Aleksandr Romanovici Beleaev — Ultimul om din Atlantida

Aleksandr Romanovici Beleaev 


ULTIMUL OM DIN ATLANTIDA 


CUM A FOST DESCOPERITĂ ATLATIDA 


I. EXPEDIȚIA SUBMARINĂ 


— E o idee! Lăsind cartea din mină, rmuster Solly repetă din nou: 
Da, e a idee! gi se cutundă în ginduri, 

Mister Solly este fabricant şi bancher din New-York, cărma totul 
i-a mers din plin şi care s-a îmbogățit în urma lhvrărilor de materiale 
în timpul prirnului război mondial. 

Pentru asemenea cameru, războiul este un lucru minunat. Cu cit 
ze înălțau rnormanele de cadavre pe cîrnpurile de bătaie, cu atit ze 
rotunţea şi contul curent al lui rruster Soll. Spre sfirztul războiului, 
mister Solly „valora” citeva ruliarde de dolari. 

Dar cînd a ajuns în culmea puterii sale financiare, i s-a întîmplat 
a poveste cam neplăcută, Mesele copioase, stropite din belzug cu 
wnuri alese, au pricinuut îmbalnăwmrea vaselor sanguine din creier gi 
mister Solly a căzut la pat, lovit de o congestie cerebrală tocrnai cînd 
ze astepta mai puțin. Piciorul şi mina dreaptă i-au paralizat. 
Congestia însă a fost usoară datorită excelentelar îngrijiri rnechcale, 
zi peste citeva luni bolnavul s-a însănătogit. Se părea că paralizia 
trecuse, dar doctorul i-a interzis categorie pacientului său gă-gi reia 
actimitatea Îinanciară, 


Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


ULIIMUL OM DIN 
AILANIIDA 


CUM A FOST DESCOPERITĂ 
ATLATIDA 


I. EXPEDIȚIA SUBMARINĂ 


— E o idee! Lăsiînd cartea din mînă, mister Solly repetă 
din nou: Da, e o idee! şi se cufundă în gînduri. 

Mister Solly este fabricant şi bancher din New-York, 
căruia totul i-a mers din plin şi care s-a îmbogăţit în urma 
livrărilor de materiale în timpul primului război mondial. 

Pentru asemenea oameni, războiul este un lucru 
minunat. Cu cît se înălţau mormanele de cadavre pe 
cîimpurile de bătaie, cu atît se rotunjea şi contul curent al 
lui mister Solly. Spre sfîrşitul războiului, mister Solly 
„valora” cîteva miliarde de dolari. 

Dar cînd a ajuns în culmea puterii sale financiare, i s-a 
întîmplat o poveste cam neplăcută. Mesele copioase, 
stropite din belşug cu vinuri alese, au pricinuit îmbolnăvirea 


vaselor sanguine din creier şi mister Solly a căzut la pat, 
lovit de o congestie cerebrală tocmai cînd se aştepta mai 
puţin. Piciorul şi mîna dreaptă i-au paralizat. Congestia însă 
a fost uşoară datorită excelentelor îngrijiri medicale, şi 
peste cîteva luni bolnavul s-a însănătoşit. Se părea că 
paralizia trecuse, dar doctorul i-a interzis categoric 
pacientului său să-şi reia activitatea financiară. 

— Ajunge cit te-ai agitat! i-a spus medicul. Dacă vrei să-ţi 
păstrezi sănătatea, trebuie să-ţi schimbi cu desăvirşire felul 
de viaţă. Călătoreşte, colecţionează, ocupă-te cu opere de 
binefacere, într-un cuvint, fă ce vrei ca să treacă timpul şi 
să te distrezi, dar evită orice încordare nervoasă, orice efort 
intelectual. Altfel, nu răspund de viaţa dumitale. 

În faţa acestui ultimatum, înaintea lui mister Solly se 
ridica o problemă care nu era deloc uşoară: cu ce să-şi 
umple viaţa şi cum să-şi folosească nemăsurata-i bogăţie? 

Era singur, ceea ce complica şi mai mult situaţia, căci n- 
avea de cine să se îngrijească în afară de sine însuşi. 

Să plece în Africa şi să vîneze lei? 

Senzaţiile prea puternice pe care ţi le oferă acest sport 
nu-l atrăgeau pe mister Solly. 

Să se dedice operelor de binefacere? 

I-a fost de ajuns numai să se gindească la acest lucru, că 
pe faţa lui roşie şi puhavă se ivi o strimbătură de dezgust. 
Era o ocupaţie prea banală, prea trivială pentru el. Să 
semneze un cec de vreo sută de mii de dolari în folosul 
universităţii, pentru ca apoi să-şi admire portretul în ziare? 
îndeletnicire plicticoasă, fără rost! 

Atunci mister  Solly încercă să-şi treacă vremea 
ocupîndu-se cu tot soiul de colecţionări. începu să 
achiziţioneze tablouri ale vechilor maeştri italieni. Dar, se 
vede treaba, toţi aceşti Leonardo da Vinci şi Rafaeli n-au 
ținut seama, la vremea lor, de cerinţele americanilor, aşa 
încît majoritatea pinzelor originale erau deja achiziţionate. 
Într-o bună zi, făcîndu-se de rîs cu achiziţionarea unui 


Corregio „original”, care pină la urmă s-a dovedit a fi o 
copie abil făcută, mister Solly se scirbi de pictură. 

Urmară achiziţii de boomerang-uri australiene, clopoței 
chinezeşti... iar o colecţie compusă din trei sute cincizeci de 
specii de purici vii, adunaţi din toate colţurile lumii, a făcut 
să se vorbească despre el o bucată de vreme. 

Dar toate astea nu erau ceea ce ar fi dorit el... Trebuia să 
găsească ceva care să iasă din comun, ceva care să-i 
imortalizeze numele. 

După ce gustase din roadele bogăției şi ale puterii, 
mister Solly visa în sinea lui la glorie. Dar cum s-o cumpere? 
Era ceva mai complicat decît cumpărarea acţiunilor la 
bursă. 

Şi iată că în clipa cînd aproape îşi pierduse speranţa de a 
găsi un scop demn de viaţa lui, o simplă întîmplare îi veni în 
ajutor. 

Secretarul personal al lui mister Solly lăsă întîmplător pe 
biroul acestuia o carte cu copertă pestriță în dungi albastre 
şi  cenuşii. Era un  volumaş redactat în limba 
franceză:" Roger de Vigny. Un continent dispărut. Atlantida, 
a şasea parte a lumii”. 

Plictisit, miliardarul frunzări cartea, însă citeva rinduri îi 
reţinură atenţia. 

„Este nevoie să se organizeze o expediţie - scria 
autorul - la care să participe vasele tuturor naţiunilor şi să 
se cerceteze cuprinsul Oceanului Atlantic, pentru a putea fi 
găsit pămîntul sfint unde îşi dorm somnul de veci străbunii 
comuni ale celor mai vechi popoare din Europa, Africa şi 
America.” 

„O expediţie submarină pentru descoperirea Atlantidei... 
Ar fi o idee!” 

Aprinzîndu-şi o ţigară de foi, mister Solly se lăsă pradă 
unor gînduri pline de vanitate. El, mister Henri Soll, 
descoperă continentul dispărut. El va fi un nou Columb. El 
va înfige înstelatul drapel american pe acest continent 
dispărut. Dar colecţiile de pe fundul oceanului! De bună 


seamă că acolo n-or să fie copii. Toate sînt lucrări originale, 
de o valoare nepreţuită. „lată un loc destul de bun pentru a- 
mi plasa capitalul - se gîndi mister Solly, obişnuit să 
privească toate lucrurile din punct de vedere comercial. Şi- 
apoi, gloria, gloria...” 

Da, hotărît, asupra acestui lucru trebuie să reflecteze. 
Trebuie negregşit să studieze această problemă. Mister Solly 
cercetă bibliografia aflată la sfîrşitul cărţii: „Numai colecţia 
de cărţi de la Institutul Smithson conţine peste cincizeci de 
mii de volume...” 

„Ei, asta-i prea de tot! Şi mister Solly se încruntă, 
închipuindu-şi vrafurile de cărţi. De altfel, la ce mai există 
savanţi pe lume? O să le încredinţăm lor trierea necesară. 
Deocamdată, însă, ia să vedem ce spune de Vigny.” 

Uitînd chiar şi de regimul sever impus de doctor, mister 
Solly rămase treaz mult timp după miezul nopţii, cufundat 
în citirea volumului. 

Carter, secretarul lui personal, venind a doua zi 
dimineaţă, îşi găsi patronul cuprins de o neobişnuită 
însufleţire şi fu de-a dreptul uluit de cuvintele acestuia: 

— Carter! Vom porni într-o expediţie submarină, ca să 
căutăm Atlantida... 

Carter deschise ochii mari, apoi se uită pe furiş la 
volumaşul lui de Vigny, pe care-l lăsase în ajun, şi înţelese 
tot. 

„Ar fi fost mai bine să-şi vadă înainte de treabă şi să 
prindă purici!” se gindi Carter. Expediția asta nu-i suridea 
de loc, căci de-abia se logodise. 

Dar cu amabilitatea-i obişnuită, el spuse: 

— Sînt la ordinele dumneavoastră, sir! 


II. ATLANTIDA ȘI MARY 


Lucrările se desfăşurau de zor. Mister Solly era de 
nerecunoscut. Apatia şi moliciunea dispăruseră ca prin 
farmec. De dimineaţă pină seara, el ţinea conferinţe cu 
savanții, cu inginerii, cu marinarii, îşi vira nasul în toate 
amănuntele lucrărilor, dîndu-şi la iveală aptitudinile sale de 
organizator şi om practic, aptitudini care nu erau de loc de 
lepădat. 

Inginerii  elaborau diferite tipuri de submarine, 
traduceau în viaţă fanteziile lui Jules Verne, privind 
descoperirea Atlantidei de către „Nautilul” căpitanului 
Nemo. 

Solly refuzase proiectul construirii unui submarin mare. 

— Poate s-avem nevoie de el doar la sfîrşit, cînd Atlantida 
va fi descoperită.  Şi-apoi, submarinele mari sînt 
costisitoare, chiar şi pentru punga mea. Deocamdată avem 
nevoie de cercetări, de o flotă de nave mici, care vor 
străbate oceanul în lung şi-n lat şi vor face cercetări 
preliminarii. 

În sfîrşit, a fost ales un tip de submarin de dimensiuni 
mijlocii şi s-a pornit la construirea lui. 

Submarinul trebuia să aibă hublouri din sticlă groasă şi 
reflectoare puternice, pentru ca cercetările să se poată 
efectua din interiorul navei. Partea inferioară a vasului avea 
să fie prevăzută cu deschizături prin care să poată fi 
coborite sonde speciale în vederea cercetării oceanului. Şi, 
în sfîrşit, nişte chepenguri, de asemenea speciale, puteau 
să-i coboare în adînc şi să-i ridice la suprafaţă pe scafandri. 
Legătura permanentă cu lumea exterioară urma să fie 
menţinută cu ajutorul radioului. S-a stabilit să se 
construiască cinci submarine de acest fel. Devizul sporea 
mereu, dar lucrul acesta nu-l supăra cîtuşi de puţin pe Solly. 
Conform planului său, navele trebuiau construite în decurs 
de doi ani, iar cheltuielile puteau fi acoperite numai din 
procentele capitalului său. Primul submarin urma să fie 
gata peste şase luni şi dacă cercetările întreprinse vor fi 


încununate de succes, celelalte vase nici nu mai trebuiau 
construite. 

Cu toate aceste pregătiri febrile, lucrurile au mai putut fi 
întirziate numai datorită faptului că în descoperirea 
Atlantidei s-a amestecat blonda Mary, logodnica lui Carter. 
Secretarul miliardarului simţea o atracţie la fel de 
puternică faţă de ea, precum simţea Solly faţă de Atlantida, 
şi, în persoana fetei, Atlantida a întîlnit o rivală de temut. 
Carter privea aceste preocupări ale lui Solly ca fiind una din 
ciudăţeniile sale, ciudăţenie ce putea să-i treacă tot atît de 
repede cum îi trecuseră şi celelalte pasiuni care puseseră 
stăpinire pe el. 

Dar noua toană a patronului său ar fi putut să-l despartă 
pentru multă vreme de miss Mary Rives. 

De aceea el începu să ţeasă pe ascuns un păienjeniş de 
intrigi spre a pune capăt acestei iniţiative, încercă să-l 
convingă pe doctor că pasiunea lui Solly pentru Atlantida 
este dăunătoare sănătăţii lui. Complica într-adins unele 
lucrări, ca să amîne cît mai mult data plecării. Căuta savanţi 
care nu credeau în existenţa Atlantidei şi îi ruga să-l 
convingă pe bătrîn să renunţe la ideea lui. El a iniţiat o 
adevărată campanie de presă. Majoritatea savanților rideau 
de fanteziile lui Solly. Gazetele publicau diferite caricaturi, 
dar Solly rămînea neclintit în hotărîrea sa. 

Spre nenorocul lui Carter, Solly găsi în persoana 
profesorului Larison un adept fanatic al expediției. 

Bătrinul Larison, un om pleşuv, cu ţeasta rotundă ca o 
minge, cu nişte ochi înguşti şi veseli, se mută în locuinţa lui 
Solly şi, pur şi simplu, îl hipnotiza cu vorbele sale 
înflăcărate despre Atlantida, despre bogăţiile-i fără seamăn, 
îngropate în adîncul oceanului. 

Pierzînd orice speranţă de a mai putea face să eşueze 
expediţia, într-o dimineaţă Carter îl anunţă pe Solly că 
demisionează. 

— Cum se poate să mă părăseşti tocmai acum? îl întrebă 
Solly, mîhnit. Care-i cauza? 


Cuvintele acestea fură rostite cu o amărăciune atit de 
sinceră, încît Carter, după ce şovăi o clipă, se hotări să-i 
spună adevărul: 

— Am de gind să mă însor în curînd şi nu vreau să plec 
într-o expediţie care s-ar putea să dureze cîţiva ani. 

Solly îşi lăsă capul în piept, apoi deodată sări din fotoliu 
şi, agitindu-şi mîinile, exclamă: 

— Ce-are-a face! însoară-te cît mai repede şi ia-ţi nevasta 
cu dumneata! 

“S-o ia cu el...” Era o idee nouă, care lui Carter nu-i 
trecuse niciodată prin minte. „Dar oare Mary va primi?” 

Spre uimirea lui, Mary acceptă să ia parte la expediţie, 
ba chiar manifestă cel mai viu interes. 

Şi astfel, Mary a încetat să mai fie o primejdie pentru 
Atlantida. 


III. ÎN CĂUTAREA ATLANTIDEI 


Au trecut trei ani, ani plini de dezamăgiri şi speranţe 
deşarte. De trei ani, submarinele brăzdau străfundurile 
Oceanului Atlantic între țărmurile de nord-vest ale Africii şi 
țărmurile de est ale Americii de Nord şi de Sud. Fuseseră 
făcute multe şi interesante descoperiri geologice şi 
paleontologice, însă nici urmă de Atlantida. Detaşamente 
întregi de scafandri sondau fundul oceanului la sute de 
metri adincime, dar pretutindeni nu găseau decit tuf 
vulcanic, care se cristalizase sub presiunea apei, apoi granit 
şi şist argilos. 

Membrii expediției erau foarte obosiţi, iar Mary Carter 
nu mai manifesta nici pe departe acelaşi viu interes faţă de 
Atlantida. 

Soţul ei blestema Atlantida, îl blestema pe Larison, pe 
Solly şi numai leafa mare pe care o primea îl determina să 
nu părăsească expediţia. Chiar şi Solly era cuprins uneori 


de îndoieli. Cheltuielile creşteau necontenit şi trecuse o 
bună bucată de vreme de cînd fusese nevoit să ia şi din 
capitalul de bază, astfel că el, Solly, „valora” acum mult mai 
puţin decît înainte de expediţie. 

La început, expediţia submarină a lui Solly stîrnise un 
interes uriaş, şi un timp Atlantida fusese subiectul la modă. 
Se ţineau nenumărate conferinţe, se purtau dispute 
savante. Unii visau la bogăţiile ei îngropate în adîncul 
oceanului. Se pusese chiar problema înfiinţării unei 
societăţi pe acţiuni pentru a întreprinde cercetări împreună 
cu Solly. Dar un simplu calcul i-a făcut să stea pe loc şi să 
aştepte rezultatele expediției lui Solly. Şi deocamdată, 
aceste rezultate erau jalnice. Ziarele şi revistele manifestau 
din zi în zi mai puţin interes faţă de expediţie. Apoi începură 
s-o ia în ris şi să calculeze preţul la care se ridica „mitul 
Atlantidei”, iar în cele din urmă tăcură. Or, lucrul acesta era 
cel mai dureros pentru Solly. Ca o încununare a tuturor 
necazurilor, îşi pierdu o parte din avere, pe care o avea 
învestită în acţiuni petrolifere. 

Continuînd „să-şi îngroape banii în ocean” - după cum 
scriau ziarele - miliardarul american risca să se ruineze. 

Solly deveni tăcut şi irascibil. Numai Larison nu-şi pierdu 
cumpătul. 

— Insuccesele noastre nu dovedesc încă nimic. Pur şi 
simplu am comis o eroare în cursul cercetărilor. Dar 
această eroare poate fi uşor înlăturată. "Totul se datoreşte 
faptului că pînă în prezent n-am făcut altceva decit să 
scormonim crestele munţilor vulcanici din Atlantida. 
Amintiţi-vă că însuşi Platon pomenea de aceşti munţi înalţi. 
Oraşele se găseau la poalele lor. Prin urmare, pentru a le 
căuta, trebuie să coborîm în văi, cel puţin la 3000 de metri 
adîncime, văi care se află pe fundul oceanului, şi săpînd 
acolo citeva tranşee adînci în zigzag, vom da peste 
Atlantida. Ea v-a aşteptat zeci de mii de ani. Oare acum, 
cînd sînteţi atît de aproape de ea şi totodată de glorie, da, 
de glorie, vreţi să lăsaţi totul baltă? 


Vicleanul Larison dibuise de mult slăbiciunea lui Solly. 
Gloria! 

— Dar cît costă această glorie? Vreau să spun, cît o să 
mă mai coste încă? 

Începură să calculeze: lucrările pe fundul oceanului 
necesitau sume uriaşe. Însă îndărăt-nicia şi obiceiul de a 
risca îl hotăriră pe Solly să facă şi acest pas. 

În vederea ultimelor cercetări fură alese locuri la 120 
latitudine nordică şi 40* longitudine vestică. Nişte clopote 
uriaşe, pline cu aer, au fost coborite pe fundul oceanului, 
deoarece la 3000 de metri adîncime presiunea apei era 
prea mare, împiedicind efectuarea lucrărilor. Burghie 
electrice acţionate de pe nave aflate la suprafaţa apei forau 
şi sfărimau pămîntul, în interiorul clopotului, care apoi era 
zvirlit prin nişte chepenguri ce se închideau ermetic pe 
dinafară. De cîteva ori apa pătrunse sub clopot. Şase 
muncitori îşi pierdură viaţa. Era din ce în ce mai greu să 
găseşti alţi oameni în locul celor decedați şi munca lor se 
plătea tot mai scump. Lucrul intens a durat trei luni de zile. 
Eforturile eroice ale membrilor expediției au atras din nou 
asupra lor atenţia „lumii de la suprafaţa pămîntului”. 
Neobositul Larison conducea cu energie cercetările pe 
fundul oceanului. Solly îşi petrecea cea mai mare parte din 
timp în aer liber, pe un doc plutitor, construit chiar 
deasupra locului unde se desfăşurau lucrările. Îi venea 
foarte greu să stea în submarin, în schimb aerul mării îl 
fortificase şi, din punct de vedere fizic, se simţea admirabil. 
Dar cura aceasta îl costase cam multe parale. Într-o 
dimineaţă, după ce-şi făcu bilanţul, constată că banii nu-i 
mai ajung decît pentru a continua lucrările timp de două 
luni. După aceea, trebuia să pună punct. Era ruinat, ba, pe 
deasupra, se mai făcuse şi de ris, fiind socotit un bătrîn cu 
idei fantastice, de domeniul visului. 

Seara, cînd Larison, obosit, dar bine dispus şi gălăgios ca 
de obicei, se ridică la suprafaţă de pe fundul oceanului şi 
veni la el, Solly îi împărtăşi trista veste. 


Şi pentru prima oară, Larison se simţi descumpănit. 
Niciodată nu se gindise că acest sac cu aur ar avea un fund, 
dar el era prea copleşit de lucrări ca să se lase pradă 
deznădejdii. 

— Nu se poate! 

— Adică cum nu se poate? Uite, priveşte bilanţul. 

— Eu zic că nu se poate să întrerupem lucrările tocmai 
acum cînd am ajuns în punctul cel mai interesant. Am dat 
de stratul de tuf moale şi treaba merge mult mai uşor. Chiar 
azi am găsit ceva, care seamănă al naibii cu un ciob de ţiglă 
dintr-un acoperiş. Vorbeşti de bani? Negreşit, trebuie să 
facem rost de bani! 

— Dar cum? 

Larison strînse din umeri şi plecă în cabina lui. În seara 
aceea scrise mult, dădu nu ştiu ce fel de dispoziţii, iar 
dimineaţa, luîndu-şi în grabă micul dejun, se scufundă „la 
el”, în fundul oceanului. 


IV UN AJUIOR NEAȘŞIEPIAT 


Cele două luni fatale se apropiau de sfirşit. Solly îşi făcea 
socotelile calculînd cam cît îi va rămîne ca să ducă o viaţă 
modestă, după ce va renunţa la „această afacere 
prostească” a Atlantidei şi o va lichida. Administratorul, pe 
care îl chemase la el, îi întocmise un raport amănunţit. 
După lichidarea unor crescătorii de oi pe care le avea în 
Texas, îi mai rămîneau doar nişte jalnice resturi în valoare 
de cîteva sute de mii de dolari. 

Dus pe ginduri, Solly fuma, scoţind nori groşi de fum şi 
închipuindu-şi cum va arăta viitorul său. Va pleca departe, 
la una din moşiile sale aflate în statele din sud, şi acolo îşi va 
sfirşi zilele în deplină singurătate. 

Dinspre ţărmul african adia răsuflarea fierbinte a 
nisipurilor încinse. 


Deodată, câtre miazănoapte se ivi un convoi de nave. 
Cînd se apropiară, Solly desluşi un pavilion fluturînd pe 
bordul uneia din ele. 

— Ce-i cu flotila asta? 

El nu ştia că-i sosea un neaşteptat ajutor internaţional. 
Larison nu stătuse cu miinile-n sîn, el trimisese un apel 
fierbinte ziarelor din diferite ţări, chemînd întreaga lume 
civilizată să ajute expediţia „în numele ştiinţei”. Apelul său 
fierbinte îşi făcuse efectul. În ajutorul expediției fusese 
organizată o flotă, ale cărei nave se apropiau acum de farul 
plutitor. Solly nu mai citea de mult ziarele: „Nu găseşti 
nimic, în afară de veşti neplăcute”, spunea el, şi de aceea n- 
avea habar de apelul profesorului. 

Ajutorul sosise la timp şi lucrările începură într-un ritm 
şi mai viu. Curind au fost găsite urme incontestabile ale 
Atlantidei: un zid de piatră din lespezi negre, roşii şi albe, 
foarte bine conservate într-un strat impermeabil. Această 
descoperire stîrni vilvă mare în întreaga lume. Şi aproape 
toate statele, dorind parcă să cîştige vremea pierdută, se 
grăbiră să participe la săpături. 

Ce-i drept, lucrările avansau încet, dar acum ele nu mai 
semănau cu munca făcută de o cîrtiţă, pe dibuite. 

Fiecare lună aducea noutăţi din ce în ce mai 
îmbucurătoare. Solly, care prinsese din nou viaţă şi îşi 
recăpătase veselia, se plimba de colo-colo la bordul 
submarinului, vizitînd locurile unde se desfăşurau lucrările, 
şi privea prin hublou cum din adîincurile sinilii ale oceanului, 
luminat de reflectoare, se ivea cînd un şir de coloane 
năruite, printre care înotau peşti, mişcîndu-şi domol 
înotătoarele, cînd ziduri de case, cînd portalul înclinat al 
unui templu. 

În cel de-al cincilea an al lucrărilor efectuate de 
expediţie a fost găsit templul lui Poseidon, iar în el, o 
bibliotecă uriaşă, alcătuită din plăci şlefuite de bronz, pe 
care erau gravate inscripţii. Inscripţiile se păstraseră 
admirabil. Un vestit savant izbuti să le descifreze. Treptat, 


Atlantida îşi dezvăluia toate tainele: temple, piramide, 
statui, case, arme de bronz, obiecte casnice şi un număr 
nesfirşit de „cărţi de bronz” ale atlanţilor. 

Cînd săpăturile au luat sfîrşit, s-a ţinut o conferinţă 
internaţională, la care au fost invitaţi să participe savanţi şi 
diplomaţi de frunte, în scopul de a se decide soarta 
preţioaselor colecţii arheologice scoase din fundul 
oceanului. 

S-a luat hotărîrea să nu se distrugă „nucleul central” al 
materialului arheologic, care oferea o imagine completă şi 
amănunţită asupra Atlanlidei, asupra civilizaţiei şi vieţii 
sale. Dar între Europa şi America se iscară discuţii aprinse: 
în posesia cui să intre acest nucleu? 

În cele din urmă, s-a hotărît ca el să aparţină Americii, în 
schimb, ca o compensație acordată Europei, aici a fost creat 
muzeul internaţional al Atlantidei. 

Era o clădire uriaşă, construită în stilul atlanţilor, 
alcătuită din trei sute şaizeci de săli imense, ticsite de 
statui, ustensile casnice, obiecte de cult ş. a. m. d. La 
această clădire, care constituia obiectivul principal, s-a mai 
adăugat un alt şir de clădiri, în care se aflau instalate 
Institutul internaţional pentru studierea Atlantidei, precum 
şi o bibliotecă, numărîind peste două sute de mii de volume 
despre Atlantida. 

Cuvîntul de deschidere la şedinţa solemnă organizată cu 
prilejul inaugurării muzeului şi institutului a fost rostit de 
profesorul Larison. El a vorbit mai bine de şase ore şi a fost 
ascultat cu cel mai viu interes. Nici mister Solly n-a fost dat 
uitării la această solemnitate şi vanitatea i-a fost pe deplin 
satisfăcută, căci, la urma urmei, plictisul şi surplusul său de 
bani au contribuit la descoperirea Atlantidei. 

În ceea ce priveşte piesele în dublu exemplar găsite de 
arheologi, ele erau atît de numeroase, încît s-au putut crea 
muzee foarte bine înzestrate în Europa, printre care cele 
mai complete şi mai bogate au fost muzeele din Moscova, 
Paris şi Londra. 


Cu aceasta, noi încheiem cele cîteva date cu privire la 
istoricul descoperirii Atlantidei. Mai departe urmează 
istoria ei propriu-zisă, istorie scrisă de energicul Larison. 
Numai că un entuziast ca Larison n-ar fi putut să dea la 
iveală un tratat ştiinţific sec. El a scris mai degrabă un 
roman decit o istorie a Atlantidei, însă un roman în care 
fiecare situaţie 
este întemeiată pe date ştiinţifice. Din păcate, Larison a 
murit subit şi manuscrisul, despre a cărui existenţă ştiau 
mulţi dintre prietenii săi, a fost considerat pierdut. Nu 
demult, el a fost găsit, laolaltă cu nişte lucruri vechi, în 
podul casei sale singuratice. 

Manuscrisul are adnotări făcute de Larison, pe care le- 
am păstrat şi noi. lată acest manuscris. 


MANUSCRISUL 


Scriu pentru mine. Ca să studiez Atlantida, am pierdut 
ani îndelungați. Și-am îndrăgit-o negrăit de mult. Am 
hoinărit printre ruinele Atlantidei, undeva, pe fundul 
oceanului. Acolo, în fața ochilor mei, s-au perindat una 
după alta privelişti ce stăteau mărturie a măreției apuse şi 
a cumplitului ei sfârşit. Din nenumăratele documente găsite 
în adincul oceanului şi pe suprafaţa pămintului în diferite 
țări, am cunoscut soarta locuitorilor săi şi chiar unele 
personalități. Şi am simţit nevoia să aştern pe hirtie toate 
acestea. Dar manuscrisul meu nu va vedea lumina 
tiparului. 

Povestirea mea despre Atlantida este prea ştiinţifică 
pentru un roman şi prea romantică pentru o carte de 
ştiinţă. 

Insă nu pot să n-o scriu, deoarece priveliştile acestea mă 
urmăresc ca o nălucă. 


Poate că, după ce le voi zugrăvi, voi putea să-mi văd mai 
în tihnă de lucrările mele ştiinţifice. 


Profesor LARISON 


I. ATLANIIDA 


Soarele cobora spre asfinţit. Vîntul de seară, care bătea 
dinspre țărm, purta pînă în larg parfumul portocalilor în 
floare, al magnoliilor şi ierburilor înmiresmate de munte. 

Călătorii ieşiseră pe puntea de sus a corăbiei cu cinci 
punți şi priveau, copleşiţi de uimire, acest tablou grandios. 

În faţa lor, învăluite în razele arzătoare ale soarelui, 
dormitau țărmurile măreţei Atlantide. 

Chiar pe țărm se înălța vestitul far al lui Poseidonis', 
una din minunile lumii. Avea forma unui con, al cărui virf 
retezat părea că sprijină bolta cerului, şi era construit din 
lespezi uriaşe de piatră, roşii, negre şi albe, dispuse într-un 
frumos mozaic. În jurul farului şerpuia un drum larg, pe 
care puteau merge în voie şase care puse unul lîngă altul. 

Zi şi noapte, pe drumul acesta în spirală treceau agale 
căruţe. Unele transportau sus spre far copaci răşinoşi, 
altele aduceau jos cenuşa şi cărbunii. Sus, în virful farului, 
era un platou rotund pe care s-ar fi putut construi prea bine 
un adevărat orăşel. Aici se aflau depozitate rezerve uriaşe 
de lemne, gropi pentru cenuşă şi cărbuni, grătare pentru 
foc şi un întreg sistem de oglinzi concave, de bronz şlefuit. 
Lemnul răşinos, ars laolaltă cu sulf şi ţiţei, dădea o flacără 
puternică ce nu putea fi stinsă nici chiar pe vreme de 
furtună. În caz că ar fi turnat cu găleata, fusese instalat un 
acoperiş de bronz. Oglinzile de bronz, ca nişte condensatori 


puternici, acumulau lumina şi proiectau razele peste 
întinsul oceanului, la o distanţă de multe zeci de mile. 

Farul se înălța lîngă cheiul înconjurat de grădini, în 
mijlocul cărora se aflau aşezate, departe una de alta, case 
de formă cubică, zidite din piatră neagră, roşie şi albă. Apoi 
solul se înălța treptat, transformîndu-se într-un lanţ muntos. 

Pe povirnişul munţilor, ca aurul topit scînteiau în bătaia 
soarelui clădirile îmbrăcate în bronz din Poseidonis, capitala 
lumii şi a Atlantidei. Mai sus, aidoma unor străjeri, se 
înălţau în semicerc munţi gigantici, cu crestele înzăpezite. 

Iar de-a lungul întregului lanţ muntos se desfăşura una 
din minunatele capodopere ale atlanţilor: zeul soarelui, 
înfăţişat sub chipul unui tînăr culcat pe o rină, creaţie a 
marelui sculptor din Atlantida, Aidişirna-Guanci. În mîna 
dreaptă, rezemată pe şold, el ţinea un corn din care se 
prăvălea o cascadă uriaşă. Sprijinit în cot, zeul privea 
zimbind templele aflate în podul palmei stîngi: marele 
templu al lui Poseidonis, piramidele uriaşe şi obeliscurile, 
întreaga statuie a zeului fusese cioplită chiar în piatra 
muntelui. Trebuia să mergi două zile şi jumătate ca să 
ajungi de la cotul statuii pînă la virful picioarelor. Zeci de 
mii de sclavi trudiseră pentru făurirea ei. 

Privită de pe mare, de la o distanţă de cîteva ceasuri 
pînă la țărm, sculptura aceasta îţi producea o impresie 
deosebită, ce nu putea fi cu nimic comparată. lemplele şi 
piramidele uriaşe din palma ei păreau nişte minunate 
jucărioare. 

Crestele înzăpezite înconjurau statuia zeului soarelui ca 
un nour alb, topindu-se în azurul cerului tropical. 

Călătorii priveau în tăcere, cuprinşi de un adînc respect, 
această grandioasă panoramă. 

— Da, măreț este zeul Atlantidei - grăi unul din ei. 

Cel care rostise aceste vorbe şedea pe un tron de aur, 
sub un baldachin ţesut în vărgi, îmbrăcat în veşminte de 
purpură şi mătase, brodate cu izvoade în culori vii. Rubinele 
scînteiau pe hainele sale, întocmai ca jeraticul în lumina 


soarelui ce asfinţea. Barba lui lungă şi neagră se încreţea în 
cîrlionţi mărunți de-a lungul obrajilor, iar mai jos se răsucea 
în bucle mari. Pe cap purta o tiară de formă conică, bătută 
toată în nestemate. 

Era stăpînul îndepărtatului Aşşur, unul din regii vasali 
Atlantidei. El venea să aducă obişnuitele daruri la 
sărbătoarea anuală a Soarelui. 

Corabia intră în golf, iar marinarii coborîiră pinzele 
uriaşe de purpură, ce aveau brodate pe ele, cu mătase 
multicoloră, tauri înaripaţi; şi velele cădeau de-a lungul 
catargelor, construite în formă de „A”, întocmai ca o 
umbrelă ce se închide. Unul după altul, vislaşii lăsau din 
mîini vislele grele căptuşite cu plăci subţiri de bronz. Numai 
în partea de jos a corăbiei, lopeţile tot mai loveau apa în 
sunetele ritmice ale flautului. În sfîrşit a fost coborită şi 
pinza triunghiulară de la pupa. Ea filfîi în bătaia vîntului, ca 
aripile unui fluture, şi se lăsă domol. 

Corabia intră într-un canal larg, ale cărui maluri erau 
îmbrăcate în piatră albă. 

Canalul străbătea trei cheiuri, aflate unul lîngă altul. La 
apropierea navei, pe primul chei răsunară cu putere 
uriaşele trimbiţe de bronz ale străjerilor mării. 

Şase bărci largi cu vameşi, avînd prova şi pupa ascuţite 
şi aduse în sus, cu catarge scurte, în formă de „A, se 
apropiară şi se opriră în semicerc lîngă corabia sosită. În 
bărci stăteau vameşii-soldaţi înarmaţi cu sulițe lungi şi săbii 
scurte, purtînd pe cap căşti din bronz şlefuit. 

Maimarele lor se urcă pe puntea corăbiei. El ridică mina 
în semn de salut - liberi, atlanţii nu cădeau în genunchi nici 
chiar în faţa regilor - şi le ceru să-şi urmeze drumul. Vislele 
prinseră din nou să se afunde ritmic în apă. 

Şi iată că pe neaşteptate canalul se sfirşi, iar corabia 
ajunse la Cheiul cel Mare al lui Poseidonis, scăldat în lumina 
asfinţitului. Vintul flutura pavilioanele din virful unei 
adevărate păduri de catarge. Strigăte, cîntece, scriţiitul 


porţilor, zăngănitul lanțurilor de bronz, toate se contopeau 
într-un zgomot uniform. 

Corabia îşi urmă drumul mai departe, spre marele canal, 
lung de nouă kilometri, pe ale cărui maluri se înşiruiau 
case, temple, silozuri, ogoare nesfirşite cu holde de griu şi 
mei, irigate printr-o reţea de canale mici. Din verdeaţa 
grădinilor răsăreau ici şi colo case mici şi scunde, de formă 
cubică, zidite din piatră albă, roşie şi neagră, închipuind 
desene simple, dar frumoase. 

În dreapta, luminată de ultimele raze ale soarelui care se 
pregătea să apună, se ridica clădirea Bursei Mării, cu 
obeliscuri înalte, pline de inscripţii. În faţa ei se înghesuia, 
zgomotoasă, o mulţime pestriță de oameni de toate 
neamurile: scandinavi ce nu-şi lepădaseră nici aici 
îmbrăcămintea lor de blană, sub care îşi ascundeau cu 
viclenie săbiile, asiatici cu chivăre roşii şi veşminte lungi, 
brodate cu aur, nubieni, negustori de fildeşi, cu tiare conice, 
înzorzonate cu amulete sunătoare, geambaşi şi precupeţi 
cu pielea galbenă. 

În sfîrşit, corabia se opri în cel de-al treilea bazin 
maritim inferior, pe suprafaţa căruia lunecau, întocmai ca 
nişte gîndaci de apă, bărci mici, feluci şi gondole. 

Călătorii coboriră de pe corabie în gondole negre 
împodobite cu discul soarelui. 

Gondolele plutiră repede de-a lungul canalului drept, 
care era tăiat de trei canale concentrice. În interiorul 
acestora, ferecate în bronz roşu, se înălța Dealul Sfint al 
oraşului Poseidonis. 

Fără să se mai lase amurgul, noaptea sudică învălui 
brusc pămîntul. De departe, de la Bursa Mării, răsunau 
înăbuşit cîntecele şi zgomotul mulţimii. 

Pe deal se înălţau gigantice coloane de bronz „felinare” - 
din vîrful cărora cădeau puternice raze de lumină. În zare, 
pe fundalul cerului, se profila, neagră, pădurea de pe 
crestele munţilor care apărau Atlantida împotriva vînturilor 
de miazănoapte. 


Între primul şi cel de-al doilea canal circular se aflau 
clădirile uriaşe ale cazărmilor, ce adăposteau soldaţi 
încercaţi în buna lor credinţă, recrutaţi, în marea 
majoritate, dintre galii blonzi, cu plete lungi, şi berberii cu 
pielea smeadă. 

Oaspeţii coborîră din gondole şi începură să urce Dealul 
Sfint. Sus, în virf, se desluşeau limpede piramidele ce se 
înşiruiau în jurul templelor, care; la rîndul lor, înconjurau 
templul lui Poseidonis. Jur împrejurul templelor se afla o 
splendidă salbă de palate, mănăstiri, temple mai mici, 
grădini suspendate, turnuri astronomice şi laboratoare, 
unde preoţii făceau cercetări ştiinţifice. 

De o parte şi de alta a drumului creşteau copaci 
gigantici, cu frunze şi rădăcini ascuţite, a căror sevă 
semăna cu sîngele. Printre palmieri ţişneau fîntîni 
arteziene. 

Luna prinse să se înalțe, scăldînd oraşul în lumină. 
Mireasma florilor umplu văzduhul. Din cînd în cînd, dinspre 
cazărmi răzbăteau sunete puternice de goarnă. 

În drumul lor, oaspeţii nu întâlniră pe nimeni, în afară de 
soldaţii care stăteau de strajă, nemişcaţi ca şi statuile. 
Ferecaţi în armuri scânteietoare, ei străluceau în lumina 
lunei ca nişte monoliţi de bronz. Erau „călăreţii lui Neptun”, 
fiii preoţilor şi ai regilor. Obirşia lor nobilă le hărăzea 
dreptul şi cinstea de a sta de strajă în aceste locuri 
îngăduite numai celor aleşi. 

Sus, pe culmea dealului, răsuflarea proaspătă a 
oceanului se simţea şi mai puternică. 

Templul lui Poseidonis se înălța în vîrful retezat al unei 
piramide îmbrăcată toată în bronz şi se întindea pe o 
lungime de un stadiu'2:, fiind în întregime acoperit cu aur, 
argint şi bronz. Statuile şi coloanele din interiorul lăcaşului 
erau împodobite cu fildeş. Pe acoperiş se înălța statuia 
gigantică a zeului stînd în carul său, tras de cai înaripaţi. 
Jur împrejurul statuii se ridicau coloane astronomice, 


naiade de bronz şi statuile de aur ale regilor şi reginelor, 
urmaşii celor zece fii ai lui Poseidonis. 

Toate aceste construcţii arhitectonice, îmbrăcate în 
bronz strălucitor, produceau o impresie întrucâtva barbară, 
însă uimitoare prin măreţia ei. 

În apropierea templului ţişneau dintr-o stîncă două 
izvoare: unul cu apă rece, altul cu apă fierbinte. Izvoarele 
se scurgeau în bazine, deasupra cărora fuseseră construite 
băi: una de vară şi alta, acoperită, pentru vremea ploioasă 
din timpul iernii. 

Însoţitorul oaspeţilor îi conduse la unul din palatele 
aflate în apropierea templului lui Poseidonis, într-un crîng 
de lauri. Glicine înflorite se încolăceau în jurul coloanelor. 

Luna lumina căptuşeala de bronz a uşii, pe care era 
zugrăvit zeul soarelui, înfăţişat sub chip de om cu părul 
răvăşit, ca de jeratic. 

Însoţitorul bătu în uşă şi uşa se deschise. 

— De trei ori preamăritul rege al Atlantidei a hărăzit 
luminăţiilor voastre folosinţa acestui palat - grăi el către 
regele Aşşur, ridicînd braţul în semn de salut. 

Escorta de onoare a atlanţilor îşi zăngăni lăncile, 
lovindu-le de scuturi, în semn de salut, şi oaspeţii intrară în 
palat. 


II. SEL 


— Ce noapte înăbuşitoare! Căptuşeala asta de bronz a 
pereţilor se încinge atit de tare în timpul zilei, că nici 
noaptea nu mai poţi respira. Trebuie să-i spun arhitectului 
nostru, lui Kuntinaşar, să-mi clădească un palat din piatră 
poroasă, ca al lui Şişen-ltţa. Dă perdeaua la o parte, Ţa! 

Bătrina dădacă a principesei Sel se numea Gu-Şur-Ţa, 
însă, încă de pe vremea cînd era copilă, Sel îi spunea pur şi 
simplu [a. 


Bătrina trase în lături perdeaua liliachie, brodată cu 
crini de argint. Dinaintea lor scânteie printre coloane o fişie 
din întinsul oceanului, unduind în lumina argintie a lunei. În 
cameră pătrunse o adiere proaspătă şi legănă capetele late 
ale cingătorii pe care o purta Sel. 

Principesa stătea în faţa unei măsuţe de fildeş, ticsită de 
cutiuţe de jasp, sticluţe de cristal şi aur de o formă alungită, 
ceşcuţe mici din onix şi carneol pentru sulimanuri şi nişte 
figurine minuscule. 

Ţinea în mîna întinsă o oglindă din bronz şlefuit. O 
bucată de pînză brodată cu dragoni şi flori îi stringea 
coapsele, acoperindu-i trupul de la mijloc în jos. Pe 
deasupra avea o cingătoare albastră, ce se înnoda în faţă. 
Capetele late ale cingătorii atîrnau pină mai jos de 
genunchi. Pieptul, gîtul şi braţele îi erau dezgolite. Mai sus 
de cot, purta brățări în formă de şarpe, ai căror solzi 
mărunți străluceau în diferite nuanţe de aur. Pe căpşoarele 
lor săltate în sus scînteiau ochi de smarald. 

Sel se admira în oglindă, potrivindu-şi părul despletit şi 
negru. Dintr-o parte, chipul fetei era luminat de flacăra 
roşie a torţei de bronz, iar din cealaltă, de razele albastre 
ale lunei ce se cerneau printre coloanele înalte. 

Oglinda de bronz arunca reflexe aurii pe obrazul ei 
smead, care, laolaltă cu cele două lumini, împrumutau feţei 
sale o nuanţă greu de zugrăvit în cuvinte şi neasemuit de 
frumoasă. 

— "Ţa, netezeşte-mi părul. Au sosit mulţi oaspeţi la 
serbare? 

Sel se întinse pe o canapea joasă, acoperită cu o blană 
de leopard. 

— Vin, vin mereu. Pină acum au sosit şaizeci de regi... 
Regii din Serkula, Agad, Ereh, Ur, Işn, Mar-sam, Atţor, nici 
nu-i poţi înşira pe toţi... O, puternic este Guan-Atagueragan! 
Atlanţii au cucerit toată lumea. Uite, de pildă, regele din 
Assur... Nu-i dă mîna să vină să se ploconească! Dar nu se 
poate da în lături... 


— "Ţa, să vezi ce-am visat! Se făcea că porumbiţa mea a 
fost înşfăcată de un uliu care s-a ridicat în văzduh. Am 
încercat să strig, dar parcă îmi pierise glasul... Deodată s-a 
înălţat un vultur şi s-a prăvălit ca un bolovan asupra uliului! 
Şi au început să se bată între ei, că le zburau penele în 
toate părţile. Dar m-am trezit. Ce ciudă mi-a fost! Aşa că n- 
am mai aflat dacă pină la urmă vulturul a salvat 
porumbiţa... Tu ce crezi? Oare ce înseamnă visul ăsta? Să-l 
întreb pe Elizair? El ştie să tălmăcească bine visele. 

— N-ai nevoie să-l întrebi, las' că-ţi tălmăcesc eu. 
Porumbiţa eşti tu şi din pricina ta puful şi penele zboară în 
toate părţile: se ceartă mirii între ei. Uite, mi-a ajuns mie la 
ureche că regele din Aşşur a venit iar să te peţească. El te-a 
mai peţit şi anul trecut. 

— Negriciosul ăla cu barba lungă, cîrlionţată? Pentru 
nimic în lume! Să plec eu cu uliul ăsta tocmai la capătul 
pământului, să-mi părăsesc ţara mea cea frumoasă? Nici nu 
vreau s-aud! 

— Cuvintul regelui e lege. Şi nu toate celea se fac după 
vrerea noastră. 

— Eu singură mi-s lege. Şi-apoi, lasă, o să vedem noi! Tot 
n-ai mai isprăvit cu pieptâănatul? 

— Sint gata. Ce rochie îmi porunceşti să-ţi pregătesc 
pentru sărbătoarea de mîine? 

— Miine nu-mbrac nici o rochie, ci îmi pun armură, sabie 
şi lance. 

Şi Sel făcu un gest brusc, ca şi cum ar fi spintecat aerul 
cu sabia. Sub pielea ei fină, muşchii bine dezvoltați prinseră 
să joace. 

— Miine plec cu amazoanele mele. Să afle toţi străinii, 
toţi vulturii şi ulii, că fiicele atlanţilor ştiu să mânuiască 
sabia şi lancea la fel de bine ca şi soldaţii lor. Poate c-o să le 
piară pofta de a se mai căsători cu amazoane!?.. Învăluindu- 
se în mantie şi trecînd-o pe sub braţul drept, cu o mişcare 
degajată, principesa azvirli capătul veşmântului pe umărul 
stîng. 


— Prinde-ţi o agrafă pe umăr, că iar o s-o tîrăşti pe jos - 
bombăni [a şi îi aduse fetei o agrafă din jasp roşu, avînd 
forma unei inimi străpunse de o săgeată de aur. 

Sel zimbi, aruncîndu-şi privirea asupra acestui vechi 
simbol al dragostei nefericite. Agrafa fusese făcută de 
sclavul Adişirna-Guanci, sculptor şi giuvaergiu al curţii. 

— Ce face Adişirna-Guanci? Cum arată Grădinile lui de 
Aur? Oare va putea să le isprăvească pînă la serbare? 

— Se zice că totu-i gata. El e acolo, în grădină. 

— Am să mă duc să văd cum lucrează. 

— Vai de mine, Sel - spuse bătrâna a, fluturîndu-şi 
mâinile - tatăl tău te-a oprit să intri în Grădinile de Aur 
înainte de a fi gata. Miine, ele îşi vor deschide porţile, şi- 
atunci poţi să priveşti cît vrei. 

— Am să mă duc pe furiş... Am o cheie. 

— Nici o cheie nu se potriveşte la lacătul care descuie 
Grădinile de Aur. 

— Ba cheia mea se potriveşte. 

Ţa privi bănuitoare spre tânăra pe care o crescuse: 

— De unde-o ai? Nu cumva ţi-a dat-o chiar Adişirna- 
Guanci? 

— Poate că da - răspunse Sel, şi izbucni în ris, 
îmbrăţişindu-şi dădaca. Hai cu mine, bătrinica mea... 

Ţa rămase  dezarmată, copleşită de drăgălăşenia 
favoritei sale. 

— Şi dacă tatăl tău o să vină şi o să te găsească acolo? 

— Acum el se îndeletniceşte cu treburi de stat. Ştii ce, 
hai să trecem pe la el, să vedem ce face. Dacă Şişen-ltţa e 
acolo şi-i dă raportul, atunci putem hoinări fără frică prin 
Grădinile de Aur, chiar pînă mîine dimineaţă. 

Ţa clătină supărată din cap, dar porni tirîndu-şi anevoie 
picioarele în urma fetei. 


III. GUAN-ATAGUERAGAN - REGELE 
ATLANIIDEI 


Regele se îndeletnicea cu treburile statului, stînd într-o 
încăpere lungă şi îngustă, fără coloane. Pereţii erau 
acoperiţi cu basoreliefuri de bronz, înfăţişind faptele de 
vitejie ale suveranilor Atlantidei. În partea de jos, la o 
înălţime de douăzeci de coţi, zidul era împodobit cu covoare 
multicolore, închipuind scene din mitologie. Tavanul avea 
ferestre pătrate, prin care se vedea cerul înstelat. Un alt şir 
de geamuri dădeau în curtea interioară a palatului, pe oa 
doua terasă. Aici veni Sel împreună cu dădaca ei să 
privească jos, pe după perdeaua de mătase a ferestrei. 

Guan-Atagueragan şedea lingă peretele îngust, în 
capătul încăperii lungi ca un coridor, aşezat pe un tron 
înalt, din lemn scump, a cărui spetează era împodobită cu 
discul de aur al soarelui. Labe de leu sculptate în fildeş 
susțineau picioarele tronului. 

Alături şi într-o parte a jilţului regesc stătea, îmbrăcat în 
veşminte lungi şi negre, unul din preoţi - Vestitorul 
Soarelui - care inspecta toate ţinuturile supuse Atlantidei. 
De cealaltă parte era preotul favorit al regelui, Şişan-ltţa. 

La picioarele tronului, pe o blană de urs al peşterilor 
aşternută peste podeaua de mozaic, stătea culcat cu faţa în 
jos sclavul scrib. Dinaintea lui se afla un pupitru mic, foi de 
papirus, tuş şi pensulă. 

Cu privirea fixă, aţintită în gol, regele dicta încet: 

— Scrie: „Eu, rege preaputernic şi preaslăvit, cel dintii 
între cei dintii, viteaz, îndrăzneţ, leu, voinic, eu, Guan- 
Atagueragan, cel mai puternic între regi şi stăpîn al 
Atlantidei. Eu sînt armă nebiruită, nimicitorul oraşelor, 
nimicitorul duşmanilor, eu trimit regelui Uruazala, care s-a 
răsculat împotriva puterii mele, toată miînia care să cadă 
asupra capului său. 


Voi înălța o piramidă din căpăţinile răzvrătiţilor. Am să te 
jupoi de viu şi pielea am să ţi-o întind pe porţile oraşului, 
aşa cum întinde vinătorul blana fiarei hăituite. Am să ridic o 
columnă în faţa porţilor oraşului, am să-i jupoi de vii pe toţi 
demnitarii care s-au răsculat, iar cu pielea lor am să îmbrac 
columna aşa cum am făcut la Muşizimabardun. Pe alţii am 
să-i trag în ţeapă deasupra columnei şi încă pe alţii îi voi 
trage în ţepile din jurul ei. Am să le tai picioarele prinşilor şi 
am să fac un morman din ele. Am să le tai urechile, nasurile 
şi mîinile, iar pe tineri, fete şi băieţi, am să-i ard de vii. 

Şi minia mea te va ajunge chiar şi la capătul 
pămîntului...” 

Scrie această poruncă şi întăreşte-o cu pecetea mea - 

rosti el către Şişen. Trimite o mie de corăbii cu Legiunile 

Nebiruite - grăi regele, întorcîndu-se spre Vestitorul 
Soarelui - şi spune-le să nu lase piatră pe piatră. Puterea 
atlanţilor trebuie să fie neclintită, cum neclintit este 
pămîntul. 

Pînă acum, aşa fusese. Armele de bronz, flota mare, 
precum şi politica chibzuită şi perspicace i-au ajutat pe 
atlanţi să supună toate popoarele lumii. Puterea lor a prins 
ca într-un inel de bronz tot globul pămîntosc. Şi acolo unde 
le era greu să-şi atingă scopul numai prin forţa armelor, 
atlanţii recurgeau la politică. Folosindu-se de războaiele 
civile, ei veneau în ajutorul unuia dintre adversari, Îl luau 
sub ocrotirea lor, biruiau duşmanul şi, treptat, supuneau 
voinţei lor ambele tabere care se războiseră. Atlanţii 
întreţineau relaţii comerciale cu ţări foarte îndepărtate. 
Civilizaţia lor, arhitectura, astronomia şi medicina erau 
cunoscute în toate ţările lumii. Suferind prefaceri pe noile 
meleaguri, această civilizaţie îşi păstra totuşi trăsăturile 
caracteristice. Numai secretul industriei metalurgice, 
secretul prelucrării bronzului, cu duritate ca de oţel, 
atlanţii îl păzeau cu multă grijă. 

Poporul se răscula arareori. Dar cînd izbucneau 
răzmeriţe, erau înăbuşite cu o cruzime înspăimîntătoare. 


Larga dezvoltare a castei preoţeşti, somptuozitatea barbară 
şi cruzimea cîrmuitorilor, toate acestea făceau casă bună în 
Atlantida. 

Sfirşind cu Vestitorul Soarelui, regele se întoarse către 
Şişen-ltţa: 

— La tine ce se-aude? 

— De trei ori preamărit, atotputernic şi nebiruit... 

— Fii mai scurt, sîntem singuri şi acuşi-acuşi răsare 
soarele. 

— Consiliul Suprem al preoţilor te roagă să confirmi, 
pentru anul care vine, vechea rînduială a dărilor, adică să 
îngădui ca o zecime din toate veniturile statului să fie luată 
în folosul templelor. 

— Eu cred că ajunge şi a cincea parte. În curînd, preoţii 
vor fi mai bogaţi decît mine. 

— Dar asta va stîrni nemulțumiri şi poate chiar... Regele 
îşi încruntă sprincenele, iar la rădăcina nasului său lung se 
săpară două cute adînci - semn al unei miînii stăpinite. 

— Cum ai spus? Nemulţumiri?... Preoţii cam întrec 
măsura, îşi iau asupră-le prea multe. Ei vor să conducă în 
numele meu. Dar eu nu pot să fiu de acord să mi se 
îngrădească puterea! La adunările Consiliului Suprem, 
preoţii se străduiesc să-mi ştirbească prestigiul prin 
prestigiul cunoştinţelor lor, şi dacă eu cer să mi se 
îndeplinească voia, ei invocă prestigiul zeilor. Voința zeilor 
este sacră pentru mine, dar oare în felul acesta, aşa cum 
spun preoţii, se interesează zeii de treburile noastre 
pămînteşti? De ajuns! Am răbdat prea mult samavolnicia 
lor. De azi înainte, în Consiliu, în loc de şapte preoţi mari 
vor fi numai trei, iar celelalte patru locuri le voi da 
comandanților de oşti şi persoanelor din casa regală a lui 
Poseidonis. Scrie această poruncă a mea! 

Şişen-ltţa îşi şterse fruntea brobonită de o sudoare rece. 

— Atotputernic rege... 

— De ajuns atita vorbă! Vreau să fiu cu adevărat 
puternic... 


— Fie ca miînia ta să cadă asupră-mi, dar aşa ceva nu 
este cu putinţă... 

— Ei n-or să sfirşească prea repede - şopti Sel şi, 
trăgîndu-şi dădaca de haină, porni în fugă pe scara abruptă 
de malahit. 

Bătrina păşea anevoie în urma ei, clătinîndu-şi în semn 
de dojana capul încărunţit. 

— O să se-abată năpasta, o să se-abată năpasta... Nu 
poate fi sănătos trupul, cînd mîinile se iau la harţă cu capul. 

— Ce tot bombăni acolo? 

— Nu se cade să-i asupreşti pe preoţi! Mînia zeilor e mai 
cumplită decit mînia regelui. 


IV. ADIȘIRNA-GUANCI 


Sel se apropie de un zid înalt de aur, care înconjura 
Grădinile de Aur. În zid se afla o poartă scundă. Scoţind de 
sub mantie cheia de bronz, Sel descuie lacătul, al cărui arc 
zăngăni melodios. Poarta grea se deschise anevoie. 

— Să mergem! 

Ţa oftă din adincul inimii şi se codi. 

— Ei, dacă ţi-e frică, rămii aici! O să mă duc singură - 
rosti cu hotărîre Sel şi se strecură pe poarta întredeschisă. 

Adusă de spate şi oftind amarnic, bătrîna porni în urma 
fetei, clătinînd din cap. Păşind în grădină, bătrîna îşi agăţă 
rochia într-o frunză ascuţită de aur şi şi-o rupse. 

— Nu-i semn bun... nu-i semn bun - bombăni ea. Dar Sel 
se şi afla pe un platou înalt şi privea ca vrăjită tabloul 
fermecat ce i se înfăţişa dinaintea ochilor. 

Grădinile de Aur coborau în terase largi şi fiece terasă 
scînteia în razele lunei, cu copacii săi de aur, cu frunze, 
fructe şi flori ca de basm. Totul era migălit în aur şi argint. 
Pe petale odihneau fluturi cu aripile larg desfăcute, iar pe 
crengile copacilor - păsărele. Şerpi încolăciţi, şopirle şi 


melci uriaşi se zăreau prin iarba de aur. Cîmpii întregi de 
porumb erau cizelate în aur şi argint, cu o artă de vrăjitor. 
De o parte şi de alta a drumului, presărat cu nisip de aur, 
dormitau lei uriaşi tot de aur. 

Vintul cel mai năprasnic n-ar fi putut clinti nici un ram, 
nici o frunză în grădina asta ciudată. 

Multă vreme Sel rămase cu ochii aţintiţi la această 
privelişte. Chiar şi bătrina a, uitînd că încălcase cuvîntul 
regelui, îşi plesni, cu admiraţie, miinile-i osoase de genunchi 
şi exclamă: 

— Ce mai nepot! 

— Ce nepot? întrebă Sel, nedumerită. 

— Adişirna e nepotul meu. 

— N-am ştiut. De ce nu mi-ai spus niciodată? 

— Noi sîntem oameni neînsemnaţi şi pe nimeni nu 
interesează legăturile noastre de rudenie. Dar de data asta 
nu pot să nu mă laud. Uite ce har i-au dăruit zeii... Nici un 
preot n-ar fi în stare să făurească asemenea lucruri... lar el, 
tot sclav are să moară... Ce să-i faci! Unuia îi e sortit la 
naştere să fie stăpîn, iar altuia să fie sclav... Fiecare cu 
ursita lui. 

— Şi eu n-am ştiut - repetă Sel, dusă pe gînduri. Da, da... 
unul să fie stăpin, iar altul sclav. Dar ia spune-mi, cine a 
rînduit astfel lucrurile: zeii sau oamenii? 

Ţa prinse să dea din miini, iar Sel, fără a-i da răgaz să 
răspundă, se porni să turuie: 

— Ascultă, Ţa, aşa-i că tu mă iubeşti mult, nu? Las' că 
ştiu eu. Nu-mi săruta poala mantiei, ci ia aminte la ce-ţi 
spun! Uite, stai colea pe leul ăsta de aur şi să nu-ţi fie frică, 
fiindcă el n-o să se trezească şi n-o să te muşte. Stai liniştită 
şi aşteaptă-mă aici. Mă întorc îndată... Da de dus mă duc 
singură... 

N-a apucat bătrîna [a să deschidă gura, că Selo şi 
rupsese la fugă în jos, pe cărăruia de aur. 

Pe cea de a doua terasă se zăreau oameni în veşminte 
scurte de sclavi. Unii dintre ei n-aveau decît o legătură în 


jurul  şoldurilor. Toţi munceau prin preajma fîntinilor 
arteziene. 

Lîngă un pilc de sclavi care trudeau aduşi de spate, 
stătea un tînăr zvelt, într-o cămaşă scurtă, neagră, încins cu 
un brîu lat de piele. Braţele de la coate în sus şi pieptul îi 
erau dezgolite. O cureluşă îngustă îi ţinea strîns părul des şi 
încîrlionţat. Cu toată îmbrăcămintea-i simplă, tînărul era 
frumos ca un zeu. 

Era sclavul  Adişirna-Guanci, sculptor, pictor şi 
giuvaergiu fără seamăn pe lume. 

Fata se apropie de el şi se opri stingherită în spatele lui. 
Sclavii îşi întrerupseră lucrul şi ridicară capetele. Adişirna 
se întoarse şi rămase țintuit locului, mut de uimire. 

— Tu? 

— Am venit să văd cum merg lucrările - rosti ea. Ce faci 
acum? 

Ca să-şi ascundă stânjeneala şi bucuria, pictorul începu 
să explice cu înflăcărare: 

— Uite, priveşte! Apa fîntînilor arteziene e făurită din 
diamante. Îndată o să-i dăm viaţă! 

Şi aplecîndu-se spre o fintînă săpată în pămînt, strigă în 
dialect berber: 

— Şiran, fă lumină! 

Fîntîna se aprinse toată datorită unui mănunchi de raze 
ce veneau de sub pămînt. Lumina împrumuta culorile 
curcubeului, luneca printre diamantele care alcătuiau 
jeturile fîntînii şi totul dădea iluzia unei ape ce se revarsă. 

Sel fu cuprinsă de o admiraţie copilărească. 

— Eşti un vrăjitor! zise ea rizînd şi îşi potrivi trandafirul 
roşu pe care îl purta la piept. Arată-mi ce este mai de 
seamă pe aici. 

— Uite, acolo-i iazul. 

— Să mergem! spuse ea, poruncitoare. 

Sel şi Adişirna se îndepărtară de sclavi şi se apropiară de 
iazul retras. 


— Apa lui este făcută din cristal de stîncă. Adişirna se 
aplecă, răsuci o pirghie ascunsă şi iazul se aprinse într-o 
lumină albăstruie. 

Apăsă încă o dată pe pîrghie şi în albastrul de cristal al 
iazului începură să plutească domol peşti de aur, mişcîndu- 
şi înotătoarele şi cozile. 

—  Vrâjitorule!  Vrâjitorule!  Plină de admiraţie 
copilărească, Sel începu să bată din palme. 

Nu-i nici o vrăjitorie la mijloc - spuse artistul şi o roşeaţă 
de mulţumire îi acoperi obrazul smead. Legile mecanicii şi- 
atita tot! Toate păsările astea - şi el arată cu mîna spre 
zburătoarele de pe ramuri - pot să cînte şi să filfiie din 
aripi. Vrei să vezi? 

— Nu, nu - zise fata şi căzu pe gînduri. Spune-mi, 
Adişirna, cum de ţi-a venit în minte să făureşti această 
grădină fermecată? 

— Cum mi-a venit ideea asta? repetă încet pictorul, 
lăsîndu-şi capul în piept. 

Pesemne că se gîndea la ceva şi părea că stă în cumpănă. 
Apoi, cu o mişcare hotărită, îşi înălţă capul şi privi ţintă în 
ochii fetei: 

— Uite cum: pentru mine, grădina aceasta e un simbol. 

— Şi ce vrea să însemne? întrebă Sel, stingherită 
oarecum de privirea fixă a tinărului, dar nu-şi cobori ochii. 

— Priveşte această livadă! începu, plin de însufleţire, 
artistul. Uite, vezi aici fructe minunate, dar nu te poţi 
desfăta gustînd din ele. Vezi flori nemaipomenite, dar nu le 
poţi rupe. Şi dacă ai s-o faci, ai să te-alegi doar cu înţepături 
dureroase. Aici totul farmecă ochiul şi nimic nu poate fi 
stăpinit... Şi viaţa este aidoma Grădinii de Aur. 

Oftând, pictorul lăsă capul în pămînt şi tăcu. Tăcea şi Sel. 


Apoi, apropiindu-se mai mult de tînăr, îl întrebă cu glas 
tulburat şi scăzut: 
— Tu... tu ai fi vrut să stăpineşti toate florile lumii? 


— Numai una singură! exclamă el, învăluind-o din nou în 
privirea lui fierbinte. 

— Care? întrebă Sel. 

— Floarea asta eşti tu! exclamă plin de patimă tînărul. 

— Da, dar ai uitat că în grădina unde creşte această 
floare tu n-ai voie să intri! rosti Sel zimbind şăgalnic şi, 
răsucindu-se pe călciie, alergă spre dădaca ei care o 
aştepta. 


V LA LUMINA SIELELOR 


Bolta albastră a cerului spuzit de stele învăluia Atlantida. 

În virful unei piramide uriaşe, lîngă templul lui 
Poseidonis, preotul Elizair, astronom şi astrolog, urmărea 
mişcarea corpurilor cereşti. 

Pe platoul întins, acoperit tot cu plăci de marmură albe si 
negre, aşezate ca o tablă de şah, se aflau fel şi fel de 
instrumente astronomice din bronz. 

Savantul însemna pe plăci de bronz observaţiile sale. El 
înmuia stilexul, făcut dintr-o substanţă care nu se dizolvă în 
acid, într-o sticluţă ce închipuia un leu cu gura larg 
deschisă, şi scria pe placă semne asemănătoare 
cuneiformelor asiriene. Acidul rodea metalul, lăsînd urme 
adîncite şi întunecate ca nişte şănţuleţe. O lampă mică de 
lut, în formă de delfin, cu un fitil de cîlţi plutind în ulei, 
arunca o lumină slabă asupra tăbliţelor şlefuite. 

Preotul era atit de absorbit de preocupările sale, încît 
nici nu auzi cind în chepengul care închidea ieşirea spre 
platou ciocăni cineva. 

Bătaia se repetă. 

— Cine-i acolo? 

— În numele soarelui! 

Astronomul ridică chepengul şi pe terasă păşiră cinci 
preoţi: Kuntinaşar, arhitect şi matematician, Anuguan, 


istoriograf, legiuitor şi diplomat, Zanuţiram, chimist şi 
inginer al industriei metalurgice, Aguşatţa, medic, şi Nughi- 
Estţak, filozof şi apărătorul religiei. 

— Ei, cum merg observaţiile tale, Elizair? întrebă 
Kuntinaşar. 

Elizair dădu din mîini, într-un gest de nedumerire: 

— Sau în capul meu, sau în cer se petrece un lucru 
ciudat. Planetele şi-au părăsit orbitele lor, ba chiar toate 
stelele fixe s-au deplasat pare-se puţin către dreapta din 
locul ce le-a fost hărăzit din vecii vecilor... Priveşte singur... 

Kuntinaşar se apropie de instrumente, le cercetă cu 
luare-aminte, făcu măsurătorile de trebuinţă, trecu cifrele 
pe tăblițe şi dădu din umeri: 

— Da, într-adevăr, e un fenomen ciudat. Am să-l 
înştiinţez pe Aţro-Sanu, păstrătorul Supremelor Taine. Dacă 
nici el nu va fi în stare să explice, atunci doar zeii ştiu ce se 
întîmplă în ceruri. 

— Ai cercetat tăbliţele din anii trecuţi? întrebă 
istoriograful Anuguan. 

— Le-am cercetat pe toate din ultimii patru mii cinci sute 
de ani. N-am găsit nimic asemănător în ele. 

— Uite ce este - spuse Zanuţiram - voi, cititorii în stele şi 
matematicienii, vă interesaţi numai de cer, pe cînd pe noi ne 
interesează ceea ce se petrece aici, pe pămînt. Nughi- 
Estţak, ia vezi dacă-i bine închis chepengul. 

— Ce-ai spus?... întrebă distrat Nughi-Estţak. Filozoful 
nu auzise discuţia. Gîndurile lui erau departe de aici. 

Privindu-l şi dînd din mînă, Zanuţiram se apropie de 
chepeng, îl ridică şi, încredinţindu-se că jos nu ascultă 
nimeni, îl închise bine. 

— Sîntem singuri... Aguşatţa, spune-mi ce-ai aflat azi la 
palat? 

Aguşatţa privi în jur, sfiindu-se parcă şi de acest loc 
izolat, apoi începu să vorbească cu glas scăzut: 

— Veştile sînt proaste... Regele se plîngea că-l doare 
muşchiul capului: şi am fost la el... Nu-i nimic grav. 


— Nimic grav? Da, într-adevăr, astea sînt veşti proaste - 
spuse cu ironie Zanuţiram. 

— Sint altele şi mai proaste - continuă Aguşatţa. 
Înapoindu-mă din dormitorul regelui, l-am întîlnit pe scribul 
acestuia, care mi-a şoptit că Guan-Atagueragan ne-a 
micşorat veniturile la jumătate şi a schimbat componenţa 
Consiliului Suprem în dauna noastră. 

— La asta trebuia să ne-aşteptăm... 

— Aşa nu se mai poate! 

— Sîntem aici cinci din cei şapte membri ai Consiliului 
Suprem. Marele Aţro-Sanu, păstrătorul Supremelor Taine, 
trăieşte în trecut şi stă mai presus de toate grijile noastre. 
Iar Simen-ltţa, din clipa cînd regele, fermecat de fiică-sa, s- 
a înrudit „cu el”, luînd-o în haremul său, este gata să lingă 
tălpile maiestăţii sale. Numai noi putem apăra interesele 
puternicei caste a preoţilor. Noi sîntem inima Atlantidei, noi 
sîntem adevărata ei forţă. Noi păstrăm cunoştinţele 
adunate de-a lungul a zeci de milenii. 

— Atunci vom refuza să construim, vom refuza să căutăm 
bolnavii, să facem arme de bronz şi să durăm corăbii, iar 
regele va simţi dintr-o dată ce-n-seamnă să te cerţi cu 
preoţii. 

— Cuţitul nu mai vrea să fie ascuţit, iar soarele e 
fierbinte? spuse zîmbind arhitectul Kuntinaşar. Oare cuțitul 
n-o să fie aruncat? Oare de se va stinge soarele, nu vor fi 
aprinse focuri pentru ca oamenii să se încălzească? Te cam 
întreci cu gluma, Aguşatţa. Ai apucat pe un drum 
primejdios. Dar ce-o să se întimple dacă vor putea face faţă 
şi fără noi? lată, de pildă, sclavul acela ajuns, Adişirna- 
Guanci, el nu cunoaşte taina ştiinţelor adunate de milenii, 
aşa cum le cunoaşte casta noastră, el a crescut în mocirlă şi 
totuşi s-a priceput să făurească opere demne de zei. A fost 
şi a rămas un sclav, dar cu toate astea, eu, marele 
Kuntinaşar, îl invidiez pe acest băieţandru! Da, îl invidiez! Şi 
nu m-ascund faţă de voi, căci atunci cînd vin străinii, ce-i 
uimeşte oare mai mult decît orice? Nu farul meu, ci zeul 


soarelui cioplit de el, în a cărui palmă ne aflăm noi acum 
împreună cu toate templele şi piramidele noastre. „Cine a 
făurit această minune?” întreabă străinii. Un sclav, şi nu eu! 
Cum pot să rabd aşa ceva? Şi în rîndul ăstor oameni de jos 
se vor găsi destui ca Adişirna. 

Noi îi ţinem într-o stare aproape animalică şi în felul 
acesta ne păzim drepturile noastre legitime. Dar ce se va 
întimpla oare dacă se vor dezlănţui forţele lor ascunse? 
Aguşatţa, planul tău nu-i bun de nimic, 

— Şi-atunci, ce ne rămîne de făcut? 

— Trebuie să-l alungăm pe rege, care nu este pe placul 
nostru. 

Gîndul acesta îl nutreau toţi preoţii, dar nimeni nu 
îndrăznea să-l rostească el cel dintii. Se aşternu o linişte 
plină de aşteptare. 

— Nughi-Estţak, tu eşti filozof - vorbi preotul-arhitect 
rupînd tăcerea. Spune-mi, ce-ai face tu dacă o piatră ţi-ar 
sta în drum? 

— Nu trebuie să fii filozof ca să rezolvi această 
problemă - spuse cu simplitate Nughi-Estţak. Pentru asta e 
de ajuns să ai şi mintea unui sclav. Aş zvirli cu piciorul 
piatra ce-mi stă în drum. 

Preoţii se uitară unul la altul şi se înţeleseră din priviri. 

— Da, dar cum se face asta? rosti gînditor arhitectul. 

— Uite aşa - îi arătă filozoful, tîrşiindu-şi talpa sandalei 
pe lespedea alunecoasă. 

Preoţii zîmbiră. 

— Eh, dac-ar fi chiar atît de simplu! făcu arhitectul. 

Dar... muşchiul capului - se adresă astronomul lui 
Aguşatţa - cu ce se vindecă? 

— Cu o fiertură în care au clocotit douăsprezece ierburi 
de munte culese în zori de zi, cînd pe cer străjuieşte crai- 
nou. 

— Altceva mai tare nu există? 

— Da, mai tare! În aşa fel, ca acest muşchi al capului... 


— Ba da, de bună seamă că există, dar poate că tu, cu 
mîna ta, ai să-i întinzi regelui această băutură „mai tare”, 
Elizair? Prima înghiţitură o va da unui sclav, a doua, mie, iar 
apoi va bea şi el. 

— Ce neîncredere revoltătoare faţă de preoţi! 

— Să lăsăm vorba - spuse Kuntinaşar. Guan- 
Atagueragan este condamnat de noi la moarte. 

— Istoria cunoaşte asemenea cazuri! exclamă 
istoriograful Anuguan. Cu opt mii două sute douăzeci şi 
şapte de ani în urmă, preoţii l-au omorit pe regele 
Abunarţalagan, iar cu cinci mii şaisprezece ani în urmă, 
încă un rege a fost ucis „spre binele măreţei Atlantide”. Aşa 
stă scris în vechile cronici păstrate în arhiva noastră 
secretă: „Spre binele măreţei Atlantide”. 

— Preoţii însă - spuse Kuntinaşar - nu trebuie să ia parte 
în mod nemijlocit la săvîrşirea acestei fapte. Trebuie să 
organizăm un complot la palat. Şi va fi opera lui Keletţu- 
Aşinaţak, fratele regelui. Micul principe al Atţorului* va fi 
încîntat să ajungă stăpînul lumii. N-o să fie greu să-l 
convingem că el este urmaşul legitim, înlăturat pe nedrept 
de la tron. Dovezi vom găsi lesne. Putem chema în ajutor 
magia şi astrologia, şi asta-i treaba ta, Elizair. Cel ce se va 
urca pe tron ajutat de noi va fi o unealtă supusă în mîinile 
noastre. Să ne folosim de venirea sa la sărbătoarea soarelui 
şi să-i împărtăşim planul nostru. 

— Planul ăsta-i mai bun ca altele - spuse Anuguan, un 
bătrîn gras, cu ochi tare mici, aproape închişi. Dar mai e o 
piedică: Keletţu-Aşinaţak s-a născut cu o inimă de oaie. Este 
molatic, nehotărit şi fricos. Nu prea îmi vine să cred că vom 
izbuti să-l înduplecăm la o asemenea faptă... Totuşi vom 
încerca! lar dacă nu vom reuşi, o să recurgem la un alt plan 
şi mai bun... Eu sînt informat că printre sclavi... 

În uşa-chepeng ce dădea în încăperile de jos răsunară 
trei bătăi puternice. 

Preoţii schimbară o privire între ei, se împrăştiară 
repede şi, prefăcîndu-se adînciţi în observaţii astronomice, 


încremeniră pe locurile lor. 

— Trei bătăi... regele... - şopti Elizair şi deschise 
chepengul. 

Regele intră, însoţit de doi soldaţi cu păr bălai din garda 
sa şi de preotul Şişen-ltţa. 

Monarhul îi privi bănuitor. 

— Aproape întreg Consiliul Suprem ţine sfat cu stelele? 
spuse el, zîmbind ironic. 

— Mărite rege! Stelele pălesc cînd răsare soarele vorbi 
Elizair, cu glasul acela mieros al curtenilor. 

— Mai e pină în zori - răspunse regele, respingînd cu 
răceală salutul măgulitor al lui Elizair. Fă-mi horoscopul 
pentru miine. Vreau să ştiu dacă sărbătoarea de miine, la 
care au venit toţi supuşii mei, se va desfăşura cu succes. 

— Horoscopul este făcut, de trei ori mărite rege! Stelele 
îţi sînt favorabile ţie. Iată-l: „Regelui meu i-aduc la 
cunoştinţă eu, Elizair, astronomul de căpetenie al oraşului 
Poseidonis. Plecăciuni şi urări de pace regelui meu. 
Milostivească-se zeii faţă de regele, împăratul meu. În cea 
de a şasea zi a lunii Anu, am purces la observaţiile noastre 
şi am văzut...” 

Regele asculta, privindu-i iscoditor pe sub sprîncene pe 
cei aflaţi în jurul său. 

Dar feţele preoţilor erau de nepătruns. 


VI. SĂRBĂTOAREA SOARELUI 


Noaptea era pe sfirşite. Se lăsase răcoarea, iar stelele 
păliseră. Începu să adie briza dimineţii. Pe un platou întins, 
care se întrerupea spre răsărit, coborînd către ocean, la 
lumina torţelor, slujitorii templului sfirşeau în grabă de 
împodobit altarele. Sclavii scoteau scările, frînghiile, bîrnele 
şi terminau lucrările de decorare. În sfîrşit, totul fu gata. 

Începea marea sărbătoare anuală a soarelui. 


Poseidonis se pregătise luni de-a rîndul în vederea 
acestei festivități. Căci nu era numai o sărbătoare 
religioasă, ci totodată şi un prilej de a arăta tuturor regilor 
şi conducătorilor supuşi Atlantidei, care veniseră aici, 
măreţia, bogăţia şi puterea metropolei. 

De sus, din vîrful Dealului Sfînt, de-a lungul drumului de 
munte coborînd în serpentină, se iviră lumini ce se înşirau 
unduitoare aidoma unui şarpe lung şi strălucitor. În liniştea 
nopţii răsunau sunetele piţigăiate ale flautelor, huruitul 
greu al carelor de bronz, răsuflarea anevoioasă a elefanților 
uriaşi. 

Cei din fruntea cortegiului şi ajunseseră pe platou, unde 
sclipirile torţelor prinseră să se împrăştie, în vreme ce 
coloana care încheia procesiunea se mai vedea încă pe 
Dealul Sfint, aidoma unei cozi luminoase. 

Înainte mergea un detaşament de soldaţi, cu arme 
scînteietoare de bronz, iar în urma lor veneau preoţii, în 
veşminte grele şi somptuoase, presărate cu pietre scumpe. 
Într-o litieră neagră, avînd pe cele patru laturi discul auriu 
al soarelui, slujitorii templului îl purtau pe însuşi Aţro-Sanu, 
marele preot, păstrătorul Supremelor Taine, care o singură 
dată pe an, de sărbătoarea soarelui, îşi părăsea palatul - 
palat ce se înălța pe lîngă templul lui Poseidonis, inaccesibil 
chiar şi multor preoţi - şi apărea în faţa lumii. 

Era socotit cel mai bătrîn om din lume. Unii spuneau că 
ar număra două sute de ani, iar alţii şi mai mult. Oamenii 
erau încredinţaţi că este nemuritor. Faţa lui uscată, 
brăzdată de zbiîrcituri, amintea chipul unei mumii. Barba-i 
deasă şi albă îi ajungea pînă la genunchi. Pe obrazul acesta 
de pergament, lipsit de viaţă, ochii mari şi tineri, arzînd ca 
doi cărbuni aprinşi, te înfricoşau. 

Fără voie, oamenii se dădură în lături şi mulţi sclavi 
căzură în genunchi. 

Marele preot fu aşezat cu grijă pe un tron înalt, în faţa 
altarului de jertfă. Ceilalţi preoţi îşi ocupară locurile lor în 
faţa altor altare de jertfă, dispuse în semicerc. În centrul 


acestui semicerc, se afla un tron şi mai înalt, al regelui 
atlanţilor, aşezat pe şaptezeci şi două de trepte de marmură 
ce se îngustau spre vîrf. 

Sus, de spetează, era prins discul de bronz al soarelui, 
susţinut de doi şerpi încolăciţi, de asemenea de bronz. În 
jurul tronului se aflau şaptezeci şi două de jilţuri ale regilor 
din principalele ţări supuse Atlantidei. 

În cortegiul acesta de regi, înconjurați de garda lor, 
vedeai toate culorile şi nuanțele pe care le poate avea 
pielea omenească - de la cea neagră ca abanosul, cum era 
pielea nubienilor, pînă la cea albă ca fildeşul a galilor 
nordici. De asemenea, puteai vedea aici toate veşmintele 
cite sînt pe lume, tot soiul de arme şi podoabe. 

În clipa cînd ei îşi ocupară locurile, pe neaşteptate 
torţele se stinseră şi parcă o perdea neagră s-ar fi lăsat 
deasupra acestui furnicar pestriţ de oameni din toate 
seminţiile pămîntului. 

Doar sus pe cer licăreau stele palide. 

În văzduh răsună cu putere o trompetă de bronz şi 
deodată se făcu linişte. De nu s-ar fi auzit sforăitul cailor şi 
al elefanților, precum şi zăngănitul armelor de aramă, care 
din cînd în cînd tulburau liniştea, ai fi putut crede că tot 
acest platou uriaş este pustiu... 

În mijlocul tăcerii sinistre răsună deodată glasul 
preotului. Un glas înalt de tenor, cu inflexiuni tînguitoare, 
cu pauze neaşteptate, întrerupt în chip tot atit de 
neaşteptat de strigăte, cînta despre grozăviile întunericului, 
despre primejdiile pe care le tăinuieşte bezna, despre 
spaima morţii, despre durerea sufletească a celor lipsiţi de 
lumina soarelui. 

Drept răspuns la aceste tinguiri, se auzi un cor de copii 
cîntind o melodie tristă şi monotonă, acoperită de strigătele 
jalnice ale preotului. 

Deodată, parcă venind de undeva din fundul pămîntului, 
se înălţă în văzduh un cor molcom de başi. 


Vocile lor se împletiră pe nesimţite cu glasul copiilor, 
întocmai ca murmurul fluxului. 

În sfîrşit, miile de tuburi de bronz ale uriaşei orgi, 
acționată de aburi, făcură să se cutremure stîncile de pe 
țărm şi, dintr-o dată, totul amuti... 

Această trecere bruscă şi neaşteptată la liniştea 
desăvîirşită zgudui mulţimea mai puternic decît bubuitul 
tunetului. 

Cei prezenţi îşi simțeau nervii încordaţi la maximum. 
Oamenii îşi apăsau pieptul cu mîinile, de parcă le-ar fi lipsit 
aerul, şi cădeau cu faţa la pămînt; ba unii îşi smulgeau părul 
din cap. 

Întregul ritual era aranjat de o mînă dibace. Şi în 
această ultimă şi primejdioasă încordare a nervilor, în 
mijlocul tăcerii cumplite ce se înstăpinise, aidoma unei 
stînci care se prăvale zdrobind totul sub ea, răsună glasul 
bătrinesc şi calm al marelui preot. Nu mai era cîntec, ci 
rugăciune semănind cu o simplă convorbire, plină de 
duioşie şi nădejde dătătoare de linişte. 

— Zeu al soarelui, ascultă ruga omului mult încercat de 
suferinţe şi istovit, şi dăruieşte-i lumina ta binefăcătoare. 

Mulțimea îşi întindea miinile către preot, care nu se 
vedea din pricina întunericului. 

— Tu singur eşti apărătorul nostru.. 

— Miîntuitorule... 

— Apărătorul nostru în faţa zeilor atotputernici... - 
răsunau hohote stăpînite şi strigăte din rîndul celor de faţă. 

Glasul marelui preot deveni mai puternic, el nu se mai 
ruga, ci aproape poruncea zeului: 

— Luminează cu lumina ta binefăcătoare poporul tău, 
zeule de trei ori sfint... Cu căldura ta, precum ai aşterne o 
pătură, acoperă pămîntul care să rodească pentru nevoile 
omului. Îngăduie să privim chipul tău luminos. 

În timp ce rostea rugăciunile, preotul urmărea ceasul de 
nisip, aflat pe altar şi ascuns privirilor mulţimii de nişte vase 
sfinte. 


Spre răsărit se aprinseră zorile; silueta neagră a 
prelatului se profila limpede pe fondul trandafiriu al cerului. 
Deodată, slujitorul întinse mîna în care ţinea toiagul şi, cu 
glas puternic, poruncitor, exclamă: 

— Arată-te... arată-te... arată-te!... 

Şi parcă ascultind de voinţa lui, dincolo de orizont ţişni o 
rază de aur şi scînteie marginea discului solar, care începu 
să se înalțe strălucitor deasupra oceanului, inundînd dintr-o 
dată platoul, aprinzînd scîntei în armurile de bronz ale 
soldaţilor, sclipind în brocartul şi briliantele regilor şi ale 
preoţilor, înveşmîntînd tot pămîntul în culori vii. Şi ai fi zis 
că abia acum, de sub pămînt, se ridică deodată catarge 
înalte, împodobite cu ghirlande de trandafiri, boite de 
verdeață şi flori strălucitoare, drapele viu colorate şi 
covoare pestriţe. 

Pe întinsul oceanului, atit cît puteai cuprinde cu ochii, 
pluteau corăbii cu cinci punți, gătite de sărbătoare, uriaşa 
flotă a atlanţilor. 

„Da, puternic este regele Atlantidei şi-i greu să te lupţi 
cu el” - gîndeau oaspeţii, fără voia lor, privind oceanul 
înţesat de nave. 

Soldaţii îşi loviră săbiile de aramă de scuturi şi strigăte 
pline de bucurie alergară peste întinsul apelor, în 
întîimpinarea soarelui. 

Corul de o mie de voci înălţă un imn soarelui - zeului de 
trei ori sfint, dătătorul de viaţă, lui, cel luminos şi puternic, 
izvor al bucuriilor! 

Ritualul luă sfîrşit cu obişnuita sacrificare a taurilor şi 
viţeilor. Pe altarul de jertfă cuprins de flăcări se turnă vin şi 
ulei 

Sfeşnicele de bronz, mai fumegau încă, şi şuviţe drepte 
de fum - rest al ierburilor şi răşinilor parfumate - se înălţau 
trandafirii în razele soarelui ce răsărea, cînd, deodată, la un 
semnal al trompetelor, valurile mulţimii prinseră să se 
legene, pregătindu-se de plecare spre cîmpul zeului 
războiului, unde urma să aibă loc parada 


Al doilea semnal al trompetelor îndemnă mulţimea să 
pornească. 

Procesiunea se desfăşură ca o panglică pe minunatul 
drum militar, care făcea fala Atlantidei. Pretutindeni erau 
presărate flori şi ramuri verzi. În fruntea cortegiului, prins 
în vîrful unei prăjini lungi de aur, împodobită cu trandafiri 
roşii, scînteia discul soarelui. 

Deodată, la o cotitură a drumului, chiar în faţa carului 
regesc, se ivi silueta unui bătrîn, îmbrăcat într-o haină 
ruptă din piele de căprioară. Părul lung şi cărunt, ce-i 
stătea vilvoi în cap, precum şi barba-i mare îi acopereau 
trupul pînă la briu, iar pe chipul lui ars de soare sciteiau doi 
ochi mari şi inteligenţi. 

Cu un gest poruncitor, bătrinul opri carul regelui. Straja 
acestuia se năpusti spre bătrin, dar regele făcu o mişcare 
cu mîna şi oştenii se îndepărtară. 

Regele se temea şi-l respecta pe bătrînul Na-San, proroc 
şi ghicitor. 

— Unde să vă mai lovească - strigă ameninţător 
bătrînul - pe voi, care fără istov săvirşiţi fărădelegi? Capul e 
bolnav şi-n inimă s-a cuibărit durerea... Din tălpi şi pînâ-n 
creştet, nimic n-a rămas nevătămat... Răâni şi pete vineţii, 
răni cu puroi, necurăţate, nespălate, neunse cu ulei... 

Glasul lui se transformă într-un țipăt isteric şi el 
continuă: 

— Ogoarele vă sînt pustii, focul va mistui oraşele voastre, 
iar pământul se va preface într-un deşert. Unde-au fost o 
mie de araci de viţă de vie vor creşte spini şi tufe ţepoase, 
brusturi vor creşte în palatele regilor, spini în cetăţi... 
Bufniţele şi duhurile necurate se vor chema printre ruine... 
lată, se va năpusti miînia zeului şi focul atotmistuitor o să vă- 
nghită... O, durere... durere... durere... 

Mulțimea amuţi, cuprinsă de o spaimă plină de 
venerație. Regele asculta stingherit, dar străduindu-se să-şi 
păstreze aerul solemn. 


„Oare într-adevăr mînia zeilor - se gindea el— se va 
abate asupră-mi? Cu ce-am greşit în faţa lor?” 

Deodată, ochii lui întilniră privirea preotului Kuntinaşar 
aţintită asupra sa. Şi regelui i se păru plină de dojana şi 
ameninţare. 

Privirile li se încrucişară ca nişte săbii. 


VII. AKSA-GUAM-ITŢA şi AIA 


De povîirnişul stâncilor era prinsă, lipită parcă, o căsuţă 
de lut, cu acoperişul drept. Ferestruica mică, pătrată, nu 
avea giurgiuvele. Uşile făcute din scînduri subţiri, prinse în 
balamale de piele şi bătute în cuie de bronz, erau deschise. 

În umbra încăperii şedea o bătrînă şi torcea. Părul 
cărunt îi cădea în şuviţe pe chipu-i brăzdat de zbiîrcituri 
adinci şi, din cînd în cînd, cu miîna-i osoasă, femeia îşi 
îndepărta laţele din faţa ochilor duşi în fundul capului. 
Nasul lung aproape se unea cu bărbia ascuţită şi 
proeminentă. 

Dinaintea ei, jos pe pămînt, stătea o fetiţă drăgălaşă şi 
firavă, care, în joacă, muta de colo-colo nişte pietricele cu 
mînuţele-i murdare. Copila se uită spre bătrină: 

— Hai, bunico, mai departe! 

— Mai departe? Da... dar despre ce vorbeam eu oare? 
molfăi bătrină, - înnodind firul rupt al caierului. 

— Despre Veacul de Aur! Ce, ai şi uitat, bunico?! 

— Da, da... Aşa-i, despre Veacul de Aur. Va să zică, cum 
îţi spuneam, asta a iost demult, tare demult... 

— Şi totul, totul era de aur? Şi piinea? Şi pietrele. Şi 
merele? 

— Nu... Vremurile au fost de aur... căci oamenii trăiau 
fericiţi aşa cum trăiesc zeii în cer. Nu erau nici regi, nici 
sclavi, nici săraci, nici bogaţi. Zeul soarelui încălzea, 
mîngiind şi alintînd oamenii ca pe copiii lui iubiţi. Din 


ramuri verzi, ei îşi făceau briie şi împleteau cununi să-şi 
încingă fruntea, şi umblau aşa, liberi şi fericiţi, în mijlocul 
grădinilor care tot anul rodeau poame dulci. Izvoare limpezi 
le potoleau setea şi oamenii se năşteau în mijlocul florilor şi 
se desfătau gustind viaţa pină la adînci bătrineţe şi-apoi 
adormeau liniştiţi pentru vecie, înconjurați de copii, nepoți 
şi strănepoţi. Şi moartea le era uşoară, simplă şi tihnită, ca 
şi apusul soarelui... 

— Şi-apoi? 

— Apoi oamenii au păcătuit şi zeii s-au miîniat foarte... 

— Şi cum au păcătuit? 

— Au vrut să fie deopotrivă cu zeii şi să ştie tot. 

— Şi zeii le-au luat Veacul de Aur? 

Se auziră paşi. Aksa-Guam-ltţa, fiul preotului Şişen-ltţa, 
se apropia de casă. Purta o tunică neagră de mătase, 
brodată pe poale cu izvoade de aur, şi era încălţat cu 
sandale uşoare, de culoare galben-deschis. Săltă fetiţa în 
braţe, dar ea, riziînd, i se smulse din mîini. 

— Bună ziua, bunico! spuse Aksa-Guam, lăsînd copila jos. 
Ata e acasă? 

— E la lucru, o să vină îndată. 

— Cum, lucrează şi azi? 

— Noi n-avem sărbătoare... 

— Dar bătrinul Guamf? 

— E în casă. 

Aksa intră înăuntru. Locuinţa avea o singură încăpere, 
proaspăt văruită şi despărțită printr-o perdea de pînză 
ţesută în casă şi brodată cu flori mărunte. O masă de lemn 
grosolan cioplită, cîteva bănci şi un dulăpior cu vase de lut 
alcătuiau tot mobilierul. Într-un colţ se afla o rîşniţă pentru 
măcinat grăunţe: era făcută dintr-un cub de piatră, iar 
deasupra un cilindru tot de piatră cu două minere. Alături 
stătea o piuă mare de piatră, cu un pisălog pentru stors 
uleiul. Într-alt ungher, pe un postament de marmură, 
odihnea o statuetă mică a zeului soarelui, o minunată 


sculptură, pe care Adişirna-Guanci o făurise încă pe cînd 
era copil. 

Bunicul Guamf, pleşuv şi cu barba căruntă, şedea pe o 
laviţă lingă fereastră şi meşterea laţuri pentru prins păsări. 
Cînd intră Aksa-Guam, el se sculă în picioare şi ridică braţul 
în semn de salut. 

— Stai jos, stai jos, bunicule Guamf. Te felicit cu prilejul 
sărbătorii! De ce nu te-ai dus în întîmpinarea soarelui? 

— Nu-i de mine! Bătrîn cum sînt, m-ar fi strivit acolo. Mi- 
ajunge. Vreme de şaizeci de ani încheiaţi mi-am făcut 
veleatul în minele umede, şi asta nu-i glumă. Iar soarele l- 
am întimpinat şi aici aşa cum se cuvine. Fie slăvit că nu se 
dă în lături să ne trimită şi nouă, bieţi sclavi, lumina lui! 

— Dar Adişirna-Guanci unde-i? 

— Lucrează mereu în Grădinile de Aur. 

— Se zice că a făurit lucruri uimitoare. 

— Şi ce folos are el din toate astea? Unul singur doar: că 
nu e bătut cu vergile. Uite la mine ce urme mi-au lăsat pe 
spinare bicele cu şapte cozi! lar cînd o îmbătrîni, atunci şi 
el, ca şi mine, o să prindă păsări ca să nu moară de foame. 

— Ascultă, Guamf, tu nu te-ai gîndit c-ar putea fi şi altfel? 

— Adică cum, altfel? 

— Orice răbdare are un sfîrşit. Voi sînteţi milioane... 

— Ia te uită unde baţi! Adică să ne răzvrătim? Am mai 
încercat. Şi ne-am răzvrătit. Şi ce-a ieşit din asta? Noi n- 
avem decit lopeţi şi hîrleţe, iar ei au săbii şi lănci ascuţite... 

— Dar dacă... 

Pe neaşteptate, bătrînul Guamf se aprinse: 

— Dar dacă... dar dacă... Dă-mi pace! Nu-mi mai 
scormoni vechile râni! Lasă să mă doară aşa, ca de obicei. 

Aksa-Guam îşi plecă tăcut capul în piept şi căzu pe 
gînduri. 

—-Ei, am plecat - zise el, ridicîndu-se. Pesemne am s-o 
întîlnesc pe Ata în drum... Rămii cu bine, bătrîne! 

— Să te ocrotească prealuminosul zeu! Aksa-Guam nu 
apucă să iasă din casă, că afară se auziră glasuri străine şi 


atunci el se opri în loc. Privind pe fereastră, văzu în curte 
doi oameni îmbrăcaţi în veşmiîntul slujitorilor templului. 
Aksa-Guam nu voia ca ei să-l vadă aici. 

— Bătrîna moaşă Ţalna, locuieşte aici? întrebară ei, 

— Aici - răspunse 'Ţalna, scăpînd de frică fuiorul. Eu sînt 
Ţalna. 

— În numele soarelui îţi poruncesc să vii azi, după ce 
asfinţeşte soarele, la porţile sfîntului templu. Îţi vom ieşi în 
întimpinare acolo şi-apoi te vom duce mai departe. 

— Am înţeles... - şi Ţalna se închină pînă la pămînt. Dar 
îmi iau inima în dinţi şi vă întreb: e o naştere? 

— Acolo vei afla 

Şi slujitorii templului se îndepărtară. 

Aksa-Guam ieşi din casă şi porni pe drumul alb ce 
scînteia în soare. Arşiţa era oarecum molcomită de umbra 
palmierilor şi a platanilor. 

În dreapta, la poalele munţilor, se aflau minele de unde 
se scoteau minereurile. lar în stînga, pînă la ţărmul 
oceanului, atit cît puteai cuprinde cu ochii, se întindeau 
aşezările locuite de cei ce trudeau în mină. Căsuţe mici, 
sărăcăcioase, din lut, stăteau lipite una de alta, ca o turmă 
speriată. În curţile înguste şi pline de gunoaie se jucau copii 
goi şi murdari. Cu toate că era sărbătoare, în mine oamenii 
lucrau. 

Aksa-Guam cobori în prima mină. Veşmîntul lui negru de 
preot, cu discul soarelui brodat pe piept, îi deschidea toate 
porţile. 

Supraveghetorul îşi plecă fruntea şi ridică braţul în semn 
de respect. 

Aksa-Guam dădu grăbit din cap şi se înfundă în labirintul 
galeriilor ale căror bolți erau întărite cu bîrne groase şi 
înclinate. Pe alocuri se zăreau licărind opaițe cu ulei. 
Pretutindeni stăruia o căldură înăbuşitoare. 

Din cauza opaiţelor, gazele emanate explodaseră de 
multe ori în aceste mine. Uneori se întîmplau şi prăbuşiri. 
Minerii mureau cu sutele, dar nimeni nu se sinchisea de 


lucrul acesta, deoarece erau destui la număr. Dacă mina 
conţinea minereu din belşug, atunci, la locul unde se 
produsese catastrofa, se făceau săpături şi astfel muncitorii 
îngropaţi de vii ieşeau din mormîntul lor. Dacă însă stratul 
de minereu era subţire sau lucrările pentru înlăturarea 
avariilor cereau prea mult timp, în cazul acesta oamenii 
erau pur şi simplu lăsaţi la voia întîmplării, împreună cu 
sclavii îngropaţi acolo, şi mina urma să fie săpată în altă 
parte. 

Cu cît Aksa-Guam înainta mai mult, cu atît galeriile erau 
mai joase. Acum se vedea nevoit să meargă încovoiat. 

În calea lui întîlnea sclavi care mergeau în patru labe, 
înhămaţi la albii de bronz, pline cu minereu. Pe unii dintre 
ei, Aksa-Guam îi saluta dînd din cap şi le spunea încetişor: 

— După schimbul de noapte... în minele vechi... 

Mina se îngusta din ce în ce. Aici, cei ce scoteau 
minereul stăteau într-o riînă, spărgind stînca cu tîrnăcoape 
de bronz. Aplecîndu-se spre unul din mineri, Aksa-Guam îi 
şopti: 

— Spune-le la ai tăi... că astăzi, după schimbul de 
noapte... în minele vechi... 

— O să venim - răspunse minerul şi îşi şterse faţa de 
năduşeala ce-i curgea şiroaie şi îi împăienjenea vederea. 

Aksa-Guam ieşi din mină şi trase cu nesaţ aer în piept. 

Mai departe începeau cîmpiile, unde luni de-a rîndul se 
prăjea minereul. Grămezi întregi, în formă de piramidă, se 
înălţau jur împrejur, fumegînd. La picioarele lor, sclavii 
aţiţau focul zi şi noapte. 

Aksa-Guam le spuse aceleaşi cuvinte şi porni mai 
departe. 

Soarele dogorea tot mai aprig. Drumul se întindea ca o 
săgeată printre piramidele fumegînde. Aici, răsuflarea 
devenea tare anevoioasă. Aksa-Guam, cu toată oboseala ce 
simţea, grăbi pasul. 

În sfîrşit, mormanele de minereu ars se isprăviră, 
începea cîmpul unde minereul era măcinat şi cernut prin 


site de bronz. 

Mai departe se înălţau zidurile de piatră, deasupra 
cărora se ridicau nori groşi de fum. Aici se aflau cuptoarele 
în care se topea minereul. 

Alături se întindea un zid şi mai înalt, care înconjura o 
sumedenie de clădiri - un adevărat oraş - unde minereul 
curăţat se transforma din aramă şi cositor într-un aliaj: 
bronzul. 'Iot aici se făureau şi armele de bronz. Nimeni n- 
avea voie să pună piciorul în aste locuri, în afară de preotul 
care supraveghea lucrările. Sclavii îşi aveau locuinţa în 
preajma acestor clădiri şi nu li se îngăduia să iasă dincolo 
de ziduri, care erau păzite de străjeri. 

Ata lucra la cuptoarele de topit, cărînd în spate coşuri cu 
zgură. 

Aksa-Guam se opri în poartă. Un convoi lung de care, 
încărcate cu minereu, tocmai ieşea, în vreme ce un altul se 
întorcea uşurat de povară. Sclavii biciuiau măgarii, iar 
supraveghetorii biciuiau sclavii. Drumul era un adevărat 
furnicar. Ca un şuvoi nesfîrşit, se scurgeau şiruri de măgari 
încărcaţi cu samare, cai, cămile şi elefanţi. Şuieratul bicelor 
se contopea cu răgetele animalelor şi cu strigătele scurte 
ale sclavilor. 

Femeile îşi purtau copiii în spate, aşezaţi în coşuri 
împletite. 

Dincolo de zid răsună o trompetă de bronz, şi sclavii 
începură să iasă pe poartă. 

Aksa-Guam se dădu la o parte urcîndu-se pe un morman 
de zgură 

— Ata! 

Una din sclave se întoarse. Ochii ei negri şi migdalaţi 
scînteiară de fericire. Aksa-Guam lăsă drumul şi porni în 
sus, pe cărarea de munte. 

Ata, sora lui Adişirna-Guanci, îl urmă la oarecare 
distanţă, în spatele ei se auziră glume şi ocări venite din 
rîndurile sclavilor: 


— 'Ţin-te, ţin-te după el! O să te ia de nevastă, să trăieşti 
la palat! 

— Ptiu, că nu le mai ajung haremurile, acum se iau şi de 
sclave! spuse cu răutate un sclav negru şi ameninţă cu 
pumnul perechea care se îndepărta. 

Ata îl ajunse pe Aksa-Guam acolo unde cărarea, cotind, îi 
ascundea de privirile celor ce mergeau pe drumul mare. 

Aksa-Guam întinse braţele spre Ata. 

— Nu, nu-mi lua mîinile, sînt murdare... îndată o să mă 
spăl la izvor - zise ea, îmbujorată de sfiiciune. 

Aksa-Guam o cuprinse pe după umeri şi o sărută pe 
frunte. 

— De ce nu eşti la sărbătoare? întrebă Ata, spălindu-şi 
mîinile în izvorul de munte. 

Stropii auriţi de soare cădeau pe pielea ei brună. Şi cu o 
graţie firească, fata îşi întinse mîinile spre şuvoiul de apă 
cristalina care cădea de sus. 

Aksa-Guam o privea cu dragoste şi admiraţie. 

Era la fel de bine făcută ca şi Adişirna-Guanci. Purta 
aceeaşi cămaşă scurtă, neagră şi încinsă cu o cingătoare de 
piele. Astfel îmbrăcată, părea fratele lui mai mic. Numai o 
coadă grea, strînsă într-un coc la ceafă, ce-i alungea şi mai 
mult capul ei lunguieţ de atlantă, precum şi conturul sînilor 
de fecioară dovedeau că nu e băiat. 

După ce se spălă, fata rupse o floare de măceş şi şi-o 
prinse în păr. 

— Acum, da... - rosti Ata şi-i întinse ea singură mîna lui 
Aksa-Guam. 

Preotul i-o strînse cu căldură şi, mînă în mînă, porniră în 
umbra deasă a cringului de lauri, îndreptiîndu-se spre locul 
unde dintr-o crăpătură a ştincii ieşea un izvor de munte. 
Aici se aşezară. 

În aer plutea miros de pelin şi de ierburi amare de 
munte. De undeva, o boare aducea mireasma portocalilor 
înfloriţi. Jos, pe drum, răsunau voci omeneşti. Mai departe 
se zărea o fişie de ocean ce se încălzea sub soarele de 


amiază. lar sus, deasupra lor, se întindea cîmpul zeului 
războiului. Din cînd în cînd se auzeau de acolo bubuiturile 
ca de tunet ale trompetelor de bronz şi strigătele mulţimii. 

Dar în crîng era pace. Numai corul răsunător al 
greierilor stăruia în văzduh. Zgomotul acesta monoton se 
contopea cu liniştea din jur. Şi astfel se părea că liniştea 
răsună. 

— De ce nu eşti la serbare? zîmbi fata şăgalnic, repetînd 
întrebarea. 'Ţinea în mînă o creangă de laur şi rupea încet 
frunzele una cîte una. 

— Pentru că sînt aici - răspunse el, cu acelaşi zimbet 
şiret. 

— Dar dacă acolo se va băga de seamă lipsa ta? 

— Ei, şi ce? Tata o să se-nfurie şi cu asta s-a isprăvit. 
Ajunge c-am fost în întîmpinarea soarelui. Şi, la urma 
urmei, toate lucrurile astea sînt tare plicticoase. Soldaţii 
noştri îi vor uimi pe oaspeţii veniţi de peste ţări şi mări cu 
armurile lor de bronz şlefuit, trompetele or să urle aşa de 
tare, încit caii or să se ridice în două picioare şi-apoi or să 
se lase în genunchi. De bună seamă, este o privelişte 
măreaţă, nu zic ba, dar eu am văzut-o de nenumărate ori. 
Pe lume sînt lucruri mult mai frumoase... Şi îi aruncă fetei o 
privire plină de duioşie. 

— Şi mai tîrziu ce-o să fie? întrebă Ata, plecîndu-şi 
genele lungi, care-i aşterneau sub ochi umbre albăstrii. Ce- 
o să fie mai tîrziu? 

— Mai tîrziu încep jocurile războinice. Apoi, noaptea, la 
lumina torţelor, are loc ceremonialul prezentării darurilor. 
Ce-i drept, asta e mai interesant. Se spune că oamenii cu 
chipul alb, îmbrăcaţi în veşminte de piele, au adus din ţările 
de miazănoapte un urs alb viu şi nu ştiu ce fel de fiară ce 
seamănă cu un peşte, dar are capul rotund şi nişte 
înotătoare foarte puternice. Se zice că peştele ăsta trăieşte 
tocmai la capătul lumii, unde apa, din cauza frigului, se face 
tare ca cristalul. 


Ata îl asculta cu o curiozitate copilărească, cu ochii larg 
deschişi. 

— Şi unde sînt animalele astea? 

— Au murit de căldură. 

— Săracele! Ei, şi mai încolo, ce-o să fie? 

— Pe urmă, regele nostru va dărui oaspeţilor ţesături 
scumpe, parfumuri rare pregătite din răşină frumos 
mirositoare, rădăcini şi nectar de flori, vinuri, aur, pietre 
preţioase, tot ce face bogăţia ţării noastre, tot, în afară de 
armele de bronz. 

— Sora ta e şi ea la sărbătoare? îl întrebă Ata pe 
neaşteptate. Doar acum e regină! 

Aksa-Guam se încruntă: 

— Nu, ea nu-i regină, o să fie în haremul regelui. Tatăl 
meu, Şişen-liţa, este nespus de fericit de „cinstea” ce i-a 
fost acordată... Biata mea surioară... Vai, cum a mai plins în 
hohote! Ea îl urăşte pe rege... Dar eu n-am să îngădui aşa 
ceva... Şi Aksa-Guam ameninţă cu pumnul strîns. Şi-acum 
ajunge cît am vorbit despre asta! Spune-mi ceva despre 
tine. De ce te-au dat la munca asta aşa de grea? Te-am 
întrebat de mai multe ori. 

— Lasă-mă! Oare nu-i totuna? 

— Nu, de data asta trebuie să-mi răspunzi, altfel o să mă 
port cu tine aşa cum te porţi cu o sclavă. 

Şi, luînd crenguţa de laur din miinile ei, începu în glumă 
s-o lovească peste umeri. 

— Vorbeşte, vorbeşte odată! 

— Ei, atunci ascultă, dacă ţii atît de mult. Am slujit în 
casa preotului Kuntinaşar. Odată, într-o seară, pe cînd îi 
aduceam pentru noapte o băutură răcoritoare, el mi-a zis: 
„Îmi placi, Ata, şi vreau să te am în haremul meu.” „Iar tu 
nu-mi placi, Kuntinaşar, şi nu vreau să fiu în haremul tău”, i- 
am răspuns eu. 

— Aşa i-ai spus? exclamă entuziasmat Aksa-Guam, bătînd 
din palme. 

— Da, chiar aşa. 


— Şi el? 

— El a zîmbit, socotind pesemne că este un răspuns de 
fetiţă, care vorbeşte fără să ia prea bine aminte la ce i se 
spune. „Nu uita că tu mi-eşti sclavă, iar eu îţi sînt stăpîn. 
Vino la mine!” 

Eu nu m-am clintit din loc. Atunci Kuntinaşar s-a ridicat 
şi s-a apropiat de mine. Dintr-o săritură m-am ferit din calea 
sa şi am înşfăcat pumnalul pe care-l avea la căpătii. Grozav 
s-a mai speriat şi pe dată l-a cuprins furia! „Şarpe!” a răcnit 
el cu glas răguşit şi a chemat sclavul care stătea în dosul 
uşii: „S-o trimiţi de îndată la munca grea din Oraşul 
Negru...” Asta-i tot. 

— Ce curaj! exclamă Aksa-Guam. Ar fi putut să te ucidă 
cu pumnalul acela! Şi, zîmbind, adăugă: Da, Kuntinaşar n- 
are noroc. Fratele tău îl face să pălească de invidie, iar tu... 
Ascultă, Ata, lucrurile nu pot să mai meargă aşa, trebuie să 
schimbăm toate astea. Tu ştii că eu te iubesc şi că pentru 
mine nu eşti o sclavă. Tatăl meu nu se va învoi niciodată să 
ne dea consimţămîntul, căci este împotriva legilor. Dar noi 
vom schimba legile. Vom ara toată Atlantida cu plug de 
bronz. 

— Ştiu prea bine că n-am să fiu niciodată soţia ta. Nici nu 
mi-a trecut vreodată prin cap una ca asta. Dragostea ta îmi 
ajunge. 

— Eu însă vreau să-mi fii soţie, şi nu numai atit. 
Dragostea mea pentru tine mi-a deschis ochii şi am văzut 
toate grozăviile sclaviei, iar soarta nefericită a surorii mele 
mi-a arătat toată grozăvia samavolniciei regeşti. Şi-am 
văzut un ocean nesfirşit de suferinţe ale sclavilor, şi 
suferinţele lor înăbuşite mă urmăresc pas cu pas şi-mi 
otrăvesc viaţa. Mi se pare că pentru fiecare din ei sufletul 
tău geme. Vreau să le dau libertatea, vreau să-ţi dau ţie 
libertatea, iată ce vreau eu... 

Ata îl privea cu ochii larg deschişi, în care licărea spaima. 

Dar Aksa-Guam n-o mai vedea. El vorbea de parcă ar fi 
fost cuprins de delir: 


— Am stat de vorbă cu Adişirna şi i-am propus să 
participe la răscoala sclavilor, care e în pregătire. El însă 
umblă cu capul în nori. Este prea artist ca să se poată gîndi 
la asta. Dar ni se va alătura şi el, ai să vezi. Avem negreşit 
nevoie de ajutorul lui. De mai multă vreme printre sclavi 
domneşte mare fierbere... Eu o să fiu în fruntea răsculaților. 
Eu singur o să-i duc pe Dealul Sfint. Vom pune mina pe 
arsenal şi ne vom încrucişa săbiile cu soldaţii regelui. Şi noi 
vom birui, fiindcă dreptatea este de partea noastră. 

Chiar în aceeaşi clipă, o uşoară zguduitură ondulatorie 
subterană făcu pămîntul să se legene. Ata se clătină şi faţa-i 
deveni albă: 

— Ce-i asta? 

— Nu va rămîne piatră pe piatră, iar după aceea vom 
făuri o Atlantida nouă, liberă, unde nu vor fi nici sclavi, nici 
regi, ci numai bucuria muncii libere. Şi iarăşi va începe 
Veacul de Aur. 

O nouă zguduitură, de data asta mai puternică, îl făcu pe 
Aksa-Guam să revină la realitate. Frunzele copacilor 
foşniră, o piatră ce se afla chiar la poalele stîncii se 
desprinse şi se rostogoli la vale, lovindu-se de pietre, iar 
zgomotul ei se pierdea din ce în ce. 

— Nu ştiu de ce zguduiturile astea au început să fie tot 
mai dese. 

Văzînd faţa palidă de spaimă a fetei, el se strădui s-o 
liniştească printr-o glumă: 

— Vezi, Ata, însuşi pămîntul se cutremură în faţa 
crimelor săvîirşite de preoţi şi de rege. 

Dar Ata nu zimbea. Privindu-l cu tristeţe pe Aksa-Guam, 
ea îi şopti încetişor: 

— Să nu faci asta! 

— 'Ţi-e frică? 

— Pentru tine... 

— Dar ai să fii cu noi, Ata? 

— Am să-mi dau viaţa pentru tine... 


VIII. ÎN CERCUL MAGIC 


În încăpere se adunaseră preoţii Kuntinaşar, Zanuţiram, 
Anuguan, Aguşatţa şi Nughi-Estţak. 

— lată-l şi pe Elizair! spuse Kuntinaşar. Lipseşte doar 
Keleţu-Aşinaţak. 

— Ca de obicei, el stă în cumpănă. Înadins am ţinut să ne 
adunăm la miezul zilei, atunci cînd regele şi toată curtea lui 
se pregăteşte de odihnă, însă Keleţu-Aşinaţak va veni 
negreşit să-şi ia horoscopul pe care i l-am făcut - spuse 
Elizair. 

— Şi desigur că steaua lui răsare? 

— De bună seamă, aşa după cum steaua regelui Guan- 
Atagueragan apune. 

— E bine să ştii să porunceşti stelelor! rosti zîmbind 
Kuntinaşar. 

— Nu rîde! Stelele nu mint! se supără astrologul. 

— Asta ar mai lipsi, să mai mintă şi stelele! Mint numai 
oamenii... Dar hai să nu ne mai certăm. Anuguan, ai 
pregătit-o bine pe bătrină? 

— Ţalna te înţelege din cîteva cuvinte. E o bătrînă tare 
vicleană. Trebuie să-i dăm vreo două discuri solare!s*, să-i 
mai încălzească oasele babei! 

Uşa se deschise şi în încăpere intră fratele regelui 
Atlantidei - Keleţu-Aşinaţak - rege al At-ţorului, întovărăşit 
de preotul Şitţa. 

Preoţii se sculară în picioare şi ridicară braţele în semn 
de binecuvîntare şi salut. 

— Fie ca lumina măreției tale să cadă asupra noastră - 
spuse Kuntinaşar. 

— Şi vouă salutul meu. Ei, ce spune horoscopul meu, 
Elizair? Bine? Totul merge bine? 

Keleţu-Aşinaţak era miop, aşa că privea cu ochii mijiţi şi 
cu capul dat puţin pe spate. Miinile lui mici şi slabe se 


agitau veşnic şi mereu răsuceau bărbuţa-i roşcată. Numai 
la mari solemnităţi îşi stăpînea aceste ticuri care, vezi bine, 
nu cadrau cu măreţia unui rege. 

— Slavă soarelui! Mărite rege, horoscopul tău este 
minunat. Stelele îţi sînt prielnice. Dă-mi voie să ţi-l citesc. 

Şi Elizair începu să citească cu glas cîntat: 

— „Marelui, slăvitului, puternicului stăpîn al Atţorului...” 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie! şi Keleţu prinse să dea din 
mîinile-i firave. Spune ce-i principal, da... Ce-i principal; şi 
spune aşa, cu cuvintele tale. Da, da... 

— Steaua ta, mărite rege, în timp ce răsărea, a luminat 
mai puternic decit toate celelalte şi a tăiat drumul stelei lui 
Guan-Atagueragan, de trei ori măritul rege al Atlantidei. Şi 
razele stelei lui s-au mistuit în razele stelei stăpînului 
Atţorului. 

Keleţu-Aşinaţak era tulburat, fericit şi totodată speriat. 

— Ce-nseamnă asta? Ce-nseamnă asta? întrebă el, 
plimbindu-şi asupra preoţilor privirea fixă a ochilor săi 
miopi şi ciupindu-se grăbit de bărbuţa-i roşcată. 

— Mărite rege - începu preotul Anuguan - ca să-ţi putem 
răspunde la această întrebare, am cercetat toate tăbliţele 
de bronz din arhiva statului, începînd din ziua cînd s-a 
născut măria-ta. 

Şi iată ce am aflat: regele legitim al Atlantidei eşti tu. 

— Eu? Cum vine asta? Doar eu sînt cel mai mic! Deşi ne- 
am născut gemeni. 

— Tu eşti cel mai mare, mărite rege! Şi despre aceasta 
grăiesc nu numai tăbliţele noastre. 

Anuguan se apropie de perete, deschise o uşiţă tainică 
şi-o lăsă pe [alna să intre. 

— lată moaşa care a fost de faţă la naşterea ta şi a 
regescului tău frate. Vorbeşte, bătrino, cine s-a născut 
primul regele Keleţu-Aşinaţak sau Guan-Atagueragan? 

— Cel dintii a venit pe lume regele Keleţu-Aşinaţak. Şi eu 
am băgat bine de seamă că primul născut avea pe umărul 
drept o aluniţă mare. 


— Aluniţă? Da, eu am o aluniţă mare pe umărul drept 

— Apoi s-a născut Guan-Atagueragan. Şi după ce pruncii 
au fost îmbăiaţi şi duşi în faţa părintelui lor, de trei ori 
măritul rege Atagueragan-Ku-kulikan, el a spus, arătindu-l 
pe Guan: „lată primul meu născut şi urmaşul meu!.” 

— Dar de ce? De ce? izbucni supărat Keletu-Aşrjnaţak. 

— Nu te miînia, mărite rege! Părintelui tău nu i-a plăcut 
culoarea părului tău, şi-apoi zicea că semeni la chip cu o 
oaie. Şi mai spunea că te-ai născut prea slab şi se temea că 
ai să mori sau ai să fii un rege pipernicit. 

— Un rege pipernicit? Cum? Aşa a zis? 

— Sau un bărbat pipernicit, nu-mi mai aduc bine 
aminte... 

— Nu mai am nevoie de tine, [alna - spuse Kumtinaşar. 

Şi 'Ţalna, ploconindu-se adînc, plecă. 

Preoţii rămaseră într-o tăcere plină de aşteptare. Keleţu- 
Aşinaţak stătea dus pe gînduri, ciupindu-şi barba, în sfîrşit, 
Anuguan rupse tăcerea: 

— Mărite rege, eu sînt păstrătorul legilor şi socotesc că, 
în numele sacrelor legi, tu trebuie să-ţi recapeţi drepturile. 

În ochii mici şi miopi ai lui Keleţu sclipi bucuria şi el 
începu să dea speriat din miinile-i firave: 

— Ce spui!... Ce spui!... Da' ce se face fratele meu? 

— O să-i cerem să-ţi dea locul de bunăvoie, iar de nu va 
vroi, atunci... 

— De bună seamă că nu va vroi! De bună seamă! Să fie 
rege atiţia ani şi deodată... 

— De nu va vroi, tu ai o armată şi o flotă. O parte din 
armata şi comandanții de oşti ai lui Guan-Atagueragan sînt 
nemulţumiţi de el. Printre regii supuşi Atlantidei vei găsi 
întotdeauna aliaţi. Noi sîntem cu tine. Tu trebuie să faci un 
singur lucru: să-ţi ceri drepturile. Restul vom face noi... Cu 
tine şi în numele tău. 

— Nu ştiu ce să spun, e atîţ de neaşteptat... 

— Îndoielile tale sînt fireşti, mărite rege - grăi Elizair. 
Sentimentul de rudă, dragostea de frate... Dar calea 


noastră pămintească stă scrisă în stele. Dacă tot mai te- 
ndoieşti, atunci uite ce vom face: folosindu-mă de puterea 
pe care mi-au hărăzit-o zeii, am să chem umbra tatălui, tău. 
Las' să hotărască el singur soarta tronului. 

— Umbra tatălui? întrebă speriat şi cu interes Aşinalak. 

— Da, umbra părintelui tău! 

Şi, deschizînd uşa ascunsă în perete, Elizair porunci: 

— Intră! 

Keleţu-Aşinaţak păşi pragul cu paşi nehotăriţi Preoţii îl 
urmară într-o încăpere perfect rotundă, de culoare 
albastră, cu un tavan în formă de cupolă, ce amintea bolta 
cerului. Această asemănare o desăvirşeau stelele de aur 
aruncate ici-colo pe cupolă. În mijlocul podelei de mozaic 
siniliu era trasat un cerc cu un pentagon înscris în centru, 
unde se înălța un tron îngust de bronz, cu discul soarelui 
prins pe spetează. De o parte şi de alta a jilţului regal 
străjuiau două sfeşnice de bronz, închipuind doi şerpi 
încolăciţi. Cozile lor răsucite slujeau drept picioruşe. Trei 
capete de aur, cu ochii de smarald şi gura larg căscată 
parcă pentru a muşca, se plecau deasupra fitilului arzînd. 

— Aşază-te! zise poruncitor Elizair. Keleţu-Aşinaţak păşi 
speriat peste cerc şi sui treptele tronului. 

— Îndată va fi smuls vălul vremii. 

Şi Elizair, ridicînd braţele, prinse a rostit cu glas solemn 
şi tărăgănat următoarele vrăji: 

— AŢAN, ŢITA, ATIŢ, NAŢA. 

La fiece cuvînt al lui, lumina torţelor tremura, iar în cele 
din urmă se stinse cu totul. Încăperea se cufundă într-o 
beznă de nepătruns. 

Din pricina încordării nervoase, Keleţu-Aşinaţak simţi că- 
i ţiuie urechile, iar în faţa ochilor începură să i se rotească 
cercuri verzi. 

Tăcerea aceasta apăsătoare părea a fi fără sfîrşit. 

Deodată, în depărtare, se auziră sunete duioase de flaut. 
Şi în aceeaşi clipă, pe perete se aprinse o lumină albăstruie 
închipuind un şarpe. 


Jivina strălucitoare se mişca necontenit, cînd aprinzîndu- 
se mai tare, cînd mai slab. Mişcările ei şi intensitatea luminii 
erau indisolubil legate de sunetele flautului. Cînd melodia 
răsuna mai puternic şi ritmul se înteţea, năpirca se răsucea 
mai repede şi strălucea mai tare. Cînd, dimpotrivă, cîntecul 
se domolea, stingîndu-se aproape cu totul, lumina pălea şi 
ea îşi încetinea mişcările. Melodia monotonă era alcătuită 
numai din cinci note care se repetau într-una. 

Această melopee, precum şi jocul de lumini îl hipnotizau 
pe Keleţu, căruia îi era cu neputinţă să-şi dea seama dacă 
într-adevăr vede sunetele luminoase sau aude jocul luminii. 

Deodată se aprinse un al doilea şarpe şi se auzi un al 
doilea flaut. Apoi al treilea, al patrulea şi mereu-mereu alte 
sunete, iar şerpii aceştia strălucitori alergau unul după 
altul, îşi împleteau trupurile, apoi se despărţeau. Treptat, 
unii dintre ei alcătuiră un cerc luminos. Atunci jivinele 
încetară să se mai mişte şi o dată cu ele amuţiră şi flautele. 
Cercul acela, răspindea o lumină fosforescentă. Apoi 
deodată începu să se adîncească şi se transformă într-o 
fereastră rotundă, dincolo de care se zărea un spaţiu 
pustiu, învăluit într-o ceaţă uşoară. 

În faţa lui Keleţu-Aşinaţak, care încremenise de uimire, 
se ivi, după cum i se păru lui, umbra tatălui său. Fantoma 
ridică mîna spre Keleţu şi în încăpere răsună limpede un 
glas: 

—  Keleţu-Aşinaţak! Tronul Atlantidei te aşteaptă pe 
tine... 

Totul se cufundă în beznă. Keleţu scoase un țipăt şi-şi 
pierdu cunoştinţa. Preoţii îl transportară în camera vecină 
şi-l readuseră în simţiri. 

— De trei ori mărite rege al Atlantidei! i se adresă 
solemn Kuntinaşar. 

— Nu sînt încă regele Atlantidei! răspunse cu glas slab şi 
cu privirea rătăcită Keleţu. 

— Pentru noi eşti rege! Umbra tatălui tău te-a înălţat pe 
tron. 


— Da, dar umbra tatălui a spus: „Ironul te aşteaptă...” 
Poate că după moartea fratelui meu? 

Kuntinaşar aruncă o privire înciudată spre Elizair. 

— Răspunsul părintelui tău este cum nu se poate mai 
limpede: „Tronul te aşteaptă”. înseamnă că nu trebuie să 
mai zăboveşti - spuse Elizair. 

— Da, da, bine, o să mă mai gîndesc... Sînt prea obosit 
acum. Am să vă dau răspunsul... Da... Şitţa, însoţeşte-mă! 

Şi, sprijinindu-se de braţul preotului, Keleţu-Aşinaţak se 
îndepărtă. 

— N-ai putut să faci umbra să vorbească altfel! „Tronul 
te aşteaptă!” Ar fi trebuit să spui: „Keleţu, îţi poruncesc să 
iei cu forţa tronul lui Guan. Tu eşti moştenitorul legitim al 
tronului!” Sau ceva asemănător - se supără Kuntinaşar... 
Straşnic obicei aveţi voi, magicienii, să vorbiţi încîlcit, în 
enigme! Poftim, acum ai încurcat lucrurile! 

— Cine-l ştia! răspunse necăjit Elizair. Ăstuia trebuie să-i 
mesteci şi să-i bagi în gură... 

— Ca rege, n-ar fi rău... Un rege tocmai aşa cum scrie la 
carte - făcu Zanuţiram - şi foarte bun pentru noi! 

— Bun pentru noi o să fie cînd va fi rege, dar cum să-l 
facem rege? 

— Trebuie s-o luăm pe alt drum - vorbi Anuguan. Eu ştiu, 
după cum ştiţi şi voi, că se pregăteşte o răscoală a sclavilor. 
În fruntea lor se află Aksa-Guam Itţa, fiul lui Şişen-ltţa, 
cîinele credincios al regelui! Ca să vezi de ce-i în stare 
tinereţea! Zice-se că s-a îndrăgostit de o sclavă şi acum 
vrea să răstoarne întreaga Atlantida! Uite, de acest Aksa- 
Guam ne vom folosi noi. Dacă răscoala va fi condusă de o 
mînă pricepută, el îl va putea omori pe Guan-Atagueragan. 
E tocmai ce ne trebuie nouă. Cu sclavii, ne răfuim noi 
repede şi punem pe tron oaia asta din Atţor. În felul acesta 
vom fi stăpînii Atlantidei. lar dacă răscoala va da greş şi 
capul lui Guan-Atagueragan va rămîne pe umeri, atunci va 
zbura căpăţina lui Aksa-Guam şi nici tatălui său nu-i va fi 
prea moale. Noi însă vom sta deoparte. 


— lată adevăratul diplomat al Atlantidei! Păzitorul legilor 
şi sprijinitorul răscoalei sclavilor! spuse rizînd Kuntinaşar. 

O uşoară zguduitură subterană ondulatorie îi zvirli pe 
toţi spre stînga. Undeva se auzi zgomotul tencuielii ce 
cădea. 

—  Zguduiturile astea subterane încep să mă 
neliniştească. 

— Fleacuri! spuse nepăsător Kuntinaşar. 

— Da, dar vezi că nu întotdeauna fleacurile acestea se 
sfirşesc cu bine - i-o întoarse Anuguan. Tăbliţele noastre 
pomenesc despre cîteva cutremure cumplite şi erupții 
vulcanice. Uite, asta este piramida care, acum trei mii şapte 
sute de ani, deşi mai tare decît stinca, a crăpat pînă-n 
temelii şi a fost nevoie să fie rezidită. Ce s-a întîmplat atunci 
cu palatele şi templele? 

— "Te pregăteşti să trăieşti trei mii de ani, Anuguan? Eu 
cred că pentru cît trăim noi, ne-ajunge! Iar mai tîrziu... N- 
au decît să crape toate piramidele ca o coajă de ou răscopt! 
Şi, căscînd cu poftă, adăugă: Şi-acum e vremea să mergem 
la culcare! 


IX. PUIUL DE NĂPÎRCĂ 


— E gata! 

Adişirna-Guanci puse jos dalta de bronz şi ciocanul, apoi, 
îndepărtîndu-se de statuie, o privi cu ochi cercetători. 

În faţa lui stătea, parcă vie, Sel, în tunică scurtă, dintr- 
o țesătură uşoară, şi cu lancea în mîna dreaptă, gata să o 
arunce. Întreaga ei făptură respira avânt. Piciorul drept era 
scos înainte şi puţin îndoit de la genunchi, iar cu mîna 
stingă ţinea de curea doi ogari cu botul lung şi corpul 
încordat pentru salt. O panglică prinsă pe frunte cu o 
agrafă în formă de semilună îi stringea părul fetei. 
Semiluna era simbolul numelui ei. 


Adişirna îşi contempla opera. Aşa o văzuse el prima oară 
pe Sel, într-o pădure, la vinătoare. 

Luna plină se ridică deasupra oceanului. O rază lunecă 
pe faţa de marmură a statuii şi lui Adisirna i se păru că Sel 
îi zîmbeşte. Într-o nestăvilită pornire de dragoste, el se 
apropie de statuie şi sărută buzele-i reci de marmură. 

— He-he-he!... Preaslăviţi zei! Omul ăsta şi-a pierdut 
minţile! 

Ruşinat, Adişirna se îndepărtă de statuie şi se întoarse. 
În faţa lui stătea bunica sa, doica principesei Sel. 

— Ce s-a întîmplat? Spune repede! 

Ţa începu să caute cu miinile-i tremurătoare şi nevolnice 
printre cutele îmbrăcămintei, bombănind şi oftînd. În sfîrşit 
scoase un sul de pînză şi i-l dădu lui Adişirna: 

— Iacă, citeşte... 

Adişirna i-l smulse din miini, îl desfăcu şi, cuprins de 
tulburare, începu să citească la lumina lunei. Apoi dădu un 
strigăt, vîri mesajul în sîn şi fugi cît îl ţineau picioarele. 

Adişirna-Guanci gonea pe străzile largi, spre Dealul 
Sfint. Locuitorii Atlantidei se desfătau în răcoarea nopţii. 
Din mijlocul verdeţii întunecate a livezilor răsunau cîntece, 
flaute şi gunguritul kitțarelori&:. Casele erau luminate, iar 
perdelele trase la o parte, dintre coloane, dezvăluiau 
privirilor încăperile locuinţelor. Atlanţii stăteau tolăniţi în 
jurul meselor împodobite cu trandafiri şi încărcate cu talere 
cu mîncare şi cupe. Sclavii turnau vin în cupe, şi vinul 
curgea ca o şuviţă subţire rubinie din amforele înguste şi 
prelungi. Se auzeau glume şi risete. 

—... Bei prea puţin şi de-asta ţi-e frică de cutremur - auzi 
Adişirna o frîntură de frază. Trage-i mai vîrtos şi o să te 
obişnuieşti cu zguduiturile pămîntului. Pămîntul s-a îmbătat 
şi se clatină. Hai, să bem şi noi! Sclavule, toarnă vin! 

Adişirna continua să păşească repede. În umbra deasă a 
criîngului de lauri răsuna un cîntec vesel. O voce de femeie 
cînta: 

Adoarme Atlantida, mîngiiată 


De ale lunei raze albăstrii. 

La fel ca luna-n noaptea asta fermecată 

Să mă săruți şi tu, să mă mingii. 

Un glas de bărbat îi răspundea: 

Văpăi din ochii tăi să mă imbie, 

De-aprinse sărutări să ne-mbătăm 

Și cupe cu licoare rubinie 

Pentru iubirea noastră săâ-nchinâm! 

Apoi amîndouă glasuri se contopiră într-un duet: 

De ce te-ntuneci? 

Luna sus veghează, 

Iar razele-i în inimă pătrund. 

Alungă-n cîntec tot ce te-ntristează, 

Și soarbe cupa nopții pină-n fund! 

Se auziră risete şi zgomote de sărutări. Adişirna urcă 
podul suspendat ce se afla lîngă Dealul Sfînt. 

— Cine-i? strigară străjerii. 

— Sclavul Adişirna! Am fost chemat la palatul lui Şişen- 
Itţa, să repar ţevile din camera de baie. 

Adişirna-Guanci, sculptor şi giuvaergiu genial, aşa cum 
se nasc numai o dată în decursul unui mileniu, era nevoit să 
execute, la cererea preoţilor şi a regelui, lucrări foarte 
diferite, ca reparatul ţevilor de apă şi al broaştelor de la uşi. 
Adişirna era cunoscut pe Dealul Sfint, aşa că trecu dincolo 
de linia interzisă fără să fie oprit. 

Pe Dealul Sfint nu mai domnea aceeaşi însufleţire ca în 
oraş. Palatele se aflau departe unul de altul, înconjurate de 
ziduri înalte. 

Tînărul coti pe o alee lăturalnică, străjuită de chiparoşi. 
Copacii crescuseră unul lingă altul, alcătuind un zid, din 
care pricină era aproape beznă. Mirosea a răşină de brad. 
Drept în faţa lui se auzi zgomot de sandale pe nisip. 
Adişirna se piti între chiparoşi. 

Mergînd agale şi cîntînd încetişor, trecu o santinelă. Cînd 
paşii se pierdură în depărtare, tînărul o porni din nou la 
drum. La capătul aleii se zăreau luminate ferestrele 


palatului. Adişirna se strecură prin desişul de chiparoşi şi 
căută să se apropie pe furiş de palat. Perdelele dintre 
coloane erau trase. În spatele lor se auzeau glasuri. Pe 
terasa din faţa palatului, lîngă una din coloane, ascuns după 
o tufă de oleandru, stătea sclavul Kuaţrom, servitor în casa 
preotului Şişen-ltţa, şi trăgea cu urechea. 

Adişirna se apropie de el şi-l întrebă încet: 

— Unde este Aksa-Guam? 

Kuaţrom îi făcu semn să tacă, ducîndu-şi palma la gură, 
şi-i arătă perdeaua. 

Adişirna ascultă şi el glasurile ce veneau dinăuntru. 
Vorbea preotul Şişen-ltţa cu soţia lui. 

— Ruşine, ruşine! Blestemul să cadă asupra capului tău, 
căci ai născut şi ai hrănit la sînul tău un pui de năpîrcă! 
Aksa, fiul meu, e un trădător şi un vinzător de neam! Ela 
pus la cale omortrea regelui, el îşi petrece timpul în mijlocul 
sclavilor şi pregăteşte o răscoală. El mi-a pătat numele meu 
atît de faimos în istoria Atlantidei... Trebuie să plec îndată şi 
să-l vestesc pe rege! 

— Dar poate că nu-i totul încă pierdut... Răscoala mai 
poate fi oprită, planurile lor pot fi împiedicate... Nu te grăbi, 
te rog, te rog! 

Adişirna îl luă repede deoparte pe Kuaţrom. 

— Un denunţ? 

— Un denunţ. 

— Ascultă, Kuaţrom, orice s-ar întîmpla, trebuie să-l 
opreşti pe Şişen-ltţa. Trebuie să-l opreşti! Născoceşte şi tu 
ceva... Eu n-am timp să mă gindesc acum la asta... Regele 
nu trebuie să afle de complot, înţelegi? Sau, în cel mai rău 
caz, cu cit o să afle mai tirziu, cu atit va fi mai bine. Unde-i 
Aksa-Guam? 

— E la minele vechi, la adunarea secretă a sclavilor. 

— Bine! Va să zică, nu uita ce ţi-am spus, Kuaţrom! 

Adişirna porni grăbit pe aleea de chiparoşi. 


X. ÎN MINELE VECHI 


Adişirna se amestecă şi el în mulţimea sclavilor. Aksa- 
Guam tocmai îşi sfirşea cuvîntarea. El vorbea de suferinţele 
grele ale sclavilor, despre viaţa lor, care semăna cu o ocnă 
veşnică, şi îi chema să se răzvrătească, să-şi arunce 
lanţurile, să-l omoare pe rege, să ia puterea în mîinile lor şi 
să fie liberi, aşa cum au fost odinioară. 

Razele vii ale lunei se revărsau generoase peste 
furnicarul de oameni. Sclavii, pe jumătate goi, umpleau 
groapa uriaşă a minelor lăsate în părăsire. Stăteau aşezaţi 
pe mormane de pietriş, pe bolovani, pe trunchiuri de 
copaci, pe pietre. 

Adişirna cercetă cu luare-aminte mulţimea şi dintr-o 
dată îşi dădu seama că oamenii nu sînt uniţi între ei. Unii îl 
ascultau atent pe Aksa-Guam, cu gura uşor întredeschisă, 
încuviinţind din cap, în vreme ce alţii stăteau nemişcaţi şi-l 
priveau plini de neîncredere şi duşmănie. 

— Moarte sau libertate! strigă Aksa-Guam şi cobori de 
pe stîncă. 

În locul său se urcă un sclav, poreclit „Îndîrjitul”. Avea 
pielea de culoare deschisă şi ochii lui cenuşii priveau 
batjocoritor. Un zîmbet răutăcios îi strimba gura. 

—  Aksa-Guam, fiu de preot, ne-a vorbit despre 
suferinţele noastre. Îi mulţumim că ne-a luminat mintea, 
căci fără el noi habar n-am fi avut de ele. 

În mulţime se auziră rîsete. 

— Da' cum s-a născut în sufletul lui o dragoste atît de 
puternică faţă de sclavi? Oare nu o dată cu dragostea 
pentru una din fetele noastre? şi el se uită chioriş la Ata, 
care stătea alături de Aksa-Guam. Oare ce-o să se întîmple - 

grăi,. Îndîrjitul” către Aksa-Guam - dacă iubirea ta se va 
stinge într-o bună zi sau Ata te va părăsi? N-o să simţi 
atunci pentru sclavi o ură tot atît de aprigă ca şi dragostea? 
Voi, sclavi - se adresă el din nou mulţimii - vreţi să fiţi liberi, 


şi cu ce aţi început? V-aţi ales un nou rege, pe Aksa-Guam! 
Dar ce-o să se întîimple dacă el ne va mina cu biciul, iar apoi 
va fugi pe Dealul său Sfînt? Sclavii numai ei singuri se pot 
elibera din sclavie! O răscoală nu este treaba îndrăgostiţilor 
în haine cusute cu fir de aur. Asta-i părerea mea - şi cobori 
de pe stiîncă. 

Mulțimea fu cuprinsă de o adîncă tulburare. Si de-abia 
acum părea că dă dovadă de o singură voinţă. Dar această 
unitate de vederi nu era în favoarea lui Aksa-Guam. Asupra 
lui se aţintiseră mii de priviri duşmănoase. Lumea îşi 
vîntura pumnii deasupra capului. 

— Nu-l credeţi! 

— E trimis de preoţi! se auziră strigăte. Lua-ţi-l la goană! 

Pe stîncă apăru „Chiorul”, căruia un supraveghetor îi 
scosese ochiul şi de atunci rămăsese cu această poreclă. 
„Chiorul” închise cu şiretenie singurul său ochi, clătină din 
cap, apoi îşi duse degetul arătător la vîrful nasului şi zise: 

— Uite-aşa... 

Adunarea fu interesată de acest început comic şi tăcu. 

— „Îndiîrjitul” are dreptate, numai că el priveşte cu un 
singur ochi, şi chiar cu ochiul cu care eu nu văd... 

— Ha! Ha! Ha! răsunară risete în mulţime. 

— lar eu am să privesc acum cu alt ochi, cu ăl de văd... 
Spuneţi-mi, rogu-vă, cu mîna pe inimă, dacă voi credeţi în 
izbînda răscoalei, dacă voi credeţi că o să fiţi liberi şi o să 
biruiţi legiunile atlanţilor? Nu, de bună seamă că nu 
credeţi, şi totuşi de răsculat o să ne răsculăm. De ce? 
Pentru că nu mai putem răâbda, pentru că mai rău n-are 
cum să ne fie. Morţii or să aibă pace, iar cei vii - aceeaşi 
ocnă. În timpul ăsta vine la noi Aksa-Guam şi ne spune: „Eu 
sînt cu voi şi am să v-ajut!” Ei, şi dacă-i aşa, e mai bine că-i 
cu noi decît împotriva noastră. Ce l-a adus în mijlocul 
nostru, nu ne interesează. O fată de-a noastră? Aşa e, dar 
toate haremurile sînt pline cu fetele noastre. Poţi s-o alegi 
pe oricare. Şi el totuşi a venit la noi. Poate că într-adevăr a 
simţit durerea noastră? Şi-atunci ce urmează? Fie că-i daţi 


crezare sau nu, de alungat însă n-avem de ce să-l 
alungăm... Poate că ne va fi de folos la ceva. N-am dreptate? 

Şi, apăsîndu-şi virful nasului cu degetul, cobori de pe 
stîncă. 

Aksa-Guam îşi şterse fruntea de sudoare. Nu se 
aşteptase ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. Se 
obişnuise să-i privească pe sclavi ca pe o turmă 
necuvîntătoare, hăituită şi supusă. De ajuns să-i spui un 
cuvînt bun, să o mîngii pe spinare, ca ea să te urmeze. Ela 
coborit pînă la ei. S-a desfătat atîta vreme gîndindu-se la 
rolul său de binefăcător şi mîntuitor, şi, deodată, toţi aceşti 
oameni adunaţi aici s-au transformat în judecătorii lui. 
Cuvinte tăioase, rostite liber, care-l priveau pe el şi viaţa lui 
personală, un ton batjocoritor, răutăcios... Şi simţi cum, 
împotriva voinţei lui, îl cuprinde ura şi disprețul de veacuri 
al castei sale faţă de sclavi... 

Sever şi mindru, se urcă pe stîncă. 

— Am venit să v-ajut şi voi mă judecaţi. N-am de gînd să 
vă fiu rege. „Îndîrjitul” să stea în fruntea răscoalei... Eu... 

Deodată mulţimea începu să se agite şi se dădu în lături. 
Prin mijlocul gloatei, îmbrîncind sclavii, îşi făcu loc grăbit 
Kuaţrom, ducînd în mînă un sac. 

— La o parte, la o parte! O veste importantă! Kuaţrom se 
apropie de stincă, ridică sacul, îl scutură şi din el căzu jos 
un ghem. 

— Ce-i asta? întrebă nedumerit Aksa-Guam, dar deodată 
păli şi, plin de groază, se dădu în lături. 

Luminaţi de razele lunei, îl priveau sticloşi ochii tatălui 
său, preotul Şişen-ltţa. 

Aksa-Guam se sprijini de stincă, simțind că-şi pierde 
cunoştinţa. Ata scoase un strigăt isteric. 

— Şişen-ltţa a aflat de răscoală şi se ducea la rege ca să 
dea în vileag şi să-l vestească - spuse Kuaţrom. Adişirna mi- 
a zis: „Orice s-ar întîmpla, trebuie să-l împedici pe Şişen- 
ltţa să ajungă la rege şi să-i destăinuie cele ce-au pus la 
cale sclavii... N-am putut să-l opresc altfel... Mai bine el 


decît tu. A fost un stăpin rău... Şi pentru ca să nu se afle 
dintr-o dată cine e cel ucis, i-am tăiat capul şi l-am adus în 
sac... lată-l... Am făcut precum mi s-a poruncit... 

Mulțimea asculta într-o tăcere desăvirşită aceste cuvinte. 

Aksa-Guam se aşeză pe o piatră şi-şi prinse capul în 
mîini. Ata se strînse speriată lingă el, neputînd să-şi arate 
pe faţă durerea. 

Cînd prima clipă de groază se risipi, sclavii începură să 
discute între ei situaţia creată. De bună seamă, regele va 
afla negreşit despre răscoala ce se pregătea. Tot atit de 
neînlăturat era şi pedeapsa grea pe care o vor primi pentru 
uneltirile lor. Trebuiau să acţioneze de îndată. După discuţii 
îndelungate şi aprinse, planul răscoalei fu pus la punct. Se 
hotărîră să meargă să ia cu asalt Dealul Sfînt. Deodată însă, 
Adişirna-Guanci se urcă pe stîncă. 

Planul ăsta nu-i bun de nimic - zise el, cu glas hotărit. 

— Frate! exclamă Ata. 

Aksa-Guam ridică fruntea şi-l privi cu nedumerire pe 
Adişirna. 

— Dealul Sfînt este foarte bine întărit dinspre partea 
canalelor. Podurile pot fi ridicate şi-atunci va trebui să 
umpleţi cu trupurile voastre canalele, ca să puteţi trece 
peste ele. Dar după aceea au să vă întimpine suliţele de 
bronz ale soldaţilor. Vom porni la asalt numai cu o parte din 
armata noastră, ca să le înşelăm atenţia, forţele principale 
însă vor porni pe un drum ocolit şi vor ataca Dealul Sfint 
dinspre munţi. Este drumul cel mai scurt, care duce 
totodată şi spre palatul regal. Dar, înainte de toate, trebuie 
să punem mîna pe arme. Mă gindesc cum să facem... 

— Aşadar, miine în zori... Nu apucă Adişirna să sfirşească 
vorba, că o puternică zguduitură subterană cutremură 
stîncile şi porni de-a rostogolul prin vale, ca un talaz. Se 
auzeau pietrele căzînd. 

—... Dacă forţele subpămîntene n-au să ne-o ia înainte şi 
să năruie ele Dealul Sfint - adăugă tînărul. 


Dar cuvintele lui se pierdură în vuietul mulţimii cuprinse 
de tulburare. Puhoiul de oameni se puse în mişcare. Sclavii 
plecau, discutînd cele petrecute. 

Aksa-Guam, Ata, Adişirna şi Guamf mergeau pe drum. 

— Ilartă-mă, Aksa, fără voia mea m-am făcut vinovat de 
moartea tatălui tău! Am crezut că Kuaţrom este mai 
deştept. 

Aksa-Guam se mulţumi să dea posomorit din cap. leşiră 
pe un drum pustiu, lateral. Ata îl apucă de mînă pe Aksa- 
Guam şi-l strînse cu putere, dorind să-l mîngiie în durerea 
lui. Acesta îi răspunse şi el tot printr-o stringere de mînă. 

— Şi tu te-ai alăturat... răscoalei? întrebă Aksa. Ar fi vrut 
să zică „nouă”, dar după cele spuse de sclavi, nu mai putea 
rosti lucrul acesta. 

— Eu nu cred în izbinda răscoalei - răspunse Adişirna. 
Scopul urmărit de mine este cu totul personal şi îţi voi vorbi 
deschis despre el. Scoase din sîn sulul de pînză conținînd 
scrisoarea frumoasei Sel şi i-l întinse lui Aksa-Guam. 

Acesta citi: 

„lata mă mărită cu regele Aşşur. Curînd va trebui să 
plec. El a aflat de la un sclav că m-am întilnit cu tine în 
Grădinile de Aur şi s-a supărat foarte tare. M-a închis în 
Cuibul Vulturilor. Sel.” 

Aksa-Guam cunoştea Cuibul Vulturilor. Era un fel de 
închisoare pentru persoanele din casa regală. Un coridor 
subteran mergea de la palat pînă la munte. În inima 
muntelui se afla o scară în spirală ce ducea într-o încăpere 
săpată la o înălţime ameţitoare, alcătuind un fel de balconaş 
deasupra muntelui drept ca un perete. Să fugi de aici era 
cu neputinţă. 

— Ca s-ajung la Sel, n-am decît un singur drum: prin 
palat! spuse Adişirna. 

Amîndoi tăcură, gindindu-se fiecare la ale sale. 

—  Renunţă! grăi Guamf câtre Aksa-Guam. Ata se 
mulţumi să strîngă mina preotului şi să-l privească drept în 


ochi. El. oftă şi strînse dureros de tare mîna fetei, zicîndu-i 
cu glas surd: 
— Acum e prea tirziu! 


XI. AȚRO-SANU ŞI KRIŢNA 


Palatul lui Aţro-Sanu, păstrătorul Supremelor Taine, se 
înălța singuratic ceva mai departe de templul lui Poseidonis, 
fiind înconjurat de un zid înalt. Clădirea avea un singur etaj, 
iar parterul se afla îngropat chiar în pămînt. Sus erau 
saloanele de primire, împodobite cu o măreție ca de basm. 
Statuile de aur ale zeilor, mobilierul, trepieduri bătute toate 
în nestemate îţi luau ochii. 

Aţro-Sanu se arăta rareori pe-aici. Numai dis-de- 
dimineaţă, după ce-şi petrecea noaptea în faţa tăbliţelor de 
bronz, venea cîteodată ca să mai respire o gură de aer 
proaspăt. Se aşeza lingă balustrada unei terase, închidea 
ochii şi moţăia sau cădea pe ginduri. Sclavul îi aducea 
gustarea lui simplă de dimineaţă: o piinişoară mică din 
aluat nedospit, ca doi bulgări turtiţi, şi o cană cu apă de 
Izvor. 

Îndată ce căldura se înteţea, Aţro-Sanu cobora în 
încăperile sale subterane, unde stăruia întotdeauna aceeaşi 
temperatură egală şi răcoroasă. Un bun sistem de ventilaţie 
împrospăta aerul. Lumina zilei pătrundea răsfrintă de 
oglinzi şlefuite. 

Oglinzile acestea se mişcau după soare. Dar Aţro-Sanu n- 
avea nevoie de lumina zilei, căci el lucra doar noaptea. 

Camerele de jos arătau cu totul altfel decît cele de la 
etaj. Pereţii albi de marmură nu aveau nici un fel de 
podoabe, iar mobilierul era aproape sărăcăcios, cioplit 
numai din lemn şi reprezentînd strictul necesar: un pat 
simplu de lemn, acoperit cu două piei de leopard, iar de-a 
lungul zidurilor, într-un şir nesfirşit de încăperi, rafturi cu 


rînduri întregi de tăblițe de bronz. Fiecare raft avea o 
inscripţie făcută pe o plăcuţă de bronz, precum şi un 
număr; plăcuţele, la rîndul lor, erau de asemenea clasificate 
şi numerotate. Numai fişierul acestei biblioteci ocupa o 
cameră întreagă. 

Era noapte. Aţro-Sanu şedea într-un jilţ de lemn, în faţa 
unei mese lungi. Lumina unui opaiţ aurea tăbliţele de 
bronz, aşezate morman pe masă. Cu palma streaşină la 
ochi, spre a se feri de lumină, Aţro-Sanu citea cu luare- 
aminte. Alături de el şedea tinărul preot Kriţna, discipolul 
său. Pretutindeni stăruia o linişte ciudată. De sus nu 
pătrundea nici un zgomot. Bătrînul se lăsă pe speteaza 
jilţului şi, cu ochii aproape închişi, rosti liniştit: 

— Sărmană Atlantida! 

Kriţna nu îndrăzni să tulbure tăcerea. 

— Sint bătrin... Număr 149 de ani şi mi se apropie 
sfirşitul - începu Aţro-Sanu, după o pauză îndelungată. Te- 
am ales pe tine, Kriţna, ca să-ţi desluşesc Supremele Taine 
ale Atlantidei. Eşti tinăr, mai tînăr decît alţii, dar ai fost 
dăruit cu un spirit puternic şi cu o minte neînfricată. Oare 
te simţi pregătit să afli adevărul? Eşti gata ca în numele 
acestui adevăr să te desparţi de tot ce ai mai scump pe 
lume? 

— Da, sînt gata - rosti cu hotărîre Kriţna. 

Atunci ia aminte: taina supremă stă în aceea că... ea nu 
există! 

Kritna îl privi plin de nedumerire pe preot. 

— Pentru norod, ba chiar pentru regi şi preoţii mai mici 
în rang, avem la îndemină foarte multe taine. Noi ne 
pricepem să tămăduim bolnavii, cunoaştem drumul aştrilor 
cereşti. Ştim chiar cînd va fi eclipsă de soare sau de lună. 
Ştim să chemăm spiritele morţilor. Mai doreşti ceva? Da, noi 
stăpinim cunoştinţe vaste, dar ele nu cuprind într-însele 
nimic tainic... Mii de ani am urmărit mersul bolilor omeneşti 
şi ne-am însemnat aceste observaţii. De mii de ori am 
încercat, întîi pe sclavi bolnavi, puzderie de ierburi, infuzii 


şi tot soiul de amestecuri. Mii de bolnavi au murit din 
pricina leacurilor noastre, dar datorită unora din ele unii s- 
au însănătoşit. Noi ne-am scris cu grijă toate acestea, am 
comparat însemnările şi am tras concluziile, şi astfel, cînd 
dibuind şi orbecăind, cînd pe calea experienţei, ne-am făurit 
medicina. De ce oare o infuzie din coaja amară a unui 
copac, pe care-l cunoaştem numai noi, tămăduieşte 
frigurile? Nici noi singuri nu ştim de ce. Îi cunoaştem doar 
puterea de vindecare... Mii de ani am urmărit stelele 
cerului şi ne-am însemnat observaţiile. Comparîind aceste 
observaţii, am băgat de seamă că multe fenomene cereşti 
se repetă periodic şi am învăţat să le prezicem din timp... 
Nu avem alte taine în afară de miile de observaţii adunate 
de noi. Dar ele sînt taine, pentru că noi ascundem 
experienţa noastră faţă de cei neştiutori şi numai în asta stă 
puterea noastră. 

— Dar invocarea spiritelor? 

—  Folosim multe mijloace ca să ne putem păstra 
înriurirea şi puterea Cunoscînd din timp cînd va avea loc o 
eclipsă de soare, noi spunem că mînia zeilor va întuneca 
lumina soarelui şi doar datorită rugăciunilor noastre o vom 
reda oamenilor. Şi mulţumită acestui lucru, îl facem chiar şi 
pe rege să asculte de voinţa noastră. 

— Dar regele nu ştie? 

— Regele crede în astă taină şi este tot atit de 
superstiţios ca şi cel din urmă sclav. Educaţia regilor se află 
în mîinile noastre... M-ai întrebat despre invocarea 
spiritelor... Reflectarea unor figuri de ceară cu ajutorul 
oglinzilor, pe un fond de aburi, precum şi nişte tuburi 
acustice... lată ce sînt vedeniile... într-o zi am să-ţi explic 
cum se fac. 

Kriţna era uluit. După o clipă de şovăială, spuse: 

— Dar asta-i o minciună! 

— Şi în ce constă adevărul? Oare sentimentele înseşi nu 
ne mint? Şi-apoi poporului îi plac minunile şi tainele, iar noi 
i le oferim. Minciună? Da! Dar asta ne-a dat putinţa să ne 


consacram cu totul ştiinţelor şi să facem multe descoperiri 
folositoare pentru popor. 

— Atunci de ce n-aţi împărtăşit aceste cunoştinţe şi 
mulţimii? Şi cu ce se-aleg sclavii de pe urma acestor 
descoperiri atit de folositoare? 

Aţro-Sanu se posomori: 

— Sclavii? Păi cine o să mai lucreze în mine dacă sclavii 
se vor ocupa de ştiinţă? 

Dar pe Kriţna răspunsul acesta nu-l mulţumi. Un 
adevărat vîrtej de idei şi îndoieli prinse să i se 
învălmăşească prin minte. Căutind să se stăpinească, el 
întrebă: 

— Ei, dar zeii? 

— Zeii nu există. 

Kriţna simţi că i se învîirteşte capul. Privindu-l cu coada 
ochiului, Aţro-Sanu căută să mai îndulcească lovitura: 

— Dacă vrei, ei există, numai că nu-s aşa cum şi-i 
închipuie regele şi sclavii. Soarele este „divin” datorită 
puterii sale de a da viaţă, căldură şi lumină. Nici un sclav 
nu-şi îndeplineşte îndatoririle cu mai multă conştiinciozitate 
ca soarele, atunci cînd răsare, se mişcă pe cer şi apune. Dar 
poate oare el să-şi micşoreze lumina sau să-şi grăbească 
mersul? 

Soarele nu este un zeu, ci sclavul timpului şi al spaţiului. 

Kriţna tăcea cu capul plecat în piept. Chipul îi era palid, 
iar sprincenele dese, încruntate. Suprema încordare a 
gîndirii şi lupta ce se dădea în sufletul său i se citeau pe 
faţă. Aţro-Sanu îl urmărea fără ca tînărul să bage de seamă, 
aşa cum un medic urmăreşte bolnavul, după ce i-a făcut o 
operaţie primejdioasă. 

— Kriţna, ştiu că ţi-e greu... îndoielile te sfişie şi te vor 
mai sfişia încă... Dar ai să birui pînă la urmă... lar cînd 
furtuna se va potoli în sufletul tău... 

Intră un sclav. 

Era un lucru neobişnuit. În timpul cînd Aţro-Sanu lucra, 
nimeni n-avea voie să păşească pragul camerei lui. Preotul 


îşi încruntă sprincenele şi bătu nemulţumit cu degetele-i 
uscate în masă: 

— E ceva grabnic? 

Sclavul îşi îndoi un genunchi: 

-— De trei ori preaslăvite! Vestitorul Soarelui şi Elizair te 
roagă să-i primeşti, căci ce au ei să-ţi spună nu suferă 
zăbavă! 

— Dă-le drumul! 

Elizair şi Vestitorul Soarelui intrară cu capetele plecate. 
Aţro-Sanu îi binecuvîntă ridicînd mîna. 

— Vorbiţi... 

— De trei ori preaslăvite! începu Elizair. N-am îndrăznit 
pînă azi să vin să-ţi tulbur pacea... De mult mă neliniştesc 
nişte fenomene ciudate care se petrec în cer. Corpurile 
cereşti parcă şi-au schimbat locul. Drumul lor nu mai trece 
prin punctele fixate de piramidele şi instrumentele noastre. 
Şi mă gîndesc: oare nu cumva aceste fenomene vestesc 
mari nenorociri? Şi iată că a venit şi Vestitorul Soarelui şi 
spusele lui îndreptăţesc temerile mele. 

— Vorbeşte! grăi Aţro-Sanu către Vestitorul Soarelui. 

— De trei ori preaslăvite, am pornit în obişnuita mea 
călătorie prin ţinuturile noastre, ca să string dările şi să 
inspectez focurile, şi pretutindeni ochii mei au văzut 
privelişti îngrozitoare. La răsărit şi la apus de Atlantida, 
toate insulele sînt cuprinse de focul vulcanilor. Multe oraşe 
au şi pierit din pricina izbucnirilor vulcanice şi a 
cutremurelor. Pămîntul se clatină, casele se prăbuşesc şi 
oamenii umblă de colo-colo, ca o turmă de oi speriate. 

— Sărmană Atlantida! spuse din nou Aţro-Sanu. Ai 
dreptate, Elizair, observaţiile tale sînt legate de începutul 
unor evenimente triste, despre care vorbeşte Vestitorul 
Soarelui. Şi totuşi ai greşit, Elizair, căci planetele nu s-au 
mişcat din locul lor şi stelele sînt la fel de neclintite ca şi 
înainte. 

— Dar cum rămîne cu observaţiile mele? Cercetează tu 
singur! Ăsta-i adevărul. Am văzut cu ochii mei. 


— Şi tu te încrezi ochilor tăi? Apoi, întorcîn-du-se spre 
Kriţna, grăi: lată o minunată pildă a „adevărului” tău. Ce 
zici, Elizair, dacă după ce-o să bei o cupă de vin tare, ţi se 
va părea că totul în jur se învirteşte? 

Elizair roşi de ciudă. 

— Dar eu am fost treaz! 

— Nu-i vorba de asta. [i-nchipui oare că s-au mişcat din 
loc coloanele sau crezi că vei găsi în mintea ta explicaţia 
acestor fenomene? Şi totuşi, aşa este. Căci nu stelele şi-au 
schimbat locul, ci piramidele, din care pricină vîrful lor şi 
instrumentele tale nu se mai potrivesc cu drumul obişnuit al 
stelelor. 

Elizair era tare îngrijorat: 

— Dar piramidele stau nemişcate pe pămînt! 

— Dar pămîntul el însuşi? Elizair 
începu să înţeleagă. 

— N-ar fi mai simplu să socotim că pămîntul este cel ce s- 
a mişcat din loc, şi nicidecum întreaga boltă cerească? Căci, 
de fapt, aşa şi este. Forţele focului subteran au schimbat 
poziţia pămîntului şi astfel s-au mişcat din loc şi toate 
punctele tale de observaţie. Chiar acum am cercetat 
fenomenele ce s-au petrecut înaintea îngrozitoarelor 
cutremure care au zgilţiit Atlantida cu mii de ani în urmă... 
Atunci s-a întîmplat acelaşi lucru. Şi tot ca şi acum, întîi au 
început să erupă vulcanii de pe insulele învecinate cu 
Atlantida. Sînt mai mici decit Atlantida şi forţele focului 
subteran au mai multă putere asupra lor, putind erupe mai 
lesne la suprafaţă! Dar, vai! Cercetările mele mă fac să cred 
că ne aflăm în pragul unei catastrofe nemaivăzute... 
Atlantida este condamnată... Cele spuse de Vestitorul 
Soarelui ne arată, fără urmă de îndoială, că sîntem mai 
aproape de catastrofă decit am bănuit eu. 

Elizair şi Vestitorul Soarelui rămaseră muţi de uimire. 
Numai Kriţna nu-şi trăda emoţiile, deoarece „forţele 
subterane” clocoteau în sufletul lui. 


—  Convocaţi pentru miine Consiliul Suprem... Dacă 
sîntem neputincioşi să preîntimpinăm această năpastă, să 
ne îngrijim cel puţin de salvare. Kriţna, vesteşte la palat 
convocarea Consiliului Suprem. 

Kriţna urcă treptele şi ieşi pe terasa de marmură a 
palatului. 

La picioarele lui se întindea Atlantida, scăldată în razele 
lunei şi-n mireasma florilor. Ca întotdeauna, dinspre oraş se 
auzeau, înăbuşite de distanţă, cîntece şi acorduri de 
instrumente muzicale. În depărtare se desluşea răsuflarea 
uniformă a oceanului. Dar Kriţna nu vedea nimic. El îşi 
prinse strîns capul între mîini şi rămase aşa, cu faţa 
schimonosită, în bătaia luminii strălucitoare a lunei. Totul 
este minciună şi iar minciună... Nu există zei... Nu există 
taine... Există numai chipul lacom şi interesat al preoţilor 
care, din cunoştinţele lor, fac o taină pentru ca să poată 
asupri poporul, iar ei să se scalde în belşug!” Privirea lui 
căzu asupra statuii de aur a zeului soarelui, ce scînteia în 
razele lunei. Deodată, cuprins de aprigă ură, Kriţna zvirli 
statuia de pe piedestal, care, cu zgomot asurzitor, se 
rostogoli pe lespezile de marmură. 


XII. RASCOALA SCLAVILOR 


Preoţii şi curtea aflaseră de mult despre răscoala pusă la 
cale de sclavi, deşi sorocul nu-l ştiau încă. Dealul Sfint 
aştepta în linişte evenimentele. Pînă acum, aceste răscoale 
nu constituiseră o mare primejdie „pentru stat”, adică 
pentru castele conducătoare: casa regală, preoţii, 
comandanții de oşti. Aceste răscoale semănau mai degrabă 
cu nişte răzvrătiri neorganizate. 

Totuşi, de astă dată evenimentele se desfăşurară altfel. 
Cu mult înainte de răsăritul zorilor, pe cînd era încă beznă, 
sclavii părăsiră tiptil-tiptil minele. De asemenea, fără cel 


mai mic zgomot, ei îi loviră prin surprindere în cap, cu 
tirnăcoapele grele de bronz, pe supraveghetori şi paznici. 
Şi aceştia căzură ca nişte snopi, fără să scoată un geamăt. 

Nu trecu un ceas, şi Oraşul Negru se afla în mâinile 
răsculaților. Bezna şi liniştea tăinuiau faptele. Pe drumurile 
şi cărările ce duceau spre Dealul Sfint fuseseră postate 
detaşamente de strajă pentru a-i împiedica să fugă pe 
supraveghetorii şi paznicii care întîmplător ar fi scăpat şi 
care ar fi putut să dea de veste celor de pe Dealul Sfint de 
cele ce se petreceau. Era, de fapt, o simplă măsură de 
prevedere, deoarece în Oraşul Negru nu rămăsese un 
singur paznic sau supraveghetor cu ţeasta întreagă. 

Sclavii se îndreptară spre minele vechi. Aici se afla 
comandamentul răsculaților. 

— Chiar de nu vom învinge, îi vom face pe cei de pe 
Dealul Sfint să simtă puterea crescîndă a sclavilor - spuse 
„Răul”, adresîndu-se mulţimii. Cu orice preţ, trebuie să 
punem mîna pe săbii şi sulițe de bronz. Arsenalele sînt 
păzite de detaşamente mari de ostaşi, bine înarmaţi, pe 
care nu-i vom putea birui cu sapele şi tirnăcoapele noastre. 
Aşadar, pentru a pune mîna pe armele aflate în arsenal, e 
nevoie să fim noi înşine bine înarmaţi. Vom găsi arme cu 
duiumul, gata făurite, acolo, la fabrică, cum s-ar zice chiar 
în mîinile noastre, căci fabrica este păzită de un detaşament 
mai mic decit cel de la arsenal. Cu ăştia o să ne răfuim, de 
bună seamă, mai iute. Îndată ce-o să-i atacăm, ei au să 
aprindă focurile pentru a da alarma şi a chema în ajutor 
legiunile de gardă. Trebuie să punem mîna pe fabrică la fel 
de repede şi fără zgomot cum am făcut şi cu Oraşul Negru. 
Dar cum oare? 

— După cîte ştiu eu - spuse Aksa-Guam - în zori, soldaţii 
care fac de pază la fabrică se schimbă şi detaşamentul 
porneşte pe drumul Dragonului. Lîngă cele două izvoare, 
drumul trece printr-un loc pustiu, o vale... Atacăm 
detaşamentul, omorîm soldaţii pînă la unul, ne punem 


armurile lor, sosim la fabrică şi-o ocupăm cit ai clipi. Fabrica 
o să fie a noastră, împreună cu toate armele găsite acolo. 

— Dar parola? întrebă Adişirna. 

— Am aflat-o: „Şarpele şi Soarele”. 

Planul a fost acceptat. Şi pe drumul Dragonului, lîngă 
cele două izvoare, a avut loc prima luptă. Sclavii au lăsat 
detaşamentul să treacă, apoi, la întoarcere, i-au tăiat calea, 
atacindu-l din trei părţi: din faţă, din spate şi din flancul 
stîng; în dreapta se căsca o prăpastie adincă. 

Deşi atacul s-a produs prin surprindere, ostaşii atlanţilor, 
căliţi în luptă, se apărară cu dîrzenie. Scuturile îi ocroteau 
împotriva bolovanilor, iar suliţele lor, fiind mai lungi decît 
sapele şi tirnăcoapele sclavilor, le îngăduiau să-i lovească pe 
atacanţi fără ca ei înşişi să aibă prea mult de suferit. 
Detaşamentul ar fi putut fi lesne aruncat în prăpastie, dar 
trebuiau cruţate armele soldaţilor. Cît priveşte numărul, 
sclavii aveau superioritatea. Suliţele rămîneau înfipte în 
trupurile răsculaților şi, înainte ca ostaşii să le poată smulge 
din leşul celor ucişi, zeci de miîini ale sclavilor se repezeau 
să înhaţe arma şi o trăgeau cu putere, în ciuda loviturilor ce 
plouau cu nemiluita de pretutindeni. Încetul cu încetul, 
aproape toate suliţele trecură în mîinile sclavilor. Mişcările 
soldaţilor erau stînjenite de drumul prea îngust. 

Pierzîndu-şi suliţele, ei începură să se bată cu săbiile. 
Dar suliţele mînuite de sclavi îşi dovediră superioritatea; 
săbiile erau mai scurte decit suliţele. Ostaşii cădeau 
seceraţi unul după altul, umplind cu trupurile lor tot 
drumul, ceea ce îngreuna şi mai mult mişcările celor 
rămaşi. 

Detaşamentul era condamnat... 

Nu se scurse un ceas şi el se prefăcu într-un morman de 
cadavre. Nici un om nu mai rămăsese în viaţă. Sclavii luară 
repede armurile soldaţilor, le spălară de sînge la izvor şi se 
îmbrăcară cu ele.  Aksa-Guam îşi puse armura 
comandantului şi astfel porniră la drum. Nu lăsară decît un 
detaşament de pază. 


La fabrică, „schimbarea gărzii” s-a desfăşurat cu bine. 
Comandanții detaşamentelor şi-au spus parola şi straja de 
noapte, zăngănindu-şi armele de bronz, porni pe drumul pe 
unde se întorcea de obicei. Pînă la sosirea lor, toate leşurile 
fuseseră aruncate în prăpastie, drumul curăţat şi urmele 
încăierării şterse cu desăvirşire. 

Nimicind micul detaşament de pază din interior, lucru 
care de altfel nu constituise o greutate, marele atelier unde 
se făureau arme de bronz căzu în mîinile răsculaților. Aici 
găsiră şapte mii de săbii şi sulițe gata să iasă pe poartă şi 
cinci mii neşlefuite încă, dar bune spre a fi folosite în luptă. 
Sclavii erau în culmea bucuriei. Niciodată o răscoală nu 
începuse atit de bine. 

Încrederea că vor birui Dealul Sfînt se întărea în sufletul 
lor. 

Se apropiau zorile şi trebuiau să se grăbească pentru a 
isprăvi şi cu arsenalul, iar pînă la răsăritul soarelui să aibă 
vreme să-şi treacă forţele principale în munţi. 

Înarmaţi, sclavii reprezentau acum o puternică forţă 
militară, care se îndrepta spre arsenal. Echipamentul lor îi 
înşelă pe cei din garnizoana arsenalului. 

— Cine sînteţi? întrebă o patrulă. 

— Din porunca lui Ketţal-Kootla, şeful suprem al 
armatelor din Atlantida, vin legiunile „de pază” pentru 
întărirea garnizoanei - răspunse Aksa-Guam. 

Jumătate din sclavi reuşiseră să treacă podul cînd 
înşelăciunea fu dată în vileag, şi asta tot din pricina 
răsculaților, căci o parte dintre ei, prea zeloşi, care nu 
căpătaseră arme, urmau detașamentul înarmaţi numai cu 
tirnăcoape. Au fost observați şi se dădu alarma. Dar era 
prea tirziu. Săbiile se încrucişară sfişiind liniştea nopţii cu 
zăngănitul bronzului. Soldaţii atlanţilor se băteau cu 
obişnuita lor dîrzenie. Sclavii îi alungau, iar ei se retrăgeau 
în interiorul uriaşului arsenal, luptiînd pentru fiecare palmă 
de pămînt. Uşile mari ale magaziilor se spărgeau trosnind, 
şi mulţimi de sclavi, pe jumătate goi, se năpusteau înăuntru, 


ieşind de-acolo cu tot armamentul de luptă. Victoria era de 
partea răsculaților. 

Mai avură loc încă cîteva ciocniri răzlețe, chiar în 
interiorul magaziilor şi prin ungherele curților largi şi 
pavate, în vreme ce masele de sclavi înarmaţi porniseră în 
marş fulgerător pe un drum larg de munte, care ocolea 
Dealul Sfint. Scurtele încăierări cu detaşamentele care 
făceau de pază pe drumuri n-au putut ţine în loc această 
revărsare tumultoasă. 

Într-o singură noapte, sclavii, lipsiţi de arme şi putere, se 
transformaseră într-o oaste amenințătoare, înarmată cu 
şaisprezece mii de săbii şi sulițe. 

În ciuda tuturor măsurilor de prevedere, ei nu izbutiră 
să ascundă celor de pe Dealul Sfînt ocuparea arsenalului. 
Arsenalul se găsea chiar la poalele Dealului Sfint şi 
zgomotul luptelor ajunsese acolo sus, străbătind liniştea 
nopţii. Dar tot datorită acestei bătălii angajate aici, la 
arsenal, răsculații au putut să-şi deplaseze forţele 
principale departe, în munţi, mai înainte ca cineva să prindă 
de veste. Conducătorii acestei numeroase oştiri erau 
„Chiorul” şi Adişirna. „Îndîrjitul” şi Aksa-Guam aveau 
greaua sarcină ca, în fruntea unor forţe mai mici. să ia cu 
asalt Dealul Sfînt, dinspre sectorul cel mai bine apărat, şi să 
primească asupra lor lovitura principală a celor mai bune 
legiuni de cavalerie ale atlanţilor - „Neptun” şi „Neînvinşii”. 

Sub soarele dimineţii, Dealul Sfint strălucea cu bronzul 
templelor şi palatelor sale, cînd Aksa-Guam şi „Îndiîrjitul”, în 
fruntea detaşamentelor lor, se apropiară de canalul circular, 
aflat jos, la poale. Podurile fuseseră ridicate. Tot malul pe 
partea Dealului Sfint ardea ca un perete de aramă - erau 
armele soldaţilor aşezaţi în ordine de bătaie. 

Văzînd pădurea deasă de sulițe a duşmanului, sclavii îşi 
pierdură cumpătul... Canalul le tăia drumul. Cele două 
tabere vrăjmaşe nu statură multă vreme cu miîinile-n sîn. 

În albia canalului, lîngă mal, se aflau nenumărate nave 
mici. „Îndîrjitul” arătă cu mîna spre ele şi deodată toţi se 


puseră în mişcare: sclavii trăgeau barcazele şi felucele într- 
un singur loc, şi sub ploaia de sulițe aruncate de pe celălalt 
mal, înjghebară la iuţeală poduri plutitoare. Malul se ridica 
deasupra apei la o înălţime de un stat şi jumătate de om, 
dar lucrul acesta nu fu o piedică. Răsculaţii porniră pe pod 
şi, urcîndu-se unul peste celălalt, începură să se caţăre pe 
mal. Suliţele ce se abăteau de sus îi făceau să se 
prăvălească în apă şi curînd, pe nave şi lingă mal, trupurile 
lor alcătuiră o movilă pe care se tirau, ca nişte furnici, 
mereu alţi şi alţi sclavi. Tot canalul se înroşise de sîngele 
răsculaților, iar cadavrele lor acopereau faţa apei, plutind în 
jos pe cursul ei. Dar principalul fusese făcut: mai înainte ca 
soarele să ajungă în înaltul cerului, sclavii se aflau pe 
celălalt mal. Mulţi dintre ei păşeau pentru prima oară pe 
Dealul Sfînt. Soldaţii se retrăseseră pe un platou larg din 
faţa canalului ca să se poată mişca mai în voie, şi aici începu 
o luptă pe viaţă şi pe moarte, o luptă îndelungată. 

Atlanţii aveau marele avantaj că se aflau pe deal, în 
vreme ce sclavii erau jos, pe un cîmp îngust, în spatele lor 
fiind canalul. Întăriri puteau primi doar pe măsură ce 
cucereau terenul din faţa lor. Mormanele de cadavre le 
stînjeneau mişcarea. Sclavii începură să dea semne de 
oboseală. Atunci atlanţii atacară cu mai multă înverşunare. 
Sosi clipa cînd răsculații, înghesuiți în canal, puteau fi 
azvirliţi în apă. „Îndîrjitul” şi Aksa-Guam luptau în prima 
linie. Privind în jur, „Răul” văzu că ai lor se retrag. 

„Sfirşitul!” îi fulgeră prin gînd. 

Dar în clipa aceea, în rîndurile soldaţilor se petrecu o 
învălmăşeală. Cei din spate se retrăgeau în grabă. 

După cum s-a aflat mai tîrziu, în munţi situaţia atlanţilor 
era desperată. Adişirna şi „Chiorul” se prăvâăliseră asupra 
lor ca o avalanşă, ajungînd pînă la palatul regal. Într-acolo 
au fost chemate întăririle. Detaşamentele lui Aksa-Guam şi 
ale „Îndîrjitului” răsuflară mai în voie. Curînd, sclavii 
trecură la ofensivă şi începură să-i alunge pe duşmani spre 
vîrful Dealului Sfînt.” 


Chiar atunci, pe Dealul Sfint aveau loc evenimente care 
au hotărît soarta răscoalei. 

În noaptea cînd sclavii s-au răsculat, regele Guan- 
Atagueragan dădea un ospăț regilor supuşi lui, care urmau 
să plece, după ce asistaseră la sărbătoarea soarelui. 

În scopul de a-i uimi pentru ultima oară cu bogăţia şi 
măreţia curţii sale, ospăţul avu loc în sala de smarald, aflată 
în partea subterană a palatului. Toţi pereţii acestei uriaşe 
săli erau acoperiţi, de sus pînă jos, cu pietre preţioase. 
Nestematele, aşezate după coloritul lor, închipuiau tot felul 
de flori şi peisaje fantastice. 

Pe cerul de bronz strălucea un soare de topaz, iar copaci 
de crizopraz îşi oglindeau frunzişul în ape de smarald. Berili 
galbeni şi trandafirii, rubine împletite în coroniţe se înălţau 
din iarba de crizolit. 

Tronul se afla lîngă un perete bătut tot în smaralde, ale 
căror bogate nuanţe alcătuiau desene complicate. Era un 
adevărat zid de smarald, despărţit de peretele principal 
printr-un coridor în care ardeau făclii. Văpaia torţelor 
răzbătea prin smaralde, producînd extraordinare efecte de 
lumină. 

Regele ştia de răscoală. Ospăţul fusese înadins prelungit 
pentru ca, o dată cu sfirşirea lui, ordinea pe Dealul Sfint să 
fie restabilită şi regii oaspeţi să nu afle de răscoală. Lucrul 
acesta era cu atît mai lesne de înfăptuit, cu cît în sala de 
smarald nu putea pătrunde nici un zgomot de la suprafaţă. 

Dar răsculații se năpustiră şi în această încăpere închisă. 

Înainte ca soldaţii, trimişi ca întăriri, să vină în ajutorul 
celor care luptau în munţi, Adişirna şi „Chiorul” puseseră 
mîna pe palat. Zăngănitul săbiilor răsună în încăperea 
vecină şi, deodată, sclavii înarmaţi năvăliră în sala de 
smarald. Gărzile de onoare ale regelui şi însuşi oaspeţii fură 
nevoiţi să pună mîna pe săbii. 

Numai Guan-Atagueragan şedea pe tronul lui, cu aerul 
măreț al unei statui, şi urmărea bătălia. Dar sufletul îi era 
cuprins de tulburare. Garda palatului şi regii se luptau cu 


bărbăţia desperării, însă rîndurile lor se răreau pe fiece 
clipă.... Moartea îşi aţintise privirea în ochii regelui 
Atlantidei. 

În clipa cînd cădeau ultimii apărători ai palatului, Guan- 
Atagueragan îşi aminti deodată de o cale de salvare. Vroia 
să întîmpine moartea mîndru, aşa cum se cădea regelui 
Atlantidei, dar gîndul că ar putea scăpa cu viaţă îl făcu să-şi 
lepede masca măreției. Cobori în grabă treptele tronului, îşi 
scoase sabia grea de bronz, strînse cu putere mînerul ei 
bătut în diamante şi, izbind o singură dată, brăzdă peretele 
de smarald. Apoi din cîteva lovituri izbuti să facă o spărtură 
în zid. Smaralde mari cît bobul de mazăre se rostogoliră pe 
podeaua de mozaic. Regele îşi făcu vînt prin spărtură. Pe 
urmele lui însă porniră şi cîţiva sclavi. Deodată, unul din ei 
zări nestematele mari şi se aplecă să le culeagă, adunîn-du- 
le cu pumnii şi vîrîindu-le apoi în gură şi în armura de bronz. 
Alţi sclavi, venind în fugă, se împiedicară de el şi căzură jos, 
astfel că un morman de trupuri acoperi trecerea. 

Regele fugise... 

Cuprins de o miînie turbată, „Chiorul” se apropie de 
peretele spart, lingă care se înălța o claie de trupuri 
omeneşti, şi începu să-i bată pe sclavi. Cu sabia ridicată 
deasupra capului şi fluturînd-o în văzduh, Adişirna îi chema 
la ordine. Dar totul era în zadar. Văzind că duşmanii 
pieriseră din faţa lor, răsculații se răspindiră pilcuri-pilcuri 
prin sălile palatului şi începură jaful. În cămări găsiră 
amfore uriaşe pline cu vin. Îşi turnau băutura în scuturile 
lor rotunjite şi, istoviţi de arşiţă şi de luptă, sorbeau cu 
lăcomie şi cădeau pe loc, beţi-morţi. 


XIII. SFÎRȘITUL RĂSCOALEI SCLAVILOR 


De îndată ce preoţii aflară de izbucnirea răscoalei, ei se 
întruniră în consiliu, într-una din piramide. Aici erau în 


deplină siguranţă. Trecerile subterane care legau palatele 
cu piramidele fuseseră tainic zidite. Slujitorii preoţilor 
aduceau mereu ştiri cu privire la desfăşurarea luptei. 

În ciuda poruncii trimise de prelați comandanților de a 
înăbuşi răscoala, se primeau totuşi veşti neliniştitoare. 
Sfirşitul bătăliei care se prelungea era îndoielnic. Jur 
împrejurul Atlantidei se aflau masate garnizoane uriaşe. Cu 
ajutorul lor. răscoala putea fi foarte uşor înăbuşită, căci 
fiecare ceas aducea preoţilor pagube nespus de mari: 
sclavii le distrugeau palatele şi apoi majoritatea lor 
constituiau „averea mobilă” a preoţilor. Această marfă vie 
era destul de bine cotată la Bursa Mării. 

Numai spre apusul soarelui, succesul soldaţilor se arătă 
în sfîrşit limpede. Armata „Chiorului” şi a lui Adişirna fusese 
împinsă în munţi şi împrăştiată prin păduri. „Chiorul” 
fusese omorit în palat, iar trupul lui îl ciopîrţiră soldaţii lui 
„Neptun”. Adişirna-Guanci dispăruse fără veste. 

Venind de hac forţelor principale ale sclavilor, atlanţii 
porniră să se răfuiască cu resturile armatei lui Aksa-Guam 
şi „Îndiîrjitului”. Sclavii erau împinşi spre canal, unde 
cădeau şi se înecau pe loc. 

Un grup nu prea mare de răsculați, în frunte cu 
„Îndîrjitul”, se luptau ca nişte lei furioşi, apărînd podul şi 
acoperind retragerea. 

În cele din urmă, „Îndiîrjitul” căzu cu beregata 
străpunsă. Dealul Sfint fusese curăţat de rebeli. Nu 
rămăseseră decît grupuri răzlețe de sclavi, pe care ostaşii îi 
goneau ca pe nişte ogari, îi alungau prin curţi şi fundături şi 
îi omorau fără cruţare. Rănit la mină şi la cap, Aksa-Guam 
se pierdu de detaşamentul „Îndîrjitului”. Apărîndu-se de 
soldaţii care îl urmăreau, el se ascunse în scobitura zidului 
de bronz ce împrejmuia palatul marelui preot Aţro-Sanu, 
lipindu-se cu spatele de portiţa strimtă de bronz. Din 
pricina oboselii şi a pierderii de sînge, Aksa-Guam simţea că 
i se învirteşte capul şi ochii i se împăienjeniră. Ca în somn, 
îşi mişca mecanic sabia, apărindu-se de loviturile suliţelor. 


Pe neaşteptate, portiţa se deschise în spatele său şi el fu 
cit pe-aci să cadă jos. Crezînd că-i o capcană, se întoarse şi-l 
văzu în faţa sa pe Kriţna, învăţăcelul lui Aţro-Sanu. Kriţna îl 
sprijini să nu se prăbuşească şi, apucîndu-l de mînă, îl trase 
dincolo de prag. Tot atunci se năpusti şi un soldat. Kriţna 
smulse sabia din mîna slăbită a lui Aksa-Guam şi-l lovi pe 
ostaş în cap. Acesta se prăbuşi, dar îndată apăru altul. C-o 
suliță lungă, el străpunse pieptul lui Kriţna. 

— Închide portiţa - apucă să strige învăţăcelul şi se 
prăbuşi într-un lac de sînge. 

Aksa-Guam trînti portiţa şi trase zăvorul greu de bronz. 

Apoi se aplecă spre Kriţna. Ochii acestuia priveau 
împăienjeniţi, iar sîngele îi curgea şuvoi din rana de la piept 


şi din gură. 
— Mor... E mai bine aşa... Iotu-i minciună şi făţărnicie... 
Şi viaţa e o minciună... - bolborosea el, răguşit, cu glasul 


frînt. Lasă-mă... fugi... 

Şi Kriţna îşi lăsă capul pe pămînt. Un tremur uşor îi 
cuprinse trupul. Aksa-Guam porni încet prin grădină. Nu se 
mai gîndea să fugă... nu se mai gindea la nimic. Se simţea 
prea zdrobit, zdrobit îi era şi trupul, şi sufletul. Dincolo de 
zid răsunau zgomotele luptei care se îndepărta mereu, 
răsunau strigăte şi gemete. 

Aici, ca întotdeauna însă, era linişte şi pace. 

Palmierii îşi arătau în lumina asfinţitului coroanele lor ca 
nişte evantaie şi strălucind ca focul. Florile răspindeau o 
mireasmă ameţitoare. În frunzişul fremătător al copacilor 
se zbenguiau şi ţipau papagali cu pene albe şi trandafirii 
sau verzi şi roşii, legaţi de picioruşe cu lănţişoare de aur. 

Bună dimineaţa, Aţro-Sanu - strigă în urma lui Aksa- 
Guam un papagal. 

Tînărul preot cobori cărarea galbenă de nisip, cu tufe de 
liliac alb şi cu tuberoze albe înflorind de o parte şi de alta. 
Mirosul lor puternic şi dulceag îl ameţea. 

Pe creanga unui portocal bogat şedea o maimuţă dresată 
şi curăța cu atenţie un fruct mare şi copt. Văzîndu-l pe 


Aksa-Guam, rupse o portocală din pom şi, chicotind 
batjocoritor, o azvirli după el. Asemenea unei mingi, fructul 
se rostogoli pe cărarea gălbuie. 

Aksa-Guam îşi aminti că nu pusese nimic în gură din 
ajun. Ridică portocala şi începu s-o mănînce cu plăcere, 
sorbindu-i aroma parfumată şi sucul dulce. Maimuţa îi 
strigă ceva în limba ei. Tînărul zîmbi fără să vrea şi-i făcu un 
semn cu capul. Drept răspuns, maimuța începu şi ea să dea 
repede şi binevoitor din cap. Şi, lucru ciudat, Aksa-Guam îşi 
simţi sufletul mai uşor. 

Apoi se apropie de bazinul de marmură, îşi scoase 
armura grea şi se spălă în apa rece de izvor. Rămînînd în 
tunica scurtă şi neagră de preot, care avea brodate pe piept 
însemnele preoţeşti - discul soarelui şi litere de aur - se 
simţi mai la largul său. Se întinse cu plăcere pe iarba verde, 
dezmorţindu-şi mîinile şi picioarele ostenite. 

„Dacă nu m-ar durea rănile, m-aş simţi chiar foarte 
bine”, se gindi el. 

O oboseală dulce îi cuprinse trupul. Închise ochii fără să 
vrea şi aţipi. Deodată, îmboldit parcă de ceva, se trezi şi se 
sculă în capul oaselor. Ata! Ce s-o fi întîmplat cu ea? Cum 
de-a putut s-o uite atîta vreme! Ata, care-l rugase să-i 
îngăduie să lupte împreună cu el! 

„Multe dintre sclavele noastre se înarmează şi pornesc 
spre Dealul Sfint ca să moară sau să biruie... Eu nu pot să 
rămîn acasă... Sînt puternică şi vreau să fiu cu tine...” 

Dar el îşi impusese voinţa şi-o convinsese să nu plece, 
spunîndu-i că, dacă ea va fi alături de el pe cîmpul de 
bătaie, teama pentru viaţa ei îi va stărui veşnic în minte, 
ceea ce ar putea duce la moartea lor şi la înăbuşirea 
răscoalei. 

Cu ochii plini de lacrimi, Ata îşi luase rămas bun de la el 
în noaptea trecută, la minele vechi. 

„Ce s-o fi întimplat cu ea?... Nu cumva s-o fi dussă mă 
caute şi or fi omorit-o soldaţii?” 


Dintr-un salt fu în picioare şi porni repede în jos, pe 
potecă. Se caţără pe un zid, sări dincolo şi începu să 
coboare de pe Dealul Sfint. 

Drumul cel mai scurt trecea pe lîngă palatul tatălui său, 
acum mort. O clipă, Aksa-Guam stătu la îndoială, dar apoi se 
îndreptă cu paşi hotărîţi într-acolo. Între timp, drumul 
fusese curăţat de cadavrele sclavilor. Din cînd în cînd, 
întilnea detaşamente de soldaţi. Dintre locuitorii Dealului 
Sfint erau puţini aceia care ştiau despre participarea lui la 
răscoală. Veşmîntu-i preoţesc îi îngăduia să treacă fără a fi 
oprit. 

Apropiindu-se de palatul părintelui său, Aksa-Guam 
încetini pasul fără să vrea. Clădirea era aşezată cu faţada 
spre drum, înălţindu-şi coloanele grele deasupra zidului de 
bronz. Deodată tînărul se opri locului, şi simţi că i se taie 
răsuflarea. 

La una din ferestre stătea maică-sa, cu părul cărunt 
despletit, privind ca o nebună. îl recunoscu îndată şi, 
arătîndu-l cu degetul mîinii întinse, izbucni într-un hohot 
isteric: 

— Iată-l, iată-l! strigă ea. Pui de năpircă! Pui de năpircă! 
Unde ai ascuns capul tatălui tău? Aguşaţa are nevoie de el, 
căci îl îmbălsămează. Cine-a văzut mumie fără cap? Adu 
capul lui taică-tu! Adu capul lui taică-tu! 

Două sclave o apucară de subsuori şi o luară cu sila de la 
geam. Astupîndu-şi urechile, Aksa-Guam o rupse la fugă, 
dar strigătele mamei sale îi stăruiau în auz: 

— Adu capul lui taică-tu! 

Şi numai cînd ajunse, gonind aşa, la podul de peste 
canal, se mai linişti puţin. 

Sărmana maică-sa... Capul părintelui său... el zace în 
minele vechi... Cap de preot... Şi Aksa-Guam nici nu ştie 
măcar dacă l-au îngropat... 


XIV MOARTEA ATEI 


Oraşul Negru încă nu se liniştise. Pilcuri-pilcuri de sclavi 
umpleau ulițele. Dar soldaţii atlanţilor nu-i mai urmăreau, 
deoarece Dealul Sfint fusese curăţat, iar de pedeapsă 
sclavii nu puteau scăpa. 

În piaţa largă, de unde porneau două drumuri, Aksa- 
Guam fu recunoscut de un sclav: 

— Priviţi-l, el e! lată-l! Iată-l pe Aksa-Guam, regele 
sclavilor! 

— Trădătorule! 

— Vinzătorule! 

Mulțimea îl înconjură şi începu să azvîrle cu pietre în el. 
Femeile, furioase, îl amenințau cu pumnii şi răcneau: 

— Dă-mi înapoi bărbatul ucis! 

— Mi-ai omorit feciorul! 

— Unde-i fratele meu? 

Un sclav se repezi la el şi-l dobori la pămînt, zvîrlindu-l 
pe un morman de pietriş. Apoi îi înfundă pe cap chivără sa 
roşie şi începu să strige: 

— Încoronarea regelui sclavilor! 

Cercul mulţimii adunate se strîingea tot mai mult. O 
ploaie de pietre se abătu asupra lui Aksa-Guam. Plin de 
sînge, alb la faţă, el stătea cu chivără roşie în cap, uitîndu- 
se la lume, fără să vadă nimic. 

— Ce să ne tot zgiim atit la el! vorbi un sclav berber, cu 
sulița în mînă. Oare în vinele lui nu curge tot sîngele 
duşmanilor noştri? Ia feriţi în lături! 

Sclavii se dădură la o parte şi berberul făcu vînt suliţei 
drept spre pieptul lui Aksa-Guam. Dar, înainte ca arma să-l 
străpungă, din mulţime răsună un strigăt deznădăjduit de 
femeie şi un trup se azvirli între Aksa-Guam şi sulița ce 
zbura. 

Suliţa străpunse pieptul tinerei femei. 

Era Ata. 


Ea întoarse capul spre Aksa-Guam şi izbuti să-i spună 
doar atit: 

— Viaţa mea... - sîngele îi năvăli pe gură şi ţişni din rană, 
iar fata amuţi, horcăind greu. 

— Ata! strigă Aksa-Guam, dar puterile îl părăsiră, îşi 
pierdu cunoştinţa şi se prăvăli de pe mormanul de pietriş, 
alături de trupul Atei. 

Mulțimea se dădu speriată în lături şi încremeni, 
tulburată de moartea neaşteptată a fetei. 

Acelaşi sclav berber, cuprins de furie că lovitura lui 
precisă, cu care voise să se laude în faţa tuturor, nu-şi 
atinsese ţinta, strigă: 

— Din pricina lui a mai murit o sclavă! Moarte lui! şi se 
năpusti spre Aksa-Guam. 

Cîţiva sclavi îl urmară: 

— Stai, cîine! strigă deodată Guamf, ivindu-se din 
mulţime şi apărînd cu trupul său trupul Atei şi al lui Aksa- 
Guam. 

Sclavii se opriră nedumeriţi. Toţi îl cunoşteau pe bătrînul 
Guamif şi-i purtau respect. 

— Pleacă de-aici, bătrîne! zise scalvul berber, cu glas 
scăzut. 

— Sînteţi fiare sau oameni? se năpusti Guamf asupra lui. 
Nu v-ajunge sîngele pe care l-aţi vărsat? Atunci omoriţi-mă 
pe mine, un bătrîn! Şi, adresîndu-se sclavului berber, vorbi 
mai departe: Tu unde ai fost, Sirna, atunci cînd noi am luat 
cu asalt Dealul Sfint? Nici unul din sclavii care au luptat 
acolo n-a ridicat mîna asupra lui Aksa-Guam. Oricine ar fi 
fost el, a luptat alături de noi şi pentru noi şi-a primejduit 
viaţa ca cel din urmă dintre sclavi. De unde ai sulița, Sirna? 
Da, sulița cu care ai vrut să-l ucizi pe Aksa-Guam şi ai ucis-o 
pe nepoata mea? Ai ridicat-o din drum, după bătălie! Ie 
cunosc eu pe tine şi pe cei de teapa ta! Cînd sînteţi oropsiţi, 
vă linguşiţi pe lîngă supraveghetor şi-i denunţaţi pe-ai 
voştri. Cînd luptăm, voi staţi frumuşel ascunşi în casă şi 
aşteptaţi să vedeţi cine învinge, ca să puteţi lovi cu copita 


pe cel căzut. Viaţa noastră, a tuturora, ar fi fost mai uşoară, 
de nu s-ar fi născut pe lume oameni de teapa voastră. Şi tu 
te încumeţi să-l judeci pe cel învins? 

Sclavul berber se ruşina şi se mistui în mulţime. 

— Voi, sclavi, luaţi aminte la spusele mele! grăi mai 
departe bătrinul. Aksa-Guam şi-a pierdut tatăl, mama lui şi- 
a pierdut minţile. Fata pe care a iubit-o zace în faţa voastră, 
cu pieptul străpuns de suliță. El nu se mai poate întoarce pe 
Dealul Sfint. 

Fără să asculte pină la sfîrşit vorbele bătrînului, 
mulţimea de sclavi se trase deodată într-o parte şi toţi o 
rupseră la fugă spre mine. Pe drum, dinspre Dealul Sfînt, 
venea încet un detaşament de călăreţi. Nu trecură cinci 
minute şi piaţa rămase pustie. Se auzea doar ţăcănitul 
potcoavelor de bronz pe drumul pietruit şi zăngănitul 
armelor. 

Aşa cum se cuvine unor învingători, soldaţii atlanţi, 
mîndri şi plini de încredere în ei, trecură încet, la pas, fără 
măcar să-şi arunce privirile asupra pilcului de oameni aflat 
lîngă mormanul de pietriş: prea erau multe cadavrele care 
zăceau în drum, iar bătrinul acela nenorocit nu merita 
atenţia lor. 

Se lăsase o linişte desăvirşită, tulburată doar de 
zumzetul cîtorva muşte albastre, strălucind în razele 
asfinţitului, care zburau în jurul rănii deschise a Atei. 

Guamf îl trase mai la o parte pe Aksa-Guam şi ascunse în 
dosul unui tufiş trupul fetei. Tinărul îşi veni în fire. Bătrînul 
îi puse cu blindeţe mîna pe umăr şi-i spuse, arătîndu-i spre 
minele vechi: 

— Nu te miînia prea tare pe ei. E greu să te înhami din 
nou la jug... Ţi-aduci aminte cît de tare m-am supărat eu pe 
tine cînd mi-ai vorbit despre eliberarea sclavilor? Veni-va 
oare ziua aceea, au ba? Poate că odată, peste mii de ani, va 
răsări şi steaua noastră şi ne va tămădui rănile. Dar atunci 
noi nu vom mai fi pe lume şi poate că nu va mai rămîne nici 
urmă din Atlantida... Şi nimeni nu va şti că noi am luptat 


pentru eliberarea sclavilor şi că am trimis, peste milenii, 
salutul nostru acelora care vor fi mai fericiţi ca noi. 
Apă... - şopti răguşit Aksa-Guam şi gemu de durere. 


XV OSINDIŢII 


Adunarea Consiliului Superm se deschise în sala de 
aramă din palatul regal, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu 
plăci de aramă, împodobite cu basoreliefuri ce înfăţişau 
faptele războinice ale regilor Atlantidei. Armele de bronz, 
atirnate pe pereţi, arme din toate epocile, începînd cu 
primele, grosolan lucrate, pînă la săbiile şi armurile din 
ultima vreme, frumos migălite şi şlefuite cu grijă, dădeau 
acestei săli un aspect de muzeu. Toţi membrii Consiliului 
Suprem se aflau de faţă, în afară de marele preot Aţro- 
Sanu. 

Dar regele nu-l mai aşteptă. Stînd pe tronul înalt de 
bronz, înconjurat de jilţuri, aşezate în semicerc şi ocupate 
de membrii consiliului, regele deschise adunarea. 

— În numele soarelui şi prin voinţa noastră... În Atlantida 
s-au petrecut lucruri nemaiauzite. Sclavii răsculați au vrut 
să-mi ia viaţa mea sfintă. De mîna acestor oameni de rînd, 
vrednici de dispreţ, au murit toţi oaspeţii mei şi regii. 
Numai regele din Aşşur a scăpat de la această moarte 
năprasnică, fiindcă a fugit după mine, precum şi scumpul 
meu frate, regele Atţorului, care nu era la palat, aflindu-se 
bolnav. La răscoală - ce ruşine cumplită! - a luat parte unul 
dintre fiii preoţilor. Dar tatăl a plătit cu capul trădarea 
fiului... Celor ce-au pus la cale răzmerita, Aksa-Guam-ltţa - 
fie ca minia zeilor să cadă asupra capului său - şi sclavul 
Adişirna-Guanci - deschiză-se pămîntul înaintea lui! - nu li 
s-a dat de urmă pînă acum. Cine-i vinovat de asta, Ketţal- 
Kootla? 

Comandantul de oşti îşi plecă fruntea. 


— Îi vom găsi, măria ta, fii de trei ori preaslăvit... 

— De nu vor fi prinşi, vii sau morţi, înainte ca soarele să 
apună de trei ori după Dealul Leului, tu, Ketţal, n-ai să-l mai 
vezi răsărind a patra oară. lar sclavii... şi, clocotind de furie, 
regele se ridică de pe tron, ceea ce era o încălcare cu totul 
neobişnuită a etichetei - Oh, miîinia mea nu cunoaşte 
margini! Fie ca sclavii toţi, neam de neamul lor, să ţină 
minte ce înseamnă mînia regelui Atlantidei. Am să-i omor pe 
toţi pînă la unul. Am să-i supun la atari cazne, că se va 
cutremura pămîntul. Şi am să poruncesc ca din ţările 
supuse nouă să fie aduşi alţi sclavi! Sclavii sînt osîndiţi. Toţi 
pînă la unul... 

Ketţal-Kootla oftă din greu: 

— Nu te minia, măria ta, fii de trei ori prea-slăvit... 
Aproape toţi sclavii au părăsit Oraşul Negru... şi-au fugit 
atît de grabnic, c-au lăsat în vetre aluatul dospit. Ei s-au 
ascuns în inima pădurilor... Doar moşnegii, babele şi orfanii 
au mai rămas. 

— Şi tu, ciine bătrin, n-ai ştiut să urmăreşti aceste fiare... 
Asta-i trădare! Toţi sînteţi trădători şi uneltiţi împotriva 
mea! încercuiți pădurile! 

— Le-am şi încercuit. 

— Străbateţi drumurile în lung şi-n lat, cu cîini de 
vînătoare. 

— Sîntem pe urmele fugarilor şi mulţi au şi fost prinşi. 

— Să fie hăituiţi ca fiarele sălbatice! Toată Atlantida să 
fie scăldată în sîngele lor! 

Deodată, în sală se stîrni un freamăt. Pe o litieră neagră, 
slujitorii templului îl purtau în pas domol pe marele preot 
Aţro-Sanu. 

Sprijinit de braţ, preotul cobori încet din litieră, îl 
binecuvîntă pe rege, se apropie de jilţul său şi, fără să se 
aşeze, grăi câtre rege: 

— De trei ori mare, puternic, neînvins şi ocrotit de zei, 
rege al Atlantidei! Pieptul meu bătriîn e sfişiat de durere. 
Ochii mi-s secaţi de lacrimi şi limba nu mai îmi dă 


ascultare... Dar zeii nemuritori mi-au poruncit să-ţi vorbesc 
despre cumplita năpastă ce se apropie de Atlantida... Vai, 
vai, vai! 

Noi toţi am greşit în faţa zeilor şi mînia lor s-a abătut 
asupra noastră... Guan-Atagueragan păli. 

— Vorbeşte mai repede, ce vrei să spui? întrebă el, cu 
glas surd. 

— Atlantida e osîndită... Atlantida trebuie să piară într-un 
îngrozitor cutremur. Focul o va mistui. Zeii mi-au dezvăluit 
în noaptea trecută că pieirea Atlantidei este hotărită. Zeul 
soarelui, arzînd şi ameninţător, mi s-a arătat mie, cu chip de 
soldat. Veşmintele lui erau ca bronzul topit şi faţa lui te 
orbea. Şi el mi-a zis: „Salvaţi-vă! Salvaţi-vă pînă nu e prea 
tirziu! Căci nu va rămîne piatră pe piatră şi nu va rămîne în 
viaţă nici o vietate. Focul va arde şi oceanul va înghiţi 
Atlantida. Şi acolo unde se înălţau munţi înalţi, numai 
valurile mării îşi vor ridica crestele înspumate, şi chiar 
amintirea Atlantidei va pieri în veacuri!” 

Aţro-Sanu vorbea ameninţător ca un proroc şi fiecare 
cuvînt rostit de el îngheţa inimile... 

Regele se lăsă pe spate, îşi încleşta mîinile pe braţele 
jilţului şi închise ochii. Obrazul lui fu cuprins de un tremur. 

— Minţi, bătrine! Voi toţi minţiţi! Eu nu vă cred! Vreţi să 
mă speriaţi! Oare nu pentru că v-am micşorat veniturile? 

— Atlantida nu va scăpa de la pieire. Ziua cumplită a 
judecății se apropie! exclamă Aţro-Sanu. 

Şi vrînd parcă să adeverească vorbele acestea, o 
zguduitură subterană, puternică şi ondulatorie, cutremură 
palatul. 

Torţele se stinseră, armele de bronz căzură la pămînt 
zăngănind. Jilţurile preoţilor şi tronul regelui se clătinară. 
Cu un zgomot asurzitor, zidul cel mare crăpă în două. Şi 
toată podeaua de mozaic, începînd de la uşă, fu brăzdată de 
o crăpătură mare, ce se îngusta treptat, ajungind pînă la 
treptele tronului. 


Regele se uita cu groază la ea, de parcă ar fi privit un 
şarpe care se tîra, gata să-l muşte. 

De afară se auziră strigăte şi plinsetul femeilor şi al 
copiilor speriaţi. Dar în sală stăruia o linişte apăsătoare. În 
aceste cîteva clipe, toţi cei de faţă trebuiau să se împace cu 
gîndul care le răsturna întreaga lor viaţă. Dar era atît de 
neobişnuit, de ciudat şi de absurd, încît creierul refuza să 
înţeleagă... Şi regele privea ca hipnotizat crăpătura sinistră, 
fără să poată rosti un cuvînt. 

Pămîntul se zgudui din nou. Armele rămase încă pe 
pereţi zăngăniră, iar ţurţurii de cristal ce împodobeau 
torţele de bronz prinseră să se legene. 

Regele se sculă de pe tron şi, uitînd de etichetă, se 
apropie de fereastră, ca să-şi răcorească tîmplele. Vintul 
aducea pînă la el briza proaspătă şi sărată a oceanului. 
Guan-Atagueragan privi în jos, spre luminile Atlantidei care 
se aşternea la poalele Dealului Sfint. 

— Sărmană Atlantida!... şopti el, repetind cuvintele lui 
Aţro-Sanu. 

Copleşit şi buimac, se întoarse către cei din sală, îşi 
trosni degetele miîinilor împodobite cu inele şi, plimbîndu-şi 
privirile asupra preoţilor, îi întrebă: 

— Ce putem face acum? 

Membrii Consiliului Suprem se ridicară din jilţurile lor şi 
se striînseră laolaltă, vorbind cu glas tare. Tot aerul solemn 
al adunării dispăru fără urmă. Vorbeau toţi odată, 
gesticulînd, fără să se asculte unul pe altul. Numai Aţro- 
Sanu păstra o tăcere deplină, arătînd un calm desăvîrşit. 

— Linişte! grăi el. E ruşinos! Voi doar nu sînteţi sclavi! 
Dacă ne pierdem capul, cine oare se va îngriji de salvarea 
noastră? 

Nimeni nu mai scoase o vorbă. Toţi amuţiră, stingheriţi. 

— Cu Atlantida s-a sfirşit - continuă marele preot. 
Trebuie să ne gîndim la salvarea noastră şi ea nu poate fi 
decit una singură: fuga. Să ne pregătim de drum, fără a mai 
pierde o clipă. Trebuie să luăm cu noi armele, armata, iată 


lucrul cel mai de seamă, căci va trebui să clădim din temelii 
toată puterea şi măreţia noastră... Mulţi dintre prietenii 
noştri ne vor deveni duşmani. Trebuie să luăm cu noi 
bogăţiile, animalele, grîne de săminţă. Flota noastră poate 
transporta numai armata. Pentru locuitorii Dealului Sfînt şi 
pentru cetăţenii liberi, trebuie să construim noi şi uriaşe 
corăbii. Ne-aşteaptă furtuni şi potop de ploi, şi corăbiile 
trebuie să fie în aşa fel construite, ca să le poată ţine piept! 
Să ne-apucăm îndată de lucru, fiece clipă e prețioasă. 

— Dar cine va construi corăbiile? Cine va lua asupră-şi 
întreaga muncă pentru pregătirile de drum? Sclavii au 
fugit! spuse Kuntinaşar. 

— Trebuie să-i aducem înapoi - răspunse Aţro-Sanu. Să li 
se dea de ştire că i-am iertat şi-o să-i punem noi din nou la 
muncă. 

— Niciodată! exclamă miînios regele. Cum, să-i iert pe 
răzvrătiți? Pe cei ce-au vrut să ia viaţa regelui? Niciodată! îi 
vom pune la lucru pe ostaşi! 

— Soldaţii vor avea şi ei destulă treabă! îndrăzni să zică 
Ketţal-Kootla. Şi-apoi... ostaşii mei nu sînt tîmplari şi 
dulgheri! Ei ştiu să mînuiască doar sabia! Aşa că ar trece 
cam multişor pînă ar deprinde noul meşteşug! 

— Acum nu-i vreme de răzbunare... - spuse Aţro-Sanu. 
Avem de ales: sau îi iertăm pe sclavi, sau murim împreună 
cu ei. 

— Mai bine să murim, decît să-i iertăm! răspunse cu 
îndărătnicie regele. 

— Ce să fac! Voinţa ta e sfîntă! Atunci ne vom pregăti de 
moarte - spuse Aţro-Sanu, cătînd cu viclenie spre rege, pe 
sub sprincenele-i stufoase. 

— Dar eu... oare eu am să pot scăpa? întrebă regele 
stingherit, şi tăcu. 

— Da, tu ai să izbuteşti să te salvezi, dar ce se va 
întîmpla cu tine dacă nu vei mai avea nici armată, nici 
preoţi, nici arme, nici bucate, nici aur? Vei fi ca o frunză în 
bătaia vintului. 


Regele stătu în cumpănă. 

— Uite ce-i - continuă Aţro-Sanu, cu acelaşi zimbet 
tainic - tu vrei să te răzbuni, ei bine, sclavii n-au să scape de 
răzbunarea ta. N-avem decit să le făgăduim iertarea, dar 
nimeni nu ne împiedică să luăm cu noi doar atiţia sclavi cât 
avem nevoie pentru călătorie şi pentru a ne rostui pe noile 
meleaguri. Pe ceilalţi îi vom lăsa aici şi le vom făgădui că în 
ultima clipă ne vom întoarce după ei. Fii încredinţat că 
miînia zeilor îi va ajunge aici mai repede decît sabia lui 
Ketţal-Kootla. Nu va scăpa nici unul... lar cînd ne vom fi 
rostuit pe noile meleaguri şi vom avea alţi sclavi, vom putea 
să-i omorim şi pe răzvrătiţii aduşi din Atlantida. N-am 
dreptate? 

Regele se încruntă şi rosti printre dinţi: 

— Fie! Ketţal-Kootla, trimite crainici în toate pădurile. Să 
dai de ştire sclavilor că regele s-a milostivit de ei. 


XVI. BALAURUL ÎNARIPAT 


În toate satele şi oraşele Atlantidei au fost trimişi 
crainici. În piaţă, lîngă templu, răsunau trompetele de 
bronz ale acestor vestitori ai nenorocirii. Ei strigau în faţa 
mulțimilor speriate: 

— Minia zeilor a osîndit Atlantida la pieire! Şi toţi sînteţi 
chemaţi, din porunca regelui, să munciţi pentru obşte... 
Trebuie să ne pregătim în grabă de fugă. 

Poseidonis arăta ca un furnicar pus pe goană. 
Pretutindeni, oamenii alergau pe străzi, speriaţi, cu chipul 
palid, de parcă oraşul ar fi fost cuprins de flăcări. 
Nenorocirea care-i lovise pe toţi îi apropiase pe unii de 
ceilalţi şi sfărâmase barierele dintre caste. Oameni 
necunoscuţi, din diferite pături sociale, se strigau unii pe 
alţii: 

— Ai auzit? 


— Da, este îngrozitor! 

Şi fiecare fugea în altă parte. 

Părea că întreaga Atlantida îşi pierduse capul. Oamenii 
îşi răvăşeau avutul, zvirleau ce era mai de preţ şi 
împachetau lucrurile netrebuincioase, alergau de colo-colo 
fără rost, uitînd să doarmă şi să mănînce. Unii cădeau într-o 
ciudată stare de înţepenire totală, şedeau tăcuţi, fără să 
audă nimic, ca nişte statui. Femeile plingeau strîngîndu-şi 
copiii la piept. 

Aşa s-au scurs cîteva zile, pînă cînd Dealul Sfint a 
început să organizeze lucrările. 

Posomoriţi, sclavii se întorceau din păduri, fără să pună 
prea mult temei pe mila regelui. N-aveau încotro. Totuşi, o 
parte din ei nu se întoarse în Oraşul Negru. Unii nu 
credeau în pieirea Atlantidei, alţii preferau să moară liberi 
decit să fie din nou sclavi. 

Primejdia care se apropia părea că înzecise puterile 
oamenilor. Toţi munceau zi şi noapte, îngăduindu-şi doar un 
scurt răgaz ca să mănînce şi să doarmă. 

Prin păduri, pe drumuri de munte, treceau şiruri lungi 
de care pline cu lemne pentru şantierele unde se 
construiau corăbiile. Cînd oamenii şi animalele cădeau 
morţi de oboseală, erau traşi la o parte din drum şi munca 
se desfăşura în acelaşi ritm grăbit. 

Corăbiile ce ieşeau de pe şantier erau încărcate cu arme, 
lucruri de uz caznic, animale - nu numai domestice, dar şi 
jivine sălbatice. Atlanţii voiau să păstreze, atît cît le stătea în 
putinţă, tot ceea ce, pe noile meleaguri, le-ar fi amintit de 
ţara lor însorită. Fiecărui cetăţean liber i se îngăduia să ia 
cu el şapte perechi de animale domestice şi păsări, precum 
şi cîte două perechi de animale sălbatice. 

Pe şantierele navale se construiau mii de corăbii, cu 
punți acoperite pentru vreme de ploaie şi furtună. 

Cu toate că se muncea de zor, fără preget, curînd s-a 
aflat că primele corăbii ce vor pleca spre larg abia vor 
putea lua o parte neînsemnată din bogăţiile adunate de-a 


lungul mileniilor în Atlantida. Comorile regelui şi ale 
preoţilor păreau nesecate. Se hotărise ca în primul rînd să 
se transporte tot ce era mai de preţ şi mai mic ca volum. În 
cazul cînd catastrofa va mai întîrzia, bunurile rămase 
urmau să fie cărate pe uscat. Iotuşi erau puţine speranţe că 
lucrul acesta va fi cu putinţă. Pentru a putea trimite cu 
primul convoi fie chiar o parte din bogăţiile fără număr ale 
păturii conducătoare, trebuia să fie lăsaţi pradă unei morţi 
sigure nu numai sclavii, dar şi o parte din cetăţenii liberi ai 
Atlantidei. Totuşi, spre a se evita panica şi răscoala, Dealul 
Sfint încredința populaţia că toată lumea, pînă la ultimul 
sclav, va fi salvată înainte de producerea catastrofei. 

În sfîrşit, pregătirile casei regale fură terminate. Toţi 
membrii familiei se adunaseră în curtea palatului, înainte 
de a se urca pe puntea corăbiilor. Lipsea numai Sel, care 
încă mai zăcea închisă în Cuibul Vulturilor. Trimiseră după 
ea, dar solul se întoarse foarte încurcat: Sel nu se mai afla 
în Cuibul Vulturilor. 

Logodnicul ei, regele Aşşurului, tare se amări auzind 
această veste, în vreme ce Guan-Atagueragan fu cuprins de 
aprigă miînie. El îşi pusese mari speranţe în căsătoria 
regelui Aşşurului cu fiica sa, căci în clipa de faţă avea atita 
nevoie de prietenia şi ajutorul puternicului rege vasal! Dar, 
vai! va mai rămîne el oare vasal? Izbuti-va Guan- 
Atagueragan să-i păstreze cel puţin prietenia? 

Regele porunci să fie chemată dădaca principesei Sel, 
bătrîna Gu-Şur-Ţa. Ea se înfăţişă regelui, care o privea cu 
ochi înspăimîntători, şi i se închină pînă la pămînt, plîngînd 
şi ştergindu-şi lacrimile cu poala rochiei. 

— Unde-i Sel? întrebă posomorit regele. 

— Fii de trei ori slăvit... - şi Ţa căzu în genunchi - nu te 
mînia pe sclava ta... eu nu sînt vinovată... Am păzit-o ca pe 
lumina ochilor, dar noaptea trecută un balaur înaripat a 
coborit din munţi... Avea aripi de liliac şi picioare de leu... 
Scotea fum pe nas, iar pe gură - flăcări... Sel şedea pe 
balcon şi se odihnea în răcoarea nopţii. Cît ai clipi, balaurul 


o înşfacă în gheare şi se înălţă cu ea în văzduh... Eu atita am 
apucat, să mă agăţ de mantia ei. Balaurul m-a ridicat şi pe 
mine în înaltul cerului, dar... mantia s-a desprins de pe 
umărul sărmanei Sel şi, împreună cu ea, am căzut şi eu... 
lată tot ce a mai rămas din biata Sel... Şi [a aruncă la 
picioarele regelui o mantie albastră de mătase, brodată cu 
crini argintii. 

Toţi încremeniră de uimire, auzind povestea bătrînei, dar 
regele privi neîncrezător către preoţi. 

— Tu ce spui, Kuntinaşar? 

— Fii de trei ori slăvit... Nu ştiu ce să zic. Sel n-a putut să 
fugă... poate c-a fost răpită... 

Regele rămase dus pe gînduri. O nenorocire după alta... 
Oare zeii îl pedepsesc pentru că se certase cu preoţii? 
Mîndria şi frica se luptau în sufletul său şi în cele din urmă 
frica învinse. 

— Facă-se voia zeilor! şi adresîndu-se preoţilor, le zise: 
Rugaţi-vă zeilor ca mînia lor să nu ne urmărească în vecii 
vecilor... lar eu... eu am să fac tot ce-mi va sta în putere... vă 
voi da înapoi toate drepturile voastre!... Corăbiile ne 
aşteaptă. Dar voi căutaţi-o pe Sel şi după plecarea noastră. 
Poate că vom izbuti s-o salvăm. Şi, oftînd din greu, strigă 
sclavilor: Litiera! 

Ultimul rege al Atlantidei, legănîndu-se ritmic în litiera 
de aur, cobora de pe Dealul Sfînt pentru a nu se mai 
întoarce niciodată aici... 


AVII. „VEACUL DE AUR” 


Aksa-Guam se vindeca încet. În delirul său vorbea 
neîncetat despre răscoală. În sfîrşit, frigurile îl lăsară. 

— Ce-i cu tine, fiule, ai înviat? îl întrebă cu blindeţe 
bătrînul Guamf. 


Aksa-Guam privi în jurul său. Se afla într-una din vechile 
mine. O lumină slabă se strecura dinspre intrare. 

— "Trei săptămîni te-am păzit în vizuina asta de şobolani, 
să nu te găsească iscoadele voastre. La început, primejdia a 
fost mare, dar acuma au atita treabă, că nu le arde de tine. 
A fost şi Adişirna pe aici. A venit pe furiş, ca să ne cheme în 
pădure. Zice că-i tare bine acolo. 

De îndată ce se însănătoşi, Aksa-Guam plecă la Adişirna. 
Bătrînul Guamf îl însoţi. Noaptea, ei se strecurau pe cărări 
tainice, printre copaci gigantici ce se înălţau aidoma 
coloanelor unui templu. Cîndva, demult, din aceşti copaci se 
făureau coloane. Acum însă slujeau la construirea 
corăbiilor. 

— Poznaş mai e şi nepotu-meu ăsta! Să vezi ce năzbitie a 
făcut... Dar las” c-ai să vezi tu singur! trăncănea bătrînul 
Guaraf, rizînd cu gura-i ştirbă. 

Printre trunchiurile copacilor se zări o peşteră, iar în 
faţa ei un foc. Cînd se apropiară, îl văzură pe Adişirna, care 
frigea într-o ţeapă o căprioară de munte. 

— Oho-ho-ho! strigă bătrinul Guamf. 

Adişirna sări în picioare şi puse mina pe sabie, dar 
recunoscîndu-i pe bunic şi pe Aksa-Guam porni în goană în 
întimpinarea lor. Aksa-Guam îl salută prieteneşte. Şi 
deodată, atrasă de glasurile lor, din peşteră ieşi o femeie. 

Aksa-Guam îi aruncă o privire şi se dădu un pas înapoi, 
uluit de această întîlnire neaşteptată. 

— Prinţesa Sel! 

— Da, ea e - spuse Adişirna. Nevastă-mea - adăugă 
tînărul, plin de bucurie şi sfiiciune. 

— Ce cauţi aici, Sel? 

Se aşezară cu toţii în jurul focului şi Adişirna îi povesti lui 
Aksa-Guam cum o răpise pe Sel „balaurul înaripat”. Acest 
„balaur” fusese chiar el, Adişirna, căci în cele din urmă se 
hotărîse s-o fure pe fată. În palat nu izbutise să pătrundă şi 
atunci se folosise de singurul mijloc cu putinţă: făcuse rost 
de o frînghie groasă, pe care o înţepenise bine de virful 


muntelui, deasupra Cuibului Vulturilor, apoi coborise pe 
funie pînă la balconul principesei Sel. Dar funia se dovedise 
prea scurtă; mai lipseau încă vreo doi metri ca s-ajungă. 
Adişirna se caţără din nou sus, îşi legă de astă dată 
picioarele şi se aruncă cu capul în jos, întinzînd braţele 
pentru a o apuca de miîini pe Sel. Obişnuită cu exerciţiile 
fizice, fata, puternică şi mlădioasă, se caţără singură pe 
funie, iar în urma ei venea şi Adişirna. Ca s-o scape pe 
bătrîină de miînia regească, tînărul apucă să-i spună în 
grabă povestea cu „balaurul înaripat care o răpise pe 
principesă. 

— Aşa am izbutit să smulg din Grădina de Aur 
trandafirul ce nu-mi era îngăduit - îşi încheie el povestirea, 
privind-o drăgăstos pe Sel. 

Aksa-Guam nu pricepu tilcul acestor vorbe, dar Sel, la 
rîndul ei, zîmbi plină de dragoste lui Adişirna. 

Bătrînul Guamf se pregăti de drum: 

— Ei, copii, e timpul s-o iau din loc. Ţalna de bună seamă 
că stă şi bombăne cam de multişor. Şi voi nu-l uitaţi pe 
bătrîn! lar cînd au să plece toate corăbiile, coboriţi şi voi 
din munţi. E bine aici, nu zic ba, dar prea e frig... Preoţii 
spun că Atlantida o să piară în flăcări... Eu, unul, nu-i prea 
cred! Ei, ce-o să fie?! O să bubuie, o să ne scuture oleacă, şi 
cu asta gata. Cite zgilţiieli de-astea am apucat eu în viaţa 
mea! Dar pămîntul, să ştiţi de la mine, e zidit cu străşnicie. 
Da, da, credeţi ce vă spune mogşul... Să vă aibă zeii în paza 
lor! Şi se mistui în umbra pădurii. 

Aksa-Guam îşi făcu şi el un culcuş într-o peşteră vecină; 
dar tare îi era greu să privească fericirea celor doi tineri! 
Văzînd-o pe Sel, rana lui - pierderea Atei - sîngera şi mai 
rău. 

Aksa-Guam căuta să-şi uite durerea plimbîndu-se mult şi 
stînd zile întregi la vinătoare. Adişirna şi Sel, ca toţi 
îndrăgostiţii, erau egoişti şi se arătau foarte mulţumiţi de 
îndeletnicirea lui Aksa-Guam, care-i aproviziona cu vinat, 
astfel că puteau să-şi petreacă tot timpul împreună. Ei 


trăiau acum în „Veacul de aur” şi, copleşiţi de dragostea lor, 
nici nu se gîndeau la catastrofă. în jurul lor se întindeau 
ţinuturi neatinse de mina omului; jos, întocmai ca o jucărie, 
se vedea marele Poseidonis, iar mai departe - pinza 
albastră a oceanului. în aerul curat de munte stăruia 
mireasma ierburilor şi a cetinei, iar culmile înzăpezite din 
apropiere mai îmblînzeau arşiţa. 

Negrăit de frumos era răsăritul soarelui. Concertul 
păsărelelor care cîntau cu mii de glasuri, zarea trandafirie 
şi snopul de aur al razelor revărsate peste ocean îi făceau 
să cadă în genunchi dinaintea astrului ce răsărea şi, cu 
sufletul cuprins de extaz, ridicau braţele către cer, înălţind 
imn de slavă soarelui. Nu era o adoraţie pornită dintr-un 
sentiment religios, ci entuziasm pur în faţa splendorilor 
lumii. 

Mai tîrziu venea şi Aksa-Guam, obosit, adesea plin de 
sînge, aducînd pe umeri vînat proaspăt, capre de munte şi 
blana fiarelor ucise. în timp ce carnea sfiriia pe jeratic, 
răspîndind un miros îmbietor, Aksa-Guam îşi istorisea 
peripeţiile vîinătoreşti. 

Şi zilele treceau pe nesimţite. Părea că „Veacul lor de 
aur” nu va avea sfîrşit. Dar catastrofa venea ea singură să 
le-amintească. 

În ajunul erupției vulcanice, în viaţa pădurii începuseră 
să se petreacă lucruri ciudate. Păsările îşi părăseau 
cuiburile şi se îndreptau, cîrduri-cirduri, spre ocean, 
umplînd văzduhul cu ţipetele lor. Din pămînt ieşeau şerpi şi 
şopiîrle uriaşe. Şuierind, năpircile se rostogoleau la vale, 
unele după altele. Printre copaci treceau în goană capre, 
vulpi şi alte animale sălbatice mai mari. Caprele behăiau 
jalnic, fiarele răgeau şi toate fugeau înnebunite în aceeaşi 
direcţie: spre ţărmul oceanului. Călcînd în picioare crengile 
copacilor şi urlînd îngrozitor, trecu în goană un elefant 
singuratic. În aer plutea o linişte ciudată, acea încordare pe 
care o încearcă oamenii nervoşi înaintea furtunii. Pămîntul 
însuşi stătea neclintit. De cîteva zile nu se mai simţise nici 


cea mai slabă zguduitură, totuşi o nelinişte ce nu putea fi 
tălmăcită în cuvinte pusese stăpînire pe locuitorii pădurii. 

Adişirna şi Sel căutau să-l convingă pe Aksa-Guam să nu 
mai plece la viînătoare. 

— Vedeţi-vă de treabă! răspunse acesta. Acum e timpul 
cel mai prielnic pentru vînătoare. Ia uitaţi-vă, caprele trec 
turme întregi. Rămineţi cu bine, n-am să zăbovesc mult! şi, 
cu paşi voioşi, se afundă în desişul pădurii. 

Adişirna şi Sel îl urmăriră îngrijoraţi cu privirea. Aksa- 
Guam ieşi într-o poiană şi se opri uimit. Tot locul mişuna de 
capre care fugeau înnebunite. Tinărul tocmai voia să-şi 
aleagă una din ele în care să-şi arunce sulița cînd, deodată, 
o zguduitură cumplită îl zvirli la pămînt. Caprele se 
prăvăliră şi ele, dar îndată se sculară, behăind jalnic, o 
rupseră la fugă la vale, mai repede ca înainte. Zguduitură 
fu urmată de o explozie de o forţă neobişnuită. Urechea 
omenească n-a mai fost în stare s-o perceapă ca zgomot. Lui 
Aksa-Guam i se părea că cineva îl lovise cu putere peste 
amîndouă urechile. Căzu din nou, aproape pierzîndu-şi 
cunoştinţa. Stind culcat pe pămînt, văzu cum deasupra 
culmilor semeţe ale munţilor se înalţă o coloană uriaşă de 
aburi. Cu zgomote asurzitoare, craterul vulcanului zvirlea 
afară munţi întregi de pietre de toate mărimile. Aburul, apa 
şi cenuşa, înălţindu-se din ce în ce mai sus, se prăvăleau 
peste creste, întocmai ca o umbrelă. Cerul se acoperi 
repede de pîclă. În cîteva clipe nori negri se învălătuciră 
deasupra craterului. Un fulger brazdă văzduhul, însoţit de 
bubuitul tunetului. Picături de ploaie şi pietre mărunte 
începură să cadă cu zgomot pe frunzele copacilor şi pe 
stinci. Urechea, care acum se mai obişnuise cu aceste 
detunături ale vulcanului, surprinse un urlet îndepărtat ce 
se apropia iute-iute. 

— De unde vine urletul ăsta? ţipă Aksa-Guam şi deodată 
văzu coloane de aburi şi de nori împrumutînd culoarea 
purpurei. Focul şi aburul fierbinte topeau zăpezile veşnice 
din virful munţilor. 


Da, într-adevăr, aşa era. Peste cîteva clipe, cascade 
uriaşe se prăvăleau de pe creste, tirînd cu ele bolovani de 
mii de tone, trunchiuri de copaci şi fiare sălbatice care se 
zbăteau deznădăjduite. 

Încă o clipă, şi un puhoi de ape năvăli în valea pe al cărui 
mal înalt se găsea, în vremea aceasta, Aksa-Guam. Drumul 
către peşteră era tăiat. Tînărul nici nu se mai putea gîndi să 
străbată şuvoiul năprasnic. Trebuia să chibzuiască numai la 
propria-i salvare. 

Aburul cobora tot mai jos, umplind văzduhul cu miros 
înăbuşitor de sulf şi bioxid de carbon. Aksa-Guam ameţise... 
Cîteva pietre îl loviră pricinuindu-i dureri... El se ridică de 
jos, îşi înfăşură capul în pielea de leopard ce-i acoperea 
trupul şi se repezi devale, pe creasta de munte rămasă 
între cele două torente de apă. 

Statuia zeului soarelui, cioplită în stincă şi care stătea în 
calea şuvoaielor, plesni în două. Dealul Sfînt însă nu putea fi 
niciodată acoperit de apă şi într-acolo fugea Aksa-Guam. 
Adunîndu-şi ultimele puteri, izbuti în sfîrşit să ajungă. Dar 
aici îi fu dat să vadă alte grozăvii. Grozăviile nebuniei 
omeneşti. 

Aici, pe deal, se adunaseră sclavii părăsiţi şi osîndiţi la 
pieire. În oraş nu se mai aflau nici un fel de autorităţi. 
Plecase şi regele, şi preoţii, şi soldaţii. Acum, toţi erau liberi 
şi egali. Şi toţi erau înspăimîntător de bogaţi... Da, da! În 
Atlantida rămăseseră încă bogății fără seamăn. Cutremurul 
năruise toate tainiţele ce ascundeau comorile, şi din temple, 
piramide şi palate curgeau gîrlă în drum şi în noroi munţi 
de aur, diamante şi smaralde... Nebunia cuprinsese 
mulţimea... Sclavii adunau nestematele, le puneau în saci, 
se încăierau smulgîndu-şi unul altuia ceea ce strînseseră, se 
omorau... îngropau diamantele, înşfăcau pumni întregi de 
pietre preţioase, le stringeau la piept cu lăcomie sau 
deodată le zvîirleau în jur, hohotind ca nebunii. Şi în lumina 
purpurie a vulcanului, nestematele străluceau în noroi ca 
nişte picături de sînge. Alţii îmbrăcau veşmintele grele ale 


preoţilor, ţesute cu fir de aur şi presărate cu briliante, sau 
hainele de sărbătoare ale regelui şi, punîndu-şi pe cap 
coroane înalte şi tiare, dansau un dans al nebunilor... Dar 
bubuiturile sinistre, neîntrerupte, ale vulcanului acopereau 
tot acest vacarm. 

“Ce se va întîmpla oare dacă mă va recunoaşte vreunul 
dintre ei?” se gîndi, îngrozit, Aksa-Guam. 

Dar toţi erau prea tulburaţi ca să-şi mai dea seama de 
ceva. Aproape înnebunit, Aksa-Guam porni în goană spre 
Oraşul Negru. 

„Bunicul Guamf, Ţalna, ce-o fi cu ei?” 

Ajunsese aproape de casa lor cînd pămîntul se 
cutremură din nou. Şi deodată o crăpătură uriaşă se căscă 
între el şi casa bunicului Guamf, iar din adîncul pămîntului 
ţişniră aburi încărcaţi cu sulf. Prin vălătucii aceştia de aburi, 
el o văzu, pe cealaltă parte a prăpastiei, pe micuța Le, sora 
lui Adişirna, care dădea din mînuţe şi striga ceva. 

Dar Aksa-Guam nu putea s-o ajute... Vîntul mînă într-o 
parte aburii şi el văzu cum un pietroi căzu din cer peste 
copilă şi o omori, ţintuindu-i de pământ căpşorul cîrlionţat. 

— Aici nu mai am pe cine salva! strigă el şi, deznădăjduit, 
se năpusti spre port. 

Acolo se mai afla încă ultima dintre corăbii. Vislaşii 
apăsau cu toată greutatea trupului lor pe visle, dar vîntul, 
care bătea cu putere din faţă, le îngreuna ieşirea în larg. 
Aksa-Guam se aruncă în valuri şi începu să înoate. În 
mijlocul  talazurilor înalte şi furioase, luminate de 
strălucirea roşie a vulcanului, se vedeau capetele sclavilor. 
Ei se îndreptau spre corabie, dar puţini erau aceia care 
ajungeau la ţintă: unii se înecau în valuri, alţii erau omoriţi 
de pietrele ce cădeau din cer. Cei care se apropiau de navă, 
se duceau la fund ucişi de suliţele celor de pe 
bord. 

Aksa-Guam înota cu îndărătnicie, încleştindu-şi dinţii. 
Bezna devenea tot mai deasă, valurile se ridicau din ce în ce 
mai sus. Vislaşii se străduiau din răsputeri şi în sfîrşit 


izbutiră să urnească din loc corabia. îl zăriră pe Aksa-Guam 
şi suliţele plescăiră în jurul lui. Dar tînărul se dădu la fund, 
înotă pe sub apă pînă la corabie şi, cu braţul istovit, se 
prinse de un inel de bronz. 


AVIII. PIEIREA AILANIIDEI 


Adişirna şi Sel nu avuseseră nimic de pătimit de pe urma 
primei erupții, care scosese din măruntaiele pământului 
mase întregi de aburi, noroi şi pietre. Ei se adăpostiseră în 
peşteră de ploaia de bolovani, iar şuvoaiele care se 
năpusteau la vale ca nişte cascade furtunoase alcătuiau în 
faţa peşterii o perdea de apă. Apa nu le lipsea, iar în 
peşteră aveau poame uscate şi carne afumată pregătită de 
Aksa-Guam. 

Dar Aksa-Guam dispăruse fără urmă şi Adişirna şi Sel 
plingeau moartea lui. Trecură cîteva zile. 

Cînd apele scăzură, Adişirna şi Sel ieşiră din adăpostul 
lor. Priviră în jur şi rămaseră încremeniţi de uimire. 
Locurile erau de nerecunoscut. De o parte şi de alta a 
peşterii se mai scurgeau încă, clipocind, şuvoaie de apă 
tulbure. Trunchiurile uriaşe ale copacilor zăceau asemenea 
unor cadavre pe cîmpul de luptă. Copacii care nu fuseseră 
doboriţi îşi pierduseră frunzişul, şi aşa, golaşi, cu crengile 
rupte, te întristau. Apa săpase făgaşe şi gropi mari de tot, 
mişcase din loc stinci, adusese mormane uriaşe de pietre, 
miîl şi noroi, amestecate cu cenuşă. Printre copacii doboriţi 
în mocirlă se vedeau stirvurile umflate de apă ale fiarelor şi 
păsărilor. 

Pămîntul era pustiit, schilodit şi transformat într-un 
deşert. Tăcerea de moarte era sfişiată doar de urletul 
vîntului. Cerul se arăta posomorit şi aspru. Soarele nu se 
mai zărea, o pînză groasă de aburi şi cenuşă acoperise 
albastrul strălucitor al bolţii. Atlantida îşi pierduse toate 


culorile şi toată strălucirea ei... Lui Adişirna i se părea că 
priveşte cadavrul înspăimîntător de mutilat al unei fiinţe 
iubite. 

Era cutremurat şi ca om, şi ca artist. Gîndul că totul va 
pieri puse stăpinire pe el pentru prima oară şi nu-l mai 
părăsi. 

Asemenea unor copii speriaţi şi părăsiţi, tinerii se lipiră 
unul de celălalt şi multă vreme, cu o groază mută întipărită 
pe faţă, priviră lumea aceea pustiită... 

Lacrimile curgeau pe obrajii frumoasei Sel. Adişirna 
băgă de seamă şi căută s-o liniştească: 

— Nu te întrista, Sel, n-a pierit încă totul. Gîndeşte-te ce 
s-ar fi întîmplat cu noi dacă am fi coborit mai devreme. Mi 
te-ar fi luat şi te-ar fi dus departe, iar pe mine m-ar fi 
aşteptat neîndoielnic moartea. Acum, să ne gîndim la 
salvarea noastră. O s-ajungem în port şi o să vedem dacă n- 
a mai rămas vreo corabie cu pinze. Dacă nu găsim, o să fac 
o plută, îi pun o pînză şi o să încercăm să ajungem pe 
continentul de la răsărit. Trecătoarea nu-i prea mare. Şi 
apoi acolo se află multe insule mărunte. Miine, în zori, 
pornim la drum. 

— Oh, dacă vulcanul ne-ar fi dat răgaz măcar citeva 
zile... Dar miine dimineaţă trebuie să plecăm... 

Vulcanul nu le dădu însă nici un răgaz. În aceeaşi noapte, 
pe cînd Sel dormea liniştită, pe pieile aşternute jos, iar 
Adişirna se gindea la fuga lor, forţele subterane ale focului 
se puseră din nou pe lucru. Erupția de aburi fusese doar 
începutul. 

O puternică zguduitură subterană cutremură deodată 
peştera. Un pietroi se desprinse din boltă şi o lovi în umăr 
pe Sel. Fata ţipă de durere şi se trezi. Adişirna se repezi 
spre ea, o luă în braţe şi o scoase din peşteră. 

La lumina focului, tînărul văzu cu groază că umărul ei 
era strivit. Ar fi vrut să plece de îndată cu preţioasa-i 
povară, dar nu era cu putinţă: sus, se afla un perete abrupt, 
iar jos, două şuvoaie clocotitoare înconjurau stînca şi, 


unindu-şi apele, le tăiau drumul. Nici gind să poată străbate 
torentul clocotitor, plin de bolovani, ce se rostogoleau în 
bezna nopţii, cu această povară vie în braţe. 

Adişirna o culcă jos pe Sel. În jurul lor se auzea vuietul 
asurzitor al vîntului, urletul furtunii, bubuiturile bolovanilor 
ce se rostogoleau în puhoaiele furioase, zgomotul tunetului, 
al ploii şi bezna... Deodată, acoperind toate aceste sunete, 
din însăşi inima pămîntului se slobozi o detunătură surdă, 
care creştea necontenit, apropiindu-se şi zguduind 
pămîntul. Şi pămîntul, cutremurîndu-se din temelii, începu 
să se ridice, să se lase, să se legene dintr-o parte în alta. 
Urletul subteran ce izbucnea la suprafaţă într-o vilvătaie 
sinistră creştea din ce în ce şi deodată se transformă într-o 
explozie asurzitoare, de o forţă supranaturală. Tot vârful 
conic al vulcanului zbură în nori. Bucăţi de stincă săriră în 
aer, luminate din adînc de strălucirea tot mai puternică a 
lavei încinse care urca pe craterul vulcanului. Norii 
deveniră stacojii, de parcă ar fi fost mînjiţi cu sînge. Pe 
fundalul mohortît al munţilor, într-o parte a vârfului retezat 
al vulcanului, se ivi deodată o pată de o strălucire orbitoare. 
Era lava topită, care se revărsa peste buza craterului. 
Curînd începu să se simtă răsuflarea ei fierbinte. Aerul se 
încărca tot mai mult cu sulf şi bioxid de carbon. Era din ce 
în ce mai greu să respiri. Bolovani uriaşi, zvîrliţi în văzduh, 
se prăvăleau înapoi în gura vulcanului, dar aburii ce ţişneau 
din fundul pămîntului prin craterul îngust îi aruncau din 
nou afară. Şi totul se petrecea însoţit de zgomote, 
zăngănituri şi bubuituri neobişnuite, de parcă undeva lucra 
o fierărie de dimensiuni monstruoase. Pietre mai mici 
ajungeau pină la Adişirna şi Sel şi, cu un zgomot sec, 
cădeau în preajma lor. Tinărul era atît de uluit, încît şedea 
nemişcat, aţintindu-şi privirile înnebunite asupra  fişiei 
orbitoare ce se lăţea necontenit în jurul craterului. 

Lava încinsă, asemenea unei salbe incandescente, 
înconjurase tot gitul vulcanului. Şi salba aceasta sporea 
mereu, iar din ea începură să se desprindă, curgînd în jos, 


peste ghețarii seculari, „ţurţuri” prelungi. Gheaţa se topea, 
prefâcîndu-se în şuvoaie vineţii, în răsfringerile focului 
vulcanic. Alte puhoaie năvalnice de apă se năpusteau la 
vale. 

Cînd lui Adişirna i se păru că totul s-a sfîrşit, băgă de 
seamă, plin de fericire, că torentele de lavă, răcite de aer, 
pămint şi apă, se solidifică pe măsură ce coboară, îşi pierd 
treptat luciul şi, în sfîrşit, se acoperă cu o crustă întunecată. 
Pe crusta aceasta mai strălucesc uneori, ca scînteile unui 
foc stins, şuvoaiele de lavă topită ce se scurg pe dedesubt. 
Treptat-treptat însă se sting şi ele. Dar alte torente de lavă 
izbucnesc iarăşi peste buza craterului şi cu o iuţeală 
uimitoare aleargă pe crusta netedă şi fierbinte a lavei care 
s-a răcit. Dar ajungind la capătul şuvoaielor solidificate, 
torentele cele noi îşi mai domolesc goana şi, atingînd 
pămîntul rece şi bolovănos, încep să se răcească tot atit de 
încet. 

Cu fiecare nou şuvoi, lava cobora tot mai la vale, şi cu cît 
era mai aproape de crater stratul de lavă, cu atit era mai 
gros. 

Din pricina aerului înăbuşitor şi a ranei de la umăr, Sel 
îşi pierduse cunoştinţa. 

Adişirna o ţinea în braţe, ca pe un copil, şi se străduia s-o 
readucă în simţiri, repetînd într-una: 

— Ah, de-am apuca să se facă ziuă! 

El nu ştia că de mult mijiseră zorile, că trecuse şi de 
amiază, dar cerul şi pămîntul rămîneau învăluite în aceeaşi 
beznă, luminată doar de răsfrîngerile purpurii ale 
vulcanului. 

Deasupra craterului se învolburau vălătuci de aburi şi 
nori, care, în lumina focului, păreau flăcări. Fulgerele, 
asemenea unor şerpi, brăzdau haosul. Bubuiturile tunetului 
înăbuşeau duruitul neîntrerupt al vulcanului. 

Nu mai putea să aştepte. Pietre destul de mari începură 
să cadă tot mai des în jurul lor. Cîteva îi loviră pe Adişirna şi 
pe Sel. Fata respira din ce în ce mai greu. În lumina vineţie, 


chipul ei, cu ochii stinşi, cu gura întredeschisă, cu o schimă 
de durere întipărită pe obraz, părea al unui mort. 

Adişirna răsufla şi el anevoie, trăgind adesea în piept 
aerul otrăvit, cu gura larg căscată. Simţea că stropi de 
ploaie fierbinte i se preling pe corp, amestecîndu-se cu 
sudoarea rece. Capul i se învirtea, urechile îi ţiuiau şi parcă 
ciocane îi băteau necontenit în timple. 

Se ridică cu greu, luă în braţe trupul lipsit de viaţă al 
iubitei, dar deodată, părăsit de puteri, se lăsă la pămînt... 
Picioarele îi tremurau de slăbiciune şi emoție. Pămiîntul 
întreg se zguduia, îi fugea de sub tălpi, apoi dintr-o dată se 
înălța silindu-l să-şi îndoaie genunchii. Tînărul simţea că e 
gata să-şi piardă cunoştinţa. Făcînd o ultimă sforţare, îşi 
învinse slăbiciunea. După ce înfăşură capul lui Sel şi pe al 
său cu piei de animale, se aşternu la drum, dar în braţele-i 
vlăguite, trupul fetei atîrna din ce în ce mai greu. Cădea 
împreună cu ea, îi asculta răsuflarea şi apoi o pornea din 
nou prin pădurea schilodită care gemea, împiedicîndu-se la 
tot pasul de pietre, trunchiuri şi stîrvuri de animale, pînă 
cînd un torent furios îi tăie calea. Adişirna se opri nehotărit. 
Apa clocotea, bolovani uriaşi, duşi de şuvoi, bubuiau 
ciocnindu-se de malurile abrupte ale albiei. Se întoarse 
înapoi, căutîndu-şi scăparea. Dar _ torentele de lavă 
coboriseră şi mai jos. Ele ajunseseră aproape de peştera lor, 
acum părăsită... Trebuia să ia o hotărire. 

Adişirna căută un vad. Adunindu-şi puterile, încercă să 
traverseze torentul clocotitor, dar năvala apelor îl dobori 
numaidecît, şi el se duse la fund împreună cu Sel. În aceeaşi 
clipă fu zvirlit afară şi lipit de mal, simțind o durere 
puternică în coaste. Se caţără anevoie pe mal şi o aşeză jos 
pe Sel. Apa îl mai răcorise puţin. Fata începu să dea semne 
de viaţă. 

După ce se odihni, porni mai departe. Pe-aici, ploaia de 
pietre era mai rară şi copacii îşi păstraseră o parte din 
frunzişul lor, stăvilind pătrunderea gazelor otrăvitoare. 
Adişirna începu să respire mai în voie şi grăbi pasul. Dar, ca 


şi înainte, mergea tare greu din pricina pămîntului care se 
legăna într-una. Trebuia să ocolească crăpăturile şi cutele 
formate de rocile muntoase. În sfîrşit ajunse la Dealul Sfînt. 

Aici nu mai domnea aceeaşi nebunie la care fusese 
martor Aksa-Guam. Cei mai mulţi dintre sclavi se 
ascunseseră în subsoluri. Pe străzi nu vedeai decît oameni 
ce-şi pierduseră minţile. Şi erau mulţi la număr. Rideau în 
hohote, săreau ca apucaţi, dădeau din miîini sau plingeau 
sfişietor, smulgîndu-şi părul. 

Alţii şedeau jos pe pămînt, nemişcaţi ca nişte statui şi 
nepăsători la tot ce se petrecea în jur. Încă o bubuitură 
puternică zgilţii pămîntul. Din conul vulcanului se ridică o 
coloană de fum şi foc, se înălţă mai sus de nori, se lăţi 
deasupra craterului ca o umbrelă deschisă şi deodată 
începu să se prăvălească iute la pămînt. 

Prima rafală de vint aduse nori grei de fum înecăcios. 
Adişirna simţi plutind în aer gaze otrăvitoare. Se înăbuşea. 
Era prea tirziu ca să mai fugă în port... Privi în jurul său şi 
îşi dădu seama că se află lingă palatul lui Aţro-Sanu, marele 
preot, păstrătorul Supremelor Taine. Porţile grădinii 
stăteau larg deschise. Se năpusti înăuntru, intră în palat şi, 
pornind pe coridoarele ce-i erau cunoscute, cobori în 
încăperile subterane. 

Aici aerul era mai curat. Dar toţi pereţii crăpaseră. 
Ajunse în bibliotecă şi se opri înmărmurit. Tavanul camerei 
se prăbuşise şi prin spărtura uriaşă se vedea cerul vineţiu. 
Pe jos zăceau cadavrele cîtorva sclavi, slujitori ai lui Aţro- 
Sanu, care fuseseră striviţi de molozul căzut din tavan. Pe 
una din mese ardea o torţă. Mormane întregi de tăblițe de 
bronz se aflau acolo. 

La masă şedea însuşi Aţro-Sanu, în îmbrăcămintea-i 
neagră de preot. Liniştit ca întotdeauna, scria cu stilexul 
său pe o plăcuţă de bronz. 

— Cum, eşti aici? exclamă plin de uimire Adişirna. 

Aţro-Sanu înălţă capul şi-l privi pe Adişirna. O luminiţă 
vicleană scînteie în ochii lui negri, plini de viaţă: 


— A-a-a! „Balaurul înaripat” a venit în zbor din munţi şi a 
adus porumbiţa furată? 

Adişirna o aşeză jos pe Sel şi încercă s-o aducă în simţiri. 

— Las-o! zise cu asprime Aţro-Sanu. Uitarea de sine este 
un dar preţios al naturii. N-o lipsi de acest dar. Vino aici! 

Adişirna se supuse. Învelind-o pe Sel, se apropie de 
preot. 

— N-ai plecat? îl întrebă el pe Aţro-Sanu. 

— Vreau să mor cu Atlantida - răspunse preotul liniştit şi 
adăugă, zîmbind: Şi-apoi trebuie să scrie cineva cronica 
pînă la sfîrşit. Fără aceste fapte petrecute în ultimele zile 
ale Atlantidei, istoria ei va fi ciuntită. 

— Dar la ce bun dacă Atlantida va pieri? întrebă 
nedumerit Adişirna. 

— Pier popoarele, dar omenirea trăieşte - răspunse Ațro- 
Sanui1!2! Povesteşte-mi ce ţi s-a întîmplat şi ce-ai văzut, iar 
eu am să scriu. Ioţi sclavii mei au murit şi observaţiile mele 
sînt destul de puţine la număr. 

În cuvintele lui Aţro-Sanu era ceva poruncitor. 

Adişirna, ca în vis parcă, începu să depene firul, iar Aţro- 
Sanu nota cu grijă, punîndu-i din cînd în cînd întrebări. 

Podeaua, pereţii şi mobila se clătinau, plăcuţele de bronz 
zăngăneau mişcîndu-se pe masă, scaunul pe care şedea 
Aţro-Sanu se legăna într-una. Ploua cu găleata şi şuvoaiele 
ce curgeau prin spărtura tavanului se lăţeau în băltoace pe 
jos, amestecîndu-se cu băltoacele de sînge ale sclavilor 
ucişi, dar Aţro-Sanu scria liniştit, plin de însufleţire, ca 
întotdeauna. 

Gazele otrăvitoare începuseră să pătrundă treptat şi aici. 
Adişirna avea amețeli puternice... Privea lespezile de piatră, 
străduindu-se să reconstituie în mintea-i tulburată o 
anumită întîmplare, dar nu izbutea de loc: i se pare lui sau 
într-adevăr lespezile se îndepărtează una de alta, iar între 
ele se cască un hău care creşte, creşte necontenit? Şi 
deodată îşi dădu limpede seama că toate acestea nu sînt vis, 
nici rătăcire: o crăpătură largă spintecă podeaua, 


prefăcîndu-se într-un hău fără fund şi despărţindu-l de Sel. 
Sel, culcată de cealaltă parte a prăpastiei, începu să 
plutească împreună cu podeaua, depărtindu-se mereu de 
el. Zidurile groase se legănau, se prăbuşeau, totul se legăna 
şi se prăbuşea. Deodată, Aţro-Sanu, împreună cu tăbliţele şi 
stilexul lui, se prăvăli undeva, în gol... 

Adişirna se aruncă spre crăpătura din podea, întinzînd 
mîinile către Sel, dar simţi o lovitură dureroasă în umăr şi 
căzu. Căzu jos şi văzu cum prăpastia dintre el şi draga lui 
creştea cu o iuţeală neaşteptată, prefăcindu-se într-o 
genune mistuită repede de flăcări. Pereţii se îndepărtaseră 
mult unul de celălalt, dezvăluind privirii vulcanul şi 
întinderea oceanului. Podeaua se ridică şi Adişirna, 
pierzîndu-şi cunoştinţa, văzu ultima privelişte din viaţa sa: 
prăpastia care tăia în două întreg continentul Atlantidei, 
pornind de la un țărm la celălalt al oceanului, peste crestele 
munţilor. Genunea dată la iveală era cuprinsă de vilvătăi. Şi 
oceanul se revărsă în hăul acesta de foc. Apa se transformă 
în aburi, sfişiind continentul tot mai mult şi zvirlind noi 
trimbe de foc... Se luptau între ele, prinse într-o aprigă 
încletşare, forţele dezlănţuite ale naturii... Pesemne, totul a 
durat cel mult cîteva clipe. 

Adişirna fu zvirlit în sus, împreună cu Dealul Sfint, 
ajungînd pînă la norii miţoşi, şi-apoi, tot aşa de vijelios, se 
prăvăli şi se scufundă în bezna oceanului, cu tot 
Poseidonisul, cu toate templele, piramidele, farul, lanţul 
muntos, oamenii şi animalele. 

Sfirşitul! 

Într-o singură noapte, Atlantida a dispărut. 

Pe locul unde s-a aflat înfloritoarea Insulă a Fericiţilor, 
clocoti într-un vîrtej turbat o pilnie uriaşă, ale cărei 
dimensiuni întreceau întinderea continentului. 

Flăcări şi aburi ţişneau din ea, ca nişte conuri uriaşe de 
foc şi apă. 

Lupta focului cu apa începu treptat să se domolească. 
Dar deasupra Atlantidei dispărute, faţa oceanului nu se 


linişti şi pe valuri pluteau trunchiuri de copaci, cadavre de 
oameni şi animale. 


AIA. CORABIA MORȚILOR 


O corabie mare, sciîrtiind din toate încheieturile, fără 
catarge şi fără visle, dusă de curentul vijelios al apei, plutea 
pe oceanul clocotitor, sub cerul plumburiu, care cernea 
peste lume o lumină sinistră, posomorită. 

Părea că bolta, îngreunată de povara norilor uriaşi şi 
lăţoşi, se prăbuşise deasupra oceanului. lar oceanul, într-o 
pornire turbată, îşi revărsase coamele înspumate ale 
valurilor dincolo de nori. Uraganul şi ploaia torențială, 
talazurile şi norii zburau vijelios într-o horă îndrăcită, 
îmbrăţişindu-se şi contopindu-se într-un haos năprasnic al 
stihiilor dezlănţuite. 

Urletul vintului şi bubuitul valurilor înfuriate zgilţiiau 
corabia aproape distrusă, şi ea trosnea, scirţiia şi tremura 
cuprinsă de fiori, întocmai ca un animal înainte de moarte. 
Uraganul lăsa în urmă norii şi valurile. Valurile lăsau în 
urmă corabia şi toate laolaltă zburau vijelios, cu o iuţeală 
năprasnică, vrînd parcă să se smulgă de pe faţa pămîntului 
şi să se zvirle în genunea universului, din cînd în cînd, snopi 
de foc sfişiau norii mohoriţi, iar bubuituri puternice 
înăbuşeau vuietul furtunii. Pentru o clipă, fulgerul lumina 
muntele de apă la poalele căruia se îngropase corabia şi, cu 
un sisiit monstruos, împroşca aburi peste locul unde ea se 
prăbuşise. 

La izbucnirea fulgerului se zăreau în beznă cele cinci 
punți ale corăbiei, cu sclavii aşezaţi unul în spatele celuilalt 
şi ferecaţi în lanţuri. 

Toţi erau morţi. 

Cadavre ţepene, ei mai ţineau încă cu degete încovoiate 
sfărîmăturile vislelor grele. În ochii sticloşi încremenise 


groaza morţii. Vîntul flutura zdrenţele de pe trupurile 
aproape dezgolite. 

Împărtăşiseră cu toţii soarta „statului soarelui”, care îi 
înrobise. Măreaţa Atlantida pierise în fundul oceanului, 
mistuită de focul vulcanilor. O dată cu ea pieriră şi sclavii 
ei... Pieriră şi preoţii care încercaseră să scape fugind. 

Numai într-un singur om mai licărea viaţa. 

Un bătrîn sever, cu o barbă mare şi căruntă, viu încă sub 
linţoliul de apă ce se scurgea pe îmbrăcămintea-i lungă şi 
neagră, stătea la prova corăbiei, cu o privire întunecată şi 
rece, ca însăşi bezna, şi cu mîinile încleştate pe trepiedul pe 
care se înălța discul de bronz al soarelui. Preotul iscodea 
întunericul, căutînd ţărmul lumii ce supravieţuise şi unde 
corabia ar fi putut acosta. 

În răstimpuri de o clipă, cînd printre nori se zărea cerul, 
atlantul încerca să afle după stele direcţia în care se 
îndrepta. Valuri uriaşe se ridicau în calea lui, micşorînd 
iuţeala navei. 

Aceasta fusese una din nenumăratele corăbii care 
părăsiseră în convoi țărmurile Atlantidei, cea osîndită la 
pieire, atunci cînd ceasul ii sunase necruţător. 

Una dintre cele multe... Dar ce se întîmplase cu celelalte 
corăbii? 

Primele vase care părăsiseră Atlantida duceau familia 
regelui şi familiile preoţilor. Preotul acesta întovărăşise 
convoiul care, după ce traversase strimtoarea africană, 
acostase la țărm. 

În vremea aceasta, Atlantida se zguduia din temelii, în 
urma cataclismului subteran, iar în capitala ei, măreţul 
Poseidonis, zidurile tuturor clădirilor crăpaseră. Bezna se 
lăsa tot mai deasă şi de sus turna într-una. Soarele, stacojiu 
şi palid, se ivea din cînd în cînd: chipul miînios al zeului. 
Preotul îşi aminti de caravana tristă care se înşirase de-a 
lungul drumurilor, îndreptindu-se spre inima Africii şi 
semănind cu o procesiune funebră. De altfel, aşa şi era: 


murea „statul soarelui”, pierea marea Insulă a Fericiţilor, 
dispărea o înaltă civilizaţie. 

Ca o panglică nesfirşită, convoiul străbătea tufişurile şi 
pădurile Africii apusene, meleagurile de unde odinioară 
atlanţii îşi aduceau sclavii. Caravana se mişca tot mai 
departe, către ţările 'Toltekilor, Maia şi Carii. Zilele se 
scurgeau mai posomorite ca nopţile. Femeile plingeau în 
hohote, copiii ţipau, sclavii gemeau sub bici, răgeau catirii şi 
cămilele. Carele grele de bronz se împlîntau în noroi. 
Lumina roşie a torţelor smulgea din beznă cînd statuia de 
aur a zeului ce se legăna ritmic pe braţele preoţilor, cînd 
matahala, lucind în ploaie, a elefantului sacru, cînd suliţele 
şi săbiile de bronz strălucitoare, cînd faţa speriată a vreunei 
femei cu un prunc în braţe. 

Pentru o clipă, lumina căzu pe o litieră aurită. Acolo se 
zărea chipul aceluia care nu demult fusese stăpînul lumii: 
Guan-Atagueragan, ultimul rege al Atlantidei. 

„Puterea atlanţilor trebuie să fie la fel de neclintită ca 
însuşi pămîntul” - îşi aminti preotul cuvintele preferate ale 
regelui. Şi iată-l acum, palid, chinuit, jalnic stăpîn al lumii, 
mai neputincios şi mai neînsemnat din pricina dorinţei de a- 
şi păstra masca, voind să pară măreț şi trufaş. 

Urletul uraganului şi şuierul vijeliei se contopeau într-un 
singur sunet prelung, un sunet uniform, fără sfirşit, ca 
vaierul pămîntului muribund. 

După ce întovărăşise pînă în inima continentului african 
pe aceşti primi fugari, preotul făcuse cale întoarsă ca să 
slujească drept călăuză şi celorlalte corăbii. 

Bezna coborise şi mai neagră deasupra Atlantidei. 
Pămîntul tremura ca prins de friguri. Zguduiturile scurte se 
repetau tot mai des şi mai puternic. Poseidonis era luminat 
de făclii. Unul din virfurile vulcanului fumega, iar deasupra 
lui stăruia o lumină sinistră, roşiatică. Multe clădiri se 
năruiseră. 

Preotul trecu pe Dealul Sfint, spre templul lui Poseidonis. 
De aici răzbătea zgomotul mulţimii, plinsetele oamenilor 


părăsiţi şi condamnaţi la moarte sau la exil. Tumultul acesta 
era înăbuşit de bubuiturile vulcanului, care răsufla din 
greu, ca şi cum îşi aduna puterile. 

Casta preoţilor plecă cu ultimul convoi. În Atlantida nu 
mai rămăseseră decit sclavii, lăsaţi în voia sorții, şi încă vreo 
cîţiva cetăţeni liberi, care erau prea strîns legaţi de patria 
lor însorită şi care nu credeau în pieirea apropiată a 
Atlantidei. 

Flăcările cuprinseseră tot virful vulcanului în clipa cînd 
ultimele corăbii începură să ridice ancorele de bronz. 
Loviturile subterane se simțeau tot mai des, chiar şi pe apă, 
şi corăbiile se cutremurau. 

În sfîrşit, navele se desprinseră de țărm, părăsind pentru 
totdeauna Atlantida cea prosperă. Mireasma florilor ei se 
amesteca acum cu mirosul înăbuşitor al sulfului vulcanic. 
Tot dealul, la poalele căruia se afla templul lui Poseidonis, 
era luminat, dar nu de strălucirea binefăcătoare şi 
dătătoare de bucurii a zeului soarelui, ci de focul înfiorător, 
sîngeriu, din străfunduri. 

Sclavii rămaşi pe țărm întindeau braţele spre navele 
care se îndepărtau, cădeau în genunchi, implorind să fie 
luaţi şi ei. Mulţi porneau înot, ajungeau pînă la corăbii şi se 
agăţau de lopeţi, stînjenind vislaşii. Atunci, săgeți cu vîrful 
de bronz bine ţintite sau sulițe trimise de pe punți îi 
omorau. Pe țărm, femeile îşi întindeau copiii, amenințau cu 
pumnii, zvîrleau cu pietre în urma celor plecaţi. Unele îşi 
pierdeau minţile şi, rizînd în hohote, îşi aruncau pruncii în 
apă. 

Corăbiile părăsiră portul. Vintul umflă dintr-o dată 
piînzele triunghiulare ale catargelor şi purtă fugarii în 
beznă, pe oceanul necuprins, spre un viitor necunoscut... 

Şi iată-l rămas singur... Poate singurul supravieţuitor 
dintre toţi cei care au plecat cu ultimul convoi. Dar unde-l 
mînă curentul? Vedea-va el vreodată soarele? 

Zi de zi, aerul se răcea tot mai mult. Norii încă mai 
acopereau cerul, dar aveau o culoare cenuşie. La fel de 


cenuşii erau şi apele oceanului. Ziua începuse să se 
deosebească de noapte, cînd o lumină posomorită învăluia 
corabia şi feţele vineţii, încremenite, ale morţilor, precum şi 
ochii lor albicioşi. 

Frigul străpungea, cu răsuflarea-i de gheaţă, mădularele 
preotului, obişnuit cu căldura verii veşnice. Dar o dată cu 
gerul, mai dispărea şi mirosul de stiîrv răspîndit de 
cadavrele oamenilor şi animalelor moarte de pe vas. 

Cu mîinile îngheţate, preotul îşi puse haine de blană, 
aflate printre lucrurile de pe corabie. El băgă de seamă că 
apele curg oblic, cînd oprind, cînd grăbind mersul navei: 
corabia nimerise în regiunea recifelor submarine. 

Şi, în sfîrşit, fugarul văzu ţărmul. Stînci sălbatice, lipsite 
de viaţă, posomorite şi acoperite de zăpezi să înălţau 
deasupra oceanului cenuşiu. 

Cerul mohoriît cernea molcom fulgi mari de nea. Aşadar, 
iată pămîntul cel nou, unde va fi nevoit să pună capăt 
peregrinărilor sale. 

Curentul repede mină corabia spre uscat şi o aruncă pe 
un banc de nisip de pe ţărmul stîncos. Ultimul atlant păşi pe 
păminti 13. 

Bătrînul cu înfăţişarea aspră se urcă pe un dîmb şi privi 
lumea aceea străină şi vrăjmaşă lui. În jur totul era pustiu şi 
mort. Doar nişte păsări necunoscute, ţipînd ascuţit, zburau 
deasupra valurilor oceanului. 

Se lăsă noapte. Străinul se adăposti într-o peşteră, 
aprinse focul sacru, aşeză trepiedul cu discul soarelui şi, 
întinzînd spre lumină şi spre foc miinile-i îngheţate, cîntă cu 
glas spart, bătrînesc, Imnul Soarelui. 

Veghe mult timp în noaptea aceea şi flacăra jucăuşă a 
rugului îi lumina faţa tristă şi gînditoare... În sfîrşit, doborât 
de oboseală, adormi, învelit în blănuri şi visînd la soarele 
Atlantidei. 

De dimineaţă începu să-şi deretice noua-i locuinţă; 
transportă de pe corabie instrumentele de bronz şi armele. 
Din scîndurile aduse de pe navă îşi făcu o uşă ca să închidă 


peştera. Apoi îşi rindui rezervele de alimente şi lăzile în 
care se aflau cărţile sfinte şi seminţele. 

În fiecare dimineaţă se scula în zori, cu mult înainte de 
răsăritul soarelui, se ducea pe ţărmul mării şi aştepta ivirea 
lui. 

Cerul rămînea mereu acoperit de o pînză cenuşie, dar 
bătrînul era adînc încredinţat că soarele se va întoarce - 
zeul cel strălucitor va învia. 

Şi într-adevăr el se întoarse, după o noapte senină şi 
geroasă. 

Vintul de miazănoapte, ce se stirnise în ajun, smulse 
pînza cenuşie care ascundea cerul, şi pe bolta de sineală 
scînteiară constelații necunoscute. 

Dimineaţa fu tot atit de limpede şi de geroasă. Spre 
răsărit, bolta se aprinse în culorile trandafirii ale zorilor. 

Şi deodată, la orizont, se ivi soarele. 

El părea istovit de lupta dusă cu forţele întunericului. 

Dar zeul lui era din nou cu el, după o despărţire lungă şi 
negrăit de tristă. 

Pentru o clipă, soarele se opri parcă deasupra apelor; de 
o parte şi de alta a discului ceresc se întindea geana zării. 
Desprinsă chiar din soare, o fişie de aur porni către ţărmul 
pe care sta preotul, aşternindu-se peste mare aidoma unei 
punți aurite între astru şi om. 

În clipa aceea, discul soarelui, linia orizontului şi fişia 
aurie de pe faţa oceanului alcătuiră un desen ce semăna 
uluitor cu simbolul sfint al atlanţilor şi care poate fi găsit 
pretutindeni: şi la cercul polar, şi la tropice, şi în America de 
Sud, şi în inima Asiei Centrale sau Orientale. 

Bătrînul aspru şi cărunt, tulburat, căzu în genunchi, 
întinse braţele spre soarele ce răsărea şi începu să cînte 
Imnul Soarelui. 

Glasul lui prinse viaţă. Cîntecul simplu, dar melodios şi 
solemn, răsuna deasupra ţărmurilor pustii, trezind ecoul 
stîncilor de pe mal. 


El cînta puterea zeului de trei ori sfint, care biruie 
grozăviile întunericului, dăruieşte oamenilor căldură şi 
lumină plină de bucurie, zeul care înveşmiîntează pămîntul 
în mii de culori, face roadele să mustească de sevă şi 
tămăduieşte bolile. 

Cînta soarele care scînteiază ca briliantele pe picurii de 
rouă, soarele care împurpurează norii şi aureşte şuvoaiele 
de apă. 

Cînta soarele care se preface în sîngele fierbinte al 
omului, în mustul dulce al strugurilor, în grînele de aur. 

Cînta soarele care este bucurie şi viaţă. 

Cînta şi nu vedea cum, atraşi de glasul lui, din spatele 
stîncilor se iviră oameni cu chipul alb, îmbrăcaţi în piei de 
animale, oameni cu ochi albaştri şi părul blond. De briiele 
late din piele purtau agăţate topoare de piatră. 

Priveau nedumeriţi la bătrînul acesta ciudat, în veşminte 
lungi şi negre, care cînta într-o limbă necunoscută lor. 

De unde o fi venit el? Ce căuta aici? Şi ce primejdie 
aduce cu sine? 


XĂ. ULIIMUL OM DIN ATLANIIDA 


Clima cea aspră se dovedi ucigătoare pentru bătrînul 
atlant. Curînd după ce debarcase pe țărm se îmbolnăvi. 
Aducîndu-şi aminte că pe corabia aproape nimicită se mai 
găseau tot soiul de ierburi de leac, preotul, biruindu-şi 
slăbiciunea, se urcă pe punte. 

Şi deodată i se păru că delirează. 

Lîngă unul din din catarge, încălzindu-se în razele palide 
ale soarelui nordic, şedea un om. Faţa sa era istovită şi 
purta urmele bolii. Dar toată înfăţişarea îl arăta a fi un 
locuitor al Atlantidei: ţeasta, gitul lung, părul negru, 
culoarea pielii cu o nuanţă galbenă, de bronz, 
îmbrăcămintea sa. 


Preotul se apropie şi mai mult. Necunoscutul îl privi şi 
amindoi strigară în acelaşi timp: 

— Şitţa! 

— Aksa-Guam! 

Stăteau amîndoi nehotăriţi: preotul Şitţa şi Aksa-Guam, 
cel care luase parte la răscoala sclavilor împotriva Dealului 
Sfînt, osîndit la moarte de rege şi preoți. 

Întinseră braţele unul către celălalt, în semn de prietenie 
şi salut. 

Şi-n noaptea aceea, vrăşmaşii de odinioară zăboviră 
vreme îndelungă lîngă foc, depănîndu-şi fiecare povestea. 

În noaptea cea cumplită, cînd avusese loc prima erupție 
a vulcanului, Aksa-Guam ajunsese înot la ultima corabie 
care pleca şi se agăţase de un inel de bronz prins pe fundul 
vasului. La adăpostul întunericului, izbutise să se caţere pe 
o funie, să pătrundă printr-un chepeng deschis în cala 
navei, unde stătuse ascuns în tot timpul călătoriei. Lipsindu- 
se de hrana proaspătă, se îmbolnăvise de o boală 
necunoscută în Atlantida: i se umflaseră picioarele, dinţii 
începuseră să i se clatine, iar gingiile să-i singereze!t:. 
Aerul era otrăvit de duhoarea cadavrelor. Dacă n-ar fi fost 
chepengul pe unde pătrundea aer proaspăt, fără doar şi 
poate s-ar fi înăbuşit. Îndurase chinuri neînchipuit de mari 
şi aproape că nici nu se putuse mişca din pricina slăbiciunii 
şi a durerii ce o simţea în picioarele umflate, în ziua cînd 
corabia se apropiase de țărm. Aerul curat şi soarele îl 
ajutaseră să-şi vină în fire. 

La rîndul său, Şitţa îi zugrăvi toate peregrinările de pînă 
în ziua cînd se întîlniseră. 

— Pe meleagurile astea trăiesc oameni cu părul alb şi 
poartă haine din piei de animale. Sunt sălbatici care-şi fac 
topoare grosolane şi cuțite din piatră şlefuită 5: Ei nu ştiu 
să lucreze pămîntul şi se hrănesc cu carnea crudă a fiarelor 
ucise. Chiar şi focul le este necunoscut. Erau cît pe-aci să 
mă omoare. Dar, cînd au văzut focul aprins de mine, i-a 
cuprins un fior sacru, iar armele noastre strălucitoare de 


bronz le-au smuls strigăte de uimire. Acum mai-mai că mă 
venerează. Limba lor este grosolană şi săracă, seamănă mai 
degrabă cu graiul animalelor decît cu al oamenilor. Cînd se 
înfurie, miriie ca fiarele, iar cînd atacă un animal sau un 
duşman, rag, urlă şi latră ca şi el. Dar sînt curioşi şi blinzi. 
Îşi dau seama cînd te porţi bine cu ei şi atunci devin 
încrezători ca nişte copii... Cine ştie, poate că odată vor 
deveni şi ei oameni ca atlanţii. 

Obosit, Şitţa închise ochii. Respira greu. Din pricina 
fierbinţelii, începu să tremure, iar pe faţa-i istovită de om 
bătrîn se ivi o roşeaţă bolnăvicioasă. 

— Curînd o să mor. Ce bine că te-am întîlnit, tu ai să-mi 
închizi ochii şi ai să mă îngropi după datină. Totul e trecător 
pe lumea asta... Popoarele mor ca un singur om şi pier state 
întregi. Cine ştie, poate că eşti ultimul om din Atlantida. Dar 
ce s-o fi întimplat cu ceilalţi? O să mori şi tu şi amintirea 
Atlantidei se va pierde în negura veacurilor ce vor veni... 
Curînd va răsări soarele... Du-mă pe țărm. 

Aksa-Guam îi îndeplini dorinţa şi acolo, pe malul mării, îl 
întoarse cu faţa spre răsărit. 

Şitţa nu mai putea vorbi. Nu fu în stare decit să 
dăruiască un zimbet primelor raze de soare şi închise ochii 
pentru totdeauna. 

Aksa-Guam rămase singur, poate singur în toată lumea - 
ultimul om din Atlantida. 

În curînd izbuti să se apropie de locuitorii acestor 
ţinuturi posomorite şi, datorită cunoştinţelor sale, îşi cîştigă 
adîncul lor respect. 

O dată cu venirea primăverii, îi învăţă să lucreze 
pămîntul, să semene cîmpiile arate cu plug de lemn. De 
asemenea îi învăţă să aţiţe focul frecînd două bucăţi uscate 
de lemn sau să scoată scîntei lovind cremenea şi aprinzînd 
frunze uscate şi muşchi. Multe meşteşuguri şi multe lucruri 
au deprins de la el. 

Unii au devenit agricultori şi s-au statornicit pentru 
totdeauna pe acele locuri, alţii şi-au văzut mai departe de 


vîinătoare şi de războaie. Iar în serile lungi de iarnă, el le 
depăna povestea minunată a Veacului de Aur, cînd oamenii 
trăiau fericiţi în mijlocul copacilor şi grădinilor veşnic 
înflorite, care rodeau de cîteva ori pe an, fără să ştie de griji 
şi de nevoi... Le vorbea despre bogăţia şi măreţia Insulei 
Fericiţilor, despre grădinile de aur cu mere de aur, despre 
bătăliile dîrze şi despre pieirea cumplită a unui popor şi a 
unei ţări întregi, despre ploile năprasnice care au însoţit 
această pieire, despre salvarea cu ajutorul corăbiilor a unui 
număr mic dintre ei, despre calea străbătută pe apă, vreme 
de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, şi despre propria- 
i salvare. 

Oamenii ascultau aceste povestiri cu sufletul la gură, 
curioşi ca nişte copii, şi le transmiteau unul altuia, le mai 
împodobeau, le mai înfloreau pe ici pe colo şi le păstrau ca 
pe nişte legende sfinte. 


SFÎRŞIT 


Cuprins 


I. EXPEDIȚIA SUBMARINĂ 1 





RA REGELE ATLANTIDEI 21 
IV IV. ADIȘIRI A-GUANCI 24 

V_LA LUMINA STELELOR 28 

VI. SĂRBĂTOAREA SOARELUI 33 

VIII. ÎN CERCUL MAGIC 48 

IX. PUIUL DE NĂPÎRCĂ 55 

X. ÎN MINELE VECHI 58 

XI. AŢRO-SANU ŞI KRIŢNA 63 

XII. RĂSCOALA SCLAVILOR 69 

XIII. SFÎRŞITUL RĂSCOALEI SCLAVIL 
XIV, MOARTEA ATEI 79 




















XVII. NEACUL. DE AUR” 91 





XVIII. PIEIREA ATLANTIDEI 97 
„CORA BLA MORȚILOR 104 








A Majoritatea numelor proprii le-am luat de la atlanţi, unele însă 
(Poseidonis, Atlantida ş.a.) le-am scris aşa cum se stabilise încă pe vremea lui 
Platon, deoarece în felul acesta sînt mai cunoscute pentru contemporanii mei. 
— Larison 
12) Măsură de lungime a vechilor greci, variind după regiuni. Stadiul attic 
avea 1776 m (n.t). 
13 Femeile atlanţilor luau parte la război, luptînd cot la cot cu bărbaţii. — 
Larison. 
14: Nu numai în tablele de bronz ale atlanţilor, dar şi în cuneiformele asiriene, 
care vorbesc despre boli, se pomeneşte de această denumire de „muşchiul 
capului”. N-a fost posibil să se stabilească exact sensul acestor cuvinte. — 
Larison 

ARE Atţor a pierit împreună cu Atlantida în fundul oceanului. La suprafaţă au 
rămas doar virfurile munţilor care alcătuiesc astăzi insulele Azore. (n.t.) 


16) Monedele atlanţilor aveau pe o parte discul soarelui, iar pe cealaltă capul 
regelui, din care pricină atlanţii numeau monedele de aur „discul soarelui”. 
— Larison. 

47) În limba atlanţilor Sel înseamnă lună. — Larison 

18) Kitţara — instrument muzical ce seamănă cu chitarele greceşti. — 
Larison. 

19: Nu numai animalele şi păsările, dar şi unii oameni simt instinctiv 
apropierea erupţiilor vulcanice. — Larison. 

110) Continentul răsăritean — Africa — despărţit de Atlantida printr-o 
strimtoare. Cîndva, aceste două continente alcătuiseră unul singur. Despre 
insulele mici, aflate între Atlantida şi Africa, pomeneşte şi Platon. 
Veridicitatea acestor afirmaţii şi-a găsit deplina confirmare, ca de altfel multe 
alte lucruri povestite de Platon despre Atlantida. — Larison. 

111) Erupția vulcanilor începe de cele mai multe ori prin erupție de aburi. 
Uneori, cu aceasta erupția se sfirşeşte, de obicei însă, în urma aburilor începe 
erupția maselor de lavă topită. — Larison. 

412» De bună seamă că Aţro-Sanu avea o mare viziune istorică; el scria pentru 
istorie, pentru noi, cei care aveam să trăim cu milenii mai tîrziu, şi el n-a 
greşit: am găsit însemnările sale, care ne-au oferit un material nespus de 
preţios, material folosit de mine în povestirea de faţă. Valoarea ştiinţifică a 
„bibliotecii de bronz” este cunoscută de toţi savanții din lume. — Larison. 

113) Urmele atlanţilor au fost găsite pe ţărmul nordic al Bretaniei franceze. — 
Larison 

114) Fără îndoială că este vorba de scorbut. - Larison. 

115) În vreme ce în Atlantida se cunoştea fabricarea armelor ae bronz, 
Europa se afla încă în epoca de piatră. — Larison.