JRR Tolkien — 2 Stapanul inelelor 03 Intoarcerea regelui

FRĂȚIA 
INELULUI 


CELE DOUĂ 
TURNURI 


ÎNTOARCEREA 
REGELUI 


J.R.R. TOLKIEN 


STĂPÂNUL INELELOR 
PARTEA A 3-A 


J.R.R. Tolkien 


ÎNTOARCEREA REGELUI 


A treia parte a trilogiei 
STAPANUL INELELOR 


Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare, 

Şapte pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă 
Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare, 
Unul pentru Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă 
Unde-s Umbrele în Ţara Mordor, ca să le găsească 

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, 

Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească, 
Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime. 


Sinopsis , 

Aceasta este partea a treia din STĂPÂNUL INELELOR. Din 
prima parte, Frăția Inelului, aţi aflat cum Gandalf cel Sur a 
descoperit că inelul care se găsea la Frodo hobbitul era, în fapt, 
acel Inel unicat, Unul, stăpân peste toate Inelele Puterii. Vi s-a 
povestit cum au fugit Frodo şi tovarăşii săi din liniştitul Comitat, 
locul lor de baştină, urmăriţi de teroarea Călăreţilor Negri din 
Mordor, până când, cu ajutorul lui Aragorn, Pribeagul din 
Eriador, au trecut prin pericole de moarte şi au ajuns în cele din 
urmă în Casa lui Elrond din Vâlceaua Despicată. 

Acolo a fost ţinut Marele Sfat al lui Elrond, la care s-a 
hotărât să se încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost ales 
drept Purtător al Inelului. Tot acolo au fost aleşi şi însoțitorii 
Inelului, care aveau să-l ajute pe Frodo în încercarea la care era 
supus: anume să încerce să ajungă la Muntele de Foc din 
Mordor, tărâmul Duşmanului însuşi, singurul loc unde Inelul 
putea fi nimicit. Din această Frăţie făceau parte Aragorn şi 
Boromir, fiul Seniorului din Gondor, reprezentând seminţia 
oamenilor; Legolas, fiul regelui elfilor din Codrul întunecat, din 


partea elfilor; Gimli, fiul lui Gl6in de la Muntele Singuratic, ales 
dintre gnomi; Frodo cu servitorul său, Sam cel înţelept, şi cele 
două rubedenii mai tinere, Meriadoc şi Peregrin, din partea 
hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur. 

Însoţitorii lInelului au călătorit în ascuns departe de 
Vâlceaua Despicată din Nord, până când, împiedicaţi în 
încercarea lor de a străbate trecătoarea înaltă din Caradhras pe 
timp de iarnă, au fost călăuziţi de Gandalf prin poarta tainică şi 
au pătruns în Minele cele întinse ale Moriei, căutând un drum pe 
sub munţi. Acolo Gandalf, încleştat într-o luptă cu un spirit 
înspăimântător din adâncuri, s-a prăbuşit în abisul întunecat. 
Dar Aragorn, care s-a dovedit a fi moştenitorul încă nemărturisit 
al vechilor Regi din Apus, a izbutit să-i călăuzească mai departe, 
prin Poarta de Răsărit a Moriei, prin Lórien, ţinutul elf, la vale pe 
Marele Râu Anduin, până au ajuns la Cascada Rauros. Ştiau de- 
acum că drumul le era pândit de iscoade şi că acea creatură pe 
nume Gollum, care avusese odată în stăpânire inelul şi dorea 
încă şi acum să-l aibă, se ţinea pe urmele lor. 

Sosise momentul să se hotărască dacă o luau spre est, 
spre Mordor, ori se duceau cu Boromir în ajutorul locuitorilor din 
Minas Tirith, oraşul de căpetenie al ținutului Gondor, în războiul 
ce se pregătea; sau se despărţeau. Când a devenit limpede că 
Purtătorul Inelului era hotărât să-şi continue călătoria fără de 
speranţă în ţara Duşmanului, Boromir a încercat să pună cu 
forţa mâna pe Inel. La sfârşitul primei părţi, Boromir cădea sub 
vraja Inelului; Frodo scăpa şi fugea împreună cu servitorul său 
Sam cel înţelept; iar ceilalţi din Frăţie s-au împrăştiat care 
încotro când au fost atacați pe neaşteptate de războinicii orci, 
unii aflaţi în serviciul Seniorului Întunecimii din Mordor, alţii în 
acela al trădătorului Saruman din Isengard. Căutarea în care 
pornise Purtătorul Inelului părea de pe acum sortită dezastrului. 

A doua parte (Cărţile a Treia şi a Patra), Cele două turnuri, 
relata despre faptele tuturor însoţitorilor  lInelului după 
destrămarea Frăției. Cartea a Treia arăta cum s-a căit şi a murit 
Boromir şi cum, drept funeralii, a fost aşezat într-o barcă şi 
împins către Cascada Rauros; cum au fost luaţi prizonieri 
Meriadoc şi Peregrin de către războinicii orci care i-au dus spre 
Isengard, traversând câmpiile răsăritene din Rohan; şi cum au 
fost urmăriţi de către Aragorn, Legolas şi Gimli. 

Apoi au apărut Călăreţii din Rohan. O ceată avându-l 


înfrunte pe Mareşalul Eomer i-a înconjurat pe orci la hotarele 
Codrului Fangorn şi i-a nimicit; dar hobbiţii apucaseră să fugă în 
codru şi acolo s-au întâlnit cu Arborebărbos Entul, stăpânul 
neştiut al Codrului Fangorn. Alături de el au fost martori la 
trezirea mâniei în poporul Arborilor şi i-au văzut pe aceştia 
pornind împotriva ținutului Isengard. 

, In acest răstimp, Aragorn şi prietenii săi s-au întâlnit cu 
Eomer, care se întorcea de la bătălie. El le-a dat caii, iar ei s-au 
îndreptat spre codru. Acolo, în vreme ce-i căutau în zadar pe 
hobbiţi, s-au întâlnit din nou cu Gandalf, reîntors din moarte, 
care se numea acum Călărețul Alb, deşi purta aceleaşi straie 
sure dintotdeauna. Laolaltă au străbătut ţinutul Rohan şi au 
ajuns în sălile cele mari ale Regelui Théoden din Obşte, unde 
Gandalf l-a tămăduit pe bătrânul rege şi l-a scos de sub vrăjile 
lui Limbă de Vierme, ticălosul său sfetnic, aliatul de taină al lui 
Saruman. Apoi, împreună cu regele şi oastea sa, au pornit 
împotriva oştirilor din Isengard şi au luat parte la victoria 
disperată de la Cetatea Cornului. După acestea Gandalf i-a dus 
pe toţi la Isengard, unde au găsit marea fortăreață transformată 
în ruine de către poporul Arborilor, iar pe Saruman şi Limbă de 
Vierme asediați în invincibilul turn Orthanc. 

In tratativele purtate în faţa porţilor, Saruman a refuzat să 
se căiască, drept pentru care Gandalf i-a luat cârja şi i-a rupt-o, 
lăsându-l în paza enţilor - poporul Arborilor. De la o fereastră 
înaltă, Limbă de Vierme a aruncat cu o piatră în Gandalf, dar nu 
l-a nimerit. Piatra a fost ridicată de Peregrin. S-a dovedit că 
aceasta nu era altceva decât unul din cei trei palantiri care mai 
supravieţuiseră - Pietrele Văzătoare din Númenor. În timpul 
nopţii, Peregrin a căzut pradă ispitirii Pietrei; a furat-o, s-a uitat 
la ea şi astfel i s-a dezvăluit lui Sauron. Cartea a Treia se încheia 
prin venirea unui nazgul asupra câmpiilor din Rohan, un Duh al 
Inelelor călare pe un armăsar, şi ameninţarea iminentă a 
războiului. Gandalf i-a dat palantirul lui Aragorn şi, luându-l pe 
Peregrin cu sine, a plecat călare spre Minas Tirith. 

Cartea a Patra i-a avut drept eroi pe Frodo şi pe Sam cel 
înţelept, pierduţi între mohorâtele dealuri Emyn Muil. Ni se 
povesteşte cum au scăpat din acel ţinut şi cum au fost prinşi din 
urmă de câtre Smeagol-Gollum; cum Frodo a reuşit să-l 
îmblânzească pe Gollum şi aproape că i-a înfrânt răutatea, 
făcându-l pe Gollum să le arate drumul prin Smârcurile Morților 


şi prin pustiitul ţinut Morannon, Poarta Neagră a Ţinutului 
Mordor de la Miazănoapte. 

Pentru că acolo le-a fost peste putinţă să pătrundă, Frodo 
a acceptat sfatul lui Gollum, anume să caute o „intrare tainică , 
pe care o ştia el, undeva în sud, în Munţii Umbrei, meterezele 
vestice ale Mordorului. Pe drum au fost atacați de o grupă de 
cercetaşi a oamenilor din Gondor, în frunte cu Faramir, fratele 
lui Boromir. Aflând ce anume căutau cei doi hobbiţi, Faramir a 
reuşit totuşi să nu se lase ademenit de tentaţia căreia îi căzuse 
pradă Boromir, ci să le arate drumul spre ultima etapă a 
călătoriei, anume Cirith Ungol, Trecătoarea Păianjenului; dar i-a 
prevenit că acela era un loc primejdios de moarte, despre care 
Gollum le spusese mai puţine decât ştia el însuşi. Tocmai când 
ajungeau la Răscruce, apucând-o pe calea ce ducea la 
înspăimântătorul oraş Minas Morgul, o mare întunecime s-a ivit 
dinspre Mordor, acoperind întreg pământul. Sauron şi-a trimis în 
luptă prima armată, condusă de Regele cel negru al Duhurilor 
Inelelor: începea Războiul Inelului. 

Gollum i-a condus pe hobbiţi spre o cale tainică ce ocolea 
Minas Morgul şi pe întuneric au ajuns în cele din urmă în Cirith 
Ungol. Acolo, căzând din nou sub puterea răului, Gollum a 
încercat să-i trădeze şi să-i dea pe mâna lui Shelob, 
monstruoasa păzitoare a trecătorii. Dar planul său a fost dejucat 
de vitejia lui Sam cel înţelept care a respins atacul lui Shelob, 
rănind-o. 

A doua parte se încheie cu hotărârile pe care le are de luat 
Sam cel înţelept. Înjunghiat de Shelob, Frodo zace ca mort; 
căutarea va sfârşi dezastruos dacă Sam nu se hotărăşte să-şi 
abandoneze stăpânul. În cele din urmă, el ia Inelul şi încearcă să 
ducă acea căutare la bun sfârşit de unul singur. Dar tocmai când 
e pe punctul de a trece în Tara Mordor, apar orcii dinspre Minas 
Morgul şi din Turnul Cirith Ungol care păzeşte partea de sus a 
trecătorii. Făcându-se nevăzut cu ajutorul Inelului, Sam cel 
înţelept află din ciorovăiala orcilor că Frodo nu este mort, ci doar 
drogat. Dar prea târziu porneşte pe urmele orcilor; aceştia duc 
trupul lui Frodo printr-un tunel care se termină la poarta din 
spate a turnului lor. Sam cel înţelept se prăbuşeşte fără simţire 
în faţa porţii care se închide bubuind. 

Partea a treia, şi ultima, va povesti despre planurile opuse 
ale lui Gandalf şi Sauron, până la catastrofa cea de pe urmă şi 


sfârşitul marelui întuneric. Dar mai întâi să ne întoarcem la 
soarta bătăliei din Apus. 


ex 
anna 
A ba tata 


N 


=> 


On 


rorlina 


CARTEA A CINCEA 


Minas Tirith 


De la adăpostul pelerinei lui Gandalf, Pippin privi afară. Se 
întrebă dacă era cu adevărat treaz, ori încă mai dormea, 
cufundat în acel vis repede schimbător în care căzuse de când 
începuse marea călătorie călare. Lumea întunecată trecea cu 
repeziciune pe lângă ei, vântul şuiera cu putere în urechile lui. 
Nu zărea altceva decât stelele rotitoare şi, departe, în dreapta, 
umbre uriaşe desenate pe cer, acolo unde munţii de la Miazăzi 
rămâneau în urmă. Somnoros, Pippin încercă să socotească în 
minte momentele şi etapele călătoriei lor, dar memoria îi era 
amorţită, nesigură. 

Călăriseră la început cu mare viteză, fără să se oprească, 
apoi, în zori, Pippin zărise o lucire palidă, aurie, şi curând 
ajunseseră în oraşul acela tăcut şi în casa cea mare şi pustie de 
pe deal. Abia apucaseră să se adăpostească acolo, când umbra 
înaripată a trecut din nou peste ei Şi oamenii s-au pierdut cu 
firea de frică. Dar Gandalf îi susurase vorbe liniştitoare, astfel că 
el adormise într-un colţ, obosit însă neliniştit, dându-şi oarecum 
seama de forfota din jur, veniri, plecări, oameni vorbind între ei, 
Gandalf împărțind ordine în dreapta şi-n stânga. Şi iarăşi au 
pornit călare şi au călărit toată noaptea. Fusese a doua, banu, a 
treia noapte de când se uitase la Piatră şi la această amintire 
îngrozitoare se dezmetici de-a binelea, scuturat de un fior, iar 
şuierul vântului se umplu deodată de voci amenințătoare. 

Pe cer se aprinsese o lumină, o pălălaie de foc galben în 
spatele unor bariere întunecate. Preţ de o clipă, Pippin se 
ghemui înfricoşat, întrebându-se în ce ţară înfiorătoare îl ducea 
Gandalf. Se frecă la ochi şi abia atunci băgă de seamă că ceea 
ce vedea era luna, aproape plină, care se ridica deasupra 
umbrelor de la răsărit. Care va să zică, noaptea abia începuse şi 
călătoria avea să continue alte multe ore în întuneric. Se foi şi 
întrebă: 

- Unde suntem, Gandalf? 

- Pe tărâmul Gondorului, răspunse vrăjitorul. Ţara An6rien 


încă nu s-a sfârşit. 

O vreme se lăsă din nou tăcerea. Apoi: 

- Ce-i acolo? strigă Pippin dintr-o dată, încleştându-se de 
mantia lui Gandalf. Uite! Foc, foc roşu! Sunt dragoni prin părţile 
astea? Uite, încă unul! 

Drept răspuns, Gandalf strigă calului său: 

- Vai, lute ca Gândul! Trebuie să ne grăbim. Nu mai avem 
timp. Vezi? Focurile de avertizare din Gondor au fost aprinse, 
semn că se cere ajutor. Războiul a început. Uite, e foc pe Amon 
Dîn şi pălălaie pe Eilemach; şi uite cum se îndreaptă cu iuţeală 
spre apus Nardol, Erelas, Min-Rimmon, Calenhad şi halifirienii, 
spre hotarele Ţinutului Rohan. 

In loc să-i dea ascultare, lute ca Gândul îşi opri galopul, 
mergând acum la pas, îşi înălţă capul şi necheză. Din întuneric îi 
răspunseră alte nechezaturi; curând se auzi tropăit de copite şi 
trei călăreţi se iviră, trecând pe lângă ei ca nişte fantome 
zburătoare în lumina lunii, făcându-se nevăzuţi la apus. lute ca 
Gândul îşi adună şi el puterile şi se avântă înainte, iar noaptea îl 
învălui precum un vânt vâjâitor. 

Pippin simţi cum îl cuprinde din nou picoteala, astfel că nu 
prea luă seamă la ceea ce-i spunea Gandalf despre obiceiurile 
din Gondor şi despre Seniorul Oraşului care construise faruri pe 
vârfurile dealurilor aflate de-a lungul celor două lanţuri de munţi 
ce formau hotarele; şi cum Seniorul avea în acele locuri posturi 
de strajă unde se găseau întotdeauna cai pregătiţi gata să-i 
ducă pe soli până în Rohan, la Miazănoapte; şi în Belfalas, la 
Miazăzi. 

- De mult n-au mai fost aprinse farurile de la Miazănoapte, 
spuse Gandalf, iar în vremurile de demult ale Ţinutului Gondor 
nici nu era nevoie de ele, căci locuitorii de aici aveau cele Şapte 
Pietre. 

Pippin se foi înfiorat. 

- Dormi, dormi, şi nu te teme! spuse Gandalf. Doar nu te 
duci, aşa, ca Frodo, în Mordor, ci spre Minas Tirith, şi acolo vei fi 
mai în siguranţă decât oriunde altundeva în aceste vremuri. 
Dacă Gondor va fi învins ori Inelul va încăpea pe mâini străine, 
atunci Comitatul nu va mai fi loc de refugiu. 

- Nu mă liniştesc cu nimic vorbele tale, spuse Pippin. 

Cu toate acestea, somnul îl cuprinse pe de-a-ntregul. Şi 
înainte să se cufunde încă o dată într-un vis adânc, îşi mai 


aminti doar de o străfulgerare a vârfurilor albe şi înalte, sclipind 
precum nişte insule plutitoare deasupra norilor atunci când 
prinseră razele lunii ce apunea. Mai apucă să se întrebe pe unde 
s-o fi aflând Frodo, dacă ajunsese de-acum în Mordor sau zăcea 
mort pe undeva; şi nu avea de unde şti că Frodo, aflat undeva 
departe, se uita la aceeaşi lună care apunea dincolo de Gondor 
cu mult înainte să se ivească zorii. 

Pippin se trezi din pricina zvonului de glasuri. Trecuseră 
încă o zi de fereală şi o noapte de spaime. Se iveau zorii: frigul 
începutului de zi, neguri cenușii, reci, care-i împresurau. lute ca 
Gândul stătea lângă ei şi din trupul lui asudat se înălţau aburi, 
grumazul însă şi-l ţinea drept, fără să dea semne de oboseală. 
Alături se afla o mulţime de oameni înveşmântaţi în mantii 
grele, iar în spatele lor se ivea din negură un perete de piatră. 
Părea pe jumătate ruinat, dar înainte să se ridice de tot vălurile 
nopţii au început să se audă zgomote de muncă zorită: lovituri 
de ciocane, zăngănit de mistrii, scârţâit de roţi. Torţe şi facle 
luceau stins ici şi colo prin ceaţă. Gandalf stătea de vorbă cu 
oamenii aceia care îi aţineau calea; ascultându-i, Pippin îşi dădu 
dintr-o dată seama că despre el vorbeau. 

- Mda, aşa e, te cunoaştem, Mithrandir, spunea mai- 
marele oamenilor, şi cunoşti parolele celor Şapte Porţi, prin 
urmare eşti liber să treci. Dar pe însoţitorul tău nu-l cunoaştem. 
El ce este? Un gnom ieşit din munţii de la Miazănoapte? Nu 
vrem să avem picior de străin pe meleagurile noastre la această 
vreme, decât dacă sunt războinici puternici în al căror ajutor şi 
credinţă ne putem pune nădejdea. 

- Voi pune chezăşie pentru el în faţa tronului lui Denethor, 
nu se lăsă Gandalf. Cât despre vitejia lui, nu se poate măsura cu 
înălţimea pe care o are. A trecut prin mai multe bătălii şi 
pericole decât ai făcut-o tu, Ingold, cu toate că eşti de două ori 
mai înalt decât el; iar acum vine de-a dreptul din toiul luptelor 
din Isengard, despre care aducem veşti. Şi este cuprins de o 
mare oboseală, căci altfel l-aş trezi. Numele lui este Peregrin, un 
om neînchipuit de curajos. 

- Om? făcu neîncrezător Ingold, şi ceilalţi izbucniră în râs. 

- Om! izbucni Pippin, trezit de-a binelea. Om! Auzi vorbă! 
Ba sunt hobbit şi tot atât de curajos pe cât sunt de om... poate 
doar pe ici pe colo, când e nevoie. Să nu vă lăsaţi amăgiţi de 
Gandalf! 


- Mulţi care au făcut fapte şi mai mari n-ar putea-o spune 
mai bine, zise Ingold. Dar ce-i un hobbit? 

- Un piticuţ, răspunse Gandalf. Nu, nu acela despre care s- 
a tot vorbit, adăugă văzând mirarea de pe feţele oamenilor. Nu 
acela, ci unul din neamul lui. 

- Da, şi unul care a călătorit cu el, adăugă Pippin. ŞI 
Boromir din oraşul vostru a fost cu noi şi m-a salvat din zăpezile 
de la Miazănoapte şi până la urmă a fost ucis în timp ce mă 
apăra de mulţi vrăjmaşi. 

- Tăcere! ceru Gandalf. Vestea despre această nenorocire 
ar fi trebuit spusă mai întâi tatălui. 

- Am bănuit-o mai demult, zise Ingold, căci au fost tot felul 
de semne rele pe aici în ultima vreme. Acum însă treceţi iute! 
Căci Seniorul Oraşului Minas Tirith va fi nerăbdător să vadă pe 
oricine aduce veşti despre fiul său, fie că e om sau... 

- Hobbit, completă Pippin. Nu prea am cum să-l ajut pe 
stăpânul vostru, dar voi face tot ce voi putea, în amintirea lui 
Boromir cel Viteaz. 

- Să călătoriţi cu bine! le ură Ingold; oamenii se dădură la 
o parte ca să-i facă loc lui lute ca Gândul şi drumeţii trecură 
printr-o poartă mică din zid. Fie ca sfaturile tale, Mithrandir, să-l 
ajute pe Denethor în ceasul ăsta de cumpănă şi pe noi 
aşijderea! strigă Ingold în urma lor. Numai că se spune că 
obiceiul tău, Gandalf, e să vii cu veşti despre suferinţe şi 
primejdii. 

- Asta pentru că vin arar, doar atunci când e nevoie de 
ajutorul meu, răspunse Gandalf. Cât despre sfaturi, vouă v-aş 
spune că v-aţi apucat prea târziu să dregeţi zidul Pelennorului. 
Curajul va fi cea mai bună pavăză împotriva furtunii ce va veni - 
curajul şi speranţa pe care vă voi aduce-o eu. Căci nu toate 
veştile mele sunt rele. Lăsaţi acum mistriile şi ascuţiţi-vă săbiile! 

- Sfârşim treaba înainte de lăsatul serii, mai zise Ingold. 
Partea asta de zid va fi ultima ce va fi folosită drept apărare: aici 
pericolul de atac este cel mai mic, căci de această parte se află 
prietenii noştri din Rohan. Îi cunoşti întrucâtva? Or să răspundă 
oare chemării noastre, ce crezi? 

- Da, or să vină. Numai că ei au purtat multe bătălii ca să 
vă apere. Drumul ăsta nu mai este sigur, cum nu mai e nici un 
altul. Fiţi cu băgare de seamă! Dacă nu era Gandalf Corb-de- 
Furtună, aţi fi avut parte în Anbrien de-o întreagă oaste 


vrăjmaşă, nu de Călăreţii din Rohan. Şi primejdia încă n-a trecut. 
Cu bine şi să nu care cumva să dormiţi! 

Acestea fiind zise, Gandalf păşi pe întinderea vastă de 
pământ aflată dincolo de Rammas Echor. Aşa numeau oamenii 
din Gondor zidul exterior pe care îl construiseră cu mare trudă 
după ce lthilien căzuse sub umbra Duşmanului. Pornea de la 
poalele muntelui şi după zece leghe se întorcea tot acolo, 
cuprinzând în arcul său câmpiile Pelennorului: pământuri 
frumoase şi mănoase pe pantele lungi şi terasele care cădeau 
până în albia adâncă a râului Anduin. În colţul cel mai îndepărtat 
de Poarta cea Mare a Oraşului, spre nord-est, zidul se afla la 
patru leghe depărtare şi străjuia de pe malul încreţit şesurile 
întinse învecinate cu râul, iar oamenii îl construiseră înalt şi 
puternic; căci în acel loc, urmând o cale apărată de zid, drumul 
venea de la vadurile şi podurile din Osgiliath şi trecea printr-o 
poartă păzită de turnuri crenelate. În cel mai apropiat punct al 
său, spre sud-est, zidul se afla la ceva mai mult de o leghe de 
Oraş. In acel loc, Anduin, care făcea un cot larg în jurul 
dealurilor Emyn Arnen, în Ithilien de la Miazăzi, se întorcea brusc 
spre apus, încât zidul exterior fusese ridicat chiar pe răzorul lui; 
sub el se aflau cheiurile şi debarcaderele din Harlond, pentru 
corăbiile care veneau din ţinuturile de la miazăzi. 

Pământurile oraşului erau bogate, cultivate, acoperite de 
livezi, cu gospodării ce aveau cuptoare de uscat hamei şi 
hambare, ţarcuri şi staule şi multe râuşoare clipoceau dinspre 
înălţimi, traversând pajiştile, până în apele Anduinului. Cu toate 
acestea, nu erau mulţi păstori şi gospodari care să locuiască în 
acele case, cea mai mare parte a celor din Gondor trăind în cele 
şapte cercuri ale Oraşului sau în văile înalte ale munţilor de la 
hotare, în Lossarnach, sau şi mai la miazăzi, în frumosul 
Lebennin, cu cele cinci izvoare ale sale. Între munţi şi mare trăia 
un popor viteaz. Erau socotiți drept oameni din Gondor, dar 
sângele lor era amestecat şi printre ei se găseau şi din cei 
scunzi şi oacheşi la înfăţişare, ai căror strămoşi se trăgeau mai 
degrabă dintre oamenii de mult uitaţi, care sălăşluiseră la 
adăpostul dealurilor în Anii Întunecaţi dinainte de venirea 
regilor. Dar dincolo de hotarele acestea, în regatul Belfalas, 
domnea prinţul Imrahil, în castelul său Dol Amroth, pe malul 
mării, şi el era de sânge nobil, la fel şi poporul său, oamenii 
aceia înalţi, mândri, cu ochii cenuşii ca marea. 


Gandalf călări o vreme, timp în care lumina zilei prinse 
putere; Pippin se trezi şi el şi se uită în jur. La stânga zări o mare 
de ceaţă, înălțându-se ca o umbră rău-prevestitoare spre 
răsărit; în dreapta lui însă munţii semeţi îşi desfăşurau crestele, 
întinzându-se de la apus până la un capăt abrupt, râpos, ca şi 
când în modelarea pământurilor Râul izbucnise printr-o mare 
barieră, săpând o vale largă menită să devină un câmp de luptă 
şi înfruntări în vremurile ce aveau să vină. lar acolo unde se 
sfârşeau Munţii Albi din Ered Nimradis, Pippin zări, aşa după 
cum îi promisese Gandalf, urieşenia întunecată a Muntelui 
Mindolluin, umbrele adânci, vineţii ale ravenelor lui înalte, 
peretele, sumeţit şi el, albindu-se în strălucirea tot mai 
puternică a zilei. lar pe pintenul mult împins în afară al Muntelui 
se afla Oraşul Străjuit, cu cele şapte ziduri ale sale, făcute dintr- 
o piatră atât de dură şi de veche, încât nu păreau înălțate de 
mână de om, ci tăiate din stâncile pământului de către uriaşi. 

Sub privirile uimite ale lui Pippin, zidurile de un cenuşiu- 
şters deveniră albe, împurpurându-se uşor în lumina dimineţii; şi 
dintr-o dată soarele ieşi de după negura de la răsărit şi trimise o 
rază ce lovi faţa oraşului. Lui Pippin îi scăpă un țipăt, căci Turnul 
Ecthelion, înălţat mult deasupra celui mai înalt zid, apăru parcă 
desenat pe cer, scăpărând ca un spin de perle şi argint, înalt, 
frumos, fără cusur, iar fleşa strălucea de ai fi zis că e făcută din 
cristale; flamuri albe fluturau pe creneluri în vântul dimineţii, şi 
de undeva de sus şi de departe răsuna o chemare limpede, ca 
de trâmbiţe de argint. 

Şi uite-aşa au călărit Gandalf şi Peregrin până la Poarta 
cea Mare a oamenilor din Gondor, la răsăritul soarelui, şi porţile 
de fier se deschiseră în faţa lor. 

- Mithrandir! Mithrandir! strigară oamenii. Acum ştim că 
furtuna se apropie cu adevărat! 

- Bate la porţile voastre, întări Gandalf. Am venit pe aripile 
sale. Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să mă înfăţişez în faţa Seniorului 
vostru, Denethor, cât încă mai are puterea în mâinile sale. Orice 
s-ar întâmpla de-aici încolo, aţi ajuns să vedeţi sfârşitul acelui 
Gondor pe care-l cunoaşteţi voi. Lăsaţi-mă să trec! 

La auzul vocii sale poruncitoare, oamenii se dădură în 
lături fără să-i mai pună nici o întrebare, chiar dacă se uitau cu 
mirare la hobbitul ce şedea în faţa lui în şa, şi la calul care-i 
purtase. Oamenii Oraşului foloseau arareori cai, iar pe străzi 


erau văzuţi şi mai puţini, în afară de aceia călăriţi de solii 
seniorului lor. 

- Nu cumva acesta e unul din armăsarii cei mari ai Regelui 
din Rohan? întrebară ei. Te pomeneşti că rohirimii or să vină să 
întărească rândurile! 

Dar lute ca Gândul trecu mai departe mândru, urmând 
drumul şerpuitor. 

Minas Tirith era construit pe şapte niveluri, fiecare săpat 
în munte şi înconjurat de un zid, şi în fiecare zid era o poartă. 
Porţile însă nu erau aşezate în linie dreaptă: Marea Poartă din 
Zidul Oraşului se afla în colţul estic, în vreme ce a doua se afla 
la sud-est, a treia spre nord-vest şi tot aşa, ba la dreapta, ba la 
stânga, până sus; încât drumul pietruit ce urca spre Citadelă o 
lua întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă pe faţa pintenului. Şi de 
fiecare dată când trecea prin dreptul Porții celei Mari intra printr- 
un tunel boltit, străpungând un perete de stâncă a cărui uriaşă 
coamă cocoşată tăia în două toate cercurile Oraşului, în afară de 
primul. Căci, parte datorită formei promontoriului, parte datorită 
iscusinţei şi trudei celor din străvechime, în spaţiul larg din 
spatele Porții celei Mari se înălța un falnic bastion de piatră, cu o 
muchie la fel de ascuţită precum carena unei corăbii, îndreptată 
spre răsărit. Şi se înălța până în dreptul cercului aflat cel mai 
sus, iar în vârf avea o coroană de creneluri; şi asta pentru că cei 
din Citadelă, asemeni marinarilor de pe o corabie, să poată privi 
din chiar creştetul său până la Poarta aflată şapte sute de 
picioare mai jos. Intrarea în Citadelă dădea şi ea spre soare- 
răsare, dar era scobită în inima stâncii; şi astfel o pantă lungă, 
luminată de felinare, urca în sus până la a şaptea poartă. Aşa 
ajungeau într-un târziu oamenii la Înalta Curte şi la Piatra 
Fântânii de la piciorul Turnului Alb; înalt, durat cu multă 
măiestrie, turnul măsura cincizeci de stânjeni de la bază la vârf, 
unde flutura Stindardul Majordomilor, la o mie de picioare 
deasupra câmpiei. 

Şi cu adevărat era o cetate puternică, ce nu putea fi 
cucerită de nici o oştire vrăjmaşă atâta vreme cât se afla cineva 
înăuntru care să mânuiască arme; doar dacă vrăjmaşul venea 
din spate şi escalada pantele mai puţin înalte de la poalele 
Muntelui Mindolluin, pentru a ajunge pe şaua îngustă care lega 
Dealul Strajei de munte. Dar şaua aceasta, care se întindea 
până în dreptul celui de-al cincilea zid, era împrejmuită de 


metereze înalte până la prăpastia ce se căsca deasupra 
capătului vestic; aici se găseau casele şi criptele boltite ale 
regilor şi seniorilor dispăruţi, pentru totdeauna cufundaţi în 
tăcere între munte şi turn. 

Pippin se uita cu tot mai mare uimire la marele oraş de 
piatră, mai întins şi mai minunat decât şi-ar fi putut el imagina 
vreodată; mai măreț şi mai puternic decât Isengard şi mult mai 
frumos. Adevărul însă era că an de an se ruina tot mai mult; şi 
de pe-acum rămăsese cu jumătate din oamenii care ar fi putut 
locui în tihnă acolo. Pe fiecare stradă pe care treceau, Pippin şi 
Gandalf zăreau case mari şi curţi ale căror uşi şi porţi boltite 
aveau gravate pe ele multe litere frumoase în forme ciudate şi 
străvechi. Pippin bănuia că erau nume ale unor oameni mari de- 
ai lor şi ale rubedeniilor care locuiseră odată acolo; acum însă 
casele erau tăcute, nici un pas nu mai răsuna pe aleile lor largi. 
Nici o voce nu se auzea din holuri şi nici un chip nu privea pe 
uşă sau pe geam afară. 

In sfârşit, ieşiră din umbra celei de-a treia porţi şi soarele 
fierbinte care strălucea dincolo de râu lumina aici pereţii netezi, 
coloanele bine ţintuite în stâncă şi marele arc a cărui piatră de 
boltă era sculptată asemenea unei coroane şi a unui cap regesc. 
Gandalf descălecă, caii neavând voie să pătrundă în Citadelă, şi 
lute ca Gândul se lăsă mânat de îndemnul blând al stăpânului 
său. 

Străjerii de la porţi purtau veşminte negre, coifurile lor 
aveau forme ciudate, înalte şi cu apărătoare pentru faţă 
aproape lipite de obraji, iar deasupra acestor apărătoare se 
desfăceau aripile albe ale păsărilor mării; coifurile însă luceau ca 
argintul, fiind cu adevărat făurite din mithril, moşteniri ale 
gloriei de mult apuse. Tunicile negre aveau drept broderie un 
copac alb cu flori ca de zăpadă, sub o coroană de argint şi multe 
stele în colţuri. Astfel arăta uniforma moştenitorilor lui Elendil şi 
nimeni nu o mai purta acum în întregul Gondor, afară doar de 
Străjerii Citadelei în faţa Curţii Fântânii unde crescuse odată 
Copacul Alb. 

Din câte se părea, vestea sosirii lor ajunsese cu mult 
înainte; astfel că au fost lăsaţi imediat să intre, fără să li se 
adreseze un cuvânt şi fără să li se pună întrebări. Gandalf 
traversă iute curtea pavată în alb. O mică fântână arteziană se 
juca în razele soarelui de dimineaţă, înconjurată de verdele-crud 


al unei pajişti; dar în mijlocul fântânii, aplecat peste bazin, se 
găsea un copac uscat şi apa picura trist de pe ramurile sale 
goale şi frânte, înapoi în apa clară din fântână. 

Grăbind în urma lui Gandalf, Pippin se uita la copac. Ce 
trist arăta, îşi spuse el, întrebându-se de ce oare era lăsat acest 
copac mort acolo unde toate celelalte erau atât de bine îngrijite. 

Şapte stele şi şapte pietre şi un copac alb. 

Cuvintele murmurate odată de Gandalf îi veneau acum în 
minte. Şi deodată se pomeni la porţile sălii celei mari de sub 
turnul scânteietor; urmându-l pe Gandalf, trecu pe lângă paznicii 
porţilor, înalţi şi tăcuţi, şi intră în umbrele răcoroase, pline de 
ecou, ale casei de piatră. 

In timp ce străbăteau un culoar pavat, lung şi pustiu, 
Gandalf îi Şopti lui Pippin: 

- Fii atent la vorbele pe care le rosteşti, meştere Peregrin! 
Nu-i vreme de neobrăzări de-ale hobbiţilor. Théoden e un bătrân 
bun la suflet. Denethor e de alt soi, mândru, iscusit, de viţă mult 
mai nobilă şi cu mai mare putere, chiar dacă nu e rege. Ţie însă 
îţi va vorbi cel mai mult, îţi va pune tot soiul de întrebări, pentru 
că tu eşti cel care-i vei putea povesti despre fiul său Boromir. L- 
a iubit nespus: poate prea mult; cu atât mai mult cu cât nu se 
asemănau defel. Dar sub masca acestei iubiri va crede că-i va fi 
mai uşor să afle de la tine ceea ce doreşte, şi nu de la mine. Nu-i 
spune mai multe decât e nevoie şi treci sub tăcere misia lui 
Frodo. O să mă ocup eu de asta când va veni vremea. Şi nu 
spune nimic nici de Aragorn, decât dacă nu se poate altfel. 

- De ce să nu spun? Care-i baiu' cu Pas Mare? şopti Pippin 
la rândul său. Voia să vină aici, nu-i aşa? Şi curând chiar o să şi 
fie aici. 

- Poate, poate, zise Gandalf. Deşi, dacă vine, pun capu' că 
o va face într-un fel la care nu se aşteaptă nimeni, nici chiar 
Denethor. Mai bine aşa. Sau măcar să vină fără să-l vestim noi. 

Gandalf se opri în faţa unei uşi înalte din metal. 

- Vezi, meştere Peregrin, nu mai am vreme acum să te 
învăţ istoria ținutului Gondor; deşi tare bine ar fi fost dacă ai fi 
ştiut câte ceva pe vremea când încă vânai cuiburi de păsări şi 
trăgeai chiulul în pădurile Comitatului. Fă aşa cum te-am rugat! 
Nu prea este înţelept ca atunci când îi aduci unui mare senior 
vestea morţii fiului său să vorbeşti despre sosirea celui care, 
dacă va veni, îşi va cere dreptul asupra regatului. Ţi-e de ajuns? 


- Regatul? nu se dumiri Pippin. 

- Da. Dacă ai umblat toate zilele astea cu urechile 
astupate şi mintea adormită, e vremea să te trezeşti! 

Zicând acestea, Gandalf ciocăni la uşă. 

Uşa se deschise, dar părea că o făcuse de la sine, pentru 
că nu se zărea nimeni. Pippin avea în faţa ochilor o sală cât 
toate zilele. Era luminată de ferestrele adânci aşezate în 
arcadele largi aflate de o parte şi de alta, dincolo de şirurile de 
stâlpi înalţi care susțineau tavanul. Erau ca nişte monoliţi de 
marmură neagră ce se terminau în capiteluri sculptate în multe 
frunze şi figuri ciudate de animale; şi mult deasupra, în umbră, 
lucea stins bolta cea largă şi aurită, încrustată cu ornamente ca 
nişte râuri de multe culori. Nici o draperie sau vreo țesătură 
legendară şi nimic altceva ţesut sau dăltuit în lemn nu putea fi 
văzut în acea sală lungă şi solemnă; doar între stâlpi se găsea o 
întreagă adunare de siluete înalte, sculptate în piatră rece. 

Văzându-le, Pippin îşi aminti deodată de stâncile Argonath 
cele cioplite şi se simţi copleșit de venerație şi teamă privind la 
acea înşiruire de regi de mult morţi. La capătul cel mai 
îndepărtat al sălii şi la piciorul unui şir lung de trepte era aşezat 
un tron înalt, sub un acoperământ de marmură care semăna cu 
un coif în formă de coroană; în spatele tronului, sculptată pe 
perete şi încrustată în pietre preţioase - imaginea unui copac 
înflorit. Tronul însă era gol. La capătul scării, pe cea mai de jos 
treaptă care era lată şi adâncă, se găsea un jilţ de piatră, negru, 
fără ornamente, iar pe el şedea un bătrân cu privirile aţintite în 
poală. În mână ţinea un toiag cu o măciulie rotundă, de aur. Nu- 
şi ridică privirile. Cu pas solemn, cei doi traversară podeaua cea 
lungă, apropiindu-se, şi se opriră la numai trei paşi de jilţ. lar 
Gandalf spuse: 

- Slavă ţie, Senior şi Cârmuitor al oraşului Minas Tirith, 
Denethor, fiu al lui Ecthelion! Am venit cu sfaturi şi veşti în acest 
ceas întunecat. 

Abia atunci îşi înălţă bătrânul privirile. Pippin îi zări faţa 
brăzdată, oasele mândre şi pielea precum fildeşul, nasul lung, 
acvilin, între ochii adânci şi întunecaţi; chipul acesta îi aminti 
mai puţin de Boromir, cât de Aragorn. 

- Cu adevărat e întunecat ceasul, răspunse bătrânul, şi la 
asemenea vreme eşti aşteptat să vii, Mithrandir. Dar, chiar dacă 
toate semnele au prezis că sfârşitul Gondorului este aproape, 


prea puţin înseamnă acum pentru mine acea întunecime, cât 
propria mea întunecare. Mi s-a spus că aduci cu tine pe cineva 
care l-a văzut pe fiul meu murind. El este? 

- El, spuse Gandalf. Unul dintre cei doi. Celălalt este cu 
Théoden din Rohan şi poate că va veni mai încolo. Sunt piticuţi, 
după cum bine vezi, cu toate că nu el este cel despre care au 
vorbit semnele. 

- Tot piticuţ rămâne, se încruntă Denethor, şi prea puţin 
iubesc acest nume, atâta vreme cât acele vorbe blestemate au 
venit să ne tulbure socotelile şi să-l trimită pe fiul meu în solia 
care i-a adus moartea. Pe Boromir al meu! Acum avem nevoie 
de tine. In locul tău ar fi trebuit să se ducă Faramir. 

- S-ar fi dus, ştii bine, îl mustră Gandalf. Nu fi nedrept în 
suferinţa ta! Boromir a cerut să i se dea solia şi nu ar fi îndurat 
s-o primească altcineva. A fost un om autoritar, care căpăta tot 
ceea ce-şi dorea. Am călătorit şi am desluşit mult din firea lui. 
Dar tu ai pomenit de moartea lui. Ai primit vreo ştire înainte de 
sosirea noastră? 

- Am primit asta, răspunse Denethor şi, lăsând jos toiagul, 
ridică din poală obiectul la care privise mai înainte. În fiecare 
mână ţinea câte o jumătate din măreţul corn, frânt la mijloc: 
cornul unui bizon, legat în argint. 

- Păi, ăsta e cornul pe care Boromir îl purta mereu cu sine! 
strigă Pippin. 

- Întocmai, zise Denethor. La rândul meu, l-am purtat şi 
eu, şi aşa a făcut fiecare dintre fiii cei mari ai casei noastre, cu 
mult timp în urmă, încă din vremurile apuse dinainte de căderea 
regilor, când Vorondul, părintele lui Mardil, a vânat vitele 
sălbatice din Araw, pe îndepărtatele câmpii Rhân. L-am auzit 
abia răsunând peste mlaştinile de la miazănoapte, acum 
treisprezece zile, iar Râul mi l-a adus frânt: nu va mai răsuna 
nicicând. 

Se opri; o tăcere grea se lăsă. Deodată bătrânul aţinti o 
privire neagră asupra lui Pippin. 

- Ce-ai de spus despre asta, piticuţule? 

- Treisprezece, treisprezece zile, şovăi Pippin. Da, cam 
atâtea cred că au trecut. Da, mă aflam lângă el când a suflat din 
corn. Dar nici un ajutor nu s-a ivit. Doar orci şi mai mulţi. 

- Aşa deci, făcu Denethor, scrutând chipul lui Pippin. Zici 
că erai acolo? Mai spune-mi! De ce n-a venit nici un ajutor? Și 


cum de ai scăpat tu, iar el nu, chit că era un om atât de vânjos, 
şi n-au fost decât orci care să-l înfrunte? 

Roşind, Pippin uită de orice teamă. 

- Cel mai puternic om poate fi ucis de o singură săgeată, 
zise el, iar Boromir a fost străpuns de multe. Când l-am văzut 
ultima oară, se prăbuşise lângă un copac şi-şi smulgea din 
coapsă o săgeată cu pene negre. Apoi eu mi-am pierdut simţirea 
şi am fost luat prizonier. Nu l-am mai văzut de atunci şi mai 
multe nu ştiu. Dar îl cinstesc în gândul meu, căci a fost tare 
viteaz. A murit ca să ne salveze pe rubedenia mea Meriadoc şi 
pe mine, răpus în codru de soldăţimea Seniorului Întunecimii; şi 
chiar dacă el a căzut fără să învingă, recunoştinţa mea e la fel 
de mare. 

Spunând acestea, Pippin îl privi pe bătrân drept în ochi, 
simțind cum i se trezeşte în mod ciudat mândria, stârnită de 
disprețul şi neîncrederea din vocea aceea rece. 

- Fără îndoială că un senior atât de mare al oamenilor nu- 
şi închipuie că un hobbit, un piticuţ din Comitatul de la 
miazănoapte, ar putea să-i fie de prea mult ajutor; dar oricât ar 
fi de puţin, eu sunt gata să i-l ofer, drept răsplată pentru ceea 
ce-i datorez. 

Dând la o parte pelerina cenuşie, Pippin scoase la vedere 
mica lui sabie şi o puse la picioarele lui Denethor. 

Un zâmbet palid, ca o lucire de soare cu dinţi într-o după- 
masă de iarnă, trecu peste chipul bătrânului; îşi aplecă totuşi 
capul şi, punând deoparte rămăşiţele cornului, întinse mâna 
către Pippin. 

- Dă-mi arma! ceru el. 

Pippin o ridică şi îi arătă plăselele. 

- De unde-o ai? întrebă Denethor. Mulţi, foarte mulţi ani se 
află gravaţi pe ea. Aş zice că tăişul i-a fost făurit de cei din 
neamul nostru de la Miazănoapte, în vremurile de mult apuse, 
sau mă înşel? 

- A fost scoasă din măgurile de la hotarele ţării mele, 
răspunse Pippin. Dar numai duhurile rele mai sălăşluiesc acum 
acolo, şi de bunăvoie n-am să spun nimic mai mult despre ele. 

- Văd că în jurul tău se ţes poveşti ciudate, zise Denethor 
şi o dată în plus se dovedeşte că înfăţişarea unui om - sau a 
unui piticuţ - poate să înșele. lţi primesc ajutorul. Căci vorbele 
nu te fac să dai înapoi; şi vorbeşti curtenitor, chiar dacă graiul 


tău sună ciudat urechilor noastre aici în sud. lar în zilele ce vor 
veni vom avea trebuinţă de toţi cei de bună-credinţă, fie ei mari 
sau mici. Jură-mi credinţă. 

- Apucă minerul săbiei, spuse Gandalf, şi repetă după 
Senior, dacă eşti hotărât să faci asta. 

- Sunt. 

Bătrânul aşeză sabia în poala sa, iar Pippin puse mâna pe 
plasele şi repetă rar după Denethor. 

- Jur să fiu credincios şi să servesc ţinutul Gondor şi pe 
Seniorul şi Cârmuitorul său, să vorbesc şi să păstrez tăcerea, să 
fiu făptuitor şi martor la cele făptuite, să vin şi să plec, la 
strâmtorare sau la îndestulare, în vreme de pace sau de război, 
întru viaţă sau întru moarte, din acest ceas încolo, până când 
seniorul îmi va da dezlegare sau moartea mă va răpune, sau 
lumea se va sfârşi. Astfel am rostit eu, Peregrin, fiu al lui Paladin 
din Comitatul Piticuţilor. 

- Şi astfel am auzit eu, Denethor, fiu al lui Ecthelion, 
Senior al Gondorului, Majordom al Măriei sale Regele, şi nu voi 
uita şi voi răsplăti aşa cum se cuvine ceea ce este dat: credinţa 
cu dragoste, vitejia cu cinstire, încălcarea jurământului cu 
răzbunare. 

Cu acestea, Pippin îşi primi înapoi sabia şi o vâri în teacă. 

- lar acum, continuă Denethor, prima mea poruncă: 
vorbeşte şi nu păstra nimic sub tăcere! Spune-mi întreaga ta 
poveste şi ai grijă să-ţi aminteşti tot ce poţi despre Boromir, fiul 
meu. Aşează-te şi începe! mai zise, lovind un mic gong de argint 
de lângă scăunelul pentru picioare. 

Pe dată apărură câţiva servitori. Abia atunci băgă de 
seamă Pippin că aceştia stătuseră tot timpul în nişte alcovuri de- 
o parte şi de alta a uşii, nevăzuţi atunci când intraseră ei doi. 

- Aduceţi vin şi mâncare şi jilţuri pentru oaspeţi, ceru 
Denethor, şi aveţi grijă să nu ne tulbure nimeni timp de o oră. 
Apoi către Gandalf: Numai atât pot să stau de vorbă cu voi, căci 
mai sunt şi alte lucruri de care trebuie să iau seamă. Mult mai 
însemnate s-ar zice, dar nu şi pentru mine. Poate totuşi vom mai 
găsi vreme să stăm de vorbă la capătul zilei. 

- Poate chiar mai devreme, trag eu nădejde, zise Gandalf. 
Doar nu am călătorit până aici din Isengard, cale de o sută şi 
cincizeci de leghe, iute ca vântul, numai ca să-ţi aduc un 
războinic mărunţel, oricât de curtenitor ar fi el. Oare nu 


înseamnă nimic pentru tine că Theoden a dus o bătălie măreaţă 
şi că Isengard a fost înfrânt şi că eu am rupt cârja lui Saruman? 

- inseamnă mult pentru mine. Dar ştiu de-acum destule 
despre aceste fapte, atât cât îmi sunt de trebuinţă împotriva 
primejdiei de la Răsărit. Îşi întoarse privirile întunecate spre 
Gandalf, şi abia acum observă Pippin o asemănare între cei doi 
şi simţi încordarea dintre ei, ca şi când ar fi zărit o fâşie de foc 
mocnit întinzându-se de la ochii unuia la ai celuilalt, gata să 
izbucnească într-o flacără. 

Şi, cu adevărat, mai curând Denethor arăta ca un mare 
vrăjitor, decât Gandalf, mai maiestuos, mai frumos, mai 
puternic; şi mai bătrân. Şi totuşi, cu un alt simţ decât cel al 
văzului, Pippin înţelese că Gandalf avea puterea cea mare şi 
înţelepciunea mai adâncă, şi o măreție ascunsă. Şi era mai 
bătrân, mult mai bătrân. „Cu cât mai bătrân?” se întrebă Pippin, 
apoi îşi spuse că era tare ciudat că nu se gândise la asta până 
acum. Arborebărbos îi pomenise ceva despre vrăjitori, dar nici 
chiar atunci nu îl socotise pe Gandalf ca unul dintre ei. Ce era 
Gandalf? In ce loc şi în ce vremuri îndepărtate venise el pe 
lume, şi când avea s-o părăsească? 

Cu aceasta cugetările lui încetară şi văzu că Denethor şi 
Gandalf încă se mai priveau în ochi, parcă citindu-şi unul altuia 
gândurile. Denethor fuse acela care-şi feri primul privirile. 

- Mda, zise el. Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se zice 
- seniorii din Gondor tot au simţul văzului mai ascuţit decât 
oamenii obişnuiţi, astfel că primesc mai multe veşti decât 
ceilalţi. Dar acum aşezaţi-vă! 

La aceste cuvinte, câţiva bărbaţi aduseră un jilţ şi un 
scăunel, iar un altul veni cu un platou pe care se aflau o cană şi 
cupe de argint şi prăjituri albe. Pippin se aşeză, dar rămase cu 
privirile la seniorul cel bătrân. Oare fusese într-adevăr aşa, sau 
doar i se păruse, anume că pomenind de Pietre o scăpărare 
neaşteptată îi apăruse în ochi atunci când şi-i aţintise pe chipul 
lui Pippin? 

- Acum spune-mi povestea ta, vasalul meu, îi ceru 
Denethor cu blândeţe, dar şi uşor în derâdere. Căci vorbele celui 
de care s-a apropiat într-atât fiul meu nu pot fi decât bine 
venite. 

Pippin n-avea să uite vreodată acel ceas petrecut în 
marea sală sub privirea pătrunzătoare a Seniorului din Gondor, 


împuns când şi când de întrebările lui viclene, şi ştiindu-l în tot 
acest timp pe Gandalf alături, urmărindu-l, ascultându-l şi (astfel 
simţise Pippin) stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea şi o mânie tot 
mai aprinsă. Când se scurse ceasul şi Denethor lovi încă o dată 
în gong, Pippin era vlăguit. „Nu se poate să fi trecut de nouă, îşi 
spuse. Aş fi în stare să mănânc trei porţii la micul dejun şi tot nu 
m-aş sătura.” 

- Duceţi-l pe Seniorul Mithrandir la casa pregătită pentru 
domnia sa, spuse Denethor, iar însoţitorul său poate să fie 
găzduit împreună cu el până una alta, dacă aşa doreşte. Dar să 
se dea de veste că l-am primit în slujba mea şi de aici încolo va 
fi ştiut drept Peregrin fiul lui Paladin şi i se vor spune parolele 
supuşilor. Inştiinţaţi-i pe Căpitani să vină să mă aştepte aici de 
cum a bătut de ora trei. 

Cât despre domnia ta, Senior Mithrandir, vei veni când şi 
cum vei pofti. Nimeni nu te va opri să pătrunzi la mine la oricare 
ceas, fără doar de puţinele ore de somn. Lasă să se stingă 
mânia faţă de nesocotinţa unui om bătrân, şi apoi întoarce-te 
spre a-mi oferi sprijin! 

- Nesocotinţă? făcu Gandalf. Nu, domnul meu, când ai dat 
în mintea copiilor eşti ca şi mort. Până şi durerea îţi poate servi 
drept mască. Crezi tu că nu înţeleg ce urmăreşti atunci când 
copleşeşti cu întrebări pe cineva ce nu ştie nimic, în vreme ce 
eu şed alături? 

- Dacă pricepi, mulţumeşte-te cu atât, i-o-ntoarse 
Denethor. Trufia ar fi semn de nesocotinţă dacă refuză ajutorul 
şi sfatul când e trebuinţă de ele; dar eşti liber să ni le dăruieşti 
după cum socoteşti de cuviinţă. Să ştii însă că Seniorul 
Gondorului nu ajunge unealta nici unui gând ascuns, oricât de 
merituos şi al oricui ar fi acesta. lar pentru el nu se află ţel mai 
nobil în lumea de acum decât binele ţării Gondor; cât priveşte 
cârmuirea ţării, domnul meu, este a mea şi a nici unui alt om, 
decât doar a regelui, dacă se va întoarce. 

- Decât dacă se va întoarce regele? întrebă Gandalf. Ei 
bine, domnul meu Majordom, îndatorirea ta este să păstrezi 
liniştea în regat tocmai pentru un asemenea fapt, pe care puţini 
par acum să-l întrevadă. Şi pentru aceasta vei primi tot ajutorul 
pe care vei dori să mi-l ceri. Dar ascultă-mă bine: eu unul nu 
cârmuiesc peste nici o ţară, fie ea Gondor sau alta, mică sau 
mare. Insă tot ce se află în primejdie în lume aşa cum se află ea 


acum, intră în grija mea. Cât despre mine, eu nu mă voi abate 
de la îndatorirea mea, chiar dacă Gondor va trebui să piară, 
atâta vreme cât această noapte va putea fi trecută de ceva ce 
va creşte frumos în zilele care vor veni, sau va purta fruct şi va 
înflori din nou. Căci şi eu sunt Majordom. Sau n-ai ştiut? 

Cu aceste vorbe, Gandalf se răsuci pe călcâie şi ieşi cu 
paşi mari din sală, însoţit de Pippin care alerga pe lângă el. 

Cât merseră, Gandalf nu se uită la Pippin şi nici nu-i 
adresă vreun cuvânt. Călăuza îi conduse de la porţile sălii celei 
mari, prin Curtea Fântânii, pe o alee mărginită de case înalte de 
piatră. După mai multe cotituri ajunseră la o casă din apropierea 
zidului nordic, nu departe de umărul care lega dealul de munte. 
Intrară, urcară pe o scară largă, cioplită în piatră, la ceea ce era 
primul cat dacă te uitai dinspre stradă, şi acolo călăuza le arătă 
o încăpere frumoasă, luminoasă, aerisită, cu perdele minunate, 
în fir de aur stins, dar neîngreunate de zorzoane. Mobilă puţină, 
doar o masă mică, două scaune şi o laviţă; însă de o parte şi de 
alta se găsea câte un alcov cu draperii, iar înăuntrul fiecăruia un 
pat gata aşternut, vase şi un bol pentru spălat. Trei ferestre 
înalte şi înguste dădeau spre miazănoapte, spre marele cot al 
râului Anduin, învăluit încă în ceţuri, şi mai departe spre Emyl 
Muil şi Rauros. Pippin trebui să se urce pe laviţă ca să poată 
privi peste pervazul lat de piatră. 

- Eşti supărat pe mine, Gandalf? întrebă el după ce 
călăuza ieşi, închizând uşa în urma lui. Am făcut tot ce-am 
putut. 

- Ai făcut, nu încape vorbă! izbucni Gandalf într-un hohot 
de râs neaşteptat; se apropie de Pippin, îl înconjură cu un braţ 
pe după umeri şi privi şi el afară. 

Pippin cercetă cu oarecare mirare chipul aflat acum atât 
de aproape de al lui, căci hohotul acela fusese cu adevărat plin 
de veselie. Şi totuşi pe obrazul vrăjitorului văzu la început doar 
semnele adânci ale grijii şi întristării. Dar, privind mai cu băgare 
de seamă, desluşi sub toate acestea o mare bucurie: o fântână 
de voioşie care ar fi putut să stârnească râsul în tot regatul, de- 
ar fi fost lăsată să ţâşnească la suprafaţă. 

- Chiar că ai făcut tot ce-ai fi putut mai bine, repetă 
vrăjitorul; şi sper că va trece multă vreme până când te vei mai 
găsi încolţit atât de straşnic între doi bătrâni fără pereche de 
cumpliţi. Dar Seniorul Gondorului a aflat de la tine mai multe 


decât ai putea crede, Pippin. N-ai putut tăinui faptul că Boromir 
nu i-a condus pe însoțitorii Inelului după ce-aţi ieşit din Moria şi 
că printre voi s-a aflat cineva de mare slavă care venea spre 
Minas Tirith; şi că avea o spadă prea bine cunoscută. Oamenii 
pun preţ pe poveştile despre zilele de odinioară ale ţării Gondor; 
şi de când Boromir a plecat de-acasă, Denethor a cugetat 
îndelung la balada Blestemul lui Isildur. 

El nu este ca alţi oameni care trăiesc în aceste vremuri, 
Pippin, şi oricare ar fi obârşia sa din tată în fiu, printr-o 
întâmplare a sorții sângele celor din Apusime curge cu adevărat 
prin vinele lui; aşa cum curge şi prin vinele celuilalt fiu al său, 
Faramir, dar nu şi ale lui Boromir, pe care l-a iubit cel mai mult. 
El vede până departe. Poate să desluşească, dacă voieşte, mult 
din ceea ce se petrece în minţile oamenilor, chiar ale celora ce 
trăiesc departe. Nu-l poţi amăgi cu uşurinţă şi e chiar primejdios 
să încerci. 

Să nu uiţi acest lucru! Căci de-acum i-ai jurat supunere. 
Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ta, sau în inima ta, să faci acest 
lucru. Dar ai făcut bine ce-ai făcut. Nu te-am împiedicat, căci 
faptele generoase nu trebuiesc zădărnicite cu sfaturi reci. L-ai 
înduioşat şi i-ai mulţumit (dacă mi-e îngăduit s-o spun) vanitatea 
şi măcar acum eşti liber să te mişti după pofta inimii prin Minas 
Tirith - când nu ai treburi de îndeplinit. Căci mai este şi faţa 
cealaltă a medaliei. Eşti la porunca lui; şi acest lucru nu-l va 
uita. Fii totuşi cu băgare de seamă! 

Tăcu şi oftă. 

- Mă rog, n-are rost să ne facem griji de ce ne va aduce 
ziua de mâine. Căci poţi fi sigur că ziua de mâine va fi mai rea 
ca cea de azi, şi asta pentru multe zile de aici încolo. Şi nu am 
ce face mai mult decât am făcut ca să îndrept lucrurile. Tabla a 
fost aşezată, piesele se mişcă pe ea. O piesă pe care tare îmi 
doresc s-o găsesc este Faramir, moştenitorul de-acum al lui 
Denethor. Nu cred că este în Oraş; las' că nici n-am avut vreme 
să întreb în dreapta şi-n stânga. Trebuie să plec, Pippin. Trebuie 
să mă duc la sfatul ăsta al mai-marilor şi să aflu acolo tot ce pot. 
Mutarea următoare este însă la Duşman, care e gata să atace 
din plin. lar pionii vor simţi asta cel mai rău, Peregrin, fiu al lui 
Paladin, soldat al ţării Gondor. Ascute-ţi tăişul! 

Gandalf se îndreptă spre uşă şi acolo se răsuci spre 
hobbit. 


- Mă grăbesc, Pippin. Fă-mi o favoare când vei ieşi. Chiar 
înainte să te odihneşti, dacă nu eşti prea obosit. Du-te de-l 
caută pe lute ca Gândul, vezi dacă e bine găzduit. Oamenii ăştia 
se poartă bine cu animalele, pentru că sunt un popor bun la 
suflet şi înţelept, numai că la cai se pricep mai puţin decât alţii. 

Zicând acestea, Gandalf ieşi; tot atunci răsună un zvon 
limpede şi dulce de clopot dinspre turnul citadelei. De trei ori 
bătu, un glas de argint în văzduh, apoi încetă: al treilea ceas de 
la răsăritul soarelui. 

Nici nu trecu un minut când Pippin ieşi din încăpere, cobori 
scara şi, ajuns în stradă, privi în jurul său. Soarele strălucea cald 
şi luminos, turnurile şi casele înalte aruncau umbre lungi, adânci 
spre apus. Deasupra, în eterul albastru, Muntele Mindolluin îşi 
înălța coiful alb şi mantia de zăpadă. Oameni înarmaţi 
străbăteau căile Oraşului, ca şi când, o dată cu bătaia 
orologiului, se duceau să schimbe străjile şi să-şi intre în pâine. 

- În Comitat am zice că e nouă, spuse Pippin de unul 
singur, cu voce tare. Taman vremea pentru o gustare copioasă, 
lângă fereastra deschisă, în soarele de primăvară. Şi cum mi-ar 
mai plăcea o gustărică! Oare oamenii ăştia mănâncă aşa ceva, 
sau au şi isprăvit? Şi când iau cina, şi unde? 

Tocmai atunci zări un bărbat înveşmântat în negru şi alb, 
îndreptându-se spre el pe strada îngustă dinspre centrul 
oraşului. Simţindu-se tare singur, Pippin se hotărî să se adreseze 
omului ăstuia atunci când va ajunge în dreptul lui; dar n-a fost 
nevoie să facă el primul pas, căci bărbatul tocmai spre el venea. 

- Eşti Peregrin Piticuţul? întrebă acesta. Am auzit că ai 
jurat credinţă Seniorului şi Oraşului. Bun venit! 

Îi întinse mâna şi Peregrin i-o dădu pe a sa. . 

- Numele meu e Beregond, fiul lui Baranor. In dimineaţa 
asta n-am nici o îndatorire, astfel că am fost trimis să te învăţ 
parolele şi să-ţi spun câteva din multele lucruri pe care, fără 
îndoială, vei dori sa le ştii. Cât despre mine, aş vrea şi eu să aflu 
câte ceva despre domnia ta. Căci până acum nu ne-a fost dat să 
vedem vreun piticuţ pe meleagurile astea şi chiar dacă ne-a fost 
dat să auzim tot felul de zvonuri, se vorbeşte prea puţin despre 
ei în poveştile pe care le cunoaştem. Unde mai pui că eşti 
prieten cu Mithrandir. Îl cunoşti bine? 

- Bine, răspunse Pippin. Am auzit despre el de când am 
venit pe lume, chiar dacă nu-s prea mulţi ani de-atunci; iar în 


ultima vreme am călătorit până departe cu el. Dar e o carte în 
care ai multe de citit, iară eu nu pot spune că am citit decât o 
pagină ori două. Cu toate acestea, aş zice că-l cunosc tot atât ca 
oricare altul, afară de câţiva, foarte puţini. Aragorn, cred, era 
singurul dintre noi, însoțitorii, care-l cunoştea cu adevărat. 

- Aragorn? tresări Beregond. Cine-i? 

- Oh, se bâlbâi Pippin, un om care a călătorit cu noi. S-ar 
putea să se afle în Rohan acum. 

- Am auzit că ai fost în Rohan. Şi despre meleagul acela aş 
avea multe să te întreb; căci ne punem multe din puţinele 
noastre speranţe în oamenii de acolo. Da' m-am luat cu vorba şi 
mai că am uitat de treaba pe care o am de îndeplinit, anume să 
răspund mai întâi eu la tot ce-ai avea tu să mă întrebi. Ce-ai 
vrea să ştii, jupâne Peregrin? 

- Aăăă, păi, dacă pot să zic aşa, o întrebare care cam arde 
la ceasul ăsta este, hm, ce-i cu gustarea de dimineaţă şi treburi 
din astea? Adică, orele de masă, cam care sunt, dacă mă- 
nţelegi, şi unde-i sufrageria, dacă există aşa ceva? Şi hanurile? 
M-am uitat în jur, da' n-am văzut nici unul cât am urcat până aici 
sus, cu toate că m-a ţinut în puteri nădejdea că om primi o 
duşcă de bere de cum vom fi ajuns în casa oamenilor ăstora 
înţelepţi şi primitori. 

Beregond îl privi cu un aer grav. 

- Cătană bătrână din câte văd, zise. Am auzit că bărbaţii 
care merg la război nu aşteaptă altceva decât primul prilej să 
mănânce şi să bea din nou; eu unul nu-s călător de felul meu. 
Da' să înţeleg că n-ai mâncat încă pe ziua de azi? 

- Mă rog, ca să fiu cinstit, ceva-ceva am îmbucat eu, 
recunoscu Pippin. Da’ nu mai mult decât o cupă de vin şi o 
prăjitură albă sau două, cu bunăvoința seniorului vostru; nici o 
grijă, mi le-a scos apoi pe nas cu un ceas întreg de întrebări, şi 
zău că treaba asta îţi face foame. 

Beregond izbucni în râs. 

- Când e vorba de masă, şi cel mai mărunt om se 
dovedeşte demn de fapte mari, aşa zicem noi. lar domnia ta ţi-ai 
luat gustarea de dimineaţă la fel ca orice alt bărbat din Citadelă, 
chiar la mare cinste. Aceasta e o fortăreață şi un turn de strajă 
şi acum se află în stare de război. Ne trezim înainte să răsară 
soarele, îmbucăm ceva în lumina cenuşie, ne ducem la 
îndatoririle noastre la primul ceas de lumină. Dar nu-ți pierde 


speranţa! Izbucni din nou în râs văzând descumpănirea de pe 
chipul lui Pippin. Cei care au avut însărcinări grele iau o gustare 
la mijlocul dimineţii, ca să-şi refacă forţele. Apoi e prânzul, pe la 
amiază sau puţin după, cum ne îngăduie treburile; şi ne întâlnim 
la masa zilei, când ne veselim cât ne mai ţin puterile, asta la 
ceasul apusului. 

Hai cu mine! Ne preumblăm puţin şi după aceea mergem 
să găsim ceva care să ne împrospăteze forţele, să mâncăm şi să 
bem sus pe metereze şi să admirăm dimineaţa asta frumoasă. 

- Stai niţel! se îmbujora Pippin. Lăcomia, sau foamea, cum 
i-ai zis tu cu delicateţe, m-a făcut să uit cu totul. Gandalf - voi îl 
numiţi Mithrandir - m-a rugat să mă îngrijesc de calul lui - lute 
ca Gândul, un minunat armăsar din Rohan, lumina ochilor 
regelui de acolo, aşa am auzit, cu toate că i l-a dat lui Mithrandir 
spre a-l sluji. Îmi vine să cred că noul lui stăpân iubeşte mai 
mult animalul ăsta decât iubeşte mulţi oameni. Şi dacă bunele 
lui intenţii au vreo valoare în oraşul vostru, atunci îi veţi arăta lui 
lute ca Gândul toată cinstirea voastră: chiar mai mare 
bunăvoință decât i-aţi arătat hobbitului ăstuia, dacă e cu 
putinţă. 

- Hobbit? nu pricepu Beregond. 

- Nouă aşa ni se spune, explică Pippin. 

- Îmi pare bine s-o aflu, zise Beregond, căci acum pot să-ţi 
spun că nici o notă ciudată nu strică vorbirea asta frumoasă, iar 
hobbiţii sunt o seminţie cu un fel tare plăcut de a vorbi. Ei, să 
mergem! Trebuie să-mi faci cunoştinţă cu acest cal bun. lubesc 
animalele şi nu ne e dat prea ades să le vedem în oraşul nostru 
de piatră; căci neamul meu se trage din văile dintre munţi şi mai 
înainte din Ithilien. Însă nu ai de ce te teme! Nu vom sta mult 
din pricina mea, o simplă curiozitate, apoi ne vom duce la 
popotă. 

Într-adevăr, lute ca Gândul era bine îngrijit şi găzduit, 
Pippin n-avea de ce să se plângă. Căci în al şaselea cerc, în 
afara zidurilor citadelei, se găseau nişte grajduri frumoase unde 
erau ţinuţi câţiva cai iuți de picior, foarte aproape de locuinţele 
solilor Seniorului: mesageri gata oricând să o ia din loc la 
poruncile lui Denethor sau ale căpeteniilor oştilor sale, ce 
trebuiau duse la îndeplinire fără întârziere. Dar acum atât caii, 
cât şi călăreţii erau duşi departe. 

lute ca Gândul necheză când Pippin intră în grajd, şi îşi 


întoarse capul spre el. 

- Bună dimineaţa! îl salută Pippin. Gandalf o să vină de 
cum o putea. Acum e ocupat, dar îţi trimite salutări, iar eu 
trebuie să mă îngrijesc să nu duci lipsă de nimic; nădăjduiesc să 
te odihneşti după truda atât de îndelungată. 

lute ca Gândul scutură din cap şi bătu din copită. Dar îl 
lăsă pe Beregond să-l atingă blând pe cap şi să-i mângâie 
crupele lungi. 

- Arată de parcă abia aşteaptă să pornească într-o cursă, 
nicidecum ca un cal abia venit de la drum lung, zise Beregond. 
Cât de puternic şi de mândru e! Unde-i harnaşamentul? Trebuie 
să fie tare frumos şi bogat. 

- Nici unul nu-i destul de frumos şi de bogat pentru el, 
spuse Pippin. Nu te lasă să-i pui frâu. Dacă se învoieşte să te 
poarte, te va purta; dacă nu, ei bine, nici un căpăstru şi nici o 
zăbală, nici un bici ori pinten nu-l va îmblânzi. Rămâi cu bine, 
lute ca Gândul! Ai răbdare. Bătălia se apropie. 

Armăsarul înălţă capul şi scoase un nechezat de se 
cutremură grajdul, iar cei doi trebuiră să-şi astupe urechile. Se 
îndreptară spre ieşire, dar nu înainte de a se îngriji ca ieslea să 
fie bine umplută. 

- lar acum spre ieslea noastră, zise Beregond şi-l conduse 
pe Pippin înapoi spre Citadelă şi acolo spre poarta de intrare 
dinspre nord în turnul cel mare. Coborără o scară lungă şi 
răcoroasă, până ajunseră la o alee largă, luminată de felinare. In 
pereţi se găseau nişte deschizături, şi una dintre ele avea 
oblonul ridicat. 

- Asta e magazia şi popota corpului meu de Străjeri, spuse 
Beregond. Salutare, Targon! strigă prin deschizătură. E încă de- 
vreme, dar am aici un nou-venit pe care Seniorul l-a luat în 
serviciul său. A venit călare de foarte departe, strângând 
cureaua, iar în dimineaţa asta a avut o treabă tare neplăcută 
care l-a flămânzit şi mai mult. Dă-ne ce-ai pe-acolo! 

Primiră pâine şi unt, şi brânză şi mere: ultimele din 
rezerva de peste iarnă, zbârcite însă nestricate şi dulci; şi o 
garafă de piele cu bere proaspăt scoasă din butoi, şi blide şi căni 
de lemn. După ce puseră totul într-un coş de nuiele, urcară 
înapoi în lumina soarelui; 

Beregond îl duse pe Pippin într-un loc la capătul estic, 
mult ieşit în afară, al parapetului, unde se găsea o ambrazură în 


perete, cu o banchetă de piatră sub pervaz. De acolo puteau să 
privească la dimineaţa ce se aşternuse peste lume. Mâncară şi 
băură; vorbiră despre Gondor, despre obiceiurile şi datinile 
ținutului, despre Comitat şi ţările ciudate pe care le văzuse 
Pippin. Şi, pe măsură ce vorbeau, Beregond era tot mai uimit şi 
îl privea cu şi mai mare uluială pe hobbit care îşi legăna 
picioarele scurte când şedea pe banchetă ori trebuia să se înalțe 
pe vârfuri când se uita peste marginea de piatră la pământurile 
de dedesubt. 

- N-am să ascund de domnia ta, jupâne Peregrin, că 
pentru noi semeni aproape cu unul dintre copiii noştri, un 
puştan de nouă veri, nu mai mult; cu toate astea, ai îndurat 
pericole şi ai văzut minuni cu care puţini dintre cei cu bărbi sure 
dintre noi se pot mândri. Am crezut că a fost doar o toană de-a 
Seniorului nostru să-şi ia un paj de viţă nobilă, după cum se 
povesteşte că făceau regii din vechime. Dar văd acum că 
lucrurile nu stau tocmai aşa cum credeam şi trebuie să-mi ierţi 
nesocotinţa. 

- Ţi-o iert, zise Pippin. Prea mult însă nu ai greşit. Căci nu 
sunt cu mult mai mare decât un băieţel, după cum socotim noi 
acasă anii, şi încă mai am patru ani până la „majorat”, cum 
zicem noi în Comitat. Dar nu-ţi face griji din pricina mea. Vino şi 
te uită şi spune-mi ce văd eu aici. 

Soarele se ridica şi ceţurile din vale se risipiseră. Ultimele 
se îndepărtau plutind chiar pe deasupra lor, ca nişte fuioare de 
nori albi purtaţi de vântul tot mai năbădăios dinspre răsărit, ce 
flutura şi smucea stindardele albe ale Citadelei. Departe jos, pe 
fundul văii, la vreo cinci leghe măsurate din ochi, Marele Râu 
putea fi văzut acum, cenuşiu, sclipitor, curgând dinspre nord- 
vest, făcând un cot uriaş întâi spre sud, apoi din nou spre vest, 
până se pierdea din vedere într-un abur tremurător dincolo de 
care, la cincizeci de leghe depărtare, se găsea marea. 

Pippin avea în faţa ochilor întregul Pelennor, punctat în 
zare de gospodării, ziduri mici, grajduri şi staule, dar nicăieri nu 
zărea vite ori alte animale. Pe multele drumuri şi şleauri care 
străbăteau câmpurile verzi era un du-te-vino neîntrerupt: un şir 
lung de care îndreptându-se spre Marea Poartă, altele ieşind 
prin ea şi depărtându-se. Când şi când, un călăreț se apropia, 
descăleca la poartă şi intra în Oraş. Dar cea mai mare parte a 
traficului se desfăşura pe drumul principal, care o lua spre sud, 


apoi, făcând un cot mai scurt decât al râului, trecea pe la 
poalele dealurilor, dispărând curând din vedere. Drumul era lat, 
bine pavat, iar de-a lungul laturii dinspre răsărit se găsea o alee 
verde, anume pentru călărie, apoi un zid. Pe alee galopau 
călăreţi în sus şi-n jos, iar drumul părea blocat de marile care 
acoperite ce se îndreptau spre miazăzi. Curând însă Pippin îşi 
dădu seama că totul era, în fapt, foarte bine ordonat: carele se 
mişcau în trei şiruri, unul mai iute, cele trase de cai, altul mai 
încet, cele mari, trase de boi şi cu coviltire frumoase, în multe 
culori; pe marginea apuseană se înşiruiau căruțele şi teleguţele, 
multe la număr, la care se opinteau oamenii. 

- Acela-i drumul spre văile Tumladen şi Lossarnach şi spre 
satele de munte, şi mai departe spre Lebennin, explică 
Beregond. Sunt ultimele care ce îi duc în bejenie pe bătrâni, pe 
copii şi pe femeile ce-i însoțesc. Toţi trebuie să se depărteze de 
Poartă şi să lase drumul liber încă înainte de prânz, cale de o 
leghe: aşa sună porunca. Trist, dar aşa trebuie făcut. Oftă, apoi 
adăugă: Poate că puţini dintre cei despărțiți acum se vor mai 
întâlni. Şi întotdeauna au fost prea puţini copii în oraşul ăsta; 
acum n-a mai rămas nici unul - în afară de câţiva flăcăi care n- 
au vrut să plece şi mai găsesc câte ceva de făcut pe aici: e şi fiul 
meu printre ei. 

O vreme rămaseră tăcuţi. Pippin se uita cu nelinişte spre 
răsărit, ca şi când în orice clipă mii de orci ar fi putut inunda 
câmpurile. 

- Ce văd acolo? întrebă el, arătând spre mijlocul cotului cel 
mare al Râului Anduin. Un alt oraş, sau ce? 

- A fost un oraş, răspunse Beregond, oraşul principal din 
Gondor, citadela noastră nefiind decât o fortăreață. Acelea sunt 
ruinele Osgiliathului, pe ambele maluri ale râului, pe care 
vrăjmaşii noştri l-au cucerit cu mult timp în urmă şi i-au dat foc. 
Dar noi l-am recucerit în zilele de tinereţe ale lui Denethor: nu 
ca să locuim în el, ci pentru a-l păstra ca un avanpost şi să 
reconstruim podul pentru trecerea oştirilor noastre. Apoi au 
venit Călăreţii cei Crunţi din Minas Morgul. 

- Călăreţii Negri? căscă Pippin ochii lui mari, întunecaţi 
deodată din pricina unei vechi spaime renăscute. 

- Da, erau negri şi văd că ştii ceva despre ei, cu toate că 
nu i-ai pomenit în nici una din poveştile tale. 

- Ştiu, şopti Pippin, dar nu voi vorbi despre ei acum, atât 


de aproape, de aproape. 

Vocea i se frânse. Pippin îşi înălţă ochii deasupra Râului şi 
i se păru că nu putea vedea altceva decât o umbră mare şi 
amenințătoare. Or fi fost munţi care se înălţau la orizont, 
crestele lor zimţate îmblânzite de cele aproape douăzeci de 
leghe de văzduh împâcilit; sau nu era altceva decât un zid de nor 
şi dincolo de el o negură şi mai adâncă. Numai că, în timp ce 
privea, i se păru că negureala aceea creştea şi se îngroşa foarte 
încet, pentru ca, la fel de încet, să nimicească tărâmurile 
soarelui. 

- Atât de aproape de Mordor? întrebă cu glas scăzut 
Beregond. Arareori îi spunem pe nume; dar de când ne ştim, 
vieţuim aici având acea umbră în faţa ochilor: uneori mai 
aproape şi mai întunecată. Acum creşte şi se întunecă; din care 
pricină teama şi neliniştea noastră cresc şi ele. lar Călăreţii cei 
Crunţi, cu mai puţin de un an în urmă, au recucerit toate 
trecerile peste râu şi mulţi dintre oamenii noştri cei mai buni au 
fost ucişi. Boromir a fost cel care, într-un târziu, a alungat 
duşmanul de pe malul apusean şi încă mai avem în stăpânirea 
noastră jumătatea de pe malul nostru a oraşului Osgiliath. 
Pentru scurtă vreme. Acum însă ne aşteptăm la un nou atac 
acolo. Poate cel mai important atac al războiului care va să vie. 

- Când? Ai vreo bănuială? Căci noaptea trecută am văzut 
focurile de avertizare şi solii călare; şi Gandalf mi-a spus că 
toate astea erau semn că a început războiul. Se grăbea cu 
disperare, aşa mi s-a părut. lar acum mi se pare că totul s-a 
liniştit. 

- Doar pentru că acum totul e pregătit, zise Beregond. 
Precum respiraţia adâncă înaintea saltului. 

- Dar de ce-au fost aprinse focurile noaptea trecută? 

- E mult prea târziu să mai trimiţi după ajutor când eşti 
asediat. Nu ştiu însă ce-au hotărât Seniorul şi căpitanii săi la 
sfat. Ei au multe căi de a afla noutăţile. Seniorul Denethor nu e 
ca toţi ceilalţi oameni: el vede până departe. Se spune că, 
atunci când stă noaptea de unul singur în încăperea lui din 
vârful Turnului şi îşi îndreaptă gândul într-o parte sau alta, poate 
citi câte ceva din ce se va întâmpla în viitor; cică uneori 
răscoleşte chiar şi mintea Duşmanului, se luptă cu el. Şi de 
aceea a îmbătrânit el atât, cu mult înainte să-i fi venit vremea. 
Dar lăsând asta la o parte, stăpânul meu Faramir este pe alte 


meleaguri, dincolo de Râu, într-o solie plină de primejdii, şi se 
prea poate să fi trimis ceva veşti. 

Dar dacă mă întrebi pe mine ce anume a aprins focurile, 
aş zice că sunt zvonurile aduse ieri seară din Lebennin. O mare 
armie se adună la gurile Anduinului, în fruntea căreia se află 
piraţii din Umbar de la Miazăzi. De mult nu le mai este teamă de 
puterea Gondorului şi s-au aliat şi ei cu Duşmanul, iar acum pun 
la cale un atac puternic menit să-l sprijine. Căci va atrage o 
parte însemnată din ajutorul pe care speram să-l primim din 
Lebennin şi Belfalas, unde se găsesc mulţi oşteni şi viteji. Tot 
mai mult ni se îndreaptă gândurile spre miazănoapte, spre 
Rohan; şi cu atât mai mult ne bucurăm de veştile despre victorie 
pe care le-aţi adus voi. 

Numai că - tăcu puţin, se ridică în picioare, privi în jur spre 
miazănoapte, spre răsărit şi spre miazăzi - cele petrecute la 
Isengard ar trebui să fie semn pentru noi că suntem prinşi într-o 
capcană mare şi înconjurați de intrigi din toate părţile. Gata cu 
ciondănelile la vaduri, cu năvălirile dinspre Ithilien şi Ansrien, 
gata cu pândele şi jafurile. Asta e un război pus la cale de mult, 
iar noi nu suntem decât o rotiţă în el, oricât ar vorbi mândria în 
noi. Lumea a început să se mişte departe la Răsărit, dincolo de 
Marea Interioară, aşa am aflat; şi la miazănoapte, în Codrul 
Intunecat, şi dincolo de ea; şi la miazăzi, în Harad. lar acum 
toate tărâmurile vor fi puse la încercare, ori vor ţine piept, ori 
vor cădea - sub puterea Umbrei. 

Dar, jupâne Peregrin, măcar cu asta ne putem lăuda: vom 
fi întotdeauna ţinta urii celei mai înverşunate a Seniorului 
Intunecimii, căci ura asta izvorăşte din străfundurile vremurilor 
şi de peste adâncimile Mării. Aici va cădea mai grea lovitura 
ciocanului. Şi din această pricină a venit Mithrandir cu atâta 
grabă încoace. Căci dacă şi noi cădem, cine mai rămâne în 
picioare? Şi, jupâne Peregrin, vezi mata vreo nădejde că vom 
rămâne în picioare? 

Pippin nu răspunse. Se uită la zidurile cenuşii, la turnuri, la 
flamurile minunate, la soarele din înaltul cerului, apoi la negura 
tot mai deasă de la Răsărit; şi se gândi la degetele lungi ale 
Umbrei aceleia: la orcii din păduri şi munţi, la trădarea de la 
Isengard, la păsările care deoache, la Călăreţii Negri ajunşi până 
pe pajiştile din Comitat - şi la acea grozăvenie înaripată, 
nazgulii. Se cutremură şi speranţele părură a i se nărui. Şi 


tocmai atunci soarele păli preţ de o clipă şi se întunecă, de-ai fi 
zis că o aripă neagră trecuse peste el. Lui Pippin i se năzări că 
aude, aproape dincolo de putinţa urechii de a auzi, undeva în 
înalt, departe, în tăriile cerului, un strigăt: stins, dar care îi făcu 
inima cât un purice, plin de cruzime, rece. Pippin albi şi se 
rezemă de zid. 

- Ce-a fost asta? întrebă Beregond nedumerit. Ai simţit şi 
tu ceva? 

- Da, murmură Pippin. E semnul căderii noastre, umbra 
sfârşitului, un Călăreţ Crunt al văzduhului. 

- Da, umbra sfârşitului, spuse Beregond. Mă tem că Minas 
Tirith va cădea. Vine noaptea. Parcă mi s-a răpit însăşi căldura 
sângelui. 

O vreme rămaseră amândoi cu capetele plecate, fără să 
vorbească. Deodată, Pippin ridică privirile şi văzu că soarele încă 
mai strălucea, iar flamurile fluturau în vânt. Se scutură ca să-şi 
vină în fire. 

- A trecut, zise. Nu, inima mea nu se lasă cuprinsă încă de 
disperare. Gandalf a căzut şi apoi s-a întors, şi acum e cu noi. O 
să rezistăm, chiar dacă într-un singur picior, o să rămânem 
îngenuncheaţi, dar atât. 

- Bine zis! strigă Beregond, ridicându-se în picioare şi 
agitându-se în sus şi-n jos. Nu, nu, chiar dacă toate pe lume se 
sfârşesc într-un târziu, Gondor încă nu va pieri. Nici când zidurile 
vor fi cucerite de un duşman nesăbuit care va înălța mormane 
de leşuri în faţa lor. Mai sunt şi alte fortărețe şi căi de a scăpa în 
munţi. Trebuie să mai fie vreo vale cu iarba verde unde 
speranţa şi memoria să nu piară. 

- O fi precum spui, dar aş vrea să se sfârşească odată, de-i 
bine sau de-i rău, oftă Pippin. Nu-s războinic de felul meu şi mă 
înfioară orice gând la luptă; dar mai rău decât să mă aflu în 
pragul unei bătălii de care nu pot să scap nici că se poate. Incă 
de pe acum mi se pare lungă ziua! Aş fi mai fericit dacă n-am fi 
siliţi să stăm şi să privim, fără să facem vreo mişcare, fără să 
lovim noi primii. În Rohan n-ar fi atacat nimeni dacă n-ar fi fost 
Gandalf, aşa-mi vine să cred. 

- Ah, acum pui degetul pe-o rană pe care mulţi o simt! zise 
Beregond. Dar poate că lucrurile se vor schimba după ce se 
întoarce Faramir. E cutezător, mult mai cutezător decât îl cred 
mulţi; în ziua de azi oamenilor le vine greu să-şi închipuie că un 


căpitan poate fi înţelept şi ştiutor într-ale baladelor şi datinilor 
de demult şi-n acelaşi timp un bărbat viteaz şi iute la minte 
când e pe câmpul de bătălie. Aşa e Faramir. Mai puţin nesăbuit 
şi avântat ca Boromir, dar la fel de hotărât. Dar, chiar şi aşa 
stând lucrurile, ce poate el face? Nu putem lua cu asalt munţii 
de... de pe tărâmul celălalt. Avem bătaie scurtă şi nu putem lovi 
decât dacă se apropie îndeajuns duşmanul. lar atunci mâna 
trebuie să ne fie tare grea! mai zise el lovind mânerul săbiei. 

Pippin îl privi: înalt, mândru, impunător, ca toţi bărbaţii pe 
care-i întâlnise în ţara asta; şi cu sclipiri în ochi atunci când 
vorbea de lupte. „Vai mie! Îmi simt mâna uşoară ca un fulg, 
gândi el, dar de spus nu spuse nimic. Zicea Gandalf ceva de un 
pion? O fi; dar de partea cealaltă a tablei de şah.” 

Şi au tot vorbit până când soarele a ajuns în tăria cerului şi 
deodată clopotele prinseră a bate amiaza, iar în Citadelă începu 
agitația; căci cu toţii, în afară de sentinele, se duceau la masă. 

- Vii cu mine? întrebă Beregond. Azi mă poţi însoţi la 
popota mea. Nu ştiu la ce companie vei fi trimis; ori poate că 
Seniorul te va păstra pentru treburile sale. Dar vei fi bine venit. 
Şi e bine să întâlneşti cât mai mulţi oameni, cât mai e încă 
vreme. 

- Vin bucuros, spuse Pippin. Mă simt singur, ca să-ţi spun 
adevărul. Cel mai bun prieten al meu a rămas în Rohan şi n-am 
mai avut pe nimeni cu care să stau de vorbă sau să glumesc. Nu 
s-ar putea totuşi să vin în compania ta? Tu eşti căpitanul? 
Pentru că dacă eşti, poate îţi stă în putere să mă iei la tine, sau 
să pui o vorbă bună pentru mine? 

- Ne, ne, râse Beregond. Nu-s eu căpitanul. N-am nici 
slujbă, nici rang, nici putere, sunt doar un oştean simplu din 
Compania a Treia a Citadelei. Cu toate acestea, jupâne Peregrin, 
e la mare cinste în Oraş să fii oştean al Strajei Turnului din 
Gondor, şi asemenea oameni se bucură de respect în ţară. 

- Văd că n-am cale de-ntors, îşi acceptă Pippin soarta. Du- 
mă înapoi în camera noastră şi dacă nu-l găsesc pe Gandalf 
acolo, o să merg unde voieşti - ca oaspete al domniei-tale. 

Gandalf nu era în încăpere şi nu lăsase nici un mesaj; 
astfel că Pippin îl însoţi pe Beregond şi fu prezentat celor ce 
formau Compania a Treia. Din câte se părea, Beregond fu 
întâmpinat cu aceeaşi cinstire ca şi oaspetele său care fu primit 
cu braţele deschise. Se spuseseră de-acum multe în Citadelă 


despre însoţitorul lui Mithrandir şi despre sfatul tainic pe care-l 
avusese cu Seniorul: unii auziseră că un Prinţ al Piticuţilor sosise 
de la Miazănoapte ca să jure credinţă Gondorului şi să pună în 
slujba lui cinci mii de săbii. Mai erau unii care spuneau că atunci 
când vor veni Călăreţii din Rohan, fiecare va aduce în spatele 
său pe şa un războinic piticuţ, mic de stat, dar tare voinic. 

Cu părere de rău, Pippin a trebuit să spulbere această 
poveste, numai că tot nu a putut scăpa de noul său rang, tocmai 
potrivit, socoteau bărbaţii aceştia, pentru cineva care a fost 
prietenul lui Boromir, iar Seniorul l-a primit cu atâta cinstire; i-au 
mulţumit că a venit în mijlocul lor; i-au ascultat poveştile şi 
vorbele despre ţări străine; şi i-au pus în faţă atâta mâncare şi 
băutură câtă îşi putea el dori. Cu adevărat, singura lui grijă era 
aceea de a fi „atent”, după cum îl sfătuise Gandalf, şi să nu-şi 
lase gura s-o ia razna, după obiceiul hobbiţilor când se află 
printre prieteni. 

Într-un târziu, Beregond se ridică în picioare. 

- De data asta ne luăm rămas-bun! zise. De-acum şi până 
la apus e rândul meu să fac de strajă, şi treabă au şi toţi ceilalţi 
de-aici, aşa cred. Dar dacă te simţi singur, aşa cum spui, poate 
vrei să faci un tur vesel al Oraşului. Fiul meu te-ar însoţi 
bucuros. Pot să spun că e un băiat bun. Dacă-ţi face plăcere, 
coboară până la Cercul cel mai de Jos şi întreabă unde este 
Vechea Casă de Oaspeți, în Fortăreaţa Celerdain, Strada 
Lămpărarilor. Ai să-l găseşti acolo, cu alţi băietani care au rămas 
în Oraş. S-ar putea să fie lucruri demne de văzut la Poarta cea 
Mare înainte să se închidă. 

Şi cu aceste vorbe, Beregond ieşi; curând plecară şi 
ceilalţi. Ziua era încă frumoasă, deşi se înceţoşa, iar vremea era 
caldă pentru luna martie, chiar şi acolo, departe în sud. Pippin ar 
fi avut chef să doarmă, dar parcă era prea mare mohoreală în 
încăperea aia a lor, aşa că hotărî să coboare şi să cerceteze 
Oraşul. Întâi trecu - la lute ca Gândul, ca să-i ducă resturile de 
mâncare pe care le păstrase anume pentru el. Armăsarul le 
mâncă bucuros, deşi nu s-ar fi zis că ducea lipsă de ceva. Apoi 
îşi continuă drumul în jos, pe multe străzi ocolite. 

Oamenii se uitau lung la el. Afişând o politeţe gravă, îl 
salutau după felul celor din Gondor, cu capul plecat şi mâinile la 
piept. Insă după ce trecea de ei, Pippin auzea tot felul de 
strigăte, căci cei aflaţi afară îi chemau pe cei dinăuntru ca să-l 


vadă pe Prinţul Piticuţilor, însoţitorul lui Mithrandir. Mulţi 
foloseau alt grai decât Limba Comună, dar în scurtă vreme a 
aflat măcar ce înseamnă Emil i Pheriannath, înțelegând că 
rangul său ajunsese în Oraş cu mult înaintea lui. 

După ce străbătu multe străzi boltite şi alei şi trotuare 
frumoase, ajunse în sfârşit la cercul cel mai de jos şi mai mare, 
iar acolo fu îndrumat spre Strada Lămpărarilor, o cale largă ce 
cobora până la Poarta cea Mare. Găsi şi Vechea Casă de 
Oaspeti, o clădire mare din piatră cenuşie, roasă de vreme, cu 
două aripi ce porneau de la stradă şi duceau până în spate; în 
faţă, o fâşie de gazon, apoi casa cu multe ferestre şi cu o 
verandă împodobind întreaga faţadă; veranda însăşi avea 
coloane şi un rând de trepte ce coborau până la gazon. Printre 
coloane se jucau nişte băieţandri, singurii copii pe care-i văzuse 
Pippin în Minas Tirith, aşa că se opri să se uite la ei. Deodată, 
unul dintre ei îl zări şi, cu un strigăt, sări peste fâşia de iarbă şi 
veni în stradă, urmat de alţi câţiva. Se proţăpi în faţa lui Pippin, 
măsurându-l din cap până-n picioare. 

- Salutare! zise puştiul. De unde vii? Eşti străin de oraş? 

- Am fost, îl corectă Pippin, dar acum se zice că am 
devenit un bărbat al Gondorului. 

- l-auzi! făcu puştiul. Inseamnă că toţi suntem bărbaţi pe- 
aici. Da' câţi ani ai şi cum te cheamă? Eu am împlinit zece şi în 
curând o să măsor cinci picioare înălţime. Sunt mai înalt decât 
tine. Numa’ că tata e Străjer, unul dintre cei mai înalţi. Tatăl tău 
ce e? 

- La care întrebare să răspund mai întâi? Tatăl meu 
lucrează pământurile din Izvorul Mic, lângă Târgupitit, în 
Comitat. Am aproape douăzeci şi nouă de ani, care va să zică în 
asta te întrec; chiar dacă n-am decât patru picioare înălţime şi 
nu prea mai am cum creşte, decât poate în lăţime. 

- Douăzeci şi nouă! fluieră băietanul a mirare. Păi eşti 
bătrân! La fel de bătrân ca şi unchiul meu lorlas. Da' pun 
rămăşag - adăugă el plin de speranţă - că te pot face să stai în 
cap sau să te răstorn pe spate. 

- E cu putinţă, dacă te las eu, zise Pippin şi izbucni în râs. 
Şi mai gândesc că aş putea şi eu face acelaşi lucru cu tine: ştim 
şi noi câteva şmecherii de trântă în ţărişoara mea acolo, unde, 
trebuie să-ţi spun, nu prea vezi pe alţii la fel de voinici şi de 
puternici ca mine; şi n-am îngăduit până acum nimănui să mă 


răstoarne cu picioarele în sus. Aşa că, dacă e să ne măsurăm 
puterile, şi n-am altă cale de ieşire, se prea poate să fiu nevoit 
să te omor. Căci atunci când o să mai creşti puţin, o să vezi că 
oamenii nu-s totdeauna ceea ce par; şi chiar dacă mă vei fi luat 
tu drept un străinaş d-ăla bleg pe care-l poţi da gata uşor, ei 
bine, te avertizez: nu sunt aşa ceva, sunt din neamul piticuţilor, 
necruţător, curajos şi rău! 

Şi Pippin se strâmbă atât de cumplit, încât băiatul se dădu 
îndărăt câţiva paşi, ca în clipa următoare să înainteze din nou, 
cu pumnii strânşi şi ochii scăpărând de dorinţa de a lupta. 

- Nu! izbucni Pippin în râs. Să nu crezi nici ce îndrugă 
străinii despre ei înşişi! Nu-s un luptător. Dar mai politicos ar fi 
ca acela care mă provoacă la luptă să spună şi cine este. 

Băiatul îşi împinse ţanţoş pieptul înainte: 

- Sunt Bergil, fiul lui Beregond, din Corpul de Străjeri. 

_- Aşa gândeam şi eu, spuse Pippin, căci semeni cu tatăl 
tău. Il cunosc, el m-a trimis să te caut. 

- Atunci de ce n-ai spus aşa de la bun început? întrebă 
Bergil şi dintr-o dată un aer de disperare se aşternu pe chipul 
lui. Să nu-mi zici că s-a răzgândit şi mă trimite împreună cu 
toate copiliţele alea! Da’ n-are cum, au plecat şi ultimele care. 

- Mesajul lui nu-i chiar atât de rău, chiar dacă nu e bun. A 
zis că în loc să mă răstorni cu picioarele în sus, poate ti-ar 
surâde mai degrabă să-mi arăţi Oraşul şi să-mi veseleşti 
singurătatea. lar eu, în schimb, îţi pot spune poveşti despre ţări 
îndepărtate. 

Bergil bătu din palme şi râse a uşurare. 

- Ce bine! strigă el. Vino, atunci! Voiam să mergem la 
Poartă, să ne uităm şi noi. Aşa că hai! 

- Ce se întâmplă acolo? 

- Se zice că încă înainte de apusul soarelui or să apară 
Căpitanii din Ţări Străine pe Drumul de la Miazăzi. Vino cu noi şi- 
ai să vezi. 

Bergil se dovedi un fârtat bun, cel mai bun pe care-l 
avusese Pippin de când se despărţise de Merry, încât nu trecu 
mult şi amândoi râdeau şi vorbeau veseli în timp ce străbăteau 
străzile fără să le pese de privirile nenumărate ce se aţinteau 
asupra lor. Curând se pomeniră prinşi într-o îmbulzeală de 
oameni care se îndreptau spre Poarta cea Mare. Acolo Pippin 
crescu mult în ochii lui Bergil, căci îşi rosti numele, spuse parola 


şi străjerul îl salută şi-l lăsă să treacă; mai mult chiar, îl lăsă şi 
pe tovarăşul său să treacă o dată cu el. 

- Asta e bine! zise Bergil. Noi, băieţii, nu mai avem voie să 
trecem de Poartă fără să fim însoţiţi de cineva mai în vârstă. 
Acum o să vedem mai bine. 

Dincolo de Poartă, o mulţime de oameni se strânsese pe 
marginea drumului principal şi a locului pietruit unde se 
întâlneau toate celelalte drumuri care duceau spre Minas Tirith. 
Ochii lor căutau spre miazăzi şi curând se auzi un murmur: 

- Se vede praf acolo! Vin! 

Pippin şi Bergil dădură din coate ca să ajungă în rândul din 
faţă al mulţimii şi acolo rămaseră în aşteptare. De la oarece 
depărtare răsunară chemări de corn şi strigăte de bucurie se 
rostogoliră spre ei precum pala unui vânt. Apoi văzduhul fu 
sfâşiat de un sunet de trâmbiţă şi peste tot în jur oamenii 
începură să strige. 

- Forlong! Forlong! se auzea înjur. 

- Ce strigă? întrebă Pippin. 

- A venit Forlong, îl lămuri Bergil; bătrânul Forlong cel 
Gras, Seniorul din Lossarnach. Acolo trăieşte bunicul meu. 
Urraa! Uite-l. Bunul şi bătrânul Forlong! 

În frunte venea la pas un cal mare, cu picioare groase, 
aducând pe spinare un bărbat lat în umeri, pântecos, dar 
bătrân, cu barbă sură, cu toate acestea purtând za, coif negru şi 
o suliță lungă şi grea. În urmă-i mărşăluia mândru un şir colbuit 
de bărbaţi, bine înarmaţi cu securi mari de bătălie; întunecaţi la 
chip, mai mici de statură şi mai oacheşi decât toţi bărbaţii pe 
care-i văzuse Pippin în Gondor. 

- Forlong! strigară oamenii. Prieten credincios, prieten 
adevărat! Forlong! 

Dar după ce trecură bărbaţii din Lossarnach aceleaşi voci 
murmurară: 

- Atât de puţini! Câţi sunt, două sute? Şi noi care 
nădăjduiam să fie măcar de zece ori pe atât. Asta da veste 
pentru flota neagră! S-arunce în luptă doar o părticică din forţa 
lor. Dar, cât o fi, tot e un câştig. 

Şi au urmat şi celelalte companii, una după alta, şi toate 
au fost primite cu ovaţii şi strigăte de bucurie şi au intrat pe 
Poartă, oamenii din Ţările Străine venind să apere Oraşul 
Gondor într-un ceas de mare cumpănă, dar de fiecare dată prea 


puţini, mai puţini decât se aşteptase de la ei şi decât li se ceruse 
drept ajutor. Oamenii din Valea Ringl6 urmându-l pe fiul 
seniorului lor, Dervorin, care veneau pe jos: trei sute numărau 
aceştia. Din Morthond, ţinutul muntos, marea Vale a Rădăcinii 
Negre, Duinhir cel înalt cu fiii săi, Duilin şi Derufin, şi cinci sute 
de arcaşi. Din Anfalas, Ţărmul Vechi cel îndepărtat, un şir lung 
de bărbaţi de neamuri diferite, vânători şi păstori şi bărbaţi din 
sătucuri, cam sărăcăcios înarmaţi, fără doar de cei de la curtea 
seniorului lor, Golasgil. Din Lamedon, câţiva munteni cu chipuri 
încrâncenate, fără căpitan. Câţiva din neamul pescăresc din 
Ethir, şi vreo sută şi ceva de suliţaşi de pe corăbii. Hirluin cel 
Bălai din Dealurile Verzi din Pinnath Gelin, cu trei sute de 
bărbaţi chipeşi, înveşmântaţi în straie verzi. Şi la urmă, şi cel 
mai mândru, venea Imrahil, Prinţul din Dol Amroth, rubedenie 
de-a Seniorului, cu flamuri aurii purtând însemnele acestuia, 
Corabia şi Lebăda Argintie, însoţit de o ceată de cavaleri în 
armuri, călare pe caii suri; şi-n urma lor, şapte sute de 
războinici, înalţi precum nişte prinți, cu ochi cenuşii şi părul 
negru, care înaintau cântând. 

Şi asta era tot, mai puţin de trei mii cu totul. Alţii nici că 
aveau să mai vină. Strigătele lor şi tropăiturile picioarelor 
pătrunseră în oraş şi se stinseră. Privitorii rămaseră o vreme 
tăcuţi. Văzduhul era plin de praf, căci vântul murise şi înserarea 
era apăsătoare. Ceasul la care se închideau porţile se apropia, 
soarele roşiatic apusese în spatele crestei Mindolluin. Umbrele 
coborau peste Oraş. 

Privind spre cer, lui Pippin i se păru că acesta căpătase 
culoarea cenuşie, ca şi când o mare de colb şi de fum atârna 
deasupră-le, prin care lumina pătrundea palidă. Dar la Apus 
soarele ce apunea aprinsese negurile, încât Mindolluin se 
desena negru pe o pâclă arzândă, smălțuită de tăciuni încinşi. 

- Astfel se sfârşeşte în urgie o zi frumoasă! cugetă el, 
uitând de băietanul ce-l însoțea. 

- Astfel se va sfârşi de nu mă întorc înainte să bată 
clopotele de seară, zise Bergil. Vino! Auzi cum ne cheamă surla 
care anunţă închiderea Porții. 

Se reîntoarseră în Oraş, ţinându-se de mână, după ce 
trecuseră ultimii de Poartă înainte să fie închisă; şi pe când 
ajunseră pe Strada Lămpărarilor, toate clopotele din turnuri 
băteau cu solemnitate. Lumini se aprinseră deodată în spatele 


multor ferestre şi cântece răsunau din casele şi barăcile 
construite de-a lungul zidurilor, unde se adăposteau cei şapte 
sute de războinici. 

- Cu bine, pentru seara asta, zise Bergil. Salută-l pe tata 
din partea mea şi mulţumeşte-i pentru fârtatul pe care mi l-a 
trimis. Şi mai vino, rogu-te, cât de curând. Aproape că mi-aş dori 
să nu fie război, căci tare bine ne-am mai fi distrat. Ne-am fi 
putut duce la Lossarnach, la casa bunului meu; e tare bine să fii 
acolo primăvara, pădurile şi câmpurile sunt pline de flori. Da' 
poate tot o să ajungem până acolo împreună. N-o să-l înfrângă 
niciodată pe Seniorul nostru, iar tata e tare viteaz. Cu bine şi 
întoarce-te! 

Se despărţiră şi Pippin se grăbi înapoi spre citadelă. 
Drumul îi părea lung; efortul îl încălzise, îi era foame; şi noaptea 
cobora cu repeziciune şi neagră. Nici o stea nu străpungea 
bolta. Ajunse în sfârşit la popotă, chiar dacă întârziase la masa 
de seară, iar Beregond îl salută cu bucurie şi-l pofti să ia loc 
lângă el ca să audă ce veşti îi aducea despre fiul său. După ce 
isprăvi de mâncat, Pippin mai zăbovi o vreme, apoi îşi luă 
rămas-bun, căci îl cuprinsese o apăsare ciudată şi îşi dorea tare 
mult să-l vadă pe Gandalf. 

- Ştii cum să ajungi? întrebă Beregond din pragul sălii celei 
mici, din partea de nord a Citadelei, unde şezuseră până atunci. 
Noaptea e întunecoasă, încă mai întunecoasă de când s-a dat 
ordinul ca luminile să fie făcute cât mai mici în Oraş, pentru ca 
nici una să nu răzbată dincolo de ziduri. Şi-ţi mai zic de un ordin: 
vei fi chemat la Seniorul Denethor mâine la primul ceas al zilei. 
Mă tem că nu vei face parte din Compania a Treia. Da’, să 
tragem nădejde că ne vom revedea. Cu bine şi dormi în pace! 

Încăperea era cufundată în întuneric, doar un lămpaş mic 
licărea pe masă. Gandalf nu era acolo. Pippin simţi că apăsarea 
ce-l cuprinsese s-a făcut deodată şi mai grea. Se urcă pe 
banchetă şi încercă să se uite afară pe geam, dar era ca şi cum 
ar fi privit într-o fântână de întuneric. Cobori, închise obloanele 
şi se băgă în pat. O vreme rămase întins, atent să audă 
zgomotele întoarcerii lui Gandalf, dar curând se cufundă într-un 
somn agitat. 

Cândva în timpul nopţii fu trezit de o lumină; Gandalf se 
întorsese şi acum măsura camera în sus şi-n jos, dincolo de 
perdeaua alcovului: pe masă se găseau luminări şi suluri de 


pergament. Pippin îl auzi pe vrăjitor oftând şi murmurând: 

- Când oare se va întoarce Faramir? 

- Salutare! făcut Pippin scoţându-şi capul de după perdea. 
Am crezut că m-ai uitat de tot. Mă bucur să te văd acasă. A fost 
o zi lungă. 

- Numai că noaptea va fi prea scurtă, zise Gandalf. M-am 
întors aici pentru că am nevoie de puţină linişte şi singurătate. 
Mai bine dormi acolo-n pat cât mai ai în ce să dormi. La răsăritul 
soarelui te voi duce din nou la Seniorul Denethor. Ba nu, nu 
când răsare soarele, ci când se va trimite după tine. 
Întunecimea a început, Zori nu vor mai fi. 


Trecerea Frăției Sure 


Gandalf plecase şi copitele tropăitoare ale lui lute ca 
Gândul se pierduseră în noapte atunci când Merry se întoarse la 
Aragorn. Nu mai avea cu sine decât o bocceluţă, căci îşi 
pierduse raniţa la Parth Galen şi tot ce-i mai rămăsese erau 
câteva lucruri trebuincioase pe care le culesese dintre ruinele de 
la Isengard. Hasufel încălecase de-acum. Legolas şi Gimli erau şi 
ei acolo, cu calul lor. 

- Vasăzică, au mai rămas patru din însoțitorii Purtătorului 
Inelului, zise Aragorn. Vom călători împreună mai departe. Dar 
nu vom merge singuri, aşa cum am crezut. Regele e hotărât să 
pornească fără nici o altă zăbavă. De când a apărut umbra 
înaripată, el doreşte să se întoarcă între dealuri la ascunzişul 
întunericului. 

- Şi de-acolo unde mai departe? vru să ştie Legolas. 

- Încă nu pot să spun. Cât despre rege, peste patru seri se 
va duce la Edoras, să cerceteze trupele, aşa cum a voit el. Şi 
cred că acolo va afla veşti despre război, iar Călăreţii din Rohan 
se vor îndrepta spre Minas Tirith. Cât despre mine, şi cei care 
mă vor însoţi... 

- Eu, da! strigă Legolas. 

- Şi Gimli împreună cu el! strigă gnomul la rândul său. 

- Ei bine, continuă Aragorn, cât despre mine, în faţa mea 


se-ntinde întunericul. Şi eu trebuie să mă duc la Minas Tirith, dar 
încă nu zăresc drumul. Se apropie un ceas de mult pregătit. 

- Nu mă lăsaţi în urmă! se rugă Merry. Nu v-am prea fost 
până acum de mare ajutor; dar nu vreau să fiu lăsat deoparte, 
ca o sarsana de care-ţi aduci aminte după ce s-a isprăvit totul. 
Călăreţii n-or să vrea să-şi bată capul cu mine tocmai acum, aşa 
cred. Chiar dacă regele a spus că mă vrea să şed lângă el atunci 
când se va întoarce la casa lui, pentru a-i povesti despre 
Comitat. 

- Da, întări Aragorn, şi aş zice că drumul tău este tot 
acelaşi cu al lui, Merry. Dar să nu te aştepţi la bucurie când vei 
ajunge la capăt. Mă tem că va trece multă vreme până când 
Théoden va şedea iarăşi liniştit în Lăcaşul Auriu. Multe speranţe 
se vor ofili în Primăvara asta încrâncenată. 

Curând, toţi erau gata de plecare: douăzeci şi patru de cai, 
cu Gimli aşezat în spatele lui Legolas, iar Merry în faţa lui 
Aragorn. Şi iată-i călărind cu repeziciune prin noapte. Abia dacă 
trecuseră de movilele de la Vadurile Isen, când un Călăreţ veni 
în galop de la coada şirului. 

- Măria ta, suntem urmăriţi de nişte călăreţi. Când am 
trecut vadul mi s-a părut că îi aud. Acum nu mai e nici o 
îndoială. Ne vor ajunge, căci vin mâncând pământul. 

Théoden porunci pe dată oprirea. Călăreţii se răsuciră şi-şi 
pregătiră suliţele. Aragorn descălecă şi-l cobori şi pe Merry din 
şa, apoi, trăgându-şi spada din teacă, se postă lângă scara de la 
şaua regelui. Eomer şi scutierul său se duseră înapoi la coada 
şirului. Merry se simţea mai nefolositor ca oricând, ca un bagaj 
de care nimeni nu avea nevoie, şi se întreba ce avea el să facă 
dacă se va încinge o luptă. Să zicem că mica escortă a regelui 
avea să cadă înfrântă în mâinile duşmanului, iar el reuşea să 
scape în beznă - singur - pe câmpiile pustii ale ținutului Rohan, 
fără habar unde anume se afla pe întinderile acelea nesfârşite. 
„Zadarnic!” cugetă el. Işi scoase sabia din teacă şi-şi strânse şi 
mai tare brâul. 

Luna care apunea era ascunsă de un nor mare, purtat de 
vânt, dar dintr-o dată ieşi de după acesta. Atunci auziră cu toţii 
tropăitul copitelor şi în aceeaşi clipă văzură nişte siluete negre 
care se apropiau iute pe drumul dinspre vad: razele lunii 
scăpărau când şi când în vârfurile suliţelor. Merry n-ar fi putut 
spune câţi erau cei care-i urmăreau, dar păreau cel puţin la fel 


de mulţi cât escorta regelui. 

Când urmăritorii ajunseră cam la cincizeci de paşi 
distanţă, Eomer strigă: 

- Opriţi! Opriţi! Cine călăreşte în Rohan? 

Urmăritorii îşi înfrânară brusc armăsarii. Urmă o tăcere; şi 
apoi, în lumina lunii zăriră un călăreț descălecând şi înaintând 
încet. Mâna lui apăru albă atunci când şi-o înălţă, cu palma 
răsucită spre ei, în semn de pace; dar oamenii regelui îşi 
încleştară mâinile pe arme. La zece paşi de ei omul se opri. Era 
înalt, o umbră întunecată, care stătea în picioare. Apoi răsună 
vocea lui clară: 

- Rohan? Rohan aţi spus? Un cuvânt care ne bucură. 
Căutăm ţara asta de multă vreme şi cu mare grăbire. 

- Aţi găsit-o, zise Eomer. Trecând vadurile din urmă aţi 
pătruns în ea. Dar ăsta e tărâmul lui Theoden, Regele. Nimeni 
nu călăreşte aici fără învoirea lui. Cine eşti? Şi ce-i cu graba 
asta? 

- Halbarad Dunadan, Pribeag de la Miazănoapte sunt, 
strigă omul. Îl căutăm pe unul Aragorn, fiu al lui Arathorn, şi am 
auzit că ar fi în Rohan. 

- Şi l-aţi şi găsit! strigă Aragorn. Dând lui Merry frâul să-l 
ţină, alergă şi îl îmbrăţişa pe noul-venit. Halbarad! strigă. Dintre 
toate bucuriile la aceasta mă aşteptam cel mai puţin! 

Merry scoase un oftat de uşurare. Se temuse ca nu cumva 
la mijloc să fie o altă şmecherie de-a lui Saruman, pentru a-l 
atrage într-o cursă pe rege când acesta avea numai câţiva 
oameni în preajmă; dar, din câte se părea, nu era nevoie să 
moară în apărarea lui Theoden, sau nu încă. Astfel că îşi băgă 
sabia la loc în teacă. 

- Toate-s bune, îl linişti Aragorn, întorcându-se la ei. Sunt 
din neamul meu, din ţara aceea îndepărtată unde-mi e sălaşul. 
Dar de ce au venit şi câţi sunt, ne va spune Halbarad. 

- Treizeci mă însoțesc, răspunse Halbarad. E tot ce-am 
putut strânge în grabă din neamul nostru; dar fraţii Elladan şi 
Elrohir ni s-au alăturat, dorind să meargă la război. Am călărit 
cât am putut de repede după ce-am primit solia de la tine. 

- Numai că eu nu v-am trimis nici o solie, decât poate prin 
puterea vrerii mele. Adesea mi s-au îndreptat gândurile spre voi 
şi mai rar atât de mult ca în această noapte; dar vorbă nu v-am 
trimis. Acum veniţi! Asemenea treburi pot să mai aştepte să fie 


lămurite. Ne găsiţi călărind în grabă şi mânaţi de primejdie. De- 
acum însoţiţi-ne dacă regele vă dă învoire. 

Théoden se bucură cu adevărat de veşti. 

- E bine! zise. Dacă rubedeniile astea îţi seamănă în vreun 
fel, nobile Aragorn, treizeci de asemenea cavaleri vor fi o forţă 
ce nu poate fi măsurată după câte capete sunt. 

Şi Călăreţii o porniră din nou, iar Aragorn călări o vreme 
împreună cu dunedainii; şi după ce îşi împărtăşiră noutăţile de 
la Miazănoapte şi de la Miazăzi, Elrohir îi spuse: 

- iți aduc veste de la tatăl meu: Zilele sunt scurte. Dacă te 
grăbeşti, adu-ţi aminte de Căile Morților. 

- Intotdeauna zilele mele mi s-au părut prea scurte pentru 
a putea să-mi împlinesc dorinţele, răspunse Aragorn. Dar cu 
adevărat mare va trebui să-mi fie graba ca s-o apuc pe drumul 
acela. 

- Vom vedea curând, spuse Elrohir. Dar să nu mai vorbim 
despre asemenea lucruri la drum deschis! 

lar Aragorn se întoarse spre Halbarad. 

- Ce este ceea ce porţi acolo, cu tine? Căci vedea că, în loc 
de suliță, acesta ducea un toiag înalt, de parcă era un stindard, 
numai că era bine înfăşurat într-o țesătură neagră, legată cu 
multe chingi. 

- Este un dar ce ţi-l aduc din partea Doamnei din Vâlceaua 
Despicată, lămuri Halbarad. Ea l-a făcut, în taină, şi multă vreme 
i-a trebuit pentru aceasta. Îţi trimite însă şi câteva vorbe: Zilele 
sunt acum scurte. Nădejdea noastră poate să se împlinească, ori 
piere orice nădejde. Prin urmare, îţi trimit ţie ceea ce am făcut 
pentru tine. Cu bine, Piatră Elfă! 

La care Aragorn răspunse: 

- Acum ştiu ce aduci cu tine. Păstrează-l tu pentru mine 
încă o vreme! 

Şi, răsucindu-se, privi departe, spre Miazănoapte, sub 
panoplia stelelor strălucitoare, dar nu mai spuse nimic altceva, 
rămânând tăcut cât a mai durat călătoria în acea noapte. 

Noaptea era târzie, la Răsărit cerul se arăta cenușiu când, 
călărind dinspre Viroaga Văgăunii, ajunseră la Cetatea Cornului. 
Acolo urmau să rămână şi să se odihnească o vreme, pentru a 
se sfătui. 

Merry dormi până fu trezit de către Legolas şi Gimli. 

- Soarele e sus pe cer, zise elful. Ceilalţi s-au trezit cu toţii, 


îşi văd de treburi. Haide, jupâne Trântor, vino să priveşti locurile 
astea cât mai poţi! 

- Acum trei nopţi a fost o bătălie aici, spuse Gimli, şi tot 
aici Legolas şi cu mine am jucat un joc pe care l-am câştigat eu 
doar cu un orc în plus. Vino să vezi cum a fost! Şi sunt grote, 
Merry, o minune de grote! Ce zici, Legolas, le vizităm? 

- Nu! Nu avem timp, răspunse elful. Nu te pripi că strici 
minunea! Ţi-am dat cuvântul să mă întorc aici, împreună cu 
tine, dacă vom mai avea parte de o zi de pace şi libertate. Acum 
însă e aproape de ora prânzului, oră la care mâncăm şi ne 
aşternem din nou la drum, aşa am auzit. 

Merry se ridică şi căscă. Puținele ore de somn nu-i 
fuseseră de ajuns; era obosit şi posomorât. li era tare dor de 
Pippin şi se simţea ca o povară, în vreme ce toţi ceilalţi se 
socoteau cum să se grăbească mai mult într-o treabă pe care el 
n-o pricepea prea bine. 

- Unde este Aragorn? întrebă. 

- Într-o încăpere undeva sus, în Cetate, zise Legolas. Nu a 
dormit şi nu s-a odihnit, aşa am eu impresia. S-a dus acolo acum 
câteva ore, spunea că vrea să stea să se gândească şi numai 
rubedenia aia a lui, Halbarad, l-a însoţit; îl apasă o îndoială 
întunecată, sau poate o grijă. 

- Ciudat mai arată oamenii ăştia veniţi acum, spuse Gimli. 
Voinici, falnici, încât Călăreţii din Rohan par nişte flăcăiandri pe 
lângă ei; înverşunaţi la chip, bătuţi de soare şi vânt precum 
stânca mâncată de vreme, cam aşa cum arată Aragorn; şi 
tăcuţi. 

- Dar, asemenea lui Aragorn, sunt cuviincioşi atunci când 
rup tăcerea, adăugă Legolas. Şi i-ai băgat în seamă pe fraţii 
Elladan şi Elrohir? Veşmintele le sunt mai puţin mohorâte decât 
ale celorlalţi, şi sunt chipeşi şi măreţi precum seniorii elfi; ceea 
ce nu e câtuşi de puţin de mirare la fiii lui Elrond din Vâlceaua 
Despicată. 

- De ce au venit? Ai aflat ceva? vru să ştie Merry. Se 
îmbrăcase între timp şi-şi petrecuse mantia pe după umeri; toţi 
trei se îndreptară spre poarta ruinată a Cetăţii. 

- Au răspuns unei chemări. După cum ai auzit şi tu, spuse 
Gimli. Ziceau că au primit veste în Vâlcea: Aragorn are trebuinţă 
de rubedeniile sale. Lăsaţi-i pe dunedaini să se ducă la el în 
Rohan! Da' nici ei nu mai ştiu acum cine le-a trimis această 


solie. Îmi vine să cred că e mâna lui Gandalf la mijloc. 

- Ba nu, a lui Galadriel, îl contrazise Legolas. Nu ne-a 
trimis ea prin Gandalf veste despre Frăția Sură de la 
Miazănoapte? 

- Aşa e, ai dreptate, îşi aminti Gimli. Doamna Pădurii! 
Citea multe inimi şi aleanuri doamna asta. Ascultă, Legolas, ce- 
ar fi să ne dorim şi noi pe câţiva din seminţiile noastre? 

Legolas se opri în faţa porţii şi îşi îndreptă ochii luminoşi 
spre miazănoapte şi spre răsărit şi tulburarea se aşternu pe 
chipul lui frumos. 

- Nu cred că ar veni careva, spuse. Ei nu au de ce să 
pornească la război; pentru că războiul a pornit-o de-acum spre 
tărâmurile lor. 

O vreme cei trei prieteni merseră alături, vorbind de una, 
de alta despre bătălie, coborând la vale după ce trecură de 
poarta sfărâmată, trecând de movilele celor căzuţi în luptă, 
înălțate pe pajiştea verde de lângă drum, până ce ajunseră pe 
Stăvilarul lui Helm de unde priviră în Văgăună. Gruiul Morţii se 
afla chiar acolo, negru, înalt, pietros, şi iarba brăzdată şi călcată 
în picioare de către huorni se vedea cu limpezime. Dunlendingii 
(Locuitorii Ţării Murge Dunland (n.tr.)) şi mulţi oameni din 
garnizoana Cetăţii trudeau la Stăvilar, pe câmpuri şi în jurul 
zidurilor dărâmate de dincolo de ele; numai că totul părea 
cufundat într-o linişte ciudată: o vale istovită, odihnind după o 
mare furtună. După o vreme, cei trei prieteni întoarseră spatele 
priveliştii şi se duseră să ia prânzul în Sala cea mare a Cetăţii. 

Regele sosise înaintea lor şi de cum intrară ei îl chemă pe 
Merry la sine, poftindu-l să se aşeze alături. 

- Nu aşa aş fi vrut să arate totul, zise Théoden, căci prea 
puţin se aseamănă locul acesta cu frumoasa mea casă în 
Edoras. lar prietenul tău e dus, deşi aici ar trebui să fie, cu noi. 
Va mai trece însă multă vreme până vom şedea tu şi cu mine la 
masa mea îmbelşugată din Lăcaşul Auriu; vreme nu va fi de 
benchetuit când mă voi întoarce acolo. 

Acum însă, dă-i drumul! Mănâncă şi bea şi să stăm de 
vorbă cât mai putem. Apoi vei călări împreună cu mine. 

- Mi-e îngăduit? făcu Merry surprins şi încântat. Ce 
minunat ar fi! Nicicând nu se simţise mai recunoscător pentru 
asemenea vorbe omenoase. Mă tem că stau în drumul tuturor, 
murmură el; dar să ştiţi că tare aş vrea să fac şi eu ce-mi stă în 


puteri. 

- Nu mă îndoiesc, nu mă îndoiesc, zise regele. Am pregătit 
un ponei de muntean, un animal bun, anume pentru tine. Te va 
purta la fel de iute ca orice cal pe drumurile pe care le vom 
străbate. Căci din Cetate o s-o luăm pe poteci de munte, nu prin 
câmpie, astfel vom ajunge în Edoras prin Valea Calvarului, unde 
mă aşteaptă Lady Eowyn. Vei fi scutierul meu, dacă voieşti. 
Eomer, se află ceva straie de luptă prin locul ăsta, pe care le-ar 
putea purta Thainul, scutierul meu? 

- Nu prea sunt depozite de arme pe-aici, Măria ta, 
răspunse Eomer. Poate că o să găsim totuşi un coif care să i se 
potrivească; za ori sabie însă nu avem pentru cineva de 
înălţimea lui. 

- Sabie am eu, răspunse Merry, coborând de pe locul său 
şi trăgând din teaca neagră tăişul lui mic, dar scăpărător. 
Copleşit dintr-o dată de dragoste pentru bătrânul acesta, 
îngenunche într-un genunchi, îi luă mâna şi i-o sărută. 

- Pot să aşez sabia lui Meriadoc din Comitat în poala Măriei 
tale, Rege Théoden? strigă el. Primeşte-mi serviciile, dacă 
voieşti! 

- Bucuros, răspunse regele; şi aşezându-şi mâinile lungi şi 
bătrâne pe  creştetul castaniu al hobbitului, îi dădu 
binecuvântarea sa. Şi-acum ridică-te, Meriadoc, cavaler de 
Rohan şi al casei de Meduseld! spuse. la-ţi sabia şi poart-o cu 
noroc! 

- Ca un tată îmi veţi fi. 

- Pentru o vreme, da, răspunse Theoden. 

Apoi statură de vorbă în timp ce mâncau, până îi 
întrerupse Eomer: 

- Măria ta, aproape că a sosit ceasul să ne aşternem la 
drum. Să-i rog pe oameni să sufle din corni? Dar Aragorn unde 
e? Jilţul lui e gol, iar el nu a mâncat. 

- Ne pregătim de plecare, hotărî Théoden, iar Seniorului 
Aragorn să-i fie trimisă vorbă că ora e târzie. 

Însoţit de garda sa şi de Merry, regele trecu de poarta 
Cetăţii spre pajiştea unde se strângeau Călăreţii. Mulţi 
încălecaseră. Avea să fie o companie mare; căci regele lăsa doar 
o garnizoană mică în Cetate şi toţi cei de care nu era nevoie 
acolo călăreau spre Edoras, unde aveau să se înarmeze. O mie 
de suliţaşi plecaseră de cu noapte într-acolo; dar tot mai erau 


vreo cinci sute sau chiar mai mulţi care îl însoțeau pe rege, mai 
toţi bărbaţi de pe plaiurile şi văile din Depresiunea de Apus. 

Ceva mai la o parte stăteau Pribegii, tăcuţi, aliniaţi, 
înarmaţi cu sulițe, arcuri şi săbii. Erau înveşmântaţi în mantii de- 
un cenuşiu închis, iar glugile erau trase peste coif şi cap. Caii 
erau puternici, falnici, dar neţesălaţi; iar unul n-avea călăreț, 
tocmai calul lui Aragorn, pe care-l aduseseră cu ei din meleagul 
nordic; Roheryn era numele lui. Nici o strălucire de nestemată 
sau aur şi nici un alt ornament nu împodobea harnaşamentele 
sau armurile; iar călăreţii nu purtau nici un alt însemn ori blazon, 
în afara paftalei de argint, sub forma unei stele cu raze, care 
prindea fiecare pelerină pe umărul stâng. 

Regele urcă în şa, Coamă de Zăpadă se numea calul, iar 
lângă el Merry aburcă pe poneiul său, Stybba. Numaidecât pe 
poartă ieşi Eomer, şi cu el veneau Aragorn şi Halbarad care 
purta marele toiag învelit în negru, şi încă doi bărbaţi înalţi, nici 
tineri nici bătrâni. Atât de mult semănau cei doi, feciorii lui 
Elrond, încât puţini puteau să-i deosebească: cu păr negru, ochi 
cenuşii, iar pielea obrajilor albă ca a elfilor; înveşmântaţi la fel, 
cu zale strălucitoare sub mantii gri-argintii. În urma lor veneau 
Legolas şi Gimli. Dar Merry avea ochi doar pentru Aragorn, atât 
de uimitoare era schimbarea pe care o vedea în el ca şi când 
într-o singură noapte ani fără număr se prăvăliseră peste el. 
Posomorit îi era chipul, pământiu, istovit. 

- Mintea mi-e cuprinsă de tulburare, Măria ta, zise el, 
oprindu-se lângă calul regelui. Am auzit vorbe ciudate şi presimt 
primejdii în depărtare. Am stat şi-am cumpănit îndelung şi mă 
tem că trebuie să mă îndrept spre altă ţintă. Spune-mi Théoden, 
acum te îndrepţi spre Valea Calvarului, cât vei face până acolo? 

- E trecut cu o oră de amiază, zise Eomer. Înainte să 
pogoare noaptea celei de-a treia zile de-acum încolo ar trebui să 
ajungem la Fort. O noapte va fi trecut atunci după Luna plină, 
iar adunarea poruncită de Rege va urma a doua zi. Mai iute de- 
atât nu izbutim dacă e să strângem forţele din Rohan. 

Aragorn rămase tăcut o vreme. 

- Trei zile, murmură el, şi abia atunci va începe adunarea. 
Dar pricep că nu se poate mai repede. 

Ridică privirile şi pe faţa lui se citea că luase o hotărâre, 
căci era mai puţin chinuită. 

- Atunci, cu voia Măriei tale, am ales altminteri pentru 


mine şi fârtaţii mei. Va trebui să ne urmăm drumul nostru, fără 
să ne mai ferim. Pentru mine vremea tăinuirii a trecut. Mă voi 
îndrepta spre răsărit, pe cel mai iute drum, şi voi urma Căile 
Morților. 

- Căile Morților! exclamă Théoden, înfiorat. De ce le pome- 
neşti? 

Éomer se răsuci spre Aragorn, aţintindu-l cu privirea, iar 
lui Merry i se păru că feţele Călăreţilor care se aflau în apropiere 
şi auziseră cele spuse păliră deodată. 

- Dacă s-ar afla cu adevărat asemenea căi, mai zise 
Theoden, poarta lor se găseşte în Valea Calvarului; dar nici o 
fiinţă vie nu poate trece de ea. 

- Vai, vai, Aragorn, prietene! se  întrista Éomer. 
Nădăjduisem că vom merge la război împreună; dar dacă tu 
cauţi Căile Morților, înseamnă că a sosit clipa despărțirii noastre 
şi nu prea cred că ne vom mai întâlni vreodată sub soare. 

- Cu toate acestea, acel drum îl voi urma. Dar ascultă-mă 
ce-ţi spun, Eomer, poate că ne e dat să ne mai întâlnim în 
bătălie, chiar dacă între noi se vor afla toate armiile din Mordor. 

- Vei face precum voieşti, prinţe Aragorn, zise Théoden. 
Aşa ţi-o fi scris, să apuci pe căi ciudate pe care alţii nu- 
ndrăznesc. Mă amărăşte despărţirea asta, ce-mi împuţinează 
forţele; dar acum trebuie s-o apuc pe cărări de munte, fără altă 
zăbavă. Cu bine! 

- Cu bine, Măria ta! răspunse Aragorn. Spre victorie să ţi 
se îndrepte paşii! Cu bine, Merry! Te las în mâini bune, mai bune 
decât speram atunci când i-am hăituit pe orci până în Fangorn. 
Legolas şi Gimli or să mai vâneze cu mine, aşa nădăjduiesc; dar 
n-o să te uităm nicicând. 

- Cu bine! zise Merry. 

Nu mai ştia ce să spună. Se simţea foarte mic şi era 
zăpăcit şi întristat de toate aceste vorbe sumbre. Mai mult ca 
oricând simţea acum lipsa veseliei de nestăvilit a lui Pippin. 
Călăreţii erau gata de drum, nu mai aveau astâmpăr; Merry nu- 
şi mai dorea decât să pornească odată şi să se isprăvească totul 
cât mai repede. i 

Apoi Théoden îi mai spuse ceva lui Eomer, după care, 
înălţându-şi mâna, strigă spre Călăreţi şi aceştia porniră. 
Traversară Stăvilarul şi coborâră spre Văgăună, de unde, cotind 
brusc spre răsărit, o luară pe un drumeag ce înainta pe la 


poalele dealurilor preţ de o milă sau poate mai mult, până când, 
cotind spre miazăzi, se întorcea înapoi, pierzându-se printre 
dealuri. Aragorn călări până la Stăvilar, privind cum coboară 
oamenii regelui spre Viroagă. Apoi se răsuci spre Halbarad şi 
spuse: 

- Au plecat trei fiinţe pe care le iubesc, pe cea mai mică în 
egală măsură ca pe celelalte. Habar n-are piticuţul spre ce se 
îndreaptă; dar şi dacă ar şti, tot s-ar duce. 

- Or fi cei din Comitat un popor mic, dar cu virtuţi 
nepreţuite, zise Halbarad. Nu ştiu ei cât trudim să le apărăm 
hotarele, însă nu le port pică pentru asta. 

- Şi uite că sorţile ni s-au împletit, spuse Aragorn. Dar, vai! 
de-aici încolo ne despărţim. Asta e, să îmbuc şi eu ceva şi apoi o 
să trebuiască s-o luăm din loc în mare grabă. Veniţi, Legolas şi 
Gimli! Avem de vorbit cât mănânc. 

Se întoarseră tustrei în Cetate; o vreme însă Aragorn şezu 
tăcut la masa din sală, iar ceilalţi îl aşteptară să se hotărască să 
vorbească. 

- Hai! îl îndemnă Legolas într-un târziu. Spune ce ai de 
spus şi uşurează-ţi inima şi alungă umbra! Ce s-a întâmplat de 
când ne-am reîntors în locul ăsta sumbru în dimineaţa cenuşie? 

- O luptă mult mai cruntă pentru mine, decât bătălia 
pentru Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am privit în Piatra 
Orthanc, prieteni. 

- Ai privit în piatra aia blestemată a magiei! exclamă Gimli 
şi chipul lui fu cuprins de teamă şi uluire. Lui... i-ai zis ceva? 
Chiar şi Gandalf se temea de întâlnirea asta. 

- Uiţi cu cine vorbeşti, zise Aragorn aspru şi ochii lui 
scăpărară. Nu mi-am făcut oare cunoscut titlul de nobleţe în faţa 
desonului din Edoras? Ce anume te temi că i-aş putea spune? 
Nu, Gimli, îşi înmuie el vocea; aerul sever îi pieri de pe chip, 
acum arăta ca şi când se perpelise nopţi întregi chinuit de 
durere. Nu, prieteni, eu sunt stăpânul de drept al Pietrei şi am 
dreptul şi puterea să o folosesc, sau cel puţin aşa gândesc eu. 
De dreptul pe care-l am nu se poate îndoi nimeni. Puterea mi-a 
ajuns... pe muchie de cuţit. 

Trase adânc aer în piept. 

- A fost o luptă amarnică şi istovirea nu se lasă dusă uşor. 
Nu i-am spus nici un cuvânt şi până la urmă am făcut ca Piatra 
să se supună voinţei mele. El n-o să poată îndura aşa ceva. M-a 


zărit. Da, jupâne Gimli, m-a văzut, dar sub altă înfăţişare decât 
aceea pe care-o aveţi voi în faţa ochilor. Dacă acest lucru o să-l 
ajute, atunci am greşit ce-am făcut. Dar nu cred, nu, nu cred. L- 
a lovit drept în inimă, să ştie că trăiesc şi că am păşit pe 
pământul ăsta - eu aşa socotesc; căci până acum n-a ştiut asta. 
Ochii din Orthanc nu au străpuns armura lui Théoden; numai că 
Sauron nu a uitat de Isildur şi de sabia lui Elendil. Acum, tocmai 
în ceasul în care să se împlinească marile lui planuri, apar 
moştenitorul lui Isildur şi Sabia; căci am arătat tăişul făurit din 
nou. Încă nu e atât de puternic încât să nu-i mai fie teamă: nu, 
nu, îndoiala îl roade fără milă. 

- Cu toate acestea, are mare putere, spuse Gimli; şi acum 
o să lovească şi mai iute. 

- Lovitura pripită nimereşte adesea pe de lături, zise 
Aragorn. Trebuie să-l încolţim de duşman, să nu-l mai aşteptăm 
pe el să facă prima mutare. Vedeţi voi, prietenii mei, când am 
reuşit să stăpânesc Piatra, am aflat multe lucruri. Am văzut cum 
o mare primejdie se apropie pe neaşteptate de Gondor, venind 
dinspre Miazăzi, şi aceasta va atrage împotrivă-i o mare parte 
din forţa de apărare din Minas Tirith. Dacă nu i se ţine piept fără 
zăbavă, nici n-o să treacă zece zile de-acum încolo şi Oraşul va 
fi pierdut - eu aşa socotesc. 

- Atunci pierdut va fi, zise Gimli. Căci ce ajutor poate fi 
trimis într-acolo şi cum ar putea să ajungă la timp? 

- De trimis, n-am ce trimite, astfel că trebuie să mă duc eu 
însumi. Însă nu se află decât un singur drum prin munţi care mă 
va scoate la liman înainte ca totul să fie pierdut: Căile Morților. 

- Căile Morților! exclamă Gimli. Un nume de temut; şi 
câtuşi de puţin pe placul oamenilor din Rohan, din câte am 
văzut eu. Oare cei vii pot urma această cale fără a pieri? Şi chiar 
dacă o iei pe acolo, cum vei putea ţine doar tu piept atacurilor 
asupra Mordorului? 

- De la venirea rohirrimilor, răspunse Aragorn, nimeni 
dintre cei vii n-a mai umblat pe acea cale, căci închisă le este. 
Dar în ceasul ăsta întunecat, moştenitorul lui Isildur o poate 
folosi, numai să cuteze: Ascultaţi ce vă spun! lată ce solie mi-au 
adus fiii lui Elrond de la tatăl lor din Vâlceaua Despicată, cel mai 
înţelept printre învățații într-ale poveştilor din trecut: Rugaţi-l pe 
Aragorn să-şi amintească de cuvintele clarvăzătorului şi de Căile 
Morților. 


- Şi care-ar fi cuvintele clarvăzătorului? vru să ştie 
Legolas. Şi Aragorn răspunse: 
- lată ce-a spus Malbeth clarvăzătorul, în zilele lui Arvedui, 
ultimul rege din Fornost: 
Peste pământuri umbre lungi resfiră 
Spre soare-apune văluri de-ntuneric 
Şi Turnul e-n cutremur; Judecata 
E-aproape de-ale regilor morminte - 
Căci, iată, ceasul greu al sperjurilor sosit-a 
Şi se trezesc cei Morți, din nou să steie 
La Piatra din Erech, unde s-asculte 
Un corn chemând acolo dintre dealuri. 
Al cui să fie cornul şi cine-i va chema 
Pe cei uitaţi din seara cenuşie? 
Moştenitorul celui căruia i-au jurat 
Cu toţii, o să vină de către Miazănoapte; 
Nevoia-l va împinge să treacă înainte 
Spre poarta unde-i Calea celora din Morminte. 


- Întunecate căi, fără-ndoială, zise Gimli, dar nu mai 
întunecate decât îmi par stihurile astea. 

- De reuşeşti să le desluşeşti mai bine, te rog, atunci, să 
mă-nsoţeşti, căci pe acea cale o voi apuca acum. N-o fac cu 
bucurie, să ştii; doar nevoia mă împinge. Prin urmare, n-aş vrea 
să vii decât dacă ţi-e voia astfel, căci vei avea de înfruntat 
osteneală şi frică mare şi poate şi alte cele încă şi mai mari. 

- Voi merge cu tine chiar şi pe Căile Morților, oriunde-ar 
duce astea, răspunse Gimli. 

- Vin şi eu, spuse Legolas, pentru că nu mă tem de morţi. 

- Trag nădejde că cei care-au fost uitaţi n-au uitat cum să 
se lupte, zise Gimli, altfel nu văd de ce i-am tulbura. 

- Vom afla numai de vom ajunge la Erech, spuse Aragorn. 
Dar jurământul pe care-l făcuseră le cerea să lupte împotriva lui 
Sauron, prin urmare trebuie să lupte dacă e să-şi împlinească 
jurământul. La Erech se află o altă piatră neagră, adusă, din cât 
se spune, din Númenor, de către Isildur; şi a fost aşezată pe o 
colină, şi pe ea i-a jurat Regele Munţilor credinţă atunci, la 
începuturile tărâmului Gondor. Când însă s-a întors Sauron, şi 
iarăşi a devenit puternic, Isildur le-a cerut Muntenilor să-şi 
împlinească jurământul, dar ei n-au vrut: pentru că în Anii 


întunecimii s-au închinat lui Sauron. 

Şi-atunci Isildur i-a spus Regelui lor: „Cel de pe urmă rege 
vei fi. Şi de Apusul dovedi-se-va mai puternic decât al tău 
Stăpân Întunecat, blestem rostesc asupra ta şi a lor tăi: în veci 
să nu găsiţi odihnă pân'ce jurământul nu vi-l veţi împlini. Căci 
războiul acesta ani nenumărați va dura şi încă o dată veţi fi 
chemaţi, când se va apropia sfârşitul.” Şi au fugit din faţa 
mâniei lui Isildur, necutezând să meargă la război de partea lui 
Sauron; şi s-au ascuns în locuri tainice în munţi, rupând 
legăturile cu alţi oameni şi pierind încet între înălțimile pustii. Şi 
spaima de Morţii fără Somn bântuie Muntele Erech şi toate 
locurile prin care a umblat seminţia lor. lar eu pe-acolo trebuie 
s-o iau, căci nimeni altcineva dintre cei vii nu mă poate ajuta. 

Aragorn se ridică în picioare. 

- Veniţi! strigă el, scoțând sabia care scapără în sala abia 
luminată a Cetăţii. Spre Piatra Erech! Voi căuta Căile Morților. 
Veniţi cu mine cei ce voiţi! 

Legolas şi Gimli nu răspunseră, se ridicară totuşi şi-l 
urmară pe Aragorn afară din sală. Pe pajişte încă îi aşteptau 
Pribegii cu capetele acoperite de glugi. Legolas şi Gimli urcară în 
şa. Aragorn sări pe spinarea lui Roheryn. Apoi Halbarad înălţă un 
corn mare şi chemarea acestuia răsună în Văgăuna lui Helm; şi 
cu acestea, porniră în galop, coborând precum tunetul 
povârnişul Viroagei, urmăriţi de privirile uluite ale bărbaţilor 
lăsaţi în urmă pe Stăvilar sau în Cetate. 

În vreme ce Théoden urma potecile cuminţi de pe coline, 
Frăția Sură străbătu cu mare iuţeală câmpia, iar a doua zi după- 
amiază ajunseră la Edoras; acolo făcură un popas scurt înainte 
să o ia pe vale în sus, şi astfel sosiră la Fortul Văii Calvarului o 
dată cu lăsatul întunericului. 

Lady Éowyn îi întâmpină bucuroasă de venirea lor; căci 
nicicând nu-i fusese dat să vadă oameni mai straşnici ca 
dunedainii şi chipeşii fii ai lui Elrond; dar cel mai mult au poposit 
privirile ei asupra lui Aragorn. Şi când s-au aşezat cu toţii la 
masă, au stat la sfat împreună, astfel că ea află despre toate 
cele ce se întâmplaseră de când plecase Théoden, căci până 
atunci doar veşti aduse în mare grabă îi ajunseseră la ureche; 
auzind despre bătălia din Văgăuna lui Helm şi despre 
măcelărirea fără milă a vrăjmaşilor lor şi despre atacul 
neaşteptat al lui Theoden şi a cavalerilor săi, ochii ei scăpărară. 


Într-un târziu spuse: 

- Domnii mei, trebuie că sunteţi osteniţi şi tare v-ar prinde 
bine să mergeţi la culcare în paturile ce v-au fost pregătite 
acum în grabă. Mâine însă veţi fi găzduiţi după cinstirea pe care 
o meritaţi. 

- Nu, domniţă, se împotrivi Aragorn, nu trebuie să-ţi faci 
griji din pricina noastră! Dacă putem să ne odihnim trupurile aici 
în astă-noapte şi să îmbucăm ceva mâine dimineaţă va fi de 
ajuns. Căci mă aflu pe drum cu o solie ce nu poate suferi 
amânare, astfel că pornim la primul ceas al zilei. 

La aceste vorbe ea zâmbi: 

- Atunci, domnul meu, ai dat dovadă de multă bunăvoință 
să te abaţi atâta amar de cale din drumul domniei-tale doar 
pentru a-i aduce veşti lui Éowyn şi pentru a-i vorbi în exilul ei. 

- Nici un bărbat nu s-ar gândi că şi-a irosit vremea cu o 
asemenea călătorie, nu se lăsă Aragorn mai prejos. Cu toate 
acestea, domniţă, trebuie să ştii că nu aş fi putut să vin până 
aici dacă drumul pe care îl am de urmat nu ar fi trecut pe la 
Adăpostul din Valea Calvarului. 

- Atunci, domnul meu, răspunse ea cu vocea cuiva căruia 
nu-i place ceea ce tocmai a auzit, înseamnă că te-ai rătăcit; căci 
din Valea Calvarului nici un drum nu porneşte spre răsărit sau 
spre miazăzi; şi ai face mai bine să te întorci pe unde ai venit. 

- Câtuşi de puţin, domniţă, nu m-am rătăcit; căci aceste 
meleaguri mi-a fost dat să le străbat înainte să te fi născut 
domnia ta pentru a le dărui din frumuseţea-ţi. Valea aceasta are 
totuşi o cale de ieşire, şi eu pe aceea o voi urma. Mâine o voi 
apuca pe Căile Morților. 

Eowyn se uită la el ca trăsnită, sângele i se scurse din 
obraji şi multă vreme nu scoase nici un cuvânt, şi astfel 
rămaseră cu toţii cufundaţi în tăcere. 

- Dar, Aragorn, vorbi ea în cele din urmă, oare solia ta este 
aceea de a căuta moartea? Căci asta este tot ce vei găsi pe 
drumul acela. Morţii nu-i îngăduie pe cei vii să treacă. 

- Pe mine poate că or să mă îngăduie, spuse Aragorn; 
măcar voi face încercarea. Este singurul drum care-mi poate fi 
de folos. 

- Dar e nebunie curată. Uită-te la bărbaţii aceştia, vestiți şi 
viteji, pe care nu ar trebui să-i duci cu tine în lumea umbrelor, ci 
în luptă să-i conduci, unde este nevoie de ei. Te conjur, rămâi 


aici şi însoţeşte-l pe fratele meu; căci numai aşa inimile noastre 
se vor bucura şi speranţele ne vor spori. 

- Nu e nebunie, domniţă, răspunse Aragorn; calea aceasta 
a fost aleasă pentru mine. lar cei care mă însoțesc o fac de 
bunăvoie; şi dacă ei doresc acum să nu mă urmeze, ci să se 
alăture rohirrimilor, sunt liberi s-o facă. Eu însă mă voi duce pe 
Căile Morților, singur de va fi nevoie. 

Nimeni nu mai spuse un cuvânt după acestea şi îşi 
continuară masa în tăcere; ea însă nu-şi dezlipea ochii de la 
chipul lui Aragorn şi comesenii înţeleseră că era chinuită de 
gânduri. În cele din urmă se ridicară cu toţii şi, mulţumindu-i 
pentru ospeţie, îi urară noapte bună şi se duseră la culcare. 

Dar când Aragorn ajunse la baraca ce avea să-i 
găzduiască pe el, pe Legolas şi pe Gimli, şi după ce însoțitorii săi 
intrară, numai ce apare Lady Eowyn şi-l cheamă pe nume. El se 
răsuci şi o zări precum o scăpărare în noapte, căci era 
înveşmântată în alb; ochii ei însă erau ca de jar. 

- Aragorn, de ce vrei să mergi pe drumul acela al morţii? 

- Pentru că aşa trebuie. Numai astfel am vreo speranţă să- 
mi împlinesc menirea în războiul împotriva lui Sauron. Nu eu 
aleg căile primejdiei, Eowyn. De-ar fi să merg acolo unde mi-a 
rămas inima, departe în Nord, acum aş hălădui prin minunata 
Vâlcea Despicată. 

O vreme ea rămase tăcută; cugetând parcă la ce ar fi 
putut să însemne aceste vorbe. Deodată îşi puse mâna pe braţul 
lui. 

- Eşti un senior neînduplecat şi hotărât şi astfel îşi câştigă 
bărbaţii renumele. Câteva clipe tăcu iarăşi, apoi continuă: 
Domnul meu, dacă trebuie să pleci, atunci lasă-mă să călăresc 
în urma ta. Căci mi s-a urât să stau ascunsă între dealuri, doresc 
să dau piept cu primejdia şi lupta. 

- Ai o datorie faţă de poporul tău, răspunse el. 

- Numai asta aud, datorie, strigă ea. Dar oare nu fac şi eu 
parte din Casa lui Eorl, nu-s şi eu străjer şi nu dădacă la copil? 
Destul am aşteptat şi mi-au şovăit picioarele. Dar acum nu-mi 
mai şovăie, aşa-mi pare, prin urmare nu am voie să fac cu viaţa 
mea ceea ce vreau? 

- Puţini pot face asta cu onoare. În privinţa domniei tale, 
domniţă: n-ai acceptat de bunăvoie să-ţi cârmuieşti poporul 
până la întoarcerea seniorului lor? Dacă n-ai fi fost aleasă, în 


locul lui ar fi pus un mareşal ori un căpitan, care nu ar fi putut 
să-şi părăsească postul călare pe cal, oricât ar fi fost de sătul de 
ceea ce făcea. 

- Şi să fiu mereu aleasă? se îndârji ea. Să fiu mereu lăsată 
în urmă atunci când Călăreţii pleacă, să am grijă de gospodărie 
în vreme ce ei îşi câştigă renumele, ca la întoarcere să-i aştepte 
mâncarea gata gătită şi paturile aşternute? 

- Poate că va veni curând o vreme când nu se va mai 
întoarce nici unul. Va fi nevoie atunci de vitejie fără renume, 
căci nimeni nu-şi va aminti faptele ce sunt făcute pentru 
apărarea ultimă a caselor voastre. Dar nici nu vor fi faptele mai 
puţin vitejeşti doar pentru că nu sunt ridicate în slăvi. 

- Ceea ce ai spus vrea să însemne: eşti femeie, locul tău 
este în gospodărie. Dar după ce bărbaţii mor în bătălie şi 
onoare, ai şi tu voie să mori arsă în casă, pentru că bărbaţii n-or 
să mai aibă nevoie de ea. Eu însă mă trag din Casa Eorl, nu-s 
servitoarea nimănui. Ştiu să călăresc, să mânuiesc spada şi nu 
mă tem nici de moarte, nici de durere. 

- De ce anume te temi, domniţă? 

- De colivie. Să fiu ţinută după gratii până ce obişnuinţa şi 
bătrâneţea vor ajunge să nu le mai bage în seamă, iar din 
nădejdea de a împlini fapte mari nu va mai rămâne nici o 
dorinţă ori amintire. 

- Dar mie mi-ai spus să nu mă aventurez pe drumul pe 
care l-am ales, pentru că este primejdios? 

- E un sfat, nimic mai mult. Dar nu-ţi spun să fugi de 
primejdie, ci să te avânţi în bătălia în care spada îţi poate 
câştiga renumele şi victoria. Nu-mi place să văd cum sunt 
aruncate la vechituri lucruri preţioase. 

- Nici mie, spuse el. Prin urmare, ascultă-mă, domniţă: 
Rămâi pe loc! Căci solia ta nu se găseşte la Miazăzi. 

- Şi nici a celor care merg cu domnia ta. Te însoțesc doar 
pentru că nu vor să vă despărțiți - pentru că te iubesc. 

Spunând acestea, Eowyn se făcu nevăzută în noapte. 

Zorii luminau de-acum cerul, dar soarele încă nu se ivise 
la orizontul răsăritean, atunci când Aragorn se pregăti de 
plecare. Tovarăşii săi îl aşteptau călare, iar el tocmai voia să se 
aburce în şa când Lady Eowyn veni să-şi ia rămas-bun de la ei. 
Purta veşminte de Călăreţi şi o sabie încinsă la brâu. In mână 
ţinea un pocal, pe care-l duse la buze, sorbi din el şi le ură drum 


bun şi fără zăbavă; apoi întinse pocalul lui Aragorn, care luă o 
sorbitură şi zise: 

- Rămâi cu bine, Stăpână a ținutului Rohan! Beau pentru 
norocul bun al Casei din care te tragi, al domniei tale şi al 
poporului pe care-l cârmuieşti. lar fratelui astfel să-i spui: 
dincolo de umbre poate că ne vom întâlni din nou! 

La vorbele acestea, Gimli şi Legolas, care se aflau în 
apropiere, ar fi jurat că o văd plângând, ceea ce, la o fiinţă atât 
de vitează şi de mândră, părea încă şi mai dureros. Dar ea nu 
spuse decât atât: 

- Aragorn, chiar vei pleca? 

-Da. 

- Atunci nu mă laşi să mă alătur vouă, aşa cum v-am 
rugat? 

- Nu, domniţă. Căci nu pot îngădui un asemenea lucru fără 
învoire de la rege şi de la fratele domniei tale; iar ei nu se întorc 
decât abia mâine. Pentru mine însă fiecare ceas, fiecare minut e 
preţios. Cu bine! 

Atunci ea căzu în genunchi: 

-Te conjur! 

- Nu, domniţă, zise el din nou şi, apucând-o de mână, o 
ridică în picioare. 

Îi sărută mâna, sări în şa, dădu pinteni calului şi porni în 
galop fără să se uite în urmă; şi numai cei care îl cunoşteau bine 
şi se aflau în preajmă îi văzură durerea de pe chip. 

Eowyn rămase nemişcată ca o stană de piatră, cu pumnii 
încleştaţi pe lângă trup, şi îi urmări cu privirea până intrară în 
umbrele întunecatului Dwimorberg, Muntele Bântuit, în care se 
afla Poarta Morților. Când se pierdură din vedere, ea se răsuci 
pe călcâie, împiedicându-se ca un nevăzător, şi se întoarse la 
casa ei. Însă nici unul dintre supuşii săi nu a văzut scena 
despărțirii, căci stăteau ascunşi de teamă şi nu aveau să iasă la 
iveală decât după ce se lumina bine de ziuă şi nesocotiţii străini 
se vor fi dus cu totul. 

lar unii dintre ei spuneau: 

- Sunt creaturi elfeşti. N-au decât să se ducă acolo unde le 
e locul, în întunecime, şi nicicând să nu se mai întoarcă. Ne e de 
ajuns că trăim timpuri rele. 

Dimineaţa era încă cenuşie, soarele nu se înălţase peste 
crestele negre ale Muntelui Bântuit ce se afla în faţa lor. O 


spaimă îi cuprinsese încă de când trecuseră printre şirurile de 
pietre străvechi, şi astfel ajunseră la Crângul Tainic. Acolo, în 
întunecimea arborilor negri, pe care nici măcar Legolas nu se 
simţea în stare s-o îndure prea mult, dădură peste o scobitură 
ce se deschidea la poala muntelui şi chiar în mijlocul potecii se 
afla o piatră colosală ce semăna cu un deget al sorții. 

- Îmi îngheaţă sângele în vine, zise Gimli, dar ceilalţi nu 
spuseră nimic şi vocea lui fu înăbuşită de covorul jilav de ace de 
brad de pe jos. 

Caii se împotriviră să treacă de piatră, încât călăreţii se 
văzură nevoiţi să descalece şi să-i ia de dârlogi. Şi astfel 
ajunseră în sfârşit în fundul văioagei; acolo se înălța un adevărat 
perete de stâncă, în care Poarta Intunecată se deschidea 
înaintea lor ca o gură a nopţii. Semne şi chipuri erau cioplite 
deasupra arcului ei larg, prea întunecate şi ele pentru a putea fi 
citite, iar teama se răspândea din ea asemenea unor vapori 
cenușii. 

Grupul se opri, inima fiecăruia părea să se fi oprit şi ea în 
piept, în afară de aceea a lui Legolas elful, pe care stafiile 
oamenilor nu-l înspăimântau. 

- Poarta asta e rea, zise Halbarad, şi moartea mea să află 
dincolo de ea. Cu toate acestea voi cuteza să-i trec pragul; dar 
caii nu o vor face. 

- Dar trebuie să intrăm, prin urmare şi caii vor intra, zise 
Aragorn. Căci dacă vom pătrunde în această întunecime, multe 
mile ne vor sta înainte şi cu fiecare oră pe care o pierdem, 
triumful lui Sauron se apropie tot mai mult. Urmaţi-mă! 

Aragorn porni primul, şi atât de puternică se dovedi voinţa 
lui, încât dunedainii şi caii îl urmară. Şi cu adevărat, dragostea 
pe care o purtau caii Pribegilor pentru stăpânii lor era îndestul 
de mare pentru ca ei să se arate gata să înfrunte până şi spaima 
Porții dacă stăpânii nu se pierdeau cu firea mergând alături de 
ei. Doar Arod, calul din Rohan, refuză să meargă, rămânând 
țintuit, tremurând şi asudând pradă unei spaime de ţi-era mai 
mare mila să-l priveşti. Legolas însă îi acoperi ochii cu mâinile şi 
îi cântă în ureche câteva vorbe care străbătură blânde bezna, 
până când calul se lăsă dus de dărlogi, astfel că şi Legolas păşi 
dincolo de prag. In urmă rămase numai Gimli, gnomul. 

Genunchii îi tremurau; Gimli se simţi cuprins de mânie 
împotriva lui însuşi. 


- Aşa ceva n-am mai pomenit, zise el, ca un elf să 
îndrăznească să păşească în lumea subpământeană, iar un 
gnom să se codească! 

Cu aceste vorbe se avântă înăuntru. Lui însă i se păru că- 
şi târa picioarele peste prag; ca în clipa următoare peste ochii 
lui să se pogoare ca o negură, tocmai lui să i se întâmple asta, 
lui Gimli, fiul lui Gl6in, care umblase neînfricat prin atâtea 
adâncimi ale lumii. 

Aragorn mergea în frunte ţinând aprinsă deasupra capului 
una din torţele pe care le adusese cu sine de la Adăpostul din 
Valea Calvarului; Elladon, în coada şirului, ducea o altă torţă 
aprinsă; rămas în urmă, Gimli se chinuia să-l întreacă, dar se 
împiedica tot timpul. Nu vedea nimic în afară de lucirea stinsă a 
torţelor; iar când tovarăşii săi se opreau din mers, i se părea că 
e înconjurat de peste tot de o şopotire nesfârşită de voci, un 
murmur de cuvinte în nici una din limbile pe care le auzise 
vreodată. 

Nimic nu-i ataca şi nu li se împotrivea. Cu toate acestea 
frica punea tot mai mult stăpânire pe gnom pe măsură ce 
înainta - mai cu seamă pentru că ştia acum că nu mai era cale 
de întors; toate căile rămase în spatele lor erau înţesate de 
nevăzuţii stăpâni ai locului care-i urmau în întuneric. 

Şi astfel a trecut timp fără de măsură până când lui Gimli 
îi fu dat să vadă o primejdie de care apoi avea să-şi aducă 
aminte cu oroare. Drumul era larg, din câte îşi putea el da 
seama, dar dintr-o dată grupul ajunsese într-un imens spaţiu 
gol, fără urmă de pereţi într-o parte sau în alta. Gimli era atât de 
copleşit de teamă, încât abia mai putea merge. Undeva în 
stânga, ceva sclipi în întuneric la apropierea torţei lui Aragorn. 
Acesta se abătu din drum ca să vadă ce anume putea să 
sclipească astfel. g 

- Oare nu se teme? murmură gnomul pentru sine. In 
oricare altă peşteră, Gimli fiul lui Glóin s-ar fi repezit primul la 
lucirea aurului. Dar nu aici! N-are decât să zacă acolo ce-o-fi, 
neatins! 

Cu toate acestea, se apropie şi el şi-l văzu pe Aragorn 
îngenunchind în timp ce Elladon ţinea ridicate ambele torţe. In 
faţa lui se găseau osemintele unui om deosebit de mare. 
Purtase za, armura încă se mai afla acolo întreagă. Căci aerul 
peşterii era uscat precum colbul, iar zaua aurită. Centura era din 


aur şi granate, şi greu de aur îi era coiful de pe capul numai 
oase, întors cu faţa în jos. Căzuse aproape de peretele 
îndepărtat al peşterii, după cum se putea vedea acum, în faţa 
unei uşi de piatră ce se închisese cu repeziciune: căci oasele 
mâinii rămăseseră încleştate în crăpătura ei. O spadă cu tăişul 
crestat şi frânt zăcea lângă el, cu care, pare-se, scobise în 
stâncă într-o ultimă încercare disperată. 

Aragorn nu-l atinse, îl privi doar o vreme, apoi se ridică şi 
oftă. 

- Până şi florile de simbelmynă&,(veşnicuţe, n.tr.) mor, 
murmură el. Nouă colnice şi încă şapte înverzite-s de iarbă şi la 
capăt au ajuns lungii ani de când zace la uşa pe care în zadar s- 
a chinuit s-o deschidă. Unde duce oare? De ce să fi vrut să 
treacă dincolo? Nimeni nu va şti vreodată. 

Căci nu asta e solia mea! strigă el, întorcându-se spre 
peşteră, spre întunericul şopotitor din spatele lor. Păstraţi-vă 
comorile şi tainele pe care le-aţi strâns în Anii Blestemaţi! Nu 
cerem decât să ne putem grăbi. Lăsaţi-ne să trecem şi apoi 
puteţi veni! Vă chem să veniţi la Piatra Erech! 

Nici un răspuns altul decât tăcerea deplină, mai 
înspăimântătoare decât şopotirile dinainte; apoi o pală îngheţată 
care făcu torţele să pâlpâie şi apoi să se stingă de tot, 
nemaiputând să fie reaprinse. Despre ceea ce a urmat Gimli 
avea să-şi amintească prea puţin. Ceilalţi o porniră la drum fără 
zăbavă, dar el rămânea mereu la coadă, urmărit de o spaimă ce 
părea să-l caute anume pe el, gata-gata să-l înghită; şi de un 
zvon asemenea ecoului părelnic a mii şi mii de picioare. Se 
împiedica atât de ades, încât ajunse să se târască în patru labe, 
precum o fiară, simțind că nu mai poate îndura: ori ajungea la 
un capăt al drumului şi reuşea să scape, ori fugea îndărăt să dea 
piept cu teama aceea care-l urmărea. 

Pe neaşteptate auzi clipocit de apă, un zgomot dur şi 
limpede ca o cădere de piatră într-un vis de umbre întunecate. 
Bezna se subţia şi, hop! drumeţii trecură de o altă intrare, cu 
pragul de sus înalt, boltit şi larg şi cu un râuşor care curgea pe 
lângă ei; dincolo de intrare se zărea un drum care cobora abrupt 
printre pereţii de stâncă ce-şi desenau pe cer, mult deasupra 
lor, muchiile ascuţite ca o lamă de cuţit. Atât de adâncă şi de 
îngustă era acea ravenă, încât cerul apărea negru, cu stele mici 
clipind pe el. Cu toate acestea, după cum avea să afle Gimli mai 


târziu, mai erau două ceasuri până la apusul soarelui în acea zi, 
aceeaşi în care porniseră din Valea Calvarului; deşi, din câte ar fi 
putut el spune atunci, pe loc, se prea putea să fie amurgul unei 
zile dintr-un cu totul alt an sau chiar dintr-o altă lume. 

Drumeţii încălecară din nou şi Gimli sui în şa împreună cu 
Legolas. Călăreau în şir; seara pogori peste lume aducând cu 
sine un amurg senin de un albastru-adânc; teama încă nu-i 
părăsise. Vrând să-i spună ceva lui Gimli, Legolas se răsuci spre 
el şi atunci gnomul zări sclipirea din ochii senini ai elfului. În 
urma lor venea Elladan, ultimul dintre ei, dar nu şi dintre cei 
care coborau atunci pe acelaşi drum. 

- Morţii sunt pe urmele noastre, spuse Legolas. Văd forme 
de oameni şi de cai şi stindarde palide, ca fuioarele de nori şi 
lăncii precum promoroaca într-o noapte ceţoasă de iarnă. Morţii 
sunt pe urmele noastre. 

- Da. Morţii vin din urmă. Au fost chemaţi să se adune, răs- 
punse Elladan. 

Într-un târziu ieşiră din ravenă, atât de brusc încât ai fi zis 
că ţâşniseră printr-o crăpătură din perete; la picioarele lor se 
căscau prăvălişurile unei văi largi şi abrupte, iar pârâul care 
curgea pe lângă ei cădea cu vuiet rece peste multe cascade. 

- Unde-n Pământul de Mijloc ne aflăm? întrebă Gimli, iar 
Elladan răspunse: 

- Am coborât de la izvoarele lui Morthond, râul cel lung cu 
ape reci ca gheaţa ce se varsă într-un târziu în mare după ce 
spală înălțimile Dol Amroth. De-acum nu va mai trebui să 
întrebaţi de unde-i vine numele: Rădăcina Neagră îl numesc 
oamenii. 

Valea Morthond forma un golf mare ale cărui ape se 
loveau de feţele sudice ale muntelui. Pantele sale abrupte erau 
acoperite de iarbă; dar la acel ceas totul apărea cenuşiu căci 
soarele apusese; departe jos, luminiţe licăreau în casele 
oamenilor. Valea era mănoasă, drept pentru care mulţi oameni 
sălăşluiau în ea. 

Fără să se răsucească în şa, Aragorn strigă tare, cât să-l 
audă toată lumea: 

- Prieteni, daţi uitării oboseala! Călăriţi, daţi pinteni! 
Trebuie să ajungem la Piatra Erech înainte ca astă zi să se 
stingă, iar drumul ne stă încă lung în faţă. 

Şi astfel, fără să se mai uite în urmă, au străbătut plaiurile 


acelea muntoase până ajunseră la un pod peste torentul tot mai 
vijelios, dincolo de care găsiră un drum ce cobora la şes. 

Luminile se stingeau în case şi cătunuri la apropierea lor, 
uşile erau închise degrabă, pe câmpuri oamenii izbucneau în 
ţipete îngrozite şi o rupeau la fugă precum ciutele hăituite. Şi de 
peste tot se auzea acelaşi strigăt în înserarea tot mai adâncă: 
„Regele Morților! Regele Morților ne atacă!” 

Clopote băteau departe în vale şi toată suflarea din partea 
locului fugea din calea lui Aragorn; dar în graba lor, călăreţii 
Frăției Sure călăreau precum nişte adevăraţi vânători, până 
când caii începură să se împiedice de oboseală. Şi astfel, cu 
puţin înainte de miezul nopţii, în întunericul la fel de adânc 
precum bezna peşterilor, ajunseră în sfârşit la Dealul Erech. 

De multă vreme dealul acela şi câmpurile pustii din 
preajma lui erau bântuite de spectrul Morților. Căci în vârful 
dealului se găsea o piatră neagră, rotundă ca un glob uriaş şi 
înaltă cât un stat de om, cu toate că jumătate din ea era 
îngropată în pământ. Părea venită din altă lume, ca şi când 
picase din cer, după cum credeau unii; dar cei care-şi mai 
aminteau legendele din Apusime povesteau că fusese adusă din 
ruinele de la Númenor şi pusă acolo de către Isildur însuşi, la 
descălecatul său. Nici unul dintre locuitorii văii nu cuteza să se 
apropie de ea şi nici să-şi facă sălaşuri în apropiere; căci 
spuneau că era locul de întâlnire al Oamenilor-umbre care se 
adunau acolo în vremuri de ameninţare şi spaimă, strângându- 
se în jurul Pietrei şi şuşotind. 

La acea Piatră ajunse grupul de călăreţi şi se opri în tăria 
nopţii. Elhorin îi dădu lui Aragorn un corn de argint în care 
acesta suflă; celor ce se aflau în preajmă li se păru că aud cum 
alte cornuri răspund chemării, ca un ecou în grote adânci 
undeva departe. Nici un alt sunet nu desluşiră, cu toate acestea 
simțeau că dealul pe care se aflau ei fusese înconjurat de o 
mare armie; dinspre munţi cobora un vânt rece, precum 
răsuflarea duhurilor. Aragorn însă descălecă, se apropie de 
Piatră şi strigă cu voce de tunet: 

- Voi cei ce-aţi încălcat jurământul, de ce-aţi venit? 

O voce se auzi în noapte, ca venită de undeva de departe, 
care îi răspunse: 

- Pentru a ne împlini jurământul şi astfel a ne găsi pacea. 

- lată, ceasul acela a sosit, în sfârşit, zise Aragorn. Acum 


eu mă îndrept spre Pelargir, pe malul râului Anduin, iar voi mă 
veţi urma. Şi când tot acest meleag va fi fost curăţat de 
servitorii lui Sauron, abia atunci voi spune că jurământul a fost 
împlinit, iar voi veţi găsi pacea şi veţi putea pleca pentru 
totdeauna. Căci eu sunt Elessar, moştenitorul lui Isildur asupra 
ținutului Gondor. 

Rostind acestea, îl rugă pe Halbarad să desfăşoare marele 
stindard pe care-l adusese cu sine; dar, ce să vezi! stindardul 
era negru, iar dacă se afla vreun însemn pe el, întunericul îl 
ascundea. Şi se lăsă tăcerea şi nici şoaptă, nici oftat nu se mai 
auzi cât fu noaptea de lungă. Călăreţii înnoptară lângă Piatră, 
dar nu le fu dat să doarmă prea mult, căci simțeau împresurarea 
Umbrelor. 

Când se iviră zorile reci şi palide, Aragorn se ridică în pripă 
şi, sculându-i pe toţi ai săi, îşi reluară călătoria cu şi mai mare 
grabă şi oboseală, cum nici unul dintre ei nu mai cunoscuse 
până atunci, în afară de el, Aragorn, încât numai voinţa lui îi 
împingea înainte. Nici un alt om muritor nu ar fi avut puterea să 
îndure, decât doar dunedainii de la Miazănoapte, şi împreună cu 
ei Gimli gnomul şi Legolas dintre elfi. 

Trecură de Strâmtoarea lui Tarlang şi ajunseră în Lameon; 
Armia Umbrelor venea fără milă din urmă, iar în faţa lor se 
întindea spaima pe care o trezeau, şi asta până ajunseră la 
Calembel, pe râul Ciril şi soarele cobori sângeriu în spatele 
culmilor Pinnath Gelin, în Apus, în urma lor. Oraşul-căpetenie şi 
forturile din Ciril îi întâmpinară pustii, căci mulţi bărbaţi 
plecaseră la război şi toată suflarea ce mai rămăsese în acele 
locuri se refugiase între dealuri la aflarea veştii că se apropia 
Regele Morților. Ziua următoare însă zorii nu se mai iviră şi 
Frăția Sură intră în întunecimea Furtunii din Mordor şi pierdută 
fu pentru ochii muritorilor; numai Morţii îi urmară. 


III 
Adunarea din Rohan 


De-acum toate drumurile se îndreptau spre Răsărit pentru 


a da piept cu războiul care stătea să înceapă şi cu asaltul 
Umbrei. Şi în vreme ce Pippin se afla la Marea Poartă a Oraşului 
şi privea cum îşi făcea intrarea Prinţul din Dol Amroth, cu 
flamurile sale, Regele ținutului Rohan cobora din munţi. 

Ziua se stingea. În ultimele raze ale soarelui umbrele 
Călăreţilor se desfăşurau prelungi şi ascuţite pe drum, înaintea 
lor. Întunericul se furişase în pădurile de brad ce acopereau 
povârnişurile munţilor. Regele domolise galopul calului acum, la 
capătul zilei. Poteca pe care venea el coti pentru a înconjura un 
pinten de stâncă şi intră sub bolta întunecoasă a copacilor, 
foşnind şoptit. Călăreţii coborau tot mai jos, într-un şir lung şi 
şerpuitor. Când într-un târziu ajunseră în partea de jos a 
defileului, se pomeniră că seara se lăsase în văioage. Soarele 
dispăruse, Amurgul împresura cascadele. 

Toată ziua îi însoţise curgerea sprinţară a unui pârâu ce 
izvora din pasul înalt rămas în urmă şi îşi croia valea îngustă 
printre pereţii stâncoşi acoperiţi de pini; aici, printr-o poartă de 
piatră, scăpa din strâmtoarea înălțimilor şi se revărsa într-o vale 
mai largă. De-a lungul ei înaintară Călăreţii şi dintr-o dată Valea 
Calvarului apăru în faţa ochilor lor, răsunând în înserare de 
tumultul apelor. Izvorul Zăpezii, ce se unea acolo cu firul unui 
pârâiaş, se prăvălea vijelios şi înspumat peste pietre, până jos în 
Edoras, printre dealurile înverzite, udând câmpiile. În dreapta, la 
capătul celălalt al văii largi, semeţul Ţanc al Voinicului domina 
peste nenumăraţii săi versanţi, înconjurat de nori; însă vârful 
său crenelat, îngropat sub zăpezi veşnice, strălucea mult 
deasupra lumii, cu umbre albastre pe faţa dinspre Răsărit, pătat 
cu roşu de soarele însângerat pe faţa dinspre Apus. 

Merry privi cu uimire la acest ţinut străin despre care 
auzise multe poveşti în timpul călătoriei lor lungi. O lume fără 
cer, în care ochiul lui zărea, prin spărturi nedesluşite de văzduh 
adumbrit, doar povârnişuri, pereţi masivi de stâncă în spatele 
altor pereţi masivi şi cascade neîndurătoare învăluite în aburi. 
Preţ de o clipă, Merry se pierdu în visare, ascultând vuietul apei, 
şoapta copacilor întunecaţi, pietrele care crăpau şi nesfârşita 
tăcere ce pândea dincolo de toate aceste zvonuri. lubea munţii 
sau îndrăgise gândul la ei ce se ţesuse din poveşti aduse de 
departe; acum însă era doborât de greutatea copleşitoare a 
Pământului de Mijloc. li era dor să închidă acea imensitate afară, 
iar el să se refugieze într-o cameră liniştită, în faţa focului din 


vatră. 

Era foarte obosit, căci, deşi călătoriseră încet, aproape că 
nu se opriseră din călărit pentru a se odihni. Oră după oră timp 
de aproape trei zile istovitoare urcase şi coborâse, peste 
trecători, prin văi lungi, peste multe pâraie. Uneori, acolo unde 
drumul se lăţea, călărise alături de rege, fără să bage de seamă 
că mulţi dintre Călăreţi zâmbeau văzându-i aşa: hobbitul pe 
poneiul lui micut, flocos şi sur, iar Seniorul Rohanului pe marele 
lui cal alb. Stătuse atunci de vorbă cu Théoden, povestindu-i 
despre ţinutul său şi despre felul de a fi al celor din Comitat, sau 
ascultând la rândul său poveşti despre Obşte şi despre vitejii 
oameni din străvechime. Dar cea mai mare parte a timpului, mai 
ales în această din urmă zi, Merry călărise de unul singur în 
spatele regelui, cufundat în tăcere, încercând să priceapă 
vorbirea aceea domoală şi sonoră a bărbaţilor care veneau în 
urma lui. Era o limbă ce părea să aibă multe cuvinte cunoscute 
de el, numai că erau rostite parcă mai profund şi cu mai multă 
forţă decât în Comitat, şi cu toate acestea nu reuşea să le lege 
pe înţeles. Uneori câte un călăreț îşi înălța vocea clară într-un 
cântec vesel, şi Merry îşi simţea inima tresăltând, deşi nu ştia 
despre ce era vorba în cântecul acela. Cu toate acestea, fusese 
singur şi nicicând parcă atât de singur ca acum, la capătul zilei. 
Se întreba unde-o fi ajuns Pippin în toată acea lume străină; şi 
ce se alesese de Aragorn şi Legolas şi Gimli. Şi deodată, cu o 
gheară de gheaţă în jurul inimii, se gândi la Frodo şi la Sam. „Pe 
ei îi uit! îşi spuse el cu reproş. Şi tocmai ei sunt mai importanţi 
decât noi toţi ăştialalţi. Şi am venit ca să-i ajut; dar acum tre- 
buie să fie la sute de mile depărtare, dacă mai sunt în viaţă.” 
Tremură înfiorat. , 

- În sfârşit, Valea Calvarului! spuse Eomer. Călătoria 
noastră aproape a ajuns la capăt. 

Se opriră. Potecile care ieşeau din defileul îngust coborau 
abrupt. Valea cea largă de jos, cufundată în amurg, abia se 
întrezărea, parcă printr-o fereastră înaltă. O singură luminiţă 
sclipea pe malul râului. 

- S-o fi terminând ea călătoria asta, spuse Théoden, dar eu 
mai am mult de mers. Noaptea trecută a fost lună plină, astfel 
că mâine dimineaţă voi pleca spre Edoras, la sfatul obştei. 

- De vrei să-mi urmezi povaţa, zise Eomer cu voce 
coborâtă, după sfat te vei întoarce aici, până când se va sfârşi 


războiul, de-o fi să-l câştigăm sau să-l pierdem. 

Theoden zâmbi. 

- Nu, fiul meu, şi tare te-aş ruga să nu susuri în urechile 
mele bătrâne vorbele mieroase ale lui Limbă de Vierme. Se 
ridică în scări şi privi înapoi la lungul şir al oamenilor săi, care se 
pierdea în întunericul din urmă, şi zise: Ani îndelungaţi îmi par 
să fi trecut de când am pornit spre apus, chiar de-au fost doar 
câteva zile; dar nicicând nu mă voi mai sprijini de-un toiag. De-o 
fi să pierdem războiul, ce rost mai are să mă ascund în munţi? 
lar de-o fi să-l câştigăm, gândeşti că voi suferi vreo clipă că-mi 
irosesc şi ultimele puteri, chiar de-ar fi să cad în luptă? Dar să 
lăsăm astea acum. La noapte voi rămâne în Adăpostul din Valea 
Calvarului. Măcar atât ne-a mai rămas, o noapte de pace. Să 
mergem! 

Ajunseră în vale în amurgul târziu. Izvorul Zăpezii curgea 
aici pe lângă peretele apusean al văii; poteca îi duse curând la 
un vad unde apele puţin adânci şopoteau peste pietre. Vadul 
era păzit. Când se apropie regele, mulţi bărbaţi săriră în drum 
din umbrele stâncilor; dar văzând cine era musafirul, strigară cu 
voci pline de bucurie: 

- Théoden Regele! Regele Théoden! Se întoarce Regele 
Obştei! Unul dintre ei suflă cu putere în corn. Valea se umplu de 
ecou. Alţi corni răspunseră şi pe malul celălalt al râului se iviră 
lumini. 

Deodată izbucni un cor de trâmbiţe de undeva de pe 
înălţimi, răsunând pare-se, dintr-o scobitură care strângea toate 
notele într-o singură voce, rostogolind-o şi izbind-o de pereţii de 
stâncă. 

Aşa s-a întors Regele Obştei victorios din Apus în 
Adăpostul din Valea Calvarului, la poalele Munţilor Albi. Găsi 
acolo adunată tot ce mai rămăsese din forţa poporului său; căci 
de cum se dusese vestea sosirii lui, căpitanii încălecaseră 
degrabă să-l întâmpine la vad, aducând cu ei veşti de la 
Gandalf. In fruntea lor se afla Dânhere, căpetenia locuitorilor din 
Valea Calvarului. 

- Stăpâne, acum trei zile în zori lute ca Gândul a venit iute 
ca vântul din Apus în Edoras, aducându-l cu sine pe Gandalf 
care ne-a umplut inimile de bucurie, vestindu-ne despre victoria 
domniei tale. Şi ne-a mai zis că domnia ta porunceai să grăbim 
adunarea Călăreţilor. Şi după aceea a venit Umbra înaripată. 


- Umbra înaripată? făcu Théoden. Am zărit-o şi noi, dar 
asta a fost în toiul nopţii dinaintea celei în care ne-a părăsit 
Gandalf. 

- Se prea poate, stăpâne. Numai că aceeaşi Umbră, ori 
poate alta asemenea ei, o întunecime zburătoare ca o pasăre 
monstruoasă, a trecut peste Edoras în acea dimineaţă şi toată 
suflarea s-a cutremurat de teamă, căci peste Meduseld a dat 
roată, apoi s-a lăsat în jos până aproape de coama casei, şi 
făcând aceasta s-a auzit un țipăt care ne-a oprit inimile în loc şi 
alta nu. Atunci Gandalf ne-a sfătuit să nu ne strângem pe 
câmpie, ci să te întâmpinăm aici, în vale, la pavăza munţilor. Şi 
ne-a mai rugat să nu aprindem lumini sau focuri, decât atât cât 
este de trebuinţă. Şi aşa am făcut. N-am putut să nu dăm 
ascultare sfaturilor lui Gandalf. Nădăjduim că şi domnia ta ne-ar 
fi sfătuit la fel. Până acum nu ne-a mai fost dat să vedem astfel 
de lucruri rele în Valea Calvarului. 

- Aţi făcut bine, încuviinţă Théoden. Acum mă voi duce la 
Adăpost, iar acolo, înainte să mă retrag, mă voi întâlni cu 
mareşalii şi căpitanii. Spune-le să vină la mine cât mai curând cu 
putinţă! 

Drumul o lua spre răsărit, traversând valea care în acel loc 
nu era îi lată de o jumătate de milă. Peste tot în jur, dâmburi şi 
scobituri acoperite de iarbă crudă, cenuşie în întunericul ce 
cobora, dar în faţă, departe,, în capătul celălalt al văii, Merry zări 
un perete încreţit, ultimul dâmb-martor al marilor rădăcini ale 
Ţancului Voinicului, străpuns de apele râului în vremuri apuse. 

Oriunde pământul se întindea drept, oamenii se 
strânseseră la marginea drumului, izbucnind în urale la vederea 
regelui şi a călăreţilor ce veneau de la Apus; însă în spatele lor, 
până departe, se vedeau şiruri ordonate de corturi şi barăci, şi 
rânduri de cai legaţi de ţăruşi, precum şi grămezi de arme şi 
piramide de suliţi zburlite ca rămurişul încălcit al copacilor abia 
sădiţi. Intreaga suflare adunată acolo se cufunda acum în 
întuneric şi, cu tot vântul rece al nopţii, care sufla dinspre 
înălţimi, nici un lămpaş şi nici un foc nu fusese aprins. Cu 
mantale groase pe umeri, străjerii treceau în sus şi-n jos. 

Merry se întrebă câţi bărbaţi se strânseseră acolo. Nu le 
putea ghici numărul în întuneric, dar lui i se păreau a fi mii şi mii 
de soldaţi, în timp ce se uita ba într-o parte ba în alta, suita 
regelui ajunse sub stânca impunătoare ce închidea valea la 


răsărit; acolo drumul începea deodată să urce şi Merry îşi ridică 
uimit privirile. Aşa ceva încă nu-i mai fusese dat să vadă, căci 
drumul era o lucrare măreaţă, făcută de mâna omului în timpuri 
pe care nici măcar legendele nu şi le aminteau. Urca unduindu- 
se ca un şarpe şi sfredelind peretele stâncii. Abrupt precum o 
scară, urca în curbe strânse, înainte, înapoi şi iar înainte. Caii 
puteau să-l răzbească, iar căruțele, dacă erau mânate încet, îl 
urcau şi ele, dar nici un vrăjmaş nu ar fi putut veni pe această 
cale, decât doar zburând prin văzduh, atunci când drumul era 
păzit în partea lui de sus. La fiecare cotitură se găseau piloni 
mari de piatră ciopliţi după chipul şi asemănarea oamenilor, cu 
mădulare butucănoase şi urieşeşti, picioarele ţinute cruciş şi 
braţele scurte încrucişate peste pântece umflate. Unele chipuri, 
o dată cu trecerea vremii, îşi pierduseră trăsăturile, în afară de 
găvanele întunecate ale ochilor care încă se aţinteau triste 
asupra trecătorilor. Călăreţii aproape că nici nu le băgau în 
seamă. Porecliseră ciopliturile oamenii-Pukel şi nici că le pasau 
de ei: nu mai aveau nici o putere şi nu mai inspirau teamă; 
Merry însă privea cu mirare şi aproape cu milă la statuile acelea 
care se înălţau mohorâte în noapte. 

După o vreme, uitându-se în urmă, văzu că se afla la 
câteva sute de picioare deasupra văii, dar departe, jos, reuşi cu 
greu să desluşească în beznă un şir lung şi şerpuitor de Călăreţi 
care treceau prin vad şi se îndreptau spre tabăra ce fusese 
pregătită pentru ei. Numai regele şi gărzile sale urcau sus, în 
Adăpost. Într-un târziu, suita regelui ajunse la un mal abrupt; 
drumul, tăiat printre doi pereţi de stâncă, urca o pantă scurtă şi 
ieşea pe un platou întins. Oamenii îl numeau Câmpul Firien, o 
păşune de munte acoperită cu iarbă verde şi iarbă-neagră. Mult 
deasupra văii adânci a Izvorului Zăpezii, înaintând până la 
poalele munţilor celor mari din zare: Ţancul Voinicului la 
miazăzi, iar la miazănoapte zimţii ca de ferăstrău ai masivului 
lrensaga, între care se desfăşura peretele neguros al Muntelui 
Bântuit, Dwimorberg, sumeţindu-se din spatele clinelor abrupte 
de pini întunecaţi. Două şiruri de pietre înalte şi fără formă 
împărțeau platoul în două, pierzându-se în noapte şi dispărând 
printre copaci. Cei care cutezau să urmeze acea cale ajungeau 
curând la Crângul Tainic, sub Dwimorberg, unde străjuia 
ameninţător pilastrul de stâncă şi se căsca umbra porţii 
interzise. 


Astfel arăta întunecatul Adăpost al Văii Calvarului, făurit 
de oameni de mult daţi uitării. Numele lor se pierduse, nici 
măcar cântecele sau legendele nu-şi mai aminteau de ele. Ce 
gând îi mânase să-l făurească - oraş să fi fost, ori poate un 
templu tainic, ori mormânt regesc - nimeni n-ar fi putut spune. 
Aici trudiseră în Anii Întunecimii, înainte ca vreo corabie să fi 
ajuns la țărmurile apusene sau Gondor, cel al dunedainilor, să fi 
fost întemeiat; acum dispăruseră cu totul, doar oamenii-Pukel 
rămăseseră, şezând la cotiturile drumului. 

Merry se uită lung la şirurile de pietre aşezate în picioare; 
mâncate şi înnegrite de vreme, crăpate unele, altele sparte; 
precum şiruri de dinţi bătrâni şi flămânzi. Se întreba ce rost 
aveau pietrele acelea şi nădăjduia ca regele să nu le urmeze în 
bezna din partea cealaltă a Platoului. Abia atunci băgă de 
seamă că de-o parte şi de alta a căii pietroase se aflau corturi şi 
barăci; nu erau aşezate în apropierea copacilor, ci mai curând 
erau îngrămădite cât mai departe de aceştia, spre buza stâncii. 
Cele mai multe se găseau în dreapta, unde platoul se lărgea; în 
stânga - o tabără mai mică, în mijlocul căreia se zărea un 
pavilion înalt. De acolo se îndrepta acum către ei un călăreț, 
astfel că suita se abătu de la drum. 

Pe măsură ce se apropiau, Merry văzu că cel care venea în 
întâmpinarea lor era o femeie, cu cosiţe lungi care luceau în 
ultimele scăpărări ale amurgului, dar pe cap purta un coif şi era 
înveşmântată precum un războinic până la brâu, de care avea 
încinsă o sabie. 

- Slăvit să fii, Senior al Obştii! strigă ea. Inima-mi tresaltă 
de bucurie că te-ai întors. 

- Toate-s bune cu tine, Éowyn? întrebă Théoden drept 
salut. 

- Toate-s bune, răspunse ea; Merry însă ar fi zis că vocea o 
trădează, ca şi când femeia ar fi plâns, deşi era greu de crezut 
acest lucru, văzându-i faţa atât de severă. Toate bune, repetă 
ea. Drumul i-a obosit pe oameni, mai cu seamă că au trebuit să 
plece în grabă atât de mare de acasă. S-au rostit vorbe grele, 
căci a trecut multă vreme de când războiul ne-a alungat de pe 
câmpiile cele verzi; dar lucruri rele nu s-au întâmplat. Totul este 
aranjat cum se cuvine, după cum bine poţi vedea. Adăpostul tău 
este pregătit; am primit veşti despre tine, ştiam până şi ceasul 
la care aveai să soseşti. 


- Prin urmare Aragorn a sosit, înţelese Éomer. Mai este 
aici? 

- Nu, a plecat, zise Éowyn, răsucindu-se şi privind către 
munţii întunecaţi şi desenaţi pe cerul de la miazăzi şi de la 
răsărit. 

- Încotro s-a dus? 

- Nu ştiu, răspunse ea. A sosit noaptea şi a plecat ieri 
dimineaţă, înainte să apuce Soarele să se ivească de după 
culmile munţilor. S-a dus. 

- Eşti îndurerată, fiica mea, zise Théoden. Ce s-a 
întâmplat? Spune-mi, a zis ceva despre acel drum? şi arătă în 
depărtare, de-a lungul şirului de pietre, spre Dwimorberg. 
Despre Căile Morților? 

- Da. Şi a pătruns în umbrele de unde nu s-a întors nimeni. 
N-am putut să-l fac să se răzgândească. S-a dus. 

- Atunci drumurile noastre s-au despărţit, zise Éomer. E 
pierdut pentru noi. Va trebui să mergem mai departe fără el şi 
nădejdile noastre încep să se năruie. 

Călăriră în tăcere prin iarba scurtă a platoului, până 
ajunseră la pavilionul regelui. Merry văzu că totul era pregătit 
pentru găzduirea lor, şi nici chiar el nu fusese dat uitării. Un cort 
mic fusese înălţat lângă cel al regelui; Merry rămase singur 
lângă cort, în vreme ce oamenii treceau în sus şi-n jos prin faţa 
lui, intrând la rege şi sfătuindu-se cu acesta. Noaptea se 
adâncea şi culmile abia zărite ale munţilor de la apus purtau 
coroane de stele, dar cerul răsăritean era întunecat şi fără nici o 
stea. Pietrele înşiruite păleau în beznă; dincolo de ele, încă şi 
mai întunecată decât noaptea, pândea umbra tot mai întinsă a 
muntelui Dwimorberg. 

- Căile Morților, murmură el pentru sine. Căile Morților? 
Ce-nseamnă toată povestea asta? Toţi m-au părăsit. Toţi s-au 
dus mânaţi de câte-o soartă. Gandalf şi Pippin la război, în 
Răsărit; Sam şi Frodo în Mordor; iar Pas Mare şi Legolas şi Gimli 
pe Căile Morților. Imi va veni şi mie rândul, curând, aşa-mi pare. 
Mă-ntreb ce-or tot vorbi atâta şi ce-o fi având regele de gând să 
facă. Căci de-acum trebuie să mă duc încotro se duce el. 

Pradă acestor gânduri apăsătoare, îşi aminti deodată că îi 
era tare foame, astfel că se ridică să vadă dacă mai era vreunul 
în tabăra aceea ciudată, care să simtă acelaşi lucru. Dar chiar 
atunci răsună o trâmbiţă şi un bărbat veni să-l poftească pe 


scutierul Merry să-l servească pe rege la masă. 

Câteva draperii brodate despărţeau de restul pavilionului 
un colţişor aşternut cu blănuri; acolo, la o masă mică şedea 
Théoden împreună cu Eomer şi Eowyn şi Dunhere, seniorul din 
Valea Calvarului. Merry stătea lângă jilţul regelui, servindu-l 
până când regele, dând la o parte gândurile ce-l măcinaseră 
până atunci, se răsuci spre el zâmbind. 

- Hai, meştere Meriadoc! zise el. N-am să te las să stai în 
picioare. Vei şedea lângă mine atâta vreme cât mă aflu pe 
pământurile mele, şi-mi vei veseli inima cu poveşti. 

Astfel că hobbitului i se făcu loc la stânga regelui, dar 
nimeni nu-i ceru să spună vreo poveste. Nici nu s-a vorbit prea 
mult în acest răstimp, toţi mâncau şi beau în tăcere; într-un 
târziu, luându-şi inima-n dinţi, Merry dădu glas întrebării ce-l 
rodea: 

- De două ori până acum, stăpâne, am auzit pomenindu-se 
de Căile Morților. Ce-s alea? Şi încotro s-a dus Pas Mare, vreau 
să spun Seniorul Aragorn? 

j Regele oftă, dar nimeni nu răspunse; în cele din urmă, 
Eomer se îndură de hobbit şi spuse: 

- Nu ştiu şi inimile noastre ni-s grele. Cât despre Căile 
Morților, tu însuţi ai păşit pe primele lor trepte. Nu, să nu crezi 
că am cobit! 

Dar drumul pe care am urcat duce la Poartă, acolo, în 
Crângul Tainic. Dar ce se află în spatele ei, nimeni nu ştie. 

- Nimeni nu ştie, vorbi Theoden, cu toate acestea aflăm 
câte ceva din legende străvechi, despre care arar se mai 
aminteşte acum. Dacă se află un sâmbure de adevăr în 
poveştile astea din bătrâni, care au ajuns de la cei din Casa Eorl 
până la noi din tată în fiu, atunci uşa de sub Dwimorberg duce la 
un drum tainic ce trece pe sub munte spre un capăt uitat de 
lume. Dar ca să-i desluşească secretele nimeni nu s-a încumetat 
după Baldor, fiul lui Brego, cel care i-a trecut pragul şi de atunci 
n-a mai fost văzut printre cei vii. A făcut un jurământ pripit 
atunci când a suflat din corn la petrecerea dată de Brego pentru 
a sărbători Lăcaşul Auriu Meduseld ce tocmai fusese construit, şi 
nicicând n-a mai ajuns să se aşeze pe jilţul cel înalt pe care-l 
moştenea de drept. 

Gura lumii vorbeşte că Morţii din Anii întunecimii păzesc 
calea şi nu îngăduie nici unui om viu să pătrundă în sălile lor 


ascunse; când şi când însă ei înşişi sunt văzuţi, ca nişte umbre, 
trecând pragul încoace şi coborând drumul de piatră. Atunci 
locuitorii din Vale îşi închid iute uşile şi-şi oblonesc fereştile şi 
stau pitiţi de frică. Numai că Morţii ies arar şi doar în vremuri de 
mare tulburare şi când se apropie moartea. 

- Insă în Vale se mai spune că de curând, când au fost 
nopţile fără lună, o mare armie a trecut în devălmăşie pe aici, se 
băgă în vorbă Eowyn. Dincotro a venit, nimeni nu ştie, a luat-o 
însă în sus pe drumul de piatră şi s-a făcut nevăzută în munţi, ca 
şi când ar fi mers la o întâlnire. 

- Atunci de ce a luat-o Aragorn pe-acolo? întrebă Merry. 
Nu puteţi să-mi desluşiţi acest lucru? 

- Nimeni din lumea celor vii nu poate spune ceva despre 
noima faptei sale, zise Éomer, decât doar dacă ţi-o fi spus ţie 
nişte vorbe ca prieten al său, pe care noi să nu le fi auzit. 

- Tare schimbat mi s-a părut de când l-am văzut prima 
oară în casa regelui, spuse Eowyn; mai posomorit, îmbătrânit. 
Parcă însemnat de soartă, ca o fiinţă pe care o cheamă Moartea 
la sine. 

- Poate că a şi fost chemat, îşi dădu cu părerea Theoden; 
inima-mi spune că n-am să-l mai văd niciodată. Cu toate astea, 
e o faţă regească menită unui destin măreț. Şi mângâie-te cu 
acest gând, fiica mea, căci mângâiere îmi pare mie că-ţi trebuie 
în durerea pe care ţi-a pricinuit-o ăst oaspete. Se spune că 
atunci când neamul Eorling a coborât de la Miazănoapte şi a 
luat-o de-a lungul Izvorului Zăpezii în căutarea unor locuri bine 
ferite unde să se refugieze în vremuri de restrişte, Brego şi fiul 
său Baldor au urcat Scara Adăpostului şi au ajuns în dreptul 
Porții. Pe prag şedea un bătrân, mai bătrân decât vremea; 
fusese odată înalt şi maiestuos, dar acum arăta vârstat precum 
o piatră veche. Şi drept piatră l-au şi luat, căci nu s-a clintit din 
loc şi n-a rostit nici o vorbă, până când n-au încercat să treacă 
pe lângă el şi să intre. Atunci abia s-a înălţat din el o voce, de-ai 
fi zis că venea din pământ, şi cu mare uimire au auzit-o rostind 
într-o limbă de la soare-apune: Drumul este închis. 

S-au oprit, s-au uitat la el şi au băgat de seamă că încă 
era viu; iar bătrânul nu le-a întors privirea. Drumul este închis, a 
zis din nou vocea lui. A fost făcut de cei ce-s morţi şi al Morților 
rămâne până la capătul zilelor. Drumul este închis. 

Şi când va fi acel capăt al zilelor? ar fi întrebat Baldor. Dar 


n-a primit răspuns la întrebare. Căci bătrânul a murit în acel 
ceas şi a căzut cu faţa la pământ; şi de atunci neamul nostru n-a 
mai aflat nimic despre străvechii sălăşluitori ai munţilor. Dar 
poate că a sosit acum tocmai acel capăt al zilelor şi Aragorn va 
fi lăsat să treacă. 

- Dar cum poate cineva să afle dacă e sau nu e capătul 
acela, fără să încerce Poarta? vru să ştie Eomer. Eu unul n-am s- 
o apuc pe acel drum, de-ar fi să am în faţa mea toate armiile din 
Mordor şi eu aş fi de unul singur şi n-aş avea nici o altă cale de 
retragere. Mare păcat că o asemenea soartă s-a abătut asupra 
unui om atât de viteaz în ceasul ăsta de mare restrişte! Nu-s ele 
destule relele de pe lume, fără să trebuiască să le căutăm sub 
pământ? Războiul bate la uşă. 

Se opri deodată, căci în acea clipă de afară se auzi un 
zgomot, o voce de bărbat strigând numele lui Théoden şi străjile 
care împiedicau pe cineva să intre. 

În clipa următoare draperia fu dată la o parte şi mai- 
marele străjerilor apăru în prag. 

- A venit un bărbat, stăpâne, un călăreț cu o solie din 
Gondor. Doreşte să se înfăţişeze Domniei voastre de îndată. 

- Lasă-l să intre! spuse Theoden. 

Intră un bărbat înalt şi, văzându-l, Merry îşi înăbuşi un 
strigăt; căci preţ de o clipă i se năzări că Boromir înviase din 
morţi. Dar îşi dădu repede seama că se înşelase; bărbatul era un 
străin, chiar dacă semăna cu Boromir de-ai fi zis că-i era 
rubedenie, la fel de înalt, cu ochii cenușii şi înfăţişare mândră. 
Era înveşmântat precum un călăreț, mantie verde-închis peste o 
za lucrată măiestrit; coiful avea gravată în partea din faţă o stea 
mică de argint. În mână ţinea o săgeată, cu pene negre şi legată 
în oţel, dar vârful îi era vopsit în roşu. 

Căzu în genunchi şi întinse săgeata către Theoden. 

- Slavă ţie, Senior al neamului rohirrimilor, prieten al 
ținutului Gondor! spuse. Hirgon mă cheamă, sol călare al lui 
Denethor, şi-ţi aduc acest semn de război. Gondor se află la 
mare ananghie. Adeseori ne-a ajutat neamul rohirrimilor, numai 
că acum Seniorul Denethor vă cere să-i trimiteţi în ajutor 
întreaga voastră putere, şi cu iuţeala cea mai mare, altfel 
Gondorul va cădea. 

- Săgeata Roşie! zise Theoden luând-o în mâna sa, ca 
cineva care primeşte o chemare la război de mult aşteptată, dar 


tot pe atât de înfricoşătoare atunci când, în cele din urmă, află 
de ea. Mâna îi tremura. Săgeata Roşie n-a fost văzută în Obşte 
de când mă ştiu eu pe pământ! continuă el. A sosit cu adevărat 
clipa? Şi cât socoteşte oare Seniorul Denethor că poate fi toată 
această putere şi iuţeală a mea? 

- Numai domnia ta poate şti acest lucru cel mai bine, 
stăpâne, răspunse Hirgon. Dar nu va trece mult până ce Minas 
Tirith va fi înconjurat, şi de nu vă stă în putere să înfrângeţi 
asediul pe care-l pun la cale multe puteri, Seniorul Denethor mă 
roagă să vă spun că, după judecata lui, e mai bine ca oştirile 
rohirrimilor să se afle înăuntrul zidurilor oraşului său, decât în 
afara lor. 

- Numai că el ştie foarte bine că noi suntem o seminţie ce 
luptăm mai curând călare, la loc deschis, şi că suntem 
împrăştiaţi în multe locuri, încât e nevoie de timp pentru a-i 
strânge pe toţi Călăreţii noştri. Nu este oare adevărat, Hirgon, 
că Seniorul din Minas Tirith ştie mai multe decât lasă să se 
înţeleagă prin această solie? Căci noi suntem de-acum în război, 
după cum ai văzut şi tu, fără îndoiala încât nu ne-ai găsit chiar 
nepregătiţi. Gandalf cel Sur a fost printre noi, şi chiar acum ne 
pregătim pentru bătălie în Răsărit. 

- Nu pot să spun ce ştie sau ce bănuieşte Seniorul 
Denethor din toate aceste lucruri, răspunse Hirgon. Ştiu doar că 
noi suntem la mare ananghie. Seniorul meu nu vă porunceşte, ci 
vă roagă să vă amintiţi de vechi prietenii şi jurăminte făcute de 
mult şi spre binele domniilor voastre să faceţi tot ceea ce vă stă 
în puteri. Am aflat că mulţi regi au pornit din Răsărit pentru a 
servi sub stindardul Mordorului. De la Miazănoapte şi până în 
câmpiile Dagorlad e mare tulburare şi zvon de război. La Miazăzi 
se urneşte neamul haradrimilor şi spaima a cuprins toate 
ţinuturile noastre de coastă, încât prea puţin sprijin ne va veni 
din cea parte. Grăbiţi-vă! Căci sub zidurile oraşului Minas Tirith 
se va hotărî soarta vremii noastre, şi dacă puhoiul nu va putea fi 
oprit acolo, se va revărsa peste toate frumoasele câmpii din 
Rohan şi nici măcar în ăst Adăpost dintre munţi nu se va mai 
afla apărare. 

- Intunecate veşti, zise Théoden, dar nu şi neaşteptate. Lui 
Denethor spune-i însă că am veni în ajutorul celor din Rohan 
chiar şi dacă nimic nu l-ar ameninţa. Numai că am suferit 
pierderi însemnate în bătăliile cu trădătorul de Saruman. Şi încă 


trebuie să cumpănim la fruntariile noastre de la miazănoapte şi 
răsărit, după cum dau de înţeles chiar veştile de la el. Forţa asta 
pe care o stăpâneşte Seniorul întunecimii este atât de mare, 
încât ne poate ţine pe toţi încleştaţi în bătălie în faţa oraşului şi 
în astă vreme el să atace şi mai avan peste Râu, dincolo de 
Poarta Regilor. 

Dar să nu ne mai irosim vorbele cu sfaturi prevenitoare. 
Vom veni. Mâine începe înarmarea. Când totul va fi pus în 
ordine, pornim. Am trimis călare la câmpie zece mii de suliţaşi 
ca să bage groaza în vrăjmaşii noştri. Acum mă tem că vor fi 
mai puţini; căci n-am să-mi las fortărețele nepăzite. Dar chiar şi 
aşa, măcar şase mii tot mă vor urma. Ci spune-i lui Denethor că 
la acest ceas de restrişte însuşi regele Obştii va cobori în ţinutul 
Gondor, chiar dacă nicicând nu va face drumul de întoarcere. 
Drumul este lung, dar omul şi animalul trebuie să ajungă la 
capătul lui cu destulă putere să poată lupta. De mâine 
dimineaţă într-o săptămână veţi auzi strigătul Fiilor lui Eorl 
coborând de la Miazănoapte. 

- O săptămână! exclamă Hirgon. Asta e, dacă aşa trebuie 
să fie, atunci aşa să fie. Nu se ştie însă dacă peste şapte zile de- 
acum încolo vă va fi dat să mai găsiţi doar ziduri preschimbate 
în ruine, asta dacă nu cumva primim un ajutor de unde nici cu 
gândul nu gândim. Măcar îi vei tulbura pe orci şi pe oamenii ăia 
oacheşi de la festinul lor din Turnul Alb. 

- Măcar atât, aşa e, spuse Théoden. Dar eu însumi abia 
am sosit de la bătălie şi dintr-o călătorie lungă şi-acum mă voi 
duce să mă odihnesc. Rămâi aici peste noapte. Mâine vei vedea 
adunarea armiei din Rohan şi vei porni la drum cu inima mai 
uşoară după o asemenea privelişte, şi mai iute de picior pentru 
a duce veştile. Sfaturile sunt mai bune dimineaţa, iar noaptea 
poate schimba multe gânduri. 

Cu aceste vorbe, regele se ridică din jilţ şi toţi ceilalţi 
făcură la fel. 

- Duceţi-vă acum la culcare şi dormiţi bine, le ură el. 
Jupâne Meriadoc, nu mai am trebuinţă de serviciile dumitale în 
seara asta. Mâine dimineaţă însă fii pregătit, căci te voi chema 
de cum răsare soarele. 

- Voi fi gata, zise Merry, chiar de mă vei ruga să te 
însoțesc pe Căile Morților. 

- Nu cobi! îl mustră regele. Nu se ştie dacă nu cumva or să 


fie mai multe drumuri cărora să li se potrivească acest nume. Eu 
însă n-am spus că te voi ruga să mă însoţeşti pe vreun drum. 
Noapte bună! 

- N-am să rămân aici numai ca să-l slujesc când o fi să se 
întoarcă! murmură Merry. N-am să rămân aici, n-am să rămân. 

Tot repetându-şi aceste vorbe, adormi într-un târziu în 
cortul său. Fu trezit de un bărbat care-l zgâlţâia. 

- Trezeşte-te, jupâne Holbytla, trezeşte-te! striga acesta. 

Cu greu Merry se smulse din visele sale adânci şi sări în 
capul oaselor speriat. Afară era încă întuneric, cel puţin aşa i se 
păru lui. 

- Care-i baiul? întrebă. 

- Te cheamă regele. 

- Da' încă n-a răsărit Soarele. 

- Aşa-i, şi nici n-o să răsară astăzi, jupâne Holbytla. Ai zice 
că nici nu va mai răsări vreodată. Sub norul ăsta, Timpul însă nu 
stă pe loc, chiar de-i pierdut Soarele pentru totdeauna. 
Grăbeşte-te! 

Imbrăcându-se în grabă cu ce i-a căzut la îndemână, Merry 
se uită afară. Lumea întreagă era cufundată în întuneric. Însuşi 
văzduhul părea cafeniu, iar lucrurile din jur erau negre şi cenuşii 
şi lipsite de umbră; peste tot împrejur domnea o linişte 
profundă. Nu se zărea nici urmă de nor, decât poate departe, la 
apus, unde cele mai îndepărtate degete bâjbâitoare ale marelui 
întuneric se târau încă încoace şi printre ele picura o geană de 
lumină. Deasupra capului atârna un acoperiş greu, mohorât şi 
fără de formă, iar lumina mai curând lipsea decât creştea. 

Merry văzu că mulţi oameni stăteau şi se uitau în sus, 
murmurând; chipurile lor erau cenuşii, triste şi pe unele dintre 
ele se citea spaima. Cu inima strânsă se îndreptă spre pavilionul 
regelui. Hirgon, călăreţul din Gondor, ajunsese acolo înaintea lui 
şi alături de el se afla un alt om, semănând cu acesta la chip şi 
purtând aceleaşi veşminte, numai că era mai scund şi mai lat în 
umeri. Când intră Merry, acesta tocmai îi vorbea regelui. 

- Vine dinspre Mordor, stăpâne, spunea. A început de cu 
seară, după apusul soarelui. De pe crestele Lanţului Răsăritean 
al ținutului domniei tale l-am văzut înălțându-se şi târându-se pe 
cer şi cât am călărit întreaga noapte s-a întins în urma mea, 
mâncând stelele. Acum norul cel mare atârnă peste întreg 
ţinutul, de aici până la Munţii Umbrei; şi se îngroaşă tot mai 


mult. Războiul a început. 

O vreme regele rămase tăcut. Într-un târziu spuse: 

- Vasăzică am ajuns şi la asta în cele din urmă; marea 
bătălie a vremurilor noastre, în care vor dispărea multe. Măcar 
nu mai e nevoie să ne ascundem. Vom apuca pe drumul drept şi 
deschis şi cât se va putea de iute. Să sune adunarea, fără 
zăbavă, nu mai aşteptăm pe nimeni care zăboveşte. Aveţi 
provizii îndestulătoare în Minas Tirith? Căci dacă e să pornim 
acum în grabă mare, atunci trebuie să călătorim fără altceva 
decât cu atâta hrană şi apă cât să ne ajungă până la bătălie. 

- Proviziile sunt de mult pregătite, îl linişti Hirgon. 
Călătoriţi cu poveri cât mai uşoare şi cât puteţi de iute! 

- Atunci, Eomer, dă-le de ştire pristavilor, porunci 
Théoden. Călăreţii să se încoloneze! 

Eomer ieşi şi curând se auziră trâmbiţe răsunând în 
Adăpost, cărora alte trâmbiţe le răspunseră de jos, din vale; însă 
chemarea lor nu mai era limpede şi vitează, cum i se păruse lui 
Merry cu o seară înainte. Ci mohorâtă, aspră în văzduhul acela 
greu, un hârâit ameninţător. 

Regele se răsuci spre Merry. 

- Plec la război, jupâne Meriadoc, zise. Peste puţin timp 
mă aştern la drum. Te eliberez de orice îndatorire faţă de mine, 
dar nu înseamnă că pun capăt şi prieteniei ce ţi-o port. Vei 
rămâne aici şi, dacă doreşti, poţi să intri în serviciul lui Lady 
Eowyn, căci ea va cârmui poporul cât lipsesc eu. 

- Da’... da’... domnia ta, se bâlbâi Merry, ţi-am oferit spada 
mea. Nu vreau să mă despart de domnia ta astfel, Rege 
Théoden. Şi cum toţi prietenii mei au plecat la bătălie, m-aş 
ruşina să rămân de căruţă. 

- Dar noi călătorim pe cai înalţi şi iuți, spuse Théoden; şi 
oricât de vitează e inima ta, nu poţi călări un asemenea animal. 

- Atunci leagă-mă de spinarea unuia dintre ei, sau lasă-mă 
să atârn de scară sau orice altceva, nu se dădu bătut Merry. De 
alergat e cale lungă; dar voi alerga dacă altfel nu se poate, chiar 
de-ar fi să-mi tocesc picioarele şi să ajung la câteva săptămâni 
după voi. 

Theoden zâmbi. 

- Decât aşa, mai degrabă te duc cu mine în şa, pe Coamă 
de Nea, spuse el. Măcar până la Edoras să călăreşti cu mine, şi 
acolo poţi să rămâi să admiri Lăcaşul Auriu; căci aceasta este 


calea pe care o voi urma. Stybba te poate duce atâta drum; 
marea cursă nu va începe decât când vom ajunge la câmpie. 

- Vino, Meriadoc! spuse Eowyn, ridicându-se în picioare. 
Vreau să-ţi arăt veşmintele pe care ţi le-am pregătit. 

leşiră împreună şi, în vreme ce treceau printre corturi, ea 
adăugă: 

- E singura rugăminte pe care mi-a făcut-o Aragorn, 
anume să fii înarmat pentru bătălie. l-am îndeplinit-o după cum 
am putut mai bine. Căci inima-mi spune că vei avea trebuinţă 
de ele înainte să se sfârşească totul. 

II duse pe Merry la o baracă aflată printre corturile unde 
era adăpostită garda regală; şi acolo un armurier îi aduse lui 
Eowyn un coif mic, un scut rotund şi alte lucruri trebuincioase. 

- Za nu am găsit care să ţi se potrivească, şi nici timp nu 
am avut să făurim o asemenea cămaşă; dar uite aici un veston 
de piele, un brâu şi un pumnal. Spadă ai. 

Merry făcu o plecăciune şi domniţa îi arătă scutul, care 
semăna cu acela ce-i fusese dat lui Gimli şi purta pe el însemnul 
calului alb. 

- la toate aceste lucruri şi să-ţi poarte noroc! Drum bun, 
jupâne Meriadoc! Dar poate că ne vom mai întâlni noi doi. 

Şi astfel a fost că în tristeţea tot mai apăsătoare din jur, 
Regele Obştii se pregăti să-şi conducă armia de Călăreţi pe 
drumul ce se îndrepta spre răsărit. Inimile erau grele şi mulţi 
tremurau de frică la adăpostul întunericului. Cu toate acestea, 
erau un popor dârz, credincios stăpânului lor, încât văicăreli ori 
suspine nu se prea auzeau, nici măcar în tabăra din Adăpost 
unde erau găzduiţi cei refugiaţi din Edoras - femei, copii, 
bătrâni. Ştiau ce le era sortit, dar aşteptau totul în tăcere. 

Alte două ore trecură ca gândul, regele încalecă pe calul 
său alb care lucea în lumina aceea palidă. Arăta mândru şi înalt, 
chiar dacă pletele ce ieşeau de sub coif erau ninse; şi mulţi se 
minunară de el şi prinseră curaj văzându-l atât de falnic şi 
netemător. 

lar dincolo, pe pajiştile netede de pe malul râului 
zgomotos, Călăreţii înarmaţi până-n dinţi, cam la vreo cinci mii 
şi cinci sute, erau rânduiţi în companii multe la număr, şi pe 
lângă ei alte sute de bărbaţi ce aduceau cai de rezervă purtând 
poveri uşoare. O singură trâmbiţă răsună. Regele înălţă mâna, 
după care, în tăcere, armia Obştii se urni din loc. În frunte 


mergeau doisprezece dintre oamenii de casă ai regelui, călăreţi 
vestiți în tot ţinutul. După ei veneau regele cu Eomer la dreapta 
sa. Îşi luase rămas-bun de la Eowyn sus, în Adăpost, şi amintirea 
îl îndurera; acum însă trebuia să se gândească la drumul ce-i 
stătea în faţă. În urma lui venea Merry, călare pe Stybba, 
împreună cu cei doi soli din Gondor, urmaţi imediat de alţi 
doisprezece călăreţi de casă ai regelui. Trecură prin dreptul 
coloanelor lungi de bărbaţi care aşteptau aspri şi împietriţi la 
chip. Dar când ajunseră aproape de capătul şirului, unul dintre 
aceşti bărbaţi îşi ridică privirile şi le aţinti asupra hobbitului. Un 
bărbat tânăr, îşi spuse Merry întorcându-i căutătura, mai scund 
şi mai firav decât mulţi dintre ei. Sclipirea din ochii lui limpezi şi 
cenușii îl înfioră pe hobbit, căci dintr-o dată îşi dădu seama că 
privea la chipul unui om fără de speranţă care merge să-şi 
găsească moartea. 

Pe drumul cenuşiu porniră, de-a lungul Izvorului Zăpezii ce 
se prăvălea peste pietrele albiei; printre cătunele Pârâiaşul de 
Sus şi Furtunoasa de Jos, unde din pragul întunecat al caselor îi 
priveau multe chipuri triste de femei; şi astfel, fără corn sau 
harpă, sau glasuri cântătoare de bărbaţi, începu marele marş 
spre Răsărit, despre care cântecele din Rohan aveau să 
povestească vreme de multe vieţi omeneşti ce au urmat. 

Din Valea-ntunecată-a Calvarului porni 

în zorii zilei fiul lui Thengel, 

Cu Thani şi căpitani porni şi-ajunse 

în Edoras. Străvechile palate 

ale oştirii cufundate-n neguri 

ascund în umbre bârnele-aurite. 

De la poporul liber luându-şi bun-rămas, 

lăsând şi tron şi vatră şi locuri preaiubite 

umblate înainte de stingerea luminii, 

Porni la drum, pe urmă-i cu teamă şi în faţă 

cu soarta lui de rege credincios 

atâtor jurăminte făcute şi-mplinite - 

La drum porni Théoden. Apoi cinci nopţi şi zile 

spre Răsărit, călare eorlingii, străbătând 

Hotar al Smârcurilor, Lande, Pădurea Firien, 

cu şase mii de suliţi treceau spre Soare- 
Apune. 

Puternica Cetate-a Colnicului suia 


de Mindolluin, rege al mării, străjuită. 
Acolo, în Regatul de Miazăzi, acum 

Şi focul şi vrăjmaşii o-mpresoară. 

Soarta-i mâna-nainte. Dar noaptea cotropi 
Şi cai şi călăreţi deopotrivă, 

Şi sunetul potcoavelor în zare 

tăcu, - precum în cântece se spune. 


Cu adevărat, în tot mai adâncă înnegurare ajunse regele 
în Edoras, cu toate că ziua era la amiază. Acolo se opri doar cât 
să i se alăture alţi şaizeci de Călăreţi ce ajunseseră mai târziu la 
locul de adunare. Mâncă ceva şi se pregăti din nou de drum, 
luându-şi rămas-bun de la scutierul său. Dar Merry îl rugă încă o 
dată să-i îngăduie să-l însoţească. 

- Asta nu e o călătorie pentru căluţi ca Stybba, după cum 
ţi-am mai spus, răspunse Théoden. Şi într-o bătălie din cea pe 
care presimt că o vom purta pe câmpiile din Gondor, ce vei face 
Domnia ta, jupâne Meriadoc, chiar de eşti thain al sabiei şi inima 
ţi-e mai mare decât statul? 

- Cât despre asta, cine-ar putea şti? cugetă Merry. Dar, pe 
de altă parte, stăpâne, de ce m-ai luat drept scutier, dacă nu 
pentru a sta alături de Domnia ta? Unde mai pui că nu-mi doresc 
să povestească mai încolo cântecele despre mine c-am fost 
mereu lăsat de căruţă! 

- Te-am primit în slujba mea pentru a te proteja, precum şi 
pentru că aşa am vrut. Nici unul dintre Călăreţii mei nu te poate 
duce drept povară. Dacă bătălia s-ar ţine în faţa porţilor mele, 
poate că de faptele tale şi-ar aminti menestrelii; dar până la 
Fortăreaţa Colnicului, unde este stăpân Denethor, mai sunt o 
sută de leghe. Şi cu asta am zis ce-am avut de spus. 

Merry făcu o plecăciune şi se depărta nefericit, privind 
însă lung la şirurile de călăreţi. Companiile se pregăteau de 
plecare: bărbații strângeau  chingile, potriveau şeile, îşi 
mângâiau caii; unii priveau cu nelinişte la cerul tot mai coborât. 
Un călăreț se apropie pe neobservate de hobbit şi-i şopti la 
ureche: 

- Unde nu te aştepţi se deschide un drum, aşa spune o 
vorbă de-a noastră. lată-mă-s. 

Merry ridică privirile şi văzu că era călăreţul tânăr pe care- 
| băgase de seamă în acea dimineaţă. 


- Doreşti să mergi acolo unde merge şi Seniorul Obştii: ţi-o 
citesc pe chip. 

- Aşa e, recunoscu Merry. 

- Atunci vei merge cu mine. Te voi duce în şa înaintea 
mea, la adăpostul mantiei mele, până ajungem departe, pe 
câmp şi întunericul devine şi mai negru. O asemenea silinţă nu 
trebuie refuzată. Nu scoate nici un cuvânt despre asta nimănui, 
şi vino! 

- Îţi mulţumesc din suflet! răspunse Merry. Mulţumesc, 
domnule, chiar dacă nu-ţi cunosc numele. 

- Chiar nu mi-l ştii? şopti Călărețul. Atunci spune-mi 
Dernhelm (Dern - gaură ţesută; țesătură; helm - cârmă; coif - 
n.tr.). 

Aşa s-a făcut că, atunci când regele porni la drum, în faţa 
lui Dernhelm, în şa, şedea Meriadoc hobbitul, şi marele armăsar 
sur Suflare de Vânt nici nu se sinchisea de povară; căci 
Dernhelm era mai uşor ca mulţi bărbaţi, chiar dacă sprinten şi 
bine legat. 

Tot mai adânc pătrundeau în negură. Noaptea făcură 
popas în desişul sălciilor din locul unde Izvorul Zăpezii se vărsa 
în Scăldătoarea Enţilor, la douăsprezece leghe la răsărit de 
Edoras. Şi apoi mai departe, străbătând Landele; şi Hotarul 
Smârcurilor unde, la dreapta lor, codrii de stejar urcau până la 
poalele dealurilor, sub umbra aruncată de întunecatul Halifirien, 
aproape de fruntariile Gondorului; dar departe, la stânga lor, 
negurile adăstau peste mlaştinile muiate de gurile Scăldătorii 
Enţilor. Şi în acest timp primeau veşti despre războiul de la 
Miazănoapte. Oameni singuratici, călărind ca nebunii, aduceau 
vorbă despre vrăjmaşii ce atacau hotarele răsăritene, despre 
armate întregi de orci care pătrundeau în Platoul Golaş al 
Rohanului. 

- Călăriţi mai departe! Tot înainte! striga Éomer. Prea 
târziu să ne abatem din drum. Smârcurile Scăldătoarei o să ne 
apere flancul. luţeală e tot ce ne trebuie acum. Călăriţi! 

Regele Théoden părăsi astfel ţinutul său şi, leghe după 
leghe, drumul cel lung începu să cotească, lăsând în urmă 
dealurile pe care se aprindeau focurile de avertizare: Calenhad, 
Min-Rimmon, Erelas, Nardol. Focurile erau stinse pe culmile lor. 
Pământurile erau cenuşii peste tot în jur şi tăcute; iar umbra se 
adâncea din ce în ce în faţa lor, iar nădejdile mureau în inimi. 


IV 
Asediul Gondorului 


Pippin fu trezit de Gandalf. În încăperea lor erau aprinse 
lumânările, căci prin ferestre pătrundea doar o rază de lumină; 
văzduhul era greu, ca înaintea tunetului. 

- Ce oră-i? întrebă Pippin căscând. 

- Trecut de două, spuse Gandalf. E vremea să te scoli şi să 
te găteşti. Eşti chemat la Seniorul oraşului să afli care ţi-s 
îndatoririle. 

- Şi o să-mi dea să şi mănânc? 

- Nu! Eu îţi dau; e tot ce primeşti până la prânz. Mâncarea 
este de-acum drămuită, aşa sună porunca. 

Pippin privi chiondorâş la bucăţica de pâine şi fărâma de 
unt câtuşi de puţin îndestulătoare (gândi el), alături de care se 
găsea o cană de lapte smântânit. 

- De ce m-ai adus aici? întrebă el. 

- Ştii foarte bine de ce. Ca să te feresc de nenorociri; şi 
dacă nu-ţi place că te afli aici, aminteşte-ţi rogu-te că ţi-ai făcut- 
o cu mâna ta. 

Pippin tăcu mălc. 

După puţină vreme, străbătea încă odată, alături de 
Gandalf, coridorul friguros până la uşa ce dădea în Sala Turnului. 
Acolo şedea Denethor, în întunecimea cenuşie a marii încăperi, 
ca un păianjen bătrân şi răbdător (îşi spuse Pippin); ai fi zis că 
nu se clintise câtuşi de puţin din ziua precedentă. Îi făcu semn 
lui Gandalf să se aşeze, dar hobbitul fu lăsat să stea în picioare, 
nebăgat în seamă. Deodată, bătrânul se răsuci spre el: 

- Ei, jupâne Peregrin, nădăjduiesc că ţi-ai petrecut ziua de 
ieri cu folos şi după bunul plac, aşa e? Deşi mă tem că în oraşul 
ăsta masa nu e într-atât de îmbelşugată precum ţi-ai dori. 

Pippin avu sentimentul stânjenitor că mai tot din ceea ce 
spusese ori făcuse ajunsese oarecum la cunoştinţa Seniorului 
Oraşului şi că bătrânul putea chiar să-i citească şi gândurile. Nu 
răspunse. 

- Acum că eşti în serviciul meu, ce ai dori să faci? 

- Credeam, stăpâne, că-mi veţi spune care mi-s 


îndatoririle. 

- Ţi le voi spune, după ce voi afla de ce eşti în stare, i-o 
întoarse Denethor. Dar asta poate că voi afla mai curând dacă 
te ţin alături de mine. Scutierul meu a cerut învoire să se ducă 
la garnizoana aflată în afara Turnului, astfel că o vreme o să-i ţii 
locul. Mă vei servi, vei fi solul meu şi vei sta de vorbă cu mine 
dacă războiul şi sfatul îmi vor lăsa ceva răgaz. Ştii să cânţi? 

- Da. Mă rog, da, destul de bine pentru ai mei acasă. Dar, 
stăpâne, noi nu avem cântece potrivite pentru săli din cele mari 
şi pentru vremuri de război. Arareori cântăm despre lucruri mai 
cumplite decât vântul ori ploaia. Şi cele mai multe din cântecele 
mele sunt despre lucruri ce ne fac să râdem; sau despre 
mâncare şi băutură, de bună seamă. 

- Şi de ce ar fi asemenea cântece nepotrivite pentru sălile 
mele, sau pentru ceasuri ca acestea de acum? Oare noi cei care 
trăim de atâta vreme sub apăsarea Umbrei nu avem voie să 
auzim ecouri dintr-o lume ce nu a fost tulburată de ea? Abia 
atunci vom simţi că veghea noastră nu a fost în zadar, deşi 
poate că nimeni nu ne va mulţumi pentru ea. 

Pippin simţi cum i se strânge inima. Nu-i plăcea defel 
ideea de a-i cânta vreun cântec din Comitat Seniorului din Minas 
Tirith, cu atât mai puţin cele caraghioase pe care le ştia cel mai 
bine; erau prea... mă rog, prea de la ţară pentru o asemenea 
ocazie. Dar, deocamdată, fu iertat de această încercare. Nu i se 
porunci să cânte. Denethor se întoarse către Gandalf, ca să-l 
întrebe despre rohirrimi şi despre ce anume aveau ei de gând să 
facă, şi ce gândea Eomer, nepotul regelui, de toate câte se 
întâmplau. Da’ multe mai ştia Seniorul despre o seminţie care 
trăia atât de departe, îşi spunea uimit Pippin, gândindu-se că 
trebuie să fi trecut mulţi ani de când Denethor însuşi plecase pe 
meleaguri străine. 

La un moment dat, Denethor îi făcu semn hobbitului că 
poate să plece. 

- Du-te la arsenalul Citadelei, îi spuse, şi ia-ţi de acolo 
uniforma Turnului şi toate cele de trebuinţă. Am dat poruncă 
încă de ieri să-ţi fie pregătite. După ce te-ai echipat, întoarce-te 
aici! 

Şi, într-adevăr, Pippin se pomeni curând înveşmântat în 
straie ciudate, negre şi argintii la culoare. Avea o cămaşă de 
zale micuță, ca pentru el, cu inele făcute parcă din oţel, cu toate 


că erau negre ca tăciunele; şi un coif înalt, în formă de coroană, 
cu aripi mici de corb de o parte şi de alta, cu o stea de argint în 
mijlocul inelului coroanei. Peste za i se dăduse un surtuc scurt, 
negru, cu broderie de argint pe piept, înfăţişând Copacul. 
Vechile lui haine au fost împăturite frumos şi puse deoparte, dar 
i s-a îngăduit să păstreze mantia cenuşie primită în Lórien, nu 
însă şi să o poarte cât era la datorie. Arăta acum ca un adevărat 
Ernil i Pheriannath, Prinţul Piticuţilor, cum îl numiseră cei de 
acasă - numai că el nu ştia acest lucru, doar că se simţea tare 
stingherit. Şi întunecimea începu să-i apese inima. 

Ziua rămase înnegurată şi întunecoasă. De la zorii lipsiţi 
de soare şi până seara, umbra densă se adânci şi mai mult şi 
inimile tuturor celor din Oraş erau grele. In înaltul cerului, un nor 
mare se târa încet spre apus dinspre Tărâmul Negru, devorând 
orice rază de lumină, purtat de vântul războiului; sub el, 
văzduhul era neclintit, rară pic de vânt, parcă întreaga Vale a 
Anduinului stătea în aşteptarea unei furtuni devastatoare. 

Cam pe la ceasurile unsprezece, eliberat în sfârşit din 
serviciu pentru un scurt răgaz, Pippin plecă să caute ceva de 
mâncare şi de băut ca să-şi mai veselească inima grea şi să 
poată îndura mai uşor sarcina de a-l servi pe Senior. La popotă îl 
întâlni din nou pe Beregond, care tocmai sosise de la Pelennor, 
unde fusese trimis cu o solie pentru cei din Turnurile de Pază 
dinspre Drumul Pietruit. Urcară împreună pe ziduri, căci Pippin 
se simţea ca într-o închisoare chiar şi în spaţioasa citadelă. Se 
aşezară din nou unul lângă altul în ambrazura ce dădea spre 
răsărit, tot acolo unde mâncaseră şi stătuseră de vorbă cu o zi 
înainte. 

Era ceasul apusului, dar uriaşul nor se întinsese de-acum 
până departe, spre vest, şi doar atunci când se cufundă în mare 
reuşi Soarele să scape de apăsarea norului şi să trimită o ultimă 
rază de rămas-bun înainte de lăsarea întunericului, şi tot atunci 
îl zări şi Frodo, la Răscruce, atingând capul regelui căzut. Dar 
până la câmpiile Pelennor, străjuite de Mindolluin, nu ajunse nici 
o rază; acestea au rămas cafenii şi mohorâte. 

Lui Pippin i se părea că trecuseră ani mulţi de când şezuse 
întâia dată acolo, într-un timp pe jumătate uitat când încă mai 
era hobbit, un călător cu inima uşoară, aproape neatinsă de 
primejdiile prin care trecuse. Şi uite că acum era un soldăţel 
într-un oraş ce se pregătea pentru marele asalt, îmbrăcat în 


veşmintele mândre însă mohorâte ale Turnului de Strajă. 

În altă vreme şi în alt loc poate că Pippin s-ar fi mândrit cu 
noul lui veşmânt, dar ştia că de data asta nu lua parte la un joc; 
ci era fără nici o urmă de îndoială slujitorul unui stăpân 
înverşunat aflat în cea mai cumplită primejdie. Cămaşa lungă de 
zale îl împovăra, iar coiful îi apăsa creştetul. Mantia şi-o pusese 
deoparte, pe bancheta de piatră. Işi întoarse privirile obosite de 
la câmpurile de jos, tot mai întunecate, şi căscă, apoi oftă. 

- Te-a obosit ziua de azi? întrebă Beregond. 

- Cam aşa, spuse Pippin, foarte tare. Obosit de stat 
degeaba şi de aşteptare. Mi-am tocit călcâiele bătându-le la uşa 
stăpânului meu ore nesfârşit de lungi, în timp ce el ţinea sfat cu 
Gandalf şi Prinţul şi alţi mai-mari. lar eu nu-s deprins, jupâne 
Beregond, să-i servesc flămând pe alţii în timp ce mănâncă. 
Crede-mă, e o încercare tare dureroasă pentru un hobbit, zău 
aşa. Cu siguranţă că ai să zici că ar trebui să mă simt mult mai 
onorat. Dar cu ce mă aleg din onoarea asta? Dacă-i pe-aşa, ce 
rost mai are să mănânci şi să bei sub umbra asta târâtoare? Ce 
mai înseamnă? Până şi aerul pe care-l respirăm pare gros şi 
cafeniu! Întunecimi din astea sunt obişnuite pe aici pe la voi 
când bate vântul dinspre Răsărit? 

- Ba deloc, asta nu-i vreme din lumea noastră. E o unealtă 
a răutăţii lui; vapori din clocotirile Muntelui de Foc, pe care îi 
trimite el ca să ne întunece inimile şi judecata şi chiar izbuteşte. 
Uf, de s-ar întoarce odată Seniorul Faramir. El nu s-ar pierde cu 
firea. Dar cine să ştie dacă se va întoarce vreodată de dincolo 
de Râu, din întunecime? 

- Mda, făcu Pippin, şi Gandalf e neliniştit. Îmi vine să cred 
că a fost tare descumpănit că nu l-a găsit pe Faramir aici. Unde 
s-o fi dus? A plecat de la sfatul cu Seniorul încă înainte de masa 
de prânz şi nu era în toane bune, aşa mi s-a părut. Te pomeneşti 
că presimte că va primi veşti proaste. 

Dintr-o dată, în timp ce vorbeau, ceva îi făcu să îngheţe, 
să se preschimbe în stane. Pippin se ghemui la pământ şi-şi 
duse mâinile la urechi; dar Beregond, care, vorbind de Faramir, 
îşi îndreptase privirile dincolo de parapet, rămase încremenit, 
fără să-şi întoarcă ochii măriţi de uluială. Pippin cunoştea ţipătul 
cutremurător pe care-l auzise: acelaşi pe care-l auzise cu mult 
timp în urmă, în Smăârcurile din Comitat, dar acum răsunase mai 
puternic, mai plin de ură, străpungându-i inima cu o disperare 


otrăvitoare. 

Într-un târziu, Beregond spuse cu mare greutate: 

- Au venit! Fă-ţi curaj şi priveşte! Jos acolo, la creaturile 
alea scârbavnice. 

Fără tragere de inimă, Pippin se cocoţă pe bancheta de 
piatră şi privi peste zid. Dedesubt se desluşea cu greu 
Pelennorul, pierzându-se spre abia ghicita linie a Râului cel 
Mare. Numai că acum, Pippin zări în văzduhul de sub el, 
rostogolindu-se cu repeziciune peste câmpie, precum umbre ale 
unei nopţi venite prea devreme, cinci creaturi aducând a păsări, 
asemenea în hidoşenie cu zburătoarele ce se hrănesc cu 
stârvuri, dar mai mari decât vulturii şi la fel de crude precum 
Moartea. Ba se repezeau până la o aruncătură de săgeată de 
ziduri, ba se depărtau în cercuri largi. 

- Călăreţii Negri! murmură Pippin. Călăreţi Negri ai 
văzduhului! Beregond! strigă el deodată, vezi cum caută ceva? 
Uite cum se rotesc si se reped de fiecare dată până la locul 
acela acolo jos! Şi vezi ceva mişcându-se pe pământ? Nişte 
fiinţe mici şi negre. Da, bărbaţi călare: patru sau cinci. Ah! Nu 
mă pot uita! Gandalf! Gandalf, Salvează-ne! 

Încă un țipăt prelung izbucni şi apoi se stinse, şi Pippin se 
dădu îndărăt de la zid, gâfâind ca un animal încolţit. Pierdut şi 
parcă venind de departe prin acel țipăt cutremurător, Pippin 
auzi înălțându-se până la el, de jos, chemarea unei trâmbiţe, 
sfârşită pe o notă înaltă şi prelungă. 

- Faramir! Seniorul Faramir! El sună din trâmbiţă! strigă 
Beregond. Inimă vitează! Dar cum să răzbească el până la 
Poartă, când ulii ăştia, scârboşeniile astea venite parcă din iad 
folosesc alte arme decât frica? Uite! Nu se dau bătuţi. Vor 
ajunge la Poartă! Nu! Caii-s apucaţi de streche. Uite! l-au 
aruncat din şa; acum aleargă pe jos. Nu, unul a rămas în şa, dar 
fuge după ceilalţi cai. Asta trebuie să fie Căpitanul, el poate să 
stăpânească şi fiarele şi oamenii. Ah! o zburătoare d-astea 
îngrozitoare se repede asupra lui. Ajutor! Ajutor! Nu iese nimeni 
să-l ajute? Faramir! 

Strigând acestea, Beregond porni ca din puşcă şi dispăru 
în întuneric. Ruşinat de spaima lui, în vreme ce Beregond 
străjerul se gândise, iată, mai întâi la căpitanul pe care-l iubea 
atât, Pippin se cocoţă înapoi pe banchetă şi se uită afară. In 
aceeaşi clipă zări o scăpărare de alb şi argintiu venind dinspre 


Miazănoapte, asemenea unei stele mici peste câmpiile 
cufundate în noapte: se apropia cu iuţeala unei săgeți şi creştea 
văzând cu ochii, urmând aceeaşi direcţie cu a celor patru care 
fugeau spre Poartă. Lui Pippin i se năzări că zăreşte o lumină 
palidă înconjurând scăpărarea, în faţa căreia umbrele grele se 
retrăgeau; şi apoi, pe măsură ce se apropia de el, i se păru că 
aude, ca un ecou din ziduri, o voce măreaţă chemând. 

- Gandalf! strigă Pippin. Gandalf! Mereu apare când nevoia 
e mai mare. Du-te! Du-te, Călăreţule Alb! Gandalf! Gandalf! ţipă 
el sălbatic, parcă era un spectator la o cursă nemaipomenită, 
îndemnând un alergător ce nu mai are nevoie de încurajări. 

Numai că umbrele cele întunecate şi rotitoare îl zăriseră şi 
ele pe nou-venit. Una se îndreptă spre el; dar, din câte îşi dădu 
Pippin seama, Gandalf ridică mâna şi din ea ţâşni în sus un toiag 
de lumină albă. Nazgilul scoase un vaier lung şi se depărta iute; 
ceilalţi patru ezitară, apoi se înălţară în spirale rapide şi o luară 
spre răsărit, făcându-se nevăzuţi într-un nor jos; peste Pelennor 
negura părea că se rărise întrucâtva. 

Pippin privi la ce se întâmpla pe pământ şi-i văzu pe cel 
rămas în şa şi pe Călărețul Alb întâlnindu-se şi oprindu-se, în 
aşteptarea celor care rămăseseră fără cai. Din Oraş ieşeau 
acum Călăreţi, alergându-le în întâmpinare; curând zidurile 
exterioare îi ascunse privirii şi Pippin înţelese că trecuseră sub 
Poartă. Bănuind că vor veni fără întârziere la Turn şi la 
Majordom, fugi şi el către intrarea citadelei. Acolo i se alăturară 
mulţi alţii care urmăriseră de pe zidurile înalte cursa şi cum 
fuseseră salvaţi cei patru. 

Nu trecu mult până când de pe străzile ce urcau dinspre 
cercurile exterioare se auzi larmă mare, cu urale şi voci care 
strigau numele lui Faramir şi Mithrandir. Curând Pippin zări torţe 
şi doi călăreţi care înaintau încet, urmaţi de o mulţime de 
oameni: unul dintre cei doi era înveşmântat în alb, însă fără 
lucirea dinainte, ci palid în lumina crepusculară, ca şi când focul 
i se stinsese ori fusese acoperit; celălalt purta straie întunecate 
şi ţinea capul plecat. Au descălecat amândoi şi, dând caii în grija 
rândaşilor, se apropiară de santinela porţii: Gandalf ţinându-se 
drept, cu mantia cenuşie fluturând în spate şi cu un foc încă 
mocnind în priviri; însoţitorul său, îmbrăcat în verde, cu mers 
încet, clătinându-se puţin, ca un om obosit ori rănit. 

Pippin îşi făcu loc în faţă când cei doi trecură pe sub 


felinarul agăţat de bolta porţii, şi văzând chipul palid al lui 
Faramir, simţi cum i se opreşte respiraţia în piept. Era faţa cuiva 
peste care se abătuse o spaimă sau o suferinţă mare, dar care 
izbutise să o înfrângă şi acum era liniştit. Stătu o vreme de 
vorbă cu străjerul porţii, mândru şi grav, şi, privindu-l, Pippin îşi 
dădu seama cât de mult semăna cu fratele său Boromir - pe 
care Pippin îl îndrăgise din prima clipă, admirându-i felul 
maiestuos, dar în acelaşi timp cumsecade, de a se purta. Cu 
toate acestea, uitându-se la Faramir, hobbitul îşi simţi inima 
dintr-o dată cuprinsă în mod ciudat de un sentiment care nu-l 
mai încercase până atunci. Omul acesta avea un aer de mare 
nobleţe, aşa cum numai Aragorn trăda uneori, poate mai puţin 
nobil ca al acestuia din urmă, dar şi mai puţin imprevizibil şi 
distant: aerul unui Rege al Oamenilor, născut mai de curând, 
însă purtând înţelepciunea şi tristeţea Seminţiei Străvechi. 
Acum înţelegea de ce Beregond îi rostea numele cu iubire. Era o 
căpetenie pe care oamenii o urmau de bunăvoie, chiar şi sub 
umbra aripilor negre. 

- Faramir! strigă el cu voce tare, laolaltă cu ceilalţi. 
Faramir! 

Şi Faramir, prinzând vocea lui ciudată printre uralele 
oamenilor din Oraş, se răsuci şi privi uimit în jos spre el. 

- Dar tu de unde-ai apărut? întrebă. Un piticuţ, şi încă 
îmbrăcat uniforma Turnului! De unde...? 

Dar Gandalf se apropie iute de el şi spuse: 

- A venit cu mine din Ţara Piticuţilor. Cu mine a venit. Dar 
să nu mai zăbovim aici. Sunt multe de spus şi de făcut, iar tu 
eşti ostenit. Ne va însoţi. Va trebui s-o facă, pentru că, dacă nu 
cumva şi-o fi uitat noile îndatoriri mai curând decât le uit eu, 
trebuie să se găsească din nou în preajma stăpânului său în 
acest ceas. Haide, Pippin, urmează-ne! 

În cele din urmă ajunseră în camera de taină a Seniorului 
Oraşului. Câteva jilţuri adânci fuseră aşezate în jurul unui vas 
plin cu jăratic; vinul nu întârzie să apară; iar Pippin, aproape 
nebăgat în seamă, stătea în spatele jilţului lui Denethor, fără să- 
şi mai simtă oboseala, atât de dornic era să prindă tot ce se 
spunea. 

Faramir luă o bucată de pâine albă şi o cană cu vin şi se 
aşeză pe un taburet la stânga tatălui său. De partea cealaltă, la 
o oarecare distanţă, şedea Gandalf, într-un jilţ din lemn sculptat; 


părea că doarme. Căci la început Faramir vorbi doar de solia cei 
se încredinţase cu zece zile în urmă, iar acum aducea veşti 
despre Ithilien şi despre mişcările Duşmanului şi ale aliaţilor săi; 
povesti despre lupta dusă pe drum când oamenii din Harad şi 
fiara lor uriaşă fuseseră nimiciţi: era ca un căpitan care dă 
socoteală mai-marelui său despre fapte ce mai fuseseră auzite 
şi înainte, mărunţişuri despre răfuieli la hotare ce acum păreau 
fără rost şi încă şi mai mărunte, despuiate de fala lor. 

Dintr-o dată Faramir privi spre Pippin. 

- Dar acum am ajuns la lucruri ciudate, zise el. Căci acesta 
nu e primul piticuţ pe care mi-a fost dat să-l văd apărând din 
legendele de la Miazănoapte pe tărâmurile de la Miazăzi. 

La aceste vorbe, Gandalf tresări şi-şi încleştă mâinile pe 
braţele jilţului; nu spuse însă nimic, şi cu o privire opri 
exclamaţia ce dădea să scape de pe buzele lui Pippin. Denethor 
privi la chipurile lor şi clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să le 
dea de înţeles că citise multe pe ele înainte ca vorbele să fi fost 
rostite. Încet, în timp ce toţi ceilalţi stăteau tăcuţi şi ascultau, 
Faramir le depănă povestea sa, cu ochii aţintiţi aproape tot 
timpul la Gandalf, deşi când şi când şi-i furişa spre Pippin, parcă 
pentru a-şi reîmprospăta în minte amintirea celorlalţi hobbiţi 
văzuţi de el. 

În vreme ce le spunea cum se întâlnise cu Pippin şi cu 
servitorul său şi cum şi ce anume se întâmplase la Henneth 
Annân, Pippin băgă de seamă că mâinile lui Gandalf tremurau 
încleştate pe lemnul sculptat al jilţului. Arătau albe şi bătrâne şi, 
privindu-le, Pippin înţelese, cu un fior de teamă ce-l cuprinsese 
brusc, că Gandalf, însuşi Gandalf, era tulburat, chiar speriat. 
Aerul din încăpere era închis, neclintit. Într-un târziu, când 
Faramir vorbi despre despărţirea de călători şi de hotărârea lor 
de a ajunge la Cirith Ungor, vocea îi căzu, iar el dădu din cap şi 
oftă. Gandalf ţâşni în picioare. 

- Cirith Ungor? Valea Morgul? întrebă el. Când, Faramir, 
când? Când te-ai despărţit de ei? Când ar fi să ajungă în Valea 
aia blestemată? 

- Acum două zile, dimineaţa, m-am despărţit de ei, 
răspunse Faramir. Cincisprezece leghe sunt de acolo până la 
Valea Morgulduin, dacă au luat-o drept spre Miazăzi; iar de acolo 
încă cinci leghe la apus de Turnul cel blestemat. Mai iute de azi 
nu au cum să ajungă, şi poate că nici nu au ajuns încă. Da, 


înţeleg de ce te temi. Dar întunericul nu e pricinuit de încercarea 
lor. A început ieri pe înserat şi până la lăsatul nopţii întregul 
Ithilien era acoperit de umbră. Pentru mine este limpede că 
Duşmanul plănuia de mult să ne atace şi ceasul asaltului fusese 
hotărât înainte să le dau eu drumul călătorilor să plece. 

Gandalf măsura încăperea fără astâmpăr. 

- Acum două zile dimineaţa, aproape trei zile de călătorie! 
cumpăni el cu voce tare. Cât e de departe locul unde v-aţi 
despărţit? 

- Douăzeci şi cinci de leghe, să zic, în linie dreaptă. Dar n- 
am putut ajunge mai degrabă. Aseară am făcut popas la Cair 
Andros, insula aceea lungă din mijlocul Râului, spre 
miazănoapte, pe care o ţinem spre apărare; şi aveau cai ţinuţi 
pe malul ăstălalt. Pe măsură ce e întindea întunericul, am ştiut 
că trebuia să mă zoresc, astfel că am pornit încoace cu trei 
însoțitori ce se simțeau în stare să călărească. Pe ceilalţi din 
compania mea i-am trimis spre miazăzi, să se alăture 
garnizoanei de la vadurile Osgiliath. Nădăjduiesc că n-am greşit 
făcând astfel? întrebă el privind la tatăl său. 

- Dacă ai greşit? izbucni Denethor şi ochii îi scăpărară 
dintr-o dată. De ce mă întrebi pe mine? Oamenii se aflau sub 
comanda ta. Ori te pomeneşti că îmi ceri să judec toate faptele 
tale? Te porţi cu umilinţă în preajma mea, dar de multă vreme 
nu-mi mai iei în seamă sfaturile. Poftim, ai vorbit cu meşteşug, 
ca întotdeauna; dar oare nu ţi-am văzut privirile-ţi aţintite 
asupra lui Mithrandir, să vezi dacă spuneai bine ceea ce 
spuneai, sau poate că dezvăluiai prea multe? De multă vreme ți- 
e inima în mâinile lui. 

Tatăl tău, fiule, o fi el bătrân, dar încă n-a dat în mintea 
copiilor. Văd şi aud la fel de bine ca întotdeauna; şi tare puţine 
mi-au mai rămas ascunse din ceea ce ai spus doar pe jumătate 
sau ai lăsat nerostit. Cunosc dezlegarea multor cimilituri. Vai, 
vai, bietul Boromir! 

Faramir însă spuse liniştit: 

- Dacă ceea ce am făcut nu-ţi este pe plac, tată, tare bine 
ar fi fost dacă aş fi ştiut sfatul tău înainte să mi se pună pe 
umeri povara unei hotărâri atât de grele. 

- Şi oare asta te-ar fi făcut să-ţi schimbi hotărârea? întrebă 
Denethor. Tot cum te-ar fi tăiat pe tine capul ai fi făcut, eu aşa 
socotesc. Prea bine te cunosc. De când te ştiu nu ţi-ai dorit 


altceva decât să apari maiestuos şi mărinimos ca un rege de 
demult, milostiv şi blând. S-ar potrivi toate acestea celor de viţă 
nobilă atunci când au frâiele în mâinile lor şi trăiesc în pace. Dar 
în vremuri de restrişte blândeţea poate fi răsplătită cu moarta. 

- Atunci aşa să fie. 

- Aşa să fie! strigă Denethor. Dar nu-i doar moartea ta la 
mijloc, Senior Faramir; ci şi a tatălui tău şi a întregului tău 
popor, pe care va trebui să-l protegui de-acum, căci Boromir s-a 
dus. 

- Ai fi vrut poate să fi fost el în locul meu şi eu în al lui? 

- Da, aşa aş fi vrut, cu adevărat. Căci Boromir mi-a fost 
credincios, nu s-a luat după sfaturile unui vrăjitor. Şi-ar fi amintit 
ce nevoie îl apasă pe tatăl său şi n-ar fi irosit norocul dat de 
soartă. El mi-ar fi adus un dar pe măsură de măreț. 

La care vorbe, lăsând preţ de o clipă orice reţinere 
deoparte, Faramir spuse: 

- Te-aş ruga, tată, să-ţi aminteşti de ce am fost eu, şi nu 
el, cel care m-am aflat în Ithilien. Măcar o dată sfatul tău a fost 
urmat întocmai nu cu mult timp în urmă. Cel care i-a dat lui 
Boromir acea solie a fost tocmai Cârmuitorul Oraşului. 

- Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am 
pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o 
îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da 
peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş da 
să nu fi fost aşa! Ce n-aş da ca obiectul acela să fi ajuns la mine! 

- În privinţa asta poţi să stai liniştit! se băgă în vorbă 
Gandalf. Nicicând Boromir nu ţi l-ar fi adus ţie. A murit, şi bine a 
făcut că a murit; să doarmă în pace! Dar tu te amăgeşti singur. 
Boromir ar fi întins mâna după acest obiect şi luându-l ar fi căzut 
în ispită. L-ar fi păstrat pentru sine şi când ar fi venit înapoi 
acasă nu ţi-ai mai fi recunoscut fiul. 

Chipul lui Denethor căpătă o expresie rece şi aspră. 

- Pe Boromir nu l-ai fi putut mânui la fel de uşor, asta e, 
nu-i aşa? murmură el. Dar eu, care i-am fost tată, pot spune că 
mi l-ar fi adus mie. Eşti înţelept, Mithrandir, nu zic nu, însă nu 
stăpâneşti toată înţelepciunea lumii, oricâte vicleşuguri ai folosi. 
Şi se pot găsi sfaturi care nu sunt nici lucrări vrăjitoreşti şi nici 
pripeli nechibzuite. În această privinţă am de partea mea mai 
multă ştiinţă în înţelepciune decât ţi-ai putea imagina. 

- Şi câtă ar fi înţelepciunea asta a ta? vru să ştie Gandalf. 


- Destulă ca să înţeleg că două sunt nesăbuinţele ce 
trebuiesc ocolite. Primejdios este a folosi obiectul. Dar e curată 
nebunie, în acest ceas, să-l trimiţi cu un piticuţ fără minte chiar 
în ţara Duşmanului, aşa cum ai făcut tu împreună cu fiul ăsta al 
meu. 

- Şi ce-ar fi făcut Seniorul Denethor? 

- Nici una, nici cealaltă. Cu siguranţă însă că nimic nu l-ar 
fi convins să lase obiectul la voia întâmplării dincolo de orice 
speranţă, fără doar dacă ar fi nebun de-a binelea, riscând ruina 
tuturor dacă Duşmanul ar pune din nou mâna pe ceea cea 
pierdut. Nu, nu, ar trebui păstrat bine, ascuns, ascuns undeva în 
adânc şi întuneric. Nicicum folosit, zic eu, decât dacă, împins de 
nevoie, n-ar mai avea altă ieşire, dar până atunci ar trebui ţinut 
cât mai departe de el, şi doar dacă victoria ar fi atât de deplină 
încât ceea ce ar urma nu ne-ar mai tulbura pe noi, căci cu toţii 
am fi morţi. 

- Domnia ta nu te gândeşti decât la Gondor, ca 
întotdeauna, spuse Gandalf. Dar mai sunt şi alţi oameni, şi alte 
vieţi, iar timpul încă nu s-a sfârşit. Cât despre mine, mi-e milă 
chiar şi de sclavii lui. 

- Şi unde vor căuta ajutor ceilalţi oameni, după ce cade 
Gondorul, întrebă Denethor. Dacă aş avea obiectul acela în 
tainiţele adânci ale Citadelei, n-am mai tremura de spaimă sub 
întunericul ăsta, temându-ne de tot ce poate fi mai rău, iar 
sfaturile noastre n-ar mai fi tulburate. Dacă nu crezi că pot să 
rezist acestei încercări, înseamnă că nu mă cunoşti. 

- Oricum ar fi, încredere nu am în tine, recunoscu Gandalf. 
Dacă aş fi avut, aş fi trimis obiectul aici de la bun început, să ai 
tu grijă de el, şi n-am mai fi pătimit atâta nici eu, nici alţii. lar 
acum, auzindu-te cum vorbeşti, am chiar şi mai puţină încredere 
în tine, cam tot atâta câtă am avut în Boromir. Stai aşa, nu te 
înfuria! Nici în mine nu am încredere, încât am refuzat obiectul 
chiar şi atunci când mi-a fost dăruit de bunăvoie. Tu eşti 
puternic, Denethor, şi stăpân pe tine însuţi în multe privinţe; dar 
dacă ai fi primit obiectul acesta, te-ar fi răpus. De-ar fi îngropat 
sub rădăcinile adânci ale muntelui Mindolluin, şi tot ţi-ar frige 
mintea pe măsură ce întunericul s-ar adânci, şi lucruri şi mai 
rele ce va să vină s-ar abate asupra noastră. 

Preţ de o clipă, ochii lui Denethor scăpărară din nou când 
se aţintiră asupra lui Gandalf şi Pippin simţi în aer încordarea ce 


o năştea înfruntarea voinţelor lor; iar privirile lor păreau mai 
curând tăişuri scânteinde ce le ţâşneau din ochi. Pippin se 
temea chiar să nu fie lovit de unul dintre ele. Denethor însă îşi 
regăsi stăpânirea de sine şi îşi potoli mânia. Ridică din umeri şi 
zise: 

- Dacă eu! Dacă tu! Vorbe şi îndoieli deşarte. A intrat în 
Umbră şi numai timpul ne va arăta ce soartă îl aşteaptă şi ne 
aşteaptă şi pe noi. Şi timpul ăsta nu va fi prea lung. Până atunci, 
fie ca toţi cei care luptăm fiecare cum ştie împotriva Duşmanului 
să ne unim şi să ne păstrăm speranţele cât mai putem să o 
facem, iar când acestea se vor fi sfârşit, măcar curajul să-l mai 
avem să murim liberi. Cum e garnizoana din Osgiliath, ce zici? 
întrebă el adresându-i-se lui Faramir. 

- Prea puternică nu-i. Ţi-am spus doar. Am trimis acolo 
compania din Ithilien ca să o întărească. 

- Mă tem că nu-i destul, zise Denethor. Acolo se va da 
primul atac. E nevoie de o căpetenie vitează acolo. 

- Şi acolo şi în multe alte părţi, oftă Faramir. Îmi pare rău 
de Boromir, căci şi eu l-am iubit, să ştii! Se ridică în picioare. Îmi 
îngădui să mă retrag, tată? 

Cuprins de ameţeală, se sprijini de jilţul părintelui său. 

- Văd că eşti ostenit, zise Denethor. Mi s-a spus că ai venit 
călare de departe şi fără zăbavă, şi încă sub umbrela răului din 
văzduh. 

- Să nu vorbim acum despre asta. 

- Atunci n-o să vorbim. Du-te şi te odihneşte. Căci mâine 
ne aşteaptă nevoi şi mai mari. 

Se despărţiră cu toţii de Seniorul Oraşului şi se duseră să 
mai afle puţină odihnă cât încă se mai putea. Afară întunericul 
era deplin, fără nici o stea pe cer; însoţit de Pippin care ducea o 
torţă mică, Gandalf se îndreptă spre casa care-i găzduia. N-au 
scos o vorbă până s-au văzut în spatele uşii încuiate. Abia colo 
Pippin îl luă pe Gandalf de mână. 

- Zi-mi, rogu-te, mai este vreo nădejde? Pentru Frodo, 
vreau să spun; sau mai ales pentru Frodo, măcar atât. 

Gandalf îşi puse mâna pe creştetul lui Pippin. 

- Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. Doar 
nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus. Şi când am mai 
auzit şi de Cirith Ungol... Tăcu dintr-o dată şi, cu paşi mari, se 
îndreptă spre fereastră, ca şi când ochii lui ar fi putut să 


străpungă noaptea de la Răsărit. Cirith Ungol! murmură el. De 
ce pe acea cale, mă întreb eu? Se răsuci spre Pippin: Chiar 
acum, Pippin, aproape că mi s-a oprit inima în piept la auzul 
acestui nume. Adevărul însă este că eu cred că Faramir ne-a 
adus puţină speranţă o dată cu veştile sale. Căci pare limpede 
că vrăjmaşul nostru a dat semnalul de începere a războiului şi a 
făcut prima mişcare cât Frodo se mai afla în libertate. Prin 
urmare, multe zile de aici încolo, ochii vrăjmaşului vor fi în- 
dreptaţi în toate părţile, numai spre ţara sa nu. Şi totuşi, Pippin, 
chiar şi de la depărtarea aceasta îi simt graba şi teama. A pornit 
lupta mai curând decât ar fi trebuit. S-a petrecut ceva care l-a 
stârnit. 

Gandalf râmase o vreme dus pe gânduri. 

- Poate, murmură el, poate chiar şi nesăbuinţa ta, băiete, 
a dat o mână de ajutor. la să văd: cam acum cinci zile a 
descoperit că l-am alungat pe Saruman şi că am luat Piatra. ŞI 
ce-i cu asta? Tot n-am putea-o folosi cu prea mult folos şi fără 
ştiinţa lui. Oare?! Stau eu şi mă întreb. Aragorn? Vremea lui se 
apropie. Şi e puternic şi neîndurător din fire, să ştii, Pippin; 
cutezător, hotărât, n-are nevoie de alţi sfătuitori decât propria 
sa judecată şi, dacă e nevoie, ştie să-şi pună pielea la bătaie. 
Poate că aici se află răspunsul. Poate că el a folosit Piatra şi s-a 
arătat Vrăjmaşului, stârnindu-l, tocmai asta vrând. Stau şi mă 
întreb. Oricum nu vom afla răspunsul până nu ajung aici 
Călăreţii din Rohan, dacă nu cumva vor sosi prea târziu. Ne 
aşteaptă zile tare negre. Să dormim cât mai putem! 

- Dar..., începu Pippin. 

- Dar ce? în seara aceasta nu îngădui decât un singur dar. 

- Gollum, zise Pippin. Cum naiba au putut să meargă 
împreună cu el, urmându-l chiar? Şi, din câte am văzut, lui 
Faramir nu i-a plăcut câtuşi de puţin locul în care îi ducea, cum 
de altfel nici ţie nu-ţi place. Care-i baiul? 

- Nu-ţi pot spune acum. În inima mea însă am presimţit că 
Frodo şi Gollum se vor întâlni înainte să se sfârşească toate. Fie 
de bine, fie de rău. Dar în seara asta nu voi vorbi despre Cirith 
Ungol. Trădare, mă tem de trădare; vietatea aceea nenorocită 
va trăda. Aşa trebuie să fie, şi cu asta basta. Să nu uităm că un 
trădător poate să se trădeze pe sine şi prin asta să facă un bine 
la care nici nu se gândea. Se întâmplă uneori şi astfel. Noapte 
bună! 


Următoarea zi veni cu o dimineaţă asemenea unor zori 
mohorâţi, încât oamenii, cu toate că prinseseră ceva curaj o 
dată cu venirea lui Faramir, simţiră cum se pierd din nou cu 
firea. Umbrele înaripate n-au mai fost zărite în acea zi, cu toate 
acestea, când şi când, deasupra oraşului, sus de tot, răsuna un 
țipăt stins, şi mulţi din cei care-l auzeau rămâneau ţintuiţi de o 
spaimă trecătoare, iar cei cu inima mai slabă erau cuprinşi de 
tremur şi plângeau. 

Faramir plecase din nou la drum. 

- Nu-i dau nici o clipă de răgaz, murmurau oamenii. 
Seniorul îşi hăituie fiul fără milă, unde mai pui că acum trebuie 
să trudească cât pentru doi, pentru el şi pentru cel care nu se va 
mai întoarce. Şi oamenii priveau spre Miazănoapte, întrebând: 
Unde sunt Călăreţii din Rohan? 

Şi, cu adevărat, Faramir nu plecase de bunăvoie. Dar 
Seniorul Oraşului era în acelaşi timp şi mai-marele Sfatului, iar 
în acea zi nu avea nici o dorinţă să se supună vrerii altora. Sfatul 
se strânsese la primul ceas al zilei. După judecata căpeteniilor, 
din pricina amenințării de la Miazăzi, forţele lor erau mult prea 
slabe să atace primele fără ajutor din partea Călăreţilor din 
Rohan. Însă până soseau aceştia, trebuiau să trimită oameni 
înarmaţi pe ziduri, şi apoi să stea şi să aştepte. 

- Cu toate acestea, spusese Denethor, nu ar trebui să 
renunţăm prea uşor la fortificațiile Rammas din afara zidurilor, 
clădite cu atâta trudă. lar Vrăjmaşul va trebui să plătească 
scump dacă va trece Râul. Şi dacă-l trece, nu-i va ajunge 
puterea să atace Oraşul, din pricina mlaştinilor de la 
miazănoapte de Cair Andros, şi din pricina lăţimii râului la 
miazăzi, dinspre Lebennin, căci acolo are nevoie de multe bărci. 
Atacul nemilos îl va da la Osgiliath, aşa cum a mai făcut-o şi 
înainte, când i-a ţinut Boromir piept. 

- Atunci doar ne-am încercat forţele, zisese Faramir. Astăzi 
însă va trebui să-l facem pe Duşman să plătească de zece ori 
mai mult pentru pierderile pe care le vom suferi când va trece 
râul, şi tot vom regreta acest schimb. Căci dacă pentru el 
pierderea unei oştiri e o nimica toată, pentru noi e mult şi 
pierderea unei companii. lar retragerea celor pe care-i vom 
trimite departe, pe câmpul de luptă, va fi primejduită, dacă 
Duşmanul izbuteşte să treacă în număr mare. 

- Şi cum rămâne cu Cair Andros? întrebase Seniorul. 


Trebuie să rezistăm şi acolo dacă apărăm Osgiliathul. Să nu 
uităm primejdia ce vine din stânga noastră. Nu ştim dacă 
rohirrimii vor veni până la urmă. Dar Faramir ne-a povestit ceva 
despre un număr mare de războinici care s-ar îndrepta către 
Poarta Neagră. Şi mă gândesc că s-ar putea ca de acolo să se 
ivească nu numai o singură oştire, şi că acestea or să atace din 
mai multe părţi. 

- Riscurile sunt mari în orice război, spuse Denethor. Cair 
Ansris este plin de oameni înarmaţi şi oricum nu mai putem 
trimite alte forţe. Dar nu voi renunţa la Râu şi la Pelennor fără 
luptă - măcar atâta vreme cât avem aici o căpetenie care încă 
mai are curajul să îndeplinească vrerea seniorului său. 

La aceste vorbe, în sală s-a lăsat tăcerea. Intr-un târziu 
Faramir vorbi: 

- Nu mă împotrivesc vrerii domniei tale. Deoarece Boromir 
ţi-a fost răpit, mă voi duce eu în locul lui şi voi face tot ceea ce- 
mi va în putinţă - dacă aşa îmi porunceşti. 

- Aşa îţi poruncesc, întări Denethor. 

- Atunci, cu bine! zise Faramir. Dar de-o fi să mă întorc, fie 
ca gândurile tale pentru mine să fie mai bune! 

- Să văd mai întâi cum te vei întoarce, răspunse Denethor. 

Gandalf a fost ultimul care a mai vorbit cu Faramir, înainte 
ca acesta să o pornească spre răsărit. 

- Nu-ţi primejdui viaţa cu pripeală sau din prea mare 
amărăciune, îi zise. Va fi nevoie de tine aici, şi nu pentru război, 
ci pentru alte treburi. Tatăl tău te iubeşte, Faramir, şi îşi va 
aduce aminte de iubirea asta înainte să se sfârşească totul. Cu 
bine! 

Aşa a plecat Seniorul Faramir din nou la drum, luând cu 
sine atâţia bărbaţi câţi se arătaseră dornici să-l însoţească sau 
de câţi se putea lipsi fortăreaţa. De pe ziduri, câţiva oameni îşi 
mijeau privirile prin întunecime spre oraşul în ruină şi se 
întrebau ce anume se întâmpla în acel loc, căci de zărit nu se 
putea zări nimic. Alţii însă priveau spre miazănoapte, socotind în 
gând câte leghe îi despărţeau de Théoden, aflat în Rohan. 

- Oare va veni? se întrebau ei. Îşi va aminti de vechea 
noastră alianţă? 

- Da, va veni, răspundea Gandalf, chiar dacă soseşte prea 
târziu. Dar gândiţi-vă puţin! In cel mai bun caz Săgeata Roşie a 
ajuns la el abia acum două zile, iar din Edoras sunt multe leghe 


lungi până aici. 

Veştile au sosit după căderea nopţii. Venind dinspre 
vaduri, un bărbat a năvălit călare şi a anunţat că o oştire 
apăruse din Minas Morgul şi se apropia de Osgiliath; ei i se 
alăturaseră regimente de la Miazăzi, precum şi Haradruin, cel 
înalt şi crud. 

- Şi am mai aflat, spuse solul, că în fruntea lor s-ar afla din 
nou Căpetenia Neagră, şi teama de el i-a luat-o înainte, 
cuprinzând malul cestălalt al Râului. 

Cu aceste vorbe rău-prevestitoare s-a sfârşit şi a treia zi 
de când sosise Pippin în Minas Tirith. Puţini au fost cei care s-au 
dus să se odihnească în acea noapte, căci nu prea mai aveau 
nădejde ca Faramir să poată apăra vadurile atât cât era nevoie. 

Ziua următoare, cu toate că întunecimea era deplină şi nu 
avea cum să se mai adâncească, a îngreunat şi mai mult inimile 
oamenilor, şi o mare teamă a pus stăpânire pe ei. lar veştile 
rele, altele şi mai multe, nu au întârziat să apară. Trecerea 
peste Anduin căzuse în mâinile Duşmanului. Faramir se retrăgea 
spre zidurile Pelennorului, regrupându-şi oamenii la Fortăreţele 
Zăgazului; dar Duşmanul era de zece ori mai numeros. 

- Dacă învinge la Pelennor, îi va avea pe vrăjmaşi în spate, 
spunea solul. Au plătit scump trecerea peste râu, dar nu într- 
atât pe cât nădăjduisem noi. Şi-au pregătit bine planul de luptă. 
Abia acum ne-am dat seama că îşi construiau de mult pe ascuns 
un număr mare de plute şi bărci acolo, în Osgiliathul Răsăritean. 
Parcă se umpluseră apele râului de gândaci, atâţia erau cei care 
le treceau. Dar cel care ne înfrânge este Căpetenia Neagră. 
Puţini vor fi cei ce vor rămâne pe loc şi vor putea să îndure chiar 
şi numai vestea sosirii lui. Înşişi supușii lui se pierd cu firea în 
faţa lui şi sunt în stare să se spintece cu propria lor mână dacă 
el le-o cere. 

- Inseamnă că de mine e nevoie acolo mai mult decât aici, 
spuse Gandalf şi numaidecât porni la drum şi lucirea lui albă 
pieri curând din vedere. 

Şi toată noaptea aceea Pippin rămase singur şi fără de 
somn, sus pe ziduri, cu privirile îndreptate către răsărit. 

Nici nu s-a stins bine dangătul primelor clopote ale noii 
zile, răsunând mai curând a derâdere în bezna fără geană de 
lumină, când Pippin zări deodată, la mare depărtare, cum 
izbucnesc focuri în locurile acelea nedesluşite unde se înălţau 


zidurile Pelennorului. Străjile au dat alarma şi toţi bărbaţii 
Oraşului au pus mâna pe arme. Când şi când se vedea o 
scăpărare roşiatică, şi încet, prin văzduhul greu, răzbăteau 
bubuituri surde. 

- Au cucerit zidul! strigau bărbaţii. Şi îl puşcă pentru a face 
spărturi în el. Vin încoace! 

- Unde-i Faramir? strigă Beregond cuprins de disperare. Să 
nu-mi spuneţi că s-a prăpădit! 

Primele veşti le-a adus Gandalf. Sosi la mijlocul dimineţii, 
însoţit de câţiva călăreţi şi escortând un şir de care. Erau pline 
de răniţi, toţi cei care fuseseră salvaţi cu chiu cu vai de la 
Forturile Zăgazului. Se duse drept la Denethor, fără să mai 
piardă o clipă. Seniorul Oraşului se afla într-o încăpere înaltă, 
deasupra Sălii din Turnul Alb, iar lângă el se găsea Pippin; îşi 
mijea ochii prin ferestrele întunecate ce dădeau spre nord, sud 
şi est, ca şi când ar fi vrut să străpungă umbrele pieirii ce-l 
înconjurau din toate părţile. Spre miazănoapte privea el mai cu 
seamă, oprindu-se uneori să asculte, ca şi când prin cine ştie ce 
ştiinţă străveche urechile ar fi prins ropotul copitelor pe câmpiile 
îndepărtate. 

- A venit Faramir? întrebă el. 

- Nu, răspunse Gandalf. Dar l-am lăsat în viaţă. A hotărât 
să rămână în ariergardă, de teamă ca nu cumva oamenii lui să 
se retragă din Pelennor, fugind care încotro vede cu ochii. Poate 
că va izbuti să-i ţină la un loc pe toţi atât cât va fi nevoie, dar 
tare mă îndoiesc. Duşmanul pe care îl are de înfruntat este mult 
prea puternic. Căci iată a venit cel de care mă temeam eu. 

- Doar n-o fi chiar Seniorul Întunecimii? strigă Pippin, atât 
de îngrozit încât uită de buna-cuwviinţă. 

Denethor pufni într-un hohot amar. 

- Nu, încă nu, jupâne Peregrin! El va veni doar atunci când 
va putea să mă răstoarne în triumf, după ce totul va fi fost 
câştigat. li foloseşte pe alţii drept arme ale sale. Aşa fac toţi 
marii cârmuitori, dacă sunt înţelepţi, jupâne Piticuţ. Oare de ce 
altfel şed eu aici, în turnul meu, şi cuget şi privesc şi aştept, 
sacrificându-i până şi pe proprii mei fii? Căci sabia încă o mai 
pot mânui. 

Se ridică în picioare, îşi desfăcu mantia cea lungă şi 
neagră şi, ce să vezi! Pe dedesubt era înveşmântat în zale, 
încins la brâu cu o sabie pe măsură, vârâtă într-o teacă neagră 


încrustată în argint. Spusse: 

- Astfel umblu şi astfel dorm de mulţi ani, până când 
trupul meu, odată cu trecerea vremii, îşi va pierde vigoarea şi 
temeritatea. 

- Numai că acum Seniorul din Barad-dir, cel mai cumplit 
dintre căpeteniile lui a ajuns să stăpânească zidurile tale 
exterioare, spuse Gandalf. Cel ce a fost odată Regele Angmar, 
Vrăjitorul, Duhul Inelului, Stăpânul Nazgililor, o suliță a groazei 
în mâna lui Sauron, umbra disperării. 

- la seama, Mithrandir, că ai avut un duşman pe măsura 
ta, nu-l iertă Denethor. Eu unul ştiu de multă vreme cine este 
căpetenia supremă din Turnul Întunecimii. Te-ai întors numai 
pentru a ne spune atâta lucru? Sau te pomeneşti că te-ai retras 
din pricină că duşmanul s-a dovedit mai puternic decât tine? 

Pippin se înfiora la gândul că Gandalf ar putea izbucni plin 
de mânie, dar teama lui era neîntemeiată, căci Gandalf 
răspunse cu blândeţe: 

- Poate că aşa este. Dar încă n-a sosit clipa să ne 
măsurăm puterile. Şi dacă vorbele din bătrâni sunt adevărate, 
nu de mâna omului va cădea el, iar soarta ce-l aşteaptă, 
ascunsă le este până şi înţelepţilor. Oricum ar fi, Căpetenia 
Disperării încă nu forţează înaintarea, cel puţin nu acum. EI 
conduce cu acea înţelepciune despre care tocmai ai pomenit, 
stând în urma sclavilor săi şi mânându-i din spate pentru 
împlinirea smintelii lui. 

Nu, eu am venit mai curând pentru a-i apăra pe cei ce mai 
pot fi încă tămăduiţi; căci Rammas a fost spart în multe locuri şi 
curând oastea din Morgul va pătrunde peste tot. Mai ales pentru 
a spune acestea am venit eu. Curând bătălia se va purta aici, pe 
câmpie. Trebuie pregătiţi oamenii. Să fie din cei călări; numai în 
ei mai putem avea puţină speranţă, căci singura slăbiciune a 
duşmanului asta este: nu are destui călăreţi. 

- Nici noi nu avem mulţi. De-ar fi să vină cei din Rohan, ar 
fi tocmai la ţanc, zise Denethor. 

- Mă tem că pe alţii o să-i vedem sosind mai întâi, îl 
avertiză Gandalf. Fugarii din Cair Andros au şi ajuns. Insula a 
căzut. O altă oştire a venit dinspre Poarta Neagră, de la nord- 
est. 

-Ştii, Mithrandir, unii te învinuiesc că îţi place să aduci 
veşti proaste, dar pentru mine nimic nu-i nou din ceea ce spui, 


am aflat totul încă de aseară. Cât despre oamenii noştri, m-am 
şi gândit la asta. Să coborâm. 

Şi timpul trecea şi la un moment dat străjerii de pe ziduri 
au văzut cum se retrag soldaţii lor. La început s-au întors în 
devălmăşeală grupuri mici de bărbaţi istoviţi şi cei mai mulţi 
dintre ei erau răniţi; alergau cuprinşi de panică, de-ai fi zis că-i 
urmărea ceva. Spre răsărit se zăreau licărind focuri îndepărtate; 
dar din ce în ce mai mult, ba într-o parte, ba în alta, focurile 
acestea păreau să cuprindă întreaga câmpie. Casele şi 
hambarele erau înghiţite de pălălaie. Apoi, din nenumărate 
locuri porniră cu repeziciune mici pâraie de flăcări roşii, tăindu-şi 
drum prin întuneric şi îndreptându-se toate spre panglica lată a 
drumului care ducea de la Poarta Oraşului până la Osgiliath. 

- Vrăjmaşul, murmurară oamenii. Stăvilarul n-a mai 
rezistat. Uite-i cum se revarsă prin spărturi! Şi parcă aduc torţe 
cu ei. Ai noştri unde-s? 

Seara se lăsa tot mai adâncă, lumina era atât de slabă, 
încât până şi cei care puteau zări până departe abia mai 
desluşeau limpede ce se petrecea pe câmpie, în afară de 
focurile din ce în ce mai multe şi de liniile de foc ce se tot lăţeau 
şi înaintau văzând cu ochii. Într-un târziu, la mai puţin de o milă 
de Oraş, se ivi o mulţime de oameni, oarecum mai ordonată şi 
care nu fugea, ci mărşăluia, fără să se risipească. 

Străjerii îşi ţinură respiraţia. 

- Mai mult ca sigur că în fruntea lor se află Faramir, îşi 
dădură ei cu părerea. El are puterea să stăpânească om şi fiară 
deopotrivă. El va izbândi. 

Cei care se retrăgeau se aflau la câteva sute de picioare 
de zid. Din întunecime, din spatele lor, se ivi un grup mic de 
călăreţi care se apropiau în galop, tot ceea ce mai rămăsese din 
ariergardă. Dintr-o dată se răsuciră pe loc, pentru a înfrunta 
liniile de focuri ce se apropiau. Şi brusc izbucni un vuiet de 
strigăte înfiorătoare. Călăreţii duşmanului se dădură la o parte şi 
din urmă limbile de foc se revărsară ca nişte torente, rânduri 
după rânduri de orci purtând torţe, şi bărbaţi sălbatici de la 
Miazăzi ducând stindarde roşii, scoțând strigăte în graiurile lor 
aspre, năvălind tot mai mulţi, prinzând pe fugari din urmă. Şi cu 
un țipăt pătrunzător, din cerul întunecat se prăvăliră înaripatele 
umbre, nazgilii însetaţi să ucidă. 

Retragerea deveni o devălmăşie. Oamenii se repezeau 


care încotro, înnebuniţi, pierduţi, lepădându-şi armele, strigând 
cuprinşi de frică, prăbuşindu-se la pământ. 

Şi pe neaşteptate o trâmbiţă răsună din Citadelă şi 
Denethor făcu semn trupei de atac să intre în luptă. Ascunsă în 
umbra Porții şi la adăpostul zidurilor exterioare, aceasta 
aşteptase semnalul lui: şi erau acolo toţi călăreţii care mai 
rămăseseră în Oraş. Dădură pinteni cailor şi se repeziră în 
formaţie compactă, în galop, atacând cu strigăt mare. De pe 
ziduri li se răspunse cu un alt strigăt; căci undeva în faţă pe 
câmpie, călăreau cavalerii-lebădă din Dol Amroth, în frunte cu 
Prinţul lor şi stindardul lui albastru. 

- Amroth pentru Gondor! strigară ei. Amroth pentru 
Faramir! 

Asemenea tunetului se repeziră asupra duşmanului din 
ambele părţi ale armiei care se retrăgea; dar un călăreț îi 
întrecu pe toţi, iute ca vântul când trece prin iarbă: îl purta lute 
ca Gândul, iar călăreţul strălucea dezvăluit încă o dată, cu o 
lumină ţâşnind din mâna lui ridicată. 

Nazgulii ţipară şi se făcură nevăzuţi, căci Căpetenia lor nu 
era pregătită să înfrunte focul alb al duşmanului său. Oştirile din 
Morgul, cu gândul numai la prada lor, se pomeniră atacate cu 
sălbăticie, încât rupseră rândurile şi se risipiră precum scânteile 
purtate de vânt. Scoţând strigăte de bucurie, fugarii se 
întoarseră şi se năpustiră asupra urmăritorilor lor. Cei vânaţi 
acum erau chiar vânătorii. Retragerea se preschimbă într-un 
atac dezlănţuit. Câmpia era plină de orci şi oameni răpuşi şi 
peste toţi şi toate se înălța în rotocoale fumul torţelor azvârlite 
la pământ. Cavaleria îşi continuă asaltul. 

Dar Denethor nu le îngădui să se depărteze prea mult. Cu 
toate că duşmanul fusese oprit şi chiar alungat pentru moment, 
dinspre Răsărit veneau oştiri nemăsurat de puternice. Trâmbiţă 
răsună din nou, anunțând retragerea. Cavaleria Gondorului se 
opri, la adăpostul ei, celelalte companii se regrupară. Fără grabă 
se întoarseră spre Citadelă. Ajunseseră la Poarta Oraşului, 
intrară în pas mândru; la fel de mândri îi primiră locuitorii 
Oraşului, strigând întru lauda lor, dar inimile le erau grele 
văzând cât se împuţinase armia lor. Faramir pierduse o treime 
din oamenii lui. Dar unde era Faramir? 

El veni cel mai de pe urmă. Întâi oamenii lui. Apoi cavalerii 
călare, iar după ei stindardul din Dol Amroth şi Prinţul. Şi în 


braţele sale, în faţa lui pe cal, aducea trupul rubedeniei sale, 
Faramir, fiul Denethor, găsit pe câmpul de luptă. 

- Faramir! Faramir! strigau pe străzi oamenii, izbucnind în 
plâns. 

Dar el nu răspunse, astfel că l-au dus pe drumul şerpuitor 
până sus în Citadelă, la tatăl său. Chiar înainte ca nazgilii să se 
retragă din calea Călăreţului Alb, dădură un ultim atac ucigător, 
iar Faramir, care tocmai îl încolţise pe unul dintre fioroşii 
războinici călare din Harad, căzuse secerat la pământ. Numai 
atacul cavalerilor din Dol Amroth l-a salvat de săbiile roşii ale 
celor de la Miazăzi, care l-ar fi căsăpit bucăţi-bucăţele. 

Prinţul Imrahil îl aduse pe Faramir la Turnul Alb. 

- Fiul domniei tale s-a întors după ce a împlinit fapte mari, 
spuse el, povestind tot ceea ce văzuse. 

Însă Denethor se ridică în picioare şi, fără să spună un 
cuvânt, privi la chipul fiului său. Porunci apoi să se pregătească 
chiar acolo în încăpere un pat pentru Faramir şi, după ce-l vor fi 
culcat în el, să iasă toţi din încăpere. Acestea fiind împlinite, 
Denethor urcă singur în camera lui tainică din vârful turnului; şi 
mulţi dintre cei care au privit într-acolo au putut vedea o lumină 
palidă lucind şi licărind o vreme prin ferestrele înguste, apoi 
stingându-se de tot. Într-un târziu cobori şi Denethor; şi 
ducându-se la Faramir, se aşeză lângă el fără să scoată un 
cuvânt, dar chipul lui era pământiu, mai cadaveric decât al fiului 
său. 

Oraşul era acum asediat, împresurat din toate părţile de 
vrăjmaşi. Rammas fusese spart, Pelennorul abandonat în 
mâinile Duşmanului. Ultimele veşti de dincolo de ziduri au fost 
aduse de bărbaţii care fugiseră încoace pe drumul de 
miazănoapte, înainte ca Poarta să fi fost închisă. Numai ei mai 
rămăseseră din straja ce fusese pusă acolo unde drumurile 
dinspre Andrien şi Rohan pătrundeau în câmpiile din afara 
Oraşului. De la poartă i-a condus Ingold, acelaşi care-i lăsase să 
intre pe Gandalf şi pe Pippin cu numai cinci zile înainte, când 
soarele încă mai răsărea şi aducea speranţă dimineaţa. 

- N-am primit nici o veste de la rohirrimi, zise Ingold. Cei 
din Rohan nu vin acum. lar dacă vin, nu ne va sluji la nimic. Căci 
am aflat că înaintea lor a sosit o altă oştire, peste Râu, dinspre 
Andros, din cât se spune. Şi este puternică: batalioane de orci 
de-ai Ochiului şi nenumărate companii de oameni de un soi de 


care noi n-am întâlnit până acum. Nu-s înalţi, ci laţi în umeri şi 
tare fioroşi la înfăţişare, bărboşi cum sunt gnomii şi cu topoare 
drept arme. Vin dintr-o ţară sălbatică, de undeva din întinsul 
Răsărit, aşa se bănuie. Au pus stăpânire pe drumul de 
miazănoapte, şi mulţi au intrat în Andrien. Rohirrimii nu au cum 
să se apropie. 

Poarta era zăvorită. Întreaga noapte străjerii de pe ziduri 
au auzit freamătul Duşmanului care se agita pe câmpie, 
pârjolind iarbă şi copaci şi ciopârţind orice fiinţă omenească li se 
ivea în cale, vie sau moartă. În întuneric era greu de ghicit câţi 
anume trecuseră peste apa Râului, dar când dimineaţa se furişă 
peste câmpie, sau mai bine spus umbra palidă a unei dimineţi, 
şi-au dat seama că nici măcar spaima din timpul nopţii nu le 
socotise bine numărul. Câmpia era înnegrită de companiile 
mărşăluitoare, întinzându-se cât putea ochiul cuprinde în 
întunecimea aceea; ca o ciupercă otrăvitoare uriaşă, peste tot în 
jurul oraşului se ridicaseră tabere nesfârşite de corturi negre sau 
sângerii. 

Orcii săpau ca furnicile, săpau şiruri de tranşee adânci 
într-un cerc uriaş, la un zbor de săgeată depărtare de ziduri, nu 
mai mult; şi pe măsură ce isprăveau de săpat o tranşee, o 
umpleau cu foc, deşi, cum anume erau acestea aprinse ori 
împiedicate să se stingă, dacă prin ştiinţa lor sau prin cine ştie 
ce vrăjitorie, nimeni nu-şi putea da seama. Şi au continuat să 
trudească, sub privirile celor din Minas Tirith, care nu aveau cum 
să-i împiedice pe orci. Şi după ce era isprăvită o linie de tranșee, 
care mari se apropiau; şi curând după aceea alte companii ale 
duşmanului veneau şi la adăpostul unei tranşee înălţau 
maşinăriile acelea uriaşe care aruncau proiectile. Nimic de soiul 
ăsta sau care să bată atât de departe nu se afla pe zidurile 
Oraşului, ca să întoarcă atacul. 

La început locuitorii au râs, fără să se teamă prea mult de 
pregătirile duşmanului. Căci zidul principal al Oraşului era tare 
înalt şi gros, îl duraseră numeroneenii înainte ca puterea şi 
priceperea lor să se fi risipit în exil; iar în afară, suprafaţa lui 
semăna cu Turnul din Orthanc, dură, de nerăzbit, ca tăişul 
oţelului ori dogoarea focului, de nedărâmat decât prin vreo 
răscolire a pământului pe care se sprijinea. 

- Nu, nu, spuneau asediaţii, nici de-ar veni Cel fără Nume, 
nici măcar el n-ar putea pătrunde aici, atâta vreme cât suntem 


noi în viaţă. 

Dar alţii întrebau: 

- Cât suntem în viaţă? Cât va mai dura viaţa noastră? 
Duşmanul are o armă cu care, de când a început lumea aceasta, 
multe fortărețe de neînfrânt a dărâmat: Foamea. Drumurile ne 
sunt tăiate. Rohan nu va veni. 

Dar maşinăriile nu şi-au irosit proiectilele împotriva zidului 
invincibil. Cel care poruncea asaltul asupra celui mai mare 
duşman al Seniorului din Mordor nu era nici incendiator, nici 
căpetenie orcească. Ci o putere şi o minte a răului însuşi. De 
cum au fost ridicate în vălmăşag de strigăte şi scârţâituri de 
frânghii şi gruie, marile catapulte au şi început să arunce 
proiectile, dar le aruncau în sus, încât treceau pe deasupra 
meterezelor şi cădeau bufnind în primul cerc al Oraşului; şi prin 
cine ştie ce meşteşug tainic, multe dintre ele izbucneau în 
flăcări încă înainte de a atinge pământul. 

Curând, primejdia ca în spatele zidului să izbucnească un 
pârjol deveni atât de mare, încât cei care nu păzeau zidurile 
erau nevoiţi să se lupte cu flăcările ce ţâşneau peste tot. Apoi, o 
dată cu proiectilele cele mari a venit încă o rafală, mai puţin 
distrugătoare, însă cu atât mai cumplită. Peste tot pe străzile şi 
pe aleile din spatele Porții cădeau şi se rostogoleau mici 
proiectile rotunde care nu ardeau. Dar când oamenii s-au repezit 
să vadă ce anume puteau fi acelea, au izbucnit în ţipete sau în 
lacrimi. Căci duşmanul arunca în Oraş capetele tuturor celor 
care căzuseră în lupta de la Osgiliath sau pe zăgazul Rammas, 
sau pe câmpuri. Priveliştea era cum nu se poate mai 
îngrozitoare: cu toate că unele dintre ele erau zdrobite, diforme, 
iar altele fuseseră retezate cu cruzime, multe mai purtau 
trăsături ce puteau fi recunoscute şi nu era greu de ghicit că 
oamenii aceia muriseră în chinuri groaznice; iar chipurile 
fuseseră însemnate cu mârşavul semn al Ochiului fără de 
Pleoapă. Dar aşa pocite şi pângărite cum erau, tot se mai 
întâmpla ca cei din oraş să mai vadă o dată chipul cuiva pe 
care-l cunoscuseră înainte, care odată umblase mândru de 
uniforma sa soldăţească sau trudise la câmp sau venise în vreo 
zi de sărbătoare de prin văile înverzite dintre dealuri. 

În zadar îşi agitau bărbaţii pumnii la vrăjmaşii haini care 
viermuiau dincolo de Poartă. Nu le păsa acelora de blestemele 
lor şi nici ei nu pricepeau graiurile oamenilor din apus care 


strigau cu voci aspre ca ale fiarelor sau păsărilor de stârvuri. Dar 
curând puţini au mai rămas în Minas Tirith dintre aceia care 
aveau temeritatea să înfrunte armiile Mordorului. Căci Seniorul 
întunecimii s-a dovedit că mai avea o armă, încă şi mai nemilos 
de iute decât foamea: spaima şi disperarea. 

Nazgulii s-au întors şi, după cum Seniorul întunecimii, 
Seniorul lor, creştea în putere şi nu pregeta să şi-o arate, la fel şi 
vocile lor, care nu dădeau glas la altceva decât vrerii şi ticăloşiei 
lui, se dovedeau tot mai grele de răutate, răspândind şi mai 
multă groază. Se roteau deasupra Oraşului precum vulturii care- 
şi aşteaptă tainul din carnea oamenilor sortiţi pieirii. Zburau 
apoi până piereau din vedere şi unde nu-i mai putea atinge nici 
o săgeată, cu toate acestea erau mereu acolo şi vocile lor 
aducătoare de moarte umpleau văzduhul. Şi cu fiecare strigăt 
deveneau tot mai greu de îndurat. In cele din urmă, până şi cei 
mai tari de inimă se aruncau la pământ atunci când 
ameninţarea nevăzută trecea pe deasupra lor, sau, dacă 
rămâneau în picioare, îşi lăsau armele să cadă din mâinile lipsite 
de vlagă, în vreme ce în minţile lor îşi făcea loc întunericul şi 
atunci nu se mai gândeau la război, ci numai cum să se ascundă 
şi să se târască, şi numai la moarte. 

Cât a durat acea zi neagră, Faramir a zăcut pe patul său 
din încăperea din Turnul Alb, pradă unei fierbinţeli fără de 
speranţă; pe moarte, a spus careva, şi curând toţi cei aflaţi pe 
ziduri şi pe străzi numai asta spuneau, „pe moarte”, şi lângă el 
se afla tatăl său, fără să scoată o vorbă, doar veghetor, şi nu 
mai lua câtuşi de puţin seamă la apărare. 

Ore mai întunecate ca acestea nu-i fusese încă dat lui 
Pippin să cunoască, nici măcar atunci când se aflase în ghearele 
lui Uruk-hai. Datoria sa era aceea de a-l sluji pe Stăpân, ceea ce 
şi făcea, stând uitat, aşa i se părea, lângă uşa încăperii 
neluminate, stăpânindu-şi cât putea mai bine propriile sale 
temeri. Şi cum stătea acolo şi se uita, i se păru că Denethor 
îmbătrâneşte văzând cu ochii, ca şi când ceva se frânsese în 
voinţa sa mândră şi mintea lui neîndurătoare fusese învinsă. 
Poate că ceea ce o măcinase erau durerea şi remuşcarea. Pippin 
zări lacrimi pe faţa aceea ce nu cunoscuse lacrima înainte, ceea 
ce încă şi mai greu de îndurat decât mânia. 

- Nu plângeţi, stăpâne, murmură el. Poate că se va 
tămădui. Pe Gandalf l-aţi întrebat? 


- Nu-ncerca să mă alini cu vrăjitorii! îi ceru Denethor. 
Nădejdea nebunului a dat greş. Duşmanul a descoperit-o şi 
acum puterea lui sporeşte; ne citeşte gândurile şi orice am face 
nu e decât spre pieirea noastră. 

Mi-am trimis fiul fără să-i mulţumesc, fără să-l 
binecuvântez, l-am trimis într-o primejdie fără rost, şi iată-l cum 
zace cu otrava umplându-i sângele. Vai, vai, oricare-ar fi de-aici 
încolo soarta războiului, spita mea se sfârşeşte, însăşi Casa 
Majordomului a fost înfrântă. Neamuri mărunte vor domni de- 
acum încolo peste ceea ce a mai rămas din Regii Oamenilor, 
pitindu-se în munţi până când cu toţii vor fi stârpiţi. 

La uşă veniră bărbaţi strigând după Seniorul Oraşului să 
iasă. 

- Nu, nu voi cobori, spuse el. Trebuie să stau lângă fiul 
meu. Poate că va vorbi înainte să se sfârşească. Numai că 
sfârşitul lui e aproape. Urmaţi pe cine voiţi, şi pe Marele Nebun 
de-o fi să fie, chiar dacă nădejdea lui a murit. Eu aici rămân. 

Aşa s-a făcut că a ajuns Gandalf să comande ultima 
apărare a Oraşului din Gondor. Oriunde se ducea, inimile 
oamenilor prindeau din nou putere şi umbrele înaripate piereau 
din amintire. Neobosit bătea el drumul între Citadelă şi Poartă, 
de la miazănoapte şi miazăzi, făcând înconjurul zidului, şi 
împreună cu el mergea Prinţul din Dol Amroth, cu cămaşa lui din 
zale lucitoare. Căci el şi cavalerii săi încă se mai ţineau de 
adevăraţi seniori ai numeroneenilor. Cei care-i vedeau şuşoteau: 
„Adevăr grăiesc poveştile de demult: prin venele seminţiei 
acesteia curge sânge elfesc, căci poporul lui Nimrodel a vieţuit 
cumva pe tărâmurile celea.” Şi câte unul prindea atunci să 
cânte în întuneric, câteva strofe doar, din balada lui Nimrodel 
sau din alte cântece din Valea Anduinului, din anii de demult 
pieriţi. 

Şi cu toate acestea... cum se depărtau ei, umbrele se 
apropiau din nou de oameni şi inimile lor îngheţau şi vitejia 
Gondorului se preschimba în cenuşă. Şi astfel au trecut ei dintr- 
o întunecată zi a spaimei în întunericul unei nopţi disperate. 
Focurile ardeau nestăpânite în primul cerc al oraşului, iar în 
multe locuri garnizoanei de pe zidul exterior i se tăiase orice 
cale de retragere. Numai că aceia foarte devotați, care încă mai 
rămăseseră la posturile lor, erau puţini; cei mai mulţi fugiseră în 
spatele celei de-a doua porţi. 


Dincolo de câmpul de luptă, departe, peste Râu, se 
duraseră cu repeziciune poduri şi, cât a fost ziua aceea de 
lungă, încă şi mai multe oştiri şi maşinării de război s-au 
revărsat dincoace de ape. Şi iată că la miezul nopţii a început 
atacul. Avangarda a trecut prin tranşeele de foc pe tot felul de 
căi ocolite ce fuseseră lăsate anume printre ele. Inaintau fără să 
ia seamă la câţi pierdeau dintre ei în timp ce se apropiau 
grămadă şi intrau în bătaia arcurilor celor de pe ziduri. Numai că 
acolo sus rămăseseră mult prea puţini pentru a le mai pricinui 
mari pagube, cu toate că lumina focurilor dezvăluia multe ţinte 
pentru arcaşii iscusiţi cu care se lăudase Gondorul odată. ŞI 
atunci,  dându-şi seama că vitejia Oraşului fusese 
îngenuncheată, Căpetenia nevăzută şi-a dezlănţuit puterea. 
Încet, grozavele turnuri de asediu înălțate în Osgiliath s-au pus 
în mişcare prin întuneric. 

Şi din nou veniră solii la uşa încăperii din Turnul Alb şi 
Pippin îi lăsă să intre, căci veştile lor nu sufereau amânare. 
Denethor îşi întoarse încet ochii de la chipul lui Faramir şi se uită 
în tăcere la ei. 

- Primul cerc al Oraşului e în flăcări, stăpâne, spuseră ei. 
Ce porunceşti, Măria ta? Încă eşti Senior şi Majordom. Nu toţi vor 
să-l urmeze pe Mithrandir. Oamenii fug de pe ziduri, le lasă 
neapărate. 

- De ce? întrebă Denethor. De ce fug, nebunii de ei? Mai 
bine să ardă mai curând decât mai târziu, căci cu toţii vom arde. 
Întoarceţi-vă la rugul vostru! lară eu? Eu mă voi duce acum spre 
propriul meu rug. Propriul meu rug! Fără mormânt pentru 
Denethor şi Faramir. Fără mormânt! Fără somnul cel prelung al 
morţii îmbălsămate. Vom arde precum regii păgâni de dinainte 
ca vreo corabie să fi plutit coace dinspre Apus. Apusul n-a 
izbândit. Duceţi-vă şi ardeţi! 

Fără plecăciuni şi fără să răspundă, solii se răsuciră pe 
călcâie şi ieşiră în fugă din încăpere. 

Denethor se ridică în picioare şi dădu drumul mâinii 
încinse de febră a lui Faramir, pe care o ţinuse până atunci într- 
ale sale. 

- El a şi început să ardă, spuse el mâhnit. Sălaşul spiritului 
său se năruie. 

Se apropie de Pippin şi privi cu blândeţe în jos spre el. 

- Rămâi cu bine, îi zise. Rămâi cu bine, Peregrin, fiu al lui 


Paladin! Scurt a fost serviciul tău în slujba mea şi iată că acum 
se apropie de sfârşit. Te eliberez de puţinul care a mai rămas. 
Te du si mori aşa cum crezi tu că îţi este mai bine. Şi cu cine vei 
voi, chiar şi cu acel prieten a cărui nesăbuinţă te-a adus în 
pragul acestei morţi. Cheamă-i la mine pe slujitorii mei şi apoi te 
du. Cu bine! 

- Eu nu-mi iau rămas-bun, stăpâne, zise Pippin, 
îngenunchind. Deodată se ridică în picioare, îl privi pe bătrân 
drept în ochi - după cum era obiceiul hobbiţilor - şi spuse: vă las 
acum, stăpâne, pentru că, într-adevăr, tare mult vreau să-l văd 
pe Gandalf. Dar nu este nebun; şi nu mă voi gândi la moarte 
atâta timp cât el nu-şi pierde speranţa în viaţă. Cât priveşte 
jurământul ce l-am făcut şi slujba la domnia voastră, nu doresc 
să fiu eliberat cât încă mai sunteţi în viaţă. lar de-o fi ca ei să 
pătrundă până în Citadelă, nădăjduiesc să fiu aici şi să stau 
alături de domnia voastră şi să dovedesc că merit măcar armele 
pe care mi le-aţi dat. 

- Fă cum pofteşti, jupâne Piticuţ, spuse Denethor. Dar 
viaţa mea s-a frânt. Trimite slujitorii la mine! 

Şi cu aceste vorbe se întoarse la Faramir. 

Pippin se duse să-i cheme pe slujitori, şi aceştia veniră: 
şase bărbaţi vânjoşi şi chipeşi care îndeplineau treburile 
gospodăreşti. Porunca stăpânului îi făcuse să tremure de frică. 
Insă Denethor îi rugă, cu voce blândă, să aşeze peste trupul lui 
Faramir cuverturi calde şi apoi să-l scoată de acolo. lar ei se 
supuseră şi, ridicând patul, îl scoaseră din încăpere. Păşeau 
încet, pentru a nu-l zgâlţâi prea tare pe omul cuprins de 
fierbinţeală, şi în urma lor venea Denethor, sprijinit în toiag; 
ultimul venea Pippin. 

Şi astfel au ieşit din Turnul Alb, ca şi când mergeau la o 
înmormântare, şi au pornit prin întuneric spre locul unde norul 
ce atârna deasupra oraşului era luminat de jos de licăriri de-un 
roşu-stins. Şi cu acelaşi pas domol au traversat curtea cea mare 
şi, la un cuvânt al lui Denethor, s-au oprit lângă Copacul 
Veştejit. 

In jur era linişte, nu se auzea decât freamătul războiului 
de jos, din Oraş. Şi picurul trist, în havuzul întunecat, al apei de 
pe ramurile moarte. Apoi cortegiul a trecut pe sub poarta 
Citadelei şi prin faţa străjerilor care-i priveau uluiţi şi 
deznădăjduiţi. Luând-o spre apus, după un timp au ajuns la o 


uşă ce se deschidea în zidul din spate al celui de-al şaselea cerc. 
Era numită Pen Hollen, pentru că stătea mereu zăvorită, nu se 
deschidea decât la funeralii şi numai Seniorul Oraşului o putea 
folosi, ori cei care duceau ofrande la morminte, ori îngrijeau de 
criptele morţilor. Din spatele uşii pornea un drum şerpuit ce 
cobora cu multe ocolişuri până la fâşia de pământ aflată în 
umbra prăpastiei lui Mindolluin, acolo unde se găseau marile 
cripte ale Regilor şi ale Majordomilor morţi. 

Lângă drum, într-o căsuţă, stătea portarul; cu teamă în 
ochi şi un felinar în mână se apropie de cortegiu. La porunca 
Seniorului, descuie uşa şi aceasta se deschise fără zgomot; iar 
ei trecură, luând cu ei felinarul portarului. Întunericul ascundea 
drumul ce urca spre ei printre ziduri străvechi şi balustrade 
sprijinite pe nenumărați stâlpi care apăreau fantasmatici în raza 
legănată a felinarului. Ecoul însoțea zgomotul paşilor lor care 
coborau încet, tot mai jos, până când, în cele din urmă, ajunseră 
la Strada Tăcută, Rath Dinen, aflată între cupole palide şi săli 
pustii şi chipuri ale celor morţi de mult; şi intrară în Casa 
Majordomilor şi aşezară pe pământ povara ce-o purtaseră. 

Privind neliniştit în jur, Pippin văzu că se afla într-o 
încăpere larg boltită, învăluită ca de nişte draperii de umbrele 
uriaşe pe care micul felinar le arunca pe pereţii ei ascunşi 
vederii. Şi abia desluşit se întrezăreau multe şiruri de mese 
tăiate din marmură; pe fiecare masă zăcea o siluetă care 
dormea cu mâinile încrucişate, cu capul sprijinit de piatră. Însă 
chiar lângă ei se afla o masă lată şi goală. Pe această masă, la 
un semn al lui Denethor, l-au întins ei pe Faramir şi alături pe 
tatăl său, şi i-au acoperit cu acelaşi acoperământ pe amândoi Și 
au stat apoi cu capetele plecate precum îndoliaţii la patul celui 
mort. Într-un târziu, Denethor spuse cu voce şoptită: 

- Aici vom aştepta. Dar să nu trimiteţi după îmbălsămători. 
Ci lemne să ne aduceţi, care ard iute, şi să le puneţi peste tot în 
jur şi sub masă; şi turnaţi ulei peste ele. Şi când vă voi ruga eu, 
să aruncaţi torţa. Faceţi precum v-am poruncit şi nu-mi mai 
vorbiţi. Rămâneţi cu bine! 

- Cu voia domniei voastre, stăpâne! spuse Pippin, şi 
răsucindu-se pe călcâie o rupse la fugă îngrozit din casa morții. 
„Bietul Faramir! Mai curând are nevoie de leacuri, nu de lacrimi. 
Ah, unde să-l găsesc pe Gandalf? Unde-i îmbulzeala mai mare, 
îmi vine să cred; şi n-o să aibă timp de pierdut cu muribunzii sau 


nebunii”. 

La uşă se întoarse către servitorul care rămăsese acolo de 
pază. 

- Stăpânul tău nu-i în toate minţile, spuse. Nu vă pripiţi! 
Nu aduceţi foc aici atâta vreme cât Faramir trăieşte! 

- Cine cârmuieşte Minas Tirith? întrebă omul. Seniorul 
Denethor ori Pribeagul cel Sur? 

- Din cât se pare, nimeni altcineva decât Pribeagul cel Sur, 
răspunse Pippin şi cu acestea o porni înapoi pe drumul şerpuit în 
sus, cât de repede erau picioarele lui în stare să-l ducă, trecu pe 
lângă portarul uluit, ieşi pe uşă şi o ţinu tot aşa până când 
ajunse aproape de poarta Citadelei. Straja îl opri când ajunse în 
dreptul ei. Recunoscu vocea lui Beregond. 

- Incotro alergi aşa, jupâne Peregrin? strigă. 

- Să-l găsesc pe Mithrandir. 

- Soliile Seniorului nu suferă amânare, iar eu nu am 
căderea să le ţin în loc, zise Beregond; dar spune-mi totuşi: ce 
se petrece? Incotro s-a dus Stăpânul meu? Eu abia am intrat în 
gardă, dar am auzit că a trecut pe aici în drum spre Uşa Zăvorită 
şi câţiva bărbaţi mergeau în faţa lui, purtându-l pe Faramir. 

- Aşa este, s-a dus spre Strada Tăcută. 

Beregond îşi lăsă capul în piept ca să-şi ascundă lacrimile. 

- Umbla vorba că e pe moarte, oftă el, şi uite că acum e 
mort. 

- Nu, încă n-a murit. Şi eu cred că moartea lui mai poate fi 
împiedicată. Dar, Beregond, Seniorul Oraşului a căzut înainte ca 
Oraşul lui să fie cucerit. Mintea i s-a tulburat şi din această 
pricină e periculos. 

Şi pe nerăsuflate îi povesti despre cuvintele şi faptele 
ciudate ale lui Denethor. 

- Trebuie să-l găsesc pe Gandalf cât mai iute. 

- Atunci trebuie să cobori până jos, unde se dă bătălia. 

- Ştiu. Am plecat cu învoirea Seniorului. Dar, Beregond, 
încearcă, dacă poţi, să împiedici să se întâmple ceva rău. 

- Seniorul nu îngăduie celor ce poartă însemnele negre şi 
argintii să-şi părăsească postul, oricare ar fi pricina, decât la 
porunca lui. 

- Ei bine, acum ai de ales între reguli şi viaţa lui Faramir, 
spuse Pippin. In ce-l priveşte pe Denethor, mă tem că vei avea 
de înfruntat un smintit, nu un senior. Acum trebuie să fug. Mă 


voi întoarce, dacă voi putea. 

Şi porni în fugă în jos, tot mai jos, spre oraşul exterior. Pe 
lângă el treceau oameni care fugeau de pârjol, şi unii care-i 
băgau de seamă uniforma se întorceau să strige după el, dar lui 
nu-i păsa. In sfârşit, trecu de cea de-a Doua Poartă, dincolo de 
care focuri se înălţau uriaşe între ziduri. Şi totuşi, totul părea 
nefiresc de tăcut. Nici zgomote, nici strigăte de bătălie sau 
zăngănit de arme. Dintr-o dată se auzi un strigăt înfiorător. 
Urmă o zguduitură cumplită şi un bubuit ce se prelungi într-un 
ecou adânc. Luptându-se din răsputeri să-şi înfrângă teama şi 
groaza care-i înmuia genunchii, Pippin dădu un colţ şi se pomeni 
în spaţiul larg ce se deschidea în spatele Porții Oraşului. Se opri 
ca trăsnit. II găsise pe Gandalf; dar în clipa următoare, se 
retrase, ghemuindu-se în umbră. 

Atacul cel mare începuse imediat după miezul nopţii, şi de 
atunci nu slăbise câtuşi de puţin. Tobele bubuiseră una-ntruna. 
Dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi, companie după 
companie de vrăjmaşi atacau fără încetare zidurile. Veneau 
monştri neînchipuit de mari, ca nişte case mişcătoare în lumina 
roşie şi spasmodică, mumakilii din Harad, trăgând pe străzi, 
drept prin mijlocul focurilor, turnuri şi maşinării urieşeşti. 
Căpeteniei lor nu-i prea păsa ce făceau aceştia sau câţi aveau 
să moară dintre ei: singurul ei gând era acela de a cerca forţa 
apărării şi de a le da de furcă oamenilor din Gondor în cât mai 
multe locuri deodată. Greutatea cea mai mare avea s-o azvârle 
asupra Porții. O fi fost ea foarte trainică, făurită din oţel şi fier şi 
apărată de turnuri şi bastioane din piatră cu neputinţă de 
cucerit numai că tocmai ea era cheia, punctul cel mai slab din 
tot acel zid înalt şi de nepătruns. 

Tobele bubuiau din ce în ce mai tare. Focuri izbucneau 
peste tot. Maşinării colosale traversau câmpia; şi în mijlocul lor 
se afla un berbece uriaş, lung cât un copac de o sută de 
picioare, legănându-se de lanţuri puternice. Vreme multă a 
trebuit ca să fie turnat în fierăriile tenebroase ale Mordorului, şi 
capul său hidos, din oţel negru, primise forma unui lup fioros; 
fusese vrăjit să aducă numai prăpăd şi nenorocire. Grond îi era 
numele, în amintirea  Barosului din străvechea Lume 
Subpământeană. Fiare nemiloase îl trăgeau, orci îl înconjurau, 
iar în urmă-i veneau căpcăunii munţilor, ca să-l mânuiască. 

In jurul Porții, rezistenţa era încă dârză, cavalerii din Dol 


Amroth şi cei mai neînfricaţi din garnizoană ţinând cu îndârjire 
piept atacului. Proiectilele şi săgețile cădeau cu nemiluita; 
turnurile de asediu se năruiau sau izbucneau dintr-o dată în 
flăcări. La picioarele zidurilor, de o parte şi de alta a lor, 
pământul era îngropat sub mormane de sfărâmături şi sub 
trupurile celor răpuşi; vrăjmaşii însă veneau tot mai mulţi, pradă 
parcă nebuniei. 

Grond se târa înainte. Nici un foc nu cădea pe scheletul 
ce-l susţinea. Când şi când, unii din monștrii aceia imenşi care-l 
împingeau îşi ieşeau din minţi şi dădeau iama în orcii fără număr 
care străjuiau berbecele, apoi leşurile erau aruncate în lături din 
calea berbecelui, dar alţi orci, şi mai mulţi, le luau locul. 

Grond se târa înainte. Tobele bubuiau sălbatic. Deasupra 
movilelor de cărnuri spintecate apăru o formă hidoasă: un 
călăreț înalt, cu capul acoperit de o glugă şi trupul învelit într-o 
mantie neagră, încet, călcând pe cei căzuţi sub copitele calului, 
se apropia fără să se ferească de săgeți. Se opri la un moment 
dat şi scoase o sabie lungă cu lamă nelucitoare. În acea clipă, o 
teamă cumplită puse stăpânire pe toţi, apărători şi duşmani 
deopotrivă, şi mâinile oamenilor căzură fără vlagă pe lângă 
trupuri şi nici un arc nu mai zbârnâi. Preţ de o clipă, totul 
încremeni. 

Tobele bubuiau şi duduiau. Cu o forţă uriaşă, Grond fu 
împins în faţă de către nişte mâini la fel de uriaşe. Ajunse la 
Poartă. Işi luă avânt. Un bubuit adânc zgudui Oraşul precum 
tunetul ce se rostogoleşte printre nori. Dar poarta de fier şi 
stâlpii de oţel nu se clintiră. 

Atunci Căpitanul Negru se înălţă în scări şi strigă cu vocea 
lui înspăimântătoare, rostind într-un grai de mult uitat vorbe de 
putere şi groază, menite să sfărâme inimi şi piatră laolaltă. 
Poarta  Gondorului crăpă. Lovită parcă de un descântec 
nimicitor, se sfărâmă; un fulger de lumină orbitoare izbucni şi 
aripile porţii se sfărâmară în mii de bucățele. 

Şi atunci intră călare Stăpânul nazgililor. O siluetă 
copleşitoare, neagră, desenată pe focurile din spatele său, astfel 
se înfăţişa Călărețul, răspândind în jur o mare de disperare. Intră 
călare Stăpânul nazgililor, pe sub bolta porţii pe unde nici un 
duşman nu trecuse vreodată, şi toată suflarea omenească fugi 
din calea lui. 

Toţi, în afară de unul singur. Aşteptând acolo, tăcut şi 


nemişcat, în spaţiul din faţa Porții, stătea Gandalf călare pe lute 
ca Gândul: singurul dintre toţi caii de pe pământ care putea să 
îndure grozăvenia aceea, nemişcat, înţepenit pe picioarele lui, 
precum un chip gravat. 

- Nu poţi pătrunde aici, spuse Gandalf, şi uriaşa umbră se 
opri locului. Du-te înapoi, în hăul care ţi-a fost sortit! Du-te 
înapoi! Prăvăleşte-te în nimicnicia care vă aşteaptă pe tine şi pe 
stăpânul tău. Du-te! 

Călărețul Negru îşi lăsă gluga pe spate şi, să vezi şi să nu 
crezi! purta o coroană regească; numai că era aşezată pe un 
cap ce nu se vedea. Focurile roşii străluceau între coroană şi 
umerii laţi şi întunecaţi, acoperiţi de mantie. Dintr-o gură 
nevăzută izbucni un hohot de râs nimicitor. 

- Nebun bătrân! zise călăreţul. Nebun bătrân! A sosit 
vremea mea. Nu recunoşti Moartea atunci când ţi se înfăţişează 
înaintea ochilor? Acum ai să mori şi sudalmele tale vor suna în 
pustiu! 

Şi cu aceste vorbe ridică sus spada şi tăişul acesteia fu 
străbătut de flăcări. Gandalf nu se clinti. Şi chiar în acea clipă, 
undeva într-o ogradă din Oraş, se auzi un cântat de cocoş. 
Cârâitul ascuţit şi limpede al unui cocoş căruia nu-i păsa de 
vrăjitorii, nici de război, salutând doar dimineaţa care aducea 
zorile pe cer, mult deasupra Umbrelor morţii. 

Şi parcă răspunzându-i, de undeva de departe se auzi un 
alt zvon. Corni, corni, corni. Răsuna stins ecoul chemării lor între 
pereţii întunecoşi ai muntelui Mindolluin. Chemarea dezlănţuită 
a cornilor celor mari de la Miazănoapte. Rohan sosise, în sfârşit. 


V 
Marşul rohirrimilor 


Era întuneric şi Merry nu putea zări nimic de acolo de 
unde stătea întins pe pământ, învelit într-o pătură; cu toate că 
noaptea era înăbugşitoare, fără nici o adiere de vânt, peste tot în 
jurul lui copacii nevăzuţi suspinau încetişor. Merry îşi înălţă 
capul. Şi auzi din nou un sunet ca de tobe în depărtare, dinspre 
dealurile împădurite şi terasele muntelui. Bătăile încetau brusc 


şi iar începeau, din altă direcţie, ba mai aproape, ba mai 
departe. Oare cei care făceau de strajă le auziseră şi ei? se 
întrebă Merry. 

Nu le putea vedea, dar ştia că de jur împrejur se aflau 
companiile rohirrimilor. Simţea prin întuneric mirosul cailor, îi 
auzea cum se mişcă şi cum lovesc din copite în pământul 
acoperit cu ace de brad. Oştirea făcuse popas în pădurile de pini 
ce creşteau în jurul Farului Silenach, un ţanc înălțându-se mult 
deasupra lungilor culmi ale Pădurii Druadan, care însoțeau 
drumul principal din Andrienul de Răsărit. 

Merry era prea obosit ca să doarmă. Călărise patru zile 
fără întrerupere şi întunericul tot mai adânc se lăsase ca o 
povară pe inima lui. Începea să se întrebe de ce ţinuse atât de 
mult să vină, când avusese toate motivele, chiar stăpânul îi 
poruncise, să rămână acasă. Se întrebă dacă regele cel bătrân 
ştia că porunca lui fusese încălcată şi era supărat din această 
pricină. Poate că nu. Din câte se părea, Dernhelm se înţelesese 
cu Elfhelm (Elf - elf; helm - cârmă; coif, n.tr.), mareşalul care 
comanda 6oredul în care călăreau ei. El şi oamenii săi nu-l 
băgau în seamă pe Merry şi se prefăceau că nu-l aud atunci 
când vorbea. Ca şi când n-ar fi fost mai mult decât o altă boccea 
pe care o ducea Dernhelm. Lui Dernhelm nici nu-i păsa, căci nu 
vorbea niciodată cu nimeni. Merry se simţea mic, nedorit de 
nimeni şi singur. lar acum timpul nu mai avea răbdare şi oştirea 
se afla în primejdie. Îi despărţea mai puţin de o zi de zidurile 
exterioare ale oraşului Minas Tirith, care înconjurau pământurile 
oraşului. Cercetaşii fuseseră trimişi înainte. Unii dintre ei nu se 
întorseseră. Alţii veniseră degrabă înapoi, spunând că drumul 
era blocat. O oştire vrăjmaşă făcuse tabără chiar pe drum, la 
trei mile depărtare de Amon Dîn, şi câteva cete înarmate se 
apropiau de ei, mai aveau de străbătut trei leghe şi ajungeau 
aici. Orcii mişunau pe dealurile şi prin pădurile care mărgineau 
drumul. Regele şi Eomer ţineau sfat la adăpostul nopţii. 

Merry îşi dorea să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă 
şi gândul îi zbură la Pippin. Ceea ce îi spori neliniştea. Bietul 
Pippin, închis în marele oraş de piatră, singur şi înspăimântat. 
Tare ar fi vrut Merry să fie un călăreț înalt, aşa ca Eomer, să 
poată sufla şi el din corn sau ce-o fi fost, şi să fugă în galop să-şi 
salveze prietenul. Se ridică în capul oaselor, ascultând bubuitul 
tobelor care reîncepuse, Parcă mai aproape de data asta. La un 


moment dat, auzi nişte voci care vorbeau în şoaptă şi văzu nişte 
felinare, pe jumătate acoperite, trecând printre copaci. Oamenii 
din preajma lui începură să se foiască şovăielnici prin întuneric. 

O siluetă înaltă apăru din senin, se împiedică de Merry şi 
bodogăni câteva înjurături la adresa rădăcinilor de copaci. Merry 
recunoscu vocea mareşalului Elfhelm. 

- Nu sunt rădăcină de copac, domnule, zise el, nici raniţă, 
ci un hobbit pe care domnia ta tocmai l-a lovit. Nu pretind scuze, 
dar măcar spune-mi ce se petrece. 

- Orice se poate petrece în întunericul ăsta blestemat, 
răspunse Elfhelm. Oricum, stăpânul meu a trimis vorbă că 
trebuie să fim gata: în orice clipă putem primi ordin de plecare. 

- Asta înseamnă că duşmanul se apropie? vru să ştie 
Merry cuprins de nelinişte. 

- Nicidecum, duşmanul este pe drum, nu aici, între dealuri. 
Ce auzi tu sunt woseii, Oamenii Sălbatici ai Pădurii - ăsta-i felul 
lor de a vorbi între ei când se află departe unii de ceilalţi. Se zice 
că încă şi acum mai bântuie Pădurea Druadan. Sunt urmaşii unei 
seminţii din alte vremuri, au mai rămas puţini, trăiesc ascunşi, 
sălbatici şi temători, precum fiarele. Nu se războiesc nici cu 
Mordorul, nici cu Obştea; dar întunericul ăsta şi apropierea 
orcilor îi nelinişteşte: se tem să nu se întoarcă Anii Întunecimii. 
Şi teama lor s-ar putea adeveri. Să fim mulţumiţi că nu ne 
vânează pe noi: căci, din câte se spune, folosesc săgeți otrăvite 
şi sunt vânători neîntrecuţi. Dar s-au pus în slujba lui Théoden. 
Chiar acum una din căpeteniile lor este dusă la rege. Într-acolo 
se îndreaptă luminile. Cam asta este ceea ce-am aflat, altceva 
nimic. Şi acum trebuie să mă duc să împlinesc poruncile 
stăpânului meu. Strânge-ţi şi tu lucrurile, jupâne Raniţă! 

Şi dispăru în întuneric. 

Lui Merry nu-i prea plăcură veştile astea despre sălbatici şi 
săgeți otrăvite, dar şi fără ele se simţea apăsat de o spaimă 
mare. Nu mai suporta aşteptarea. Dorea să ştie ce avea să se 
întâmple. Se ridică de jos şi fără să piardă multă vreme porni 
precaut în urma ultimului felinar, înainte ca acesta să dispară cu 
totul printre copaci. 

Ajunse curând la un loc deschis unde, sub un copac falnic, 
se găsea un cort mic, înălţat anume pentru rege. Un felinar 
mare, acoperit în partea de sus, atârna de o cracă, aruncând în 
jos un palid cerc de lumină. Acolo şedeau Théoden şi Éomer, iar 


în faţa lor, pe pământ, stătea o piticanie de om, vârstat ca o 
piatră roasă de vreme, cu firele bărbii rare răzleţite pe pieptul 
lui scobit, ca nişte fuioare de muşchi uscat. Picioare scurte şi 
braţe dolofane, gros şi îndesat la trup, cu un acoperământ de 
ierburi în jurul şalelor. Merry parcă mai văzuse undeva fiinţa 
asta, şi deodată îşi aminti de Oamenii Pukel din Valea 
Calvarului. Ai fi zis că era una din acele figuri străvechi readuse 
la viaţă, sau te pomeneşti că era o creatură coborâtă în linie 
dreaptă de-a lungul anilor fără număr din modelele folosite de 
meşteri cioplitori cu multă vreme în urmă. 

Cei trei tăceau când s-a apropiat Merry, târându-se 
neauzit, apoi Sălbaticul începu să vorbească, răspunzând, din 
câte se părea, unei întrebări puse mai înainte. Vocea lui era 
adâncă şi guturală, dar, spre surprinderea lui Merry, vorbea în 
Limba Comună, doar că oarecum poticnit şi amestecând tot felul 
de cuvinte ciudate. 

- Nu, părinte al călăreţilor, spuse el. Noi nu luptăm. Doar 
vânăm. Omorâm gorgûni în pădure, urâm pe orci. Şi voi urâţi pe 
gorguni. Noi ajutăm cum putem. Sălbaticii au urechi şi ochi 
lungi; ştiu toate potecile. Sălbaticii trăiesc aici dinainte de 
Casele de Piatră; dinainte ca Oamenii înalţi să vină din Apă. 

- Dar noi avem nevoie de ajutor în bătălie, spuse Eomer. 
Cum o să ne ajutaţi tu şi-ai tăi? 

- Adunăm veşti, zise Sălbaticul. Noi privim din dealuri. Noi 
urcăm munţi înalţi şi privim jos. Oraşul de Piatră e închis. Foc 
arde acolo afară; acum şi înăuntru. Vreţi să veniţi acolo? Atunci 
trebuie să vă grăbiţi. Dar gorguni şi oameni de tare departe - şi 
îşi flutură spre răsărit un braţ noduros - stau pe drumul de cai. 
Foarte mulţi, mai mulţi decât Călăreţii. 

- De unde ştii? întrebă Éomer. 

De pe chipul teşit şi din ochii negri ai bătrânului nu se 
putea citi nimic, dar vocea îi era morocănoasă, semn că nu-i 
plăcuse ceea ce auzise. 

- Sălbaticii sunt sălbatici, liberi, dar au copii, răspunse el. 
Eu sunt mare căpetenie Ghân-buri-Ghân. Eu număr multe 
lucruri: stelele pe cer, frunzele în copaci, oamenii în întuneric. 
Voi sunteţi de douăzeci de ori câte douăzeci numărate de zece 
ori şi încă cinci. Ei sunt mai mulţi. Bătălie mare, şi cine va 
câştiga? Şi încă şi mai mulţi se învârt în jurul zidurilor Oraşului 
de Piatră. 


- Vai! Adevăr grăieşte, zise Théoden. Cercetaşii noştri 
spun că au săpat şanţuri pe drum şi au înfipt ţăruşi. N-avem 
cum le înlătura din cale dacă atacăm, pe neaşteptate. , 

- Oricum ar fi, trebuie să ne grăbim, spuse Eomer. 
Fortăreața Colnicului a fost incendiată! 

- Lasă pe Ghân-buri-Ghân să isprăvească! zise Sălbaticul. 
Ştie şi alte drumuri. El vă va duce pe drum ce nu are gropi, unde 
nu umblă gorgiâni, numai sălbatici şi fiare. Multe drumuri au fost 
făcute când Seminţia Caselor de Piatră a fost puternică. Au tăiat 
dealuri aşa cum taie vânătorii carnea fiarelor. Sălbaticii cred că 
s-au hrănit cu pietre. Treceau prin Druadan spre Rinimon în care 
mari. Nu se mai duc. Drumul a fost uitat, dar nu şi de Sălbatici. 
Peste deal şi dincolo de deal încă se găseşte sub iarbă şi copaci, 
acolo, dincolo de Rinimon, până jos la Diîn, şi la capăt se întoarce 
înapoi spre drumul Călăreţilor. Sălbaticii or să vă arate drumul. 
Atunci veţi omori pe gorgini şi veţi alunga întunecimea rea cu 
fier sclipitor, şi Sălbaticii se pot întoarce să doarmă în pădurile 
sălbatice. 

Eomer şi regele se sfătuiră în graiul lor. După o vreme, 
Théoden se răsuci spre Sălbatic. 

- Ne învoim, zise. Chiar dacă lăsăm în urmă o oaste 
întreagă de duşmani, cui îi mai pasă? Dacă e să cadă Oraşul de 
Piatră, atunci nu mai avem cale de întors. Dar dacă îl salvăm, 
atunci oastea orcilor nu mai are pe unde să se întoarcă. Dacă 
eşti de bună-credinţă, Ghân-buri-Ghân, te vom răsplăti regeşte 
şi te vei bucura pe veci de prietenia Obştii. 

- Oamenii morţi nu sunt prietenii oamenilor vii şi nu le 
faceţi daruri, spuse Sălbaticul. Dar dacă veţi trăi după 
întunecime, atunci lăsaţi în pace pe Sălbatici în pădure şi nu-i 
mai vânaţi ca pe fiare. Ghân-buri-Ghân nu vă duce în capcană. 
El însuşi va merge cu părintele Călăreţilor şi, dacă vă duce 
greşit, omorâţi-l. 

- Aşa să fie! zise Théoden. 

- Cât ne ia ca să ocolim duşmanul şi să ne reîntoarcem la 
drum? întrebă Eomer. Trebuie să mergem la pas dacă ne 
călăuzeşti tu; şi nu mă îndoiesc că drumul este îngust. 

- Sălbaticii merg repede pe picioarele lor, spuse Ghân. 
Drumul este larg pentru patru cai, în Valea Carelor de Piatră, 
încolo - şi îşi flutură mâna spre miazăzi - dar îngust la început şi 
la sfârşit. Sălbaticul ar putea să ajungă pe jos de aici până la Dîn 


între răsăritul soarelui şi amiază. 

- Atunci trebuie să le dăm căpeteniilor cel puţin şapte 
ceasuri, socoti Eomer; iar pentru restul oştirii, vreo zece. Pot să 
ne întârzie lucruri neaşteptate şi dacă oştirea este înşirată de-a 
lungul drumului, o să ne ia multă vreme până om putea-o pune 
din nou în ordine când ieşim dintre dealuri. Cât o fi ora acum? 

- Cine poate şti? oftă Theoden. Peste tot e numai noapte. 

- E numai întuneric, dar nu e numai noapte, îl contrazise 
Ghân. Când vine Soarele noi îl simţim, chiar dacă este ascuns. 
Acum urcă peste munţii de la Răsărit. In câmpiile cerului se 
deschide ziua. 

- Atunci s-o pornim la drum cât mai curând cu putinţă, 
hotărî Éomer. Chiar şi aşa avem puţine speranţe să ajungem 
astăzi la timp ca să ajutăm Gondorul. 

Merry nu mai aşteptă să audă şi altceva, ci se furişă de 
acolo ca să se pregătească pentru plecarea în marş. Era ultima 
etapă înaintea bătăliei. Nu prea credea că vor fi mulţi cei care 
aveau să iasă vii din această încercare. Dar gândul la Pippin şi la 
flăcările ce cuprinseseră Minas Tirith îi dădu puteri să-şi înfrângă 
spaima. 

În acea zi toate au mers ca pe roate, fără să vadă sau să 
audă ceva ce le-ar fi dat de înţeles că vrăjmaşul îi aştepta ca să- 
i atace. Sălbaticii trimiseseră înainte drept scut câţiva vânători 
pricepuţi de-ai lor pentru ca nici un orc sau vreo iscoadă să nu 
prindă de veste despre mişcările de trupe din regiunea 
dealurilor. Lumina devenea tot mai palidă pe măsură ce ei se 
apropiau de oraşul asediat, iar Călăreţii treceau în şiruri lungi, 
ca nişte umbre întunecate de oameni şi cai. Fiecare companie 
avea drept călăuză un pădurean sălbatic; bătrânul Ghân mergea 
alături de rege. La începutul marşului pierduseră mai mult timp 
decât plănuiseră, şi aceasta deoarece Călăreţilor care îşi duceau 
caii de dârlogi le trebuise ceva vreme să găsească poteci 
potrivite peste culmile despădurite din spatele taberei lor, care 
coborau până în Valea Caselor de Piatră. Era târziu după-amiaza 
când ariergarda ajunse într-un ţinut de desiş cenuşiu, întins 
Până pe coastele răsăritene ale muntelui Amon Dîn, ascunzând 
un mare defileu în lanţul de dealuri înşiruite de la răsărit până la 
apus, între Nardol şi Din. Era defileul prin care trecuse, cu atâta 
vreme în urmă, uitatul drum al carelor, ca apoi să se unească cu 
drumul principal al Călăreţilor ce începea prin Oraş şi străbătea 


Andrien, dar, de nenumărate vieţi omeneşti, copacii puseseră 
stăpânire pe el, făcându-l dispară, rupt pe alocuri şi îngropat sub 
frunzele strânse de veacuri. lată că tocmai desişul acesta oferea 
călăreţilor ultima speranţă de nu fi descoperiţi înainte de a se 
arunca în bătălia la câmp deschis; în urma lor se aflau drumul şi 
lunca Anduinului, în vreme ce la răsărit şi la miazăzi costişele 
erau golaşe, stâncoase, căci dealurile gurguite se adunau unele 
în altele şi urcau, culme după culme, până în masivul şi umerii 
Mindolluinului. 

Companiei din frunte i se făcu semn să oprească şi, pe 
măsură ce ieşeau din strunga Văii Caselor de Piatră, cei ce 
veneau din urmă se răspândeau, căutându-şi loc de popas sub 
coroanele cenuşii ale copacilor. Regele chemă căpitanii la sfat. 
Eomer trimise iscoade să cerceteze drumul; dar bătrânul Ghân 
clătină din cap. 

- Nu are rost să trimiţi Călăreţi. Sălbaticii au văzut tot ce 
poate fi văzut în văzduhul rău. Vor veni curând şi vor vorbi cu 
mine aici. 

Căpitanii veniră după cum sunase porunca şi atunci, dintre 
copaci, apărură cu fereală alte forme pukel, care semănau într- 
atât cu bătrânul Ghân, încât lui Merry îi venea greu să-i 
deosebească. O vreme statură de vorbă cu Ghân într-un grai 
gutural ciudat. Apoi Ghân se întoarse spre rege. 

- Sălbaticii spun multe, zise el. Intâi fiţi cu băgare de 
seamă! Încă-s mulţi oameni în tabără, dincolo de Dîn, la o oră de 
mers într-acolo, - şi îşi flutură braţul spre apus, spre tancul 
negru. Dar nu se vede nici unul între acest loc şi noile ziduri ale 
Seminţiei Pietrei. Mulţi îşi caută de treabă acolo. Zidurile nu mai 
sunt în picioare: gorgâni le dărâmă cu tunet de pământ şi cu 
măciuci de fier negru. Nu se tem de nimic şi nu se uită înjur. Ei 
cred că prietenii lor păzesc toate drumurile. 

Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un sunet gâlgâit, ca 
şi când ar fi râs, sau cel puţin aşa părea. 

- Veşti bune! strigă Eomer. Chiar şi în întunericul acesta 
nădejdea licăre din nou. Adesea urzelile duşmanului ne sunt de 
folos, în ciuda lui. Blestematul ăsta de întuneric ne proteguie ca 
o mantie. lar acum, în dorinţa lor nestăpânită de a distruge 
Gondorul piatră cu piatră, orcii lui mi-au alungat cea mai 
cumplită frică. Ar fi putut păstra zidul exterior multă vreme, ca 
să ni se împotrivească. Dar acum putem pătrunde prin el - dacă 


izbutim să ajungem până acolo. 

- iți mulţumesc încă o dată, Ghân-buri-Ghân al pădurilor, 
zise Théoden. Fie ca norocul să te însoţească pentru veştile 
bune pe care ni le-ai adus şi pentru că ne-ai călăuzit! 

- Omorâţi-i pe gorguni! Omorâţi neamul orcilor! Nici un alt 
cuvânt nu bucură mai mult pe Sălbatici, răspunse Ghân. 
Alungaţi cu fier strălucitor văzduhul rău şi întunericul! 

- Pentru a împlini acestea am călătorit atât de departe, 
zise Regele. Şi vom încerca să le ducem la bun sfârşit. Dar cât 
vom izbuti din acestea, numai mâine vom şti. 

Ghân-buri-Ghân se ciuci la pământ şi îl atinse cu fruntea 
lui cărnoasă, ca semn de rămas-bun. Apoi se ridică a plecare. 
Dar dintr-o dată rămase cu privirile aţintite în sus, precum o 
vietate speriată a pădurii care adulmecă un miros ciudat. În 
ochii lui sclipi o luminiţă. 

- Se schimbă vântul! strigă şi, zicând acestea, el împreună 
cu  tovarăşii săi dispărură ca prin farmec în umbrele 
întunericului, fără ca vreun călăreț din Rohan să-i mai vadă 
vreodată. 

Nu mult după aceea, departe la răsărit tobele îşi reluară 
bubuitul stins. Dar inima nici unuia dintre călăreţi nu se umplu 
de teamă că sălbaticii ar fi putut să-i trădeze. Chiar dacă păreau 
atât de ciudaţi şi de lipsiţi de farmec. 

- Nu mai avem nevoie de călăuză, zise Elfhelm, căci 
printre noi se află călăreţi care au străbătut drumul pe jos la 
Fortăreaţa Colnicului în vreme de pace. Eu sunt unul dintre 
aceştia. După ce ajungem la drum, se face un cot spre miazăzi, 
şi de acolo mai sunt şapte leghe până la zidul pământurilor ce 
ţin de oraş. Şi aproape tot drumul de-o parte şi de alta este 
iarbă din belşug. Acolo au călărit soliile din Gondor cel mai iute, 
aşa ne-au spus. Vasăzică şi noi putem străbate distanţa aceea 
iute şi fără multă zarvă. 

- Atunci, dacă e să ne înfruntăm cu fapte crunte pentru 
care vom avea nevoie de toată puterea noastră, zise Éomer, 
sfatul meu este să te odihnim acum şi să pornim la drum la 
noapte şi să ne cumpănim timpul astfel încât să ajungem la 
câmpie mâine pe lumină, câtă o fi şi aceasta, sau când ne dă 
semn stăpânul nostru. 

Regele consimţi şi căpitanii plecară. Dar nu trecu mult şi 
Elfhelm se întoarse. 


- Stăpâne, cercetaşii n-au găsit nimic demn de luat în 
seamă dincolo de pădurea cenuşie, în afară de doi oameni: 
morţi amândoi. Şi doi cai morţi. 

- Şi? Ce-i cu asta? făcu nedumerit Éomer. 

- Păi, stăpâne, erau soli călări din Gondor. Unul s-ar putea 
să fie Hirgon, căci mâna lui era încă încleştată pe Săgeata Roşie, 
dar capul i-a fost retezat. Şi încă ceva: s-ar părea, din câte ne 
spun semnele, că fugeau spre apus atunci când au fost răpuşi. 
După cum înţeleg eu, când s-au întors, au dat peste duşmani 
sub zidul exterior, sau poate chiar îl luau cu asalt - asta a fost 
acum două nopţi, dacă au avut cai din cei odihniţi de la forturi, 
cum obişnuiau ei să facă. N-au izbutit să ajungă în Oraş şi s-au 
întors. 

- Vai şi-amar! suspină Théoden. Înseamnă că Denethor nu 
a primit vestea apropierii noastre şi e pradă disperării. 

- „Nevoia nu rabdă amânare, dar mai bine mai târziu 
decât niciodată”, zise Éomer. Şi bine ar fi ca de data asta vorba 
din bătrâni să se adeverească mai mult decât oricând de când 
se ştie omenirea grăind în grai omenesc. 

Se lăsase noaptea. Armia Rohanului înainta în tăcere de-o 
parte şi de alta a drumului care trecea aproape de poalele 
muntelui Mindolluin şi care acum cotea către miazăzi. În 
depărtare şi aproape în faţa lor se zărea o lucire roşiatică sub 
cerul negru, coastele muntelui desenându-se şi ele la fel de 
negre în acea lumină. Călăreţii se apropiau de Rammas, zidul 
Pelennorului; dar ziua încă nu se arăta. 

Regele călărea în mijlocul companiei aflate în frunte, 
înconjurat de suita sa. Urma compania lui Elfhelm - sau eored, 
cum i se spunea în Rohan; abia acum băgă Merry de seamă că 
Dernhelm îşi părăsise locul şi călărea tot înainte în întuneric, 
ajungând din urmă suita regală. Merry auzi voci în faţă, care 
şuşoteau, semn că se ţinea un mic sfat. Câţiva călăreţi se 
avântaseră până în apropiere de zid şi acum se întorseseră şi se 
duseseră drept la rege. 

- Sunt focuri mari, Măria ta, spuse unul. Oraşul întreg este 
cuprins de flăcări şi câmpia este plină de duşmani. Dar, din câte 
ne-am dat noi seama, nu le pasă decât de atac şi doar puţini au 
mai rămas pe zidul exterior, fără căpetenie, mânaţi de dorinţa 
de a distruge. 

- Măria ta, îţi aminteşti de vorbele Sălbaticului? îl întrebă 


altul. Eu unul, când e pace, îmi duc viaţa pe Platoul Golaş. 
Widfara îmi este numele şi am un nas care adulmecă şi el 
veştile văzduhului. Vântul se schimbă. Se simte o răsuflare de la 
Miazăzi; un iz de mare, chiar dacă abia simţit. Dimineaţa ne va 
aduce noutăţi. Deasupra vălătucilor de fum va fi ceaţă atunci 
când veţi trece de zid. 

- Dacă cele ce spui se vor adeveri, Widfara, fie să trăieşti 
ani mulţi şi binecuvântaţi după ce această zi se va fi sfârşit! îi 
ură Théoden. Apoi se răsuci către oamenii din suita sa, aflaţi în 
apropiere, şi de data asta vorbi răspicat, astfel că mulţi călăreţi 
care se aflau în prima companie îi auziră vorbele: 

- A sosit clipa, Călăreţi ai Obştei, fii ai lui Eorl! Duşmani şi 
focuri se află în faţa noastră, iar casele voastre au rămas 
departe în urmă. Dar, cu toate că veţi lupta pe un câmp străin, 
gloria pe care o să v-o câştigaţi aici a voastră va fi pentru 
totdeauna. De jurat aţi jurat: nu vă rămâne decât să împliniţi 
jurământul faţă de stăpân şi de glie şi în numele prieteniei! 

Călăreţii îşi loviră suliţele de scuturi. 

- Eomer, fiule! Tu te afli în fruntea primei eored, zise 
Théoden, şi veţi călări în urma stindardului regal, pe centru. 
Elfhelm, tu şi oamenii tăi o luaţi prin dreapta când trecem de 
zid. lar Grimbold se va duce cu ai săi prin stânga. Companiile din 
spate se vor lua după cele trei din frunte, fiecare cum poate sau 
crede de cuviinţă. Loviţi duşmanul oriunde îl găsiţi. Alte planuri 
nu ne putem face acum, căci încă nu ştim cum stau lucrurile pe 
câmpul de luptă. Înainte! Şi nu vă temeţi de întuneric! 

Compania din frunte porni de îndată şi călări cât de 
repede putea, căci întunericul stăruia încă deplin, în ciuda celor 
prevestite de Widfara. Merry călărea în spatele lui Dernhelm, 
ţinând frâul cu o singură mână, în vreme ce cu cealaltă încerca 
să-şi slăbească sabia în teacă. Abia cum simţea pe deplin 
adevărul din vorbele bătrânului rege: „într-o astfel de bătălie, tu 
ce ai face, Meriadoc?” „Ceea ce fac acum, îşi spuse în sinea lui, 
încurc un călăreț şi trag nădejde să rămân în şa şi să nu mă 
pomenesc călcat în copite de ceilalţi cai!” 

Aveau mai puţin de o leghe până acolo unde se înălţaseră 
mai înainte zidurile exterioare. Curând ajunseră; prea curând 
pentru Merry. Strigăte sălbatice izbucniră şi arme se încleştară, 
dar şi acestea s-au isprăvit repede. În preajma zidurilor 
rămăseseră puţin orci şi, luaţi pe nepregătite, au fost iute răpuşi 


ori puşi pe fugă. În faţa ruinelor porţii nordice a zidului, Rammas 
regele s-a oprit încă o dată. Prima eored s-a grupat în spatele şi 
de o parte şi de alta a lui. Dernhelm se ţinea aproape de rege, 
cu toate că Elfhelm şi compania lui se aflau în dreapta. Oamenii 
lui Gromhold s-au întors din drum, îndreptându-se spre o 
spărtură mare în zid, ceva mai departe, spre răsărit. 

Merry privea din spatele lui Dernhelm. In depărtare, la 
vreo zece mile distanţă, poate mai mult, ardea un foc mare, dar 
între acest foc şi călăreţi erau alte şiruri de focuri ce formau un 
semicerc uriaş - cel mai apropiat punct al acestuia se afla la mai 
puţin de o leghe distanţă. Altceva Merry nu prea reuşea să mai 
desluşească pe câmpia aceea întunecată şi nu vedea nici vreun 
semn încurajator care să anunţe dimineaţa, iar vântul nu adia 
nici a schimbare, nici a neschimbare. 

Armia Rohanului porni din nou, tăcută, spre câmpia 
Gondorului, pătrunzând încet, dar necontenit, precum un flux ce 
se revarsă prin spărturile unui dig pe care oamenii l-au crezut de 
neînfrânt. Dar mintea şi voinţa Căpitanului Negru erau 
îndreptate acum numai asupra oraşului ce pierea încet şi nici un 
val nu se îndrepta spre el ca să-i dea de ştire că planurile lui 
şchiopătau în vreun fel. 

După o vreme, regele îşi îndreptă oştirea întrucâtva către 
răsărit, pentru a putea ajunge între linia focurilor asediatoare şi 
câmpurile din afara zidurilor oraşului. Continuau să înainteze 
fără ca cineva să li se opună, iar Theoden încă nu dădea 
semnalul. Şi iată că se opri din nou, pentru a treia oară. Oraşul 
se găsea mai aproape. In văzduh plutea miros de arsură şi o 
umbră vestitoare de moarte. Caii erau neliniştiţi. Regele însă 
şedea neclintit în şa, pe Coamă de Nea, privind la agonia 
oraşului Minas Tirith, parcă împietrit de suferinţă ori poate de 
teamă. Părea să se împuţineze la trup, apăsat de bătrâneţe. 
Merry însuşi avea sentimentul că era apăsat de groază şi de 
îndoială, ca de o mare greutate. Inima abia îi bătea. Timpul 
părea suspendat în şovăire. Ajunseseră prea târziu! Prea târziu 
era mai rău decât niciodată! Poate că lui Théoden îi va pieri 
curajul, îşi va lăsa în piept capul lui bătrân, se va întoarce din 
drum, se va furişa şi se va ascunde în munţi. 

Dar, dintr-o dată, Merry o simţi fără urmă de îndoială: 
simţi schimbarea. Simţea vântul pe obraji! Licărea o geană de 
lumină. Departe, tare departe spre miazăzi, norii se desenau 


neclar ca nişte forme cenuşii aflate la mare distanţă, care se 
vălătuceau în sus şi se risipeau: dimineaţa se ivea din spatele 
lor. 

Dar în aceeaşi clipă explodă o altă lumină, ca şi când un 
fulger ar fi ţâşnit din pământ de undeva de sub Oraş. Preţ de o 
fracțiune de secundă spânzură în văzduh, acolo departe, în alb 
şi negru, un turn orbitor precum un ac sclipitor; şi apoi, când 
întunericul se închise la loc peste ea, peste câmpuri se rostogoli 
un bubuit cumplit. 

La auzul acestui zgomot, silueta cocârjată a regelui se 
îndreptă dintr-o dată. Regele părea din nou înalt şi semeţ; se 
ridică în scări şi strigă cu voce tare şi mai limpede decât ar fi 
putut vreodată să răsune o voce de muritor: 


Treziţi-vă, sus, Călăreţi ai lui Théoden! 
Grozăvii se arată, în pârjol şi măcel! 

Să zbârnâie suliţi, să se sfarăme scuturi! 
Ziua-n săbii înalţă răsăritul de sânge! 
Călăriţi, călăriţi, călăriţi spre Gondor! 


Zicând acestea, luă un corn mare de la Guthlâf, purtătorul 
stindardului regal, şi suflă în el cu o asemenea putere, încât 
cornul se sfărâmă. În clipa următoare, toţi cornii oştirii îşi uniră 
glasurile şi acest cântec al Rohanului se revărsă peste câmpuri 
precum o furtună Şi umplu munţii la fel ca bubuitul unui tunet. 

„Călăriţi, călăriţi! Călăriţi spre Gondor!” 

Deodată regele strigă ceva calului său şi Coamă de Nea 
ţâşni. In urmă-i flutura stindardul calului alb pe un câmp verde, 
dar regele i-o luă cu mult înainte. Cavalerii din suită goneau 
după el mâncând pământul, dar şi pe aceştia îi lăsă mult în 
spate. Eomer îl urmă şi el, atât de iute, încât coada albă a 
coifului său plutea în vânt, şi prima linie a primei companii 
mugea în galopul ei, ca un val ce se sparge înspumat la mal, dar 
nici ei n-au reuşit să-l ajungă pe Theoden. Părea cuprins de 
nebunie, sau poate furia bătăliei moştenită de la străbunii săi îi 
curgea acum prin vine ca un foc nou, iar Coamă de Nea îl purta 
în spinare ca pe un zeu din străvechime, ca pe Oromë cel Mare, 
în bătălia valarilor, când lumea era încă tânără. Scutul de aur 
era descoperit şi, minune! deodată începu să strălucească 
asemenea Soarelui, iar iarba se făcu verde sub picioarele albe 


ale armăsarului său. Căci iată că venise dimineaţa, şi o dată cu 
ea un vânt dinspre mare; şi întunericul fu alungat şi oştirile 
Mordorului izbucniră într-un urlet prelung şi, cuprinse de groază, 
o rupseră la fugă şi pieiră şi copitele urgiei trecură peste ele, şi 
atunci întreaga armie a Rohanului izbucni în cântec, şi cântau, şi 
măcelăreau, căci îi cuprinsese bucuria bătăliei şi sunetul 
cântecului lor, atât de frumos şi de cumplit, ajunse până în Oraş. 


VI 
Bătălia de pe Câmpiile Pelennor 


Dar nici căpeteniile orcilor şi nici tâlharii nu se aflau în 
fruntea atacului asupra Gondorului. Întunericul începea să se 
risipească prea curând, înainte de clipa hotărâtă de Stăpânul 
său; îl trădase deocamdată, lumea toată se întorsese împotrivă- 
i; victoria îi scăpa printre degete chiar în clipa în care întinsese 
mâna ca să o apuce. Dar braţul lui era lung. Încă se mai afla la 
cârmă, stăpân peste puteri nebănuite. Rege, Duh al Inelelor, 
Senior peste nazgili, multe erau armele sale. Părăsi Poarta şi se 
făcu nevăzut. 

După ce ajunse la drumul dinspre Poarta ce dădea spre 
Râu, Théoden, Regele Obştei, o apucă spre Oraş, care se afla la 
mai puţin de o milă distanţă. Îşi domoli puţin goana, căutând alţi 
duşmani, şi cavalerii îl prinseră din urmă, şi printre ei era şi 
Dernhelm. În faţă, ceva mai aproape de ziduri, oştenii lui 
Elfhelm se răspândiseră printre maşinăriile de război, secerând, 
spintecând, împingând vrăjmaşii în gropile de foc. Intreaga 
jumătate nordică a câmpiilor Pelennor fusese cotropită, taberele 
ardeau vâlvătaie, orcii fugeau spre Râu precum turmele de 
sălbăticiuni din calea vânătorilor; iar rohirrimii se răspândeau în 
toate părţile, după bunul lor plac. Dar încă nu învinseseră 
asediul şi nu recuceriseră Poarta. Mulţi duşmani se mai găseau 
în faţa ei, şi mai departe, pe câmpie, erau alte oştiri de-ale lor, 
ce nu fuseseră încă înfruntate. Dincolo de drum, spre miazăzi, 
aştepta armata principală a haradrimilor, cu ai săi călăreţi 
strânşi în jurul stindardului căpeteniei lor. Şi când căpetenia 
privi într-acolo şi, în lumina tot mai puternică, văzu flamura 


regală, băgă de seamă că ea se afla în faţă, departe de bătălia 
ce se ducea, şi era însoţită doar de câţiva oameni. Şi se simţi 
cuprins de o asemenea mânie, încât văzu roşu, scoase un 
strigăt, îşi înălţă stindardul, un şarpe negru pe o întindere 
purpurie, şi se repezi asupra calului alb pe câmp verde, urmat 
de mare mulţime de războinici de-ai săi; şi când îşi scoaseră 
sudiştii spadele cu tăiş lat, păru că scapără stelele cerului. 

Atunci îl zări şi Théoden şi, fără să mai aştepte atacul lui, îi 
strigă ceva lui Coamă de Nea şi porni în galop să-l întâmpine. 
Cumplită a fost încleştarea lor. Dar furia albă a celor de la 
Miazănoapte a stins repede furia fierbinte a celorlalţi, iar 
cavalerii lor s-au dovedit mai pricepuţi să-şi mânuie suliţele lor 
lungi, şi mult mai îndârjiţi. Chiar dacă erau mai puţini la număr, 
şi-au tăiat drum printre duşmani precum taie focul potecă prin 
pădure. Unde era îmbulzeala mai aprigă, acolo se avânta fiul lui 
Théoden, fiul lui Thengel, şi sulița lui se frânse atunci când se 
înfipse în căpetenia duşmană. Îşi trase sabia din teacă şi se 
repezi la stindard, retezându-l, şi o dată cu acesta îl spintecă şi 
pe purtătorul lui; şi şarpele negru căzu la pământ. Atunci toţi cei 
care mai rămăseseră în viaţă dintre călăreţii sudişti făcură 
stânga-mprejur şi o rupseră la fugă. 

Dar, ce să vezi! Dintr-o dată, în toiul victoriei regelui, 
scutul său de aur păli. Dimineaţa cea nouă se stinse pe cer. În 
jurul lui căzu întunericul. Caii se ridicară în două picioare şi 
nechezară sălbatic. Azvârliţi din şei, oamenii orbecăiau de-a 
buşilea pe pământ. 

- Veniţi cu mine! Veniţi cu mine! striga Théoden. Sus, 
eorlingilor! Nu vă temeţi de întuneric! 

Dar Coamă de Nea, înnebunit de spaimă, se ridică şi el în 
două picioare, luptându-se cu văzduhul, şi apoi, cu un nechezat 
cumplit, se prăbuşi într-o parte: o săgeată neagră îl străpunsese. 
Regele căzu prins sub trupul lui. 

Marea umbră cobori ca un nor de furtună. Şi numai ce se 
văzu că era o creatură înaripată: de-o fi fost pasăre, întrecea în 
mărime orice altă pasăre, şi avea trupul pleşuv, fără puf şi fără 
pene, iar aripile sale uriaşe păreau tesute din piele între 
degetele îngherate. Şi pe deasupra, mai şi putea. O fi fost, 
poate, o creatură dintr-o altă lume, de mult apusă, al cărei soi, 
vieţuind în cine ştie ce munţi uitaţi şi reci, Iluminati doar de raza 
lunii, a supravieţuit timpului său şi în vreun cuib al groazei a 


adus pe lume înainte de vreme acest ultim vlăstar, pus numai 
pe ticăloşii. L-a luat la sine Seniorul Întunecimii şi l-a hrănit cu 
carne de fiară până ce a crescut mai mare decât orice altă 
zburătoare; şi apoi l-a dat slujitorului său, în loc de armăsar. lar 
acum cobora, cobora tot mai jos, şi deodată, strângându-şi 
țesăturile îngherate, scoase un strigăt croncănit şi se aşeză pe 
trupul lipsit de viaţă al lui Coamă de Nea, înfigându-şi în el 
ghearele şi plecându-şi grumazul lung şi pleşuv. 

Pe spinarea lui se găsea o formă uriaşă, amenințătoare, 
acoperită de o mantie neagră. Purta pe creştet o coroană de 
oţel, dar între marginea acesteia şi mantie nimic nu se zărea, în 
afară de lucirea ucigaşă a unei perechi de ochi: Stăpânul 
nazgililor. Se înălţase din nou în văzduh ca să-şi cheme 
armăsarul înainte să se fi risipit întunericul, şi iată că acum se 
reîntorsese aducând prăpăd cu sine, preschimbând speranţa în 
deznădejde şi victoria în moarte. Drept armă avea o ghioagă 
neagră şi nemaivăzut de mare. 

Dar Théoden nu fusese părăsit chiar de toţi. Cavalerii din 
suita sa ori zăceau răpuşi în jur, ori, nemaiputând stăpâni 
strechea ce-i apucase pe armăsarii lor, fuseseră duşi de aceştia 
hăt departe. Unul totuşi rămăsese pe loc: Dernhelm cel tânăr, a 
cărui credinţă înfrângea orice teamă: şi plângea cu lacrimi 
amare, căci îşi îndrăgise stăpânul ca pe propriul său tată. Cât 
despre Merry, cât durase cavalcada, fusese purtat de Dernhelm 
în spate, pe şa, în deplină siguranţă; dar apoi Suflare de Vânt, 
înnebunit de groază, i-a azvârlit din şa, iar acum galopa ca 
turbat pe câmpie. Merry se târa în patru labe, parcă era o 
sălbăticiune năucă, groaza îi era atât de mare, încât nu mai 
vedea nimic în faţa ochilor şi-i venea să vomite. 

„Omul regelui! Omul regelui! îi striga inima în piept. 
Trebuie să stai lângă el. Ca un tată îmi vei fi, aşa ai spus.” Dar 
voinţa lui era surdă iar trupul îi tremura tot. Nu îndrăznea să 
deschidă ochii sau să şi-i ridice de la pământ. 

Deodată, prin negura ce-i cotropise mintea, i se păru că îl 
aude pe Dernhelm vorbind; dar vocea i se părea ciudată, 
amintindu-i de o altă voce cunoscută. 

- Dispari, spurcăciune scârbavnică, stăpân al stârvurilor! 
Lasă-i pe morţi să doarmă în pace! 

Şi o altă voce îngheţată îi răspunse: 

- Nu te băga între nazgul şi prada sa! Căci nu te va răpune 


şi pe tine. Ci te va duce în casele tânguirii, dincolo de orice 
întunecime, unde carnea îţi va fi devorată şi mintea-ţi stafidită 
va rămâne dezvelită în faţa Ochiului Cel Fără de Pleoapă. 

Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă. 

- N-ai decât să faci ce pofteşti. Dar te voi împiedica de-mi 
va sta în putinţă. 

- Să mă împiedici? Nebunule. Nici un bărbat nu mă poate 
înfrunta! Atunci lui Merry îi fu dat să audă cel mai ciudat zgomot 
din câte ar fi putut să audă în acel ceas. | se păru că Dernhelm 
izbucneşte în râs, şi vocea aceea limpede era ca o coardă de 
oţel. 

- Numai că eu nu sunt bărbat. Ai în faţa ta o femeie. Sunt 
Éowyn, fiica lui Eomund. lar acum te-ai aşezat între mine şi cel 
care mi-a fost stăpân şi de-acelaşi sânge cu mine. Dispari, dacă 
nu eşti nemuritor! Altfel, fiinţă vie ori duh întunecat de-i fi, te 
spintec dacă-l atingi. 

Creatura înaripată ţipă la ea, dar Duhul lnelului nu 
răspunse, ci rămase tăcut, pradă parcă unei îndoieli 
neaşteptate. Cât despre Merry, era atât de uluit, încât uită de 
frică. Acolo, la câţiva paşi de el, se afla fiara aceea urieşească, şi 
totul în jurul ei părea cufundat în beznă, iar deasupra ei se înălța 
Stăpânul nazgililor, asemenea unei umbre a disperării. Puțin 
mai la stânga, cu faţa spre ei, stătea aceea căreia el îi spusese 
până atunci Dernhelm. Coiful care-i ţinuse ascunsă taina căzuse 
acum, încât părul bălai, scăpat din legăturile în care fusese 
ţinut, lucea precum aurul stins, răsfirat pe umerii ei. Ochii 
cenuşii ca marea erau neîndurători, sălbatici, dar pe obraji îi 
şiroiau lacrimi. Intr-o mână ţinea sabia, cu cealaltă înălţă scutul 
pentru a se feri de grozăvenia ce o zărea în ochii duşmanului ei. 

Era ea, Eowyn, dar în acelaşi timp şi Dernhelm. Căci în 
mintea lui Merry scăpără deodată amintirea chipului pe care-l 
văzuse în Valea Calvarului, când pornise oştirea la drum: chipul 
celui care merge să-şi caute moartea, care nu mai are nici o 
speranţă. Inima îi fu cuprinsă de milă, dar şi de mare uimire şi 
pe neaşteptate curajul seminţiei sale, căruia îi trebuia ceva timp 
ca să se stârnească, se retrezi în el. Işi încleştă mâna. Ea nu 
trebuie să moară, atât de frumoasă, atât de deznădăjduită! Sau 
măcar să nu moară singură, fără nimeni care să-i sară în ajutor. 

Cu toate că faţa vrăjmaşului lor nu era întoarsă spre el, 
Merry abia îndrăznea să se mişte, temându-se ca nu cumva 


ochii aceia vestitori de moarte să se întoarne asupra lui. Încet, 
foarte încet, începu să se târască într-o parte; dar Căpitanul 
Negru nu-l lua în seamă nici cât pe-o râmă ce se târăşte în 
noroi, atât era de cuprins de îndoială şi de pornit împotriva 
femeii dinaintea lui. 

Deodată, fiara urieşească îşi zbătu aripile hidoase şi 
văzduhul se umplu de o duhoare cumplită. Se înălţă, apoi se 
repezi ca o săgeată spre Éowyn, ţipând şi lovind cu ciocul şi 
ghearele. 

Dar Eowyn nu se clinti; era fecioara rohirrimilor, vlăstar de 
regi, subţire la trup, ca un tăiş de oţel, frumoasă, dar 
neiertătoare. Lovi iute, o singură dată, cu pricepere, nimerind în 
plin. Grumazul întins al fiarei fu retezat şi căpăţâna căzu ca o 
piatră. Éowyn sări înapoi, ferindu-se de matahala ce se prăbuşi 
grămadă, cu aripile întinse în lături, iar trupul, un morman fără 
viaţă prăvălit la pământ; şi tot atunci pieri şi umbra. Eowyn fu 
dintr-o dată scăldată în lumină şi părul ei străluci în razele 
soarelui. 

Numai că tot atunci, din mormanul de carne Călărețul 
Negru se ridică înalt şi ameninţător, deasupra lui Éowyn. Cu un 
strigăt greu de ură, care arse auzul precum o picătură de venin, 
îşi repezi buzduganul. Scutul lui Eowyn se sfarâmă în bucăţi, 
braţul i se frânse, iar ea căzu în genunchi. El se lăsă asupra ei ca 
un nor şi ochii îi scăpărară; îşi înălţă din nou buzduganul, de 
data asta pentru a ucide. 

Dar pe neaşteptate el însuşi se prăbuşi în faţă, cu un țipăt 
de durere sfâşietoare, şi lovitura lui nimeri aiurea, înfigând 
buzduganul în pământ. Sabia lui Merry îl străpunsese pe la 
spate, prin mantia cea neagră şi, pe sub cămaşa lungă de zale, 
îi pătrunsese în muşchiul din spatele genunchiului său 
neînchipuit de mare. 

- Eowyn! Eowyn! strigă Merry . 

Clătinându-se şi reuşind cu greu să se ridice în picioare, 
Eowyn îşi înfipse cu ultimele ei puteri sabia între mantie şi 
coroană, tocmai când umerii uriaşi se înclinară spre ea. Sabia se 
frânse în aşchii sclipitoare. Coroana se rostogoli clincănind pe 
pământ. Eowyn căzu peste duşmanul ei răpus. Dar, ce să vezi! 
mantia şi cămaşa cea lungă de zale erau goale. Zăceau acum 
fără formă pe pământ, sfâşiate, mototolite; şi un țipăt cutremură 
văzduhul, strângându-se într-un vaiet ascuţit, dus de vânt, un 


glas fără trup ce se subţie până pieri şi fu înghiţit fără să mai fie 
auzit vreodată în acel ev al lumii acesteia. 

Meriadoc rămăsese acolo, în mijlocul măcelului, clipind 
asemenea unei cucuvele în lumina zilei, căci lacrimile îl orbeau; 
şi ca prin ceaţă privi la capul bălai al lui Éowyn, aşa cum zăcea 
ea acolo fără să se mişte; şi privi la chipul regelui căzut în 
deplină glorie. Căci Coamă de Nea, în agonia sa, izbutise să se 
dea la o parte de pe trupul lui Théoden; dar tot el pecetluise 
soarta stăpânului său. 

Apoi Merry se aplecă, luă mâna regelui într-a sa, ca să o 
sărute; şi, minune! Théoden deschise ochii şi privirea îi era 
limpede, iar vocea liniştită, chiar dacă trudnică. 

- Rămâi cu bine, jupâne Holbytla! spuse el. Trupul mi-e 
frânt. Mă duc la străbunii mei. Şi acum nu voi mai avea de ce să 
mă ruşinez alături de măreţia lor. Am doborât şarpele negru. O 
dimineaţă sumbră, şi o zi veselă, şi un apus auriu! 

Merry nu putea vorbi din pricina lacrimilor care-l podidiră 
din nou. Într-un târziu îngăimă: 

- lartă-mă, stăpâne, dacă ţi-am încălcat porunca, cu toate 
că atât cât te-am slujit n-am făcut altceva mai breaz decât să 
plâng la despărţirea noastră. 

Bătrânul rege zâmbi. 

- Nu te jeli! Fapta ţi-a fost iertată. O inimă vitează nu 
trebuie refuzată. Fie ca de acum încolo să trăieşti în 
binecuvântare; şi când vei şedea în pace cu pipa ta, gândeşte-te 
la mine! Căci de-acum nicicând nu voi mai şedea cu tine în 
Meduseld, aşa cum ţi-am făgăduit şi nu te voi asculta vorbindu- 
mi despre ierburi. Închise ochii şi Merry îşi lăsă capul în piept. 
Unde-i Eomer? întrebă regele după un timp. Vederea mi se 
întunecă şi aş dori să-l văd înainte să mă duc. El trebuie să mă 
urmeze la tron. Îi voi trimite vorbă şi lui Éowyn. Ea... ea nu a 
vrut să mă lase să plec de lângă ea, iar acum nu-mi va mai fi 
dat să o văd vreodată, pe ea care mi-a fost mai dragă decât o 
fiică. 

- Stăpâne, stăpâne, începu Merry, abia găsindu-şi vorbele, 
ea e... 
Dar în aceeaşi clipă se stârni vuiet mare şi de peste tot 
începură să răsune cornii şi trâmbiţele. Merry privi în jur: uitase 
de război şi de lumea întreagă şi multe ceasuri păreau să se fi 
scurs de când regele pornise în galopul pieirii sale, cu toate că 


nu trecuse de fapt decât puţin timp. Acum abia văzu că-i păştea 
pericolul de a fi prinşi în mijlocul bătăliei celei mari ce avea să 
izbucnească în curând. 

Vrăjmaşul îşi împrospăta forţele cu oştiri noi ce se 
apropiau cu repeziciune, venind dinspre Râu; de sub ziduri 
înaintau legiunile din Morgul; iar dinspre câmpurile sudice 
înaintau pedeştrii din Harad, calea deschizându-le-o călăreţii, iar 
în urma lor se iveau spinările colosale ale mûmakililor, ducând 
turnurile de război. În schimb la miazănoapte, coama albă a lui 
Eomer conducea marele front al rohirrimilor pe care izbutise să-i 
regrupeze; iar dinspre Oraş sosea toată suflarea ce se mai 
găsea înăuntru, aducând într-un car lebăda de argint din Dol 
Amroth şi alungind vrăjmaşii de la Poartă. 

O întrebare stărui preţ de o clipă în mintea lui Merry: 
„Unde-i Gandalf? Nu-i aici? Oare el nu i-ar fi putut salva pe rege 
şi pe Eowyn?” Tocmai atunci ajunse şi Eomer lângă el, şi 
împreună cu el se aflau cavalerii casei regale, câţi mai 
rămăseseră în viaţă şi care izbutiseră să-şi înfrâneze caii. Priviră 
cu uimire la hoitul fiarei răpuse care zăcea acolo; dar caii nu 
voiau nicicum să se apropie. Atunci Eomer sări din şa, se 
apropie de rege şi rămase acolo tăcut, pradă durerii şi 
deznădejdii. 

Unul dintre cavaleri luă stindardul regelui din mâna lui 
Guthlâf, care-l purtase până căzuse răpus, şi îl ridică peste 
capetele tuturor. Încet Th&oden deschise ochii. Văzând 
stindardul, făcu un semn cum că Flamura regală trebuia dată lui 
Eomer. 

- Slavă ţie, Rege al Obştei! zise el. Călăreşte acum spre 
victorie! Şi spune-i lui Eowyn că-mi iau rămas-bun de la ea. 

Şi cu aceste vorbe s-a stins, fără să ştie că Eowyn zăcea în 
apropiere de el. lar cei care se aflau acolo au început să plângă 
strigând: „Regele Théoden! Regele Théoden!” 

Eomer însă le spuse: 


Nu plângeţi! Cel căzut a fost Puternic 
Şi moartea lui e doar o întâlnire. 
Când îi va fi mormântul ridicat, 
Atunci femei să vie să-l jelească! 

lar noi acum porni-vom la război! 


Dar şi el plângea în timp ce rostea aceste vorbe. 

- Cavalerii lui să rămână aici, cu el, zise, şi să-i poarte 
trupul cu cinstire de pe câmp, pentru ca bătălia să nu-l sfârtece! 
Aşa, şi împreună cu el pe toţi oamenii regelui care zac răpuşi 
aici. 

Şi se uită la fiecare în parte, amintindu-şi de numele lor. 
Deodată îşi zări sora, pe Eowyn, acolo unde căzuse ea, şi o re- 
cunoscu. Preţ de o clipă, rămase stană de piatră, ca un om care 
strigă şi în mijlocul strigătului o săgeată îi străpunge inima; apoi 
chipul îi păli de moarte şi o furie rece îl năpădi, încât o vreme nu 
mai fu în stare să scoată nici un cuvânt. O mare tulburare îl 
cuprinse. 

- Eowyn, Eowyn! strigă el într-un târziu, Eowyn, cum ai 
ajuns tu aici? Ce nebunie sau vrăjitorie ticăloasă este la mijloc? 
Moarte, moarte, moarte! Moartea să ne ia pe toţi! 

Şi fără să se mai sfătuiască cu nimeni sau să aştepte ca 
cei din Oraş să apuce să se apropie, dădu pinteni calului, ajunse 
în fruntea oştirii sale, suflă din corn şi porunci începerea 
atacului. Vocea lui limpede răsună peste întinderea câmpiei. 

- Moarte! Înainte, înainte spre prăpăd şi al lumii sfârşit! 

Şi cu aceste vorbe, oastea se urni. Dar rohirrimii nu mai 
cântau. Moarte, strigau ei într-un singur glas, puternic şi dătător 
de fiori. Şi alergarea deveni galop, tot mai iute, asemenea unui 
val uriaş ce se apropie, şi oastea trecu ca fulgerul pe lângă 
regele ei căzut, cu vuiet mare, spre miazăzi. 

Meriadoc rămăsese pe loc, clipind din pricina lacrimilor; 
nimeni nu-i adresa nici un cuvânt, parcă nici nu-l băgau în 
seamă. Îşi şterse lacrimile, se aplecă să ridice scutul verde pe 
care i-l dăruise Éowyn şi şi-l prinse de spate. Apoi îşi căută 
spada pe care o lăsase să cadă; căci atunci când lovise, braţul îi 
amorţise dintr-o dată, iar acum nu putea să-şi folosească decât 
braţul stâng. O găsi, arma lui era acolo, numai că, să vezi şi să 
nu crezi! tăişul îi fumega precum un vreasc uscat aruncat pe 
foc; sub privirile sale, lama se zgârci, se tot zgârci, până pieri de 
tot. 

Aşa a pierit sabia din Gruiurile-gorgane, făurită de 
Apuseni. Ce s-ar mai fi bucurat să-i ştie soarta cel care o făurise 
pe îndelete, cu atâta amar de vreme înainte în Regatul de la 
Miazănoapte, când dunedainii încă erau tineri, iar mai năprasnic 
printre vrăjmaşii lor era Angmar, ţinutul groazei, şi regele lui 


vrăjitor. Nici un alt tăiş, oricât de măiastre ar fi fost mâinile ce-l 
făuriseră, n-ar fi putut răni un duşman într-atât de cumplit, 
despicând carnea nemurită, rupând vraja care legase muşchii 
săi nevăzuţi de a sa voinţă. 

Cavalerii îl ridicară pe rege şi, făcând o targă din sulițe şi 
mantii, îl întinseră pe ea şi-l purtară spre oraş; alţii o ridicară 
încet pe Eowyn şi o purtară în urma regelui. Dar pe cei din suita 
lui, care se prăpădiseră, încă nu-i puteau duce de pe câmp; 
şapte cavaleri pieriseră acolo şi printre ei se afla şi Deorwine, 
căpetenia lor. Astfel că îi aleseră dintre duşmanii căzuţi şi de 
lângă stârvul fiarei şi-i întinseră deoparte, înfigând sulițe în 
pământ în jurul lor. lar mai târziu, după ce totul s-a sfârşit, s-au 
întors călăreţii şi au făcut un foc mare şi au ars hoitul fiarei; însă 
lui Coamă de Nea i-au săpat mormânt şi i-au pus piatră 
deasupra pe care au gravat în graiurile Gondorului şi al Obştei: 


Coamă de Nea cel ne-ntrecut, 
Mânz al lui lute de Picior, 
Stăpânului i-a fost năpastă, 
El, credinciosul servitor! 


Verde şi lungă a crescut iarba în Vâlceaua Coamei de Nea, 
însă petecul de pământ pe care a fost arsă fiara a rămas pentru 
totdeauna înnegrit şi sterp. 

Alături de cei care purtau cele două trupuri mergea Merry, 
încet, apăsat de tristeţe, fără să-i mai pese de bătălie. Era 
sfârşit, îndurerat peste poate, mădularele îi tremurau 
înfrigurate. Dinspre Mare venea o ploaie grea, de-ai fi zis că 
întreaga natură îi plângea pe Theoden şi pe Eowyn, înăbuşind 
focurile din Oraş cu lacrimi cenuşii. Deodată, ca prin ceaţă, 
Merry văzu apropiindu-se avangarda Gondorului. Imradil, Prinţul 
castelului Dol Amroth se opri în faţa lor. 

- Ce povară duceţi cu voi, Oameni din Rohan? strigă el. 

- Pe Regele Théoden, răspunseră aceştia. A murit. Acum e 
rege Eomer, el se află în fruntea oastei: cel cu panaşul alb în 
vânt. 

Auzind acestea, prinţul descăleca, îngenunche lângă targă 
în semn de cinstire a regelui şi a atacului său vitejesc, şi îl jeli. 
Se ridică apoi, şi mare mirare îl cuprinse când privi spre Eowyn. 

- Aveţi şi o femeie printre voi sau mă înşel? De când vin 


femeile rohirrimilor la război în ajutorul vostru? 

„_- Numai una a venit, răspunseră ei. Este Lady Eowyn, sora 
lui Eomer; şi n-am avut ştiinţă că se afla printre noi până în 
acest ceas şi ne căim amarnic. 

Văzând cât de frumoasă este, cu toate că obrajii îi erau 
palizi şi reci, prinţul îi atinse mâna şi se aplecă să o privească 
mai de aproape. 

- Oameni din Rohan! strigă el. N-aveţi vraci printre voi? E 
rănită, poate rănită de moarte, dar îmi vine să cred că încă mai 
trăieşte. 

Îşi puse apărătoarea de braţ în dreptul buzelor ei reci şi 
numai ce apăru pe suprafaţa lucioasă ca o oglindă o umbră de 
abur. 

- lute, să ne grăbim, zise, şi în clipa următoare trimise 
degrabă un călăreț înapoi în Oraş pentru a aduce ajutoare. lar el 
se înclină adânc, îşi luă rămas-bun de la cei căzuţi şi, urcând în 
şa, se întoarse la bătălie. 

De data aceasta lupta fu crâncenă pe câmpiile Pelennor; 
zăngănitul armelor umplea văzduhul, amestecându-se cu 
urletele oamenilor şi  nechezatul cailor. Cornii chemau, 
trâmbiţele răsunau, mûmakilii mugeau sub şfichiul bicelor care-i 
mânau la război. Sub zidurile sudice ale Oraşului, pedestraşii 
Gondorului se încleştau cu legiunile din Morgul care-şi 
păstraseră toată forţa adunată acolo. Călăreţii, în schimb, o 
apucaseră spre răsărit, pentru a veni în ajutorul lui Eomer: Hurin 
cel înalt, Păstrătorul Cheilor, Seniorul din Lossarnach, şi Hirluin 
din Dealurile Verzi, şi Prinţul Imradil cel Chipeş înconjurat de 
cavalerii săi. 

Dar ajutorul lor venea prea târziu pentru rohirrimi; soarta 
se întorsese împotriva lui Eomer, furia lui îl trădase. Mânia 
primului său atac zdrobise prima linie a duşmanilor, călăreţii săi 
tăiaseră poteci adânci în rândul sudiştilor, răsturnându-i de pe 
şei şi secerându-le pedestraşii. Numai de mûmakili nu era chip 
să se apropie, căci caii nechezau, se ridicau în două picioare şi o 
luau razna ca muşcaţi de streche; astfel că nimeni nu îndrăznea 
să înfrunte hidoşeniile acelea monstruoase care se înălţau ca 
nişte adevărate turnuri de apărare pentru haradrimii strânşi în 
jurul lor. Şi dacă la începutul atacului numai haradrimii erau de 
trei ori mai numeroşi decât rohirrimii, curând numărul lor avea 
să fie şi mai mare, căci noi legiuni se revărsau acum pe câmpul 


de luptă venind dinspre Osgiliath. Acolo se strânseseră ele 
pentru a distruge Oraşul şi a cuceri Gondorul, aşteptând 
chemarea Căpitanului lor. Căpitanul Mordorului fusese nimicit; 
dar Gothmog, mâna lui dreaptă, îi luase locul în fruntea oştirilor; 
răsăritenii înarmaţi cu topoare, şi variagii din Khand, sudiştii în 
purpură, şi din îndepărtatul Harad o seminţie de oameni negri, 
aducând pe jumătate a căpcăuni cu ochi albi şi limbi roşii. Unii 
dintre aceştia îi atacau pe la spate pe rohirrimi, alţii se 
grupaseră în partea dinspre soare-apune, pentru a ţine în loc 
armia Gondorului şi a o împiedica să îşi unească forţele cu cei 
din Rohan. 

Soarta bătăliei în acea zi începea să se întoarcă împotriva 
Gondorului, spulberându-le orice speranţă, când, deodată, un 
nou strigăt izbucni în Oraş - era cam pe la mijlocul dimineţii - şi 
un vânt grozav se stârni împingând ploaia către miazănoapte şi 
lăsând soarele să strălucească. In văzduhul acela de cleştar, 
străjerii de pe ziduri zăriră în depărtare o nouă privelişte de 
groază care le nărui şi ultima speranţă. 

Căci Râul Anduin, după ce făcea cotul la Harlond, curgea 
în aşa fel încât din Oraş puteai privi de-a lungul lui pe mai multe 
leghe şi cei cu vederea bună desluşeau orice corabie ce se 
apropia. Încât privind acum într-acolo, străjerii scoaseră un 
strigăt de disperare; pe suprafaţa scăpărătoare a râului zăreau o 
întreagă flotă adusă parcă de vânt: corăbii de război, cu multe 
rânduri de vâsle şi pânze negre umflate de briză. 

- Corsarii din Umbar! strigară oamenii. Corsarii din Umbar! 
Priviţi! Vin Corsarii din Umbar! Înseamnă că Belfalas a fost 
cucerit, şi Ethir la fel, şi Lebenninul a căzut. Corsarii ne atacă! 
Ultima lovitură a destinului! 

Şi fără să răsune vreo comandă în Oraş, căci nu mai era 
nimeni care să dea porunci, câţiva s-au repezit să tragă 
clopotele în semn de alarmă; şi alţii au suflat din trâmbiţe 
retragerea. A 

- Înapoi pe ziduri, strigau ei. Înapoi pe ziduri! Întoarceţi-vă 
în Oraş înainte să ne copleşească duşmanul! 

Dar vântul care împingea corăbiile abătea şi zarva 
înspăimântată a celor de pe ziduri. 

Rohirrimilor nu le trebuiau şi mai multe veşti sau spaime. 
Vedeau prea bine şi singuri pânzele negre. Căci Eomer era la 
mai puţin de o milă depărtare de Harlond; din faţă îl amenințau 


vrăjmaşii strânşi grămadă între oamenii săi şi port, iar din spate 
năvăleau alţii, izolându-l pe Prinţ. Astfel că privind spre Râu, 
orice nădejde pieri în inima lui şi blestemă vântul pe care îl 
binecuvântase înainte. Oştirile Mordorului, în schimb, prinseră 
puteri noi şi se avântară în luptă cu şi mai multă furie şi sete de 
sânge. 

Eomer nu-şi pierdu cumpătul şi mintea i se limpezi 
deodată. Porunci să se sune din corn pentru ca toţi cei ce 
puteau să ajungă la el să se strângă sub stindardul său; gândul 
lui era acela de a forma un zid de apărare cu care să ţină piept 
atacului, să lupte până la ultimul om şi să facă fapte de vitejie 
pe câmpiile Pelennorului, demne de a fi cântate apoi în cântece, 
chiar dacă nu va mai rămâne nici un suflet de om în Apus care 
să-şi amintească de ultimul Rege al Obştii. Astfel că îşi mână 
calul până în vârful unui dâmb înierbat şi acolo îşi înfipse 
stindardul şi Calul Alb flutură în vânt. 

Din îndoieli, din întuneric spre răsăritul zilei sui, Cu sabia 
lucind în soare, cântând în măreţia lui. Am călărit pân-la hotarul 
speranţei, altă cale nu-i... 

Şi-acum, prăpăd, apus de sânge şi îndurarea nimănui! 

Rosti aceste versuri râzând în hohote. Căci se simţea din 
nou cuprins de beţia luptei; trupul nu-i purta nici o rană, era 
tânăr, era rege: stăpân peste un neam de temut. Şi astfel 
râzând în faţa disperării, îşi îndreptă încă o dată privirile spre 
corăbiile negre şi îşi ridică sabia a sfruntare. 

În clipa următoare însă chipul îi fu cuprins de uimire şi o 
mare bucurie se aşternu peste el; îşi aruncă sabia în sus, în 
lumina soarelui şi, când o prinse, izbucni în cântec. Ochii tuturor 
îi urmară privirea şi, să vezi şi să nu crezi! pe corabia ce se 
găsea înaintea tuturor celorlalte se înălţă deodată un stindard 
care prinse a flutura în vânt atunci când corabia coti încet spre 
portul Harlond. Pe flamură se arătă în toată măreţia lui un Copac 
Alb, însemnul Gondorului; era însă înconjurat de Şapte Stele, iar 
deasupra se găsea o coroană înaltă, însemnele lui Elendil pe 
care nici un senior nu le mai purtase de ani fără număr. Stelele 
străluceau în razele soarelui, căci fuseseră brodate din 
nestemate de către Arwen, fiica lui Elrond; iar coroana sclipea în 
lumina dimineţii, fiind cusută din mithril şi fir de aur. 

Astfel venea Aragorn, fiul lui Arathorn, Elessar, 
moştenitorul lui Isildur, după ce străbătuse Căile Morților, adus 


de vântul ce sufla dinspre Mare până în regatul Gondor; şi 
veselia rohirrimilor se revărsă într-un torent de hohote de râs şi 
în scăpărări de tăişuri, iar bucuria şi minunarea Oraşului 
izbucniră în cântec de trâmbiţe şi-n zvon de clopote. Oştirile 
Mordorului erau însă atât de uluite, încât nu le venea să creadă 
că nu e o vrăjitorie la mijloc care făcuse ca propriile lor corăbii 
să fie pline de vrăjmaşi; şi o teamă cumplită puse stăpânire pe 
ele când înţeleseră că soarta se întorsese împotrivă-le şi că 
sfârşitul le era aproape. 

Cavalerii din Dol Amroth porniră în galop către răsărit, 
alungind din calea lor duşmanul: căpcăuni, şi variagi, şi orci care 
urau lumina soarelui. Éomer ţâşni în galop spre miazăzi şi 
oamenii vrăjmaşi fugeau din faţa lui, numai că în curând se 
pomeniră prinşi între ciocan şi nicovală. Căci iată că din corăbii 
coborau degrabă pe cheiurile din Harlond oameni care se şi 
repezeau spre miazănoapte asemenea unei furtuni. Şi printre ei 
se aflau Legolas şi Gimli purtându-şi toporul, şi Halbarad cu 
stindardul, şi Elladan şi Elrohir cu stele pe sprâncenele lor, şi 
dunedainii cu braţele lor nemiloase, Pribegii de la Miazănoapte, 
în fruntea florii seminţiei din Lebennin şi Lamedon şi din 
ţinuturile de la Miazăzi. Dar în fruntea tuturor mergea Aragorn, 
ducând Flacăra Apusului, sabia Anduril asemenea unui foc 
reaprins, Narsil cea refăurită şi la fel de ucigaşă ca în vremurile 
de-altădată; şi deasupra sprâncenei lui strălucea Steaua lui 
Elendil. 

Şi astfel s-au reîntâlnit după multă vreme Eomer şi 
Aragorn, în toiul bătăliei, şi s-au sprijinit în săbiile lor, şi s-au 
privit, şi tare s-au mai bucurat. 

- lată că ne întâlnim din nou, spuse Aragorn, chiar dacă 
între noi se află toate oştirile Mordorului. Nu ţi-am spus eu în 
Cetatea Cornului că aşa are să se întâmple? 

- Ai spus, într-adevăr, recunoscu Eomer, dar speranţele ne 
înşeală adesea şi pe atunci nu ştiam că ai puterea să vezi ce va 
să vină. De două ori fie binecuvântat ajutorul nesperat şi 
nicicând n-a fost o întâlnire între prieteni mai plină de bucurie ca 
acum. Îşi strânseră mâinile. Şi cum nu se poate mai nimerită, 
adăugă Éomer. Ai venit la ţanc, prietene. Căci mulţi au pierit 
dintre noi şi mare amărăciune s-a abătut asupra noastră. 

- Să-i răzbunăm, atunci, fără să mai pierdem vremea cu 
vorba! zise Aragorn şi împreună se reîntoarseră la luptă. 


Mult au mai avut de luptat, şi din greu; căci sudiştii erau 
luptători neînfricaţi şi neîndurători, şi încrâncenaţi în disperarea 
lor; iar răsăritenii erau puternici şi înăspriţi de războaie şi nu se 
umileau cerând îndurare. Astfel că în tot locul, lângă casele sau 
hambarele arzânde, pe grădişti şi măguri, sub zidul cetăţii ori pe 
câmpie, se regrupau şi porneau din nou atacul şi aşa s-au luptat 
până când ziua a ajuns pe sfârşite. Şi soarele a coborât într-un 
târziu dincolo de creasta Mindolluin, incendiind tot cerul cu o 
mare de vâlvătaie, încât dealurile şi munţii păreau scăldaţi în 
sânge; focul se oglindea în Râu şi iarba Pelennorului apărea 
roşie în întunericul nopţii ce se lăsa. La acel ceas s-a sfârşit 
marea bătălie de pe câmpiile Gondorului; şi nici un vrăjmaş nu a 
rămas viu dincoace de zidul Rammas. Toţi au fost răpuşi, fără 
doar de aceia care au fugit să piară, din pricina rănilor ori înecaţi 
în volbura roşie a râului. Prea puţini au mai apucat să ajungă în 
Morgul sau Mordor; iar în ţinutul haradrimilor n-a mai ajuns 
decât o poveste adusă de undeva de foarte departe: o veste 
despre mânia şi spaima din Gondor. 

Aragorn şi Eomer şi Imrahil au călărit înapoi, spre Poarta 
Oraşului, dar erau prea istoviţi să se mai poată bucura ori 
întrista. Erau  nevătămaţi, căci norocul le surâsese, iar 
priceperea lor şi tăria braţelor se dovediseră neîntrecute, şi cu 
adevărat puţini îndrăzniseră să le aţină calea ori să-i privească 
în faţă atunci când se dezlănţuise mânia lor. Dar mulţi alţii se 
întorceau răniţi sau schilodiţi, sau rămăseseră morţi pe câmp. 
Topoarele îl hăcuiseră pe Forlong când îl găsiseră luptând de 
unul singur şi fără cal; iar Duilin din Morthond şi fratele său 
fuseseră  terciuiţi sub copite în timpul atacului asupra 
mămakililor, când se apropiaseră împreună cu arcaşii lor pentru 
ca săgețile să nimerească dihăniile drept în ochi. Nici chipeşul 
Hirluin nu avea să se întoarcă în Pinnath Gelin, nici Grimbold în 
Luminişul Sălbatic, nici Halbarad Pribeagul cu braţul lui nemilos 
în Ţinutul de la Miazănoapte. Nu fuseseră puţini cei care 
căzuseră, vestiți sau neştiuţi, căpetenii sau oşteni de rând; căci 
bătălia fusese mare şi nici o poveste n-a cuprins până acum 
întreaga jertfă pe care a cerut-o. Mult, mult mai târziu 
Gorganele din Fortăreaţa Colnicului aveau să fie cântate de un 
povestaş din Rohan astfel: 


Am auzit de cornii pe dealuri răsunând, 


de săbii ce-n Regatul de Miazăzi luciră, 

de armăsari spre Ţara Pietroasă galopând 

ca vântul dinspre ziuă. Războiul începuse. 

În el pieri Théoden şi Thengling cel măreț, 

ce nu s-or mai întoarce la sălile de aur, 

la verzile imaşuri de către Miazănoapte. 

Vestite căpetenii de oşti, Harding şi Guthlăf, 

Dunhere, Horn şi Fastred, şi Hernbrand, 
dimpreună 

luptară şi pieriră-n meleaguri depărtate: 

în ale Fortăreţei Colnicului Gorgane, 

acolo sub țarină dorm acum 

cu alţi fârtaţi de luptă, seniori veniţi din 
Gondor. 

N-au cunoscut triumful întoarcerii acasă 

nici chipeşul Hirluin la dealul dinspre mare, 

Şi nici bătrânul Forlong, la văile-nflorite 

în ţara lui, din Arnach, nici arcaşii 

Derufin şi Duilin, la apele umbroase, 

la bălțile din Morthond sub munţii-ntunecaţi. 

Căci moartea secerase din zori în asfinţire 

pe cei de sus şi cei mai de jos deopotrivă 

Şi dorm acum sub iarba Gondorului, pe malul 
Marelui Râu, 

de-a valma, somnul veşnic. 

Ca lacrimile, tulburi, ori limpezi ca argintul, 

apele lui, bulboane, curgeau atuncea roşii: 

Şi spuma sângerie se-aprinse în apus, 

iar rouă, peste Rammas Echor căzu, de sânge! 


VII 
Rugul lui Denethor 


Gandalf rămase neclintit chiar şi după ce umbra 
întunecată s-a retras din dreptul Porții. Pippin însă se ridică în 
picioare, ca şi când o mare povară îi fusese luată de pe umeri; şi 
aşa stătu ca să asculte cornii chemând şi i se păru că răsunetul 


lor o să-i facă inima să plesnească, atâta bucurie o umpluse 
dintr-o dată. Şi nicicând după aceea nu avea să mai audă vreun 
corn în depărtare fără să i se umezească ochii. Dar acum, dintr- 
o dată, îşi aminti de solia ce-o purta, astfel că se repezi înainte. 
In aceeaşi clipă, Gandalf tresări, îi spuse ceva lui lute ca Gândul 
şi dădu să iasă pe poartă. 

- Gandalf, Gandalf! strigă Pippin. lute ca Gândul se opri 
locului. 

- Ce cauţi aici? îl luă la rost Gandalf. Oare nu e o lege în 
Oraşul ăsta care spune că aceia ce poartă veşmântul negru cu 
argintiu trebuie să rămână în Citadelă atâta vreme cât stăpânul 
lor nu le îngăduie să plece? 

- Mi-a îngăduit, răspunse Pippin. Mi-a spus să plec. Numai 
că sunt înspăimântat. In locul acela e pe cale să se petreacă 
ceva cumplit. Imi vine să cred că Seniorul şi-a pierdut minţile. 
Tare mă tem că îşi va lua viaţa şi-l va omori şi pe Faramir. Nu 
poţi să faci ceva să-l împiedici? 

Gandalf privi prin Poarta căscată, spre câmpia de unde se 
auzea tot mai puternic zvon de bătălie. Işi încleştă pumnul. 

- Trebuie să plec, zise. Călărețul Negru a ieşit din bârlog şi 
vrea să ne nimicească pe toţi. Nu am timp de pierdut. 

- Dar Faramir! strigă Pippin. El n-a murit şi or să-l ardă de 
viu dacă nu-i opreşte careva. 

- Să-l ardă de viu? nu pricepu Gandalf. Ce-i toată povestea 
asta? Spune-mi repede! 

- Denethor s-a dus la Cripte, lămuri Pippin, şi l-a luat şi pe 
Faramir cu sine, şi zice că toţi o să ardem şi el nu vrea să mai 
aştepte, şi ei trebuie să facă un rug şi să-l ardă pe el acolo, şi pe 
Faramir. Şi şi-a trimis oameni să aducă lemne şi ulei. Şi eu i-am 
spus lui Beregond, dar mă tem că n-o să îndrăznească să-şi 
părăsească postul; e pus de strajă. Şi, oricum, ce poate el să 
facă? Pippin îşi spuse povestea pe nerăsuflate, întinzând mâinile 
sale tremurătoare şi punându-le pe genunchii lui Gandalf. Nu-l 
poţi salva pe Faramir? mai întrebă el. 

- Poate că pot, răspunse Gandalf, dar dacă e s-o fac, mă 
tem că alţii vor pieri. Mda, trebuie să vin cu tine, căci nu văd de 
unde ar putea primi alt ajutor. Numai că mult mai rău şi multă 
întristare se vor abate asupra noastră din pricina asta. 
Duşmanului îi stă în putere să ne lovească până şi în inima 
fortăreței noastre. Căci vrerea lui îi e puterea, şi ea e cea care s- 


a dezlănţuit. 

Acestea fiind zise, Gandalf nu mai pierdu nici o clipă; îl 
prinse pe Pippin, îl aburcă pe cal în faţa lui şi cu o singură vorbă 
îl întoarse pe lute ca Gândul din drum. Urcară în tropăit de 
copite străzile în pantă ale oraşului Minas Tirith, în vreme ce, în 
urma lor, larma luptei se înteţea. Peste tot în jur oamenii se 
scuturau de disperarea şi groaza ce-i cuprinsese, îşi luau armele 
şi strigau unii la alţii: „Au venit cei din Rohan!” Căpitanii strigau, 
companiile îşi strângeau din nou rândurile; mulţi nu mai 
avuseseră răbdare şi porniseră în marş în jos spre Poartă. 

La un moment dat, Gandalf şi Pippin se întâlniră cu Prinţul 
Imrahil, care-i întrebă: 

- Hei, încotro, Mithrandir? Rohirrimii se luptă pe câmpiile 
Gondorului! Trebuie să strângem laolaltă toate forţele pe care le 
mai avem. 

- Toţi bărbaţii să pună mâna pe arme, şi încă n-or să fie de 
ajuns, răspunse Gandalf. Grăbiţi-vă. Voi veni şi eu când voi 
putea. Acum, însă am o solie pentru Seniorul Denethor ce nu 
mai poate să aştepte. Tu vei fi căpetenie în lipsa lui! 

Işi continuară drumul; şi pe măsură ce urcau şi se 
apropiau de Citadelă, simțeau vântul suflându-le din faţă şi 
desluşiră în depărtare scăpărarea dimineţii, o lumină ce creştea 
pe orizontul de la miazăzi. Ceea ce lor însă nu le dădea prea 
multă speranţă, căci nu ştiau ce rău îi aştepta la capătul 
drumului şi se temeau să nu ajungă prea tărziu. 

- Intunericul se apropie de sfârşit, zise Gandalf, dar încă 
atârnă greu deasupra Oraşului ăstuia. 

Când ajunseră la poarta Citadelei, o găsiră nepăzită. 

- inseamnă că Beregond s-a dus acolo, spuse Pippin şi în 
inima lui licări speranţa. 

Fără să intre în Citadelă, o luară în grabă pe drumul ce 
ducea spre Uşa Închisă. Stătea larg deschisă, iar păzitorul ei 
zăcea întins pe pământ, în faţa ei. Fusese răpus şi cheia 
dispăruse. 

- Mâna Duşmanului! zise Gandalf. Asemenea fapte îi plac 
lui: să învrăjbească prietenii între ei; să tulbure inimile întru 
trădare. 

Descălecând, îi spuse armăsarului să se întoarcă la grajdul 
lui. 

- Căci, prietene, mai zise el, noi doi de mult ar fi trebuit să 


fim pe câmpul de bătălie, dar acum mă ţin în loc alte treburi. 
Dar de te voi chema, să vii deîndată! 

Trecură de Uşă şi coborâră drumul şerpuit şi abrupt. Cerul 
se lumina tot mai mult, iar coloanele înalte şi chipurile cioplite 
ce mărgineau drumul treceau pe lângă ei domol, asemenea 
unor stafii cenușii. 

Liniştea fu spartă brusc de strigăte şi zăngănit de arme 
care veneau de jos: de când fusese construit Oraşul, niciodată 
nu mai fuseseră auzite asemenea zgomote în locurile acelea 
sacre. Ajunşi pe Rath Dinen, Gandalf şi Pippin aproape că o 
rupseră la fugă spre Casa Majordomilor, care se desena 
nedesluşit în lumina amurgului, sub marea sa cupolă. 

- Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Gandalf, repezindu-se spre 
treptele de piatră din faţa uşii. Opriţi nebunia asta! 

Acolo se aflau slujitorii lui Denethor cu săbiile într-o mână 
şi torţe în cealaltă; pe cea mai de sus treaptă, sub porţi, stătea 
Beregond, de unul singur, înveşmântat în straiele negre cu 
argintiu ale străjerilor; apăra cu îndârjire intrarea. Doi slujitori 
căzuseră răpuşi de sabia lui, pângărind treptele cu sângele lor; 
ceilalţi îl ocărau şi-l blestemau, îl învinuiau de nesupunere şi 
trădare faţă de Seniorul său. 

Gandalf şi Pippin încă nu ajunseseră la trepte când din 
casa morţilor răzbătu până la ei vocea lui Denethor care striga: 

-  Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă!  Îndepliniţi ce v-am rugat! 
Răpuneţi-l pe renegatul ăsta! Sau trebuie s-o fac cu propria mea 
mână? 

In acea clipă, uşa din spatele lui Beregond, pe care acesta 
o ţinea închisă cu mâna stângă, fu deschisă cu o smucitură şi în 
prag apăru Seniorul Oraşului, înalt, înverşunat; ochii lui 
scăpărau ca două focuri, iar în mână ţinea sabia. 

Dar Gandalf urcă în fugă treptele şi oamenii se feriră în 
lături din calea lui şi îşi acoperiră ochii cu mâinile; căci venirea 
lui părea asemenea unei lumini orbitor de albe într-un loc 
întunecat, iar mânia lui îi copleşi. Îşi înălţă mâna şi în aceeaşi 
clipă sabia lui Denethor se ridică şi ea, scăpă din încleştarea 
pumnului său şi căzu undeva în spatele Seniorului, în umbrele 
sălaşului; iar Denethor, ca trăsnit, se dădu înapoi din faţa lui 
Gandalf. 

- Ce se-ntâmplă aici, Măria ta? întrebă vrăjitorul. Sălaşurile 
morţilor nu-s locuri potrivite pentru cei vii. Şi de ce luptă 


oamenii aici, la cripte, când bătălia este-n toi în faţa Porții? Oare 
să fi ajuns Vrăjmaşul nostru chiar până pe Rath Dinen? 

- Şi de când, mă rog, trebuie Seniorul Oraşului să-ţi dea 
dumitale socoteală? se oţări Denethor. Ori poate că nu mai am 
puterea să poruncesc slujitorilor mei? 

- Ba ai, cum să nu. Numai că s-ar putea ca alţii să se 
opună vrerii tale atunci când se preschimbă în nebunie şi 
ticăloşie. Unde-ţi este fiul, Faramir? 

- Zace acolo, înăuntru, cuprins de-acum de flăcări. l-au 
aprins trupul pe dinăuntru. Dar în curând totul va arde. Apusul 
nu a izbândit. Totul va fi cuprins de un foc uriaş şi acesta va fi 
sfârşitul. Cenuşă! Cenuşă şi fum purtate de vânt! 

Văzând ce nebunie îl cuprinsese, Gandalf se temu că 
Denethor chiar făcuse o ticăloşie, încât se repezi înainte, urmat 
de Beregond şi Pippin; Denethor se retrase să se lipească de 
masa dinăuntru. Acolo zăcea întins Faramir, cufundat în visele 
stârnite de febră. Sub masă şi pe ea, în jurul trupului său, 
fuseseră îngrămădite lemne, stropite din belşug cu ulei, 
asemenea veşmintelor lui Faramir şi cuverturii ce-l acoperea; 
dar focul încă nu fusese pus. În acea clipă, Gandalf îşi arătă forţa 
ce se ascundea în el, aşa cum se ascundea lumina puterii lui sub 
mantia sa cenuşie. Sări pe grămada de lemne, ridică în braţe 
trupul rănitului şi sări iară jos, purtându-l ca pe o povară uşoară 
spre intrare. Dar chiar atunci Faramir gemu şi, încă pradă 
visului, îşi chemă tatăl. 

Denethor tresări ca şi când ar fi fost trezit dintr-o transă, 
flacăra se stinse în ochii lui şi el începu să plângă. 

- Nu-mi lua fiul! se rugă el. Mă strigă. 

- Aşa e, te strigă, răspunse Gandalf, dar tu încă nu poţi 
veni la el. Căci mai înainte de toate va trebui să-şi caute 
tămăduirea pe pragul dintre viaţă şi moarte şi prea bine s-ar 
putea să n-o găsească. Câtă vreme tu trebuie să te întorci la 
bătălia Oraşului tău, unde s-ar putea să te aştepte moartea. ŞI 
tu ştii asta foarte bine în inima ta. 

- El nu se va mai trezi, zise Denethor. Bătălia e zadarnică. 
De ce ne-am mai dori noi să trăim? De ce să nu ne îndreptăm 
spre moarte împreună? 

- Majordom al Gondorului, puterea să-ţi hotărăşti ceasul 
morţii nu ţi-a fost dată. Doar regii păgâni, aflaţi sub stăpânirea 
Puterii Întunecimii, au făcut aceasta, luându-şi singuri viaţa din 


mândrie şi disperare, şi ucigându-şi toate rubedeniile pentru a-şi 
uşura propria lor moarte. 

Spunând acestea, trecu pragul cu Faramir în braţe, 
scoţându-l din casa morţii, şi-l întinse pe catafalcul pe care 
fusese adus până acolo şi care fusese lăsat la intrare. Denethor 
veni în urma lui şi se opri în uşă, cuprins de tremur şi privind cu 
alean la chipul fiului său. Şi preţ de o clipă, toţi cei aflaţi acolo 
stăteau tăcuţi şi nemişcaţi martori la chinul sufletesc al 
Seniorului lor. Denethor şovăi. 

- Vino! îl îndemnă Gandalf. E nevoie de noi. Încă mai sunt 
multe pe care le poţi face. 

Pe neaşteptate, Denethor izbucni în râs. Se îndreptă de 
spate, rămase aşa, înalt şi mândru, preţ de câteva clipe, apoi se 
repezi înăuntru la masă şi luă de pe ea perna pe care se 
sprijinise capul lui. 

Reveni în prag, dădu la o parte învelitoarea şi numai ce 
apăru între mâinile sale un palantir. Şi când îl ridică, li se păru 
celor ce priveau că sfera prinsese a străluci de o flacără aflată 
înăuntrul ei, încât chipul palid al Seniorului arăta parcă luminat 
de un foc roşu, şi ca şi când ar fi fost cioplit în piatră dură, 
înăsprit de umbre întunecate, nobil, mândru şi neîndurător. 
Ochii îi scânteiau. 

- Mânarie şi disperare! strigă el. Gândeai oare că-s orbi 
ochii Turnului Alb? Nu, Nebunule Sur, am văzut mai multe decât 
ai tu habar. Căci speranţa ta este necunoaştere, nimic mai mult. 
Te du. Străduieşte-te să tămăduieşti! Hai, du-te şi te luptă! 
Vanitate. Pentru peticul acela de loc pe care ai putea să ieşi 
învingător pe câmpul de bătălie, pentru o singură zi. Dar nimic 
nu va putea să ţină piept Puterii ce se ridică acum. lar către 
Oraşul acesta nu şi-a întins până acum decât primul deget de la 
o mână. Răsăritul întreg s-a pus în mişcare. Şi chiar în clipa 
aceasta vântul speranţei tale te trădează şi împinge în sus pe 
apele Anduinului o flotă de pânze negre. Apusul a dat greş. 
Pentru toţi cei ce nu vor să cadă în sclavie a sosit timpul plecării. 

- Cu asemenea sfaturi nu am nici o îndoială că Duşmanul 
va ieşi învingător, zise Gandalf. 

- Atunci eşti liber să speri, râse Denethor. Crezi că nu te 
cunosc, Mithrandir? Speranţa ta este să cârmuieşti în locul meu, 
să stai în spatele fiecărui tron, de la miazăzi, de la miazănoapte 
sau de la apus. Ţi-am citit gândurile şi vicleşugurile. Crezi că nu 


ştiu că tu i-ai poruncit piticuţului ăstuia de-aici să-şi ţină gura? 
Că l-ai adus ca să stea iscoadă chiar în încăperea mea? Cu toate 
acestea, cât am vorbit împreună am aflat numele şi socotelile 
fiecăruia dintre cei care te însoțesc. Prin urmare: cu mâna ta 
stângă mă vei folosi o vreme drept pavăză împotriva Mordorului, 
iar cu dreapta îl vei aduce pe Pribeagul acela de la Miazănoapte, 
ca să-mi ia locul. 

Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Gandalf Mithrandir, n-am să fiu 
unealta ta! Sunt Majordom al Casei regale din Andrien. N-am să 
mă dau la o parte ca să fiu cămăraşul ramolit al unui ajuns. 
Chiar daca se dovedeşte întemeiat dreptul lui la tron, el tot din 
ramura lui Isildur se trage, din nici o alta mai de soi. Nu mă voi 
supune unui asemenea cârmuitor, ultimul dintr-o casă decăzută 
şi de mult văduvită de măreție şi demnitate. 

- Şi tu ce-ai vrea, dacă ţi s-ar împlini voia? întrebă Gandalf. 

- Aş vrea ca toate să rămână aşa cum au fost pe vremea 
mea şi pe vremea stră-strămoşilor mei: să fiu pe mai departe 
Cârmuitorul acestui Oraş şi să pot lăsa tronul unui fiu al meu 
care să-şi fie propriul său stăpân şi nu învăţăcelul unui vrăjitor. 
Dar dacă soarta mi-e potrivnică în vremea mea, atunci nu vreau 
nimic: nici viaţa să-mi fie scurtată, nici iubirea înjumătăţită, nici 
onoarea ştirbită. 

- Mie nu mi s-ar părea cu nimic ştirbită onoarea 
Majordomului care, cu cea mai bună-credinţă, lasă pe mâinile 
altuia grijile sale, zise Gandalf. Şi nici iubirea înjumătăţită. Şi nici 
nu-l vei lipsi pe fiul tău de ceea ce i se cuvine, atâta vreme cât 
pieirea lui e îndoielnică. 

La aceste cuvinte, ochii lui Denethor scânteiară din nou şi, 
punând piatra la subsuoară, scoase din teacă un cuţit cu lamă 
lungă şi din doi paşi fu lângă catafalc. Dar Beregond făcu un salt 
şi se puse între el şi Faramir. 

- Aşa, care va să zică! strigă Denethor. Jumătate din 
iubirea fiului meu ai furat-o de mult. Acum vrei să furi şi inimile 
cavalerilor mei, pentru ca în cele din urmă să-mi răpească de tot 
fiul. Dar măcar într-o privinţă n-ai să-mi poţi nesocoti vrerea: să- 
mi hotărăsc singur sfârşitul. 

Veniţi încoace! strigă el către slujitorii săi. Veniţi, dacă nu 
sunteţi cu toţii trădători! 

Atunci doi dintre ei urcară în fugă treptele. Denethor 
smulse cu iuţeală o torţă din mâna unuia şi sări înapoi în sălaş. 


Înainte ca Gandalf să-l poată împiedica, el aruncă focul în 
grămada de lemne din care izbucni pe dată pălălaie. 

În clipa următoare, Denethor se sui pe masă şi, învăluit de 
limbile focului şi de fum, îşi luă cârja de majordom de la 
picioarele sale si o frânse de genunchi. Aruncă cele două bucăţi 
în foc, apoi se întinse pe masă şi, cu amândouă mâinile, strânse 
palantirul la piept. Mai târziu, s-a zis că de atunci, orice om care 
privea în Piatra aceea nu vedea altceva decât două mâini 
bătrâne scorojindu-se în flăcări - asta dacă nu cumva avea o 
voinţă atât de puternică, încât putea preschimba imaginea în 
ceea ce dorea el să vadă. 

Îndurerat peste măsură şi îngrozit de privelişte, Gandalf îşi 
feri privirile şi închise uşa. Preţ de câteva clipe rămase în prag, 
cufundat în gânduri şi tăcut, în vreme ce afară răzbătea vuietul 
flăcărilor dinăuntru. Şi deodată Denethor scoase un urlet 
cumplit, după care nici un sunet nu se mai auzi de la el şi nici 
unei fiinţe muritoare nu-i mai fu dat să-l vadă vreodată. 

- Aşa s-a stins Denethor, fiul lui Ecthelion, spuse Gandalf. 
Se răsuci spre Beregond şi slujitorii Seniorului, care stăteau ca 
împietriţi. Şi aşa se sfârşesc zilele Gondorului, cele pe care le-aţi 
cunoscut voi; s-au sfârşit până la urmă. Fapte rele s-au petrecut 
aici; dar fie ca duşmănia dintre noi să o lăsaţi deoparte, căci de 
Duşman a fost stârnită şi voinţei lui îi face pe plac. Aţi fost prinşi 
într-o plasă de porunci potrivnice, pe care nu voi aţi ţesut-o. Dar 
la aceasta să vă gândiţi, slujitori ai Seniorului, orbi în supunerea 
voastră, că dacă n-ar fi fost Beregond să trădeze, Faramir, 
Căpitanul Turnului Alb, ar fi ars şi el. 

Duceţi din acest loc nefericit pe cei dintre voi care au 
pierit. lar noi îl vom duce pe Faramir, Majordom al Gondorului, 
undeva unde să poată dormi în pace, sau să moară, dacă asta îi 
va fi soarta. 

Şi astfel Gandalf şi Beregond ridicară targa şi o purtară 
înapoi spre Casele Tămăduirii, iar Pippin venea în urma lor, cu 
capul căzut în piept. Slujitorii Seniorului rămăseseră privind ca 
trăsniţi la sălaşul morţilor; iar când Gandalf ajunse la capătul 
străzii Rath Dinen, se auzi un zgomot mare. Privind peste umăr, 
văzură cum marea cupolă a sălaşului se crapă şi dinăuntru prind 
a se vălătuci spre înalt fuioare de fum, ca apoi, cu scrâşnet şi 
huruit de pietre, să se năruie într-o ploaie de scântei; flăcările 
însă, nedomolite, dănţuiau şi zvâcneau printre ruine. Cuprinşi de 


groază, slujitorii o rupseră la fugă pe urmele lui Gandalf. 

Ajunseră, în sfârşit, înapoi la Uşa Majordomului şi 
Beregond privi îndurerat la portar. 

- Pentru fapta aceasta mă voi căi câte zile oi mai avea, 
spuse el, dar mă grăbeam atât de tare, încât m-a luat ca un fel 
de nebunie, iar el nu voia să mă asculte, ci a scos sabia la mine. 

Beregond închise uşa şi o încuie cu cheia pe care o 
smulsese de la omul ucis. 

- Cheia asta va fi dată de-acum Seniorului Faramir, mai 
spuse el. 

- Prinţul din Dol Amroth cârmuieşte în lipsa Seniorului, zise 
Gandalf, dar pentru că el nu se află aici, iau asupra mea toate 
cele ce-s de făcut. Te rog, aşadar, să păstrezi tu cheia şi s-o 
păzeşti până ce Oraşul îşi va fi regăsit liniştea. 

Apoi se îndreptară spre cercul cel mai de sus al Oraşului 
şi, odată intraţi, porniră spre Casele Tămăduirii, scăldaţi de 
lumina dimineţii. Casele acestea erau frumoase, zidite la o 
oarecare depărtare de toate celelalte, anume pentru cei foarte 
suferinzi, dar acum fuseseră pregătite să-i îngrijească pe cei 
răniţi în bătălie şi pe muribunzi. În apropiere se găsea poarta 
Citadelei, din al şaselea Cerc, şi zidul dinspre miazăzi, iar de jur 
împrejurul lor erau o grădină şi o pajişte cu câţiva copaci, 
singurul loc de felul său în Oraş. Locuiau aici câteva femei, 
cărora li se îngăduise să rămână în Minas Tirith anume pentru 
că se pricepeau să tămăduiască ele însele, ori îi ajutau pe 
tămăduitori. 

Gandalf şi însoțitorii săi tocmai ajunseseră cu targa la uşa 
principală a Caselor, când dinspre câmpia din faţa Porții Oraşului 
auziră un strigăt mare ce se preschimbă într-un țipăt ascuţit 
care sfâşie văzduhul şi se stinse dus de vânt. Un strigăt atât de 
cumplit, încât îi împietri pe toţi, dar când se stinse, îşi simţiră 
inimile tresăltând de o speranţă pe care n-o mai trăiseră de 
când se abătuse asupra lor întunecimea venită de la Răsărit; şi li 
se păru dintr-o dată că lumina se limpezeşte şi soarele străbătu 
printre nori. 

Însă chipul lui Gandalf era abătut şi încordat; rugându-i pe 
Beregond şi pe Pippin să-l ducă pe Faramir în Casele Tămăduirii, 
el urcă pe zidul din apropiere; silueta lui se desenă ca o statuie 
înveşmântată în alb, şi aşa rămase, neclintit, uitându-se în zare. 
Şi astfel era puterea privirii lui, încât cuprinse dintr-o dată tot 


ceea ce se petrecuse acolo, departe; şi când Eomer ieşi singur 
din rândurile  oştenilor săi şi se opri lângă cei căzuţi, Gandalf 
oftă, se înfăşură în mantie şi cobori de pe ziduri. lar când 
Beregond şi Pippin ieşiră din Casele Tămăduirii, îl găsiră stând în 
faţa uşii, adâncit în gânduri. 

Se uitară întrebător la el. Gandalf tăcu o vreme, apoi zise: 

- Majordomii credeau că este o taină bine păstrată doar 
pentru ei, dar eu ştiu de mult că aici, în Turnul Alb, ca şi în 
Orthanc, se află pusă la adăpost una dintre cele Şapte Pietre. Pe 
vremea când încă era înţelept, Denethor nu a voit să o 
folosească şi nici să-l întărite pe Sauron, ştiindu-şi prea bine 
măsura puterii sale. Dar înţelepciunea l-a părăsit; şi mă tem că 
atunci când primejdia pentru regatul său a început să crească, 
el a privit în Piatră şi s-a lăsat amăgit de ceea ce a zărit acolo: şi 
îmi vine să cred că nu numai o dată, după plecarea lui Boromir. 
Denethor era mult prea puternic pentru a putea fi supus de 
Puterea Întunecimii, cu toate acestea vedea în Piatră numai 
acele lucruri pe care Puterea îi îngăduia să le vadă. Fără doar şi 
poate că tot ceea ce afla îi era adesea de mare ajutor; cu toate 
acestea imaginea care i s-a arătat asupra marii puteri a 
Mordorului i-a sporit disperarea din suflet într-atât încât l-a făcut 
să-şi piardă minţile. 

- Acum abia înţeleg ceva ce mi s-a părut tare ciudat 
atunci! spuse Pippin şi amintirea îl făcu să se cutremure înfiorat. 
La un moment dat Seniorul a ieşit din încăperea în care se 
găsea Faramir şi, când s-a întors, parcă arăta schimbat, a fost 
pentru prima oară că am avut impresia asta, nu ştiu cum să zic, 
parcă bătrân şi frânt. 

- Chiar la ceasul la care Faramir a fost adus în Turn, mulţi 
dintre noi am zărit o lumină nefirească în camera cea mai de 
sus, spuse Beregond. Dar mai văzusem noi lumina aia şi altă 
dată, iar prin Oraş umbla vorba că Seniorul se lupta uneori cu 
vrăjmaşul în gândurile sale. 

- Vai, vai! înseamnă că bănuielile mele se adeveresc, oftă 
Gandalf. Uite aşa a pătruns vrerea lui Sauron în Minas Tirith; şi 
uite aşa am fost eu nevoit să zăbovesc aici. Şi tot aici să mai 
rămân, căci în curând mi se vor ivi şi altele de făcut, nu am 
numai grija lui Faramir. 

Dar acum trebuie să cobor pentru a-i întâmpina pe aceia 
care vin. Mi-a fost dat să văd pe câmp ceva ce mi-a îndurerat 


amarnic inima şi mă tem că o jale încă şi mai mare ne aşteaptă. 
Vino cu mine Pippin! Dar tu, Beregond, întoarce-te în Citadelă, şi 
spune-i mai-marelui Străjerilor toate cele câte s-au petrecut. Mă 
tem că va fi nevoit să te dea afară din trupele de străjeri; dar 
spune-i, dacă îmi îngădui să-i dau un sfat, că ar face bine să te 
trimită la Casele Tămăduirii, pentru a servi drept strajă şi slujitor 
al căpitanului tău, şi să fii la căpătâiul lui când se va trezi - dacă 
se va mai trezi vreodată. Căci mulţumită ţie a scăpat de foc. Du- 
te! lar eu mă voi întoarce curând. 

Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi o porni împreună cu 
Pippin spre Oraşul de jos. Şi în timp ce ei grăbeau pe străzi la 
vale, vântul aduse cu sine o ploaie cenuşie care înăbuşi focurile, 
astfel că în faţa celor doi se înălța acum o perdea groasă de 
fum. 


VIII 
Casele Tămăduirii 


Ochii lui Merry înotau într-o ceaţă de lacrimi şi sfârşeală, 
când oştenii au ajuns aproape de Poarta distrusă a oraşului 
Minas Tirith. Nici nu băgă în seamă prăpădul şi măcelul de peste 
tot în jur. Văzduhul era greu de focuri, fum şi duhoare: căci 
multe maşinării de război fuseseră pârjolite ori căzuseră în 
gropile arzânde, la fel şi dintre cei răpuşi, mulţi ajunseseră 
pradă focurilor, şi unde te uitai zăreai hoiturile monştrilor de la 
Miazăzi, pe jumătate arse, ori strivite sub pietre, în vreme ce 
alte dihănii din acelea mari căzuseră săgetate în ochi de arcaşii 
viteji din Morthond. Ploaia adusă de vânt încetase de la o vreme; 
soarele strălucea în înaltul cerului; dar toată partea de jos a 
oraşului era încă învăluită într-un fum gros. 

Oamenii apucaseră să taie drum prin năruiturile bătăliei; 
calea spre oraş era astfel deschisă şi tocmai acum câţiva 
oameni ieşeau aducând cu ei tărgi. Pe una dintre ele o aşezară 
pe Eowyn, punându-i sub trup perne moi; trupul regelui însă îl 
acoperiră cu o țesătură de aur, iar targa lui fu înconjurată de 
făclii aprinse ale căror flăcări, abia zărindu-se în lumina soarelui, 
se zbăteau în suflarea vântului. 


Astfel au intrat Theoden şi Eowyn în Oraşul Gondorului şi 
toţi cei care-i vedeau îşi descopereau capetele şi se înclinau; 
trecură prin cenuşa şi fumegarea primului cerc pârjolit şi de 
acolo urcară în sus pe străzile pietruite. Lui Merry urcuşul acesta 
i se părea că durează de o veşnicie, o călătorie fără rost într-un 
vis îngrozitor, înaintând la nesfârşit spre un capăt nedesluşit pe 
care amintirile nu-l pot cuprinde, încet, luminile torţelor din faţa 
lui licăriră şi se stinseră şi Merry se pomeni umblând în 
întuneric. „Asta e un tunel ce duce la un mormânt, îşi zise în 
sinea sa; şi acolo vom sta cu toţii pe vecie.” Dar dintr-o dată, în 
visul acesta al lui răsună o vocevie: 

- Hei, Merry! Slavă cerului că te-am găsit! 

Ridică privirile şi ceața de pe ochi păru să i se risipească. 
Şi numai ce-l zări pe Pippin! Stăteau faţă în faţă pe o străduţă 
îngustă care altfel era pustie. Merry se frecă la ochi. 

- Unde-i regele? întrebă. Şi Eowyn? 

Simţi că i se înmoaie picioarele, aşa că se aşeză pe un 
prag şi începu să plângă. 

- Au fost duşi în Citadelă, răspunse Pippin. Aş zice că ai 
adormit de-a-n picioarelea şi ai luat-o prin altă parte. Când au 
descoperit că nu te aflai printre ei, Gandalf m-a trimis să te caut. 
Bietul de tine, Merry bătrâne! Tare mă bucur că te văd din nou! 
Da' eşti răpus de oboseală, aşa că nu te mai chinui şi eu cu 
pălăvrăgeala mea. Spune-mi numa', eşti cumva rănit? 

- Nu. Sau, mă rog, nu cred. Doar că braţul drept nu-mi mai 
e de nici un folos, înţelegi, Pippin? Asta de când l-am înjunghiat. 
Sabia mea a ars ca o surcea, de n-a mai rămas nimic din ea. 

Chipul lui Pippin fu cuprins de nelinişte. 

- Trebuie să vii cu mine, acum, cât mai iute cu putinţă. Ah, 
de-aş putea să te duc eu în spate. Nu mai eşti în stare să mergi 
pe picioarele tale. N-ar fi trebuit să te lase să mergi pe jos; iartă- 
i, te rog. S-au petrecut atâtea lucruri îngrozitoare în Oraş, Merry, 
încât e de înţeles că un biet hobbit care vine din bătălie este 
trecut cu vederea.. 

- Nu e întotdeauna o nenorocire să fii trecut cu vederea, 
spuse Merry. Uite, chiar acum am fost trecut cu vederea de... 
Nu. Nu pot vorbi despre asta. Ajută-mă, Pippin! larăşi mi se 
întunecă în faţa ochilor şi braţul mi-e atât de rece. 

- Reazămă-te de mine, Merry, băiatule! Haide! Pas după 
pas. Nu-i departe. 


- O să mă îngropi? 

- Nu, nici prin gând nu-mi trece! exclamă Pippin, încercând 
să pară vesel, cu toate că inima îi era strânsă în chingile fricii şi 
ale milei. Nu. Acum o să mergem la Casele Tămăduirii. 

Părăsiră aleea aceea mărginită de case înalte de o parte şi 
de alta şi de zidul exterior al celui de-al patrulea cerc, şi 
reveniră în strada principală care urca până în Citadelă. 
Mergeau încet, punând pas după pas, şi Merry se clătina şi 
murmura ca şi când ar fi vorbit în somn. 

„N-am să izbutesc să-l duc până acolo, îşi spuse Pippin. 
Oare nu-i nimeni care să-mi ajute? Nu pot să-l las aici.” 

Chiar atunci, spre surprinderea lui, în urma lor apăru 
alergând un băietan şi când trecu pe lângă ei, Pippin îl 
recunoscu a fi Bergil, fiul lui Beregond. 

- Salutare, Bergil! strigă el. Un' te duci? Mă bucur să te 
văd din nou, şi încă în viaţă. 

- Alerg cu veşti pentru tămăduitori! N-am timp de zăbovit. 

- Foarte bine, foarte bine, încuviinţă Pippin. Dar spune-le 
acolo sus că am cu mine un hobbit bolnav, un perian, aşa să le 
spui, care a venit de pe câmpul de bătălie. Nu cred că mai are 
puterea să meargă până acolo. Dacă îl găseşti pe Mithrandir, 
spune-i ce ţi-am zis, că tare are să se bucure. 

Bergil îşi continuă fuga mai departe. 

„Mai bine aştept aici”, îşi zise Pippin. 

II lăsă pe Merry să alunece încet la pământ, într-un petec 
de soare, iar el se aşeză alături, luând capul lui Merry în poala 
sa. li cercetă cu degete blânde trupul şi mădularele, apoi luă 
mâna prietenului său într-ale sale. Mâna dreaptă era rece ca 
gheaţa. 

Nu trecu mult şi Gandalf însuşi veni la ei. Se lăsă jos lângă 
Merry şi îi mângâie sprâncenele; apoi îl ridică încetişor în braţe. 

- Ar fi trebuit adus în urale în Oraş, spuse el. Mi-a răsplătit 
peste poate încrederea; căci dacă Elrond nu s-ar fi înduplecat la 
rugămintea mea, nici unul dintre voi n-ar fi pornit în călătoria 
asta; şi atunci cu mult mai cumplite ar fi fost ticăloşiile ce s-au 
petrecut in această zi. Oftă, apoi adăugă: Şi uite că s-a mai ivit 
ceva de care trebuie să mă îngrijesc, şi în tot acest timp soarta 
bătăliei stă în cumpănă. 

intr-un târziu, Faramir şi Éowyn şi Meriadoc ajunseră 
tustrei să fie culcaţi în paturile din Casele Tămăduirii; şi acolo au 


fost bine îngrijiţi. Cu toate că leacurile băbeşti nu se mai 
bucurau de prețuirea ce-o câştigaseră în zilele de demult, 
Gondorul era încă vestit pentru ştiinţa tămăduirii şi pentru 
priceperea de a obloji răni şi suferinţe trupeşti şi toate 
boleşniţele cărora le cădeau pradă muritorii de la răsărit de 
Mare. Numai bătrâneţea nu se supunea acestei ştiinţe, 
împotriva ei nu găsiseră nici un leac; iar vieţile lor se scurtaseră 
tare mult, abia dacă întreceau cu puţin pe aceea a altor oameni, 
iar cei dintre ei care treceau în plină vigoare hotarul a de cinci 
ori câte douăzeci de ani se împuţinaseră peste măsură, doar 
câţiva mai erau prin familii din cele nobile. Numai că acum până 
şi ştiinţa lor se dovedea neputincioasă; căci mulţi erau cuprinşi 
de o suferinţă ce nu se lăsa tămăduită; i-au pus numele de 
Umbra Neagră, căci se trăgea de la nazgili. Cei pe care-i 
cuprinsese boala aceasta cădeau încet într-un vis tot mai adânc, 
apoi se cufundau într-o tăcere deplină şi-i năpădea un frig de 
moarte şi mureau. lar cei care-i îngrijeau pe piticuţ şi pe 
Domnița din Rohan ar fi jurat că pe aceştia doi boala îi lovise cel 
mai rău. Incă mai vorbeau, când şi când, pe măsură ce trecea 
dimineaţa, murmurând în vis; cei care vegheau la căpătâiul lor 
ascultau aceste murmure, în speranţa că vor putea desluşi ceva 
ce i-ar fi putut face să înţeleagă anume care le era suferinţa. 
Dar curând bolnavii începură să se cufunde în întunecime şi 
când soarele ajunse deasupra orizontului apusean, o umbră 
cenuşie se aşternu peste chipurile lor. Faramir, în schimb, ardea 
de o fierbinţeală ce nu se domolea cu nici un chip. 

Gandalf trecea neliniştit de la unul la altul, iar 
priveghetorii îi repetau tot ceea ce puteau ei auzi. Şi astfel a 
trecut ziua aceea, în timp ce afară lupta se purta mai departe cu 
speranţe schimbătoare şi veşti ciudate; Gandalf încă aştepta şi 
supraveghea, refuzând să se ducă la bătălie; şi asta până când, 
într-un târziu, apusul roşu umplu tot cerul şi lumina ce 
pătrundea pe fereşti cădea pe chipurile cenuşii ale bolnavilor şi 
atunci li se păru celor ce se aflau în preajmă că în acea 
strălucire chipurile lor se îmbujorară uşor, ca şi când li s-ar fi 
întors sănătatea în obraji, dar nădejdea s-a dovedit deşartă. 

Şi atunci o femeie bătrână, loreth, cea mai bătrână dintre 
femeile ce îngrijeau de bolnavi în acele case, privi la chipul lui 
Faramir şi izbucni în plâns, căci toată lumea îl iubea. 

- Vai, vai! numai de n-ar muri. Şi de-ar mai fi regi în 


Gondor cum se spune că au fost odată! Căci e o vorbă din 
bătrâni care zice aşa: „Mâinile unui rege sunt mâini de 
tămăduitor”. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie. 

- Oamenii-şi vor aminti multă vreme vorbele tale, loreth! 
zise Gandalf care se afla în preajmă. Căci e multă nădejde în 
ele. Poate că s-a şi întors cu adevărat un rege în Gondor; sau 
încă n-ai auzit veştile ciudate ce-au fost aduse în Oraş? 

- Am avut prea multă bătaie de cap ba cu una, ba cu alta 
ca să iau seamă la toate strigătele şi urletele, răspunse femeia. 
Singura mea speranţă este ca netrebnicii ăia spintecători să nu 
intre în sălaşul ăsta şi să-i tulbure cumva pe suferinzi. 

După aceste vorbe, Gandalf ieşi în grabă afară. Pălălaia 
din văzduh se stingea încet, şi dealurile ce până atunci 
arătaseră ca şi când ar fi ars mocnit păleau pe măsură ce 
înserarea cenuşie se furişa peste câmpie. 

În vreme ce soarele cobora în spatele dealurilor, Aragorn 
şi Eomer, şi Imrahil se apropiau de Oraş împreună cu căpitanii şi 
cavalerii lor; şi ajunşi în faţa Porții, Aragorn spuse: 

- Uitaţi-vă cum apune soarele parcă într-un mare foc! E 
semn că multe lucruri iau sfârşit şi se năruie şi că lumea îşi 
schimbă cursul. Dar Oraşul acesta şi întreg regatul au rămas de 
ani îndelungaţi în grija Majordomilor, şi mă tem că dacă pătrund 
în el nepoftit, s-ar putea să se işte multe îndoieli şi neînţelegeri, 
care n-au ce căuta aici atâta vreme cât se mai poartă războiul 
acesta. Nu voi intra, nu voi cere nimic, până nu vom vedea cine 
va izbândi: noi sau Mordorul. Să se ridice corturile aici, pe 
câmpie, şi aici voi sta şi voi aştepta să fiu primit de Seniorul 
Oraşului. 

- Dar tu ai apucat să înalţi stindardul regilor şi să înfăţişezi 
tuturor însemnele Casei lui Elendil, zise Eomer. Vrei oare ca 
acestea să fie puse la îndoială? 

- Nu, răspunse Aragorn. Dar socotesc că încă nu s-a 
împlinit timpul; şi nu am de gând să mă cert, decât cu Vrăjmaşul 
nostru al tuturor şi cu slujitorii lui. 

La care Prinţul Imrahil zise: 

- Cuvintele Măriei tale sunt înțelepte, dacă este îngăduit 
unei rudenii de-a Seniorului Denethor să-ţi dea sfaturi în această 
treabă. Seniorul are o voinţă de fier şi e tare mândru, dar 
bătrân; şi a fost în toane tare ciudate de când a fost doborât fiul 
său. Cu toate astea, eu nu te-aş lăsa să rămâi ca un cerşetor la 


v 


uşă. 

- Nu-s cerşetor, răspunse Aragorn. Mai curând Căpetenie 
de Pribegi, neobişnuiţi cu oraşele şi casele de piatră. 

Porunci apoi ca stindardul lui să fie strâns; şi desprinse şi 
steaua Regatului de la Miazănoapte de pe sprânceană şi o dădu 
spre păstrare fiilor lui Elrond. 

Prinţul Imrahil şi Eomer din Rohan îşi luară rămas-bun de 
la el şi, intrând în Oraş, îl străbătură, trecând prin toată 
viermuiala de oameni, până sus în Citadelă; ajunşi în Sala 
Turnului, îl căutară pe Majordom. Dar îi găsiră jilţul gol, iar în 
faţa treptelor pe un catafalc de onoare zăcea întins Theoden, 
Regele Obştei; în jurul lui ardeau douăsprezece torţe şi stăteau 
de strajă doisprezece străjeri, cavaleri din Rohan şi Gondor. 
Draperiile catafalcului erau albe cu verde, însă pe trupul regelui 
fusese întinsă o cuvertură mare din fir de aur, ce-l acoperea 
până pe piept, iar deasupra, scoasă din teacă, sabia lui şi scutul 
la picioare. Lumina torţelor scânteia în părul lui alb precum 
barele în ploaia de stropi ai unei furtuni, dar chipul regelui era 
frumos şi tânăr, doar că pacea aşternută pe el nu ţinea de 
tinereţe; părea mai curând să doarmă. 

Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi lângă rege, apoi Imrahil 
întrebă: 

- Dar unde-o fi Majordomul? Şi unde-i Mithrandir? 

- Majordomul Gondorului se găseşte în Casele Tămăduirii, 
răspunse unul dintre străjeri. 

- Unde-i Lady Eowyn, sora mea? întrebă la rândul său 
Eomer. Căci ar trebui să se afle aici, lângă rege, să i se arate 
aceeaşi cinstire ca şi lui. Pe ea unde au aşezat-o? 

- Dar Lady Eowyn era încă în viaţă când au adus-o, 
răspunse Imrahil. Sau n-ai ştiut de acest lucru? 

Auzind asemenea veste, în inima lui Eomer renăscu 
speranţa la care nici măcar nu îndrăznise să viseze, şi o dată cu 
ea îngrijorarea şi teama, încât nu mai spuse nici un cuvânt, ci se 
răsuci pe călcâie şi părăsi în grabă încăperea; Prinţul îl urmă 
deîndată. Ajunşi afară, văzură că noaptea se lăsase şi cerul se 
umpluse de stele. Porniră spre Casele Tămăduirii. In faţa uşii se 
întâlniră cu Gandalf care era însoţit de un bărbat acoperit din 
cap până-n picioare de o mantie cenuşie. Îl salutară pe Gandalf 
şi-i spuseră că îl căutau pe Majordom. 

- Ni s-a zis că s-ar afla în sălaşul acesta. A fost cumva 


rănit? Şi unde-i Lady Eowyn? 

- E înăuntru, răspunse Gandalf. Nu a murit, dar nici 
departe nu e. Cât despre Seniorul Faramir, el a fost rănit de o 
săgeată otrăvită, după cum aţi auzit; el este Majordomul acum, 
căci Denethor s-a dus, iar casa lui a ajuns o grămadă de cenuşă. 

Vorbele lui Gandalf îi uimi şi-i îndurera în egală măsură pe 
cei doi. 

- Prin urmare, spuse Imrahil, victoria a fost văduvită de 
bucurie şi a fost câştigată cu un preţ nemăsurat de mare dacă 
amândouă regatele, Rohan şi Gondor, şi-au pierdut în aceeaşi zi 
cârmuitorii. Éomer a rămas stăpân peste rohirrimi. Dar acum 
cine va conduce Oraşul? Să nu trimitem după Seniorul Aragorn? 

- A şi sosit, răsună glasul omului ascuns de mantie. 
Bărbatul păşi în lumina făciliilor de la uşă, şi abia atunci văzură 
ei că în faţa lor se afla Aragorn, care-şi pusese peste cămaşa de 
zale o mantie cenuşie din cele ţesute în Lórien, şi nu purta nici 
un alt însemn în afară de piatra verde a lui Galadriel. 

- Am venit pentru că aşa m-a rugat Gandalf, spuse el. 
Deocamdată însă nu-s decât Căpitanul dunedainilor din Arnor; 
iar Seniorul din Dol Amroth va cârmui Oraşul până se trezeşte 
Faramir. Dar iată sfatul meu: Gandalf să fie cel care să ne 
cârmuiască pe toţi în zilele ce vor urma, până când vom isprăvi 
ce e de isprăvit cu vrăjmaşul. Ceilalţi consimţiră. 

- Să nu stăm în prag, zise Gandalf, căci timpul nu ne 
aşteaptă. Să intrăm. 

- Şi să ştiţi de la mine, venirea lui Aragorn este singura 
nădejde ce a mai rămas pentru cei care zac acolo înăuntru. Aşa 
a spus loreth, înţeleapta Gondorului: „Mâinile regelui sunt mâini 
de tămăduitor. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să 
fie”. 

Aragorn intră primul, urmat de ceilalţi. Intrarea era păzită 
de doi Străjeri înveşmântaţi în uniforma Citadelei: unul era înalt, 
celălalt însă părea un copilandru; şi când dădu cu ochii de nou- 
veniţi, scoase un strigăt de surpriză şi bucurie. 

- Pas Mare! Ce minunat! Să ştii că m-am gândit că eşti tu 
acolo, în corăbiile negre. Dar toţi din jur strigau corsarii, corsarii, 
şi nimeni nu voia să mă asculte. Cum s-a întâmplat? 

Aragorn izbucni în râs şi îl luă pe hobbit de mână. 

- Că bine ne-am mai întâlnit! zise el. Dar acum nu avem 
încă timp pentru poveşti de călătorie. 


- Oare aşa am ajuns să vorbim regilor noştri? îl întrebă 
Imrahil pe Eomer. Dar poate că va purta coroana sub un alt 
nume! 

Auzindu-l, Aragorn se răsuci spre el: 

- Că bine zici, căci în graiul nobil al strămoşilor eu sunt 
Elessar, Piatra Elfă şi Înnoitorul - şi zicând acestea, ridică la 
vedere de la piept piatra verde ce o ţinea ascunsă acolo. Dar 
casa mea, dacă voi întemeia vreuna, se va numi Pas Mare. In 
graiul nobil nici nu va suna atât de pocit, astfel că Telcontar vom 
fi şi eu şi vlăstarele trupului meu. 

Acestea fiind zise, intrară în sfârşit în Casă; şi în timp ce se 
îndreptau spre încăperile unde erau îngrijiţi cei suferinzi, 
Gandalf povesti despre faptele lui Eowyn şi Meriadoc. 

- Am stat mult la căpătâiul lor şi la început au vorbit mult 
în vis, înainte să se cufunde în întunericul aducător de moarte. 
Şi mai am şi eu ceva putere să văd lucruri ce se petrec la mare 
depărtare. ; 

Aragorn se duse mai întâi la Faramir, apoi la Lady Eowyn 
şi la urmă la Merry. Privi la chipurile lor, le cercetă rănile şi oftă. 

- Trebuie să-mi folosesc toată puterea şi priceperea ce mi- 
au fost date, spuse el. Ce n-aş da să fie şi Elrond aici, căci el 
este cel mai bătrân din seminţia noastră şi are cea mai mare 
putere. 

Văzând cât de amărât şi de obosit era Aragorn, Eomer îi 
spuse: 

- Nu crezi că ar trebui mai întâi să te odihneşti puţin şi să 
mănânci? 

- Nu, căci pentru aceştia trei, şi mai ales pentru Faramir, 
sorocul e aproape. Trebuie să mă grăbesc peste măsură. 

O chemă pe loreth la el şi o întrebă: 

- Aveţi aici în Casă puse deoparte ierburile tămăduirii? 

- Da, stăpâne, dar mă tem că nu-s destule pentru toţi cei 
ce vor avea nevoie de ele. Ştiu însă că altele nici că avem unde 
să găsim; căci în zilele astea cumplite totul s-a învălmăşit sau a 
pierit în foc şi pârjol, şi au rămas puţini flăcăi pe care să-i trimiţi 
să caute, iar drumurile sunt închise. Am şi pierdut socoteala 
zilelor de când am văzut pe ultimul cărăuş venind din 
Lossarnach la noi la târg! Astfel că ne străduim aici să ne 
descurcăm cu ceea ce avem, după cum îşi va da seama şi Măria 
ta. 


- Întâi să văd şi apoi îţi voi spune ce gândesc, zise 
Aragorn. Până una-alta, nici de vorbit nu mai prea e răgaz. Aveţi 
athelas? 

- Nu ştiu, stăpâne, sau, mai bine spus, numele ăsta nu mi- 
e ştiut. Mă duc să-l întreb pe spiţer; el cunoaşte toate numele 
cele vechi. 

- Se mai numeşte frunza regilor, spuse Aragorn; poate că 
pe ăsta-l ştii, căci pe la ţară toţi îi spun aşa în ziua de azi. 

- Aha! se dumiri loreth. Dacă Măria ta mi-ar fi spus aşa de 
la bun început, aş fi putut să-i răspund. Nu, nu avem o 
asemenea plantă, sunt sigură. Nici nu ştiam că are vreo virtute 
iarba asta; am dat de multe ori peste ea în pădure, şi de fiecare 
dată le spuneam suratelor mele „frunza regilor, ziceam, ce 
nume ciudat, de ce s-o fi numind aşa?! Căci dacă aş fi rege, mi- 
aş dori să am ierburi mai de soi în grădina mea.” Când o sfărâmi 
între degete, are miros dulce, nu-i aşa? Poate că nu-i bine spus 
dulce; mai curând priincios. 

- Priincios, chiar aşa, încuviinţă Aragorn. Şi acum, măicuţă 
dacă-l iubeşti pe Seniorul Faramir, fugi la fel de iute precum ţie 
limbariţa şi găseşte-mi frunza regilor, dacă a mai rămas vreuna 
în Oraş. 

- lar dacă nu, se băgă în vorbă Gandalf, mă reped călare 
până în Lossarnach, cu loreth pe şa în spatele meu, şi acolo ea o 
să mă ducă în pădure, auzi, loreth? nu la suratele tale. Şi lute ca 
Gândul o s-o înveţe ce înseamnă să te grăbeşti. 

După plecarea lui loreth, Aragorn le rugă pe celelalte 
femei să pună apă la încălzit. Apoi luă mâna lui Faramir într-a 
sa, iar pe cealaltă şi-o aşeză pe fruntea bolnavului. Era scăldată 
în sudoare: Faramir însă nu se mişcă, nu dădu nici un semn de 
viaţă, parcă nici nu mai respira. 

- E dus aproape de tot, zise Aragorn, întorcându-se către 
Gandalf. Dar asta nu i se trage de la rană. Vezi? Rana se 
vindecă. Dacă ar fi fost nimerit de o săgeată a nazgulilor, aşa 
cum ai crezut tu, ar fi murit chiar în acea noapte. Mai curând aş 
zice că rana i-a fost făcută de o săgeată de-a celor de la 
miazăzi. Cine i-a scos-o? Aţi păstrat-o? 

- Eu am scos-o din rană, zise Imrahil, şi i-am oblojit rana. 
Dar n-am păstrat săgeata, aveam prea multe de făcut. Din câte 
îmi amintesc eu, era o săgeată ca acelea folosite de sudişti. Dar 
îmi vine să cred că a venit dinspre umbrele din văzduh, căci 


altfel nu înţeleg de unde fierbinţeala asta a lui şi boleşniţa; rana 
nu a fost nici adâncă Şi nici mortală. Atunci cum se explică? 

- Oboseala, răspunse Aragorn, durerea pricinuită de 
supărarea tatălui său, o rană şi, peste toate acestea, Răsuflarea 
Neagră. E un bărbat cu o voinţă de fier, căci înainte de a ieşi la 
bătălie pe zidurile exterioare, a fost foarte aproape de a cădea 
sub puterea Umbrei. Întunecimea trebuie că l-a surprins cu 
încetul chiar în timp ce el lupta şi se străduia să nu-şi piardă 
avanpostul. Ah, de-aş fi putut ajunge aici mai iute! 

Chiar atunci intră spiţerul. 

- Măria ta a întrebat de frunza regelui cum o numesc cei 
din popor, spuse el; sau athelas, în graiul celor nobili, sau al 
acelora ce ştiu câte ceva din graiul valinorean... 

- Eu ştiu graiul acesta, îl întrerupse Aragorn, şi totuna-i 
pentru mine că-i spun asa oranion ori frunza regelui, atâta 
vreme cât o ai. 

- Să-mi fie cu iertare, stăpâne! Bag seamă că nu eşti un 
simplu căpitan de oşti, ci ai cunoştinţă şi despre vechea noastră 
învăţătură. Dar, vai! stăpâne, nu avem buruiana asta în Casele 
Tămăduirii, unde numai cei greu vătămaţi ori suferinzi sunt 
aduşi spre a fi tămăduiţi. Căci noi nu o ştim să aibă altă virtute 
decât aceea de a îndulci miasmele, sau să alunge niscai 
greutate trecătoare a trupului. Asta, bineînţeles, dacă nu cumva 
luăm seamă la versurile de demult, pe care le rostesc femeile 
când şi când, chiar şi buna noastră loreth, fără să le priceapă: 


Umbra morţii când se-ntinde 
Şi-n suflarea ei te prinde, 

Şi lumina stă să piară, 

Hai, athelas, iarbă rară! 
Viaţa muribundului 

Stă în mâna regelui! 


O biată poezioară acolo, mă tem, nimic mai mult, pocită şi 
mai mult de slaba ţinere de minte a bătrânelor. Te las pe Măria 
ta să-i desluşeşti înţelesul, dacă are vreunul. Ştiu doar că 
bătrânii încă mai folosesc o fiertură din buruiana asta împotriva 
durerilor de cap. 

- Atunci, în numele regelui, strigă Gandalf, te du şi adă-mi 
pe unul din bătrânii aceştia mai puţin învăţaţi, dar mai înţelepţi, 


care are buruiana în casă! 

Aragorn îngenunche lângă Faramir şi îşi puse o mână pe 
fruntea lui. Şi cei care priveau simţiră că acolo se dădea o mare 
luptă. Căci chipul lui Aragorn deveni cenuşiu, cuprins ca de o 
mare sfârşeală; şi când şi când rostea numele lui Faramir, dar 
de fiecare dată tot mai slab îl desluşeau urechile lor, de-ar fi zis 
că însuşi Aragorn se depărta de ei, îndreptându-se spre o vale 
întunecoasă, strigând după cel se pierduse acolo. 

Într-un târziu, Bergil dădu buzna înăuntru, aducând într-o 
legătură şase frunze. 

- Frunza regelui, stăpâne, gâfâi el; dar nu-i proaspătă, din 
păcate. A fost culeasă cam acum două săptămâni, poate mai 
mult. Nădăjduiesc să-ţi fie de trebuinţă, stăpâne. 

Privind spre Faramir, izbucni în plâns. Dar Aragorn zâmbi. 

- Sunt bune, zise. Răul cel mare a trecut. Aşează-te şi 
trage-ţi sufletul! 

Luând frunzele, le aşeză pe palmele sale şi suflă asupra 
lor, apoi le sfărâmă şi deodată o prospeţime vie umplu 
încăperea, ca şi când aerul însuşi înviase şi palpita, scăpărând 
de bucurie. Aragorn aruncă frunzele zdrobite în oalele cu apă 
clocotită ce-i fuseseră aduse şi, în clipa următoare, povara ce 
apăsase inimile celor din încăpere dispăru. Căci mireasma 
învălui pe fiecare precum amintirea dimineţilor înrourate ale 
soarelui neumbrit, într-un tărâm unde lumea minunată a 
Primăverii a rămas doar o amintire fugară. Aragorn se ridică, el 
însuşi înviorat, şi ochii lui zâmbeau când apropie una din oale de 
chipul cufundat în vis al lui Faramir. 

- la te uită! exclamă loreth, adresându-se femeii de lângă 
ea. Cine-ar fi crezut? Buruiana asta-i mai bună decât mi-am 
închipuit. Îmi aminteşte de trandafirii din Imloth Melui, când 
eram copilă, şi pe-atunci regii nici că-şi doreau ceva mai bun. 

Deodată Faramir dădu semn de viaţă, deschise ochii şi îi 
aţinti asupra lui Aragorn care se aplecă asupra lui; în privirile 
sale scapără lumina recunoaşterii şi a iubirii. 

- Măria ta, m-ai chemat, spuse el cu voce stinsă. Am venit. 
Ce-mi porunceşte regele? 

- Să nu mai umbli printre umbre, ci să te trezeşti! 
răspunse Aragorn. Eşti istovit. Odihneşte-te o vreme, hrăneşte- 
te bine şi fii pregătit pe când mă voi întoarce. 

- Aşa voi face, Măria ta. Căci cine ar putea sta cu mâinile 


în sân când s-a întors regele? 

- Cu bine, atunci, pentru o vreme! spuse Aragorn. Trebuie 
să mă duc şi la alţii care au nevoie de mine. 

Şi părăsi încăperea însoţit de Gandalf şi Imrahil; Beregond 
şi fiul său rămaseră pe loc, abia stăpânindu-şi bucuria. Pippin îl 
urmă pe Gandalf şi, când să închidă uşa, o auzi pe loreth 
exclamând: 

- Rege! Aţi auzit ce ziceam? Mâini de tămăduitor, asta am 
ziS. 

Curând vestea cum că regele se întorsese cu adevărat 
printre ei şi după bătălie a alinat şi a tămăduit părăsi Casele 
Tămăduirii şi se răspândi în tot Oraşul. 

Când o văzu pe Eowyn, Aragorn spuse: 

- Inima e îndurerată şi trupul a primit o lovitură straşnică. 
Braţul frânt a fost îngrijit cu pricepere şi se va tămădui cu 
timpul, dacă ea are puterea să trăiască. Braţul ce ţine scutul i-a 
fost schilodit; dar răul cel mare vine din braţul ce ţine spada. 
Căci din el viaţa pare să se fi scurs, chiar dacă nu-i frânt. 

Vai, vai! A înfruntat un vrăjmaş mai presus de puterea 
trupului sau a minţii ei. lar cei care ridică arma asupra unui 
asemenea duşman trebuie să fie mai de neînfrânt decât oţelul. 
Dacă nu-i nimiceşte cumva însăşi spaima de a-i ţine piept. O 
ursită ticăloasă a dus-o în calea lui. Tocmai pe ea, copila cea 
frumoasă, cea mai frumoasă domniţă dintre regine. Şi uite că nu 
ştiu cum să-i vorbesc. În prima clipă când m-am uitat la ea şi i- 
am simţit nefericirea, mi s-a părut că am în faţa ochilor o floare 
albă, înaltă şi dreaptă, graţioasă ca un crin, dar totodată aspră, 
ca şi când spiritele elfilor ar fi făurit-o din oţel. Sau să fi fost oare 
un îngheţ cel ce i-a preschimbat seva în gheaţă, şi iat-o rămasă 
aşa, dulce-amară, frumoasă încă la vedere, dar lovită, şi în 
curând are să se prăbuşească şi să moară? Suferinţa ei a 
început nu de azi, ci demult, mai demult, nu-i aşa, Eomer? 

- Mă minunează întrebarea ta, stăpâne, răspunse acesta. 
Nu te învinovăţesc nici de boala ei şi de nimic altceva; dar nu 
ştiu ca Eowyn, sora mea, să fi fost atinsă de vreun îngheţ înainte 
să te fi văzut pe tine întâia dată. Multe griji şi dureri a avut şi le 
mărturisea mie cât a fost Limbă de Vierme la curte şi regele s-a 
aflat sub vraja lui; şi temerile îi sporeau pe măsură ce-l îngrijea 
pe rege. Dar nici grija şi nici teama n-au adus-o în această stare! 

- Ascultă-mă, prietene, spuse Gandalf, tu aveai cai şi 


făptuiseşi fapte de arme şi câmpiile toate erau deschise în faţa 
ta; dar ea avea în trupul ei de fecioară un spirit şi o temeritate 
pe potriva a lor tale, dacă nu cumva le şi întrecea. Era însă 
sortită să îngrijească de un om bătrân pe care-l iubea ca pe 
propriul ei tată, şi să-l vadă dând în doaga copilăriei, umilitoare 
şi ruşinoasă; încât ursita ei i se părea mai nedemnă chiar şi 
decât a cârjei pe care se sprijinea el. 

Şi gândeşti că Limbă de Vierme picura otravă doar în 
urechile lui Theoden? „Nătărău bătrân! Ce-i Casa lui Eorl altceva 
decât un grajd acoperit cu paie, unde tâlharii beau în 
puturoşenie şi prăsilele li se tăvălesc pe jos laolaltă cu câinii?” 
N-ai mai auzit vorbele astea? Saruman le rostea, dascălul lui 
Limbă de Vierme. Numai că îmi vine să cred că acasă Limbă de 
Vierme ştia să îmbrobodească înţelesul în cuvinte mai alese. 
Dacă dragostea ce o nutrea Eowyn pentru tine, domnul meu, şi 
dorinţa de a-şi împlini îndatorirea nu i-ar fi pecetluit buzele, 
poate că ai fi auzit-o rostind astfel de vorbe. Dar cine poate şti 
ce şoptea întunericului, în singurătate, în ceasurile amare ale 
nopţii, când întreaga ei viaţă i se părea că se strâmtorează şi 
pereţii cămăruţei se strâng în jurul ei, ca o cuşcă ce ţine zăvorită 
înăuntru o sălbăticiune? 

Eomer nu spuse nimic, îşi privi doar sora, ca şi când în 
mintea lui cumpănea într-un fel nou toate zilele trecute ale vieţii 
lor împreună. i 

- Am văzut şi eu ce ai văzut tu, Eomer, spuse Aragorn. 
Puţine sunt mâhnirile printre toate năpastele acestei lumi, care 
să aducă mai multă amărăciune şi ruşinare în inima unui bărbat 
cum este aceea de a i se fi dăruit iubirea unei domniţe atât de 
frumoase şi viteze, iar el să nu-i poată răspunde pe măsură. 
Amărăciunea şi mila m-au însoţit tot timpul de când am lăsat-o 
în deznădejde în Valea Calvarului şi am pornit-o pe Căile 
Morților; şi pe acel drum nici o teamă nu a fost mai mare ca 
teama de ce i s-ar putea întâmpla ei. Cu toate acestea, Eomer, 
îţi spun că pe tine te iubeşte mai adevărat decât pe mine; pe 
tine te iubeşte şi te cunoaşte; în mine ea nu iubeşte decât o 
umbră şi gând: o speranţă de glorie şi fapte măreţe, şi de 
tărâmuri mult îndepărtate de câmpiile Rohanului. 

Poate că îmi stă în putere să-i vindec trupul şi s-o chem 
înapoi din valea întunecoasă. Dar ce va fi în ea când se va trezi: 
speranţă, uitare, deznădejde, asta n-am de unde să ştiu. Şi dacă 


va fi disperare, atunci ea va muri dacă nu va avea parte deo 
altă tămăduire pe care eu nu i-o pot aduce. Vai şi-amar! căci 
faptele ei au aşezat-o între reginele cele mărite. 

După ce spuse acestea, Aragorn se aplecă asupra ei, privi 
la chipul care cu adevărat era alb ca un crin, rece precum 
îngheţul şi neclintit asemenea pietrei cioplite. Dar Aragorn o 
sărută pe frunte, îi rosti încetişor numele şi spuse: 

- Éowyn, fiică a lui Eomund, trezeşte-te! Căci duşmanul 
tău s-a stins! 

Ea nu se clinti, însă începu din nou să respire adânc, şi 
pieptul i se ridica şi se lăsa iarăşi în jos sub pânza albă a 
cuverturii. Încă o dată Aragorn sfărâmă două frunze de athelas 
şi le aruncă în apă aburindă; îi spălă apoi cu fiertură fruntea şi 
braţul rece, lipsit de viaţă, ce zăcea pe cuvertură. 

Şi atunci, fie că Aragorn avea cu adevărat ceva din 
uitatele haruri ale Apusenilor, ori poate vorbele ce le spusese 
despre Lady Eowyn pătrunseseră adânc în inimile celor aflaţi în 
preajmă, dar când aburul dulce al ierburilor se răspândi în 
încăpere, lor li se păru că un vânt sturlubatic se furişase prin 
fereastră, fără să poarte cu sine vreo mireasmă, ci era ca un aer 
tare proaspăt şi curat şi tânăr, pe care nici o fiinţă omenească 
nu-l respirase vreodată, căci acum cobora pentru prima oară, 
nou-născut, de pe munţii înzăpeziţi, de sus, de sub panoplia 
stelelor, sau venea de pe ţărmuri de argint din depărtare, udate 
de mări de spumă. 

- Trezeşte-te, Éowyn, Doamnă a Ţării Rohan! spuse 
Aragorn încă o dată şi îi luă mâna dreaptă într-a sa şi o simţi 
încălzindu-se de viaţa ce revenea în ea. Trezeşte-te! Umbra a 
trecut şi întunecimea întreagă s-a risipit şi totul e curat! Puse 
mâna ei în mâna lui Eomer şi se dădu deoparte. Cheam-o pe 
nume! mai zise el, apoi ieşi tăcut din încăpere. 

- Éowyn, Éowyn! strigă Éomer printre lacrimi. lar ea 
deschise ochii şi murmură: 

- Eomer! Ce bucurie-mi văd ochii? Căci mi s-a spus că ai 
pierit. Ba nu, acelea au fost doar vocile întunecate din visul 
meu. De când visez? i 

- Nu de mult, surioară, spuse Eomer. Dar nu te mai gândi 
la asta! 

- Ce sfârşeală ciudată e în mine. Trebuie să mă odihnesc 
puţin. Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat cu Seniorul Obştei? Vai! 


să nu-mi spui că am visat; căci ştiu că nu e aşa. A murit, aşa 
cum a spus că are să se întâmple. 

- A murit, spuse Éomer, dar şi-a luat rămas-bun prin mine 
de la Eowyn, mai dragă lui decât o fiică. Zace acum în Citadela 
Gondorului, unde a fost dus cu toată cinstirea ce i se cuvine. 

- Mă dor cele ce-mi spui. Dar e mai bine decât tot ceea ce 
îndrăznisem să nădăjduiesc în zilele acelea întunecate, când 
Casa lui Eorl îmi părea mai nedemnă de orice onoare decât 
bordeiul unui cioban. Şi ce s-a întâmplat cu scutierul regelui, 
piticuţul? Éomer, înnobilează-l la rang de cavaler al Obştei 
Călăreţilor, căci este tare viteaz! 

- Zace într-o cameră alăturată, aici, în Casele Tămăduirii şi 
mă voi duce acum la el, spuse Gandalf. Eomer va rămâne cu 
tine o vreme. Dar nici să nu vorbeşti de război sau nenorociri, 
până nu te întremezi de tot. Tare ne bucurăm să te vedem 
trezindu-te întru sănătate şi speranţă, viteaza noastră domniţă! 

- Întru sănătate? făcu Éowyn mirată. Poate aşa o fi. Măcar 
atâta vreme cât se mai găseşte vreo şa goală a cine ştie cărui 
Călăreţ căzut, în care eu să mă pot sui, şi câtă vreme mai este 
ceva de făcut. Dar întru speranţă? Nu ştiu, zău aşa. 

Gandalf şi Pippin intrară în camera lui Merry, unde-l găsiră 
pe Aragorn stând lângă pat. 

- Vai, bietul meu Merry! strigă Pippin şi alergă la pat, căci 
lui i părea că prietenul său arăta mai rău ca înainte şi chipul îi 
devenise pământiu, ca şi când peste el s-ar fi lăsat povara 
multor ani de durere; dintr-o dată, Pippin fu cuprins de teama că 
Merry va muri. 

- Nu te teme, îi zise Aragorn. Am venit la timp şi l-am 
chemat înapoi. E obosit acum şi are dureri mari, căci a fost rănit 
ca şi Lady Eowyn, când a îndrăznit să lovească în jivina aceea 
ucigătoare. Dar relele acestea pot fi învinse, căci spiritul lui e 
puternic şi plin de veselie. Durerea nu o va uita, dar nu-i va 
întuneca inima, ci îl va face mai înţelept. 

Aragorn îşi puse mâna pe capul lui Merry, şi-o trecu blând 
prin cârlionţii castanii, îi atinse pleoapele şi îi rosti numele. Şi 
când aroma de athelas se furişă în încăpere, precum mireasma 
orhideelor şi a ierbii negre în lumina soarelui plină de albine, 
Merry se trezi brusc şi spuse: 

- Mi-e foame. Cât o fi ceasul? 

- Trecut de cină, răspunse Pippin, dar aş zice că-ţi pot 


aduce câte ceva de mâncare dacă mă vor lăsa. 

- Te vor lăsa, zise Gandalf. Şi orice îşi mai doreşte ăst 
Călăreţ din Rohan, şi poate fi găsit în Minas Tirith unde numele 
lui se află la mare cinste. 

- Minunat! zise Merry. Atunci aş dori mai întâi cina, după 
aceea o pipă. Zicând acestea, chipul i se umbri. Nu, fără pipă. 
Nu cred că am să mai fumez vreodată. 

- De ce nu? nu pricepu Pippin. 

- Cum să zic, aproape că şopti Merry, el a murit. Mi-am 
amintit acum de tot. Mi-a zis că-i pare rău că n-o să mai poată 
sta la poveşti cu mine despre ierburi. Aproape că ăsta a fost 
ultimul lucru pe care l-a spus. N-o să mai pot niciodată fuma 
fără să mă gândesc la el şi la ziua aceea, Pippin, când a venit 
călare în Isengard şi a fost atât de politicos. 

- Atunci fumează şi gândeşte-te la el! îl sfătui Aragorn. A 
avut o inimă bună şi a fost un rege mare şi şi-a împlinit 
jurămintele; şi s-a ridicat din umbre pentru o ultimă dimineaţă 
minunată. L-ai slujit puţin, dar răstimpul acesta trebuie să-ţi 
rămână ca o amintire plină de bucurie şi cinstire până la capătul 
zilelor. 

Merry zâmbi. 

- Dacă Pas Mare îmi aduce toate cele trebuincioase, voi 
fuma şi mă voi gândi. Aveam în ranita mea nişte tutun din cel 
mai bun de-al lui Saruman, dar ce s-a ales de raniţă în timpul 
bătăliei habar nu mai am. 

- Jupâne Meriadoc, zise Aragorn, dacă îţi închipui că am 
străbătut munţii şi regatul Gondor prin foc şi sabie ca să aduc 
ierburi unui oştean delăsător, care-şi rătăceşte raniţa, te înşeli 
amarnic. Dacă nu va fi fost găsită raniţa ta, va trebui să trimiţi 
după spiţerul acestei Case. Şi el îţi va spune că nu ştia că 
buruiana pe care ţi-o doreşti avea vreo virtute, dar că oamenii 
de rând o numesc buruiana apuseanului, iar cei de viţă îi spun 
galenas, şi ţi-ar mai spune şi alte nume în graiuri mult mai 
iscusite, şi după ce ar adăuga câteva versuri pe jumătate uitate 
pe care oricum nu le pricepe, ţi-ar zice cu părere de rău că nu se 
găseşte aşa ceva în Casă, şi te va lăsa să cugeti la istoria 
graiurilor. Şi la fel voi face eu acum. Căci n-am mai dormit într- 
un pat din acesta de când am plecat din Valea Calvarului, şi n- 
am mai pus nimic în gură de seara trecută. 

Merry îi luă mâna şi i-o sărută. 


- Îmi pare cumplit de rău, spuse. Nu mai zăbovi nici o 
clipă! Din noaptea aceea din Bree şi până acum nu ţi-am fost 
decât povară. Dar aşa e felul seminţiei mele, să vorbească în 
răspăr în clipe de cumpănă şi să spună mai puţin decât 
gândesc. Ne temem să nu spunem prea mult. Nu ne găsim 
vorbele potrivite şi atunci facem glume nelalocul lor. 

- Ştiu asta prea bine, altfel nici n-aş fi stat de vorbă cu voi, 
zise Aragorn. Îi doresc Comitatului să nu-şi piardă veselia în 
veci! 

Îl sărută pe Merry şi ieşi, urmat de Gandalf. 

Pippin rămase pe loc. A 

- A fost vreodată unul care să-i semene? In afară de 
Gandalf, de bună seamă. Cred că sunt neamuri pe undeva. Mă, 
zăpăcitule, mă, păi raniţa ta e aici lângă pat şi o duceai în spate 
când te-am întâlnit! Bineînţeles că a văzut-o tot timpul cât ţi-a 
vorbit. Şi mai am şi eu provizia mea. Haide! Uite aici, Frunză din 
Valea Lungă. Umple pipa până mă reped să găsesc ceva de-ale 
gurii. După care ne facem puţin de cap. Măiculiţă dragă! Noi 
ăştia din neamurile Took şi Brandybuck nu suntem făcuţi să 
trăim multă vreme la înălţime. 

- Nu prea! recunoscu Merry. Eu unul câtuşi de puţin. Sau 
nu încă. Dar, Pippin, măcar acum putem să-i vedem şi să-i 
cinstim cum se cuvine. Cel mai bine e să iubeşti mai întâi ceea 
ce ţi se potriveşte să iubeşti, eu aşa gândesc: trebuie să 
porneşti de undeva, să prinzi rădăcini într-un loc, şi Comitatul 
are pământul adânc. Dar mai sunt şi alte lucruri mult mai adânci 
şi mult mai înalte, şi nici un unchiaş n-ar putea să aibă grijă de 
grădina sa în pace sau ceea ce socoteşte el a fi pace, dacă n-ar 
fi aceste lucruri, fie că are habar de ele sau nu. Eu mă bucur că 
am habar de ele, un pic acolo. Da' să mă baţi şi nu ştiu de ce 
vorbesc aşa. Unde-i frunza aia? Şi fă bine şi scoate pipa din 
raniţă, dacă nu s-o fi frânt. 

În acest timp, Aragorn şi Gandalf s-au dus la 
Supraveghetorul Caselor Tămăduirii ca să-i spună că Faramir şi 
Eowyn vor trebui să mai rămână acolo încă multe zile sub 
îngrijire. 

- Lady Eowyn, adăugă Aragorn, va voi să se ridice din pat 
şi să plece; dar să nu i se îngăduie să facă acest lucru; vezi ce 
faci ca să-i împiedici, măcar zece zile de azi încolo. 

- Cât despre Faramir, zise Gandalf, curând va trebui să 


afle că tatăl lui e mort. Dar să nu i se spună întreaga poveste a 
nebuniei lui Denethor decât după ce s-a întremat îndeajuns să 
se poată apuca de îndatoririle sale. Ai grijă să nu-i ia gura pe 
dinainte pe Beregond şi perianii care au fost de faţă! 

- Şi celălalt perian, Meriadoc, ce fac cu el, că şi el este în 
grija mea? vru să ştie Supraveghetorul. 

- Aş zice că mâine va avea voie să se ridice puţin din pat, 
spuse Aragorn. Dacă vrea, lasă-l. Poate chiar să se plimbe 
niţeluş însoţit de prietenii săi. 

- De minune seminţia asta a lor, dădu Supraveghetorul din 
cap. Vână tare, aş zice. 

La intrare se strânsese o mulţime de oameni ca să-l vadă 
pe Aragorn, şi când el ieşi, îl urmară; iar după ce mâncă în 
sfârşit de cină, veniră mulţi să-l roage să le tămăduiască 
rubedeniile ori prietenii ale căror vieţi le erau primejduite de 
răni sau alte vătămării sau se aflau sub Umbra Neagră. ŞI 
Aragorn se ridică de la masă şi ieşi cu ei afară; acolo trimise 
după fiii lui Elrond şi împreună trudiră până târziu în noapte. Se 
răspândise vestea în tot oraşul: „S-a întors Regele. Regele a 
venit înapoi.” Şi i-au dat numele de Piatra Elfă, din pricina 
pietrei verzi pe care o purta, şi astfel numele ce-i fusese prorocit 
la naştere că-l va purta cândva îi fu acum ales chiar de către 
poporul său. 

Şi când nu se mai simţi în stare să trudească, se înveli în 
mantie, se strecură afară din Oraş şi ajunse la cortul său cu 
puţin înainte să se ivească zorii şi izbuti să doarmă o vreme. lar 
dimineaţa, stindardul castelului Dol Amroth, o corabie albă 
precum o lebădă, pe o mare albastră, prinse a flutura în vârful 
Turnului şi oamenii îl văzură şi se întrebară dacă nu cumva 
venirea Regelui fusese doar un vis. 


IX 
Ultimul sfat 


Dimineaţa veni după ziua bătăliei, frumoasă, cu nori 
străvezii şi vânt bătând spre apus. Treziţi încă de la primele 
ceasuri, Legolas şi Gimli cerură acum îngăduinţa să se ducă în 


Oraş; ardeau de nerăbdare să-i vadă pe Merry şi pe Pippin. 

- Tare mă bucur să aud că sunt în viaţă, spuse Gimli; prea 
ne-au chinuit când am străbătut Rohanul şi n-aş fi vrut ca toate 
chinurile astea să fi fost în van. 

Astfel se făcu că elful şi gnomul intrară împreună în Minas 
Tirith; cei care-i zăreau trecând se minunau de o asemenea 
pereche; căci Legolas avea chipul mai frumos decât îşi putea 
închipui mintea omenească, şi mergea cântând un cântec elf cu 
o vece nespus de limpede; Gimli se ţinea tare ţanţoş, 
mângâindu-şi barba ţi privind în jur. 

- Au şi zidărie bună pe-aici, zise el privind zidurile, dar nu 
peste tot, iar străzile ar fi putut fi mai bine gândite. Când o să se 
suie Aragorn pe tron, o să-i ofer serviciile meşterilor pietrari de 
la Munte şi vom face din oraşul acesta un loc pe cinste. 

- Au nevoie de mai multe grădini îşi dădu Legolas cu 
părerea. Casele sunt ca moarte şi prea puţine vietăţi cresc pe 
aici cu bucurie. Dacă o să se suie Aragorn pe tron, seminţia 
Pădurii îi va aduce păsări care să cânte şi copaci care să nu 
moară. 

În sfârşit ajunseră la Prinţul Imrahil şi Legolas îl privi şi 
făcu o plecăciune adâncă; căci vedea că avea în faţă o fiinţă 
prin venele căreia cu adevărat curgea sânge elfesc. 

- Să trăieşti, Măria ta! zise. Multă vreme a trecut de când 
poporul din Nimrodel a părăsit ţinuturile împădurite ale 
L6rienului, cu toate acestea, din cât se poate vedea, nu toţi au 
pornit peste mare, spre apus, din portul din Amroth. 

- Cu adevărat aşa cum spun legendele ţării mele, 
încuviinţă Prinţul; şi totuşi de ani fără număr nu s-a mai văzut 
picior de seminţie bălaie prin acele locuri. Şi mă minunez când 
văd un elf taman aici, în mijlocul atâtor necazuri şi al războiului. 
Ce vânt te aduce pe aici? 

- Sunt unul dintre cei Nouă Însoţitori care a pornit la drum 
împreună cu Mithrandir din Imladris, răspunse Legolas, şi 
împreună cu acest gnom, prietenul meu, l-am însoţit pe Seniorul 
Aragorn. Dar acum vrem să-i vedem pe prietenii noştri, 
Meriadoc şi Peregrin, care, din câte ni s-a spus, se află în grija 
Domniei tale. 

- Îi veţi găsi în Casele Tămăduirii, iar eu vă voi conduce 
până acolo 

- E de ajuns, Măria ta, să trimiţi pe cineva care să ne arate 


drumul, zise Legolas. Căci avem o solie din partea lui Aragorn 
pentru domnia ta. Nu voieşte să mai intre încă o dată în oraş la 
acest ceas. Dar e nevoie ca toţi căpitanii să ţină sfat de îndată şi 
vă roagă pe domnia ta şi pe Eomer din Rohan să coborâţi la 
corturile lui cât mai repede cu putinţă. Mithrandir este acolo. 

- Ne von duce, spuse Imrahil şi se despărţi de cei doi cu 
vorbe curtenitoare. 

- Mândru senior, şi mare căpitan al oamenilor, zise 
Legolas. Dacă se mai află astfel de oameni în Gondor, în aceste 
zile ale pieririi, mare trebuie să-i fi fost gloria în zilele puterii 
sale. 

- Şi fără îndoială că zidurile acestea sunt cu mult mai 
vechi şi au fost înălțate când s-a construit întâi oraşul, comentă 
Gimli. Aşa e cu toate lucrurile pe care le încep oamenii: un 
îngheţ primăvara, o grindină vara, şi gata, s-a dus cu 
făgăduielile lor. 

- Dar rareori dau greş cu sămânţa lor, i-o întoarse Legolas. 
Stă în colb şi putregăieşte şi numai ce răsare când şi unde te 
aştepţi mai puţin. Faptele oamenilor vor dura mai mult decât 
noi. Gimli. 

- Ca până la urmă să nu se aleagă nimic de ele, decât un 
ar-fi-pu-tut-să-fie... aşa am eu impresia, nu se lăsă gnomul. 

- Noi, elfii, nu avem de unde şti asemenea lucru, puse 
Legolas capăt discuţiei. 

Tocmai atunci apărură şi slujitorii Prințului, ca să-i conducă 
până la Casele Tămăduirii; acolo îşi găsiră prietenii în grădină şi 
tare se mai veseliră cu toţii de revedere. O vreme se plimbară şi 
vorbiră, bucurându-se de acel răgaz de pace şi odihnă în lumina 
dimineţii, acolo sus, în cercurile vântoase ale Oraşului. Şi când 
Merry obosi, coborâră şi se aşezară pe zid, cu spatele la pajiştea 
verde a sălaşului; în faţa lor, departe spre miazăzi, se afla 
Anduinul sclipind în soare şi ducându-şi apele departe, până 
unde nici măcar Legolas nu mai putea zări, în câmpiile întinse şi 
aburul verde din Lebennin şi Ithilienul de la Miazăzi. 

În timp ce prietenii lui vorbeau, Legolas rămase tăcut şi 
privi spre soare şi atunci văzu păsări albe de mare, zburând în 
susul Râului. 

- Priviţi! strigă el. Pescăruşi! Zboară departe de mare. Tare 
mă miră păsările astea şi mă tulbură. Nu le-am ştiut niciodată în 
viaţa mea înainte să ajungem la Pelargir, şi acolo le-am auzit 


ţipând în văzduh când ne-am dus la bătălia corăbiilor. Atunci m- 
am oprit locului, uitând de războiul din Pământul de Mijloc; căci 
glasurile lor îmi vorbeau despre Mare. Marea! Vai! N-am văzut-o 
încă. Dar adânc în inimile tuturor celor din neamul meu 
sălăşluieşte dorul de Mare, pe care mai bine să nu-l stârneşti. 
Vai, pescăruşilor! Nu-mi voi mai găsi liniştea sub fagi sau ulmi. 

- Nu vorbi aşa! îl mustră Gimli. Sunt încă sumedenie de 
lucruri pe care merită să le vezi în Pământul de Mijloc, şi multe 
sunt de făcut. Dar dacă întregul neam bălai se va refugia la 
Limanuri, lumea va fi tare tristă pentru cei sortiţi să rămână. 

- Cu adevărat tristă şi mohorâtă! spuse Merry. Să nu te 
duci la Limanuri, Legolas. Intotdeauna se va găsi o seminţie, 
mare sau mică că, şi vor fi câţiva gnomi înţelepţi aşa ca Gimli 
care vor avea nevoie de tine. Cel puţin aşa nădăjduiesc eu. Cu 
toate că, nu ştiu de ce, dar simt că partea cea mai rea a 
războiului va încă să vină. Ah, cum aş vrea să se fi sfârşit, să se 
fi sfârşit de tot! 

- Nu fiţi atât de cătrăniţi! izbucni Pippin. Soarele 
străluceşte, suntem cu toţii împreună măcar o zi sau două. 
Vreau să-mi mai povestiţi despre voi toţi. Hai, Gimli! Tu şi cu 
Legolas mi-aţi tot pomenit de nu ştiu câte ori până acum despre 
ciudata voastră călătorie cu Pas Mare, dar nu mi-aţi povestit 
nimic despre ea. 

- O fi strălucind soarele aici, spuse Gimli, însă sunt câteva 
amintiri despre drumul acela pe care nu vreau să le scot din 
întunecime. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cred că pentru nici 
o prietenie din lume nu aş fi apucat-o pe Căile Morților. 

- Căile Morților? tresări Pippin. L-am auzit pe Aragorn 
pomenind ceva despre asta şi mă-ntrebam ce poate să însemne. 
Nu vreţi să ne lămuriţi şi pe noi? 

- Nu de voie, mărturisi Gimli. Căci pe acel drum am dat de 
ruşine: Gimli, fiul lui Gl6in, care credea despre sine că e mai 
vânjos decât oamenii şi mai temerar sub pământ decât orice elf. 
Dar n-am dovedit nici una, nici alta; şi am fost făcut să merg pe 
drumul acela doar de voinţa lui Aragorn. 

- Şi de dragostea pentru el, adăugă Legolas. Căci toţi cei 
cărora le este dat să-l cunoască ajung să-l îndrăgească, fiecare 
în felul său, chiar şi domniţa cea neprietenoasă a rohirrimilor. 
Am părăsit Valea Calvarului la primul ceas al dimineţii zilei în 
care ai sosit tu acolo, Merry, şi o asemenea spaimă îi cuprinsese 


pe toţi, încât nimeni n-a venit să ne privească plecând, în afară 
de Lady Eowyn, care zace acum rănită acolo jos, în Casele 
Tămăduirii. Mâhnire adâncă a fost la acea despărţire, ceea ce 
m-a îndurerat peste măsură. 

- Vai! Eu n-am simţit durere decât pentru mine, spuse 
Gimli. Nu! Nu am să vorbesc despre călătoria asta. 

Şi amuţi; dar Pippin şi Merry erau atât de nerăbdători să 
afle veşti, încât în cele din urmă Legolas le spuse: 

- O să vă spun atât cât să vă găsiţi liniştea; căci eu n-am 
simţit groaza şi nu m-am temut de umbrele oamenilor, căci le 
socoteam neputincioase şi şovăitoare. 

Şi le povesti pe nerăsuflate despre drumul bântuit de sub 
munţii de acolo, nouăzeci de leghe şi încă trei, până la Pelargir 
pe râul Anduin. 

- Patru zile şi patru nopţi şi încă o zi, a cincea, am călărit 
de pe Piatra Neagră, povesti el. Şi în întunecimea Mordorului am 
prins din nou speranţa; căci în întunecimea aceea Armia 
Umbrelor părea să devină mai puternică şi mai înfricoşătoare la 
privit. Pe unele le vedeam călări, pe altele alergând pe jos, dar 
toate înaintau la fel de iute. Tăcute erau, dar ochii le străluceau. 
Şi în ţinutul muntos Lamedon ne-au ajuns din urmă caii, erau 
peste tot în jurul nostru şi ne-ar fi întrecut dacă nu le-ar fi oprit 
Aragorn. 

La porunca lui au rămas în urmă. „Chiar şi umbrele 
oamenilor ascultă de porunca lui, mi-am zis în gând. Incă-l pot 
ajuta când va avea nevoie de ele!” 

Şi am călărit încă o zi întreagă de lumină şi apoi a venit 
ziua fără zori, dar noi am călărit înainte şi am traversat râurile 
Ciril şi Ringl6; şi în a treia zi am ajuns la Linhir, deasupra gurilor 
râului Gilrain. Şi acolo oamenii din Lamedon au apărat vadurile 
împotriva seminţiilor sângeroase din Umbar şi Harad care 
veniseră pe râu în sus. Dar şi apărătorii şi vrăjmaşii au uitat de 
bătălia lor şi au fugit care încotro atunci când am venit noi, şi 
strigau ca din gură de şarpe că Regele Morților se năpustise 
asupra lor. Doar Angbor, Seniorul din Lamedon, a avut curajul să 
ne aştepte; şi Aragorn l-a rugat să-şi strângă oamenii şi să ne 
urmeze, de-ar cuteza, după ce va fi trecut Armia Cenuşie. 

„La Pelargir, moştenitorul lui Isildur va avea nevoie de 
voi”, le-a spus el. 

Şi aşa am trecut râul Gilrain, scoțând din bârlogurile lor pe 


toţi aliaţii Mordorului şi alungându-i din calea noastră; şi abia 
atunci ne-am luat şi noi un timp de răgaz. Dar curând Aragorn s- 
a ridicat în picioare şi a strigat: „Vai şi-amar! Minas Tirith este 
atacat. Mă tem că va cădea înainte să apucăm noi să venim în 
ajutor.” Aşa că am sărit pe cai şi am pornit la drum înainte să se 
fi sfârşit noaptea, alergând cu toată puterea de care erau în 
stare caii noştri peste câmpiile Lebennin. 

Legolas se opri din vorbă şi oftă, apoi, întorcându-şi 
privirile spre miazăzi, cântă încetişor: 


Argintiile izvoare, 

Din Celos până-n Erui 

Curg prin şesul din Lebennin 
Unde creşte iarba-naltă 

Şi în vântul dinspre Mare 
Crinii albi se leagănă 

Şi se scutur clopoţeii 

De mallos şi aifirin. 

Prin câmpia din Lebennin 
Bate vântul dinspre Mare. 


- Verzi sunt acele câmpii în cântecele seminţiei mele; dar 
atunci erau întunecate, pustiiciuni fumurii în bezna dinaintea 
noastră. Şi peste întinderea necuprinsă, călcând sub copite, fără 
să ne pese, iarbă şi flori deopotrivă, am vânat vrăjmaşi o zi 
întreagă şi încă o noapte, până când, într-un târziu amarnic, am 
ajuns în sfârşit la Râul cel Mare. 

Atunci am simţit în inima mea că ne-am apropiat de Mare; 
căci tare întinse păreau apele în întuneric şi negândit de multe 
păsări de mare chemau pe ţărmuri. Vai, vai, tânguirea 
pescăruşilor! Nu mi-a spus mie Doamna să mă feresc de ei? Și 
acum nu-i mai pot uita. 

- Eu unul m-am făcut că nu-i aud, spuse Gimli; căci în 
sfârşit ajunsesem la o luptă din aia adevărată. Acolo la Pelargir 
se afla oastea principală din Umbar, cincizeci de corăbii mari iar 
vase mai mici făr' de număr. Mulţi dintre cei pe care-i 
urmărisem ajunseseră înaintea noastră la porturi, aducând 
teama cu ei; astfel că unele corăbii ridicaseră ancora şi o 
porniseră la vale, încercând să-şi găsească scăparea pe Râu sau 
să ajungă la ţărmul mai îndepărtat; cât despre vasele mai mici, 


multe ardeau vâlvătaie. Dar haradrimii, înghesuiți în ţărmul 
stâncos, au făcut stânga-mprejur şi în disperarea lor ne-au 
înfruntat cu sălbăticie; şi când ne-am măsurat din priviri au 
izbucnit în hohote, căci la acea vreme încă erau o oştire 
numeroasă. 

Aragorn însă s-a oprit în loc şi a strigat cu glas mare: 
„Acum să veniţi! In numele Pietrei Negre vă chem!” Şi dintr-o 
dată, Oştirea Umbrelor care rămăsese în urmă până în ultima 
clipă, înainta ca o maree cenuşie, măturând totul din cale. Am 
auzit ţipete stinse, corni abia chemând, şi un murmur ca de voci 
nenumărate şi îndepărtate: ai fi zis că era ecoul cine ştie cărei 
bătălii uitate din Anii Întunecimii de demult. Săbii cu tăiş abia 
sclipind fură scoase din teacă; dar nu ştiu dacă tăişurile lor încă 
mai puteau muşca, căci Morţii nu mai aveau trebuinţă de nici o 
armă, ci doar de teamă. Nimeni n-a putut să le ţină piept. 

S-au dus la fiece corabie ce pornise pe râu, apoi au trecut 
peste apă la cele care erau ancorate; şi toţi marinarii au fost 
cuprinşi de nebunia spaimei şi s-au aruncat peste bord, în afară 
de sclavii legaţi în lanţuri de ramele lor. Fără teamă ne mânam 
caii printre duşmanii care fugeau, alungându-i ca pe nişte 
frunze, până am ajuns la țărm. Acolo, Aragorn a trimis pe fiecare 
corabie rămasă ancorată câte un dunedain, pentru a-i linişti pe 
captivi, rugându-i să lase deoparte orice teamă, căci de acum 
încolo erau liberi. 

Inainte să se sfârşească acea zi întunecată, nu mai 
rămăsese nici urmă de duşman care să ni se împotrivească; se 
înecaseră cu toţii, ori fugeau spre miazăzi, nădăjduind să se 
reîntoarcă pe jos în ţinuturile lor. Ce ciudat şi ce minunat, îmi 
ziceam în sinea mea, ca toate socotelile Mordorului să fie 
răsturnate de duhurile spaimei şi întunericului. Cu propriile sale 
arme fusese înfrânt! 

- Ciudat, într-adevăr, spuse Legolas. În acel ceas m-am 
uitat la Aragorn şi mi-am zis ce senior mare şi cumplit ar fi 
devenit cu toată puterea voinţei sale, dacă ar fi luat el Inelul. Nu 
degeaba se teme Mordorul de el. Dar cu mult mai nobil e spiritul 
lui decât puterea de înţelegere a lui Sauron; căci nu e el unul din 
vlăstarele lui Lúthien? Niciodată nu va pieri seminţia lor, oricâţi 
ani s-ar scurge la mijloc. 

- Ochii gnomilor nu văd atât de departe, zise Gimli. Dar 
măreț era, cu adevărat, Aragorn în acea zi. Să vezi şi să nu 


crezi! Întreaga flotă neagră se afla în mâinile lui; el şi-a ales 
corabia cea mai mare dintre toate şi a urcat pe punte. Apoi a 
poruncit să se sune din toata trâmbiţele luate de la vrăjmaşi; şi 
Oastea Umbrelor s-a retras pe țărm. Au rămas acolo tăcute, 
aproape nevăzute, nu se zărea decât lucirea roşie din ochii 
umbrelor, ce prinseseră vâlvătaia corăbiilor arzânde. Şi cu glas 
mare Aragorn a strigat către morţi: 

„Ascultaţi acum vorbele  Moştenitorului lui Isildur! 
Jurământul vostru a fost împlinit. Întoarceţi-vă şi nu mai 
tulburaţi nicicând văile! Duceţi-vă şi găsiţi-vă odihna!” 

La aceste cuvinte, Regele morţilor a ieşit în faţa oştirii, a 
frânt sulița şi a aruncat-o la pământ. A făcut o plecăciune 
adâncă şi s-a întors către ai săi; şi, cât ai clipi, întreaga oştire 
cenuşie s-a retras şi a dispărut precum ceața alungată de un 
vânt neaşteptat; iar mie mi s-a părut că mă deştept dintr-un vis. 

In acea noapte noi ne-am odihnit, în vreme ce alţii au 
trudit. Căci mulţi prizonieri dintre cei eliberaţi erau locuitori ai 
Gondorului, prinşi în timpul raidurilor; şi curând s-au strâns mulţi 
şi din Lebennin şi din Ethir şi Angbar din Lamedon a venit cu toţi 
călăreţii pe care-i găsise. Odată pierită teama de cei morţi, 
veneau în ajutorul nostru şi ca să-l vadă pe Moştenitorul lui 
Isildur; căci vestea acestui nume se întinsese ca focul în 
întuneric. 

Şi uite că ne apropiem de sfârşitul poveştii noastre. Căci în 
timpul serii şi a nopţii aceleia, multe corăbii au fost pregătite şi 
oamenii s-au urcat la bordul lor; iar dimineaţa flota a ridicat 
ancora. Câtă vreme pare să fi trecut de-atunci, şi uite că n-a fost 
decât acum două dimineţi, a şasea zi de când am pornit din 
Valea Calvarului. Cu toate acestea, Aragorn era mânat de teama 
că ajungem prea târziu. 

„Sunt patruzeci de leghe şi încă două din Pelargir şi până 
la cheiurile din Harlond, ne-a spus el. Dar dacă nu ajungem până 
mâine acolo, totul e zadarnic.” 

Ramele erau acum mânuite de oameni liberi, şi vârtos mai 
ştiau să tragă la ele; dar înaintarea noastră în susul Râului cel 
Mare era greoaie, căci ne împotriveam curgerii sale, şi, cu toate 
că râul nu se-ndreaptă chiar atât de iute spre miazăzi, vântul nu 
ne ajuta câtuşi de puţin. Şi cumplită apăsare aş fi simţit în 
inimă, cu toată victoria noastră din port, dacă Legolas nu ar fi 
izbucnit dintr-o dată în râs. 


„Ridică-ţi fruntea, fiu al lui Durin! a strigat el. Căci nu-i 
zadarnică zicala ce zice că nădejdea apare când te aştepţi mai 
puţin”. Dar ce nădejde vedea el de atât de departe, nu a vrut să 
ne spună. Noaptea s-a lăsat, adâncind şi mai mult întunericul, 
dar inimile ne ardeau în piept căci departe, spre miazănoapte, 
zăream lucirea roşie sub nor şi Aragorn a zis: „Minas Tirith e în 
flăcări.” 

- Dar la miezul nopţii, speranţa a renăscut cu adevărat în 
inimile noastre, continuă Gimli. Oameni încercaţi de mare, din 
cei ce veneau din Ethir, au privit spre miazăzi şi au spus că 
simțeau vântul proaspăt venind dinspre Mare şi aducând 
schimbarea. Cu mult înainte să se ivească zorile, pânzele 
corăbiilor au fost înălțate şi am prins viteză, până când zorile au 
albit spuma din jurul provelor. Şi astfel s-a făcut, după cum ştii, 
că am ajuns la al treilea ceas al zilei cu vânt bun şi soarele încă 
nedezvăluit şi am înălţat marele stindard în bătălie. Măreaţă zi a 
fost. Şi măreț ceas, orice ar fi să vină de aici încolo. 

- Să vină orice-ar veni, marile fapte nu pier, spuse Legolas. 
Şi faptă mare a fost să străbatem Căile Morților, şi mare va 
rămâne, chiar de nu va fi mai nimeni viu în Gondor care s-o 
cânte în zilele ce va să vie. 

- Şi tare mă tem că aşa se va întâmpla, zise Gimli. Căci 
tare mai sunt încruntate chipurile lui Aragorn şi al lui Gandalf. Şi 
tare-aş vrea să ştiu ce sfat ţin ei acolo în corturile de sub ziduri. 
Din partea mea, mi-aş dori, ca şi Merry, ca victoria noastră să fi 
adus cu sine şi sfârşitul războiului. Dar, orice-ar mai fi de făcut, 
trag nădejde să fiu şi eu cu ceva de folos întru onoarea 
poporului Muntelui Singuratic. 

- Şi eu, pentru seminţia Pădurii celei Mari, zise Legolas, şi 
pentru dragostea ce-o port Seniorului Copacului Alb. 

Şi după aceste vorbe se lăsă tăcerea între ei, dar o vreme 
râmaseră aşezaţi pe înălţimea aceea, fiecare frământat de 
propriile sale gânduri, în vreme ce Căpitanii ţineau sfat. 

După ce Prinţul Imrahil s-a despărţit de Legolas şi Gimli, a 
trimis de îndată vorbă lui Eomer; împreună au coborât din Oraş 
şi au ajuns la corturile lui Aragorn, ce fuseseră înălțate pe 
câmpie, nu departe de locul unde căzuse regele Théoden. Şi s- 
au aşezat la sfat împreună de Gandalf şi Aragorn şi fiii lui Elrond. 

- Domnii mei, începu Gandalf, ascultați ce a spus 
Majordomul Gondorului înainte să moară: „Poate că veţi triumfa 


pe câmpiile Pelennorului vreme de o zi, dar împotriva Puterii ce 
s-a dezlănţuit acum nu e chip să învingeţi”. Nu vă îndemn la 
disperare, aşa cum a făcut el, ci să cântăriţi la adevărul acestor 
vorbe. 

Pietrele Văzătoare nu mint şi nici chiar Seniorul din Barad- 
dûr nu le poate face să mintă. Poate să aleagă, să zicem, prin 
puterea voinţei sale ce anume să fie văzut de minţile mai slabe, 
sau le poate face pe acestea să desluşească anapoda ceea ce 
văd. Dar nu avem de ce ne îndoi că atunci când Denethor a 
văzut forţe mari pornite împotriva lui în Mordor şi altele care 
urmau să se mai strângă, a văzut adevărul. 

Abia am izbutit cu forţele noastre să respingem primul 
mare asalt. Următorul va fi cu mult mai mare. Inseamnă că nu e 
nici o speranţă la sfârşitul acestui război. Aşa cum a văzut 
Denethor. Victoria nu poate fi câştigată cu arma, fie că şedeţi 
aici îndurând atac după atac, fie că ieşiţi la luptă, pentru a fi 
copleşiţi dincolo de Râu. Trebuie să alegeţi ce-i mai puţin rău din 
toate relele; şi din prevedere ar trebui să întăriţi toate 
fortificațiile pe care le aveţi şi acolo să aşteptaţi începerea 
luptei; căci astfel veţi mai amâna puţin sfârşitul vostru. 

- Să înţelegem că ne sfătuieşti să ne retragem în Minas 
Tirith sau Dol Amroth, sau în Valea Calvarului, şi să stăm liniştiţi 
precum copiii cocoţaţi pe castele de nisip când vine fluxul? 
întrebă Imrahil. 

- Şi nici n-ar fi un sfat nou, răspunse Gandalf. N-aţi făcut 
exact la fel cât a trăit Denethor? Nu! Eu am spus că aşa ar fi 
prudent. Am spus că victoria nu poate fi câştigată prin forţa 
armelor. Incă mai nădăjduiesc în victorie, dar nu cu armele. Căci 
în tot ce punem noi la cale trebuie să ne amintim de Inelul 
Puterii, temelia Turnului Barad-dûr şi nădejdea lui Sauron. 

Şi dacă e să vorbim de acest obiect, seniori, ştiţi cu toţii 
îndeajuns ca să pricepeţi cum stăm şi noi şi Sauron. Dacă pune 
el mâna pe Inel curajul vostru nu face două parale, iar victoria 
lui va fi grabnică şi deplină: atât de deplină, încât nimeni nu-i va 
putea ghici sfârşitul câtă vreme va mai fi această lume. Dacă 
inelul va fi distrus, Sauron se va prăbuşi; şi se va prăbuşi atât de 
jos, încât nimeni nu va putea spune dacă se va mai înălța 
vreodată. Căci va pierde ceea ce are el mai bun în puterea cea 
avut-o în firea sa încă de la început, şi tot ceea ce a fost început 
sau s-a făcut cu această putere se va nărui şi el va rămâne 


schilodit pentru totdeauna, preschimbându-se în spirit al răului 
şi nimic mai mult, care se roade pe sine înconjurat de tenebre, 
dar care nu va mai putea nicicând să crească ori să prindă iarăşi 
formă. Şi astfel va fi dat la o parte un rău mare al acestei lumi. 

Dar mai sunt şi alte rele care pot să vină; căci Sauron 
însuşi nu este decât un slujitor, un sol, ca să spun aşa. Numai că 
treaba noastră nu este să cunoaştem toate mişcările acestei 
lumi, ci să facem ce ne stă în putinţă ca să ajutăm evul acesta în 
care ne este dat să trăim, smulgând din rădăcini răul pe 
câmpurile pe care le cunoaştem, astfel ca aceia care vor trăi 
după noi să aibă o țarină curată pe care să o poată însămânţa. 
Cum va fi vremea atunci, nu ne stă nouă în putinţă să hotărâm. 

Sauron ştie toate acestea şi mai ştie că acest obiect 
preţios pe care l-a pierdut a fost regăsit; dar încă nu ştie unde 
se află, sau cel puţin asta e nădejdea noastră. Astfel că acum 
stă în cumpănă. Căci dacă l-am găsit noi, se află printre noi 
câţiva destul de puternici care să-l poată stăpâni. Şi acest lucru 
îi este cunoscut. Oare nu ghicesc corect, Aragorn, când spun căi 
te-ai arătat în Piatra din Orthanc? 

- Ba m-am arătat încă înainte de a pleca din Cetatea 
Cornului, răspunse Aragorn. Am socotit că sosise clipa cea mai 
potrivită şi că tocmai de aceea venise Piatra la mine. Trecuseră 
zece zile de când Purtătorul Inelului o luase spre răsărit de la 
Cascadele Rauros, astfel că, mi-am zis eu, Ochiul lui Sauron ar 
trebui atras afară din propriul său tărâm. Prea arar a fost stârnit 
de când s-a întors în Turnul său. Deşi, dacă aş fi ghicit cât de 
iute avea să se urnească din loc drept răspuns, poate că nu aş fi 
îndrăznit să mă arăt. Abia de-am avut răgaz să vin în ajutorul 
vostru. 

- Dar nu pricep, făcu Éomer. Zici că totul e în zadar dacă 
pune el mâna pe Inel. Atunci de ce să nu creadă şi el că e în 
zadar să ne atace dacă noi suntem cei care avem Inelul? 

- Incă nu e sigur, răspunse Gandalf. Unde mai pui că el nu 
şi-a clădit puterea aşteptând până când duşmanii lui vor fi fost 
în siguranţă, aşa cum am făcut noi. În plus, n-am putea învăţa 
de pe o zi pe alta cum să folosim întreaga putere. Inelul nu 
poate fi folosit deci de un singur stăpân odată, nu de mai mulţi; 
iar el aşteaptă pentru clipa vrajbei, când unul dintre cei mari ai 
noştri devine stăpân şi-i înlătură pe toţi ceilalţi. Într-o asemenea 
clipă Inelul l-ar putea ajuta dacă el se mişcă repede. 


Stă la pândă. Vede multe şi aude multe. Nazgulii lui încă 
bântuie. Au trecut peste câmpia asta înainte de răsăritul 
soarelui, cu toate că puţini dintre cei obosiţi sau adormiţi au 
băgat de seamă. Cercetează toate semnele: sabia care i-a răpit 
comoara a fost făurită la loc; vânturile norocului suflând înspre 
partea noastră şi neaşteptata înfrângere a primului său atac; 
căderea marelui său Căpitan. 

Se va îndoi tot mai mult, chiar şi acum, în timp ce stăm şi 
vorbim aici. Ochiul lui s-a mijit în direcţia noastră, orb la aproape 
orice altceva ce mişcă. Şi asupra noastră trebuie să-l ţinem. În 
aceasta zace toată speranţa noastră. lată, prin urmare, sfatul 
meu. Nu avem Inelul. Din înţelepciune ori din nesăbuinţă a fost 
trimis departe pentru a fi distrus, ca să nu ne distrugă el pe noi. 
Fără el nu putem înfrânge prin forţă forţa lui Sauron. Dar trebuie 
să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ţine Ochiul departe 
de adevărata primejdie ce-l pândeşte. Nu putem câştiga victoria 
cu armele, dar cu armele putem să-i dăm Purtătorului Inelului 
singura lui şansă, oricât ar fi de firavă. 

Aşa cum a început Aragorn, tot astfel trebuie şi noi să 
mergem mai departe. Trebuie să-l împingem pe Sauron să 
arunce în luptă tot ce are. Să-i scoatem din bârlog toată forţa lui 
ascunsă, ca să-şi golească de tot ţara. Trebuie să pornim 
neîntârziat în calea lui. Să fim momeala lui, chiar dacă fălcile 
sale se vor închide asupra noastră. Va muşca din momeală, plin 
de speranţă şi cu lăcomie, căci îşi va închipui că graba asta nu 
poate fi altceva decât mândria stăpânului Inelului: şi va zice: 
„Hait! Uite cum îşi întinde gâtul prea curând şi prea departe. Îl 
las să vină şi una-două îl voi prinde într-o capcană din care nu 
mai are scăpare. Şi acolo o să-l zdrobesc şi ceea ce mi-a luat cu 
neruşinare va fi din nou al meu pentru totdeauna.” 

Trebuie să intrăm cu ochii larg-deschişi în capcana aceea, 
cu temeritate, dar cu puţină nădejde pentru noi. Căci, seniorii 
mei, se prea poate ca noi înşine să pierim cu toţii într-o bătălie 
neagră, departe de tărâmurile locuite; astfel încât, chiar de-ar fi 
să cadă Barad-dir, noi vom mai trăi să vedem evul cel nou. Dar, 
socotesc eu, asta ne este datoria. Şi mai bine aşa, decât să 
pierim oricum - căci oricum vom pieri, dacă rămânem pe loc - şi 
să ştim, murind, că nici un ev nou nu ne va urma. 

Rămaseră cu toţii tăcuţi o vreme. Într-un târziu Aragorn 
vorbi: 


- Aşa cum am început, aşa voi merge înainte. Ajungem 
acum la acea muchie unde speranţa şi disperarea se înrudesc. A 
ne clătina înseamnă a ne prăbuşi. Nici unul să nu respingă 
sfaturile lui Gandalf, ale cărui îndelungi strădanii de-a-l înfrânge 
pe Sauron vor fi în sfârşit puse la încercare. Dacă n-ar fi fost el, 
totul ar fi fost pierdut de multă vreme. Cu toate acestea, eu nu 
doresc să poruncesc nimănui. Fiecare să facă aşa cum crede de 
cuviinţă. 

Atunci vorbi Elrohir: 

- De la Miazănoapte am venit mânaţi de acest gând şi de 
la Elrond, tatăl nostru, acest sfat l-am primit. Nu ne vom 
întoarce îndărăt. 

- Cât despre mine, spuse Eomer, am prea puţină ştiinţă 
despre toate aceste lucruri atât de adânci; şi nici nu am nevoie 
să le ştiu. Mi-e de ajuns să ştiu ceea ce ştiu, anume că aşa cum 
Aragorn a venit în ceas de nevoie în ajutorul meu şi al poporului 
meu, aşa îl voi ajuta şi eu când mă cheamă. Voi merge. 

- Seniorul Aragorn, spuse Imrahil, este pentru mine 
seniorul meu, fie că-mi cere sau nu să-l recunosc ca atare. 
Dorinţa lui este poruncă pentru mine. Voi merge şi eu. 
Deocamdată însă voi ţine o vreme locul Majordomului 
Gondorului şi datoria mea dintâi este să mă gândesc la poporul 
său. Şi trebuie să fim şi prevăzători, fără doar şi poate. Să fim 
pregătiţi pentru orice ar fi să vină, bun sau rău. Se prea poate, 
nu-i aşa, să învingem, şi câtă vreme mai avem o fărâmă de 
speranţă, Gondorul trebuie să fie apărat. Nu vreau să ne în- 
toarcem victorioşi într-un Oraş căzut în ruină şi o ţară pustiită m 
urma noastră. Şi iată că aflăm de la rohirrimi că la miazănoapte 
încă se mai află o oştire ce nu a intrat în luptă. 

- Ai dreptate în tot ce spui, zise Gandalf. Nu te sfătuiesc să 
laşi Oraşul nepăzit. Intr-adevăr, oştirea pe care o vom duce spre 
răsărit nu trebuie să fie chiar atât de mare cât să atace în forţă 
Mordorul, ci doar cât să facă faţă unei bătălii. Şi trebuie să 
pornească la drum cât mai curând cu putinţă. Prin urmare, îi 
întreb acum pe Căpitani: câţi oşteni putem strânge cu care să 
pornim la drum în cel mult două zile? Şi să fie oameni 
neînfricaţi, care să meargă de bunăvoie, ştiind ce primejdii îi 
pasc. 

- Toţi sunt istoviţi şi foarte mulţi poartă răni mai uşoare 
sau mai grele, răspunse Eomer, cât despre cai, am pierdut mulţi 


şi asta este foarte rău. Dacă e să o pornim atât de curând, 
atunci n-am speranţă să adun nici măcar două mii şi să las tot 
pe atâţia să apere Oraşul. 

- Nu trebuie să punem la socoteală numai pe cei care au 
luptat pe câmpia aceasta, zise Aragorn. Forțe noi se îndreaptă 
spre noi dinspre fortificațiile de la miazăzi, acum că malurile 
Râului au fost eliberate. Patru mii am trimis la drum acum două 
zile din Pelargir, trecând prin Lossarnach; neînfricatul Angbor se 
află în fruntea lor. Dacă pornim peste două zile, vor fi aici 
înainte să plecăm. Mulţi alţii au fost rugaţi să mă urmeze pe Râu 
în sus în orice corabie vor găsi; şi cu câteva corăbii au şi ajuns la 
Harlond. După socoteala mea, putem strânge şapte mii de 
oşteni călări şi pedeştrii, şi încă să lăsăm Oraşul mai bine apărat 
decât atunci când a început atacul. 

- Poarta a fost distrusă, mai zise Imrahil, şi unde să găsesc 
acum oameni pricepuţi care s-o facă la loc? 

- În Erebor, în Regatul lui Dâin, meşteşugul acesta este 
cunoscut, răspunse Aragorn; şi dacă nu ne pierdem toate 
speranţele, atunci voi trimite la timp pe Gimli, fiul lui Gl6in, să-i 
cheme în ajutor pe făurarii munţilor. Oamenii însă sunt mai buni 
decât porţile, şi nici o Poartă nu va ţine piept Duşmanului nostru 
dacă e părăsită de oameni. 

Astfel s-a sfârşit sfatul seniorilor: anume că urmau să 
pornească în dimineaţa celei de-a treia zile însoţiţi de şapte mii 
de oşteni, dacă vor Putea să strângă atâţia; cei mai mulţi dintre 
ei vor fi pedeştri, din pricina tărâmurilor primejdioase în care 
aveau să meargă. Aragorn urma să adune vreo două mii dintre 
cei pe care-i strânsese sub porunca sa la Miazăzi; însă Imrahil 
trebuia să vină cu trei mii şi cinci sute; iar Eomer cu cinci sute 
de rohirrimi, rămaşi fără cai, însă războinici temuţi, iar el însuşi 
avea să comande alţi cinci sute dintre cei mai buni călăreţi de-ai 
săi; şi mai era nevoie de încă o companie de cinci sute de cai, 
printre care urmau să călărească fiii lui Elrond împreună cu 
dunedainii şi cavalerii din Dol Amroth: una peste alta, şase mii 
pedeştri şi o mie călare. Dar forţa principală a rohirrimilor, care 
rămânea călare şi în stare să lupte, cam trei mii sub comanda 
lui Elfhelm, trebuia să păzească Drumul Apusean împotriva 
vrăjmaşului aflat în Andrien. Fără altă clipă de zăbavă, trimiseră 
solii călare pentru a aduna toate veştile pe care le puteau afla la 
miazănoapte; şi la miazăzi, din Osgiliath şi de-a lungul drumului 


spre Minas Morgul. 

Şi după ce socotiră pe toţi războinicii şi plănuiră călătoriile 
pe care le aveau de făcut şi drumurile ce le aveau de ales, 
Imrahil izbucni dintr-o dată în râs. 

- Ah, strigă el, e cea mai mare glumă din toată istoria 
Gondorului: să pornim însoţiţi de şapte mii, abia dacă numărăm 
câţi oşteni se aflau în avangardă în zilele sale de glorie, ca să 
atacăm munţii şi poarta de nepătruns a Tărâmului Negru! E ca şi 
când un ţânc ar ameninţa un cavaler îmbrăcat în za, cu un arc 
făcut dintr-o creangă de salcie verde şi o sfoară! Dacă Seniorul 
întunecimii ştie atâtea câte spui tu că ştie, Mithrandir, n-o să 
zâmbească el mai degrabă, decât să se teamă, şi cu degetul lui 
mic să ne strivească aşa cum ar strivi un ţânţar ce încearcă să-l 
înţepe? 

- Nu, va încerca să prindă ţintarul şi să-i ia acul, răspunse 
Gandalf. Şi printre noi se află nume care fac mai mult decât o 
mie de cavaleri înzăuaţi. Nu, nu va zâmbi. 

- Şi nici noi, răspunse Aragorn. Dacă asta e o glumă, e 
prea amară ca să râdem. Nu, este ultima mişcare într-un mare 
joc primejdios şi, ori de o parte, ori de alta, va pune capăt 
jocului. 

Apoi îşi trase sabia Anduril din teacă şi o ridică în soare, ca 
să strălucească. 

- Nu vei mai intra în teacă până nu se va da şi ultima 
bătălie, spuse el. 


X 
Poarta Neagră se deschide 


Două zile mai târziu, oştirea Apusului era strânsă pe 
câmpiile Pelennor. Oastea orcilor şi a răsăritenilor se reîntorsese 
venind dinspre Andrien, dar urmărită şi împrăştiată fiind de 
rohirrimi, dăduse bir cu fugiţii fără să se împotrivească prea 
mult, îndreptându-se spre Cail Andros; odată înlăturată această 
primejdie şi cu noile forţe care veneau dinspre Miazăzi, Oraşul 
era apărat cum nu se putea mai bine. După spusele cercetaşilor, 


nici un duşman nu rămăsese pe drumurile răsăritene până 
departe, la Răscrucea Regelui Căzut. Totul era pregătit pentru 
ultima lovitură. 

Legolas şi Gimli urmau să călărească din nou împreună 
alături de Aragorn şi Gandalf care se aflau în avangardă, laolaltă 
cu dunedainii şi fiii lui Elrond. Dar Merry, spre ruşinea lui, nu 
avea să-i însoţească. 

- Nu eşti destul de întremat pentru o astfel de călătorie, i-a 
explicat Aragorn. Dar nu-i nici un motiv de ruşine, aşa să ştii. 
Chiar dacă n-o să mai faci nimic în războiul ăsta, tu ţi-ai câştigat 
onoarea cea mare. Va merge Peregrin, în numele seminţiei din 
Comitat; şi să nu-l invidiezi pentru norocul de-a putea înfrunta 
pericolul, căci, chiar dacă a făcut atât cât l-a lăsat soarta să 
facă, încă n-a făcut ceva pe măsura faptelor tale. Drept e însă 
că toţi ne găsim acum în aceeaşi primejdie. Dac-o fi şi-o fi ca noi 
să ne dăm amarnicul sfârşit în faţa Porții Mordorului, vei pieri şi 
tu, c-o fi aici sau în altă parte, unde te-o duce valul cel negru. 
Rămâi cu bine! 

Amărât şi descurajat, Merry stătea acum şi se uita cum se 
adună oştirea. Bergil era şi el acolo, la fel de abătut; căci tatăl 
lui avea să comande o companie a Oamenilor Oraşului; el unul 
nu putea să se întoarcă la Străjeri până nu va fi fost judecată 
fapta sa. In aceeaşi companie se afla şi Pippin, ca oştean al 
Gondorului. Merry îl zări, nu prea departe, o siluetă micuță, dar 
sumeţită, printre bărbaţii cei înalţi din Minas Tirith. 

În sfârşit răsunară trâmbiţele şi oştirea se puse în mişcare. 
Trupă după trupă şi companie după companie se îndreptară pe 
rând spre răsărit. Şi mult timp după ce pieiră din vedere de-a 
lungul drumului cel mare spre Zăgaz, Merry rămase neclintit în 
loc. Ultima oglindire a soarelui de dimineaţă în vreun coif sau 
vreo suliță scapără şi se stinse şi ea, şi Merry tot acolo sta, cu 
capul plecat şi inima grea, simțindu-se singur, fără nici un 
prieten. Toţi cei pe care-i îndrăgea plecaseră spre întunecimea 
aceea care atârna peste îndepărtatul cer de la răsărit; şi prea 
puţină nădejde îi mai rămăsese în inimă că avea să-l mai revadă 
pe vreunul dintre ei vreodată. 

Parcă rechemată de disperarea din sufletul său, durerea 
din braţ se trezi din nou, şi Merry se simţi slăbit şi bătrân, iar 
lumina soarelui i se păru deodată firavă. Tresări când îl atinse 
mâna lui Bergil. 


- Vino, jupâne Perian! spuse băiatul. Văd că încă te mai 
doare. Te ajut să te întorci la Tămăduitori. Dar nu te teme! Vor 
veni înapoi. Oamenii din Minas Tirith nu vor fi niciodată înfrânți. 
Şi acum îi au cu ei şi pe Seniorul Piatra Elfă, şi pe Beregond 
Străjerul. 

Oastea ajunse la Osgiliath înainte de amiază. Toţi meşterii 
şi cei care puteau să muncească trudeau din răsputeri. Unii 
întăreau bacurile şi podurile de bărci construite de duşmani şi 
distruse in parte atunci când aceştia se retrăseseră; alţii 
strângeau provizii şi ceea ce rămăsese de la duşmani; iar alţii, 
pe malul răsăritean al Râului, ridicau în grabă fortificaţii. 

Avangarda trecu printre ruinele Vechiului Gondor şi peste 
Râul cel lat şi urmă drumul drept şi lung care fusese construit în 
zilele de glorie pentru a lega frumosul Turn al Soarelui de Turnul 
Lunii cel înalt care acum era Minas Morgul în blestemata sa vale. 
Se opriră dincolo de Osgiliath, la vreo cinci mile distanţă, şi 
acolo se încheie prima zi a marşului. 

Dar călăreţii merseră mai departe şi până să se însereze 
ajunseră la Răscruce şi la marele cerc al copacilor şi peste tot 
era linişte. Nu văzuseră nici urmă de duşman, nu auziseră nici 
un țipăt ori vreo chemare, nici o săgeată nu ţâşnise de după 
vreun bolovan ori din desişurile ce mărgineau drumul, cu toate 
acestea, cu cât înaintau mai mult, cu atât se simțeau mai 
supravegheați de tot ceea ce-i înconjura. Copac şi piatră, fir de 
iarbă şi frunză erau în ascultare, iar în zare, soarele apunea 
peste Valea Anduinului şi crestele albe ale munţilor se 
îmbujorau în văzduhul albăstrui; doar Ephel Duath era ascuns în 
umbră şi înnegurare. 

Atunci Aragorn trimise trâmbiţaşii la fiecare din cele patru 
drumuri ce tăiau cercul copacilor, pentru a suna din trâmbiţe, şi 
vestitorii strigară cu glas mare: 

- Seniorii Gondorului s-au reîntors şi tot acest meleag ce al 
lor a fost îndărăt şi-l vor lua. 

Hidoasa căpăţână de orc înfiptă în trunchiul sculptat fu 
rostogolită la pământ şi sfărâmată în bucăţi, şi în locul ei 
înălţară din nou capul bătrânului rege, căci acolo îi era locul, 
încins cu aceleaşi vechi flori albe şi galbene; apoi trudiră să 
spele şi să înlăture toate vorbele de ocară pe care orcii le 
scrijeliseră pe piatră. 

Ţinură sfat; unii gândeau ca Minas Morgul să fie atacat 


primul, Şi dacă vor reuşi să-l cucerească, atunci trebuie distrus 
până în temelii. 

- Şi, zise Imrahil, poate că drumul care duce de aici şi 
până la trecătoarea de acolo de sus se va dovedi o cale mult 
mai uşoară ca să-l atacăm pe Seniorul întunecimii, decât poarta 
sa de la miazănoapte. 

Gandalf însă se împotrivi fără să stea în cumpănă, şi asta 
din pricina răului care pusese stăpânire pe acea vale, unde 
minţile celor vii pierdeau stăpânirea de sine, cuprinse de groază, 
dar şi din cauza veştilor pe care le adusese Faramir. Căci dacă 
într-adevăr putătorul Inelului pe acea cale o apucase, cu nici un 
chip nu trebuia atras Ochiul Mordorului într-acolo. Prin urmare, a 
doua zi când sosi şi grosul armatei, puseră o strajă puternică la 
Răscruce, pentru a-şi asigura cât de cât apărarea în cazul în 
care Mordorul ar fi avut de gând să trimită trupe peste Pasul 
Morgul, sau să-şi aducă încă şi mai mulţi oşteni de la Miazăzi. 
Straja fu aleasă mai cu seamă din rândul arcaşilor, care 
cunoşteau drumurile din Ithilien şi aveau să stea ascunşi în 
pădurile şi pe coastele din jurul răspântiei. Gandalf şi Aragorn 
porniră cu avangarda către intrarea în Valea Morgul şi de acolo 
priviră spre oraşul ticălos. 

Arăta întunecat şi lipsit de viaţă; orcii şi creaturile încă şi 
mai josnice care sălăşluiseră acolo fuseseră ucişi în bătălie, iar 
nazgulii bântuiau pe alte meleaguri. Cu toate acestea, aerul din 
vale apăsa îngreunat de teamă şi vrăjmăşie. Avangarda trecu 
podul blestemat, aprinse focuri care cuprinseră cu limbi roşii 
câmpurile duhnitoare şi plecă. 

Ziua următoare, a treia de când părăsise Minas Tirith, 
armata porni în marşul spre miazănoapte, de-a lungul drumului. 
Vreo sută de mile aveau de străbătut de la Răscruce şi până la 
Morannon, şi ce primejdii puteau să-i pască până ajungeau acolo 
nimeni n-ar fi putut spune. Înaintau la loc deschis, dar cu 
simţurile la pândă, şi înaintea lor, în faţa flancului răsăritean, 
călăreau cercetaşii; în partea aceea se întindeau desişuri 
întunecate şi un adevărat labirint de ravene stâncoase şi 
săritori, în spatele cărora se înălţau pantele fioroase ale 
muntelui Ephel Duath. Vremea se păstra frumoasă peste lume, 
vântul continua să bată dinspre apus, dar nimic nu putea risipi 
negurile şi ceţurile triste ce atârnau în jurul Munţilor Umbrei; 
dincolo de acestea, când şi când se vălătuceau în sus perdele 


groase de fum, rămânând agăţate în vânturile văzduhului. 

În timp ce înaintau, Gandalf îi punea pe trâmbiţaşi să sune 
din trâmbiţe şi atunci pristavii strigau: 

- Sosit-au Seniorii Gondorului! Părăsiţi aceste pământuri, 
ori dacă nu, ieşiţi de-i înfruntaţi! 

- Nu mai spuneţi „Seniorii Gondorului”, le atrase Imrahil 
luarea aminte. Spuneţi „Regele Elessar”. Căci acesta-i adevărul, 
chiar dacă el încă nu s-a urcat pe tron; şi-l veţi tulbura mult mai 
mult pe duşman dacă folosiţi acest nume. 

Şi de atunci, de trei ori pe zi, pristavii vesteau sosirea 
Regelui Elessar. Dar nimeni nu se arăta pentru a răspunde 
sfruntării. 

Cu toate că înaintarea lor părea să se desfăşoare în linişte 
şi pace, inimile tuturor oştenilor, de la cel mai înalt în rang şi 
până la cel de pe urmă soldat de rând, erau grele şi cu fiecare 
milă pe care o străbăteau spre miazănoapte prevestirea răului îi 
apăsa tot mai greu. Abia către sfârşitul celei de-a doua zile de 
când plecaseră de la Răscruce li s-a ivit ocazia să pună mâna pe 
arme, atunci când o armată de orci şi răsăriteni încercă să 
prindă în ambuscadă companiile aflate în frunte; şi asta tocmai 
în locul în care Faramir răpusese pe oamenii din Harad şi drumul 
înainta printr-o strâmtoare adâncă ce tăia pintenii dealurilor 
estice. Însă Căpitanii Apusului fuseseră preveniţi de cercetaşii 
conduşi de Mablung, oamenii destoinici din Henneth Annûn, 
care-şi cunoşteau rostul foarte bine; astfel că ambuscada se 
dovedi o capcană chiar pentru cei care-o puseseră la cale. 
Călăreţii făcură un ocol mare către vest şi atacară duşmanul 
dinspre flancul stâng şi din spate, răpunându-l sau silindu-l să 
fugă spre dealurile estice. 

Victoria nu prea avu darul să-i îmbărbăteze pe căpitani. 

- E un şiretlic, spuse Aragorn; şi aş zice că rostul lui a fost 
mai curând să ne facă să credem că Duşmanul ar fi slab, decât 
să ne provoace pierderi, cel puţin deocamdată. 

Şi din acea seară, nazgulii şi-au făcut apariţia, urmărind 
fiecare mişcare a armatei. Încă zburau în înaltul văzduhului, 
nevăzuţi de ochii pământeni, fără doar de aceia ai lui Legolas, 
dar prezenţa lor putea fi simțită precum o umbră tot mai adâncă 
şi o strângere a soarelui. Şi cu toate că Duhurile Inelelor nu se 
lăsau în jos asupra vrăjmaşului lor şi zburau în tăcere, fără să 
scoată nici un țipăt, teama pe care o stârneau nu putea fi 


alungată. 

Vremea trecea şi călătoria fără de speranţă se apropia de 
sfârşit. In a patra zi de când părăsiseră Răscrucea, şi în a şasea 
de când plecaseră din Minas Tirith, au ajuns în cele din urmă la 
hotarele lumii vii, intrând în pustiiciunea ce-i despărţea de 
porţile  Trecătorii Cirith  Gorgor;  desluşeau  mlaştinile şi 
uscăciunea care se întindeau la nord şi la vest de Emyn Muil. 
Atât de lipsite de orice urmă de viaţă erau acele locuri, şi atât 
de adâncă groaza pe care o răspândeau, încât unii oşteni se 
pierdură cu firea cu totul, nemai simțindu-se în stare nici să 
umble şi nici să călărească mai departe spre miazănoapte. 

Aragorn îi privi şi ochii îi erau plini de milă, nu de mânie; 
căci aceştia erau bărbaţii tineri din Rohan, din îndepărtata 
Depresiune de Apus, şi ţărani din Lossarnach, şi pentru toţi 
aceştia Mordorul fusese încă din copilărie un nume al răului, dar 
cu atât mai nereal, o legendă ce nu-şi avea locul în viaţa lor 
simplă; şi iată că acum mergeau ca nişte bărbaţi în toată firea, 
într-un coşmar din cele mai negre care devenea realitate şi nu 
pricepeau nimic din acest război, anume de ce trebuia soarta 
să-i ducă spre o asemenea încercare. 

- Inturnaţi-vă, le spuse Aragorn. Dar păstraţi-vă onoarea, 
câtă v-a mai rămas, şi n-o rupeţi la fugă! Ar mai fi ceva ce aţi 
putea face voi, fără a vă acoperi cu totul de ruşine. Apucaţi-o 
spre sud-vest, până ajungeţi la Cair Andros, şi dacă se mai află 
încă în mâinile duşmanilor, aşa cum cred eu, recuceriţi-l, dacă 
puteţi; şi păziţi-l până la ultimul om întru apărarea Gondorului şi 
al Rohanului! 

După aceste vorbe, unii dintre ei se ruşinară de mila ce le- 
o arătă Aragorn, încât izbutiră să-şi învingă teama şi merseră 
mai departe, iar în alţii se retrezi nădejdea când aflară că mai 
era o treabă vitejească mai pe măsura puterilor lor şi pe care o 
puteau duce la îndeplinire, astfel că se întoarseră din drum. Şi 
cum mulţi oşteni fuseseră lăsaţi la Răscruce, Căpitanii Apusului 
aveau acum mai puţin de şase mii de luptători cu care să 
înfrunte, în sfârşit, Poarta Neagră şi puterea Mordorului. 

Inaintau încet, aşteptându-se oricând ca Duşmanul să 
răspundă provocării lor, şi acum stăteau toţi la un loc, căci ar fi 
fost o irosire zadarnică să trimită în faţă cercetaşi ori grupuri 
mici din oastea principală. La căderea nopţii, la capătul celei de- 
a cincea zile de mărşăluială dinspre Valea Morgul, îşi aşezară 


ultima tabără; aprinseră focuri de jur împrejur din puţinele 
vreascuri şi tufărişuri uscate pe care le mai găsiseră. lşi 
petrecură ceasurile nopţii stând de strajă, şi în tot acest timp 
simţiră peste tot multele lucruri pe jumătate nevăzute care 
mişunau şi le dădeau târcoale, şi auziră urletul lupilor. Vântul 
murise, văzduhul întreg părea neclintit. De zărit nu zăreau 
aproape nimic, căci, cu toate că cerul era senin şi luna cernită 
răsărea deja de patru nopţi, din pământuri se înălţau fumuri şi 
aburi, încât secera albicioasă a astrului era înconjurată de 
ceţurile Mordorului. 

Se făcuse frig. Pe măsură ce se apropiau zorii, vântul se 
stârni din nou, dar acum sufla dinspre miazănoapte şi curând 
prinse să se înteţească. Vietăţile care bântuiseră noaptea pieriră 
cu toatele, încât meleagul părea pustiu. Spre nord, printre 
puţurile duhnitoare din pământ, se înălţau primele gorgane 
urieşeşti şi colnicele de scorie şi stânci prăvălite şi ţărână 
răscolită, vărsăturile spiţei viermilor din Mordor; însă spre 
miazăzi şi de-acum foarte aproape, se desena ameninţător 
masivul Cirith Gorgor şi Poarta Neagră la mijloc, străjuită de o 
parte şi de alta de cele Două Turnuri ale Colţilor, înalte şi 
întunecate. Căci în timpul ultimului lor marş, Căpitanii 
părăsiseră vechiul drum care o cotea spre răsărit, evitând astfel 
primejdiile ce pândeau între dealuri, astfel că acum se apropiau 
de Morannon dinspre nord-vest, aşa cum făcuse şi Frodo. 

Cele trei aripi mari ale Porții Negre erau bine zăvorite sub 
bolțile lor mohorâte. Pe metereze nu se zărea ţipenie. Totul era 
tăcut, însă la pândă. Căpitanii ajunseseră la capătul călătoriei lor 
nebuneşti, Şi acum stăteau ca pierduţi şi înfriguraţi în lumina 
cenuşie a dimineţii timpurii, în faţa turnurilor şi a zidurilor pe 
care oştirea lor n-avea nici o speranţă să le ia cu asalt, nici chiar 
dacă ar fi adus cu ea maşinării de război, iar Duşmanul n-ar fi 
avut altă forţă decât i-ar fi trebuit să apere poarta şi zidul. Dar ei 
ştiau că toate dealurile şi stâncile din jurul Morannonului erau 
împânzite de duşmani pitiţi în ascunzători, iar defileul îngropat 
în umbre de dincolo de poartă era un furnicar de văgăuni şi 
tuneluri tăinuind puzderie de fiinţe ticăloase. Şi cum stăteau ei 
aşa, văzură nazgilii cum se strâng şi încep să se rotească 
precum vulturii deasupra Turnurilor Colţurilor; şi înţeleseră fără 
urmă de tăgadă, că erau supravegheați îndeaproape. Cu toate 
acestea, Duşmanul nu dădea nici un semn. 


N-aveau altceva de ales, decât să-şi joace cartea până la 
capăt. Astfel că Aragorn îşi răspândi oştirea după cum socoti el 
că era mai bine; o împărţi pe două gruiuri uriaşe de piatră 
sfărâmată şi pământ, înălțate de orci în ani de muncă fără 
număr. Înaintea lor, către Mordor, se întindea ca un şanţ de 
apărare o fâşie lată şi lungă de mlaştini din care se înălța un 
abur puturos, şi de ochiuri de apă la fel de rău mirositoare. După 
ce oştirea îşi ocupă poziţiile, Căpitanii se îndreptară călare spre 
Poarta Neagră, însoţiţi de o gardă numeroasă, formată din 
călăreţi, pristavi şi trâmbiţaşi, şi ducând cu ei stindardul. 
Gandalf se afla în fruntea pristavilor; urmau Aragorn împreună 
cu fiii lui Elrond, cu Éomer din Rohan şi cu Imrahil: Legolas, Gimli 
şi Peregrin au fost şi ei rugaţi să li se alăture, astfel ca toţi 
duşmanii Mordorului să aibă câte un martor. 

Ajunşi la o aruncătură de suliță de Morannon, desfăşurară 
stindardul şi suflară în trâmbiţe; şi pristavii ieşiră în faţă şi 
strigară cu glas mare, ca să se audă dincolo de meterezele 
Mordorului. 

- leşi şi te înfăţişează! Să iasă Seniorul Tărâmului Negru! 
Să-l judecăm. Căci cu păcat a pornit război împotriva Gondorului 
şi i-a subjugat ţinuturile. Este pricina pentru care Regele 
Gondorului îi cere să-şi ispăşească ticăloşiile şi apoi să 
părăsească aceste meleaguri pentru totdeauna. leşi şi te 
înfăţişează! 

Urmă o tăcere lungă, fără ca vreun strigăt sau alt sunet să 
răzbească dinspre zid sau metereze. Sauron însă îşi făcuse de 
mult socotelile şi gândul lui era ca mai întâi să se joace cu 
şoriceii ăştia cu cât mai multă cruzime cu putinţă, înainte să-i 
lovească de moarte. Aşa s-a făcut că tocmai când căpitanii 
dădeau să se întoarcă la oştenii lor, tăcerea fu spartă dintr-o 
dată. Se auzi în munţi o cavalcadă ca de bubuituri prelungi de 
tobe uriaşe, apoi nişte zbierete de corni ce făcură ca stâncile să 
se cutremure şi îi asurziră pe oşteni. Şi în acest vacarm uşa din 
mijloc a Porții Negre se deschise cu o smucitură şi un zornăit 
infernal, şi prin ea ieşiră trimişii Turnului întunecimii. 

In frunte se afla o creatură deşirată şi scârbavnică, călare 
pe un cal negru, dacă jivina aceea putea fi numită cal; căci era o 
hidoşenie uriaşă, cu un chip ca o mască înspăimântătoare, 
aducând mai curând a craniu decât a cap de vietate, şi care 
scotea foc prin găvanele ochilor şi pe nări. Călărețul era 


înveşmântat în negru şi negru îi era coiful înalt. Cu toate 
acestea, nu era un Duh al Inelelor, ci o fiinţă omenească. Era 
însuşi Locotenentul Turnului Barad-dir, al cărui nume nici o 
poveste nu l-a amintit vreodată; căci nici chiar el nu-l mai ţinea 
minte, ci spunea despre sine: „Sunt Gura lui Sauron”. Se spune 
însă că era un proscris, trăgându-se din neamul celor care sunt 
numiţi Numensreenii Negri; îşi făcuseră sălaşurile în Pământul 
de Mijloc în anii în care Sauron fusese mare şi tare, iar acum pe 
el îl venerau, căci prinseseră patima ticăloşiilor. Proscrisul 
intrase în slujba Turnului întunecimii atunci când puterea 
acestuia începuse din nou să se facă simțită, şi vicleşugurile 
sale l-au înălţat tot mai mult în grațiile Seniorului; a deprins 
multe din tainele vrăjitoriei, încât reuşea să citească gândurile 
lui Sauron, şi era mai crud decât oricare orc. 

lată, prin urmare, cine era cel care a ieşit pe uşa din 
mijloc, însoţit de o trupă mică de oşteni în armuri negre, purtând 
un stindard, un singur stindard negru pe care era desenat în 
roşu Ochiul cel Rău. Se opri la câţiva paşi în faţa Căpitanilor 
Apusului, îi măsură din priviri şi izbucni în râs. 

- E vreunul în adunătura asta care să aibă căderea să 
negocieze cu mine? întrebă el. Sau cu destulă minte ca să mă 
înţeleagă? Altcineva afară de tine, de bună seamă! pufni el 
batjocoritor, adresându-se cu dispreţ lui Aragorn. Căci ca să fii 
rege îţi trebuie ceva mai mult decât un ciob de sticlă elfească 
sau o gloată ca asta. Ce zic eu aici? Păi orice tâlhar de codru 
poate să adune o asemenea şleahtă! 

Aragorn nu răspunse vorbelor de ocară, ci îi prinse privirea 
şi i-o ţinu şi astfel se înfruntară cei doi o vreme; dar curând, cu 
toate că Aragorn nu se clintise şi nu-şi dusese mâna la sabie, 
celălalt se pierdu cu firea şi se dădu înapoi ca sub ameninţarea 
unei lovituri. 

- Sunt vestitor şi legat, nu pot fi atacat! strigă el. 

- Acolo unde se ţine seamă de asemenea legiuire e în 
obicei ca legaţii să lase deoparte necuviinţele, zise Gandalf. Nu 
te-a ameninţat nimeni. Nu ai de nimic a te teme din partea 
noastră, până nu-ţi vei fi îndeplinit solia. Dar dacă stăpânului tău 
nu i-a venit mintea la cap, atunci tu şi toţi servitorii săi veţi fi în 
mare primejdie. 

- Aşa, deci! se dumiri Trimisul. Care va să zică, mata eşti 
staroste aici, tataie cu barbă sură? Parc-am auzit noi de matale 


când şi când, de cum te vânturi prin lume şi cum cloceşti de la 
depărtare tot felul de urzeli şi de ticăloşii, aşa-i? Numa' că de 
data asta ţi-ai vârât nasu’ prea adânc în oală, jupâne Gandalf; 
şi-ai să vezi ce păţeşte unu’ care-şi răsfiră plasele neghioabe la 
picioarele lui Sauron cel Mare. Drept mărturie a celor spuse, am 
câteva lucruri pe care am fost rugat să ţi le arăt - matale 
anume, dacă ai îndrăzni cumva să te înfăţişezi aici. 

Făcu semn unuia dintre străjerii lui şi acesta înainta 
aducând o boccea de cârpă neagră. 

Trimisul desfăcu bocceaua şi, spre mirarea şi deznădejdea 
tuturor Căpitanilor, ridică de jos mai întâi o sabie mică, 
asemănătoare cu aceea pe care o purtase Sam, apoi o mantie 
cenuşie cu o pafta elfică, şi la urmă pieptarul din za de mithril, 
cea pe care o îmbrăcase Frodo pe sub veşmintele lui ponosite. 
Ca o negreală se aşternu peste ochii lor şi într-un răstimp de 
tăcere li se păru ca şi când întreaga lume încremenise, iar 
inimile lor încetaseră să mai bată şi ultima speranţă le pierise. 
Din spatele Prințului Imrahil unde stătuse până atunci, Pippin se 
repezi înainte cu un țipăt de durere. 

- Tăcere! ceru Gandalf aspru, dându-i lui Pippin un brânci 
în spate; dar Trimisul izbucni într-un hohot răsunător şi strigă: 

- După cum văd, mai aveţi un zvânturatic din ăia cu voi! 
Ce folos trageţi de pe urma lor zău că nu pot pricepe; dar ca să-i 
trimiteţi ca iscoade în Mordor întrece toate obişnuitele voastre 
nesăbuinţe, îi mulţumesc totuşi flăcăiaşului ăstuia, căci este 
limpede că a mai văzut lucruşoarele, încât ar fi fără nici un rost 
să vă faceţi că habar n-aveţi ce-s şi ale cui. 

- Nu doresc să mă prefac că nu ştiu, răspunse Gandalf. Ba 
le ştiu şi le cunosc întreaga poveste şi, în ciuda dispreţului tău, 
spurcată Gură a lui Sauron, nu poţi să spui acelaşi lucru. Ce nu 
pricep eu e de ce le-ai adus aici? 

- Tunică de gnom, mantie elfească, tăiş din Apusul 
decăzut, şi spion din mica ţară de şobolani numită Comitat - ne, 
ne, nu-ncepe! Le ştim prea bine - astea-s semne de uneltire. 
Acum, se prea poate ca acela care le-a purtat să fie o creatură 
după a cărei pierdere să nu te smiorcăi, da' poate fi şi altfel: te 
pomeneşti că-i cineva drag ţie? Dacă aşa stă treaba, ia stai 
puţin la sfat cu mintea care ţi-a mai rămas. Căci lui Sauron nu-i 
plac iscoadele şi soarta aceluia acum zace în mâinile tale. 

Nimeni nu răspunse; dar Trimisul le vedea chipurile 


pământii de frică şi ochii măriţi de groază, şi iar izbucni în hohot 
de râs, căci ar fi zis că jocul era pe placul lui. 

- Bine, aşa-i bine! Inţeleg că vă era drag. Sau poate că 
voiaţi ca să nu dea greş în trebuşoara pe care l-aţi pus s-o facă? 
Păi, a cam dat. Şi-acu' are să îndure ani în şir tortura înceată, pe 
cât de lungă şi de înceată se pricep s-o născocească ştiinţele 
noastre din Marele Turn, şi nu va fi lăsat niciodată liber, decât 
după ce-l vom fi schimbat şi înfrânt cu totul şi abia când se va 
întoarce la voi veţi vedea ce aţi făcut. Şi cum am zis aşa va fi - 
dacă nu vă învoiţi la ceea ce vă va cere Seniorul. 

- Spune ce ne cere, zise Gandalf stăpân pe sine, dar cei 
aflaţi lângă el desluşiră semnele chinului pe chipul său şi li se 
păru că în faţa lor aveau un bătrân zbârcit, zdrobit, înfrânt în 
cele din urmă. Nu aveau nici o îndoială că se va învoi. 

- Asta e ceea ce vă cere el, zise Trimisul şi zâmbi, privind 
la fiecare pe rând. Gloata Gondorului şi aliaţii săi amăgiţi de 
acesta se vor retrage neîntârziat dincolo de Anduin, dar nu 
înainte de a jura că nu-l vor mai ataca pe Marele Sauron cu 
oştiri, fie făţiş ori în taină. Toate pământurile la răsărit de Anduin 
vor fi pentru totdeauna ale lui Sauron, şi numai ale lui. Meleagul 
de la apus de Anduin, până la Munţii Ceţoşi şi la Strunga Rohan, 
va plăti tribut Mordorului, iar oamenii de acolo nu vor purta 
arme, dar vor fi lăsaţi să-şi rânduiască singuri treburile obştii. 
Vor ajuta însă la reconstruirea Isengardului, pe care l-au distrus 
cu atâta nesocotinţă, iar acesta al lui Sauron va fi şi acolo va sta 
locotenentul lui: nu Sauron, ci unul mult mai demn de încredere. 

Uitându-se în ochii lui, Căpitanii îi citiră pe dată gândul. El 
avea să fie acel locotenent şi avea să adune sub stăpânirea sa 
tot ceea ce mai rămânea din Apus; avea să fie tiranul lor, iar ei 
sclavii lui. 

Dar Gandalf spuse: 

- E cam mult ce ne cere pentru eliberarea unui singur 
slujitor: în schimbul lui stăpânul tău vrea să primească tot ceea 
ce ar trebui să câştige purtând nenumărate războaie! Sau 
poate, cine ştie, câmpia Gondorului i-o fi năruit orice speranţă 
pe care şi-o punea în războiul acesta încât s-a gândit c-ar fi mai 
bine să se tocmească? Şi dacă, într-adevăr, noi punem un preţ 
atât de mare pe prizonierul acesta, ce siguranţă avem că 
Sauron, Mârşavul Maestru al Trădării, îşi va ţine cuvântul? Unde- 
i prizonierul acesta? Să ne fie adus aici, să ne fie predat, şi 


atunci vom sta să cumpănim la ceea ce ne cere. 

Zicând acestea, lui Gandalf, care îl scruta cu atenţie, ca un 
om ce înfruntă un duşman de moarte, i se păru că, preţ deo 
răsuflare, Trimisul se pierdu cu firea; în clipa următoare însă 
izbucni din nou în râs. 

- Nu te lua la harţă, în neobrăzarea ta, cu Gura lui Sauron! 
strigă el. Ceri garanţii! Ei bine, Sauron nu-ţi dă nici o garanţie. 
Dacă vrei îndurare din partea lui, întâi să faci aşa cum cere el. 
Acestea sunt condiţiile lui. Le primeşti, bine, nu le primeşti, 
iarăşi bine! 

- lată ce vom primi! spuse Gandalf deodată. Îşi desfăcu 
mantia şi o lumină albă ţâşni ca un tăiş de sabie în întunericul 
pulpanei. În faţa mâinii lui ridicate, mârşavul Trimis se trase 
îndărăt, iar Gandalf înainta şi culese de pe jos pieptarul, mantia 
elfică şi sabia. Pe acestea le vom lua în amintirea prietenului 
nostru, strigă el. Cât despre condiţiile voastre, le respingem în 
întregime. Piei de aici, căci misia ta s-a sfârşit şi moartea vă dă 
târcoale. Nu am venit să irosim vorbe tocmindu-ne cu Sauron, 
perfidul şi blestematul; şi cu atât mai puţin cu unul dintre sclavii 
lui. Piei şi să nu te mai văd! 

De data aceasta trimisul Mordorului nu mai râse. Obrazul i 
se schimonosi de uluială şi mânie, asemenea unei fiare sălbatice 
care, în timp ce-şi pândeşte prada, este plesnită peste bot cu o 
nuia înspinată. Furia îl copleşi, gura i se îmbăloşă, zgomote 
nedesluşite îi bolboroseau în gâtlej. lar când privi la chipurile 
crunte ale Căpitanilor şi la ochii lor ucigători, teama deveni mai 
puternică decât furia din el: scoase un strigăt înfiorător, se 
răsuci pe călcâie, sări în şa şi porni într-un galop dezlănţuit, 
urmat de garda sa, către Cirith Gorgor. Dar tot atunci, în timp ce 
galopau, oştenii săi suflară în corni, dând un semnal asupra 
căruia se înţeleseseră dinainte; şi până să ajungă ei la poartă, 
Sauron porni atacul-surpriză. 

Tobele prinseră a bubui şi focuri izbucniră. Toate porţile 
din Morannon se deschiseră larg. Prin ele năvăli o oaste 
nemăsurat de mare, şi tot atât de iute precum apele vijelioase 
când este ridicat un zăgaz. 

Căpitanii săriră pe cai şi se întoarseră la armia lor şi din 
piepturile oştenilor Mordorului ţâşni un urlet batjocoritor. Colbul 
se învolbură, îmbâcsind văzduhul, atunci când de undeva din 
apropiere se ivi o oaste de răsăriteni, care aşteptase semnalul în 


umbrele munţilor Ered Lithui, dincolo de Turnul mai îndepărtat. 
Din dealurile ce mărgineau Morannonul se revărsară orci fără de 
număr. Oamenii Apusului erau prinşi în capcană şi curând, de jur 
împrejurul gorganelor cenuşii pe care stăteau ei, armate de zeci 
de ori mai numeroase decât ei îi înconjură într-o mare vrăjmaşă. 
Sauron prinsese prada mult dorită în fălci de oţel. 

Lui Aragorn prea nu îi mai rămăsese timp să-şi desfăşoare 
oştirea. El unul stătea pe unul dintre gorgane, alături de 
Gandalf, înălţând cu disperare frumosul stindard al Copacului şi 
Stelelor. Pe celălalt gorgan, aflat la oarece depărtare, fluturau 
stindardul Rohanului şi cel din Dol Amroth, Calul Alb şi Lebăda 
Argintie. Şi de jur împrejurul gorganelor, oştenii formaseră câte 
un cerc de apărare, un cordon zburlit de suliţi şi săbii. Dar în 
faţă, către Mordor, unde avea să se dea primul atac nemilos, se 
aflau, la stânga, fiii lui Elrond înconjurați de dunedaini, iar la 
dreapta, Prinţul Imrahil împreună cu oştenii înalţi şi chipeşi din 
Dol Amroth, şi bărbaţii cu chipuri ascuţite din Turnul Străjii. 

Vântul prinse a bate, trâmbiţele răsunară şi săgețile 
zbârnâiră; dar soarele care urca pe cerul de la miazăzi fu 
învăluit de negurile Mordorului, încât se zărea printr-o ceaţă 
amenințătoare, îndepărtat, de un roşu-mohorât, de-ai fi zis că 
era sfârşitul zilei sau poate sfârşitul întregii lumi a luminii. Şi din 
întunecimea ce se adâncea se iviră nazgilii, cu glasurile lor reci 
strigând vorbe aducătoare de moarte; şi în acea clipă orice 
speranţă se nărui. 

Pippin se încovoiase ca lovit de groaza ce pusese 
stăpânire pe el când îl auzise pe Gandalf respingând condiţiile şi 
condamnându-l pe Frodo la chinurile din Turn; dar izbutise să se 
stăpânească şi acum se afla alături de Beregond în prima linie a 
Gondorului, împreună cu oamenii lui Imrahil. Căci mai bine să 
moară cât mai iute cu putinţă şi astfel să scape de amarnica 
poveste a propriei sale vieţi, dacă totul se ducea de râpă. 

- Ce n-aş da să fie Merry aici, se pomeni el vorbind de unul 
singur şi tot felul de gânduri îl străfulgerară în vreme ce privea 
cum se apropie atacul duşmanului. „Măi să fie, îşi spuse în gând, 
parcă-l înţeleg pe Denethor mai bine acum. S-ar putea să murim 
amândoi, Merry şi cu mine, şi dacă tot e să murim, de ce să n-o 
facem? Dar cum el nu este aici, nădăjduiesc să găsească o cale 
mai uşoară. lar eu trebuie să-mi dau adevărata măsură.” 

Îşi trase sabia din teacă, o privi, se uită la împletitura de 


roşu şi auriu; şi literele curgătoare ale Numenorului scăpărară 
precum focul pe tăiş. „Pentru un asemenea ceas a fost făcută 
sabia asta. Ah, dacă l-aş putea spinteca pe ticălosul ăsta de 
Trimis, atunci aproape că aş fi la fel de viteaz ca bătrânul Merry. 
Tot o să spintec eu până la urmă o halcă din jivină. Ce n-aş da 
să văd din nou lumina răcoroasă a soarelui şi iarba verde!” 

Şi chiar în timp ce el gândea astfel, atacul se dezlănţui 
asupra lor. Împiedicaţi să înainteze de smârcurile de la poalele 
dealurilor, orcii se opriră şi trimiseră o ploaie de săgeți asupra 
liniilor de apărare. Dar printre ei se năpusti cu mugete de fiară o 
întreagă armie de căpcăuni de la munte, dinspre Gongoroth. Mai 
înalţi şi mai laţi în umeri decât seminţia oamenilor erau ei, şi 
înveşmântaţi într-o plasă deasă de solzi cornoşi, sau poate că 
aceea era hidoasa lor piele; aveau însă şi scuturi mari şi rotunde 
şi în pumnii noduroşi strângeau baroase negre, grele, dar uşor 
de mânuit. Săreau în ochiurile mlaştinilor fără să le pese şi 
treceau prin ele urlând. Şi se prăvăliră asupra oamenilor din 
Gondor precum o furtună, izbind coifuri, capete, braţe şi scuturi, 
asemenea fierarilor care bat pe nicovală fierul încins. Alături de 
Pippin, Beregond stătea ca năuc, împietrit, şi deodată căzu: 
uriaşa căpetenie a căpcăunilor care-l izbise se aplecă asupra lui, 
întinzând spre el o labă închircită; căci aceste creaturi crunte 
obişnuiau să muşte grumazurile celor pe care-i doborau la 
pământ. 

Dar tot atunci Pippin fanda înainte şi tăişul purtând 
însemnele Apusimii străpunse pielea căpcăunului şi îi pătrunse 
adânc în măruntaie, încât sângele negru ţâşni gâlgâind. 
Căpcăunul se împletici şi se prăbuşi asemenea unei stânci, 
îngropând sub trup pe toţi cei aflaţi dedesubt. Pippin fu năpădit 
de întunecime, duhoare şi o durere sfâşietoare, şi mintea lui se 
cufundă în beznă. 

„Se sfârşeşte aşa cum mi-am închipuit”, zise gândul lui, 
înainte să se stingă; şi chicoti uşor, aproape amuzat că, în 
sfârşit, putea să se lepede de orice îndoială, grijă şi teamă. ŞI 
chiar în clipa în care îşi lua zborul spre uitare, gândul auzi voci, 
care păreau să strige într-o lume uitată, aflată undeva la o mare 
înălţime: 

- Vin Vulturii! Vin Vulturii! 

Preţ de o clipă, gândul lui Pippin şovăi. „Bilbo! şopti. Dar 
nu! Vulturul ăla venea într-o poveste de-a lui, cu mult, tare mult 


timp în urmă. Asta de acum e povestea mea, şi ea s-a sfârşit. 
Adio!” Şi gândul fugi spre depărtări, iar ochii nu mai văzură 
nimic. 


CARTEA A ŞASEA 


Turnul din Cirith Ungol 


Sam se ridică cu greu, în capul oaselor, de la pământ. În 
prima clipă nu se dumiri unde se află, apoi însă întreaga 
disperare şi amărăciune îl copleşiră înnoit. Era în întunericul 
adânc din faţa porţii subpământene a fortăreței orcilor; porţile 
de bronz erau închise. Trebuie că se prăbuşise la pământ năucit 
de izbitură atunci când se năpustise în ele; dar cât zăcuse acolo 
nu putea şti. Atunci ar fi fost în stare să mănânce jăratic, atât 
era de furios şi de deznădăjduit; acum tremura tot de frig. Se 
târî în patru labe spre porţi şi îşi lipi urechea de ele. 

De dincolo, dintr-o mare depărtare, auzea abia desluşit 
voci arţăgoase de orci, dar curând şi acestea încetară ori poate 
ajunseseră prea departe ca să mai răzbată până la el, şi totul se 
cufundă în tăcere. Capul îl durea, ochii lui zăreau tot felul de 
luminiţe părelnice în întuneric, cu toate acestea Sam se strădui 
să-şi vină în fire şi să înceapă să gândească. Cel puţin un lucru îi 
era limpede, anume că nu avea nici o nădejde să pătrundă în 
bârlogul orcilor prin acea poartă; putea să aştepte el mult şi 
bine, poate chiar zile întregi, până să se deschidă din nou, 
numai că el nu avea vreme de pierdut aşteptând: timpul era 
deosebit de preţios. Şi nu mai avea nici o îndoială privinţa a 
ceea ce trebuia să facă: să-şi salveze stăpânul sau să piară în 
această încercare. 

„Mai curând mi-e dat să pier, şi oricum ar fi mult mai 
simplu aşa, decât altminteri”, îşi spuse mohorât în sinea sa, în 
vreme ce-şi vâra sabia înapoi în teacă şi se depărta de porţile de 


bronz. Încet, pe bâjbâite, porni înapoi prin întunericul din tunel, 
neîndrăznind să folosească lumina elfilor; şi, în timp ce mergea, 
încerca să pună cap la cap tot ceea ce se întâmplase de când 
părăsise împreună cu Frodo Răscrucea. N-avea habar cât putea 
să fie ceasul. Cândva între o zi şi alta, după socoteala lui; dar 
nici numărătoarea zilelor n-o mai ţinuse. Se găsea în lumea 
întunericului, unde zilele lumii păreau să fi fost uitate, cum uitaţi 
erau toţi cei care pătrundeau acolo. 

„Mă-ntreb dacă ei se mai gândesc la noi şi oare ce li s-o 
mai fi întâmplând lor acolo”, îşi zise, făcând un gest cu mâna în 
aer, spre o bănuită direcţie; numai că întorcându-se prin tunelul 
lui Shelob, el se îndrepta de fapt spre miazăzi, nu spre apus. In 
lumea de afară, meleagul dinspre soare-apune se apropia de 
crucea amiezii celei de a paisprezecea zi a lunii martie, după 
calendarul din Comitat, şi chiar în acele clipe Aragorn se afla în 
fruntea flotei cele negre, venind dinspre Pelargir, iar Merry 
călărea cu rohirrimii de-a lungul Văii Carelor de Piatră, în vreme 
ce în Minas Tirith se înălţau flăcările şi Pippin vedea cum creştea 
nebunia în ochii lui Denethor. Dar între toate temerile şi grijile, 
gândurile prietenilor se întorceau iar şi iar la Frodo şi la Sam. 
Nu-i uitaseră. Numai că nu era chip să-i ajute şi nici un gând nu 
era în stare deocamdată să vină în sprijinul lui Sam cel înţelept, 
fiul Meşterului îndemânatic; acum era singur-singurel. 

În sfârşit ajunse la uşa de piatră a coridorului orcilor, dar 
cum nici de data asta nu izbuti să găsească zăvorul sau cârligul 
care o ţinea închisă, se caţără pe ea şi o trecu pe deasupra, aşa 
cum făcuse şi prima dată, sărind fără zgomot pe pământ. La fel 
de neauzit se furişă spre ieşirea din tunelul lui Shelob, unde 
zdrenţele plasei ei uriaşe încă se legănau şi fluturau în suflarea 
rece a aerului. Aşa i se părea lui Sam, că este rece, după bezna 
plină de miasme ce rămăsese în urmă; dar tocmai răceala ei îl 
învioră. leşi cu multă fereala afară. 

Tăcerea ce-l întâmpină era amenințătoare. Lumina, câtă 
era, părea mai curând ca la ceasul amurgului, la capătul unei 
zile înnegurate. Aburii nesfârşiţi ce se înălţau din Mordor şi se 
vălătuceau spre apus treceau chiar pe deasupra capului, o 
învălmăşeală colosală de nori şi fum, luminată de jos de o lucire 
de un roşu-mohorât. 

Sam îşi înălţă privirile spre turnul orcilor şi, deodată, în 
dreptul ferestrelor înguste, se iviră nişte lumini îndreptate în 


afară asemenea căutăturii unor ochi mici şi roşii. Te pomeneşti 
că sunt nişte semnale, îşi spuse Sam. Teama de orci, pe care şi- 
o uitase o vreme în furia şi disperarea lui, puse din nou 
stăpânire pe el. Cât cuprindea cu ochii, nu vedea decât o 
singură cale pe care ar fi putut-o urma: trebuia să-şi continue 
drumul şi să încerce să găsească intrarea principală în 
îngrozitorul turn; îşi simţea însă genunchii moi şi tremura din tot 
trupul. Îşi desprinse privirile de la turn şi de la pereţii ascuţiţi ai 
fisurii din faţa lui şi îşi obligă picioarele îndărătnice să i se 
supună încet, cu urechile ciulite, refăcu drumul pe care venise, 
trecu de locul unde căzuse Frodo şi unde duhoarea lui Shelob 
încă mai stăruia în văzduh, şi mai departe, începu să urce, până 
ajunse chiar în crăpătura unde îşi petrecuse Inelul pe deget şi 
unde văzuse trecând oastea lui Shagrat. 

Acolo se opri şi se aşeză. Nu se simţea în stare să meargă 
mai departe. Ca şi când, dacă apuca să treacă muchia crăpăturii 
de partea cealaltă şi să facă primul pas adevărat înspre ţinutul 
Mordorului, acel pas era definitiv. Nu mai exista cale de 
întoarcere. Fără vreun gând anume, trase Inelul afară şi şi-l puse 
din nou pe deget. În aceeaşi clipă simţi marea apăsare a 
greutăţii lui şi încă o dată, parcă mai puternic şi mai insistent ca 
oricând înainte, răutatea  Ochiului  Mordorului,  iscoditor, 
încercând să străpungă umbrele pe care tot el le zămislise 
pentru propria sa apărare şi care iată că acum stăteau în calea 
neliniştii şi a îndoielii sale. 

Ca şi prima dată, Sam descoperi că auzul i se ascuţise, în 
schimb ochilor lui lucrurile acestei lumi le păreau subţiate, 
nedesluşite. Pereţii stâncoși ai trecătorii erau palizi, ca şi când i- 
ar fi văzut printr-o ceaţă, în schimb auzea undeva departe 
bolboroselile chinuite ale lui Shelob; ascuţite şi limpezi răsunau, 
parcă de undeva de foarte aproape, ţipete şi un zăngănit 
metalic. Sam sări în picioare şi se lipi de stânca ce mărginea 
drumul. Se bucura că avea Inelul cu el, căci iată că se apropia o 
altă oaste de orci mărşăluitori. Sau cel puţin acesta i-a fost 
primul gând. Dar îşi dădu brusc seama că nu era aşa, auzul îl 
înşelase: strigătele orcilor veneau din turn, şi cornul cel mai înalt 
al acestuia se afla chiar deasupra lui, în partea stingă a 
crăpăturii. 

Tremurând tot, Sam se forţă să se clintească din loc. Era 
limpede că acolo sus se petrecea o mârşăvie. Cine ştie dacă nu 


cumva, în ciuda poruncilor date, orcii se lăsaseră pradă cruzimii 
lor şi acum îl chinuiau pe Frodo, sau poate că îl hăcuiau cu 
sălbăticie. Sam îşi ciuli urechile; o undă de speranţă i se trezi în 
suflet. Ar fi putut jura că în turn se dădea o luptă, orcii se luptau 
între ei, Shagrat şi Gorbag ajunseseră să se bată. Oricât de 
firavă era nădejdea născută din bănuiala lui, îi fu de ajuns ca să- 
şi revină. Exista o şansă, chiar şi mică. Dragostea lui pentru 
Frodo învinse orice alt gând şi, uitând de primejdia în care se 
afla, strigă în gura mare: 

- Vin, domnu' Frodo, vin acu'. 

Alergă într-un suflet spre şaua trecătorii şi trecu de partea 
cealaltă. Brusc, drumul cotea spre stânga şi cobora abrupt. Sam 
intrase în Mordor. 

Scoase Inelul de pe deget, poate mânat de o presimţire a 
primejdiei, izvorâtă din adâncul fiinţei sale, cu toate că în sinea 
lui nu-şi dorise decât să vadă mai limpede. 

- la să privesc eu răul în faţă, murmură el. N-are rost să 
orbecăi ca prin ceaţă! 

În faţa privirilor lui se ivi dintr-o dată un tărâm 
neîndurător, crud, aspru. Chiar la picioarele lui, cea mai înaltă 
creastă a munţilor Ephel Duath îşi prăvălea abrupt stâncile 
masive într-un hău întunecos, iar de partea cealaltă a acestuia 
se înălța o altă creastă, mult mai joasă, din a cărei muchie 
zimţată şi crenelată steiurile ca nişte colţi se desenau negre pe 
lumina roşiatică din spatele lor: era sălbaticul Morgai, inelul 
interior al zidurilor de apărare ale ținutului. Dincolo de acesta, la 
mare depărtare, dar aproape în linie dreaptă şi peste o mare 
întinsă de întuneric punctată de focuri mici, se zărea o pălălaie 
urieşească; şi din aceasta se înălţau în coloane colosale vălătuci 
de fum, de un roşu-sângeriu în partea de jos, dar negre în 
capătul de sus, unde se revărsau în talazul mişcător ce 
acoperea întreg blestematul meleag. 

Sam privea către Orodruin, Muntele de Foc. Când şi când, 
furnalele din adânc, mult sub conul de cenuşă, se încingeau şi 
cu vuiet şi bubuituri straşnice vărsau fluvii de stâncă topită prin 
fisurile adânci din pereţii conului. Unele curgeau arzânde, prin 
albii largi, către Barad-dur; altele coborau şerpuit spre şesul 
pietros, până se răceau şi înţepeneau ca nişte trunchiuri de 
dragoni contorsionate, borâte de pământul chinuit. Intr-un 
asemenea ceas de frământare îi fu dat lui Sam să vadă Muntele 


Osândei, şi lumina lui, ascunsă vederii celor care urcau pe 
poteca dinspre Apus din pricina înaltului perete al masivului 
Ephel Duath, strălucea orbitoare pe feţele stâncoase şi golaşe, 
încât acestea păreau scăldate în sânge. 

Sam stătea ca trăsnit în lumina aceea îngrozitoare, căci 
acum, dacă privea la stânga lui, putea vedea Turnul din Cirith 
Ungol în toată puterea lui. Cornul pe care-l văzuse de pe partea 
cealaltă nu era altceva decât foişorul său cel mai înalt. Faţa 
răsăriteană avea trei caturi teribil de înalte şi pornea de pe un 
prag din peretele muntelui, aflat departe jos; spatele se lipea de 
stânca uriaşă, ieşind din ea sub formă de bastioane ascuţite, 
unul deasupra celuilalt, tot mai mici pe măsură ce se înălţau, cu 
pereţi verticali, măiestrit zidiţi, îndreptaţi spre nord-vest şi sud- 
est. În jurul celui mai de jos cat, la vreo două sute de picioare 
sub locul unde stătea acum Sam, era un zid crenelat ce închidea 
o curte mică. Poarta din latura de sud-est, mai apropiată, se 
deschidea spre un drum lat, iar parapetul exterior drumului 
urma buza unei prăpăstii, până când drumul făcea un cot spre 
sud şi cobora şerpuind în întunecime, pentru a se uni cu acela 
care venea dinspre Trecătoarea Morgul. Şi de acolo continua 
mai departe, traversa inelul Morgai printr-o fisură zimţată şi 
ieşea în valea Gongoroth, iar de acolo mergea până la Barad- 
dur. Drumul îngust de sus, pe care se oprise Sam, cobora iute în 
trepte, prelungindu-se cu o potecă abruptă până la drumul 
principal, pe sub zidurile încruntate, nu departe de Poarta 
Turnului. 

Cum sta şi se uita la toate acestea, Sam pricepu deodată, 
aproape şocat, că această fortăreață fusese construită nu 
pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă de Mordor, ci pentru a-i 
ţine înăuntru. Era una dintre zidirile Gongorului, construită cu 
multă vreme în urmă, un avanpost răsăritean durat pentru 
apărarea lthilienului, după ultima Alianţă, când oamenii Apusimii 
supravegheau ţinutul ticălos al lui Sauron, ce mişuna încă de 
creaturile sale. Dar aşa după cum s-a întâmplat şi cu Turnurile 
Colţilor, Narchost şi Carchost, şi aici strădania oamenilor a dat 
greş, căci trădarea a făcut ca Turnul să cadă în mâinile mai- 
marelui peste Duhurile Inelelor, încât de ani făr' de număr era în 
stăpânirea răului. De când se întorsese în Mordor, Sauron 
descoperise că Turnul îi era de trebuinţă; căci el avea puţini 
slujitori, dar mulţi sclavi ai fricii, iar rostul Turnului era acela de 


a împiedica orice fugă din Mordor. Căci dacă se găsea vreun 
duşman într-atât de nechibzuit încât să încerce să pătrundă în 
taină pe acel meleag, Turnul se dovedea un ultim străjer mereu 
la pândă, urmărindu-l pe cel care ar fi izbutit să treacă 
neobservat de Shelob sau prin Trecătoarea Morgul. 

Sam îşi dădea foarte bine seama ce puţină speranţă ar fi 
putut el să aibă să se furişeze în jos, pe sub pereţii aceia cu 
mulţi ochi, şi să treacă prin poarta străjuitoare. Şi chiar dacă 
reuşea, nu putea ajunge departe pe drumul păzit de dincolo de 
poartă: nici măcar umbrele negre ce sălăşluiau acolo unde nu 
răzbătea lucirea roşie nu l-ar fi ferit multă vreme de orcii cu ochi 
ce zăreau în întuneric. Insă oricât ar fi fost de fără de speranţă 
acel drum, o încercare încă şi mai rea îi stătea în faţă: nu să 
evite poarta şi să scape, ci să intre pe poarta de unul singur. 

Se pomeni gândindu-se la Inel, dar era un gând în care nu 
găsea alinare, ci doar teamă şi primejdie. De cum zărise 
Muntele Osândei care ardea în depărtare, simţise cum se 
schimbă ceva în povara pe care o purta. Căci pe măsură ce se 
apropia de marile furnale unde fusese modelat şi făurit într-un 
trecut îndepărtat, puterea Inelului creştea, devenind încă şi mai 
cumplită, fără a putea fi stăpânită decât de o voinţă mai 
puternică decât ea. Şi cum stătea Sam acolo, fără ca Inelul să-i 
fie pe deget, ci agăţat de lanţ în jurul gâtului, îl simţi parcă 
mărindu-se, ca şi când ar fi fost învelit în propria sa umbră, 
uriaşă şi deformată, o ameninţare colosală proiectată pe pereţii 
Mordorului. Inţelegea că de acum încolo nu mai avea de ales 
decât între a se feri de Inel, cu toate că îl va chinui, şi a şi-l 
însuşi şi a înfrunta Puterea ce sălăşluia în fortăreaţa sa 
întunecată, de dincolo de valea umbrelor. Inelul îl ispitea, 
rozând din voinţa şi dreapta lui judecată. Mintea îi era bântuită 
de închipuiri nebuneşti; i se năzări că-l vede pe înțeleptul Sam 
cel puternic, Eroul Evului, traversând meleagul întunecat cu o 
sabie arzândă în mână, şi oştiri care se înghesuiau să vină la 
chemarea lui pentru a i se alătura în marşul său împotriva 
Turnului Barad-dûr. Şi atunci toţi norii se desfăceau şi soarele 
strălucea alb, şi la porunca lui Sam întreaga vale Gongoroth 
devenea o grădină de flori şi pomi care dădeau rod. Era destul 
să-şi pună Inelul, să şi-l revendice, şi toate aceste gânduri 
puteau deveni realitate. 

In acest ceas de ispitire, ceea ce l-a ajutat să se ţină tare a 


fost mai cu seamă iubirea pentru stăpânul său; dar şi simplul 
său bun-simţ de hobbit, care încă mai zăcea necucerit în 
străfundul fiinţei sale: ştia, în adâncul sufletului, că el unul nu 
era îndeajuns de mare să poarte o asemenea povară, chiar dacă 
închipuirile sale nu erau doar un şiretlic pentru a-l face să se dea 
de gol. Mica grădină a unui grădinar liber era tot ce-i trebuia şi i 
se cădea, nicidecum grădina devenită regat; şi-i erau de ajuns 
mâinile sale două ca să o lucreze, câtuşi de puţin mâinile altora, 
cărora să le poruncească. 

„Şi oricum, toate bazaconiile astea sunt o şmecherie, îşi 
spuse el. M-ar dibui şi m-ar încolţi înainte să apuc să strig văleu. 
M-ar dibui cât ai zice peşte dacă mi-aş pune Inelul acum, în 
Mordor. La naiba îmi pare că am tot atât de puţine speranţe cât 
îngheţul primăvara, asta-i tot ce pot spune. Taman când mi-ar 
prinde cu adevărat să mă fac nevăzut, nu pot folosi Inelul! Şi 
dac-am să izbutesc ajung mai departe de aici, Inelul ăsta o să fie 
o pacoste şi o povară tot mai mare, cu fiecare pas. Şi atunci, ce- 
i de făcut?” 

îndoielile lui nu erau chiar atât de mari. Ştia că trebuia să 
coboare la poartă, fără să mai zăbovească. Dădu din umeri, ca 
pentru a se scutura de umbră şi a alunga nălucile, şi începu 
coborâşul. Cu fiecare pas părea să se micşoreze tot mai mult. 
Astfel că în curând deveni din nou un hobbit mic şi 
înspăimântat. Tocmai trecea pe sub pereţii Turnului, iar 
strigătele şi larma luptei puteau fi auzite de urechile lui fără nici 
un alt ajutor. Ar fi zis că în acea clipă zgomotele veneau din 
curtea aflată în spatele zidului exterior. 

Sam străbătuse jumătate din potecă, atunci când de sub 
portalul întunecos doi orci ieşiră în fugă în lucirea roşiatică. Nu s- 
au întors către el. Ci se îndreptau spre drumul principal; dar 
deodată se poticniră, căzură la pământ şi rămaseră nemişcaţi. 
Sam nu zărise nici o săgeată, dar îşi zise că fără doar şi poate 
fuseseră răpuşi de alţi orci de sus, de pe metereze, sau poate 
pititi în umbrele portalului, îşi continuă drumul, târându-se de-a 
lungul peretelui din stânga sa. Îi fusese de ajuns să-l cerceteze o 
dată cu privirea, ca să-şi dea seama că nu se putea cățăra pe el. 
Zidăria era înaltă de treizeci de picioare, fără nici o crăpătură 
sau vreo muchie, până sus la buza răsfrântă, ca nişte trepte 
răsturnate. Singura cale era poarta. 

Se târi mai departe, întrebându-se câţi orci or fi sălăşluind 


în Turn împreună cu Shagrat, şi câţi erau de partea lui Gorbag, 
şi ce pricină or fi având să se ciondănească, dacă asta era ceea 
ce se întâmpla acolo. După socoteala lui, ai lui Shagrat erau 
vreo patruzeci, iar orcii lui Gorbag de două ori pe-atât; dar, fără 
îndoială că patrula lui Shagrat nu era decât o parte din 
garnizoana lui. Mai mult ca sigur că se ciorovăiau din pricina lui 
Frodo şi a prăzii. Sam se opri o clipă locului, căci dintr-o dată îi 
păru că totul se limpezea, aproape ca şi când ar fi văzut cu 
propriii săi ochi ce se petrecea acolo. Vesta de mithril! Asta era, 
Frodo o purta, iar ei o găsiseră. Şi, din câte auzea Sam, Gorbag 
amarnic ce mai râvnea la ea. Numai că poruncile Turnului 
Intunecimii erau deocamdată singura apărare a lui Frodo şi dacă 
acestea nu erau luate în seamă, Frodo putea omorât în orice 
clipă. 

- Hai, trântor prăpădit ce eşti! strigă Sam pentru sine. 
Înainte! 

Scoase sabia Sting din teacă şi o rupse la fugă către 
poarta deschisă. Dar chiar când era să treacă pe sub bolta ei 
mare, simţi un soc: ca şi când nimerise în plină fugă într-o plasă, 
ca aceea a lui Shelob, numai că invizibilă. Nu vedea nici un 
obstacol, însă ceva mult prea puternic pentru ca voinţa lui să-l 
înfrângă i se pusese în drum. Se uită în jur şi abia atunci îi zări în 
umbra porţii pe cei Doi Veghetori. 

Parcă erau nişte fiinţe uriaşe aşezate pe tronuri. Fiecare 
avea trei trupuri lipite unul de altul, cu trei capete care priveau 
în afară, înăuntru şi în partea cealaltă a porţii. Capetele aveau 
chipuri de vultur, iar pe genunchii imenşi erau aşezate mâini 
îngherate. Figurile astea păreau tăiate din blocuri mari de 
piatră, de neclintit, şi cu toate acestea stăteau de strajă; un 
spirit înspăimântător al veghei ticăloase sălăşluia în ele. Ştiau 
din prima clipă cine era duşman. Nimeni nu putea trece de ele 
nebăgat în seamă, fie el chiar invizibil. Nu i-ar fi îngăduit să intre 
şi nici să scape, odată ajuns înăuntru. 

Oţelindu-şi voinţa, Sam se aruncă încă o dată înainte, dar 
se opri cu o smucitură, clătinându-se ca şi când ar fi primit o 
lovitură în piept şi-n cap. Neştiind ce altceva să facă şi 
răspunzând unui gând neaşteptat ce-i răsări în minte, Sam 
îndrăzni un gest de mare curaj: scoase încet sticluţa primită de 
la Galadriel şi-o ridică în sus. Lumina sa albă prinse iute putere, 
alungând umbrele de sub arcul porţii. Monstruoşii Veghetori 


stăteau acolo reci, nemişcaţi, arătându-şi întreaga hidoşenie a 
formei lor. Preţ de o clipă, Sam surprinse o sclipire în pietrele 
negre ale ochilor lor, atât de haină încât îl făcu să se chircească 
de frică: dar încet-încet, puterea lor păru să şovăie şi să se 
preschimbe în teamă. 

Dintr-un salt, Sam trecu de ei; însă chiar în aceeaşi 
secundă şi tocmai când pitea sticluţa înapoi în sân, simţi ca un 
fel de coardă de oţel care plesni în spatele lui, semn că 
veghetorii îşi reveniseră la starea lor de veghe. Şi din capetele 
acelea crâncene ţâşni un țipăt ascuţit ce se izbi de zidurile 
falnice din faţa lui Sam. Undeva sus, la mare înălţime, un clopot 
răguşit bătu o singură dată, ca un fel de semnal de răspuns. 

- Asta a pus capac la toate! mormăi Sam. Nici că se putea 
o intrare mai cu surle şi tobe! Hei, nu mă întâmpină nimeni? 
strigă el. Spuneţi-i Căpitanului Shagrat că-l caută marele 
războinic elf, care şi-a adus şi sabia elfă cu el! 

Nici un răspuns. Sam înainta. Sting scapără albastră în 
mâna lui. Curtea era cufundată într-o umbră adâncă, dar cu 
toate acestea Sam văzu că dalele de piatră erau îngropate sub 
cadavre. Chiar la picioarele lui zăceau doi arcaşi orci, cu 
pumnale înfipte în spate. Dincolo de ele, şi mai multe trupuri; 
unii orci căzuseră împrăştiaţi, răpuşi de săgeți sau căsăpiţi; alte 
jivine se prăbuşiseră încleştate, mătrăşite în timp ce-şi înfigeau 
pumnalele unele în altele, se gâtuiau sau se muşcau. Piatra de 
pe jos era alunecoasă din pricina sângelui negru. 

Sam desluşi două uniforme, una purtând însemnul 
Ochiului Roşu, cealaltă având brodată pe ea o Lună 
schimonosită de masca înspăimântătoare a morții; dar nu se 
opri să se uite mai îndeaproape, în capătul opus al curţii, o 
ditamai uşă ce dădea în Turn stătea pe jumătate deschisă; prin 
deschizătură răzbătea o lumină roşie, iar în prag zăcea mort un 
orc din cei mari. Sam sări peste hoitul lui şi intră: se opri locului, 
uitându-se în jur cu un aer încurcat. 

Un coridor lung, răsunând de ecou, pornea din dreptul uşii 
spre coasta muntelui. Era slab luminat cu facle care ardeau în 
armături fixate pe perete, dar capătul său îndepărtat se pierdea 
în beznă. De o parte şi de alta se zăreau multe uşi şi 
deschizături; însă, în afară de încă două sau trei hoituri 
răstignite pe podea, locul era pustiu. Din cât reuşise să prindă 
din ceea ce-şi spuseseră căpitanii, Sam îşi dădu seama acum că 


pe Frodo îl putea găsi mort sau viu, într-o încăpere undeva sus 
de tot, în foişorul cel mai înalt; dar dacă se apuca să caute 
drumul, mai pierdea o zi până să-l găsească, şi asta cu puţin 
noroc. 

- Îmi vine să cred că e pe undeva aproape de capătul 
celălalt, murmură el. Tot Turnul ăsta se înalţă parcă cu spatele. 
Până una-alta, aş face mai bine să mă iau după lumini. 

Porni de-a lungul coridorului, de data asta însă încet, tot 
mai fără tragere de inimă cu fiecare pas. Groaza începea din 
nou să pună stăpânire pe el. Nici un alt zgomot nu se auzea, în 
afara de clipăitul paşilor lui, care devenea tot mai puternic din 
pricina ecoului, ca şi când nişte palme mari loveau piatra. 
Stârvurile; pustiul; pereţii negri şi jilavi, de pe care parcă picura 
sânge; teama de moartea neaşteptată care pândea din 
intrândurile uşilor sau din umbră; şi dincolo de toate închipuirile 
din mintea lui, duşmănia de la poartă, care aştepta şi veghea; 
aproape că era mai mult decât putea el să îndure, oricât s-ar fi 
străduit. O luptă - mă rog, fără prea mulţi duşmani deodată - ar 
fi fost mai bine venită decât această nesiguranţă îngrozitoare şi 
amenințătoare. Ca să uite de sine, se îndârji să se gândească la 
Frodo, care cine ştie unde zăcea în acel loc îngrozitor, legat 
fedeleş sau rănit, sau poate chiar mort. Işi continuă drumul. 

Lăsase lumina torţelor în urmă şi ajunsese la o uşă mare şi 
arcuită, la capătul coridorului, care nu era altceva decât partea 
interioară a intrării subpământene, aşa după cum bine bănuise, 
când de undeva de foarte sus răsună un înfiorător țipăt gâtuit. 
Sam se opri ca împietrit. Auzi paşi care se apropiau. Cineva 
cobora în mare fugă de undeva de deasupra, pe nişte scări care 
răsunau de ecou. 

Voința lui se dovedi prea slabă şi prea înceată pentru a-i 
ţine mâna în loc. Cât ai clipi trase lanţul afară şi se încleşta pe 
Inel. Dar Sam nu şi-l petrecu pe deget; căci chiar când îl 
strângea la piept, îl auzi pe orc zuruind la vale. Sărind dintr-o 
deschizătură neagră din dreapta, orcul porni în goană chiar spre 
el. Ajuns la vreo şase picioare de Sam, îşi înălţă capul şi-l zări; 
Sam îi auzi respiraţia gâfâită şi văzu sclipirea din ochii injectaţi. 
Orcul se opri ca trăsnit. Căci ceea ce avea în faţa lui nu era un 
hobbit mic şi speriat, chinuindu-se să ţină sabia fără să-i 
tremure mâna: ci o formă nemaipomenit de mare şi de tăcută, 
învelită într-o umbră cenuşie, care se desena amenințătoare pe 


lumina tremurătoare din spatele ei; într-o mână ţinea o sabie, a 
cărei lucire în sine îi provoca o durere amarnică, iar cealaltă 
mână îi era încleştată la piept, dar ţinea ascunsă în ea o 
primejdie fără nume, vestitoare de putere şi prevestitoare de 
moarte. 

In prima clipă, orcul se chirci, ca în clipa următoare să 
scoată urlet înfiorător de teamă, să facă stânga-mprejur şi să 
fugă înapoi unde a venit. Nicicând vreun câine n-a prins mai 
mult curaj când duşmanul o şterge cu coada între picioare, ca 
acum Sam în faţa acestei fugi neaşteptate. Cu un strigăt ţâşni în 
urma lui. 

- Da! Războinicul elf este liber! Vin. Numa' arată-mi 
drumul dacă nu vrei să te jupoi de viu! 

Orcul însă era la el acasă, sprinten nevoie mare şi bine 
hrănit. Sam era străin de locul acela, flămând şi frânt de 
oboseală. Treptele erau înalte, abrupte, şerpuitoare. Încât Sam 
începu curând să gâfâie. Orcul se făcu iute nevăzut, iar paşii lui 
nu se mai auzeau decât palid, un lipăit ce urca tot mai sus. Când 
şi când mai scotea un urlet, pe care ecoul îl purta din zid în zid, 
dar curând şi aceste sunete încetară. 

Sam urcă târâş-grăpiş mai departe. Simţea că e pe drumul 
cel bun, din care pricină era mult mai în apele lui. Vârî Inelul în 
sân, strânse cureaua. 

- Măi să fie! mormăi ei. Păi dacă pe toţi îi muşcă strechea 
când dau cu ochii de mine şi de Sting, aş zice că e chiar mai 
bine decât mi-am dorit. Oricum, din câte-am văzut, Shagrat, 
Gorbag şi ai lor mi-au făcut aproape toată treaba. Şi-mi vine să 
cred că în afară de şobolănelul ăla speriat n-a mai rămas nici 
unu' viu pe-aici! 

La aceste vorbe se opri brusc, parcă s-ar fi izbit cu capul 
de-un zid de piatră. Căci înţelesul deplin a ceea ce tocmai 
spusese îl lovi ca o măciucă. N-a mai rămas nici unul viu! Al cui 
fusese acel îngrozitor urlet de moarte? 

- Frodo! Frodo! Stăpâne! strigă el aproape hohotind. Ce 
mă fac dacă te-au răpus? Uite că vin, vin până sus, în sfârşit, să 
văd ce-am de făcut. 

Şi urcă, urcă tot mai sus. Era întuneric, doar la câte o 
cotitură ardea o torţă, sau în dreptul unei deschizături ce ducea 
la alte caturi, şi mai înalte, ale Turnului. Încercă să ţină 
socoteala treptelor, dar după două sute le pierdu şirul. Acum 


înainta fără zgomot; căci i se părea că aude nişte voci undeva 
deasupra, încă destul de departe. Care va să zică mai erau în 
viaţă şi alţii, în afară de şobolanul ăla. 

Şi pe neaşteptate, tocmai când simţea că nu mai are 
putere sa respire şi nici să-şi mai îndoaie genunchii, treptele se 
sfârşiră. Se opri şi el şi rămase nemişcat. Vocile se auzeau tare, 
din apropiere. Sam se uită în jur. Urcase chiar până pe 
acoperişul plat al celui de-al treilea şi cel mai de sus cat al 
Turnului; un spaţiu deschis, lat de vreo douăzeci de metri, 
înconjurat de-un parapet puţin înalt. Scara se termina într-o 
cămăruţă boltită, chiar în mijlocul acoperişului, cu nişte uşi joase 
care dădeau spre est şi spre vest. La răsărit, Sam văzu câmpia 
Mordorului, departe jos, întinsă şi acoperită de întuneric, iar în 
zare muntele arzând. O nouă răscolire îi frământa puţurile 
adânci, iar râurile de foc străluceau atât de sălbatic, încât chiar 
şi la acea depărtare, de multe mile, pălălaia strălumina cu o 
licărire roşiatică vârful turnului. Spre apus, vederea se oprea la 
baza măreţului foişor construit în partea din spate a acestei curţi 
suspendate, îndreptându-şi cornul mult peste creasta munţilor 
înconjurători. Un ochi de geam răsfrângea lumina. Uşa foişorului 
era la mai puţin de zece yarzi de unde stătea Sam. Era deschisă, 
dar înăuntru era întuneric şi tocmai din acea întunecime 
răzbăteau vocile. 

La început Sam nu le ascultă; ieşi în pragul uşii răsăritene 
şi se uită înjur. l-a fost de ajuns o privire ca să-şi dea seama că 
aici se dăduse lupta cea mai grea. Hoituri peste hoituri de orci 
sau de capete şi mădulare retezate. Locul duhnea a moarte. Un 
mârâit, urmat de o lovitură şi un strigăt, îl făcu să sară înapoi la 
adăpostul cămăruţei. O voce de orc izbucni mânioasă. Sam o 
recunoscu de îndată, aceeaşi voce aspră, brutală, rece. Era a lui 
Shagrat, Căpitanul Turnului. 

- Zici că nu te mai duci, hă? Naiba să te ia, Snaga, vierme 
împuţit! Dacă-ţi închipui că-s chiar atât de hodorogit ca să poţi 
să mă iei peste picior, greşeşti amarnic. Vino numa'ncoa şi vezi 
tu cum îţi scot ochii aşa cum i-am scos şi lu' Radbug mai 
adineaori. Las' că vezi tu cum mă socotesc cu tine. Numa' să 
vină băieţii ăia: la Shelob te trimit învârtindu-te. 

- N-or să vină până nu crapi tu, răspunse Snaga ursuz. Ţi- 
am zis de două ori pân-acu' că porcu ăla a lu' Gorbag a ajuns 
primu’ la Poartă, nici unu’ d-a noşti n-a ieşit. Nu ş' cum s-a făcut 


de-au scăpat Lagduf şi Muzgash, da’ i-au doborât. Am văzut de 
la o fereastră, zău. Ei au fost ultimii. 

- Atunci trebuie să te duci. Eu oricum trebuie să rămân 
aici. Numa’ că-s rănit. Foasele Negre să-l înghită pe împuţitu' ăla 
de răzvrătit Gorbag! Vocea lui Shagrat se pierdu într-o ploaie de 
sudalme şi blesteme. l-am dat mai mult decât mi-am dat mie, şi 
el m- înjunghiat, gunoiu' naibii, înainte să apuc să-l gâtui. Te 
duci, auzi, sau te sfârtec de viu! Trebuie să-i dai de ştire lui 
Lugburz, altfel pe amândoi ne pasc Foasele Negre. Da, da, şi pe 
tine. N-ai să scapi pitindu-te aici. 

- Nu mai cobor nici mort scările alea cu toată căpitănia ta 
cu tot, bodogăni Snaga. Ne! Ţine-ţi labele la fereală de jungher 
de nu vrei să te trezeşti c-o săgeată-n pântece. N-o să mai fii tu 
căpitan multă vreme când or auzi Ei ce s-a petrecut aici. M-am 
luptat pentru Turn cu duhorile alea de şobolani din Morgul şi v- 
aţi băgat voi doi, căpitani sadea, să mătrăşiţi totu, 
scărmănându-vă din pricina prăzii ăleia. 

- Gata, mi-a ajuns, mârâi Shagrat. Aveam de îndeplinit o 
poruncă. Gorbag a început totu' când a încercat să şterpelească 
frumuseţea aia de cămaşă. 

- Păi atât te-ai dat că eşti mare şi tare că l-ai scos din 
ţâţâni. Avea oricum mai multă minte decât tine. Nu o dată ţi-a 
zis că a' mai primejdioasă din iscoadele astea e încă liberă, da’ 
n-ai vrut s-asculţi şi pace. Şi nici acu’ nu vrei s-asculţi. Gorgar 
avea dreptate să m-asculte pe mine. Mişună pe-aici un războinic 
d-ăla mare, un elf d-ăla setos de sânge, sau un tark din ăia 
împuţiţi. Vine-ncoa', ascultă-mă pe mine. Ai auzit clopotu'. A 
trecut de Veghetori, ş-asta-i treabă de-a tarkilor. E pe scări şi 
pân’ nu se dă jos d-acolo eu nu cobor. Nici d-aca-i fi nazgûl n-aş 
cobori. 

- Care va să zică aşa stă treaba? urlă Shagrat. Adică faci 
asta şi nu faci aia? Şi când o fi să vină ăla, o ştergi frumuşel şi 
mă laşi? Ne, n-ai s-o faci! întâi îţi viermuiesc eu burdihanu' de n- 
ai să-l poţi duce. 

Orcul mai mic ţâşni pe uşa foişorului. În urma lui ieşi 
Shagrat, o matahală de orc, cu braţe lungi care atingeau 
podeaua din pricină că alerga încovoiat de spate. Însă unul 
dintre braţe atârna fără viaţă şi părea să sângereze; celălalt 
ţinea strâns o boccea mare şi neagră. În lumina roşie din vârful 
turnului, Sam, care stătea ascuns în spatele uşii de la scară, 


apucă să-i vadă chipul hain atunci când trecu pe lângă el: era 
crestat, parcă fusese sfâşiat cu ghearele, şi mânjit de sânge; din 
colții lui ieşiţi în afară picura salivă; iar gura îi era rânjită ca un 
bot de fiară. 

Din ascunzătoarea lui, Sam văzu cum îl vânează Shagrat 
pe Snaga în jurul acoperişului, până când, ferindu-se de 
matahală, orcul mai mic se repezi cu un scheunat înapoi în 
foişor şi se făcu nevăzut. Shagrat se opri din fugă. Pitulat în 
spatele uşiţei dinspre răsărit, Sam îi zări lângă parapet, gâfâind 
şi chinuindu-se să-şi încleşteze şi să-şi descleşteze laba stângă. 
Puse bocceaua jos şi cu laba dreaptă scoase un cuţit cu lama 
lungă şi roşie şi scuipă pe ea. Se apropie şi mai mult de parapet, 
se aplecă peste el şi privi în jos, la curtea exterioară, aflată mult 
sub ei. Strigă de două ori, dar nu primi răspuns. 

Deodată, în timp ce Shagrat stătea aplecat cu spatele la 
acoperiş, Sam văzu uluit că unul dintre trupurile răstignite pe jos 
se mişcă. Se târa. Întinzând o labă, înşfacă bocceaua. Se chinui 
să se ridice în picioare. In cealaltă labă ţinea o suliță cu vârful 
lat şi coadă scurtă, frântă. Era pregătit să o înfigă. Dar chiar în 
acea clipă îi scăpă un sâsâit printre dinţi, un suspin de durere 
sau de ură. Cu iuţeala şarpelui, Shagrat alunecă într-o parte, se 
răsuci şi înfipse lama cuţitului în grumazul duşmanului. 

- Te-am prins, Gorbag! strigă el. N-ai crăpat de tot, hă? la 
să isprăvesc acu' ce-am început. 

Sări cu picioarele pe trupul căzut şi îl calcă şi-l tescui cu 
furie, aplecându-se când şi când ca să-l înjunghie şi să-l sfârtece 
cu jungherul, în sfârşit, mulţumit de ispravă, îşi dădu căpăţâna 
pe spate şi lăsă să-i scape din gâtlej un urlet triumfător, 
bolborosit şi dătător de fiori. Apoi linse lama, o prinse între dinţi 
şi, luându-şi bocceaua, se îndreptă şchiopătând spre uşa 
scărilor, care era mai aproape de el. 

Sam n-avea timp să stea pe gânduri. Ar fi putut să se 
furişeze afară pe cealaltă uşă, dar nu fără să fie văzut; şi nici nu 
ar fi putut să se joace multă vreme de-a pisica şi şoarecele cu 
orcul acesta înfiorător. Astfel că făcu ceea ce poate era cel mai 
bun lucru pe care-l putea face: cu un strigăt sări afară din 
ascunzătoare, chiar în faţa lui Shagrat. Acum nu mai strângea 
Inelul în pumn, dar îl avea acolo, o putere ascunsă, o 
ameninţare ce ţinea sub obroc pe toţi sclavii Mordorului; iar în 
mână se afla Sting, şi sclipirea tăişului orbi ochii orcului precum 


scăpărarea stelelor haine din îngrozitoarele meleaguri ale elfilor, 
care umpleau de coşmaruri nopţile tuturor celor din neamul său 
şi îi făceau să tremure de frică. Unde mai pui că Shagrat nu 
putea şi să lupte şi să nu lase din labă comoara. Se opri şi rânji, 
dezvelindu-şi colții. Şi încă o dată sări într-o parte, aşa cum fac 
orcii, iar când Sam se repezi la el, ridică bocceaua drept scut. 
Dar şi drept armă, căci îşi izbi cu putere vrăjmaşul în faţă. Sam 
se clătină sub lovitură şi, până să apuce să se descebelească din 
ameţeală, Shagrat trecu pe lângă el şi se năpusti pe scări în jos. 

Sam fugi după el blestemând, însă nu ajunse departe. 
Căci gândul la Frodo îi reveni în minte şi îşi aminti că celălalt orc 
se întorsese în foişor. larăşi trebuia să facă o alegere cumplită şi 
nu avea vreme să cumpănească la ea. Dacă Shagrat izbutea să 
iasă, curând avea să găsească ajutoare şi să se întoarcă. lar 
dacă se lua pe urmele lui, cine ştie ce era în stare să facă 
celălalt orc acolo sus. Şi poate că nu-l mai prindea pe Shagrat, 
sau chiar cădea răpus de el. Făcu iute stânga-mprejur şi fugi 
înapoi pe scări în sus. 

„Mă tem că iar am zbârcit-o, oftă el. Treaba mea însă e să 
urc mai întâi până sus de tot, orice s-ar întâmpla după aceea.” 

Acolo jos Shagrat cobora scările sărind din treaptă-n 
treaptă, ieşea în curte şi trecea de poartă, purtând cu sine 
povara sa prețioasă. Dacă Sam l-ar fi putut vedea şi ar fi ştiut ce 
suferinţă avea să aducă fuga orcului, poate că l-ar fi părăsit 
curajul. Acum însă nu se gândea la altceva, decât la ultima 
etapă din căutarea lui. Se apropie prudent de uşa foişorului şi 
păşi înăuntru. Nimeri în beznă. Dar curând ochii lui scormonitori 
desluşiră o lumină firavă undeva în dreapta. Venea de lao 
deschizătură înspre o altă scară, întunecoasă şi îngustă: părea 
să urce în spirală, urmând peretele interior al zidurilor circulare 
ale foişorului. Undeva sus licărea o faclă. 

Sam începu să urce tiptil. Ajunse la o torţă înfiptă într-un 
suport deasupra unei uşi în stânga lui, în dreptul unei deschideri 
ce folosea ca fereastră şi dădea spre apus: unul dintre ochii 
aceia roşii pe care-l zărise împreună cu Frodo de jos, de la gura 
tunelului. Sam trecu repede de uşă şi urcă iute spre al doilea 
cat, stăpânit de teama că putea fi atacat şi că acu-acu are să 
simtă din spate degete sugrumătoare încleştându-se pe gâtul 
lui. Ajunse la o fereastră ce dădea spre răsărit şi la o a doua 
torţă deasupra uşii care dădea într-un coridor străbătând 


foişorul pe la mijloc. Uşa era deschisă, iar coridorul nu era 
luminat decât de torţa cu limbi tremurătoare şi de lucirea roşie 
de afară, filtrată prin crăpătura ferestrei. Aici însă se oprea 
scara, nu urca mai departe. Sam se furişă în coridor. De o parte 
şi de alta, câte o uşă scundă, închise şi zăvorite amândouă. Nu 
se auzea nici un sunet. 

- O fundătură, murmură Sam; şi-am mai şi urcat până aici! 
Ăsta nu poate fi vârful turnului. Şi ce-am să fac? 

Cobori în fugă la catul de jos, încercă uşa. Nu se clintea. 
Urcă iar în fugă; sudoarea îi curgea de pe faţă. Simţea că fiecare 
minut era preţios, şi uite cum le pierdea unul câte unul; şi nu 
putea face nimic. Nu-i mai păsa de Shagrat sau de Snaga sau de 
alt orc prăsit vreodată. Nu-şi dorea decât să fie cu stăpânul său, 
să-i mai vadă o dată chipul sau să-i mai atingă o dată mâna. 

Într-un târziu, vlăguit şi simțindu-se înfrânt fără speranţă, 
se aşeză pe o treaptă puţin mai jos de intrarea în coridor, şi-şi 
aplecă fruntea în palme. Era o linişte înfiorătoare peste tot. 
Torța care arsese cu flacără mică încă de când sosise el acolo 
pâlpâi şi se stinse; simţi cum întunericul îl acoperă ca un val 
uriaş. Şi atunci, spre propria lui uluială, în locul acela care era 
sfârşitul lungii lui călătorii şi al durerii sale, stârnit de-un 
simţământ al inimii pe care nu-l putea răspica, Sam începu să 
cânte. 

Vocea lui suna subţire şi tremurătoare în turnul rece şi 
întunecos: vocea unui hobbit pierdut şi istovit, pe care nici un 
orc care s-ar fi putut s-o audă n-ar fi luat-o drept vocea limpede 
a unui senior elf. Sam îngâna melodii vechi de-ale copiilor din 
Comitat, frânturi din cântecele domnului Bilbo, ce-i veneau în 
minte asemenea unor întrezăriri palide ale locurilor de acasă. Şi 
deodată, o putere reînnoită se trezi în el, vocea îi răsună 
limpede, şi vorbe născocite de el fără trudă se legară în stanţe 
potrivite cântării simple. 


De-acum, în Primăvară, prin şesuri 
apusene 
pot flori să înflorească, pot muguri 
să răsară, 
Şi apele să curgă prin verzile poiene 
Şi vesele cinteze să cânte-n zarea 
clară. 


Ori poate-s nopţi senine cu fagi în 
legănare 
ce poartă-n rămurişuri ca albe 
nestemate 
a elfilor coroană cu-mpodobiri stelare 
ca-ntr-o poveste spusă din lumi 
îndepărtate. 
Doar eu sunt la sfârşitul călătoriei mele 
Şi stau în întuneric, parcă în gropi 


adânci, 

dincolo şi de turnuri înalte, mânare, 

grele, 

dincolo şi de munţii încremeniţi în 
stânci. 


Dar Soarele răsare pe-o cale negreşită 
Şi Stele sting în ceruri din veci 
acelaşi glas - 
de-aceea nu voi spune că ziua e sfârşită 
Şi Stelelor eu nu le voi spune bun- 
rămas. 


- Dincolo de toate turnurile puternice şi înalte, începu el 
din nou, dar se opri brusc. Parcă a auzit o voce firavă, 
răspunzându-i. Acum nu mai auzea nimic. Ba da, ceva-ceva, dar 
nu voce. Paşi care se apropiau. Şi acum se deschidea încet o 
uşă în coridorul de deasupra; balamalele scârţâiră. Sam se făcu 
mic şi ascultă. Uşa se închise cu un bufnet surd şi răsună o voce 
mârâită de orc care strigă: 

- Hei! Tu ăla de colo, şobolan de băligar ce eşti! Isprăveşte 
cu chiţcăiturile că de nu vin la tine şi n-o să-ţi pice bine. M-auzi? 

Nici un răspuns. 

- Aşa te vreau, grohăi Snaga. Da' ia să vin eu să văd ce 
cloceşti tu acolo. 

Balamalele scârţâiră din nou; trăgând cu ochiul de după 
colţul intrării în coridor, Sam zări o pâlpâire de lumină în cadrul 
unei uşi deschise şi forma întunecată a unui orc ce tocmai ieşea. 
Parcă ducea o scară cu el. Aha, se dumiri Sam într-o clipită: în 
încăperea cea mai de sus a turnului se ajungea printr-un 
chepeng în tavanul coridorului. Snaga împinse scara în sus, o 
propti şi urcă, dispărând din vedere. 


Sam auzi cum se trage un zăvor şi apoi din nou vocea 
aceea hidoasă. 

- Şezi chitic, c-altfel o păţeşti! Nu mai ai tu mult de trăit în 
pace, ascultă la mine; da' dacă nu vrei să-ncepem de-acu' 
distracţia, tine-ţi fleanca, auzi? Şi-asta ca să ţii minte ce ţi-am 
zis! 

Se auzi ceva ca un plesnet de bici. 

La acest zgomot, mânia din sufletul lui Sam se preschimbă 
dintr-o dată într-o adevărată furie. Sări în picioare, fugi şi urcă 
scara ca o mâţă. Capul îi ieşi în mijlocul podelei unei încăperi 
largi. De tavan atârna o lampă roşie; crestătura îngustă a 
ferestrei dinspre apus era undeva sus şi întunecată. Ceva zăcea 
pe podea, lângă peretele de sub fereastră, dar deasupră-i era 
aplecată o formă neagră, orcească. Forma asta înălţă biciul a 
doua oară, numai că şfichiul nu se mai abătu. 

Cu un strigăt şi strângând pe Sting în pumn, Sam sări pe 
podea. Orcul se răsuci, dar înainte să apuce să facă vreo 
mişcare, Sam îi despică de braţ laba în care ţinea biciul. Urlând 
de durere şi de frică, însă şi disperat, orcul se aruncă spre Sam 
cu capul înainte. A doua lovitură a lui Sam nimeri mult în lături şi 
îl făcu să-şi piardă echilibrul, încât Sam căzu pe spate, 
agăţându-se de orcul care se împiedică de el şi căzu şi el. Dar 
înainte să apuce să se ridice în picioare, Sam auzi un strigăt şi o 
bufnitură. In graba lui nebunească, orcul călcase pe treapta de 
sus a scării şi se prăvălise prin gaura chepengului. Sam nici nu 
se mai sinchisi de el, ci se repezi la silueta ghemuită pe podea. 
Era Frodo. 

Gol puşcă, zăcea ca leşinat pe o grămadă de zdrenţe 
jegoase: un braţ îi era ridicat, pentru a-şi feri capul, iar pe o 
parte a trupului se vedea o urmă urâtă a plesnei biciului. 

- Frodo! Domnu' Frodo, dragu' meu! strigă Sam aproape 
orbit de lacrimi. Sunt eu, Sam, am venit! îşi ridică stăpânul pe 
jumătate ŞI-I strânse la pieptul său. 

Frodo deschise ochii. 

- Oare visez încă? murmură el. Dar celelalte vise au fost 
îngrozitoare. 

- Nu visaţi câtuşi de puţin, stăpâne. E de-adevăratelea. Eu 
sunt. Am venit. 

- Nu-mi vine să cred, spuse Frodo, agăţându-se de el. 
Adineaori era un orc aici, cu un bici, şi deodată se preschimbă în 


Sam! Înseamnă că n-am visat când am auzit cântecul ăla acolo 
jos şi când am încercat să răspund? Tu ai fost? 

- Chiar eu, domnu' Frodo. Aproape că nu mai aveam nici o 
nădejde. Nu vă puteam găsi. 

- Ei, Sam, dragul meu Sam, acum m-ai găsit, spuse Frodo 
şi se lăsă moale în braţele blânde ale lui Sam, şi închise ochii 
aşa ca un copil care şi-a găsit liniştea după ce un glas ori o 
mână dragă i-a alungat spaimele nopţii. 

Lui Sam îi venea să şadă aşa la nesfârşit, în starea aceea 
de neţărmurită fericire; dar nu-i era îngăduit. Nu-i era de ajuns 
că-şi găsise stăpânul, acum trebuia să încerce să-l salveze. Il 
sărută pe Frodo pe frunte. 

- Haide! Treziţi-vă, domnu’ Frodo! spuse încercând să pară 
la fel de vesel ca atunci când dădea la o parte perdelele în 
Fundătura, în dimineţile de vară. 

Frodo oftă, se ridică în capul oaselor şi întrebă: 

- Unde suntem? Cum am ajuns aici? 

- N-avem timp de poveşti, domnu' Frodo, până nu 
ajungem în altă parte. Da’ sunteţi în vârful turnului ăluia pe care 
l-am zărit împreună de acolo de jos, de la intrarea în tunel, 
înainte să vă răpească orcii. Când s-a întâmplat asta nu pot 
spune. Să fi trecut o zi, dacă nu şi mai bine. 

- Numai atât? făcu Frodo mirat. Mie îmi pare că au trecut 
nu ştiu câte săptămâni. Dar de-om avea răgazul, va trebui să-mi 
povesteşti pe-ndelete. M-a lovit ceva, nu-i aşa? şi am căzut în 
întunecime şi în vise groaznice şi când m-am trezit a fost încă şi 
mai rău. Numai orci peste tot în jurul meu. Din câte-mi 
amintesc, îmi turnau pe gât o licoare înfiorătoare care mă ardea. 
M-am limpezit la minte, dar mă dureau toate cele şi eram 
vlăguit. M-au dezbrăcat de toate hainele; după care au venit 
două ditamai dihăniile şi m-au descusut şi iar m-au descusut, de 
simţeam că-mi pierd minţile, stăteau aplecate asupra mea, 
desfătându-se cu chinurile mele şi pipăind tăişul jungherelor. N- 
am să le pot niciodată uita ghearele şi ochii. 

- N-o să le uitaţi dacă o să tot vorbiţi despre ele, domnu’ 
Frodo. Şi dacă nu vrem să le mai vedem, cu cât o ştergem mai 
repejor de-aici, cu atât mai bine. Puteţi merge? 

- Da, pot, spuse Frodo, ridicându-se încet în picioare. Nu-s 
rănit, Sam. Doar că mă simt tare istovit şi mă doare uite-aici. 

Îşi duse mâna la spate, deasupra umărului stâng. Se ridică 


în picioare şi lui Sam i se păru că era înveşmântat tot în flăcări: 
pielea lui Frodo era ca purpura în lumina lămpii de deasupra. 
Frodo măsură încăperea de două ori în sus şi-n jos. 

- Acum e mai bine! spuse cu ceva mai mult curaj în voce. 
Nu-ndrăzneam să mă mişc atunci când eram lăsat singur sau 
când venea unul dintre paznici. Şi după aia au început urletele şi 
păruiala. Dihăniile alea mari se ciorovăiau, pare-mi-se. Din 
pricina mea şi a lucrurilor mele. Zăceam acolo îngrozit. Şi după 
aia s-a lăsat o tăcere de moarte şi asta a fost şi mai cumplit. 

- Da, s-au ciorovăit, aşa se pare. Vreo două sute de jivine 
de-alea scârboase trebuie c-au fost aici. Cam mulţi pentru Sam 
Gamgee, s-ar putea zice. Da' treaba cu răpusu' au dus-o ei la 
bun sfârşit. Noroc chior, trebuie să recunosc, numai că povestea 
e prea lungă să v-o povestesc d'a fir-a-păr, până n-om ieşi de- 
aici. Să vedem acum ce-i de făcut. Doar n-o să umblaţi gol- 
puşcă prin Tărâmul Negru, domnu’ Frodo. 

- Mi-au luat totul, Sam. Tot ce-aveam. Înţelegi? Totul! 
Frodo se ghemui din nou la podea, cu capul plecat, copleşit de 
disperarea pe care i-o treziseră propriile sale cuvinte, căci îşi 
dădu seama deodată de proporţiile dezastrului. Căutarea a dat 
greş, Sam. Chiar şi dacă ieşim de-aici, nu putem scăpa. Numai 
elfii pot scăpa. Departe, departe, dincolo de Pământul de Mijloc, 
departe peste Mare. Dacă şi aceea e destul de mare ca să-i 
ferească de Umbră. 

- Nu, domnu' Frodo, n-au luat chiar tot. Şi n-a dat greş, nu 
încă. L-am luat, domnu' Frodo, să-mi fie cu iertare. Şi l-am 
păstrat bine. E la gâtul meu acum, şi tare mă mai împovărează. 
Sam scotoci în sân după lanţ şi Inel. Da' gândesc că trebuie să-l 
luaţi înapoi. 

Acum că sosise această clipă, Sam nu se prea arăta 
dispus să-i dea stăpânului său Inelul înapoi şi o dată cu el şi 
povara purtării lui. 

Îl ai? întrebă Frodo ca trăsnit. Îl ai aici? Sam, eşti o 
minune! În clipa următoare, şi în mod cu totul ciudat, vocea lui 
se schimbă. Dă-mi-l! strigă el, ridicându-se în picioare şi 
întinzând spre Sam o mână tremurătoare. Dă-mi-l imediat! N-ai 
voie să-l ai! 

- Am înţeles, domnu' Frodo, spuse Sam oarecum speriat. 
Uitaţi-l! Trase încet Inelul din sân şi scoase lanţul peste cap. Dar 
acum vă găsiţi în Ţara Mordor, stăpâne; şi când o fi să ieşiţi o să 


vedeţi Muntele Cumplit şi toate celelalte. O să vedeţi că Inelul e 
tare primejdios aici şi tare greu de dus. Dacă-i prea greu, aş 
putea să vă ajut să-l duceţi, ce ziceţi? 

- Nu, nu! strigă Frodo, smulgând Inelul şi lanţul din mâna 
lui Sam. Nu, n-ai s-o faci, tâlharule! Gâfâia şi se holba la Sam cu 
ochi măriţi de frică şi duşmănie. Şi deodată, strângând Inelul în 
pumnul încleştat, rămase înmărmurit. Parcă i se risipea o ceaţă 
de pe ochi; îşi trecu o mână peste fruntea ce-l durea. Nălucirea 
aceea hidoasă i se păruse atât de reală, aşa buimăcit cum încă 
mai era din pricina rănii şi a fricii. Chiar în faţa ochilor săi, Sam 
se preschimbase din nou într-un orc, care privea pofticios la 
comoara lui şi încerca să i-o ia, o jivină mică şi scârbavnică, cu 
ochi lacomi şi gură băloasă. Dar năluca pierise. In faţa lui era 
Sam, îngenuncheat, cu chipul schimonosit de durere, ca şi când 
ar fi fost înjunghiat în inimă; din ochi îi ţâşneau râuri de lacrimi. 

- Ah, Sam! strigă Frodo. Ce-am spus? Ce-am făcut? Te rog, 
iartă-mă! După tot ce-ai făcut tu! Puterea asta îngrozitoare a 
Inelului e de vină. Ah, ce mi-aş dori să nu fi fost găsit niciodată, 
niciodată. Dar să nu-ţi faci griji din pricina mea, Sam. Trebuie să 
port povara până la sfârşit. Altminteri nu se poate. Nu poţi să te 
pui între mine şi soarta asta. 

- Bine, domnu' Frodo, spuse Sam, ştergându-se cu mâna 
la ochi. Am priceput. Da' pot încă să vă ajut, nu-i aşa? Trebuie 
să vă scot de-aici. Acum, pe loc, pricepeţi? Numa’ că vă trebuie 
nişte veşminte şi-o armă, după care ceva de-ale gurii. Hainele or 
să fie cel mai uşor de găsit. Şi pentru că suntem în Mordor, am 
face bine să ne îmbrăcăm după cum e portul pe-aici; oricum tot 
n-avem de-ales. Mă tem că va trebui să vă îmbrăcaţi cu haine 
orceşti, domnu' Frodo. Şi eu aşijderea. E mai bine să ne potrivim 
la îmbrăcăminte dacă mergem împreună. Până una-alta, înveliţi- 
vă în asta! 

Sam desprinse mantia cenuşie din pafta şi i-o puse lui 
Frodo p umeri. Apoi îşi dădu raniţa jos din spinare şi o lăsă pe 
podea. O scoase pe Sting din teacă. Tăişul ei abia dacă licări. 

- Era să uit de asta, domnu’ Frodo! Nu au luat totul! Mi-aţi 
dat-o mie pe Sting, dacă mai ţineţi minte. Şi sticluţa Doamnei. 
Le mai am pe amândouă. Dar mai lăsaţi-mi-le puţin, domnu’ 
Frodo. Trebuie să mă duc să văd ce mai găsesc. Rămâneţi aici. 
Mai umblaţi puţin ca să vă dezmorţiţi picioarele. Mă întorc 
degrabă. Nu va trebui să mă duc prea departe. 


- Fii cu băgare de seamă, Sam! Şi nu zăbovi! Or mai fi 
rămas în viaţă niscai orci şi stau la pândă. 

- Trebuie să-mi încerc norocul, spuse Sam. Se duse la 
gaura chepengului şi dispăru în jos pe scară. Dar reapăru 
aproape imediat. Aruncă pe podea un cuţit cu lama lungă. Poate 
să aveţi nevoie de el, zise. A murit ăla de v-a biciuit. Şi-a frânt 
gâtu' cu graba aia a lui, aşa mi se pare. Acuma trageţi scara în 
sus, dacă puteţi, domnu’ Frodo; şi n-o mai coborâţi decât când o 
să mă auziţi spunând parola. O să strig Elbereth. Cum spun elfii. 
Nici un orc n-ar rosti vorba asta. 

Frodo rămase o vreme şezând acolo şi tremurând, cu 
mintea bântuită de spaime cumplite. Apoi se ridică, se înfăşură 
strâns în mantia elfă şi, ca să-şi îndrepte mintea spre alte 
lucruri, începu să umble de colo-colo iscodind şi cercetând 
fiecare cotlon al închisorii lui. 

N-a trecut mult, cu toate că din pricina spaimei, lui i se 
păruse a fi trecut cel puţin un ceas, până auzi vocea lui Sam 
chemând în Şoaptă de jos: Elbereth, Elbereth. Frodo cobori 
scara uşoară. Sam urcă gâfâind, aducând pe cap o legătură 
mare. O lăsă să cadă la podea cu bufnet. 

- Haideţi, repejor, domnu' Frodo! A trebuit să răscolesc 
puţin până să găsesc ceva îndeajuns de mic pentru d-alde noi. O 
să trebuiască să ne descurcăm cu ce avem. Dar să ne grăbim. 
N-am dat peste nici un suflet viu şi n-am văzut nimic care să-mi 
dea de bănuit , numa' că nu sunt în apele mele. Simt că locul 
ăsta e vegheat. De ce simt asta, nu ştiu, da' treaba stă cam aşa: 
e ca şi cum unu’ din Călăreţii ăia înaripaţi şi îngrozitori a dat 
târcoale pe-aici, undeva sus în beznă, unde nu poate fi văzut. 

Desfăcu legătura. Frodo privi cu scârbă la veşmintele 
dinăuntru, dar avea ce face: ori se îmbrăca, ori umbla despuiat. 
Era acolo o pereche de pantaloni lungi dintr-o țesătură păroasă, 
făcută din cine ştie ce blană jegoasă de animal, şi o tunică din 
piele soioasă. Le trase pe el. Peste tunică îmbrăcă o za din 
împletitură îndesată, cam scurtă pentru un ditamai orcul, dar 
prea lungă şi grea pentru Frodo. Işi strânse mijlocul într-un brâu 
de care era prinsă o teacă scurtă şi în aceasta din urmă se 
găsea o sabie cu lama lată. Sam adusese mai multe coifuri 
orceşti. Frodo găsi unul care i se potrivea destul de bine, o 
cască neagră cu marginea de fier şi cu inele de fier acoperite cu 
piele, pe care era pictat în roşu Ochiul Rău, deasupra 


apărătoarei de nas ce semăna cu un cioc. 

- Uniforma ălora din Morgul, din care purta şi Gorbag, era 
mai potrivită şi mai bine croită, spuse Sam, numa’ că nu s-ar 
face, zic eu, să ne ducem cu însemnele lor în Mordor, după tot 
ce s-a-ntâmplat aici. Aşa, domnu’ Frodo, ia să vă văd. Un orculeţ 
sadea, dacă nu-s prea îndrăzneţ - adică aşa aţi arăta dacă am 
izbuti să vă acoperim faţa cu o mască, dacă v-am lungi braţele 
şi v-am crăcăna picioarele. Uite aici ceva ce o să mai acopere 
din cacealma, zise Sam şi îi puse lui Frodo pe umeri o mantie 
neagră largă. Acum chiar sunteţi gata! Când plecăm luăm şi-un 
scut. 

- Şi tu, Sam? Ziceai că o să ne potrivim la haine. 

- Ştiţi, domnu’ Frodo, am stat şi am cugetat că nu ar fi 
bine să las aici lucrurile mele, şi nici nu le-am putea şterge 
urma. lar zaua asta orcească n-am cum s-o trag peste hainele 
mele, înţelegeţi? Aşa că o să mă acopăr, şi-asta-i tot. 

Se lăsă pe vine ca să împăturească mantia elfă. Făcu din 
ea un pacheţel neaşteptat de mic, pe care-l vâri în ranita de pe 
podea. Se ridică, luă raniţa în spate, îşi puse un coif orcesc pe 
cap şi se înveli în altă mantie neagră. 

- Aşa! zise. Acum ne potrivim cât de cât. Şi trebuie s-o 
luăm din loc! 

- Nu pot să merg tot alergând, Sam, spuse Frodo cu un 
zâmbet timid. Ai aflat cumva dacă sunt hanuri pe drum? Sau ai 
uitat că mai trebuie să şi mâncăm şi să bem? 

- lertăciune, da’ am uitat! recunoscu Sam. Fluieră 
descumpănit. Bată-mă să mă bată, domnu’ Frodo, da’ după ce- 
aţi dispărut nici c-am mai ştiut de foame şi sete! Nu ştiu de când 
n-am mai pus strop de apă ori fărâmă de mâncare în gură. Am 
uitat de toate astea tot încercând să vă găsesc. la staţi! Ultima 
oară când m-am uitat în raniţă încă mai aveam destul din 
pâinea şi merindele pe care ni le-a dat Căpitanul Faramir, ca să 
mă ţină pe picioare vreo două săptămâni la nevoie. Cât despre 
licoare, n-a mai rămas nici un strop din puţinul pe care-l mai 
aveam. N-o să ne ajungă nicicum la amândoi. Da' orcii ăştia nu 
mănâncă şi ei, nu beau? Te pomeneşti că îşi duc zilele numa’ cu 
duhori şi otravă? 

- Ba mănâncă şi beau şi ei, Sam. Umbra care i-a adus pe 
lume e-n stare doar să batjocorească, nu şi să zămislească ceva 
nou cu de la sine putere. Aş zice că orcilor ăstora nu le-a dat 


viaţă. Ci doar i-a prăpădit şi i-a pocit; şi dacă e să trăiască, 
trebuie s-o facă asemenea oricărei alte vietăţi. Se mulţumesc şi 
cu apă puturoasă şi carne stricată dacă nu găsesc ceva mai bun, 
dar nici vorbă de otravă. Mi-au dat şi mie să mănânc, aşa că 
sunt mai întremat decât tine. Nu se poate să nu găsim ceva de- 
ale gurii pe-aici. 

- N-avem vreme de pierdut cu căutatul, protestă Sam. 

- Să ştii că lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât crezi. 
A dat şi peste mine puţin norocul cât ai fost tu plecat. N-au luat 
chiar totul, într-adevăr. Mi-am găsit traista cu mâncare printre 
zdrenţele de pe podea. Au întors-o cu fundu-n sus, de bună 
seamă. Da-mi vine să cred că nu le-a plăcut cum miroase şi cum 
arată lembasul, chiar mai puţin decât lui Gollum. L-au împrăştiat 
peste tot, l-au călcat în picioare, dar am reuşit să strâng 
fărâmele. Nu-i cu mult mai puţin decât ceea ce ţi-a rămas ţie. 
Însă merindele de la Faramir le-au luat toate şi mi-au spart 
butelca de apă. 

- Atunci asta e. Avem destul pentru început. Numa’ cu apa 
o să fie belea. De-acuma haideţi, domnu' Frodo! S-o întindem, 
altfel nici un lac întreg de apă n-o să ne fie de folos! 

- Nu plecăm până nu îmbuci ceva, Sam. Nu mă urnesc de- 
aici. Uite, ia prăjitura asta elfească şi bea ce ţi-a mai rămas în 
butelcă! Toată povestea asta e atât de zadarnică, încât n-are 
rost să ne facem griji pentru ziua de mâine. Poate că nici n-o să 
mai fie o zi de mâine. Porniră, în sfârşit. După ce coborâră scara, 
Sam o luă şi o puse coridor, lângă trupul făcut grămadă al 
orcului mort. Scara cealaltă era cufundată în întuneric, dar de pe 
acoperiş se mai zărea încă strălucirea Muntelui, cu toate că 
începuse să se stingă, preschimbându-se într-un roşu-mohorât. 
Culeseră două scuturi care le întregea costumaţia şi plecară mai 
departe. _ 

Pe scara cea mare de jos pasul lor şovăi. Incăperea aceea 
din vârful foişorului unde se reîntâlniseră le devenise aproape 
familiară: acum însă ieşiseră din nou la loc deschis, unde 
teroarea se furişa de-a lungul zidurilor. O fi părut totul mort în 
Turnul din Cirith Ungol, dar spaima şi răul mai sălăşluiau încă 
aici. 

Când ajunseră la uşa care da în curtea exterioară, se 
opriră. Chiar şi de acolo unde stăteau simțeau împotrivindu-li-se 
duşmănia Veghetorilor, formele acelea negre şi tăcute, aşezate 


de-o parte şi de alta a porţii prin care se întrezărea pălălaia din 
Mordor. Îşi croiră drum printre hoiturile hidoase şi cu fiecare pas 
pe care-l făceau înaintarea le era tot mai grea. Nici n-apucară să 
se apropie de bolta porţii, când fură siliţi să se oprească din nou. 
De-un deget de-ar fi încercat să meargă mai departe, nu făceau 
decât să-şi tortureze şi să-şi vlăguiască voinţa şi mădularele. 

Frodo nu avea putere pentru o astfel de bătălie. Se lăsă 
moale la pământ, murmurând: 

- Nu pot să merg, Sam. Simt că leşin. Nu ştiu ce m-a 
apucat. 

- Eu ştiu, domnu’ Frodo. Ţineţi-vă tare! Poarta e de vină. E 
ceva necurat acolo. Da' eu am pătruns prin ea şi am de gând să 
şi ies. Nu poate fi mai primejdios decât prima dată. Acum, 
haideţi! 

Sam scoase încă o dată din sân sticluţa elfă, dată de 
Galadriel. Parcă pentru a-i răsplăti curajul şi a da strălucire 
credincioasei lui mâini maronii de hobbit care făptuise 
asemenea fapte vitejeşti, clondirul strălumină dintr-o dată, încât 
întreaga curte cufundată în umbră se lumină de o scăpărare 
orbitoare ca de fulger; numai că fulgerul acesta nu se stinse. 

- Gilthoniel, A Elbereth! strigă Sam. Fără să ştie de ce, 
gândul lui se întorsese brusc la elfii din Comitat şi la cântecul 
care-l alungase din pădure pe Călărețul Negru. 

- Aiya denion ancalima! strigă Frodo din spatele lui. 

Puterea Veghetorilor se frânse la fel de neaşteptat ca o 
coardă întinsă care plesneşte. Şi cei doi hobbiţi aproape căzură 
în nas. În clipa următoare o rupseră la fugă pe poartă afară, 
printre cei doi coloşi aşezaţi, cu ochii lor scăpărători. Se auzi o 
trosnitură. Cheia de boltă a arcului porţii se prăbuşi aproape să 
le cadă în cap, zidul de deasupra se crăpă şi se nărui la pământ. 
Cât p'aci să-i îngroape de vii. Se auzi bătaia unui clopot şi 
dinspre Veghetori se înălţă un vaiet ascuţit şi înfiorător. | se 
răspunse de sus, din întunecime Şi din cerul negru ca smoala o 
formă înaripată se năpusti în jos ca o săgeată, sfâşiind norii cu 
un țipăt de groază. 


Tărâmul Umbrei 


Sam mai avea atâta minte cât să vâre sticluţa înapoi în 
sân. 

- Fugiţi, domnu’ Frodo! strigă el. Nu, nu pe-acolo! E o 
scurtătură râpoasă peste perete. După mine! 

Fugiră în jos pe drumul ce pornea de la poartă. Din 
cincizeci de paşi, ocolind strâns o stană ieşită mult în afară, 
dispărură din raza de vedere a Turnului. Scăpaseră, de data 
asta. Se lipiră de stâncă, respirară adânc şi-şi apăsară piepturile 
cu mâinile. Cocoţat pe zid, lângă poarta prăbuşită, nazgilul îşi 
trimitea în văzduh ţipetele vestitoare de moarte, făcând stâncile 
să răsune de ecou. 

Cuprinşi de groază, hobbiţii porniră împleticit mai departe. 
Curând drumul coti brusc din nou spre răsărit, aducându-i încă o 
dată, preţ de o clipă înfiorătoare, în dreptul Turnului. Străbătând 
cât puteau de iute bucata aia de drum, hobbiţii priviră peste 
umăr şi văzură uriaşa siluetă neagră ţuţuiată pe meterez; apoi 
se prăvăliră printre pereţii mari de stâncă printr-un pripor ce 
cobora abrupt pentru a se uni cu drumul dinspre Morgul. 
Ajunseră la punctul de întâlnire a drumurilor. Nici urmă de orci şi 
nici nazgilul nu primise încă răspuns la strigătul lui; dar hobbiţii 
ştiau că tăcerea nu putea dura mult. Vânătoarea avea să 
înceapă din clipă în clipă. 

- N-o să reuşim, Sam. Dacă am fi orci adevăraţi, ar trebui 
să ne avântăm înapoi spre Turn, nu să fugim de el. Primul 
duşman cu care o să ne întâlnim o să ne recunoască pe loc. 
Trebuie să părăsim drumul ăsta într-un fel sau altul. 

- Da' n-avem cum, decât dac-am fi înaripaţi. 

Feţele răsăritene ale munţilor Ephel Duath erau pieptişe, 
stâncile şi prăpăstiile prăvălindu-se în viroaga neagră cuprinsă 
între aceşti pereţi şi creasta interioară. Nu departe de locul de 
întâlnire a drumurilor, după încă un repeziş, un pod de piatră 
suspendat trecea peste hău, ducând drumul mai departe între 
ravenele şi grohotişurile Morgulului. Strângându-şi disperaţi 
puterile, Frodo şi Sam se repeziră pe pod; dar n-apucară să 
ajungă în partea cealaltă, când auziră semnalul de începere a 
vânătorii. Departe, în urma lor şi mult deasupra, pe coasta 
muntelui, se înălța ameninţător Turnul din Cirith Ungol, ale cărui 


pietre luceau stins. Dintr-o dată, clopotul său aspru răsună din 
nou, apoi se dezlănţui într-o rafală cutremurătoare. Cornii 
chemau. Şi de dincolo de capătul crestei răsunară strigăte de 
răspuns. În viroaga întunecată, feriţi de strălucirea orbitoare şi 
ucigătoare a Orodruinului, Frodo şi Sam nu puteau zări nimic în 
faţă, dar de-acum auzeau tropăitul picioarelor cu încălțări de 
fier, iar pe drum răsuna dupăitul repezit al copitelor. 

- Repede, Sam! Să trecem dincolo! strigă Frodo. 

Se căţărară pe parapetul jos al podului. Din fericire, 
coborâşul în viroagă era scurt, căci coastele Morgaiului se 
înălţau aici până aproape la nivelul drumului; dar era prea 
întuneric pentru ca ei să-şi dea seama cât de adâncă era 
prăpastia. 

- Gata, domnu' Frodo, am pornit-o, spuse Sam. Cu bine! 

Şi îşi dădu drumul la vale. Frodo îl urmă. Şi în timp ce se 
prăvăleau, auziră iureşul călăreţilor ce goneau peste pod şi 
răpăitul picioarelor orceşti care fugeau după ei. Dar Sam ar fi 
izbucnit în râs dacă ar fi îndrăznit. Căci, după toată frica lor că 
îşi vor frânge oasele în cine ştie ce stânci nevăzute, se pomeniră 
picând cu o bufnitură şi-un trosnet, la mai puţin de 
douăsprezece picioare mai jos, în ultimul lucru la care s-ar fi 
putut aştepta: o încâlcire de tufăriş spinos. Sam rămase pironit 
locului, sugându-şi încet mâna zgâriată. 

După ce se stinse şi ultimul zgomot al copitelor şi 
picioarelor, îndrăzni să şoptească: 

- Să fiu al naibii, domnu' Frodo, da' nu ştiam că în 
Mordorul ăsta poate creşte ceva! Da' şi dac-aş fi ştiut, la aşa 
ceva nu m-aş f, gândit. Cum îi simt eu, spinii ăştia-s lungi de-un 
picior. Mi-au pătruns prin toate cele. Măcar de mi-aş fi pus 
cămaşa aia de zale pe mine! 

- Zaua orceasă nu te fereşte de ghimpii ăştia, spuse 
Frodo. Nici măcar pieptarul de piele nu-i mare scofală. 

Avură de furcă să iasă din desiş. Spinii şi mărăcinii erau 
tari ca drotul şi se agăţau de ei ca nişte gheare. Mantiile se 
sfâşiaseră şi se flenduriseră până să apuce ei să se 
descâlcească de acolo. 

- Şi acum în jos, Sam, şopti Frodo. Jos în vale, repede, apoi 
o luăm spre miazănoapte de cum găsim o cale. 

Ziua venea din nou peste lumea de afară şi departe, 
dincolo de negurile Mordorului, Soarele se înălța peste orizontul 


răsăritean al Pământului de Mijloc; aici jos însă întunericul era la 
fel de adânc ca noaptea. Muntele dospea în străfunduri şi îşi 
scuipa focurile afară. Strălucirea orbitoare pălea în stânci. 
Vântul răsăritean care suflase de când plecaseră ei din Ithilien 
părea să fi murit. Încet, cu trudă nemăsurată, începură să 
coboare, bâjbâind, împiedicându-se, ajutându-se de mâini, 
printre bolovani şi mărăcini şi vreascuri, prin umbrele oarbe, în 
jos, tot mai jos, până nu mai avură unde cobori. 

Se opriră, într-un sfârşit. Se aşezară alături, cu spatele la 
un bolovan. Erau leoarcă de sudoare amândoi. 

- Dac-ar fi să-mi dea Shagrat însuşi un pahar cu apă, i-aş 
strânge mâna, mormăi Sam. 

- Să nu spui aşa ceva! îl mustră Frodo. Nu faci decât să 
înrăutăţeşti şi mai mult lucrurile. 

Se întinse, ametit, vlăguit, şi rămase tăcut o vreme. Mai 
apoi îşi adună puterile şi se ridică din nou în capul oaselor. Mare 
îi fu mirarea când descoperi că Sam adormise. 

- Trezeşte-te, Sam! Haide. E timpul să ne mai ostenim 
oleacă. 

Sam se chinui să se ridice în picioare. 

- Fir-aş să fiu! Cred c-am adormit. A trecut atâta vreme, 
domnu' Frodo, de când n-am mai avut parte de un somn ca 
lumea şi ochii mi s-au închis de la sine. 

Frodo mergea acum primul, încercând să ţină direcţia 
nordică, dibuind drumul printre bolovanii ce se îngrămădeau pe 
fundul marii ravene. Deodată se opri. 

- Zadarnic, Sam. Nu mai pot îndura. Cămaşa asta de zale, 
de ea vorbesc. Nu în starea în care mă aflu. Chiar şi vesta de 
mithril mi se părea grea când eram obosit. Asta e cu mult mai 
grea. Şi ce rost are s-o port? N-o să învingem dacă e să ne 
luptăm. 

- Numai că s-ar putea să trebuiască să ne luptăm. Şi mai 
sunt pietre pe lumea asta, şi săgeți rătăcite. Intâi şi-ntâi că 
Gollum ăla n-a crăpat. Nu-mi place să vă ştiu doar cu o bucăţică 
de piele acolo, între domnia voastră şi o lovitură de cuţit în 
noapte. 

- Uite ce-i Sam, băiat drag ce eşti. Sunt frânt de oboseală. 
Şi nu mi-a mai rămas nici o nădejde. Dar trebuie să încerc să 
ajung la Munte atâta vreme cât mai sunt în stare să mă mişc. 
Inelul mi-e de-ajuns povară. Greutatea asta în plus mă omoară. 


Trebuie s-o scot. Dar să nu crezi că sunt nerecunoscător. Nici nu 
vreau să mă gândesc la ce treabă scârbavnică te-ai înhămat 
printre hoiturile alea ca să găseşti zaua asta pentru mine. 

- Să nu vorbim despre asta, domnu’ Frodo. Fiţi sănătos! Şi 
în cârcă v-aş duce dacă aş putea. Dezbrăcaţi-o! 

Frodo puse mantia deoparte, îşi scoase pieptarul de zale 
şi-l aruncă cât colo. Il luă cu frig. 

- Ceva care să ţină de cald îmi trebuie mie acum, zise el. 
S-a făcut frig, mi-e teamă să nu răcesc. 

- Luaţi mantia mea, domnu’ Frodo. Sam desfăcu raniţa şi 
scoase dinăuntru mantia elfă. Ce ziceţi de asta, domnu’ Frodo? 
Vă înveliţi bine cu flendura aia orcească şi peste ea vă prindeţi 
brâul. După care puneţi mantia asta. Nu prea aduce ea a port 
orcesc, da’ o să vă ţină de cald; şi-aş cuteza să spun că o să vă 
ferească de rău mai bine decât orice platoşă. Doamna a făcut-o 
cu mâna ei. Frodo luă mantia, şi-o puse pe umeri şi o prinse cu 
agrafa. 

- Acum e mai bune! spuse el. Mă simt mai uşor. Pot să 
merg mai departe. Dar întunericul ăsta orb îmi pătrunde parcă 
în inimă. Ştii, Sam, când zăceam prizonier, am încercat să-mi 
amintesc de Coniaied şi de Cornu Impădurit şi de Râul care 
curge în moara din Hobbiton. Dar acum nu le pot vedea cu ochii 
minţii. 

- Ei poftim, domnu' Frodo, cine-a pomenit acu' de apă? 
Dacă Doamna ar putea să ne vadă ori să ne audă, i-aş zice: 
„Doamnă, Măria ta, nu vrem decât lumină şi apă: apa limpede şi 
lumina zilei, căci mai bune-s decât toate nestematele, să-mi fie 
cu iertăciune.” Da’ până-n Lórien e cale lungă, oftă Sam şi-şi 
flutură mâna spre înălțimile Ephel Duath, ce nu puteau fi decât 
ghicite ca o negreală încă şi mai neagră pe un cer negru. 

Porniră din nou la drum. Nu merseră mult şi Frodo se opri 
din nou. ` 

- Pe deasupra noastră e un Călăreţ Negru, spuse el. Il 
simt. Mai bine să nu ne mişcăm o vreme. 

Se ghemuiră sub un bolovan mare, cu faţa îndreptată spre 
apus, şi rămaseră acolo tăcuţi. După un timp Frodo scoase un 
oftat de uşurare. 

- A trecut, spuse el. 

Se ridicară. În clipa următoare amândoi se holbau uimiţi. 
Departe, în stânga lor, spre miazăzi, pe un cer care devenea 


cenuşiu, începeau să se deseneze tot mai limpede contururile 
negre şi întunecate ale ţancurilor şi crestelor înalte ale marelui 
lanţ muntos, în spatele lor apăru o lumină care se întinse încet 
spre miazănoapte. În tăriile văzduhului se ducea o bătălie. 
Talazurile de nori erau alungate, marginile lor se zdrenţuiau sub 
suflarea unui vânt stârnit în lumea vie şi care se înălța în 
văzduh, măturând aburii şi perdelele de fum spre meleagul 
întunecat ce le era sălaş. Pe sub palele tot mai ridicate ale 
baldachinului mohorât, un fir de lumină timidă se furişă în 
Mordor precum o dimineaţă palidă prin fereastra zăbrelită a unei 
temnițe. 

- la priviţi, domnu' Frodo! Priviţi! S-a schimbat vântul. 
Ceva se petrece acolo. Nu se-ntâmplă toate pe placul lui. 
Întunecimea lui începe să se risipească în lumea de-afară. Ah, ce 
n-aş da să ştiu ce se întâmplă! 

Era dimineaţa zilei de cincisprezece martie şi peste valea 
Anduinului Soarele se ridica deasupra umbrei de la răsărit, iar 
vântul bătea dinspre miazăzi. Théoden zăcea pe moarte pe 
Câmpiile Pelennor. 

În timp ce Frodo şi Sam stăteau şi priveau, geana de 
lumină se întinse cât era creasta Ephel Duath de lungă; deodată 
zăriră o formă care venea cu repeziciune dinspre apus, la 
început mică, doar un punct negru pe fâşia luminoasă de 
deasupra vârfurilor muntoase, apoi tot mai mare, până când se 
repezi ca o săgeată în bolta întunecată şi trecu mult deasupra 
celor doi hobbiţi. Trecând, scoase un țipăt ascuţit şi prelung, 
vocea unui nazgul; dar ţipătul nu-i mai înspăimântă; era mai 
curând un țipăt de alarmă şi deznădejde, prevestind nenorociri 
pentru Turnul Întunecimii. Seniorului Duhurilor Inelelor îi sunase 
ceasul. 

- Ce v-am zis? Se-ntâmplă ceva! strigă Sam. „De la război, 
numai veşti bune”, a spus Shagrat, da' Gorbag gândea 
altminteri. Şi cu dreptate. Roata pare să se-ntoarcă, domnu' 
Frodo. Nu simţiţi niţică nădejde, acolo? 

- Nu prea, Sam, ca să fiu sincer, oftă Frodo. Orice se- 
ntâmplă e dincolo de munţi. Noi mergem spre răsărit, nu spre 
apus. Şi sunt atât de istovit. lar Inelul e atât de greu, Sam. ŞI 
încep să-l văd în mintea mea tot timpul, ca o uriaşă roată de foc. 

Entuziasmul lui Sam se risipi într-o clipită. Işi privi 
îngrijorat stăpânul şi-l luă de mână. 


- Haideţi, domnu' Frodo! spuse el. Am primit unul din 
lucrurile pe care mi le doream: un strop de lumină, destulă cât 
să ne ajute, dar mă tem că-i şi primejdioasă. Hai să încercăm să 
mai mergem puţin şi după aceea ne culcăm unul lângă altul şi 
ne odihnim. Acum însă luaţi să mâncaţi puţin, o bucăţică din 
merindea dată de elfi; să mai prindeţi puteri. 

Impărţiră între ei o turtă de lembas şi mestecară 
dumicatul cu greu din pricina uscăciunii din gură, apoi porniră 
încet mai departe. Lumina, cât o geană cenuşie de amurg, nu 
mai mult, le ajungea să vadă că se aflau adânc în valea dintre 
munţi. Urca acum în pantă uşoară spre miazăzi, iar pe fundul ei 
se zărea albia unui pârâu secat. Dincolo de matca pietroasă, 
zăriră o potecă bine bătătorită ce şerpuia la poalele stâncilor 
apusene. Dacă ar fi ştiut, hobbiţii ar fi putut să ajungă la ea mult 
mai curând, căci era o potecă ce se rupea din drumul Morgulului 
la capătul apusean al podului şi cobora în multe trepte tăiate în 
stâncă, până în fundul văii. Era folosită de patrule sau de soli 
drept scurtătură până la posturile de strajă mai neînsemnate şi 
la forturile nordice, aflate între Cirith Ungol şi strunga Gura 
Isenului, fălcile de fier din Carach Angren. 

Pentru hobbiţi era primejdios să folosească o asemenea 
potecă, dar ei aveau nevoie să se grăbească, unde mai pui că 
Frodo simţea că nu mai avea puteri ca să se caţere printre 
bolovani sau de-a lungul zăpodiilor nebătute ale Morgaiului. Pe 
de altă parte, socotea că drumul spre miazănoapte era poate 
ultimul pe care s-ar fi gândit hăitaşii lor să-i caute. Primele căi 
pe care aveau să le cerceteze cu de-amănuntul erau drumul la 
est de câmpie sau cel care ducea înapoi, spre apus. Abia după 
ce trecea bine de Turn, spre miazănoapte, avea să se 
ostenească să caute o cale care să-l ducă spre răsărit, spre 
ultima etapă disperată a călătoriei lui. Până una-alta, traversară 
şleaul pietros şi o apucară pe poteca orcilor şi o vreme merseră 
de-a lungul ei. Stâncile din stânga atârnau deasupra potecii, 
încât nu puteau fi văzuţi de sus; dar poteca făcea multe cotituri, 
şi la fiecare cot îşi încleştau mâinile pe mânerele săbiilor şi 
înaintau cu precauţie. 

Ziua rămase la fel de cenuşie, căci Orodruin continua să 
scuipe vălătuci de fum care, bătut în sus de vânturile de la 
poale, urca tot mai spre înalt, până când ajunse deasupra 
vânturilor şi se răspândi într-un acoperiş făr' de margini, a cărui 


coloană centrală creştea din umbre pe care ei nu le puteau zări. 
Mai bine de o oră merseră ei aşa târâş-grăpiş, când deodată 
auziră un zgomot ce-i făcu să se oprească. De necrezut, dar 
adevărat. Susur de apă. Dintr-un făgaş la stânga lor, atât de 
drept şi de îngust de-ai fi zis că stânca neagră fusese despicată 
cu un topor uriaş, picura apă: poate ultimele rămăşiţe ala unei 
ploi dulci adunate din mări bătute de soare, dar sortită, din 
păcate, să cadă în cele din urmă pe pereţii Tărâmului Negru şi 
să se scurgă stearpă în ţărână. Aici însă ieşea din piatră într-un 
mic izvor ce cădea până la potecă, o traversa, cotea spre 
miazăzi şi curgea repejor mai departe, pentru a se pierde printre 
pietrele moarte. Dintr-un salt, Sam fu lângă izvor. 

- Dac-am s-o mai văd vreodată pe Doamnă, o să-i spun! 
strigă el. Întâi lumina, acum apa! Se opri brusc. Lăsaţi-mă să 
beau eu întâi, domnu' Frodo. 

- Bea, dar să ştii că e loc de amândoi. 

- Nu asta am vrut să spun, se apără Sam. Mă gândeam că 
dacă e otrăvitoare sau se va dovedi îndată într-altfel 
vătămătoare, atunci, stăpâne, mai bine să fiu eu cel care... 
dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. 

- Te-nţeleg. Dar cred că-i mai bine să ne-ncercăm norocul 
împreună, Sam; sau binecuvântarea. Totuşi ai grijă, s-ar putea 
să fie foarte rece! 

Apa era rece, dar nu ca gheaţa, avea un gust neplăcut, 
amară şi uleioasă totodată sau, mă rog, aşa ar fi zis dacă ar fi 
fost la ei acasă. Aici însă părea mai presus de orice laudă şi 
dincolo de orice teamă ori prevedere. Băură pe săturate iar Sam 
umplu butelca. Frodo simţea că-i reveniseră puterile, astfel că 
merseră mai departe preţ de câteva mile bune, până când 
poteca începu să se lăţească şi să fie mărginită de un perete 
crenelat, semn că se apropiau de un alt fort orcesc. 

- Aici părăsim drumul, Sam. Şi trebuie s-o apucăm înspre 
răsărit. Oftă când privi la crestele sumbre de dincolo de vale. 
Mai am doar atâta putere cât să găsesc o văgăună acolo sus, 
undeva. După care trebuie să mă odihnesc puţin. 

Albia râului era ceva mai jos de potecă. Coborâră anevoie 
până la ea şi începură s-o traverseze. Spre mirarea lor, dădură 
peste băltoace întunecate în care se scurgeau firicele de apă ce 
picurau de undeva din susul văii. La hotarul său de la poalele 
munţilor vestici, Mordorul era un meleag muribund, dar încă mai 


avea o urmă de viaţă în el. Aici mai creştea ceva vegetaţie, 
aspră, contorsionată, înverşunată, luptându-se să trăiască. 
Copăcei piperniciţi se strecurau afară din ravenele Morgaiului, 
de partea cealaltă a văii, agăţându-se de stâncă, smocuri de 
iarbă aspră şi cenuşie se luptau cu pietrele pe care se târa un 
muşchi ofilit; peste tot se răsfirau rugi uriaşi, zgârciţi şi încâlciţi. 
Unii aveau ţepi lungi şi ascuţiţi, alţii ghimpi încârligaţi, tăioşi ca 
o lamă de pumnal. Frunze veştede şi mohorâte rămase peste an 
atârnau de vrejuri, foşnind şi pârâind în văzduhul trist, dar 
mugurii lor plini de viermi dădeau să se deschidă. Muşte surii, 
maronii sau negre, însemnate precum orcii cu o pată roşie de 
forma unui ochi, bâzâiau şi pişcau; iar deasupra desişurilor de 
rugi, dansau şi se roteau roiuri de musculiţe flămânde. 

- Zdrenţele astea orceşti nu-s bune de nimic, se plânse 
Sam dând din mâini. Mai bine aş avea piele de orc! 

Frodo nu mai putea merge. Se căţăraseră de-a lungul unei 
ravene înguste şi uşor înclinate, dar încă mai aveau destul de 
urcat până să ajungă să vadă măcar ultima creastă stâncoasă. 

- Acum trebuie să mă odihnesc, Sam, şi să aţipesc dac-oi 
putea, spuse Frodo şi se uită în jur, dar, din cât vedea el, nici 
măcar un animal nu ar fi avut unde se cuibări în stâncăraia aia 
deprimantă. In cele din urmă, frânţi de oboseală, se furişară sub 
o perdea de rugi ce atârnau ca o saltea peste un prag îngust de 
piatră. 

Se aşezară şi încropiră ceva de-ale gurii. Păstrând 
nepreţuita lembas pentru zilele negre ce aveau să vină, 
ciuguliră jumătate din ceea ce mai rămăsese în traista lui Sam 
din merindele dăruite de Faramir: nişte fructe uscate şi o 
bucăţică de carne afumată; sorbiră câteva guri de apă. Băuseră 
şi din ochiurile de apă din vale, dar li se făcuse iarăşi foarte 
sete. Aerul din Mordor avea o asprime ce le usca cerul gurii. 
Gândul la apă îl făcea pe Sam să se piardă cu firea, în ciuda 
încrederii ce nu-l părăsea nici o clipă. Numai că dincolo de 
Morgai se întindea îngrozitoarea câmpie Gongoroth, pe care tre- 
buiau să o traverseze. 

- Acum trageţi un pui de somn, domnu' Frodo. lar se 
întunecă. Semn, după mine, că în câmpie se sfârşeşte şi ziua 
asta. 

Nici n-apucă să zică aceste vorbe, că Frodo oftă şi adormi 
pe loc buştean. Sam se împotrivi propriei sale oboseli şi luă 


mâna luă Frodo într-ale sale şi râmase acolo tăcut, până se 
înnopta de-a binelea. Abia atunci se hotări să iasă din 
ascunzătoare, mai degrabă ca să se scuture de somn, şi privi în 
jur. Tărâmul ăla părea plin de tot felul de pârâituri şi trosnituri şi 
scârţâituri, dar nici o voce sau călcătură de picior nu se auzea. 
Deasupra masivului Ephel Duath, înspre Apus, cerul nopţii 
păstrase o părere de lumină. Acolo zări Sam, preţ de o clipă, 
furişându-se licărul unei stele albe, printr-o spărtură a norilor, 
deasupra unui ţanc întunecat al crestei. Şi cum o privea el din 
meleagul acela uitat de lume, frumuseţea Stelei îl păli drept în 
inimă şi brusc i se retrezi speranţa. Ca o suliță îl străpunse 
gândul limpede şi rece că, la urma urmei, Umbra era un lucru 
mărunt şi trecător, nimic altceva; lumina şi frumuseţea supremă 
aveau să dăinuiască veşnic, fără ca ea să le poată întina. 
Cântecul lui din Turn fusese mai curând o sfruntare, nu o 
speranţă; căci atunci se gândea la sine. Dar acum, preţ de o 
clipă, propria sa soartă şi chiar şi aceea a stăpânului său 
încetară să-l mai frământe. Se târî înapoi sub rugi, se întinse 
lângă Frodo şi, dând uitării orice teamă, se cufundă într-un somn 
adânc şi netulburat. 

Se treziră amândoi, mână în mână. Sam era aproape vioi, 
gata să înceapă o nouă zi, Frodo oftă. Somnul îi fusese 
frământat, plin de vise despre foc, iar deşteptarea nu avu darul 
să-l liniştească. Somnul îi prinsese totuşi bine: se întremase, se 
simţea mai în puteri să ducă Inelul mai departe. Nici unul nu ştia 
ceasul zilei şi nici cât dormiseră; dar după ce mai luară câte o 
îmbucătură din merinde şi o gură de apă, se aşternură la drum, 
urcând ravena până ce aceasta se sfârşea într-un povârniş 
abrupt, de grohotiş şi pietre alunecoase. Acolo, orice urmă de 
viaţă se dăduse bătută, vârfurile Morgaiului erau golaşe, 
zimţuite, sterpe, lipsite până şi de iarbă. 

După multă căutare şi umblet de colo-colo, găsiră o cale 
pe unde puteau urca mai departe şi astfel se mai căţărară o 
sută de picioare, până la o fisură între două steiuri întunecoase, 
şi trecând şi prin ea se pomeniră chiar pe creasta ultimului zid 
de apărare al Mordorului. Sub ei, pe fundul unei prăpăstii înalte 
de vreo sută cincimi de picioare, se afla şesul care se întindea 
până departe, într-o întunecime fără formă, ce nu putea fi 
cuprinsă cu privirea. Vântul lumii bătea dinspre Apus, norii uriaşi 
erau împinşi în sus şi spre est; cu toate acestea, peste câmpiile 


mohorâte ale Gorgorothului nu răzbătea decât o lumină cenuşie. 
Acolo vălătucii de fum se târau aproape de pământ şi se 
cuibăreau în vâlcele, iar din crăpăturile pământului ieşeau aburi. 

Dar în zare, la mai bine de patruzeci de mile distanţă, 
zăriră Muntele Osândei, ale cărui poale erau îngropate în 
cenuşă: conul său uriaş se ridica la mare înălţime până acolo 
unde coroana sa fumegândă se ascundea în nori. Focurile se 
mai astâmpăraseră, mocneau în adânc, şi muntele părea să 
doarmă somnul ameninţător şi primejdios al unei fiare. Dincolo 
de el atârna o umbră mare, rău prevestitoare, ca un nor de 
furtună, vălurile turnului Barad-dûr zidit departe foarte, pe un 
pinten al unei creste lungi desprinse la capătul ei nordic din 
Munţii de Cenuşă. Puterea Întunecimii era cufundată în gânduri. 
Ochiul privea înăuntru, cumpănind la veştile născătoare de 
îndoieli şi vestitoare de primejdii: ceea ce i se înfăţişa acum era 
o sabie strălucitoare şi un chip aspru şi regesc şi deocamdată 
dăduse la o parte orice gând la alte lucruri; şi întreaga sa 
fortăreață, poartă după poartă şi turn peste turn, era învăluită 
într-o negură urzitoare de răzbunări. 

Frodo şi Sam priveau tot acest tărâm odios cu un amestec 
de uluială şi scârbă. Între ei şi muntele fumegător şi de jur 
împrejurul acestuia, spre miazănoapte şi miazăzi, totul părea 
căzut pradă ruinei şi morţii, o pustietate arsă şi înecată în fum. 
Oare cum îşi păstra şi îşi hrănea sclavii şi oştirile Seniorul 
meleagului ăstuia? Căci oştiri avea cu duiumul. Cât puteai 
cuprinde cu ochii, de-a lungul Morgaiului şi înspre miazăzi, 
tabere şi iar tabere, unele de corturi, altele aranjate ca nişte 
orăşele. Unul dintre cele mai mari se afla chiar sub ei. Pe 
câmpie, la mai puţin de o milă depărtare, era ca un fel de 
adunătură de muşuroaie uriaşe de gângănii, ulite drepte, 
mohorâte, mărginite de colibe şi construcţii cafenii, lungi şi 
joase. În jurul aşezării, o viermuială de fiinţe care se agitau 
încoace şi-ncolo; un drum lat pornea de acolo spre sud-est, 
pentru a se uni cu drumul Morgulului, iar de-a lungul lui grăbeau 
şiruri nenumărate de siluete mici şi negre. 

- Nu-mi place ce văd aici, spuse Sam. Fără ieşire, aş zice - 
doar că acolo unde e atâta viermuială sunt şi fântâni sau apă, ca 
să nu mai vorbim de mâncare. Şi ăştia-s oameni, nu orci, dacă 
nu mă înşeală ochii 

Nici el, nici Frodo nu aveau habar de marile câmpuri la 


care trudeau sclavi, aflate în partea de miazăzi a acestui întins 
regat, dincolo de aburii Muntelui, lângă apele întunecate şi triste 
ale lacului Nurnen; şi nici de drumurile cele mari care se 
întindeau la răsărit şi la miazăzi, spre ţări ce plăteau tribut 
Mordorului şi de unde soldaţii Turnului aduceau convoaie de 
căruţe încărcate de bunuri şi prăzi şi sclavi noi. Aici, în regiunile 
nordice, erau minele şi fierăriile şi aici erau mobilizați oştenii 
pentru războaiele de mult puse la cale; şi tot aici, Puterea 
Întunecimii, care-şi muta armiile precum piesele pe o tablă de 
joc, le aduna pe toate la un loc. Primele mişcări şi primele 
dovezi ale puterii sale le făcuse cu oştirile de la apus, mutându- 
le la nord şi la sud. Numai pentru a le retrage ceva mai târziu şi 
a aduce alte forţe proaspete, concentrându-le în jurul Cirith 
Gorgorului, pentru o lovitură de pedeapsă. Şi dacă prin această 
manevră îşi pusese de gând să apere şi Muntele împotriva oricui 
ar fi încercat să se apropie, nici că se putea o mişcare mai bine 
chibzuită. 

- Al naibii! mormăi Sam mai departe. Pot să aibă orice-ar 
avea de mâncare şi de băut, că noi tot n-o să avem parte. Nu 
văd pe unde-am putea cobori acolo. Şi chiar de-am ajunge jos, 
nu-i chip să străbatem tot câmpul ăsta care mişună de duşmani. 

- Va trebui totuşi să încercăm, spuse Frodo. Nu-i mai rău 
decât mă aşteptam. Nici o clipă n-am nădăjduit că o să pot 
ajunge dincolo. Şi nici acum nu văd vreo rază de speranţă. Asta 
nu înseamnă că nu trebuie să fac tot ce pot. Care va să zică, 
acum trebuie să mă feresc cât mai mult cu putinţă să fiu prins. 
Aşa că zic s-o ţinem tot spre miazănoapte şi să vedem cum stă 
treaba acolo unde câmpul deschis se îngustează. 

- Am eu aşa un gând de cum trebuie să fie, spuse Sam. 
Unde-i mai îngust, e şi-mbulzeala de orci şi oameni mai mare. O 
să vedeţi, domnu’ Frodo. 

- Tare mă tem că o să văd, dacă apucăm să ajungem până 
acolo, oftă Frodo şi se depărtă. 

Curând descoperiră că le era cu neputinţă să îşi continue 
drumul de-a lungul crestei Morgai şi nici pe stâncile mai înalte, 
lipsite de poteci şi tăiate de pogoane adânci nu puteau merge. 
În cele din urmă se văzură nevoiţi să se întoarcă înapoi la 
ravenă şi să coboare pe unde urcaseră, pentru a căuta o altă 
cale de-a lungul văii. Înaintau cu greu, căci nu îndrăzneau să 
treacă pe malul apusean, unde era poteca. După mai bine de o 


milă, văzură într-o văgăună la poalele stâncii fortul orcesc pe 
care-l bănuiseră a fi prin preajmă; un zid şi o mână de cocioabe 
de piatră ridicate în jurul gurii negre a unei peşteri. Nu se zărea 
nici o mişcare, cu toate acestea hobbiţii se furişară cu precauţie 
pe lângă fort, ţinându-se cât mai aproape de mărăcinişul care 
acolo creştea din belşug pe ambele maluri ale fostei albii. 

Şi aşa merseră încă vreo două-trei mile, până când fortul 
rămase în urma lor ascuns vederii; dar abia apucară să respire 
ceva mai uşuraţi, când auziră deodată voci aspre şi puternice de 
orci. Se pitiră iute în spatele unei tufe cafenii pipernicite. Vocile 
se apropiau şi curând apărură şi orcii. Unul era îmbrăcat în nişte 
zdrenţe maronii şi înarmat cu un arc din lemn de carpen: făcea 
parte dintr-o seminţie de orci mici de statură, cu pielea neagră 
şi nări largi şi fornăitoare: unul dintre cei care adulmeca urmele, 
fără îndoială. Celălalt era un ditamai războinicul, ca aceia din 
compania lui Shagrat, purtând însemnul ochiului. Şi el avea un 
arc prins de spate, iar în mână o suliță scurtă cu vârful lat. Se 
ciorovăiau, ca de obicei şi, fiind din neamuri diferite, vorbeau 
Limba Comună, pocind-o după felul lor orcesc. 

La nici douăzeci de paşi de locul unde se pitiseră hobbiţii, 
orcul cel mic se opri. 

- Naiba-n ea de treabă! mârâi el. Mă duc acasă. Arătă în 
partea cealaltă a văii, spre fort. N-are rost să-mi mai frec nasu' 
de pietrele astea. N-a rămas nici o urmă, ascultă-mă pe mine. 
Am pierdut-o când m-am luat după tine. Urcă sus în munţi, nu 
pe vale, îţi zic eu. 

- Nu prea faceţi mare brânză, voi ăştia sforăiţi, he? zise 
matahala. Pun rămăşag că ochii-s mai de ispravă decât râturile 
alea ale voastre. 

- Şi ce-ai văzut cu ei de te-mpăunezi aşa? se oţări cel mic. 
Bah! N-ai habar nici ce cauţi. 

- Şi-a cui e vina? nu se lăsă oşteanul. A mea nu-i. 
Brambureala-i de la ăi de sus. Ba zic că-i un elf din ăia mari cu 
armură lucitoare, ba o-ntorc c-ar fi o piticanie de om, ba cică-i o 
şleahtă de urukhai răsculați; te pomeneşti că-s toţi claie peste 
grămadă. 

- Crr! croncăni adulmecătorul. Şi-au pierdut capu’, asta-i. 
Şi unii d-ăia mari or să-şi piardă şi pielea, ascultă-mă pe mine, 
dacă ce-am auzit e-adevărat: cică ar fi atacat Turnu’ şi alta nu, 
şi sute de-ai tăi au dat în primire şi prizonieru' a şters-o 


frumuşel. Dac-aşa vă faceţi voi treaba, băi luptătorilor, nu mă 
mir că veştile despre bătălie-s rele. 

- Cine zice că-s rele? strigă oşteanul. 

- Hah! Cine nu zice? 

- Astea-s cleveteli blestemate de-ale răzvrătiţilor şi dacă 
nu isprăveşti te trag în ţeapă, auzi? 

- Gata, gata! făcu împăciuitor adulmecătorul. Uite, tac şi 
cuget. Da' ce-are-a face stârpitura aia neagră cu toată povestea 
asta? Gămanu' ăla cu mâini ca labele de rață? 

- Habar n-am, poate că nimica. Da' nu prea are gânduri 
curate cu amuşinatu' ăla. Băga-s-ar naiba-n el! Nici n-a apucat 
să ne scape bine şi s-o şteargă, c-am şi primit ştire că trebuie 
prins de viu, şi-ncă repede. 

- Păi să-l prindă, atunci, şi să-i dea de să nu poată duce, 
tună adulmecătorul. A încurcat toate urmele acolo, şterpelind 
zaua aia aruncată pe care-a găsit-o şi fâţâindu-se peste tot locu' 
pân-am apucat eu s-ajung. 

- l-a salvat viaţa, asta-i sigur, spuse oşteanul. Că înainte 
să ştiu că-i căutat, am tras în el, punct ochit punct lovit, de la 
cincizeci de paşi, drept în spate, şi numa' ce-l văd c-o ia la 
sănătoasa. 

- Aiurea! Ai greşit ţinta, asta-i, îl luă peste picior 
adulmecătorul. Întâi că tragi unde vezi cu ochiu' cefei, după-aia 
fugi de zici că stai şi dup-aia trimiţi după amărâţii de 
adulmecători. Gata, m-am saturat până-n gât d-alde voi. 

Şi cu aceasta o luă din loc. 

- Vino înapoi! strigă soldatul. Că altfel te raportez! 

- Cui? Poate lu’ nepreţuitu' tău de Shagrat. Las’ că n-o să 
mai fie ăla căpitan. 

- O să-ţi dau număru' şi numele la nazgili, zise oşteanul 
coborând vocea până la şoaptă sâsâită. Unu' dintre ei e acum 
mare şi tare la Turn. 

Celălalt se opri şi glasul lui fu năpădit de teamă şi furie. 

- Fir-ai tu să fii de pungaş pârâtor! urlă el Nu eşti în stare 
să-ţi faci treaba pe care ai fost pus s-o faci şi nici cuaităinute 
ţii. Hai, du-te la Răcnitorii ăia împuţiţi şi d-ar-ar să-ţi îngheţe 
carnea pe tine! Dacă n-apucă duşmanii să pună mai întâi laba 
pe ei. L-au mătrăşit pe Număru' Unu, aşa-m auzit, şi trag 
nădejde că-i adevărat! 

Orcul cel mare se repezi la el cu sulița în mână. Dar 


adulmecătorul sări în spatele unei pietre; din fugă îl săgetă 
drept în ochi şi matahala se prăbuşi la pământ cu o bufnitură. 
lar celălalt fugi, traversă valea şi dispăru. 

O vreme, hobbiţii rămaseră în ascunzătoare fără să scoată 
un cuvânt. Într-un târziu Sam se foi. 

- Punct ochit, punct lovit, aş zice. Dacă prietenia asta 
drăgălaşă s-ar răspândi peste tot în Mordor, păi zău că ne-ar 
scăpa din jumate din necazuri. 

- Taci, Sam, şopti Frodo. Poate mai sunt şi alţii prin 
preajmă Am scăpat ca prin urechile acului şi hăituiala e mai 
înverşunată decât am crezut. Dar asta este firea celor din 
Mordor, Sam: şi toţi sunt aşa, până-n cel mai îndepărtat ungher, 
orcii aşa s-au purtat întotdeauna - aşa se spune în toate 
poveştile - atunci când sunt între ei. Dar să nu-ți faci iluzii 
deşarte. Pe noi ne urăsc mai mult, fără deosebire şi tot timpul. 
Dacă ăia doi ne-ar fi zărit, ar fi uitat de gâlceava lor până ne 
vedeau morţi. 

Şi iarăşi tăcură. După câtăva vreme, Sam rupse din nou 
tăcerea, dar de data asta cu o şoaptă: 

- Aţi auzit ce-au zis de gămanu , ăla, domnu’ Frodo? V-am 
zis eu că Gollum n-a crăpat, aşa-i? 

- Da, mi-amintesc. Şi m-am întrebat de unde ştii tu asta. Ei 
hai, lasă! Mă gândesc că ar fi mai bine să nu ne clintim de-aici 
până nu se lasă bine întunericul. Aşa că avem răgazul să-mi spui 
de unde ştiai şi să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat. Numai să 
vorbeşti încet. 

- O să-ncerc, făgădui Sam. Dar când mă gândesc la 
împuţiciunea aia, îmi vine să urlu de furie. 

Şi astfel au stat hobbiţii la adăpostul mărăcinişului în 
vreme ce lumina mohorâtă se stinse încet peste Mordor, 
preschimbându-se într-o noapte adâncă fără stele; şi Sam îi 
povesti lui Frodo la ureche cum se pricepu el mai bine despre 
atacul mişelesc al lui Gollum, despre înspăimântătoarea Shelob 
şi despre păţaniile sale cu orcii. După ce isprăvi el, Frodo nu 
spuse nimic, ci îl apucă pe Sam de mână şi i-o strânse. După 
încă o vreme, se foi şi zise: 

- Ei, cred că trebuie să ne aşternem din nou la drum. Mă- 
ntreb cât va mai trece până vom fi prinşi de-adevăratelea şi 
când tot chinul şi tot furişatul se vor fi sfârşit şi vor fi fost 
zadarnice. Se ridică în picioare. E întuneric, nu putem folosi 


sticluţa Doamnei. Ţine-o tu bine pentru mine. N-am unde s-o 
pun acum, decât s-o ţin în mână, dar o să am nevoie de 
amândouă mâinile în bezna asta. Pe Sting ţi-o dau ţie. Eu am 
tăişul orcesc, dar nu cred că-mi va fi mie dat să mă mai bat 
vreodată. 

Drumul acela în noapte, fără potecă, era şi greu şi 
primejdios; dar cătinel şi cu împiedicături la tot pasul, cei doi 
hobbiţi se spetiră ceasuri la rând către miazănoapte, de-a lungul 
malului răsăritean al văii pietroase. Şi când un fir de lumină 
cenuşie se ivi după culmile apusene, mult după ce se crăpase 
de ziuă pe meleagurile de dincolo de ele, hobbiţii se adăpostiră 
din nou, aţipind câte puţin, ba unul ba celălalt. Când făcea el de 
strajă, Sam era frământat de gândul la mâncare. Şi într-un 
târziu, când se trezi Frodo într-un rând şi pomeni de ceva de-ale 
gurii şi se pregătiră pentru încă un marş trudnic, Sam puse 
întrebarea care-l chinuia cel mai mult. 

- Să-mi fie cu iertare, domnu' Frodo, da' aveţi habar de cât 
mai avem de mers? i 

- Nu, prea bine nu ştiu, Sam, recunoscu Frodo. Inainte să 
plecăm din Vâlceaua Despicată, mi-au arătat o hartă a 
Mordorului, făcută înainte să se fi întors Duşmanul pe meleagul 
ăsta, dar prea bine nu mi-o mai amintesc. Foarte limpede însă 
ţin minte că undeva la miazănoapte era un loc unde din lanţul 
de la miazănoapte şi din cel de la apus al munţilor porneau 
creste care aproape că se uneau. Să tot fie vreo douăzeci de 
leghe dacă nu şi mai bine de la podul de lângă Turn. Ar putea fi 
un loc bun de traversare. Dar, de bună seamă că dacă ajungem 
acolo ne depărtăm şi mai mult de Munte, am fi cam la şaizeci de 
mile depărtare, după socoteala mea. Şi tot după ea aş zice că 
de la pod şi până aici am străbătut spre miazănoapte vreo 
douăsprezece leghe. Chiar dacă toate merg ca unse, tot nu pot 
ajunge la Munte într-o săptămână. Şi mă tem, Sam, că povara 
va deveni şi mai mare şi-o să merg tot mai încet, pe măsură ce 
ne apropiem. Sam oftă. 

- Tocmai de-asta mă temeam. Ei bine, domnu' Frodo, de 
apă nu mai zic nimic, cât despre mâncare, va trebui ori să 
mâncăm mai puţin, ori să ne mişcăm mai iute, măcar câtă 
vreme mai suntem în valea asta. Dintr-o îmbucătură isprăvim 
toată merindea, nu mai rămânem decât cu turta elfilor. 

- O să-ncerc să merg mai repede, Sam, făgădui Frodo, 


trăgând adânc aer în piept. Hai, la drum! Încă un marş! 

Nu se întunecase de tot. Dar noaptea se lăsă curând, în 
timp ce ei îşi croiau cu greu drum de-a lungul văii. Orele se 
scurgeau într-un mers obositor şi împiedicat, întrerupt doar de 
scurte pauze. La prima geană de lumină cenuşie sub poalele 
baldachinului de întuneric, se pitiră din nou într-o văgăună, sub 
bolta adâncă a unei pietre. Lumina prinse încet puteri, până 
când se făcu mai clară decât oricând până atunci. Un vânt 
puternic de la apus împingea perdelele de fum ale Mordorului 
din tăria văzduhului. In scurtă vreme, hobbiţii puteau desluşi 
formele ținutului pe o distanţă de câteva mile în jur. Valea dintre 
munţi şi Morgai se îngustase pe măsură ce urca, încât creasta 
interioară nu mai era acum decât un prag în abruptul munţilor 
Ephel Duath; spre răsărit însă cobora prăpăstios de-a dreptul 
până în Gongoroth. In faţă, albia se sfârşea în trepte de stâncă 
frânte; căci din lanţul principal se desprindea un pinten înalt, 
golaş,  împingându-se înspre răsărit ca un perete. În 
întâmpinarea lui pornea din cenuşiul şi ceţosul lanţ Ered Lithui 
un braţ lung; între capetele pintenului şi al braţului, o strungă 
îngustă: Carach Angren, Gura Isenului, dincolo de care se găsea 
adânca vâlcea Udân. In acea vâlcea de după Morannon se 
găseau tunelurile şi arsenalele pe care slujitorii Mordorului le 
săpaseră şi le pregătiseră întru apărarea Porții Negre a ţării lor: 
şi acolo strângea acum Seniorul lor, în grabă mare, oştiri 
numeroase, pentru a ţine piept asaltului Căpitanilor din Apus. Pe 
promontoriile mult împinse în afară fuseseră zidite forturi şi 
turnuri şi ardeau focuri de strajă; iar de-a latul văii era înălţat un 
perete de pământ şi săpat un şanţ adânc, ce nu putea fi trecut 
decât pe un singur pod. 

Câteva mile mai la nord, sus de tot, în unghiul unde 
pintenul apusean se desprindea de lanţul principal, se afla 
vechiul castel Durthang, devenit acum unul dintre multele 
fortărețe orceşti îngrămădite în jurul vâlcelei Udûn. Un drum ce 
se desluşea de-acum în lumina tot mai sporită şerpuia în jos de 
la zidul castelului până când făcea un cot, la vreo milă sau două 
depărtare de unde se aflau hobbiţii, şi o apuca spre răsărit, 
urmând un umăr tăiat în costişa pintenului, şi de acolo mai 
departe, în jos până la şes şi spre Gura Isenului. 

Cum stau hobbiţii şi cuprindeau cu privirea întreaga 
privelişte, călătoria asta a lor spre miazănoapte li se păru dintr-o 


dată zadarnică, în dreapta lor, şesul se desluşea cu greu din 
pricina fumului, încât nu vedeau nici tabere şi nici vreo mişcare 
de trupe; numai că toată regiunea aceea se găsea sub 
supravegherea neabătută a forturilor din Carach Angren. 

- Am ajuns într-o înfundătură, Sam. Dacă mergem mai 
departe, nu facem decât să ajungem la turnul ăla al orcilor, dar 
singurul drum pe care-l putem urma este cel care coboară de la 
el - sau ne întoarcem pe unde-am venit. Nu putem urca nici spre 
apus şi nici să coborâm spre răsărit nu putem. 

- Atunci trebuie s-o apucăm pe drum, domnu' Frodo. O 
apucăm pe acolo şi ne încercăm norocul, dacă e vreun dram de 
noroc în Mordor. Putem şi să ne predăm, şi atunci sfârşim cu 
vântureala, sau să facem cale-ntoarsă. N-o să ne ajungă 
merindele. Trebuie să ne avântăm înainte cu orice preţ! 

- S-a făcut, Sam. la-o 'nainte! Atâta vreme cât mai eo 
fărâmă de speranţă în tine. Mie mi s-a spulberat de tot. Numa’ 
că nu mă pot avânta, Sam. O s-o iau cătinel după tine. 

- Inainte s-o apucaţi cătinel sau altfel, aveţi trebuinţă de 
somn şi de mâncare, domnu’ Frodo. Haideţi încoa', vedeţi ce 
mai puteţi alege de-aici! 

li dădu să bea apă şi îi mai dădu oturtă de lembas în plus; 
făcu o pernă din mantia sa şi o puse sub capul stăpânului său. 
Frodo era prea vlăguit să se împotrivească, iar Sam nu i-a spus 
că băuse ultimul strop de apă şi-i mâncase şi porţia lui. După ce 
Frodo adormi, Sam se aplecă asupra lui şi îi ascultă respiraţia şi- 
i cercetă chipul. Era brăzdat, supt, dar în somn părea mulţumit 
şi netemător. 

- Aşa, stăpâne, aşa! murmură Sam pentru sine. O să te las 
puţintel şi mă-ncred în noroc. De apă avem nevoie ori altfel nu 
mergem mai departe. 

Sam se strecură afară şi, furişându-se de la o piatră la alta 
cu o grijă mai dihai ca aceea obişnuită în firea hobbiţilor, cobori 
la albie şi o urmă o vreme în sus spre miazănoapte, până ajunse 
la treptele de stâncă de unde fără îndoială că de mult de tot 
izvorul ţăşnise într-o cascadă mică. Acum însă totul părea uscat 
şi tăcut; dar Sam refuză să se lase cuprins de disperare, aşa că 
se aplecă şi ascultă şi, spre încântarea lui, desluşi un sunet, un 
zvon de picureală. Urcând câteva trepte de piatră, găsi un 
izvoraş de apă întunecată ce ieşea din coasta muntelui şi 
umplea un ochi micuţ, din care apoi se revărsa şi dispărea sub 


pietrele golaşe. 

Sam gustă apa şi i se păru destul de bună. Apoi bău pe 
săturate, umplu butelca şi, răsucindu-se pe călcâie, dădu să o 
pornească îndărăt. In acea clipă zări scurt o formă neagră, sau 
poate o umbră, care se strecura printre bolovanii din apropierea 
ascunzătorii lui Frodo. Muşcându-şi limba ca să nu strige, Sam 
sări jos de la izvor şi o rupse la fugă, din piatră în piatră. 
Vietatea aia ştia să se ferească de niscai priviri iscoditoare, dar 
Sam, cu toate că n-o putea vedea bine, ştia ce este şi nu-şi 
dorea decât să-şi încleşteze mâinile în jurul grumazului ei. 
Numai că vietatea îl auzi venind şi se iute nevăzută. Lui Sam i se 
năzări că o zăreşte furişându-şi o ultimă privire peste buza 
prăpastiei dinspre răsărit, înainte să se ascundă după stânci şi 
să dispară. 

- Pot zice că nu ne-a părăsit norocul, murmură Sam, dar 
cât pe ce, cât pe ce! N-ajunge că avem parte de orci cu miile, 
acu’ mai trebuia şi împuţita asta de jivină să amuşine pe-aici? 
Ah, ce n-aş da să nu-i fi scăpat orcului ăluia! 

Se aşeză lângă Frodo, dar nu-l trezi; însă nici nu îndrăznea 
să se întindă şi el alături. Într-un târziu, când simţi că ochii i se 
închid singuri şi înţelese că strădania de a rămâne treaz avea 
curând să fie zadarnică, îl trezi blând pe Frodo. 

- Mă tem că Gollum iarăşi ne dă târcoale, domnu' Frodo: 
lar dacă n-a fost el, înseamnă că-s doi de-aceeaşi teapă. M-am 
dus să caut apă şi numa’ ce-l prind, când să mă-ntorc, că 
amuşină pe-aici. Socotesc că nu-i bine să dormim amândoi în 
acelaşi timp şi, iertat să-mi fie, da' nu-mi mai pot ţine ochii 
deschişi multă vreme. 

- Fii binecuvântat, Sam! Întinde-te şi fă-ţi somnul cum 
trebuie! Dar dacă-i vorba de Gollum, mai bine el decât orcii. 
Oricum, n-o să ne dea pe mâna orcilor - câtă vreme nu-ncape el 
pe mâna lor. 

- Da' puţin jaf şi crimă colo tot îl trage inima să facă de 
capu’ lui, mârâi Sam. Fiţi cu ochii-n patru, domnu’ Frodo! Uite- 
aici butelca plină cu apă. Beţi cât vă duce inima, o putem umple 
din nou când plecăm. 

Şi cu aceste vorbe, Sam se cufundă în somn. 

Ziua pălea când se trezi. Frodo stătea sprijinit de stânca 
din spatele lor, dar adormise la loc. Butelca era goală. Nici urmă 
de Gollum. 


Întunericul coborâse din nou peste Mordor şi focurile de 
strajă de pe înălţimi ardeau cu vâlvătaie roşie, atunci când 
hobbiţii porniră iarăşi, în cea mai primejdioasă etapă a călătoriei 
lor. Intâi merseră la izvoraş, apoi, urcând cu greu, ajunseră la 
drum, în locul unde acesta o apuca brusc spre est, către Gura 
Isenului, care se afla la douăzeci de mile depărtare. Nu era un 
drum lat şi nu era mărginit de zid sau parapet în partea 
exterioară, unde clina devenea tot mai adâncă şi mai 
prăpăstioasă pe măsură ce drumul înainta. Hobbiţii nu auzeau 
nici o mişcare, astfel că, după ce stătură o vreme şi ciuliră bine 
urechile, porniră spre răsărit cu pas sigur. 

După vreo douăsprezece mile de mers ţeapăn, se opriră. 
Ceva mai în spate, drumul cotise puţin spre nord, ascunzându-le 
vederii ceea ce rămăsese în urmă. Curând acest lucru se dovedi 
catastrofal. Se odihniră puţin, apoi porniră mai departe; dar nu 
făcură mulţi paşi când, dintr-o dată, în liniştea nopţii, auziră 
zgomotul de care se temuseră în taină până atunci; paşi care 
mărşăluiau. Erau încă destul de mult în urmă, dar când priviră 
într-acolo, zăriră licărul torţelor care dădeau colţul, la mai puţin 
de o milă distanţă, şi se apropiau cu repeziciune: prea iute ca 
Frodo să scape fugind pe drum înainte. 

- De-asta mă temeam, Sam. Ne-am încrezut în noroc şi 
iată că ne-a lăsat. Am căzut în capcană. 

Căută cu disperare la peretele nemilos, acolo unde 
drumarii din vechime tăiaseră stânca neted, preţ de mulţi 
stânjeni deasupra capetelor lor. Fugi de partea cealaltă şi privi 
peste margine, în hăul de întuneric. 

- Până la urmă tot am fost prinşi! repetă el şi se lăsă jos 
pe pământ, sub peretele de stâncă, înclinându-şi capul în piept. 

- Cam aşa pare, zise Sam. Asta e, n-avem de ales decât să 
aşteptăm şi să vedem ce s-o întâmpla. 

Şi cu aceste cuvinte se aşeză lângă Frodo, sub umbra 
stâncii. 

Aşteptarea le fu scurtă. Orcii înaintau cu pas mare. Cei 
aflaţi în primele rânduri duceau torţe. Şi veneau, şi focurile roții 
din noapte creşteau iute. Şi când torţele ajunseră aproape, Sam 
îşi plecă şi el capul, sperând ca astfel să-şi ascundă chipul; şi 
aşeză scuturile în dreptul genunchilor, pentru a-şi piti labele. 

„Numa” de s-ar grăbi într-atât încât să lase în plata Cerului 
doi oşteni obosiţi şi să-şi vadă de drum!” spuse în sinea lui. 


Şi chiar aşa părea că se va întâmpla. Orcii din frunte 
veneau pleoştiţi, gâfâind, cu capetele plecate. Erau o trupă de 
orci din soiul cel mic, mânaţi fără voia lor la războaiele 
Seniorului Întunecimii care-i păstorea; singurul lucru de care le 
păsa era să se isprăvească odată marşul ăsta şi să scape de 
şfichiul biciului. Pe lângă ei, ţopăind în sus şi-n jos de-a lungul 
şirului, veneau doi urukşi din cei mari şi fioroşi la înfăţişare, 
plesnind din bici şi urlând. Rânduri după rânduri trecură şi 
lumina torţelor, care ar fi putut să-i trădeze pe cei doi hobbiţi, se 
depărtase de-acum. Şi numai ce unul dintre supraveghetorii 
sclavilor dibui cele două siluete de lângă drum. Şfichiui chiui cu 
pleasna biciului spre ei şi urlă: 

- Hei, voi de colo! Ridicaţi-vă! Şi cum ei nu răspunseră, 
urukul opri întreaga companie cu un strigăt. 

- Făceţi-vă-ncoa, trântorilor! Nu-i vreme de milcoşit. Făcu 
un pas spre ei şi, în ciuda întunericului, desluşi însemnele de pe 
scuturile lor. Aha, dezertaţi, hă? mârâi el. Sau asta clociţi, aşa-i? 
De-aseară trebuia să fiţi voi şi-ai voştri în Udân. Ştiţi asta. Hai, 
sus, încolonarea, altfel vă iau numerele şi vă raportez. 

Hobbiţii se ridicară cu greu în picioare şi, cu capetele tot 
plecate şi şchiopătând ca nişte oşteni cu tălpile băşicate de- 
atâta mers, lipăiră către coada coloanei. 

- Ne, ne, nu la coadă! strigă supraveghetorul. Trei rânduri 
mai sus. Hai, şi-acol' să rămâneţi, că altfel vă ia mama naibii 
dacă vin la voi! 

Şi pocni pleasna lungă a biciului peste capetele lor; apoi, 
cu încă o plesnitură şi un urlet, puse compania în mişcare la pas 
mărunt şi iute. 

Nu-i venea uşor bietului Sam, frânt de oboseală cum era; 
dar pentru Frodo era un adevărat chin. Care curând se 
transformă în coşmar. Strânse din dinţi şi încercă să-şi oprească 
mintea de la a gândi şi aşa se târî mai departe. Duhoarea orcilor 
din jur îl sufoca şi peste toate cele îl frigea setea. Mergeau 
înainte, tot înainte, şi el îşi încorda toată voinţa ce-i mai 
rămăsese ca să poată respira şi să-şi mâne picioarele mai 
departe; dar nu îndrăznea să se gândească pentru care ţel 
ticălos se chinuia şi îndura atâtea. Nu era nici o speranţă să se 
poată strecura afară din rând fără să fie văzut. Supraveghetorul 
orcilor apărea când se aştepta mai puţin şi-i lua în derâdere. 

- Aşa, aşa! rânjea el, plesnindu-i peste picioare. Unde-i bici 


e şi voinţă, putorilor. Copăcel, copăcel! Na, asta-i ca să vă 
învioreze niţeluş, că după aia o să vă primiţi porţia de bici cât n- 
o să vă poată duce pielea, pentru c-aţi ajuns târziu în tabără. Vă 
prinde bine. Nu ştiţi că suntem în război? 

Merseră câteva mile bune, iar drumul începea în sfârşit să 
coboare de-a lungul unei pante lungi, până în câmpie, când 
Frodo simţi că-l părăsesc puterile şi voinţa nu-l mai ascultă. Se 
clătină şi se împiedică. Disperat, Sam încercă să-l ajute şi să-l 
ţină drept, cu toate că simţea că nici el nu mai poate merge aşa 
multă vreme. Ştia că în orice clipă putea să se sfârşească totul: 
stăpânul lui va leşina ori va cădea şi totul va fi dat în vileag, iar 
strădania lor va fi fost zadarnică. „Măcar pe nenorocitul ăla de 
mânător de sclavi tot îl spintec”, gândi el. 

Şi tocmai când îşi încleşta mâna pe mânerul spadei, se ivi 
o salvare neaşteptată. leşiseră la câmp deschis, se apropiau de 
intrarea în Udûn. La oarecare distanţă în faţa lor, înaintea porții 
de la capătul podului, drumul dinspre apus se unea cu altele 
care veneau de la miazăzi şi dinspre Barad-dûr. lar pe drumuri, 
trupe şi iar trupe; căci Căpitanii Apusului înaintau şi Seniorul 
Întunecimii îşi mâna degrabă oştirile spre miazănoapte. Aşa s-a 
întâmplat că mai multe companii au ajuns în acelaşi timp la 
răscruce, în întunericul de dincolo de lumina focurilor de veghe 
de pe ziduri. Şi numai ce izbucni vacarmul, ocări, blesteme, căci 
fiecare oştire încerca să ajungă prima la poartă ca să-şi încheie 
odată marşul. Cu toate că supraveghetorii urlau şi-şi plesneau 
biciurile, nu trecu mult până se iscară încăierări şi câteva săbii 
fură scoase din teci. O trupă de urukşi din Barad-dûr, înarmaţi 
până-n dinţi, se năpusti asupra coloanei din Durthang şi ceea ce 
urmă fu o învălmăşeală de toată frumuseţea. 

Sam se dezmetici dintr-o dată din ameţeala pricinuită de 
durere şi istovire, înţelese că norocul era de partea lor şi se 
aruncă iute la pământ, trăgându-l şi pe Frodo după el. Orcii se 
împiedicară de ei şi căzură grămadă, mârâind şi blestemând. 
Încet, în patru labe, hobbiţii se târâră afară din grămădeală, 
până când, nebăgaţi de nimeni în seamă, ajunseră în cealaltă 
parte a drumului şi se rostogoliră peste marginea acestuia: o 
bordură înaltă, menită a călăuzi comandanții de trupe în nopţile 
foarte întunecoase ori pe ceaţă, şi care se ridica la câteva 
picioare deasupra câmpiei. 

Hobbiţii rămaseră o vreme nemişcaţi acolo. Era prea 


întuneric să caute vreun adăpost, asta dacă aveau unde să 
găsească unul; dar Sam simţea că trebuiau măcar să se 
depărteze de toate drumurile şi să iasă din bătaia focurilor de 
veghe. 

- Haideţi, domnu' Frodo! şopti el. Ne mai târâm puţin şi 
după aia puteţi să vă întindeţi liniştit. 

Cu un ultim efort disperat, Frodo se ridică în patru labe şi 
se mai târî preţ de câteva zeci de picioare. După care se prăvăli 
într-o gropelniţă, care se căscă parcă din senin în faţa lui, şi 
acolo rămase ca mort. 


III 
Muntele Osândei 


Sam îşi puse pelerina elfă ferfeniţită sub capul stăpânului, 
iar mantia cenuşie din Lórien o întinse peste amândoi; făcând 
aceasta, gândurile sale se reîntoarseră la ţara aceea frumoasă şi 
la elfi şi îşi dori în sinea lui, dincolo de orice speranţă, ca 
țesătura aceea lucrată de mâinile lor să aibă darul de a-i ţine 
ascunşi în pustiiciunea aia a groazei. Auzi cum se sting 
zgomotele încăierărilor şi strigătele, pe măsură ce trupele se 
depărtau, trecând prin Gura lsenului. Şi din cât se părea, în 
toată zăpăceala şi încâlceala aceea de armii de soiuri atât de 
amestecate, nimeni nu băgase de seamă dispariţia lor, sau cel 
puţin nu încă. 

Sam luă o gură de apă, pe Frodo însă îl sili să bea 
zdravăn, şi după ce stăpânul său îşi mai veni puţin în fire, îi 
dădu o turtă întreagă din preţioasa lor hrană elfică şi nu-l iertă 
până nu o mâncă pe toată. Apoi, prea istoviţi până şi pentru a se 
mai teme, se întinseră pe pământ. Dormiră un somn scurt şi 
neliniştit, din care se trezeau din când în când din pricină că 
sudoarea se răcea pe trupurile lor, făcându-i să tremure, iar 
pietrele îi împungeau când şi unde. De la miazănoapte, dinspre 
Poarta Neagră, străbătând trecătoarea Cirith Gorgor, o suflare 
subţire şi tăioasă se scurgea susurând peste pământuri. 

A doua zi dimineaţa se ivi din nou o geană de lumină 


cenuşie, căci în regiunile înalte încă bătea Vântul Apusean, dar 
jos, pe pietrele dindărătul zidurilor de apărare ale Tărâmului 
Negru, văzduhul părea aproape mort, rece, şi cu toate acestea 
înăbuşitor. Sam privi afară din adâncitura în care dormiseră. De 
jur împrejur o întindere mohorâtă, netedă şi cenuşie. Pe 
drumurile din apropiere nu se zărea nici o mişcare; dar Sam se 
temea de ochii străjuitori de pe zidul fortăreței Gura Isenului, la 
nici trei sute de paşi depărtare spre miazănoapte. Spre miazăzi 
şi răsărit, Muntele se întrezărea în zare, înălțându-se ca o umbră 
întunecată. În el se revărsau vălătuci de fum, şi în vreme ce unii 
se ridicau mult în văzduh şi erau purtaţi spre soare-răsare, alţii, 
ca nişte nori uriaşi, pluteau la vale pe coastele muntelui, 
împânzind pământul. La câteva mile spre nord-est, dealurile de 
la poalele Munţilor de Cenuşă apăreau ca nişte fantasme 
cenuşii, neîndurătoare, dincolo de care povârnişurile înceţoşate 
de la miazănoapte se desenau ca o linie de nori îndepărtați, cu 
puţin mai întunecaţi decât cerul la zenit. 

Sam încercă să socotească în minte distanţele şi să 
hotărască ce cale era mai bună să urmeze. „Oricum am apuca- 
o, cincizeci de mile tot avem de făcut, murmură pentru sine, 
privind încruntat la muntele ameninţător, şi asta-nseamnă o 
săptămână, nici mai mult nici mai puţin, cu domnu' Frodo în 
neputinţa în care e.” Clătină din cap şi, în timp ce încerca să 
limpezească lucrurile, un gând încă şi mai sumbru i se ivi în 
minte. Nicicând înainte nu pierise speranţa pentru prea multă 
vreme din inima lui vitează şi întotdeauna avusese o fărâmă de 
nădejde că se vor întoarce acasă. Şi iată că acum era silit să 
privească în faţă crudul adevăr: merindele şi apa abia dacă le 
ajungeau până să-şi atingă ţinta; iar o dată ce împlineau ce 
aveau de împlinit, se sfârşea şi drumul lor şi rămâneau singuri, 
fără adăpost, fără hrană, în mijlocul unei pustietăţi cumplite. De 
acolo nu mai exista întoarcere. 

„Vasăzică asta era treaba pe care simţeam că trebuie s-o 
fac atunci când am pornit la drum, gândi Sam: să-l ajut pe 
domnu' Frodo până la ultimu' pas şi apoi să mor împreună cu el? 
Ei bine, dacă asta am de făcut, atunci o voi face. Dar tare mi-aş 
dori să mai vedea o dată Lângă Ape şi pe Rosie Cotton (Cotton - 
bumbac, n.tr.) şi pe fraţii ei, şi pe Unchiaş şi pe Marigold (Rosie - 
diminutiv de la „trandafir”; marigold - gălbenele; în text două 
nume de fată; în Comitat obiceiul era de a da fetelor nume de 


flori. Vezi Cartea VI, cap. 8 nitr.) şi pe toţi ceilalţi. Nu ştiu cum, 
da' parcă nu-mi vine a crede că Gandalf l-ar fi trimis pe domnu’ 
Frodo în această misie dacă n-ar fi avut nici o cât de mică 
nădejde că se va întoarce. Toate au mers de-a-ndoaselea de 
când a pierit el în Moria. Ah, de n-ar fi pierit! Acum ar fi făcut 
ceva, orice, dar ar fi făcut.” 

Dar tocmai când speranţa murea în Sam, ori părea să 
moară, ea se preschimbă într-o nouă putere. Chipul nevinovat 
de hobbit al lui Sam se înăspri, căpătând o expresie aproape 
înverşunată, pe măsură ce i se oţelea voinţa, şi mădularele îi 
fură cuprinse ca de un fior, ca şi când întreaga sa fiinţă se 
transforma într-o creatură de piatră şi oţel pe care nici 
disperarea, nici vlăguirea şi nici nesfârşitele mile nu o puteau 
dobori. 

Cu acest nou simţământ al datoriei pe care o avea de 
împlinit, îşi cobori ochii înapoi la pământul din jurul lui, 
cumpănind următoarea mişcare. Şi cum dimineaţa se mai 
luminase întrucâtva, văzu cu mirare că ceea ce de la distanţă 
păruseră a fi întinderi fără capăt şi netede ca-n palmă, erau în 
fapt scobite şi răscolite cât cuprindeau cu privirile. Şi cu 
adevărat, câmpiile Gongoroth erau în tot locul găurile de 
scorbelituri mari, de-ai fi zis că încă de pe vremea când nu erau 
altceva decât o mare de mocirlă, se abătuse asupra lor o ploaie 
de săgeți şi uriaşe pietre de praştie. Cele mai mari dintre aceste 
scorbelituri aveau drept margine creste de stânci rupte şi 
strungi largi le tăiau în toate direcţiile. Era un tărâm în care 
puteai să te furişezi dintr-o ascunzătoare în alta, nevăzut decât 
de ochii supraveghetori: asta dacă erai în putere şi nu te 
împingea nimic de la spate. Dar pentru cel flămând şi sleit, care 
mai avea încă mult de mers până i se stingea viaţa, era o 
privelişte ce nu prevestea nimic bun. 

Gândind la toate acestea, Sam se reîntoarse la stăpânul 
său. N-a fost nevoie să-l trezească. Frodo zăcea pe spate, cu 
ochii deschişi, aţintiţi spre cerul înnourat. 

- Ei, domnu' Frodo, zise Sam, am fost să mă uit prin jur şi 
să cuget niţeluş. Drumurile sunt pustii, aşa că am face bine să 
ne aşternem pe mers cât mai avem norocul ăsta. Credeţi c-o să 
izbutiţi? 

- Cred că o să izbutesc, spuse Frodo. Trebuie. 

Şi din nou porniră, târându-se din scobitură în scobitură, 


furişându-se după orice le putea oferi adăpost, dar înaintând 
fără oprire şi pieziş spre dealurile de la poalele lanţului apusean. 
Dar în înaintarea lor îi însoțea drumul cel mai răsăritean. Până 
într-un punct unde se depărta brusc, dând ocol munţilor pe la 
poale şi pierind departe, într-un perete de umbre întunecate. 
Nici om, nici orc nu se zărea mişcând pe întinderea sa netedă şi 
cenuşie; căci Seniorul Întunecimii îşi mişcase de-acum armiile şi 
chiar şi în repeziciunea cu care îşi muta oştenii de-a lungul şi de- 
a latul propriului său regat, căuta mai curând adăpostul nopţii, 
temându-se de vânturile lumii ce se întorseseră împotriva lui, 
sfâşiindu-i vălurile şi fiind tulburat de zvonurile că nişte iscoade 
neobrăzate răzbiseră prin zidurile sale de apărare. 

Hobbiţii nu se opriră decât după ce străbătuseră câteva 
mile bune. Frodo arăta ca şi cum nu mai avea strop de vlagă în 
el. Sam înţelese că nu mai putea merge mai departe în felul 
ăsta, târându-se, ghemuindu-se, acum cercând cu precauţie un 
drum îndoielnic, acum repezindu-se la vale, pe un povârniş. 

- Eu mă întorc la drum cât mai e lumină, domnu' Frodo, 
zise el. Mă încred încă o dată în noroc! Aproape că ne-a trădat 
ultima dată, da' nu chiar de tot. Mai facem câteva mile la pas 
bătut, apoi ne odihnim. 

Îşi punea la încercare norocul mai mult decât îşi putea el 
închipui; Frodo însă era într-atât de apăsat de povara sa şi de 
bătălia ce se dădea în mintea lui, încât nu se opuse şi aproape 
că nu mai avea nici o speranţă ca să-i mai pese de ceva. Urcară 
priponul şi se târâră mai departe, de-a lungul drumului 
neîndurător şi aspru care ducea niciunde altundeva decât la 
Turnul Întunecimii. Dar norocul a fost de partea lor şi cât a mai 
ţinut ziua n-au mai întâlnit nici o fiinţă vie sau mişcătoare; şi la 
lăsatul nopţii îi înghiţi bezna Mordorului. Întregul meleag era în 
aşteptare, ca înaintea unei furtuni mari: căci Căpitanii Apusului 
trecuseră de Răscruce şi aprinseseră focurile pe câmpiile 
moarte din Imlad Morgul. 

Şi călătoria disperată continuă, Inelul se îndrepta spre 
miazăzi, iar flamurile regilor înspre miazănoapte. Pentru hobbiţi, 
fiecare zi, fiecare milă erau mai amarnice decât cele dinainte, 
căci puterile li se împuţinau şi tărâmul se arăta tot mai nemilos. 
Ziua nu întâlneau ţipenie. Noaptea, uneori, când se ghemuiau la 
pământ sau moţăiau cu spaima-n suflet în vreo văgăună de 
lângă drum, auzeau strigăte şi zgomote de paşi nenumărați sau 


galopul dezlănţuit al unui armăsar călărit fără milă. Dar mult 
mai rău decât asemenea primejdii era ameninţarea ce se 
apropia din ce în ce şi care-i înfrângea tot mai mult, cu fiecare 
pas pe care-l făceau: îngrozitoarea ameninţare a Puterii care 
aştepta, cufundată în gânduri şi urzind neobosită ticăloşii, 
ascunsă în spatele vălului întunecat ce-i înconjura Tronul. Tot 
mai mult se apropia, tot mai neagră se înălța, asemenea unui 
zid de noapte la capătul de pe urmă al lumii. 

Şi veni şi o noapte înfiorătoare; în vreme ce Căpitanii 
Apusului erau din ce în ce mai aproape de hotarul pământurilor 
locuite, pe cei doi peregrini îi aştepta un ceas de disperare fără 
leac. Trecuseră patru zile de când scăpaseră de orci, dar timpul 
scurs adăsta în urma lor asemenea unui vis tot mai întunecat. 
Cât a durat a patra zi, Frodo n-a scos un cuvânt, ci a mers pe 
jumătate adus de spate, împiedicându-se adesea, ca şi când 
ochii săi nu mai zăreau drumul din faţa picioarelor. Desigur, îşi 
spunea Sam, între toate suferinţele lor, Frodo o îndura pe cea 
mai rea dintre toate, greutatea tot mai mare a lnelului, o povară 
pentru trup şi un chin pentru mintea lui. Sam vedea, din ce în ce 
mai îngrijorat, că mâna stângă a stăpânului se ridica adesea ca 
pentru a se împotrivi unei lovituri, sau a-şi feri ochii mijiţi de un 
Ochi înfiorător care căuta să se aţintească asupra lor. Şi uneori 
mâna lui dreaptă se furişa spre piept, încleştându-se, ca apoi 
încet, când voinţa i se oţelea din nou, să se retragă. Dar acum, o 
dată cu lăsarea nopţii, Frodo stătea cu capul între genunchi, cu 
braţele atârnând vlăguite pe pământ şi palmele tresărind încet. 
Sam îl urmări cu atenţie până când noaptea îi acoperi pe 
amândoi, ascunzându-i unul de altul. Sam nu mai ştia ce să 
spună; astfel că se întoarse la propriile sale gânduri întunecate. 
El însuşi, deşi istovit şi sub umbra fricii, mai avea încă putere în 
trup. Turtele lembas aveau o virtute fără de care ei doi de mult 
ar fi zăcut în ghearele morţii. E adevărat, nu le astâmpăra pofta, 
încât adeseori mintea lui Sam era năpădită de amintirea 
merindelor adevărate şi de dorul după pâinea simplă şi după 
carne, dar cu toate acestea, turta asta elfească avea în ea un 
har care sporea pe măsură ce călătorii îşi puneau temeiul numai 
în ea şi nu o amestecau cu alte merinde. Hrănea voinţa, dădea 
putere de a îndura şi de a stăpâni trup şi mădular, dincolo de 
putinţa seminţiei muritoare. Dar acum trebuiau să ia o hotărâre 
nouă. Nu mai puteau urma acelaşi drum, căci acesta o lua spre 


răsărit, intrând în marea Umbră, câtă vreme Muntele se desena 
la dreapta lor, aproape spre miazăzi, încât erau nevoiţi să o 
apuce într-acolo. Numai că în faţa lor aveau o întindere uriaşă 
de pământ fumegător, sterp, acoperit de cenuşă. 

- Apă, apă! murmură Sam. Aproape că nu mai pusese gura 
pe apă, încât în gura lui uscată limba părea să se fi îngroșat, ca 
umflată; dar, cu toată grija lui, nu le mai rămăsese decât puţină, 
să mai fi fost jumătate de butelcă, şi cine ştie câte zile mai 
aveau de mers. Şi chiar şi asta li s-ar fi isprăvit de mult, dacă n- 
ar fi îndrăznit să meargă pe drumul orcilor. Căci din loc în loc, la 
distanţe mari unele de altele, fuseseră construite rezervoare 
înalte pentru oştirile trimise în grabă spre meleaguri lipsite de 
apă. Într-una din aceste cisterne Sam mai găsise un strop de 
apă, sălcie, înnoroiată de orci, dar destulă pentru nevoia lor 
deznădăjduită. Asta însă fusese cu o zi în urmă. Acum nu mai 
aveau nici o speranţă să găsească alta. 

Istovit de atâtea griji, Sam aţipi într-un târziu, lăsând totul 
pentru când avea să vină dimineaţa; tot nu putea face nimic mai 
mult. Somnul îi era tulburat de vise şi treziri. Vedea lumini 
asemănătoare unor ochi sclipind de o bucurie răutăcioasă, şi tot 
felul de forme întunecate furişându-se, şi auzea zgomote făcute 
parcă de sălbăticiuni sau ţipetele înfiorătoare ale unor creaturi 
schingiuite; încât tresărea şi se trezea, în nimic altceva decât 
într-o lume de întuneric, înconjurat din toate părţile de o 
negreală goală. Doar o dată, stând capul oaselor şi uitându-se 
disperat împrejur, i se năzări, cu toate că era treaz, că încă mai 
putea zări nişte luminiţe palide, ca nişte ochi; însă după o vreme 
acestea clipiră şi dispărură. 

Îngrozitoarea noapte trecu încet, parcă nu mai voia să 
plece. lar zorii care se iviră abia de se puteau desluşi; căci aici, 
mai aproape de Munte, văzduhul era tot mai întunecat, în vreme 
ce din Turnul Întunecimii se târau în afară vălurile Umbrei pe 
care Sauron le ţesea în jurul său. Frodo zăcea pe spate 
nemişcat. Sam stătea lângă el, fără nici o dorinţă de a scoate 
vreun cuvânt, cu toate că ştia că de vorbele lui ţinea totul: el 
trebuia să întărească voinţa stăpânului său pentru încă un efort. 
Într-un târziu, aplecându-se şi mângâind pe Frodo pe frunte, îi 
şopti în ureche: 

- Trezeşte-te, stăpâne! E vremea să pornim din nou. 

Ca trezit de-un dangăt de clopot, Frodo se ridică imediat în 


capul oaselor, apoi în picioare şi îşi aţinti privirile spre 
depărtarea de la miazăzi; dar când ochii lui zăriră Muntele şi 
pustietatea, se ghemui iar la pământ. 

- N-o să izbutesc, Sam. E atât de mare greutatea pe care o 
port, atât de mare! 

Încă înainte să vorbească din nou, Sam ştiu că era în 
zadar şi că asemenea cuvinte ar fi făcut mai mult rău decât 
bine, dar copleşit de milă, nu se putu abţine: 

- Atunci, stăpâne, lăsaţi-mă să vi-l duc eu o vreme. Ştiţi că 
aş face-o, şi încă bucuros, atâta cât mă mai ţin puterile. 

În ochii lui Frodo se aprinse o scăpărare sălbatică: 

- Stai deoparte! Nu mă atinge! strigă el. E al meu, auzi? 
Dispari! Mâna i se îndreptă către mânerul săbiei. Dar în clipa 
următoare vocea i se schimbă. Nu, nu, Sam, spuse el cu tristeţe. 
Dar trebuie să mă înţelegi. E povara mea, nimeni altcineva nu o 
poate purta. E prea târziu acum, Sam, dragul meu. Nu mă mai 
poţi ajuta astfel încă o dată. Aproape că sunt de tot în puterea 
lui. Nu l-aş putea da altcuiva şi dacă ai încerca să mi-l iei aş 
înnebuni de-a binelea. 

Sam dădu din cap. 

- Înţeleg, spuse. Da’ ştiţi, domnu’ Frodo, m-am gândit că 
ne-am putea descotorosi de alte lucruri. De ce să nu ne uşurăm 
niţeluş povara? De-acum într-acolo ne îndreptăm cât de drept 
putem. Şi arătă spre Munte. N-are rost să luăm cu noi ce poate 
nu ne trebuie neapărat. 

Frodo se uită din nou la Munte. 

- Aşa e, zise, n-o să avem nevoie de prea multe pe drumul 
ăla. lar la capătul lui chiar de nimic. 

Culese de pe jos scutul orcesc şi-l aruncă cât colo, iar 
după aceea aruncă şi coiful. Dezbrăcă mantia cenuşie, desfăcu 
brâul greu, îl lăsă să cadă la pământ şi, o dată cu el, şi sabia cu 
teacă cu tot. Sfâşie de tot pelerina neagră zdrenţuită şi o 
împrăştie peste tot. 

- Poftim, n-o să mai fiu orc de-aici încolo, strigă el, şi nu 
voi mai purta armă de nici un fel, nici măiastră, nici ticăloasă. N- 
au decât să vină să mă prindă, dacă asta vor! 

Sam făcu acelaşi lucru şi-şi lepădă harnaşamentul orcesc: 
din raniţă scoase tot ce avea. Fiecare lucru în parte îi devenise 
drag oarecum, măcar pentru că le purtase cu sine atâta amar de 
drum şi cu atâta trudă. Cel mai greu îi venea să se despartă de 


ustensilele de gătit. Ochii i se umplură de lacrimi la gândul că 
trebuia să le arunce. 

- Vă mai amintiţi de fleica aia de iepure, domnu’ Frodo? ŞI 
de locşorul nostru sub malul ăla cald, în ţara Căpitanului 
Faramir, ziua aia în care am văzut un olifant? 

- Nu, mă tem că nu-mi amintesc, Sam. Adică, ştiu că toate 
astea s-au întâmplat, dar nu le pot vedea cu ochii minţii. Nici 
gustul mâncării, nici mângâierea apei, nici susurul vântului, nici 
o amintire despre copaci sau iarbă sau flori, nici chipul lunii sau 
înfăţişarea stelelor, nimic nu mi-a mai rămas. Stau despuiat în 
întuneric, Sam, şi nici un văl nu e între mine şi roata de foc. Am 
început s-o văd şi când sunt treaz, şi tot restul păleşte. 

Sam se apropie de el şi îi sărută mâna. 

- Atunci, cu cât scăpăm mai repede de el, cu atât va veni 
mai iute vremea odihnei, spuse el împleticit, căci nu ştia ce 
altceva mai bun să zică. Nu dregem nimic cu vorbă lungă, 
mormăi el ca pentru sine în timp ce strângea grămadă toate 
lucrurile pe care se hotărâse să le arunce. Nu voia să le lase la 
întâmplare în sălbăticie, ca să le poată vedea oricine. O fi furat 
hotu’ nostru zaua aia orcească, da' nu pupă el şi sabie, spuse 
Sam. Labele alea ale lui şi goale fac destul rău. Şi să nu-l prind 
că-şi găseşte de lucru cu tigăile mele! 

Cu aceste vorbe, duse tot calabalâcul la una dintre 
multele crăpături căscate, ce crestau pământul de-a lungul şi 
de-a latul, şi-l aruncă înăuntru. Zăngănitul preţioaselor lui crătiţi 
atunci când se rostogoliră în scobitura întunecată răsună ca o 
toacă de moarte în inima sa. 

Se reîntoarse la Frodo şi din frânghia primită de la elfi tăie 
o bucată scurtă, cât să-i ajungă drept brăcinar stăpânului său, şi 
cu aceasta îi legă strâns mantia în jurul mijlocului. Restul de 
frânghie îl încolăci cu grijă şi-l vâri înapoi în raniţă. In afară de 
frânghie, mai păstrase doar resturile de turtă, butelca de apă şi 
pe Sting, care-i atârna de brâu; şi ascunsă într-un buzunar al 
tunicii, aproape de piept, sticluţa de la Galadriel şi cutiuţa pe 
care tot ea i-o dăduse în dar. 

În sfârşit se întoarseră spre Munte şi porniră într-acolo, 
nemaigândindu-se să se mai ascundă de aici încolo, ci 
depăşindu-şi toată oboseala şi concentrându-şi voinţa tot mai 
slabă într-o singură direcţie - aceea de a-şi continua drumul. In 
întunecimea acelei zile lugubre, puţine lucruri ar fi putut să-i 


descopere chiar şi în acel meleag al veghii continue, decât doar 
dacă s-ar fi aflat aproape de ei. Dintre toţi sclavii Seniorului 
întunecimii, numai nazgulii şi aripile lor negre erau pe alte 
meleaguri, mânaţi de alte solii: se strânseseră departe, ca să 
umbrească înaintarea Căpitanilor Apusului, şi într-acolo era 
îndreptat gândul întreg al Turnului Întunecimii. 

În acea zi lui Sam i se păru că stăpânul său îşi găsise 
puteri noi şi era limpede că nu numai din pricină că se uşurase 
întrucâtva povara pe care o avea de purtat. In primele 
răstimpuri ale marşului lor, merseră mult mai departe şi mai 
repede decât sperase el. Terenul era aspru, duşmănos, cu toate 
acestea înaintaseră mult şi chiar şi Muntele se apropiase. Dar, 
pe măsură ce ziua se sfârşea şi prea de timpuriu lumina firavă 
începu să se stingă, Frodo prinse iar a merge cocârjat şi se 
împiedica de parcă efortul ăsta înnoit risipise toată puterea pe 
care o mai avusese. 

La ultimul popas, se prăbuşi la pământ şi spuse doar 
atât: „Mi-e sete, Sam”, după care nu mai scoase nici un cuvânt. 
Sam îi dădu bea o gură de apă; numai atât mai rămăsese, o 
gură. Pentru el însă nu mai era nici un strop; şi când noaptea 
Mordorului se închise din nou peste ei, gândurile lui Sam fură 
năpădite de amintirea apei; şi fiecare izvor sau pârâiaş sau 
fântână pe care le văzuse în viaţa lui, sub umbra verde a 
sălciilor ori sclipind în soare, dansa şi clipocea în spatele 
pleoapelor închise, numai ca să-l chinuie pe el. Simţea noroiul 
răcoros în jurul degetelor în timp ce lipăia în Heleşteul din Lângă 
Ape împreună cu Jolly Cotton şi Tom şi Nibs şi sora lor Rosie. 
„Dar asta a fost în urmă cu ani de zile, oftă el, şi tare departe 
de-aici. Drumul înapoi, dacă este vreunul, trece pe lângă 
Munte.” 

Neputând dormi, ţinu sfat cu sine însuşi. „Hai, hai, doar 
ne-am descurcat mai bine decât ai nădăjduit, îşi spuse el cu 
hotărâre. Sau măcar a început bine. Aş zice că am făcut jumate 
de drum înainte să ne oprim. Încă o zi şi-am ajuns.” La aceste 
vorbe, gândul se opri. 

„Nu fi smintit, măi, Sam Gamgee, răspunse propria lui 
voce. N-o să mai meargă el încă o zi aşa cum a mers, dacă-l mai 
ţin puterile să se urnească vreun pic. Şi nici tu nu mai poţi 
merge multă vreme, dacă-i dai lui toată apa şi aproape toată 
mâncarea.” 


„Ba pot să merg mult şi bine şi voi merge.” 

„Încotro?” 

„Spre Munte, de bună seamă.” 

„Şi dup’ aia, Sam Gamgee, dup'aia? Când ajungi acolo, ce- 
ai să faci? El n-o să poată face nimic de unul singur.” 

Spre disperarea lui, Sam îşi dădu seama că nu avea 
răspuns la această întrebare. N-avea nimic limpede în cap. 
Frodo nu-i spusese prea multe despre misia lui, încât tot ce ştia 
Sam era că Inelul trebuia cum-necum aruncat în foc. „Hăul de la 
Capătul Lumii, murmură el, amintindu-şi de vechiul nume. Dacă 
stăpânul ştie cum să-l găsim, e bine, pentru că eu nu ştiu.” 

„Vezi? veni răspunsul. Totu-i fără rost. El singur a spus-o. 
Tu eşti smintitul, cu nădejdile şi toate strădaniile tale. V-aţi fi 
putut întinde pe jos şi trece în lumea somnului amândoi de 
multe zile, dacă n-ai fi fost atât de îndărătnic. Da’ tot o să muriţi 
şi încă şi mai rău. Uite, chiar acu' te poţi întinde aci jos şi să dai 
naibii tot. Tot n-o să ajungeţi în vârf.” 

„Ba o să ajung dacă las totul în urmă, în afară de oase, 
spuse Sam. Şi-o să-l duc şi pe domnu' Frodo până sus, singur, 
chiar de-ar fi să-mi frângă spatele şi inima. Aşa că nu mă mai 
bate la cap!” 

In acea clipă, Sam simţi pământul de dedesubt că începe 
să se zguduie şi auzi sau simţi un huruit adânc şi îndepărtat, ca 
un tunet întemnițat în străfund. O flamă scurtă şi roşie licări sub 
nori şi pieri. Nici Muntele nu avea somnul mai liniştit. 

Şi sosi şi ultima parte a călătoriei spre Orodruin şi se 
dovedi un chin mai mare decât şi-ar fi putut Sam imagina 
vreodată că ar putea îndura. Toate îl dureau şi gura şi gâtlejul i 
se uscaseră într-atât că nu mai putea înghiţi nici măcar o 
bucătură de mâncare. Întunericul nu se risipise, nu numai din 
pricina fumurilor Muntelui; ci şi pentru că părea să se apropie o 
furtună, căci departe, spre sud-est, sub cerurile smolite 
scăpărau fulgere. Unde mai pui că văzduhul întreg era plin de 
fum; respiraţia le devenise dureroasă şi grea, erau ameţiţi, se 
împiedicau şi cădeau la tot pasul. Cu toate acestea, voinţa lor 
nu ceda, împingându-i mai departe. 

Muntele se apropia tot mai mult, încât în curând, ridicând 
privirile, nu mai văzură altceva decât masivitatea lui: o masă de 
cenuşă şi scorie şi stâncă arsă, din care un con cu pereţi 
verticali se înălța spre nori. Inainte să se sfârşească amurgul 


acela lung cât întreaga zi şi să coboare din nou noaptea cea 
adevărată, ajunseră târâş-grăpiş până la poalele muntelui. 

Cu un suspin, Frodo se aruncă la pământ. Sam se aşeză 
lângă el. Spre mirarea lui, se simţea istovit, dar mai uşurat, şi 
capul parcă i se limpezise. Orice încleştare între gânduri 
dispăruse. Ştia care erau temeiurile disperării, dar nu voia să 
asculte de ele. Voința sa era neclintită, numai moartea putea s-o 
înfrângă. Nu mai simţea nici dorinţa, nici nevoia de a dormi, ci 
mai curând de a sta treaz. Ştia că toate şansele şi primejdiile se 
îndreptau acum către un singur punct: a doua zi avea să fie ziua 
de pe urmă, ziua ultimului efort al dezastrului, ultima răsuflare. 

Dar când avea să vină? Noaptea părea fără de sfârşit şi 
fără de timp, minutele cădeau moarte unul după altul, 
adăugându-se unor ore ce nu mai treceau, fără să aducă nici o 
schimbare. Sam chiar se întreba dacă nu cumva începuse o a 
doua întunecime, nicicând altă zi să se mai nască vreodată. Intr- 
un târziu, căută mâna lui Frodo. Era rece, tremura. Stăpânul său 
tremura de frig. 

- N-ar fi trebuit să las pătura acolo, murmură Sam; se 
întinse alături şi încercă să-l încălzească pe Frodo cu braţele şi 
trupul său. 

Apoi îl cuprinse somnul şi lumina palidă a ultimei zile a 
căutării lor îi găsi unul lângă altul. Vântul se domolise cu o zi în 
urmă, când se mutase dinspre Apus, iar acum sufla tot mai aprig 
de la Miazănoapte; încet, lumina soarelui nevăzut se strecură în 
jos prin umbrele în care zăceau hobbiţii. 

- Acum, înainte! Pentru ultima răsuflare! spuse Sam, 
ridicându-se cu greu în picioare. 

Se aplecă peste Frodo, trezindu-l încetişor. Frodo gemu; 
dar cu un mare efort de voinţă se ridică în picioare; apoi căzu 
înapoi în genunchi. Işi îndreptă anevoie ochii spre costişele 
întunecate ale Muntelui Osândei ce se înălţau în faţa lui, apoi, ca 
vai de el, prinse a se târî înainte în patru labe. 

Sam se uită la el şi simţi cum îi plânge inima, dar nici o 
lacrimă nu se ivi în ochii lui uscați şi usturători. 

- Am spus că o să-l car în cârcă, chiar de-ar fi să-mi frâng 
spinarea, murmură el, şi aşa am să fac! Apoi îi strigă lui Frodo: 
Hai, domnu' Frodo! Nu-l pot duce eu, ca să vă ajut, da' atunci vă 
duc pe amândoi. Aşa că, în picioare! Haideţi, domnu' Frodo, 
dragu’ meu! vă duce Sam în cârcă. Numa’ să-i spuneţi încotro s- 


o apuce, şi vă duce. 

Frodo i se aburcă în spinare, ţinându-l uşor cu braţele pe 
după gât, dar strângându-şi picioarele împrejurul mijlocului lui 
Sam, iar Sam se chinui să se ridice în picioare; dar, după ce 
izbuti să facă acest lucru, spre mirarea lui povara i se păru 
uşoară dintr-o dată. Se temuse că abia dacă va avea destulă 
putere să-l ridice pe stăpânul sau, unde mai pui că ar fi trebuit 
să îndure şi înfiorătoarea greutate a blestematului acela de Inel. 
Insă nu era aşa. Ori pentru că Frodo era vlăguit de îndelungile 
lui suferinţe pricinuite de rana de cuţit şi de otrava picurată în 
el, de amărăciune, teamă şi rătăcirile departe de casă, ori poate 
că i se dăruise lui, acum la sfârşit, o putere neaşteptată, fapt e 
că Sam îl ridică pe Frodo fără caznă mai mare decât i-ar fi cerut 
să ducă în cârcă un pui de hobbit, în hârjoanele copilăreşti de pe 
pajiştile sau miriştile din Comitat. Trase adânc aer în piept şi 
porni la drum. 

Ajunseseră la poalele Muntelui în partea dinspre 
miazănoapte, oarecum către apus; acolo, coastele lungi şi 
cenuşii, chiar dacă povârnite, erau mai blânzi. Frodo nu scotea 
un cuvânt, încât Sam înainta cât putea de repede şi fără altă 
călăuză decât voinţa de a urca, cât mai sus cu putinţă. Până îl 
va fi părăsit de tot puterile şi voinţa. Urca trudit, mai sus, tot 
mai sus, luând-o ba la stânga, ba la dreapta, pentru a îmblânzi 
şi mai mult clina; adeseori cădea în nas, ca până la urmă să 
ajungă să se târască asemenea unui melc doborât de povara din 
spinare. Şi când voinţa nu mai reuşi să-l împingă mai departe şi 
mădularele se frânseră sub el, se opri şi-l lăsă pe stăpân încet 
pe pământ. 

Frodo deschise ochii şi trase aer în piept. Aici sus putea 
respira mai uşor, căci se aflau deasupra miasmelor ce se 
învârtejeau şi se târau la poale. 

- Mulţumesc, Sam, spuse el într-o şoaptă hârşâită. Cât mai 
avem de mers? 

- Nu ştiu, pentru că habar n-am încotro ne îndreptăm. 

Se uită în urmă, apoi în sus; şi se minună de cât de 
departe îi adusese ultima sa strădanie. Muntele acela 
ameninţător şi singuratic păruse mai înalt decât era. Abia acum 
îşi dădea Sam seama că era chiar mai puţin înalt decât 
trecătorile din Ephel Duath pe care le urcase împreună cu Frodo. 
Umerii de la poale, din labirint de stânci şi bolovani prăvăliţi, se 


înălţau la mai bine de trei sute de picioare deasupra şesului, 
pentru ca mai sus de ei să se avânte încă pe jumătate atât de 
înalt conul central, ca un cuptor sau un coş uriaş, în vârful căruia 
era cocoţat un crater zimţat. Sam ajunsese la mijlocul bazei, 
învăluită în fum şi umbră. Când se uită în sus, lui Sam îi veni să 
strige, numai că nu-l lăsa gâtlejul uscat; căci printre gheburile şi 
umerii zimţuiţi de deasupra lui văzu limpede, ca lumina zilei, o 
potecă, sau un drum. Urca asemenea unui brâu ce venea în 
pantă dinspre apus şi şerpuia în jurul Muntelui până când, 
înainte de a face un cot, pierzându-se din vedere, atingea baza 
conului în partea dinspre răsărit. 

Sam nu putea zări poteca imediat deasupra lui, unde era 
mai aproape, din pricina unui pripor abrupt ce pornea chiar de 
unde stătea el; dar bănui că, dacă mai făcea un ultim efort şi 
ajungea deasupra priporului, aveau să dea în potecă. O geană 
de speranţă se retrezi în el. Incă mai putea cuceri Muntele. „Te 
pomeneşti că poteca asta a fost anume pusă acolo! îşi spuse în 
sinea lui. lar dacă n-ar fi acolo, ar trebui să mă recunosc 
înfrânt.” 

Poteca nu fusese pusă acolo anume pentru Sam. N-avea 
de unde să ştie că privea la Drumul lui Sauron, ce ducea de la 
Barad-dâr la Sammath Naur, Încăperile Focului. leşea din uriaşa 
poartă apuseană a Turnului Întunecimii, traversa un hău adânc 
peste un pod lat de fier, intra în câmpie, străbătea o leghe 
întreagă printre două genuni fumegânde, după care intra într-un 
lung drum pietruit în pantă, care urca Muntele pe latura sa 
dinspre soare-răsare. De acolo, înconjurând poalele vaste 
dinspre miazăzi spre miazănoapte, pătrundea, în cele din urmă, 
în partea de sus a conului, dar nu chiar prin craterul fumegând, 
ci mult mai jos, printr-o deschizătură întunecoasă, căscată spre 
răsărit, dând chiar spre Fereastra Ochiului, în fortăreaţa 
învăluită în umbre a lui Sauron. Adesea astupat sau năruit de 
revărsările din furnalele Muntelui, drumul era de fiecare dată 
dres şi desfundat cu truda orcilor făr' de număr. 

Sam trase adânc aer în piept. Poteca era acolo, dar cum 
avea să urce priporul până sus la ea nu avea habar. Mai întâi să- 
şi uşureze spinarea dureroasă. O vreme rămase întins pe jos, 
lângă Frodo. Tăceau amândoi. Încet, lumina deveni mai clară. Şi 
deodată, fără să înţeleagă cum şi de ce, Sam simţi în el un 
imbold atât de puternic de parcă cineva i-ar fi spus: „Acum, 


acum, sau va fi prea târziu!” Îşi strânse puterile şi se ridică în 
picioare. Părea că şi Frodo simţise chemarea, căci se ridică cu 
greu în genunchi. 

- O să mă târăsc, Sam, şopti el gâfâit. 

Pas după pas, ca nişte mici insecte cenuşii, urcară târâş 
priporul. Când ajunseră la potecă, văzură că era un drum în 
toată legea, lat, pavat cu pietriş şi cenuşă bine bătătorită. Frodo 
se caţără pe drum şi apoi, parcă împins de o forţă nevăzută, se 
răsuci încet cu faţa spre răsărit. In depărtare atârnau umbrele 
lui Sauron; însă o pală de vânt venită din lumea largă sau poate 
vreo mare tulburare dinlăuntrul lor făcu uriaşa plapumă de nori 
să se învârtejească şi să se deschidă preţ de o clipă; şi atunci 
zări Frodo, înălțându-se negre, mai negre şi mai întunecoase 
decât umbrele vaste în mijlocul cărora se aflau, foişoarele 
nemiloase şi coroana de fier a celui mai înalt turn al fortăreței 
Barad-dur. Nu mai mult de o clipă se ivi, dar ca de la o fereastră 
nemăsurat de mare şi de înaltă, o flacără roşie sfâşie văzduhul 
la miazănoapte, scăpărarea unui Ochi străpungător; în clipa 
următoare umbrele se închiseră la loc şi cumplita vedenie 
dispăru. Ochiul nu era întors spre ei: ci privea către 
miazănoapte, acolo unde Căpitanii Apusului se apărau cu 
îndârjire, şi-ntr-acolo era aţintită întreaga sa ticăloşie şi tot într- 
acolo se îndrepta Puterea pentru a da lovitura de graţie; dar lui 
Frodo îi fusese de-ajuns acea clipită îngrozitoare, pentru a se 
simţi ca cineva lovit de moarte. Mâna lui căută lanţul atârnat în 
jurul gâtului. 

Sam îngenunche lângă el. Firav, abia desluşindu-se, auzi 
şoapta lui Frodo: 

- Ajută-mă, Sam! Ajută-mă, Sam! Ţine-mi mâna! N-o pot 
opri. Sam apucă ambele mâini ale stăpânului său şi le lipi una 
de alta, palmă în palmă, şi le sărută; apoi le strânse cu blândeţe 
într-ale sale. Şi brusc îl trăsni gândul: „Ne-a dibuit! Am fost daţi 
în vileag sau vom fi, în curând. Acum, Sam Gamgee, acum e 
sfârşitul sfârşitului.” 

Îl aburcă din nou pe Frodo în spinare, trăgându-i mâinile în 
jos pe pieptul său şi lăsându-i picioarele să se bălăngăne. Işi 
lăsă capul în piept şi se urni mai departe pe drumul care urca. 
Nu era un drum chiar atât de uşor precum păruse la început. Din 
fericire, focurile care se revărsaseră în acele răscoliri văzute de 
Sam din Cirith Ungol aleseseră mai cu seamă pantele apusene şi 


sudice, încât drumul pe această parte nu era blocat. Dar în 
multe locuri se năruise sau era brăzdat de căscături largi. O 
vreme urca spre răsărit, ca apoi să facă un cot strâns, să se 
întoarcă îndărăt şi s-o apuce spre apus. Acolo unde era cotul, 
era despicat adânc de un stei de stâncă vârstată, surpată cine 
ştie când din cuptoarele Muntelui. Gâfâind sub povara sa, Sam 
urmă cotul drumului; şi tot atunci zări, cu coada ochiului, preţ de 
o fracțiune de secundă, ceva care cădea de pe stei, ca o 
bucăţică de piatră neagră rostogolită la trecerea lui. 

O greutate neaşteptată îl izbi şi Sam căzu în nas, 
zdrelindu-şi dosul mâinilor care încă mai ţineau încleştate 
mâinile stăpânului său. Şi atunci înţelese ce s-a întâmplat, căci, 
cum zăcea el întins pe jos, auzi deasupra sa o voce pe care o 
ura din tot sufletul. 

- Sstăpân rău! sâsâi aceasta. Ssstăpân rău ne păcăleşte; 
păcăleşte pe Sssmeagol, gollum. Nu pe-acolo trebuie sss-o 
apuce. Nu trebuie sssă-i facă rău Nepreţuitului. Dă-l lui 
Sssmeagol, da, dă-ni-l nouă! Dă-ni-l nouă! _ 

Cu o smucitură violentă, Sam se ridică de pe jos. Işi 
smulse sabia din teacă; dar nu putea face nimic, Gollum şi Frodo 
erau înlănţuiţi unul de altul. Gollum trăgea de stăpânul său, 
încercând să ajungă la lanţ şi la Inel. Era poate singurul lucru 
care ar fi putut retrezi jarul aproape stins din inima şi voinţa lui 
Frodo. Se împotrivi cu o furie neaşteptată, care-i ului în egală 
măsură pe Sam şi pe Gollum. Chiar şi aşa, lucrurile ar fi putut să 
aibă o cu totul altă întorsătură, dacă Gollum însuşi ar fi rămas 
neschimbat; dar căile îngrozitoare numai de el ştiute, pe care le 
bătuse de unul singur, flămând şi însetat, împins de o dorinţă 
devoratoare şi de o spaimă cumplită, îl însemnaseră cu urme 
dureroase. Era o creatură sfrijită, suptă de foame, scheletică, 
numai oase şi piele ca de ceară, lipită pe hârca lui de cap. In 
ochi îi ardea o flacără sălbatică, dar puterea de altădată din 
mâinile lui apucătoare nu mai era în stare să vină în ajutorul 
răutăţii sale. Astfel că Frodo îl îmbrânci cât colo şi se ridică în 
picioare, tremurând tot. 

- Jos, jos! gâfâi el, ducându-şi mâna la piept pentru a o 
încleşta pe Inelul ascuns sub tunica de piele. Jos, târâtură ce 
eşti, şi piei din calea mea! Vremea ta s-a sfârşit. Nu mă mai poţi 
trăda, nu mă mai poţi răpune. 

Şi dintr-o dată, ca demult, sub streaşină crestei Emyn 


Muil, Sam avu în faţa ochilor o altă înfăţişare a acestor doi 
vrăjmaşi, o formă târâtoare, aproape doar umbra unei fiinţe vii. 
O creatură dărâmată şi înfrântă pe de-a-ntregul, dar încă plină 
de o poftă şi o furie hidoase; în faţa ei, o figură dârză, 
neîngăduind mila, înveşmântată în alb, dar ţinând la piept o 
roată de foc. Şi din acea roată se auzi o voce poruncitoare: 

- Piei şi nu mă mai tulbura! Dacă mă mai atingi vreodată 
vei fi tu însuţi azvârlit în Focul Osândei. 

Forma târâtoare se dădu îndărăt şi-n ochii lui clipitori se 
putea citi groaza, dar şi o dorinţă nestinsă. 

Nălucirea însă dispăru şi Sam îl văzu pe Frodo stând cu 
mâna la piept, cu respiraţia întretăiată, iar pe Gollum la 
picioarele lui, în genunchi şi cu labele lui mari răşchirate pe 
pământ. 

- Atenţie, stăpâne! strigă Sam. O să sară! Făcu un pas 
înainte, roti sabia şi-l îmboldi pe Frodo: lute, stăpâne! Înainte! 
Mergeţi înainte! Nu mai pierdeţi vremea. Lăsaţi-l pe mâna mea. 
Mergeţi! 

Frodo se uită la el ca la cineva aflat la mare depărtare. 

- Da, trebuie să merg înainte, spuse. Cu bine, Sam! Acesta 
e sfârşitul, iată. Pe Muntele Osândei va cădea osânda. Cu bine! 

Se răsuci şi porni mai departe, cu pas încet, dar cu capul 
drept, pe potecă în sus. 

- laca! făcu Sam. Acu’ ai să ai cu mine de furcă! 

Sări înainte cu sabia pregătită pentru luptă. Dar Gollum nu 
se repezi la el. Ci se trânti la pământ şi scânci. 

- Nu ne ucide, se văicări el. nu ne face rău cu lama 
urâcioassă şi nemiloassă! Lassă-ne ssă trăim, da, ssă mai trăim 
un pic. Pierduţi, pierduţi! Ssuntem pierduţi. Şi când Nepreţuitul 
piere, o ssă murim şi noi, da, murim în colb. Işi zgârci degetele 
lungi şi descărnate în cenuşa drumului. O ssă murim în colb! 
sâsâi el. 

Mâna lui Sam şovăi. Drept ar fi să răpună jivina asta 
trădătoare şi ucigaşă, drept şi meritat cu vârf şi îndesat; şi 
totodată cel mai sigur lucru pe care-l putea face. Dar ceva din 
adâncul inimii lui îl reţinea: nu putea lovi fiinţa asta căzută în 
colb, pierdută, sfârşită, mizerabilă. El însuşi purtase Inelul, chiar 
dacă pentru scurt timp, şi acum înţelegea întrucâtva agonia din 
mintea rătăcită ţi trupul descărnat ale lui Gollum, căzut în 
sclavia Inelului, neînstare să mai găsească vreodată pace sau 


uşurare câte zile va mai avea. Dar Sam nun avea cuvinte pentru 
ceea ce simţea. 

- Ah, blestemat să fii, împuţiciune ce eşti! pufni el. Pleacă! 
Hai, cară-te! N-am încredere în tine nici de-ar fi să te fac 
chisăliţă; aşa că valea, hai! Altfel o să-ţi fac rău, da, cu lamă 
urâcioasă şi nemiloasă. 

Gollum se ridică în patru labe, se dădu îndărăt câţiva paşi 
şi apoi se răsuci pe călcâie şi când Sam dădu să arunce-n el cu o 
piatră, fugi pe potecă la vale. Sam nu-l mai luă în seamă, căci 
deodată îşi amintise de stăpânul său. Se uită pe potecă în sus, 
dar nu-l zări. O apucă la deal cât îl ţineau puterile de repede. 
Dacă s-ar fi uitat în urmă, poate că l-ar fi văzut pe Gollum, nu 
prea departe în vale, cum se întorcea şi, cu o sclipire sălbatică 
de nebunie în ochi, urcă înapoi, iute, dar ferit şi furişat, o umbră 
care abia se desluşea printre pietre. 

Poteca urca tot mai sus. Curând făcu din nou un cot; de 
acolo, apucând-o pentru ultima oară către răsărit, tăia faţa 
conului şi ajungea la intrarea întunecată din coasta Muntelui, 
poarta către Sammath Naur. În zare, înălțându-se spre zenitul 
de la miazăzi, Soarele străpungea fumurile şi aburii şi lucea 
ameninţător, un disc roşu-stins şi înceţoşat; însă jur-împrejurul 
Muntelui, Mordorul se întindea ca un pământ mort, tăcut, 
învăluit în umbre, ca în aşteptarea unei lovituri îngrozitoare. 

Sam ajunse la deschizătura aceea larg deschisă şi privi 
înăuntru. Era întuneric şi cald acolo, şi o huruială adâncă făcea 
aerul să tremure. 

- Frodo! Stăpâne! strigă el. 

Nici un răspuns. Sam rămase nemişcat, doar inima îi 
bătea cuprinsă de spaime teribile, apoi se repezi înăuntru. O 
umbră îl urmă. 

La început nu văzu nimic. Mânat de marea nevoie în care 
se afla, scoase încă o dată din sân sticluţa lui Galadriel, dar 
aceasta abia dacă luci în mâna lui tremurătoare, fără să arunce 
nici măcar o rază de lumină în întunecimea aceea sufocantă. 
Sam ajunsese în chiar inima regatului lui Sauron şi în cuptoarele 
unde fusese făurită străvechea lui Putere, cea mai mare de pe 
Pământul de Mijloc; orice altă putere era îngenuncheată aici. 
Plin de teamă, Sam făcu câţiva paşi nesiguri în întuneric şi 
deodată ţâşni în sus un fulger roşu, izbind tavanul înalt şi 
întunecat. Şi atunci văzu Sam că se afla într-o peşteră lungă, 


sau poate un tunel ce sfredelea conul fumegător al Muntelui. 
Dar nu departe de locul în care se afla el, podeaua şi pereţii de 
ambele părţi erau despicaţi de o fisură neînchipuit de mare prin 
care venea pojarul acela roşu, acum ţâşnind în sus, acum 
stingându-se în întunericul din afund; şi în tot acest timp se 
auzeau un freamăt şi-un zbucium ca de maşinării uriaşe care 
vibrau şi trudeau. 

Lumina ţâşni din nou, şi acolo, chiar pe buza prăpastiei, 
chiar la Hăul de la Capătul Lumii, stătea Frodo, desenându-se 
negru pe strălucirea aceea roşie, încordat, drept în picioare, dar 
parcă preschimbat în stană. 

- Stăpâne! strigă Sam. 

La acest strigăt, Frodo tresări şi începu să vorbească, cu 
voce limpede, chiar aşa, cu voce atât de limpede şi de 
puternică, cum lui Sam nu-i mai fusese niciodată dat să audă 
ieşind din gura lui. Şi vocea aceasta se înălţă peste freamătul şi 
zbuciumul Muntelui Osândei, răsunând în boltă şi pereţi. 

- Am venit, spuse el. Dar nu doresc să fac ceea ce am 
venit aici să fac. Nu voi face această faptă. Inelul este al meu! 

Şi dintr-o dată, când şi-l puse pe deget, dispăru din faţa 
ochilor lui Sam. Lui Sam i se opri respiraţia în piept, dar n-avu 
vreme să strige, căci în acea clipă se petrecură mai multe 
lucruri deodată. 

Ceva îl lovi cu violenţă pe Sam în spate, picioarele îi fugiră 
de pe pământ şi zbură cât colo, izbindu-se cu capul de podeaua 
de piatră, atunci când o formă întunecată sări peste el. Sam 
rămase nemişcat şi preţ de o clipă totul se întunecă în mintea 
lui. 

lar departe de acolo, când Frodo şi-a pus Inelul pe deget şi 
a hotărât că era al lui şi numai al lui, şi a făcut asta în Sammath 
Naur, în chiar inima regatului, stăpânul acestuia, Puterea din 
Barad-dûr s-a cutremurat şi Turnul s-a scuturat din temelii şi 
până la mândra şi neîndurătoarea sa coroană. Seniorul 
Întunecimii şi-a dat seama existenţa lui, şi Ochiul lui, care 
străpungea toate umbrele, privi peste câmpie la uşa aceea pe 
care tot el o făcuse; şi nesăbuinţa sa i se dezvălui în întreaga ei 
grozăvenie într-o străfulgerare orbitoare, şi atunci abia pricepu 
şiretlicurile duşmanilor săi. Furia îi izbucni într-un foc părjolitor, 
dar teama lui se înălţă ca o mare de fum negru ce sta să-l înece. 
Căci înţelese în ce pericol de moarte se afla şi cât de subţire era 


firul de care se mai agăța soarta lui. 

Mintea lui se scutura de toate şireteniile şi plasele de 
teamă şi trădare, de toate vicleniile şi războaiele pe care le 
urzise; şi regatul său fu străbătut de o zguduire, sclavii săi se 
pierdură cu firea, armiile sale se opriră locului, iar căpitanii lui, 
împietriţi deodată şi neputincioşi, şovăiră şi se lăsară pradă 
disperării. Căci Puterea îi uitase. Întreaga ei putere şi mintea ei 
întreagă, care-i mânuise şi-i mânase până atunci, se năpustiseră 
cu o forţă copleşitoare asupra Muntelui. La porunca Seniorului, 
nazgulii, Duhurile Inelului, se rotiră scoțând ţipete sfâşietoare, 
zburară într-un ultim zbor disperat, mai iute ca vântul şi, cu 
bătăi furtunoase din aripi, se repeziră spre miazăzi, asupra 
Muntelui Osândei. 

Sam se ridică în picioare. Era ameţit şi sângele ce-i ţâşnea 
din cap îi picura în ochi. Făcu pe bâjbâite câţiva paşi înainte şi 
atunci văzu un lucru ciudat şi cumplit. La marginea prăpastiei, 
Gollum se lupta ca un nebun cu un duşman nevăzut. Se clătina 
încoace şi-ncolo, acum atât de aproape de buza hăului, încât 
aproape că se prăvăli înăuntru, acum retrăgându-se, căzând la 
pământ, ridicându-se, căzând iar. Şi în tot acest timp sâsâia fără 
să scoată un cuvânt. 

Focurile de dedesubt se stârniră mânioase, lumina roşie 
străluci şi întreaga peşteră fu năpădită de străluminare 
orbitoare şi mare fierbinţeală. Brusc, Sam văzu cum degetele 
lungi ale lui Gollum se trag în sus spre gura acestuia; colții lui 
albi luciră şi apoi clănţăniră când se încleştară. Frodo scoase un 
țipăt şi iată-l acolo, căzut în genunchi, la marginea genunei. lar 
Gollum, dansând ca nebun, ridică că în sus Inelul, în cercul 
căruia încă mai stătea înfipt un deget. Inelul lucea acum ca şi 
când cu adevărat fusese făurit din foc viu. 

- Nepreţuitul, nepreţuitul, nepreţuitul! strigă Gollum. 
Nepreţuitul meu! Ah, Nepreţuitul meu! 

Şi cu aceste vorbe, tocmai când ochii îi erau îndreptaţi în 
sus pentru a se desfăta cu trofeul, păşi mult prea departe, calcă 
în gol, se legănă o clipă pe margine şi, cu un țipăt sfâşietor, se 
prăbuşi. Din adâncuri mai răzbătu un ultim nepreţuit văitat şi 
dus a fost. 

Un vuiet şi o mare învălmăşeală de zgomote urmară. 
Focuri izbucniră, repezindu-se spre tavan şi lingându-l cu limbile 
lor. Pulsaţia din adânc deveni un tumult asurzitor şi Muntele se 


zgudui. Sam fugi la Frodo, îl culese de pe jos şi-l cără la intrare. 
Şi acolo, pe pragul întunecat al Încăperilor Focului, mult 
deasupra câmpiilor Mordorului, o asemenea minune şi groază 
puse stăpânire pe el, încât rămase nemişcat, uitând de orice 
altceva, holbându-se doar, ca împietrit. 

Căci i se năzări că vede un nor ca o vâltoare şi în mijlocul 
lui, turnuri şi bastioane înalte cât munţii, durate pe un urieşesc 
munte-tron, deasupra unor genuni de necuprins; curţi şi 
donjoane măreţe, temnițe fără ochi, cu pereţii netezi şi abrupți 
precum stâncile şi porţi de oţel şi adamant, stând căscate; şi 
toate acestea pieiră în clipa următoare. Turnurile se năruiră, 
munţii alunecară; pereţii se prăbuşiră şi se topiră, făcându-se 
praf şi pulbere; coloane imense de fum şi aburi se învârtejiră 
spre tării, tot mai sus, până când se răsturnară ca un val 
gigantic, a cărui creastă dezlănţuită se învălătuci şi se năpusti 
înspumată peste pământuri. Şi abia atunci se auzi un uruit 
răzbind de la acea depărtare, care crescu până se preschimbă 
într-un bubuit şi un muget asurzitor; pământul se cutremură, 
câmpia se umflă şi crăpă şi Orodruin se clătină din temelii. Focul 
ţâşni din creştetul său crăpat. Cerurile izbucniră în tunete şi 
fulgere le brăzdară. Asemenea unor bice şfichiuitoare se 
abătură torentele de ploaie neagră. Şi în miezul furtunii, cu un 
strigăt ce sfredeli toate celelalte sunete şi sfâşie norii, se iviră 
nazgulii, zburând ca nişte săgeți aprinse, dar prinşi în năruirea 
sălbatică a munţilor şi a cerului, hârcâiră, se veştejiră dintr-o 
dată şi pieiră. 

- Asta-i sfârşitul, Sam Gamgee, spuse o voce de lângă el. 

Era Frodo, palid, tras la faţă, dar el, cel dintotdeauna; şi în 
ochii lui se citea liniştea, nicidecum voinţă încleştată sau 
nebunie, sau spaimă. Povara îi fusese luată. Era stăpânul iubit 
din dulcile zile din Comitat. 

- Stăpâne! strigă Sam, căzând în genunchi. 

In toată acea năruire a lumii, el se lăsă preţ de o clipă 
copleşit de bucurie, de o bucurie imensă. Gata cu povara. 
Stăpânul său era salvat; îşi revenise în fire. Abia atunci observă 
Sam mâna schilodită şi sângerândă. 

- Ah, biata mână, domnu' Frodo! Şi n-am nimic cu ce s-o 
leg sau s-o oblojesc. Mai bine îi dădeam o mână întreagă de-a 
mea. Da' acu' s-a dus, gata, pentru totdeauna. 

- Da, spuse Frodo. Dar, Sam, îţi aminteşti ce-a spus 


Gandalf: „Chiar şi Gollum poate să mai aibă ceva de făcut?” 
Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi putut nimici Inelul. Căutarea noastră 
ar fi fost în zadar sau s-ar fi sfârşit cum nu se putea mai prost. 
Aşa că, hai să-l iertăm! Căci Căutarea a fost împlinită şi acum 
totul s-a sfârşit. Mă bucur că eşti aici cu mine. Aici, la capătul 
tuturor lucrurilor, Sam. 


IV 
Câmpia Cormallen 


Peste tot, în jurul dealurilor şi al colinelor, armiile 
Mordorului se dezlănţuiseră. Căpitanii Apusului erau înghiţiţi ca 
de o mare tot mai întinsă. Soarele lucea roşu şi sub aripile 
nazgulilor, umbrele morții cădeau întunecate asupra 
pământului. Aragorn stătea sub stindardul său, tăcut, încruntat, 
ca cineva pierdut în gânduri la lucruri de mult petrecute sau de 
departe; însă ochii lui luceau asemenea stelelor ce strălucesc tot 
mai luminoase pe măsură ce noaptea se adânceşte. În vârful 
colinei stătea Gandalf, alb, rece, fără ca vreo umbră să coboare 
asupra lui. Atacul celor din Mordor se abătuse asemenea unui 
val asupra colinelor asediate şi vocile vuiau ca o maree prin 
zăngănitul armelor şi prăpădul armiilor. 

Ca şi când o vedenie neaşteptată apăruse în faţa ochilor 
lui, Gandalf tresări; se răsuci şi privi spre miazănoapte, unde 
cerurile erau luminate şi senine. Apoi îşi ridică braţele şi strigă 
cu voce tare ce acoperi larma: Vin Vulturii! Şi multe glasuri 
răspunseră cu strigăt: Vin Vulturii! Vin Vulturii!  Oştirile 
Mordorului priviră la cer, întrebându-se ce putea să însemne 
asta. 

Şi iată-i venind pe Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi pe 
fratele său, Landroval, cel mai măreț dintre Vulturii de la 
Miazănoapte, cel mai puternic dintre urmaşii bătrânului 
Thorondor, care-şi durase cuiburile pe ţancurile de neajuns ale 
Munţilor Incercuitori, în vremurile de început ale Pământului de 
Mijloc. În urma celor doi, în şiruri lungi şi iuți, veneau toţi vasalii 
lor din munţii nordici, mânaţi încă şi mai repede de vântul ce 
sufla tot mai tare. Se năpusteau drept asupra nazgililor, 


lăsându-se să cadă dintr-o dată din tăria văzduhului, şi iureşul 
aripilor largi era ca o furtună atunci când treceau pe deasupra. 

Dar nazgilii se răsuciră în zbor şi se depărtară iute, 
dispărând în umbrele Mordorului, căci din Turnul Intunecimii 
auziseră un strigăt cumplit şi neaşteptat; şi în tot aceeaşi clipă, 
armiile Mordorului se cutremurară, îndoiala le cuprinse ca un 
cleşte inimile, hohotele de râs se stinseră, mâinile prinseră a le 
tremura şi picioarele să li se înmoaie. Puterea care îi mânase şi 
îi umpluse de ură şi furie şovăia, voinţa sa îi părăsise; şi acum, 
privind în ochii duşmanilor lor, văzură o lumină de moarte şi 
frica li se cuibări în suflete. 

Dar Căpitanii Apusului izbucniră în strigăte, căci inimile lor 
se umpleau de o nădejde nouă în mijlocul acelei întunecimi şi de 
pe dealurile asediate, cavalerii Gondorului, Călăreţii din Rohan, 
dunedainii de la Miazănoapte, companiile umăr la umăr se 
avântară asupra duşmanilor care pregetau, străpungând 
învălmăşeala cu suliţele lor neiertătoare. Gandalf însă îşi înălţă 
iarăşi braţele şi încă o dată strigă cu glas limpede: 

- Opriţi, oameni ai Apusului! Opriţi şi aşteptaţi. Acesta este 
ceasul osândei. 

Şi chiar în timp ce el rostea aceste vorbe, pământul se 
hurducă sub picioarele lor. Apoi, înălțându-se cu repeziciune, 
mult deasupra Turnurilor Porții Negre şi a munţilor, o întunecime 
uriaşă ţâşni spre tăriile cerului, scăpărând cu limbi de foc. 
Pământul gemu şi se cutremură. Turnurile Colţilor se clătinară, 
se frânseră şi se prăvăliră la pământ; puternicul parapet se 
nărui; Poarta Neagră se făcu fărâme-fărâmiţe; şi de la mare 
depărtare, întâi surd, apoi din ce în ce mai puternic, crescând 
către nori, răsună un duruit ca un bubuit de tobe, un vuiet, o 
rostogolire clocotitoare de vuiet hârâitor. 

- S-a sfârşit cu regatul lui Sauron! spuse Gandalf. 
Purtătorul Inelului şi-a împlinit Căutarea. 

Şi privind către miazăzi, către Ţara Mordor, Căpitanilor 
Apusului li se păru că o formă de umbră nemaipomenit de mare 
se înalţă neagră peste giulgiul norilor de nepătruns, încoronată 
cu fulgere, umplând tot cerul. Şi crescând acoperea întreaga 
lume, întinzând către ei o mână enormă şi amenințătoare, o 
mână cumplită însă neputincioasă, căci tocmai când se lăsa 
asupra lor, un vânt mare o luă cu sine, împrăştiind-o în cele 
patru zări şi spulberând-o; şi deodată se lăsă liniştea. 


Căpitanii îşi plecară capetele şi când iar şi le ridicară, ce 
să vezi! duşmanii lor fugeau care-ncotro şi oştirile Mordorului se 
spârcuiau precum colbul în vânt. Şi aşa cum furnicile o apucă 
razna, fără să ştie încotro şi de ce, şi pier de slăbiciune, atunci 
când moartea loveşte matca umflată ce sălăşluieşte în 
muşuroiul lor colcăitor şi le ţine pe toate sub stăpânirea sa, la fel 
şi creaturile lui Sauron, orci sau căpcăuni sau fiare înrobite prin 
vrajă, alergau acum buimace încoace şi-ncolo; unele se 
înjunghiau singure, altele se azvârleau în genuni sau fugeau cu 
vaiet ca să se ascundă în gropelniţe şi văgăuni întunecoase, 
unde nu pătrundea lumina, departe de orice speranţă. lar 
oamenii din Rhun şi Harad, Răsăritenii şi Sudiştii, văzură cum s- 
a abătut prăpădul asupra războiului lor şi cum se înalţă gloria şi 
slava Căpitanilor Apusului şi cei care se aflau de cea mai multă 
vreme în cea mai adâncă înrobire ticăloşită şi care urau Apusul, 
dar în acelaşi timp erau mânari şi temerari, îşi strânseră acum 
rândurile pentru a mai da o ultimă bătălie disperată. Cei mai 
mulţi însă o rupseră la fugă spre răsărit, cât de iute îi ţineau 
puterile; iar alţii îşi azvârliră la pământ armele, cerşind îndurare. 

Şi atunci Gandalf, lăsând în seama lui Aragorn şi a 
celorlalţi seniori grija bătăliei şi comanda oştilor, strigă de pe 
vârful dealului; şi la el cobori măreţul vultur, Gwaihir, Seniorul 
Vânturilor, şi se lăsă jos în faţa lui. 

- De două ori m-ai purtat, Gwaihir, prietene, spuse 
Gandalf. Mai poartă-mă şi a treia oară, dacă nu ţi-e cu supărare. 
Nu mă vei simţi drept o povară mai mare ca atunci când m-ai 
purtat din Zirak-Zigil unde s-a prefăcut în scrum vechea mea 
viaţă. 

- Te-aş purta oriîncotro ai vrea, chiar de-ar fi să fii durat cu 
piatră, răspunse Gwaihir. 

- Atunci vino şi să vină şi fratele tău cu noi şi încă altul din 
seminţia voastră, care-i mai iute. Căci ne trebuie iuţeală mai 
dihai ca a oricărui vânt, pentru a o lua înaintea aripilor 
nazgililor. 

- Suflă vântul de la Miazănoapte, dar noi o să-l întrecem, 
spuse Gwaihir. 

ŞI-I luă pe sus pe Gandalf şi porni în grabă către miazăzi şi 
cu el zburară Landroval şi Meneldor, cel tânăr şi iute de aripă. Şi 
trecură ei în zbor peste Udun şi Gorgoroth şi văzură sub ei 
întregul meleag căzut în ruină şi răscolit şi în faţa lor Muntele 


Osândei arzând, scuipându-şi focul în afară. 

- Mă bucur că eşti aici cu mine, spuse Frodo. Aici, la 
capătul tuturor lucrurilor, Sam. 

- Da, sunt cu domnia voastră, stăpâne, zise Sam, 
aşezându-i cu blândeţe mâna rănită pe pieptul său. Şi domnia 
voastră e cu mine. Şi călătoria s-a sfârşit. Da' după ce-am bătut 
atâta cale, nu vreau încă să mă dau bătut. Nu prea îmi stă în 
fire, dacă mă-nţelegeţi. 

- Poate nu ţi-o sta, Sam, dar aşa-s lucrurile pe lume. 
Nădejdile mor. Sfârşiturile vin. Nu ne-a mai rămas decât puţin 
de aşteptat. Suntem pierduţi între ruine şi prăbuşiri, n-avem 
scăpare. 

- Aşa o fi, stăpâne, da' măcar să ne depărtăm niţeluş de 
cotlonul ăsta primejdios, de la Hăul ăsta al Capătului Lumii, dacă 
aşa s-o fi numind. Nu-i aşa că putem face asta? Haideţi, domnu' 
Frodo, să coborâm măcar potecuţa asta! 

- Bine, Sam, bine. Dacă tu vrei să mergem, eu te însoțesc. 

Se sculară de pe jos şi porniră încet la vale, pe poteca 
şerpuită; şi în timp ce ei se îndreptau spre poalele hurducătoare 
ale Muntelui, un fum şi un abur mare izbucniră din Sammath 
Naur şi o latură a conului se despică şi o uriaşă revărsare de foc 
prinse a se rostogoli în cascade duduitoare pe povârnişurile 
răsăritene ale muntelui. 

Frodo şi Sam nu puteau merge mai departe. Ultima 
fărâmă de putere a minţii şi trupului se risipea cu repeziciune. 
Ajunseseră la micul colnic de cenuşă de la poalele Muntelui; dar 
de acolo nu mai era scăpare. Se preschimbase într-o insulă şi 
chiar şi ea avea să piară curând în măcinarea Orodruinului. 
Peste tot în jur, pământul se crăpa şi din genuni şi hăuri adânc 
căscate se vălătuceau în sus nori de fum şi abur. În urma lor, 
Muntele se zvârcolea. Fisuri uriaşe se deschideau în coastele 
sale. Râuri de foc se scurgeau încet către ei de-a lungul 
pantelor. Curând aveau să fie înghiţiţi. Şi peste toate cădea o 
ploaie de cenuşă fierbinte. 

Se opriră; şi Sam mângâie mâna stăpânului său, pe care 
încă o mai ţinea într-a sa. Oftă. 

- In ce poveste grozavă ne-am băgat, domnu’ Frodo, ce 
ziceţi? spuse el. Ce n-aş da s-o aud povestită de cineva. Credeţi 
oare că o să se spună ceva de soiul ăsta: Şi acum începe 
povestea lui Frodo cel cu Nouă Degete şi Inelul Osândei? Şi- 


atunci toţi or să tacă, aşa cum am tăcut noi în Vâlceaua 
Despicată, când ne-au spus povestea lui Beren Ciungul şi 
Nestemata cea Mare. Ce mi-ar plăcea s-o aud! Şi mă-ntreb cum 
o să fie mai departe, după partea cu noi. 

In timp ce vorbea astfel, pentru a ţine teama deoparte 
până în ultima clipă, ochii săi stăteau aţintiţi către miazănoapte, 
către miazănoapte în chiar ochiul vântului, unde cerul, la 
depărtarea aceea mare, era senin. Căci pala rece, care se 
preschimba într-o adevărată furtună, alunga întunericul şi 
pacostea norilor. 

Şi astfel s-a făcut că i-a zărit Gwaihir, cu ochii lui ageri şi 
departe-văzători, pe când cobora pe suflarea vântului sălbatic 
şi, înfruntând marea primejdie a cerurilor, se roti în văzduh: 
două siluete micuţe şi întunecate, pierdute mână în mână pe un 
colnic, în vreme ce lumea se zguduia sub ei şi se căsca şi râuri 
de foc se tot apropiau. Şi în timp ce, dibuindu-i, se abătea în jos, 
îi văzu căzând, vlăguiţi de tot, sau poate înecaţi de fum şi 
doborâţi de dogoare, sau poate răpuşi în cele din urmă de 
disperare, ferindu-şi ochii din calea morţii. 

Zăceau unul lângă altul; şi Gwaihir se repezi în jos la ei, 
urmat cu repeziciune de Landroval şi Meneldor cel iute de aripă; 
şi ca într-un vis, neştiind ce soartă se abătuse asupra lor, 
peregrinii fură înălţaţi în văzduh şi purtaţi departe de 
întunecime şi de foc. 

Când se trezi, Sam descoperi că zăcea într-un pat moale, 
dar deasupra lui se legănau alene ramuri mari de fag, prin ale 
căror frunze tinere sclipea soarele, verde şi auriu. lar aerul era 
plin de tot felul de miresme dulci. 

Îşi amintea de mirosul acesta: era aroma din Ithilien. 
„Bată-mă să mă bată! murmură el în sinea lui. Cât oi fi dormit?” 
Căci aroma îl dusese înapoi la ziua în care aprinsese micul său 
foc sub malul însorit şi preţ de o clipă tot ceea ce se petrecuse 
de atunci îi pieri din amintirea vie. Se întinse, inspiră adânc. 
„Măiculiţă, ce vis am avut! Bine că m-am trezit!” Se ridică în 
capul oaselor şi atunci îl văzu pe Frodo întins lângă el, dormind 
în pace, cu o mână sub cap iar cealaltă odihnind pe cuvertură. 
Era mâna dreaptă, de la care lipsea degetul mijlociu. 

In acea clipă memoria îi reveni pe de-a-ntregul şi Sam 
strigă în gura mare: 

- N-a fost vis! Atunci unde suntem? 


- În ţara Ithilien, vorbi o voce blândă din spatele lui, în 
grija Regelui care vă aşteaptă. 

Şi zicând aceasta, Gandalf veni în faţa lui, înveşmântat în 
alb, cu barba lucind ca neaua albă în scăpărările printre frunze 
ale razelor soarelui. ` 

- Ei, jupâne Sam cel Ințelept, cum te simţi? 

Dar Sam căzu la loc pe pat, holbându-se cu gura căscată 
şi, pradă în acelaşi timp uluielii şi unei bucurii fără margini, nu fu 
în stare să răspundă imediat. Intr-un târziu suspină. 

- Gandalf! Te credeam mort! Dar şi pe mine m-am crezut 
mort. Oare tot ce-i trist se dovedeşte neadevărat până la urmă? 
Ce s-a întâmplat cu lumea largă? 

- O mare Umbră s-a risipit, spuse Gandalf şi izbucni în râs, 
şi hohotul lui era ca un cântec sau ca apa pe pământul pârjolit; 
şi auzindu-l, lui Sam îi veni deodată în gând că nu mai auzise 
râset, acel sunet curat al veseliei adevărate, de atât de multe 
zile că le pierduse şirul. Picura în urechile lui precum ecoul 
tuturor bucuriilor pe care le cunoscuse vreodată. El însă izbucni 
în plâns. Ca apoi, asemenea unei ploi dulci ce se lasă dusă de 
vântul primăverii, după care soarele străluce cu şi mai multă 
putere, lacrimile lui se zvântară şi râsul îi gâlgâi în gâtlej şi, 
râzând, Sam sări jos din pat. 

- Cum mă simt? strigă el. Păi nu prea ştiu cum să spun. Mă 
simt, mă simt - îşi flutură mâinile în aer - mă simt ca primăvara 
după iarnă şi ca soarele pe frunze; şi ca surlele, şi harfele, şi ca 
toate cântecele pe care le-am auzit în viaţa mea! Se opri din 
vorbit, se răsuci către stăpânul său. Dar cum e domnu' Frodo? 
întrebă el. Nu-i păcat de biata lui mână? Da’ nădăjduiesc că 
altfel se simte bine. A avut multe de îndurat. 

- Da, altfel mă simt bine, zise Frodo ridicându-se în pat şi 
izbucnind şi el în râs. Am adormit la loc tot aşteptându-te, Sam, 
somnorosule. M-am trezit devreme azi-dimineaţă, acum trebuie 
că s-a făcut de amiază. 

- Amiază? se miră Sam, încercând să socotească în mintea 
lui. În ce zi la amiază? 

- Ziua a paisprezecea a Noului An, zise Gandalf, sau, dacă 
vrei, a opta zi a lui aprilie, după numărătoarea din Comitat 
Martie (sau Rethe avea treizeci de zile în Calendarul din 
Comitat, n. aut.). Dar în Gondor Anul Nou va începe de-acum 
încolo, pe douăzeci şi cinci martie, ziua în care a căzut Sauron şi 


când aţi fost scoşi din mijlocul focului şi aduşi Regelui. El v-a 
îngrijit şi acum vă aşteaptă. Veţi mânca şi bea împreună cu el. 
Când sunteţi gata, vă voi duce la el. 

- Regele? făcu Sam. Ce rege, şi cine e? 

- Regele Gondorului şi Senior al Meleagurilor Apusene, răs- 
punse Gandalf; şi şi-a luat înapoi întregul său regat de demult. 
In curând se va duce să fie încoronat, dar acum vă aşteaptă pe 
voi. 

- Ce să purtăm? întrebă Sam; căci nu zărea decât vechile 
şi rufoasele lor veşminte, cele pe care le purtaseră în timpul 
călătoriei; acum zăceau împăturite pe podea, lângă pat. 

- Veşmintele pe care le-aţi purtat tot drumul până în 
Mordor, spuse Gandalf. Chiar şi zdrenţele orceşti ce le-ai avut pe 
tine, Frodo, în Tărâmul Negru, chiar şi acelea. Nici mătăsurile 
sau pânzeturile, nici armurile sau blazoanele nu ar putea fi mai 
de preţ. Dar poate că mai târziu o să vă găsesc nişte straie mai 
bune. 

Işi întinse mâinile spre ei şi ei văzură că una dintre ele 
strălucea cu Lumină. 

- Ce-ai acolo? strigă Frodo. Nu cumva...? 

- Ba da, v-am adus cele două comori ale voastre. Au fost 
găsite la Sam, când aţi fost salvaţi. Darurile de la Lady Galadriel: 
sticluţa ta, Frodo, şi cutiuţa ta, Sam. Cred că vă veţi bucura să le 
aveţi din nou întregi şi nevătămate. 

După ce se spălară şi se îmbrăcară, şi după ce luară un 
prânz frugal, hobbiţii îl urmară pe Gandalf. leşiră din crângul de 
fagi în care dormiseră şi păşiră pe o pajişte lungă şi verde, 
scăldată de soare şi mărginită de copaci semeţi, cu frunza 
închisă la culoare şi flori purpurii. Dincolo de ei se auzea zvonul 
unei căderi de apă, iar prin dreptul lor între maluri înflorite 
curgea un pârâiaş, până la un luminiş, aflat la capătul pajiştii, şi 
de acolo intra sub bolta copacilor printre ale căror trunchiuri se 
zărea în depărtare sclipirea apei. 

Ajungând la luminiş, văzură cu uimire că acolo stăteau 
cavaleri în zale lucitoare şi străjeri înalţi îmbrăcaţi în argintiu şi 
negru, şi toţi îi salutară şi se înclinară în faţa lor. Apoi unul suflă 
dintr-o trâmbiţă lungă, iar hobbiţii îşi continuară drumul pe sub 
bolta copacilor şi de-a lungul pârâiaşului susurător. Şi astfel 
ajunseră la un şes întins şi verde, dincolo de care se zărea un 
râu lat acoperit de un abur argintiu din care apărea o insulă 


lungă şi împădurită şi multe corăbii erau trase la malurile ei. Dar 
pe şesul unde se găseau ei acum era aliniată o oştire 
numeroasă, rânduri şi companii strălucind în soare. La 
apropierea hobbiţilor, săbiile fură scoase din teci, suliţele se 
legănară, cornii şi trâmbiţele răsunară şi bărbaţii strigară cu voci 
nenumărate şi tot atâtea graiuri. 


Trăiască Piticuţii! Slăviţi să fie cu slavă mare! 

Cuio i Pheriain anann! Aglar'ni Pheriannath! 

Slăviţi să fie cu slavă mare, Frodo şi Sam cel 
înţelept! 

Daur a Berhael, Conin en Annun! Eglerio! 

Slăviţi să fie! 

Eglerio! 

A laita te, laita te! Andave laituvalmet! 

Slăviţi să fie! 

Cormacolindor, a laita târienna! 

Slăviţi să fie! Purtătorii Inelului, slăviţi să fie cu 
slavă mare! 


Cu obrajii roşii ca bujorii şi ochii lucind de uimire, Frodo şi 
Sam înaintară şi văzură că în mijlocul oştirii aceleia răsunătoare 
se aflau trei jilţuri înalte, făcute din iarbă verde. În spatele jilţului 
din dreapta flutura alb pe un câmp verde un mare armăsar în 
galop liber; la stânga era un stindard argintiu pe câmp albastru - 
o corabie cu prova ca o lebădă plutind pe mare; iar în spatele 
celui mai înalt jilt era desfăşurat un stindard măreț înfăţişând un 
copac înflorit alb pe un câmp negru, sub o coroană lucindă şi 
şapte stele scăpărătoare. Pe acest tron şedea un bărbat 
îmbrăcat în zale, cu o sabie mare pusă pe genunchi, dar fără 
coif. Şi când hobbiţii se apropiară, el se ridică în picioare. Şi 
atunci îl recunoscură, chiar dacă se schimbase atât de mult, căci 
era înalt, cu faţa strălucind de bucurie, regesc în toate cele, 
seniorul oamenilor, cu păr ca pana corbului şi ochi de culoarea 
oţelului. 

Frodo alergă spre el, urmat îndeaproape de Sam. 

- Măi, da' asta pune capac la toate! strigă Sam. Ori eşti 
Pas Mare, ori încă visez! 

- Da, Sam, Pas Mare, răspunse Aragorn. Cale lungă, nu-i 
aşa, din Bree, unde nu ţi-a plăcut defel înfăţişarea mea? Cale 


lungă pentru noi toţi, dar drumul vostru a fost cel mai întunecat 
dintre toate. 

La aceste vorbe, spre uluiala şi zăpăceala lui Sam, 
Aragorn se înclină în faţa lor, îndoindu-şi un genunchi; apoi, 
luându-i de mână, pe Frodo în dreapta sa şi pe Sam în stânga, îi 
duse la tron, îi aşeză pe el, apoi se răsuci spre oamenii şi 
căpitanii aflaţi în apropiere şi strigă cu glas tare, să se audă 
peste întreaga armie: 

- Slăviţi să fie cu slavă mare! 

Şi după ce strigătul bucuros se înălţă din piepturile lor şi 
apoi se stinse, un menestrel din Gondor păşi în faţă, îngenunche 
şi, spre deplina şi suprema încântare a lui Sam, ceru voie să 
cânte. Şi numai ce spuse: 

- Voi! seniori şi căpitani şi oameni neînfricaţi şi neînvinşi, 
regi şi prinți, şi bărbaţi chipeşi din Gondor, şi Călăreţi din Rohan, 
şi voi fii ai lui Elrond şi dunedaini din Miazănoapte, elfi şi gnomi, 
şi inimi mari din Comitat, şi voi, seminţie liberă din Apus, 
ascultați acum la cântecul nou. Căci vă voi cânta despre Frodo 
cel cu Nouă Degete şi despre Inelul Osândei. 

Şi auzind Sam acestea, izbucni într-un hohot răsunător de 
râs, atât era de încântat, şi se ridică în picioare şi strigă: 

- Ah, măreaţă slavă şi strălucire! Toate dorinţele mi s-au 
împlinit! 

Şi izbucni în plâns. 

lar oştenii râdeau cu un ochi şi plângeau cu celălalt şi între 
atâtea hohote şi lacrimi glasul limpede al menestrelului se înălţă 
precum argintul şi aurul şi toţi bărbaţii aceia tăcură. lar 
menestrelul cântă, ba în graiul elfilor, ba în cel apusean, până 
când inimile lor, rănite de vorbe dulci, se revărsară de prea- 
umplere şi bucuria lor era precum spadele, şi gândurile lor îi 
duseră spre meleaguri unde durerea şi încântarea se împleteau 
şi unde lacrimile erau însuşi vinul binecuvântării. 

Intr-un târziu, când Soarele cobori de la chindie şi umbrele 
copacilor se alungiră, menestrelul îşi sfârşi cântarea. 

- Slăviţi să fie cu slavă mare! spuse şi îngenunche. 

Aragorn se ridică în picioare şi o dată cu el se puse în 
mişcare întreaga armie şi se îndreptară spre corturile mari 
anume pregătite, pentru a mânca, a bea şi a se veseli cât mai 
rămăsese din acea zi. 

Frodo şi Sam fură duşi în altă parte, la un cort unde li se 


ceru să se dezbrace de vechile lor veşminte care fură apoi 
frumos împăturite şi puse cu cinstire la o parte; în locul lor li se 
dădură straie noi şi curate. Apoi veni Gandalf, aducând în braţe, 
spre mirarea lui Frodo, sabia şi mantia elfă şi vesta din mithril 
ce-i fuseseră luate în Mordor. Lui Sam îi aduse o vestă de za 
aurită şi mantia lui elfă, curățată de mânjeală şi dreasă în toate 
stricăciunile pe care le suferise; la urmă puse în faţa lor două 
săbii. 

- Nu doresc nici o sabie, spuse Frodo. 

- În seara asta va trebui să porţi una, spuse Gandalf. 

Atunci Frodo luă sabia mică ce fusese a lui Sam şi fusese 
pusă lângă el în Cirith Ungol. 

- Pe Sting ţi-o dau ţie, Sam, spuse el. 

- Nu, stăpâne! Domnu' Bilbo domniei voastre v-a dat-o, 
dimpreună cu vesta de argint; n-ar dori s-o poarte altcineva în 
asemenea clipe. 

Frodo cedă; iar Gandalf, ca şi când ar fi fost scutierul lor, 
îngenunche şi le prinse săbiile în jurul mijlocului, apoi se ridică şi 
aşeză pe creştetele lor câte un cerc de argint. Astfel gătiţi, se 
duseră la marele banchet: şi şezură la masa Regelui împreună 
cu Gandalf şi cu Regele Éomer din Rohan, şi cu Prinţul Imrahil, şi 
cu toţi căpitanii cei mari; şi acolo se aflau şi Gimli, şi Legolas. 

Dar când fu adus vinul după cele câteva clipe de Tăcere în 
Picioare, intrară doi scutieri ca să-l servească pe Rege; sau asta 
păreau a fi: unul era înveşmântat în argintiu şi negru, asemenea 
Străjerilor din Minas Tirith, iar celălalt în alb şi verde. Sam însă 
se întrebă în sinea lui ce căutau puştanii ăştia într-o oştire de 
bărbaţi în toată firea. Dar când cei doi se apropiară şi îi zări mai 
bine, exclamă dintr-o dată: 

- la'n priviţi, domnu’ Frodo! Uitaţi-vă aici! Doar n-o fi chiar 
Pippin! Adică domnu' Peregrin Took, aş zice mai bine, şi domnu' 
Merry! Măiculiţă, ce-au mai crescut! Bată-mă să mă bată. Sunt 
mai multe poveşti de spus aici, bag seamă, nu numai a noastră. 

- Chiar aşa, zise Pippin răsucindu-se spre el. Şi-o să 
începem să le spunem de cum se termină banchetul ăsta. Intre 
timp, cearcă-l pe Gandalf. Nu mai e chiar atât de scump la vorbă 
cum era, doar că acum râde mai mult decât vorbeşte. Până una- 
alta, Merry şi cu mine suntem prinşi de treburi. Suntem cavaleri 
ai Oraşului şi ai Obştii, după cum bănuiesc că bagi de seamă. 

Şi se sfârşi şi ziua aceea de bucurie; şi când Soarele 


dispăru dincolo de orizont şi Luna rotundă se înalţă încet peste 
ceţurile Anduinului şi sclipi printre frunzele fremătătoare, Frodo 
şi Sam se aşezară sub copacii şopotitori înconjurați de 
miresmele frumosului Ithilien; şi statură la vorbă până târziu în 
noapte, împreună cu Merry şi Pippin şi Gandalf, şi după o vreme 
li se alăturară şi Legolas şi Gimli. Astfel aflară Frodo şi Sam 
multe din cele ce s-au petrecut cu Insoţitorii Inelului după ce 
Frăția lor s-a rupt în acea blestemata zi la Parth Galen, aproape 
de Cascadele Rauros; şi tot mereu mai era ceva de întrebat şi 
încă şi mai multe de spus. 

Orci, copaci vorbitori, leghe întregi de iarbă, călăreţi în 
galop, grote sclipitoare, turnuri albe, săli daurite, bătălii, corăbii 
înalte plutind pe ape, toate acestea trecură prin faţa minţii lui 
Sam până când simţi ce-l apucă ameteala. Dar printre toate 
acestea, nu se mai sătura să se minuneze de cât crescuseră 
Merry şi Pippin; îi puse spate în spate cu Frodo şi cu sine însuşi. 
Se scarpină în cap. 

- Nu pricep, la vârsta noastră! spuse. Da' asta e: sunteţi cu 
trei degete mai înalţi decât ar trebui să fiţi, ori oi fi eu pitic. 

- Pitic nu eşti, câtuşi de puţin (Dwarf (în text) - „pitic”, dar 
şi „gnom”. În textul original, cuvântul este folosit în special 
pentru seminţia lui Gimli, şi a fost tradus în româneşte prin 
„gnom”. De aici şi replica lui Gimli gnomul. Sam se referă la 
faptul că e „pitic” faţă de cei din seminţia lui. n.tr.), pufni Gimli. 
Da’ ce vorbesc eu aici? Dacă muritorii beau licori de-ale enţilor, 
doar nu s-ar aştepta să iasă din ei ţucale de bere. 

- Licorile enţilor? făcu Sam. lar mă ameţiţi cu enţii ăştia; 
da’ să mă trăsnească şi tot nu pricep ce-s ăia. O' să ne ia câteva 
săptămâni bune până punem toate astea cap la cap. 

- Săptămâni, că bine zici, încuviinţă Pippin. După care îl 
încuiem pe Frodo într-un turn în Minas Tirith, ca să pună totul pe 
hârtie. Altfel o să uite jumătate din ce s-a petrecut şi sărmanul 
Bilbo o să fie cumplit de dezamăgit. 

Într-un târziu Gandalf se ridică. 

- Mâinile Regelui sunt mâini de tămăduitor, dragii mei, 
spuse el. Dar voi aţi fost chiar în pragul morţii înainte să apuce 
el să vă recheme, punându-şi la bătaie întreaga sa putere. Şi să 
vă trimită în somnul dulce al uitării. Şi chiar dacă aţi dormit 
îndelung şi binecuvântat, e vremea să vă duceţi din nou la 
culcare. 


- Şi nu numai Sam şi Frodo! răspunse Gimli, ci şi tu, Pippin. 
Te iubesc măcar pentru câte suferinţe mi-ai pricinuit, pe care n- 
am să le uit nicicând. Şi n-am să uit nici cum te-am găsit pe 
colina aia în ultima bătălie. Dacă n-ar fi fost Gimli gnomul, te-am 
fi pierdut atunci. Dar acum ştiu cum arată o labă de hobbit, 
chiar dacă e singurul lucru ce se poate vedea sub o grămadă de 
hoituri. Şi când am ridicat stârvul ăla uriaş de pe tine, puneam 
mâna-n foc că erai mort. Îmi venea să-mi smulg barba. Şi n-a 
trecut decât o zi de când eşti iar pe picioarele tale. Aşa că la 
culcare, hai! Şi eu mă duc. 

- lar eu mă voi plimba prin pădurile acestei ţări minunate, 
şi-atât mi-ajunge ca să mă odihnesc. In zilele ce vor veni, dacă 
va îngădui seniorul meu elf, o parte din seminţia noastră se va 
strămuta aici şi atunci meleagul acesta va fi binecuvântat o 
vreme. O vreme: o lună, o viaţă, o sută de ani de-ai oamenilor. 
Dar Anduin e aproape şi Anduinul duce spre Mare. Spre Mare! 


Spre Mare! Spre Mare! Pescăruşii albi ţipă 

Şi în vânt spuma albă are joc de aripă. 

Şi apus, la apus intră soarele-n mare. 

Dinspre sure corăbii, ce măreaţă chemare! 

Neamul meu ce s-a dus, neamul meu să mă 
cheme? 

Părăsi-voi pădurea, cuibul meu, prea 
devreme? 

Zilele par pe sfârşite, anii-s departe, curgând 

Peste-ntinsele ape voi pleca în curând. 

Unde-i Ultimul țărm valuri cad fără teamă, 

Din Tărâmul Pierdut glasuri dulci care cheamă 


În Eressëa, ţara elfilor, pe care nimeni n-o ştie, 
Inverzită mereu, ţara neamului meu, de acum 
în vecie! 


Astfel cântând, Legolas se depărta pe colină la vale. 

Plecară şi ceilalţi, iar Frodo şi Sam se duseră la paturile lor 
şi se culcară. Şi a doua zi dimineaţa se treziră din nou plini de 
speranţe şi în deplină pace; şi multe zile petrecură astfel în 
Ithilien. Căci Câmpia Cormallen, unde era strânsă acum oștirea, 
se găsea în apropiere de Henneth Annûn, iar pârâul care curgea 


pe cascadele sale putea fi auzit noaptea prăvâălindu-se prin 
poarta stâncoasă şi trecând prin zăvoaiele înflorite, până în 
apele Anduinului, nu departe de Insula Cair Andros. Hobbiţii 
hălăduiau prin toate părţile, vizitând locurile pe unde trecuseră 
înainte; şi-n tot acest timp Sam nădăjduia ca în umbra pădurilor 
sau în vreo dumbravă tainică să zărească, măcar preţ de o clipă, 
un olifant din cei mari. Şi când află că, la asediul Gondorului, 
fuseseră nenumărate fiinţe din acestea, dar toate fuseseră 
nimicite, socoti că asta era o pierdere tristă. 

- Ce să zic, o fi să nu putem fi în toate părţile deodată, 
oftă el. Da'mi vine să cred că am pierdut multe. 

Între timp, armata se pregătea pentru întoarcerea în 
Minas Tirith. Cei istoviţi se odihneau, cei răniţi se tămăduiau. 
Căci unii dintre ei avuseseră mult de furcă şi de luptat cu 
Răsăritenii şi Sudiştii rămaşi, până când toţi au fost puşi cu botul 
pe labe. Şi ultimii care s-au întors au fost cei care pătrunseseră 
în Mordor şi distruseseră fortărețele din nordul ţării. 

Dar veni şi vremea când, la apropierea lunii mai, Căpitanii 
Apusului porniră din nou la drum, se îmbarcară în corăbii cu toţi 
oamenii lor şi astfel străbătură Anduinul de la Cair Andros până 
la Osgiliath; acolo făcură popas o zi; în ziua următoare ajunseră 
la câmpiile verzi ale Pelennorului şi văzură din nou turnurile albe 
de sub înaltul Mindolluin, Oraşul Oamenilor din Gondor, ultimul 
vestigiu al Apusimii, care trecuse prin întunecime şi foc pentru a 
începe o nouă zi. 

Şi acolo, în mijlocul câmpurilor, îşi ridicară corturile şi 
aşteptară venirea dimineţii; căci era Ajunul lunii Mai şi Regele 
avea să Pătrundă pe Poarta Oraşului o dată cu răsăritul Soarelui. 


V 
Majordomul şi Regele 
Oraşul Gondor era apăsat de mari îndoieli şi de o teamă 


cumplită. Vremea frumoasă şi soarele limpede păreau a-i lua în 
derâdere pe acei oameni care aveau prea puţină nădejde şi 


care, în fiecare dimineaţă, nu aşteptau altceva decât vestea 
osândei. Seniorul lor murise pârjolit, mort zăcea Regele din 
Rohan în citadela lor, iar regele cel nou abia venise la ei pe timp 
de noapte, ca să plece din nou la un război cu puteri mult prea 
întunecate şi înspăimântătoare ca să poată fi învinse de vreun 
om, oricât de puternic sau viteaz ar fi fost acesta. Veştile 
întârziau să sosească. După ce armia părăsise Valea Morgul şi o 
apucase pe drumul dinspre miazănoapte şi sub umbra munţilor, 
nici un sol nu se întorsese şi nu se auzise nici un zvon despre 
ceea ce se petrecea în Răsăritul ameninţător. 

La două zile după plecarea Căpitanilor, Lady Eowyn le 
rugă pe femeile care o îngrijeau să-i aducă veşmintele şi se 
ridică din pat fără să ţină seamă de împotrivirea lor; după ce ele 
o ajutară să se îmbrace şi îi sprijiniră braţul într-o eşarfa din 
pânză, Eowyn se duse la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii. 

- Domnule, spuse ea, sunt pradă unei mari nelinişti şi nu 
mai pot lenevi în pat. 

- Domniţă, încă nu sunteţi tămăduită, iar eu am primit 
poruncă să mă îngrijesc cu osebire de Domnia voastră. Nu ar fi 
trebuit să vă ridicaţi din pat încă şapte zile, aşa mi s-a spus. Vă 
rog, prin urmare, să vă duceţi înapoi. 

- Sunt tămăduită, cel puţin la trup, doar braţul stâng mă 
mai supără, dar şi acesta puţin. Dar o să mă îmbolnăvesc din 
nou dacă nu mi se dă ceva de făcut. Nu s-au primit veşti despre 
război? Femeile nu-mi pot spune nimic. 

- Nici o veste, în afară de acea că Seniorii s-au îndreptat 
spre Valea Morgul; şi oamenii spun că noul căpitan venit de la 
Miazănoapte comandă acum oştirea. E un senior mare şi un 
tămăduitor; şi mie mi se pare tare ciudat, dacă-mi daţi voie s-o 
spun, ca mâna tămăduitoare să poarte şi sabie. Nu-i un lucru 
obişnuit în Gondor, chiar dacă odată a fost aşa, de e să dăm 
crezare vechilor poveşti. Dar timp de mulţi ani noi, tămăduitorii, 
n-am căutat decât să dregem spintecăturile pricinuite de 
oamenii purtători de săbii. Cu toate că avem destule stricăciuni 
şi fără aceştia: lumea e plină de suferinţe şi nenorociri chiar şi 
fără războaie care să le înmulțească. 

- E de ajuns un singur duşman, nu doi, să aprindă războiul, 
domnule, răspunse Eowyn. lar cei care nu poartă sabie pot să 
moară din pricina lor. Ai dori poate ca poporul din Gondor să nu 
facă altceva decât să-ţi strângă dumitale ierburi, în vreme ce 


Seniorul Întunecimii strânge armate? Pe lângă asta, nu e 
totdeauna bine să-ţi tămăduieşti trupul, cum nu e întotdeauna 
rău să mori în bătălie, chiar dacă în chinuri cumplite. Dacă mi s- 
ar îngădui, în acest ceas întunecat aş alege-o pe-a doua. 

Supraveghetorul o privi cu atenţie. Stătea acolo înaltă, cu 
ochii strălucind pe chipul ei alb, iar când se întoarse ca să se 
uite pe fereastra de la încăperea lui, care dădea spre răsărit, îşi 
încleşta mâna dreaptă. El oftă şi clătină din cap. După câteva 
clipe de tăcere, Eowyn se răsuci spre el. 

- Nu e nimic de făcut aici? îl întrebă. Cine porunceşte în 
oraşul acesta? 

- Prea bine nu ştiu. Nu-s lucruri care să mă privească pe 
mine. Mai-marele Călăreţilor din Rohan este un mareşal; apoi 
Seniorul Hurin este în fruntea oştenilor din Gondor. Dar Seniorul 
Faramir este de drept Majordomul Oraşului. 

- Unde-l pot găsi? 

- În casa aceasta, domniţă. A fost rănit grav, dar acum s-a 
întremat şi e pe calea cea bună. Darnu ştiu... 

- Vrei, te rog, să mă duci la el? Atunci vei şti. 

Seniorul Faramir se plimba singur prin grădina Caselor 
Tămăduirii, lumina soarelui îl încălzea şi el simţea că viaţa curge 
din nou prin venele sale; dar inima îi era grea şi privirile aţintite 
peste zidul grădinii, către răsărit. Apropiindu-se, 
Supraveghetorul îi rosti numele, iar el se răsuci şi o văzu pe 
Lady Eowyn din Rohan; şi se simţi cuprins de milă, căci îi citea 
pe chip suferinţa şi ochiului său pătrunzător nu-i scăpară 
amărăciunea şi neliniştea ei. j 

- Măria ta, spuse Supraveghetorul, iat-o pe Lady Eowyn 
din Rohan. L-a însoţit pe rege şi a fost rănită grav şi se află 
acum în grija mea. Dar nu este mulţumită şi doreşte să 
vorbească Majordomului Oraşului. i 

- Să nu-l înţelegi greşit, domnul meu, zise Eowyn. Nu lipsa 
de grijă mă îndurerează. Nici o altă casă n-ar putea fi mai 
frumoasă pentru cei ce doresc să se tămăduiască. Dar nu pot să 
stau în lenevie, în nemişcare, închisă în cuşcă. Mi-am căutat 
moartea în bătălie. Dar n-am murit şi bătălia continuă. 

La un semn al lui Faramir, Supraveghetorul se înclină şi 
plecă. 

- Ce-ai dori să fac, domniţă? Şi eu sunt prizonier în mâinile 
tămăduitorilor. 


Se uită la ea şi, fiind un om pe care mila îl mişca până-n 
adâncul sufletului, simţi ca şi cum i se sfâşia inima în faţa 
frumuseţii ei adumbrite de durere. lar ea îl privi şi văzu 
bunătatea gravă din ochii lui, dar ştia de asemenea, ca o fiinţă 
ce crescuse printre oşteni, că în faţa ei se afla un bărbat pe care 
nici un Călăreţ al Obştei nu-l putea întrece în bătălie. 

- Ce doreşti? întrebă el din nou. Dacă stă în puterea mea 
să fac, voi face. 

- AŞ dori să-l chemi pe acest Supraveghetor şi să-l rogi 
lase să plec, spuse ea; dar cu toate că vorbele ei erau mândre, 
inima ei şovăi şi pentru prima oară se simţi cuprinsă de îndoială 
faţă de ea însăşi. Se gândi că poate acest bărbat înalt, aspru şi 
blând totodată o va crede capricioasă, o copilă care n-are 
destulă dârzenie pentru a duce o treabă plicticoasă până la 
capăt. 

- Şi eu sunt ţinut aici de Supraveghetor, răspunse Faramir. 
Şi încă nu mă aflu la cârma acestui Oraş. Dar chiar dacă m-aş 
afla, tot de sfatul lui aş asculta, căci el ştie cel mai bine ce-i de 
făcut, şi nu i-aş încălca povaţa, decât dacă mă împinge o mare 
nevoie. 

- Dar eu nu doresc să mă tămăduiesc, spuse ea. Vreau să 
mă sui pe cal şi să plec la război, ca fratele meu Eomer, sau mai 
curând ca Théoden regele, căci el a murit şi acum are parte şi 
de glorie şi de pace. 

- E prea târziu, domniţă, să-i mai urmezi pe Căpitani, chiar 
dacă ai fi în deplină putere. Cât despre moartea în bătălie, ne 
poate încă paşte pe toţi, fie c-o dorim sau nu. Şi vei fi mult mai 
pregătită să o înfrunţi aşa cum doreşti dacă, acum cât încă mai 
este timp, te supui poruncii date de Tămăduitor. Şi domnia ta şi 
eu trebuie să îndurăm cu răbdare ceasurile de aşteptare. 

Ea nu răspunse, dar privind-o lui Faramir i se păru că ceva 
parcă se îmblânzise în ea, ca un îngheţ amarnic ce se înmoaie la 
prima suflare timidă a Primăverii. O lacrimă apăru în ochii ei şi 
se prelinse pe obraz, ca un strălucitor strop de ploaie. Capul ei 
mândru se aplecă puţin. Apoi încet, parcă vorbindu-şi sieşi, ea 
spuse: 

- Dar tămăduitorii vor să mă ţină la pat încă şapte zile. lar 
fereastra mea nu dă spre răsărit. 

Vocea ei era ca aceea a unei copiliţe cuprinse de tristeţe. 
Faramir zâmbi, cu toate că inima lui era plină de milă. 


- Fereastra nu dă spre răsărit? întrebă el. Păi, ăsta e un 
lucru ce poate fi îndreptat. O să vorbesc cu Supraveghetorul. 
Dacă vei rămâne în casa aceasta, domniţă, în grija noastră, şi te 
vei odihni atât cât trebuie, atunci te vei putea plimba prin 
această grădină după pofta inimii; şi vei privi către răsărit, într- 
acolo unde s-au dus toate nădejdile noastre. Şi aici mă vei găsi 
pe mine, preumblându-mă şi aşteptând şi îndreptându-mi şi eu 
privirile către răsărit. Şi tare mi-ai mai uşura grijile dacă mi-ai 
vorbi sau te-ai plimba când şi când cu mine. 

Atunci ea îşi înălţă capul şi-l privi din nou în ochi; şi obrajii 
ei palizi se îmbujorară uşor. 

- Cum să-ţi uşurez grijile, domnul meu? lar eu nu doresc 
vorba oamenilor vii. 

- Dar răspunsul meu sincer ai dori totuşi să-l auzi? 

- Da. 

- Atunci, Eowyn din Rohan, îţi spun că eşti frumoasă. În 
văile dintre munţii noştri sunt flori frumoase şi strălucitoare, şi 
copile încă şi mai frumoase; dar nici floare şi nici domniţă atât 
de minunată şi atât de tristă nu mi-a fost încă dat să văd în 
Gondor. Cine ştie, poate că mai sunt doar câteva zile până ca 
întunecimea să cadă peste lumea noastră, iar când o fi să vină, 
nădăjduiesc s-o înfrunt fără teamă; dar mi-ar fi mai uşoară inima 
dacă, atâta vreme cât mai străluce soarele, te-aş putea vedea. 
Căci amândoi am trecut pe sub aripa Umbrei şi aceeaşi mână 
ne-a tras îndărăt. 

- Vai, nu şi pe mine, domnul meu! Umbra este încă asupra 
mea. Nu-ţi căuta în mine tămăduirea! Sunt o fecioară obişnuită 
să port scutul şi mâna nu mi-e blândă. Dar îţi mulţumesc măcar 
pentru că nu mai sunt silită să stau în camera mea. Mă voi 
plimba dincolo de zidurile ei, cu îngăduinţa Majordomului 
Oraşului. 

Şi cu acestea, făcu o plecăciune şi porni înapoi spre casă. 
Faramir însă se plimbă încă multă vreme în grădină şi privirile 
sale se îndreptau acum mai mult spre casă decât spre zidurile 
de la răsărit. 

Când ajunse în camera sa, îl chemă pe Supraveghetor şi 
află de la el tot ce ştia despre Domnița din Rohan. 

- Dar nu mă îndoiesc, stăpâne, că vei afla mai multe de la 
piticuţul care e cu noi; căci, din câte se spune, el a fost în suita 
regelui şi s-a aflat lângă Domniţă până la sfârşit. 


Astfel că Merry a fost trimis la Faramir şi cât a mai durat 
ziua aceea au stat ei doi îndelung de vorbă şi Faramir a aflat 
multe, chiar mai multe decât a pus Merry în vorbele sale; şi şi-a 
spus că acum pricepea câte ceva din suferinţa şi neliniştea lui 
Eowyn din Rohan. Şi în înserarea frumoasă, Faramir şi Merry s- 
au plimbat în grădină, dar ea nu a apărut. 

Însă a doua zi dimineaţă, când a ieşit din Casele 
Tămăduirii, Faramir a zărit-o stând sus pe ziduri; era 
înveşmântată în alb şi strălucea în soare. Şi când a strigat-o, ea 
a coborât şi apoi s-au plimbat pe pajişte sau s-au aşezat sub un 
copac verde şi au vorbit şi au tăcut împreună. Şi astfel au făcut 
în toate zilele care au urmat. Şi Supraveghetorul, privind de la 
fereastră, se bucura în inima sa, căci el era un tămăduitor şi 
grija lui era cu mult uşurată; şi nu mai încăpea îndoială că, deşi 
teama şi presimţirile negre îngreunau inimile oamenilor, cei doi 
aflaţi sub oblăduirea lui înfloreau şi puterile le reveneau pe zi ce 
trecea. 

Şi a venit şi a cincea zi de când Lady Eowyn l-a întâlnit 
pentru prima oară pe Faramir; stăteau din nou unul lângă altul 
pe zidul Oraşului, privind în depărtare. Nici o veste nu se primise 
şi inimile tuturor erau întunecate. Vremea, şi ea, se înnegurase. 
Se lăsase frigul. Vântul stârnit în timpul nopţii sufla acum tăios 
dinspre miazănoapte şi se înteţea; iar pământurile din jur arătau 
cenuşii şi mohorâte. 

Se îmbrăcaseră cu veşminte călduroase şi mantii groase, 
iar Lady Eowyn purta şi o pelerină largă, de culoarea nopţilor 
adânci de vară, împodobită cu stele de argint la poale şi în jurul 
gâtului. Faramir ceruse să i se trimită pelerina aceasta care era 
a lui şi pe care i-o aşezase pe umeri; şi privind-o îşi spuse că 
Eowyn era încă şi mai frumoasă şi arăta ca o regină aşa cum 
stătea acolo, lângă el. Pelerina fusese ţesută pentru mama lui, 
Finduilas din Amroth, care murise înainte de vreme, rămânând 
pentru el doar ca o amintire a frumuseţii unor zile tare 
îndepărtate şi a primei lui dureri; iar pelerina ei i se părea drept 
foarte potrivită pentru frumuseţea şi tristeţea lui Éowyn. 

Tremurând ca înfiorată sub pelerina aceea înstelată, 
Eowyn privi către miazănoapte, undeva deasupra pământurilor 
cenuşii din acea parte, în chiar ochiul vântului rece, unde cerul 
arăta necruţător şi limpede. 

- La ce te uiţi, Eowyn? întrebă Faramir. 


- Nu acolo se află Poarta Neagră? Şi n-ar trebui ca el să fi 
ajuns de-acum la ea? Au trecut şapte zile de când a plecat. 

- Şapte zile, da. Dar să nu mă judeci greşit dacă-i voi 
spune că zilele astea mi-au adus o asemenea bucurie şi o 
asemenea suferinţă cum nu gândeam că am să simt vreodată. 
Bucuria de a te vedea pe tine; iar suferinţă pentru că acum 
teama şi îndoiala pe care mi le trezeşte ceasul acesta rău au 
devenit şi mai apăsătoare. Eowyn, n-aş vrea ca lumea asta să se 
sfârşească tocmai acum şi să pierd atât de curând ceea ce-am 
găsit. 

- Să pierzi ce-ai găsit, domnul meu? întrebă ea, privindu-l 
cu un aer grav, dar cu blândeţe în ochi. Nu ştiu ce ai găsit în 
aste zile şi ai putea pierde. Dar, prietene, haide să nu vorbim 
despre asemenea lucruri! Să nu vorbim defel! Mă aflu pe o 
muchie înspăimântătoare, iar genunea de la picioarele mele e 
cufundată în beznă şi nu pot şti dacă în urmă-mi e vreo rază de 
lumină. Căci nu mă pot întoarce. Aştept o lovitură a soartei. 

- Da, cu toţii aşteptăm o lovitură a soartei, spuse Faramir 
şi apoi tăcură amândoi; şi cum stăteau acolo, pe zid, li se păru 
că vântul încetează să mai sufle şi că lumina se stinge şi Soarele 
se înceţoşează şi că amuţesc toate zgomotele din Oraş şi de 
peste tot împrejurul lui: nu se mai auzeau nici vântul, nici voci 
sau chemări de pasăre, ori foşnet de frunze, nici măcar propria 
lor răsuflare n-o mai auzeau: înseşi inimile lor încetaseră să 
bată. Timpul se oprise locului. 

Şi stând ei aşa, mâinile lor se atinseră şi se încleştară una 
de alta fără ca ei să-şi dea seama. Incă mai aşteptau ceva ce 
nici ei nu ştiau. La un moment dat li se năzări că peste crestele 
munţilor din depărtare creştea un alt munte uriaş, un munte de 
întunecime, înălțându-se ca un val ce avea să înghită lumea, şi 
în jurul lui scăpărau fulgere; apoi pământul fu străbătut de o 
zguduire şi simţiră zidurile Oraşului clătinându-se. Un sunet ca 
un oftat se auzi dinspre pământurile din jur; şi inimile lor 
prinseră din nou a bate. 

- Îmi aduce aminte de Númenor, spuse Faramir, mirat de 
propria sa voce. 

- De Numenor? 

- Da, de ţara Apusimii, căzută în ruină, şi de marele val de 
întuneric ce s-a întins peste câmpiile sale verzi şi peste dealuri, 
şi s-a tot întins întunecimea de neînvins. O visez adesea. 


- Şi gândeşti că acum vine Întunecimea? Întunecimea de 
Neînvins: 

Brusc, se lipi de el. 

- Nu, zise Faramir, privindu-i chipul. Era doar ceea ce 
vedeam în mintea mea. Nu ştiu ce se întâmplă. Dacă e să mă 
iau după judecata mea, aş zice că ne-a lovit un mare rău şi că 
sfârşitul ne e aproape. Dar inima îmi spune altminteri; şi 
mădularele mi-s uşoare m-au cuprins o speranţă şi o bucurie pe 
care n-am cum să le explic. Éowyn, Éowyn, Domniţă Dalbă a 
Rohanului, în ceasul acesta nu cred că e vreo întunecime care 
să poată dăinui! 

Şi aplecându-se o sărută pe frunte. 

Şi au rămas acolo, pe zidurile Oraşului Gondor, şi un vânt 
mare s-a sfârşit şi a început să sufle şi părul lor, cel negru ca 
pana corbului şi cel bălai, flutura împletindu-şi şuviţele. Şi 
Umbra s-a îndepărtat şi Soarele s-a dezvăluit şi lumina s-a 
revărsat deplină; şi apele Anduinului sclipeau precum argintul şi 
în toate casele Oraşului oamenii au început să cânte de bucuria 
care le inunda inimile dintr-un izvor neştiut de ei. 

Şi înainte ca Soarele să se depărteze mult de crucea 
amiezei şi de zenitul răsăritean, un mare Vultur s-a ivit în zbor, 
aducând veşti dincolo de orice speranţă, de la Seniorii Apusului, 
şi astfel striga el: 


Cântări înălţaţi, veselească-se-ntregul popor 
Căci înfrânt este Turnul blestemat din Anor! 
Turnul nopţii-i căzut! - să vestiți tuturor! 

Voi ai Turnului Strajei bucuraţi-vă iar, 

veghea voastră, vegherea, nu v-a fost în zadar 
şi acum Poarta Neagră e-n molozul cel mut 

şi prin ea neînfrântul Rege-al nostru-a trecut! 


Bucuraţi-vă, neamuri, voi al Vestului fii, 
acum Regele vostru între voi va veni 

Şi cu voi va rămâne 

cât pe lume veţi fi. 


Înverzit-a copacul veştejit oarecând 
peste locuri înalte, cu foşnire de vânt, 
Şi Oraşul va fi-n libertate! Veniţi, 


bucuraţi-vă, oameni, şi cântaţi fericiţi! 


Şi oamenii cântau pe străzile Oraşului. 

Zilele au urmat aurite, primăvara şi vara au venit deodată, 
benchetuind pe câmpiile Gondorului. lar veştile soseau acum, 
aduse de călăreţi iuți, din Cair Andros, despre toate cele ce se 
făcuseră acolo şi Oraşul se pregătea pentru venirea Regelui. 
Merry a fost chemat să se alăture căruţelor care duceau provizii 
de mâncare în Osgiliath şi de acolo, cu corăbiile, până în Cair 
Andros; Faramir însă nu s-a dus, căci acum, tămăduit fiind, a 
luat cârma Oraşului ca Majordom al acestuia, chiar dacă pentru 
scurt timp, şi datoria lui era să pregătească toate cele pentru 
acela care avea să-l înlocuiască. 

Nici Eowyn nu s-a dus, cu toate că fratele ei i-a trimis 
vorbă, rugând-o să vină pe câmpia Cormallen. Faramir tare s-a 
mirat de aceasta, dar acum o vedea rareori, căci avea multe pe 
cap; iar ea rămăsese mai departe în Casele Tămăduirii şi se 
plimba singură prin grădină şi chipul ei şi-a pierdut din nou 
roşeaţa şi părea că în tot Oraşul ea singură suferea şi era tristă. 
Şi Supraveghetorul Caselor era tare îngrijat din pricina asta, 
astfel că s-a dus să-i spună lui Faramir. 

Atunci Faramir veni s-o caute pe Eowyn şi împreună se 
urcară încă o dată pe zid, şi el o întrebă: 

- Eowyn, de ce stai aici şi nu te duci să te bucuri şi tu de 
revedere în Cormallen, dincolo de Cair Andros, unde te aşteaptă 
fratele tău? 

- Chiar nu ştii de ce? întrebă ea la rândul ei. 

- Două pot să fie pricinile, răspunse el, dar nu ştiu care 
este cea adevărată. 

- Nu-mi plac ghicitorile. Aşa că vorbeşte mai pe înţeles! 

- Dacă asta ţi-e voia, domniţă, atunci îţi spun: nu vrei să te 
duci pentru că te-a chemat doar fratele tău şi a-l privi pe 
Seniorul Aragorn, moştenitorul lui Elendil, în ceasul acesta de 
triumf nu-ţi aduce nici o bucurie. Sau pentru că nu m-am dus 
nici eu şi doreşti să-mi fii în apropiere. Şi poate din amândouă 
pricinile şi nici măcar tu nu poţi alege între ele. Eowyn, oare nu 
mă iubeşti sau n-ai să mă iubeşti? 

- Mi-aş dori să fiu iubită de altul, răspunse ea. Dar nu 
doresc mila nici unui bărbat. 

- Ştiu asta. Îţi doreai să ai parte de dragostea Seniorului 


Aragorn. Pentru că este slăvit şi puternic şi doreai să ai parte de 
faimă şi glorie şi să te înalţi mult deasupra tuturor vietăţilor 
mărunte care se târăsc pe pământ. Şi aşa cum priveşte un 
oştean de rând către o mare căpetenie, la fel îl priveai şi tu şi ți 
se părea o fiinţă minunată. Căci aşa şi este, un adevărat senior 
printre oameni, cel mai mare ce se află acum. Dar când el ţi-a 
arătat numai înţelegere şi milă, atunci nu ţi-ai mai dorit nimic, 
decât o moarte curajoasă în bătălie. Uită-te în ochii mei, Eowyn! 

Şi Eowyn se uită în ochii lui îndelung şi fără să clipească; şi 
Faramir spuse: 

- Nu dispreţui mila care este darul unei inimi bune, Éowyn! 
Dar eu nu-ţi dăruiesc mila mea. Căci tu eşti o domniţă slăvită şi 
vitează şi ţi-ai câştigat singură faima şi nu vei fi uitată; şi eşti 
frumoasă, domniţă, cutez a spune, mai frumoasă decât s-ar afla 
cuvinte chiar şi-n limba elfică să o zică. Şi te iubesc. Odată mi-a 
fost milă de tristeţea ta. Dar acum, chiar de n-ai mai fi tristă, 
chiar de n-ai avea nici o spaimă şi n-ai duce lipsă de nimic, chiar 
de-ai fi binecuvântata Regină a Gondorului, tot te-aş iubi. 
Eowyn, oare nu mă iubeşti? 

Şi atunci inima lui Eowyn se înduplecă sau cel puţin ea 
începu să-i înţeleagă glasul. Şi frigul iernii o părăsi şi soarele 
străluci asupra ei. 

- Stau în Minas Anor, Turnul Soarelui, spuse ea, şi, uite! 
Umbra s-a îndepărtat! Nu voi mai fi fecioara obişnuită să poarte 
scutul şi nu mă voi mai lua la întrecere cu călăreţii, şi nu mă voi 
mai bucura doar la auzul cântecelor despre război. Voi fi o 
tămăduitoare şi voi iubi toate cele ce cresc şi nu-s sterpe. Privi 
din nou spre Faramir şi adăugă: Nu mai doresc să fiu regină. 

Auzind acestea, Faramir izbucni într-un râs plin de veselie. 

- E bine, aşa e bine, zise el, căci eu nu sunt rege. Dar mă 
voi însura cu Domnița Dalbă din Rohan, dacă aceasta este 
dorinţa ei. Şi dacă ea doreşte, atunci vom trece Râul şi în zilele 
mai fericite ce vor urma vom trăi în frumosul Ithilien şi acolo 
vom face o grădină. Şi toate vor creşte acolo cu bucurie dacă va 
veni Domnița Dalbă. 

- Inseamnă că va trebui să-mi părăsesc neamul meu, 
omule din Gondor? întrebă ea. Şi vei vrea ca neamul tău mândru 
să spună despre tine: „lată-l pe seniorul care a îmblânzit o 
sălbatică fecioară obişnuită să poarte scutul, venită de la 
Miazănoapte. Nu se afla nici o femeie în seminţia 


numeroneenilor pe care s-o aleagă?”, aşa vei vrea să spună? 

- Aşa voi vrea, spuse Faramir. 

Şi o luă în braţele sale, şi o sărută sub cerul însorit, şi nu-i 
păsa că stăteau sus de tot, pe ziduri, în văzul multora. Şi, într- 
adevăr, mulţi i-au văzut şi au văzut lumina ce-i învăluia atunci 
când au coborât de pe zid şi s-au îndreptat ţinându-se de mână 
către Casele Tămăduirii. 

lar către Supraveghetorul Caselor Tămăduirii spuse: 

- lat-o pe Domnița Eowyn a Rohanului, acum este 
tămăduită. 

- Înseamnă că nu trebuie s-o mai ţin în grija mea, zise 
Supraveghetorul, şi îmi iau rămas-bun de la ea şi îi urez să nu 
mai fie nicicând rănită sau să sufere de vreo boală. O dau acum 
în grija Majordomului Oraşului până la întoarcerea fratelui ei. 

Dar Eowyn răspunse: 

- Numai că acum când am voie să plec, aş dori să rămân. 
Căci această Casă a devenit pentru mine cea mai binecuvântată 
dintre toate. 

Astfel că a rămas acolo până când a venit Regele Eomer. 

Toate erau acum pregătite în Oraş; se adunase o mare de 
oameni, căci vestea se răspândise în fiece colţ al Gondorului, de 
la Min-Rimmon până la Pinnath Golin şi chiar până la 
îndepărtatele coaste ale mării; şi toată suflarea care putea veni 
în Oraş s-a grăbit să vină. lar Oraşul era din nou plin cu femei şi 
copii frumoşi, întorşi la casele lor cu braţele încărcate de flori; 
din Dol Amroth au venit harpiştii care cântau cel mai măiastru la 
harpă din întreaga ţară; şi erau cântăreţi la violă şi la flaut şi la 
corni de argint, şi cântăreţi cu voci de cleştar, sosiți din văile 
Lebenninului. 

Şi a venit şi seara în care de pe ziduri se puteau zări 
corturile ridicate pe câmpie şi întreaga noapte au ars făcliile în 
vreme ce bărbaţii au stat să aştepte ivirea zorilor. Şi când 
soarele s-a înălţat în dimineaţa limpede, deasupra munţilor de la 
Răsărit peste care nu mai atârnau umbrele, atunci bătură toate 
clopotele şi toate flamurile se desfăcură şi fluturară în vânt; şi 
pe Turnul Alb al citadelei fu înălţat pentru ultima oară în Gondor 
stindardul Majordomilor, de un alb-strălucitor, asemenea zăpezii 
proaspete în soare, fără nici un însemn sau blazon pe el. 

Căpitanii Apusului se aflau acum în fruntea oastei lor şi se 
îndreptau spre Oraş, iar norodul îi văzu înaintând rând după 


rând, sclipind şi scânteind în razele tinere ale soarelui şi 
scăpărând ca argintul. Astfel ajunseră în faţa Porții şi se opriră la 
câteva sute de paşi de ziduri. Aripile Porții nu fuseseră încă 
reparate, în locul lor însă era o barieră, şi acolo stăteau oameni 
în armuri argintii cu negru, cu săbiile lor lungi scoase din teci. În 
faţa barierei aştepta Faramir Majordomul, şi Hurin, Păstrătorul 
Cheilor, şi alţi căpitani ai Gondorului şi Domnița Éowyn din 
Rohan împreună cu Elfhelm Mareşalul şi nenumărați căpitani ai 
Obştei; de o parte şi de alta a Porții se înghesuia o mare 
mulţime de oameni în veşminte de multe culori şi purtând 
ghirlande de flori. 

Spaţiul larg din faţa zidurilor cetăţii Minas Tirith era 
înconjurat din toate părţile de cavalerii şi oştenii Gondorului şi ai 
Rohanului şi de către locuitorii Oraşului şi oameni veniţi de 
peste tot din ţară. Şi când din oştire păşiră în faţă dunedainii 
înveşmântaţi în argintiu şi cenuşiu, peste toţi şi toate se lăsă 
liniştea; şi înaintea dunedainilor ieşi Seniorul Aragorn. Era 
îmbrăcat într-o za neagră, încinsă cu un brâu de argint, şi purta 
o mantie lungă, albă ca spuma, prinsă la gât cu o nestemată 
mare şi verde, a cărei strălucire se vedea până la mare 
depărtare; capul îi era descoperit, doar pe frunte avea o stea 
legată cu un fir subţire de argint. Împreună cu el erau Eomer din 
Rohan şi Prinţul Imrahil, şi Gandalf îmbrăcat în alb din cap până- 
n picioare, precum şi patru siluete micuţe pe care mulţi oameni 
le priveau cu mirare. 

- Nu, verişoară dragă, nu-s băieţandri, îi spunea loreth 
rubedeniei ei din Imloth Melui care stătea alături. Sunt 
periannathi, din ţara piticuţilor de tare departe, unde se zice că 
sunt prinți vestiți. Poţi să mă crezi, pentru că am îngrijit unu’ din 
ăştia în Casele Tămăduirii. Sunt mici da’ tare curajoşi. Auzi tu, 
verişoară dragă, unu’ s-a dus numa’ cu scutieru' său chiar în 
Tărâmu' Negru şi s-a luptat singur cu Senioru' Întunecimii şi i-a 
dat foc la Turn. Poţi să crezi una asta? Aşa se povesteşte în 
Oraş. Ala trebuie să fie, care merge cu Piatra Elfă al nostru. Am 
auzit că ar fi prieteni tare buni. lar Senioru' Piatra Elfă e o 
minune de om: n-are vorbă prea blândă el, e drept, da’ inima-i e 
de aur, cum se zice; şi are mâinile tămăduitoare. „Mâinile 
regelui sunt mâini de tămăduitor”, am zis eu; şi aşa s-a dat în 
vileag totul. Şi Mithrandir mi-a zis: „loreth, oamenii or să-şi 
amintească multă vreme de vorbele tale, şi...” 


Dar loreth n-apucă să termine cu dădăcitul rubedeniei sale 
de la ţară, pentru că se auzi chemarea unei singure trâmbiţe, şi 
imediat se lăsă tăcerea. Apoi Faramir părăsi Poarta însoţit de 
Hurin, Păstrătorul Cheilor, fără nimeni altcineva în afară de 
patru bărbaţi ce veneau în urma lor, îmbrăcaţi în armia Citadelei 
şi cu coifurile înalte pe creştete, ducând un sipet mare din lemn 
negru de lebethron legat în argint. 

Faramir îl întâmpină pe Aragorn în mijlocul tuturor celor 
adunaţi acolo şi, îngenunchind, spuse: 

- Ultimul Majordom al Gondorului cere îngăduinţa să se 
retragă din îndatoririle sale. 

Şi cu aceste vorbe îi întinse lui Aragorn un sceptru alb; dar 
Aragorn luă sceptrul şi i-l dădu înapoi zicând: 

- Îndatoririle acestea nu s-au sfârşit şi vor fi ale tale şi ale 
moştenitorilor tăi atâta vreme cât va dăinui dinastia mea. 
Îndeplineşte-ţi-le acum! 

Atunci Faramir se ridică şi vorbi cu glas limpede: 

- Oameni ai Gondorului, ascultaţi-l acum pe Majordomul 
acestui Regat! lată, în sfârşit a venit cineva să ceară înapoi 
tronul. lată-l pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căpetenia dunedainilor 
din Arnor, Căpitanul Armiei Apusului, purtător al Stelei de la 
Miazănoapte, mânuitor al Săbiei Refăurite, victorios în bătălie, 
ale cărui mâini aduc tămăduire, Piatra Elfă, Elessar din dinastia 
lui Valandil, fiul lui Isildur, fiul lui Elendil din Númenor. Să fie el 
rege şi să intre in Oraş şi să trăiască aici? 

Şi întreaga armie şi tot norodul strigară Daaa într-un 
singur glas. 

lar loreth se întoarse către rubedenia sa: 

- Asta-i o ceremonie aşa cum avem noi aici în Oraş, 
verişoară, pentru că el a intrat dinainte, aşa cum ţi-am spus; şi 
mi-a zis... 

Şi iarăşi a trebuit să-şi înghită vorbele, pentru că Faramir 
vorbi din nou: 

- Oameni din Gondor, cărturarii spun că datina din 
vechime e aceea ca regele să primească de la tatăl său 
coroana, înainte ca acesta să moară; sau dacă acest lucru nu se 
poate, să se ducă singur şi să-şi ia coroana din mâinile tatălui 
său din mormântul unde a fost aşezat. Dar cum acum lucrurile 
trebuie făcute altfel, prin mijlocirea Majordomului, am adus 
astăzi aici, din Roth Dinen, coroana lui Eărnur, ultimul rege, ale 


cărui zile s-au sfârşit în vremea străbunilor noştri din vechime. 

Atunci cei patru străjeri păşiră în faţă şi Faramir deschise 
sipetul şi dinăuntru scoase o coroană străveche. Forma era ca 
aceea a coifurilor străjerilor Citadelei, numai că era mai înaltă şi 
era albă toată, iar aripile de o parte şi de alta erau făcute din 
perle şi argint, semănând cu aripile unei păsări de mare, căci 
era însemnul regilor veniţi de peste Mare; iar în inel erau bătute 
şapte diamante, cu o singură nestemată în vârf, care strălucea 
ca o flacără. 

Aragorn luă coroana, o ridică în sus şi spuse: 

- Et Eărello Endorenna utulien. Sinome maruvan ar 
Hildunyar tenn' Ambar-metta! 

Acestea erau cuvintele pe care le rostise Elendil când 
ieşise din Mare pe aripile vântului: „Din Marea cea Mare în 
Pământul de Mijloc am venit. In acest loc vor poposi şi 
moştenitorii mei până la sfârşitul lumii.” 

Dar, spre minunarea multora, Aragorn nu-şi puse coroana 
pe cap, ci o dădu înapoi lui Faramir, spunând: 

- Prin strădania şi curajul multora am ajuns să-mi 
dobândesc moştenirea. Ca mărturie a acestui lucru, aş dori ca 
Purtătorul Inelului să-mi dea coroana, iar Mithrandir să mi-o 
aşeze pe creştet, dacă voieşte; căci el a fost cel care a pus în 
mişcare tot ceea ce s-a întâmplat, iar izbânda a lui este. 

Atunci Frodo se apropie, luă coroana de la Faramir şi i-o 
dădu lui Gandalf; iar Aragorn îngenunche şi Gandalf puse 
Coroana Elfă pe creştetul lui. 

- De-acum încep zilele Regelui şi fie ele binecuvântate 
atâta timp cât vor dăinui tronurile valarilor! 

Dar când Aragorn se ridică, toţi cei de faţă îl priviră în 
tăcere, căci parcă abia acum li se înfăţişa el pentru prima oară. 
Înalt precum regii mărilor din vechime, îi întrecea cu mult pe cei 
aflaţi în preajma lui; bătrân ca vremea părea a fi şi cu toate 
acestea în floarea bărbăţiei lui; înţelepciune se citea pe fruntea 
lui, putere şi tămăduire avea în mâini şi o lumină îl înconjura. Şi 
atunci Faramir strigă: 

- lată Regele! 

In acea clipă toate trâmbiţele răsunară şi Regele Elessar 
înainta până la barieră şi Hurin, Păstrătorul Cheilor, o dădu la o 
parte; şi în muzici de harpă şi violă şi flaut şi în cântec de voci 
limpezi, Regele străbătu străzile încărcate de flori şi ajunse la 


Citadelă şi pătrunse înăuntru; Stindardul Copacului şi al Stelelor 
fu înălţat pe cel mai de sus turn şi astfel începu domnia Regelui 
Elessar, despre care multe cântece au povestit de atunci 
încoace. 

In vremea lui, Oraşul a devenit mai frumos decât oricând 
înainte, chiar şi decât în zilele primei sale glorii; s-a umplut de 
copaci şi fântâni, porţile i-au fost făurite noi din mithril şi oţel, iar 
străzile pavate cu marmură albă; seminţia Muntelui a trudit în el 
iar Seminţia Pădurii a primit cu bucurie să vină aici; şi toate 
relele au fost tămăduite şi făcute bune încă o dată şi casele erau 
pline de bărbaţi şi femei şi de râsetele copiilor şi nici o fereastră 
nu era oarbă sau vreo curte goală; şi după ce al Treilea Ev al 
lumii a ajuns la capăt, evul ce a urmat a păstrat amintirea şi 
gloria anilor duşi. 

In zilele de după încoronare, Regele a stat pe tronul său 
din Sala Regilor şi a hotărât ce era de făcut. Şi legaţii multor ţări 
şi multor popoare au venit, de la Miazăzi şi Răsărit, de la 
hotarele Pădurii Intunecate, şi din ţara Murgă din Apus. ŞI 
Regele i-a iertat pe Răsăritenii care s-au predat şi i-a lăsat să 
plece liberi, şi a făcut pace cu popoarele din Harad; şi i-a 
eliberat pe sclavii din Mordor şi le-a dat lor spre stăpânire toate 
pământurile din jurul Lacului Nurnen. Şi mulţi au fost aduşi în 
faţa lui pentru a fi lăudaţi de el şi a-şi primi răsplata pentru 
vitejia dovedită; iar la urmă căpitanul Străjii îl aduse pe 
Beregond pentru a fi judecat. 

lar Regele îi spuse lui Beregond: 

- Beregond, cu sabia ta a fost vărsat sânge în Locurile 
Venerate, unde acest lucru nu este îngăduit. Ţi-ai părăsit postul 
fără să ai îngăduinţă de la Senior sau de la Căpitan. Pentru 
aceste fapte, în străvechime erai pedepsit cu moartea. Prin 
urmare, acum trebuie să ţi se hotărască soarta. Nu ţi se va da 
nici o pedeapsă, continuă Aragorn, şi asta pentru că te-ai arătat 
viteaz în luptă şi mai ales pentru că ceea ce ai făcut ai făcut din 
dragoste pentru Seniorul Faramir. Totuşi va trebui să părăseşti 
Oraşul Minas Tirith. 

Beregond se făcu alb ca varul la faţă şi, lovit până-n 
adâncul inimii, îşi lăsă capul în piept. Dar Regele încă nu 
terminase ce avea de spus: 

- Aşa am hotărât şi aşa se va împlini, căci eşti numit să 
faci parte din Frăția Albă, Straja lui Faramir, Prinţ al Ithilienului, 


şi vei fi căpitanul acesteia şi vei locui în Emyn Arnon, în cinstire 
şi pace, slujindu-l pe acela pentru care ai pus în joc totul ca să-l 
salvezi de la moarte. 

Şi Beregond, înțelegând milostenia şi dreapta judecată a 
Regelui, tare se bucură şi îngenunchind, îi sărută mâna şi apoi 
plecă de acolo vesel şi mulţumit. lar Aragorn îi dărui lui Faramir 
ţinutul Ithilien să-i fie principat şi-l rugă să întemeieze curtea 
între dealurile Emyn Arnon, nu departe de Oraş. 

- Căci, îl lămuri el, Minas Ithil din Valea Morgul va fi distrus 
în întregime şi chiar dacă în anii ce vor veni locul va fi curăţat, 
nimeni nu va putea trăi acolo mulţi ani de-aici înainte. 

În sfârşit, Aragorn îl primi pe Eomer din Rohan şi după ce 
se îmbrăţişară Aragorn îi spuse: 

- Noi doi n-avem ce să ne dăm sau să ne luăm şi nici să ne 
răsplătim în vreun fel; căci noi suntem ca fraţii unul pentru 
celălalt. Într-un ceas fericit a venit Eorl călare de la Miazănoapte 
şi nicicând n-au fost alte seminţii mai binecuvântate, şi nu s-au 
trădat unele pe altele şi nici nu se vor trăda. Acum, după cum 
ştii, l-am aşezat pe Théoden cel Vestit într-un mormânt în 
Locurile Venerate şi acolo va dormi pe veci, printre Regii 
Gondorului, dacă şi tu doreşti astfel. Dar dacă vrei altminteri, 
venim şi-l aducem în Rohan, ca să odihnească în mijlocul 
poporului său. 

La care Eomer îi răspunse: 

- Din ziua în care ai apărut dinainte-mi din iarba verde a 
gruiurilor te-am îndrăgit şi dragostea asta nu va pieri nicicând. 
Dar acum va trebui să mă întorc o vreme în regatul meu unde 
sunt multe de tămăduit şi de îndreptat. Cât despre cel Căzut, 
după ce totul va fi pregătit cum se cuvine, vom veni după el; 
acum să-l lăsăm să doarmă aici o vreme. 

lar Éowyn îi zise lui Faramir: 

- Acum trebuie să mă duc înapoi în ţara mea, să o mai văd 
o dată şi să-l ajut pe fratele meu în strădaniile lui; dar când 
acela pe care multă vreme l-am iubit ca pe tatăl meu va fi pus în 
sfârşit în locul somnului său de veci, mă voi întoarce. 

Şi astfel au trecut zilele bucuriei; călăreţii din Rohan s-au 
pregătit de plecare şi într-o bună zi au pornit spre Miazănoapte; 
iar de-a lungul drumului, de la Poarta Oraşului până la zidurile 
Pelennorului, s-au înşirat toţi cei voiau să-i cinstească şi să-i 
laude. lar cei care trăiau în ţinuturi îndepărtate s-au întors cu 


bucurie la casele lor; în Oraş, în ăst timp, trudeau de zor multe 
mâini dornice să reclădească şi să reînnoiască, şi să înlăture 
toate cicatricele războiului şi amintirile lăsate de întunecime. 

Hobbiţii au mai rămas o vreme în Minas Tirith, dimpreună 
cu Legolas şi Gimli; căci Aragorn nu voia ca Frăția lor să se 
destrame. 

- Până la urmă tot trebuie să se isprăvească odată şi 
odată, le-a spus el, dar aş dori să mai zăboviţi puţin; căci încă nu 
s-au sfârşit acele fapte la care aţi fost făcuţi părtaşi. Se apropie 
o zi pe care am aşteptat-o în toţi anii ăştia, de când am devenit 
bărbat, şi când va să vină aş dori să-i am pe toţi prietenii mei în 
preajmă. 

Dar despre ce zi era vorba nu vru să spună mai multe. 

Insoţitorii Inelului stăteau cu toţii într-o casă frumoasă 
împreună cu Gandalf şi erau liberi să umble pe unde pofteau. 

- Ştii despre ce zi vorbeşte Aragorn? îl întrebă Frodo într-o 
zi pe Gandalf. Căci noi ne simţim bine aici şi nu-mi doresc să 
plec; dar zilele zboară şi Bilbo ne aşteaptă; şi Comitatul este 
casa mea. 

- Dacă e vorba de Bilbo, răspunse Gandalf, el aşteaptă 
aceeaşi zi şi ştie ce anume vă ţine aici. Cât despre zilele care 
zboară, de-abia suntem în luna mai, mai e până-n vară; şi chiar 
dacă toate par să se fi schimbat, ca şi când s-ar fi terminat un 
ev al lumii, pentru copaci şi iarbă a trecut mai puţin de-un an de 
când v-aţi pornit la drum. 

- Pippin, se întoarse Frodo către prietenul său, nu spuneai 
tu că Gandalf e mai puţin secretos decât obişnuia să fie odată? 
Cred că în vremea aceea era obosit de toate câte le avea pe 
cap. Acum pare că-şi revine. 

- Mulţi vor să ştie ce vor primi la masă, răspunse Gandalf; 
dar aceia care au pregătit ospăţul doresc să-şi păstreze taina; 
căci cu cât minunarea oaspeţilor e mai mare, cu atât sunt mai 
răsunătoare laudele. Aragorn însuşi aşteaptă un semn. 

Şi într-o bună zi Gandalf n-a fost de găsit, iar însoțitorii se 
întrebau ce putea să însemne aceasta. Gandalf însă îl scosese 
pe Aragorn din oraş în timpul nopţii, ducându-l la poalele 
dinspre miazăzi ale Muntelui Mindolluin; acolo au dat peste o 
potecă ce fusese bătută în vremuri de mult apuse şi pe care 
puţini se încumetau acum să umble. Căci ducea sus în munte, 
într-o zăpodie înaltă, unde numai regilor le era îngăduit să 


meargă. Urcară într-acolo pe făgaşuri abrupte, până sus pe 
platou, chiar sub căciulile de zăpadă ce acopereau tancurile 
crestei, şi care dădea în prăpastia din spatele Oraşului. Acolo se 
opriră şi de acolo priviră către şesuri, scăldate în lumina 
dimineţii; departe jos zăriră turnurile Oraşului, asemenea unor 
plaivazuri albe atinse de razele soarelui, şi întreaga vale a 
Anduinului era ca o grădină, iar Munţii Umbrei erau învăluiţi într- 
un abur auriu. Într-o parte, privirile lor desluşeau în zare 
cenuşiul Emyn Muil, iar licărirea cascadelor Rauros semăna cu o 
stea scăpărând pe bolta cerului; în partea cealaltă era panglica 
Râului, întinsă până la Pelargir, iar şi mai departe bolta cerului 
oglindea o lumină care trăda Marea. 

- Acesta este regatul tău, spuse Gandalf, şi inima regatului 
încă şi mai mare care va să fie. Al Treilea Ev al lumii s-a sfârşit, 
un nou ev va începe; şi este de datoria ta să porunceşti acest 
început şi să păstrezi ce este de păstrat. Căci, cu toate că multe 
au fost salvate, multe altele trebuie să piară; iar puterea celor 
Trei Inele s-a sfârşit şi ea. Şi toate pământurile pe care le vezi şi 
cele care se află de jur împrejurul acestora vor fi sălăşluite de 
oameni. A venit vremea Stăpânirii Oamenilor şi Rubedeniile 
Bătrâne vor pieri încet-încet sau vor pleca. 

- Ştiu asta, prietene drag, zise Aragorn, dar de sfatul tău 
tot nu mă pot lipsi. 

- Deocamdată, deocamdată. Al Treilea Ev a fost evul meu. 
Eu am fost Duşmanul lui Sauron; treaba mea s-a sfârşit. Curând 
voi pleca. De aici încolo povara va trebui să stea pe umerii tăi şi 
ai acelora înrudiţi cu tine. 

- Dar eu voi muri, protestă Aragorn. Căci eu sunt muritor, 
şi cu toate că sunt ceea ce sunt, fără să am sânge apusean în 
venele mele, iar viaţa mea e mai lungă decât a altor oameni, ea 
e totuşi doar cu puţin mai lungă; şi când cei ce se află acum în 
pântecele mamelor lor vor fi fost născuţi şi vor fi crescut mari şi 
vor fi îmbătrânit, şi eu voi fi de-acum bătrân. Şi cine va cârmui 
atunci Gondorul şi pe cei pentru care Oraşul acesta e ca o 
regină, dacă dorinţa mea nu se va împlini? Copacul din Curtea 
Fântânii este tot veşted şi sterp. Când voi vedea semnul că 
lucrurile stau altminteri? 

- Întoarce-ţi privirile de la lumea verde şi priveşte într- 
acolo unde totul pare sterp şi rece! îl sfătui Gandalf. 

Atunci Aragorn se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de un 


pripon pietros, chiar în spatele lui, care cobora de la buza 
căciulii de zăpadă. Şi în timp ce privea, îşi dădu seama că în 
pustiiciunea aceea creştea ceva. Urcă până acolo şi văzu că în 
chiar locul unde începea zăpada creştea un puiet, nu mai înalt 
de trei picioare. Îi dăduseră frunze noi, lungi, mlădii, întunecate 
în partea de sus şi argintii dedesubt, iar coroana firavă încă 
purta câteva flori ale căror petale albe străluceau precum 
omătul în lumina soarelui. 

- Yé! utuvienyes! strigă Aragorn. L-am găsit! Uite! Un 
vlăstar din Cel mai Bătrân Copac! Dar cum de-a ajuns aici? Căci 
n-are mai mult de şapte ani. 

Gandalf urcă şi el lângă Aragorn şi, uitându-se la puiet, 
spuse: 

- Cu adevărat acesta e un vlăstar al lui Nimloth cel frumos; 
care a fost o sămânță a lui Galathilion care, la rândul său, a fost 
un fruct al lui Telperion ce se trăgea din multe alte nume, Cel 
mai Bătrân dintre Copaci. Cine poate spune cum de-a ajuns aici 
la ceas hotărât? Dar platoul acesta este străvechi şi înainte ca 
regii să fost înfrânți sau Copacul să se fi uscat în Curte, unul din 
fructele sale a fost îngropat aici. Căci se spune că, deşi fructul 
Copacului arar ajunge să se coacă, viaţa din el zace acolo, 
dormind ani mulţi şi îndelungaţi şi nimeni nu poate proroci când 
se va trezi. Să nu uiţi asta. Căci dacă un fruct ajunge să se 
coacă, trebuie pus în pământ, altfel seminţia lui piere pentru 
totdeauna de pe lume. Acesta a zăcut aici, ascuns în munţi, aşa 
cum seminţia lui Elendil a stat ascunsă în pustietăţile de la 
Miazănoapte. Dar dinastia lui Nimloth e mult mai veche, chiar şi 
decât a ta, Rege Elessar. 

Atunci Aragorn cuprinse blând în mână vlăstarul şi, ce să 
vezi! părea că rădăcinile sale abia se ţineau de pământ, căci se 
desprinse uşor, fără să fie vătămat cu nimic; şi de acolo Aragorn 
îl duse înapoi în Citadelă. Copacul veştejit fu scos din rădăcini, 
cu multă venerație; nu-l arseră, ci-l aşezară întru odihnă în 
liniştea din Rath Dinen. lar pe vlăstarul cel nou, Aragorn îl plantă 
în curte, lângă fântână, şi copacul începu să crească iute şi 
bucuros; şi când veni luna iunie, era greu de flori. 

- Semnul a fost dat, zise Aragorn, şi ziua nu este departe. 
Astfel că puse sentinele pe ziduri. 

În ziua de dinaintea Miezului de Vară pătrunseră în Oraş 
solii din Amon Din, cu vestea că dinspre Miazănoapte veneau 


călare cei din Seminţia Bălaie şi acum erau aproape de zidurile 
Pelennorului. Auzind acestea, Regele spuse: 

- În sfârşit, au sosit. Întreg Oraşul să se pregătească! 

Şi chiar în Ajunul Miezului de Vară, când cerul era albastru 
precum safirul şi stele albe se aprindeau la Răsărit, dar Apusul 
era încă daurit, iar văzduhul răcoros şi plin de miresme, călăreţii 
veniră pe drumul de Miazănoapte până la porţile Oraşului Minas 
Tirith. În frunte se aflau Elrohir şi Elladan, cu un stindard 
argintiu, urmau Glorfindel şi Erestor şi întreaga curte din 
Vâlceaua Despicată, iar după aceştia veneau Lady Galadriel şi 
Celeborn, Seniorul din Lothlórien, călărind pe armăsari albi, şi 
împreună cu ei mulţi din seminţia frumoasă din ţara lor, cu 
mantii cenuşii pe umeri şi nestemate albe în păr; la urmă de tot 
venea Stăpânul Elrond, măreț printre elfi şi oameni deopotrivă, 
purtând sceptrul din Annuminas, iar alături, pe un armăsar sur, 
călărea Arwen, fiica lui, Steaua Inserării, cum o numea poporul 
său. 

Şi când o văzu Frodo venind atât de strălucitoare în 
înserare, cu stele pe frunte şi înconjurată de o mireasmă dulce, 
fu tulburat peste măsură şi îi spuse lui Gandalf: 

- Acum înţeleg de ce am aşteptat! Acesta e sfârşitul. De- 
acum nu numai zilele vor fi minunate, ci şi nopţile vor fi 
frumoase şi binecuvântate şi toate spaimele vor pieri! 

Regele ură bun venit oaspeţilor săi şi ei descălecară; iar 
Elrond îşi dădu sceptrul Regelui şi puse mâna fiicei sale în mâna 
acestuia şi împreună urcară în Oraşul de Sus şi toate stelele se 
aprinseră pe boltă. lar Aragorn, Regele Elessar, luă de soaţă pe 
Arwen Und6miel în Oraşul Regilor în ziua Mijlocului de Vară, iar 
povestea despre lunga lor aşteptare şi chinurile îndurate s-a 
împlinit astfel. 


VI 
Multe despărţiri 


Când zilele bucuriei ajunseră la capăt, însoțitorii Inelului se 
gândiră să se întoarcă la casele lor. Astfel că Frodo se duse la 


Rege; îl găsi şezând lângă fântână împreună cu Regina Arwen 
care cânta un cântec din Valinor, iar lângă ei Copacul creştea şi 
înflorea. Măriile lor îl primiră cu bucurie şi se ridicară să-l 
întâmpine, iar Aragorn spuse: 

- Ştiu ce-ai venit să-mi spui, Frodo: vrei să te întorci acasă. 
Ei bine, dragă prietene, copacul creşte cel mai bine în ţara 
strămoşilor săi, dar tu vei fi întotdeauna bine venit în toate 
meleagurile din Apus. Şi cu toate că neamul tău nu se bucură de 
prea mare faimă în legendele celor mari, acum va fi mai vestit 
decât multe regate măreţe care nu mai sunt. 

- E adevărat că vreau să mă întorc în Comitat, recunoscu 
Frodo. Dar mai întâi trebuie să mă duc în Vâlceaua Despicată. 
Căci dacă-mi, lipseşte ceva într-o vreme atât de binecuvântată, 
acesta e Bilbo; şi m-a durut să văd că nu a venit împreună cu 
toţi cei din Casa Elrond. 

- Chiar nu pricepi de ce, Purtător al Inelului? îl întrebă 
Arwen. Doar ştii puterea acelui lucru ce a fost distrus; iar acum 
piere tot ceea ce a fost făcut de către acea putere. Numai că 
rubedenia ta a avut acel lucru asupra sa mai mult timp decât 
tine. Şi e foarte bătrân acum, după socoteala celor de-o 
seminţie cu el: te aşteaptă, căci nu va mai face nicicând o 
călătorie lungă, în afară de una singură. 

- Atunci vă rog să-mi îngăduiţi să plec cât mai iute, ceru 
Frodo. 

- Vom pleca peste şapte zile, zise Aragorn. Căci vom 
merge cu tine până departe, adică până în Rohan. Peste trei zile 
se întoarce Eomer ca să-l ia pe Theoden pentru a-l îngropa în 
Obşte, şi vom călări cu el pentru a aduce cinstire celui căzut. 
Dar înainte să pleci, vreau să întăresc ceea ce ţi-a spus Faramir: 
eşti pentru totdeauna dezlegat de orice legământ faţă de 
regatul Gondor, la fel şi toţi cei care te-au însoţit. Şi dacă ar fi să 
vă pot dărui ceva pe măsura faptelor voastre, spuneţi-mi şi se 
va împlini, iar dacă doriţi să luaţi ceva cu voi, sunteţi liberi să 
luaţi şi veţi călători cu toată cinstirea şi veşmintele cuvenite 
unor prinți ai acestei ţări. 

Dar Regina Arwen spuse: 

- Eu îţi voi dărui ceva. Căci sunt fiica lui Elrond. Nu voi 
pleca împreună cu el când se va duce la Limanuri; căci alegerea 
mea este aceeaşi ca a lui Luthien, cum a ales ea am ales şi eu, 
atât dulcele cât şi amarul. Vei merge însă tu în locul meu, 


Purtător al Inelului, atunci când va veni vremea şi dacă vei voi. 
Dacă rănile te mai dor şi amintirea poverii tale te mai apasă, 
atunci vei putea trece în Apus, până ce toate rănile şi istovirea ţi 
s-au tămăduit. Dar acum poartă asta în amintirea Pietrei Elfe şi 
a Stelei înserării cu care ţi-ai împletit viaţa! 

Zicând acestea, scoase o nestemată albă asemenea unei 
stele, ce odihnea pe pieptul ei atârnată de un lanţ de argint, şi 
petrecu lanţul pe după gâtul lui Frodo. 

- Când te va chinui amintirea temerilor şi a întunericului, 
nestemata îţi va veni în ajutor, mai spuse ea. 

Peste trei zile, aşa cum spusese Regele, Eomer din Rohan 
intră călare în Oraş şi împreună cu el veni şi un 6ored alcătuit 
din cei mai chipeşi cavaleri ai Obştei. Eomer fu primit cu braţele 
deschise; şi când se aşezară cu toţii la masă în Merethrond, 
Marea Sală a Banchetelor, băgă de seamă cât de frumoase erau 
domniţele acolo de faţă şi tare se mai minună. Şi înainte să se 
retragă pentru a se odihni, îl chemă la sine pe Gimli gnomul şi-l 
întrebă: 

- Gimli, fiu al lui Gl6in, ţi-ai pregătit toporul? 

- Nu, domnia ta, spuse Gimli, dar pot să-l aduc de-ndată, 
dacă e nevoie. 

- Singur vei hotărî asta. Între noi doi au rămas rostite nişte 
vorbe nesăbuite despre Doamna din Pădurea de Aur. Acum am 
văzut-o cu ochii mei. 

- Ei bine, şi ce spune domnia ta acum? 

- Cu părere de rău n-am să spun că-i cea mai frumoasă 
doamnă de pe lume. 

- Atunci mă duc să-mi iau toporul, hotărî Gimli. 

- Dar înainte trebuie să limpezesc un lucru. Dacă aş fi 
văzut-o între alte doamne, aş fi spus tot ce ţi-ai dori tu să spun. 
Acum însă trebuie s-o pun înaintea ei pe Regina Arwen, Steaua 
înserării. Şi sunt gata să mă bat cu oricine zice altminteri. Să cer 
să mi se aducă sabia? 

Gimli făcu o plecăciune adâncă. 

- Nu, domnia ta, eu te-am iertat. Ai ales Înserarea; eu însă 
mi-am dăruit dragostea Dimineţii. Şi inima-mi spune că în 
curând se va stinge pentru totdeauna. 

Şi sosi şi ziua plecării şi numeroşii şi chipeşii oaspeţi veniţi 
de la Miazănoapte se pregătiră de drum. Cei doi regi, al 
Gondorului şi al Rohanului, se duseră la Locurile Venerate şi 


coborâră la criptele din Rath Dinen şi de acolo îl scoaseră pe 
Regele Théoden pe un catafalc aurit şi cu el străbătură Oraşul în 
tăcere. Apoi aşezară catafalcul pe un car mare, înconjurat de 
Călăreţii din Rohan şi cu stindardul lui purtat în frunte; iar Merry, 
ca scutier al lui Théoden, stătea în car, ţinând armele regelui. 

Celorlalţi însoțitori li se aduseră cai pe măsura şi rangul 
lor; 

Frodo şi Sam cel înţelept călăreau alături de Aragorn, 
Gandalf era calare pe lute ca Gândul, iar Pippin călărea 
împreună cu cavalerii din Gondor; Legolas şi Gimli îl călăreau 
împreună pe Arod, aşa cum făcuseră şi până atunci. 

Regina Arwen călărea şi ea laolaltă cu ei. Şi Celeborn şi 
Galadriel, împreună cu însoțitorii lor, precum şi Elrond şi fiii săi; 
şi mai erau în mulţimea aceea prinți din Dol Amroth şi din 
Ithilien şi numărați căpitani şi cavaleri. Nicicând nu mai avusese 
vreun rege al Obştii o asemenea suită pe drum cum avea acum 
Théoden, fiul lui Thengel, la întoarcerea în ţara lui de baştină. 

Fără să se grăbească şi în deplină pace intrară în Andrien 
şi ajunseră la Codrul Cenuşiu de la poalele muntelui Amon Din, 
şi acolo auziră un zvon dintre dealuri, ca un bubuit de tobe, cu 
toate că nu puteau zări nici o fiinţă vie. Aragorn porunci să 
răsune trâmbiţele; iar vestitorii strigară: 

- lată, a venit Regele Elessar! şi dăruieşte Codrul Druadan 
lui Ghân-buri-Ghân şi poporului său, spre a fi a lor pentru 
totdeauna; şi nicicând de-acum încolo picior de om să nu-i mai 
păşească hotarul fără îngăduinţa lor. 

Tobele bubuiră mai tare la aceste vorbe, apoi amuţiră. 

In sfârşit, după cincisprezece zile de călătorie, carul ce-l 
purta pe Regele Théoden străbătu plaiurile verzi ale Rohanului şi 
ajunse în Edoras; şi acolo făcură popas cu toţii. Lăcaşul Auriu 
era împodobit cu ghirlande care mai de care mai frumoasă şi 
făclii fără număr îl inundară cu lumina lor, iar ospăţul care urmă 
fu cel mai mare pe care îl găzduise lăcaşul acela de când fusese 
construit. După trei zile, Oamenii din Obşte pregătiră funeraliile 
pentru Théoden; şi el fu aşezat într-un sălaş de piatră cu armele 
sale alături şi cu multe alte lucruri frumoase pe care le avusese 
în viaţă, şi deasupra fu înălţat un gorgan măreț, acoperit cu 
iarbă verde şi cu veşnicuţe albe. Şi iată că acum erau opt 
gorgane de partea răsăriteană a Câmpiei Gorganelor. 

Apoi Călăreţii de la Curtea Regelui, călare pe cai albi, 


înconjurară gorganul şi cântară cântecul lui Theoden, fiul lui 
Thengel, născocit de menestrelul său Gl&owine, care nicicând n- 
a mai scris un alt cântec după aceea. Vocile molcome ale 
Călăreţilor tulburară chiar şi inimile celor care nu cunoşteau 
graiul acelui popor; dar stihurile făcură ochii poporului Obştei să 
se lumineze, căci li se părea că aud din nou tunetul copitelor de 
la Miazănoapte şi glasul lui Eorl strigând peste vuietul bătăliei 
pe Câmpia Celebrant, şi povestea regilor continua cu răsunetul 
cornului lui Helm peste munţi, până când a venit întunecimea şi 
atunci s-a ridicat la luptă Regele Theoden şi a trecut prin Umbră 
până a ajuns la foc şi acolo a murit vitejeşte chiar când Soarele 
s-a reîntors dincolo de orice speranţă şi a strălucit dimineaţa 
peste Mindolluin. 


Din îndoieli, din întuneric, spre aşteptaţii zori 
de zi 

Cu sabia din teacă scoasă el înspre soare 
călări. 

În el a renăscut speranţa, şi în speranţă a 
sfârşit 

Peste osândă, peste moarte-nălţat acum, 
nebiruit, 

din viaţă şi din tot ce piere, spre glorie, în 
infinit! 


Merry însă a stat la piciorul gorganului cel verde în tot 
acest timp şi a plâns şi când se sfârşi cântecul se ridică şi strigă: 

- Rege Théoden, Rege Théoden! Adio! Ca un tată mi-ai 
fost, chiar dacă pentru atât de puţin timp. Adio! 

După ce s-a încheiat înmormântarea şi femeile şi-au şters 
lacrimile şi Théoden a fost în sfârşit lăsat singur în gorganul său, 
poporul se adună în Lăcaşul Auriu pentru marele praznic, uitând 
de tristeţi; căci Théoden îşi trăise viaţa şi murise glorios, 
asemenea celor mai de seamă strămoşi ai săi. Şi când sosi clipa 
ca, după datina Obştei, să se bea în amintirea regilor, Eowyn, 
Domnița Rohanului, ieşi în faţă, daurită precum soarele şi dalbă 
asemenea zăpezii, şi îi dădu lui Eomer o cupă plină. 

Atunci un menestrel şi un cărturar se ridicară de la locurile 
lor şi înşirară toate numele Seniorilor Obştei în ordine: Eorl cel 
Tânăr; şi Brego, cel care a construit Lăcaşul; şi Aldor, frate al lui 


Baldor cel fără de noroc; şi Frea, şi Freawine, şi Goldwine, şi 
Deor, şi Gram; şi Helm care a zăcut ascuns în Văgăuna lui Helm 
când a fost cotropită Obştea; şi cu gorganul lui se isprăvea şirul 
celor nouă de pe partea apuseană, căci la acea vreme dinastia 
s-a întrerupt, după care au urmat gorganele răsăritene; Frealaf, 
nepotul de soră al lui Helm; şi Leofa, şi Walda, şi Folca, şi 
Folcwine, şi Fengel, şi Thengel, şi Théoden, cel de pe urmă. Şi la 
rostirea numelui lui Théoden, Éomer goli cupa. Apoi Éowyn îi 
rugă pe chelari să umple din nou cupele şi toţi cei prezenţi se 
ridicară în picioare şi băură întru slava noului rege, strigând: 

- Trăiască Eomer, Rege al Obştei! 

La urmă, când praznicul se apropia de sfârşit, Eomer se 
ridică şi spuse: 

- Acesta e un praznic în amintirea Regelui Théoden; dar 
până să plecăm vreau să vă dau o veste de bucurie, căci el nu s- 
ar supăra dacă o fac, pentru că a fost ca un tată pentru sora 
mea Eowyn. Auziţi, prin urmare, oaspeţi ai mei, oameni chipeşi 
din multe regate, cum nicicând nu s-au fost strânşi în acest 
lăcaş! Faramir, Majordomul Gondorului şi Prinţ al lIthilienului, o 
cere de soaţă pe Éowyn, Domnita Gondorului, iar ea a primit. 
Astfel că îşi vor jura credinţă unul altuia în faţa voastră a 
tuturor. 

Faramir şi Éowyn păşiră în faţă, ţinându-se de mână şi toţi 
băură în cinstea lor şi se bucurară: 

- Astfel se leagă o dată în plus prietenia dintre Obşte şi 
Gondor şi cu atât mai mult e prilej de bucurie pentru mine, 
spuse Eomer. 

- Se vede treaba că nu eşti zgârcit, Eomer, spuse Aragorn, 
dacă primeşti să dăruieşti Gondorului ce ai tu mai frumos în 
regatul tău! 

Eowyn privi adânc în ochi pe Aragorn şi zise: 

- Urează-mi fericire, senior şi tămăduitor al meu! 

La care el răspunse: 

- Ţi-am dorit fericirea de când te-am văzut întâiaşi dată. 
Îmi simt inima mângâiată să te văd fericită. 

Şi când s-a sfârşit ospăţul, cei care urmau să plece îşi 
luară rămas-bun de la Regele Éomer. Aragorn şi cavalerii săi, 
precum şi cei veniţi din Lórien şi din Vâlceaua Despicată se 
pregătiră de drum; Faramir şi Imrahil rămâneau în Edoras; la fel 
şi Arwen, Steaua Inserării, care-şi luă rămas-bun de la cei din 


seminţia ei. Nimeni n-a văzut ultima întâlnire dintre ea şi Elrond, 
căci s-au dus amândoi departe, între dealuri, unde au stat 
îndelung de vorbă şi amară le-a fost despărţirea, ce avea să 
dăinuiască dincolo de sfârşitul lumii. 

În cele din urmă, înainte ca oaspeţii să pornească la drum, 
Eomer şi Eowyn veniră la Merry şi îi spuseră: 

- Rămas-bun, deocamdată, Meriadoc din Comitat şi Chelar 
al Obştei! Să-ţi fie cu noroc călătoria şi întoarce-te cât mai 
curând la noi! 

lar Eomer adăugă: 

- Pentru faptele tale de pe câmpiile Fortăreţei Colnicului, 
regii de altădată te-ar fi încărcat de daruri atât de multe, că un 
car nu ţi le-ar fi putut duce; dar tu nu vrei să iei nimic cu tine, 
aşa spui, doar armele ce ţi-au fost date. Şi mă întristează acest 
lucru, pentru că nu am cu adevărat nici un dar pe măsura 
faptelor; sora mea însă te roagă să iei acest lucru mic, în 
amintirea lui Dernhelm şi a cornilor ce anunţă în Obşte venirea 
dimineţii. 

Şi Eowyn îi dădu lui Merry un corn străvechi, mic însă 
măiestrit lucrat din argint alb şi legat de o curea verde; făuritorii 
gravaseră pe el un şir de călăreţi în galop, care se înfăşura în 
spirală din vârful cornului şi până la buză; şi acolo erau înscrise 
rune cu puteri mari. i 

- Este o moştenire a familiei noastre, spuse Eowyn. A fost 
făurit de gnomi şi Scatha Viermele l-a avut în comoara sa. Eorl 
Tânărul l-a adus de la Miazănoapte. Cel care suflă în el la nevoie 
umple de teamă inimile duşmanilor săi şi de bucurie inimile 
prietenilor care îl vor auzi şi vor veni în ajutorul lui. 

__ Merry primi cornul, căci nu-l putea refuza, şi sărută mâna 
lui Eowyn; iar ei îl îmbrăţişară şi aşa se despărţiră pentru o 
vreme. 

Gata de drum, oaspeţii urcați în şa băură un ultim pahar şi 
plecară în urale de laudă şi prietenie, iar după o vreme ajunseră 
în Văgăuna lui Helm unde se odihniră timp de două zile. Acolo 
Legolas îşi ţinu promisiunea pe care i-o făcuse lui Gimli, 
ducându-se cu el în Peşterile Scânteietoare; şi după ce se 
întoarseră de acolo, Legolas nu spuse decât că Gimli singur 
poate să găsească vorbele potrivite pentru a povesti despre ele. 

- Şi aş spune că niciodată până acum nu s-a lăudat vreun 
gnom că l-a învins pe un elf într-o întrecere de cuvinte, mai zise 


el. Aşa că hai să mergem în Fangorn şi să lămurim lucrurile! 

Din Văgăuna lui Helm călătoriră până în Isengard ca să 
vadă ce ispravă au făcut enţii acolo. Inelul de piatră a fost 
dărâmat şi îndepărtat în întregime, iar pământurile dinăuntrul 
inelului au fost preschimbate într-o grădină plină de pomi, 
străbătută de un pârâu; chiar în mijloc era un lac cu apă 
limpede, din care încă se înălța Turnul Orthanc, înalt, de 
nepătruns, ale cărui ziduri de piatră neagră se oglindeau în apa 
lacului. 

O vreme călătorii statură chiar pe locul unde altădată se 
găseau Porţile Isengardului; acum acolo se înălţau doi copaci ca 
două santinele, de o parte şi de alta a unei poteci mărginite de 
maluri de iarbă verde, şi care ducea spre Orthanc: călătorii 
priveau şi se minunau de toată această trudă, dar nu vedeau pe 
nicăieri nici un suflet. Deodată auziră o voce care striga ceva 
cam aşa, „Hmm-hm,hmm-hm"; şi numai ce apăru Arborebărbos, 
păşind cu paşi mari pe potecă, şi alături venea Bârnăzor. 

- Bun venit în Arboregrădina din Orthanc! spuse el. Ştiam 
că veniţi, dar eram la treabă sus pe vale; mai sunt multe de 
făcut. Dar nici voi nu aţi pierdut vremea nici la miazăzi, nici la 
răsărit, din câte am auzit; şi veştile sunt bune, foarte bune. 

Arborebărbos lăudă toate faptele lor despre care părea să 
ştie tot ce era de ştiut; şi după ce isprăvi cu laudele tăcu şi se 
uită la Gandalf. 

- Aşa, care va să zică! spuse el. Te-ai dovedit cel mai tare, 
toate strădaniile tale s-au împlinit. Acu’ încotro de îndrepţi? Şi 
de ce ai venit aici? 

- Ca să văd cum vă merge treaba, prietene, spuse 
Gandalf, şi să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat în 
tot ce-am izbândit. 

- Hm, mda, corect, pentru că se ştie că enţii şi-au jucat 
rolul. Şi nu numai în treaba cu ăla, hm, blestematul ăla de 
ucigaş de copaci care a sălăşluit aici. Dar a fost o adevărată 
invazie de din ăia, burârum, ăia cu-ochi-răi-mâini-negre- 
picioare-crăcănate-inimi-de-piatră-degete-cu-gheare-pântece- 
umflate-însetaţi-de-sânge, morimaite-sincahonda, hm, mă rog, 
voi sunteţi o seminţie tare grăbită şi numele lor întreg este lung 
cât ani întregi de chin, becisnicii ăia de orci; şi au venit peste 
Râu şi dinspre Miazănoapte şi au înconjurat întreaga pădure 
Laurenind6renan în care n-au putut intra mulţumită celor Măreţi 


care sunt aici. 

Făcu o plecăciune către Seniorul şi Doamna L6rienului. 

- Şi vietăţile alea ticăloase au fost tare mirate să ne 
găsească pe Platoul Golaş, căci până atunci nu auziseră de noi; 
deşi asta se poate spune şi despre seminţii mai de soi. Şi nu 
mulţi îşi vor aminti de noi, pentru că nu-s mulţi cei care au 
scăpat vii din mâinile noastre, iar Râul a înghiţit leşurile multora. 
Dar pentru voi a fost bine, căci dacă nu ne-ar fi întâlnit pe noi, 
atunci regele ţării de iarbă nu ar fi ajuns departe, iar dacă ar fi 
făcut-o, n-ar mai fi avut casă unde se întoarcă. 

- Ştim asta foarte bine, spuse Aragorn, şi ce-aţi făcut 
nicicând nu se va uita în Minas Tirith sau în Edoras. 

- Nicicând e un cuvânt lung chiar şi pentru mine, răspunse 
Arborebărbos. Adicătelea atâta timp cât vor dăinui regatele 
voastre; dar vor avea mult de dăinuit ca să le pară şi enţilor 
lungi. 

- Începe Noul Ev, spuse Gandalf, şi cine ştie dacă în evul 
ăsta nu se va dovedi că regatele oamenilor te vor întrece în 
vârstă, Fangorn, prietene? Dar ia să-mi zici tu mie: ce se aude 
cu treaba pe care te-am rugat s-o faci? Ce face Saruman? Nu s-a 
săturat de Orthanc? Pentru că nu-mi vine să cred că-i place cum 
i-ai schimbat priveliştea de la fereastră. 

Arborebărbos îl privi pe Gandalf îndelung, o privire 
aproape pişicheră, ar fi zis Merry. 

- Aha! făcu Arborebărbos. Eram sigur că o să mă-ntrebi. 
Săturat de Orthanc? Până-n gât, în cele din urmă; dar nu 
neapărat din pricina turnului său, cât a vocii mele. Hmm! l-am 
înşirat nişte poveşti lungi sau, mă rog, aşa le-aţi socoti voi în 
vorbirea voastră. 

- Şi de ce-a stat să te asculte? Ai intrat în Orthanc? nu 
pricepu Gandalf. 

- Hmm, nu, nu în Orthanc! leşea el la fereastră să asculte, 
pentru că altfel nu avea cum să primească veşti şi, cu toate că 
le ura, era prea lacom să le afle; şi am avut grijă să le audă pe 
toate. Dar am adăugat şi de la mine o grămadă, ca să aibă la ce 
să se gândească. Aşa că i s-a făcut lehamite de-a binelea. 
Intotdeauna s-a grăbit în toate. Asta l-a nenorocit. 

- Dragul meu Fangorn, văd că vorbeşti numai la trecut 
despre el. Ce poţi să-mi spui despre prezent? E mort cumva? 

- Nu, din câte ştiu nu-i mort, spuse Arborebărbos. Dar a 


plecat. Da, a plecat acum şapte zile. Eu l-am lăsat să plece. 
Când s-a târât afară, abia dacă mai aveai ce alege din el, iar 
creatura aia ca un vierme de pe lângă el, aia cel puţin era ca o 
umbră ştearsă. Gandalf, nu-mi spune că ţi-am promis să-l ţin la 
păstrare; ştiu. Dar de atunci lucrurile s-au schimbat. Şi i-am 
ţinut până am fost sigur de el, sigur că n-o să mai poată face 
nici un rău. Tu ar trebui să ştii că mai mult şi mai mult urăsc să 
ţin fiinţele vii în cuşcă şi n-aş ţine nici asemenea fiinţe decât 
dacă altfel nu se poate. Un şarpe fără colţi se poate târî pe unde 
pofteşte. 

- Poate că ai dreptate, spuse Gandalf, dar şarpelui ăstuia 
mă tem că i-a mai rămas un dinte. Avea otravă în voce şi am eu 
bănuiala că te-a convins şi pe tine, chiar şi pe tine, 
Arborebărbos, ştiindu-ţi slăbiciunea inimii. Asta e, s-a dus, nu 
mai e nimic de spus. Dar Turnul Orthanc va fi de-acum al 
Regelui, căci al lui este de drept. Deşi poate că nu va avea 
nevoie de el. 

- Asta o să vedem mai încolo, zise Aragorn. Valea asta 
însă o voi da enţilor, să facă ce vor cu ea, atâta vreme cât vor 
păzi Turnul ca nimeni să nu intre înăuntru fără învoirea mea. 

- E încuiat, spuse Arborebărbos. L-am pus pe Saruman să-l 
încuie şi să-mi dea mie cheia. Sunt la Bârnăzor. 

Bârnăzor se înclină precum un copac bătut de vânt şi îi 
întinse lui Aragorn două chei mari şi negre, cu o formă tare 
ciudată, prinse pe un inel de oţel. 

- iți mulţumesc încă o dată, zise Aragorn, şi rămâneţi cu 
bine. Fie ca pădurea voastră să crească din nou în linişte şi 
pace. După ce veţi fi umplut valea asta, mai e loc şi pe partea 
apuseană a munţilor, pe unde aţi mai umblat voi odată, de mult 
de tot. 

Chipul lui Arborebărbos se întristă. 

- Pădurile or creşte ele. Codrii s-or întinde. Dar nu şi enţii. 
Pentru că nu mai sunt entmlădiţe. 

- Poate că veţi avea mai mult noroc în căutarea voastră, 
zise Aragorn. De-acum vă puteţi îndrepta spre meleagurile 
răsăritene, unde de mult n-aţi mai putut pătrunde. 

Insă Arborebărbos clătină din cap. 

- E prea departe până acolo. Şi-s prea mulţi oameni prin 
locurile acelea în ziua de azi. Dar mi-am uitat îndatoririle de 
gazdă! Ce-ar fi să rămâneţi o vreme cu noi, să vă odihniţi? Poate 


că unii dintre voi vor s-o taie prin Pădurea Fangorn, să scurteze 
drumul, ce ziceţi? 

Arborebărbos îşi aţinti privirile asupra lui Celeborn şi a lui 
Galadriel. 

Dar, în afară de Legolas, toţi spuseră că trebuiau să plece 
ori spre miazăzi, ori spre apus. 

- Hai cu mine, Gimli! îl îndemnă Legolas. Cu voia lui 
Fangorn pot acum să vizitez tainiţele Pădurii Enţilor şi să văd 
copacii aceia care nu se mai găsesc niciunde altundeva în 
Pământul de Mijloc. Hai cu mine, ca să-ţi ţii cuvântul dat şi astfel 
vom călători împreună spre meleagurile noastre în Pădurea 
Întunecimii şi mai departe. 

Gimli primi, dar nu cu mare tragere de inimă, din cât se 
părea. 

- Prin urmare, iată că se sfârşeşte şi cu Frăția Inelului, 
spuse Aragorn. Dar nădăjduiesc să vă întoarceţi curând în ţara 
mea cu ajutorul promis. 

- Vom veni, dacă ne vor îngădui seniorii noştri, zise Gimli. 
Păi, rămâneţi cu bine, hobbiţilor! Să ajungeţi cu bine la voi 
acasă şi ştiu că n-am să-mi pierd somnul de prea multă grijă 
pentru voi. Vom trimite vorbă de câte ori vom putea, şi poate că 
ne vom mai şi întâlni unii-alţii; dar mă tem că niciodată n-o să 
mai fim cu toţii împreună. 

Arborebărbos îşi luă rămas-bun de la fiecare în parte şi se 
înclină de trei ori, încet, cu venerație în faţa lui Celeborn şi a lui 
Galadriel. 

- E multă vreme de când nu ne-am mai întâlnit pe drumuri 
de pădure sau de munte, A vanimar, vanimâlion nostari! spuse 
el. E trist că ne întâlnim doar la sfârşit. Căci lumea se schimbă; o 
simt în apă, o simt în pământ, o adulmec în aer. Nu cred că ne 
vom mai întâlni. 

- Nu ştiu, Prea-bătrânule, zise Celeborn. 

- Nu în Pământul de Mijloc, spuse Galadriel, şi nu înainte 
ca meleagurile ce zac sub valuri să se înalțe din nou. Abia 
atunci, cine ştie, ne vom întâlni din nou în văile mănoase din 
Tasarinan, la vreme de primăvară. Rămâi cu bine! 

În fine, era rândul lui Merry şi a lui Pippin să-şi ia rămas- 
bun de la ent şi, când se uită la ei, Arborebărbos se veseli 
întrucâtva. 

- Ei bine, piticuţilor veseli, vreţi să mai trageţi o duşcă 


împreună cu mine înainte de plecare? 

- De bună seamă, răspunseră ei, aşa că entul îi luă cu sine 
la umbra unui copac şi acolo hobbiţii văzură că fusese pregătit 
un ulcior mare de piatră. Arborebărbos umplu trei cupe şi băură 
toţi trei, şi hobbiţii văzură cum ochii entului privesc la ei peste 
buza cupei. 

- Fiţi cu băgare de seamă, cu băgare de seamă! spuse el. 
Căci aţi crescut ceva de când nu v-am mai văzut. 

Izbucniră în râs şi îşi goliră cupele. 

- Păi, cu bine, atunci! zise el. Şi nu uitaţi că dacă auziţi 
veşti despre entsoaţe prin ţărişoara voastră, să-mi trimiteţi 
vorbă. 

Şi cu acestea, îşi flutură mâinile sale mari către toţi şi se 
pierdu printre copaci. 

Călătorii călăreau acum mai iute, îndreptându-se spre 
Strunga Rohan; aproape de locul unde Pippin privise în Piatra 
Turnului Orthanc, Aragorn îşi luă rămas-bun de la ei. Despărțirea 
aceasta îi îndurera pe hobbiţi; căci Aragorn nu-i dezamăgise 
niciodată şi fusese călăuza lor prin multe primejdii. 

- Mi-aş dori să avem o Piatră ca să ne putem vedea 
prietenii în ea, spuse Pippin, şi ca să putem vorbi cu ei chiar 
dacă suntem departe! 

- Mai e o singură piatră pe care aţi putea-o folosi, 
răspunse Aragorn, şi asta pentru că sunt sigur că n-aţi dori să 
vedeţi ce v-ar arăta Piatra din Minas Tirith. Dar Palantirul din 
Orthanc va rămâne în păstrarea Regelui, ca să vadă ce se 
petrece în regatul său şi ce fac supuşii săi. Nu uita, Peregrin 
Took, tu eşti cavaler al Gondorului, şi nu te eliberez din serviciul 
meu. Acum îţi dau voie să pleci, dar s-ar putea să te chem 
înapoi. Şi nu uitaţi, dragi prieteni din Comitat, că regatul meu se 
întinde până la Miazănoapte, şi-ntr-o bună zi voi veni până 
acolo. 

Aragorn îşi luă rămas-bun de la Celeborn şi de la Galadriel. 

- Piatră Elfă, prin întunecime ai venit la noi, retrezindu-ne 
speranţa, şi acum ţi-ai împlinit toate dorinţele. Foloseşte-ţi din 
plin zilele! îi ură Galadriel. 

- Frate al nostru, rămâi cu bine! Fie ca soarta ta să fie alta 
decât a mea şi comoara ta să rămână cu tine până la sfârşit! 

Şi cu aceasta se despărţiră. Şi era vremea apusului; când, 
după o vreme, priviră în urmă, îl zăriră pe Regele Apusului în şa, 


înconjurat de cavalerii săi; soarele ce apunea strălucea 
deasupra lor şi făcea ca zalele şi armele lor să lucească 
asemenea aurului roşu, iar mantia albă a lui Aragorn părea să se 
fi preschimbat într-o flacără. Şi atunci Aragorn ridică piatra 
verde şi din mâna lui ţâşni o flacără verde. 

După ce urmară valea Isenului o vreme, călătorii, tot mai 
puţini o apucară spre apus şi trecură prin Strungă în pustietăţile 
de dincolo, apoi o luară spre miazănoapte şi trecură hotarul ţării 
Murge. Dunlendingii o rupeau la fugă din calea lor şi se piteau 
care pe unde apuca, căci se temeau de seminţia elfilor, cu toate 
că puţini dintre aceştia ajungeau prin partea locului; dar călătorii 
nu-i băgară în seamă: încă erau mulţi şi aveau tot ceea ce le 
trebuia; aşa că îşi văzură de drum în linişte şi tihnă, poposind şi 
ridicând corturile când pofteau. 

In a şasea zi de la despărţirea de Rege, traversară o 
pădure ce cobora din dealurile de la poalele Munţilor Ceţoşi, 
aflaţi acum în dreapta lor. Şi când ieşiră din nou la loc deschis, 
la ceasul scăpătatului, ajunseră din urmă un bătrân sprijinit într- 
un toiag, îmbrăcat în zdrenţe cenuşii sau poate de un alb 
murdar, la picioarele căruia se târa un cerşetor scâncitor şi 
scheunător. 

- Ei, ei, Saruman! zise Gandalf. Încotro aşa grăbit? 

- Ce te priveşte? făcu el ţâfnos. Tot mai vrei să-mi 
porunceşti unde şi ce să fac, nu te mulţumeşte că am ajuns în 
ruină? 

- Cunoşti răspunsurile; nu şi nu. Dar, oricum, vremea 
strădaniilor mele se apropie de sfârşit. Greul apasă acum umerii 
regelui. Dacă ai fi avut răbdare să aştepţi în Turnul Orthanc, l-ai 
fi văzut şi ţi-ar fi arătat cât de înţelept şi milostiv este. 

- Atunci cu atât mai bine am făcut că am plecat mai 
devreme, zise Saruman. N-am nici un chef să-l văd. lar dacă vrei 
un răspuns la prima ta întrebare, ei bine, caut o cale să ies din 
regatul lui. 

- Păi atunci chiar că ai apucat-o pe un drum greşit şi nu 
văd cum ai să reuşeşti în călătoria asta a ta. Ne dispreţuieşti 
chiar într-atât ajutorul? Pentru că noi vrem să te ajutăm. 

- Pe mine? făcu Saruman. Nu, te rog, nu-ţi râde de mine! 
Mai bine să te văd încruntat. Cât despre Doamna asta de-aici, n- 
am nici o încredere în ea: întotdeauna m-a urât şi ţi-a ţinut ţie 
partea. Sunt pe deplin încredinţat că anume te-a adus prin 


părţile astea ca să ai plăcerea să te bucuri de sărăcia mea. Dacă 
aş fi avut vreun semn că o să mă urmăreşti, fii sigur că nu ţi-aş 
fi făcut plăcerea asta. 

- Ascultă, Saruman, zise Galadriel, noi avem alte rosturi şi 
alte griji mult mai importante decât să te vânăm pe tine. Mai 
degrabă recunoaşte că a dat norocul peste tine; căci acum ţi se 
oferă ultima şansă. 

- Dacă ar fi cu adevărat ultima, m-aş bucura, spuse 
Saruman, căci n-ar trebui să mă mai ostenesc să o refuz încă o 
dată. Nu mai am nici o nădejde, dar nu vreau să le împărtăşesc 
pe-ale voastre, dacă aveţi aşa ceva. 

Preţ de o clipă, ochii lui scăpărară. 

- Plecaţi! Nu mi-am pierdut degeaba vremea cercetând 
toate acestea. Singuri v-aţi pecetluit soarta şi o ştiţi prea bine. ŞI 
în timp ce hălăduiesc aşa, mă gândesc că v-aţi dărâmat propriile 
voastre case când aţi distrus-o pe a mea, un gând care, trebuie 
să recunosc, mă mângâie întrucâtva. Şi, dacă nu-s indiscret, ce 
corabie vă va purta înapoi peste marea cea mare? întrebă el 
batjocoritor. O corabie cenuşie, plină de fantome? 

Izbucni în râs, dar vocea lui era spartă şi hâdă. 

- Ridică-te, netotule! strigă el către celălalt cerşetor care 
se aşezase în drum, şi-l lovi cu toiagul. Intoarce-te! Dacă 
spilcuiţii ăştia merg pe acelaşi drum cu noi, atunci noi o apucăm 
pe altul. Hai, urneşte-te sau nu-ţi primeşti coaja la cină! 

Cerşetorul se întoarse şi trecu pe lângă ei, abia mergând 
şi adus de spate. 

- Bietu' şi bătrânu' Grima! se smiorcăi el. Bietu' şi bătrânu' 
Grima! Mereu bătut şi înjurat. Ah, cât îl urăsc! Ah, de l-aş putea 
părăsi! 

- Atunci părăseşte-l! zise Gandalf. 

Dar Limbă de Vierme se mulţumi să-i arunce o privire 
scurtă şi îngrozită, cu ochii lui împăienjeniţi, după care se târşâi 
iute la adăpost în spatele lui Saruman. Şi trecând pe lângă 
călăreţi, cei doi nenorociţi ajunseră în dreptul hobbiţilor. 
Văzându-i, Saruman se opri şi se holbă la ei; dar ei îl priveau cu 
milă. 

- Vasăzică, şi voi aţi venit să vă desfătaţi, micuţii mei? Nu 
vă pasă de nevoile unui cerşetor, nu-i aşa? Pentru că voi aveţi 
tot ce vreţi, mâncărică, haine frumoase şi cea mai bună iarbă 
pentru pipele voastre. Aaaa, da, ştiu, ştiu! Ştiu de unde vine. Nu 


i-aţi da unui cerşetor o pipă plină, nu-i aşa? 

- Dacă aş avea, ţi-aş da, spuse Frodo. 

- Îţi dau ce mi-a rămas mie, numai să aştepţi niţel, zise 
Merry. 

Cobori de pe ponei şi răscoli în traista agăţată de şa. Apoi 
întinse lui Saruman o punguliţă de piele. 

- Vezi ce mai găseşti. Poţi s-o iei pe toată. Atât mi-a mai 
rămas de la Isengard. 

- Ea mea, a mea, da, şi cumpărată scump tare! strigă 
Saruman, apucând strâns punga. E doar o plată simbolică; căci 
ai luat mult mai mult, pun rămăşag. Da' un cerşetor trebuie să 
fie recunoscător când hoţul îi înapoiază chiar şi o fărâmă din ce- 
a fost a lui. Mă rog, să nu te miri când o să ajungi acasă dacă ai 
să găseşti lucrurile mai puţin bune în Meleagul de la Miazăzi 
decât ar fi pe placul tău. Multă vreme o să ducă ţărişoara ta 
lipsă de frunze d-astea! 

- Mulţumesc! răspunse Merry. În cazul ăsta, îmi iau 
punguliţa înapoi, pentru că nu e a ta, ci a bătut cale lungă 
împreună cu mine. N-ai decât să înveleşti buruiana într-o 
zdreanţă de-a ta! 

- După plată şi răsplată, pufni Saruman şi, întorcându-i 
spatele lui Merry, îi dădu un şut lui Limbă de Vierme şi porni în 
direcţia pădurii. 

- Da’ ştii că-mi place! izbucni Pippin. l-auzi, hoţ! Ce să mai 
zicem noi atunci că am încăput pe mâinile duşmanului şi-am 
fost răniţi şi târâţi de orci prin tot Rohanul? 

- Ah, oftă Sam. Şi-a pomenit ceva de cumpărat. Cum 
naiba? lar ce-a spus despre Meleagul de la Miazănoapte nu mi-a 
plăcut câtuşi de puţin. E timpul să ne întoarcem acasă. 

- Da, aşa zic şi eu, spuse Frodo. Dar nu putem ajunge mai 
iute dacă e să-l vedem pe Bilbo. intâi mă duc în Vâlceaua 
Despicată, orice s-ar întâmpla. 

- Aşa e mai bine să faceţi, consimţi Gandalf. Dar vai de 
nenorocitul ăsta de Saruman! Mă tem că pentru el nu se mai 
poate face nimic. S-a veştejit de tot. Însă şi aşa, tot îmi vine să 
cred că Arborebărbos nu are dreptate: încă mai e în stare să 
facă rău, chiar dacă mic şi meschin. 

A doua zi ajunseră în partea nordică a ţării Murge, unde nu 
mai locuia nici un om, cu toate că ţinutul era verde şi plăcut. 
Septembrie venea cu zile aurii şi nopţi argintii, şi călătorii îşi 


urmară calea nestingheriţi până la râul Gârla Lebedelor; găsiră 
vechiul vad, la răsărit de cascadă, unde râul cădea abrupt în 
luncă. Departe la apus, se zăreau în ceaţă iazurile şi ostroavele 
printre care râul îşi croia valea până la Torentul Cenuşiu: acolo, 
în pădurea de stuf îşi făceau cuibare lebede făr' de număr. 

Şi ajunseră şi în Eregion, şi zorii unei dimineţi minunate se 
revărsară sclipind peste ceţurile lucitoare; şi privind din tabăra 
lor aşezată pe o dâlmă, călătorii văzură la orizontul răsăritean 
trei piscuri avântate spre cer printre norii plutitori, luminate de 
primele raze ale Soarelui: Caradhras, Celebdil şi Fanuidhol. In 
apropierea lor se găseau Porţile Moriei. 

Zăboviră acolo şapte zile încheiate, căci sosise ceasul unei 
noi despărţiri şi nici unul nu se grăbea să facă primul pas. 
Curând, Celeborn şi Galadriel şi suita lor aveau să o apuce spre 
răsărit, să treacă de Trecătoarea Cornului Roşu, în jos pe Scara 
Pârâiaşului Tainic, până la Râul Argintului şi de acolo în ţara lor. 
Făcuseră tot ocolul acesta pe drumuri apusene pentru că 
avuseseră multe de vorbit cu Elrond şi Gandalf, iar acum 
descoperiseră că încă mai aveau ce să-şi spună, Astfel că, după 
ce hobbiţii se cuibăreau în culcuşurile lor, ei rămâneau de vorbă 
până târziu în noapte, sub acoperişul de stele, amintindu-şi de 
evuri trecute şi de bucuriile şi suferinţele pe care le trăiseră pe 
lume, sau se sfătuiau în privinţa zilelor ce aveau să urmeze. 
Dacă s-ar fi întâmplat să treacă pe-acolo vreun drumeţ pribeag, 
n-ar fi avut multe de văzut sau de auzit, ci i s-ar fi năzărit că 
zăreşte nişte forme cenuşii, tăiate în piatră, monumente ridicate 
în amintirea cine ştie căror fapte şi rătăcite pe meleaguri pustii. 
Căci stăteau nemişcaţi şi nu-şi vorbeau prin viu grai, ci îşi 
priveau unii altora gândurile; şi numai ochii lor strălucitori se 
mişcau sau se aprindeau şi mai tare, în urmărirea gândurilor. 

A venit însă şi momentul în care nu mai rămăsese nimic 
nespus, astfel că se despărţiră din nou, pentru o vreme, până 
când sosea ceasul ca cele Trei Inele să dispară din această 
lume. Făcându-se repede nevăzuţi printre pietre şi umbre din 
pricina mantiilor cenușii, seminţia din Lórien îşi urmă drumul 
spre munţi; iar cei care mergeau spre Vâlceaua Despicată 
statură îndelung sus pe dâlmă şi priviră în urmă-i, până zăriră o 
scăpărare ca de fulger în ceața tot mai deasă; după care nu se 
mai văzu nimic. Frodo ştia că Galadriel îşi ridicase inelul, în 
semn de rămas-bun. 


- Ce mi-aş fi dorit să mă întorc în Lórien, oftă Sam şi îşi 
întoarse privirile de la munţi. 

Intr-o seară, străbătând podişul ierbos, s-au pomenit dintr- 
o dată, aşa cum li se părea întotdeauna călătorilor, la marginea 
acestuia, deasupra văii adânci a Vâlcelei Despicate, şi au văzut 
departe jos făcliile aprinse în casa lui Elrond. Au coborât în vale, 
au traversat podul şi au ajuns la uşă şi toată casa s-a umplut de 
lumină şi cântec de bucurie, căci, iată, se întorsese Elrond. 

Primul lucru pe care l-au făcut hobbiţii înainte de a mânca, 
de a se spăla sau chiar de a-şi dezbrăca mantiile, a fost să-l 
caute pe Bilbo. L-au găsit singur-singurel în odăiţa lui. Peste tot 
vrafuri de hârtii, tocuri de scris şi condeie; Bilbo însă şedea într- 
un jilţ în faţa unui foc mic şi vesel. Arăta foarte bătrân, dar 
împăcat şi somnoros. 

La intrarea lor, el a deschis ochii şi şi-a înălţat privirile. 

- Salutare, salutare! Vasăzică v-aţi întors? Şi mâine e ziua 
mea. Aţi nimerit la tanc! Ştiţi că împlinesc o sută douăzeci şi 
nouă de ani? Şi dacă mi se mai dă un an de viaţă, o să-l ajung 
pe Bătrânul Took. Mi-ar plăcea să-l întrec; dar asta vom mai 
vedea. 

După sărbătorirea zilei de naştere a lui Bilbo, hobbiţii au 
mai rămas câteva zile în Vâlceaua Despicată şi în tot acest timp 
au stat mult împreună cu bătrânul lor prieten care-şi petrecea 
mai toată vremea în odăiţă, de unde ieşea numai ca să 
mănânce. La mese era foarte punctual, ca de obicei, şi arareori i 
se întâmpla să nu se trezească la timp pentru ele. Adunați în 
jurul focului, hobbiţii i-au povestit pe rând tot ceea ce-şi puteau 
aminti din călătoriile şi aventurile lor. La început, Bilbo s-a 
prefăcut a lua notițe; dar deseori aţipea; şi când se trezea 
spunea: „Ce minunat! Ce minunat! Dar unde rămăsesem?” 
Astfel că ei reluau povestea de acolo de unde îl cuprinsese pe el 
somnul. Singura parte care părea să-l fi stârnit cu adevărat şi 
să-l ţină treaz a fost episodul încoronării şi căsătoriei lui 
Aragorn. 

- Am fost invitat la nuntă, desigur. Şi cât am mai aşteptat 
clipa aceasta. Dar, nu ştiu cum s-a făcut că atunci când a fost să 
plec, mi-am dat seama că aveam multe de făcut aici; şi 
împachetatul îţi dă atâtea bătăi de cap. 

Trecuseră aproape două săptămâni când, într-o bună 
dimineaţă, Frodo se uită pe geam afară şi văzu că noaptea 


căzuse bruma, încât plasele de păianjen arătau ca nişte ţesături 
albe. Şi brusc îşi dădu seama că trebuia să plece şi să-şi ia 
rămas-bun de la Bilbo. Vremea încă era liniştită şi frumoasă, 
după una dintre cele mai minunate veri de care-şi aminteau 
oamenii; însă iată că intraseră în octombrie şi în curând vremea 
avea să se schimbe, aducând ploi şi vânt urât. Şi drumul până 
acasă era lung. Dar nu gândul la vreme îl frământa pe el. Ci 
avea simţământul ăsta că trebuia neapărat să se întoarcă în 
Comitat. Şi Sam simţea acelaşi lucru. Cu o seară înainte chiar îi 
spusese lui Frodo: 

- Ei, domnu' Frodo, departe am mai umblat şi multe am 
văzut, da' nu cred că am găsit un alt loc mai grozav ca ăsta. Aici 
găseşti câte puţin din toate, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să 
spun: şi din Comitat, şi din Pădurea de Aur, şi din Gondor, şi 
case regeşti şi hanuri, păşuni şi munţi, toate laolaltă. Da' nu ştiu 
cum, simt aşa că trebuie s-o pornim la drum curând. Ca să fiu 
sincer, îmi fac griji din pricina Unchiaşului meu. 

- Da, Sam, din toate câte puţin, doar Marea lipseşte, 
răspunsese Frodo; iar acum îşi repetă în sinea lui; „Doar Marea 
lipseşte.” 

In acea zi Frodo vorbi cu Elrond şi hotărâră să plece a 
doua zi dimineaţa. 

- Cred că o să vin şi eu, spuse Gandalf, spre încântarea 
lor. Măcar până în Bree. Vreau să-l văd pe Captalan. 

Seara îşi luară rămas-bun de la Bilbo. 

- Ei, dacă trebuie să plecaţi, atunci trebuie, spuse el. Îmi 
pare rău. O să vă duc dorul. Imi place să vă ştiu pe-aici, pe- 
aproape. Dar acum mi s-a făcut tare somn. 

După care îi dădu lui Frodo vesta de mithril şi sabia Sting' 
uitând că i le mai dăduse o dată; îi mai dădu însă şi trei cărţi cu 
datini şi legende, pe care le scrisese de-a lungul timpului cu 
scrisul său mărunt şi fin şi pe care le intitulase Traduceri din 
elfică, de B.B. - titlul fiind scris pe copertele roşii. 

Lui Sam îi dădu o punguliţă cu aur. 

- Cam ultima picătură din prada lui Smaug. S-ar putea să- 
ţi de folos dacă ai de gând să te însori, Sam. 

La care vorbe Sam roşi. 

- Vouă, tinereilor, nu prea am ce să vă dau, se întoarse el 
spre Merry şi Pippin, în afară de nişte sfaturi bune. Şi după ce le 
dădu sfaturile cuvenite, adăugă după cum era obiceiul în 


Comitat: Să nu vi se urce la cap prea tare că n-o să vă mai 
încapă pălăriile! Numai că dacă nu vă opriţi din crescut, curând 
şi pălăriile şi hainele o să vă ardă la buzunare. 

- Dar tu vrei să-l întreci pe Bătrânul Took, i-o-ntoarse 
Pippin. Aşa că nu văd de ce n-am încerca şi noi să-l întrecem pe 
Muget de Taur. 

Bilbo izbucni în râs şi scoase din buzunar două pipe 
frumoase, cu muştiuc din sidef şi împodobite cu argint filigranat. 

- Gândiţi-vă la mine când fumaţi cu pipele astea! îi rugă el. 
Le-am primit de la elfi, le-au făcut anume pentru mine, dar eu 
nu mai fumez acum. Şi spunând acestea, capul îi căzu în piept şi 
aţipi pe loc; iar când se trezi, spuse: Unde rămăsesem? Aa, da, 
împărţeam daruri. Că mi-am adus aminte: ce s-a ales de inelul 
meu, Frodo, pe care mi l-ai luat? 

- L-am pierdut, Bilbo dragă, spuse Frodo. Am scăpat de el, 
ştii doar. 

- Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să-l văd. Ba nu, ce prost sunt! 
Doar de-asta-i plecat în călătorie, să scapi de el, nu-i aşa? Dar 
totul e aşa de încâlcit, pentru că multe altele s-au amestecat în 
povestea asta: treburile lui Aragorn, şi Staful Alb şi Gondorul, şi 
Călăreţii şi Sudiştii şi olifanţii - chiar ai văzut unul, Sam? - şi 
peşteri, şi turnuri, şi copaci de aur, şi naiba ştie câte şi mai câte. 

Desigur că eu m-am întors acasă din călătoria mea pe un 
drum mult prea drept. Cred că Gandalf ar fi putut să mă ducă 
să-mi arate şi mie una-alta. Dar dacă aş fi făcut asta, licitaţia s- 
ar fi isprăvit înainte să apuc eu să mă întorc şi aş fi dat de un 
bucluc mult mai mare decât cel în care am intrat. Oricum, acum 
e prea târziu; şi chiar cred că e mult mai comod să stau aici şi să 
mi se povestească. Focul e tare plăcut şi mâncarea e foarte 
bună şi sunt elfi pe care-i poţi vedea oricând ai chef. Ce-şi mai 
poate dori un hobbit? 


Din faţa uşii început, 

Se pierde drumu-n depărtare. 
Urmează-i urma lui de lut 
De-acum încol' cine-i în stare 
De noi porniri şi drumeţii! 

Ci eu, prea istovit de cale 

La hanul cald voi poposi, 

Să dorm în tihna nopţii sale. 


Şi în timp ce murmura ultimele cuvinte, capul îi căzu de 
tot în piept şi Bilbo se cufundă într-un somn adânc. 

O dată cu lăsarea nopţii, odaia era tot mai întunecoasă şi 
focul mai luminos; hobbiţii îl priviră pe Bilbo cum dormea şi 
văzură că faţa lui zâmbea. Rămaseră o vreme acolo în tăcere, 
apoi Sam se uită înjur, la odăiţă şi la umbrele ce dansau pe 
pereţi şi spuse încetişor: 

- Nu cred, domnu' Frodo, că a scris prea mult cât am fost 
noi plecaţi. Povestea noastră n-o s-o scrie niciodată. 

La aceste cuvinte, Bilbo deschise un ochi, ca şi cum l-ar fi 
auzit. Se foi în jilţ şi se trezi de-a binelea. 

- Ştiţi, mă fură somnul în ultima vreme, explică el. lar când 
am timp de scris, îmi place mai mult să scriu poezii. Mă-ntreb, 
Frodo, dragule, dacă te-ar deranja să faci puţină ordine pe-aici 
înainte de a pleca? Să-mi strângi însemnările şi hârtiile şi 
jurnalul şi să le iei cu tine, dacă vrei. Vezi tu, nu mai am mult 
timp ca să aleg şi să aranjez totul. Pune-l pe Sam să te ajute şi 
după ce-ai pus totul la punct, întoarce-te ca să mă uit şi eu ce-ai 
făcut. N-o să fiu prea aspru cu criticile. 

- Bineînţeles că o să fac ce-mi spui! răspunse Frodo. ŞI 
bineînţeles că o să mă întorc iute; nu mai e nici o primejdie. 
Acum avem un rege adevărat care o să se îngrijească în curând 
şi de drumuri. 

- Îţi mulţumesc, dragul meu prieten! Îmi iei o adevărată 
povară de pe cap, să ştii. În clipa următoare adormi buştean. 

A doua zi, Gandalf şi hobbiţii se despărţiră de Bilbo în 
odaia lui, pentru că afară era prea frig; apoi îşi luară rămas-bun 
de la Elrond şi de la toţi ai casei. 

In prag, Elrond îi ură lui Frodo drum bun, îl binecuvântă şi-i 
spuse: 

- Ascultă-mă, ori te întorci foarte curând, ori cred că nu 
mai e nevoie să vii aici. Cam la vremea asta a anului, când 
frunzele se auresc înainte să cadă, caută-l pe Bilbo în pădurile 
Comitatului. Voi fi cu el. 

Nimeni altcineva n-a auzit aceste cuvinte, iar Frodo le-a 
păstrat doar pentru sine. 


VII 
Spre casă 


În sfârşit, hobbiţii priveau spre casă. Erau nerăbdători să 
revadă Comitatul; la început au mers încet, din pricină că Frodo 
avea un fel de nelinişte în el. Când au ajuns la Vadul Urşilor, el s- 
a oprit şi mai că n-ar fi voit să-şi mâie calul în apele râului; 
prietenilor nu le-a scăpat că ochii lui păreau să nu-i vadă, nici pe 
ei şi nici ce era în jurul lor. Toată ziua aceea Frodo a rămas 
tăcut. Era şase octombrie. 

- Te doare ceva, Frodo? îl întrebă Gandalf încet în timp ce 
călărea alături de el. 
` - Mda, mă doare. Umărul. Rana mă înţeapă şi amintirea 
Intunecimii mă apasă. Azi se împlineşte anul. 

- Din păcate, unele răni nu se vindecă niciodată pe de-a- 
ntregul, oftă Gandalf. 

- Mă tem că rana mea e de acest soi. Nu am cum să mă 
întorc cu adevărat acasă. Da, ajung în Comitat, dar nu mi se va 
mai părea la fel; pentru că nu voi fi acelaşi. Sunt rănit de cuţit, 
de vârf ascuţit, de dinte veninos şi de o lungă povară. Unde mai 
pot eu găsi odihna? 

Gandalf nu-i răspunse. 

La capătul zilei următoare durerea şi neliniştea trecuseră 
si Frodo era din nou vesel, atât de vesel de parcă nu-şi amintea 
de întunericul de cu o zi înainte. Au continuat călătoria cu bine, 
zilele treceau cu repeziciune; căci călăreau în tihnă şi adeseori 
zăboveau pe frumoasele plaiuri împădurite unde frunzele erau 
roşii şi galbene în soarele toamnei. Şi au ajuns şi la Tancul 
Vremii; era la scăpătat şi umbra dealului se întindea neagră pe 
drum. Frodo i-a rugat să se grăbească. Nu s-a uitat nici o clipă 
spre deal, ci a călărit mai departe prin umbra lui, ţinându-şi 
capul plecat şi strângându-şi pelerina în jurul trupului. În 
noaptea ceea vremea a dat semne de schimbare, vântul a 
început să bată dinspre Apus, aducând cu el ploaie; sufla tare şi 
tăios, frunzele galbene se învârteau precum păsările în văzduh. 
Când au ajuns la Pădurea Rea, ramurile erau aproape despuiate 
şi o perdea grea de ploaie ascundea Dealul Bree de ochii lor. 

Aşa s-a făcut că la capătul unei seri vijelioase şi umede, în 


ultimele zile ale lui octombrie, după ce au urcat drumul în pantă, 
cei cinci călători ajunseră la Poarta dinspre Miazăzi a satului 
Bree. Era încuiată zdravăn; ploaia le bătea în faţă şi norii joşi se 
fugăreau pe cerul tot mai întunecat, încât cei cinci se simţiră 
oarecum descumpăniţi, căci se aşteptaseră la o primire mai 
călduroasă. 

Fură nevoiţi să strige de mai multe ori până când Portarul 
se îndură să iasă, cu un ciomag în mână, după cum observară 
ei. Îi privi cu teamă şi neîncrezător; dar când îl recunoscu pe 
Gandalf şi văzu că însoțitorii săi erau hobbiţi, în ciuda straielor 
lor străine de partea locului, se lumină la faţă şi le ură bun venit. 

- Poftiţi, intraţi! îi invită el, descuind poarta. N-o să stăm 
de poveşti aici în frig şi umezeală, o noapte de câine. Da' 
bătrânu' Barley sigur o să vă primească cu braţele deschise la 
Ponei şi-acolo o să auziţi tot ce-i de auzit. 

- Şi-acolo o să auziţi mai târziu tot ce-avem noi de zis, şi 
chiar mai multe, zise Gandalf râzând. Ce face Harry? 

Portarul sudui. 

- S-a dus, spuse. Da' mai bine-l întrebaţi pe Captalan. 
Seară bună! 

- Seară bună! îi urară la rândul lor şi trecură mai departe. 

Abia acum băgară de seamă că în spatele gardului viu ce 
mărginea pe o parte drumul fusese construită o baracă joasă şi 
lungă şi din ea ieşiseră câţiva oameni care stăteau şi se uitau la 
ei peste gard. Când ajunseră în dreptul casei lui Bill Ferigă, 
văzură că gardul viu crescuse neîngrijit şi netuns de multă 
vreme, iar ferestrele erau toate oblonite. 

- Oare i-ai făcut de petrecanie când l-ai lovit cu mărul ăla? 
îl întrebă Pippin pe Sam. 

- N-am eu norocu' ăsta, domnu' Pippin, răspunse Sam. Dar 
tare-aş vrea să ştiu ce s-a ales de bietu' poneiu' ăla. M-am 
gândit de multe ori la el, şi la lupii ăia care urlau, şi la tot. 

Ajunseră într-un târziu şi la Poneiul în două Picioare, unde 
lucrurile păreau neschimbate pe dinafară; în spatele perdelelor 
roşii de la ferestrele de la parter se zăreau lumini. Aşa că traseră 
de clopotul de la intrare. Nob veni la uşă, deschise o ferestruică 
şi îşi furişă o privire afară; şi când îi văzu stând sub felinar, 
scoase un strigăt de surpriză. 

- Domnu' Captalan! Stăpâne! urlă el. S-au întors! 

- Chiar aşa? Ei las' că-i învăţ eu minte, se auzi vocea 


domnului Captalan, şi numai ce ieşi val-vârtej din casă cu o bâtă 
zdravănă în mână. Dar când văzu cine erau întorşii, se opri 
brusc şi încruntătura neagră de pe chipul lui se preschimbă în 
uimire şi încântare. 

- Nob, neghiob cu minte de câlţi ce eşti! strigă el. Nu poţi 
să zici numele vechilor noştri prieteni? Auzi, să mă sperii tu în 
halu' ăsta, şi pe asemenea vremuri. Măi să fie, măi să fie! Şi de 
unde-mi veniţi, mă rog frumos? Nu mă aşteptam să vă mai văd 
pe vreunu' pe-aici, zău aşa: s-o apucaţi aşa pe pustii, cu Pas 
Mare ăla şi cu toţi Oamenii Negri mişunând peste tot. Da-s 
bucuros de-a binelea că vă văd, şi mai ales pe Gandalf. Intraţi! 
Intraţi! Aceleaşi camere ca data trecută? Sunt libere. Da, 
aproape toate camerele sunt libere în ziua de azi, nu mă feresc 
să v-o spun, căci o să aflaţi şi singuri în curând. Să văd ce putem 
pregăti de cină, şi cât mai repede; da' nu prea am ajutoare 
deocamdată. Hei, Nob, trântore! Spune-i lui Bob! Ah, tot uit, Bob 
s-a dus; se întoarce seara la ai lui acasă, mai nou. Mda. Nob, ia 
poneii oaspeţilor şi du-i în grajd! lar dumneata, Gandalf o să vrei 
să-ţi duci singur calul la grajd, nu-i aşa? Frumos animal, ţi-am 
zis-o încă de când l-am văzut întâiaşi dată. Păi, hai, intraţi! 
Simţiţi-vă ca acasă! 

Domnul Captalan, cel puţin, nu-şi schimbase câtuşi de 
puţin felul de a vorbi şi părea că-şi ducea viaţa în acelaşi iureş 
clocotitor. Cât despre muşterii, aproape că nu era nimeni în 
preajmă, totul era tăcut; din Sala Mare se auzea un murmur 
stins de două-trei voci, mai multe. lar faţa hangiului arăta cam 
vârstată şi roasă de griji, acum că o puteau vedea mai bine în 
lumina celor două lumânări pe care le aprinsese pentru a le 
lumina drumul. 

li conduse pe coridor până în salonaşul pe care-l 
ocupaseră în acea noapte ciudată cu mai mult de un an în urmă; 
iar ei se luară după el oarecum neliniştiţi, căci nu aveau nici o 
îndoială că bătrânul Barliman era ros de gânduri în ciuda aerului 
său curajos. Lucrurile nu mai erau cum fuseseră odată. Dar 
călătorii nu spuseră nimic, aşteptau să vadă ce s-a mai 
întâmplat. 

După cum bănuiseră, domnul Captalan veni în salonaş 
după cină, să vadă dacă totul fusese pe placul lor. Şi fusese, 
într-adevăr: cel puţin în privinţa berii sau a merindelor gătite la 
Poneiul, nici o schimbare în rău. 


- N-am să cutez chiar atât de mult încât să vă invit în Sala 
Mare în seara asta, zise Captalanul. Trebuie că sunteţi obosiţi; şi 
oricum nu prea e nimeni acolo. Dar dacă-mi puteţi dărui o 
jumate de oră înainte să mergeţi la culcare, tare-aş vrea să stau 
niţel de vorbă cu Domniile voastre, aşa, liniştit, între noi. 

- Chiar asta voiam şi noi să facem, zise Gandalf. Nu 
suntem obosiţi. Am venit fără nici o grabă. Ne-a murat ploaia, 
am îngheţat, ne era foame, dar mulţumită ţie am scăpat şi de 
astea. Hai, şezi colea! Şi dacă ai nişte buruiană de pipă, ţi-am fi 
recunoscători. 

- Uff, orice altceva să-mi fi cerut vă dădeam bucuros, 
numai asta nu, zise Captalanul. E unul dintre lucrurile ce 
aproape că nu se mai găsesc prin părţile astea, numa’ ce 
apucăm să creştem pe lângă casă şi alea nu-s de ajuns. Din 
Comitat nu mai primim nimic în ultima vreme. Da' să văd ce pot 
face. 

Când se întoarse, le dădu cât să le ajungă pentru o zi sau 
două; un cocoloş de frunze netăiate. 

- De pe terasele noastre de la miazăzi, explică el, cel mai 
bun pe care-l avem, da’ nu se compară cu cel din Meleagul de la 
Miază-zi, aşa am spus întotdeauna, chiar dacă ţin cu Bree în mai 
toate cele, să-mi fie cu iertare. 

Il poftiră să şadă într-un jilt mare lângă foc, Gandalf se 
aşeză de partea cealaltă a vetrei, iar hobbiţii pe nişte taburete 
între ei; şi astfel stătură şi vorbiră mai multe jumătăţi de oră şi 
îşi împărtăşiră toate noutăţile pe care dorea domnul Captalan să 
le audă ori să le dea în vileag. Cele mai multe lucruri pe care le 
povesteau ei umpleau de mirare şi uluială pe gazda lor şi 
întrecea de departe orice închipuire a minţii sale; şi arareori 
provocau un comentariu mai adânc decât: „Nu mai spune!” 
repetat adeseori în ciuda a ceea ce auzea domnul Captalan cu 
propriile sale urechi. 

- la nu mai spune, domnu' Baggins; sau ăi fi domnu' 
Subdeal? M-am zăpăcit de tot. Nu mai spune, domnu' Gandalf! 
Al naibii să fiu! Cine să-şi închipuie aşa ceva în ziua de azi! 

Cât despre veştile sale, lui Captalan nu-i ajungea o singură 
gură să spună tot ce avea de spus. Lucrurile erau departe de a fi 
bune, zicea el. Afacerile nici măcar bunicele nu mai erau, 
dimpotrivă, rele de tot. 

- Nimeni nu mai vine în Bree de Afară. lar cei dinăuntru 


stau mai tot timpul închişi în casă, cu uşile zăvorite. Totu' se 
trage de la străinii şi teleleii care-au început să sosească pe 
Calea Verde anu’ trecut, după cum bănuiesc că vă amintiţi; da’ 
mai târziu au venit şi mai mulţi. Unii erau nişte vai-de-capu'-lor, 
fugeau de necaz; da' cei mai mulţi erau oameni răi, puşi pe hoţii 
şi ticăloşii. Şi-au fost belele chiar aici în Bree, belele mari. Am 
avut parte chiar şi de o încăierare, şi unii au fost omorâţi, 
omorâţi de-a binelea! Puteţi să credeţi aşa ceva? 

- Da, eu da, zise Gandalf. Câţi? 

- Trei şi doi, răspunse Captalanul, voind să spună că trei 
din Neamul Mare şi doi din Neamul Mic. Bietu' Mat larba Neagră 
şi Rowlie Măr Pădureţ, şi micu’ Tom Scai Ghimpos din Pestedeal; 
şi Willie Maluri de Dinsus, şi unul din familia Subdeal, din Căpiţa: 
băieţi de treabă cu toţii, le simţim lipsa; şi Harry larba Ciutei, ăla 
de era la Poarta de la Apus şi ăla de-i zicea Bill Ferigă s-au dat 
cu străinii şi cu ei s-au tot dus; şi am eu aşa o bănuială că ăştia 
doi i-au lăsat să intre. In noaptea încăierării, vreau să spun. ŞI 
asta a fost după ce le-am arătat pe unde sunt porţile şi i-am dat 
afară; adică înainte de sfârşitu' anului; iar încăierarea a fost la 
începutu' anului cestălalt, după zăpada grea ce-am avut-o. 

Şi-acu' s-au dat pe jaf şi trăiesc Afară, se-ascund în păduri 
dincolo de Fundurâului, şi-n pustietăţile de la miazănoapte. E 
cam ca în vremurile alea rele despre care povestesc legendele. 
Drumurile sunt primejdioase şi nimeni nu se-ncumetă să meargă 
prea departe, iar oamenii se încuie în case de cum apune 
soarele. Ţinem străjeri de jur împrejurul gardului, iar noaptea 
porţile sunt bine păzite. 

- Să ştiţi că noi n-am avut nici o bătaie de cap pe drum, 
zise Pippin, şi-am venit agale şi n-am stat de veghe. Credeam că 
am lăsat în urmă toate problemele astea. 

- Ei, Jupâne, aflaţi că nu le-aţi lăsat şi tare-i păcat, oftă 
Captalanul. Da’ nu-i de mirare că nu v-au sâcâit. Nu se iau de 
cine-i înarmat cu spade şi coifuri şi scuturi şi toate cele. li face 
să se gândească de două ori, zău. Şi trebuie să spun că şi pe 
mine m-a luat niţel cu frig când v-am văzut. 

Abia acum înţeleseră hobbiţii că oamenii îi priviseră uluiţi 
nu din pricină că erau surprinşi de întoarcerea lor, ci pentru că 
se minunau de tot harnaşamentul. Ei înşişi se obişnuiseră într- 
atât să poarte arme şi să călătorească printre oşteni înarmaţi 
până-n dinţi, încât uitaseră că zalele lucioase care se 


întrezăreau de sub mantiile lor şi coifurile din Gondor şi din 
Obşte, precum şi frumoasele însemne de pe scuturile lor aveau 
să pară ca de pe altă lume în propriul lor ţinut. Gandalf, şi el, 
călărea acum pe calul lui mare şi sur, înveşmântat în alb tot, cu 
o mantie albastră cu argintiu pe deasupra şi cu sabia cea lungă, 
numită Glamdring, prinsă la şold. 

Gandalf izbucni în râs. 

- Măi, măi, zise, dacă ăştia se tem de noi cinci, apoi să ştii 
că am avut parte de duşmani mai de temut în drumurile 
noastre. Dar, oricum, or să te lase în pace noaptea cât suntem 
noi pe-aici. 

- Şi cât veţi sta? întrebă Captalanul. N-am să ascund că 
tare ne-ar bucura să vă avem o vreme printre noi. Vedeţi 
dumneavoastră, nu prea suntem obişnuiţi cu asemenea belele; 
iar Pribegii au plecat cu toţii, aşa vorbeşte lumea. Nu cred că 
până acum am priceput noi prea bine ce-au făcut ei pentru noi. 
Căci am avut parte de jivine mai rele decât bandiții. larna 
trecută urlau lupii pe la garduri. Şi-n păduri bântuie tot felu' de 
lighioane negre, atât de înspăimântătoare că-ţi îngheaţă 
sângele-n vine numa' când te gândeşti la ele. Tare ne mai 
frământă toate astea, vă zic. 

- Te cred, zise Gandalf. Aproape toate meleagurile au fost 
cuprinse de tulburare în zilele din urmă, de mare tulburare. Dar, 
capul sus Barliman! Aţi fost în pragul unor nenorociri cu 
adevărat mari şi mă bucur că nu vi s-a întâmplat nimic mai rău 
de-atât. Acum vin vremuri mai bune. Mai bune poate decât îţi 
aminteşti că ai trăit vreodată. Pribegii s-au întors. Noi am venit 
înapoi cu ei. Şi avem din nou rege, Barliman. În curând o să-şi 
îndrepte gândurile şi prin părţile voastre. 

Şi atunci Calea Verde va fi din nou deschisă şi solii lui vor 
veni spre miazănoapte şi se va vântura multă lume în sus şi-n 
jos şi tot ce-i rău va fi alungat din pustietăţi. Crede-mă că timpul 
scurs nu s-a irosit în zadar şi unde a fost odată sălbăticie vor fi 
din nou oameni şi câmpii. 

Domnul Captalan clătină din cap. 

- Dacă pe drum umblă câţiva oameni de bună-credinţă şi 
cuviincioşi, n-au decât să umble cât or vrea, n-avem noi treabă 
cu ei. Da' ne-am săturat de gloate şi de tâlhari. Şi nu vrem nici 
picior de străin în Bree. Sau prin preajmă. Vrem să fim lăsaţi 
într-ale noastre. N-am chef să ne vină pe cap o adunătură de 


străini şi să-şi facă sălaş aici şi să strice frumuseţe de natură. 

- O să fiţi lăsaţi într-ale voastre, Barliman, zise Gandalf 
împăciuitor. E loc destul pentru alte aşezări între Isen şi Torentul 
Cenuşiu, sau de-a lungul malurilor la miazăzi de Coniaied, fără 
suflare de om pe distanţe de zile-ntregi de călărit până-n Bree. 
Unde mai pui că mulţi au trăit la miazănoapte, la mai bine de o 
sută de mile de-aici, la capătul celălalt al Căii Verzi; pe Gruiurile 
de la Miazănoapte sau în preajma Lacului Amurgului. 

- Acolo sus, la Stăvilarul Morților? întrebă Captalanul, 
privindu-i cu şi mai multă neîncredere. Alea-s locuri bântuite, 
aşa umblă vorba. În afară de tâlhari, nimeni nu bate locuri din 
alea. 

- Pribegii le bat, zise Gandalf. Stăvilarul Morților, zici tu. 
Da, aşa s-a numit mulţi ani la rând; dar numele său adevărat, 
Barliman, este Fornost Erain, Fortăreaţa de la Miazănoapte a 
Regilor. Şi într-o bună zi regele se va duce acolo; şi-atunci prin 
Bree o să treacă mulţi oameni de soi. 

- Mă rog, asta mai sună a încurajare, dacă-mi daţi voie, 
zise Captalanul. Şi poate o să fie bine şi pentru trebuşoarele 
noastre de pe-aici. Numa' să ne lase satu'n pace. 

- O să vi-l lase, îl asigură Gandalf. II cunoaşte şi-l iubeşte. 

- Oare? făcu Captalanul uluit. Deşi nu văd de unde şi până 
unde, doar stă cocoţat pe tronu’ lui mare din castelu' ăla mare, 
la sute de mile depărtare. Şi nu m-ar mira să aflu că-şi bea vinu' 
din pocal de aur. Ce-i Poneiu', pentru el, sau ce-s ulcelele cu 
bere? Nu că berea mea n-ar fi bună, Gandalf. E chiar neobişnuit 
de bună de când ai venit toamna trecută şi-ai descântat-o 
dumneata ştii cum. Şi-asta a fost o mare mângâiere cu atâtea 
necazuri în jur, crede-mă. 

- Aaa, da' el zice că berea ta e întotdeauna grozavă, spuse 
Sam. 

- El? _ 

- Da, el. El e Pas Mare. Căpetenia Pribegilor. Incă nu ţi-a 
intrat în cap? 

l-a intrat, în sfârşit, şi chipul lui era uluiala însăşi. Ochii i se 
rotunjiseră pe faţa lui lătăreaţă, gura i se deschise larg, 
răsuflarea i se opri în piept. J 

- Pas Mare! explodă el când îşi recapătă suflul. Ala, cu 
coroană şi toate cele şi cu pocal de aur! Da' unde-ajungem? 

- În vremuri mai bune, pentru Bree în orice caz, răspunse 


Gandalf. 

- Trag nădejde, zău aşa. Ei, să ştiţi că vorba asta pe care- 
am avut-o cu voi a fost cea mai frumoasă pe care-am avut-o de 
când mă ştiu. Şi n-am să ascund că voi dormi mai bine în 
noaptea asta şi cu inima mai uşoară. Mi-aţi dat multe la care să 
mă gândesc, da’ mai e şi mâine o zi. Mă trage aţa spre pat acu' 
şi cred că şi domniile voastre aţi fi bucuroase să vă culcaţi. Hei, 
Nob! strigă el, îndreptându-se spre uşă. Nob, trântore! Barliman 
se pocni cu palma peste frunte. Nob! De ce-mi aminteşte mie 
asta? se întrebă el. 

- Sper că nu e încă o scrisoare de care ai uitat, domnule 
Captalan? îl luă Merry peste picior. 

- Ei, ei, domnu' Brandybuck, nu-mi mai amintiţi de 
povestea aia! Da’ uite că mi-aţi întrerupt gându'. Unde 
rămăsesem? Nob, grajd, aa! Da, asta era. Am ceva aici de-al 
domniilor voastre. Dacă vă amintiţi de Bill Ferigă şi de furtu' 
cailor: poneiu' ăla de l-aţi cumpărat, ştiţi, e aici. A venit înapoi 
singur-singurel. Da' pe unde-a hălăduit ştiţi domniile voastre 
mai bine decât mine. Era răpciugos ca un câine bătrân şi slab ca 
un umeraş de haine, da’ viu. S-a îngrijit Nob de el. 

- Ce? Bill al meu? strigă Sam. Înseamnă că m-am născut 
sub o zodie norocoasă, orice-ar zice unchiaşu'. Încă o dorinţă 
care mi s-a împlinit. Unde-i? 

Sam refuză să meargă la culcare înainte să-l vadă pe Bill 
în grajd. 

Călătorii au rămas în Bree toată ziua următoare şi domnul 
Captalan nu s-a putut plânge de lipsă de muşterii la ceasurile 
serii. Curiozitatea învinsese orice teamă şi hanul s-a umplut de 
lume. In semn de politeţe pentru gazda lor, hobbiţii s-au dus 
seara în Sala Mare şi au stat o vreme acolo, răspunzând 
nenumăratelor întrebări. Şi cum ţinerea de minte a celor din 
Bree era straşnică, Frodo a fost întrebat de mai multe ori dacă 
şi-a scris cartea. 

- Încă nu, răspunse el într-un târziu. Acum mă duc acasă şi 
mă apuc să fac ordine în însemnări. 

Le făgădui că va scrie şi despre uluitoarele întâmplări din 
Bree, pentru ca să facă mai interesantă o carte ce altfel ar fi 
părut că se ocupă mai cu seamă de treburi „de la miazănoapte”, 
îndepărtate şi mai puţin importante. 

Apoi unul dintre cei mai tineri aflaţi acolo ceru un cântec. 


Primi însă numai sâsâituri drept răspuns şi priviri încruntate, 
încât nu-şi mai repetă dorinţa. Era limpede că nimeni nu mai 
dorea evenimente ciudate în Sala Mare. 

Nici un necaz ziua, nici un zgomot noaptea, nimic nu a 
tulburat pacea satului Bree cât au stat călătorii acolo; numai că 
a treia zi dimineaţa s-au trezit devreme, căci ploaia nu încetase 
şi ei doreau să ajungă în Comitat înainte de căderea nopţii, şi 
drumul era lung. Sătenii ieşiseră cu toţii să-i conducă şi erau mai 
veseli acum decât fuseseră tot anul acela; iar cei care n- 
apucaseră să-i vadă pe străini cu tot harnaşamentul îi priveau 
acum cu gurile căscate: pe Gandalf cu barba lui albă şi cu 
lumina aceea ce părea să iasă din el, ca şi când mantia albastră 
era doar un nor peste lumina soarelui; şi pe cei patru hobbiţi 
care semănau cu nişte cavaleri rătăcitori din poveşti străvechi 
aproape uitate. Chiar şi cei care izbucniseră în râs când se 
vorbise despre Rege începeau să creadă că ceva-ceva adevăr 
tot era în vorbele acelea. 

- Păi, s-aveţi noroc la drum şi la sositu' acasă! le ură 
domnul Captalan. Ar fi trebuit să vă previn că nici în Comitat nu- 
i tocmai bine, dacă ceea ce-am auzit e adevărat. Tot felu' de 
trăsnăi ciudate, aşa se zice. Da’ uite-aşa ne luarăm cu unele şi 
uitarăm de altele, unde mai pui că şi mie-mi bubuia capu' d-ale 
mele. Da' dacă-mi daţi voie, aţi venit schimbaţi din peregrinările 
voastre şi-arătaţi acum ca unii care pot să dea piept cu 
necazurile ce-au scăpat din hăţuri. Sunt sigur c-o să le daţi de 
capăt cât de curând. S-aveţi noroc! Şi cu cât veniţi mai des 
înapoi, cu atât o să mă bucur mai tare. 

Işi luară rămas-bun de la el şi, după ce ieşiră prin Poarta 
de la Apus se aşternură la drum întins spre Comitat. Bill poneiul 
îi însoțea, încărcat şi acum de bagaje, dar tropăia voiniceşte pe 
lângă Sam şi avea un aer tare mulţumit. 

- Mă-ntreb ce-a vrut să spună Barliman, zise Frodo. 

- Am eu aşa o bănuială-două, mormăi Sam ursuz. Ce-am 
văzut în Oglindă - copaci tăiaţi, tot felul de lucruri şi unchiaşu' 
meu bătrânu' aruncat în uliţă din Vizuina lui. Trebuia să mă fi 
grăbit să ajung mai repede. 

- Este limpede că ceva nu e în ordine în tot Meleagul de la 
Miazăzi, spuse Merry. Nu se mai găseşte buruiană de pipă. 

- Orice-ar fi, poţi fi sigur că Lotho e capu' tuturor relelor, 
zise Sam. 


- Vârât până-n gât, poate, dar nu neapărat capul, spuse 
Gandalf. L-aţi uitat pe Saruman. S-a arătat interesat de Comitat 
încă înaintea celor din Mordor. 

- Nu-i nimic, eşti tu cu noi, aşa că lucrurile se vor lămuri 
iute, zise Merry împăcat. 

- Sunt cu voi acum, dar curând nu voi mai fi. Nu vin în 
Comitat. Treburilor de acolo singuri trebuie să le daţi de capăt; 
pentru asta aţi fost pregătiţi. Încă nu aţi înţeles? Vremea mea s- 
a sfârşit, nu mai este treaba mea să îndrept lucrurile şi nici să-i 
ajut pe alţii s-o facă. Cât despre voi, dragii mei prieteni, voi n-o 
să aveţi nevoie de nici un ajutor. Aţi crescut mari de-acum. Și aţi 
crescut chiar foarte sus: sunteţi printre cei mari de tot şi nu mă 
mai tem câtuşi de puţin pentru voi. 

Şi dacă vreţi să ştiţi, curând mă despart de voi. Mă duc să 
stau de vorbă pe îndelete cu Bombadil: o vorbă lungă cum n-am 
avut de când mă ştiu. El e din cei ce prind cheag, iar eu am fost 
mereu o piatră sortită să se rostogolească. Dar zilele rostogolirii 
se sfârşesc, aşa că acum avem multe să ne povestim. 

Nu trecu mult şi ajunseră la acel loc de pe Drumul spre 
Răsărit unde se despărţiseră odată de Bombadil; trăgeau 
nădejde, aproape că se aşteptau să-l vadă stând acolo şi 
salutându-i. Dar nu se vedea nici urmă de el. lar la miazăzi, 
Gruiurile-gorgane erau îngropate într-o ceaţă deasă şi o pâclă 
groasă se lăsase peste Pădurea Bătrână din depărtare. 

Se opriră şi Frodo privi cu jind spre miazăzi. 

- Tare mi-aş dori să-l mai văd o dată pe bătrân, zise el. Ce- 
o mai fi făcând? 

- La fel de bine ca întotdeauna, poţi fi sigur, răspunse 
Gandalf. Netulburat, şi aş zice că nici prea interesat de ce-am 
făcut sau am văzut noi, decât poate doar de vizitele noastre la 
enţi. Poate că ceva mai încolo o să vină vremea să te duci să-l 
vezi. Dar în locul vostru eu m-aş grăbi spre casă, căci altfel n-o 
să ajungeţi la Podul Viniac înainte să se închidă porţile. 

- Dar nu sunt porţi acolo, zise Merry, în orice caz nu pe 
Drum; doar ştii asta foarte bine. E Poarta ării ledului; însă pe 
acolo pot trece oricând vreau. 

-Vrei să zici că n-au fost porţi, îl corectă Gandalf. Ei bine, 
acum veţi da peste câteva. Şi veţi avea de furcă până şi la 
Poarta Ţării ledului, mai mult decât vă închipuiţi. Dar o să vă 
descurcaţi, fiţi fără grijă. Cu bine, prieteni! Nu pentru ultima 


oară, nu încă. Cu bine! 

Îl trase pe lute ca Gândul de frâu ca să coboare de pe 
drum şi marele armăsar sări peste şanţul verde care, în acest 
loc, era chiar lipit de drum; şi apoi, la un strigăt al lui Gandalf, 
dus a fost, gonind spre Gruiurile-gorgane precum vântul de la 
Miazănoapte. 

- lată-ne deci şi aici, numai noi patru, ca atunci când am 
pornit-o la drum, spuse Merry. l-am lăsat pe toţi în urmă, unul 
după altul. Parcă-i un vis care se destramă încet. 

- Nu şi pentru mine, spuse Frodo. Mie mi se pare ca şi 
când aş adormi la loc. 


VIII 
Se face curăţenie în Comitat 


Trecuse de miezul nopţii când, uzi şi obosiţi, călătorii 
ajunseră în sfârşit în Coniaied şi găsiră drumul închis. La ambele 
capete ale podului, câte o poartă mare cu ţăruşi; iar pe celălalt 
mal al râului se zăreau nişte case nou-construite: cu două caturi, 
ferestre înguste şi dreptunghiulare, lipsite de grădini şi slab 
luminate, mohorâte şi fără să semene cu nimic din Comitat. 

Bătură la poartă, strigară, dar nu primiră nici un răspuns: 
şi numai ce deodată, spre surprinderea lor, se auzi un corn 
chemând şi luminile de la ferestre se stinseră. O voce strigă în 
întuneric: 

- Cine-i? Şterge-o! Nu poţi intra. Nu vezi ce scrie: Intrarea 
interzisă între apus şi răsărit? 

- E la mintea cocoşului că în întuneric nu vedem ce scrie, 
strigă Sam drept răspuns. Şi dacă hobbiţii din Comitat sunt siliţi 
să rămână pe-afară în ploaie pe o noapte ca asta, vă fac bucăți- 
bucățele afişul când dau de el. 

La aceste vorbe se auzi o fereastră trântindu-se şi o ceată 
de cu lămpaşe ieşiră buluc din casa din stânga. Deschiseră 
poarta de la capătul celălalt şi câţiva dintre ei traversară podul. 
Când dădură cu ochii de călători, păru să-i cuprindă frica. 

- Haideţi, măi! îi chemă Merry, recunoscându-l pe unul 
dintre ei. Dacă nu mă cunoşti, Hob Hayward, s-ar cuveni s-o faci. 
Sunt Merry Brandybuck şi aş dori să ştiu ce-i cu toată povestea 


asta şi ce face aici unul din Ţara ledului aşa ca tine. Te ştiam la 
Poarta Fânului. 

- Al naibii să fiu! E jupânu' Merry, zău aşa, şi-mbrăcat de 
zici că pleacă la bătălie! exclamă bătrânul Hob. Păi, lumea 
vorbea c-ai murit! Că te-ai rătăcit în Pădurea Bătrână, aşa se 
zvonea. Mă bucur să văd că eşti în viaţă! 

- Atunci nu te mai zgâi la mine printre gratii şi deschide 
poarta! ceru Merry. 

- Fără supărare, Stăpânu' Merry, da' avem ordin. 

- Ordin de la cine? 

- De la şefu' din Fundătura. 

- Şefu'? Şefu'? Adică domnu' Lotho? nu pricepu Frodo. 

- Aşa cred, domnu' Baggins; da'n ziua de azi trebuie să 
spunem „şefu”, aşa şi nicicum altfel. 

- Ce vorbeşti, frate?! făcu Frodo. Păi să ştii că mă bucur că 
a uitat de numele de Baggins. Insă este limpede că a sosit 
timpul ca familia să-l ia la scuturat şi să-i arate lungul nasului. 

De cealaltă parte a porţii hobbiţii amuţiră. 

- Nu-i bine să vorbiţi aşa, zise unul dintre ei. O să-i ajungă 
la urechi. Şi dacă faceţi atâta tărăboi o să-l treziţi pe Omu’ Mare 
a' şefului. 

- O să-l trezim într-un fel care o să-l lase cu gura căscată, 
nu se potoli Merry. Dacă vreţi să spuneţi că nepreţuitul vostru 
şef tocmeşte bandiți din pustie, înseamnă că am întârziat cam 
multişor cu întorsul. Sări jos din şa şi, zărind afişul în lumina 
lămpaşelor, îl smulse şi-l aruncă peste poartă. Hai, Pippin! zise 
el. Doi suntem de-ajuns. 

Merry şi Pippin se căţărară pe poartă; când îi văzură ce 
fac, hobbiţii de pe partea cealaltă o rupseră la fugă. Alt corn 
răsună. Din casa mai mare, din dreapta, se ivi o matahală şi se 
opri sub felinarul din prag. 

- Ce-i asta? mârâi matahala înaintând. Forţaţi poarta? 
Valea de-aici ori vă frâng grumazurile alea mici şi jegoase! 

Dar se opri brusc, căci zări sclipirea săbiilor. Bill Ferigă, 
spuse Merry, dacă nu deschizi poarta până număr la zece, o să- 
ţi pară rău. Trec oţelul ăsta prin tine dacă nu faci ce-ţi spun. ŞI 
după ce deschizi porţile, treci frumuşel prin ele şi te nevăzut. 
Eşti un ticălos şi-un tâlhar de drumul mare. 

Bill Ferigă făcu feţe-feţe, îşi târşâi picioarele până la 
poarta şi o descuie. 


- Dă-mi mie cheia, ceru Merry. 

Dar ticălosul i-o azvârli în cap şi o rupse la fugă în 
întuneric. Când trecu pe lângă ponei, unul dintre ei azvârli din 
picioarele dindărăt şi-l pocni în plină fugă. Bill făcu un salt 
înainte, scoase un urlet şi-n clipa următoare se pierdu în beznă 
şi nimeni n-a mai auzit de el vreodată. 

- Curat lucrat, Bill, zise Sam către ponei. 

- Cu tine am terminat, Om Mare, spuse Merry. De şef ne 
ocupăm mai încolo. Până una-alta, vrem găzduire pentru o 
noapte şi pentru că, din câte-mi dau seama, aţi dărâmat Hanul 
Podului şi-aţi clădit căsoaiele astea îngrozitoare, va trebui să ne 
luaţi la voi. 

- Îmi pare rău, domnu’ Frodo, zise Hob, da’ nu e voie. 

- Ce nu e voie? 

- Să primim în casă pe oricine aşa, tam-nesam, să 
mâncăm mai mult decât ni se dă voie şi altele de felu' ăsta. 

- Ce naiba se-ntâmplă prin locurile astea? întrebă Merry 
nedumerit de-a binelea. Aţi avut un an prost, asta e? Şi eu care 
credeam că aţi avut o vară frumoasă şi o recoltă bogată. 

- Păi anu' fuse bun, nu-i vorbă, zise Hob. Grâne avurăm 
din belşug, da' nu prea ştim ce se-alege de ele. E toţi 
„perceptorii” şi „împărţitorii” ăştia, zic eu, care merge peste tot 
şi socoteşte, şi măsoară, şi ia, şi duce la păstrare. Aştia mai mult 
ia decât împarte şi noi rămânem cu buzele umflate, că ce ne-a 
luat nu mai vedem înapoi. 

- Hai, gata! făcu Pippin căscând. Mi-a ajuns pentru seara 
asta. Avem mâncare în raniţă. Dă-ne o cameră unde să ne 
punem capu'. O să fie oricum mai bună decât multe locuri pe 
care mi-a fost dat să le văd. 

Hobbiţii de la poartă încă dădeau din colţ în colţ, era 
limpede că oricum ar fi întors-o tot încălcau o lege sau alta; dar 
n-aveai cum să refuzi patru asemenea călători poruncitori, 
înarmaţi până-n dinţi, dintre care doi erau neobişnuit de spătoşi 
şi de vânjoşi. Frodo le porunci să încuie porţile la loc. Avea şi 
paza asta rostul ei, la urma urmei, atâta vreme cât dădeau 
târcoale toţi netrebnicii. Apoi cei patru prieteni intrară în casa 
străjii şi încercară să se simtă cât mai acasă cu putinţă. Locul 
era gol şi urât, cu o vatră mică şi prăpădită în care nu se putea 
face un foc ca lumea. În încăperile de sus, şiruri de paturi mici şi 
tari, şi pe fiecare perete un afiş şi o listă de Reguli. Pippin le 


smulse pe toate de pe pereţi. Bere nu era; iar mâncare cât să le- 
ajungă pe-o măsea, dar cu ce mai aduseseră călătorii, reuşiră să 
încropească o cină multumitoare pentru toţi; iar Pippin încălcă 
Regula 4, punând pe foc toată provizia de lemne pentru a doua 
zi, apoi se întoarse spre Hob: 

- Şi-acum, ce-ar fi să fumăm o pipă în timp ce ne 
povesteşti ce s-a mai întâmplat în Comitat? 

- Nu mai avem buruiană de pipă, spuse Hob, nu maie 
decât pentru oamenii şefului. Proviziile s-a dus toate, din cât se 
pare. Convoaie întregi de care pline cu buruiană, aş-am auzit, au 
luat drumu’ vechi ce iese din Meleagu' de la Miazăzi, dincolo de 
Vadu’ Sarn. A fost cam pe la sfârşitu' anului trecut, după ce-aţi 
plecat voi. Da' şi înainte de asta dispărea fără ştirea nimănui, 
aşa, câte-un pic, câte-un pic. Lotho ăla... 

- Acuma să taci, Hob Hayward! strigară câţiva dintre 
ceilalţi hobbiţi. Ştii că nu-i îngăduit să vorbim astfel. O să audă 
şefu' şi o să dăm toţi de belea. 

- N-ar auzi nimic dacă n-ar fi şi ciripitori printre noi, pufni 
Hob înfierbântat. 

- Bine, bine! îl potoli Sam. De-ajuns. Nu vreau să mai aud 
nimic. Nici tu bun-venit, nici tu bere, nici tu pipă, în schimb 
reguli şi vorbe orceşti cu ghiotura. Nădăjduiam să-mi pot trage 
şi eu sufletul, da' văd că-i treabă nu glumă şi belele cât 
cuprinde. Hai să ne culcăm acum şi să nu ne mai gândim la 
nimic până mâine! 

Era limpede că noul „şef” avea mijloacele sale de a primi 
veşti. Între Pod şi Fundătura erau mai bine de patruzeci de mile, 
cu toate acestea cineva le străbătuse în mare grabă. Frodo şi 
prietenii săi aveau să descopere acest lucru în curând. 

Nu-şi făcuseră nici un plan bine stabilit, se gândiseră să 
meargă mai întâi toţi la Scobitura Râului şi să se odihnească 
acolo o vreme. Dar acum, văzând cum stau lucrurile, au hotărât 
să se îndrepte direct spre Hobbiton. Astfel că a doua zi o luară 
pe Drum cu pas mărit şi hotărât. Vântul se potolise, cerul însă 
era mohorât. Câmpiile arătau triste şi părăsite; dar, la urma 
urmei, era prima zi de noiembrie şi sfârşitul toamnei. Chiar şi 
aşa, miriştea părea să ardă mai dihai ca de obicei şi fumul se 
înălța din multe locuri peste tot în jur. Un vălătuc mare se vedea 
în depărtare, spre Cornu Impădurit. 

La lăsatul serii ajunseră aproape de Frogmorton, un sat 


aşezat la dreapta Drumului, cam la douăzeci şi două de mile de 
Pod. Voiau să rămână acolo peste noapte, Buşteanul Plutitor era 
un han bun în Frogmorton. Dar când ajunseră la capătul de 
răsărit al satului, dădură peste o barieră de care atârna o 
pancartă mare cu următorul anunţ: DRUM ÎNCHIS; iar în spatele 
ei stătea o ceată mare de şirifi cu bâte în mâini şi pene la 
căciuli, şi cu un aer important pe chipuri, dar şi speriat. 

- Ce-i asta? întrebă Frodo căruia-i venea să izbucnească în 
râs. 

- E ce e, domnu' Baggins, spuse şeful şirifilor, un hobbit cu 
două pene. Sunteţi arestaţi pentru că aţi Trecut de Poartă fără 
învoire şi aţi Rupt Regulamentul, şi i-aţi Atacat pe Portari, şi aţi 
Pătruns, şi aţi Dormit în clădiri din Comitat fără învoire, şi i-aţi 
Mituit pe Paznici cu Mâncare. 

- Şi mai ce? pufni Frodo. 

- Deocamdată atât pentru început, zise şeful. 

- Aş mai putea şi eu adăuga câteva, dacă vreţi, zise Sam. 
Vă Facem şefu' în Toate Felurile, Dorim să-i pocnim Faţa 
Buboasă şi Credem că voi şirifii arătaţi ca nişte Dobitoci. 

- Uite ce-i, Domnu', gata. Ordinu' şefului e să veniţi binişor 
cu noi. O să vă ducem la Lângă Ape şi acolo vă predăm 
Oamenilor Şefului; şi după ce vede şefu' ce şi cum stă treaba cu 
voi, puteţi spune ce aveţi de spus. Dar dacă nu vă arde să staţi 
în Beciuri mai mult decât e nevoie, aţi face mai bine să fiţi scurţi 
la vorbă, eu aşa vă zic. 

- Nu fiţi caraghioşi! zise Frodo. Merg unde poftesc şi când 
cred eu de cuviinţă. Din întâmplare mă îndrept spre Fundătura 
cu nişte treburi, dar dacă ţineţi neapărat să mergeţi şi voi, e 
treaba voastră. 

- Prea bine, domnu' Baggins, spuse şeful şi deschise 
bariera. Să nu uitaţi însă că v-am arestat. 

- N-o să uit, făgădui Frodo. Niciodată. Dar s-ar putea să vă 
iert. Numai că astăzi nu mă duc cu nici un chip mai departe, aşa 
că, dacă binevoiţi să mă escortaţi până la Buşteanul Plutitor, v- 
aş fi îndatorat. 

- Nu pot să fac asta, domnu’ Baggins. Hanul e închis. E o 
casă a şirifilor la capătul celălalt al satului. Vă duc acolo. 

- Foarte bine, acceptă Frodo. Mergeţi înainte şi vă urmăm. 

Sam, care-i măsurase pe şirifi din cap până-n picioare, îl 
ochi pe unul pe care-l cunoştea. 


- Hei, Robin Smallburrow (Robin - măcăleandru, small 
burrow - vizuină mică, n.tr.)! strigă el. Vino-ncoa, vreau să amo 
vorbă cu tine. 

Furişând o privire timidă către şeful său care arăta 
furibund, dar nu îndrăznea să se amestece, şiriful Smallburrow 
rămase în urmă ca să meargă alături de Sam care coborâse de 
pe ponei. 

- Uite ce-i, Păunaşul Codrilor! începu Sam. Tu eşti de felul 
tău din Hobbiton şi ar trebui să ai mai multă minte-n cap, nu să 
te apuci să-l pândeşti pe domnu' Frodo şi aşa mai departe. Şi de 
ce-i hanu' închis, mă rog frumos? 

- Toate-s închise, răspunse Robin. Şefului ăl mare nu-i 
place berea. De-aici a-nceput totu'. Da' acu' cred că Oamenii lui 
o ţin pe toată pentru ei. Şi nu-i place ca lumea să umble încoace 
şi-ncolo; dar dacă vrea cu tot dinadinsu' sau trebuie, atunci 
merge la casa şirifilor şi acolo explică ce treabă are de umblă. 

- Ar trebui să-ţi fie ruşine că te-ai băgat într-o asemenea 
neghiobie, îl mustră Sam. Pe vremuri îţi plăceau hanurile mai 
mult pe dinăuntru decât pe dinafară. Una-două îţi iţeai capu’ 
înăuntru, ori în timpul serviciului, ori după. 

- Şi-acu' aş face la fel, Sam, dacă aş putea. Dar nu mă 
judeca prea aspru. Ce pot să fac? Ştii de ce m-am băgat la şirifi 
acu' şapte ani, înainte să înceapă toate astea. Puteam să 
străbat Comitatu’, să mă întâlnesc cu unii-alţii, să aflu veşti şi să 
ştiu unde-i berea a bună. Acu' e altfel. 

- Dar las-o atunci baltă, termină cu şirifatul, dacă nu mai e 
o slujbă demnă. 

- Nu ne este îngăduit. 

- Ascultă, dacă mai aud mult treaba asta cu neîngăduitul, 
mă supăr rău de tot, izbucni Sam. 

- N-aş putea spune că mi-ar părea rău s-o văd şi pe asta, 
zise Robin coborând vocea. Dacă ne-am supăra cu toţii, poate 
că am izbuti să facem ceva. Da' e Oamenii ăştia, Sam, Oamenii 
şefului. li trimite peste tot şi dacă vreunu' d-ai noştri din 
seminţia mică îşi cere drepturile, îl duc fedeleş la Beciuri. l-am 
dus pe moş Flourdumpling şi pe moş Will Whitfoot (aprox. 
„Gogoaşă”, „Picior Alb”, n.tr.) Primaru' întâi şi-ntâi şi apoi pe 
mulți alţii. În ultima vreme e tot mai rău. Acu’ îi mai şi bat. 

- Atunci de ce munceşti pentru ei? se mânie Sam. Cine te- 
a trimis la Frogmorton? 


- Nimeni. Aici stăm, în casa a' mare a şirifilor. Acu' suntem 
Prima Trupă din Meleagu' de la Răsărit. E sute de şirifi, şi-ncă 
mai vrea, cu toate regulile astea noi. Mulţi e băgaţi fără voia lor, 
da' nu toţi. Chiar şi în Comitat e d-unii care le place să-şi vâre 
nasu’ în treburile altora şi să se dea mari. Şi chiar mai rău: e unii 
care fac pe iscoadele pentru şefu' şi Oamenii lui. 

- Aha! Care va să zică, aşa aţi prins de veste despre noi, 
da? 

- Da. Nu ne mai e îngăduit să folosim Serviciul Poştei, da' 
ei foloseşte Serviciu' Poştei Fulger ăla vechi şi ţine mesageri 
anume tocmiţi în anumite locuri. A venit ieri seara târziu unu’ 
din Dâra Albă cu o „solie tainică” şi altu' de-aici a dus-o mai 
departe. Şi un alt mesaj a venit azi după-masă înapoi care zice 
să vă aresteze şi să vă ducă la Lângă Ape, nu de-a dreptu' la 
Beciuri. E limpede că şefu' vrea să vă vadă pe loc. 

- N-o să mai fie chiar atât de nerăbdător după ce 
isprăveşte domnu' Frodo cu el, îl linişti Sam. 

Casa şirifilor din Frogmorton era la fel de proastă ca şi cea 
de la pod. Avea un singur cat, dar aceleaşi ferestre înguste şi 
era zidită din cărămizi nearse, tare urâte şi prost aşezate. 
înăuntru era jilav şi nici un pic de veselie, iar cina le-a fost 
servită la o masă lungă, neacoperită şi nefrecată de săptămâni 
de zile. La aşa decor, aşa mâncare. Călătorii erau bucuroşi că 
plecau de-acolo. Până la Lângă Ape erau optsprezece mile. Au 
plecat la zece dimineaţa. Ar fi pornit ei mai devreme, dar au 
vrut să-l scoată din minţi pe şeful şirifilor cu moşmondeala lor. 
Vântul se mutase de la apus la miazănoapte şi sufla mai rece, 
dar nu mai ploua. 

Cavalcada care părăsea satul era de-a dreptul 
caraghioasă, cu toate că puţinii care ieşiseră să se uite la 
„arestarea” călătorilor nu prea păreau siguri dacă hohotele de 
râs erau îngăduite. Doisprezece şirifi fuseseră aleşi să escorteze 
„prizonierii”, numai că Merry îi obliga să meargă în faţă, în 
vreme ce Frodo şi ai săi veneau călare în urma lor. Merry, Pippin 
şi Sam călăreau în tihnă, râzând, vorbind, cântând, iar şirifii 
mergeau târâş-grăpiş, încercând să arate cât mai severi şi mai 
importanţi. Frodo însă era tăcut şi mai curând trist şi gânditor. 

Ultima persoană prin dreptul căreia trecură era un unchiaş 
bătrân şi vânjos, care tundea un gard. 

- Salutare, salutare! rânji el. Acu' cine-a arestat pe cine? 


Doi dintre şirifi părăsiră imediat formaţia şi se îndreptară 
spre el. 

- Şefu'! strigă Merry. Porunceşte oamenilor tăi să se 
întoarcă imediat la locurile lor, dacă nu vrei să mă ocup eu de 
asta! 

La o poruncă tăioasă a şefului, cei doi hobbiţi veniră înapoi 
cu feţe îmbufnate. 

- Hai, daţi-i drumul! ordonă Merry, după care călătorii 
avură grijă ca poneii lor să grăbească pasul într-atât, încât să-i 
împingă pe şirifi din spate cât mai repede cu putinţă. 

Soarele răsări, vântul sufla rece, cu toate acestea şirifii 
începură curând să gâfâie şi să asude. 

La Piatra celor Trei Hotare se dădură bătuţi. Făcuseră 
aproape paisprezece mile cu o singură oprire, la prânz. Acum 
era ora trei. Erau flămânzi, cu tălpile numai băşici şi nu mai 
puteau ţine pasul. 

- Păi atunci veniţi cum puteţi! le spuse Merry. Noi mergem 
mai departe. 

- La revedere, Păunaşul Codrilor! zise Sam. Te aştept în 
faţă la Dragonul Verde, dacă n-ai uitat unde-i. Să nu te 
mocoşeşti pe drum! 

- Nesocotiţi arestul, asta faceţi, spuse şeful pe un ton 
nenorocit şi n-am să fiu eu cel răspunzător. 

- O să nesocotim încă multe lucruri şi n-o să-ţi cerem să fii 
răspunzător, i-o-ntoarse Pippin. Hai noroc! 

Călătorii îşi continuară drumul la trap şi când soarele 
începea să coboare spre Colinele Albe aflate la zenitul apusean, 
ajunseră la Lângă Ape, pe malul heleşteului întins al satului; 
abia acolo avură primul şoc cu adevărat dureros. Era chiar ţara 
lui Frodo şi a lui Sam şi abia acum îşi dădeau seama că le păsa 
de ea mai mult decât de orice alt loc de pe lume. Multe din 
casele pe care le ştiau acolo dispăruseră. Unele păreau a fi fost 
arse până-n temelii. Şirul atât de plăcut al vechilor văgăune ale 
hobbiţilor de pe malul nordic al Heleşteului erau părăsite, iar 
buruienile năpădiseră micile lor grădini care înainte coborau 
până jos la marginea apei. Mai rău decât atât, pe Malul 
Heleşteului, acolo unde Drumul Hobbiton se găsea foarte 
aproape de țărm, apăruse un întreg lanţ de case noi şi urâte. 
Drumul fusese cândva mărginit de copaci. Nici urmă de ei. 
Uitându-se disperaţi de-a lungul drumului, spre Fundătura, 


zăriră în depărtare un coş înalt de cărămizi din care se 
vălătucea spre cerul serii un fum negru. 

Sam simţea că-l ia cu ameţeală. 

- Mă duc direct acasă, domnu' Frodo! strigă el. Mă duc să 
văd ce s-a întâmplat. Vreau să-l găsesc pe unchiaş. 

- Sam, mai întâi să vedem ce ne aşteaptă, îl domoli Merry. 
Pun rămăşag că „şefu”” şi-a pregătit ceata de ticăloşi. Mai bine 
să găsim pe cineva care să ne poată spune cum stau lucrurile 
pe-aici. 

Dar în satul Lângă Ape toate casele şi văgăunile erau 
închise şi nimeni nu le-a ieşit în întâmpinare. Lucrul acesta avu 
darul să-i mire, dar curând descoperiră pricina. Când ajunseră la 
Dragonul Verde, ultima casă din capătul dinspre Hobbiton, acum 
pustie şi cu ferestrele sparte, zăriră nu fără tulburare că de zidul 
hanului stăteau rezemaţi câţiva bărbaţi mătăhăloşi, cu chipuri 
livide şi încruntate şi o lucire duşmănoasă în ochii lor saşii. 

- ştia seamănă cu prietenul ăla al lui Bill Ferigă din Bree, 
spuse Sam. 

- Seamănă cu mulţi pe care i-am văzut în Isengard, 
murmură Merry. 

Bandiţii aveau bâte în mâini şi corni prinşi la brâu, dar nici 
o altă armă la vedere. La apropierea călătorilor, îşi părăsiră 
locurile de lângă zid şi ieşiră în drum, blocându-le înaintarea. 

- Unde credeţi voi că mergeţi? întrebă unul dintre ei, cel 
mai mare şi mai fioros din ceată. Pentru voi drumul se sfârşeşte 
aici. Şi unde-s comorile alea de şirifi? 

- Vin în urmă domol, răspunse Merry. Poate că îi dor 
picioarele. Le-am promis că-i aşteptăm aici. 

- Ce v-am spus, hă? se-ntoarse netrebnicul către ceilalţi. l- 
am zis lu' Sharkey că nu se poate pune temei pe neghiobii ăia 
mici. Ar fi trebuit să trimită pe câţiva d-ai noştri. 

- Şi cu ce-ar fi schimbat situaţia, mă rog frumos? vru să 
ştie Merry. Nu suntem deprinşi cu tâlhari în ţara asta, dar ştim 
cum să ne descurcăm cu ei. 

- Tâlhari, zici? mârâi omul. Vas' că ăsta-i felu' în care-mi 
vorbeşti? la vezi de ţi-l schimbă, altfel ţi-l schimbăm noi. Vă cam 
luaţi nasu’ la purtare, voi ăştia micuţii. Nu vă încredeţi prea mult 
în mărinimia şefului. Acum a venit Sharkey, şi şefu' o să facă 
aşa cum vrea Sharkey. 

- Şi cam ce-ar vrea el? întrebă Frodo liniştit. 


- Ţara asta trebuie să se trezească şi să-şi pună lucrurile în 
ordine, spuse netrebnicul, şi Sharkey o să aibă grijă ca acest 
lucru să se întâmple; şi n-o să vă fie moale dacă-i forţaţi mâna. 
Aveţi nevoie de un şef mai mare aici. Şi-o să vă vină unu' înainte 
să se încheie anu', dacă mai faceţi multe nazuri. O să vă 
învăţăm noi minte, neam de şobolănei ce sunteţi. 

- Mda. Mă bucur că vă ştiu planurile, spuse Frodo. Tocmai 
mă îndreptam spre domnul Lotho şi cred că o să fie şi el 
interesat să le afle. 

Netrebnicii pufniră în râs. 

- Lotho! Ştie, nu-ţi face griji. O să facă exact aşa cum 
spune Sharkey. Pentru că dacă un şef dă bătăi de cap, îl 
schimbăm una-două. Pricepi? Şi dacă seminţiile mici încearcă să 
se vâre acolo unde nu-s dorite, le putem împiedica să facă 
prostii. Pricepi? . 

- Da, pricep, zise Frodo. Intâi şi-ntâi pricep că pe-aici aţi 
rămas în urma vremurilor şi a noutăţilor. S-au petrecut multe de 
când aţi plecat de la Miazăzi. Vremea voastră s-a sfârşit, a 
voastră şi a tuturor celorlalţi ticăloşi. Turnul Întunecimii a căzut, 
acum este un Rege în Gondor. Isengard a fost distrus, 
nepreţuitul vostru stăpân a ajuns cerşească prin pustietăţi. L-am 
lăsat în urmă pe drum. De-acum pe Calea Verde vor veni solii 
Regelui şi nu toţi bătăuşii ăia din Isengard. 

Omul se uită lung la el şi zâmbi. 

- Cerşetor prin pustietăţi! îl îngână el pe Frodo. Nu mai 
spune!? Şi ce te-mpăunezi cu asta, bă, ţângău ţanţoş? Dar asta 
n-o să ne împiedice să trăim în ţărişoara asta a voastră 
îmbelşugată unde voi aţi ars destul gazu’ de pomană. Şi ziceai 
ceva de solii Regelui? Asta le dau! zise, pocnindu-şi degetele în 
nasul lui Frodo. Şi când oi vedea unu’, mă mai gândesc dacă 
merită osteneala să-l bag în seamă. 

Era prea mult pentru Pippin. Gândurile sale se întoarseră 
la câmpia Cormallen şi-n faţa lui se afla un ticălos cu ochi saşii 
care-l făcea „ţângău ţanţoş” pe Purtătorul Inelului. Işi dădu 
pelerina pe spate, trase sabia din teacă şi argintul şi mătasea 
Gondorului luciră pe el atunci când înaintă spre netrebnici. 

- Sunt sol al Regelui, spuse. Vorbeşti cu prietenul regelui şi 
unul dintre cei mai vestiți din meleagurile de la Apus. Eşti ticălos 
şi nesăbuit. Jos, în genunchi, aici în drum, şi cere iertare, altfel 
bag otrava orcească în tine! 


Sabia sclipi în soarele ce asfinţea. Merry şi Sam îşi 
scoaseră şi ei săbiile şi veniră în sprijinul lui Pippin; Frodo însă 
nu se clinti. Ticăloşii bătură în retragere. Până acum avuseseră 
de-a face doar cu ţărani speriaţi din ţinutul Bree şi cu hobbiţi 
zăpăciţi ori fanfaroni. Dar nişte hobbiţi netemători, cu săbii 
strălucitoare şi feţe încruntate, ei bine, asta da surpriză. Şi era 
ceva în vocile acestor nou-veniţi cum nu le mai fusese dat să 
audă până atunci. Îi luă cu un fior rece pe spinare. 

- Plecaţi! zise Merry. Şi dacă mai tulburaţi satul ăsta, o să 
vă pară rău. 

Cei trei hobbiţi făcură încă un pas înainte şi atunci ticăloşii 
se răsuciră pe călcâie şi o luară la sănătoasa în sus pe Drumul 
Hobbiton, fără să uite să sufle din corn în timp ce fugeau. 

- Mda, nu ne-am întors prea devreme, zise Merry. 

- Nici o zi prea devreme. Poate prea târziu ca să-l mai 
salvăm Lotho, spuse Frodo. Neghiob nenorocit, dar mi-e milă de 
el. 

- Să-l salvăm pe Lotho? Ce vrei să spui? nu pricepu Pippin. 
Adică să-l distrugem, poate asta-i vrut să spui. 

- Nu cred că înţelegi prea bine cum stau treburile, Pippin. 
Lotho n-a vrut niciodată ca lucrurile să ia o asemenea 
întorsătură, întotdeauna a fost un neghiob afurisit, dar acum a 
căzut în cursă. Ticăloşii sunt în frunte, jefuiesc, bagă spaima-n 
toată lumea, cârmuiesc şi distrug cum îi taie capul, toate în 
numele lui. Şi nici treaba asta n-o să mai ţină mult. Pentru că 
acum e prizonier în Fundătura, aşa bănuiesc, şi e tare speriat. Ar 
trebui să încercăm să-l salvăm. 

- Bată-mă să mă bată! exclamă Pippin. Dintre toate 
sfârşiturile pe care le-ar fi putut avea călătoria noastră, la ăsta 
mă aşteptam cel mai puţin; să fiu nevoit să mă lupt cu nişte 
doar-pe-jumate-orci şi nişte bandiți chiar în Comitat - ca să-l 
salvez pe Lotho Bubosu? 

- Să te lupţi? se miră Frodo. Da, poate că o să se ajungă şi 
la asta. Dar nu uitaţi: dintre hobbiţi nu trebuie să moară nici 
unul, chiar dacă au trecut la vrăjmaş. Trecut de tot, nu doar că 
se supun ordinelor acestor ticăloşi din pricină că sunt speriaţi. 
Nici un hobbit n-a omorât vreodată înadins alt hobbit aici în 
Comitat şi n-o să începem noi s-o facem. Şi dacă se poate să nu 
omorâm pe nimeni, cu atât mai bine. Păstraţi-vă firea şi 
stăpâniţi-vă mâinile până în ultima clipă! 


- Dar dacă ticăloşii ăştia sunt prea mulţi, cu siguranţă o să 
se ajungă la luptă, protestă Merry. Poţi să fii oricât de trist şi de 
descumpănit, dragul meu Frodo, cu asta n-ai să salvezi nici 
Comitatul şi nici pe Lotho. 

- Aşa e, zise şi Pippin. A doua oară n-o să-i mai speriem la 
fel de uşor. Acum i-am luat pe nepregătite. Doar ai auzit 
chemarea cornilor? Cu siguranţă că sunt şi alţi ticăloşi undeva 
prin apropiere. Când or să fie mai mulţi, or să aibă mai mult 
curaj. Ar trebui să ne gândim să ne adăpostim undeva peste 
noapte. La urma urmei, suntem doar patru, chiar dacă suntem 
înarmaţi. 

- Am o idee, se lumină Sam. Hai să mergem la bătrânu' 
Tom Cotton, pe uliţa de la miazăzi! A fost întotdeauna un hobbit 
curajos şi are o mulţime de băieţi care-s prieteni cu mine. 

- Nu! se opuse Merry. Nu-i bine „să ne adăpostim”, asta au 
făcut toţi până acum şi asta le place şi ticăloşilor ăstora. Or să 
năvălească peste noi, or să ne încolţească şi după aceea ne scot 
afară pe brânci sau ne dau foc înăuntru. Nu, trebuie să facem 
ceva acum, pe loc. 

- Să facem ce? întrebă Pippin. 

- Să ridicăm Comitatul în picioare! spuse Merry. Acum! Să- 
i trezim pe toţi ai noştri! Nu le place nimic din ce se întâmplă, 
este limpede; nimănui, în afară de unul sau doi nemernici şi 
câţiva nebuni care vor să fie băgaţi în seamă. Dar locuitorii 
Comitatului au avut o viaţă atât de tihnită atât de multă vreme, 
încât nu ştiu ce să facă. Însă e de ajuns un chibrit ca să se 
aprindă scânteia. Oamenii şefului ştiu acest lucru, fără îndoială. 
Or să încerce să ne calce în picioare şi să ne strivească iute. Nu 
avem decât puţin timp. 

- Sam, tu dacă vrei, repede-te până la ferma lui Cotton. El 
e starostele aici, şi cel mai curajos. Hai, du-te. 

- Eu o să suflu în cornul din Rohan şi aşa o muzică am să 
le fac cum n-au mai auzit nicicând. 

Se reîntoarseră în mijlocul satului. Acolo Sam trase de 
hăţuri şi o luă la vale pe ulicioara care ducea spre gospodăria lui 
Cotton, în partea de sud a satului. Nu ajunsese prea departe 
când auzi o chemare limpede de corn înălțându-se în văzduh. 
Răsună până departe, peste câmpuri şi dealuri; şi atât de 
puternică era chemarea aceea, încât Sam însuşi aproape că 
dădu să se întoarcă din drum şi să se repeadă înapoi. Poneiul lui 


se cabra şi necheză. 

-Diiii, băiete! înainte! strigă el. O să ne întoarcem curând. 

Apoi îl auzi pe Merry schimbând nota şi cornul intona 
chemarea din Ţara ledului, care cutremură văzduhul. 

"Săriţi!  Săriţi!  Primejdie, foc, vrăjmaşi! Săriţi! Foc, 
vrăjmaşi!" 

În urma lui, Sam auzi tumult de voci, hărmălaie, uşi 
trântite. În faţa lui, lumini se aprinseră deodată în înserare; 
câinii lătrau; picioare lipăiau. Inainte să apuce să ajungă la 
capătul uliţei, numai ce-i văzu pe fermierul Cotton împreună cu 
trei dintre flăcăii lui, Tom cel Mic, Jolly şi Nick, alergând spre el. 
Cu topoare în mâini i se puseră în drum. 

- Nu! Nu-i unu’ din ticăloşii ăia, îl auzi Sam pe fermier. E 
un hobbit după înălţime, da-i ciudat îmbrăcat. Hei! strigă el. 
Cine eşti şi ce-i cu tot vacarmu' ăsta? 

- Sunt Sam. Sam Gamgee. M-am întors. 

Fermierul Cotton se apropie şi se holbă la el în lumina 
amurgului. 

- Măi să fie! exclamă el. Vocea-i tot a ta şi nici chipul nu ți- 
e mai bocciu ca înainte, Sam. Da' aş fi trecut pe lângă tine pe 
uliţă fără să te recunosc, îmbrăcat cum eşti. Ai umblat pe 
meleaguri străine, din cât se pare. Ne temeam că ai murit. 

- N-am murit! Nici domnu' Frodo. E aici cu prietenii lui. Din 
pricina asta-i vacarmul. Scoală Comitatul în picioare. Vrem să-i 
alungăm pe toţi nemernicii ăştia şi pe şeful lor. Acum începem. 

- Bine, aşa-i bine! strigă fermierul Cotton. Vas' că a- 
nceput, în sfârşit! M-au mâncat palmele tot anu’, da’ ai noştri n- 
au vrut să mă ajute. Şi trebuia să mă gândesc la nevastă şi la 
Rosie. Nemernicii ăştia nu se dau înapoi de la nimic. Da' acu' să 
mergem, băieţi! Lângă Ape se răscoală! Suntem alături de voi! 

- Şi doamna Cotton şi Rosie? întrebă Sam. Nu trebuie să 
fie lăsate singure. 

- Nib al meu e cu ele. Da' poţi să te duci să-l ajuţi, dacă la 
asta te gândeşti, zâmbi cu înţeles fermierul Cotton. 

Şi cu acestea, fugi spre sat, urmat de fiii săi. 

Sam porni în galop spre casă. Lângă uşa mare şi rotundă 
din capul scărilor ce urcau din curtea largă stăteau doamna 
Cotton şi Rosie, iar în faţa lor Nib, strângând în mâini o furcă. 

- Eu sunt! strigă Sam, înaintând acum la trap. Sam 
Gamgee! Aşa că nu încerca să mă înţepi, Nib. Oricum, am o za 


pe mine. 

Sări din şa şi urcă treptele. Îl priveau în tăcere. 

- Bună seara, doamnă Cotton! Bună, Rosie! 

- Bună, Sam! spuse Rosie. Pe unde-ai umblat? Se spunea 
că ai murit; dar eu te aştept din primăvară. Nu te-ai prea grăbit, 
nu-i aşa? 

- Poate că nu, se fâstâci Sam. Dar mă grăbesc acum. Vrem 
să-i mătrăşim pe netrebnici şi trebuie să mă întorc iute la 
domnu Frodo. Da' m-am gândit să vin să văd cum o mai duce 
doamna Cotton, şi tu, Rosie. 

- O ducem bine, mulţumim, spuse doamna Cotton. Sau 
aşa ar trebui, de n-ar fi netrebnicii ăştia de banditi. 

- Păi, hai, şterge-o! spuse Rosie. Dacă de domnu' Frodo ai 
avut grijă în tot timpul ăsta, de ce vrei să-l părăseşti tocmai 
când primejdia-i mai mare? 

Asta era prea mult pentru Sam. l-ar fi luat o săptămână 
întreagă să răspundă, aşa că mai bine tăcu. Făcu stânga- 
mprejur, încăleca în şa, dar când dădu pinteni poneiului, Rosie 
cobori în fugă treptele. 

- Zic că arăţi bine, Sam, zise ea. Du-te acum! Dar ai grijă 
de tine şi vino aţă înapoi după ce-ai isprăvit cu ticăloşii ăia! 

Când ajunse înapoi, tot satul era în picioare. Pe lângă 
mulţi tineri, se strânseseră peste o sută de hobbiţi vânjoşi, cu 
topoare, baroase, cuțite cu lamă lungă şi bâte zdravene; câţiva 
aveau arcuri de vânătoare. Şi încă mai veneau şi alţii de la 
fermele din împrejurimi. 

Câţiva săteni aprinseseră un foc mare, ca să mai 
însufleţească atmosfera, dar şi pentru că era unul dintre 
lucrurile interzise de şef. Ardea tot mai luminos, pe măsură ce 
se adâncea noaptea. La porunca lui Merry, alţii se apucaseră să 
baricadeze drumul la ambele capete ale satului. Când veniră 
şirifii la capătul din vale, râmaseră fără grai; dar când înţeleseră 
cum stă treaba, cei mai mulţi dintre ei îşi scoaseră penele de la 
căciuli şi se alăturară răsculaților. Ceilalţi se făcură nevăzuţi. 

Sam îi găsi pe Frodo şi pe prietenii lui lângă foc, stând de 
vorbă cu bătrânul Tom Cotton şi înconjurați de o mulţime de 
săteni din Lângă Ape, care îi priveau plini de admiraţie. 

- Bun, şi care-i următoarea mişcare? întrebă fermierul 
Cotton. 

- Nu pot să spun până nu ştiu mai multe. Câţi bandiți din 


ăştia sunt? 

- Greu de spus. Tot vine şi pleacă. Câteodată e cincizeci în 
cocioabele alea ale lor în sus pe drumu' spre Hobbiton; da' de 
acolo dau iama în jur şi jefuiesc sau, cum zic ei, „adună”. Da'n 
juru' Şefului nu e niciodată mai puţini de douăzeci - aşa-i zice ei, 
şefu'. E la Fundătura, sau a fost; da’ ăla nu mai iese la 
suprafaţă. Nimeni nu l-a mai văzut de vreo săptămână sau 
două; da' Oamenii nu lasă pe nimeni să se apropie. 

- Nu-s numai în Hobbiton, nu-i aşa? întrebă Pippin. 

- Nu, şi-asta-i rău, zise Cotton. Mai este destui în jos, spre 
miază-zi în Valea Lungă şi pe lângă Vadu' Sarn, aş-am auzit; şi 
unii se pitesc în Cornu împădurit; şi mai are adăposturi la 
Răspântie. Şi-apoi e Beciurile, cum le zice ei: vechile tuneluri de 
provizii din Michel Delving, alea le-a făcut temnițe pentru ăi’ de 
le ţin piept. Da' tot n-aş zice că-s mai mulţi de trei sute cu totu' 
în Comitat, poate mai puţin. Dacă suntem uniţi, îi dovedim. 

- Arme au? întrebă Merry. 

- Bice, cuțite, ciomege, destul pentru ticăloşiile lor; până 
acu' n-au arătat că ar avea mai multe, spuse Cotton. Da' aş zice 
că mai are şi d'altele dacă e să se ajungă la luptă. Unii are 
arcuri, asta-i sigur. A tras în unu' sau doi d'ai noştri. 

- Ce ţi-am spus, Frodo! sări Merry. Ştiam că va trebui să 
luptăm. Deci au început să omoare. 

- Nu chiar, zise Cotton. Adică nu în treaba asta cu arcu’. 
Cei din familia Took a început. Adică tătâne-tău, domnu' 
Peregrin, n-a vrut nici să stea de vorbă cu Lotho ăsta, de la bun 
început; spunea că dacă e cineva să facă pe mai-marele în 
vremuri din astea, apoi acela nu poate fi decât Thainul 
Comitatului şi nu un ajuns. Lotho şi-a trimis oamenii, da' n-au 
scos-o la capăt cu el. Tookşii-s tare norocoşi, au vizuinile alea 
adânci în Dealurile Verzi, Marile Tuneluri, cum li se zice, şi 
tâlharii ăştia nu pot să-i înhaţe; unde mai pui că nu-i lasă pe 
bandiți să le calce pământurile. Dacă o fac totuşi, începe 
vânătoarea. Trei a împuşcat dintre ei pentru că a dat târcoale şi 
a jefuit. După treaba asta nemernicii s-a ticăloşit şi mai mult. ŞI 
n-au mai scăpat din ochi Ţara ledului. Nimeni nu mai iese şi nu 
mai intră acolo. 

- Bravo, Took! strigă Pippin. Dar acum va intra cineva. Am 
şi pornit spre Tuneluri. Mai vine cineva cu mine la Târgupitit? 

Pippin plecă însoţit de vreo şase flăcăi călare pe ponei. 


- Ne vedem curând! strigă el. Sunt doar vreo paisprezece 
mile peste câmp. Mă întorc mâine dimineaţă cu o armată 
întreagă de Tookşi. 

Inainte să dispară de tot, înghiţiţi de întunericul tot mai 
adânc, Merry suflă din corn în direcţia lor. Mulțimea chiui. 

- Chiar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, nu vreau să 
ucideţi pe nimeni; nici dintre ticăloşi, decât dacă e neapărată 
nevoie, pentru a-i împiedica să facă rău vreunuia de-ai noştri. 

- Bine! acceptă Merry. Dar de-acum ne putem aştepta în 
orice clipă la o vizită din partea haitei din Hobbiton. N-or să vină 
doar ca să negociem. Vom încerca să vorbim frumos cu ei, dar 
trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău. Acum însă am un plan. 

- În regulă, spuse Frodo. Atunci las în seama ta totul. 
Tocmai atunci se apropiară în fugă câţiva hobbiţi care fuseseră 
trimişi spre Hobbiton. 

- Vin! spuseră ei. Vreo douăzeci şi mai bine. Doi însă au 
apucat-o spre apus, peste câmp. 

- inseamnă că spre Răspântie, ca să mai adune câţiva, 
zise Cotton. Cinşpe mile dus-întors. Cu ăia nu trebuie să ne 
batem capu' acu'. 

Merry se apucă imediat de dat ordine. Fermierul Cotton 
eliberă drumul, trimiţându-i acasă pe toţi, în afară de hobbiţii 
mai în vârstă, care aveau arme. N-au trebuit să aştepte mult. 
Curând auziră voci puternice şi tropăitul unor picioare greoaie. 
Mai trecu puţin şi o bandă întreagă de tâlhari apăru pe drum, 
îndreptându-se spre ei. Când dădură cu ochii de barieră, 
izbucniră în râs. Nu-şi imaginau că în ţărişoara aia putea să 
existe ceva care să poată ţine piept la douăzeci dintre ei în 
acelaşi timp. 

Hobbiţii deschiseră bariera şi se dădură în lături. 

- Mulţam! hohotiră Oamenii. Acum fuguţa acasă, înainte 
să fiţi biciuiţi. Apoi, mărşăluind pe drum, începură să strige: 
Stingeţi luminile! Intraţi în case şi acolo să rămâneţi! Dacă nu, o 
să luăm cincizeci dintre voi şi-i închidem în Beciuri pentru un an 
întreg, înăuntru! Mahăru' îşi pierde răbdarea. 

Nimeni nu luă în seamă poruncile lor; în loc de aceasta, pe 
măsură ce treceau bandiții, hobbiţii strângeau rândurile în 
spatele lor şi-i urmau. Când Oamenii ajunseră la foc, îl găsiră 
acolo pe fermierul Cotton care şedea singur-singurel şi-şi 
încălzea mâinile. 


- Cine eşti şi ce-ţi închipui că faci aici? îl luă la rost 
căpetenia bandliţilor. 

Fermierul Cotton îşi ridică încet privirile spre ei. 

- Tocmai voiam să vă întreb acelaşi lucru, zise el. Asta nu 
e ţara voastră şi nu sunteţi doriţi aici. 

- Tu, în schimb, eşti dorit oricum, zise căpetenia. Te vrem. 
Ridicaţi-l, băieţi! Beciurile-s de el, şi daţi-i ceva să-şi ţină 
fleanca. 

Oamenii făcură un pas spre Cotton, dar se opriră brusc. În 
jurul se iscă un vuiet de voci şi dintr-o dată îşi dădură seama că 
fermierul Cotton nu era singur. Erau împresuraţi. În întuneric, la 
marginea cercului de lumină, se găsea un inel de hobbiţi care se 
furişaseră din umbre. Vreo două sute, fiecare purtând o armă 
de-un fel sau altul. 

Merry păşi în faţă. 

- Ne-am mai întâlnit, se adresă el căpeteniei, şi te-am 
prevenit să nu te întorci aici. Te avertizez din nou: staţi în 
lumină şi sunteţi înconjurați de arcași. Dacă-l atingeţi numai şi 
cu un deget pe acest fermier sau pe oricare altul, veţi fi ucişi. 
Lăsaţi jos toate armele! 

Căpetenia privi înjur. Era prins în capcană. Dar nu era 
speriat, căci îi avea pe ortacii săi care să-l apere. Ştia prea 
puţine despre hobbiţi ca să înţeleagă în ce primejdie se afla. 
Nesăbuit, hotărî să lupte. Nu-i va fi greu să scape din încercuire, 
îşi închipuia el. 

- Pe ei, băieţi! strigă el. Beliţi-i! 

Cu un cuţit lung în mâna stângă şi o bâtă în dreapta, se 
repezi spre cercul hobbiţilor, încercând să treacă cu forţa şi să 
fugă înapoi în Hobbiton. Ţinti o lovitură năprasnică asupra lui 
Merry care se găsea în drumul lui. În clipa următoare căzu mort, 
cu patru săgeți înfipte în el. 

Asta a fost de-ajuns pentru ceilalţi. Se predară. Hobbiţii le 
luară armele, iar pe ei îi legară unul de altul şi-i duseră într-o 
cocioabă goală, construită chiar de ei, şi acolo îi legară fedeleş 
de mâini şi de picioare şi-i încuiară înăuntru sub pază. Căpetenia 
moartă fu târâtă din drum şi îngropată. 

- Pare cam prea simplu, nu-i aşa? întrebă Cotton. Am spus 
eu că-i putem dovedi. Da' aveam nevoie de o chemare. Te-ai 
întors chiar la timp, domnu' Merry. 

- Incă mai sunt multe de făcut, zise el. Dacă ai socotit 


bine, înseamnă că n-am isprăvit decât cu o mână de bandiți. Dar 
acum e întuneric. Cred că următoarea lovitură trebuie să 
aştepte până mâine dimineaţă, când ne vom duce la şef. 

- De ce să nu mergem acum? întrebă Sam înflăcărat. Incă 
nu-i trecut de şase. Şi vreau să-l văd pe unchiaş. Ştiţi cumva ce 
s-a ales de el, domnu' Cotton? 

- N-o duce prea bine, da' nici prea rău, Sam, răspunse 
fermierul. Ăştia a săpat peste tot în Puşcă-ntraistă şi asta a fost 
o lovitură tare tristă pentru el. Stă acu' în una din casele alea 
noi pe care le-a zidit Oamenii şefului, când încă mai făceau şi 
altele decât să dea foc şi să jefuiască: cam la o milă de capătul 
lui Lângă Ape. Da' vine pe la mine când apucă şi am grijă să-l 
hrănesc mai bine decât apucă ăia săraci de tot. Asta împotriva 
Regulilor, să fim înţeleşi. L-aş fi ţinut cu mine, da’ nu-i îngăduit 
aşa ceva. 

- Mulţam, domnu’ Cotton, şi n-am să uit asta, spuse Sam. 
Da’ vreau să-l văd. Şefu' ăla şi Sharkey ăla, cum li se spune, pot 
să pricinuiască mare rău înainte de venirea dimineţii. 

- Bine, Sam, acceptă Cotton. Alege-ţi unu’ sau doi băieţi şi 
duceţi-vă să-l aduceţi la mine acasă. Nu-i nevoie să te apropii de 
vechiu’ Hobbiton peste Apă. Sally al meu o să-ţi arate drumu’. 

Sam plecă. Merry alese grupurile care să facă de strajă 
peste noapte în jurul satului şi la bariere. Apoi el şi Frodo 
plecară împreună cu fermierul Cotton. Statură cu întreaga 
familie în bucătăria caldă, iar fermierul şi ai lui le puseră câteva 
întrebări politicoase despre călătoriile lor, dar abia dacă 
ascultau răspunsurile: gândul lor era la ceea ce se petrecuse în 
Comitat. 

- Totu' a-nceput cu Bubosu', cum îi spunem noi, povesti 
fermierul Cotton, şi a-nceput la scurtă vreme după plecarea 
dumitale, domnu' Frodo. Avea tot felu' de bazaconii-n cap, 
Bubosu' ăsta voia ca totu' să fie al lui şi dup-aia să poruncească- 
n dreapta şi-n stânga. Curând s-a aflat că avea mai mult decât 
era bine pentru el; şi mereu punea mâna pe tot mai mult, numa’ 
că de unde făcea rost de bani nimeni n-ar fi putut spune: mori, 
slădării, hanuri, ferme, plantaţii de rădăcina-pipei. Din cât se 
pare, moara lu' Roşcovanu' o cumpărase înainte de-a veni la 
Fundătura. 

Bunînţeles că începuse cu averea din Meleagu' de la 
Miazăzi, rămasă de la tătâne-său; şi-am auzit că vindea 


buruienile cele mai bune şi vreun an sau doi le-a tot trimis pe 
alte meleaguri. Da' la sfârşitu' anului trecut a-nceput să scoată 
peste hotare lăzi întregi, nu numa' buruieni. Şi recolta s-a tot 
împuţinat şi venea şi iarna. Lumea s-a înfuriat, da’ el a ştiut cum 
să le răspundă. Şi-atunci a venit mulţi Oameni, mai cu seamă 
bandiți din ăştia, în care mari, unii ca să plece cu carele pline 
către miazăzi, alţii însă ca să rămână. Şi după ăştia a venit şi 
mai mulţi. Şi înainte să ne dezmeticim noi, se şi aşezaseră ba 
ici, ba colo, în tot Comitatu' şi tăiau copacii şi săpau şi-şi 
construiau şoproane şi case după placul lor. La început Bubosu' 
a plătit tot ce luau şi toate stricăciunile, da' n-a trecut mult şi-a 
început ei să dea porunci în dreapta şi-n stânga şi să ia tot ce 
poftea. 

Lumea iar s-a burzuluit, da’ nu destul. Bătrânu' Will 
Primaru' s-a dus la Fundătura să se plângă, da' n-a apucat să 
ajungă acolo. L-au prins ticăloşii şi l-au luat şi l-au închis într-o 
văgăună în Michel Delving şi acolo e şi acu'. Şi dup-aia, asta să 
fi fost curând după Anu' Nou, n-a mai fost primar şi Bubosu' s-a 
pus singur şirif-şef, sau şefu', atât, şi făcea cum îl tăia capu’; şi 
dacă vreunu' „îşi lua nasu' la purtare”, cum zicea ei, iute 
ajungea lângă Will. Şi treaba s-a tot împuţit. De fumat numa’ 
Oamenii mai avea ce fuma; iar şefului nu-i plăcea berea, şi aia 
era doar pentru Oamenii lui, aşa că a-nchis toate hanurile; şi 
totu’, în afară de reguli, a-nceput să se împuţineze, numa’ dacă 
apucai să mai piteşti câte ceva înainte să vină bandiții ăştia să 
strângă, cică pentru „Împărţeală cinstită”: adicătelea ei avea şi 
noi nu, doar firimiturile cu care te mai alegeai la casele şirifilor, 
dacă nu-ţi stăteau în gât. Totu’ rău, rău şi iar rău. Da’ de când a 
venit Sharkey, prăpăd şi alta nu. 

- Cine-i Sharkey ăsta? întrebă Merry. L-am auzit pe unul 
dintre bandiți vorbind de el. 

- Banditu’ ăl' mai mare dintre toţi, aşa pare. La ultima 
recoltă, cam pe la sfârşitu' lui octombrie, atunci am auzit 
întâiaşi dată de el. De văzut nu l-am văzut, da’ stă la Fundătura; 
şi el e şefu' adevărat acu’, îmi vine să cred. Toţi bandiții face 
cum zice el; şi ce zice el sună cam aşa: hăcuieşte, arde, 
prăpădeşte; şi-acu' a ajuns şi să ucidă. Nu mai are nici o noimă 
nimic din ce face ăştia. Taie copacii şi-i lasă să zacă, pârjoleşte 
casele da' altele nu zideşte în locu' lor. 

Moara lu' Roşcovanu, să zicem. Bubosu a dărâmat-o de 


cum a venit la Fundătura. Apoi a adus nu ştiu câţi oameni jegosi 
ca să construiască o moară mai mare, pe care a umplut-o cu roţi 
şi tot felu’ de născoceli de pe alte meleaguri. Numa’ că 
neghiobului ăluia de Ted i-a plăcut şi stă şi munceşte acolo şi 
curăţă roţi pentru Oameni, în locu' unde tătâne-său a fost morar 
şi stăpân pe moara lui. Mai are şi alte mori. Da' trebuie să ai 
grăunţe ca să poţi măcina; da’ sămânță nu mai era nici pentru 
moara veche, necum pentru aia nouă. lar de când a venit 
Sharkey, nu mai macină de nici un fel. Ciocănesc toată ziua 
acolo şi numa’ fum şi putoare iese şi nu mai e linişte nici măcar 
noaptea în Hobbiton. Şi-anume varsă toată murdăria afară de-au 
spurcat toată Apa din vale şi-acu' ajunge şi-n Coniaied. Dacă vor 
să preschimbe Comitatu' într-o pustiiciune, apoi au pornit-o pe 
calea cea bună. Şi nu cred că neghiobu' ăla de Bubos e-n 
spatele tărăşeniei ăsteia. Vă spun eu că-i Sharkey. 

- Aşa e! se băgă în vorbă Tom cel Mic. Păi cum, au luat-o 
până şi pe maica a' bătrână a lui Bubosu, pe Lobelia, şi-o- 
ndrăgea Bubosu ca nimeni altu'. Au văzut câţiva din Hobbiton 
cum s-a-ntâmplat. Cică vine bătrâna pe uliţă cu umbrela aia 
veche a ei. Şi câţiva bandiți urcau cu un car mare. 

„Da' un’ vă duceţi?”, întreabă ea. 

„La Fundătura”, răspunde ei. 

„Pentru care treabă?” 

„Să construim nişte şoproane pentru Sharkey.” 

„Da' cin' v-a zis că puteţi?” 

„Sharkey. Aşa că şterge-o din drum, cotoroanţo!” 

„Vă dau eu Sharkey, ticăloşi bandiți şi împuţiţi ce 
sunteţi!”, zice ea şi se repede cu umbrela la căpetenie, unu’ de 
două ori cât ea. Aşa că au luat-o. Au târât-o în Beciuri, la vârsta 
ei. l-au luat şi pe alţii de care ne pare mai rău, da’ zău că ea s-a 
arătat mai vitează decât mulţi. 

Chiar atunci în încăpere năvăli Sam împreună cu unchiaşul 
său. Bătrânul Gamgee nu arăta cu mult mai bătrân, doar că era 
mai tare de urechi. 

- Bună seara, domnu’ Baggins! spuse el. Tare mă bucur să 
vă văd întreg şi nevătămat acasă. Da' am eu un dinte împotriva 
dumitale, ca să zic aşa, şi dacă nu cutez prea mult. N-ar fi 
trebuit în vecii vecilor să vindeţi Fundătura, aşa cum v-am spus 
mereu. D-aici a pornit tot răul. Şi-n vreme ce domnia voastră 
băteaţi meleaguri străine, vânând Oameni Negri prin coclaurile 


munţilor, cum mi-a povestit Sam, cu toate că nu-mi zice limpede 
de ce, ăştia vin şi sapă toată Puşca-ntraistă şi-mi fac praf şi 
pulbere bunătate de cartofi! 

- Imi pare tare rău, domnule Gamgee, zise Frodo. Dar 
acum m-am întors şi voi face tot ce pot să îndrept lucrurile. 

- Păi mai frumos nici că puteaţi s-o spuneţi, zise unchiaşul. 
Domnu' Frodo Baggins e un adevărat gentlehobbit, întotdeauna 
am spus asta, orice-aţi gândi domniile voastre despre alţii care 
poartă acelaşi nume, să-mi fie cu iertare. Şi trag nădejde că 
Sam s-a purtat cuviincios şi aţi fost mulţumit de el? 

- Foarte mulţumit, domnule Gamgee. Mai mult chiar, dacă 
puteţi crede aşa ceva, este unul dintre cei mai vestiți din toate 
meleagurile, şi peste tot se scriu cântece despre faptele lui 
măreţe, de-aici şi până la Mare şi până dincolo de Râul cel Mare. 

Sam roşi, dar îl privi recunoscător pe Frodo, căci ochii lui 
Rosie străluceau şi faţa ei era numai zâmbet pentru Sam. 

- Imi vine greu să cred, zise unchiaşul, cu toate că, din 
câte văd, s-a înhăitat cu tot felu' de neamuri străine. Ce s-a ales 
din jiletca ta? Nu-mi place să te văd cu fierăraiele astea pe tine, 
chiar dacă-ţi sade bine în ele. 

Toţi ai casei fermierului Cotton şi oaspeţii se treziră 
devreme a doua zi dimineaţa. Nici un zgomot nu tulburase 
noaptea, dar nimeni nu se îndoia că necazurile aveau să se 
ivească înainte să se însereze. 

- Pare-se că n-a rămas picior de bandit în Fundătura, zise 
Cotton, da' ne putem aştepta oricând să apară şleahta de la 
Răspântie. 

După micul dejun veni un sol din ţara Tuk. Era înflăcărat 
nevoie mare, 

- Thainul a sculat toată ţara, zise el, şi veştile se 
răspândesc ca focul în toate părţile. Bandiţii care ne 
supravegheau ţara şi-au luat tălpăşiţa spre miazăzi, ăia care au 
scăpat cu viaţă. Thainul s-a luat după ei, ca să prindă clica cea 
mare pe drum; pe domnu' Peregrin l-a trimis încoa' cu toţi de 
care s-a putut lipsi. 

Veştile care au urmat nu erau tot atât de bune. Merry 
fusese plecat toată noaptea şi se întoarse pe la zece dimineaţa. 

- E o bandă cam la patru mile de-aici, zise el. Vin pe 
drumul dinspre Răspântie, dar li s-au alăturat şi alţi bandiți 
răzleţi, veniţi de prin alte locuri. Sunt vreo sută, dacă nu şi mai 


bine; şi dau foc la tot pe unde trec. Blestemaţii! 

- Ah! ăştia nu stau la vorbe, ăştia ucid dacă poate, zise 
fermierul Cotton. Dacă Took nu vine mai degrabă, mai bine ne 
punem la adăpost şi tragem fără vorbă. Fără luptă nu isprăvim 
trebuşoara asta, domnu' Frodo. 

Cei din neamul Took veniră într-adevăr mai degrabă. Nu 
trecu mult şi numai ce-i văzură, o sută-n cap, din Târgupitit şi 
Dealurile Verzi, cu Pippin în frunte. Merry avea acum destui 
hobbiţi voinici ca să dea piept cu bandiții. Din spusele 
cercetaşilor, netrebnicii veneau în grup compact, ştiau că toată 
ţara se ridicase împotrivă-le şi aveau de gând să înăbuşe fără 
milă răscoala, chiar în inima ei, în Lângă Ape. Dar oricât de 
fioroşi erau, n-aveau printre ei nici o căpetenie care să se 
priceapă la război. Drept care veneau fără fereală. Astfel că 
Merry îşi făcu iute planurile. 

Bandiţii înaintau tropăind pe Drumul de Miazăzi şi, fără să 
se oprească o luară pe Drumul care ducea în Lângă Ape şi urca 
printre maluri înalte ce se terminau în partea de sus cu garduri 
vii joase. La un cot, să fi tot fost vreo patru sute de picioare de 
la drumul principal, dădură peste ditamai bariera improvizată 
din căruţe vechi răsturnate. Asta îi făcu să se oprească în sfârşit. 
În aceeaşi clipă, băgară de seamă că, de ambele laturi, de-a 
lungul gardurilor ce se aflau chiar deasupra capetelor lor, erau 
înşiraţi hobbiţi. În spatele lor, alţi hobbiţi împingeau şi mai multe 
căruţe ce stătuseră ascunse pe un câmp din apropiere, astfel că 
şi calea de întoarcere le era blocată. De deasupra se auzi o 
voce: era a lui Merry. 

- Vasăzică, aţi nimerit într-o capcană şi amicii voştri din 
Hobbiton au păţit la fel, şi unul este mort, iar ceilalţi au fost luaţi 
prizonieri. Depuneţi armele! Apoi depărtaţi-vă douăzeci de paşi 
şi aşezaţi-vă. Cine-ncearcă să fugă, va muri pe loc. 

Bandiţii însă nu se lăsau intimidaţi cu una-cu două. Câţiva 
se supuseră, dar imediat săriră ceilalţi cu gura, astfel că 
prinseră din nou curaj. Vreo douăzeci se năpustiră asupra 
căruţelor. Şase căzură săgetaţi, dar restul reuşiră să scape, 
omorâră doi hobbiţi şi se risipiră spre Cornu Impădurit. Mai 
căzură doi în timp ce fugeau. Merry suflă cu putere în corn şi alţi 
corni îi răspunseră din depărtare. 

- N-or să ajungă departe, spuse Pippin. Peste tot acolo 
sunt vânătorii noştri. 


Oamenii prinşi în capcană, vreo optzeci câţi mai 
rămăseseră, încercară să scape căţărându-se peste bariere şi pe 
maluri, astfel că hobbiţii se văzură nevoiţi să tragă în ei cu 
săgeți sau să-i spintece cu topoarele. Dar mulţi dintre cei mai 
vânjoşi şi mai disperaţi scăpară prin partea dinspre apus, 
atacându-şi vrăjmaşii cu furie, fiind acum mai curând porniţi să 
ucidă decât să fugă. Căzură răpuşi câţiva hobbiţi, ceilalţi 
şovăiau, când Merry şi Pippin, care erau în partea răsăriteană, 
veniră de partea ceastălaltă şi se aruncară asupra ticăloşilor. 
Merry însuşi îşi înfipse sabia în căpetenia lor, o brută cu ochi 
saşii, ca un orc din cei mari. Apoi îşi regrupă forţele, făcând un 
cerc mare de arcaşi în jurul Oamenilor care mai rămăseseră în 
viaţă. . 

Intr-un târziu, lupta se sfârşi. Aproape şaptezeci de bandiți 
zăceau morţi pe câmp şi vreo doisprezece fuseseră făcuţi 
prizonieri. Dintre hobbiţi muriseră nouăsprezece şi aproape 
treizeci erau răniţi. Încărcară bandiții morţi în căruţe şi-i duseră 
la o veche groapă de nisip din apropiere, unde îi îngropară: în 
Groapa Bătăliei, cum avea să se numească mai apoi. Pe hobbiţii 
răpuşi îi aşezară unul lângă altul într-un mormânt săpat în 
coasta dealului, unde mai târziu a fost aşezată o lespede mare, 
înconjurată de o grădină. Astfel s-a încheiat Bătălia de la Lângă 
Ape, în 1419, ultima bătălie purtată în Comitat şi singura de la 
cea din 1147 de la Câmpiile Verzi, departe în Meleagul de la 
Miazănoapte. Ca urmare, cu toate că, din fericire, a costat 
puţine vieţi, îşi are un capitol aparte în Cartea Roşie, iar numele 
tuturor celor care au luat parte la ea au fost consemnate într-un 
Sul pe care istoricii Comitatului îl învățau pe de rost. Faima şi 
prosperitatea de care s-a bucurat ulterior familia Cotton din 
acea vreme datează; dar primii în lista de pe Sul se află, fără 
doar şi poate, numele Căpitanilor Meriadoc şi Peregrin. 

Frodo luase şi el parte la bătălie, dar nu-şi scosese sabia 
din teacă, rostul lui de căpătâi fiind acela să-i împiedice pe 
hobbiţii furioşi de uciderea semenilor lor, să nu-i măcelărească 
pe acei duşmani care-şi aruncau armele. După ce s-a încheiat 
lupta şi s-au da ordinele pentru împlinirea celorlalte rânduieli, 
Merry, Pippin şi Sam i se alăturară lui Frodo şi tuspatru se 
întoarseră în sat împreună cu fermierul Cotton şi ai lui. Mâncară 
un prânz târziu după-masă, apoi Frodo zise oftând: 

- Cred că a sosit vremea să ne ocupăm de „şef.". 


- Da, cu cât mai repede cu atât mai bine, consimţi Merry. 
Şi să nu aveţi milă! El e vinovatul pentru că i-a adus pe aceşti 
bandiți şi pentru tot răul făcut de aceştia. 

Fermierul Cotton strânse vreo douăzeci şi ceva de hobbiţi 
voinici. 

- Asta pentru că n-avem cum şti de n-or mai fi alţi bandiți 
la Fundătura, explică el. 

Porniră pe jos, în frunte cu Frodo, Sam, Merry şi Pippin. 

Era unul dintre cele mai triste momente din viaţa lor. 
Marele horn se înălța în faţa lor; şi cu cât se apropiau mai mult 
de bătrânul sat de peste Apă, printre şiruri de case noi şi mizere 
de-o parte şi de alta a drumului, văzură noua moară în toată 
urâţenia ei, posomorită şi răpănoasă: o clădire masivă din 
cărămidă, încălecând râul şi spurcându-i apele cu o scursură 
grea de aburi şi duhoare. De-a lungul Drumului spre Lângă Ape, 
toţi copacii fuseseră doborâţi. 

Traversând podul şi ridicându-şi privirile spre Măgură, 
simţiră că li se opreşte respiraţia în piept. Nici măcar ceea ce 
întrezărise Sam în Oglindă nu-l pregătise pentru ceea ce le era 
dat să vadă acum. Hambarul cel Vechi, de pe partea apuseană, 
fusese dărâmat, în locul lui fiind ridicate şiruri de şoproane 
smolite, castanii dispăruseră fără urmă. Terasele şi gardurile vii 
- praf şi pulbere. Care mari se îngrămădeau de-a valma pe-un 
tăpşan fără fir de iarbă. Puşca-ntraistă, rândul de vizuini ale 
hobbiţilor, stătea căscat ca o carieră de nisip şi pietriş. 
Fundătura, aflată mai sus, nu se zărea din Pricina unui talmeş- 
balmeş de barăci mai mari. 

- L-au tăiat! urlă Sam. Au tăiat Copacul Petrecerii! 

Şi arătă cu mâna spre locul unde se aflase copacul sub 
care Bilbo îşi ţinuse Discursul de Adio. Acum zăcea retezat şi 
mort în câmp. Ca şi când acesta fusese picătura ce-a revărsat 
paharul, Sam izbucni în plâns. 

Un hohot de râs îl făcu pe Sam să-şi înghită restul 
lacrimilor. Peste zidul scund al ogrăzii morii stătea aplecat un 
hobbit ursuz, chipul îi era mânjit de funingine şi mâinile 
aşijderea. 

- Nu-ţi place, Sam? rânji el. Da’ tu întotdeauna-i fost slab 
de inimă. Credeam c-ai plecat cu o corabie de-a ălora de care 
tot băteai câmpii, să pluteşti pe mare. Ce-ţi veni să te-ntorci? 
Acu' avem treabă de făcut în Comitat. 


- Văd, spuse Sam. Timp să te speli n-ai, da' să sprijini zidul 
ai. Da’ ascultă la mine, jupân Roşcovan, am nişte poliţe de plătit 
în satu’ ăsta, aşa că isprăveşte cu rânjitu', că altfel ţi se ridică 
nota de n-ai s-o poţi duce. 

Ted Roşcovanul trase un scuipat peste zid. : 

- Haida-de! pufni el. Nu te poţi atinge de mine. Is prieten 
cu Mahăru'. Da’ el o să se atingă de tine, n-ai grijă, dacă mă mai 
ameţeşti mult cu meliţa aia a ta. 

- Nu-ţi mai răci gura de pomană cu măscăriciul ăsta, Sam! 
îl sfătui Frodo. Sper să nu fie mulţi hobbiţi care să se fi schimbat 
în halul ăsta. Ar fi o pacoste mult mai rea decât tot răul pe care 
l-au făcut Oamenii. 

- Eşti jegos şi neobrăzat, Roşcovane, spuse Merry. Şi ţi-ai 
făcut greşit toate socotelile. Tocmai mergem la Măgura să-l 
scoatem de-acolo pe nepreţuitul tău Mahăr. Cu Oamenii lui am 
isprăvit. 

Ted căscă gura ca un peşte pe uscat, căci abia acum băgă 
de seamă escorta care, la un semn al lui Merry, începu să 
traverseze podul. Sări jos de pe zid, se repezi în moară şi de 
acolo ieşi val-vârtej cu un corn în care suflă din toţi bojocii. 

- Vezi să nu rămâi fără aer! râse Merry. Eu am unul mai 
bun. Şi ridicându-şi cornul de argint, suflă în el, şi chemarea lui 
limpede răsuna peste Măgură, şi din toate vizuinile, şi 
şoproanele, şi casele prăpădite din Hobbiton răspunseră glasuri 
de hobbiţi care se revărsau afară şi, cu strigăte şi urale li se 
alăturară, urcând împreună drumul spre Fundătura. 

In vârful uliţei, ceata se opri, lăsându-i pe Frodo şi ai săi 
să-şi continue drumul singuri; în sfârşit ajunseră la locul atât de 
drag lor odinioară. Grădina era plină de colibe şi şuri, unele atât 
de aproape de vechile ferestre dinspre apus, încât le luase de 
tot lumina. Peste tot mormane de gunoaie şi resturi. Uşa era 
plină de crăpături; lanţul clopoţelului atârna desprins din perete 
şi clopoţelul nu mai suna. Bătură la uşă, dar nimeni nu 
răspunse. In cele din urmă o împinseră şi uşa se deschise 
singură. Intrară. Înăuntru - duhoare, murdărie, dezordine: din 
câte se părea, locul nu mai era locuit de-o bucată bună de 
vreme. 

- Unde se ascunde mizerabilul ăla de Lotho? întrebă Merry. 
Scotociseră în fiecare încăpere şi în afară de şobolani şi şoareci 
nu dăduseră peste nici un alt suflet viu. Să-i punem pe ceilalţi să 


caute în şoproane? 

- E mai rău ca-n Mordor! spuse Sam. Intr-un fel chiar cu 
mult mai rău. Adică te trăsneşte dintr-o dată, ca să zic aşa; 
pentru că eşti acasă, dar ţi-o aminteşti cum arăta înainte de a 
ajunge în ruină. 

- Da, e Mordorul, spuse şi Frodo. Una din lucrările sale. 
Saruman n-a încetat o clipă să-i desăvârşească opera, chiar şi 
atunci când îşi închipuia că trudeşte pentru sine. La fel s-a 
întâmplat şi cu aceia care s-au lăsat amăgiţi de Saruman, aşa ca 
Lotho. 

Merry privi înjur îngrozit şi scârbit. 

- Haide afară! spuse. Dacă aş fi ştiut ce mare rău a făcut 
Saruman, până-n cot mi-aş fi vârât pumnul în gâtlejul lui. 

- De bună seamă, de bună seamă! Dar n-ai făcut-o, aşa că 
pot să vă urez bun-venit acasă. 

În prag stătea însuşi Saruman, arătând bine hrănit şi peste 
măsură de încântat; ochii lui scăpărau cu răutate şi amuzament. 
Frodo se dumiri dintr-o dată. 

- Sharkey! strigă el. Saruman izbucni în râs. 

- Vas' că ai auzit de numele ăsta, nu-i aşa? Aşa-mi 
spuneau cam toţi ai mei în Isengard. Poate în semn de dragoste 
pentru mine (probabil de origine orcească: sharku - „moşneag”, 
n.tr.). Dar desigur că nu v-aţi aşteptat să mă vedeţi aici. 

- Eu nu, recunoscu Frodo. Însă ar fi trebuit să-mi treacă 
prin cap. O răutate mică, dar mârşavă: m-a prevenit Gandalf că 
încă mai eşti în stare de aşa ceva. 

- În stare şi-ncă cum, zise Saruman, şi n-aş spune căe 
mică. Ce-am mai râs de voi, măi senioraşi hobbiţei, călăreaţi cu 
toate mărimile alea şi vă simţeaţi atât de apăraţi şi eraţi atât de 
încântați de măruntele voastre fiinţe. Gândeaţi că v-aţi 
descurcat cum nu se poate mai bine şi acum vă puteţi întoarce 
acasă ţanţoşi nevoie mare, la un trai tihnit în ţara voastră. Casa 
lui Saruman se poate duce de râpă, el poate fi aruncat pe 
drumuri, dar de-ale voastre nu se poate atinge nimeni. Oho, nu! 
Gandalf se va îngriji de trebuşoarele voastre. 

Saruman izbucni din nou în râs. 

- Dar nu e el omul ăla! După ce uneltele şi-au împlinit 
rostul, le aruncă. Voi însă vă ţineţi scai de el, trândăviţi, staţi la 
taclale, faceţi de două ori drumul. „Mă rog, dacă-s neghiobi, eu 
o să ajung înaintea lor şi le dau o lecţie”, mi-am zis eu. „Rău cu 


rău se plăteşte.” Lecţia ar fi fost şi mai amară dacă mi-aţi fi dat 
ceva mai mult timp şi mai mulţi Oameni. Dar am făcut şi aşa 
destule ca să vă vină greu să le îndreptaţi sau să le îndepărtați 
din vieţile voastre. Şi-mi va fi foarte plăcut să mă gândesc la 
asta şi să le pun în balanţă cu propriile mele suferinţe. 

- Păi, dacă asemenea lucruri îţi fac plăcere, zise Frodo, 
chiar că mi-e milă de tine. Mă tem că vei găsi plăcere doar în 
amintiri. Hai, acum să pleci şi să nu te mai întorci niciodată! 

Hobbiţii din sate îl văzuseră pe Saruman ieşind din una 
dintre colibe şi iute se buluciseră la intrarea în Fundătura. Când 
auziră porunca lui Frodo, prinseră a murmura furioși: 

- Nu-l lăsaţi să plece! Omorâţi-l! E un ticălos şi-un ucigaş. 
Omorâţi-l. Saruman privi la feţele lor duşmănoase şi zâmbi. 

- Omorâţi-l! îngână el. Omorâţi-l, dacă credeţi că sunteţi 
de-ajuns, vitejii mei hobbiţi! Se îndreptă de spate şi îşi aţinti 
asupra lor privirea întunecată a ochilor lui negri. Dar să nu 
gândiţi că, dacă am pierdut tot ce aveam, mi-am pierdut şi toată 
puterea! Cine mă loveşte va fi blestemat. Şi dacă sângele meu 
pângăreşte Comitatul, ţara voastră se va veşteji şi nicicând nu 
va mai fi tămăduită. 

Hobbiţii bătură în retragere. Dar Frodo nu se lăsă 
intimidat: 

- Să nu-l credeţi! Şi-a pierdut toată puterea, în afară de 
glas care încă vă mai poate speria şi amăgi. Dar nu-l voi ucide. 
Nu are rost să răspunzi cu răzbunare la răzbunare: nu aşa 
îndreptăm lucrurile. Te du, Saruman, pe unde-i mai iute! 

- Vierme! Vierme! strigă Saruman; şi dintr-o cocioabă din 
apropiere se ivi Limbă de Vierme, târându-se aproape ca un 
câine. Hai la drum, din nou, Vierme! zise Saruman. Sătenii ăştia 
de treabă şi senioraşii lor ne dau din nou cu şutul. Haide! 

Saruman se întoarse să plece şi Limbă de Vierme porni 
şonticăit în urma lui. Dar chiar când Saruman trecu pe lângă 
Frodo, în mâna lui luci o lamă de cuţit şi-n clipa următoare o 
înfipse în hobbit. Lama nimeri în zaua ascunsă şi se frânse. 
Câţiva hobbiţi, cu Sam în frunte, se repeziră strigând şi-l trântiră 
pe netrebnic la pământ. Sam scoase sabia. 

- Nu, Sam! îl opri Frodo. Nici măcar acum să nu-l ucizi. 
Căci nu m-a rănit. Şi, oricum, nu vreau să fie omorât în starea 
asta ticăloasă în care se află. Odată a fost mare, de o nobleţe 
asupra căreia n-ar trebui să îndrăznim să ridicăm mâna. A 


decăzut şi este peste puterile noastre să-l lecuim; dar, cu toate 
acestea, i-aş cruța viaţa, nădăjduind că poate îşi va găsi leacul 
într-o bună zi. g 

Saruman se ridică în picioare şi se uită lung la Frodo. In 
ochii lui se desluşea un amestec ciudat de uimire, respect şi ură. 

- Ai crescut, Piticuţule, zise el. Da, ai crescut foarte mult. 
Eşti înţelept şi crud. Îmi lipseşti răzbunarea de toată dulceaţa ei, 
şi-acum trebuie să plec de-aici cu amar în suflet şi îndatorat 
milosteniei tale. Urăsc milostenia asta şi te urăsc pe tine! Ei 
bine, voi pleca, şi nu-ţi voi mai pricinui necazuri. Dar să nu te 
aştepţi să-ţi urez viaţă îndelungată şi fericire. Nu vei avea parte 
de nici una. Dar asta nu din pricina mea. Eu doar ţi-o prezic. 

Plecă, şi hobbiţii se dădură la o parte ca să-l lase să 
treacă; dar încheieturile degetelor li se albiră de cât de tare 
strângeau armele în mâini. Limbă de Vierme şovăi, apoi îşi urmă 
stăpânul. 

- Limbă de Vierme! strigă Frodo în urma lui. Nu trebuie să- 
| urmezi. Nu ştiu ca tu să-mi fi pricinuit vreun rău. Poţi să rămâi 
o vreme aici, să te odihneşti şi să mănânci, până prinzi puteri şi 
poţi pleca de unul singur. 

Limbă de Vierme se opri şi privi peste umăr la el, aproape 
gata să rămână. Dar Saruman se răsuci pe călcâie. 

- Nici un rău, zici? chicoti el. Oho, nu! Chiar şi când se 
furişează noaptea afară, o face doar ca să se uite la stele. Dar 
oare am auzit pe cineva întrebând unde se piteşte bietu' Lotho? 
Tu ştii, nu-i aşa, Vierme? Nu vrei să le spui? 

- Nu, nu, scheună Limbă de Vierme şi se făcu mic la 
pământ. 

- Atunci am să le spun eu. Viermele l-a omorât pe şefu' 
vostru, amărâtul de el, pe micuțul vostru Mahăr. Nu-i aşa, 
Vierme? L-a înjunghiat în somn, aşa cred. Şi sper că l-a îngropat, 
deşi Viermele a fost tare flămând în ultima vreme. Nu, Viermele 
nu e chiar atât de drăguţ. Mai bine îl lăsaţi cu mine. 

În ochii roşii ai lui Limbă de Vierme se aprinse o ură 
sălbatică. 

- Tu mi-ai sspuss ss-o fac, tu m-ai făcut ss-o fac, sâsâi el. 
Saruman izbucni în râs. 

- Tu faci totdeauna ce-ţi spune Sharkey să faci, nu-i aşa, 
Vierme? Ei bine, acum îţi spune: urmează-mă! 

ÎI izbi în faţă pe Limbă de Vierme care se târa în patru 


labe, apoi se răsuci pe călcâie şi porni. Dar în acea clipă ceva 
plesni: dintr-o dată, Limbă de Vierme se ridică în picioare, 
scoase un cuţit ţinut ascuns până atunci şi, cu un mârâit ca de 
câine, îi sări lui Saruman în cârcă, îi smuci capul pe spate, îi 
spintecă gâtlejul şi, cu un urlet, fugi pe uliţă la vale. Inainte ca 
Frodo să se dezmeticească ori să-şi recapete glasul, trei arcuri 
de-ale hobbiţilor vibrară şi Limbă de Vierme căzu mort. 

Spre uluiala celor de faţă, în jurul trupului lui Saruman se 
alese o ceaţă deasă care se înălţă încet în înaltul înaltului, 
asemenea fumului de la un foc, şi alcătui acolo, în văzduh, o 
siluetă palidă, înfăşurată în giulgiu, rămânând atârnată 
deasupra Măgurii. Şovăi câteva clipe, privind spre Apus; dar 
dintr-acolo veni o pală rece, silueta se legănă şi, cu un oftat, se 
risipi în nimicnicie. 

Frodo privi la trupul de pe pământ cu milă şi groază, căci 
în timp ce privea, i se păru că ani lungi de moarte se arătau 
dintr-o dată în acel trup, care se-mpuţină şi faţa smochinită se 
preschimbă în zdrenţe de piele pe o tigvă hidoasă. Frodo ridică 
poala pelerinei murdare ce căzuse alături, acoperi rămăşiţele cu 
ea şi plecă de acolo. 

- Şi acesta-i sfârşitul poveştii ăsteia, zise Sam. Urât sfârşit, 
mi-aş fi dorit să nu trebuiască să-l văd; dar bine c-am scăpat. 

- Şi nădăjduiesc că e şi sfârşitul cel de pe urmă al 
Războiului, zise Merry. 

- Şi eu sper asta, oftă Frodo. Lovitura cea mai de pe urmă. 
Dar când te gândeşti că aici a trebuit să cadă, chiar la uşa 
Fundăturii! Între toate speranţele şi temerile mele, este ultimul 
lucru la care m-am aşteptat. 

- Eu n-aş zice că-i sfârşitul, până nu curăţăm toată 
murdăria asta, spuse Sam posomorit. Şi-asta o să ne ia mult 
timp şi muncă multă. 


IX 
Limanurile Cenugşii 
Curăţenia cerea într-adevăr multă muncă, dar le-a luat 


mai puţin timp decât se temuse Sam. A doua zi după bătălie, 
Frodo se duse călare la Michel Delving şi eliberă prizonierii din 


Beciuri. Unul dintre primii pe care-i găsiră era Fredegar Bolger, 
care nu mai era Grăsunu' de-altădată. Fusese prins când bandiții 
afumaseră o ceată de răzvrătiți, silindu-i să iasă din Scobiturile 
Sparte, în apropierea dealurilor din Spăimoasa, unde-i dusese 
Grăsunu' din ascunzătorile lor. 

- Mai bine veneai cu noi, zău aşa, bietule Fredegar 
bătrâne! zise Pippin în timp ce-l scoteau de-acolo pe braţe, căci 
era prea slăbit să umble singur. 

El deschise un ochi şi încercă un zâmbet viteaz. 

- Cine-i uriaşul ăsta tânăr cu voce de tunet? şopti el. Că n- 
o fi micul Pippin? Ce măsură porţi la pălărie? 

A urmat Lobelia. Sărmana de ea, arăta bătrână tare şi 
firavă când au scos-o dintr-o celulă întunecoasă şi îngustă. A 
ţinut să iasă singură, şonticăit, dar pe picioarele ei; şi a avut 
parte de o asemenea primire, cu aplauze şi urale atunci când a 
apărut sprijinindu-se de braţul lui Frodo, dar strângând în mână 
umbrela, încât s-a pierdut cu firea şi a izbucnit în plâns. Nicicând 
înainte nu se bucurase de simpatia lor. Dar vestea despre 
uciderea lui Lotho a doborât-o, încât n-a mai vrut să se întoarcă 
la Fundătura. l-a dat-o înapoi lui Frodo şi s-a întors printre ai ei, 
neamul Bracegirdle din Sticlăţapănă. 

Şi când amărâta a murit în primăvara următoare - la urma 
urmei, avea mai mult de o sută de ani - Frodo a rămas mirat şi a 
fost tare mişcat: banii ei şi ai lui Lotho i-a lăsat lui pentru a-i 
ajuta pe hobbiţii rămaşi pe drumuri în urma nenorocirilor. Şi 
astfel s-a sfârşit vrajba dintre ei. 

Bătrânul Will Whitfoot stătuse cel mai mult în Beciuri şi, 
chiar dacă se purtaseră cu el cu mai puţină asprime decât cu 
alţii, a avut nevoie de multă hrană înainte să-şi ocupe din nou 
jilţul de Primar; astfel că Frodo a primit să fie Vechilul lui până 
avea să-şi revină în puteri. Singurul lucru pe care l-a făcut Frodo 
ca Vechil al Primarului a fost să micşoreze numărul şirifilor la 
câţi fuseseră şi să le dea numai acele îndatoriri pe care le 
avuseseră înainte. Merry şi Pippin au primit misia de a-i vâna pe 
ultimii bandiți, pe care au şi împlinit-o foarte curând. Aflând 
despre Bătălia din Lângă Ape, bandele de la miazăzi au fugit din 
ţară, nepreavrând să-i ţină piept Thainului. Înainte de sfârşitul 
Anului, puţinii supraviețuitori au fost împresuraţi în păduri şi cei 
dintre ei care s-au predat au fost duşi frumuşel la hotare. 

In acest timp, truda de a repara stricăciunile continua şi 


Sam era ocupat până peste cap. Hobbiţii pot trudi asemenea 
furnicilor când îi apucă sau când e nevoie. Acum erau mii de 
truditori, de toate vârstele, de la puradei şi copilite de hobbiţi, 
mici, dar sprinteni, până la mătuşicile şi unchieşii hodorogiţi şi 
plini de negi. Înainte de Sărbătoarea lernii nu mai rămăsese nici 
o cărămidă în picioare din noile case ale şirifilor sau din tot ceea 
ce zidiseră „Oamenii lui Sharkey”; însă aceleaşi cărămizi au fost 
folosite pentru a repara multe din vechile văgăuni, pentru a le 
face mai confortabile şi mai uscate. Au fost găsite provizii mari 
de tot felul de obiecte şi alimente şi de bere, dosite de bandiți în 
şoproane şi hambare şi în vizuini părăsite, dar mai ales în 
tunelurile din Michel Delving şi în carierele din Spăimoasa; încât 
acea Sărbătoare a fost mai veselă decât sperase oricare dintre 
ei. 

Unul dintre primele lucruri făcute în Hobbiton chiar şi 
înainte de dărâmarea morii celei noi, a fost curățirea Măgurii şi a 
Fundăturii şi reconstruirea vizuinilor din Puşcă-ntraistă. Partea 
din faţă a noii gropi de nisip a fost nivelată şi preschimbată într- 
o mare grădină acoperită, iar vizuinile noi au fost săpate în 
latura dinspre miazăzi, spre adâncul Măgurii, şi pereţii au fost 
întăriţi cu cărămizi. 

Unchiaşul şi-a reocupat vizuina de la Numărul Trei; şi 
adesea spunea fără să-i pese de-l auzea cineva: 

- Cine seamănă vânt, culege furtună, asta-i vorba mea. 
Da’ totu-i bine când se termină cu bine! 

Nu s-au prea înţeles ce nume să dea noului rând de 
vizuini. Cineva s-a gândit la Grădinile Bătăliei sau Tunelurile mai 
hune. Dar după o vreme, buna judecată a hobbiţilor a hotărât să 
i se spună Noul Rând. lar în Lângă Ape îl numeau în glumă 
Fundătura lui Sharkey. 

Cea mai mare pagubă, şi cea mai rea, erau copacii, căci 
din ordinul lui Sharkey fuseseră tăiaţi fără noimă peste tot în 
Comitat; Sam suferea din pricina asta mai mult decât din oricare 
alta. Căci rana aceasta avea nevoie de mult timp ca să se 
vindece şi numai stă-strănepoţii săi, îşi spunea el, aveau să 
vadă Comitatul aşa cum trebuia să fie. 

Apoi, dintr-o dată, într-o bună zi, căci până atunci, timp de 
săptămâni, fusese prea ocupat ca să se gândească la aventurile 
lui, şi-a amintit de darul lui Galadriel. Astfel că a scos cutia şi a 
arătat-o celorlalţi Călători (aşa le spuneau acum toţi), cerându-le 


sfatul. 

- Chiar mă-ntrebam când ai să te gândeşti la ea, spuse 
Frodo. Deschide-o! 

Era plină de o ţărână cenuşie, moale şi fină, iar la mijloc se 
găsea o sămânță, ca o nucă mică învelită într-o coajă argintie. 

- Ce să fac cu asta? întrebă Sam. 

- Arunc-o în văzduh într-o zi vântoasă şi las-o să-şi 
împlinească rostul! spuse Pippin. 

- Unde? nu pricepu Sam. 

- Alege-ţi un loc drept răsadniţă şi vezi ce se-ntâmplă cu 
plantele de-acolo, zise Merry. 

- Dar sunt sigur că Doamnei nu i-ar plăcea să păstrez totul 
doar pentru grădina mea, acum când atât de mulţi dintre noi au 
avut de pătimit. 

- Pune-ţi la bătaie mintea şi cunoştinţele, Sam, îl îndemna 
Frodo, şi-apoi foloseşte darul pentru a te ajuta în ceea ce vrei sa 
faci şi a face chiar mai bine. Dar foloseşte-l cu măsură. Nu prea 
a mult şi gândesc că fiece sămânță îşi are rostul ei. 

Astfel că Sam a plantat lăstare în toate locurile unde 
fuseseră retezaţi copaci deosebit de frumoşi sau de îndrăgiţi, şi 
a pus câte un fir din preţioasa ţărână în pământul de la rădăcina 
fiecăruia. Şi aşa a făcut în lungul şi-n latul Comitatului; dar dacă 
s-a gândit cu osebire la Hobbiton şi Lângă Ape nimeni nu i-a 
găsit vină din pricina asta. Şi la urmă a văzut că-i mai rămăsese 
puţină ţărână; aşa că s-a dus la Piatra celor Trei Hotare, care se 
afla chiar în mijlocul Comitatului, şi a aruncat ţărână în văzduh, 
binecuvântând-o. Mica sămânță argintie a plantat-o în Pajiştea 
Petrecerii, pe locul unde fusese înainte copacul; tare era curios 
ce avea să iasă din ea. A aşteptat răbdător iarna întreagă, 
stăpânindu-se să nu se ducă una-două acolo ca să vadă dacă se 
întâmpla sau nu ceva. 

Primăvara i-a întrecut până şi cele mai nebuneşti 
speranţe. Copacii înmugureau şi creşteau, ca şi când timpul 
însuşi se grăbea şi voia să facă într-un an cât în douăzeci. Pe 
Pajiştea Petrecerii, o mlădiţă minunată şi fragedă se ivise: cu 
coaja argintie şi frunze lungi; iar în aprilie i s-au deschis florile 
de aur. Era, nici mai mult nici mai puţin, un copac mallorn, 
minunea-minunilor în întreg ţinutul, în anii care aveau să 
urmeze, avea să crească frumos şi mlădiu, ducându-i-se faima 
în cele patru zări, şi neamuri de tare departe băteau cale lungă 


numai ca să-l vadă: singurul mallorn la apus de Munţi şi la 
răsărit de Mare şi unul dintre cei mai frumoşi din lume. 

Una peste alta, 1420 a fost un an minunat în Comitat. Nu 
numai  răsărituri de soare pline de splendoare şi ploi 
mângâietoare, la timpul potrivit şi atât cât trebuia, dar parcă era 
şi altceva: un aer al bogăției şi al rodniciei, o strălucire a 
frumuseţii ce întrecea verile pieritoare care pâlpâie şi se trec pe 
acest Pământ de Mijloc. Toţi copiii ce s-au născut sau au fost 
concepuţi în acel an, şi au fost mulţi, erau frumoşi la înfăţişare şi 
voinici, şi mulţi dintre ei aveau părul bogat şi auriu, ceea ce 
fusese lucru rar înainte printre hobbiţi. Fructele erau atât de 
multe, încât copiii aproape că se scăldau în fragi cu smântână; 
iar mai târziu în an se întindeau pe pajişti sub pruni şi mâncau 
până când sâmburii se înălţau ca nişte mici piramide sau 
precum movilele de tigve retezate de un cuceritor, şi abia după 
aceea se mutau în alt loc. Şi nimeni n-a fost suferind şi toţi erau 
mulţumiţi, în afara celor care trebuiau să tundă iarba. 

În Meleagul de la Răsărit, viile erau grele de ciorchini, iar 
recolta de „frunze” uluitor de bogată; şi peste tot era atât de 
mult grâu, încât la vremea secerişului hambarele s-au umplut 
ochi. În Meleagul de la Miazănoapte orzul a fost atât de grozav, 
că berea făcută din malţul anului 1420 n-a fost uitată vreme 
îndelungată şi a ajuns de pomină. Şi cu adevărat, o generaţie 
mai târziu se mai găsea câte-un moşneag în cine ştie ce han 
care, după ce golea o halbă de bere binemeritată, o punea jos 
cu un oftat: „Ah! Berea aia adevărată din 1420, aia da bere!” 

Sam a stat la început la fermierul Cotton acasă, împreună 
cu Frodo; dar după ce s-a isprăvit de săpat Noul Rând, s-a mutat 
cu Unchiaşul. Pe lângă toate celelalte treburi de care se îngrijea, 
supraveghea şi curățirea şi repararea Fundăturii; dar adesea 
pleca prin diverse colţuri ale Comitatului, unde-l mânau 
îndatoririle sale de silvicultor. Astfel că n-a fost acasă la 
începutul lui martie şi n-a ştiut că Frodo zăcuse bolnav. Pe 
treisprezece ale lunii aceleia, fermierul Cotton l-a găsit pe Frodo 
întins în pat; strângea în pumn o piatră albă atârnată de un lanţ 
în jurul gâtului şi părea că pluteşte într-un fel de vis: 

- S-a dus pentru totdeauna, spunea el, şi acum totul e 
întunecat şi pustiu. 

Dar criza a trecut şi când s-a întors Sam pe douăzeci şi 
cinci, Frodo îşi revenise şi nu i-a spus nimic lui Sam despre sine. 


Între timp, Fundătura era gata, astfel că Merry şi Pippin au venit 
din Scobitura Râului cu mobila cea veche şi toate cele 
trebuincioase, iar vechea vizuină arăta curând aproape la fel 
cum arătase întotdeauna. 

Şi când totul a fost în sfârşit gata, Frodo spuse: 

- Când ai de gând să te muţi cu mine, Sam? Sam avea un 
aer cam stânjenit. 

- Nu-i nevoie să vii chiar acum, dacă nu vrei. Dar ştii că 
Unchiaşul e în vecini şi o să fie bine îngrijit de văduva Rumble. 

- Nu-i asta, domnu' Frodo, zise el roşindu-se ca o 
pătlăgică. 

- Atunci ce-i? 

- Rosie, Rose Cotton. Nu i-a prea plăcut că am mers pe 
meleaguri străine, săraca fată; da' cum eu nu am zis nimica, n-a 
putut nici ea să se plângă. Şi n-am spus nimica pentru că mai 
întâi aveam o treabă de făcut. Da' acu' am vorbit şi ea zice: „Ei 
bine, ai irosit un an, de ce să mai aşteptăm?” „lrosit? fac eu. N- 
aş zice aşa.” Da' pricep unde bate ea. Şi mă simt rupt în două, 
ca să zic aşa. 

- Înţeleg, vrei să te însori, dar vrei şi să stai cu mine la 
Fundătura? Dar, dragul meu Sam, e atât de simplu! Insoară-te 
cât poţi de repede şi apoi mută-te la mine cu Rosie. Loc este 
berechet la Fundătura pentru o familie atât de mare cât vrei tu 
să ţi-o faci. 

Şi aşa a rămas hotărât. Sam Gamgee s-a însurat cu Rose 
Cotton în primăvara lui 1420 (un an vestit, de altfel, şi pentru 
nunțile sale) şi amândoi au venit să locuiască la Fundătura. lar 
dacă Sam se socotea norocos, Frodo gândea că el însuşi e mult 
mai norocos; căci nici un alt hobbit din Comitat nu era la fel de 
bine îngrijit ca el. Şi după ce toate lucrările de reparaţii au fost 
plănuite şi pornite, el s-a retras într-o existenţă liniştită, scriind 
mult şi recitindu-şi toate însemnările. Şi când a avut loc Târgul 
Liber în mijlocul verii, a renunţat la postul de Vechil al 
Primarului, iar dragul şi bătrânul Will Whitfoot a mai avut încă 
şapte ani de atunci încolo onoarea să fie starostele Banchetelor. 

Merry şi Pippin au locuit o vreme împreună în Scobitura 
Râului, astfel că toată ziua-bună ziua era o vântureală întreagă 
între Fundătura şi Ţara ledului. Celor doi tineri Călători le 
mersese vestea în tot Comitatul cu cântecele şi poveştile lor, şi 
veşmintele preţioase şi cu minunatele petreceri pe care le 


dădeau. Când vorbea despre ei, lumea zicea „ca nişte mari 
seniori”, gândind numai de bine; căci le încălzea inimile să-i 
vadă călărind cu strălucitoarele lor cămăşi de zale şi cu 
minunatele scuturi, râzând şi cântând cântece de pe meleaguri 
străine; şi deşi crescuseră atât de mult şi arătau atât de semeţi, 
nu însemna că se schimbaseră în firea lor, decât poate doar în 
aceea că aveau vorbă mai aleasă şi erau mai prietenoşi şi mai 
plini de veselie decât oricând înainte. 

Frodo şi Sam au revenit la îmbrăcămintea lor obişnuită, şi 
numai atunci când era nevoie îşi puneau amândoi pelerinele 
lungi şi cenuşii, din țesătura aceea fină, prinse la gât cu agrafe 
măiestrit lucrate; iar domnu' Frodo purta întotdeauna o 
nestemată albă agăţată de un lanţ în jurul gâtului, la care îşi 
ducea adesea mâna ca să o pipăie. 

Toate mergeau acum bine şi erau speranţe de şi mai bine; 
iar Sam era ocupat până peste cap şi tot atât de fericit pe cât îşi 
putea dori un hobbit să fie. Nimic nu i-a stricat bucuria în acel 
an, fără doar de o oarecare îngrijorare pentru stăpânul său. 
Frodo se retrăsese încet din toate cele câte se făceau în Comitat 
şi Sam suferea când vedea de cât de puţină preţuire se bucura 
stăpânul său în ţară. Puţini cunoşteau sau doreau să afle despre 
faptele şi peripeţiile sale; admiraţia şi respectul lor se îndreptau 
în special către domnul Meriadoc şi domnul Peregrin şi către el 
însuşi, Sam (dar Sam nu ştia acest lucru). lar în toamnă, umbra 
unor vechi necazuri şi-a făcut din nou simțită prezenţa. 

Într-o seară, Sam intră în camera de lucru a lui Frodo şi 
văzu că stăpânul său arăta ciudat. Era foarte palid şi ochii săi 
păreau să zărească lucruri îndepărtate. 

- Ce s-a-ntâmplat, domnu' Frodo? 

- Sunt rănit, rănit; nu se va vindeca niciodată cu totul. 

Dar apoi se ridică din pat şi tulburarea păru să treacă, iar 
a doua zi era iarăşi el cel dintotdeauna. Abia mai târziu şi-a 
amintit Sam că ziua cu pricina fusese şase octombrie. Cu doi ani 
înainte, în acea zi fusese tare întuneric în viroaga de pe Tancul 
Vremii. 

Timpul s-a scurs şi aşa a venit şi anul 1421. Frodo a căzut 
din nou bolnav în martie, dar cu mare efort a reuşit să-şi 
ascundă suferinţa, pentru că Sam avea alte griji pe cap. Pe 
douăzeci şi cinci martie s-a născut primul dintre copiii lui Sam şi 
ai lui Rosie. O zi pe care Sam şi-a notat-o. 


- Domnu' Frodo, m-am cam împotmolit. Rose şi cu mine 
ne hotărâsem să-l numim Frodo, cu îngăduinţa domniei voastre; 
dar nu e un el, ci o ea. O scumpete de copiliţă cum şi-ar dori 
orice părinte, seamănă mai mult cu Rosie decât cu mine, din 
fericire. Dar nu ştim ce să facem. 

- Sam, de ce nu te iei după vechile noastre obiceiuri? 
Alege un nume de floare, aşa ca Rose. Jumătate din copiliţele 
Comitatului au nume de flori, şi ce-ar putea fi mai frumos decât 
asta? 

- Cred că aveţi dreptate, domnu' Frodo, zise Sam. Am 
auzit câteva nume frumoase pe unde-am umblat, da' cred că-s 
prea pompoase pentru viaţa de zi cu zi, ca să zic aşa. Unchiaşu' 
meu spune: „Scurtează-l de la bun început şi-atunci nu mai 
trebuie să-l scurtezi înainte să-l foloseşti.” Da' dacă e să-i 
punem nume de floare, atunci nu-mi fac griji de lungime: trebuie 
să fie o floare frumoasă, pentru că, vedeţi, socotesc că eo 
copilă foarte frumoasă şi va fi şi mai frumoasă. 

Frodo rămase o clipă pe gânduri. 

- Atunci, Sam, ce-ai zice de elanor, steaua-soarelui, îţi 
aminteşti de floarea aceea mică şi aurie din iarba din Lothlórien? 

- Din nou aveţi dreptate, domnu' Frodo! exclamă Sam 
încântat. Asta-i ce voiam. 

Micuța Elanor avea aproape şase luni şi 1421 intrase în 
anotimpul toamnei, când Frodo îl chemă într-o bună zi pe Sam în 
camera lui de lucru. 

- Joi o să fie ziua lui Bilbo, Sam. ŞI-I va întrece pe Bătrânu' 
Took. Va împlini o sută treizeci şi unu! 

- Cu adevărat! Cu totul neobişnuit! 

- Ei bine, Sam, vreau să stai de vorbă cu Rose şi să vezi 
dacă se poate lipsi de tine ca să mergi cu mine. Bineînţeles că 
acum nu mai poţi pleca pentru mult timp sau departe, mai 
spuse el oarecum cu părere de rău. 

- Mda, şi-asta nu-i prea bine, domnu' Frodo. 

- Nu e, desigur. Dar nu-i nimic. Mă poţi conduce. Spune-i 
lui Rose că n-o să lipseşti mult, cel mult o săptămână; şi vei veni 
înapoi întreg şi nevătămat. 

- Aş dori să pot merge cu domnia voastră până în 
Vâlceaua Despicată, domnu' Frodo, să-l văd pe domnu' Bilbo, 
spuse Sam. Cu toate acestea, singurul loc în care vreau cu 
adevărat să fiu e aici. Sunt rupt în două. 


- Bietul Sam! Aşa ai să te simţi, din păcate. Dar o să-ți 
treacă. Ţi s-a menit să fii puternic şi întreg, şi aşa vei fi. 

În următoarele două zile, Frodo îşi revizui toate hârtiile şi 
scrierile împreună cu Sam şi îi dădu cheile. Era acolo o carte 
mare cu coperte simple, din piele roşie; paginile sale înalte erau 
acum aproape umplute. La început erau multe file acoperite de 
scrisul subţire şi săltăreţ al lui Bilbo; restul, cele mai multe, erau 
scrise cu scrisul sigur şi curgător al lui Frodo. Cartea era 
împărţită în capitole, dar capitolul optzeci nu fusese încheiat, 
după care urmau câteva pagini goale. Pagina de titlu avea multe 
titluri pe ea, tăiate unul după celălalt: ` 

Jurnalul meu. Călătoria mea neaşteptată. Intr-acolo şi din 
nou înapoi. Şi ce s-a întâmplat după aceea. 

Cinci hobbiţi şi aventurile lor. Povestea Inelului Suprem, 
compilată de Bilbo Baggins din propriile sale observaţii şi din 
relatările prietenilor săi. Ce-am făcut în Războiul Inelului. 

Aici se sfârşea scrisul lui Bilbo şi începea cel al lui Frodo: 


DECĂDEREA STĂPÂNULUI INELELOR 
i ŞI 
ÎNTOARCEREA REGELUI 


(Aşa cum au fost ele văzute de Seminţia Mică; fiind memo- 
riile lui Bilbo şi ale lui Frodo din Comitat, cu adăugiri din cele 
povestite de prietenii lor şi din învăţăturile Înţelepţilor.) 

Laolaltă cu fragmente din Cărţile cu datini şi legende 
traduse de Bilbo în Vâlceaua Despicată. 


- la te uită, aproape că aţi isprăvit-o, domnu' Frodo! 
exclamă Sam. V-aţi ţinut de ea, trebuie să recunosc. 

- Aproape am terminat-o, Sam. Ultimele pagini îţi rămân 
ţie de umplut. 

Pe douăzeci şi unu septembrie porniră la drum împreună, 
Frodo pe poneiul care-l purtase tot timpul din Minas Tirith, şi 
care acum se numea Pas Mare, iar Sam călare pe preaiubitul 
său Bill. Era o dimineaţă aurie minunată şi Sam nu întrebă 
încotro se îndreptau: avea el bănuielile sale şi asta-i era de- 
ajuns. 

O apucară pe Drumul spre Stogu, peste dealuri, 
îndreptându-se spre Cornu Impădurit şi-acolo îşi lăsară poneii să 


umble în voie. Făcură popas la Dealurile Verzi şi pe douăzeci şi 
doi septembrie coborâră încet la vale spre liziera pădurii, la 
ceasul la care după-amiaza făcea loc înserării. 

- Păi ăsta-i chiar copacul după care v-aţi pitit când s-a 
arătat prima oară Călărețul Negru, domnu’ Frodo! spuse Sam, 
arătând în stânga lor. Acum îmi pare-un vis. 

Se înserase, stelele luceau pe cerul răsăritean atunci când 
ei trecură prin dreptul stejarului scorburit, cotiră şi coborâră 
panta dealului spre desişurile de aluni. Sam călărea tăcut, 
cufundat în amintiri. Deodată îşi dădu seama că Frodo cânta 
încetişor, pentru sine, vechiul lor cântec de drumeţie, doar 
cuvintele nu erau chiar la fel. 


Poate la colţ aşteaptă şi-acum ca în 


trecut 

O poartă mai ascunsă, un drum 
necunoscut, 

Pe unde-am fost odată, acum nici nu 
mai ştiu, 


De unde o să vină când singur o să fiu 
Pe lungi cărări tăcute ce trec şerpuitoare 
De la Apus de Lună la Răsărit de Soare. 


Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte 
glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum: 

A! Elbereth Gilthoniel! 

silivren penna miriel 

o menel aglar elenath, 

Gilthoniel, A! Elbereth! 

De-aceste-ndepărtate meleaguri, noi, cei 
vii, 

Ca de lumini de stele pe rând ne-om 
aminti 

Pe sub copaci în foşnet şi clătinări de 
sus, 

Peste oglinda Mării încinse la Apus. 


Frodo şi Sam se opriră şi rămaseră tăcuţi în umbrele 
blajine, până zăriră un licăr de lumini pe măsură ce se apropiau 
călătorii. 


Şi erau acolo Goldor şi mulţi elfi frumoşi; şi, spre mirarea 
lui Sam, Elrond şi Galadriel veneau şi ei călare. Elrond purta o 
mantie cenuşie şi avea o stea pe frunte şi o harpă de argint în 
mână, iar pe deget un inel de aur cu o piatră albastră mare, 
Vilya se numea, cea mai puternică dintre cele Trei. lar Galadriel 
călărea pe un armăsar alb şi era înveşmântată în alb-strălucitor, 
asemenea norilor din jurul Lunii; căci ea însăşi părea să 
strălumineze de o lumină blândă. Pe degetul ei se afla Nenya, 
inelul făurit în mithril, ce purta o singură piatră albă sclipind ca o 
stea îngheţată. Călărind încet în urma lor pe un ponei sur şi 
părând a moţăi, venea Bilbo însuşi. 

Elrond îi salută cu un aer solemn şi binevoitor, iar 
Galadriel le zâmbi. 

- Ei, jupâne Sam cel înţelept, spuse ea, aud şi văd că ai 
ştiut cum să-mi foloseşti darul. Comitatul va fi mai binecuvântat 
şi mai iubit ca oricând înainte. 

Sam făcu o plecăciune, dar parcă-şi înghiţise limba. Uitase 
cât de frumoasă era Doamna. 

Atunci se trezi şi Bilbo şi deschise ochii. 

- Salutare, Frodo! zise. L-am întrecut pe Bătrânu' Took! 
Vasăzică, am făcut-o şi pe asta. Acum cred că sunt pregătit să 
plec într-o altă călătorie. Vii şi tu? 

- Da, vin, spuse Frodo. Purtătorii lInelului trebuie să 
meargă împreună. 

- Un’ vă duceti, stăpâne? strigă Sam, cu toate că în sfârşit 
înţelesese ce se petrecea. 

- La Limanuri, Sam. 

- Şi eu nu pot să vin. 

- Nu, Sam. Nu încă, oricum nu mai departe de Limanuri. 
Cu toate că şi tu ai fost Purtător al Inelului, chiar dacă pentru un 
timp scurt. Poate va veni şi vremea ta. Să nu fii trist, Sam. Nu 
poţi tot timpul să te rupi în două. Va trebui să fii unul singur şi 
întreg mulţi ani de-acum înainte. Ai atât de multe lucruri de care 
să te bucuri şi atâtea de făcut. 

- Da' credeam că şi domnia voastră o să se bucure de 
Comitat mulţi, mulţi ani, după tot ce aţi făcut, bâigui Sam cu 
lacrimi în ochi. 

- Aşa am gândit şi eu, odată. Dar am fost rănit mult prea 
în adânc, Sam. Am încercat să salvez Comitatul şi a fost salvat, 
dar nu pentru mine. Adesea aşa se întâmplă, Sam, când 


lucrurile sunt în primejdie: cineva trebuie să renunţe la ele, să le 
piardă, pentru ca alţii să le poată avea. Tu însă eşti moştenitorul 
meu: tot ce-am avut sau aş fi putut avea îţi las ţie. Şi apoi o ai 
pe Rose şi pe Elanor; Şi va veni şi flăcăiandrul Frodo, şi fătuca 
Rosie, şi Merry, şi Zulufiaurii şi Pippin; şi poate şi alţii încă, pe 
care nu-i pot vedea. Va fi nevoie de mâinile şi de mintea ta 
peste tot. Vei fi Primarul, desigur, atât cât vei vrea să fii, şi cel 
mai vestit grădinar din istorie; şi vei citi din Cartea Roşie şi vei 
păstra vie amintirea evului care-a trecut, pentru ca lumea să-şi 
amintească de Marea Primejdie şi să-şi iubească încă şi mai 
mult ţara îndrăgită. Şi astea te vor ţine ocupat şi fericit ca 
nimeni altul, atât cât va dăinui partea ta din Poveste. 

Hai acum, călăreşte cu mine! 

Şi atunci Elrond şi Galadriel porniră mai departe; căci al 
Treilea Ev se încheiase şi Zilele Inelului trecuseră şi cu aceasta 
se sfârşeau şi povestea şi cântecul despre acele vremi. Şi 
împreună cu ei au plecat mulţi elfi din Seminţia celor Nobili care 
nu mai avea să se afle pe Pământul de Mijloc; şi printre ei, 
copleşiţi de o tristeţe în acelaşi timp binecuvântată şi fără urmă 
de amărăciune, călăreau Sam şi Frodo, iar Bilbo şi elfii erau 
încântați să le arate toate onorurile. 

Cu toate că au călărit chiar prin mijlocul Comitatului cât au 
fost seara şi noaptea de lungi, nimeni nu i-a văzut trecând, în 
afară de sălbăticiuni; sau ici şi colo un drumeţ în întuneric, care 
zărea o sclipire pe sub copaci sau o lumină şi o umbră trecând 
prin iarbă după apusul Lunii. Şi după ce au ieşit din Comitat, 
trecând pe la poalele dinspre miazăzi ale Colinelor Albe, au 
ajuns la Gruiurile din Zare, şi la Turnuri, de unde au privit Marea 
îndepărtată; şi astfel au coborât în cele din urmă spre Mithlond, 
la Limanurile Cenuşii din lungul estuar al râului Lune. 

Când ajunseră la porţi, Cirdan Făuritorul de Corăbii ieşi în 
întâmpinarea lor. Era înalt foarte şi barba îi atârna lungă, şi era 
cărunt şi bătrân, doar ochii îi străluceau ca nişte stele; şi privind 
la ei făcu o plecăciune şi spuse: 

- Totul e pregătit. 

Apoi Cirdan îi conduse la Limanuri şi acolo era ancorată o 
corabie mare, iar pe chei îi aştepta o siluetă înveşmântată toată 
în alb. Şi când aceasta se întoarse şi veni spre ei, Frodo văzu că 
era Gandalf; iar pe mână purta al Treilea Inel, Măreţul Naryo, iar 
piatra din el era roşie ca para focului. Tare se mai bucurară cei 


care aveau să plece, căci înţeleseră că şi Gandalf va călători cu 
ei. 

Dar Sam avea acum inima grea de amărăciune şi i se 
părea că, oricât de dureroasă va fi despărţirea, mult mai dureros 
va fi drumul spre casă, de unul singur. Dar cum stătea el acolo 
şi privea la elfii ce urcau pe corabie şi toţi se pregăteau de 
plecare, numai ce apărură Merry şi Pippin, galopând cu sufletul 
la gură. Şi Pippin râdea şi plângea în acelaşi timp. 

- Ai mai încercat tu o dată să ne tragi clapa, Frodo, dar n- 
ai reuşit, spuse el. De data asta aproape că ai izbutit, dar nu 
până la capăt. Însă n-a mai fost Sam cel care te-a trădat, ci 
Gandalf însuşi! 

- Da, spuse Gandalf; căci e mai bine să vă întoarceţi acasă 
câteştrei, decât singur. Ei bine, dragi prieteni, iată-ne în cele din 
urmă pe ţărmul Mării şi aici se sfârşeşte şi Frăția noastră pe 
Pământul de Mijloc. Mergeţi în pace! N-am să vă spun să nu 
plângeţi, căci nu toate lacrimile sunt rele. 

Apoi Frodo îi sărută pe Merry şi pe Pippin şi ultimul pe 
Sam, şi urcă pe corabie; pânzele fură înălțate, vântul le umflă şi 
încet corabia se desprinse de la țărm şi porni în jos, de-a lungul 
estuarului cenuşiu; şi lumina sticluţei lui Galadriel, pe care o 
purta Frodo cu sine, luci şi apoi pieri. Şi corabia ieşi în Marea cea 
Mare şi trecu spre Apus, până când, într-un târziu, într-o noapte 
ploioasă, Frodo simţi în nări o mireasmă dulce în văzduh şi auzi 
zvon de cântec ce venea peste ape. Şi i se năzări că, aşa cum 
văzuse şi în visul din casa lui Bombadil, cortina cenuşie a ploii se 
preschimbă într-o sticlă argintie şi se dă la o parte şi el zăreşte 
țărmurile albe şi dincolo de ele un meleag verde şi îndepărtat, 
scăldat de scăpărarea unui răsărit de soare. 

Pentru Sam însă seara se adânci în întunecime, aşa cum 
stătea el la Limanuri; şi când privi la marea cenuşie, zări doar o 
umbră pe ape, ce se pierdu curând spre Soare-apune. Şi rămase 
el acolo îndelung, până târziu în noapte, auzind doar suspinul şi 
murmurul valurilor la ţărmul Pământului de Mijloc, şi foşnetul lor 
pătrunse adânc în inima sa. Lângă el stăteau Merry şi Pippin şi 
nici unul n-a scos o vorbă. 

Într-un târziu, cei trei prieteni traseră de dârlogi şi, fără să 
mai arunce nici o privire îndărăt, porniră încet către casă; şi nu- 
şi vorbiră până în Comitat, dar fiecare se simţea mângâiat la 
gândul că prietenii îi erau alături. 


Şi trecură şi peste coline şi ajunseră la Drumul de Răsărit 
şi de acolo Merry şi Pippin se îndreptară spre Ţara ledului şi 
numai ce se apucară de cântat în timp ce călăreau. Sam însă o 
luă spre Lângă Ape şi ajunse înapoi la Măgură pe înserat. Şi 
merse mai departe şi zări lumina galbenă şi focul din vatră, cina 
era pregătită, şi el era aşteptat. Şi Rose îl trase înăuntru, îl 
aşeză pe jilţul său şi i-o puse pe micuța Elanor în poală. 

El trase adânc aer în piept. 

- Ei bine, m-am întors, spuse. 


SFÂRŞIT