JRR Tolkien — 2 Stapanul inelelor 02 Cele doua turnuri

FRĂȚIA 
INELULUI 


CELE DOUĂ 
TURNURI 


ÎNTOARCEREA 
REGELUI 


J.R.R. TOLKIEN 


STĂPÂNUL INELELOR 
PARTEA A A 


J.R.R. Tolkien 
CELE DOUĂ TURNURI 


Fiind a doua parte a trilogiei STĂPÂNUL INELELOR 


Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare, 

Şapte pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă 
Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare, 
Unul pentru Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă 
Unde-s Umbrele în Ţara Mordor, ca să le găsească 

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, 

Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească, 
Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime. 


Sinopsis 


Aceasta este partea a doua a STĂPÂNULUI INELELOR. 

În prima parte, Frăția Inelului, ni s-a relatat despre modul în 
care Gandalf cel Sur a descoperit că inelul pe care îl avea Frodo, 
hobbitul, era, de fapt, acel Inel, acel Unu, căpetenia tuturor 
Inelelor Puterii. Tot acolo se povesteşte despre cum au fugit 
Frodo şi prietenii săi din Comitatul tihnit care era casa lor, 
urmăriţi de teroarea Călăreţilor Negri din Mordor, până când, 
într-un târziu, sprijiniți de Aragorn, Pribeagul din Eriador, au 
ajuns, după peripeții cumplite, la Casa lui Elrond din Vâlceaua 
Despicată. Acolo s-a ţinut Marele Sfat al lui Elrond, unde s-a luat 
hotărârea să se încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost uns 
Purtător al acestuia. Apoi au fost aleşi însoțitorii Inelului care 
aveau menirea să-l sprijine în făptuirea isprăvii de a ajunge, 
dacă-l ţineau puterile, la Muntele de Foc din Mordor, tărâmul 
vrăjmaşului însuşi, singurul loc unde putea fi nimicit Inelul. Din 
această frăţie făceau parte Aragorn şi Boromir, fiul Seniorului 
din ţinutul Gondor, reprezentând oamenii; Legolas, fiul celui de- 
al unsprezecelea rege din Codrul Intunecat, din partea elfilor; 


Gimli, fiul lui Gloin de la Muntele Singuratic, reprezentant al 
gnomilor; Frodo şi slujitorul său, Sam cel Înţelept, dimpreună cu 
mai tinerii lui camarazi de arme, Meriadoc şi Peregrin, din 
partea hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur. 

Frăția se depărtase în taină de Vâlceaua Despicată, luând-o 
spre miazănoapte; zădărnicindu-li-se încercarea de a trece iarna 
prin trecătoarea Caradhras, Gandalf i-a călăuzit printr-o poartă 
tainică şi au pătruns în uriaşele Mine ale Moriei, căutând o cale 
pe sub munţi. Acolo, Gandalf s-a prăbuşit într-un hău întunecat, 
în vreme ce se lupta cu un duh cumplit al adâncurilor. Dar 
Aragorn, despre care se dovedise între timp a fi moştenitorul 
tăinuit al Vechilor Regi din Apus, i-a condus de la Poarta de 
Răsărit a Moriei, prin ţinutul elfilor, Lorien, de-a lungul marelui 
Râu Anduin, până au ajuns la cascada Rauros. Îşi dăduseră deja 
seama că erau urmăriţi de tot soiul de iscoade, precum şi de 
făptura numită Gollum, stăpân odinioară al Inelului pe care încă 
îl mai poftea. 

Acum erau nevoiţi să hotărască dacă era bine să o apuce 
spre răsărit, către Mordor, sau să-şi continue calea cu Boromir; 
să le dea o mână de ajutor celor din Minas Tirith, cetatea de 
căpetenie din Gondor, în războiul care bătea la uşă, ori să se 
despartă. În momentul în care a fost limpede că Purtătorul 
Inelului era hotărât să-şi continue călătoria lui fără nădejde 
către ţinutul Duşmanului, Boromir a încercat să-i smulgă Inelul 
cu forţa. 

Partea întâi se termină cu prinderea lui Boromir în mrejele 
Inelului, cu fuga şi dispariţia lui Frodo şi a slujitorului său, Sam 
cel Înţelept, şi cu destrămarea a ceea ce rămăsese din Frăţie, în 
urma unui atac pe nepusă-masă al oştenilor orci, parte din ei în 
slujba Seniorului Întunecimii din Mordor, parte ai trădătorului 
Saruman din Isengard. Strădania Purtătorului Inelului părea deja 
sortită eşecului. 

Acum, această a doua parte, Cele două turnuri, povesteşte 
despre ce s-a mai ales de membrii Frăției Inelului după risipirea 
acesteia, până la venirea Marelui Întuneric, şi despre izbucnirea 
Războiului Inelului, care urmează să fie relatată în cea de-a treia 
şi ultima parte. 


CARTEA A TREIA 


| Pieirea lui Boromir 


Aragorn urca dealul pieptiş, în fugă. Din când în când, se 
pleca la pământ. Hobbiţii aveau pasul uşor şi urmele lor nu erau 
lesne de desluşit, nici măcar pentru un Pribeag, însă către 
creastă, cărăruia se încrucişa cu un pârâu, aşa că desluşi în glia 
reavănă ceea ce căuta. „Pricep prea bine semnele acestea, îşi 
zise el. Frodo s-a avântat pe deal, în sus. Mă-ntreb ce-o fi văzut 
de pe culme. Dar, iată, cale-ntoarsă a făcut şi-a coborât colina 
iar." 

Aragorn şovăi. Îşi dorea şi el să ajungă pe jilţul înalt, nădăj- 
duind să vadă de acolo ceva care să-l călăuzească printre nedu- 
meririle sale; dar timp n-avea de irosit. Ţâşni deodată înainte şi 
porni în fugă către culme, luând-o de-a curmezişul peste 
lespezile uriaşe, apoi în sus, pe scări. Se aşeză pe jilţul înalt şi 
privi în zare. Numai că soarele îi păru întunecat, iar lumea 
înnegurată, depărtată. Îşi aruncă ochii împrejur, pornind dinspre 
miazănoapte, dar, afară de colinele din zare, nimic nu i se 
dezveli privirii; iar de nu s-ar fi aflat aşa departe, ar fi văzut din 
nou, în tăriile cerului, o pasăre uriaşă, ca o pajură, lăsându-se 
molcom, în cercuri largi, la pământ. 

Şi, chiar în vreme ce scruta împrejurimile, urechea lui dibace 
prinse nişte sunete ce veneau dinspre codrii de la poale, de pe 
malul apusean al Râului. Se încordă. Auzi strigăte şi printre ele 
desluşi cu groază nespusă glasurile aspre ale orcilor. 

Apoi, brusc, răsună chemarea adâncă a unui corn măreț, iar 
vaierul lui se izbi de povârnişuri şi ecoul umplu hăurile, 
copleşind cu un urlet atotputernic vuietul cascadei. 

— Cornul lui Boromir! strigă el. E la ananghie! Ţâşni de pe 
scări şi făcu un salt pe cărăruie. 

— Vai mie! Mă urmăreşte nenorocul astăzi şi toate-mi merg 
de-a-ndoaselea. Unde-o fi Sam? 

Pe măsură ce alerga, strigătele deveneau tot mai puternice, 
dar cornul răsuna acum mai slab, mai sfâşietor. Fioroase şi 
pătrunzătoare se înălţau ale orcilor urlete şi, fără veste, 
chemarea cornului pieri. Aragorn străbătu ultimul povârniş, dar, 
înainte să ajungă la poalele colinei, vacarmul se potoli; şi când o 


luă la goană spre stânga, într-acolo, sunetul se stinse treptat, 
până nu se mai auzi deloc. Se năpusti printre arbori, scoţându-şi 
spada lucitoare şi strigând Elendil! Elendil! 

Il găsi pe Boromir într-o poieniţă din apropierea lacului — să 
fi fost la o milă de Parth Galen. Stătea sprijinit cu spatele de un 
copac uriaş, de parcă s-ar fi odihnit. Dar Aragorn văzu că era 
ciuruit de-o groază de săgeți cu pană neagră; ţinea încă în mână 
sabia, frântă însă, de la mâner; alături stătea cornul spart în 
două. Imprejurul şi la picioarele lui, zăceau mormane de orci 
măcelăriți. 

Aragorn îngenunche lângă el. Boromir deschise ochii şi se 
căzni să vorbească. 

Până la urmă, rosti molcom: 

— Am încercat să-i iau Inelul lui Frodo. Îmi pare rău, mi-am 
dat obolul... 

Se uită pieziş la vrăjmaşii răpuşi. 

— S-au dus piticuţii, orcii i-au luat cu ei. Cred însă că-s în 
viaţă, pentru că i-au pus în lanţuri. 

Tăcu şi pleoapele-i căzură grele. După o clipă, rosti iar: 

— Rămas-bun, Aragorn. Du-te la Minas Tirith şi scapă-mi 
oamenii. Eu, unul, am dat greş. 

— Nu, zise Aragorn, luându-i mâna şi sărutându-l pe frunte. 
Am biruit. Puţini se pot lăuda cu astfel de izbândă. Fii pe pace. 
Minas Tirith n-o să cadă. 

Boromir surâse. 

— Încotro au luat-o? Era şi Frodo cu ei? întrebă Aragorn. Dar 
Boromir nu mai rosti nici o vorbă. 

— Vai mie! făcu Aragorn. Astfel se stinge vlăstarul lui 
Denethor, Seniorul Turnului Străjii. Şi ce sfârşit amar! Frăţia-i 
toată risipită. Şi cel care-a greşit sunt eu. Zadarnic s-a-ncrezut 
Gandalf în mine. Acum ce să mai fac? Boromir mi-a lăsat cu 
limbă de moarte să plec la Minas Tirith şi asta e şi voia inimii 
mele; dar unde-or fi Inelul şi Purtătorul lui? Cum să le dau de 
urmă, ca să salvez onoarea din ruină? 

Rămase o vreme în genunchi, hohotind aplecat, cu mâna lui 
Boromir încleştată într-a sa. Aşa îl găsiră Legolas şi Gimli. 
Veniseră dinspre povârnişurile apusene ale colinei, târându-se 
fără preget printre arbori, ca după vânat. Gimli ţinea o bardă în 
mână, iar Legolas cuțitul lui cel lung; nu mai avea nici o 
săgeată. Când ajunseră în poieniţă, încremeniră uluiţi; apoi îşi 


plecară frunţile o clipă, cu durere, căci pricepură îndată ce se 
petrecuse. 

— Vai mie! zise Legolas, apropiindu-se de Aragorn. Am 
hăituit şi-am sfârtecat o groază de orci în codru, dar am fi fost 
mai de folos aici. Am dat fuga de cum am auzit cornul, se pare 
însă că-i prea târziu. Mă tem că eşti rănit de moarte. 

— Boromir s-a prăpădit, zise Aragorn. Eu sunt nevătămat, 
căci n-am fost aici, cu el. A căzut apărându-i pe hobbiţi, pe când 
eram departe, pe colină. 

— Hobbiţii! strigă Gimli. Păi, unde sunt? Unde e Frodo? 

— Nu ştiu, răspunse Aragorn pierit. Până să moară, Boromir 
mi-a spus că orcii i-au legat; şi bănuia că erau încă în viaţă. L- 
am trimis să-i urmărească pe Merry şi pe Pippin; dar n-am avut 
vreme să-l mai întreb dacă Frodo şi Sam erau cu el. Azi toate 
mi-au mers de-a-ndoaselea. Ce facem acum? 

— Întâi să ne-ngrijim de răposat, spuse Legolas. Nu-l putem 
lăsa să zacă aşa ca o mortăciune, printre orcii ăştia scârboşi. 

— S-o facem însă iute, zise Gimli. Nici lui nu i-ar plăcea să 
zăbovim. Trebuie să luăm urma orcilor, de mai e vreo nădejde 
că-s vii ostaticii din Frăţie. 

— Dar nu ştim dacă Purtătorul Inelului e printre ei sau nu, 
zise Aragorn. Se cuvine oare să-l părăsim? N-ar trebui să-l 
căutăm pe el întâi? Ce-alegere cumplită ni se cere! 

— Atunci să-ncepem cu ce-i mai degrabă, spuse Legolas. N- 
avem nici vreme, nici unelte să ne-nhumăm cum se cuvine 
camaradul şi nici să-i facem un mormânt. Am putea să-i ridicăm 
o movilă de pietre. 

— Ar fi anevoios şi ne-ar lua mult timp, căci bolovanii potriviţi 
nu-i putem găsi decât pe malul râului, zise Gimli. 

— Atunci să-l aşezăm într-o luntre cu tot cu armele sale şi ale 
vrăjmaşilor răpuşi, zise Aragorn. O să-l trimitem spre cascada 
Rauros şi-o să-l încredinţăm Anduinului. Râul Gondorului se va- 
ngriji ca oasele să nu-i fie spurcate de vreo făptură ticăloasă. 

Se apucară iute să cerceteze stârvurile orcilor, adunându-le 
grămadă săbiile, coifurile sparte şi scuturile. 

— la uitaţi-vă! strigă Aragorn. Am găsit însemnele! 

Scoase din mormanul sinistru de arme două cuțite cu lama 
subţire, încrustate cu auriu şi roşu, iar apoi găsiră şi tecile 
negre, bătute în nestemate mici, sângerii. 

— Astea nu sunt scule orceşti, zise el. Le-au purtat hobbiţii. 


Fără doar şi poate, orcii i-au dezarmat, dar s-au temut să 
păstreze cuţitele, ştiind că-i vorba de făuririle copleşite de 
blesteme ale apusenilor, spre ruinarea Mordorului. Ei, acu', dacă 
mai trăiesc, prietenii noştri sunt complet dezarmaţi. Am să iau 
aceste lucruri, în speranţa deşartă c-o să li le-napoiez. 

— lar eu, spuse Legolas, am să iau toate săgețile pe care le 
găsesc, căci tolba mi-e goală. 

Scotoci prin grămadă, pe de lături, şi găsi multe întregi şi mai 
lungi decât cele folosite de orci. Le cercetă îndeaproape. lar 
Aragorn se uită la trupurile sfârtecate şi zise: 

— Mulţi dintre cei ce zac aici nu-s din Mordor. Unii se trag de 
la soare-apune, din Munţii Ceţoşi, că doar oi mai şti şi eu câte 
ceva despre orci şi despre neamul lor. Şi iată şi-alţii ce-mi par 
cam ciudaţi. Veşmintele lor nu-s, nicidecum, după croiala 
orcească! 

Se referea la patru soldaţi-spiriduşi de statură mai înaltă, 
oacheşi, cu ochii piezişi, cu picioarele groase şi mâinile mari. 
Erau înarmaţi cu săbii scurte, late, fără curbura tăişurilor orceşti; 
şi-aveau arcuri de răchită, de aceeaşi formă şi lungime cu ale 
oamenilor. Pe scuturile lor, în mijloc, se vedea o ticluire ciudată: 
o mână mică, albă pe un fundal negru; în partea din faţă a 
coifurilor lor era încrustată cu un metal alb runa S. 

— N-am mai văzut însemnele astea niciodată, zise Aragorn. 
Ce-or fi vrând să spună? 

— S vine de la Sauron, îi răspunse Gimli. Nu-i greu de 
descifrat. 

— Nu, făcu Legolas. Sauron nu foloseşte rune de-ale elfilor. 

— Şi nici nu-şi spune numele adevărat; nu permite nici măcar 
să-i fie scris sau rostit, zise Aragorn. Mai mult, nu foloseşte 
albul. Orcii care slugăresc în Barad-dur au drept semn Ochiul 
Roşu. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Bănuiesc că S vine de la Saruman, adăugă el într-un târziu. 
Nu-s semne bune în Isengard, iar Apusul a devenit nesigur. E 
aşa cum s-a temut Gandalf: într-un fel sau altul, trădătorul 
Saruman a aflat de călătoria noastră. Se pare că ştie şi de 
căderea lui Gandalf. Iscoadele din Moria or fi-nşelat vigilenţa 
celor din Lorien sau or fi ocolit ţinutul acela şi-or fi venit în 
Isengard pe alte căi. Orcii călătoresc repede. Dar Saruman are 
mai multe canale prin care primeşte veşti. Ţii minte păsările? 


— Până una-alta, n-avem vreme de dezlegat cimilituri, zise 
Gimli. Hai să-l ducem pe Boromir de-aici. 

— Dar după ce terminăm treaba, va trebui să dezlegăm şi 
cimilituri, dacă-i vorba s-o luăm pe calea cea bună, răspunse 
Aragorn. 

— Poate că nici nu există vreo cale bună, rosti Gimli. 
Gnomul îşi luă securea şi începu să taie câteva crengi. Le 
prinseră cu coarde de arc şi îşi aşternură mantiile peste ele. Pe 

năsălia aceasta improvizată îşi purtară tovarăşul la mal, 
împreună cu trofeele sale din ultima bătălie, alese de ei să-l 
însoţească. Nu era cale lungă, dar nici nu le fu uşor, căci 
Boromir fusese un bărbat înalt şi puternic. 

Aragorn rămase la malul apei, urmărind cu privirea 
catafalcul, în timp ce Legolas şi Gimli o luară iute înapoi, pe jos, 
spre Parth Galen. Aveau de mers mai bine de o milă, aşa că 
trecu ceva vreme până se întoarseră vâslind iute în două bărci 
de-a lungul malului. 

— Ce ciudat! exclamă Legolas. Nu erau decât două bărci 
trase pe mal. Celelalte au dispărut fără urmă. 

— Au trecut orcii pe-acolo? întrebă Aragorn. 

— N-am observat nici un semn de-al lor, răspunse Gimli. 
Oricum, dacă veneau, nu mai rămâneau nici bărcile, nici 
bagajele. Le-ar fi luat cu ei sau le-ar fi distrus pe toate. 

— Am să cercetez pământul când o s-ajungem acolo, zise 
Aragorn. Şi astfel, îl aşezară pe Boromir în luntrea care avea să-l 
poarte departe. Gluga cenuşie şi mantia elfească le împăturiră şi 
i le puseră sub cap. li pieptănară pletele lungi, negre şi i le 
răsfirară pe umeri. La brâu, îi strălucea cingătoarea de aur 
primită în Lorien. Coiful i-l aşezară alături, iar în poală cornul 
spart, precum şi plăselele şi resturile săbiei sale rupte; la 
picioare îi puseră săbiile vrăjmaşilor. Apoi, după ce legară prora 
de pupa celeilalte bărci, îl traseră la apă. Vâsliră trist de-a lungul 
malului şi, după ce cotiră în canalul cu unde repezi, trecură de 
pajiştea înverzită de la Parth Galen. Povârnişurile abrupte ale 
înălțimilor Toi Brandir luceau: trecuse bine de amiază. Pe 
măsură ce se îndreptau spre miazăzi, din Rauros se înălţau 
aburi, licărind tremurător dinaintea lor — o pulbere de aur. 
Vuietul şi tunetul cascadei zguduiră văzduhul neclintit. 
Dezlegară şi împinseră plini de mâhnire luntrea funerară: acolo 
zăcea Boromir şi se odihnea în pace, lunecând peste sânul 


undelor călătoare. În vreme ce vâsleau îndărăt, pe el îl luă 
curentul. Trecu plutind pe lângă ei şi luntrea se depărta până 
ajunse un punct întunecat în lumina aurie; apoi, brusc, dispăru. 
Cascada Rauros curgea nestingherită la vale. Râul îl luase pe 
Boromir, fiul lui Denethor, şi astfel nimeni nu-l mai zări vreodată 
prin Minas Tirith, contemplând dimineaţa din Turnul Alb. Dar 
după aceea, multă vreme se vorbi în Gondor despre cum 
trecuse luntrea elfească peste cascadă şi peste heleşteul înălbit 
de spumă şi îl purtase în jos, prin Osgiliath şi prin nenumăratele 
guri ale Anduinului, până la Marea cea Mare, în noapte, sub 
cerul plin de stele. 

Cei trei rămaseră o vreme tăcuţi, uitându-se lung în urma lui. 
Apoi Aragorn vorbi: 

— ÎI vor căuta cu privirea din Turnul Alb, dar el nu se va mai 
întoarce nici de pe mare, nici din munţi. 

Şi începu atunci să cânte încetişor: 


Prin Rohan, peste mlaştini şi câmpii cu iarba-naltă 

Vine Vântul de Apus, printre ziduri îmi tresaltă. 

„Ce solii mi-aduci din vest, pe seară, tu, neobosite vânt? 

L-ai zărit pe Boromir, voinicul, pe lună, sub al stelelor 
veşmânt?" 

„L-am văzut pribegind peste şapte izvoare, peste ape mari, 
cenuşii; 

L-am văzut păşind pe tărâmuri deşarte, până s-a dus pe 
pustii 

în umbrele de miazănoapte. Apoi, nu mai ştiu. 

Să fi auzit vântul de-apus cornul de os al lui Denethor fiu?" 

„O, Boromir! Am privit de pe ziduri, departe, spre 
miazănoapte, 

Dar nu te-ai arătat de pe tărâmul deşert de care oamenii n- 
au parte." 


Apoi cântă Legolas: 


Vântul de Miazăzi dinspre mare, de pe dune şi steiuri zboară, 

Purtând vaietul pescăruşilor, apoi la poartă cu geamăt 
coboară. 

„Ce veşti din miazăzi mi-aduci pe-nserat, tu, vânt de suspin? 

Unde-i voinicul Boromir? Zăboveşte prea mult şi mă umple de 


chin." 

„Nu mă-ntreba unde îi e lăcaşul — puzderie de oseminte 
acolo au lăsat, 

Pe ţărmuri albe, pe ţărmuri negre, sub cerul de furtună 
frământat; 

Atâţia au străbătut Anduinul s-ajungă la tremurătoarea mare. 

Intreabă-l pe Vântul de Miazănoapte cel ce-mi trimite veşti 
sub soare." ` 

„O, Boromir! Indărătul porții drumul către mare o ia spre 
miazăzi, 

Dar tu nu te-ai întors cu ţipătul pescăruşilor din gurile mării 
pustii." 


După aceea, Aragorn cântă iar: 


Vântul de Miazănoapte colindă dinspre Poarta Regilor, peste 
urlătoare, 

Şi cornul lui răsună prin turn curat, ca o răcoare. 

„Ce veşti mi-aduci acum din miazănoapte, o, tu, prea aprig 
vânt? 

Ce veşti de la Boromir Viteazu'? 

Căci dus e de demult." 

„l-am auzit strigarea mai jos de Amon Hen. 

Acolo atâţi potrivnici a-nfruntat! 

Scutul despicat şi sabia lui frântă pe ape i le-au dat. 

Şi spre odihnă blândă capul mândru, chipul tandru şi 
mădularele i-au pus. 

lar Rauros, cascada aurie Rauros, la sânul ei l-a dus." 

„O, Boromir! Turnul Străjii spre miazănoapte va privi 

Spre Rauros, cascada aurie Rauros, de-a pururea şi-o zi." 


Cu acestea, sfârşiră. Apoi întoarseră barca şi porniră cât 
puteau de iute contra curentului, îndărăt, la Parth Galen. 

— Mi-ai lăsat mie Vântul de Răsărit, rosti Gimli, dar n-am să 
scot o vorbă despre el. 

— Aşa se şi cuvine, zise Aragorn. Cei din Minas Tirith sunt 
răbdători cu Vântul de Răsărit, dar nu-i cer veşti. Acum că 
Boromir şi-a găsit calea, trebuie să ne-o aflăm şi noi degrab' pe- 
a noastră. 

Aruncă o privire iute, dar scrutătoare, asupra pajiştii 


înverzite, plecându-se mereu la pământ. 

— Picior de orc n-a călcat pe-aici, spuse el. Altminteri, nimic 
nu e sigur. Toate urmele noastre dus-întors se văd clar. Nu-mi 
dau seama dacă a revenit vreun hobbit de când îl căutăm pe 
Frodo. 

Se duse iar la mal aproape de locul unde firicelul de apă se 
vărsa în râu. 

— Aici sunt câteva urme clare, zise el. Un hobbit s-a tot 
vânturat în apă şi-napoi, dar nu-mi dau seama când. 

— Şi cum crezi tu atunci că s-ar dezlega cimilitura asta? îl 
întrebă Gimli. 

Aragorn nu răspunse pe dată, ci se întoarse în tabăra lor, să 
se uite la bagaje. 

— Lipsesc două raniţe, zise el, şi una dintre ele e sigur a lui 
Sam: era destul de grea. Acesta.-i, prin urmare, răspunsul: Frodo 
a plecat cu barca, împreună cu slujitorul său. Trebuie să se fi 
întors în timp ce noi toţi eram departe. M-am întâlnit cu Sam 
când urcam colina şi i-am spus să vină după mine; dar pur şi 
simplu nu m-a ascultat. l-a citit gândurile stăpânului său şi s-a 
întors aici înainte ca Frodo să fi plecat. Nu i-a fost uşor să scape 
de Sam. 

— Dar de ce să ne fi lăsat aşa, fără să ne spună? zise Gimli. 
Ciudată faptă. 

— Şi demnă de toată lauda, adăugă Aragorn. Cred că Sam a 
avut dreptate. Frodo n-a vrut să-şi ia prietenii cu el, în Mordor, la 
moarte sigură. Dar ştia una şi bună, că trebuie să ajungă acolo. 
S-a întâmplat ceva după plecarea noastră, ceea ce l-a făcut să-şi 
înfrângă spaima şi-ndoiala. 

— Poate că au dat peste el hăitaşii orci, şi-a fost nevoit să 
fugă, zise Legolas. 

— Da, bineînţeles c-a fugit, spuse Aragorn, dar cred că nu din 
pricina orcilor. 

Însă nu scoase o vorbă despre temerile sale în legătură cu 
ceea ce-l făcuse pe Frodo să ia brusc această hotărâre şi să 
fugă. Multă vreme avea să păstreze taina ultimelor cuvinte ale 
lui Boromir. 

— Ei bine, măcar am lămurit cât de cât situaţia, pentru 
moment, zise Legolas. Frodo nu mai e pe malul ăsta al râului; 
asta nu înseamnă însă că a luato barcă. lar Sam îl însoţeşte; 
numai el putea să ia raniţa. 


— Prin urmare, spuse Gimli, avem de ales fie să ne suim în 
barca asta care ne-a mai rămas şi s-o pornim pe urmele lui 
Frodo, fie s-o luăm pe jos, după orci. Slabe speranţe în ambele 
cazuri. Am pierdut cam mult timp. 

— la stai să mă gândesc puţin, zise Aragorn. Am să fac o 
alegere corectă şi-am să preschimb răul acestei zile nefericite. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Am să mă iau după orci, rosti el într-un târziu. L-aş fi 
călăuzit pe Frodo către Mordor şi l-aş fi însoţit până la capăt; 
dar, dacă mă apuc să-l caut acum prin pustiu, va trebui să-i las 
pe ostatici pradă torturilor şi morţii. În sfârşit îmi spune şi mie 
inima ceva limpede: soarta Purtătorului Inelului nu mai e în 
mâinile mele. Frăția şi-a împlinit menirea. Cu toate acestea, noi, 
cei ce-am rămas, nu-i putem abandona pe-ai noştri cât mai 
avem un strop de vlagă. Hai! La drum! Lăsaţi aici tot ce nu ne e 
de absolută trebuinţă. O să mergem întins zi şi noapte! 

Traseră ultima barcă pe uscat şi o duseră spre pâlcul de 
arbori. Puseră sub ea tot calabalăcul care le prisosea şi nu-l 
puteau căra cu ei. Apoi plecară de la Parth Galen. Era pe la 
chindie când ajunseră iar în poieniţa unde se prăpădise Boromir. 
Acolo luară urmele orcilor. Nu le fu greu deloc. 

— Nici un alt neam nu face asemenea prăpăd, zise Legolas. 
Se pare că tare le place să sfârtece şi să nimicească tot ce 
creşte, chiar dacă nu le stă în cale. 

— Cu toate acestea, sunt iuți de picior, adăugă Aragorn, şi-s 
neobosiţi. lar mai încolo s-ar putea să ne căutăm cărarea pe 
pământuri pietroase şi pustii. 

— Atunci, după ei, zise Gimli. Şi gnomii sunt în stare să ţină 
pasul şi nu ostenesc nici ei mai degrabă ca orcii. Numai că 
hăituirea ne va fi lungă: ne-au cam luat-o înainte. 

— Da, spuse Aragorn, avem nevoie cu toţii de puterea de 
îndurare a gnomilor. Dar haideţi! O să pornim pe urmele 
vrăjmaşului, cu sau fără nădejde. Vai şi-amar de ne-om dovedi 
mai iuți ca ei! Hăituirea asta va fi socotită o minune în Cele Trei 
Neamuri: al Elfilor, al Gnomilor şi-al Oamenilor. Şi-acum, s-o 
luăm din loc! 

Se avântă ca un cerb. O luă val-vârtej printre arbori. Acum, 
că ştia ce-avea de făcut, îi călăuzea ca vântul şi ca gândul. În 
urmă lăsară codrul de lângă lac. Povârnişuri nesfârşite, 
întunecate şi colţuroase urcară, sub cerul însângerat de asfintit. 


Se lăsă înserarea. Se depărtară, ca nişte umbre cenuşii dintr-un 
tărâm de piatră. 


II Călăreţii din Rohan 


Se lăsă şi mai mult întunericul. îndărătul lor, ceața pogorâse 
printre arborii de la poale şi lâncezea pe firul palid al Anduinului, 
dar cerul era senin. Se arătară stelele. Luna ceruită plutea la 
apus, iar steiurile azvârleau umbre întunecate. Ajunseseră la 
poalele colinelor de piatră şi slăbiră pasul, căci urmele nu mai 
erau uşor de desluşit. Aici, înălțimile Emyn Muil se întindeau de 
la miazănoapte la miazăzi în două şiruri lungi, surpate. Partea 
de apus a fiecărei creste era abruptă şi anevoioasă, dar la 
răsărit panta se înălța mai lin şi era brăzdată de numeroase 
făgaşuri şi vâlcele. Cei trei tovarăşi bâjbâiră noaptea întreagă 
prin ţinutul acesta pietros, urcând pe culmea primei creste, care 
era şi cea mai înaltă, şi coborând apoi iar în negura unei văi 
adânci ce şerpuia de cealaltă parte. 

Acolo, la ceasul de răcoare de dinaintea zorilor, îşi traseră o 
clipă sufletul. Luna scăpătase de mult în faţa lor, iar stelele 
sclipeau deasupra; nu se arătase încă prima geană de lumină 
peste colinele dindărăt. O clipă, Aragorn rămase descumpănit: 
urma orcilor cobora până în vale, dar apoi se făcea nevăzută. 

— Pe ce drum crezi c-au luat-o? întrebă Legolas. Pe cel de 
miazănoapte, ca să scurteze calea către Isengard, sau către 
Fangorn, dacă, aşa cum bănuieşti, ăsta le e țelul? Ori spre 
miazăzi, ca s-ajungă la Scăldătoarea Enţilor? 

—Indiferent unde-ar vrea s-ajungă, în nici un caz n-ar alege 
râul, zise Aragorn. lar de nu-i zarvă în Rohan şi Saruman nu şi-a 
sporit puterea, au s-o ia pe calea cea mai scurtă, de-a 
curmezişul câmpiilor rohirrimilor. Hai s-o pornim spre 
miazănoapte! 

Valea se întindea împietrită, străjuită de colinele costelive, iar 
pe fundul ei şiroia un pârâiaş printre bolovani. În dreapta se 
ridica o stâncă amenințătoare, iar la stânga povârnişuri cenuşii, 
estompate şi umbrite în inima nopţii. Îşi continuară drumul către 
miazănoapte, mai bine de-o milă. Aragorn cerceta, aplecându-se 
mereu, ascunzişurile şi făgaşele către creastă. Legolas o luase 
ceva mai înainte. Deodată, elful scoase un strigăt, iar ceilalţi se 


apropiară în fugă de el. 

— Tocmai am trecut pe lângă unii dintre cei pe care-i 
urmărim, zise el. la uitaţi-vă! 

Arătă cu degetul, iar ei îşi dădură seama că „bolovanii" de la 
poalele povârnişului nu erau altceva decât un morman de 
cadavre. Numărară cinci orci morţi care zăceau acolo. Fuseseră 
seceraţi cu cruzime şi doi dintre ei erau descăpăţânaţi. 
Pământul mustea de sângele lor întunecat. 

— Altă treabă ce trebuie descurcată! zise Gimli. Ca s-o dez- 
legăm, e nevoie de lumina zilei, pe care însă n-o putem aştepta. 
— Oricum ai lua-o, nu trebuie să ne pierdem speranţa, rosti 
Legolas. Mai mult ca sigur, vrăjmaşii orcilor ne sunt prieteni. 

Ssălăşluieşte vreun neam pe colinele astea? 

— Nu, răspunse Aragorn. Rohirrimii se-abat rareori pe-aici, 
căci sunt departe de Minas Tirith. O fi vreun grup de oameni 
veniţi, cine ştie de ce, pe-acest tărâm? Nu-mi prea vine să cred. 

— Atunci, ce părere ai? zise Gimli. 

— Cred că vrăjmaşul şi-a luat el însuşi potrivnicul cu sine, îi 
răspunse Aragorn. Aceştia-s orci din miazănoapte, veniţi de 
departe. Printre cadavre nu se află nici un orc de vază, cu 
însemnele acelea ciudate. Bănuiesc că s-au încăierat; nu-i ceva 
neobişnuit la un neam tiran ca acesta. S-o fi iscat vreo 
neînțelegere în legătură cu drumul. 

— Sau cu ostaticii, zise Gimli. Să sperăm că nu şi-au găsit 
sfârşitul pe-aici. 

Aragorn cercetă pământul pe o rază mare, dar nu dădu peste 
alte urme de încăierare. Porniră mai departe. Spre răsărit, cerul 
începu să se lumineze palid; stelele scăpătau şi lumina cenuşie 
începea să crească. Ceva mai spre miazănoapte, dădură de un 
şănţuleţ unde curgea la vale un pârâiaş şerpuitor, care îşi croise 
făgaşul în stâncă. Din el se iviseră câteva tufe, iar pe margini se 
zăreau, ici-colo, pâlcuri de iarbă. 

— In sfârşit! exclamă Aragorn. Uite şi urmele pe care le 
căutăm! Pe-aici, în susul acestui curs de apă, au luat-o orcii 
după încăierarea lor. 

lute porniră acum gonacii pe noul făgaş. Săreau din stâncă-n 
stâncă, învioraţi, de parcă se odihniseră o noapte întreagă. Într- 
un târziu, ajunseră pe creasta colinei cenuşii; brusc îşi simţiră 
pletele răvăşite şi mantiile înfoiate de o boare: era briza 
răcoroasă a zorilor. 


Se întoarseră: văzură cum, peste Râu, colinele din zare 
luaseră foc. Ziua se prăvălea în tării. Conturul roşu al soarelui se 
ridica peste umărul ținutului întunecat. Spre soare-apune, în 
faţa lor, lumea zăcea neclintită, vagă, cenuşie; dar, pe măsură 
ce priveau, umbrele nopţii se risipeau, culorile pământului 
adormit se trezeau la viaţă: verdele se revărsa peste poienele 
Rohanului, aburi albi pâlpâiau pe deasupra pâraielor, iar în 
stânga, la mai bine de treizeci de leghe depărtare, ţâşneau în 
licăriri albăstrii-violet culmile de nea strălucitoare ale Munţilor 
Albi, îmbujoraţi de ivirea zorilor. 

— Gondor! Gondor! strigă Aragorn. Fie să te privesc din nou 
cândva, într-un ceas mai fericit! Nu mi-e dat încă drumul către 
pâraiele tale lucitoare, de miazăzi. 


Gondor! Gondor, tu, aşternut între Munţi şi Mare! 

Vântul de-Apus trecu pe-acolo; asupra Pomului de Argint, 
lumina care 

Căzu ca ploaia-n grădinile regilor din veacuri de-altădată. 

O, ziduri mândre! Turnuri dalbe! 

Tron aurit şi tu, cunună-naripată! 

O, Gondor, Gondor! 

Fi-va-i mai fi dat Omului să vadă Pomul de-Argint oare? 

Va mai hoinări cândva 

Vântul de-Apus între Munte şi Mare? 


— Şi-acum, la drum! zise el, smulgându-şi privirile dinspre 
miazăzi şi îndreptându-le undeva între soare-apune şi 
miazănoapte, spre calea ce-o aveau de străbătut. 

De pe creasta unde stătuseră cei trei, povârnişul se prăvălea 
abrupt la picioarele lor. Dedesubt, la vreo douăzeci de stânjeni, 
se afla o platformă întinsă şi gloduroasă care se termina brusc la 
marginea unei stânci verticale: Peretele de Răsărit al Rohanului. 
Astfel luă sfârşit ţinutul Emyn Muil şi, dinaintea privirii lor, 
departe, în zare, se întindeau câmpiile verzi ale rohirrimilor. 

— la uitaţi-vă! strigă Legolas, arătând cu degetul spre cerul 
stins de deasupra. lar a apărut vulturul! Sus, în tării. Pare să 
zboare acum departe de ţinutul acesta, către miazănoapte. 
Înaintează cu viteză mare. Vedeţi? 

— Nu, nici măcar ochii mei nu-l desluşesc, bunule Legolas, 
rosti Aragorn. Trebuie să fie cu adevărat tare sus. Mă întreb ce 


misiune-o fi având, dacă e vorba de aceeaşi pasăre pe care am 
mai văzut-o. Dar iată, mi se dezvăluie privirii ceva mişcător 
acolo, pe câmpie, ce-i mai la îndemână şi mai aproape, se pare. 

— O mulţime, zise Legolas. E un grup mare care merge pe 
jos; dar mai mult nu pot spune, nu-mi dau seama de ce neam ar 
putea fi. Sunt multe leghe pân-acolo, bănuiesc că vreo 
douăsprezece; însă întinderea câmpiei e greu de măsurat. 

— Eu, unul, zic că nu mai avem nevoie de nici o dâră, ca să 
ne călăuzească, zise Gimli. Să căutăm cât mai iute o cărăruie 
spre câmpie. 

— Mă-ndoiesc c-o să găseşti vreo cale mai scurtă decât cea 
aleasă de orci, spuse Aragorn. 

Îşi urmăreau acum vrăjmaşii în lumina limpede a zilei. Se 
părea că orcii merseseră întins, cu toată viteza. Din loc în loc, 
urmăritorii găseau tot felul de lucruri pierdute sau aruncate: 
pungi de mâncare, coji şi resturi de pâine neagră veche, o 
mantie scurtă sfâşiată, un pantof potcovit, rupt, printre pietre. 
Cărarea îi ducea spre miazănoapte, de-a lungul crestei şi, până 
la urmă, ajunseră la o crăpătură adâncă, săpată în stâncă de un 
pârâu ce se rostogolea zgomotos la vale. Prin despicătura 
îngustă cobora o cărăruie, ca un şir de scări, până pe câmpie. 

La capătul ei, păşiră ciudat de repede pe iarba Rohanului 
care se umfla vălurit, precum o mare verde, până hăt, la poalele 
Emyn Mulilului. Pârâul tumultuos se făcea nevăzut într-o 
învolburare deasă de brâncuţă şi plante de apă, iar ei îi auziră 
clipocitul prin tunelele verzi, coborând povârnişuri uşoare, spre 
mlaştinile depărtate din Valea Scăldătorii Enţilor. Se pare că 
lăsaseră iarna agăţată îndărăt, de coline. 

Aici aerul era mai blând, mai cald şi uşor înmiresmat, ca şi 
cum s-ar fi stârnit primăvara, iar seva ar fi urcat din nou în 
frunze şi ierburi. Legolas inspiră adânc, ca omul care trage 
prima înghiţitură de apă, după o sete nesfârşită, prin pustiuri. 

— Ah! Mirosul reavăn! exclamă el. E mai bun ca un somn pe 
cinste. Hai să-i dăm zor! 

— Pe-aici picioarele uşoare mai sprinten aleargă, zise 
Aragorn. Mai iute, poate, ca orcii potcoviţi cu fiare. Om putea 
de-acum să mai scurtăm distanţa! 

Porniră unul după altul, alergând ca ogarii ce adulmecă 
mirosuri puternice, cu ochii sclipind de dorinţă. Drept spre apus, 
se căsca tăietura hidoasă a pârjolului imens, iscat de marşul 


greoi al orcilor; iarba suavă a Rohanului fusese scrumită şi 
înnegrită de trecerea lor. Deodată, Aragorn scoase un strigăt şi 
se întoarse într-o parte. 

— Staţi! urlă el. Şi nu veniţi încă după mine! 

O luă la fugă spre dreapta, depărtându-se de poteca 
principală pentru că văzuse urme de paşi într-acolo, 
despărţindu-se de celelalte — urmele unor picioare mici, 
nepotcovite. Dar, nu departe, acestea se încrucişau cu altele 
orceşti, care veneau tot dinspre Potecă, din faţă şi din spate; la 
un moment dat, urmele se întorceau brusc şi se pierdeau în 
pământul răscolit de vrăjmaşi. Aragorn se aplecă şi ridică ceva 
din iarbă; apoi se întoarse alergând. 

— Da, zise el, e limpede, sunt urmele unui hobbit. Cred că ale 
lui Pippin. El e mai mic ca Merry. Şi ia uitaţi-vă aici! 

Ridică ceva ce sclipi în soare. Părea o frunză proaspătă de 
mesteacăn, minunată şi ciudată pe câmpia aceea rară urmă de 
arbori. 

— E paftaua de la o mantie elfească! strigară într-un glas 
Legolas şi Gimli. 

— Nu cad fără pricină frunzele din Lorien, zise Aragorn. Asta 
n-a fost pierdută aşa, pur şi simplu, ci a lăsat-o cineva ca semn 
pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe-aici. Cred că Pippin a 
luat-o la fugă alături cu drumul, tocmai pentru asta. 

— Înseamnă că măcar el mai era în viaţă atunci, spuse Gimli. 
Şi era teafăr la minte şi la trup. Mi-a mai venit inima la loc. N-am 
făcut drumul de pomană. 

— Să nădăjduim că n-a plătit prea scump pentru îndrăzneală, 
zise Legolas. Hai s-o pornim mai departe! Mi se rupe inima când 
mă gândesc la flăcăii ăia chipeşi, mânaţi ca nişte dobitoace. 

Soarele urcă spre amiază, apoi începu să coboare uşor în 
tării. Din mare se ridicau nouri uşori departe, către miazăzi, 
răvăşiţi apoi în bătaia vântului. Soarele asfinţea. În urmă, 
umbrele creşteau, întinzându-şi braţele lungi dinspre răsărit. 
Gonacii nu slăbeau pasul. Trecuse deja o zi de când se 
prăpădise Boromir şi orcii erau încă departe. Nu se mai zăreau 
pe întinsul câmpiei. 

Când îi cuprinseră umbrele nopţii, Aragorn se opri. Nu poposi- 
seră decât o dată în lungul lor marş de peste zi, ca să-şi tragă 
sufletul, aşa că străbătuseră douăsprezece leghe de la peretele 
de răsărit, de unde porniseră în zori. 


— Şi iată-ne, în sfârşit, în faţa unei mari nelămuriri, zise el. 
Oare-ar ii bine să ne odihnim peste noapte sau să ne continuăm 
calea şi să ne pierdem voinţa şi vlaga? 

— Dacă nu s-or odihni şi ei, orcii au să ne-o ia mult înainte, 
de ne oprim să tragem un pui de somn, spuse Legolas. 

— Dar oare nu-i firesc să-şi mai ia şi ei un răgaz? întrebă 
Gimli. 

— Orcii călătoresc prea arar la vedere, sub lumina soarelui; 
şi, totuşi, aceştia aşa au făcut, zise Legolas. Sunt sigur că n-au 
să se odihnească la noapte. 

— Dar dacă mergem pe-ntuneric, n-o să le putem lua urma, 
spuse Gimli. 

— Cărarea-i dreaptă, n-o ia nici la stânga, nici la dreapta, cel 
puţin aşa mi se arată cât văd cu ochii, zise Legolas. 

— V-aş putea călăuzi pe bâjbâite, în întuneric, ţinând-o drept 
înainte, rosti Aragorn; dar dacă ne rătăcim sau dacă o iau ei într- 
o parte, o să pierdem prea mult timp până găsim iar drumul. 

— Şi mai e ceva, zise Gimli. Nu putem vedea decât pe lumină 
de zi dacă vreo urmă se-ndreaptă-n altă parte. De-o scăpa, 
cumva, vreun ostatic sau de-o fi purtat spre răsărit, să zicem, la 
Râul cel Mare, către Mordor, s-ar putea să trecem pe lângă 
semne fără să ne dăm, vreodată, seama. 

— Aşa e, zise Aragorn. Dar dacă tălmăcesc eu bine semnele 
dindărătul nostru, orcii Mâinii Albe sunt cei mai numeroşi, iar 
ceata-ntreagă se-ndreaptă către Isengard. Drumul pe care-l 
urmează îmi întăreşte această presupunere. 

— Şi, totuşi, ne-am pripi dacă am zice că le-am şti adevărata 
vrere, interveni Gimli. Dacă mai fuge cineva? În beznă am fi 
putut trece fără să ne dăm seama pe lângă semnele ce te-au 
călăuzit spre paftaua aceea. 

— Nu te teme, orcii şi-au întărit straja de-atunci, iar ostaticii 
sunt şi mai istoviţi, zise Legolas. N-o să mai fugă nimeni, până n- 
om pune noi ceva la cale. Cum o s-o facem, nu se ştie, dar mai 
întâi trebuie să-i ajungem. 

— Până şi eu, gnomul atâtor drumeţii, nu cel mai pirpiriu din 
neamul meu, m-aş cam codi să străbat în fugă tot drumul către 
Isengard fără mas, spuse Gimli. Şi mie-mi dă inima ghes să 
purced fără tăgadă, dar acum trebuie să-mi trag oleacă sufletu', 
ca s-o iau mai sănătos, apoi, la goană. lar dacă tot ne odihnim, 
atunci nu-i vreme mai nimerită ca noaptea de smoală. 


— V-am spus eu că-i greu de-ales, zise Aragorn. Cum să 
hotărâm? 

— Tu ne eşti călăuza, spuse Gimli, şi te pricepi să iei urma 
vânatului. Tu ai să faci alegerea. 

— Inima mă-ndeamnă s-o pornim mai departe, zise Legolas. 
Dar trebuie să ţinem unii de alţii. Am să-ţi urmez vrerea. 

— Lăsaţi alegerea pe mâini stângace, rosti Aragorn. De când 
am trecut prin Argonath, am dat greş în toate. 

Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, cu privirea 
pierdută în beznă, undeva, între apus şi miazănoapte. 

— N-o să mergem pe-ntuneric, zise el într-un târziu. După 
părerea mea, e mai rău dacă ne scapă vreo urmă sau vreun 
semn. De-ar fi luna destul de luminoasă, ne-ar fi de folos, dar, 
vai, apune timpuriu şi-i firavă la cel dintâi pătrar. 

— Şi-n noaptea asta-i, oricum, învăluită-n ceaţă, murmură 
Gimli. Ce bine-ar fi fost să ne dăruiască şi nouă Galadriel o rază 
de lumină, aşa cum a făcut cu Frodo! 

— Las' că e bine-aşa. Raza va apărea acolo unde-i de 
trebuinţă, spuse Aragorn. Isprava e-n mâinile lui Frodo. Noi n- 
avem a face decât o treb'şoară fără importanţă în vremurile 
acestea de fapte glorioase. O urmărire vană, poate, din capul 
locului, pe care alegerea mea n-o face mai bună sau mai rea. Ei 
bine, am ales. Şi-acum, să folosim fiecare clipă cum putem mai 
bine. 

Se trânti la pământ şi adormi pe dată, căci nu mai pusese 
geană peste geană din noaptea pe care-o petrecuseră sub 
umbrele stâncii Toi Brandir. Înainte de ivirea zorilor pe cer, se 
trezi şi se ridică în capul oaselor. Gimli era încă adâncit în 
braţele somnului, dar Legolas stătea în picioare, cu privirea 
pierdută spre miazănoapte, în întuneric, dus pe gânduri, tăcut, 
ca un arbore tânăr în noaptea neclintită. 

— Sunt tare, tare departe, rosti el trist, întorcându-se spre 
Ragorn. Simt în inima mea că nu s-au odihnit în noaptea asta. 
Doar o pajură i-ar mai putea întrece-acum. 

— Oricum, noi tot o să-i urmăm, ca să ne facem datoria, zise 
Aragorn. 

Se aplecă şi îl trezi pe gnom. 

— Hai! Trebuie s-o luăm din loc, spuse el. Le-am cam pierdut 
urma. 

— Dar e întuneric încă, zise Gimli. Nici măcar Legolas nu i-ar 


putea zări de pe culmi, până nu se iveşte soarele. 

— Mă tem că nu mai pot fi zăriţi nici de pe culmi, nici din 
câmpii, nici sub soare, nici sub lună, spuse Legolas. 

— Acolo unde privirea dă greş, poate pământul să ne-aducă 
murmur, rosti Aragorn. Fără-ndoială că geme sub tălpile lor 
spurcate. 

Se întinse la pământ, lipindu-şi urechea de glie. Rămase aşa, 
nemişcat, atât de multă vreme, încât Gimli începu să se întrebe 
dacă nu cumva îşi pierduse cunoştinţa sau nu adormise la loc. 
Zorii se iviră lucind şi, curând, fură învăluiţi de o lumină cenuşie. 
într-un târziu, se ridică, şi prietenii lui îi văzură chipul: era livid şi 
tras, iar privirea tulburată. 

— Şoapta pământului e slabă şi nedesluşită, rosti el. Nimic 
nu-l străbate până la mile-ntregi de noi. Pieriţi şi depărtaţi sunt 
paşii vrăjmaşilor noştri. Dar tunătoare sunt copitele cailor. Mi se 
pare că i-am auzit şi pe când stăteam întins în somn, 
tulburându-mi visele: cai la galop, trecând spre soare-apune. 
Acum însă se depărtează parcă mai mult de noi, către 
miazănoapte. Mă-ntreb ce s-o fi petrecând în ţinutul acesta. 

— Să mergem! 

Şi astfel începu ziua a treia. În tot acest lung răstimp cu nor 
şi soare arzător abia de-şi trăseseră sufletul, când la pas, când 
la galop, de parcă nici o istovire nu le-ar fi putut ostoi focul ce-i 
mistuia. Vorbeau arar. Treceau peste singurătatea nesfârşită, iar 
mantiile lor elfeşti se pierdeau pe fundalul câmpiilor cu iarbă 
cenuşiu-verzuie; nici măcar în lumina răcoroasă a soarelui de- 
amiază nu mulţi ar fi fost ochii, fie ei şi de elf, care să-i fi 
desluşit, şi-aceia doar de foarte aproape. li mulţumeau ades 
Doamnei din Lorien pentru darul ei de lembas, căci puteau 
mânca din el, prinzând puteri, chiar şi în timp ce alergau. 

Toată ziua, urma vrăjmaşului îi călăuzi drept înainte, înspre 
apus şi miazănoapte, fără vreo întrerupere, fără vreo abatere. 
Merseră iar zi de vară până-n seară, şi ajunseră la nişte 
povârnişuri golaşe, unde pământul se înălța, umflându-se către 
linia unor dune joase dinaintea lor. Urma orcilor se pierdea pe 
măsură ce se curba dinspre miazănoapte, căci pământul 
devenise mai tare, iar iarba mai scurtă. In depărtare, spre 
stânga, se unduia Scăldătoarea Enţilor un fir de argint pe o 
duşumea înverzită. Nu se zărea nimic mişcând. Aragorn se 
minuna la tot pasul că nu vedeau nici urmă de om sau de 


animal. Sălaşurile rohirrimilor erau, în mare parte, la multe 
leghe înspre miazăzi, sub streaşina de arbori a Munţilor Albi, 
ascunşi acum în ceţuri şi în nori; totuşi stăpânii cailor îşi 
păstraseră destule herghelii şi grajduri în Emnet de la Răsărit, 
regiunea de la soare-răsare a ținutului, iar păstorii hoinăriseră 
mult, adăpostindu-se prin corturi, chiar şi la vreme de iarnă. Dar 
acum toate pământurile erau pustii şi domnea peste ele o linişte 
care nu părea deloc prevestitoare de pace. 

La căderea serii făcură iar popas. Străbătuseră de două ori 
câte douăsprezece leghe peste câmpiile Rohanului, iar zidul de 
la Emyn Muil se pierduse în umbrele răsăritului. Luna nouă abia 
licărea pe cerul ceţos, cu toate acestea răspândea o geană de 
lumină, iar stelele erau acoperite de un văl. 

— Mă mustră acum ceva lăuntric pentru orice clipă de odihnă 
sau de răgaz în căutarea noastră, zise Legolas. Orcii au luat-o la 
goană, de parcă i-ar fi mânat toate bicele lui Sauron. Mă tem c- 
au ajuns deja în pădure şi la colinele întunecate, că trec chiar 
acum pe sub umbrele arborilor. 

Gimli scrâşni din dinţi. 

— Amar sfârşit pentru nădejdile şi truda noastră, spuse el. 

— Poate că ai dreptate în privinţa nădejdii; dar nu şi-a trudei, 
zise Aragorn. Doar n-o să facem, aici, cale-ntoarsă. Deşi sunt 
vlăguit. 

Privi îndărăt, de-a lungul drumului pe care îl străbătuseră, 
către noaptea ce se aduna la răsărit. 

— Se petrece ceva necurat pe tărâmul acesta. Nu-mi 
miroase-a bine nici liniştea şi nici chiar luna asta palidă. Stelele 
abia licăresc; şi eu sunt atât de slăbit, cum rareori mi s-a- 
ntâmplat; slăbit, aşa cum nici un Pribeag n-ar trebui să fie atunci 
când i se dă o urmă clară. E o vrere care ne ia nouă iuţeala şi-o 
dă vrăjmaşului; şi care pune-n faţa noastră o barieră nevăzută 
— o moleşeală aciuată mai degrabă în inimă decât în mădulare. 

— Aşa e, zise Legolas. Mi-am dat seama de asta de cum am 
coborât de pe Emyn Muil. Căci vrerea aceea nu e îndărătul, ci 
înaintea noastră. 

Şi întinse mâna, indicând un punct depărtat, dincolo de 
ţinutul Rohan, înspre apusul ce se întuneca sub secera lunii. 

— Saruman, murmură Aragorn. Însă n-o să ne facă să dăm 
bir cu fugiţii. Să facem iar popas va trebui, căci, iată, până şi 
luna se prăbuşeşte-n norii care se-adună. Dar calea noastră-i 


către miazănoapte, printre dealuri şi mlaştini, de-ndată ce s-o 
face iarăşi ziuă. 

Ca de obicei, Legolas fu primul în picioare, dacă nu cumva 
stătuse aşa de cu seară. 

— Scularea! Scularea! strigă el. Zorii sunt purpurii. Ciudate 
lucruri ne aşteaptă la poalele pădurii. Bune, rele — nu-mi dau 
seama, dar ceva ne cheamă. Scularea! A 

Ceilalţi săriră în picioare şi porniră de îndată la drum. Incet, 
încet, se iveau zorile. Când mai aveau un ceas până la amiază, 
ajunseră la povârnişurile înverzite ce se înălţau către crestele 
golaşe, aliniate drept către miazănoapte. La picioarele lor, 
pământul era uscat şi iarba scurtă, dar între ei şi râul care 
şerpuia adânc prin desişul de papură şi de stuf se aşternea o 
fâşie de nisipuri mişcătoare. lată cam de zece mile. La apus de 
povârnişul cel mai sudic, se vedea un rotocol mare, unde iarba 
fusese strivită şi bătucită de o puzderie de tălpi grele. De-acolo, 
urma orcilor o lua către miazănoapte, de-a lungul poalelor 
uscate ale colinelor. Aragorn se opri şi cercetă urmele 
îndeaproape. 

— O vreme, s-au odihnit aici, zise el. Dar până şi dâra din 
afară e deja veche. Mă tem că inima ta adevăr grăit-a, Legolas: 
de trei ori câte douăsprezece ore au trecut, cred eu, de când 
orcii au stat aici, unde ne aflăm acum. Dac-au ţinut pasul, atunci 
ieri, pe la asfinţit, au ajuns la hotarele Fangornului. 

— Nu văd nimic spre miazănoapte şi nici spre apus, afară de 
iarba ce se topeşte-n ceaţă, spuse Gimli. Oare am zări pădurea, 
dac-am urca pe coline? 

— E încă foarte departe, zise Aragorn. Din câte-mi amintesc 
eu, dealurile acestea se-ntind până la mai bine de opt mile 
înspre miazănoapte şi-apoi o iau uşor spre apus, către izvoarele 
Scăldătorii Enţilor unde — să tot fie vreo cincisprezece mile — 
se aşterne un ţinut nesfârşit. 

— Păi, hai să mergem, rosti Gimli. Picioarele mele să nu se 
mai plângă. De nu mi-ar fi inima atât de grea, şi-ar da şi ele mai 
mult silinţa. 

Soarele scăpata când se apropiară, în sfârşit, de capătul 
colinelor. Mărşăluiseră ore întregi, fără odihnă. Acum mergeau 
încet, iar Gimli se cocoşase de tot. Tari ca piatra erau gnomii la 
muncă şi la drum, dar cursa asta fără capăt începu să-şi spună 
cuvântul, pe măsură ce nădejdea i se ofilea în inimă. Aragorn 


mergea în urma lui întunecat şi tăcut, aplecându-se din când în 
când să cerceteze vreun semn sau vreo urmă de pe pământ. 
Numai Legolas păşea la fel de uşor ca totdeauna; picioarele lui 
abia atingeau vârful ierbii şi nu lăsau nici o urmă. Dar, aşa cum 
erau făcuţi elfii, găsea resursele necesare şi putea să doarmă — 
dacă acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit din punctul de vedere 
al oamenilor — odihnindu-şi mintea pe cărările ciudate ale 
viselor elfeşti, chiar şi când păşea cu ochii deschişi, în lumina 
acestei lumi. 

— Să urcăm pe colina asta înverzită, zise el. 

Il urmară vlăguiţi, târându-se pe povârnişul nesfârşit, până 
ajunseră sus în vârf. Era o măgură rotunjită, golaşă ca-n palmă 
şi singuratică, în partea extremă de miazănoapte a şirului de 
coline. Soarele pierise şi umbrele serii căzură ca o cortină. Erau 
singuri într-o lume cenuşie, fără formă, fără noimă. Doar între 
apus şi miazănoapte, departe, se zărea ceva întunecat în lumina 
care se stingea: erau Munţii Ceţoşi şi pădurile de la poale. 

— Pe-aici nu se vede nici un semn să ne călăuzească, zise 
Gimli. Aşa că va trebui să ne oprim iar şi să mai irosim o noapte. 
S-a lăsat şi frigul. 

— Vântul bate dinspre culmea înzăpezită, spuse Aragorn. 

— Şi până dimineaţă o s-ajungă la răsărit, zise Legolas. 
Odihniţi-vă, dacă simţiţi nevoia. Dar nu vă pierdeţi nădejdea. Nu 
se ştie ce ne-aduce ziua de mâine. Noaptea e un sfetnic bun. 

— De trei ori a răsărit soarele de când am pornit hăituiala, 
dar tot nu ne-am luminat, zise Gimli. Nu ne-am lămurit cu nimic. 

Noaptea se pogora tot mai răcoroasă. Aragorn şi Gimli 
adormiseră şi, de câte ori se trezeau, îl vedeau pe Legolas în 
picioare, alături de ei, sau plimbându-se de colo-colo, îngânând 
încetişor pe limba lui; şi, pe măsură ce cânta, se aprindeau 
stelele dalbe pe bolta neagră. Astfel se scurse noaptea. Priviră 
împreună cum creşteau agale zorile pe cerul acum gol şi senin, 
până ce, la o vreme, se ivi şi soarele. Era palid, străveziu. Vântul 
ajunsese la răsărit şi toată ceața se risipise; în jurul lor se 
întindeau ţinuturi mohorâte şi nesfârşite în lumina amară. 

In faţă şi spre răsărit, văzură platourile golaşe bântuite de 
vânt ale Rohanului, pe care le mai zăriseră cândva, de pe malul 
Râului cel Mare. Între apus şi miazănoapte se ridica neclintit 
întunecatul codru Fangorn; poalele lui umbroase se întindeau pe 
încă vreo zece leghe, iar povârnişurile împădurite se pierdeau 


hăt-departe, amestecându-se cu zarea albastră. Undeva îndărăt 
pâlpâia, ca şi cum ar fi plutit pe un nor cenuşiu, fruntea albă a 
vârfului Methedras, ultimul din Munţii Ceţoşi. Scăldătoarea 
Enţilor curgea dinspre codru către ei, iute şi îngustă acum, 
despicată de bancuri până în străfunduri. Într-acolo se îndreptau 
urmele orcilor, venind dinspre coline. 

Aragorn îşi plimbă de câteva ori privirea scrutătoare de-a lun- 
gul dârei dintre râu şi codru şi văzu, departe, înecată în 
verdeață, o umbră, ca o pată întunecată ce se deplasa cu 
iuţeală. Se aruncă la pământ şi ascultă iar, încordându-se. 
Alături de el, Legolas desluşi însă, ţinându-şi mâna lungă şi fină 
streaşină la ochii lui de elf, că umbrele şi petele de culoare nu 
erau altceva decât o puzderie de siluete minuscule de călăreţi. 
Vârfurile lăncilor pe care le purtau sclipeau în lumina zorilor, ca 
nişte steluțe de pe tărâmul celălalt. Departe, îndărătul lor, se 
înălţau rotocoale subţiri de fum cernit. Peste câmpiile goale era 
atâta linişte, încât Gimli auzea vântul prin iarbă. 

— Călăreţi! strigă Aragorn, sărind în picioare. O mulţime de 
călăreţi pe armăsari iuți care se îndreaptă către noi. 

— Da, zise Legolas, sunt o sută cinci. Bălai le este părul şi 
lucitoare, lăncile. Căpetenia lor e foarte înaltă. 

Aragorn surâse. 

— Ascuţiţi mai sunt ochii elfilor, zise el. 

— Ba mai mult, făcu Legolas, pot să-ţi spun că sunt cam la 
cinci leghe de noi. 

— De-or fi cinci sau de-o fi una, tot aia e, zise Gimli; n-avem 
cum scăpa de ei, pe tărâmul ăsta pustiu. O fi mai bine să-i 
aşteptăm aici sau să ne continuăm drumul? 

— O să aşteptăm, spuse Aragorn. Sunt vlăguit, iar urmărirea 
noastră, oricum, a cam dat greş. Sau, hai să zicem, ne-au luat-o 
alţii înainte; pentru că aceşti călăreţi se întorc pe urmele lăsate 
de orci. S-ar putea să primim veşti de la ei. 

— Sau lovituri de lance, adăugă Gimli. 

— Văd trei şei goale, dar nici urmă de hobbiţi, spuse Legolas. 

— N-am zis c-o să primim veşti bune, zise Aragorn. Dar cum 
or fi, bune sau rele, o s-aşteptăm aici. 

Cei trei plecară de pe culmea pe care ar fi putut fi uşor zăriţi 
ca o pată pe fundalul cerului palid şi coborâră uşor povârnişul 
dinspre miazănoapte. Aproape de poalele colinei se opriră şi, 
după ce se înfăşurară în mantii, se aşezară grămadă pe iarba 


pălită. Timpul se scurgea anevoie, cu caznă. Vântul bătea tăios 
şi iscoditor. Gimli nu se simţea deloc în apele lui. 

— Ce ştii despre călăreţii ăştia, Aragorn? întrebă el. Oare nu 
facem decât să stăm aici şi s-aşteptăm o moarte grabnică? 

— Am fost printre ei, răspunse Aragorn. Sunt mândri şi 
căpoşi, dar au inima curată şi-s generoşi în gând şi-n faptă; 
cutezători, dar nu tirani; înţelepţi, dar neînvăţaţi; nu scriu cărți, 
dar cântă mult, la fel cum făceau copiii oamenilor înainte de Anii 
Întunecimii. Însă nu mai ştiu ce s-o fi întâmplat pe-aici în ultima 
vreme şi nici ce-o fi în mintea rohirrimilor acum, când sunt între 
trădătorul Saruman şi ameninţarea lui Sauron. Sunt prieteni 
vechi cu cei din Gondor, deşi nu se înrudesc cu ei. E pierdută în 
negura uitării vremea când Eorl cel Tânăr i-a adus din 
miazănoapte şi-s mai degrabă neam cu bardingii din Ţinutul de 
Jos şi cu beorningii din Codru printre care mai pot fi zăriţi mulţi 
bărbaţi înalţi şi bălai, aşa cum sunt călăreţii din Rohan. Bine 
măcar că nu se dau în vânt după orci. 

— Dar Gandalf zicea ceva despre un zvon cum c-ar plăti 
tribut ținutului Mordor, interveni Gimli. 

— La fel ca Boromir, nu-i dau crezare, rosti Aragorn. 

— Curând ai să afli adevărul, zise Legolas. S-au apropiat deja 
foarte mult de noi. 

La o vreme, până şi Gimli auzi tropotul depărtat al copitelor. 
Călăreţii se abătură din cărare, depărtându-se de râu, şi se 
apropiau acum de dune. Zburau ca vântul. 

Câmpia răsuna de glasurile lor puternice şi desluşite. Brusc, 
acestea umplură văzduhul ca un tunet şi călăreţul din faţă coti, 
trecând pe la poalele colinei, călăuzind ceata înapoi, către 
miazăzi, de-a lungul marginii de apus a dunelor. După elo 
porniră cu toţii un şir lung de bărbaţi înveşmântaţi în zale, iuți, 
strălucitori, la care ţi-era mai mare dragul să priveşti. 

Caii lor erau uriaşi, puternici şi zvelţi, cu părul cenuşiu, 
lucitor; cozile lungi fluturau în vânt, iar coamele cădeau 
împletite pe grumazurile semeţe. Oamenii care îi călăreau nu 
erau nici ei mai prejos: înalţi şi lungi în picioare; părul ca inul le 
flutura îndărăt, pe sub coifurile uşoare, în cozi lungi, unduitoare; 
chipurile le erau aspre şi tăioase. Lăncile parcă nesfârşite din 
mâinile lor erau din lemn de frasin; scuturi pictate le atârnau la 
spate şi săbii lungi la brâu, iar cămăşile din zale le-acopereau 
genunchii. 


Galopau doi câte doi, ridicându-se din când în când în şa, 
scrutând înainte sau împrejur; păreau a nu-i fi zărit pe cei trei 
străini care stăteau tăcuţi şi îi priveau. Când să treacă toată 
ceata, Aragorn se ridică şi strigă cu un glas răsunător: 

— Ce veşti ne-aduceţi de la miazănoapte, călăreţilor din 
Rohan? 

Cu o iuţeală şi o îndemânare uluitoare, aceştia îşi struniră 
armăsarii, se rotiră în loc şi se apropiară ameninţător de ei. 
Curând, cei trei prieteni se treziră în mijlocul unui cerc rotitor de 
călăreţi care se strângea tot mai mult împrejur. Aragorn rămase 
tăcut în picioare, pe când ceilalţi doi şedeau nemişcaţi, 
întrebându-se ce întorsătură aveau să ia lucrurile. 

__ Deodată, fără vreun ordin spus sau strigat, călăreţii se opriră. 
Işi îndreptară puzderia de lănci către ei; câţiva puseră mâna pe 
săbii, alţii îşi pregătiră săgețile în arcuri. Apoi, cel mai înalt 
dintre ei se apropie de străini; din coiful lui se înălța, precum o 
creastă, o coadă albă de cal. Înainta până când vârful lăncii sale 
se opri la câteva palme de pieptul lui Aragorn. Acesta nici nu 
tresări. 

— Cine sunteţi şi ce căutaţi în ţinutul acesta? întrebă 
călăreţul în limba comună de la Soare-Apune, în felul lui 
Boromir, omul din Gondor. 

— Mi se spune Pas Mare, îi răspunse Aragorn. Vin de la 
miazănoapte. Şi urmăresc nişte orci. 

Călărețul sări de pe cal. Işi încredinţă lancea unui camarad 
de-al său care se apropiase şi descălecase alături, îşi trase sabia 
şi se opri in faţa lui Aragorn, privindu-l scrutător, nu fără 
oarecare uimire. Într-un târziu, vorbi din nou. 

— La început am crezut că voi înşivă sunteţi orci, zise el, dar 
văd că nu-i aşa. Pe legea mea, nu prea aveţi habar de orci, de- 
aţi pornit aşa, la vânătoare. Erau iuți, erau mulţi. V-aţi fi 
preschimbat din vânători în pradă, dacă i-aţi fi ajuns din urmă. E 
ceva necurat cu tine, Pas Mare. 

Işi plecă din nou privirea limpede, luminoasă asupra 
Pribeagului. 

— Asta nu-i un nume pe care să-l dai unui om. Ciudate-ţi sunt 
şi straiele. Ai răsărit, cumva, din iarbă? Cum de ne-ai scăpat 
privirii? Eşti de neam elfesc? 

— Nu, spuse Aragorn. Numai unul dintre noi e elf, Legolas, 
din îndepărtatul Codru Întunecat. Dar am trecut prin Lothlorien, 


aşa că avem asupra noastră darurile şi ocrotirea Doamnei. 

Călărețul se uită la ei cu şi mai multă uimire, dar privirea i se 
înăspri. 

— Deci, există o Doamnă în Codrul de Aur, aşa cum zic 
poveştile străvechi, rosti el. Se spune că puţini scapă din 
mrejele ei. Ciudate vremuri mai trăim! Dar, dacă sunteţi sub 
ocrotirea ei, înseamnă că poate şi voi sunteţi urzitori de mreje 
sau vrăjitori. 

Aruncă o privire rece către Gimli şi Legolas. 

— Voi de ce nu vorbiţi, muţilor? îi întrebă el răstit. 

Gimli se ridică de jos şi se propti pe picioarele răşchirate; îşi 
strânse securea în mână şi ochii lui negri scăpărară. 

— Spune-mi cine eşti, călăreţule, şi-am să-ţi spun cine sunt şi 
încă ceva pe deasupra, zise el. 

— Cât despre asta, rosti călăreţul, plecându-şi ochii spre 
gnom, străinul e cel care s-ar cuveni să se dezvăluie întâi. Şi 
totuşi, sunt Eomer, fiul lui Eomund, şi mi se spune Al Treilea 
Mareşal al Obştei Călăreţilor. 

— Ei bine, atunci, ce-ar fi ca tu, Eomer, fiul lui Eomund, Al 
Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor, s-asculţi la Gimli, fiul gno- 
mului Gloin, şi să-ţi cântăreşti vorbele necugetate? Îţi sare 
ţandăra din orice fleac şi numai sărăcia duhului tău ţi-ar mai 
putea scuza purtarea. 

Ochii lui Eomer scăpărară, iar oamenii din Rohan începură să 
glăsuiască mânioşi, strângând cercul şi îndreptându-şi lăncile 
către ei. 

— Cumetre gnom, ţi-aş reteza căpăţâna cu tot cu barbă de-ai 
fi oleacă mai răsărit, zise Eomer. 

— Nu-i singur aici, zise Legolas, potrivindu-şi cât ai clipi o 
săgeată în arc. Ţi-ai găsi moartea înainte să loveşti. 

Eomer ridică sabia şi lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă, 
dacă Aragorn n-ar fi ţâşnit între ei, ridicând mâna. 

— lertare, Eomer! strigă el. Când ai să afli mai multe, ai să-ţi 
dai seama de ce i-ai mâniat pe prietenii mei. N-avem de gând să 
facem vreun rău în Rohan şi nici vreunei vietăţi de acolo, fie el 
om sau cal. N-ai vrea mai bine ca, înainte să loveşti, să ne-auzi 
povestea? 

— Ba da, zise Eomer, lăsându-şi sabia în jos. Dar drumeţii din 
Obştea Călăreţilor ar face bine să fie mai înţelepţi şi să lase 
trufia în vremurile noastre atât de nesigure. Întâi, spune-mi 


numele tău adevărat. 

— Nu înainte să-mi spui tu în slujba cui te afli, zise Aragorn. 
Eşti prieten sau vrăjmaş cu Sauron, Seniorul Întunecimii din 
Mordor? 

— Nu slujesc pe nimeni, afară de Cârmuitorul Obştii, 
Theoden, Regele din Thengel, îi răspunse Eomer. Nu ne 
supunem puterii din îndepărtatul Tărâm Negru, dar nici nu 
suntem încă pe picior de război; şi dacă de ei fugiţi, aţi face bine 
să părăsiţi ţinutul acesta. E zarvă mare la toate hotarele noastre 
şi suntem ameninţaţi; dar vrerea nu ni-i decât să fim liberi şi să 
trăim aşa cum am făcut-o şi pîn'acum, adică să ne vedem de-ale 
noastre, fără să ne punem în slujba nici unui domn străin, bun 
sau rău. Ne primeam oaspeţii cu drag în vremuri mai bune, dar 
acum suntem iuți şi aspri cu veneticii nepoftiţi. Hai, spune cine 
eşti? Şi-n slujba cui? Cine ţi-a poruncit să-i hăituieşti pe orci în 
ţinutul nostru? 

— Nu sunt în slujba nimănui, rosti Aragorn; dar i-aş hăitui pe 
supuşii lui Sauron în orice ţinut s-ar duce. Puţini sunt printre 
oamenii muritori cei care ştiu mai mult ca mine despre orci; şi 
nu-i urmăresc doar că aşa mi-a venit la socoteală. Orcii aceştia 
mi-au luat ostatici doi prieteni. Într-o astfel de situaţie, oricine n- 
are cal e silit s-o ia pe jos şi nu se mai gândeşte să ceară voie, 
atunci când porneşte pe urmele cuiva. lar socoteala capetelor 
vrăjmaşe n-o mai ţin decât cu spada. Că doar sunt şi eu înarmat. 

Aragorn îşi dădu mantia la o parte şi teaca elfească luci. 
Tăişul spadei Anduril îi fulgeră în mână ca o flăcăruie. 

— Elendil! strigă el. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn, şi mi se 
spune Elessar, Piatra Elfică, Dunadan, moştenitorul fiului lui 
Isildur Elendil, fiu al Gondorului. lată sabia ce-a fost despicată şi 
făurită iar! Vrei să-mi sari în ajutor sau mi te-mpotriveşti? Alege 
iute! 

Gimli şi Legolas îşi priviră prietenul uluiţi, căci nu-l mai 
văzuseră purtându-se astfel până atunci. Părea că se înălţase, în 
vreme ce Eomer se făcuse mai mic; şi zăriră, pe chipul lui 
însufleţit, imaginea fugară a puterii şi maiestăţii regilor de 
piatră. O clipă, lui Legolas i se păru că vede pe fruntea lui 
Aragorn pâlpâind o flacără albă, ca o cunună strălucitoare. 

Eomer se dădu un pas îndărăt, cu chipul cuprins de 
venerație, îşi lăsă privirea mândră în pământ. 

— Pe legea mea că trăim vremuri ciudate, murmură el. Visul 


şi legenda ţâşnesc la viaţă aşa, din pământ, din iarbă verde... 
Spune-mi, mărite senior, ce vânt te-aduce pe aceste meleaguri? 
Şi ce-nţeles au vorbele-ţi întortocheate? De mult Boromir, fiul lui 
Denethor, plecat-a să afle răspuns, iar calul pe care i l-am 
împrumutat s-a-ntors fără călăreț. Ce-osândă ne-aduci de la 
miazănoapte? 

— Osânda alegerii, rosti Aragorn. Poţi să-i spui asta lui 
Theoden, fiul lui Thengel: războiu-i stă dinainte; şi are a alege să 
fie de partea lui Sauron sau împotriva lui. Nimeni nu mai poate 
trăi aşa cum a făcut-o până acum şi, vorba ceea, puţini îşi vor 
mai păstra cumpătul. Dar despre aceste treburi însemnate om 
discuta ceva mai târziu. Dacă oi avea noroc, mă voi înfăţişa eu 
însumi dinaintea regelui. Acum însă sunt la ananghie şi-ţi cer 
ajutorul, sau măcar nişte veşti. Ţi-am spus că suntem pe urmele 
unei hoarde de orci care ne-au luat prietenii. Ne poţi spune 
ceva? 

— Da, nu mai e nevoie să-i urmăriţi, zise Eomer. l-am nimicit 
pe orci. 

— Şi prietenii noştri? 

— N-am dat de nimeni, afară de orci. 

— Ciudat, zise Aragorn. V-aţi uitat bine printre cei ucişi? Afară 
de leşuri orceşti, n-aţi văzut cumva vreun trupşor ce-n ochii 
voştri ar fi părut de copil? Desculţ şi înveşmântat în cenuşiu. 

— Nu erau printre ei nici gnomi, nici copii, zise Eomer. l-am 
numărat şi i-am despuiat pe toţi, apoi i-am aruncat grămadă şi 
le-am dat foc, după legea noastră. Cenuşa mai fumegă încă. 

— Noi nu vorbim de gnomi sau de copii, zise Gimli. Prietenii 
noştri erau hobbiţi. 

— Hobbiţi? făcu Eomer. Ce-or mai fi şi ăştia? Ciudat nume. 

— Un nume ciudat pentru un neam la fel de ciudat, rosti 
Gimli. Dar tare drag inimii noastre. Se pare c-aţi auzit şi în 
Rohan de cuvintele care i-au tulburat pe cei din Minas Tirith. În 
ele era vorba despre Ţara Piticuţilor. Aceşti hobbiţi sunt piticuţi. 

— Piticuţi! râse călăreţul de lângă Eomer. Piticuţi! Dar ăştia 
nu-s decât un popor mititel din baladele străvechi şi din basmele 
copiilor de la miazănoapte. Pe ce tărâm călcăm? Pe cel de 
legendă sau pe cel înverzit, scăldat de razele soarelui? 

— Un bărbat poate să păşească pe amândouă, zise Aragorn. 
Căci nu noi, ci acei ce vor urma vor ticlui legendele timpului 
nostru. Tărâmul înverzit, zici? Dar ăsta-i un subiect serios de 


legendă, deşi îţi porţi paşii pe el, sub razele soarelui. 

— Timpul ne zoreşte, zise călăreţul, fără să ia în seamă 
vorbele lui Aragorn. Trebuie să ne grăbim spre miazăzi, stăpâne. 
Să-i lăsăm pe sălbaticii ăştia cu închipuirile lor. Sau să-i legăm şi 
să-i ducem la rege. 

— Uşurel, Eothain, zise Eomer în limba lui. Stai o clipă. 
Spune-le earezilor să se strângă pe cărare şi să se pregătească 
s-o pornească spre Vadul Enţilor. 

Eothain se retrase bombănind şi le vorbi celorlalţi. Imediat, 
aceştia se depărtară şi îl lăsară pe Eomer singur, cu cei trei 
prieteni. 

— Tot ceea ce spui e tare ciudat, Aragorn, rosti el. Şi totuşi, 
mi-e foarte limpede că spui adevărul: oamenii din Obşte nu mint 
şi din acest motiv nu se lasă uşor înşelaţi. Dar n-ai spus tot. Vrei 
să-mi povesteşti acum pe-ndelete ce-nsărcinare ai, ca să pot să 
mă hotărăsc şi eu ce să fac? 

— Am pornit din Imladris, aşa cum spune cântecul, cu multe 
săptămâni în urmă, răspunse Aragorn. Eram împreună cu 
Boromir din Minas Tirith. Trebuia să ajung la cetatea aceea cu 
fiul lui Denethor, să-i ajut seminţia în războiul împotriva lui 
Sauron. Dar tovarăşii mei de drum aveau altă treabă. Mă rog, n- 
are rost să vorbim despre asta acum. In orice caz, Gandalf cel 
Sur era căpetenia noastră. 

— Gandalf! exclamă Eomer. Gandalf cel Sur e cunoscut în 
Obşte; dar numele său, te previn, nu mai are trecere în faţa 
regelui. Toată lumea ştie că vine şi pleacă adesea pe-aici, când i 
se năzare — ba la o lună, ba după ani de zile. Aduce totdeauna 
solii ciudate; unii spun cum că ar fi piază-rea. Şi nu-s departe de 
adevăr: de când a venit ultima oară pe-aici, în vară, toate au 
mers de-a-ndoaselea. Atunci a început necazul nostru cu 
Saruman. || socoteam pe Saruman prieten, dar a venit Gandalf 
şi ne-a avertizat că se pregăteşte degrabă un război în Isengard. 
Zicea că el însuşi fusese ostatic în Orthanc şi-abia reuşise să 
scape. Ne cerea ajutorul. Dar Theoden nici n-a vrut s-audă, aşa 
că a plecat. Să nu rosteşti numele de Gandalf cu voce tare în 
faţa lui Theoden, că-l apucă damblaua! Pentru că i l-a luat pe 
lute ca Gândul, cel mai valoros dintre armăsarii regelui, 
căpetenia mearaşilor, pe care doar Seniorul Obştii are voie să-i 
încalece. Căci sămânţa rasei lor se trage de la calul lui Eorl, ce 
ştia limba oamenilor. Acum şapte nopţi, lute ca Gândul s-a- 


ntors; dar mânia regelui a rămas aceeaşi, pentru că acum calul 
s-a sălbăticit şi nu mai lasă nici un bărbat să se apropie de el. 

— Inseamnă că lute ca Gândul şi-a aflat singur calea din 
îndepărtatul miazănoapte, zise Aragorn; căci acolo s-a despărţit 
de Gandalf. Dar, vai! Gandalf nu va mai avea vreodată prilejul 
să călărească. S-a prăbuşit în beznă în minele Moriei şi nu se 
mai întoarce. 

— Copleşitoare veste, zise Eomer. Cel puţin pentru mine şi 
pentru mulţi alţii, deşi nu pentru toată lumea; ai să te convingi 
şi singur, dacă te duci la rege. 

— Puţini îşi pot da seama aici de grozăvia ăstei năpaste, deşi 
s-ar putea s-o simţiţi şi voi cumplit mult mai curând decât v-aţi 
aştepta, spuse Aragorn. Dar când capetele măreţe cad, cei mai 
mărunți sunt nevoiţi să treacă la cârmă. Misia mea a fost să-i 
conduc pe tovarăşii mei pe lungul drum din Moria. Prin Lorien 
am venit — adevăr pe care-ar fi bine să-l afli înainte să mai 
vorbeşti despre asta — şi de-acolo am străbătut leghe peste 
leghe de-a lungul Râului cel Mare, către cascada Rauros. Acolo a 
fost Boromir măcelărit de-aceiaşi orci pe care i-aţi nimicit voi. 

— Cutremurătoare-ţi sunt veştile! strigă Eomer deznădăjduit. 
Mare năpastă-i moartea aceasta pentru Minas Tirith şi pentru 
noi toţi. Ce om de vază-a fost! L-au preamărit cu toţii. Arar prin 
Obşte se-arăta, căci era mereu în război la hotarele de răsărit; 
dar l-am văzut. Mai degrabă ca fiii iuți ai lui Eorl, decât ca 
oamenii morocănoşi din Gondor mi-a părut şi putea să se 
dovedească un mare cârmuitor al poporului său, atunci când îi 
va fi venit vremea. Dar n-am ştiut pîn'acum de-această grozăvie 
din Gondor. Când s-a prăpădit? 

— Sunt patru zile de când a fost ucis, îi răspunse Aragorn; din 
seara aceea am pornit-o din tenebrosul Toi Brandir. 

— Pe jos? făcu Eomer. 

— Da, aşa cum vezi. 

De mare uimire se umplură privirile lui Eomer. 

— Pas Mare e un nume mult prea nedemn de ceea ce-ai 
făcut, o, fiu al lui Arathorn, rosti el. Ţi-aş zice mai degrabă Pas 
Inaripat. La multe curţi ar trebui cântate faptele de vitejie ale 
celor trei camarazi. Patruzeci de leghe şi încă cinci aţi străbătut, 
înainte ca ziua a patra să se sfârşească! Cutezătoare-i spiţa lui 
Elendil! Dar, mărite senior, cum m-ai făcut să uit! Trebuie să mă 
întorc degrabă la Theoden. Am vorbit cam aspru în faţa 


oamenilor mei. l-adevărat că nu suntem încă vrăjmaşi pe faţă cu 
Tărâmul Negru şi sunt unii care-i suflă regelui poveţe înfricoşate 
la ureche; dar războiul nu-i departe. N-o să lăsăm baltă vechea 
alianţă cu Gondorul; o să le sărim oricum în ajutor la luptă ; 
asta-i credinţa mea şi-a tuturor care-s cu mine. Hotarul de 
răsărit e-n seama mea, asta-i grija celui de-al Treilea Mareşal, şi- 
am strămutat toate hergheliile şi pe păstorii noştri dincolo de 
Scăldătoarea Enţilor; n-am păstrat aici decât paza şi cercetaşii 
ageri. 

— Aşadar, nu-i plătiţi tribut lui Sauron? întrebă Gimli. 

— Nu i-am plătit şi nici n-o să-i plătim vreodată, rosti Eomer 
şi ochii îi scăpărară, cu toate că mi-a ajuns la ureche minciuna 
asta. Cu ani în urmă, Seniorul Tărâmului Negru şi-ar fi dorit să 
cumpere pe bani grei cai de la noi, dar nu m-am învoit, pentru 
că supune animalele la cazne. Atunci şi-a trimis orcii la jaf, iar 
aceştia fură tot ce-apucă, alegând cu osebire caii negri; puţini 
ne-au mai rămas din soiul ăsta. De-aceea dihonia dintre noi şi 
orci e-aşa amarnică. 

Dar acum grija noastră cea mai de seamă e Saruman. 
Pretinde că-i stăpân peste tot ţinutul acesta şi suntem în război 
de mai multe luni. l-a luat pe orci, pe Călăreţii Lupului şi pe 
oamenii de rău în slujba sa şi au închis Trecătoarea, aşa că s-ar 
putea să fim asediați atât la răsărit, cât şi la apus. Nu-i de glumit 
c-un astfel de vrăjmaş; e un vrăjitor viclean şi dibace şi poate să 
ia nenumărate înfăţişări. Se spune că rătăceşte de colo-colo, în 
chip de moşneag, înveşmântat într-o mantie cu glugă, cam ca 
Gandalf. Aşa zic toţi care şi-l amintesc. Iscoadele lui pătrund şi-n 
gaură de şarpe, iar păsările sale aducătoare de rău trec, în tării, 
peste hotare. Nu ştiu cum se vor sfârşi toate acestea şi mi se 
strânge inima, căci mă tem că n-are prieteni doar în Isengard. 
Dar ai să-ţi dai singur seama, dacă vrei să-l vezi pe rege. Ce zici, 
nu vii? Oare credinţa mea cum c-ai fost trimis la mine după 
ajutor, chinuit de şovăială şi de nevoi, e doar o amăgeală? 

— Am să vin când s-o-mplini sorocul, zise Aragorn. 

— Hai acum, rosti Eomer. Moştenitorul lui Elendil ar fi, fără 
doar şi poate, o îmbărbătare pentru fiii lui Eorl, în stihia aceea 
malefică. In Emnet de la Apus bătălia-i în toi şi tare mi-e teamă 
că nu ne aşteaptă vremuri bune. Să ştii că m-am avântat călare 
către miazănoapte fără ştirea regelui, căci în lipsa mea casa lui 
e prea puţin păzită. Dar cercetaşii m-au prevenit acum trei nopţi 


de venirea şlehtei orceşti dinspre Peretele de Răsărit şi că 
printre ei s-ar afla şi unii ce poartă însemnele albe ale lui 
Saruman. Aşa încât, gândindu-mă că de ce mi-a fost teamă n- 
am scăpat, adică de un pact între Orthanc şi Turnul Întunecimii, 
am purces în fruntea eorezilor- bărbaţii din stirpea mea; şi i-am 
ajuns pe orci cu două zile în urmă, pe la scăpătat, aproape de 
hotarele de la Pădurea Enţilor. 

Acolo i-am împresurat şi-am purtat bătălia ieri, în zori. Cinci- 
sprezece oameni am pierdut şi, vai mie, doisprezece cai! Căci 
orcii erau mai numeroşi decât ne-am aşteptat. Li se alăturaseră 
alţii, dinspre răsărit, de dincolo de Râul cel Mare; dâra lor 
spurcată se vede ceva mai spre miazănoapte. lar alţii, tot aşa, s- 
au ivit din pădure. Orci mari, care purtau şi ei pecetea Mâinii 
Albe a Isengardului; aceştia-s mai puternici şi mai sângeroşi 
decât ceilalţi. Oricum, i-am terminat pe toţi. Dar am pierdut prea 
multă vreme. E nevoie de noi la miazăzi şi la apus. Nu veniţi şi 
voi? După cum vedeţi, cai avem şi de prisos. Să lăsăm spada să- 
şi facă treaba de care, har Domnului, nu duce lipsă. Şi-apoi i-am 
da de lucru securii lui Gimli şi arcului lui Legolas, de vor fi vrând 
să-mi ierte vorbele nesăbuite pe care le-am rostit despre 
Doamna Pădurii. Am vorbit ca tot omu' de pe meleagul meu şi- 
aş vrea cu bucurie să-nvâăţ să glăsuiesc meşteşugit. 

— Aduc mulţumire pentru tot ce-mi spui, zise Aragorn, şi 
inima-mi dă ghes să vin cu tine; dar n-am cum să-mi părăsesc 
tovarăşii, cât mai e o nădejde. 

— Nu-i nici o nădejde, zise Eomer. N-o să-i găseşti pe 
prietenii tăi la hotarele de miazănoapte. 

— Şi totuşi, nu sunt nici îndărăt. Am dat de-un semn limpede, 
nu departe de Peretele de Răsărit, care îmi spune că măcar unul 
dintre ei trăieşte. Dar între zid şi dune n-am mai găsit altă urmă 
de-a lor şi nici o dâră nu se-abate într-o parte sau alta — asta de 
nu m-oi fi înşelat cu totul. 

— Şi-atunci, ce crezi că s-a ales de ei? 

— Nu ştiu. Or fi fost măcelăriți şi arşi de-a valma cu orcii; dar, 
zici tu, n-are cum să fie aşa, şi nici eu nu mă tem de asta. S-ar 
putea să fi fost duşi în pădure înainte ca voi să-i fi împresurat pe 
vrăjmaşi. Poţi să juri că nu v-a scăpat nimeni printre degete? 

— Pot să jur că, după ce am dat de ei, nu ne-a scăpat nici un 
orc, zise Eomer. Am ajuns înaintea lor la poalele pădurii, iar 
dacă după aceea a reuşit cineva să se strecoare prin cercul 


nostru, atunci acela n-a fost orc şi-avea, cu siguranţă, puteri 
elfeşti. 

— Prietenii noştri erau înveşmântaţi la fel ca noi, zise 
Aragorn; iar voi nu ne-aţi văzut nici pe lumină. 

— Uitasem asta, rosti Eomer. Tare-i greu să mai ştii ceva 
sigur printre atâtea minuni. Lumea-i tot mai ciudată. Elful şi 
gnomul drumeţesc împreună ziua-n amiaza mare, pe câmpiile 
noastre; iar făpturile stau de vorbă cu Doamna Pădurii, deşi-s pe 
lumea asta; şi spada se întoarce la războiul ce-a izbucnit în 
negura vremilor, când strămoşii noştri au pornit călare spre 
Obşte. Ce le-ar mai fi cu putinţă să facă făpturilor cu judecată în 
astfel de timpuri? 

— Ce-au făcut şi până acum, zise Aragorn. Binele şi răul nu 
se schimbă de azi pe mâine; şi n-au tălcuri diferite printre elfi, 
gnomi şi oameni. li e dat făpturii să le desluşească, atât în 
Pădurea de Aur, cât şi la ea acasă. 

— Aşa e, rosti Eomer. Dar eu nu mă-ndoiesc nici de voi, nici 
de ceea ce-mi spune inima. Totuşi nu mi-e cu putinţă să fac aşa 
cum aş vrea. E împotriva legii noastre să-i lăsăm pe venetici să 
hoinărească cum poftesc prin ţinut, câtă vreme regele însuşi nu 
le dă încuviințarea; iar opreliştea-i mai mare acum, în vremuri 
de restrişte. Te-am rugat să te întorci de bunăvoie cu mine şi nu 
vrei. Şi nu-mi dă inima ghes să pornesc bătălia cu o sută contra 
trei. 

— Nu cred că legea voastră-i făcută pentru aşa ceva, zise 
Aragorn; şi, să fim drepţi, nici eu nu sunt un venetic, căci am 
mai fost pe-aici de multe ori şi-am călărit cu ceata rohirrimilor, 
deşi sub alt nume şi sub o altă înfăţişare. Nu te-am mai văzut, 
pentru că eşti prea tânăr, dar am stat de vorbă cu Eomund, tatăl 
tău, şi cu Theoden, fiul lui Thengel. Pe vremuri, nici o înaltă faţă 
din ţinutul acesta n-ar fi stăvilit vreodată vreo făptură în a-şi 
duce la capăt o faptă vitejească aşa cum e a mea. Măcar e 
limpede că am datoria să-mi continui calea. Ei hai, fiu al lui 
Eomund, trebuie să alegi până la urmă. Ajută-ne sau, dacă nu, 
lasă-ne liberi să plecăm. Mai ai o cale: să-ţi duci la împlinire 
legea. Dar de-o vei face, puţini se vor întoarce la luptă alături de 
tine şi de regele tău. 

Eomer chibzui o vreme, apoi vorbi: 

— Amândoi trebuie să ne grăbim. Ai mei ard de nerăbdare s- 
o pornim la drum şi nădejdea voastră scade cu fiecare ceas. lată 


ce-aleg: puteţi pleca; mai mult, am să vă-mprumut caii. Nu vă 
cer decât atât: când veţi fi isprăvit sau veţi vedea că totu-i în 
zadar, întoarceţi-vă cu caii prin Vadul Enţilor, la Meduseld, 
nobila casă din Endoras unde sade acum Theoden. Astfel îi vei 
dovedi că n-am greşit. Mă pun pe mine chezăşie şi poate chiar 
viaţa mea în joc că eşti de bună-credinţă. Să nu greşeşti. 

— Nu voi greşi, zise Aragorn. 

Nu mică le fu mirarea şi multe priviri întunecate şi îndoielnice 
îşi aruncară oamenii săi, când Eomer porunci să li se împrumute 
străinilor caii; dar numai Eothain îndrăzni s-o spună deschis. 

— N-ar fi nimic dac-ar fi vorba de seniorul acesta din viţa din 
Gondor, aşa cum se laudă, zise el, dar cine-a mai auzit să i se 
dea unui gnom un cal din Obşte? 

— Nimeni, spuse Gimli. Şi nu te teme: nici nu se va mai auzi 
de-aşa ceva. Mai bine merg pe jos, decât să m-aşez pe spinarea 
vreunei lighioane atât de mari, de voie sau de nevoie. 

— Acum însă va trebui să-ncaleci, altfel ai să rămâi de 
căruţă, zise Aragorn. 

— Hai, aşază-te-ndărătul meu, prietene Gimli, zise Legolas. 
Aşa o să fie totul bine; n-o să ai nevoie de nici un cal şi n-o să-ţi 
facă vreunul necazuri. 

Lui Aragorn i se aduse un bidiviu murg vânjos, iar el îl 
încalecă. 

— Hasufel îi e numele, zise Eomer. Fie să te poarte cu bine şi 
să-ţi aducă mai mult noroc decât lui Garulf, fostul lui stăpân. 

Legolas primi un cal ceva mai mic şi mai deschis la culoare, 
dar nărăvaş şi focos. Pe-acesta îl chema Arod. Insă Legolas le 
ceru să-i scoată şaua şi frâul. 

— N-am trebuinţă de ele, zise el, încălecându-l uşor, dintr-o 
săltare şi, spre mirarea lor, Arod se arătă blând şi gata să-l 
slujească, mişcându-se de colo-colo, fără crâcnire: aşa se purtau 
elfii cu dobitoacele alese. 

Gimli fu urcat îndărătul prietenului său de care se încleşta 
încrâncenat, de parcă era Sam Gamgee într-o barcă. 

— Drum bun şi fie să afli ceea ce cauţi! strigă Eomer. Să te 
întorci cât poţi de iute; şi fie ca spadele noastre să lucească, 
atunci, alături. 

— Mă voi întoarce, zise Aragorn. _ 

— Şi eu mă voi întoarce, adăugă Gimli. Inţelepciunea lui Lady 
Galadriel ne desparte încă şi voiesc să-ţi împărtăşesc câte ceva 


despre vorba ei dulce. 

— Om trăi şi-om vedea, făcu Eomer. Atâtea lucruri s-au 
întâmplat, încât deprinderea rugăciunii unei zâne sub loviturile 
duioase ale securii unui gnom îmi vor părea floare la ureche. 
Drum bun! 

Şi cu acestea, se despărţiră. Tare iuți erau bidiviii din Rohan. 
Când nu peste mult Gimli îşi întoarse privirile, ceata lui Eomer 
abia de se mai zărea în depărtare. Aragorn nu se uită îndărăt; 
urma în goană dâra, cu capul mult plecat, lipit de grumazul lui 
Hasufel. Curând ajunseră la marginea Scăldătorii Enţilor, iar 
acolo dădură peste urma cealaltă, despre care le vorbise Eomer, 
cum c-ar veni dinspre soare-răsare, de pe Platoul Golaş. 

Aragorn descălecă şi privi pământul, pe urmă, sărind înapoi 
în şa, o luă spre răsărit, cu mare băgare de seamă, ca să nu 
distrugă urmele. Apoi descălecă iar şi cercetă ţărâna, de colo 
până colo. 

— N-am aflat mare lucru, rosti el. Dâra principală e neclară, 
întretăiată de urmele de întoarcere ale călăreţilor; drumul lor 
trebuie să fi fost pe lângă râu. Dar cea dinspre răsărit e reavănă 
şi desluşită. Nici o urmă nu duce în partea opusă, înapoi, spre 
Anduin. Acum trebuie să mergem mai uşor, să observăm orice 
pas care-ar fi luat-o pe de lături. De aici, orcii şi-au dat seama, 
fără doar şi poate, că sunt urmăriţi; or fi încercat să-i ducă 
undeva pe ostatici, înainte să fie ajunşi din urmă. 

Pe măsură ce înaintau, ziua se mohora. Asupra Platoului 
pogorau nori cenuşii. Soarele se acoperea cu un zăbranic ceţos. 
Tot mai aproape se desluşeau povârnişurile din Fangorn, 
întunecându-se uşor în apusul soarelui. Nu zăriră urme nici în 
dreapta, nici în stânga, dar, din loc în loc, treceau pe lângă 
hoituri singuratice de orci cu spatele sau grumazul străpunse de 
săgeți cu pană cenușie. 

Intr-un târziu, pe la asfinţit, ajunseră la poalele pădurii şi, 
într-o poieniţă ivită printre cei dintâi arbori, dădură peste marele 
pârjol; cenuşa fierbinte încă fumega. Alături zăceau o grămadă 
de coifuri, pieptare înzăuate, scuturi sfărâmate, spade frânte, 
arcuri şi săgeți şi o groază de alte născociri războinice. Într-o 
țepuşă din mijloc fusese înfiptă căpăţâna mare a unei stârpituri 
pe al cărei coif, deşi sfărâmat, se putea desluşi însemnul alb. În 
depărtare, pe lângă locul unde râul se revărsa dinspre liziera 
pădurii, se zărea o movilă. Fusese înălţată de curând: pământul 


reavăn era acoperit cu brazde proaspete, înierbate, iar de jur 
împrejur se aflau înfipte cincisprezece lănci. 

Aragorn şi tovarăşii săi cercetară câmpul de bătălie până hăt- 
departe, dar lumina scădea şi curând se lăsă seara întunecată şi 
nebuloasă. Veni şi noaptea, dar nici urmă de Merry şi Pippin. 

— N-o mai putem scoate la capăt, zise Gimli trist. Am 
dezlegat o mulţime de cimilituri de când am venit în Toi Brandir, 
dar asta-i cea mai întortocheată. Tare mi-e teamă că mădularele 
scrumite ale hobbiţilor s-au amestecat acum cu ale orcilor. 
Amarnică veste pentru Frodo, de va mai apuca s-o afle; la fel de 
amarnică şi pentru bătrânul hobbit ce-aşteaptă în Vâlceaua 
Despicată. Elrond s-a-mpotrivit venirii lor. 

— Nu şi Gandalf, zise Legolas. 

— Dar Gandalf a ales să vină chiar el şi-a fost cel dintâi care 
s-a pierdut, îi răspunse Gimli. Chiar ceea ce-a văzut l-a dus la 
pieire. 

— Sfetnicii lui Gandalf nu s-au îngrijit să nu cadă în cine ştie 
ce capcană, zise Aragorn. Există unele lucruri pe care e mai bine 
să le încuviinţezi, decât să le refuzi, chiar dacă la sfârşit e mai 
de rău. Dar n-am să plec încă de pe aceste meleaguri. În orice 
caz, vom poposi aici până se luminează de ziuă. 

Făcură popas sub un copac stufos, ceva mai încolo de câmpul 
de bătălie: părea un castan, dar păstra o mulţime de frunze late, 
cafenii, de anul trecut, ca nişte mâini uscate, cu degete lungi, 
răşchirate, care foşneau sinistru în briza nopţii. 

Pe Gimli îl trecu un fior. Nu-şi luaseră decât o pătură de 
fiecare. 

— Să facem focul, zise el. Nu-mi pasă de nici o primejdie. 
Poa' să vină puzderie de orci, ca fluturii la lumânare! 

— Dacă amărâţii ăia de hobbiţi rătăcesc prin codru, s-ar 
putea ca focul să-i călăuzească încoace, zise Legolas. 

— Nu numai pe orci şi pe hobbiţi, zise Aragorn. Suntem 
aproape de trădătorul Saruman. În plus, ne aflăm taman la 
marginea Fangornului şi se spune că-i de rău să te-atingi de 
vreun arbore din codrul acesta. 

— Dar rohirrimii au făcut ieri un pârjol pe cinste taman pe 
aceste locuri, zise Gimli, şi, după cum se vede, nu s-au sfiit să 
doboare arbori pentru foc. Mai mult, după ce şi-au terminat 
treaba, şi-au petrecut netulburaţi aici noaptea care-a urmat. 

— Erau mulţi, zise Aragorn, iar ei nu stârnesc mânia 


Fangornului, căci vin arar pe-aceste meleaguri şi nu pătrund pe 
sub arbori. Dar cărările noastre, se pare, ne conduc chiar în 
inima pădurii. Aşa că, păzea! Nu tăiaţi nici un copac în care 
musteşte viaţa. 

— Nici nu e nevoie, rosti Gimli. Călăreţii ne-au lăsat destule 
vreascuri şi aşchii, iar împrejur e plin de crengi uscate. 

Plecă să adune lemne, apoi se îndeletnici cu aranjarea şi 
aprinderea focului; dar Aragorn stătea tăcut, sprijinit de copacul 
uriaş, adâncit în gânduri, iar Legolas rămăsese singur în luminiş, 
scrutând umbrele adânci ale codrului, uşor aplecat, ca şi cum ar 
fi ascultat glasuri depărtate. 

După ce gnomul reuşi să înteţească un foc mic, cei trei se 
apropiară şi şezură împreună, învăluind lumina cu glugile lor. 
Legolas îşi ridică privirile spre crengile arborelui, rătăcind printre 
ele. 

— la uitaţi-vă! făcu el. Copacul se bucură de foc! 

Poate că nu era decât dansul umbrelor care le înşela privirile, 
dar tuturor li se păru că ramurile se plecau spre ei să ajungă 
deasupra flăcărilor, iar cele din vârf se îndoiseră în aceeaşi 
direcţie; frunzele cafenii se îndreptaseră şi se frecau una de alta 
ca nişte mâini crăpate de ger, bucurându-se de căldură. 

Era atâta linişte, încât codrul întunecat şi misterios, aflat la 
doar o aruncătură de băț, îşi făcu simțită prezenţa mocnită, 
plină de năzuinţe tainice. După o vreme, Legolas rupse tăcerea: 

— Celeborn zicea să nu ne-avântăm prea mult în Fangorn, 
rosti el. Ştii de ce, Aragorn? Care sunt legendele pădurii pe care 
le-a auzit Boromir? 

— Multe poveşti mi-au trecut pe la ureche în Gondor şi 
aiurea, zise Aragorn, dar, de n-ar fi fost cuvintele lui Celeborn, 
le-aş fi luat doar drept legende pe care le-au născocit oamenii în 
momentele lor de rătăcire. Mă gândisem să te întreb cât adevăr 
zace în toate acestea. lar dacă un elf al pădurii nu ştie, cum să-i 
dea răspunsul un om? 

— Ai călătorit mai departe ca mine, rosti Legolas. N-am auzit 
nimic despre asta, în ţinutul meu, afară de cântecele despre 
neamul onodrimilor pe care oamenii-i numesc enţi şi care au 
sălăşluit acolo cu mult timp în urmă; căci, după socoteala elfilor, 
Fangornul se pierde în negura vremurilor. 

— Da, e tare bătrân, spuse Aragorn. La fel de bătrân ca 
pădurea de lângă Gruiurile-gorgane; şi-i mult mai măreț. Elrond 


zice că-s din aceeaşi stirpe, ultimele izbucniri ale Codrului Întreg 
din Zilele de Odinioară, pe când întâiul născut bâjbâia de colo- 
colo, iar oamenii erau încă adormiţi. Cu toate acestea, 
Fangornul păstrează şi acum nişte taine numai de el ştiute. 
Despre ce e vorba, nu am habar. 

— Şi nici nu vreau să ştiu, interveni Gimli. Eu unul aş vrea ca 
nimic din ceea ce sălăşluieşte în Fangorn să nu fie tulburat. 

Traseră atunci la sorţi cine să stea de strajă şi Gimli ieşi 
primul. Ceilalţi se culcară. Somnul puse imediat stăpânire pe ei. 

— Gimli, rosti Aragorn ca prin vis. Nu uita, nu cumva să tai 
vreo creangă sau vreo rămurea verde de-aici, din Fangorn. Dar 
nici să nu te avânţi prea departe după lemne uscate. Mai bine 
lasă să se stingă focul. Şi să mă strigi la nevoie. 

Acestea fiind spuse, adormi. Legolas zăcea deja nemişcat, cu 
mâinile lui frumoase încrucişate pe piept, cu ochii deschişi, 
încurcând noaptea reală cu visul, după felul elfilor. Gimli stătea 
ciucit lângă foc, trecându-şi gânditor degetul mare peste tăişul 
securii. Arborele foşnea. În rest, nici un zgomot. 

Gimli îşi ridică brusc privirile şi zări un moşneag cocârjat, 
sprijinit într-un toiag, înfăşurat într-o mantie largă şi stând chiar 
în locul unde lumina flăcărilor se lupta să ţină piept 
întunericului. Ochii acestuia erau umbriţi de borurile unei pălării 
largi. Gimli sări în picioare, prea năucit în primul moment ca să 
poată striga, deşi îl străfulgeră gândul că Saruman pusese mâna 
pe ei. Deşteptaţi de mişcarea prietenului lor, Aragorn şi Legolas 
se ridicară în capul oaselor şi rămaseră cu ochii pironiţi. 
Moşneagul nu zise nimic şi nici nu făcu vreun semn. 

— Ei, taică, ce doreşti de la noi? rosti Aragorn, sărind în 
picioare. Hai să te-ncălzeşti, dacă ţi-e frig. 

Făcu un pas înainte, dar moşneagul dispăru. Nici urmă de el 
prin apropiere, iar lor nu le dădu mâna să meargă mai departe. 
Luna apusese şi noaptea era foarte întunecoasă. 

Deodată, Legolas scoase un strigăt. 

— Caii! Caii! 

Nici urmă de ei! Îşi smulseseră ţăruşii din pământ şi se 
făcuseră nevăzuţi. O vreme, cei trei rămaseră încremeniţi, fără 
să scoată o vorbă, ca trăsniţi de noua năpastă care se abătuse 
asupra lor. Se aflau la poalele Fangornului şi leghe nesfârşite se 
aşterneau acum între ei şi oamenii din Rohan — singurii lor 
prieteni pe tărâmul acesta întins şi primejdios. Aşa cum stăteau, 


li se păru că desluşesc, departe, în noapte, nechezatul şi 
fornăitul cailor. Apoi se lăsă iar liniştea. Nu se mai auzea decât 
adierea rece a vântului. 

— Asta e, s-au dus, rosti Aragorn într-un târziu. N-avem cum 
să mai punem mâna pe ei. Aşa că, dacă nu se întorc de 
bunăvoie, n-avem decât să ne descurcăm şi fără. La urma 
urmei, am pornit călătoria pe picioarele noastre şi pe-acestea 
încă le avem. 

— Picioarele, rosti Gimli. Astea nu ne ţin cu nimic de cald. 
Aruncă nişte vreascuri în foc şi se prăbuşi alături. 

— Nu-s decât câteva ceasuri de când te cam codeai să te 
apropii de caii din Rohan, râse Legolas. Ai s-ajungi mare călăreț. 

— Peste poate să mai am norocul ăsta, răspunse Gimli. Dacă 
vreţi să aflaţi ce-mi trece prin minte, continuă el, ei bine, cred c- 
a fost Saruman. Cine altcineva? Amintiţi-vă de vorbele lui 
Eomer: rătăceşte în chip de moşneag înfăşurat într-o mantie cu 
glugă. Chiar aşa a zis. A plecat cu caii noştri sau i-a speriat; asta 
e! Ne mai aşteaptă şi-altele, ascultați la vorbele mele. 

— Eu ascult, spuse Aragorn. Dar nu pot să nu-ţi spun că 
moşneagul acesta avea pălărie, nu glugă. Totuşi, nu mă-ndoiesc 
c-ai avea dreptate şi că suntem în primejdie zi şi noapte pe-aici. 
În acelaşi timp, n-avem decât să ne odihnim, atât cât om putea. 
Voi sta eu de veghe o vreme, Gimli. Simt nevoia mai degrabă să 
gândesc decât să dorm. 

Noaptea trecu anevoie. Legolas îl schimbă pe Aragorn, iar 
Gimli pe Legolas. Şi astfel îşi sfârşiră veghea. Dar nu se întâmplă 
nimic. Moşneagul nu se mai arătă, iar caii nu se mai întoarseră. 


III Uruk-hai 


Pippin se cufundase într-un vis întunecat şi zbuciumat: se 
făcea că-şi auzea propriu-i glăscior străbătând cu ecou tunele 
smolite şi strigând Frodo! Frodo! Dar, în locul acestuia, rânjeau 
din tenebre sute de chipuri orceşti schimonosite şi sute de braţe 
hidoase se întindeau ameninţător spre el din toate părţile. Unde 
era Merry? 

Se deşteptă. Fu izbit de o rafală de aer rece. Stătea întins pe 
spate. Se lăsa seara şi cerul de deasupra lui se înnegura. Se 


întoarse şi îşi dădu seama că visul nu fusese mult mai urât 
decât trezia. Avea gleznele, picioarele şi încheieturile mâinilor 
legate cu sfoară. Lângă el zăcea Merry, având pe frunte o 
năframă murdară. Erau înconjurați de o mulţime de orci în 
picioare sau aşezaţi. 

Încetul cu încetul, amintirile lui fărâmiţate începură să se 
adune în ţeasta care-i plesnea de durere şi ieşiră din bezna 
visului. Da, sigur, el şi Merry fugiseră în codru. Ce venise peste 
ei? De ce-o şterseseră aşa, fără să-l ia în seamă pe Pas Mare? 
Alergaseră multă vreme strigând — nu-şi amintea exact cât de 
multă şi cât de departe; apoi, deodată, se izbiseră de un grup de 
orci care stăteau ascultând şi nu păreau să-i fi văzut pe Merry şi 
pe Pippin, până nu le căzuseră, aproape, în braţe. Atunci 
începuseră să strige şi de după arbori ţâşniseră o groază de 
stârpituri din acelea. Amândoi îşi trăseseră spadele, dar orcilor 
nu le ardea de luptă şi nu voiau decât să pună mâna pe ei, chiar 
dacă Merry tăia la mădulare în dreapta şi-n stânga. Dragul şi 
bătrânul Merry! 

Atunci apăruse Boromir şchiopătând, printre arbori. El fusese 
cel care-i silise să lupte. Ucisese o groază, iar restul o rupseseră 
la fugă. Dar nici n-apucaseră s-o ia bine înapoi, când se 
pomeniseră din nou atacați de cel puţin o sută de orci, unii 
dintre ei foarte voinici, care trăseseră o ploaie de săgeți asupra 
lui Boromir. Acesta suflase din cornul lui măreț, de răsunase 
codrul, şi la început orcii rămăseseră descumpăniţi şi se 
retrăseseră; dar, văzând că Boromir nu primeşte nici un 
răspuns, în afară de ecou, porniseră mai aprig la atac. Pippin nu- 
şi mai amintea mare lucru după aceea. Ultima imagine care i se 
întipărise în minte era cea a lui Boromir sprijinit de un arbore, 
smulgându-şi o săgeată din piept; apoi, brusc, se întunecase 
totul. 

„Cred c-am fost lovit la cap, îşi spuse el. Oare Merry e rănit 
rău? Ce s-o fi-ntâmplat cu Boromir? De ce nu ne-or fi ucis orcii? 
Unde ne aflăm şi încotro ne ducem?" 

Nu-şi putea răspunde la aceste întrebări. Îi era frig şi rău. „Ce 
bine-ar fi fost să nu-l fi convins Gandalf pe Elrond să ne lase să 
venim! îşi zise el. Ce mare brânză am făcut? N-am fost decât o 
povară, un pasager, o boccea! Colac peste pupăză, au pus şi 
orcii mâna pe mine. Nici pentru ei nu sunt decât un amărât de 
samar. Sper ca Pas Mare sau altcineva să vină să ne ia. Dar oare 


se cuvine să gândesc astfel? Nu cumva lucrul ăsta ar zădărnici 
toate planurile? Ce bine-ar fi să mă pot elibera!" 

Se zbătu puţin, dar fără rost. Unul dintre orcii care stăteau pe 
lângă el râse şi îi spuse ceva tovarăşului său în limba lor 
îngrozitoare. 

— Odihneşte-te cât mai poţi, i se adresă acesta apoi, în limba 
aceea comună care suna în gura lui la fel de stâlcită ca 
bălmăjeala orcească. O să le dăm de lucru şi picioarelor tale, ai 
răbdare. Ce-o să-ţi mai doreşti să nu le fi avut, pân-o s-ajungem 
acasă. 

— Dac-ar fi fost după mine, ţi-ai fi dorit moartea la ora asta, 
zise altul. Te-aş face eu să chiţăi, chiţoran scârbos! 

Se plecă asupra lui Pippin, apropiindu-şi colții galbeni de faţa 
lui. Ţinea în mână un cuţit negru cu lama lungă, zimţată. 

— Dacă nu stai cuminte, te gâdil cu ăsta, şuieră el. Nu-mi mai 
atrage atenţia asupra ta, că uit de toate poruncile. Fir-aţi ai 
naibii de isengarzi! Ugluk u bagronk sha pushdug Saruman-glob 
bubhosh skai', trecu el pe limba sa într-o tiradă nesfârşită, plină 
de mânie, care se potoli încetul cu încetul în mârâituri şi 
fornăieli. 

Pippin rămase nemişcat, îngrozit, deşi durerea de la 
încheieturi devenea tot mai mare iar bolovanii de sub el îi 
sfredeleau spinarea. Ca să uite de chinuri, ascultă cu luare- 
aminte glasurile răstite din jur. Deşi limba orcească părea 
totdeauna plină de ură şi de mânie, era limpede că începuse 
cearta şi atmosfera se încingea tot mai tare. Spre surprinderea 
lui, Pippin înţelegea aproape tot ce se vorbea; mulţi dintre orci 
foloseau limba comună. Se pare că erau de faţă mai mulţi 
membri a două-trei triburi diferite şi nu se puteau înţelege între 
ei. Se iscase o zarvă mare, în legătură cu ceea ce aveau de 
făcut cu ostaticii şi pe ce drum s-o ia. 

— N-avem vreme să-i ucidem cum se cuvine, zise unul. Din 
păcate, nu-i timp de joacă în călătoria asta. 

— N-avem ce face, rosti altul. Dar ce-ar fi să-i omorâm 
repede, chiar acum? Nu sunt decât o povară blestemată, iar noi 
ne grăbim. Se lasă seara şi-ar cam trebui să ne punem în 
mişcare. 

— Avem poruncă, se auzi o a treia voce ca un mârâit gutural. 
Ucideţi tot ce-ntâlniţi, în afară de piticuţi; trebuie să fie aduşi 
înapoi IN VIAŢA, cât mai repede. Asta-i porunca. 


— De ce? întrebară mai multe voci. De ce în viaţă? Ştiu să se 
dea în spectacol? 

— Nu! Am auzit că unul dintre ei are ceva, ceva important 
pentru Război, un complot elfesc sau cam aşa ceva. Oricum, vor 
fi descusuţi amândoi. 

— Asta-i tot ce ştii? Ce-ar fi să-i luăm la întrebări şi să aflăm 
tot? ar putea să ne spună ceva de care ne-am putea folosi şi noi. 

— Foarte interesant, mârâi o voce mai molcomă decât 
celelalte, mai rea. S-ar putea să fac zapis în legătură cu asta. 
Ostaticii NU vor fi căutaţi şi nici prădaţi; asta-i porunca mea. 

— Şi-a mea, rosti o voce profundă. Vii şi nevătămaţi, precum 
îi veţi fi capturat; să nu v-atingeţi de ei. Asta-i porunca ce mi s-a 
dat. 

— Nu şi nouă! răsună una dintre vocile dinainte. Am făcut tot 
drumul ăsta dinspre puțuri numai ca să ucidem, să ne răzbunăm 
neamul. Nu vreau decât să ucid şi-apoi să mă întorc la 
miazănoapte. 

— Treaba ta ce vrei, rosti vocea guturală. Eu sunt Ugluk. Eu 
poruncesc. Şi mă întorc în Isengard pe drumul cel mai scurt. 

— Cine-i stăpânul nostru, Saruman sau Marele Ochi? zise 
vocea răutăcioasă. Ar trebui să ne întoarcem imediat la Lugburz. 
— Dac-am fi în stare să trecem Râul cel Mare, poate c-am 
face-o şi pe-asta, interveni o altă voce. Dar nu suntem destui, ca 

să ne aventurăm până jos, la poduri. 

— Eu am reuşit să-l trec, replică vocea răutăcioasă. Ne 
aşteaptă un nazgul înaripat spre miazănoapte, pe bancul de la 
răsărit. 

— Tot ce se poate, tot ce se poate. Atunci, îţi vei lua zborul 
cu prizonierii, vei pune mâna pe toată plata şi răsplata la 
Lugburz, iar pe noi o să ne laşi s-o luăm voiniceşte pe jos prin 
Ţinutul Cailor. Nu, trebuie să ţinem unii de alţii. Tărâmul ăsta-i 
plin de primejdii, plin de răzvrătiți sălbatici şi de tâlhari. 

— Ohoo! Trebuie să ţinem unii de alţii, mormăi Ugluk. N-am 
deloc încredere în voi, godacilor. Cum ieşiţi din cocină, cum vă 
piere snaga. Dacă nu eram noi, de mult dădeaţi bir cu fugiţii. Noi 
suntem uruk-haii luptători! Noi l-am ucis pe măreţul războinic. 
Noi am pus mâna pe ostatici. Noi suntem slujitorii lui Saruman 
Inţeleptul, Mâna Albă — mâna care ne dă să mâncăm carne de 
om. Noi am ieşit din Isengard, v-am călăuzit până aici şi vă vom 
călăuzi pe drumul de întoarcere pe care-l vrem. Eu sunt Ugluk. 


Asta am avut de spus. 

— Ai spus chiar mai mult decât trebuie, Ugluk, mârâi vocea 
răutăcioasă. Stau şi mă-ntreb ce părere-şi vor face cei din 
Lugburz. S-ar putea să le treacă prin minte că nu-ţi stă prea bine 
capu' ăsta cât o bute pe umeri. S-ar putea să se minuneze de 
unde-ţi vin asemenea idei. Nu cumva de la Saruman? Cine naiba 
se crede, de se-arată aşa, de capu' lui, cu scârboşeniile alea de 
însemne albe? lar cei din Lugburz s-ar putea să-mi dea dreptate 
mie, lui Grishnakh, mesagerul lor de nădejde; iar Grishnakh 
astfel grăit-a: Saruman e un smintit, un smintit rău şi viclean. 
Dar, nu te teme, Marele Ochi e aţintit asupra lui. Godaci, hai? Ce 
ziceţi, fraţilor, că otrepele vrăjitoraşului ăluia prăpădit vă zic 
godaci? Vă garantez eu, ăştia carne de orc mănâncă! 

Potop de schelălăieli orceşti răsunară, o dată cu zăngănitul 
armelor trase din teacă. Pippin se rostogoli prudent, nădăjduind 
să tragă cu ochiul la ce-o urma. Păzitorii lui se depărtaseră, ca 
să ia şi ei parte la încăierare. Zări în lumina crepusculară un orc 
mare, tuciuriu — Ugluk, probabil — înfruntându-l, în picioare, pe 
Grishnakh, o arătare foarte solidă şi scundă, cu picioarele 
strâmbe şi cu braţele atârnate până-n pământ. De jur împrejurul 
lor, se adunaseră o puzderie de piticanii ceva mai mici. Pippin 
bănui că aceştia erau de la miazănoapte. Işi trăseseră spadele şi 
cuţitele, dar încă şovăiau să treacă la atac. 

La răcnetul lui Ugluk, alergară îndată spre el o groază de orci 
cam de aceeaşi mărime. Apoi brusc, fără nici un avertisment, 
Ugluk făcu un salt înainte şi zbură capetele a doi adversari, din 
două mişcări fulgerătoare. Grishnakh făcu un pas în lături şi se 
pierdu în umbră. Ceilalţi se speriară, iar unul se dădu înapoi şi 
căzu înjurând peste Merry, care zăcea nemişcat. Deşi probabil 
tocmai asta-i salvase viaţa, căci hăitaşii lui Ugluk săriră peste el 
şi îl sfârtecară pe altul cu spadele lor scurte şi late. Era străjerul 
cu colţi galbeni, al cărui trup se prăvăli chiar asupra lui Pippin, 
cu mâna încleştată încă pe cuțitul lung, cu lama crestată. 

— Jos armele! urlă Ugluk. Şi să lăsăm prostiile! De-aici, 
pornim spre soare-apune şi coborâm scările. De-acolo, direct 
către dune şi-apoi, de-a lungul râului, spre pădure. Şi asta în 
marş forţat, zi şi noapte. E limpede? 

„Ei, reflectă Pippin, dacă urâtului ăstuia nu-i trebuie decât o 
clipă să-şi pună oamenii la punct, nu mai am nici o şansă." 

Îl străfulgerase o sclipire de speranţă. Lama cuţitului negru îi 


crestase braţul până la încheietura mâinii. Şiroiul de sânge îi 
gâdila pielea, dar simţea atingerea rece a oţelului. 

Orcii se pregăteau din nou de plecare, însă o parte din 
nordişti se codeau încă, aşa că isengardezii mai uciseră doi 
dintre ei, până să-i pună cu botul pe labe. Era zăpăceală mare şi 
se auzeau numai înjurături. Pentru moment, Pippin rămase 
nesupravegheat. Era zdravăn încins la picioare, dar avea mâinile 
legate în faţă doar la încheieturi. Le putea mişca pe amândouă, 
deşi nodurile fuseseră strânse cu cruzime. Impinse leşul orcului 
la o parte, apoi, abia îndrăznind să respire, începu să-şi frece 
legătura de la mâini de lama cuţitului. Era ascuţită şi pumnul 
acela mort se încleştase pe plasele. Sfoara cedă! Pippin o luă 
repede şi o înnodă în două ochiuri mai largi, în care îşi băgă iute 
mâinile. Apoi rămase neclintit. 

— Ridicaţi-i pe prizonierii ăia! strigă Ugluk. Şi să nu faceţi 
vreo şmecherie! Că de n-ajungem cu ei teferi acasă, au să mai 
dea şi alţii ortu' popii. 

Unul dintre orci îl înşfacă pe Pippin ca pe un sac, îşi vâri 
brutal capul printre braţele sale legate, strivindu-i obrazul de 
ceafa lui, iar apoi o luă hurducat la drum cu el în spinare. Altul îi 
făcu acelaşi lucru lui Merry. Mâna orcului se încleşta de braţele 
lui Pippin, ca o gheară de fier, până-n carne. Hobbitul închise 
ochii şi lunecă înapoi în coşmar. 

Deodată, fu azvârlit din nou pe lespezi. Abia se lăsase 
noaptea, dar luna nouă scăpătase la apus. Se aflau pe buza unei 
stânci care părea că stă de strajă la marginea unei mări de 
ceaţă alburie. În apropiere, se auzea vuietul unei cascade. 

— În sfârşit, s-au întors şi cercetaşii, rosti un orc de lângă ei. 

— Ei, ce-ai aflat? tună vocea lui Ugluk. 

— Doar un călăreț. Şi-acela a luat-o spre apus. Drumul e liber 
acum. 

— Nu zic că nu-i aşa, dar pentru câtă vreme? Tâmpiţilor! 
Trebuia să-l fi ucis! O să dea alarma. Până-n zori, grăjdarii au să 
ştie de noi. Trebuie s-o luăm acum la picior de două ori mai iute. 

Pippin zări o umbră aplecându-se asupra lui. Era Ugluk. 

— Stai în capu' oaselor! urlă orcul. Flăcăii mei au obosit să te 
tot care. Trebuie să coborâm, aşa că mai mergi şi pe picioarele 
tale. Ajută-ne. Să nu te prind că ţipi sau că încerci să scapi. 
Avem noi ac de cojocul tău dacă ne joci feste, şi n-o să-ţi cadă 
bine deloc; şi asta fără să te „stricăm" prea tare, pentru ceea ce 


vrea Stăpânul de la tine. 

Orcul tăie legăturile strânse din jurul picioarelor şi gleznelor 
lui Pippin, îl trase în sus de păr, punându-l pe picioare. Pippin 
căzu, iar Ugluk îl trase din nou de păr în sus, îi vâri o butelcă 
printre dinţi şi îi turnă un lichid arzător în măruntaie, spre hazul 
celor din jur. Pippin fu năpădit de o văpaie sălbatică. Durerea de 
picioare şi arsura gleznelor dispărură ca prin farmec. Acum 
putea să stea drept. 

— Şi-acu', altu' la rând! zise Ugluk. 

Pippin îl văzu cum se duce la Merry, care zăcea prin 
apropiere, şi-i trage un şut. Merry gemu. Ugluk îl înşfacă 
degrabă şi îl aşeză în fund, apoi îi smulse bandajul de la frunte şi 
îl mânji cu o alifie neagră, dintr-o cutiuţă de lemn. Merry urlă şi 
se zbătu cu sălbăticie. Orcii începură să bată din palme şi să 
huiduie. 

— Nu ştie ţăranu' ce ţi-e cu şofranu'! strigară ei în batjocură. | 
s-a urât cu binele. Mamă, ce-o să ne mai distrăm mai încolo! 

Dar, pentru moment, Ugluk nu se prinse în joc. Trebuia să se 
grăbească, dar totodată să le şi cânte în strună celor îndărătnici. 
II obloji pe Merry după metoda orcească şi tratamentul îşi arătă 
de îndată roadele. După ce reuşi cu greu să-i toarne hobbitului 
pe gât băutura din clondir, îi tăie legăturile de la glezne şi îl 
ridică în capul oaselor. Pe picioarele sale, Merry arăta cam palid, 
dar crunt, sfidător şi plin de viaţă. Tăietura adâncă din frunte 
nu-l mai supăra, însă avea să-i rămână o cicatrice hidoasă până 
la sfârşitul zilelor. 

— Hei, Pippin, rosti el. Care va să zică, ai venit şi tu în micuța 
noastră expediţie! Unde găsim masă şi casă? 

— Gata acum! se răsti Ugluk. Terminaţi cu prostiile! Şi gura! 
N-aveţi voie să staţi de vorbă. O să spun orice neregulă cui 
trebuie, şi El o să ştie cum să v-o plătească. Cât despre masă şi 
casă, o să primiţi mai mult decât puteţi duce în burdihan. 

Ceata de orci se apucă să coboare printr-o văgăună îngustă 
către câmpia înceţoşată de la poale. Merry şi Pippin se târau şi 
ei, despărțiți unul de altul de vreo douăzeci de orci. Când 
ajunseră şi păşiră pe iarbă, inima hobbiţilor începu să tresalte. 

— Şi-acum, drept înainte! strigă Ugluk. Către apus şi-un pic 
spre miazănoapte. După Lugdush! 

— Şi ce-o să facem la răsăritul soarelui? întrebară câţiva 
dintre cei din nord. 


— Veţi continua alergarea, le răspunse Ugluk. Ce părere- 
aveţi, c-o să stăm pe iarbă şi-o s-aşteptăm feţele palide să se- 
aşeze la masă cu noi? 

— Dar nu putem alerga la lumina soarelui. 

— Las' c-o să vă mân eu, zise Ugluk. Hai, daţi-i zor! Altfel n-o 
să vă mai vedeţi voi vreodată iubitele voastre văgăuni. Pe Mâna 
Albă! Ce pacoste să trimiţi într-o expediţie nişte viermi de la 
munte, numai pe jumătate şcoliţi! Luaţi-vă picioarele la spinare, 
netrebnicilor! Cât nu se face ziuă! 

Toată ceata începu să alerge cu paşi mari, în felul şleampăt 
al orcilor. Nu erau în stare să păstreze ordinea, se îmbulzeau şi 
se împingeau unul pe altul, înjurând; cu toate acestea, 
prinseseră viteză foarte mare. Fiecare hobbit era păzit de trei 
străjeri. Pippin era la capătul extrem al şirului. Se tot întreba cât 
va putea să mai meargă în ritmul ăsta; nu mâncase din zori. 
Unul dintre gardienii lui avea o biciuşcă. Dar licoarea orcească 
îşi făcea încă efectul arzător, şi era treaz-luminat. Din când în 
când, îi apărea, fără să vrea, în minte chipul ager al lui Pas 
Mare, aplecat asupra urmelor negre şi venind în goană după ei. 
Dar ce putea vedea, chiar şi un Pribeag, afară de ţărâna răvăşită 
de orci? Urmele micuţe lăsate de el şi de Merry erau copleşite 
din toate părţile de tălpile tropăitoare ale încălţărilor potcovite 
cu fiare. 

Cam la o milă de poalele stâncii, panta se adâncea lin într-o 
vale largă, cu pământul afinat şi jilav. Se lăsase ceața şi-acum 
sclipea palid sub ultimele licăriri ale lunii ca secera. Umbrele 
întunecate ale orcilor din faţă se estompară, apoi fură cu totul 
înghiţite de negură. 

— Ho! Luaţi-o mai uşor! strigă Ugluk din spate. 

Brusc, lui Pippin îi veni o idee şi se puse pe treabă. Sări spre 
dreapta şi ţâşni cu capul înainte în ceaţă, ca să scape de 
gardianul care se ţinea ca scaiul de el; căzu cât era de lung, în 
iarbă. 

— Stai pe loc! urlă Ugluk. 

O clipă se auziră zvonuri de tot felul. Pippin sări în picioare şi- 
o rupse la fugă. Dar orcii se luară după el. Deodată, zări câţiva, 
ca prin ceaţă, chiar înaintea lui. „Nici o nădejde de scăpare, îşi 
zise Pippin. Dar nădăjduiesc că va rămâne un semn de-al meu, 
necălcat în picioare, pe pământul acesta reavăn." îşi desfăcu pe 
bâjbâite paftaua care îi prindea mantia în dreptul gâtului. O lăsă 


să cadă, chiar în clipa în care fu înşfăcat de nişte braţe lungi, cu 
gheare puternice. „Aici o să zacă pe vecie, îşi zise el. Nu ştiu de 
ce-oi fi făcut-o. Dacă ceilalţi au scăpat, probabil c-au plecat toţi 
cu Frodo." 

Îşi simţi picioarele încolăcite de un bici şi-abia îşi înăbuşi un 
urlet. 

— Ajunge! strigă Ugluk, apropiindu-se în fugă. Mai are mult 
de alergat. Să-i zoriţi şi să-i mânaţi cu biciul, dacă uită cumva. 
să nu crezi c-ai scăpat aşa uşor, mârâi el, întorcându-se către 
Pippin. Îţi închipui c-am să uit? Numa' c-o să plăteşti ceva mai 
încolo. Hai, ia-ţi picioarele la spinare! 

Nici Pippin, nici Merry nu şi-au mai amintit mare lucru despre 
cum a decurs ultima parte a călătoriei. Coşmarurile şi 
deşteptările amare se amestecau într-un tunel nesfârşit al 
plângerii, în care speranţa pălea undeva îndărăt. Alergau 
întruna, străduindu-se să se ţină după orci, mângâiaţi în 
răstimpuri de o biciuşcă necruțătoare, mânuită perfid. Dacă se 
opreau sau se împiedicau, erau înşfăcaţi şi târâţi o bucată de 
drum. 

Fierbinţeala licorii orceşti pierise. Pippin se simţea iar rău şi 
înfrigurat. La un moment dat, căzuse în nas, pe iarbă. Fusese 
înşfăcat şi ridicat de nişte mâini cu gheare sfâşietoare şi cărat 
din nou ca un sac; simţea cum îl cuprinde întunericul. Nu-şi 
dădea seama dacă o nouă noapte se pogorâse peste ei sau doar 
peste privirile sale. Auzea ca prin vis glasuri stăruitoare: mulţi 
dintre orci cereau să se facă un popas. Ugluk urla. Fusese trântit 
la pământ; rămăsese acolo, până când îl învăluiseră tenebrele 
visului. Dar nu-i fu dat să scape prea multă vreme de suferinţe; 
curând, simţi din nou strânsoarea nemiloasă a mâinilor de fier. 
Fu trântit şi zgâlţăit îndelung, până când întunericul începu să se 
risipească, iar el îşi reveni şi văzu că era dimineaţă. Auzi o 
poruncă şi fu din nou aruncat în iarbă. | 

Zăcu un timp, luptându-se cu disperarea. li vâjâia capul, dar, 
după fierbinţeala care-i cuprinsese trupul, bănui că i se mai 
administrase o duşcă. Un orc se aplecă şi îi aruncă nişte pâine şi 
o fâşiuţă de carne crudă, uscată. Infulecă pâinea cenușie şi 
mucegăită, dar nu şi fleica. Era lihnit de foame, însă nu într-atât 
încât să mănânce carne din mâna unui orc — carne la care nici 
nu voia să se gândească. 

Şezu în capul oaselor şi privi în jur. Merry era la o aruncătură 


de băț. Se aflau pe malul unui râu iute şi îngust. Dinaintea lor se 
conturau munţii: pe o culme, se reflectau primele raze ale 
soarelui. Povârnişurile erau brăzdate de o pădure întunecată. 

Mare zarvă şi neînțelegere domneau printre orci! Era gata- 
gata să se işte o nouă gâlceavă între nordişti şi isengardezi. Unii 
arătau spre miazăzi, îndărăt, alţii către răsărit. 

— Foarte bine, zise Ugluk. Lăsaţi-i, atunci, pe mâna mea. Aşa 
cum v-am spus, fără omoruri; dar dacă vreţi să daţi cu piciorul la 
tot ce-am reuşit să obţinem, făcând atâta drum, n-aveţi decât. O 
să am eu grijă de toate. Uruk-hai o să-şi facă datoria, ca 
întotdeauna, însă dacă vă temeţi de Feţele palide, fugiţi. Hai, 
fugiţi! Pădurea-i colea! strigă el, arătând cu degetul înainte. 
Intraţi acolo. E şansa voastră. Luaţi-o la goană! Şi fără zăbavă, 
până nu vă mai scurtez pe câţiva de capete, asta aşa, ca să dau 
o pildă pentru ceilalţi. 

Se mai ciorovăiră cât se mai ciorovăiră, iar apoi cea mai 
mare parte a nordiştilor se rupse de grup şi cam o sută dintre ei 
o luară sălbatic la goană de-a lungul râului, spre munţi. Hobbiţii 
rămaseră cu ceata haină şi întunecată a isengardezilor — vreo 
optzeci de orci cu ochii piezişi, înarmaţi cu arcuri uriaşe şi săbii 
late şi scurte. Câţiva dintre nordişti, mai bine făcuţi şi mai 
cutezători, rămaseră cu ei. 

— Şi-acum o s-avem de-a face cu Grishnakh, zise Ugluk. 

Dar chiar şi câţiva dintre ai săi priviră neliniştiţi către miazăzi. 

— Ştiu, mărâi Ugluk. Blestemaţii ăia de călăreţi ne-au cam 
mirosit. Dar asta numai din cauza ta, Snaga. S-ar cuveni să-ţi 
scurtez urechile, ţie şi cercetaşilor tăi. Dar suntem războinici. Şi- 
o să mâncăm carne de cal, dacă nu şi altceva mai bun. 

In clipa aceea, Pippin îşi dădu seama de ce unii dintre orci 
arătau spre răsărit. De-acolo se auzeau strigăte răguşite şi 
Grishnakh îşi făcu din nou apariţia, urmat de vreo patruzeci 
dintre ai săi — orci cu braţele lungi şi picioarele strâmbe. Aveau 
cu toţii pictat pe scuturi un ochi roşu. Ugluk făcu un pas înainte, 
ca să-i întâmpine. 

— Aşadar, te-ai întors, rosti el. Ţi-a mai venit mintea la cap. 

— M-am întors să văd dacă se respectă porunca şi dacă 
ostaticii sunt întregi, îi răspunse Grishnakh. 

— Nu mai spune! exclamă Ugluk. Da' grijuliu eşti. Mă ocup eu 
de respectarea poruncii, n-ai grijă. Şi pentru ce altceva te-ai mai 
întors? Ai plecat cam în grabă. li fi lăsat ceva pe-aici... 


— Da, am lăsat un nebun, mârâi Grishnakh. Dar şi câţiva 
flăcăi zdraveni, prea buni ca să-i pierd. Mi-am dat seama că o 
să-i duci la pieire şi-am venit să le sar în ajutor. 

— Minunat! hohoti Ugluk. Dar dacă nu cumva ţi-o fi mai venit 
ceva snagă de războinic, te-ai obosit degeaba. Parcă o luaseşi 
spre Lugburz. Şi să ştii că Feţele palide sunt în drum spre noi. Ce 
s-a întâmplat cu preţiosul tău nazgul? A mai cucerit vreo 
înălţime? Acu', dacă l-ai adus cu tine, s-ar putea să ne fie de 
folos — dacă nazgulii ăştia sunt vreo scofală, aşa cum se zice. 

— Nazgul! Nazgul! rosti Grishnakh, cutremurându-se şi 
lingându-şi buzele, de parcă acest cuvânt ar fi avut un gust 
sălbatic, pe care îl savura cu caznă. Vorbeşti de ceva care-ţi 
depăşeşte închipuirea scârboasă, Ugluk, adăugă el, fornăind. 
Nazgul! Oh! Mare scofală, nu? Ai să te căieşti amarnic, într-o 
bună zi, pentru vorbele astea nesăbuite, maimuţoiule. Ei, bine, 
să ştii că ei sunt floarea Marelui Ochi. În ceea ce-l priveşte pe 
nazgulul înaripat, nu i-a sosit clipa. El n-o să-i lase încă să-şi facă 
apariţia de-a lungul Râului cel Mare. li păstrează pentru Război 
şi pentru alte treburi. 

— Se pare că ştii multe, zise Ugluk. Poate prea multe, ca să-ţi 
fie bine. Mai ştii, cei din Lugburz or începe să se minuneze ce şi 
cum. Intre timp, însă, Uruk-hai din Isengard se va ocupa de 
treburile murdare, ca de obicei. Ce tot stai acolo şi-ţi curg 
balele? Adună-ţi gloata! Ceilalţi netrebnici au plecat spre 
pădure. N-ai face rău s-o iei şi tu după ei. Îţi promit că n-o să 
ajungi întreg înapoi, la Râul cel Mare. Afară din obşte! Imediat! 
Luaţi-vă picioarele la spinare! 

Isengardezii îi înşfăcară din nou pe Merry şi pe Pippin şi-i 
aruncară în spinare. Apoi cohorta se puse în mişcare. Alergară 
ore întregi, oprindu-se din când în când, doar cât să şi-i azvârle 
pe hobbiţi unii altora. Fie din cauză că erau mai iuți şi mai 
puternici, fie datorită vreunui plan de-al vrăjmaşilor, isengardezii 
trecură încet-încet printre orcii din Mordor, iar ceata lui 
Grishnakh rămase îndărăt. Curând, se apropiară şi de nordiştii 
plecaţi înainte. Ajungeau încet lângă pădure. 

Pippin era zob. Obrazul împuţit şi urechea păroasă a orcului 
care îl căra îi zgâriau ţeasta umflată. Chiar în faţa lui, zărea 
spinările cocoşate şi picioarele groase, puternice, care se 
mişcau, neobosit, de parcă erau nişte pendule marcând 
secundele de coşmar ale unui timp fără sfârşit. 


Spre după-amiază, trupele lui Ugluk îi întrecură pe nordişti. 
Aceştia lâncezeau sub razele orbitoare ale soarelui — soare 
iernatic, ce strălucea pe cerul palid şi rece; mergeau cu capetele 
aplecate şi cu limbile atârnând de-un cot. 

— Viermilor! îi batjocoreau isengardezii. V-aţi fript! Feţele 
palide-au să pună mâna pe voi şi-au să vă mănânce! Acu' vin! 

__ Strigătul lui Grishnakh nu făcu decât să le întărească spusele. 
Intr-adevăr, apăruseră călăreţii iuți, foarte departe încă, dar se 
apropiau acum de orci, cum se repede fluxul la ţărmuri asupra 
unor făpturi rătăcind pe nisipuri mişcătoare. 

Isengardezii începură să alerge mai iute, uluindu-l pe Pippin. 
Părea capătul nemaivăzut al unei curse nebune. Apoi Pippin 
văzu soarele scăpătând pe după Munţii Ceţoşi; pământul fu 
cuprins de umbre. Soldaţii din Mordor îşi iţiră capetele şi-o luară 
la sănătoasa mai cu sârg. Pădurea Întunecată era foarte 
aproape. Trecuseră deja pe lângă câţiva copaci stingheri. Panta 
pe care o porniseră devenea din ce în ce mai abruptă; dar orcii 
nu se opriră. Atât Ugluk, cât şi Grishnakh urlau, adunându-şi 
puterile pentru efortul final. 

„Cu toate acestea, au să scape", îşi zise Pippin. Reuşi să-şi 
sucească gâtul, ca să poată trage cu un ochi îndărăt, peste 
umăr. Văzu călăreţii la galop departe, pe câmpie, spre răsărit, 
cam pe aceeaşi linie cu orcii. Soarele la chindie le aurea lăncile 
şi coifurile şi scânteia în pletele lor unduioase şi pale. Îi 
înconjurau pe orci, împiedicându-i să se împrăştie, conducându-i 
de-a lungul râului. 

Pippin se tot întreba de ce neam or fi. Acum îi părea rău că 
nu stătuse mai mult în Vâlceaua Despicată şi că nu cercetase 
lucrurile şi hărţile mai cu sârg; dar pe-atunci, planurile de bătălie 
păreau să se afle în mâini mai dibace şi nu-i trecuse niciodată 
prin minte că avea să fie despărţit de Gandalf şi de Pas Mare 
sau chiar şi de Frodo. Tot ce-şi mai amintea în legătură cu 
ţinutul Rohan era că lute ca Gândul, armăsarul lui Gandalf, se 
trăgea de-acolo. Asta-i dădea o fărâmă de speranţă. 

„Dar de unde să ştie ei că noi nu suntem orci? se întrebă el. 
Nu cred să mai fi auzit de hobbiţi pe-aici. N-aş avea de ce să nu 
fiu mulţumit că, din cât se pare, i-au nimicit pe orcii ăia câinoşi; 
dar în ceea ce mă priveşte, tare-aş vrea să scap." Atât el, cât şi 
Merry puteau prea bine să fie ucişi o dată cu orcii, înainte chiar 
ca oamenii din Rohan să-şi dea seama de existenţa lor. 


Câţiva dintre călăreţi păreau a fi buni arcaşi, pricepuţi să 
tragă din goana calului. Treceau cu viteză, unul după altul, şi 
azvârleau săgeți asupra orcilor răzleţi dindărăt, doborând o 
mulţime; apoi se fereau într-o parte de arcurile duşmanilor lor, 
care trăgeau sălbatic, să îndrăznească să se oprească. Lupta nu 
contenea şi o săgeată căzu şi printre isengardezi. Unul dintre ei, 
chiar în faţa lui Pippin, se împiedică şi nu se mai ridică de jos. 

Se lăsase noaptea, fără ca oamenii din Rohan să-i fi atacat. 
Căzuseră o groază de orci, dar tot rămăseseră vreo două sute. 
Nici nu se întunecase bine, că orcii dădură peste un dâmb. Erau 
foarte aproape de poalele pădurii, cam pe la şapte sute de paşi, 
dar nu mai puteau merge mai departe. Călăreţii îi încercuiseră. 
Un grup de orci, nesocotind ordinele lui Ugluk, o luaseră în fugă 
spre codru: doar trei dintre ei se mai întoarseră. 

— lată unde-am ajuns, mârâi Grishnakh. Ce mai călăuză. 
Sper ca grozavul ăsta de Ugluk să ne scoată din belea. 

— Lăsaţi-i jos pe piticuţi! porunci Ugluk, fără să-l bage în 
seamă pe Grishnakh. Tu, Lugdush, mai ia vreo doi şi păziţi-i. Să 
nu cumva să fie ucişi, asta dacă nu dau feţele palide peste voi. 
Ai înţeles? Câtă vreme mai sunt eu în viaţă, aşa îi vreau. Dar să 
nu-i lăsaţi să strige sau să fie salvaţi. Legaţi-le picioarele! 

Ultima parte a poruncii fu dusă la împlinire fără pic de milă. 
Dar Pippin văzu că, pentru prima oară, se afla lângă Merry. Orcii 
făceau multă gălăgie, strigau şi îşi zăngăneau armele, aşa că 
hobbiţii putură să mai şuşotească puţin. 

— N-am mari nădejdi, zise Merry. Mă simt sfârşit. Nu cred că 
m-aş putea târî prea departe, chiar dac' aş fi liber. 

— Lembas, şopti Pippin. Eu mai am puţin lembas. Tu nu? Nu 
cred că ne-au luat altceva, afară de săbii. 

— Ba da, aveam un pacheţel, îi răspunse Merry, dar cred că 
s-a făcut pulbere. Oricum, n-am cum s-ajung cu gura la buzunar. 

— Nici nu-i nevoie. Eu m-am... 

Dar nu mai apucă să zică ceva, când fu avertizat de un şut 
brutal că zarva încetase şi gardienii îşi luaseră misia în serios. 

Noaptea era rece şi neclintită. Cam la o aruncătură de 
săgeată împrejurul gorganului pe care se strânseseră orcii, 
ţâşneau luminile focurilor mici de pază, licărind în întuneric, într- 
un rotocol auriu-roşcat. Călăreţii însă nu se mai arătară în bătaia 
flăcărilor. Orcii irosiseră o mulţime de săgeți, trăgând în direcţia 
focurilor, până când Ugluk îi opri. Călăreţii nu făceau nici un 


zgomot. De-abia noaptea târziu, când se ivi luna din ceţuri, fură 
zăriţi patrulând fără-ncetare, ca nişte umbre care luceau din 
când în când în lumina lăptoasă. 

— Blestemaţii ăştia aşteaptă răsăritul soarelui, mormăi unul 
dintre gardieni. Mai bine ne-am strânge calabalâcul şi-am lua-o 
la sănătoasa. Tare mi-ar plăcea să ştiu ce-o fi în capu' bătrânului 
Ugluk. 

— Nu mă-ndoiesc că ţi-ar plăcea, mârâi Ugluk, răsărind de 
undeva, din spate. Adicătelea, vrei să zici că n-am nimic în cap, 
nu? Afurisitule. Nu eşti nici tu mai breaz ca ăilalţi din şleahta ta; 
nişte viermi, nişte maimuțe din Lugburz. N-are rost să te- 
nhăitezi cu unii ca voi. Nu ştiţi decât să chelălăiţi şi să daţi bir cu 
fugiţii. Grăjdarii ăia scârboşi sunt câtă frunză şi iarbă, aşa că, 
dacă ne prind la loc deschis, ne fac harcea-parcea. N-aveţi decât 
un lucru bun: scrutaţi întunericul, ca bufniţele. Dar, după câte 
am auzit, feţele astea palide văd noaptea mai bine ca alţi 
oameni; şi nu uitaţi că au nişte cai care zăresc şi vântul de 
seară, cel puţin aşa se spune. Un singur lucru nu ştiu flăcăii ăia 
frumoşi: Mauhur e-n codru cu ai lui şi trebuie să se ivească dintr- 
o clipă într-alta. 

Vorbele lui Ugluk păru să-i mulţumească pe isengardezi, dar 
ceilalţi orci erau deznădăjduiţi şi, în acelaşi timp, înfuriaţi. Işi pu- 
seseră câţiva străjeri, dar cei mai mulţi zăceau întinşi la pământ, 
odihnindu-se în bezna plăcută pentru că între timp se 
întunecase de-a binelea; luna se pierduse undeva, la apus, într-o 
învălmăşeală de nori, aşa că Pippin nu vedea nici la doi paşi. 
Focurile nu luminau gorganul. Şi totuşi, călăreţii nu se 
mulţumeau să aştepte ivirea zorilor şi să-şi lase duşmanul să se 
odihnească. Deodată, un strigăt în partea de răsărit a colinei 
vesti că se întâmplase ceva. Se părea că se apropiaseră vreo 
câţiva călăreţi, coborâseră de pe cai, se târâseră până la 
marginea taberei şi uciseseră mai mulţi orci, iar apoi se făcuseră 
nevăzuţi. Ugluk fugi într-acolo, să potolească teama. 

Pippin şi Merry se ridicară în capul oaselor. Străjile 
isengardeze care îi păzeau plecaseră cu Ugluk. Dar dacă, o 
clipă, celor doi hobbiţi le trecu prin minte că se ivise o speranţă 
de scăpare, curând aceasta se risipi. O mână lungă şi păroasă îi 
înşfăcă pe amândoi de ceafă şi îi trase alături de o căpăţână 
uriaşă, hâdă. Desluşiră în întuneric chipul bloncos al lui 
Grishnakh, exact între ei; îi simțeau respiraţia spurcată în obraji. 


Începu să-i scotocească şi să-i pipăie cu labele. Degetele lui reci 
şi aspre bâjbâindu-i pe spinare îl făcură pe Pippin să tresară. 

— Aşa, micuţii mei, şopti dulce Grishnakh. Vă bucuraţi de-o 
binefăcătoare odihnă. Sau n-am dreptate? Cam grea poziţia în 
care vă aflaţi: pe-o parte, săbii şi bice, pe alta, lăncii urâcioase. 
Făpturile mici n-ar trebui să-şi vâre nasul unde nu le fierbe oala. 

Continuă să scotocească. Avea în priviri o lumină albicioasă, 
dar fierbinte. Brusc, ca şi cum ar fi desluşit ceva din vălmăşagul 
minţii vrăjmaşe, lui Pippin îi veni o idee: „Grishnakh ştie de Inel! 
Îl caută acum, când Ugluk are altă treabă; pesemne că vrea să-l 
ia el!" Inima hobbitului îngheţă de spaimă, dar, în acelaşi timp, 
se întrebă cum ar putea să-i fie mai bine. 

— Nu cred c-ai să-l găseşti aşa, şopti el. E prea greu. 

— Să-l găsesc? întrebă Grishnakh. _ 

Degetele lui rămaseră nemişcate. Il apucă de umeri pe 
Pippin: 

— Ce să găsesc? Ce spui tu acolo, micuţule? O clipă, Pippin 
tăcu. Brusc însă rosti gutural: 

— Gollum, gollum! Nimic, scumpul meu, adăugă el. 

Degetele lui Grishnakh zvâcniră. 

— Ohoo! şuieră stârpitura pe înfundate. Asta a vrut, deci, să 
zică. Ohoo! Foarte primejdios, mititeilor. 

— Tot ce se poate, rosti Merry înviorat acum şi pricepând 
şiretlicul lui Pippin. Tot ce se poate. Şi nu numai pentru noi. Dar 
cred că ştii foarte bine ce-ai de făcut. Il vrei sau nu? Şi ce ne dai 
în schimb? 

— Dacă-l vreau, zici? întrebă Grishnakh, încurcat parcă, deşi 
braţele îi tremurau. Cum adică, ce vă dau în schimb? 

— Adică, zise Pippin, alegându-şi vorbele cu grijă, n-are nici 
un rost să bâjbâi pe-ntuneric. Te-am putea ajuta să nu-ţi mai 
pierzi timpul şi puterile fără rost. Dar mai întâi trebuie să ne 
dezlegi picioarele, altfel n-o să-ţi spunem şi n-o să facem nimic. 

— Scumpii mei prostuţi cu caş la gură, şuieră Grishnakh, vom 
scoate din voi tot ce ştiţi şi tot ce-aveţi, la momentul potrivit. 
Până la ultimul strop. O să vă doriţi să ştiţi chiar mai mult decât 
o s-aveţi de spus, în faţa Inchizitorului, zău aşa. Şi-asta, foarte 
curând. Nu ne grăbim cu descusutul. Nu, nici vorbă. De ce 
credeţi că v-am lăsat în viaţă? Pe onoarea mea, nu din 
mărinimie; nici măcar lui Ugluk nu i s-ar putea pune-n cârcă o 
asemenea greşeală. 


— Nici nu m-aş fi aşteptat la una ca asta, zise Merry. Darn- 
aţi ajuns încă acasă cu prada. Şi se pare că, orice s-ar întâmpla, 
lucrurile nu-ţi sunt pe plac. Dacă ajungem în Isengard, nu 
marele Grishnakh va fi cel care va avea de câştigat; Saruman o 
să ia tot ce găseşte. În cazul în care îţi doreşti ceva numai 
pentru tine, acum e momentul! 

Grishnakh începu să-şi piardă cumpătul. Numele lui Saruman 
îndeosebi îl scotea din pepeni. Trecea timpul şi zarva se mai 
potolise. Ugluk sau isengardezii aveau să se întoarcă din clipă-n 
clipă. , 

— ŞI-I aveţi... amândoi? mârâi el. 

— Gollum! Gollum! rosti Pippin. 

— Dezleagă-ne picioarele, zise Merry. 

Braţele orcului tremurau violent. 

— Fiţi blestemaţi, viermi nenorociţi, şuieră el. Să vă dezleg 
picioarele, hai? Am să vă dezleg oscioarele. Credeţi că n-o să vă 
pot scotoci până la piele? Ce zic eu scotoceală, o să vă fac 
bucățele. Găsesc eu ce vreau şi fără să vă dezleg picioarele. 

Brusc, îi înşfacă şi îi cuprinse ca într-un cleşte. Îi vârî pe 
amândoi sub câte un braţ şi îi strânse sălbatic, astupându-le 
gura cu palmele lui uriaşe. Apoi sări ghemuit şi-o porni iute, fără 
un zgomot, până ajunse la marginea gorganului. Acolo căută o 
spărtură printre străjeri şi trecu, ca o umbră în noapte, pe 
povârniş şi mai departe, spre apus, unde râul ieşea la liziera 
pădurii. Intr-acolo se afla un spaţiu mai mare, în care ardea doar 
un foc. 

După vreo douăzeci de paşi se opri, scrutând întunericul şi 
trăgând cu urechea. Dar nu se vedea şi nu se auzea nimic. Se 
târi încet mai departe, ghemuindu-se mai mult. Se lipi de 
pământ şi ascultă iar. Apoi se ridică, cu gândul s-o ia din nou la 
goană. Chiar atunci însă, zări drept în faţa lui silueta unui 
călăreț. Calul necheză şi se ridică în două picioare. Se auzi 
strigătul unui bărbat. 

Grishnakh se aruncă la pământ, trăgându-i pe hobbiţi sub el; 
fără doar şi poate, avea de gând mai degrabă să-i ucidă pe micii 
lui captivi, decât să-i lase să scape sau să fie salvaţi; dar n-a fost 
să fie-aşa. Sabia sună sec şi luci, o clipă, în flăcările focului din 
stânga lui. Din beznă, şuieră o săgeată care, fie că fusese bine 
ochită, fie din întâmplare, se înfipse în mâna dreaptă a orcului. 
Acesta urlă şi scăpă spada pe jos. Se auzi un tropot scurt de 


copite şi, chiar când Grishnakh sări şi o luă la goană, fu ajuns 
din urmă şi străpuns de o lance. Urlă înfiorător, apoi rămase 
nemişcat. 

Hobbiţii zăceau lipiţi la pământ, aşa cum îi lăsase Grishnakh. 
Mai veni un călăreț în fugă, să-şi ajute tovarăşul. Fie mulţumită 
vederii sale ascuţite, fie prin grija altui simţ, calul se ridică în 
două picioare şi sări uşor peste ei; dar călăreţul nu-i observă, 
aşa cum stăteau întinşi, acoperiţi de mantiile lor elfeşti, prea 
zdrobiţi în clipa aceea şi prea înfricoşaţi să mai facă vreo 
mişcare. 

Intr-un târziu, Merry începu să se foiască şi şopti abia auzit: 

— Pîn' aici, toate bune; dar crezi că n-o să ne pună ăştia la 
frigare? 

Răspunsul veni aproape imediat. Urletele lui Grishnakh îi 
treziseră pe orci. După schelălăielile şi strigătele care se auzeau 
dinspre colină, hobbiţii se gândiră că plecarea lor fusese 
descoperită: pesemne că Ugluk mai scurta pe câţiva de capete. 
Apoi, deodată, din dreapta, răsună zvon de răspuns orcesc, de 
dincolo de cercul rugurilor de pază, dinspre pădure şi munţi. 
După cât se părea, sosise Mauhur şi-i ataca pe asediatori. 
Galopul cailor nu se domolea. Călăreţii strângeau cercul în jurul 
movilei, ca să prevină orice scăpare, ajungând până în bătaia 
săgeţilor orcilor, în vreme ce un grup se depărta să se 
îngrijească de nou-veniţi. Brusc, Merry şi Pippin îşi dădură 
seama că, fără să mişte un deget, se aflau acum în afara 
cercului: nimic nu le mai stătea în cale. 

— Ei, făcu el, ce bine-ar fi dac'am avea mâinile şi picioarele 
libere. Am putea scăpa. Dar n-am cum s-ajung la noduri, să le 
desfac cu dinţii. 

— Nici n-are rost să încerci, zise Pippin. Chiar voiam să-ţi 
spun că am reuşit să-mi dezleg mâinile. Am lăsat sfoara, să-i 
păcălesc. Dar întâi ai face bine să iei un pic de lembas. 

Işi trase mâinile din legături şi scoase un pacheţel. Bucăţile 
erau frânte, dar bune încă, în învelişul lor de frunze. Mâncară 
fiecare câte două-trei firimituri. Gustul acestora le aduse iarăşi 
în minte chipuri luminoase, râsete şi mâncarea gustoasă din 
vremurile de demult. Mestecară o vreme pe gânduri, în noapte, 
fără să se sinchisească de ţipetele şi de lupta din apropiere. 
Pippin fu primul care se trezi din visare. 

— Trebuie să plecăm, zise el. O clipă. 


Sabia lui Grishnakh zăcea alături, la îndemână, dar era prea 
grea şi prea grosolană ca să se poată folosi de ea. Aşa că se târî 
până la trupul stărpiturii şi îi scoase din teacă un cuţit lung şi 
ascuţit. Işi tăiară repede toate legăturile cu el. 

— O făcurăm şi pe-asta, zise Pippin. După ce ne-ncălzim 
puţin, poate-om fi în stare să ne ridicăm în picioare şi să 
mergem. Până atunci însă, ar cam trebui să-ncepem să ne 
furişăm. 

Zis şi făcut. larba înaltă şi moale era de partea lor, dar tot 
părea mai uşor de zis decât de făcut. Ocoliră focul pe departe şi 
se târâră ca viermii, puţin câte puţin, până ajunseră la marginea 
râului care susura între malurile înalte, printre umbre 
întunecate. Priviră îndărăt. Zgomotul încetase. Era limpede că 
Mauhur şi „flăcăii" lui fuseseră ucişi sau alungaţi. Călăreţii 
reveniră la veghea lor tăcută, care însă n-avea cum să mai ţină 
mult. Noaptea era deja pe trecute. Spre răsărit, unde nu 
ajunseseră norii, bolta începuse să se lumineze. 

— Trebuie să ne ascundem, zise Pippin. Altfel, vom fi văzuţi. 
Nu ne-ncălzeşte cu nimic dacă aceşti călăreţi vor afla, după ce 
ne omoară, că nu suntem orci. 

Se ridică şi începu să tropăie. 

— Sfoara aia mi-a intrat în carne, ca sârma; dar picioarele se- 
ncălzesc. Acum aş putea merge, şotânc-şotânc. Tu cum te 
simţi? 

Merry se ridică şi el. 

— Da, zise el. Pot să mă ţin pe picioare. Lembasul ăsta te îm- 
bărbătează! Iti dă simţăminte mult mai adânci decât văpaia aia 
orcească. Mă-ntreb din ce-or fi făcând-o. Bănuiesc că-i mai bine 
să nu ştiu. Hai să luăm o gură de apă, să ne spălăm de gândul 
ăsta. 

— Nu de-aici, malurile sunt prea abrupte, zise Pippin. Hai 
înainte! 

Se întoarseră şi porniră încetişor unul lângă altul pe malul 
râului. Indărătul lor, lumina creştea la răsărit. în timp ce 
mergeau, schimbau gânduri şi vorbeau încetişor, după felul 
hobbiţilor, despre ceea ce li se întâmplase de când fuseseră 
făcuţi ostatici. Nimeni n-ar fi bănuit, ascultându-i, cât suferiseră 
de cumplit şi prin ce primejdie trecuseră; cum văzuseră moartea 
cu ochii, fără să mai aibă vreo nădejde; chiar şi-acum, ştiau 
foarte bine că aveau puţine şanse să întâlnească vreun prieten 


sau să iasă iar la liman. 

— Se pare că te-ai descurcat de minune, cumetre Took, zise 
Merry. O să ţi se rezerve aproape un capitol în străvechea carte 
a lui Bilbo, dac-oi mai avea prilejul să-i povestesc. Bună treabă. 
Mai ales cum l-ai desluşit şi l-ai jucat pe ticălosul ăla flocos. Mă 
întreb însă dacă o să dea cineva de urma aceea a ta, ca să-ți 
găsească paftaua. Mie unul mi-ar părea tare rău să mi-o pierd 
pe-a mea, dar mă tem că a ta-i dusă pe vecie. Va trebui să-mi 
pun aripi la picioare, să ţin pasul cu tine. Da' uite că vărul 
Brandybuck a ajuns în faţă şi-o ia pe-aici. Bănuiesc că nu prea 
ştii pe unde suntem; eu însă mi-am petrecut mai cu folos timpul 
în Vâlceaua Despicată. Mergem spre apus, de-a lungul 
Scăldătorii Enţilor. În faţă ne aşteaptă ultimele culmi ale 
Munţilor Ceţoşi, precum şi Pădurea Fangorn. 

Chiar în timp ce vorbea, se ivi nebulos, dinaintea lor, 
marginea codrului. Părea că noaptea îşi găsise refugiu pe sub 
copacii falnici de-acolo, strecurându-se furişat, de frica zorilor. 

— Călăuzeşte-ne tot înainte, jupâne Brandybuck, zise Pippin. 
Sau înapoi. Că doar am fost avertizaţi ce-i cu Fangorn. Şi n-om 
uita de la mână pîn' la gură. 

— Aşa e, răspunse Merry; dar, oricum, tot mai bine în pădure, 
decât îndărăt, în miezul bătăliei. 

O luară pe sub crengile uriaşe ale arborilor. Mai bătrâni ca 
vremea păreau. Din ei, bărbi stufoase de licheni atârnau la 
pământ, legănându-se răsfirate în bătaia vântului. La adăpostul 
umbrelor, hobbiţii aruncară priviri furişe către povârnişul 
dindărăt — făpturi mici şi tainice păreau, în lumina întunecată, 
nişte prunci de elf din străfundurile vremii, ivite din Codrul 
Sălbatic, uimite de strălucirea primilor zori. 

Departe, dincolo de Râul cel Mare şi de Pământurile Maronii, 
la mii de leghe cenuşii depărtare, se arătă Aurora împurpurată, 
înflăcărată. Lung sunară cornurile de vânătoare, în semn de 
salut. Călăreţii din Rohan ţâşniră brusc la viaţă. Şi alte cornuri le 
răspunseră celor dintâi. 

Merry şi Pippin auziră limpede în aerul rece nechezatul cailor 
războinici şi glasurile unite, ca din senin, într-un cântec, ale mai 
multor bărbaţi. Aripa Soarelui se înălţase — un arc de foc — 
deasupra marginilor lumii. Apoi, cu un strigăt măreț, călăreţii 
dădură năvală dinspre răsărit; lumina roşiatică fulgeră zalele şi 
lăncile. Orcii traseră, urlând, toate săgețile pe care le mai 


aveau. Hobbiţii văzură vreo câţiva călăreţi prăbuşindu-se, dar 
şirul lor urcă mai departe pe colină; o trecură, făcură un rotocol 
şi atacară iar. Cei mai mulţi dintre luptătorii care rămăseseră în 
viaţă se împrăştiară în fugă, mânaţi unul câte unul spre moarte. 
Dar un grup des şi întunecat porni hotărât în direcţia codrului. 
Drept în sus pe povârniş se repeziră, către cei doi privitori. Se 
tot apropiau şi părea sigur că vor scăpa; seceraseră deja trei 
Călăreţi care le aţinuseră calea. 

— Ne-am luat prea mult cu privitul, zise Merry. lată-l pe 
Ugluk! N-am nici un chef să mai dau ochii cu el. 

Hobbiţii se întoarseră şi o luară la fugă în umbrele adânci ale 
codrului. Aşa că nu văzură ultima scenă, când Ugluk fu ajuns din 
urmă şi-adus la lumină, la marginea Fangornului. Acolo fu ucis în 
sfârşit de Eomer, al Treilea Mareşal al Obştii, care descălecase şi 
se luptase în săbii cu el. lar pe câmpiile întinse, ochii ageri ai 
călăreţilor îi desluşiră pe puţinii orci care scăpaseră şi mai 
avuseseră puterea să încerce să fugă. 

Apoi, după ce-şi puseră camarazii răpuşi grămadă şi îşi 
cântară imnurile de preamărire, călăreţii făcură un foc mare şi 
împrăştiară cenuşa vrăjmaşului. Astfel se sfârşi lupta şi nimic 
despre toate acestea nu se mai auzi vreodată nici în Mordor, nici 
în Isengard. Dar fumul se ridică până-n slăvi şi fu zărit de multe 
priviri iscoditoare. 


IV Arborebărbos 


Între timp, hobbiţii pătrunseseră repede din ce în ce mai 
adânc în pădure, atât cât le îngăduiau întunericul şi desişul, 
urmând linia pârâului, către povârnişurile dinspre apus ale 
munţilor. Încet-încet, teama de orci se mai ostoi şi ei slăbiră 
pasul. Îi cuprinse un fel de sufocare ciudată, de parcă aerul s-ar 
fi împuţinat şi nu le-ar mai fi ajuns. Până la urmă, Merry se opri. 

— N-avem cum să mergem mai departe aşa, gâfâi el. Am 
nevoie de aer. A 

— Până una, alta, hai să ne potolim setea, zise Pippin. Imi 
simt gura uscată. 

Se caţără pe rădăcina uriaşă a unui arbore, care şerpuia până 
în râu, şi se aplecă să ia apă în pumni. Era limpede şi rece, aşa 
că bău pe săturate. Îl urmă şi Merry. Apa îi învioră şi parcă le 


mai înveseli inimile; statură o vreme pe mal unul lângă altul, 
mângâindu-şi picioarele ostenite şi privind în jur la copacii 
neclintiţi şi tăcuţi, înşiruiţi până hăt-departe, pierduţi într-un 
nimb de lumină pală. 

— Cred că nu ne-am rătăcit încă, rosti Pippin, sprijinindu-se 
de trunchiul uriaş al unui copac. Putem, cel puţin, să urmăm 
cursul ăsta — Scăldătoarea Enţilor, sau cum i-o zice — şi să 
ajungem pe drumul pe care am venit. 

— Aşa am face, dacă ne-ar ţine picioarele, îi răspunse Merry, 
şi dacă am putea respira cum se cuvine. 

— Da, spuse Pippin. Pe lângă asta, e tare întuneric prin 
hăţişurile de-aici. Îmi amintesc, într-un fel, de vechea încăpere 
din Sălaşul Măreţ al neamului Took, în depărtatele Tuneluri din 
Tiîrgupitit: un loc uriaş, în care mobila a rămas neschimbată 
vreme de generaţii întregi. Se zice că Bătrânul Took şi-a dus 
zilele acolo, îmbătrânind şi ramolindu-se o dată cu sala aceea; şi 
nimic n-a fost clintit din loc nici după moartea acestuia, acum un 
secol. lar Bătrânul Gerontius a fost stă-străbunicul meu. Asta a 
mai pus puţin lucrurile la punct. Dar nici nu stă alături de 
simţământul străvechi pe care ţi-l trezeşte această pădure. Uită- 
te la bărbile şi favoriţii lichenilor care atârnă ca nişte sălcii 
plângătoare. Şi cea mai mare parte dintre arbori par să fie 
încărcaţi, mai mult de jumătate, cu frunze uscate şi zdrenţuite, 
care n-au mai apucat să cadă. Mai mare jalea. Nici nu-mi 
imaginez cum ar arăta primăvara pe-aici, asta dacă vine 
vreodată; ce să mai vorbim de curăţenie! 

— Dar, în orice caz, trebuie să se ivească, la un moment dat, 
şi Soarele pe-aici, zise Merry. Oricum, Codrul Intunecat nu arată 
şi nici nu-ţi creează simţămintele despre care povestea Bilbo, 
cum c-ar fi totul înnegurat, rău şi că n-ar fi decât un sălaş al 
beznei. E doar mohorât şi înspăimântător de des. Nici măcar 
animalele nu cred să facă prea mulţi purici pe-aici. 

— Nu, şi nici hobbiţii, spuse Pippin. Ca să spun drept, nu-mi 
place gândul că trebuie să trecem prin ea. Nimic de mâncat 
vreo sută de mile. Cum stăm cu merindele? 

— Prost, zise Merry. Am fugit doar cu pacheţelele acelea de 
lembas; tot ce-am avut, am lăsat acolo. 

Se uitară la ceea ce le rămăsese din turtele elfeşti: firimituri, 
abia să le ajungă pentru cinci zile amărâte. Asta era tot. 

— Şi n-avem nici măcar o zdreanţă sau o pătură să ne- 


nvelim, adăugă Merry. O să ne fie frig la noapte, pe oriunde-am 
lua-o. 

— Păi, am face bine să ne hotărâm asupra drumului, zise 
Pippin. Trebuie să se fi crăpat deja bine de ziuă. 

Chiar atunci, văzură o lumină gălbuie care se ivise ceva mai 
departe, în pădure; părea că săgețile soarelui străpunseseră 
brusc acoperişul de crengi. 

— Hei! făcu Merry. Cred că Soarele a fost ascuns după un 
nor, cât am stat pe sub copacii ăştia, iar acum s-a ivit din nou; 
sau, poate, a urcat mult pe cer şi ne priveşte printr-o spărtură 
dintre crengi. Hai să vedem, că nu-i prea departe. 

Descoperiră însă că era mai departe decât crezuseră. Panta 
urca abrupt şi neclintit şi era tot mai pietroasă. Lumina creştea, 
pe măsură ce mergeau, şi curând zăriră dinaintea lor un perete 
de stâncă; era un deal sau povârnişul abrupt al munţilor din 
depărtare. Nu creştea nici un copac acolo şi soarele se revărsa 
din plin asupra întinderii de piatră. Ramurile arborilor de la poale 
se întindeau ţepene şi nemişcate, ca şi cum ar fi căutat căldura. 
Dacă până atunci păruseră jigărite şi cenuşii, se întremaseră şi 
izbucneau în tonuri generoase de cafeniu, iar griurile- 
negricioase ale scoarţei păreau din piele lustruită. Trunchiurile 
luceau într-un verde-blând, ca iarba crudă; îi năpădise o 
primăvară timpurie; sau, poate, doar o părere fugară. 

Inaintea povârnişului stâncos se afla ceva ca o scară, 
naturală, probabil, săpată de vreme, căci era grosolană şi 
neregulată. Sus, aproape la acelaşi nivel cu vârfurile pomilor, se 
vedea un prag, sub o stâncă. Afară de câteva ierburi şi buruieni 
de pe margine, precum şi de-un ciot din care răsăreau doar 
două crengi, nu mai creştea nimic pe-acolo. Copacul acela 
stingher părea un moşneag cocârjat, clipind neclintit în lumina 
zorilor. 

— Sus! exclamă Merry vesel. Să luăm şi noi o gură de aer şi 
să tragem o privire prin ţinutul acesta. 

Se căzniră să se caţere pe stâncă. Dacă scara aceea fusese 
făcută de cineva, atunci cu siguranţă că era menită unor 
picioare mai mari ca ale lor. Erau prea nerăbdători să ajungă sus 
ca să se mai mire de cât de iute li se vindecaseră tăieturile şi 
vânătăile de când stătuseră în captivitate şi de cum îşi 
recăpătaseră vigoarea. Ajunseră, în sfârşit, la marginea 
pragului, aproape de buturuga aceea veche; săriră în picioare, 


întorcându-se către răsărit şi trăgând adânc aer în piept. Îşi 
dădură seama că nu pătrunseseră decât vreo trei-patru mile în 
inima codrului; arborii mărşăluiau parcă pe pantă în jos, spre 
câmpie. Acolo, la marginea pădurii, se ridicau turle unduitoare 
de fum negru, plutind în valuri către ei. 

— Se schimbă vântul, zise Merry. Bate din nou spre răsărit. E 
cam răcoare aici, sus. 

— Da, zise Pippin; mă tem că strălucirea aceasta-i trecătoare 
şi că o s-o copleşească iar negura. Ce păcat! Pădurea asta 
rufoasă şi bătrână arăta cu totul altfel în bătaia soarelui. 
Începuse să-mi placă. 

— Începuse să-ţi placă Pădurea, hai? Nu mai spune. Foarte 
drăguţ din partea ta, rosti un glas ciudat. Intoarceţi-vă să vă văd 
la faţă. Am simţământul că n-o să-mi cădeţi nici unul cu tronc; 
dar să nu ne pripim. Intoarceţi-vă. 

Simţiră câte o mână mare, noduroasă pe umerii lor, care-i 
întoarse uşurel, dar cu putere; apoi fură ridicaţi în aer de două 
braţe lungi. 

Se treziră dinaintea unui chip cum nu mai văzuseră. Era al 
unei făpturi asemănătoare unui om uriaş sau, mai degrabă, unui 
căpcăun, înaltă de vreo trei-patru metri, foarte solidă, cu un cap 
lunguieţ, fără gât. Greu de spus dacă se îmbrăcase în ceva ca 
scoarţa cenuşiu-verzuie sau dacă nu era decât un fel de-a se 
travesti, în orice caz, braţele sale apropiate de trunchi nu erau 
zbârcite, ci acoperite de o piele netedă şi cafenie. Avea câte 
şapte degete la labele lui uriaşe. Partea de jos a chipului aceluia 
lunguieţ se prelungea cu o barbă cenuşie şi stufoasă, aproape 
ca o încrengătură de ramuri la rădăcină, subţire şi moale la vârf. 
Pentru moment însă hobbiţii nu văzură mare lucru, în afară de 
ochi. A spune că ochii aceia adânci erau solemni, iscoditori, ar fi 
puţin din cale-afară. Erau de-a dreptul sfredelitori, căprui, cu 
irizaţii verzui. Mai târziu, Pippin avea să se căznească adesea 
să-şi exprime prima impresie pe care i-o făcuseră. „Simţeai 
îndărătul lor un puț imens, plin cu amintiri străvechi şi gânduri 
prelungi, molcome şi liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, 
aşa cum bate soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac 
imens sau pe unduirile unui lac foarte adânc. Nu ştiu, dar părea 
că era ceva care creştea în pământ — adormit ai fi zis, sau ca 
ceva între vârful rădăcinii şi vârful frunzei, ceva între adâncul 
pământului şi bolta cerească — şi care se trezise brusc la viaţă 


şi te cerceta cu aceeaşi stăruinţă molcomă pe care-o dovedise, 
ani fără şir, doar faţă de propriile sale treburi." 

— Hmmm! murmură glasul — un glas profund, izvorât, parcă, 
dintr-un instrument de suflat. Chiar că-i ciudat. Graba strică 
treaba, asta zic mereu. Dar, dacă v-aş fi văzut înainte să vă aud 
glasurile — apropo, mi-au plăcut că erau mângâioase şi 
cristaline şi mi-au amintit de ceva nelămurit; aşadar, dacă v-aş 
fi văzut înainte de-a vă auzi, pur şi simplu, v-aş fi călcat în 
picioare, crezând că sunteţi orcişori; abia dup' aia mi-aş fi dat 
seama de greşeală. Tare mai sunteţi ciudaţi! Doar rădăcină şi 
rămurică! Tare ciudaţi! 

Deşi încă uluit, lui Pippin nu-i mai era frică. Îndărătul ochilor 
acelora simţi o îndoială curioasă, dar care nu-i producea teamă. 

— Nu te supăra, zise el, dar cine eşti? Şi ce eşti? 

În ochii bătrâni ai făpturii apăru o scânteie stranie, ca un fel 
de prudenţă; puţurile adânci dispărură. 

— Hmmm! glăsui el. Păi, sunt ent sau, cel puţin, aşa mi se 
spune. Da, ent este cuvântul. Un ent sunt, cum aţi zice voi, după 
vorba voastră. Unii îmi spun Fangorn; alţii, Arborebărbos. Aşa, 
Arbore-bărbos. 

— Un ent? zise Merry. Ce-i ăla? Dar tu cum îţi zici? Care e 
numele tău adevărat? 

— Ei, asta-i acum, răspunse Arborebărbos. Asta-i bună! Prea 
multă grabă. Şi, la urma urmei, eu pun întrebări. Sunteţi în ţara 
mea. Mă tot întreb ce sunteţi voi. Nu ştiu de unde să vă iau. Se 
pare că nu vă aflaţi pe listele pe care le-am învăţat când eram 
tânăr. Dar asta a fost tare, tare demult şi poate c-au făcut liste 
noi. la să văd! Cum era? 


Învață ştiinţa Făpturilor Vii! 

Întâi numeşte patru — libere popoare: 
Mai vechi decât toate, ai elfilor fii; 
Gnomul plugar în casa lui fără soare; 
Entul din pământ născutul, ca munţii bătrân; 
Omul muritor, al cailor stăpân. 

Hum, hmmm, hmmm. 

Castorul ziditor, ţapul săritor, 

Ursul vânător de-albine, taurul luptător; 
Ogarului i-e foame şi iepurelui, frică... 
Hum, hum. 


Vulturu-i în aer, boul la păşune, 
Cerbu-ncornorat; şoimu-i cel mai iute, 
Lebăda e dalbă, şarpele e rece... 

Hum, hmmm; hum, hmm, cum mai era? 
Tarara-tarara, tara, tara, tarara. 


Era o listă tare lungă. Dar, oricum, se pare că nu vă potriviţi 
niciunde. 

— Mereu am fost lăsaţi la o parte de pe listele vechi şi din 
poveştile de demult, zise Merry. Cu toate acestea, sălăşluim pe 
pământ de multişor. Suntem hobbiţi. 

— Ce-ar fi să facem un vers nou? rosti Pippin. 


Hobbiţii de-o şchioapă, ce-n vizuini trăiesc. 
Aşează-ne printre cei patru, alături de Om (Seminţia Mare) şi 
asta e! 


— Hmmm. Nu-i rău deloc, zise Arborebărbos. Aşa mai merge. 
Aşadar, locuiţi în vizuini, da? Pare potrivit şi drept. Şi cine vă 
numeşte hobbiţi totuşi? Nu mi se pare un cuvânt elfesc. Elfii au 
creat toate cuvintele străvechi; ei au început. 

— Nimeni, afară de noi, nu ne zice hobbiţi, zise Pippin. 

— Humm, hmmm! la staţi un pic. Nu-i nici o grabă. Voi înşivă 
vă ziceţi hobbiţi? Atunci ar trebui să nu spuneţi aşa, la toată 
lumea. O să vă daţi în vileag adevăratele nume dacă n-aveţi 
grijă. 

— Nu prea ne frământă o astfel de grijă, rosti Merry. De fapt, 
eu sunt Brandybuck, Meriadoc Brandybuck, deşi cei mai mulţi 
îmi zic Merry. 

— lar eu sunt Took, Peregrin Took; dar îndeobşte mi se spune 
Pippin şi chiar Pip. 

— Hmmm, chiar că sunteţi un neam pripit, zise Arborebărbos. 
Mă simt onorat de mărturisirea voastră. Dar nu e bine să vă daţi 
drumul aşa, pe loc. Sunt enţi şi enţi; sau, mai bine zis, sunt enţi 
şi alte lucruri care par enţi, dar nu sunt, ca să zic aşa. Am să vă 
zic Merry şi Pippin, dacă sunteţi de acord. Frumoase nume. Căci 
eu n-am să vă spun numele meu. Cel puţin, nu încă. 

În ochi îi apăru o sclipire verzuie bizară, înţeleaptă şi mucalită 
în acelaşi timp. 

— Asta pentru că, în primul rând, o să ţină mult: numele meu 


creşte mereu, iar eu sunt în viaţă de foarte, foarte multă vreme; 
aşa că numele meu e ca o poveste. Numele adevărate spun 
povestea lucrurilor cărora le aparţin ele în limba mea, în vechea 
entă, cum s-ar zice. E o limbă minunată, dar îţi ia multă vreme, 
căci noi nu spunem nimic pe limba noastră, decât dacă merită 
osteneala să iroseşti timp de rostire sau de ascultare. 

Ei, şi-acum, zise el, şi ochii i se aprinseră la loc, micşorându- 
se parcă şi aruncând sclipiri ascuţite, ce-i cu voi? Ce amestec 
aveţi în toate astea? Văd şi-aud (şi miros şi simt) mult din 
acest... din acest a-lalla-lalla-rumba-kamanda-lind-orburume. 
lertaţi-mă, e o parte din numele pe care i-l dau eu trebii 
respective; nu ştiu cuvântul în celelalte limbi; mă refer la lucrul 
acesta pe care ne aflăm, unde stau şi privesc în dimineţile 
frumoase şi mă gândesc la Soare, şi la iarba de dincolo de 
păduri, şi la cai, şi la nouri, şi la întinderea lumii. Ce se petrece? 
Ce-are de gând Gandalf? Şi aceşti — burarum (aici, scoase un 
zgomot adânc, răsunător, ca o orgă stricată) — aceşti orci şi 
tânărul Saruman jos, în Isengard? Îmi plac noutăţile. Dar nu mă 
luaţi prea repede. 

— Se petrec destule, zise Merry; şi chiar dacă vom încerca 
să-ţi spunem repede, tot o să ne ia mult timp. Dar ai zis să nu 
ne pripim. Se cuvine, oare, să-ţi spunem aşa repede? Ar fi 
nepoliticos din partea noastră, dacă te vom întreba ce-ai de 
gând să faci cu noi şi de partea cui eşti? ŞI... dacă l-ai cunoscut 
pe Gandalf? 

— Da, îl cunosc; e singurul vrăjitor căruia-i pasă de copaci, 
zise Arborebărbos. Voi îl cunoaşteţi? 

— Da, zise Pippin trist, l-am cunoscut. Ne-a fost prieten bun şi 
călăuză. 

— Atunci pot să vă răspund şi la celelalte întrebări, zise 
Arborebărbos. N-am de gând să fac nimic cu voi; nimic, dacă 
prin „a face ceva cu voi" înţelegeţi altceva, decât să vă las să 
plecaţi. Am putea face multe împreună. Nu ştiu nimic în legătură 
cu părţile. Eu îmi văd de drumul meu; şi drumul vostru ar putea 
merge alături de el, o vreme. Dar îmi vorbiţi de jupânul Gandalf 
de parcă s-ar fi aflat într-o poveste care-a luat sfârşit. 

— Aşa e, zise Pippin trist. Povestea continuă se pare, dar 
Gandalf a ieşit din ea. 

— Hei, ia staţi puţin! făcu Arborebărbos. Hmm, hmm, ce să 
zic? Făcu o pauză, uitându-se lung la hobbiţi. 


— Hmm, păi, ei bine, nu ştiu ce să zic. la staţi puţin. 

— Dacă vei avea bunăvoința s-asculţi mai multe, rosti Merry, 
îţi vom spune. Dar o să dureze. N-ai vrea să ne laşi jos? N-am 
putea să ne aşezăm toţi, la soare, în timp ce-ţi povestim? Oi fi 
obosit să ne tot ţii aşa. 

— Hmm, obosit? Nu, n-am obosit. Nu obosesc aşa uşor. Şi nici 
nu stau jos. Nu sunt prea, hmm, încovoiabil. Dar Soarele 
coboară peste... S-o lăsăm baltă... cum ai spus că-i zice? 

— Deal? sugeră Pippin. 

— Prag? Treaptă? rosti Merry. 

Arborebărbos repetă cuvintele gânditor. 

— Deal. Da, asta e. Insă este un cuvânt pripit, pentru un 
lucru care stă aici din vremurile când s-a plămădit această parte 
a lumii. N-are-a face! S-o lăsăm baltă şi să mergem. 

— Unde să mergem? întrebă Merry. 

— Acasă la mine sau la una dintre casele mele, răspunse 
Arborebărbos. 

— E departe? 

— Nu ştiu. S-ar putea să fie departe. Dar ce dacă? 

— Păi, ştii, ne-am pierdut avutul, zise Merry. Nu mai avem 
decât foarte puţină mâncare. 

— Ooo! Hmm! Nu vă faceţi griji, rosti Arborebărbos. Vă pot 
da o băutură care vă va ţine verzi şi vă va face să creşteţi, 
pentru multă vreme. lar dacă vom hotărî să ne despărţim, vă 
pot duce unde doriţi, în afara tărâmului meu. Hai să mergem! 

Ţinându-i gingaş, dar hotărât pe hobbiţi sub câte un braţ, 
Arborebărbos făcu un prim pas uriaş, apoi încă unul, şi ajunse la 
marginea pragului. Degetele lui de la picioare, ca nişte rădăcini, 
zdrobeau pietrele. Apoi cobori grijuliu, treaptă cu treaptă, până 
ce ajunse jos, în Pădure. 

Porni imediat cu paşi mari, cumpăniţi, printre arbori, tot mai 
adânc în codru, fără să se depărteze de râu, urcând voiniceşte 
spre povârnişul muntelui. Mare parte dintre copaci păreau 
adormiţi sau indiferenți, de parcă trecea o făptură oarecare; dar 
câţiva tremurară, iar alţii îşi ridicară crengile la apropierea lui. În 
timp ce mergea, vorbea cu sine, într-o revărsare tumultuoasă de 
sunete muzicale. 

Hobbiţii rămaseră tăcuţi o vreme. Ciudat, se simțeau bine, _ 
ocrotiţi; aveau la ce să se gândească şi de ce să se minuneze. In 
sfârşit, Pippin se încumetă să vorbească iar. 


— Dacă eşti bun, Arborebărbos, zise el, aş putea să te întreb 
ceva? De ce ne-a prevenit Celeborn în legătură cu pădurea ta? 
Ne-a spus să nu ne lăsăm ispitiţi prin ea. 

— Hmm! Aşa a zis? bombăni Arborebărbos. Şi eu v-aş fi spus 
cam acelaşi lucru, dac-aţi fi luat-o pe partea cealaltă. Nu riscaţi 
să vă lăsaţi ispitiţi în codrul Laurelindorenan! Aşa-l numeau effii, 
dar acum l-au mai scurtat: Lothlorien, aşa-i zic. Poate au 
dreptate, poate pădurea începe să piară, nu să crească. Ţinutul 
Văii Aurului Cântător, asta a fost cândva. Acum e Floareavisului. 
Ah, asta e! Numai că e un loc ciudat şi nu se poate încumeta 
oricine pe-aici. Mă mir c-aţi ieşit cu bine, dar şi mai mult c-aţi 
intrat; de mulţi ani nu s-a mai întâmplat una ca asta cu cei 
străini de meleagurile astea. E un ţinut bizar. 

Aşa e. Făpturile vin dintotdeauna aici să jelească. De-aia, să 
jelească. Laurelindorenan lindelorendor malinornelion 
ornemahn, îngână el, pentru sine. Bag seama că vin să se 
prăbuşească aici, departe de lume. Nici ţinutul acesta, nici altul 
din afara Codrului de Aur nu mai e cum era pe vremea tinereţii 
lui Celeborn. Totuşi: Taurelilomea-tumbalemorna Tumbaletaurea 
Lomeanor, iată ce se spunea. S-au mai schimbat lucrurile, dar 
aceştia sunt încă adevăraţi, pe alocuri. 

— Ce vrei să zici? întrebă Pippin. Ce e încă adevărat? 

— Arborii şi enţii, zise Arborebărbos. Eu însumi nu înţeleg tot 
ce se petrece, aşa că n-am cum să-ţi explic ţie. Unii dintre noi 
mai suntem enţi adevăraţi, destul de sprinteni, în felul nostru, 
dar mulţi au devenit molatici, încopăcindu-se, cum aţi zice voi, 
poate. Cei mai mulţi arbori nu sunt decât arbori, bineînţeles; dar 
unii sunt aţipiţi. Alţii, treji-luminaţi, iar câţiva... cum să zic... păi 
câţiva devin enţi. Aşa se petrec lucrurile. Când unui arbore i se 
întâmplă una ca asta, descoperi că unii au inimă rea. N-are nici 
o legătură cu lemnul lor, nu asta am vrut să spun. Pentru că am 
cunoscut câteva sălcii bătrâne şi miloase pe malul Scăldătorii 
Enţilor care s-au prăpădit, vai, demult! Erau destul de 
scorburoase, se prăbuşeau aproape, dar blânde şi liniştite ca 
frunza crudă. Apoi, sunt unii arbori, în văile de la poalele 
munţilor, tari ca piatra, dar răi din cap până-n picioare. Lucrul 
acesta pare să se cam răspândească. Şi mai demult existau 
locuri foarte primejdioase în ţinut. Au rămas şi-acum câteva 
locuri tare întunecate. 

— Precum Pădurea Bătrână, din miazănoapte depărtată? 


întrebă Merry. 

— Vai, vai, cam aşa ceva, dar mult mai rău. Nu mă îndoiesc 
că la miazănoapte zac încă umbre din Marele intuneric şi că s-au 
transmis amintiri urâte. Dar pe tărâmul acesta există nişte 
genuni de unde Bezna nu s-a ridicat niciodată, iar arborii sunt 
mai bătrâni ca mine. Totuşi facem ce putem. li îndepărtăm pe 
străini şi pe nesăbuiţi; pe lângă asta, ne gătim şi ne călim, dăm 
învăţătură, ne plimbăm şi plivim. Suntem păzitori de arbori. 
Puţini au mai rămas dintre noi. Se spune că păstorii încep să 
semene cu oile şi oile, cu păstorii, dar asta încetul cu încetul; şi 
nici unii, nici alţii n-o duc prea mult. În cazul arborilor şi-al 
enţilor, lucrurile sunt mai degrabă săvârşite. Ei îşi petrec 
secolele împreună. Pentru că enţii sunt mai degrabă ca elfii: mai 
puţin interesaţi de ei înşişi, decât oamenii, şi mai buni în a 
pătrunde lucrurile din afara lor. Şi totuşi, enţii se apropie şi de 
oameni, fiind mai schimbători ca elfii şi mai iuți în a-şi însuşi 
culoarea mediului, ca să zic aşa. Sau sunt mai buni şi decât 
oamenii, şi decât elfii, pentru că sunt statornici şi gândurile lor 
adastă asupra lucrurilor mai multă vreme. 

Parte din neamul meu arată acum exact ca arborii şi au 
nevoie de ceva măreț, ca să-i stârnească; şi nu vorbesc decât 
pe şoptite. Dar o parte din copacii mei au mădularele vioaie şi 
mulţi ştiu să stea de vorbă cu mine. De bună seamă, elfii sunt 
cei care au început să-i trezească pe arbori şi să-i înveţe să 
cuvânteze în limba lor arborească. Şi-au dorit totdeauna să stea 
la taclale cu tot ce-i înconjoară, vechii elfi. Dar a venit Marele 
Întuneric, iar ei au trecut Marea sau au fugit în văi depărtate, s- 
au ascuns şi au ticluit balade despre zilele ce nu se vor mai 
întoarce niciodată. Niciodată. Vai, vai! De-aici până la Munţii 
Lune era tot numai pădure, în vremuri de odinioară. lar ce 
vedeţi nu era decât Capătul de Răsărit. Ce vremuri senine! A 
fost un timp când mă puteam plimba şi cânta din zori până-n 
seară fără să aud ziulica întreagă altceva decât ecoul propriului 
meu glas, printre colinele sunătoare. Codrul era precum 
Lothlorien, numai ceva mai des, mai puternic, mai tânăr. Şi cum 
mai mirosea văzduhul! Îmi petreceam câte o săptămână 
întreagă doar respirând. 

Arborebărbos rămase tăcut. Mergea mai departe cu paşi 
mari, fără să facă totuşi nici cel mai mic zgomot cu picioarele lui 
uriaşe. Apoi începu din nou să îngâne, până ajunse să incanteze. 


Încet-încet, hobbiţii îşi dădură seama că incantaţia le era 
adresată lor: 


Pe lunci Tasarinaniene cu sălcii, mă plimbam Primăvara. 

Ah! Privelişti, parfum primăvăratic din Nantasarion! 

Şi ziceam că-i bine. 

Hoinăream Vara prin păduri de ulm în Ossiriand. 

Ah! lumina şi muzica, Vara, de lângă Şapte Râuri, în Ossir! 

Şi credeam că-i grozav, 

Pe plajele din Neldoreth venii în Toamnă. 

Ah! Aurul şi stacojiul şi-al frunzelor suspin, Toamna, în 
Taurnaneldor! 

Mai mult decât mi-aş fi dorit. 

Spre pinii de pe înălțimile Dorthonionului suiam larna. 

Ah! Vântul şi albeaţa şi crengile negre, în larnă, pe Orod-na- 
thon! 

Glasul mi se-nălţa cântând în slăvi. 

Şi-acum, toate zac sub val de mare, 

Mă mai plimb numai în Ambarona, în Tauremorna, în 
Aldalome, 

Pe propriu-mi tărâm, în ţinutul Fangorn, 

Unde rădăcinile-s lungi, 

Şi ani — câtă frunză şi iarbă-s 

În Tauremornalome. 


Îşi termină cântul şi merse voiniceşte mai departe; nu se 
auzea nici un sunet în toată pădurea din jur, cât putea cuprinde 
auzul. 

Ziua scăpăta şi asfinţitul se îngemăna cu trunchiurile 
copacilor. Până la urmă, hobbiţii zăriră ridicându-se nedesluşit 
dinaintea lor un pământ povârnit şi întunecat: ajunseseră la 
poalele munţilor şi-al plaiurilor verzi ale înaltului Methedras. Pe 
costişă, juna Scăldătoare a Enţilor, la izvoare, curgea sărind din 
răsputeri, alergând din piatră-n piatră, ca să-i întâmpine. La 
dreapta pârâului se afla o pantă lină, năpădită de iarbă cenuşie 
acum, în lumina apusului. Nu creşteau arbori pe-acolo, aşa că se 
vedea cerul; stelele luceau deja pe lacurile dintre nori. 

Arborebărbos o luă în sus, pe povârniş, fără să slăbească 
pasul prea mult. 

Deodată, hobbiţii zăriră dinaintea lor o poiană mare. De-o 


parte şi de alta, se înălţau doi arbori falnici, ca nişte stâlpi vii; 
dar nu era nici o poartă, afară de ramurile lor care se petreceau 
îngemănate. Pe măsură ce se apropia bătrânul ent, arborii îşi 
ridicau crengile şi tot frunzişul începea să foşnească şi să sune. 
Căci erau arbori cu coroana veşnic verde şi-aveau frunze 
întunecate şi lucioase, care luceau în bătaia asfinţitului. Dincolo 
de ei, pe unul dintre povârnişuri, se întindea o suprafaţă netedă 
şi întinsă, ca duşumeaua unei săli măreţe. Pe ambele părţi se 
înălţau nişte pereţi la vreo cincizeci de picioare sau chiar mai 
mult, iar de-a lungul fiecăruia se zărea câte un pâlc de arbori 
care creşteau şi ei în înălţime, pe măsură ce înaintau în interior. 

La capătul depărtat, peretele de stâncă era povârnit, dar la 
poale fusese săpată o nişă puţin adâncă, cu boltă — singurul 
acoperiş al sălii, în afară de ramurile care umbreau la capăt tot 
pământul, lăsând doar o cărare mai lată pe mijloc. Din izvoarele 
de deasupra se revărsa un pârâiaş pe suprafaţa abruptă a 
peretelui, risipindu-se în stropi argintii, ca o perdea fină, 
dinaintea nişei cu boltă. Apa se aduna iar, într-un bazin de piatră 
de pe platoul dintre arbori, şi de acolo ţâşnea şi se revărsa pe 
lângă cărare, ca să se facă una cu Scăldătoarea Enţilor, în 
călătoria sa prin pădure. 

— Hmm! Am ajuns! zise Arborebărbos, rupând lunga lui 
tăcere. V-am purtat vreo şaptezeci de mii de paşi enţeşti, dar 
cât înseamnă asta în măsurile din ţinutul vostru, nu ştiu. 
Oricum, suntem la poalele Ultimului Munte. O parte din numele 
acestui loc ar putea fi Salaizvoarelor, dacă s-ar tălmăci pe limba 
voastră. Imi place. O să stăm aici la noapte. 

li aşeză pe iarba dintre pâlcurile de arbori, iar ei îl urmară 
spre marea boltă de la intrare. Hobbiţii observară că, atunci 
când mergea, entul abia dacă îşi îndoia genunchii, în schimb îşi 
întindea mult picioarele, ca să facă paşi uriaşi. Îşi aşeza mai 
întâi degetele mari (căci erau mari, cu adevărat, şi foarte late) 
înaintea tălpii. 

O clipă, Arborebărbos rămase sub ploaia de stropi a izvorului 
care se revărsa şi inspiră adânc; apoi începu să râdă şi păşi 
înăuntru. Acolo se afla o masă mare, din piatră, dar nici un 
scaun. Dincolo de nişă era deja destul de întuneric. 

Arborebărbos ridică două vase mari şi le aşeză pe masă. 
Păreau umplute cu apă; dar când îşi puse mâinile deasupra lor, 
vasele începură pe dată să strălucească, unul în auriu, celălalt în 


verde-aprins; amestecul lumină nişa, ca soarele de vară printr-o 
boltă de frunze fragede. Uitându-se îndărăt, hobbiţii văzură că şi 
arborii din curte începuseră să sclipească, la început palid, apoi 
însă din ce în ce mai intens, până când conturul frunzelor deveni 
luminos şi colorat în verde, în auriu şi în roşu ca arama, iar 
trunchiurile păreau coloane plămădite din piatră scânteietoare. 

— Ei, acu' putem să stăm iar de vorbă, zise Arborebărbos. 
Bag seama că vă e sete. Poate sunteţi şi obosiţi. la beţi din asta. 

Se duse până în fundul nişei şi-atunci văzură acolo mai multe 
garafe de piatră, cu capace grele. Deasupra, Arborebărbos 
descoperi una dintre ele şi umplu cu polonicul trei străchini — 
una foarte mare, două mai mici — cu un lichid. 

Licoarea era ca apa, avea gustul celei din Scăldătoarea 
Enţilor, pe care o băuseră la marginea pădurii; totuşi avea o 
aromă sau o savoare pe care n-o puteau defini: abia de se 
simţea; era un iz de pădure, adus de departe de adierea 
răcoroasă a brizei de seară. Simţiră băutura mai întâi în 
degetele de la picioare; senzaţia urcă încet, încet în fiecare 
mădular, înviorându-le pe măsură ce pătrundea în ele, până la 
ultimul firicel de păr. Într-adevăr, hobbiţii simţiră cum începe să 
le crească părul, să se unduiască şi să se încreţească. Cât 
despre Arborebărbos, el îşi spălă mai întâi picioarele în găvanul 
de sub boltă, apoi îşi goli strachina dintr-o sorbire lungă, 
domoală. Hobbiţii crezură că n-o să mai termine. Într-un târziu, 
puse strachina iar pe masă. 

— Of! suspină el. Hmmm, humm, acum putem sta mai bine 
de vorbă. Luaţi loc pe jos, eu am să mă-ntind, ca nu cumva 
licoarea să mi se urce la cap şi s-adorm. 

La peretele din dreapta al nişei, era un pat uriaş, cu picioare 
scurte de vreo douăzeci şi ceva de țoli, acoperit cu un strat înalt 
de otavă şi ferigă. Arborebărbos se lăsă încetişor pe el (abia de 
se îndoi un pic de mijloc), până se întinse tot, cu mâinile sub 
cap, privind în tavanul unde pâlpâiau lumini, ca un tremur de 
frunze în soare. Merry şi Pippin se aşezară alături de el, pe 
perne de iarbă. 

— Şi-acum, spuneţi-mi şi voi povestea voastră; dar fără 
grabă, zise Arborebărbos. 

Hobbiţii începură să-i istorisească păţaniile prin care 
trecuseră de când părăsiseră Hobbitonul. Nu urmară o ordine 
strictă, căci se întrerupeau mereu unul pe celălalt, iar 


Arborebărbos îi oprea ades, să se-ntoarcă asupra câte unui 
punct anterior, sau sărea, punând întrebări, despre tot felul de 
fapte. Nu pomeniră deloc de Inel şi nici nu-i spuseră de ce 
plecaseră la drum şi unde se duceau, iar el nu le ceru desluşiri. 

Era foarte grijuliu la orice: la Călăreţii Negri, la Elrond şi 
Vâlceaua Despicată, la Pădurea Bătrână şi la Tom Bombadil, la 
Minele Moriei şi la Lothlorien şi Galadriel. îi descusu îndelung 
despre Comitat şi despre pământul acestuia. Ajuns aici, spuse 
un lucru curios: 

— N-aţi întâlnit pe-acolo nici un, hmm, ent, nu-i aşa? Adică nu 
enti... Mai bine zis, entsoaţe. 

— Entsoaţe? se minună Pippin. Arată la fel ca tine? 

— Da, hmmm... păi nu: acum nu-mi prea mai dau seama, 
zise Arborebărbos pe gânduri. Dar ştiu că ele şi-ar fi dorit să 
stea în ţara voastră, aşa că mă-ntrebam şi eu. 

Arborebărbos era totuşi grijuliu în mod special cu ceea ce 
ţinea de Gandalf; şi mai ales de faptele lui Saruman. Hobbiţilor 
le păru tare rău că ştiau prea puţine despre ei: doar o vorbă de- 
a lui Sam în legătură cu ceea ce spusese Gandalf la Sfat. Dar, în 
orice caz, erau lămuriţi că Ugluk şi şleahta lui veniseră din 
Isengard şi că vorbeau de Saruman ca de stăpânul lor. 

— Hmmm, humm! făcu Arborebărbos, când, în sfârşit, cu chiu 
cu vai, ajunseră la bătălia dintre orci şi călăreţii din Rohan. Măi 
să fie. Astea da, veşti! Nu mi-aţi spus tot, nu, nu, nici pe 
departe. Dar nu mă îndoiesc că urmaţi vrerea lui Gandalf. Se 
petrece ceva foarte mare, îmi dau şi eu seama, şi am să aflu 
despre ce e vorba la timpul potrivit sau la timpul nepotrivit. Pe 
rădăcina şi tulpina mea, e-o treabă ciudată: răsare din pământ 
din iarbă verde un neam ce nu-i trecut nicăieri şi, colac peste 
pupăză, ies la iveală şi cei Nouă Călăreţi Uitaţi pe urmele lor, iar 
Gandalf îi ia într-o călătorie măreaţă, Galadriel îi adăposteşte în 
Caras Galadon, şi orcii îi urmăresc, leghe după leghe, în Ţara 
Pustietăţii: se pare că i-a cam prins furtuna. Sper să iasă basma 
curată. 

— Dar tu în ce ape te scalzi? îl întrebă Merry. 

— Humm, hmmm! Eu nu m-am sinchisit niciodată de Marile 
Războaie, zise Arborebărbos. Lucrurile astea îi supără mai mult 
pe elfi şi pe oameni. E treaba vrăjitorilor; pe ei îi zgândăre 
viitorul. Nu sunt trup şi suflet de partea cuiva, pentru că nimeni 
nu e trup şi suflet de partea mea, dacă-nţelegeţi ce vreau să zic: 


în zilele noastre, nimănui nu-i pasă de păduri aşa cum îmi pasă 
mie, nici măcar elfilor. Totuşi am o slăbiciune mai mare faţă de 
elfi, decât faţă de ceilalţi, pentru că ei ne-au vindecat de 
muţenie cu multă vreme în urmă, şi ăsta a fost un mare dar pe 
care nu pot să-l uit, deşi de-atunci drumurile noastre s-au 
despărţit. Şi sunt, bineînţeles, unele lucruri de partea cărora nu 
sunt deloc; sunt împotriva lor: ăştia... burarum, făcu el iar 
scârbit, orcii ăştia şi stăpânii lor. Eram foarte neliniştit pe 
vremea când umbra domnea în Codrul intunecat, dar, după ce s- 
a înapoiat în Mordor, m-am ostoit un timp. Mordorul e departe. 
Dar, se pare, vântul bate spre Răsărit şi s-ar putea ca 
deznădejdea să pună stăpânire pe codri. Un ent bătrân nu poate 
face nimic să oprească furtuna: trebuie s-o îndure sau să crape. 

Dar mai e Saruman! Saruman e un vecin: n-am cum să-l trec 
cu vederea. Socot că trebuie să fac ceva. M-am gândit adesea, 
în ultima vreme, la ce-aş putea face în legătură cu Saruman. 

— Cine e Saruman? întrebă Pippin. Ştii ceva despre trecutul 
lui? 

— Saruman e un vrăjitor, răspunse Arborebărbos. Mai mult 
de-atât nu-ţi pot spune. Nu cunosc istoria vrăjitorilor. Au apărut 
prima dată după ce-au sosit Marile Corăbii de peste Mare; dar 
dac-au fost aduşi de corăbii, asta nu mai pot spune. Bănuiesc că 
Saruman era socotit mare printre ei. Cu câtăva vreme în urmă 
— voi aţi zice cu multă vreme în urmă — s-a potolit cu 
hoinăreala şi nu s-a mai amestecat în treburile oamenilor şi-ale 
elfilor; s-a statornicit la Angrenost sau Isengard, cum îi zic 
oamenii din Rohan. La-nceput, a fost foarte liniştit, dar faima lui 
a-nceput să crească. Se zice că a fost ales mai-marele Sfatului 
Alb; ăsta s-a dovedit a nu fi un lucru bun. Mă-ntreb acum dacă 
nu cumva Saruman clocea şi pe vremea aceea ceva. Dar, în 
orice caz, nu făcea nici un rău vecinilor săi. Stăteam şi eu de 
vorbă cu el. Într-o vreme, se plimba mereu prin codrul meu. Era 
politicos pe-atunci şi-mi cerea voie de fiecare dată 

(cel puţin, când mă întâlnea); era mereu gata să m-asculte. l- 
am spus o mulţime de lucruri pe care nu le-ar fi descoperit 
singur; dar nu m-a răsplătit la fel. Nu-mi amintesc să-mi fi spus 
vreodată ceva. Şi s-a închis în sine din ce în ce mai mult; chipul 
lui, aşa cum mi-l amintesc — nu l-am mai văzut de multă vreme 
— a devenit ca o fereastră într-un zid de piatră — fereastră cu 
obloanele trase. Cred că acum îmi dau seama ce-are de gând. 


Unelteşte ca să ajungă o Putere. Are o minte numai metal şi 
rotiţe; şi nu-i pasă de creşterea lucrurilor, decât dacă-i sunt, pe 
moment, de folos. Şi-acum e limpede că e un trădător negru la 
suflet. S-a înhăitat cu neamul dezgustător al orcilor. Brrr, 
hummm! Mai rău: le-a făcut ceva, ceva primejdios. Căci 
isengardezii ăştia sunt mai tirani ca oamenii tirani. Lucrul anume 
al relelor care-au intrat în Marele Întuneric e că nu pot suporta 
Soarele; dar orcii lui Saruman îl suportă, chiar dacă-l urăsc. Mă 
întreb ce le-o fi făcut. Or fi oameni pe care i-a dus la pieire, sau 
a amestecat rasa orcilor cu cea omenească? Asta ar fi un rău 
înfiorător! 

Arborebărbos bombăni ceva, de parcă ar fi rostit un blestem 
enţesc, adânc, subpământean. Apoi vorbi mai departe: 

— La o vreme, am început să mă-ntreb cum de-ndrăznesc 
orcii să treacă pe la mine, prin pădure, aşa, nestingheriţi. Abia 
într-un târziu mi-am dat seama că Saruman era de vină şi că de 
mult iscodise toate căile, descoperindu-mi tainele. El şi ticăloşii 
lui fac tot prăpădul ăsta. Jos, la hotare, doboară arbori — copaci 
în toată firea. Pe unii îi taie şi-i lasă aşa, să putrezească — 
pagube orceşti; dar pe cei mai mulţi îi seceră şi-i cară, ca să 
aţâţe focurile din Orthanc. In zilele noastre, se vede mereu un 
fum care se ridică din Isengard. 

Blestemat să fie, cu rădăcini şi crengi cu tot! Mulţi dintre 
arborii aceia mi-au fost prieteni, făpturi pe care le cunoscusem 
de când erau nuci şi ghinde; unii aveau glasuri frumoase, care s- 
au pierdut acum pentru totdeauna. Şi s-au irosit atâtea buturugi 
şi atâţia rugi de mure din crângurile care răsunau odinioară de 
cântec! Am fost nepăsător. Am lăsat să-mi scape lucrurile de 
sub control. Trebuie să pun capăt răului. 

Arborebărbos se ridică din pat, drept în picioare, şi izbi cu 
palma în masă. Bolurile cu lumină tresăriră şi din ele ţâşniră 
două jeturi înflăcărate. În ochi îi sclipi o scânteie verzuie, iar 
barba i se zbârli ca o mătură. 

— Am să pun capăt răului! izbucni el cu glas tunător. lar voi o 
să veniţi cu mine! Poate îmi daţi o mână de ajutor. În felul 
acesta, vă veţi ajuta şi prietenii; pentru că Saruman trebuie 
oprit, altfel şi Rohanul şi Gondorul vor fi împrejmuite de 
vrăjmaşi. Acelaşi drum ne va purta spre Isengard! 

— Vom veni cu tine cu dragă inimă, zise Merry. O să facem 
ce putem. 


— Da, zise Pippin. Mi-aş dori să văd Mâna Albă înfrântă. Mi-ar 
plăcea să fiu acolo, chiar dacă mare lucru n-o să pot face; n-am 
să-l uit niciodată pe Ugluk şi călătoria alături de el prin Rohan. 

— Bun! Bun! făcu Arborebărbos. Dar m-am cam pripit şi mi- 
am dat drumul la gură. Nu trebuie să fim repeziţi. M-am 
înfierbântat. Trebuie să gândesc la rece; căci e mult mai simplu 
să strigi gata! decât să faci ceva. 

Porni cu paşi mari spre cărare şi rămase o vreme sub ploaia 
izvorului. Apoi izbucni în râs şi se scutură, iar stropii de apă care 
cădeau de pe el sclipeau ca nişte scântei roşii şi verzi. Se 
întoarse, se întinse iar pe pat şi rămase tăcut. 

După câtva timp, hobbiţii îl auziră din nou bombănind. Părea 
că numără pe degete. 

— Fangorn, Finglas, Fladrif, vai, vai, suspină el. Necazul e că 
am rămas atât de puţini, zise el, întorcându-se spre hobbiţi. 
Numai trei dintre primii enţi care umblau prin pădure înainte de 
căderea Marelui Întuneric: eu, Fangorn, şi Finglas, şi Flandrif — 
ca să-i numesc pe elfeşte; puteţi să le ziceţi Zulufrunză şi 
Pielescoarţă, dacă vă place mai mult aşa. lar dintre noi trei, 
Zulufrunză şi Pielescoarţă nu prea pot să facă mare lucru în 
treaba asta. Zulufrunză a-nceput să lâncezească, aproape ca 
arborii, ca să zic aşa; îi prieşte să stea singur, pe jumătate 
adormit, toată vara, cu iarba luncilor dimprejur până la 
genunchi. Acoperit cu păr frunzos. 

Mai demult, se scula iarna; dar în ultima vreme moţăie tot 
timpul şi nici măcar atunci nu mai poate merge mult. 
Pielescoarţă sălăşluia pe povârnişurile muntelui, la apus de 
Isengard. Acolo a fost beleaua cea mai mare. L-au rănit orcii şi 
mulţi dintre ai lui, dimpreună cu turmele sale de arbori, au fost 
omorâţi şi nimiciţi. A urcat în locuri mai înalte, printre 
mestecenii pe care îi iubeşte cel mai mult, şi n-o să mai 
coboare. 

Totuşi nu zic că n-am putea să ne alăturăm acelor tineri 
plăcuţi, dacă aş fi în stare să-i fac să înţeleagă nevoia; dac-aş 
putea să-i trezesc — ştiţi, noi nu suntem pripiţi. Ce păcat c-am 
rămas aşa puţini! 

— Cum de v-aţi împuţinat, o dată ce-aţi trăit atâta amar de 
vreme în ţara asta? întrebă Pippin. Au murit aşa, cu duiumul? 

— O, nu, zise Arborebărbos. N-a murit nimeni aşa, de la sine, 
cum aţi zice voi. Unii s-au ramolit de bătrâneţe, desigur; iar 


mulţi s-au încopăcit. De-un număr înspăimântător de ani nu mai 
avem entmlădiţe — copii, cum ziceţi voi. Ştiţi, ne-am pierdut 
entsoaţele. 

— Vai, ce trist, zise Pippin. Cum de-au murit toate? 

— N-au murit! exclamă Arborebărbos. Am zis eu c-au murit? 
Am zis că le-am pierdut. Le-am pierdut şi nu le mai putem găsi, 
adăugă el, suspinând. Credeam că ştie toată lumea. Despre enţii 
care-au pornit în căutarea entsoaţelor lor au cântat şi elfii, şi 
oamenii, din Codrul Intunecat până-n Gondor. Asta nu se uită 
aşa uşor. 

— Păi, mă tem că aceste cântări n-au trecut munţii, spre 
apus, până în Comitat, zise Merry. N-ai vrea să ne mai 
povesteşti sau să ne cânţi? 

— Ba da, ba da, zise Arborebărbos, plăcându-i rugămintea. 
Dar nu pot să vă spun tot, ci doar pe scurt. Şi-apoi, trebuie să 
sfârşim vorba: mâine avem de strâns sfat şi-i multă treabă de 
făcut; s-ar putea să pornim într-o călătorie. 

E o poveste ciudată şi tristă, continuă el, după o pauză. În 
tinereţea lumii, pe când codrii erau nesfârşiţi şi sălbatici, enţii şi 
entsoaţele lor — şi vreau să vă spun că existau şi entfete: ah! ce 
drăgălaşe erau Fimbrethil şi Wandlimb, cea cu pasul uşor, pe 
vremea tinereţilor noastre! — se plimbau şi-şi vedeau de casă 
împreună. Dar inimile noastre nu tânjeau în acelaşi fel: enţii îşi 
dăruiau iubirea lucrurilor pe care le întâlneau în lume, în vreme 
ce entsoaţele se gândeau la altceva. Căci enţilor le plăceau 
copacii măreţi, codrii sălbatici şi povârnişurile colinelor înalte; 
beau apa pâraielor de munte, şi mâncau doar fructele pe care 
arborii le lăsau să cadă în calea lor, pe poteci; primeau 
învăţătură de la elfi şi vorbeau cu copacii. Pe când gândul 
entsoaţelor zbura mai degrabă la pomişori şi la poienele 
scăldate în soare de la poalele pădurilor; aveau ochi pentru 
porumba din hăţişuri, pentru floarea de măr pădureţ şi de cireş 
sălbatic, primăvara, iar vara pentru ierburile verzi de leac, 
pentru băltină şi spicul copt al ierbii de pe câmpiile întomnate. 
Nu-şi doreau să stea de vorbă cu toate acestea, ci doar să le 
facă să le-asculte şi să li se supună. Entsoaţele le porunceau să 
crească şi să-şi poarte frunzişul şi fructele după voia lor; căci ele 
iubeau buna rânduială, belşugul şi pacea (înțelegând prin 
aceasta că lucrurile trebuiau să rămână acolo unde le aşezaseră 
ele). Aşa că entsoaţele-şi făceau grădini ca să locuiască în ele. 


Dar noi, enţii, hoinăream şi nu ne duceam în grădini decât din 
când în când. Apoi, când s-a iscat Întunericul la Miazănoapte, 
entsoaţele au trecut Râul cel Mare şi şi-au făcut alte grădini şi şi- 
au arat alte ogoare şi le-am văzut mai rar. După ce Întunericul a 
fost nimicit, pământurile entsoaţelor au înflorit mai bogat, iar 
câmpiile lor erau pline de spice. Mulţi oameni au învăţat 
meşteşugul de la ele şi le-au slăvit cum nu se poate mai tare; iar 
noi nu eram pentru ei decât o legendă, o taină din inima pădurii. 
Cu toate acestea, iată-ne tot aici, pe când grădinile entsoaţelor 
sunt pustii; oamenii le numesc acum Pământurile Maronii. 

Îmi amintesc, era demult, pe vremea războiului dintre Sauron 
şi Oamenii Mării, cum m-a cuprins dorinţa s-o întâlnesc iar pe 
Fimbrethil. Tare frumoasă era, aşa cum îmi apăruse la ultima 
noastră întâlnire, deşi nu prea semăna cu entfetele de altădată. 
Căci entsoaţele erau cocârjate şi înnegrite de trudă; părul le era 
decolorat de soare, ca grâul copt, şi obrajii, ca merele roşii. Dar 
ochii le rămăseseră la fel cu ai noştri. Am trecut Anduinul şi-am 
ajuns la pământurile lor; dar am găsit un pustiu: totul era 
pârjolit şi scos din rădăcini, căci trecuse războiul pe-acolo. lar 
entsoaţele dispăruseră. Mult le-am strigat şi mult le-am căutat; 
şi i-am întrebat pe toţi cei pe care i-am întâlnit pe ce drum 
plecaseră entsoaţele. Unii spuneau că nu le văzuseră niciodată, 
alţii c-au luat-o spre soare-apune; unii că spre soare-răsare, alţii 
că spre miazăzi. Dar pe unde-am umblat, nu le-am găsit. Mare 
era jalea noastră! Totuşi, auzeam chemarea pădurii sălbatice, 
aşa că ne-am întors. Ani la rând după aceea am ieşit când şi 
când, să le căutăm; am bătut pământul în lung şi-n lat şi le-am 
strigat pe numele lor frumoase. Dar, pe măsură ce trecea vre- 
mea, plecam după ele tot mai rar şi nu ne mai avântam atât de 
departe. Şi-acum, entsoaţele nu mai sunt pentru noi decât 
amintire, iar bărbile ne-au crescut şi ne-au albit. Elfii-au ticluit 
multe cântări despre Căutarea Enţilor şi unele dintre ele-au 
ajuns şi la urechile oamenilor. Dar noi n-am făcut nici un cânt, 
mulţumindu-ne să le rostim numele frumoase când ne gândeam 
la ele. Avem încredințarea că le vom întâlni în timpuri ce-au să 
vie şi poate-o să aflăm, cumva, un pământ unde să locuim şi să 
fim fericiţi împreună. Dar ne e scris că lucrul acesta se va 
izbândi doar atunci când vom pierde tot ce-avem acum, şi noi, şi 
ele. Şi s-ar putea ca vremea aceea să nu fie departe. Căci, dacă 
Sauron cel din vechime a distrus grădinile, astăzi Duşmanul, se 


pare, e gata să pustiască toate pădurile. 

Era un cânt elfesc care povestea despre asta, sau, cel puţin, 
aşa îl înţeleg eu. Se cânta de-a lungul Râului cel Mare. Băgaţi de 
seamă, nu era un cânt enţesc, căci atunci ar fi fost foarte lung. 
Dar îl ştim pe dinafară şi îl îngânăm câteodată. lată cum sună pe 
limba voastră: 


Entul: 


Când fagu-i verde-n April şi creanga de sevă-i plină, 

Când soarele se joacă-n râu şi vântul fruntea ţi-alină, 
Când pasu-i lung şi sorbi în piept a munţilor răcoare, 
Intoarce-te şi spune-mi că ţara mea-i splendoare. 


Entsoaţa: 


Când în April firul de grâu răsare pe câmpii, 

Când în livezi se-aprind în flori ninsorile târzii, 

Când aerul e-nmiresmat de ploaie şi de Soare, 

Aici adăst şi nu mă-ntorc, căci holda mea-i splendoare. 


Entul: 


Când vine Vara peste fire în aurul de-amiază, 
Sub poala frunzei picotind copacii lin visează; 
Când bolțile sunt verzi şi reci şi vântu-i la apus . 
Intoarce-te, iubito! Ţinuturi ca acestea nu-s. 


Entsoaţa: 


Când vara arde-n fruct pe ram şi mura-i iar în pârg, 
Când spicu-i aur, pielea-i tuci şi rodu-i dus la târg, 

Când mierea se revarsă, măru-i greu, iar vântu-i la Apus, 
Sub Soarele de-aici adăst. 

Căci plaiuri ca acestea nu-s. 


Entul: 


Când urâciunea lernii ucide pădurea şi colina 
Când arbori se prăvale şi noaptea fără stea soarbe lumina 


Când vântu-i în cumplitul Răsărit, apoi în ploaie-amară, 
Am să te caut, am să te chem; să fiu cu tine iară! 


Entsoaţa: 

Când e iarnă şi cântul s-a dus şi-i beznă ca-n ungher, 
Când ramul gol se frânge, iar truda şi lumina pier, 
Am să te caut, am să te-aştept, să fiu cu tine iară, 
Împreună la drum, sub ropot de ploaie amară! 


Amândoi: 


Împreună porni-vom la drum către depărtatul Soare-Apune 
Şi inimile noastre tihna afla-vor pe-un tărâm din larga lume. 


Arborebărbos îşi termină cântarea. 

— Aşa sună, zise el. Bineînţeles, e pe elfeşte — vesel, cu 
vorbe pripite, şi-i gata-ntr-o clipită. Nimic de zis, fără cusur. Dar 
enţii ar putea spune mult mai multe, în ceea ce-i priveşte, de-ar 
avea ceva mai mult timp. Acum însă am să mă ridic şi-am să 
trag un pui de somn. Voi unde vreţi să staţi în picioare? 

— De obicei, noi ne-ntindem, când ne e somn, zise Merry. E 
bine-aşa, cum stăm acum. 

— l-auzi! Să stai culcat când dormi! se minună Arborebărbos. 
Mă rog, aşa o fi! Hmm! Hum! Uitasem. Cântarea asta de demult 
m-a purtat în vremuri de altădată. Am avut simţământul că 
sunteţi entmlădiţe, chiar aşa. Păi, atunci întindeţi-vă în culcuş. 
Eu am să stau în ploaie. Noapte bună. 

Merry şi Pippin se căţărară în culcuş şi se ghemuiră pe otava 
moale, amestecată cu ferigă. Era proaspătă, caldă şi mirosea 
dulce. Lumina scăpătă, iar scânteierea arborilor se stinse; dar îl 
vedeau pe bătrânul Arborebărbos afară, sub umbrar, stând 
neclintit, cu braţele ridicate deasupra capului. Stelele sclipitoare 
străpungeau bolta şi luminau revărsarea de apă care îi şiroia pe 
degete, pe frunte, şi i se prelingea în mii şi mii de stropi până la 
picioare. Sub ropotul acela cristalin, pe hobbiţi îi fură somnul. 

Se treziră sub razele reci ale soarelui care poleiau ograda 
imensă şi duşumeaua nişei. Un vânt neînduplecat de la răsărit 
zdrenţuia norii pe cer. Arborebărbos nu se vedea prin preajmă, 
dar când cei doi intrară în găvanul de sub boltă să se scalde, îl 
auziră îngânând şi cântând pe cărarea dintre arbori. 


— Oho-hoo! Bună dimineaţa, Merry şi Pippin! tună el, când îi 
văzu. Aţi dormit, nu glumă. Eu am străbătut deja sute de paşi 
mari pe ziua de azi. Hai să bem ceva şi să pornim apoi spre 
Divanul Ent. 

Le turnă două străchini pline dintr-o garafă de piatră, alta 
decât cea de cu seară. Nici licoarea nu mai avea acelaşi gust. 
Era mai pământesc, mai bogat, adică parcă mai săţios şi mai 
hrănitor. În vreme ce hobbiţii stăteau pe marginea culcuşului 
bând şi ciugulind fărâmiţe de prăjiturele elfeşti (mai mult pentru 
că mâncatul făcea parte dintr-o gustare firească, decât pentru 
că le-ar fi fost foame), Arborebărbos stătea în picioare şi se uita 
la cer, cântând încet în enţeşte sau în elfeşte sau în cine ştie ce 
altă limbă ciudată. 

— Şi pe unde vine Divanul ăsta Ent? îşi luă Pippin inima-n 
dinţi. 

— Hă? Divanul Ent? repetă Arborebărbos, răsucindu-se spre 
ei. Păi, nu e un loc, e o adunare de Enţi care nu prea se mai ţine 
în zilele noastre. Dar am izbutit să-i conving pe mulţi să vină. O 
să ne strângem acolo unde obişnuiam şi mai demult s-o facem, 
adică la Râpa Blestemată, cum îi zic oamenii. E undeva departe, 
spre miazăzi. Trebuie s-ajungem până-n amiază. 

Nu peste mult, porniră la drum. Arborebărbos îi cără pe 
hobbiţi în braţe, la fel ca-n ziua dinainte. La ieşirea din ogradă, o 
luă la dreapta, păşi peste pârâu şi porni cu paşi mari spre 
miazăzi, pe rariştea de la poalele povârnişurilor abrupte. Mai 
sus, se zăreau pâlcuri de mesteceni şi de scoruşi, iar mai 
departe pini căţărători, întunecaţi. Curând, Arborebărbos se 
abătu uşor de la coline şi se afundă în crâng, acolo unde copacii 
erau mai falnici, mai mari şi mai deşi decât văzuseră vreodată 
hobbiţii. O clipă, simţiră o gâtuială, la fel ca atunci când se 
încumetaseră întâi în codrul Fangorn, dar nu pentru multă 
vreme. Arborebărbos nu vorbea cu ei. Îngâna adânc şi gânditor, 
dar Merry şi Pippin nu desluşiră nici un cuvânt; suna cam aşa: 
bum, bum, rumbum, burar, bum, bum, tara bum bum, tara bum, 
şi tot aşa, schimbând tonul şi ritmul din când în când. Li se 
părea uneori că aud un răspuns, un zbârnâit sau un tremur 
sonor ce părea să iasă din pământ sau din crengile de deasupra 
lor, dacă nu cumva chiar din trunchiurile copacilor; dar 
Arborebărbos nu se oprea şi nu privea decât înainte. 

Merseseră multă vreme — Pippin se străduise să ţină 


socoteala „paşilor mari, enţeşti", dar se lăsase păgubaş cam 
când era pe la trei mii — când Arborebărbos o luă mai uşor. 
Brusc, se opri şi-i lăsă jos pe hobbiţi, apoi îşi duse mâinile 
îndoite pâlnie la gură şi începu să sufle, ca dintr-un corn, a 
chemare. Pădurea răsună adânc — huum, huuum — ca un ecou. 
De departe se auzi, din toate direcţiile, acelaşi huum, huuuum 
de răspuns. 

Apoi, Arborebărbos îi cocoţă pe Merry şi pe Pippin pe umeri 
şi-o luă iar la pas, oprindu-se din loc în loc să-şi trimită 
chemarea de bucium. De fiecare dată i se răspundea tot mai 
aproape. Astfel, ajunseră până la urmă la un zid de nepătruns 
de copaci întunecaţi, cu frunzişul veşnic verde — copaci cum nu 
mai văzuseră hobbiţii până atunci; ramurile creşteau direct din 
rădăcini, împodobite cu frunziş des şi întunecat, ca al ilicelui, şi- 
aveau o mulţime de crengi ţepene, îndreptate în sus, pline de 
boboci strălucitori de culoarea măslinei. 

Arborebărbos o luă la stânga şi ocoli gardul acela viu uriaş, 
apoi, din câţiva paşi, ajunse la un tunel strâmt, pe unde se 
vedea o cărăruie bătătorită care cobora brusc pe un povârniş 
lung şi abrupt. Hobbiţii văzură cum pătrund într-o vâlcea ca un 
cerc, aproape ca o strachină, foarte largă şi adâncă, străjuită pe 
margini de gardul viu cu frunzele veşnic verzi, întunecate. 
Înăuntru era tot căptuşit cu iarbă şi, în afară de trei mesteceni 
argintii foarte înalţi şi frumoşi din mijlocul vâlcelei, nu mai era 
nici un copac. Se mai vedeau două cărări, una dinspre răsărit, 
cealaltă dinspre apus. Sosiseră deja o mulţime de enţi; iar alţii 
coborau pe celelalte poteci. Unii veneau în urma lui 
Arborebărbos. Merry şi Pippin se aşteptau să vadă făpturi 
asemănătoare prietenului lor, aşa cum un hobbit seamănă cu 
altul (în orice caz, pentru un ochi străin); dar, spre surprinderea 
lor, nu era deloc aşa. Enţii erau la fel de feluriţi, precum arborii 
de arbori, fiecare de un alt soi, fiecare după cum crescuse sau 
după vârsta pe care o avea, cum s-ar deosebi un copac tânăr de 
unul bătrân sau un mesteacăn faţă de un fag, de un stejar sau 
de un brad. Câţiva enţi erau bătrâni, cu barbă, noduroşi, precum 
arborii voinici din vechime (deşi nici unul nu părea atât de 
bătrân ca Arborebărbos); mai erau enţi înalţi şi puternici, cu 
mădularele curate şi pielea întinsă, ca arboretul dintr-o 
plantație; dar nici urmă de tineret enţesc, de lăstari. Pe fundul 
înverzit al vâlcelei se aflau deja peste douăzeci şi se apropiau 


încă pe-atâţia. 

La început, Pippin şi Merry fură uimiţi mai ales de mulţimea 
formelor, a culorilor, a înălţimii şi a lungimii braţelor şi 
picioarelor lor; precum şi de aceea a numărului degetelor de la 
picioare şi de la mâini (de la trei până la nouă). Câţiva păreau 
neamuri cu Arborebărbos şi semănau a fag sau a stejar. Dar mai 
erau şi de alte feluri. Unii semănau cu castanii — enţi cu pielea 
cafenie, cu degetele de la mâini răşchirate şi cu picioarele 
scurte. Alţii aminteau de frasin: înalţi, drepţi, cenușii, cu multe 
degete la mâini şi cu picioare lungi. Mai erau unii care semănau 
cu bradul (cei mai înalţi dintre ei), cu mesteacănul, cu scoruşul 
şi cu teiul. Dar, când enţii se strânseră cu toţii în jurul lui 
Arborebărbos, înclinându-şi uşor capetele, murmurând cu 
glasurile lor molcome şi melodioase, privindu-i lung şi intens pe 
străinii din faţa lor, hobbiţii îşi dădură seama că erau de acelaşi 
neam şi aveau aceiaşi ochi cu toţii — nu la fel de bătrâni şi de 
adânci ca ai lui Arborebărbos, însă aceeaşi faţă gânditoare, 
galeşă, dar hotărâtă, precum şi aceeaşi sclipire verzuie. 

Îndată ce se strânseră cu toţii într-un cerc larg, în jurul lui, 
Arborebărbos, începu un sfat ciudat şi de neînțeles. Enţii se 
porniră să murmure molcom: intrau pe rând în ton, până 
ajunseră să incanteze cu toţii într-un ritm prelung, când suitor, 
când coborâtor, când mai tare, când mai încet, în funcţie de 
locul unde se aflau, ajungând chiar la adevărate tunete. Cu 
toate că la început nu putea să prindă nici un cuvânt şi nici să 
înţeleagă ceva — socoti că era în entă — lui Pippin îi plăcu 
foarte mult sunetul acela; dar încet-încet începu să se foiască. 
După mai multă vreme (şi cântul nu dădea semne că s-ar 
termina) se trezi întrebându-se dacă or fi reuşit să-şi spună 
Bună dimineaţa! având în vedere faptul că enta era o limbă care 
nu se pripea niciodată; iar dacă Arborebărbos avea de gând să 
mai facă şi apelul, atunci câte zile va dura doar să le incanteze 
tuturor numele? „Cum s-o fi spunând da şi nu în entă?" se 
întrebă el în gând, apoi căscă. 

Lui Arborebărbos nu-i scăpă acest lucru. 

— Hmm, ha, hei! Pippin! făcu el şi toţi ceilalţi enţi se opriră 
din cântat. Tare mai sunteţi pripiţi! Era să uit! Şi, ai dreptate, e 
foarte plictisitor să-asculţi o limbă pe care n-o înţelegi. Am să vă 
las jos. V-am rostit numele în faţa Divanului Ent, v-au privit şi-au 
văzut că nu sunteţi orci. De asemenea, au încuviinţat să mai fie 


scris un vers. N-am trecut încă mai departe, dar nu-i o treabă 
care să dureze mult, pentru un Divan Ent. Tu cu Merry vă puteţi 
plimba prin vâlcea, dacă vă place. E un puț cu apă bună, dacă 
vreţi să vă învioraţi niţel, colea, pe malul de la miazănoapte. Mai 
avem câte ceva de spus, înainte să înceapă Divanul cu 
adevărat. O să vin eu la voi, să vă zic cum stau lucrurile. 

Îi lăsă jos pe hobbiţi. Înainte să se depărteze, se plecară până 
la pământ. Isprava asta păru să-i veselească foarte mult pe enţi, 
judecând după murmurul lor şi după sclipirea care li se ivise în 
priviri; dar îşi văzură iute mai departe de treabă. 

Merry şi Pippin urcară pe drumeagul dinspre apus şi se uitară 
printr-o spărtură din gardul viu. De la buza vâlcelei, porneau 
povârnişuri împădurite şi dincolo de ele, mai sus de ultimul pâlc 
de brazi, se înălța, dalb şi ascuţit, piscul unui munte măreț. In 
stânga lor, către miazăzi, văzură pădurea prăvălită în depărtări 
cenuşii. Acolo, în zare, lucea ceva palid şi verzui, iar Merry 
socoti c-ar fi o pâlpâire a câmpiilor din Rohan. 

— Mă-ntreb unde-o fi Isengardul, zise Pippin. 

— Nu prea ştiu unde suntem, zise Merry. Dar piscul acela s-ar 
putea să fie Methedras, iar dacă-mi amintesc eu bine, inelul 
isengardez se află într-un fel de furcă, un defileu de la capătul 
munţilor. Pesemne că undeva dincolo de crestele acelea înalte. 
Parcă se vede un fum sau o ceaţă acolo, în stânga piscului, ce 
zici? 

— Cum arată Isengardul? întrebă Pippin. Mă-ntreb ce le-ar 
putea face enţii celor de-acolo. 

— Şi eu mă întreb, zise Merry. Cred că Isengardul e ca un 
rotocol de stânci sau de dealuri, înăuntrul căruia se află un loc 
întins, iar în mijloc e o insulă sau un stâlp de piatră, numită 
Orthanc. Acolo are Saruman un turn. In zidul din jur există cel 
puţin o poartă pe unde trece un pârâu care vine din munţi şi 
străbate defileul din Rohan. Nu-i văd pe enţi atacând într-un 
astfel de loc. Însă eu am un simţământ ciudat în ceea ce-i 
priveşte: într-un fel, nu-mi vine-a crede că sunt aşa de buni şi 
nici, cum să-ţi spun, aşa înveselitori cum par. Ai zice că sunt 
molcomi, ciudaţi şi răbdători, aproape trişti; şi totuşi, cred c-ar 
putea fi stârniţi. lar dacă s-ar întâmpla una ca asta, eu unul nu 
mi-aş dori să fiu de partea adversă. 

— Da, făcu Pippin. Ştiu la ce te referi. E precum imaginea 
unei vaci bătrâne care stă şi rumegă agale, faţă de cea a unui 


taur la atac; iar schimbarea poate avea loc cât ai zice peşte. Mă- 
ntreb dacă Arborebărbos o să-i poată stârni. Sunt sigur că asta 
încearcă. Numai că nu le prea arde de-aşa ceva. Ştii bine cum s- 
a mai pornit şi el aseară, ca apoi s-o lase mai moale. 

Hobbiţii se întoarseră. Glasurile enţilor se unduiau la fel, 
crescător şi descrescător, în conclavul lor. Soarele se înălţase 
îndeajuns, ca să privească acum peste gardul viu: aurea 
vârfurile mestecenilor şi îngălbenea cu o lumină rece porţiunea 
de miazănoapte a vâlcelei. Acolo se zărea o fântâniţă 
scânteietoare. Cei doi o porniră pe marginea vâlcelei mari, pe 
sub poalele arborilor cu frunze veşnic verzi — ce plăcut era să 
simţi iar răcoarea ierbii la picioare şi să te bucuri de ea, fără 
grabă — şi coborâră apoi spre şuvoiul de apă. Băură câte-o 
duşcă rece, curată şi pătrunzătoare, şi se aşezară pe un bolovan 
acoperit cu muşchi, să mângâie cu privirea petele lăsate de 
razele soarelui pe iarbă şi umbrele norilor călători pe deasupra 
vâlcelei. Enţii continuau să murmure. Părea că se aflau pe un 
tărâm foarte depărtat şi straniu, dincolo de lume, cu totul altfel 
de ceea ce văzuseră până atunci. li năpădi deodată un dor 
sfâşietor să-şi vadă şi să-şi audă prietenii, mai ales pe Frodo, pe 
Sam şi pe Pas Mare. 

Într-un târziu, glasurile enţilor încetară; şi, ridicându-şi 
privirile, hobbiţii îl zăriră pe Arborebărbos venind spre ei, 
împreună cu unul dintre tovarăşii săi. 

— Hram, humm, iată-mă-s, zise el. V-aţi cam plictisit, nu-i 
aşa? Muriţi de nerăbdare. Dar mă tem că nu-i cazul să fiţi atât 
de nerăbdători. Am terminat prima parte a întrunirii; însă mai 
trebuie să explic lucrurile şi celor care locuiesc departe de 
Isengard, precum şi celor pe la care n-am putut trece înainte de 
Divanul acesta. De-abia după aceea vom hotărî ce-avem de 
făcut. Dar să ştiţi că enţii vor lua repede o hotărâre. Mai mult ţin 
arătarea şi desluşirea pricinilor asupra cărora trebuie să se 
lămurească. Totuşi de ce să vă mint, mai avem de stat ceva 
vreme pe-aici; cam două zile, după cât socot. Aşa că v-am adus 
un tovarăş. Are un sălaş enţesc prin preajmă, îl cheamă 
Bregalad, pe limba noastră. Zice că s-a hotărât deja, aşa că nu e 
nevoie să mai vină la Divan. Hmm, hmm, el se apropie cel mai 
mult de imaginea unui ent pripit, faţă de noi, ceilalţi. Eu zic că o 
să vă înţelegeţi bine. La revedere. Arborebărbos se întoarse şi 
plecă. 


Bregalad rămase nemişcat un timp, cercetându-i cu grijă pe 
cei doi hobbiţi; iar ei îl priviră, curioşi să vadă primele semne de 
„pripeală". Era înalt şi părea să facă parte dintre enţii mai tineri; 
avea braţele şi picioarele acoperite cu o piele netedă şi lucioasă, 
buzele roşcate şi părul cenuşiu-verzui. Se putea apleca şi se 
legăna ca un arbore mlădios în bătaia vântului. 

Într-un târziu, vorbi. Deşi avea un glas adânc, era mai subţire 
şi mai limpede decât al lui Arborebărbos. 

— Ha, hmm, prieteni, ce-ar fi să facem o plimbare? zise el. 
Mă numesc Bregalad, adică, pe limba voastră, Bârnăzor. 
Bineînţeles însă că nu-i decât o poreclă. Aşa m-au botezat în 
clipa în care i-am răspuns da unui ent mai în vârstă, înainte ca el 
să-şi fi terminat întrebarea. Pe lângă asta, beau repede şi plec, 
în vreme ce alţii nici n-apucă să-şi umezească bărbile. Haideţi cu 
mine. 

Îşi cobori braţele vânjoase şi le întinse câte un deget lung. 
Hoinăriră toată ziua împreună, cântând şi veselindu-se, căci Bâr- 
năzor râdea ades. Râdea când dădeau de câte un pârâiaş sau 
de un izvor: atunci se oprea, îşi bălăcea picioarele şi îşi cufunda 
capul în apă. Uneori, râdea când auzea un zgomot sau o şoaptă 
prin copaci. De câte ori întâlneau câte un scoruş, se oprea o 
clipă cu braţele întinse şi cânta, legănându-se. 

La căderea nopţii, îi duse în lăcaşul lui enţesc, care nu era 
altceva decât un pietroi năpădit de muşchi, aşezat pe o pajişte 
de sub un mal înverzit. De jur împrejur creşteau scoruşi şi, ca în 
orice sălaş enţesc, era şi apă — un pârâu care izvora susurând 
din mal. Vorbiră o vreme, în timp ce întunericul cuprindea 
pădurea. Nu departe, se auzeau încă glasurile dinspre Divanul 
Ent; dar acum păreau mai adânci şi mai neliniştite şi, din când în 
când, câte unul se desprindea, printr-o idee mai înaltă şi mai 
vioaie, iar celelalte încetau. Dar Bregalad era alături de ei şi le 
vorbea şoptit, în propria lor limbă; aflară astfel că aparţinea 
neamului lui Pielescoarţă şi că ţinutul în care locuiseră fusese 
pustiit. Lucru care li se păru de ajuns hobbiţilor ca să-şi explice 
„pripeala" lui, mai ales în materie de orci. 

— Erau puzderie de scoruşi la mine acasă, zise Bregalad înce- 
tişor şi trist, scoruşi ce prinseseră rădăcini cu mulţi, mulţi ani în 
urmă, pe când eu eram entmlădiţă, în tihna lumii. Cel mai vechi 
fusese plantat de enţi, ca să le fie pe plac entsoaţelor; dar ele se 
uitau zâmbind la arbuşti şi ziceau că ştiu un loc unde cresc flori 


mai dalbe şi fructe mai coapte. Cu toate acestea, nu-i arbust din 
neamul Trandafirului care să-mi pară atât de frumos ochilor mei. 
lar pomişorii aceia au crescut mereu, până când fiecare a 
devenit un umbrar verde, şi bobiţele lor roşii, în toamnă, erau un 
belşug, o mândreţe, o minunăţie. Toate păsările se strângeau 
acolo. Imi plac păsările, chiar şi când pălăvrăgesc. lar scoruşii 
aveau atâtea de dăruit! Dar păsările s-au făcut urâcioase, la un 
moment dat, şi lacome; le rupeau ramurile şi le-aruncau 
fructele, fără să le mănânce. Apoi au venit orcii cu securi şi mi- 
au tăiat pomişorii din rădăcină. l-am strigat pe numele lor lungi, 
dar n-au foşnit, nu m-au auzit, nu mi-au răspuns: zăceau acolo, 
ucişi. 


O, Orofarne, Lassemista, Carnimfrie! 

O, scoruş frumos, în părul tău ce mândră-i dalba floare! 

Te-am văzut întrecându-te cu ziua de vară-n splendoare. 

Coajă de lumină, frunze diafane, glas de mângâiere şi 
răcoare; 

Cum îţi purtai tu cununa roş-aurie pe creştet, în zare! 

O, scoruşule ucis, păru' tău s-a ofilit, ca cenuşa ţi-i; 

Coroana ta s-a-mprăştiat, glasul ţi s-a stins de-a pururea şi-o 
zi. 

O, Orofarne, Lassemista, Carnimirie! 


Hobbiţii adormiră în susurul mângâios al cântării lui Bregalad, 
ce părea să jelească în multe limbi căderea arborilor pe care-i 
iubise. 

Rămaseră cu el şi-a doua zi, dar nu se mai depărtară de 
„casă". Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecură şezând 
tăcuţi la adăpostul malului, căci vântul se răcise iar norii 
coborâseră şi se mohorâseră; razele soarelui abia se zăreau şi, 
în depărtare, se auzeau glasurile enţilor în Divan urcând şi 
coborând la fel, când mai tare şi mai puternic, când mai încet şi 
mai trist, când mai iute, când rar şi solemn, ca o tânguire. Veni 
şi-a doua noapte, iar enţii îşi continuau conclavul sub norii 
fugari, sub licărirea stelelor. 

Se arătă şi ziua a treia, mohorâtă şi bătută de vânt. La 
răsăritul soarelui, glasurile enţilor se înălţară zgomotos, apoi se 
potoliră iar. Târziu dimineaţa, vântul scăzu iar văzduhul se 
umplu de un simţământ de nădejde. Hobbiţii îl văzură pe 


Bregalad ascultând cu luare-aminte, cu toate că acolo, jos, în 
văgăuna casei lui enţeşti, zvonul dinspre Divan abia de se- 
auzea. 

Sosi şi după-amiaza, iar soarele scăpătat către munţii de 
apus îşi trimitea săgețile lungi şi aurii printre crăpăturile dintre 
nori. Deodată îşi dădură seama că era linişte peste tot; întreaga 
pădure aştepta în tăcere. Bineînţeles, glasurile enţilor 
încetaseră. Oare ce putea să însemne asta? Bregalad stătea 
ţeapăn, drept în picioare, privind îndărăt, către Râpa 
Blestemată. 

Atunci se auziră un trosnet şi un strigăt răsunător: ra- 
huumm-rah! Arborii se înfiorară şi se plecară, de parc-ar fi fost 
izbiţi de vijelie. O clipă se făcu linişte din nou, apoi începu un 
marş, ca nişte bătăi solemne de tobă, iar dincolo de bubuielile 
acelea de trăsnete izvora, la unison, un cânt puternic şi 
înălţător. 


Sosim, sosim în bubuitul tobelor: ta-ra-bum, ta-ra-bum ta-ra- 
bum-bum-bum! 


Veneau enţii; cântul lor se înălța tot mai aproape, tot mai 
tare: 


Sosim, sosim cu buciume şi tobe: ta-ra-bum-bum-bum! 


Bregalad îi înşfacă pe hobbiţi şi ieşi în goană din casă. Nu 
peste multă vreme, văzură şirul mărşăluind către ei: enţii săltau 
pe povârnişuri cu paşi mari, apropiindu-se. In frunte se afla 
Arborebărbos, iar după el veneau vreo cincizeci de ortaci doi 
câte doi, ţinând pasul şi bătând ritmic din palme. Pe măsură ce 
se apropiau, li se zăreau licărirea şi fulgerul din priviri. 

— Humm, hmmm! Am venit cu tăvălugul, am venit, până la 
urmă! strigă Arborebărbos, văzându-l pe Bregalad cu hobbiţii. 
Veniţi şi voi cu Divanul nostru. Gata, am pornit! Am pornit spre 
Isengard! 

— Spre Isengard! strigară enţii. 

— Spre Isengard! 


Spre Isengard! Chiar de-i ferecat cu porţi de cremene și- 
mprejmuit, 


Chiar de-i Isengardul tare şi puternic, rece ca piatra şi pustiit, 

Tot porni-vom la război, să croim stânca, să fărâmăm poarta 

Căci trunchi şi ram aprinsu-s-au, cuptorul s-a-ncins — 
războiul ne e soarta! 

Spre tărâm de-ntuneric cu tropot de pieire, cu bubuit de tobe 
venim, venim; 

Spre Isengard cu moarte venim! 

Cu moartea venim, cu moartea venim! 


Astfel cântau, îndreptându-se spre miazăzi. 

Cu ochii strălucind, Bregalad o zbughi în rând, alături de 
Arborebărbos. Bătrânul ent îşi luă iar hobbiţii şi îi puse pe umeri, 
şi astfel mărşăluiră făloşi în fruntea armoniei cântătoare, cu 
inimile tresăltând şi frunţile înălțate. Deşi se aşteptaseră să se 
întâmple ceva până la urmă, fură uluiţi de schimbarea din firea 
enţilor. Parcă apele îndelung stăvilite se revărsaseră brusc într- 
un potop înfricoşător. 

— Enţii s-au hotărât destul de repede, până la urmă, nu-i 
aşa? îndrăzni Pippin să rostească după o vreme, într-o pauză de 
cântec, când nu se mai auzeau decât tropăitul picioarelor şi 
bătaia palmelor. 

— Repede? zise Arborebărbos. Huumm! Da, într-adevăr. Mai 
iute decât m-aşteptam. Pe legea mea, nu i-am văzut atât de 
stârniţi de secole! Nouă, enţilor nu ne place să fim stârniţi; şi 
nici nu ne-ar putea stârni cineva, dacă nu ne-ar fi limpede că 
arborii şi vieţile noastre ne sunt în mare primejdie. Una ca asta 
nu s-a mai întâmplat în Codru de pe vremea războaielor lui 
Sauron cu Oamenii Mării. „Isprăvile" orcilor — distrugerea 
deşănţată a arborilor, fără să aibă măcar pricina c-ar avea 
nevoie de ei, să aţâţe focurile — buf-buf— asta ne-a scos din 
pepeni; şi trădarea unui vecin care s-ar fi cuvenit să ne sară-n 
ajutor. Vrăjitorii ar trebui să ştie mai bine; de fapt, chiar ştiu mai 
bine. Nu-i blestem îndeajuns de aspru nici în elfi, nici în entă şi 
nici în limbile oamenilor pentru o astfel de trădare. Jos Saruman! 

— Chiar aveţi de gând să sfărâmaţi porţile Isengardului? 
întrebă Merry. 

— Oho, păi ştii bine c-am putea! Pesemne că îţi dai seama 
cât suntem de voinici. Ai auzit vreodată de căpcăuni? Sunt 
foarte puternici. Dar ei nu sunt decât ticluiri de-ale Duşmanului 
în Marele intuneric, făcături de enţi, aşa cum orcii erau făcături 


de elfi. Însă noi suntem mai puternici decât căpcăunii. Suntem 
făcuţi din oasele pământului. Crăpăm piatra precum rădăcinile 
arborilor, numai c-o facem mai iute, mult mai iute, dacă ne 
punem mintea. De n-om fi ciopârţiţi, distruşi de flăcări sau 
dărâmaţi de ticluiri vrăjitoreşti, o să facem ţăndări Isengardul şi- 
o să-i prăbuşim zidurile din temelii. 

— Dar Saruman va încerca să vă oprească, nu-i aşa? 

— Hmm, da, aşa e. N-am uitat de asta. Să ştii că m-am 
frământat mult. Însă, vedeţi voi, o mulţime dintre enţii de-aici 
sunt mai tineri cu multe vieţi de arbori ca mine. Acum s-au 
înflăcărat toţi şi n-au decât un gând: să zdrobească Isengardul. 
Dar nu peste mult vor începe să cugete din nou; o să se mai 
domolească puţin, în clipa în care ne vom lua băutura de seară. 
Mamă, ce sete-o să ne fie! Dar hai acum, cu cântec, înainte! Că 
drumu-i lung şi-i timp destul să chibzuim. Avem o treabă de 
făcut. 

O vreme, Arborebărbos continuă să mărşăluiască şi să cânte 
împreună cu ceilalţi. La un moment dat însă glasul i se stinse 
într-un murmur, apoi nu i se mai auzi deloc. Pippin îi zări fruntea 
încruntată şi noduroasă. Într-un târziu, Arborebărbos îşi ridică 
ochii şi hobbitul îi observă privirea tristă — tristă, dar nu 
nefericită. Răspândea o lumină, de parcă flăcăruia aceea 
verzuie se scufundase în puţurile adânci ale gândurilor sale. 

— Bineînţeles, se prea poate, prieteni, zise el rar, se prea 
poate să ne-ndreptăm spre propria pieire. Ultimul marş al 
enţilor! Dar şi dac-am sta acasă cu mâinile-n sân, mai curând 
sau mai târziu tot ar da năpasta peste noi. Gândul acesta ne 
bântuie de mult, de-asta mărşăluim acum. N-am luat o hotărâre 
pripită. Acum, cel puţin, ultimul marş al enţilor merită o cântare. 
Of, suspină el, poate o s-ajutăm alte neamuri înainte să ne 
prăpădim. Totuşi mi-aş fi dorit să văd că se adeveresc cântecele 
despre entsoaţe. O, cât aş vrea s-o mai văd o dată pe 
Fimbrethil! Dar, ştiţi, prieteni, cântecele sunt la fel ca pomii ce-şi 
poartă rodul doar la timpul şi în felul lor; şi, uneori, se usucă 
înainte de vreme. 

Enţii îşi continuară drumul cu paşi mari şi sufletul împăcat. 
Coborâseră într-o limbă lungă de pământ, care se prăvălea în 
depărtare, spre miazăzi; acum începură să tot urce către 
creasta de la apus. Pădurea se rărea şi ajunseră la un pâlc de 
mesteceni, apoi pe nişte povârnişuri pleşuve, unde nu creşteau 


decât câţiva pini sfrijiţi. Soarele scăpata dincolo de costişa din 
faţa lor. Se lăsa înserarea fumurie. 

Pippin se uită îndărăt. Crescuse oare numărul enţilor, sau ce 
s-o fi-ntâmplat? Acolo unde trebuiau să se întindă povârnişurile 
sterpe pe care le străbătuseră, i se păru că vede dumbrăvi 
întregi de arbori. Dar de arbori mişcători! Să se fi trezit copacii 
din Fangorn, iar acum pădurea pornise la război, mărşăluind 
peste coline? Se frecă la ochi, întrebându-se dacă nu cumva 
somnul şi umbrele îi jucau feste; dar umbrele acelea cenușii şi 
mari se mişcau neostoit înainte. Se auzea un fâşâit, ca şi cum ar 
fi trecut vântul printre crengi. Enţii se îndreptau spre creastă şi 
cântul încetă. Se lăsa noaptea şi totul fu învăluit în tăcere: nu se 
mai auzea nimic, afară de tremurul uşor al pământului sub 
picioarele enţilor, un fâşâit — umbra unei şoapte — ca un vârtej 
de frunze în cădere. Într-un târziu, ajunseră la pisc şi priviră în 
jos, în puţul acela întunecat: marea despicătură de la capătul 
munţilor, Nan Curunir, Valea lui Saruman. 

— Noaptea se pogoară peste Isengard, rosti Arborebărbos. 


V Călărețul Alb 


— Mi-au îngheţat oasele, zise Gimli, scuturându-şi braţele şi 
tropăind din picioare. 

În sfârşit, se făcuse ziuă. La ivirea zorilor, cei trei ciuguliră şi 
ei ce putură; apoi, pe măsură ce se lumina, se pregătiră să 
cerceteze din nou pământul, după niscaiva urme de-ale 
hobbiţilor. 

— Şi nu uitaţi de moşneag! zise Gimli. Tare-aş fi fericit dacă 
am vedea o urmă de cizmă. 

— Şi de ce-ai fi aşa fericit? îl întrebă Legolas. 

— Pentru că un moşneag care lasă urme s-ar putea să fie 
doar ce pare a fi, îi răspunse gnomul. 

— Aşa o fi, zise elful; dar nici măcar o cizmă grea n-ar lăsa 
urme pe-aici, pentru că iarba-i înaltă şi mlădioasă. 

— Ăsta nu-i mare lucru pentru un Pribeag, spuse Gimli. 
Ajunge şi-un fir de iarbă pleoştit, ca Aragorn să-şi dea seama. 
Dar eu, unul, nu m-aştept să găsească vreo urmă. Ceea ce-am 
văzut noaptea trecută n-a fost decât o fantomă răuvoitoare de-a 
lui Saruman. Sunt absolut sigur, chiar şi la lumina zilei. Pesemne 
că privirile lui ne urmăresc şi-acum din Fangorn. 


— Tot ce se poate, zise Aragorn; totuşi nu sunt chiar aşa 
sigur. Mă gândesc la cai. Ai zis, azi-noapte, că s-or fi speriat. Eu 
însă nu cred. l-ai auzit, Legolas? Ţi s-a părut cumva că erau 
înspăimântați? 

— Nu, zise Legolas. l-am auzit foarte bine. Dacă n-ar fi fost 
întuneric şi dacă nu eram aşa înfricoşaţi, aş fi zis că păreau 
cuprinşi, dintr-o dată, de-o mare bucurie. Glăsuiau ca nişte cai 
care îşi întâlniseră un prieten vechi. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, zise Aragorn. Dar nu pot dezlega 
misterul ăsta, decât dacă se-ntorc. Haideţi! Se luminează 
repede, aşa că-i mai bine întâi să vedem şi-apoi să-ncercăm să 
dezlegăm mistere. Ar trebui să-ncepem să cercetăm pământul 
cu atenţie chiar de-aici, de lângă tabăra noastră, apoi s-o luăm 
pe povârnişurile dinspre pădure. Misiunea noastră este să-i 
găsim pe hobbiţi, fără legătură cu vizitatorul acela din noapte. 
Dacă, prin noroc, au reuşit să scape, atunci nu puteau să se 
ascundă decât între arbori, altfel ar fi fost văzuţi. In cazul în care 
nu găsim nimic de-aici, până la poalele pădurii, atunci o să mai 
facem o ultimă cercetare a câmpului de bătălie şi a cenușii. Dar 
slabe speranţe. Călăreţii din Rohan şi-au făcut treaba cum se 
cuvine. 

O vreme, cei trei bâjbâiră târându-se pe pământ. Arborele îşi 
întindea jalnic braţele pe deasupra lor, cu frunzele atârnând 
neputincioase şi sunând în bătaia vântului rece dinspre răsărit. 
Incet-încet, Aragorn se depărta. Ajunse la cenuşa focului de 
pază, aproape de malul râului, după care cercetă pământul 
înapoi, spre colina unde se dăduse bătălia. Brusc se opri şi se 
aplecă mult, cufundându-şi aproape obrazul în iarbă. Apoi îi 
strigă şi pe ceilalţi care veniră în fugă. 

— Uite, în sfârşit, ceva nou! exclamă Aragorn. 

Luă de jos o frunză ruptă şi le-o arătă. Era mare, lividă, cu o 
nuanţă aurie, care totuşi începuse să ruginească. 

— lată o frunză de mallorn din Lorien; şi se văd nişte firimituri 
şi pe ea şi-n iarbă. la uitaţi-vă! Nişte căpătâie de sfoară! 

— Şi iată şi cuțitul cu care au fost tăiate, zise Gimli. 

Se ciuci şi scoase dintr-un smoc de iarbă călcat de o talpă 
grea o lamă scurtă şi crestată. Plăselele se aflau tot pe-acolo. 

— E o sculă orcească, zise el, ridicând-o vioi şi uitându-se 
scârbit la mânerul sculptat în forma unui cap hâd, cu ochi saşii şi 
gură pofticioasă. 


— Na, că asta-i cimilitura cea mai grea din câte ne-au fost 
date! exclamă Legolas. Un ostatic legat care scapă atât de orci, 
cât şi de călăreţii din jurul lor! Apoi se opreşte tot la loc deschis 
şi-şi taie legăturile cu un cuţit orcesc. Cum oare şi de ce? Căci, 
dacă avea picioarele legate, cum a putut să meargă? lar dacă 
avea braţele legate, cum de s-a putut folosi de cuţit? Şi dacă n- 
avea nici mâinile, nici picioarele legate, de ce-a mai tăiat 
sfoara? Colac peste pupăză, mulţumit de tot ce făcuse până 
atunci, s-a aşezat şi şi-a mâncat liniştit merindele! Chiar şi fără 
frunza aceea de mallorn, tot poţi să-ţi dai seama că-i vorba de- 
un hobbit. După care pesemne că şi-a preschimbat braţele în 
aripi şi şi-a luat zborul cântând prin copaci. Floare la ureche să-l 
găsim. Numai să ne crească şi nouă aripi. 

— Cam multe vrăjitorii pe-aici, zise Gimli. Moşneagul ăla ce 
voia? Ce-ai de zis, Aragorn, despre tălmăcirea lui Legolas? Ne-ai 
mai putea lămuri cu ceva? 

— Poate, cine ştie? zise Aragorn, zâmbind. Mai sunt şi alte 
semne pe-aici, sub ochii noştri, şi nu v-aţi aplecat asupra-le. 
Sunt de acord că ostaticul era hobbit şi a avut fie mâinile, fie 
picioarele libere, înainte să ajungă în locul ăsta. Socot că-i vorba 
de mâini, pentru că, în felul ăsta, cimilitura se limpezeşte puţin, 
dar şi pentru că, aşa cum citesc eu semnele, până aici hobbitul 
a fost cărat de un orc. La doi paşi, s-a vărsat sânge — sânge de 
orc. De jur împrejur se văd urme adânci de potcoave şi semne 
cum că a fost târât un corp greu. Orcul a fost ucis de călăreţi şi 
mai târziu stârvul i-a fost aruncat în foc. Dar hobbitul n-a fost 
văzut, nu se afla „la loc deschis", căci era noapte, iar el mai 
avea încă mantia elfească. Era vlăguit şi înfometat, aşa că nu-i 
de mirare că şi-a tăiat legăturile cu cuțitul vrăjmaşului său 
doborât, apoi s-a odihnit şi-a mâncat puţin, înainte să se târască 
mai departe. Dar bine c-a avut ceva lembas prin buzunare, chiar 
dacă a fugit fără raniţe; pesemne că aşa ar fi procedat orice 
hobbit. Vorbesc eu de un singur hobbit, dar socot şi trag 
nădejde că atât Merry, cât şi Pippin erau împreună. Totuşi acest 
gând al meu nu e deloc lămurit. 

— Şi de ce presupui că unul dintre cei doi prieteni a avut 
mâinile libere? întrebă Gimli. 

— Nu ştiu cum s-a întâmplat, răspunse Aragorn. Şi nici de ce-i 
căra orcul acela. In orice caz, nu ca să-i ajute să scape, de-asta 
putem fi siguri. Ba mai mult, cred că încep să înţeleg un lucru 


care m-a frământat încă de la început. De ce, după pieirea lui 
Boromir, orcii s-au mulţumit să-i captureze pe Merry şi pe 
Pippin? 

Nu s-au apucat nici să ne caute pe noi, ceilalţi, nici să ne 
atace tabăra, ci s-au îndreptat cu toată viteza spre Isengard. Or 
fi crezut c-au pus mâna pe Purtătorul Inelului şi pe tovarăşul lui 
credincios? Nu cred. Stăpânii lor nu s-ar fi încumetat să le dea 
orcilor o asemenea poruncă făţişă; chiar dacă aceştia mai ştiau 
şi ei câte ceva, n-ar fi vorbit aşa, pe faţă, despre Inel, căci orcii 
nu sunt slujitori de nădejde. Cred însă că li s-a poruncit să-i 
captureze vii pe hobbiţi, cu orice preţ. Cineva a încercat să fugă 
cu ostaticii, înainte de bătălie. O trădare, pare-se lucru absolut 
obişnuit la neamul ăsta. Vreun orc îndrăzneţ şi solid s-o fi 
încumetat să pună singur mâna pe răsplată, spre propria-i 
pieire. lată, eu aşa gândesc. Or fi născociri, dar ne putem bizui 
pe ceva: cel puţin unul dintre prietenii noştri a scăpat. E de 
datoria noastră să-l găsim şi să-l ajutăm, înainte de-a ne 
întoarce în Rohan. Nu trebuie să ne-nspăimânte Fangornul, o 
dată ce nevoia i-a condus şi lui paşii prin beznă. 

— Nu ştiu ce mă-nspăimântă mai mult: Fangornul sau gândul 
că trebuie să refac, pe jos, drumul acela lung prin Rohan, zise 
Gimli. 

— Atunci, hai să mergem în pădure, spuse Aragorn. 

Nu trecu multă vreme, şi Aragorn dădu peste noi semne. La 
un moment dat, găsi urme de paşi lângă malul Scăldătorii 
Enţilor; erau, într-adevăr, de hobbiţi, dar prea şterse ca să afle 
ceva în plus. Apoi găsiră iar nişte urme, la umbra unui arbore 
măreț, chiar la marginea pădurii. Pământul însă era sterp şi 
uscat, aşa că nici acestea nu le dezvăluiră mare lucru. 

— Cel puţin un hobbit a stat o vreme aici şi-a privit îndărăt; 
apoi s-a-ntors în pădure, rosti Aragorn. 

— Atunci trebuie s-o pornim şi noi într-acolo, zise Gimli. Dar 
nu-mi place deloc cum arată acest Fangorn; şi-am fost preveniţi. 
Mi-ar fi mai drag să mă duc să-i caut oriunde în altă parte. 

— Nu cred că pădurea are simţăminte rele, orice s-ar spune, 
zise Legolas, care stătea sub streaşina copacilor, aplecat, de 
parcă ar fi tras cu urechea, scrutând umbrele cu ochii larg 
deschişi. Nu, codrul nu e rău; mai bine zis, răul e altundeva, 
departe. Nu prind decât ecouri slabe din locurile înnegurate în 
care cresc arbori cu inima întunecată. Răutatea nu-i aproape de 


noi; dar prevederea şi mânia, da. 

— Păi, n-ar avea nici un motiv să se mânie pe mine, zise 
Gimli. Doar nu i-am făcut nici un rău. 

— Atunci, e foarte bine, spuse Legolas. Dar de suferit, a 
suferit. Se întâmplă sau e pe cale să se întâmple ceva acolo, 
înăuntru. Nu simţi încordarea? îmi îngreuiază suflarea. 

— Simt că aerul e înecăcios, zise gnomul. Codrul acesta e 
mai răsfirat decât Codrul Întunecat, dar e mucegăit şi lălâu. 

— E bătrân, foarte bătrân, spuse elful. Atât de bătrân, încât 
aproape că mă simt iar tânăr, aşa cum nu m-am mai simţit de 
pe vremea când hoinăream în copilărie cu voi. Bătrân şi plin de 
amintiri. Cred că m-aş fi simţit fericit aici, dacă aş fi venit în 
vreme de pace. 

— Nici nu mă-ndoiesc, pufni Gimli. Doar eşti un elf pădurean, 
cu toate că elfii, de orice soi ar fi, sunt un neam ciudat. Şi totuşi, 
mă simt la adăpost cu tine. Unde eşti, acolo voi fi şi eu. Dar să-ţi 
ţii arcul mereu la îndemână, căci şi eu am securea la brâu, gata 
de luptă. Şi asta nu ca s-o asmut împotriva arborilor, adăugă el 
repede, trăgând cu ochiul spre copacul sub care stăteau. Nu 
vreau să-l întâlnesc nepregătit pe moşneagul acela, fără să am 
ceva la îndemână, asta-i tot. Hai să mergem. 

Acestea fiind zise, cei trei vânători se avântară în pădurea lui 
Fangorn. Legolas şi Gimli se lăsară călăuziţi de Aragorn. Acesta 
nu prea avea mare lucru de observat. Pământul era uscat şi 
acoperit cu un strat gros de frunze; dar, bănuind că fugarii se 
ţinuseră de firul apei, se întorcea mereu pe malul pârâului. Aşa 
ajunseră la locul unde Merry şi Pippin băuseră şi îşi scăldaseră 
picioarele. Fu limpede pentru toată lumea că erau urmele a doi 
hobbiţi, unele mai mici, altele mai mari. 

— lată o veste bună, zise Aragorn. Insă urmele sunt de-acum 
două zile. Şi, se pare, de-aici hobbiţii s-au îndepărtat de pârâu. 

— Şi-atunci, ce-o să facem? întrebă Gimli. Doar n-o să-i 
urmărim prin toate hăţişurile din Fangorn. Nu prea avem 
merinde. Dacă nu-i găsim mai repede, n-o să le mai fim cu nimic 
de folos. Poate doar să stăm alături de ei şi să le arătăm 
prietenie murind de foame împreună. 

— Dacă e singurul lucru care ne-a rămas, atunci trebuie să-l 
facem şi pe-ăsta, zise Aragorn. Hai să mergem mai departe. 

Ajunseră până la urmă la capătul abrupt şi prăpăstios al 
Colinei lui Arborebărbos şi îşi înălţară privirile spre peretele de 


stâncă, pe scările cioplite grosolan care duceau spre pragul 
înalt. Razele soarelui se căzneau să străpungă norii fugari, aşa 
că pădurea nu mai era chiar atât de mohorâtă şi de 
înspăimântătoare. 

— Hai să urcăm, să privim în jurul nostru, zise Legolas. 
Greutatea în respiraţie nu mi-a trecut. Mi-ar plăcea să trag, 
măcar o clipă, aer curat în piept. 

Cei trei urcară. Aragorn venea în urmă, mişcându-se încet, 
căci urmărea atent cu privirea treptele si terasele. 

— Sunt aproape sigur că hobbiţii au ajuns pân-aici, zise el. 
Dar mai sunt şi alte urme, unele foarte ciudate, pe care nu le 
înţeleg. Mă-ntreb dacă vom putea vedea ceva care să ne ajute 
să aflăm pe unde au pornit-o. 

Se ridică şi privi în jur, dar nu văzu nimic important. Pragul 
dădea spre miazăzi şi spre răsărit; dar numai spre soare-răsare 
avea câmp deschis. Acolo zări creştetele arborilor coborând 
rânduri-rânduri către câmpia de unde veniseră ei. 

— Mult am mai mers, zise Legolas. Am fi putut ajunge cu toţii 
vii şi nevătămaţi aici, dacă am fi părăsit Râul cel Mare a doua 
sau a treia zi şi-am fi luat-o spre soare-apune. De-ar şti omul ce- 
ar păţi, dinainte s-ar păzi. 

— Dar nu chibzuiserăm să ajungem în Fangorn, remarcă 
Gimli. 

— ŞI, cu toate acestea, iată-ne aici; şi bine prinşi în plasă, 
zise Legolas. la uitaţi-vă. 

— Unde? întrebă Gimli. 

— Acolo, prin arbori. 

— Unde? Eu n-am ochi elfeşti. 

— Sss! Vorbeşte mai încet. Uitaţi-vă, zise Legolas, arătând cu 
degetul. Acolo jos, în pădure, chiar în locul de unde venim. Ele. 
Nu-l vezi cum trece de la un arbore la altul? 

— Ba da, ba da! Acum îl văd, şuieră Gimli. Uită-te, Aragorn. 
Nu v-am spus eu vouă? Uite-l pe moşneag. Tot numai trenţe 
rufoase, de-aia nu l-am văzut la-nceput. 

Aragorn se uită şi reuşi să distingă o siluetă cocârjată care se 
mişca agale. Nu era prea departe. Părea un cerşetor bătrân care 
mergea anevoie, sprijinit într-un toiag noduros. Avea capul 
plecat şi nu se uita spre ei. Pe alte meleaguri, l-ar fi salutat cu 
vorbe blânde; dar acum rămaseră tăcuţi, cu o nădejde ciudată 
în suflet; simțeau apropierea unei forţe tainice sau a unei 


primejdii. 

Câteva momente, Gimli se uită cu ochii măriţi la silueta care 
se apropia. Apoi fără să fie în stare să se mai abţină, izbucni: 

— Arcul, Legolas! Încordează-ţi arcul! Pregăteşte-te! E 
Saruman! Să nu-l laşi să rostească ceva, c-o să ne vrăjească! Să 
tragi înainte! 

Legolas îşi luă arcul şi şi-l încordă încet, de parcă l-ar fi oprit 
ceva. În mână îi atârna o săgeată pe care nu se grăbi s-o ridice. 
Aragorn stătea neclintit, cu chipul atent şi încordat. 

— Ce-aştepţi? Ce-i cu tine? şopti Gimli şuierător. 

— Legolas are dreptate, rosti Aragorn liniştit. N-avem cum să 
tragem asupra unui bătrân aşa, pe nepusă masă şi fără să fim 
provocaţi, oricâte spaime sau îndoieli avem. Om trăi şi-om 
vedea. 

În clipa aceea, moşneagul grăbi pasul şi ajunse degrabă la 
poalele peretelui de stâncă. Apoi privi în sus. Nu se auzea nici 
un zgomot. Nu-i vedeau chipul, căci era acoperit cu o glugă 
peste care avea o pălărie cu boruri largi, aşa că toate trăsăturile 
sale erau umbrite, afară de vârful nasului şi-al bărbii colilii. Cu 
toate acestea, lui Aragorn i se păru că-i zăreşte strălucirea 
ascuţită a ochilor, pe sub umbra sprâncenelor acoperite. 

Într-un târziu, moşneagul rupse tăcerea. 

— Ziua bună, prieteni, rosti el blând. Vreau să stăm de vorbă. 
Coborâţi voi sau urc eu? 

Fără să mai aştepte răspunsul, începu să urce treptele. 

— Acum! strigă Gimli. Opreşte-l, Legolas! 

— Oare nu v-am spus că vreau să stau de vorbă cu voi? 
întrebă moşneagul. Lasă arcul, jupâne elf. 

Legolas scăpă arcul şi săgeata din mâini şi rămase cu braţele 
atârnând neputincioase. 

— Şi dumneata, jupâne gnom, rogu-te, lasă securea pân-oi 
ajunge sus. Nu vei avea nevoie de aşa ceva. 

Gimli vru să facă un pas, apoi rămase stană de piatră, cu 
ochii holbaţi, în vreme ce moşneagul sărea din treaptă-n 
treaptă, sprinten, ca o capră. Părea că-l părăsise toată 
neputinţa. Pe măsură ce urca spre prag, apăru o sclipire, prea 
scurtă ca să fie sigură, o fulgerare de alb, ca şi cum i s-ar fi 
dezvăluit, o clipă, nişte straie ascunse pe sub zdrenţe. Gimli 
inspiră adânc, şuierător, în liniştea care-i înconjura. 

— Ziua bună vă zic din nou, rosti moşneagul, apropiindu-se 


de ei. 

Când ajunse la doi paşi, se opri sprijinit în toiag, cu fruntea 
semeţită, privindu-i pe sub glugă. 

— Ce vânt v-aduce pe-aceste meleaguri? Un elf, un om si-un 
gnom, toţi în veşminte elfeşti. Neîndoios că-n spatele acestei 
situaţii e-o poveste la care e bine să-ţi pleci urechea. Nu te- 
ntâlneşti adesea pe-aici cu-aşa ceva. 

— Vorbeşti ca şi cum ai cunoaşte bine Fangornul, rosti 
Aragorn. Aşa să fie? 

— N-aş zice că-l cunosc bine, îi răspunse moşneagul. Asta ar 
însemna o învăţătură pentru mai multe vieţi. Dar vin din când în 
când pe-aici. 

— Ne-ai putea spune, mai întâi, numele şi-apoi ce voieşti de 
la noi? zise Aragorn. Dimineaţa trece iute, iar noi avem o misie 
de împlinit. 

— Ceea ce vreau eu de la voi, ştiţi deja: aş vrea să ştiu ce 
vânt v-aduce pe-aici şi ce poveste-mi puteţi spune. Cât despre 
nume... 

Se întrerupse, râzând îndelung şi blând. Pe Aragorn îl trecu 
un fior rece pe şira spinării. Şi totuşi, nu simţea nici teamă, nici 
groază. Era ceva, mai degrabă ca o rafală tăioasă de vânt sau 
ca o ploaie rece care trezeşte un somnoros neliniştit. 

— Numele meu, zise iar moşneagul. Încă nu v-aţi dat seama? 
Cred că l-aţi mai auzit. Da, sigur l-aţi auzit. Acum, hai, spuneți- 
mi povestea voastră. 

Cei trei tovarăşi stăteau neclintiţi, fără să scoată o vorbă. 

— Sunt îndoieli dacă-i bine sau rău să povestiţi cuiva despre 
misia aceasta, zise moşneagul. Din fericire, mai ştiu şi eu câte 
ceva. Căutaţi urmele a doi hobbiţi, mi se pare. Da, da, hobbiţi. 
Nu vă uitaţi aşa la mine, de parcă n-aţi mai fi auzit până acum 
de numele ăsta. Îl ştiţi prea bine, aşa cum îl ştiu şi eu. Ei bine, 
au urcat aici alaltăieri şi s-au întâlnit cu cineva la care nici nu s- 
ar fi aşteptat. Asta vă mai linişteşte? Vreţi să ştiţi unde-au fost 
duşi, nu-i aşa? Ei, poate vă dau unele veşti. Dar de ce staţi în 
picioare? Misia voastră nu mai e aşa grabnică pe cât vă 
închipuiaţi. Hai să ne aşezăm, să fim mai în largul nostru. 

Moşneagul se întoarse şi porni spre o grămadă de pietre 
surpate la poalele unei stânci. De îndată, ca şi cum s-ar fi risipit 
o vrajă, cei trei se destinseră şi începură să se foiască. Mâna lui 
Gimli se îndreptă imediat spre secure. Aragorn îşi trase sabia. 


Legolas se aplecă să-şi ia arcul de jos. 

Moşneagul nu-i băgă în seamă. Se lăsă pe o lespede. Atunci, 
mantia cenuşie se dădu la o parte, iar ei văzură limpede că era 
îmbrăcat pe dedesubt cu totul şi cu totul în alb. 

— Saruman! strigă Gimli, repezindu-se la el cu securea în 
mână. Vorbeşte! Unde ne-ai ascuns prietenii? Şi ce-ai făcut cu 
ei? Vorbeşte, că altfel îţi găuresc pălăria de n-o s-o mai poţi 
purta, oricât ai fi tu de vrăjitor! 

Moşneagul însă fu mai iute ca el. Sări în picioare iar apoi pe 
un bolovan mare. Rămase acolo drept şi se făcu brusc foarte 
înalt, dominându-i. Gluga şi zdrenţele fumurii zburară. 
Veşmântul alb îi strălucea. Îşi ridică toiagul şi lui Gimli îi sări 
securea din mâna încleştată, izbindu-se cu zgomot de pământ. 
Sabia lui Aragorn încremeni şi brusc luă foc. Legolas scoase un 
urlet şi trase o săgeată în sus care dispăru într-o pălălaie. 

— Mithrandir! strigă el. Mithrandir! 

— Ziua bună, vă zic iar, Legolas, rosti bătrânul. 

Se uitară toţi trei la el. In bătaia soarelui, părul lui era alb ca 
zăpada şi imaculat veşmântul; sub sprâncenele stufoase, ochii îi 
străluceau, pătrunzători ca razele soarelui; avea puterea în 
mâinile lui. li cuprinse o uluială amestecată cu teamă şi cu 
bucurie şi nu mai putură scoate nici o vorbă. 

Intr-un târziu, Aragorn începu să se foiască. 

— Gandalf! exclamă el. Ne sari în ajutor, acum, că nu mai 
aveam nici o nădejde. Ce orb am fost! Gandalf! 

Gimli nu rosti nici un cuvânt. Se lăsă în genunchi, acoperindu- 
şi ochii. 

— Gandalf, repetă moşneagul, de parcă ar fi căutat un 
cuvânt dispărut printre amintiri străvechi. Da, ăsta era numele 
meu: Gandalf. 

Cobori de pe bolovan, îşi luă mantia cenuşie de jos şi se 
înfăşură în ea. Părea că soarele strălucitor se ascunsese iar 
după un nor. 

— Da, îmi puteţi zice din nou Gandalf, rosti el, cu glasul 
vechii lor călăuze prietene. Ridică-te, Gimli. Nu te condamn, căci 
nu mi-ai făcut nici un rău. Pentru că, dragii mei, nici una dintre 
armele voastre nu m-ar putea răni. Fiţi veseli. Suntem iar 
împreună, în plin avânt. Vine furtună mare, dar acum ne surâde 
şi nouă norocul. 

Îşi lăsă palma pe creştetul lui Gimli. Gnomul îşi ridică privirile 


şi râse. 

— Gandalf, rosti el. Dar de ce eşti îmbrăcat aşa, în alb? 

— Da, acum sunt îmbrăcat în alb, zise Gandalf. Aveţi 
dreptate, sunt Saruman, aşa ar crede oricine. Saruman, aşa cum 
ar fi trebuit el să fie. Dar să lăsăm asta. Povestiţi-mi despre voi. 
Am trecut prin foc şi ape adânci de când ne-am despărţit. Am 
uitat multe din ceea ce credeam că ştiu şi-am învăţat multe 
altele, pe care le credeam uitate. Văd tot felul de lucruri 
depărtate, dar nu şi pe cele de lângă mine. Povestiţi-mi despre 
voi. 

— Ce-ai dori să ştii? întrebă Aragorn. Ceea ce s-a întâmplat 
de când ne-am despărţit pe pod ar fi o poveste lungă. N-ar fi 
mai bine să ne dai, mai întâi, veşti despre hobbiţi? l-ai găsit? 
Sunt sănătoşi, voinici? 

— Nu, nu i-am găsit, zise Gandalf. Se lăsase negura peste 
văile de la Emyn Muil şi n-am aflat că fuseseră luaţi ostatici, 
până nu mi-a spus vulturul. 

— Vulturul, zise Legolas. Am văzut un vultur departe, în 
slăvile cerului; asta s-a întâmplat acum trei zile, în Emyn Muil. 

— Da, zise Gandalf, era Gwaihir, Stăpânul Vânturilor, care m- 
a făcut scăpat din Orthanc. L-am trimis înainte, să vegheze Râul 
şi să afle veşti. Are el privirea ascuţită, dar nu vede chiar tot ce 
se-ntâmplă pe sub arbori şi coline. Mi-a spus unele lucruri, pe 
altele le-am văzut eu cu ochii mei. Nu-mi mai stă în puteri nici 
mie, nici altora care-au pornit din Vâlceaua Despicată să mai fim 
de ajutor în legătură cu Inelul. N-a fost mult până să-ncapă pe 
mâinile Vrăjmaşului, dar a scăpat. Am şi eu rostul meu în treaba 
asta, căci am stat undeva, la înălţime, şi mi-am dat toată 
osteneala împotriva Turnului Întunecimii. Şi Umbra s-a risipit. 
După aceea m-am simţit vlăguit, tare vlăguit, şi-am rătăcit prin 
tenebrele gândului. 

— inseamnă că ştii ceva de Frodo, conchise Gimli. Ce s-a- 
ntâmplat cu el? 

— Nu ştiu să vă spun. A scăpat dintr-o mare primejdie, dar îl 
mai aşteaptă multe altele. A hotărât să se ducă singur în 
Mordor, aşa c-a pornit într-acolo. Atât pot să vă spun. 

— Nu-i singur, interveni Legolas. Credem că s-a dus şi Sam 
cu el. 

— Nu mai spune! exclamă Gandalf, iar chipul i se lumină într- 
un zâmbet şi ochii îi sclipiră. Chiar aşa? N-am ştiut, dar pot să 


spun că nu mă mir deloc. Bine, foarte bine. Mi-aţi luat o piatră 
de pe inimă. 

Trebuie să-mi spuneţi mai multe. Hai, aşezaţi-vă lângă mine 
şi povestiţi-mi despre călătoria voastră. 

Cei trei se aşezară la picioarele lui şi Aragorn începu să 
povestească. Multă vreme, Gandalf nu scoase nici un cuvânt şi 
nu întrebă nimic. Stătea cu mâinile pe genunchi şi cu ochii 
închişi. Când, în sfârşit, Aragorn ajunse la moartea lui Boromir şi 
la ultima lui călătorie pe Râul cel Mare, moşneagul suspină. 

— Nu mi-ai dezvăluit tot ce ştii sau ce gândeşti, Aragorn, 
prietene, rosti el liniştit. Bietul Boromir! Nu mi-am dat seama ce 
i s-a întâmplat. Dureroasă încercare pentru un astfel de bărbat 
— un adevărat războinic, un cârmuitor al oamenilor. Galadriel 
mi-a spus că era în primejdie. Dar că, până la urmă, a scăpat. Ce 
bine-mi pare! Venirea tinerilor hobbiţi cu noi n-a fost zadarnică, 
fie şi numai de dragul lui Boromir. Însă asta nu este singura 
misie pe care o au ei de împlinit. Au fost aduşi în Fangorn, iar 
venirea lor a fost ca o cădere de pietricele care provoacă o 
prăvălire în munţi. Chiar şi-acum, acum, când stăm noi aici de 
vorbă, aud primele bubuituri. Ar fi mai bine pentru Saruman să 
nu-l prindă vâltoarea departe de casă, când s-or rupe zăgazurile. 

— Într-o singură privinţă nu te-ai schimbat deloc, dragă 
prietene, zise Aragorn. Tot numai în cimilituri vorbeşti. 

— Cum spui? În cimilituri? făcu Gandalf. Nu. Căci deşi cu glas 
tare, vorbeam cu mine însumi. Asta-i melicul bătrânilor, să stea 
la sfat cu cel mai înţelept dintre cei de faţă. Desluşirile lungi de 
care au nevoie tinerii sunt plictisitoare. 

Începu să râdă, dar hohotele lui răsunau acum cald şi plăcut, 
ca o rază de soare. 

— Nu mai sunt tânăr, nici măcar după socoteala Oamenilor 
din Casele Străbune, zise Aragorn. Nu vrei să-mi dezvălui mai 
clar ce-ai în minte? 

— Păi, ce-ai vrea să mai spun? zise Gandalf şi se opri o clipă, 
gânditor. Pe scurt, iată cum văd lucrurile acum, dacă vrei să-mi 
cunoşti gândurile cât mai pe şleau: Duşmarnul ştie, desigur, de 
mult că Inelul se află dincolo de fruntarii şi că e purtat de un 
hobbit. 

Acum ştie şi numărul celor din grupul nostru care au pornit 
din Vâlceaua Despicată, precum şi de ce neam suntem fiecare. 
Dar nu-i e limpede ce urmărim. Crede că mergem cu toţii la 


Minas Tirith, căci aşa ar fi făcut el, de-ar fi fost în locul nostru. ŞI, 
după mintea lui, asta ar fi fost o grea lovitură dată puterii sale. 
E, într-adevăr, foarte înspăimântat, gândindu-se c-ar putea 
apărea cine ştie ce forţos care deţine Inelul şi să-l ia cu asalt, 
apoi să încerce să-l doboare şi să se-aşeze pe locul lui. Dar nu-i 
trece prin minte că vrem să-l doborâm fără să punem pe nimeni 
în loc. Şi nici în visurile lui cele mai întunecate nu-i vine ideea c- 
am vrea să distrugem Inelul. În asta stau, fără doar şi poate, 
norocul şi nădejdea noastră. Căci, imaginându-şi războiul, i-a dat 
frâu liber, crezând că n-are timp de pierdut; pentru că acela 
care loveşte primul, dac-o face aşa cum trebuie, s-ar putea să 
nu mai fie nevoit să lovească şi-a doua oară. Aşa că îşi pune în 
mişcare, acum, mai curând decât şi-ar fi închipuit, forţele pe 
care şi le pregăteşte de mult. Nebun înţelept! Căci, dacă şi-ar fi 
folosit toată puterea să străjuiască Mordorul, ca să nu intre 
nimeni acolo, şi dacă şi-ar fi pus toată şiretenia în joc să pună 
mâna pe Inel, atunci toată nădejdea noastră s-ar fi risipit: nici 
Inelul, nici Purtătorul lui n-ar fi scăpat. Dar acum privirile lui se- 
ndreaptă mai degrabă peste fruntarii decât în propria-i ogradă. 
Şi cel mai mult are grijă de Minas Tirith. Curând va da năvală 
acolo cu toate forţele, ca o vijelie. Căci ştie deja că solii pe care 
şi i-a trimis ca să tâlhărească Frăția au dat iar greş. N-au găsit 
Inelul. Şi nici nu s-au întors cu vreun ostatic hobbit. Dacă le-ar fi 
reuşit măcar atât, tot ar fi fost o lovitură grea pentru noi. Fatală, 
chiar. Dar să nu ne întunecăm inimile, închipuindu-ne la ce 
încercări le-ar fi fost pusă hobbiţilor loialitatea în Turnul 
Întunecimii. Căci Duşmanul a dat greş — cel puţin, până acum. 
Şi asta, datorită lui Saruman. 

— Păi, atunci, Saruman nu-i trădător? întrebă Gimli. 

— Ba e, zise Gandalf. E şi nu e. Aşa-i că-i ciudat? Nici una din- 
tre suferinţele noastre din ultima vreme n-a fost atât de grea ca 
trădarea Isengardului. Socotit fiind deopotrivă cârmuitor şi 
căpitan, Saruman a ajuns foarte puternic. E o ameninţare pentru 
oamenii din Rohan şi le zădărniceşte ajutorul din Minas Tirith, cu 
toate că lovitura principală se întrevede dinspre Răsărit. Şi 
totuşi, o armă perfidă rămâne o primejdie oricând la îndemână. 
Saruman se gândise şi să pună laba pe Inel, numai pentru el, 
sau măcar să atragă în cursă vreo câţiva hobbiţi, ca să-şi 
împlinească scopurile mârşave. Aşadar, vrăjmaşii au uneltit între 
ei doar să-i aducă pe Merry şi pe Pippin cu iuţeala vântului şi cât 


ai zice peşte în Fangorn, unde altfel nici nu le-ar fi trecut prin 
minte s-ajungă. Pe lângă asta, sunt copleşiţi de noi îndoieli care 
le zădărnicesc planurile. Mulțumită călăreţilor din Rohan, nici o 
solie în legătură cu bătălia nu va ajunge în Mordor; dar Seniorul 
Întunecimii ştie că au fost prinşi doi hobbiţi în Emyn Muil şi duşi 
spre Isengard, împotriva vrerii propriilor săi slujitori. Acum are a 
se teme atât de Isengard, cât şi de Minas Tirith. Dacă Minas 
Tirith cade, n-o să-i fie bine nici lui Saruman. 

— Ce păcat că prietenii noştri sunt la mijloc, zise Gimli. Dacă 
între Mordor şi Isengard nu s-ar afla un alt ţinut, atunci n-ar 
avea decât să se tot lupte între ei. Noi n-am face decât să 
urmărim evenimentele şi s-aşteptăm. 

— Fără-ndoială, învingătorul ar ieşi mai puternic ca oricând, 
zise Gandalf. Dar Isengardul n-ar putea să ţină piept Mordorului, 
dacă Saruman nu pune mai întâi mâna pe Inel. Lucru pe care n- 
are cum să-l mai facă acum. încă nu-şi dă seama de ce 
primejdie-l paşte. Ba chiar nu ştie foarte multe lucruri. Şi-a dorit 
atât de mult să-şi înhaţe prada, încât n-a mai putut aştepta 
acasă şi-a venit în întâmpinarea mesagerilor săi, ca să-i 
iscodească. Dar, ca niciodată, a sosit prea târziu, când bătălia se 
sfârşise deja, fără ca el să mai poată face ceva. N-a zăbovit pe- 
aici. îi citesc gândurile şi-mi dau seama de îndoielile lui. Nu e 
deprins cu codrul. Bănuieşte că Oamenii din Rohan au trecut 
prin foc şi sabie tot ce-au întâlnit pe câmpul de bătălie, dar nu 
ştie dacă orcii îi aduc sau nu vreun ostatic. Şi nici de cearta din- 
tre slujitorii săi şi orcii din Mordor. De asemenea, habar n-are de 
Mesagerul înaripat. 

— Mesagerul înaripat! strigă Legolas. Am tras cu arcul lui 
Galadriel asupra lui la Sarn Gebir şi l-am făcut să se prăvălească 
din slava cerului. Ne-a cam umplut pe toţi de spaimă. Ce 
năpastă mai e şi asta? 

— Una asupra căreia nu poţi trage cu săgeata, zise Gandalf. 
N-ai ucis decât armăsarul. Ai făcut o treabă bună; dar 
Călăreţului i s-a dat de îndată altul. Căci acela era un nazgul, 
unul dintre cei Nouă, care călăreşte armăsari înaripaţi. Curând, 
groaza lor îşi va arunca umbrele asupra ultimelor oştiri ale 
prietenilor noştri, şi le va lua soarele. Dar nu li s-a îngăduit încă 
să străbată Râul, iar Saruman nu ştie încă de această formă 
nouă în care s-au înveşmântat Duhurile Inelului. El nu se 
gândeşte decât la Inel. A fost prezent la bătălie? A fost găsit? Ce 


se va întâmpla dacă Theoden, Seniorul Obştii, îl găseşte cumva 
şi-şi dă seama de puterile sale? Asta-i primejdia de care se teme 
Saruman, aşa că s-a grăbit să ajungă înapoi, în Isengard, să-şi 
îndoiască, să-şi întreiască asaltul asupra Rohanului. Şi-apar noi 
primejdii la tot pasu', pe care însă nu le observă, prea grijuliu de 
gândurile lui înfierbântate. A uitat de Arborebărbos. 

— Acu' iar vorbeşti singur, zise Aragorn cu un zâmbet. 
Arborebărbos nu mi-e un nume cunoscut. Am descifrat parte din 
ticluirea lui Saruman; totuşi nu înţeleg cum venirea a doi hobbiţi 
în Fangorn a avut vreo însemnătate, în afară de faptul că ne-a 
pus pe noi, inutil, pe drumuri fără de sfârşit. 

— la stai! strigă Gimli. Mai e ceva ce vreau să ştiu, înainte de 
toate. Azi-noapte te-am văzut pe tine, Gandalf, sau pe 
Saruman? 

— Neîndoielnic, pe mine nu, răspunse Gandalf; aşa că nu 
puteaţi să-l fi văzut decât pe Saruman. Se pare că semănăm 
atât de mult, încât dorinţa ta de a-mi face o crestătură fatală în 
pălărie poate fi iertată. 

— Bun, bun, făcu Gimli. Mă bucur că n-ai fost tu. 

Gandalf râse iar. 

— Da, bunul meu gnom, zise el. Mare uşurare să vezi că n-ai 
dat greş chiar pe toate planurile. Dacă eu n-oi şti asta! Dar, 
oricum, nu te-am osândit nici o clipă pentru felul în care m-ai 
întâmpinat. Şi cum s-o fi făcut, o dată ce mi-am sfătuit 
totdeauna prietenii să n-aibă încredere nici în mâinile lor, când 
au de-a face cu Duşmanul? Fii binecuvântat, Gimli, fiu al lui 
Gloin! Poate că ai să ne vezi într-o bună zi pe amândoi alături şi- 
ai să-ţi dai seama de diferenţă. 

— Şi hobbiţii? îl întrerupse Legolas. Am făcut cale lungă să-i 
găsim şi tu, se pare, ştii de ei. Spune, unde sunt? 

— Cu Arborebărbos şi cu enţii, răspunse Gandalf. 

— Cu enţii! se minună Aragorn. Aşadar, e-adevărat ce se 
spune în legendele străvechi despre locuitorii din inima codrilor 
şi despre uriaşii păstori de arbori. Mai sunt enţi pe lumea asta? 
Mă gândeam că nu sunt decât amintiri din vremuri apuse, dacă 
au existat vreodată, şi n-au fost decât o poveste din Rohan. 

— O poveste din Rohan! exclamă Legolas. în nici un caz! 
Orice elf din Ţara Pustietăţii ştie cânturi despre străvechiul 
Onodrim şi despre jalea lor fără sfârşit. Dar chiar şi printre noi, 
acestea nu sunt decât amintiri. De mi-ar mai fi dat să-ntâlnesc 


vreunul pe lume, atunci chiar că m-aş simţi iar tânăr. Dar 
Arborebărbos nu-i decât tălmăcirea cuvântului Fangorn în Limba 
Comună; şi totuşi, se pare că vorbeşti de un ins. Cine-i acest 
Arborebărbos? 

— A, îmi pui cam multe întrebări, zise Gandalf. Puţinul pe 
care-l ştiu despre întâmplarea aceasta molcomă şi nesfârşită ar 
fi o poveste de care n-avem timp acum. Arborebărbos este 
Fangorn, străjerul pădurii; el e cel mai vârstnic ent, cea mai 
bătrână făptură care păşeşte încă sub Soare pe-acest Pământ 
de Mijloc. Sper din toată inima, Legolas, să mai ai ocazia să-l 
întâlneşti. 

Merry şi Pippin au avut noroc: l-au întâlnit chiar unde stăm 
acum. Căci a trecut pe-aici cu două zile în urmă şi i-a purtat 
până la sălaşul lui de la poalele munţilor. Vine ades prin locurile 
acestea, mai ales când e neliniştit şi se simte tulburat de 
zvonurile care-i sosesc din afară. L-am văzut acum patru zile 
mergând cu paşi mari printre arbori şi cred că m-a văzut şi el pe 
mine, căci s-a oprit; dar n-am spus nimic, pentru că eram 
adâncit în gânduri şi vlăguit, după înfruntarea cu Ochiul din 
Mordor; şi nici el n-a scos nici un cuvânt, nu m-a strigat pe 
nume. 

— Poate că a crezut că eşti Saruman, zise Gimli. Dar vorbeşti 
despre el ca şi cum ţi-ar fi prieten. Credeam că Fangorn e pri- 
mejdios. 

— Primejdios! exclamă Gandalf. Păi, şi eu sunt foarte 
primejdios: mai primejdios ca orice pe lumea asta, în afară de 
cazul în care vei ajunge să fii dus viu dinaintea Seniorului 
Întunecimii. Şi Aragorn e primejdios, şi Legolas e primejdios. Eşti 
împresurat de primejdii, Gimli, fiu al lui Gloin; căci tu însuţi eşti o 
primejdie, în felul tău. Fireşte, codrul lui Fangorn este periculos 
— în primul rând pentru cei ce-şi ţin la îndemână securile. 
Fangorn însuşi e periculos; şi totuşi, asta nu-l împiedică să fie 
plăcut şi înţelept. Acum însă mânia lui a dat pe dinafară şi a 
copleşit toată pădurea. Venirea hobbiţilor cu veştile lor a umplut 
paharul; curând se va revărsa ca un potop; dar valul ei se 
îndreaptă împotriva lui Saruman şi a Isengardului. E pe cale să 
se întâmple un lucru cum nu s-a mai văzut din Vremurile de 
Odinioară: enţii sunt pe cale să se trezească şi să-şi dea seama 
că sunt puternici. 

— Şi ce-or să facă? întrebă Legolas uluit. 


— Nu ştiu, zise Gandalf. Nu cred că ştiu nici măcar ei. Mă- 
ntreb şi eu ce-or să facă. 

Tăcu şi-şi plecă fruntea gânditor. 

Ceilalţi rămaseră cu ochii la el. Îşi ţinea palmele în poală, 
mângâiate de o rază de soare ce se strecura printre norii fugari: 
păreau pline de lumină, precum o ulcică cu apă. Într-un târziu, 
îşi ridică ochii şi privi drept la soare. 

— Se stinge dimineaţa, zise el. Curând, va trebui să plecăm. 

— Mergem să-i găsim pe prietenii noştri şi să-l vedem pe 
Arborebărbos? întrebă Aragorn. 

— Nu, zise Gandalf. Nu pe drumul ăsta trebuie s-o luăm. Am 
vorbit despre nădejde şi nimic mai mult. Nădejde în biruinţă. Ne 
paşte războiul, pe noi şi pe prietenii noştri. Un război în care 
numai dacă ne folosim de inel vom şti că vom ieşi victorioşi. 
Lucrul ăsta mă umple de-o mare mâhnire şi de o mare teamă: 
căci multe vor fi distruse şi se poate pierde totul. Eu sunt 
Gandalf, Gandalf cel Alb, dar Negrul e mai puternic. 

Se ridică şi privi către soare-răsare, punându-şi mâna 
streaşină la ochi, de parc-ar fi zărit lucruri depărtate, nevăzute 
pentru ceilalţi. Apoi clătină din cap. 

— Nu, zise el cu glas blând. Nu mai avem cum ajunge la el. 
Măcar pentru asta trebuie să fim mulţumiţi. Nu mai putem fi 
ademeniţi să ne folosim de Inel. Trebuie să coborâm şi să dăm 
piept cu o primejdie aproape de deznădejde, dar măcar 
primejdia aceea de moarte s-a depărtat de noi. Se întoarse. 

— Hai, Aragorn, fiu al lui Arathorn, adăugă el. Să nu regreţi 
alegerea din valea lui Emyn Muil şi nici să nu mai zici că 
urmărirea ta-i zadarnică. Printre atâtea îndoieli, te-ai oprit la 
alegerea care ţi s-a părut potrivită: a fost dreaptă şi ai fost 
răsplătit. Căci ne-am întâlnit la ţanc, cât n-a fost prea târziu. Dar 
căutarea prietenilor tăi ia sfârşit. Următoarea ta călătorie stă 
sub semnul făgăduielii pe care ai făcut-o. Trebuie să te duci la 
Edoras, să-l cauţi pe Theoden, în lăcaşul lui. Căci e nevoie de 
tine. Lumina lui Anduril trebuie descoperită în bătălia pe care ai 
aşteptat-o atât. În Rohan e război şi zaveră: îi merge tare rău lui 
Theoden. 

— Atunci, n-o să-i mai vedem pe veselii noştri hobbiţi tineri? 
întrebă Legolas. 

— N-am zis asta, zise Gandalf. Cine ştie? Aveţi răbdare. 
Duceţi-vă acolo unde trebuie şi nădăjduiţi. Şi-acum, pornim spre 


Edoras! Căci şi eu merg într-acolo. 

— E greu să străbaţi pe jos un asemenea drum, fie că eşti 
tânăr sau bătrân, zise Aragorn. Mă tem că bătălia se va fi 
terminat când vom ajunge acolo. 

— Om vedea, om vedea, zise Gandalf. Veniţi cu mine? 

— Da, pornim cu toţii, spuse Aragorn. Însă n-am nici o 
îndoială că, dacă vrei, vei fi acolo înaintea mea. 

Se ridică şi îl privi lung pe Gandalf. Ceilalţi se uitau la ei cum 
stăteau faţă în faţă, fără să scoată un cuvânt. Silueta fumurie a 
Omului, Aragorn, fiul lui Arathorn, era înaltă şi tare ca piatra. Îşi 
ţinea mâna pe mânerul spadei. Părea un rege ivit din ceţurile 
mării, care păşise pe ţărmuri locuite de făpturi mai mici. În faţa 
lui stătea silueta cocârjată, albă, strălucind de parcă îi mocnea o 
lumină pe dinăuntru, împovărată de ani, dar împrăştiind o tărie 
mai presus de cea a regilor. 

— Nu-i aşa, Gandalf, zise Aragorn într-un târziu, că te-ai 
putea duce oriîncotro mai iute ca mine? Şi-am să-ţi mai spun 
ceva: tu ne eşti căpetenie şi flamură. Seniorul Întunecimii are 
Nouă Călăreţi. Noi avem Unul, mai puternic decât ei: Călărețul 
Alb care-a trecut prin foc, prin sabie şi prin hău, şi care e temut 
de toţi. Ne vom lăsa cu dragă inimă călăuziţi de el. 

— Da, te vom urma cu toţii, zise Legolas. Dar mai înainte ia- 
mi o piatră de pe inimă, Gandalf, şi spune-ne ce-ai păţit în 
Moria. Nu mai poţi sta puţin, să le povesteşti prietenilor tăi cum 
ai fost salvat? 

— Şi-aşa am stat prea mult, îi răspunse Gandalf. N-avem 
timp. Căci nici într-un an de zile nu v-aş putea termina această 
poveste. 

— Atunci spune-ne ce crezi de cuviinţă, ca să nu pierdem 
vremea, zise Gimli. Hai, Gandalf, povesteşte-ne cum ai scos-o la 
capăt cu Balrog. 

— Nu-i rosti numele, spuse Gandalf şi pe chipul lui trecu un 
nor fugar de suferinţă; apoi tăcu, mai îmbătrânit, parcă, dintr-o 
dată. M-am prăbuşit într-un hău nesfârşit, adăugă el rar, într-un 
târziu, de parcă şi-ar fi amintit cu greu. Am tot căzut, împreună 
cu el. Flăcările lui mă-mpresuraseră. Eram scrum. Apoi ne-am 
scufundat într-o apă adâncă şi totul s-a-ntunecat. Frig ca fiorul 
morţii era; aproape că-mi îngheţase inima. 

— Adâncă-i genunea peste care se-ntinde Podul lui Durin, 
rosti Gimli, şi nimeni n-a măsurat-o vreodată. 


— Şi totuşi, are un capăt, dincolo de lumină, dincolo de 
cunoaştere, zise Gandalf. Acolo am ajuns într-un târziu, pe 
fundul de piatră. El era tot cu mine. Focul i se potolise, dar se 
făcuse vâscos, alunecos, mai puternic ca un şarpe care te 
sugrumă. Ne-am luptat sub pământul viu, acolo unde timpul nu 
se mai măsoară. Ba mă-ncleşta el, ba îl sfârtecam eu; până la 
urmă, a luat-o la goană prin nişte galerii întunecate. Şi-acestea 
nu erau făcute de seminţia lui Durin, Gimli, fiu al lui Gloin. Acolo, 
departe, dincolo de cele mai adânci văgăuni ale gnomilor, 
lumea-i roasă de tot felul de făpturi fără nume. Nici măcar 
Sauron nu le ştie, căci sunt mai bătrâne ca el. Ei bine, am păşit 
pe-acel tărâm, despre care însă n-am să povestesc, ca să nu 
întunec lumina zilei. În disperare, vrăjmaşul era singura mea 
nădejde, aşa că l-am urmat, încleştat de călcâiul său. Astfel m-a 
adus înapoi, până la urmă, la galeriile tainice din Khazad-dum; le 
cunoştea ca nimeni altul. Am urcat şi-am urcat, până am ajuns 
la Scara Nesfârşită. 

— Pierdută-i în negura timpurilor, zise Gimli. Mulţi spun că 
nici n-a fost vreodată, decât în născociri, iar alţii, c-a fost 
distrusă. 

— Este şi n-a fost distrusă câtuşi de puţin, zise Gandalf. Din 
temniţa cea mai adâncă până-n vârful cel mai înalt urca într-o 
spirală desăvârşită, cu mii de trepte, şi ajungea până la urmă în 
Turnul lui Durin, săpat în stânca vie a lui Zirakzigil, foişorul 
Cornului Argintat. Către Celebdil se deschidea o fereastră 
singuratică în zăpadă, iar dinaintea ei se întindea un spaţiu 
îngust, o văgăună ameţitoare deasupra negurilor lumii. Soarele 
strălucea puternic acolo, dar dedesubt totul era învăluit de nori. 
El a ţâşnit afară şi, cum eram în urma lui, a izbucnit în flăcări. Nu 
era nimeni de faţă, să vadă; poate cânturile de peste veacuri să 
povestească despre Bătălia de pe Culme. 

Brusc, Gandalf izbucni în râs. 

— Dar ce-ar putea spune cânturile acelea? Cei care-au privit 
în sus de departe au crezut că vârful muntelui s-a-ncununat cu 
furtuna. Se-auzeau tunete, iar fulgerele se izbeau peste Celebdil 
şi săreau înapoi frânte în limbi de foc. Mai mult, am fost 
înconjurați de un fum amestecat cu aburi, care se înălța, şi 
ploua cu gheaţă. L-am azvârlit pe vrăjmaşul meu, care s-a 
prăbuşit din locul acela înalt şi-a năruit povârnişul muntelui 
acolo unde s-a izbit, spre propria-i ruină. Apoi m-a năpădit 


întunericul, am rătăcit dincolo de gânduri şi de timp şi-am bătut 
drumuri depărtate, despre care nu voi povesti niciodată. 

Gol-goluţ am fost trimis înapoi — pentru o vreme, doar până 
mi se-mplineşte menirea. Şi gol am zăcut pe culmea muntelui. 
Turnul dindărăt se făcuse praf, fereastra dispăruse fără urmă; 
scara în ruină era înfundată cu pietre arse şi sfărâmate. 
Rămăsesem singur, uitat, fără scăpare, deasupra cornului tare 
al lumii. Acolo am zăcut cu ochii pierduţi în zare, în timp ce 
stelele se rostogoleau pe deasupra. Fiecare zi mi se părea mai 
lungă decât un ev pământesc. Imi ajungeau la urechi, abia auzit, 
zgomotul adunat de pe toate tărâmurile: naşterea şi moartea, 
cântecul şi plânsul, precum şi huruitul molcom, fără sfârşit, al 
pietrelor prăbuşite. Aşa m-a aflat, într-un târziu, Gwaihir, 
Stăpânul Vânturilor, care m-a ridicat în slăvi şi m-a purtat 
departe. „Oare mi-e dat să-ţi fiu mereu povară, prietene ce-mi 
apari mereu la nevoie? "„Poate c-ai fost, cândva, o povară, mi-a 
răspuns el, dar acum, nu. Eşti uşor ca fulgul de lebădă în 
ghearele mele. Razele Soarelui trec prin tine. Îţi spun drept, nu 
cred că mai ai nevoie de mine: dacă te-aş lăsa să cazi, ai pluti 
pe aripile vântului." „Să nu mă laşi să cad! am gemut eu, căci 
simţeam cum revin la viaţă. Du-mă în Lothlorien!" „Păi, chiar 
asta-i porunca lui Lady Galadriel, care m-a trimis să te caut", mi- 
a răspuns el. 

Astfel s-a-ntâmplat c-am ajuns la Caras Galadhon şi-am văzut 
că plecaserăţi de mult. Am zăbovit acolo, printre vârstele uitate 
ale acelui tărâm, unde zilele te lecuiesc, nu te dărâmă. Şi mi-am 
aflat întremarea şi-am fost înveşmântat în alb. Am dat şi-am 
primit sfaturi. De-acolo, pe căi întortocheate, am venit şi solii 
aduc pentru unii dintre voi. M-am legat să-i spun lui Aragorn 
aşa: 


Unde sunt acum Dunedainii, Elessar, Elessar? 

De ce seminţia ta rătăceşte-n zadar? 

Se-apropie ceasul când pierdutul trebuie s-apară, 
Şi Frăția Cenuşie din miazănoapte să răsară. 

Dar ţi s-a hărăzit o mohorâtă cărare: 

Morţii păzesc drumul ce duce spre Mare. 


Lui Legolas, Doamna-i transmite: 


Legolas Frunzăverde ţi-a fost hărăzit să trăieşti 

Vreme multă-n bucurie pe sub arbori. 

De Mare să te fereşti! 

De-ţi va fi dat s-auzi pescăruşii pe țărm, într-o bună zi, 
Inima ta n-o să-şi mai afle tihna în codru, cât vei trăi. 


Gandalf tăcu şi închise ochii. 
— Aşadar, mie nu mi-a trimis nici o solie? întrebă Gimli şi-şi 
plecă fruntea. 


— Întunecate-i sunt vorbele, zise Legolas, şi lipsite de-nţeles 
pentru cei ce le primesc. 

— Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic, spuse Gimli. 

— Ce-ai vrea? întrebă Legolas. Să-ţi spună pe faţă de propria- 
ti moarte? 

— Da, dacă altceva nu are a-mi spune. 

— Ce se-ntâmplă? făcu Gandalf, deschizând ochii. Da, cred că 
pot desluşi cuvintele ei. lertare ţie, Gimli! Chibzuiam încă o dată 
asupra soliilor. Dar ţi-a transmis şi ţie veşti şi nu-s nici triste, nici 
întunecate. 


„Lui Gimli, fiu al lui Gloin, a zis ea, salutul Doamnei. Tu, 
Purtător al Şuviţei, oriunde-i merge, te va-nsoţi grija mea. Dar, 
păzea! E-un copac anume spre care să-ţi îndrepţi securea!" 


— Fericită clipa în care te-ai întors la noi, Gandalf! strigă gno- 
mul, ţopăind şi cântând din rărunchi pe limba lui. Haideţi, 
haideţi! îi îndemnă el, rotindu-şi securea în mână. Că doar n-om 
crăpa căpăţâna sfântă a lui Gandalf! Hai s-o aflăm pe cea 
potrivită! 

— N-o să ai mult de căutat, zise Gandalf, ridicându-se de la 
locul lui. Haideţi! Atât am avut de depănat amintiri, aşa, ca-ntre 
vechi prieteni ce s-au regăsit. Acum e timpul să-i dăm zor. 

Se înfăşură din nou în mantia lui veche şi ponosită şi porni 
înainte. Ceilalţi îl urmară iute pe povârnişul ce cobora dinspre 
pragul înalt, croindu-şi iar drum prin pădure, spre malul 
Scăldătorii Enţilor. Nu mai scoaseră o vorbă, până poposiră din 
nou pe iarba de la poalele Fangornului. Nu se vedea nici o urmă 
de-a cailor lor. 

— Nu s-au întors, zise Legolas. O să mergem pe jos pân-o să 


cădem lati. 

— Eu n-am să merg pe jos. Nu mai avem vreme, spuse 
Gandalf. Apoi îşi ridică privirea şi şuieră atât de limpede şi de 
ascuţit, încât ceilalţi rămaseră uimiţi. Nu-şi puteau închipui cum 
buzele acelea stafidite, ascunse în barbă, erau în stare să scoată 
un asemenea sunet. De trei ori şuieră, apoi li se păru că aud în 
depărtare nechezatul slab al unui cal, purtat de vântul de răsărit 
dinspre câmpie. Aşteptară înmărmuriţi. Nu trecu mult si le 
ajunse la urechi tropot de copite, întâi mai mult ca un tremur al 
pământului, desluşit doar de Aragorn, care sta întins pe iarbă 
alături de ceilalţi, crescând apoi din ce în ce mai mult şi mai 
limpede, într-un ritm rapid. 

— Vin mai mulţi cai, zise Aragorn. 

— Bineînţeles, îi replică Gandalf. Suntem o povară prea mare 
pentru unul singur. 

— Sunt trei, spuse Legolas, scrutând câmpia. la uite-i cum 
aleargă! E Hasufel şi lângă el amicul meu, Arod. Dar în fruntea 
lor e unul foarte mare. N-am mai văzut în viaţa mea un astfel de 
cal. 

— Şi nici n-ai să mai vezi, zise Gandalf. E lute ca Gândul, 
căpetenia mearşilor, împărații cailor, şi nici măcar Theoden, 
regele Rohanului, n-a călărit unul mai frumos. Uitaţi-vă cum 
luceşte ca argintul şi-aleargă lin, ca un pârâiaş! A venit pentru 
mine: e calul Călăreţului Alb. Vom merge împreună la luptă. 

Chiar în timp ce bătrânul vrăjitor le desluşea aceste treburi, 
mândreţea de cal începuse să urce povârnişul spre ei; 
veşmântul îi strălucea, coama îi flutura în vârtejul iuţelii 
galopului. Nu departe, îndărătul lui, veneau şi ceilalţi doi. De 
cum îl zări pe Gandalf, lute ca Gândul încetini pasul şi necheză 
puternic; apoi se apropie uşor, la trap, plecându-şi capul 
mândru, şi începu să-i amuşineze bătrânului grumazul cu nările 
lui fremătătoare. Gandalf îl mângâie. 

— E cale lungă din Vâlceaua Despicată, prietene, zise el; dar 
tu eşti înţelept şi iute. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Şi-acum, 
vom merge departe-mpreună şi nu ne vom mai despărţi 
niciodată pe lumea asta! 

Curând, se apropiară şi ceilalţi doi cai, oprindu-se liniștiți, de 
parcă ar fi aşteptat o poruncă. 

— Pornim pe dată spre Meduseld, palatul stăpânului vostru, 
Theoden, zise Gandalf, cu gravitate, iar ei îşi plecară capetele. 


Nu prea avem timp, aşa că, dacă nu vă e cu supărare, prieteni, 
vom merge călare. Vă conjur să porniţi cu cea mai mare iuţeală. 
Hasufel îl va purta pe Aragorn, iar Arod, pe Legolas. Pe Gimli am 
să-l ţin în faţa mea, dacă lute ca Gândul îngăduie să ne ducă pe 
amândoi. Mai zăbovim doar să tragem o duşcă. 

— Acum încep eu să pricep ceva din misterul de azi-noapte, 
zise Legolas, sărind sprinten în spinarea lui Arod. Chiar dacă la 
început or fi fugit de frică, l-au întâlnit apoi pe lute ca Gândul, 
căpetenia lor, şi l-au întâmpinat cu bucurie. Ştiai că se află pe- 
aproape, Gandalf? 

— Da, ştiam, răspunse vrăjitorul. Mi-am adunat gândurile 
asupra lui şi l-am îndemnat să se grăbească; pentru că ieri era 
departe, în partea de miazăzi a ținutului acestuia. Şi mă poate 
purta ca vântul înapoi. 

Gandalf îi spuse ceva lui lute ca Gândul şi calul porni în 
trombă, fără însă s-o ia prea mult înaintea celorlalţi. După o 
vreme, se întoarse brusc şi alese un loc unde malul era mai lin. 
Apoi trecu prin râu şi îi călăuzi spre miazăzi, pe o câmpie 
netedă, fără nici un arbore. Vântul unduia întinderile nesfârşite 
de iarbă cenuşie. Nici urmă de drumuri sau de cărări, dar lute ca 
Gândul nu şovăia. 

— O ia de-a dreptul către sălaşurile lui Theoden, pe la poalele 
Munţilor Albi, zise Gandalf. Aşa o s-ajungem mai repede. 
Pământu-i mai arid peste râu, în ţinutul de la soare-răsare, pe 
unde trec urmele principale spre miazănoapte, dar lute ca 
Gândul ştie toate hârtoapele şi smârcurile de pe drum. 

Merseră şi merseră călare ceasuri întregi, prin luncile de pe 
mal. Pe-alocuri, iarba era atât de înaltă, încât le trecea de 
genunchi, iar armăsarii păreau că înoată într-o mare cenușiu- 
verzuie. Dădură de nenumărate bălți ascunse şi trecură peste 
pogoane întregi de băltină înşelătoare acoperită de rogoz 
unduitor; dar lute ca Gândul găsea calea dreaptă, iar ceilalți cai 
urmau dâra lăsată de el. Incet-încet, soarele cobori spre apus. 
Pe întinsul câmpiei, li se păru, o clipă, că văd în zare o pălălaie 
roşiatică scufundându-se în iarbă. De-o parte şi de alta, ceva 
mai jos de linia orizontului, străluceau aprins culmile munţilor. 
Părea că se înălța un rotocol de fum care întuneca discul solar, 
dându-i o nuanţă sângerie, de parcă acesta ar fi dat foc ierbii, în 
trecerea sa dincolo de hotarele lumii. 

— Acolo se află Strunga Rohan, zise Gandalf. Trebuie să fie la 


apus de unde ne aflăm noi. Tot în direcţia aceea e şi Isengardul. 
— Văd un rotocol mare de fum, zise Legolas. Ce-o fi? 
— Război şi răzmeriţă, îi răspunse Gandalf. înainte! 


VI Regele din Lăcaşul Auriu 


Străbătură călare asfinţitul şi înserarea molcomă; apoi se 
lăsă noaptea. Când, până la urmă, făcură popas şi descălecară, 
până şi Aragorn se simţea înţepenit şi vlăguit. Gandalf nu le 
îngădui decât câteva ceasuri de odihnă. Pe Legolas şi pe Gimli îi 
fură somnul, iar Aragorn se întinse pe spate, cât era de lung; dar 
Gandalf rămase în picioare, sprijinit în toiag, scrutând 
întunericul spre răsărit şi spre apus. Totul era cufundat în 
tăcere; nu se vedea şi nu se auzea ţipenie. Când se deşteptară, 
cerul nopţii era străbătut de nori prelungi, zburătăciţi de un vânt 
de gheaţă. O porniră iar la drum, la lumina rece a lunii, la fel de 
repede ca-n plină zi. 

Trecură ceasuri întregi şi ei îşi continuară fără preget 
călătoria. Gimli moţăia şi, de bună seamă, ar fi căzut de pe cal 
dacă n-ar fi fost ţinut bine şi zgâlţâit de Gandalf. Vlăguiţi, dar 
mândri, Hasufel şi Arod veneau pe urmele căpeteniei lor 
neobosite — o umbră cenuşie, abia conturată, dinaintea lor. 
Străbătură leghe după leghe. Luna ceruită scăpata înspre apusul 
înnorat. 

Aerul se răci amarnic. Încet-încet, la răsărit, bezna începu să 
se destrame şi se ivi o geană de lumină cenuşie, îngheţată. 
Departe, în stânga lor, suliţele luminoase stacojii se izbiră de 
zidurile întunecate ale lanţului Emyn Muil. Se iviră zorile în toată 
splendoarea lor; o pală de vânt mătură cărarea, năpustindu-se 
apoi printre ierburile plecate. Deodată, lute ca Gândul rămase 
neclintit şi necheză. Gandalf arătă cu degetul în faţa lor. 

— la priviţi! strigă el, făcându-i pe toţi să-şi ridice privirile. 

Dinaintea lor, se înălţau Munţii de Miazăzi, cu creştetele 
înălbite, brăzdaţi de umbre. Câmpiile înierbate se izbeau parcă 
de colinele îngrămădite la poale, revărsându-se în nenumărate 
văi triste, cuprinse încă de întuneric, neatinse de lumina zorilor, 
care îşi croiau drum şerpuitor în inima munţilor uriaşi. Chiar 
dinaintea călătorilor noştri, cea mai largă dintre aceste vâlcele 
se deschidea ca un golf alungit printre dealuri. Acolo, în 


depărtare, desluşiră o prăvălire muntoasă cu o singură culme 
semeaţă; la gura văii, se înălța un pisc, precum un străjer 
singuratic. La poalele sale curgea un pârâu ca un fir de argint, 
ivit din vâlcea; pe culmea aceea zăriră în depărtare o pâlpâire în 
lumina răsăritului — o scânteiere de aur. 

— Vorbeşte, Legolas, zise Gandalf. Spune-ne ce vezi acolo, 
dinaintea noastră. 

Legolas se căzni să vadă ceva, punându-şi mâna streaşină la 
ochi, ca să se ferească de săgețile soarelui abia răsărit. 

— Văd un pârâu alburiu care coboară din culmile înzăpezite, 
zise el. Acolo, unde apa izvorăşte din umbra vâlcelei, se ridică 
un deal, la soare-răsare, înconjurat de un zid întărit şi de un 
gard de mărăcini. lnăuntru se văd acoperişurile caselor, iar în 
mijloc, pe o terasă înverzită, în slăvi, se înalţă lăcaşul 
Oamenilor. Şi-mi pare că-i acoperit cu aur. Lumina sa 
străluceşte până hăt, departe. Şi stâlpii de la intrare sunt aurii. 
Acolo stau nişte bărbaţi în zale lucitoare. în rest, doarme toată 
lumea. 

— Edoras se cheamă curţile acelea, zise Gandalf, iar lăcaşul 
auriu e Meduseld. Acolo sălăşluieşte Theoden, fiul lui Thengel, 
Regele Obştii din Rohan. Am sosit o dată cu lumina zilei. De- 
acum, drumul ni se deschide limpede dinainte. Dar trebuie să 
mergem mai cu luare-aminte; căci dincolo de fruntarii e război, 
iar rohirrimii, stăpânii cailor, nu dorm, chiar de pare că suntem 
atât de departe de ei. Vă sfătuiesc să nu scoateţi armele la 
iveală şi să nu vorbiţi cu trufie, până nu ne-om afla dinaintea 
tronului lui Theoden. 

Dimineaţa îi înconjura strălucitoare şi limpede, iar păsărelele 
cântau când călătorii ajunseră la un pârâu care se rostogolea cu 
iuţeală la vale, până în câmpie. La poalele colinelor, el tăia 
cărarea, într-o fâşie lată, şi curgea mai departe, către răsărit, 
până se vărsa în Scăldătoarea Enţilor, prin stufăriş. Pământul 
era înverzit: în lunca reavănă şi de-a lungul malurilor înierbate 
ale pârâului creşteau o mulţime de sălcii. Li se înroşiseră deja 
vârfurile, simțind apropierea primăverii în ţinutul de răsărit. 
Peste pârâu era un podet care lega malurile joase, răvăşite de 
copitele cailor. Călătorii îl trecură şi ajunseră la o potecă 
pătătorită care ducea spre înălţimi. 

La poalele colinei înconjurate de ziduri, drumul continua în 
umbra unor movile înalte şi înverzite. Pe partea dinspre apus, 


păreau împroşcate cu zăpadă: printre firele de iarbă, răsăreau 
nişte floricele ca stelele fără număr. 

— la uitaţi-vă, zise Gandalf. Ce drăgălaşi sunt ochii aceia 
strălucitori din iarbă! Veşnicuţe, aşa le zice, sau, pe tărâmul 
acesta al oamenilor, simbelmyne, căci înfloresc în toate 
anotimpurile anului şi cresc pe unde se odihnesc morţii. Băgaţi 
de seamă, am ajuns la gorganele măreţe unde dorm seniorii lui 
Theoden. 

— Şapte pe partea stângă şi nouă, pe dreapta, zise Aragorn. 
Lăcaşul Auriu a fost ridicat de-a lungul mai multor vieţi 
omeneşti. _ 

— De cinci sute de ori au căzut frunzele în Codrul Intunecat, 
la mine acasă, zise Legolas, şi nu ne-a părut mai mult de-o clipă. 

— Dar Călăreţilor din Obşte li se pare o veşnicie, zise 
Aragorn, aşa că ridicarea acestei case nu este pentru ei decât 
amintirea unui cânt, iar vremurile de altădată sunt pierdute în 
negura timpului. Acum, îi zic acestui pământ casa lor proprie. Au 
vorba încurcată, după felul neamurilor de la miazănoapte. 

Apoi începu să incanteze încetişor, într-o limbă molcomă, 
necunoscută elfului şi gnomului; şi totuşi ascultau, căci era tare 
melodioasă. 

— Socot că e-n limba rohirrimilor, zise Legolas; căci e precum 
ţinutul acesta: bogată şi, oarecum, curgătoare, altfel aspră şi 
neclintită, ca munţii. Dar nu-mi dau seama ce zice, afară doar 
că-i împovărată de mâhnirea Oamenilor Muritori. 

— lată cum sună în Limba Comună, zise Aragorn, străduindu- 
mă s-o tălmăcesc cât pot eu de bine: 


Unde-s acum calul şi călăreţul? 

Unde-i cornul ce suna? 

Unde-s coiful şi cămaşa de zale şi părul bălai ce se revărsa? 
Unde-s mâna pe strune de harpă şi focul stacojiu ce-ardea? 
Unde-s primăvara şi rodul şi grâul ce-nalt îmi creştea? 

Ca ploaia pe munte, ca vântul pe pajişti s-au dus; 

Dincolo de coline, în beznă, zilele-au plecat spre apus. 
Cine-o să mai strângă fumul din lemnul uscat arzând, 

Să se minuneze de anii în zbor, dinspre mare venind? 


Aşa grăit-a un poet de mult uitat în Rohan, amintindu-şi cât 
de înalt şi de mândru era Eorl cel Tânăr, care plecase de la 


Miazănoapte; iar bidiviul lui, Felarof, tatăl cailor, avea aripi la 
picioare. 

Acestea fiind spuse, călătorii trecură de gorganele tăcute. ŞI 
urmând drumul întortocheat ce ducea la cocoaşele înverzite ale 
colinelor, ajunseră într-un târziu la zidurile uriaşe, bătute de 
vânt şi la porţile Edorasului. 

Acolo se găseau o mulţime de bărbaţi în zale lucitoare, care 
săriră îndată în picioare şi le aţinură calea cu lăncile. 

— Opriţi-vă! Cine sunteţi, străinilor? strigară ei în limba din 
Obştea Călăreţilor, cerându-le să le spună numele şi misiunea 
lor. 

În ochi li se citea o uimire neprietenoasă; se uitară încruntaţi 
la Gandalf. 

— Ei bine, eu vă înţeleg graiul, le răspunse el în aceeaşi 
limbă; dar puţini străini de locurile acestea se pot lăuda cu aşa 
ceva. De ce nu vorbiţi atunci în Limba Comună, aşa cum e 
obiceiul în Apus, dacă vreţi să vi se răspundă? 

— Aceasta-i voia lui Theoden, regele, ca nimeni să nu treacă 
de-aceste porţi, afară de cei care ne ştiu limba şi ne sunt 
prieteni, răspunse unul dintre străjeri. Nimeni nu e bine venit 
aici în vreme de război, afară de oamenii noştri şi de cei ce vin 
din Fortăreaţa Colnicului, din ţinutul Gondor. Cine sunteţi voi, ce 
năvăliţi aşa, nechibzuit, dinspre câmpie, înveşmântaţi ciudat şi 
călare pe cai ca ai noştri? Stăm aici de strajă de multă vreme şi 
v-am zărit încă de când eraţi foarte departe. N-am mai văzut 
călăreţi aşa ciudaţi şi nici cai mai semeţi ca armăsarul acela. De 
n-om fi orbiţi de vreo vrajă, apăi unul ca ăsta e din neamul 
mearşilor. la spune, nu cumva eşti vreun vrăjitor, vreo iscoadă 
de-a lui Saruman sau o nălucă de-a lui? Hai, vorbeşte! Și 
repede! 

— Nu suntem năluci, zise Aragorn, şi nici privirea nu te- 
nşeală. Căci, ai dreptate, aceştia sunt caii voştri — lucru pe 
care, ştiu bine, l-ai ştiut înainte să ne întrebi. Dar ai mai văzut 
geambaşi care să se întoarcă la grajdul pe care l-au păgubit? 
Aceştia sunt Hasufel şi Arod şi ni i-a împrumutat Eomer, al 
Treilea Mareşal al Mărcii, acum două zile. Am venit să i-i 
înapoiem, aşa cum i-am promis. Nu s-a întors Eomer încă, să vă 
vestească sosirea noastră? 

Prin ochii străjerului trecu o undă de nelinişte. 

— De Eomer n-am nimic a spune, îi răspunse el. Dacă adevăr 


grăit-ai, atunci Theoden trebuie să fi auzit de voi. Poate venirea 
voastră nu-i chiar atât de neaşteptată. Acu' vreo două nopţi, a 
venit Limbă de Vierme şi ne-a spus că, din porunca lui Theoden, 
n-are voie nici un străin să treacă pe-aici. 

— Limbă de Vierme? întrebă Gandalf, privindu-l tăios pe 
străjer. Să nu mai aud de el! Misia mea nu este să-l văd pe 
Limbă de Vierme, ci pe însuşi Seniorul Obştii. Mă grăbesc al 
naibii. Ce-ar fi să te duci sau să trimiţi pe cineva să-l vestească 
de sosirea noastră? 

Se uită lung la bărbatul din faţa lui şi ochii îi scăpărară pe sub 
fruntea bombată. 

— Da, am să mă duc, răspunse el rar. Dar cum să-i spun că 
vă cheamă? Şi ce să-i spun despre tine? Bătrân şi amărât îmi 
pari, şi totuşi, eşti crunt şi neîndurător pe dinlăuntru. Aşa 
socotesc. 

— Bine vezi, bine găseşti, zise vrăjitorul. Căci sunt Gandalf. 
M-am întors. Şi, bagă de seamă! Am adus şi eu un cal înapoi. 
lată-l pe lute ca Gândul cel fără pereche, pe care nimeni 
altcineva nu-l poate îmblânzi. lar aici, lângă mine, e Aragorn, fiul 
lui Arathorn, moştenitorul Regilor, ce la Fortăreaţa Colnicului se 
duce. lată-i şi pe Legolas, elful, şi pe Gimli, gnomul, tovarăşii 
noştri. Du-te acum şi spune-i stăpânului tău c-avem o vorbă cu 
el, dacă are bunătatea să ne primească în lăcaşul său. 

— Pe legea mea, ciudate vă sunt numele! Dar le voi vesti, 
aşa cum îmi cereţi, şi voi afla de voia stăpânului, zise străjerul. 
Aşteptaţi un pic şi-am să v-aduc răspunsul aşa cum pofteşte el. 
Dar nu vă-mbătaţi cu apă rece! Trăim vremuri întunecate. 

Plecă iute, lăsându-i pe străini în grija camarazilor săi. După 
un timp, se întoarse. 

— Urmaţi-mă! zise el. Theoden vă îngăduie să poftiţi; dar 
orice armă aţi avea, chiar şi-un toiag, trebuie s-o lăsaţi dinaintea 
pragului. Uşierii or să le ia în pază. 

Porţile întunecate se dădură deodată la o parte. Călătorii 
intrară, urmându-şi în şir călăuza. Dădură de o alee largă, 
pietruită, care se unduia când în sus, când în jos, din loc în loc 
având câte un şir de trepte bine făcute. Trecură pe lângă o 
mulţime de case de lemn, cu uşi înnegrite. Alături cu drumul, 
printr-un canal de piatră, curgea un pârâu limpede, susurând 
scânteietor. Până la urmă, ajunseră în vârful colinei. Acolo se 
afla un podiş, deasupra unei terase înverzite, la poalele căreia 


izvora, dintr-o piatră dăltuită în formă de cap de cal, un pârâiaş 
care curgea într-un bazin. De-acolo venea pârâul de pe 
marginea drumului. Spre terasă, urca un şir de scări de piatră, 
înalte şi largi, iar de-o parte şi de alta a ultimei trepte se afla 
câte un jilţ tăiat în stâncă. în acel loc stăteau alţi străjeri, cu 
săbiile trase pe genunchi. Şuviţele de păr auriu le cădeau pe 
umeri; soarele le împodobea scuturile verzi, şi platoşele lor 
ardeau parcă, iar când se ridicară în picioare, părură mai înalţi 
ca oamenii muritori. 

— lată uşile dinaintea voastră, le spuse călăuza. Acum 
trebuie să mă întorc la poartă, unde mi-e datoria. Rămas-bun! Şi 
fie ca Seniorul Obştii să-şi reverse mărinimia asupra voastră! 

Se întoarse şi-o luă repede pe alee îndărăt. Ceilalţi urcară 
scara lungă, sub privirile străjerilor înalţi care stăteau acolo sus, 
fără să scoată o vorbă, până ce Gandalf puse piciorul pe terasa 
pavată de la capătul treptelor. Atunci, le urară bun venit, cu 
glasuri limpezi, în limba lor. 

— Fiţi bine veniţi, oaspeţi de departe! ziseră ei, întinzând 
mânerele spadelor, în semn de pace. 

Pietrele preţioase scânteiară verzui în bătaia soarelui. Apoi, 
unul dintre străjeri făcu un pas înainte şi li se adresă în Limba 
Comună: 

— Sunt Uşierul lui Theoden. Hama e numele meu. Vă conjur 
acum să vă lăsaţi armele aici, înainte să intraţi. 

Atunci Legolas îi întinse cuțitul său cu plasele de argint, tolba 
şi arcul. 

— Să le păzeşti cu grijă, rosti el, căci sunt din Codrul de Aur şi 
însăşi Doamna din Lothorien mi le-a dăruit. 

De mare uimire se umplu chipul bărbatului, care aşeză iute 
armele lângă zid, de parcă s-ar fi temut să le ţină în mână. 

— Nu se va atinge nimeni de ele, îţi făgăduiesc, zise el. 
Aragorn şovăi o clipă. 

— Nu-i voia mea, zise el, să mă despart de spadă şi nici să în- 
credinţez pe Anduril pe mâini străine. 

— Dar e voia lui Theoden, zise Hama. 

— Nu sunt atât de convins că voia lui Theoden, fiul lui 
Thengel, fie el şi Senior al Obştii, ar trebui să fie mai importantă 
decât voia lui Aragorn, fiul lui Arathorn, moştenitorul lui Elendil 
din Gondor. 

— Acesta e lăcaşul lui Theoden, nu al lui Aragorn, fie el şi 


Rege al Gondorului, de pe tronul lui Denethor, zise Hama, 
păşind repede în faţa porţilor şi aţinându-le calea. 

Avea acum spada în mână, îndreptată cu vârful spre străini. 

— Asta-i vorbărie fără rost, zise Gandalf. Porunca lui Theoden 
n-are nici o noimă, însă la fel de fără rost e să nu te supui. În 
lăcaşul lui, un rege face ce vrea, fie că-i nebunie sau 
înţelepciune. 

— Aşa e, zise Aragorn. Şi-aş face întocmai cum îmi cere 
stăpânul casei, chiar de m-aş afla într-o bojdeucă de lemn, dacă 
aş avea o spadă oarecare şi nu pe Anduril. 

— Oricare i-ar fi numele, zise Hama, aici o vei lăsa, dacă vrei 
să nu te pui cu toţi oamenii din Edoras. 

— Nu singur! făcu Gimli, trecându-şi degetele peste tăişul 
securii sale, de parc-ar fi avut în faţă un arbore tânăr pe care se 
pregătea să-l doboare. Nu e singur! 

— Hai, hai, făcu Gandalf împăciuitor. Că doar suntem cu toţii 
primeni aici. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fim; căci dacă ne 
certăm, o s-ajungem de râsul Mordorului. Misiunea mea e 
grabnică. lată spada mea, bunule Hama. Ai grijă de ea. 
Glamdring îi e numele, căci elfii au făcut-o în vechime. Şi-acum, 
lasă-mă să trec. Hai, Aragorn! Aragorn îşi desfăcu cingătoarea 
fără tragere de inimă, şi-şi sprijini el însuşi spada de zid. 

— O pun aici, zise el. Dar îţi poruncesc să nu te-atingi de ea 
şi nici să nu îngădui altora s-o atingă. In teaca asta sălăşluieşte 
Tăişul ce-a fost Despicat şi refăcut apoi. Telchar a făurit-o întâi, 
în negura vremurilor. Moartea se va abate asupra oricui se- 
ncumetă să tragă sabia lui Elendil din teacă, afară de 
moştenitorul lui. 

Străjerul se dădu un pas îndărăt şi se uită uluit la Aragorn. 

— Se pare c-ai venit pe aripile cântului din vremuri străvechi, 
zise el. Aşa să fie, Măria Ta, cum ţi-e porunca. 

— Ei, bine, dacă Anduril o însoţeşte, şi securea mea poate să 
stea aici, fără să se ruşineze, spuse Gimli, punându-şi arma jos. 
Şi-acum, că ţi-am făcut voia, lasă-ne să ne ducem la stăpânul 
tău, să-i vorbim. 

Străjerul încă şovăia. 

— Toiagul, i se adresă el lui Gandalf. lertare, dar şi ăsta 
trebuie să rămână dinaintea uşilor. 

— Ce lucru prost chibzuit! făcu Gandalf. Prevederea-i una, iar 
mojicia, alta. Sunt bătrân. Dacă nu mă sprijin în toiag, atunci am 


să m-aşez aici, până când o binevoi Theoden să vină el însuşi, 
ca să stăm de vorbă. 

Aragorn începu să râdă. 

— Fiecare are câte ceva mult prea drag, ca să se-ncreadă în 
ceilalţi. Dar te rabdă pe tine inima să desparţi un bătrân de 
sprijinul său? Hai, lasă-ne să intrăm. 

— Un toiag în mâinile unui vrăjitor poate fi mai mult decât o 
proptea la bătrâneţe, zise Hama. 

Se uită atent la toiagul de frasin în care se sprijinea Gandalf. 

— Deşi am îndoieli, mă-ncred în ce-mi zice inima. Simt că ne 
sunteţi prieteni şi oameni de toată cinstea şi isprava, fără 
gânduri ascunse. Puteţi intra. 

Străjerii ridicară drugii grei care stăteau de-a curmezişul 
uşilor. Când le împinseră încet, acestea scârţâiră din ţâţânile 
mari. Călătorii intrară. Sala li se păru întunecoasă şi caldă, faţă 
de aerul curat de pe colină. Era lungă şi largă, bântuită de 
umbre şi luminată slab; acoperişul înalt era susţinut de stâlpi 
solizi. Dar ici-colo, prin ferestrele de sus, de sub streaşină, 
pătrundeau raze de soare scânteietoare. Prin tavan, deasupra 
unui fuior de fum ce se înălța, se vedea cerul albastru-stins. Pe 
măsură ce ochii li se obişnuiau cu întunericul, călătorii distinseră 
că duşumeaua era acoperită de pietre de tot felul; o mulţime de 
rune şi de desene ciudate li se încurcau sub picioare. Văzură 
acum că stâlpii erau bogat încrustaţi cu aur şi pictaţi în culori 
pale, de-o strălucire mohorâtă. Pe pereţi, atârnau o mulţime de 
tapiserii şi deasupra lor, pe spaţii mari, mărşăluiau siluete din 
vechile poveşti, unele înnegrite de ani, altele ascunse de 
semiîntuneric. Dar asupra uneia cădea o rază de soare: un tânăr 
călare pe un cal alb. Suna dintr-un corn măreț şi pletele blonde îi 
fluturau în vânt. Calul avea capul semeţit, nările umflate, roşii în 
timp ce necheza, mirosind bătălia depărtată. Pe picioare îi şiroia 
apă înspumată, alburiu-verzuie. 

— Uitaţi-l pe Eorl cel Tânăr! zise Aragorn. Aşa a plecat călare 
de la Miazănoapte, la bătălia de pe Câmpia Celebrant. 

Şi astfel, cei patru înaintară, trecând pe lângă focul curat 
care ardea pe vatra lungă din mijlocul încăperii. Apoi se opriră. 
La capătul depărtat al lăcaşului, dincolo de vatră, cu faţa spre 
uşile de la miazănoapte, era o lespede cu trei trepte; iar la 
mijlocul lespezii se afla un jilţ mare, auriu. n el stătea un bărbat 
atât de împovărat de ani, încât părea aproape un pitic; dar părul 


lui alb era lung şi des şi i se revărsa în şuviţe bogate de sub o 
cunună subţire de aur, pe care o purta pe frunte. în mijlocul ei, 
strălucea un singur diamant. Barba i se revărsa albă ca zăpada, 
până la genunchi; dar ochii îi ardeau într-o lumină strălucitoare. 
Sclipiră la vederea străinilor. În spatele lui stătea o femeie 
îmbrăcată în alb. Pe scări, la picioarele bătrânului, şedea un 
bărbat stafidit, cu chipul palid şi înţelept şi cu pleoapele grele. 

Era o tăcere de mormânt. Bătrânul nu mişca în jilţul lui. Într- 
un târziu, Gandalf vorbi: 

— Primeşte salutul meu, Theoden, fiu al lui Thengel! M-am 
întors. Căci, iată, se-apropie furtuna şi e momentul ca prietenii 
să se strângă cu toţii, ca să nu fie zdrobiţi unul câte unul. 

Bătrânul se ridică în picioare încet, sprijinit într-un toiag 
negru şi scurt, cu măciulia albă, de os; acum străinii văzură că, 
deşi cocârjat, era încă înalt, iar în tinereţe trebuie să fi fost o 
mândreţe de om. 

— Te salut şi eu, răspunse bătrânul, şi poate că te aştepţi să 
fii întâmpinat cu drag. Dar, să-ţi spun drept, mă cam îndoiesc de 
bunul rost al venirii tale aici, jupâne Gandalf. Mereu ne-ai fost o 
piază rea. In urma ta au apărut necazurile ca ciorile. Şi cu cât ai 
venit mai des, cu atât a fost mai rău. N-am să te mint: în clipa în 
care am aflat că s-a întors lute ca Gândul singur, m-am bucurat 
de venirea calului, dar m-am bucurat şi mai mult de lipsa 
călăreţului; iar când Eomer mi-a adus vestea că te-ai dus, în 
sfârşit, în nesfârşitul tău sălaş, nu te-am jelit. Dar soliile de 
departe sunt rareori adevărate. lată-te iar! Şi-o dată cu tine, 
sosesc rele mai mari ca pân-acum, după câte m-aştept eu. De 
ce să te întâmpin cu bucurie, Gandalf, Cioara Furtunii? la spune! 

Se aşeză iar anevoie în jilţul său. 

— Adevăr grăit-ai, Măria Ta, interveni bărbatul palid care 
stătea pe treptele lespezii. Nici cinci zile n-au trecut de când ne- 
a sosit vestea amară că Theodred, fiul tău, a fost ucis la 
Hotarele de la Soare-Apune; mâna ta dreaptă, al Doilea Mareşal 
al Obştii! Şi nici în Eomer nu te poţi încrede. Dac-ar fi după el, 
puţini oameni ar mai fi lăsaţi de strajă zidurilor tale. lar acum, 
colac peste pupăză, aflăm din Gondor cum că Seniorul 
Întunecimii stârneşte zarvă în Răsărit, într-o astfel de clipă şi-a 
găsit hoinarul ăsta să se întoarcă. Da, chiar aşa, de ce te-am 
întâmpina cu bucurie, Cioară a Furtunii? Eu îţi zic Lathspell, 
adică Veste Rea; iar vestea rea e ca un oaspete hain, aşa se 


spune. Rânji, ridicându-şi o clipă pleoapele grele şi uitându-se la 
străini cu ochii lui întunecaţi. 

— Se spune că eşti înţelept, prietene Limbă de Vierme, şi 
eşti, fără doar şi poate, un mare sprijin pentru stăpânul tău, îi 
răspunse Gandalf cu glasul blând. Totuşi sunt două feluri prin 
care poate veni un om cu veşti rele. El poate să fie un lucrător al 
răului; sau poate să fie singur, ca frunzele, şi să vină doar să 
dea ajutor, în vreme de 

restrişte. 

— Aşa e, zise Limbă de Vierme, dar mai e un soi: ciugulitorii 
de oase, cei ce se amestecă în durerea celorlalţi, hienele care se 
îmbuibă pe seama războiului. Ce ajutor ne-ai dat vreodată, 
Cioară a Furtunii? Şi ce ajutor ne-aduci acum? Ultima dată ne-ai 
cerut tu ajutorul, când ai mai fost pe-aici. Atunci, Măria Sa ţi-a 
îngăduit să-ţi alegi un cal pe care-l vrei şi să pleci; şi, spre 
uimirea noastră, a tuturor, ai avut obrăznicia să-l iei pe lute ca 
Gândul. Măria Sa a fost lovit de durere; şi totuşi, pentru unii, 
preţul plătit ca să ţi se grăbească plecarea din ţinut n-a fost 
prea mare. Socot acum că istoria se va repeta: ne vei cere iar 
ajutorul, în loc să ni-l dai tu nouă. Ne-aduci oameni? Ne-aduci 
cai, spade, lănci? Asta aş numi ajutor; de-asta avem noi nevoie 
acum. Dar ăştia care vin după coada ta cine sunt? Trei 
haimanale zdrenţăroase şi murdare; iar tu, cel mai cerşetor 
dintre toţi patru! 

— In ultima vreme, se pare, buna-cuviinţă nu mai e la mare 
cinste la curtea ta, Theoden, fiu al lui Thengel, zise Gandalf. Nu 
ţi-a spus străjerul de la poartă numele tovarăşilor mei? Arareori 
i-a fost dat vreunui senior din Rohan să primească deodată trei 
oaspeţi ca aceştia. Au lăsat la uşa ta arme care preţuiesc mai 
mult ca o armată de oameni muritori, chiar dintre cei mai 
puternici. Cenuşiu le este straiul, căci elfii i-au înveşmântat 
astfel, ca să poată trece prin bezna marilor primejdii şi să 
ajungă la lăcaşul tău. 

— Atunci Eomer adevăr grăit-a, cum c-ai fi în cârdăşie cu 
Vrăjitoarea din Codrul de Aur? întrebă Limbă de Vierme. Nu-i de 
mirare: totdeauna s-au urzit iţe viclene în valea Dwimordene. 

Gimli făcu un pas mare în faţă, dar simţi imediat mâna lui 
Gandalf încleştându-i umărul, aşa că se opri şi rămase stană de 
piatră. 


Prin Dwimordene, prin Lorien ; 

Arar picior de om a trecut 

Puţini ochi de muritori zărit-au lumina 

Care sălăşluieşte acolo de-a pururi strălucind. 
Galadriel! Galadriel! 

Limpede-i apa fântânii tale 

Albă e steaua în mâna ta dalbă; 

Neprihănite, nepătate sunt frunza şi glia 

în Dwimordene, în Lorien 

Mai mândră decât pot muritorii cu gândul ticlui. 


Astfel cântă Gandalf cu glas duios, dar deodată îşi schimbă 
firea. Azvârlindu-şi mantia ponosită, se ridică, fără să se mai 
sprijine în toiag. Şi rosti rece, cu glas limpede: 

— Înțeleptul vorbeşte numai ce ştie, Grima, fiu al lui Galmod. 
Ai ajuns un vierme fără minte. Aşa că taci şi ţine-ţi limba aia 
despicată-n gură. Doar n-am trecut prin foc şi sabie ca să-mi 
arunc vorbe de ocară cu un slujitor, până ies scântei! 

Îşi ridică toiagul. Se auzi un bubuit de tunet. Soarele dispăru 
din ferestrele de la răsărit; în sală se făcu întuneric de-ai fi zis 
că-i noapte. Tăciunii din foc păliră mohorâţi. Nu se mai zărea 
decât Gandalf, înalt şi alb, dinaintea vetrei înnegrite. In bezna 
aceea, se auzi glasul şuierat al lui Limbă de Vierme: 

— Nu te-am povăţuit eu, Măria Ta, să nu-i dai voie cu toiagul 
aici? Smintitul ăla de Hama ne-a trădat! 

Apăru un fulger care păru că despică acoperişul. Apoi se făcu 
linişte. Limbă de Vierme căzu cu faţa la pământ. 

— Şi-acum, Theoden, fiu al lui Thengel, binevoieşti să-ţi pleci 
urechea la mine? întrebă Gandalf. Ai nevoie de ajutor? 

Îşi ridică toiagul, îndreptându-l spre o fereastră de sus. Acolo 
întunericul părea să se risipească şi în depărtare apăru un petic 
de cer lucitor. 

— Nu-i totul cufundat în întuneric. la-ţi inima-n dinţi, Senior al 
Obgştii; căci n-ai să afli sprijin mai de nădejde ca al meu. Nu dau 
poveţe celor ce se lasă pradă deznădejdii. Totuşi aş avea câte 
ceva să-ţi spun. Ai să m-asculţi? Vorbele mele nu-s pentru toată 
lumea. Te conjur să ieşi şi dinaintea uşii, să te uiţi peste 
fruntarii. Prea ai stat mult în beznă şi te-ai încrezut în născociri 
trunchiate şi-n şuşoteli ticăloase. i 

Theoden se sculă anevoie din jilțul său. In sală începu să 


crească iar o lumină palidă. Femeia îl urmă iute pe regele împo- 
vărat de ani, luându-l de braţ, iar acesta cobori cu paşi nesiguri 
de pe lespede, apoi porni încet de-a lungul sălii. Limbă de 
Vierme rămase întins la podea. Ceilalţi ajunseră în faţa uşilor, iar 
Gandalf bătu. 

— Deschideţi! strigă el. lese Seniorul Obştii! 

Uşile se dădură la o parte şi în încăpere pătrunse şuierând un 
val de aer tare. Pe colină bătea vântul. 

— Trimite-ţi străjerii jos, pe scară, zise Gandalf. lar tu, 
domniţă, lasă-l puţin. Voi avea eu grijă de el. 

— Du-te, Eowyn, fiică a surorii mele, o îndemnă regele. Nu 
mai ai de ce să te temi. 

Fata se întoarse şi porni încet spre casă. Când ajunse în 
dreptul uşilor, se opri şi se uită îndărăt. Privirea ei năpădită de 
griji îl învălui pe rege într-o milostenie rece. Avea chipul nespus 
de frumos, iar părul ei lung părea un râu de aur. Mlădie se înălța 
în rochia-i albă, încinsă cu un brâu de argint; cu toate acestea, 
părea puternică şi tare ca oţelul — o adevărată fiică a regilor. 
Astfel îi apăru Eowyn, Domnița Rohanului, lui Aragorn, pentru 
prima oară în Plină lumină de zi; şi o găsi mândră, mândră şi 
rece, ca zorii unei zile de primăvară timpurie, neajuns încă la 
rangul de femeie. Deodată ea avu ochi şi pentru el, voinicul 
moştenitor al regilor, înţelepţi de ierni fără de număr, 
înveşmântat în mantia-i cenuşie, cu o forţă pe care, deşi 
ascunsă, ea o ghici pe dată. O clipă, rămase stană de piatră; 
apoi se întoarse iute şi se făcu nevăzută. 

— Acum, stăpâne, zise Gandalf, priveşte-ţi ţinutul! Desfată-ţi 
iar nările cu aerul libertăţii! 

Din pridvorul de deasupra marii terase văzură câmpiile verzi 
ale Rohanului de dincolo de pârâu, pierzându-se în fumul 
depărtării. Perdelele de ploaie zburătăcită de vânt cădeau pieziş 
la pământ. Deasupra şi către apus, cerul era încă înnegurat de 
tunete, iar fulgerele pâlpâiau în zare, printre colinele abia 
ghicite. Dar vântul o luase spre miazănoapte, iar vijelia ce se 
stârnise de la răsărit se domolea, depărtându-se către marea de 
miazăzi. Deodată, printr-o spărtură din norii dindărătul lor, ţâşni 
ca o săgeată o rază de soare. Şiroaiele ploii scânteiară ca 
argintul şi râul sclipi în depărtare, ca o oglindă lucie. 

— Nu-i chiar aşa-ntuneric pe-aici, vorbi Theoden. 

— Nu, zise Gandalf. Şi nici povara anilor nu te-apasă atât de 


tare, pe cât şi-ar fi închipuit unii. Azvârle-ţi propteaua aia. 

Toiagul negru îi căzu regelui din mână, izbindu-se cu zgomot 
de pietre. Theoden îşi îndreptă încet şalele, ca un moşneag care 
trudise aplecat prea multă vreme. Acum se înălța drept şi, cum 
privea spre cer, ochii lui se făcură albaştri. 

— Întunecate vise-am mai avut în ultima vreme, rosti el, dar 
mă simt ca abia trezit din somn. Cât mi-aş dori acum să fi venit 
mai demult, Gandalf! Căci mă tem că-i prea târziu şi nu vei face 
decât să vezi ultimele clipe ale Casei mele. Slăvitul lăcaş înălţat 
de Brego, fiul lui Eorl, se va prăbuşi. Jilţul măreț va fi mistuit de 
flăcări. Oare se mai poate face ceva? 

— Se mai pot face multe, zise Gandalf. Dar întâi trimite după 
Eomer. Oare mă-nşel eu, sau îl ţii ostatic, la îndemnul lui Grima, 
căruia toţi, afară de tine, stăpâne, îi zic Limbă de Vierme? 

— Aşa e, recunoscu Theoden. S-a răzvrătit împotriva 
poruncilor mele şi l-a ameninţat pe Grima cu moartea, chiar în 
lăcaşul meu. 

— Nu crezi că există oameni care ţin la tine, dar nu şi la 
Limbă de Vierme şi la poveţele lui? îl întrebă Gandalf. 

— Aşa o fi. Am să fac precum spui. Chemaţi-l pe Hama la 
mine. O dată ce s-a dovedit nevrednic să-mi străjuiască uşile, 
hai să-l facem purtător al soliilor. Vinovatul să-l aducă pe 
vinovat la judecată, rosti Theoden cu glas crunt, dar 
îndreptându-şi privirile spre Gandalf, surâse şi, în clipa aceea, 
cutele care îi brăzdau chipul copleşit de griji dispărură fără 
urmă. 

Odată Hama plecat, după ce primise poruncile cuvenite, 
Gandalf îl duse pe Theoden până la un jilţ de piatră, aşezându- 
se el însuşi în faţa regelui, pe treapta de sus. Aragorn şi 
tovarăşii săi rămaseră în picioare, în apropiere. 

— Nu-i vreme să-ţi spun tot ce-ar fi de spus, zise Gandalf. 
Totuşi, de nu mă înşeală nădejdea, nu-i departe clipa când îţi voi 
putea povesti tot. Căci, vai, te paşte o primejdie cum nici măcar 
vicleanul Limbă de Vierme n-ar fi în stare să-ţi urzească în vis. 
Dar, vezi bine, acum nu mai visezi. Ai revenit la viaţă. Gondorul 
şi Rohanul nu mai sunt singure. Duşmanul e mai puternic decât 
ne putem închipui, însă mai avem o nădejde de care el nu ştie. 

Gandalf vorbea acum pripit, cu glasul scăzut şi tainic; nimeni 
nu auzea ce spune, în afară de rege, ai cărui ochi se luminară. 
Într-un târziu, Theoden se ridică în toată măreţia lui, alături de 


Gandalf, şi privirile lor se îndreptară împreună din înălţimi, spre 
răsărit. 

— Se pare, rosti Gandalf, de data aceasta cu glas pătrunzător 
şi limpede, că nădejdea ne vine tot de-acolo de unde-i şi spaima 
cea mai cruntă. Soarta noastră atârnă neclintită de-un fir de păr. 
Şi totuşi, dacă reuşim să nu ne lăsăm cuceriţi măcar o vreme, 
mai e o nădejde. 

Ceilalţi se uitară şi ei spre răsărit. Peste leghe nesfârşite de 
pământ îşi aruncară privirile, până hăt-departe, unde se putea 
răzbi cu ochii, cuprinşi încă de nădejde şi de teamă, ajungând 
dincolo de munţii întunecaţi ai Tărâmului Umbrei. Unde era 
acum Purtătorul Inelului? Da, soarta lor atârna doar de un fir de 
păr. Şi cum îşi căznea el ochii atotvăzători, lui Legolas i se păru 
că zăreşte o scânteiere alburie; pesemne că acolo, în depărtare, 
soarele aurea unul dintre foişoarele Turnului Străjii. Şi mai 
încolo, dincolo de zarea nesfârşită, dar amenințătoare, se vedea 
o flăcăruie. 

Theoden se lăsă iar jos, ca şi cum vlăguiala pusese iar 
stăpânire pe el, în ciuda voinţei lui Gandalf. Se întoarse şi îşi 
privi lăcaşul măreț. 

— Vai mie! făcu el. Mi-a fost dat să trăiesc asemenea zile de 
restrişte, în loc să-mi aflu tihna binemeritată acum, la bătrâneţe. 
Bietul Boromir Viteazul! Tinerii pier şi rămân bătrânii să se 
ofilească. 

Îşi încleştă genunchii cu mâinile lui brăzdate de vreme. 

— Mai bine-ai apuca mânerul unei spade, ca să-ţi aminteşti 
de vigoarea lor de demult, zise Gandalf. 

Theoden se ridică şi îşi duse mâna la şold; dar nu dădu de 
nici o spadă. 

— Pe unde mi-o fi pitit-o Grima? murmură el printre dinţi. 

— la-o pe-aceasta, Domnia Ta, rosti un glas limpede. Ţi-a 
slujit mereu cu credinţă. 

Pe scări urcaseră fără zgomot doi bărbaţi care se opriseră la 
câteva trepte de ei. Sosise Eomer. Nu purta nici coif, nici vestă 
de zale; dar ţinea în mână o spadă pe care i-o întinse, 
îngenunchind, stăpânului său. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Theoden cu glas sever. 

Se întoarse spre Eomer, iar ceilalţi se uitară uluiţi la rege, 
văzându-l atât de mândru şi de voinic. Unde era bătrânul 
cocârjat pe care îl lăsaseră la plecare în jilt, proptindu-se în 


toiag? 

— E isprava mea, Măria Ta, rosti Hama, tremurând. Am 
înţeles că urma să fie slobozit. M-a năpădit o asemenea bucurie, 
încât cred c-am luat-o razna. M-am gândit să mă supun 
Mareşalului Obştii acum, că e liber, şi i-am adus spada, la 
rugămintea sa. 

— Ca eu s-o aşez la picioarele Domniei Tale, zise Eomer. 

O clipă se lăsă tăcerea. Theoden îşi pogori privirile asupra 
supusului său îngenuncheat. Nici unul dintre ei nu se clinti. 

— Nu vrei să iei spada? întrebă Gandalf. 

Theoden întinse mâna fără grabă. De îndată ce apucă 
mânerul, li se păru tuturor că braţul îi devine iar viguros şi plin 
de hotărâre. Brusc, ridică spada care sclipi şi o învârti, tăind 
aerul cu un şuier. 

Apoi scoase un strigăt măreț. Rosti cu glas limpede, 
răsunător, o chemare la arme în limba din Rohan: 


Sus acum, sus, călăreţi ai lui Theoden! 

In beznă-i Răsăritul. Treziţi-vă, fapte de renume! 
Înşeuaţi caii, cornul să răsune! 

Inainte, eorlingi! 


Crezând că erau chemaţi la ordine, străjerii năvăliră sus, pe 
scări. Işi priviră uluiţi stăpânul, apoi îşi traseră cu toţii spadele, 
ca la un semn, şi le aşezară la picioarele lui. 

— Porunceşte, Măria Ta! strigară ei. 

— Westu Theoden hal! strigă şi Eomer. Ce bucurie pe noi că 
ţi-ai venit în fire! Să nu se mai spună de tine, Gandalf, că n- 
aduci decât năpastă. 

— la-ţi spada înapoi, Eomer, nepoate, zise regele. Du-te, 
Hama, şi caută-mi-o pe-a mea! Mi-a luat-o Grima în păstrare. 
Adu-l şi pe el dinaintea mea. Şi-acum, Gandalf, ziceai că ai să-mi 
dai o povaţă, de sunt dornic s-o ascult. Ei, ce-ai să-mi spui? 

— l-ai dat deja ascultare, îi răspunse Gandalf. Voiam să-ţi 
spun să te încrezi mai degrabă în Eomer, decât într-un om cu 
mintea rătăcită; să laşi deoparte remuşcările şi teama; să iei 
lucrurile pe rând. Să-ţi trimiţi pe dată, aşa cum te-a povâăţuit 
Eomer, toţi oamenii care-s în stare să meargă călare, către 
soare-apune, căci trebuie să oprim întâi ameninţarea lui 
Saruman; asta cât mai e vreme. Dacă dăm greş, suntem 


distruşi. Dacă biruim, trecem la împlinirea următoarei misii. Între 
timp, toţi oamenii tăi care rămân aici — femei, copii, bătrâni — 
ar trebui să se retragă iute spre adăposturile din munţi. Da, ştiu, 
nu sunt pregătiţi pentru o zi rea ca aceasta; lasă-i să-şi ia 
provizii, dar să nu întârzie şi nici să nu se-mpovăreze cu comori 
mari sau mici. E viaţa lor în joc. 

— Acum, povata asta-mi pare înţeleaptă, rosti Theoden. Să 
se pregătească tot norodul. Cât despre voi, oaspeţii mei, adevăr 
grăit-ai, Gandalf, în lăcaşul meu, buna-cuviinţă nu mai e la mare 
preţ. Aţi călătorit toată noaptea şi dimineaţa-i pe sfârşite. N-aţi 
dormit şi n-aţi mâncat. Să se pregătească iute o casă de 
oaspeţi, ca să vă culcaţi de îndată ce terminaţi cu masa. 

— Nu, Măria Ta, zise Aragorn. Nu-i încă vreme să ne odihnim 
ciolanele. Călăreţii din Rohan trebuie s-o ia astăzi din loc şi noi o 
să le fim alături cu barda, spada şi cu arcul. Nu le-am adus ca să 
zacă rezemate de zidurile tale, Senior al Obştii. Şi apoi, i-am 
promis lui Eomer că spadele noastre vor lupta alături. 

— Acum, într-adevăr, mai avem o nădejde c-o să biruim, zise 
Eomer. 

— Nădejde, da, admise Gandalf. Dar Isengardu-i puternic şi 
ne pasc tot felul de ameninţări. Să nu pregeţi, Theoden, după 
ce-om pleca noi. Călăuzeşte-ţi norodul cât mai iute la Adăpostul 
din Valea Calvarului, în munţi. 

— Nicidecum, Gandalf! rosti regele. Habar n-ai ce puteri vin- 
decătoare ai! Nu va fi aşa. Eu însumi voi merge primul la război, 
să cad în bătălie, dac-aşa mi-o fi scris. Şi-o să-mi fie somnul mai 
lin. 

— Atunci până şi înfrângerea Rohanului se va preschimba 
într-un cânt glorios, zise Aragorn. 

Bărbaţii înarmaţi din apropiere îşi zăngăniră armele strigând: 

— Seniorul Obştii va porni călare. Înainte, eorlingi! 

— Dar norodul tău n-are cum să rămână aici neînarmat şi 
fără păstor, zise Gandalf. Cine-o să-i călăuzească şi cine-o să-i 
cârmuiască în locul tău? 

— O să chibzuiesc înainte să plecăm, îi răspunse Theoden. 
Uite-l şi pe sfetnicul meu. i 

În clipa aceea, Hama ieşi iar din lăcaş. Îndărătul lui venea 
Grima, Limbă de Vierme, ploconindu-se între alţi doi bărbaţi. Era 
livid la chip. Lumina îl făcu să clipească. Hama îngenunche şi-i 
întinse lui Theoden o spadă lungă, într-o teacă ferecată cu aur şi 


bătută în pietre scumpe. 

— lat-o, Măria Ta, pe Herugrim, străvechea ta sabie, rosti el. 
Am găsit-o în cufărul lui. S-a cam codit să ne dea cheile. Căci 
multe alte lucruri „pierdute" de oameni mai sunt acolo. 

— Minţi, făcu Limbă de Vierme. lar spada aceasta mi-a fost 
încredinţată de însuşi stăpânul tău. 

— Care acum ţi-o cere iar, zise Theoden. Ai ceva împotrivă? 

— Departe de mine gândul, zise Limbă de Vierme. Mă 
îngrijesc de Măria Ta şi de tot ce-i al tău cât pot de bine. Dar nu 
te irosi şi nu-ţi risipi puterile. Lasă-i pe alţii să se ocupe de 
oaspeţii ăştia plicticoşi. Bucatele sunt gata şi te-aşteaptă. Nu 
vrei să te duci să mănânci? 

— Ba da, zise Theoden. lar oaspeţilor mei să li se aştearnă 
masa alături de mine. Oştirea va porni chiar astăzi călare. 
Trimite-ţi pristavii să-i adune pe toţi care sălăşluiesc în preajmă. 
Toţi bărbaţii şi flăcăii în putere şi vrednici să poarte arma-n 
mână, toţi cei care au cai să fie gata, în şa, la poartă, înainte de 
ceasurile două, după-amiază! 

— Mărite Doamne! strigă Limbă de Vierme. E-aşa cum m-am 
temut. Vrăjitorul ăsta te-a fermecat. Oare nu se cuvine să laşi pe 
cineva să apere Lăcaşul Auriu al strămoşilor tăi şi toate comorile 
tale? Pe cineva care să-l apere pe Seniorul Obştii? 

— Dacă şi-asta-i vrajă, zise Theoden, atunci oricum îmi pare 
mai sănătoasă ca şuşotelile pe care mi le-ai strecurat în ureche. 
Cu leacurile tale, nu mai aveam mult până să mă târăsc în patru 
labe, ca o lighioană. Nu, n-o să rămână nimeni aici, nici măcar 
tu, Grima. Ai să porneşti călare împreună cu noi. Du-te! Mai ai 
vreme să-ţi cureţi spada de rugină. 

— îndurare, stăpâne! schelălăi Limbă de Vierme, târându-se 
la pământ. Ai milă de cel ce-a-mbătrânit în slujba Măriei Tale! 
Nu mă alunga de lângă tine! Măcar eu îţi voi rămâne alături 
când te vor părăsi cu toţii. Nu-l depărta pe credinciosul tău 
Grima! 

— Ai îndurarea mea, zise Theoden. Şi n-am să te depărtez de 
mine. Căci eu însumi voi porni la luptă împreună cu oamenii 
mei. Te poftesc să vii şi tu, să-ţi arăţi credinţa. 

Limbă de Vierme se uită în ochii regelui. Avea privirea unei 
fiare care caută scăpare din cercul de hăitaşi îşi linse buzele cu 
limba lui albicioasă şi lungă. 

— Era firească o asemenea hotărâre din partea unui senior al 


Casei lui Eorl, oricât de bătrân ar fi, zise el. Dar cei ce-l iubesc 
cu adevărat i-ar cruța bătrâneţile. Însă văd c-am ajuns prea 
târziu. Alţii pe care moartea stăpânului meu nu i-ar prea 
îndurera au reuşit deja să-l convingă. Şi dacă nu pot să le mai 
zădărnicesc isprava, măcar ascultă, Stăpâne, vorbele mele! Să 
fie lăsat în Edoras cineva care-ţi ştie gândul şi îţi urmează 
poruncile. Numeşte un slujitor credincios. Lasă-l pe sfetnicul tău, 
Grima, să se îngrijească de toate, până te vei întoarce — căci 
am să mă rog s-o văd şi pe-asta, deşi nici un om cu scaun la cap 
n-are cum să creadă în aşa ceva. Eomer izbucni în râs. 

— Afară că vorba ta nu te scapă de război, prea nobile Limbă 
de Vierme, zise el, la ce altă slujbă mai puţin onorabilă te-ai 
gândit? Să cari un sac cu merinde în munţi? Indoi-m-aş c-o avea 
cineva încredere să-ţi dea voie. 

— Nu, Eomer, n-ai cum să pricepi tot ce zace-n mintea 
jupânului Limbă de Vierme, zise Gandalf, întorcându-şi privirile 
pătrunzătoare spre el. E îndrăzneţ şi viclean. Chiar şi acum joacă 
un joc primejdios şi prima mutare e-n mâinile sale. Mi-am 
pierdut deja prea multe ceasuri preţioase cu persoana lui. Jos, 
şarpe! urlă el pe neaşteptate cu un glas tunător. Târăşte-ţi 
pântecele pe pământ! De când te-a cumpărat Saruman? Ce 
răsplată ţi-a făgăduit? Că după ce toţi oamenii vor fi morţi ai să- 
ţi iei partea ta din comoară şi femeia pe care ţi-o doreşti? De 
mult ţi se scurg ţie ochii pe sub pleoapele alea lăsate după ea, 
şi-o urmăreşti pas cu pas! 

Eomer puse mâna pe spadă. 

— Ştiam eu, zise el printre dinţi. Pentru asta l-aş fi ucis, fără 
să mai ţin socoteală de rânduielile de la curte. Dar mai sunt şi 
altele. 

Făcu un pas înainte, însă Gandalf îl opri cu mâna. 

— Eowyn e-n siguranţă acum, zise el. Dar tu, Limbă de 
Vierme, ai făcut ce-ai putut pentru adevăratul tău stăpân. Meriţi 
şi tu, acolo, măcar o răsplată. Dar să ştii că Saruman e-n stare 
să-şi uite făgăduiala. Te-aş sfătui să dai o fugă şi să-i aduci 
aminte, să nu-ţi nesocotească zelul. 

— Minţi, făcu Limbă de Vierme. 

— Prea des scoţi vorba asta din gură, zise Gandalf. Eu nu 
mint. Vezi, Theoden, ai dinaintea ta un şarpe. Nu-i prudent nici 
să-l iei cu tine şi nici să-l laşi aici. Cel mai înţelept ar fi să-l ucizi. 
Dar n-a fost aşa dintotdeauna. Cândva a fost şi el om şi ţi-a slujit 


cum a putut. Dă-i un cal şi lasă-l să plece de îndată unde vrea. 
Să-l judeci după cum va alege. 

— Ai auzit, Limbă de Vierme? îl întrebă Theoden. Ai de ales 
între a porni cu mine călare la război, ca să-ţi arăţi credinţa, şi a 
pleca unde ţi-e voia. Dar, de vei face asta, roagă-te să nu ne 
mai întâlnim vreodată, căci voi fi fără milă. 

Limbă de Vierme se ridică agale. Îi privi pe amândoi printre 
gene. La urmă, îşi pironi ochii asupra lui Theoden şi deschise 
gura, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Apoi se ridică deodată 
în picioare. Îşi frecă mâinile. Ochii îi scăpărară plini de atâta 
răutate, încât oamenii făcură un pas înapoi. Scrâşni din dinţi, 
apoi scuipă la picioarele regelui, şuierând, făcu un salt într-o 
parte şi dădu buzna pe scări în jos. 

— După el! strigă Theoden. Aveţi grijă să nu facă vreun rău 
cuiva, dar nu-l vătămaţi şi nici nu-i puneţi piedici. Daţi-i un cal, 
dacă pofteşte. 

— Numai să-l rabde vreunul, adăugă Eomer. 

Unul dintre străjeri o luă la fugă pe scări. Altul se îndreptă 
spre puţul de la poalele terasei şi scoase apă în coif. Apoi se 
apucă să spele treptele pe care le mânjise Limbă de Vierme. 

— Şi acum poftiţi, oaspeţi ai mei, zise Theoden. Poftiţi de vă 
răcoriţi atât cât ne îngăduie timpul. 

Intrară iar în lăcaşul măreț. Auzeau deja pristavii strigând jos, 
în oraş, şi cornul de luptă zvonind. Căci regele avea să 
pornească la drum de îndată ce bărbaţii din cetate şi din 
împrejurimi izbuteau să se înarmeze şi să se adune. 

La masa lui Theoden se aşezară Eomer şi cei patru oaspeţi, 
precum şi domniţa Eowyn, care îl servea pe rege. Băură şi 
mâncară în grabă mare. În vreme ce Theoden îl iscodea pe 
Gandalf despre Saruman, ceilalţi tăceau. 

— Nu ştie nimeni până unde merge trădarea lui, zise Gandalf. 
N-a fost totdeauna rău. Cândva, nu mă îndoiesc c-a fost prieten 
cu cei din Rohan; şi chiar după ce-a început să i se împietrească 
inima, te-a socotit folositor. Dar e multă vreme de când 
unelteşte să te distrugă, prefăcându-se că ţi-e prieten, până s-o 
simţi pregătit. Mai întâi misia lui Limbă de Vierme a fost uşoară 
şi tot ce făceai ajungea iute la urechile celor din Isengard; căci 
ţinutul tău era deschis tuturor străinilor, liberi să vină şi să plece 
când pofteau. În timp ce Limbă de Vierme îţi şuşotea la ureche, 
înveninându-ţi gândul, împietrindu-ţi inima şi secătuindu-ţi 


mădularele, ceilalţi priveau neputincioşi, căci reuşise să-ţi pună 
stăpânire pe viaţă. Făcea ce poftea cu voinţa ta. Dar când am 
scăpat eu şi am apucat să te previn, cei care-au avut ochi de 
văzut şi-au dat seama ce-i dincolo de mască. Atunci, Limbă de 
Vierme a început să joace periculos, căutând să te împiedice să- 
ţi aduni puterile. O făcea cu pricepere: îi îmbrobodea pe unii, îi 
înspăimânta pe alţii, după cum era cazul. Îţi aminteşti cât zel 
punea îndemnându-te să-ţi trimiţi toţi oamenii după potcoave de 
cai morţi la miazănoapte, când primejdia venea nestăvilită 
dinspre apus? Te-a făcut să nu-i îngădui lui Eomer să-i 
urmărească pe orci. Dacă el n-ar fi nesocotit spusele lui Limbă 
de Vierme, care vorbea prin gura ta, nenorociţii ăia ar fi ajuns 
până acum în Isengard cu prada cea mare. E adevărat, nu chiar 
cu ceea ce şi-ar fi dorit Saruman mai presus de toate, dar cel 
puţin cu doi dintre ai noştri, care nutresc o nădejde tainică; dar 
despre asta, Domnia Ta, nici măcar ţie nu-ţi pot spune încă 
nimic. Îţi închipui ce suferinţe-ar fi îndurat ei acum sau ce-ar fi 
putut afla Saruman, ca să ne nimicească? 

— li datorez mult lui Eomer, zise Theoden. De multe ori, 
inima credincioasă are limba ascuţită. 

— Adaugă şi că în ochii îmbrobodiţi adevărul poate avea chip 
schimonosit, zise Gandalf. 

— Aşa e, parc-am fost legat la ochi, zise Theoden. Şi ţie-ţi 
datorez aproape totul, oaspete al meu nepreţuit. Ai sosit încă o 
dată la timp. Ţi-aş face cu drag un dar după pofta inimii tale, 
înainte s-o pornim la drum. N-ai decât să deschizi gura şi-ţi dau 
orice-aş avea. Doar spada să nu mi-o ceri. 

— Dac-am sosit sau nu la timp, rămâne de văzut, zise 
Gandalf. în ceea ce priveşte darul pe care vrei să mi-l faci, 
stăpâne, voi alege ceea ce mi-e de trebuinţă, ceva iute, pe care 
să mă bizuiesc. Dă-mi-l pe lute ca Gândul! Până acum, mi-a fost 
dat cu împrumut, dacă pot să zic aşa. Dar de-aici încolo, nu ştiu 
ce m-aşteaptă, e ca şi cum ai azvârli o monedă de argint în 
beznă, şi n-am să primejduiesc ceva ce nu-i al meu. Pe lângă 
asta, ne leagă o mare prietenie. 

— Bună alegere! zise Theoden. Şi ţi-l dau cu dragă inimă. Să 
ştii că-i un dar măreț. Nu-i altul asemeni lui Iute ca Gândul. În el 
a renăscut sămânţa armăsarilor de altădată. Nu va mai fi pe 
lume unul ca el. Afară de asta, vă puteţi alege cu toţii cele de 
trebuinţă din armurăria mea. De spade nu duceţi lipsă, dar am 


acolo coifuri şi tunici de zale făurite cu măiestrie — daruri pe 
care le-au primit strămoşii mei din Gondor. Luaţi ce poftiţi 
înainte s-o pornim la drum şi vă doresc să vă fie de folos. 

Atunci se arătară nişte bărbaţi purtând straie de război din 
cămările regelui, care îi înveşmântară pe Aragorn şi pe Legolas 
în zale lucitoare. Îşi aleseră şi coifuri, precum şi scuturi rotunde, 
împodobite cu aur şi bătute în pietre scumpe verzi, roşii şi albe. 
Gandalf nu-şi luă nici o armură, iar Gimli n-avea nevoie de zale, 
deşi îi găsiseră o tunică pe măsură, căci nu era lucrare mai 
meşteşugită ca vesta lui scurtă, făurită la poalele munţilor de la 
miazănoapte. Dar îşi alese un coif de fier acoperit cu piele, 
potrivit pentru capul lui rotund; îşi mai luă şi-un scut micuţ, pe 
care era încrustat un cal alb la galop pe un fundal verde — 
blazonul Casei lui Eorl. 

— Să te apere de toate! zise Theoden. A fost făurit pentru 
mine pe vremea lui Thengel, pe când eram copil. 

Gimli făcu o plecăciune. 

— Sunt mândru, Senior al Obştii, să-ţi port lucrurile, zise el. 
Prefer să port eu un cal decât să mă poarte el pe mine. Imi 
iubesc mai mult picioarele. Dar poate-oi ajunge cândva să mă 
sprijin pe ele şi să lupt. 

— Nu mă îndoiesc de asta, zise Theoden. 

Apoi regele se ridică şi-n clipa aceea apăru Eowyn cu vinul. 

— Ferthu Theoden hal! rosti ea. Primeşte cupa aceasta şi bea 
la ceas de bucurie. Să te întorci sănătos! 

Theoden bău din cupă, iar apoi domniţa le-o întinse şi 
oaspeţilor. Când ajunse dinaintea lui Aragorn, se opri brusc şi îl 
privi cu ochi strălucitori. La rândul lui, acesta se uită la chipul ei 
şi zâmbi, dar în clipa în care luă cupa, mâinile lor se întâlniră şi 
el îi simţi tresărirea. 

— Mărire ţie, Aragorn, fiu al lui Arathorn, rosti ea. 

— Mărire ţie, Domniţă din Rohan, îi răspunse el, cu chipul 
tulburat, fără să mai zâmbească. 

După ce băură cu toţii, regele străbătu încăperea, 
apropiindu-se de uşă. Acolo îl aşteptau străjerii şi solii, iar 
seniorii şi căpeteniile se strânseră cu toţii din Edoras şi 
împrejurimi. 

— Băgaţi de seamă. Pornesc la drum şi se pare că pentru 
ultima oară, zise Theoden. Nu mai am copii, iar Theodred, fiul 
meu, a fost ucis. Îl ung moştenitor pe Eomer, nepotul meu. Dacă 


nici unul dintre noi nu se va mai întoarce, atunci alegeţi-vă 
domn după dorinţă. Dar trebuie să las pe cei care rămân pe 
mâini bune, să-i cârmuiască în locul meu. Cine vrea să stea aici? 
Nu scoase nimeni nici un cuvânt. 

— Nu-mi daţi nici un nume? În cine aveţi încredere? 

— În Casa lui Eorl, răspunse Hama. 

— Dar nu mă pot lipsi de Eomer şi nici el nu s-ar învoi să 
rămână, zise regele. E ultimul din Casa aceasta. 

— N-am zis nimic de Eomer, îi răspunse Hama. Şi nu e el ulti- 
mul. Mai e şi Eowyn, fiica lui Eomund, sora lui. E neînfricată şi 
vitează. Toată lumea o iubeşte. Las-o pe ea cârmuitoarea 
eorlingilor, cât suntem noi plecaţi. 

— Aşa să fie, zise Theoden. Trimiteţi pristavii să vestească tot 
poporul că domniţa Eowyn îi va călăuzi de-acum încolo. 

Apoi regele se aşeză într-un jilţ din faţa uşilor sale; Eowyn 
îngenunche dinaintea lui. lar Theoden îi dărui o spadă şi o 
cămaşă meşteşugită de zale. i 

— Rămas-bun, nepoată, rosti el. Intunecat e ceasul acesta, 
dar poate ne-om întoarce în Lăcaşul Auriu. Acolo oamenii se pot 
apăra multă vreme şi, dacă pierdem bătălia, cei care scapă se 
vor refugia şi ei acolo. 

— Nu spune asta! îi răspunse ea. Am să te-aştept clipă de 
clipă şi-un an, dacă va fi nevoie, pân-ai să te întorci. 

Dar în vreme ce vorbea, ochii îi fugiră spre Aragorn, care 
stătea în preajmă. 

— Regele se va întoarce, zise el. Nu te teme. Aşteaptă. Nu la 
apus, ci spre răsărit ne poartă soarta. 

Apoi regele cobori treptele cu Gandalf alături. Ceilalţi îi 
urmară. Aragorn mai privi o dată în urmă-i în timp ce se 
îndreptau spre poartă. Sus, la capătul scărilor, stătea Eowyn 
singură în faţa uşilor; îşi odihnea mâinile pe mânerul spadei pe 
care o ţinea drept, dinaintea ei. Era acum înveşmântată în zale 
şi lucea ca argintul în soare. 

Gimli mergea alături de Legolas cu securea pe umăr. 

— În sfârşit, am pornit la drum, zise el. Oamenii au nevoie de 
multe cuvinte înainte de fapte. Barda mi se zbate nerăbdătoare 
în mână. Deşi nu mă-ndoiesc că rohirrimii sunt fără milă, la o 
adică. În orice caz, mie nu mi se potriveşte genul ăsta de război. 
Cum să ajung la adevărata bătălie? Ce bine-ar fi să pot merge, 
nu să mă izbesc ca o desagă de şaua lui Gandalf. 


— Un loc mai comod nici că se poate, după părerea mea, zise 
Legolas. Dar, nu-ţi fie teamă, Gandalf o să te pună bucuros pe 
picioare când o-ncepe tărăboiul; sau o s-o facă însuşi lute ca 
Gândul. Barda nu-i o armă potrivită pentru un călăreț. 

— Dar gnomii nu sunt călăreţi. Aş secera cu dragă inimă nişte 
căpăţâni orceşti; barda asta a mea nu-i de bărbierit scalpuri 
omeneşti, zise Gimli, mângâind coada securii. 

La poartă, dădură peste o oştire întreagă — tineri şi bătrâni 
— gata în şa. Se strânseseră mai bine de-o mie. Lăncile lor 
păreau o pădurice de lăstari. Se auziră strigăte puternice de 
bucurie când se arătă Theoden. Câţiva îi pregătiseră calul, pe 
Coamă de Nea, iar alţii, pe-ai lui Aragorn şi Legolas. Gimli nu se 
simţea deloc în largul lui, era încruntat, dar Eomer se apropie cu 
armăsarul de dârlogi. 

— Mărire ţie, Gimli, fiu al lui Gloin! strigă el. N-am avut vreme 
să învăţ vorba meşteşugită sub îndrumarea ta, aşa cum mi-ai 
făgăduit. Dar n-ar fi mai bine să lăsăm gâlceava deoparte? Eu 
unul n-am să mai zic nici o vorbuliţă de ocară la adresa Doamnei 
Pădurii. 

— Am să-mi uit mânia pentru o vreme, Eomer, fiu al lui 
Eomund, zise Gimli; dar de s-o-ntîmpla vreodată s-o vezi pe 
Lady Galadriel cu propriii-ţi ochi, să faci bine să te-nvoieşti că-i 
cea mai mândră între femei, că altfel stricăm prietenia. 

— Aşa voi face, zise Eomer. Dar până atunci, iartă-mă. Şi-n 
semn că nu-mi mai porţi pică, te rog să încaleci pe calul meu. 
Gandalf va merge în frunte, alături de Seniorul Obştii; dar Copită 
de Foc o să ne poarte pe-amândoi, dacă binevoieşti. 

— Mulţumesc tare mult, zise Gimli, vădit măgulit. Voi merge 
cu tine, dacă îi îngădui lui Legolas, tovarăşul meu, să călărească 
alături de noi. 

— Aşa să fie, rosti Eomer. Legolas de-a stânga mea şi 
Aragorn de-a dreapta şi n-o să îndrăznească să ne stea nimeni 
în cale. 

— Unde e lute ca Gândul? întrebă Gandalf. 

— Aleargă ca nebunu' prin iarbă, îi răspunseră ei. Nu lasă pe 
nimeni să se-atingă de el. Uite-l acolo, departe, lângă vad, ca o 
umbră printre sălcii. 

Gandalf şuieră şi îl strigă tare pe nume, iar calul îşi scutură 
capul şi necheză; apoi se întoarse şi-o porni ca săgeata spre ei. 

— Nici suflarea Vântului de Apus nu l-ar putea opri, zise 


Eomer, în timp ce calul mândru se apropia, până ajunse în faţa 
vrăjitorului. 

— Se pare că darul a fost făcut deja, rosti Theoden. Dar 
ascultați cu luare-aminte. Îl numesc, acum şi-aici, pe oaspetele 
meu, Gandalf cel Sur, cel mai înţelept dintre sfetnici, cel mai 
bine venit dintre hoinari, senior al Obştii, căpetenie a eorlingilor, 
cât va dăinui seminţia noastră pe pământ; şi i-l dăruiesc pe lute 
ca Gândul, prinţul cailor. 

— Îţi mulţumesc, rege Theoden, zise Gandalf. 

Apoi îşi azvârli brusc mantia cenuşie şi pălăria şi sări pe cal. 
Nu purta nici coif, nici zale. Părul lui ca neaua îi flutura în vânt, 
iar veşmintele albe străluceau orbitor în soare. 

— Luaţi aminte la Călărețul Alb! strigă Aragorn, şi toţi îi 
repetară cuvintele. 

— Regele nostru şi Călărețul Alb! înainte, eorlingi! Goarnele 
sunară. Caii se ridicară în două picioare, nechezând. 

Lăncile zăngăniră, lovite de scuturi. Atunci regele ridică mâna 
şi ultima oştire din Rohan porni tunătoare, ca o rafală vijelioasă, 
către Apus. 

Aşa cum stătea neclintită, dinaintea uşilor şi a casei amuţite, 
Eowyn zări scânteierea lăncilor lor în depărtare, pe câmpie. 


VII Văgăuna lui Hem 


Soarele scăpătase la apus când părăsiră Edorasul, iar lumina 
lui le sclipea în priviri şi preschimba întinsul câmpiei din Rohan 
într-o, burniţă aurie. Pe la poalele Munţilor Albi trecea un drum 
pătătorit care ducea undeva, între apus şi miazănoapte; pe- 
acolo o luară, urcând şi coborând în ţinutul înverzit, trecând 
pâraie mici şi iuți prin vaduri fără număr. Dinaintea lor, în 
depărtare şi la dreapta, se desluşeau Munţii Ceţoşi; pe măsură 
ce străbăteau leghe după leghe, aceştia erau tot mai întunecaţi 
şi mai înalţi. Soarele cobora încet dinaintea lor. îndărăt se lăsa 
seara. 

Oştirea îşi continua drumul. îi mâna nevoia. Temându-se să 
nu ajungă prea târziu, călătoreau cât puteau de repede, făcând 
rareori popas. luţi şi îndurători erau armăsarii din Rohan, dar 
aveau multe leghe de mers — mai bine de patruzeci, ca 
pasărea-n zbor — din Edoras, până la vadurile Isenului, unde 


nădăjduiau să dea de oamenii regelui, care ţineau piept oştirilor 
lui Saruman. 

li împresură noaptea. Într-un târziu, făcură popas şi îşi 
ridicară tabăra. Merseseră preţ de vreo cinci ceasuri şi 
pătrunseseră bine în câmpia apuseană; dar mai aveau de 
străbătut mai bine de jumătate din drum. Îşi aşezară corturile 
într-un cerc mare, sub cerul înstelat, luminat de luna ceruită. Nu 
aprinseră focuri, căci nu ştiau la ce se puteau aştepta; dar se 
înconjurară de străjeri călare si trimiseră cercetaşi înainte, care 
se strecurau ca nişte umbre prin cutele pământului. Noaptea 
trecu anevoie, fără vreo veste sau vreun zvon. În zori, sună 
cornul şi, în mai puţin de un ceas, porniră iar la drum. 

Incă nu se zărea nici un nor deasupra, dar în aer plutea 
zăpuşeala; era prea cald pentru perioada aceea a anului. 
Soarele răsări înceţoşat şi, îndărăt, urmându-l încet în înălţarea 
lui pe boltă, se zărea o întunecime care creştea, ca o furtună 
venind dinspre răsărit. lar în depărtare, undeva, între apus şi 
miazănoapte, părea că mocneşte altă beznă, la poalele Munţilor 
Ceţoşi — o umbră care se târa încet din Valea Vrăjitorului. 

Gandalf rămase în urmă, până ajunse lângă Legolas şi 
Eomer. 

— Legolas, zise el, ai privirea ascuţită a seminţiei tale 
fermecate, care poate deosebi vrabia de piţigoi de la o leghe. 
Spune-mi, vezi ceva departe, către Isengard? 

— Sunt multe mile pân-acolo, zise Legolas, scrutând zarea cu 
mâna lui prelungă streaşină la ochi. Văd ceva întunecat în care 
se mişcă nişte forme... nişte umbre mari, departe, pe malul 
râului; dar ce sunt, nu-mi dau seama. Şi nu ceața şi nici norii nu 
îmi împiedică ochii să vadă, ci o umbră învăluitoare, iscată 
asupra ținutului de o putere necunoscută, care se mişcă încet 
de-a lungul apei. Ca şi cum asfinţitul de sub întinderi nesfârşite 
de arbori s-ar revărsa de pe coline. 

— lar dindărătul nostru vine o adevărată vijelie din Mordor, 
zise Gandalf. O s-avem o noapte neagră. 

Pe măsură ce trecea ziua a doua a călătoriei lor, pâcla din aer 
creştea. Spre după-amiază, norii întunecaţi îi ajunseră din urmă: 
un baldachin cu margini mari, zdrenţuite, peticit cu o lumină 
orbitoare. Soarele scăpata roşu ca sângele învăluit în ceaţă. 
Lăncile călăreţilor păreau aprinse în vârf, iar ultimele raze de 
lumină aprindeau povârnişurile abrupte ale culmilor Thrihyrne 


care se înălţau acum foarte aproape, la hotarul de miazănoapte 
al Munţilor Albi — trei steiuri zimţate privind asfinţitul. în ultima 
pâlpâire roşiatică, armăsarii din faţă zăriră un punct negru; un 
călăreț care se îndrepta spre ei. Se opriră şi-l aşteptară. 

Acesta sosi vlăguit, cu coiful spart şi scutul crăpat. Descăleca 
anevoie şi rămase în picioare gâfâind. După ce-şi trase sufletul, 
rosti: 

— Unde e Eomer? Aţi venit, în sfârşit; dar prea târziu şi cu 
forţe puţine. Lucrurile s-au înrăutățit de când s-a prăpădit 
Theodred. leri am fost siliţi să ne retragem peste Isen cu 
pierderi mari; mulţi au murit la trecerea apei. Apoi, după 
căderea nopţii, tabăra ne-a fost atacată de alţii care-au trecut 
râul. Cred că nu mai e nimeni în Isengard. lar Saruman i-a 
înarmat pe muntenii sălbatici şi pe păstorii din Ţara Murgă de 
dincolo de râuri, asmuţindu-i şi pe ei împotriva noastră. Am fost 
copleşiţi. Zidul de scuturi a fost străpuns. Erkenbrand din 
Meleagul de la Apus şi-a retras oamenii pe care i-a putut aduna 
către fortăreaţa din Văgăuna lui Hem. Ceilalţi s-au împrăştiat. 
Unde-i Eomer? Spuneţi-i că nu mai avem nici o nădejde. Ar face 
bine să se întoarcă în Ederas înainte s-ajungă acolo lupii din 
Isengard. 

Theoden nu zisese nimic până în clipa aceea, stând ascuns 
de privirile oşteanului, îndărătul străjerilor. Acum însă îşi 
îndemnă calul şi ieşi la vedere. 

— Hai, Ceorl, vino în faţa mea, rosti el. Sunt aici. Am sosit cu 
ultima oştire de eorlingi. Şi n-o să dăm bir cu fugiţii fără să 
intrăm în luptă. 

Chipul bărbatului se lumină de bucurie şi uimire. Se târî în 
faţă, apoi îngenunche, întinzându-i regelui spada lui tocită. 

— Porunceşte, Măria Ta! strigă el. Şi iartă-mă! Credeam că... 
— Credeai c-am rămas la Meduseld, cocârjat ca un arbore 
bătrân sub nămeţi. Aşa stăteau lucrurile când ai plecat la război. 

Dar a venit un vânt de la apus şi mi-a scuturat crengile, zise 
Theoden. Daţi-i omului acestuia un cal odihnit! Şi hai să-i sărim 
lui Erkenbrand în ajutor! 

Pe când Theoden rostea toate acestea, Gandalf o luă puţin 
înainte, se opri şi privi mai întâi spre miazănoapte, către 
Isengard, apoi spre apus, la soarele care asfinţea. După aceea 
se întoarse. 

— Pleacă, Theoden! zise el. Pleacă în Văgăuna lui Hem. Du-te 


spre Vadurile Isenului şi nu zăbovi în câmpie! Sunt nevoit să te 
părăsesc pentru o vreme. lute ca Gândul trebuie să mă ducă 
acum, să fac o treabă grabnică. 

Apoi strigă, întorcându-se spre oamenii săi, în frunte cu 
Aragorn şi Eomer: 

— Aveţi grijă de Seniorul Obştii până mă-ntorc. Aşteptaţi-mă 
la Poarta lui Hem! Şi-acum, rămas-bun! 

li spuse ceva lui lute ca Gândul şi armăsarul ţâşni ca o 
săgeată trasă dintr-un arc. Nici n-apucaseră să se uite la el, că 
se făcu nevăzut, ca o străfulgerare argintie în asfinţit, ca vântul 
prin iarbă, ca o umbră ce se-arată şi piere-ntr-o clipită. Coamă 
de Nea fornăi şi se ridică în două picioare, gata să-l urmeze; dar 
numai o pasăre cu aripa iute mai putea să-l ajungă. 

— Asta ce-o mai fi-nsemnând? îl întrebă unul dintre străjeri 
pe Hama. 

— Că Gandalf cel Sur trebuie să se grăbească, îi răspunse 
acesta. Aşa e el: apare şi dispare pe negândite. 

— Dacă ar fi Limbă de Vierme aici, ar găsi uşor o explicaţie, 
zise străjerul. 

— Aşa e, spuse Hama. Eu unul am să aştept până se-ntoarce 
Gandalf. 

— S-ar putea s-aştepţi cam mult, zise celălalt. 

Oştirea părăsi drumul, îndreptându-se către Vadurile Isenului, 
cotind spre miazăzi. Se lăsă noaptea, iar ei mergeau mai 
departe. Se apropiară de coline, dar culmile înalte din Thrihyrne 
se întunecaseră deja în zarea mohorâtă. La câteva mile 
depărtare, spre capătul depărtat al Văii Meleagului de la Apus, 
se întindea o viroagă înverzită — un golf mare în munţi — din 
care pornea un defileu printre coline. Oamenii locului îi ziceau 
Văgăuna lui Hem, după numele unui erou din războaiele 
străvechi, care îşi găsise refugiul acolo. Şerpuia din ce în ce mai 
îngust şi mai abrupt dinspre nord, pe sub umbrele culmilor 
Thrihyrne, până ce stâncile bântuite de ciori se înălţau ca nişte 
turnuri semeţe de-o parte şi de alta, stăvilind lumina. 

La Poarta lui Hem, înaintea Văgăunii, din stânca de miază- 
noapte ieşea un pinten. Pe el se înălţau nişte ziduri de piatră 
străveche, iar înăuntru se zărea un turn măreț. Oamenii ziceau 
că fortăreaţa fusese ridicată de mâna uriaşilor, la porunca 
regilor mării, în depărtatele zile de glorie ale Gondorului. Se 
numea Cetatea Cornului, căci ecoul trâmbiţelor din turn răsuna 


în Văgăună, de parcă oştirile din negura uitării s-ar fi ridicat la 
luptă din cavernele de la poalele colinelor. Oamenii din vechime 
construiseră şi un zid care pornea din Cetatea Cornului, până la 
stânca de miazăzi, oprind intrarea în defileu. Pârâul Văgăunii 
ieşea printr-o galerie mare de scurgere, de la bază. Apoi şerpuia 
pe la poalele Stâncii Cornului şi se revărsa într-un făgaş ce 
străbătea o poiană întinsă şi înverzită, povârnită uşor, dinspre 
Poartă, până la Stăvilarul lui Hem. De-acolo cădea în Viroaga 
Văgăunii şi ieşea apoi în Vâlceaua Apuseană. In Cetatea 
Cornului dincolo de Poarta lui Hem sălăşluia Erkenbrand, 
stăpânul Meleagului de la Apus de la fruntariile Obştii. Pentru că 
vremurile se înneguraseră de ameninţarea războiului, el 
avusese înţelepciunea să repare zidul şi să întărească 
fortăreaţa. 

Călăreţii mai erau încă în valea joasă de dinaintea intrării în 
Viroagă, când se auziră strigătele şi cornul cercetaşi lor care 
porniseră înainte. Din întuneric ţâşniră şuierând săgețile. Unul 
dintre cercetaşi se întoarse iute şi vesti că valea fusese 
împânzită de călăreţii lupului şi că o oştire de orci şi oameni 
sălbatici se grăbeau către miazăzi dinspre Vadurile Isenului. Se 
părea că țelul lor era să ajungă în Văgăuna lui Hem. 

— Am găsit mulţi de-ai noştri care au căzut ucişi pe când 
fugeau încoace, zise cercetaşul. Şi-am întâlnit cete stinghere 
rătăcind de colo-colo, fără cârmaci. Ce s-a întâmplat cu 
Erkenbrand se pare că nu ştie nimeni. Mai mult ca sigur că va fi 
ajuns din urmă înainte să sosească la Poarta lui Hem, de n-o fi 
pierit deja. 

— L-o fi văzut cineva pe Gandalf? întrebă Theoden. 

— Da, stăpâne. Mulţi au văzut un moşneag călare, 
înveşmântat în alb, străbătând câmpiile, ca vântul prin iarbă. 
Unii au crezut că-i Saruman. Se zice că a pornit spre Isengard, 
înainte de căderea serii. Alţii spun că l-au zărit şi pe Limbă de 
Vierme mai devreme, mergând spre miazănoapte, cu o mulţime 
de orci. 

— N-o să-i fie bine lui Limbă de Vierme, dacă dă Gandalf de 
el, zise Theoden. Cu toate acestea, acum îmi lipsesc amândoi 
sfetnicii mei — şi cel vechi, şi cel nou. Până una-alta, n-avem 
decât să mergem mai departe, aşa cum ne-a spus Gandalf, spre 
Poarta lui Hem, fără să aibă însemnătate dacă Erkenbrand e sau 
nu acolo. Se ştie cumva cât e de mare oştirea ce vine de la 


miazănoapte? 

— E foarte mare, zise cercetaşul. E drept, cel ce fuge îşi 
socoteşte vrăjmaşul dublu, dar am stat de vorbă cu bărbaţi 
dintr-o bucată şi n-am nici o îndoială că oastea lor principală e 
de nenumărate ori mai mare decât tot ce-avem aici. 

— Atunci s-o pornim iute, zise Eomer. Să-i trecem prin sabie 
pe vrăjmaşii care ne stau în cale, până la fortăreață. In Văgăuna 
lui Hem sunt o groază de caverne unde s-ar putea ascunde; şi 
sunt drumuri tainice care pornesc de-acolo, până pe coline. 

— Să nu te-ncrezi în căile tainice, zise regele. Saruman a 
iscodit de mult ţinutul acesta. S-ar putea totuşi ca apărarea 
noastră să ţină piept destul acolo. Hai să mergem. 

Aragorn şi Legolas plecară atunci cu Eomer în faţă. 
Străbătură noaptea, încetinind pasul pe măsură ce întunericul 
devenea tot mai de nepătruns; drumul lor urca din ce în ce mai 
mult spre miazăzi, în cutele mohorâte de la poalele muntelui. Nu 
dădură peste prea mulţi vrăjmaşi în cale. Ici şi colo întâlniră 
bande rătăcitoare de orci, care însă se făceau nevăzute în fugă, 
înainte să pună Călăreţii mâna pe ei sau să-i ucidă. 

— Mă tem că n-o să treacă mult, zise Eomer, până o s-ajungă 
vestea sosirii oştirii regale la urechile conducătorului lor, fie el 
Saruman sau vreun căpitan pe care l-a trimis încoace. 

Îndărăt creştea larma războiului. Un cânt aspru străbătea 
întunericul. Ajunseseră departe, sus, în Viroaga Văgăunii, când 
îşi întoarseră privirile. Atunci văzură torţele: o puzderie de 
punctişoare aprinse pe câmpia smolită, împrăştiate precum 
nişte flori roşii, sau urcând şerpuitoare, în rânduri lungi, 
pâlpâitoare. Din loc în loc, mai izbucnea câte o flacără mai 
mare. 

— E-o oştire numeroasă pe urmele noastre, zise Aragorn. 

— Aduc focul cu ei, spuse Theoden, şi fac scrum tot ce 
întâlnesc în cale: clăi, bordeie şi arbori. Era o vale bogată, cu 
multe gospodării. Bietul meu norod! 

— O, de-ar fi ziuă, cum ne-am mai năpusti asupra lor, ca o 
vijelie din munţi! zise Aragorn. Mi-e inima plină de mâhnire că 
trebuie să fugim de ei. 

— Nu vom mai fugi mult, zise Eomer. Stăvilarul lui Helm e la 
doi paşi în faţă. La vreo patru sute de paşi înainte de Poarta lui 
Helm e un şanţ străvechi, cu metereze, care taie viroaga. Acolo 
am putea întoarce armele împotriva lor. 


— Nu, suntem prea puţini să putem apăra Stăvilarul, zise 
Theoden. E mai lung de-o milă, iar spărtura din el e foarte mare. 

— Putem să trimitem ariergarda acolo, dacă om vedea că n- 
avem încotro, zise Eomer. 

Nu era nici lună, nici stea când ajunseră călăreţii la breşa din 
Stăvilar, pe unde ieşea pârâul. Drumul care îl însoțea venea 
dinspre Cetatea Cornului. Zăriră brusc meterezul abia desluşit 
dinaintea lor — o umbră înaltă, peste o prăpastie întunecată. 
Cum urcau ei aşa, îi opri un străjer. 

— Seniorul Obştii e-n drum spre Poarta lui Helm, îi spuse Eo- 
mer. Îţi vorbesc eu, Eomer, fiul lui Eomund. 

— Mi-aduceţi veşti peste aşteptări, zise străjerul. Grăbiţi 
pasul! Vrăjmaşul e pe urmele voastre. 

Oştirea trecu prin spărtură şi se opri pe pajiştea povârnită de 
deasupra. Văzură cu bucurie că Erkenbrand îşi lăsase mulţi 
oameni să apere Poarta lui Helm şi mulţi reuşiseră să scape 
încoace. 

— Să tot fie vreo mie buni de luptă corp la corp, zise 
Gamling, un bătrân, căpetenia celor care vegheau Stăvilarul. 
Dar cei mai mulţi sunt împovăraţi de ierni fără de număr, la fel 
ca mine. Prea puţini, cum ar fi nepotul meu, au rămas aici. Cât 
despre Erkenbrand, ieri ne-au sosit veşti cum că s-ar retrage 
încoace cu vajnicii călăreţi apuseni care ne-au rămas. Dar n-a 
sosit până acum. 

— Mă tem că n-o să vină prea curând, zise Eomer. Cercetaşii 
noştri n-au nici o veste de la ei. lar îndărăt valea-i plină de vrăj- 
maşi. 

— Ce bine-ar fi să fi scăpat, zise Theoden. Era un om 
puternic, în el a renăscut vitejia lui Helm, Mâna-Ciocan. Dar n- 
avem cum să-l aşteptăm aici. Trebuie să ne ducem toate forţele 
înăuntrul zidurilor. Aveţi destule provizii? Noi am adus cam 
puţine, căci ne-am aşteptat la luptă deschisă, nu la un asediu. 

— Indărăt, în peşterile din Văgăună, s-au adunat cam trei 
sferturi dintre apuseni — bătrâni şi tineri, femei şi copii, zise 
Gamling. Tot acolo am depozitat multă mâncare, animale şi 
nutreţuri. 

— Asta-i un lucru bun, zise Eomer. Căci vrăjmaşii distrug şi 
ard tot ce-a rămas pe vale. 

— Dacă vin la Poarta lui Helm să se târguiască pentru 
mâncare, apoi or s-o plătească scump, zise Gamling. 


Regele şi Călăreţii plecară mai departe. Înainte să ajungă la 
drumul pietruit care străbătea pârâul, descălecară. Îşi luară caii 
de dârlogi şi-i conduseră în şir spre taluz, apoi trecură prin 
porţile Cetăţii Cornului. Şi-acolo fură întâmpinați cu bucurie şi cu 
nădejde reînnoită; căci acum aveau destui oameni să apere atât 
cetatea, cât şi zidul. 

Eomer îşi pregăti repede călăreţii. Regele şi oştenii casei sale 
erau în Cetatea Cornului, împreună cu o mare parte dintre 
apuseni. Dar pe Zidul Văgăunii şi pe turn, precum şi îndărătul 
lui, Eomer aranja aproape toate oştile pe care le avea în linie de 
bătaie, pentru că aici apărarea părea mai îndoielnică, dacă avea 
să se dea un atac hotărât şi în forţă. Caii fură duşi departe, în 
Văgăună, străjuiţi de oamenii de care se putuseră lipsi. 

Zidul Văgăunii era înalt de douăzeci de picioare, şi destul de 
lat ca să meargă pe el patru oameni unul lângă altul; iar peste 
parapet numai un om înalt se putea încumeta să privească. Ici- 
colo, se vedeau nişte deschizături în piatră pe unde se putea 
trage cu arcul. La acest bastion se ajungea pe o scară care 
cobora de la o uşă din curtea Cetăţii Cornului. Pe zid se mai 
putea ajunge şi dinspre Văgăună, pe trei rânduri de trepte; dar 
în exterior acesta era destul de neted şi pietrele mari din care 
era construit fuseseră îmbinate cu măiestrie, aşa încât nu puteai 
pune piciorul; sus se răsfrângeau ca o stâncă mâncată de valuri. 

Gimli stătea sprijinit de zid. Legolas se aşezase pe parapet, 
ciupindu-şi arcul şi scrutând bezna. 

— Aşa mai zic şi eu, zise gnomul, lovind dalele cu piciorul. îmi 
creşte inima când mă apropii de munte. Ce piatră sănătoasă! 
Ţinutul ăsta are oase tari. Le-am simţit în tălpi de cum am 
început să urcăm dinspre stăvilar. într-un an de zile şi cu câţiva 
de-ai mei aş face aici o stâncă de care vrăjmaşul s-ar izbi ca 
valurile mării. 

— N-am nici o îndoială, zise Legolas. Dar seminţia asta de 
gnomi e tare ciudată. Mie nu-mi place aici nici ziua, nici 
noaptea. Însă îmi face bine să te ştiu în preajmă, înfipt în 
picioarele tale zdravene şi cu barda pe umăr. Ce bine-ar fi să 
mai fie cu noi câţiva din neamul tău! Şi m-aş bucura şi mai mult 
dacă am avea vreo sută de arcaşi măiaştri din Codrul Intunecat. 
O să fie mai mare nevoie de ei. Rohirrimii au arcași buni în felul 
lor, dar sunt mult prea puţini. 

— Pe întuneric n-ai cum să tragi cu arcul, zise Gimli. Pe legea 


mea, asta-i vreme de dormit. Ah, somnul! Nu mi-am închipuit 
vreodată că un gnom ar putea tânji aşa după o clipă de odihnă. 
Călăritul e foarte obositor. Şi cu toate acestea, securea mea-i 
nerăbdătoare. la să am eu acum în faţă un şir de grumazuri 
orceşti şi loc destul să-mi învârt securea! Să vezi atunci cum m- 
aş pune pe picioare. 

Timpul trecea anevoie. Departe, în vale, ardeau încă focuri 
răzlețe. Acum ostile Isengardului înaintau fără zgomot. Torţele 
lor se zăreau urcând şerpuitor şiruri-şiruri prin viroagă. Brusc 
izbucniră urlete, gemete şi strigăte omeneşti de luptă dinspre 
Stăvilar. Peste margine ţâşniră flăcări care crescură ca o 
pălălaie dinaintea spărturii. Apoi se risipiră. Oamenii se 
întoarseră la galop peste câmpie, urcând spre poarta Cetăţii 
Cornului. Apusenii din spate fuseseră nevoiţi să se retragă. 

— Vrăjmaşii sunt la o aruncătură de băț, ziseră ei. Am tras 
toate săgețile pe care le aveam şi stăvilarul e înţesat de leşuri 
orceşti. Dar asta n-o să-i oprească pentru prea multă vreme. Au 
şi-nceput să dea buzna pe malul pârâului, în mai multe locuri, 
îngrămădliţi ca furnicile. Dar i-am învăţat minte şi nu şi-au mai 
aprins torţele. 

Trecuse de miezul nopţii. Cerul era smolit, iar aerul 
încremenit vestea furtuna. Brusc norii fură sfâşiaţi de o pâlpâire 
orbitoare. Braţele fulgerului se izbiră de colinele răsăritene. În 
nemişcarea clipei, cei de pe ziduri văzură locul dintre ei şi 
stăvilar năpădit de o lumină albă: colcăia de forme mohorâte 
care se târau — unele scurte şi voinice, altele înalte şi cumplite, 
cu coifuri măreţe şi scuturi întunecate. Alte sute şi sute se 
revărsau peste Stăvilar şi prin spărtură. Şuvoiul acesta 
înnegurat curgea către ziduri, din stâncă în stâncă. Tunetul 
umplu valea. începu o ploaie biciuitoare. 

La fel ca ploaia şuierau şi săgețile peste creneluri, zăngănind 
apoi pieziş pe pietre. Unele îşi atinseră ţinta. Începuse atacul în 
Văgăuna lui Helm; dar înăuntru nu se auzea şi nu se mişca 
nimeni; nici o săgeată nu porni de-acolo. 

Oştirile vrăjmaşe îşi încetară asaltul, nedumerite de 
ameninţarea tăcută a stâncii şi a zidului. Fulgerele continuau să 
sfâşie întunericul. Apoi orcii începură să urle, tăind aerul cu 
lăncile şi cu spadele şi azvârlind un nor de săgeți asupra oricărei 
siluete care se desena pe creneluri; iar bărbaţii din Obşte se 
uitau uluiţi la ceea ce lor li se părea a fi un lan de grâu 


întunecat, răvăşit de vijelia războiului în care fiecare spic 
pâlpâia într-o lumină zdrenţuită. 

Trâmbiţele de alamă răsunară. Vrăjmaşii dădură buzna — 
unii asupra Zidului Văgăunii, alţii spre drumul pietruit şi spre 
povârnişul care ducea la porţile Cetăţii Cornului. Acolo se 
îngrămădeau orcii cei mai solizi şi oamenii sălbatici din 
hăţişurile Ţării Murge. După o clipă de şovăială, porniră înainte. 
Apoi fulgeră şi, pe fiecare coif, pe fiecare scut apăru blazonul cu 
mâna îngrozitoare a Isengardului. Ajunseră în vârful stâncii; 
după care se îndreptară spre porţi. 

Atunci se mişcară, în sfârşit, şi cei de pe ziduri, 
întâmpinându-i cu o puzderie de săgeți şi de pietre. Vrăjmaşii 
şovăiră, rupseră rândurile, apoi se dădură îndărăt, atacară, se 
dădură înapoi şi iar atacară; de fiecare dată însă se opreau tot 
mai sus, ca şuvoiul în creştere. Trâmbiţele răsunară din nou şi 
un puhoi de oameni sălbatici se repezi înainte. Işi ţineau 
scuturile ca pe un acoperiş deasupra capetelor, iar în mijloc 
purtau două trunchiuri zdravene. In spatele lor se îmbulzeau 
arcaşii orci, care traseră o ploaie de săgeți asupra celor de pe 
ziduri. Ajunseră dinaintea porţilor. Trunchiurile fură izbite de 
tăbliile lor cu un bubuit asurzitor. Unde cădea un sălbatic zdrobit 
de vreun bolovan aruncat de sus, se iveau doi în locul lui. 
Berbecii aceia uriaşi se legănau şi loveau fără încetare. 

Eomer stătea alături de Aragorn pe Zidul Văgăunii. Auziră 
larma si izbiturile berbecilor şi îşi dădură seama într-o clipită de 
primejdia ca porţile să fie sfărâmate. 

— Hai! zise Aragorn. A sosit ceasul să luptăm alături, cu 
spada în mână. 

O luară la fugă pe zid de le sfărâiau călcâiele, apoi urcară 
scările si trecură în curtea de pe Stâncă. In drum, adunară o 
mână de spadasini voinici. În locul unde stânca întâlnea zidul de 
apus al cetăţii era o uşiţă dosnică. De-acolo pornea pe lângă zid 
o potecă îngustă, pe marginea stâncii abrupte. Eomer şi Aragorn 
dădură buzna împreună pe uşă, urmaţi îndeaproape de ceilalţi. 
Săbiile lor luciră ca una când le traseră din teacă. 

— Guthwine! strigă Eomer. Guthwine pentru Obşte! 

— Anduril! strigă şi Aragorn. Anduril pentru Dunedaini! 
Atacară dintr-o parte, aruncându-se asupra oamenilor sălbatici. 

Anduril se ridica şi cobora, ca o flacără albă. De pe zid şi din 
turn se înălța un strigăt: 


— Anduril! Anduril porneşte la război! Sabia ce-a fost 
Despicată străluceşte iar! 

Uluiţi, berbecarii scăpară trunchiurile şi se întoarseră la luptă; 
dar acoperişul de scuturi fu străpuns ca de trăsnet, iar ei fură 
pur şi simplu măturaţi, seceraţi sau aruncaţi de pe Stâncă în 
pârâul pietros de la poale. Arcaşii orci traseră sălbatic, apoi 
dădură bir cu fugiţii. 

O clipă, Eomer şi Aragorn rămaseră neclintiţi dinaintea 
porţilor. Tunetul se-auzea acum în depărtare. Fulgerele mai 
pâlpâiau în zare, printre munţii de la miazăzi. Dinspre 
miazănoapte se porni un vânt tăios. Norii pluteau sfâşiaţi şi 
îndărătul lor licăreau stelele; iar deasupra colinelor, de aceeaşi 
parte cu Viroaga, luneca luna de-un galben-strălucitor, în vreme 
ce furtuna se destrăma. 

— N-am prea sosit la timp, zise Aragorn, uitându-se la porți. 
Balamalele lor uriaşe şi barele de fier erau îndoite şi răsucite; 
mare parte din scânduri crăpaseră. 

— Dar nici nu putem sta aici, îndărătul zidurilor, să le 
apărăm, zise Eomer. Priveşte! 

Arătă cu degetul spre drumul pietruit. Dincolo de pârâu, se 
adunase iar o ceată mare de orci şi de oameni sălbatici, în aer 
şuierau săgeți care se poticneau în pietrele din jur. 

— Hai! Trebuie să ne întoarcem să vedem ce putem face. Ar 
fi bine să îngrămădim nişte pietre şi să închidem porţile cu grinzi 
pe dinăuntru. Hai odată! 

Se întoarseră şi-o luară la fugă. În clipa aceea, câteva zeci de 
orci care stătuseră neclintiţi printre leşuri săriră în picioare şi 
porniră furişat, alergând după ei. Doi se aruncară la pământ, 
apucându-l pe Eomer de călcâie; apoi îl doborâră şi tăbărâră 
asupra lui. Dar din umbrele din jur ţâşni strigând răguşit o 
umbră mică şi întunecată pe care n-o observase nimeni. 

— Baruk Khazad! Khazad ai-menu! 

Prin aer şuieră o secure şi doi orci se prăbuşiră 
descăpăţânaţi. Ceilalţi dădură bir cu fugiţii. 

Eomer se căzni să se pună pe picioare, chiar când Aragorn se 
întoarse alergând să-i sară în ajutor. 

Inchiseră iar uşa dosnică de fier şi apoi o întăriră cu drugi, 
îngrămădiră bolovani pe dinăuntru. Când se simţiră în siguranţă, 
Eomer se răsuci şi zise: 

— iți mulţumesc, Gimli, fiu al lui Gloin. N-am ştiut c-ai ieşit şi 


tu cu noi. Dar vorba ceea, oaspetele nepoftit se dovedeşte- 
adesea cel mai plăcut. Cum ai ajuns acolo? 

— Am luat-o pe urmele voastre, ca să-mi alung somnul, zise 
Gimli; dar când m-am uitat la muntenii ăia, mi s-au părut prea 
mari pentru puterile mele, aşa că m-am ascuns după un 
bolovan, ca să văd cum vă „ jucaţi" voi cu săbiile. 

— Nu ştiu cum să te răsplătesc, spuse Eomer. 

— S-ar putea să ai prilejul mai iute decât crezi, râse gnomul. 
Dar eu unul sunt mulţumit. Până acum n-am tăiat decât lemne, 
de când am plecat din Moria. 

— Doi! exclamă Gimli, mângâindu-şi securea, după ce se 
întoarse pe zid. 

— Doi? făcu Legolas. Eu am făcut ispravă mai bună, deşi 
acum sunt nevoit să bâjbâi după săgeți; pe-ale mele le-am 
terminat. Şi cu toate acestea, am pe răboj cel puţin douăzeci. 
Numai că asta nu înseamnă decât o rămurea din codru! 

Cerul se însenina iute acum, iar luna scăpata strălucind. Dar 
lumina nu le prea aduse mari nădejdi Călăreţilor din Obşte. 
Vrăjmaşii, în loc să scadă, păreau şi mai mulţi, iar prin spărtura 
din zid se revărsau alţii venind de pe vale. Aventura de pe 
Stâncă nu le dărui vitejilor noştri decât un scurt răgaz. Atacul 
asupra porţilor deveni şi mai îndârijit. Oştirile Isengardului vuiau 
ca marea la poalele Zidului Văgăunii. Orcii şi muntenii mişunau 
de colo-colo. Oamenii nu mai pridideau să taie sau să arunce 
funiile care se agăţau cu cârlige de parapet. Sute de scări lungi 
fură sprijinite de zid. Multe dintre ele erau date peste cap şi se 
zdrobeau la pământ, dar în locul lor se iveau şi mai multe, iar 
orcii se avântau în sus, pe ele, ca nişte maimuțe din pădurile 
întunecate de la miazăzi. Morţii şi bucăţile de lemn zăceau 
grămezi la poalele zidului, ca prundişul după furtună; 
mormanele acestea hâde se tot înălţau, dar vrăjmaşii parcă nu 
se mai terminau. 

Oamenii din Rohan îşi pierdeau tot mai mult puterile. Săgeţi 
nu mai aveau, spadele le erau ciobite şi scuturile sparte. De trei 
ori se uniră Aragorn şi Eomer şi de trei ori Anduril luci într-un 
atac disperat, care alungă vrăjmaşul de pe zid. 

Apoi se iscă larmă mare în Văgăuna dindărăt. Orcii se 
târâseră ca şobolanii prin galeria pe unde ieşea pârâul. Statură 
adunaţi acolo, în umbra stâncilor, până când se încinse atacul 
de deasupra şi aproape toţi oamenii se năpustiră pe creasta 


zidului. Atunci se repeziră şi ei afară. Câţiva trecuseră deja prin 
gurile Văgăunii şi se luptau printre cai cu străjerii. 

Gimli sări de pe zid cu un strigăt fioros, al cărui ecou se izbi 
de stânci. 

— Khazad! Khazad! Curând avu berechet de lucru. 

— Oho! strigă el. Orcii sunt dincolo de zid. Oho! Hai, Legolas! 
Avem de lucru! Khazad! ai-menu! 

Gamling cel Bătrân privi în jos din Cetatea Cornului, când 
auzi glasul măreț al gnomului care întrecea toată zarva. 

— Orcii sunt în Văgăună! strigă el. Helm! Helm! înainte, 
helmingi! adăugă el cu un glas tunător şi sări pe scara de pe 
Stâncă, urmat de o mulţime de bărbaţi din Meleagul de la Apus. 

Asaltul lor fu sălbatic şi neaşteptat, iar orcii dădură bir cu 
fugiţii. Nu peste mult fură prinşi în defileul îngust şi măcelăriți 
sau mânaţi cu strigăte în hăul Văgăunii, ca să cadă la picioarele 
străjerilor de la intrarea peşterilor ascunse. 

— Douăzeci şi unu! exclamă Gimli. 

Apucă barda cu ambele mâini şi dobori dintr-o lovitură ulti- 
mul orc. 

— Acum l-am întrecut iar pe jupânul Legolas. 

— Trebuie să punem capăt găurii ăsteia de şobolani, zise 
Gamling. Gnomii, se spune, sunt pietrari pricepuţi. Dă-ne şi nouă 
o mână de ajutor, meştere. 

— Noi nu tăiem piatra cu securile de luptă şi nici cu unghiile, 
zise Gimli. Dar am să v-ajut cum oi putea. 

Adunară pietre mici şi bucăţi de stâncă din preajmă şi, sub 
îndrumarea lui Gimli, apusenii astupară gura interioară a 
galeriei, până nu mai rămase decât o ieşire îngustă. Pârâul 
Văgăunii, umflat de ploaie, începu să se zbată şi să clocotească 
prin canalul gâtuit, împrăştiindu-se apoi molcom în bălți reci pe 
stânci. 

— O să se usuce locul de deasupra, zise Gimli. Hai, Gamling, 
să vedem cum merg treburile pe zid. 

Urcă şi îl găsi pe Legolas alături de Aragorn şi Eomer. Elful îşi 
ascuţea cuțitul lung. Atacul lâncezea fiindcă trecerea prin 
galerie fusese zădărnicită. 

— Douăzeci şi unu! exclamă Gimli. 

— Bună treabă! făcu Legolas. Dar eu am ajuns la două duzini. 
Aici, sus, am luptat corp la corp, cu cuțitul. 

Eomer şi Aragorn se sprijineau obosiţi în mânerele spadelor. 


În stânga, pe stâncă, se stârniră iar larma şi bubuitul asurzitor al 
luptei. Dar Cetatea Cornului ţinea piept, precum o insulă în 
mijlocul mării. Porţile sale zăceau în ruină, însă nici un vrăjmaş 
nu reuşise încă să treacă peste îngrămădirea de pietre şi bârne. 
Aragorn îşi ridică privirile spre stelele stinse şi luna care scăpata 
acum îndărătul colinelor apusene din jurul văii. 

— Ce noapte fără capăt! rosti el. Oare când s-o mai face 
odată ziuă? 

— Zorile nu sunt departe, zise Gamling, care urcase acum 
alături de el. Dar mă tem că asta n-o să ne fie cu nimic de folos. 
— Totuşi zorile le aduc oamenilor nădejdea, spuse Aragorn. 

— Dar făpturile astea din Isengard, jumătate orci, jumătate 
spiriduşi, ticluite de măiestria nefastă a lui Saruman, n-or să se 

teşească de lumina soarelui, zise Gamling. Şi nici oamenii 
sălbatici de pe coline. Nu-i auzi ce tărăboi fac? 

— Ba-i aud, spuse Eomer. Dar mie nu-mi par decât ţipete de 
păsări şi mugete de dobitoace. 

— Şi totuşi, se-aud şi strigăte în graiul celor din Ţara Murgă, 
zise Gamling. Eu ştiu această limbă străveche a oamenilor, care 
era cândva vorbită prin văile apusene ale Obştii, la ascultă! Sunt 
plini de ură faţă de noi şi se bucură, căci au încredințarea că 
soarta noastră e pecetluită. „Regele! Regele!" aşa strigă. „O să 
punem mâna pe regele lor! Moarte lui Fargoil! Moarte capetelor 
de paie! Moarte tâlharilor de la miazănoapte!" Aşa ne zic. Nici în 
cinci sute de ani n-au uitat furia care i-a cuprins când seniorii 
Gondorului au încredinţat Obştea lui Eorl cel Tânăr şi i s-au 
alăturat. Saruman n-a făcut decât să le aţâţe această ură veche. 
Sunt tare focoşi când îi stârneşte cineva. Noapte sau zi, n-or să 
se lase: ori pun mâna pe rege, ori pier cu toţii. 

— Şi totuşi, mie zorii au să-mi trezească nădejdea, spuse Ara- 
gorn. Nu ştii vorba aceea, cum că nici un vrăjmaş n-are cum să 
cotropească Cetatea Cornului, dacă-i apărată de oameni? 

— Aşa zic menestrelii, rosti Eomer. 

— Atunci hai s-o apărăm, făcu Aragorn. Şi să nu ne pierdem 
nădejdea. 

Chiar pe când stăteau ei aşa de vorbă, răsunară trâmbiţele. 
Urmă un trosnet şi o izbucnire de flăcări şi fum. Pârâul Văgăunii 
îşi revărsa apele, şuierând înspumat; fuseseră slobozite printr-o 
spărtură căscată larg în urma unei bubuituri. lnăuntru năvăliră o 
mulţime de siluete întunecate. 


— Blestemăţia lui Saruman! exclamă Aragorn. S-au strecurat 
iar în galerie pe când stăteam de vorbă şi-au aţâţat focul din 
Orthanc chiar la picioarele noastre. Elendil! Elendil! strigă el, 
făcând un salt spre breşa din zid; dar în clipa aceea pe creneluri 
fură sprijinite sute de scări. Ultimul atac mătură tot ce se afla pe 
zid şi la poale, ca un val întunecat ce se izbeşte de o grămadă 
de nisip. Toată apărarea fu distrusă cât ai zice peşte. O parte 
dintre călăreţi începură să se retragă tot mai adânc în Văgăună, 
luptând sau prăbuşindu-se, în timp ce încercau să ajungă la 
peşteri. Alţii o luară de-a dreptul către fortăreață. 

Dinspre Văgăună urca o scară mare, până pe Stâncă, unde se 
afla poarta din spate a Cetăţii Cornului. La poalele ei stătea 
Aragorn. În mână îi lucea încă Anduril, iar spaima de spada 
aceasta îi stăvili o clipă pe vrăjmaşi; aşa că toţi care fură în 
stare să ajungă acolo urcau spre poartă. Indărătul lor, pe treapta 
de sus, stătea Legolas în genunchi, cu arcul încordat. Dar nu 
mai găsise pe jos decât o săgeată şi-acum îşi silea ochii, gata să 
tragă asupra primului orc ce-ar fi cutezat să se apropie de scară. 

— Aragorn! îl strigă el. Toţi care-au putut s-ajungă până aici 
au intrat. Hai şi tu înapoi! 

Aragorn se întoarse şi-o luă iute pe scări; dar, în timp ce 
alerga, se împiedică de vlăguit ce era. Cât ai zice peşte, 
vrăjmaşii făcură un salt înainte. Orcii urcau schelălăind, cu 
braţele întinse, ca să-l înşface. Primul dintre ei se prăbuşi cu 
grumazul străpuns de ultima săgeată a lui Legolas. Dar ceilalţi 
săriră peste el. Atunci însă, de pe zidul de afară se porni un 
bolovan cât toate zilele, care se rostogoli pe scări, azvârlindu-i 
pe toţi îndărăt, în Văgăună. Aragorn izbuti să ajungă la poarta 
care se închise cu zgomot în urma lui. 

— E de rău, prieteni, zise el, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte cu mâneca. 

— Aşa e, spuse Legolas. Dar câtă vreme eşti cu noi, nădejdea 
nu-i pierdută. Unde e Gimli? 

— Nu ştiu, zise Aragorn. Ultima oară l-am văzut luptând jos, 
îndărătul zidului, dar ne-au separat vrăjmaşii. 

— Vai de noi! Ce nenorocire! se vaită Legolas. 

— E tare şi voinic, zise Aragorn. Să nădăjduim că o să scape 
şi-o să se ducă până la peşteri. Acolo va fi la adăpost o vreme. 
În orice caz, mai la adăpost ca mine. Un astfel de refugiu n-are 
cum să nu fie pe placul unui gnom. 


— Asta mi-e şi mie nădejdea, rosti Legolas. Dar aş fi vrut să 
vină şi el aici. Muream de nerăbdare să-i spun jupânului Gimli c- 
am ajuns la treizeci şi nouă. 

— Dacă izbuteşte să ajungă în peşteri, o să te-ntreacă iar, 
râse Aragorn. N-am văzut în viaţa mea o secure mânuită cu 
atâta măiestrie. 

— Mă duc să caut nişte săgeți, zise Legolas. De s-ar sfârşi 
odată noaptea asta, ca să văd şi eu pe lumină unde să trag. 

Aragorn intră în cetate. Acolo, spre nemulţumirea lui, află că 
Eomer nu ajunsese în Cetatea Cornului. 

— Nu, n-a venit pe Stâncă, zise unul dintre apuseni. Ultima 
oară l-am văzut luptând la gurile Văgăunii, cu câţiva oameni 
strânşi în jurul lui. Erau cu el şi Gamling, şi gnomul, dar n-am 
putut ajunge la ei. 

Aragorn porni cu paşi mari spre curtea interioară şi urcă iute 
spre un iatac sus, în turn. Acolo stătea regele — o siluetă 
întunecată în cadrul ferestrei înguste — şi privea în vale. 

— Ce-i nou, Aragorn? întrebă el. 

— Zidul Văgăunii a fost cucerit, Domnia Ta, şi toată apărarea 
noastră a fost nimicită. Dar au scăpat mulţi încoace, pe Stâncă. 

— A venit şi Eomer? 

— Nu, dar mulţi dintre oamenii Domniei Tale s-au înapoiat în 
Văgăună; se zice că era şi Eomer printre ei. S-ar putea să le ţină 
piept vrăjmaşilor în locurile-acelea strâmte şi s-ajungă la peşteri. 
Ce nădejde mai au acolo, nu ştiu. 

— Oricum mai mare ca a noastră. Se spune că au destule 
merinde acolo. Şi aeru-i curat, pentru că sunt destule guri de 
aerisire sus, în stâncă. Nimeni nu poate să dărâme intrările, 
dacă-s apărate de oameni hotărâți. S-ar putea să reziste mult 
acolo. 

— Dar orcii au adus o blestemăţie din Orthanc, zise Aragorn. 
Au un foc care bubuie. Cu ajutorul lui au pus mâna pe zid. lar de 
n-or ajunge până în peşteri, ar putea să-i ferece acolo pe cei 
care-au intrat. Acum însă trebuie să ne adunăm gândul asupra 
felului cum ne apărăm. 

— Mă chinui rău în închisoarea asta, zise Theoden. O, de-aş 
avea o lance în mână şi de-aş putea să pornesc în fruntea a lor 
mei călare, pe câmpie, mi s-ar întoarce şi mie pofta de luptă. 
Aşa mi-aş sfârşi zilele mulţumit. Dar aici nu prea sunt de folos. 

— Măcar eşti la adăpost în cea mai puternică fortăreață din 


Obşte, zise Aragorn. Avem mai multă nădejde să te ocrotim în 
Cetatea Cornului, decât în Edoras sau chiar în Valea Calvarului, 
la munte. 

— Se zice că această Cetate a Cornului n-a căzut niciodată, 
zise Theoden. Dar acum mi-e inima-ndoită. Se schimbă lumea şi 
tot ce era, cândva, de nezdruncinat începe acum să se clatine. 
Cum să ţină piept vreun turn la atâta puhoi şi ură neîmpăcată? 
De-aş fi ştiut că Isengardul s-a întărit până-ntr-atât, poate nu m- 
aş fi pripit să dau piept cu el, cu toate cuvintele meşteşugite ale 
lui Gandalf. Povaţa lui nu-mi mai pare acum la fel de înţeleaptă 
ca în dimineaţa aceea însorită. 

— Nu judeca povata lui Gandalf până n-ajungem la capăt, 
Domnia Ta, zise Aragorn. 

— Nu mai e mult până atunci, spuse regele. Dar n-am să-mi 
sfârşesc zilele aici, ca un bursuc bătrân în capcană. Coamă de 
Nea, Hasufel şi caii străjerilor mei se află în curte. Când s-or ivi 
zorile, am să le poruncesc oamenilor să sune din cornul lui Helm 
şi-o să pornesc călare. Vii şi tu cu mine, fiu al lui Arathorn? 
Poate-o să ne croim drum printre vrăjmaşi sau o să ne găsim un 
sfârşit demn de o cântare, de-o mai scăpa cineva să mai ştie de 
noi. 

— Voi veni cu Domnia Ta, spuse Aragorn. 

Ceru apoi îngăduinţa să se retragă şi se întoarse pe ziduri. Le 
străbătu de la un capăt la altul, îmbărbătându-şi oamenii şi dând 
câte o mână de ajutor pe unde atacul era mai vârtos. Veni şi 
Legolas cu el. Flăcările izbucneau de sub bolovanii cutremuraţi. 
Cârligele se agăţau de creneluri, scările se înălţau. Pentru a cine 
ştie câta oară, orcii reuşiră să ajungă pe culmea peretelui şi de 
tot atâtea ori apărătorii îi împinseră îndărăt. 

Până la urmă, Aragorn ajunse şi rămase în picioare deasupra 
porţilor mari, fără să-i pese de săgețile vrăjmaşe. Se uită şi văzu 
o geană de lumină palidă la răsărit. Apoi ridică mâna goală, cu 
palma în afară, în semn că voia să vorbească. Orcii chelălăiră 
batjocoritor: 

— la coboară tu! Hai jos, dacă pofteşti să stai de vorbă cu 
noi! Adu-l şi pe rege! Suntem războinicii Uruk-hai. O să-l 
înşfăcăm noi din gaura în care s-a pitit, dacă nu iese de 
bunăvoie. Adu-l şi pe rege! 

— Regele va ieşi când pofteşte, zise Aragorn. 

— Şi atunci ce cauţi acolo? îl întrebară ei. Ce te tot zgâieşti? 


Vrei să vezi ce oştire măreaţă avem? Noi suntem luptătorii Uruk- 
hai. 

— Mă uitam să văd când se ivesc zorile, zise Aragorn. 

— Ce-i tot dai cu zorile? îl luară ei peste picior. Noi suntem 
Uruk-hai şi luptăm ziua şi noaptea, şi pe vreme bună, şi pe 
vreme rea. Am venit aici să ucidem pe soare şi pe lună. Ce dacă 
se ivesc zorile? 

— Nimeni nu ştie ce-i aduce ziua de mâine, zise Aragorn. 
Luaţi-vă tălpăşiţa, până nu se întoarce totul împotriva voastră. 

— Coboară, că altfel te doborâm noi de pe zid, strigară ei. N- 
avem de ce să ne târguim cu tine. N-ai ce ne spune! 

— Şi, totuşi, am să vă spun ceva, zise Aragorn. Până acum, 
nici un vrăjmaş n-a reuşit să ia Cetatea Cornului. Plecaţi, că 
altfel n-o să cruţăm pe nimeni. N-o să mai rămână unul în viaţă, 
ca să mai ducă vestea la miazănoapte. Nu vă daţi seama ce 
primejdie vă paşte. 

Aşa cum stătea acolo dinaintea vrăjmaşilor, deasupra porţilor 
ruinate, Aragorn fu învăluit de măreție şi de o putere fără 
seamăn, încât oamenii sălbatici rămaseră cu gura căscată şi se 
uitară îndărăt, peste umăr, în vale; alţii îşi ridicară şovăitor ochii 
spre cer. Dar orcii izbucniră în hohote de râs. Şi pe când Aragorn 
sărea de pe zid, o ploaie de săgeți mari şi mici şuieră peste 
creneluri. 

Se auzi un vuiet şi se iscă o pălălaie. Arcada porţii pe care 
stătuse el cu o clipă înainte se crăpă şi se făcu fărâme într-un 
nor de praf şi fum. Baricada se făcu ţăndări ca atinsă de trăsnet. 
Aragorn o luă la goană spre turnul regelui. 

Dar, chiar în momentul când poarta se prăbuşi iar orcii din 
faţa ei urlau, pregătindu-se de atac, îndărătul lor se înălţă un 
murmur, ca vâjâitul vântului în depărtare, care crescu, până se 
schimbă într-o larmă de glasuri. Zorile aduceau veşti cu ele. 
Orcii de pe Stâncă auziră zarva înfricoşătoare şi şovăiră, 
uitându-se îndărăt. Apoi de sus, din turn, răsună brusc şi 
înspăimântător măreţul corn al lui Helm. 

Toţi care auziră vuietul acela se cutremurară. Mulţi orci se 
aruncară cu faţa la pământ şi îşi vârâră degetele îngherate în 
urechi. Ecourile străbăteau bubuind Văgăuna dintr-o parte într- 
alta, de parcă pe fiecare stâncă, pe fiecare deal, s-ar fi aflat câte 
un vestitor atotputernic. Dar bărbaţii de pe ziduri îşi ridicară 
privirile, ascultând uluiţi; căci ecourile nu se mai sfârşeau. 


Vuietele cornului şerpuiau printre coline din ce în ce mai 
aproape şi mai tare, răspunzându-şi unul altuia în izbucniri 
sălbatice şi nestăvilite. 

— Helm! Helm! strigau călăreţii. Helm s-a sculat din morţi şi 
vine la luptă! Helm pentru regele Theoden! 

Şi regele se arătă la acest strigăt. Calul lui era alb ca neaua, 
auriu îi strălucea scutul şi lungă-i era lancea. De-a dreapta lui 
venea Aragorn, moştenitorul lui Elendil, iar îndărăt, călare, 
seniorii Casei lui Eorl cel Tânăr. Cerul izbucni în lumină. Noaptea 
se duse. — Înainte, eorlingi! 

Cu strigăte şi zarva mare îşi începură atacul. Trecură vuind 
dincolo de porţi, se revărsară pustiitor pe drumul pietruit şi 
pătrunseră printre ostile Isengardului ca vântul prin iarbă. 
Îndărătul lor, din Văgăună, izbucniră urletele aspre ale 
oamenilor care ieşeau din peşteri, mânându-i pe vrăjmaşi 
înainte. Năvăliră şi cei rămaşi pe stâncă. lar printre coline se 
înălţă ecoul vuietului de corn. 

Regele şi-ai lui nu se opreau. Căpeteniile şi luptătorii cădeau 
de-a valma sau dădeau bir cu fugiţii în faţa lor. Nu le puteau sta 
în cale nici orcii, nici oamenii sălbatici. Fugeau la vale îmboldiţi 
de spadele şi lăncile călăreţilor. Ţipau şi gemeau de spaimă şi o 
mare uluire pusese stăpânire pe ei o dată cu zorii de ziuă. 

Astfel porni regele Theoden călare de la Poarta lui Helm, 
croindu-şi calea către Stăvilarul măreț. Acolo se opriră cu toţii. 
Dinaintea lor izbucnea, din ce în ce mai strălucitoare, lumina. 
Săgeţile soarelui ţâşniră peste colinele de la răsărit şi scăpărară 
în vârfurile lăncilor. Dar călăreţii rămaseră tăcuţi, cu privirile 
aţintite în Viroaga Văgăunii. 

Ţinutul se schimbase. Acolo unde se întindea înainte valea 
înverzită, ale cărei povârnişuri înierbate se răsfrângeau peste 
nesfârşite coline, se desluşea acum o pădure. Copacii uriaşi, goi 
şi tăcuţi se înălţau rânduri-rânduri, cu ramuri încâlcite şi 
creştetul încărunţit; rădăcinile lor erau îngropate în ierburile 
înalte şi verzi. Pe sub ei era un întuneric de nepătruns. Între 
Stăvilar şi streaşina pădurii aceleia fără nume nu erau nici cinci 
sute de paşi. Acolo dădeau acum bir cu fugiţii falnicii oşteni ai lui 
Saruman, înspăimântați de rege şi de copaci. Se revărsară 
dinspre Poarta lui Helm, până când nu mai rămase nici unul 
îndărătul Stăvilarului, dar la poalele lui se strânseră roi, ca 
muştele. In zadar se târau şi se căţărau pe pereţii viroagei, 


încercând să scape. La răsărit, povârnişul văii era prea abrupt şi 
stâncos; din stânga, de la apus, îi urmărea soarta necruțătoare. 
De acolo apăru brusc, pe creastă, un călăreț înveşmântat în alb, 
strălucitor în bătaia răsăritului. Peste colinele joase răsunau 
vaierele de corn. Îndărătul lui, pe povârnişurile lungi, veneau 
iute, pe jos, oştenii cu spadele în mâini. În mijlocul lor mergea 
cu paşi mari un bărbat înalt şi puternic. Scutul îi era roşu. Când 
ajunse la marginea văii, acesta îşi duse la buze un corn mare şi 
negru şi suflă o dată, puternic şi răsunător. 

— Erkenbrand! strigară Călăreţii. Erkenbrand! 

— la uitaţi-vă: Călărețul Alb! exclamă Aragorn. Gandalf e iar 
aici! 

— Mithrandir, Mithrandir! zise Legolas. Asta da, vrăjitorie! 
Haideţi! Vreau să-mi desfăt ochii cu pădurea asta, până nu se 
risipeşte vraja. 

Oştirile din Isengard vuiau, luând-o bezmetic într-o parte şi- 
ntr-alta, din spaimă în spaimă. Răsună iar cornul din turn. Jos, 
prin spărtura din Stăvilar, dădeau buzna oamenii regelui. De pe 
coline cobora iute Erkenbrand, cârmuitorul Meleagului de la 
Apus. lar lute ca Gândul sărea ca un cerb care aleargă cu pas 
sigur în munţi. Călărețul Alb năvăli asupra lor; revenirea lui îi 
înnebunea pe vrăjmaşi. Oamenii sălbatici îi căzură dinainte cu 
faţa la pământ. Orcii se trăgeau îndărăt şi urlau, azvârlindu-şi 
spadele şi lăncile. Fugeau ca fumul mânat de-o vijelie. 
Pătrunseră gemând în umbra copacilor care îi aşteptau; şi de- 
acolo nu se mai întoarse nici unul vreodată. 


VIII Drumul spre Isengard 


Şi astfel se întâlniră din nou, în lumina dalbă a dimineţii, 
regele Theoden şi Gandalf, Călărețul Alb, pe lunca înverzită a 
Pârâului Văgăunii. Mai erau acolo Aragorn, fiul lui Arathorn, elful 
Legolas, Erkenbrand din Meleagul de la Apus şi seniorii din 
Obşte. lar când îşi întoarseră privirile spre codru, mirarea lor le 
întrecu bucuria izbânzii. 

Deodată, se auzi larmă mare şi dinspre Stăvilar apărură cei 
care fuseseră mânaţi în adâncul Văgăunii. Veneau dintr-acolo 
Gamling cel Bătrân şi Eomer, fiul lui Eomund, iar alături de ei 


păşea Gimli, gnomul. Nu purta coiful şi era legat la cap cuo 
năframă pătată de sânge; însă glăsui hotărât şi puternic: 

— Patruzeci şi doi, jupâne Legolas! Dar, vai, mi-am ciobit 
securea, căci ultimul avea o zgardă de fier în jurul gâtului. Tu 
cum stai? 

— M-ai întrecut cu unul, îi răspunse Legolas. Dar nu te 
pizmuiesc că vânătoarea ţi-a fost mai cu folos, căci mult mă 
bucur să te văd pe picioarele tale. 

— Bun venit, Eomer, nepoate, zise Theoden. Acum, că te văd 
sănătos, mă pot bucura şi eu cu adevărat. 

— Mărire ie, Senior al Obştii! rosti Eomer. Întunecata 
noapte-i dusă acum şi-i ziuă iar. Dar zorile au venit cu veşti 
ciudate. 

Se întoarse şi privi, minunându-se, mai întâi la pădure, apoi 
la Gandalf. 

— Ai apărut iar pe negândite, la ceas de nevoie, adăugă 
Eomer. 

— Pe negândite? zise Gandalf. Doar v-am spus c-o să mă 
întorc să ne întâlnim aici. 

— Dar nu ne-ai zis ceasul şi nici felul în care o să te iveşti. 
Ciudat ajutor ne-aduci! Eşti tare în vrăjitorii, Gandalf cel Alb! 

— Aşa o fi. Dar nu mi-am arătat încă puterile. N-am făcut 
decât să vă povăţuiesc în vreme de restrişte şi să profit de 
iuţimea lui lute ca Gândul. Vitejia voastră şi picioarele zdravene 
ale apusenilor mărşăluind în noapte v-au fost de mai mare folos. 

Atunci se uitară cu toţii şi mai uluiţi la Gandalf. Câţiva îşi 
întoarseră privirile neîncrezătoare spre pădure, ştergându-se la 
ochi, ca şi cum ar fi văzut cu totul altceva decât el. Gandalf râse 
vesel, din răsputeri. 

— Vă gândiţi la copaci? zise el. Păi, îi văd şi eu la fel de bine 
ca voi. Dar asta nu-i isprava mea. E-un lucru mai presus decât 
povata unui înţelept şi mai bun decât plănuisem. Nici n-am 
nădăjduit vreodată să se-ntâmple ceva atât de bun. 

— Atunci, dacă nu tu, cine-a făptuit o asemenea vrăjitorie? 
întrebă Theoden. E limpede că nu a făcut-o Saruman. O fi vreun 
înţelept mai puternic, de care n-am auzit încă? 

— Nu-i nici o vrăjitorie, ci o putere de tare de demult, rosti 
Gandalf. O putere ce-a străbătut pământul, înainte de cântul 
elfilor şi de lovitura baroaselor. 


Pe când de fier nu se vorbea si lemnu-n arbori neatins trăia 
Pe când sub lună, tânăr, muntele lucea 

Pe când Inelul nu fusese făurit şi nu se născuse mâhnirea 
Atunci, demult, străbătea ea pădurea. 


— Şi care ar fi dezlegarea cimiliturii tale? întrebă Theoden. 

— Dacă vreţi să aflaţi, aţi face bine să veniţi cu mine în 
Isengard, îi răspunse Gandalf. 

— În Isengard? strigară ei. 

— Da, zise Gandalf. Mă voi întoarce în Isengard şi cei care 
poftesc pot să vină cu mine. S-ar putea să vedem lucruri ciudate 
pe-acolo. 

— Dar nici dac-am strânge toţi oamenii din Obşte şi le-am 
lecui rănile şi vlăguiala, n-am fi destui ca să atacăm fortăreaţa 
lui Saruman, zise Theoden. 

— Cu toate acestea, voi pleca la Isengard, spuse Gandalf. N-o 
să zăbovesc prea mult acolo. Drumul meu porneşte acum spre 
răsărit. Căutaţi-mă prin Edoras, înainte să apună luna. 

— Nu, peste poate, rosti Theoden. Asta ar fi la ceasul 
întunecat de dinaintea zorilor; doar n-o să ne despărţim tocmai 
acum. Voi veni cu tine, dacă asta ţi-e povaţa. 

— Vreau să stau de vorbă cu Saruman, cât mai repede cu 
putinţă, zise Gandalf. Şi pentru că ţi-a adus atâta năpastă, n-ar 
fi rău să fie şi Domnia Ta de faţă. Dar poţi oare s-ajungi la timp 
acolo? 

— Oamenii mei sunt vlăguiţi de-atâta luptă, îi răspunse 
regele. Şi nici eu nu mă simt mai în putere. Căci am venit călare 
de departe şi somnul mi-a fost pe apucate. Vai, bătrâneţea mea 
nu-i o poveste şi nici nu m-au împovărat cu ea doar ticluirile 
şoptite ale lui Limbă de Vierme. E-o boală de care nu mă poate 
lecui vreun vraci pe de-a-ntregul. Nici măcar tu, Gandalf. 

— Atunci, toţi cei care mă vor însoţi să-şi tragă puţin sufletul, 
zise Gandalf. Vom călători în umbra nopţii. Aşa-i mai bine, 
pentru că vă povăţuiesc ca toate mişcările noastre să fie de- 
acum încolo cât mai tainice. Dar să nu porunceşti prea multor 
oameni să te însoţească, Theoden. Ne ducem acolo să stăm de 
vorbă, nu să luptăm. 

Apoi regele alese câţiva bărbaţi zdraveni, cu cai iuți, şi îi 
trimise să ducă vestea izbânzii în toate văile din Obşte; să le 
spună oamenilor — tineri şi bătrâni — să vină degrabă în 


Edoras. Seniorul Obştii avea să ţină acolo o adunare cu toţi cei 
în stare să poarte arme, a doua zi după luna plină. Ca să 
pornească împreună cu el spre Isengard, regele îl alese pe 
Eomer şi încă douăzeci de bărbaţi de-ai casei sale. Cu Gandalf 
aveau să meargă Aragorn, Legolas şi Gimli. În ciuda rănii sale, 
gnomul nici nu vru să audă să rămână de căruţă. 

— A fost o bubuitură uşoară şi m-a apărat coiful, zise el. Doar 
nu m-o opri o zgârietură orcească. 

— Am să te oblojesc eu, cât timp te odihneşti, spuse Aragorn. 
Regele se întoarse apoi în Cetatea Cornului şi se cufundă într-un 
somn aşa cum nu mai dormise de multă vreme. Se odihniră şi 
aleşii săi rămaşi acolo. Dar ceilalţi care nu fuseseră răniţi sau 
vătămaţi în vreun fel începură o treabă foarte anevoioasă; căci 
mulţi căzuseră în bătălie şi zăceau acum morţi pe câmpie sau în 
Văgăună. 

Nu rămăsese nici un orc în viaţă; leşurile lor erau fără număr, 
însă dintre munteni, foarte mulţi se predaseră; şi erau înfricoşaţi 
şi cereau îndurare. Oamenii din Obşte le luară armele şi-i puseră 
la muncă. 

— Acum daţi o mână de ajutor să dregem răul la care aţi pus 
mâna şi voi, zise Erkenbrand. Şi după aceea o să rostiţi un 
jurământ prin care să vă legaţi că nu veţi mai trece Vadurile 
Isenului înarmaţi niciodată şi că n-o să vă mai înhăitaţi cu 
vrăjmaşii oamenilor. Apoi sunteţi liberi să plecaţi în ţinutul 
vostru. Căci aţi fost traşi pe sfoară de Saruman. Mulţi dintre voi 
şi-au pierdut viaţa drept plată că v-aţi încrezut în el; să nu 
credeţi că, dacă aţi fi biruit, aţi fi avut o soartă mai bună. 

Oamenii din Ţara Murgă rămăseseră uluiţi, pentru că 
Saruman le spusese despre cei din Rohan că ar fi haini şi că-şi 
ardeau ostaticii de vii. 

În mijlocul câmpiei din faţa Cetăţii Cornului fură înălțate două 
gorgane sub care zăceau toţi călăreţii Obştii căzuţi în apărare — 
cei din Vâlcelele de Răsărit într-o parte şi cei din Meleagul din 
Apus, în cealaltă. La poalele cetăţii, într-un mormânt separat, îşi 
dormea somnul de veci Hama, căpitanul gărzii regale. Căzuse 
dinaintea Porții. 

Orcii fură adunaţi în grămezi mari, la distanţă de gorganele 
călăreţilor, aproape de poalele pădurii. lar oamenii nu ştiau 
acum ce să facă, pentru că mormanele de leşuri erau prea mari 
ca să le poată îngropa sau arde. Aveau prea puţin lemn pentru 


asta şi nimeni n-ar fi îndrăznit să ridice securea asupra copacilor 
acelora ciudaţi, chiar dacă Gandalf nu le-ar fi zis ca nu cumva să 
se atingă de trunchiurile şi de crengile lor, că era primejdie 
mare. 

— Lăsaţi-i pe orci să zacă acolo, zise Gandalf. Noaptea e un 
sfetnic bun. A 

După-amiază, oamenii regelui se pregătiră de plecare. Ingro- 
păciunea abia începuse şi Theoden jeli pieirea lui Hama, 
căpitanul său, şi azvârli un pumn de ţărână în mormântul lui. 

— Mare năpastă mi-a adus Saruman mie şi tot ținutului 
acestuia, se tângui el. Şi n-am să uit când l-oi întâlni. 

Soarele scăpata deja spre colinele de apus din Viroagă, când, 
în sfârşit, Theoden şi Gandalf, împreună cu însoțitorii lor, porniră 
dinspre Stăvilar. Îndărătul lor fusese adunată o mare oştire 
formată din călăreţi şi din apuseni, tineri şi bătrâni, femei şi 
copii, care ieşiseră din peşteri. Cântară un cântec de izbândă cu 
glasurile limpezi; apoi tăcură, întrebându-se ce-avea să se mai 
întâmple, căci le era teamă de copacii aceia de la care nu-şi mai 
puteau dezlipi ochii. 

Călăreţii se apropiară de pădure şi se opriră. Nu-i trăgea aţa 
nici pe cai, nici pe oameni să pătrundă acolo. Arborii erau 
cenuşii şi ameninţători, înconjurați de hăuri sau de un fel de 
burniţă. Capetele ramurilor lor plecate atârnau ca nişte degete 
iscoditoare, rădăcinile se iveau din pământ ca mădularele unui 
monstru ciudat, iar sub ele se căscau hăuri întunecate. Dar 
Gandalf merse înainte, călăuzindu-şi tovarăşii; iar acolo unde 
drumul dinspre Cetatea Cornului pătrundea în pădure, văzură o 
deschizătură pe sub crengile puternice, ca o poartă boltită; şi 
Gandalf intră pe acolo, urmat de ceilalţi. Spre uimirea lor, 
văzură că drumul continua străjuit de Pârâul Văgăunii; iar 
deasupra se zărea cerul năpădit de o lumină aurie. Dar de-o 
parte şi de alta a culoarului de arbori întunericul devenea din ce 
în ce mai dens, mai de nepătruns; de acolo se auzeau trosnetele 
şi gemetele crengilor, strigăte depărtate şi larmă de glasuri 
neînţelese, care murmurau mânioase. Nu se vedea nici urmă de 
orc sau de altă făptură. 

Legolas şi Gimli călăreau acum împreună, pe acelaşi cal; 
mergeau alături de Gandalf, pentru că gnomului îi era teamă de 
pădure. 

— E tare cald pe-aici, îi spuse Legolas lui Gandalf. Simt multă 


mânie în jur. Nu ţi se pare că aeru-ţi zvâcneşte în urechi? 

— Ba da, răspunse Gandalf. 

— Ce s-o fi întâmplat cu amărâţii ăia de orci? întrebă Legolas. 

— Asta, cred eu, n-o să ştie nimeni niciodată, zise Gandalf. 

Merseră o vreme în tăcere; dar Legolas trăgea mereu cu 
ochiul într-o parte şi-ntr-alta, iar dacă Gimli l-ar fi lăsat, s-ar fi 
oprit mereu să asculte murmurul pădurii. 

— Sunt cei mai ciudaţi arbori din viaţa mea, zise el. Şi mi-a 
fost dat să văd nenumărați stejari de când erau ghinde şi până 
la adânci bătrâneţe. Ce bine-ar fi să avem timp destul, ca să mă 
plimb printre ei. Ştiu să glăsuiască şi, cu timpul, s-ar putea să le 
înţeleg gândurile. 

— Nu, lasă, făcu Gimli. Să-i lăsăm în pace. Eu unul mi-am dat 
seama ce gândesc: sunt plini de ură faţă de cei care merg în 
două picioare şi nu vorbesc decât despre cum ne-ar putea 
zdrobi şi gâtui. 

— Nu-i urăsc chiar pe toţi care merg în două picioare, zise 
Legolas. Cred că aici greşeşti. Cu orcii au ei ce au. Nu sunt din 
partea locului şi ştiu prea puţine despre elfi şi despre oameni. 
Văile în care cresc sunt foarte depărtate. Socot că vin tocmai din 
vâlcelele adânci din Fangorn. 

— Atunci aceasta e cea mai primejdioasă pădure de pe 
Pământul de Mijloc, spuse Gimli. Ar trebui să-i fiu recunoscător 
pentru ceea ce-a făcut, dar n-o pot iubi. lţi pare, pesemne, 
încântător, dar am văzut o minunăţie şi mai mare în ţinutul 
acesta, ceva mai frumos decât orice dumbravă sau poieniţă de 
pe lume: îmi simt încă inima plină. Încurcate sunt căile 
oamenilor, Legolas! Au aici una dintre minunile Lumii de la 
Miazănoapte, şi cum crezi că vorbesc de ea? Peşteri, aşa le 
numesc. Peşteri! Vizuini unde fug să se ascundă în vreme de 
război, unde îşi dosesc nutreţul! Bunule Legolas, ştii tu, oare, cât 
sunt de frumoase, de mari, peşterile din Văgăuna lui Helm? Ce 
drumuri ar mai face gnomii, doar să arunce o privire pe-acolo, 
dacă s-ar şti de ele! Măiculiţă, pe onoarea mea, ar da aur, nu 
glumă, doar să le vadă o clipă! 

— lar eu aş da aur, nu glumă, să mă laşi în pace, zise 
Legolas. Şi aş da de două ori mai mult să ies de-acolo, de-ar fi 
să mă rătăcesc în ele. 

— Vorbeşti fără să ştii, aşa că-i iert glumele, zise Gimli. Dar 
baţi câmpii ca un nebun. Ţie ţi se par minunate lăcaşurile 


acelea, de la poalele colinei din Codrul Întunecat, în care 
sălăşluieşte regele tău şi la durarea cărora au dat şi gnomii 
odinioară o mână de ajutor. 

Ei bine, nu sunt decât nişte cocioabe faţă de peşterile pe care 
le-am văzut aici: săli uriaşe, pline de muzica veşnică a apei 
clipocind în băltoace, frumoase precum Kheled-zaram la lumina 
stelelor. Ah, Legolas, când se-aprind torţele şi oamenii păşesc 
pe duşumele de nisip sub bolți cu ecou, ah, atunci, Legolas, pe 
zidurile netede scânteiază pietre preţioase, cristale şi minereuri 
rare; iar lumina se cerne prin straturi de marmură ca sideful, 
străvezii precum mâinile vioaie ale Domniței Galadriel. lar 
stâlpii, unii albi, alţii ca şofranul sau trandafirii ca zorii de ziuă, 
se răsucesc şi se unduiesc în forme de vis; ţâşnesc din 
duşumele colorate, să întâlnească podoabele scânteietoare din 
acoperiş: aripi, funii, perdele fine, ca nişte nori împietriţi, lănci, 
drapele, foişoare în palate suspendate! Lacuri nemişcate le 
oglindesc pe toate: o lume sclipitoare priveşte în sus din bălțile 
întunecate, cu faţa ca oglinda, cum nici măcar mintea lui Durin 
n-ar fi putut ticlui în visurile sale, se întind pe alei şi prin curți 
străjuite de stâlpi, continuând până în unghere întunecate pe 
unde lumina nu ajunge vreodată. Şi pic! cade o picătură, iar 
încreţiturile rotunde din oglindă fac ca turnurile să se unduiască 
şi să se aplece, ca algele şi coralii dintr-o grotă marină. Apoi se 
lasă seara: toate se pierd, strălucind stins; torţele trec în altă 
încăpere, în alt vis. Căci sunt acolo încăperi peste încăperi, 
Legolas; sălile dau una-ntr-alta, drumurile vin fără oprire, 
îndărătul scărilor se înalţă alte scări; iar potecile şerpuitoare se 
avântă tot mai departe, în inima munţilor. Peşteri! Cavernele din 
Văgăuna lui Helm! Ce noroc pe mine s-ajung acolo! M-apucă 
plânsul când mă gândesc că trebuie să le părăsesc 

— Ei, atunci, zise elful, îţi doresc, Gimli, pentru sufletul tău, 
să te întorci cu bine din război şi să le revezi. Dar să nu le spui 
tuturor celor din neamul tău! Căci din ceea ce mi-ai povestit, nu 
prea le-a mai rămas mare lucru de făcut acolo. Poate oamenii 
din ţinutul acesta au dreptate când vorbesc puţin despre 
peşteri: o familie de gnomi puşi pe treabă, cu ciocanul şi cu 
dalta-n mână, e în stare să strice mai mult decât a construit. 

— Nu, n-ai cum să-nţelegi, zise Gimli. Nu-i gnom pe lume 
care să nu fie impresionat de asemenea minunăţie. Nimeni din 
seminţia lui Durin n-ar săpa în peşterile astea ca să scoată 


piatră sau minereu, chiar dacă s-ar afla acolo aur şi nestemate. 
Oare voi vă apucaţi să tăiaţi crângurile de arbori în floare, 
primăvara, ca să faceţi lemne de foc? Aşa ocrotim şi noi poienile 
acestea cu flori de piatră; nicidecum nu ne-am apuca să le 
părăduim. N-am face decât să săpăm câte puţin, cu grijă şi 
îndemânare, nu mai mult de o aşchie pe zi, asta aşa, casă ne 
facem de lucru; şi pe măsură ce-or trece anii, am deschide 
drumuri noi şi-am scoate la iveală încăperi depărtate, cuprinse 
încă de întuneric, pe care acum abia le poţi ghici îndărătul 
crăpăturilor din stâncă. Şi luminile, Legolas! Am face lămpaşe 
din cele ce străluceau odinioară în Khazad-dum; şi-am alunga 
când am pofti noaptea care zace acolo de la facerea lumii. lar 
dacă ni s-ar face somn, am aduce iar întunericul. 

— Chiar că mi-ai înmuiat inima, Gimli, zise Legolas. Nu te-am 
mai auzit vorbind aşa până acum. Mă faci să-mi pară rău că n- 
am văzut şi eu peşterile alea. Hai să ne-nvoim: dacă ne 
întoarcem amândoi sănătoşi din încercările care ne-aşteaptă, 
atunci să călătorim o vreme împreună. Tu ai să vii să vizitezi 
Fangornul cu mine, şi-apoi am să merg eu cu tine, să văd 
Văgăuna lui Helm. 

— Mie unul nu-mi prea dă inima ghes să mă întorc prin 
Fangorn, zise Gimli. Dar am să-l înghit, dacă-mi făgăduieşti că 
vii să împărtăşim minunea peşterilor. 

— ţi făgăduiesc, zise Legolas. Dar, vai! Deocamdată trebuie 
să lăsăm şi peşterile, şi codrul. la uită-te! Ajungem la capătul 
pădurii. Cât mai e până în Isengard, Gandalf? 

— Vreo cincisprezece leghe, după cum vestesc ciorile lui 
Saruman, zise Gandalf. Cinci de la gurile Viroagei Văgăunii, până 
la Vaduri şi încă zece de-acolo, până la porţile Isengardului. Dar 
n-o să străbatem tot drumul în noaptea asta. 

— Şi ce-o să vedem când om ajunge acolo? întrebă Gimli. 
Poate ştii tu, căci eu nu-mi dau seama. 

— Nici eu nu ştiu ceva sigur, îi răspunse vrăjitorul. Am fost 
ieri, la căderea nopţii, pe-acolo, dar s-ar putea să se fi întâmplat 
multe de-atunci. Totuşi, cred că n-o să spui că am călătorit în 
zadar, chiar dacă ai lăsat în urmă scânteietoarele Peşteri din 
Aglarond. 

În sfârşit, trecură pădurea şi se treziră la poalele Viroagei 
unde se despărţea drumul dinspre Văgăuna lui Helm: o cărare o 
lua spre răsărit, până în Edoras, cealaltă ducea la miazănoapte, 


spre Vadurile Isenului. Când ajunseră la marginea pădurii, 
Legolas se opri şi se uită îndărăt cu părere de rău. Apoi scoase 
un strigăt: 

— Ochii! Ochi care ne privesc din umbrele crengilor! N-am 
mai văzut în viaţa mea asemenea ochi! 

Surprinşi de strigătul lui, ceilalţi se opriră şi se întoarseră; dar 
Legolas o luă îndărăt. 

— Nu! Nu! ţipă Gimli. Poţi să faci ce vrei, în nebunia ta, dar 
pe mine lasă-mă jos de pe cal! N-am chef să văd nici un ochi! 

— Opreşte-te, Legolas Frunzăverde, zise Gandalf. Nu te 
întoarce încă în pădure! Nu ţi-a venit vremea. 

In timp ce Gandalf rostea toate acestea, dintre arbori se 
desprinseră trei forme ciudate. Erau ca ale căpcăunilor, înalte de 
mai bine de douăsprezece picioare, cu trupuri puternice, 
zdravene ca ale arborilor tineri; păreau înveşmântaţi sau 
ascunşi în nişte haine strimte, maronii şi cenușii. Aveau membre 
lungi, mâini cu multe degete, părul tepos şi bărbi de un verde 
fumuriu, ca muşchiul. Se uitau cu ochi neînduplecaţi, dar nu 
spre călăreţi, ci undeva spre miazănoapte. Deodată îşi duseră 
mâinile lungi la gură şi scoaseră nişte sunete limpezi, ca o 
chemare de corn, dar mult mai melodioase. Li se răspunse şi, 
întorcându-se, călăreţii văzură alte făpturi asemănătoare, care 
se apropiau cu paşi mari prin iarbă. 

Veneau grăbiţi dinspre miazănoapte, ca nişte bâtlani care 
merg prin apă, pentru că picioarele lor lungi se mişcau mai iute 
ca aripile păsărilor. Călăreţii scoaseră strigăte de uimire şi unii 
puseră mâinile pe mânerele săbiilor. 

— Nu-i nevoie, le spuse Gandalf. Aceştia nu-s decât păstori. 
Nu ne sunt vrăjmaşi; vă spun eu, nici nu le pasă de noi. 

Şi se pare că aşa era, pentru că nici nu apucă bine să-şi 
termine vorba, că făpturile acelea intrară cu paşi mari în pădure 
şi se făcură nevăzute fără să le arunce călăreţilor măcar o 
privire. 

— Păstori! exclamă Theoden. Păi, unde le sunt turmele? Şi ei 
ce sunt, Gandalf? Pentru că, e limpede, măcar ţie nu-ţi sunt 
străini. 

— Sunt păstori de arbori, îi răspunse Gandalf. Să fi trecut 
chiar aşa de mult de când stăteaţi şi ascultați poveşti la gura 
sobei? Copiii din ţinutul Domniei Tale ar fi în stare să dea 
răspunsul numai descâlcind firele răsucite ale basmului. Doar ai 


văzut enţi în Codrul Fangorn, căreia îi ziceţi Codrul Enţilor. 
Credeai că i-au dat numele acesta din pură închipuire? Nu, 
Theoden, lucrurile stau tocmai pe dos: pentru ei, tu nu eşti 
decât o poveste trecătoare; toţi anii de la Eorl cel Tânăr până la 
Theoden cel Bătrân nu înseamnă mai nimic pentru ei, iar faptele 
măreţe ale casei tale nu prea au mare însemnătate. 

Regele rămase pe gânduri. 

— Enti, zise el până la urmă. Cred că încep să pricep un pic 
minunea cu arborii prin umbrele legendei. Am trăit să văd tot 
felul de ciudăţenii. Ne îngrijim de-atâta vreme dobitoacele şi 
ogorul, ne-am construit casele, ne-am făurit unelte şi-am pornit 
călare spre Minas Tirith, ca să le dăm o mână de ajutor în război 
celor de acolo. Şi le-am spus acestor lucruri viaţă omenească, 
mersul firesc al firii. Nu prea ne-a păsat de ce era dincolo de 
fruntariile tărâmului nostru. Avem cântări care povestesc despre 
aceste lucruri, dar suntem pe cale să le uităm. Nu facem decât 
să le spunem copiilor, din obişnuinţă, fără să punem suflet. Şi 
iată că aceste cântări au coborât printre noi din locuri ciudate şi 
se plimbă aşa, la lumina zilei. 

— Ar trebui să fii fericit, rege Theoden, zise Gandalf. Pentru 
că acum nu numai viaţa trecătoare a oamenilor e-n primejdie, ci 
şi a celor pe care le-aţi urcat în poveşti. Ai mulţi prieteni de 
partea ta, chiar fără să ştii. 

— Şi totuşi, mă încearcă tristeţea, zise Theoden. Căci oricare 
ar fi soarta războiului, oare până la urmă minunea şi frumosul 
nu-şi vor lua pentru totdeauna zborul din Pământul de Mijloc? 

— Se poate, zise Gandalf. Răul pricinuit de Sauron nu poate fi 
vindecat în întregime şi nici nesocotit. Dar asta-i soarta zilelor 
noastre. Şi-acum, hai să ne continuăm călătoria pe care-am 
început-o! 

Grupul se depărta apoi de Viroagă şi de pădure şi o luă pe 
drumul către Vaduri. Legolas îi urmă fără nici o tragere de 
inimă. Soarele apusese şi se scufundase deja dincolo de 
marginea lumii; dar cum ieşiră din umbra colinelor şi priviră spre 
apus la Strunga Rohan, văzură cum cerul se înroşise cu totul: pe 
sub norii risipiţi ardea o lumină. Pe fondul acesta zburau şi se 
roteau întunecate o mulţime de păsări cu aripi negre. Unele 
trecură pe deasupra capetelor lor cu ţipete sumbre, întorcându- 
se apoi la cuiburile lor de pe steiuri. 

— Păsările morţii au cam dat iama pe câmpul de bătălie, zise 


Eomer. 

Mergeau acum la pas uşor, în vreme ce împrejur, pe câmpie, 
se lăsa seara. Luna urca agale, cu discul ceruit aproape în 
întregime, iar la lumina ei rece şi argintie câmpia vălurită se 
înălța, iar apoi cobora ca o mare întinsă, cenușie. După vreo 
patru ceasuri de mers călare de la răscrucea de drumuri, se 
apropiară de Vaduri. Povârnişuri abrupte coborau nesfârşit până 
la râul care se împrăştia printre bancuri de piatră, străjuit de 
terase înalte, înierbate. Vântul le aduse la urechi urlet de lupi. 
Aveau inimile grele, amintindu-şi de cei mulţi căzuţi aici, în 
bătălie. 

Drumul se afunda printre maluri ridicate, croindu-se de-a 
curmezişul teraselor, până la marginea râului, apoi urca iar, pe 
partea cealaltă. Erau trei rânduri de lespezi pentru trecerea 
pârâului şi între ele, vaduri pentru cai, care porneau din ambele 
maluri spre un ostrov pustiu din mijloc. Călăreţii se uitară în jos 
şi li se păru ciudat, pentru că Vadurile fuseseră totdeauna 
învolburate de susurul şi murmurul apei pe pietre; dar acum nu 
se auzea nimic. Albia pârâului era aproape uscată — o întindere 
pustie de pietriş şi de nisip cenuşiu. 

— Locul ăsta a devenit sterp, zise Eomer. Ce năpastă o fi 
căzut asupra râului? Saruman a distrus multe locuri minunate; 
să fi nimicit şi izvoarele Isenului? 

— Aşa s-ar părea, zise Gandalf. 

— Vai mie! făcu Theoden. Oare suntem nevoiţi să trecem pe 
drumul acesta pe unde fiarele mâncătoare de cadavre înfulecă 
atâţia călăreţi din Obşte? 

— N-avem altă cale, zise Gandalf. Amarnică-i pieirea 
oamenilor tăi! Dar vei vedea că lupii din munţi, cel puţin, nu-i 
mănâncă. Şi se ospătează cu prietenii lor, orcii: cam asta 
înseamnă prieteşugul lor. Haideţi! 

Coborâră spre râu şi, pe măsură ce se apropiau, lupii încetară 
să urle, luându-şi tălpăşiţa. Se înfricoşaseră văzându-l pe 
Gandalf în lumina lunii şi pe calul său, lute ca Gândul, sclipind ca 
argintul. Călăreţii îşi continuară drumul spre insuliţă, urmăriţi de 
ochi care luceau stins din umbrele malurilor. 

— la uitaţi-vă, zise Gandalf. Au trudit pe-aici şi prieteni de-ai 
noştri. 

Văzură în mijlocul ostrovului o movilă înconjurată de pietre şi 
o mulţime de lănci înfipte în pământ. 


— Aici zac toţi cei răpuşi dintre bărbaţii Obştii, zise Gandalf. 

— Odihnească-se în pace! zise Eomer. lar mormântul lor să 
rămână de strajă în Vadurile Isenului şi când le-or putrezi şi le-or 
rugini lăncile. 

— Asta-i tot isprava ta, Gandalf, prietene? întrebă Theoden. 
Multe-ai mai făcut într-o zi şi-o noapte. 

— Cu ajutorul lui lute ca Gândul... şi al altora, zise Gandalf. 
Am călătorit iute şi până departe. Dar acum, că suntem lângă 
movila aceasta, am să vă spun ceva ce vă va linişti: mulţi au 
căzut în bătăliile din Vaduri, dar nu chiar aşa cum s-a spus. Mai 
numeroşi au fost cei împrăştiaţi decât cei ucişi; i-am strâns iar 
pe toţi pe care i-am găsit. Pe unii i-am trimis să-şi unească 
forţele cu Erkenbrand. 

Pe alţii i-am pus să facă acest mormânt şi de-acum cred că 
au ajuns înapoi în Edoras. Pe mulţi alţii i-am trimis înainte într- 
acolo, să-ţi păzească ţie casa. Mi-am dat seama că Saruman şi-a 
aruncat întreaga putere împotriva voastră şi slujitorii lui au lăsat 
baltă orice altă ispravă şi au plecat în Văgăuna lui Helm. Intregul 
ţinut părea golit de vrăjmaşi; şi totuşi, m-am temut ca nu cumva 
călăreţii lupului şi jefuitorii s-o pornească spre Meduseld, câtă 
vreme era lipsit de apărare. Dar acum nu cred că trebuie să-ţi 
mai fie frică: să vezi că lăcaşul tău te va întâmpina prietenos, 
când te vei întoarce. 

— lar eu voi fi fericit să-l văd iar, zise Theoden. Deşi, nu mă- 
ndoiesc, nu voi mai sălăşlui prea mult acolo. 

Cu acestea, îşi luară rămas-bun de la ostrov şi de la 
mormânt, trecură râul şi urcară pe celălalt mal. Apoi îşi 
continuară drumul, răsuflând uşuraţi că părăsiseră Vadurile 
îndoliate. Cum plecară, cum se auzi iar urletul lupilor. 

Dinspre Isengard pornea un drum larg, străvechi, până la 
vaduri. O vreme, a urmat curgerea unui râu, cotind o dată cu 
acesta spre răsărit, apoi spre miazănoapte; dar până la urmă o 
luă drept către porţile Isengardului, care se găseau la poalele 
povârnişului muntos, în partea de apus a văii, la mai bine de 
cincisprezece leghe de gurile râului. Pe acolo o apucară şi ei, dar 
nu merseră pe drum, ci pe de lături, pentru că pământul era 
tare şi neted, năpădit cât vedeai cu ochii de iarbă scurtă şi 
fragedă. Călăreau mai iute acum şi pe la miezul nopţii Vadurile 
rămăseseră la aproape cinci leghe îndărăt. Apoi făcură popas, 
punând capăt călătoriei lor pe timp de noapte, căci regele se 


simţea vlăguit. Ajunseseră la poalele Munţilor Ceţoşi şi braţele 
lungi ale văii Nan Curunir se întindeau acum către ei. Întunecată 
se avânta valea dinaintea lor, pentru că luna se topise în apus şi 
lumina ei se ascundea după coline. Dar, din bezna aceea 
adâncă, se înălța o spirală uriaşă de fum şi abur, care prindea 
ultimele raze de lună, revărsându-le apoi în nori scânteietori, 
negri şi argintii, pe cerul înstelat. 

— Ce spui de asta, Gandalf? întrebă Aragorn. Parcă toată 
Valea Vrăjitorului ar fi în flăcări. 

— Zilele acestea valea a fost tot timpul năpădită de fum, zise 
Eomer. Dar n-am mai văzut aşa ceva. Asta-i mai degrabă abur. 
Saruman ticluieşte vreo ticăloşie în semn de salut pentru noi. S- 
ar putea să fiarbă toate apele Isenului, de-aceea a secat râul. 

— Aşa o fi, zise Gandalf. O să aflăm mâine ce face. Acum hai 
să ne odihnim, dac-om putea. 

Işi întinseră tabăra alături de albia râului Isen. Locul era încă 
pustiu şi cufundat în linişte. Câţiva dintre ei dormiră puţin. Dar 
târziu, în noapte, străjerii începură să strige şi se treziră cu toţii. 
Luna pierise. Deasupra scânteiau stelele. insă pe faţa 
pământului se târa o întunecime mai neagră ca noaptea. Se 
îndrepta spre ei pe ambele maluri ale râului, către miazănoapte. 

— Rămâneţi unde sunteţi, zise Gandalf. Nu puneţi mâna pe 
arme! Aşteptaţi! O să treacă pe lângă voi! 

Fură învăluiţi într-o burniţă. Câteva stele se mai vedeau 
clipind palid deasupra lor. Dar de-o parte şi de alta se înălţau 
ziduri de beznă nepătrunsă. Oamenii se aflau pe fâşia îngustă 
dintre turnurile mişcătoare de umbră. Auzeau glasuri, şoapte şi 
gemete, precum şi un suspin foşnitor şi nesfârşit; pământul se 
cutremura. Li se păru că rămaseră aşa, în spaimă, multă vreme. 
Dar până la urmă bezna şi rumoarea trecură şi dispărură printre 
braţele muntelui. 

Departe, la miazăzi de Cetatea Cornului, oamenii auziră în 
miez de noapte un zgomot mare, ca o vijelie în vale, şi pământul 
se cutremură; iar ei se înfricoşară şi nici unul nu se încumetă să 
pornească într-acolo. Dar dimineaţa ieşiră şi rămaseră cu gura 
căscată, pentru că leşurile de orci dispăruseră, la fel şi arborii. 
Departe, în Valea Văgăunii, iarba era strivită şi înnegrită, de 
parcă şi-ar fi păscut cirezile pe-acolo păstori uriaşi. Însă la o milă 
de Stăvilar fusese săpat un puț imens în pământ, iar deasupra 
era o grămadă de bolovani, mare cât un deal. Oamenii îşi 


închipuiră că acolo fuseseră îngropaţi orcii ucişi de ei. Dar dacă 
printre ei se aflau şi cei care fugiseră în pădure, nimeni nu putea 
spune, căci nici un om nu pusese piciorul pe dealul acela. Mai 
târziu îl numiră Gruiul Morţii, căci nu creştea fir de iarbă pe- 
acolo. Însă arborii ciudaţi nu mai fură văzuţi în Viroaga Văgăunii 
niciodată; plecaseră noaptea spre vâlcelele întunecate ale 
Fangornului. Astfel le-o plătiseră orcilor. 

Regele şi însoțitorii lui nu mai dormiră în noaptea aceea; nu 
mai văzură şi nu mai auziră nimic ciudat, afară totuşi de faptul 
că râul de alături prinse brusc glas. Apa venea vijelioasă printre 
pietre. Şi când trecu primul val, Isenul începu să curgă şi să 
susure în albia lui, ca totdeauna. 

În zori, se pregătiră să plece. Lumina apăru cenuşie şi palidă 
şi nu văzură soarele răsărind. Văzduhul era greu de-atâta ceaţă 
şi-n jurul lor plutea o duhoare. Mergeau acum agale pe drumul 
cel mare. Era lat, tare şi bine îngrijit. Abia desluşit prin beznă, 
zăriră lanţul lung de munţi înălțându-se în stânga. Trecuseră în 
Nan Curunir, Valea Vrăjitorului. Era o vale adăpostită, care se 
deschidea numai spre miazăzi. Fusese cândva verde şi 
frumoasă, scăldată de undele Isenului adânc şi vijelios încă 
înainte să ajungă în câmpie; căci era sporit de multe izvoare şi 
pârâiaşe din colinele spălate de ploi, aşa că pământul dimprejur 
era plăcut şi rodnic. 

Acum se schimbase. La poalele zidurilor din Isengard se întin- 
deau pogoane întregi trudite de sclavii lui Saruman. Dar cea mai 
mare parte a văii devenise un desiş de buruieni şi de mărăcini. 
Rugii de mure se târau la pământ sau se căţărau pe tufişuri şi 
pe maluri, iar în încâlceala lor se adăposteau animalele mici. Nu 
creşteau arbori acolo, dar printre ierburile bătrâne se vedeau 
încă buturugi arse şi tăiate de secure ale unor dumbrăvi 
străvechi. Era un ţinut trist, unde, în afară de clipocitul apei 
repezi pe pietre, nu se mai auzea nimic. Din văgăuni se înălţau, 
colcăitori, nori mohorâţi de fum şi abur. Călăreţii nu scoteau nici 
o vorbă. Mulţi aveau inima îndoită, întrebându-se dacă nu 
cumva călătoria lor se va sfârşi prost. După ce străbătură câteva 
leghe, drumul se schimbă într-o stradă pietruită cu lespezi mari, 
pătrate, măiestrit aşezate; nu creştea nici un fir de iarbă printre 
ele. De-o parte şi de alta, prin şanţurile adânci, clipocea apa. 
Brusc, în faţa lor se înălţă, abia desluşit, un stâlp negru. lar 
deasupra lui era o lespede mare, sculptată şi vopsită sub forma 


unei Mâini Albe, lungi. Degetul ei indica miazănoaptea. Ştiau 
acum că porţile Isengardului nu erau departe şi li se strânse 
inima; dar nu fură în stare să străpungă întunericul cu privirea. 

Acest tărâm străvechi, căruia oamenii îi ziceau Isengard, se 
întindea de veacuri aici, la poalele lanţului muntos, în Valea 
Vrăjitorului. În parte, era format chiar din peretele munţilor, dar 
în vechime oamenii din Apusime trudiseră şi ei la înălţarea lui; 
iar Saruman sălăşluia de mult acolo şi nu stătuse nici el cu 
mâinile în sân. 

Aşa arăta în zilele de glorie ale lui Saruman, considerat de 
mulţi căpetenia Vrăjitorilor: un zid de piatră circular, uriaş, ca un 
şirag de steiuri, care pornea dintr-un povârniş al muntelui şi se 
întorcea tot acolo. Nu exista decât o singură intrare, o boltă 
săpată în partea de miazăzi. Acolo fusese tăiat în stânca 
întunecată un tunel lung, închis la ambele capete de porţi mari 
de fier. Fuseseră atât de măiestrit făurite şi aşezate în 
balamalele lor uriaşe, sprijinite de stâlpi de oţel care pătrundeau 
în inima stâncii, încât atunci când nu erau ferecate, puteai să le 
deschizi doar împingându-le uşor, fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. Dacă pătrundeai prin tunelul imens şi ajungeai până la 
urmă să ieşi din el, vedeai o câmpie, un rotocol mare, cam ca o 
strachină uriaşă, puţin adâncă, având pereţii goi pe dinăuntru şi 
măsurând cam o milă lăţime. Cândva fusese înverzit şi plin de 
drumuri largi şi de livezi cu pomi încărcaţi de fructe, străbătut 
de pâraie care se revărsau dinspre munte, într-un lac. Dar în 
zilele din urmă ale lui Saruman, nu mai creştea nimic verde pe- 
acolo. Drumurile erau acoperite cu lespezi mohorâte şi dure; iar 
de-a lungul lor, în loc de arbori, se vedeau şiruri lungi de stâlpi, 
unii din marmură, alţii din alamă şi din fier, uniţi de lanţuri grele. 

Erau multe case, cămăruţe, săli şi coridoare săpate ca nişte 
tunele în ziduri, aşa încât spre interior se zăreau nenumărate 
ferestre şi uşi întunecate. Mii de lucrători, slujitori, sclavi şi 
războinici puteau să locuiască acolo şi magaziile de arme erau 
mari din cale-afară. Lupii erau adăpostiţi şi hrăniţi dedesubt, în 
vizuini adânci. Câmpia era şi ea toată găurită şi tainică. Adânc în 
pământ fuseseră înfipţi stâlpi deasupra cărora se înălţau movile 
domoale şi domuri de piatră, aşa încât la lumina lunii Rotocolul 
din Isengard părea un cimitir cu morţi neliniştiţi, pentru că 
pământul se cutremura. Pe lângă stâlpi coborau povârnişuri şi 
scări în spirală până la nişte peşteri din adâncuri; acolo îşi avea 


Saruman comorile, magaziile, armurile, fierăriile şi cuptoarele. 
Roţile de fier se învârteau nesfârşit şi baroasele bubuiau. Din 
gurile de aerisire ieşeau noaptea puhoaie de abur luminate de 
jos în roşu, albastru sau verde-otrăvit. 

Toate drumurile străjuite de lanţuri duceau către centru, 
unde se înălța o minunăţie de turn. Fusese ridicat de 
constructorii din vechime care dăltuiseră Rotocolul din Isengard; 
şi totuşi, nu părea făcut de mână omenească, ci mai degrabă 
răsărit din mădularele pământului pe vremea frământărilor 
scoarţei. Era o culme, o insulă de piatră neagră şi strălucitoare: 
patru stavile puternice din rocă cioplită fuseseră unite într-un 
corp, dar către culme se desfăceau în nişte coarne mari, cu 
foişoare ascuţite, ca vârful de lance, şi marginile tăioase, ca 
lama de cuţit. Între ele era un loc îngust, acoperit cu piatră 
lustruită, plină de semne ciudate, cam la cinci sute de picioare 
deasupra câmpiei. Aceasta era cetatea lui Saruman, Orthanc, al 
cărui nume avea (cu bună ştiinţă) două înţelesuri; pentru că în 
limba elfilor orthanc înseamnă Muntele Colţului, iar în limba 
veche din Obşte, Minte Şireată. 

Puternic şi minunat era Isengardul şi, cândva, fusese frumos; 
trăiseră acolo seniori mari, străjerii de apus ai Gondorului, şi 
înţelepţi care priveau la stele. Dar Saruman îl preschimbase 
încet-încet, ca să-şi atingă ţelurile lui viclene, şi îi adusese, după 
gândul lui, îmbunătăţiri, nemulţumit fiindcă toate operele acelea 
de artă şi ticluirile iscusite din cauza cărora îşi părăsise vechea 
înţelepciune, crezând că-i aparţineau, nu veneau din Mordor; 
aşa că ceea ce făcuse el nu era decât o imitație mică, o 
potriveală copilărească sau linguşitoare a cetăţii uriaşe, a 
armurăriei, a închisorii şi a cuptoarelor marii puteri din Barad- 
dur, Turnul Întunecimii, fără rival, care nu aştepta, în măreţia şi 
siguranţa lui neasemuite, decât momentul când să-şi bată joc de 
această potriveală. 

Astfel arăta cetatea lui Saruman, aşa cum îi mersese faima; 
căci oamenii din Rohan nu-şi aminteau să fi trecut vreodată 
dincolo de porţi, poate doar în afară de Limbă de Vierme, însă 
veneau acolo în taină şi nu povesteau nimănui ce văzuseră. 

Gandalf o luă spre marele stâlp al Mâinii. Când trecură pe 
lângă ea, călăreţii văzură spre mirarea lor că nu era tocmai albă. 
Din loc în loc avea urme de sânge închegat şi, uitându-se mai 
bine, observară că unghiile erau roşii. Gandalf continua să 


bâjbâie prin ceaţă, urmat fără nici o tragere de inimă de oamenii 
săi. Ca şi cum s-ar fi revărsat brusc toate pâraiele, în gropile de 
la marginea drumului apărură băltoace mari, iar printre bolovani 
curgeau susurând şiroaie de apă. 

Într-un târziu, Gandalf se opri şi le făcu semn; iar ei se 
apropiară şi văzură că îndărătul lui ceţurile se risipiseră şi 
apăruse o rază de soare. Trecuse de amiază. Ajunseseră la 
porţile Isengardului. Dar acestea zăceau distruse la pământ. lar 
de jur împrejur erau numai pietre crăpate şi făcute ţăndări, 
împrăştiate la mare distanţă sau adunate grămadă, de-a valma. 
Arcada măreaţă mai exista, dar dădea acum într-o genune: 
tunelul rămăsese descoperit şi pustiu, iar de-o parte şi de alta, 
în pereţii ca stânca, apăruseră crăpături; turnurile fuseseră 
făcute pulbere. Chiar dacă Marea cea Mare s-ar fi năpustit 
cuprinsă de furie asupra colinelor, tot n-ar fi reuşit să producă 
asemenea prăpăd. 

Ocolul era plin de apă din care ieşeau aburi; un cazan în fier- 
bere, unde pluteau îngrămădite bârne şi prăjini rupte, butoaie, 
cufere şi maşinării stricate. Din apă ieşeau cioturile stâlpilor 
rupti şi răsuciţi, dar drumurile nu se mai vedeau. Stânca se 
desluşea ca o insulă parcă foarte depărtată, pe jumătate 
învăluită în nori. Turnul din Orthanc se înălța însă la fel de 
întunecat, neatins de vijelie. La poalele lui vălureau ape 
albicioase. 

Regele şi toţi oamenii lui rămaseră tăcuţi pe cai, minunându- 
se că puterea lui Saruman fusese biruită; dar nici nu le trecea 
prin minte ce se petrecuse. Işi întoarseră privirile spre boltă şi 
spre porţile prăbuşite. Văzură alături de ei o grămadă mare de 
pietre; brusc îşi dădură seama că acolo se odihneau două umbre 
mici, înveşmântate în cenuşiu, greu de desluşit printre pietre. 
Lângă ei zăceau tot felul de sticle, de străchini şi tăvi, de parcă 
tocmai mâncaseră bine şi-acum se odihneau după atâta trudă. 
Unul părea adormit; celălalt stătea cu picioarele încrucişate şi 
mâinile sub ceafa, sprijinit de o stâncă prăbuşită, scoțând din 
gură cerculeţe şi rotocoale de fum albăstrui. 

O clipă Theoden şi Eomer, împreună cu toţi ceilalţi, rămaseră 
uluiţi, cu privirile aţintite asupra lor. În mijlocul prăpădului din 
Isengard, imaginea aceasta li se păru cea mai ciudată dintre 
toate. Dar, înainte ca regele să poată scoate o vorbă, făptura 
care respira fum îi văzu cum stăteau tăcuţi acolo, unde lumina 


se lupta cu întunericul. Sări în picioare. Părea un bărbat tânăr, 
sau ceva asemănător, deşi avea cam jumătate din înălţimea 
unui om. Părul îi era negru, cârlionţat, şi avea capul descoperit. 
Dar era înveşmântat în haine de luptă, având aceeaşi croială ca 
ale tovarăşilor lui Gandalf, când porniseră în călătorie spre 
Edoras. Făcu o plecăciune adâncă, cu mâna la piept. Apoi, ca şi 
cum nu i-ar fi observat pe vrăjitor şi pe prietenii lui, se întoarse 
spre Eomer şi spre rege. 

— Bun venit, domnilor, în Isengard, rosti el. Noi suntem 
străjerii porţii. Numele meu e Meriador, fiul lui Saradoc; iar 
tovarăşul meu care, vai! e doborât de osteneală (aici, îi trase 
celuilalt un şut), se numeşte Peregrin, fiul lui Paladin, din casa 
lui Took. Departe, la miazănoapte, e căminul nostru. Domnia Sa, 
Saruman, e înăuntru; dar, pentru moment, are o întâlnire tainică 
cu unul, Limbă de Vierme, că altfel nu s-ar putea să nu fie aici, 
să întâmpine asemenea oaspeţi de vază. 

— Nici nu mă-ndoiesc, râse Gandalf. Şi Saruman ţi-a poruncit 
să-i străjuieşti porţile prăbugşite şi să ai grijă când sosesc 
oaspeţii, măcar aşa, printre picături, când te-i putea lipsi de 
farfurie şi de sticlă, nu-i aşa? 

— Nu, preabunule domn, asta i-a scăpat din vedere, îi 
răspunse Merry serios. A fost foarte ocupat. Noi am primit 
poruncă de la Arborebărbos, care se îngrijeşte acum de treburile 
din Isengard. El mi-a poruncit să-l întâmpin pe Seniorul din 
Rohan cu vorbe alese. lar eu mi-am dat toată silinţa. 

— Şi tovarăşii tăi, Legolas şi cu mine? strigă Gimli, 
nemaiputându-se stăpâni. Pişicherilor, picioare-blege, trântori 
netoţi! Ne-aţi pus bine pe drumuri! Două sute de leghe prin 
mlaştini şi păduri, prin foc şi sabie, numai ca să vă scăpăm! ŞI 
dăm aici de voi chefuind şi lenevind. Şi fumând! De unde naiba 
aţi mai apărut, ca buruienile, ticăloşilor! Cleşti şi ciocane! Sunt 
copleşit de mânie şi, totodată, de bucurie, încât mare minune de 
n-oi plesni! 

— Mi-ai luat vorba din gură, Gimli, râse Legolas. Deşi eu m-aş 
întreba mai degrabă cum de-au apărut aici ca vinul, nu ca 
buruienile. 

— In călătoria asta a ta multe ţi-au fost date, dar minte, nu, 
zise Pippin, deschizând un ochi. Ne găseşti aici, pe câmpul de 
izbândă, în mijlocul jafului, şi te-ntrebi cum de ne îngăduim una 
ca asta, când o merităm cu vârf şi îndesat. — Meritaţi? întrebă 


Gimli. Nu-mi vine să cred! 

Călăreţii se puseră pe râs. 

— Nu-i nici o îndoială, este o-ntâlnire între prieteni, zise Theo- 
den. Aşadar, aceştia sunt cei pierduţi din oastea voastră, nu-i 
aşa, Gandalf? Multe minuni se mai întâmplă în zilele noastre. 
Câte n-am văzut, de când am plecat de-acasă! Şi-acum, iată, am 
în faţa ochilor mei altă seminţie din poveşti! Nu-s, oare, aceştia 
piticuţi, cărora unii dintre noi le zic holbytlani? 

— Hobbiţi, dacă nu te superi, Domnia Ta, zise Pippin. 

— Hobbiţi? întrebă Theoden. Vi s-a schimbat ciudat de mult 
limba, dar merge şi-aşa. Hobbiţi! Departe-i de adevăr tot ce mi 
s-a spus până acum. 

Merry făcu o plecăciune, iar Pippin se ridică în picioare, apoi 
se plecă şi el mai tare. 

— Eşti plin de mărinimie, Domnia Ta. Sau, cel puţin, aşa 
nădăjduiesc c-ar fi vorbele Măriei Tale, zise el. Şi iată, încă o 
minune! Am străbătut nenumărate ţinuturi de când am plecat 
de-acasă şi n-am mai întâlnit încă oameni care să ştie ceva 
despre hobbiţi. 

— Neamul meu se trage de la miazănoapte, din vremuri stră- 
vechi, zise Theoden. Dar n-am să te înşel: nu ştim nici o poveste 
despre hobbiţi. Tot ce se vorbeşte printre noi e că, departe, 
peste nenumărate râuri şi coline, trăieşte seminţia piticuţilor 
care locuiesc în vizuinele din dunele de nisip. Dar nu ştim vreo 
legendă despre isprăvile lor, căci se spune că nu fac mare lucru 
şi se feresc de privirile oamenilor, putând să se facă nevăzuţi 
cât ai zice peşte; şi că-şi schimbă vocea în triluri de păsărele. 
Dar se pare că se pot spune multe alte lucruri despre ei. 

— Aşa e, Domnia Ta, zise Merry. 

— Un lucru, rosti Theoden, n-am auzit despre ei, că scot fum 
din gură. 

— Nu-i de mirare, îi răspunse Merry, căci e o artă cu care ne 
îndeletnicim doar de câteva generaţii. Primul care-a semănat cu 
adevărat buruiana pipei în grădinile lui a fost Tobold, Suflătorul 
din Corn din Valea Lungă, Meleagul de Miazăzi, prin anul 1070, 
după socoteala noastră. Ce vârstă avea Toby când a dat de 
planta asta... 

— Nici nu ştii ce primejdie te paşte, Theoden, îl întrerupse 
Gandalf. Aceşti hobbiţi sunt în stare să stea la marginea ruinelor 
şi să sporovăiască despre plăcerile mesei sau fleacurile făptuite 


de părinţii şi bunicii şi străbunicii lor şi verii lor depărtaţi până la 
a noua spiţă, dacă le dai nas. Or să vină şi zile în care să stai s- 
asculţi istoria fumatului. Unde e Arborebărbos, Merry? 

— A plecat spre miazănoapte, cred. S-a dus să ia o gură de 
apă limpede. Majoritatea enţilor sunt cu el la treabă, acolo. 

Şi Merry făcu un semn cu mâna spre lacul din care ieşeau 
aburi. lar cum priveau într-acolo, auziră un huruit şi-o răpăială 
depărtată, de parcă s-ar fi iscat o rostogolire de pe munte şi-un 
vuiet de corn triumfător. 

— Şi Orthanc a rămas fără străjeri? întrebă Gandalf. 

— Păi, e apă destulă, zise Merry. Dar Bîrnăzor îl păzeşte îm- 
preună cu încă vreo câţiva. Nu toţi parii şi stâlpii ăia din câmpie 
sunt puşi de Saruman. Bîrnăzor stă, cred, lângă stâncă, la 
picioarele scării. 

— Da, zise Legolas, e un ent înalt acolo. Dar îşi ţine braţele 
pe lângă trup şi stă neclintit ca un arbore de grădină. 

— E trecut de amiază, zise Gandalf, iar noi n-am mâncat din 
zori. Totuşi, aş dori să-l văd pe Arborebărbos cât s-o putea de 
repede. Nu mi-a lăsat vorbă? Ori bucatele şi sticluţa v-au şters-o 
din minte? 

— A lăsat vorbă, zise Merry, şi ajungeam şi la asta, dar am 
fost împiedicat de multe altele. Mi s-a poruncit să spun că, dacă 
Gandalf şi Seniorul Obştii vor merge călare spre zidul de 
miazănoapte, au să-l găsească acolo pe Arborebărbos, care-i va 
primi cu bucurie. Aş mai adăuga că vor afla acolo şi bucate 
minunate descoperite şi alese de umilii voştri servitori. 

Apoi făcu o plecăciune. Gandalf râse. 

— Asta-i şi mai bine, zise el. Atunci, Theoden, vrei să pornim 
împreună, să-l găsim pe Arborebărbos? Trebuie să ocolim puţin, 
dar nu-i departe. Când o să-l vezi pe Arborebărbos, multe o să 
mai afli. Căci Arborebărbos e Fangorn, cel mai bătrân dintre enţi 
şi căpetenia lor. lar când vei sta de vorbă cu el, vei auzi graiul 
cel mai vechi al tuturor vieţuitoarelor. 

— Am să vin cu tine, zise Theoden. Rămas-bun, hobbiţii mei. 
Fie să ne-ntâlnim iar, în lăcaşul meu. Acolo vă veţi aşeza alături 
de mine, ca să-mi povestiţi tot ce vă pofteşte inima: faptele 
strămoşilor voştri nobili, de care vă mai amintiţi; şi vom vorbi şi 
despre Tobold cel Bătrân şi despre ştiinţa lui despre buruieni. 
Rămas-bun! 

Hobbiţii făcură câte o plecăciune adâncă. 


— Aşadar, acesta e regele Rohanului! zise Pippin cu un glas 
scăzut. Ce bătrân minunat! Tare cuviincios! 


IX Lesturi si resturi 


Gandalf plecă împreună cu alaiul regal spre răsărit, ca să 
ocolească zidurile dărâmate ale Isengardului. Dar Aragorn, Gimli 
şi Legolas rămaseră pe loc. Îi lăsară pe Arod şi pe Hasufel să 
caute iarbă de păscut, iar ei se aşezară alături de hobbiţi. 

— Măi, să fie! Vânătoarea a luat sfârşit şi, până la urmă, ne- 
am întâlnit din nou, acolo unde nici unul dintre noi n-ar fi crezut 
c-o s-ajungă, zise Aragorn. 

— lar acum că mărimile s-au dus să vorbească lucruri înalte, 
zise Legolas, vânătorii vor putea, pesemne, să afle răspuns la 
propriile lor mici cimilituri. V-am luat urma până-n pădure, dar 
mai sunt multe despre care aş dori să ştiu adevărul. 

— O groază de lucruri dorim şi noi s-aflăm despre voi, zise 
Merry. Ne-a spus Arborebărbos, bătrânul ent, câte ceva, dar nici 
pe departe cât vrem să ştim. 

— Toate la vremea lor, zise Legolas. Noi am fost vânătorii, 
aşa că s-ar cuveni ca voi să vă spuneţi primii povestea. 

— Sau ultimii, zise Gimli. O să meargă mai bine după masă. 
Mă doare capul; şi-i trecut de miezul zilei. Voi, trântorilor, vă 
puteţi spăla păcatul, dacă o să ne găsiţi şi nouă un pic din prada 
de care vorbeaţi. Mâncarea şi băutura ar mai plăti câte ceva din 
ceea ce-mi datoraţi. 

— Atunci, aşa să fie, zise Pippin. Vrei să-ţi aducem aici sau în- 
tr-un locşor unde să te simţi mai bine, cum ar fi în ceea ce-a mai 
rămas din cabana de strajă a lui Saruman, acolo, sub boltă? Noi 
am fost nevoiţi să mâncăm aici, afară, ca să mai aruncăm din 
când în când câte-o privire spre drum. 

— N-aş putea zice că v-aţi omorât cu firea, spuse Gimli. Eu 
însă n-am să intru în casă orcească; şi nici n-am să m-ating de 
carnea sau de lăturile lor. 

— Nici nu ţi-am cere una ca asta, zise Merry. Ni s-a aplecat şi 
nouă de ei, pentru tot restul vieţii. Dar în Isengard au mai fost şi 
alţii. Saruman a avut destulă minte ca să nu se bizuiască pe 
orcii lui. Işi pusese la poartă oameni de strajă — socot că unii 
dintre cei mai credincioşi slujitori. În orice caz, se bucurau de 
multe şi primeau provizii bune. 


— Şi buruiana-pipei? întrebă Gimli. 

— Nu, nu cred, râse Merry. Dar asta-i altă poveste care poa' 
s-aştepte până după masă. 

— Atunci hai să mâncăm, zise gnomul. 

Hobbiţii îi conduseră pe sub boltă, până la o uşă larg deschisă 
din stânga, spre nişte scări. Dădeau direct într-o încăpere mare, 
la capătul căreia erau alte uşi mai mici. Intr-o parte se aflau o 
plită şi-un horn. Încăperea era tăiată în stâncă şi pesemne că 
fusese întunecoasă, căci toate ferestrele dădeau în tunel. Dar 
acum intra lumina şi prin acoperişul stricat. În vatră ardeau 
câteva lemne. 

— Am făcut un pic de foc, zise Pippin. Ne-a mai îmbărbătat în 
ceţurile astea. N-am prea găsit aşchii prin jur, iar vreascurile 
erau toate ude. Dar hornul trage bine, se pare că ajunge foarte 
sus, pe stâncă şi, din fericire, nu s-a înfundat. Focul e bine venit. 
Am să vă fac nişte pâine prăjită, pentru că, mă tem, e cam 
veche, de vreo trei-patru zile. 

Aragorn şi tovarăşii săi se aşezară la capătul unei mese lungi, 
iar hobbiţii se făcură nevăzuţi printr-una dintre uşile interioare. 

— E o cămară acolo; din fericire, la adăpost de năvala apei, 
zise Pippin, când se întoarseră încărcaţi de vase, străchini, cupe, 
cuțite şi tot felul de mâncăruri. 

— Şi nu-i cazul să strâmbi din nas în legătură cu locul de 
unde vin, jupâne Gimli, adăugă Merry. Asta nu-i hrană orcească, 
ci omenească, după cum zice Arborebărbos. Ce doreşti: vin sau 
bere? E un butoiaş acolo, în cămară, bunicel tare. lar asta-i 
carne sărată de porc, clasa-ntâi. Sau să vă tai şi să vă frig 
câteva feliuţe de slănină? Rău îmi pare că nu vă pot pune pe 
masă şi niscaiva verdeţuri; dar ştiţi, în ultimele zile nu prea s-au 
mai făcut provizii. La sfârşit nu am decât miere şi unt să vă 
puneţi pe pâine. Vă place? 

— Ba bine că nu, zise Gimli. S-a mai tăiat ceva de pe răboj. 
Curând se puseră toţi trei pe-nfulecat; iar hobbiţii nu se sfiiră să 
mănânce şi ei a doua oară. 

— Sunteţi plini de bună-cuwviinţă în dimineaţa aceasta, râse 
Legolas. Dar, cred eu, chiar dacă n-am fi venit, voi tot v-aţi fi 
pus iar pe chefuit. 

— Tot ce se poate, zise Pippin. De ce nu? Am cam păţit-o cu 
orcii şi nici n-am prea avut ce mânca în ultima vreme. De mult 
nu ne-am mai ospătat după pofta inimii. 


— Văd că nu v-au vătămat prea tare, zise Aragorn. Arătaţi 
înfloritori. 

— Aşa e, rosti Gimli, măsurându-i din cap până-n picioare pe 
deasupra cupei. V-a crescut şi vi s-a-ndesit părul de două ori 
mai mult, de când ne-am despărţit; şi pot să jur că v-aţi mai 
înălţat niţel, dacă la vârsta voastră se mai poate una ca asta! 
Văd că Arborebărbos nu v-a ţinut nemâncaţi. 

— Nu, zise Merry. Dar enţii nu mănâncă, ci beau. lar băutura 
n-ajunge să te hrănească. Or fi licorile lui Arborebărbos săţioase, 
dar mai simţi nevoia şi de ceva mâncare. Măcar aşa, nişte 
lembas, ca să mai avem şi altceva în burtă. 

— Aţi băut din apele enţilor, nu-i aşa? zise Legolas. Atunci s- 
ar putea să nu-l înşele privirile pe Gimli. Stranii cântări s-au mai 
cântat despre licorile Fangornului! 

— Multe poveşti ciudate s-au depănat despre ţinutul acela, 
zise Aragorn. N-am fost niciodată pe-acolo. Hai, spuneţi-mi mai 
multe despre el şi despre enti. 

— Enţii, zise Pippin, enţii sunt... cum să-ţi spun, sunt în primul 
rând altfel. Dar ochii le sunt tare ciudaţi, adăugă el, căutându-şi 
cu greu cuvintele, după care tăcu. Cum să-ţi spun? continuă el 
după o clipă. Aţi văzut deja câţiva de la depărtare — în orice 
caz, ei v-au văzut pe voi şi ne-au zis că sunteţi pe drum — şi 
cred c-o să mai vedeţi încă mulţi înainte să plecaţi de-aici. 
Trebuie să aveţi singuri un gând despre cum arată... 

— Ei, asta-i acum! făcu Gimli. Incepem povestea de la 
jumătate. Aş prefera o ordine firească a lucrurilor, începând cu 
ziua aceea ciudată când frăţia noastră s-a risipit. 

— O să-ţi spunem, dacă avem timp, zise Merry. Dar mai întâi, 
dacă aţi terminat de mâncat, umpleţi-vă pipele şi aprindeţi-le. 
După care ne vom preface, măcar pentru o clipă, că suntem cu 
toţii iar la Bree sau în Vâlceaua Despicată. 

Scoase la iveală o punguţă de piele plină de tutun. 

— Avem aici o grămadă, spuse el, şi puteţi să vă luaţi cât 
vreţi când vom pleca. In dimineaţa aceasta ne-am ocupat, eu şi 
Pippin, cu scăparea mărfurilor de la scufundare. Plutesc tot felul 
de lucruri pe apă. Pippin a găsit două butoiaşe luate de val din 
cine ştie ce pivniţă sau magazie. Când le-am deschis, am văzut 
că erau pline cu buruiana asta a pipei, bună cum nici nu visam 
şi destul de bine păstrată. 

Gimli luă puţin tutun, îl frecă în palmă, apoi îl trase în nări. 


— E plăcut la pipăit şi miroase frumos, zise el. 

— E bun, spuse Merry. Dragă Gimli, asta-i Frunză din Valea 
Lungă! Pe butoiaşe se vedeau cum nu se poate mai limpede 
însemnele lui Horublower. Cum au ajuns aici, nu-mi dau seama. 
Socot că pentru folosul personal al lui Saruman. N-am ştiut că a 
trecut fruntariile atât de departe. Dar am dat de el la ţanc, nu-i 
aşa? 

— Aşa ar fi, zise Gimli, dacă aş avea şi-o pipă. Căci, vai, pe-a 
mea am pierdut-o în Moria sau poate mai-nainte. Printre prăzile 
voastre nu-i nici o lulea? 

— Nu, mă tem că nu, spuse Merry. N-am dat de-aşa ceva nici 
măcar în camera străjerilor. Se pare că Saruman păstra 
comoara asta numai pentru el. Şi nu cred c-ar avea vreun rost 
să batem la uşile Orthancului să cerem o pipă. Va trebui să 
folosim aceeaşi lulea, aşa cum fac prietenii buni când trag în 
piept tutun. 

— la stai o clipă, făcu Pippin, vârându-şi mâna în sân, de 
unde scoase o punguţă moale, legată cu sârmă. Am păstrat vreo 
două odoare la piept, care-s pentru mine la fel de preţioase ca 
Inelele. Uite unul dintre ele: vechea mea lulea. Şi iată încă una 
nouă-nouţă. Am purtat-o atâta amar de drum, nici eu nu ştiu de 
ce. Nu m-am aşteptat deloc să dau peste buruiana-pipei în 
călătoria mea, după ce mi s-a isprăvit provizia. Dar iată că a 
apărut la ţanc. 

Îi întinse apoi lui Gimli o pipă cu muştiucul mic, dar largă şi 
turtită la gură. 

— Se cheamă că suntem chit, nu? adăugă el. 

— Chit? strigă Gimli. Preanobile hobbit, m-ai îndatorat cum 
nu se poate mai mult! 

— Ei, eu ies la aer, să văd cum stăm cu cerul şi cu vântul, 
zise Legolas. 

— O să venim şi noi cu tine, spuse Aragorn. 

leşiră şi se aşezară pe o grămadă de bolovani din faţa porții. 
Acum văzură valea până hăt-departe. Ceţurile se ridicau şi erau 
împrăştiate de vânt. 

— Acum hai să ne tragem sufletul aici un pic, zise Aragorn. O 
să stăm de vorbă la marginea ruinelor, cum zice Gandalf, câtă 
vreme el îşi vede de treaba lui în altă parte. M-a cuprins o 
slăbiciune, aşa, cum n-am mai simţit de multă vreme. 

Se înfăşură în mantia cenuşie, acoperindu-şi zalele, şi îşi 


întinse picioarele lungi. Apoi se lăsă pe spate şi scoase un firicel 
de fum pe gură. 

— la te uită, făcu Pippin. Pas Mare, Pribeagul, s-a întors. 

— Nici n-a plecat vreodată, zise Aragorn. Sunt Pas Mare, dar 
şi Dunadan; şi aparţin atât Gondorului, cât şi Ţinutului de 
Miazănoapte. 

Fumară o vreme tăcuţi, scăldaţi în razele soarelui, care se 
revărsau pieziş în vale de dincolo de norii alburii de la apus. 
Legolas zăcea neclintit cu privirile la soare, fără să clipească, 
îngânând un cântec pentru sine. Când termină, se ridică în capul 
oaselor. 

— Acum, haideţi! zise el. Trece timpul şi ceţurile au început 
să se risipească, asta dacă voi, ciudaţilor, n-o să vă înfăşuraţi cu 
totul în fum. Şi ce-i cu povestea aia? 

— Păi, povestea mea începe când m-am trezit pe întuneric, 
legat fedeleş, într-o tabără orcească, zise Pippin. Staţi un pic, ce 
zi e azi? 

— Cinci martie, după calendarul din Comitat, zise Aragorn. 
Pippin făcu nişte socoteli pe degete. 

— Nu-s decât nouă zile, zise el. Parc-a trecut un an de când 
am fost luaţi ostatici. Deşi clipa aceea mi s-a părut ca un 
coşmar, cele trei zile care-au urmat au fost de-a dreptul 
îngrozitoare. Merry o să mă oprească, dacă-mi scapă ceva 
însemnat. N-am să intru în detalii de genul bici, mizerie, 
duhoare şi tot felul de lucruri de-astea. Nu suport nici să-mi 
amintesc. 

Se puse pe povestit despre ultima bătălie a lui Boromir şi 
despre marşul orcilor de la Emyn Muil, până în pădure. Ceilalţi 
dădeau din cap de fiecare dată când li se adevereau bănuielile. 

— lată câteva dintre odoarele pe care le-aţi făcut pierdute, 
zise Aragorn. Cred c-o să fiţi fericiţi să le luaţi înapoi. 

Îşi desfăcu cingătoarea pe sub mantie şi scoase două cuțite 
crestate. 

— la te uită, făcu Merry. Nu nădăjduiam să le mai văd 
vreodată. Am crestat cu ale mele ceva orci; dar mi le-a luat 
Ugluk. Ce se mai bucura! La început, mi s-a părut că avea de 
gând să mă înjunghie, dar le-a azvârlit, de parcă l-ar fi fript la 
degete. 

— Şi uite şi paftaua ta, Pippin, zise Aragorn. Am păstrat-o cu 
sfinţenie, căci e un lucru foarte preţios. 


— Ştiu, spuse Pippin. Mi s-a rupt inima s-o las acolo, dar n-am 
avut încotro. 

— Aşa e, îi răspunse Aragorn. Numai cel cu mâinile legate nu- 
şi azvârle odoarele în vreme de restrişte. Ai făcut foarte bine. 

— Felul în care ţi-ai tăiat legăturile de la mâini a fost iară o 
treb'şoară pe cinste, zise Gimli. Aţi avut noroc, dar aţi şi tras 
foloase de pe urma lui cu vârf şi-ndesat, cum se spune. 

— Şi ne-aţi pus pe gânduri, nu glumă, zise Legolas. Eu unul 
am crezut că v-au crescut aripi. 

— Din păcate, nu ne-au crescut, spuse Pippin. Dar voi n- 
aveaţi cum să ştiţi de Grishnakh. 

Se cutremură şi nu mai zise nimic, lăsându-l pe Merry să 
povestească despre clipele acelea îngrozitoare, despre mâinile 
ca nişte labe, răsuflarea fierbinte şi încleştarea înfricoşătoare a 
braţelor păroase ale lui Grishnakh. 

— Tot ce-mi spuneţi despre orcii din Barad-dur, Lugburz, cum 
îi zic ei — mă nelinişteşte, zise Aragorn. Seniorul Întunecimii ştia 
şi-aşa prea multe; la fel şi slujitorii lui. lar Grishnakh, e limpede, 
a trimis câteva mesaje peste râu, după cearta dintre ei. Ochiul 
Roşu o să se îndrepte către Isengard. Dar, în orice caz, Saruman 
a căzut singur în groapa pe care-a săpat-o pentru alţii. 

— Da, cine-o câştiga n-o să aibă cine ştie ce viitor, zise 
Merry. A început să-i meargă prost din clipa în care au pus orcii 
piciorul în Rohan. 

— Noi l-am zărit pe ticălosul ăsta bătrân, zise Gimli. Cel puţin 
aşa ne-a lăsat Gandalf să înţelegem. S-a întâmplat la marginea 
pădurii. 

— Când? întrebă Pippin. 

— Acum cinci nopţi, zise Aragorn. 

— la să vedem, spuse Merry, ce făceam acum cinci nopţi: aici 
ajungem la o parte a povestirii despre care nu ştiţi nimic. L-am 
întâlnit pe Arborebărbos în dimineaţa de după bătălie şi-am 
înnoptat în Sala Izvoarelor, una dintre casele lui enţeşti. A doua 
zi ne-am dus la Divanul Ent, o adunare de-a lor, adică unul 
dintre cele mai ciudate lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea. 
A durat două zile, iar noi ne-am petrecut nopţile cu un ent pe 
nume Bîrnăzor. Apoi, târziu, în după-amiaza celei de-a treia zile 
a divanului lor, enţii au izbucnit. Era uluitor. Pădurea era 
cuprinsă de încordare, de parcă fierbea în ea o vijelie 
îngrozitoare. Şi care se dezlănţuise brusc. Să-i fi auzit cum 


cântau, în timp ce mărşăluiau. 
— Dacă-i auzea Saruman, şi-ar fi luat picioarele la spinare şi- 
ar fi acum la sute de leghe de-aici, zise Pippin. 


Chiar de-i Isengardul tare şi puternic, rece ca piatra şi pustiit, 
Tot porni-vom la război, să croim stânca, să fărâmăm poarta. 


Ba mai mult. Mare parte din cântul lor nu avea cuvinte şi era 
ca un vuiet de corn şi de tobe. Te prindea pe dată. Dar am 
crezut că nu era decât un marş şi-atât; până am ajuns aici. Abia 
atunci mi-am dat seama de însemnătatea lui. 

Am trecut ultima creastă în Nan Curunir după căderea nopţii, 
continuă Merry. Atunci am avut pentru prima oară simţământul 
că Pădurea însăşi venea pe urmele noastre. Mi se părea că 
trăiesc un vis enţesc, dar şi Pippin a observat acelaşi lucru. 
Eram amândoi înspăimântați. Dar nu ne-am putut dumiri ce se 
întâmplă, decât mai târziu. Era vorba de huorni, sau cel puţin 
aşa-i numeau enţii în „limba scurtă". Arborebărbos nu vrea să 
vorbească prea mult despre ei, însă cred că sunt enţi care s-au 
schimbat aproape cu totul în arbori, fie şi numai ca înfăţişare. 
Stau în pădure sau la poalele ei împrăştiaţi, fără să facă vreun 
zgomot, veghind fără încetare asupra copacilor; cred însă că în 
inima văilor întunecoase sunt sute şi mii. Au o mare putere şi se 
pare că se pot învălui în umbră: e foarte greu să-i vezi când se 
mişcă. Dar o fac. Se pot mişca foarte repede, dacă se supără. 
Stai liniştit şi te uiţi la cele din jur sau asculţi vâjâitul vântului şi 
te trezeşti în mijlocul unei păduri, cu arborii mişunând în jurul 
tău. Incă au glasuri şi pot vorbi cu enţii — de aceea li se spune 
huorni, zice Arborebărbos, — însă au devenit ciudaţi şi sălbatici. 
Sunt primejdioşi. Mi-ar îngheţa sângele în vine dacă m-aş întâlni 
cu ei, fără să fie enţii prin preajmă, ca să-i supravegheze. 

Pe la începutul nopţii ne-am târât într-o râpă de la capătul de 
sus al Văii Vrăjitorului, împreună cu enţii urmaţi de huornii 
foşnitori. 

Nu-i vedeam, fireşte, dar văzduhul era plin de trosnete. 
Noaptea era înnorată şi întunecată. De îndată ce au părăsit 
colinele, au început să se mişte foarte repede şi făceau un 
zgomot ca fâşâitul vântului. Luna nu se ivise dintre nori şi nu 
mult după miezul nopţii în partea de miazănoapte a Isengardului 
apăruse o pădure înaltă. Nici urmă de vrăjmaşi, şi nimeni nu 


dădea vreun semn. Singurul lucru demn de luat în seamă era o 
lumină la o fereastră de sus, din turn. 

Arborebărbos cu încă vreo câţiva enţi şi-au continuat ocolişul 
către porţile mari. Pippin şi cu mine eram pe umerii lui Arbore- 
bărbos şi îl simţeam tremurând de încordare. Dar chiar şi când 
sunt stârniţi, enţii ştiu să fie atenţi şi răbdători. S-au oprit şi au 
rămas neclintiţi ca stâncile, răsuflând şi ascultând. 

Apoi, dintr-o dată, s-a produs un zgomot. Goarnele răsunau şi 
ecoul se izbea de zidurile Isengardului. Am crezut că ne-au des- 
coperit şi că urma să înceapă bătălia. Dar nici vorbă! Toţi 
oamenii lui Saruman plecau mărşăluind. Nu ştiu mare lucru 
despre războiul ăsta, nici despre Călăreţii din Rohan, dar 
Saruman, se pare, voia să-l termine pe rege şi pe toţi oamenii 
săi, dându-le o ultimă lovitură. A golit Isengardul. l-am văzut pe 
vrăjmaşi plecând — şiruri nesfârşite de orci şi trupe întregi 
încălecând pe lupi uriaşi. Mai erau şi batalioane de oameni. Mulţi 
purtau torţe şi le-am văzut chipurile în lumina flăcărilor. Cei mai 
mulţi erau oameni obişnuiţi, destul de înalţi, cu părul negru, 
încruntaţi, dar fără să-mi pară o întruchipare a răului. Însă mai 
erau unii urâţi foc: de înălţimea unui om, dar cu chip livid, o 
spurcăciune cu ochi saşii, răutăcioşi. Cum să vă spun, mi-a venit 
în minte imediat omul ăla din Bree, venit de la Miazăzi; numai că 
acela nu semăna atât de mult cu orcii. 

— Şi mie mi-au amintit de el, zise Aragorn. Am avut de-a face 
în Văgăuna lui Helm cu aceşti pe-jumătate-orci. Acum e clar că 
omul de la Miazăzi era o iscoadă de-a lui Saruman; însă nu ştiu 
dacă lucra numai pentru Saruman sau şi pentru Călăreţii Negri. 
Cu făpturile astea ale răului e tare greu să-ţi dai seama când 
sunt cinstite şi când se trădează unele pe altele. 

— Ei, şi dacă-i socotim pe toţi, trebuie să fi fost vreo zece mii, 
până la urmă, zise Merry. Le-a trebuit o oră să iasă pe poartă. 

O parte au luat-o pe drumul larg, către Vaduri, alţii s-au 
întors şi-au pornit spre soare-răsare. Cam la o milă depărtare, 
unde râul curge printr-un canal foarte adânc, fusese durat un 
pod. Dacă v-aţi ridica, l-aţi vedea. Cântau cu toţii cu glasuri 
aspre şi râdeau, făcând o larmă cumplită. M-am gândit atunci că 
pricina Rohanului e tare întunecată. Dar Arborebărbos nu s-a 
clintit. A zis: „Cu Isengardul am treabă la noapte, cu bolovani şi 
pietre!" Dar, deşi nu vedeam ce se întâmplă pe întuneric, cred 
că huornii începuseră să se mişte spre miazăzi, imediat după ce 


porţile fuseseră iar închise. Cred că aveau ce aveau cu orcii. 
Până în zori, erau în vale; sau, în orice caz, se aşternuse acolo o 
umbră prin care nu se zărea nimic. 

Îndată ce Saruman şi-a îndepărtat toată oştirea, a venit 
rândul nostru. Arborebărbos ne-a lăsat jos, s-a îndreptat spre 
poartă şi a început să bată şi să-l strige pe Saruman. Nu i-a 
răspuns nimeni, dar de pe ziduri s-au pornit săgețile şi bolovanii. 
Dar asemenea arme sunt fără rost când e vorba de enţi. Nu le 
plac, desigur, şi îi scot din sărite, ca nişte muşcături de purice. 
Dar poţi să tragi cu săgeți în ei ca-ntr-o perniţă cu ace, fără să le 
pricinuieşti cine ştie ce rău. Întâi, că nu pot fi otrăviţi. Al doilea, 
au pielea mai groasă ca scoarţa de copac. E nevoie de o lovitură 
zdravănă de topor, ca să-i răneşti cu adevărat. Nu le plac 
topoarele. Dar e nevoie de mulţi tăietori de lemne ca să ataci un 
ent, căci unul singur nu mai are cum să lovească şi-a doua oară. 
Făpturile acestea zdrobesc fierul dintr-un pumn, ca pe o bucată 
de plută. 

După ce l-au străpuns câteva săgeți, Arborebărbos a început 
să se înfierbânte, să devină „pripit", după cum ar zice el. A 
mârâit măreț, hum-hum, şi-ndată s-au apropiat cu paşi mari 
vreo zece enţi. Un ent furios e ceva înspăimântător. Işi 
încleştează degetele de la mâini şi de la picioare de stâncă şi-o 
fărâmă, ca pe o coajă de pâine. Parcă te uitai la mişcarea unor 
rădăcini uriaşe vreme de o sută de ani adunată într-o clipă. Se 
apucaseră cu toţii să împingă, să tragă, să sfâşie, să scuture şi 
să lovească; în cinci minute de trosnete şi bubuituri, porţile 
acestea uriaşe zăceau ţăndări la pământ. lar vreo câţiva 
începuseră deja să roadă zidurile, ca iepurii într-o carieră de 
nisip. Nu-mi dau seama ce-o fi crezut Saruman că se întâmplă, 
dar, în orice caz, nu ştia cum să se descurce în faţa unui 
asemenea atac. Bineînţeles, s-ar putea ca puterile lui vrăjitoreşti 
să mai fi scăzut în ultimul timp; oricum, cred că nu-l prea trăgea 
inima, n-a avut destul curaj aşa, singur, încolţit aici, fără o 
mulţime de sclavi, unelte şi alte chestii de-astea, mă-nţelegi. E 
cu totul altfel decât Gandalf. Mă-ntreb cum de i-o fi mers faima 
atât, când cred că singurul lui merit, în sensul ăsta, e că a rămas 
în Isengard. 

— Nu, zise Aragorn. Cândva a fost pe măsura faimei sale. 
Ştia foarte multe, avea o gândire bună, iar mâinile sale făceau 
minuni; şi avea putere asupra celorlalţi. Pe înţelepţi izbutea să-i 


convingă, iar pe cei săraci cu duhul îi îmblânzea cât ai zice 
peşte. Sunt sigur că mai are şi-acum puterea asta. Nu sunt mulţi 
pe Pământul de Mijloc care să scape în cazul în care ar fi lăsaţi 
singuri să stea de vorbă cu el, chiar dacă a suferit o înfrângere. 
Poate unul ca Gandalf, Elrond sau Galadriel, acum, că şi-a dat pe 
faţă răutatea; dar de alţii, mă-ndoiesc. 

— Enţii nu mai pot fi îmbrobodiţi, zise Pippin. Se pare că i-a 
tras în piept o dată, dar acum, s-a zis. Oricum, el nu i-a înţeles şi 
a făcut marea greşeală să nu-i bage în seamă. N-a avut nici un 
plan cu ei şi nici n-a mai avut timp să-şi facă vreunul, când s-au 
pus pe treabă. Cum a-nceput atacul, puţinii şobolani rămaşi în 
Isengard au ţâşnit care-ncotro prin găurile făcute de enţi. Pe 
oameni i-au lăsat să plece, după ce i-au luat la întrebări. Aşa au 
şters-o vreo douăzeci-treizeci. Dar nu cred c-a scăpat nici un 
orc, mare sau mic. Şi asta datorită huornilor; Isengardul era 
înconjurat de o adevărată pădure când a-nceput atacul. Şi nici 
cei care-au luat-o pe vale n-au avut altă soartă. 

Când enţii au reuşit să facă praf mare parte din zidurile de 
miazăzi, iar ceea ce rămăsese din oamenii lui îşi luaseră 
tălpăşiţa, Saruman a fugit şi el cuprins de grijă. Se pare că era la 
poartă când am sosit noi; cred că ieşise să vadă plecarea oştirii 
lui minunate. Când enţii au dat buzna în cetate, a şters-o iute. 
La-nceput, nu l-au văzut. Dar noaptea s-a luminat de stele, 
îndeajuns pentru enţi să vadă, şi Bîrnăzor a scos un chiot: 
„Ucigaşul de arbori, ucigaşul de arbori!" Bîrnăzor e o făptură 
delicată, dar îl urăşte mai abitir ca alţii pe Saruman, pentru că ai 
lui au suferit crunt de pe urma securilor orceşti. Aşa că a sărit pe 
cărarea dinspre poarta interioară. lar el, dacă-i stârnit, aleargă 
mai iute ca vântul. A văzut o siluetă abia desluşită fugind printre 
umbrele lăsate de coloane, care aproape că ajunsese la poalele 
scărilor de la intrarea în turn. Dar până acolo era un fleac pentru 
Bîrnăzor. Acesta era atât de îndârjit, încât a fost la doi paşi de el 
când Saruman s-a strecurat pe uşă. După ce-a ajuns teafăr în 
Orthanc, n-a mai trecut mult şi Saruman şi-a pus pe roate 
maşinăria lui nepreţuită. În timpul acesta, intraseră mulţi enţi în 
Isengard: unii îl urmaseră pe Birnăzor, alţii dăduseră buzna 
dinspre miazănoapte şi răsărit; umblau de colo-colo şi 
distrugeau tot ce-ntâlneau în cale. Deodată au ţâşnit flăcări şi 
fum infect; toate gurile de aerisire au început să bolborosească 
şi să scuipe foc. Mulţi enţi au fost pârliţi şi s-au umplut de băşici. 


Unul dintre ei, Os de Fag, parcă aşa îl chema, un ent înalt şi 
arătos, a fost împresurat într-o izbucnire de foc şi-a ars ca o 
torţă. Cumplit tablou! Asta i-a scos pe toţi din minţi. Crezusem 
înainte că erau stârniţi. Da' de unde! Abia atunci mi-am dat 
seama ce înseamnă asta cu adevărat. Era ceva de necrezut. Se 
porniseră să huruie, să bubuie şi să tropăie până ce şi pietrele 
au început să crape şi să se prăbuşească numai la auzul lor. 
Merry şi cu mine ne-am aruncat la pământ şi ne-am acoperit 
urechile cu mantiile. Enţii dădeau ocol Orthancului cu paşi mari, 
vuind ca vijelia, distrugând stâlpii, provocând rostogoliri de bolo- 
vani, azvârlind lespezile uriaşe prin aer, ca pe nişte frunze. 
Turnul se afla în mijlocul unui ciclon. Am văzut stâlpi de fier şi 
blocuri de zid ţâşnind la sute de picioare în sus, izbindu-se de 
ferestrele Orthancului. Dar Arborebărbos nu şi-a pierdut capul. 
Din fericire, nu suferise nici o arsură. Nu voia ca ai lui să se 
vatăme în furia care-i apucase şi nici ca Saruman să-i scape prin 
vreo spărtură, în hărmălaia iscată. Mulţi dintre enţi se izbeau de 
stânca Orthancului; dar n-au putut-o nărui, pentru că era foarte 
netedă şi tare. Probabil că avea în ea ceva fermecat încă înainte 
de venirea lui Saruman aici. Oricum, n-au reuşit nici măcar s-o 
zgârie sau s-o crape; n-au făcut decât să se vatăme şi să se 
rănească. Atunci, Arborebărbos a intrat în cerc şi-a început să 
strige. Glasul lui puternic răsuna peste toată larma aceea. 
Deodată, s-a lăsat o linişte mormântală. Atunci, de sus, de la o 
fereastră din turn, am auzit cu toţii un hohot ascuţit de râs. La 
asta enţii au făcut un lucru tare ciudat. Dacă până atunci 
dăduseră pe dinafară, acum au devenit neîndurători, reci ca 
gheaţa şi foarte liniştiţi. Au plecat din câmpie şi s-au strâns în 
jurul lui Arborebărbos, unde-au rămas neclintiţi. A început să le 
vorbească pe limba lor; cred că le dezvăluia un plan pe care îl 
clocise de mult în ţeasta lui bătrână. Apoi s-au făcut pur şi 
simplu nevăzuţi, fără zgomot, în lumina cenuşie. între timp, se 
arătau zorile. 

Cred că şi-au pus străjeri de veghe în turn, dar erau atât de 
bine ascunşi de umbre şi nu făceau nici o mişcare, încât nu-i 
vedeam. Ceilalţi au luat-o către miazănoapte. în ziua aceea şi-au 
făcut de lucru şi nu i-am văzut deloc. Am fost singuri aproape 
tot timpul. Era o zi mohorâtă. Am umblat un pic de colo-colo, 
deşi ne-am ţinut departe de ferestrele Orthancului, cât am putut 
de mult; ni se părea că ne ameninţă. Mare parte din timp am 


căutat ceva de mâncare. Apoi am stat şi-am vorbit, întrebându- 
ne ce se întâmpla la miazăzi, în Rohan, şi ce s-o fi ales de restul 
frăţiei noastre. Din când în când, auzeam în depărtare huruitul 

pietrelor în cădere şi ecou de zgomote înfundate printre coline. 

După-amiază am pornit-o în jurul cercului şi ne-am dus să 
vedem ce se petrecea. La capătul văii era o pădure umbroasă 
de huorni. La fel şi dincolo de zidul de la miazănoapte. Nu 
îndrăzneam să intrăm. Dar înăuntru se auzea zgomot de lucru 
intens. Enţii şi huornii săpau puțuri şi şanţuri adânci şi făceau 
heleştee şi baraje în care adunau toate apele Isenului şi toate 
izvoarele şi pâraiele pe care le găsiseră. l-am lăsat să-şi 
continue treaba. _ 

Când s-a-nserat, Arborebărbos s-a întors la poartă. Ingâna şi 
bubuia aşa, pentru sine, şi părea încântat. S-a oprit şi şi-a întins 
braţele lungi şi picioarele, apoi a tras aer adânc în piept. L-am 
întrebat dacă e obosit. 

„Obosit? a zis el. Obosit? Nu, în nici un caz. Dar am înţepenit. 
Simt nevoia de-o duşcă bună din Scăldătoarea Enţilor. Am mun- 
cit din răsputeri; astăzi am spart mai multă piatră şi-am 
scormonit pământul cum n-am mai făcut-o de ani de zile. Dar 
suntem aproape gata. Când s-o lăsa noaptea, nu zăboviţi pe 
lângă poarta asta şi nici în vechiul tunel! S-ar putea să se 
reverse apa pe acolo şi, la început, va veni vijelioasă, până când 
o să spele toată scârboşenia lui Saruman. După aceea Isenul va 
putea să curgă iar limpede şi curat. 

A început apoi să mai dărâme câte-o bucată din zid, aşa, ca 
să se simtă bine. 

Tocmai ne întrebam unde era mai bine să ne întindem să 
închidem un ochi, când s-a întâmplat cel mai ciudat lucru dintre 
toate. Dinspre drum ne-a ajuns la ureche zgomot iute de copite. 
Merry şi cu mine am amuţit, iar Arborebărbos s-a ascuns în 
umbrele de sub boltă. Deodată s-a arătat un cal mare care se 
apropia cu tropot, ca o străfulgerare argintie. Era deja întuneric, 
dar i-am văzut bine chipul călăreţului: părea că străluceşte, iar 
veşmintele îi erau cu totul şi cu totul albe. N-am făcut decât să 
mă ridic în capul oaselor şi să mă holbez la el cu gura încleştată. 
Am încercat să strig, însă n-am fost în stare. Dar, oricum, n-a 
fost nevoie, căci s-a oprit alături şi şi-a coborât privirile spre noi. 
„Gandalf!" am zis într-un târziu, dar glasul meu era doar o 
şoaptă. Credeţi cumva că mi-a zis „Salut, Pippin! Ce surpriză 


plăcută!"? Nu, nicidecum! Mi-a zis: „Scoală-te de-acolo, bă, 
prostovanul lui Took! Pe legea mea, unde e Arborebărbos 
printre ruinele astea? Am nevoie de el. Şi asta foarte repede!" 

Arborebărbos i-a auzit glasul şi a ieşit la iveală din umbră, cât 
ai zice peşte. Întâlnirea lor a fost ciudată. M-a mirat că nici unul 
dintre ei nu părea deloc uluit! Era clar că Gandalf se aştepta să-l 
găsească pe Arborebărbos aici, iar Arborebărbos pesemne de- 
aia se tot foise pe la poartă, ca să-l întâlnească. li povestisem 
bătrânului ent totul despre Moria. Dar mi-am amintit atunci că 
ne-a privit cam ciudat. Socot că se întâlnise cu Gandalf sau avea 
veşti de la el, dar nu voia să ne spună aşa, pe fugă. „Nu te pripi" 
este vorba lui; dar nimeni, nici măcar elfii nu vorbesc prea multe 
despre mişcările lui Gandalf, câtă vreme nu e el de faţă. „Hmm! 
Gandalf! a zis Arborebărbos. Mă bucur c-ai venit. Lemnul şi apa, 
buşteanul şi piatra, pe toate le pot stăpâni; dar aici avem de-a 
face cu un vrăjitor." „Arborebărbos, rosti Gandalf. Am nevoie de 
ajutorul tău. Ai făcut multe, dar îţi cer şi mai multe. Am de 
stăpânit vreo zece mii de orci." Apoi cei doi s-au depărtat şi-au 
ţinut sfat într-un colţ. Trebuie să i se fi părut tare pripită 
întâlnirea aceasta lui Arborebărbos, căci Gandalf era foarte 
grăbit şi l-am auzit tunând rău de tot, până să se depărteze. Nu 
erau decât la câteva minute distanţă de noi. Apoi Gandalf s-a 
întors. Părea uşurat, aproape vesel. Abia atunci ne-a spus că se 
bucura că ne vede. „Dar unde-ai fost, Gandalf? am strigat eu. l- 
ai văzut pe ceilalţi?" „Unde-am fost, unde n-am fost, acum m- 
am întors, mi-a răspuns în felul lui personal. Da, m-am întâlnit 
cu unii dintre ei. Să lăsăm, însă, pentru moment, veştile. E o 
noapte primejdioasă şi trebuie s-o iau la galop. Dar s-ar putea ca 
zorile să fie mai strălucitoare; şi dacă va fi aşa, ne vom întâlni 
din nou. Aveţi grijă de voi şi nu vă apropiaţi de Orthanc! Rămas- 
bun!" Arborebărbos a căzut pe gânduri după plecarea lui 
Gandalf. Aflase, de bună seamă, o mulţime de lucruri într-un 
timp scurt şi acum le rumega. S-a uitat la noi şi a zis: „Hmm, 
văd că nu sunteţi chiar aşa pripiţi cum îmi închipuiam. Mi-aţi 
spus mai puţine decât aţi fi putut şi nu mai mult decât se 
cuvenea. Hmm, am cam aflat câte ceva. Ei, dar acum Arbo- 
rebărbos trebuie să se pună iar pe treabă." 

Inainte să plece, am reuşit să-i smulgem câteva veşti, care 
însă nu ne-au plăcut deloc. Deocamdată însă ne-am gândit mai 
mult la voi trei, decât la Frodo şi la Sam sau la bietul Boromir. 


Pentru că am înţeles că se purta o bătălie sau, în orice caz, 
urma să se poarte, iar voi eraţi amestecați şi teama era că n-o 
să mai ieşiţi nevătămaţi din ea. „Huornii vor fi de mare ajutor", a 
zis Arborebărbos. Apoi a plecat şi nu l-am mai văzut până în 
dimineaţa aceasta. 

— Era noaptea târziu, continuă Pippin. Ne întinseserăm pe o 
grămadă de bolovani şi nu vedeam nimic. Ceaţa sau umbrele 
acoperiseră totul înjur, ca o pătură uriaşă. Aerul părea greu, 
pâclos; şi răsuna de trosnete şi de murmure. Cred că treceau 
alte sute de huorni ca să dea o mână de ajutor în bătălie. Mai 
târziu s-a iscat un bubuit puternic de tunet departe la miazăzi şi 
fulgerele au brăzdat Rohanul. Din când în când, vedeam culmile 
munţilor la mile depărtare, cum ţâşneau brusc în alb-negru şi 
apoi dispăreau. Şi îndărătul nostru se auzeau zgomote ca de 
tunet printre coline, însă altfel decât celelalte. Valea răsuna, din 
când în când, de ecouri. 

Trebuie să fi fost cam pe la miezul nopţii, când enţii au 
dărâmat stavilele şi au descătuşat apele printr-o spărtură din 
zidul de miazănoapte peste Isengard. Negura huornilor 
dispăruse şi bubuitul de tunet se depărtase. Luna scăpata 
îndărătul munţilor de la apus. Isengardul începea să fie năpădit 
de pârâiaşe negre, şerpuitoare, şi de bălți. Scânteiau în bătaia 
ultimelor raze de lună revărsate peste câmpie. Din când în când, 
apele se scurgeau prin gurile de aerisire sau prin alte găuri şi 
izbucneau nori de aburi şuierând. Fumul se ridica valuri-valuri. 
Se auzeau bubuituri şi izoucneau flăcări. Spre cer se înălța o 
spirală uriaşă de aburi înconjurând Orthancul, până începu să 
semene cu un pisc înnorat, clocotitor pe dinăuntru şi luminat de 
razele lunii de deasupra. Şi apa nu se mai termina, până când, 
la urmă, Isengardul arăta ca o cratiţă uriaşă, fierbând şi bol- 
borosind. 

— Am văzut un nor de fum şi de abur dinspre miazăzi 
noaptea trecută, când am ajuns la gurile de la Nan Curunir, 
spuse Aragorn. Ne-am temut ca nu cumva Saruman să 
clocească cine ştie ce altă vrăjitorie ticăloasă împotriva noastră. 

— Nu el, zise Pippin. Pesemne că-n vremea aceea se îneca în 
fum şi îi pierise râsul cu totul. Spre dimineaţa zilei de ieri, apa se 
scursese prin toate găurile şi se iscase o ceaţă groasă. Noi ne- 
am adăpostit în încăperea asta a străjerilor. Şi eram tare 
înfricoşaţi. Lacul începuse să se reverse prin vechiul tunel, iar 


apa se înălța pe trepte. Am crezut că aveam să fim prinşi, ca 
orcii într-o vizuină; dar am găsit o scară în spirală îndărătul 
cămării, care ducea în vârful arcadei. A fost un chin să ieşim, 
căci culoarul crăpase şi era astupat de pietre prăbuşite, până 
aproape de capăt. Acolo, sus, am stat deasupra întinderilor de 
apă şi-am privit la scufundarea Isengardului. Enţii nu conteneau 
să reverse tot mai multă apă, până când toate focurile s-au 
potolit şi fiecare văgăună a fost inundată. Ceţurile se adunaseră 
şi se ridicau, ca umbrela uriaşă a unui nor. 

Trebuie să fi fost la o înălţime de peste o milă. Seara a apărut 
un curcubeu pe deasupra colinelor de răsărit; şi-atunci, apusul s- 
a acoperit de o burniţă densă pe povârnişurile munţilor. Se 
aşternuse o tăcere deplină. în depărtare, urlau câţiva lupi a jale. 
Enţii s-au oprit târziu, noaptea, şi au repus Isenul pe făgaşul lui. 
Aşa s-a terminat totul. 

— De-atunci apa a început iar să scadă. Trebuie să fie 
scurgeri pe undeva, prin pivnițele de dedesubt. Cel puţin aşa 
cred. Dacă Saruman îşi arunca privirile afară de la vreo fereastră 
de-a lui, totul trebuia să i se pară o harababură 
înspăimântătoare. Ne-am simţit tare singuri. În toată ruina asta 
nu era nici măcar un ent la vedere, cu care să stăm de vorbă. 
Ne-am petrecut noaptea sus, deasupra boltei. Era frig, umezeală 
şi n-am închis un ochi. Aveam simţământul că se putea întâmpla 
oricând orice. Saruman mai e şi-acum în turnul său. Noaptea era 
străbătută de un zgomot, ca vântul care trecea pe vale. Cred că 
enţii şi huornii care fuseseră plecaţi se întorseseră; dar unde 
fuseseră până atunci nu ştiu. Am coborât în dimineaţa ceţoasă 
şi umedă şi-am privit iar în jur, dar n-am văzut pe nimeni. Cam 
atâta am avut de povestit. Acum se pare că-i linişte şi pace, 
după toată zarva aia. Şi parcă mai multă speranţă, o dată ce s-a 
întors Gandalf. Aş putea chiar să dorm. 

O vreme rămăseseră cu toţii tăcuţi. Gimli îşi umplu iar pipa. 

— Un singur lucru mă nedumereşte, zise el, aprinzându-şi-o 
cu iasca şi amnarul. Limbă de Vierme, l-ai spus lui Theoden că e 
cu Saruman. Cum a ajuns acolo? 

— O, am uitat de el, zise Pippin. Abia în dimineaţa asta a 
venit. Tocmai făcusem focul şi mâncasem ceva, când 
Arborebărbos şi-a făcut iar apariţia. L-am auzit afară bolborosind 
şi strigându-ne. „Am trecut pe-aici să văd cum vă ospătaţi, 
flăcăi, a zis el, şi să vă aduc nişte veşti. Huornii s-au întors. 


Toate-s bune; oho-hooo! chiar că-s bune! a râs apoi, plesnindu- 
şi coapsele. Nu mai e nici un orc în Isengard, nici o secure! Şi 
înainte să treacă ziua asta, o s-avem oaspeţi de la miazăzi pe 
care-o să vă bucuraţi să-i vedeţi." Nici n-apucase bine să ne 
spună asta, că am şi auzit tropot de copite pe drum. Ne-am 
repezit afară, dinaintea porţilor, iar eu m-am oprit şi m-am uitat 
atent, aşteptând în sinea mea să-i văd pe Pas Mare şi pe 
Gandalf apropiindu-se în fruntea unei oştiri. Dar din ceţuri a 
apărut un om pe-o mârţoagă bătrână şi vlăguită; bărbatul însuşi 
părea o făptură stranie şi pocită. Era singur. Era atât de 
tulburat, încât la început n-a părut să ne observe. Când ne-a 
văzut, a scos un strigăt şi a-ncercat să se întoarcă şi să fugă. 
Dar Arborebărbos a făcut trei paşi mari spre el şi-a-ntins braţul 
lung şi l-a luat din şa. Calul s-a ridicat speriat în două picioare, 
iar el s-a târât la pământ. A zis că e Grima, prietenul şi sfetnicul 
regelui, şi că a fost trimis de Theoden cu o vorbă însemnată 
pentru Saruman. „Nimeni n-ar cuteza să vină călare pe câmpia 
plină de orci, a zis el, aşa că m-a trimis pe mine. Şi-am trecut 
prin multe primejdii; sunt hămesit şi vlăguit. Am fugit spre nord, 
alături cu drumul, hăituit de lupi." 

Am văzut cum îl privea pieziş pe Arborebărbos şi-am zis în 
sinea mea „Mincinosule!" Arborebărbos s-a uitat la el lung şi 
molcom, după cum i-e felul, vreo câteva minute, până arătarea 
aia şuie a început să se foiască la pământ. Apoi a zis într-un 
târziu: „Ha! hmm! te-aşteptam, Limbă de Vierme." La acest 
nume, arătarea a tresărit. „Gandalf a ajuns aici înaintea ta. Aşa 
că ştiu despre tine tot şi ştiu şi ce am de făcut. Pune-i pe toţi 
şobolanii în aceeaşi capcană, mi-a spus Gandalf. Şi-aşa voi face. 
Acum eu sunt stăpânul Isengardului şi Saruman e ferecat în 
turn. lar tu poţi să te duci acolo, să-i transmiţi câte vorbe 
pofteşti!" „Lasă-mă, lasă-mă! a zis Limbă de Vierme. Ştiu 
drumul!" „Da, ştii drumul, nici nu mă îndoiesc, a spus 
Arborebărbos. Dar lucrurile s-au mai schimbat câte puţin pe-aici. 
la du-te să vezi!" L-a lăsat pe Limbă de Vierme să plece. 
Ticălosul a trecut şchiopătând pe sub bolți până a ajuns în cerc 
şi-a văzut toate apele care se aşterneau între el şi Orthanc. Apoi 
s-a întors către noi. „Lăsaţi-mă să plec! a schelălăit el. Lăsaţi-mă 
să plec! Vorbele mele sunt acum fără rost!" „Aşa e, a zis Arbo- 
rebărbos. Dar ai de ales: să rămâi cu mine până sosesc Gandalf 
şi stăpânul tău sau să treci apele. Ce-alegi?" La auzul numelui 


stăpânului său, omul s-a cutremurat şi şi-a pus un picior în apă; 
şi l-a scos însă iute. „Nu ştiu să înot", a zis el. „Apa nu-i adâncă, 
i-a spus Arborebărbos. E murdară, dar n-o să păţeşti nimic, 
Limbă de Vierme. Hai, du-te odată!" Şi astfel, ticălosul a zbughit- 
o în apă. li ajungea aproape până la gât înainte să-mi dispară 
din priviri. Ultima oară l-am văzut agăţându-se de un butoi dogit 
sau de un buştean. Dar Arborebărbos s-a luat după el, ca să-i 
vegheze călătoria. „A intrat, până la urmă, a zis el după ce s-a 
întors. L-am văzut târându-se pe scări, ca un şobolan murdar. 
Mai e cineva în turn, căci o mână l-a tras înăuntru. Aşa c-a ajuns 
şi nădăjduiesc c-a fost întâmpinat aşa cum îşi doreşte. Acum 
trebuie să mă duc să mă spăl de noroi. Sunt la miazănoapte, 
dacă mă caută cineva. Aici nu găseşti strop de apă curată, bună 
de băut sau de scăldat pentru enţi. Aşa că o să vă las pe voi, 
flăcăi, să vegheaţi porţile şi să-i întâmpinați pe cei ce vor sosi. 
Băgaţi de seamă, va veni Seniorul Câmpiilor din Rohan! Trebuie 
să-l primiţi cum ştiţi mai bine. Oştenii lui au avut o înfruntare 
mare cu orcii. Voi cunoaşteţi, poate mai bine ca enţii, cuvintele 
potrivite unui asemenea domn. Pe vremea mea, erau mulţi 
seniori pe câmpiile verzi, dar nu le-am învăţat niciodată vorba şi 
numele. Sigur le va fi foame de hrană omenească; socot că ştiţi 
despre ce-i vorba. Aşa că, dacă puteţi, căutaţi ceva potrivit 
pentru un rege." Aşa se termină povestea. Deşi aş vrea să ştiu şi 
eu cine-i acest Limbă de Vierme. Chiar a fost sfetnicul regelui? 
— Da, a fost, zise Aragorn. Dar şi iscoada lui Saruman şi 
slujitor în Rohan. Şi-a meritat soarta. Cred că vederea ruinelor a 
ceea ce credea el că-i atât de puternic şi de măreț l-a pedepsit 
cu vârf şi-ndesat. Mă tem însă că-l aşteaptă lucruri şi mai rele. 
— Da, aşa e, căci nu cred că Arborebărbos l-a trimis în 
Orthanc din cumsecădenie, zise Merry. Părea destul de mulţumit 
şi răutăcios şi îşi râdea în barbă când a plecat să se scalde şi să 
bea apă. După aceea ne-am ocupat de căutat bunuri plutitoare 
pe apă şi de scotocit. Am găsit vreo două-trei cămări prin 
apropiere, deasupra nivelului apelor. Dar Arborebărbos şi-a 
trimis câţiva enţi care-au scos tot de-acolo. „Avem nevoie de 
hrană omenească pentru douăzeci şi cinci de persoane", au zis 
ei. Asta înseamnă că cineva v-a numărat atent, înainte să sosiți. 
Voi trei, e limpede, urma să mergeţi cu feţele înalte. Dar, vă 
spun eu, nu v-aţi fi ospătat mai bine. Am păstrat aceleaşi 
bunătăţi, vă dau cuvântul meu. Ba aici a fost mai bine, căci lor 


nu le-am trimis de băut. „Şi ceva băutură?" i-am întrebat eu pe 
enţi. „E destulă apă în Isen, mi-au răspuns. E bună şi pentru 
oameni, şi pentru enţi." Dar nădăjduiesc că vor avea destul timp 
să pregătească licori de-ale lor din izvoarele de munte şi, când 
s-or întoarce, o să-i vedem lui Gandalf barba cârlionţată. După 
plecarea enţilor, ne-am simţit obosiţi şi înfometați. Dar nu ne- 
am plâns; truda noastră fusese pe deplin răsplătită. Pentru că, 
atunci când scotoceam printre rămăşiţe după mâncare 
omenească, Pippin a descoperit butoiaşele acelea ale lui 
Hornblower. „Buruiana-pipei e mai bună după mâncare", a zis 
el. Aşa s-a întâmplat. 

— Acum pricepem totul foarte bine, zise Gimli. 

— In afară de un lucru zise Aragorn. Cum de-a ajuns buruiana 
asta din Meleagul de Miazăzi în Isengard? Cu cât mă gândesc 
mai mult la asta, cu atât mai ciudat mi se pare. N-am mai fost în 
Isengard până acum, dar am călătorit în ţinutul ăsta şi cunosc 
bine pământurile pustii din Rohan şi Comitat. De ani de zile, n- 
au mai trecut pe-aici, aşa, la vedere, nici oameni, nici mărfuri. 
Bănuiesc că Saruman a avut nişte înţelegeri tainice cu cineva 
din Comitat. S-ar putea să mai fie şi alţi Limbă de Vierme, pe la 
alte case. Era vreo dată pe butoiaşe? 

— Da, zise Pippin. Scria „recoltă din 1417"; asta înseamnă de 
anul trecut... nu, de-acum doi ani, cum să nu. Un an bun. 

— A, orice rău ne-ar fi ameninţat, acum s-a terminat. Cel 
puţin aşa trag nădejde, zise Aragorn. Oricum nu mai e atât de- 
aproape de noi. Şi totuşi, cred c-am să-i mai spun câte ceva lui 
Gandalf, chiar de-i va părea un fleac faţă de treburile lui 
însemnate. 

— Mă-ntreb ce-o fi făcând acum, zise Merry. După-amiaza-i 
pe ducă. Hai să dăm o raită prin împrejurimi. Oricum, dacă 
pofteşti, acum poţi să intri în Isengard. Dar nu-i o privelişte prea 
plăcută. 


X Glasul lui Saruman 


Trecură prin tunelul dărâmat şi se opriră pe o grămadă de 
bolovani, uitându-se la stânca întunecată a Orthancului, la 
numeroasele ferestre — o ameninţare încă în mijlocul ruinelor. 
Apele se retrăseseră aproape cu totul. Mai rămăseseră, din loc 


în loc, băltoace mohorâte, înspumate şi pline de rămăşiţe; dar 
cea mai mare parte a ocolului uriaş era din nou pustiit — mocirlă 
şi stânci prăbuşite, presărată cu gropi înnegrite, stâlpi gata să 
cadă de parcă ar fi fost beţi! La marginea acestei harababuri se 
înălţau mormane şi povârnişuri, semănând cu nişte acoperişuri 
de şindrilă azvârlite acolo de o vijelie cumplită; iar îndărătul lor 
se întindea panta înverzită a văii care ducea până în prăpastia 
dintre braţele întunecate ale munţilor. Acolo văzură nişte 
călăreţi croindu-şi drum dinspre miazănoapte. Se apropiaseră 
binişor de Orthanc. 

— Sunt Gandalf, Theoden şi oamenii lui, zise Legolas. Hai să-i 
întâmpinăm! 

— Să mergeţi cu grijă, le spuse Merry. Sunt o mulţime de 
lespezi nesigure, care s-ar putea da peste cap şi să vă arunce în 
vreun puț, dacă nu sunteţi atenţi. 

Porniră pe ceea ce rămăsese din drumul de la poartă, la 
Orthanc, păşind încet, pentru că lespezile erau crăpate şi pline 
de mâzgă. Călăreţii îi văzură apropiindu-se şi se opriră la poalele 
stâncii ca să-i aştepte. Gandalf le veni în întâmpinare. 

— Ei bine, Arborebărbos şi cu mine am vorbit despre nişte 
lucruri interesante şi ne-am făcut planuri, zise el; şi ne-am tras 
şi noi puţin sufletul, după cum meritam. Acum trebuie să ne 
continuăm drumul. Nădăjduiesc că v-aţi odihnit şi v-aţi răcorit şi 
voi puţin. 

— Da, zise Merry. Dar taclalele noastre au început şi s-au 
sfârşit în fum. Însă suntem tot atât de mult împotriva lui 
Saruman ca şi până acum. 

— Serios? făcu Gandalf. Ei bine, eu nu. Nu mai am de împlinit 
decât o singură misie, înainte de plecare: trebuie să-i fac lui 
Saruman o vizită de rămas-bun. O treabă primejdioasă şi, 
probabil, fără noimă; dar trebuie s-o fac. Cine vrea poate să mă 
însoţească, dar cu mare grijă. Şi fără isprăvi necugetate. Nu-i 
vremea pentru aşa ceva. 

— Eu voi veni, zise Gimli. Vreau să văd dacă seamănă cu 
tine. 

— Şi după ce-o să-ţi dai seama, jupâne gnom? întrebă 
Gandalf. In ochii tăi, Saruman s-ar putea să-ţi pară ca mine, 
dacă asta se potriveşte cu planurile lui. Oare eşti destul de 
înţelept să-i descoperi toate mişmaşurile? Mă rog, om vedea. S- 
ar putea să se sfiiască să se dea-n spectacol faţă de mai multă 


lume. Dar le-am poruncit tuturor enţilor să nu se arate şi poate-l 
convingem să iasă. 

— Şi care-i primejdia? întrebă Pippin. O să tragă în noi, o să 
ne împroaşte cu flăcări de la fereastră? Sau ne va vrăji de la 
depărtare? 

— Se prea poate să fie ultima pe care ai pomenit-o, dacă te 
îndrepţi spre uşa lui cu inima uşoară, zise Gandalf. Dar nu se 
ştie ce-ar putea face sau ce-o încerca. Nu e înţelept să te apropii 
de-o fiară încolţită. lar Saruman are puteri nebănuite. Feriţi-vă 
de glasul lui. 

Ajunseră la poalele Orthancului. Era negru iar stânca lucea, 
ca şi cum ar fi fost udă. Feţele de piatră aveau muchii ascuţite, 
de parcă fuseseră cioplite de curând. Singurele semne ale furiei 
enţilor erau câteva ştirbituri şi fărâme, ca nişte fulgi, în jos. În 
partea de răsărit, în deschizătura dintre doi stâlpi, era o uşă 
mare, mult deasupra pământului, iar mai sus se afla o fereastră 
cu obloane care dădeau într-un balcon împrejmuit cu bare de 
fier. Către pragul uşii urca un şir de douăzeci şi una de trepte 
largi, tăiate prin cine ştie ce meşteşug, din aceeaşi piatră 
neagră. Era singura intrare în turn; dar zidul era plin de ferestre 
adânci, iar sus de tot păreau nişte ochişori care priveau spre 
peretele steiurilor. Regele şi Gandalf descălecară la picioarele 
scării. 

— Am să urc, zise Gandalf. Am mai fost în Orthanc şi ştiu ce 
primejdie mă paşte. 

— Voi urca şi eu, spuse regele. Sunt bătrân şi nu mă mai tem 
de vreo primejdie. Vreau să vorbesc cu vrăjmaşul care mi-a 
făcut atâta rău. Va veni şi Eomer cu mine, să aibă grijă să nu mă 
lase picioarele astea împovărate de ani. 

— Cum pofteşti, zise Gandalf. Am să-l iau şi pe Aragorn. 
Ceilalţi să ne-aştepte jos. Or să vadă şi-or s-audă tot ce trebuie, 
de-aici. 

— Ba nu, făcu Gimli. Legolas şi cu mine ne dorim să vedem 
totul de-aproape. Suntem amândoi singurii din seminţiile 
noastre. Vă vom urma şi noi. 

— Atunci, haideţi! zise Gandalf şi se apucă să urce treptele 
cu Theoden alături. 

Călăreţii din Rohan stăteau neliniştiţi pe cai de-o parte şi de 
alta a scării şi se uitau încruntaţi în sus, la turnul măreț, 
temându-se pentru soarta Seniorului lor. Merry şi Pippin se 


aşezară pe treapta de jos, simțindu-se de prisos şi în primejdie. 

— Fir-ar să fie! E-aproape un sfert de leghe de-aici până la 
poartă, murmură Pippin. Ce bine-ar fi să mă pot strecura 
neobservat până în încăperea străjerilor. La ce-am mai venit şi 
noi? Nu ne vrea nimeni. 

Gandalf se opri dinaintea uşii Orthancului şi bătu cu toiagul. 
Răsună a gol. 

— Saruman! Saruman! strigă el cu un glas puternic, 
poruncitor. Saruman, ieşi de-acolo! 

O vreme, nu se auzi nici un răspuns. Într-un târziu, obloanele 
ferestrei de deasupra se dădură la o parte, dar nu se văzu 
nimeni în cadrul ei întunecat. 

— Cine eşti? zise un glas. Şi ce pofteşti? 

Theoden tresări. 

— Cunosc glasul acesta, zise el. Blestemată fie ziua când |- 
am auzit întâi! 

— Du-te şi adu-l pe Saruman, o dată ce-ai devenit valetul lui, 
Grima, Limbă de Vierme! se răsti Gandalf. Hai, mai repede! 

Fereastra se închise la loc. Aşteptară. Deodată le vorbi alt 
glas. Era adânc şi melodios, ca o îngânare. Dacă îl ascultai fără 
să fii prea atent, nu prea puteai să-ţi dai seama ce spunea. lar 
dacă totuşi îţi aminteai cuvintele, rămâneai uimit de sărăcia lor. 
Ceea ce-ţi rămânea era încântarea pe care o simţeai auzindu-l 
pur şi simplu. Tot ceea ce spunea ţi se părea înţelept şi se 
deştepta în tine dorinţa de a spune ca el, ca să fii şi tu la fel de 
înţelept. In comparaţie cu el, glasurile celorlalţi păreau aspre şi 
bolovănoase; iar dacă îndrăznea cineva să i se împotrivească, 
tu, care te aflai sub vrajă, te aprindeai de mânie. Unii rămâneau 
fermecaţi doar câtă vreme glasul acela le vorbea direct. În clipa 
când vorbea cu altcineva, zâmbeau ca oamenii care observau 
şiretlicul unui scamator, în vreme ce alţii cădeau în capcană. 
Pentru mulţi ajungea doar să audă melodia acelui glas, ca să fie 
prinşi în mreje. lar pe cei care îi cucerea, vraja îi copleşea şi 
când se aflau departe de el; auzeau tot timpul glasul acela blând 
şoptind şi îndemnându-i. Nimeni însă nu rămânea nesimţitor; 
nimeni nu-i respingea ruga şi porunca fără un efort de voinţă şi 
de gând, câtă vreme Saruman te avea în puterile sale. 

— Ei? făcu el plin de gingăşie. De ce îmi tulburaţi odihna? Nu 
mă lăsaţi în pace nici ziua, nici noaptea? 

Vorbea pe tonul unei persoane cumsecade, lovite pe nedrept. 


Îşi ridicară toţi privirile uimite, căci nu-l auziseră venind. Văzură 
o umbră sprijinită de balustradă, uitându-se la ei de sus; era un 
moşneag învăluit într-o mantie largă de a cărei culoare nu-şi 
dădeau seama, pentru că se schimba la orice mişcare a lui sau a 
lor. Avea chipul prelung, fruntea înaltă, ochi adânci, întunecaţi, 
greu de pătruns, deşi acum aveau o expresie gravă, 
binevoitoare şi uşor îngrijorată. Părul şi barba îi erau albe, dar 
din loc în loc, în jurul gurii şi la tâmple, se mai vedeau şuviţe 
negre. 

— Seamănă şi parcă nu, murmură Gimli. 

— Oricum, veniţi, zise glasul blând. Pe cel puţin doi dintre voi 
vă ştiu după nume. Pe Gandalf îl cunosc prea bine, ca să-mi fac 
nădejdi c-ar veni la mine să-mi ceară sprijin sau povaţă. In ceea 
ce te priveşte, Theoden, Senior al Obştii din Rohan, despre tine 
vorbesc de la sine noblețea şi statutul tău de urmaş al Casei lui 
Eorl. O, preamărite fiu al lui Thengel de trei ori vestit! De ce n-ai 
venit până acum, ca prieten însă? Mult mi-am dorit să te 
întâlnesc, preaputernice rege al ținuturilor de apus, mai ales în 
anii aceştia din urmă, ca să te salvez de poveţele neghioabe şi 
rele care te-au îmbrobodit! Să fie, oare, prea târziu? În ciuda 
răului ce mi-a fost făcut, la care au pus umărul, vai! şi oamenii 
din Rohan, eu tot aş dori să te scap şi să te feresc de la 
prăbuşirea spre care te îndrepţi, dacă o vei lua pe drumul 
acesta. Să ştii că numai eu te mai pot ajuta acum. 

Theoden deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar 
nu rosti nimic. Se uită în sus, la chipul lui Saruman, cu ochii lui 
întunecaţi şi solemni, apoi la Gandalf, alături; părea că şovăie. 
Gandalf nu schiţă nici un gest. Stătea stană de piatră, fără să 
scoată o vorbă, de parcă aştepta o chemare, încă nerostită. La 
început, călăreţii se foiră, murmurând în semn de încuviinţare la 
ceea ce spusese Saruman; apoi însă tăcură şi ei, ca loviți de 
vrajă. Parcă Gandalf nu-i vorbise seniorului lor niciodată aşa 
meşteşugit. Toate vorbele lui cu Theoden li se păreau acum 
aspre şi mândre. Şi în inima lor se strecură o umbră — teama 
primejdiei ca Obştea să se cufunde în întunericul spre care îi 
conducea acum Gandalf, pe când Saruman stătea lângă o uşă 
pe jumătate deschisă, aşa încât să ajungă la ei o rază de lumină. 
Se lăsase o linişte apăsătoare pe care o rupse Gimli, gnomul. 

— Vorbele vrăjitorului ăstuia sunt spuse pe dos, mormăi el, 
încleştându-şi mâna pe coada securii. În limbajul din Orthanc 


n A 


„ajutor" înseamnă „ruină" şi „scăpare" înseamnă „moarte". E 
foarte limpede. Noi însă n-am venit aici cu cerşeala. 

— Pace, zise Saruman; o clipă glasul lui păru că-şi pierde 
suavitatea şi ochii îi sclipiră fugar. Incă nu m-am adresat ţie, 
Gimli, fiu al lui Gloin. Departe de-aici ţi-e casa şi prea puţin eşti 
amestecat în tulburările din ţinutul acesta. Dar, oricum, nu cu 
voia ta ai intrat în iţele războiului, aşa că nu te învinuiesc pentru 
rolul de viteaz pe care l-ai jucat, fără doar şi poate. Dar, te 
conjur, lasă-mă să-i vorbesc mai întâi regelui din Rohan, cândva 
vecinul şi prietenul meu. Ce-ai de zis, rege Theoden? Vrei să 
facem pace şi-ţi dau tot sprijinul, toată ştiinţa mea adunată de-a 
lungul anilor? Ce-ar fi mai bine, nu oare să ne sfătuim amândoi 
împotriva zilelor de restrişte şi să ne oblojim rănile cu toată 
inima, astfel încât să ajungem mai înfloritori ca niciodată? 

Nici acum Theoden nu-i răspunse. Nimeni nu-şi dădea seama 
dacă lupta cu mânia sau cu îndoiala. li vorbi Eomer: 

— Domnia Ta, ascultă-mă. Acum simţim primejdia de care 
am fost încunoştinţaţi. Oare-am sosit aici biruitori, numai ca să 
rămânem, până la urmă, cu gura căscată în faţa unui mincinos 
bătrân cu miere pe limba-i despicată? Aşa le-ar vorbi şi lupul 
încolţit ogarilor, dac-ar putea. Vezi să nu ne dea vreun ajutor. 
Tot ce doreşte e să scape de la ananghie. Oare vrei să te 
tocmeşti cu negustorul ăsta trădător şi ucigaş? Aminteşte-ţi de 
Theodred, care zace în Vaduri, şi de mormântul lui Hama din 
Văgăuna lui Helm! 

— Dacă-i vorba de limbi otrăvite, cum crezi că-i a ta, şarpe? 
făcu Saruman, fără să-şi mai poată ascunde izbucnirile de 
mânie. Dar lasă, Eomer, fiul lui Eomund, continuă el, revenind la 
glasul mieros. Fiecare o să primească ce merită. Eşti viteaz şi 
meriţi toată cinstirea pentru asta. Ucide pe cei pe care stăpânul 
îi consideră vrăjmaşi şi fii mulţumit. Nu te vâri în politică, pentru 
că nu o s-o înţelegi. Dar, poate, de vei ajunge rege, o să-ţi dai 
seama că trebuie să-ţi alegi prietenii cu băgare de seamă. 
Prietenia lui Saruman şi puterea Orthancului nu pot fi uşor date 
la o parte, indiferent cât ar fi de mare păsul — adevărat sau 
închipuit. Aţi câştigat o bătălie, nu şi războiul. Şi asta cu 
ajutoare pe care nu vă mai puteţi bizui. Mâine-poimâine, puteţi 
găsi Întunecimea Pădurii chiar la uşa voastră, căci ea rătăceşte 
fără rost şi nu-i iubeşte pe oameni. Dar, oare-i drept, Domnia Ta 
să fiu numit ucigaş doar pentru că vitejii au căzut în luptă? In 


război, nici nu-i nevoie s-o mai spun, mor oameni. lar dacă mi se 
spune „ucigaş" din aceste pricini, atunci toată Casa lui Eorl e 
pătată de umbra crimei, pentru că fiii ei au purtat multe 
războaie şi i-au atacat pe toţi care i-au înfruntat. Totuşi cu unii 
dintre ei a făcut pace, căci aşa era înţelept. lată ce-ţi spun, rege 
Theoden: ce-ar fi să facem pace? E în puterea noastră doar. 

— Vom face pace, zise Theoden într-un târziu, rostind 
cuvintele cu greutate. 

Mai mulţi călăreţi chiuiră de bucurie. Theoden ridică mâna. 

— Da, vom face pace, rosti el cu un glas limpede. Vom avea 
pace când tu şi toate ticluirile tale veţi pieri, împreună cu 
lucrăturile stăpânului tău întunecat pe mâna căruia vrei să ne 
dai. Eşti un mincinos, Saruman, şi frângi multe inimi omeneşti. 
Îmi întinzi o mână, dar eu îmi dau seama şi dintr-un deget că-i 
laba din Mordor. Haină şi rece! Hai să zicem că războiul 
împotriva mea a fost drept — ceea ce nu-i aşa, căci şi de-ai fi de 
zece ori mai înţelept, tot nu ai avea dreptul să mă conduci pe 
mine şi pe-ai mei spre propriu-ţi bine, aşa cum ai dorit — chiar 
aşa să fie, ce ai de zis de rugurile tale din Apusime şi de copiii 
care zac ucişi acolo? L-au hăcuit pe Hama dinaintea porţilor 
Cetăţii Cornului după ce a fost omorât. Doar când vei atârna de 
o grindă de la fereastră ca să ajungi bătaia de joc a ciorilor tale, 
atunci voi face pace cu tine şi cu Orthancul. lar în ceea ce 
priveşte Casa lui Eorl, eu sunt un fiu neînsemnat al marilor 
seniori, dar asta nu înseamnă c-am să-ţi ling mâna. Schimbă-ţi 
planurile! Dar mă tem că glasul tău şi-a pierdut farmecul! 

Călăreţii îşi ridicară privirile spre Theoden, ca nişte oameni 
abia treziţi din somn. Aspră precum croncănitul unui corb bătrân 
le sună glasul stăpânului lor în urechi, după muzica lui Saruman. 
Însă acesta îşi pierdu o clipă cumpătul şi se lăsă copleşit de 
mânie. Se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi avut de gând 
să-l lovească pe rege cu toiagul. Unora li se păru că văd un 
şarpe încolăcindu-se, gata să sară. 

— Spânzurători şi ciori, hai ? şuieră el şi toţi se cutremurară 
la o asemenea schimbare. Ramolitule! Ce-i Casa lui Eorl altceva 
decât un grajd cu acoperişul de paie unde beau tâlharii în 
duhoare, iar odraslele lor se târăsc pe duşumea cu câinii? Prea 
multă vreme aţi scăpat voi de spânzurătoare! Dar laţul se 
strânge, la început mai încet, dar tare şi necruţător la sfârşit. 
Spânzuraţi, dacă asta poftiţi! 


Acum glasul i se schimba, pe măsură ce devenea iar stăpân 
pe sine. 

— Nu-mi dau seama de ce-am avut atâta răbdare să stau de 
vorbă cu tine. Căci nu-mi eşti de trebuinţă nici tu, Theoden, 
stăpân al cailor, nici şleahta ta de trepăduşi nevolnici. Cândva ti- 
am oferit mult peste ce meriţi şi ce poţi. Ti-am tot dat, ca toţi pe 
care-i înşeli să-şi dea seama limpede pe ce drum s-o ia. M-ai 
înfruntat cu mândrie. Aşa să fie! Întoarce-te la colibele tale! 

Dar tu, Gandalf! Mă doare sufletul de ruşinea ta! Cum poţi 
suporta o asemenea tovărăşie? Căci tu eşti mândru, Gandalf, şi 
nu fără pricină: ai mintea nobilă şi ochi pătrunzători şi- 
atotvăzători. Nici măcar acum nu dai ascultare poveţei mele? 

Gandalf se foi şi-şi ridică privirile. 

— Ce-ai mai avea de adăugat faţă de ceea ce mi-ai spus la 
ultima noastră întâlnire? îl întrebă el. Sau poate ai câte ceva să 
nu-mi spui? 

Saruman tăcu o clipă. 

— Să nu-ți spun? rămase el pe gânduri, ca şi cum asta l-ar fi 
descumpănit. Să nu-ţi spun? M-am avântat şi te-am povăţuit 
spre binele tău, dar nu mi-ai dat ascultare. Eşti mândru şi nu ţii 
seamă de sfaturi, pentru că eşti destul de înţelept şi le ştii. Dar, 
uneori cred c-o mai iei şi razna şi-mi înţelegi greşit gândurile 
bune. Mă tem că mi-am pierdut răbdarea, în dorinţa de-a te 
convinge. Şi-mi pare rău, te rog să mă crezi. Căci nu-ţi port pică 
nici măcar acum, cu toate că te întorci împotriva mea alături de 
răi şi neştiutori. Cum să-ţi port pică? Oare nu venim amândoi 
dintr-un ordin străvechi, cel mai de viţă de pe Pământul de 
Mijloc? Prietenia ne-ar fi amândurora de folos. Multe am mai 
face noi, ca să lecuim haosul din lume. Hai să dovedim 
înţelegere unul faţă de altul şi să-i scoatem din minte pe 
neisprăviţii ăştia! Să aştepte până vom lua noi hotărâri. Spre 
binele nostru sunt gata să uit trecutul şi să te primesc cu braţele 
deschise. Nu vrei să te sfătuieşti cu mine? Nu-mi vii în 
întâmpinare? 

Atât de mare fu energia pe care Saruman o revărsă în 
această ultimă strădanie, încât nici unul dintre cei care îl auziră 
nu rămase nesimţitor. Numai că acum vraja era cu totul alta. 
Văzuseră dojana blândă a unui rege cu gând bun faţă de 
învăţăcelul rătăcit, dar mult iubit. Însă li se trântise uşa în nas şi 
ascultau afară vorbe care nu-i privea pe ei, nişte copii prost 


crescuţi sau nişte servitori tonţi, care trăgeau cu urechea la 
vorbele între cei mari, întrebându-se ce soartă îi aştepta. Cei doi 
aveau stofă, nu ca ei; erau venerabili, înţelepţi. Alianţa lor era 
de neocolit. Gandalf avea să urce în turn, ca să discute treburi 
însemnate, mai presus de înţelegerea lor, în iatacurile de sus ale 
Orthancului. Uşa avea să se închidă, iar ei aveau să rămână 
afară, daţi la o parte, lăsaţi să aştepte să li se dea de lucru sau 
să fie pedepsiţi. Până şi în mintea lui Theoden prinse cheag 
acest gând, ca o umbră de îndoială: „Ne va trăda; va pleca, iar 
noi vom fi pierduţi". 

Atunci Gandalf începu să râdă. Închipuirile se risipiră ca 
fumul. — Saruman, Saruman! zise Gandalf, râzând în 
continuare. Saruman, ţi-ai greşit cariera. Trebuia să te faci 
bufonul regelui şi să-ţi câştigi pâinea, dar şi bicele pe spinare, 
maimuţărindu-i pe sfetnicii săi. Vai de mine! Se opri o clipă, 
înecat de râs. Să dovedim înţelegere unul pentru altul? Mi-e 
teamă că n-ai cum să mă înţelegi. Dar eu, Saruman, te înţeleg 
acum prea bine. Ţin minte mai bine decât îţi închipui tu toate 
faptele tale. Când te-am vizitat ultima oară, erai temnicerul 
Mordorului, unde urma să fiu trimis. Nu, nu! Ştii cum e, 
oaspetele care-a scăpat fugind pe acoperiş chibzuieşte bine 
până să se hotărască să mai intre pe uşă. Nu, nu cred c-o să urc 
la tine. Dar ascultă, Saruman. Îţi spun pentru ultima oară! Nu 
vrei să cobori? Isengardul s-a dovedit mai slab decât nădăjduiai 
şi-ţi închipuiai. Aşa s-ar putea întâmpla şi cu alte lucruri în care 
te încrezi. N-ar fi mai bine s-o laşi baltă, o vreme? Să te apuci de 
altceva? Gândeşte-te bine, Saruman. Ce-ar fi să cobori? 

Pe chipul lui Saruman trecu o umbră; apoi se făcu livid ca un 
mort. Înainte să-şi ascundă simţămintele, ochii lor îi străpunseră 
masca şi văzură o făptură chinuită de îndoială, căreia îi era 
lehamite să rămână acolo şi frică să-şi părăsească adăpostul. 
Şovăi o clipă. Toţi îşi ţinură răsuflarea. Apoi vorbi cu un glas 
ascuţit şi rece. Mândria şi ura puneau stăpânire pe el. 

— Să cobor? făcu el în bătaie de joc. Oare poate un om 
neînarmat să coboare şi să stea de vorbă cu tâlharii de la uşă? 
Te-aud foarte bine şi de aici. Nu sunt un prost şi nu mă încred în 
tine, Gandalf. Ei nu stau la vedere, pe scările mele, dar ştiu 
unde mişună netrebnicii ăia sălbatici ai pădurilor şi ştiu că-s la 
porunca ta. 

— Trădătorii sunt întotdeauna neîncrezători, îi răspunse 


Gandalf obosit. Dar nu trebuie să te temi pentru pielea ta. Nu 
vreau să te ucid, nici să-ţi fac vreun rău, aşa cum îţi închipui; să 
fim bine înţeleşi. Şi-mi stă în puteri să te apăr. |ţi dau o ultimă 
şansă. Eşti liber să pleci din Orthanc... dacă pofteşti. 

— Ce vorbe meşteşugite, mârâi Saruman. Tipic pentru 
Gandalf cel Sur: cuviincios şi atât de cumsecade! Nu mă-ndoiesc 
că te-ai simţi în largul tău în Orthanc şi ţi-ar prii plecarea mea. 
Dar de ce mi-aş dori să plec? Şi ce-nţelegi tu prin „liber'? Socot 
că-mi vei pune condiţii. 

— Pricinile de plecare le vezi tu însuţi, de la fereastră, îi 
răspunse Gandalf. Pe altele le ştii prea bine. Slujitorii tăi sunt 
nimiciţi şi împrăştiaţi; vecinii ţi i-ai făcut vrăjmaşi; şi ţi-ai trădat 
noul stăpân sau, mă rog, ai încercat. Când îşi va întoarce ochii 
încoace, îi vei vedea roşii de mânie. Prin „liber" înţeleg fără 
constrângeri, fără lanţuri, fără să te supui vreunei porunci; liber 
să pleci unde pofteşti, chiar şi în Mordor, Saruman. Dar mai întâi 
îmi vei da cheia Orthancului şi toiagul. Mi le vei lăsa drept gaj şi 
ţi se vor înapoia, dacă meriţi, după ce văd cum te porți. 

Saruman păli, schimonosit de mânie, iar ochii i se aprinseră. 
Izbucni într-un râs sălbatic. 

— Aşteaptă tu mult şi bine! răcni el cu glasul ascuţit. 
Aşteaptă până-i pune tu mâna şi pe cheile din Barad-dur, şi pe 
coroanele a şapte regi, pe baghetele magice ale celor Cinci 
Vrăjitori când ţi-oi vedea ceafa! Ce plan bine ticluit! Şi ca să ţi-l 
împlineşti, nu prea ai nevoie de ajutorul meu! Eu am altceva de 
făcut. Nu fi prost! Dacă vrei să te tocmeşti cu mine câtă vreme 
îţi mai stă în putinţă, du-te acum şi întoarce-te după ce te vei 
trezi din beţie! Şi scapă de netrebnicii şi stârpiturile astea care 
se ţin de coada ta! Bună ziua! Cu acestea, îi întoarse spatele şi 
plecă din balcon. 

— Întoarce-te, Saruman! îi porunci Gandalf. Spre uimirea 
celorlalţi, Saruman se întoarse şi, ca şi cum ar fi fost tras 
împotriva voinţei sale, se apropie iar de balustrada de fier. Se 
aplecă peste ea şi răsuflă adânc. Avea chipul brăzdat şi aspru. 
Îşi strângea toiagul negru în mână, ca într-o gheară. 

— Nu ţi-am îngăduit să pleci, zise Gandalf sever. N-am 
terminat încă. Ai înnebunit, Saruman, eşti vrednic de toată mila. 
Puteai încă să scapi de nebunie şi de rău; puteai încă să fii de 
ajutor. Dar vrei să stai şi să-ţi rumegi sfârşitul vechilor uneltiri. 
Foarte bine! Dar îţi spun, n-o să-ţi mai fie prea uşor să ieşi de- 


acolo! Asta dacă nu cumva mâinile întunecate ale Răsăritului nu 
s-or întinde, ca să te ia. Saruman! strigă el şi glasul lui deveni şi 
mai puternic. la aminte, eu nu sunt Gandalf cel Sur, pe care l-ai 
trădat. Sunt Gandalf cel Alb, care s-a-ntors din morţi. Acum tu 
nu mai ai culoare şi te dau afară din ordinul nostru şi din Marele 
Sfat. 

Işi ridică mâna şi vorbi rar, cu un glas limpede: 

— Saruman, toiagul tău se frânge! 

Se auzi un trosnet şi toiagul se făcu ţăndări în mâna lui Saru- 
man, iar măciulia i se rostogoli la picioarele vrăjmaşului. 

— Pleacă! îi porunci Gandalf. 

Saruman se dădu înapoi şi căzu ţipând, iar apoi se făcu 
nevăzut târându-se. In clipa aceea de sus se prăbuşi ceva greu 
şi lucitor. Lovi cu zgomot balustrada de fier care sări, chiar când 
Saruman se dezlipi de ea şi, trecând pe lângă tâmpla lui 
Gandalf, se izbi de treapta unde stătea. Scara crăpă într-o 
puzderie de scântei. Dar sfera rămase nevătămată şi se 
rostogoli pe trepte; era un glob de cristal întunecat, sclipind însă 
de la un foc lăuntric. In timp ce se depărta săltând spre o baltă, 
Pippin alergă şi-o prinse. 

— Ucigaş ticălos! strigă Eomer. Dar Gandalf nu se clinti. 

— Nu, asta n-a fost aruncată de Saruman, zise el. Socot că 
nici măcar din porunca lui. A căzut de la o fereastră de sus de 
tot. Cred că-i isprava nereușită a jupânului Limbă de Vierme. 

— Pesemne că a dat greş pentru că nu s-a putut hotărî dacă 
te urăşte mai mult pe tine sau pe Saruman, zise Aragorn. 

— S-ar putea, spuse Gandalf. N-o să le fie plăcut nici unuia: 
or să-şi arunce vorbe usturătoare. Dar aşa le trebuie. Limbă de 
Vierme să fie mulţumit, dac-o reuşi să mai iasă viu din Orthanc. 
Aşa, băiete! O primesc cu plăcere. Deşi nici măcar nu ţi-am 
cerut-o, adăugă Gandalf, strigând; şi întorcându-se brusc, îl văzu 
pe Pippin urcând scările încet, ca şi cum ar fi cărat o mare 
greutate. 

Cobori spre el şi îi smulse globul întunecat din mână, apoi îl 
ascunse sub cutele mantiei sale. 

— O să am eu grijă de asta, flăcăule, rosti Gandalf. Socot că 
nu-i unul dintre lucrurile pe care Saruman ar fi vrut să-l azvârle. 

— Dar s-ar putea să arunce altele, zise Gimli. Dacă tocmelile 
s-au terminat, hai să ne depărtăm, ca să nu ne trezim cu pietre 
în cap. 


— S-au terminat, zise Gandalf. Să mergem. 

Intoarseră spatele uşii din Orthanc şi coborâră. Călăreţii îi 
întâmpinară cu bucurie pe rege şi pe Gandalf. Vraja lui Saruman 
se risipise; îl văzuseră supunându-se la chemarea vrăjitorului şi- 
apoi plecând cu coada între picioare. 

— O făcurăm şi pe-asta, rosti Gandalf. Acum trebuie să-l 
găsesc pe Arborebărbos, să-i spun cum s-au petrecut lucrurile. 

— Cred că şi-a dat seama, nu-i aşa? zise Merry. Era cu 
putinţă să iasă altfel? 

— Nu prea cred, îi răspunse Gandalf. Deşi erau pe muchie de 
cuţit. Am însă rostul meu să încerc. Mai întâi, lui Saruman i s-a 
arătat că puterea glasului său e pe cale să se risipească. N-are 
cum să fie şi tiran, şi sfetnic. Când urzeala-i ticluită, ea nu mai 
este o taină pentru nimeni. Totuşi a căzut în capcană şi-a 
încercat să cumpere pacea cu victimele sale, de faţă cu alţii. 
Atunci i-am mai lăsat o portiţă de scăpare, cu cea mai bună- 
credinţă: să renunţe la Mordor, cât şi la uneltirile lui, şi să-şi 
răscumpere greşeala, ajutându-ne la nevoie. Căci nu-i altul care 
să ştie mai bine ca el necazul nostru. Ne-ar fi fost de mare 
ajutor. Dar n-a vrut să ni-l dea, alegând să întărească puterea 
Orthancului. Nu-i place să-i servească pe alţii, ci doar să 
poruncească. Trăieşte în teroarea Întunericului din Mordor, dar 
tot visează să stârnească furtuna. Nebun nefericit! Va fi înghiţit, 
dacă puterea Răsăritului îşi va întinde ghearele către Isengard. 
Nouă nu ne stă în putinţă să distrugem Orthancul din afară; dar 
Sauron cine ştie de ce-o fi în stare? 

— Şi ce se va întâmpla dacă Sauron nu-l va cuceri? Ce-o să-i 
faci? întrebă Pippin. 

— Eu? Nimic, zise Gandalf. N-o să-i fac absolut nimic. Nu-mi 
doresc să ajung cel mai mare şi mai tare. Ce s-o alege de el, 
habar n-am. Mi se rupe inima când văd că ce-a fost bun acum 
putrezeşte în turn. Totuşi nouă nu ne-a mers rău. Ciudate sunt 
întorsăturile sorții. Adesea ura se întoarce împotriva ei însăşi. 
Mă gândesc că, şi dacă am fi pătruns în Orthanc, n-am fi putut 
găsi multe comori mai de preţ ca globul pe care ni l-a azvârlit 
Limbă de Vierme. 

Deodată, printr-o fereastră deschisă de sus, din turn, ţâşni un 
țipăt pătrunzător. 

— Se pare că şi Saruman gândeşte la fel ca mine, zise 
Gandalf. Hai să-i lăsăm cu ale lor. 


Se întoarseră la poarta în ruină. Nici nu trecură bine pe sub 
boltă, când printre umbrele pietrelor pe care se aflau apărură 
Arborebărbos şi câteva zeci de enţi. Aragorn, Gimli şi Legolas se 
uitară uluiţi la ei. 

— lată-i pe trei dintre tovarăşii mei, Arborebărbos, zise 
Gandalf. Ţi-am vorbit de ei, dar nu i-ai cunoscut. 

Le spuse numele pe rând. Bătrânul ent îi scrută îndelung cu 
privirea şi le vorbi fiecăruia. Ultimul fu Legolas. 

— Aşadar, ai făcut tot drumul din Codrul Intunecat până aici, 
preabunule elf! Ce pădure măreaţă era! 

— Şi încă mai e, zise Legolas. Dar nu într-atât, încât noi, care 
locuim acolo, să nu ne bucurăm când vedem arbori noi. Cât de 
fericit aş fi să călătoresc prin Codrul Fangorn! Am trecut doar pe 
la poalele lui şi parcă nu-mi mai venea să mă întorc. 

Lui Arborebărbos îi luciră ochii de plăcere. 

— Sper să-ţi îndeplineşti dorinţa până n-or îmbătrâni colinele 
astea prea tare, zise el. 

— O să mă-ntorc, dacă o să am noroc, spuse Legolas. M-am 
înţeles cu prietenul meu ca, dacă totul merge bine, să vedem 
Fangornul împreună; cu îngăduinţa ta, bineînţeles. 

— Orice elf care vine cu tine e bine venit, zise Arborebărbos. 

— Prietenul de care-ţi vorbesc nu este elf, spuse Legolas. E 
Gimli, fiul lui Gloin. 

Gimli făcu o plecăciune adâncă; securea îi alunecă de la 
cingătoare şi se izbi cu zgomot de pământ. 

— Hmm, hmm! Ce să-ţi spun! făcu Arborebărbos, uitându-se 
la el cu ochii întunecaţi. Pe lângă că e gnom, mai poartă şi 
securea asta mare! Am toată bunăvoința faţă de elfi; dar îmi 
ceri prea mult. Ciudată prietenie! 

— O fi ea ciudată, zise Legolas, dar câtă vreme-o trăi Gimli, 
eu n-am să vin singur în Fangorn. Securea lui nu-i pentru arbori, 
ci pentru grumazuri, o, Stăpân al Codrului Fangorn. A doborât 
patruzeci şi doi în bătălie. 

— Hmm! Nu mai spune! făcu Arborebărbos. Aşa da! Păi, 
lucrurile au să curgă de la sine; şi nu-i nevoie să te pripeşti. Dar 
acum trebuie să ne despărţim o vreme. Ziua-i pe ducă; totuşi 
Gandalf zice că veţi pleca înainte de căderea serii, iar Seniorul 
Obştii abia aşteaptă s-ajungă acasă. 

— Da, trebuie să plecăm chiar acum, zise Gandalf. Mă tem 
că-ţi voi lua uşierii. Dar te vei descurca foarte bine şi fără ei. 


— S-ar putea, zise Arborebărbos. Însă o să-mi fie dor de ei. 
Am devenit prieteni atât de iute, încât cred că am fost cam 
pripit; asta pesemne că din cauza amintirilor din tinereţe. Dar 
ştii, ei sunt primul lucru nou sub soare sau sub lună pe care l-am 
văzut de foarte, foarte multă vreme. N-am să-i uit. Le-am scris 
numele pe Lista Lungă. Enţii or să-l pomenească. 


Enţii născuţi pe pământ, bătrâni ca munţii, 

Cu pasul uriaş, de apă băutori; 

Şi-nfometaţi ca vânătorii, hobbiţii-copii 

Seminţia surâzătoare, omuleţii, 

Ei vor rămâne prieteni câtă vreme va da frunza în codru. 
Rămas-bun! 

Dar, dacă auziţi ceva nou în ţinutul vostru binecuvântat, 
În Comitat, trimiteţi-mi vorbă! 

Ştiţi despre ce vorbesc: despre ceva legat de entsoaţe. 
Dacă puteţi, veniţi voi înşivă să-mi spuneţi. 


— Aşa vom face! ziseră Merry şi Pippin într-un glas şi plecară 
în grabă. 

Arborebărbos se uită la ei şi rămase tăcut o vreme, clătinând 
gânditor din cap. Apoi se întoarse către Gandalf: 

— Dar Saruman nu vrea să plece? întrebă el. Nici eu nu mă 
gândeam că va vrea. Inima lui este putredă ca a unui huorn 
înnegrit. Dar şi eu aş face la fel, dacă aş fi copleşit şi dacă mi-ar 
fi toţi arborii nimiciţi; asta de-aş mai găsi o vizuină întunecată, 
unde să mă ascund. 

— Aşa-i, zise Gandalf. Că doar nu ţi-ai pus în minte să 
copleşeşti toată lumea asta cu arbori şi să înăbuşi celelalte 
făpturi. Dar iată, Saruman rămâne aici să-şi clocească ura şi să- 
şi urzească iar itele cum poate. Are cheia Orthancului. Dar nu 
trebuie să i se dea voie să scape. 

— Aşa e. Enţii vor avea grijă de asta, zise Arborebărbos. 
Saruman n-o să pună piciorul dincolo de stâncă fără voia mea. 
Enţii au să fie cu ochii pe el. 

— Bun, zise Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu. Acum pot să plec, 
să mă întorc la celelalte treburi cu o grijă mai puţin. Dar trebuie 
să fiţi cu luare-aminte. Apele s-au retras. Mă tem că nu ajunge 
să puneţi străjeri împrejurul turnului. Nu mă-ndoiesc că pe sub 
Orthanc sunt căi săpate adânc pe unde Saruman nădăjduieşte 


că va putea pleca şi veni nevăzut. Şi asta foarte curând. Dacă vă 
veţi pune iar pe treabă, vă rog din suflet să daţi drumul la ape 
din nou; şi asta până când Isengardul se va schimba pentru 
totdeauna într-un heleşteu, sau până aflaţi ieşirile. Când toate 
căile pe sub pământ vor fi fost astupate şi ieşirile aşijderea, 
Saruman va trebui să stea sus, la fereastră, şi să se uite lung. 

— Lasă asta în seama enţilor, zise Arborebărbos. O să 
scotocim valea de la un capăt la altul şi-o să răsturnăm fiecare 
pietricică. Arborii vin să trăiască aici — arbori bătrâni, arbori 
sălbatici. Îi vom numi Pădurea de Pază. Nici o veveriţă nu va 
trece pe aici fără ştirea mea. Lasă asta în seama enţilor. O să-l 
veghem neobosit de şapte ori mai mulţi ani decât ne-a chinuit el 
pe noi. 


XI Palantirul 


Soarele scăpătă îndărătul lungului şir apusean al munţilor, 
când Gandalf şi tovarăşii săi împreună cu regele şi călăreţii 
plecară iar la drum din Isengard. Vrăjitorul îl luă pe Merry cu el 
pe cal, iar Aragorn pe Pippin. Doi dintre oamenii regelui porniră 
iute înainte şi curând se făcură nevăzuţi în vale. Ceilalţi îi 
urmară la pas uşor. 

Enţii rămaseră la poartă înşiruiţi solemn, cu braţele lor lungi 
ridicate, fără să facă vreun zgomot. Merry şi Pippin se uitară 
îndărăt după ce străbătuseră o bună bucată din drumul 
şerpuitor. Soarele strălucea încă pe cer, dar Isengardul se 
acoperea de umbre lungi — ruine cenușii, prăbuşite în beznă. 
Arborebărbos stătea acum singur acolo, ca un trunchi de copac 
bătrân; hobbiţii se gândiră la prima lor întâlnire departe, pe 
pragul însorit de la fruntariile Fangornului. 

Ajunseră la stâlpul Mâinii Albe, care stătea încă în picioare. 
Dar fiorosul mădular zăcea ţăndări la pământ. Arătătorul lung şi 
alb se zărea în colb, chiar în mijlocul drumului. Unghia roşie 
începuse să se lungească. 

— Enţii ăştia nu iartă nimic! zise Gandalf. 

Işi continuară călătoria, în vreme ce seara se adâncea peste 


vale. 

— Mai mergem mult în noaptea asta? îl întrebă Merry pe 
Gandalf după un timp. Nu ştiu cum te simţi tu cu piticania asta 
atârnând îndărătul tău, dar ei i s-a cam făcut lehamite de 
bălăngăneală şi tare i-ar mai plăcea să se întindă puţin! 

— Aşadar, ai auzit ce-a zis, rosti Gandalf. Nu te lăsa copleşit 
de venin. Mulţumeşte că nu ţi-a adresat şi alte cuvinte. Era 
numai cu ochii pe tine. Dacă asta îţi gâdilă mândria, atunci află 
că se gândeşte la tine şi la Pippin mai mult decât la noi, ceilalţi; 
cine sunteţi, cum aţi ajuns acolo şi de ce; ce ştiţi; iar dacă aţi 
fost luaţi ostatici, cum de-aţi scăpat, când toţi orcii au pierit — 
de misterele acestea-i frământată acum mintea măreaţă a lui 
Saruman. li spun eu, Meriadoc, trebuie să iei drept simplă vorbă 
orice mârâială de-a lui, dacă te mulţumeşte că i-ai intrat sub 
ochi. 

— Mulţumesc, făcu Merry. Dar pentru mine-i o cinste mai 
mare să mă bălăngănesc la coada ta, Gandalf. Măcar aşa am 
putinţa să te mai întreb o dată: mai mergem mult în noaptea 
asta? 

Gandalf râse: 

— Nu te laşi deloc! Vrăjitorii ar trebui să-şi ia câte unul-doi 
hobbiţi în grijă, ca să le atragă atenţia asupra greutăţii 
cuvintelor şi să-i tragă de mânecă. lartă-mă! Să nu crezi că nu 
m-am gândit şi la lucrurile astea simple. O să mergem uşor încă 
vreo câteva ore, până la capătul văii. Mâine-o s-o luăm galop. 
Când am venit încoace, plănuiserăm să pornim peste câmpie şi 
să ne întoarcem imediat din Isengard acasă la rege, în Edoras. 
Asta ar fi însemnat o călătorie de câteva zile. Dar am chibzuit şi 
ne-am schimbat planul. Am trimis soli în Văgăuna lui Helm, să le 
spună celor de-acolo că regele se va-ntoarce mâine. De-acolo, 
Theoden va porni însoţit de mai mulţi bărbaţi către Valea 
Calvarului, pe cărările dintre coline. De-acum înainte, nu vor mai 
călători deschis prin ţinut decât câte doi-trei oameni, fie noapte, 
fie zi. Şi asta doar când n-om avea încotro. 

— Totul sau nimic, zise Merry. Asta ţi-e hotărârea. Mi-e teamă 
că n-am fost în stare să gândesc mai departe de un locşor unde 
să-mi pun capul în seara asta. Unde şi ce e Văgăuna asta a lui 
Helm şi tot ce-ai mai zis? Eu nu ştiu nimic despre ţinutul ăsta. 

— Atunci ar fi bine să afli câte ceva, dacă vrei să înţelegi ce 
se petrece. Insă nu chiar acum, şi nu de la mine. Am prea multe 


pe cap şi trebuie să chibzuiesc. 

— Bine, bine. Am să-l sâcâi pe Pas Mare, când om face popas 
lângă foc. Lui nu-i sare ţandăra prea iute. Dar de ce atâta taină? 
Credeam c-am câştigat bătălia. 

— Da, am câştigat-o. Dar nu-i decât o primă biruinţă, care 
atrage după sine primejdii şi mai mari. A fost o legătură între 
Isengard şi Mordor pe care n-am dibuit-o încă. Nu ştiu cum de- 
au ajuns veştile de la unii la alţii, dar au ajuns. Cred că Ochiul 
din Barad-dur va privi tare nerăbdător spre Rohan. Şi cu cât va 
vedea mai puţin, cu atât mai bine. 

Drumul şerpuia agale pe vale. Când se depărta, când se 
apropia de Isenul care susura în albia lui pietroasă. Dinspre 
munţi se lăsa noaptea. Ceţurile se risipiseră. Adia un vânt tăios. 
Luna plină, ca de ceară, scălda cerul spre răsărit într-o lumină 
pală şi rece. Cocoaşele muntelui se porneau în dreapta, spre 
colinele golaşe. Dinaintea lor se deschideau câmpiile întinse şi 
cenușii. 

Până la urmă se opriră şi părăsiră drumul cel mare, luând-o 
iar spre înălțimile acoperite cu iarbă frumoasă. Tot mergând aşa 
către apus mai bine de o milă, ajunseră într-o vâlcea care se 
deschidea la miazăzi; se întindea pe Doi Baran — ultima colină 
rotunjită a şirului de la miazănoapte, înverzită la poale şi 
încununată de mărăcini. Povârnişurile vâlcelei erau presărate cu 
smocurile ferigilor de anul trecut, printre care lăstarii fragezi 
străpungeau pământul reavăn. Pe malurile joase creştea un 
desiş de rugi, la poalele căruia îşi aşezaseră tabăra, la două 
ceasuri înainte de miezul nopţii. Făcură focul într-o groapă 
dintre rădăcinile unui păducel înalt cât un copac, împovărat de 
ani, dar încă zdravăn. Crenguţele lui erau pline de muguri. 

Puseră câte doi străjeri de pază. Ceilalţi se înfăşurară după ce 
gustară câte ceva, în mantii şi pături, şi adormiră. Hobbiţii se 
retraseră amândoi şi se întinseră pe o pală de ferigi. Merry era 
somnoros, dar Pippin părea ciudat de neliniştit. Se tot foia şi se 
răsucea, iar feriga trosnea şi fâşâia. 

— Ce-ai? îl întrebă Merry. Te-ai culcat pe un muşuroi de 
furnici? 

— Nu, zise Pippin, dar nu stau bine. De când n-oi mai fi 
dormit într-un pat? 

Merry căscă. 

— Numără şi tu pe degete, zise el. Dar trebuie să ţii minte de 


când am plecat din Lorien. 

— Ei, asta-i, făcu Pippin. Eu mă gândeam la un pat adevărat, 
într-un iatac. 

— Atunci, din Vâlceaua Despicată, zise Merry. Eu unul în 
noaptea asta aş putea dormi oriunde. 

— Ai avut noroc, Merry, şopti Pippin după o vreme. Ai mers 
călare cu Gandalf. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ai aflat ceva nou de la el? 

— Da, mai multe chiar. Nici nu m-aşteptam la atâtea. Dar le- 
ai auzit şi tu pe toate, căci erai pe-aproape şi n-am vorbit în 
taină. N-ai decât să mergi cu el mâine, dacă crezi că poţi afla 
mai multe şi dac-o vrea să te ia. 

— Da? Bun. Dar e cam închis, nu-i aşa? Nu s-a schimbat 
deloc. 

— Ba da. Ba da, zise Merry, după ce-i sări puţin somnul, 
minunându-se ce l-o fi frământând pe prietenul său. A mai 
crescut sau ceva de soiul ăsta. A ajuns, cred, mai de treabă şi, 
în acelaşi timp, mai neliniştitor, mai vesel şi mai solemn 
totodată, decât era înainte. S-a schimbat; dar n-am avut încă 
prilejul să ne dumirim cât de mult. Gândeşte-te la ultima parte a 
sfadei cu Saruman! Aminteşte-ţi, Saruman era cândva mai- 
marele lui Gandalf, căpetenia Sfatului, ce-o fi însemnând asta. 
Era Saruman cel Alb. Acum Gandalf e cel Alb. Saruman a venit 
când i s-a spus şi i s-a luat toiagul; apoi i s-a poruncit să plece, şi 
el a plecat! 

— Păi, dacă Gandalf s-a schimbat cât de cât, atunci să ştii că- 
i mai închis ca oricând, se răţoi Pippin. Şi mai e şi globul ăla de 
sticlă. Pare tare mulţumit de el. li ştie sau îi bănuieşte puterile. 
Dar ne-o spune şi nouă despre ce-o fi vorba? Nu, n-o s-auzim un 
cuvinţel de la el! Şi totuşi, eu l-am prins şi l-am oprit să se 
rostogolească într-o băltoacă. O să am eu grijă de asta, flăcăule 
— asta-i tot ce-a zis. Mă tot întreb ce-o fi. Era atât de greu! 

Glasul lui Pippin cobori mult, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi. 

— Aha, făcu Merry. Aşadar, asta te frământă pe tine, Ehe, 
Pippin, flăcăule, nu uita vorba aia a lui Gildor, pe care o tot 
folosea Sam: 

Nu-ţi vâri nasul în treburile vrăjitorilor, că-s prea ageri şi le 
sare ţandăra iute. 

— Dar de luni de zile nu facem altceva decât să ne vârâm 


nasul în treburile vrăjitorilor, zise Pippin. Pe lângă atâtea 
primejdii, mi-aş dori să mai şi aflu câte ceva. Cât aş vrea să mă 
uit un pic la globul acela. 

— Hai, culcă-te, zise Merry. O să afli destule, mai devreme 
sau mai târziu. Dragul meu Pippin, nici un Took n-a reuşit 
vreodată să biruiască un Brandybuck în curiozitate; dar te-ntreb: 
crezi că e vremea? 

— Bine, bine. Ce mare brânză că-ţi spun că mi-ar plăcea să 
mă uit la un pietroi? Ştiu că n-am cum, câtă vreme Gandalf s-a 
aşezat pe el ca o cloşcă pe ouă. Şi nu mă-ncălzeşte cu nimic că- 
mi spui: „Hai, culcă-te, n-ai cum s-ajungi la el!" 

— Păi, ce-aş putea să-ţi spun? zise Merry. îmi pare rău, 
Pippin, dar chiar că trebuie s-aştepţi până dimineaţă. O să fiu şi 
eu la fel de curios mâine, după micul dejun, şi-o să-ţi dau o 
mână de ajutor, aşa cum oi putea, ca să-l linguşim pe vrăjitor. 
Dar nu mai pot sta treaz. Dacă mai casc, îmi trosnesc de tot 
fălcile. Noapte bună. 

Pippin nu mai zise nimic. Se liniştise, dar somnul întârzia să 
vină şi faptul că auzea respiraţia uşoară a lui Merry, care 
adormise imediat ce spusese noapte bună, nu-l încuraja câtuşi 
de puţin. Pe măsură ce totul în jur se liniştea, gândul la globul 
întunecat îl frământă tot mai tare. Îi simţea iar greutatea în 
mâini şi-i zărea adâncimile roşietice şi tainele pe care apucase 
să le vadă o clipă. Se întoarse de pe o parte pe alta, încercând 
să se gândească la altceva. Până la urmă, nu mai putu să rabde. 
Se ridică în picioare şi se uită împrejur. Era răcoare, aşa că se 
învălui în mantie. În vâlcea, luna lucea rece şi albă, iar umbrele 
tufişurilor se întindeau întunecate. De jur împrejur zăceau 
siluete adormite. Cei doi străjeri nu se vedeau; pesemne că erau 
sus, pe colină, sau stăteau la pândă prin desişul de ferigi. Mânat 
de un imbold pe care nu-l înţelegea, Pippin porni tiptil spre 
Gandalf. Se uită în jos la el. Vrăjitorul părea că doarme, dar 
pleoapele nu-i erau cu totul închise; pe sub genele lungi 
străbătea o sclipire. Pippin făcu iute un pas îndărăt. Dar Gandalf 
nu încercă nici un gest. Aşa că, atras înspre el împotriva voinţei 
sale, hobbitul se apropie iar târâş de capul vrăjitorului. Gandalf 
era înfăşurat într-o pătură, cu mantia întinsă deasupra; şi lângă 
el, între braţul îndoit şi partea dreaptă a trupului era o movilită, 
un lucru rotund, înfăşurat într-o cârpă neagră; părea că lui 
Gandalf tocmai îi alunecase mâna de pe ea, la pământ. 


Ţinându-şi răsuflarea, Pippin se târî pas cu pas până aproape. 
Îngenunche. Apoi întinse mâinile furiş şi ridică obiectul încetişor; 
nu-i păru atât de greu pe cât se aştepta. „Până la urmă, nu-i 
decât o ciudăţenie", îşi zise el, cu un simţământ straniu de 
uşurare; dar nu-l puse la loc. Rămase o clipă strângându-l la 
piept. Şi-atunci îi veni o idee. Se depărta tiptil, găsi un bolovan 
şi se întoarse. Trase iute cârpa de pe obiectul rotund, înfăşură 
piatra în ea şi, îngenunchind, o aşeză lângă mâna vrăjitorului. 
Apoi se uită, în sfârşit, la obiectul pe care îl descoperise. Era un 
glob neted de cristal, acum mort, întunecat, care zăcea lângă 
genunchii lui. Pippin îl ridică, îl înfăşură grăbit în propria-i mantie 
şi dădu să se întoarcă la culcuşul lui. In clipa aceea, Gandalf 
făcu o mişcare în somn şi murmură ceva într-o limbă ciudată; 
mâna i se întinse bâjbâind şi apucă piatra învelită; apoi oftă şi 
nu mai mişcă. 

— Nebun afurisit, îşi zise Pippin în barbă. O să intri într-o 
mare belea! Pune-l iute înapoi! 

Dar simţi că-i tremură genunchii şi nu mai găsi puteri să se 
apropie de vrăjitor, ca să ajungă la piatră. „N-am cum să-l mai 
pun la loc fără să-l trezesc, îşi zise, trebuie să aştept până m-oi 
mai domoli. Aşa că aş putea s-arunc o privire întâi. Dar nu chiar 
aici!" 

O zbughi şi se aşeză pe o movilă înverzită din apropierea 
culcuşului său. Luna se uita îndărăt, peste marginea vâlcelei. 

Pippin stătea cu globul între genunchii ridicaţi. Se aplecă 
asupra lui, ca un copil lacom asupra străchinii cu mâncare, . 
ferindu-se de ceilalţi. Trase mantia la o parte şi se uită la el. In 
jur, aerul încremenise încordat. La început, globul rămase negru 
ca tăciunele, luminat doar la suprafaţă de razele lunii. Apoi însă 
în inima lui sclipi şi se agită slab ceva. Pippin nu-şi mai putu 
dezlipi ochii de-acolo. Curând, tot ce era înăuntru păru cuprins 
de flăcări; globul se rotea, mai bine zis luminile dinăuntru se 
mişcau repede. Deodată se stinseră. Hobbitul simţi că se sufocă 
şi se zbătu; dar rămase aplecat, cu ambele mâini încleştate pe 
glob. Se aplecă tot mai mult şi deodată înţepeni; câteva clipe îşi 
mişcă buzele, fără să scoată un sunet. Apoi strigă ceva şi căzu 
nemişcat pe spate. 

Ţipătul fusese atât de pătrunzător, încât străjerii săriră de pe 
mal. Toată tabăra fu în curând în picioare. 

— Aha! Deci, ăsta-i hoţul! exclamă Gandalf. 


Îşi azvârli iute mantia peste glob, acolo unde era. 

— Tocmai tu, Pippin! Asta-i foarte urât! 

Ingenunche alături de hobbitul care zăcea pe spate înţepenit, 
cu ochii goi, îndreptaţi spre cer. 

— Blestemâăţia! In ce bucluc ne-a băgat, şi pe el, şi pe noi! 
Vrăjitorul avea chipul tras şi răvăşit. Îl luă pe Pippin de mână şi 
se aplecă, să-i asculte răsuflarea; apoi îi puse mâinile pe frunte. 
Hobbitul se cutremură; închise ochii. Apoi scoase un țipăt şi se 
ridică în capul oaselor, holbându-se uluit şi înspăimântat la 
chipurile celor din jur, palide în lumina lunii. 

— Nu-i pentru tine, Saruman! strigă el cu un glas ascuţit, 
neutru, ghemuindu-se cât mai departe de Gandalf. Voi trimite 
imediat după el. Inţelegi? Hai, spune! 

Apoi se căzni să se ridice şi să scape, însă Gandalf îl reţinu 
blând, dar ferm. 

— Peregrin Took, zise el. Vino înapoi. 

Hobbitul se muie şi căzu înapoi, agăţându-se de mâna vrăjito- 
rului. 

— Gandalf! strigă el. Gandalf! lartă-mă! 

— Să te iert? zise vrăjitorul. Spune-mi întâi ce-ai făcut. 

— Am... am luat globul şi m-am uitat la el, bâigui Pippin. Şi- 
am văzut lucruri care m-au înfricoşat. Am vrut să fug, dar n-am 
fost în stare. Apoi a venit el, mi-a pus întrebări şi s-a uitat la 
mine Şi... şi nu-mi mai amintesc nimic altceva... 

— Hai, nu ţine, zise Gandalf sever. Ce-ai văzut şi ce-ai spus? 
Pippin închise ochii şi se cutremură, dar nu scoase nici un 
cuvânt. Se uitau cu toţii la el în linişte, în afară de Merry, care se 
depărtase. Dar chipul lui Gandalf rămase nemişcat. 

— Vorbeşte, rosti el. 

Pippin începu iar, cu un glas scăzut, şovăielnic şi-ncet-încet 
cuvintele lui deveniră tot mai desluşite şi mai puternice: 

— Am văzut un cer întunecat şi creneluri înalte. Şi stele 
mărunte. Părea undeva, foarte departe şi tare demult, totuşi, 
foarte real şi limpede. Apoi stelele începură să dispară şi iar să 
apară — erau acoperite de ceva cu aripi. Cred că erau foarte 
mari; dar prin sticlă păreau nişte lilieci care se roteau în jurul 
fortăreței. Parcă erau vreo nouă. Unul s-a repezit spre mine. Și 
tot creştea şi creştea. Era oribil şi-avea... nu, nu! Nu pot să 
spun! Am încercat să fug, pentru că m-am gândit că o să iasă 
de-acolo; dar când a umplut globul, s-a făcut nevăzut. Apoi a 


venit el. Nu vorbea prin cuvinte. Se uita doar la mine şi 
înţelegeam. „Aşadar, te-ai întors? De ce ai nesocotit atâta 
vreme să-mi mai spui ceva?" Nu i-am răspuns. Atunci m-a 
întrebat: „Cine eşti?" Eu tot n-am zis nimic, dar m-a durut 
îngrozitor. Şi el m-a încolţit, aşa că am răspuns: „Un hobbit." 
Atunci a părut brusc să mă vadă şi-a început să râdă de mine. 
Era de-o cruzime fără seamăn. Parcă eram înjunghiat cu 
pumnale. Dar el a zis: „la stai puţin! O să ne întâlnim în curând. 
Spune-i lui Saruman că bucăţica asta nu-i de nasul lui. Voi 
trimite imediat după el. Înţelegi? la spune!" Apoi m-a sorbit din 
priviri. Simţeam că mă fac ţăndări. Nu, nu! Nu mai pot să vă 
spun! Nu-mi mai amintesc nimic! 

— Uită-te la mine, zise Gandalf. 

Pippin privi drept în ochii lui. Vrăjitorul îi ţinu privirea o 
vreme, în tăcere. Apoi chipul i se îmblânzi şi îi apăru o umbră de 
zâmbet. Işi lăsă mâna blând pe creştetul lui Pippin. 

— Bine, zise el. Nu mai povesti nimic. N-ai făcut nici un rău. 
Nu văd urmă de minciună în ochii tăi, aşa cum mă temusem. 
Dar el nu ţi-a vorbit prea mult. Eşti nebun, dar un nebun cinstit, 
Peregrin Took. Alţii mai înţelepţi s-ar fi purtat mai rău într-o 
asemenea împrejurare. Dar ţine minte, ai fost salvat, împreună 
cu toţi prietenii tăi, printr-un noroc, cum se spune. Nu te bizui c- 
o să fie la fel şi-a doua oară. Dacă te-ar fi luat la întrebări atunci 
şi acolo, mai mult ca sigur că i-ai fi spus tot ce ştii, spre năpasta 
noastră, a tuturor. Dar a fost prea nerăbdător. El n-a vrut doar 
să afle veşti, ci şi pe tine şi asta iute, ca să se poată tocmi pe- 
ndelete în Turnul Întunecimii. Nu te cutremura! Dacă vrei să-ţi 
bagi nasul în treburile vrăjitorilor, trebuie să fii pregătit. Dar, 
hai! Te iert! Linişteşte-te! Lucrurile n-au luat o întorsătură urâtă, 
aşa cum se putea întâmpla. 

Il ridică blând pe Pippin şi îl duse înapoi, în culcuşul lui. Merry 
îi urmă şi se aşeză lângă el. 

— Intinde-te şi odihneşte-te, dacă poţi, Pippin, zise Gandalf. 
Ai încredere în mine. Dacă simţi că te mănâncă iar palmele, să- 
mi spui imediat. Sunt lucruri de care te poţi lecui. Dar, în orice 
caz, dragul meu hobbit, să nu-mi mai pui bolovani sub coate. Ei, 
şi-acum am să plec să vă las o vreme singuri pe amândoi. 

Cu acestea, Gandalf se întoarse la ceilalţi, care rămăseseră în 
picioare lângă piatra din Orthanc, destul de tulburaţi. 

— Primejdia se arată din noapte când te aştepţi mai puţin, 


zise el. Am scăpat ca prin urechile acului. 

— Hobbitul Pippin ce face? întrebă Aragorn. 

— Cred că acum e bine, îi răspunse Gandalf. Nu l-a ţinut prea 
mult, iar hobbiţii au o mare putere de a-şi reveni. Pesemne că 
amintirea sau spaima o să-i piară destul de repede. Poate chiar 
prea repede. Vrei tu, Aragorn, să iei piatra din Orthanc, să ai 
grijă de ea? E o misie primejdioasă. 

— Aşa e, dar nu pentru toată lumea, zise Aragorn. E cineva 
care o poate cere pe bună dreptate. Căci acesta este, fără doar 
şi poate, Palantirul din Orthanc, din comoara lui Elendil, pus aici 
de regii Gondorului. Mi se apropie ceasul. Am să-l iau cu mine. 

Gandalf se uită la Aragorn, iar apoi, spre mirarea celorlalţi, 
ridică piatra acoperită şi i-o întinse, făcând o plecăciune. 

— Primeşte-o, Domnia Ta, zise el. Asta până când ţi se vor 
înapoia şi celelalte lucruri. Dar, de vrei să-mi dai ascultare, te 
povăţuiesc să n-o foloseşti... încă. Ai mare grijă. 

— Oare se poate spune c-am fost prea pripit sau fără grijă, o 
dată ce am aşteptat atâţia şi-atâţia ani? întrebă Aragorn. 

— Până acum, nu. Şi să nu te-neci la mal, îi răspunse 
Gandalf. Dar să ţii totul în mare taină. Tu şi toţi cei de faţă. Mai 
ales hobbitul Peregrin nu trebuie să afle cui i-a fost încredinţat. 
Poate să-i vină oricând starea aceea rea. Căci, vai, l-a atins şi s- 
a uitat în el, iar lucrul ăsta nu trebuia să se întâmple. Nu trebuia 
să-l atingă nici în Isengard; puteam şi eu să fiu mai iute atunci. 
Dar gândurile îmi erau toate îndreptate asupra lui Saruman şi 
nici nu mi-a trecut prin minte ce fel de Piatră era. Apoi m-a 
cuprins oboseala şi-n timp ce m-am întins şi mă gândeam la ea, 
m-a luat somnul. Acum ştiu! 

— Da, nu-i nici o îndoială, zise Aragorn. în sfârşit, ştim 
legătura dintre Isengard şi Mordor şi cum era făcută. Multe se 
explică acum. 

— Ciudate puteri au vrăjmaşii noştri; şi slăbiciuni la fel de 
ciudate, zise Theoden. Dar zice-o vorbă din bătrâni: Cui pe cui 
se scoate. 

— Asta aşa e, zise Gandalf. Însă de data asta am avut un 
noroc ciudat. Poate hobbitul acesta m-a scăpat, oprindu-mă să 
fac o greşeală uriaşă. Mă tot gândisem dacă n-ar fi bine să mă 
apuc să încerc Piatra, ca să văd la ce-i bună. De-aş fi făcut-o, m- 
aş fi arătat eu însumi dinaintea lui. Nu sunt încă pregătit pentru 
o asemenea încercare, şi nici nu ştiu dac-oi fi vreodată. Dar, 


chiar dacă aş găsi puterea să mă smulg din vrajă, ar fi un 
dezastru să fiu văzut de el; deşi nu-i departe clipa când toate 
tainele se vor da pe faţă. 

— Cred că clipa aceea a şi sosit, rosti Aragorn. 

— Nu încă, zise Gandalf. Mai e o fărmă de îndoială pe care 
trebuie s-o folosim. Vrăjmaşul, e limpede, credea că Piatra e 
încă în Orthanc — de ce nu? Şi că hobbitul era ostatic acolo, iar 
Saruman l-a pus să se uite în glob, ca să-l zăpăcească. Mintea 
aceea întunecoasă o fi plină acum de chipul hobbitului şi de 
aşteptare. S-ar putea să treacă ceva vreme până s-o dumiri. 
Trebuie să tragem foloase de-aici. Am luat-o cam uşor. Trebuie 
să ne mişcăm. Imprejurimile Isengardului nu sunt un loc unde să 
ne îngăduim să tragem de timp. Voi porni în frunte chiar acum, 
împreună cu Peregrin Took. Va fi, oricum, mai bine aşa pentru 
el, decât să zacă acolo, în întuneric, în vreme ce alţii dorm. 

— Eu îi voi ţine lângă mine pe Eomer şi pe încă zece călăreţi, 
hotărî regele. Vom porni mâine, devreme. Ceilalţi pot pleca 
împreună cu Aragorn de-ndată ce vor pofti. 

— Cum ţi-e voia, Domnia Ta, spuse Gandalf. Dar să-ţi 
grăbeşti calul cât mai tare, la adăpostul colinelor, până în 
Văgăuna lui Helm. 

In clipa aceea, asupra lor se pogori o umbră. Luna 
strălucitoare păru că se stinge brusc. Câţiva călăreţi ţipară şi se 
ciuciră, ţinându-şi armele deasupra capului, de parcă s-ar fi 
apărat de o lovitură venită de sus; fură cuprinşi de o spaimă 
oarbă şi le îngheţă sângele în vine. Se ghemuiră şi se uitară spre 
înalt. Prin faţa lunii trecu o făptură urieşească, înaripată, ca un 
nor negru. Se roti şi-o luă spre miazănoapte, zburând cu o 
iuţeală mai mare ca orice vânt din Pământul de Mijloc. Stelele se 
stingeau în faţa ei. Se pierdu în zare. Se ridicară ţepeni ca nişte 
stane de piatră. Gandalf privea în sus cu braţele atârnând 
tepene pe lângă trup, cu pumnii încleştaţi. 

— Nazgul! strigă el. Solia Mordorului. Se-apropie vijelia. 
Nazgulul a trecut Râul! La drum! Nu mai aşteptaţi zorile! Să nu-i 
lăsăm pe cei mai iuți să-i aştepte pe codaşi! Daţi-i zor! 

Sări ca un arc şi-o luă la fugă, strigându-l pe lute ca Gândul. 
Aragorn îl urmă. Când trecu pe lângă Pippin, Gandalf îl luă în 
braţe. 

— De data aceasta, vii cu mine, zise el. lute ca Gândul o să-ţi 
arate ce e-n stare. 


Apoi se întoarse în locul unde dormise. Armăsarul îl aştepta 
deja acolo. Gandalf îşi zvârli desaga mică pe umăr, iar apoi sări 
în spinarea lui lute ca Gândul. Aragorn îl ridică pe Pippin şi îl 
aşeză în braţele vrăjitorului, înfăşurat într-o pătură şi în mantie. 

— Rămas-bun! Urmaţi-mă iute! strigă Gandalf. La drum, lute 
ca Gândul! 

Armăsarul scutură din cap. Coada stufoasă străluci în lumina 
lunii. Apoi făcu un salt înainte şi se făcu nevăzut ca vântul de 
miazănoapte din munţi. 

— Frumoasă şi odihnitoare noapte, n-am ce zice, îi spuse 
Merry lui Aragorn. Unii au un noroc chior. El, de pildă, n-a avut 
chef de somn şi-a vrut să meargă călare cu Gandalf. Şi-aşa a 
făcut. În loc să fie preschimbat în stană de piatră şi să rămână 
aici pentru totdeauna, ca să fie-nvăţătură de minte! 

— Şi ce-ai zice acum dacă puneai tu primul mâna pe piatra 
din Orthanc? spuse Aragorn. S-ar putea să fi făcut mai rău. Cine 
poate şti? Mă tem că norocul tău este acum să vii cu mine. Și- 
asta pe dată. Du-te şi pregăteşte-te. la tot ce-a lăsat Pippin aici. 
Dă zor! 

lute ca Gândul zbură peste câmpii, fără să fie îndemnat sau 
îndrumat în vreun fel. Nu se scurse nici un ceas, când trecură 
Vadurile Isenului. Movila Călăreţilor, înconjurată de lăncile reci, 
rămase cenuşie îndărătul lor. _ 

Pippin îşi revenea din ce în ce mai mult. li era cald, dar vântul 
tăios îl răcorea. Era cu Gandalf. Spaima pe care i-o pricinuiseră 
piatra şi umbra hidoasă ce acoperise luna începu să i se 
risipească; toate se topiră în ceţurile munţilor dindărăt sau într- 
un vis trecător. Trase adânc aer în piept. 

— Nu ştiam că vom merge pe deşelate, Gandalf, zise el. N-ai 
nici şa, nici frâie. 

— Nu călăresc ca elfii decât pe lute ca Gândul, zise Gandalf. 
Pentru că el nu poate suferi zăbala. Pe lute ca Gândul nu-l 
călăreşti; vrea sau nu vrea să te poarte în spinare. Dacă vrea, e- 
n regulă. E treaba lui să aibă grijă să nu cazi. Asta dacă nu te- 
apuci să sari în sus. 

— Cât de repede merge? întrebă Pippin. Mi se pare că 
aleargă ca vântul, dar foarte lin. Şi ce uşor calcă! 

— Acum aleargă cu cea mai mare iuţeală pe care-o poate 
atinge cel mai bun cal la galop, îi răspunse Gandalf. Dar pentru 
el nu e repede. Aici începe urcuşul şi drumul e mai hârtopit 


decât dincolo de râu. Dar uită-te cum se apropie Munţii Albi sub 
stele! Culmile Thrihyrne sunt la o aruncătură de băț, ca nişte 
lănci întunecate. Nu mai e mult şi ajungem la răscruce, apoi la 
Viroaga Văgăunii, acolo unde s-a purtat bătălia acum două 
nopţi. i 

Pippin rămase tăcut o vreme. Il auzi pe Gandalf cântând 
încetişor, ca pentru sine, îngânând frânturi de rime în tot felul 
de limbi, în vreme ce străbăteau cu iuţeală milă după milă. Până 
la urmă, vrăjitorul o dădu bine pe o cântare din care hobbitul 
reuşi să prindă nişte cuvinte; câteva versuri îi ajunseră limpede 
la urechi printre rafale de vânt: 


Corăbii-nalte şi regi înalţi 

De trei ori trei 

Ce-au adus din ţinutul năruit 
Peste mări vălurite, ei? 
Şapte stele, şapte pietre 
Şi-un arbore-nălbit. 


— Ce zici acolo, Gandalf? întrebă Pippin. 

— Ziceam şi eu câteva rime care mi-au trecut prin minte din 
Cartea de Învăţătură, îi răspunse vrăjitorul. Socot că hobbiţii le- 
au uitat, chiar şi pe cele pe care le-au ştiut cândva. 

— Nu, nu le-am uitat pe toate, zise Pippin. Şi mai avem unele 
de-ale noastre, pe care mă gândesc că nu vrei să le afli. Dar pe- 
astea nu le-am mai auzit. Despre ce e vorba? Ce-s cele şapte 
stele şi cele şapte pietre? 

— E vorba despre palantirii Regilor de Odinioară, îl lămuri 
Gandalf. 

— Şi ce-s aceştia? 

— Păi, palantir însemna cel ce priveşte departe. Piatra din 
Orthanc e unul dintre ei. 

— Aşadar, n-a fost făcut... n-a fost făcut de vrăjmaş? întrebă 
Pippin. 

— Nu, zise Gandalf. Nici măcar de Saruman. E mai presus de 
măiestria sa şi chiar de-a lui Sauron. Palantirii erau de dincolo 
de Apusime, din Eldmar. Mordorul i-a făcut. Pesemne că i-a 
făurit însuşi Feanor, atât de demult, încât timpul nu mai poate fi 
măsurat în ani. Dar nu-i nimic pe lume pe care Sauron să nu-l 
preschimbe într-o unealtă a răului. Vai de Saruman! După câte- 


mi dau seama, asta i-a fost căderea. Primejdioase sunt pentru 
noi ticluirile măiestrite mai adânci decât cele pe care le ştim. 
Dar e demn de toată ocara. Nebunul! Să ţină el în taină una ca 
asta, pentru propriu-i bine! N-a scos o vorbă despre palantir în 
faţa nimănui din Sfat. Nici nu ne-a trecut prin minte ce s-o mai fi 
ales de palantirii din Gondor, în vremea războaielor lui 
distrugătoare. Oamenii i-au uitat aproape cu totul. Chiar şi în 
Gondor puţini cunoşteau această taină; în Amor erau amintiţi 
doar într-o rimă a Cărţii de Învăţătură, printre dunedaini. 

— Şi la ce-i foloseau oamenii din vechime? îl întrebă Pippin, 
mulţumit şi uluit că primea răspuns la atât de multe nedumeriri 
şi întrebându-se cât va mai ţine norocul ăsta. 

— Ca să vadă la depărtare şi să se găsească unii pe alţii în 
gând, zise Gandalf. În felul acesta, au reuşit să apere şi să ţină 
unit tărâmul Gondorului multă vreme. Au plasat Pietre la Minas 
Arnor, la Minas Ithil şi în Orthanc, în rotocolul Isengardului. 
Căpetenia şi stăpânul lor trăiau sub Domul Stelelor la Osgiliath, 
înainte de prăbuşirea acestuia. Celelalte trei erau pe undeva, 
departe, la miazănoapte. Se zice că erau în casa lui Elrond la 
Annuminas şi la Amon Sul; iar Piatra lui Elendil se afla pe 
Dealurile Turnului care dau către Mithlond, în Golful Lune, unde 
zac trase la ancoră corăbiile cenuşii. 

Palantirii îşi vorbeau între ei, dar din Osgiliath puteau fi văzuţi 
cu toţii în acelaşi timp. Acum se vădeşte că, aşa cum stânca 
Orthancului a rezistat vitregiilor timpului, la fel a răzbit şi 
puiandrul din turn. Dar singur nu putea face decât să înfăţişeze 
chipul micşorat al celor depărtate, din zilele de demult. Pentru 
Saruman, nu mă-ndoiesc, era o treabă foarte folositoare. Dar 
nemulţumit nu părea să fie. El trăgea cu ochiul tot mai departe, 
peste fruntarii, până ajungea să vadă în Barad-dur. Atunci a fost 
prins! 

Cine ştie unde zac acum îngropate sau adânc sub ape 
pietrele pierdute din Arnor şi Gondor? Dar Sauron trebuie să fi 
pus mâna pe cel puţin una dintre ele şi s-o fi mânuit în scopurile 
sale. Mă gândesc că e vorba de Piatra din Ithil, pentru că a 
cucerit cetatea Minas Ithil cu multă vreme în urmă şi a 
schimbat-o într-un loc rău, sub numele de Minas Morgul. 

Aşa că e lesne să-ţi dai seama acum cât de repede a fost 
ochiul rătăcitor al lui Saruman prins în capcană; şi cum, de 
atunci încoace, a fost convins de la depărtare, iar când nu 


mergea cu binişorul, era ameninţat să se supună. Şoimul a ajuns 
în gheara pajurii, păianjenul s-a prins într-o pânză de oţel! Mă 
întreb câtă vreme-o fi fost silit să se arate mereu în faţa oglinzii 
lui, ca să fie văzut sau să i se dea porunci! Şi cine, în afară de 
fier, ar scăpa, dacă s-ar uita în Piatra din Orthanc care e atât de 
legată de Barad-dur, fără să-şi piardă minţile? Căci ea te soarbe, 
pur şi simplu! Crezi că eu n-am simţit asta? Chiar şi-acum inima 
mă-ndeamnă să-mi încerc voinţa, să văd dacă n-aş putea s-o 
smulg din puterile lui şi s-o îndrept unde vreau eu, să privesc 
peste mările nesfârşite şi timpurile vechi la Tirion cel Mândru, ca 
să-l văd pe Feanor la treabă, să-i pricep mintea şi îndemânarea, 
pe când Arborele Alb şi cel Auriu erau în floare! 

Gandalf oftă şi tăcu. 

— Ce bine ar fi fost să fi ştiut asta dinainte, zise Pippin. N-am 
avut câtuşi de puţin habar despre ce făceam. 

— Ba ai avut, spuse Gandalf. Ştiai că faci o nebunie, ceva ce 
nu era voie; şi ţi-ai zis asta în sine, dar n-ai vrut s-asculţi. Nu ti- 
am spus nimic până acum, pentru că numai chibzuind adânc 
asupra celor întâmplate am înţeles şi eu până la urmă; asta 
chiar de când am plecat împreună. Dar şi de ţi-aş fi spus înainte, 
dorinţa tot nu ţi s-ar fi ostoit sau nu ţi-ar fi fost mai uşor săi te 
împotriveşti. Dimpotrivă! Nu înveţi decât când îţi frigi mâinile. 
Abia atunci înţelegi şi cu inima ce-nseamnă focul. 

— Aşa e, încuviinţă Pippin. Dacă le-aş avea acum înşiruite în 
faţa mea pe toate cele şapte pietre, aş închide ochii şi mi-aş vâri 
mâinile în buzunare 

— Bun, făcu Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu. 

— Dar aş vrea să ştiu..., începu Pippin. 

— Îndurare! strigă Gandalf. Dar dacă veştile pe care ţi le dau 
au menirea să-ţi vindece năravul iscodelii, îmi voi petrece tot 
restul zilelor ca să-ţi răspund. Ce mai vrei să ştii? 

— Numele tuturor stelelor, ale vieţuitoarelor, şi toată istoria 
Pământului de Mijloc, şi-a celor de dincolo de ceruri, şi-a Mărilor 
Risipite, râse Pippin. Nici mai mult, nici mai puţin! Insă în seara 
asta nu mă grăbesc. Până una-alta, mă întreb ce-o fi cu umbra 
aceea întunecată. Te-am auzit strigând „solia Mordorului". Ce-a 
fost aia? Şi ce-ar putea să facă în Isengard? 

— Era un Călăreţ Negru cu aripi — un nazgul, zise Gandalf. 
Te-ar fi putut duce în Turnul Întunecimii. 

— Nu venise pentru mine, nu-i aşa? îngăimă Pippin. Că doar 


n-o fi ştiut că aveam... 

— Bineînţeles că nu, zise Gandalf. De la Barad-dur la Orthanc 
sunt două sute de leghe în linie dreaptă şi chiar unui nazgul i-ar 
lua câteva ore să le străbată. Dar Saruman s-a uitat, cu 
siguranţă, în Piatră, de când cu atacul orcilor, şi nu mă-ndoiesc 
că i-au fost citite gândurile mai mult decât şi-ar fi dorit. De 
aceea a fost trimis un sol, ca să afle ce face. lar după ce s-a 
întâmplat în noaptea asta, cred că va mai veni unul. Şi asta 
foarte curând. Aşa că Saruman o să fie strâns cu uşa până la 
capăt. Nu are de trimis nici un ostatic în Mordor. Nu mai are 
Piatra şi nu mai poate să se supună poruncilor. Sauron îşi va 
închipui că-i ţine ascunși pe ostatici şi că nu vrea să folosească 
Piatra. N-o să-l ajute cu nimic pe Saruman dacă-i spune solului 
adevărul. Căci deşi Isengardul a fost ruinat, el e la adăpost în 
Orthanc. Aşa că oricum va părea un răsculat. Ne-a respins, toc- 
mai ca să ocolească asta! Nu-mi dau seama pe unde o să scoată 
cămaşa. Socot că, atâta vreme cât se află în Orthanc, are 
destulă putere să le facă faţă celor Nouă Călăreţi. S-ar putea să 
încerce să-l prindă pe nazgul în capcană sau măcar să ucidă 
afurisenia aia pe care călăreşte. În cazul acesta, Rohanul n-are 
decât să-şi vadă de caii lui! Dar nu ştiu cum o să fie pentru noi 
— bine sau rău. S-ar putea ca Duşmanul să fie nedumerit sau 
orbit de mânie împotriva lui Saruman. Pesemne că va afla c-am 
urcat scările Orthancului cu hobbiţii după mine. Sau că un 
urmaş de-al lui Elendil este în viaţă şi mi-a fost alături. Dacă pe 
Limbă de Vierme nu l-au înşelat privirile când l-a văzut în 
armura din Rohan, o să-şi amintească de Aragorn şi de cine zice 
el c-ar fi. De-asta mi-e teamă. Aşa c-o să cădem din lac în put. 
Cu fiecare pas, lute ca Gândul te duce mai aproape de Tărâmul 
Umbrei, Peregrin Took. 

Pippin nu răspunse nimic, dar se înfăşură mai bine în mantie, 
ca şi cum l-ar fi trecut un fior de gheaţă. Străbăteau acum un 
pământ cenuşiu. 

— Uite, zise Gandalf. În faţa noastră se întind văile 
Meleagului de la Apus. Aici ne întoarcem pe drumul ce duce spre 
răsărit. Umbra aceea întunecată e intrarea în Viroaga Văgăunii. 
Pe-acolo se-ajunge în Aglarond şi în Peşterile Scânteietoare. Să 
nu mă-ntrebi nimic despre ele. Mai bine întreabă-l pe Gimli, dac- 
ai să te mai întâlneşti cu el, şi-atunci, îţi spun eu, vei primi 
pentru prima oară un răspuns mai lung decât ţi-ai dorit 


vreodată. Acum n-ai să vezi peşterile, pentru că, în curând, vor 
rămâne departe, îndărătul nostru. 

— Credeam c-o să opreşti la Văgăuna lui Helm, zise Pippin. 
Păi, unde mergi? 

— La Minas Tirith, înainte ca valurile războiului să-l 
împresoare. 

— Aha! Şi cât mai e pân-acolo? 

— Leghe peste leghe, îi răspunse Gandalf. De trei ori mai 
departe decât lăcaşul regelui Theoden. De-aici, dac-o iei spre 
răsărit, aşa, ca solii din Mordor, sunt mai bine de o sută de mile. 
lute ca Gândul însă trebuie să străbată o distanţă mai lungă. 
Care dintre ei se va dovedi mai iute? Vom merge până se crapă 
de ziuă; asta înseamnă câteva ore. Atunci până şi lute ca 
Gândul trebuie să se odihnească într-una din văi: în Edoras, aşa 
trag nădejde. Dormi, dacă poţi! S-ar putea să zăreşti prima 
geană de lumină a zorilor strălucind pe acoperişul auriu al casei 
lui Eorl. lar peste două zile, vei vedea umbra violetă a muntelui 
Mindolluin şi zidurile turnului lui Denethor sclipind albe în zori. 

Şi-acum, la drum, lute ca Gândul! Aleargă, inimosule, aleargă 
cum n-ai mai făcut-o până acum! Am ajuns pe pământurile unde 
ai trăit de când erai mânz şi nu-i piatră pe care să n-o ştii. Hai! 
Nădejdea noastră-i în iuţeala ta! 

lute ca Gândul îşi scutură capul şi necheză puternic, de parcă 
l-ar fi îndemnat o goarnă în bătălie. Apoi ţâşni înainte. Picioarele 
îi scăpărară în flăcări şi fu înghiţit de întuneric. 

Înainte să adoarmă, Pippin avu un simţământ ciudat: el şi 
Gandalf erau stană de piatră pe statuia unui cal în galop, în 
vreme ce pământul se rotea sub copitele sale, în vâjâitul 
vântului. 


CARTEA A PATRA 


I Îmblânzirea lui Smeagol 


— Pe legea mea, stăpâne, am dat de bucluc, zise Sam 
Gamgee. 

Stătea mâhnit cu umerii plecaţi, alături de Frodo, şi scruta 
întunericul cu ochii mijiţi. 

Era, după cât îşi dădeau seama, a treia noapte de când 


fugiseră de cei din Frăţie; aproape că pierduseră şirul orelor de 
când se tot căţăraseră şi trudiseră printre povârnişurile şi 
bolovanii din Emyn Muil; fuseseră nevoiţi de nici ei nu ştiau de 
câte ori să se întoarcă, pentru că nu mai puteau să înainteze. 
Alteori, văzuseră că se învârtiseră pe loc, pentru că ajungeau de 
unde plecaseră cu câteva ceasuri mai devreme. Totuşi, una 
peste alta, înaintaseră către răsărit, urmărind cât le stătuse în 
putere să găsească o cale spre ieşire din încrengătura aceea de 
coline. Dar nu dădeau decât de prăpăstii abrupte, înalte şi de 
netrecut, care priveau încruntate peste întinderile de jos; la 
poale, zăceau mlaştini albicioase şi puturoase, unde nu se 
clintea nimic, nici pasărea în zbor. 

Hobbiţii şedeau acum pe marginea unei stânci înalte, golaşe 
şi mohorâte, care răsărea parcă din ceţuri; îndărătul lor se 
zăreau înălțimile surpate, încununate de nori fugari. Dinspre 
răsărit bătea un vânt tăios. Noaptea se aduna peste întinderile 
fără formă de dinaintea lor; verdele palid începea să bată într-un 
cafeniu-mohorât. La dreapta, în depărtare, Anduinul, care 
scânteia vesel în razele soarelui în timpul zilei, era acum ascuns 
în semiîntuneric. Dar ochii hobbiţilor nu cătară dincolo de Râu, 
îndărăt, în Gondor, spre prietenii lor de pe pământurile 
Oamenilor. Ci spre miazăzi şi spre răsărit se uitau lung, acolo 
unde noaptea se îngâna cu ziua şi se zărea o dungă întunecată, 
ca un şir de munţi depărtaţi, de fum neclintit. Din când în când, 
pâlpâia către cer o luminiţă roşie, plăpândă, acolo unde cerul se 
întâlnea cu pământul. 

— Ce belea, zise Sam. Din toate ţinuturile de care-am auzit 
vreodată, acela-i singurul loc unde n-am vrea să ajungem; şi 
tocmai într-acolo încercăm să ne croim calea. Dar nu putem s- 
ajungem, orice-am face. Mi se pare mie c-am luat-o aiurea din 
capul locului. N-avem cum să coborâm; şi hai să zicem că 
ajungem jos; o să dăm de mlaştini verzi şi puturoase, vă zic eu. 
Câh! Nu vedeţi ce urât miroase? 

Pufui în vântul care adia. 

— Ba da, simt şi eu mirosul, zise Frodo, fără să se clintească 
însă. 

Rămăsese cu ochii aţintiţi spre linia aceea întunecată şi spre 
flăcăruia care pâlpâia. 

— Mordorul, murmură el ca pentru sine. Dacă tot trebuie să 
mă duc acolo, măcar să pot ajunge iute şi să se termine odată. 


Tresări. Bătea un vânt tăios, greu, duhnind rece a hoit. 

— Ei, făcu el până la urmă, dezlipindu-şi privirile din zare, 
doar n-o să stăm aici toată noaptea, oricât de mare ar fi 
beleaua. Trebuie să găsim un loc mai ferit de popas; poate că 
ziua o să ne dezvăluie altă cărare. 

— Da, altă şi altă cărare, bombăni Sam. Dac-om mai apuca 
ziua de mâine. Am luat-o pe un drum greşit. 

— Oare? făcu Frodo. Cred că asta-i soarta mea; să-mi port 
paşii către bezna de colo; aşa că trebuie să fie o cale. Dar cine-o 
să mi-o arate oare, binele sau răul? Toată nădejdea ne-a stat în 
iuţeală. Întârzierea face jocul vrăjmaşilor. lar eu asta am făcut: 
am întârziat. Aşa o fi vrând oare Turnul Întunecimii? Să ne abată 
din drum? Toate încercările mi-au fost zădărnicite. Trebuia să fi 
plecat din Frăţie de mult. S-o fi pornit de la miazănoapte, pe la 
răsărit de râu şi de Emyn Muil, ca s-ajung la trecătorile 
Mordorului peste stearpa Câmpie a Bătăliei. Dar acum ne e cu 
neputinţă să mai găsim o cale de întoarcere. Pe lângă asta, orcii 
dau târcoale pe malul de răsărit. 

Fiecare zi care trece înseamnă o zi nepreţuită pierdută în 
zadar. Sunt vlăguit, Sam. Nu ştiu ce-i de făcut. Ce provizii mai 
avem? 

— Numa' d'alea, cum le ziceţi, lembas, domnu' Frodo. Avem 
destul. Oricum, mai bine decât nimic. Când le-am pus în gură 
prima dată, nu mi-a trecut prin minte c-o să mai vreau altceva. 
Dar acum tare-aş mai mânca un codru de pâine şi-aş bea o 
ulcică — o, ce zic eu? — barem o jumătate de ulcică cu bere, să- 
mi ungă gâtlejul. Am târât tot drumul lampa aia de gătit. La ce 
bun? Nici măcar n-avem cu ce face focul. lar de fiert nici iarbă 
nu-i. 

Se întoarseră şi coborâră într-o vale pietroasă. Soarele 
intrase în nori la apus şi noaptea se apropia cu paşi repezi. 
Dormiră aşa cum putură din cauza frigului, răsucindu-se tot 
timpul, într-un ungher printre turnurile crestate de stâncă 
mâncată de vreme; măcar erau la adăpost de vânturile de 
răsărit. 

— l-aţi mai văzut, domnu' Frodo? întrebă Sam, în timp ce 
stăteau înţepeniţi de frig, mestecând la pesmeţi de lembas, în 
lumina cenuşie şi rece a zorilor de ziuă. 

— Nu, zise Frodo. N-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic de 
două zile. 


— Nici eu, zise Sam. Brrr! Ochii ăia m-au dat peste cap. Pe- 
semne însă c-am scăpat de el până la urmă, netrebnicul! 
Gollum! O să-i arăt eu un gollum la beregată, dac-am să-l apuc 
de gât! 

— Nădăjduiesc să nu fie nevoie, zise Frodo. Nu ştiu cum de s- 
o fi luat după noi; cred însă că ai dreptate, ne-a pierdut urma. In 
ţinutul ăsta uscat şi mohorât nu prea am lăsat urme şi nici 
miros, chiar pentru un nas mai iscoditor. 

— Asta-i treaba, zise Sam. Ce bine-ar fi să scăpăm de tot de 
el! 

— Şi eu zic la fel, spuse Frodo. Însă nu el mă nelinişteşte cel 
mai mult. Eu mi-aş dori să scăpăm de colinele astea. Simt că le 
urăsc. Parc-aş sta gol-goluţ şi înţepenit aici, la răsărit, despărţit 
de bezna de colo doar de întinderi sterpe. E un ochi acolo. Hai! 
Trebuie să coborâm cumva. 

Dar ziua se scurse, iar când după-amiaza începu să scadă, ei 
mişunau tot pe creastă, fără să fi găsit vreo cale de scăpare. 

Uneori, în liniştea acestui ţinut sterp, li se părea că aud 
zgomote slabe îndărătul lor, o prăbuşire de pietre sau sunete de 
paşi pe stâncă. Însă când se opreau şi ascultau fără să facă o 
mişcare, nu mai auzeau nimic, afară de vântul suspinând peste 
pietre. Dar până şi acesta părea o şuierătură uşoară printre 
nişte dinţi ascuţiţi. 

Încă de la începutul zilei, creasta Emyn Muil o apucase uşor 
către miazănoapte, în vreme ce ei se trudeau să meargă mai 
departe. De-a lungul crestei se întindea acum o vale mare, 
râpoasă, din piatră roasă de vremuri, brăzdată din loc în loc de 
prăpăstii ca nişte şanţuri care se povârneau abrupt, formând 
trecători adânci în stâncă. Ca să găsească o cărare în aceste 
căscături tot mai adânci şi mai dese, Frodo şi Sam o luaseră la 
stânga, depărtându-se de muchie, şi, fără să-şi dea seama, 
coborâseră leghe după leghe, încet, dar sigur; culmea stâncoasă 
se pierdea lin, până spre câmpie. 

În cele din urmă se văzură nevoiţi să se oprească. Creasta 
cotea brusc către miazănoapte şi era străbătută de un făgaş mai 
adânc. 

Pe partea cealaltă urca iar, abrupt, câteva sute de metri; o 
stâncă mare, cenuşie se desluşea dinaintea lor netedă şi 
dreaptă, parcă tăiată cu barda. Nu puteau merge mai departe şi 
trebuiau s-o ia fie spre apus, fie spre răsărit., Dar dacă o luau 


spre apus ar fi pregetat şi s-ar fi căznit şi mai mult, ajungând 
înapoi, în inima colinelor; iar dacă o luau spre răsărit, ajungeau 
în prăpastia de jos. 

— N-avem încotro, Sam, va trebui să ne târâm pe făgaşul 
ăsta, zise Frodo. Hai să vedem încotro ne duce. 

— Pun rămăşag că spre alt povârniş nenorocit, zise Sam. 
Despicătura era mai lungă şi mai adâncă decât părea. In timp ce 
coborau, dădură la un moment dat de nişte copaci noduroşi şi 
chirciţi, primii pe care îi vedeau de zile întregi. Cei mai mulţi 
erau mesteceni şi, din loc în loc, câte un brad. Mulţi erau uscați 
şi piperniciţi, muşcaţi până la măduvă de vânturile de răsărit. 
Cândva, în zile mai blânde, probabil că aici fusese o pădure 
frumoasă, dar acum, după vreo cincizeci de paşi, copacii 
dispărură, deşi se zăreau ici-colo buturugi putrede, până 
aproape de muchie. Albia făgaşului care se întindea de-a lungul 
unei despicături era plină de bolovani şi se povârnea abrupt. 
Când, în sfârşit, ajunseră la capăt, Frodo se lăsă pe vine. 

— la te uită, zise el. Ori am coborât noi o groază, ori s-a 
scufundat stâncă. De-aici e mult mai mică şi pare mai blândă. 

Sam îngenunche alături şi privi fără nici o tragere de inimă 
peste buza prăpastiei. Dădu cu ochii de steiul care se înălța în 
stânga. 

— Mai blândă, mormăi el. Păi, socotesc că-i totdeauna mai 
lesne să cobori decât să urci. Cine nu-i în stare să zboare poate 
să sară. 

— Ar fi o săritură cam mare, zise Frodo. Vreo, să zicem... 
Rămase o clipă, măsurând distanţa din ochi: 

— ... vreo treizeci şi cinci de paşi, nu mai mult. 

— Păi, n-ajunge? făcu Sam. Uf! Mi-e tare urât să mă uit în jos 
de la înălţime. Dar una-i să te uiţi, şi alta-i să urci. 

— In orice caz, zise Frodo, cred c-am putea urca pe-aici; şi 
am încredințarea că trebuie să încercăm. Vezi, stânca-i altfel de 
cum era cu câteva leghe în urmă. E prăbuşită şi crăpată. 

Versantul era, într-adevăr, mai puţin pieptiş şi se povârnea 
uşor în afară. Arăta ca un meterez uriaş sau ca un perete abrupt 
ieşit din mare, ale cărei temelii se mişcaseră, astfel încât 
apăruseră crăpături nesfârşite şi muchii întinse, pe alocuri 
semănând cu nişte scări mari. 

— Dacă vrem să încercăm să coborâm, ar trebui să o facem 
chiar acum. Se întunecă devreme. Cred că se apropie furtuna. 


La răsărit, munţii ca o pată fumurie se pierdeau într-o negură 
care îşi întindea braţele lungi spre apus. Se auzea deja zvon 
depărtat de tunet purtat de rafalele vântului tot mai puternic. 
Frodo pufni şi se uită la cer cu îndoială. Işi petrecu cingătoarea 
peste mantie şi şi-o strânse, apoi îşi azvârli bocceluţa pe spate 
şi păşi spre muchie. 

— Eu am de gând să-ncerc, spuse el. 

— Foarte bine, zise Sam fără nici o poftă. Dar o iau eu 
înainte. 

— Tu? făcu Frodo. Ce te-a făcut să te răzgândeşti, de vrei să 
cobori? 

— Nu m-am răzgândit. Dar, gândiţi-vă, cel care-i mai jos 
alunecă primul. Nu vreau să vă cad în cap şi să vă fac grămadă. 
N-are nici un rost să moară doi dintr-o lovitură. 

Înainte ca Frodo să-l poată împiedica, Sam se aşeză, îşi 
azvârli picioarele peste muchie şi se răsuci, căutând un punct de 
sprijin. 

Mare mirare de mai făcuse vreodată o asemenea ispravă cu 
sânge rece sau altceva atât de necugetat! 

— Nu, nu! Sam, catâr bătrân ce eşti! făcu Frodo. Ai să mori, 
dacă o s-o iei aşa, orbeşte. Intoarce-te! 

Îl înşfacă pe Sam de sub braţe şi îl trase în sus. 

— Aşteaptă puţin! Ai răbdare, continuă el. 

Apoi se întinse la pământ şi îşi iţi capul peste margine; dar 
lumina părea să scadă repede, deşi soarele nu apusese încă. 

— Cred că ne putem descurca, hotărî el pe dată. Eu, cel 
puţin, pot; şi tu la fel, dacă-ţi păstrezi cumpătul şi mă urmezi cu 
atenţie. 

— Nu ştiu cum sunteţi aşa de sigur, zise Sam. Că doar n-aveţi 
cum să vedeţi până în fundul prăpastiei pe lumina asta. Şi dacă 
ajungeţi să n-aveţi unde pune piciorul şi de ce vă agăța? 

— Socot că voi urca înapoi, zise Frodo. 

— Uşor de zis, se oţări Sam. Mai bine-aşteptăm până 
dimineaţă când s-o lumina mai bine. 

— Nu! Pentru nimic în lume, rosti Frodo avântat. Mă mustru 
pentru fiecare ceas pierdut, pentru orice minuţel. Cobor să văd 
care-i treaba. Nu veni după mine, până nu mă-ntorc sau te strig. 

Se agăţă cu degetele de buza pietroasă a prăpastiei şi se 
lăsă uşor în jos; n-apucă să-şi întindă braţele de tot, când simţi 
un prag sub picioare. 


— Am dat de-o treaptă care se întinde mult spre dreapta, 
zise el. Pot să stau liniştit aici, fără să mă ţin de nimic. O să... 

Se opri pe nepusă masă. 

Bezna se aduna acum cu iuţeală, venind dinspre răsărit şi 
împrăştiindu-se pe cer. Deasupra răsună un tunet sec. Fulgere 
palide se izbeau de coline. Apoi se stârni vuind o rafală de vânt 
sălbatic, străbătută de un țipăt ascuţit şi pătrunzător. Hobbiţii 
auziseră exact acelaşi strigăt departe, în mlaştină, când fugiseră 
din Hobbiton. Chiar şi acolo, în codrii din Comitat, le îngheţase 
sângele în vine. Darămite aici, în pustiu! Îi cuprinse şi mai tare 
groaza; îi străpunse ca nişte lame reci de groază şi de disperare, 
tăindu-le respiraţia. Le stătu inima în loc. Sam căzu cu faţa la 
pământ. Fără să vrea, Frodo se desprinse de stâncă şi îşi acoperi 
urechile. Se clătină, alunecă şi se prăbuşi cu un geamăt. Sam îl 
auzi şi se târî căznit până la muchie. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă el. Stăpâne! 

Nu mai auzi nici un răspuns. Se trezi tremurând din cap până- 
n picioare, dar trase aer în piept şi mai strigă o dată: 

— Stăpâne! 

Vântul părea să-i vâre cuvintele înapoi în gâtlej, dar în 
vâjâitul care trecea peste prăpastie şi peste coline îi ajunse la 
urechi un strigăt slab, de răspuns. 

— E bine! E bine! Sunt aici. Dar nu văd nimic. 

Frodo strigă cu un glas slab. De fapt, nu era prea departe. Nu 
se prăbuşise în gol, ci alunecase şi se ridicase dintr-o săritură pe 
un prag mai lat, la numai câţiva paşi mai jos. Din fericire, în 
acest punct versantul era teşit bine şi vântul îl lipi de stâncă, 
aşa că nu se rostogolise în hău. Incercă să se liniştească puţin, 
lipindu-şi obrazul de piatra rece; îşi simţea inima bătând 
nebuneşte. Dar fie că întunericul devenise de nepătruns, fie că 
ochii lui îşi pierduseră vederea, în jur era o beznă totală. Se 
întreba dacă nu cumva fusese lovit de orbire. Trase aer în piept. 

— Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă! se auzi glasul lui Sam în 
întunericul de deasupra. 

— Nu pot, zise el. Nu văd. Nu găsesc nici un punct de sprijin. 
Nu mă pot mişca încă. 

— Ce să fac, domnu' Frodo? Ce să fac? strigă Sam, 
aplecându-se primejdios de mult. 

De ce nu putea să vadă stăpânul lui? Era întuneric, într- 
adevăr, dar nu chiar aşa. Îl zări pe Frodo dedesubt — o umbră 


stingheră, cenuşie, lipită de stâncă. Dar era mult prea departe 
ca să-i întindă o mână de ajutor. 

Tunetul despică iar înălțimile; apoi se porni ploaia. Se izbea 
de stâncă, rece, tăioasă amestecată cu grindină, ca o pânză de 
apă orbitoare. 

— Cobor la dumneavoastră! ţipă Sam, deşi cât şi-ar fi dorit să 
nu rostească aceste cuvinte 

— Nu, nu! Aşteaptă! îi răspunse Frodo ceva mai îmbărbătat. 
Am să-mi revin îndată. Deja mă simt mai bine. Aşteaptă! Nu poţi 
face nimic fără o funie. 

— Funie! strigă Sam sălbatic, ca pentru sine, oarecum uşurat. 
Mai bine-aş atârna eu de-o funie, să mă vadă toţi zevzecii de la 
o poştă! Nu eşti decât o secătură, Sam Gamgee; aşa-mi zicea 
mie mereu Unchiaşu', asta era vorba lui! Funie! 

— Nu mai bodogăni! strigă Frodo, supărat, dar şi înveselit; îşi 
revenise acum. Mai lasă-l pe Unchiaşul ăla al tău. Doar nu vrei 
să spui că ai vreo funie prin buzunar? Dacă-i aşa, scoate-o. 

— Da, domnu' Frodo, e-n raniţa mea. Am cărat-o după mine 
sute de mile şi parc-am fost lovit cu leuca de-am uitat-o. 

— Atunci, pune mâna şi dă-i drumul jos! 

Sam îşi desfăcu iute raniţa şi începu să scotocească. Găsi, 
într-adevăr, la fund un colac de funie cenuşiu-argintie, împletită 
de seminţia din Lorien. Azvârli un capăt spre stăpânul lui. Bezna 
părea să se ridice de pe ochii lui Frodo; sau poate-i revenea 
vederea. Zări firul cenuşiu care cobora unduindu-se şi i se păru 
o lucire argintie. Acum că avea un punct luminos în întuneric 
asupra căruia să-şi aţintească privirile, nu se mai simţea chiar 
aşa buimac. Lăsându-se greu în faţă, îşi înfăşură strâns capătul 
în jurul taliei, iar apoi apucă funia cu ambele mâini. 

Sam se dădu îndărăt şi îşi propti picioarele într-o buturugă la 
vreo doi metri de muchie. Cu chiu cu vai, Frodo ajunse sus şi se 
aruncă la pământ. 

Tunetele bubuiau şi huruiau în depărtare, iar ploaia vijelioasă 
nu mai contenea. Hobbiţii se târâră îndărăt, pe făgaş; dar nu 
aflară acolo cine ştie ce adăpost. In jurul lor se porniseră 
şuvoaie de apă; curând se uniră într-un potop care se izbea 
aburind de pietre, împroşcând peste stâncă, de parcă s-ar fi 
scurs din burlanele unui acoperiş uriaş. 

— Puteam să mă-nec acolo, jos, sau să mă fi luat apele, zise 
Frodo. Ce noroc pe mine să ai funia aia! 


— Era bine dacă-mi aduceam mai repede aminte c-o am, 
rosti Sam. Poate v-amintiţi cum puneau funiile în bărci când am 
pornit la drum, acolo, în ţinutul elfesc. Nu m-am putut abţine și- 
am vârât şi eu un colac în desagă. Sunt ani de-atunci. „Cine ştie 
când îţi poate fi de ajutor!", aşa a zis Haldir parcă, sau altul de- 
acolo. Şi-a avut dreptate. 

— Păcat că nu m-am gândit să iau şi eu o bucată, zise Frodo; 
dar am părăsit Frăția în grabă şi zăpăceală. Dacă aveam 
destulă, am fi putut cobori. Cât e de lungă funia ta? 

Sam o scoase încet şi-o măsură cu braţele: 

— Cinci, zece... douăzeci, treizeci de coţi. Cam atât, zise el. 

— Cine-ar fi crezut! exclamă Frodo. 

— Ah! Aşa e! făcu Sam. Elfii sunt o seminţie minunată. Pare 
cam subţire, dar e zdravănă; şi e moale ca puful la pipăit. Şi se 
poate strânge mult. E tare uşoară. Minunată seminţie, pe legea 
mea! 

— Treizeci de coţi, făcu Frodo gânditor. Cred c-ar fi de-ajuns. 
Dacă furtuna se termină înainte de căderea nopţii, eu unul am 
să-ncerc. 

— Ploaia s-a potolit aproape de tot, zise Sam. Dar să nu 
cumva să faceţi ceva necugetat şi să plecaţi iar în întuneric, 
domnu' Frodo. Eu unul nu mi-am revenit după ţipătul ăla adus 
de vânt. Poate dumneavoastră, da. Părea un călăreț negru; dar 
unul zburător, dacă aşa ceva-i cu putinţă. Mă gândesc c-ar fi mai 
bine să ne-odihnim în despicătura asta până s-o scurge noaptea. 

— lar eu mă gândesc că nu mai vreau să stau nici o clipă 
înţepenit aici, pe muchia asta, cu ochii din Ţara Întunecimii 
zgâindu-se la noi de dincolo de mlaştini, zise Frodo. 

La acestea, se ridică şi cobori din nou pe fundul făgaşului. 
Privi în zare. Către răsărit, cerul se însenina iar. Furtuna îşi ridica 
poalele ude şi zdrenţuite, căci aripile măreţe şi războinice se 
îndreptaseră asupra crestelor Emyn Muil, şi acolo adăstară o 
vreme gândurile întunecate ale lui Sauron. Dar curând, se 
întoarse ca să biciuie Valea Anduinului cu grindină şi cu fulgere, 
aruncându-şi umbra peste Minas Tirith cu iz de bătălie. Apoi se 
lăsă în munţi şi, adunându-şi lăncile măreţe, se rostogoli agale 
asupra Gondorului şi la poalele Rohanului, până ce, departe, 
călăreţii din câmpie îi zăriră stâlpii întunecaţi îndărătul soarelui 
în vreme ce înaintau către Apus. Dar aici cerul albastru al serii 
se deschise din nou peste pustietate şi peste smârcurile 


puturoase; apărură câteva stele palide, ca nişte găuri în 
coviltirul peste care răsărise luna nouă. 

— Ce bine e să vezi din nou, zise Frodo, trăgând adânc aer în 
piept. Ştii că mi-a trecut o clipă prin minte că mi-am pierdut 
vederea? De la fulgere sau de la ceva mai rău. Nu vedeam 
nimic; chiar nimic. Până mi-ai trimis funia aia. Parcă strălucea. 

— Seamănă pe întuneric cu argintul, spuse Sam. N-am 
observat până acum, deşi nu-mi amintesc s-o fi scos de când am 
vârât-o demult în desagă. Dar dacă sunteţi pus pe căţărat, 
domnu' Frodo, cum o să faceţi? Treizeci de coţi, adică 
optsprezece stânjeni, cam asta-i şi înălţimea stâncii, după cum 
aţi socotit. 

Frodo chibzui o clipă. 

— Innoad-o bine în jurul ciotului ăluia, Sam, zise el. Apoi cred 
că o să-ţi fac pe plac de data asta şi-o să te las să porneşti 
primul. Eu am să ţin funia, aşa că tu nu va trebui decât să te 
fereşti cu mâinile şi picioarele. Nu mă supăr dacă te mai sprijini 
din când în când de câte-un prag, să-mi mai trag şi eu sufletul. 
După ce ajungi jos, am să te urmez şi eu. Acum mi-am mai 
revenit. 

— Foarte bine, zise Sam cu inima grea. Dacă aşa trebuie, hai 
s-o facem. 

Luă funia şi o legă strâns în jurul ciotului cel mai apropiat de 
buza prăpastiei; apoi îşi petrecu celălalt capăt în jurul taliei. Fără 
nici o tragere de inimă, se răsuci şi se pregăti să coboare. 

Se dovedi mult mai uşor decât se aşteptase. Parcă îi dădea 
curaj funia, deşi închidea ochii de câte ori se uita jos printre 
picioare. La un moment dat, nimeri peste o porţiune mai grea, 
unde peretele era neted si chiar cavernos; acolo se lăsă să 
lunece legănându-se pe funia de argint. Dar Frodo îl cobori încet 
şi cu grijă, aşa că trecu cu bine şi peste asta. Nu-i fusese teamă 
decât că o să se sfârşească toată funia şi-o să rămână atârnat, 
dar Frodo mai avea încă un rotocol zdravăn în mână, când îl auzi 
pe Sam strigând: — Am ajuns! 

Glasul îi răsuna foarte limpede dedesubt, el, însă, nu se 
zărea; cenuşiul mantiei sale se pierdea în asfinţit. Lui Frodo îi 
trebui ceva mai mult ca să ajungă la el. Işi legase funia în jurul 
taliei şi o prinsese bine de ciotul acela; o scurtase destul, ca să 
nu se lovească în momentul în care avea să atingă pământul; 
totuşi, nu voia să se pună în primejdie, căci nu avea atâta 


încredere în firicelul acela cenușiu. Cu toate acestea, în două 
locuri fu nevoit să se lase cu totul în voia funiei: suprafaţa 
stâncii era netedă, n-avea cum se agăța, nici măcar cu degetele 
lui de hobbit, iar pragurile erau foarte depărtate. Dar, până la 
urmă, ajunse şi el jos. 

— Na, c-o făcurăm şi pe-asta! strigă el. Am reuşit să scăpăm 
din Emyn Muil! Mă-ntreb acum ce ne mai aşteaptă. Te 
pomeneşti că acuşica o să tânjim să mai simţim piatra tare sub 
picioare. 

Dar Sam nu-i răspunse. Se uită lung în sus, la stâncă. 

— Găgăuţă! Neghiobule! exclamă el. Funia mea drăgălaşă 
stă legată acolo de-un ciot, iar noi suntem aici, jos. Ce scară 
bună i-am mai lăsat nemernicului ăluia de Gollum! Nu ne 
rămâne decât să punem un zapis să-l anunţăm pe unde am luat- 
o! Prea scăpaserăm uşor! 

— Dacă-ţi trece prin cap vreun gând legat de cum am fi putut 
cobori cu tot cu funie, atunci să mă faci pe mine găgăuţă sau 
cum ţi-o fi zis Unchiaşul, zise Frodo. Urcă şi dezleag-o, dacă 
pofteşti, şi pe urmă dă-ţi drumul jos! 

Sam se scarpină în cap. 

— Nu, nu-mi vine nici o idee, zise el. Şi vă cer iertare, dar, ce 
să fac, tare mi-e greu s-o las aici. 

Luă capătul funiei, îl scutură uşor şi îl mângâie. 

— E dureros să mă despart de orice lucru pe care l-am luat 
cândva din ţinutul elfesc. S-ar putea s-o fi împletit chiar 
Galadriel, murmură el, clătinând îndurerat din cap. 

Ridică privirile şi mai trase o dată de sfoară, în semn de 
rămas-bun. Spre marea mirare a celor doi hobbiţi, funia căzu 
încolăcită drept în capul lui Sam. Frodo începu să râdă. 

— Cine a legat funia? întrebă el. Bine c-a ţinut cît am coborât. 
Când mă gândesc că m-am încrezut în nodul tău... 

— N-oi fi bun la căţărat, domnu' Frodo, rosti el bosumflat, dar 
mai ştiu şi eu câte ceva despre funii şi noduri. Din familie, cum 
aţi zice dumneavoastră. Păi, bunicu-meu, şi după aia unchiu' 
Andy, care-a fost fratele mai mare al Unchiaşului, au mers 
odinioară pe sârmă peste Câmpunalt. lar eu am strâns nodul în 
jurul ciotului ca oricare făptură din Comitat sau din afară. 

— Atunci s-o fi frecat de buza prăpastiei şi s-o fi rupt, conchi- 
se Frodo. 

— Pun rămăşag că nu-i aşa, spuse Sam şi mai jignit, 


aplecându-se să cerceteze capetele. Nu, n-a fost asta. E 
neatinsă! 

— Atunci mă tem că s-a dezlegat nodul, îşi dădu Frodo cu 
părerea. 

Sam clătină din cap, fără să zică nimic. Îşi petrecu gânditor 
funia printre degete. 

— Puteţi să credeţi ce poftiţi, domnu' Frodo, zise el într-un 
târziu. Dar eu gândesc că s-a dezlegat singură, la chemarea 
mea. 

O încolăci şi o vâri cu duioşie în desagă. 

— Important e că a căzut iar la noi, spuse Frodo. Acum 
trebuie să ne gândim ce-o să facem mai departe. Se lasă 
noaptea. Ce frumoase-s stelele! Şi luna! 

— Te ung la inimă, nu-i aşa? zise Sam, ridicându-şi privirile. 
Au ceva elfesc în ele. Şi luna-i în creştere. N-am mai văzut-o de 
vreo două nopţi de-atâţia nori. Luminează destul de puternic. 

— Da, încuviinţă Frodo; dar de-abia peste câteva zile o s- 
avem lună plină. Nu cred că-i bine să trecem smârcurile pe 
lumina asta slabă. 

Porniră mai departe sub cele dintâi umbre ale nopţii. După o 
vreme, Sam se întoarse şi se uită îndărăt la drumul pe care 
veniseră. Gura făgaşului se căsca neagră în stânca întunecată. 

— Ce bine-mi pare că ne-am luat funia înapoi, zise el. L-am 
cam pus la-ncurcătură pe neisprăvitul ăla. Să vedem cum şi-o 
zdreli picioarele alea urâte peste praguri! 

Se dezlipiră până la urmă de stânca şi plecară prin pustiul 
acela de bolovani şi de pietre colţuroase umede şi lunecoase din 
cauza potopului de ploaie. 

Pământul se povârnea încă abrupt, până hăt-departe. Nu 
merseră mult şi dădură de o crăpătură care se căsca deodată, 
mare şi neagră dinaintea lor. Nu era prea lată, însă nu se putea 
sări peste ea pe întuneric. Li se păru că aud un susur de apă în 
măruntaiele ei. Crăpătura se curba în stânga, spre miazănoapte, 
şi se întorcea către coline, oprindu-le astfel drumul în direcţia 
aceea, cel puţin cît era întuneric. 

— N-ar fi mai bine s-o luăm îndărăt la miazăzi, pe la poalele 
stâncii? întrebă Sam. Poate-om găsi vreun ascunziş pe-acolo sau 
chiar o peşteră, ceva. 

— Ba da, spuse Frodo. Am obosit şi nu cred că mă mai pot 
târî printre pietre în noaptea asta; cu toate că mă calcă pe nervi 


orice clipă pierdută. Ce bine-ar fi s-avem în faţă o cărare 
bătătorită! Aş merge până mi s-ar toci tălpile. 

Mersul pe la poalele colţuroase ale Emin Mulilului li se păru 
tare anevoios. Şi Sam nu dădu peste nici un ascunziş sau o 
grotă în care să se adăpostească; dinaintea lor se întindeau doar 
povârnişuri înnegurate pe lângă stânca acum mai înaltă şi mai 
abruptă ca înainte. Până la urmă, se aruncară osteniţi la 
pământ, lângă un bolovan la adăpost de vânt, nu departe de 
buza prăpastiei. 

Acolo statură vârâţi unul într-altul cu sufletul înnegurat, în 
noaptea rece, împietrită, până ce somnul li se strecură sub 
gene, oricât s-ar fi căznit să-l alunge. Luna strălucea limpede 
sus, pe cer. Lumina ei subţire şi albă arginta feţele pietrelor şi 
scălda zidurile reci şi încruntate ale stâncii, preschimbând toată 
întinderea aceea întunecată într-un cenuşiu palid, îngheţat, 
mişcat din loc în loc de umbre smolite. 

— Bun! făcu Frodo, ridicându-se şi înfăşurându-se mai bine în 
mantie. Dormi un pic, Sam, şi ia pătura mea. Am să fac de pază 
şi-am să mă plimb puţin încolo şi-ncoace. 

Deodată se încorda şi-l apucă, ghemuindu-se, pe Sam de 
braţ. 

— Ce-i aia? şopti el. Uită-te acolo, pe stâncă! Sam se uită şi 
trase adânc aer printre dinţi. 

— Ssst! făcu el. Asta ne mai lipsea! E Gollum ăla! Vipere şi 
şerpi! Ce credeam, c-o să scăpăm aşa uşor, cu o căţărătură, 
două? la uitaţi-vă la el! Parcă-i un păianjen scârbos pe un 
perete! 

Pe suprafaţa unei râpe abrupte şi-aproape netede, după cum 
le păru în lumina palidă a lunii, se mişca o umbră mică şi 
neagră, cu membrele subţiri şi răşchirate. Pesemne că mâinile şi 
degetele de la picioare se agăţau de micile ieşituri de care 
hobbiţii nu s-ar fi putut prinde. Dar arăta ca şi cum s-ar fi târât 
în jos pe perniţe lipicioase, ca o arătare mare, în căutare de 
pradă, din neamul gândacilor. Şi cobora cu capul în jos, de parcă 
ar fi amuşinat pământul. 

Din când în când îşi dădea capul încet pe spate, răsucindu-şi 
cu totul gâtul subţire şi lung; hobbiţii zăriră două luminiţe 
strălucind palid: ochii lui, care sclipiră o clipă în lumina lunii, 
acoperindu-se apoi iute de pleoape. 

— Credeţi că ne vede? întrebă Sam. 


— Nu ştiu, zise Frodo liniştit. Dar cred că nu. Şi unor ochi 
prietenoşi le-ar fi greu să vadă mantiile acestea elfeşti. Eu unul 
nu te pot vedea pe întuneric nici la doi paşi. Şi-am auzit că nu-i 
place nici pe soare, nici pe lună. 

— Atunci de ce coboară chiar pe-aici? întrebă Sam. 

— Mai încet, Sam, îl potoli Frodo. Pesemne că ne simte. Şi 
cred că are auzul ascuţit, ca elfii. Mi se pare c-a auzit ceva 
acum, poate chiar glasurile noastre. Am cam strigat acolo, sus; 
şi-am vorbit până acum cu glas tare. 

— Ei, m-am cam săturat de el, zise Sam. Ce tot vine după 
noi? la să-l iau un pic la întrebări. Cred că acum n-o să putem 
să-i dăm brânci. 

Sam se strecură tiptil spre stâncă, trăgându-şi bine gluga 
cenuşie pe frunte. 

— Ai grijă, şopti Frodo, urmându-l. Să nu-i atragi atenţia. E 
mult mai primejdios decât pare. 

Silueta neagră coborâse, agăţându-se de stâncă, vreo trei 
sferturi din distanţă. Era acum cam la cincizeci de picioare, chiar 
mai puţin, de poalele stâncii. Hobbiţii îl urmăreau ghemuiţi 
stană de piatră, ascunşi după un bolovan uriaş. Ai fi zis că 
ajunsese într-un loc mai dificil sau că îl necăjea ceva. Il auzeau 
pufăind şi din când în când şuierând câte-o înjurătură. Işi înălţă 
capul şi li se păru că scuipă. Apoi îşi continuă coborâşul. Acum îi 
auzeau glasul spart şi sâsâit. 

— Ah, ssst! Uşurel, nepreţuitul meu! Graba ssstrică treaba! 
Nu trebuie sssă ne punem la bătaie pielea, nu-i aşşşa, 
nepreţuitule? Nu, nepreţuitule... gollum! îşi ridică iar capul, clipi 
la lumină, şi-nchise iute ochii. 

— N-o putem suferi! şuieră el. Ssscârboasă, ssscârboasă şşşi 
tremurătoare lumină e... ssst... ne issscodeşte, nepreţuitule, ne 
arde la ochi. 

Tot coborând, şuieratul i se auzi mai ascuţit şi mai limpede. 
— Unde essste, unde essste nepreţuitul meu, nepreţuitul 
meu? E-al nostru, e-al nostru şi-l poftim. Hoţii, hoţii, ssscârbele, 
alea de hoţomani! Unde-or fi cu nepreţuitul meu? Blestemaţii! li 

urâm! 

— Parcă n-ar şti că suntem aici, nu-i aşa? şopti Sam. Şi ce-o fi 
nepreţuitul lui? O fi vrând să zică... 

— Sst, îl opri Frodo. E destul de aproape acum ca s-audă şi-o 
şoaptă. 


Într-adevăr, Gollum se oprise iar brusc, şi capul lui mare, 
proptit în gâtul sfrijit, i se bălăngăni dintr-o parte în alta, ca şi 
cum ar fi ascultat. Ochii lui spălăciţi erau întredeschis! Sam se 
chirci, deşi degetele îi tresăriră neliniştite. Ochii lui plini de 
mânie şi scârbă nu i se mai dezlipiră de creatura strâmbă care 
începu acum iar să se mişte, să sâsâie şi să bolborosească. 

Ajunse, în sfârşit, la vreo douăsprezece picioare deasupra lor. 
Din locul acela, stâncă se teşea abrupt înăuntru şi nici măcar 
Gollum nu putu să găsească sprijin. Păru că vrea să se 
răsucească, să ajungă cu picioarele în jos. Atunci însă se 
prăbuşi, ţipând ascuţit, în cădere îşi încolăci picioarele şi braţele 
în jurul trupului, ca un păianjen care se lasă pe un fir. 

Sam ţâşni din ascunzătoarea lui şi, din două salturi, străbătu 
distanţa dintre el şi poalele stâncii. Până să se poată Gollum 
ridica, sări peste el. Dar chiar aşa, luată pe nepusă masă, 
arătarea se dovedi mai sprintenă decât s-ar fi aşteptat hobbitul. 
Înainte să găsească un punct de sprijin, Sam fu încolăcit de 
braţele şi picioarele acelea lungi care îl strângeau fără să-l 
strivească, dar tare ca nişte funii cumplite. Degetele lipicioase îi 
pipăiau beregata. Apoi simţi muşcătura unor dinţi ascuţiţi în 
umăr. Nu mai putu decât să-l izbească în faţă cu capul lui rotund 
şi tare. Gollum sâsâia şi scuipa, dar nu-l slăbea deloc. 

Dacă ar fi fost singur, lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă 
pentru Sam. Dar Frodo sări în picioare şi îşi trase spada Sting 
din teacă. Cu mâna stângă îl apucă pe Gollum de părul său rar 
şi-i dădu capul pe spate. Gâtul lung al arătării se întinse şi ochii 
spălăciţi şi otrăviţi rămaseră pironiţi la cer. 

— Lasă-l, Gollum, îi porunci el. Aceasta-i Sting. Doar ai mai 
văzut-o cândva. Lasă-l, că altfel ai s-o simţi de data asta. Îţi tai 
beregata. 

Gollum se prăbuşi ca o funie udă. Sam se ridică, pipăindu-şi 
umărul. Ochii îi clocoteau de mânie, dar nu avea pe cine să se 
răzbune: vrăjmaşul lui zăcea neputincios pe pietre, gudurându- 
se şi schelălăind. 

— Nu ne lovi! Nu-i lăsa să ne-atingă, nepreţuitule! Hobbiţeii 
cumsecade n-or să ne lovească, nu-i aşa? Că doar noi n-am vrut 
să le facem vreun rău, dar ei au sărit pe noi ca pisicile pe bieţii 
şoareci. Aşa, aşa, nepreţuitule! lar noi suntem aşa singuri, 
gollum. Noi o să fim drăguţi cu ei, tare drăguţi, dacă şi ei or să 
fie aşa. Da, daaa. 


— Ei, ce-i de făcut? zise Sam. Eu zic să-l legăm, ca să nu se 
mai furişeze după noi. 

— Dar asta o să ne-omoare, o să ne-omoare, schelălăi 
Gollum. Hobbiţei haini la inimă. Să ne lege ei în tărâmul ăsta 
rece, de piatră, gollum, gollum! Îl înecară suspinele. 

— Nu, zise Frodo. N-avem cum să-l ucidem în situaţia asta. 
Amărâtul! La urma urmei nu ne-a făcut nici un rău. 

— Oare? făcu Sam, pipăindu-şi umărul. Oricum avea de gând 
s-o facă. Şi, vă zic, şi-acum ticluieşte să ne gâtuie în somn. 

— Nu zic că nu-i aşa, încuviinţă Frodo. Dar una e ce ticluieşte 
el, şi alta ce poate să ne facă acum. 

Rămase o clipă pe gânduri. Gollum zăcea neclintit, dar nu 
mai miorlăia. Sam se uita la el încruntat. Atunci lui Frodo i se 
păru că aude foarte clar, dar depărtat, glasuri de demult: 


Ce păcat că Bilbo n-a înjunghiat-o pe făptura asta ticăloasă, 
când a avut prilejul! 

Păcat? Păi, tocmai teama de Păcat i-a oprit mâinile. Teama 
de păcat şi Milostivirea; să nu loveşti fără pricină. 

Nu mă tem de păcat când e vorba de Gollum. Îşi merită 
moartea. 

Işi merită moartea! Nu mă îndoiesc de asta. Multe vieţuitoare 
îşi merită moartea. lar altele îşi merită viaţa, dar mor. Însă ai tu 
putinţa să le dăruieşti viaţa? Atunci ia-o mai uşor cu moartea în 
numele dreptăţii, gândindu-te la propria-ţi piele. Nici măcar 
înţelepţii nu au putinţa să vadă tot ce-i la urmă. 


— Foarte bine, rosti el tare, coborându-şi spada. Dar tot mă 
tem. Şi totuşi, după cum vezi, n-o să m-ating de creatura asta, 
căci acum, că o văd în faţa ochilor, mi s-a făcut milă. 

Sam rămase cu ochii holbaţi la stăpânul său; părea că 
vorbeşte cuiva care nu era de faţă. Gollum îşi ridică încet capul. 
— Daa, sssuntem nişşşte ticăloşşşi, nepreţuitelor, schelălăi 
el. Indurare! Indurare! Hobbiţii n-or să ne ucidă; hobbiţii sunt 

buni. 

— Nu, n-o să te ucidem, spuse Frodo. Dar nici n-o să te lăsăm 
să pleci. Eşti tot numai răutate şi nu ne putem încrede în tine, 
Gollum. Va trebui să vii cu noi, asta-i tot. Şi n-o să te pierdem 
din ochi. Insă trebuie să ne dai o mână de ajutor, când o să fii în 
stare. După faptă şi răsplată. 


— Da, aşşşa e, făcu Gollum, ridicându-se în capul oaselor. 
Sunt buni hobbiţii. O sssă mergem cu ei. O sssă le-arătăm poteci 
ferite-n întuneric, da, da! Şşşi unde ssse duc ei, oare, de-sss 
nevoiţi sssă ssstrăbată asssemenea meleaguri reci, de piatră. 
Tare ne minunăm, tare ne mai minunăm. 

Işi înălţă clipind privirile spre ei şi în ochii lui spălăciţi scapără 
o sclipire şireată şi curioasă. Sam pufni dispreţuitor şi se ţinu să 
vorbească; dar părea să simtă că se petrecea ceva ciudat cu 
stăpânul lui. Fără doar şi poate, starea acestuia se schimbase. 
lîn orice caz, rămase uluit de răspunsul lui. 

Frodo se uită drept în ochii lui Gollum, care clipi iute şi îşi feri 
privirile. 

— Ştii tu sau măcar bănuieşti, Smeagol, zise el liniştit şi 
aspru. Şi presupun că ştii drumul într-acolo. 

— Ah! Sss! făcu Gollum, acoperindu-şi urechile cu mâinile, ca 
şi cum rostirea acestui nume l-ar fi durut. Am bănuit, am bănuit, 
şopti el; şi n-am vrut să-i lăsăm, nu? Nu, nepreţuitule, n-am vrut 
să-i lăsăm pe hobbiţii ăştia drăguţi. Praf, praf şi cenuşă; şi sete-i 
acolo; şi puțuri peste puțuri şi orci — mii de orci. Hobbiţii 
cumsecade nu trebuie sssă ssse ducă acolo. 

— Aşadar, ai fost în Mordor, nu-i aşa? stărui Frodo. Şi te simţi 
atras iar într-acolo... 

— Da, da. Nu! ţipă Gollum. Doar o dată, din întâmplare, 
nepreţuitule. Da, din greşeală. Dar n-o să ne întoarcem. Nu, nu! 

Apoi brusc îşi schimbă glasul şi limba; suspină din rărunchi şi 
vorbi, dar parcă nu lor. 

— Lasă-mă-n pace, gollum! Mă doare. O, bietele mele mâini, 
gollum! Eu, noi... eu nu vreau să mă întorc. Nu ştiu pe unde. 
Sssunt obosit. Eu... noi nu ştim pe unde, gollum, gollum; nu, nu 
ştim. Ei stau treji tot timpul. Gnomi, oameni şi elfi — elfii 
îngrozitori, cu ochii strălucitori. Nu ştiu pe unde! Of! 

Se ridică în picioare şi, strângându-şi mâna lui lungă într-un 
nod osos, descărnat, arătă tremurând către răsărit. 

— Noi nu! Nu pentru voi! Apoi se prăbuşi iar. 

— Gollum, gollum, schelălăi el cu faţa la pământ. Nu te uita 
la noi! Pleacă! Du-te şi te culcă! 

— N-o să plece şi nici n-o să se culce la porunca ta, Smeagol, 
zise Frodo. Dar dacă vrei într-adevăr să te eliberezi, atunci 
trebuie să m-ajuţi. Şi asta mă tem că-nseamnă să ne găseşti 
cărarea către el. Insă nu-i nevoie să mergi tot drumul, să treci 


de poartă, doar pe tărâmul Lui. 

Gollum se ridică iar în capul oaselor şi se uită la el printre 
gene. 

— E-acolo, cotcodăci el. Mereu acolo. Orcii or să v-atace 
peste tot. Dai la tot pasu' de orci la răsărit de Râu. Nu-l mai 
iscodiţi atâta pe Smeagol. Bietul, bietul Smeagol, a plecat tare 
demult. l-au luat Nepreţuitul şi-acum e pierdut. 

— Poate că o să-l găsim iar, dacă vii cu noi, zise Frodo. 

— Nu, nu, niciodată! Şi-a pierdut Nepreţuitul, rosti Gollum. 

— Ridică-te-n picioare! îi porunci Frodo. 

Gollum se ridică şi se dădu îndărăt, spre stâncă. 

— Ei! făcu Frodo. Poţi să găseşti vreo cărare mai uşoară? 
Ziua sau noaptea? Suntem obosiţi, dar dacă alegi noaptea, vom 
porni chiar acum. 

— Luminile tari ne dor rău, schelălăi Gollum. Nu sub razele 
Feţei Albe; nu încă. O sssă treacă în curând dincolo de coline, 
dar mai întâi odihniţi-vă un pic, drăgălaşilor hobbiţi! 

— Atunci stai jos, zise Frodo. Şi nu te mişca! 

Hobbiţii se aşezară alături de el, de-o parte şi de alta, 
sprijiniți de peretele stâncii, odihnindu-şi picioarele. Nu era 
nevoie să rostească nici un fel de cuvinte: ştiau că, pentru 
moment, n-aveau voie să doarmă. Luna scăpata încet. De pe 
coline se lăsau umbrele şi dinaintea lor se întuneca totul. Stelele 
sclipeau tot mai tare sus, pe cer. Nici unul nu mişca. Gollum 
stătea cu picioarele strânse, odihnindu-şi bărbia pe genunchi, cu 
tălpile şi palmele lipite de pământ şi ochii închişi; dar părea 
încordat, ca şi cum ar fi reflectat sau ar fi ciulit urechile la ceva. 

Frodo se uită la Sam. Ochii li se întâlniră şi se înţeleseră 
îndată, îşi dădură capul pe spate şi părură că închiseseră ochii. 
Curând li se auzi respiraţia liniştită. Lui Gollum îi tresăriră uşor 
mâinile. Îşi mişcă abia perceptibil capul în dreapta şi în stânga. 
Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt. Hobbiţii nu dădeau nici 
un semn de viaţă. Brusc, Gollum sări în faţă cu o agerime şi-o 
iuţeală uluitoare, ca o lăcustă sau ca o broască, şi se pierdu în 
întuneric. Era tocmai ceea ce socoteau şi cei doi hobbiţi că se va 
întâmpla. Sam îl ajunse din urmă, îl apucă de un picior şi îl trânti 
la pământ. 

— Funia ta o să ne fie iar de folos, Sam, zise Frodo. Sam 
scoase funia din desagă. 

— Şi-ncotro o porniseşi matale peste ţinuturile astea reci, de 


piatră, domnu' Gollum? mormăi el. Tare ne minunăm, tare ne 
mai minunăm. Ca să dai de niscaiva prieteni de-ai tăi orci, drept 
e? Făptură scârboasă şi trădătoare! Ar trebui să te strâng cu 
funia asta de gât, aşa, zdravăn. 

Gollum se întinse cuminte şi nu mai încercă nici un şiretlic. 
Nu-i răspunse nimic lui Sam, dar îi aruncă o privire otrăvită. 

— Trebuie să găsim un fel de a-l ţine lângă noi, zise Frodo. Că 
doar vrem să meargă; aşa că nu-i potrivit să-i legăm picioarele 
şi braţele, pentru că le foloseşte şi pe unele, şi pe altele. Leagă-l 
de gleznă şi ţine de funie. 

Se aplecă asupra lui Gollum, în timp ce Sam făcea nodul. 
Rămaseră amândoi uluiţi, căci Gollum începu să ţipe sfâşietor şi 
subţire; era cumplit să-l auzi. Se zbătu şi se strădui să ajungă cu 
gura la gleznă, ca să rupă funia cu dinţii. Continua să ţipe. Până 
la urmă, Frodo se încredința că-l durea; dar n-avea cum să fie 
din pricina nodului. Se uită atent la el şi văzu că nu era prea 
strâns, poate chiar cam slab. În ciuda a ceea ce spunea, Sam 
era destul de milostiv. 

— Ce-i cu tine? întrebă el. Trebuie să te legăm, ca să nu-ți 
mai vină pe chelie să fugi; dar nu vrem să te rânim. 

— Ne doare, ne doare, şuieră Gollum. E ca gheaţa, muşcă! Au 
împletit-o elfii, blestemaţi să fie! Hobbiţi haini şi nesuferiţi! De- 
aia vrem să scapi, de-aia, nepreţuitule. Am priceput că-s haini 
hobbiţii. Ei se văd cu effii, elfii fioroşi, cu ochi strălucitori. 
Depărtaţi-o de noi! Ne doare. 

— Nu, n-am să te dezleg, zise Frodo; doar dacă...; căzu o 
clipă pe gânduri... doar dacă există vreo făgăduială în care să 
credem. 

— O să jurăm c-o să facem ce vrea el, da, da zise Gollum, 
zvârcolindu-se şi frecându-şi glezna. Ne doare. 

— Juri? întrebă Frodo. 

— Smeagol, rosti Gollum brusc şi limpede, deschizându-şi 
larg ochii şi uitându-se drept la Frodo, cu o sclipire ciudată, 
Smeagol va jura cu mâna pe Nepreţuit. 

Frodo se înălţă, iar Sam rămase iar cu gura căscată la 
cuvintele şi la glasul lui sever. 

— Cu mâna pe Nepreţuit? Cum îndrăzneşti una ca asta? 
întrebă el. la gândeşte-te! 


Un Inel să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească în 


Întunecime. 


Oare-ai să te legi pe undiţa asta, Smeagol? El o să te ajute, 
dar e mai viclean ca tine. S-ar putea să-ţi răstălmăcească 
vorbele. Fii cu băgare de seamă! 

Gollum se chirci. 

— Cu mâna pe Nepreţuit, pe Nepreţuit, repetă el. 

— Şi ce juri? îl întrebă Frodo. 

— Să fiu foarte, foarte cuminte, zise Gollum. 

Apoi se târî la picioarele lui Frodo, gudurându-se şi şoptind 
răguşit; se cutremură, ca şi cum vorbele acestea l-ar fi zguduit 
de spaimă până în măduva oaselor. 

— Smeagol vrea să jure, ca să nu mai ajungă niciodată, 
niciodată la El. Niciodată! Smeagol îi va salva. Dar trebuie să 
jure pe Nepreţuit! 

— Nu! Nu cu mâna pe asta! zise Frodo, uitându-se în jos la el 
cu milă şi cu asprime. Nu-ţi doreşti decât să-l vezi şi să-l atingi, 
dacă-i putea, deşi ştii prea bine că o să te înnebunească. Nu vei 
jura pe asta. Jură în numele lui, dacă vrei! Căci ştii unde e. Da, 
ştii, Smeagol. E-n faţa ta. 

O clipă lui Sam i se păru că stăpânul lui crescuse, iar Gollum 
se micise; o umbră înaltă şi severă, un senior puternic, care îşi 
ascundea strălucirea într-un nor cenușiu, iar la picioarele lui, un 
căţeluş scheunând. Şi totuşi, cei doi erau, într-un fel, înrudiţi, nu 
străini; îşi puteau citi gândurile. Gollum se ridică şi începu să-l 
mângâie pe genunchi şi să se gudure. 

— Jos! Jos! strigă Frodo. Acum făgăduieşte! 

— Făgăduiesc, da, făgăduiesc, zise Gollum. O să-l slujesc pe 
stăpânul Nepreţuitului! Stăpân milostiv, Smeagol bun, gollum, 
gollum! 

Deodată izbucni în plâns şi se muşcă iar de gleznă. 

— Scoate-i funia, Sam, zise Frodo. 

Sam se supuse fără nici o tragere de inimă. Pe dată, Gollum 
se ridică şi începu să zburde, ca o potaie bătută măr, pe care 
stăpânul se-apucase s-o mângâie. Din clipa aceea în el se 
petrecu o schimbare care ţinu o vreme; nu mai sâsâia şi nu mai 
schelălăia nici când le vorbea tovarăşilor lui de drum, nici când 
se adresa sinelui său nepreţuit. Tresărea şi se ferea în clipa în 
care cei doi se-apropiau de el sau făceau vreo mişcare bruscă şi 
se ferea să se atingă de mantiile lor elfeşti; dar era prietenos şi 


tare dornic să le facă pe plac. Râdea în hohote dacă se spunea 
vreo glumă sau chiar când Frodo îi vorbea blând; dacă îl alunga, 
începea să plângă. Sam nu prea se învrednicea să-i vorbească. Il 
bănuia mai mult ca oricând şi, dacă aşa ceva era cu putinţă, îl 
plăcea pe noul Gollum, Smeagol, chiar mai puţin decât pe cel 
vechi. 

— Ei, Gollum, sau cum o fi să-ţi zicem, rosti el, asta e. Luna s- 
a dus şi trece şi noaptea. Am face bine s-o luăm din loc. 

— Da, da, încuviinţă Gollum, ţopăind. Hai să mergem. Nu-i 
decât o cale de trecere între capătul de miazănoapte şi cel de 
miazăzi. Eu am găsit-o, să ştiţi! Orcii n-o folosesc; orcii n-o ştiu. 
Orcii nu trec peste Smârcuri, ci ocolesc zeci de leghe. Mare 
noroc c-aţi luat-o pe drumul ăsta. Mare noroc că l-aţi găsit pe 
Smeagol. Da, da! Urmaţi-l pe Smeagol! 

Făcu vreo câţiva paşi înainte şi se uită întrebător îndărăt, ca 
un câine care te invită la plimbare. 

— Stai puţin, Gollum! strigă Sam. N-o lua aşa repede! Acuşica 
ajung la tine cu funia! 

— Nu, nu! făcu Gollum. Smeagol ţi-a făgăduit doar! 

Porniră în adâncul nopţii, pe sub stelele limpezi şi reci. 
Gollum îi călăuzi un timp îndărăt, către miazănoapte, pe drumul 
pe unde veniseră; apoi o luă pieziş la dreapta, depărtându-se de 
muchia abruptă a Emyn Mulilului şi apucând-o pe povârnişurile 
cu pietre colţuroase, spre smârcurile nesfârşite de dedesubt. Se 
topiră iute şi uşor în întuneric. Peste pustiul de dinaintea porţilor 
Mordorului se întindea o tăcere întunecată. 


II Străbaterea Smârcurilor 


Gollum se mişca iute, cu capul înainte, folosindu-se adeseori 
de mâini şi de picioare. Frodo şi Sam nu se prea puteau ţine de 
el; dar nu părea să-l mai încerce gândul să fugă, aşa că, dacă se 
prăbuşeau, se întorcea şi-i aştepta. După un timp, îi aduse la 
buza făgaşului îngust pe unde mai fuseseră şi înainte; dar acum 
erau departe de coline. 

— Uite-l! strigă el. Acolo, jos, e un drum. Da! Acu' pornim pe 
el... afară, acolo! 

Arătă undeva, între miazăzi şi răsărit, către smârcuri. 
Duhoarea lor le pătrunse nările, grea şi scârboasă, chiar şi în 


aerul răcoros al nopţii. 

Gollum ţopăia de colo-colo de-a lungul buzei făgaşului; până 
la urmă, îi chemă: 

— Aici! Putem cobori pe-aici. Smeagol a fost o dată pe aici; 
am mers pe drumul ăsta, când ne-am ascuns de orci. 

Îi călăuzi şi hobbiţii îl urmară, coborând în beznă. Nu era 
greu, pentru că aici crăpătura nu avea decât vreo cincisprezece 
picioare adâncime şi vreo douăsprezece lăţime. Jos se auzea un 
clipocit de apă: era, de fapt, albia unuia dintre nenumăratele 
râuşoare care curgeau susurând de pe coline, ca să se reverse 
în bălțile şi smârcurile de jos. Gollum coti la dreapta, uşor spre 
miazăzi, şi o luă plescăind pe pietre, prin pârâul nu prea adânc. 
Păru să-i placă să simtă apa sub picioare şi îngână ca pentru 
sine ceva care uneori semăna chiar a cântec: 


Pământul rece şi tare 

ne roade de picioare, 

ne muşcă de mâini. 
Bolovanii şi pietrele 

sunt goale ca oasele 
bătrâne si descărnate de tot. 
Dar ce bune-s la picioare 
ude, pline de răcoare 

şi pârâul, si băltoaca! 

Şi-acu' am vrea... 


— Ha, ha, ha! Ce-am vrea? croncăni el, uitându-se lung la 
hobbiţi. O să vă spunem. El bănuia de mult; Baggins bănuia. 

Prin ochi îi trecu o luminiţă care lui Sam îi cam displăcu, aşa, 
cum sclipea în noapte. 


Fără suflu, dar e-n viaţă. 

Rece ca moartea de gheaţă, nu-i e sete, 
Mereu bea e-n zale, dar fără zdrăngănea. 

Se îneacă pe uscat. 

Insula o crede munte, 

Şi fântâna ca un vânt e lunecoasă şi sprinţară 
Îi merge la inimioară 

Să le-ntâlnească frumos. 

Ce vrem noi-atâta este: 


Să mai prindem cite-un dulce şi zemos. 


Aceste cuvinte nu făcură decât să-i aducă şi mai mult în 
minte lui Sam o trebuşoară care îl frământa din clipa când 
înţelesese că stăpânul lui se pregătea să-l ia pe Gollum drept 
călăuză: mâncarea. 

Nu că-i trecuse prin minte că s-ar fi putut gândi şi Frodo la 
una ca asta! Dar socotea că Gollum s-ar fi putut gândi. Căci cum 
oare s-o fi putut ţine singur în toată hoinăreala lui? „Nu prea 
grozav, îşi zise Sam. Pare hămesit. Dar nu chiar aşa de pofticios, 
ca să-ncerce cât e de gustos un hobbit; cine ştie? Dacă nu-i 
peşte... şi dacă ne prinde moţăind... Ei, n-o s-o facă! În nici un 
caz n-o să-l înfulece pe Sam Gamgee!" 

Bâjbâiau de multă vreme pe făgaşul întunecat sau, cel puţin, 
aşa li se păru picioarelor vlăguite ale lui Frodo şi ale lui Sam. 
Făgaşul o lua spre răsărit şi, pe măsură ce înaintau, se lărgea şi 
devenea din ce în ce mai puţin adânc. Până la urmă, deasupra 
se ivi paloarea cenuşie a dimineţii. Gollum nu arătase până 
atunci nici un semn de oboseală. Acum însă se uită în sus şi se 
opri. 

— Se face ziuă, şopti el, ca şi cum ziua era ceva care ar fi 
putut trage cu urechea şi sări asupra lui. Smeagol o să rămână 
aici; o să stau aici şi n-o să mă vadă Faţă Galbenă. 

— Am fi fericiţi să vedem soarele, zise Frodo, dar o să ne 
oprim, pentru că suntem prea vlăguiţi acum să mergem mai 
departe. 

— Nu-i înţelept să vă bucuraţi aşa de Faţă Galbenă, zise 
Gollum. Vă scoate la vedere. Hobbiţii drăgălaşi şi ascultători să 
stea cu Smeagol. Mişună pe-aici orci şi lucruri scârboase. Şi văd 
până departe. Staţi ascunși cu mine. 

Se aşezară toţi trei să se odihnească la poalele peretelui 
făgaşului. Acum nu era mai înalt de-un stat de om bine făcut şi 
jos, la poale, erau nişte policioare plate de piatră zvântată; apa 
curgea printr-un jgheab pe partea cealaltă. Frodo şi Sam se 
aşezară pe spate pe unul dintre rafturile acelea, să se 
odihnească. Gollum se bălăcea şi scotocea prin pârâu. 

— Ne trebuie un pic de mâncare, zise Frodo. Ţi-e foame, 
Smeagol? Avem foarte puţină, dar o să-ţi dăm şi ţie cât putem. 

La auzul cuvântului bame, ochii spălăciţi ai lui Gollum licăriră 
de-o luminiţă verzuie şi părură să-i iasă mai mult ca oricând din 


orbite. Pentru o clipă căzu iar în vechiul lui fel de-a vorbi. 

— Sssuntem înfometați, da, înfometați sssuntem, 
nepreţuitule, zise el. Ce mănâncă ei? Au cumva peşşşti 
gussstoşşşi? 

Limba i se strecură printre dinţii galbeni şi ascuţiţi şi îşi linse 
buzele livide. 

— Nu, n-avem peşte, zise Frodo. N-avem decât asta — îi 
întinse un pesmete subţire de lembas — şi apă, dac-o fi bună de 
băut. 

— Da, da, apa-i bună, zise Gollum. S-o bem, s-o bem, cât mai 
putem! Dar ce-au ei, oare, nepreţuitule? E crănţănitor? E 
gustos? 

Frodo rupse o bucată de pesmet şi i-o dădu, împreună cu 
învelişul de frunze. Gollum muşină frunza şi chipul se 
schimonosi a scârbă, uşor răutăcios. 

— Smeagol s-a dumirit, zise el. Frunzele-s din ţinutul elfesc, 
pfui! Pute! Că doar a urcat în arborii ăia şi duhoarea n-a ieşit nici 
când s-a spălat pe mâini — mâinile mele frumoase! 

Aruncă frunza şi luă un colţişor de lembas între dinţi. Scuipă 
şi îl apucă tusea. N 

— Auuu! Nu! se înecă el. Incercaţi să-l sufocaţi pe bietu' 
Smeagol. Cenuşă şi pulbere, nu poate mânca una ca asta! 
Trebuie să flămânzească. Dar lui Smeagol nu-i pasă. Hobbiţi 
drăgălaşi! Smeagol a făgăduit. O să flămânzească. El nu poate 
mânca mâncarea hobbiţilor. O să flămânzească. Smeagol, biet 
slăbănog. 

— Îmi pare rău, zise Frodo, dar mă tem că n-am ce să-ți fac. 
Cred că mâncarea asta ţi-ar face bine, dac-ai vrea s-o încerci. 
Dar pesemne că nu poţi nici măcar s-o guşti; cel puţin, nu încă. 

Hobbiţii îşi mestecară lembasul în linişte. Lui Sam i se păru 
mult mai gustos ca altă dată. Purtarea lui Gollum îl făcu să-l 
mănânce cu poftă. Dar înghiţea cu noduri, pentru că arătarea îi 
urmărea fiecare îmbucătură, de la mână pîn' la gură, ca un 
câine care-şi aşteaptă porţia pe lângă scaunul stăpânului. Numai 
după ce sfârşiră şi se pregătiră să se odihnească păru să se 
încredinţeze că nu mai aveau altceva bun şi pentru el. Apoi se 
înapoie singur la câţiva paşi de ei, smiorcăindu-se niţel. 

— la fiţi atent! îi şopti Sam lui Frodo, fără să-i pese dacă-l 
auzea Gollum sau nu. Trebuie să tragem un pui de somn; dar nu 
amândoi o dată, cu ticălosul ăsta înfometat în preajmă, oricât 


ne-ar fi făgăduit. Vă spun eu, fie că-i Smeagol, fie că-i Gollum, n- 
o să-şi schimbe el năravul peste noapte. Culcaţi-vă 
dumneavoastră, domnu' Frodo, şi când n-oi mai putea ţine ochii 
deschişi, vă trezesc. Uitaţi-l cum se foieşte, la fel ca-nainte, de 
când i-am dat drumul. 

— Poate că ai dreptate, Sam, zise Frodo cu glas tare. S-a 
schimbat el întrucâtva, dar cât şi cum, nu ştiu. Deşi, să vorbim 
serios, nu cred că avem de ce să ne temem acum. Insă dacă 
vrei, n-ai decât să stai de pază. Lasă-mă două ore, nu mai mult, 
şi apoi trezeşte-mă. 

Frodo era atât de obosit, încât îi căzu capul în piept şi adormi 
pe dată după ce rosti ultimul cuvânt. Gollum părea să nu mai 
aibă temeri. Se încolăci şi se culcă iute, fără griji. Curând i se 
auzi răsuflarea şuierătoare şi uşoară printre dinţii încleştaţi; dar 
nici nu se clintea. După o vreme, temându-se să nu aţipească şi 
auzindu-i pe cei doi sforăind, Sam se ridică în picioare şi îl 
înghionti uşor pe Gollum. Acesta îşi descolăci braţele şi tresări, 
dar nu mai făcu nici o mişcare. Sam se aplecă şi şopti „peşşte" 
la ureche, dar Gollum nu reacţiona. Respirația îi rămase aceeaşi. 
Hobbitul se scărpină în cap. 

— Cred că nu se preface, murmură el. Şi dac-aş fi în locul lui 
Gollum, nu m-aş mai trezi niciodată. 

Îşi alungă din gând imaginea spadei şi-a funiei care i se 
iviseră în minte şi se aşeză lângă stăpânul lui. 

Când se deşteptă, cerul de deasupra era mohorât; se 
întunecase şi mai mult de când îşi luaseră masa de dimineaţă. 
Sam sări în picioare. După cît se simţea de odihnit şi de 
înfometat, îşi dădu seama că dormise toată ziulica, pe puţin 
nouă ore. Frodo era cufundat încă într-un somn adânc, întins 
într-o parte. Gollum dispăruse. Prin mintea lui Sam se perindară 
tot felul de ocări din puzderia de vorbe a Unchiaşului; atunci îi 
dădu dreptate stăpânului său: pentru moment, n-aveau de cine 
să se teamă. Erau amândoi vii şi nevătămaţi. 

— Biet amărât! rosti el, pe jumătate cuprins de remuşcări. 
Unde s-o fi dus? 

— Pe-aici, pe-aici, se auzi un glas deasupra. 

Îşi ridică privirile şi văzu capul uriaş al lui Gollum şi urechile 
desluşindu-se pe cerul nopţii. 

— la te uită! Ce faci acolo? strigă Sam neîncrezător acum, 
văzându-l. 


— Lui Smeagol îi e foame, zise Gollum. Se întoarce imediat. 

— Întoarce-te acum! urlă Sam. Hai, vino! Dar Gollum se făcu 
nevăzut. 

La strigătele lui Sam, Frodo se trezi şi se ridică în capul 
oaselor, frecându-se la ochi. 

— Hei! făcu el. S-a-ntâmplat ceva? Cât e ceasul? 

— Habar n-am, zise Sam. După socoteala mea, cred că-i după 
apusul soarelui. Zice că-i e foame. 

— Nu te teme, spuse Frodo. N-ai ce să-i faci. Dar, ai să vezi c- 
o să se întoarcă. O să se mai ţină o vreme de făgăduială. Şi, 
oricum, n-o să plece de lângă Nepreţuitul lui. 

Frodo se lumină când se dumiri că dormiseră buştean ore- 
ntregi alături de un Gollum hămsesit şi liber. 

— Nu mai scotoci printre vorbele alea de ocară ale 
Unchiaşului, zise el. Erai vlăguit şi până la urmă a ieşit bine: 
acum suntem amândoi în putere. Ne-aşteaptă un drum greu, cel 
mai rău dintre toate. 

— Dar ce-o să facem cu mâncarea? întrebă Sam. Cât o să ne 
ia treaba asta? Şi după ce-o terminăm ce-o să facem? Merindele 
astea te ţin minunat pe picioare, deşi nu-ţi prea satură 
burdihanul, ca să zic aşa; măcar eu asta simt, deşi departe de 
mine gândul să mă arăt lipsit de cuviinţă faţă de cei care le-au 
făcut. Dar trebuie să mănânci câte puţin în fiecare zi şi nu 
sporeşte, ci scade. După socoteala mea, mai avem, hai să 
zicem, vreo trei săptămâni, şi-asta aşa, strângând cureaua şi 
ciugulind câte-o fărâmă! Ne-am cam lăcomit până acum! 

— Nu ştiu când om termina, zise Frodo. Prea am hălăduit prin 
colinele alea. Dar Sam Gamgee, dragul meu hobbit înţelept — 
da, da, cel mai drag hobbit eşti tu, Sam, pentru mine, prieten 
între prieteni — nu cred că are vreun rost să ne gândim ce-o să 
facem după aia. Să ne facem treaba, cum zici tu! Cine ştie ce-o 
să urmeze? Dacă Inelul, acel Unu, va sfârşi în flăcări şi noi o să 
fim prin preajmă? Te-ntreb, atunci, Sam, o să mai avem 
vreodată nevoie de pâine? Nu cred. Tot ce putem face e să ne 
oblojim mădularele, ca să ne ducă până la Muntele Osândei. 
Încep să mă-ndoiesc chiar şi de asta. A 

Sam dădu din cap fără să scoată o vorbă. li luă mâna 
stăpânului său şi se aplecă asupra ei. Nu i-o sărută, deşi i-o udă 
de lacrimi. Apoi întoarse capul şi se şterse la nas cu mâneca. Se 
ridică şi începu să tropăie de colo-colo, încercând să fluiere. 


Întrebă printre suspine: „Unde-o fi creatura aia afurisită?" 

De fapt, nu trecu mult şi Gollum se întoarse; dar veni aşa 
furişat, încât nu-l auziră decât când apăru în faţa lor. Era plin de 
tină pe degete şi pe faţă. Mesteca încă şi-i curgeau balele. Ce-o 
fi molfăit, n-aveau nici un chef să-l întrebe. „Viermi, gândaci sau 
cine ştie ce scârboşenie de prin văgăuni", îşi zise Sam. „Brrr! 
Creatură scârboasă! Amărâtul!" 

Gollum nu le spuse nimic până nu-şi potoli setea şi nu se 
spălă în pârâu. Apoi veni spre ei, lingându-se pe buze. 

— Acu-i mai bine, zise el. Ne-am odihnit? Suntem gata de 
drum? Drăgălaşii hobbiţi, ce frumos dormeau! Acu' vă-ncredeţi 
în Smeagol? Foarte, foarte bine! 

Următoarea parte a călătoriei lor fu la fel cu cea de până 
atunci. Pe măsură ce înaintau prin făgaş, acesta era tot mai 
puţin adânc şi panta mai lină. Pe jos începu să apară pământul 
şi, încet-încet, pereţii se preschimbară în nişte biete maluri. 
Pârâul se unduia acum şerpuitor. Noaptea era pe sfârşite, dar 
luna şi stelele erau învăluite de nori, aşa că-şi dădură seama că 
se crăpa de ziuă doar după lumina cenuşie care se răspândea 
uşor înjur. Ajunseră la capătul pârâului la ceasul îngheţat din 
zori. Malurile se schimbară în nişte movile năpădite de muşchi. 
Apa se rostogolea clipocind peste ultimul prag de piatră 
fărâmicioasă, într-o mocirlă cafenie, şi se făcea nevăzută. Deşi 
nu bătea vântul, trestiile uscate foşneau răsunător. 

In lumina sărăcăcioasă, se întindeau pe ambele părţi, la 
miazăzi şi la răsărit, smârcuri şi mlaştini nesfârşite. Din 
băltoacele întunecate şi clocotitoare se înălţau rotocoale de 
ceaţă ca fumul. Duhoarea lor înecăcioasă încremenise în aer. În 
depărtare, acum către miazăzi, se desluşeau pereţii muntoşi ai 
Mordorului, ca o barieră de nori zdrenţuiţi plutind peste o mare 
primejdioasă de ceaţă. 

Hobbiţii erau acum cu totul la mâna lui Gollum. Nu ştiau şi 
nici nu erau în stare să-şi dea seama în lumina aceea ceţoasă că 
erau, de fapt, abia pe la hotarele de miazănoapte ale 
smârcurilor, pe câtă vreme grosul se întindea la miazăzi de ei. 
Dacă ar fi cunoscut ţinutul, ar fi putut să-şi îndrepte puţin paşii 
spre răsărit şi să facă un ocol pe drum bătătorit, până în câmpia 
stearpă din Dagorlad de dinaintea porţilor Mordorului. Nu că ar fi 
fost vreo mare nădejde dacă ar fi luat-o pe-acolo. Pe câmpia 
aceea pietroasă nu exista nici un adăpost şi era străbătută de 


drumurile principale ale orcilor şi-ale oştenilor vrăjmaşi. Nici 
măcar mantiile din Lorien nu i-ar fi putut ascunde. 

— Şi-acum, Smeagol, pe unde-o luăm? întrebă Frodo. Chiar 
trebuie să trecem peste smârcurile astea puturoase? 

— Ba deloc, ba deloc, răspunse Gollum. Nu-i nevoie, dacă 
hobbiţii vor să ajungă la munţii înneguraţi şi să-l vadă cît mai 
curând pe el. Ne întoarcem un pic şi ocolim. 

Braţul lui descărnat flutură de la miazănoapte, la răsărit. 

— Şi puteţi s-ajungeţi, pe drum rece şi pietros, chiar la porţile 
tărâmului lui. Mulţi dintre oamenii lui vor fi acolo, aşteptând 
musafiri, gata să-i ducă cu dragă inimă drept la el. Da, da! 
Ochiul lui veghează drumul acela tot timpul. Acolo l-au prins 
cândva, demult, şi pe Smeagol, adăugă Gollum, cutremurându- 
se. Dar de-atunci, Smeagol s-a folosit mai bine de ochi, da, da! 
Mi-am folosit ochii, picioarele şi nasul. Ştiu şi alte căi. Mai grele, 
mai anevoioase, dar mai bune, dacă vrem ca el să nu ne vadă. 
Urmaţi-l pe Smeagol! El ştie să vă călăuzească peste smârcuri, 
prin ceţurile astea drăgălaşe şi dese. Urmaţi-l cu grijă pe 
Smeagol şi o să treacă mult, tare mult până să pună el mâna pe 
voi. Dac-o fi să fie! 

Se făcuse deja ziuă, era o dimineaţă mohorâtă, fără vânt, şi 
duhorile smârcurilor pluteau groase în aer. Nici o rază de soare 
nu străpungea cerul jos şi înnorat, iar Gollum părea nerăbdător 
să continue călătoria fără zăbavă. Aşa că, după ce-şi traseră un 
pic sufletul, porniră iar şi se pierdură curând într-o lume tăcută 
de întuneric, ascunsă privirilor din jur, fie ele de pe colinele pe 
care le părăsiseră, fie din munţii spre care se îndreptau. 
Mergeau agale, în şir, unul câte unul: Gollum, Sam, Frodo. 

Acesta din urmă părea cel mai vlăguit dintre toţi şi, deşi 
mergeau încet, rămânea adesea în urmă. Hobbiţii îşi dădură 
seama curând că tocmai ceea ce li se păruse a fi o mlaştină era 
de fapt o salbă nesfârşită de băltoace, de mocirle şi de cursuri 
de apă şerpuitoare şi aproape înfundate. Cineva iscusit îşi putea 
croi o cărare sinuoasă printre ele. Gollum avea, fără doar şi 
poate, această dibăcie şi se folosea de ea cu prisosinţă. îşi rotea 
capul proptit în gâtul lui subţire când într-o parte, când într-alta, 
pufăind şi mormăind tot timpul, ca pentru sine. Din când în când 
ridica mâna şi îi oprea, iar el o lua puţin înainte, se ghemuia şi 
pipăia pământul cu degetele de la mâini şi de la picioare sau 
asculta pur şi simplu cu urechea la pământ. 


Era tare obositor. larna rece şi umedă hălăduia încă în ţinutul 
ăsta uitat de lume. Singura urmă de verde era lintiţa ca o spumă 
de pe suprafeţele unsuroase ale apelor mohorâte. Din ceaţă, 
răsăreau ierburi uscate şi stufăriş putred, ca nişte umbre 
zdrenţuite ale verilor de mult uitate. 

Pe măsură ce ziua înainta, lumina mai crescu puţin şi ceţurile 
se ridicară, subţiindu-se străvezii. Sus, deasupra putreziciunii şi 
a aburilor ca nişte miasme, se înălța soarele auriu acum în 
seninul ținutului pavat cu spumă ameţitoare; dar acolo, jos, ei 
nu vedeau decât o geană de lumină nedesluşită, spălăcită, fără 
culoare şi fără căldură. Dar chiar în faţa acestei palide rămăşiţe, 
Gollum tresărea şi se încrunta. Aşa că le opri călătoria, iar ei se 
odihniră ciuciţi ca nişte animale mici, hăituite, la marginea unui 
desiş mare, cafeniu, de stuf. Era o linişte mormântală; buruienile 
şi firele uscate de iarbă tremurau abia văzut în tresăririle 
mărunte ale aerului pe care ei nu le simțeau. 

— Nici măcar o pasăre! făcu Sam morocănos. 

— Nu, nu sunt păsări, zise Gollum. Bune, păsările! adăugă el, 
lingându-se pe buze. Nu-s păsări pe-aici. Sunt şerpălăi, viermălăi 
şi-alte lighioane de baltă. Multe, multe lighioane scârboase. Dar 
nu-s păsări, rosti el trist. 

Sam se uită la el cu dezgust. 

Astfel trecu cea de-a treia zi a călătoriei lor cu Gollum. 
Înainte să se lungească umbrele serii în ţinuturi mai fericite, 
porniră iar, mergând fără-ncetare, făcând doar din când în când 
câte un popas scurt. Şi acesta nu atât ca să se odihnească, ci ca 
să-l ajute pe Gollum; căci acum trebuia să înainteze cu grijă 
mare şi era uneori zăpăcit. Ajunseseră chiar în mijlocul 
Smârcurilor Morților şi era întuneric. 

Mergeau agale, ciuciţi, ţinându-se aproape, unul în spatele 
celuilalt, uitându-se cu mare grijă la fiecare mişcare a lui 
Gollum. Mlaştinile musteau tot mai tare de apă, apăreau bălți 
mari, stătătoare, printre care era tot mai greu să dai de pământ 
tare şi unde piciorul se afunda în mocirla cleioasă. Noroc că 
drumeţii noştri erau uşori, altfel n-ar fi reuşit nici unul să treacă. 

Deodată se făcu un întuneric de nepătruns; chiar şi aerul 
părea negru şi greu de respirat. Când li se iviră luminile în faţă, 
Sam se frecă la ochi: parcă ar fi luat-o razna. Întâi zări una cu 
coada ochiului, o sclipire palidă care se stinse; dar curând mai 
văzu şi altele; unele ca un fum lucind întunecat, altele ca nişte 


flăcărui ceţoase, pâlpâitoare ale unor lumânări nevăzute; 
fluturau ici şi colo, ca nişte cearşafuri desfăşurate de mâini 
nevăzute. Dar nici unul dintre tovarăşii săi nu scoase o vorbă. 
Până la urmă, Sam nu se mai abţinu. 

— Ce-i asta, Gollum? îl întrebă el în şoaptă. Luminile din jurul 
nostru. Suntem prinşi în capcană? Ele cine-s? 

Gollum îşi ridică privirile. În faţă i se ivise o apă întunecată şi 
el bâjbâia încolo şi-ncoace, nesigur pe unde s-o ia. 

— Da, sunt peste tot în jurul nostru, şopti el. Luminile 
amăgitoare. Luminările hoiturilor. Da, da! Nu le lua în seamă! Nu 
te uita! Şi nu te lua după ele! Unde-i stăpânul? 

Sam se uită îndărăt şi văzu că Frodo rămăsese iar undeva în 
urmă. Nu-l zări. Se întoarse vreo câţiva paşi în întuneric, fără să 
cuteze să se depărteze prea mult sau să-l cheme şoptit şi 
răguşit. Deodată se izbi de Frodo, care stătea în picioare pierdut 
în gânduri, uitându-se la luminile acelea palide. Braţele îi 
atârnau ţepene pe lângă trup; de pe ele picurau apă şi nămol. 

— Haideţi, domnu' Frodo, zise Sam. Nu vă mai uitaţi la ele! 
Gollum zice că nu avem voie. Haideţi să ne ţinem de el şi să scă- 
păm odată de locul ăsta blestemat. Dac-om putea. 

— Bine, zise Frodo, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Vin. 
Du-te înainte! 

Sam se întoarse grăbit, dar se împiedică de o rădăcină 
bătrână sau de un smoc de iarbă. Se prăbuşi şi se ridică anevoie 
în mâinile care i se afundară adânc în mocirlă, gata-gata să cadă 
cu faţa în mâlul acela negru. Se auzi un şuierat slab şi îl izbi un 
miros urât; luminile pâlpâiau, dansau şi se roteau. O clipă, apa 
de sub ochii lui păru o fereastră din sticlă întunecată prin care 
putea să privească, îşi trase mâinile din mâl şi ţâşni îndărăt, 
ţipând. 

— In apă sunt morţi! Chipuri de morţi, rosti el înspăimântat. 
Chipuri de morţi! 

Gollum izbucni în râs. 

— Smârcurile Morților; da, da! Aşa se numesc, cotcodăci el. 
Nu trebuie să te uiţi la ele câtă vreme sunt aprinse luminile. 

— Cine sunt? Şi ce sunt? întrebă Sam, întorcându-se 
cutremurat către Frodo, care era acum în spatele lui. 

— Nu ştiu, răspunse Frodo cu un glas ca-n vis. Dar i-am văzut 
şi eu; în bălți, când s-au aprins luminile. Zac în toate bălțile, cu 
chipurile palide, foarte adânc în apă. l-am văzut: sunt mândri şi 


bălai, cu părul de argint plin de alge. Dar sunt cu toţii cărunţi, 
morţi, putreziţi. Şi răspândesc o lumină urâtă, cumplită. 

Frodo îşi ascunse chipul în mâini. 

— Nu ştiu cine sunt, dar mi s-a părut că văd oameni şi elfi, 
alături de orci. 

— Da, da, zise Gollum. Toţi morţi, toţi putrezi. Şi elfii, şi 
oamenii, şi orcii. Smârcurile Morților. A fost aici, demult, o 
bătălie, da, aşa i-au spus lui Smeagol când era tânăr, când eram 
tânăr, înainte de venirea Nepreţuitului. A fost o bătălie măreaţă. 
Oameni înalţi, elfi îngrozitori şi orci ţipători. Au luptat zile, luni 
întregi pe câmpie, la Porţile Negre. Dar Smârcurile s-au lăţit de- 
atunci şi-au înghiţit mormintele; se-ntind întruna, întruna. 

— Dar asta se-ntâmpla tare demult, zise Sam. Morţii n-au 
cum să fie acolo în carne şi oase! Stăruie cumva vreo vrajă 
diavolească prin Tărâmul Negru? 

— Cine ştie? Smeagol habar n-are, îi răspunse Gollum. Nu 
poţi s-ajungi la ei, să-i atingi. Am încercat odată; dar n-ai cum să 
ajungi la ei. Da, da, am încercat odată, nepreţuitule. Am încercat 
odată; dar n-ai cum să ajungi la ei. Or fi doar forme de văzut, nu 
de atins. Nu, Nepreţuitule. Toţi sunt morţi. 

Sam se uită încruntat la el şi se cutremură, bănuind de ce 
încercase Smeagol să-i atingă. 

— Eu unul nu vreau să-i văd, zise el. Niciodată! N-ar fi mai 
bine să plecăm mai departe, să ne depărtăm? 

— Ba da, ba da, zise Gollum. Dar încet, foarte încet. Şi cu 
mare băgare de seamă! Altfel hobbiţii au să coboare şi ei la 
morţi şi-or să lumineze ca nişte lumânări. Urmaţi-l pe Smeagol! 
Nu vă mai uitaţi la lumini! 

_ Se strecură spre dreapta, căutând o potecă în jurul mlaştinii. 
Il urmară îndeaproape ghemuiţi, mergând adeseori pe brânci, la 
fel ca el. 

„Trei Gollum mititei într-un şir vom fi, dacă o mai ţinem mult 
aşa", îşi zise Sam. 

Până la urmă ajunseră la capătul mlaştinii negre şi o trecură 
primejdios, târându-se sau sărind din insuliţă în insuliţă 
înşelătoare. Adesea se împotmoleau, clătinându-se sau căzând 
în mâini în apele infecte ca într-o hazna, până fură înnămoliţi din 
cap până-n picioare şi li se umplură nările cu duhoare. 

Era noaptea târziu când, până la urmă, ajunseră iar pe 
pământ tare. Gollum sâsâi şi îşi murmură în barbă, dar se părea 


că era mulţumit: printr-un mister, un amestec al simţirilor, al 
mirosurilor şi printr-o memorie ciudată a formelor în întuneric, 
păru că ştia iar unde se afla şi că era sigur de calea care-i stătea 
în faţă. 

— Şi-acum, înainte! zise el. Hobbiţi drăgălaşi! Hobbiţi 
curajoşi! Tare, tare vlăguiţi, bineînţeles; aşa şi noi, cu toţii, 
Nepreţuitul meu. Dar trebuie să ne depărtăm cumva de luminile 
rele; da, da, trebuie! 

Cu aceste cuvinte, porni iar, aproape la trap, pe ceea ce s-ar 
fi putut chema o uliţă lungă prin stufărişul înalt, iar ei îl urmară 
şontâc-şontăc, cât putură de repede. Dar nu peste mult se opri 
brusc, amuşinând şovăitor aerul şi sâsâind de parcă l-ar fi 
tulburat sau i-ar fi displăcut iar ceva. 

— Ce este? mormăi Sam, citind greşit semnele. De ce 
amuşini? Eu abia mai pot să răsuflu, ţinându-mă de nas în 
duhoarea asta. Tu miroşi urât; şi stăpânul, la fel. Tot locul ăsta 
pute. 

— Da, da, şi Sam pute! făcu Gollum. Bietul Smeagol trage 
mirosul în nări, dar Smeagol cel bun îl suportă. Îl ajută pe 
stăpân. Dar n-are-a face. Aerul se mişcă, vine schimbarea. 
Smeagol se miră; el nu e fericit. 

Porni iar, dar era tot mai neliniştit şi, din când în când, se 
înălța cît putea, iţindu-şi gâtul spre răsărit şi spre miazăzi. O 
vreme, hobbiţii nu auziră şi nu simţiră ce-l neliniştea. Apoi, 
deodată, se opriră toţi trei trăgând aer în nări şi ascultând. Lui 
Frodo şi lui Sam li se păru că aud în depărtare un vaier lung, 
ascuţit, subţire şi plin de cruzime. Se cutremurară. În aceeaşi 
clipă simţiră aerul agitându-se şi răcindu-se brusc. În vreme ce 
stăteau cu urechile ascuţite, auziră un fâşâit care venea de 
departe. Luminile ceţoase tremurară, păliră şi se stinseră. 
Gollum nu se mişca. Stătea în picioare, tremurând şi 
bolborosind, până ce vântul ajunse la ei şuierând şi mărâind 
peste mlaştini. Noaptea nu mai era atât de întunecată, se 
luminase îndeajuns ca să vadă sau, mai bine zis, să 
întrezărească fuioarele de ceaţă fără formă care se unduiau şi 
se răsuceau, în vreme ce treceau peste ei. Când îşi ridicară 
privirile, văzură cum se destrămau şi se împrăştiau norii; apoi 
sus, la miazăzi, se arătă luna scânteietoare, plutind cum îi era 
obiceiul. La vederea ei, inimile hobbiţilor se umplură de bucurie, 
dar Gollum se chirci bombănind şi înjurând Faţa Albă. Atunci, 


uitându-se lung la cer şi inspirând adânc aerul proaspăt, Frodo şi 
Sam îl zăriră venind: un nor mic, care venea în zbor dinspre 
colinele blestemate; o umbră neagră, desprinsă din Mordor; o 
piazărea înaripată. Trecu fulgerător prin faţa lunii şi o luă ţipând 
îngrozitor către apus, mai iute ca vântul. 

Căzură cu faţa în jos şi se târâră înspăimântați, fără să ţină 
seama de răceala pământului. Dar umbra spaimei se roti şi se 
întoarse, trecând de data aceasta ceva mai jos, deasupra lor, 
împrăştiind duhoarea smârcurilor cu aripile lui înfiorătoare. Apoi 
se făcu nevăzută către Mordor cu iuţeala mâniei lui Sauron; şi 
îndărătul ei vântul se depărta vuind, lăsând Smârcurile Morților 
pustii şi întunecate. Pustiul gol, cît vedeai cu ochii, până la 
ameninţarea depărtată a munţilor, era pătat de razele slabe ale 
lunii. 

Frodo şi Sam se ridicară frecându-se la ochi, ca nişte copii 
care se trezesc dintr-un vis urât şi văd că lumea e încă 
scufundată în noaptea prietenoasă. Dar Gollum rămăsese întins 
la pământ ca trăsnit. Îl ridicară cu greutate şi o vreme nu vru să- 
şi înalțe privirile. Se sprijini în faţă pe coate, acoperindu-şi ceafa 
cu mâinile lui mari şi late. 

— Duhuri! schelălăi el. Duhuri cu aripi! Nepreţuitul este 
stăpânul lor. Ei văd totul, totul. Nimic nu li se poate ascunde. 
Blestemată fie Faţa Albă! Şi-i spun lui totul. El vede, el ştie. Ah, 
gollum, gollum, gollum! 

Nu se mai sculă de jos şi nu mai făcu nici o mişcare până 
când nu apuse luna departe, dincolo de Toi Brandir. 

Din clipa aceea, lui Sam i se păru iar că în Gollum se 
petrecuse o schimbare. Era mai linguşitor şi, chipurile, 
prietenos; dar Sam îi prinse de câteva ori nişte sclipiri ciudate în 
ochi, mai cu seamă când îşi îndrepta privirile spre Frodo. Şi se 
întorcea tot mai mult la vechiul lui fel de-a vorbi. Sam mai avea 
o spaimă care îl frământa tot mai mult. Frodo părea fără vlagă, 
aproape secătuit. Nu spunea nimic; de fapt, abia mai putea 
vorbi. Nu se plângea, păşea ca o fiinţă care purta o povară a 
cărei greutate creştea întruna. Şi îşi târa picioarele tot mai 
anevoie, aşa încât Sam era adesea nevoit să-l roage pe Gollum 
să aştepte şi să nu-l lase pe stăpânul lui în urmă. 

Adevărul era că Frodo simţea Inelul îngreunându-se, pe lanţul 
din jurul gâtului, tot mai mult, cu fiecare pas către porţile 
Mordorului. Povara lui îl trăgea tot mai tare la pământ. Dar ceea 


ce-l tulbura cu adevărat era Ochiul: aşa îi zicea el în sine. 
Gândul la el îl făcea să se ghemuiască în timp ce mergea, mai 
mult decât greutatea Inelului. Ochiul — simţământul acela oribil, 
tot mai puternic, al existenţei unei voințe potrivnice, care se 
străduia din răsputeri să străbată umbrele norilor, pământul şi 
carnea ca să te vadă, să te străpungă cu privirea sa 
înspăimântătoare, goală, nemiloasă. Vălurile care te apărau de 
el ajunseseră atât de subţiri, atât de firave! Frodo ştia acum 
unde se aflau cuibul şi inima acelei voințe, la fel de sigur ca 
omul care îţi putea spune cu ochii închişi unde era soarele. îşi 
dădea seama limpede de ele, le simţea forţa în creier. 

Pesemne că Gollum simţea cam acelaşi lucru. Dar hobbiţii n- 
aveau cum să ştie ce se petrecea în sufletul lui sfâşiat între 
apăsarea Ochiului, pofta de Inelul atât de aproape de el şi 
făgăduiala smulsă sub spaima fierului rece. Frodo nici măcar nu 
se gândea la asta. Sam era îngrijorat mai ales de starea 
stăpânului său, fără să dea mare însemnătate norului întunecat 
care i se aşternuse chiar pe suflet. II pusese acum pe Frodo să 
meargă în faţa lui, veghindu-i fiecare mişcare, sprijinindu-l de 
câte ori se clătina şi încercând să-l îmbărbăteze cu vorbe 
nemeşteşugite. 

Când, în sfârşit, se făcu ziuă, hobbiţii fură miraţi de cît de 
mult se apropiaseră de munţii piezoşi. Aerul era acum mai 
limpede şi mai rece şi, deşi încă departe, zidurile Mordorului nu 
mai erau doar o ameninţare în zare, ci li se înfăţişară ca nişte 
turnuri negre, încruntându-se peste un pustiu fără speranţă. 
Smârcurile se sfârşeau în întinderi de turbă seacă şi de nămol 
uscat şi crăpat. Dinaintea lor pământul urca în povârnişuri line, 
pustii şi necruțătoare către deşertul care se întindea la poarta 
lui Sauron. 

Cât mai ţinu lumina aceea cenuşie, statură cuibăriţi sub un 
bolovan înnegrit, ca viermii, ca nu cumva să treacă groaza 
aceea înaripată şi să-i cerceteze cu ochii ei plini de cruzime. 
Amintirea acelei călătorii era umbra spaimei din ce în ce mai 
puternice în care mintea nu găsea nici un punct de sprijin. 
Bâjbâiră anevoie încă două nopţi prin ţinutul acesta obositor, 
fără poteci. Aerul li se păru mai aspru, plin de o duhoare amară, 
care le tăia respiraţia şi le usca gura. 

In sfârşit, în a cincea dimineaţă de când porniseră la drum cu 
Gollum, făcură iar popas. Dinaintea lor, munţii uriaşi se înălţau 


întunecaţi în lumina zorilor, până la nori. La poalele lor, la mai 
puţin de douăsprezece mile depărtare, se zăreau ziduri uriaşe 
de întărire şi coline râpoase. Frodo privi îngrozit înjur. Cât de 
cumplite fuseseră Smârcurile Morților şi întinderile sterpe ale 
pământurilor nimănui, nici nu stăteau alături de scârbavnicul 
ţinut care se dezvăluia acum încet-încet ochilor lui mijiţi. În 
mlaştinile cu chipuri moarte mai era cu putinţă să apară măcar 
o stafie a primăverii înverzite; dar aici nici primăvara, nici vara 
n-aveau să se ivească vreodată. Nimic nu avea viaţă, nici măcar 
umflăturile leproase care se hrăneau cu putreziciunea. 

Bălţile înecăcioase erau înfundate de cenuşă şi de mâluri 
care se scurgeau scârbavnice, albe şi verzui, de parcă munţii ar 
fi scuipat scârna din măruntaiele lor peste ţinuturile din 
împrejurimi. În lumina slabă se arătau încet-încet movile înalte 
de pietre zdrobite şi pline de praf, conuri uriaşe de pământ ars şi 
pătat de venin înşiruite nesfârşit, ca un cimitir al ruşinii. 

Ajunseseră la pustiul care se întindea dinaintea Mordorului: 
mărturia durabilă a trudei crâncene pe care aveau s-o îndure 
sclavii săi atunci când avea să li se spulbere orice nădejde; un 
tărâm mânjit, bolnav fără scăpare, asta dacă marea cea mare n- 
avea să pătrundă vreodată pe-acolo, ca să-l spele până la 
uitare. 

— Mi-e greață, zise Sam. 

Frodo nu scoase nici un cuvânt. Rămaseră acolo un timp, ca 
nişte oameni căznindu-se să lupte cu somnul plin de vise rele, 
deşi ştiau prea bine că nu pot să ajungă la zori fără să treacă 
mai întâi prin beznă. Lumina devenea tot mai mare, mai 
puternică. Puţurile bolboroseau iar movilele otrăvite se înălţau 
cumplite şi desluşite. Soarele ajunsese sus, printre nori şi 
zdrenţe de fum, dar până şi el era pătat. Hobbiţii nu simţiră 
bucuria luminii, părea neprietenoasă, îi dezvăluia în toată 
neputinţa lor — stafii mici, care rătăceau scâncind printre 
grămezile de cenuşă ale Seniorului Intunecimii. 

Prea vlăguiţi fiind să meargă mai departe, căutară un loc 
unde să se odihnească. Şezură o vreme fără să scoată o vorbă, 
la umbra unei movile de zgură care fumega. Dar se înecară şi 
simţiră că se sufocau. Gollum fu primul care se ridică, înjurând şi 
scuipând. Se depărta în patru labe, fără să le spună hobbiţilor 
vreun cuvânt, fără să le-arunce-o privire. Frodo şi Sam se târâră 
după el până ajunseră la o adâncitură largă, aproape ca un cerc, 


cu malul mai ridicat înspre apus. Era rece şi fără viaţă şi la fund 
se zărea o rămăşiţă de mâl uleios, în mai multe culori. Se 
ghemuiră în această groapă a răului, nădăjduind să scape în 
bezna ei de cercetarea Ochiului. 

Ziua trecu anevoie. Îi chinuia o sete nesfârşită, dar nu băură 
decât câteva picături din sticlele pe care le umpluseră ultima 
dată în pârâul din făgaş. Ce depărtat, ce frumos şi liniştit li se 
părea acum locul acela! Hobbiţii făcură pe rând de pază. La 
început, nici unul nu putu să doarmă, de obosiţi ce erau; dar 
când soarele începu să coboare în zare, ascunzându-se în norii 
molcomi, Sam aţipi. Era rândul lui Frodo să stea de strajă. Se 
întinse pe povârnişul gropii, dar asta nu-l uşura de simţământul 
că era apăsat de o mare povară. Işi aruncă privirile spre cerul 
brăzdat de fum şi zări umbre ciudate, forme călătoare 
întunecate şi chipuri din trecut. Nu mai ştiu câte ceasuri erau, 
rătăcind între vis şi trezie până când uitarea îl copleşi cu totul. 

Deodată, Sam se trezi, căci i se păru că aude chemarea 
stăpânului. Era seară. Frodo n-avea cum să-l strige, pentru că 
adormise şi alunecase până aproape de fundul gropii. Gollum 
era lângă el. O clipă, lui Sam i se păru că voia să-l scoale pe 
Frodo. Apoi văzu că nu era aşa. Gollum vorbea cu sine. Smeagol 
stătea de vorbă cu cine ştie ce alt gând care avea acelaşi glas, 
ceva mai schelălăit şi mai sâsâit. În timp ce vorbea, ochii i se 
colorau ba în alburiu, ba în verzui. 

— Smeagol a făgăduit, zicea primul gând. 

— Da, da, nepreţuitul meu, veni răspunsul, am făgăduit să ne 
salvăm Nepreţuitul, nu să-l lăsăm să cadă în mâinile lui. 
Niciodată! Dar ei se apropie de el, nu, pas cu pas. Ce-o fi având 
de gând hobbitul? Ne întrebăm, da, ne tot întrebăm. 

— Nu ştiu. N-am nici o putere. Stăpânul îl ţine. Smeagol a 
făgăduit să-l ajute pe stăpân. 

— Da, da, să-l ajute pe stăpân; pe stăpânul Nepreţuitului. 
Dar, dac-am fi noi stăpânii, atunci ne-am fi ajutat noi pe noi, da. 
Şi nici nu ne-am fi încălcat făgăduiala. 

— Dar Smeagol a zis c-o să fie bun, foarte, foarte bun. Drăguţ 
hobbitul! L-a dezlegat pe Smeagol de picior. Vorbeşte frumos cu 
mine. 

— Foarte, foarte buni, ha, nepreţuitul meu? Să fim buni, buni 
ca peştele ăl dulce; dar cu noi. A, bineînţeles, fără să-i facem 
rău micuţului hobbit. În nici un caz! 


— Dar Nepreţuitul se ţine de cuvânt, protestă glasul lui 
Smeagol. 

— Atunci ia-l, spuse gândul, şi ține-l la noi. Atunci o să fim 
stăpân, gollum. Fă-l pe celălalt hobbit, pe ăla urâcios şi bănuitor, 
să se târască, da, gollum! 

— Dar nu şi pe cel cumsecade, nu-i aşa? 

— O, nu, dacă asta nu ne face plăcere. Şi totuşi, e şi el un 
Baggins, nepreţuitul meu; da, da, un Baggins. Un Baggins l-a 
furat. L-a găsit şi n-a zis nimic, nimic. Noi îi urâm pe toţi 
Bagginşii. 

— Nu şi pe ăsta. 

— Ba da, pe toţi Bagginşii. Pe toţi cei care îl ţin pe Nepreţuit. 
Trebuie să punem mâna pe el! 

— Dar El o să vadă, Elo să ştie! O să ni-l ia! 

— El vede. El ştie. Ne-a auzit cum am făcut făgăduielile alea 
prosteşti împotriva... împotriva poruncilor Lui. Da! Trebuie luat. 
Duhurile caută. Trebuie luat. 

— Nu pentru EI! 

— Nu, drăguţule. Vezi tu, nepreţuitule, dacă punem mâna pe 
Inel, putem scăpa chiar şi de El, nu? S-ar putea să ajungem 
puternici, mai puternici chiar decât Duhurile. Seniorul Smeagol? 
Gollum cel Mare? El, Gollum! Să mănânce peşte în fiecare zi, de 
trei ori pe zi, peşte proaspăt din mare. Cel mai Nepreţuit 
Gollum! Trebuie luat. Îl vrem, îl vrem, îl vrem! 

— Dar sunt doi. Or să se scoale iute şi-or să ne omoare, 
scânci Smeagol cu un ultim efort. Nu acum. Nu încă. 

— Noi îl vrem! Dar... 

Aici făcu o pauză lungă, ca şi cum i-ar fi venit în minte un alt 
gând. 

— Nu încă... Poate aşa e, nu încă. Poate ne-ajută ea. Da, da! 
Poate ne-ajută ea. 

— Nu, nu! Nu aşa! se văicări Smeagol. 

— Da, da! Îl vrem! Îl vrem! 

De câte ori vorbea cel de-al doilea gând, mâna lungă a lui 
Gollum se strecura pipăind încetişor spre Frodo, iar când vorbea 
Smeagol, se trăgea brusc. Până la urmă, arătarea îşi întinse 
braţele amândouă, cu degetele îndoite şi fremătătoare, ca nişte 
gheare, către gâtul hobbitului. 

Sam nu mişcase, uluit de această vorbărie, cercetând însă pe 
sub pleoapele întredeschise fiecare mişcare a lui Gollum. Până 


atunci în felul său simplu de a gândi crezuse că primejdia cea 
mai mare la care se puteau aştepta era foamea, dorinţa arătării 
de a mânca hobbiţi. Acum îşi dădu seama că nu era aşa; Gollum 
simţea chemarea îngrozitoare a Inelului. Bineînţeles, Seniorul 
Întunecimii era El; dar Sam se întreba cine-o fi Ea. Presupuse că 
era una dintre prietenele răutăcioase pe care şi le făcuse 
amărâtul ăsta prin rătăcirile sale. Apoi lăsă gândurile astea, 
pentru că lucrurile merseseră mult prea departe şi deveneau 
primejdioase. Işi simţea mădularele grele, dar făcu un efort şi se 
ridică. Ceva îi spunea să aibă grijă şi să nu se dea de gol că 
trăsese cu urechea la discuţie. Oftă zgomotos şi căscă de-i 
trosniră fălcile. 

— Cât e ceasul? zise el somnoros. 

Gollum sâsâi prelung, printre dinţi. Rămase o clipă nemişcat, 
încordat şi ameninţător; apoi se prăbuşi în patru labe şi începu 
să se caţere pe povârniş. 

— Cumsecade hobbiţi! Sam cumsecade! făcu el. Somnoroşi, 
da, somnoroşi! Aţi lăsat pe bunul Smeagol să păzească! Da' se 
lasă întunericul. E timpul să plecăm. 

„Da, e timpul, îşi zise Sam. Dar e timpul să ne şi despărţim." 
Chiar atunci îi trecu prin minte că Gollum era la fel de primejdios 
fie că-l ţineau lângă ei, fie că-i dădeau drumul. „Blestemat să 
fie! Mai bine se sufoca!" bombăni el pentru sine. 

Cobori şi îl trezi pe stăpânul lui. 

Ciudat, Frodo se simţea înviorat. Visase. Umbra întunecată 
de pe tărâmul acesta bolnav se făcuse nevăzută şi îi apăruse o 
imagine plăcută. Nu-i mai rămăsese nimic în minte, totuşi, 
datorită ei avea inima uşoară şi era vesel. Povara îi părea mai 
uşoară. Gollum îl întâmpină gudurându-se ca un căţel. Gâfâia şi 
sporovăia, trosnindu-şi degetele lungi şi linguşindu-se pe lângă 
genunchii lui Frodo. Acesta îi zâmbi. 

— Hai, făcu el. Până acum ne-ai călăuzit bine şi în credinţă. E 
ultima parte a călătoriei. Du-ne până la Poartă şi de-acolo n-am 
să-ţi mai cer să mergi mai departe. Du-ne la Poartă şi poţi pleca 
unde pofteşti... numai la vrăjmaşii noştri nu. 

— La Poartă? schelălăi Gollum, prefăcându-se uluit şi 
înspăimântat. La Poartă, zice stăpânul? Da, aşa zice. lar bunul 
Smeagol face ce zice el. O, da! Dar poate c-o să vedem când ne- 
om apropia, o să vedem noi atunci! N-o să fie plăcut deloc. O, 
nu! O, nu! 


— Hai, mergi! îi porunci Sam. Să pornim odată! 

Se căţărară şi ieşiră din groapă în timp ce cădea întunericul şi 
îşi croiră drum agale pe tărâmul acela mort. Nu trecu mult şi 
simţiră aceeaşi spaimă nelămurită pe care o încercaseră înainte 
să treacă făptura înaripată peste mlaştini. Se opriră şi se 
ghemuiră pe pământul rău mirositor; dar nu văzură nimic pe 
cerul mohorât al serii şi curând ameninţarea trecu sus de tot pe 
deasupra, plecată pesemne cu mare iuţeală din Barad-dur. După 
o vreme, Gollum se ridică şi începu iar să se târască, mormăind 
şi tremurând. La o oră după miezul nopţii, spaima se abătu 
pentru a treia oară asupra lor, dar acum părea ceva mai 
depărtată, ca şi cum ar fi trecut mult deasupra nourilor, 
repezindu-se cu mare iuţeală spre Apus. Totuşi, Gollum 
încremenise de frică şi era convins că erau vânaţi şi că se ştia 
de venirea lor. 

— De trei ori, bâigui el. Ne-a ameninţat de trei ori. Ne-au 
simţit aici, au simţit Nepreţuitul. Nepreţuitul e stăpânul lor. N- 
avem cum să mai mergem pe drumul ăsta! Nu, n-are nici un 
rost! 

Degeaba încercară să-l înduplece şi să-i vorbească frumos. 
Până când Frodo nu-i porunci, răţoindu-se la el, şi nu puse mâna 
pe mânerul spadei, Gollum nu vru în ruptul capului să se mai 
scoale. Abia atunci se ridică mărâind şi-o porni în faţa lor, ca un 
câine bătut. 

Astfel străbătură, şontâc-şontăc, noaptea; şi până la venirea 
unei noi zile de spaimă, merseră în linişte, cu capetele plecate, 
fără să vadă şi fără să audă nimic, în afară de vântul care le 
şuiera pe la urechi. 


III Poarta Neagră e închisă! 


Înainte să se arate zorile zilei următoare, călătoria lor spre 
Mordor luă sfârşit. Smârcurile şi pustiurile rămăseseră îndărăt. 
Dinaintea lor munţii uriaşi îşi iţeau capetele amenințătoare şi 
întunecate pe cerul alburiu. 

La apus de Mordor se înşiruiau mohorâtele creste Ephel 
Duath, Munţii Umbrei, iar la miazănoapte piscurile frânte şi 
masivul sterp Ered Lithui, de culoarea cenușii. Dar pe măsură ce 
aceste şiruri muntoase se apropiau unul de altul — căci nu erau 
altceva decât nişte părţi ale aceluiaşi zid uriaş împrejurul 


câmpiilor îndoliate Lithlad şi Gorgoroth şi al amarei mări 
lăuntrice Nurnen, din mijlocul lor — îşi întindeau braţe lungi 
către miazănoapte; iar între aceste braţe se afla un defileu 
adânc. Acesta era Cirith Gorgor, Trecătoarea Bântuită, intrarea 
pe tărâmul Duşmanului. De-o parte şi de alta a ei se plecau 
stânci înalte, şi din gurile sale ţâşneau două dealuri abrupte, 
negre şi golaşe. Pe ele se înălţau Colţii Mordorului, două turnuri 
solide şi înalte. Fuseseră durate în zilele de demult, de Oamenii 
din Gondor pe când erau mândri şi puternici, după răsturnarea 
şi fuga lui Sauron, ca să nu se mai întoarcă pe vechiul lui tărâm. 
Dar forţele Gondorului slăbiseră şi oamenii închiseseră ochii, aşa 
că turnurile rămăseseră ani de zile goale. Apoi Sauron s-a întors. 
Atunci turnurile de pază care căzuseră în paragină au fost drese, 
umplute cu arme şi păzite cu cea mai mare grijă, fără încetare. 
Aveau faţada de piatră, cu ferestre întunecate, tăiate adânc 
îndreptate spre miazănoapte, răsărit şi apus. Şi la fiecare 
fereastră erau o mulţime de ochi neobosiţi. 

De-a curmezişul intrării în trecătoare, Seniorul Întunecimii 
construise, din stâncă în stâncă, o întăritură de piatră unde nu 
se afla decât o singură poartă de fier. Pe meterezele sale 
umblau străjeri zi şi noapte. La poalele colinelor, de-o parte şi de 
alta, stânca era pătrunsă de sute de peşteri şi de galerii de 
vierme; acolo mişunau o mulţime de orci, gata la orice semnal 
să ţâşnească afară, ca nişte furnici negre care merg la război. 
Nimeni nu putea să treacă de Colţii din Mordor fără să le simtă 
muşcătura, dacă nu era chemat de Sauron sau dacă nu ştia 
vorbele tainice, menite să deschidă poarta neagră, Morannon, 
către ţinutul său. 

Cei doi hobbiţi se uitară la turnuri şi la zid cu disperare. Chiar 
de la depărtare, văzură în lumina slabă mişcările străjerilor negri 
pe zid şi santinelele din faţa porţii. Stăteau întinşi şi se uitau 
peste marginile unei adâncituri de piatră din umbra lăsată de 
întăritura cea mai de miazănoapte din Ephel Diiath. La nici două 
sute de paşi de locul unde se ascundeau, trecu o cioară tăind 
aerul greu cu aripile, drept spre vârful negru al celui mai 
apropiat dintre turnuri. Deasupra lui se vălătucea un fumuşor, 
ca şi cum jos, pe deal, ar fi mocnit un foc. 

Veni ziua, iar soarele dospit clipi asupra culmilor Ered Lithui, 
lipsite de viaţă. Atunci se auzi deodată ţipătul goarnelor cu 
gâtlejul de alamă; răsunau din turnurile de strajă şi din 


ascunzişurile din colinele de departe; dar adânc şi prevestitor de 
rele răsunară cornurile puternice şi tobele din Barad-dur, iar 
ecourile lor străbătură pustiul, începuse o nouă şi îngrozitoare zi 
de spaimă şi de trudă în Mordor; şi străjile de noapte fură 
chemate în pivnițele şi lăcaşurile lor adânci, iar străjile de zi, cu 
ochi răi şi sângeroşi, mărşăluiau către posturile lor. Oţelul luci 
crunt pe creneluri. 

— Ei, am ajuns! zise Sam. lată Poarta; şi mi se pare că piîn' 
aici ne-a fost! Pe legea mea, ce i-ar mai ieşi din gură 
Unchiaşului, dacă m-ar vedea acum! De câte ori nu mi-a spus c- 
o s-o sfârşesc rău, dacă nu-mi văd de treabă. Chiar aşa! Da' nu 
cred să-l mai văd pe jupânul ăsta vreodată. Din păcate, n-o să 
mai aibă când să se bată cu pumnii în piept; „Ti-am zis eu, 
Sam". L-aş lăsa să mă toace la cap până n-ar mai putea, numa' 
să-i mai văd moaca aia bătrână. Dar nu-ar trebui întâi o 
scăldătoare zdravănă, ca să mă mai recunoască. Oare n-ar fi 
mai bine să ne-ntrebăm acum, pe ce drum s-o luăm? N-avem 
cum merge mai departe, decât dacă i-om ruga pe orci să ne 
călăuzească. 

— Nu, nu, făcu Gollum. N-are nici un rost. Nu putem merge 
mai departe. Aşa a zis Smeagol: mergem până la Poartă şi-apoi 
om vedea. Şi-acum vedem. O, da, nepreţuitul meu, vedem. 
Smeagol ştia că hobbiţii nu pot să meargă pe-aici. O, da, 
Smeagol ştia. 

— Atunci de ce nevoia ne-ai adus aici? zise Sam, neavând 
nici un chef să fie drept sau cu minte. 

— Stăpânul a zis aşa. Stăpânul zice: „Du-ne la Poartă". Şi 
bunul Smeagol aşa face. Aşa a zis stăpânul, stăpânul e înţelept. 

— Am zis, interveni Frodo. 

Chipul lui era crunt şi împietrit, dar hotărât. Era murdar, 
încercănat şi vlăguit, dar nu mai stătea ghemuit şi avea ochii 
limpezi. 

— Am zis aşa pentru că mi-am făgăduit să intru în Mordor şi 
nu ştiu altă cale. Aşa c-am s-o iau pe drumul ăsta. Nu cer 
nimănui să vină cu mine. 

— Nu, nu, stăpâne! se văicări Gollum, linguşindu-se pe lângă 
el, cuprins de o mare deznădejde. N-are nici un rost pe drumul 
ăsta! N-are rost! Nu duce Nepreţuitul la el! O să ne mănânce pe 
toţi, dacă o să ţi-l ia. O să mănânce toată lumea. Ţine.-l, stăpâne, 
şi fii bun cu Smeagol. Nu-l lăsa să ţi-l ia! Sau pleacă, pleacă în 


locuri frumoase şi dă-i-l înapoi micuţului Smeagol. Da, da, 
stăpâne: dă-i-l înapoi. Smeagol o să-l ţină la adăpost; el o să 
facă mult bine, mai ales pentru hobbiţii cumsecade. Hobbiţii să 
meargă acasă. Nu vă duceţi la Poartă! 

— Mi s-a poruncit să mă duc în ţinutul Mordor şi, prin urmare, 
am să mă duc, zise Frodo. Dacă există o singură cale, atunci pe- 
acolo o voi lua-o. Ce mi-e scris în frunte mi-e pus. 

Sam nu zise nimic. Îi ajungea ceea ce citea pe chipul lui 
Frodo. Ştia că orice i-ar spune ar fi în zadar. Şi, la urma urmei, 
de la bun început nu avusese nici o nădejde; dar, fiind un hobbit 
vesel, nu avusese nevoie de nădejde, câtă vreme disperarea 
putuse fi amânată. Acum însă ajunseseră la sfârşitul amar. Dar 
se ţinuse de stăpânul său tot drumul; de aceea nici n-avea de 
gând să se dezlipească de el. Stăpânul lui n-avea să se ducă 
singur în Mordor. Sam avea să meargă cu el; şi, cum-necum 
trebuia să se descotorosească de Gollum. 

Dar Gollum n-avea nici un chef ca ei să se descotorosească 
de el. Îngenunche la picioarele lui Frodo, frângându-şi mâinile şi 
văicărindu-se. 

— Nu pe-aici, stăpâne! se rugă el. Mai e un drum. O, da, mai 
e unul. Alt drum mai întunecat, mai greu de găsit, mai tainic. 
Dar Smeagol îl ştie. Lasă-l pe Smeagol să ţi-l arate! 

— Alt drum! zise Frodo neîncrezător, privind cercetător la 
Gollum. 

— Da! Da! E-adevărat! Mai era un drum! Smeagol l-a aflat. 
Hai să mergem, să vedem dacă mai e acolo! 

— Nu ne-ai spus despre el până acum. 

— Nu. Stăpânul nu m-a întrebat. Stăpânul nu mi-a spus ce 
avea de gând. El nu-i spune bietului Smeagol. El zice: „Smeagol, 
du-mă la Poartă" şi dup-aia, la revedere. Smeagol poate s-o ia la 
sănătoasa şi să-i fie bine. Dar acum el zice: „Am de gând să 
intru în Mordor pe-aici". Aşa că lui Smeagol îi e tare frică. Nu 
vrea să-l piardă pe stăpânul cumsecade. Şi a făgăduit, stăpânul 
l-a făcut să făgăduiască, să-l scape pe Nepreţuit. Dar stăpânul o 
să-l ducă la el, drept la Mâna Neagră, dacă o s-o ia pe drumul 
ăsta. Aşa că Smeagol o să-i salveze pe amândoi şi se gândeşte 
la alt drum care-a fost odată ca niciodată. Stăpân cumsecade. 
Smeagol foarte bun, totdeauna-i de ajutor. 

Sam se încruntă. Dacă ar fi putut să-l străpungă pe Gollum cu 
privirile, ar fi făcut-o cu siguranţă. Sufletul îi era plin de îndoială. 


După cît se părea, Gollum era deznădăjduit cu adevărat şi 
dornic să-l ajute pe Frodo. Dar lui Sam, amintindu-şi că trăsese 
cu urechea la sfada aceea, îi veni greu să creadă că Smeagol cel 
bun ieşise deasupra; în orice caz, nu glasul acela avusese 
ultimul cuvânt. Sam socotea că jumătăţile Smeagol şi Gollum 
(sau, cum îi numea el în gând, Hoitul şi Hoţul) căzuseră 
deocamdată la învoială şi făcuseră o alianţă: nici unul nu-şi 
dorea ca Duşmanul să pună mâna pe Inel; amândoi voiau ca 
Frodo să nu cadă ostatic şi să-l aibă sub ochii lor cît mai mult cu 
putinţă — măcar câtă vreme Hoitul mai putea să pună laba pe 
„Nepreţuitul" lui. Dar Sam se îndoia c-ar mai fi vreun drum. 

„Şi bine că ticălosu' ăsta bătrân nu ştie nici juma' din ce are 
stăpânul de gând să facă, îşi zise el. Dac-ar şti că domnu' Frodo 
încearcă să termine o dată pentru totdeauna cu Nepreţuitul lui, 
pun rămăşag că s-ar isca mai mare necaz! Numai că Hoţul 
bătrân e-aşa speriat de Duşman — e sau a fost la cheremul lui, 
din cît îmi pare — încât mai degrabă s-ar descotorosi iute de noi 
decât să fie prins că ne dă o mână de ajutor, sau decât să ne 
lase să-i topim Nepreţuitul. Cel puţin aşa cred. Şi nădăjduiesc că 
stăpânu' o să chibzuiască la asta. E înţelept, n-am ce zice, dar 
are inima slabă, aia e. Nici un Gamgee n-are cum să-şi dea 
seama ce-o să facă." 

Frodo nu-i răspunse lui Gollum pe dată. În timp ce mintea 
înceată, dar vicleană a lui Sam cântărea aceste îndoieli, el 
rămăsese cu ochii pironiţi la stânca întunecată din Cirith Gorgor. 
Scobitura unde îşi aflaseră ei refugiu era săpată într-o colină 
joasă la o oarecare înălţime deasupra unei văi ca un şanţ, care 
se întindea până la întăriturile de afară ale munţilor. În mijlocul 
văii se aflau temeliile negre ale turnului de veghe dinspre apus. 
In lumina dimineţii, drumurile care duceau la Poarta Mordorului 
nu se vedeau prea limpede; erau pale, pline de praf; unul 
şerpuia îndărăt, către miazănoapte; altul se pierdea la răsărit, în 
negurile care pluteau la poalele muntelui Ered Lithui; iar cel de- 
al treilea venea spre el. După ce cotea brusc în jurul turnului, 
intra într-un defileu strimt şi trecea chiar pe dedesubtul 
scobiturii în care se afla el. La apus, în dreapta, ocolea pe la 
capătul munţilor şi o lua spre miazăzi în întunericul adânc care 
năpădea toată partea de apus a Ephel Duathului; apoi se 
pierdea din vedere undeva, în porţiunea îngustă dintre munţi şi 
Râul cel Mare. In timp ce privea, Frodo zări pe câmpie 


frământare mare şi mişcare. Părea că oştiri întregi mărşăluiau 
acolo, deşi câmpia era în cea mai mare parte ascunsă în aburii 
şi miasmele care se ridicau din mlaştinile şi pustiurile dindărăt. 
Dar ici-colo se zărea scânteierea lăncilor şi a coifurilor; iar 
dincolo de întăriturile de lângă drum se vedeau călăreţi 
mergând în grupuri. Îşi aminti de vedenia de la Amon Hen, pe 
care o avusese cu doar câteva zile în urmă, deşi acum i se 
păreau ani. Atunci ştiu că nădejdea care îi pâlpâise o clipă în 
inimă era zadarnică. Goarnele nu răsunaseră ca o provocare, ci 
în semn de salut. Nu erau oamenii din Gondor care-l atacau pe 
Seniorul Întunecimii, ridicându-se ca nişte stafii răzbunătoare 
din mormintele vitejilor morţi demult, ci oameni de altă rasă, din 
Ținuturile întinse de la Răsărit, care se adunau la porunca 
Marelui Senior, oştiri ce poposiseră peste noapte dinaintea Porții 
lui şi acum mărşăluiau înăuntru, ca să întărească puterea 
muntelui. Ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama de întreaga 
primejdie în care se aflau — singuri în lumina crescătoare a zilei, 
atât de aproape de ameninţarea aceea uriaşă — Frodo îşi trase 
în grabă gluga cenuşie şi subţire peste cap şi cobori în vâlcea. 
Apoi se întoarse către Gollum. 

— Smeagol, zise el, am să-ţi mai acord o dată încrederea 
mea. Se pare că n-am încotro şi că asta-i soarta mea, să 
primesc ajutor de la tine când sunt la ananghie; iar soarta ta e 
să-mi dai ajutor mie, cel pe care l-ai urmărit cu gânduri rele. 
Până acum meriţi toată prețuirea mea şi ţi-ai respectat cuvântul 
în credinţă. Zic în credinţă şi nu mă îndoiesc, adăugă el, 
aruncându-i lui Sam o privire; căci am fost de două ori în 
puterea ta şi nu ne-ai făcut nici un rău, şi nici n-ai încercat să-mi 
iei ceea ce cauţi de atâta vreme. Fie ca a treia oară să ne ajuţi 
cel mai bine! Dar te previn, Smeagol, eşti în primejdie. 

— Da, da, stăpâne! încuviinţă Gollum. Primejdie cumplită! Lui 
Smeagol i se cutremură oscioarele numai când se gândeşte la 
asta, dar nu dă bir cu fugiţii. Trebuie să-l ajute pe stăpânul 
cumsecade. 

— Nu m-am gândit la primejdia care ne paşte pe toţi, zise 
Frodo. Zic doar de cea care te priveşte numai pe tine. Ai 
făgăduit jurând pe ceea ce tu numeşti „nepreţuitul". Ţine minte! 
Asta te leagă, dar te face şi s-o iei razna. Ai şi luat-o, de altfel, 
când ţi-ai dat nebunește în petic. „Dă-i-l înapoi lui Smeagol", ai 
zis. Să nu mai spui aşa ceva niciodată! Să nu-ţi hrăneşti 


nădejdea aceasta, căci n-o să-l primeşti înapoi niciodată. Dar 
dorinţa ta îţi poate juca feste şi te va duce spre un sfârşit amar. 
Incă o dată, n-o să-l primeşti niciodată înapoi. Dacă n-oi avea şi 
n-oi avea încotro, am să-mi pun nepreţuitul pe deget; şi ştii bine 
că ai fost sub vraja lui, cândva, demult. lar dacă, purtându-l, va 
fi să-ţi poruncesc, te vei supune, chiar dacă asta ar însemna să 
te arunci în prăpastie sau în foc. Şi, fii sigur, asta va fi porunca 
mea! Aşa că fii cu băgare de seamă, Smeagol! 

Sam se uită la stăpânul său, încuviinţând, dar şi cu uimire; 
era ceva ce nu mai văzuse în înfăţişarea şi nu mai auzise în 
glasul lui până atunci. Avusese totdeauna încredințarea că 
bunătatea dragului domn Frodo era mare, până la orbire. 
Bineînţeles, el zicea că stăpânul era cea mai înţeleaptă fiinţă din 
lume (poate în afară de bătrânul domn Bilbo şi Gandalf). În felul 
lui, şi Gollum putea să facă aceeaşi greşeală, adică să ia 
bunătatea drept orbire; dar la el era de înţeles, deoarece îl 
cunoştea de puţină vreme. În orice caz, vorbele lui Frodo îl 
puseră cu botul pe labe şi îl înspăimântară. Se gudura acum la 
pământ şi din bolboroselile lui nu se înţelegea decât „bunule 
stăpân". 

Frodo aşteptă nerăbdător o vreme, apoi rosti, de data 
aceasta mai puțin sever: 

— Hai, Gollum sau Smeagol, dacă vrei, vorbeşte-mi despre 
celălalt drum şi arată-mi-l, dacă-l ştii. Este vreo nădejde care să 
mă facă să-mi schimb calea pe care-am luat-o? Spune repede, 
căci mă grăbesc. 

Dar Gollum era într-o stare jalnică şi ameninţarea lui Frodo îl 
scosese din minţi. Nu era uşor să afli ceva limpede printre 
bălmăjelile şi miorlăiturile lui, întrerupte adeseori de clipe în 
care se târa la pământ şi îi ruga fierbinte pe amândoi să fie 
îndurători cu „bietul şi micuțul Smeagol". După o vreme, se mai 
linişti puţin şi Frodo reuşi să pună cap la cap ceea ce spunea: 
dacă urmai drumul care cotea la apus de Ephel Duath, ajungeai 
până la urmă la o trecătoare printr-un pâlc de arbori negri. În 
dreapta, era o cale care cobora la Osgiliath şi la podurile peste 
Anduin; în mijloc, drumul ducea spre miazăzi. 

— Mai departe, mai departe, zise Gollum. N-am fost niciodată 
pe acolo, dar se spune că la sute de leghe se vede Apa cea 
Mare, care nu-i niciodată liniştită. Sunt mulţi peşti acolo, iar 
păsările mănâncă peştii; frumoase păsări! Dar noi n-am fost 


niciodată acolo. Vai, n-am avut atâta noroc! Şi mai departe sunt 
întinderi mari de pământ, se spune, dar Faţa Galbenă e tare 
arzătoare acolo şi rareori apar norii, iar oamenii-s cumpliţi şi au 
chipuri întunecate. Noi nu dorim să vedem ţinutul ăla. 

— Nu! făcu Frodo. Dar, hai, n-o lua razna! Ce poţi să-mi spui 
de-a treia cotitură? 

— O, da, da! Mai e şi-al treilea drum, zise Gollum. E drumul 
spre stânga! începe imediat să urce, să urce şerpuitor şi iar să 
urce îndărăt, către tenebrele înalte. Apoi ocoleşte stânca 
neagră, o s-o vezi, o s-o vezi deodată deasupra şi-o să-ţi vină să 
intri în pământ. 

— S-o văd? Ce să văd? 

— Vechea fortăreață, tare veche şi cumplită acum. Când era 
Smeagol mic, de mult, auzea poveşti din Miazăzi. O, da, 
spuneam seara o groază de poveşti, aşezaţi pe malul Râului cel 
Mare, în ţinuturile sălciilor, pe când şi Râul era mai tânăr. 
Gollum, gollum! începu să plângă şi să bombăne. Hobbiţii 
aşteptară răbdători. 

— Poveşti de la Miazăzi, continuă Gollum, despre Oamenii 
înalţi, cu ochi strălucitori, cu casele ca nişte coline de piatră, 
despre coroana de-argint a regelui lor şi despre Copacul Alb; 
poveşti minunate. Durau turnuri foarte înalte şi unul dintre ele 
era alb-argintiu, iar înăuntrul lui era o piatră ca luna; împrejur se 
înălţau ziduri măreţe şi albe. O, da, se povesteau multe despre 
Turnul Lunii! 

— Ăsta trebuie să fie Minas Ithil, pe care l-a durat Isildur, fiul 
lui Elendil, zise Frodo. Isildur e cel care a tăiat degetul 
Duşmanului. 

— Da, el nu are decât patru la Mâna Neagră; dar şi-atâtea îi 
sunt de-ajuns, zise Gollum, cutremurându-se. Şi ura cetatea lui 
Isildur. 

— Da' ce nu urăşte el? zise Frodo. Însă ce legătură are Turnul 
Lunii cu noi? 

— Păi, stăpâne, acolo au fost şi sunt turnul înalt şi casele albe 
şi zidul; dar acum nu-s frumoase, nu-s bune. Le-a cucerit de 
mult. A ajuns un loc cumplit. Călătorii se-nfioară când îl văd, se 
strecoară să nu fie zăriţi, se feresc de umbra lui. Dar stăpânul va 
trebui s-o ia pe drumul ăla. Asta e calea cealaltă. Singura. Căci 
munţii sunt mai mici acolo şi vechiul drum urcă şi tot urcă, până 
ajunge la o trecătoare întunecată în vârf şi-apoi coboară şi tot 


coboară iar, în Gorgoroth. 

Glasul i se stinse într-o şoaptă şi se cutremură. 

— Şi cu ce-o să ne-ajute asta pe noi? întrebă Sam. Nu mă- 
ndoiesc că Duşmanul ştie tot despre munţii lui şi că drumul ăla-i 
la fel de păzit ca ăsta de-aici. Turnu' nu-i pustiu, nu-i aşa? 

— O, nu. Nu-i pustiu, şopti Gollum. Pare gol, dar nu e. Făpturi 
înspăimântătoare sălăşluiesc acolo! Orci, da! Peste tot numai 
orci! Da' sunt şi alte făpturi mai rele. Drumul urcă drept pe la 
umbra zidurilor şi ajunge la poartă. Ei văd tot ce mişcă. Făpturile 
alea dinăuntru ştiu orice: Veghetorii Tăcuţi. 

— Aşadar, asta e povaţa ta, zise Sam, să ne punem iar pe 
mărşăluială către miazăzi, să dăm de aceeaşi belea, poate mai 
rea ca asta când om ajunge acolo, dac-om ajunge? 

— Nu, nu, nicidecum, zise Gollum. Hobbiţii trebuie să vadă, 
trebuie să priceapă. El nu se-aşteaptă la un atac de-acolo. 
Ochiul Lui se uită de jur împrejur, dar sunt locuri unde vede mai 
bine şi altele unde nu vede chiar aşa. Nu poate să vadă tot 
deodată, nu încă. Vezi, a cucerit ţinutul la miazănoapte de 
Munţii Umbrei, până la Râu şi stăpâneşte acum toate podurile. 
Şi crede că nimeni nu poate să ajungă la Turnul Lunii fără să se 
lupte la poduri sau fără bărci. Dar astea se văd şi El află 
deîndată. 

— Se pare că ştii multe despre ce face şi ce gândeşte El, zise 
Sam. Aţi stat în ultima vreme de vorbă? Sau te-ai dat la taclale 
cu orcii? 

— Hobbitu' nu-i cumsecade, nu-nţelege, rosti Gollum, 
aruncându-i lui Sam o privire mânioasă şi întorcându-se spre 
Frodo. Sigur, Smeagol a stat de vorbă cu orcii, înainte să-l 
întâlnească pe stăpân; şi cu mulţi oameni a călătorit foarte 
departe. Şi ce zice El acum, zic şi alţii. Aici, la miazănoapte e 
marea primejdie pentru El şi pentru noi. Într-o zi, foarte curând, 
el o să iasă pe Poarta Neagră. Asta-i singurul drum pe unde pot 
veni oştirile mari. Dar jos, la apus El nu se teme. Acolo-s 
Veghetorii Tăcuţi. 

— Chiar aşa, făcu Sam, ca să nu se lase mai prejos. Adică noi 
să ne-apropiem, să le batem la poartă şi să-i întrebăm dacă nu 
cumva am rătăcit calea spre Mordor? Sau sunt prea tăcuţi ca să 
ne răspundă? N-are nici o noimă! Asta o putem face şi-aici, să 
nu ne mai ostenim atâta. 

— Nu glumi cu asta, şuieră Gollum. Nu-i nimic de râs. Vai, nu! 


Nu-i rost de veselie! N-are nici o noimă să-ncerci să intri în 
Mordor. Dar dacă stăpânul zice „Trebuie să mă duc" sau „Mă voi 
duce", atunci nu are încotro şi o să-ncerce o cale. Dar nu-i 
nevoie să se ducă în cetatea aceea îngrozitoare, o, nu, 
bineînţeles! Aici vine Smeagol şi-i sare în ajutor, drăguţul de 
Smeagol, cu toate că nu-i spune nimeni despre ce-i vorba. 
Smeagol e iar de ajutor. El a găsit-o, el o ştie. 

— Ce-ai găsit? întrebă Frodo. 

Gollum se ghemui şi glasul i se stinse din nou într-o şoaptă. 

— O potecuţă care duce sus, în munţi; şi dup-aia o scară, o 
scară îngustă, o, da, o scară îngustă şi lungă. Şi pe urmă mai 
multe scări. Şi pe urmă — aici glasul i se stinse şi mai tare — un 
tunel; la urmă, o crăpătură mică, şi o potecuţă sus, deasupra 
trecătorii mai mari. Pe-acolo a fugit Smeagol din tenebre! Da' 
asta a fost acu' mulţi ani. Potecuţa o fi pierit; da' poate nu, 
poate nu. 

— Nu-mi place deloc povestea asta, zise Sam. Aşa cum spui, 
pare prea uşor. Chiar de mai e poteca, e sigur păzită. Pe atunci 
nu era, Gollum? 

Rostind acestea, zări sau i se păru că zăreşte o sclipire 
verzuie în ochii lui Gollum. Acesta mârâi, dar nu răspunse. 

— Nu e păzită? întrebă Frodo sever. Şi chiar ai fugit din 
tenebre, Smeagol? Oare nu cumva ţi s-a dat voie să pleci cu o 
misie? Cel puţin aşa i s-a părut lui Aragorn când a dat de tine 
prin Smârcurile Morților, acu' câţiva ani. 

— Minciună! şuieră Gollum şi ochii i se umplură de răutate, 
auzind numele lui Aragorn. A minţit, da, da! Am scăpat cu 
puterile mele. Aşa e, mi s-a spus să caut Nepreţuitul; şi-am 
scotocit, şi-am scotocit, dar nu să-l găsesc pentru Întunecatul. 
Nepreţuitul a fost al nostru, a fost al meu! Eu am fugit! 

Frodo avu simţământul ciudat că, în privinţa asta, Gollum nu 
era departe de adevăr aşa cum s-ar fi aşteptat; că, într-un fel 
sau altul, găsise o cale de ieşire din Mordor prin propria-i 
viclenie. Se gândi, de asemeni, că Gollum zisese eu şi asta, se 
părea, era un semn rar că rămăşiţele din vechea lui cinste 
ieşiseră pentru moment învingătoare. Dar chiar dacă Gollum 
putea fi crezut în această privinţă, Frodo nu uita că Duşmanul 
era viclean. Fuga putea să fi fost cu bună ştiinţă sau pusă la 
cale, cu voie de la Turnul Întunecimii. Gollum îi ascundea unele 
lucruri, era limpede asta. 


— Te-ntreb din nou, zise el; drumul ăsta tainic nu e păzit? 
Dar numele lui Aragorn îl aruncase pe Gollum într-o stare 
întunecată. Avea aerul mincinosului bănuit când spusese şi el o 
dată-n viaţa lui adevărul; sau măcar în parte. Aşa că nu 

răspunse. 

— Nu e păzit? întrebă iar Frodo. 

— Ba da, o fi. Nu-i nici un loc sigur în ţinutul ăsta, zise Gollum 
ursuz. Nu-i nici un loc sigur. Dar stăpânul n-are decât să-ncerce 
sau să se ducă acasă. Altă cale nu-i. 

Nu mai scoaseră nimic de la el. Nu ştia sau nu voia să spună 
cum se numea locul acela primejdios sau trecătoarea înaltă. 

Trecătoarea se numea Cirith Ungol şi se vorbea despre ea cu 
multă spaimă. Pesemne că, dacă Aragorn ar fi fost cu ei, le-ar fi 
spus numele şi tâlcul lui; iar Gandalf i-ar fi pus în gardă. Dar 
erau singuri. Aragorn era departe, Gandalf stătea printre ruinele 
Isengardului şi se înfrunta cu Saruman, întârziat în acţiunile sale 
de trădare. Şi chiar în clipa în care îi spusese lui Saruman 
ultimele cuvinte şi palantirul se izbise în flăcări de treptele din 
Orthanc, gândul lui tot spre Frodo şi spre Sam cel înţelept se 
îndreptase; îi căutase leghe peste leghe cu ochii minţii, cu milă 
şi nădejde. 

Poate că Frodo simţise ceva fără să ştie, aşa cum i se 
întâmplase la Amon Hen, deşi credea că Gandalf se prăpădise, 
pierise pentru totdeauna în tenebrele depărtate ale Moriei. 
Rămase aşezat pe pământ multă vreme, tăcut, cu capul plecat, 
căznindu-se să-şi amintească tot ce-i spusese Gandalf. Dar în 
legătură cu taina aceasta nu-i veni nimic în minte. Adevărul era 
că fuseseră lipsiţi de învăţătura lui Gandalf mult prea curând, pe 
când Tărâmul Întunecimii era încă departe. Cum se intra acolo, 
Gandalf nu le spusese. Pesemne că nu ştia. Se încumetase 
odată în fortăreaţa Duşmanului, la miazănoapte, în Doi Guldur. 
Dar în Mordor, la Muntele de Foc, şi în Barad-dur, fusese oare, 
de când Seniorul Întunecimii se ridicase iar la putere? Frodo 
credea că nu. Şi iată-l pe el acum, un piticuţ din Comitat, un 
simplu hobbit de la ţară, pus să găsească o cale pe care nici cei 
mari nu puteau sau nu îndrăzneau să meargă. Ce soartă 
nenorocită! Dar se învoise chiar la el acasă, într-o primăvară 
apusă, din anii de demult, atât de îndepărtați, încât părea o 
parte dintr-o povestire despre tinereţea lumii, pe când erau încă 
în floare Copacii de Argint şi de Aur. Nenorocită taină! Pe ce 


drum s-o ia? Şi dacă amândouă duceau spre groază şi moarte, 
la ce bun taina asta? 

Ziua se târa înainte. Se lăsă o linişte adâncă peste micul lor 
ascunziş cenuşiu, atât de aproape de tărâmul spaimei; o linişte 
pe care o puteai pipăi, de parcă ar fi fost un văl gros între ei şi 
lumina din jur. Deasupra se înălța bolta palidă a cerului brăzdat 
de fuioare iuți de fum, depărtată şi înaltă, abia zărită prin hăuri 
de aer greu, colcăind de gânduri. Nici măcar un vultur în soare 
nu i-ar fi văzut pe hobbiţi, aşa cum stăteau acolo sub povara 
sorții grele, fără să scoată o vorbă, fără să facă nici cea mai 
mică mişcare, învăluiţi în mantiile cenușii. Privirile lui s-ar fi 
oprit, poate, o clipă, asupra lui Gollum, o umbră firavă, prăbuşită 
la pământ — scheletul vreunui copil de-al Oamenilor de care 
mai atârnau nişte zdrenţe, cu braţele şi picioarele aproape la fel 
de subţiri şi de albe ca oasele; nici măcar o fărâmă de carne 
care să merite o ciuguleală. 

Frodo îşi sprijinise fruntea de genunchi, dar Sam stătea întins 
pe spate cu mâinile sub cap, holbându-se pe sub glugă la cerul 
pustiu. Deodată i se păru că vede umbra unei păsări întunecate 
rotindu-se sub privirile sale, plutind, apoi rotindu-se iar. Se iviră 
încă două, apoi şi-a patra. Abia le putea zări, dar i se părea că 
erau uriaşe, cu aripile largi, şi că zburau la mare înălţime. Îşi 
acoperi ochii şi se ghemuli în faţă. Aceeaşi spaimă prevestitoare 
o mai încercase aproape de Călăreţii Negri — groaza 
neputincioasă care pusese stăpânire pe el, la auzul ţipătului 
adus de vânt şi la vederea umbrei asupra lunii — deşi acum nu 
era atât de zdrobitoare şi de aprigă; ameninţarea părea mult 
mai depărtată. Dar ea exista. O simţea şi Frodo. Gândirea i se 
frânse. Se foia şi tremura, dar nu ridică privirile. Gollum se 
strânsese cu totul, ca un păianjen încolţit. Siluetele înaripate se 
rotiră şi se prăbuşiră iute îndărăt, spre Mordor. 

Sam trase adânc aer în piept. 

— Călăreţii mişună iar pe sus, rosti el cu un glas răguşit şi 
şoptit, i-am zărit. Credeţi că ei ne-au văzut pe noi? Erau tare 
sus. lar dacă sunt tot Călăreţii Negri, nu-i aşa că nu prea văd pe 
lumină de zi? 

— Nu, pesemne că nu, zise Frodo. Dar armăsarii lor, da. 
Făpturile acelea înaripate pe care călăresc, văd, după cât se 
pare, mai bine ca orice altă vietate. Sunt ca nişte corbi uriaşi. 
Urmăresc ceva; mă tem că Duşmanul veghează. 


Spaima trecu, dar liniştea învăluitoare fusese risipită. O 
vreme se simţiseră rupţi de lume, ca pe o insulă nevăzută; 
zăceau iar descoperiţi, primejdia se întorsese. Dar Frodo nu-i 
vorbi nici acum lui Gollum şi nici nu se hotărî ce să aleagă. Ţinea 
ochii închişi, ca şi cum ar fi visat sau ar fi fost cufundat în tot 
felul de trăiri şi amintiri. Într-un târziu, se răsuci şi se ridică în 
picioare, părând că era gata-gata să vorbească şi să ia o 
hotărâre. Dar... 

— La naiba! făcu el. Asta ce mai e? 

O nouă spaimă puse stăpânire pe ei. Auziră zvon de cântec şi 
strigăte răguşite. La început părură foarte depărtate, dar se 
apropiau din ce în ce mai mult de ei. Prin mintea lor trecu 
deodată acelaşi gând: înaripaţii aceia negri îi iscodiseră şi-şi 
trimiteau acum oştenii înarmaţi să pună mâna pe ei; căci iuţeala 
slujitorilor cumpliţi ai lui Sauron era neasemuită. Se ghemuiră 
ascultând. Glasurile şi zăngănitul armelor erau foarte aproape. 
Frodo şi Sam îşi scoaseră săbiuţele din teacă. Era imposibil să 
mai fugă. 

Gollum se ridică încet şi se târî ca un gândac spre marginea 
gropii. Se înălţă cu mare, mare grijă, câte puţin, până putu să se 
uite printr-o crăpătură dintr-un bolovan. Rămase acolo neclintit 
o vreme, fără să facă nici un zgomot. Deodată glasurile începură 
să se stingă, până pieriră cu totul. Departe, răsună un corn pe 
crenelurile Morannonului. Atunci Gollum se retrase şi lunecă 
înapoi în groapă. 

— Mai mulţi oameni se-ndreaptă spre Mordor, zise el cu glas 
scăzut. Chipuri întunecate. N-am mai văzut pân-acum asemenea 
oameni, nu, Smeagol n-a mai văzut aşa ceva. Sunt cumpliţi. Au 
ochii negri, părul negru, lung, şi cercei de aur în urechi; da, mult 
aur frumos. Şi unii sunt mânjiţi cu roşu pe obraji şi au mantii 
roşii; steagurile lor sunt tot roşii, la fel ca vârfurile lăncilor; au 
scuturi rotunde, galben cu negru, pline de ţepi. Nu cumsecade; 
tare haini şi cruzi arată oamenii ăştia! Aproape la fel de răi ca 
orcii şi mult mai mari. Smeagol crede că sunt din Miazăzi, de 
dincolo de capătul Râului cel Mare; pe drumul ăla au venit. S-au 
dus spre Poarta Neagră; Dar s-ar putea să mai vină şi alţii. Vine 
tot mai multă lume în Mordor. Până la urmă toată suflarea o să 
intre acolo. 

— Erau şi olifanţi? întrebă Sam, uitându-şi spaima şi vrând să 
afle veşti despre locuri ciudate. 


— Nu, olifanţi nu! Ce sunt olifanţii? nu se dumiri Gollum. 
Sam se ridică în picioare cu mâinile la spate (aşa cum făcea 
totdeauna când recita poezii) şi începu: 


Mare sunt cât un căsoi 

Ca un şarpe-al meu năsoi. 
Şi-s ca şoarecele, murg, 
Cutremur pământul când fug. 
lar când trec prin iarbă 
Arborii se sfarmă. 

Cu cornul la gură, 

Cu urechi peste măsură, 
Către miazăzi mă-ndrept, 
Tropăi şi deloc n-aştept întins la pământ. 
Nu zac nici în mormânt. 

Eu sunt olifantul mare 

Mai înalt ca orişicare. 

Cine-o dată mă-ntâlneşte 
Peste ani mă pomeneşte. 

Şi de mine n-ai să crezi 
Dacă-n faţă nu mă vezi. 

Dar sunt olifantul mare 

Ce stă numai în picioare. 


— Astea-s nişte stihuri de la noi, din Comitat, rosti Sam după 
ce termină de recitat. Or fi prostii, n-or fi prostii... Da' avem şi 
noi poveştile noastre şi ne vin şi nouă veşti de la Miazăzi. În 
zilele de demult, hobbiţii mai călătoreau şi ei din când în când. 
Asta nu-nseamnă că se mai întorceau toţi şi nici că li se dădea 
întru totul crezare: nimic altceva decât nişte veşti din Bree, la fel 
de demne de crezare ca bârfa din Comitat, cum se zicea pe la 
noi. Da' am auzit poveşti despre seminţia uriaşă departe, în 
Ținuturile Soarelui. Le zicem swertingi în basmele noastre; 
călăresc pe olifanţi, se spune, când pornesc la luptă. Swertingii 
îşi pun casele, turnurile şi tot ce au pe spinările olifanţilor care 
dau cu pietre unii-ntr-alţii. Aşa că în clipa când ne-ai spus că-s 
„oameni de la Miazăzi, înveşmântaţi în roşu şi aur, mi-am zis, 
„Oare n-or fi şi olifanţi?" Căci dacă-i pe-aşa, voiam şi eu să-i văd, 
cu toată primejdia. Da' acum nu cred c-o să mai văd vreodată 
olifanţi. Poate nici nu sunt asemenea fiare, zise el oftând. 


— Nu, olifanţi nu, zise Gollum iar. Smeagol n-a mai auzit de- 
aşa ceva. Şi nici nu vrea să-i vadă, nu vrea să ştie că sunt. 
Smeagol vrea să plece de-aici şi să se-ascundă într-un loc mai 
apărat. Smeagol vrea ca şi stăpânul să plece. Stăpânul 
cumsecade nu vrea să vină cu Smeagol? 

Frodo se ridică în picioare. Cu toate grijile care îl copleşeau, 
izbucnise în râs când Sam dăduse drumul la stihurile acelea 
străvechi de spus la gura sobei, despre olifant, şi buna dispoziţie 
îi risipi şovăiala. 

— Ce bine-ar fi s-avem o mie de olifanţi, în frunte cu Gandalf 
călare pe unul alb, zise el. Atunci poate ne-am croi şi noi drum 
pe tărâmul acela al răului. Dar nu avem decât picioarele astea 
ale noastre obosite. Ei bine, Smeagol, a treia cotitură s-ar putea 
să iasă cel mai bine. O să merg cu tine. 

— Bun stăpânu', înţelept stăpânu', cumsecade stăpânu'! 
strigă Gollum cuprins de încântare şi gudurându-se lângă 
genunchii lui Frodo. Bun stăpânu'! Atunci odihniţi-vă, hobbiţei 
drăgălaşi, la umbra pietrelor, lângă pietre! Odihniţi-vă şi staţi 
liniştiţi, pîn-o pleca Faţa Galbenă. Dup-aia putem s-o ştergem. 
Tiptil şi iute ca umbrele, aşa trebuie s-o ştergem! 


IV În care e vorba despre mirodenii şi despre tocăniţa de 
iepure 


Se odihniră în cele câteva ceasuri care rămăseseră din zi, 
mutându-se mereu la răcoare, după cum se mişca soarele, până 
când, în sfârşit, umbra marginii de apus a vâlcelei în care se 
aflau se lungi şi groapa fu năpădită de întuneric. Atunci ciuguliră 
câte ceva şi băură cu măsură. Gollum nu mâncă nimic, dar primi 
apa cu bucurie. 

— Curând o s-avem destulă, zise el, lingându-se pe buze. 
Curge apă bună în pâraiele ce se varsă în Râul cel Mare; bună-i 
apa în ţinutul unde ne ducem! Smeagol poate să facă rost şi de- 
ale gurii. Căci tare-i e foame; da, da, gollum! 

Îşi aşeză palmele mari pe pântecele supt şi în ochi îi apăru o 
lumină verzuie, spălăcită. 

Se înserase bine când, în sfârşit, ieşiră târându-se peste 
marginea de apus a vâlcelei şi porniră pe marginea drumului, 
pierzându-se ca nişte stafii, în ţinutul acela sfărâmat. Trecuseră 
trei nopţi de când fusese lună plină, dar astrul nu se-arăta peste 


munţi până aproape de miezul nopţii, aşa că în primele ceasuri 
întunericul fu deplin. O singură lumină roşie ardea sus, în 
Turnurile Colţilor, dar, altminteri, nu se auzea şi nu se vedea 
nimic pe Morannon, unde străjerii se plimbau neobosit. 

Se părea că ochiul acela roşu îi urmări până la mile întregi 
depărtare, în timp ce fugeau împiedicându-se prin pustiiciunea 
pietroasă. În stânga lor şerpuia drumul pe care însă nu 
îndrăzneau s-o apuce, dar căutau să nu se depărteze prea mult 
de el. Până la urmă, după ce trecuse o bună bucată din noapte 
şi ei erau frânţi de oboseală, căci nu reuşiseră să se odihnească 
decât foarte puţin, ochiul se micşoră cât un punct aprins, apoi 
se făcu nevăzut; cotiseră pe după umărul întunecat de la 
miazănoapte al munţilor ceva mai puţin înalţi, luând-o către 
miazăzi. 

Atunci făcură iar popas, cu inimile ciudat de uşoare, însă nu 
pentru multă vreme. Nu prea puteau ţine pasul cu Gollum. După 
socoteala lui, erau aproape treizeci de leghe din Morannon până 
la răscruce, mai sus de Osgiliath, şi nădăjduia să facă drumul cu 
patru opriri. Aşa că nu trecu mult şi-o porniră iar căznit mai 
departe, până când zorile începură să se risipească încet în 
singurătatea cenuşie şi nesfârşită. Străbătuseră aproape opt 
leghe şi hobbiţii n-ar mai fi fost, nici să vrea, în stare să facă 
vreun pas. 

În lumina care creştea, ţinutul nu li se mai păru atât de sterp 
şi de ruinat. Munţii se desluşeau încă, prevestitori de rele, în 
stânga lor, dar în apropiere, la stânga, văzură drumul către 
miazăzi, care se ţinea acum departe de poalele negre ale 
colinelor şi o lua la vale spre apus. îndărătul lui se zăreau 
povârnişurile năpădite de arbori sumbri, ca nişte nori întunecaţi, 
dar de jur împrejur se întindea o pustă nesfârşită, plină de 
bălării, de grozamă, de corni şi de alte tufe necunoscute lor. Ici- 
colo, se zăreau pâlcuri de pini înalţi. Hobbiţilor le mai crescură 
un pic inimile, în ciuda oboselii: aerul era proaspăt şi înmiresmat 
şi le amintea de înălțimile depărtate din Meleagul de la 
Miazănoapte. Asta le plăcu, fiindcă se găseau pe-un pământ 
stăpânit doar de câţiva ani de Seniorul Intunecimii, care nu se 
prăbuşise cu totul în paragină. Dar nu uitau primejdia care îi 
păştea şi nici Poarta Neagră încă atât de aproape, deşi ascunsă 
îndărătul înălțimilor mohorâte. Căutară un ascunziş unde să se 
adăpostească pe timpul zilei de ochi duşmănoşi. 


Ziua trecu anevoie. Stăteau întinşi în inima pustei şi numărau 
ceasurile molcome în care parcă nu se schimba aproape nimic; 
căci se aflau încă sub umbrele muntelui Ephel Duath, iar soarele 
era acoperit de văluri. Frodo adormi de câteva ori, adânc şi 
liniştit, fie că se încredea cu totul în Gollum, fie pentru că era 
prea obosit ca să-şi mai facă vreo grijă în privinţa lui; dar Sam 
nu reuşi decât să aţipească, chiar şi când Gollum adormi iute 
buştean, tresărind şi fornăind în visurile sale tainice. Mai 
degrabă foamea decât neîncrederea îl ţinea treaz; începuse să-i 
fie dor de o masă bună, — fierbinte, ca la mama acasă. 

De îndată ce ţinutul pieri într-o masă cenușie la căderea 
nopţii, porniră iar. Gollum îi duse spre drumul de la miazăzi; iar 
după aceea îşi continuară călătoria mai iute, deşi primejdia era 
mai mare. Ciuleau urechile, să prindă orice zgomot de copite 
sau de paşi în faţă sau în spate; dar noaptea se scurse şi nu 
dădură de nici un călător călare sau pe jos. 

Drumul fusese făcut de mult de tot şi vreo treizeci de mile fu- 
seseră drese de curând, dar, pe măsură ce înainta înspre 
miazăzi, se părăginea tot mai tare. Se mai ghicea încă dibăcia 
oamenilor de altădată în felul său drept, sigur şi fără poticneli; 
ici-colo, trecea peste povârnişurile colinelor sau se avânta peste 
pâraie, în arcuiri largi, arătoase şi bine durate; dar, până la 
urmă, toate semnele de lucrătură în piatră se făcură nevăzute, 
afară de câte un stâlp prăbuşit ici şi colo, ivindu-se printre 
hăţişurile de pe margini, sau de vechi bucăţi de caldarâm, abia 
zărindu-se printre buruieni şi muşchi. Mărăcini, arbori şi ferigi se 
târau şi atârnau peste margini sau năpădeau toată suprafaţa 
drumului. Intr-un târziu, ajunseră pe un drumeag neumblat; dar 
nu şerpuia deloc; o ţinea drept înainte şi îi călăuzea pe cea mai 
iute cale. 

Astfel ajunseră la fruntariile de miazănoapte ale ținutului 
căruia oamenii îi ziceau cândva Ithilien, o ţară fermecătoare, cu 
înălţimi împădurite şi pâraie repezi. Noaptea se făcu frumoasă 
sub stele şi sub luna rotundă, iar hobbiţilor li se păru că 
văzduhul era tot mai înmiresmat, pe măsură ce înaintau; şi din 
pufniturile şi bombănelile lui Gollum, se părea că observase şi el 
acest lucru şi nu prea-i cădea bine. La primele semne ale zilei, 
făcură din nou popas. Se aflau la capătul unei crăpături lungi, 
adânci, cu pereţii abrupți la mijloc, unde drumul tăia o creastă 
pietroasă, dar de acolo urcară pe malul de apus care dădea 


dincolo de fruntarii. 

Cerul se lumina şi văzură că munţii erau acum mai departe, 
la răsărit, şi se pierdeau în zare. După ce o luară spre apus, 
apărură povârnişuri domoale care coborau până hăt-departe, în 
neguri. De jur împrejur, creşteau dumbrăvi de copaci — brazi, 
cedri şi chiparoşi, precum şi alte soiuri necunoscute în Comitat 
— în mijlocul cărora se zăreau poieni întinse; şi peste tot se 
învolburau puhoaie de ierburi înmiresmate şi de tufişuri. Lunga 
călătorie din Vâlceaua Despicată îi adusese departe, la miazăzi 
de ţinutul lor, dar niciodată până acum nu mai simţiseră hobbiţii 
o asemenea schimbare de climă ca aici, în regiunea aceasta 
adăpostită. Primăvara îşi făcea deja de lucru în jurul lor: frunzele 
de ferigă străpungeau muşchiul şi pământul gras, zadele îşi 
întindeau degetele verzi, printre smocurile de iarbă înfloriseră 
floricelele, păsărelele cântau. Ithilien, grădina Gondorului, acum 
pustiită, păstra încă ceva din drăgălăşenia unei driade 
despletite. 

La miazăzi şi la apus, ţinutul se deschidea spre văile mai 
calde ale Anduinului şi la răsărit de Ephel Duath, fără să ajungă 
însă până sub umbrele muntelui; se întindea apoi la nord până 
la Emyn Muil şi se deschidea primitoare aerului de miazăzi şi 
vânturilor umede dinspre Marea depărtată. Creşteau aici o 
mulţime de arbori măreţi, plantați în vechime, răvăşiţi de 
trecerea anilor, în noianul unui hăţiş de lăstari; apoi mai erau 
dumbrăvi şi desişuri de tamarisc şi de terebinţi spinoşi, de 
măslini şi de dafini; ienupări şi mirt; şi tufe de cimbru care 
învăluiau cu tulpinile lor târâtoare, lemnoase, pietre ascunse în 
tapiserii adânci. Mai multe soiuri de salvie îşi arătau florile 
albastre, roşii sau verde-pal, iar pătrunjelul şi sovârful abia 
răsăriseră, dimpreună cu multe alte ierburi frumos mirositoare 
cu forme şi miresme mai presus de ştiinţa, grădinărească a lui 
Sam. Saxifraga şi celelalte ierburi înstelau deja grotele şi pereţii 
stâncoşi. Primulele şi anemonele se deşteptau printre crengile 
de alun, iar coprinde şi lăcrimioarele nenumărate îşi scoteau 
capetele din iarba deasă şi verde dimprejurul heleşteelor 
formate de pâraiele repezi în adâncituri răcoroase, în revărsarea 
lor spre Anduin. 

Călătorii întoarseră spatele drumului şi o luară pe povârniş în 
jos. In vreme ce-şi purtau paşii printre tufişuri şi ierburi, îi 
împresurau miresmele suave. Gollum tuşea şi icnea; dar hobbiţii 


trăgeau adânc aer în piept şi Sam izbucni deodată în râs — un 
râs de uşurare, nu de bucurie. Porniră pe firul unui pârâu care 
curgea iute în faţa lor, la vale. Curând îi duse la un lac micut şi 
limpede, într-o vâlcea domoală; se ivise în ruinele prăbuşite ale 
unui vechi bazin de piatră, a cărui margine crestată era 
acoperită cu muşchi şi rugi de mure; de jur împrejur, se ridicau 
spadele înşiruite ale irişilor şi frunzele de nufăr pluteau pe 
oglinda lui întunecată şi tremurătoare; dar era adânc şi proaspăt 
şi se revărsa molcom peste un prag de piatră de la capătul 
celălalt. Aici se spălară şi băură pe săturate din puhoiul care se 
vărsa în lac. Apoi căutară o ascunzătoare unde să se 
odihnească; căci locul acesta cu înfăţişare frumoasă era totuşi 
acum pe teritoriul Duşmanului. Nu se abătuseră prea mult de la 
drum; cu toate acestea, văzuseră chiar şi în locul acela urmele 
vechilor războaie şi rănile mai noi, pricinuite de orci şi de alţi 
slujitori scârbavnici de-ai Seniorului Întunecimii — un puț plin cu 
gunoaie şi resturi; arbori doborâţi fără rost şi lăsaţi să moară, cu 
scoarţa crestată urât, năpădită de rune şi de alte însemne 
cumplite ale Ochiului. 

Strecurându-se pe sub cascada care pornea din lac, mirosind 
şi mângâind plantele şi arborii aceia neobişnuiţi, Sam, care 
uitase pentru moment de Mordor, îşi aduse aminte de primejdia 
ce plutea peste tot. Se împiedică de o pirostrie scorojită de 
flăcări, în mijlocul căreia găsi o grămadă de oase făcute scrum şi 
de ţeste. Trandafirii sălbatici, răsura şi clematitele crescuseră 
atât de repede, încât trăseseră deja un voal peste urmele 
festinului şi ale măcelului aceluia cumplit, deşi nu se întâmplase 
cu prea mult timp în urmă. Alergă înapoi la tovarăşii săi, dar nu 
zise nimic; era mai bine ca oasele acelea să se odihnească în 
pace, nu să pună Gollum laba pe ele şi să le scormonească. 

— Hai să ne întindem pe undeva, zise el. Dar să nu fie prea 
jos. Vreau să mă odihnesc la înălţime. 

Un pic mai sus de lac, dădură de un aşternut cafeniu şi moale 
din ferigă rămasă de anul trecut. Îndărătul lui se întindea un 
desiş de lauri cu frunzele întunecate, căţăraţi pe un mal abrupt, 
pe creasta căruia creşteau cedri bătrâni. Aici hotărâră să se 
odihnească şi să-şi petreacă ziua, care făgăduia deja să fie 
strălucitoare şi caldă, bună de preumblări, la umbra dumbrăvilor 
şi prin poienele din Ithilien; dar, deşi orcii se fereau de lumina 
soarelui, erau aici multe ascunzişuri de unde puteau să-i 


pândească; şi mai erau şi alţi ochi răi peste fruntarii, căci Sauron 
avea mulţi slujitori. Cât despre Gollum, nu voia nici în ruptul 
capului să se mişte la lumina Feţei Palide. Curând, aceasta avea 
să-şi arate privirile peste culmile întunecate din Ephel Diiath, iar 
el ar fi leşinat şi s-ar fi chircit de lumină şi căldură. 

Cât merseseră, Sam se gândise mereu la mâncare. Acum 
deznădejdea că Poarta nu putea fi trecută rămăsese îndărăt, iar 
el, spre deosebire de stăpânul său, nu se simţea atât de dornic 
să uite de nevoi până la terminarea drumului şi, oricum, i se 
părea mai înţelept să păstreze din merindele elfeşti pentru 
timpurile mai grele care-i aşteptau. Trecuseră şase zile sau chiar 
mai mult de când făcuse socoteala că de-abia mai aveau lembas 
pentru vreo trei săptămâni. „Mare minune de-om ajunge la Foc 
la timp! îşi zise el. Şi s-ar putea să ne mai vină cheful să ne şi- 
ntoarcem! Cine ştie?" Pe lângă acestea, la capătul unui marş 
lung, în noapte, şi după ce se spălase şi îşi potolise setea, 
simţea că-i era mai foame ca oricând. Tot ce-şi dorea acum cel 
mai mult era o cină sau o masă de dimineaţă la gura sobei, în 
vechea bucătărie de la Puşcă-n Traistă. Deodată îi veni o idee şi 
se întoarse spre Gollum. Acesta tocmai se apucase să mişune de 
unul singur şi să se târască printre ferigi în patru labe. 

— Hei, Gollum! zise Sam. Unde te duci? La vânătoare? la 
ascultă, pezevenghi bătrân, nu prea te dai în vânt după 
mâncarea noastră Şi nici nu m-aş supăra dac-aş face eu însumi 
o schimbare. Vorba ta-i sunt gata-ntotdeauna să fiu de ajutor. Ai 
putea să găseşti ceva pentru un hobbit înfometat? 

— Da, poate că da, zise Gollum. Smeagol e totdeauna de 
ajutor, dacă i se cere... dacă i se cere frumos. 

— Da! făcu Sam. Eu cer. Şi dacă nu ţi se pare destul de 
frumos, atunci te rog în genunchi. 

Gollum se făcu nevăzut. Lipsi o vreme şi, după câteva 
îmbucături de lembas, Frodo se culcuşi bine în feriga cafenie şi 
adormi. Sam se uită la el. Ziua care abia începuse se strecura pe 
sub umbrele arborilor, dar văzu foarte limpede chipul stăpânului 
său, precum şi mâinile odihnindu-i-se alături de trup, pe 
pământ. Aşa cum se uita la el, zăcând întins, deodată îi apăru în 
minte imaginea lui Frodo adormit, în casa lui Elrond, după rana 
aceea îngrozitoare. Atunci, pe când veghea, Sam văzuse că, din 
când în când, îi apărea pe chip o lumină lăuntrică; acum 
strălucirea acesta părea şi mai puternică. Trăsăturile lui Frodo 


erau liniştite; îi dispăruse orice urmă de spaimă şi de îngrijorare; 
dar arăta bătrân, bătrân şi frumos, ca şi cum dăltuirea anilor ar 
fi ieşit acum la iveală în numeroase cute subţiri, ascunse până 
atunci, deşi chipul nu se schimbase. Dar Sam Gamgee nu gândi 
chiar aşa. Clătină din cap, de parcă ar fi socotit vorbele fără 
rost, şi murmură: „Il iubesc. Aşa e el, şi câteodată începe, nu 
ştiu cum, să strălucească. Ţin la el şi gata!" 

Gollum se întoarse tiptil şi trase cu ochiul peste umărul lui 
Sam. Se uită la Frodo, îşi plecă pleoapele, apoi se retrase fără 
zgomot. Peste o clipă, Sam se apropie de el şi îl găsi molfăind 
ceva şi bombănind. Jos, alături, zăceau doi iepuri mici, pe care îi 
sorbi lacom din ochi. 

— Smeagol ajută totdeauna, zise el. A adus iepuri, iepuri 
faini. Dar stăpânul s-a culcat şi poate Sam vrea şi el să doarmă. 
Nu vrea iepuri acum? Smeagol încearcă s-ajute, dar nu poate 
prinde lucrurile într-o clipă. 

Dar Sam îi spuse că nu avea nimic împotriva iepurilor. Mai 
ales dacă erau gătiţi. Orice hobbit ştie, bineînţeles, să gătească, 
căci începe să înveţe asta înaintea literelor (pe care mulţi nu 
ajung niciodată să le înveţe); dar Sam era un bucătar bun, chiar 
după socoteala hobbiţilor, şi făcuse multă mâncare în drumurile 
lor, de câte ori avusese prilejul. Mai purta în raniţa lui câteva 
ustensile, să fie acolo: o cutie mică de iască, două crăticioare, o 
furculiţă scurtă cu doi dinţi şi câteva frigărui împachetate; iar la 
fund, într-o cutiuţă de lemn, o comoară pe ducă: nişte sare. Dar 
avea nevoie de foc şi de încă vreo câteva lucruri. Chibzui puţin, 
în timp ce-şi scoase cuțitul, îl curăţă şi îl ascuţi, apoi începu să 
pregătească iepurii. Nu voia să-l lase pe Frodo nesupravegheat 
nici măcar pentru câteva minute. 

— Acum, Gollum, am să-ţi dau altceva de făcut. Du-te şi 
umple crăticioarele astea cu apă şi adu-mi-le aici. 

— Smeagol o s-aducă apă, da, spuse Gollum. Dar de ce-i 
trebuie hobbitului apă? A băut, s-a spălat... 

— N-are-a face, îi răspunse Sam. Dacă nu ghiceşti, ai să-ţi dai 
seama curând. Şi cu cât aduci mai repede apa, cu atât o să afli 
mai iute. Să nu-mi strici vreo crăticioară, că te fac bucățele! 

După ce plecă Gollum, Sam se uită iar la Frodo. Dormea încă 
liniştit, dar îl mirară chipul şi mâinile lui subţiri. „E prea slab şi 
prea tras la faţă, murmură el. Nu-i bine pentru un hobbit. După 
ce termin de gătit iepurii ăştia, am să-l trezesc." 


Sam strânse o grămadă de ferigi uscate şi scotoci pe mal, 
adunând un braţ de rămurele şi de lemne; sus găsi o creangă de 
cedru prăbuşită care îi ajungea pentru foc. Scoase nişte brazde 
de iarbă de pe mal, chiar de sub desişul de ferigă, şi făcu o 
groapă nu prea adâncă; apoi aşeză lemnele acolo. Cum era 
îndemânatic cu amnarul şi iasca, reuşi iute să aprindă un 
foculeţ. Aproape că nu ieşi fum deloc, dar răspândi un miros 
înmiresmat. Tocmai se aplecase asupra focului, ca să-l ferească 
să se stingă şi să pună lemne mai groase, când Gollum se 
întoarse cu crăticioarele. Mergea cu grijă mare şi bombănea. Le 
puse jos şi deodată văzu ce făcea Sam. Scoase un țipăt 
şuierător. Părea să fie şi speriat şi mâniat în acelaşi timp. 

— Ah! Sss... nu! strigă el. Nu! Hobbiţi fără minte! Nebuni, da, 
nebuni! Nu trebuie să facă una ca asta! 

— Ce nu trebuie să facă? îl întrebă Sam mirat. 

— Limbile alea roşii, nesuferite! şuieră Gollum. Foc! Foc! E 
primejdios, da, aşa e! Arde, omoară! Şi-o s-aducă vrăjmaşii aici! 
Da! 

— Nu cred, făcu Sam. Nu văd cum să iasă fum dacă nu puli 
ceva ud pe foc. Dar fie ce-o fi! Tot mă-ncumet. O să fac tocăniţă 
din iepuraşii ăştia. 

— Să faci tocăniţă din iepuri! schelălăi Gollum. Să strici 
carnea bună pe care Smeagol a păstrat-o pentru tine! Bietul 
Smeagol, ce foame-i e! De ce? De ce, hobbiţi fără minte? Sunt 
tineri, sunt fragezi, sunt gustoşi! Mănâncă-i, mănâncă-i! 

Întinse gheara spre iepurele cel mai apropiat, jupuit deja de 
piele, care zăcea lângă foc. 

— Nu, nu, făcu Sam. Fiecare cum îi place. Ţie pâinea noastră- 
ţi stă-n gât, iar mie-mi stă-n gât iepuraşul crud. Să ştii că dacă 
mi l-ai dat, pâinea e-al meu; fac ce vreau cu el. Du-te şi prinde-ţi 
şi pentru tine unul şi mănâncă-l cum pofteşti. Dar nu-n faţa 
mea. Aşa n-o să mai vezi nici tu focul şi-o să fim amândoi 
mulţumiţi. O să am grijă să nu iasă fum, dacă asta te domoleşte. 

Gollum se dădu înapoi bombănind şi începu să se târască 
printre ferigi. Sam îşi văzu de cratiţele lui. „Ei, de ce-ar mai avea 
nevoie hobbitul acum? se întrebă el în gând. Afară de iepuraşi, 
ar fi bune nişte mirodenii şi nişte rădăcini, mai ales nişte 
barabule... ca să nu mai vorbim de pâine. După câte se pare, de 
mirodenii nu ducem lipsă." 

— Gollum! îl strigă el încetişor. O singură rugăminte mai am: 


adu-mi nişte ierburi. 

Gollum îşi scoase capul dintre ferigi, dar privirile lui nu erau 
deloc prietenoase. 

— Nişte frunze de dafin, cimbru şi salvie... până fierbe apa, 
cred c-ajung astea, adăugă Sam. 

— Nu! zise Gollum. Lui Smeagol nu-i place asta! Lui nu-i plac 
frunzele mirositoare. El nu mănâncă ierburi şi rădăcini; nu, nu, 
nepreţuitule; poate doar dacă moare de foame sau dacă-i e rău. 
Bietul Smeagol! 

— Smeagol o s-ajungă în apă clocotită, când o fierbe asta, 
dacă nu face ce i se cere, mârâi Sam. Sam o să-l vâre cu capu-n 
cratiţă, da, da, nepreţuitule! Şi l-aş mai pune să caute şi nişte 
napi, morcovi şi barabule, dac-ar fi timpul lor. Pun rămăşag că 
sunt aici tot felul de bunătăţi din belşug. Ce n-aş da să am vreo 
şase barabule! 

— Smeagol n-o să se ducă! O, nu, nepreţuitule, de data asta, 
nu! şuieră Gollum. E înspăimântat şi foarte obosit; şi hobbitu' 
ăsta nu-i cumsecade, nu-i cumsecade deloc! Smeagol n-o să 
scotocească după rădăcini, după morcovi şi... barabule. Ce-s 
barabulele, nepreţuitule, ha? Ce-s barabulele? 

— Cartofi, zise Sam. Incântarea Unchiaşului şi ceva bun şi rar 
de umplut burdihanul. Da' n-o să găseşti, aşa că nu-i nevoie să 
cauţi. Fii bun, Smeagol, adu-mi nişte mirodenii şi-o să creşti în 
ochii mei. Şi încă ceva: dac-o să te schimbi şi-o s-o ţii aşa, am 
să-ţi fac eu nişte barabule-ntr-o zi. Chiar aşa! Peşte prăjit cu 
cartofi pai, servite de însuşi S. Gamgee. Doar n-o să zici nu! 

— Ba da, o să zicem. Să prăpădeşti bunătate de peşti şi să-i 
pârleşti! Dă-mi acu' peşşşte şi ţine-ţi tu scârboşeniile alea de 
cartofi prăjiţi! 

— Ooo, cu tine n-am cum s-o scot la capăt! zise Sam. Du-te şi 
te culcă! 

Până la urmă, trebui să-şi caute singur tot ce voia; dar n-a 
fost nevoit să meargă prea departe, aşa că a putut să-l ţină sub 
observaţie pe stăpânul lui care dormea. Apoi se aşeză gânditor 
şi aţâţă focul, până când apa începu să fiarbă. Ziua creştea, 
aerul se încălzise; rouă de pe iarbă şi de pe frunze pieri. Curând 
carnea şi ierburile începură să fiarbă molcom. Sam se simţi 
copleşit de toropeală. Lăsă mâncarea să fiarbă aproape un ceas; 
din când în când, încerca iepurii cu furculiţa şi gusta din zeamă. 
Când socoti că totul era gata, luă cratiţele de pe foc şi se 


apropie încetişor de Frodo. Acesta întredeschise ochii, simţindu-l 
pe Sam aplecat asupra sa, apoi se trezi din visul lui frumos — un 
vis neostoit de pace. 

— Salut, Sam! făcu el. Nu te odihneşti? S-a-ntâmplat ceva? 
Cât e ceasul? 

— Sunt vreo două ore de când s-a crăpat de ziuă, zise Sam, şi 
aproape opt juma', după ornicele din Comitat, cred. Nu s-a- 
ntâmplat nimic. Cu toate că n-aş zice că-i totul în regulă: nu tu 
rădăcinoase, nu tu ceapă şi nici barabule. Am o ţâră de tocăniţă 
pentru domnia voastră şi nişte zeamă, domnu' Frodo. Vă prinde 
bine. O să mâncaţi din cană sau drept din tigaie, după ce se mai 
răceşte. N-am luat cu mine străchini şi nici altceva mai acătării. 
Frodo căscă şi se întinse. 

— Trebuia să te odihneşti, Sam, spuse el. Şi-i cam primejdios 
să faci focul aici. Dar chiar că mi-e foame. Hmmm! Miroase pân- 
aici. Ce-ai pregătit? 

— Un dar de la Smeagol, îi răspunse Sam: o pereche de 
iepuraşi. Cred că acu-i pare rău lui Gollum de ei. Dar n-am prea 
avut mirodenii... 

Sam şi stăpânul lui se aşezară pe câte-o pală de ferigă şi 
mâncară tocăniţa din crăticioare, folosindu-se pe rând de 
furculiţă şi de lingură, îşi îngăduiră chiar şi câte o jumătate dintr- 
un pesmet elfesc. Li se păru un adevărat ospăț. 

— Heei! Gollum! îl fluieră Sam încetişor. Hai! Mai ai vreme să 
te răzgândeşti. A mai rămas ceva, dacă vrei să-ncerci tocăniţa 
de iepuraşi. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Ei, asta e! Socot că s-a dus să găsească ceva şi pentru el. 
Putem să mâncăm tot, zise Sam. 

— Apoi să te culci şi tu puţin, spuse Frodo. 

— Să nu vă fure somnul cît oi fi eu aţipit, domnu' Frodo. Nu 
prea mă-ncred în el. Hoţul din el s-a pus iar pe picioare — partea 
rea a lui Gollum, dacă mă-nţelegeţi. Nu de alta, dar cred c-o să- 
ncerce să mă sugrume pe mine-ntâi. Nu ne putem vedea în ochi 
unul pe altul, iar el nu e mulţumit deloc de Sam; o, nu, 
nepreţuitule, nu e mulţumit deloc! 

După masă se duse la pârâu, ca să spele vasele. Când se 
ridică în picioare, îşi aruncă privirile pe povârnişul dindărăt. In 
clipa aceea, văzu soarele care se ridica din miasme, din ceaţă, 
din beznă sau din ce-o fi fost acolo, la răsărit, dintotdeauna şi 


pentru totdeauna, şi îşi trimitea razele peste arborii şi poienele 
din jur. Apoi observă o spirală de fum albastru-cenuşiu, desluşită 
în lumina soarelui, care se înălța din desiş. îşi dădu seama că 
era fumul din foculeţul lui şi că uitase să-l stingă. 

— Nu se poate! Nu m-am gândit c-o să se vadă chiar aşa! 
bombăni el şi porni iute îndărăt. 

Deodată se opri şi ascultă. Să fi fluierat cineva sau era vreo 
pasăre ciudată? Şuieratul nu venea din direcţia lui Frodo. Apoi 
se auzi din altă parte. Sam urcă povârnişul cît putea de repede. 

Ferigile şi ierburile din jur se aprinseseră de la un tăciune şi 
ardeau acum mocnit. Se apucă iute să tropăie peste rămăşiţele 
focului, împrăştie cenuşa, apoi puse brazda de iarbă la loc, în 
groapă, şi se strecură înapoi lângă Frodo. 

— Aţi auzit cele două şuierături? întrebă el. Acu' câteva 
minute. Nădăjduiesc că n-a fost decât o pasăre, dar nu prea 
semăna a ciripit; cred, mai degrabă, că era cineva care imita 
şuierul zburătoarelor. Şi mă tem că foculeţul meu a cam scos 
fum. Acu', dac-oi fi făcut vreun pocinog, n-o să mi-o iert 
niciodată. S-ar putea să nici nu mai am prilejul! 

— Ssst! făcu Frodo şoptit. Mi s-a părut c-aud glasuri. 

Cei doi hobbiţi îşi legară raniţele mici la gură şi le aşezară la 
îndemână, apoi se strecurară mai adânc în ferigi. Acolo se 
ghemuiră ascultând. Nu mai încăpea nici o îndoială că erau 
glasuri. Se auzeau încet, pe furiş, dar se apropiau de ei. 
Deodată, cineva vorbi limpede la o aruncătură de băț. 

— Aici! De-aici s-a înălţat fumul! Trebuie să fie pe-aproape. 
Nu mă-ndoiesc că s-a ascuns printre ferigi. O să-l prindem ca pe- 
un iepuraş în capcană. Să vedem despre cine e vorba. 

— Da, şi ce-are în minte, zise al doilea glas. 

Patru bărbaţi se repeziră spre ei din direcţii diferite, printre 
ferigi. O dată ce nu mai puteau nici să fugă, nici să se ascundă, 
Frodo şi Sam săriră în picioare şi îşi traseră săbiuţele, stând 
spate-n spate. 

Dacă pe ei îi ului ceea ce văzură, atacatorii chiar rămaseră cu 
gurile căscate. Erau patru bărbaţi înalţi, doi cu capul mare, 
bălai, şi cu lănci în mână, doi cu arcuri aproape cit ei şi cu tolbe 
uriaşe, pline de săgeți cu pană verde. Toţi purtau săbii la şold şi 
erau înveşmântaţi în straie cafenii cu verde de mai multe feluri, 
parcă anume făcute ca să poată merge neobservaţi prin 
poienele din Ithilien. Mâinile le erau ascunse în mănuși verzi, iar 


chipurile acoperite de glugi şi de măşti în aceeaşi culoare, doar 
ochii extrem de ageri şi de strălucitori li se zăreau. Lui Frodo îi 
zbură pe loc gândul la Boromir, căci oamenii aceştia erau 
aidoma lui la vorbă şi la stat. 

— Na, că nu dădurăm peste ceea ce căutam! zise unul. Dar 
peste ce-am dat, atunci? 

— Nu-s orci, zise altul, lăsând mânerul spadei pe care o 
înşfăcase văzând scânteierea săbiei în mâna lui Frodo. 

— Elfi? întrebă al treilea cu îndoială. 

— Nu, nu sunt elfi, făcu al patrulea, cel mai înalt dintre ei, 
care părea să le fie căpetenie. Nu umblă ei prin Ithilien în zilele 
noastre. lar elfii sunt o încântare pentru privire; cel puţin, aşa se 
spune. 

— Vasăzică noi nu suntem arătoşi, după câte pricep, se oţări 
Sam. 

Mulţumim frumos! lar dacă aţi isprăvit cu forfecatul, poate ne 
spuneţi şi nouă cine sunteţi şi de ce nu lăsaţi doi drumeţi 
osteniţi să-şi tragă sufletul. Bărbatul înalt şi verde rânji 
răutăcios. 

— Sunt Faramir, Căpitan al Gondorului, zise el. Dar în ţinutul 
ăsta nu-s călători, afară de slujitorii Turnului Intunecimii sau de- 
ai Turnului Alb. 

— Dar noi nu suntem nici de-acolo, nici de dincolo, spuse 
Frodo. Şi orice-ar spune Căpitanul Faramir, suntem călători. 

— Atunci spuneţi iute ce hram purtaţi, zise Faramir. Avem 
treabă ' şi nu-i nici timpul, nici locul de cimilituri sau de taclale. 
Hai! Unde-i al treilea din şleahta voastră? 

— Al treilea? 

— Da, ăla pe care l-am văzut furişându-se cu nasul prin 
bălțile de colo. Avea o înfăţişare îndoielnică. Vreo iscoadă de-a 
orcilor, socot, sau altă creatură ticluită de ei. Dar ne-a scăpat 
printre degete, ca vulpea. 

— Nu ştiu unde e, zise Frodo. Nu-i decât un tovarăş 
întâmplător de drum şi n-am grija lui. Dacă-l găsiţi, cruţaţi-l. 
Aduceţi-mi-l sau trimiteţi-l la noi. Nu-i decât o jivină amărătă şi 
hâdă, dar l-am luat sub oblăduirea mea pentru o vreme. In ceea 
ce ne priveşte, noi suntem hobbiţi din Comitat, de departe, 
dintre Miazănoapte şi Apus. Ca să ajungi acolo, treci nuri fără 
număr. Frodo, fiul lui Drogo, e numele meu, iar el e Sam cel 
înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic, un hobbit de toată 


isprava, care mă slujeşte. Am venit de departe, din Vâlceaua 
Despicată sau, cum îi spun unii, din Imladris. Aici Faramir ciuli 
urechile, tresărind. 

— Am avut şapte camarazi: unul s-a prăpădit în Moria, pe 
ceilalţi i-am lăsat la Parth Galen, mai sus de Rauros. Dintre 
aceştia, doi erau din seminţia mea; mai erau un gnom, un elf şi 
doi oameni, Aragorn şi Boromir; acesta din urmă zicea că vine 
din Minas Tirith, o cetate din Miazăzi. 

— Boromir! exclamară toţi patru deodată. 

— Boromir, fiul Seniorului Denethor? întrebă Faramir şi pe 
chipul lui apăru o expresie ciudată. Aţi venit cu el? Dacă-s 
adevărate, astea da, veşti! Aflaţi, micuţii mei străini, că Boromir, 
fiul lui Denethor, a fost înaltul Străjuitor al Turnului Alb şi 
căpetenia noastră cea mare; vai, ce dor ne e de el! Atunci, cine 
sunteţi şi ce treabă aţi avut cu el? Ziceţi repede, căci soarele e 
sus, pe cer. 

— Vă sunt cunoscute cuvintele cimiliturii pe care Boromir a 
adus-o cu el în Vâlceaua Despicată? i-o-ntoarse Frodo. 


Caută Sabia ce-a fost despicată. Se-ascunde-n Imladris. 


— Cuvintele ne sunt, într-adevăr, cunoscute, zise Faramir 
uluit. Şi sunt semne cum că le-aţi şti şi voi. 

— Aragorn de care v-am vorbit este purtătorul Săbiei ce-a 
fost Despicată, zise Frodo. lar noi suntem piticuţii preamăriţi în 
stihuri. 

— Asta e, care va să zică, făcu Faramir gânditor. Sau asta ar 
fi. Şi care-i Blestemul lui Isildur? 

— E o taină, îi răspunse Frodo. Fără îndoială, o să se 
dezvăluie cu timpul. 

— Trebuie să aflăm mai multe despre asta, zise Faramir, şi să 
ne lămurim ce vânt v-aduce atât de departe, în răsărit, sub 
umbrele-acelea... 

Făcu un semn şi tăcu. 

— Dar nu acum. Avem treabă. Sunteţi în primejdie şi n-aţi 
apuca să mergeţi astăzi prea mult nici pe câmpie, nici pe drum. 
Aşa că alegeţi: moartea sau daţi fuguţa-ndărăt, la Anduin. Vă las 
doi străjeri să vă păzească, spre binele vostru şi-al meu. 
Oamenii cu scaun la cap nu se-ncred în cunoştinţele 
întâmplătoare de pe drumul din ţinutul ăsta. Am să stau de 


vorbă cu voi mai mult, după ce m-oi întoarce. 

— Mergi cu bine! făcu Frodo, plecându-se adânc. Credeţi ce 
vreţi, dar eu sunt prieten cu toţi cei care sunt vrăjmaşii 
Duşmanului Unic. Am merge cu voi, dacă noi, seminţia 
piticuţilor, am putea nădăjdui să vă slujească vouă, oamenilor 
atât de viteji şi de puternici cum păreţi, şi dacă misia mea ar 
îngădui-o. Fie ca săbiile voastre să fie scăldate-n lumină! 

— Piticuţii sunt o seminţie curtenitoare, orice-ar fi, zise 
Faramir. Rămas-bun! 

Hobbiţii se aşezară iar, dar nu-şi spuseră nimic despre 
gândurile şi îndoielile lor. În apropiere, chiar sub petele de 
umbră răspândite de dafinii întunecaţi, rămaseră de strajă doi 
bărbaţi. Îşi scoteau din când în când măştile, ca să se 
răcorească, pentru că fierbinţeala zilei creştea, iar Frodo văzu că 
erau plăcuţi la vedere, cu pielea smeadă, cu părul negru, ochii 
cenuşii şi chipurile triste şi mândre. Vorbeau unul cu altul cu 
glas scăzut, mai întâi în Limba Comună, însă în felul vechi, apoi 
o luau în limba lor necunoscută. Pe măsură ce asculta, Frodo îşi 
dădu seama, spre uluirea lui, că vorbeau în elfeşte sau într-o 
limbă foarte asemănătoare; se uită la ei, minunându-se, căci 
înţelese atunci că erau dunedaini de la Miazăzi, bărbaţi din 
stirpea Seniorilor din Apusime. După o vreme, le vorbi şi el; dar 
ei îi răspunseră reţinut şi cu grijă. Spuseră că se numeau 
Mablung şi Damrod, oşteni din Gondor, şi că erau Pribegi din 
Ithilien, urmaşi ai seminţiei care trăise cândva acolo, înainte să 
fie cotropit. Dintre aceştia îşi alesese Seniorul Denethor 
cercetaşii care trecuseră Anduinul în taină (cum şi pe unde, nu 
le spuseră), să-i hărţuiască pe orci şi pe alţi vrăjmaşi care 
mişunau între Ephel Diiath şi Râu. 

— Sunt aproape zece leghe de-aici şi pîn' la malul de răsărit 
al Anduinului, zise Mablung, şi rareori ne încumetăm s-ajungem 
atât de departe, pe câmp deschis. Dar avem o nouă misie în 
această călătorie: am venit să-i pândim pe oamenii din Harad. 
Blestemaţi să fie! 

— Alelei, blestemaţi fie sudiştii! zise Damrod. Se spune c-ar fi 
fost cândva, demult, înţelegeri între Gondor şi regatele Harad în 
depărtatul Miazăzi, deşi nu s-a putut numi niciodată prietenie. In 
vremea aceea, fruntariile noastre se întindeau hăt-departe la 
miazăzi, dincolo de gurile Anduinului, iar Umbar, cel mai 
apropiat dintre ţinuturile lor, le recunoştea. Dar asta se-ntâmpla 


demult. Ne despart multe vieţi omeneşti de vremurile-acelea. În 
ultimul timp, am aflat că Duşmanul a fost printre sudişti, după 
care ei s-au îndreptat spre El, sau, mai bine zis, s-au întors spre 
El, căci i-au fost mereu credincioşi, ca mulţi alţii de la Soare- 
răsare. Nu mă-ndoiesc că zilele Gondorului sunt numărate şi că 
zidurile din Minas Tirith sunt sortite pieirii; atât de mari îi sunt 
puterea şi câinoşenia. 

— Dar nici noi n-o să stăm cu mâinile în sân, să-l lăsăm să-şi 
facă de cap, spuse Mablung. Blestemaţii ăia de sudişti vin 
mărşăluind pe vechile drumuri, să întâlnească oştirile Turnului 
Intunecimii. Mda, pe toate drumurile durate cu măiestrie de cei 
din Gondor. Şi am aflat că merg fără să le pese mai mult ca 
înainte, căci puterea noului lor stăpân este atât de mare, încât şi 
umbra colinelor Sale e-n stare să-i ocrotească. Noi am venit să 
le mai dăm o învăţătură. Am fost înştiinţaţi că o mare parte 
dintre ei au luat-o spre miazănoapte. După socoteala noastră, 
unul dintre regimentele lor trebuie să sosească pe la amiază, pe 
drumul de sus, care trece prin defileu. Drumul n-are decât să 
treacă, dar ei, nu! Nu, câtă vreme Faramir e Căpitanul. El 
conduce acum toate misiile primejdioase. Dar viaţa lui e 
fermecată sau, poate, soarta-l păzeşte de rele. 

Sfatul lor luă sfârşit şi urmă liniştea. Ascultau cu toţii atenţi. 
Păreau încremeniţi. Sam pândea ghemuit la marginea pâlcului 
de ferigă. Văzu cu ochii lui ageri, de hobbit, că în jur apăruseră 
mai mulţi oameni. Urcau povârnişurile răzleţi sau în şiruri lungi, 
mereu la umbra pădurii sau a desişului sau târându-se abia 
observat, în straiele lor cafenii-verzui, prin iarbă şi prin ferigi. 
Aveau cu toţii glugi, măşti şi mănuşi şi erau înarmaţi ca Faramir 
şi tovarăşii lui. Nu trecu mult şi se făcură nevăzuţi. Soarele se 
înălţase, ajunsese aproape la miazăzi. Umbrele se retraseră 

„Mă-ntreb unde-o fi afurisitul ăla de Gollum, îşi zise Sarn 
târându-se la umbră mai deasă. Se prea poate să fie luat drept 
orc sau să fie fript de Faţa Galbenă. Dar îmi închipui c-o să se- 
ngrijească şi singur de el." 

Se întinse alături de Frodo şi începu să moţăie. Se trezi, căci i 
se păru că aude vuietul de corn. Se sculă în capul oaselor. Era 
amiază. Străjerii stăteau în picioare, încordaţi şi atenţi la umbra 
arborilor. Deodată, cornurile răsunară mai tare şi, fără nici o 
îndoială, de deasupra, de dincolo de marginea povârnişului. Lui 
Sam i se păru că aude strigăte şi urlete sălbatice, însă slabe, ca 


şi cum ar fi răsunat dintr-o peşteră depărtată. Nu după mult, 
zgomotul luptei izbucni în apropiere, chiar deasupra locului unde 
se ascunseseră. Auzi limpede clinchetul oţelului izbit de oţel, 
zăngănit de sabie pe coifuri de fier, bătaie surdă de tăiş lovit de 
scuturi; oamenii urlau şi ţipau, iar un glas se auzea răspicat: 
Gondor! Gondor! 

— Parcă-s o mie de fierari care bat fierul împreună, îi spuse 
Sam lui Frodo. Bine că nu-s chiar aşa aproape. 

Dar larma se apropia tot mai mult. 

— Vin! strigă Damrod. la uitaţi-vă! O parte dintre sudişti au 
scăpat din capcană şi fug pe drum. Uitaţi-vă cum fug! Oamenii 
noştri-s după ei, şi-n fruntea lor e Căpitanul! 

Sam, dornic să vadă mai mult, se duse lângă străjeri. Apoi se 
căzni să urce într-unul dintre dafinii mai mari. Reuşi să-i 
zărească pe bărbaţii aceia oacheşi, înveşmântaţi în roşu, care 
alergau pe povârniş la vale, nu departe de ei, urmăriţi 
îndeaproape de războinicii în straie verzi care se năpustiseră în 
urmă-le şi-i secerau din mers. Văzduhul colcăia de săgeți. Apoi, 
brusc, peste dâmbul sub care se adăpostiseră hobbiţii, se 
prăbuşi un bărbat, iar trupul lui rupse în cădere arborii mai 
subţiri şi se rostogoli până lângă ei. Îşi găsi odihna în ferigi, cu 
faţa în jos. Pe sub colanul de aur, grumazul îi era străpuns de 
săgeți cu pană verde. Straiele stacojii îi erau zdrenţuite, 
pieptarul din plăci de alamă, rupt şi despicat, pletele lui negre, 
împletite cu fir de aur, musteau de sânge. Mâna lui tuciurie era 
încă încleştată pe mânerul unei săbii frânte. 

Aceasta fu prima vedere a unei bătălii între oameni şi oameni 
şi lui Frodo nu-i fu deloc pe plac. li părea bine că nu vede chipul 
mortului. Se întrebă cum îl chema şi de unde venea; dacă 
fusese rău la suflet, sau dacă doar minciuna şi înşelătoria îl 
făcuseră să se depărteze atât de mult de casă unde, poate, ar fi 
poftit să stea acum liniştit. Toate acestea însă îi pieiră fulgerător 
din minte, căci tocmai când Mablung se apropie de trupul 
prăbuşit, se auzi altă larmă — urlete şi strigăte asurzitoare. în 
viitoarea aceea, Sam desluşi un țipăt ascuţit, ca un muget sau 
ca o goarnă. Şi-apoi un tropăit şi-un bubuit puternic, ca şi cum 
nişte berbeci uriaşi ar fi răscolit pământul. 

— la seama! la seama! îi strigă Damrod tovarăşului său. O, 
de l-ar dobori Valar! Mumak! Mumak! 

Spre uluirea, groaza, dar şi încântarea lui nesfârşite, Sam 


văzu o formă uriaşă care năvăli dintre arbori şi începu să alerge 
mâncând pământul pe povârniş în jos. Mare cât o casă, o, mult 
mai mare, aşa-i păru — un deal înveşmântat în cenuşiu. Teama 
şi uimirea îl făceau să crească, poate, în ochii hobbitului, dar 
Mumak din Harad era, într-adevăr, o fiară urieşească şi nimic 
asemănător nu mai străbătea în zilele acestea Pământul de 
Mijloc; rubedeniile sale, care încă mai viețuiesc şi-n ziua de azi, 
nu-s decât amintirea măreției sale. Venea fără preget drept spre 
privitori, apoi o coti brusc într-o parte, trecând doar la câţiva 
paşi de ei. Simţiră pământul zguduindu-li-se sub tălpi. Tropăia 
cu picioarele lui uriaşe, ca nişte copaci, urechile mari îi fluturau 
ca nişte pânze de corabie, îşi ridicase botul ca şi când ar fi fost 
un şarpe gata să atace, iar ochii îi erau mici, roşii, turbaţi. Colţii 
lui răsuciţi în sus, asemenea unor coarne, erau legaţi cu betelii 
de aur şi stropiţi cu sânge. Veşmintele stacojii şi aurii îi fluturau 
sălbatic şi zdrenţuite. Pe spinarea lui gheboasă zăceau ruinele a 
ceea ce părea chiar un turn de luptă sfărâmat în trecerea lui 
furioasă prin pădure; iar sus, încleştat încă de grumazul lui, se 
zărea o umbră ce părea plăpândă — trupul unui războinic 
puternic, un uriaş printre swertingi. 

Fiara îşi continua drumul tunător, bâjbâind cu mânie oarbă 
prin bălți şi prin hăţişuri. Săgeţile se poticneau şi săreau cît colo, 
neputincioase, de pe pielea trupului său. înainte fugeau oameni 
din ambele tabere, dar pe mulţi îi întrecu sau îi zdrobi sub tălpi. 
Curând se făcu nevăzut, însă bubuitul şi tropăitul se mai auziră 
în depărtare. Ce se întâmplase cu ea, Sam n-avea să afle 
vreodată. Poate că scăpase în sălbăticia prin care rătăcise după 
ce se depărtase de sălaşul său, poate căzuse în vreun puț 
adânc; sau poate că alergase turbată înainte, până se aruncase 
în Râul cel Mare şi fusese înghițită de ape. 

Sam trase adânc aer în piept. 

— Un olifant, asta a fost! exclamă el. Aşadar, există olifanţi! 
lar eu am văzut unul! Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Acasă însă n-o să 
mă creadă nimeni. Ei, acu', dacă s-a terminat şi cu tărăşenia 
asta, o să trag un pui de somn. 

— Dormi cât mai e vreme, zise Mablung. Dar Căpitanul o să 
se-ntoarcă, dacă n-o fi păţit ceva; şi când o veni, o să ne luăm 
tălpăşiţa. Cum o ajunge vestea isprăvii noastre la urechile 
Duşmanului, o să trimită îndată oştiri după noi; şi nu-i mult pân- 
atunci. 


— Plecaţi sănătoşi, când poftiţi, numa' gălăgie să nu faceţi, 
zise Sam. N-aveţi de ce să-mi tulburaţi somnul. Am călătorit 
toată noaptea. 

Mablung începu să râdă. 

— Nu cred că o să te lase Căpitanul aici, jupâne Sam cel 
înţelept, rosti el. O să vezi matale. 


V Fereastra de la Apus 


Lui Sam i se păru că aţipise doar câteva minute, dar când se 
trezi, văzu că era spre seară şi că Faramir se întorsese. Adusese 
o mulţime de oameni cu el; într-adevăr, toţi cei care scăpaseră 
vii din bătălie — cam două-trei sute — se strânseseră pe 
povârnişul din apropiere. Formaseră o jumătate de cerc mare, 
iar în mijloc şedea Faramir, jos, pe pământ; Frodo era dinaintea 
lui. Totul părea ciudat, era ca şi cum ar fi judecat un ostatic. 

Sam se strecură afară dintre ferigi, dar nimeni nu-i dădu nici 
o atenţie; se aşeză la capătul şirului de oameni, de unde vedea 
şi auzea tot ce se petrecea. Ciuli urechile şi îşi ascuţi privirile, 
gata să-i sară stăpânului în ajutor, dacă era nevoie. Zări chipul 
lui Faramir, acum fără mască: era aspru şi poruncitor, iar 
privirea lui iscoditoare avea o sclipire ascuţită. In ochii aceia 
cenuşii, aţintiţi asupra lui Frodo, se citea îndoiala. 

Sam îşi dădu pe dată seama de nemulţumirea Căpitanului 
faţă de anumite lucruri din povestirea lui Frodo despre el însuşi: 
ce rol jucase în Frăția care pornise din Vâlceaua Despicată; de 
ce îl părăsise pe Boromir; şi încotro se îndrepta acum. Revenea 
mai ales la Blestemul lui Isildur. Vedea limpede că Frodo ţinea 
pentru sine nişte amănunte de mare însemnătate. 

— Dar Blestemul lui Isildur trebuia să se stârnească la 
venirea piticuţilor; cel puţin aşa s-ar tălmăci vorbele lui, stărui 
Căpitanul. lar dacă tu eşti piticuţul numit acolo, ai adus cu tine, 
fără doar şi poate, lucrul acela — ce-o fi el — dinaintea Sfatului 
de care vorbeşti. Şi-atunci l-a văzut Boromir. Vrei să zici că nu-i 
aşa? Frodo nu răspunse. 

— Bun! făcu Faramir. Aş vrea atunci să aflu mai multe despre 
povestea asta de la tine; căci tot ceea ce îl priveşte pe Boromir 
mă priveşte şi pe mine. Isildur a fost ucis de o săgeată orcească, 
cel puţin aşa se spune în vechile poveşti. Dar săgeți sunt multe, 
iar ivirea uneia nu trebuie neapărat socotită de către Boromir 


din Gondor drept un semn al Sfârşitului. Lucrul acela e la tine? 
Zici că-i ascuns. Dar, oare, n-ai hotărât tu ascunderea lui? 

— Nu, n-am hotărât eu una ca asta, îi răspunse Frodo. Nu-i al 
meu. Nu-i al nici unui muritor, fie el mare, sau mic; deşi, dacă e 
cineva îndrituit la el, atunci acela e Aragorn, fiul lui Arathorn, 
despre care-am mai vorbit, cel care a condus Frăția, din Moria 
până la Rauros. 

— De ce el, şi nu Boromir, prinţul Cetăţii durate de fiii lui 
Elendil? 

— Pentru că Aragorn este urmaş în linie dreaptă, din tată-n 
fiu, al lui Isildur, urmaşul însuşi al lui Elendil şi purtătorul săbiei 
acestuia. 

Prin cercul de oameni se auzi o rumoare. 

— Sabia lui Elendil! Sabia lui Elendil vine la Minas Tirith! Ce 
veste minunată! 

Dar chipul lui Faramir rămase neînduplecat. 

— Tot ce se poate, rosti el. Dar un asemenea lucru va trebui 
dovedit, dacă s-o întâmpla ca acest Aragorn s-ajungă vreodată 
la Minas Tirith. Acum şase zile, când am plecat eu de-acolo, nu 
venise. 

— Boromir a fost mulţumit şi-a crezut în lucrul acela, zise 
Frodo. Într-adevăr, dacă Boromir ar fi aici, ţi-ar răspunde la toate 
întrebările. Sunt multe zile de când era la Rauros şi-atunci avea 
de gând să se ducă drept în Cetatea voastră, aşa că la 
întoarcere, curând, veţi afla răspunsurile-acolo. Ce făceam eu în 
Frăţie îi era cunoscut, ca tuturor celorlalţi, de altfel, căci mi-a 
fost încredinţată misia de însuşi Elrond din Imladris, dinaintea 
întregului Sfat. Cu această misie am venit aici, dar n-am 
căderea să mărturisesc nimic cuiva din afara Frăției. Şi totuşi, 
cei ce zic că se împotrivesc Duşmanului ar face bine să nu ne 
pună beţe-n roate. 

Tonul lui Frodo era mândru, deşi numai el ştia ce era în inima 
lui, iar Sam fu întru totul de partea lui. Dar asta nu-l potoli cu 
nimic pe Faramir. 

— Aşa! făcu el. Îmi ceri să-mi văd de treaba mea, să plec 
acasă şi să te las în pace. Boromir o să spună tot când o veni. 
Când o veni, zici tu. Ai fost prieten cu el? 

În mintea lui Frodo apăru limpede imaginea lui Boromir 
năpustindu-se asupra lui. Şovăi. Faramir îl privea intens şi tăios. 

— Boromir a fost un membru viteaz al Frăției noastre, zise 


Frodo într-un târziu. Da, din câte ştiu, am fost prieten cu el. 

Faramir surâse aspru. 

— Atunci te-ar îndurera dac-ai afla că Boromir a murit? 

— Da, asta chiar m-ar îndurera, zise Frodo. 

In clipa aceea prinse umbrele de pe chipul lui Faramir. Bâigui: 

— A murit? Vrei să spui c-a murit şi că ştiai? Ai încercat să-mi 
întinzi o cursă şi să te joci cu mine? Vrei să mă păcăleşti? 

— N-aş păcăli nici măcar un orc cu una ca asta, zise Faramir. 

— Atunci, spune-mi cum a murit şi cum ai aflat asta, o dată 
ce zici că nimeni din Frăţie nu sosise în cetate pân-ai plecat de- 
acolo? 

— Cât despre felul în care-a murit, nădăjduiam c-o să-mi 
spună prietenul şi tovarăşul său. 

— Dar era sănătos-voinic, când ne-am despărţit. Şi, din câte 
ştiu, încă trăieşte. Deşi sunt multe primejdii pe lumea asta. 

— Aşa e, făcu Faramir. Şi nici trădarea nu-i puţină. 

Pe Sam vorbăria aceasta îl umplea de nerăbdare şi îl înfuria. 
Ultimele cuvinte ale lui Faramir puseră capac la toate, aşa că 
dădu buzna în mijlocul cercului de oameni şi se apropie cu paşi 
mari de stăpânul lui. 

— lertare, domnu' Frodo, zise el, dar ajunge! N-are nici un 
drept să vă vorbească aşa. La urma urmei, aţi trecut prin atâtea 
şi pentru binele lui şi-al oamenilor acestora măreţi, la fel ca 
pentru toţi ceilalţi! la aminte, Căpitane! 

Se proţăpi drept în faţa lui Faramir, cu mâinile în şold. Avea 
un chip mustrător, de parcă i-ar fi vorbit unui tânăr hobbit care 
se stropşise la el când îl luase la rost că furase mere din livadă. 

Printre cei de faţă trecu un murmur. Mulţi zâmbiră amuzaţi, 
căci nu-l mai văzuseră în viaţa lor pe Căpitan stând ochi în ochi 
cu un hobbiţel proptit în picioarele răscrăcărate, fierbând de 
mânie. 

— la aminte! zise el. Ce urmăreşti? Hai să ne lămurim, 
înainte ca orcii din Mordor să vină asupra noastră! Dacă ţi se 
pare că stăpânul meu l-a ucis pe Boromir ăsta şi-apoi a dat bir 
cu fugiţii, înseamnă că nu eşti în toate minţile! Dar spune-o 
limpede, să terminăm odată! Şi-apoi zi-ne şi nouă ce-ai de gând. 
Dar e păcat că făpturile care zic că luptă împotriva Vrăjmaşului 
nu-i lasă pe ceilalţi să-şi vadă de treaba lor, fără să-şi bage 
nasul. Ce mulţumit ar fi el să vă vadă acum! Ar gândi că şi-a mai 
făcut un prieten. 


— Răbdare! zise Faramir, fără mânie însă. Nu vorbi înaintea 
stăpânului tău, care-i mai ager ca tine. Şi nu-i nevoie să-mi 
spună nimeni ce primejdie ne paşte. Chiar şi aşa, eu tot o să 
pierd puţină vreme, ca să judec limpede o treabă spinoasă. De- 
aş fi aşa pripit ca tine, v-aş fi ucis de mult. Căci mi s-a poruncit 
să-i omor pe toţi cei pe care îi întâlnesc în ţinutul ăsta, fără 
îngăduinţa Seniorului din Gondor. Dar nu ucid oameni şi animale 
aşa, fără rost, şi nici chiar când e nevoie n-o fac cu plăcere. Şi 
nici nu vorbesc ca să mă aflu-n treabă. Aşa că linişteşte-te! Stai 
jos lângă stăpânul tău şi taci din gură! 

Sam se aşeză cu chipul roşu ca purpura. Faramir se întoarse 
iar spre Frodo. 

— Mă întrebi de unde ştiu c-a murit fiul lui Denethor. Veştile 
despre moarte au multe aripi. Se zice că noaptea aduce adesea 
veşti celor de-un neam. Boromir a fost fratele meu. 

Pe chip îi trecu o umbră de tristeţe. 

— Îți aminteşti de nişte semne aparte, pe care Boromir le- 
avea prin lucrurile ce le purta la el? 

Frodo chibzui o clipă, temându-se să nu i se întindă o nouă 
cursă, întrebându-se cum avea să se termine toată tărăşenia 
asta. Abia reuşise să scape Inelul din mâinile mânare ale lui 
Boromir; cum avea să se descurce printre atâţia oameni 
războinici şi puternici, nu ştia. 

Totuşi îi spunea inima că Faramir, deşi semăna mult cu 
fratele lui, era mult mai dârz şi mai înţelept. 

— Îmi amintesc că Boromir avea un corn, zise el într-un 
târziu. 

— Îţi aminteşti bine, rosti Faramir, înseamnă că l-ai văzut. Şi 
în acest caz, îl ai în faţa ochilor: un corn mare, de bou sălbatic, 
răsăritean, ferecat în argint şi încrustat cu litere străvechi. 
Cornul acela a fost purtat de întâiul născut din casa noastră; şi 
se zice că, dacă sufli din el oriunde între fruntariile Gondorului, 
acest ţinut străvechi, vuietul lui se-aude peste tot. Am pornit în 
această misie acum cinci zile, iar cu unsprezece zile în urmă, am 
auzit vaierul cornului său; părea că venea dinspre Miazănoapte, 
dar era stins, ca un ecou printre gânduri. Semn rău, ne-am zis 
noi, tatăl meu şi cu mine, căci nu mai aveam nici o veste de la 
Boromir de când plecase şi nici un străjer de la hotarele noastre 
nu-l mai văzuse trecând. lar după trei nopţi mi-a fost dat să văd 
un lucru şi mai ciudat. Stăteam pe malul Anduinului, în 


întunericul rărit de razele palide ale lunii abia răsărite, uitându- 
mă la apele acelea veşnic curgătoare; şi trestiile foşneau. Aşa 
ne uităm mereu la malurile din Osgiliath pe care le-au ocupat, în 
parte, vrăjmaşii; de-acolo ies ca să ne prade pământurile. Dar în 
miezul acela de noapte toată firea dormea. Atunci am văzut, sau 
doar mi s-a părut, o barcă plutind pe apă, scânteind cenuşiu; era 
mică şi ciudată, cu prova înaltă şi fără nimeni la cârmă. Şi m-a 
cuprins sfiala, căci era scăldată într-o lumină palidă. Dar m-am 
ridicat şi m-am dus mai aproape, pe mal, iar apoi am păşit în 
râu, căci mă atrăgea ceva. Atunci barca s-a întors către mine, a 
încetinit şi a trecut încetişor, foarte aproape; dar n-am îndrăznit 
să-ntind mâna. Era cufundată mult în apă, ca şi cum ar fi avut o 
încărcătură grea şi, când a trecut pe sub privirile mele, mi s-a 
părut că era aproape plină cu apă limpede, din care se 
răspândea lumina aceea; şi învăluit în apa aceea îşi dormea 
somnul de veci un războinic. Pe genunchi avea o sabie frântă. 
Am văzut că era plin de răni. Era fratele meu, Boromir, mort. Îi 
ştiam straiele, sabia şi chipul lui drag. Un singur lucru lipsea: 
cornul. Un singur lucru mi-era necunoscut: un brâu minunat, cu 
care era încins la mijloc, făurit din frunze de aur. Boromir! am 
strigat eu. Unde ţi-e cornul? Şi încotro te călătoreşti? O, 
Boromir! Dar a pierit. Barca s-a întors în mijlocul undelor şi s-a 
pierdut scânteietoare în noapte. Era ca-n vis, şi totuşi aievea, 
căci n-a fost ca şi când m-aş fi trezit. Şi n-am nici o îndoială că a 
murit şi că a trecut pe ape, către Mare. 

— Vai, mie! făcu Frodo. Cu-adevărat acela a fost Boromir, aşa 
cum îl ştiam eu. Căci brâul de aur i-a fost dăruit în Lothlorien, de 
către Lady Galadriel. Ea a fost cea care ne-a înveşmântat aşa 
cum ne vezi, în straie cenușii, elfeşti. Paftaua asta-i făurită de- 
aceleaşi mâini măiastre. 

Puse mâna pe frunza argintiu-verzuie care îi încheia mantia 
chiar sub bărbie. Faramir se uită atent la ea. 

— Da, e frumoasă, zise el. Da, e făurită cu acelaşi meşteşug. 
Aşadar, aţi trecut prin ţinutul Lorien; Laurelindorenan, pe 
numele său de demult, dar asta-i mai presus de ştiinţa 
oamenilor, adăugă el şoptit, uitându-se acum la Frodo cu ochi şi 
mai uimiţi. Încep să înţeleg o mulţime de lucruri ciudate în ceea 
ce te priveşte. Nu vrei să-mi spui şi altele? Căci mi se pare 
cumplit că Boromir a murit la câţiva paşi de casă. 

— Nu pot să-ţi spun mai mult decât ţi-am spus, răspunse 


Frodo. Deşi povestea ta mă umple de presimţiri. Ceea ce-ai 
văzut, cred eu, n-a fost decât o părere, o umbră a necazului ce-a 
fost sau va să vie. Dacă nu cumva o fi vreun şiretlic de-al 
Duşmanului. Eu am văzut chipurile războinicilor bălai din 
străvechime, adormite în bălțile din Smârcurile Morților; sau cel 
puţin aşa păreau, prin cine ştie ce meşteşug înfiorător de-al lui. 

— Nu, n-a fost aşa, zise Faramir. Căci ticluirile sale îţi umplu 
inima de scârbă; însă eu mi-am simţit atunci sufletul împovărat 
de durere şi de milă. 

— Şi totuşi, cum s-ar fi putut întâmpla un asemenea lucru cu 
adevărat? întrebă Frodo. Căci nici o barcă n-avea cum să treacă 
peste colinele de piatră din Toi Brandir; iar Boromir îşi pusese în 
gând să se ducă acasă, străbătând Scăldătoarea Enţilor şi 
câmpiile din Rohan. Şi, pe lângă asta, cum putea vreo barcă să 
străbată cascada mare, înspumată, şi să nu se scufunde în 
heleştee clocotitoare, aşa îngreunată de apă cum era? 

— Nu ştiu, zise Faramir. Dar dincotro venea barca? 

— Din Lorien, îi răspunse Frodo. Am vâslit în trei asemenea 
bărci pe Anduin, către cascadă. Şi toate erau făurite măiastru de 
elfi. 

— Aţi trecut prin Ţinutul Ascuns, zise Faramir, dar se pare că 
aţi înţeles prea puţin din puterile lui. Când oamenii au de-a face 
cu Stăpâna Vrăjilor care sălăşluieşte în Codrul de Aur, încep să 
aibă țeluri ciudate. Căci e primejdios ca muritorii să iasă de pe 
tărâmul acestui Soare; se spune că puţini din cei din vechime s- 
au întors de acolo neschimbaţi. 

Boromir, o, Boromir! strigă el. Ce ţi-a spus Doamna fără de 
moarte? Ce-a văzut? Ce ţi-a trezit în suflet? De ce te-ai dus la 
Laurelindorenan şi n-ai venit pe drumul tău, călare pe caii din 
Rohan, ca să ajungi acasă în zori de ziuă? 

Apoi se întoarse iar spre Frodo şi vorbi cu glasul liniştit 
dinainte: 

— Acestor întrebări mi-ai putea, socot, răspunde, Frodo, fiu al 
lui Drogo. Dar probabil nu aici şi nu acum. Insă, ca să nu mai zici 
că povestea mea-i o părere, iată ce-ţi voi spune: Cornul lui 
Boromir s-a întors cu adevărat, nu ca o părere. Dar era crăpat în 
două, ca de secure sau de spadă. Jumătăţile au ajuns despărțite 
la mal: una a fost găsită printre trestii, acolo unde se află 
străjerii din Gondor, la miazănoapte, pe sub cascadele 
Scăldătorii Enţilor; cealaltă se învârtea în vâltoare şi-a găsit-o un 


oştean care pornise pe râu, cu o solie. Ciudate întâmplări! Dar 
omorul iese la iveală, fără doar şi poate — aşa se zice. lar acum, 
cornul celui dintâi născut zace frânt în două, în poala lui 
Denethor, care aşteaptă veşti în jilţul său înalt. Nu ştii să-mi spui 
nimic despre cum a fost spart cornul? 

— Nu, nu ştiu nimic, îi răspunse Frodo. Însă ziua când l-ai 
auzit răsunând, dacă ce crezi e aievea, a fost cea în care ne-am 
despărţit, adică atunci când eu şi slujitorul meu am părăsit 
Frăția. lar acum povestea ta mă umple de groază. Căci dacă 
Boromir a înfruntat atunci primejdia şi-a fost ucis, mă tem că şi 
tovarăşii mei au murit cu toţii. Mi-erau toţi rubedenii şi prieteni. 
Ce-ar fi să laşi deoparte îndoiala şi să mă laşi să plec? Prea sunt 
ostenit şi îndurerat. Insă am de împlinit o faptă şi măcar să- 
ncerc s-o duc la bun sfârşit, chiar de voi pieri. Şi trebuie să mă 
grăbesc şi mai tare, dacă dintre piticuţii doar noi doi am mai 
rămas. Tu întoarce-te, Faramir, viteaz Căpitan al Gondorului, şi 
apără-ţi cetatea cât mai poţi; iar pe mine lasă-mă să plec unde 
mă cheamă amara-mi soartă. 

— Vorbele astea nu mă-ncălzesc cu nimic, zise Faramir; dar 
sunt sigur că te-ai speriat mai mult decât trebuia. Dacă nu 
cumva au venit chiar cei din Lorien, cine s-o fi-ngrijit de 
îngropăciunea lui Boromir? Nicidecum orcii sau slujitorii 
Nenumitului. Aşa că socot că a mai rămas ceva din Frăţie. Dar, 
cu tot ce s-o fi întâmplat la Hotarul de la Miazănoapte, de tine, 
Frodo, nu mă mai îndoiesc. Dacă zilele grele prin care-am trecut 
m-au ajutat cât de cât să judec vorbele şi chipurile oamenilor, 
atunci aş putea să mă încumet şi pentru piticuţi! Deşi — şi-aici 
surâse — ai ceva ciudat, Frodo, un aer elfesc. Dar vorba noastră 
are mai multă noimă decât am crezut la început. Ar trebui să te 
duc înapoi, la Minas Tirith, să-i dai socoteală acolo, lui Denethor; 
pe bună dreptate-mi va fi viaţa în primejdie dacă aleg acum o 
cale neînţeleaptă pentru cetatea mea. Aşa că n-o să mă pripesc 
cu hotărârea. Totuşi, deocamdată trebuie să ne grăbim şi s-o 
luăm din loc. 

Sări în picioare şi dădu câteva porunci. Oamenii strânşi în 
jurul lui rupseră rândurile şi se aranjară în grupuleţe, apoi se 
risipiră care-ncotro şi se făcură nevăzuţi în umbrele stâncilor și- 
ale arborilor. Curând nu mai rămaseră acolo decât Mablung şi 
Damrod. 

— Acum voi, Frodo şi Sam cel Înţelept, veţi veni cu mine şi cu 


străjerii mei, zise Faramir. N-aveţi cum s-o luaţi pe drumul către 
miazăzi, dacă ăsta vă era țelul. Câteva zile va fi foarte nesigur şi 
mai bine păzit ca oricând, după încăierarea asta. Şi socot că 
astăzi nu mai puteţi merge prea mult, căci sunteţi vlăguiţi. Ca şi 
noi, de altfel. O să ne ducem acum cu toţii într-un loc tainic, 
numai de noi ştiut, cam la zece mile distanţă. Orcii şi iscoadele 
Duşmanului nu l-au aflat încă şi chiar dacă l-ar găsi, putem încă 
să le ţinem piept mult şi bine, chiar dacă vin câtă frunză şi iarbă. 
Ne-am putea odihni acolo cu toţii. Dimineaţă voi hotărî ce-i mai 
bine pentru mine şi pentru voi. 

Frodo nu avu de ales; trebui să se supună acestei cereri sau 
porunci. Pentru moment părea, oricum, o cale înţeleaptă, o dată 
ce sosirea aceasta a oamenilor din Gondor făcuse călătoria prin 
Ithilien mai primejdioasă ca oricând. 

Porniră pe dată: Mablung şi Damrod puţin mai în faţă şi 
Faramir cu Frodo şi Sam îndărăt. Trecură peste pârâu, ocoliră 
heleşteul unde se îmbăiaseră hobbiţii, apoi urcară un mal lung şi 
intrară în umbrele verzi ale ținuturilor împădurite care coborau 
întruna spre apus. In timp ce mergeau cît puteau de repede, îşi 
continuară vorba cu glas scăzut. 

— Am pus capăt sfatului nostru, zise Faramir, nu numai 
pentru că nu mai aveam vreme, aşa cum a ţinut să-mi zică 
jupânul Sam cel Înţelept, ci şi pentru că ajunseserăm la nişte 
lucruri pe care nu e bine să le vorbim de faţă cu multă lume. De- 
aceea am adus vorba de fratele meu şi-am lăsat deoparte 
Blestemul lui Isildur. Căci n-ai fost cu totul sincer cu mine, 
Frodo. 

— N-am minţit, iar adevărul l-am spus în parte, atât cât am 
putut, zise Frodo. 

— Nu te învinuiesc, zise Faramir. Ai ştiut să ieşi din 
încurcătură, şi-ai vorbit cu înţelepciune. Dar mi-am dat seama, 
am ghicit mai mult decât ai spus tu. N-ai fost prieten cu Boromir 
sau, mai bine zis, nu v-aţi despărţit cu voie bună. Tu şi jupânul 
Sam cel Inţelept bănuiesc c-aţi avut o pricină de nemulţumire. 
Acu', ce să zic? L-am iubit din tot sufletul şi i-aş răzbuna 
moartea fără să stau pe gânduri, deşi l-am cunoscut foarte bine. 
Blestemul lui Isildur, aş spune că asta era pricina neînţelegerii 
dintre voi. E limpede că-i vorba de cine ştie ce moştenire 
serioasă, din tată-n fiu, care poate pricinui necazuri între aliaţi, 
după cum spun poveştile străvechi. Ei, ce zici, nu sunt pe- 


aproape? 

— Pe-aproape, zise Frodo, dar nu întru totul. Nu s-a iscat nici 
o neînțelegere în Frăția noastră, deşi eram chinuiţi de îndoială, 
adică nu ştiam pe ce drum s-o luăm din Emyn Muil. Dar orice-ar 
fi, vechile poveşti ne atrag atenţia şi asupra primejdiei de a rosti 
cuvinte pripite cum ar fi „moştenirea din tată-n fiu". 

— Ah, e-aşa cum mă gândeam: ai avut necazuri doar cu 
Boromir. El îşi dorea să ducă lucrul acela la Minas Tirith. Vai, 
mie! Ce soartă strâmbă îţi pecetluieşte buzele de nu-mi spui 
cine l-a văzut pentru ultima oară şi nu pot să aflu ceea ce mi-aş 
dori atât să ştiu? Ce-o fi fost în mintea şi în inima lui în ultimele 
ceasuri de viaţă? Dac-a greşit sau nu, de-un lucru sunt sigur: a 
murit împăcat, căci a săvârşit o faptă bună. Chipul îi era mai 
frumos chiar decât atunci când trăia. Dar, Frodo, te-am cam 
strâns cu uşa la început, în legătură cu Blestemul lui Isildur. 
lartă-mă! N-am dovedit înţelepciune într-o asemenea clipă şi 
într-un astfel de loc. N-am avut vreme să gândesc. Trecusem 
printr-o luptă grea şi mintea mi-era plină de alte lucruri. Dar, în 
timp ce vorbeam cu tine, am început să m-apropii de ţintă, aşa 
că am tras cu bună ştiinţă în altă parte. Căci trebuie să ştii, 
multe din vechea învăţătură sunt ţinute sub obroc de cârmuitorii 
cetăţii şi nu răzbate nimic în afară. Noi, cei din casa mea, nu 
suntem din seminţia lui Elendil, deşi avem sânge de-al 
numenoreenilor. Căci socotim că ne tragem din Mardu, 
majordomul cel bun, care a rămas să ocârmuiască în locul 
regelui, când acesta a plecat la război. E vorba de regele Earnur, 
ultimul din stirpea lui Anarion, care nu avea fii şi care nu s-a mai 
întors niciodată. lar de atunci majordomii au ocârmuit ţara, deşi 
lucrul acesta s-a petrecut cu multe generaţii de oameni în urmă. 
Şi-mi aduc aminte de Boromir copil, pe când învăţam împreună 
istoria seniorilor şi-a cetăţii noastre, că tare-i mai era ciudă că 
tatăl lui nu era rege. „De câte sute de ani e nevoie ca un 
majordom să devină rege, dacă cel ce-i în drept nu se mai 
întoarce?" întreba el. „Pesemne că în locuri unde rânduiala 
regească nu-i aşa puternică, ajung câţiva ani", răspundea tatăl 
meu. „În Gondor, însă, nici zece mii de ani n-ar fi de-ajuns." Vai, 
bietul Boromir, oare asta nu-ţi spune destul despre el? 

— Ba da, zise Frodo. Cu toate acestea, s-a purtat totdeauna 
cu cinstire faţă de Aragorn. 

— Nu mă-ndoiesc, spuse Faramir. Dacă s-a încredinţat că 


ceea ce spunea Aragorn despre adevăratul lui rang era 
adevărat, sunt sigur că s-a purtat frumos. Însă nu sosise clipa 
hotărâtoare încă. Nu ajunseseră la Minas Tirith încă şi nici nu 
deveniseră duşmani în război. Dar am cam luat-o razna. Noi, cei 
din casa lui Denethor, ştim învăţătura străveche din timpuri de 
demult şi, în plus, ni s-au păstrat în vistierii o seamă întreagă de 
lucruri: cărţi şi table de legi, scrise pe foiţe subţiri, da, da, şi pe 
tăblițe de piatră, şi pe file de argint şi de aur, cu tot felul de 
litere. Pe unele nu le mai poate citi nimeni; cât despre altele, 
puţini le mai scot la lumină, de unde-au fost încuiate. Eu mai 
citesc câte ceva, căci am deprins buchia cărţii. E vorba de 
hrisoavele pe care ni le-a adus Pelerinul cel Sur. Prima oară l-am 
văzut când eram copil; de-atunci, a venit la noi de două-trei ori. 

— Pelerinul cel Sur? făcu Frodo. Avea vreun nume? 

— Mithrandir îi ziceam noi, în limba elfilor, zise Faramir, şi n- 
avea nimic împotrivă. Multe nume am eu, în nenumăratele 
ţinuturi, zicea el. Mithrandir, la gnomi; în tinereţe, la Apus, mi se 
spunea Olorin, nume de mult uitat; la Miazăzi, Incanus; la 
Miazănoapte, Gandalf; în Răsărit, nu mă duc niciodată. 

— Gandalf! zise Frodo. M-am gândit eu că e vorba de el. 
Gandalf cel Sur, cel mai preţios dintre sfetnici; conducătorul 
Frăției noastre. S-a prăpădit în Moria. 

— Mithrandir s-a prăpădit! strigă Faramir. Se pare că Frăția 
voastră a avut o soartă nefericită. Intr-adevăr, e greu de crezut 
că o fiinţă atât de înţeleaptă şi cu atâta putere — căci multe 
lucruri minunate a mai făcut la noi! — a putut să piară; să fie 
lumea văduvită de-atâta învăţătură! Eşti sigur că-i aşa? Poate că 
v-a părăsit, pur şi simplu, şi s-a dus în treaba lui. 

— Vai, mie! făcu Frodo. Sunt sigur, căci l-am văzut 
prăbuşindu-se în hău. 

— Văd că ai istorisiri însemnate şi cumplite de povestit, zise 
Faramir. Poate-ai să mi le spui şi mie mai pe seară. Acest 
Mithrandir a fost, socot eu acum, mai mult decât un învăţător; el 
punea în mişcare toate faptele din zilele noastre. Dac-ar fi fost 
printre noi, ca să-i cerem sfatul în legătură cu vorbele grele din 
visele noastre, ni le-ar fi limpezit şi n-ar mai fi fost nevoie de un 
sol. Şi totuşi, cine ştie, poate n-ar fi fost aşa; călătoria lui 
Boromir o fi fost de la-nceput sortită eşecului. Mithrandir nu ne-a 
vorbit niciodată despre ce urma să se întâmple şi nici nu şi-a 
dezvăluit scopurile. A primit încuviințarea de la Denethor — 


cum? n-am idee — să scotocească prin tainiţele vistieriei 
noastre. Mai aflam câte ceva de la el, când avea chef să ne 
spună (ceea ce se întâmpla foarte rar). Ne iscodea şi ne punea 
mereu întrebări, mai ales în legătură cu Marea Bătălie de la 
Dagorlad, din vremurile de-nceput ale Gondorului, când el, pe 
care nu-l numim, a fost înfrânt. Asculta cu nesaţ poveştile 
despre Isildur, deşi aveam puţine de spus; căci printre noi nu se 
ştia nimic sigur despre sfârşitul lui. 

Glasul lui Faramir se stinse într-o şoaptă. 

— Insă am aflat şi eu câte ceva, mai bine zis, am ghicit, şi-am 
păstrat această taină în inima mea: Isildur a luat ceva din mâna 
Nenumitului, înainte să plece din Gondor, ca să nu mai fie văzut 
vreodată printre muritori. Asta era, credeam eu, răspunsul la 
întrebările lui Mithrandir. Dar pe-atunci părea o treabă care-i 
punea pe gânduri doar pe scrutătorii de învăţătură străveche. 
Nici când am încercat să desluşim între noi tainele din visurile 
noastre nu m-am gândit că Blestemul lui Isildur era unul şi- 
acelaşi lucru. Căci Isildur a fost încolţit şi ucis de săgețile orceşti, 
după cum zice singura legendă pe care o ştiam, iar Mithrandir 
nu-mi spusese niciodată mai mult. Ce e, la urma urmei, lucrul 
acela, nu-mi dau seama; dar ştiu că trebuie să fie o moştenire 
din tată-n fiu a puterii şi a primejdiei. O armă ticăloasă, 
pesemne, ticluită de Seniorul Întunecimii. Dacă ar fi un lucru 
care dă un folos în bătălie, cred că Boromir, atât de mândru, de 
neînfricat, adesea pripit, totdeauna dornic ca Minas Tirith să iasă 
biruitoare (şi, prin urmare, el însuşi), n-ar fi avut cum să nu-şi 
dorească, să nu fie ademenit de un asemenea lucru. Mai bine nu 
s-ar fi dus deloc! Tatăl meu şi bătrânii ziceau să plec eu în 
această misie, dar el s-a vârât în faţă, zicând că era cel mai 
mare şi cel mai tare (ceea ce era adevărat) şi că n-aveau cum 
să-l oprească. Dar nu te teme! N-aş pune mâna pe lucrul acela, 
chiar dacă l-aş vedea zăcând în mijlocul drumului. Nici dac-ar fi 
ca Minas Tirith să se prăbuşească-n ruină, iar eu aş fi singurul 
care-aş putea-o salva folosindu-mă de arma Seniorului 
Intunecimii, spre binele ei şi spre gloria mea. Nu, Frodo, fiu al lui 
Drogo, nu-mi doresc asemenea biruinţe. 

— Nici cei ce-au fost la Sfat n-au vrut asta, zise Frodo. Şi nici 
eu. Nu mi-aş face de lucru cu aşa ceva. 

— İn ce mă priveşte, spuse Faramir, mi-aş dori să văd iar 
Copacul Alb în floare la curţile regilor, şi să revină Cununa de 


Argint; iar Minas Tirith să fie în pace, Minas Anor din nou ca pe 
vremuri, plină de lumină, înaltă şi minunată, frumoasă ca o 
regină între regine, nu ca o stăpână de sclavi dornici s-o 
slujească. Trebuie să fie război, de vreme ce ne apărăm vieţile 
împotriva unuia care ar prăpădi totul; dar mie nu-mi place sabia 
lucitoare pentru ascuţişul ei, nici săgeata că-i iute şi nici 
luptătorul pentru mărirea sa. Imi place doar ceea ce apără ei: 
cetatea oamenilor din Numenor. Şi-aş vrea ca ea să fie iubită 
pentru istoria, vechimea, frumuseţea şi înţelepciunea ei de- 
acum. Să nu se teamă nimeni de ea, decât cum te-ai teme de 
cinstea unui bărbat bătrân şi înţelept. Aşa că nu-ţi face griji în 
privinţa mea! Nu-ţi cer să-mi spui mai mult. Nu te întreb nici 
măcar dacă ceea ce-am spus acum e cât de cât adevărat. Insă 
de te vei încrede în mine, s-ar putea să am câte-o povaţă pentru 
tine, în misia pe care o ai, oricare-ar fi ea. Da! Şi chiar să-ţi dau 
o mână de ajutor. 

Frodo nu-i răspunse nimic. Îi venea să strige că avea nevoie 
şi de ajutor şi de povaţă, să-i spună tânărului acestuia, ale cărui 
vorbe îi păreau atât de înțelepte şi de minunate, tot ce-avea pe 
suflet. Dar ceva îl ţinu. Avea inima grea de spaimă şi de tristeţe: 
dacă el şi Sam erau într-adevăr, aşa cum se părea, tot ce 
rămăsese din cei Nouă Peregrini, atunci el era singurul 
însărcinat cu taina misiei lor. Mai bine să nu se-ncreadă pe 
nedrept, decât să-l ia gura pe dinainte. lar amintirea lui Boromir, 
a schimbării cumplite pe care ispita Inelului o lucrase în el, îi 
venea mereu în minte când se uita la Faramir şi-i auzea glasul; 
nu semănau, dar aveau ceva la fel. 

O vreme merseră în linişte, trecând ca nişte umbre verzi- 
cenuşii pe sub arborii bătrâni, păşind fără zgomot; deasupra lor 
cântau mii de păsărele iar soarele îşi arunca razele strălucitoare 
pe acoperişul neted de frunze întunecate al codrului veşnic 
verde din Ithilien. Sam nu lua parte la vorbă, deşi ascultase; şi în 
acelaşi timp ciulea urechile lui ascuţite, de hobbit, la orice fâşâit 
al pădurii care îi înconjura. Nu observase decât un singur lucru, 
şi anume că în toată vorbăria nu fusese pomenit nici măcar o 
dată numele lui Gollum. Era mulţumit, deşi simţea că nu era 
mare nădejde să nu îl mai audă vreodată. Işi dădu curând 
seama că, deşi mergeau singuri, în apropierea lor se aflau o 
mulţime de oameni; nu numai Damrod şi Mablung, care se iveau 
şi plecau tăcuţi în umbrele din faţa lor, ci şi alţii; îşi croiau cu 


toţii drum tainic în aceeaşi direcţie. O dată, când se uitase 
îndărăt, îmboldit de gândul că era urmărit, i se păru că zăreşte o 
clipă o umbră mică şi neagră, strecurându-se după un trunchi de 
copac. Deschise gura să vorbească, dar o închise la loc. „Nu-s 
sigur, îşi zise el. Şi de ce le-aş aminti de ticălosul ăla bătrân, 
dacă preferă să uite de el? Ce bine-ar fi să-l pot uita şi eu!" 

Aşa că trecură mai departe, până când pădurea începu să se 
rărească, iar terenul se povârni şi mai mult. Deodată, cotiră din 
nou la dreapta şi ajunseră curând la un râuleţ ce trecea printr-o 
strâmtoare: era acelaşi pârâu care se revărsa din heleşteul 
rotund, ajuns acum un torent vijelios, săltând din piatră în 
piatră, într-o albie tăiată adânc, umbrită de ilice şi de cimişir 
negricios. Către apus, la picioarele lor, se zăreau întinderi de 
pământ şi lunci nesfârşite, scăldate într-o lumină ceţoasă, iar 
mai departe scânteierea apelor bogate ale Anduinului în soarele 
care scăpata. 

— Aici, vai, sunt nevoit să fac un lucru urât, zise Faramir. 
Nădăjduiesc c-o să mi-o ierţi, căci pân-acum n-am dat porunci 
nesăbuite, cum ar fi să fiţi legaţi sau ucişi. Dar porunca este ca 
nici un străin, fie el şi din Rohan, care luptă alături de noi să nu 
vadă cărarea spre tainiţa noastră. Trebuie să vă leg la ochi. 

— Cum pofteşti, spuse Frodo. Chiar şi elfii fac la fel, la 
nevoie; noi am trecut fruntariile minunatului Lothlorien cu ochii 
legaţi. Lui Gimli, gnomul, nu i-a căzut prea bine, dar hobbiţii au 
îndurat fără să crâcnească. 

— Eu n-am să vă călăuzesc spre un loc atât de minunat, zise 
Faramir. Insă mă bucur că o să vă lăsaţi legaţi la ochi de bună 
voie şi nu cu forţa. 

Îi strigă încetişor pe Mablung şi pe Damrod. Aceştia ieşiră din- 
tre arbori şi se apropiară. 

— Legaţi-i la ochi pe oaspeţii aceştia ai noştri, zise Faramir. 
Dar cu grijă, să nu-i doară. Lăsaţi-le mâinile libere. Îşi vor da 
cuvântul că n-or să se uite. Eu, unul, m-aş încrede în ei şi i-aş 
pune doar să închidă ochii, dar de se-mpiedică, or să clipească 
fără să vrea. Călăuziţi-i, ca să nu facă vreun pas greşit. 

Cei doi străjeri îi legară pe hobbiţi la ochi cu panglici verzi şi 
le traseră glugile aproape până la gură; apoi îi luară repede pe 
fiecare de mână şi porniră. 

Frodo şi Sam nu fură în stare să spună despre această ultimă 
porţiune de drum decât ce reuşiseră să ghicească pe întuneric. 


Nu peste mult, simţiră că ajunseseră pe o cărare care cobora şi 
se îngusta deodată; fură nevoiţi să meargă în şir, printre doi 
pereţi de stâncă. Gardienii lor îi duceau din spate, ţinându-i de 
umeri. Când terenul era greu, oamenii îi luau pe sus, apoi îi 
puneau iar jos. În dreapta lor se auzea, din ce în ce mai tare, 
susurul unei ape de care se apropiau. Intr-un târziu, se opriră. 
Mablung şi Darmond începură să-i învârtă în toate părţile, până 
îi zăpăciră de tot. Urcară puţin şi li se păru că se face frig. 
Zgomotul pârâului se auzi mai slab. Fură iar luaţi pe sus şi 
coborâră mai multe trepte, la capătul cărora dădură un colţ. 
Auziră apa din nou, de data aceasta mai tare, mai vijelioasă, 
împroşcând peste tot. Simţeau o ploaie fină pe mâini şi pe 
obraji. Intr-un târziu, fură iar puşi jos. Rămaseră aşa o vreme, 
descumpăniţi, legaţi la ochi, fără să ştie unde erau. Nu scoaseră 
nici o vorbă. Atunci, în spatele lor răsună glasul lui Faramir. 

— Dezlegaţi-le ochii! porunci el. 

Li se traseră glugile şi li se scoaseră legăturile de la ochi. 
Clipiră şi traseră adânc aer în piept. Se aflau pe o duşumea udă, 
de piatră şlefuită, în pragul unei porţi cioplite grosolan, care se 
căsca îndărătul lor. Dar în faţă, spre apus, curgea o perdea fină 
de apă, atât de aproape, încât Frodo putea s-o atingă dacă 
întindea mâna. De dincolo de ea pătrundeau săgețile blânde ale 
soarelui ce asfinţea, iar lumina roşie se frângea în nenumărate 
raze scânteietoare, care îşi schimbau mereu culoarea. Parcă 
stăteau la fereastra unui turn elf, dinaintea căreia atârna o 
perdea brodată cu giuvaeruri de argint şi de aur, cu safire, 
rubine şi ametiste înflăcărate. 

— Măcar am avut norocul să vă răsplătim răbdarea, zise 
Faramir. Aceasta este Fereastra Soarelui-Apune, Henneth 
Annun, cea mai mândră dintre cascadele lthilienului, ţinutul 
atâtor fântâni. Puţini străini au văzut-o. Însă îndărătul ei nu-i nici 
o încăpere regească, potrivită cu ea. Intraţi şi uitaţi-vă! 

Bine vorba nu sfârşi, că soarele scăpată de tot şi focul din 
revărsarea aceea de apă se stinse. Se întoarseră şi trecură pe 
sub bolta urâtă. Brusc, se treziră într-o încăpere spațioasă de 
piatră grosolană, cu tavanul aplecat şi neşlefuit. Cele câteva 
torţe care fuseseră aprinse răspândeau o lumină slabă pe pereţii 
lucitori. Veniseră deja o mulţime de oameni înaintea lor, iar 
printr-o altă uşă intrau alţii, câte doi-trei. Pe măsură ce li se 
obişnuiau ochii cu întunericul, hobbiţii observară că grota era 


mai mare decât îşi închipuiseră şi era plină de arme şi de 
merinde. 

— Ei, ăsta-i adăpostul nostru, zise Faramir. Nu-i grozav, dar 
vă puteţi petrece noaptea în linişte. Măcar e uscat şi-avem 
mâncare, deşi nu putem face focul. Cândva prin peştera aceasta 
curgea apa şi ieşea pe sub bolta aceea; dar lucrătorii din 
vechime i-au schimbat cursul prin strâmtoare, iar pârâul se 
revarsă într-o cascadă de două ori mai înaltă, peste stâncile de 
sus. Au astupat toate căile de intrare în grotă, afară de una 
singură, ca să nu pătrundă nici apa, nici altceva. Acum nu mai 
sunt decât două ieşiri: cea prin care aţi intrat legaţi la ochi şi un 
găvan adânc, plin de cuțite de piatră, dincolo de perdeaua de 
apă. Acum, până-i gata cina, trageţi-vă puţin sufletul. 

Hobbiţii fură duşi într-un colţ, unde li se arătă un culcuş să se 
întindă, dacă pofteau. Intre timp, oamenii îşi făceau treaba prin 
grotă în linişte, iute şi cuminte. Din pereţi fură trase mese 
uşoare, pe care aşezară vase şi tacâmuri. Nu era cine ştie ce 
fast, dar totul era aşternut frumos şi bine: farfurii rotunde, 
străchini şi boluri, unele de pământ, smălţuite, cafenii, altele din 
lemn de cimişir curate şi şlefuite. Din loc în loc, aşezaseră câte o 
cupă sau câte un bol neted de bronz; iar în dreptul scaunului 
Căpitanului se afla un pocal de argint, în mijlocul mesei centrale. 

Faramir se plimba printre oamenii săi, întrebându-i pe toţi 
care intrau câte ceva, cu glas scăzut. Unii se întorceau după ce-i 
hăituiseră pe sudişti; alţii care fuseseră lăsaţi ca cercetaşi pe 
lângă drum veniră ultimii. Toţi vrăjmaşii fuseseră ucişi, afară de 
marele mumak; nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el. Nu 
dăduseră de nici o urmă de vrăjmaş; nici măcar o iscoadă 
orcească nu trecuse fruntariile. 

— N-ai văzut şi n-ai auzit nimic, Anborn? îl întrebă Faramir pe 
ultimul venit. 

— Nu, stăpâne, zise omul. În orice caz, nici un orc. Dar am 
văzut sau mi s-a părut că văd ceva cam ciudat. Se întunecase 
binişor şi ochii te mai înşală la ora asta; lucrurile par mai mari 
decât sunt. Probabil că n-a fost decât o veveriţă. 

La aceste cuvinte, Sam ciuli urechile. 

— Dar de-a fost veveriţă, înseamnă că era una neagră şi fără 
coadă. Părea ca o umbră pe pământ, iar când m-am apropiat, a 
sărit iute îndărătul unui trunchi de copac pe care s-a căţărat la 
fel de repede. Ştiu că nu ne laşi să ucidem fiarele fără pricină şi, 


cum nu mi s-a părut a fi altceva, n-am tras nici o săgeată. Era, 
oricum, prea întuneric ca să ţintesc, iar făptura a dispărut în 
desişul de frunze cât ai zice peşte. Dar eu am rămas cu gura 
căscată o vreme, căci mi s-a părut ciudat. Apoi m-am grăbit să 
mă întorc. Şi-atunci a-nceput să sâsâie la mine de sus. O fi fost 
vreo veveriţă mare. Probabil că pe sub tenebrele Nenumitului s- 
au strecurat niscaiva fiare din Codrul Întunecat şi rătăcesc acum 
încoace, spre pădurea noastră. Cică pe-acolo sunt veveriţe 
negre. 

— Poate, zise Faramir. Dar dacă-i aşa, însemnă că-i semn 
rău. N-avem nici un chef de scursorile din Codrul Întunecat aici, 
în Ithilien. 

Lui Sam i se păru că le aruncă o privire furişă, în timp ce 
rostea aceste cuvinte. Dar nu zise nimic. O vreme, el şi Frodo 
stătură întinşi privind torţele şi oamenii care se mişcau de colo- 
colo, vorbind în şoaptă. Apoi Frodo adormi. 

Sam se frământa, chibzuind cu grijă. „S-ar putea să fie de 
bună-credinţă", îşi zicea el, „sau s-ar putea să nu fie. Vorba 
meşteşugită ascunde ades o inimă mârşavă." Căscă. „Aş fi în 
stare să dorm o săptămână; abia atunci m-aş mai întrema şi eu 
un pic. Şi ce-am să fac, dac-o să stau singur cu toţi oamenii 
ăştia mari în jurul meu? Nimic, Sam Gamgee; dar n-ai încotro, 
trebuie să stai treaz." 

Şi, cu chiu cu vai, izbuti. Lumina de la intrarea în grotă păli, 
iar vălul cenuşiu de apă se întunecă şi se pierdu în umbra care 
începuse să se lase. Zgomotul apei continua la fel, zi şi noapte, 
fără să se schimbe. Murmurul şi susurul ei te trăgeau la somn. 
Sam îşi apăsă ochii cu pumnii. 

Fură aprinse mai multe torţe. Se desfundară un poloboc cu 
vin şi mai multe butoaie cu mâncare. Oamenii aduceau apă din 
cascadă. Unii se spălau pe mâini în găvane. Lui Faramir i se 
aduse un lighean mare de aramă şi un prosop alb. Se spălă şi el. 

— Treziţi-i pe oaspeţii noştri, zise el, şi aduceţi-le apă. E 
vremea mesei. 

Frodo se ridică în capul oaselor, căscă şi se întinse; Sam, 
neobişnuit să fie slujit, se uită uluit la bărbatul înalt care se 
plecă dinaintea lui, cu un lighean în mâini. 

— Pune-l jos, jupâne, dacă nu te superi, zise el. Aşa e mai 
uşor şi pentru tine, şi pentru mine. 

Apoi, spre mirarea şi veselia oamenilor, îşi cufundă capul în 


apa rece, udându-şi gâtul şi urechile. 

— Obişnuiţi să vă spălaţi şi pe cap, înainte de masă? îl 
întrebă bărbatul care îi slujea pe hobbiţi. 

— Nu, doar înainte de aia de dimineaţă, zise Sam. Dar când 
eşti în urmă cu somnul, apa rece pe gât e ca ploaia pe-o lăptucă 
ofilită. Vezi? Acu' pot să stau şi eu treaz, ca să mănânc un pic. 

Fură apoi conduşi lângă Faramir, pe nişte butoiaşe acoperite 
cu piei, aşezate pe băncile oamenilor, ca să ajungă şi ei la masă. 
Înainte să se apuce de mâncat, Faramir şi toţi oamenii săi se 
întoarseră cu faţa spre apus, rămânând câteva clipe tăcuţi. Le 
făcu semn lui Frodo şi lui Sam, cum că s-ar cuveni să facă şi ei 
acelaşi lucru. 

— Aşa facem totdeauna, zise el, în vreme ce se aşezau; 
privim dincolo de patria elfilor, în Numenorul cel veşnic. Voi n- 
aveţi un obicei asemănător, înainte de masă? 

— Nu, rosti Frodo, simțindu-se ciudat de necioplit şi de 
neştiutor. Dar când ne aflăm în ospeţie, ne înclinăm în faţa 
gazdei noastre şi, după ce terminăm de mâncat, ne ridicăm să-i 
mulţumim. 

— Asta facem şi noi, zise Faramir. 

După atâta drumeţie, odihnă pe apucate şi zile petrecute în 
sălbăticie singuratică, masa de seară le păru hobbiţilor un 
adevărat festin; să bea vin chihlimbariu, rece şi parfumat, să 
mănânce pâine cu unt şi cărnuri sărate şi poame şi brânză bună 
de burduf! Şi toate acestea cu mâinile spălate, din farfurii şi cu 
tacâmuri curate! Nici Frodo, nici Sam nu ziseră nu la nimic din 
ceea ce li se dădu, chiar dacă fură îmbiaţi a doua sau a treia 
oară. Vinul le pătrunse în sânge şi le îngreuna mădularele; îşi 
simţiră inimile uşoare şi pline de mulţumire, cum nu li se mai 
întâmplase de când părăsiseră pământul Lorienului. 

După ce terminară, Faramir îi conduse într-un ungher de la 
capătul grotei, dinaintea căruia erau nişte perdele trase. Li se 
aduseră o masă şi două scăunele. Intr-o nişă ardea un opaiţ de 
pământ. 

— S-ar putea să vi se facă somn curând, le spuse el. Mai ales 
bunului Sam cel Înţelept, care s-a încăpăţinat să nu închidă un 
ochi înainte de masă; n-o fi vrut să-şi strice foamea sau i-o fi fost 
teamă de mine? Nu-mi dau seama. Dar nu-i bine să te culci 
imediat după ospăț, mai ales când ai postit atâta înainte. Hai să 
stăm puţin de vorbă. Trebuie s-aveţi multe de povestit despre 


călătoria voastră din Vâlceaua Despicată. Şi, pesemne, doriţi şi 
voi să aflaţi câte ceva despre noi şi despre ţinuturile unde ne 
aflăm acum. Povestiţi-mi de Boromir, fratele meu, de bătrânul 
Mithrandir şi de seminţia minunată din Lothlorien. 

Lui Frodo nu-i mai era somn şi se simţea gata să stea de 
vorbă. Dar, deşi mâncarea şi vinul îl învioraseră, neîncrederea 
nu îl părăsise. Sam îngâna încetişor, însă când Frodo începu să 
vorbească, întâi se mulţumi să asculte, îndrăznind doar din când 
în când să scoată câte un strigăt în semn de aprobare. 

Frodo spuse multe, dar se feri să aducă vorba de misiunea 
Frăției şi de Inel, stăruind asupra vitejiei lui Boromir în toate 
păţaniile lor: cu lupii din sălbăticie, în zăpezile de sub Caradhras 
şi în galeriile din Moria unde se prăbuşise Gandalf. Faramir se 
arătă cel mai mişcat de bătălia de pe pod. 

— S-o fi săturat şi Boromir să tot fugă de orci, zise el; poate şi 
de creatura aia scârbavnică, Balrog parcă i-ai zis, deşi a fost 
ultimul care-a plecat. 

— Da, a fost ultimul, încuviinţă Frodo, dar Aragorn a trebuit 
să ne călăuzească. Numai el singur ştia drumul, după prăbuşirea 
lui Gandalf. Dar dacă n-ar fi avut în grijă nişte fiinţe aşa mici ca 
noi, nu cred c-ar fi fugit nici el, nici Boromir. 

— Poate-ar fi fost mai bine ca Boromir să se fi prăbuşit acolo, 
o dată cu Mithrandir, spuse Faramir, şi să nu-şi fi mai urmat 
destinul crunt care îl aştepta deasupra cascadei Rauros. 

— Poate. Dar mai bine povesteşte-mi acum şi despre 
aventurile voastre, zise Frodo, schimbând iar vorba. Pentru că 
aş vrea să ştiu mai multe despre Minas Ithil şi Osgiliath, despre 
Minas Tirith cea îndelung îndurătoare. Ce nădejdi aveţi cu 
cetatea asta, în războiul vostru nesfârşit? 

— Ce nădejdi avem? făcu Faramir. De mult nu mai avem nici 
o nădejde. Poate că sabia lui Elendil ne-o va aprinde iar în 
suflete, dar asta n-o să facă decât să amâne ziua de pe urmă; 
bineînţeles, dacă nu cumva se va întâmpla ceva neaşteptat 
pentru elfi şi pentru oameni. Căci Vrăjmaşul se-ntăreşte, pe 
când noi ne împuţinăm tot mai mult. Suntem nişte făpturi pe 
ducă, o toamnă fără lăstari. Oamenii din Numenor s-au aşezat 
departe, cei mai mulţi pe ţărmuri, în zonele de la mare ale 
Ţinuturilor Mari, dar foarte mulţi s-au luat de rele şi fac nebunii. 
Au îndrăgit întunecimea şi vrăjile; unii s-au dedat cu totul 
lenevirii şi nepăsării, iar alţii s-au bătut între ei, până au fost 


cuceriţi în slăbiciunea lor de oamenii sălbatici. N-am auzit ca 
cineva să fi făcut vrăji în Gondor sau că Nenumitul ar fi fost 
vreodată cinstit acolo; iar vechea înţelepciune şi frumuseţe 
aduse de la Apus au rămas multă vreme în ţinutul fiilor lui 
Elendil cel Chipeş, şi încă mai sălăşluiesc acolo. Chiar şi aşa, 
Gondorul însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea, 
crezând că Vrăjmaşul doarme; dar el fusese doar îndepărtat, nu 
nimicit. Moartea era pretutindeni, pentru că numenoreenii 
tânjeau încă — aşa cum făcuseră în vechiul lor regat, pe care îl 
pierduseră tocmai din această pricină — după viaţa fără de 
sfârşit, neschimbătoare. Regii îşi făceau morminte mai grozave 
decât casele oamenilor vii, pe care însemnau numele 
strămoşilor la care ţineau mai mult decât la numele propriilor lor 
fii. Seniori fără copii şedeau în săli învechite, visând la 
blazoanele lor; oameni ofiliţi amestecau elixire tari, prin 
cămăruţe tainice, sau îşi puneau întrebări despre stele prin 
turnuri înalte şi reci. lar ultimul rege din stirpea lui Anarion nu 
avea urmaşi. Dar majordomii erau mai înţelepţi şi mai norocoşi. 
Mai înţelepţi, pentru că îşi adunau armia dintre oamenii voinici 
de la ţărmul mării şi dintre muntenii îndrăzneţi din Ered Nimrais. 
Şi au încheiat un armistițiu cu popoarele de la Miazănoapte care 
ne atacaseră adesea — bărbaţi sălbatici şi viteji — afară doar de 
seminţia noastră depărtată, răsăritenii sălbatici şi haradrimii 
haini. Astfel s-a întâmplat că, în zilele lui Cirion al 
Doisprezecelea Majordom (tatăl meu e-al douăzeci şi şaselea), 
au dat fuga să ne sară în ajutor şi i-au nimicit pe vrăjmaşii care 
puseseră mâna pe ţinuturile noastre de la miazănoapte, în 
Marea Câmpie Celebrant. Aceştia sunt rohirrimii, după cum le 
zicem noi, stăpânii de cai, cărora le-am cedat câmpiile 
Calenardhonului ce se numesc de-atunci Rohan; căci ţinutul 
acela fusese dintotdeauna foarte puţin locuit. Astfel ne-au fost 
alături şi ne-au fost credincioşi, ne-au ajutat la nevoie şi ne-au 
păzit hotarele de la miazănoapte şi Defileul Rohan. Au prins câte 
ceva din învăţătura şi vorbele noastre şi, la nevoie, ştiu să ne 
vorbească şi limba; dar ţin mult la faptele şi la numele 
strămoşilor lor, iar între ei vorbesc propria lor limbă, de la 
Miazănoapte. Şi îi avem la inimă, pentru că bărbaţii sunt înalţi şi 
femeile minunate, la fel de viteji şi ei, şi ele, puternici, cu păr 
bălai şi ochi strălucitori; ne amintesc de oamenii din Zilele de 
Odinioară. De altfel, înţelepţii noştri spun că legătura dintre noi 


se pierde în negura timpurilor, căci se trag din aceleaşi Trei 
Case ale Oamenilor, la fel ca numenoreenii, şi poate că nu din 
Hador cel cu Părul de Aur, prietenul elfilor, ai cărui fii şi-o parte 
din neamul lui n-au plecat peste Mare, în Apus, împotrivindu-se 
chemării. lată cum îi socotim noi pe oameni în hrisoave: Nobilii 
sau Oamenii din Apusime care erau numenoreenii; Popoarele 
Mijlocii, Oamenii Amurgului, cum ar fi rohirrimii şi seminţia lor 
care sălăşluieşte încă în depărtatul Miazănoapte; şi Sălbaticii, 
Oamenii din Întunecime. 

Acum, dacă rohirrimii au crescut, într-o oarecare măsură, în 
felul nostru, în ceea ce priveşte meşteşugurile şi purtarea, şi noi 
am luat ceva de la ei, şi nu ne mai putem numi „Nobili". Am 
devenit Oameni Mijlocii, ai Amurgului, dar cu amintirea altor 
lucruri. Căci, la fel ca rohirrimii, iubim acum războiul şi vitejia 
prin ele însele, atât ca lucrare în sine, cât şi ca ţel; şi, deşi încă 
zicem că un războinic ar trebui să fie mai degrabă dăruit şi 
învăţat, decât să se priceapă doar la meşteşugul armelor şi la 
cum să ucidă, totuşi îi preţuim pe luptători mai mult decât pe cei 
care ce se ocupă cu alte treburi. Căci de-asta e trebuinţă în 
zilele noastre. Aşa era şi fratele meu, Boromir, un om al faptelor 
strălucite, pentru care era socotit cel mai bun din Gondor. Şi-a 
fost, într-adevăr, foarte viteaz; de mult n-a mai avut Minas Tirith 
un moştenitor atât de truditor, atât de gata să sară la luptă şi 
nimeni nu putea să sufle mai puternic din Marele Corn ca el. 

O clipă, Faramir oftă şi tăcu. 

— Nu prea spuneţi multe în istoriile dumneavoastră despre 
elfi, domnule, rosti Sam, luându-şi brusc inima-n dinţi. 

Observase că Faramir părea să vorbească despre elfi cu 
mare cuviinţă ceea ce, mai mult decât felul în care-i primise şi 
mâncarea şi vinul lui, îi câştigaseră lui Sam cel înţelept prețuirea 
şi încrederea. 

— Aşa e, jupâne Sam cel înţelept, zise Faramir, căci nu mă 
pricep la învăţătura elfească. Dar iată că ai pus degetul pe un 
alt miez al schimbării noastre, care ne depărtează de Numenor 
şi ne apropie de Pământul de Mijloc. Căci, aşa cum poate ştii, o 
dată ce Mithrandir ţi-a fost tovarăş şi-ai stat de vorbă cu Elrond, 
edainii, strămoşii numenoreenilor, au luptat alături de elfi în 
primele războaie şi au fost răsplătiți cu regatul din mijlocul Mării, 
nu departe de Ţara Elfilor. Dar pe Pământul de Mijloc, oamenii şi 
elfii s-au înstrăinat unii de alţii în zilele întunecimii prin ticluirile 


Duşmanului, şi, încet-încet, şi-a reluat fiecare seminţie calea ei. 
Oamenii se tem acum de elfi şi nu mai au încredere în ei, deşi 
ştiu puţine despre ei. lar noi, cei din Gondor, ne asemuim cu 
seminţia din Rohan; pentru că, până şi ei, care sunt în vrăjmăşie 
cu Seniorul Intunecimii, se feresc de elfi şi vorbesc cu groază de 
Codrul de Aur. Cu toate acestea, sunt unii printre noi care au de- 
a face cu elfii când şi când; uneori, se duc în taină în Lorien, şi 
puţini se mai întorc de-acolo. Eu unul n-am fost. Căci mi se pare 
acum primejdios ca muritorii să năzuiască la cercetarea 
Străbunilor. Totuşi vă invidiez că aţi stat de vorbă cu Doamna 
cea Dalbă. 

— Doamna din Lorien! Lady Galadriel! exclamă Sam. Dacă aţi 
vedea-o, domnule! O, dac-aţi vedea-o! Nu-s decât un hobbit şi 
acasă la mine-s grădinar, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun; iar 
mare meşter nu-s într-ale stihurilor, adică nu ştiu să le ticluiesc; 
mai zic şi eu câte unul hâtru, dar nu-i poezie de-adevăratelea, 
aşa că nu vă pot spune ce-am în inimă. Cântarea ar fi mai 
potrivită pentru ea. Ar trebui să-l auziţi pe Pas Mare, adică pe 
Aragorn, sau pe bătrânul domn Bilbo, cum cântă. Dar tare mi-ar 
plăcea şi mie să-i fac o cântare! Frumoasă e, domnule! O 
minunăţie! Uneori e ca un pom în floare, alteori ca o narcisă 
albă — la fel de mititică şi de mlădie. Tare ca diamantul, blândă 
ca raza de lună. Caldă ca lumina soarelui, rece ca stelele 
îngheţate. Mânară şi trufaşă ca un munte de nea, şi veselă ca 
orice fetişcană, primăvara, cu margarete în cosiţe. Dar ce pot eu 
să zic nu-i decât o flecăreală. 

— Atunci trebuie să fie cu adevărat minunată, zise Faramir. 
Primejdios de frumoasă. 

— N-am de unde să ştiu de-i primejdios sau nu, spuse Sam. 
Mă uluieşte că oamenii duc cu ei primejdia în Lorien şi-apoi zic 
c-au găsit-o acolo, când ei înşişi au venit cu ea. Dar poate că-i 
ziceţi astfel pentru că e puternică prin ea însăşi. Te faci ţăndări, 
ca un vapor izbit de stânci, în faţa ei; sau te îneci ca un hobbit 
într-un râu. Dar nici stânca, nici râul nu-s de vină. lar Boro... 

Tăcu şi se înroşi ca racul. 

— Ei? lar Boromir şi ce-ai mai vrut să spui? îl întrebă Faramir. 
Zi-i, ce-ai mai vrut să spui? El e cel care-a adus primejdia cu 
sine? 

— Da, domnule, şi vă cer iertare că zic una ca asta, cu toate 
că fratele domniei voastre a fost un bărbat ales. Dar aţi ghicit 


situaţia, încă de la-nceput. L-am urmărit şi l-am ascultat pe 
Boromir de când a plecat din Vâlceaua Despicată — asta pentru 
că aveam grijă, ştiţi, de stăpânul meu, nu ca să-i fac fratelui 
domniei voastre vreun rău — şi cred că el a văzut limpede în 
Lorien mai ales ceea ce voia să vadă; lucru pe care l-am bănuit 
din capu' locului. De cum a văzut Inelul Duşmanului, l-a şi poftit. 

— Sam! strigă Frodo îngrozit. 

Se cufundase doar pentru o clipă în gânduri şi se trezise 
deodată; prea târziu însă. 

— Indurare! făcu Sam pălind, apoi făcându-se ca focul. lar am 
luat-o razna! De câte ori caşti gura, îţi iese o păsărică din ea, îmi 
spunea mie Unchiaşul, şi-avea dreptate. Văleu! Vai de mine! 

Se întoarse apoi şi îl privi pe Faramir în faţă, adunându-şi 
bruma de curaj pe care-o mai avea: 

— Acu', ascultați ce vă spun, domnule! Să nu vă luaţi de 
stăpânul meu, numa' pentru că slujitorul lui nu-i decât un 
găgăuţă. Aţi vorbit tot timpul meşteşugit şi m-aţi făcut să-mi 
dau drumul, despre elfi şi alte alea. Dar meşteşugul se vede mai 
bine-n faptă, aşa că aveţi prilejul acum să vă arătaţi mărinimia. 

— Aşa se pare, rosti Faramir agale şi foarte blând, surâzând 
ciudat. Deci, aceasta-i dezlegarea tuturor cimiliturilor! Inelul 
Suprem despre care se credea c-a pierit din lume. Şi Boromir a- 
ncercat să-l ia cu forţa? lar voi aţi fugit atunci, ca să ajungeţi 
aici, la mine! Şi eu am acum în mână, în sălbăticia asta, doi 
piticuţi, o oştire de oameni gata să mă slujească, precum şi 
Inelul Inelelor. Asta da, noroc! Un mare prilej pentru Faramir, 
Căpitanul din Gondor, să-şi arate mărinimia! Ha, ha! 

Se ridică în picioare înalt şi sever, cu ochii cenușii şi 
scânteietori. Frodo şi Sam ţâşniră de pe scaune şi se lipiră cu 
spatele de zid, unul lângă altul, bâjbâind după mânerele 
spadelor. Se lăsă tăcerea. Toţi bărbaţii din peşteră încetară 
vorba şi se uitară uimiţi la ei. Dar Faramir se aşeză iar şi începu 
să râdă liniştit. Apoi fu iarăşi serios. 

— Bietul Boromir! Prea a fost crunt încercat, zise el. Dac-aţi 
şti cu câtă tristeţe m-aţi copleșit voi, doi călători dintr-o ţară 
depărtată, care purtaţi năpasta noastră. Dar voi îi judecaţi pe 
oameni mai puţin decât îi judec eu pe piticuţi. Noi, cei din 
Gondor, vorbim pe şleau. Rareori ne fudulim, şi-atunci când o 
facem, mergem înainte până la jertfa cea mare, dacă e nevoie. 
Nici dacă-l găsesc în mijlocul drumului, n-am săpun mina pe el, 


aşa mi-am zis. Chiar de-aş fi unul dintre cei care poftesc lucrul 
acela, fără să fiu lămurit asupra lui, tot m-aş ţine de vorba mea, 
ca de un jurământ. Numai că eu nu sunt dintre aceia. Sau, mai 
degrabă, am atâta scaun la cap să-mi dau seama că sunt unele 
primejdii de care omul trebuie să se ferească. 

Aşezaţi-vă liniştiţi! Şi nu-ţi face griji, Sam cel Inţelept. Dacă ţi 
se pare că te-a luat gura pe dinainte, gândeşte-te că aşa a fost 
să fie. Inima ţi-e în aceeaşi măsură ageră şi credincioasă şi-a 
văzut mai bine decât ochii. Căci, oricât de ciudat ar părea, a fost 
bine că mi-ai mărturisit asta. S-ar putea să-i fie de folos chiar şi 
stăpânului tău, pe care-l iubeşti atât. Se va întoarce totul spre 
binele lui, dacă-mi va sta în putinţă. Aşa că fii liniştit. Dar nici 
măcar să nu mai rosteşti numele lucrului aceluia cu glas tare. 
Ajunge că l-ai spus o dată. 

Hobbiţii se întoarseră la locurile lor şi se aşezară fără să 
scoată un cuvânt. Oamenii se puseră pe băut şi vorbit, socotind 
că Faramir făcuse o glumă oarecare cu micii lui oaspeţi şi-acum 
totul se terminase. 

— Ei, Frodo, acum ne înţelegem şi noi, în sfârşit, unul pe 
celălalt, zise Faramir. Dacă ai luat lucrul acela asupra ta, 
împotriva voinţei tale, la cererea altora, atunci ai toată prețuirea 
mea. Şi mă minunez cum de l-ai putut ţine ascuns, fără să te 
foloseşti de el. Îmi dezvăluiţi o lume nouă; sunteţi nişte fiinţe : 
cum n-am mai întâlnit. Toţi cei din seminţia voastră sunt aşa? In 
ţinutul vostru trebuie să fie numai pace şi mulţumire, iar 
grădinarii să fie ţinuţi la mare cinste. 

— Nu merg nici la noi toate ca pe roate, zise Frodo. Darunii 
grădinari sunt ţinuţi, într-adevăr, la mare cinste. 

— Numai că făpturile de-acolo îşi pierd puterile chiar şi în 
grădinile lor, aşa cum se întâmplă cu toate cele de sub Soarele 
lumii acesteia. lar voi sunteţi departe de casă şi osteniţi de- 
atâta drum. Ajunge pentru astă-seară. Dormiţi amândoi în pace, 
dacă vă e cu putinţă. Nu vă temeţi! Nu vreau nici să-l văd, nici 
să-l ating şi nici să ştiu mai multe (ştiu şi-aşa destule!), ca nu 
cumva să mă pască ispita şi să mă dovedesc mai prejos în 
această încercare decât Frodo, fiul lui Drogo. Duceţi-vă şi 
odihniţi-vă, dar mai întâi spuneţi-mi, de vreţi, unde doriţi să 
mergeţi şi ce-aveţi de făcut. Căci sunt nevoit să veghez, s-aştept 
şi să chibzuiesc. Timpul trece. Mâine dimineaţă trebuie s-o luăm 
fiecare pe drumul care ne e hărăzit. 


Odată trecut primul fior de spaimă, Frodo se pomenise 
tremurând. Acum fu copleşit de o slăbiciune care se pogori ca 
un nor asupra lui. Putea să se prefacă, dar nu se mai stăpâni 

— Aveam de gând să găsesc un drum spre Mordor, spuse el 
pierit. Mergeam la Gorgoroth. Trebuie să ajungem la Muntele de 
Foc şi să aruncăm lucrul acela în Genunea Pieirii. Aşa a zis 
Gandalf. Nu cred însă că voi ajunge vreodată acolo. 

Faramir îl privi o clipă lung, uluit şi grav. Apoi se repezi şi îl 
prinse să nu cadă, îl luă uşor pe braţe şi îl duse la pat. Îl aşeză 
acolo, apoi îl înveli bine. Frodo se cufundă pe dată într-un somn 
adânc. Puseră alături încă un pat pentru slujitorul lui. Sam şovăi 
niţel, apoi rosti, făcând o plecăciune foarte adâncă: 

— Noapte bună, domnu' Căpitan. Aţi folosit prilejul, stăpâne. 

— Chiar aşa? făcu Faramir. 

— Da, stăpâne, şi aţi arătat c-aveţi stofă, nu glumă. Faramir 
zâmbi. 

— Eşti un slujitor îndrăzneţ, jupâne Sam cel Înţelept. Dar nu, 
lauda pentru cel care-o merită e mai presus de orice răsplată. 
Totuşi aici nu era nimic de preamărit. N-am avut nici o clipă 
dorinţa să fac altfel. 

— Aaa, făcu Sam, păi aţi zis că stăpânul meu are un aer 
elfesc, ceea ce-i bine şi-adevărat. Da' am să vă spun şi eu ceva: 
dumneavoastră aveţi un aer, care-mi aminteşte de... ei bine, de 
Gandalf, de vrăjitori! 

— Cine ştie? rosti Faramir. Poate că ai desluşit în mine aerul 
depărtat al numenoreenilor. Noapte bună! 


VI Heleşteul Neîngăduit 


Frodo se trezi şi îl văzu pe Faramir aplecat asupra lui. Preţ de 
o clipă, vechile spaime puseră iar stăpânire pe el; se ridică în 
capul oaselor şi zvâcni îndărăt. 

— N-ai de ce să te sperii, zise Faramir. 

— S-a şi făcut dimineaţă? întrebă Frodo, căscând. 

— Nu încă, dar noaptea-i pe sfârşite, iar luna plină scăpată 
spre apus. Vrei să vii s-o vezi? Mai e ceva: aş dori să mă 
povăţuieşti într-o chestiune. lartă-mă că te-am trezit din somn; 
dar vrei să vii? 

— Da, spuse Frodo, ridicându-se şi înfiorându-se uşor când 


ieşi de sub pătura şi pieile călduroase. 

Era frig în peştera fără foc. Vuietul apei răsuna puternic în li- 
niştea deplină. Îşi puse mantia şi îl urmă pe Faramir. 

Trezindu-se deodată, Sam văzu mai întâi patul gol al 
stăpânului său şi sări în picioare. Apoi zări două umbre 
întunecate — a lui Frodo şi a unui bărbat — desluşindu-se în 
bolta luminată acum toată într-o paloare alburie. Se luă iute 
după ei printre şirurile de oameni care dormeau pe saltele, de-a 
lungul peretelui. Când ieşi prin gura peşterii, văzu că perdeaua 
se transformase într-un văl din mătase şi perle, cu fir de argint: 
ţurţuri din raze de lună topindu-se. Dar nu se opri să-i admire, ci 
o luă într-o parte, ca să-şi urmeze stăpânul prin culoarul strâmt 
din peretele peşterii. 

Trecură întâi printr-un tunel întunecat, apoi urcară multe 
scări ude şi astfel ajunseră pe o lespede mică, tăiată în piatră şi 
luminată de sus de tot de cerul palid care strălucea printr-un 
horn lung. De acolo porneau două şiruri de trepte: după câte se 
părea, unul mergea înainte, până pe malul înalt al pârâului, 
celălalt cotea spre stânga. Pe-acesta o luară ei. Urca în spirală, 
ca o scară într-un foişor. 

Până la urmă, ieşiră din întunericul din stâncă şi se uitară în 
jur. Se aflau pe o lespede de piatră, fără balustradă sau parapet. 
în dreapta lor, către răsărit, se revărsa torentul, izbindu-se de o 
mulţime de terase, căzând apoi într-un canal neted, săpat de 
forţa nestăpânită a apei înspumate care se unduia şi se repezea 
aproape la picioarele lor, apoi cădea drept peste marginea care 
se căsca în stânga. Acolo, la buza prăpastiei, stătea un om care 
privea în hău. 

Frodo se întoarse să se uite cum lunecau şi se avântau în jos 
şuvoaiele mlădioase de apă. Apoi îşi ridică ochii şi îşi aţinti privi- 
rile în zare. Firea era tăcută şi rece, ca înaintea zorilor. La apus, 
în depărtare, scăpata luna plină, rotundă şi albă. în valea mare 
de dedesubt licăreau ceţuri alburii — o vâltoare întinsă de fum 
argintiu, dedesubtul căruia se rostogoleau apele răcoroase şi 
înnoptate ale Anduinului. Dincolo de râu, se desluşea 
ameninţător o întunecime de nepătruns, în care sclipeau din loc 
în loc, reci, ascuţite, depărtate şi albe, ca nişte dinţi de stafii, 
culmile din Ered Nimrais, Munţii Albi ai Ţinutului Gondor, 
acoperite cu zăpezi veşnice. 

O vreme, Frodo stătu acolo, pe piatra înaltă, şi îl trecu un fior, 


gândindu-se că, poate, în această nesfârşire de pământuri 
copleşite de noapte, vechii lui tovarăşi îşi purtau paşii, dormeau 
sau zăceau morţi, învăluiţi în ceaţă. Ce căuta aici, smuls din 
uitarea somnului? 

Sam aştepta nerăbdător un răspuns la aceeaşi întrebare şi nu 
se putu ţine să nu bombăne, crezu el, numai pentru urechea 
stăpânului său: 

— Frumoasă privelişte, n-am ce zice, domnu' Frodo; dar îţi 
îngheaţă inima, ca să nu mai zic nimic de oase! Ce se petrece 
aici? 

Faramir îl auzi şi îi răspunse: 

— Apus de lună în Gondor. Mânarul Ithil, în vreme ce 
părăseşte Pământul de Mijloc, mai aruncă o privire peste buclele 
albe ale bătrânului Mindolluin. Merită să tremuri un pic. Dar nu 
pentru asta v-am adus aici — deşi, în ceea ce te priveşte, nu te- 
a chemat nimeni, Sam cel Inţelept, aşa că nu faci decât să tragi 
ponoasele fiindc-ai vrut să vezi. O duşcă de vin te va drege pe 
dată. Hai, vino să vezi! 

Urcă lângă straja tăcută de la marginea întunecată a 
prăpastiei, iar Frodo îl urmă. Sam se ţinu şi el după ei. Şi-aşa se 
simţea destul de nesigur pe lespedea aceea umedă şi înaltă. 
Faramir şi Frodo îşi coborâră privirile. Dedesubt, departe, văzură 
apele albicioase care curgeau într-un bol înspumat, apoi se 
învolburau întunecat în jurul unui găvan adânc din stâncă, până 
îşi aflau iar cale de ieşire printr-o poartă îngustă, de unde 
porneau vuind înceţoşate spre întinderi mai calme. Razele lunii 
cădeau încă pieziş la poalele cascadei şi scânteiau pe faţa 
vălurită a găvanului. Frodo văzu imediat ceva mic şi întunecat 
pe malul apropiat, care însă se scufundă şi se făcu nevăzut, 
chiar sub privirile sale, dincolo de cascada clocotitoare şi 
bolborositoare, tăind apa neagră ca o săgeată sau ca o piatră 
ascuţită. Faramir se întoarse către bărbatul de alături. 

— Asta ce zici c-ar putea să fie, Anborn ? O veveriţă sau un 
pescăruş? Oare există pescăruşi albaştri în heleşteele nopţii din 
Codrul Întunecat? 

— Pasăre nu-i, o fi altceva, îi răspunse Anborn. Are patru 
mădulare şi se scufundă ca oamenii; şi pare destul de priceput 
la aşa ceva. Ce-o fi? Oare caută o cale dincolo de perdea, ca să 
ajungă în ascunzătoarea noastră? Se pare că până la urmă am 
fost găsiţi. Am arcul cu mine şi-am mai pus câţiva arcaşi în 


apropiere, la fel de buni trăgaci ca mine, pe maluri. Nu aşteptăm 
decât porunca ta, Căpitane. 

— Să tragem? întrebă Faramir, întorcându-se spre Frodo. 
Acesta nu răspunse imediat. Apoi rosti: 

— Nu, nu! Te conjur, nu! 

Dacă Sam ar fi îndrăznit, ar fi zis: „da", mai repede şi mai 
tare. Nu vedea, dar ghicea foarte bine din vorbele lor la ce se 
uitau. 

— Ştii, aşadar, despre ce-i vorba? întrebă Faramir. Hai, acum 
c-ai văzut, spune-mi de ce să-l cruţăm? In nici o vorbă de-a 
noastră n-ai rostit un cuvânt despre haimanaua asta de însoțitor 
al vostru şi l-aţi lăsat baltă, pentru moment. Putea s-aştepte 
mult şi bine, până să fie prins şi-adus dinaintea mea. Am trimis 
cei mai dibaci vânători după el, dar le-a scăpat şi nu l-a mai 
văzut nimeni de-aseară. Acum însă a sărit rău peste cal, mai rău 
decât dacă s-ar fi dus doar să vâneze iepuri pe coline: a 
îndrăznit să vină la Henneth Annun şi şi-a pus viaţa în primejdie. 
Mă mir de făptura asta, cum de s-a-ncumetat, aşa ascunsă şi 
vicleană cum pare, să vină să se distreze în heleşteul ăsta, chiar 
la fereastra noastră. O fi crezând că oamenii dorm toată 
noaptea, fără să vegheze? De ce face asta? 

— Sunt, cred, două răspunsuri, zise Frodo. Întâi, ştie prea 
puţin despre oameni şi, cât o fi el de viclean, n-are cum să-şi 
dea seama că vă ascundeţi aici, într-un loc atât de tainic. Apoi, 
cred c-a fost ademenit aici de-o dorinţă nestăpânită, care-i 
depăşeşte luarea-aminte. 

— Zici că-i ademenit? întrebă Faramir cu glas scăzut. Cum 
aşa? Înseamnă că ştie ce duceţi cu voi. 

— Aşa e. L-a purtat el însuşi ani de zile. 

— L-a purtat el? făcu Faramir, tăindu-i-se respiraţia de uimire. 
Altă cimilitură! Înseamnă că încearcă să pună mâna pe el. 

— Poate. Pentru el e ceva nepreţuit. Dar nu la asta m-ara 
gândit. 

— Atunci, la ce? 

— La peşte, zise Frodo. la uitaţi-vă! 

Îşi îndreptară cu toţii privirile spre heleşteul întunecat. La 
capătul depărtat al bazinului, apăru un căpşor negru, direct de 
sub umbrele steiurilor. Ceva argintiu luci scurt şi apa se încreţi 
într-un cerculeţ. Înotă într-o parte, apoi, cu o agerime uimitoare, 
pe mal sări o făptură asemeni unei broaşte, care se aşeză şi 


începu să molfăie obiectul acela mic şi argintiu; ultimele raze de 
lună cădeau acum dincolo de peretele de piatră de la capătul 
heleşteului. Faramir râse uşor. 

— Peşte! zise el. Foamea asta nu pare primejdioasă! Sau, 
cine ştie? Peştii din heleşteul lui Henneth Annun s-ar putea să-l 
coste cam scump. 

— Îl am în bătaia săgeţii, zise Anborn. Să trag, Căpitane? Căci 
legea noastră-i moartea pentru oricine vine pe-aici nepoftit. 

— Stai un pic, Anborn, îl opri Faramir. E o trebuşoară mai difi- 
cilă decât pare. Ce-ai de zis acum, Frodo? De ce l-am cruța? 

— Făptura aceea e neputincioasă şi înfometată, zise Frodo; 
nu-şi dă seama de primejdie. lar Gandalf, Mithrandir al vostru, v- 
ar fi rugat să nu-l ucideţi pentru asta. El le-a interzis elfilor să 
facă astfel de lucruri. Nu prea mi-e limpede de ce, iar despre 
bănuielile mele nu pot vorbi deschis aici. Dar făptura aceasta 
este, într-un fel, legată de misia mea. Până să ne găsiţi şi să ne 
luaţi cu voi, mi-a fost călăuză. 

— Călăuza ta! făcu Faramir. Treaba e şi mai ciudată. Sunt în 
stare să fac multe pentru tine, Frodo, dar nu-ţi pot făgădui c-am 
să-l las pe vagabondul ăsta viclean să plece liber de-aici, după 
capul lui, şi să ţi se alăture când o pofti, ori să fie prins de orci, 
ca să le spună tot ce ştie sub ameninţarea caznelor. Trebuie ori 
să-l ucidem, ori să punem mâna pe el. lar dacă nu putem să-l 
prindem, o să-l ucidem. Oare ajunge o singură săgeată 
împănată, ca să ucidem o asemenea făptură lunecoasă şi 
schimbătoare? 

— Hai să coborâm încet la el, zise Frodo. N-aveţi decât să 
ţineţi arcurile încordate şi să mă ucideţi întâi pe mine, dac-oi da 
greş. N-am să fug. 

— Atunci, du-te; dar să-i dai zor, zise Faramir. Dacă scapă cu 
viaţă, ar face bine să te slujească tot restul zilelor lui nefericite. 
Anborn, călăuzeşte-l pe Frodo până jos, pe mal; dar să mergi 
cătinel, căci făptura aia are nas şi urechi. Dă-mi mie arcul tău. 

Anborn mormăi şi porni înainte pe scările în spirală, până 
ajunseră, în sfârşit, la o gaură strimtă, ascunsă de un desiş de 
tufe. După ce se furişă dincolo, Frodo se trezi deasupra 
heleşteului, pe malul de miazăzi. Acum era întuneric, iar 
căderea de apă oglindea palid, cenușiu, ultimele raze de lună 
dinspre apus. Nu-l vedea pe Gollum. Făcu vreo câţiva paşi, 
urmat tiptil de Anborn. 


— Dă-i zor! îi suflă acesta la ureche. Fii atent în dreapta. 
Dacă te prăbuşeşti în heleşteu, atunci numai prietenul tău, 
pescarul, te mai poate scăpa. Şi bagă de seamă, arcaşii sunt la 
doi paşi, chiar dacă s-ar putea să nu-i vezi. 

Frodo se târî înainte, bâjbâind cu mâinile pe jos, ca să simtă 
pământul şi să nu se clatine. Pietrele erau aproape toate 
netede, dar lunecoase. Se opri ascultând. Intâi nu auzi nici un 
sunet, afară de curgerea nesfârşită a apei dindărătul lui. Apoi 
însă, îi ajunse la urechi un murmur şuierător, care venea din 
faţă. 

— Peşşşte, peşşşte bun. Până la urmă, Faţa Palidă s-a făcut 
nevăzută, nepreţuitule, da! Acum putem mânca peşte liniştiţi. 
Nu, nu liniştiţi, nepreţuitule. Căci Nepreţuitul s-a dus; da, s-a 
dus. Urăcioşii şi scârboşii ăia de hobbiţi! S-au dus şi ne-au lăsat, 
gollum; iar Nepreţuitul s-a dus. Numai bietul Smeagol singur. 
Nici un nepreţuit. Oamenii urâcioşi au să-l ia, au să-mi fure 
Nepreţuitul. Hoţi. Îi urâm. Peşşşte, peşşşte bun. Ne întăreşte. Ne 
face ochi strălucitori şi degete tari, da. O să-i gâtuim pe toţi, da, 
dac-o s-avem prilejul. Peşşşte bun! Peşşşte bun! 

Astfel pălăvrăgea fără-ncetare, aproape ca vuietul apei, 
întrerupându-se doar să molfăie şi să plescăie încetişor. Frodo 
se cutremură de milă şi de scârbă. Cât şi-ar fi dorit să înceteze 
totul, să nu mai fie nevoit să audă glasul acela niciodată! 
Anborn era aproape, îndărătul lui. Putea foarte bine să se 
târască până la el şi să-i ceară să-i pună pe arcaşi să tragă. Se 
puteau apropia, în timp ce Gollum înfuleca şi era descoperit. 
Ajungea să-l străpungă o săgeată şi Frodo ar fi scăpat de glasul 
acela nenorocit pentru totdeauna. Dar nu, avea acum o datorie 
faţă de Gollum. Stăpânul îi e dator slujitorului său pentru ceea 
ce-a făcut pentru el, chiar dacă sub ameninţare. Dacă n-ar fi fost 
Gollum, s-ar fi scufundat în Smârcurile Morților. Şi Frodo simţea 
limpede că nici Gandalf n-ar fi dorit una ca asta. 

— Smeagol! îl strigă el încetişor. 

— Peşşşte, peşşşte bun, rosti glasul acela. 

— Smeagol! zise Frodo ceva mai tare. Glasul încetă. 

— Smeagol, Stăpânul a venit să te caute. Stăpânul e aici. Hai, 
Smeagol! 

Nu-i veni nici un răspuns, doar un şuierat uşor, ca şi cum 
celălalt şi-ar fi ţinut răsuflarea. 

— Hai, Smeagol! zise Frodo. Suntem în primejdie. Oamenii au 


să te ucidă, dacă te găsesc aici. Vino iute, de vrei să scapi de 
moarte. Vino la Stăpânul tău! _ 

— Nu! rosti glasul. Stăpânul nu-i cumsecade. Il părăseşte pe 
bietul Smeagol şi se duce cu noii lui prieteni. Stăpânul poate s- 
aştepte. Smeagol n-a terminat. 

— N-avem timp, zise Frodo. Adu peştele cu tine. Hai! 

— Nu! Peştele trebuie terminat. 

— Smeagol! făcu Frodo deznădăjduit. Nepreţuitul o să se 
mânieze. Am să-l iau şi-am să-i spun. Fă-l să-nghită oasele şi să 
se-nece! Să nu mai pună niciodată gura pe peşte. Hai, Nepre- 
ţuitul te-aşteaptă! 

Se auzi un şuierat ascuţit. Gollum ieşi imediat din întuneric, 
târându-se în patru labe, ca un căţel vinovat, chemat la 
poruncă. Avea în gură un peşte pe jumătate mâncat, iar în mână 
încă unul. Se apropie de Frodo şi îi pufni în faţă. Ochii lăptoşi îi 
străluceau. Apoi îşi scoase peştele din gură şi se ridică în 
picioare. 

— Stăpân cumsecade, şopti el. Hobbit cumsecade s-a-ntors la 
bietul Smeagol. Bunul Smeagol vine. Să-i dăm zor, da, să-i dăm 
zor! Printre copaci, cît Feţele alea n-au răsărit încă. Da, hai să 
mergem! 

— Da, o să plecăm curând, zise Frodo. Dar nu chiar acum. 
Am să merg cu tine, cum am făgăduit. Şi îţi făgăduiesc şi-acum. 
Dar nu plecăm încă, pentru că eşti în primejdie. Am să te scap, 
însă trebuie să te încrezi în mine. 

— Trebuie să ne-ncredem în Stăpân? întrebă Gollum 
şovăielnic. De ce? De ce nu plecăm imediat? Unde-i celălalt, 
hobbitu' ăla mojic şi nemernic? Unde-i? 

— E-acolo, sus, zise Frodo, arătând spre cascadă. Nu plec 
fără el. Trebuie să ne întoarcem să-l luăm. 

| se strânse inima. Prea semăna a păcăleală. Nu se temea cu 
adevărat că Faramir va îngădui uciderea lui Gollum, dar 
pesemne că avea să-l ia ostatic şi să-l pună în lanţuri; şi, cu 
siguranţă, ceea ce făcea el acum avea să i se pară un gest de 
trădare amărâtului aceluia ticălos. Va fi cu neputinţă să îl facă 
vreodată să înţeleagă sau să creadă că îi scăpase viaţa în 
singurul fel pe care îl avea la îndemână. Ce altceva îi rămânea 
decât să încerce să câştige încrederea tuturor? 

— Hai! zise el. Altfel o să-l înfurii pe Nepreţuit. O să ne 
întoarcem sus, pe lângă pârâu. Mergi înainte, hai! 


Gollum se târî puţin fără să se depărteze de buza prăpastiei, 
pufnind bănuitor. Deodată se opri şi îşi ridică fruntea. 

— E ceva acolo! rosti el. Şi nu-i un hobbit. 

Se întoarse imediat. în ochii lui bulbucaţi sclipi o luminiţă 
verzuie. 

— Sssstăpâne, ssstăpâne! şuieră el. Hain! mecher! Fals! 
Scuipă şi îşi întinse braţele lungi, trosnindu-şi degetele albe. 

In clipa aceea, dindărăt se năpusti asupra lui o umbră uriaşă 
şi neagră. Anborn îl înşfacă de ceafă, prinzîndu-l cu mâna lui 
mare şi puternică. Gollum se răsuci ca un fulger, aşa lunecos şi 
ud cum era, unduindu-se precum un ţipar, muşcând şi zgăriind 
ca o pisică. Insă din umbră mai apărură doi oameni. 

— Stai cuminte! zise unul. Că te facem arici de săgeți! Hai, 
stai cuminte! 

Gollum se linişti şi începu să schelălăie şi să plângă. Îl legară 
fedeleş, fără milă. 

— Uşurel, uşurel! spuse Frodo. Nu-i tare ca voi. Pe cât se 
poate, încercaţi să nu-l răniţi. O să se liniştească, dacă-l luaţi 
mai uşor. Smeagol! N-au să-ţi facă nici un rău. Voi merge cu tine 
şi n-o să ţi se întâmple nimic. Poate doar să mă omoare şi pe 
mine. Încrede-te în stăpânul tău! 

Gollum se întoarse şi-l scuipă. Oamenii îl ridicară în picioare, 
îi traseră o glugă pe ochi şi plecară cu el. Frodo îi urmă cu inima 
grea. Trecură prin deschiderea dindărătul tufişurilor, apoi o 
luară iar pe scări, până în grotă. Aprinseră câteva torţe. Oamenii 
începură să se mişte. Era şi Sam acolo; aruncă o privire piezişă 
spre povara neputincioasă, cărată de cei doi bărbaţi. 

— L-aţi prins? îl întrebă el pe Frodo. 

— Da. Ei, nu l-am prins eu. Mă tem c-a venit la mine, pentru 
că a dat crezare vorbelor mele. N-am vrut să-l văd aşa, legat 
fedeleş. Nădăjduiesc c-o să iasă bine, dar nu-mi place deloc 
povestea asta. 

— Nici mie. Amarâtul ăsta aduce numai necazuri, pe unde se- 
arată. Se apropie de ei un bărbat care le făcu semn hobbiţilor şi 
îi duse în ungherul din fundul peşterii. Acolo stătea Faramir în 
jilţul său, cu opaițul aprins deasupra capului. Le făcu semn să ia 
loc pe scăunele, alături. 

— Aduceţi vin pentru oaspeţi, zise el. Şi pe ostatic. 

Vinul sosi îndată, iar Anborn veni şi el, cu Gollum. Îi scoase 
gluga de pe cap şi îl puse pe picioare, sprijinindu-l din spate. 


Gollum clipi, ascunzându-şi răutatea din ochi cu pleoape grele şi 
palide. Arăta jalnic, ud leoarcă, duhnind a peşte (mai ţinea unul 
încleştat în mână); şuviţele rare atârnau ca nişte alge împuţite 
pe fruntea osoasă şi îi curgea nasul. 

— Dezlegaţi-ne! Dezlegaţi-ne! zicea el. Sfoara ne doare, da, 
da, ne doare şi n-am făcut nimic rău. 

— Nimic? întrebă Faramir, cercetând făptura demnă de milă 
din faţa lui, fără mânie, fără înduioşare sau uimire. Nimic? Chiar 
n-ai făcut niciodată ceva vrednic de pedeapsă? Oricum, din feri- 
cire, nu sunt eu în măsură să te judec. Numai că în noaptea asta 
ai venit la întâlnire cu moartea. Peştii din heleşteul acesta se 
plătesc foarte scump. 

Lui Gollum îi scăpă peştele din mână. 

— Nu vreau peşte, zise el. 

— Nu-i vorba de peşti în sine, zise Faramir. Oricine vine şi se 
uită doar la heleşteul acesta e osândit la moarte. Te-am cruțat 
până acum numai la rugăminţile lui Frodo care zice că, măcar 
din partea lui, meriţi ceva răsplată. Dar va trebui să-mi dai şi 
mie mulţumire. Cum te numeşti? De unde vii? Şi unde te duci? 
Cu ce treabă? 

— Suntem pierduţi, pierduţi, zise Gollum. Nici nume, nici 
treabă, nici Nepreţuit, nimic. Numai gol. Numai foame; da, ne e 
foame. Câţiva peştişori acolo, nişte prăpădiţi numai oase, pentru 
o biată făptură, şi ei vorbesc de moarte! Atât îi duce capu'; asta- 
i dreptatea lor, asta! 

— Nu ne-o duce pe noi prea mult capul, zise Faramir, dar aşa, 
cu mintea asta puţină, ştim ce anume e drept. Dezleagă-l, 
Frodo! 

Faramir scoase un cuţitaş de unghii de la cingătoare şi i-l 
dădu lui Frodo. Înţelegând greşit gestul, Gollum se trânti 
schelălăind la pământ. 

— Ei, Smeagol! se răsti Frodo. Trebuie să ai încredere în 
mine. N-am să te las de izbelişte. Răspunde cinstit, dacă poţi. O 
să fie spre binele tău şi n-o să păţeşti nimic. 

Îi tăie sforile de la mâini şi de la glezne, apoi îl puse pe 
picioare. 

— Vino-ncoace îi porunci Faramir. Uită-te la mine! Ştii cum se 
numeşte locul ăsta? Ai mai fost pe-aici? 

Încet-încet, Gollum îşi ridică ochii şi se uită fără tragere de 
inimă într-ai lui Faramir. Îi pierise toată lumina din ei; erau 


înneguraţi şi goi. Se lăsă o linişte de mormânt. Apoi Gollum îşi 
plecă fruntea şi se chirci la pământ, tremurând. 

— Noi nu ştim şi nu vrem să ştim, scânci el. Niciodată venit 
aici, niciodată venit iar aici. 

— În mintea ta sunt uşi ferecate şi ferestre închise, iar 
îndărătul lor doar încăperi întunecate, rosti Faramir. Dar de data 
aceasta socotesc că spui adevărul. E bine pentru tine. Pe ce juri 
că n-ai să te mai întorci şi n-ai să mai călăuzeşti pe nimeni 
încoace nici cu vorba, nici cu fapta? 

— Stăpânul ştie, zise Gollum, aruncându-i o privire iute şi 
piezişă lui Frodo. Da, el ştie. O să făgăduim Stăpânului, dacă ne 
scapă. O să-i făgăduim, da! 

Se târi la picioarele lui Frodo. 

— Salvează-ne, Stăpân cumsecade! scânci el. Smeagol îi 
făgăduieşte Nepreţuitului, făgăduieşte solemn. Niciodată nu 
vorbeşte, nu mai vine; nu, niciodată! Nu, nepreţuitule, nu! 

— Eşti mulţumit? întrebă Faramir. 

— Da, zise Frodo. În sfârşit, trebuie să primeşti această 
făgăduială sau să-ţi urmezi legea ta. Mai mult de-atât n-ai să 
scoţi de la el. Dar i-am făgăduit că, dacă vine la mine, nu i se va 
face nici un rău. Şi n-am chef să nu mă ţin de cuvânt. 

Faramir rămase o vreme pe gânduri. 

— Foarte bine, zise el într-un târziu. Mă dau bătut, în faţa 
stăpânului tău, Frodo, fiu al lui Drogo. Să-l lăsăm pe el să 
hotărască ce-o să facă cu tine. 

— Dar, senior Faramir, zise Frodo, plecându-se, nu ţi-ai rostit 
încă hotărârea în privinţa numitului Frodo şi până când nu o vei 
face cunoscută, n-are cum să-şi facă planuri nici în ceea ce-l 
priveşte pe el, nici pe tovarăşii săi. Ţi-ai lăsat hotărârea pe 
dimineaţă, ceea ce n-ar fi prea departe acum. ` 

— Atunci am s-o rostesc acum, spuse Faramir. In ceea ce te 
priveşte, Frodo, luând în seamă la cine eşti şi ce puteri am, eşti 
liber în ţinutul Gondorului, până la hotarele lui străvechi cele 
mai depărtate; afară doar de faptul că nici tu, nici cei ce-s cu 
tine nu aveţi voie să veniţi în locurile acestea nechemaţi. 
Hotărârea se rosteşte pentru un an şi-o zi; apoi va înceta, dacă 
nu cumva vei veni la Minas Tirith înainte de acest termen, ca să 
te arăţi în faţa Seniorului şi Majordomului Cetăţii. Atunci am să 
stărui pe lângă el să întărească spusele mele, iar hotărârea să 
dăinuiască atât cît veţi trăi. Între timp, pe oricine-ai lua sub 


oblăduirea ta va avea şi ocrotirea mea şi-a scutului din Gondor. 
Mulţumit de răspuns? 

Frodo se înclină adânc. 

— Mulţumit, zise el. Şi mă pun cu totul în slujba ta, dacă asta 
preţuieşte ceva dinaintea unei persoane atât de puternice şi de 
cinstite. 

— Are mare preţ, zise Faramir. Şi-acum, o iei pe făptura 
aceasta, Smeagol, sub oblăduirea ta? 

— Îl iau pe Smeagol sub oblăduirea mea, rosti Frodo. 

Sam oftă zgomotos şi încuviinţă şi el, dar nu curtenitor, aşa 
cum ar fi făcut orice hobbit. Pentru că, în Comitat, într-o 
asemenea situaţie se cuveneau mult mai multe vorbe şi 
plecăciuni. 

— Atunci îţi spun, rosti Faramir, întorcându-se spre Gollum, 
că te afli sub sentinţa morţii; însă câtă vreme eşti cu Frodo, din 
partea noastră nu vei avea nimic de suferit. Totuşi dacă vei fi 
găsit vreodată de oamenii din Gondor hoinărind aiurea, fără el, 
osânda se înfăptuieşte. Şi fie să-ţi afli moartea fulgerător, în 
Gondor sau în afară, de n-ai să-l slujeşti cum se cuvine. Acum 
răspunde-mi: încotro te duci? Zice că i-ai fost călăuză. Încotro ai 
să-l călăuzeşti? 

Gollum nu-i răspunse nimic. 

— Nu vreau ca lucrul ăsta să rămână o taină, rosti Faramir. 
Răspunde-mi, altfel am să-ntorc judecata! 

Nici acum Gollum nu zise nimic. 

— Voi răspunde eu în locul lui, spuse Frodo. M-a dus la Poarta 
Neagră, aşa cum i-am cerut; dar n-a fost cu putinţă să trecem 
pe-acolo. 

— Nu există porţi deschise spre Tărâmul Fără Nume, zise 
Faramir. 

— Văzând acest lucru, am făcut calea-ntoarsă şi-am venit pe 
drumul spre miazăzi, continuă Frodo; căci ne-a spus că este sau 
s-ar putea să fie o cărare pe lângă Minas Ithil. 

— Minas Morgul, rosti Faramir. 

— Nu ştiu, zise Frodo; dar cărarea cred că urcă în munţi, pe 
versantul de la miazănoapte al văii, unde se înalţă vechea 
cetate. Ajunge până la o crăpătură de sus, apoi coboară dincolo. 

— Ştii cum se numeşte trecătoarea aia înaltă? întrebă 
Faramir. 

— Nu, zise Frodo. 


— Cirith Ungol. 

Gollum şuieră ascuţit şi începu să bombăne. 

— Nu-i aşa? făcu Faramir, întorcându-se spre el. 

— Nu! zise Gollum şi schelălăi apoi, de parcă l-ar fi înţepat 
rău ceva. Da, da, am auzit noi numele ăsta odată. Dar ce-are-a 
face numele pentru noi? Stăpânul zice că trebuie să intre, aşa că 
suntem siliţi să găsim o cale. Nu-i alt drum de-ncercat, nu, nu! 

— Nu-i altă cale? întrebă Faramir. De unde ştii? Şi cine-a cer- 
cetat toate fruntariile acelui tărâm întunecat? 

ÎI privi pe Gollum lung şi gânditor. Apoi rosti brusc: 

— la făptura asta de-aici, Anborn. Poartă-te frumos, dar fii cu 
ochii pe el. lar tu, Smeagol, să nu încerci să te scufunzi în 
cascadă. Stâncile au acolo nişte coli care-au să te ucidă înainte 
să-ţi vie vremea. Acum lasă-ne; şi ia-ţi peştele! 

Anborn ieşi, iar Gollum îl urmă scrâşnind. Traseră perdeaua 
din faţa ungherului. 

— Frodo, cred că nu dai dovadă de înţelepciune, zise Faramir. 
Nu-s de părere că e bine să te iei după făptura asta rea. 

— Nu, nu-i mereu chiar aşa de rea, spuse Frodo. 

— Poate că nu, zise Faramir, dar răul îl macină ca o boală şi 
devine tot mai puternic. N-o să te călăuzească spre nimic bun. 
Dacă te-nvoieşti să renunţi la el, îi voi da cele trebuincioase şi-o 
călăuză care să-l ducă unde vrea el, la hotarele Gondorului. 

— N-o să vrea, spuse Frodo. Va veni după mine, aşa cum a 
făcut-o şi pân-acum. Şi i-am făgăduit de multe ori să-l iau sub 
oblăduirea mea şi să merg încotro mă călăuzeşte. Doar n-ai să- 
mi ceri să rup legământul cu el... 

— Nu, zise Faramir. Dar inima mea ti-ar cere. Căci ţi se pare 
mai uşor să povăţuieşti pe altul să-şi încalce cuvântul, decât s-o 
faci tu însuţi, mai ales când îţi vezi un prieten înclinat, din 
neştiinţă, spre a-şi face rău. Dar nu... dacă vrea să meargă cu 
tine, atunci trebuie să-l suporţi. Însă nu cred că ţi-e dat să mergi 
la Cirith Ungol, despre care el ţi-a spus mai puţin decât ştie. De- 
atâta lucru îmi dau şi eu bine seama. Nu te duce la Cirith Ungol! 

— Atunci, unde să mă duc? întrebă Frodo. Înapoi, la Poarta 
Neagră, ca să mă predau străjilor? Ce-ai împotriva locului ăstuia 
şi ce face ca numele său să fie atât de cumplit? 

— Nimic sigur, zise Faramir. Noi, cei din Gondor, nu trecem 
niciodată la răsărit de Drum, şi nu-i bărbat tânăr care s-o fi făcut 
în zilele noastre; nici n-am pus piciorul în Munţii Umbrei. Despre 


ei nu ştim decât dintr-un vechi hrisov şi din cele ce ni s-au 
transmis din vechime. Însă prin trecătorile de la Minas Tirith 
domneşte o groază neagră. Când aduci vorba de Cirith Ungol, 
bătrânii şi cărturarii pălesc şi amuţesc. Valea din Minas Morgul 
s-a înrăit cu multă vreme în urmă şi-a fost o ameninţare şi-o 
spaimă încă de când Vrăjmaşul blestemat era departe, iar 
lthilienul se afla, în cea mai mare parte, în mâinile noastre. Aşa 
cum ştii, cetatea a fost când-va puternică, mândră şi frumoasă; 
Minas Ithil, sora geamănă a propriei noastre cetăţi. Dar a fost 
cucerită de oameni sângeroşi, pe care Vrăjmaşul cu puterile 
refăcute i-a îngenuncheat, şi care, după căderea lui, au început 
să colinde fără masă, fără casă. Se spune că Seniorii lor erau 
oameni din Numenor, căzuţi în ticăloşia neagră; lor le dăduse 
Vrăjmaşul inelele puterii şi îi înghiţise; au ajuns adevărate stafii 
vii, îngrozitori şi răi. După plecarea lui, au pus mâna pe Minas 
Ithil şi-au locuit acolo, s-au înmulţit şi-au distrus întreaga vale: 
părea pustie, deşi nu era aşa, căci între zidurile ruinate sălăşluia 
spaima. Acolo se aflau Nouă Seniori; după întoarcerea 
Stăpânului lor, pe care l-au ajutat şi l-au pregătit în taină, s-au 
întărit din nou. Atunci, cei Nouă Călăreţi au dat năvală pe porţile 
groazei, iar noi nu le-am mai putut ţine piept. Nu te apropia de 
cetatea lor. Vei fi descoperit. E un loc al răului neadormit, plin 
de ochi fără de pleoape. Nu porni pe drumul acela. 

— Dar încotro mă îndemni s-o iau? zise Frodo. Zici că nu mă 
poţi călăuzi tu însuţi peste munţi. Insă m-am legat s-ajung 
dincolo, prin jurământ solemn în faţa Sfatului; să aflu o cale sau 
să pier în căutarea ei. lar de mă voi întoarce, nemaiţinând s- 
ajung la capătul amarnic al drumului, unde să mă duc, printre 
elfi sau printre oameni? M-ai lua cu tine în Gondor, având asupra 
mea lucrul acela care l-a înnebunit pe fratele tău de dorinţă? Ce 
blestem s-ar mai abate-atunci peste Minas Tirith? Vrei să se 
ajungă la două cetăţi Minas Morgul care să-şi arate colții una 
celeilalte, de peste întinderea aceea moartă şi putredă? 

— În nici un caz, zise Faramir. 

— Atunci, ce mă sfătuieşti să fac? 

— Nu ştiu. Doar că nu vreau să te îndrepţi spre moarte şi 
spre cazne. Şi nu cred că Mithrandir ar fi ales calea asta. 

— Şi totuşi, o dată ce s-a prăpădit, sunt nevoit să urmez 
cărarea pe care-o pot afla. Şi n-am vreme să bâjbâi prea mult, 
spuse Frodo. 


— Ce soartă amară! Şi misia ta-i fără nădejde, rosti Faramir. 
Dar măcar să-ţi aminteşti de vorbele mele: fereşte-te de călăuza 
asta, Smeagol. E un ucigaş, i-o citesc pe chip. Oftă şi spuse: Ei, 
şi uite-aşa ne-am cunoscut şi ne-am despărţit, Frodo, fiu al lui 
Drogo. Nu-i nevoie să-ţi spun vorbe dulci: nădejde n-am să te 
mai văd sub soarele acestei lumi. Dar acum vei pleca având 
binecuvântarea mea atât tu, cât şi toţi ai tăi. Odihneşte-te puţin, 
până ţi se pregăteşte mâncarea. Tare mi-ar plăcea să ştiu cum a 
ajuns tărâtoarea asta, Smeagol, în stăpânirea lucrului de care 
vorbim şi cum l-a pierdut apoi. Insă n-am să te mai bat acum şi 
cu asta la cap. Dac-o fi să fie — ceea ce n-am nici o nădejde — 
să te întorci pe tărâmul celor vii şi-o să ne istorisim iar 
întâmplările, sprijiniți de un zid, la soare, râzând de vechile 
noastre dureri, ai să-mi povesteşti atunci. Până în clipa aceea 
însă, sau până cine ştie când, căci nici Pietrele Atotvăzătoare din 
Numenor nu pot spune, rămas-bun! 

Se ridică, se plecă adânc dinaintea lui Frodo şi, trăgând 
perdeaua, trecu dincolo, în peşteră. 


VII Călătoria spre Răscruce 


Frodo şi Sam se întoarseră la paturile lor şi se întinseră să se 
odihnească un pic, în vreme ce oamenii se agitau, începându-şi 
din nou treaba din ziua aceea. După un timp, li se aduse apă şi 
fură duşi la masa pentru trei persoane. Faramir împărţi festinul 
cu ei. Nu mai dormise de când cu bătălia din ziua de dinainte, 
dar nu arăta ostenit. Când terminară, se ridicară de la masă. 

— Fie să nu vă chinuiască foamea pe drum, rosti Faramir. 
Aveţi provizii puţine, însă am poruncit să vi se pună ceva 
merinde bune în raniţe. De apă n-o să duceţi lipsă câtă vreme 
veţi merge prin Ithilien, dar să nu beţi din nici un pârâu care 
curge din Imlad Morgul, Valea Morţii Vii. Şi mai e ceva. 
Cercetaşii şi străjerii mei s-au întors cu toţii, chiar şi cei care s- 
au strecurat pe sub privirile Morannonului. Mi-au spus toţi 
aceeaşi ciudăţenie: ţinutul e pustiu. Pe drum nu se vede nimic şi 
nu se aude nici zgomot de paşi, nici vuiet de corn şi nici şuier de 
săgeată. În Tărâmul Fără Nume colcăie o linişte prevestitoare. 
Dar nu ştiu despre ce e vorba. Atâta doar că se apropie clipa 
unui sfârşit măreț. Vine furtuna. Daţi-i zor cât puteţi! Dacă 


sunteţi gata, la drum! Curând se va înălța soarele deasupra 
umbrelor. 

Hobbiţilor li se aduseră raniţele (ceva mai grele ca înainte), 
precum şi două toiege din lemn lustruit, cu vârful de fier şi 
măciulii sculptate, pătrunse de nişte şireturi împletite din piele. 

— Nu am acum daruri potrivite pentru plecarea voastră, zise 
Faramir; dar primiţi aceste toiege. S-ar putea să vă ajute la 
mersul prin sălbăticie. Le folosesc oamenii din Munţii Albi, deşi 
acestea au fost tăiate după măsura voastră şi li s-au pus vârfuri 
noi, de fier. Sunt făcute din arborele minunat lebethron, atât de 
drag meşterilor lemnari din Gondor, şi au puterea de-a găsi şi 
de-a se întoarce. Fie ca această virtute să nu dea greş cu totul, 
prin întunecimea în care vă duceţi! 

Hobbiţii se plecară adânc. 

— Preacinstită gazdă, zise Frodo, mi-a spus mie Elrond Cel- 
pe-jumătate-elf că voi întâlni în drumul meu prieteni pe 
neaşteptate şi în taină. Fii încredinţat că nu m-am gândit c-o să- 
mi arăţi atâta bunătate. Asemenea întâmplări au menirea să 
preschimbe răul într-un mare bine. 

Se pregătiră de plecare. Gollum fu scos la vedere din cine 
ştie ce cotlon sau vizuină; părea mai mulţumit de el însuşi ca 
oricând, deşi se ţinea numai de Frodo şi se ferea să se uite la 
Faramir. 

— Călăuza voastră trebuie să fie legată la ochi, zise Faramir. 
Dar tu şi slujitorul tău, Sam cel Inţelept, puteţi să mergeţi şi-aşa, 
dacă poftiţi. 

Gollum schelălăi, se foi şi se agăţă de stăpânul său când 
veniră să-l lege la ochi. Atunci Frodo zise: 

— Legaţi-ne pe toţi trei la ochi şi începeţi cu mine. Poate că 
aşa o să vadă că n-are nimeni de gând să-i facă vreun rău. 

Zis şi făcut. Fură apoi conduşi afară din peştera Henneth An- 
nun. După ce trecură de coridoare şi de scări, simţiră în jur aerul 
răcoros al dimineţii, proaspăt şi dulce. O vreme urcară încă 
legaţi la ochi, apoi coborâră uşor. În sfârşit, Faramir porunci să li 
se ia legăturile de la ochi. 

Erau iar pe sub baldachinul pădurii. Nu se mai auzea 
zgomotul cascadei, pentru că între ei şi făgaşul adânc pe unde 
curgea pârâul se întindea acum un povârniş lung înspre miazăzi. 
Văzură la apus lumină printre arbori, de parcă firea se termina 
brusc la marginea unei prăpăstii deschise doar spre cer. 


— De-aici încolo, drumurile ni se despart, zise Faramir. De 
vreţi să-mi ascultați povaţa, nu vă îndreptaţi încă spre răsărit. 
Mergeţi drept înainte, căci astfel veţi fi la adăpostul arborilor 
preţ de mai multe mile. La apus e o strungă printre văi adânci, 
uneori foarte abrupte, alteori blânde şi prelungi. Ţineţi-vă 
aproape de strunga asta, pe la rădăcina pădurii. Socot că la 
început veţi călători pe lumină de ziuă. Ţinutul visează într-o 
pace înșelătoare, şi-o vreme răul nu se va arăta la vedere. Vă 
doresc s-aveţi parte numai de bine, atât cit s-o putea. 

Apoi îi îmbrăţişa pe hobbiţi, aşa cum făceau cei din seminţia 
lui, lăsându-se pe vine, punându-le mâinile pe umeri şi 
sărutându-i pe frunte. 

— Mergeţi sănătoşi, însoţiţi de gândul oamenilor buni, zise el. 
Hobbiţii se plecară până la pământ. Atunci Faramir se întoarse 
şi, fără să se mai uite îndărăt, se îndreptă spre cei doi străjeri 
care îl aşteptau ceva mai departe. Rămaseră uluiţi de cît de 
repede se făcură nevăzuţi oamenii aceia înveşmântaţi în verde. 
Pădurea în care stătuse Faramir părea acum pustie şi mohorâtă, 
de parcă s-ar fi risipit un vis. 

Frodo oftă şi se întoarse spre miazăzi. Ca şi cum ar fi 
nesocotit toate aceste vorbe curtenitoare, Gollum scormonea 
prin frunzişul de la rădăcina unui copac. „lar ţi-e foame? îşi zise 
Sam în gând. Vasăzică, o luăm de la capăt!" 

— Au plecat, în sfârşit? întrebă Gollum. Oameni urâcioşşşi 
şşşi răi! Pe Sssmeagol îl doare gâtul şi-acu', da, da! Hai să 
mergem! 

— Da, hai să mergem, încuviinţă Frodo. Dar, dacă n-ai decât 
cuvinte de ocară la adresa celor care ţi-au arătat îndurare, mai 
bine ţine-ţi gura. 

— Bunule Stăpân, zise Gollum, Smeagol a glumit. Totdeauna 
iartă, da, da; da. da. Smeagol iartă totdeauna, chiar şi 
şiretlicurile bunului Stăpân! 

Frodo şi Sam nu-i răspunseră. îşi ridicară raniţele, îşi luară 
toiegele în mâini şi pătrunseră în pădurea din Ithilien. 

In ziua aceea făcură de două ori popas şi se ospătară puţin 
din merindele dăruite de Faramir: poame şi pastramă, să ajungă 
vreo câteva zile, şi pâine, atât cât să n-apuce să se învechească. 
Gollum nu mâncă nimic. 

Soarele răsări şi se înălţă fără ca ei să-l vadă; apoi scăpătă, 
iar lumina deveni aurie, printre arborii de la apus. Merseseră 


numai pe sub umbrele verzi şi răcoroase; de jur împrejur 
domnea liniştea. Parcă zburaseră toate păsările de acolo sau 
amuţiseră. 

Intunericul se lăsă curând peste codrul tăcut şi, înainte să se 
înnopteze de tot, făcură popas, căci erau vlăguiţi după mai bine 
de şapte leghe câte străbătuseră de la Henneth Annun. Frodo 
adormi dus de cum puse capul jos, în frunzişul adânc de la poala 
unui copac bătrân. Alături de el, Sam se foia neliniştit; se trezi 
de câteva ori, dar nici urmă de Gollum, care se furişase de acolo 
de cum se culcaseră cei doi. Nu le spusese nimic, aşa că nu se 
ştia dacă adormise şi el în vreo văgăună din preajmă sau dacă o 
pornise neobosit la vânătoare, pe întuneric; dar se întoarse o 
dată cu întâia geană de lumină şi îşi trezi tovarăşii. 

— Trebuie să se scoale, da, trebuie să se scoale! zise el. 
Multe drumuri de făcut încă, la miazăzi şi la răsărit. Hobbiţii 
trebuie să-i dea zor! 

Ziua trecu aproape la fel cum trecuse cea dinainte, atâta 
doar că liniştea părea mai adâncă; aerul era acum pâclos şi 
înecăcios pe sub arbori. Parcă mocnea furtuna. Gollum se oprea 
ades, pufnind şi bombănind, îndemnându-i să-i dea zor. 

Şi cum mergeau aşa, pe înserate, după al doilea popas făcut 
în ziua aceea, pădurea se rări şi arborii ajunseră să fie mai mari 
şi mai rari. În poienele largi se înălţau solemn ilice întunecate, 
cu trunchiuri groase şi, din loc în loc, frasini bătrâni şi stejari 
abia înmuguriţi, în jurul lor, pajişti întinse de iarbă verde, 
smălţuite cu rostopască şi anemone albe şi albastre, cu florile 
dormind acum închise; şi pogoane întregi de zambile sălbatice, 
ale căror tulpiniţe mlădioase, cu clopoței, străpungeau frunzişul. 
Nu se zărea nici o făptură vie, fiară sau zburătoare, dar lui 
Gollum i se făcu inima cât un purice în locurile acestea deschise, 
aşa că începură să alerge de la o umbră la alta, cu multă grijă. 

Lumina începuse să se împuţineze cu repeziciune, când 
ajunseră la capătul pădurii. Acolo şezură sub un stejar noduros 
care îşi întindea pe un mal râpos rădăcinile răsucite ca nişte 
şerpi . Dinaintea lor se căsca o vale adâncă şi întunecoasă. Pe 
partea cealaltă, pădurea se aduna iar cenuşiu-albăstrie, în 
lumina mohorâtă a înserării revărsate spre miazăzi. La dreapta 
luceau munţii din Gondor, departe, la apus, sub un cer 
înflăcărat. În stânga domnea întunericul: zidurile înalte ale 
Mordorului. Din acest întuneric pornea valea cea lungă, prăvălită 


abrupt într-un jgheab care se lărgea către Anduin. Pe fundul ei 
curgea un pârâu iute; Frodo îi auzea ropotul pe pietre de-atâta 
linişte. lar pe partea cealaltă se zărea panglica alburie şi 
unduitoare a unui drum pe lângă pârâul care cobora în ceţuri 
reci, cenuşii, neatinse vreodată de razele soarelui. Acolo i se 
păru lui Frodo că desluşeşte în zare, plutind ca pe o mare de 
tenebre, vârfurile înalte, negre şi frânte ale unor foişoare 
singuratice şi întunecate. Se întoarse spre Gollum. 

— Ştii unde ne aflăm? îl întrebă el. 

— Da, stăpâne. Primejdioase locuri! Asta-i drumul de la 
Turnul Lunii, Stăpâne; duce până jos, la ruinele cetăţii de pe 
malurile Râului. Cetatea ruinată, da, un loc tare spurcat, plin de 
vrăjmaşi. Nu trebuia ascultat de poveţele oamenilor. Hobbiţii s- 
au abătut mult din drum. Trebuie mers la răsărit acum; acolo, 
sus, departe. 

Întinse braţul slăbănog spre munţii care se întunecau. 

— Şi nu putem merge pe drumul ăsta! O, nu! Pe drumul ăsta 
vin oameni haini, din Turn. 

Frodo se uită pe drum în jos. Acum, în orice caz, nu se mişca 
nimic pe-acolo. Părea pustiu şi părăsit şi mergea până în 
mijlocul ruinelor înnegurate şi goale. Dar văzduhul avea ceva 
rău în el, de parcă ar fi fost străbătut de tot felul de lucruri pe 
care ochii nu le vedeau. Frodo se cutremură când se uită iar la 
foişoarele depărtate, învăluite acum în întuneric; iar ropotul apei 
i se păru rece şi neîndurător: glasul lui Morgulduin, pârâul mânjit 
care venea din Valea Duhurilor. 

— Ce să facem? întrebă el. Am mers mult şi-am ajuns 
departe, are n-ar fi mai bine să ne căutăm un cotlon în codrul 
dindărăt, unde să ne-ascundem? 

— N-are rost să ne-ascundem pe întuneric, zise Gollum. Pe 
ziuă trebuie să se-ascundă acum hobbiţii; da, da, pe ziuă. 

— O, lasă-mă-n pace! făcu Sam. Trebuie să ne odihnim un 
pic, chiar de-o fi să ne trezim în miez de noapte. O să mai 
rămână destul timp până dimineaţă, ca să ne călăuzeşti, dacă 
zici că ştii drumul. 

Gollum încuviinţă cam fără tragere de inimă şi se întoarse 
printre arbori; merse o vreme spre răsărit, de-a lungul rariştii 
pădurii. Nu voia să se odihnească jos, aproape de drumul 
blestemat şi, după ce se sfătuiră puţin, se căţărară toţi trei între 
ramurile unui stejar-de-piatră, care formau un ascunziş bun şi 


un refugiu destul de prielnic. Se lăsă noaptea şi se făcu întuneric 
sub bolta cerului. Frodo şi Sam băură puţină apă şi mâncară 
nişte pâine cu poame uscate, dar Gollum se făcu pe dată colac 
şi adormi. Hobbiţii nu închiseră ochii. 

Trebuia să fi trecut un pic de miezul nopţii, când Gollum se 
trezi; brusc îi zăriră ochii spălăciţi, fără pleoape, strălucitori, 
îndreptaţi spre ei. Işi ciuli urechile şi pufni, ceea ce, după câte îşi 
dăduseră ei seama înainte, era felul său de-a afla cât era ceasul 
în timpul nopţii. 

— Ne-am odihnit? Am dormit bine? întrebă el. Hai să 
mergem! 

— Nu ne-am odihnit şi n-am dormit bine. Dar o să mergem, 
dacă trebuie. 

Gollum îşi dădu imediat drumul dintre crengile copacului, 
căzând în patru labe, iar hobbiţii îl urmară ceva mai cătinel. Cum 
ajunseră jos, se luară iar după el, spre răsărit, pe povârniş. 
Bâjbâiau, căci noaptea era acum atât de adâncă, încât nu 
vedeau tulpinile arborilor, decât când se izbeau de ele. 
Pământul devenise mai greu şi mersul mai poticnit, dar pe 
Gollum nu părea să-l supere. Îi călăuzi prin desişuri şi prin rugi 
de mure; uneori, treceau ocolind câte o crăpătură sau câte un 
puț întunecat şi cădeau în câte-o groapă năpădită de tufişuri; 
ieşeau apoi şi îşi continuau drumul. Dar cum alunecau un pic 
mai jos, povârnişul se întindea dinaintea lor mai lung şi mai 
abrupt. Urcau fără zăbavă. La primul popas, priviră îndărăt şi 
desluşiră vârfurile pădurii întinse, ca o umbră nesfârşită şi deasă 
— o noapte mai întunecată ca bolta cerească, mohorâtă şi 
opacă. Părea că o beznă uriaşă, desprinsă din Răsărit, înghiţea 
stelele care pâlpâiau stins. Ceva mai încolo, dintre nori se zări 
luna la scăpătat, învăluită însă de o strălucire gălbuie lâncezită. 

Intr-un târziu, Gollum se întoarse spre hobbiţi: 

— Acu' se face ziuă! Hobbiţii trebuie să-i dea zor! Nu-i bine 
de stat la vedere în locurile-astea. Daţi-i zor! 

Grăbi pasul, iar ei îl urmară vlăguiţi. Curând, prinseră să urce 
pe spinarea uriaşă, ca de arici, a unui deal. Căci era acoperit în 
cea mai mare parte de rugi galbeni şi de mărăcini cu spini tari; 
ici-colo, se zăreau urmele rotunjite ale unor focuri stinse de 
puţină vreme. Rugii se îndeseau pe măsură ce se apropiau de 
culme; erau foarte bătrâni şi înalţi, scofâlciţi şi despuiaţi la 
poale, dar cu coroane stufoase; începuseră deja să-şi arate 


florile galbene scânteietoare în întuneric, răspândind o 
mireasmă dulce, suavă. Atât erau de înalte desişurile spinoase, 
încât hobbiţii puteau să meargă drept în picioare pe dedesubtul 
lor, străbătând culoare lungi şi uscate, pardosite cu un strat gros 
de spini. 

Se opriră la capătul celălalt al dealului cu spinarea lată şi se 
furişară pe sub un val înclinat de mărăcini. Ramurile lor răsucite, 
plecate la pământ, erau împânzite de un desiş de măceşi 
bătrâni. În adâncul lor, se deschidea o încăpere goală, podită cu 
crengi uscate şi rugi de mure, sub o boltă de lăstari 
primăvăratici şi de frunze. Acolo îşi traseră o vreme sufletul, 
prea obosiţi ca să mănânce; şi, uitându-se prin rariştea bolţii, 
văzură că se făcea ziuă. 

Dar nu se lumină cu adevărat; văzură doar un fel de asfinţit 
maroniu, fără viaţă. Spre răsărit, se ivise o strălucire stinsă, 
roşiatică, dedesubtul norilor joşi; însă nu era îmbujorarea 
obişnuită a zorilor. Dincolo de întinderile de pământ, se 
încruntau la ei munţii din Ephel Diiath, negri şi fără formă, 
dinaintea cărora se îngrămădea noaptea fără sfârşit; culmile lor 
se desluşeau ameninţător pe strălucirea aceea de flăcări. 
Departe, în dreapta, spre apus, ieşea un pinten muntos uriaş, 
negru şi întunecat printre umbre. 

— Încotro o luăm de-aici încolo? întrebă Frodo. Dincolo de 
bezna aia e Valea Morgul? 

— Chiar trebuie să ne gândim la asta acum? făcu Sam. Doar 
n-o să mergem mai departe în ziua asta, dacă zi să numeşte!? 

— Poate că nu, poate că nu, zise Gollum. Numa' că o să 
plecăm curând spre Răscruce. Da, spre Răscruce. Ala de-acolo-i 
drumu'; da, stăpâne. 

Roşeaţa pâlpâitoare de peste Mordor se stinse. Asfinţitul se 
adâncea pe măsură ce se înălţau valurile nemăsurate de aburi 
la Răsărit şi se îndreptau agale spre ei. Frodo şi Sam mâncară 
puţin, apoi se întinseră, dar Gollum era neliniştit. Nu voia să ia 
din mâncarea lor, dar bău nişte apă, iar apoi se furişă târâş pe 
sub tufişuri, pufnind şi bombănind. Deodată se făcu nevăzut. 

— Socot că s-a dus la vânătoare, zise Sam şi căscă. 

De data asta, adormi el primul şi curând se cufundă într-un 
vis. Se făcea că era în grădina din Fundătura şi căuta ceva; dar 
avea o desagă grea în spinare, care îl încovoia. Locul părea cam 
îmburuienat şi neîngrijit; mărăcinii năpădeau straturile de la 


poalele gardului viu. „După câte văd, am de lucru; dar sunt aşa 
ostenit! " îşi zicea el. Deodată, îşi aminti ce căuta. „Luleaua 
mea!" strigă şi se trezi. „Prostule!" îşi spuse când deschise ochii, 
întrebându-se de ce s-o fi întins sub gardul viu. „E totdeauna la 
tine-n raniţă!" Atunci îşi dădu seama mai întâi că, deşi pipa era 
la el, nu avea tutun; apoi, că se afla la sute de mile de vizuina 
Fundătura. Se ridică în capul oaselor. Părea că se întunecase. De 
ce l-o fi lăsat stăpânul lui să doarmă peste rând, chiar până 
seara? 

— Nu v-aţi odihnit deloc, domnu' Frodo? îl întrebă el. Cât e 
ceasul? E târziu, aşa-mi pare. 

— Nu, nu e, îi răspunse Frodo. Dar ziua se întunecă în loc să 
se lumineze, din ce în ce mai tare. După câte-mi dau seama, nu- 
i încă amiază şi-ai dormit doar trei ore. 

— Mă-ntreb ce se petrece, zise Sam. Vine vreo furtună? 
Dacă-i aşa, nu cred c-am văzut în viaţa mea ceva mai rău. Aş 
alege să fim într-o văgăună adâncă, decât să stăm aici, 
înţepeniţi în desiş. 

Trase cu urechea. 

— Asta ce mai e? Tunet, sau bubuit de tobe? Ce-o fi? 

— Nu ştiu, îi răspunse Frodo. Se aud de-o bună bucată de 
vreme. Uneori parcă se cutremură pământul, alteori parcă-ţi 
zvâcneşte aeru-n urechi. 

Sam se uită împrejur. 

— Unde-i Gollum? întrebă el. Nu s-a întors încă? 

— Nu, zise Frodo. N-a mai dat nici un semn de viaţă. 

— Ştiţi, nu-l pot suferi, zise Sam. De fapt, în viaţa mea n-am 
luat ceva într-o călătorie de care să-mi pară rău atât de puţin să- 
| pierd. Dar nu m-ar mira deloc dacă, după atât amar de drum, 
şi-ar pune coada pe spinare taman acum, când avem mai mare 
nevoie de el; asta dac-o fi bun la ceva, ceea ce mă-ndoiesc. 

— Uiţi de Smârcuri, spuse Frodo. Nădăjduiesc să nu i se fi 
întâmplat nimic. 

— lar eu nădăjduiesc să nu se ţină de cine ştie ce şmecherii. 
Şi să nu fi căzut în mâinile altcuiva, cum aţi zice domnia voastră. 
Pentru că, dacă-i aşa, o să dăm în curând de bucluc. 

În clipa aceea, se auzi iar un zgomot huruitor şi bubuitor, de 
data aceasta mai puternic şi mai adânc. Pământul părea că li se 
cutremură sub picioare. 

— Cred că oricum am dat de bucluc, zise Frodo. Mă tem că 


ăsta-i sfârşitul călătoriei noastre. 

— Poate, spuse Sam; dar unde-i viaţă-i şi nădejde, cum 
obişnuia Unchiaşu' meu să zică; şi poftă să-ţi umpli burdihanu', 
cum mai adăuga adesea. Luaţi ceva în gură, domnu' Frodo, şi- 
apoi odihniţi-vă un pic. 

Ceea ce Sam bănuia a fi după-amiază trecu. Uitându-se 
afară, văzu doar o lume fără umbre, stingându-se molcom într-o 
beznă fără culoare şi fără formă. Văzduhul îi gâtuia, dar nu era 
cald. Frodo dormea zbuciumat, răsucindu-se de pe o parte pe 
cealaltă, şi uneori murmura. Lui Sam i se păru de două ori că 
rosteşte numele lui Gandalf. Timpul părea că tărăgănează la 
nesfârşit. Brusc, Sam auzi un şuierat îndărătul lui: apăruse 
Gollum în patru labe şi-acum se uita la ei cu ochi sclipitori. 

— Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, somnoroşilor! şopti el. 
Treziţi-vă, nu-i vreme de pierdut! Trebuie să plecăm, da, trebuie 
să plecăm imediat. Nu-i vreme de pierdut. 

Sam se holbă la el bănuitor; părea speriat sau tulburat de 
ceva. _ 

— Să plecăm acum? Ce-ţi trece prin minte? Incă nu e timpul. 
Nu-i nici măcar ora ceaiului, asta în locurile cuviincioase unde 
există aşa ceva. 

— Prostule! şuieră Gollum. Aici nu-i un loc cuviincios. Timpul 
trece, da, trece iute. N-avem vreme de pierdut. Trebuie să 
mergem. Deşteaptă-te, Stăpâne, deşteaptă-te! 

Il apucă pe Frodo cu ghearele, iar acesta, speriat din somn, 
se ridică brusc în capul oaselor şi îl înşfacă de braţ. Gollum se 
smulse din strânsoare şi se dădu îndărăt. 

— Nu trebuie să fie proşti, şuieră el. Trebuie să plecăm. Nu-i 
vreme de pierdut! 

N-a fost chip să scoată mai mult de la el. Unde fusese şi ce 
gândea de-i dădea aşa zor, nu voia să spună. Pe Sam îl copleşi o 
bănuială adâncă, pe care nu încercă să şi-o ascundă; dar Frodo 
nu arătă nimic din ceea ce-i trecea prin minte. Oftă, îşi ridică 
raniţa şi se găti să pătrundă în întunericul care nu înceta să se 
adune. 

Gollum îi călăuzi cu mare băgare de seamă pe povârniş în 
jos, ţinându-se, pe cît se putea, la adăpost; iar când dădeau de 
locuri descoperite, o luau la fugă, aplecându-se aproape până la 
pământ; dar lumina era acum atât de slabă, încât nici măcar o 
fiară cu priviri ascuţite nu i-ar fi zărit cu uşurinţă pe hobbiţii cu 


glugile trase, înfăşuraţi în mantiile lor cenușii, şi nici nu le-ar fi 
auzit mersul uşor, ca al făpturilor mici. Nu trosnea nici o 
rămurea, nu foşnea nici o frunză la trecerea lor; apoi se făcură 
nevăzuţi. 

Merseră ce merseră, preţ de aproape un ceas, fără să 
rostească un cuvânt, unul după altul, copleșiți de mohoreala şi 
de neclintirea absolută a ținutului, spartă doar din când în când 
de un huruit slab, ca de tunet depărtat sau ca de tobe care 
răsunau prin văgăuni şi printre coline. Coborâră şi o luară spre 
miazăzi, tăind-o cît se putu de drept de-a lungul unei râpe 
nesfârşite, surpate, care se înclina dinspre munţi. Deodată, nu 
departe în faţă, văzură un pâlc de arbori desluşindu-se ca un 
zid. Pe măsură ce se apropiau, îşi dădură seama că erau foarte 
mari şi, după cât se părea, foarte bătrâni; se înălţau falnici încă, 
deşi vârfurile le erau sfrijite şi frânte, de parcă ar fi fost bătuţi de 
furtună şi de trăsnete, fără însă să poată fi doborâţi cu totul sau 
clintiţi din rădăcini. 

— Răscrucea, da, şopti Gollum; erau primele cuvinte rostite 
de când îşi părăsiseră ascunzătoarea. Pe-aici trebuie s-o luăm. 

Se întoarse spre răsărit şi îi călăuzi în sus, pe povârniş; şi 
deodată, dinaintea lor apăru Drumul de Miazăzi şerpuind pe la 
poalele munţilor, până ce pătrundea în rotocolul mare de arbori. 

— Ăsta-i singurul drum, şopti Gollum. Nu-i nici o cărare 
dincolo de drum. Nici o cărare. Trebuie să ne ducem la 
Răscruce. Dar daţi-i zor! Şi nu faceţi zgomot! 

Se târâră furişat, precum cercetaşii în tabăra duşmană, şi se 
strecurară de-a lungul marginii dinspre apus, pe sub malul 
pietros, cenuşii ei înşişi, precum stâncile, şi cu pasul uşor, de 
pisică. Până la urmă, ajunseră la arbori şi descoperiră că stăteau 
într-un cerc mare, fără acoperiş, deasupra căruia se zărea cerul 
mohorât. lar locurile dintre trunchiurile uriaşe arătau ca nişte 
bolți mari şi întunecate dintr-o sală ruinată. în mijloc se 
întâlneau patru drumuri. Dindărătul lor pornea cel spre 
Morannon; le trecea pe dinainte Şi se pierdea în lunga lui 
călătorie către miazăzi; în dreapta urca drumul din vechiul 
Osgiliath şi, după ce se încrucişa cu celelalte, se pierdea în 
întunericul de la răsărit; acesta era cel de-al patrulea drum pe 
unde trebuiau s-o ia. 

Cum se oprise o clipă împovărat de spaimă, Frodo zări o 
lumină strălucind pe chipul lui Sam, care stătea alături de el. Se 


întoarse şi văzu, dincolo de un arc de ramuri, drumul către 
Osgiliath, desfăşurat ca o panglică, îndreptându-se spre Apus. 
Acolo, departe, dincolo de tristul Gondor învăluit în umbră, 
scăpata soarele, care întâlnea până la urmă răsucirea domoală 
a linţoliului de nori şi se prăbuşea apoi într-o înflăcărare rea, 
spre Marea încă luminată. Strălucirea aceasta scurtă oglindi o 
siluetă care şedea neclintită şi solemnă, ca regii de piatră din 
Argonath. Era roasă de vreme şi vătămată de mâini aspre. Nu 
mai avea cap şi în locul lui cineva pusese o piatră rotundă, 
cioplită grosolan, în bătaie de joc, zugrăvită neîndemânatic de 
sălbatici, înfăţişând un chip care rânjeşte, cu un ochi mare şi 
roşu în mijlocul frunţii. Pe genunchi şi pe jilţul uriaş, precum şi 
pe soclu, erau risipite tot felul de măzgălituri, amestecate cu 
simboluri scârboase, folosite de seminţia viermilor din Mordor. 
Deodată, Frodo zări capul bătrânului rege luminat de razele 
soarelui; zăcea rostogolit alături de drum. 

— Priveşte, Sam! strigă el uluit. Priveşte! Regele are iar 
coroană! Găvanele ochilor lui erau goale şi barba sculptată 
sfărâmată, dar fruntea înaltă şi severă a statuii era încununată 
cu aur şi argint. O plantă agăţătoare cu flori ca nişte steluțe albe 
se căţărase de-a lungul frunţii, în semn de preţuire faţă de 
regele prăbuşit; iar printre cutele părului lui de piatră lucea 
galben iarba fermecată. 

— Nu vor putea să tot cucerească, până-n vecii-vecilor, zise 
Frodo. 

In clipa aceea, vedenia pieri. Soarele se scufundă şi se făcu 
nevăzut; noaptea neagră căzu, de parcă suflase cineva în 
luminare. 


VIII Scările din Cirith Ungol 


Gollum îl trase pe Frodo de mantie, sâsâind de frică şi de 
nerăbdare. 

— Trebuie sssă plecăm, zise el. Nu e bine sssă ssstăm aici. 
Da-ţi-i zor! 

Cu inima strânsă, Frodo întoarse Apusului spatele şi porni 


după călăuza sa, afundându-se în bezna Răsăritului. Lăsară în 
urmă pâlcul de arbori şi se târâră de-a lungul drumului, spre 
munţi. O vreme merseră drept înainte, dar curând o cotiră spre 
miazăzi, până ajunseră sub pintenul mare al stâncii pe care o 
văzuseră din depărtare. Smolit şi neîndurător se desluşea 
deasupra lor, mai întunecat decât cerul dindărăt. Drumul trecea 
pe la umbra pintenului, apoi o lua iar brusc spre răsărit şi drept 
în sus, pe povârnişul abrupt. 

Frodo şi Sam abia-şi târau picioarele, cu inima grea, fără să le 
mai pese prea mult de primejdia care-i păştea. Frodo mergea cu 
capul plecat; povara îl trăgea în jos. De îndată ce trecuse de 
Marea Răscruce, greutatea pe care aproape c-o uitase în Ithilien 
începuse să-l apese iar. Simţi panta abruptă sub tălpi şi îşi ridică 
privirile ostenite; în clipa aceea văzu, exact cum îi spusese 
Gollum, cetatea Duhurilor Inelului. Se ghemui înspăimântat pe 
bolovani. 

Înspre munţi se zărea o vale lungă, povârnită, ca un golf 
adânc de întuneric. Deasupra, în depărtare, cam pe la mijlocul 
văii, pe un tăpşan stâncos şi mai sus de pintenul întunecat care 
pornea din Ephel Diiath, se înălţau zidurile şi turnul din Minas 
Morgul. împrejur, cerul şi pământul erau întunecate, însă turnul 
strălucea de lumină. Dar nu de strălucirea lunară, adâncă şi 
bălaie din căuşul colinelor, care şiroia odinioară printre zidurile 
de marmură de la Minas Ithil, în Turnul Lunii. Căci, într-adevăr, 
mai palidă ca luna ce scăpată era lumina aceea acum, 
tremurătoare şi colcăitoare ca o ţâşnire urâtă a putreziciunii — o 
lumină hoit, o lumină care nu arăta nimic. Atât între ziduri, cît şi 
în turn, se căscau nişte ferestre — nenumărate găuri negre ce 
dădeau spre un pustiu lăuntric; dar partea de sus a turnului se 
roti încet, întâi într-o parte, apoi în cealaltă — un cap uriaş, 
înfiorător, privind pieziş în noapte. O clipă, cei trei tovarăşi de 
drum încremeniră de spaimă, uitându-se într-acolo fără să-şi 
creadă ochilor. Gollum îşi veni primul în fire. Îi trase iar de 
poalele mantiilor, fără însă să scoată vreo vorbă. Mai-mai că-i 
târî pe amândoi după el. Păşeau fără nici o tragere de inimă, iar 
timpul părea că-şi încetineşte trecerea, aşa încât se scurgeau 
minute grele până izbuteau să facă un pas. 

Astfel ajunseră, şontâc-şontăc, până la podeţul alb. Aici, 
drumul, care sclipea palid, trecea peste un pârâu din mijlocul 
văii şi continua şerpuitor până la porţile cetăţii; un hău întunecat 


se deschidea în cercul zidurilor dinspre miazănoapte. Pe ambele 
maluri se întindeau lunci umbroase, smălţuite cu flori albe, care 
răspândeau şi ele o lumină lividă. Aveau forme frumoase şi 
hidoase în acelaşi timp, ca plăsmuirile smintite dintr-un vis 
chinuitor, şi un vag miros de carne, care îţi întorcea stomacul pe 
dos; în aer plutea izul putreziciunii. Podeţul se arcuia de la o 
luncă la alta. La ambele capete se înălţau nişte siluete sculptate 
iscusit, ceva între omenesc şi animalic, dar scârbavnice şi 
josnice. Apa de dedesubt curgea colcăind fără zgomot, însă 
aburii care se ridicau şi învăluiau şerpuitor podul aveau o 
răceală de leş. Pe Frodo îl luă ameţeala şi simţi că i se întunecă 
mintea. Apoi deodată, ca şi cum o forţă mai presus de voinţa lui 
l-ar fi mânat din urmă, începu să grăbească pasul, bălăbănindu- 
se, bâjbâind cu mâinile întinse şi clătinându-şi capul dintr-o 
parte într-alta. Ceilalţi doi alergară după el. Sam îşi prinse 
stăpânul în braţe chiar în pragul podeţului, tocmai când s-a 
poticnit, gata-gata să cadă. 

— Nu pe-aici! Nu, nu pe-aici! şopti Gollum, dar aerul ce i se 
strecura printre dinţi păru să sfâşie neclintirea grea, ca un şuier, 
făcându-l pe Frodo să se ciucească înspăimântat la pământ. 

— Ridicaţi-vă, domnu' Frodo! îi murmură Sam la ureche. 
Întoarceţi-vă! Nu pe-aici! Gollum zice că nu e bine şi pentru 
prima oară încuviinţez. 

Frodo îşi trecu palma peste frunte şi îşi dezlipi ochii de la 
cetatea de pe colină. Turnul luminat îl atrăgea şi el se căzni să-şi 
înfrângă dorinţa mistuitoare: îi venea s-o ia la goană în sus, pe 
calea aceea sclipitoare, către porţile cetăţii. Până la urmă, se 
întoarse anevoie; simţi însă Inelul împotrivindu-i-se, trăgându-l 
de lanţul din jurul gâtului; până şi ochii, când şi-i desprinse de 
turn, părură o clipă cuprinşi de orbire. Dinaintea lui se lăsase 
întunericul de nepătruns. 

Gollum se pierduse deja în beznă, târându-se pe pământ ca o 
fiară înspăimântată. Sam o luă pe urmele lui cât putu de iute, 
sprijinindu-şi stăpânul, care abia se mai ţinea pe picioare. 

Nu departe de malul apropiat al pârâului se căsca un hău în 
peretele de piatră de lângă drum. Pe-acolo trecură ei şi Sam 
văzu că păşeau pe o potecă îngustă care, la început, strălucea 
stins, la fel ca drumul. Apoi însă, când ajunseră deasupra 
luncilor smălţuite cu florile acelea cumplite, păli şi se întunecă, 
urcând până spre povârnişurile de miazănoapte ale văii. 


De-a lungul acestei poteci îşi târau hobbiţii picioarele grele, 
unul lângă altul, şi nu-l mai văzură pe Gollum decât când acesta 
se întoarse să le facă semn să vină mai repede. Abia atunci îi 
zăriră ochii sclipind într-o lumină verzuie-lăptoasă, reflectând, 
probabil, strălucirea palidă a Morgulului sau cine ştie ce 
simţăminte dinlăuntrul lui. Frodo şi Sam vedeau tot timpul 
strălucirea aceea cumplită şi ochii din găvanele întunecate, a 
căror privire înspăimântătoare o simțeau tot timpul în spate. De 
câte ori întorceau însă capul, nu zăreau decât cărarea care se 
tot întuneca. Înaintau cu mare greutate. Pe măsură ce se 
depărtau de duhoarea aceea şi de aburii pârâului otrăvit, 
respirau tot mai uşor şi mintea li se lumina; dar îşi simțeau 
acum mădularele făcute zob, ca şi cum ar fi cărat poveri toată 
noaptea sau ar fi înotat împotriva unui curent puternic de apă. 
Până la urmă, nu mai fură în stare să meargă mai departe. 
Frodo se opri şi se aşeză pe un bolovan. Ajunseseră pe cocoaşa 
uriaşă a unei stânci pleşuve. înaintea lor se căsca o râpă pe 
partea cu valea, şi poteca o ocolea; nu era mai lată decâto 
tivitură, însoţită în dreapta de o prăpastie; o lua de-a curmezişul 
povârnişului abrupt al muntelui de la miazăzi şi suia către 
înălţimi, până se făcea nevăzută în bezna de pe culme. 

— Trebuie să mă odihnesc puţin, şopti Frodo. Mă copleşeşte 
povara, Sam, flăcăule. Tare mă mai copleşeşte. Mă-ntreb cât oi 
mai fi în stare s-o duc. Oricum, trebuie să-mi trag sufletul înainte 
s-o luăm iar la drum. 

Arătă spre poteca îngustă din faţa lor. 

— Ssst! Ssst! sâsâi Gollum, întorcându-se în fugă la ei. Ssst! 
Îşi dusese degetele la buze şi le făcea semn din cap să se 
grăbească. Trăgându-l pe Frodo de mânecă, arătă spre potecă; 

dar acesta nici nu se gândea să se mişte. 

— Încă nu, zise Frodo. Încă nu. 

Era copleşit de slăbiciune; mai mult, se părea că mintea şi 
trupul îi erau ferecate de-o vrajă grea. 

— Trebuie să mă odihnesc, murmură el. 

La auzul acestora, spaima şi neliniştea puseră-ntr-atât 
stăpânire pe Gollum, încât vorbi iar, sâsâind cu mâna la gură, de 
parcă ar fi vrut ca sunetul vorbelor sale să nu ajungă la urechile 
cine ştie cui din văzduh. 

— Nu aici, nu! Nu odihniţi aici! Zănaticilor! Ochii ne văd. Când 
au s-ajungă la pod, au să ne vadă. Daţi-i zor! Urcaţi, urcați! Hai 


odată! 

— Veniţi, domnu' Frodo! zise Sam. Are iar dreptate. N-avem 
cum să ne oprim aici. 

— Bine, făcu Frodo cu glas molcom, de parcă ar fi fost pe 
jumătate adormit. Am să-ncerc. 

Se urni clătinându-se. 

Dar fu prea târziu. In clipa aceea, stânca începu să tremure şi 
să se zguduie sub ei. Bubuitul tunetului, mai puternic ca 
oricând, se împrăştie în adâncuri şi ecoul lui se risipi în munţi. 
Atunci brusc izbucni o flacără roşie, uriaşă. Se înălţă la cer, sus 
de tot, dincolo de munţii de la miazăzi, înecând norii într-o 
lumină stacojie. In valea beznei şi-a strălucirii reci, ca de hoit, 
flacăra părea cumplită. Steiurile şi crestele ţâşniră ca nişte lame 
crestate de cuţit, neclintite şi negre, în umbra pălălaiei. Apoi 
tunetul sfâşie văzduhul. lar Minas Morgul îi răspunse cu o flacără 
pâlpâitoare, lividă; limbi de flăcări albastre izbucniră din turn şi 
din colinele din jur, străpungând norii mohorâţi. Pământul 
gemea; iar din cetate se porni un chiot. Amestecat cu glasuri 
aspre, pătrunzătoare ca ale păsărilor de pradă, şi cu nechezatul 
ascuţit al cailor înnebuniţi de spaimă şi mânie, se înălţă un 
scârţâăit cutremurător, care era tot mai tăios şi pătrunzător, 
asurzind pe cine-l auzea. Hobbiţii se răsuciră şi se aruncară la 
pământ, acoperindu-şi urechile cu mâinile. 

De îndată ce strigătul acela se domoli, sfârşind într-un vaier 
cutremurător, până se stinse de tot, Frodo îşi ridică încet 
fruntea: de-a lungul văii înguste ce se afla acum cam în dreptul 
ochilor lui, se înălţau zidurile cetăţii blestemate şi poarta 
cavernoasă ca o gură căscată larg, cu dinţi sclipitori. lar pe 
poarta aceea ieşea o oştire. 

Toţi soldaţii purtau veşminte smolite, întunecate ca noaptea. 
Frodo îi vedea foarte bine pe fundalul pereţilor stinşi şi al 
caldarâmului aprins al drumului: siluete mici, negre, care 
mărşăluiau iute rânduri-rânduri, în tăcere, revărsându-se într-un 
şuvoi nesfârşit. In faţă se zăreau călăreţii ca nişte umbre, iar în 
fruntea lor mergea unul mai măreț decât toţi ceilalţi: un călăreț 
negru din cap până-n picioare, în afară de un coif ca o coroană 
scăpărând ameninţător, aşezată pe creştetul capului, peste 
glugă. 

Acum se apropia de pod. Frodo se holba, fără să mai fie în 
stare să-şi ia ochii de la el sau să clipească. Să fi fost, oare, 


Stăpânul celor Nouă Călăreţi revenit pe pământ, ca să-şi 
călăuzească oastea cumplită la luptă? Da, desigur, era regele 
sălbatic care îl înjunghiase cu pumnalul lui înfiorător pe 
Purtătorul Inelului. Vechea rană îi zvâcni dureros şi prin inimă îl 
săgeta un fior de gheaţă. 

Pe când îi treceau prin minte aceste gânduri care îl 
încremeneau de spaimă, de parcă s-ar fi aflat sub o vrajă, îl văzu 
pe călăreț oprindu-se chiar dinaintea podului, iar oastea din 
urma lui încremeni şi ea ca la un semn. Totul îngheţă. Poate că 
Inelul îi trimitea o solie Stăpânului Duh, descumpănindu-l; 
simţea, pesemne, o putere străină în valea sa. Încolo şi-ncoace 
se roti capul negru al călăreţului, iar coiful lui părea încoronat de 
o cunună de spaimă. Ochii lui nevăzuţi scrutară bezna. 

Frodo încremenise ca o pasăre ce nu mai putea să facă vreo 
mişcare la apropierea unui şarpe. Şi cum aştepta aşa, simţi mai 
arzător ca oricând imboldul de a-şi pune Inelul. În ciuda acestei 
porunci lăuntrice, nu se supuse. Ştia nu numai că Inelul avea să 
îl trădeze, dar şi că nu avea încă forţa să-l înfrunte pe regele- 
Morgul, chiar dacă şi l-ar fi pus pe deget. În vrerea lui, această 
poruncă nu mai trezea nici un ecou, cu toate că era împietrit de 
spaimă; ceea ce simţea nu era decât apăsarea unei puteri din 
afară. In vreme ce Frodo urmărea totul cu ochii minţii, încordat, 
dar fără să facă nimic (ca şi cum ar fi depănat o poveste 
străveche, depărtată), această putere îl apucă de mână şi i-o 
îndreptă încetişor către lanţul din jurul gâtului. Atunci însă 
vrerea lui se răzvrăti, silindu-şi mâna să se tragă la fel de încet 
îndărăt şi să atingă altceva — ceva ascuns la piept. Îl simţi rece 
şi dur: era şipul de la Galadriel, păstrat de atâta amar de vreme 
cu sfinţenie, încât aproape că uitase de el. Cum îl atinse, gândul 
la inel păru că îi piere din minte cu desăvârşire. Oftă plecându-şi 
fruntea. 

În clipa aceea, Regele-Duh se întoarse şi, dând pinteni 
calului, porni peste pod, urmat de oastea lui întunecată. 
Pesemne că glugile elfeşti îi stârniseră privirile nevăzute şi 
simţământul puternic al micilor lui vrăjmaşi îi tulburaseră 
gândul. Dar era prea grăbit. Bătuse deja ceasul şi la porunca 
măreţului său stăpân trebuia să-şi înceapă marşul războinic 
către apus. 

Curând ajunse o umbră între umbre, jos, pe drumul şerpuitor; 
îndărătul lui, şirurile întunecate nu mai conteneau să treacă 


podul. O armată atât de numeroasă nu mai ieşise din valea 
aceea de pe vremea stăpânirii lui Isildur; pâraiele Anduinului nu 
mai fuseseră asaltate de o asemenea oştire înarmată până-n 
dinţi; şi Mordorul nu-şi trimisese la bătălie decât un pâlc; şi nici 
acela dintre cele de frunte! 

Frodo se foi şi brusc gândul îi zbură la Faramir. „În sfârşit, a 
izbucnit furtuna, îşi zise el. Şirul acesta nesfârşit de lăncii şi 
spade se îndreaptă spre Osgiliath. O să sosească, oare, Faramir 
la timp? Şi-a dat seama de ce-o să fie, dar o fi ştiind când? Cine- 
o să apere Vadurile de Regele celor Nouă Călăreţi? Vor mai veni 
şi alte oştiri. Am sosit prea târziu. Totu-i pierdut. Am zăbovit 
prea mult pe drum. Totu-i pierdut. Chiar de-mi voi împlini misia, 
nimeni n-o să afle. Nu voi mai avea cui povesti. Zadarnice-s 
toate!" 

Incepu să plângă, copleșit de slăbiciune. Şi oştenii Morgul nu 
conteneau să treacă peste pod. 

Atunci, din amintirile depărtate, venind parcă tocmai din 
Comitat ca o geană de lumină în zori, când te cheamă ziua şi se 
deschid uşile, auzi glasul lui Sam: „Treziţi-vă, domnu' Frodo! 
Treziţi-vă!" Nu l-ar fi mirat defel de-ar fi mai auzit şi: „Masa de 
dimineaţă e gata!" 

Sam părea tare neliniştit. 

— Treziţi-vă, domnu' Frodo! Au plecat! 

Se auzi un scrâşnet urât. Porţile de la Minas Morgul se 
închiseră. Ultimul şir de lăncii se făcuse nevăzut în negura 
drumului. Turnul le rânjea încă batjocoritor de dincolo de vale, 
dar lumina începuse să scadă. Intreaga cetate cădea iar într-un 
con de umbră colcăitoare şi în tăcere. Şi totuşi, simţiră că 
veghea celor de-acolo nu contenise. 

— Sculaţi-vă, domnu' Frodo! Au plecat şi-ar fi bine s-o luăm şi 
noi din loc. A mai rămas ceva viu acolo — ceva cu ochi... cum să 
vă spun?... o minte vie; şi cu cât o să stăm mai mult într-un loc, 
cu atât mai iute-o să dea de noi. Haideţi, domnu' Frodo! 

Frodo îşi ridică fruntea, iar apoi se ridică în picioare. Nu-l 
părăsise deznădejdea, dar se întremase. Reuşi chiar să 
zâmbească chinuit, simțind acum, la fel de limpede cum simţise 
cu o clipă înainte exact pe dos, că trebuia să facă ce-avea de 
făcut, de-o fi în stare, şi asta fără să ţină seama dacă Faramir, 
Aragorn, Elrond, Galadriel, Gandalf sau oricine altcineva avea să 
afle vreodată. Işi luă toiagul într-o mână şi şipul în cealaltă. 


După ce văzu lumina limpede şiroindu-i printre degete, vâri şipul 
înapoi în sân, aproape de inimă. Apoi întoarse spatele cetăţii 
Morgul, care avea acum o strălucire mohorâtă dincolo de 
prăpastie, şi se pregăti s-o ia pe drumul în pantă. 

Din câte se părea, Gollum se târâse de-a lungul pragului 
stâncos, până în locul umbros dinapoi, chiar când se 
deschiseseră porţile Minas Morgulului, lăsându-i pe hobbiţi acolo 
unde zăceau lungiţi. Se întoarse acum furişat, cu dinţii 
clănţănind şi pocnind din degete. 

— Proştilor! Nepricopsiţilor! şuieră el. Daţi-i zor! Nu trebuie 
să-şi închipuie că primejdia a trecut. N-a trecut deloc. Daţi-i zor! 

Nu-i răspunseră, dar îl urmară sus, pe prag. Nu prea-i trăgea 
inima, deşi trecuseră prin atâtea; însă nu dură mult. Curând 
cărarea coti pe lângă o ieşitură a peretelui muntos şi pătrunse în 
stâncă, într-o văgăună îngustă. Ajunseseră la prima scară de 
care le vorbise Gollum. Întunericul era aproape de nepătruns şi 
nu vedeau decât la o aruncătură de băț; dar când Gollum se 
întoarse spre ei, îi văzură ochii licărind stins, la o înălţime de 
câteva picioare. 

— Aveţi grijă, şopti el. Trepte. O mulţime de trepte. Trebuie s- 
aveţi grijă. 

Aşa şi era. Frodo şi Sam se simţiră mai în largul lor la început, 
cu pereţii de-o parte şi de alta, dar scara era aproape dreaptă şi 
urcând aşa, fără preget, îşi dădură seama din ce în ce mai bine 
de prăpastia care se căsca îndărătul lor. lar treptele tocite şi 
lunecoase la margini erau înguste şi adesea înşelătoare. Unele 
se spărseseră mai demult, altele se crăpau când puneau piciorul 
pe ele. Hobbiţii se căţărară fără să-şi tragă sufletul, până 
ajunseră să se agaţe cu degetele de treptele de deasupra lor, 
căznindu-se să-şi îndoaie genunchii; şi pe măsură ce scara 
înainta în hăurile muntelui prăpăstios, pereţii de piatră se 
ridicau tot mai înalţi deasupra capetelor lor. 

Intr-un târziu, chiar când simţiră că nu mai puteau îndura, 
zăriră sus ochii lui Gollum, întorcându-se spre ei. 

— Am ajuns, şopti el. Prima scară-i urcată. Deştepţi hobbiţi, 
să urce ei atât! Tare deştepţi! Doar câteva trepte şi gata! 

Sam şi Frodo îl urmară vlăguiţi şi ameţiţi. Se căţărară pe 
ultima treaptă şi se aşezară, frecându-şi picioarele şi genunchii. 
Se aflau în trecerea care, după cât se părea, urca în continuare 
dinaintea lor, deşi mai puţin abrupt şi fără trepte. Gollum nu-i 


lăsă prea mult să-şi tragă sufletul. 

— Mai e o scară, zise el. Mult mai lungă. Trageţi-vă sufletul 
când ajungem în vârf, nu acum. 

Sam gemu. 

— Ai zis mai lungă? îl întrebă el. 

— Da, da, mai lungă, încuviinţă Gollum. Dar nu aşa grea. 
Hobbiţii au urcat Scara Dreaptă. Acu' vine Scara Şerpuită. 

— Şi după asta? întrebă Sam. 

— O să vedem, zise Gollum încet. Da, da, o să vedem noi! 

— Parcă ziceai ceva de un tunel, spuse Sam. Nu e nici o cale 
prin care să putem ajunge dincolo? 

— O, ba da, e un tunel, rosti Gollum. Dar înainte să încerce 
hobbiţii să urce, se pot odihni. Dacă reuşesc să-l străbată, ajung 
aproape la vârf. Foarte aproape, dacă-l străbat. Da, da! 

Pe Frodo îl trecu un fior. Urcuşul îl făcuse să asude, dar acum 
îi era frig şi umezeala îi pătrundea în oase; iar prin hornul acela 
ţâşnea un curent rece, supt înăuntru dinspre înălțimile nevăzute 
de deasupra. Se ridică şi se scutură. R 

— Păi, hai să mergem mai departe! zise el. Asta nu-i loc de 
stat. 

Hornul părea că se întinde pe mile întregi şi curentul rece de 
aer nu-i slăbea. Mai mult, pe măsură ce urcau, se transformă 
într-un vânt tăios. Cu suflarea lor cumplită, munţii încercau 
parcă să-i descurajeze, să-i ţină departe de tainele înălțimilor 
sau să-i azvârle îndărăt, în hăurile întunecate. Işi dădură seama 
că ajunseseră la capăt, când nu mai simţiră peretele din 
dreapta. 

Gollum îşi croia drum lipit pe sub stâncă. Pentru moment, nu 
mai urcau, dar pământul pe care călcau era acum mai 
bolovănos şi plin de primejdii în întuneric, iar calea le era 
astupată de pietroaie şi de blocuri prăbuşite de stâncă. Mergeau 
anevoie, cu multă grijă. 

Nici Sam, nici Frodo nu-şi dădeau seama câte ceasuri 
trecuseră de când pătrunseseră în Valea Morgul. Noaptea părea 
fără capăt. 

Până la urmă, desluşiră un perete şi dinaintea lor pornea alt 
şir de trepte. Făcură iar popas, apoi începură să urce. Suişul era 
lung şi obositor, dar scara aceasta nu era săpată în piatra 
muntelui. Stâncă se povârnea îndărăt, iar poteca se unduia de-a 
curmezişul ei, ca un şarpe. La un moment dat, o luă pieziş, până 


la marginea genunii, iar Frodo îşi aruncă privirile în jos şi văzu 
prăpastia de la capătul Văii Morgul, ca un puț uriaş. În 
adâncurile ei lucea ca un licurici abia văzut drumul duhurilor, 
care pornea din cetatea moartă, spre Trecătoarea fără Nume. 
Se trase iute îndărăt. 

Scara urca în continuare, unduindu-se chinuit. Ajunseră la un 
şir îngust şi scurt de trepte şi trecură de alt prag. Poteca se 
despărţise de trecătoarea mare care străbătea prăpastia şi îşi 
urma acum propriu-i drum primejdios pe la poalele unei 
crăpături mai mici ce se căsca între înălțimile Ephel Duath. 
Hobbiţii desluşiră cu greu, pe ambele părţi, stâlpi înalţi şi 
foişoare crenelate de piatră. Printre ele, ierni fără de număr 
roseseră şi săpaseră adâncituri întunecate ca noaptea, în stânca 
nemângâiată vreodată de soare. lar acum strălucirea roşiatică a 
cerului părea şi mai puternică, deşi nu-şi putură da seama dacă 
se făcuse dimineaţă în aceste tenebre, sau dacă ceea ce vedeau 
nu era decât o flacără iscată de Saruman în frământatul 
Gorgoroth. 

In faţa lor, încă sus, departe, Frodo zări, ridicându-şi privirile, 
încununarea acestui drum amar. Pe cerul mohorât şi însângerat 
de răsărit se desluşea o crăpătură în creasta cea mai înaltă, 
îngustă şi săpată adânc între cei doi umeri stâncoși; şi pe fiecare 
dintre aceştia se înălța câte un stei. 

Se opri şi privi cu mai mare grijă. Steiul din stânga era înalt şi 
subţire, iar înăuntrul lui ardea o lumină roşie, dacă nu cumva 
strălucirea aceea sângerie nu venea dinspre ţinutul de dincolo, 
printr-o gaură. Il atinse uşor pe Sam şi îi arătă şi lui. 

— Nu-mi place cum arată asta, zise Sam. Până la urmă, 
drumul ăsta tainic al tău e străjuit, mormăi el ameninţător, 
întorcându-se spre Gollum. Socot c-ai ştiut asta de la-nceput, 
nu-i aşa? 

— Toate drumurile sunt străjuite; da, da, zise Gollum. Cum să 
nu fie? Dar hobbiţii trebuie să-ncerce o cale sau alta. Asta s-ar 
putea să nu fie atât de păzit. Poate-au plecat cu toţii la marea 
bătălie, cine ştie! 

— Poate, scrâşni Sam. Oricum, se pare că mai avem mult de 
mers şi de urcat pân-om ajunge acolo. Şi mai e şi tunelul. Cred 
că s-ar cuveni să vă trageţi un pic sufletul, domnu' Frodo. Nu 
ştiu ce oră o fi acum — zi sau noapte — dar nu ne-am oprit din 
mers de ceasuri fără număr. 


— Da, trebuie să ne odihnim, zise Frodo. Hai să căutăm un 
ungher ferit de vânturi, unde să ne adunăm iar puterile pentru 
ultimul hop. 

Căci aşa simţea el. Spaimele şi cele ce aveau să se întâmple 
dincolo păreau prea depărtate ca să-l mai tulbure de-acum. 
Toate gândurile i se adunau ca să-l ajute să vadă cum să treacă 
prin sau peste zidul de nepătruns şi de străji. Dacă putea să 
înfăptuiască lucrul acesta, atunci socotea, într-un fel, misia 
îndeplinită; cel puţin aşa i se părea lui la ceas de-ntuneric, când 
încă se mai căznea vlăguit pe sub umbrele reci ca piatra de la 
poalele cetăţii Cirith Ungol. 

Se aşezară într-o adâncitură dintre doi stâlpi uriaşi de stâncă: 
Frodo şi Sam înăuntru, iar Gollum chircit jos, la intrare. Acolo îşi 
luară hobbiţii ceea ce socotiră a fi ultima masă înainte să 
coboare în Tărâmul Fără Nume, poate ultima pe care aveau s-o 
ia împreună. Mâncară ceva din merindele din Gondor şi pesmeţii 
elfeşti; dar băură puţin, căci voiau să păstreze apa; abia de-şi 
udară un pic gura uscată. 

— Oare când o să mai găsim apă? întrebă Sam. Cred că şi 
ălora de-acolo li se face sete. Orcii beau şi ei, nu-i aşa? 

— Da, beau, îi răspunse Frodo. Dar mai bine să nu vorbim de 
asta. Băuturile lor nu-s pentru noi. 

— Atunci, cu-atât mai mult trebuie să ne umplem butelcile, 
spuse Sam. Numai că pe-aici nu-i pic de apă; n-am auzit nici un 
clipocit. Şi, oricum, Faramir a zis să nu bem apă în Morgul. 

— Apa care curge din Imlad Morgul, aşa a zis, preciza Frodo. 
Acum nu ne aflăm în valea aceea, iar izvoarele pe care le-am 
putea întâlni în cale se varsă în Imlad Morgul, în nici un caz nu 
vin dintr-acolo. 

— Eu unul n-aş avea încredere să beau, nici să ştiu că mor de 
sete, zise Sam. Locurile acestea mi se par rele, adăugă el, 
trăgând adânc aer în nări. Şi miroase a ceva. Nu simţiţi? Ceva 
ciudat, înecăcios. Nu-mi place deloc. 

— Că e laie, că-i bălaie, mie nu-mi place nimic aici, spuse 
Frodo. Pământul, aerul şi apa — toate par blestemate. Dar ăsta 
ne e drumul. 

— Da, aşa e, zise Sam. Şi dacă ştiam ce ne-aşteaptă când am 
plecat, nu puneam piciorul în locurile astea. Dar aşa se-ntâmplă 
adesea; vorbesc de isprăvile din poveştile şi din cântările 
străvechi, domnu' Frodo; de păţanii, cum le ziceam eu mai 


demult. Credeam că sunt lucruri pe care seminţiile minunate din 
basme le căutau cu lumânarea, pentru că şi le doreau ca pe-o 
înveselire, cum s-ar zice, căci viaţa era cam plicticoasă. Dar 
treburile nu stau tocmai aşa în poveştile vrednice de luat în 
seamă şi de ţinut minte. Se pare că se pomeneau cu toţii în 
belea de la bun început, aşa le era aşternut drumul, cum ziceţi 
dumneavoastră. Dar cred că, la fel ca noi, au avut şi ei o groază 
de ocazii să se întoarcă, numai că n-au făcut-o. lar de s-ar fi 
întors, noi n-am mai fi ştiut, pentru că ar fi fost uitaţi. Auzim de 
isprăvile lor care n-au avut totdeauna un sfârşit fericit; cel puţin, 
aşa socoteau cei din poveste. Mă gândesc la clipa când se 
întorceau acasă şi-şi găseau acareturile în bună ordine, deşi nu 
tocmai cum le lăsaseră la plecare; aşa, ca domnu' Bilbo, 
bătrânu'. Da' acelea nu-s totdeauna cele mai frumoase poveşti 
de ascultat, deşi e bine să le afli. Mă-ntreb noi în ce poveste-om 
fi nimerit. 

— Da, şi eu mă-ntreb, rosti Frodo. Dar nu găsesc răspuns. 
Aşa se înfăţişează o poveste adevărată. Să luăm, bunăoară, una 
care-ţi place. S-ar putea să ştii sau să bănuieşti ce fel de 
poveste este, cu sfârşit fericit sau trist; dar cei din ea nu ştiu. Şi 
nici ţie nu ţi-ar plăcea ca ei să ştie. 

— Nu, domnu' Frodo, bineînţeles că nu mi-ar plăcea. Lui 
Beren, bunăoară, nici nu i-a trecut vreodată prin minte că avea 
să pună mâna pe Silmarilul Coroanei de Fier din Thangorodrim; 
şi totuşi, a făcut-o. lar locul acela era mai rău şi primejdia mai 
întunecată ca a noastră. Insă, bineînţeles, aceasta-i o poveste 
lungă, care trece din fericire în mâhnire şi dincolo de ea, iar 
Silmarilul a ajuns la Earendil. Ştiţi, stăpâne, că nu m-am mai 
gândit la asta pân-acum? Avem... aveţi ceva din lumina lui în 
şipul cu ciobul de stea, acela pe care vi l-a dat Doamna din 
Lorien. Căci, dacă mă gândesc bine, ne aflăm în aceeaşi 
poveste. Ea continuă. Oare marile poveşti nu se sfârşesc 
niciodată? 

— Nu, ca poveşti nu se sfârşesc, zise Frodo. Dar cei din 
cuprinsul lor vin şi pleacă, atunci când îşi termină rolul. Şi-al 
nostru o să se sfârşească, mai devreme sau mai târziu. 

— Atunci o să putem şi noi să ne tragem sufletul şi să 
dormim, spuse Sam, râzând amar. Căci eu chiar asta voiam să 
Zic, domnu' Frodo, să mă odihnesc, să dorm şi să mă trezesc 
dimineaţa ca să lucrez în grădină. Mă tem că la asta mi-e gândul 


mereu. Planurile mari şi însemnate nu-s de mine. Totuşi, oare- 
om fi vreodată şi noi puşi în cântări şi în poveşti? Bineînţeles, ne 
aflăm într-o poveste. Dar eu mă întreb dacă ea va fi pusă în 
vorbe; ştiţi dumneavoastră, ca să fie povestită la gura sobei sau 
citită dintr-o carte mare, scrisă cu litere roşii şi negre, peste ani 
şi ani. lar oamenii să spună: „la s-auzim despre cum a fost cu 
Frodo şi cu Inelul!" Şi-apoi: „Da, asta-i una dintre poveştile cele 
mai frumoase. Frodo a fost foarte viteaz, nu-i aşa, tată?" „Da, 
băiete, cel mai vestit dintre hobbiţi; şi asta spune totul." 

— Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din tot 
sufletul. 

Un asemenea râs nu mai răsunase prin locurile acelea de la 
venirea lui Sauron pe Pământul de Mijloc. Deodată, lui Sam i se 
păru că toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte se plecau 
peste ei. Dar Frodo nu le luă în seamă; râse iar. 

— Ştii, Sam, zise el, când te-ascult mă bucur, de parcă 
povestea ar fi fost scrisă deja. Dar ai uitat unul dintre 
personajele importante: Sam cel Inţelept, inimă cutezătoare. 
„Mai povesteşte-mi de Sam, tăticule! De ce nu scrie mai mult 
despre cum vorbea? E partea cea mai bună, mă face să râd. lar 
Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam, nu-i aşa, tăticule?" 

— Domnu' Frodo, zise Sam; acu' nu se cade să vă bateţi joc. 
Eu am vorbit serios. 

— Şi eu la fel, spuse Frodo. Şi eu la fel. Am cam luat-o razna. 
Tu şi cu mine, Sam, suntem încă înţepeniţi în cel mai rău loc din 
poveste şi nu m-aş mira ca la partea acestea să se zică: „închide 
cartea, tăticule; nu vrem să mai citeşti." 

— Poate, spuse Sam; dar eu, unu', n-aş zice una ca asta. Din 
marile poveşti fac parte tot felul de fapte duse la bun sfârşit. 
Căci, vedeţi, până şi Gollum ar putea fi bun într-un basm; 
oricum, mai acătării decât e el acum. Şi, după cum mărturisiţi, îi 
plăceau şi lui poveştile. Mă-ntreb dacă el se crede erou sau 
ticălos. Gollum! strigă el. Ţi-ar plăcea să fii erou?... Unde naiba 
s-o fi dus iar? 

Nici urmă de Gollum la intrarea în adăpostul lor şi nici în 
umbrele din împrejurimi. Nu mâncase de la ei, dar primise, ca 
de obicei, să bea o gură de apă; apoi parcă se încolăcise să 
tragă un pui de somn. În orice caz, bănuiau că unul dintre 
lucrurile urmărite de el, în lunga lui lipsă din ziua dinainte, 
fusese acela de-a vâna după pofta inimii; şi, era limpede, în 


vreme ce ei stăteau de vorbă, o ştersese din nou. Dar, de data 
aceasta, de ce? 

— Nu-mi place deloc că o şterge fără să spună, zise Sam. Mai 
ales acum. N-are cum să caute pe-aici de mâncare, afară doar 
de nu i-or fi plăcând niscaiva pietre. Că nici măcar muşchi nu 
găseşti! 

— N-are rost să-ţi faci griji acum din pricina lui, spuse Frodo. 
Fără el, n-am fi răzbit atât de departe; nici nu ne-ar fi putut 
trece prin minte cum s-ajungem la trecătoare; trebuie să-l luăm 
aşa cum e. Dacă ne-o fi necredincios, asta e! 

— Totuşi, mi-ar plăcea să-l am mereu sub ochi, zise Sam. Cu- 
atât mai mult dacă-i necredincios. Vă amintiţi că nu ne-a spus 
niciodată dacă trecătoarea asta-i străjuită sau nu? Credeţi c-o fi 
plecat să-i aducă pe orci sau ce-or mai fi şi ăia? 

— Nu, nu cred, îi răspunse Frodo, chiar de poate face orice 
ticăloşie. Nu cred însă c-a plecat după orci sau după alţi lachei 
de-ai Duşmanului. De ce-ar fi aşteptat pân-acum şi să treacă 
prin atâtea cazne, ca s-o facă aici, atât de-aproape de tărâmul 
spaimelor? De când e cu noi ar fi putut să ne dea pe mâna 
orcilor de nu ştiu câte ori. Nu, dacă totuşi e ceva, nu poate fi 
decât vreun şiretlic tainic de-al lui. 

— Păi, cred c-aveţi dreptate, domnu' Frodo, zise Sam. Nu că 
asta m-ar încălzi cu ceva. Nu mă-mbăt eu cu apă rece: ştiu că 
pe mine m-ar da pe mâna orcilor cât ai zice peşte. Dar uitasem, 
mai e şi Nepreţuitul lui. Da, da, cred că tot timpul s-a gândit la 
Nepreţuitul pentru bietul Smeagol. Asta-i clenciul tuturor micilor 
lui uneltiri, dacă şi-o fi ticluit vreuna. Dar este peste puterea 
mea de-a pricepe cum de s-a gândit că, aducându-ne aici, o să-i 
fie de vreun folos. 

— Mai mult ca sigur că nici el nu înţelege, zise Frodo. Şi nu 
cred că are doar un singur plan în căpăţâna lui proastă. Cred că 
încearcă din răsputeri ca Nepreţuitul să n-ajungă la Duşman. 
Căci dacă se va întâmpla una ca asta, va fi o nenorocire pentru 
el. Pe de altă parte, pesemne că nu face decât să aştepte un 
moment în care să-şi încerce norocul. 

— Da, nu l-am făcut eu degeaba Hoţ şi Hoit, zise Sam. Pe 
măsură ce se-apropie de tărâmul Duşmanului, începe să 
semene tot mai mult cu aşa ceva. Ascultaţi la mine: dac-o fi s- 
ajungem la trecătoare, n-o să ne lase să-l ducem dincolo pe 
Nepreţuit, fără să facă vreo trăsnaie. 


— N-am ajuns încă până acolo, spuse Frodo. 

— Nu, dar am face bine să căscăm ochii. Dacă începem să 
moţăim, Hoitul o să ne-ncalece fără să stea pe gânduri. Asta nu 
înseamnă că n-ar fi bine-acum pentru domnia voastră să- 
nchideţi un ochi, stăpâne. Numai să nu vă depărtaţi de mine. Aş 
fi tare fericit să dormiţi puţin. V-aş veghea şi, în orice caz, dacă 
vă-ntindeţi aici, în braţele mele, n-o să pună nimeni laba pe 
domnia voastră, fără ştirea lui Sam. 

— Să dorm, făcu Frodo oftând, de parcă ar fi văzut o oază 
înverzită în pustiu. Da, aş fi-n stare să dorm până şi-aici! 

— Atunci, culcaţi-vă, stăpâne! Puneţi-vă capul în poala mea. 

Aşa dădu Gollum de ei peste câteva ceasuri, când se întoarse 
din tenebre, furişându-se şi târându-se pe cărare. Sam şedea 
sprijinit de un bolovan, cu capul căzut într-o parte şi răsuflarea 
grea. Frodo dormea adânc în poala lui. Sam îi pusese blând o 
mână pe fruntea albă şi pe cealaltă, pe piept. Aveau chipurile 
senine. 

Gollum se uită la ei. Pe faţa lui costelivă şi înfometată apăru 
fugar ceva ciudat. Nu mai avea strălucirea din priviri. Ochii îi 
erau acum întunecaţi, cenușii, bătrâni şi osteniţi. Tresări cuprins 
parcă de un spasm de durere, se răsuci şi se uită îndărăt, 
clătinând din cap, ca şi când l-ar fi chinuit o luptă lăuntrică. Apoi 
îşi puse încetişor mâna tremurătoare pe genunchiul lui Frodo. 
Dacă unul dintre ei l-ar fi zărit, ar fi avut impresia, preţ de o 
clipă, că era un hobbit bătrân şi ostenit, cocârjat de ani fără de 
număr care îl despărţiseră de prieteni şi de neamuri, de câmpiile 
şi de pâraiele tinereţii — o biată făptură înfometată şi 
împovărată de vreme. 

Dar când îl atinse pe Frodo, acesta tresări şi strigă încetişor 
în somn, iar Sam se trezi pe dată. Gollum fu prima imagine care- 
i apăru în faţă. | se păru că-l pipăie pe stăpânul său. 

— Hei! făcu el aspru. Ce vrei să faci? 

— Nimic, nimic! zise Gollum blând. Stăpân cumsecade! 

— Nu zic nu, spuse Sam. Dar pe unde te-ai tot vânturat, 
ticălos bătrân? 

Gollum se trase îndărăt şi pe sub pleoapele grele îi scăpără o 
strălucire verzuie. Arăta aproape ca un păianjen, chircit pe 
spate, cu mădularele îndoite şi ochii holbaţi. Acum nu mai 
semăna cu un hobbit. 

— M-am vânturat, m-am vânturat, şuieră el. Aşa curtenitori 


sunt hobbiţii mereu, da, da! Ooo, ce hobbiţi cumsecade! 
Smeagol îi duce pe căi tainice, pe care nimeni nu le-ar putea 
descoperi. E ostenit, e însetat, da, însetat; şi el îi călăuzeşte şi 
caută drumuri, iar ei zic că se vântură. Prieteni foarte 
cumsecade; da, nepreţuitule, foarte cumsecade! 

Pe Sam îl cuprinse remuşcarea, dar neîncrederea nu-i pieri. 

— lartă-mă, zise el. lartă-mă, dar m-ai speriat din somn; şi 
mi-a fost ciudă c-am adormit, de-aia am fost aşa ţâfnos. Dar 
domnu' Frodo i-aşa ostenit, că i-am spus să-nchidă puţin ochii. 
Asta e! lartă-mă! Dar tu pe unde-ai fost? 

— M-am vânturat, spuse Gollum, cu aceeaşi strălucire 
verzuie în priviri. 

— Ooo, foarte bine, zise Sam. Fă ce vrei! De data asta mi se 
pare că nu minţi prea tare. Şi-acum am face bine să ne 
vânturăm toţi trei. Cât o fi ceasul? E azi sau mâine? 

— E mâine, îi răspunse Gollum. Sau, mai bine zis, era mâine 
când s-au culcat hobbiţii. Ce nebunie şi ce primejdie! Noroc că s- 
a vânturat bietu' Smeagol şi-a vegheat! 

— Mi se pare c-o să ne săturăm curând de vorba asta, zise 
Sam. Dar n-are-a face. O să-l trezesc pe stăpân. 

li dădu uşor părul de pe frunte şi se aplecă asupra lui, 
şoptindu-i blând: 

— Treziţi-vă, domnu' Frodo! Treziţi-vă! 

Frodo tresări şi deschise ochii. Apoi, zărindu-i chipul plecat 
asupra sa, zâmbi. 

— De ce mă scoli aşa devreme, Sam? întrebă el. E încă 
întuneric. 

— Da, aici e mereu întuneric, zise Sam. Dar Gollum s-a-ntors, 
stăpâne, şi zice că-i mâine. Aşa că trebuie să mergem mai 
departe. Ultima parte. 

Frodo inspiră adânc şi se ridică în capul oaselor. 

— Ultima parte! zise el. Hei, Smeagol! Ai găsit ceva de 
mâncare? Te-ai odihnit? 

— Nici mâncare, nici odihnă, nimic pentru Smeagol, spuse 
Gollum. E un vântură-lume. 

Sam îşi muşcă limba, dar se abţinu. 

— Nu te porecli singur, Smeagol, zise Frodo. Nu-i cuminte, 
chiar de-i aşa. 

— Smeagol trebuie să ia ce i se dă, îi răspunse Gollum. Aşa i- 
a zis jupânu' Sam cel înţelept, hobbitul care ştie multe. 


Frodo se uită la Sam. 

— Da, stăpâne, zise acesta. Am folosit vorba asta, căci, când 
m-am trezit brusc din somn, l-am văzut aici, lângă noi. l-am spus 
că-mi pare rău, dar cred c-am să-mi schimb curând părerea. 

— Hai, las-o baltă, zise Frodo. Se pare însă c-am ajuns la 
capăt, Smeagol. Spune-mi, am putea să străbatem singuri 
drumul care ne-a mai rămas? Suntem dinaintea trecătorii, a unei 
intrări, şi, dacă ne descurcăm de-aici încolo, socot că 
înţelegerea noastră s-a sfârşit. Ai făcut ce-ai făgăduit şi eşti 
liber; liber să te-ntorci, să mănânci şi să te odihneşti, indiferent 
unde-ai vrea să te duci; bineînţeles, nu la slujitorii Duşmanului. 
Într-o bună zi, s-ar putea să te răsplătesc — eu, sau cei ce mă 
vor pomeni. 

— Nu, nu încă, scânci Gollum. O, nu! Ei nu pot să-şi găsească 
singuri drumul, nu-i aşa? O, nu, nicidecum! Urmează tunelul. 
Smeagol trebuie să meargă mai departe. Nici odihnă, nici 
mâncare. Nu încă. 


IX Bârlogul lui Shelob 


Trebuia, într-adevăr, să fie ziuă, aşa cum le spusese Gollum, 
dar hobbiţii nu prea vedeau vreo deosebire, poate doar că cerul 
greu de deasupra nu mai era chiar aşa smolit; părea mai 
degrabă un acoperiş mare de fum; iar în loc de bezna nopţii care 
adăsta încă printre crăpături şi în văgăuni, lumea de piatră din 
jur era învăluită într-o umbră ceţoasă, cenuşie. Îşi continuară 
drumul prin crăpătura lungă, printre stâlpi şi grămezi de stânci 
prăbuşite, mâncate de vreme, ca nişte statui fără formă, de-o 
parte şi de alta. Cei doi hobbiţi mergeau acum unul lângă altul, 
iar Gollum îi călăuzea. Nu se auzea nici un zgomot. Ceva mai în 
faţă — să fi fost vreo milă — se ridica un perete masiv, cenuşiu 
— ultima parte uriaşă a munţilor stâncoşi. Se desluşea întunecat 
şi, pe măsură ce se apropiau, creştea, până se înălţă mult 
deasupra lor, tăindu-le orice putinţă de a mai vedea dincolo. La 
poalele lui se întindea o umbră adâncă. Sam pufni. 

— Pfui! Ce miros! făcu el. Se simte tot mai tare. 

Brusc fură învăluiţi de umbra aceea şi văzură gura unei 
peşteri. 

— Pe-aici e intrarea, zise Gollum încet. Pe-aici se intră în 
tunel. Nu-i rosti numele: Torech Ungol, Bârlogul lui Shelob. 


Dinăuntru ieşea o duhoare, nu greţoasă ca aceea de hoit, din 
luncile Morgulului, ci grea şi pătrunzătoare, de parcă în întuneric 
fuseseră îngrămădite stive de gunoaie de tot felul. 

— Acesta-i singurul drum? întrebă Frodo. 

— Da, da, îi răspunse el. Da, trebuie s-o luăm pe-aici. 

— Adică, ai mai trecut prin văgăuna asta? întrebă Sam. Pfui! 
Dar poate pe tine nu te supără duhoarea. 

Lui Gollum îi sclipiră ochii. 

— Habar n-are ce ne supără pe noi, nu-i aşa, nepreţuitule? 
Nu, habar n-are. Dar Smeagol îndură. Da. El a trecut pe-aici. O, 
da, a trecut până dincolo. E singura cale. 

— Şi de ce pute-aşa? îl întrebă Sam. Pare... mai bine nu-i zic 
pe nume. Iţi spun eu, asta trebuie să fie vreo groapă de gunoi 
de-a orcilor, în care îşi strâng mizeria de sute de ani. 

— Păi, zise Frodo, orci, neorci, dacă ăsta-i singurul drum, 
atunci o s-o luăm pe-aici; n-avem încotro. 

Traseră adânc aer în piept şi intrară. Din câţiva paşi se treziră 
în întunericul deplin şi de nepătruns. Frodo şi Sam nu mai 
văzuseră asemenea beznă de când cu trecerile neluminate din 
Moria; iar aici era parcă şi mai deasă. În Moria mai adia câte un 
curent, se mai auzea câte un ecou, care te făcea să te gândeşti 
la mai mult spaţiu. Aici, aerul încremenise, era greu, iar sunetul 
se stingea înainte să pornească. Păşeau parcă printr-un abur 
negru, făurit el însuşi din tenebre, căci atunci când îl respirai, îţi 
orbea nu doar ochii, ci şi mintea, aşa că până şi amintirea 
culorilor şi a formelor ţi se stingea din gânduri. Aici nu fusese, 
nu era şi nu avea să fie vreodată decât noapte. 

Dar pentru moment, simţurile le rămăseseră neschimbate, ba 
chiar li se ascuţiseră aproape dureros. Spre mirarea lor, pereţii 
erau netezi, iar drumul pe care călcau se întindea drept şi fără 
hârtoape, în afară de câte-o treaptă răzleaţă — acelaşi povârniş 
anevoios de până atunci. Tunelul era înalt, larg, atât de larg 
încât, deşi hobbiţii mergeau unul lângă altul şi nu ajungeau la 
pereţii laterali decât întinzând braţele, se simțeau singuri, 
despărțiți de întuneric. 

Gollum intrase primul şi părea să se afle doar la câţiva paşi 
de ei. Câtă vreme mai putură observa astfel de lucruri, îi auziră 
răsuflarea şuierătoare şi poticnită chiar în faţa lor. Dar în scurt 
timp li se tociră simţurile — atât pipăitul, cât şi auzul parcă le 
slăbiseră de tot; însă continuară să bâjbâie înainte, mânaţi mai 


ales de puterea voinţei cu care porniseră — voinţa de-a trece 
dincolo — şi de dorinţa de-a ajunge, până la urmă, la poarta 
aceea înaltă. 

Nu după mult, deşi nu putea şti sigur, căci curând nu mai fu 
în stare să măsoare timpul şi distanţa, Sam simţi un gol în 
peretele din dreapta; o clipă, îi ajunse la urechi o răsuflare slabă 
şi simţi un val de aer ceva mai bun, când trecură pe-acolo. 

— Nu-i asta singura intrare, şopti el cu caznă, căci i se părea 
un mare efort să scoată un sunet. Nici că se putea un loc mai 
orcesc ca acesta! 

Simţiră din nou, întâi el, în dreapta, apoi Frodo, în stânga, 
vreo trei-patru goluri asemănătoare — unele mai largi, altele 
mai înguste; dar nu încăpea nici o îndoială, până acum acesta se 
dovedise a fi drumul cel mai bun, pentru că era drept, fără 
cotituri, şi urca fără încetare. Dar cât mai aveau de mers şi cât 
mai puteau îndura? Pe măsură ce suiau, aerul devenea tot mai 
greu de tras în piept şi începuseră să simtă, în întunericul orb, o 
rezistenţă mai grea decât a aerului. Şi cum pătrundeau în 
adânc, mâinile şi capul le erau mângâiate de nişte braţe lungi 
sau, poate, de un soi de ierburi care atârnau din tavan — nu 
puteau spune exact. lar duhoarea creştea mereu. Ajunseră să 
creadă că, în afară de miros, li se furaseră toate celelalte 
simţuri, ca să-i zăpăcească. Un ceas, două, trei; câte or fi trecut 
prin gaura asta fără pic de lumină? Ceasuri, zile... mai degrabă 
săptămâni. Sam se depărtă de perete şi se strânse lângă Frodo; 
îşi încleştară mâinile şi îşi continuară drumul împreună. 

Până la urmă, Frodo, care bâjbâia de-a lungul peretelui din 
stânga, dădu brusc de un gol. Aproape că se prăbuşi în hăul de 
alături. Era o deschidere în stâncă mult mai largă decât toate 
cele pe lângă care trecuseră; iar de-acolo ieşea o duhoare atât 
de pătrunzătoare şi atâta răutate, încât Frodo ameţi. In clipa 
aceea, şi Sam se împletici şi căzu în nas. Luptându-se cu greaţa 
şi cu spaima, Frodo îl apucă pe Sam de mână. 

— Sus! zise el gâfâind, aproape fără glas. Totul iese de-aici: 
şi duhoarea, şi primejdia. Haide, repede! 

Îşi adună tot ce-i mai rămăsese din vlagă şi voinţă şi îl târî pe 
Sam în picioare, silindu-şi propriile-i mădulare să se urnească. 
Sam se clătina alături. Un pas, doi paşi, trei... în sfârşit, făcură 
şase paşi. Poate că trecuseră deja de hăul nevăzut şi 
înspăimântător, dar fie că era aşa sau nu, se mişcară deodată 


mai uşor, ca şi cum o voinţă duşmănoasă i-ar fi slăbit o clipă. Se 
căzniră să meargă înainte, tot mână-n mână. 

Dar pe dată dădură de alt necaz. Tunelul se împărțea în 
două, sau cel puţin aşa părea; iar pe întuneric nu-şi dădură 
seama care drum era mai larg şi mai drept. Pe unde s-o ia, în 
stânga sau în dreapta? Nu aveau nimic după care să se 
călăuzească, iar o alegere greşită le-ar fi venit de hac mai mult 
ca sigur. 

— Pe unde-a luat-o Gollum? întrebă Sam gâfâind. De ce nu 
ne-a aşteptat? 

— Smeagol! făcu Frodo, încercând să strige. Smeagol! 

Dar glasul lui se pierdu într-un horcăit şi cuvântul îi muri pe 
buze. Nu-i ajunse la urechi nici un răspuns, nici un ecou, nici un 
tremur de aer. 

— De data asta s-a dus, cred, mormăi Sam. Socot că aici a 
vrut el să ne-aducă. Gollum! O să-ţi blestemi zilele când oi pune 
mâna pe tine! 

Bâjbâind şi pipăind pe întuneric, îşi dădură îndată seama că 
drumul din stânga era astupat: se înfunda sau căzuse un 
bolovan mare la intrare. 

— N-are cum să fie asta calea pe care-o căutăm, şopti Frodo. 
Bună, rea, trebuie s-o luăm pe cealaltă. 

— Şi-asta repede, gâfâi Sam. E cineva mai rău ca Gollum aici. 
Simt că suntem priviţi. 

Nu făcură mai mult de câţiva paşi, când dindărătul lor se auzi 
un zgomot înfiorător şi cumplit în liniştea grea, deasă — ceva ca 
un gâlgâit, apoi un şuierat lung, înveninat. Se învârtiră de colo- 
colo, dar nu văzură nimic. Rămaseră stană de piatră, holbându- 
se şi aşteptând nici ei nu ştiau ce. 

— E o cursă, zise Sam şi puse mâna pe mânerul spadei; îşi 
aminti atunci de gorganul acela din care se revărsa întunericul. 
„Ce bine-ar fi să-l avem pe Tom cu noi!" îşi zise. 

Apoi, cum stătea aşa, împresurat de tenebre, cu inima 
copleşită de deznădejde şi mânie, i se păru că vede o lumină — 
o lumină printre gândurile sale — la început, aproape peste 
putinţă de strălucitoare, ca o rază de soare în ochii cuiva care-a 
stat multă vreme ascuns într-un puț fără fund. După aceea, 
lumina se schimbă în culoare: verde, auriu, argintiu, alb. 
Departe, ca într-un tablou desenat de-o mână elfească, o văzu 
pe Lady Galadriel în iarba Lorienului, cu braţele pline de daruri. 


lar ţie, Purtător al Inelului, o auzi el rostind depărtat, dar 
limpede, ţi-am pregătit asta. 

Şuieratul gâlgâitor se apropia şi ceva trosni, ca un obiect 
articulat care se mişca încet, dar sigur, în beznă. Dinspre el 
venea o miasmă insuportabilă. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam, iar viaţa şi îndârjirea îi 
reveniră în glas. Darul Doamnei! Ciobul de stea! O lumină 
pentru când vom fi în locuri întunecate, zicea ea. Ciobul de stea! 

— Ciobul de stea? bolborosi Frodo, ca trezit din somn, fără să 
priceapă. Cum de-am uitat! O lumină când toate celelalte lumini 
s-au stins în jurul tău! lar acum e singura noastră nădejde. 

Îşi vâri încet mâna în sân şi ridică şipul dăruit de Galadriel. 
Acesta luci o clipă palid, ca o stea ce se înalţă pe cer printre 
ceţurile grele de la răsărit; apoi, pe măsură ce lumina prindea 
puteri şi nădejdea creştea în sufletul lui Frodo, începu să ardă cu 
o flacără argintie — o inimioară de lumină orbitoare — ca şi cum 
Earendil însuşi pogorâse de pe cărările apusului înalt, cu ultimul 
Silmaril pe frunte. Bezna se retrase din jurul ei, până păru că 
străluceşte în mijlocul unui glob de cristal diafan, iar mâna care 
o ţinea scânteie în flăcări alburii. 

Frodo rămase cu ochii pironiţi la darul acesta minunat pe 
care îl purtase atâta vreme, fără să-i ghicească valoarea şi 
puterea. Arareori se gândise la el în călătoria lor până acum, 
când ajunseseră în Valea Morgul, şi nu-l folosise niciodată, de 
teama luminii sale mărturisitoare. 

Ayia Earendil Elenion Ancalima! strigă el, fără să ştie ce 
spunea; căci păru că alt glas se rostise prin al său, limpede, 
netulburat de aerul scârbos din văgăună. 

Dar pe Pământul de Mijloc există şi alte puteri — forţe ale 
nopţii, străvechi şi viguroase. lar Ea, cea care păşea în întuneric, 
auzise ţipătul elfilor, ţipătul acela de departe, din negura 
timpului, dar nu-l luase în seamă şi nu se speriase de el. Chiar în 
timp ce vorbea, Frodo simţi un rău uriaş aplecându-se asupra sa 
şi cercetându-l cu o privire înfiorătoare. Nu departe în tunel, 
între ei şi hăul unde ameţiseră şi căzuseră, văzu nişte ochi 
ciudaţi. În sfârşit, primejdia îşi scosese masca. Razele ciobului 
de stea se reflectau în cele o mie de feţe ale ochilor, dar dincolo 
de această sclipire începu să mocnească un foc înspăimântător, 
o flacără aprinsă, într-un fel de puț adânc al gândirii vrăjmaşe. 
Fioroşi şi răi erau ochii aceia de fiară şi, în acelaşi timp, plini de 


o mulţumire hâdă, privindu-şi prada încolţită şi fără nădejde de 
scăpare cu o bucurie răutăcioasă. 

Frodo şi Sam începură să se dea încet înapoi, copleșiți de 
groază, fără să-şi poată dezlipi privirile de la ochii aceia 
înspăimântători şi răi, care se apropiau pe măsură ce ei păşeau 
îndărăt. Mâna lui Frodo se lăsă în jos tremurând, cu tot cu şip. 
Apoi, sloboziţi de vraja care îi oprea să fugă, se întoarseră 
amândoi, într-o panică zadarnică şi, spre veselia ochilor acelora, 
o luară împreună la goană; dar chiar şi fugind, Frodo se uită 
îndărăt şi văzu înspăimântat că ochii aceia porniseră în salturi 
după ei. Duhoarea îi înconjura ca un nor. 

— Stai! Stai! strigă el deznădăjduit. N-are nici un rost să 
fugim. Ochii se furişau încet-încet, tot mai aproape. 

— Galadriel! strigă el şi, luându-şi inima-n dinţi, ridică şipul. 
Ochii se opriră. O clipă, privirea lor slăbi, ca şi cum ar fi fost 
cuprinşi de-o umbră de îndoială. Atunci lui Frodo îi luă inima foc 
şi, fără să se gândească ce face, din nebunie, din deznădejde 
sau îmboldit de curaj, luă şipul în mâna stângă şi îşi trase sabia 
cu dreapta. Sting fulgeră, tăişul elfesc ascuţit scânteie în lumina 
argintie, dar pe margini trecu un foc albăstrui. Apoi, ţinând 
steaua în sus şi sabia lucitoare în faţă, Frodo, hobbitul din 
Comitat, porni hotărât să înfrunte arătarea. 

Aceasta se clătină. Îndoiala punea stăpânire pe ea, pe 
măsură ce lumina se apropia. Ochii se întunecară pe rând şi se 
traseră îndărăt. Niciodată nu-i rănise atât de cumplit vreo 
strălucire. Fuseseră feriţi de soare, de lună şi de astre acolo, sub 
pământ, dar acum steaua coborâse chiar în măruntaiele lui. 
Ochii începură să tremure. Se întunecară, apoi se întoarseră şi 
ceva mare, până la care lumina nu ajungea, se înălţă între ei. 
Plecaseră. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam. 

Era chiar îndărătul lui, cu sabia scoasă şi gata de atac. 

— Stele şi mărire! Numai că elfii ar trage o cântare din asta, 
dacă le-ar ajunge la urechi ce facem. Fie să trăiesc, ca să le 
spun şi să-i aud cântând. Dar nu vă duceţi acolo, stăpâne! Nu 
intraţi în vizuina aia! E singura noastră scăpare! Haideţi să ieşim 
din văgăuna asta împuţită! 

Şi astfel se întoarseră iar, mai întâi la pas, apoi o rupseră la 
fugă; căci, pe măsură ce înaintau, pământul se povârnea abrupt 
şi cu fiecare săritură, urcau mai sus şi mai departe de duhorile 


din bârlogul acela nevăzut şi vlaga li se întorcea în mădulare şi 
în inimă. Dar ura Strajei îi pândea încă din urmă, oarbă poate 
pentru moment, dar neînfrântă şi hotărâtă să ucidă. 

Îi izbi în faţă un curent de aer rece şi tăios. leşirea, capătul 
tunelului, le apăru în sfârşit în faţă. Se năpustiră gâfâind înainte, 
tânjind după un loc deschis; apoi însă se clătinară pe picioare şi 
se dădură îndărăt. leşirea era astupată; dar nu de ceva din 
piatră: părea ceva moale şi elastic, puternic, totuşi, şi de 
nepătruns; aerul se strecura prin el, dar nu lăsa să treacă nici o 
rază de lumină. Hobbiţii se repeziră înainte încă o dată şi din 
nou se pomeniră azvârliţi îndărăt! 

Ţinând şipul sus, Frodo privi şi văzu dinaintea lui ceva 
cenuşiu prin care razele ciobului de stea nu pătrundeau şi nu îl 
dezvăluiau, ca şi cum, nefiind o umbră iscată de lumină, n-o 
putea destrăma nici o lumină. Peste toată poarta tunelului era 
țesută o pânză uriaşă, ca de păianjen, numai că mult mai deasă 
şi mai mare, din fire groase cât funia. 

Sam râse ameninţător. 

— Pânze de păianjen, hai? făcu el. Asta-i tot? Pânze de 
păianjen! Dar ce păianjen! Şo pe ele! Jos cu ele! 

Se aruncă furios cu spada asupra lor, dar funia pe care o izbi 
nu se rupse. Se îndoi doar puţin, apoi sări îndărăt, ca o coardă 
de arc lovită, răsucindu-i şi smucindu-i sabia în sus, cu braţ cu 
tot. De trei ori izbi Sam din răsputeri şi, până la urmă, o singură 
coardă din atâtea câte erau plesni şi se răsuci, biciuind aerul. 
Unul dintre capete îl lovi pe Sam care ţipă de durere, dându-se 
îndărăt şi ducându-şi mâna la gură. 

— O să ne ia zile-ntregi pîn-o să ne croim drum aşa, zise el. 
Ce-i de făcut? Ochii ăia s-au întors? 

— Nu, nu se văd, spuse Frodo. Dar simt că se uită încă, sau 
se gândesc la mine; poate-şi fac alt plan. Dacă aş lăsa lumina 
asta jos sau dacă s-ar stinge, s-ar ivi iarăşi cât ai clipi. 

— Prinşi în capcană la capătul drumului, făcu Sam cu amără- 
ciune, simțind cum îi creşte mânia, mai presus de osteneală şi 
de deznădejde. Ca ţânţarii într-o plasă! Fie să-l ajungă 
blestemele lui Faramir pe Gollum; şi cât mai repede! 

— Asta n-o să ne-ajute cu nimic, zise Frodo. Hai! Vino să 
vedem de ce-i Sting în stare! E spadă elfească. În prăpăstiile din 
Beleriand, unde-a fost făurită, erau pânze cumplite de păianjen. 
Dar trebuie să ai grijă tot timpul şi să te uiţi îndărăt. la ciobul de 


stea! Nu te teme! Ţine-l sus şi ai grijă! 

Atunci, Frodo se repezi la plasa aceea mare şi o reteză dintr- 
o lovitură hotărâtă, de-a curmezişul unei încrengături, ca o scară 
de funii, care ţâşni pe loc la o parte. Tăişul lucind albăstrui se 
strecura printre corzi precum coasa prin iarbă, iar corzile 
plesneau, se răsuceau şi rămâneau apoi atârnate. Reuşi astfel 
să facă o tăietură mare. 

Lovi cu sârg şi zdrenţui pânza peste tot pe unde ajungea cu 
sabia, iar partea de sus flutura şi se legăna ca un văl în bătaia 
vântului. Capcana fusese distrusă. 

— Hai! strigă Frodo. Mergem mai departe! Mai departe! 
Toate gândurile îi fură năpădite de bucuria sălbatică a scăpării 
din ghearele deznădejdii. li vâjâia capul, de parcă trăsese o 
duşcă de vin tare. Sări afară strigând. Ţinutul acela întunecat i 
se păru luminos, după ce trecuse prin vizuina nopţii. Vălătucii 
mari de fum se ridicaseră şi se subţiaseră, iar acum se scurgeau 
ultimele ceasuri ale zilei mohorâte; lucirea roşiatică a Mordorului 
se stinsese într-o beznă ursuză. Cu toate acestea, lui Frodo i se 
păru că răsăriseră deodată zorii speranţei. Aproape că ajunsese 
pe creasta peretelui. Era acum doar cu puţin mai sus de el. 
Dinaintea lui era despicătura, Cirith Ungol, o crăpătură 
întunecată în creasta neagră, cu steiurile negre ţâşnind de-o 
parte şi de alta spre cer. N-avea decât să tragă o fugă, şi-ar fi 
ajuns dincolo! 

— Trecătoarea, Sam! strigă el, fără să-i pese că glasul îi 
răsuna ascuţit şi sălbatic, scăpat acum de aerul urât mirositor 
din tunel. Trecătoarea! Hai să fugim într-acolo, să trecem în 
partea cealaltă! 

Nu ne mai poate opri nimeni! 

Sam dădu fuga dindărăt cât îl ţinură picioarele; dar, oricât ar 
fi fost de fericit de libertate, se simţea neliniştit şi se tot uita în 
spate la bolta întunecată a tunelului, de teamă să nu vadă ochii 
aceia sau vreo făptură cumplită sărind de acolo şi luându-se 
după ei. Prea puţine ştiau, el şi stăpânul său, despre puterile lui 
Shelob şi n-aveau habar că ea avea mai multe ieşiri din bârlog. 

Trăia acolo de când lumea, o plăsmuire a răului în formă de 
păianjen, deşi, pe vremuri, sălăşluise în ţinutul Elfilor de la Apus, 
care era acum pe fundul Mării, încă de când Beren luptase în 
Munţii Groazei din Doriath şi venise, până la urmă, în Luthien, 
peste pajiştea verde, printre cucute, la lumina lunii. Asta se 


petrecuse tare demult. Cum ajunsese Shelob acolo, fugind 
dintre ruine, nu spune nici o poveste, căci puţine hrisoave ne-au 
rămas din Anii Întunecimii. Dar ea era acolo, încă dinaintea lui 
Sauron şi de a se pune prima piatră a turnului Barad-dur; şi nu-şi 
slujea decât sieşi, bând sânge de elf şi de om, buhăită şi grasă, 
hrănindu-se la nesfârşit, ţesând pânze întunecate; căci orice 
făptură îi era hrană şi borâtura ei era întuneric. Până hăt- 
departe, în patru zări, odraslele ei mai mici, copiii din flori 
zămisliţi din împerecheri jalnice, propriii săi urmaşi, pe care ea îi 
ucidea, se împrăştiau din strungă-n strungă, de la Ephel Duath, 
până în colinele răsăritene, la Doi Guldur şi hotarele străjuite ale 
Codrului Intunecat. Dar nici unul nu se putea măsura cu ea, 
Shelob cea Mare, ultimul vlăstar al lui Ungoliant, ca să aducă 
necazuri într-o lume nefericită. 

Trecuseră ani buni de când o cunoscuse Gollum, Smeagol, 
care îşi vâra nasul în toate vizuinele întunecate, şi în zilele de 
odinioară se înclinase dinaintea ei şi o iubise, iar întunericul 
voinţei ei rele îl însoțea pretutindeni în rătăcirile lui, 
despărţindu-l de lumină şi de păreri de rău. Şi el îi făgăduise să-i 
aducă mâncare. Dar poftele ei nu erau aceleaşi cu ale lui. Ea 
ştia prea puţine despre turnuri, inele sau orice altceva făurit de 
minte sau mână omenească şi nici nu-i păsa de ele, căci singura 
ei dorinţă era moartea trupească şi sufletească a tuturor 
celorlalţi şi o halcă de viaţă numai pentru ea, pe care s-o înghită 
hulpav, până ce munţii nu mai aveau cum s-o ţină şi întunericul 
s-o încapă. 

Dar dorinţa aceasta era departe de-a i se îndeplini şi suferea 
mereu şi de mult de foame în bârlogul ei; în acest timp, puterea 
lui Sauron creştea, iar lumina şi vieţuitoarele îi ocoleau 
fruntariile; cetatea din vale murise şi nu se mai apropia de ea 
picior de elf sau de om. Numai nefericiţii ăia de orci — o hrană 
prăpădită. Dar trebuia să mănânce şi, cu toate că orcii săpau 
tunele întortocheate din trecătoare şi din turnul lor, ea găsea 
totdeauna o cale să-i prindă în cursă. Insă poftea la carne mai 
dulce. lar Gollum tocmai din aceasta îi adusese. 

„O să vedem, o să vedem", îşi zicea el adesea, când îl 
copleşea răutatea, în vreme ce mergea pe drumul primejdios 
din Emyn Muil, spre Valea Morgul. „O să vedem noi. Poate, ooo, 
da, poate când o arunca Ea oasele şi veşmintele goale, o să le 
găsim, o să le luăm Nepreţuitul — o răsplată pentru bietul 


Smeagol care-i aduce de-ale gurii. Şi-o să salvăm Nepreţuitul; 
aşa am promis. O, da. Şi când o să-l punem bine, o să afle şi Ea; 
000, da; şi-atunci o să i-o plătim noi, nepreţuitul meu. Atunci o 
să le-o plătim tuturor!" 

Astfel îşi spunea el în sinea lui, în ungherul ascuns al şirete- 
niei sale, de care nădăjduia ca Ea să nu-şi dea seama, încă de 
când se întorsese să i se încline până la pământ, în vreme ce 
tovarăşii săi dormeau. A 

Cât despre Sauron, ştia unde stătea ea la pândă. li făcea 
plăcere s-o ştie acolo, înfometată, dar neabătută în răutatea ei 
— o strajă mai sigură a cărării ce ducea în ţinutul lui decât orice 
altă ticluire. lar orcii erau sclavi folositori, dar avea destui. Dacă 
Shelob mai prindea din când în când câte unul, ca să-şi 
potolească foamea, foarte bine! Putea să se lipsească de ei. Şi, 
uneori, aşa cum îi arunci pisicii câte-o bucăţică mică (îi zicea 
pisica lui, deşi ea nu se considera a nimănui) Sauron îi trimitea 
ostatici care nu-i erau de vreun folos: îi mâna în vizuina ei şi- 
apoi i se povestea despre cum îi hingherise Shelob. 

Astfel vieţuiau amândoi, desfătându-se fiecare după capul lui, 
fără să se teamă de vreun atac, de mânia cuiva sau de sfârşitul 
marii lor răutăţi. Din pânza lui Shelob nu scăpase nici o 
musculiţă, aşa că acum cu atât mai mari îi erau foamea şi 
turbarea. 

Dar bietul Sam nu ştia nimic despre răul acesta pe care îl 
stârniseră împotriva lor; atât doar că simţea un fel de teamă 
care creştea în el, o ameninţare nevăzută; şi povara aceasta se 
făcu într-atât de mare, încât îl împiedica să alerge şi îi îngreuna 
picioarele. 

Era înconjurat de spaimă; în faţă îi aşteptau vrăjmaşii în tre- 
cătoare; iar stăpânul alerga cu mintea tulburată în întâmpinarea 
lor, fără să-i pese. Îşi dezlipi privirile de la umbra din urmă şi de 
la bezna adâncă de la poalele stâncii din stânga; se uită în faţă 
şi văzu două lucruri care îl umplură şi mai mult de groază. Sabia 
pe care Frodo o ţinea încă scoasă din teacă, în mână, scapără 
într-o flacără albăstruie; apoi văzu că, deşi cerul dindărăt se 
întunecase, fereastra din turn strălucea şi acum roşiatic. 

— Orcii, murmură el. N-o să avem cum s-o scoatem la capăt. 
Peste tot sunt numai orci şi alţii mai răi ca ei. 

Însă îşi reveni iute la obiceiurile lui de secretoşenie şi strânse 
în pumn şipul nepreţuit. O clipă, mâna lui prin care curgea 


sângele vieţii străluci roşie, apoi vâri luminiţa aceea minunată 
într-un buzunar de la piept şi se înfăşură în mantia elfească. 
Căută să grăbească pasul. Stăpânul era mult în faţă; ca la vreo 
douăzeci de paşi mai înainte, şi zbura ca o umbră; curând avea 
să-l piardă din ochi, în lumea aceea cenuşie. 

Sam nici nu apucă bine să ascundă lumina ciobului de stea, 
că se ivi ea. O văzu brusc în stânga, ieşind ceva mai în faţă din 
văgăuna neagră a tenebrelor de sub o stâncă; era cea mai 
scârbavnică făptură care-i fusese vreodată dat să vadă, mai 
hâdă ca un coşmar cumplit. Aducea mult cu un păianjen, dar era 
mai mare şi mai cruntă ca fiarele uriaşe de pradă, căci în priviri i 
se citea o cruzime fără seamăn. Ochii ei, pe care Sam îi crezuse 
înfrânți şi îmblânziţi, se aprinseseră iar, bulbucaţi în capul iţit 
înainte. Avea coarne mari, iar gâtul ca un trunchi îi era înfipt 
într-un trup umflat — un sac imens, puhav, legănându-se 
atârnat între picioare; pe pieptul mare se vedeau pete livide, dar 
pântecele îi era albicios şi răspândea o duhoare nemaipomenită. 
Picioarele terminate în gheare se îmbucau mai sus de spinare în 
noduri mari; iar din ele răsăreau peri, ca nişte ţepi de oţel. 

De îndată ce îşi revărsă din bârlog trupul uriaş şi fleşcăit, cu 
mădulare îndoite, începu să alerge cu o iuţeală 
înspăimântătoare. Făcea câţiva paşi, apoi sărea şi tot aşa, 
scârţâind din picioare. Se afla între Sam şi stăpânul lui. Fie că pe 
Sam nu îl văzuse, fie că deocamdată îl ocolea din cauza luminii 
pe care o purta, fapt e că atenţia-i era concentrată numai 
asupra prăzii, adică a lui Frodo, care nu mai avea şipul şi alerga 
acum netulburat în sus, pe cărare, fără să-şi dea seama încă de 
primejdie. Fugea cât putea de repede, dar Shelob era mai iute 
ca el; din câteva salturi avea să-l ajungă. 

Sam îşi adună toate puterile în glas, gâfâind: 

— Aveţi grijă îndărăt! Aveţi grijă, stăpâne! Vin... 

Dar strigătul îi fu înăbuşit de o mână lungă şi umedă, care îi 
astupă gura. Alta îl apucă de gât şi simţi ceva înfăşurându-i-se 
pe picior. Luat pe nepusă masă, se trezi în braţele atacatorului 
său. 

— L-am prins, îi şuieră Gollum la ureche. În sfârşit, 
nepreţuitul meu, am pus laba pe el; ooo, da, pe nesuferitul 
hobbit. Noi o să-l luăm pe ăsta. Ea o să-l ia pe celălalt. O, da, o 
să-l înşface Shelob, nu Smeagol, c-a făgăduit să nu se-atingă de 
Stăpân. Dar a pus laba pe tine, vântură-lume scârbavnic şi 


nesuferit! 

Înfuriat de atâta trădare şi deznădăjduit că era împiedicat să- 
i sară în ajutor stăpânului aflat în primejdie de moarte, Sam se 
mişcă deodată cu o putere la care Gollum nu se aşteptase, căci 
îl socotea un hobbit mototol şi tâmpit. Nici măcar Gollum nu s-ar 
fi putut răsuci mai iute şi mai sălbatic. Mâna de pe gura lui Sam 
alunecă şi hobbitul se zvârcoli, încercând să-şi smulgă gâtul din 
strânsoare. Avea încă spada scoasă, iar de braţul stâng îi atârna 
de chingă toiagul lui Faramir. Incercă disperat să se întoarcă şi 
să-şi înjunghie vrăjmaşul. Dar Gollum era prea ager. Braţul său 
drept ţâşni şi îl înşfacă pe Sam de mijloc; degetele lui erau ca o 
menghină. Îi îndoi mâna în jos încet, neiertător, până când 
hobbitul scoase un strigăt de durere şi scăpă spada la pământ; 
şi în tot acest timp, Gollum îl strângea de gât cu mâna cealaltă. 

Atunci, Sam îşi puse în joc ultima armă. Se smulse cu toată 
puterea, se înfipse bine în picioare şi brusc şi le propti în 
pământ; apoi se aruncă îndărăt cu toată forţa. 

Fără să se aştepte măcar la un asemenea truc simplu din 
partea hobbitului, Gollum se rostogoli şi Sam îl izbi cu violenţă în 
burtă. Gollum scoase un şuierat ascuţit; o clipă, Sam simţi că 
strânsoarea din jurul gâtului slăbeşte, dar nu şi cea de la mână. 
Ţâşni la o parte, se ridică în picioare, iar apoi se învârti spre 
dreapta, în jurul încheieturii pe care încă i-o încleşta Gollum. Cu 
mâna stângă prinse toiagul, îl ridică şi îl izbi cu un pârâit de 
braţul întins al lui Gollum, chiar mai jos de cot. 

Gollum schelălăi şi îi dădu drumul. Atunci Sam se avântă şi îl 
izbi iar cu sete, fără să-şi schimbe toiagul din stânga în dreapta. 
Gollum se târî într-o parte, iute ca un şarpe, aşa că Sam nu-l 
nimeri în cap, cum ar fi vrut, ci pe spinare. Toiagul trosni şi se 
rupse. Asta îl dădu gata. Avea de mult obiceiul să atace pe la 
spate şi rareori dădea greş. Dar de data aceasta se înşelase din 
cauza urii: făcuse greşeala să vorbească şi să rânjească, înainte 
să-şi apuce victima de gât cu mâinile. Frumosul lui plan eşua 
amarnic, din clipa în care lumina aceea cumplită strălucise atât 
de neaşteptat în întuneric. lar acum se afla faţă în faţă cu un 
vrăjmaş furios, ceva mai mic decât el. Nu-i plăcea să lupte aşa. 
Sam înşfacă sabia de la pământ şi o înălţă. Gollum schelălăi şi 
sări în patru labe, de-a bugşilea, apoi ţâşni ca o broască. Inainte 
ca Sam să ajungă la el, o luă la sănătoasa de-i sfârâiau 
călcâiele, îndărăt spre tunel. 


Sam se luă după el cu spada în mână. Pentru moment, uitase 
de toate, copleșit de o furie oarbă şi de dorinţa de a-l omori pe 
Gollum. Dar nu apucă să-l ajungă din urmă, că acesta se făcu 
nevăzut, în clipa când ajunse în faţa văgăunii întunecate şi 
nările i se umplură de duhoare, se gândi fulgerător la Frodo şi la 
monstru. Se răsuci iute şi o luă sălbatic în sus, pe cărăruie, 
strigându-şi întruna stăpânul pe nume. Dar ajunse prea târziu. 
Căci uneltirea lui Gollum fusese deocamdată încununată de 
succes. 


X Ce alege jupânul Sam cel înţelept 


Frodo zăcea întins pe spate; monstrul era aplecat peste el şi 
atât de concentrat asupra prăzii sale, încât nu luă seama la Sam 
şi la strigătele sale, decât când acesta fu la o aruncătură de băț. 
Apropiindu-se în fugă, hobbitul văzu că stăpânul său era deja 
înfăşurat în funii din cap până-n picioare, iar Shelob, cu uriaşele 
ei picioare dinainte se pregătea să-i ridice trupul pe jumătate, şi 
pe jumătate să-l târască după ea. 

Alături zăcea lucind pe pământ spada lui elfească, acolo unde 
îi căzuse neputincioasă din mână. Sam nu pierdu vremea cu 
întrebări despre ce-avea de făcut şi nici nu-şi cântări curajul, 
loialitatea sau furia, ci sări strigând înainte şi înşfacă spada 
stăpânului cu mâna stângă. Apoi se năpusti. Nu se pomenise 
atac mai crâncen în lumea sălbatică a fiarelor; era ca o făptură 
mică, deznădăjduită, înarmată doar cu dinţişorii ei, şi singură, 
care se repezea la un munte încornorat, aplecat asupra perechii 
sale. 

La strigătul lui firav, ca şi cum ar fi muşcat-o un purice, 
matahala îşi întoarse încet privirile răutăcioase spre el. Dar 
înainte să-şi dea seama că de-atâta amar de vreme nu se mai 
năpustise nimeni cu atâta furie la ea, spada strălucitoare îi 
zbură una dintre gheare. Sam sări pe sub picioarele ei arcuite şi 
cu sabia cealaltă îi înţepă ochii holbaţi, căci monstrul era cu 


capul aplecat. Unul dintre ei se stinse. 

În clipa aceea, biata făptură se afla chiar dedesubtul 
matahalei, aşa că aceasta n-o putea înţepa sau prinde în 
gheare. Pântecele uriaş lucea putred deasupra, iar duhoarea 
aproape că-l dobori pe hobbit. Furia îl împinse să mai lovească o 
dată şi, înainte ca ea să se lase peste el şi să-l strivească, 
punând capăt micii lui îndrăzneli, Sam o izbi cu sabia elfească cu 
toată puterea pe care i-o dădea deznădejdea. Dar Shelob nu era 
ca dragonii; afară de ochi, nu avea nici un punct slab. Pielea ei 
era bătucită şi mâncată de putreziciune, însă răutatea se 
aşezase strat după strat, întărind-o. Tăişul abia de-o zgârie cu 
un scârţâit cumplit, iar faldurile acelea hâde nu puteau fi 
străpunse nici măcar de-o armie omenească, chiar dacă oţelul 
ar fi fost făurit de elfi sau de gnomi sau de-ar fi fost mânuit de 
Beren sau Turin. Shelob se feri de lovitură şi îşi înălţă pântecele 
clocotind de otravă mult deasupra capului lui Sam. Apoi îşi 
răşchira picioarele şi îşi lăsă iar burdihanul uriaş asupra lui. Prea 
devreme. Căci Sam îşi azvârli cît colo sabia şi, apucând-o cu 
amândouă mâinile pe cea elfească, îi îndreptă vârful în sus, 
apărându-se de acoperişul acela înspăimântător; şi aşa, Shelob, 
mânată de propria-i voinţă haină, mai aprigă decât o mână de 
războinic, se înfipse în ţeapă amarnică, din ce în ce mai adânc, 
pe măsură ce Sam era încet-încet strivit la pământ. 

Nu visase vreodată Shelob, în împărăţia răutăţii sale, să fie 
cuprinsă de asemenea chinuri. Nici cel mai vajnic oştean din 
străvechiul Gondor, nici cel mai sălbatic orc pe care îl prinsese 
în capcană nu o pusese la o astfel de caznă şi nu-i tăiase carnea 
iubită. Se cutremură toată. Se înălţă iar, arcuindu-se de durere. 
Apoi îşi strânse picioarele chinuite sub ea şi sări îndărăt. 

Sam căzuse în genunchi la capul lui Frodo, cu simţurile lovite 
de duhoarea îngrozitoare, cu mâinile încă încleştate pe mânerul 
săbiei. Prin ceața care i se lăsase peste ochi, zări chipul 
stăpânului său, şi, cu toată puterea ce-i mai rămăsese, se chinui 
să iasă din starea de leşin care-l cotropise. Işi ridică încet 
fruntea şi văzu dihania la câţiva paşi, uitându-se la el. Prin cioc îi 
ţâşnea un val de venin şi de sub ochiul rănit i se scurgea o 
prelinsătură verde. Stătea chircită acolo, cu pântecele înfiorat 
revărsat la pământ, cu arcurile mari ale picioarelor tremurând, 
pregătindu-se să sară iar, de data aceasta hotărâtă să 
zdrobească totul; nu mai voia să-şi împietrească îmbucătura cu 


otravă, ca s-o liniştească; acum avea întâi să ucidă, şi-apoi să 
sfâşie. Chiar în clipa în care şi Sam se chirci, uitându-se la ea şi 
văzându-şi moartea cu ochii, îi veni în minte un gând, de parcă 
ar fi auzit uri glas depărtat, şi începu să scotocească în sân cu 
mâna stângă; găsi ceea ce căuta: rece, tare şi puternic îi păru 
şipul lui Galadriel, în această lume de groază a stafiilor. 

— Galadriel! rosti el slab şi în clipa aceea auzi glasuri 
depărtate, dar limpezi: erau strigătele elfilor, păşind prin 
umbrele dragi din Comitat, sub stele, precum şi cântările lor, 
aşa cum îi apăruseră când adormise în Sala Focului din casa lui 
Elrond. 

Gilthoniel A Elbereth! Şi-atunci i se dezlegă limba şi strigă 
într-un grai pe care nu-l ştia: 


A Elbereth Gilthoniel o menel palan-diriel, le nailon si 
di'nguruthos! A tiro nin, Fanuilos! 


Acestea fiind spuse, se ridică clătinându-se în picioare şi fu 
iar Sam cel Înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic. 

— Apropie-te, scârboşenie! strigă el. l-ai făcut rău stăpânului 
meu, fiară, şi pentru asta ai să plăteşti. Vom pleca mai departe. 
Dar mai întâi să-ncheiem cu tine. Hai să-ţi mai dau o bucăţică! 

Ca şi cum spiritul lui neîmblânzit îi pusese forţele în mişcare, 
ciobul se înflăcăra brusc, precum o torţă albă în mâna lui. 
Arunca flăcări ca o stea căzătoare care aprinde aerul întunecat 
pe boltă cu o lumină de neîndurat. Niciodată chipul lui Shelob nu 
mai fusese ars de o asemenea groază căzută din ceruri. Razele 
ei îi pătrundeau în ţeasta rănită şi o scormoneau cu o durere 
uriaşă, iar baia aprinsă de lumină i se împrăştia peste ochi. Căzu 
îndărăt, bătând aerul cu picioarele din faţă, cu privirile orbite de 
fulgere lăuntrice şi cu mintea chinuită. Apoi îşi întoarse capul 
vătămat, se rostogoli într-o parte şi începu să se târască în 
gheare către văgăuna dindărătul stâncii întunecate. 

Sam se luă după ea. li vâjâia capul de parcă era beat, dar nu 
se lăsă. lar Shelob fu alungată în sfârşit, înfrântă; tresărea şi se 
cutremura, încercând să se depărteze cît mai iute de el. Ajunse 
la văgăună şi se strecură înăuntru, lăsând în urmă o dâră de 
mâzgă verde-gălbuie, chiar în clipa când Sam o mai izbi o dată 
peste picioare. După care hobbitul se prăbuşi la pământ. 

Shelob plecase; povestea nu ne spune dacă după aceea a 


zăcut îndelung în bârlogul ei, oblojindu-şi răutatea şi neputinta 
şi dacă, o dată cu trecerea molcomă a anilor de întuneric, s-a 
vindecat, refăcându-şi ochii buburoşi, şi-apoi, îmboldită de 
foame, ca de ameninţarea morţii, şi-a ţesut din nou capcanele 
cumplite prin văile Munţilor Umbrei. 

Sam rămase singur. Pe când se lăsa noaptea peste locul de 
bătălie din Tărâmul Fără Nume, se târî vlăguit îndărăt, la 
stăpânul său. 

— Stăpâne, dragă stăpâne, zicea el, dar Frodo nu-i 
răspundea. 

În vreme ce alergase nerăbdător, bucurându-se de libertate, 
Shelob se apropiase iute de el pe la spate şi îl înţepase 
fulgerător în gât. Acum zăcea livid, fără să audă vreun glas, fără 
să se mişte. 

— Stăpâne, dragul meu stăpân! îl strigă Sam, aşteptând 
zadarnic în liniştea aceea nesfârşită să audă ceva. 

Apoi tăie cât putu de repede funiile şi îşi puse urechea la 
pieptul şi la gura lui Frodo; dar nu află nici o urmă de viaţă, nici 
o zbatere uşoară a inimii. Îi frecă mâinile şi picioarele de 
nenumărate ori şi îl mângâie pe frunte, dar stăpânul nu clinti. 

— Frodo, domnu' Frodo! striga el. Nu mă lăsaţi singur aici! 
Sunt eu, Sam! Nu vă duceţi acolo, unde nu vă pot urma! Treziţi- 
vă, domnu' Frodo! O, trezeşte-te, Frodo, dragul meu, dragul 
meu. Trezeşte-te! 

Apoi fu cuprins de mânie şi începu să alerge furios în jurul 
trupului stăpânului său, sfâşiind aerul cu sabia, izbind pietrele şi 
scoțând strigăte sfâşietoare. Răcorit oarecum, se întoarse, se 
aplecă şi se uită la chipul lui Frodo, palid, în lumina asfinţitului. 
Şi citi deodată vedenia care i se arătase în oglinda lui Lady 
Galadriel, în Lorien: Frodo, cu chipul livid, adormit buştean, la 
umbra unei stânci înalte. Mai bine zis, aşa i se păruse atunci, că 
dormea buştean. 

— A murit! zise el. E mort, nu adormit! 

lar când rosti acestea, ca şi cum cuvintele şi-ar fi vărsat din 
nou veninul, i se păru că obrazul lui Frodo capătă o nuanţă 
verzuie. 

Atunci pe Sam îl cuprinse neagra deznădejde. Se chirci la 
pământ, îşi trase gluga cenuşie peste ochi, iar inima îi fu 
copleşită de noapte şi nu mai ştiu nimic. 

Când, într-un târziu, întunericul se risipi, Sam îşi ridică 


privirile şi văzu că era înconjurat de umbre; dar câte minute sau 
ore trecuseră de când îşi pierduse cunoştinţa, nu ştia să spună. 
Era în acelaşi loc, iar stăpânul lui zăcea alături, neschimbat. Nu 
se prăbuşiseră munţii, lumea nu se ruinase. 

— Ce mă fac, ce mă fac? zicea el. Oare-am străbătut tot 
drumul ăsta împreună cu el pentru nimic? 

Apoi îşi aminti cum glasul lui rostise cuvinte neînţelese 
atunci, la începutul călătoriei: Am de făcut ceva, înainte să se 
termine totul. Trebuie să-mi duc treaba la bun sfârşit, stăpâne, 
dacă-nţelegeţi ce vreau să spun. 

— Dar ce-aş putea să fac? Doar n-am să-l părăsesc pe 
domnu' Frodo în vârf de munte, mort, fără să-l îngrop, şi să mă 
duc acasă. Sau mai bine să merg mai departe... Să merg mai 
departe? repetă el şi se cutremură de spaimă şi de îndoială. Să 
merg mai departe? Oare asta trebuie să fac? Şi să-l părăsesc? 

Atunci, în sfârşit, începu să plângă; şi apropiindu-se de Frodo, 
îi îndreptă trupul, îi puse mâinile reci pe piept şi îl înfăşură cu 
mantia; apoi îşi aşeză propria-i sabie într-o parte şi toiagul de la 
Faramir în cealaltă. 

— Dacă e să merg mai departe, rosti el, atunci trebuie să vă 
iau sabia, cu încuviințarea domniei voastre, domnu' Frodo; dar 
v-o las pe asta să zacă alături, aşa cum a zăcut lângă bătrânul 
rege din gorgan; şi-aveţi veşmântul frumos, din mithril, de la 
bătrânul domn Bilbo. Şi ciobul de stea, domnu' Frodo, pe care mi 
l-aţi împrumutat şi de care-o să am nevoie, căci de-acum voi fi 
numai în întuneric mereu. E prea mult pentru mine, căci 
Doamna vi l-a dat domniei voastre, dar poate că va înţelege. 
Domnia voastră înţelegeţi, domnu' Frodo? Trebuie să merg mai 
departe. 

Dar nu putea pleca încă. Îngenunche, îl luă pe Frodo de mână 
şi nu mai fu în stare să se despartă de el. Timpul trecea, iar el 
stătea tot în genunchi, cu mâna stăpânului într-a sa şi sufletul 
chinuit de întrebări. 

încerca să afle puterea să se smulgă şi să pornească în 
călătorie de unul singur — spre răzbunare. Dacă reuşea să 
plece, mânia l-ar fi îmbărbătat să meargă pe toate drumurile din 
lume, urmărindu-l până când, într-un sfârşit, avea să dea de el, 
de Gollum. Şi-atunci, Gollum avea să moară într-un cotlon. însă 
țelul călătoriei lui nu era acesta. Nu merita să-l părăsească pe 
stăpânul lui pentru atâta lucru. Şi asta nu l-ar fi adus înapoi. 


Nimic nu-l mai putea aduce înapoi. Mai bine mureau amândoi. 
Dar şi atunci ar fi călătorit tot singur. 

Se uită la vârful strălucitor al săbiei. Îi veniră în minte locurile 
prăpăstioase pe care le lăsase îndărăt. Drumul acela nu era o 
scăpare. Asta însemna să nu facă nimic, nici măcar să jelească. 
Şi nu pentru aşa ceva pornise la drum. 

— Atunci, ce să fac? strigă el iar şi parcă răspunsul îi apăru 
foarte limpede: să se ţină tare până la capăt. Altă călătorie 
singuratică — cea mai rea dintre ele. 

— Cum adică, să mă duc singur până la Hăul de la Capătul 
Lumii aşa, nitam, nisam? 

încă şovăia, dar hotărârea îi creştea tot mai mult în suflet. 

— Cum adică? Să iau Inelul de la el? Cei din Sfat i l-au încre- 
dinţat lui. 

Dar răspunsul veni pe loc: 

— Dar cei din Sfat i-au dat şi însoțitori, astfel încât misia lui 
să nu dea greş. lar tu eşti ultimul din Frăţie. Misia nu trebuie să 
dea greş! Ce bine-ar fi să nu fi rămas eu ultimul! se văicări el. Să 
fi fost bătrânul Gandalf aici sau altcineva. De ce trebuie să iau 
singur o hotărâre? Sunt încredinţat c-o să dau greş. Nu-i de 
nasul meu să iau Inelul şi să ies în faţă. 

Dar nu te-ai vărât singur în faţă, ci ai fost împins. Şi dacă-i 
vorba pe-aşa, nici domnu' Frodo, nici domnu' Bilbo n-au fost 
potriviţi pentru asta. Nu ei au ales. 

Asta e, trebuie să mă hotărăsc. Şi-am să mă hotărăsc. Dar 
sunt sigur c-am să dau greş; ca de obicei, Sam Gamgee. 

la să vedem: dacă ne găseşte cineva aici sau îl găseşte 
numai pe Frodo cu lucrul acela la el, ei bine, atunci Vrăjmaşul o 
să pună laba pe el. Şi asta înseamnă sfârşitul pentru noi toţi, 
pentru Lorien, pentru Vâlceaua Despicată, pentru Comitat, 
pentru tot. Şi nu-i vreme de pierdut, căci oricum asta înseamnă 
sfârşitul. Războiul a-nceput şi, după cît se pare, lucrurile merg 
deja în binele Vrăjmaşului. N-am nici o scăpare să mă întorc cu 
el şi să cer sfat sau îngăduinţă. Nu, n-am decât să stau aici până 
vin ei, să mă ucidă peste trupul stăpânului meu şi să-l ia; sau să- 
| iau eu însumi şi să plec. 

Trase aer adânc în piept. 

— Atunci, asta e, am să-l iau eu! 

Se lăsă pe vine. li desfăcu foarte uşor gaica de la gât şi îşi 
strecură mâna pe sub tunica lui Frodo, după care îi ridică încet 


capul cu mâna cealaltă, îl sărută pe fruntea rece şi îi trase 
lanţul. Apoi îl aşeză la loc, să se odihnească în pace. Chipul 
liniştit nu se schimbase deloc şi din asta, mai mult decât după 
orice alte semne, Sam se convinse, în sfârşit, că Frodo murise şi 
părăsise Căutarea. 

— Rămas-bun, stăpâne, dragul meu! murmură el. lertaţi-l pe 
bietul Sam. O să vin aici, în locul acesta, după ce-am să-mi 
termin treaba, dac-oi reuşi. Şi-atunci, n-o să vă mai părăsesc 
niciodată. Odihniţi-vă în pace, până mă întorc; şi fie să nu vă 
tulbure nici o făptură scârbavnică! lar dacă Doamna m-ar putea 
auzi şi mi-ar îndeplini o dorinţă, i-aş cere să mă întorc şi să vă 
găsesc tot aici. Rămas-bun! 

Apoi se plecă şi îşi trecu lanţul în jurul gâtului; imediat capul 
îi căzu la pământ de greutatea Inelului, de parcă ar fi avut legat 
de el un pietroi. Dar încet-încet, ca şi când povara ar fi devenit 
mai uşoară sau îi creşteau lui puterile, îşi înălţă fruntea şi, cu un 
mare efort, se puse pe picioare şi descoperi că putea să meargă 
şi să îndure. Apoi ridică pentru o clipă şipul şi se uită la stăpânul 
său; lumina ardea acum blând, ca luceafărul de seară vara; şi în 
lumina aceea, chipul lui Frodo era iar minunat la culoare, palid, 
dar frumos, ca al unui elf, ca al cuiva care trecuse de tenebre. 
Cu amăgirea amară a ultimei imagini, Sam se întoarse şi 
ascunse luminiţa, apoi porni clătinându-se prin întunericul care 
creştea. 

Nu avea mult de mers. Tunelul se afla la oarece distanţă 
depărtare în urmă; Crăpătura, la vreo două sute de paşi în faţă, 
poate chiar mai puţin. Poteca se zărea în lumina asfinţitului — 
un făgaş adânc, bătut de veacuri — care urca acum într-o albie 
lungă, străjuită de stânci pe ambele părţi. Albia se îngusta 
deodată. Curând, Sam ajunse la un şir de trepte largi şi nu prea 
înalte. Acum turnul orcesc se afla chiar deasupra lui, 
încruntându-se întunecat, iar în el lucea ochiul roşu. Umbrele de 
la poale îl ascundeau vederii. Ajunse la capătul treptelor şi se 
trezi, în sfârşit, în Crăpătură. 

„M-am hotărât", îşi tot zicea. Dar nu era aşa. Cu toate că-şi 
dădea toată silinţa să nu se mai gândească la asta, ceea ce 
făcea acum era împotriva firii sale. „Oi fi greşit? Ce trebuia să fi 
făcut?" 

Pe măsură ce pereţii abrupți se strângeau tot mai aproape de 
el, înainte să ajungă în vârf, înainte să-şi arunce în sfârşit 


privirile în jos, pe cărarea care ducea pe Tărâmul Fără Nume, 
Sam se întoarse. Se uită o clipă îndărăt, şovăielnic. În întunericul 
care se aduna, văzu ca pe o pată mică gura tunelului; şi i se 
păru că distingea locul unde zăcea Frodo. Parcă strălucea ceva 
acolo, jos, pe pământ; dar poate că nu era decât un renghi pe 
care i-l jucau lacrimile, în timp ce îşi aţintea privirile spre locurile 
acelea pietroase unde viaţa lui se prăbuşise în ruină. 

— Ce bine-ar fi să mi se îndeplinească o dorinţă, numai una, 
oftă el. Să mă întorc şi să-l găsesc acolo! 

Apoi, în sfârşit, porni iar pe drumul său şi o luă pe trepte; fură 
cele mai grele pe care pusese vreodată piciorul. 

Doar câteva trepte; şi-acum, încă vreo câteva şi-avea să 
coboare fără să mai vadă vreodată înălţimea aceasta. Atunci 
auzi deodată urlete şi glasuri. Rămase stană de piatră. Glasuri 
de orci. Şi în faţă, şi în spate. O larmă de tropote şi de strigăte 
aspre; orcii urcau spre Crăpătură de la capătul celălalt, dinspre 
cine ştie ce intrare în turn. Tropote şi strigăte îndărăt. Se răsuci. 
Văzu luminiţe roşii, torţe, clipind departe, jos, ieşind din tunel. 
Până la urmă, porniseră vânătoarea. Ochiul roşu din turn nu 
fusese orb. Îl prinseseră. 

Pâlpâirea torţelor şi zăngănitul armelor erau deja foarte 
aproape, în faţă. Intr-o clipă aveau să ajungă în vârf şi să sară 
asupra lui. Pierduse prea multă vreme chibzuind şi-acum dăduse 
de belea. Cum putea să mai scape, să se salveze pe sine şi 
Inelul? Inelul. Nu-şi mai dădu seama ce face şi ce gândeşte. Se 
trezi că scoate lanţul şi ia Inelul în mână. Oastea orcească apăru 
în Crăpătură, chiar în faţa lui. lar el îşi puse Inelul pe deget. 

Lumea se schimbă, şi lui îi trecură prin minte într-o clipă 
atâtea gânduri câte i-ar fi trecut într-un ceas. Îşi dădu seama că 
i se ascuţise auzul, în vreme ce vederea îi slăbise, dar altfel 
decât în bârlogul lui Shelob. În jurul lui lucrurile nu erau 
întunecate, ci nedesluşite; el însuşi se afla într-o lume ceţoasă, 
cenuşie, singur, ca o stâncă micuță şi neagră, şi Inelul care îi 
trăgea mâna în jos era ca un glob de aur fierbinte. Nu se simţea 
deloc nevăzut; dimpotrivă, oribil şi singular de vizibil; şi îşi dădu 
seama că, de undeva, îl căuta un Ochi. 

Auzi prăbuşire de pietre şi un clipocit de apă departe, în 
Valea Morgul; iar jos, sub stâncă, supărarea bolborosită a lui 
Shelob, bâjbâind, rătăcită prin cine ştie ce tunel întunecat; 
glasuri în foişoarele turnului; şi strigătele orcilor când ieşeau din 


tunel; şi tropotele şi larma îngrozitoare, asurzitoare, huruindu-i 
în urechi, venind dinspre orcii de dinaintea lui. Se strânse lângă 
stâncă. Dar ei mărşăluiau mai departe, ca o oaste de stafii, 
umbre cenuşii, pierdute în ceaţă, ca nişte vise urâte, cu flăcări 
palide în mâini. Şi trecură pe lângă el. Se chirci, încercând să se 
strecoare în vreun ungher, să se ascundă. 

Ascultă. Orcii din tunel şi cei care coborau se treziră faţă-n 
faţă şi începură să alerge strigând. îi auzea limpede şi înţelegea 
ce spuneau. Pesemne că Inelul dădea puterea înţelegerii limbilor 
sau de a-i pricepe mai ales pe slujitorii lui Sauron, făuritorul lui, 
aşa că, dacă ciulea urechile, desluşea şi îşi traducea orice gând. 
Bineînţeles, Inelulului îi creşteau mult puterile, pe măsură ce se 
apropia de locurile unde fusese făurit; un singur lucru nu dădea, 
şi-acesta era curajul. în clipa aceea, Sam nu se gândea decât la 
cum să se ascundă, cum să se facă mic, până s-or linişti iar 
toate; şi asculta înspăimântat. Nu ştia cît erau glasurile acelea 
de aproape, căci îi răsunau parcă în urechi. 

— Hei! Gorbag! Ce faci aici, sus? Te-ai şi săturat de război? 

— Poruncă, găgăuţă. Şi tu ce faci, Shagrat? Te-ai săturat să 
stai la pândă? Te gândeşti să cobori la luptă? 

— Poruncile-s pentru tine. Eu răspund de trecătoarea asta. 
Aşa că vorbeşte frumos. Ce-ai de spus? 

— Nimic. 

— Hei! Hei! Uuuu! izbucni un strigăt care întrerupse vorbele 
căpeteniilor. 

Orcii de jos văzuseră deodată ceva. începură să fugă. lar 
ceilalţi se luară după ei. 

— Hei, hei! E ceva aici! Zace drept în drum! O iscoadă, o 
iscoadă! 

Se iscară larmă mare, vaiere mârâite de corn şi-o 
amestecătură de glasuri lătrate. 

Sam se deşteptă, de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele 
capului, îl văzuseră pe stăpânul lui. Oare ce-aveau de gând? 
Auzise tot felul de istorisiri în legătură cu orcii, care-ţi îngheţau 
sângele în vine. Nu putea îndura una ca asta. Sări în picioare. Nu 
se mai gândi nici la Căutare, nici la hotărârile pe care le luase şi 
scăpă de teamă şi de îndoială. Ştia acum unde îi era locul, şi 
unde îi fusese dintotdeauna: alături de stăpânul său, deşi nu-i 
era prea limpede ce putea face acolo. O luă la fugă în jos, pe 
scări, apoi pe cărare, către Frodo. 


„Câţi or fi? se întrebă el. Cel puţin treizeci-patruzeci din turn 
şi, socot, mult mai mulţi, de jos. Câţi oi putea ucide până mă- 
nhaţă? Au să vadă flacăra săbiei de cum am s-o trag din teacă, 
şi mai curând sau mai târziu, tot or să pună laba pe mine. Oare 
fapta mea o s-ajungă în vreo cântare? «Despre cum a tăbărât 
înţeleptu' Sam în Trecătoarea înaltă şi-a făcut zid de trupuri în 
jurul stăpânului său». Nu, ce cântări? Bineînţeles că n-au să mai 
fie cântări, căci Inelul va fi descoperit. N-am ce face. Locul meu 
e alături de domnu' Frodo. Trebuie să înţeleagă şi Elrond, şi 
Sfatul, şi Marii Seniori şi Doamnele şi Domniţele, în marea lor 
înţelepciune. Planurile au dat greş. Eu n-am cum să fiu 
Purtătorul Inelului, fără domnu' Frodo." 

Dar orcii ieşiseră din raza privirilor lui înceţoşate. Nu apucase 
să se mai gândească şi la el, dar acum îşi dădu seama că era 
vlăguit, aproape neputincios: picioarele nu-l purtau cum ar fi 
vrut. Se mişca prea încet. Cărarea i se păru lungă de leghe 
întregi. Unde dispăruseră cu toţii în ceaţă? 

lată-i! Erau la o bună bucată de drum în faţă. Un ciorchine de 
umbre aplecate în jurul a ceva ce zăcea la pământ; câţiva 
păreau să se repeadă de colo-colo, amuşinînd ca nişte câini care 
căutau o urmă. Incercă să facă un efort. 

— Dă-i zor, Sam! zise el. Altfel, ai s-ajungi prea târziu. 

Îşi desfăcu sabia din teacă. Într-o clipă avea s-o tragă. Şi- 
atunci... în vreme ce orcii ridicau ceva de jos, se auzi o rumoare 
sălbatică, iar apoi huiduieli şi râsete. 

— Uhuhuu! Huooo! Sus! Sus! 

— Şi-acu', plecarea! Pe scurtătură! înapoi, la Poarta de Jos! 
După cât se pare, în seara asta n-o să ne dea de lucru. 

Grupul de umbre orceşti începu să se mişte. In mijloc, patru 
dintre ei purtau un trup pe umeri. 

— Uhuhuuu! 

Luaseră trupul lui Frodo. Plecaseră. Nu putea să-i prindă din 
urmă. Orcii ajunseseră la tunel şi acum pătrundeau acolo. Cei cu 
povara intrară primii, iar în urma lor se iscă o vânzoleală mare. 
Sam se luă după ei. Trase sabia — o scânteiere albastră în mâna 
lui şovăitoare — dar ei n-o văzură. Chiar în clipa când el ajunse 
gâfâind, ultimii dintre ei se făcură nevăzuţi în gaura neagră a 
tunelului. 

Rămase o clipă să-şi tragă sufletul, cu mâna la piept. Apoi îşi 
trecu mâneca peste faţă, ca să se şteargă de praf, de sudoare şi 


de lacrimi. 

— Urâtă treabă, făcu el şi se avântă după ei în întuneric. 

Tunelul nu i se mai păru atât de întunecos; parcă trecuse 
dintr-o ceaţă rară într-una mai deasă. Era tot mai vlăguit, dar 
voinţa i se întărea. | se păru că vede lumina torţelor ceva mai în 
faţă, dar, oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să-i ajungă. Orcii 
înaintau de obicei iute prin tunele, iar pe acesta îl ştiau foarte 
bine; căci, deşi era primejdia întâlnirii cu Shelob, erau siliţi să 
treacă pe acolo, fiind cea mai rapidă cale de la Cetatea Moartă 
prin munţi. In ce negură depărtată a timpului fusese durat 
tunelul cel lung şi puţul mare, rotund, unde îşi găsise Shelob 
sălaş cu multă vreme în urmă, nu se ştia; dar orcii săpaseră şi ei 
într-o parte şi-ntr-alta, ca să ocolească bărlogul, când stăpânii le 
dădeau de făcut câte o treabă. In seara aceea, nu aveau de 
gând să pătrundă prea adânc, ci se grăbeau spre trecerile din 
margine care duceau spre turnul lor de strajă de pe stâncă. Cei 
mai mulţi erau veseli, mulţumiţi peste poate de ce găsiseră şi 
văzuseră; în timp ce alergau, flecăreau şi bolboroseau, după 
felul lor. Sam le auzea glasurile aspre şi puternice prin aerul 
încremenit; printre ele desluşi două mai răsunătoare şi mai 
aproape de el decât toate celelalte. Se părea că erau cei doi 
căpitani ai oştilor care încheiau alaiul şi vorbeau în mers. 

— Shagrat, nu poţi să-ţi opreşti gloata să mai facă atâta 
larmă? mârâi unul. N-am chef să dea Shelob peste noi. 

— Las-o baltă, Gorbag! Ai tăi fac gălăgie şi mai mare, zise 
celălalt. Dar lasă-i să se zbenguie şi flăcăii ăştia un pic. Socot că 
nu-i nevoie să ne facem griji din cauza lui Shelob. Se pare că i-a 
intrat un cui în talpă şi bine-mi pare. N-ai văzut ce mizerie era 
pe drumul spre crăpătura aia a ei blestemată? l-am venit o dată 
de hac, o să i-o mai facem de sute de ori. Aşa că lasă-i să râdă. 
Şi-apoi, până la urmă, tot am avut ceva noroc: am pus mâna pe 
ceea ce vor cei din Lugburz. 

— Cei din Lugburz vor asta? Ce crezi c-o fi? Mi s-a părut a fi 
un elf ceva mai mic. Ce mare primejdie poate s-aducă ăsta? 

— Până nu ne-om uita la el, nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Oho, aşadar, nu ţi-au spus despre ce e vorba. Nu prea ne 
spun tot ce ştiu, nu-i aşa? Nici măcar pe jumătate. Dar până şi 
Cei Mari s-ar putea să greşească, nu-i aşa? 

— Ssst, Gorbag! 

Gorbag vorbea foarte încet, aşa încât Sam abia de-i desluşea 


vorbele, deşi i se ascuţise auzul. 

— Aşa o fi, însă au ochi şi urechi peste tot, poate şi printre ai 
mei. Dar nu-i nici o îndoială, îi nelinişteşte ceva. Nazgulii sunt 
jos, acolo, după câte mi-ai spus; la fel şi cei din Lugburz. Ceva 
le-a scăpat printre degete. 

— Printre degete, zici, făcu Gorbag. 

— Las-o baltă, zise Shagrat. O să vorbim mai târziu despre 
asta. Aşteaptă până ajungem dedesubt. E acolo un loc unde 
putem sta de vorbă, când s-or mai depărta flăcăii. 

Nu mult după aceea, Sam observă că torţele se făcuseră 
nevăzute. Apoi se auzi un zgomot tunător şi, în timp ce se 
grăbea să ajungă acolo, ceva bubui. După câte socotea el, orcii 
dăduseră de aceeaşi ieşire astupată pe care o întâlniseră şi el cu 
Frodo. Era şi acum tot aşa. 

Se părea că era un bolovan mare în drum, dar orcii reuşiseră 
să treacă cine ştie cum, căci le auzi glasurile dincolo. Continuau 
să alerge tot mai adânc în inima muntelui, înapoi spre turn. Pe 
Sam îl cuprinse deznădejdea. Luaseră trupul stăpânului său şi- 
acum îl duceau departe, cu cine ştie ce gânduri mârşave, iar el 
nu se putea ţine de ei. Se izbi de blocul de piatră, îl împinse, dar 
nu-l putu urni din loc. Apoi nu prea departe, cel puţin aşa i se 
păru, auzi înăuntru glasurile celor doi căpitani. Rămase neclintit, 
ciulind urechile, nădăjduind să desluşească ceva folositor pentru 
el. Poate că Gorbag, care părea să vină din Minas Morgul, avea 
să iasă şi-atunci s-ar fi putut şi el strecura acolo. 

— Nu, nu ştiu, zicea glasul lui Gorbag. De regulă, soliile ajung 
mai repede ca vântul şi ca gândul. Dar eu nu pun întrebări cum 
de reuşesc. E mai sănătos aşa. Brrr! Nazgulii ăia îmi dau fiori. 
Ajunge să se uite la tine şi-ţi iau pielea, de te lasă gol-goluţ, în 
întunericul din partea cealaltă. Dar el îi iubeşte; în zilele noastre, 
sunt răsfăţaţii lui, aşa că n-are nici un rost să ne punem de-a 
curmezişul. lţi spun eu, nu-i joacă să slujeşti jos în cetate. 

— la să vezi ce grozav ar fi să stai aici, cu Shelob! spuse 
Shagrat. 

— Mi-ar plăcea să stau departe de toţi. Dar e război, iar când 
s-o termina, poate-o fi mai uşor. 

— Se zice că merge bine. 

— Poate, mormăi Gorbag. Om vedea. Dar, în orice caz, dacă 
merge bine, ar trebui să fie loc mai mult. Ce zici? Dac-om avea 
noroc, o să ne luăm tălpăşiţa de-aici, să ne-aşezăm undeva, de 


capul nostru, cu câţiva flăcăi de încredere, undeva unde-i pradă 
bogată, bună şi la-ndemână; şi fără mahări. 

— Ah! făcu Shagrat. Ca pe vremuri! 

— Da, zise Gorbag. Dar nu te bizui pe asta. Eu unul mă cam 
îndoiesc. Cum îţi spuneam, mahării — şi-aici glasul i de 
preschimbă aproape într-o şoaptă — da, chiar şi cei mai mari, 
pot greşi. Ceva le-a scăpat printre degete, cum ai zis tu. Aş zice 
eu, încă le scapă. Aşa că trebuie să fim cu ochii-n patru. Cei din 
neamul Uruk sunt mereu puşi să dreagă lucrurile şi dup-aia nici 
măcar un mulţumesc nu capătă. Dar nu uita: vrăjmaşii nu ne 
iubesc nici pe noi mai mult decât pe el, iar dacă reuşesc să-l dea 
gata, ne-a luat gaia! Dar, ia să vedem: când ţi s-a poruncit să 
ieşi? 

— Acu' aproape un ceas; chiar înainte să ne vezi. A venit o 
solie: Nazgul neliniştit. Iscoade pe Scări. Dublaţi straja. Încă una 
la capătul Scărilor. Aşa c-am venit imediat. 

— Urâtă treabă, zise Gorbag. Vezi... Străjerii noştri Tăcuţi 
sunt neliniştiţi de mai bine de două zile; ştiu sigur. Dar străjerilor 
mei nu li s-a poruncit să mai stea o zi şi nici la Lugburz nu s-a 
transmis vreun mesaj, datorită înălţării Marelui Semnal şi a 
coborârii Nazgulului Suprem la război. Mi-au spus că din cauza 
asta nu i-au putut deocamdată atrage atenţia Lugburzului. 

— Socot că Ochiul a avut altă treabă, zise Shagrat. Se spune 
că departe, la apus, se petrec lucruri mari. 

— Aşa o fi, mormăi Gorbag. Dar între timp vrăjmaşii au urcat 
scările. Şi tu ce-ai făcut? Trebuia să veghezi, nu-i aşa? Doar ai 
avut poruncă. Ce-ai păzit? 

— Ajunge! Nu mă-nvăţa tu pe mine! N-am închis un ochi. Ne- 
am dat seama că se petrece ceva necurat. 

— Foarte vesel. 

— Da, foarte vesel: tot felul de lumini, de strigăte şi alte alea. 
Dar Shelob era pusă să facă ceva. Flăcăii mei au văzut-o 
împreună cu Turnătorul ei. 

— Turnătorul ei? Asta ce mai e? 

— Ah, dacă-l vedeai! Mic, slab, negru, ca un păianjen şi el 
sau, mai degrabă ca o broască înfometată. A mai fost pe-aici. 
Prima oară a ieşit din Lugburz cu ani în urmă şi ni s-a trimis 
vorbă de foarte de sus să-l lăsăm să treacă. De-atunci a urcat 
scările o dată sau de două ori, dar l-am lăsat în pace: se pare că 
are o înţelegere cu Domnia Sa Stăpâna. Presupun că nu-i bun de 


mâncat, căci ea nu s-ar sinchisi de poruncile de sus. Dar, n-am 
ce zice, ai o strajă grozavă în vale: a mai fost pe-aici cu o zi 
înainte de zarva asta. Aseară, mai devreme, l-am văzut noi. În 
orice caz, flăcăii mei mi-au zis că Domnia Sa Stăpâna se 
distrează şi nu mi-am făcut probleme, o dată ce-am primit 
mesajul. M-am gândit că Turnătorul ei i-a adus vreo jucărie sau 
că, poate, i-ai trimis tu un dar — un ostatic luat în război sau 
ceva de soiul ăsta. Nu mă bag în jocurile ei. Lui Shelob nu-i stă 
nimic în cale când e la vânătoare. 

— Nimic, hai? Eşti chior, nu vezi ce se petrece acolo, îndărăt? 
Ţi-am spus, nu-mi miroase-a bine. Oricine-o fi fost acolo, pe 
scări, e sigur c-a intrat. l-a tăiat pânza şi-a ieşit cu bine din 
văgăună. la gândeşte-te bine la asta! 

— Păi, oricum, până la urmă a pus laba pe el, nu-i aşa? 

— Să pună laba pe el? Pe cine? Pe stârpitura aia? Dacă era 
numai el, l-ar fi vârât ea demult în cămăruţa ei şi-ar fi şi-acum 
acolo. lar dacă Lugburz l-ar vrea, să vezi cum te-ai mai duce 
după el! Ce mulţumire pe tine! Dar n-a fost numai ăla. 

La acestea, Sam ascultă cu mai multă luare-aminte şi îşi lipi 
urechea de stâncă. 

— Cine-a tăiat funiile cu care l-a-nfăşurat? Tot ăla care-a tăiat 
şi pânza. N-ai văzut? Şi cine-a înţepat-o pe Domnia Sa Stăpâna? 
Socot că acelaşi. Şi unde-i el? Unde e, Shagrat? 

Acesta nu-i răspunse. 

— Mai bine lasă-te păgubaş. Nu-i nimic de râs. Ştii foarte bine 
că nimeni n-a mai înţepat-o până acum pe Shelob. Nu că mi-ar 
păsa de ea; dar, gândeşte-te, e cineva care se plimbă pe-aici 
cum pofteşte, mai rău ca orice răsculat, aşa cum nu s-a mai 
întâmplat de la Marele Asediu, în străvechime. Ceva le-a scăpat 
printre degete. 

— Şi ce-o fi? mormăi Shagrat. 

— Aşa cum ne-arată semnele, Căpitane Shagrat, ăsta care se 
plimbă liber e un mare războinic, după cât se pare, un elf, sau 
oricum cu o sabie elfească şi, poate, cu o secure. Şi se plimbă 
pe lângă tine, iar tu habar n-ai. Tare vesel, ai dreptate! 

Gorbag scuipă. Sam surâse înverşunat, auzind descrierea 
care i se făcuse. 

— Of, tu totdeauna ai văzut lucrurile-n negru, zise Shagrat. N- 
ai decât să citeşti semnele cum pofteşti, dar poate că sunt şi 
alte feluri de-a le citi. Oricum, am străjeri în fiecare punct şi mă 


voi ocupa pe rând de toate. După ce-o să arunc o privire 
creaturii pe care-am pus mâna, o să mă-ngrijesc de celelalte. 

— Îți spun eu, n-ai să afli prea multe de la ăla mic, zise 
Gorbag. S-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu beleaua 
adevărată. Nici măcar ăla mare cu spada ascuţită n-a dat, se 
pare, doi bani pe el, o dată ce l-a lăsat să zacă acolo; nu-i decât 
un şiretlic elfesc. 

— Om vedea. Hai, acum! Am pălăvrăgit destul. Hai să vedem 
ce-i cu ostaticul ăla. 

— Ce-o să faci cu el? Nu uita că eu l-am văzut întâi. Dacă 
faceţi vreun chiolhan, vrem şi noi partea noastră. 

— Ei, asta-i acu', mormăi Shagrat. Am şi eu poruncile mele. Şi 
nu-i vorba doar să ne umflam burdihanele până crăpăm. Oricine 
calcă fără voie pe pământul ăsta trebuie dus în turn. Ostaticul 
va fi jupuit. Trebuie să trimitem imediat la Lugburz o vorbă 
despre fiecare obiect, veşmânt, armă, scrisoare, inel — orice 
mărunţiş. Şi asta numai la Lugburz. lar ostaticul va fi păstrat viu 
şi nevătămat, sub porunca să fie omorât oricine face altfel, până 
când trimite El să-i fie adus sau vine personal să-l vadă. E destul 
de clar şi-am să urmez porunca. 

— Jupuit, hai? făcu Gorbag. Ce-i fac, îi scot dinţii, îi smulg 
unghiile şi părul? 

— Nu, nimic din toate astea. Ostaticul e pentru Lugburz, ți- 
am spus. Îl vor viu şi nevătămat. 

— O să-ţi fie tare greu, râse Gorbag. Nu mai e decât un hoit. 
Nu-mi dau seama ce-o să facă în Lugburz cu-aşa ceva. Pot să-l 
pună direct în oală. 

— Prostule, mârâi Shagrat. Faci pe deşteptu', dar nu ştii o 
mulţime de lucruri pe care le ştiu alţii. O s-ajungi tu în oală sau o 
să te-nhaţe Shelob, dacă n-ai grijă. Hoit! Asta-i tot ce ştii despre 
Domnia Sa Stăpâna? Când îşi înfăşoară victima în funii, 
înseamnă că are poftă de carne. Nu mănâncă mortăciuni şi nici 
nu bea sânge rece. Tipu' ăla nu-i mort. 

Sam ameţi şi se prinse de bolovan. Simţi că toată lumea 
întunecată se întorcea cu fundu-n sus. Uluirea fu atât de mare, 
încât aproape că leşină; dar până şi când se chinuia să-şi vină în 
fire, ştia un singur lucru: „Neghiobule, n-a murit şi-ai ştiut asta 
în inima ta. Nu te mai încrede în capul tău, Sam Înţeleptule; nu-i 
atât de bun. Necazu-i că n-ai nădăjduit niciodată cu adevărat. 
Acum, ce-i de făcut?" Pentru moment, nu era nimic de făcut; 


nimic altceva decât să stea proptit de pietroiul acela neclintit şi 
să asculte glasurile orcilor ticăloşi. 

— La naiba, făcu Shagrat. Are mai multe otrăvuri. Când îşi 
prinde prada, îi înfige un colţ în gât şi-o face neputincioasă, ca 
pe un peşte cu burta spintecată. Apoi îşi face mendrele. Ţi-aduci 
aminte de moş Ufthak? Nu mai ştiam unde e de zile-ntregi. L-am 
găsit apoi într-un cotlon; era spânzurat, dar în viaţă. Ce-am mai 
râs! Poate că uitase de el, dar nu l-am atins, căci nu-i bine să te 
bagi în treburile ei. Ai să vezi, stârpitura aia o să se trezească în 
câteva ceasuri; şi-afară de faptul c-o să-i fie o vreme cam rău, n- 
o să mai aibă nimic. Sau n-ar mai avea, dacă l-ar lăsa Lugburz în 
pace. Asta ca să nu mai vorbim de locul unde se află şi de ce-o fi 
mai păţit până acum. 

_ — Şi de ce-o să mai păţească de-acum înainte, râse Gorbag. 

In orice caz, putem să-i spunem nişte poveşti, dacă n-avem voie 
altceva. Nu cred c-a mai fost în drăgălaşul Lugburz, aşa că s-ar 

putea să-l intereseze ce-l aşteaptă. O să fie mai vesel decât mă 

gândeam. Hai să mergem! 

— N-o să fie nimic vesel, îţi spun eu, zise Shagrat. Şi trebuie 
să-l păzim, altfel suntem morţi cu toţii. 

— Bine! Dar dac-aş fi în locul tău, l-aş prinde pe-ăla mare 
care-i liber, înainte de-a trimite vorbă la Lugburz. N-o să sune 
prea bine când o să le spui c-ai prins pisoiul, dar ţi-a scăpat 
mâţa. 

Glasurile se depărtară. Sam auzi zgomotul paşilor stingându- 
se. Işi revenise din uluială, dar îl cuprinsese furia. 

— Am dat greş cu toate! strigă el. Ştiam eu c-aşa o să se- 
ntâmple! Acu' au pus mâna pe el ticăloşii ăia, scârbele! Să nu-ţi 
părăseşti stăpânul niciodată! Niciodată! Asta era vorba mea. Şi- 
mi spunea mie inima ceva. Sunt de neiertat! Acu', trebuie să mă 
întorc la el cumva. Trebuie! 

Îşi trase iar sabia şi îi izbi mânerul de bolovan; dar nu se auzi 
decât un zgomot înfundat. Insă spada luci înflăcărată, încât 
începu să vadă pe întuneric. Spre mirarea lui, văzu că blocul 
acela mare avea formă de uşă şi era cam de două ori mai înalt 
ca el. Deasupra, era un loc gol şi întunecat, între bolovan şi 
bolta joasă a deschizăturii. Era, probabil, doar o piedică în calea 
lui Shelob, astupată pe dinăuntru de vreun zăvor sau de vreun 
bolţ la care viclenia ei să nu aibă ce face. Cu ultimele puteri, 
Sam sări şi se apucă de vârful bolovanului, apoi se căzni şi trecu 


dincolo. O luă la fugă nebuneşte, cu spada arzându-i în mână; 
coti şi începu să urce prin tunelul şerpuit. Vestea că stăpânul lui 
trăia îl făcu să uite de osteneală şi îl întări pentru o ultimă 
strădanie. Nu vedea nimic, pentru că acest nou pasaj era foarte 
întortocheat şi era nevoit să cotească întruna; dar i se păru că-i 
ajunge din urmă pe cei doi orci, căci le auzi iar glasurile mai 
tare. Păreau acum destul de aproape. 

— lată ce voi face, zise Shagrat răstit. Am să-l duc în iatacul 
de sus. 

— De ce? mormăi Gorbag. N-ai destule la subsol? 

— Aşa o să fie ferit de orice, îţi spun eu, îi răspunse Shagrat. 
E foarte preţios, înţelegi? N-am încredere în toţi flăcăii mei, iar 
într-ai tăi nici atât. Şi nici în tine, când te ştiu cît eşti de mort 
după prilejurile de înveselire şi şotii. Va fi dus unde vreau eu şi 
unde să n-ajungi tu, dacă nu ştii să te porţi. Sus o să fie ferit de 
orice, îţi spun eu. 

— Oare? rosti Sam. Uiţi de marele războinic elf care e liber şi 
acum. 

Cu acestea, o luă iute după colţ, dar văzu că fie tunelul îi 
jucase feste, fie din cauza lInelului judecase greşit distanţa. 

Cele două umbre orceşti erau încă destul de departe în faţă. 
Acum le vedea: erau negre, pe un fundal roşu-aprins. Trecerea 
deveni dreaptă, până la urmă, şi urcă; iar la capătul lui se aflau 
două uşi larg deschise, care duceau, pesemne, în carcerele 
adânci de sub steiul pe care se înălța turnul. Orcii intraseră deja 
împreună cu povara lor. Gorbag şi Shagrat se apropiau de 
poartă. 

Lui Sam îi ajunse la urechi o izbucnire de cântări răguşite, 
vaiere de corn şi bubuituri de gong; era o larmă cumplită. 
Gorbag şi Shagrat ajunseseră deja în prag. 

Sam chiui şi îşi învârti spada, dar glăsciorul lui se pierdu în 
tărăboi. Nimeni nu îl băgă în seamă. 

Uşile măreţe se închiseră. Bum! Barele de fier se lăsară la 
locul lor, pe dinăuntru. Clang! Poarta era încuiată. Sam se izbi 
de plăcile ferecate de bronz şi căzu fără cunoştinţă la pământ. 
Era afară, în beznă. lar Frodo trăia, dar se afla în mâinile 
Duşmanului. 

Aici se sfârşeşte partea a doua a istoriei Războiul Inelului. 

Partea a treia, INTOARCEREA REGELUI, povesteşte despre 
ultima apărare împotriva Umbrei şi despre sfârşitul misiunii pri- 


mite de Purtătorul Inelului.