eroii s-au îndepărtat de Sirene, dar îi 
aşteptau necazuri şi mai mari între strâmtorile mării, nimicitoare 
de corăbii. De-o parte străjuia abrupta stâncă a Scyllei, de 
cealaltă parte mugea clocotitoarea Charybdă, iar dincoace, sub 
uriaşele talazuri vuiau Rătăcitoarele Steiuri68 din ale căror 
creştete de piatră odinioară se împrăştiau jerbe de flăcări înăl- 
ţându-se deasupra stanelor încinse. Fumul întuneca văzduhul, 
încât nu mai puteai zări lumina soarelui. Hefaistos nu mai 
trebăluia deloc, dar din mare se ridica totuşi un abur fierbinte. 
Aici se întâlniră fiicele lui Nereu, venite de pretutindeni şi divina 
Thetis prinse dinapoi aripa cârmei, spre a o călăuzi printre 
Rătăcitoarele Steiuri. Întocmai ca delfinii ce răsar din marea 
liniştită şi se strâng cu duiumul împrejurul corăbiei zorite încât 
ba îi vezi înainte, ba înapoi, ba într-o parte, ba în alta, spre 
bucuria năierilor de pe punte la fel s-au avântat de-a valma 
Nereidele, dând târcoale corăbiei Argo şi Thetis le deschidea 
drumul. Şi când eroii erau gata-gata să se ciocnească cu 


Steiurile Rătăcitoare, ele îşi suflecau veşmântul deasupra 
genunchilor albi şi, aşezate în vârful stâncilor, acolo unde se 
spulberau valurile, se împotriveau când ici, când colo, stând 
aproape una de alta. Corabia se sălta biciuită de ape; în jurul ei, 
îndârjitele talazuri se spărgeau cu vuiet de stâncile care, acum 
se înălţau în văzduhul aidoma unor piscuri povârnite, acuma se 
scufundau în genunea mării, înfipte în locul unde bântuiau 
furioasele vâltori. Aşa cum pe ţărmul nisipos, fetele, după ce şi- 
au sumes poalele până la cingătoare, prinzându-le de-a stingă şi 
de-a dreapta şoldurilor, se joacă cu o minge rotundă, pe care o 
primesc una de la alta şi apoi o aruncă în sus, iar ea se înalţă în 
văzduh, fără să atingă vreodată pământul la fel, rând pe rând, 
Nereidele îşi trimiteau una alteia corabia care zbura deasupra 
talazurilor, rămânând totdeauna departe de stânci. În jurul lor 
apele clocoteau şi îm-proşcau totul. Stând în picioare, pe vârful 
unei stânci semeţe, stăpânul Hefaistos, cu umărul său greu 
proptit de coada unui baros, căta lung la ele şi din slava cerului 
strălucitor privea şi soţia lui Zeus, dar o înconjurase pe Atena cu 
braţele ei, îngrijorată fiind de ceea ce îi era dat să vadă. 


Şi cât măsoară o zi de primăvară, tot atâta vreme s-au trudit 
Nereidele ca să poarte corabia printre stâncile cu vuiet asurzitor. 
Folosindu-se iarăşi de un vânt prielnic, eroii plutiră tot înainte; 
curând ei trecură de pajiştea Trinacriei, care sătura juncile 
Soarelui. In acest loc, asemenea cufundărilor, au pierit în 
adâncul mării Nereidele, după ce au îndeplinit porunca Herei. 
Behăitul oilor ajungea prin văzduh până la năieri, în timp ce 
mugetul jun-cilor le împuia urechile. Phaetusa, cea mai mică 
dintre fiicele Soarelui, păştea turmele de oi în dumbrava 
înrourată, ducând în mână un toiag de argint. Lampetia însoțea 
cirezile de vaci fluturând cârja ei de orihalc 67 strălucitor. Eroii 
văzură cum juncile păşteau în preajma apelor unui fluviu, în 
câmp şi în lunca lui mlăştinoasă: niciuna dintre ele nu era 
neagră la trup, ci toate erau albe ca laptele şi împodobite cu 
coarne de aur. De-a lungul zilei aceleia, năierii au plutit pe lingă 
păşunea lor; la venirea nopţii s-au avântat bucuroşi în largul 
mării şi au tot călătorit până când Aurora, zămislitoarea 
dimineţii, îşi revărsă lumina asupra lor. 


Înaintea strâmtorii loniene, se află în marea Cerauniei o insulă 
întinsă şi bogată unde se pare că zace (Muzelor, fie-mi iertat că 
fără voia mea vorbesc de-o născocire a străbunilor) secera cu 
care Cronos a retezat fără milă zămislitorul mădular al tatălui 
său68 (alţii însă povestesc că este unealta de care se slujea 
Deo, zeiţa pământului, ca să secere grâul; căci odinioară Deo a 
locuit în această ţară şi, îndrăgind-o pe Măcriş, i-a învăţat 


Titani cum să secere spicele). lată de ce această doică a 
Feacienilor se numeşte Secera09: astfel sângele mutilatului 
Uranus stă la obârşia Feacienilor înşişi. La ei a sosit corabia 
Argo, care trecuse prin atâtea încercări grele, adusă fiind în 
marea Trinacriei de un vânt prielnic. Alcinou şi poporul său i-au 
primit pe oaspeţi cu braţele deschise şi cu jertfe pe placul zeilor. 
Datorită lor se umpluse de veselie întreaga cetate, de parcă îi în- 
tâmpina bucuroasă chiar pe copiii ei. Prin mulţimea Feacienilor 
eroii păşeau şi ei nespus de voioşi, ca şi cum s-ar fi aflat în 
mijlocul Haimoniei natale. Şi totuşi ei au fost siliţi în scurtă 
vreme să se înarmeze ca pentru război. În apropierea insulei se 
ivi uriaşa flotă a Colchidienilor, care trecuseră prin strâmtoarea 
Pontului şi printre Stâncile Cyanee, în căutarea Argonauţilor; 
susțineau sus şi tare că vor să ia din mâna acestora pe Medeea 
şi s-o ducă în palatul tatălui ei, iar, dacă nu va fi aşa, ei 
amenințau că vor dezlănţui un război crâncen, luptând cu o 
mare îndârjire şi acum şi mai târziu, la sosirea lui Aietes. Dar pe 
Colchidienii grăbiţi să înceapă bătălia îi opri craiul Alcinou, care 
urmărea să curme fără luptă apriga vrajbă dintre cele două 
tabere. În spaima ei cumplită, copila căuta să-l înduplece prin 
nenumărate rugi pe soţii lui lason şi mâinile ei atingeau adesea 
genunchii soţiei lui Alcinou: „în genunchi te rog, regină, fii bună 
cu mine şi nu mă încredința Colchidienilor, spre a fi înapoiată 
tatălui meu, dacă şi tu faci parte din neamul oamenilor, al căror 
cuget, atât de lesne ispitit de vane rătăciri, aleargă spre propria- 
| nenorocire, aşa cum mi-am pierdut şi eu limpezimea minţii, dar 
nu din pricina unor pofte josnice! Mă jur pe sfânta lumină a 
Soarelui, mă jur pe tainicele rituri ale noptaticei fecioare, fiica lui 
Perses! N-am plecat de bună voie din ţara mea împreună cu 
străinii aceştia, ci doar groaznica frică m-a îndemnat să scap cu 
fuga, după ce am făcut un pas greşit şi nu din vreo altă pricină 


m-am înstrăinat. Până acum cingătoarea mea a rămas, ca în 
casa părintească, neatinsă şi neprihănită. Îndură-te de mine, 
slăvită crăiasă şi înduplecă-l pe soţul tău! Fie ca nemuritorii să-l 
hărăzească o viaţă lungă şi fericire şi copii, precum şi faima de a 
cârmui o cetate nebiruită!” 


Astfel a implorat-o pe Arete, vărsând şiroaie de lacrimi şi astfel 
de vorbe a spus rând pe rând, fiecărui erou în parte: ^ „Din 
pricina voastră, viteji fără pereche şi a isprăvilor voastre, sânt 
atât de înspăimântată! Cu ajutorul meu aţi înjugat taurii şi aţi 
secerat cumplitul lan al bărbaţilor odrăsliţi de glie, datorită mie 
vă veţi întoarce curând în Haimonia, aducând Lâna de aur V. Eu, 
care mi-am pierdut patria şi părinţii, casa şi bucuria de ă trăi, am 
izbutit să vă fac pe voi să vieţuiţi iarăşi în patria şi casele 
voastre şi cu ochii luminaţi de bucurie vă veţi revedea părinţii! În 
schimb mie o soartă potrivnică mi-a răpit cinstea şi hulită 
pribegesc alături de nişte străini. Jineţi-vă barem legaminfpŢp şi 
jurămintele, temeţi-vă de Erinii, ocrotitoarele rugătorilor, dar şi 
de răzbunarea zeilor şi nu mă daţi pe mâna lui Aietes, spre a 
pieri astfel în chinuri groaznice! Nu caut nici temple, nici ziduri 
de apărare şi nici un alt mijloc de scăpare, ci numai spre voi mă 
îndrept. Mişeilor plini de răutate şi fără pic de milă, nu vă 
ruşinaţi în sinea voastră când mă vedeţi neajutorată, întinzându- 
mi mâinile spre genunchii unei regine străine? Fireşte, când aţi 
vrut să dobândiţi Lâna de aur, aţi fost gata să înfruntaţi cu 
suliţele pe Colchidieni şi pe Aietes însăşi, iar acum v-aţi pierdut 
cumpătul când aveţi în faţă doar o parte dintre ei, aflaţi departe 
de neamul lor!” 


Asemen a rugi a rostit Medeea; dar toţi cei pe care îi implora în 
genunchi căutau să o încurajeze şi să-l oprească lacrimile, îşi 
cumpăneau în mâini suliţele cu vârfuri ascuţite, îşi smulgeau din 
teacă săbiile şi o asigurau că nu-l va răbda inima să nu sară în 
ajutorul ei, dacă judecata se va dovedi părtinitoare. Pe când 
ceata lor se vânzolea astfel, se aşternu noaptea care pune capăt 
trudei oamenilor şi dintr-o dată întregul pământ îşi recapătă 
liniştea. Numai pe Medeea n-o fură somnul nici măcar o clipă şi 
inima mâhnită se zbuciuma necontenit în pieptul ei. Precum o 
harnică femeie îşi răsuceşte fusul noaptea, înconjurată de copii 


orfani ce scâncesc iar ea îşi căinează soţul pierdut; şiroaie de 
lacrimi scaldă obrajii celei care plânge, aducându-şi aminte de 
jalnica ei soartă tot aşa şi obrajii Medeii erau năpădiţi de lacrimi 
iar inima ei se zbătea, răzbită de chinuri amare. 


Tot atunci în oraş, înăuntrul palatului, după bunul lor obicei, 
regele Alcinou şi Arete, preamărită soţie a lui Alcinou, puneau la 
cale soarta copilei în întunericul nopţii întinşi în pat; ca o soaţă 
ce se sfătuieşte cu soţul ei legiuit, ea îi spuse aceste vorbe 
dezmierdătoare: „Dragul meu, fii bun şi scapă de Colchidieni pe 
mult încercata copilă, arătându-te astfel prietenos cu Minyenii. 
Căci Ar-gosul şi luptătorii Haimoniei sânt în preajma insulei 
noastre, dar Aietes nu locuieşte aproape de noi şi despre el nu 
ştim decât 


L44 ea ce am aflat din auzite. Această fată care a îndurat atâtea 
chinuri mi-a frânt inima, când a venit la mine să se roage. O, 
rege, nu îngădui Colchidienilor s-o ia pe Medeea şi s-o readucă 
în palatul tatălui ei. A greşit la început când i-a dat irul vrăjit, cu 
ajutorul căruia a supus taurii; dar cum o nenorocire nu vine 
niciodată singură (fiindcă de multe isprăvi suntem în stare, 
odată ce am greşit), a scăpat cu fuga de groaznica mânie a 
neîm-blânzitului ei tată. Dar, aşa cum am auzit, lason s-a legat 
faţă de ea prin solemne jurăminte că o va aduce în casa lui ca 
soaţă legiuită. De aceea, dragul meu, nu-l sili cu bună ştiinţă pe 
lason să ajungă un sperjur şi nu lăsa ca, din vina ta, un părinte 
cuprins de o oarbă mânie, să-şi pedepsească crâncen copila. 
Căci taţii prea sânt porniţi împotriva fetelor lor: de pildă, 
pedepsele pe care Nycteus le-a căşunat frumoasei Antiope70, 
sau chinurile îndurate pe mare de Danae7l datorită răutăţii 
tatălui ei. De curând, nu departe de-aici, nelegiuitul Echetos72 a 
înfipt bolduri de aramă în ochii fiicei sale care se ofileşte 
sărmana, silită să învârtească moara de măcinat arama, într-o 
întunecoasă colibă de lemn!” 


Aşa i-a grăit, rugându-se de el. Cu inima înduioşată de cuvintele 
soţiei lui, Alcinou îi răspunse astfel: „Arete, lesne aş putea să-l 
alung pe Colchidieni cu ajutorul armelor, spre a fi pe placul 
eroilor, de dragul copilei aceleia, dar teamă mi-e că nesocotesc 


nepărtinitoarea dreptate a lui Zeus. Pe de altă parte, să-l 
dispreţuiesc pe Aietes, cum spui tu, iar nu-l bine, căci nici un 
rege nu-l mai puternic decât acesta şi, dacă vrea cu orice preţ, 
din îndepărtata lui ţară poate oricând să pornească războiul 
împotriva Helladei. Ca atare, se cade să iau o hotărâre pe care 
toţi oamenii o s-o găsească fără cusur. Nu ţi-o ascund deloc: 
Dacă mai este fecioară, voi porunci să fie redată tatălui ei; dacă 
a împărţit aşternutul cu un bărbat, nu o voi despărţi de soţul ei 
iar dacă poartă în pântece un copil, nicicând nu-l voi da pe mâna 
duşmanilor lui!” 


Aşa a grăit Alcinou şi de îndată l-a furat somnul; ci Arete şi-a înt 
părit în minte chibzuitele lui vorbe. Numaidecât şi-a părăsit patul 
şi paşii au purtat-o prin casă, iar femeile care o slujeau s-au 
repezit s-o întâmpine, dornice să fie de folos stăpânei lor. 
Chemându-şi în şoaptă crainicul, i-a spus ce solie are de dus: din 
prevedere, îl îndemna pe Aisonide să facă nunta cu Medeea, fără 
să vină la regele Alcinou cu felurite rugi, căci dânsul urma să-l 
vestească pe Colchidieni ce a hotărât în privinţa Medeii: dacă 
mai este fecioară, le-o va încredința, spre a fi dusă acasă la tatăl 
ei; dacă a dormit în pat cu un bărbat, regele n-o va smulge de 
lingă soţul ei” drag. 


Aşa i-a zis crăiasa; cu paşi repezi, crainicul a părăsit palatul ca 
să înfăţişeze lui lason prieteneasca solie trimisă de Arete şi 
hotărârea luată de cucernicul Alcinou. El îi găsi pe Argonauţi 
veghind înarmaţi lângă corabia lor în portul lui Hyllos: le spuse 
pe îndelete ce solie avea de adus şi fiecare erou s-a bucurat în 
sinea lui, căci crainicul rostise cuvinte pe placul lor. 


Imediat amestecară într-un crater apă cu vin în cinstea zeilor, 
cum se cuvine, şi, potrivit datinii, târâră până la altar mioarele 
pentru jertfă, pregătind în aceeaşi noapte patul de nuntă hărăzit 
Medeii, în sfânta peşteră în care locuise odinioară Măcriş, fiica 
prisăcarului Aristeu73, cel ce a descoperit rodul trudei albinelor 
şi felul cum, după multă muncă, din măsline dobândeşti ulei. 
Măcriş a fost cea dintâi care, vieţuind pe ţărmul Eubeei 
Abantizilor?74, l-a primit la sânul ei pe Nyseanul fiu al lui Zeus, și- 
a uns cu miere buzele pruncului abia smuls din flăcări şi adus de 


Hermes. Dar a zărit-o Hera şi, mânioasă foc, a alungat-o cu totul 
din insulă. Departe de Eubeea, Măcriş a locuit apoi în sfânta 
peşteră a Feacienilor, cărora le-a dăruit o avuţie nesecată. Acolo 
au aşternut eroii un pat mare şi deasupra lui au întins minunata 
blană daurită, pentru ca nunta să fie frumoasă şi demnă de-a fi 
slăvită în cântece. Până şi nimfele au adus, lipite de sânii lor 
dalbi, pestriţe buchete de flori culese de ele. Asupra tuturora se 
revărsau licăriri, ca în preajma unui foc puternic, atât de mare 
era strălucirea pe care o răspândeau smocurile da-urite. În ochii 
lor s-a aprins o gingaşă dorinţă, dar în pofida râvnei mari, 
ruşinea le-a făcut să se abţină, neatingând Lâna cu palmele. 
Unele erau numite fiicele fluviului Aigaios, altele ve-cuiau pe 
piscurile muntelui Melitean75; mai erau şi nimfe co-drene, ce 
sălăşluiau în câmpie. Însăşi Hera, soţia lui Zeus, le îndemnase să 
vină, spre a-l cinsti pe lason. Şi astăzi poartă numele de Peştera 
Medeei locul unde nimfele i-au unit pe cei doi soţi, după ce au 
aşternut mai întâi văluri înmiresmate. Cumpâ-nindu-şi în mâini 
războinicele lor suliţi ca nu cumva cetele de duşmani, gata de 
luptă, să dea buzna pe neaşteptate eroii şi-au împodobit 
creştetul cu frumos  înfrunzite ramuri şi, în cadenţele 
melodioasei lire a lui Orfeu, au cântat Hymeneul76 la intrarea în 
încăperea nupţială. Fireşte, nu în ţara lui Alcinou ar fi vrut să-şi 
serbeze nunta viteazul lason, ci în palatul tatălui acasă, la 
întoarcerea în lolcos, iar Medeea gândea şi ea la M”'dar nevoia 
îi sili să se nuntească acolo. Totuşi noi, stirpea u, oamenilor 
pândiţi de nenorociri, nu călcam niciodată cu talpa-ntreagă pe 
drumul spre fericire, ci totdeauna alături de bucuriile noastre 
păşesc amarnicele necazuri. Aşa şi ei, în mijlocul desfătărilor 
iubirii împărtăşite, erau cuprinşi dc-ngrijorare: se va-mplini 
întocmai hotărârea lui Alcinou? 


Între timp răsări Aurora, alungind din văzduh bezna nopţii cu 
ajutorul razelor sale divine; surâdeau țărmurile insulei şi, în 
depărtare, cărările înrourate ale câmpiilor, iar străzile erau pline 
de larmă: locuitorii oraşului forfoteau încoace şi-ncolo şi undeva, 
la capătul insulei Măcriş, Colchidienii. Curând se ivi şi Alcinou, 
pentru ca, potrivit înţelegerii, să-şi proclame hotărârea luată în 
legătură cu soarta fetei şi în mâini ţinea sceptrul de aur, de care 
se şi. Jea când împărțea dreptate, rostind sentinţe juste în 


pricinile supuşilor săi din oraş. În urma regelui păşeau într-un 
lung alai fruntaşii feacieni care-şi purtau toate armele de luptă. 
Nenumărate femei trecură dincolo de turnurile cetăţii, ca să-l 
vadă pe eroi; din împrejurimi veneau şi ţărani care aflaseră ce se 
va întâmpla, căci Hera răspândise pretutindeni zvonuri 
întemeiate. Unii mânau din urmă berbecul cel mai de soi al 
turmelor lor sau o juncană încă nedeprinsă cu munca crapului, 
alţii puseseră la îndemână amfore cu vin, ca să-l amestece cu 
apă iar în depărtare se înălța fumul jertfelor. Femeile, aşa cum le 
sade bine, purtau văluri scumpe, ţesute cu migală, sau podoabe 
de aur şi tot felul de giuvaieruri cu care se gătesc îndeobşte cele 
măritate de curând. Şi mult se minunară ele când văzură chipul 
şi înfăţişarea vestiţilor eroi, dar mai cu seamă a fiului lui Oiagru 
care însoțea viersul vibrantei sale lire, bătând adesea tactul cu 
strălucitoarele-l sandale. Toate nimfele intonau un minunat Hy- 
meneu ori de câte ori el pomenea de nuntă; din când în când 
cântau şi aparte fiecare, prinzându-se în roata horei mulţumită 
ţie, Hera! Căci tu ai sădit în mintea Aretei gândul de a dezvălui 
hotărârea lui Alcinou. Dar de îndată ce a rostit pe îndelete 
dreapta sa sentinţă şi celebrarea nunţii a fost cunoscută de 
toată lumea, regele şi-a păstrat neştirbită hotărârea şi nu l-a 
clintit nici spaima cumplită, nici crâncena mânie a lui Aietes, căci 
el se legase prin jurăminte ce nu puteau fi călcate. Când însă 
Colchidienii au priceput că orice împotrivire ar fi zadarnică şi că 
Alcinou le-ar n poruncit fie să se supună hotărârilor lui, fie să-şi 
ţină corăbiile departe de limanul şi țărmurile insulei, atunci, 
îngroziţi de arneninţările propriului lor rege, s-au rugat să fie 
socotiți drept concetăţeni, în insula aceea au locuit ei vreme 
îndelungată alături de Feacieni, până când mult mai târziu au 
venit să se stabilească aici Bacchiazii77, originari din Ephyra78; 
Colchidienii s-au mutat într-o insulă situată mai departe; de 
acolo ei urmau să ajungă în Ceraunienii munţi ai Amanţilor79, 
apoi la Nesteeni şi în Oricos80. Dar toate acestea aveau să se 
petreacă mult mai târziu. Până şi astăzi în insula Feacienilor 
victimele sânt jertfite an de an în cinstea Ursitelor şi a Nimfelor 
pe altarul înălţat de Medeea în templul închinat lui Apollon 
Nomios 81. La plecare, Alcinou a dat Minyenilor multe daruri de 
ospeţie, iar Arete n-a rămas mai prejos, ba a mai dăruit Medeei 


şi douăsprezece sclave feaci-ene din palatul ei, ca s-o 
întovărăşească pe drum. 


În a şaptea zi de la sosirea lor, năierii au părăsit insula Se-cerii; 
în zori sub cerul senin sufla briza şi, minaţi de vântul prielnic, ei 
şi-au urmat călătoria. Totuşi soarta încă nu îngăduia eroilor să se 
întoarcă nestingheriţi în Ahaia, înainte, de-a îndura noi necazuri 
la graniţele Libiei. Cu pânzele întinse, ei lăsaseră mult în urma 
lor limanul ce-şi datorează numele Ambracienilor 82 şi ţara 
Cureţilor 83, precum şi insulele următoare, printre care şi 
strimtele Echinade 84, întrezărind de pe-acum pământul lui Pe- 
lops 85. Dar atunci o cumplită furtună stârnită de Boreas îi purtă 
valvârtej vreme de nouă nopţi întregi şi de tot atâtea zile în 
mijlocul mării Libiei până ajunseră în străfundul Syrtelor 86, de 
unde nu se mai întoarce nici o corabie care a fost silită să 
pătrundă în acest liman. Căci pretutindeni se întinde o apă puţin 
adâncă, pretutindeni alge îngrămădite acoperă genunea şi 
spuma valurilor ţâşneşte deasupra lor fără zgomot. În apropiere 
se află o plajă nesfârşită şi nu se încumetă într-acolo nici o 
târâtoare şi nici o zburătoare. Aşadar fluxul (căci adesea talazul 
se îndepărtează de uscat şi apoi se năpusteşte iar asupra 
țărmului, revăr-sându-se mânios) a mânat repede corabia 
încoace şi a azvârlit-o pe malul de la capătul limanului astfel 
încât doar o mică parte a carenei mai rămăsese în apă. Năierii 
săriră de pe punte şi jalea îi cuprinse văzând uriaşa şi înceţoşata 
spinare de pământ ce se întindea fără întrerupere la nesfârşit, 
aidoma văzduhului; nu era nici un loc de adăpare, nici o cărare 
croită de un drumeţ, nu se zărea până departe nici măcar o 
stână ciobănească, ci peste tot domnea tăcerea şi liniştea. În 
îngrijorarea lor, ei se întrebau unii pe alţii: 


Are pământul acesta un nume? Unde ne-a zvârlit pe noi f tuna? 
Ah, de-am fi cutezat, neţinând seama de hulita frică, if 
străbatem' iarăşi drumul dintre stânci! Pornind la drum fără 
încuviințarea lui Zeus, ar fi fost mult mai bine să pierim, punând 
la cale o faptă mare! Ce ne vom face acum, dacă potrivnicele 
vânturi ne vor sili să rămânem aici un timp oricât de scurt, când 
în faţa noastră se-ntinde în lung şi-n lat un pământ pustiu?” 


Astfel îşi vorbeau năierii; atunci, deznădăjduiţi din pricina 
acestei situaţii a lor fără ieşire, cârmaciul Ancaeus le zise: 
„Negreşit vom pieri răpuşi de cea mai tristă moarte neavând nici 
un mijloc de-a ocoli năpasta şi trebuie să facem faţă celor mai 
grele încercări, o dată ce-am fost zvârliţi pe-acest meleag 
pustiu, aşa că pot să sufle cât vor vânturile dinspre uscat! Căci 
atât cât pot să văd în jurul meu, zăresc pretutindeni mai 
degrabă o mlaştină decât o mare şi apele ei se rostogolesc, 
împrăştiindu-şi spuma pe căruntul nisip. De multă vreme corabia 
noastră sfântă ar fi fost sfărâmată în chip jalnic, încă departe de 
țărm, dacă talazurile din largul mării n-ar fi înălţat-o, purtând-o 
spre uscat. Dar iată că valurile s-au reîntors în noian şi apa 
învârteşte în loc corabia pe care n-o mai poate susţine, atât de 
puţin adâncă fiind. De aceea eu cred că am pierdut orice 
speranţă de a ne continua călătoria şi de a ne reîntoarce acasă 
teferi. De-acum să-şi arate un altul destoinicia; liber este să se 
aşeze la cârmă cine pofteşte să ne conducă spre casă. Zeus nu 
vrea ca ziua întoarcerii să pună, în sfârşit, capăt chinurilor 
noastre!” 


Aşa a zis Ancaeus, cu ochii în lacrimi; cei ce se pricepeau să 
cârmuiască o corabie încuviinţară deopotrivă tristele-l vorbe. 
Inimile tuturor îngheţaseră de groază şi paloarea le năpădise 
obrajii. Precum, aidoma unor spectre fără viaţă, oamenii 
rătăcesc prin oraşul lor, fie că aşteaptă să se sfârşească asediul 
sau să nu mai bântuie ciuma, fie că văd căzând o 
nemaipomenită ploaie care îneacă uriaşa trudă a vitelor de 
muncă, fie că, de la siner statuile de lemn ale zeilor asudă sânge 
iar în temple cică s-au auzit mugete, fie că, în plină zi, soarele 
aduce din cer noaptea şi strălucitoarele astre licăresc tot aşa şi 
eroii se târau de-a lungul țărmului fără sfârşit, copleşiţi de 
mâhnire. Curând se arătă şi cernitul amurg; după ce braţele lor 
se cuprinseră într-o tristă îmbrăţişare, îşi luară rămas bun cu 
lacrimi în ochi, ca şi cum toţi urmau să-şi dea duhul, prăbuşiţi pe 
plajă. Apoi porniră unul după altul, să-şi găsească un culcuş 
potrivit; cu creştetul acoperit de mantiile lor, au zăcut o noapte- 
ntreagă şi toată ziua următoare. 


Fără să bea şi să mănânce, aşteptând cea mai jalnică moarte 
Deoparte gemeau tinerele sclave, stând în jurul fiicei lui Aietes” 
întocmai cum, lăsaţi în voia sorții şi căzuţi dintr-o scobitură a 
stâncii, puii care nu ştiu încă să zboare, piuie sfâşietor sau cum 
pe abruptul mal al Pactolosului87, cu albia încântătoare, 
lebedele îşi înalţă cântecul din urmă şi până departe răsună 
pajiştile năpădite de rouă şi minunata albie a fluviului tot aşa şi 
copilele întinându-şi cu pulbere pletele lor bălaie, toată noaptea 
s-au țintuit nespus de jalnic. 


Astfel fără glorie şi fără ca pământenii să afle vreodată, acolo şi- 
ar fi pierdut viaţa eroii cei mai de seamă înainte de a-şi fi dus 
până la capăt misiunea lor, dar, după ce năpasta îi storsese de 
vlagă, s-au milostivit de ei semizeele, protectoarele Libiei, care 
odinioară, când Atena ţâşnise plină de strălucire din creştetul 
tatălui ei, au pornit s-o caute şi s-o scalde în lacul Triton 88. Era 
la amiază şi pretutindeni cele mai arzătoare raze ale soarelui 
dogoreau Libia: atunci se aşezară ele în preajma lui Aisonide şi 
mâinile lor ridicară cu gingăşie mantia de pe capul său. Eroul îşi 
întoarse privirile într-o parte, din respect faţă de zeitatea lor; dar 
întrucât era singur şi înfricoşat, ele îi spuseră aceste vorbe 
dezmierdătoare: „Sărmane, de ce te laşi într-atât de copleşit de 
năpastă? Ştim că aţi plecat în căutarea Lânei de aur, cunoaştem 
peripeţiile voastre: şi neîntrecutele fapte pe care le-aţi săvârşit 
cutreierând uscatul sau umedele căi ale mării. Noi suntem 
singuraticele zeițe ale lo-- cului, înzestrate cu grai omenesc, 
eroine protectoare şi fiice ale Libiei. Ridică-te dar, încetează să 
mai plângi şi să te văicăreşti şi scoală-ţi însoțitorii! De îndată ce 
Amphitrite va deshăma caii de la carul cu frumoase roţi al lui 
Poseidon, plătiţi degrabă datoria pe care o aveţi faţă de mama 
voastră, ce-a îndurat atâtea, purtându-vă în pântecele ei, căci 
numai astfel vă veţi întoarce în Ahaia divină!” 


Aşa cuvântară şi deodată dispărură din locul unde statură în 
preajma eroului, deşi glasul lor îi rnai răsuna în urechi. Atunci 
lason, privind în stânga şi-n dreapta, se aşeză pe pământ şi 
cuvântă astfel: „Arătaţi-vă prielnice nouă, slăvite zeițe ale 
pustiului! N-am priceput încă oracolul privitor la întoarcerea 
noastră. Dar îmi voi aduna la un loc soţii de drum şi le voi repeta 


ce mi-aţi spus, în nădejdea că vom găsi vreun semn care să ne 
călăuzească spre «+ casă. Inţelepciunea mai multora este mai 
presus de orice!” 


Astfel a grăit, sărind în sus şi cu glas puternic şi-a strigat 
tovarăşii, plin de praf ca un leu care rage în pădure şi-şi caută 
însotitoa'rea: cumplitul său glas înfioară până departe vâlcelele 
munţilor şi se cutremură îngroziţi juncanii ce pasc pe plaiuri 
precum şi boarii puşi să-l păzească. Totuşi, vocea lui lason care- 
şi chema prietenii apropiaţi, nu i-a înfricoşat nicidecum pe 
Argonauţi: ei se strânseră înjurai lui, fără să-l privească în faţă. 
lason porunci triştilor lui soţi să se aşeze împreună cu femeile în 
locul unde ponosiseră, apoi luă cuvântul spre a le spune tot ce 
se întâmplase cu ci: „Ascultaţi, dragii mei! In timp ce zăceam 
abătut, trei zeițe având piei de capră prinse în jurul gâtului, a 
spinării şi a şoldurilor, tustrele ca nişte copile, s-au oprit alături, 
deasupra creştetului meu şi cu mâna lor uşoară au ridicat 
mantia care mă acoperea, apoi mi-au poruncit să mă ridic eu 
însumi şi să vin la voi, spre a vă ridica în picioare cu următorul 
îndemn: să dăm ceea ce se cuvine mamei noastre care s-a 
ostenit mult, purtându-ne atâta vreme în pântecul ei, iar acest 
lucru se va întâmpla de îndată ce Amphitrite va deshăma caii de 
la carul cu mândre roţi al lui Poseidon. Eu nu sânt în stare să 
pricep adevăratul tâlc al acestui oracol. Mi-au spus că ele sânt 
eroine protectoare şi totodată fiicele Libiei şi se mândreau că 
ştiu tot ce am avut de îndurat până acum pe mare şi pe uscat. 
Dar nu lc-am mai văzut după aceea în locul unde se aflaseră, 
căci negura sau un nor le-a învăluit şi le-a ascuns privirilor 
mele.” 


Aşa a glăsuit lason şi toţi l-au ascultat înmărmuriţi. Şi iată că 
Minyenii au fost martorii unei minuni fără seamăn. leşind din 
mare, năvăli pe țărm un armăsar nespus de mare şi pe gâtul său 
înălţat cu semeţie i se revărsa de-o parte şi de alta o coamă 
daurită; de îndată îşi scutură undele sărate ce-l şiroiau de pe 
mădulare şi o rupse la fugă, purtat de picioarele sale iuți ca 
vântul. Văzându-l, Peleu se înveseli şi grăi astfel soţilor adunaţi 
acolo: „Acum pot spune că sirepii de la carul lui Posiedon i-a 
des-hămat cu mâna ei soţia-l dragă. Socot apoi că n-avem altă 


mamă decât însăşi corabia noastră: căci, purtându-ne mereu în 
pântecul ei, a trebuit să treacă prin cele mai grele încercări. 
Aşadar, cu o putere de neclintit, să o săltăm pe umerii noştri 
neobosiţi şi s-o purtăm spre interiorul acestui ţinut nisipos acolo 
unde a fugit calul cel iute de picior. N-o să se afunde el în deşert, 
ci nădăjduiesc că urmele ne vor duce până la un liman ce 
domină-marea”. 


Ce-a spus Peleu cu-nţelepciune, a fost pe placul tuturora. 
Băsmesc şi Muzele întocmai; în cântul meu, supus ascult De 
Pieride, căci aievea le-am auzit cum glăsuiau: Voi, fii de regi a 
căror faimă colindă lumea, datorită Puterii şi virtuţii voastre, prin 
Libia cu dune sterpe, Săltând corabia în aer, cu tot ce- 
adăpostea, aţi pus-o Pe umeri şi-aţi purtat-o vreme de 
doisprezece zile-ntregi Şi doisprezece nopţi! Au cine ar fi în stare 
să ne spună Ce suferinţe şi necazuri au îndurat, trudind 
amarnic? Părinţi de-obârşie divină avură, de-au făcut aceasta, 
Atunci când i-a silit nevoia, mergând ei astfel cale lungă. Când, 
în sfârşit, voioşi sosit-au la apa lacului Triton, Pe loc au coborât 
povara ce le-apăsa voinicii umerii. 


Apoi, aidoma unor câini furioşi, se repeziră să caute un izvor, 
căci necazurile şi suferinţele lor erau sporite de o sete 
chinuitoare. Şi n-au colindat în zadar, ci au dat de sfânta câmpie 
unde până ieri, în ţinutul lui Atlas merele cu totul şi cu totul de 
aur erau păzite de Ladon, şarpele zămislit de glie şi în jurul lui 
nimfele Hesperide îşi petreceau timpul cântând fermecător. 
Răpus chiar în ziua aceea de către Heracle 89, monstrul zăcea 
lingă trunchiul mărului şi numai capătul cozii i se mai mişca, iar 
atât creştetul cât şi spinarea lui negricioasă stăteau întinse fără 
suflare, întrucât săgețile lăsaseră în sângele fiarei ucigătorul 
venin al Hydrei din Lerna, muştele piereau înlăuntrul rănilor care 
intraseră în putrefacție. În apropierea lui, Hesperidele, ţinându-şi 
capetele bălaie între mâinile lor orbitor de albe, scoteau gemete 
înduioşătoare. Eroii se apropiară împreună pe neaşteptate dar, 
la sosirea lor, nimfele se preschimbară imediat în ţărână şi colb. 
Orfeu a priceput că este o minune cerească şi, în numele eroilor, 
rosti următoarele rugi: „O, zeități frumoase şi binevoitoare, 
arătaţi-vă prielnice nouă, crăieselor, fie că faceţi parte din rândul 


zeiţelor cereşti, fie din rândul celor pământene, fie că vi se 
spune nimfe ale pustiei! Veniţi, nimfelor, sfinte odrasle ale lui 
Okeanos, înfăţişaţi-vă nouă, care dorim să vă vedem şi arătaţi- 
ne sau o apă care curge din-tr-o stâncă, sau un sfânt izvor ce 
ţâşneşte din pământ, ca să ne putem potoli astfel setea ce ne 
chinuie atât. Dacă, după terminarea călătoriei noastre pe mare, 
vom ajunge cândva pe meleagurile Ahaiei, atunci veţi fi printre 
primele zeițe cărora le vom închina * daruri nenumărate, libaţii 
şi sărbătoreşti ospeţe!” 


Asa a grăit, rugându-se cu un glas tânguitor şi nimfele se înâă 
de cei ce sufereau în preajma lor. Ele făcură să răsară i |, osâră 
de cei ce pj îr nământ mai întâi fire de iarbă, apoi din iarbă 
odrăsliră lăstare lungi şi în sfârşit verzi arbori tineri crescură 
mult deasupra gliei Hespere se preschimbă într-un plop negru, 
Erytheis într-un ulm iar Aigle într-un trunchi de salcie sfântă. ŞI 
din mijlocul acelor arbori, nimfele se iviră iarăşi aşa cum se 
arătaseră mai înainte, minune de nedescris! Şi cu blajine vorbe, 
Aigle le răspunse potrivit dorinţei lor: „De bună seamă că numai 
spre a vă fi de mare folos în necazurile voastre a venit aici omul 
acela fără seamăn de sfruntat care, curmând viaţa şarpelui pus 
de pază, a plecat luând cu el merele zeilor, cu totul şi cu totul de 
aur şi pe noi ne-a lăsat pradă amarnicei dureri. Chiar ieri a sosit 
un bărbat nespus de primejdios datorită trufiei şi staturii lui, iar 
ochii îi scăpărau sub fioroasa-l frunte părând a nu cunoaşte 
îndurarea; blana crudă şi neargăsită a unui leu uriaş îi acoperea 
trupul; avea o zdravănă bâtă de măslin şi săgeți cu care a 
nimerit dihania şi a răpus-o. A venit aşadar omul acela şi, cum 
străbătuse pustia cu piciorul, era chinuit de sete; a cercetat 
ţinutul acesta, căutând apă: numai că ea nu se zărea pe nicăieri. 
Aici este o stâncă, aproape de lacul Triton: deci (fie că a fost 
gândul lui, fie că l-au inspirat zeii) a izbit cu piciorul temelia ei şi 
apa a ţâşnit din belşug. Apoi, prop-tindu-şi în pământ mâinile 
amândouă şi pieptul, s-a adăpat din spărtura stâncii până când, 
aplecat ca o juncană, şi-a umplut pântecul.” 


Aşa le vorbi nimfa; de îndată ce Aigle le arătă unde era 
multrâvnitul izvor, alergară voioşi într-acolo, până dădură de el. 
Intocmai cum harnicele furnici mişună cu nemiluita în jurul unei 


borte strimte sau cum roiesc muştele în jurul unui biet strop de 
miere, minate de-o poftă nestăpânită tot aşa se îmbulzeau 
numeroşii Minyeni în preajma izvorului de sub stâncă. Şi cu 
buzele încă umede, unul dintre ei spuse înviorat: „Ce minunat e 
că, deşi se află departe, Heracle şi-a mântuit soţii de drum, 
morţi de sete. O, dacă am da de cel plecat de-aici, cutreierând şi 
noi uscatul pe urmele lui!” 


Astfel grăi acela; drept răspuns la vorbele lui, cei mai destoi-nici 
drumeţi se despărţiră de ceată şi porniră în căutarea eroului, 
unii într-o parte, alţii într-alta. Căci urmele lui fuseseră şterse de 
vântul care răscolise nisipul în timpul nopţii. Zoriţi plecară cei 
doi fii ai lui Boreas, încrezători în aripile lor, Euphemus, bizuindu- 
se pe iuţeala picioarelor sale şi Lynceus, cel ce străpungea 
depărtările cu privirile-l agere 90, al cincilea care i-a urmat fiind 
Canthos. Voința zeilor şi vitejia lui l-au îndemnat să facă acest 
lucru, în speranţa că va afla limpede de la Heracle unde l-a lăsat 
pe Polifem Elatidul, căci el trăgea nădejdea să afle tot ce se 
întâmplase cu tovarăşul său. Dar acesta, după ce întemeiase în 
ţinutul Mysienilor un oraş vestit, dornic să se întoarcă acasă, o 
pornise pe uscat în căutarea corăbiei Argo, ajungând până la 
urmă în ţara Chalybilor ţărmureni: acolo soarta mi l-a răpus şi 
movila mormântului său a fost înălţată lângă un plop alb, în faţa 
mării, aproape de mal. Dar numai lui Lynceus i s-a părut că-l 
zăreşte pe Heracle la o mare depărtare aşa cum parcă se vede 
luna nouă în prima zi sau crezi că o distingi, învăluită de nori. El 
se întoarse îa soţii lui de drum şi le spuse că niciunul dintre cei 
ce-l căutau pe erou, nu-l mai puteau ajunge, mergând pe urmele 
lui. Se înapoiară până şi Euphemus cel iute de picior şi cei doi fii 
ai tracicului Boreas, care se osteniseră zadarnic. Pe tine însă, 
Canthos, hainele Zeiţe ale morţii te-au răpit în Libia. În drumul 
tău ai întâlnit o turmă ce păştea, însoţită de un cioban. El te-a 
ucis, lovindu-te cu o piatră, în timp ce-şi apăra mioarele pe care 
doreai să le duci soţilor tăi nevoiaşi. Nu era un vrăjmaş nevolnic 
păstorul acela Caphauros, nepotul lui Phebus Lycoreanul91 şi al 
slăvitei Acacallis, fiica lui Minos, care o surghiunise în Libia, 
odrasla-l având în pântece un prunc divin. Ea îi născu lui Phebus 
un vestit fiu ce s-a numit Amphi-themis sau Garamas92. Mai 
apoi Amphithemis s-a iubit cu nimfa Tritonis: ea îi zămisli atunci 


pe Nasatnon şi pe voinicul Caphauros, cel ce l-a ucis pe Canthos 
din pricina oilor sale. Dar nici el n-a scăpat de cumplitul braţ al 
eroilor, care au aflat de isprava lui. Minyenii au căutat apoi 
neînsufleţitul trup al tovarăşului lor şi l-au îngropat, bocindu-l; 
după aceea au luat turma cu ei. Tot acolo şi în aceeaşi zi, o 
nemiloasă soartă îl răpuse pe Mopsos, fiul lui Ampycos, care nu 
s-a putut păzi de tristul soroc, deşi era el însuşi prezicător; căci 
moartea nu ocoleşte pe nimeni. Zăcea în nisip, spre a se feri de 
arşiţa amiezii, un şarpe cumplit, prea leneş ca să vrea el singur 
să facă rău cuiva şi nici că s-ar fi năpustit asupra trecătorului 
care, pomenindu-se în faţa lui, ar fi luat-o la fugă. Dar de îndată 
ce şi-ar fi zvârlit veninul său negru asupra unei făpturi, oricare ar 
fi fost felul în care o hrănea pământul rodnic, drumul ei către 
Hades ar fi devenit mai scurt de un cot, chiar dacă Pean 93 
însuşi (de mi se îngăduie să vorbesc, schjs!) i-ar fi dat leacuri 
celui pe care l-ar fi atins în treacăt d'ntii dihaniei. Pe vremea 
când zbura deasupra Libiei eroul aidoma cu zeii, Perseu 
Eurymedon (chiar mama lui îi dăduse acest nume), ducând’ 
regelui94 capul de curând tăiat al Gorgonei, câte picături de 
sânge negru au căzut pe pământ, tot atâţia şerpi de soiul acesta 
au crescut din ele. Pe capătul şirei spinării unei asemenea iasme 
calcă talpa stingă a lui Mopsos în timpul mersului; din pricina 
durerii, şarpele i se încolăci pe fluierul piciorului, până la 
jumătatea pulpei şi, muşcându-l carnea, o crestă adânc. Medeea 
şi alaiul de slujitoare tremurară de frică; dar Mopsos îşi pipăi 
liniştit rana înroşită, fiindcă ea nu-l pricinuia o durere prea mare, 
sărmanul! De-acum trupul său era cuprins de toropeala care 
face să lâncezească braţele şi picioarele iar ochii lui fură învăluiţi 
de o negură deasă. Numaidecât îl prăvăliră în ţărână mădularele 
sale îngreunate, care se răciră, cuprinse de un rău fără leac; 
soţii de drum împreună cu lason se strânseră în jurul lui uluiţi de 
groaznica întâmplare. Dar mortul nu mai putea rămâne nici o 
clipă sub dogoarea soarelui; veninul făcea să-l putrezească 
repede carnea dinăuntrul ei iar părul i se desprindea din creştet 
ca un putregai. Cu sapele lor de aramă săpară degrabă o groapă 
adâncă; şi ei şi copilele îşi smulseră o parte din plete, bocind 
mortul care avusese o soartă atât de crâncenă. Înarmându-se, 
eroii îl înconjurară de trei ori, spre a-l cinsti după datina 
străbună, apoi îngrămădiră pământul deasupra lui. 


Dar când îşi ocupară locurile de pe corabie, vântul de miazăzi 
bântuia pe mare şi ei căutară un loc de trecere, prin care să iasă 
din lacul Triton, dar multă vreme n-avură nici un spor, plutind 
toată ziua la voia întâmplării. Aşa cum şarpele se încolăceşte şi- 
şi parcurge întortocheată cărarea de îndată ce razele soarelui îl 
înfierbântă prea mult şi el îşi întoarce capul în stânga şi-n 
dreapta sâsâind, iar în acest răstimp ochii plini de mânie îi 
scapără aidoma scânteilor focului, până când se strecoară în 
gaura lui printr-o crăpătură tot astfel şi Argo rătăci multă vreme 
căutând o cale de ieşire din lac, pe unde să poată trece o 
corabie. Pe neaşteptate, Orfeu îi îndemnă să ia de pe punte 
măreţul tripod al lui Apollon şi să-l lase ca ofrandă înduplecând 
zeitățile locale, care vor înlesni întoarcerea lor acasă. Descinseră 
aşadar pe mal Şi depuseră pe uscat tripodul lui Apoâlon; sub 
înfăţişarea unui tânăr îi întâmpină atunci atotputernicul Triton 
care, luând în rnâini un bulgăre de lut, îl întinse eroilor ca dar de 
bun-venit Şi le zise: „Primiţi-l, prieteni, fiindcă n-am acum la 
îndemână un dar mai acătării pe care să-l dau celor sosiți aici. 
Dacă vreţi cumva să aflaţi care sânt căile acestei mări, aşa cum 
doresc îndeobşte oamenii colindând prin ţări străine, vi le vor 
dezvălui. Tatăl meu Poseidon a vrut ca eu să cunosc tainele 
noianului şi sânt cel ce domneşte peste țărmurile mării, dacă, de 
pe vremea când vă aflaţi departe de locurile acestea, aţi auzit 
cumva vorbindu-se de Eurypylos, născut în Libia, doica fiarelor 
sălbatice!” 


Astfel le-a cuvântat zeul; bucuros şi-a întins mâna spre bulgărul 
de lut Euphemus şi la rândul său a vorbit aşa: „Eroule, dacă 
întâmplător ţara lui Apis 95 şi marea lui Minos îţi sânt cunoscute, 
răspunde întrebărilor noastre fără să ne înşeli. N-am venit 
încoace de bunăvoie, ci cumplitele furtuni ne-au -zvârnlit pe 
ţărmul de aici şi, săltând pe umerii noştri corabia, am purtat-o 
de-a lungul acestui pământ, strivit de povara ei, până când am 
dat de undele lacului. Nu ştim încotro să ne îndreptăm corabia, 
ca să ajungem în ţara lui Pelops”. 


Întocmai a vorbit năierul; zeul îşi întinse mâna şi prin viu grai le 
arătă noianul din depărtare şi adânca albie de legătură a lacului: 
„Acolo este ieşirea spre mare, unde neclintita genune pare mai 


neagră iar, de-o parte şi de alta, vădit se înalţă abruptele 
ţărmuri albe; printre cele două maluri trece îngustul drum prin 
care puteţi părăsi lacul. Noianul învăluit de ceaţă se întinde până 
la divina ţară a lui Pelops şi dincolo de marea Cretei. Văzându-vă 
dincolo de apele lacului, aruncaţi în mijlocul valurilor, luaţi-o 
spre dreapta şi rămâneţi cât mai aproape de coastă, atâta timp 
cât ea tinde către mare. Atunci când uscatul se va încovoia într- 
o parte şi-n alta, o cale dreaptă şi ferită de primejdii vă aşteaptă 
câtă vreme vă veţi îndepărta de colţul de pământ care iese mult 
în afară. Duceţi-vă voioşi şi fie ca strădaniile să nu vă 
pricinuiască osteneli în stare să sleiască braţele voastre 
înzestrate cu darul tinereţii!” 


Aşa le grăi el, prieteneşte; eroii se urcară degrabă în corabie, 
arzând de nerăbdare să părăsească lacul ajutaţi de vâsle şi 
înaintară, plini de avânt; totuşi, pe Triton, care ducea uriaşul 
tripod, îl văzură intrând în lac; după aceea nu-l mai zări nimeni şi 
el se făcu nevăzut, împreună cu tripodul. Inima lor se înveseli, 
căci ei pricepură că li se înfăţişase un zeu, ca o prevestire 
prielnică şi îl îndemnară pe Aisonide ca, jertfind cea mai mândră 
dintre mioarele lui, să rostească solemne cuvinte atunci când o 
va tine în mână. Eroul se grăbi să aleagă victima, o ţinu în braţe 
şi o jertfi la pupă, rugându-se astfel: 


O, zeule, oricine vei fi fiind tu cel ce ne-ai apărut între malurile 
acestui lac, fie că eşti Triton, monstrul marin, fie că eşti Phorcys, 
fie că fiicele tale din adâncul mării îţi spun Nereu, ni te arată 
prielnic şi îndeplineşte dorinţa noastră de a ne întoarce acasă!” 
în timp ce se ruga astfel, tăie beregata mioarei şi de la pupă o 
aruncă în valuri. Ci iată că din adâncuri se ivi zeul, aşa cum se 
înfăţişa el aievea. La fel ca atunci când un bărbat îşi mână 
sirepul iute în incinta largă a hipodromului, ţinând mlădioasa 
vietate de coama-l deasă şi-l zoreşte din răsputeri, iar calul îşi 
ridică cu semeţie cerbicea şi-l ascultă, în timp ce între fălcile 
sale zornăie zăbalele albite de spumă tot aşa prinse zeul cârma 
scobitei corăbii Argo şi o călăuzi până la mare. Trupul său, din 
creştetul capului, de-a lungul spinării şi a şalelor, până la 
pântece, semăna uimitor cu făptura nemuritorilor, dar mai jos de 
şolduri, de-o parte şi de alta, se întindea o lungă coadă de chit, 


despicată în două. Lovea suprafaţa apei cu vârfurile cozii ale 
cărei capete se despărţeau, încovoiate spre interior, asemenea 
cornului lunii. Zeitatea duse astfel corabia Argo până o împinse 
în marea pe care urma s-o străbată, apoi se afundă repede în 
genunea fără margini: puternic strigară eroii văzând 
nemaiîntâlnita arătare. 


În acel loc se află portul Argoos, dovadă a popasului făcut de 
corăbieri precum şi altare ridicate în cinstea lui Poseidon şi 
Triton, deoarece eroii au fost siliţi să zăbovească aici o zi 
întreagă. Dis-de-dimineaţă înaintară cu pânzele umflate de 
adierea Zefirului, având în dreapta lor un țărm pustiu. În ziua 
următoare ei zăriră deopotrivă colţul uscatului şi partea cea mai 
îndepărtată a mării, care se întindea dincolo de acest pinten ieşit 
mult în afară. Dintr-o dată Zefirul încetă să mai adie şi se stârni 
suflarea furtunosului vânt de miazănoapte iar tăria lui le umplu 
inimile de bucurie. Când soarele asfinţi şi se arătă steaua 
înserării care pune capăt trudei sărmanilor plugari, atunci vântul 
îi părăsi, lăsându-l pradă beznei nopţii. Eroii strânseră pânzele şi 
culcară înaltul catarg, rămânând aplecaţi peste lustruitele lor 
vâsle o noapte şi o zi întreagă, apoi şi în ziua şi noaptea 
următoare. Din depărtare îi întâmpina stâncoasa insulă 
Carpathos 96. De aici ei trebuiau să ajungă în Creta, care întrece 
în întindere toate insulele din largul mării. Însă uriaşul de aramă 
Talos 97, care smulgea zdravene bucăţi de stâncă, aruncându-le 
spre ei, îi împiedică pe năieri să-şi lege parâmele de țărm şi să-şi 
pună la adăpost corabia în portul Dicteic. El era din rândul 
bărbaţilor semizei, singurul care mai dăinuia din neamul 
oamenilor de aramă 97 ce se trăgeau din frasini, fiind dăruit de 
Cronide Europei98, ca să fie paznicul insulei şi picioarele lui de 
aramă făceau ocolul Cretei de trei ori pe zi. Tot trupul şi 
mădularele sale erau din aramă şi nu puteau fi vătămate, dar 
sub tendonul de la călcâie avea o vână plină de sânge: pieliţa ei 
subţire străjuia drumul spre viaţă sau spre moarte. Copleşiţi de 
primejdia ce-l ameninţa şi speriaţi din cale-afară, Argonauţii 
păstrau distanţa dintre mal şi corabie cu ajutorul vâslelor. Astfel 
ar fi fost ei ţinuţi în chip jalnic departe de Creta, chinuiţi nu 
numai de sete, ci şi de oboseală, dacă Medeea n-ar fi vorbit aşa 
celor ce fugeau: jC „Daţi-mi ascultare, căci socot că sânt singura 


în stare să-l răpun pe bărbatul acela, oricine ar fi el, chiar dacă 
trupul său este cu totul şi cu totul de aramă, atâta timp cât nu-l 
înzestrat cu viaţă fără de moarte. Căutaţi să feriţi corabia din 
calea stân-cilor aruncate de el, până când îl voi domoli, 
supunându-l voinţei mele!” 


Aşa grăi ea; ajutaţi de vâsle, eroii au ţinut corabia la adăpost de 
stâncile aruncate asupra lor, urmărind cu luare-aminte felul cum 
îşi va înfăptui Medeea surprinzătorul ei plan. Ridicân-du-şi în 
dreptul obrajilor cutele vălului de purpură, dânsa se sui pe 
puntea de sus a prorei şi lason o ţinea de mână, spre a o călăuzi 
în timp ce păşea printre băncile vâăslaşilor. De pe punte ea 
înduplecă şi chemă Zeiţele Morţii, ronţăitoare de inimi omeneşti. 
Căţelej”JujLaleJhji_H'ades7"care. Venind vaMrtfj, gp „5pii<! 


— Tesc asupra celgrvij: Irrrplorându-le în genunchi, le invocă de 
„Erei ori prin descmtece-şTde treTori le înălţă rugi. Stăpâniţi de 
dujiiil lor rău, duşmănoşii ochi ai Medeii fermecară privirile 


Părinte Zeus, simt cum în cuget nedumerirea nu-mi dă pace: Nu 
numai molima şi rana sânt cele care ne doboară, Căci până şi 
din depărtare ne poate-atinge nenorocul! Deşi avea trup de 
aramă şi Talos s-a lăsat învins De mare furie-a Medeei dibace-n 
vrăji; tot prăvălind Greoaie stânci, ca să oprească eroii să 
pătrundă-n port, El singur îşi zdreli călcâiul c-un stei tăios şi o 
licoare Ca plumbu-abia topit se scurse din rană. N-a putut 
rămâne Prea multă vreme în picioare pe ţărmu-n chip de 
promontoriu; 


Aidoma cu pinul falnic crescut pe vârful unui munte 

Pe care tăietori de lemne, plecând din codru, l-au lăsat 
Crestat adânc de ascuţite securi; ci-n timpul nopţii trunchiul 
A fost întâi clintit de vântul duşman şi, dezrădăcinat, 

£1 cade totuşi pân-la urmă în glie astfel uriaşul 


A stat o vreme în picioare pe gleznele-l neobosite, 


Apoi s-a prăbuşit nevolnic c-un vuiet nemaiîntâlnit. 


Astfel au izbutit eroii să-şi petreacă noaptea în Creta/Şi când se 
arătă iarăşi Aurora, ei înălţară un templu în cinstea Atenei 
Minoice, aduseră apă proaspătă pe corabie, după care se suiră 
pe punte, pentru ca vâslele să-l ducă degrabă dincolo de 
promontoriul Salmonid. Dar pe când cutreierau întinsa mare a 
Cretei, i-a înspăimântat noaptea supranumită „Tenebroasă”, 
groaznică noapte! Prin ea nu răzbea nici o stea şi nici o rază de 
lună, căci din cer se revărsa o beznă neagră şi din hăuri adânci 
se împrăştia întunericul de nepătruns. Năierii nu-şi dădeau 
seama câtuşi de puţin dacă rătăceau acum în mijlocul Infernului 
sau pe întinderea apelor, aşa că lăsară pe seama mării grija 
întoarcerii lor acasă, întrucât nu erau în stare să-şi dea seama 
încotro se duc. Atunci lason înălţă mâinile şi cu glas tare îl 
chemă pe Phebus, rugându-l să-l mântuiască şi, în adârxa-l 
mâhnire, îl podidiră lacrimile: făgădui solemn că-l va aduce un 
număr de daruri minunate la Delfi, la Amyclai sau în Ortygia „. 


L-ai ascultat, fiu al Latonei şi din tărie ai descins Pe Stâncile 
Melantiene 10° ce zac înfipte în noian. Ci aşezându-te pe una din 
cele două steiuri, grabnic Cu mâna dreaptă ridicat-ai deasupra 
arcul tău de aur lar el şi-a revărsat departe în jur, sublima-l 
strălucire.” 


Şi iată că privirile Argonauţilor desluşiră o insulă măruntă care 
face parte dintre Sporade, fiind situată în faţa insuliţei Hip- 
puris101: aici aruncară ancora şi coborâră pe țărm. Curând se ivi 
Aurora şi acolo, într-un crâng umbros, eroii au trasat sacra 
incintă a lui Apollon şi au înălţat un altar dătător de umbră iar pe 
Phebus l-au supranumit Strălucitorul, întrucât strălucirea lui le-a 
îngăduit să vadă unde se găseau şi netedei insule i-au zis 
Anaphe Arătata102 - pentru că zeul le-a arătat-o când se aflau 
la ananghie. Puseră la cale datinele jertfei atât cât sânt în stare 
nişte oameni pe un țărm pustiu; când văzură cum, în loc de 
libaţii, aruncă stropi de apă pe cărbunii aprinşi, feacienele fete 
din alaiul Medeei nu se mai putură stăpâni şi izbucniră în. Râs, 
deoarece înainte vreme la palatul lui Alcinou ele erau deprinse 
să privească cum sânt înjunghiaţi mulţi juncani. Eroii le 


răspunseră prin vorbe batjocoritoare, înveseliţi de faptul că se 
glumea pe socoteala lor. Se încinse pe loc un plăcut schimb de 
glume şi unii şi alţii zeflemindu-se pe întrecute. În amintirea 
acestui joc al Argonauţilor, femeile din insulă hartuiesc bărbaţii, 
şuguind atunci când aduc jertfe în cinstea lui Apollon 
Strălucitorul, cel ce ocroteşte Anaphe Arătata. 


În timp ce, încrezători în vremea frumoasă, îşi desprindeau 
parâmele legate de țărm, Euphemus îşi aminti tocmai atunci de 
visul său din timpul nopţii, slăvindu-l pe vestitul fiu al Maiei103. 
Se făcea că ţinea în braţe, lângă sân, un zeiesc bulgăre de lut, 
picurând asupra lui albi stropi de lapte şi iată că din bulgărul 
acela mititel se întrupa o femeie cu înfăţişare de fecioară: 
cuprins, de o dorinţă pătimaşă, se uni cu ea, îmbrăţişând-o 
drăgăstos. El se caia că se iubise cu o fecioară pe care o hrănise 
cu laptele lui, când aceasta îi spuse următoarele vorbe blânde: 
„Sânt fiica lui Triton, prietene, doica pruncilor tăi şi nicidecum o 
fată  muritoare, căci Triton şi Libia sânt părinţii mei. 
Încredinţează-mă fecioarelor nereide, ca să sălăşluiesc în mare, 
aproape de insula Anaphe Arătata; în lumina soarelui mă voi ivi 
după aceea, hărăzită fiind nepoților tăi!” 


El îşi aminti toate acestea şi le povesti întocmai lui lason: 
chibzuind atunci la prezicerile lui Apollon, eroul le pricepu şi-l 
zise: „Dragul meu, te-aşteaptă o glorie mare şi fără pereche! 
Dacă vei arunca în mare acest bulgăre de lut, zeii îl vor 
preschimba într-o insulă, pe care vor locui mai târziu copiii 
copiilor tăi, fiindcă Triton ţi-a dat drept dar de ospeţie un boţ din 
glia libiana. N-a fost un alt nemuritor, ci el însuşi a venit la noi şi 
ţi l-a întins ţie!” 


Aşa i-a grăit Aisonide şi răspunsul nu i s-a părut fără noimă lui 
Euphemus care, încântat de această prevestire, a aruncat 
bulgărul în adâncul mării. Din noian a răsărit insula Calliste 104, 
divina doică a fiilor lui Euphemus. Aceştia au sălăşluit înainte 
vreme în Sintiana insulă Lemnos; goniţi din Lemnos de bărbaţii 
tyrsenieni, au venit în Sparta, să-şi aibă acolo vetrele. Dar The- 
ras, vestitul fiu al lui Autesion, i-a făcut să părăsească Sparta şi 
i-a dus în insula Calliste; căreia îi schimbă denumirea, zicându-l 


Thera, după numele său. Dar acestea s-au petrecut după ce a 
pierit Euphemus. Plecând repede de acolo, după ce lăsară în 
urma lor nenumăratele talazuri, Argonauţii au coborât pe ţărmul 
EgineilO05, ca să ia apă. Aici ei au orânduit numaidecât o 
întrecere mai presus de orice dojana şi anume: cine apucă să ia 
apă şi să se întoarcă la corabie cel dintâi. Năierii se zoreau din 
două pricini: nevoia de apă şi vântul favorabil. De aceea până şi- 
n zilele noastre, fiii Mirmidonilor îşi pun pe umăr amfore pline şi 
aleargă pe întrecute, purtaţi spre victorie de paşii lor iuți. 


Să-mi fiţi prielnici voi, feciorii divinelor făpturi! Mai dulci Să pară 
cânturile mele când între oameni, an de an, Vor răsuna! Aici se- 
ncheie atât de gloriosul şir Al faptelor de vitejie: de cum aţi 
părăsit Egina, N-a trebuit în largul mării să-ntâmpinaţi nici un 
necaz Şi calea nu v-au aţinut-o vântoasele. Tihnit lăsarăţi „Napoi 
Cecropia106 şi Aulis107, stând dincoace de Eubeea, De-asemeni 
ţara locriană şi-opuntienele 108 cetăţi; Voioşi aţi izbutit la urmă 
s-atingeţi ţărmul din Pagasai! 


SFÂRŞIT 


Note 
Cartea întâi 


“JâlÂSSJajunsese regele oraşului tesalian lolcos detronându-l pe 
fratele său după mamă. “Ajsori“ţaţăljui” lason. Crescut de 
înțeleptul centaur Chiron, pe povârnişul muntelui Pelion, lason a 
venit la unchiul său şi i-a cerut să-l cedeze tronul. Spre a scăpa 
de primejdiosul său nepot, Pelias i-a poruncit ca, înainte de a-şi 
dobândi tronul, să-l aducă Lâna de aur din îndepărtata Colchida. 


2 Pontul este Marea Neagră iar j» ura ei Strâmtoarea Bosfor. 


3 Cyaneele (azi Urek-Laki) sânt două stânci din Bosforul tracic 
(în apropierea Constantinopolului), care îi înspăimântau pe 
navigatorii antici deoarece, aşa cum reiese din cuvântarea 
prorocului Fineus de la începutul Cărţii a doua, se izbeau între 
ele, fiind numite şi Symplegade (Izbitele). Argo a fost prima 
corabie care a reuşit să treacă printre Stâncile Cyanee în greaca 
veche kyaneos înseamnă albastru închis, negru). 


4 Corabia Argo, cu ajutorul căreia Argo-nauţii au călătorit până 
în Colchida, revenind teferi acasă, îşi trage numele fie de la 
constructorul ei Argos, fiul lui Arestor, fie de la adjectivul elin 
argos, având sensul de iute, uşor. 


6 Prin legendara Lină de aur se înţelege blana berbecului 
năzdrăvan cu ajutorul căruia Frixos, fiul lui Athamas, regele din 
Orhomenos, a reuşit să scape de uneltirile mamei sale vitrege 
ajungând în Colchida. Aici, berbecul cu lână de aur a fost 
sacrificat, blana lui fiind păzită de un balaur ce nu adormea 
niciodată. În legătură cu fuga lui Frixos de acasă vezi şi nota 73 
de la Cartea a doua. 


6 Anauros fluviu din Magnezia (regiune orientală a Tesaliei) care 
se varsă în Golful Pagasetic, curgând prin preajma lolcosului 
este pomenit şi de Hera la începutul Cărţii a treia. Spre a-l pune 
la încercare pe lason. Zeita a luat înfăţişarea unei bătrâne, 
cerându-l s-o treacă pe malul celălalt. 


7 Pelias era fiul zeului mării, Poseidon, care a sedus-o pe 
frumoasa nimfă Tyro, fiica regelui din Elis. Mai târziu, ea s-a 
căsătorit cu Cretheus. Regele lolcosului, devenind mama lui 
Aison şi bunica lui lason. 


(j”elasgii, străveche populaţie tesaliană izgonită sau asimilată 
de triburile greceşti migratoare, venerau în special pe zeiţa 
Hera. 


9 Urmează lista tuturor celor 53 de participanţi la expediţia 
iniţiată şi condusă de lason, ordinea lor fiind următoarea: Orfeu; 


Asterion; Poli-fem; lficlos (unchiul lui lason); Admet; Erytos, 
Echion şi Aithalides; Coronos; Mopsos; Menoitios; Eurytion, 
Eribotes şi Oileus; Canthos; Clytios şi Ifitos; Peleu şi Telamon; 
Butes şi Faleros; Tiphys; Phlias; Talaos, Areios şi Leodocos; 
Heracle şi Hylas; Nauplius; ldmon; Pollux şi Castor; Lyn-ceus şi 
Idas; Peryclimenos; Amphidamas, Cepheus şi Ancaeus (fiul lui 
Lycurg); Augeias; Asterion şi Amphion; Euphemus; Erginos şi 
Ancaeus (fiul lui Poseidon şi cârmaciul corăbiei Argo, după 
moartea lui Tiphys); Meleagru şi Laocoon; lficlos (unchiul lui 
Meleagru) şi Palaimonios; Iphi-tos; Zetes şi Călais; Acastos şi, în 
sfârşit, Argos. Poetul menţionează locul de baştină al fiecăruia, 
doar câţiva dintre ei (Orfeu, Tiphys, Heracle, Zetes şi Calais) 
având parte de o prezentare mai amplă, de circa zece versuri. 
Majoritatea eroilor din aşa-zisul „Catalog al Argonauţilor”, 
inspirat de homericul „Catalog al corăbiilor” din Iliada (II, 484- 
760), sânt simpli figuranţi şi nu intervin ulterior în acţiunea 
poemului. Ca atare, nu am tradus versurile 23-227, pentru a 
intra mai repede în acţiunea propriu-zisă a poemului. 


10 Patronimicul lui lason, fiul lui Aison. 


11 Minyas, eroul eponim al Minyenilor, locuitorii oraşului beoţian 
purtând numele fiului său Orhomenos, care a întemeiat 
străvechiul centru al strălucitei civilizaţii minyene, anterioară 
celei miceniene. În realitate, doar lason este strănepot al lui 
Minyas, ceilalţi eroi fiind originari din alte ţinuturi ale Greciei sau 
din insulele Arhipelagului egean. 


12 Pagasai (azi Voios) oraş şi port din extremitatea golfului 
Pagasetic, despărţit de Marea Egee prin peninsula Magnezia. Aici 
a fost construită corabia Argo. 


13 în original: întregulpămint al Achaiei deci Grecia întreagă, nu 
numai Tesalia. 


14 Aietes, regele Colchidei şi socrul lui Frixos, socotea Lâna de 
aur drept una din comorile sale de preţ şi era renumit pentru 
cruzimea şi trufia lui. 


15 Gata să devină victimă a mamei sale vitrege, Helle, sora lui 
Frixos, a fugit de acasă împreună cu urgisitul ei frate, pe 
spinarea berbecului zburător. Cuprinsă de ameţeală, s-a prăbuşit 
în marea care-l poartă numele: Hellespont (strâmtoarea 
Dardanele de azi). 


(”DEileithyia, fiica lui Zeus şi a Herei, ajuta femeile la naştere 
(una şi aceeaşi cu Lucina din mitologia romană). 


^^) Atât în orăşelul Claros din lonia (coasta Anatoliană), cât şi în 
insula Delos sau în Pytho (adică Delfi) existau celebre sanctuare 
ale lui Apollon. 


1^3 ^n Licia, regiune din Asia Mică unde curge râul Xanthos (în 
Troada), cultul lui Apollon era înfloritor. 


19 Pelias interzisese fiului său Acast şi lui Argos, constructorul 
corăbiei, să ia parte la expediţia Argonauţilor. 


Cjyân original Embasios Ocrotitorul celor ce se îmbarcă epitet al 
lui Apollon. 


21 Corabia Argo fusese făurită din copacii tăiaţi din codrii 
muntelui Pelion din Magnezia Tesaliei (de-a lungul Golfului 
Thermaic). 


22 Tegea oraş din Arcadia, provincie a Peloponesului. Precizarea 
este necesară, deoarece sânt doi Argonauţi cu numele de 
Ancaeus: unul arcadian, iar celălalt (fiul lui Poseidon) originar din 
insula Samos. 


23 Dublu epitet al lui Apollon: Aktios Cel care îndrăgeşte 
țărmurile şi Embasios (v. nota 20). 


24 Apa lustrală, destinată spălatului mâinilor, era folosită înainte 
şi după jertfă. 


“ 25”) rtygia, vechiul nume al insulei Delos, unde s-a născut 
Apollon, provine de la cuvântul ortyx —prepeliţă. Spre a scăpa 


de mâna geloasei Hera, Leto s-a refugiat aici, preschimbată în 
prepeliţă. In Delos se afla un străvechi templu închinat lui 
Apollon, supranumit şi „Zeul ce săgetează departe”. 


C^Admon, fiul lui Apollon şi al Cyrenei, fusese învăţat de tatăl 
său să prezică viitorul observând zborul păsărilor sau cercetând 
măruntaiele victimelor. El va muri într-adevăr în Bithynia (ţinut 
din Asia Mică), în timpul popasului făcut de Argonauţi la 
Mariandyni (Cartea a doua, versurile 815-875). 


27 Locul de baştină al trufaşului Idas şi al fratelui său Lynceus 
era oraşul Arene din Messenia. 


28 Feciorii lui Aloeus sau Aloizii (în realitate fiii lui Poseidon şi ai 
Ifimediei, soţia lui Aloeus) sânt uriaşii Ottos şi Efialtes, care au 
cutezat |» să se războiască cu zeii. Ca să ajungă până la cer, au 
pus unul peste altul munţii Olymp, Ossa şi Pelion, fiind în cele 
din urmă înfrânți şi prăvăliţi în Tartar (v. Odiseea, XI. 305-320). 


29 Rege legendar al Messeniei, regiune din sud-vestul 
Peloponesului. 


30 Titanul Ophion şi oceanida Euryn6me au domnit asupra lumii 
înainte de cuplul Cronos-Rhea, potrivit unei legende pare-se 
orfice, deoarece în Teogonia lui Hesiod lor le corespund Uranus 
şi Gaia. 


31 Spre a-l feri de soţul ei Cronos, care obişnuia să-şi înghită 
copiii, Rhea l-a ascuns pe micul Zeus în peştera muntelui Diete 
din Creta, lăsân-du-l în grija nimfelor. Zeus l-a detronat ulterior 
pe tatăl său Cronos, înar-mându-se cu fulgerele făurite de 
ciclopii Uranieni: Argeş, Brontes şi Ste-ropes (Fulgerul, Trăsnetul 
şi Tunetul). 


32 Cel mai vechi oracol al grecilor antici a fost Dodona din Epir, 
lângă oraşul lanina de azi. Preoţii de aici preziceau viitorul 
ascultând foşnetul stejarilor sacri. 


33 Pe malul râului beoţian Ismenos se înălța un templu închinat 
lui 


Apollon. 


34 Atena avea un templu în oraşul tesalian Iton, nu departe de 
Pagasai. De aici epitetul ei ltonia. 


55 Oceanida Philyra era mama înţeleptului centaur Chiron, care 
locuia într-o peşteră din muntele Pelion, unde a crescut şi educat 
pe lason, Asclepios şi Ahile. 


36 Soţia lui Chiron era nimfa Chariclo. 
37 Tisaia Acra-promontoriu din Magnezia (Tesalia). 
38 Orfeu era fiul lui Oiagru, regele Traciei şi al muzei Calliope. 


39 Versurile 583-604, pe care nu le-am tradus, prezintă primul 
popas şi drumul parcurs de Argonauţi până la insula Lemnos, 
înşirând localităţi neimportante. 


40 Sintienii, de origine tracică, erau vechii locuitori ai insulei 
Lemnos. 


41 Sicinos face parte din grupul Sporadelor. 


42 Menadelor, dezlănţuitele însoţitoare ale lui Dionysos, li se 
spunea şi Thyade. In amintirea nimfei Thyia, cea dintâi care a 
adus jertfe zeului viței de vie pe muntele Parnas. 


43 în calitatea lui de crainic al lui Zeus şi inventator al elocinţei, 
artelor şi ştiinţelor, Hermes era şi zeul memoriei. Potrivit 
pitagoricilor, Aithalides, crainicul Argonauţilor, fusese înzestrat 
de tatăl său cu darul de a nu uita nimic şi cu un suflet nemuritor. 
El a revenit pe pământ de câteva ori» ultima lui întrupare fiind 
Pitagora însuşi. Denumind „poveşti” reîntrupările lui Aithalides, 
poetul nu-şi ascunde scepticismul faţă de pitagoreism. 


44 în original, Boreas, Vântul de miazănoapte. 


46 Zeiţele morţii sânt Kerele. Divinităţi analoage cu Thanatos 
(Geniul Morţii). In Cartea a IV-a, v. 665, ele sânt numite căţelele 
lui Hades, zeul infernului. 


46 Pe mantia lui lason, descrisă în versurile 730-767, sânt 
înfăţişate câteva scene mitologice care, cu excepţia uneia, unde 
apare Frixos şi berbecul năzdrăvan, nu au nici o legătură cu 
Argonauţii. Modelul acestei lungi descrieri este celebrul scut al 
lui Ahile, făurit de Hefaistos, la rugămintea nimfei Tethis (Iliada, 
XVIII, v. 481 şi urm.). Ca atare, am omis din traducerea 
românească versurile 730-774. 


47 Insula vulcanică Lemnos era reşedinţa favorită a lui 
Hefaistos, zeul focului şi soţul Afroditei, denumită şi Cypris. 


48 Euneos, fiul lui lason şi al Hypsipylei, este menţionat de 
Homer în lliada (VII. 462). 


49 Electra, fiica lui Atlas, locuise cândva în insula Cabirilor. 


60 Zeităţile din Samothrake erau misterioşii Cabiri, protectorii 
navigaţiei, care aveau în insulă un sanctuar prosper în perioada 
elenistică, în cinstea lor celebrându-se mistere. 


51 Nu am tradus versurile 922-935, întrucât cuprind simple 
înşiruiri de localităţi geografice precum Imbros, Chersones (azi 
Peninsula Galli-poli), Abydos etc. 


52 Propontida este Marea Marmara, unde se află insula sau 
peninsula Cyzicos, locuită de Dolioni, popor de origine tracică. 


53 Fluviul Aisepos se varsă în Marea Marmara. 


54 Nu este vorba de Neleu, fratele geamăn al lui Pelias şi tatăl 
lui Nes-tor, ci de fiul regelui atenian Codrus, care a părăsit 
Attica. Devenind întemeietorul oraşului Milet din lonia (Asia 
Mică). 


65 în original Ecbasios: Ocrotitorul celor ce debarcă, epitet al lui 
Apol-lon similar cu Embasios (v. nota 20). 


66 Merops Percosianul (locuitor al oraşului Percote din Troada) 
este menţionat şi de Homer în Iliada (II, 831). 


67 Muntele Dindymos, învecinat cu Cyzicos, era consacrat 
Cybelei, mama tuturor zeilor, confundată uneori cu Rhea. 


58 Versurile 1040-1049, înşirând numele Dolionilor răpuşi de 
Argonauti, le-am omis din traducerea românească. 


69 Pentru a pune capăt furtunilor care, vreme de 12 zile şi 12 
nopţi, i-au oprit pe Argonauţi să-şi continue călătoria, aceştia au 
adus pe muntele Dindymos o jertfă în cinstea Cybelei. lată pe 
scurt conţinutul versurilor 1070-1151, pe care nu le-am tradus în 
româneşte, trecând direct la plecarea eroilor spre Mysia. 


Co Mysienii locuiau în vestul Asiei Mici, capitala lor fiind oraşul 
Pergam. 
Şi Fluviul Rhyndacos despărţea Mysia de Frigia. 


63 Aigaion sau Briareus, uriaşul cu o sută de braţe şi cincizeci de 
capete, care l-a ajutat pe Zeus în lupta cu Titanii şi l-a salvat 
atunci când Hera, Poseidon şi Pallas Atena au vrut să-l înlănţuie 
(Iliada, |, 404 şi urm.). 


63 Fluviul Cios, situat în preajma muntelui Arganthonios şi oraşul 
cu acelaşi nume (azi Chio), înălţat pe malurile lui, au dat numele 
ţării Ciania (Mysia). 

64 Craterele erau vase mari, cu gura largă şi două mânere şi 
slujeau la amestecarea vinurilor tari cu cele slabe sau cu apă. 


65 Heracle era fiul lui Zeus, care o sedusese pe Alcmena, luând 
înfăţişarea soţului ei. Amphitryon. 


66 Constelaţia Orion, denumită la noi Rarita sau Toiagul, 
asfinţeşte la sfârşitul lunii octombrie. Corăbierii antici o socoteau 
funestă întrucât prevestea furtuni şi ploaie. 


67 Dryopii, cel mai vechi trib pelasgic din Tesalia, erau sălbatici 
şi puşi pe jafuri, trăind la poalele Pamasului. 


68 Elatos făcea parte din străvechiul neam tesalian al lapiţilor. 
Poli-fem însuşi a luat parte la lupta acestora cu centaurii. 


69 Promontoriul Posideion din Bithynia se numeşte azi Bos 
Burun. 


70 Boreazii, feciorii lui Boreas, personificarea Vântului de 
miazănoapte care sălăşluia în Tracia, erau Zetes şi Calais. Aripile 
negre cu solzi de aur cu care erau înzestrate picioarele lor îi 
ajutau să zboare (v. episodul lui Fineus şi alungarea Harpiilor de 
la începutul Cărţii a doua). 


71 Fiul lui Eac, regele mirmidonilor, este Telamon, care va 
deveni tatăl lui Aias şi Teucer. 


72 Graţie vrăjilor ei, Medeea, odată ajunsă la lolcos, l-a întinerit 
pe socrul ei Aison şi a îndemnat pe fiicele lui Pelias să încerce 
acelaşi lucru cu tatăl lor. Dar licoarea pe care le-a oferit-o 
Medeea nu mai avea virtuţi magice, aşa că regele a murit, răpus 
de propriile sale fiice, animate de cele mai bune intenţii. La 
jocurile orânduite în cinstea răposatului Pelias au luat parte cei 
mai vestiți eroi greci, printre care şi Boreazii. 


73 Tenos este o insulă din arhipelagul Cicladelor. 


“4 Divinitate marină, jumătate om, jumătate peşte, Glaucus 
primise darul profeţiei de la tatăl său Poseidon, fiind protectorul 
pescarilor şi al scufundătorilor. 


„ Regele Micenei, Eurystheus, l-a silit pe Heracle să împlinească 
cele douăsprezece munci, care au sporit faima eroului. 


76 Chalybii locuiau în Pont (ţinut de lângă Pontul Euxin) şi se 
ccupau cu prelucrarea fierului. Ei sânt pomeniţi şi de Fineus în 
Cartea a doua (versurile 375-376). 


77 Pasajul (1345-1356) omis din traducere se referă tot la soarta 
lui Polifem şi Heracle, părăsiţi în Mysia. 


Cartea a doua 


1 Originari din Tracia, Bebrycii s-au statornicit de timpuriu în 
nord-vestul Asiei Mici, unde n-au dăinuit prea multă vreme. 
Dealtfel, ţara lor. Bebrycia, s-a numit mai apoi Bithynia. 


2 Regele Bebrycilor este fiul oceanidei Melia şi al zeului mării 
Posei-don, supranumit  Genethlios Zămislitorul, în spiritul 
învăţăturii lui Thales din Milet (624-546 î.e.n.), primul filosof 
grec, care afirma că la obârşia tuturor lucrurilor a stat apa. 


3 Frate geamăn cu Castor, Pollux era fiul lui Zeus (Dios) şi al 
Ledei, ambii purtând denumirea de Dioscuri (Fiii lui Zcus). 
Neînvins de nimeni în lupta cu pumnii, el se simte direct vizat de 
provocarea lui Amycos, indignat de trufia şi lipsa de ospitalitate 
a regelui, pe care îl va pedepsi în numele lui Zeus, Ocrotitorul 
Oaspeţilor. 


4 Soţul Ledei fiind Tyndar, regele Lacedemonei, lui Castor şi 
Pollux li se spunea şi Tyndarizi. 


5 Monstru uriaş cu o sută de capete, zămislit de Glie (Gaia) şi de 
Tartar, Typhoeus s-a războit cu Zeus, reuşind să-l facă prizonier, 
dar a fost învins în cele din urmă de Olympieni şi prăvălit sub 
muntele Aetna sau în Tartar. 


6 Talaos, regele Argosului, a luat parte la expediţia Argonauţilor 
împreună cu fraţii săi Areios şi Leodocos. 


7 în timpul luptelor cu pumnii, atleţii antici îşi înfăşurau mâinile 
până la cot în curele tari, prevăzute cu bucățele de plumb sau 
de aramă şi purtând numele de cest. 


8 Iphitos, fiul lui Eurytos, regele Oechaliei, a fost ucis mai târziu 
de către Heracle şi, din pricina acestui asasinat, eroul a trebuit 
să se vândă ca sclav Omphalei, regina Lidiei. 


9 Eacizii sânt Telamon şi Peleu, cei doi fii ai lui Eac. 
10 La Mariandyni, duşmanii Bebrycilor, vor poposi Argonauţii 


când vor sosi în Paflagonia, unde domnea Lycos, care îi va primi 
regeşte (v. Cartea a doua). 


11 Fiul lui Zeus din Therapne, oraş în Laconia, este Pollux. 
12 Thynia era o parte a Bithyniei, cu care se şi confunda. 


la Fiicele lui Thaumas şi ale oceanidei Electra, Harpiile 
(Răpitoarele), erau genii înaripate care răpeau copiii sau 
sufletele morţilor, fiind la Homer (Odiseea, |, 241; XIV, 371; XX, 
66, 77) personificări ale uraganelor sau vârtejelor, fără o 
înfăţişare precisă. Abia ulterior au căpătat chipul de păsări de 
pradă cu capete de femei, răpind hrana prorocului Fineus, fiul lui 
Agenor. 


14 în original lkesios Ocrotitorul rugătorilor, epitetul lui Zeus. 
Oricine comitea o greşeală gravă, atrăgând mânia zeilor asupra 
rudelor sau cetăţii natale, era exclus din societate şi trăia din 
mila semenilor, devenind rugător, care ţinea mereu o ramură în 
mână şi cerea ajutor până ce obținea purificarea. Alungarea 
rugătorilor era o impietate. 


15 Genii ale răzbunării care pedepseau orice fărădelege. Eriniile 
sau Furiile personificau mustrările conştiinţei vinovate. 


16 Fineus, cândva rege al Traciei, luase de soţie pe Cleopatra, 
fiica lui Boreas şi a Orithyiei şi sora lui Zetes şi Calais. 


17 Două insulițe din marea Ionică, situate la sud de Zakynthos. 


18 Nemuritorul care jura strâmb pe Styx, temutul fluviu din 
infern, era exclus din adunările zeilor, zăcând fără răsuflare şi 
fără glas vreme de nouă ani (v. Hesiod, Teogonia, vv. 793-806). 


19 Strofade, adică Insulele întoarcerii, cum au fost numite mai 
târziu Insulele Plotai. 


20 Fluviul Rhebas de pe coasta bithyniană (azi Riwa). 


21 în original Melaina = Cea neagră. Denumirea de azi (Kara- 
burun Capul Negru) este traducerea celei date de vechii greci. 


22 Insuliţă din apropierea țărmului Bithyniei (azi Kirpeh). 


23 Printr-o grotă a Promontoriului Acherusias de lângă Heraclea 
ar fi scos Heracle din infern Cerberul, îndeplinind astfel cea de a 
douăsprezecea muncă a sa. Toate fluviile care poartă numele de 
Acheron au o legătură cu lumea subpământeană. 


24 Paflagonienii locuiau la apus de Bithynia (Asia Mică), pe 
ţărmul Mării Negre. 


25 Enete fiind un oraş din Paflagonia, nu poate fi vorba de 
Pelops, fiul lui Tantal, ci de un altul. Enetienii au emigrat în 
nordul Italiei, devenind strămoşii veneţilor din Galia cisalpină. 


26 Ursei Mari i se spunea şi Helice, deoarece anticii credeau că 
această constelație se învârteşte în jurul Polului. 


27 Geograful grec Strabon (163 î.e.n. 19 e.n.) susţine că 
promontoriul Carambis din Paflagonia împarte Marea Neagră în 
două bazine (Geografia. Il. 5. 22). 


28 Aigialos înseamnă în greaca veche ţărmul mării, plajă. 


9 Halys (azi Kâzâl Irmak), principalul fluviu al Asiei Mici, 
străbate podişul uscat al Ankarei şi se varsă în Marea Neagră 
printr-o deltă. Râul Iris (azi lekil Irmak) izvorăşte din Cappadocia, 
vărsându-se tot în Marea Neagră, între Halys şi Thermodon. 


30 Pe malul fluviului Thermodon (azi Termak) din Cappadocia 
locuiau războinicele Amazoane, pe care Argonauţii le vor evita, 
preîntâm-pinând orice vărsare de sânge. 


31 Themiscyra (azi Therme), oraş situat la gura fluviului 
Thermodon în partea apuseană a Pontului, trecea drept capitala 
Amazoanelor. 


32 Doias era un erou local. 


33 Tibarenii ocupau regiunea dintre Cilicia şi Armenia, lângă 
Marea Neagră, la vest de Chalybi. 


34 Promontoriul Genetaios purta numele unui fluviu învecinat, 
Genes sau Genetos, pe malul căruia se înălța un sanctuar al lui 
Zeus Xenios (Ocrotitorul Oaspeţilor). 


35 Mossynecii (cei ce locuiesc în „mossyne”) trăiau pe teritoriul 
dintre Erzerum şi ţărmul sudic al Mării Negre. 


36 Macronii, menţionaţi şi de istoricul grec Herodot (Istorii, II, 
104; III, 94; VII, 78), precum şi Byzerii, locuiau aproape de 
Trapezunt (azi Trabzon). 


37 După afirmaţia aceluiaşi Herodot (|, 104), ţara Saspirilor (pe 
care Apollonios îi numeşte Sapiri) se întindea între Lacul Meotis 
(Marea de Azov) şi Colchida, învecinându-se cu Media. 


38 Colchidienii ocupau pe ţărmul estic al Mării Negre, la sud de 
Cau-caz, un teritoriu corespunzând vestului Gruziei de azi. 


39 Cytaienii şi Amaranţii erau locuitorii oraşelor colchidiene Cyta 
(azi Cutaisi) şi Amarantos. Câmpia Circeană îşi trăgea numele fie 
de la oraşul Circeon, fie de la Circe, sora lui Aietes. 


40 Fluviul Fasis (azi Rion) curge prin Georgia occidentală, la sud 
de Caucazul Mare şi se varsă în Marea Neagră la Poţi. Bazinul 
său inferior, în parte navigabil, străbate Colchida, rodnică 
regiune subtropicală, patria Medeii. 


41 Cetatea de scaun a lui Aietes, Aea era totodată şi vechiul 
nume al Colchidei. 


42 Nu am tradus versurile 449-528, conţinând episodul lui 
Paraibos. Obscur personaj local şi legenda originii Vânturilor 
Etesiene (de la etos = an), care suflau pe acolo dinspre nord şi 
nord-vest în lunile de vară. 


43 Cei doisprezece zei de frunte ai Panteonului grec. 


44 Altă denumire a Stâncilor Cyanee (v. nota 3 de la Cartea 
întâi). 


45 Colone, căreia poetul îi zice stânca, e un promontoriu. 


46 Athamas, regele din Orhomenos, era tatăl lui Frixos. 
47 Fluviu din Bithynia. 


48 Versurile 674-719, pe care nu le-am tradus, înfăţişează 
popasul Argonauţilor în insula Thynias, situată în preajma 
coastei bithy-niene şi jertfa închinată lui Apollon Matinalul, pe 
care l-au întrezărit în drumul lui spre Hyperboreeni. 


49 Fluviu frigian care străbate Bithynia şi se varsă în Marea 
Neagră. 


50 Fluviu bithynian purtând numele regelui Mariandynilor. 
51 Lacul Anthemoesis se chema la fel ca şi fiica regelui Lycos. 


52 Nisaia era portul Megarei, oraş situat la apus de Atica. 
Megarienii au întemeiat cetatea Heraclea (azi Erekli) şi au 
denumit Acheronul Soo-nautes Salvarea corăbierilor. 


58 în versurile 762-811, pe care nu le-am tradus, lason 
înfăţişează lui Lycos peripeţiile Argonauţilor, deja cunoscute de 
cititori, iar regele povesteşte cum l-a cunoscut pe Heracle. 

54 Erou indigen din Heraclea. 

55 Astypalaia era fiica lui Phoinix Agenoridul. 


56 Imbrasios fluviu din Samos. 


67 Parthenia era vechiul nume al insulei Samos, unde se afla 
templul Herei Imbrasia. 


58 Părăsind muntele Nysa din India, unde fusese crescut de 
nimfe, Bacchus a cutreierat întreaga lume şi, în drum spre Teba, 
oraşul său natal, unde dorea să-şi statornicească cultul, a 
poposit pe malul fluviului pafla-gonian Callichorus, celebrându-şi 
aici misterele. 


59 Nyseanul fiu al lui Zeus este, fireşte, Dionysos. 


60 Callichorus înseamnă în greaca' veche cor frumos iar Aulion 
—grotă, colibă. 


61 Sthenelos, fiul lui Actor, a luat parte la expediţia lui Heracle 
împotriva Amazoanelor, unde a fost rănit de o săgeată. Printre 
Argonauţi se mai afla un alt fiu al lui Actor, Menoitios, viitorul 
tată al lui Patroclos. 


62 în original Neossoos Salvatorul corăbiilor. 


63 Versurile 936-1030, pe care nu le-am tradus, înşiră localităţile 
pe lângă care au trecut Argonauţii până la insula Aretia, 
pomenite deja de Fineus în vreme ce Boreazii au urmărit 
Harpiile: Carambis, Thermo-don, Halys, Iris, Genetaios etc. 


64 Popoarele lăsate în urmă de Argonauţi în pasajul netradus 
sânt Amazoanele, Chalybii, Tibarenii şi Mossynecii. 


65 Aretias sau Insula lui Ares (azi Keresun). 


66 Oileus, regele locrienilor, este tatăl lui Aiax cel Mare, eroul 
Iliadei. 


67 Eurytos, regele Oechaliei, era un arcaş iscusit, iar Clytios, fiul 
lui, îi seamănă. 


68 A şasea muncă a lui Heracle a constat în alungarea păsărilor 
de pradă care se cuibăriseră în pădurile din preajma lacului 
Stymfalis din Ar-cadia (de aici şi numele de Stymphalide), 
pustiind ţinutul. 


69 Arcturus, cea mai luminoasă stea din constelația Boarul, 
răsare la sfârşitul lunii februarie şi anticii socoteau că prevestea 
schimbarea'condiţiilor atmosferice. 


70 Argos, fiul lui Frixos, nu trebuie confundat cu omonimul său, 
fiul lui Arestor, constructorul corăbiei Argo. 


71 în original, două epitete consecutive ale lui Zeus: Xeinios şi 
“lkesios Ocrotitorul Oaspeţilor şi al Rugătorilor, precedate de un 


altul Epop-sios = Atotvăzătorul, rostit tot de Argos la începutul 
alocuţiunii sale. 


72 Nou epitet al lui Zeus: Fyxios = Ocrotitorul Fugarilor. 


73 Din prima lui căsătorie cu Nephele (în greceşte Norul), 
Athamas, regele cetăţii beoţiene Orhomenos, a avut un fiu şi o 
fiică: pe Frixos şi Helle. Nerămânând credincios Nephelei, 
Athamas s-a căsătorit cu Ino, fata lui Cadmos, care i-a dăruit alţi 
copii. Urând pe copiii din prima căsătorie, Ino i-a mituit pe solii 
trimişi să consulte oracolul şi l-a convins pe soţul ei că zeii îi cer 
să-l sacrifice pe Frixos şi Helle. În clipa când erau duşi la altar, ei 
au fost salvaţi de berbecul cu lâna de aur, dăruit de Hermes 
mamei lor Nephele. 


74 Typhaon nu e totuna cu Typhoeus, monstrul menţionat la 
nota 5, deşi unii poeţi îi confundă. Hesiod şi Apollonios îi 
deosebesc. 


75 în aşa-zisul lac Serbonis, în realitate o mlaştină (azi balta 
Seba-ket-Barduil), situată la răsărit de Delta Nilului, a fost 
cufundat Typhaon, nu Typhoeus care, potrivit unei versiuni, zace 
sub Aetna. 


76 Versurile 1231-1245, pe care nu le-am tradus, trec în revistă 
ultimele localităţi pe lângă care au plutit Argonauţii înainte de a 
sosi în Col-chida: insula Philyreida, ţara Macronilor, Becheirilor, 
Sapirilor şi By-zerilor. 


Cartea a treia 


1 Erato, fiica lui Zeus şi a Mnemosynei, era Muza poeziei erotice 
şi ca atare, numele ei semăna cu cel al lui Eros, zeul iubirii. 


2 Atelierul lui Hefaistos nu se mai află în cer ca în Iliada (XVIII, 
369 şi urm.) şi nici în Lemnos ca în Odiseea (VIII, 283), ci într- 
una din Insulele Eoliene (Hiera sau Lipara), alcătuind la nord de 
Sicilia arhipelagul italian al Liparelor, cu vulcani activi precum 
Stromboli şi Vulcano. Şi Delos, înainte de a deveni leagănul lui 
Apollon, a fost o insulă rătăcitoare. 


3 Ixion, nelegiuitul rege al Lapiţilor, care şi-a ucis socrul şi a 
încercat s-o necinstească pe Hera, a fost aspru pedepsit de Zeus 
în infern, unde el se fbate veşnic, legat de o roată de foc. 


4 Epitet al Afroditei, numită şi Cypris, deoarece, potrivit unei 
legende, zeiţa se născuse în oraşul cipriot Pafos şi avea în insula 
Cythera un sanctuar închinat ei. 


5 Preafrumosul fiu al regelui troian Troş fusese răpit de Zeus, în 
timp ce păştea turmele tatălui său şi adus în Olymp, devenind 
paharnicul nemuritorilor în locul zeiţei Hebe. Pe un crater din 
secolul V î.e.n. apare Ganymed, jucându-se cu un cerc (fireşte, 
în timpul liber!). 


6 Pentru jocul de arşice, menţionat şi în Iliada (XXIII, v. 88), au 
fost folosite oasele propriu-zise şi abia ulterior au apărut zarurile 
cu patru feţe plate şi două rotunjite şi nemarcate, cea mai bună 
aruncare (numită „a Afroditei”) fiind de trei ori şase. Poetul 
Anacreon (secolul VI î.e.n.) susţinea că arşicele erau slăbiciunea 
şi bucuria lui Eros. Tema favorită a epi-gramiştilor greci de mai 
târziu era Eros şi zarurile lui. 


7 Nimfa Adrasteia, împreună cu fraţii ei, Cureţii, l-au crescut pe 
micul Zeus în peştera muntelui Ida din Creta (v. şi nota 31 de la 
Cartea tntâi). Această doică divină apare abia în poezia 
alexandrină, figurând şi în Imnul către Zeus al lui Callimachos 
(pe care l-am tradus în anexa la Homer, Imnuri, „Biblioteca 
pentru toţi”, nr. 665, Editura Minerva, 1971, p. 282). 


8 Simbol al Universului sau al globului pământesc peste care va 
domni Zeus. Pe Eros îl pasiona şi jocul cu mingea. Monede 
cretane târzii îl înfăţişează pe micul Zeus instalat deasupra 
orbitei lumii. 


9 Ino a instigat pe femeile din Orhomenos să usuce boabele 
pregătite pentru însămânţare. Văzându-şi cetatea ameninţată 
de foamete, Athamas a consultat oracolul din Delfi. Ino i-a 
cumpărat pe soli şi aceştia au spus că ogoarele vor rodi din nou 
doar după ce regelejâşijva jertfi copiii din prima căsătorie: pe 
Frixos şi Helle. 


L 


10 Acest obicei al „înmormântării în copaci”, des întâlnit la 
triburile australiene, apare şi în America, bazându-se pe credinţa 
că sufletele morţilor rămân acolo, spre a reînvia. 


11 Pleiadele, cele şapte fiice ale lui Atlas şi ale Pleionei 
preschimbate în constelație, răsar la începutul lunii aprilie şi 
apun la sfârşitul lunii octombrie. 


12 Localitate tracică din Calcidică, lângă oraşul macedonean 
Phlegra. Mai târziu numit Pallene şi situat în peninsula formată 
de Golful Thermaic. Aici a avut loc bătălia dintre Giganţi, fiii lui 
Uranus şi ai Gaiei şi Olym-pienii în frunte cu Zeus, război mitic 
descris de poetul latin Claudian în Gigantomahia sa (poem pe 
care l-am tradus în Legende mitologice, „Lyceum”, nr. 140, 
Editura Albatros, 1972, pp. 101-106). 


13 Eidyia înseamnă în greaca veche Ştiutoarea. 


14 Strălucitorul. Phaeton se numea fiul lui Helios şi al nereidei 
Cly-mene, care a cerut tatălui său să-l dăruiască pentru o zi 
carul solar. 


15 Uscatul Tyrsenian sau Tyrrenian este Etruria (Toscana). 
Aluzie la Aeaea, insula Circei, în realitate Monte Circeo de pe 
coasta tireniană a Italiei. 


16 Zeul războinic Envâlios a devenit supranumele sau epitetul 
lui Ares. 


17 Eol, fiul lui Hellen, regele Magneziei, unul dintre întemeietorii 
neamului hellenilor, a avut la rândul lui numeroşi copii precum: 
Sisif, Athamas, Cretheus şi Salmoneus. Eolizii sânt aşadar 
urmaşii lui Eol, care nu trebuie confundat cu omonimul său. Fiul 
lui Hippotes. Stăpânul vân-turilor. 


18 Sauromaţii sau sarmaţii locuiau între Don şi Volga, la sud de 
Sciţia, lângă Marea de Azov. Potrivit unei legende, Circe fusese 


căsătorită cu regele lor, pe care îl otrăvise, pentru a domni 
singură. 


19 Pătimaşa dragoste a Medeii pentru lason este sugerată 
printr-o puzderie de Eroşi, pluralizarea zeului iubirii fiind o 
caracteristică a poeziei şi artei elenistice. 


20 Fiica titanului Perses şi a Asteriei, sora Latonei, este Hecate, 
divinitate subpământeană care ocroteşte magia, vrăjitoarea 
Medeea fiind preoteasa ei. 


21 Oineus, regele Etoliei, este tatăl lui Meleagru, eroul care a 
luat parte la expediţia Argonauţilor înainte de a deveni celebru 
prin uciderea cumplitului mistreţ din Calydon. 


22 Carul Afroditei era tras de porumbei. 


23 Gaia şi Uranus personificau Pământul şi Cerul, părinţii 
titanilor, titanidelor şi ciclopilor. Calipso rosteşte şi ea acelaşi 
jurământ spre a-L 


Convinge pe Ulise că nu-l înşeală când îi cere să facă o plută, cu 
care să se întoarcă în Itaca (Odiseea. V, 184). 2* Vezi nota 66 de 
la Cartea Mii. 


25 Tunică feminină lungă ale cărei margini erau prinse de umăr 
cu ajutorul agrafelor. 


26 Epitet al Hecatei, folosit şi de Hesiod în Teogonia sa (v. 426), 
ea fiind singura copilă a lui Perses. 


27 în vinele zeilor nu curge sânge, ci ichor, seva divină de care 
vorbeşte şi Homer în Iliada (V- 340). 


28 Şofranul care creştea lângă peştera Coryciană (din muntele 
cilician Corycos) era vestit în antichitate. 


29 Brimo (Teribilă sau Mânioasă) epitet al Hecatei şi 
Persephonei. Zeite care înspăimântau muritorii prin înfăţişarea 
lor. 


30 Prometeu făcea parte din rândul titanilor, miraculoasa plantă 
cu-îeasă de Medeea purtând numele lui. 


31 Parthenius (azi Chate-su sau Bartan) curge la hotarul dintre 
Bithynia şi Paflagonia. 


32 Fluviu cretan din apropierea oraşului Cnossos. 


33 Deşi etimologic Hecatomba înseamnă o sută de victime, în 
realitate numărul boilor sau al animalelor sacrificate în cadrul 
unei jertfe solemne putea fi şi mai mic. 


34 Când Sirius sau Zorilă răsare concomitent cu soarele, adică în 
luna iulie, el anunţă canicula aducătoare de molime care seceră 
turmele. 


35 împreună cu oceanida Perse, Helios (Soarele) a avut patru 
copii: Circe, Aietes, Pasiphâe şi Perses, tatăl Hecatei. Ca şi Circe, 
Pasiphâe era vrăjitoare şi profetă. Ariadna. Care l-a ajutat pe 
Theseu să scape din întortocheatele coridoare ale Labirintului, 
fugind în Hellada împreună cu eroul grec, este fiica regelui 
cretan şi a Pasiphâei şi totodată verişoara Medeii. Părăsită de 
Theseu în insula Naxos, Ariadna a devenit soţia lui Dio-nysos 
care i-a dăruit o coroană de aur, făurită de Hefaistos şi 
preschimbată mai târziu în constelație. 


36 Personificarea zonei superioare a Cerului, Eter este fiul Nopţii 
şi fratele Hemerei (Ziua). 


37 Patronimicul lui Prometeu, fiul titanului lapetos şi tatăl lui 
Deu-calion. 


38 Vechiul nume al Tesaliei provine de la Haimon, fiul lui Ares şi 
părintele lui Tesalus. 


39 Locuitorii oraşului Teba întemeiat de legendarul Cadmos şi 
situat 1 îngă Orhomenos, alt oraş beoţian străvechi. 


40 După moartea Antiopei, regina Amazoanelor şi mama lui 
Hipolit, Theseu s-a căsătorit nu cu'Ariadna, ci cu o altă fiică a lui 
Minos, vestita Phaedra, cu care a avut doi fii, pe Acamas şi 


Demophoon, participanţi la războiul troian. Vădit interesat, lason 
omite episodul părăsirii Ariadnei de către Theseu, căci acesta nu 
putea sluji ca argument pentru convingerea Medeii. 


41 Aonia, vechiul nume al Beoţiei, se datorează lui Aon, fiul lui 
Po-seidon, strămoşul celor mai vechi locuitori ai provinciei 
greceşti din vecinătatea Atticei şi Argolidei. Balaurul Aonian, 
adică beoţian, străjuia izvorul lui Ares şi era spaima ținutului în 
care a ajuns Cadmos, fiul regelui Agenor, plecat în căutarea 
surorii sale Europa, răpită de Zeus, preschimbat în taur şi dusă 
în Creta. Călăuza lui a fost o juncă pe care, potrivit oracolului din 
Delfi, trebuia s-o urmeze până în locul în care ea se va opri de la 
sine. 


42 Epitetul purtat de oraşul Teba este legat de numele lui 
Ogygus, fiul lui Boeotus, un străvechi erou sau rege din partea 
locului. 


43  Cadmos a întemeiat Teba cu ajutorul celor cinci 
supraviețuitori din rândul războinicilor care au răsărit din dinţii 
balaurului, ceilalţi pierind într-o luptă fratricidă. 


44 Ţara oamenilor cu „Feţe-arse” (Aithiopes) populaţie africană 
greu de localizat. 


45 Unul dintre Giganţii răzvrătiți şi învinşi de Olympieni la 
Phlegra. Euripide susţinea că Mimas a fost fulgerat de Zeus (lon, 
v. 216), dar versiunea adoptată de Apollonios a fost confirmată 
de un vas antic, păstrat la Berlin. 


46 Din vremuri străvechi, exista în istmul Corint un sanctuar al 
lui Poseidon şi în cinstea lui aveau loc, din doi în doi ani, mari 
jocuri inter-hellenice cântate chiar de Pindar în Istmicele sale. 


47 Templul lui Poseidon de pe Promontoriul Tainaron din Laconia 
era vestit în Grecia antică. 


48 Crângul de lingă oraşul beoţian Onchestos, consacrat lui 
Poseidon, care avea aici şi un templu, este pomenit de Homer, 


Pindar ş.a. Hyan-ţienii sânt autohtonii alungaţi de Cadmos când 
a întemeiat Teba. 


49 Insuliţă din Golful Argolidei, primită de Poseidon de la Apollon 
în schimbul oracolului din Delfi. In templul lui Poseidon din 
Calauria s-a sinucis oratorul Demostene. 


60 Oraş în Tesalia. 

51 Promontoriu din sud-vestul insulei Eubeea. 

Cartea a patra 

1 Copilă a doi titani (Hyperion şi Theia) şi sora lui Helios şi Eos 
(Aurora) Selene sau Mene, cum o numeşte Apollonios, este 


titanica divinitate a Lunii. 


2 Munte din Caria (Asia Mică), unde nespus de frumosul păstor 
En-dymion dormea mereu, spre a rămâne veşnic tânăr. De el s-a 
îndrăgostit Luna, care cobora noaptea din cer spre a-l săruta în 
somn. 


3 Potrivit scoliastului antic, epitetul primit de oraşul Aea se 
datorează unui fluviu local, Titanos. Dealtfel, Aietes este nepotul 
titanului Hyperion, ceea ce pare suficient pentru a explica 
denumirea primită de cetatea lui de scaun. 


4 Afluent al lui Fasis, care nu trebuie confundat cu omonimul său 
bithynian, citat în Cartea a doua (v. nota 50). 


6 Araxes (azi Erask), fluviu din Armenia, se varsă în Noianul 
Caucazian (Marea Caspică). 


6 Afirmaţie eronată, întrucât Fasis se varsă în Marea Neagră. 
7 Prin ţara Pelasgilor poetul înţelege Tesalia. 
8 Tritoniană, adică egipteană. Exista şi o Tebă beoţiană. 


9 Vechiul nume al Arcadienilor. Care locuiau în inima 
Peloponesului. 


10 Eeria (Cea neagră) —traducerea probabilă a cuvântului 
egiptean Chemi, referitor la ţara fertilizată de negrul mii al 
Nilului, fluviu a cărui străveche denumire grecească era Triton. 


11 După Herodot (Il, 103-104). Colchidienii sânt urmaşii 
soldaţilor pe care regele egiptean Sesostris (Senosret al III-lea 
din dinastia a XII-a) i-ar fi lăsat în Colchida. Expediţiile lui 
Sesostris pe malul Mării Negre şi în Balcani ţin de domeniul 
fanteziei, nefiind confirmate de arheologi. 


12 Potrivit unei legende străvechi, Istrul (Dunărea de azi) izvora 
din Munţii Rhipaei (Sciţia) şi, după ce preschimba Peninsula 
Balcanică într-o insulă, se bifurca, unul dintre braţele sale 
vărsându-se în Pontul Euxin (Marea Neagră), iar celălalt în Marea 
Adriatică, pe care poetul o numeşte a Trinacriei (cum i se 
spunea cândva Siciliei). 


13 Acheloos (azi Aspropotamos) izvorăşte din Munţii Pindului, 
străbate Epirul şi Etolia, purtându-şi apele spre Golful Corintului. 


14 Dascylos, fiul regelui Mariandynilor, i-a însoţit pe Argonauti, 
spre a-l călăuzi până la gurile Thermodonului (v. Cartea a doua, 
p. 66) ^ 


15 Anticii pomenesc şase brațe ale Deltei Istrului, cel de la 
miiloc numindu-se Kalos (Frumos), iar cel din sud Narex. 


16 Insula Peuke, situată la gurile Dunării, în dreptul brațului 


sudic, îşi trage numele de la pinii maritimi (în greceşte peuke) 
ce-o acopereau. 


Î 
17 Populaţie scitică din nordul Dunării. 
18 Graucenii trăiau pe meleagurile dunărene. 


19 Sindienii sau sinzii locuiau în peninsula Taman şi în preajma 
oraşului Anapa, pe malul Mării Negre. 


20 Probabil o câmpie scitică. 


21 Nici Cauliacos şi nici Anguros nu au putut fi localizate. 
22 Marea Adriatică. 


23 Populaţie tracică din nordul Illyriei. Cele două insule ale 
Brygie-nilor sânt Cherso şi Ossero lângă Rijeka. 


24 Fluviu din Illyria, unde locuiau şi Nestienii. 


25 Vechiul nume al insulei Naxos din arhipelagul Cicladelor, 
unde Ariadna, părăsită de Theseu, a fost consolată de Dionysos. 


26 Aglaia. Euphrosyne şi Thalia, fiicele lui Zeus şi ale Eurynomei. 
Intruchipau graţia şi frumuseţea feminină, fiind însoţitoarele lui 
Apollon. Afrodita şi Dionysos. 


27 Locuitorii insulelor Apsyrtide (azi Cherso sau Crespe şi 
Lussino-Ossero) din nordul Mării Adriatice. 


28 Numele antic al Padului. În care s-a prăvălit nechibzuitul 
Phaeton, când nu s-a dovedit în stare să strunească armăsarii 
înhămaţi la carul tatălui său Soarele şi a fost fulgerat de Zeus. 
Îndoliatele lui surori, Helia-dele, au fost metamorfozate în plopi 
iar lacrimile lor în chihlimbarul care în greceşte se numeşte 
elektron. De aici şi numele insulelor Electride. 


29 Probabil Ombla, care se varsă în Marea Adriatică, lângă 
Dubrovnic. 


30 La bătrâneţe Cadmos a renunțat la tronul Tebei în favoarea 
nepotului său Penteu şi, împreună cu soţia lui Harmonia (fiica 
Afroditei şi a lui Ares), s-a retras la Enchelei, populaţie din Illyria 
meridională, pe coasta de sud a Albaniei de azi, devenind regele 
lor după ce i-a ajutat să-şi învingă vecinii. Înainte de a muri, 
Cadmos şi Harmonia au fost metamorfozaţi în şerpi. 


31 Keraunieni (de la keraunos care în greaca veche înseamnă 
fulger) lanţ de munţi dintre Illyria şi Epir, bântuiţi de furtuni (azi 
Monte della chimera). Despre semnele trecerii expediției 
Argonauţilor prin aceşti munţi vorbeşte şi Strabon în Geografia 
sa (|, 2, 10). 


32 Tribul doric al Hylleenilor, care îşi trăgea numele de la Hyllos, 
locuia în Illyria sau Dalmația de azi. 


33 Un alt fiu al lui Heracle, avut cu Deianeira, se numea la fel. 
34 Regele Feacienilor, tatăl lui Alcinous. 
35 Insula Scheria sau Corcyra (azi Corfu), situată în faţa Epirului. 


36 Hera luase minţile lui Heracle care şi-a ucis copiii avuţi 
împreună cu Megara, fiica regelui teban Creon, necruţând-o nici 
pe mama lor. 


A? Trib liburnian. 


38 Primii locuitori ai Campaniei au fost ausonii. Ausonia, termen 
creat de poeţii alexandrini, denumea o parte a Italiei, devenind 
ulterior sinonimul acesteia. 


39 Insulele Ligustice (adică Ligurice) sau Stoichadele (azi 
Hyeres) se află în Mediterana, la est de Marsilia. 


40 Cele 40 de insule din Marea Adriatică, aşezate lângă coastele 
Li-burniei (provincia dintre Istria şi Dalmația), erau celebre 
pentru corăbiile mici şi iuți, făurite de locuitorii lor. Issa este 
Lissa de azi, Dyskelados Buşi iar Pityeia Melisello. 


41 Cercyra sau Corcyra, supranumită Melaina şi Nigra (Neagră) 
insulă de lângă coastele Dalmației se numeşte azi Curzola sau 
Korcula şi nu trebuie confundată cu Cercyra (Corfu). Cercyra, 
fiica fluviului beo-ţian Asopus, a fost răpită de Poseidon din 
Phlius. Oraş din Ahaia şi silită să locuiască în insula ce-l poartă 
numele. 


42 Melite (azi Meleda) una dintre insulele Liburniene. 
43 Insulă din Marea lonică. 


44 Probabil Nymphaeum portul Issei liburniene (v. nota 40), 
Homerica nimfă Calypso (Odiseea, VII, 244) locuia în insuliţa 


Ogygia. 


45 Heliadele, surorile lui Phaeton (v. nota 28). 


46 Hyperboreenii trăiau într-o ţară situată în extremitatea 
nordică a Europei şi Asiei, unde soarele nu apunea niciodată, iar 
locuitorii culegeau fără trudă roadele pământului, gustând pacea 
şi fericirea edenică. 


47 Coronis, din oraşul tesalian Lacereia, este mama lui Asclepios 
sau Esculap, care nu numai că ştia să vindece bolile, ci reînvia 
morţii, ceea ce i-a atras mânia lui Zeus. După ce a pierit fulgerat 
de acesta, Apollon s-a răzbunat omorând pe ciclopii făurari, 
ajutoarele lui Hefaistos, care meşteriseră trăsnetul divin. 
Certându-se cu tatăl său, Apollon s-a exilat la Hyperboreenii 
fideli dintotdeauna cultului său. 


48 Şi Rhodanus (Ronul) şi Rhenus (Rinul) izvorăsc din Alpii 
Lepon-tini (Elveţia), dar curg în direcţii opuse, primul vărsându- 
se în Marea Mediterana, iar al doilea în Marea Nordului. Faptul 
că au izvoare apropiate, sânt navigabile şi fiecare este prevăzut 
cu câte o deltă, i-a făcut pe antici să creadă că era vorba de 
unul şi acelaşi fluviu cu obârşie mitică în tainicele ţinuturi de 
miazănoapte. Eridanus (Padul) izvorăşte din Alpii Cotici şi se 
varsă în Marea Adriatică prin cele şase braţe ale deltei sale 
întinse şi fireşte că nu se poate vorbi de o confluență a lui cu 
Ronul, a cărui deltă are trei şi nu şapte braţe, cum afirmă 
Apollonios. 


49 Noianul Sardonian (al Sardiniei) este Marea Mediterana. 
| 


50 Probabil Munţii Hercinici (azi Munţii Pădurea Neagră, de unde 
izvorăşte Dunărea). Hercynia se numea şi uriaşa pădure care se 
întindea de la Rin până în Boemia, acoperind aproape toată 
Germania de altădată. Din ea mai dăinuie Pădurea Neagră şi 
codrii Munţilor Harz şi Metalici (Erzgebirge). 


51 Ligyenii sânt Ligurii din Galia Cisalpină (sau Ligii populaţie din 
Germania antică). 


53 După moartea lor. Dioscurii au fost preschimbaţi în 
constelația Gemenii, cu două stele principale Castor şi Pollux 
dispuse paralel cu Calea Lactee. Într-un imn atribuit lui Homer 
(XXXIII), Tyndarizii sânt invocaţi ca ocrotitori ai corăbiilor 
surprinse de furtună. 


53 Relieful muntos al insulei pe care latinii o numeau Ilva (azi 
Elba) explică prezenţa şisturilor, graniţelor şi a minelor de fier. 


54 Azi Portoferraio, principal oraş al Elbei. 
55 Vezi nota 15 de la Cartea a treia. 


56 Apollonios resimte influenţa lui Anaximandru, Xenofan şi 
Empe-docle. 


57 Titanida Themis, personificarea ordinii naturale şi a dreptăţii 
divine, excela în arta prorocirii, pe care a transmis-o lui Apollon 
şi era sfătuitoarea lui Zeus, dezvăluindu-l primejdia ce rezida în 
unirea lui cu Thetis. 


68 în regiunea subpământeană a Câmpiilor Elizee nu ajungeau 
postum decât umbrele virtuoşilor. 


“ 59 Divinitatea marină preolympiană care, împreună cu sora lui 
Ceto, a zămislit o serie de făpturi monstruoase precum 
Gorgonele şi Grâiele (Bătrâne cu un singur ochi şi un singur 
dinte). După o altă versiune, Scylla este progenitura lui Typhaon 
şi a Echidnei. 


60 Tot aşa a încercat Demetra să-l facă nemuritor pe 
Demophon, fiul regelui din Eleusis şi al Metanirei, dar a fost la fel 
împiedicată de mama pruncului, care a surprins-o în timpul 
magicei sale îndeletniciri, scoțând un strigăt (V. Imnul către 
Demetra din voi. Homer, Imnuri, pp. 14-15). 


61 Sirenele, fiicele Terpsichorei, Muza dansului şi ale lui 
Acheloos (v. nota 13), locuiau într-o insulă din preajma coastei 
Amalfitane, Aici un grup de insule se numesc şi azi Sirenuse. 


62 Fiica lui Deo (vechiul nume al Demetrei) este Persefona, pe 
care a răpit-o Pluton şi a dus-o în infern, spre a fi soţia lui. 


63 Tracică. Bistonia era o parte a Traciei. 


64 Cel mai înalt munte din vestul Siciliei, unde Afrodita avea un 
templu întemeiat fie de Eneas. Care a poposit aici în drum spre 
Cartagina, fie de Eryx, fiul Argonautului Butes şi al zeiţei, 
supranumită şi Erycina. 


65 Promontoriu sicilian, situat lângă muntele Eryx. 


66 în original Planctai petrai Steiurile rătăcitoare probabil 
Insulele Lipare cu vulcanii lor activi. 


67 Aliaj de aramă şi zinc. Lampetia este pomenită şi de Homer 
(Odiseea, XII, 375). 


68 Scena mutilării lui Uranus de către fiul său Cronos, care i-a 
uzurpat tronul, a fost descrisă de Hesiod în Teogonia (vv. 154- 
198). 


69 în original Drepane (Secera). 


70 Nycteus, regele cetăţii Teba. Şi-a alungat copila care fusese 
sedusă de Zeus, devenind mama lui Amphion şi Zethus. Antiope 
a fost persecutată de unchiul ei Lycus, care a despărţit-o de fiii 
ei, ţinând-o prizonieră. Ea a fost eliberată şi răzbunată de 
Amphion şi Zethus. 


71 Deoarece Acrisios, regele Argosului, îşi ţinea fiica zăvorită 
într-un turn, Zeus s-a preschimbat într-o ploaie de aur şi din 
iubirea lui cu Danae s-a născut Perseu. Acrisios şi-a închis copila 
şi nepotul bastard într-un cufăr, lăsându-l pradă valurilor mării. 


72 Echetos, rege din Epir, pe care Homer îl numeşte „schiloditor 
de oameni” (Odiseea, XVIII, 84 şi XXI, 403) şi-a orbit singura lui 
copilă, pe Metope sau Amphissa, pentru că avusese de-a face cu 
un oarecare Aichmodikos, schilodit şi el de răzbunătorul tată. Şi- 
a silit apoi fata să învârtească moara în care pusese grăunţe de 


aramă, spunându-l că-l va reda lumina ochilor când acestea vor 
fi măcinate aidoma boabelor de grâu. 


73 Aristeu, fiul lui Apollon şi al nimfei Cyrene, i-a deprins pe 
oameni să crească albinele şi să cultive viţa de vie, fiind socotit 
şi protectorul păstorilor. A fost soţul Autonoei şi ginerele lui 
Cadmos. 


74 Abantizii treceau drept cei mai vechi locuitori ai insulei 
Eubeea, unde a sălăşluit mai întâi Măcriş, copila lui Aristeu şi 
doica lui Dionysos. 


75 Munte din Corcyra (Corfu). Nimfa Melite era mama lui Hyllos, 
rod al iubirii sale cu Heracle. 


76 Cântec nupţial intonat atunci când mireasa era condusă la 
mirele ei. Hymeneus era zeul căsătoriei. 


77 Urmaşi ai regelui dorian Bacchis, Bacchiazii făceau parte din 
aristocrația corintiană, asigurând conducerea cetăţii până în 657 
î.e.n., când au fost alungaţi de tiranul Kypselos, emigrând în 
diverse locuri din Grecia. Africa de nord şi Italia. 


78 Anticul nume al Corintului. 

79 Locuitorii Amanţiei de pe coasta Illyriei. 

80 Oraş şi port al Epirului. 

81 Protectorul turmelor epitetul zeului Apollon. 


82 Locuitorii oraşului Ambracia (azi Arta). Golful cu acelaşi nume 
se află în Marea lonică, între Epir şi Acarnania, cu deschidere 
spre Adriatica. 


83 Trib etolian din preajma cetăţii Pleuron. Cureţii, menţionaţi şi 
de Homer în Iliada ca asediatori ai Calydonului, au fost alungaţi 
în Acarnania. 


64 Insule situate la vărsarea fluviului Acheloos în Marea Egee. 
86 Pelopones, adică Insula lui Pelops, legendarul protector al 
peninsulei şi tatăl Atrizilor. 


86 Syrta Mare (azi Sidra din Cirenaica) şi Syrta Mică (azi Gabes 
din Tunisia) sânt două golfuri ale Mediteranei situate între Egipt 
şi Car-tagina, pe coasta Libiei (Africa). Amândouă Syrtele erau 
temute de coră-bierii din antichitate din pricină că erau puţin 
adânci şi bântuite de puternice furtuni dinspre miazănoapte. 


87 Pactolos râu în Libia cu nisip aurifer. 
88 Pe malul lacului Triton din Libia s-a născut zeiţa Atena. 


89 Balaur cu o sută de capete, paznicul merelor de aur din 
Grădina Hesperidelor care aparţineau Herei. Culegerea acestor 
mere a fost cea de a unsprezecea muncă a lui Heracle. 
Hesperidele, fiicele lui Atlas, locuiau pe ţărmul oceanului sau la 
poalele muntelui ce purta numele tatălui lor, îngrijind vestita-l 
grădină. 


90 Lynceus, fiul lui Afareus, îşi datora celebritatea privirii sale 
pătrunzătoare, de lynx. 


91 Epitetul lui Apollon. Lycoreia, fusese un oraş întemeiat pe 
Parnas de supraviețuitorii potopului. Locuitorii săi l-au părăsit 
spre a se stabili lingă templul lui Apollon, la Pytho, numit mai 
apoi Delfi. 


92 Strămoşul Garamanţilor, populaţie a Libiei situată în regiunea 
Zab şi în Sahara. 


93 Străvechiul zeu tămăduitor Pean a devenit ulterior epitetul lui 
Apollon şi Asclepios. 


94 Polydectes, regele insulei Seriphos, pe care îl slujea Perseu, 
fiindcă o găzduise pe Danae, mama lui. 


95 Străvechiul nume al Peloponesului, purtat de un erou local. 


96 Insula Scarpanto dintre Rhodos şi Creta. 


97 Despre neamul oamenilor de aramă, dintre care n-a 
supravieţuit decât Talos, vorbeşte Hesiod în mitul vârstelor din 
poemul Munci şi zile (v. 142 şi urm.). 


98 Preschimbat în taur, Zeus o răpise pe Europa din Fenicia şi o 
adusese în Creta, unde ea îi dăruise trei fii. Mai târziu el a 
căsătorit-o cu regele insulei, dăruindu-l pe Talos, ca să păzească 
insula. 


99 Oraş din Laconia, unde Apollon avea un templu. 
100 Două stânci de lângă insula Thera (Santorini). 


101 Hippuris, ca şi Anaphe (Arătata), sânt insulițe din imediata 
vecinătate a Therei. 


„a în original Anaphe (cuvânt pe care l-am redat şi m 
româneşte). 


Los Hermes (v. şi nota 43 de la Cartea întâi) era călăuza viselor 
prevestitoare, trimise de Zeus. 


1°4 Calliste „Cea mai frumoasă” (azi insula Santorini) s-a numit 
ulterior Thera, fiind situată la sud-est de Pelopones, şi-şi 
datorează apariţia unui vulcan submarin. 


105 insulă din faţa peninsulei Atica. De aici au emigrat 
Mirmidonii în Ftia (Tesalia). 


106 Străvechiul nume al Atticii. 


107 Oraş pe malul golfului cu acelaşi nume. Lângă canalul Eurip. 
Care desparte Atica de insula Eubeea. 


108 în Opus, capitala locrienilor epicnemidieni, s-au născut 
Argonautul Menoitios şi Patroclos. 


SFÂRŞIT