JRR Tolkien — 1 Hobbitul

Povestea unui Hobbit 


J.R.R. Tolkien 


CUPRINS 
J.R.R. Tolkien 
CUPRINS 
CAPITOLUL 1 MUSAFIRI NEPOFTIŢI 
CAPITOLUL 2 BERBEC FRIPT 
CAPITOLUL 3 O SCURTĂ POVESTE 
CAPITOLUL 4 PE DEAL ŞI PE SUB DEAL 
CAPITOLUL 5 CIMILITURI ÎN ÎNTUNERIC 
CAPITOLUL 6 DIN LAC ÎN PUȚ 
CAPITOLUL 7 UN ADĂPOST CIUDAT 
CAPITOLUL 8 MUŞTE ŞI PĂIANJENI 
CAPITOLUL 9 BUTOAIELE SALVATOARE, 
CAPITOLUL 10 O PRIMIRE CĂLDUROASĂ 
CAPITOLUL 11 ÎN PRAG 
CAPITOLUL 12 INFORMAŢII DE CULISE 
CAPITOLUL 13 PLECAT DE ACASĂ 
CAPITOLUL 14 FOC ŞI APĂ 
CAPITOLUL 15 SE ADUNĂ NORII 
CAPITOLUL 16 UN TÂLHAR ÎN INIMA NOPŢII 
CAPITOLUL 17 RUPERE DE NORI 
CAPITOLUL 18 DRUMUL DE ÎNTOARCERE 
CAPITOLUL 19 ULTIMA ETAPĂ 


CAPITOLUL 1 
MUSAFIRI NEPOFTIŢI 

A fost odată un hobbit care locuia într-o gaură în pământ. 
Nu era o vizuină din acelea antipatice, murdare sau umede, 
pline de capete sau cozi de viermi şi cu miros de mâl; nu era nici 
nisipoasă sau lipsită de apă, sau o vizuină în care să n-ai pe ce 
să te aşezi sau pe ce să mănânci; era o vizuină de hobbit, şi asta 
înseamnă confort. 

Avea o uşă rotundă ca un hublou, vopsită în verde, şi drept 
în mijlocul ei era o clanţă ca un buton de alamă, galbenă şi 
lucioasă. Uşa dădea pe un culoar în formă de tub, ca un tunel; 
dar un tunel cât se poate de confortabil, fără fum, cu pereţii 
căptuşiţi cu lemn, cu dale pe jos şi cu covor, cu scaune lustruite 
şi multe, multe cuiere pentru haine şi pălării - pentru că hobbitul 
era întotdeauna bucuros de oaspeţi. Tunelul şerpuia şi tot 
şerpuia, pătrunzând pe ocolite până în inima Dealului - „Dealul”, 
aşa îi spunea toată lumea - cale de mai mulţi kilometri în jur. 
Tunelul avea multe uşi mici şi rotunde, întâi pe o parte, apoi pe 
cealaltă. Etaj nu exista. Aşa e la hobbiţi. Dormitoarele, băile, 
beciurile, cămările (multe cămări!), dulapurile (avea încăperi 
întregi pentru haine!), bucătăriile, sufrageriile, toate erau la 
acelaşi nivel şi dădeau pe acelaşi culoar. Cele mai bune încăperi 
erau cele de pe partea stângă (îndată după intrare); erau 
singurele care aveau ferestre, ferestre rotunde, îngropate adânc 
în perete; dădeau în grădina lui şi în pajiştile care se întindeau 
dincolo de grădină, coborând până la râu. 

Hobbitul de care vă vorbesc era un hobbit cu stare şi 
numele lui era Baggins. Familia Baggins trăia pe lângă Deal de 
când lumea şi toţi o considerau foarte respectabilă, nu numai 
pentru că cei mai mulţi dintre membrii ei erau buni gospodari, 
dar şi pentru că nu făcuseră niciodată nimic neaşteptat; ştiai 
perfect ce va spune un Baggins despre o problemă sau alta, fără 
să-ţi mai baţi capul să-l întrebi. Povestea de faţă este despre un 
membru al familiei Baggins care s-a trezit antrenat într-o 
aventură, făcând şi spunând lucruri cu totul neaşteptate, cu 
care ocazie şi-a pierdut respectul vecinilor şi, în schimb, a 
câştigat... ei, o să vedeţi dacă, până la urmă a câştigat ceva. 

Mama acestui hobbit al nostru... Dar, de fapt, ce este un 
hobbit, mă întrebaţi? Eu cred că astăzi hobbiţii au nevoie de o 
descriere pentru că ei s-au înstrăinat şi au devenit cam scumpi 


la vedere cu Oamenii Mari, cum ne spun ei nouă. Ei sunt (sau au 
fost) mici de stat, cam jumătate cât noi şi mai mici decât Piticii 
bărboşi. Hobbiţii nu au barbă. Fac vrăji puţine sau chiar deloc, în 
afară de cele obişnuite, de fiecare zi - care îi ajută să dispară 
repede şi pe nesimţite când oamenii voluminoşi şi neghiobi ca 
noi apar poticnindu-se şi fac zgomot ca de elefant, care se aude 
la un kilometru. Sunt cam burtoşi, se îmbracă în culori stridente 
(mai ales verde şi galben); nu poartă pantofi pentru că le cresc 
tălpi naturale şi o blană de păr des, călduros şi negru pe 
picioare, ca părul de pe cap (care e buclat); au degete lungi, 
negre şi îndemânatice, o faţă binevoitoare şi un râs gros şi 
gălăgios (mai ales după masa de seară pe care o iau de două ori 
pe zi, atunci când reuşesc s-o obţină). Acum ştiţi destul ca să 
aveţi o bază de pornire. 

Deci, după cum spuneam, mama hobbitului nostru, adică a 
lui Bilbo Baggins, a fost celebra Belladonna Took, una dintre 
cele trei fiice remarcabile ale Bătrânului Took, căpetenia 
hobbiţilor, care locuia pe cealaltă parte a Apei - râuleţul care 
curge la picioarele Dealului. Se spunea adesea (în alte familii) că 
odată, de mult, unul dintre strămoşii Took şi-ar fi luat drept 
nevastă o zână. Aceasta era, fireşte, absurd, dar era clar că, 
faţă de trăsăturile hobbiţilor, clanul Took avea ceva neobişnuit 
şi, din când în când, câte unul dintre ei trăia o aventură 
extraordinară. Dispărea discret şi familia ţinea totul în secret; 
dar era foarte clar că familia Took nu era chiar atât de 
respectabilă ca familia Baggins, cu toate că era, fără doar şi 
poate, mai înstărită. 

Nu cumva să credeţi că Belladonna Took a trăit vreo 
aventură neobişnuită după ce a devenit doamna Bungo Baggins. 
Bungo - adică tatăl lui Bilbo - i-a construit (în parte cu banii ei) 
cea mai luxoasă vizuină de hobbit din câte au existat vreodată, 
atât sub Deal, cât şi deasupra sau pe celălalt mal al Apei. Şi 
acolo au rămas toată viaţa. Totuşi, e probabil că Bilbo, singurul 
ei fiu, cu toate că arăta şi se purta de parcă ar fi fost o copie a 
tatălui său, solid şi demn de încredere, avea un „ce” ciudat, 
care-i venea de la familia Took şi care abia aştepta să iasă la 
iveală. Ocazia nu s-a ivit însă decât după ce a crescut mare, pe 
la cincizeci de ani, când locuia în frumoasa vizuină construită de 
tatăl lui, pe care v-am descris-o mai devreme, şi după ce s-a 
stabilit acolo, după câte se părea, pentru totdeauna. 


Printr-o întâmplare ciudată, într-o dimineaţă de demult, în 
liniştea lumii, pe vremea când zgomotul era mai mic şi verdeaţa 
mai abundentă, iar numărul hobbiţilor şi prosperitatea lor erau 
încă destul de mari, în timp ce Bilbo Baggins stătea în uşa casei 
lui, după ceaiul de dimineaţă, trăgând dintr-o pipă uriaşă de 
lemn care îi ajungea până aproape de degetele de la picioare, 
acoperite cu păr (frumos periat), trecu pe acolo Gandalf. 
Gandalf! Dacă aţi fi auzit doar un sfert din ce am auzit eu despre 
el, iar eu am auzit doar o parte foarte mică din tot ce s-ar putea 
auzi, aţi fi fost pregătiţi să ascultați poveştile cele mai 
fantastice. Pe oriunde trecea, răsăreau în mod neaşteptat fel de 
fel de istorii şi de aventuri. Nu mai trecuse de ani de zile pe aici, 
pe la umbra Dealului - de fapt, de când murise prietenul lui, 
Bătrânul Took - aşa că hobbiţii aproape că-i uitaseră înfăţişarea. 
Fusese plecat dincolo de Deal, dincolo de Apă, cu treburi de-ale 
lui, încă de pe vremea când erau cu toţii copii, hobbiţei şi 
hobbiţele. 

Singurul lucru pe care l-a văzut în dimineaţa aceea 
încrezătorul Bilbo a fost un bătrân cu baston. Avea o pălărie 
albastră, înaltă şi ascuţită, o pelerină lungă, cenușie, o eşarfă de 
mătase, peste care atârna barba lui albă şi lungă până dincolo 
de brâu, şi nişte cizme negre, uriaşe. 

— Bună dimineaţa! spuse Bilbo. „Şi chiar că e bună”, se 
gândi el. Soarele strălucea şi iarba era foarte verde. 

Dar Gandalf se uită la el pe sub sprâncenele lungi şi 
stufoase care-i ieşeau de sub borul pălăriei umbroase. 

— Cum adică? spuse, îmi urezi o dimineaţă bună, sau vrei 
să spui că dimineaţa e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei să 
spui că te simţi bine azi, de dimineaţă; sau că e o dimineaţă 
care te face să vrei să fii bun. 

— Toate laolaltă, spuse Bilbo. Şi mai e şi o dimineaţă foarte 
bună ca să fumezi o pipă în aer liber. Dacă aveţi o pipă la 
dumneavoastră, vă rog să luaţi loc şi să vă serviţi din tutunul 
meu. Nu vă grăbiţi, căci avem toată ziua în faţa noastră. 

După care Bilbo se aşeză într-un fotoliu lângă uşă, încrucişă 
picioarele şi suflă un inel de fum, frumos şi cenuşiu, care urcă, 
zburând, fără să se destrame şi se depărtă, plutind, peste Deal. 

— Foarte frumos, spuse Gandalf. Dar eu, azi, n-am timp să 
fac rotocoale de fum. Caut pe cineva cu care să pornesc într-o 
expediţie pe care o pregătesc, dar e foarte greu de găsit un 


amator. 

— Cred şi eu. Prin părţile astea! Noi suntem cuminţi şi 
liniştiţi şi nu ne plac aventurile. Nuuuuu! Sunt nesuferite, 
incomode, îţi strică liniştea şi te fac să întârzii la masă. Nu ştiu 
ce-or fi găsind unii la ele, spuse hobbitul nostru, domnul Bilbo 
Baggins, şi, vărându-şi degetele mari pe după bretele, scoase 
un rotocol de fum şi mai grozav ca primul. 

Işi luă apoi corespondenţa de dimineaţă şi începu să 
citească prefăcându-se că nu-l mai bagă în seamă pe bătrân. 
Hotărâse că nu era de soiul lui şi ar fi dorit să-l vadă plecând. 
Bătrânul însă nici vorbă să se mişte. Stătea sprijinit în baston, 
fixându-l pe Bilbo, fără să scoată o vorbă, până când hobbitul 
începu să se simtă stânjenit, ba chiar se şi supără puţin. 

— Ziua bună, spuse hobbitul, în cele din urmă. Noi nu vrem 
nici un fel de aventuri pe aici, mulţumesc, încercaţi-vă norocul în 
cealaltă parte a Dealului sau dincolo de Apă. 

Asta însemna, de fapt, că discuţia luase sfârşit. 

— La dumneata „Ziua bună” are mai multe înţelesuri, spuse 
Gandalf. Şi de data asta înseamnă că vrei să scapi de mine şi că 
ziua n-o să fie bună decât dacă plec! 

— Nici pomeneală, domnul meu, nici pomeneală!... dar staţi 
puţin, mi se pare că vă cunosc numele! 

— Ba da, dragul meu domn, ba da. Şi să ştii că şi eu îl 
cunosc pe al dumitale: domnul Bilbo Baggins. Îmi ştii numele, cu 
toate că nu-ţi aminteşti că e vorba despre mine. Eu sunt 
Uandail, şi „Gandalf” e totuna cu subsemnatul. Când te gândeşti 
că am trăit să-l văd pe fiul Belladonnei Took că mă ia cu „Ziua 
bună”, de parcă aş fi venit la uşa lui să vând nasturi! 

— Gandalf! Gandalf! Doamne, Dumnezeule! Nu cumva e 
vorba de vrăjitorul călător care i-a dat Bătrânului Took o 
pereche de butoni cu diamant fermecaţi, care se prindeau şi nu 
se mai desprindeau decât la poruncă? Nu cumva sunteţi cel care 
spunea la petreceri poveşti minunate cu balauri şi spiriduşi, şi 
uriaşi, şi prințese salvate, şi norocul neaşteptat al unor fii de 
văduvă? Sau cel care făcea focuri de artificii deosebit de 
frumoase? Mi-aduc şi acum aminte de ele! Le aprindea bunicul 
Took în ajunul solstițiului de vară. Erau grozave! Se ridicau ca 
nişte lalele mari de foc sau flori de gura-leului sau de salcâm 
galben şi pluteau peste întuneric toată seara. (Cred că v-aţi dat 
seama că domnul Baggins nu era chiar atât de prozaic cât îi 


plăcea lui să-şi închipuie şi că, în plus, îi mai plăceau şi florile.) 
Doamne, Dumnezeule, continuă el. Nu cumva sunteţi acela care 
a împins atâţia băieţi şi fete cuminţi să plece în lumea largă, să 
se vâre în aventuri nesăbuite? Să se caţere în pomi, să se ducă 
în vizită la elfi sau să navigheze pe vapoare, spre ţărmuri 
îndepărtate? Doamne, ce viaţă intere... adică, vreau să spun că 
pe vremuri aţi cam încurcat lucrurile pe aici. Chiar destul de rău, 
aş zice. Vă rog să mă iertaţi, dar credeam că v-aţi retras din 
afaceri. 

— Şi cu ce să mă ocup? spuse vrăjitorul. Ei, dar, oricum, mă 
bucur că îţi mai aminteşti de mine. Şi că măcar de focurile mele 
de artificii îţi aminteşti cu simpatie. Asta îmi dă oarecare 
speranţe. De aceea, de dragul bunicului tău, Bătrânul Took, şi al 
bietei Belladonna, o să-ţi dau ceea ce ai cerut. 

— Ce vreţi să spuneţi? Eu n-am cerut nimic! 

— Ba da. Ba da. Şi încă de două ori. Te rog să mă ierți. Dar 
am să mă achit. De fapt, am să merg până într-acolo încât să te 
fac să participi la aventura de care-ţi spuneam, foarte nostimă 
pentru mine, foarte bună pentru tine - şi, dacă reuşeşti s-o duci 
până la capăt, probabil şi foarte folositoare. 

— Regret, dar nu vreau aventuri de nici un fel, mulţumesc. 
Nu azi! La revedere! Dar vă rog să veniţi la ceai, oricând doriţi. 
Uite, de exemplu, mâine! La revedere! 

Şi cu asta, domnul Baggins s-a întors şi a intrat grăbit pe 
uşa lui rotundă şi verde, închizând-o cât a îndrăznit el de iute, ca 
să nu pară nepoliticos. Căci, la urma urmei, vrăjitorii rămân tot 
vrăjitori şi nu e bine să te pui cu ei. 

„Ce mi-o fi venit să-l invit la ceai?” îşi spuse Bilbo 
îndreptându-se către cămară. Abia îşi luase masa de dimineaţă, 
dar se gândea că o prăjiturică-două şi ceva de băut l-ar mai 
linişti după spaima pe care o trăsese. 

Între timp, Gandalf continua să stea în faţa porţii, râzând 
îndelung, dar fără zgomot. După un timp însă se apropie şi 
zgârie cu cuiul bastonului un semn ciudat pe uşa frumoasă şi 
verde a hobbitului. Apoi plecă, pe când Bilbo îşi termina a doua 
prăjitură şi se gândea că reuşise foarte bine să scape de 
aventuri. 

A doua zi uitase aproape cu totul de Gandalf. Nu prea avea 
tinere de minte. Dacă nu însemna lucrurile în agendă, le uita. Ar 
fi trebuit să scrie aşa: „Gandalf, ceai, miercuri”. Dar în ajun 


fusese prea nervos ca să mai noteze ceva. 

Tocmai când să se facă ora ceaiului, auzi pe cineva sunând 
insistent la uşa de la intrare - şi atunci îşi aminti totul! Alergă să 
pună ceainicul pe foc, să aşeze încă o ceaşcă şi o linguriţă pe 
masă, să mai scoată o prăjiturică-două, apoi se repezi la uşă. 

Tocmai era să spună: „Îmi pare foarte rău că v-am făcut să 
aşteptaţi” când văzu că nu era câtuşi de puţin vorba de Gandalf. 
La uşă se afla un pitic cu o barbă albastră, îndesată într-un brâu 
auriu, şi cu ochii extrem de strălucitori sub o scufie verde-închis. 
De îndată ce se deschise uşa, piticul intră în casă de parcă ar fi 
fost într-adevăr invitat. 

Îşi atârnă pelerina şi scufia pe primul cuier şi spuse, 
închinându-se: 

— Sluga dumitale, Dwalin. 

— Şi eu a dumitale, Bilbo Baggins, răspunse hobbitul, prea 
uimit ca să pună, deocamdată, vreo întrebare. Dar, când 
tăcerea care urmă deveni stânjenitoare, adăugă: Tocmai voiam 
să iau ceaiul; vă rog să-mi faceţi onoarea să beţi şi 
dumneavoastră o ceaşcă de ceai cu mine. 

Poate fusese cam ţeapăn, dar intenţiile lui erau bune. De 
fapt, dumneavoastră ce aţi face dacă un pitic nepoftit ar veni 
să-şi atârne lucrurile în vestibulul dumneavoastră, fără să vă 
dea nici o explicaţie? 

N-apucară bine să se aşeze la masă, de fapt ajunseseră 
abia la a treia prăjitură, când se auzi din nou soneria, de astă 
dată şi mai puternic. 

— Vă rog să mă iertaţi o clipă, spuse hobbitul şi se îndreptă 
către uşă. 

„Până la urmă tot aţi venit”, asta voia el să-i spună lui 
Gandalf. Dar nu era Gandalf. În locul lui, pe trepte, se afla un 
pitic cu barbă albă şi scufie stacojie, care părea foarte bătrân. 
Intră şi el, ţopăind într-un picior de cum se deschise uşa, cu 
aerul omului care a fost poftit. 

— Văd că au şi început să sosească, spuse el, zărind scufia 
verde a lui Dwalin, atârnată în cui. Şi o atârnă pe a lui, cea 
stacojie, lângă ea. Sluga dumitale, Balin! spuse, cu mâna pe 
inimă. 

— Mulţumesc, răspunse Bilbo, suspinând. 

Nu era exact ce trebuia să spună, dar acest „Au început să 
sosească” îl neliniştise îngrozitor. Îi plăceau musafirii, dar 


prefera să-i cunoască înainte să-i vină în casă. Şi eventual, să fie 
poftiţi de el. Îi trecu prin minte gândul înfiorător că s-ar putea să 
nu ajungă prăjiturelele şi atunci el, ca gazdă (îşi cunoştea 
datoria şi o respecta oricât i-ar fi venit de greu), ar fi trebuit să 
renunţe să mai mănânce. 

— Veniţi, intraţi să beţi o ceaşcă de ceai, reuşi el să spună 
după ce trase adânc aer în piept. 

— Dacă nu vă e cu supărare, eu aş prefera puţină bere, 
domnul meu, spuse Balin, cel cu barba albă. Dar n-am nimic 
împotrivă să mănânc prăjituri, prăjituri cu grăunţe, dacă aveţi. 

— Am berechet! se trezi Bilbo spunând, spre propria lui 
mirare. 

Şi se trezi şi alergând la beci să umple o halbă de jumătate 
de litru, apoi la cămară să ia două turte frumoase de grăunţe, 
pe care le copsese chiar în după-amiaza aceea, să aibă ce lua ca 
gustare între mese. 

La întoarcere îi găsi pe Balin şi pe Dwalin stând de vorbă la 
masă ca nişte vechi prieteni. (De fapt, erau fraţi.) Bilbo trânti 
halba şi prăjitura în faţa lor, apoi se auzi din nou soneria, 
puternic, şi apoi încă o dată. 

„De data asta e sigur Gandalf!” îşi spuse în timp ce alerga 
gâfâind de-a lungul coridorului. Dar nici vorbă! Erau alţi doi 
pitici, amândoi cu scufii albastre, cordoane argintii şi bărbi 
galbene; şi fiecare dintre ei avea câte un sac cu unelte şi o 
lopată. Şi iarăşi, nici n-apucă să se deschidă bine uşa că şi 
intrară, ţopăind. Bilbo nici nu se mai miră: 

— Cu ce vă pot fi de folos, piticii mei? spuse. 

— Sluga dumneavoastră, Kili, spuse unul. 

— Şi Fili, adăugă celălalt. 

Şi amândoi îşi scoaseră scufiile albastre, făcând câte o 
plecăciune. 

— Sluga dumneavoastră, răspunse Bilbo, amintindu-şi la 
timp de bunele maniere. 

— A, văd că Dwalin şi Balin au şi venit, spuse Kili. Să ne 
alăturăm mulţimii! 

„Mulţime, gândi domnul Baggins. Nu-mi prea place cum 
sună asta. Ar trebui să mă aşez o clipă, să-mi vin în fire şi să 
beau ceva.” 

Dar n-apucă decât să ia o înghiţitură, într-un colţ, în timp ce 
toţi cei patru pitici stăteau în jurul mesei şi vorbeau despre 


mine, şi aur, şi despre probleme pe care le aveau cu gnomii, şi 
despre jafurile pe care le comiteau balaurii, şi despre multe alte 
lucruri pe care nu le înţelegea şi nici nu voia să le înţeleagă, căci 
păreau mult prea aventuroase, când, deodată, ding-dong, 
ding-dang, se auzi iar soneria de la uşă, de parcă s-ar fi străduit 
un hobbiţel obraznic s-o strice. E cineva la uşă, îşi spuse, clipind. 

— După sunet, par să fie vreo patru, spuse Fili. De altfel, 
i-am văzut venind la oarecare distanţă în urma noastră. 

Bietul nostru hobbit se aşeză în hol, sprijinindu-şi capul în 
palme, şi se întrebă ce se întâmplase şi ce se va întâmpla, şi 
dacă vor rămâne cu toţii la cină. Apoi se auzi din nou soneria, 
mai tare ca oricând, şi fu nevoit să alerge să deschidă. De fapt, 
nu erau patru, ci vreo cinci. Mai venise încă un pitic în timp ce 
Bilbo se tot frământa singur la intrare. Nici n-apucă să întoarcă 
bine clanţa că se şi treziră cu toţii înăuntru, plecându-se şi 
spunând „sluga dumitale” unul după altul. Îi chema Dori, Nori, 
Ori, Oin şi Gloin. Şi, într-o clipă, apărură în cuier două scufii roşii, 
una cenuşie, una cafenie şi una albă, iar ei o porniră, cu mâinile 
lor mari vârâte în brâiele de aur sau de argint, să se alăture 
celorlalţi. Aproape că se putea spune că „mulţimea” era 
formată. Unii cerură bere blondă, alţii bere brună, unul ceru 
chiar cafea, în schimb toţi cerură prăjiturele; aşa că un timp 
hobbitul a fost foarte ocupat. 

Tocmai aşezase pe plită o cană mare cu cafea - se 
terminaseră turtele de grăunţe şi piticii se porniră să mănânce 
biscuiţi cu unt - când se auzi o bătaie puternică în uşă. Nu 
soneria, ci poc-poc puternic în uşa cea verde şi frumoasă a lui 
Bilbo. Cineva bătea cu bastonul. 

Bilbo alergă de-a lungul coridorului, foarte supărat şi 
complet zăpăcit - era cea mai penibilă miercuri din câte-şi 
amintea să fi trăit vreodată. Deschise uşa cu o smucitură şi 
căzură cu toţii înăuntru, unul peste altul! Alţi pitici! Alţi patru! Şi, 
în urma lor, Gandalf, care stătea sprijinit în baston şi râdea. 
Lăsase o grămadă de urme pe uşa cea frumoasă; de altfel, 
fiindcă tot veni vorba, loviturile şterseseră şi semnul tainic pe 
care-l făcuse pe uşă în dimineaţa din ajun. 

— Uşurel, uşurel, dragă Bilbo, spuse. Nu-ţi prea seamănă 
să-ţi laşi prietenii în prag şi apoi să deschizi uşa cu un pocnet de 
puşcă cu aer comprimat. Dă-mi voie să ţi-i prezint pe Bifur, 
Bofur şi Bombur, şi mai ales pe Thorin! 


— Sluga! spuseră Bifur, Bofur şi Bombur pe rând, stând în 
şir. 

Apoi atârnară în cuier două scufii galbene şi una verde şi pe 
urmă şi una azurie, cu un ciucure lung de argint. Aceasta din 
urmă fiind a lui Thorin, un pitic nemaipomenit de însemnat, de 
fapt însuşi marele Thorin Scut-de-Stejar, care nu fusese câtuşi 
de puţin încântat să pice în nas pe preşul lui Bilbo şi să-i vadă pe 
Bifur, Bofur şi Bombur căzând peste el. Mai ales că Bombur era 
foarte gras şi greu. Thorin, fiind foarte înfumurat, nici nu se 
gândi să spună „sluga”. Dar bietul domn Baggins spuse de 
atâtea ori că-i pare rău, încât până la urmă mormăi totuşi: 
„Lasă, nu-i nimic!” şi-şi descreţi fruntea. 

— Acum suntem toţi aici! spuse Gandalf, uitându-se la şirul 
de treisprezece scufii - cele mai minunate scufii de sărbătoare - 
şi la propria lui pălărie, atârnate toate în cui. O adunare foarte 
veselă! Sper că a mai rămas ceva de mâncare şi de băut pentru 
cei întârziaţi. Ce-i asta? Ceai! Nu, mulţumesc! Mie să-mi dai 
puţin vin roşu. 

— Şi mie la fel, spuse Thorin. 

— Şi marmeladă de zmeură şi tartă cu mere, spuse Bifur. 

— Şi pateuri cu carne şi brânză, spuse Bofur. 

— Şi răcituri de porc cu salată, spuse Bombur. 

— Şi mai multe prăjituri, şi bere, şi cafea, dacă nu te superi, 
strigară ceilalţi pitici prin uşă. 

— Şi fii băiat bun şi mai pune şi nişte ouă, strigă Gandalf, în 
timp ce hobbitul pleca, şontăc-şontăc, spre cămări. Şi între timp 
scoate friptura rece de pui şi murăturile. 

„S-ar zice că ştie tot atât de bine ca şi mine ce provizii am 
în cămară”, se gândi domnul Baggins, care era complet 
înnebunit şi începuse să se întrebe dacă nu-i pătrunsese o 
aventură, dintr-acelea fioroase, drept în casă. Când isprăvi de 
pus toate sticlele şi farfuriile, şi cuţitele, şi furculiţele, şi 
paharele, şi mâncărurile, şi lingurile, şi tot restul pe nişte tăvi 
mari, se încălzise de tot; îi ardeau obrajii şi era foarte enervat. 

— Blestemaţi pitici, ducă-s-ar naibii! spuse el cu glas tare. 
Nici măcar nu vin să-mi dea o mână de ajutor! 

Şi ce să vezi! În uşa bucătăriei stăteau Balin şi Dwalin, şi în 
spatele lor Fili şi Kili, şi cât ai zice „peşte” înşfăcară tăvile şi 
câteva măsuţe şi le duseră în salon, unde aşternură din nou 
masa. 


Gandalf şedea în capul mesei, cu cei treisprezece pitici 
aşezaţi în jur; Bilbo şedea într-un fotoliu, lângă foc, ronţăind un 
biscuit (îi trecuse toată pofta de mâncare) şi încercând să dea 
impresia că tot ce se întâmpla era cât se poate de obişnuit şi 
nicidecum o aventură. Piticii au mâncat şi au tot mâncat, şi au 
vorbit şi au tot vorbit, şi uite aşa a trecut timpul. În cele din 
urmă s-au sculat de la masă şi Bilbo a făcut o mişcare să 
strângă paharele şi farfuriile. 

— Imi închipui că rămâneţi cu toţii la cină? spuse el cu tonul 
cel mai politicos şi mai puţin stăruitor. 

— Bineînţeles, zise Thorin. Şi după cină; că n-o să isprăvim 
treaba decât târziu şi trebuie întâi să ascultăm nişte muzică. Dar 
mai întâi strângeţi masa. 

La care cei doisprezece pitici - nu Thorin, că el era prea 
important şi rămăsese să stea de vorbă cu Gandalf - săriră în 
picioare şi aşezară toate lucrurile în grămezi mari. Apoi ieşiră 
fără să mai aştepte tăvile, legănând într-o mână farfurii, fiecare 
dintre vrafuri cu o sticlă în vârf, în timp ce Bilbo alerga după ei, 
chiţăind speriat: „vă rog să aveţi grijă!” Şi: „Vă rog să nu vă 
deranjaţi, că mă descurc eu!” dar piticii nici nu-l băgau în 
seama. În schimb, cântau: 


să crăpi farfurii, pahare să ciobeşti 
Să-ndoi furculiţe, cuțite să boţeşti 
Pe Bilbo Baggins de vrei să-nnebuneşti. 

Să spargi sticle-n lume nu se face, 

Nici pe podea să arunci lapte, 

Să tai postavul, şi alte fapte 

Ca: grăsime-ntinsă pe covor, 

Vase aruncate-n dormitor, 

Să-mproşti cu vin în capul oricui, 

Să baţi cu parul în castroane câte un cui, 
Şi, de-a rămas ceva întreg, să-l dai de-a dura, 
Să urli să se oprească, şi cât te ţine gura. 
Pe toate astea să le-ndeplineşti 
Pe Bilbo Baggins de vrei să-nnebuneşti. 


N-au făcut, bineînţeles, nici unul dintre ei aceste lucruri 
îngrozitoare. Au curăţat şi au pus totul frumos la loc, cât ai clipi 
din ochi, în timp ce hobbitul se tot învârtea în mijlocul 


bucătăriei, încercând să vadă ce fac. Apoi s-au întors şi l-au 
găsit pe Thorin cu picioarele pe grilajul din faţa sobei, trăgând 
din pipă. Scotea uriaşe rotocoale de fum, şi, ori de câte ori le 
poruncea să plece, plecau - urcau pe horn sau se duceau în 
dosul orologiului de pe poliţa căminului sau sub masă, sau de jur 
împrejurul tavanului; dar nu se mişcau destul de iute ca să 
scape de Gandalf! 

Puf! Scotea câte un rotocol mai mic din pipa lui scurtă de 
lut, şi-l trimitea drept prin rotocoalele lui Thorin. Apoi, rotocolul 
lui Gandalf se înverzea şi se întorcea să plutească deasupra 
vrăjitorului. Şi se strânsese în jurul lui un nor întreg de 
rotocoale, şi în lumina slabă îi dădeau un aer ciudat şi magic. 
Bilbo rămase nemişcat să se uite - îi plăceau rotocoalele de fum 
la nebunie - apoi roşi gândindu-se cât fusese de mândru, în 
ajun, de rotocoalele de fum pe care le trimisese cu vântul 
dincolo de Deal. 

— Şi acum, puţină muzică, spuse Thorin.  Scoateţi 
instrumentele. 

Kili şi Fili alergară la sacii lor şi se întoarseră cu nişte viori 
mici; Dori, Nori şi Ori scoaseră flauturi de undeva, din buzunare. 
Bombur aduse o tobă din hol; Bifur şi Bofur ieşiră şi ei şi se 
întoarseră cu clarinetele pe care le lăsaseră printre bastoane. 
Dwalin şi Balin spuseră: 

— Scuzaţi-ne, noi le-am lăsat pe ale noastre pe balcon! 

— Adu-o şi pe a mea de afară, spuse Thorin. 

Se întoarseră cu nişte viole cât ei de mari şi cu harfa lui 
Thorin înfăşurată într-o pânză verde. Era o harfă frumoasă, de 
aur, şi când o atinse Thorin muzica izbucni atât de brusc şi de 
armonios, încât Bilbo uită de tot restul şi se lăsă dus spre locuri 
misterioase, sub stele ciudate, departe de Apă şi foarte departe 
de vizuina lui de sub Deal. 

Întunericul pătrunse în încăpere prin ferestruica ce dădea 
într-o parte a Dealului. Focul pâlpâia în sobă - era aprilie - iar ei 
continuară să cânte, în timp ce umbra bărbii lui Gandalf se agita 
pe perete. 

Întunericul umpluse toată camera, focul se stinsese, 
umbrele se risipiseră, şi ei continuau să cânte. Şi deodată, întâi 
unul, apoi altul, începură să cânte şi din gură, cântecul cu voce 
joasă al piticilor, în subteranele adânci ale vechilor lor locuinţe; 
iată un fragment al cântecului - dacă mai poate fi, cu adevărat, 


cântec fără muzică: 


Departe, peste munţii fumurii, 
Spre hrube vechi şi ocne adâncate, 
În zori pleca-vom spre a scormoni 

Comorile de aur fermecate. 


Pe vremuri, vrăji făceau piticii, 
Cu dangăt greu ciocanul lor cădea 
Acolo unde dorm făpturile întunecimii, 
În peşteri de sub dealurile de lut. 


Pentru-mpăraţi şi regi de elfi 
Au strâns acolo frumuseți grămadă, 
Au făurit, au meşterit şi, pân-la urmă, 
Au prins lumina-n piatra de pe spadă. 


Pe salba de argint au înşirat 
Steluţe mii, au împletit cunună 
Din flăcări de balaur şi-au ţesut 

Năvod din fir de Soare şi de Lună. 


Departe, peste munţii fumurii, 
Spre hrube vechi şi ocne adâncate, 
Vom merge-n zori şi ne vom lua-ndărăt 
Comorile de-atât amar de vremi uitate. 


Aici, au modelat ei cupe aurii 
Şi harfe; acolo unde nu se-avântă om 
Au poposit - şi au cântat cântări 
Ce nu le-aude muritor sau gnom. 


_ Se încovoiau pe munte brazii, 

In noapte gemea vântul prin pustii, 
Se-mprăştiau văpăi şi flăcări, iară pomii 
Ardeau precum nepământeşti făclii. 
În vale clopotul bătea şi toţi 


Priveau spre cer cu chipurile trase; 
Ca focul mai cumplită, ura balei 


Ardea clopotniţele zvelte, ardea case. 


Sub luna albă, munţii fumegau; 
Văzând piticii că nu ea bună, 
Din hrube au plecat spre zmeul rău. 
Şi-au fost striviţi sub talpa lui, sub lună. 


Departe, peste munţii fumurii, 
Spre scorburi stăpânite de balaur, 
În zori noi vom porni spre a-i smulge 
Potirele şi harfele de aur! 


În timp ce cântau, hobbitul se simţi pătruns de dragoste 
pentru fel de fel de lucruri frumoase făcute de mână, cu 
pricepere şi farmec, o dragoste aprigă şi geloasă, care există în 
orice inimă de pitic. Apoi se treziră în el instinctele neamului 
Took şi se simţi atras de munţii cei înalţi şi de murmurul pinilor 
şi ai cascadelor; simţi nevoia să exploreze peşterile şi să poarte 
sabie în loc de baston. Se uită pe fereastră: stelele apăruseră pe 
cerul negru, deasupra copacilor. Se gândi la giuvaierele piticilor, 
strălucind în peşteri întunecoase. Deodată, în pădurea din 
spatele Apei, se ridică o flacără - probabil că era cineva care 
încerca să aprindă un foc de tabără - şi se gândi la dragonii puşi 
pe jaf care s-ar putea stabili pe Dealul lui liniştit şi i-ar putea da 
foc, şi se cutremură; apoi, după o clipă, deveni din nou domnul 
Baggins - doar atât - din Bag-End, de sub Deal. 

Se ridică tremurând. Pe de o parte, se gândea să se ducă 
să ia lampa, dar nu-i prea venea, şi, pe de altă parte, să se facă 
doar că o ia şi să se ducă să se ascundă în spatele butoaielor cu 
bere din beci, şi să nu mai iasă decât după ce vor fi plecat toţi 
piticii. Deodată îşi dădu seama că muzica şi cântecele se 
opriseră şi că se uitau toţi la el, cu ochii strălucind în întuneric. 

— incotro? spuse Thorin, pe un ton care voia parcă să-i 
arate hobbitului că-i ghicise gândurile. 

— Ce-ar fi să fac puţină lumină? spuse Bilbo, vrând parcă să 
se scuze. 

— Ne place întunericul, spuseră toţi piticii, întuneric pentru 
treburi întunecate. Mai sunt încă multe ceasuri până în zori. 

— Da, e adevărat, spuse Bilbo, aşezându-se în grabă. 
Nimeri însă pe lângă scaun, în grilajul din faţa sobei. Răsturnă 


cu zgomot lopăţica şi vătraiul. 

— Ssst! spuse Gandalf. Să-l lăsăm pe Thorin să vorbească. 

Şi Thorin începu astfel: 

— Gandalf, pitici, domnule Baggins! Ne-am întâlnit cu toţii 
în casa prietenului şi tovarăşului nostru întru conspirație, acest 
hobbit minunat şi cutezător - fie ca părul de pe degetele lui de 
la picioare să nu-i cadă niciodată şi toate laudele pentru vinul şi 
berea lui! 

Se opri să-şi tragă sufletul şi să audă o remarcă politicoasă 
din partea hobbitului, dar complimentele făcute bietului Bilbo 
Baggins erau orz stricat pe gâşte; şi în semn de protest pentru 
că fusese numit „cutezător” şi, ce e încă şi mai rău, „tovarăş 
întru conspirație”, îşi tot mişca buzele, dar, de uluit ce era, nu-i 
ieşea nici un sunet din gâtlej. Aşa că Thorin continuă: 

— Ne-am întâlnit aici ca să ne discutăm planurile, 
metodele, mijloacele, tacticile şi schemele. Curând, înainte de 
ivirea zorilor, vom porni în lunga noastră călătorie, o călătorie 
din care unii dintre noi, sau poate că toţi (cu excepţia 
prietenului şi sfătuitorului nostru, iscusitul vrăjitor Gandalf) s-ar 
putea să nu ne mai întoarcem. Ne aflăm într-o clipă solemnă. 
După câte ştiu, ne cunoaştem bine scopul, cu toţii. Doar Baggins 
şi unul sau doi dintre piticii mai tineri (cred că nu mă înşel dacă 
mă refer, de exemplu, la Kili şi la Fili) au, poate, nevoie de 
oarecare mici precizări în legătură cu situaţia exactă din clipa de 
faţă. , 

Asta era stilul lui Thorin. Era un pitic de vază. Dacă ar fi fost 
lăsat, ar fi continuat, probabil, tot aşa, până şi-ar fi pierdut 
suflul, dar să spună celor de faţă vreun lucru pe care nu-l ştiau 
deja. Dar a fost întrerupt cu brutalitate. Bietul Bilbo nu mai 
putea suporta. 

La vorbele „s-ar putea să nu ne mai întoarcem”, începuse 
să simtă că i se urcă un țipăt din piept şi, în clipa următoare, 
izbucni ca şuierul unei locomotive care iese dintr-un tunel. Toţi 
piticii săriră în picioare, răsturnând masa. Gandalf făcu să 
scapere o lumină albastră la capătul nuielei sale fermecate şi, în 
lumina aceea de foc de artificii, bietul hobbit, mititel cum era, 
apăru îngenunchind pe covorul din faţa căminului, tremurând ca 
un jeleu care se topeşte. Apoi căzu întins pe podea, strigând 
fără încetare: „Lovit de trăsnet, lovit de trăsnet!” 

Multă vreme nu reuşiseră să scoată nimic altceva de la el. 


L-au luat, l-au dus în salon şi l-au întins pe canapea cu un pahar 
la îndemână, după care s-au întors la treburile lor tainice. 

— Emotiv, băiatu'! spuse Gandalf, pe când îşi reluau 
locurile. Are câteodată nişte crize cam ciudate, cam neobişnuite, 
dar e unul dintre cei mai buni, dintre cei mai buni - năprasnic ca 
un dragon aflat la ananghie. 

Dacă aţi văzut vreodată un dragon aflat la ananghie, vă 
puteţi da seama că această comparaţie, aplicată unui hobbit, 
era doar o figură de stil, chiar dacă ar fi fost vorba de însuşi 
răs-răs-unchiul Bătrânului Took, Bandobras-Răget-de-Taur, care 
era aşa un uriaş (pentru un hobbit), încât putea chiar să şi 
călărească un cal. Acesta a atacat rândurile gnomilor muntelui 
Gram, în bătălia de la Câmpiile Verzi, şi a retezat capul regelui 
lor, Golfimbul, dintr-o lovitură, cu un băț de lemn. Capul a zburat 
o sută de metri prin aer şi a căzut într-o vizuină de iepure; aşa a 
fost câştigată bătălia, şi, în aceeaşi clipă, a fost inventat şi jocul 
numit Golf. 

Între timp însă urmaşul mai paşnic al lui Bandobras îşi 
revenea în salon. După un timp şi după un pahar de alcool, se 
târi enervat până la uşă. Şi iată ce-l auzi spunând pe Gloin: 

— Hm! făcu el (într-un fel care aducea, mai mult sau mai 
puţin, a sforăit). Credeţi că e bun? E minunat că Gandalf ne tot 
spune cât de fioros e acest hobbiţel, dar încă un țipăt ca cel de 
adineauri, într-o clipă de emoție, şi-l va trezi pe dragon, 
împreună cu toate neamurile lui, şi ne vor ucide pe toţi. Mie mi 
s-a părut că a sunat mai mult a strigăt de spaimă decât de 
emoție! De fapt, dacă n-ar fi fost semnul de pe uşă, aş fi fost 
convins că am greşit casa! Când am dat cu ochii de mititelul 
ăsta care se legăna şi pufăia în prag, am început să am îndoieli. 
Arăta mai degrabă a băcan decât a spărgător de meserie. 

In clipa aceea domnul Baggins apăsă pe clanţă şi intră în 
cameră. Sângele Took fusese mai puternic. Simţise brusc că s-ar 
fi lipsit de pat şi chiar şi de micul dejun, numai să fie socotit 
fioros. Cât despre „mititelul care se legăna în prag”, păi asta 
mai-mai că l-a făcut într-adevăr fioros. Ulterior i s-a întâmplat de 
multe ori ca „partea Baggins” a fiinţei lui să regrete ceea cea 
făcut şi să-şi spună: „Bilbo, ai fost un prost, ai călcat în 
străchini”. 

— lertaţi-mă, spuse, dacă din greşeală am auzit nişte 
cuvinte pe care le-aţi rostit. Nu pretind să vă înţeleg spusele sau 


referirile la spărgători, dar cred că nu greşesc (asta era ceea ce 
numea el a fi „demn”) când îmi închipui că socotiți că nu-s bun 
la nimic. Las' că v-arăt eu! N-am nici un semn pe uşă - a fost 
vopsită acum o săptămână - şi sunt convins că aţi greşit casa. 
De îndată ce v-am văzut feţele caraghioase în prag, am început 
să am îndoieli. Dar hai să zicem că asta e casa pe care o căutaţi. 
Spuneţi-mi ce vreţi să fac şi am să încerc să vă mulţumesc, 
chiar de-o fi să merg de aici până la răsăritul-răsăritului şi să mă 
lupt cu dragonii-vampiri care locuiesc în Pustiul cel din urmă. 
Am avut cândva un stră-stră-stră-stră-unchi pe care-l chema 
Bandobras-Răget-de-Taur Took şi... 

— Da, da, dar el a trăit de mult, spuse Gloin. Eu vorbeam 
de DUMNEATA. Şi te asigur că pe uşa dumitale e un semn - 
semnul obişnuit în meserie - şi nu cred că s-a schimbat. 
„Spărgător caută slujbă bună, emoţii tari, remuneraţie 
rezonabilă.” Aşa se citeşte, de obicei, semnul. Dacă vrei, poţi 
spune şi „Expert în descoperirea comorilor”. Unii zic şi aşa. Nouă 
ne e totuna. Gandalf ne-a spus că există pe aici o asemenea 
persoană, care caută urgent de lucru şi că a aranjat să ne 
întâlnim aici, miercurea asta la ora ceaiului. 

— Sigur că există un semn, spuse Gandalf. Doar l-am făcut 
eu. Şi din motive foarte serioase. Mi-aţi cerut să găsesc pe cel 
care va fi al Paisprezecelea membru al expediției voastre şi eu 
l-am ales pe dom' Baggins. Şi să nu îndrăznească cineva să 
afirme că n-am ales omul potrivit sau casa potrivită, că vă las să 
rămâneţi treisprezece, cu toate consecinţele, sau să vă 
întoarceţi să scoateţi cărbuni din mină. 

Se răstise atât de furios la Gloin, încât piticul se ghemuise 
iar pe scaun, şi, când Bilbo încercă să deschidă gura ca să pună 
şi el o întrebare, se întoarse şi se încruntă la el, zburlindu-şi 
sprâncenele stufoase şi făcându-l pe Bilbo să-şi închidă gura cu 
un clămpănit. 

— Aşa, vezi! spuse Gandalf. Hai să nu mai discutăm. Eu 
l-am ales pe domnul Baggins - şi deci n-ar trebui să mai 
discutaţi. Dacă spun eu că e bun, e bun, sau va fi, când va veni 
vremea. Să ştiţi că are înclinații infinit mai mari decât vă 
închipuiţi voi şi chiar mai mari decât îşi închipuie el. S-ar putea, 
nu e exclus, să-mi mulţumiţi cu toţii într-o zi... Şi acum, Bilbo, 
fiule, adu lampa să luminăm puţin lucrurile. 

Intinse pe masă, la lumina unei lămpi mari cu abajur roşu, o 


bucată de pergament care semăna cu o hartă. 

— Asta a făcut-o Thror, bunicul lui Thorin, spuse el drept 
răspuns la întrebările curioase ale piticilor. E un plan al Muntelui. 

— Nu prea cred că o să ne folosească, spuse Thorin, 
decepţionat, după ce-i aruncă o privire. Îmi amintesc destul de 
bine de Munte şi de locurile de prin jur. Şi ştiu unde e Codrul 
Întunecat şi Landa Veştejită, unde trăiesc dragonii cei mari. 

— Pe munte, e un dragon desenat cu roşu, spuse Balin, dar, 
dacă ajungem vreodată acolo, îl găsim noi şi fără asta. 

— Există un lucru pe care nu l-aţi observat, spuse vrăjitorul, 
şi anume, intrarea secretă. Vedeţi runa aceea în partea dinspre 
apus şi mâna care arată spre ea, dinspre celelalte rune? Asta 
înseamnă că e vorba de o trecere tainică spre Sălile de Jos. 

— Poate că a fost odată tainică, spuse Thorin, dar de unde 
ştim că mai e şi acum? Bătrânul Smaug trăieşte de mult acolo şi 
a avut destul timp ca să descopere tot ce se putea descoperi în 
legătură cu Peşterile de Jos. 

— Aşa o fi, dar cred că n-a mai folosit-o de ani de zile. 

— De ce? 

— Fiindcă e prea mică. Uşa e înaltă de cinci picioare şi pot 
intra câte trei în flanc, aşa cum spun runele, dar Smaug n-ar fi 
putut să se strecoare printr-o gaură ca asta, nici măcar când era 
un dragon tânăr, cu atât mai puţin după ce a înfulecat atâţia 
pitici şi oameni din Dale. 

— Mie mi se pare o gaură foarte mare, chiţăi Bilbo (care nu 
avea nici o experienţă în materie de dragoni, ci doar în materie 
de vizuini de hobbit). | se trezise din nou interesul şi 
curiozitatea, şi de aceea uită să-şi ţină gura. li plăceau hărţile la 
nebunie şi în holul lui era atârnată o hartă mare a 
împrejurimilor, pe care îşi însemnase plimbările favorite, cu 
cerneală roşie. Cum de s-a putut păstra taina unei uşi atât de 
mari faţă de toată lumea, ca să nu mai vorbim de dragon? 
adăugă el. Dar nu uitaţi că era doar un hobbit mic, mititel. 

— În multe feluri, spuse Gandalf. Dar cum s-a păstrat 
secretul acestei uşi anume n-o să ştim decât dacă ne ducem să 
vedem. După câte arată harta, aş crede că e vorba de o uşă 
închisă, făcută să arate întocmai ca stânca muntelui. Asta-i 
metoda obişnuită a piticilor. Nu mă înşel, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Thorin. 

— Şi, continuă Gandalf, am uitat să vă spun că, în afară de 


hartă, mai există şi o cheie, mică şi ciudată. Uitaţi, asta e! şi îi 
întinse lui Thorin o cheie lungă, cu crestături complicate de 
argint. Ţine-o bine! 

— Nici o grijă, îl linişti Thorin, prinzând-o de un lanţ subţire 
pe care-l purta la gât, sub jachetă. Lucrurile încep să pară mai 
promițătoare. Această ştire le schimbă mult în bine. Până acum 
nu prea ştiam exact ce să facem. Ne-am gândit s-o luăm spre 
Răsărit, în linişte şi cu grijă, până ajungem la Lacul cel Lung. 
După asta vor începe necazurile... 

— Mult înainte, după câte ştiu eu despre drumurile de 
Răsărit, îl întrerupse Gandalf. 

— De acolo am putea să urcăm de-a lungul Râului Curgător, 
continuă Thorin, fără să-l ia în seamă, şi tot aşa până la ruinele 
Oraşului Dale - vechi oraş din valea aceea, de la umbra 
Muntelui. Dar nu ne place nici unuia dintre noi ideea cu Poarta 
Principală. Pe acolo iese râul, prin stânca aceea mare, din partea 
de sud a Muntelui, şi tot pe acolo iese şi dragonul - mult prea 
des, dacă nu s-au schimbat obiceiurile. 

— Aşadar, pe acolo nu e bine, spuse vrăjitorul, dacă n-avem 
un Războinic viteaz sau chiar un Erou. Eu am încercat să găsesc 
unul; dar războinicii sunt ocupați să se lupte între ei, pe 
meleaguri depărtate, iar eroii sunt rari prin locurile astea, sau 
pur şi simplu nu pot fi găsiţi. Pe aici, săbiile sunt aproape toate 
tocite, topoarele se folosesc la doborâtul copacilor; scuturile au 
fost transformate în leagăne pentru copii sau în capace de 
cratiţă; iar dragonii se află la o distanţă confortabilă şi de aceea 
legendară. lată de ce, până la urmă, m-am gândit la o spargere 
- mai ales după ce mi-am adus aminte de existenţa unei uşi 
laterale, şi deci, iată-l pe micul nostru Bilbo Baggins, 
spărgătorul, cel asupra căruia ne-am oprit; şi acum, hai să 
facem câteva planuri. 

— Foarte bine, spuse Thorin. Ce-ar fi dacă 
expertul-spărgător ne-ar da câteva idei sau sugestii. Şi se 
întoarse cu o politeţe batjocoritoare către Bilbo. 

— În primul rând, aş dori să ştiu mai multe despre toate 
acestea, spuse Bilbo, cam uluit şi tremurând în sinea lui, dar 
hotărât deocamdată să meargă înainte, ca un adevărat Took ce 
se afla. Vreau să zic, în legătură cu dragonul şi aurul, şi tot 
restul, şi cum a ajuns acolo, şi cui îi aparţine, şi aşa mai departe, 
şi mai departe. 


— Ce Dumnezeu! se miră Thorin. N-ai o hartă? Şi nu ne-ai 
auzit cântecul? Şi n-am vorbit despre asta ore întregi? 

— Ba da, dar aş vrea totuşi să mi se explice totul clar şi 
precis, spuse Bilbo cu încăpățânare, luând aerul omului care 
tratează o afacere (aerul pe care-l adopta de obicei când încerca 
cineva să-i ceară bani cu împrumut) şi străduindu-se să pară 
înţelept, chibzuit şi priceput şi să corespundă recomandărilor lui 
Gandalf. Vreau să ştiu şi care sunt riscurile, cât va trebui să 
cheltuiesc din buzunar, cât timp durează, care e remuneraţia şi 
aşa mai departe - ceea ce înseamnă, de fapt: „Cu ce mă aleg eu 
din toate astea? Şi am să mă întorc oare viu acasă?” 

— Bine, bine, spuse Thorin. Pe vremuri, când trăia bunicul 
Thror, neamul nostru a fost izgonit de acolo, din Nordul 
Indepărtat, şi s-a întors cu toate avuţiile şi toate uneltele la 
acest Munte de pe hartă. Muntele fusese descoperit de un 
străbun îndepărtat, Thrain Bătrânul, dar, după ce s-au întors ai 
mei, au început să sape, să facă tuneluri şi săli mai vaste şi 
ateliere mai mari - în plus, mi se pare că au mai găsit şi o 
grămadă de aur şi giuvaiere. In orice caz, au devenit 
nemaipomenit de bogaţi şi de renumiţi, şi bunicul meu a fost din 
nou făcut Regele Tărâmurilor de sub Munte, şi oamenii muritori, 
care trăiau mai la miazăzi şi-şi întindeau încet, încet, aşezările 
urcând spre izvorul Râului Curgător, al Celduinului, de-a lungul 
văii de la umbra Muntelui, îi purtau mare respect. În zilele 
acelea clădiseră ei şi veselul oraş Dale. Regii obişnuiau să 
trimită după fierarii noştri şi îi răsplăteau cât se poate de 
frumos, chiar şi pe cei mai puţin pricepuţi. Taţii ne rugau din 
suflet să le luăm fiii drept ucenici şi ne plăteau bine, mai ales cu 
de-ale gurii, pe care nu ne băteam niciodată capul să le 
producem sau să le găsim singuri. In general, au fost zile bune 
pentru noi şi chiar şi cei mai sărmani aveau bani de cheltuială şi 
mai aveau şi din ce să dea cu împrumut, şi timp să facă lucruri 
frumoase pentru plăcerea sufletului lor, ca să nu mai vorbim de 
jucăriile minunate şi fermecate, care nu-şi mai găsesc astăzi 
seamăn pe lume. Aşa că sălile bunicului se umpluseră încet, 
încet, cu armuri şi giuvaiere, şi sculpturi, şi potire, iar piaţa de 
jucării din Dale era mândria Nordului. Fără îndoială că asta e 
ceea ce a atras şi dragonul. Dragonii fură, după cum ştiţi, aur şi 
giuvaiere de la oameni şi elfi, şi pitici, de câte ori le găsesc, şi-şi 
păzesc bunurile jefuite cât trăiesc (ceea ce înseamnă aproape 


veşnic, dacă nu sunt răpuşi de careva), dar nu se bucură de 
nimic din ce fură. De fapt, nici nu prea ştiu să deosebească o 
treabă bine făcută de una prost făcută, cu toate că, în mod 
obişnuit, cunosc foarte bine valorile curente ale pieţei; şi nu sunt 
în stare de nici o treabă gospodărească, nici măcar să-şi 
cârpească un solz desprins din armură. Pe vremea aceea erau o 
grămadă de dragoni în Nordul Indepărtat, şi aurul probabil că 
începuse să se mai rărească pe acolo, din pricina piticilor care 
fugeau spre munte sau erau ucişi; aşa că toate distrugerile şi 
nenorocirile produse în general de dragoni deveneau din ce în 
ce mai cumplite. Exista o reptilă deosebit de lacomă, de 
puternică şi de rea, pe care o chema Smaug. Intr-o zi s-a ridicat 
în aer şi a zburat spre Munte. Primul lucru pe care l-am auzit a 
fost un zgomot ca de uragan venind dinspre miazănoapte, în 
timp ce pinii de pe Munte au început să scârţâie şi să trosnească 
în bătaia vântului. Câţiva pitici erau, din întâmplare, plecaţi; 
printre ei eram şi eu, din fericire, pe vremea aceea tânăr şi 
cutezător, şi veşnic pe drumuri, lucru care mi-a salvat, în ziua 
aceea, viaţa. Am văzut, deci, pe dragon, de la o distanţă bună, 
cum se instalează pe Muntele nostru într-o izbucnire de flăcări. 
Apoi a coborât povârnişurile şi, când a ajuns la pădure copacii 
s-au prefăcut toţi în vâlvătaie. Între timp, la Dale începuseră să 
bată clopotele şi războinicii îşi pregăteau armele. Piticii s-au 
repezit să iasă pe Poarta Principală; dar dragonul era acolo, şi-i 
aştepta. Şi n-a scăpat nici unul dintre cei care au ieşit pe acolo. 
Apele râului s-au ridicat în aburi şi un fel de ceaţă a cuprins tot 
oraşul Dale. Dragonul a înaintat, furişându-se prin ceaţă. Şi a 
nimicit aproape toţi războinicii - obişnuita poveste tristă, care în 
zilele acelea se petrecea mult prea des. Apoi s-a întors, s-a 
strecurat pe Poarta Principală şi a scotocit toate sălile, şi 
trecerile, şi tunelurile, culoarele, beciurile, locuinţele şi pasajele. 
După asta n-a mai rămas acolo nici un pitic în viaţă şi dragonul 
şi-a însuşit toate bunurile lor. Probabil că le-a adunat pe toate 
într-o grămadă mare, cât mai departe în inima Muntelui, şi acum 
doarme pe ea, folosind-o drept saltea. Aşa sunt apucăturile 
dragonilor. Mai târziu a început să iasă noaptea, pe Poarta 
Principală, şi să vină furiş până la Dale să răpească oameni, mai 
ales fecioare pe care apoi le mânca; şi aşa a devastat tot oraşul; 
oamenii au murit sau au plecat. Nu mai ştiu bine ce se petrece 
acum acolo, dar îmi închipui că nimeni nu mai îndrăzneşte să se 


mai apropie de Munte, să locuiască mai aproape de malul cel 
mai depărtat al Lacului cel Lung. Cei câţiva dintre noi care 
fusesem plecaţi departe am stat şi am plâns în ascunzişurile 
noastre şi l-am blestemat pe Smaug; acolo au apărut într-o zi, 
pe neaşteptate, şi tata, şi bunicul, cu bărbile pârjolite. Arătau 
fioros şi au vorbit foarte puţin. Când i-am întrebat cum de 
reuşiseră să scape, mi-au spus să-mi ţin gura şi că într-o zi, când 
va veni vremea, voi afla. După asta am plecat care încotro, să 
ne câştigăm pâinea cum ne-am priceput, ici-colo, ajungând de 
multe ori să facem treabă grea de potcovari sau să săpăm în 
minele de cărbune. N-am uitat însă niciodată de tezaurul pe 
care ni l-a furat dragonul. Şi chiar şi acum, când recunosc că 
mai avem şi noi câte ceva pus deoparte şi n-o ducem chiar atât 
de prost - şi, spunând asta Thorin, îşi mângâie lanţul de aur din 
jurul gâtului - tot vrem să ne luăm înapoi ce e al nostru şi, dacă 
putem, să-l pedepsim pe Smaug. M-am întrebat de multe ori 
cum scăpaseră tata şi bunicul. Acum îmi dau seama că trebuie 
să fi existat o uşă laterală, secretă, de care nu ştiau decât ei. Se 
pare însă că au făcut o hartă şi tare aş dori să ştiu cum a pus 
Gandalf mâna pe ea şi cum de n-a ajuns la mine, care sunt 
moştenitorul ei legal. 

— N-am „pus mâna pe ea”. Mi-a fost dată, spuse vrăjitorul. 
Bunicul tău, Thror, a fost ucis, dacă-ţi aminteşti, în minele de la 
Moira, de către gnomul Azog. 

— Da, blestemat să-i fie numele, spuse Thorin. 

— lar Thrain, tatăl tău, a plecat pe 21 aprilie - joia trecută 
s-au împlinit o sută de ani - şi de atunci nu l-ai mai văzut 
niciodată... 

— Asta aşa e, spuse Thorin. 

— Ei bine, tatăl tău mi-a dat asta să ţi-o dau ţie; şi, dacă am 
ales eu momentul şi locul în care să ţi-o dau, nu cred că trebuie 
să te superi, dacă te gândeşti cât de greu mi-a fost să te găsesc. 
Când mi-a dat hârtia asta, tatăl tău nu-şi mai amintea nici cum îl 
cheamă. lar numele tău nu mi l-a spus niciodată. Aşa că, una 
peste alta, ar trebui să-mi mulţumeşti şi să mă proslăveşti. Uite, 
asta e! spuse întinzându-i harta lui Thorin. 

— Nu înţeleg, spuse Thorin, şi Bilbo simţi că acelaşi lucru ar 
fi vrut să-l spună şi el. Lămurirea nu părea suficient de 
lămuritoare. 

— Înainte să plece la minele Moria, rosti vrăjitorul încet şi 


încruntat, bunicul tău i-a dat harta fiului său, ca să fie în 
siguranţă. După ce a fost ucis bunicul tău, tatăl tău a plecat cu 
harta să-şi încerce norocul; şi a avut o grămadă de aventuri, una 
mai neplăcută decât alta, dar n-a ajuns nici măcar în preajma 
Muntelui. Eu l-am găsit prizonier în temniţele Necromantului, 
deşi nu ştiu cum a nimerit acolo. 

— Dar dumneata ce căutai în temnițe? întrebă Thorin, 
cutremurându-se, şi toţi piticii se înfiorară. 

— Lasă asta! Descopeream nişte lucruri, ca de obicei; a 
fost, de altfel, o treabă foarte nesuferită şi periculoasă. Până şi 
eu, Gandalf, abia am scăpat. Am încercat să-l salvez pe tatăl 
tău, dar era prea târziu. Işi pierduse minţile şi spunea vrute şi 
nevrute, şi uitase aproape totul, în afară de hartă şi de cheie. 

— Pe gnomii de la Moira i-am făcut de mult să plătească, 
spuse Thorin, acu’ trebuie să ne gândim puţin şi la Necromant. 

— Nu fi prost! E un duşman mult mai puternic decât toţi 
piticii la un loc, dacă ar putea fi iar adunaţi din cele patru colţuri 
ale lumii. Singurul lucru pe care-l dorea tatăl tău era ca fiul lui 
să primească harta şi să folosească cheia. Şi aşa dragonul şi 
Muntele sunt mai mult decât îţi trebuie. 

— l-auziţi! spuse Bilbo şi, din întâmplare, o spuse cu voce 
tare. 

— Ce să auzim? întrebară toţi, întorcându-se brusc către el, 
şi Bilbo fu atât de tulburat încât răspunse: Ceea ce am eu de 
spus. 

— Şi ce ai de spus? întrebară. 

— Eu cred că ar trebui s-o luaţi spre Răsărit, să vedeţi cum 
stau lucrurile. La urma urmei, uşa aceea laterală există şi pe 
urmă probabil că dragonii mai dorm şi ei uneori. Dacă vă aşezaţi 
în prag şi staţi mai multă vreme, nu se poate să nu vă vină o 
idee. Şi acum, aş îndrăzni să spun că am vorbit destul pentru o 
seară, nu-i aşa? Ce-aţi zice să ne culcăm, ca să vă treziţi în zori? 
Eu am să vă pregătesc ceva bun, să nu plecaţi cu stomacul gol. 

— Vrei să spui să nu plecăm, făcu Thorin. Nu eşti dumneata 
specialistul în spargeri? Nu e oare specialitatea dumitale să te 
aşezi în pragul uşii, ca să nu mai vorbim de pătrunsul dincolo de 
uşă? Dar sunt de acord să ne culcăm şi-mi place şi ideea cu 
masa de dimineaţă. Mie, înainte de a porni la drum, îmi place să 
mănânc şuncă cu şase ochiuri: prăjite, nu fierte. Şi bagă de 
seamă să nu le spargi. 


După ce toţi ceilalţi comandară, la rândul lor, ce voiau să 
mănânce, fără să spună măcar „te rog” (ceea ce îl supără foarte 
tare pe Bilbo), se ridicară. Hobbitul a trebuit să găsească loc să-i 
culce pe toţi; a umplut toate camerele goale, a făcut paturi pe 
scaune şi divane, şi, în cele din urmă, a reuşit să-i cazeze, după 
care s-a băgat în patul lui mic, obosit la culme şi nu cine ştie ce 
fericit. Hotări totuşi un lucru, şi anume să nu se chinuiască să se 
scoale prea devreme ca să le pregătească masa aceea 
nenorocită. Apucăturile caracteristice familiei Took începuseră 
să se mai estompeze şi nu mai era chiar atât de sigur că va 
pleca în călătorie a doua zi de dimineaţă. 

Stătea întins în pat şi-l auzea pe Thorin fredonând singur în 
dormitorul alăturat, cel mai bun dormitor din toată casa: 


Departe, peste munţii fumurii 
Sub hrube vechi şi ocne adâncate 
În zori pleca-vom spre a scormoni 

Comorile de aur fermecate. 


Bilbo adormi cu melodia în urechi, ceea ce-l făcu să viseze 
foarte urât. Când se trezi, trecuseră de mult zorile. 


CAPITOLUL 2 
BERBEC FRIPT 

Bilbo sări în picioare şi, punându-şi halatul, intră în 
sufragerie. Acolo nu era nimeni; în schimb, găsi urmele unei 
mese copioase, dar luate în grabă, în cameră era o dezordine 
îngrozitoare, iar în bucătărie vrafuri de vase nespălate. Absolut 
toate oalele şi tigăile lui păreau să fi fost folosite. Vasele astea, 
care trebuiau spălate, erau o crudă realitate, care îl făcu să-şi 
dea seama că petrecerea din ajun nu fusese un vis urât, aşa 
cum sperase. Dar, oricum, se simţi uşurat la gândul că plecaseră 
toţi fără el şi fără să-şi mai bată capul să-l trezească. („Dar şi 
fără să spună măcar o dată mulţumesc”, se gândi el.) Totuşi, 
într-un fel, fără voia lui, se simţea puţin decepţionat. Şi asta îl 
uimi. 

„Nu fi prost, Bilbo Baggins! îşi spuse; auzi, la vârsta ta să te 
gândeşti la dragoni şi la fel de fel de poveşti fantastice de pe 
alte meleaguri!” Işi puse deci un şorţuleţ dinainte, aprinse 
focurile, puse apa la fiert şi spălă totul. Apoi îşi pregăti o masă 
bună, în bucătărie, înainte de a face curăţenie în sufragerie. 
Intre timp, soarele începuse să strălucească; iar uşa de la 
intrare era deschisă, poftind parcă în casă adierea caldă a 
primăverii. Bilbo începu să fluiere de zor, uitând de seara din 
ajun. Dar, tocmai când să se aşeze în sufragerie, lângă fereastra 
deschisă, să ia un al doilea rând de cafea cu lapte şi cu tot 
tacâmul, cine credeţi că apare? Gandalf! 

— Dragul meu, spuse el, când ai de gând să vii? Cum 
rămâne cu „sculatul în zori”? Stai liniştit şi-ţi iei micul dejun, sau 
cum vrei dumneata să-i spui, la ora zece şi jumătate! Ţi-au lăsat 
biletul fiindcă nu te-au mai putut aştepta. 

— Care bilet? spuse bietul domn Baggins, tulburat la culme. 

— Sfinţii-mei-elefanţi, spuse Gandalf, nu ştiu ce ai azi, n-ai 
şters de praf polita căminului? 

— Ce legătura are una cu alta? Am avut şi aşa destulă 
treabă, să curăţ după paisprezece inşi! 

— Dacă ai fi şters praful de pe poliţa căminului, ai fi găsit 
asta chiar sub ceas, spuse Gandalf, întinzându-i o notă (scrisă, 
fireşte, chiar pe hârtia lui). 

Şi iată ce scria: 


„Thorin şi Compania îl salută pe Spărgătorul Bilbo. Cele mai 


sincere mulţumiri pentru găzduire; cât priveşte oferta dumisale 
de ajutor profesional, acceptăm plini de recunoştinţă. Condiţiile: 
bani peşin la livrare, până la şi fără să depăşească a 
paisprezecea parte din profiturile totale (dacă există); toate 
cheltuielile de transport garantate în orice situaţie; cheltuielile 
de înmormântare acoperite de noi sau reprezentanţii noştri, 
dacă e cazul şi lucrurile nu se pot aranja altfel. 

Considerând că nu e necesar să-ţi tulburăm odihna 
binemeritată, am procedat dinainte la o serie de pregătiri 
indispensabile şi vom aştepta, stimabile domn, la Hanul 
Dragonului Verde, la Bywater, fix la 11 dimineaţa. Fiind convinşi 
că veţi fi punctual, avem onoarea să rămânem ai 
dumneavoastră cu cele mai adânci sentimente, 

Thorin şi compania.” 


— Asta înseamnă că mai ai zece minute. Va trebui să alergi, 
îl înştiinţă Gandalf. 

— Bine, dar... protestă Bilbo. 

— Nu mai ai timp, spuse vrăjitorul. 

— Dar... făcu Bilbo din nou. 

— Nici pentru asta! Hai, pleacă! 

Bilbo n-a reuşit niciodată să-şi amintească cum de s-a trezit 
afară, fără pălărie, baston, bani sau alte lucruri pe care le lua de 
obicei când pleca de acasă; lăsându-şi a doua cafea cu lapte 
nebăută, complet nespălat, vâri cheile în mâna lui Gandalf şi 
începu să alerge cât de repede îl duceau picioarele acoperite cu 
blană, coborând aleea, trecând de Moara cea mare, peste apă, 
şi continuându-şi apoi drumul doi kilometri sau chiar mai mult. 

Când ajunse la Bywater, aproape de ora 11, gâfâia cumplit 
şi pe deasupra, descoperise şi că venise fără batistă asortată la 
cravată. 

— Bravo! spuse Balin, care stătea în uşa hanului şi-l 
aştepta. 

Tocmai atunci apărură şi ceilalţi dintr-o cotitură pe care o 
făcea drumul către sat. Erau călare pe ponei, şi pe fiecare ponei 
erau încărcate bagaje, pachete, pacheţele şi tot felul de boarfe. 
Mai era şi un ponei foarte mic, destinat, după câte se părea, lui 
Bilbo. 

— Sus, amândoi, şi gata, plecăm! spuse Thorin. 

— Imi pare extrem de rău, spuse Bilbo, dar am venit fără 


pălărie şi mi-am lăsat batista de la buzunarul hainei acasă, şi 
n-am nici un ban. De fapt, ca să fiu exact, n-am primit nota 
dumneavoastră decât după 10.45. 

— Nu fi exact, spuse Dwalin, şi nu te mai frământa. În 
expediţia asta va trebui să te descurci fără batistă şi fără multe 
altele. Cât despre pălărie, eu am în bagaje o manta şi o glugă de 
rezervă. 

Şi aşa, într-o dimineaţă senină, în pragul lunii mai, au 
părăsit cu toţii hanul, zdruncinându-se pe căluţii încărcaţi. Bilbo 
purta o glugă verde-închis (puţin decolorată de ploaie şi de 
vânt) şi o manta verde-închis, împrumutate de la Dwalin. Erau 
cam mari pentru el şi îl făceau să pară puţin caraghios. Nici nu 
îndrăznesc să mă gândesc ce-ar fi spus Bungo, tatăl lui, dacă 
l-ar fi văzut. Singura lui mulţumire era că nu putea fi confundat 
cu un pitic, fiindcă n-avea barbă. 

Călătoreau de puţină vreme, când apăru şi Gandalf, măreț 
pe calul lui alb. Adusese o grămadă de batiste şi pipa lui Bilbo, şi 
tutun. O porniră deci cu toţii, foarte veseli, mai departe, 
spunând poveşti sau cântând. Merseră aşa toată ziua, 
oprindu-se, fireşte, doar la orele de masă. Mesele nu erau chiar 
atât de frecvente cât ar fi dorit Bilbo, dar începu să se simtă 
totuşi că aventurile nu erau, la urma urmei, un lucru chiar atât 
de rău. 

La început călătoriră pe pământurile hobbiţilor, o regiune 
întinsă şi respectabilă, locuită de fiinţe cumsecade, cu drumuri 
bune, un han-două, şi ici-colo câte un pitic sau un fermier care 
treceau pe lângă ei agale, în drum spre treburile lor. Apoi 
dădură de regiuni unde oamenii vorbeau ciudat şi cântau 
cântece pe care Bilbo nu le auzise niciodată. 

Apoi pătrunseră pe Meleagurile Singurătăţii, unde nu mai 
erau nici oameni, nici hanuri şi unde drumurile erau din ce în ce 
mai proaste. În faţa lor, nu prea departe, se înălţau din ce în ce 
mai sus nişte dealuri mohorâte, acoperite de copaci negri. Pe 
unele dintre ele erau castele vechi care păreau amenințătoare, 
de parcă ar fi fost clădite de oameni răi. Totul părea posomorât, 
mai ales că în ziua aceea se cam stricase şi vremea. În general, 
vremea fusese cât se poate de bună în mai, mai bună chiar 
decât în poveştile vesele, dar acum se făcuse frig şi umed de-a 
binelea. Pe Meleagurile Singurătăţii poposiseră pe unde se 
nimerise, dar la început măcar fusese uscat. 


— Când te gândeşti că în curând va fi iunie, mormăi Bilbo, 
stropind în dreapta şi în stânga pe când înainta anevoios în 
spatele celorlalţi, pe un drum desfundat şi plin de noroi. 

Trecuse de ora ceaiului; ploua cu găleata; plouase toată 
ziua; apa îi picura de pe glugă în ochi, mantaua era udă leoarcă; 
căluţul obosise şi se tot împiedica de pietre; iar ceilalţi, enervaţi 
la culme, nu mai scoteau nici o vorbă. „Şi sunt convins că ploaia 
a pătruns în hainele uscate şi în sacii cu merinde, îşi spuse Bilbo. 
Blestemate să fie toate porţile şi broaştele, şi tot ce are de-a 
face cu ele! Tot ce-aş vrea eu acum ar fi să fiu acasă, în vizuina 
mea frumoasă, la gura sobei, cu ceainicul gata, gata să fiarbă!” 
Şi nu era ultima dată când avea să-şi dorească acest lucru. 

Dar piticii îşi continuau înaintarea zdruncinată, fără să se 
întoarcă sau să-l bage în seamă pe Bilbo. Undeva, în spatele 
norilor cenuşii apusese probabil soarele, căci în timp ce coborau 
în valea în care curgea încă un râu, începu să se întunece. Se 
stârnise vântul şi sălciile de pe mal se plecau, oftând. Din 
fericire, drumul ducea peste un pod vechi de piatră, căci râul, 
umflat de ploi, cobora frumos de pe dealurile şi munţii de la 
miazănoapte. 

Când au ajuns pe partea cealaltă, era aproape noapte. 
Vântul atârnase norii cenuşii şi sus, printre zdrenţele care 
pluteau deasupra dealurilor, apăru luna călătoare. Se opriră cu 
toţii şi Thorin mormăi ceva despre cină şi spuse „unde-o să 
găsim oare un petic uscat pe care să dormim?” 

Abia atunci îşi dădură seama că Gandalf lipsea. Până atunci 
făcuse drumul cu ei, fără să le spună însă dacă participă la 
aventură sau le ţine doar de urât, o bucată de vreme. Mâncase 
cel mai mult, vorbise cel mai mult şi se distrase cel mai bine. 
Dar acum dispăruse cu totul. 


— Tocmai când ar fi foarte util să avem un vrăjitor, 
mormăiră Dori şi Nori (care împărtăşeau punctul de vedere al 
hobbitului în legătură cu orele regulate de masă, cu frecvenţa şi 
belşugul lor). 

În cele din urmă hotărâră că n-aveau ce să facă, trebuiau 
să poposească chiar acolo unde se găseau! Se apropiară de un 
pâlc de copaci, dar, cu toate că era mai uscat acolo, vântul 
scutura frunzele de ploaie şi ... pic-pic ... lucru cât se poate de 
supărător. Şi pe urmă, mai era ceva: parcă intrase blestemul în 


foc. Piticii pot face foc aproape oriunde, cu aproape orice, fie că 
e sau nu e vânt; dar în seara aceea n-au fost în stare să-l 
aprindă nici măcar Oin şi Gloin, care erau deosebit de pricepuţi 
la aşa ceva. 

Apoi, unul dintre căluţi se sperie din senin şi o luă la goană. 
Ajunse în râu înainte să poată fi prins; şi până reuşiră să-l scoată 
din nou, Fili şi Kili aproape că s-au înecat, iar bagajul pe care-l 
ducea căluţul în spate a fost luat de apă. Bagajul era, 
bineînţeles, aproape tot numai mâncare, ceea ce făcu să le 
rămână foarte puţin pentru cină şi încă şi mai puţin pentru micul 
dejun. 

Şi aşa stătură mohorâţi şi uzi, bodogănind, în timp ce Oin şi 
Gloin continuau să încerce să aprindă focul şi să se certe între ei 
din pricina asta. Bilbo tocmai se gândea cu tristeţe că aventură 
nu însemna numai plimbări călare sub soarele de mai, când 
Balin, care era cel ce stătea întotdeauna la pândă, spuse: „Uite, 
acolo, o lumină!” La oarecare distanţă se afla un deal acoperit 
cu arbori, care ici-colo formau câte un grup destul de compact. 
lar în mijlocul desişului negru se vedea strălucind o lumină, o 
lumină roşiatică şi liniştitoare, care semăna a foc sau a făclii 
care pâlpâie. 

După ce se uitară un timp la ea, începură să se certe. Unii 
spuneau că nu e foc, alţii spuneau că „da”. Unii spuneau că n-au 
decât o cină sărăcăcioasă, o masă de dimineaţă şi mai 
sărăcăcioasă şi haine ude toată noaptea. 

Alţii spuseră: „Locurile astea sunt cam necunoscute şi cam 
prea aproape de munţi. Călătorii se abat rareori pe aici. Hărțile 
vechi nu ne mai folosesc la nimic: lucrurile s-au înrăutățit şi 
nimeni nu mai păzeşte drumul. Pe aici abia dacă au auzit de 
rege şi, pe măsură ce înaintezi, cu cât eşti mai puţin curios, cu 
atât rişti mai puţin să dai de bucluc”. Unii spuseseră „la urma 
urmei, suntem paisprezece”. Alţii se mirară: „Dar unde o fi 
Gandalf?” După care repetară cu toţii întrebarea. Apoi ploaia se 
porni şi mai tare şi Oin începu să se bată cu Gloin. 

„Asta rezolvă lucrurile. „La urma urmei avem un 
SPARGATOR cu noi”, spuseră şi astfel plecară, îndreptându-şi 
căluţii (cu toată grija cuvenită) în direcţia luminii. 

Ajunseră în dreptul dealului şi, puţin mai târziu, în pădure, 
începură să urce; dar nu se vedea nici o cărare adevărată, din 
acelea care ar putea duce la o casă sau la o fermă; şi făcând şi 


ei ce puteau, stârniră foşnet şi trosnet, şi scârţâit (tot mormăind 
şi înjurând), în timp ce înaintau printre copaci, în întunericul ca 
de catran. 

Deodată, lumina roşie străluci puternic printre trunchiurile 
copacilor, la o distanţă destul de mică. „Acum e rândul 
Spărgătorului”, spuseră, referindu-se la Bilbo. 

— Trebuie să mergi mai departe, să descoperi ce e cu 
lumina şi de ce au aprins-o, dacă e vreo primejdie sau totul e în 
regulă, îi spuse Thorin hobbitului. Hai, du-te fuga şi, dacă totul e 
în ordine, întoarce-te îndată. Dacă nu, întoarce-te cum poţi. Și 
dacă nu poţi, ţipă de două ori ca o bufniţă şi o dată ca o strigă, 
şi o să facem noi ce putem. 

A fost deci silit s-o pornească, fără să apuce să le explice că 
nu se pricepea să ţipe nici măcar o dată ca bufnița şi nici să sară 
ca liliecii. Dar, în orice caz, hobbiţii ştiu să se mişte fără zgomot 
prin pădure, absolut fără nici un zgomot. De altfel, făcuse asta şi 
de-a lungul călătoriei. Bilbo strâmbase de multe ori din nas faţă 
de ceea ce numea el „larma piticească”, - deşi nu cred că 
dumneavoastră sau eu am fi auzit ceva pe o noapte cu vânt, nici 
dacă toată cavalcada ar fi trecut la doi metri de noi. Cât despre 
Bilbo, strâmbând din nas, înainta spre lumina roşie, şi nu cred să 
fi făcut nici măcar o nevăstuică să-şi mişte vreun fir de mustață 
la trecerea lui. Aşa că a ajuns, fireşte, chiar lângă foc - căci de- 
spre foc era vorba - fără să atragă atenţia nimănui. Şi iată ce a 
văzut. 

Trei făpturi foarte mari şi grase stăteau în jurul unui rug 
uriaş, din buşteni de fag. Frigeau carne de berbec pe frigări 
lungi din lemn şi îşi lingeau sosul de pe degete. Mirosul era 
îmbietor. Mai aveau lângă ei şi un butoiaş cu băutură bună, pe 
care o beau din ulcioare. Dar erau troli. Se vedeau cât de colo 
că asta erau. Până şi Bilbo, care avusese o viaţă ferită de rele, 
îşi dădu seama de asta: după feţele lor mari şi greoaie, după 
volumul lor şi după forma picioarelor, ca să nu mai vorbim de 
felul în care se exprimau, care nu era deloc civilizat, nu, absolut 
deloc! 

— Berbec ieri, berbec azi şi să fiu al naibii dacă nu s-arată 
că tot berbec mâncăm şi mâine, spuse unul dintre troli. 

— Nici nu mai ştiu de când nu am mai avut parte de o 
fărâmiţă lucioasă de carne de om, spuse al doilea. Măi, William, 
să fiu al naibii dacă înţeleg ce te-o fi apucat să ne aduci aici! Și 


se mai duce şi pileala, spuse, dându-i una peste cot lui William, 
care tocmai bea din ulcior. 

William se înecă. 

— Taci naibii din gură! spuse după ce-şi recapătă suflul. 
Doar nu crezi c-o să se oprească oamenii aici, numai ca să-i 
mănânci tu sau Bert. De când am coborât din munţi, aţi halit un 
sat şi jumătate. Ce vă mai trebuie? Au fost zile când aţi fi spus 
„Săru' mâna, Bill” pentru o ciozvârtă bună de berbec gras din 
vale... Uite, ca asta, zise şi muşcă dintr-un picior de oaie care se 
frigea la foc, şi-şi şterse gura cu mâneca. 

Da. Mă tem că aşa se poartă trolii, chiar şi cei care n-au 
decât un singur cap. Auzind toate astea, Bilbo simţi că ar fi 
trebuit să întreprindă ceva cât mai repede. Fie să se întoarcă, 
fără zgomot, şi să-şi prevină prietenii că dăduse peste trei troli 
măricei şi foarte prost dispuşi care, ca să-şi varieze mâncarea, 
nu s-ar fi dat în lături să guste şi pitici sau chiar ponei la frigare; 
fie să le arate uriaşilor de ce e în stare. Un aventurier legendar, 
de mare clasă, ar fi trebuit să le golească uriaşilor buzunarele - 
lucru pe care merită aproape întotdeauna să-l faci, dacă reuşeşti 
- apoi să fure carnea de berbec, cu frigare cu tot, şi berea şi s-o 
şteargă fără ca trolii să observe nimic. Alţii, mai practici, dar cu 
mai puţin orgoliu profesional, ar fi înfipt poate câte un pumnal în 
fiecare trol, înainte ca aceştia să-şi fi dat seama ce se petrece. 
După care ar fi benchetuit cu toţii, toată noaptea. 

Bilbo ştia toate astea. Erau multe lucruri pe care nu le 
văzuse sau le făcuse vreodată, dar despre care citise! Era foarte 
îngrijorat şi, în acelaşi timp, dezgustat; ar fi dorit să se afle la o 
sută de kilometri distanţă şi totuşi... totuşi nu se putea hotărî să 
se întoarcă alergând la Thorin şi Compania cu mâinile goale. Aşa 
că rămase pe loc, şovăind în întuneric. Dintre diferitele 
îndeletniciri spărgătoriceşti de care auzise, cea mai uşoară i se 
păru totuşi să le şterpelească uriaşilor lucrurile din buzunare. 
Aşa că, în cele din urmă, se strecură după un copac, chiar în 
spatele lui William. 

Bert şi Tom se duseră la butoi. William bău o nouă cană. 
Atunci Bilbo îşi făcu curaj şi vâri mânuţa în buzunarul uriaş al lui 
William. În buzunar se afla o pungă cu bani, care, pentru Bilbo, 
era cât un geamantan. „Aha, se gândi el, animându-se la ideea 
acţiunii pe care avea s-o întreprindă, în timp ce ridica punga cu 
grijă s-o scoată din buzunar, oricum e un început!” 


Şi chiar a şi fost! Pungile trolilor sunt date naibii, şi asta nu 
era o excepţie. „Hei, cine eşti?” scânci ea, părăsind buzunarul. 
William se întoarse într-o clipă şi-l apucă pe Bilbo de ceafă, 
înainte ca acesta să se poată ascunde după copac. 

— Hei drăcie, Bert, ia vino-ncoa', să vezi ce-am prins! 

— Ce? întrebară ceilalţi, apropiindu-se. 

— Să mor dacă ştiu! Ce eşti, bă? 

— Bilbo Baggins, un aventur-hobbit, spuse bietul Bilbo, 
tremurând din cap până-n picioare şi gândindu-se cum să scoată 
tipetele acelea de bufniţă înainte să-l strângă trolii de gât. 

— Un aventur-hobbit? spuseră ei, puţin uluiţi. Trolii sunt 
înceţi la minte şi tare bănuitori când văd un lucru nou. 

— Şi, mă rog, ce caută un aventur-hobbit în buzunarul 
meu? spuse William. 

— Se poate găti? întrebă Tom. 

— Se poate încerca, spuse Bert, luând o frigăruie de pe jos. 

— Da’ nu e mai mult de o înghiţitură, spuse William, care 
mâncase foarte bine şi era sătul. După ce-l jupoi şi scoţi oasele, 
nu-ţi mai rămâne nimic. 

— Poate că găsim mai mulţi pe aici prin împrejurimi şi 
facem o plăcintă, spuse Bert. Hei, urâtule, mai sunt d-ăştia ca 
tine ascunşi pe-aici, prin pădure, iepure prăpădit şi nemernic, 
spuse uitându-se la blana de pe picioarele hobbitului; apoi îl 
ridică de degetele de la picioare şi-l scutură. 

— Da, mulţi, spuse Bilbo, înainte de a-şi aminti că nu 
trebuie să-şi trădeze prietenii. Nu, nici unul, nici măcar unul! se 
grăbi el să adauge. 

— Cum vine asta? spuse Bert, ţinându-l foarte sus, dar de 
astă dată de păr. 

— Cum spuneam, făcu Bilbo, pierzându-şi suflul, şi vă rog 
să nu mă gătiţi, domnii mei milostivi! Sunt şi eu bucătar, şi încă 
bun. E mai bine să vă gătesc eu câte ceva decât să mă gătiţi 
dumneavoastră pe mine. Zău! Am să vă fac mâncăruri 
minunate, un mic dejun cu totul şi cu totul minunat, dacă nu mă 
mâncaţi la cină! 

— Biata stârpitură! spuse William. Mâncase până se 
săturase şi mai băuse şi o grămadă de bere. Biata stârpitură! 
Daţi-i drumul! 

— Nu-i dau până nu ne spune ce înseamnă „mulţi şi nici 
unul”, făcu Bert. Nu vreau să mă înjunghie nimeni în somn. 


Bagă-i labele în foc până vorbeşte. 

— Nu vă dau voie, spuse William. Oricum, e al meu, eu l-am 
prins. 

— Eşti un prost mare şi gras, William, făcu Bert. După cum 
ţi-am mai spus o dată, astă-seară. 

— Şi tu eşti un mitocan. 

— Mitocan, ai? Unde te trezeşti, Bill Huhhins, spuse Bert, 
arzându-i lui William un pumn în ochi. 

Urmă o încăierare de toată frumuseţea. Lui Bilbo, când îl 
scăpă Bert pe jos, îi mai rămăsese exact atâta minte cât s-o 
şteargă dintre picioarele lor înainte să se încaiere ca nişte câini 
şi să-şi adreseze urlând fel de fel de insulte, cât se poate de 
adevărate şi potrivite. Nu trecu mult şi se treziră încleştaţi unul 
în braţele celuilalt, rostogolindu-se până aproape de foc, 
lovindu-se cu picioarele şi înghiontindu-se, în timp ce Tom îi 
plesnea pe amândoi cu o creangă să-i potolească, ceea ce 
bineînţeles că îi înfuria şi mai tare 

Ăsta ar fi fost momentul în care Bilbo ar fi trebuit să 
dispară. Dar bietele lui picioruşe tremurau şi nu mai avea nici 
aer în plămâni, iar în jurul lui se-nvârtea totul; aşa că a rămas 
un timp culcat, gâfâind, chiar lângă cercul de lumină al focului. 

Tocmai când era bătaia în toi, apăru şi Balin. Piticii auziseră 
zgomot de la distanţă şi, după ce-l aşteptaseră un timp pe Bilbo 
să se întoarcă sau să ţipe ca o bufniţă, începură, unul câte unul, 
să se furişeze către lumină, încercând să facă cât mai puţin 
zgomot. Văzându-l pe Balin, Tom scoase un urlet. Trolii urăsc 
piticii (când nu sunt fripţi şi fierţi). Bert şi Bill se opriră îndată din 
încăierare, spunând: „Un sac, Tom, repede!” Şi înainte ca Balin 
să-şi dea seama de ce se întâmplă, în timp ce se întreba unde o 
fi Bilbo în toată această agitaţie, se trezi cu un sac în cap şi 
doborât la pământ. 

— Trebuie să mai vină şi alţii, zise Tom. Să nu-mi spui mie 
pe nume dacă n-o fi aşa. „Mulţi şi nici unul” asta e. Şi nu 
aventur-hobbiţi, ci o grămadă de pitici ca ăsta. Aşa se arată! 

— Eu zic că ai dreptate, spuse Bert, dar să ne dăm 
deoparte din lumină. 

Zis şi făcut. Se aşezară la pândă în întuneric, ţinând în 
mână sacii pe care îi foloseau de obicei să care carnea de 
berbec sau alte prăzi. Pe măsură ce apărea câte un pitic şi se 
uita la foc, la ulcioarele răsturnate şi la resturile de berbec, hop! 


se trezea din senin cu un sac infect şi puturos în cap, şi doborât 
la pământ. Curând Dwalin trecu lângă Balin, şi Fili şi Kili, 
împreună, şi Dori, şi Nori, şi Ori, grămadă, şi Oin şi Gloin, şi Bifur 
şi Bofur şi Bombur, îngrămădiţi ca vai de ei, lângă foc. 

— Asta să le fie învăţătură de minte, spuse Tom. 

Căci Bifur şi Bombur le dăduseră mare bătaie de cap şi se 
luptaseră ca nebunii, aşa cum fac piticii când sunt strânşi cu 
uşa. 

Thorin a apărut ultimul - şi pe el nu l-au putut lua prin 
surprindere. A venit bănuind că o să dea de necaz. Şi n-a fost 
nevoie să vadă picioarele prietenilor lui ieşind din saci, ca să-şi 
dea seama că lucrurile stau cam rău. Rămase la oarecare 
distanţă în umbră şi spuse: 

— Ce s-a întâmplat? Cine mi-a maltratat oamenii? 

— Trolii, răspunde Bilbo din spatele unui copac. Pe el îl 
uitaseră cu totul. Stau la pândă cu sacul în tufişuri. 

— Zău? spuse Thorin. 

Şi sări către foc, înainte ca uriaşii să se poată repezi asupra 
lui. Ridică o cracă mare, aprinsă la un capăt, şi Bert se trezi cu 
capătul acela în ochi, înainte să poată să se dea la o parte. Asta 
îl scoase pentru o vreme din luptă. Bilbo încercă să facă şi el ce 
putea. L-a apucat pe Tom de picior - cum s-a priceput mai bine, 
că era gros ca un trunchi de copac - dar a fost trimis 
învârtindu-se în vârful unor tufişuri, în timp ce Tom arunca 
scântei în ochii lui Thorin. 

Drept răspuns, Tom se trezi cu craca proiectată în dinţi şi 
pierdu unul din faţă. Asta, vă rog să mă credeţi că-l făcu să urle 
serios. Dar tocmai atunci veni şi William pe la spate şi-l acoperi 
brusc pe Thorin cu un sac, din cap până-n picioare. Şi aşa se 
sfârşi bătălia. Dăduseră toţi de mare necaz: erau legaţi frumos 
în saci, lângă trei uriaşi furioşi (doi cu arsuri şi lovituri drept 
amintire), care discutau dacă să-i prăjească la foc mic, să-i taie 
feliuţe subţiri şi să-i fiarbă, sau, pur şi simplu, să se aşeze unul 
câte unul pe ei şi să-i strivească până-i fac marmeladă; iar Bilbo 
stătea sus, în tufiş, cu hainele şi pielea sfâşiate, neîndrăznind să 
se mişte, de frică să nu fie auzit. 


Tocmai atunci s-a întors şi Gandalf. Dar nu l-a văzut nimeni. 
Uriaşii tocmai hotărâseră să frigă piticii imediat şi să-i mănânce 
mai târziu - asta fusese, de fapt, ideea lui Bert, dar, după 


discuţii lungi, căzuseră cu toţii de acord. 

— Nu, nu-i bine să-i frigem acum, că ţine toată noaptea, 
spuse o voce care lui Bert i se păru a fi a lui William. 

— Nu mai începe iar discuţia, Bill, spuse, că atunci chiar că 
ţine toată noaptea. 

— Cine di-discută? spuse William, care avea impresia că 
vorbise Bert. 

— Tu, făcu Bert. 

— Eşti un mincinos, spuse William, şi astfel discuţia porni 
iar de la început. 

În cele din urmă hotărâră să-i toace mărunt şi să-i fiarbă. 

Luară deci o oală mare, neagră, şi-şi scoaseră cuţitele la 
iveală. 

— Nu e bine să-i fierbem. N-avem apă şi pân’ la fântână e 
departe, spuse o voce. Bert şi William îşi închipuiră că e Tom. 

— Taci! spuseră. Sau nu mai isprăvim în vecii vecilor. Şi 
dacă mai spui ceva, te duci singur s-aduci apa. 

— Ba tu să taci! spuse Tom, căruia i se păruse că e vocea 
lui William. Cine discută, mă rog? Cine în afară de tine? 

— Eşti un nătărău! făcu William. 

— Cine spune ăla e! zise Tom. 

Şi astfel discuţia începu din nou, toţi înfierbântându-se mai 
tare ca niciodată, până când, în cele din urmă, hotărâră să se 
aşeze pe saci, cu rândul, să-i strivească şi să-i fiarbă mai târziu. 

— Pe cine ne aşezăm întâi? spuse vocea. 

— Cel mai bine pe ultimul, spuse Bert, care avea ce avea cu 
Thorin fiindcă-i nenorocise ochiul. 

Avusese impresia că auzise vocea lui Tom. 

— Nu mai vorbi de unul singur, spuse Tom. Dacă vrei să te 
aşezi pe ultimul, n-ai decât. Care e? 

— Cel cu ciorapii galbeni, spuse Bert. 

— Aiurea, cel cu ciorapii cenuşii, spuse o voce care semăna 
cu a lui William. 

— Eu m-am uitat bine, sunt galbeni, spuse Bert. 

— Da, galbeni, spuse William. 

— Atunci de ce-ai spus că sunt cenuşii, făcu Bert? 

— Cu cine vo-vorbeşti? întrebă William. 

— Gura! spuseră Tom şi Bert, în acelaşi timp. Acuşi trece 
noaptea; zorile s-arată devreme. Hai să-i dăm drumul! 

— Să vă prindă pe toţi zorile şi să vă facă stane de piatră, 


spuse o voce care suna ca a lui William. 

Dar nu era a lui. Căci chiar în clipa aceea apăru o geană de 
lumină de după deal şi din ramuri se ridică un ciripit puternic. 
William nu vorbise, căci fusese transformat în stană de piatră, 
aşa cum se aplecase; iar Bert şi Tom se transformaseră în 
stânci, aşa cum stăteau şi se uitau la el. Şi aşa au rămas până 
azi, singuri-singurei, doar cu câte o pasăre care se aşază uneori 
pe capul sau pe umerii lor. Căci trolii, după cum ştiţi probabil şi 
dumneavoastră, trebuie să se vâre sub pământ până să-i afle 
zorile, că de nu, se transformă iar în substanţa muntelui din care 
au fost zămisliţi şi rămân nemişcaţi pe vecie. Aşa s-a întâmplat 
şi cu Bert, şi cu Tom, şi cu William. 

— Minunat! spuse Gandalf, ieşind de după un copac şi 
ajutându-l pe Bilbo să coboare dintr-un tufiş ţepos. Atunci Bilbo 
înţelese: vocea care îi făcuse pe uriaşi să se contrazică şi să se 
certe, până când veniseră zorile şi îi sfârşiseră, fusese vocea 
vrăjitorului. 

Acum trebuiau să dezlege sacii şi să-i elibereze pe pitici, 
care erau aproape asfixiaţi şi foarte enervaţi: nu le plăcuse 
deloc să-i audă pe uriaşi cum făceau planuri să-i frigă, să-i facă 
terci sau să-i taie felii. Şi nu se liniştiră decât după ce-l ascultară 
de două ori pe Bilbo povestindu-le ce i se întâmplase. 

— Tâmpit moment ţi-ai ales să faci exerciţii de ciupit prin 
buzunare, spuse Bombur, când, de fapt, ceea ce voiam noi era 
foc şi merinde! 

— Şi ăsta e ultimul lucru pe care l-aţi fi obţinut de la ei; în 
orice caz, nu fără luptă, spuse Gandalf. Dar de ce vă pierdeţi 
timpul? Nu vă daţi seama că trolii trebuie să aibă o peşteră sau 
o văgăună săpată pe undeva, pe-aproape, unde să se ascundă 
de soare? Trebuie să aruncăm şi noi o privire pe acolo. 

Incepură să caute în jur şi curând descoperiră urmele 
cizmelor de piatră ale uriaşilor, pierzându-se printre copaci. Se 
luară după urme, urcând dealul, până când, în cele din urmă, 
descoperiră o uşă mare de piatră, ascunsă de tufişuri, care 
dădea într-o peşteră. Dar nu reuşiră s-o deschidă, cu toate că o 
împinseră cu toţii, în timp ce Gandalf rostea diverse formule 
magice. 

— Credeţi că asta vă poate fi de folos? întrebă Bilbo, când 
începuseră să obosească şi să se înfurie de-a binelea. Am 
găsit-o în locul unde s-au bătut uriaşii. 


Şi le întinse o cheie mărişoară, care lui William însă trebuie 
să i se fi părut foarte mică şi tainică. Îi căzuse probabil din 
buzunar, din fericire, înainte să se facă stană de piatră. 

— De ce Dumnezeu n-ai spus nimic până acum? ţipară toţi. 

Gandalf o apucă şi o potrivi în broască şi, după o apăsare 
mai puternică, uşa de piatră se deschise şi pătrunseră cu toţii 
înăuntru. Pe jos zăceau o grămadă de alimente aşezate de-a 
valma şi fără grijă pe jos, grămezi împrăştiate de prăzi de tot 
felul, de la nasturi de alamă, până la vase pline cu monede de 
aur, aşezate într-un colţ. Mai erau şi o mulţime de haine agăţate 
pe perete, prea mici pentru uriaşi - mă tem că aparținuseră 
unor victime - printre ele, mai multe săbii de fabricaţie, forme şi 
mărimi diferite. Le atraseră atenţia mai ales două dintre ele, din 
pricina tecilor frumoase şi a plăselelor acoperite cu giuvaiere. 

Gandalf şi Thorin luară fiecare câte una, iar Bilbo îşi alese 
un cuţit într-o teacă de piele. Pentru troli ar fi fost cât un 
briceag, dar pentru un hobbit era ca o sabie mai scurtă. 

— Par să fie lame bune, spuse vrăjitorul, scoţându-le pe 
jumătate din teacă şi privindu-le cu curiozitate. N-au fost făcute 
de troli şi nici de vreun fierar dintre cei care trăiesc acum printre 
ei, dar vom afla mai multe când vom putea citi runele de pe ele. 

— Hai să ieşim din duhoarea asta îngrozitoare, spuse Fili. 

Aşa că ieşiră, luând cu ei vasele cu galbeni şi acele 
alimente care nu fuseseră alterate şi păreau bune de mâncat, şi 
mai luară şi un butoi cu bere, încă plin. Când terminară, simţiră 
nevoia să-şi ia micul dejun şi fiindu-le foarte foame, nu 
strâmbară din nas în faţa merindelor luate din cămara uriaşilor. 
Proviziile lor proprii începuseră să se împuţineze simţitor. Acum 
aveau pâine şi brânză, şi multă bere, şi slănină pe care s-o 
prăjească pe tăciunii aprinşi. 

După asta se culcară, căci avuseseră o noapte agitată; şi 
dormiră până după-amiază. Apoi aduseră căluţii sus şi cărară 
vasele cu galbeni, îngropându-le în taină, lângă poteca din 
apropierea râului, făcând o grămadă de semne deasupra lor, 
pentru cazul în care s-ar întoarce vreodată să le ia. Apoi 
încălecară din nou şi porniră încet, zdruncinaţi de cai, pe potecă, 
înspre răsărit. 

— Unde fuserăţi, dacă-mi daţi voie să-ntreb? îl întrebă 
Thorin pe Gandalf, pe când înaintau călare. Şi ce v-a adus înapoi 
tocmai la timp? 


— O privire în urmă, spuse. 

— Exact, spuse Thorin, dar n-aţi putea fi mai clar? 

— M-am dus să cercetez cu atenţie drumul pe care-l avem 
de făcut. In curând va deveni greu şi periculos. Doream şi să 
refac micul nostru stoc de provizii. Dar n-am apucat să ajung 
prea departe când am întâlnit doi prieteni de-ai mei de la 
Rivendell. 

— Asta unde mai e? întrebă Bilbo. 

— Nu mă întrerupe! spuse Gandalf. Dacă avem noroc, în 
câteva zile ajungeţi acolo şi aflați tot ce doriţi. Deci, după cum 
spuneam, m-am întâlnit cu doi dintre oamenii lui Elrond. Fugeau 
de frica trolilor. Ei au fost aceia care mi-au spus că trei dintre 
uriaşi coborâseră din munţi şi se stabiliseră în pădure, destul de 
aproape de drum şi îi băgaseră în sperieţi pe toţi cei de prin 
împrejurimi, care o luaseră la sănătoasa, şi acum îi atrăgeau în 
cursă pe străini. Şi atunci am simţit că trebuie să mă întorc. 
Uitându-mă în urma mea, am văzut un foc în depărtare şi m-am 
îndreptat către el. Restul îl ştiţi. Pe viitor vă rog să fiţi mai atenţi, 
că altfel nu mai ajungem nicăieri. 

— Mulţumesc, spuse Thorin. 


CAPITOLUL 3 
O SCURTĂ POVESTE 

În ziua aceea n-au cântat şi nici n-au spus poveşti, cu toate 
că se făcuse vreme frumoasă. Şi nici a doua zi, şi nici a treia zi. 
începuseră să simtă pericolul apropiindu-se din toate părţile. 
Dormeau sub cerul liber, cât despre hrană, mai mult mâncau 
caii decât ei, căci iarbă era din belşug, iar traistele lor erau 
aproape goale, cu toate merindele pe care le luaseră de la 
uriaşi. 

Într-o dimineaţă trecură apa unui râu printr-un loc mai larg 
- nu era prea adânc, dar plin de zgomotul spumei şi al apei care 
se lovea de pietre. Malul celălalt era abrupt şi lunecos. Când 
ajunseră sus, ducându-şi căluţii, văzură că munţii cei înalţi 
coborâseră până foarte aproape de ei. Li se părea că nu au în 
faţa lor mai mult de o zi de călătorie uşoară până la picioarele 
primului munte. Acesta părea întunecat şi mohorât, cu toate că 
mai erau şi pete de soare pe coastele lui cafenii, iar în spatele 
coamelor luceau vârfurile acoperite de zăpadă. 

— E chiar Muntele acela? spuse Balin. , 

— Bineînţeles că nu! spuse Balin. Asta-i doar începutul 
Munţilor Ceţoşi şi trebuie să trecem cumva printre ei sau peste 
ei, sau pe sub ei, ca să ajungem în Ţinutul Sălbatic din partea 
cealaltă. Şi de acolo mai e încă o cale bună până la Muntele 
Singuratic, unde stă Smaug aşezat pe comoara noastră. 

— Aha! făcu Bilbo şi chiar în clipa aceea se simţi mai obosit 
decât îşi amintea el să se fi simţit vreodată. Se gândi încă o dată 
la fotoliul lui confortabil de la gura sobei, din camera care-i 
plăcea cel mai mult în vizuina lui de hobbit. Şi la ceainicul care 
şuiera. Şi asta nu era ultima oară când avea să se gândească la 
ele! 

Acum îi conducea Gandalf. 

— Nu trebuie să pierdem drumul, că altfel e vai de noi, 
spuse. În primul rând avem nevoie de hrană şi de odihnă, într-un 
loc mai mult sau mai puţin sigur, apoi e foarte bine să faceţi 
cunoştinţă cu Munţii Ceţoşi mergând pe cărarea potrivită, că 
altfel vă rătăciţi şi trebuie să vă întoarceţi şi s-o luaţi de la 
început, dacă reuşiţi să vă mai întoarceţi. 

L-au întrebat unde îi ducea şi le-a răspuns: 

— Unii dintre dumneavoastră ştiţi, probabil, că am ajuns la 
marginea Rhovanionului, a Ţinuturilor Sălbatice. Undeva în faţa 


noastră se află ascunsă frumoasa vale Rivendell, unde trăieşte 
Elrond în Ultima Casă Îmbietoare. l-am trimis vorbă prin prietenii 
mei şi ne aşteaptă. 

Ceea ce le spunea suna frumos şi mângâietor, dar nu 
ajunseră încă acolo şi nu era chiar atât de uşor să găseşti Ultima 
Casă Imbietoare, din stânga munţilor. Părea că nu există nici 
copaci, nici văi, nici dealuri care să spargă întinderea din faţa lor 
- doar o pantă largă care urca şi tot urca lin până se întâlnea cu 
poalele primului munte, o regiune întinsă de culoarea ierbii 
negre şi a stâncilor fărâmicioase, cu pete şi crestături verzi ca 
iarba şi ca muşchiul, arătând unde ar putea să fie apă. 

Trecu dimineaţa, veni după-amiaza, dar în tot deşertul 
tăcut nu găsiră nici urmă de aşezare omenească. Începuseră să 
se simtă îngrijoraţi; îşi dădeau seama că locuinţa putea fi 
ascunsă aproape oriunde între ei şi începutul munţilor. Dădură 
peste văi neaşteptate, înguste, cu maluri abrupte care se 
deschideau brusc la picioarele lor, şi se uitară în jos, uimiţi să 
vadă arbori şi ape curgătoare în fundul văii. Dădură de viroage 
peste care aproape că ar fi putut sări, dar erau foarte adânci şi 
aveau cascade. Dădură de râpe întunecate peste care nu se 
putea sări şi în care nu se putea pătrunde. Dădură de mlaştini, 
unele dintre ele verzi şi plăcute la vedere, cu flori care creşteau 
strălucitoare şi înalte; dar, dacă un căluţ s-ar fi încumetat să 
treacă pe acolo cu o încărcătură în spate, n-ar mai fi ieşit 
niciodată. 

Întinderea de la vad şi până la munţi era, într-adevăr, mult 
mai lungă decât ar fi putut să-şi închipuie ei vreodată. Bilbo era 
uimit. Singura cărare pe care au găsit-o era însemnată cu pietre 
albe, unele mici, altele pe jumătate acoperite cu muşchi şi 
buruieni. De fapt, era destul de greu de urmat, deşi erau 
conduşi de Gandalf, care părea să cunoască destul de bine 
calea. Işi agita capul şi barba încoace şi încolo, în timp ce se uita 
după pietre, iar ei îl urmau; dar când începu să se întunece, îşi 
dădură seama că nu prea păreau să se fi apropiat de sfârşitul 
căutărilor. Trecuse de mult ora ceaiului şi îşi spuseră că, 
probabil, aveau să sară şi peste cină. În jurul lor zburau fluturi 
de noapte şi era foarte întuneric, pentru că nu răsărise luna. 
Căluţul lui Bilbo începu să se împiedice de rădăcini şi pietre. Şi, 
deodată, ajunseră în dreptul unui povârniş abrupt, atât de brusc, 
încât calul lui Gandalf aproape că lunecă la vale. 


— În sfârşit, am ajuns! strigă el, şi ceilalţi se strânseră în 
jurul lui şi se uitară peste mal. Departe, la picioarele lor, văzură 
o vale. De jos venea zgomotul unei ape care curgea grăbită în 
albia ei de stâncă; în aer plutea mireasma pomilor şi dincolo de 
apă, pe coasta văii, se zărea o lumină. 

Bilbo n-a uitat niciodată cum au lunecat şi s-au rostogolit în 
întuneric, pe cărarea abruptă, în zigzag, coborând în tainica vale 
din Rivendell. Coborând, aerul devenea tot mai cald, iar mirosul 
de pini îl ameţise atât de tare, încât din când în când se 
pomenea moţăind, gata să cadă de pe cal, sau se lovea cu nasul 
de coama lui. Pe măsură ce coborau, simțeau că le revine buna 
dispoziţie. Copacii erau acum fagi şi stejari, iar lumina de amurg 
crea o atmosferă de tihnă. Ultimele tonuri de verde ale ierbii 
aproape că se topiseră când ajunseră în sfârşit la o pajişte 
deschisă, nu prea sus, deasupra malurilor apei. 

„Miroase a elfi”, îşi spuse Bilbo şi ridică ochii spre stelele 
strălucitoare şi albastre. Tocmai atunci izbucniră printre copaci 
sunetele unui cântec, ce semăna a hohote de râs: 


Hei, voi, ce faceţi? 

Şi unde vă duceţi? 
Căluţii noştri au nevoie de potcoave, 
Râul curge-n cale 
Aici jos, în vale. 
Tra-la-la şi tra-la-la. 

Aici jos, în vale. 

Hei, voi, ce căutaţi! 
Şi-ncotro vă-ndreptaţi? 
Braţul de vreascuri arde pe foc 
In timp ce turtele se coc. 
Valea e plină de veselie 


Oh, tri-li-li, tri-li-li 
Şi ce mai bucurie! 
Ha! Ha! 


Hei, voi, nu se ştie nicicum 
Unde vă duceţi acum, 

Cu barba în vânt fluturând? 
Domnule Baggins şi Balin şi Dwalin! 
În linie... 

Nu ştiu de ce alergaţi tropăind 


Pe căldura de iunie. 
Căutaţi ceva, 
Aici, în vâlcea? 
Ha! Ha! 

Oh, căluţii zburdă 
In pădurea surdă! 
Voi vreţi să zburati, 
Pe cai încălecaţi. 

Sau vreţi să staţi în pădurea mare 
În care ziua se stinge şi moare? 
să fugiţi ar fi o nebunie, 
Rămâneţi şi-n noapte va fi veselie. 
Mai staţi şi-ascultaţi-ne cântecul 
Până se stinge-ntunericul! 

Da! Da! 


Aşa râdeau şi cântau ei, căţăraţi în copaci; şi îmi închipui că 
tot acest cântec trebuie să vi se pară o mare aiureală; lucru de 
care lor însă nici nu le-ar păsa; ba, chiar ar râde şi mai tare dacă 
le-ai spune-o. Erau, fireşte, elfi. 

Nu trecu mult şi, pe măsură ce întunericul se înteţea, Bilbo 
începu să-i zărească. Îi plăceau mult, deşi îi întâlnea rar; dar îi 
era şi puţin frică de ei. Piticii nu fac casă bună cu ei. Chiar şi 
piticii mai cumsecade, ca Thorin şi prietenii lui, îi consideră 
nesăbuiţi (ceea ce e o idee foarte nesăbuită) sau se enervează 
când îi văd. Căci unii elfi îi sâcâie şi râd de ei, şi mai ales de 
barba lor. 

— Ei, bravo! spuse o voce. la priviţi! Hobbitul Bilbo, călare 
pe cal! Bravo! Nu-i minunat? 

— Minunea cea mai uimitoare! 

Şi se porniră pe un cântec tot atât de caraghios ca cel pe 
care l-am notat înainte. În cele din urmă, un elf tânăr şi înalt ieşi 
dintre copaci şi se aplecă în faţa lui Gandalf şi a lui Thorin. 

— Bine aţi venit în valea noastră! spuse. 

— Vă mulţumesc, răspunse Thorin cam acru, dar Gandalf se 
şi dăduse jos de pe cal în mijlocul elfilor şi vorbea vesel cu ei. 

— Aţi cam pierdut drumul, spuse elful, vreau să spun, în 
cazul în care vă îndreptaţi către singura cărare care trece peste 
apă şi duce până la casa din partea cealaltă. Vă arătăm noi pe 
unde trebuie să mergeţi, dar e mai bine s-o luaţi pe jos până 


treceţi podul. Vreţi să staţi să cântaţi puţin cu noi sau vă 
continuaţi drumul? Acolo se pregăteşte cina, spuse. Simt 
mirosul focului de lemne la care se găteşte. 

Aşa obosit cum era, Bilbo simţea că ar fi vrut să mai 
rămână. Cântecele elfilor în luna iunie, la lumina stelelor, e un 
lucru care nu trebuie pierdut, dacă eşti amator de aşa ceva. l-ar 
fi plăcut să mai stea şi puţin de vorbă între patru ochi cu aceste 
fiinţe care păreau că-i ştiu numele ca şi totul despre el, deşi 
până atunci nu le văzuse niciodată. | se părea că ideile lor de- 
spre aventura în care se angajase ar putea fi interesante. Elfii 
ştiu multe şi sunt grozav de bine informaţi; află tot ce se petrece 
la toate neamurile de pe acolo, cât ai clipi din ochi sau chiar mai 
iute. 

Dar piticii ţineau cu tot dinadinsul să mănânce cât mai 
repede, aşa nu mai voiau să rămână. Au pornit-o, aşadar, cu 
toţii, ducându-şi caii de căpăstru până au dat de o cărare bună, 
şi astfel, în cele din urmă, au ajuns la malul râului. Curgea 
repede şi zgomotos, aşa cum curg pâraiele de munte în serile de 
vară, după ce soarele a mângâliat toată ziua zăpada care se află 
sus, departe. Peste apă trecea doar un pod îngust de piatră, fără 
parapet, atât de îngust, cât să poată trece un singur căluţ; peste 
acest pod au trebuit să treacă şi ei, încet şi cu grijă, unul câte 
unul, ducându-şi fiecare căluţul de căpăstru. Elfii aduseră 
felinare luminoase la mal şi începuseră să cânte o melodie 
veselă, care-i însoţi pe pitici pe când treceau de cealaltă parte a 
apei. 

— Vezi să nu-ţi moi barba în spumă, tăticule! îi strigară ei 
lui Gloin, care se aplecase atât de tare, încât aproape că 
ajunsese în patru labe. A crescut destul, nu-i nevoie s-o mai uzi. 

— Băgaţi de seamă să nu mănânce Bilbo toate prăjiturile, 
strigară. E şi aşa prea gras ca să mai treacă prin gaura cheii. 

— Ssst! Sst, oameni buni! Şi noapte bună! spuse Gandalf, 
care trecu ultimul. Văile au urechi, şi unii elfi au limba prea 
veselă şi slobodă. Noapte bună! _ 

Şi astfel, ajunseră, în sfârşit, la Ultima Casă Imbietoare şi au 
găsit-o cu uşile larg deschise. 


E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc 
într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre ele; 
pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante sau te 


înspăimântă pot alcătui o poveste bună sau, în orice caz, cer 
oarecare timp pentru a fi povestite. 

Au rămas multă vreme în casa aceea primitoare; cel puţin 
paisprezece zile; li se părea greu să mai plece. Bilbo ar fi rămas 
bucuros acolo pentru totdeauna - chiar dacă o dorinţă ar fi putut 
să-l întoarcă fără nici un necaz în vizuina lui de hobbit. Totuşi, 
despre timpul pe care l-au petrecut acolo nu prea e mare lucru 
de povestit. 

Stăpânul casei era un prieten al elfilor - unul dintre oamenii 
aceia ai căror străbuni aparţin poveştilor ciudate, dinainte de 
începutul Istoriei războaielor dintre gnomii cei răi şi elfi, şi primii 
oameni ai Nordului. In zilele în care se petrece povestea 
noastră, mai existau încă oameni care se trăgeau din elfi şi din 
eroii Nordului, iar Elrond, stăpânul casei, era conducătorul lor. 

Era nobil şi frumos la chip ca un stăpân al elfilor, viteaz ca 
un războinic, înţelept ca un mag, venerabil ca un rege al piticilor 
şi blând ca vara. Poveşti cu el sunt multe, dar rolul lui în marea 
aventură a lui Bilbo e mic, deşi important, după cum veţi vedea 
dacă ajungem la sfârşitul ei. Casa lui era desăvârşită, fie că voiai 
să mănânci, să dormi sau să munceşti, să spui poveşti, să cânţi, 
sau, pur şi simplu, să stai să te gândeşti la lucruri bune, sau o 
combinaţie plăcută a tuturor acestor îndeletniciri. In valea aceea 
relele nu pătrundeau niciodată. 

Tare aş fi vrut să am timp să vă spun măcar câteva dintre 
poveştile pe care le-au auzit în casa aceea, sau două-trei 
cântece. După câteva zile petrecute acolo, toţi, inclusiv căluţii, 
s-au simţit învioraţi şi puternici. Li s-au dres hainele şi 
zgârieturile, dispoziţia şi speranţele. Li s-au umplut raniţele cu 
merinde uşor de transportat, dar dătătoare de putere, ca să 
poată trece peste defileurile munţilor. Şi li s-au dat cele mai 
bune sfaturi care să le îmbunătăţească planurile. Şi aşa s-au 
trezit în ajunul solstițiului de vară. În dimineaţa solstițiului, la 
mijlocul zorilor, trebuiau să plece din nou. 

Elrond cunoştea runele de orice fel. In ziua aceea se uită la 
săbiile pe care le aduseseră din vizuina trolilor şi spuse: 

— Pe-astea nu le-a făcut mână de trol. Sunt săbii vechi, 
foarte vechi, şi-au aparţinut Eldarilor, Elfilor din Apus, neamuri 
de-ale mele. Au fost făcute la Gondolin pentru războaiele cu 
gnomii. Trebuie să fi zăcut în tezaurul vreunui dragon sau 
printre prăzile gnomilor, căci oraşul a fost distrus de dragoni şi 


de gnomi. Sabia asta, Thorin, e numită în rune Orcrist, ceea ce 
în vechea limbă din Gondolin înseamnă 
„Spintecătorul-de-gnomi”; e renumită. lar asta, Gandalf, e 
Glam-Dring, „Ghioaga-care-ucide-inamici”, pe care a purtat-o 
cândva regele Gondolin. Păstraţi-le bine! 

— Dar mă întreb de unde le-or fi luat trolii? spuse Thorin 
uitându-se la sabia lui cu un nou interes. 

— N-aş putea să-ţi spun, zise Elrond, dar eu cred că trolii 
voştri au jefuit alţi jefuitori sau au dat peste rămăşiţele unor 
vechi tâlhării, în vreo peşteră din munţi. Am auzit că în puţurile 
părăsite ale minelor din Moira se mai găsesc şi azi comori uitate 
de pe vremea războiului dintre gnomi şi pitici. 

La auzul acestor cuvinte, Thorin rămase o clipă pe gânduri. 

— Am să păstrez sabia cu respect, spuse. Fie ca ea să 
spintece iarăşi gnomi, cât de curând. 

— O dorinţă care probabil că în munţi ţi se va împlini mai 
repede decât îţi închipui. Dar acum arătaţi-mi harta! 

O luă şi o studie îndelung, după care dădu din cap; căci 
chiar dacă nu-i aproba întrutotul pe pitici, ura dragonii şi 
răutatea lor plină de cruzime şi îl durea când îşi aducea aminte 
de distrugerea oraşului Dale şi a clopotelor lui voioase, şi de 
malurile Râului Curgător, care fuseseră cândva atât de vesele şi 
astăzi erau pârjolite. 

Luna, un semicerc mare de argint, strălucea deasupra lor. 
Ridică harta şi lumina albă trecu prin ea. 

— Ce e asta? întrebă. În afară de runele simple, văd aici 
nişte litere ale lunii, care spun: „Înălţimea uşii, cinci picioare, pot 
înainta câte trei, unul lângă altul”. 

— Ce sunt literele lunii? întrebă hobbitul, foarte interesat. 

După cum v-am mai spus, îi plăceau foarte mult hărţile; şi îi 
plăceau şi runele, şi literele, şi scrisul caligrafic, cu toate că 
scrisul lui era subţire! şi foarte mărunt. 

— Literele lunii sunt, de fapt, rune, dar nu le poţi vedea, 
spuse Elrond. In orice caz, nu te uiţi direct la ele. Nu se pot 
vedea decât când străluceşte luna în spatele lor; mai mult încă, 
pentru cele mai măiestrite trebuie să fie o lună cu aceeaşi formă 
şi din acelaşi anotimp ca cea din ziua când au fost scrise. După 
cum ţi-o pot spune şi prietenii tăi, ele au fost inventate de pitici, 
care le-au scris cu peniţe de argint. Astea de aici trebuie să fi 
fost scrise în ajunul solstițiului de vară, în timpul ultimului pătrar 


al lunii, acum multă vreme. 

— Şi ce spun literele? întrebară Gandalf şi Thorin în acelaşi 
timp, poate puţin enervaţi că până şi Elrond descoperise asta 
înaintea lor, cu toate că până atunci nu avuseseră nici o ocazie 
şi nici n-ar fi avut până cine ştie când. 

— „Staţi lângă piatra cenuşie când o ciocăni sturzul, citi 
Elrond, şi soarele apunând va lumina cu ultimele licăriri ale zilei 
lui Durin gaura cheii”. 

— Durin, Durin, spuse Thorin. A fost strămoşul strămoşilor 
celui mai vechi neam piticesc, neamul Barbă-lungă, şi primul 
meu străbun; eu sunt urmaşul lui. 

— Şi atunci ce înseamnă „ziua lui Durin”? întrebă Elrond. 

— Prima zi a Anului Nou piticesc, spuse Thorin, este după 
cum ar trebui să ştie toată lumea, prima zi a ultimei luni pline a 
toamnei, în pragul iernii. Noi mai spunem şi azi că ziua lui Durin 
e atunci când ultima lună plină a toamnei şi soarele se află în 
acelaşi timp pe cer. Dar mă tem că asta n-o să ne ajute totuşi 
prea mult, căci azi nu ne mai pricepem să ghicim când va veni 
iarăşi ziua aceea. 

— Asta rămâne de văzut, spuse Gandalf. Dar mai scrie ceva 
acolo? 

— Nimic care să se vadă la lumina acestei luni, spuse 
Elrond şi îi dădu harta înapoi lui Thorin; după care coborâră 
până la apă să vadă elfii dansând în ajunul solstițiului de vară. 

A doua zi a fost o dimineaţă de solstiţiu senină şi răcoroasă, 
ca-n vis: un cer albastru, nici urmă de nori şi un soare care 
dansa pe luciul apei. S-au depărtat, călare, în sunetul cântecelor 
de bun-rămas şi drumeţie, cu sufletul deschis spre noi aventuri 
şi cunoscând acum drumul pe care vor trebui să-l urmeze peste 
Munţii Ceţoşi, până în ţinuturile din partea cealaltă. 


CAPITOLUL 4 
PE DEAL ŞI PE SUB DEAL 

Existau multe poteci care urcau spre munţii aceia şi multe 
defileuri care treceau peste ei. Dar cele mai multe poteci erau 
false, înşelătoare, nu duceau nicăieri sau duceau spre locuri 
duşmănoase; iar în cele mai multe defileuri te pândeau necazuri 
şi pericole înspăimântătoare. Ajutaţi de sfaturile înțelepte ale lui 
Elrond şi de cunoştinţele şi memoria lui Gandalf, piticii şi 
hobbitul o luară pe poteca cea bună care ducea la defileul 
potrivit. 

Multă vreme după ce părăsiseră valea şi lăsaseră Ultima 
Casă Îmbietoare la kilometri întregi în urma lor, urcară sus, şi tot 
mai sus, şi mai sus. Era un drum anevoios, periculos, o potecă 
plină de cotituri, nesfârşită şi singuratică. Se puteau uita în urma 
lor la locurile pe care le părăsiseră, care se întindeau în spatele 
lor, jos, departe. Şi Bilbo ştia că şi mai departe, spre apus, unde 
totul era albastru şi estompat, se întindea propria lui patrie, 
unde totul era sigur şi confortabil şi unde se afla şi mica lui 
vizuină. 

începu să dârdâie. Se lăsase un frig năprasnic, aici sus, şi 
vântul înainta pătrunzător printre stânci. Din când în când se 
rostogoleau bolovani în galop, coborând pe coamele munţilor, 
eliberaţi de soarele de amiază aţintit asupra zăpezii - trecând 
printre ei (ceea ce era îngrijorător). Nopțile erau reci şi 
neprietenoase. Nu îndrăzneau să cânte sau să vorbească tare, 
căci ecoul suna nefiresc, iar tăcerea părea că nu vrea să fie 
întreruptă decât de zgomotul apei, de vaietele vântului şi de 
trosnetul pietrelor. 

„Vara continuă acolo, jos, se gândi Bilbo, se încarcă fânul 
cosit şi oamenii ies la iarbă verde. Dacă mergem tot în ritmul 
ăsta, au să ajungă să-şi strângă recolta sau murele înainte ca 
noi să fi început măcar să coborâm pe partea cealaltă.” 

Ceilalţi rumegau gânduri tot atât de negre, deşi, când îşi 
luaseră rămas-bun de la Elrond, erau plini de speranţa unei 
dimineţi din miez de vară şi visau cum vor goni apoi călare 
peste ţinuturile din partea cealaltă. Se gândiseră că vor ajunge 
la intrarea cea tainică a Muntelui Singuratic, poate chiar în 
primul pătrar al lunii de toamnă, şi că vor avea, poate, parte şi 
de ziua lui Durin, de care vorbiseră. Numai Gandalf dăduse din 
cap, fără să scoată o vorbă. Piticii nu mai fuseseră pe 


meleagurile astea de ani de zile; în schimb, Gandalf fusese şi 
ştia cât de tare crescuseră şi se înrădăcinaseră răul şi primejdia 
în Ţinutul Sălbatic, de când dragonii goniseră oamenii de acolo 
şi locurile rămăseseră în stăpânirea gnomilor, care se stabiliseră 
în taină şi înfloriseră după bătălia de la minele Moira. Chiar şi 
planurile bune ale vrăjitorilor înţelepţi ca Gandalf şi ale 
prietenilor buni ca Elrond se încurcă uneori, atunci când porneşti 
într-o expediţie periculoasă, dincolo de hotarele Ţinutului 
Sălbatic; şi Gandalf era un vrăjitor destul de înţelept ca să ştie 
toate astea. 


Ştia că putea să se întâmple ceva neaşteptat şi nu 
îndrăznea câtuşi de puţin să spere că vor trece fără aventuri 
înspăimântătoare peste munţii înalţi, uriaşi, cu vârfuri 
singuratice şi văi unde nu domnea nici un rege. Şi nici nu 
trecură. Totul a mers bine până într-o zi în care i-a prins o vijelie 
- chiar mai mult decât o vijelie, un adevărat război de tunete şi 
fulgere. Ştiţi cât de înspăimântătoare poate fi o vijelie mare, 
atunci când are loc în câmpie sau într-o vale cu un râu; şi mai 
mult încă dacă se întâlnesc două vijelii puternice şi se înfruntă. 
Dar şi mai înspăimântătoare sunt tunetele şi fulgerele noaptea 
în munţi, când o furtună vine dinspre soare-răsare şi alta 
dinspre soare-apune şi încep să se încaiere. Fulgerele se despică 
pe piscuri, stâncile se animă şi bubuiturile mari sparg aerul şi se 
reped rostogolindu-se în toate peşterile sau văgăunile, în timp 
ce în întuneric se îngrămădesc zgomote distrugătoare şi lumini 
neaşteptate. 

Bilbo nu văzuse niciodată aşa ceva şi nici nu-şi închipuise 
că putea să existe. Se aflau sus, pe munte, într-un loc îngust, cu 
o prăpastie înfricoşătoare într-o parte, care dădea într-o vale 
neagră. Se adăpostiră pentru o noapte sub o stâncă suspendată 
şi Bilbo zăcea sub pătură, tremurând din cap până în picioare. 
Aruncând totuşi, de sub pătură, o privire asupra fulgerelor 
scânteietoare, văzu, de cealaltă parte a văii, pe uriaşii munţilor 
care ieşiseră la aer şi se jucau aruncându-şi stânci unii altora, 
prinzându-le şi azvârlindu-le apoi în valea întunecată, unde jos, 
departe, se izbeau de copaci sau se făceau bucățele cu un 
bubuit puternic. Au urmat apoi vântul şi ploaia; vântul plimba 
ploaia şi grindina în toate direcţiile, aşa că stânca suspendată 
nu le-a mai servit drept adăpost. In scurtă vreme se treziră 


muiaţi până la os; căluţii stăteau cu capul plecat şi cu cozile 
între picioare, unii dintre ei gemând chiar de frică. Auzeau uriaşii 
hohotind şi strigând pe toate povârnişurile. 

— Aşa nu merge, spuse Thorin. Dacă nu ne ia vântul, dacă 
nu ne înecăm sau nu ne loveşte trăsnetul, ne culege un uriaş şi, 
luându-ne drept mingi de fotbal, ne dă un picior şi zburăm până 
la cer. 

— Dacă ştii vreun loc mai bun, n-ai decât să ne duci acolo! 
spuse Gandalf enervat, nefiind nici el prea fericit de prezenţa 
uriaşilor. 

În cele din urmă îi trimiseră pe Fili şi pe Kili să caute un 
adăpost mai bun. Aveau ochi foarte pătrunzători şi, fiind cu vreo 
cincizeci de ani mai tineri decât ceilalţi pitici, li se încredinţau 
întotdeauna asemenea însărcinări (toată lumea îşi dădea seama 
că nu servea absolut la nimic să-l trimită pe Bilbo). Dacă vrei să 
găseşti ceva, cel mai bun lucru e să-l cauţi (sau cel puţin aşa 
le-a spus Thorin piticilor celor tineri). Sigur că, de obicei, dacă te 
apuci să cauţi ceva, găseşti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai 
căutat. Aşa s-a întâmplat şi acum. 

Fili şi Kili se întoarseră repede, târându-se şi ţinându-se de 
stânci în bătaia vântului. 

— Am găsit o peşteră uscată, spuseră. Nu e prea departe, 
după primul colţ; putem intra cu ponei cu tot. 

— Aţi explorat-o bine? întrebă vrăjitorul, care ştia că 
peşterile din munţi sunt rareori neocupate. 

— Da, da, spuseră piticii, deşi toată lumea ştia că nu prea 
avuseseră timp să se uite. Se întorseseră prea repede. Nu e 
chiar atât de mare şi nu pătrunde prea adânc în inima muntelui. 

Ăsta este, fireşte, lucrul cel mai periculos când e vorba de 
peşteri; nu ştii cât de departe pot merge în inima muntelui, 
unde poate duce o galerie secundară sau ce te aşteaptă 
înăuntru. De data asta însă ştirile aduse de Fili şi de Kili păreau 
bune. Aşa că se ridicară cu toţii, gata s-o pornească. Vântul urla 
şi tunetul continua să bubuie; era foarte greu pentru ei să 
înainteze, mai ales că erau şi căluţii. Dar n-au avut de mers prea 
departe şi câteva clipe mai târziu s-au trezit în faţa unei stânci, 
ieşită în afară în mijlocul cărării. În spatele ei era o boltă joasă, 
tăiată drept în coasta muntelui. Dar abia au avut loc pe unde să 
treacă poneii, înghesuindu-se unul câte unul, după ce li se 
scoseseră şeile şi încărcătura. Trecând pe sub boltă, se bucurară 


să audă vântul şi ploaia afară, în loc să le audă în jurul lor, şi să 
se simtă la adăpost de uriaşii cei cu stâncile. Dar vrăjitorul nu 
voia să rişte nimic. Işi aprinse bagheta aşa cum făcuse, dacă vă 
amintiţi, în sufrageria lui Bilbo, în ziua aceea care părea acum 
atât de depărtată, şi la lumina ei cercetară peştera de la un 
capăt la altul. 

Părea să fie destul spaţiu; dar nu exagerat de mult şi nu 
avea nimic misterios. Avea podeaua uscată şi nişte văgăuni 
comode. La capăt era un loc pentru cai; de altfel, acolo şi 
stăteau (tare bucuroşi de schimbare) scoțând aburi pe nări şi 
rumegând ce aveau în traiste. Oin şi Gloin voiau să aprindă un 
foc la intrare, să-şi usuce hainele, dar Gandalf nici n-a vrut să 
audă de asta. Aşa că şi-au întins lucrurile ude pe jos şi şi-au scos 
unele uscate din boccele; apoi şi-au aşezat păturile cât mai 
comod, şi-au luat pipele şi au început să scoată inele de fum 
cărora Gandalf, ca să-i distreze, le dădea diferite culori şi le 
trimitea să danseze în tavan. Şi s-au pus pe taclale, şi au vorbit, 
şi au tot vorbit, uitând de furtună, povestind fiecare ce va face 
cu partea lui din comoară (când vor pune mâna pe ea, ceea ce 
la ora aceea nu părea chiar imposibil); şi astfel adormiră unul 
după altul. A fost ultima dată când au mai folosit poneii, 
boccelele, traistele, uneltele şi tot calabalâcul pe care-l căraseră 
cu ei. 

In noaptea aceea s-a dovedit a fi totuşi un lucru bun că-l 
aduseseră pe micul Bilbo cu ei. Căci, nu ştiu din ce pricină, n-a 
reuşit multă vreme să adoarmă. Şi când, în cele din urmă, a 
reuşit, a avut nişte vise foarte urâcioase. Se făcea că în peretele 
din fundul peşterii se deschide o spărtură care se face tot mai 
mare, tot mai largă. lar el, deşi era foarte speriat, nu reuşea să 
strige şi să facă nici un gest; nu putea decât să tacă şi să 
asculte. Apoi a visat că podeaua peşterii cedează şi că el 
alunecă şi începe să cadă, jos, tot mai jos, până Dumnezeu ştie 
unde. 

In punctul acela se deşteptă sărind în sus şi descoperi că o 
parte din visul lui era adevărat. În fundul peşterii se deschisese 
într-adevăr o spărtură, care se şi transformase într-o trecere 
largă. Abia avu timp să vadă cozile ultimilor căluţi dispărând pe 
acolo. Scoase, bineînţeles, un răcnet puternic, cât îi stă unui 
hobbit în putere, ceea ce, oricum, era uimitor pentru 
dimensiunile lui. 


Şi deodată, înainte să poţi spune roca şi coca, apărură 
sărind prin crăpătura aceea deschisă nişte gnomi, gnomi mari şi 
hidoşi, gnomi mulţi, foarte mulţi. Erau cel puţin câte şase de 
fiecare pitic şi chiar doi pentru Bilbo; îi înşfăcară pe toţi şi îi 
împinseră prin crăpătură, fără ca ei să apuce măcar să zică 
„peşte”. li luară pe toţi, în afară de Gandalf. Cu răcnetul lui, 
Bilbo reuşise totuşi să facă ceva: să-l trezească pe Gandalf într-o 
secundă, aşa că, în clipa în care veniseră să-l înşface, se ridică 
în peşteră o lumină puternică asemenea unui fulger, se 
împrăştie un miros ca de praf de puşcă şi mai mulţi dintre ei 
căzură morţi. 

Crăpătura se închise la loc, ca acționată de un resort, şi 
Bilbo cu piticii se treziră de partea cea rea a zidului. Unde era 
Gandalf? Habar n-aveau nici ei, nici gnomii, care, de altfel, n-au 
aşteptat să se lămurească; i-au îmbrâncit pe Bilbo şi pe pitici, 
silindu-i să se grăbească. Era un întuneric adânc şi negru, un 
întuneric în care nu pot vedea decât gnomii care trăiesc de mult 
în inima muntelui. Galeriile erau încrucişate şi încâlcite în toate 
direcţiile, dar gnomii ştiau drumul aşa cum îl ştiţi 
dumneavoastră pe cel care vă duce la oficiul poştal din colţ; 
drumul cobora tot mai jos şi aerul era înăbugşitor. 

Gnomii erau foarte grosolani, ciupeau, chicoteau şi râdeau 
cu voci îngrozitoare şi reci ca de piatră; Bilbo se simţea chiar 
mai nefericit decât atunci când îl apucase trolul de degetele de 
la picioare. Şi i se făcu iarăşi dor, şi încă ce dor! de frumoasa şi 
strălucitoarea lui vizuină. Şi nu era ultima dată când avea să-i 
fie dor. 

In faţa lor apărură acum licăririle unei lumini roşii. Gnomii 
începură să cânte, sau mai bine zis să croncăne, bătând tactul 
cu picioarele lor plate pe care le plesneau de piatră, 
scuturându-şi între timp prizonierii: 


Zdrang! Se-nchide crăpătura neagră. 
Hăţ! Ciupeşte şi-apucă şi trage. 

Şi în jos, tot mai jos, în oraşul de gnomi. 
Vă ducem pe toţi ca pe un singur om! 
Plici! Placi! Bing! Bang! 
Ciocane şi cleşti, pe toţi să-i ciupeşti! 
Roc! Poc! Sub pământ e loc, 

Ha, ha, ha! Jos, tot mai jos. 


Şfichi! Pleosc! Biciul, pe loc, 

Bate şi loveşte, geme şi jeleşte. 
Trage, hai, munceşte, nu te-opri, trudeşte! 
Cât stăm noi şi dăm pe gât, 

Voi vă duceţi tot mai jos 
Sub pământ, jos, foarte jos. 


Suna, într-adevăr, înfricoşător. Pereţii făceau să răsune 
ecoul lui „Plici, placi!” şi al lui „Bing, Bang!” şi al râsului lor hidos 
când spuneau „Ha, ha, ha! Jos, tot mai jos”. Înţelesul general al 
cântecului era, din păcate, foarte clar; căci gnomii scoseseră 
nişte bice şi începuseră să-i plesnească - „Şfichi! Pleosc!” 
făcându-i să alerge cât mai repede, drept înainte; piticii se 
smiorcăiau şi se văicăreau de mama focului, când, tot 
poticnindu-se, dădură de o grotă mare. 

Era luminată de un foc roşu, uriaş, care ardea drept în 
mijloc, şi de făclii de-a lungul pereţilor, şi era plină de gnomi 
de-ăia răi. Râseră cu toţii şi bătură din picioare şi din palme 
când piticii (cum era Bilbo, săracul, în spatele lor şi cel mai 
aproape de bici) intrară alergând, în timp ce gnomii 
supraveghetori îi mânau de la spate, răcnind şi pocnind din bici. 
Căluţii erau deja acolo, înghesuiți într-un colţ; şi toate traistele şi 
boccelele lor zăceau rupte şi desfăcute, cotrobăite de gnomi, 
mirosite de gnomi, pipăite de gnomi - motiv de ceartă între 
gnomi. 

Mă tem că a fost ultima dată când au mai văzut căluţii 
aceia minunati, printre care se afla şi unul alb, voinic şi vioi, pe 
care Elrond i-l împrumutase lui Gandalf, calul lui nefiind bun 
pentru cărările de munte. Gnomii se hrănesc cu cai şi ponei, şi 
măgari (sau alte lucruri mult mai cumplite) şi sunt veşnic 
înfometați. Dar în clipa aceea prizonierii se gândeau numai la ei 
înşişi. Gnomii le prinseseră mâinile la spate cu lanţuri şi îi 
legaseră pe toţi unul de altul în şir, după care îi târâseră în 
celălalt capăt al peşterii, cu micul Bilbo smucindu-se la capătul 
şirului. 

Acolo, în umbră, aşezat pe o piatră mare şi netedă, era un 
gnom înspăimântător, cu un cap uriaş, iar în jurul lui stăteau 
gnomi înarmaţi cu securile şi săbiile încovoiate pe care le 
folosesc ei de obicei. Să ştiţi că gnomii sunt cruzi, primejdioşi şi 
răi la suflet. Nu fac niciodată lucruri frumoase, în schimb, fac 


multe lucruri ingenioase. Când vor, ştiu să sape tuneluri şi să 
extragă minereuri, tot atât de bine ca oricare altul, în afară de 
piticii cei mai iscusiţi; dar de obicei sunt neglijenţi şi murdari. Se 
pricep foarte bine să facă ciocane, securi, săbii, pumnale, 
târnăcoape, cleşti şi, de asemenea, instrumente de tortură; sau 
îi pun pe alţii să le facă după desenele lor - prizonieri şi sclavi 
care muncesc până mor din lipsă de aer şi de lumină. Se prea 
poate ca ei să fi fost cei care au născocit unele dintre 
maşinăriile care de atunci au tot necăjit omenirea, mai ales 
dispozitivele ingenioase care servesc la uciderea unui mare 
număr de oameni dintr-un singur foc, fiindcă ei au fost 
întotdeauna fascinaţi de roţi, motoare şi explozii şi i-a încântat 
ideea să nu muncească mai mult decât e absolut necesar; dar 
pe vremea aceea şi prin locurile acelea sălbatice nu prea 
progresaseră (parcă aşa se spune). N-aveau o ură specială faţă 
de pitici; în orice caz, nu-i urau mai tare decât urau restul lumii 
şi mai ales pe cei ordonaţi şi prosperi; erau unele locuri unde 
nişte pitici răi încheiaseră chiar alianţe cu ei. Pe oamenii lui 
Thorin însă aveau o pică deosebită din pricina războiului de care 
am pomenit, dar care nu face parte din această poveste; şi, 
oricum, gnomilor nu le pasă pe cine prind, dacă o fac prompt şi 
tainic, şi prizonierii nu se pot apăra. 

— Cine sunt aceste făpturi jalnice? întrebă Marele Gnom. 

— Nişte pitici, şi „ăsta”! spuse unul dintre cei care-i mânau, 
trăgând de lanţul lui Bilbo şi făcându-l astfel să cadă în 
genunchi. l-am găsit adăpostindu-se în Tinda noastră de la 
intrare. 

— Ce înseamnă asta? zise Marele Gnom, întorcându-se 
către Thorin. Pot pune mâna în foc că sunt puşi pe rele, c-au 
vrut să-mi spioneze oamenii şi treburile lor; nu m-ar mira să 
descopăr că sunt hoţi, şi, mai mult, că sunt asasini şi prieteni 
de-ai elfilor. Ei, ce ai de spus? 

— Thorin piticul, sluga dumneavoastră! răspunse el. (Era 
doar o formulă gratuită de politeţe.) Habar n-am avut de toate 
lucrurile pe care le bănuiţi sau vi le închipuiţi. Ne-am adăpostit 
de furtună, în ceea ce ni s-a părut o peşteră potrivită şi 
nefolosită; departe de noi gândul să necăjim gnomii în vreun fel 
sau altul. Şi asta este chiar purul adevăr! 

— Hm, făcu Marele Gnom. Asta o spui tu! Pot să întreb ce 
căutaţi în general pe munte, de unde veniţi şi unde vă duceţi? 


De fapt, aş dori să ştiu totul despre voi, nu că v-ar folosi la ceva, 
Thorin Scut-de-Stejar. Ştiu şi aşa prea multe despre ai tăi; dar 
vreau adevărul, că de nu, am să pregătesc ceva deosebit de 
neplăcut. 

— Ne ducem în vizită la nişte rude, nepoți, nepoate, veri 
primari şi de-al doilea şi de-al treilea, şi alţi urmaşi ai bunicilor 
noştri, care locuiesc pe partea dinspre răsărit a acestor munţi 
deosebit de primitori, spuse Thorin, care nu prea ştia ce să 
spună aşa, deodată, într-un moment în care era clar că 
adevărul-adevărat nu era deloc ceea ce trebuia spus. 

— E un mincinos, o, Marele Nostru Gnom! spuse unul dintre 
supraveghetori. Mai mulţi dintre ai noştri au fost loviți de trăsnet 
în Peşteră, când am poftit făpturile astea să coboare, şi sunt 
morţi şi ţepeni ca piatra. Şi nici n-a explicat ce înseamnă asta! 
spuse, întinzând sabia pe care o purtase Thorin, sabie găsită în 
bârlogul Trolilor. 

Uitându-se la ea, Marele Gnom scoase un răcnet fioros şi 
toţi soldaţii lui scrâşniră din dinţi, zăngăniră din scuturi şi bătură 
din picioare. Recunoscuseră sabia dintr-o privire. Ucisese la 
vremea ei sute de gnomi, atunci când elfii frumoşi din Gondolin 
îi hăituiseră pe dealuri sau se războiseră cu ei în faţa zidurilor 
lor. Numiseră sabia Orcrist, „Spintecătorul-de-gnomi”, dar 
gnomii îi spuneau pur şi simplu Străpungătorul. O urau şi urau şi 
mai tare pe oricine o purta. 

— Ucigaşi şi iubitori de elfi! strigă Marele Gnom. Biciuiţi-i! 
Băteţi-i! Zdrobiţi-i! Luaţi-i şi duceţi-i în văgăuni întunecate, pline 
de şerpi, şi nu-i mai lăsaţi să vadă niciodată lumina Soarelui. Era 
atât de furios, încât sări de pe scaun şi se repezi el însuşi la 
Thorin, cu gura deschisă. 

Dar în clipa aceea se stinseseră toate luminile din peşteră, 
iar focul uriaş explodă făcând puf! şi o coloană de fum albastru, 
strălucitor, se ridică până la tavan, împrăştiind scântei albe, 
arzătoare, printre gnomi. 

Răcnetele şi vaietele, bombănelile, bolboroselile, urletele, 
mârâielile, înjurăturile şi ţipetele care au urmat nici nu se pot 
descrie. Sute de pisici sălbatice şi de lupi fripţi în acelaşi timp, 
încet şi de vii, ar fi făcut mult mai puţină larmă. Scânteile îi 
ardeau pe gnomi, lăsând găuri oriunde îi atingeau, şi fumul care 
cădea acum din tavan îmbâcsea în aşa hal aerul, încât nu-l 
puteau străpunge cu privirea nici chiar ei. Nu trecu mult şi 


începură să cadă unii peste alţii, şi aşa, în grămezi, să se 
rostogolească pe podea, muşcând, dând din picioare şi 
luptându-se de parcă şi-ar fi pierdut cu toţii minţile. 

Deodată o sabie luci din propria ei lumină. Bilbo o văzu 
străpungându-l pe Marele Gnom care stătea împietrit de furie. 
Căzu mort şi gnomii-soldaţi, văzând sabia, o luară la fugă urlând 
în întuneric. 

Sabia se întoarse în teacă. 

— Urmaţi-mă repede! spuse o voce poruncitoare, dar calmă 
şi, înainte ca Bilbo să priceapă ce se întâmplase, se trezi 
alergând din nou la trap, cât putea de repede, la capătul şirului, 
coborând noi galerii întunecate, în timp ce răcnetele din sala 
mare a gnomilor se pierdeau în urma lui. Inaintau conduşi de o 
lumină palidă din faţa lor. 

— Mai repede, mai repede, spuse vocea, că într-o clipă se 
aprind iar făciliile. 

— Un minut! făcu Dori, care se afla în spate, chiar lângă 
Bilbo, şi care era un tip cumsecade. Il ajută pe hobbit să se 
caţere pe umerii lui, cât putea el de bine, căci avea mâinile 
legate, apoi o porniră cu toţii la goană, în clinchetul de lanţuri şi 
cu mii de poticneli, pentru că n-aveau mâinile libere cu care să 
se sprijine. Işi continuară aşa multă vreme drumul şi când, în 
sfârşit, se opriră, trebuie să se fi aflat jos de tot, chiar în inima 
muntelui. 

Atunci Gandalf îşi aprinse bagheta. Bineînţeles că era 
Gandalf; dar în clipa aceea erau prea ocupați să-l întrebe cum 
ajunsese acolo. Işi scoase din nou sabia din teacă şi din nou luci 
în întuneric, de una singură. Ardea cu o furie care o făcea să 
scapere ori de câte ori se apropia vreun gnom; acum strălucea 
ca o flacără albastră, de bucurie că-l ucisese pe Marele Stăpân 
al peşterii. Fără nici o greutate tăie lanţurile cu care-i legaseră 
gnomii pe prizonieri şi-i eliberă pe toţi într-o clipă. Poate că 
v-amintiţi că numele acestei săbii era  Glam-Dring, 
„Ghioaga-care-ucide-inamici”. Gnomii îi spuneau pur şi simplu 
Trăsnitorul şi, dacă se poate spune, o urau mai mult decât pe 
Străpungătorul; sabia Orcrist fusese şi ea salvată, căci Gandalf o 
smulsese din mâinile unei santinele îngrozite şi o adusese cu el. 
Gandalf se gândea aproape la toate, şi, deşi nu putea face totul, 
putea face foarte mult pentru prietenii lui când se aflau la 
ananghie. 


— Suntem toţi aici? spuse înapoindu-i sabia lui Thorin, cu o 
plecăciune. la să vedem: unu - ăsta-i Thorin; doi, trei, patru, 
cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece. Unde sunt Fili şi 
Kili? A, aici! Doisprezece, treisprezece - şi iată-l şi pe domnul 
Baggins, paisprezece! Eh, ar putea fi şi mai rău, dar, pe de altă 
parte, ar putea fi şi mult mai bine. Ponei nu, mâncare nu, exact 
unde suntem nu ştim şi, chiar în spatele nostru, vin hoarde de 
gnomi înfuriaţi. Aşadar, înainte! 

Au mers, prin urmare, înainte. Gandalf avea dreptate: 
începură să audă zgomot de gnomi şi strigăte înfiorătoare 
departe, în urma lor, în galeriile prin care trecuseră. Asta îi făcu 
să grăbească şi mai tare pasul, şi cum bietul Bilbo nu putea nici 
pe departe să se ţină de ei fiindcă, vă rog să mă credeţi că, 
atunci când e nevoie, piticii pot înainta rostogolindu-se cu o 
viteză uluitoare - hotărâră să-l care în spate, cu rândul. 

Totuşi, gnomii se mişcă mai repede decât piticii, şi gnomii 
despre care e vorba aici mai cunoşteau şi drumul (că doar ei îl 
săpaseră) şi mai erau şi nebuni de furie; şi astfel, deşi făceau tot 
ce puteau, piticii auziră şi ţipetele, şi răcnetele apropiindu-se din 
ce în ce. 

Curând auziră chiar şi plescăitul picioarelor de gnomi, 
multe, multe picioare care păreau că se află chiar după colţ. În 
tunelul în care înaintau acum, vedeau sclipiri de făclii roşii; piticii 
începuseră să obosească cumplit. 

— De ce, ah! De ce oi fi părăsit eu vizuina mea cea bună? 
se tânguia bietul domn Baggins, săltând în cârca lui Bombur. 

— De ce, ah! De ce om fi luat cu noi un hobbit mic şi 
prăpădit, într-o expediţie atât de grea? spunea bietul Bombur, 
care era gras şi se clătina înaintând, în timp ce, de groază şi de 
căldură, îi curgea năduşeala pe nas. 

In clipa aceea Gandalf rămase în urmă cu Thorin. Tocmai o 
cotiseră brusc. 

— Stânga-mprejur! strigă el. Thorin, scoate sabia! 

Nici nu era altceva de făcut; iar gnomilor treaba asta nu 
le-a plăcut deloc. Veneau în goană de după colţ, răcnind cât îi 
ținea gura, şi au dat de Spintecătorul-de-gnomi şi de 
Ghioaga-care-ucide-inamici lucind reci, cu mii de reflexe, drept 
în ochii lor miraţi. Cei din faţă scăpară făciliile din mână şi 
scoaseră un singur răcnet înainte de a fi răpuşi; cei din urma lor 
răcniră mai tare şi săriră înapoi, răsturnându-i pe cei care 


veneau alergând în spatele lor. „Străpungătorul!” şi 
„Trăsnitorul!”  ţipară ei; şi, o clipă mai târziu, începu 
învălmăşeala, cei mai mulţi îmbrâncindu-se să se întoarcă pe 
unde veniseră. 

Trecu destul de mult timp înainte ca vreunul dintre ei să 
mai îndrăznească să apară de după colţ. Între timp, piticii o 
porniseră din nou şi făcuseră cale lungă în tunelurile întunecate 
ale împărăției gnomilor. Când descoperiră acest lucru, gnomii 
stinseră făcliile, îşi puseră pantofi moi şi îi aleseră pe alergătorii 
lor cei mai buni, pe cei cu văzul şi auzul cel mai pătrunzător. 
Aceştia înaintau alergând iute ca nevăstuicile pe întuneric, şi 
făceau zgomot cam cât fac liliecii. 

lată de ce nici Bilbo, nici piticii şi nici măcar Gandalf nu i-au 
auzit venind, şi nici nu i-au văzut. În schimb, gnomii, care 
alergau fără zgomot în urma lor, îi vedeau, cu atât mai mult, cu 
cât bagheta lui Gandalf emana o lumină slabă, ca să le arate 
piticilor calea. 

Deodată Dori, care se afla din nou în urmă, cărându-l pe 
Bilbo, fu înhăţat pe la spate, în întuneric. Ţipă şi căzu; şi hobbitul 
se rostogoli de pe umerii lui, în beznă, se lovi cu capul de o 
stâncă tare şi uită de tot şi de toate. 


CAPITOLUL 5 
CIMILITURI ÎN ÎNTUNERIC 

Când deschise din nou ochii, Bilbo se întrebă dacă 
într-adevăr îi deschisese; căci era atât de întuneric, că nu vedea 
nimic. Şi nicăieri, lângă el, nu era nimeni. Vă închipuiţi ce 
spaimă l-a cuprins! Nu auzea nimic, nu vedea nimic şi nu simţea 
nimic, decât piatra de pe jos. 

Se ridică foarte încet şi bâjbâi în patru labe prin întuneric, 
până atinse peretele galeriei; dar nu reuşi să descopere nimic 
pe perete, nici sus, nici jos; chiar nimic, nici urmă de gnomi, nici 
urmă de pitici. | se învârtea capul şi n-avea idee nici măcar de 
direcţia în care mergeau când căzuse. Incercă să ghicească şi se 
târî o bună bucată de drum, până când, deodată, dădu cu mâna 
de ceea ce simţi a fi un mic inel de metal rece, care zăcea pe 
jos. Asta avea să însemne o cotitură în cariera lui, dar atunci n-o 
ştia. Puse inelul în buzunar, aproape fără să-şi dea seama ce 
face. Sigur că pe moment nu i se părea c-ar putea să-i fie de 
vreun folos. Nu mai înaintă mult şi se aşeză pe pardoseala rece, 
şi multă vreme rămase aşa, copleşit de o jale cumplită. Se gândi 
ce frumos ar fi să se afle în bucătăria lui de acasă şi să-şi 
gătească ochiuri cu şuncă - căci stomacul lui simţea că trecuse 
de mult vremea prânzului sau a cinei; dar gândurile astea nu 
făcură altceva decât să-l amărască şi mai rău. 

Nu ştia deloc ce să facă; şi nici nu-şi dădea seama ce se 
întâmplase; sau de ce fusese părăsit de ceilalţi; sau de ce, dacă 
fusese părăsit, nu-l prinseseră gnomii; sau măcar de ce-l durea 
atât de tare capul. Adevărul e că zăcuse multă vreme în tăcere, 
într-un colţ foarte întunecat, departe de privirea şi atenţia 
tuturor. 

După un timp îşi căută, bâjbâind, pipa. Nu se spărsese şi 
ăsta era un lucru bun. Işi căută apoi, tot bâjbâind, punga cu 
tutun, şi descoperi că nu era chiar complet goală. Asta era şi 
mai bine. Apoi, tot bâjbâind, îşi căută chibriturile, fără să 
reuşească să găsească nici măcar unul, ceea ce îi nărui toate 
speranţele. Dar tot răul spre bine, recunoscu el, gândindu-se 
încă o dată. Cine ştie ce s-ar fi năpustit asupra lui ţâşnind din 
găurile negre, în locul acela îngrozitor, dacă ar fi aprins 
chibriturile sau ar fi împrăştiat miros de tutun. Totuşi, în clipa 
aceea era tare amărât. Apoi, tot plesnindu-se peste buzunare şi 
pipăind toate locurile din jurul lui în căutarea chibriturilor, dădu 


cu mâna de plăselele sabiei lui mititele - micul pumnal pe care-l 
luase de la troli şi de care uitase cu totul; din fericire, nu-l 
observaseră nici gnomii, căci îl purta ascuns în pantalonii lui 
bufanţi. 

Îl scoase. Luci palid şi vag în faţa ochilor. „Deci şi asta e tot 
o lamă elfească, se gândi el; cred că gnomii nu sunt prea 
aproape, şi totuşi nici destul de departe nu sunt.” 

Dar, oricum, se simţi mai liniştit. Era o fericire să poţi purta 
o sabie făcută la Gondolin pentru războaiele cu gnomii, despre 
care se cântaseră atâtea cântece; şi mai observase şi că 
asemenea arme făceau mare impresie asupra gnomilor care 
dădeau brusc peste ele. 

„Să mă-ntorc? se gândi el. Nu foloseşte la nimic. S-o iau 
într-o parte? Imposibil! Să merg înainte? E singurul lucru de 
făcut. Aşa că, înainte!” Se ridică şi o porni în pas săltat, ţinând 
sabia în faţa lui şi pipăind cu o mână peretele, în timp ce inima 
lui bătea să se spargă. 


E clar că Bilbo se afla, cum s-ar zice, la strâmtoare. Dar 
gândiţi-vă că pentru el strâmtoarea nu era chiar atât de mare 
cât ar fi fost pentru mine sau pentru dumneavoastră. Hobbiţii nu 
sunt chiar ca oameni obişnuiţi. Şi, la urma urmei, dacă bârlogul 
lor e un loc frumos, vesel şi bine aerisit, cu totul diferit de 
galeriile gnomilor, sunt totuşi mai obişnuiţi cu viaţa într-un tunel 
decât noi şi nu-şi prea pierd simţul de orientare când se află sub 
pământ, mai ales după ce-şi revin dintr-o lovitură primită în cap. 
Şi mai e ceva! Se mişcă fără zgomot, se ascund uşor, îşi revin 
foarte repede după căzături şi contuzii şi au rezerve mari de 
înţelepciune şi de zicale înțelepte, pe care majoritatea 
oamenilor fie că nu le-au auzit niciodată, fie că le-au uitat de 
mult. 

Totuşi, nu mi-ar fi plăcut să mă aflu în locul domnului 
Baggins. Tunelul părea fără sfârşit. Tot ce ştia era că mergea 
încontinuu la vale şi în aceeaşi direcţie, chiar dacă, din când în 
când, dădea de câte o cotitură. Ici-colo era câte un pasaj lateral, 
de care îşi dădea seama după lucirea sabiei sau pipăind 
peretele cu mâna. Dar nu le lua în seamă, numai că se grăbea 
când trecea pe lângă ele, de teamă să nu ţâşnească de acolo 
vreun gnom sau vreo făptură a întunericului, pe jumătate 
născocită de mintea lui. Îşi continuă drumul, mereu înainte, 


mereu la vale; şi continua să nu audă nici un sunet, în afară de 
fâlfâitul pe care îl făcea câte un liliac care trecea când şi când 
pe lângă urechea lui. La început îl speriaseră, apoi se făcuseră 
prea mulţi ca să-i mai ia în seamă. Nu ştiu cât a mers aşa, 
îngrozit să-şi continue drumul, neîndrăznind să se oprească, 
înainte, tot înainte, simțindu-se din ce în ce mai obosit. | se 
părea că făcuse tot drumul până la capătul lumii, şi chiar că 
mersese şi mai departe. 

Deodată, fără să ştie, nimeri, plici! în apă. Brr! Era rece ca 
gheaţa. Asta îl opri brusc. Nu ştia dacă era doar o băltoacă în 
mijlocul drumului sau marginea unui izvor subteran, care curgea 
de-a curmezişul tunelului, sau malul unui lac în inima muntelui, 
adânc şi negru. Sabia abia dacă mai lucea. Se opri. Dacă se 
străduia tare, putea auzi picături făcând pic-pic-pic! pe când 
cădeau dintr-un tavan nevăzut în apa de jos; alt zgomot însă nu 
părea să mai fie. 

„Deci e o baltă sau un lac, dar nu un râu subteran”, îşi 
spuse. Totuşi, nu îndrăzni să pătrundă în apa neagră. Nu ştia să 
înoate; şi se mai gândi şi la nişte făpturi scârboase şi vâscoase, 
cu ochi mari, bulbucaţi, lipsiţi de vedere, care s-ar fi putut furişa 
prin apă. În bălțile şi lacurile din inima muntelui trăiesc fel de fel 
de făpturi ciudate: peşti ai căror străbuni veniseră înot, 
Dumnezeu ştie cu câţi ani în urmă, şi nu mai plecaseră 
niciodată, în timp ce ochii lor creşteau mari, pe măsură ce 
încercau să străpungă întunericul; şi mai existau şi alte făpturi 
mai vâscoase decât peştii. Chiar şi în galeriile şi peşterile pe 
care puseseră stăpânire gnomii mai trăiau şi alte făpturi, 
neştiute de ei, care se furişaseră de afară, ca să zacă aici, în 
întuneric. Pe de altă parte, unele dintre aceste peşteri se 
născuseră mult înainte de existenţa gnomilor, care nu făcuseră 
altceva decât să le lărgească şi să le unească prin galerii, în 
timp ce proprietarii lor iniţiali continuaseră să se afle acolo, prin 
unghere neaşteptate, furişându-se şi adulmecând în dreapta şi 
în stânga. 

Aici, jos, în adâncuri, lângă apa cea neagră, trăia bătrânul 
Gollum, o făptură mică şi vâscoasă. Nu ştiu de unde venea, nici 
cine sau ce era. Era Gollum - negru ca întunericul, în afară de 
cei doi ochi mari, rotunzi şi spălăciţi de pe faţa lui subţire. Avea 
o bărcuţă şi se plimba vâslind în linişte pe lac, căci era un lac, 
mare şi adânc, şi ucigător, şi rece. Vâslea cu tălpile lui mari, 


care se bălăbăneau peste marginea bărcii, dar nu făceau nici 
cea mai mică încreţitură. Nu, nu! Se uita cu ochii lui palizi, 
aparent neputincioşi, după peştii orbi, pe care-i înhăţa cu 
degetele lui lungi cât ai clipi din ochi. Dar îi plăcea şi carnea. 
Gnomii erau buni şi ei când reuşea să-i înhaţe. Dar avea mare 
grijă să nu fie descoperit, îi sugruma pe la spate, dacă se 
apropiau singuri de malul apei atunci când umbla el după pradă. 
De fapt, veneau foarte rar, căci simțeau ei că acolo, jos, chiar la 
rădăcina muntelui, îi pândeşte ceva rău. Dăduseră de lac, odată, 
de mult, când săpau galeriile la vale, şi descoperiseră că nu pot 
merge mai departe; aşa că drumul lor se oprise acolo şi nu 
aveau nici un motiv să mai meargă vreodată în direcţia aceea, 
decât dacă îi trimitea Marele Gnom. Din când în când i se făcea 
poftă de peşte din lac, şi uneori nu mai vedea nici gnomul, nici 
peştele. 

De fapt, Gollum locuia pe o insulă vâscoasă de stâncă din 
mijlocul lacului. Acum îl privea pe Bilbo de la distanţă cu ochii lui 
spălăciţi, ca nişte telescoape. Bilbo nu-l vedea, el în schimb îşi 
punea o grămadă de întrebări în legătură cu Bilbo, căci îşi dădea 
bine seama că nu e deloc vorba de un gnom. 

Gollum se urcă în barcă şi o porni ca din puşcă, în timp ce 
Bilbo stătea pe mal, complet buimăcit, la capătul drumului şi al 
puterilor. Deodată apăru Gollum, care îi spuse şoptind şi 
sâsâind: 

— Ce noroc pe noi, bălăcine-am sufletul, sscumpule! Ce 
massă aleasssă! Ssau măcar o bucăţică gusstoasă, Gollum! şi 
spunând gollum, făcu un zgomot îngrozitor, de parcă ar fi 
înghiţit ceva. De acolo îi venea şi numele, cu toate că el îşi 
spunea întotdeauna „sscumpule”. 

Hobbitul aproape că-şi sări din piele de frică atunci când 
auzi sâsâitul acela la ureche şi văzu, deodată, ochii spălăciţi 
care se holbau la el. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? spuse, împingând pumnalul 
înainte. 

— Da’ ăssta cine o fi, sscumpule? şopti Gollum (care vorbea 
întotdeauna cu el însuşi, pentru că nu avea pe nimeni altcineva 
cu care să vorbească). Asta voia să şi descopere; nu era prea 
flămând, era doar curios; altfel ar fi înhăţat întâi şi ar fi şoptit pe 
urmă. 

— Eu sunt domnul Bilbo Baggins. M-am rătăcit de pitici şi 


de vrăjitor şi nu ştiu unde mă aflu şi nici nu vreau să ştiu, vreau 
numai să ies de aici. 

— Ce o fi având în mânussă? spuse Gollum, uitându-se la 
sabie, care nu-i prea plăcea. 

— O sabie, o lamă din Gondolin. 

— Sssss! spuse Gollum şi deveni foarte politicos. Poate 
sstai aici şi sschimbi două-trei vorbulisse cu el, sscumpule. li 
plac ghicitorile? Poate că-i plac! Îi plac? 

Dorea să pară prietenos, cel puţin deocamdată, până afla 
mai multe despre sabie şi despre hobbit: dacă era, fără nici o 
îndoială, singur, dacă era bun de mâncat şi dacă lui Gollum îi 
era într-adevăr foame. Ghicitorile erau singurul lucru care îi 
venise în minte. Să spună ghicitori şi uneori să le ghicească. 
Fusese singurul joc pe care-l jucase vreodată cu făpturile 
ciudate care locuiau în văgăuni, odată demult, înainte să-şi fi 
pierdut toţi prietenii şi să fi fost gonit, singur, înainte de a fi 
coborât furişându-se, tot mai jos, în întunericul de sub munţi. 

— Foarte bine, spuse Bilbo, care nu dorea deloc să-l 
contrazică până nu afla ceva mai mult despre el: dacă era 
singură, dacă era fioroasă sau înfometată şi dacă era prietenă 
cu gnomii. Întrebaţi dumneavoastră întâi, spuse, fiindcă nu 
avusese timp să se gândească la o ghicitoare. 


— Ce are rădăcini, dar nimeni nu le vede, 
E mai înalt, cu mult, ca orişicare 
Şi urcă ssuss, şi tot mai ssuss, sspre sstele, 
El nu creşte nicicum, şi totuşi el e mare! 


— Asta-i uşor! spuse Bilbo. Probabil că muntele! 

— Ghiceşte oare aşa uşor? Trebuie ssă sse ia la întrecere cu 
noi, sscumpule! Dacă sscumpul întreabă şi el nu răspunde, îl 
mănâncă! Dacă ne întreabă pe noi şi nu răspundem, atunci noi 
facem ce vrea, sss! îi arătăm pe unde să iassă, bine? 

— Da, spuse Bilbo, care nu îndrăznea să-l contrazică şi care 
îşi storcea creierii să găsească ghicitori care să-l scape de 
făptura care voia să-l mănânce: 


Treizeci de cai albi, pe-un deal roş, 
Intâi rumegă, 
Pe urmă spumegă, 


Pe-urmă stau pe loc, 
Nemişcaţi. 


Ăsta a fost singurul lucru care i-a venit în minte - era cam 
obsedat de ideea mâncării. Era şi o ghicitoare cam veche şi 
Gollum ştia răspunsul tot atât de bine ca dumneavoastră. 

— Răssuflată, răssuflată! sâsâi el. Dinţii! Dinţii! Sscumpule! 
Ssscumpule are doar şase! Apoi întrebă el, a doua ghicitoare: 


Strigă fără voce, 

Zboară fără aripi 

Muşcă fără dinte, 
Mormăie fără gură. 


— O clipiţică, strigă Bilbo, care tot se mai gândea cu un 
sentiment penibil la mâncare. Din fericire mai auzise odată ceva 
asemănător şi, adunându-şi minţile, găsi răspunsul. „Vântul, 
sigur că e vântul!” spuse şi fu atât de mulţumit încât ticlui o 
ghicitoare chiar atunci, pe loc. „Asta o s-o-ncurce pe făptura 
subpământeană, mică şi scârboasă”, se gândise el. 


Un ochi pe-o faţă albastră 
Vede un ochi pe o faţă verde. 
„Ochiul ăla e ca mine, 
Spune ochiu 'ntâi. 

Da, numai că eu sunt sus 
lară el e jos.” 


— Ss, ss, ss, făcu Gollum. Trăise prea mult sub pământ. 
Începuse să uite lucrurile astea. Dar tocmai când Bilbo începea 
să spere că spurcăciunea nu va mai fi în stare să răspundă, 
Gollum răscoli amintiri foarte, foarte vechi, de pe vremea când 
trăia cu bunica lui într-o gaură, pe malul unui râu. Ss, ss, 
sscumpule! spuse, înseamnă soarele strălucind pe părăluţele 
din câmp, assta însseamnă! 

Dar aceste cimilituri obişnuite, cotidiene, de deasupra 
pământului, îl oboseau. Şi îi aminteau de vremuri când fusese 
mai puţin singur, mai puţin ticălos şi scârbos. Şi asta îl scoase 
din sărite; în plus, îi mai deschisese şi pofta de mâncare; aşa că 
de data asta încercă ceva puţin mai greu şi mai neplăcut: 


Nu poate fi văzut, şi nici simţit, 
Nici auzit, nici mirosit. 
Zace dincolo de stele, 

Zace pe sub dealuri grele, 
Umple goluri, goale toate, 
Vine-ntâi, vine pe urmă, 
Viaţa o sfârşeşte, 
Râsu-l nimiceşte. 


Din păcate pentru Gollum, Bilbo mai auzise cimilitura; în 
orice caz, răspunsul îl învăluia din toate părţile. 

— Întunericul! spuse, fără măcar să se scarpine-n cap sau 
să-şi pună căciuliţa gânditoare. 


O cutie fără balamale, cheie sau capac, 
Comoară de aur închide ca-ntr-un sac! 


Pe aceasta o spuse doar ca să câştige timp, până găsea 
una într-adevăr grea. | se părea o ghicitoare foarte uşoară şi 
răsuflată, cu toate că nu folosise cuvintele obişnuite pentru 
această ghicitoare. Dar pentru Gollum se dovedi a fi o 
încuietoare periculoasă. Sâsâi către el însuşi şi nu găsi nici un 
răspuns; şuşoti şi mormăi cuvinte nedesluşite. 

După un timp îşi pierdu răbdarea. 

— Ei, ce e ? întrebă. Răspunsul nu e „o oală care dă în foc”, 
cum s-ar părea că gândeşti, după zgomotul pe care îl faci. 

— Mai dă-ne puţin timp, hai ssă ne mai dea puţin timp, 
sscumpule, ss, ss, ss. 

— Ei, făcu Bilbo, după ce-l lăsă un timp destul de lung, 
care-i răspunsul? 

Şi, deodată, Gollum îşi aminti cum, cândva, demult, prăda 
cuiburile de păsări şi cum stătea sub malul râului şi-şi învăţa 
bunica să bea... 

— Oussoare, sâsâi el, oussoare, ăssta e răsspunsuul. Apoi 
întrebă: 


Viu, fără suflare, 
Rece, ca şi mort, 
Sete nu-i e niciodată 


Bea şi când înoată, 
Poartă zală argintată, 
Nu s-aude niciodată. 


Şi el, la rândul lui, se gândi că e o ghicitoare foarte uşoară, 
fiindcă răspunsul era un lucru la care el se gândea mereu. Dar în 
clipa aceea nu reuşea să găsească ceva mai bun, fiindcă fusese 
foarte enervat de chestiunea cu ouăle. Totuşi, se dovedi a fi o 
încuietoare pentru bietul Bilbo, care, dacă nu era silit, n-avea 
niciodată nimic de-a face cu apa. Cred că ştiţi răspunsul, sau, în 
orice caz, sunt sigur că vă e uşor să-l ghiciţi cât ai clipi din ochi, 
pentru că staţi liniştiţi acasă şi pericolul de a fi mâncaţi nu vă 
întunecă judecata. Bilbo îşi drese de vreo două, trei ori glasul, 
dar nu reuşi să găsească nici un răspuns. 

După un timp, Gollum începu să sâsâie de plăcere, 
spunându-şi: 

— Ssă fie bun, sscumpule? Ssă fie fraged? Ssă fie bun de 
ronţăit, cranţ, crant? Şi începu să-l fixeze pe Bilbo în întuneric. 

— Un minuţel, spuse hobbitul, tremurând. Adu-ţi aminte că 
te-am lăsat să te gândeşti o grămadă, adineauri. 

— Trebuie ssă sse grăbeasscă ss, ss, spuse Gollum, 
încercând să coboare din barcă şi să-l înhaţe pe Bilbo, care se 
afla pe mal. Dar, când băgă piciorul lung şi palmat în apă, un 
peşte speriat sări pe uscat şi căzu pe degetele picioarelor lui 
Bilbo. 

— ÎM! spuse, e rece şi umed - şi astfel ghici. Peştele, 
peştele! strigă el. Asta-i răspunsul! 

Gollum era cumplit de dezamăgit; dar Bilbo spuse repede o 
nouă ghicitoare, aşa că Gollum trebui să se întoarcă în barca lui, 
să se gândească: 


Fără de picioare, zace pe-un picior. 
Două picioare stau alături pe trei picioare, 
lar patru picioare capătă şi ele câte ceva. 


Nu era timpul cel mai potrivit pentru ghicitoarea asta, dar 
Bilbo se grăbea. Gollum ar fi găsit greu răspunsul dacă ar fi fost 
întrebat cu altă ocazie. Dar acum când se vorbise de peşte „fără 
de picioare”, nu era chiar atât de greu de ghicit, şi o dată ce 
ştiai asta, restul era uşor. „Un peşte pe o masă mică, un om stă 


pe scaun la masă, iar oasele le capătă pisica”, ăsta era, 
bineînţeles, răspunsul şi Gollum îl dădu destul de repede. Apoi 
se gândi că venise vremea să întrebe ceva greu şi îngrozitor. 
Aşa că spuse: 


Înghite lacom tot şi toate, 
Păsări, fiare, nestemate, 
Roade fierul, muşcă oţelul. 
Macină şi piatra tare, 
Răzuie şi-un munte mare, 
Oraşe astăzi luminează 
Şi mâine, el le ruinează. 
Şi pe regi îi nimiceşte, 
Chiar nimic nu ocoleşte. 


Bietul Bilbo stătea în întuneric, gândindu-se la numele 
înfiorătoare ale tuturor uriaşilor şi căpcăunilor de care auzise în 
poveşti, dar nici unul dintre ei nu făcuseră vreodată tot ce 
spunea ghicitoarea. Simţea că răspunsul trebuie să fie cu totul 
altul şi că ar trebui să-l ştie, dar nu-i venea în minte. Începu să-i 
fie frică. Şi asta nu te-ajută deloc când trebuie să te gândeşti. 
Gollum cobori din barcă. Făcu, pleosc! în apă şi vâsli înaintând 
către mal; Bilbo îi vedea ochii apropiindu-se. Limba părea să i se 
fi lipit în gură; ar fi vrut să strige: „Mai dă-mi puţin timp! Nu, n-a 
trecut timpul!, dar din gâtul lui nu ieşi brusc decât un țipăt: 
Timpu'! Timpu'! 

Bilbo fu salvat din pură întâmplare. Căci „timpul” era, 
bineînţeles, răspunsul la ghicitoare. 

Gollum se simţi încă o dată dezamăgit; şi, în plus, începuse 
să se înfurie şi să se sature de joc, care-i aţâţase foarte tare 
pofta de mâncare. De astă dată nu se mai întoarse în barcă. Se 
aşeză în întuneric lângă Bilbo. Asta îl făcu pe hobbit să se simtă 
îngrozitor de rău şi îi întunecă minţile. 

— Trebuie să ne mai pună o întrebare, sscumpule, massa, 
assa, assa. Încă una ssingură, assa, spuse Gollum. 

Dar Bilbo nu se mai putea gândi la nimic, cu făptura aceea 
scârboasă, rece şi udă stând lângă el, pipăindu-l cu labele şi 
înghiontindu-l; se scărpină, se ciupi, dar nu-i veni nici o idee. 

— Întreabă-ne! Întreabă-ne, făcu Gollum. 

Bilbo se ciupi şi se pălmui; îşi ţinu sabia strâns cu o mână şi 


cu cealaltă se scotoci în buzunare. Acolo găsi inelul pe care-l 
ridicase de pe jos din galerie şi de care uitase. 

— Ce am în buzunar? spuse el cu voce tare. 

De fapt, spusese asta pentru el, dar Gollum a crezut că eo 
ghicitoare şi s-a simţit foarte neliniştit. 

— Nu-i  ssinstit, nu-i ssinstit, sâsâi el, nu-i ssinstit, 
sscumpule, să ne întrebe ce are în bussunărelele lui sscârboase! 

Bilbo, văzând ce s-a întâmplat şi negăsind nimic mai bun 
să-l întrebe, se menţinu ferm pe poziţie. 

— Ce am în buzunar? spusese el şi mai tare. 

— S-s-s-s-s, sâsâi Gollum. Trebuie ssă ne dea dreptul la trei 
răspunsuri, sscumpule, trei. 

— Bine, bine, hai, ghiceşte! spuse Bilbo. 

— Mânussele! spuse Gollutn. 

— Greşit, spuse Bilbo, care, din fericire, tocmai îşi scoase 
din nou mâna din buzunar. Mai ghiceşte o dată. 

— S-s-s-s-s! spuse Gollum, mai necăjit ca oricând. Se gândi 
la toate lucrurile pe care le ţinea el în buzunar: oase de peşte, 
dinţi de gnom, scoici ude, o bucăţică dintr-o aripă de liliac, o 
piatră ascuţită ca să-şi ascută colții şi alte lucruri la fel de 
urâcioase. Incercă să se gândească la ce aveau alţii în buzunare 

— Cussit! spuse el, în cele din urmă. 

— Greşit! zise Bilbo, care-l pierduse pe-al lui, cu câtăva 
vreme în urmă. Ultimul răspuns! 

Gollum era acum într-o stare mult mai proastă decât atunci 
când îi pusese lui Bilbo întrebarea cu ouăle. Sâsâi şi bolborosi, 
se legănă înainte şi înapoi, plesni cu tălpile de podea, se zvârcoli 
şi se suci; dar nu îndrăzni totuşi să-şi irosească ultimul răspuns. 

— Hai, făcu Bilbo, că aştept! Incerca să pară curajos şi 
vesel, dar nu ştia deloc cum se va isprăvi jocul, indiferent dacă 
Gollum ghicea sau nu. 

— A trecut timpul, gata, spuse. 

— Ssfoară ssau nimic, strigă Gollum, ceea ce nu prea era 
cinstit, căci strecurase două răspunsuri deodată. 

— Greşit şi una şi alta, strigă Bilbo, foarte uşurat. 

Sări îndată în picioare, se lipi cu spatele de primul perete şi 
întinse sabia lui cea mică. Ştia, fireşte, că jocul ghicitorilor era 
sfânt şi foarte vechi, şi că până şi făpturile cele mai fioroase se 
temeau să înşele când îl jucau. Dar simţea că nu poate avea 
încredere că făptura asta vâscoasă, strânsă cu uşa, îşi va ţine 


făgăduiala. Va folosi orice scuză, să scape. Şi, de fapt, după 
legile vechi, ultima întrebare nu fusese chiar o ghicitoare 
adevărată. 

În orice caz, Gollum nu-l atacă imediat. Văzu sabia în mâna 
lui Bilbo şi rămase nemişcat, tremurând şi mormăind în şoaptă. 
În cele din urmă Bilbo simţi că nu mai poate aştepta: 

— Ei, spuse, cum rămâne cu făgăduiala pe care mi-ai 
făcut-o? Vreau să plec. Trebuie să-mi arăţi calea. 

— Ssă fi sspus noi assta sscumpule? Ssă-i arătăm micului 
Bagginss, sscârbosul, pe unde să iassă, assa, assa ! Dar ce-o fi 
având în buzunare? Nici ssfoară, sscumpule, nici nimic. Vai, vai, 
Gollum! 

— Lasă asta, spuse Bilbo, făgăduiala-i făgăduială. 

— Vai de mine, ce nerăbdător e, sscumpule, sâsâi Gollum. 
Dar trebuie ssă mai asstepte, da, trebuie. Nu putem urca tunelul 
assa de repede. Trebuie întâi să mergem ssă luăm nisste 
lucrussoare, da, lucrussoare de care avem nevoie. 

— Bine, dar grăbeşte-te! spuse Bilbo, simțindu-se uşurat la 
gândul că Gollum se va depărta. Probabil că voia să găsească 
un pretext să plece şi să nu se mai întoarcă. Ce tot spunea 
Gollum? Ce lucru folositor păstra el oare pe lacul cel negru? 

De altfel, Bilbo se înşelase. Gollum avea intenţia să se 
întoarcă. Era furios acum şi îi era foame. Şi era o lepădătură 
păcătoasă, care îşi mai şi făcuse un plan. 

Insula lui, despre care Bilbo nu ştia nimic, se afla destul de 
aproape şi acolo, în ascunzătoarea lui, Gollum păstra câteva 
vechituri nenorocite şi un lucru foarte frumos, foarte frumos şi 
magic. Un inel, un inel de aur, un inel preţios. 

— Un dar căpătat de ziua noasstră de nasstere! spuse către 
sine, în şoaptă, aşa cum făcuse adesea în zilele întunericului 
fără de sfârşit. Assta-i ce vrem noi acum, da, assta vrem! 

Îl voia fiindcă era un inel cu puteri miraculoase: când îl 
puneai pe deget, te făceai nevăzut; nu puteai fi văzut decât în 
lumina Soarelui, şi chiar şi atunci doar pentru că ţi se zărea 
umbra, care era şi ea slabă şi instabilă. 

— Darul meu! l-am primit de ziua noasstră de nasstere, 
sscumpule! 

Asta era povestea pe care şi-o spusese el întotdeauna. Dar 
cine ştie cum dăduse de acel dar, în vremurile de demult, când 
asemenea inele mai erau răspândite încă prin lume? Poate nici 


chiar Stăpânul care domnea peste ele n-ar fi ştiut să spună. La 
început Gollum îl purtase încontinuu, până când se săturase de 
el, pe urmă îl păstrase într-un săculeţ lipit de piele, până 
începuse să-l roadă; acum îl ascundea pe insula lui, într-o gaură 
de stâncă, şi se ducea mereu să se uite la el. Totuşi, uneori îl 
mai punea în deget, când nu mai putea îndura să stea despărţit 
de el sau când îi era foarte, foarte foame şi se sătura de peşte. 
Atunci se furişa de-a lungul galeriilor întunecate, în căutare de 
gnomi rătăciţi. Se aventura uneori chiar până în locuri cu făclii 
aprinse, care-l făceau să clipească şi-l supărau la ochi; nu-l 
vedea nimeni, nu-l observa nimeni, decât când se trezeau cu 
degetele lui în jurul gâtului. Tocmai îl purtase cu câteva ore 
înainte, când prinsese un gnomişor! vai, ce mai chiţăise! Îi mai 
rămăsese de altfel, un os sau două de ros, dar acum voia ceva 
mai fraged. 

— Abssolut, cu ssiguranţă, da, şopti el către sine. N-o ssă 
ne vadă, şi ssabia lui mică şi sscârboassă nu-i va folosi la nimic, 
la nimic! 

La asta se gândea cu mintea lui ticăloasă când lunecă brusc 
de lângă Bilbo şi se întoarse plescăind la barca lui, dispărând în 
întuneric. Bilbo aşteptă puţin, căci n-avea nici o idee cum să 
găsească singur drumul spre ieşire. 

Deodată auzi un țipăt. Simţi un fior pe şira spinării. 
Socotind după sunet, undeva pe aproape Gollum înjura şi se 
jelea în beznă. Era pe insula lui şi se învârtea peste tot în patru 
labe, căutând şi scotocind în zadar. 

— Unde ssă fie? Unde ssă fie? îl auzi Bilbo, plângând. Ss-a 
pierdut, sscumpule, ss-a pierdut de tot, de tot! Fir-aş 
blesstemat! Ssunt ssdrobit, ss-a pierdut, sscumpule! Ss-a duss! 

— Ce s-a întâmplat, strigă Bilbo. Ce-ai pierdut? 

— Nu trebuie ssă ne-ntrebe, ţipă Gollum. Nu-i treaba lui, nu, 
Gollum, nu-i! Ss-a duss, Gollum, Gollum, Gollum! 

— Dar şi eu m-am pierdut, strigă Bilbo, şi vreau să mă 
regăsesc. Am câştigat jocul şi mi-ai făgăduit. Hai, vino şi mă 
scoate la lumină! Pe urmă n-ai decât să cauţi mai departe. 

Oricât de nefericit ar fi părut Gollum după voce, Bilbo tot nu 
reuşea să simtă vreo milă pentru el şi îşi spuse că un lucru pe 
care îl dorea Gollum atât de tare nu poate fi decât un lucru rău. 

— Nu, încă nu, sscumpule, răspunse Gollum. Trebuie ssă-l 
căutăm; ss-a pierdut, Gollum. 


— Dar n-ai reuşit să ghiceşti ultima mea întrebare şi mi-ai 
făgăduit, spuse Bilbo. 

— N-ai reuşit, spuse Gollum. Apoi brusc, din întuneric, se 
auzi un sâsâit pătrunzător: Ce are în bussunare. Sspune-ne 
assta. Întâi să sspună şi pe urmă... 

După câte îşi dădea Bilbo seama, nu exista nici un motiv să 
nu-i spună. Mintea lui Gollum găsise mai iute răspuns la ghicitori 
decât el; dar era firesc: Gollum meditase un car de ani numai la 
asta şi era mereu speriat să nu fie jefuit. Dar Bilbo era enervat 
de faptul că întârzia. La urma urmei, câştigase destul de cinstit 
şi cu riscuri îngrozitoare. 

— Răspunsurile trebuiau ghicite, nu date, spuse. 

— Dar n-a fosst o întrebare cinsstită, spuse Gollum. N-a fost 
o ghicitoare, sscumpule, n-a fosst! 

— Bine, dacă-i vorba de întrebări obişnuite, răspunse Bilbo, 
atunci am pus-o eu pe prima: Ce ai pierdut? Asta să-mi spui. 

— Ce are în bussunare? Sâsâitul răsună şi mai tare şi mai 
pătrunzător, şi când se uită într-acolo, Bilbo văzu cu îngrijorare 
două puncte mici de lumină care îl fixau. 

Pe măsură ce-i creştea bănuiala în minte, Gollum îşi 
aprindea tot mai tare flacăra palidă a ochilor. 

— Ce ai pierdut? stărui Bilbo. Între timp, lumina din ochii lui 
Gollum se prefăcuse într-un foc verde, care se apropia cu mare 
viteză. Gollum se vârâse din nou în barcă şi vâslea cu disperare 
spre malul întunecat; era atât de furios din pricina pagubei 
suferite şi a anumitor bănuieli, încât nu-l mai putea înspăimânta 
nici o sabie din lume. 

Bilbo nu era deloc dumerit de ce se înfuriase făptura cea 
jalnică, dar îşi dădea seama că totul era pierdut şi că Gollum 
voia cu tot dinadinsul să-l ucidă. Se întoarse tocmai la timp şi 
începu să alerge orbeşte prin galeria întunecată pe care 
coborâse, ţinându-se pe lângă zidul pe care-l pipăia cu mâna 
stângă. 

— Ce are în bussunare? auzi el sâsâitul puternic în spatele 
lui, o dată cu pliciul pe care-l făcu Gollum când sări din barcă. 

„Şi, de fapt, chiar, ce-oi fi având? îşi spuse Bilbo gâfâind, în 
timp ce înainta împleticindu-se. Băgă mâna stângă în buzunar. 
Simţi inelul, foarte rece, lunecând fără efort pe degetul lui 
arătător, în timp ce bâjbâia în buzunare. 

Sâsâitul din spatele lui se apropiase şi mai mult. Se întoarse 


şi văzu ochii lui Gollum ca nişte lămpi mici, verzi, care urcau 
panta. Îngrozit, încercă să alerge mai iute, dar deodată se lovi 
cu degetele de la picioare de un ciot şi se întinse pe jos, cu 
sabia cea mică sub el. 

O clipă mai târziu, Gollum se repezi la el. Dar înainte ca 
Bilbo să poată face ceva să-şi recapete suflul, să se adune de pe 
jos sau să ridice sabia, Gollum trecu pe lângă el, alergând, fără 
să-l bage în seamă, înjurând şi mormăind în şoaptă. 

Oare ce înseamnă asta? Gollum vedea foarte bine în 
întuneric. Bilbo vedea lumina ochilor lui, lucind stins chiar şi din 
spate. Se ridică cu greu şi vâri în teacă sabia care lucea acum 
din nou, palidă; apoi, cu mare grijă, îl urmă pe Gollum. De altfel, 
nici n-ar fi avut altceva de făcut. N-avea rost să se întoarcă 
târându-se până la apa lui Gollum. Poate, dacă-l urma, Gollum îl 
va duce, fără să-şi dea seama, până într-un loc de unde să 
poată scăpa. 

— Fir-ar al naibii, al naibii, al naibii! se văita Gollum. 
Blesstemat, Bagginssul ăssta. S-a dusss! Ce are oare în 
bussunare? Ah, am ghicit, am ghicit, sscumpule. Da, l-a găsit! 
Asta e! Darul pe care l-am primit de ziua mea. 

Bilbo ciuli urechile, în sfârşit, începea să înţeleagă. Grăbi 
puţin pasul, apropiindu-se cât îndrăznea el de Gollum, care 
continua să înainteze grăbit, fără să se uite în urmă, dar 
întorcând capul dintr-o parte într-alta. Bilbo îşi dădu seama de 
asta după pâlpâirea slabă de lumină pe pereţi. 

— Darul meu! Fir-ar să fie! Cum de l-am pierdut, 
sscumpule? Da, assta e! Când am venit aici ultima dată şi l-am 
sstorss pe păcătossul ăla tânăr care ssschelălăia, assta e. Fir-ar 
să fie! A alunecat, după ani şi ani de zile. Ss-a duss, Gollum! 

Deodată, Gollum se aşeză pe jos şi începu să plângă, un fel 
de  sâsâit şi de bolboroseală care formau nişte sunete 
îngrozitoare. Bilbo se opri făcându-se aproape una cu peretele 
galeriei. După un timp, Gollum se opri din plâns şi începu să 
vorbească. Părea că discută în contradictoriu cu el însuşi: 

— Nu foloseşte la nimic să ne întoarcem acolo. Nu! Doar nu 
ne amintim de toate locurile pe care le-am vizitat. Şi degeaba. 
Bagginss-ul îl are în bussunar. Sspurcăciunea băgăreassă, noi 
assa gândim!... Pressupuneri, sscumpule, doar pressupuneri! Nu 
sstim, până nu găssim sspurcăciunea şi n-o sstoarcem. Dar nu 
ştie ce putere are darul nu-i assa? O să-l ssină în bussunar, atâta 


tot. Nu sstie şi nu poate ajunge departe. Ss-a rătăssit, 
sspurcăciunea băgăreassă. Nu sstie pe unde sa iassă. Assa a 
sspus... A spuss-o, da, dar e ssmecher. Sspune una şi crede alta. 
Nu vrea ssă sspună ce are în bussunare. Sstie! Sstie drumul 
până aici, trebuie ssă sstie şi drumul de iessire. A pornit-o spre 
iessirea din spate... iessirea din sspate, asta e!... Atunci o să-l 
prindă gnomii. Nu poate iessi pe acolo, sscumpule... sss, sss, 
Gollum! Gnomii! Da, dar dacă are darul, darul nosstru pressios, 
o ssă-l ia gnomii, Gollum! O ssă-l găsească, o ssă-i desscopere 
puterile. N-o ssă mai fim niciodată în ssiguranssă, niciodată, 
Gollum! Unul dintre gnomi o ssă-l pună, ssi n-o ssă-l mai vadă 
nimeni. O ssă fie de fassă, dar nevăssut. Nici măcar ochii nosstri 
desstepssi n-o ssă-l obsserve; ssi o ssă vină furissându-sse şi 
însselându-ne, şi hat! Ne va prinde, Gollum, Gollum! Atunci hai 
ssă nu mai vorbim, sscumpule, şi ssă ne grăbim. Dacă 
Bagginssul a luat-o pe acolo, trebuie ssă ne ducem repede ssă 
vedem. Hai! Nu mai e mult! Grăbesste-te! 

Gollum se ridică cu o săritură şi începu să facă paşi mari, 
târşâindu-şi picioarele. Bilbo alergă după el, dar tot cu băgare 
de seamă, teama lui cea mare fiind acum să nu se împiedice de 
alt ciot şi să cadă cu zgomot. Era zăpăcit de uimire şi speranţă. 
Inelul era deci fermecat: te făcea nevăzut! Auzise, fireşte, de- 
spre asemenea lucruri, în basmele foarte vechi; dar era greu de 
crezut că găsise într-adevăr un asemenea inel din întâmplare. Și 
totuşi, aşa era: Gollum, cu ochii lui strălucitori, trecuse pe lângă 
el, doar la un metru distanţă. 

Îşi continuară drumul, Gollum plici-pliciuind în faţă, sâsâind 
şi blestemând, iar Bilbo în spate, mergând cât poate merge de 
nezgomotos un hobbit. Curând ajunseră în locuri unde, după 
cum observase Bilbo mergând în jos, se deschideau într-o parte 
şi într-alta pasaje. Gollum începu să le numere. 

— Unul la sstânga, da. Unul la dreapta, da. Două la dreapta, 
da, da, două la sstânga, da, da. Ssi assa mai departe. 

Pe măsură ce creştea numărătoarea, încetinea pasul, apoi 
începu să tremure şi să plângă; apa se depărta din ce în ce, 
rămânând în urma lui şi începea să-i fie frică. Puteau fi gnomi în 
jur, iar el îşi pierduse inelul. In cele din urmă se opri lângă o 
deschizătură joasă chiar în stânga lor, cum urcau. 

— Ssapte la dreapta, da, ssase la sstânga, da! şopti el. 
Assta e. Asssta e drumul sspre intrarea din sspate, da. Aissi e 


passajul. 

Se uită atent înăuntru şi se dădu înapoi: 

— Nu cutessăm să mergem mai departe, sscumpule, nu 
cutessăm. Pe-acolo-s gnomi. Mulssi gnomi, îi mirosim. Sss!... Sse 
să fassem? Să-l blestemăm, să-l sstrivim! Trebuie să assteptăm 
aissi, sscumpule, assteptăm pussin, ssi vedem! 

Se opriră deci locului. Gollum îl adusese totuşi până la urmă 
pe Bilbo la ieşire, dar Bilbo nu putea ajunge până acolo. Gollum 
stătea cocârjat, drept în mijlocul deschizăturii; ochii lui aruncau 
săgeți reci în timp ce-şi legăna capul între genunchi, dintr-o 
parte într-alta. 

Bilbo se depărtă de perete, furişându-se şi făcând chiar mai 
puţin zgomot decât un şoricel; Gollum înţepeni totuşi îndată, 
adulmecă şi ochii i se făcură verzi. Sâsâi încet, dar ameninţător. 
Nu putea să-l vadă pe Bilbo, dar era în stare de alarmă şi avea 
două simţuri pe care i le ascuţise întunericul: auzul şi mirosul. 
Ghemuit cum era, părea una cu pământul, cu mâinile lui plate 
desfăcute larg pe jos, capul scos în afară şi nasul aproape lipit 
de piatră. 

Cu toate că Gollum era doar o umbră neagră în licărirea 
propriilor lui ochi, Bilbo vedea sau, oricum, simţea că e întins ca 
o coardă de arc, gata să sară. Bilbo aproape că-şi opri răsuflarea 
şi înţepeni şi el. Era disperat. Trebuia neapărat să scape, să iasă 
din acest întuneric cumplit, cât mai avea putere. Trebuia să 
lupte, să lovească făptura scârboasă cu pumnalul, să-i scoată 
ochii, s-o ucidă. De fapt şi ea voia să-l ucidă. Nu, nu era o luptă 
dreaptă. Şi era acum nevăzut, Gollum n-avea sabie. 

De fapt, Gollum nu ameninţase până acum să-l ucidă şi nici 
nu încercase să o facă. Şi era nenorocit şi singur, şi pierdut. Și 
deodată, inima lui Bilbo se umplu de înţelegere şi de milă 
amestecată cu oroare: imaginea unor zile  nesfârşite, 
neînsemnate, fără lumină sau speranţă de îmbunătăţire, piatră 
neîndurătoare, peşte îngheţat, mişcări pe furiş şi vorbe în 
şoaptă. Toate aceste gânduri îi trecură prin minte într-o 
fracțiune de secundă. Şi se cutremură. Apoi, deodată, într-o altă 
străfulgerare, împins, parcă de puteri nevăzute şi cu hotărâre 
sporită, sări. 

Pentru un om, n-ar fi fost o săritură prea mare, dar, în orice 
caz, era o săritură pe întuneric. Sări drept peste capul lui 
Gollum, trei metri în faţa lui şi un metru în aer, fără să-şi dea 


seama că fusese cât pe-aci să-şi crape ţeasta de bolta joasă a 
galeriei. 

Gollum se aruncă înapoi şi dădu să apuce hobbitul care 
zbura peste el; dar prea târziu: mâinile lui prinseră doar aerul şi 
Bilbo, căzând drept pe picioarele lui puternice, o rupse la fugă, 
coborând tunelul necunoscut. Nu se întoarse să vadă ce face 
Gollum. La început auzi sâsâit şi înjurături chiar în spatele lui, 
apoi nu se mai auzi nimic. 

Deodată răsună un țipăt plin de ură şi disperare, 
dintr-acelea care-ţi îngheaţă sângele în vine. Gollum era învins. 
Nu îndrăznea să meargă mai departe. Pierduse; îşi pierduse 
prada şi mai pierduse şi singurul lucru la care ţinuse vreodată: 
darul lui scump. Auzind ţipătul, Bilbo simţi că i se strânge inima, 
dar îşi văzu de drum. Slabă acum, ca un ecou, dar 
amenințătoare, vocea continua să-l urmărească: 


— Hoss! Hoss! Hoss! Bagginss hossul! Îl urâm, îl urâm, îl 
urâm pentru vessie! 
Apoi - tăcere. Dar lui Bilbo şi tăcerea i se păru 


amenințătoare. Dacă gnomii sunt atât de aproape încât să-i 
miroasă, se gândi el, unii probabil că i-au auzit ţipetele şi 
înjurăturile. Trebuie să bag de seamă, că, dacă nu, tunelul ăsta 
mă va duce la lucruri şi mai rele. 

Galeria era joasă şi săpată rudimentar. Dar asta nu 
constituia pentru hobbitul nostru o dificultate, în afară doar de 
faptul că îşi lovise din nou de câteva ori bietele degete în 
pietrele ascuţite şi urâcioase de pe jos. „E cam jos tavanul 
pentru gnomi, cel puţin pentru cei mari”, îşi spuse Bilbo, 
neştiind că până şi cei mai mari monştri înaintează cu mare 
viteză aplecându-se până jos, cu mâinile aproape de pământ. 

Galeria, care până atunci coborâse, începu s-o ia din nou la 
deal şi, după un timp, să urce abrupt. Dar, în cele din urmă, 
panta se opri, galeria o coti şi o porni din nou la vale şi acolo, la 
capătul unei pante scurte, văzu apărând după alt cot o licărire 
de lumină. Nu lumină roşie ca de flăcări sau de lanternă, ci o 
lumină palidă, de exterior. Şi atunci Bilbo începu să alerge. 

Gonind cât îl ţineau picioarele, trecu de ultima cotitură şi 
ajunse brusc într-un loc deschis unde, după atâta timp petrecut 
în beznă, lumina păru că-l orbeşte. De fapt, era doar o rază de 
soare care se furişa printr-o intrare ale cărei porţi mari de piatră 
rămăseseră larg deschise. Bilbo clipi, apoi deodată văzu gnomii. 


Gnomi înarmaţi până-n dinţi, cu săbiile scoase din teacă, stând 
chiar în dreptul porţii, pe dinăuntru, păzind cu ochii cât cepele 
poarta şi galeria care ducea până la ea. Erau întărâtaţi, în stare 
de alarmă, gata de orice. 

Îl văzură înainte să-i vadă el. Da, îl văzură. Fie că fusese un 
accident sau o ultimă festă a inelului înainte de a-şi prelua noul 
stăpân, el nu se mai afla în degetul lui. Şi gnomii se năpustiră cu 
strigăte de bucurie. 

Bilbo se simţi cuprins de panică şi de un sentiment de 
înfrângere, ca un ecou al nefericirii lui Gollum, şi, uitând tot, 
chiar şi să-şi scoată sabia din teacă, îşi înfundă mâinile în 
buzunare. Acolo, în buzunarul lui stâng, dădu de inelul care i se 
vâri în deget. Gnomii se opriră brusc. Nu mai vedeau nici urmă 
de hobbit. Dispăruse, începură să urle de două ori mai tare ca 
înainte, dar de data asta fără bucurie. 

— Pe aici! urlară unii. 

— Pe acolo! urlară alţii. 

— Aveţi grijă de intrare, zbieră căpitanul. 

— Unde e? strigară unii. 

— S-a întors în galerie, strigară câţiva. 

Se auziră şuierături, zăngănit de armuri şi de săbii, gnomii 
înjurând,  blestemând şi alergând încoace şi încolo, 
prăbuşindu-se unii peste alţii, cumplit de furioşi. Se auziră apoi 
strigăte, larmă şi o agitaţie îngrozitoare. 

Bilbo era mort de spaimă, dar avu totuşi atâta minte încât 
să înţeleagă ce se întâmplase şi să se furişeze în spatele unui 
butoi mare, în care era băutură pentru gnomii-paznici, şi să iasă 
astfel din calea lor, evitând în felul acesta riscul să se împiedice 
de el, să-l prindă atingându-l din întâmplare sau să-l calce în 
picioare şi să-l ucidă. 

„Trebuie să ajung la poartă, trebuie să ajung la poartă!” îşi 
tot spunea Bilbo, dar trecu vreme îndelungată înainte să 
îndrăznească să încerce. Apoi urmă un fel de joc de-a baba 
oarba, îngrozitor, cu gnomi peste tot, alergând încoace şi încolo; 
bietul hobbit, care se ferea de ei când într-o parte, când 
într-alta, fu răsturnat de unul dintre gnomi care nu reuşi să-şi 
dea seama de ce se lovise, după care se depărtă în patru labe, 
se strecură tocmai printre picioarele căpitanului, se ridică şi 
alergă către poartă. 

Era întredeschisă; unul dintre gnomi o împinsese şi aproape 


că o închisese. Bilbo se luptă, dar nu reuşi s-o mişte, încercă să 
se strecoare prin crăpătură. Se zbătu, se presă şi rămase prins. 
Era îngrozitor! Nasturii lui rămăseseră fixaţi între marginea uşii 
şi căprior. Se uită afară: câteva trepte coborau într-o vale 
îngustă, străjuită de munţi înalţi; soarele ieşea din spatele unui 
nor şi strălucea puternic dincolo de poartă, dar Bilbo nu reuşea 
să treacă. 

Deodată, unul dintre gnomii dinăuntru strigă: 

— E o umbră lângă uşă, e ceva afară! 

Bilbo îşi simţi inima în gât. Se smuci brusc din toate 
puterile. Nasturii săriră care încotro. Trecuse în partea cealaltă, 
cu haina şi vesta rupte, coborând treptele cu sărituri de ţap, în 
timp ce gnomii, uluiţi, tot mai culegeau din prag nasturii lui 
frumoşi de aramă. 

O clipă mai târziu coborâră după el, huiduind şi strigând, şi 
hăituindu-l printre pomi. Dar gnomilor nu le place soarele: îi 
ameţeşte şi le moaie picioarele. Şi, nereuşind să-l găsească pe 
Bilbo, care avea inelul în deget şi intra şi ieşea mereu din umbra 
copacilor, alergând iute şi fără zgomot şi ferindu-se de soare, se 
întoarseră după un timp să păzească intrarea, bombănind şi 
înjurând. Bilbo scăpase. 


CAPITOLUL 6 
DIN LAC ÎN PUȚ i 

Bilbo scăpase de gnomi, dar nu ştia unde se află. Işi 
pierduse scufia, mantaua, căluțul, nasturii şi prietenii. O luă 
drept înainte tot mergând până când soarele începu să coboare 
la asfinţit, în spatele munţilor. Umbrele lor îi tăiau calea. Se uită 
înapoi, se uită în faţă şi văzu numai creste şi coaste care 
coborau spre şes şi din când în când, printre copaci, câte o 
fărâmă de câmpie. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă el. S-ar părea că am ajuns 
de cealaltă parte a Munţilor Ceţoşi, chiar la hotarul Ţării de 
Dincolo. Unde, vai, unde or fi Gandalf şi piticii? Doamne fereşte 
să mai fie tot în mâinile gnomilor. 

Îşi continuă drumul, ieşind din valea înaltă şi îngustă, 
trecând peste marginea ei şi coborând pe partea cealaltă; dar în 
tot acest timp îl frământa un gând penibil. Se întreba dacă nu 
cumva, acum când avea inelul fermecat, ar trebui să se întoarcă 
în tunelurile acelea groaznice, groaznice, să-şi caute prietenii. 
Tocmai hotărâse că era de datoria lui să se întoarcă - deşi se 
simţea foarte nefericit la gândul ăsta - când auzi zgomot de 
voci. 

Se opri să asculte. Nu păreau a fi gnomi; aşa că înaintă 
furişându-se cu grijă. Se afla pe o potecă pietruită care cobora 
şerpuind; în partea stângă a potecii era un perete, în partea 
cealaltă pământul cobora în pantă, şi sub nivelul potecii erau 
vâlcele acoperite cu arbuşti şi cu pomi. Într-una dintre aceste 
vâlcele, sub arbuşti, vorbeau nişte oameni. 

Bilbo se apropie pe furiş şi deodată văzu un cap cu o scufie 
roşie răsărind dintre bolovanii mari şi uitându-se cu atenţie în 
jur; era Balin, care stătea de veghe. Lui Bilbo îi veni să bată din 
palme şi să strige de bucurie, dar n-o făcu. Continua să poarte 
inelul de teamă să nu dea de vreun bucluc pe neaşteptate şi 
văzu că Balin se uită drept la el fără să-l vadă. 

„Am să le fac tuturor o surpriză”, se gândi el, târându-se 
printre tufişurile de la marginea vâlcelei. 

Gandalf discuta cu piticii. Vorbeau despre ce li se 
întâmplase în subterane şi se întrebau şi dezbăteau ce aveau de 
făcut acum. Piticii bombăneau şi Gandalf spunea că nu puteau 
în nici un caz să-şi continue drumul şi să-l lase pe domnul 
Baggins în mâinile gnomilor, fără să încerce să descopere dacă 


era viu sau mort şi fără să încerce să-l salveze. 

— La urma urmelor e prietenul meu, spuse vrăjitorul, şi nu 
e băiat rău, mititelul. Mă simt răspunzător de soarta lui. Ah, bine 
ar fi fost dacă nu l-aţi fi pierdut. 

Piticii voiau să ştie de ce fusese luat în călătorie din capul 
locului, de ce nu rămăsese cu prietenii lui şi venise cu ei şi de ce 
nu alesese vrăjitorul pe cineva cu mai multă minte. 

— Până acum mai mult ne-a încurcat decât ne-a ajutat, 
spuse unul dintre ei, şi dacă trebuie să ne mai şi întoarcem în 
galeriile alea înfiorătoare să-l căutăm, atunci eu zic mai bine să-l 
ia naiba! 

Gandalf răspunse furios: 

— Eu l-am adus şi eu nu obişnuiesc să aduc pe nimeni 
nefolositor. Ori mă ajutaţi să-l caut, ori plec şi vă las să vă 
descurcaţi cum ştiţi. Dacă reuşim să-l găsim, sunt convins că 
până la urmă o să-mi mulţumiţi. Ce Dumnezeu ţi-o fi venit să-l 
laşi să cadă, Dori! 

— L-aţi fi lăsat şi dumneavoastră să cadă, spuse Dori, dacă 
v-aţi fi simţit deodată apucat de gleznă de un gnom, pe la spate 
şi pe întuneric, dacă aţi fi simţit că vă pune piedică şi vă loveşte 
cu picioarele în spate. 

— Bine, dar după aia de ce nu l-ai ridicat? 

— Doamne, ce întrebare! Gnomii luptau şi muşcau pe 
întuneric, toţi cădeau unii peste ceilalţi şi se pocneau unul pe 
altul. Aproape că mi-aţi retezat capul cu sabia Glam-Dring, în 
timp ce Thorin înjunghia cu Orcrist tot ce găsea în dreapta şi în 
stânga şi roată împrejur. Deodată aţi declanşat unul dintre 
fulgerele acelea orbitoare şi am văzut gnomii chelălăind şi 
retrăgându-se în fugă. Pe urmă aţi strigat: „După mine, toţi!” Şi 
ar fi trebuit să vă urmeze toţi. Ne-am închipuit, de altfel, că aşa 
s-a şi întâmplat. N-a fost timp de numărătoare - asta o ştiţi prea 
bine - decât după ce am ieşit pe poarta de jos, zbughind-o 
printre paznici şi am venit în mare dezordine până aici. Şi-acum, 
uite c-am pierdut Spărgătorul, lua-l-ar naiba! 

— Ba-i aici, spuse Bilbo, coborând în mijlocul lor şi 
scoţându-şi inelul. 

Vai, cum au mai sărit! Au început să strige de uimire şi de 
bucurie. Gandalf era tot atât de uimit ca şi ceilalţi, dar probabil 
mult mai bucuros decât ei. Lui Balin îi strigă părerea lui despre 
un paznic care lasă oamenii să pătrundă printre ei fără să-i 


prevină. Dar oricum, după asta, reputaţia lui Bilbo în ochii 
piticilor a crescut considerabil. Dacă până atunci, cu toate 
asigurările lui Gandalf, se mai îndoiseră că ar fi un Spărgător de 
mâna-ntâi, care poate să pătrundă oriunde, acum se 
convinseseră. Singurul nedumerit era Balin; dar toţi îi spuseseră 
că Bilbo fusese ingenios. 

lar hobbitul se simţi atât de bucuros de laudele lor, încât 
chicoti în sinea lui pe înfundate şi nu le spuse nimic în legătură 
cu inelul; când îl întrebară cum a făcut-o, spuse: 

— Eh, m-am furişat şi eu, aşa - cu mare grijă şi fără 
zgomot. 

— În orice caz, până acum nu mi s-a întâmplat să se 
furişeze pe sub nasul meu nici măcar un şoricel, oricât de mare 
grijă ar fi avut şi oricât de puţin zgomot ar fi făcut, spuse Balin. 
Eu unul scot scufia şi mă plec în faţa dumitale. Ceea ce şi făcu: 
Balin, sluga dumitale! 

— Al dumitale, Bilbo Baggins, spuse hobbitul. 

Apoi îl întrebară despre aventurile prin care trecuse după 
ce-l pierduseră, şi Bilbo se aşeză şi le povesti totul - în afară de 
faptul că găsise inelul. („Nu le spun chiar acum”, se gândi el.) 
Ascultară cu mare interes povestea despre concursul de 
ghicitori şi se cutremurară plini de înţelegere când auziră 
descrierea lui Gollum. 

— Şi când l-am văzut cum stă lângă mine, n-am mai reuşit 
să găsesc nici o ghicitoare, sfârşi Bilbo. Aşa că i-am spus „Ce am 
în buzunar?” şi n-a ghicit, deşi l-am lăsat să încerce de trei ori. 
Şi atunci i-am zis: „Cum rămâne cu făgăduiala? Arată-mi drumul 
spre ieşire!” dar el s-a repezit la mine să mă ucidă; am fugit şi 
am căzut, însă era întuneric şi m-a pierdut. După aceea l-am 
urmărit eu, fiindcă l-am auzit cum îşi vorbea singur. Îşi închipuia 
că eu chiar ştiu drumul spre ieşire şi se grăbea într-acolo. Pe 
urmă s-a aşezat de-a curmezişul intrării, blocându-mi trecerea; 
în cele din urmă am sărit peste el, am scăpat şi am alergat la 
poartă. 

— Dar cu paznicii ce-ai făcut? întrebară piticii. Nu era nici 
unul? 

— Ba da. O grămadă, dar i-am păcălit. Pe urmă m-am prins 
în poartă, care era doar crăpată, şi am pierdut o grămadă de 
nasturi, spuse uitându-se cu tristeţe la hainele lui rupte. Dar 
până la sfârşit tot m-am strecurat şi acum iată-mă-s aici. 


Piticii se uitară la el cu un nou respect când le povesti cum 
păcălise paznicii sau cum sărise peste Gollum, sau cum se 
strecurase afară, de parcă toate astea ar fi fost extrem de 
uşoare sau lipsite de pericol. 

— Ce vă spuneam? zise Gandalf, râzând. Domnul Baggins 
are mult mai multe resurse decât ţi-ai închipui. Şi spunând asta, 
îi aruncă lui Bilbo o privire ciudată pe sub sprâncenele lui 
stufoase, şi hobbitul se întrebă dacă nu cumva ghicise partea 
din poveste pe care o trecuse sub tăcere. 

După care îi puse şi el o serie de întrebări vrăjitorului, căci, 
dacă între timp Gandalf le explicase piticilor totul, Bilbo nu 
auzise nimic. Voia să ştie cum reapăruse vrăjitorul şi unde se 
aflau acum cu toţii. 

Drept să vă spun, vrăjitorul era întotdeauna încântat să 
vorbească despre inteligenţa lui, chiar şi de mai multe ori la 
rând, aşa că-i spuse lui Bilbo că atât el, cât şi Elrond ştiau foarte 
bine că în partea aceea a muntelui trăiau nişte gnomi răi. Dar 
intrarea lor principală dădea înainte de trecătoare, una pe care 
era mai uşor de mers, aşa că prindeau adesea oamenii pe care-i 
apuca noaptea lângă intrare. După un timp, oamenii 
renunţaseră să mai meargă pe drumul acela şi gnomii 
deschiseseră, probabil, de curând, o nouă intrare, în vârful 
defileului pe care veniseră piticii, pentru că până nu demult 
defileul fusese socotit un loc sigur. 

— Trebuie să văd dacă nu pot găsi un uriaş cât de cât 
săritor care să blocheze din nou intrarea, spuse Gandalf, că 
altfel, curând, curând, n-o să se mai poată trece deloc peste 
munte. 

De îndată ce auzise răcnetul lui Bilbo, Gandalf îşi dăduse 
seama ce se întâmplase. Profitase de lumina fulgerului care-i 
ucisese pe gnomii ce tocmai voiau să-l înhaţe şi trecuse 
înghesuindu-se prin crăpătură, tocmai când să se închidă cu 
zgomot. Urmări gărzile şi prizonierii lor până la marginea sălii 
mari şi acolo elaboră în umbră cea mai eficientă vrăjitorie de 
care era în stare. 

— A fost o treabă foarte grea, spuse, şi riscantă. 

Dar Gandalf făcuse, fireşte, studii de specialitate în 
domeniul vrăjilor cu foc şi lumini (după cum ştiţi, până şi 
hobbitul îşi amintea de minunatele focuri de artificii de la 
petrecerile solstițiului de vară date de Bătrânul Took). Restul îl 


ştim cu toţii, în afară doar de faptul că Gandalf cunoştea poarta 
din spate (aşa numeau gnomii poarta de jos) unde îşi pierduse 
Bilbo nasturii. De fapt, era o poartă pe care o cunoşteau bine 
toţi cei care umblau prin părţile astea ale muntelui; dar era 
nevoie de un vrăjitor care să-şi păstreze calmul prin toate 
galeriile şi care să-i îndrume în direcţia cea bună. 

— Poarta aceea au făcut-o de o veşnicie, spuse, întâi ca să 
aibă pe unde scăpa, dacă va fi vreodată nevoie, iar apoi, ca să 
iasă spre meleagurile din cealaltă parte, unde se tot duc 
noaptea şi fac mare prăpăd. Poarta e păzită tot timpul şi nimeni 
n-a reuşit până acum s-o blocheze. lar după cele petrecute, o 
vor păzi şi mai bine, adăugă el, râzând. 

Râseră şi ceilalţi. La urma urmei, deşi pierduseră mult, îl 
uciseseră totuşi pe Marele Gnom şi pe mulţi alţii pe de lături şi 
scăpaseră cu toţii teferi, aşa că s-ar putea spune că deocamdată 
ieşiseră învingători. 

Dar vrăjitorul îi readuse cu picioarele pe pământ: 

— Ei, acum, după ce ne-am odihnit puţin, trebuie s-o 
pornim din nou, spuse. De îndată ce se lasă noaptea, ies şi ne 
atacă cu sutele; umbrele au şi început să se lungească; ne pot 
mirosi urmele paşilor ore întregi după ce-am trecut. Inainte să 
se însereze, trebuie să punem câţiva kilometri buni între ei şi 
noi. Dacă cerul rămâne senin, avem şi un pic de lună şi asta ar fi 
un noroc. Nu că le-ar păsa lor mult de lună, dar am avea puţină 
lumină care să ne îndrume paşii. Da, sigur, spuse el ca răspuns 
la o serie de alte întrebări ale hobbitului. În galeriile gnomilor 
pierzi noţiunea timpului. Azi e joi, şi pe noi ne-au prins luni 
noaptea sau marţi dimineaţă. Am mers kilometri în linie dreaptă 
prin inima muntelui şi am ieşit de partea cealaltă, o scurtătură 
grozavă. Dar nu ne aflăm acolo unde ne-ar fi dus încercarea 
noastră. Suntem prea departe, la nord, şi în faţa noastră se 
întind nişte tărâmuri cam neplăcute. Şi mai suntem încă destul 
de sus. Hai să mergem! 

— Mi-e îngrozitor de foame, se văită Bilbo, care îşi dăduse 
brusc seama că nu mai mâncase din noaptea dinaintea celei din 
ajun. Gândiţi-vă numai ce înseamnă asta pentru un hobbit! 
Acum, când îi trecuse emotia, îşi simţea stomacul gol şi uşor şi i 
se împleticeau picioarele. 

— N-avem ce-ţi face, spuse Gandalf, în afară de cazul în 
care vrei să te întorci şi să le ceri frumos gnomilor să te lase 


să-ţi iei calul şi bagajele-napoi. 

— Nu, mulţumesc, spuse Bilbo. 

— Bine, atunci trebuie să strângem cureaua şi s-o pornim 
chiar dacă o să înaintăm greu - că de nu, ne fac pe noi mâncare 
şi asta va fi mult mai rău decât să n-avem noi ce mânca. 

In timp ce înaintau aşa, Bilbo se uita în dreapta şi în stânga, 
doar-doar o găsi ceva merinde; dar murele abia înfloriseră şi 
bineînţeles că nu era nici urmă de nuci şi nici măcar de boabe 
de gherghină. Ronţăi câteva boabe de măcriş şi bău dintr-un 
pârâiaş de munte care le tăie drumul. Apoi mâncă trei boabe de 
zmeură sălbatică pe care le găsi pe mal, dar asta nu prea-i 
ajută. 

Continuă să meargă şi să tot meargă. Cărarea accidentată 
dispăru. Tufişurile şi buruienile înalte dintre bolovani, peticele de 
iarbă păscută de iepuri, cimbrul şi salvia, şi trandafirii de munte 
galbeni - totul dispăru şi se treziră la picioare cu un povârniş 
larg şi abrupt de pietre căzute, urmele unor alunecări de teren. 
Incepură să coboare  povârnişul, pietricele şi gunoaie 
rostogolindu-se pe sub picioarele lor; curând după aceea, bucăţi 
mari de piatră spartă o porniră uruind în jos, antrenând alte 
bucăţi de sub ele, care le urmară alunecând şi rostogolindu-se la 
vale; asta răscoli şi bucăţi de stâncă, care începură să salte, 
prăbuşindu-se apoi cu zgomot în mijlocul unui nor de praf. Nu 
trecu mult şi tot povârnişul de deasupra şi de la picioarele lor 
păru să se pună în mişcare şi se treziră duşi de terenul care 
luneca,  ghemuiţi unul  într-altul într-o învălmăşeală 
înfricoşătoare de bolovani şi de lespezi mişcătoare, care pârâiau 
şi crăpau. 

li salvară copacii din fundul văii. Lunecară până la marginea 
unei păduri de pini care se căţăra pe coasta muntelui spre vârf, 
ca o continuare a pădurilor mai dese şi mai întunecate ale văilor 
de jos. Unii apucară trunchiurile copacilor şi, legănându-se, se 
prinseră de crăcile mai joase, alţii (ca micuțul hobbit) se vârâră 
în spatele unui copac pentru a se feri de atacul violent al 
stâncilor. Dar pericolul nu dură mult, alunecarea se opri şi 
ultimele zgomote slabe de sfărâmături se pierdură în depărtare, 
în timp ce mulţi dintre cei mai mari bolovani răscoliţi coborau 
săltând şi învârtindu-se printre ferigi şi rădăcinile de pini, 
departe, în vale. 

— Bun! Asta ne-a făcut să mai înaintăm puţin, spuse 


Gandalf, şi chiar şi gnomii care ne urmăresc vor ajunge cu greu 
să coboare liniștiți până la noi. 

— Da, mormăi Bombur, dar aş îndrăzni să spun că în 
schimb o să le fie uşor să ne arunce cu pietre în cap. 

Piticii (şi Bilbo) erau departe de a fi fericiţi şi-şi frecau 
picioarele şi labele picioarelor vătămate şi umflate. 

— Prostii! O să ne depărtăm de aici, să ieşim din calea 
avalanşei. Dar repede. Uitaţi-vă la lumină. ` 

Soarele dispăruse de mult în spatele munților. Intunericul 
începuse să se îngroaşe în jurul lor, cu toate că departe, printre 
arbori şi deasupra vârfurilor negre ale copacilor care creşteau 
mai jos, tot se mai vedeau luminile serii, pe câmpiile din partea 
cealaltă. Coborâră şchiopătând, cât puteau de repede, coastele 
molcome mergând pe o cărare abruptă tot către sud. Din când 
în când se trezeau înaintând anevoios printr-o mare de ferigi: 
frunzele înalte se ridicau până deasupra capului lui Bilbo; alteori, 
înaintau fără nici un zgomot pe un covor de ace de pin; pe 
drum, întunericul pădurii se făcu tot mai negru şi tăcerea tot 
mai adâncă. În seara aceea nu era nici un pic de vânt care să 
aducă puţin din suspinele mării printre ramurile copacilor. 


— Trebuie neapărat să mergem mai departe? întrebă Bilbo. 

Se făcuse atât de întuneric, încât abia mai vedea barba lui 
Thorin mişcându-se încoace şi încolo lângă el, iar liniştea era 
atât de adâncă, încât răsuflarea piticilor părea un zgomot 
puternic. 

— Degetele de la picioare mi-s stâlcite şi chircite, picioarele 
mă dor şi stomacul mi se clatină încoace şi încolo ca un sac gol. 

— Încă puţin, spuse Gandalf. 

După ceea ce păru a fi o veşnicie, dădură brusc de o poiană 
unde nu creştea nici un copac. Luna se urcase pe cer şi-şi 
trimitea acum razele drept în poiană. Nu ştiu de ce, dar toţi au 
avut impresia că locul acela are ceva antipatic, cu toate că la 
prima vedere părea că nu e nimic rău. 

Dar deodată auziră un urlet, jos, în vale, un urlet lung şi 
înfiorător. Drept răspuns răsună alt urlet mai la dreapta, şi mult 
mai aproape; apoi altul şi mai aproape, în stângă. Erau lupi care 
urlau la lună, lupi care se adunau! 

Domnul Baggins cunoştea zgomotul, deşi acasă, lângă 
vizuina lui, nu trăia nici un lup. li fusese descris adesea, în 


basme. Unul dintre verii lui mai mari (din ramura Took) care 
fusese un mare călător, obişnuia să-i imite, ca să-l sperie. Dar 
auzindu-i aici în pădure, sub clar de lună, Bilbo simţi că e prea 
mult. Nu te poţi lupta împotriva lupilor nici măcar cu inele 
fermecate - mai ales împotriva haitelor fioroase care trăiesc la 
umbra munţilor înţesaţi de gnomi, dincolo de marginea Ţinutului 
Sălbatic, la hotarele Cunoscutului. Lupii de felul ăsta au un 
miros chiar mai fin decât câinii şi nici nu trebuie să te vadă ca să 
te prindă. 

— Ce ne facem, ce ne facem! începu el să se jelească. Am 
scăpat de gnomi ca să ne prindă lupii, spuse, lucru care deveni 
pe dată un proverb, cu toate că azi, în asemenea situaţii 
neplăcute, se spune: „Din lac în puț”. 

— Repede, sus, în copaci! strigă Gandalf. 

Se repeziră deci la copacii din marginea poienii, căutând 
unii care aveau ramurile mai joase sau care se îndoiau destul de 
uşor ca să se caţere în ei. Bineînţeles că n-au pierdut nici o 
clipă; s-au urcat sus, tot mai sus, cât de sus îi ţineau ramurile. 
Aţi fi râs, desigur (dacă aţi fi fost la o distanţă sigură) dacă i-aţi 
fi văzut pe pitici aşezaţi în copaci, cu bărbile atârnând în jos şi 
legănându-se; erau ca nişte moşnegi nebuni care s-ar fi jucat 
de-a copiii. Fili şi Kili erau în vârful unei zade înalte care semăna 
a pom de Crăciun uriaş. Dori, Nori, Ori, Oin şi Gloin stăteau mai 
confortabil într-un pin mare cu crengi care ieşeau regulat din loc 
în loc, ca spiţele unei roţi. Bifur, Bofur, Bombur şi Thorin se aflau 
într-un alt pin, Dwalin şi Balin se căţăraseră într-un brad înalt şi 
subţire cu ramuri puţine şi încercau să găsească în frunzişul 
crăcilor din vârf un loc unde să se aşeze. Gandalf, care era mult 
mai înalt decât ceilalţi, găsise un copac în care ceilalţi nu 
reuşiseră să se caţere, un pin mare care se înălța chiar la 
marginea luminişului. Ramurile îl ascundeau cu totul, doar ochii 
îi luceau în lumina lunii ori de câte ori arunca o privire în jur. 

Şi Bilbo? Nu reuşi să se caţere în nici un copac şi alerga de 
la un copac la altul, ca un iepure care şi-a pierdut vizuina şi e 
urmărit de un dulău. 

— lar l-ai părăsit pe Spărgător! 
uitându-se în jos. 

— Nu pot căra toată ziua spărgători în spinare, spuse Dori, 
când cobor galerii sau când mă caţăr în copaci. Ce vă închipuiţi 
c-oi fi? Hamal!? 


Ap 


ii spuse Nori lui Dori, 


— Dacă nu facem ceva, îl mănâncă, spuse Thorin, căci între 
timp urletele care-i înconjurau se apropiau din ce în ce. Dori! 
strigă şi, căci Dori se afla cel mai aproape de pământ, în 
arborele cel mai potrivit. Dă-i repede mâna domnului Baggins şi 
ajută-l să urce! 

Cu toate că bombănea tot timpul, Dori era un tip 
cumsecade. Dar bietul Bilbo nu reuşi să ajungă până la mâna 
lui, nici măcar după ce Dori cobori până la ultima ramură de jos 
şi-i întinse braţul cât putea el de mult. În cele din urmă, Dori 
cobori pur şi simplu din copac şi-l puse pe Bilbo să i se urce în 
cârcă. 

Tocmai în clipa aceea lupii se repeziră urlând în luminiş. 
Deodată apăruseră sute de ochi care-i priveau din toate părţile. 
Totuşi, Dori nu-l lăsă pe Bilbo. Aşteptă până cobori de pe umerii 
lui şi se instală pe o cracă, apoi sări şi el să apuce la rândul lui o 
cracă. Un lup căuta să-l prindă de manta în timp ce se sălta să 
urce în copac, şi aproape că reuşi. O clipă mai târziu apăru o 
întreagă haită care începu să latre în jurul arborelui şi să sară 
sus, pe trunchi, cu ochi strălucitori şi limbi scoase. 

Dar nici chiar wargii cei sălbatici (căci aşa li se spunea 
lupilor haini de dincolo de marginea Ţinuturilor Sălbatice) nu se 
pot căţăra în copaci. Piticii erau, deci, un timp, în siguranţă. Din 
fericire, era cald şi nu bătea vântul. În general, nu e prea comod 
să stai mult timp în copaci nici când e vreme bună, dar când mai 
e şi frig, şi vânt, şi-ţi urlă şi te pândesc lupii, la picioarele 
copacului, atunci e cu desăvârşire îngrozitor. 

Această poiană înconjurată de arbori era locul de întâlnire 
al lupilor. Veneau mereu alţii şi alţii, la nesfârşit. Îi lăsară pe unii 
de pază la picioarele pinului în care se căţăraseră Dori şi Bilbo, 
după care începură să adulmece în dreapta şi în stânga, până 
când descoperiră toţi copacii în care se căţărase câte cineva. 
Postară şi acolo lupi de pază, în timp ce restul (păreau a fi sute 
şi sute) formară un cerc mare în poiană. În mijlocul cercului se 
afla un lup uriaş, cenuşiu, care începu să le vorbească celorlalţi 
în graiul nesuferit al lupilor wargi. Gandalf înţelegea acest grai. 
Bilbo nu, dar i se păru că sună îngrozitor, că exprimă numai 
lucruri rele şi urâte, şi aşa şi era. Din când în când lupii din cerc 
îi răspundeau şefului lor cenuşiu în cor, şi larma lor 
înspăimântătoare aproape îl făcu pe Bilbo să cadă din pinul în 
care se urcase. 


Am să vă spun ce a înţeles Gandalf din ceea ce i se părea 
lui Bilbo a fi doar o larmă. Lupii wargi şi gnomii se ajutau 
adesea, când era vorba de rele. De obicei, gnomii nu se prea 
depărtau de munţii lor, decât dacă erau goniţi de acolo şi 
trebuiau să-şi caute un nou adăpost sau dacă se duceau la 
război (ceea ce mă bucur să vă spun că nu se mai întâmplase 
de mult). Dar pe atunci porneau uneori la atac, mai ales ca să 
găsească de mâncare sau sclavi care să trudească pentru ei. 
Uneori călăreau pe lupi, ca oamenii pe cai. Acum se părea că 
gnomii pregătiseră un mare atac chiar pentru seara aceea. Lupii 
veniseră să se întâlnească cu gnomii dar gnomii erau în 
întârziere. Pricina întârzierii era, fără îndoială, moartea Marelui 
Gnom şi toate emoţiile pricinuite de pitici, de Bilbo şi de vrăjitor, 
pe care, probabil, gnomii tot îi mai urmăreau. 

Cu toate pericolele care existau pe aceste meleaguri 
îndepărtate, oameni viteji se întorseseră de curând acolo, 
venind dinspre sud, tăiaseră copacii şi-şi construiseră case în 
mijlocul pădurilor îmbietoare, în văi şi de-a lungul apelor. Erau 
mulţi asemenea oameni şi erau curajoşi şi bine înarmaţi, şi nici 
chiar lupii wargi nu îndrăzneau să-i atace ziua în amiaza mare, 
chiar când oamenii erau singuri. In noaptea aceea însă lupii 
plănuiseră să atace cu ajutorul gnomilor câteva dintre satele 
cele mai apropiate de munţi. Dacă şi-ar fi pus planul în aplicare, 
a doua zi n-ar mai fi existat nimeni acolo; ar fi fost ucişi toţi, în 
afară de câţiva pe care gnomii i-ar fi păzit din calea lupilor şi i-ar 
fi dus în peşterile lor ca prizonieri. 

Era cumplit să auzi o asemenea discuţie nu numai din 
pricina vitejilor pădurari, a nevestelor şi copiilor lor, dar şi din 
pricina pericolului care-i ameninţa acum pe Gandalf şi pe 
prietenii lui. Lupii erau furioși şi uimiţi să-i găsească la locul lor 
de întâlnire. Işi închipuiau că trebuie să fie prieteni de-ai 
pădurarilor şi că veniseră să-i spioneze, după care să le 
povestească celor din vale despre planurile lor, şi deci gnomii şi 
lupii să fie siliţi să ducă o bătălie crâncenă, în loc să ia prizonieri 
sau să înfulece oameni treziţi pe neaşteptate din somn. Aşa că 
lupii nici nu se gândeau să plece şi să lase făpturile din copaci 
să le scape; în nici un caz, înainte de răsăritul Soarelui, când 
gnomii-soldaţi vor fi coborât de mult din munţi; şi gnomii se pot 
căţăra în copaci sau îi pot dobori. 

Acum înţelegeţi de ce, ascultându-le mârâitul, Gandalf s-a 


speriat îngrozitor, cât era el de vrăjitor, şi şi-a dat seama că se 
aflau într-un loc mizerabil, unde nici vorbă să fi putut scăpa de 
pericol. Oricum, nu era să-i lase să-şi facă de cap cum voiau, cu 
toate că mare lucru nu putea face, fiind imobilizat într-un pin 
înalt, cu lupi de jur-împrejur la picioarele arborelui. Strânse 
conurile uriaşe de pin de pe crengi, aprinse unul dintre conuri cu 
o văpaie albastră-strălucitoare şi-l aruncă vâjâind în mijlocul 
lupilor. Îl lovi pe unul în spate şi într-o clipă blana lui aspră 
începu să ardă, şi lupul începu să sară încoace şi încolo, 
chelălăind îngrozitor. Urmă alt con, apoi altul, unul arzând cu 
flăcări albastre, altul cu flăcări roşii, altul cu flăcări verzi. Căzură 
pe pământ şi explodară în mijlocul lupilor, scoțând scântei 
colorate şi fum. Un con deosebit de mare îl lovi pe căpetenia 
lupilor drept în nas, făcându-l să sară zece metri în sus, după 
care lupul începu să alerge de jur împrejurul cercului, 
repezindu-se chiar şi la ceilalţi lupi şi muşcându-i de furie şi de 
teamă. 

Piticii şi Bilbo strigară şi aplaudară. Dar furia lupilor era un 
spectacol înspăimântător şi gălăgia pe care o făceau umplea 
toată pădurea. Lupii s-au temut întotdeauna de foc, dar de astă 
dată mai era vorba şi de un foc groaznic şi ciudat. Cum îi 
atingea vreo scânteie, se lipea de blana lor, începea s-o ardă cu 
mare repeziciune şi, dacă nu se rostogoleau repede, se 
acopereau îndată de flăcări. 

Nu trecu mult şi luminişul se umplu de lupi care se tot 
rostogoleau să-şi stingă blana plină de scântei, în timp ce lupii 
acoperiţi cu flăcări alergau încoace şi încolo, aprinzându-i şi pe 
alţii, până când propriii lor tovarăşi îi goniră făcându-i să alerge 
în vale să caute apă, urlând şi tânguindu-se. 


— Ce-i cu larma asta din pădure? întrebă Regele Vulturilor. 
Stătea, negru, în lumina lunii, în vârful unei stânci ascuţite şi 
singuratice, pe marginea dinspre răsărit a munţilor. Aud voci de 
lupi! S-au apucat gnomii de rele, prin pădure? 

Se ridică în aer şi, într-o clipă, două dintre străjile lui, 
cocoţate pe stâncile din dreapta şi din stânga, ţâşniră în sus să-l 
urmeze. Se rotiră în aer şi se uitară la cercul de lupi - o pată 
mică jos, la mare, mare depărtare. Dar vulturii au ochi 
pătrunzători şi sunt în stare să vadă lucruri mici la mare 
distanţă. Regele Vulturilor din Munţii Ceţoşi era în stare să se 


uite la soare fără să clipească şi să vadă, chiar şi în lumina lunii, 
un iepure care se mişca pe pământ, la o milă sub el. Aşadar, cu 
toate că nu putea să-i vadă pe cei care se căţăraseră în copaci, 
reuşi totuşi să-şi dea seama de agitația lupilor să vadă micile 
scântei de foc, să audă urletele şi lătrăturile care veneau slabe, 
de la mare distanţă. Mai văzu şi lumina lunii reflectată pe 
coifurile şi suliţele gnomilor în timp ce făpturile astea păcătoase 
coborau în şiruri lungi, ieşind pe poartă, furişându-se pe 
coastele muntelui şi cotind-o înspre pădure. 

Vulturii nu sunt păsări prea prietenoase. Ba, unii sunt chiar 
laşi şi cruzi. Dar vulturii din vechiul neam din Munţii Nordului 
erau cele mai grozave păsări din câte au existat vreodată: erau 
mândri şi puternici, şi aveau o inimă generoasă. Nu le plăceau 
gnomii şi nici nu se temeau de ei. Când se întâmpla să-i bage 
vreodată în seamă (ceea ce era rar, căci vulturii nu mănâncă 
asemenea făpturi), se năpusteau asupra lor, în ciuda răcnetelor 
pe care le scoteau aceştia; îi goneau înapoi în peşterile lor, 
oprind astfel orice ticăloşie pe care o făceau în clipa aceea. 
Gnomii urau vulturii şi se temeau de ei, dar nu puteau ajunge 
până în înaltul lor lăcaş şi nici nu-i puteau goni din munţi. 

In seara aceea, Regele Vulturilor era extrem de curios să 
ştie ce se întâmpla; convocă deci mai mulţi vulturi şi împreună 
părăsiră munţii, în zbor. Rotindu-se încet, în cercuri din ce în ce 
mai mici, coborâră tot mai jos şi mai jos, către haita lupilor şi 
locul de întâlnire al gnomilor. 

Şi bine au făcut! Căci acolo jos se petreceau lucruri 
cumplite. Lupii care luaseră foc fugiseră în pădure şi o 
aprinseseră în mai multe locuri. Era miez de vară şi aici, în 
partea de răsărit a munţilor, nu prea plouase în ultima vreme. 
Ferigi îngălbenite, ramuri căzute, ace de pin aşternute în strat 
gros şi ici, colo, copaci uscați se aprinseră într-o clipă. Flăcările 
începură să salte de jur împrejurul poienii. Dar lupii-paznici nu 
părăsiră copacii. Innebuniţi de furie, stăteau şi urlau în jurul 
trunchiurilor, înjurând piticii în graiul lor îngrozitor, în timp ce le 
spânzura limba din gură şi ochii le străluceau sălbatici şi roşii ca 
focul. 

Apoi deodată apărură, fugind şi răcnind, şi gnomii. La 
început crezură că e o luptă cu pădurarii; dar aflară într-o clipă 
despre ce e vorba. Unii dintre ei se aşezară şi începură să râdă. 
Alţii îşi agitară suliţele şi îşi izbiră lăncile de scuturi. Gnomii nu 


se tem de foc, aşa că făcură un plan care păru să-i distreze 
grozav. 

Unii strânseră toţi lupii la un loc, într-o haită; alţii aşezară 
câte o claie de ferigi şi de vreascuri în jurul fiecărui pin, alţii, în 
sfârşit, alergară în dreapta şi în stânga tot bătând din picioare şi 
lovind, şi iar bătând până când stinseră aproape toate flăcările, 
în afară de focul de lângă copacii unde se aflau piticii. Pe acesta, 
dimpotrivă, îl hrăniră cu frunze, crengi uscate şi ferigi, reuşind 
să creeze un cerc de fum şi flăcări de jur împrejurul piticilor, pe 
care aveau însă grijă să nu-l lase să se întindă în afară; încet, 
focul începu să se adune spre centrul cercului până când atinse 
clăile îngrămădite la rădăcinile copacilor. Ochii lui Bilbo se 
umplură de fum şi el începu să simtă căldura flăcărilor; prin fum 
vedea gnomii învârtindu-se într-o horă ca oamenii în jurul focului 
de tabără, în miez de vară. Dincolo de cercul războinicilor care 
dansau ridicând suliţele şi topoarele, la o distanţă respectuoasă, 
se aflau lupii, care stăteau şi aşteptau. Îi auzeau pe gnomi, 
cântând un cântec îngrozitor: 


Cincisprezece păsărele, în cinci brazi înalţi, 
Simţeau boarea arzătoare, simțeau boarea înfiorătoare! 
Dar aceste păsărele n-aveau aripi ca să zboare! 

Ce să facem, ce să facem cu ciudatele făpturi? 
să le prăjim de vii sau să le fierbem în oală, 

Să le frigem sau să le mâncăm cu pâine goală? 


Apoi se opriră şi strigară: 

— Zburaţi,  păsărele, zburati dacă puteţi!  Coborâţi, 
păsărele, că de nu, ardeţi în cuib. Cântaţi păsărele, cântaţi! De 
ce nu cântaţi? 

— Plecaţi de aici, puştilor, le strigă Gandalf drept răspuns. 
Acu nu-i vreme de umblat după cuiburi. Şi copiii care nu-s 
cuminţi şi se joacă cu focul o păţesc! 

Gandalf le spunea asta ca să-i înfurie şi ca să le arate că 
nu-i este frică de ei, cu toate că, deşi vrăjitor, îi era, fireşte, 
foarte frică. Dar gnomii nu-l luară în seamă şi continuară să 
cânte: 


Ardeţi ferigi şi voi pomi până vă chirciţi 
O lumină în noaptea încântării noastre... 


Prăjiţi-i şi coaceţi-i, frigeţi-i şi pârjoliţi-i 
Să le ardă bărbile şi ochii să le lucească, 
Şi părul tot să li se pârlească. 
lar pielea să le plesnească, 
Osânza să se topească, 
Oasele să li se-nnegrească, 
Spuza lor zăcând. 

Sub cerul blând. 

Da, a piticilor oaste 
Să ardă în noaptea 
Încântării noastre, 

Hei-hei, 
la-hei, 
la-hei! 


Şi cu ultimul „la-hei”, flăcările atinseră pinul lui Gandalf. 
Apoi, într-o clipă, cuprinseră şi ceilalţi pini. Scoarța luă foc şi 
ramurile mai joase începură să trosnească. 

Gandalf se urcă în vârful arborelui. Şi deodată, pe când se 
pregătea să sară în mijlocul suliţelor purtate de gnomi, vârful 
baghetei lui fulgeră o lumină orbitoare, ca de trăsnet. Sărind, 
şi-ar fi pus capăt zilelor, cu toate că ar fi ucis, probabil, o 
grămadă de gnomi când s-ar fi prăbuşit, ca un trăsnet. Dar nu 
apucă să sară. 

Pentru că tocmai atunci Regele Vulturilor cobori de sus, îl 
luă în gheare şi dispăru cu el. 


Gnomii scoaseră un răcnet de furie şi de uimire. Regele 
Vulturilor, care între timp vorbise cu Gandalf, strigă o poruncă şi 
păsările uriaşe care erau cu el se întoarseră în zbor, coborând ca 
nişte umbre mari, negre, spre pământ. Lupii urlară şi scrâşniră 
din dinţi; gnomii ţipară şi bătură din picioare, înfuriaţi, şi 
aruncară suliţele lor grele în aer. Dar fără rezultat. Vulturii se 
năpustiră asupra lor. Asaltul negru al aripilor fâlfâitoare îi aruncă 
pe gnomi la pământ sau îi goni departe; ghearele păsărilor le 
sfâşiau feţele. Alte păsări zburară către vârful copacilor şi îi 
apucaseră pe pitici, care se căţăraseră mai sus decât 
îndrăzniseră ei vreodată. Bietul Bilbo era cât pe-aci să fie iar 
uitat. Abia reuşi să se agaţe de picioarele lui Dori, ultimul pe 
care îl luară păsările, şi se ridicară pe deasupra larmei şi a 


focului. Bilbo legănându-se în aer, mai-mai să-şi rupă braţele. 

Departe, jos, lupii şi gnomii se risipiseră prin pădure, cât 
mai departe de câmpul de luptă pe deasupra căruia tot mai 
zburau şi se învârteau câţiva vulturi. Flăcările din jurul pinilor 
ţâşniră deodată mai sus decât cele mai înalte ramuri care luară 
foc trosnind, într-o rafală de scântei şi de fum. Bilbo scăpase 
tocmai la timp! 

Lumina incendiului se pierdu, rămânând undeva, jos, 
departe, ca o scânteie mică şi roşie pe pământul întunecat, în 
timp ce ei erau în văzduh, ridicându-se tot mai sus, în cercuri 
compacte. Bilbo nu uită niciodată zborul pe care-l făcu, agăţat 
de gleznele lui Dori. Gemea întruna: „Braţele mele, braţele 
mele!”, iar Dori îi răspundea, văicărindu-se: „Bietele mele 
picioare, bietele mele picioare!” 

Înălţimea îi dădea lui Bilbo ameţeală chiar şi în condiţiile 
cele mai fericite. | se făcea rău chiar dacă se uita în jos peo 
pantă foarte lină şi nu-i plăcuseră niciodată scările, ca să nu mai 
vorbim de copaci (căci până acum nu fusese niciodată în situaţia 
să trebuiască să scape de lupi). Vă închipuiţi deci cum i se 
învârtea capul, când se uita printre degetele picioarelor lui care 
se legănau şi vedea pământurile negre desfăşurându-se sub el, 
colorate ici-colo de razele lunii care luminau câte o stâncă, un 
povârniş sau un pârâiaş pe câmpie. 

Crestele palide ale munţilor se apropiau din ce în ce, vârfuri 
stâncoase, luminate de lună, străpungând umbrele nopţii. Cu 
toate că era vară, lui Bilbo i se părea că e foarte frig. Inchise 
ochii şi se întrebă dacă va mai putea rezista mult, agăţat de 
Dori. Apoi se gândi ce i s-ar fi întâmplat dacă nu ar rezista şi 
simţi că i se face rău. 

Zborul se isprăvi la timp, tocmai când braţele lui erau gata 
să cedeze. Dădu drumul gleznelor lui Dori icnind şi căzu pe 
suprafaţa aspră a unui cuib de vulturi. Zăcu acolo fără să scoată 
o vorbă; în mintea lui se amesteca uimirea că fusese salvat din 
foc şi teama să nu cadă de pe locul îngust unde se afla, în 
întunericul adânc ce se întindea în dreapta şi-n stânga lui. In 
clipa aceea avu, într-adevăr, nişte senzaţii foarte ciudate; doar 
trecuse în ultimele trei zile prin aventuri îngrozitoare şi nu 
mâncase aproape nimic. Aşa că se trezi spunând cu voce tare: 

— Acuma ştiu ce simte o bucată de slănină când e ridicată 
brusc din tigaie cu furculiţa şi pusă în raft! 


— Nu, nu ştii, îl auzi pe Dori răspunzând, fiindcă slănina ştie 
că la un moment dat ajunge înapoi în tigaie, pe când noi ar fi de 
sperat să nu ajungem niciodată. Şi, pe urmă, vulturii nu sunt 
furculiţe. 

— Nu, nu! Nici gând să semene a şunculiţe, adică furculiţe, 
spuse Bilbo, ridicându-se în capul oaselor şi uitându-se îngrijorat 
la vulturul care stătea cocoţat lângă ei. Se întrebă ce alte prostii 
o mai fi spus şi dacă vulturul considera cele spuse de el ca fiind 
nepoliticoase. Nu trebuie să fii nepoliticos cu vulturii când eşti 
de mărimea unui hobbit şi te afli în cuibul lor, în crucea nopţii. 

Dar vulturul îşi ascuţea ciocul de o piatră şi îşi potrivea 
penele şi nu-l băgă deloc în seamă. 

Curând apăru zburând un alt vultur: 

— Regele porunceşte să aduci prizonierii la Marea Stâncă! 
strigă el şi plecă din nou. 

Primul vultur îl luă pe Dori în gheare şi zbură pierzându-se 
cu el în noapte şi lăsându-l pe Bilbo singur. Bilbo mai avu doar 
atâta putere cât să se întrebe: „Ce-o fi vrut să spună vestitorul 
prin prizonieri”, că se şi văzu, la rândul lui, făcut bucăţi-bucăţi, 
ca un iepure bun de cină. 

Vulturul se întoarse, îl apucă cu ghearele de spatele hainei 
şi plecă zburând în grabă. De data asta drumul fu scurt. Câteva 
clipe mai târziu Bilbo, tremurând de frică, fu depus pe o stâncă 
ce ieşea din coasta muntelui. Nu se vedea nici un drum pe care 
să poţi ajunge până acolo; nu ajungeai decât în zbor; şi nici nu 
puteai cobori în vale decât sărind peste o prăpastie. Acolo îi găsi 
pe toţi ceilalţi, aşezaţi cu spatele lipit de zidul de stâncă. Şi mai 
era şi Regele Vulturilor, care vorbea cu Gandalf. 

Deci, Bilbo nu va fi mâncat. Vrăjitorul şi Vulturul cel Mare 
păreau să se cunoască puţin, ba chiar să fie prieteni. De fapt, 
Gandalf, care cutreiera adeseori munţii le făcuse cândva 
vulturilor un bine şi le vindecase regele de o rană de săgeată. 
Vedeţi deci că „prizonierii” însemna, de fapt, „prizonierii scăpaţi 
din mâinile gnomilor” şi nu „captivi ai vulturilor”. Ascultând 
discuţia lui Gandalf, Bilbo îşi dădu seama că aveau în sfârşit să 
scape de munţii aceia cumpliţi. Gandalf făcea planuri cu regele 
Vulturilor ca piticii, cu el şi cu Bilbo să fie duşi departe şi depuşi 
într-un loc cât mai apropiat de ţinta lor, peste dealurile din vale. 

Regele Vulturilor nu voia să-i ducă nicăieri unde se aflau 
case de oameni în apropiere. 


— Ar trage în noi cu arcuri mari de tisă, spuse. Şi-ar închipui 
că vrem să le furăm oile. Şi altă dată chiar le-am fura! Nu! 
Suntem încântați să-i păcălim pe gnomi şi să le stricăm 
distracţia şi ne-ar părea bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de 
dumneata, dar nu ne riscăm pielea pentru pitici, în câmpiile 
dinspre miazăzi. 

— Foarte bine, spuse Gandalf. Duceţi-ne unde vreţi şi cât 
puteţi voi de repede. Vă suntem şi aşa foarte îndatoraţi. Dar în 
acelaşi timp suntem lihniţi de foame. 

— Eu sunt aproape mort, spuse Bilbo cu o voce mică şi 
slabă pe care n-o auzi nimeni. 

— Asta s-ar putea drege, spuse Regele Vulturilor. 

Ceva mai târziu, pe stâncă se ridică un foc mare şi în jurul 
lui piticii începură să gătească, lăsând să se împrăştie un miros 
de carne friptă. Vulturii aduseseră crengi uscate pentru foc, 
iepuri şi o oaie mică. Piticii se ocupară de toate pregătirile. Bilbo 
era prea slăbit să-i poată ajuta şi oricum nu se pricepea să 
jupoaie iepuri sau să taie carnea bucăţi, fiind obişnuit să i-o 
aducă măcelarul gata pregătită; se întinsese şi el după ce 
contribuise la aprinderea focului, căci Oin şi Gloin îşi pierduseră 
cutiile de iască (piticii nu au trecut nici acum la chibrituri). Și 
astfel se sfârşiră aventurile în Munţii Ceţoşi. Bilbo se simţi 
curând vesel şi sătul; şi-şi dădu seama că poate dormi liniştit, cu 
toate că, la drept vorbind, i-ar fi plăcut mai mult o bucată de 
pâine cu unt decât bucăţelele de carne friptă pe beţişoare. 
Dormi ghemuit pe stânca tare, mult mai adânc decât dormise 
vreodată în patul lui de puf, în vizuina lui mică, dar toată 
noaptea îşi visă căsuţa şi se plimbă în somn prin toate 
încăperile, căutând ceva ce nu putea găsi şi nici nu-şi putea 
aminti cum arată. 


CAPITOLUL 7 
UN ADĂPOST CIUDAT 

A doua zi dimineaţă, Bilbo se trezi cu soarele zorilor în ochi. 
Sări în picioare să se uite la ceas şi să se ducă să pună ceainicul 
pe foc - şi-şi dădu seama că nici vorbă să fie acasă. Se aşeză 
deci gândindu-se cu jind la un duş şi la o perie, dar în zadar. Nu 
obţinu nici una nici alta, şi nici ceai cu pâine prăjită şi slănină la 
micul dejun; nu obţinu decât friptură rece de miel şi de iepure. 
După asta trebui să se pregătească pentru a porni din nou la 
drum. 

De astă dată i se dădu voie să se urce în spinarea unui 
vultur şi să se ţină de aripile lui. Cincisprezece păsări mari se 
ridicară de pe coasta muntelui, în timp ce piticii strigau vorbe de 
rămas-bun, făgăduind că-l vor răsplăti pe Regele Vulturilor dacă 
se va ivi vreodată ocazia. Soarele era încă aproape de limita de 
răsărit a locurilor. Dimineaţa era rece, iar văile şi depresiunile 
pline de ceaţă, care se îngrămădea ici-colo, în jurul culmilor şi 
vârfurilor ascuţite ale dealurilor. Bilbo deschise un ochi să 
arunce o privire şi văzu că păsările urcaseră foarte sus, că 
lumea era departe şi munţii se tot retrăgeau în urma lor. Închise 
din nou ochii, ţinându-se şi mai strâns. 

— Nu ciupi, spuse vulturul. Nu-i nevoie să fii speriat ca un 
iepure, deşi semeni a iepure. E o dimineaţă senină, şi ce e mai 
minunat decât să zbori? 

Bilbo ar fi vrut să spună: „O baie caldă şi, după aceea, un 
mic dejun luat pe pajişte”, dar se gândi că e mai bine să nu 
spună nimic şi să mai desfacă puţin strânsoarea. 

După un timp destul de lung, vulturii văzură, probabil, locul 
spre care se îndreptau, chiar şi de la înălţimea unde se aflau, 
căci începură să coboare în spirale mari. Se învârtiră astfel 
multă vreme până când, în cele din urmă, hobbitul deschise 
iarăşi ochii. 

Pământul se apropiase mult, sub ei se vedeau copaci, care 
păreau a fi stejari şi ulmi, pajişti întinse şi, şerpuind printre toate 
astea, un râu. 

Dar, ţâşnind ca din pământ drept în calea râului care 
curgea în jurul ei, se afla o stâncă mare, aproape cât un deal de 
piatră, ca un ultim avanpost al munţilor îndepărtați sau ca o 
sculptură modelată în câmp, la mulţi kilometri distanţă, de un 
uriaş între uriaşi. 


Vulturii coborâră repede, unul câte unul, depunându-şi 
pasagerii în vârful acestei stânci. 

— Drum bun, strigară ei, ori pe unde aţi umbla până la 
sfârşitul călătoriei care vă va duce din nou la cuiburile voastre. 
(Aşa se spune când te afli printre vulturi şi vrei să fii politicos.) 

— lar vântul de sub aripile voastre să vă ducă unde pluteşte 
Soarele şi hoinăreşte Luna, spuse Gandalf, care cunoştea 
răspunsul potrivit. 

Şi astfel se despărţiră. Şi cu toate că Regele Vulturilor a 
devenit mai târziu Regele Tuturor Păsărilor purtând coroană de 
aur, iar cele cincisprezece căpetenii ale lui, gulere de aur (din 
aurul dat de pitici), Bilbo nu i-a mai văzut decât la bătălia celor 
Cinci Armate, când au stat însă foarte sus şi foarte departe. Dar 
cum asta pare, mai degrabă, a se fi întâmplat la sfârșitul 
povestirii noastre, n-am să vă spun deocamdată mai mult. 

În vârful dealului de piatră se afla un loc neted şi o cărare 
cu mai multe trepte, care cobora până la un râu; un vad de 
pietre mari şi plate te ducea de cealaltă parte a apei, până lao 
pajişte. La sfârşitul treptelor şi lângă capătul vadului pietros era 
o mică grotă (una curată şi cu prundiş pe jos). Aici se 
strânseseră cu toţii să discute ce aveau de făcut. 

— Am vrut din capul locului să vă văd pe toţi trecuţi cu bine 
peste munţi (dacă se poate), spuse vrăjitorul, şi cu iscusinţă şi 
noroc am izbutit. Ne aflăm acum mult mai departe, spre răsărit, 
decât am avut eu vreodată intenţia să vin, căci, la urma urmei, 
asta nu e aventura mea. S-ar putea să mai apar înainte să se 
sfârşească, dar între timp am nişte treburi urgente care mă 
cheamă într-altă parte. 

Piticii suspinară întristându-se cumplit, iar Bilbo începu să 
plângă. Ajunseseră să creadă că Gandalf îi va însoţi tot drumul 
şi că va fi întotdeauna lângă ei, să-i ajute când dădeau de 
bucluc. 

— N-am să dispar chiar imediat, spuse. Mai pot sta o 
zi-două cu voi. Cred că vă pot ajuta să ieşiţi din situaţia grea în 
care vă găsiţi acum, şi pe urmă am şi eu nevoie de puţin ajutor! 
Nu avem nici merinde, nici bagaje, nici ponei pe care să 
călătorim şi nici nu ştiţi unde vă aflaţi. Dar asta vă pot spune eu: 
sunteţi la câţiva kilometri înspre nord de drumul pe care ar fi 
trebuit să mergem dacă n-am fi părăsit defileul degrabă. Pe aici 
trăiesc foarte puţini oameni, dacă nu cumva au mai venit câţiva 


de când am fost eu ultima oară prin locurile astea, acum câţiva 
ani. Dar ştiu pe cineva care trăieşte pe aici, în nici un caz ziua, şi 
n-are rost să-l aşteptăm. Ar fi chiar foarte periculos. Trebuie să 
mergem să-l găsim; şi dacă toate merg bine, când ne-om întâlni 
cu el vă părăsesc şi vă urez, ca şi vulturii: „Drum bun, ori pe 
unde aţi umbla”. 

L-au rugat din suflet să nu-i părăsească. l-au oferit 
aur-de-dragon şi argint şi giuvaiere, dar n-au reuşit nicicum să-l 
facă să-şi schimbe părerea. 

— O să vedem! o să vedem, spuse, dar cred că am şi 
câştigat ceva din aurul vostru de dragon dacă veţi pune mâna 
pe el. _ 

După asta nu mai stăruiră. Işi scoase hainele şi se scăldară 
în râu, care nu era prea adânc, avea multe pietre şi era limpede 
în dreptul vadului. După ce se uscară la soare, care ardea acum 
cu putere, se simţiră învioraţi, deşi încă necăjiţi şi puţin 
înfometați. Curând după aceea trecură vadul (cu hobbitul în 
spate) şi o porniră cu braţele larg deschise, prin iarba înaltă şi 
verde, de-a lungul şirurilor de stejari şi de ulmi înalţi. 

— Şi de ce îi spune Carrock? întrebă Bilbo, înaintând lângă 
vrăjitor. 

— Aşa i-a spus el, Carrock, ăsta-i cuvântul care i se pare 
potrivit. El numeşte asemenea lucruri carroci, şi stânca asta 
anume este Carrock. 

— De ce? 

— Fiindcă e singura de lângă casa lui şi o cunoaşte bine. 

— Cine-i spune aşa, cine o cunoaşte? 

— Acel Cineva de care v-am vorbit - o făptură grozavă. Să 
fiţi foarte politicoşi când vă prezint. Cred că am să vă prezint pe 
rând, doi câte doi; trebuie să băgaţi de seamă să nu-l supăraţi, 
că cine ştie ce se poate întâmpla. Poate fi îngrozitor la furie, cu 
toate că e destul de prietenos când e mulţumit. Numai vă previn 
că se supără uşor. 

Auzind ce-i spunea vrăjitorul lui Bilbo, piticii se strânseră cu 
toţii în jurul lor. 

— Asta-i persoana la care ne duceţi acum? întrebară ei. Nu 
puteţi găsi pe cineva cu o fire mai blândă? N-ar fi mai bine să ne 
explicaţi lucrurile ceva mai clar? etc., etc. 

— Da, asta e! Nu, nu putem! Şi v-am explicat totul foarte 
clar, răspunse vrăjitorul, supărat. lar dacă vreţi să ştiţi mai 


multe, numele lui e Beorn. E foarte puternic, şi e un 
„Schimbă-piele”. 

— Ce? Un blănar?! Un om care dă iepuri sălbatici drept 
iepuri de casă, atunci când nu le vinde blana drept blană de 
veveriţă? întrebă Bilbo. 

— Doamne fereşte, nu, nu, nu! spuse Gandalf. Te rog, nu fi 
prost, domnule Baggins; şi, pentru Dumnezeu, nu cumva să 
pronunţi cuvântul „blănar” cât timp te afli la mai puţin de două 
sute de kilometri de casa lui; şi să nu spui nici cuvântul „covor”, 
sau „pelerină”, sau „capă de blană”, sau „manşon”, sau vreun 
alt asemenea cuvânt nefericit. E un Schimbă-piele, adică pur şi 
simplu îşi schimbă pielea: uneori e un urs mare şi negru, alteori 
e un om mare, puternic, cu părul negru, braţe uriaşe şi barbă 
lungă. Nu vă pot spune mai mult, dar, de fapt, cred că vă ajunge 
atât. Unii spun că e urs, că se trage din urşii cei mari şi străvechi 
ai munţilor, care trăiau acolo înainte să vină uriaşii. Alţii spun că 
e om şi că se trage din primii oameni care au trăit înainte ca 
Smaug şi ceilalţi dragoni să se pripăşească prin părţile astea şi 
înainte ca gnomii să vină din Nord, să se stabilească în inima 
dealurilor. Eu nu ştiu, dar cred că adevărul e ăsta din urmă. In 
orice caz, nu e o persoană căreia să-i pui întrebări... Şi nu se 
lasă vrăjit decât de el însuşi. Locuieşte într-o pădure de stejari şi 
are o casă mare de lemn şi când e om, ţine pe lângă casă vite şi 
cai, aproape tot atât de extraordinari ca el, şi nu-i mănâncă şi 
nici nu vânează sau mănâncă animale sălbatice. Are mulţi, mulţi 
stupi, cu albine mari, fioroase, şi se hrăneşte mai ales cu 
smântână şi miere. Când e urs, umblă încolo şi încoace. Odată 
l-am văzut stând singur în vârful Carrocei noaptea şi privind luna 
cum se cufundă înspre Munţii Ceţoşi, şi l-am auzit mormăind în 
graiul urşilor: „O să vină ziua-n care vor pieri, şi eu mă voi 
întoarce”. lată de ce cred că şi el a venit cândva din munţi. 


Bilbo şi piticii aveau acum la ce să se gândească, aşa că nu 
mai puseră nici o întrebare. Mai aveau încă mult de mers. 
Înaintau cu greu, urcând la deal şi coborând la vale. Se făcuse 
foarte cald. Uneori se opreau să se odihnească la umbra 
copacilor şi atunci Bilbo simţea că îi este aşa o foame, încât ar fi 
mâncat şi ghinde, dacă ar fi fost destul de coapte să cadă din 
copac. 

Abia pe la jumătatea după-amiezii au observat că încep să 


apară petice mari de pământ cu flori, toate de acelaşi fel, care 
creşteau laolaltă de parcă ar fi fost cultivate dinadins. Era mai 
ales trifoi, petice întregi de pământ acoperite cu trifoi 
creastă-de-cocoş, care se legăna în vânt, şi trifoi purpuriu, şi 
întinderi mari de trifoi scurt, alb, cu miros dulce de miere. În aer 
se auzea un fel de băzâit zumzăit, şi zbârnâit. Erau albine 
care-şi vedeau de treabă! Bilbo nu văzuse niciodată aşa ceva! 

„Dacă mă înţeapă una, se gândi el, mă umflu de mă fac de 
două ori cât sunt.” 

Erau mai mari decât viespile, trântorii erau mai lungi decât 
degetul dumneavoastră mare, mult mai lungi, iar dungile 
galbene de pe trupurile lor foarte negre luceau ca aurul 
incandescent. 

— Ne apropiem, spuse Gandalf. Suntem la marginea 
prisăcilor lui. 


După un timp ajunseră în dreptul unui brâu de stejari înalţi 
şi foarte bătrâni; dincolo de ei dădură de un gard înalt de spini, 
prin care nu te puteai uita şi pe care nu puteai urca. 

— Cred că e mai bine să aşteptaţi aici, le spuse vrăjitorul 
piticilor, şi când auziţi că strig sau fluier, începeţi să veniţi după 
mine - o să vedeţi pe unde mă duc, dar băgaţi de seamă să nu 
veniţi mai mult de doi deodată şi să treacă cinci minute de la o 
pereche la alta. Bombur e cel mai gras şi face cât doi, aşa că ar 
fi bine să vină singur şi ultimul. Hai, domnule Baggins! E o 
poartă prin partea asta. 

Şi o porni de-a lungul gardului, luând hobbitul speriat cu el. 

Curând ajunseră în dreptul unei porţi de lemn, înalte şi 
largi, în dosul căreia se vedeau grădini şi un grup de clădiri 
joase de lemn, unele acoperite cu stuf şi făcute din bârne 
necioplite: hambare, grajduri, şoproane şi o casă de lemn lungă 
şi joasă. În interior, în partea dinspre miazăzi a gardului cel 
mare, erau stupii, aşezaţi rânduri-rânduri, cu acoperişul în formă 
de clopot. Zgomotul albinelor uriaşe, zburând încoace şi încolo şi 
târându-se înăuntru şi afară, umplea tot văzduhul. 

Vrăjitorul şi hobbitul deschiseră poarta cea grea, care 
scârţâia, şi o porniră pe o potecă largă spre casă. Nişte cai 
foarte bine îngrijiţi şi cu părul lucios se apropiară în trap, pe 
iarbă, şi se uitară la ei cu feţe foarte inteligente; apoi se 
îndreptară în galop către clădiri. 


— S-au dus să-l anunţe că au venit nişte străini, spuse 
Gandalf. 

Ajunseră într-o curte interioară, cu trei pereţi formaţi din 
casa de lemn şi cele două aripi lungi ale ei. In mijloc zăcea un 
trunchi mare de stejar şi lângă el, o grămadă de ramuri tăiate. 
Alături de trunchi stătea un om uriaş, cu barba şi părul dese şi 
negre, cu braţele şi picioarele mari şi goale, cu muşchii 
noduroşi. Era îmbrăcat într-o tunică de lână care-i venea până la 
genunchi şi se sprijinea de un topor mare. Caii se aflau lângă el 
şi-şi vârâseră botul în umărul lui. 

— Aha, uite-i! le spuse cailor. Nu par periculoşi. Puteţi 
pleca! 

Şi începu să râdă în hohote, un râs care i se rostogolea din 
gâtlej. Apoi puse toporul jos şi se îndreptă spre ei. 

— Cine sunteţi şi ce vreţi? întrebă el cu brutalitate, 
oprindu-se în faţa lor şi dominându-l cu înălţimea sa pe Gandalf. 
Cât despre Bilbo, acesta i-ar fi putut uşor trece printre picioare, 
fără să plece capul să se ferească de marginea tunicii cafenii a 
omului. 

— Eu sunt Gandalf, spuse vrăjitorul. 

— N-am auzit niciodată de el, mârâi omul. Şi cine-i 
mititelul? spuse aplecându-se către hobbit şi încruntându-şi 
sprâncenele negre şi stufoase. 

— Domnul Baggins, un hobbit de familie foarte onorabilă şi 
cu o reputaţie ireproşabilă, spuse Gandalf. Bilbo făcu o 
plecăciune. Nu avea pălărie pe care s-o scoată şi îşi dădu seama 
cu durere cât de mulţi nasturi îi lipseau. Sunt vrăjitor, continuă 
Gandalf, şi am auzit de dumneavoastră, chiar dacă 
dumneavoastră n-aţi auzit de mine; dar poate că aţi auzit de 
vărul meu bun Radagast, care locuieşte lângă marginea dinspre 
miazăzi a Codrului Întunecat. 

— Da, un băiat destul de bun pentru un vrăjitor. Obişnuiam 
să ne mai vedem din când în când, spuse Beorn. Bun, acum că 
ştiu cine sunteţi sau cine spuneţi că sunteţi, ce vreţi? 

— Drept să vă spun, ne-am pierdut bagajele şi aproape că 
ne-am rătăcit cu totul şi am avea nevoie de ajutor sau măcar de 
un sfat. Am putea spune că am cam avut necazuri cu gnomii, în 
munţi. 

— Gnomii? spuse omul cel mare, mai puţin arţăgos. Aha, 
deci aţi avut necazuri cu ei! De ce v-aţi băgat în gura lor? 


— Fără să vrem. Ne-au prins noaptea într-o trecătoare pe 
unde trebuia să mergem. Tocmai veneam de pe pământurile de 
la Apus şi intram pe meleagurile astea! E o poveste lungă. 

— Atunci mai bine intraţi şi povestiţi-mi câte ceva, dacă nu 
durează toată ziua, spuse omul, conducându-i printr-o uşă 
întunecată care dădea din curte în casă. 

Urmându-l, se treziră într-o sală mare, cu un cămin la 
mijloc. Deşi era vară, lemnele ardeau în vatră şi fumul se ridica 
spre grinzile înnegrite, căutându-şi ieşirea printr-o deschizătură 
din tavan. Trecură prin sala întunecată, luminată doar de foc şi 
de gaura de deasupra lui, apoi printr-o altă uşă mai mică, 
ajungând într-un fel de tindă susţinută de stâlpi de lemn, făcuţi 
din trunchiuri întregi de copac. Era aşezată cu faţa la miazăzi, 
era caldă şi plină încă de lumina piezişă a Soarelui care apunea 
şi îşi arunca razele aurii. Grădina plină cu flori se întindea chiar 
până la trepte. 

Se aşezară acolo, şi Gandalf îşi începu povestea în timp ce 
Bilbo îşi legăna picioarele uitându-se la florile din grădină şi 
întrebându-se care le-or fi numele, căci aproape că nu văzuse 
nici una dintre ele vreodată. 

— Tocmai treceam peste munţi cu unul sau doi prieteni... 
spuse vrăjitorul. 

— Sau doi? Nu văd decât unul şi pe deasupra mai e şi mic, 
spuse Beorn. 

— Păi, drept să vă spun, n-am vrut să vă necăjesc cu prea 
mulţi dintre noi până n-am fost sigur dacă sunteţi sau nu 
ocupat. Dacă-mi daţi voie, îi strig! 

— Dă-i drumul, strigă! 

Aşa că Gandalf scoase un şuierat lung şi ascuţit şi într-o 
clipă Thorin veni cu Dori din spatele casei, pe aleea din grădină. 
Se opriră şi făcură o plecăciune adâncă. 

— După câte văd nu e unul, ci trei, spuse Beorn. Şi, pe 
urmă, ăştia nu-s hobbiţi, sunt pitici! 

— Thorin Scut-de-Stejar, servitorul dumneavoastră! Dori, 
servitorul dumneavoastră, spuseră cei doi pitici, făcând o 
plecăciune. 

— N-am nevoie de serviciile voastre, mulţumesc, spuse 
Beorn, cred că voi aveţi nevoie de ale mele. Eu pe pitici nu-i 
iubesc din cale afară, dar, dacă e adevărat că eşti Thorin (fiul lui 
Thrain care mi se pare că e fiul lui Thror), că tovarăşul tău e 


respectabil şi că sunteţi duşmanii gnomilor şi că n-aţi venit aici 
cu gânduri rele... dar, de fapt, ce gânduri aveţi? 

— Vor să viziteze meleagurile strămoşilor, departe spre 
Răsărit, dincolo de Codrul Întunecat, interveni Gandalf, şi ne 
aflăm pe meleagurile dumneavoastră cu totul din întâmplare. 
Tocmai mergeam de-a lungul trecătorii înalte care se află la 
miazăzi de pământurile dumneavoastră, când am fost atacați de 
gnomii cei răi - după cum voiam să vă spun. 

— Păi, spune! zise Beorn, care nu era prea politicos din fire. 

— Şi s-a pornit o furtună îngrozitoare; uriaşii munţilor au 
ieşit să arunce cu stânci şi la capătul Trecătorii ne-am adăpostit 
într-o peşteră, hobbitul şi cu mine, şi alţi câţiva prieteni... 

— La dumneata doi înseamnă câţiva? 

— Nu. De fapt, ştiţi, erau mai mult de doi. 

— Şi unde sunt? Ucişi, mâncaţi, întorşi acasă? 

— Nu, de fapt, nu. Văd că n-au venit chiar toţi când am 
fluierat. Probabil că s-au sfiit. Ştiţi, ne e teamă că suntem cam 
mulţi ca să ne daţi găzduire. 

— Hai, dă-i drumul, mai fluieră o dată! S-ar părea că mă 
aşteaptă o societate întreagă, aşa că unul sau doi în plus nu mai 
contează, mormăi Beorn. 

Gandalf fluieră din nou; dar nici n-a apucat bine să fluiere, 
că Nori şi Ori au şi apărut. Dacă vă amintiţi, Gandalf le spusese 
să vină doi câte doi, la distanţă de cinci minute. 

— Bună ziua, spuse Beorn, dar repede aţi mai venit - unde 
vă ascundeaţi? Hai, apropiaţi-vă, omuleţii mei pe arcuri. 

— Nori, servitorul dumneavoastră, Ori servi... începură ei. 

Dar Beorn îi întrerupse: 

— Mulţumesc! Când voi avea nevoie de serviciile voastre, 
vă spun. Staţi jos şi să continuăm povestea, că mi-e că ne apucă 
ora cinei fără să aud sfârșitul. 

— De îndată ce-am adormit, continuă Gandalf, s-a deschis o 
crăpătură în fundul peşterii; gnomii au ieşit pe acolo şi au 
înhăţat hobbitul, piticii şi detaşamentul nostru de căluţi... 

— Dar ce sunteţi, circ ambulant? Sau căraţi o grămadă de 
bunuri cu voi? Sau la voi şase înseamnă un detaşament?! 

— Nu! de fapt erau mai mult de şase ponei, căci şi noi eram 
mai mulţi de şase şi... uite încă doi! 

Tocmai în clipa aceea apărură Balin şi Dwalin şi se plecară 
atât de jos, încât bărbile lor măturară podeaua de piatră. La 


început omul cel mare se încruntă, dar piticii se străduiră să fie 
cât se poate de politicoşi, continuând să dea din cap, să se 
îndoaie şi să se plece şi să-şi fluture scufiile în faţa genunchilor 
(după cea mai aleasă tradiţie piticească), până când, în cele din 
urmă, i se descreţi fruntea şi izbucni într-un râs plin de veselie: 
erau grozav de caraghioşi. 

— Detaşament, chiar că ăsta era cuvântul, spuse, şi încă 
detaşament grozav de comic! Intraţi, voinicilor - pe voi cum vă 
cheamă? Nu-mi oferiţi serviciile acum, deocamdată vreau doar 
numele vostru. Şi pe urmă staţi jos şi nu vă mai agitaţi atât. 

— Balin şi Dwalin, spuseră cei doi, neîndrăznind să se simtă 
jigniţi, şi se aşezară cu un „buf” şi un aer cam mirat pe podea. 

— Ei, şi acum continuă, îi spuse Beorn vrăjitorului. 

— Unde eram? A, da. Pe mine nu m-au înhăţat. Am ucis 
unul sau doi gnomi cu un fulger... 

— Bun! mormăi Beorn. Tot serveşte la ceva să fii vrăjitor. 

— „..şi am intrat pe furiş prin crăpătură, înainte să se 
închidă. Am coborât până în sala principală, care era plină-ochi 
de gnomi. Era chiar Marele Gnom acolo, cu treizeci sau 
patruzeci de gărzi înarmate şi mi-am spus: „Chiar dacă n-ar fi 
legaţi unul de altul cu lanţuri, ce poate face o duzină împotriva 
unei cete atât de mari?” 

— O duzină? E prima dată când aud că opt fac o duzină. 
Sau mai aveţi şi alţi maimuţoi care aşteaptă să iasă din cutie? 

— Păi... da, uite au mai venit încă doi, Fili şi Kili, parcă ei ar 
fi, spuse Gandalf, când îi văzu pe cei doi apărând şi zâmbind în 
timp ce tot făceau plecăciuni. 

— Gata, destul! spuse Beorn. Staţi jos şi tăceţi din gură. 
Hai, continuă, Gandalf. 

Gandalf îşi continuă deci povestea până ajunse la lupta din 
întuneric, descoperirea porţii de jos şi spaima lor când şi-au dat 
seama că-l pierduseră pe domnul Baggins. 

— Am numărat câţi suntem şi am văzut că nu mai era nici 
urmă de hobbit. Nu mai rămăsesem decât paisprezece. 

— Paisprezece? E prima dată când am auzit că zece minus 
unu face paisprezece. Fie că vrei să spui nouă, fie că nu mi-ai 
spus încă toate numele celor care alcătuiesc grupul vostru. 

— E drept că nu i-aţi văzut pe Oin şi Gloin. Ah, Doamne, 
iată-i! Vă rog să-i iertaţi că vă necăjesc. 

— Las’ să vină cu toţii! Grăbiţi-vă. Hai, voi doi, veniţi 


încoace şi aşezaţi-vă! Dar ascultă, Gandalf, chiar şi aşa nu eşti 
decât dumneata şi zece pitici şi hobbitu părăsit. Asta nu face 
decât unsprezece (plus unul pierdut) şi nu paisprezece, sau 
poate că vrăjitorii numără altfel decât restul lumii. Dar, oricum, 
continuă-ţi povestea. 

Deşi nu le arătase mai mult interes faţă de poveste decât 
avusese intenţia să le arate, Beorn începuse totuşi să se 
pasioneze de toate astea. De fapt, pe vremuri, cunoscuse bine 
partea munţilor pe care o descria Gandalf. Dădu din cap şi 
mormăi când auzi cum reapăruse hobbitul şi cum coborâseră 
de-a buşilea pe panta lunecoasă plină de pietre, şi cum îi 
încercuiseră lupii în pădure. 

Când Gandalf povesti cum se căţăraseră în copaci cu toţi 
lupii aceia la picioare, Beorn se ridică şi începu să se plimbe 
murmurând: „Tare aş fi vrut să fiu acolo! Le-aş fi dat mai mult 
decât focuri de artificii!” 

— Ei, spuse Gandalf, încântat să vadă că povestea lui făcea 
impresie bună, am făcut şi eu ce-am putut. Stăteam acolo, cu 
lupii înnebuniţi la picioarele noastre şi cu pădurea care începuse 
să ardă din loc în loc, când s-au pornit şi gnomii să coboare de 
pe dealuri şi să ne descopere. Au început să tipe de bucurie şi 
să cânte cântece în care îşi băteau joc de noi. „Cincisprezece 
păsărele cocoţate în cinci brazi”... 

— Ce Dumnezeu! mormăi Beorn. Vrei să spui că gnomii nu 
ştiu să numere? Au ei păcatele lor, dar asta nu... Doisprezece 
nu-i cincisprezece, şi ei o ştiu foarte bine! 

— Şi eu. Dar mai erau şi Bifur şi Bofur. N-am îndrăznit să 
vi-i prezint mai devreme, dar uite c-au venit. 

Şi într-adevăr, Bifur şi Bofur îşi făcuseră apariţia. „Şi eu!” 
spuse Bombur, gâfâind în urma lor. Era gras şi mai era şi furios 
că fusese lăsat la urmă. Refuză să mai aştepte cinci minute şi 
apăru îndată după ceilalţi doi. 

— Ei, acum sunteţi într-adevăr cincisprezece, şi cum gnomii 
ştiu să numere, îmi închipui că ăştia sunt toţi cei din copaci. Și 
acum, poate că ajungem la sfârşitul poveştii fără să mai fim 
întrerupţi. 

Abia atunci îşi dădu domnul Baggins seama cât de deştept 
fusese Gandalf. Intreruperile îi aţâţaseră lui Beorn interesul faţă 
de poveste, iar povestea îl împiedicase să alunge piticii din 
capul locului ca pe nişte cerşetori suspecți. Nu poftea niciodată 


pe nimeni în casă, decât când n-avea încotro. Puţinii lui prieteni 
locuiau la mare distanţă; şi nu invita niciodată la el mai mult de 
doi în acelaşi timp. Şi acum avea cincisprezece străini în tindă. 

Când vrăjitorul ajunse la sfârşitul povestirii, spunând cum îi 
salvaseră vulturii şi cum îi aduseseră pe toţi până la Carrock, 
soarele coborâse în spatele Munţilor Ceţoşi şi umbrele din 
grădina lui Beorn erau lungi acum. 

— Mi-a plăcut povestea! spuse. De mult n-am mai auzit o 
poveste atât de interesantă. Dacă toţi cerşetorii ar fi în stare să 
spună poveşti atât de grozave, m-ar găsi mai blând faţă de ei. 
S-ar putea, fireşte, ca totul să fie o născocire, dar povestea 
merită oricum o masă. Hai să mâncăm. 

— Da, vă rugăm! spuseră toţi deodată. Şi vă mulţumim din 
suflet! 


Înăuntru, în sală, se făcuse complet întuneric. Beorn bătu 
din palme şi apărură la trap patru ponei albi şi frumoşi, şi mai 
mulţi câini cenuşii, mari şi cu trup lung. Beorn le spuse ceva 
într-o limbă ciudată, care semăna a sunete de animale 
transformate în vorbire omenească. leşiră din nou şi se 
întoarseră aproape imediat, ducând torţe în gură, pe care le 
aprinseră de la foc şi le înfipseră în nişte suporturi joase, pe 
stâlpii care înconjurau căminul central. Când voiau, câinii se 
puteau ridica pe picioarele dinapoi şi puteau căra lucruri cu 
labele din faţă. Scoaseră repede nişte scânduri şi nişte căpriori 
de lângă zidurile laterale şi le instalară în faţa focului. 

Apoi se auziră „mee-mee-mee!” şi în sală apărură nişte oi 
albe ca zăpada, conduse de un berbec mare şi negru precum 
cărbunele. Una din ele ducea o pânză albă, brodată pe margini 
cu siluete de animale; altele purtau pe spatele lor lat tăvi cu 
castroane, farfurii şi cuțite, şi linguri de lemn, pe care câinii le 
luau iute şi le aşezau pe mesele de pe căpriori. Mesele erau 
foarte joase, atât de joase, încât până şi Bilbo putea sta comod 
la ele. Un ponei împinse lângă mese două banchete joase, late, 
de papură şi cu picioare mici, scurte şi groase, pentru Gandalf şi 
Thorin, iar la celălalt capăt aşeză fotoliul mare şi negru al lui 
Beorn pe care acesta se instală întinzându-şi picioarele mari, 
departe, pe sub masă. Astea erau singurele scaune care existau 
în sală, joase ca şi mesele, pentru ca animalele năzdrăvane să 
poată servi mai uşor. Dar pe ce se aşezară ceilalţi? Nu-i uitară 


nici pe ei. După o clipă apărură ceilalţi ponei, rostogolind bucăţi 
de buşteni ca nişte tobe, şlefuite şi lustruite şi destul de joase 
chiar şi pentru Bilbo; răspunzând invitaţiei lui Beorn, se aşezară 
deci cu toţii la masă; o adunare nu mai avusese loc în sala 
aceea de ani de zile. 

Acolo îşi luară cina; nu mai luaseră aşa masă de când 
părăsiseră Ultima Casă Îmbietoare şi îşi luaseră rămas-bun de la 
Elrond. În jurul lor pâlpâiau torţele şi flăcările din cămin, iar pe 
masă ardeau două lumânări înalte, roşii, din ceară de albine. Tot 
timpul cât au mâncat, Beorn le-a spus cu vocea lui joasă ca de 
tunet poveşti ale meleagurilor sălbatice de pe partea asta a 
munţilor şi mai ales poveşti din codrul negru şi periculos la care 
ajungeai după ce mergeai o zi călare şi care se întindea departe, 
către miazăzi şi miazănoapte, tăindu-le drumul spre răsărit, 
înfricoşătorul Codru Întunecat. 

Piticii ascultau şi dădeau din barbă, căci ştiau că în curând 
vor trebui să se avânte în pădurea aceea şi că, în afară de 
munţi, era pericolul cel mai mare din câte aveau de înfruntat 
înainte să ajungă la fortăreaţa dragonului. După ce isprăviră 
masa, începură să spună poveşti de-ale lor, dar Beorn devenise 
somnoros şi nu-i asculta ce spuneau. Vorbeau mai ales despre 
aur şi argint şi giuvaiere, şi despre lucrurile pe care le făceau, 
dar pe Beorn părea că nu-l interesează asemenea lucruri; în sala 
aceea nu era nimic de aur sau de argint şi, cu excepţia cuţitelor, 
existau puţine lucruri de metal. 

Multă vreme au stat la masă cu cănile lor de lemn umplute 
cu hidromel. Afară se făcuse întuneric beznă. Focul din mijlocul 
sălii a fost aţâţat cu butuci noi, făcliile s-au stins, iar ei au 
continuat să stea la lumina flăcărilor pâlpâitoare, cu stâlpii casei 
în spatele lor, înalţi şi întunecaţi la vârf ca pomii dintr-o pădure. 
Nu ştiu dacă a fost vrajă sau nu, dar lui Bilbo i s-a părut că aude 
un sunet de vânt în ramuri, un vânt ce scutura căpriorii, şi ţipete 
de bufniţă. După o vreme începu să moţăie şi când se trezi sări 
în sus. 

Uşa cea mare scârţâise şi se crăpase. Beorn plecase. Piticii 
stăteau pe jos în jurul focului, cu picioarele încrucişate, şi după o 
clipă începură să cânte. Multe, multe cântece, pe care le-au 
continuat vreme îndelungată. Unele dintre versurile lor sunau 
cam aşa: 


Vântul sufla greu în iarba-nvineţită. 
Dar în pădure frunza era amuţită. 
În acel loc, umbre pluteau în zi şi-n noapte, 
Vieţuitoare negre se furişau prin iarba încâlcită. 


Vântul cobora din munţii reci ai serii, 
Mugea, se văita ca valurile mării. 
Crengile gemeau şi codrul tot ofta, 

Frunzele cădeau pe pământul cărării. 


Vântul îşi vedea de drum, de la apus la răsărit, 
Mişcarea-n codru, toată, în cale-i s-a oprit, 
Dar ascuţit, sălbatic, aspru. 
Se auzea prin mlaştini glasul pădurii ce n-a amuţit. 


Au sâsâit, plecându-se ca nişte ciucuri, ierburile, 
Şi stuful a zăngănit - iar vântul şi-a văzut de drum. 
Peste apa-nvolburată şi pe cerurile reci 
Nourii se-mprăştiară, rupându-şi legăturile. 


Vântul a trecut peste muntele gol şi singuratic, 
Aruncându-se peste vizuina dragonului sălbatic, 
Acolo unde zăceau bolovanii despuiaţi 
Şi aerul se ferea de fumul elfesc. 


Lăsă omenirea şi-şi luă zborul, 
Acoperind mărilor nopţii izvorul. 
Luna şi-a înălţat pânzele de-argint în furtună, 
Stelele s-au aprins, dând luminii ce venea, fiorul. 


Bilbo începu din nou să moţăie. Deodată, Gandalf se ridică 
în picioare: 

— E timpul să ne culcăm, spuse; noi, dar cred că nu şi 
Beorn. Aici, în sala asta, putem dormi bine şi în siguranţă, dar vă 
previn pe toţi să nu uitaţi ce a spus Beorn înainte să ne 
părăsească: să nu umblaţi pe afară decât după ce răsare 
soarele că de nu, e riscul vostru. 

Bilbo descoperi că se şi făcuseră paturile într-o parte a sălii, 
pe un fel de platformă ridicată între stâlpi şi peretele exterior. 
Lui îi pregătiseră o salteluţă de paie şi pături de lână. Se cuibări 


sub ele, fericit. Cu toate că era vară, focul ardea mocnit şi Bilbo 
adormi. În timpul nopţii însă se trezi; din tot focul nu mai 
rămăseseră decât vreo câţiva tăciuni aprinşi. judecând după 
răsuflarea lor, piticii şi Gandalf dormeau; luna plină, ce privea 
prin hornul acoperişului, arunca o pată albă pe podea. 

Afară se auzeau mârâituri şi un zgomot de parcă s-ar fi 
încăierat nişte animale în dreptul uşii lor. Bilbo se întrebă ce o fi, 
dacă nu era cumva Beorn sub altă înfăţişare şi dacă va intra 
cumva în casă ca urs şi îi va ucide. Se vâri sub pături, 
ascunzându-şi capul şi, în cele din urmă, cu toate temerile lui, 
adormi din nou. 


Când se trezi, se făcuse de mult ziuă. Unul dintre pitici, 
zăcând în întuneric, căzuse peste el şi se rostogolise cu o 
izbitură de pe platformă, pe podea. Piticul era Bofur şi tocmai 
bombănea despre asta când deschise Bilbo ochii. 

— Scoală, trântore, spuse Bofur, că nu-ţi mai rămâne nimic 
de mâncare. 

Bilbo sări în sus: 

— Mâncare! strigă el. Unde e mâncarea? 

— Cea mai mare parte, în stomacurile noastre, răspunseră 
ceilalţi şi care se agitau prin sală. Dar ce-a mai rămas e afară în 
tindă. L-am tot căutat pe Beorn de când a răsărit soarele, dar 
nici urmă de el pe nicăieri, cu toate că am găsit masa pusă de 
cum am ieşit. 

— Unde e Gandalf? întrebă Bilbo, grăbindu-se să găsească 
ceva de mâncare. 

— A, pe undeva, pe afară, îi spuseră. 

Dar toată ziua aceea, până seara, nu văzură nici urmă de 
vrăjitor. Tocmai când să apună soarele, apăru şi el în sala unde 
hobbitul şi piticii îşi luau cina, serviţi de animalele năzdrăvane 
ale lui Beorn, aşa cum îi serviseră toată ziua. Pe Beorn nu-l 
văzuseră şi nici nu auziseră de el din ajun, aşa că începuseră să 
fie îngrijoraţi. 

— Unde o fi gazda noastră, şi unde ai fost dumneata toată 
ziua? îi strigară cu toţii. 

— Vă rog să puneţi întrebările pe rând... şi, în orice caz, 
după cină. N-am mâncat nimic de azi-dimineaţă. 

În cele din urmă, Gandalf dădu farfuria şi cana deoparte; 
mâncase două pâini întregi (cu o grămadă de unt şi miere, şi 


chişleag) şi băuse cel puţin un litru de hidromel, apoi îşi scoase 
pipa: 

— Am să răspund întâi la întrebarea a doua, spuse, dar, 
Doamne, ce noroc! Uite un loc minunat ca să faci rotocoale de 
fum! 

Şi, într-adevăr, multă vreme n-au reuşit să mai scoată o 
vorbă de la el; era prea ocupat să scoată rotocoale de fum pe 
care le trimitea să se plimbe în jurul stâlpilor sălii, le dădea fel 
de fel de forme şi de culori şi, în cele din urmă, le făcea să se 
fugărească ieşind prin gaura tavanului. De afară trebuie să fi 
arătat tare ciudat cum ieşeau aşa, pe neaşteptate, unul după 
altul, verzi, albastre, roşii, cenuşii, argintii, galbene, mari şi mici; 
cele mici ferindu-se şi trecând prin cele mari, unindu-se în formă 
de opturi şi dispărând ca un cârd de păsări în depărtare. 

— Am găsit urme de urs, spuse el în cele din urmă. Trebuie 
să fi fost o adevărată întrunire de urşi afară, azi-noapte. Mi-am 
dat seama imediat că Beorn n-ar fi putut să facă singur toate 
urmele; erau mult prea multe şi mai aveau şi mărimi diferite. Eu 
aş zice că au fost urşi mici, urşi mari, urşi de mărime obişnuită şi 
urşi uriaşi - şi toţi au dansat afară, de seara până-n zori. Au 
venit aproape din toate direcţiile, în afară de apus - peste râu şi 
dinspre munţi, în direcţia aceea nu se vedea decât un singur 
rând de urme - şi nu urme care veneau, ci doar urme care 
plecau. Le-am urmat până la Carrock. Acolo au dispărut în râu, 
iar în partea cealaltă a stâncii apa era prea adâncă şi prea iute 
ca să pot trece. După cum vă amintiţi, e destul de uşor să treci 
de pe malul ăsta prin vad până la Carrock, dar în partea cealaltă 
e un țărm stâncos care se ridică din albia plină de vârtejuri. A 
trebuit să merg kilometri întregi până să găsesc un loc unde râul 
să fie destul de lat şi de puţin adânc ca să pot trece sau înota, şi 
pe urmă să mă întorc alţi kilometri pe partea cealaltă ca să 
găsesc aceleaşi urme. Dar se făcuse prea târziu să le urmez mai 
departe. Mergeau drept înspre pădurile de pini, în partea de 
răsărit a Munţilor Ceţoşi, unde am avut mica noastră petrecere 
cu lupii, alaltăieri-noapte. Şi cu asta cred că v-am răspuns la 
prima întrebare, spuse Gandalf în încheiere şi multă vreme nu 
mai scoase nici o vorbă. 

Bilbo credea că ştie ce-a vrut să spună vrăjitorul. 

— Ce ne facem, strigă el, dacă ne aduce toţi lupii şi gnomii 
aici? Ne prind şi ne ucid. Credeam c-aţi spus că nu-i prieten cu 


ei. 

— Sigur că nu e! Lasă prostiile! Ar fi mai bine să te culci, că 
ţi-e mintea cam adormită. 

Hobbitul tăcu ruşinat, şi, cum nu avea altceva de făcut, se 
culcă. În timp ce piticii continuau să cânte, adormi 
frământându-şi mintea în legătură cu Beorn şi avu un vis cu sute 
de urşi negri care dansau dansuri încete şi greoaie, 
învârtindu-se în curte la lumina Lunii. Se trezi apoi când 
dormeau toţi ceilalţi şi auzi acelaşi scârţâit, aceleaşi încăierări, 
aceleaşi fornăituri şi mormăituri ca în noaptea din ajun. 

A doua zi de dimineaţă, îi trezi pe toţi chiar Beorn în 
persoană. 

— Aşadar, sunteţi încă aici toţi! spuse. Apoi, ridicând 
hobbitul în braţe, începu să râdă. După câte văd încă nu te-au 
mâncat lupii sau gnomii, sau urşii cei răi. Şi împunse cu degetul 
jiletca domnului Baggins, cu o lipsă totală de respect. lepuraşul 
a păpat pâine şi miere şi s-a făcut din nou gras şi frumos, chicoti 
el. Hai să mai mănânci puţin. 

Se duseră deci cu toţii cu el la masă. De astă dată, Beorn 
era foarte bine dispus; da, părea extrem de vesel şi-i făcu pe 
toţi să râdă cu poveştile lui caraghioase, şi nici n-au trebuit să 
se întrebe multă vreme unde fusese sau de ce era atât de 
drăguţ cu ei, că le-a spus-o chiar el, imediat. Trecuse râul şi se 
întorsese în munţi - vă daţi deci seama că se mişca foarte 
repede, cel puţin când avea formă de urs. Ajungând în poiana 
arsă a lupilor, descoperise îndată că o parte din povestea lor era 
adevărată; dar mai descoperise şi altele: prinzând un lup şi un 
gnom hoinărind prin pădure, aflase o grămadă de lucruri. 
Patrulele de gnomi tot mai umblau după pitici cu lupii şi erau 
înnebuniţi de furie că Marele Gnom fusese ucis, că mai-marelui 
lupilor i se arsese nasul şi că fulgerele vrăjitorului uciseseră 
mulţi dintre supuşii săi cei mai de încredere. Atâta îi spuseseră 
lui Beorn după ce îi silise s-o facă, dar el era sigur că mai 
pregăteau şi alte rele şi că întreaga armată a gnomilor, aliaţi cu 
lupii, aveau de gând să dezlănţuie curând un mare atac pe 
meleagurile umbrite de munţi, ca să-i găsească pe pitici sau să 
se răzbune pe oamenii sau pe făpturile care trăiau acolo şi care 
îşi închipuiau ei că-i adăpostesc. 

— Povestea aceea a voastră mi-a plăcut mult, le spuse 
Beorn, dar acum, când sunt convins că e adevărată, îmi place şi 


mai mult. Vă rog să mă iertaţi că nu v-am crezut pe cuvânt. 
Dacă aţi trăi lângă Codrul Întunecat, nu v-aţi încrede în cuvântul 
nimănui pe care nu-l cunoaşteţi ca pe un frate sau chiar mai 
bine. Dar aşa stând lucrurile, vă pot spune doar că am alergat 
acasă cât am putut de repede, să mă asigur că sunteţi în 
siguranţă şi să vă ofer tot ajutorul de care sunt în stare. De 
acum încolo o să-mi schimb părerea despre pitici. L-au ucis pe 
Marele Gnom! spuse el chicotind fioros, ca pentru el. 

— Ce aţi făcut cu gnomul şi cu lupul? întrebă Bilbo din 
senin. 

— Veniţi să vedeţi! zise Beorn şi ei îl urmară în spatele 
casei. 

Capul unui gnom stătea înfipt de cealaltă parte a porţii, iar 
puţin mai departe era o blană de lup, bătută în cuie pe un 
copac. Era cumplit să-l ai pe Beorn drept duşman. Dar acum le 
era prieten, şi Gandalf se gândi că ar fi înţelept să-i spună toată 
povestea şi scopul călătoriei lor, ca să obţină de la el tot ajutorul 
pe care putea să-l dea. 

lată ce le-a făgăduit: va da fiecăruia câte un ponei şi lui 
Gandalf un cal, să meargă până la Codru, şi-i va încărca cu 
merinde care să le ajungă, cu cumpătare, săptămâni întregi; va 
împacheta merindele astfel încât să fie cât mai uşor de cărat - 
nuci şi făină, borcane sigilate cu fructe uscate şi vase roşii de 
pământ pline cu miere, şi prăjituri coapte de două ori, ca să 
rămână multă vreme gustoase şi din care să ajungă să mănânci 
câte puţin ca să-ţi ţină multă vreme de foame. Reţeta lor era 
una dintre tainele lui Beorn; dar, în orice caz, aveau miere, aşa 
cum aveau aproape toate felurile lui de mâncare, şi erau bune la 
gust, cu toate că-ţi făceau sete. De apă nu aveau nevoie până la 
pădure - le spuse - căci erau o grămadă de izvoare şi pâraie pe 
drum. 

— În schimb, călătoria voastră prin Codrul Întunecat va fi 
neplăcută, grea şi periculoasă, continuă el. Acolo nu găsiţi nici 
apă, nici de ale gurii. Nu-i încă vremea nucilor (cu toate că, până 
ajungeţi în cealaltă parte a pădurii, s-ar putea să şi treacă 
vremea lor) şi nucile sunt, poate, singurul lucru din tot ce creşte 
acolo care se poate mânca; în pădurea asta sălbăticiunile sunt 
tainice, crude şi ciudate. Am să vă dau burdufuri de piele în care 
să căraţi apă şi am să vă dau şi nişte arcuri cu săgeți. Dar tare 
mă mai îndoiesc că ceea ce veţi găsi în Codrul Întunecat ar fi 


bun de mâncat sau de băut. E un pârâu acolo - îl ştiu - e negru 
şi învolburat şi curge de-a curmezişul drumului. Nu cumva să 
beţi de acolo sau să vă scăldaţi în el, că am auzit că e fermecat, 
te vlăguieşte şi te face să uiţi de toate. Şi în umbrele negre de 
acolo nu cred că o să puteţi ucide ceva hrănitor sau nehrănitor 
fără să vă depărtaţi de drum. Şi asta NU TREBUIE S-O FACEŢI, cu 
nici un chip. Astea sunt toate sfaturile pe care vi le pot da. După 
ce intraţi în pădure, nu vă mai pot ajuta; va trebui să vă bizuiţi 
pe norocul şi curajul vostru şi pe merindele pe care vi le-am dat. 
Şi când ajungeţi la intrarea în pădure, vă rog să-mi trimiteţi calul 
şi poneii înapoi. Vă doresc drum bun şi, dacă vă întoarceţi 
vreodată pe aici, să ştiţi că pentru voi uşa mea e oricând 
deschisă. 


l-au mulţumit, fireşte, cu o grămadă de plecăciuni şi de 
saluturi, scoţându-şi scufiile și spunând: „Supusul 
dumneavoastră, oh, stăpân al marilor săli de lemn!” dar 
cuvintele lui grave îi cam făcuseră să-şi piardă curajul şi simţiră 
cu toţii că aventura era mult mai periculoasă decât îşi 
închipuiseră şi, în plus, chiar dacă aveau să învingă toate 
pericolele de pe drum, la capătul lui îi aştepta dragonul. 

Toată dimineaţa aceea şi-au petrecut-o făcând pregătiri. 
Puțin după orele douăsprezece au mâncat cu Beorn pentru 
ultima dată, şi după masă s-au urcat pe armăsarii pe care-i 
împrumutaseră de la el şi, luându-şi rămas-bun de mai multe 
ori, au ieşit călare pe poarta lui, în pas susţinut. 

De îndată ce au trecut de gardurile lui înalte, la răsărit de 
pământurile lui împrejmuite, au cotit-o spre nord, apoi au mers 
pe un drum înspre nord-vest. Urmând sfatul lui Beorn, nu se mai 
îndreptară către poteca principală a pădurii, la miazăzi de 
pământurile blănarului. Dacă ar fi putut urma Trecătoarea 
înaltă, un drum i-ar fi dus în josul unui pârâu care cobora din 
munţi şi se unea cu Râul cel Mare, cu Anduinul, mai mulţi 
kilometri la sud de Carrock. In punctul acela era un vad adânc, 
pe care l-ar fi putut trece dacă ar mai fi avut poneii, şi dincolo 
de el era un drum care ducea înspre pădure şi înspre capătul 
vechiului ei drum. Dar Beorn îi prevenise că pe drumul acela 
umblau tot timpul gnomii, iar, după câte auzise el, poteca 
propriu-zisă a pădurii era acoperită cu bălării şi în partea dinspre 
răsărit nici nu mai era folosită, ducând la nişte mlaştini pe unde 


nu se putea trece şi unde nu mai existau de mult poteci. Drumul 
se deschidea la răsărit, într-un loc care se afla departe, la sud 
de Muntele Singuratic, ceea ce însemna că, după ce ar fi ajuns 
în partea cealaltă, ar mai fi trebuit să facă un drum lung şi greu 
înspre nord. La nord de Carrock, liziera Codrului Întunecat se 
apropia de malurile Râului cel Mare, şi cu toate că aici şi munţii 
coborau apropiindu-se de ele, Beorn îi sfătuise să aleagă drumul 
ăsta; căci într-un loc, la o distanţă de câteva zile călare la nord 
de Carrock, se afla începutul unei poteci mai puţin cunoscute, 
care trecea prin Codrul Intunecat şi îi ducea direct până la 
Muntele Singuratic. 

„Gnomii, le spusese Beorn, nu vor îndrăzni să treacă Râul 
cel Mare mai aproape de două sute de kilometri la nord de 
Carrock şi nici să se apropie de casa mea - e bine păzită 
noaptea - dar eu, în locul vostru, aş îndemna caii să alerge; că, 
dacă au de gând să atace curând, trec râul la sud şi încep să 
cutreiere toată marginea pădurii şi încearcă să vă izoleze, iar 
lupii wargi aleargă mai iute decât căluţii mei. Totuşi, sunteţi mai 
în siguranţă dacă mergeţi spre nord, cu toate că vi s-ar putea 
părea că vă întoarceţi iar lângă fortărețele lor; căci la asta se 
aşteaptă ei cel mai puţin, şi drumul până la voi, ca să vă prindă, 
va fi astfel mai lung. Şi acum plecaţi cât puteţi de repede.” 

lată de ce înaintau acum în tăcere, galopând ori de câte ori 
găseau pământ neted şi acoperit cu iarbă; în stânga însoţindu-i 
munţii negri iar în depărtare apărând dunga Anduinului, cu 
copaci pe mal, care se apropiau din ce în ce. Când o porniseră, 
soarele abia se îndreptase către apus, şi până seara aşternu aur 
pe pământul din jurul lor. Era greu să te gândeşti că în spatele 
lor puteau fi gnomi care să-i urmărească, şi când se depărtară la 
mulţi kilometri de casa lui Beorn, începură iar să cânte şi să 
vorbească, şi să uite de cărarea întunecată a pădurii, care-i 
aştepta. Dar seara, când se lăsă întunericul şi vârfurile munţilor 
păreau înfricoşătoare în lumina apusului, îşi stabiliră o tabără, 
puseră pe unul dintre ei de veghe, iar ceilalţi adormiră agitaţi, 
cu vise în care-i urmăreau urlete de lupi şi ţipete de gnomi. 

A doua zi de dimineaţă însă zorile se iviră strălucitoare şi 
senine. Pământul era învăluit de o ceaţă albă ca de toamnă şi 
aerul era rece, dar curând soarele apăru roşu la răsărit şi pâcla 
se risipi; umbrele erau încă lungi când o porniră din nou la drum. 
Işi continuară drumul încă două zile, călare, nevăzând nimic în 


afară de iarbă şi de flori, şi de păsări, şi de pomi risipiţi în jur, şi, 
pe alocuri, de turme mici de căprioare roşcate păscând sau 
stând în miez de zi la umbră. Bilbo vedea din când în când 
coarnele căpriorilor ţâşnind din iarba înaltă - la început crezuse 
că sunt crengi uscate de copac. 

A treia seară, erau atât de nerăbdători şi se grăbeau atât 
de tare - căci Beorn le spusese că e bine să ajungă la marginea 
pădurii devreme, a doua zi de dimineaţă -, încât îşi continuară 
drumul după apusul Soarelui, noaptea, sub lumina Lunii. Când 
începu să scadă lumina, lui Bilbo i se păru mereu că vede, 
undeva, la dreapta sau la stânga, forma întunecată a unui urs 
mare, care părea că umblă după pradă în aceeaşi direcţie cu ei. 
Dar când îndrăzni să-i pomenească lui Gandalf de asta, vrăjitorul 
îi răspunse doar: „Ssst, fă-te că nu observi”. 

A doua zi, o porniră înainte de a miji zorile, cu toate că 
avuseseră o noapte scurtă. De îndată ce se făcuse lumină, 
văzuseră pădurea venindu-le, ca să spunem aşa, în întâmpinare, 
sau aşteptându-i ca un zid negru şi încruntat în faţă. Terenul 
începu să urce şi să tot urce, şi lui Bilbo i se păru că se aşterne 
tăcere în jurul lor. Păsările începură să cânte mai rar, cerbii 
dispărură şi nu se mai vedeau nici măcar iepurii. După-masă 
ajunseră la geana Pădurii Intunecate şi se odihniră sub crengile 
mari ale copacilor din margine, care atârnau deasupra lor. 
Copacii aveau trunchiuri uriaşe şi noduroase, crengi răsucite, 
frunze lunguieţe şi întunecate la culoare. Pe trunchiuri creştea 
iederă care se târa apoi pe jos. 

— Ei, ăsta e Codrul Intunecat, spuse Gandalf. Cea mai mare 
parte dintre pădurile de la miazănoapte. Sper că vă place cum 
arată. Acum trebuie să trimiteţi înapoi căluţii ăştia minunati, pe 
care i-aţi luat cu împrumut. 

Piticii ar fi vrut grozav să protesteze, dar vrăjitorul le spuse 
că trebuie să fie nebuni: 

— Beorn nu e chiar atât de departe pe cât vă închipuiţi şi 
oricum e mai bine să vă ţineţi făgăduiala, căci e un duşman 
foarte rău. Dacă n-aţi văzut seara, după ce se întuneca, un urs 
mare mergând cu noi sau stând la distanţă în lumina lunii şi 
pândindu-ne tabăra, înseamnă că domnul Baggins are ochi mai 
pătrunzători ca ai voştri. De altfel, ursul nu numai că vă păzea şi 
vă călăuzea, dar nici nu voia să piardă poneii din ochi. O fi Beorn 
prietenul vostru, dar animalele şi le iubeşte ca pe copiii lui. Nici 


nu vă închipuiţi ce favoare v-a făcut să vă lase să-i încălecaţi 
căluţii şi să mergeţi cu ei atât de departe şi de iute, şi nici ce vi 
s-ar întâmpla dacă aţi încerca să intraţi cu ei în pădure. 

— Dar atunci, cu calul dumneavoastră cum rămâne, întrebă 
Thorin, de ce n-aţi pomenit că-l restituiţi? 

— N-am pomenit, fiindcă nu-l restitui. 

— Dar dumneavoastră n-aţi făgăduit? 

— Las’ că am eu grijă de asta. Nu-i restitui calul fiindcă mai 
umblu cu el. 

Atunci îşi dădură seama că Gandalf avea intenţia să-i 
părăsească taman la marginea Codrului Intunecat, şi îi apucă 
disperarea. Dar nimic din ce i-au spus nu l-a făcut să-şi schimbe 
hotărârea. 

— V-am mai spus o dată toate astea, când am aterizat pe 
Carrock, zise. N-are rost să mai discutăm. După cum v-am mai 
spus, am nişte treburi urgente în sud. Şi-am întârziat şi aşa, 
bătându-mi capul cu voi. S-ar putea să ne mai întâlnim înainte 
să se sfârşească toată povestea, după cum s-ar putea fireşte să 
nu ne mai întâlnim niciodată. Asta depinde de norocul, de vitejia 
şi de mintea voastră. Îl trimit pe domnul Baggins cu voi. V-am 
mai spus şi înainte că are calităţi mult mai mari decât vă 
închipuiţi, şi curând o să le descoperiţi şi voi. Hai, Bilbo, curaj, 
nu mai face mutra asta mohorâtă! Şi tu, Thorin, şi voi ceilalţi, 
înveseliţi-vă! La urma urmei, e expediţia voastră. Gândiţi-vă la 
comoara care vă aşteaptă la sfârşit şi uitaţi de pădure şi de 
dragon, măcar până mâine dimineaţă! 

Când se făcu „mâine dimineaţă”, le spuse din nou acelaşi 
lucru. Aşa că nu le rămăsese altceva de făcut decât să-şi umple 
burdufurile cu apă, de la un izvor limpede pe care îl găsiră lângă 
intrarea în pădure, şi să descarce căluţii. Işi împărţiră traistele 
cât mai echitabil, cu toate că Bilbo se gândi că ceea ce avea el 
de cărat era prea greu şi prea obositor şi nu-i plăcea deloc ideea 
să-şi târască picioarele kilometri în şir cu toate astea în spinare. 

— N-aveţi nici o grijă, spuse Thorin, că se vor uşura fără să 
vrem. Nu va trece mult şi merindele noastre vor începe să 
scadă, şi atunci ne va părea rău că traistele noastre nu-s mai 
grele. 

In cele din urmă îşi luară rămas-bun de la ponei şi îi 
întoarseră cu capul spre casă. Căluţii o porniră în trap vesel, 
părând încântați să întoarcă spatele umbrelor din Codrul 


Întunecat. Bilbo ar fi putut jura că, o dată cu plecarea căluţilor, 
ceva care semăna cu un urs părăsi umbra copacilor şi o porni 
repede în urma lor, târându-și picioarele. 

Atunci îşi luă rămas-bun de la ei şi Gandalf. Bilbo se 
aşezase pe pământ, foarte nefericit şi gândindu-se ce bine ar fi 
fost dac-ar fi putut sta şi el lângă vrăjitor, pe calul lui înalt. 
Intrase puţin în pădure după masa de dimineaţă (o masă foarte 
sărăcăcioasă) şi i se păruse întunecată ca noaptea şi plină de 
mister. „iți dă sentimentul că ceva stă la pândă şi aşteaptă”, îşi 
spuse în sinea lui. 

— La revedere! îi spuse Gandalf lui Thorin. Şi vouă tuturor, 
la revedere! Drumul vostru merge acum drept înainte prin 
pădure. Dar să nu părăsiţi poteca! Dacă o părăsiţi, nu mai aveţi 
decât una la o mie şanse s-o regăsiţi sau să mai ieşiţi vreodată 
din Codrul Intunecat; şi atunci nu cred că eu sau altcineva o să 
vă mai vadă vreodată. 

— Trebuie neapărat să trecem prin pădure? se văită 
hobbitul. 

— Da, trebuie, spuse vrăjitorul, dacă vreţi să ajungeţi în 
partea cealaltă. Ori treceţi prin pădure, ori renunţaţi la ceea ce 
căutaţi. Şi n-am să te las să te retragi tocmai acum, domnule 
Baggins. Mi-e ruşine să văd că te gândeşti la una ca asta. 
Trebuie să ai grijă de toţi piticii ăştia, în locul meu, spuse el, 
râzând. 

— Nu, răspunse Bilbo, n-am vrut să mă retrag. Am întrebat 
doar dacă există vreun drum ocolit. 

— Există, dacă vrei să faci un ocol de patru sute de 
kilometri spre miazănoapte şi de două ori pe atât spre miazăzi. 
Dar nici ăla nu-i prea sigur. Prin părţile astea nu există drumuri 
sigure. Nu uitaţi că aţi trecut de marginea Ţinutului Sălbatic şi 
că vă pândesc fel de fel de distracţii, oriunde v-aţi duce. Nici 
n-aţi apuca să înconjurați Codrul Întunecat dinspre miazănoapte, 
şi v-aţi trezi în mijlocul Munţilor Ceţoşi, care sunt de-a dreptul 
înţesaţi de gnomi şi paragnomi, şi fel de fel de monştri, dintre 
cei mai fioroşi. Ca s-o puteţi înconjura pe la miazăzi, trebuie să 
intraţi în ţara Necromantului; şi nici chiar dumneata, Bilbo, n-ai 
nevoie de mine ca să-ţi spun ce-i cu vrăjitorul ăsta hain. Nu vă 
sfătuiesc să vă apropiaţi de locurile străjuite de Turnul lui Negru. 
Ţineţi-vă de poteca din pădure, păstraţi-vă umorul şi speranţele, 
şi, cu o felie serioasă de noroc, aţi putea să ieşiţi de aici într-o zi 


şi să vedeţi Mlaştinile Întinse, la picioarele voastre, şi dincolo de 
ele, departe, sus, înspre răsărit, Muntele Singuratic, unde 
trăieşte drăgălaşul Smaug, care sper că nu vă aşteaptă. 

— Tare ne mai încurajezi, n-am ce spune, mormăi Thorin. 
La revedere! Dacă tot nu vii cu noi, mai bine pleacă şi nu mai 
spune nimic. 

— Bine, atunci drum bun; şi chiar bun să fie, spuse Gandalf 
şi întorcând calul cobori înspre soare-apune. N 

Dar nu rezistă tentaţiei de a avea el ultimul cuvânt. Inainte 
să se fi depărtat prea tare ca să mai poată fi auzit, se întoarse 
şi, ducând mâinile la gură, strigă ceva. Vocea ajunse la urechile 
lor, pierdută: „La revedere, fiţi cuminţi, aveţi grijă de voi - şi NU 
PĂRĂSIŢI CĂRAREA”. 

Apoi se depărtă în galop şi curând dispăru cu totul. „Bine, 
bine, la revedere şi pleacă odată!” mormăiră piticii, cu atât mai 
furioşi, cu cât erau, într-adevăr, plini de spaimă că-l pierduseră. 
Acum începea partea cea mai periculoasă a călătoriei. Işi puseră 
fiecare bocceaua cea grea şi burduful cu apă pe umăr şi 
întorcând spatele luminii care încălzea pământurile de afară, se 
cufundară în codru. 


CAPITOLUL 8 

k MUŞTE ŞI PĂIANJENI 

Inaintau în şir, unul după altul. Intrarea potecii, care dădea 
într-un tunel întunecat, era ca un fel de arc, format din doi 
copaci mari care se înclinau unul către celălalt, prea bătrâni şi 
înăbuşiţi de iederă şi cu prea mulţi licheni ca să aibă mai mult 
de câteva frunze înnegrite. Poteca însăşi era îngustă şi şerpuia 
pe după trunchiurile copacilor. Curând, lumina de la intrarea 
pădurii păru că rămâne departe, în urma lor, ca o gaură mică şi 
strălucitoare; tăcerea era atât de adâncă, încât, înaintând, 
picioarele lor păreau să bufnească, în timp ce toţi copacii se 
aplecau peste ei şi îi ascultau. 

După ce li se obişnuiseră ochii cu întunericul, reuşiră să 
vadă la o oarecare distanţă, de o parte a cărării, un fel de 
licărire verde, întunecată. Din când în când câte o rază subţire 
de soare, care avea norocul să se furişeze printr-o deschizătură 
în frunzişul care se afla departe, deasupra lor, şi norocul şi mai 
mare să nu se rătăcească printre crengile încâlcite şi printre 
rămurelele  încurcate de dedesubt, se înfigea subţire şi 
strălucitoare în pământul din faţa lor. Dar asta se întâmpla rar 
şi, puţin mai departe, încetă cu totul. 

In pădure erau veveriţe negre. Şi când ochii pătrunzători ai 
lui Bilbo se obişnuiră cu întunericul, începu să le zărească de 
câte ori treceau repede poteca şi o zbugheau în dosul 
trunchiurilor de copaci. Mai erau şi sunete ciudate, mârâituri, 
zgomot de încăierare şi de paşi care alergau pe sub arbori şi pe 
frunzele căzute care zăceau în mormane groase pe pământul 
pădurii; dar cine şi ce făceau acele zgomote, asta nu putea să 
vadă. Cel mai scârbos lucru din tot ce-au văzut au fost pânzele 
de păianjen negre şi dese, cu fire foarte groase, întinse de cele 
mai multe ori de la un copac la altul sau încâlcite în ramurile 
joase ale arborilor, în dreapta şi în stânga potecii. De-a 
curmezişul potecii însă nu era nici urmă; nu reuşeau să-şi dea 
seama dacă rămăsese liberă din cauza animalelor sau a altor 
pricini. 

Nu trecu mult şi începură să urască pădurea cu aceeaşi 
patimă cu care urâseră galeriile gnomilor, dar aveau şi mai 
puţine speranţe că ar putea ajunge vreodată la capătul ei. ŞI 
totuşi trebuiau să meargă mai departe, mult după ce începuse 
să li se facă rău de dorul Soarelui, şi al cerului, şi al vântului 


care să le mângâie faţa. Sub acoperişul pădurii aerul stătea 
nemişcat, totul părea întunecat, înăbuşitor şi încremenit pentru 
totdeauna. O simțeau chiar şi piticii, care erau obişnuiţi cu 
săpatul tunelelor şi care trăiau uneori multă vreme fără să vadă 
lumina Soarelui; dar hobbitul, căruia îi plăceau găurile doar ca 
locuinţă, iar nu ca să-şi petreacă în ele zilele de vară, simţi cum 
treptat, treptat se înăbuşă. 

Cel mai rău era noaptea. Se făcea întuneric beznă - nu 
ceea ce numiţi de obicei beznă, ci o beznă adevărată; atât de 
neagră, încât nu mai puteai să desluşeşti chiar nimic. Bilbo 
încercă să-şi mişte mâna în faţa nasului, dar nu reuşi s-o vadă 
deloc. De fapt, poate că nu e corect să spui că nu vedeau nimic; 
vedeau ochi. Dormeau toţi strâns cuibăriţi unul lângă altul, 
făcând de pază cu rândul; când îi veni rândul lui Bilbo, văzu în 
întunericul care-i învăluia licăriri şi, din când în când, perechi de 
ochi galbeni sau roşii sau verzi, care îl fixau de la mică distanţă, 
după care păleau încet şi dispăreau; o clipă mai târziu începeau 
iarăşi să lucească în altă parte. Uneori luceau sus, pe ramuri, 
chiar deasupra lui; şi asta îl înspăimânta cumplit. Dar ochii care i 
se păreau cei mai nesuferiţi erau nişte ochi palizi şi bulbucaţi. 
„Ochi de insectă, se gândi el, nu ochi de animal, parcă sunt mult 
prea mari.” 

Cu toate că nu era încă foarte frig, încercară noaptea să 
aprindă focuri de tabără, dar renunţară repede. Focurile păreau 
să atragă sute de ochi în jurul lor, deşi făpturile, fie ele ce-or fi 
fost, aveau grijă să nu li se vadă niciodată trupurile în pâlpâirea 
slabă a flăcărilor. Ce era şi mai rău e că atrăgeau mii de fluturi 
cenuşii sau negri, unii mari, aproape cât mâna, care băteau din 
aripi şi băzâiau pe lângă urechile lor. Asta nu puteau suporta, 
după cum nu suportau nici liliecii uriaşi, negri ca un joben; aşa 
că renunţară la foc şi moţăiră noapte de noapte în întunericul 
adânc şi ireal. 

Toate astea continuară un timp care lui Bilbo i se păruo 
veşnicie; şi îi era mereu foame, căci îşi drămuiau merindele cu 
mare grijă. Chiar şi aşa, pe măsură ce treceau zilele şi vedeau 
că pădurea nu se schimbă cu nimic, începură să fie îngrijoraţi. 
Merindele nu vor ajunge la nesfârşit; de fapt, începură chiar să 
scadă. Incercară să tragă în veveriţe, dar până să ajungă să 
doboare una pe potecă, pierdură o grămadă de săgeți. Apoi, 
când au fript-o şi au încercat s-o mănânce, şi-au dat seama că 


avea un gust îngrozitor, aşa că au renunţat să le mai vâneze. 

Le era şi sete, căci nu prea aveau apă şi de când intraseră 
în pădure nu văzuseră nici un izvor şi nici un pârâu. Cam aşa 
stăteau lucrurile când, într-o zi, descoperiră o apă curgătoare, 
care le tăia drumul. Curgea repede, cu putere, şi drept de-a 
curmezişul potecii, dar era destul de îngustă şi era neagră sau în 
orice caz aşa părea, în umbră. Noroc că îi prevenise Beorn că 
altfel ar fi băut, oricare i-ar fi fost culoarea, şi şi-ar fi umplut şi 
câteva dintre burdufurile goale. Dar aşa, se gândiră doar cum să 
facă să treacă pe malul celălalt fără să se ude. Existase cândva 
un pod de lemn, dar putrezise şi căzuse, şi nu mai rămăseseră 
decât stâlpii rupţi lângă mal. 

Bilbo, îngenunchind la margine şi uitându-se atent înaintea 
lui, strigă: 

— E o barcă lângă celălalt mal. Ce bine ar fi fost să fie de 
partea asta! 

— Cât crezi că e până acolo? întrebă Thorin, căci între timp 
îşi dăduseră seama că, dintre toţi, Bilbo avea ochii cei mai 
pătrunzători. 

— Puțin! Cel mult zece metri. 

— Zece metri? Eu aş fi zis că sunt cel puţin treizeci, dar 
ochii mei nu mai văd ca acum o sută de ani. Oricum, e totuna 
dacă sunt zece sau o sută de metri. Nu putem sări pe partea 
cealaltă şi nu cred că-i bine să îndrăznim să trecem prin apă cu 
piciorul sau înot. 

— Ştie vreunul dintre voi să arunce o frânghie? 

— La ce bun? Barca e sigur priponită chiar dacă reuşim s-o 
agăţăm, lucru de care mă îndoiesc 

— Nu cred că e priponită, spuse Bilbo, deşi la lumina asta 
nu-mi pot da seama precis, dar mie mi se pare ca abia a fost 
trasă la mal, care, tocmai în locul unde coboară drumul până la 
apă, e destul de jos. 

— Dori e cel mai puternic dintre noi, iar Fili e cel mai tânăr 
şi are vederea cea mai bună, spuse Thorin. la vino-ncoace, Fili, 
şi vezi dacă poţi zări barca de care vorbeşte domnul Baggins. 

Fili spuse că da. După ce studie multă vreme locul, ca să-şi 
dea seama de direcţie, îi puse pe ceilalţi să-i aducă o frânghie. 
Aveau mai multe frânghii şi la capătul celei mai lungi legară 
unul dintre cârligele mari de fier pe care le folosiseră ca să-şi 
prindă raniţele de curelele de la umeri. Fili luă cârligul în mână, 


îl legănă o clipă, apoi îl aruncă de cealaltă parte a apei. 

Cârligul făcu, pleosc! în apă. 

— Prea aproape, spuse Bilbo, uitându-se atent în faţa lui. 
Încă vreo doi metri şi ai fi nimerit drept în barcă. Mai încearcă o 
dată. Nu cred că apa e atât de vrăjită, încât să-ţi facă rău dacă 
atingi puţină frânghie udă. 

Fili trase cârligul înapoi şi-l scoase din apă, după ce şovăi 
totuşi o clipă. Apoi îl aruncă cu putere şi mai mare. 

— Mai încet! spuse Bilbo. Că acu' ai nimerit pe partea 
cealaltă, drept în pădure. Hai, trage binişor. 

Fili trase încet de frânghie şi după un timp Bilbo spuse: 

— Uşurel! Cârligul e acum pe barcă. Să sperăm că se agaţă 
de ea. Ș 

Se agăţă. Frânghia se încordă, dar Fili trase în zadar. li veni 
într-ajutor Kili, apoi Oin şi Gloin. Au tras şi au tot tras până când 
au căzut cu toţii pe spate. Bilbo însă era cu ochii în patru, aşa că 
prinse frânghia şi cu o bucată de băț respinse bărcuţa neagră 
care se apropia în grabă de-a curmezişul apei. „Ajutor!” strigă, 
şi Balin reuşi tocmai la timp să prindă barca înainte s-o ia la 
vale, dusă de curent. 

— Deci era priponită, spuse el, uitându-se la bareta ruptă, 
care tot se mai bălăbănea. Frumos aţi tras, băieţi, şi bine că 
frânghia noastră a fost mai tare. 

— Cine trece primul? întrebă Bilbo. 

— Eu, răspunse Thorin, şi dumneata vii cu mine, împreună 
cu Fili şi Balin. Mai mult nu ţine barca. După noi o să vină Kili şi 
Oin şi Gloin şi Dori, şi pe urmă Ori şi Nori, Bifur şi Bofur, şi la 
urmă o să vină Dwalin şi Bombur. 

— Eu sunt întotdeauna ultimul şi nu-mi place deloc! spuse 
Bombur. Azi să treacă altul la rând. 

— N-ai decât să slăbeşti. Aşa cum eşti acum, trebuie să vii 
cu ultima barcă, cu încărcătura cea mai uşoară. Şi nu bombăni 
împotriva ordinelor, c-o păţeşti. 

— N-avem vâsle. Cum să ajungem pe malul celălalt? 
întrebă hobbitul. 

— Mai daţi-mi o frânghie lungă şi încă un cârlig, spuse Fili, 
şi când totul a fost gata, a aruncat frânghia în întuneric, cât s-a 
priceput el de sus. Şi văzând că nu mai cade la loc, au înţeles că 
trebuie să se fi prins de ramuri. Acum urcaţi-vă, spuse Fili, şi 
unul dintre noi să tragă de sfoara care s-a agăţat de copacul de 


pe malul celălalt. lar altul trebuie să ţină cârligul pe care l-am 
folosit prima dată, şi, după ce o să fim în siguranţă pe partea 
cealaltă, îl prinde de barcă şi voi ceilalţi o trageţi înapoi. 

Şi aşa se treziră curând cu toţii pe celălalt mal, în siguranţă, 
scăpaţi de apa fermecată. Dwalin tocmai se căţărase pe mal, cu 
frânghia înfăşurată pe braţ, şi Bombur (care continua să 
bombăne) se pregătea să-l urmeze, când li se întâmplă totuşi un 
necaz. Se auzi un zgomot grăbit de copite pe cărarea din faţa 
lor. Şi din întuneric apăru deodată un cerb care alerga în goană. 
Se năpusti printre pitici, îi dădu jos ca pe nişte popice şi se 
încordă să sară. Sări foarte sus şi trecu de partea cealaltă a apei 
cu un salt puternic. Dar nu ajunse cu bine acolo. Thorin era 
singurul care rămăsese în picioare şi-şi păstrase calmul. Indată 
după ce debarcaseră, îşi îndoise arcul şi fixase o săgeată, să fie 
pregătit în caz că ar fi apărut vreun păzitor ascuns al bărcii. 
Aruncă deci o săgeată iute drept în fiara săritoare, care, 
ajungând pe celălalt mal, se poticni. Umbrele o înghiţiră, dar 
auziră sunet de copite care se împleticesc şi apoi se opresc cu 
totul. 

Dar înainte ca piticii să poată scoate vreun strigăt de 
bucurie, îl auziră pe Bilbo scoțând un vaiet îngrozitor care îi făcu 
să uite cu desăvârşire vânatul. „A căzut Bombur în apă, se 
îneacă!”, strigă. Şi din păcate, chiar aşa şi era. Când se 
năpustise cerbul asupra lui, sărind peste el, Bombur abia pusese 
piciorul pe pământ. Piticul se împiedicase, împingând barca de 
la mal; după care se rostogolise în apa neagră, mâinile lui 
lunecând pe rădăcinile vâscoase de pe margine, iar barca se 
depărtase rotindu-se încet şi în cele din urmă dispăruse. 

Când ajunseră alergând la mal, i se mai vedea doar 
căciuliţa deasupra apei. li aruncară repede o frânghie cu un 
cârlig. O prinse şi piticii îl traseră la mal. Era, bineînţeles, murat 
de la păr până la cizme, dar asta nu era cel mai rău. Când îl 
întinseseră pe mal, dormea adânc şi strângea frânghia atât de 
tare, încât n-au reuşit în nici un fel să i-o ia; şi cu toate 
încercările lor de a-l trezi, continuă să doarmă dus. 

Stăteau aplecaţi asupra lui, blestemându-şi soarta şi lipsa 
lui de îndemânare, şi văicărindu-se că pierduseră barca fără de 
care nu se mai puteau întoarce pe celălalt mal să caute cerbul, 
când li se păru că aud un sunet vag de goarne în pădure şi 
lătratul unor câini în depărtare. Tăcură cu toţii, vrând să asculte; 


şi cum stăteau aşa, li se păru că aud zgomotul unei cete mari de 
vânători care trecea pe la miazănoapte, dar nu văzură nimic. 

Rămaseră multă vreme pe loc, fără să îndrăznească să facă 
nici o mişcare. Bombur continua să doarmă, cu un zâmbet pe 
faţa lui rotundă, de parcă nici nu i-ar fi păsat de necazurile 
care-i copleşeau. Deodată, în faţa lor, pe cărare, apărură nişte 
căprioare albe, de fapt o căprioară şi câţiva cerbi tineri, albi ca 
zăpada, tot atât de albi, pe cât fusese primul cerb de închis la 
culoare. Luceau în umbră. Şi înainte ca Thorin să poată striga, 
trei dintre pitici săriseră în picioare şi dăduseră drumul la săgeți. 
Nici una nu păru să ajungă la ţintă. Căprioarele se întoarseră şi 
dispărură printre copaci, tot atât de tăcute cum veniseră. Piticii 
continuară să trimită săgeți în direcţia lor, dar în zadar! 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Thorin; dar prea târziu. Piticii 
stârniţi îşi irosiseră ultimele săgeți; arcurile pe care le aveau de 
la Beorn nu le mai slujeau acum la nimic. 

În seara aceea au fost cu toţii foarte amărâţi, iar în zilele 
următoare tristeţea îi copleşi cu totul. Trecuseră peste râul 
fermecat. Pădurea părea neschimbată. Totuşi, dacă ar fi 
cunoscut-o mai bine, şi s-ar fi gândit mai mult la înţelesul 
sunetelor vânătorii şi al apariţiei căprioarelor albe care le 
ieşiseră în cale, şi-ar fi dat seama că se apropiau în sfârşit de 
marginea de răsărit a pădurii şi că, dacă şi-ar fi putut păstra 
curajul şi speranţa, ar fi ajuns curând la nişte copaci mai subţiri 
şi nişte locuri unde începea din nou să apară lumina Soarelui. 

Dar nu ştiau nimic din toate astea şi mai aveau şi o povară, 
pe Bombur, pe care trebuiau să-l care cum puteau, achitându-se 
cu rândul, câte patru, de treaba asta obositoare, în timp ce 
restul le duceau traistele. Şi dacă în ultimele zile traistele lor 
n-ar fi devenit atât de uşoare, n-ar fi reuşit niciodată să se 
descurce; dar un Bombur adormit şi zâmbitor în locul unor 
traiste pline cu mâncare, oricât ar fi fost de grele, era un schimb 
cam nefericit. Mai trecură câteva zile şi ajunseră în situaţia de a 
nu mai avea aproape nimic de mâncat sau de băut. Şi oricât s-ar 
fi uitat prin jur, în pădure nu creştea nimic hrănitor; doar 
ciuperci şi buruieni cu frunze palide şi miros neplăcut. 

La vreo patru zile depărtare de râul fermecat ajunseră 
într-un loc unde aproape că nu existau alţi copaci decât fagi. In 
prima clipa s-au bucurat de schimbare, căci aici nu mai existau 
arbori şi umbra nu mai era chiar atât de deasă. Mai era şi o 


lumină verzuie de o parte şi de alta a cărării. Dar lumina nu le 
arăta altceva decât şiruri nesfârşite de trunchiuri drepte, 
cenuşii, ca stâlpii unei săli uriaşe şi întunecoase. Era ceva mai 
mult aer şi un vânt care şuiera, dar totul suna a jale. Câteva 
frunze căzură foşnind, amintindu-le că se apropie toamna. 
înaintând, răscoleau cu paşii lor frunzele moarte ale unui număr 
nesfârşit de alte toamne, frunze ce zburau peste marginea 
potecii, de pe covoarele roşii ale pădurii. 

Bombur continua să doarmă, iar ei obosiră cu totul. Uneori 
auzeau râsete care-i îngrijorau, alteori auzeau cântece, dar asta 
mai departe. Cei care râdeau aveau voci armonioase, nu 
semănau a gnomi, iar cântecele erau frumoase, numai că sunau 
sinistru şi ciudat aşa că piticii nu simţiră nici o alinare, ci, mai 
degrabă, un îndemn de a fugi de prin locurile acelea, cu toată 
puterea care le mai rămăsese. 

Mai trecură încă două zile şi descoperiră că drumul lor o lua 
în jos, şi curând după aceea se treziră într-o vale acoperită 
aproape în întregime cu stejari puternici. 

— Oare chiar n-are sfârşit pădurea asta păcătoasă? spuse 
Thorin. Ar trebui să se caţere cineva în vârful unui copac, să 
încerce să scoată capul pe deasupra şi să se uite în jur. Singura 
soluţie e să alegem copacul cel mai înalt dintre toţi câţi se 
apleacă deasupra cărării. 

Bineînţeles că „cineva” însemna Bilbo. L-au ales pentru că 
cel care se căţăra nu le putea fi de folos decât dacă ajungea cu 
capul deasupra frunzelor din vârf, şi pentru asta trebuia să fie 
destul de uşor ca să-l ţină crengile din vârf, care erau şi cele mai 
subţiri. Bietul domn Baggins nu prea avea antrenament la 
căţăratul în copaci, dar ceilalţi l-au urcat pe crengile de jos ale 
unui stejar uriaş ce creştea drept în mijlocul drumului, aşa că 
n-a mai avut încotro şi a trebuit în continuare să urce cum se 
pricepea el mai bine. Îşi făcu drum printre ramurile încâlcite, 
primind tot timpul plesnituri în faţă, se înverzi şi se murdări de 
la scoarţa bătrână a crengilor mai mari, alunecă de mai multe 
ori, dar îşi recăpătă la timp echilibrul, şi în cele din urmă, după 
ce se zbătu cumplit într-un loc dificil unde nu părea să existe 
nici o ramură care să-i convină, ajunse la vârf. Şi în tot timpul 
ăsta se întrebase dacă nu cumva erau păianjeni în copac şi cum 
va mai cobori de acolo (altfel decât prin cădere). 

În cele din urmă scoase capul pe deasupra bolţii de frunze 


şi atunci văzu, într-adevăr, păianjeni. Dar erau dintre cei mici, 
de mărime obişnuită, şi umblau după fluturi. Lumina era cât 
pe-aci să-l orbească, îi auzea pe pitici strigându-l de jos, de 
undeva de departe, dar nu putea să le răspundă; tot ce putea 
era să se ţină strâns şi să clipească. Soarele strălucea puternic 
şi nu reuşi să se obişnuiască cu el decât după multă vreme. 
Când, în sfârşit, reuşi, văzu de jur împrejurul lui o mare 
verde-închis. Încreţită ici-colo de adierea vântului; şi peste tot 
sute de fluturi. Trebuie să fi fost din specia „împăratul purpuriu” 
- un fluture căruia îi plac vârfurile copacilor din pădurile de 
stejar - dar ăştia nu erau purpurii, ci negru-închis, foarte închis, 
catifelaţi şi fără nici un fel de desen pe aripi. 

Se uită multă vreme la „împărații negri” şi se bucură 
simțind adierea vântului în păr şi pe faţă; dar în cele din urmă 
strigătele piticilor, acolo, jos, care începuseră chiar să bată din 
picioare de nerăbdare, îi amintiră de ceea ce trebuia să facă. 
Oricât s-ar fi uitat, nu vedea decât întinderi de arbori şi de 
frunze care se prelungeau la nesfârşit. Inima lui, care se 
înseninase când văzuse soarele şi simţise vântul pe faţă, i se 
cufundă iar până-n călcâie: nu aveau nici un pic de mâncare, ca 
să fie îndemnat să se întoarcă acolo, jos. 

De fapt, după cum v-am mai spus, nu se aflau prea departe 
de marginea pădurii; şi dacă Bilbo ar fi avut mintea să vadă ce 
era de văzut, copacul în care se urcase, cu toate că era înalt, se 
afla aproape de fundul unei văi largi, aşa că, din vârful lui, 
ceilalţi copaci păreau că se ridică de jur-împrejur ca marginile 
unei străchini uriaşe; aşa că nu se putea aştepta să vadă până 
unde se întindea pădurea. Dar nu văzu nimic din toate astea şi 
cobori disperat, în cele din urmă ajunse jos, zgâriat, încălzit şi 
amărât, şi în întunericul peste care dădu nu reuşi să vadă nimic. 
Ceea ce povesti îi făcu, de altfel, într-o clipă şi pe ceilalţi să 
devină la fel de trişti ca el. 

— Pădurea se întinde şi se tot întinde, şi iar se întinde, în 
toate direcţiile. Ce facem? Şi la ce-a servit să trimitem un 
hobbit? strigară toţi, de parcă ar fi fost vina lui. Nu le păsa de 
fluturi nici cât negru sub unghie, iar când le povesti de adierea 
minunată, pe care nu puteau s-o simtă pentru că erau prea graşi 
să se caţere până sus, se înfuriară de-a binelea. 


În seara aceea au mâncat ultimele rămăşiţe şi firimituri pe 


care le mai aveau; aşa că primul lucru pe care l-au observat 
când s-au trezit a doua zi de dimineaţă, a fost că tot îi mai rodea 
foamea, iar al doilea că ploua şi că din loc în loc picăturile 
cădeau grele de-a lungul cărării. Aşa şi-au amintit că pe 
deasupra li se mai uscase şi gura de sete, dar ploaia nu-i ajută 
în nici un fel să şi-o potolească; o sete grozavă nu se potoleşte 
stând sub stejari uriaşi şi aşteptând să-ţi cadă o picătură de apă 
pe limbă, din întâmplare. Singura fărâmă de alinare le veni, pe 
neaşteptate, de la Bombur. 

Se trezi brusc şi se ridică scărpinându-se în cap. N-avea nici 
cea mai mică idee unde se află şi nici de ce îi era atât de foame; 
uitase tot ce se întâmplase de când o porniseră la drum, în 
dimineaţa aceea de mai, atunci, de mult. Ultimul lucru de care-şi 
amintea era petrecerea din casa hobbitului, şi s-au străduit mult 
până au reuşit să-l facă să creadă povestea numeroaselor 
întâmplări prin care trecuseră de când plecaseră. 

Când auzi că nu e nimic de mâncare, se aşeză şi începu să 
plângă, căci se simţea foarte slăbit, nici nu se putea ţine bine pe 
picioare. 

— De ce m-oi mai fi trezit? strigă. Visam atât de frumos! Se 
făcea că mă plimbam printr-o pădure, cam ca asta, dar cu torţe 
aprinse în copaci şi lămpi care se legănau atârnate de ramuri, şi 
focuri care ardeau jos, pe pământ; şi era o mare sărbătoare, 
care se tot prelungea la nesfârşit. Şi mai era acolo şi un rege al 
pădurilor, cu o coroană de frunze pe cap; cântau cu toţii cântece 
vesele şi nici nu vă pot spune sau enumera câte mâncăruri sau 
băuturi minunate erau acolo. 

— Nici să nu încerci, spuse Thorin. De fapt, dacă nu poţi 
vorbi despre altceva, mai bine taci. Dacă nu te-ai fi trezit, te-am 
fi lăsat în pădure cu visele tale tâmpite, cu tot; nu-i nici o 
plăcere să te care cineva în spinare, după săptămâni întregi de 
porţii scăzute. 

Acum nu mai era nimic de făcut decât să-şi strângă curelele 
în jurul stomacurilor goale, să-şi ia traistele şi boccelele goale în 
spate şi să-şi târască picioarele, fără prea mari speranţe că vor 
ajunge la capătul drumului înainte să leşine cu totul de foame. 
Continuară aşa toată ziua, mergând foarte încet, cu mare 
oboseală, în timp ce Bombur nu înceta să se vaite că nu-l mai 
duc picioarele şi că vrea să doarmă. 

— Nu, n-ai să te culci! îi spuseră ceilalţi. Las’ mai simţi şi tu 


greutatea pe picioarele tale, că destul te-am dus noi în spate. 

Totuşi, refuză să mai facă vreun pas şi se aruncă la 
pământ. 

— N-aveţi decât să mergeţi mai departe, dacă vreţi. Eu mă 
culc aici şi dorm, şi visez mâncare, dacă n-o pot avea altfel. Şi 
sper să nu mă mai trezesc niciodată. 

Tocmai atunci Balin, care se afla puţin mai în faţă, strigă: 

— Ce-a fost asta? Mi s-a părut că am văzut o licărire de 
lumină în pădure. 

Se uitară cu toţii şi în faţa lor, într-un loc care li se păru 
destul de depărtat, văzură ceva roşu licărind în întuneric; apoi 
apăru încă o licărire, după care mai ţâşni încă una, lângă ea. O 
porniră cu toţii în grabă - se ridicase chiar şi Bombur - fără să le 
pese că vor da de troli sau de gnomi. Lumina era în faţa lor şi în 
stânga potecii, şi când, în cele din urmă ajunseră, la acelaşi 
nivel cu ea, văzură clar că sub copaci ardeau torţe şi focuri, dar 
că astea se aflau la o distanţă bună de poteca lor. 

— S-ar părea că visurile mele se împlinesc, gâfâi Bombur, în 
urma lor. 

Voia să se repeadă în pădure, după lumini. Dar ceilalţi îşi 
amintiră ce le spuseseră atât vrăjitorul, cât şi Beorn. 

— La ce ne-ar servi ospăţul dacă nu ne-am mai întoarce vii 
de acolo? spuse Thorin. 

— Dar fără ospăț tot nu mai rămânem multă vreme în viaţă, 
spuse Bombur, şi Bilbo îi dădu întru totul dreptate. 

Discutară multă vreme problema, întorcând-o pe faţă şi pe 
dos, până când în cele din urmă căzură de acord să trimită vreo 
două iscoade, să se furişeze pe lângă lumini şi să afle ce 
reprezintă. Dar, pe de altă parte nu au reuşit să se hotărască pe 
cine să trimită, nimeni nu părea nerăbdător să rişte să se piardă 
şi să nu-şi mai găsească niciodată prietenii. 

In cele din urmă, în pofida faptului că fuseseră preveniţi, 
foamea îi făcu să se hotărască, pentru că Bombur continua să le 
tot povestească despre toate lucrurile bune pe care le mâncase 
el în vis, la ospăţul din pădure; aşa că părăsiră cu toţii poteca şi 
se cufundară împreună în inima pădurii. 

După ce se furişară şi se târâră o bună bucată de drum, se 
uitară pe furiş din spatele trunchiurilor şi văzură un luminiş unde 
se tăiaseră mai mulţi arbori şi se nivelase pământul. În luminiş 
erau o grămadă de inşi, făpturi care arătau ca elfii, îmbrăcate 


toate în verde şi cafeniu şi aşezate într-un cerc mare pe butucii 
rotunzi ai copacilor tăiaţi, în mijlocul lor era un foc şi pe câţiva 
dintre copacii din jur erau fixate torţe; dar priveliştea care li se 
păru cea mai minunată era că toţi mâncau şi beau, şi râdeau cu 
poftă. 

Mirosul de carne friptă era atât de ademenitor, încât fără să 
mai aştepte să se consulte unul cu altul, se ridicară cu toţii şi se 
repeziră în mijlocul cercului, singurul lor gând fiind să ceară de 
mâncare. Dar nici n-apucă primul să păşească bine în poiană, că 
toate luminile se stinseră ca prin minune. Cineva lovi cu piciorul 
în foc, din care se ridicară scântei strălucitoare, ca nişte rachete. 
După care focul dispăru cu totul. Erau pierduţi într-un întuneric 
desăvârşit, fără urmă de lumină, şi nu reuşiră nici măcar să se 
găsească unul pe altul, în orice caz nu înainte să treacă multă 
vreme. După ce  bâjbâiră  înnebuniţi prin întuneric, 
împiedicându-se de buşteni, izbindu-se şi zdrelindu-se de 
copaci, strigând şi ţipând până când se trezi - probabil - toată 
pădurea pe o rază de câţiva kilometri în jur, reuşiră în cele din 
urmă să se strângă cu toţii într-un maldăr şi să se numere pe 
pipăite. Bineînţeles că între timp uitaseră cu desăvârşire în ce 
direcţie se afla poteca şi erau cu toţii pierduţi fără speranţă, în 
orice caz până dimineaţa. 

N-aveau încotro! Trebuiau să-şi petreacă noaptea acolo 
unde se aflau; nici măcar nu îndrăzniră să caute resturi de 
mâncare pe jos de teamă să nu se piardă din nou unul de altul. 
Dar abia apucaseră să se culce şi Bilbo tocmai începuse să 
simtă că-l cuprinde somnul, când Dori, pe care căzuseră sorții să 
stea primul de veghe, spuse, şoptind răspicat: 

— Luminile se aprind din nou, uite acolo, şi sunt mai multe 
ca oricând. 

Săriră în sus toţi deodată. Şi, într-adevăr, văzură zeci de 
lumini sclipitoare şi auziră cât se poate de clar vocile şi râsetele 
dinainte. Se apropiară pe furiş, unul după altul, fiecare atingând 
spatele celui din faţă. Când ajunseră aproape de ele, Thorin 
spuse: 

— De data asta nu vă mai repeziţi! Nimeni să nu se 
clintească din ascunzătoare până nu-i spun eu. Am să-l trimit 
întâi pe domnul Baggins singur, să vorbească cu ei. De el n-or să 
se sperie („Dar eu de ei?” se gândi Bilbo) şi, oricum, nădăjduiesc 
că nu-i vor face nici un rău. 


Când ajunseră la marginea cercului de lumini, îl împinseră 
brusc pe Bilbo din spate. Şi înainte să aibă timp să-şi vâre inelul 
în deget, se împiedică şi făcu un pas, gata să cadă drept în 
mijlocul vâlvătăilor focului şi torţelor. Dar totul se dovedi a fi în 
zadar. 

Luminile se stinseseră din nou şi se făcu întuneric beznă. 

Dacă le-a fost greu să se regăsească prima oară, de data 
asta le-a fost şi mai greu. Pe de altă parte, nu reuşiră cu nici un 
chip să-l găsească pe hobbit. De câte ori se numărau, ieşeau 
doar treisprezece la număr. Strigară şi-l chemară: „Domnule 
Baggins! Bilbo! Hobbit! Hobbit afurisit! Hei! Fir-ai al naibii, unde 
eşti?” Şi alte asemenea strigăte. Dar nu primiră nici un răspuns. 

Tocmai pierduseră orice speranţă, când Dori se împiedică 
de el, din pură întâmplare. Căzu, în întuneric, peste ceea ce i se 
păru a fi un buştean şi descoperi că era hobbitul; stătea ghemuit 
şi dormea dus. Au trebuit să-l scuture o grămadă ca să-l 
trezească, şi când se trezi, se arătă foarte mulţumit. 

— Visam aşa de frumos! bombăni. Se făcea că mănânc un 
prânz nemaiauzit de bogat. 

— Doamne, Dumnezeule! | s-au dus minţile ca lui Bombur, 
spuseră. Nu ne vorbi despre vise. Ospăţurile din vis nu-s bune 
de nimic, nu le poţi împărţi cu noi. 

— Sunt, probabil, cele mai bune pe care le voi căpăta 
vreodată în locul ăsta păcătos, mormăi el, întinzându-se pe jos 
lângă pitici şi încercând să adoarmă din nou ca să-şi regăsească 
visul. 

Dar acelea nu fuseseră ultimele lumini din pădure. Mai 
târziu, când îmbătrâni noaptea, Kili, care stătea de veghe, veni 
şi îi trezi din nou pe toţi, spunând: 

— A apărut o adevărată vâlvătaie aici, aproape. Parcă s-au 
aprins deodată, ca prin minune, sute de torţe şi zeci de focuri. la 
ascultați cântecul şi harfele! 

După ce ascultară un timp, întinşi pe jos, îşi dădură seama 
că nu pot rezista dorinţei de a se apropia şi de a încerca încă o 
dată să obţină ajutor. Săriră, aşadar, iarăşi în picioare. De data 
asta rezultatul fu într-adevăr dezastruos. Petrecerea pe care o 
văzură era mai mare, mai grozavă ca cele dinainte; şi în capul 
unui şir lung de petrecăreţi stătea un rege al pădurilor, cu o 
coroană de frunze pe părul lui auriu. Regele ăsta semăna foarte 
tare cu figura pe care spusese Bombur că ar fi văzut-o în vis. 


Elfii îşi treceau nişte castroane din mână în mână, pe deasupra 
focurilor, cântau din harfă şi din gură. Părul lor lucios era 
împletit cu flori; la gulere şi la brâie aveau giuvaiere 
strălucitoare, cu pietre verzi şi albe, iar feţele şi cântecele lor 
erau pline de veselie. Cântau clar, puternic şi frumos. Şi drept în 
mijlocul ospăţului, apăru brusc Thorin. 

Se făcu o linişte totală, drept la jumătatea unui cuvânt. ŞI 
se  stinseră toate luminile.  Flăcările  săriră în sus, 
transformându-se în fum negru. Ochii piticilor se umplură de 
scrum şi de cenuşă. Şi pădurea se umplu din nou de vaietele şi 
strigătele lor. 

Bilbo se trezi alergând în cerc (sau, cel puţin, aşa i se păru) 
şi strigând : „Dori, Nori, Ori, Oin, Gloin, Fili, Kili, Bombur, Bifur, 
Bofur, Dwalin, Balin şi Thorin Scut-de-Stejar!” în timp ce nişte 
făpturi pe care nu le putea vedea sau simţi făceau şi ele la fel în 
jurul lui (strigând din când în când şi „Bilbo!”). Dar vaietele 
celorlalţi se depărtau din ce în ce, devenind tot mai slabe, cu 
toate că după un timp i se păru că se schimbaseră în ţipete şi 
strigăte de ajutor, la mare distanţă, în cele din urmă toate 
zgomotele se potoliră şi Bilbo rămase singur, într-o linişte şi o 
beznă desăvârşite. 


A fost una dintre clipele lui cele mai nenorocite. Curând 
însă ajunse la concluzia că nu serveşte la nimic să încerce să 
facă ceva înainte să apară ziua şi lumina şi că e inutil să bâjbâie 
încoace şi încolo, obosindu-se fără nici o speranţă că va putea 
mânca şi astfel se va putea întrema. Se aşeză deci sprijinindu-se 
cu spatele de un copac şi începu să se gândească, nu pentru 
ultima oară, la vizuina lui depărtată, cu cămările ei minunate. 
Era adânc cufundat în gânduri, visând şuncă, ochiuri şi pâine 
prăjită cu unt, când simţi că îl atinge ceva. Ceva care seamănă 
cu o sfoară groasă şi lipicioasă şi care se afla chiar lângă mâna 
lui stângă, iar când încercă să se mişte, descoperi că picioarele 
lui erau înfăşurate în aceleaşi sfori; încercă să se ridice şi căzu 
imediat la loc. 

Apoi păianjenul uriaş, care se grăbise să-l lege pe când 
moţăia, veni din spate şi se repezi asupra lui. Bilbo nu reuşi să 
vadă decât ochii făpturii, dar îi simţi picioarele păroase în timp 
ce se străduia să înfăşoare firele ei scârboase în jurul lui. 

Avusese mare noroc că se trezise la timp. O clipă mai târziu 


n-ar mai fi fost în stare să facă nimic. Acum însă se luptă cu 
disperare şi scăpă. A trebuit să respingă cu mâinile făptura care 
încerca să-l anihileze cu un fel de otravă, aşa cum fac păianjenii 
cu muştele. Deodată îşi aminti de sabie şi o scoase din teacă. 
Păianjenul sări înapoi şi Bilbo avu timp să taie firele şi să-şi 
elibereze picioarele. După asta se pregăti să atace. Fireşte că 
păianjenul nu ştia că există fiinţe care purtau asemenea ace la 
şold, că altfel ar fi fugit mai repede. Bilbo se repezi la el înainte 
să poată dispărea şi-l lovi cu sabia drept în ochi. Păianjenul, 
înnebunit de furie, începu să sară şi să danseze, şi să arunce cu 
picioarele în toate direcţiile, cu smucituri îngrozitoare, până 
când Bilbo îl ucisese cu o nouă lovitură de sabie. După asta căzu 
şi multă vreme nu-şi mai aminti de nimic. 

Când îşi reveni, lumina era slabă şi cenuşie, aşa cum e ziua 
în pădure. Păianjenul zăcea mort lângă el şi lama sabiei avea 
pete negre pe ea. Într-un fel, uciderea păianjenului uriaş, de 
unul singur, în întuneric, fără ajutorul vrăjitorului sau al piticilor, 
sau al altcuiva, însemna mare lucru pentru domnul Baggins. Şi, 
ştergându-şi sabia de iarbă şi punând-o înapoi în teacă, se simţi 
alt hobbit, mult mai aprig şi mai viteaz, cu toate că-i chiorăiau 
maţele de foame. 

— Am să-ţi dau un nume, îi spuse el sabiei, am să-ţi spun 
„[eapa.” 

După asta începu să exploreze împrejurimile. Pădurea era 
sinistră şi tăcută; dar trebuia să-şi caute prietenii; asta în primul 
rând; şi nici nu puteau fi prea departe, dacă nu cumva îi 
prinseseră elfii (sau alte făpturi şi mai rele) şi-i făcuseră 
prizonieri. Bilbo simţi că e periculos să strige şi rămase multă 
vreme pe loc, întrebându-se în ce direcţie o fi drumul şi pe unde 
s-o ia mai întâi ca să-i caute. 

— Vai, de ce n-am ţinut minte sfatul lui Beorn şi al lui 
Gandalf, se văicări el. De ce belea am dat cu toţii! CU TOŢII! Ce 
bine ar fi să fim iar împreună: e cumplit să fii singur. 

În cele din urmă ghici, de bine de rău, direcţia din care 
veniseră strigătele de ajutor în timpul nopţii - şi spre norocul lui 
(se născuse cu o porţie bună de noroc) ghici mai mult sau mai 
puţin exact, după cum veţi vedea. Se hotărî, aşadar, s-o ia în 
direcţia aceea, strecurându-se cât se pricepu el mai bine. După 
cum v-am mai spus, hobbiţii se pot mişca fără zgomot, mai ales 
prin pădure. Şi, în plus, înainte de a o porni la drum, Bilbo îşi mai 


pusese şi inelul în deget. Aşa că păianjenii nici nu l-au văzut, nici 
nu l-au auzit că vine. 

Un timp îşi continuă drumul pe furiş, până când văzu un fel 
de umbră neagră şi deasă în faţa lui, neagră chiar şi pentru 
pădurea aceea; era ca o pată a nopţii care nu se risipea 
niciodată. Pe când se apropia, văzu că e vorba de pânze de 
păianjeni, una în spate, alta deasupra şi încâlcită cu încă una, şi 
deodată, aşezaţi pe crengile de deasupra lui, văzu păianjenii 
uriaşi şi fioroşi, şi, deşi avea inelul în deget, începu să tremure 
de spaimă să nu-l descopere. Stând după un copac, se uită 
multă vreme la un grup de păianjeni, apoi în tăcerea şi 
nemişcarea pădurii, îşi dădu seama că făpturile acelea 
dezgustătoare vorbeau între ele. Vocea lor era ca un fel de 
sâsâit şi scârţâit subţire, dar reuşi totuşi să înţeleagă multe 
dintre cuvintele pe care le rosteau. Vorbeau despre pitici. 

— A fost o luptă crâncenă, dar a meritat, spuse unul. Ce 
piei groase şi nesuferite au! Dar sunt sigur că trebuie să fie buni 
şi zemoşi. 

— Numai nu-i lăsa să stea prea mult, spuse al treilea. Nu 
sunt aşa de graşi cât ar trebui să fie. N-au mâncat prea bine în 
ultima vreme. 

— Uside-i, hai, sâsâi al patrulea, uside-i acum. Şi atârnă-i pe 
urmă. 

— Eu sunt sigur c-au şi murit, spuse primul. 

— Nici gând! Am văzut adineauri unul care se zbătea. 
Tocmai se trezise, ca să spun aşa, dintr-un somn mi-i-nunat. 
Vreţi să-l vedeţi? 

Şi zicând asta, unul dintre păianjenii graşi alergă pe o 
sfoară până ajunse la vreo zece legături atârnate în şir, de o 
cracă înaltă. Observându-i pentru prima oară bălăbănindu-se în 
umbră, Bilbo se îngrozi când văzu un picior de pitic prin capătul 
unora dintre legături sau ici-colo câte un vârf de nas, un pic de 
barbă sau de scufie. 

Păianjenul se duse la cea mai grasă dintre legături - 
„Trebuie să fie bietul Bombur”, îşi spuse Bilbo - şi ciupi tare 
nasul care ieşea din legătură. Se auzi un țipăt înăbuşit dinăuntru 
şi deodată din legătură ţâşni un deget de la picior, care-l lovi pe 
păianjen puternic şi direct. Bombur tot mai avea vlagă. Se auzi 
un zgomot ca o lovitură dată într-o minge de fotbal dezumflată 
şi păianjenul furios căzu de pe cracă, prinzându-se în ultima 


clipă cu propriul său fir. 

Ceilalţi râseră: 

— Ai avut dreptate, spuseră, carnea e vie şi loveşte. 

— Le pun eu capac la toţi, curând, sâsâi păianjenul cel 
furios, căţărându-se din nou pe cracă. 


Bilbo îşi dădu seama că venise vremea să facă ceva. Nu se 
putea căţăra până la lighioane şi n-avea cu ce să tragă în ele. 
Uitându-se în jur, văzu totuşi că în locul acela erau multe pietre 
care zăceau în ceea ce părea să fi fost un pârâu, dar care acum 
secase. Bilbo se pricepea destul de bine să ţintească cu pietre şi 
nu-i trebui mult până să găsească una frumoasă, netedă, în 
formă de ou, care să i se potrivească foarte bine în mână. Când 
era mic se antrena aruncând cu pietre spre o anume ţintă, până 
când toţi iepurii, toate veveriţele şi chiar păsările începuseră să 
dispară din calea lui cu iuţeala fulgerului ori de câte ori îl vedeau 
că se apleacă; chiar după ce crescuse, tot îşi mai petrecea o 
bună parte din timp trimițând săgeți într-o ţintă sau aruncând 
inele într-un ţăruş, împuşcând vergeaua, jucând popice sau bile, 
sau alte jocuri paşnice. Da, în afară de rotocoale de fum, 
ghicitori şi gătit, se mai pricepea încă la o grămadă de lucruri 
despre care n-am avut timp să vă spun. N-am nici acum. In timp 
ce hobbitul culegea pietre, păianjenul ajunsese la Bombur; 
câteva clipe mai târziu ar fi fost mort. Dar tocmai atunci Bilbo 
tinti. Piatra izbi păianjenul cu putere în cap, făcându-l să cadă 
leşinat din copac, trosc! la pământ, cu picioarele încovrigate. 

Piatra următoare zbură vâjâind printr-o pânză mare de 
păianjen, muşcându-i firele, făcându-i vânt păianjenului care 
stătea în mijlocul ei şi - pac! - ucigându-l. După asta s-a creat o 
mare panică în colonia de păianjeni, şi pot să vă asigur că un 
timp au uitat de pitici. Nu-l vedeau pe Bilbo, dar ghiceau din ce 
direcţie veneau pietrele. Aşa că se repeziră spre hobbit, iuți ca 
fulgerul, alergând, legănându-se, aruncându-şi firele lungi în 
toate direcţiile, până când aerul păru că se umple de frânghii 
fâlfâitoare. 

Dar Bilbo se furişă îndată în alt loc. Se gândea să încerce să 
atragă păianjenii, să-i facă să se depărteze tot mai mult de 
pitici; şi în acelaşi timp să-i facă să devină curioşi, nervoşi şi 
furioşi. Când ajunseră vreo cincizeci în locul unde se aflase el 
puţin mai devreme, mai aruncă nişte pietre în ei şi într-unii care 


se opriseră în urma lor; apoi, dansând printre copaci, începu să 
cânte un cântecel care să-i înfurie şi mai tare şi să-i facă pe toţi 
să-l urmeze, şi, în acelaşi timp, să-i facă pe pitici să-l audă. 

lată ce cânta: 


Un păianjen ţese-n pomu’ înalt 
Gras, bătrân, nu poate să mă vadă, 
Ghem cu picioare, ghem cu picioare, 

Tu te faci că n-ai habar, 

Dar vrei, văd eu prea bine, 

Să-ţi cad şi eu în nadă. 
Blegulea, bătrânul, umflat peste măsură, 
Blegulea, bătrâne, tu chiar nu vrei să vii? 

Bătrâne pântecos, 
la vino puţin mai jos, 
Că sus n-ai să mă prinzi. 
Blegulea, zău să ştii! 


Planul nu era poate prea grozav, dar nu uitaţi că Bilbo a 
trebuit să-l născocească într-o clipă şi încă într-o clipă foarte 
grea. În orice caz, şi-a atins scopul. În timp ce cânta, continua să 
arunce cu pietre şi mai bătea şi tactul cu piciorul. Aproape toţi 
păianjenii care se aflau de faţă se luară după el. Unii căzură din 
copaci, alţii alergară de-a lungul crengilor, se legănară 
făcându-şi vânt de pe un copac pe altul sau aruncând fire noi 
peste spaţii întunecate. Se năpustiră în direcţia cântecului mult 
mai repede decât se aşteptase Bilbo. Erau îngrozitor de 
supăraţi. Nu era vorba numai de pietre; păianjenilor nu le-a 
plăcut niciodată să li se spună „Ghem cu picioare”, iar 
„Blegulea” e o insultă pentru oricine. 

Bilbo alergă spre alt loc, dar păianjenii alergară în grupuri, 
în diferite locuri din luminişul unde locuiau, şi ţeseau acum 
pânze ca să închidă toate spaţiile libere dintre trunchiurile de 
copaci. În câteva clipe hobbitul avea să se trezească prins între 
pânzele groase, sau cel puţin asta era intenţia păianjenilor. 
Stând acum în mijlocul insectelor care-l hăituiau şi tot ţeseau de 
zor, Bilbo îşi luă inima în dinţi şi începu un nou cântec: 


Grasul Lob şi tontul Cob 
Mreje-au început să-ntindă; 


Sunt gustos, o ştiu prea bine, 
Dar n-au să mă prindă. 
Sunt aici, musca cea rea. 
Voi, plini de-osânză. 

Mult prea leneşi să mă prindeţi, 
In scârboasa pânză. 


Şi cu aceste cuvinte se întoarse şi descoperi că ultimul 
spaţiu dintre doi copaci înalţi fusese închis cu pânză - din 
fericire, nu una ţesută serios, ci doar şiruri mari de 
sfoară-de-păianjen de grosime dublă, întinse în grabă de la un 
trunchi la altul. Bilbo scoase sabia lui cea mică, ciopârţi firele şi 
se depărtă cântând. 

Păianjenii văzură sabia, cu toate că nu cred că şi-au dat 
seama ce e, şi într-o clipă toată ceata se năpusti alergând spre 
hobbit, pe pământ şi pe crengi, legănându-şi picioarele păroase 
şi apucând totul cu cleştii şi cu torcătoarele, în timp ce ochii li se 
bulbucaseră şi spumegau. Il urmară prin pădure până când Bilbo 
ajunse la limita până unde îndrăznea să se încumete. Apoi, 
făcând chiar mai puţin zgomot decât un şoricel, se întoarse pe 
furiş de unde plecase. Ştia că timpul era preţios, că nu va trece 
mult şi păianjenii se vor întoarce la copacii unde îi atârnaseră pe 
pitici. Aşa că trebuia să-i salveze în mare grabă. Lucrul cel mai 
greu era să se cațere pe craca cea lungă de care atârnau 
legăturile. Nu cred că ar fi reuşit dacă unul dintre păianjeni n-ar 
fi lăsat, din fericire, să atârne un fir până jos; cu ajutorul acestui 
fir, cu toate că i se lipea de mână şi-l durea, Bilbo se urcă în 
copac unde dădu nas în nas cu un păianjen bătrân, cu o minte 
cam înceată şi cam gras la trup, care rămăsese să păzească 
prizonierii şi îi tot ciupise să vadă care era cel mai zemos şi mai 
bun de mâncat. Se gândise să înceapă ospăţul în lipsa celorlalţi, 
dar domnul Baggins era grăbit, şi înainte ca păianjenul să-şi dea 
seama ce se întâmplă, simţi o împunsătură şi se rostogoli mort 
de pe cracă. 

Lucrul următor pe care trebuia să-l facă Bilbo era să 
elibereze un pitic. Cum? Dacă tăia firul care-l ţinea spânzurat, 
nefericitul se prăbuşea, buf! la pământ, care se afla la mare 
distanţă. Înaintând cu smucituri pe cracă (ceea ce îi făcu pe 
bieţii pitici să danseze şi să se bălăbăne ca nişte fructe coapte), 
ajunse la prima legătură. 


„Fili sau Kili”, se gândi el după vârful unei scufii albastre 
care ieşea în partea de sus. „Probabil că Fili”, deduse după 
vârful unui nas lung care ieşea din pachetul de fire înfăşurate. 
Plecându-se peste el, reuşi să taie majoritatea firelor tari şi 
lipicioase, după care, bineînţeles, dând din mâini şi din picioare, 
Fili apăru în întregime. 

Mă tem că Bilbo începu să râdă când îl văzu mişcându-şi 
mâinile şi picioarele ţepene, în timp ce se balansa pe firul de 
păianjen ce-i trecea pe sub braţe, făcându-l să semene cu o 
jucărie caraghioasă care saltă pe sârmă. 

Până la urmă reuşi totuşi să-l ridice pe Fili pe cracă; după 
care Fili făcu tot ce-i stătu în putere să-l ajute pe hobbit, cu 
toate că era bolnav din pricina otravei de păianjen şi a faptului 
că stătuse atârnat aproape toată noaptea şi toată ziua dinainte 
acoperit de firele înfăşurate în jurul lui, prin care nu-i ieşea 
decât nasul cu care trebuia să respire. l-a trebuit o veşnicie să-şi 
poată scoate scârboşenia aceea din ochi şi din sprâncene, cât 
despre barbă, a trebuit s-o taie aproape pe toată. In orice caz, 
începură amândoi să ridice întâi un pitic, apoi altul sus pe cracă 
şi să-i elibereze, tăindu-le firele. Nici unul dintre pitici nu se afla 
într-o stare mai bună ca Fili, iar unii dintre ei se simțeau chiar 
mai rău. Unii aproape că n-avuseseră cum să respire (vedeţi, 
aşadar, că nasurile lungi sunt, uneori, folositoare), iar alţii se 
otrăviseră cumplit. 

Astfel îi scăpară pe Kili, Bifur, Bofur, Dori şi Nori. Bietul 
Bombur era istovit. Era cel mai gras şi fusese ciupit şi înghiontit 
fără încetare - aşa că se rostogoli pur şi simplu de pe cracă şi 
căzu, buf! pe pământ, din fericire pe nişte frunze care se aflau 
acolo, rămânând întins pe jos. Când începură să se întoarcă 
păianjenii, mai răi ca niciodată, mai erau încă cinci pitici atârnaţi 
de capătul crengii. 

Bilbo se întoarse repede la celălalt capăt al crengii, aproape 
de trunchi, şi-i opri pe cei care încercau să se caţere sus. Işi 
scosese inelul când îl salvase pe Fili şi uitase să-l pună la loc, 
aşa că începură toţi să bolborosească şi să sâsâie. 

— Acum te vedem, stârpitură păcătoasă! Las’ că te 
mâncăm noi şi-ţi lăsăm oasele şi pielea atârnate de un copac! 
lâââât! Are un ac, nu-i aşa? Lasă că tot îl prindem şi-l atârnăm 
cu capu-n jos, o zi sau două. 

In timp ce se întâmplau toate astea, ceilalţi pitici se 


munceau să elibereze restul prizonierilor, tăind firele cu cuțitul. 
Curând aveau să fie toţi liberi, deşi nu era clar ce avea să 
urmeze după asta - păianjenii îi prinseseră destul de uşor în 
noaptea din ajun, dar atunci îi luaseră prin surprindere şi pe 
întuneric. De data asta se anunţa o luptă crâncenă. 

Deodată Bilbo observă că mai mulţi păianjeni se 
strânseseră în jurul lui Bombur, care zăcea pe jos, şi îl legaseră 
din nou, târându-l acum după ei. Bilbo scoase un răcnet şi 
începu să ciopârţească păianjenii din faţa lui. Aceştia se 
retraseră iute, iar el se târî în patru labe şi căzu din copac drept 
în mijlocul celor de jos. Sabia lui mică era pentru ei un nou fel de 
înţepătură. Lovea fără milă în toate direcţiile! Lucea încântată 
parcă, în timp ce-i înjunghia. Ucise vreo jumătate de duzină 
înainte ca ceilalţi să se hotărască să se retragă şi să-l lase pe 
Bombur lui Bilbo. 

— Coborâţi! Coborâţi! le strigă el piticilor care stăteau pe 
cracă. Nu mai staţi acolo sus, că vă acoperă cu plase! Vedea 
păianjeni care se îngrămădeau pe toţi copacii dimprejur, 
târându-se pe crengi deasupra piticilor. 

Piticii se  rostogoliră, săriră sau căzură pe jos, toţi 
unsprezece grămadă, majoritatea neputincioşi, reuşind cu greu 
să se ţină pe picioare. Se strânseră, în sfârşit, toţi doisprezece, 
numărându-l şi pe bietul Bombur, care stătea sprijinit de o parte 
şi de alta de vărul lui, Bifur, şi de fratele lui, Bofur; Bilbo dansa 
în preajma lor, fluturând sabia, în timp ce sute de păianjeni 
furioşi se holbau la ei de peste tot, din jur şi de deasupra. 
Situaţia era destul de disperată. 

Atunci începu bătălia. Unii pitici aveau cuțite, alţii bețe şi 
toţi aveau la îndemână pietre, iar Bilbo avea pumnalul lui elfesc. 
Reuşiră să respingă păianjenii o dată şi încă o dată, şi chiar să 
ucidă mulţi dintre ei. Dar asta nu putea continua la nesfârşit. 
Bilbo era aproape mort de oboseală; doar patru dintre pitici erau 
în stare să se ţină pe picioare, şi nu mai era mult până când 
urmau să fie cu toţii doborâţi ca nişte muşte sleite. Păianjenii 
începuseră iarăşi să-şi ţeasă pânza în jurul lor, de la un copac la 
altul. 

Până la urmă Bilbo nu reuşi să găsească alt plan decât să le 
spună piticilor taina inelului. Nu-i prea convenea, dar n-avea 
încotro. 

— Eu o să dispar, spuse. Şi dacă pot, o să distrag atenţia 


păianjenilor. Voi trebuie să rămâneţi împreună şi s-o luaţi în 
direcţia opusă, înspre stânga. Cam pe acolo trebuie să mergeţi, 
ca să daţi de locul unde am văzut focurile elfilor ultima dată. 

A fost greu să-i facă să înţeleagă, pe de-o parte din pricină 
că erau ameţiţi şi pe de alta, din pricina strigătelor, pocniturilor 
de băț şi a pietrelor aruncate; dar după un timp Bilbo simţi că 
lucrurile nu mai pot suferi amânare - păianjenii strângeau cercul 
tot mai tare. Îşi puse brusc inelul şi, spre marea uimire a 
piticilor, dispăru. 

Puțin mai târziu, se auzi o voce spunând „Grasul Ghem cu 
picioare”, printre copaci, departe, în stânga. Asta îi nelinişti 
grozav pe păianjeni. Se opriră, şi unii o porniră în direcţia vocii. 
„Ghem cu picioare” îi făcu să se înfurie în aşa hal, încât îşi 
pierdură minţile. Apoi Balin, care înţelesese planul lui Bilbo mai 
bine decât ceilalţi, conduse atacul. 

Piticii, ghemuiţi unul într-altul, formând un mănunchi 
compact şi aruncând cu pietre ca o grindină, urmăriră păianjenii 
spre stânga şi sparseră cercul. Strigătele şi cântecul care se 
auzeau departe, în urma lor, se opriră brusc. 

Sperând cu disperare că Bilbo nu fusese prins, piticii îşi 
continuară drumul. Dar nu destul de repede. Erau bolnavi şi 
obosiţi, şi cu toate că mulţi dintre păianjeni se aflau destul de 
aproape în urma lor, nu puteau înainta decât şontâc-şontăc. 
Când şi când trebuiau să se întoarcă să lupte cu făpturile care-i 
ajungeau din urmă; câţiva păianjeni se şi urcaseră în copacii de 
deasupra lor şi aruncau fire lungi şi lipicioase înspre ei. 

Lucrurile se stricaseră iarăşi cam rău, când, deodată, Bilbo 
reapăru şi atacă păianjenii uluiţi, dintr-o parte. 

— Plecaţi, plecaţi, strigă el, că-i împung eu! 

Şi îi împunse. Se repezea înainte şi înapoi, ciopârţind fire de 
păianjen, tocându-le picioarele şi spintecându-le trupurile grase 
când se apropiau prea tare. Păianjenii se umflau de furie, 
bolboroseau şi spumegau, şi sâsâiau blesteme fioroase. „[eapa” 
îi speriase de moarte şi acum, când apăruse din nou, nu 
îndrăzneau să se apropie decât până la un punct. Aşa că, oricât 
ar fi blestemat-o, prada lor se depărta încet, dar sigur. A fost 
îngrozitor, lucrurile au părut să dureze la nesfârşit. Dar în cele 
din urmă, tocmai când Bilbo simţea că nu mai poate ridica mâna 
nici pentru o singură lovitură, păianjenii renunţară să-i mai 
urmărească şi se întoarseră, dezamăgiţi, în colonia lor cea 


neagră. 

Piticii văzură atunci că ajunseseră la marginea unui cerc 
unde arseseră focurile elfilor. Dar nu-şi dădeau seama dacă era 
vorba de vreunul dintre focurile pe care le văzuseră în noaptea 
din ajun. Totuşi, părea că peste locurile acelea pluteşte un fel de 
vrajă. Avea altă culoare care nu le plăcea deloc păianjenilor. 
Oricum, lumina era aici mai verde şi ramurile mai puţin groase 
şi amenințătoare, aşa că avură norocul să se poată odihni, să-şi 
poată trage sufletul. 

Zăcură o vreme, suflând şi gâfâind. Dar nu trecu totuşi prea 
mult şi începură să pună întrebări. Îi cerură lui Bilbo să le explice 
în cele mai mici amănunte cum se făcea nevăzut, iar Inelul pe 
care-l găsise îi interesă atât de tare, încât un timp uitară de 
propriile lor necazuri. Balin, mai cu seamă, insistă să i se spună 
de mai multe ori povestea cu Gollum, cu ghicitorile şi tot restul, 
şi unde, şi cum găsise Inelul. După un timp însă lumina începu 
să scadă şi atunci întrebările se schimbară: unde se aflau, unde 
era cărarea, unde puteau găsi ceva de mâncare şi ce trebuiau 
să facă în continuare? Repetau aceste întrebări întruna şi 
păreau că aşteaptă ca micul Bilbo să le dea răspunsul. De unde 
se vede că îşi schimbaseră cu totul părerea despre domnul 
Baggins şi începuseră să-l respecte cum se cuvine (şi aşa cum le 
spusese şi Gandalf c-o să se întâmple). Într-adevăr, nu mai 
bombăneau, ci erau convinşi că hobbitul va găsi un plan 
minunat care să-i ajute. Ştiau prea bine că, dacă n-ar fi fost 
hobbitul, ar fi murit deja cu toţii. Îi mulţumiră, deci, de mai 
multe ori. Unii se ridicară chiar şi se plecară până la pământ, cu 
toate că efortul îi făcu să pice în nas şi nu mai reuşiră multă 
vreme să se pună la loc pe picioare. Adevărul despre dispariţia 
lui Bilbo nu scăzu cu nimic părerea lor bună despre el; căci 
văzuseră că are totuşi minte şi noroc, şi un inel fermecat - toate 
trei bunuri foarte folositoare; de fapt, l-au lăudat într-aşa hal, 
încât Bilbo începu să simtă că, la urma urmei, are în el ceva de 
aventurier curajos, cu toate că ar fi fost mult mai curajos dacă 
ar fi avut parte şi de ceva mâncare. 

Dar n-avea nimic, absolut nimic; şi nici unul dintre ei nu era 
în stare să se ducă să caute ceva sau să găsească drumul 
pierdut. Drumul pierdut! În mintea obosită a lui Bilbo drumul 
devenise o idee fixă. Stătea şi se uita în faţa lui, la copacii care 
nu se mai terminau, şi după un timp se cufundară din nou, cu 


toţii, în tăcere. Toţi, în afară de Balin. Multă vreme după ce toţi 
ceilalţi tăcuseră şi închiseseră ochii să doarmă, continuă să 
mormăie şi să râdă pe înfundate: 

— Gollum! Să fiu al naibii! Deci aşa ai reuşit să te furişezi 
pe lângă mine! Acuma ştiu! Te-ai strecurat încet pe lângă mine, 
nu-i aşa, domnule Baggins? Ah, şi nasturii împrăştiaţi în pragul 
uşii! Bunul şi drăguţul Bilbo, Bilbo, Bilbo - bo-bo-bo”. După care 
adormi. Şi multă vreme a domnit o linişte deplină. 

Deodată Dwalin deschise un ochi şi se uită în jur: 

— Unde e Thorin? întrebă. 

Şocul a fost îngrozitor, într-adevăr, erau numai treisprezece 
- doisprezece pitici şi un hobbit. Da. Unde era Thorin? Se 
întrebară ce lucru nefast i s-o fi întâmplat, ce vrajă sau ce 
monştri întunecaţi dăduseră peste el. Şi cum zăceau aşa 
pierduţi în pădure, se cutremurară. După care se cufundară unul 
după altul într-un somn agitat, plin de vise înfricoşătoare, în 
timp ce seara se transforma în noapte neagră; şi deocamdată 
trebuie să-i lăsăm acolo, prea bolnavi şi obosiţi să stabilească 
gărzi sau să stea cu rândul de veghe. 

Thorin fusese prins mult mai repede decât ei. Vă amintiţi că 
Bilbo adormise buştean când păşise în cercul de lumină? Apoi, 
fusese rândul lui Thorin să păşească în mijlocul cercului şi, când 
se stinseseră luminile, căzuse ca o piatră fermecată. Tot 
zgomotul pe care-l făcuseră piticii pierduţi în noapte, ţipetele pe 
care le scoseseră când îi prinseseră păianjenii şi îi legaseră, şi 
tot zgomotul bătăliei de a doua zi trecuseră peste el, fără să le 
audă. După care veniseră Elfii Pădureni, îl legaseră şi-l luaseră 
de acolo. 

Făpturile pe care le văzuseră petrecând erau, fireşte, Elfii 
Pădureni. Ei nu sunt fiinţe rele. Dar au un păcat: nu au încredere 
în străini. Şi cu toate că pe atunci vrăjile lor aveau mare putere, 
erau foarte circumspecţi. Se deosebeau de Eldari, de Elfii 
Apuseni - erau mai periculoşi şi mai puţin înţelepţi. Căci cei mai 
mulţi (împreună cu neamurile lor răspândite pe dealuri şi pe 
munţi, se trăgeau din triburi vechi care nu se duceau niciodată 
în ţara Elfilor Apuseni. Elfii Luminii, Adâncurilor şi Mărilor se 
duceau acolo şi trăiau ani şi ani şi se făceau mai buni, şi mai 
înţelepţi, şi mai învăţaţi, şi descopereau vrăji noi şi o nouă artă a 
îndemânării, făcând lucruri frumoase şi uimitoare, înainte ca unii 
dintre ei să se întoarcă în Pământul de Mijloc. Elfii Pădureni se 


simțeau atraşi de amurgul Soarelui şi al Lunii noastre; dar cel 
mai mult le plăceau stelele; şi hoinăreau în pădurile întinse care 
creşteau înalte, în ţinuturi care acuma nu mai sunt. Locuiau de 
cele mai multe ori la marginea codrului, de unde fugeau uneori 
ca să vâneze sau să călărească şi să alerge pe câmpiile 
deschise la lumina lunii sau a stelelor. Dar după venirea 
Oamenilor, au început să iubească din ce în ce mai mult 
amurgul şi umbrele. Cu toate astea erau şi rămâneau elfi, şi 
asta înseamnă „făpturi cu suflet bun”. 

A Intr-o grotă uriaşă, câţiva kilometri de la marginea Codrului 
intunecat, în partea dinspre răsărit, trăia pe vremea aceea 
regele lor cel mai mare. In faţa porţilor uriaşe de granit era un 
râu care venea din înălțimile pădurii şi continua apoi să curgă, 
intrând în mlaştinile de la picioarele platourilor înalte şi 
împădurite. Această grotă uriaşă, din care porneau nenumărate 
peşteri mai mici de fiecare parte, continua, cotind, departe, sub 
pământ, şi avea multe galerii şi săli spaţioase; dar era mai 
luminoasă şi mai sănătoasă decât locuinţele gnomilor, şi mai 
puţin adâncă şi periculoasă. De fapt, supușii regelui vânau şi 
trăiau mai mult afară, în pădure, şi aveau case sau colibe pe 
pământ şi pe crengile copacilor. Copacii care le plăceau cel mai 
mult erau fagii. Grota era palatul regelui, seiful unde îşi păstra 
avuţia şi fortăreaţa în care se retrăgeau supușii lui când voiau 
să se apere de duşmani. 

Peştera mai servea şi drept temniţă pentru prizonieri. Aşa 
că acolo l-au târât pe Thorin - fără prea multă blândeţe, căci nu 
prea iubeau piticii şi-şi închipuiau că e un duşman. Pe vremuri 
se războiseră cu unii dintre piticii pe care-i acuzaseră că le 
furaseră comoara. Ar fi însă drept să spunem că piticii 
susțineau, dimpotrivă, că luaseră ce li se cuvenea, pentru că se 
învoiseră cu Regele Elfilor să-i lucreze aurul şi argintul. După ce 
lucraseră, regele refuzase să le mai plătească. De fapt, marea 
slăbiciune a Regelui Elfilor erau lucrurile de preţ, mai ales 
argintul şi nestematele albe; şi cu toate că avea un tezaur 
destul de mare, voia mereu mai mult, fiindcă nu era încă atât de 
bogat ca alţi suverani ai elfilor, de pe vremuri. Supuşii lui nu 
scoteau din pământ şi nu prelucrau metalele sau nestematele, şi 
nici nu se prea sinchiseau de negoţ sau de agricultură. Asta o 
ştia orice pitic, deşi familia lui Thorin n-avusese nici o legătură 
cu vechea ceartă de care v-am pomenit. Aşa că Thorin s-a 


supărat din cauza felului în care s-au purtat cu el după ce şi-a 
retras vraja şi el şi-a venit în fire; şi s-a hotărât să nu scoată nici 
o vorbă despre aur sau despre giuvaiere. 

Când îl aduseră în faţa regelui, acesta îl privi pe Thorin cu 
severitate şi îi puse o grămadă de întrebări. Dar Thorin nu 
spunea nimic altceva decât că moare de foame. 

— De ce aţi încercat de trei ori, dumneata şi oamenii 
dumitale, să-mi atacați supuşii în timp ce petreceau? întrebă 
regele. 

— Nu i-am atacat, răspunse Thorin. Ne-am dus să cerşim, 
fiindcă muream de foame. 

— Unde sunt prietenii dumitale acum şi ce fac? 

— Nu ştiu, dar cred că rabdă de foame în pădure. 

— Ce făceaţi în pădure? 

— Căutam mâncare şi băutură, că eram sleiţi de foame. 

— Dar, de fapt, de ce aţi venit în pădure? întrebă regele, 
supărat. 

Thorin închise gura şi refuză să mai vorbească. 

— Foarte bine, spuse regele. Luaţi-l de aici şi puneţi-l la loc 
sigur, până se hotărăşte să spună adevărul, chiar dacă o fi să 
aşteptăm şi o sută de ani. 

Elfii îl prinseră atunci în chingi şi îl închiseră într-una din 
peşterile lor cele mai ascunse, în dosul unor uşi solide de lemn, 
şi-l lăsară acolo. Îi dădură mâncare şi băutură şi chiar dacă 
mâncarea nu era foarte gustoasă, oricum, era din belşug; căci 
elfii nu sunt gnomi şi au o educaţie destul de aleasă chiar când 
e vorba de cei mai mari duşmani ai lor, pe care i-au luat 
prizonieri. Păianjenii uriaşi erau singurele făpturi faţă de care nu 
aveau milă şi pe care nu le cruţau. 

Bietul Thorin zăcea deci acolo, în temniţa regelui, şi după 
ce mai trecu un timp în care se simţi plin de recunoştinţă pentru 
pâinea şi carnea, şi apa pe care i-o dădeau, începu să se întrebe 
ce deveniseră nefericiţii lui prieteni. Nu trecu mult şi descoperi; 
dar asta ţine de capitolul următor şi de începutul unei alte 
aventuri, în care hobbitul şi-a dovedit din nou utilitatea. 


CAPITOLUL 9 
BUTOAIELE SALVATOARE 

A doua zi după bătălia cu păianjenii, Bilbo şi piticii făcură un 
ultim efort disperat să găsească o soluţie înainte de a muri de 
foame sau de sete. Se ridicară şi o porniră clătinându-se pe 
picioare, în direcţia în care opt din treisprezece, câţi erau, 
ghiciră că s-ar afla poteca, dar nu apucară niciodată să 
descopere dacă e aşa. Puţina lumină care era în pădure 
începuse iarăşi să scadă, topindu-se în întunericul nopţii, când 
deodată în jurul lor ţâşni lumina mai multor torţe, de parcă ar fi 
fost sute de stele roşii. Elfii Pădureni apărură cu arcuri şi săgeți 
şi le strigară piticilor să se oprească. De luptă nu putea fi vorba. 
Chiar dacă piticii n-ar fi ajuns în starea în care erau, încât să se 
bucure că sunt prinşi, cuţitele lor mici, singurele arme pe care le 
aveau, nu le-ar fi fost de nici un folos împotriva săgeţilor cu care 
elfii puteau lovi chiar şi un ochi de pasăre în întuneric. Aşa că au 
încremenit pe loc, s-au aşezat pe jos şi au aşteptat - toţi în afară 
de Bilbo care şi-a vârât iute inelul în deget şi s-a dat, pe furiş, la 
o parte. lată de ce, când effii i-au legat pe pitici într-un şir lung, 
unul în spatele celuilalt, şi i-au numărat, n-au găsit sau, mai bine 
zis, nu l-au numărat niciodată pe hobbit. 

Şi nici nu l-au auzit sau l-au simţit cum urmărea, de la 
distanţă, lumina făcliilor când îşi duceau prizonierii spre inima 
pădurii. Piticii erau cu toţii legaţi la ochi, dar, oricum, n-avea 
mare importanţă căci până şi Bilbo, care-şi putea folosi ochii, tot 
nu vedea unde îi duceau, şi, în orice caz, nici el, nici ceilalţi nu 
ştiau locul unde plecaseră. Bilbo făcu toate eforturile să se ţină 
după torţe, căci ielele îi sileau pe pitici să meargă cât mai 
repede, deşi erau bolnavi şi obosiţi. Regele le dăduse poruncă 
să se grăbească. Deodată torţele se opriră şi hobbitul abia avu 
timp să le ajungă din urmă, înainte să înceapă trecerea peste 
pod. Era podul peste râu, care ducea până la porţile regelui. Sub 
pod apa întunecată curgea iute şi cu forţă. La celălalt capăt erau 
porţile unei peşteri uriaşe, care pătrundea în coasta unei văi 
molcome, acoperite de arbori. Acolo, fagii înalţi coborau chiar 
până la malul râului, muindu-şi rădăcinile în apă. 

Elfii îşi împinseră prizonierii peste acel pod, dar Bilbo, care 
venea în urma lor, şovăi. Nu-i plăcea deloc cum arăta gura 
peşterii şi nu se hotărî să-şi urmeze prietenii decât în ultima 
clipă, când se repezi după ultimii elfi, înainte ca marile porţi ale 


regelui să se închidă cu zgomot. 

înăuntru galeriile erau luminate de flăcările roşii ale 
torţelor, şi elfii care făceau de gardă cântau înaintând prin 
galeriile cotite şi încrucişate, în care răsuna ecoul. Nu semănau 
cu cele din fortărețele gnomilor pentru că erau mai mici, 
coborau mai puţin adânc sub pământ, iar aerul care le umplea 
era mai curat. Intr-o sală mare, cu stâlpi ciopliţi din piatră vie, 
pe un tron de lemn sculptat, stătea Regele Elfilor. Pe cap avea o 
coroană de boabe şi frunze roşii, căci venise iarăşi toamna. 
Primăvara purta coroană din flori de pădure. În mână ţinea un 
toiag de stejar, sculptat. 

Prizonierii fură aduşi în faţa lui şi, cu toate că se uita crunt 
la ei, le spuse oamenilor lui să-i dezlege, căci erau sleiţi de 
puteri şi în zdrenţe. 

— De altfel, aici nu-i nevoie să stea legaţi, spuse. Nimeni 
din cei aduşi aici nu mai poate scăpa prin porţile mele 
fermecate. 

li întrebă îndelung şi în amănunţime ce fac, unde vor să se 
ducă, de unde vin, dar nu reuşi să scoată de la ei mult mai mult 
decât de la Thorin. Erau morocănoşi şi supăraţi şi nici măcar nu 
se străduiau să pară politicoşi. 

— Ce-am făcut, Măria-ta? întrebă Balin, care era cel mai 
bătrân dintre cei rămaşi. E oare o crimă să te rătăceşti în 
pădure, să-ţi fie foame şi sete, să fii prins în ghearele 
păianjenilor? De ce vă înfurie atât de tare uciderea lor? Sunt 
animalele dumneavoastră de casă, favorite? 

Intrebarea îl înfurie, fireşte, pe rege, mai rău ca niciodată 
făcându-l să răspundă: 

— E o crimă să umbli prin împărăţia mea fără aprobarea 
mea. Uitaţi că vă aflaţi în regatul meu şi că aţi folosit drumul 
făcut de oamenii mei? N-aţi tulburat voi de trei ori liniştea 
oamenilor mei în pădure, nu i-aţi supărat, n-aţi stârnit voi 
păianjenii cu zarva şi strigătele voastre? După toate necazurile 
pe care mi le-aţi pricinuit, am şi eu dreptul să ştiu ce vă aduce 
pe aici şi, dacă nu vreţi să-mi spuneţi acum, vă ţin pe toţi închiși 
până vă vine mintea la cap şi învăţaţi să vă purtaţi. 

Porunci ca fiecare pitic să fie pus într-altă celulă, să i se dea 
de mâncare şi de băut, dar să nu li se dea voie să iasă din mica 
lor închisoare până când nu se hotărăşte măcar unul dintre ei 
să-i spună tot ce voia el să ştie. Dar nu le-a spus că Thorin era şi 


el prizonierul lui. Asta a descoperit-o Bilbo. 


Bietul domn Baggins! Multă şi istovitoare vreme a trebuit să 
trăiască în locul acela, complet singur, ascunzându-se tot 
timpul,  neîndrăznind să-şi scoată niciodată Inelul, abia 
îndrăznind să doarmă, chiar şi ghemuit în cele mai ascunse şi 
îndepărtate unghere, pe care reuşise să le găsească. Ca să facă 
şi el ceva, îşi luă obiceiul să se plimbe prin palatul Regelui 
Elfilor. Intrările erau închise cu porţi fermecate, dar uneori, dacă 
se grăbea, reuşea totuşi să iasă. Grupuri de Elfi Pădureni, 
conduşi uneori de rege, plecau când şi când la vânătoare sau 
după alte treburi, prin pădurile dinspre soare-răsare. Şi atunci, 
dacă Bilbo se mişca destul de repede, reuşea să iasă 
strecurându-se în urma lor, cu toate că asta era periculos. De 
mai multe ori a fost cât pe-aci să fie prins între uşile care s-au 
închis brusc după ce au trecut ultimii elfi; dar nu îndrăznea să se 
apropie prea mult din cauza umbrei lui, oricât ar fi fost de 
inconsistentă şi de nesigură în lumina torţei, sau de teamă să nu 
se ciocnească cineva de el şi să-l descopere. Şi pe urmă, chiar 
când ieşea, ceea ce nu se întâmpla prea des, tot nu-i servea la 
nimic. Nu voia să-i părăsească pe pitici şi, de fapt, nici nu ştia 
unde Dumnezeu să se ducă fără ei. Nu reuşea să ţină pasul cu 
elfii-vânători chiar tot timpul cât umblau pe afară, aşa că nu 
descoperi niciodată drumurile care l-ar fi scos din pădure; nu 
făcea decât să rătăcească disperat, îngrozit să nu se piardă, 
până când i se ivea iar ocazia să se întoarcă. Când ieşea la aeri 
se mai făcea şi foame, căci nu ştia să vâneze - în timp ce în 
peşteri reuşea, de bine de rău, să trăiască furând mâncare din 
cămară sau de pe masă, când nu era nimeni prin preajmă. 

„Sunt ca un spărgător care, o dată ce-a intrat, nu mai poate 
pleca şi trebuie să continue să prade în chip jalnic aceeaşi casă, 
zi de zi, îşi spunea. Aici e partea cea mai tristă şi plicticoasă din 
toată aventura asta nenorocită, obositoare şi penibilă. Aş da 
orice să fiu din nou în vizuina mea, lângă un foc bun, la lumina 
lămpii!” Şi ar mai fi vrut uneori să-i poată trimite vrăjitorului un 
mesaj în care să-i ceară ajutor, dar asta era, fireşte, imposibil; îşi 
dădu foarte repede seama că, dacă era ceva de făcut, trebuia 
s-o facă el, domnul Baggins, singur şi fără ajutor. 

În cele din urmă, după o săptămână sau două de viaţă 
trăită în ascuns, pândind şi urmărind gărzile, profitând de orice 


ocazie, reuşi să afle unde era ţinut fiecare pitic în parte. 
Descoperi toate cele douăsprezece celule în care se aflau, în 
diferite părţi ale palatului, şi după un timp reuşi să se orienteze 
foarte bine. Şi mare-i fu mirarea, trăgând într-o zi cu urechea în 
timp ce stăteau nişte paznici de vorbă, să afle că mai era un 
pitic închis, într-un loc deosebit de tainic şi de întunecos. Ghici, 
bineînţeles, într-o clipă că trebuie să fie vorba de Thorin; şi după 
un timp descoperi că aşa şi era. În cele din urmă, reuşi cu mare 
greutate să găsească locul, când nu era nimeni prin jur, şi să 
schimbe două-trei vorbe cu căpetenia piticilor. 

Thorin era prea amărât ca să mai fie furios de necazurile lui 
şi începuse chiar să se gândească să-i spună regelui totul de- 
spre comoară şi despre căutările lor (ceea ce dovedea cât de 
mult îi scăzuse moralul), când auzi vocişoara lui Bilbo prin gaura 
cheii. După o clipă însă îşi dădu seama că nu se poate înşela, se 
apropie de uşă şi avu o lungă convorbire în şoaptă cu Bilbo, care 
stătea de partea cealaltă. 

Şi astfel Bilbo reuşi să ducă în taină mesajul lui Thorin 
fiecăruia dintre ceilalţi pitici întemnițați, spunându-le că Thorin, 
căpetenia lor, se află aproape de ei şi că nici unul nu trebuie să 
dezvăluie misiunea lui regelui, sau în orice caz nu înainte să le 
dea Thorin semnalul. Căci lui Thorin îi venise inima la loc, auzind 
cum îşi salvase hobbitul tovarăşii de păianjeni, şi era din nou 
hotărât să nu se răscumpere prin făgăduieli făcute regelui, că 
i-ar da o parte din comoară, decât atunci când nu va mai fi altă 
speranţă de scăpare; decât atunci când extraordinarul domn 
Baggins cel Nevăzut (despre care începuse, într-adevăr, să aibă 
o părere foarte bună) nu va mai reuşi să găsească nici o soluţie 
ingenioasă. 

Primind mesajul, ceilalţi pitici au fost cu totul de acord. S-au 
gândit cu toţii că partea lor din comoară (căci o socoteau a lor, 
cu toate că se aflau acum într-o situaţie critică şi dragonul era 
încă în viaţă) va suferi serios dacă Elfii Pădureni vor avea 
pretenţia la o parte din ea; în plus, aveau toată încrederea în 
Bilbo. Căci, vedeţi, se întâmpla tocmai ce spusese Gandalf. 
Poate că ăsta era unul din motivele pentru care plecase şi îi 
lăsase singuri. 

Dar Bilbo nu împărtăşea nici pe departe speranţele lor. Nu-i 
plăcea să depindă toţi de el şi tare ar fi vrut să-l aibă pe vrăjitor 
pe aproape. În zadar; probabil că îi despărţea de el toată 


întinderea misterioasă a Codrului Întunecat. Se gândi şi se tot 
gândi, până aproape să-i crape capul, dar nu-i veni nici o idee 
strălucită. Un inel fermecat era un lucru foarte bun, dar nu 
servea la mare lucru când ei erau paisprezece. Dar, după cum 
aţi ghicit, probabil, până la urmă tot a reuşit să-şi salveze 
prietenii, şi iată cum s-a întâmplat. 

Într-o zi, pe când tot adulmeca şi se plimba încoace şi 
încolo, Bilbo descoperi ceva foarte interesant: porţile cele mari 
nu erau singura intrare spre peşteri. Exista un pârâu care 
curgea pe sub o parte din zona cea mai joasă a palatului şi se 
unea cu Râul Pădurii mai departe, spre răsărit, dincolo de dealul 
abrupt unde se afla deschizătura principală; în locul unde pârâul 
subteran ieşea din coasta dealului se afla un zăgaz. Tavanul de 
stâncă cobora acolo până aproape de suprafaţa apei, unde se 
putea lăsa un zăgaz drept în albia râului, ca sa împiedice pe 
oricine ar fi vrut să intre sau să iasă pe acolo. Dar era adesea 
deschis, căci pe acolo treceau multe mărfuri, fie că intrau, fie că 
ieşeau. Dacă ar fi intrat cineva pe acolo, s-ar fi trezit într-un 
tunel negru şi accidentat, care pătrundea adânc în inima 
dealului; era totuşi un loc unde tunelul trecea pe sub peşteri şi 
unde tavanul fusese tăiat şi acoperit cu chepenguri mari din 
lemn de stejar, care se deschideau, în sus, spre beciurile 
regelui. În beciuri se aflau butoaie, butoaie şi iar butoaie; căci 
Elfilor Pădureni şi mai ales regelui lor le plăcea foarte mult vinul, 
deşi prin părţile acelea nu creştea viţa de vie. Vinul şi celelalte 
bunuri erau aduse de la rudele lor dinspre miazăzi, sau de la 
viile oamenilor de pe meleaguri îndepărtate. 

Stând ascuns în spatele unui poloboc dintre cele mai mari, 
Bilbo descoperi chepengurile şi la ce foloseau, şi stând la pândă 
şi ascultând ce spuneau servitorii regelui, află cum se aduceau 
vinurile şi alte bunuri, pe apă sau pe uscat, de la Lacul cel Lung. 

După câte se părea, acolo continua să existe un oraş 
înfloritor al oamenilor, construit pe poduri şi pătrunzând departe 
în apă, ca un mijloc de apărare împotriva duşmanilor de tot felul 
şi mai ales împotriva dragonului de pe Munte. Din Oraşul 
Lacului, butoaiele plecau pe Râul Pădurii. De multe ori erau doar 
prinse unul de altul ca nişte plute mari, şi împinse cu prăjina sau 
cu vâslele în sus, pe apă; alteori erau încărcate pe vase. 

După ce le goleau, elfii luau butoaiele şi le aruncau prin 
trape, apoi deschideau zăgazul şi butoaiele ieşeau plutind şi 


legănându-se pe apă, până când curentul le ducea într-un loc, 
departe de râu, la vale, unde malul ieşea afară, aproape de 
marginea cea mai răsăriteană a Codrului Întunecat. Acolo erau 
culese, legate şi aduse înapoi, pe apă, în Oraşul Lacului, care se 
afla în apropiere de punctul în care Râul Pădurii se vărsa în 
Lacul cel Lung. 


Un timp Bilbo stătu şi se gândi la zăgaz, întrebându-se cum 
l-ar putea folosi ca să-şi scape prietenii şi, în cele din urmă, 
ajunse să conceapă un plan disperat. 

Prizonierilor li se adusese masa de seară. Gărzile se 
depărtau tropăind pe culoare, luând torţele cu ei şi lăsând totul 
în întuneric, în urma lor. Apoi Bilbo îl auzi pe chelarul regelui 
spunându-i căpitanului gărzilor „noapte bună”. 

— Hai cu mine, spuse, să-ţi dau să bei puţin din vinul ăla 
nou pe care l-am primit acum, de curând. Astă-seară am mult 
de tras, că trebuie să scot butoaiele goale din beciuri, aşa că un 
păhărel te ajută să munceşti mai bine. 

— Bine, spuse râzând şeful gărzilor, am să gust şi eu un 
pahar, să văd dacă vinu-i vrednic de masa regelui. Astă-seară e 
un ospăț şi nu se cade să servim vin prost. 

Auzind acestea, Bilbo începu să tremure de emoție, căci 
văzu că norocul e de partea lui şi că are imediat ocazia să-şi 
încerce planul lui disperat. li urmă pe cei doi până când intrară 
într-un beci mic şi se aşezară la o masă pe care se aflau două 
carafe mari şi pântecoase. Nu trecu mult şi începură să bea şi să 
râdă cu poftă. Şi atunci Bilbo avu un noroc cu totul neobişnuit. 
Elfii Pădureni nu se ameţesc decât cu vin extrem de tare, dar, 
după cât se părea, vinul ăsta era din recolta îmbătătoare a 
marilor grădini din Dorwinion şi nu era destinat soldaţilor sau 
servitorilor, ci doar ospăţului regelui; şi trebuia servit în cupe 
mici, nu în carafe mari şi pântecoase ca ale chelarului. 

Putin timp după aceea, şeful gărzilor începu să moţăie, apoi 
puse capul pe masă şi căzu într-un somn adânc. Chelarul 
continuă un timp să vorbească şi să râdă de unul singur, fără să 
dea vreun semn că văzuse ce s-a întâmplat, dar puţin mai târziu 
începu să picotească şi el - îi căzu capul pe masă şi adormi 
sforăind lângă prietenul lui. Atunci hobbitul intră pe furiş în beci. 
Câteva clipe mai târziu şeful gărzilor nu mai avea chei, iar Bilbo 
alerga cât putea de repede pe culoare, spre celule. Legătura 


mare de chei i se părea foarte grea pentru braţele lui şi, cu 
toate că purta inelul, simţi de mai multe ori că i se taie 
picioarele de frică, pentru că nu putea să împiedice cheile să 
zornăie destul de tare din când în când. Şi asta îl făcea să 
tremure din cap până-n picioare. 

Întâi descuie uşa lui Balin, apoi, imediat după ce ieşi piticul 
de acolo, o încuie cu grijă la loc. După cum vă închipuiţi, Balin 
rămase foarte uimit; dar oricât ar fi fost de fericit să iasă din 
cămăruţa lui de piatră atât de plictisitoare, voia totuşi să se 
oprească şi să pună întrebări, să ştie ce voia să facă Bilbo şi 
multe altele. 

— N-avem timp acum, spuse hobbitul, urmează-mă şi-ai să 
vezi! Trebuie să rămânem cu toţii împreună, să nu riscăm să ne 
pierdem unul de altul. Ori scăpăm toţi, ori nici unul, şi asta e 
ultima noastră şansă. Dacă se află asta, Dumnezeu ştie unde vă 
mai pune regele, cu lanţuri la mâini şi probabil şi la picioare. Fii 
băiat bun şi nu mai discuta. 

După care se duse din uşă în uşă, până când numărul celor 
care-l urmau ajunse la doisprezece - nici unul dintre ei nefiind 
prea sprinten, din cauza întunericului şi a faptului că fuseseră 
prea mult timp închişi. Inima lui Bilbo bătea să se rupă ori de 
câte ori se loveau unul de altul sau mormăiau şi şuşoteau pe 
întuneric. „Naiba s-o ia de afacere piticească”, îşi spunea Bilbo 
în sinea lui. Dar totul a mers ca pe roate şi n-au întâlnit nici un 
paznic. De fapt, în noaptea aceea avea loc în pădure şi în sălile 
de sus o mare Petrecere a Toamnei. Aproape toţi supuşii regelui 
petreceau şi se veseleau. 

În cele din urmă, după multe poticneli, ajunseră la temniţa 
în care se afla Thorin, la mare adâncime sub pământ, dar, din 
fericire, destul de aproape de beciuri. 

— la te uită! spuse Thorin, când îi şopti Bilbo să iasă să se 
alăture prietenilor lui. Gandalf a spus adevărul, ca de obicei. La 
o adică, s-ar părea că eşti un Spărgător de mâna-ntâi. Sunt 
convins că în viitor, orice s-ar întâmpla, suntem cu toţii oamenii 
dumitale. Dar ce facem? 

Bilbo îşi dădu seama că venise vremea să le explice cât de 
cât ideea, dar nu era deloc convins că piticii o vor primi bine. 

Temerile lui se vădiră a fi cât se poate de justificate. Căci 
ideea nu le-a plăcut deloc şi începură să bombăne în gura mare, 
cu toate că asta era periculos. 


— O să ne izbească şi o să ne facă bucăţi, şi o să ne mai şi 
înecăm, mormăiră. Când ai reuşit să pui mâna pe chei, am 
crezut că ai şi un plan inteligent. Ideea asta e o nebunie! 

— Foarte bine, spuse Bilbo descurajat, dar în acelaşi timp şi 
cam enervat. Hai înapoi în celulele voastre frumoase; o să vă 
încui la loc şi o să staţi comod, să găsiţi un alt plan mai bun - 
dar nu cred că o să mai pot pune vreodată mâna pe chei, chiar 
dacă aş fi dispus să mai încerc. 

Perspectiva era prea îngrozitoare, aşa că se potoliră. În cele 
din urmă, au trebuit să facă ceea ce le sugerase Bilbo, pentru că 
era clar că nu puteau să încerce să găsească drumul până-n 
sălile de sus sau să se lupte să iasă pe porţi, care se închideau 
ca prin farmec; sau să bombăne prin galerii, până erau iarăşi 
prinşi. Aşa că, urmându-l pe hobbit, se furişară în beciurile cele 
mai adânci. Trecură prin faţa unei uşi prin care îi văzură pe 
căpitanul gărzilor şi pe chelar care continuau să sforăie fericiţi, 
cu un zâmbet pe faţă. Vinul de Dorwinion dă un somn adânc, cu 
vise plăcute. A doua zi expresia căpitanului gărzilor probabil că 
avea să fie alta, cu toate că Bilbo, înainte să-şi continue drumul, 
se furişase lângă el şi, milos, îi pusese cheile înapoi la 
cingătoare. 

„Aşa va avea mai puţine necazuri”, îşi spuse domnul 
Baggins. „N-a fost om rău şi s-a purtat destul de frumos cu 
prizonierii. Vai, ce-o să se mai mire cu toţii! O să-şi închipuie că 
am avut puteri supranaturale grozave, ca să trecem prin toate 
uşile încuiate şi să dispărem! Trebuie să ne punem foarte 
repede pe treabă dacă vrem aşa ceva!” 


Balin a fost pus să pândească paznicul şi chelarul şi să dea 
de veste dacă mişcă. Ceilalţi s-au dus în beciul alăturat, cel cu 
trapele. Nu era timp de pierdut. După câte ştia Bilbo, câţiva elfi 
primiseră poruncă să coboare curând, să-l ajute pe chelar să 
împingă butoaiele goale prin trape, în râu. Butoaiele erau, de 
fapt, gata pregătite, rânduri-rânduri, în mijlocul încăperii, şi 
aşteptau să li se dea brânci. Unele erau butoaie de vin - şi cu 
astea nu aveau ce face, pentru că era greu să le deschizi la 
capăt fără zgomot şi era greu să le închizi la loc. Dar printre ele 
se aflau şi câteva cu care se căraseră alte lucruri în palatul 
regelui, cum ar fi unt, mere şi altele. 

Găsiră repede treisprezece butoaie destul de mari ca să 


încapă câte un pitic în fiecare. De fapt, unele erau chiar prea 
spaţioase şi, vârându-se în ele, piticii se gândiră îngrijoraţi cât 
vor fi de scuturaţi şi de izbiţi, cu toate că Bilbo se strădui să 
găsească într-un timp atât de scurt paie şi alte lucruri cu care 
să-i împacheteze confortabil. Thorin îi făcuse mari necazuri şi 
acum se sucea şi se răsucea în butoi, mârâind ca un câine mare 
într-un coteţ prea mic, în timp ce Balin, care rămăsese ultimul, 
făcea o grămadă de mofturi din cauza găurilor prin care trebuia 
să intre aerul, spunând că se sufocă înainte chiar să se fi pus 
capacul la butoi. Bilbo se străduise să astupe găurile din părţile 
laterale ale butoaielor şi să fixeze capacele cât mai bine, şi 
acum rămăsese din nou singur; alerga încoace şi încolo, făcând 
ultimele rectificări şi sperând, oricât ar fi fost de absurd, că 
planul lui va reuşi. 

Treaba s-a isprăvit tocmai la timp. Un minut sau două după 
ce fixase capacul butoiului lui Balin, Bilbo auzi voci care râdeau 
şi vorbeau, şi cântau frânturi de cântece. Părăsiseră un ospăț 
vesel, care se desfăşura într-una din sălile palatului, şi aveau 
intenţia să se întoarcă acolo cât mai repede. 

— Unde-i bătrânul Galion, chelarul? spuse unul dintre elfi. 
Nu l-am văzut servind la masă astă-seară. Ar trebui să fie aici 
acum, să ne arate ce-avem de făcut! 

— Dacă bătrânul gură-cască întârzie, mă supăr, spuse altul. 
N-am de gând să-mi pierd vremea aici, când acolo sus toţi 
petrec şi se veselesc. 

— Aha! se auzi un strigăt. Uite-l pe bătrânul pezevenghi. E 
cu capul în cană! A făcut şi el o mică petrecere în doi, cu 
prietenul lui, căpitanul. 

— Scutură-l! Trezeşte-l! strigară ceilalţi, nerăbdători. 

Galion nu prea era încântat să fie scuturat sau trezit şi încă 
şi mai puţin să fie batjocorit. 

— Aţi auzit, mormăi el, am aşteptat şi-am tot aşteptat, aici 
jos, în timp ce voi beati şi vă veseleaţi, uitând de datorie. Nu-i 
de mirare că am adormit. Mi-a fost urât. 

— Nu-i de mirare, spuseră elfii, dar explicaţia e aici, în 
cană. la dă-ne şi nouă o gură din licoarea asta aromitoare, 
înainte să ne apucăm de treabă. Nu-i nevoie să-l trezeşti pe 
temnicer. După cum arată, pare să-şi fi luat porţia. 

Au băut apoi un rând şi deodată au devenit nemaipomenit 
de veseli. Dar nu şi-au pierdut minţile cu totul. 


— Salvează-ne, Galion, strigară, ai început cheful devreme 
şi ţi s-au cam încâlcit minţile. Ai pus aici butoaiele pline în loc să 
le pui pe cele goale, dacă le judeci după greutate. 

— la apucaţi-vă de treabă, mormăi chelarul, cum o sa-şi 
dea seama de greutate nişte beţivani care trebuie să plece, şi 
gata! Faceţi ce vă spun! 

— Bine, bine, răspunseră elfii, rostogolind butoaiele către 
trapă. Dar să ştii că tu răspunzi dacă poloboacele pline cu unt 
pentru rege şi cu cel mai bun vin al lui se duc pe gârlă şi ajung 
la Oamenii Lacului, pe gratis. 


Hai de-a dura, dura, dura, 
Oricare le-ar fi măsura, 
Până cade jos, prin trapă, 
Plici şi placi, cade în apă! 


Aşa cântară, în timp ce un butoi şi pe urmă altul se 
rostogoliră uruind spre deschizătura neagră, căzând apoi în apa 
rece, câţiva metri mai jos. Unele dintre butoaie erau, 
într-adevăr, goale, dar în altele, împachetat cu grijă, se afla câte 
un pitic; jos căzură toate, unele peste altele, plesnind apa, 
ciocnindu-se de pereţii tunelului sau unul de altul, plecând apoi 
la vale, pe apă. 

Şi deodată Bilbo îşi dădu seama de punctul slab al planului 
său. Probabil că dumneavoastră v-aţi dat seama mai demult şi 
v-aţi distrat; dar cred că, dacă aţi fi fost în locul lui, n-aţi fi reuşit 
să faceţi nici măcar cât a făcut el. Deci rămăsese pe afară şi nu 
era nimeni care să-l împacheteze, chiar dacă ar mai fi avut 
posibilitatea s-o facă. Se părea că de data asta îşi va pierde 
într-adevăr piticii. Dispăruseră aproape toţi prin gaura neagră a 
trapei; va rămâne singur de tot şi va trebui să stea ascuns pe 
vecie, ca Spărgător permanent, în peşterile elfilor. Căci, chiar de 
ar fi putut să scape în clipa aceea prin porţile de sus, era foarte 
puţin probabil că va mai găsi vreodată piticii. Pe uscat nu ştia 
drumul care să-l ducă până-n locul unde se adunau butoaiele. 
Se întreba ce vor păţi fără el, căci nu avusese timp să le spună 
piticilor tot ce aflase sau ceea ce avusese intenţia să facă după 
ce vor fi ieşit din pădure. 

Pe când îi treceau toate aceste gânduri prin minte, elfii, 
făpturi voioase, începură să cânte un cântec în jurul zăgazului 


râului. Câţiva mânuiau deja frânghiile care ridicau uşile porţii 
prin care urmau să iasă butoaiele, odată ajunse toate în apă. 


Jos, pe apă, hai, coboară 
Spre ţinuturi de-odinioară! 
Lasă hrube şi palate, 
Lasă coamele-avântate, 
Unde codru-i des şi negru 
Şi-umbre sure-s în tot locul. 


Peste-a pomilor lumi zboară 
Spre-adierile de vară, 
Peste stuf, peste rogoz, 
Peste bălării şi boz, 
Printre ceţuri ce cresc, albe, 
Din a mlaştinilor salbe! 


Du-te, du-te după stele 
De pe ceruri reci şi rele; 
să te-ntorci când zorii crapă 
Peste țărm, nisip şi apă, 


Du-te către miazăzi, 
Unde-i Soare şi e zi, 
Şi sunt pajişti înverzite, 
Unde pasc cirezi de vite. 


Vino sus, unde-s grădini 
Şi-unde sunt ciorchinii plini, 
Unde Soarele domneşte... 


Către miazăzi grăbeşte! 
Jos, pe apă, hai, coboară, 
Spre ţinuturi de-odinioară! 


Unii se duseră să tragă de frânghiile care ridicau zăgazul, 
să poată ieşi butoaiele de îndată ce erau toate acolo jos, în apă. 
Tocmai rostogoleau ultimul butoi spre trape. În disperare de 
cauză şi neavând altceva mai bun de făcut, micul Bilbo, 
sărăcuţul, s-a agăţat şi el şi s-a trezit aruncat în trapă, cu butoi 


cu tot. Şi plici! a căzut în apă - o apă rece şi moartă - cu butoiul 
peste el. 

Apoi a ieşit din nou la suprafaţă, scuipând şi agăţându-se 
de lemnul butoiului, ca un şobolan; dar oricâte eforturi a făcut, 
tot n-a reuşit să se cațere pe butoi. Ori de câte ori încerca, 
butoiul se rostogolea trăgându-l din nou pe sub el, în apă. De 
fapt butoiul era gol şi plutea, uşor ca un dop. Cu toate că avea 
urechile pline cu apă, Bilbo auzea elfii care continuau să cânte 
în pivniţa de sus. Apoi, deodată, chepengurile se închiseră cu o 
bufnitură şi vocile se pierdură. Bilbo se afla într-un tunel negru, 
plutind în apa îngheţată, singur-singurel - căci cum să te bizui 
pe nişte prieteni împachetaţi în butoaie! 

Curând apăru însă în întunericul din faţă o pată cenuşie. 
Auzi scârţâitul zăgazului pe care îl trăgeau elfii în sus şi 
descoperi că se află în mijlocul unei mase plutitoare de butoaie 
şi poloboace, care se tot izbeau unele de altele şi se 
îngrămădeau să treacă pe sub arcadă şi să ajungă în şuvoiul de 
afară. Bilbo s-a ferit cât a putut el mai bine, ca să nu fie lovit din 
toate părţile şi făcut bucăţi; dar în cele din urmă mulţimea de 
butoaie care se înghionteau a început să se mai împrăştie, 
plutind unul câte unul pe sub bolta de piatră şi depărtându-se. 
Atunci şi-a dat el seama că n-ar fi fost bine nici dac-ar fi reuşit 
să se aşeze călare pe butoi, căci între butoi şi tavanul care 
cobora brusc în dreptul zăgazului nu mai era loc nici măcar 
pentru un hobbit. 


leşiră de sub crengile care atârnau din copacii de pe cele 
două maluri. Bilbo se întrebă cum s-or fi simțind piticii şi dacă o 
fi intrat multă apă în butoaie. Printre butoaiele care înaintaseră 
plutind pe lângă el în întuneric, erau unele care păreau să 
atârne greu în apă, şi Bilbo îşi spuse că trebuie să fie cele în 
care erau pitici. 

„Numai de-aş fi înfundat bine capacele”, se gândi el, dar nu 
trecu mult şi starea lui deveni atât de îngrijorătoare, încât uită 
de pitici. Reuşi să ţină capul afară din apă, dar tremura de frig 
şi-şi spunea în sinea lui că asta îl va ucide înainte ca norocul să 
se întoarcă în favoarea lui; se întreba cât timp va mai fi în stare 
să se ţină agăţat de butoi şi dacă n-ar trebui să rişte să-i dea 
drumul şi să încerce să înoate până la mal. 

Norocul se schimbă într-adevăr în favoarea lui, puţin mai 


târziu; la un moment dat, curentul plin de vârtejuri împinse mai 
multe butoaie până aproape de mal, unde rămaseră un timp 
blocate de o rădăcină ascunsă. 

Bilbo profită atunci de ocazie ca să se urce dintr-o parte pe 
butoiul lui, în timp ce acesta rămăsese înţepenit lângă un altul. 
Se căţără ca un şobolan murat şi se lungi deasupra, cu mâinile 
şi picioarele întinse în lături, să-şi poată păstra cât mai bine 
echilibrul. Vântul era rece, dar, în orice caz, mai plăcut ca apa şi 
Bilbo spera că n-o să alunece brusc de pe butoi când s-or porni 
din nou la drum. 

N-a trecut mult şi butoaiele s-au eliberat din nou şi au 
început să se sucească şi să se răsucească, coborând pe apă şi 
intrând în şuvoiul principal. Bilbo îşi dădu seama că, aşa cum se 
şi temuse, îi venea foarte greu să se ţină bine de butoi; reuşi 
totuşi cumva, cu toate că era groaznic de incomod. Din fericire, 
el era foarte uşor şi butoiul era bun şi mare, şi, fiind permeabil, 
luase şi puţină apă. Totuşi, era ca şi cum ar încerca să 
călărească, fără căpăstru sau scări, un căluț burtos, care tot 
voia să se rostogolească pe iarbă. 

Tot înaintând aşa, domnul Baggins ajunse, în sfârşit, într-un 
loc unde copacii de pe ambele maluri deveneau tot mai subţiri. 
Reuşea să vadă cerul palid printre ei. Râul Negru se făcea 
dintr-o dată larg, întâlnindu-se cu apele principale ale Râului 
Pădurii care cobora grăbit de la porţile mari ale regelui. Era o 
fâşie de apă luminată, pe care n-o mai umbrea nimic, suprafaţa 
ei lunecoasă dansând, întreruptă ici-colo de oglindirea norilor şi 
a stelelor. Apoi, apele grăbite ale Râului Pădurii împinseră toată 
armata de butoaie şi  poloboace spre malul dinspre 
miazănoapte, unde, tot muşcând terenul, săpaseră un golf larg. 
Golful avea un țărm cu pietriş, pe sub maluri suspendate, şi în 
capătul dinspre răsărit era întărit de un mic promontoriu de rocă 
tare, ieşit în afară. Pe ţărmul cu apa mică, majoritatea 
butoaielor se rostogoliseră pe uscat, doar câteva continuându-şi 
drumul până se loviră de digul de piatră. 

Pe mal erau oameni care priveau cu atenţie. Într-o clipă 
împinseră cu prăjinile şi strânseră toate butoaiele la un loc, în 
apa joasă, şi, după ce le numărară, le legară la un loc cu sfoară 
şi le lăsară să rămână aşa până dimineaţa. 

Bieţii pitici! În schimb, situaţia lui Bilbo era ceva mai bună! 
Cobori de pe butoi, trecu cu greu prin apă până la mal, după 


care însă se furişă până la nişte cocioabe pe care le văzuse 
lângă mal. Acum nu se mai gândea de două ori dacă să ia sau 
nu, neinvitat, mâncarea care-i apărea în faţă; era de atâta 
vreme silit s-o facă! Şi ştia acum prea bine ce înseamnă să fii 
înfometat, şi nu doar interesat în mod politicos de delicatesele 
unei cămări bine garnisite. Zărise, printre copaci, şi un foc şi 
asta îl atrăsese, căci hainele lui erau muiate şi zdrenţuite şi le 
simţea pe piele reci şi lipicioase. 


Cred că nu e nevoie să vă dau prea multe amănunte în 
legătură cu aventurile lui din noaptea aceea, căci ne apropiem 
de sfârşitul călătoriei către soare-răsare şi ajungem la ultima şi 
cea mai mare dintre aventuri, aşa că trebuie să ne grăbim. 
Bineînţeles că, ajutat de inelul lui fermecat, s-a descurcat la 
început foarte bine. După un timp însă l-au trădat urmele ude 
ale tălpilor şi picăturile de apă pe care le lăsa oriunde se ducea 
sau se aşeza; mai mult încă, începuse să se smiorcăie, şi de 
câte ori încerca să se ascundă, îl descopereau din cauza 
exploziei violente a strănuturilor lui înăbuşite. Într-o clipă, în 
satul de lângă râu se stârni o mare agitaţie; dar Bilbo scăpă, 
fugind în pădure; ducea cu el o pâine, un burduf cu vin şi nişte 
plăcinte, care nu erau câtuşi de puţin ale lui. Restul nopţii îl 
petrecu ud şi departe de foc, dar vinul îl ajută să suporte frigul 
şi, de fapt, adormi chiar puţin pe nişte frunze uscate, cu toate că 
anul se apropia de sfârşit şi aerul era îngheţat. 

Se trezi din nou, strănutând deosebit de tare. Era o 
dimineaţă înnourată şi jos, lângă râu, se auzea larmă şi veselie. 
Se făcea o plută de butoaie, pe care elfii-plutaşi aveau s-o ducă 
în curând la vale, spre Oraşul Lacului. Bilbo strănută din nou. Nu 
mai era ud, dar se simţea îngheţat din cap până în picioare. 
Cobori cât reuşiră să-l ducă de repede picioarele lui ţepene şi 
ajunse tocmai la timp lângă grămada de butoaie, fără să-l 
observe nimeni în agitația generală. Din fericire, nu era soare la 
ora aceea, ca să arunce umbre stânjenitoare şi din fericire reuşi 
să nu mai strănute multă vreme. 

Butoaiele erau împinse cu putere dintr-un loc într-altul, cu 
prăjina. Elfii stăteau în apa joasă, trăgeau şi împingeau. 
Butoaiele, care erau acum toate legate strâns la un loc, 
scârţăiau şi se bâţâiau. 

— Incărcătura asta e grea, mormăiră unii dintre elfi. Se 


cufundă prea mult - şi unele nu par deloc goale. Dacă le-am fi 
primit în timpul zilei, am fi aruncat şi noi o privire înăuntru, 
spuseră. 

— Acu’ n-avem timp, strigară plutaşii, împingeţi! 

În cele din urmă se urniră, mai întâi încet, până trecură de 
vârful de stâncă unde stăteau alţi elfi ca să le împingă cu 
prăjina, apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce intrau în 
şuvoiul principal şi coborau la vale, tot mai la vale, înspre lac. 

Scăpaseră de temniţele regelui, trecuseră de pădure, dar 
rămânea de văzut dacă rămăseseră vii sau erau morți. 


CAPITOLUL 10 
O PRIMIRE CĂLDUROASĂ 

Pe măsură ce înaintau plutind pe apă, ziua se făcea tot mai 
luminoasă şi mai călduroasă. După o vreme, râul ocoli un umăr 
abrupt de pământ care cobora în stânga lor. Sub picioarele lui 
stâncoase, formând o costişă interioară, curgea, clipocind şi 
susurând, un pârâu adânc. Deodată, costişa se micşoră. Malurile 
se cufundară. Copacii rămăseseră în urmă. Şi Bilbo văzu în faţa 
lui o privelişte grozavă. 

Pământul se întindea larg de jur-împrejur, plin de apele 
râului care se risipeau într-o sută de râuleţe şerpuite, sau se 
înfundau în mlaştini şi bălți presărate cu insulițe de fiecare 
parte; totuşi, prin mijloc curgea în continuare, liniştit, un râu 
violent. lar departe se zărea Muntele, cu vârful lui întunecat 
ascuns într-un nor zdrenţuit. Dar nu se vedeau nici vecinii lui cei 
mai apropiaţi la nord-est, nici pământul răvăşit care îi lega de el. 
Se ridica singur şi se uita peste mlaştini înspre pădure. Muntele 
Singuratic! Bilbo venise de departe şi trecuse prin multe 
peripeții ca să-l vadă, şi acum, când îl vedea, nu-i plăcea deloc 
cum arată. 

Ascultând ce spuneau plutaşii şi punând cap la cap 
frânturile de informaţie pe care le lăsau să scape, îşi dădu 
repede seama că avea mare noroc să-l fi văzut chiar şi atât, 
chiar şi de la distanţa asta. Oricât ar fi fost de jalnică 
întemnițarea de care tocmai scăpase şi oricât de neplăcută i-ar 
fi fost situaţia actuală (ca să nu mai vorbim de bieţii pitici de sub 
el), avusese totuşi mai mult noroc decât îşi închipuise. Discuţiile 
se refereau la marfa care venea şi pleca pe apă şi la creşterea 
circulaţiei pe râu, pe măsură ce drumurile dinspre răsărit, care 
duceau spre Codrul Intunecat, dispăreau sau nu mai erau 
folosite; se mai refereau şi la certurile dintre Oamenii Lacului şi 
Elfii Pădureni, în legătură cu întreţinerea Râului Pădurii şi a 
malurilor sale. 

Locurile astea se schimbaseră mult de pe vremea când 
Muntele era locuit de pitici, zile de care cei mai mulţi dintre 
oameni nu-şi mai aminteau azi decât ca de un basm pierdut în 
negura vremii. Se schimbaseră chiar şi de curând, de la ultimele 
informaţii pe care le primise Gandalf în legătură cu ele. Inundații 
mari şi ploi umflaseră râurile care curgeau înspre răsărit. Mai 
fuseseră şi unul sau două cutremure (pe care unii erau dispuşi 


să le atribuie dragonului, pe care-l pomeneau doar cu blesteme 
şi cu un semn ameninţător cu capul în direcţia Muntelui). 
Mlaştinile şi mocirla se întinseseră tot mai mult de o parte şi de 
alta. Cărările dispăruseră, după cum dispăruseră şi mulţi călăreţi 
şi călători care încercaseră să regăsească drumurile pierdute. 
Cărarea elfilor, pe care-o urmaseră piticii prin pădure la sfatul lui 
Beorn, ajunsese acum să fie rar folosită şi lipsită de orice 
siguranţă. Ea se sfârşea, de altfel, la marginea de răsărit a 
pădurii; râul rămăsese singura cale lipsită de pericole de la 
marginea Codrului Intunecat, la miazănoapte, până la câmpiile 
umbrite de munte, pe partea cealaltă, iar râul era păzit de 
Regele Elfilor. 

Vedeţi, aşadar, că până la urmă Bilbo luase singura cale cât 
de cât sigură. L-ar fi liniştit poate puţin pe domnul Baggins, care 
stătea tremurând pe butoaie, dacă ar fi ştiut că Gandalf, care 
era departe, aflase de toate astea, că se îngrijorase grozav şi că, 
de fapt, îşi isprăvea celelalte treburi (care nu au legătură cu 
povestea asta) şi se pregătea să vină în căutarea lui Thorin şi a 
tovarăşilor săi. Dar Bilbo nu ştia. 

Tot ce ştia era că râul părea să continue şi să tot continue 
la nesfârşit, şi că-i era foame, şi avea un guturai urâcios, şi nu-i 
plăcea Muntele ăsta care părea că se încruntă şi-l tot ameninţă, 
pe măsură ce se apropia de el. După o vreme însă râul o luă mai 
spre sud, şi Muntele se retrase din nou; în cele din urmă, către 
sfârşitul zilei, malurile se făcură stâncoase, râul îşi strânse toate 
apele rătăcitoare într-un şuvoi adânc şi iute, şi se văzură 
înaintând cu mare viteză. 

Soarele apusese când, cotind-o din nou înspre răsărit, Râul 
Pădurii năvăli în Lacul cel Lung. Râul avea acolo o gaură largă 
de vărsare şi în fiecare parte ecluze stâncoase ca nişte terase, 
cu prundiş îngrămădit la picioarele lor. Lacul cel Lung! Bilbo 
nu-şi închipuise niciodată că, atunci când nu e vorba de mare, 
poate exista o apă atât de întinsă. Lacul era atât de lat încât 
malurile opuse păreau mici şi îndepărtate, şi era atât de lung, 
încât capătul dinspre miazănoapte, care se întindea spre Munte 
nici nu se mai vedea. Bilbo ştia doar de pe hartă că acolo sus, 
departe, unde sclipeau stelele Carului, Râul Curgător se vărsa în 
lac venind din Dale, şi, împreună cu Râul Pădurii umplea cu ape 
adânci ceea ce fusese, probabil, cândva o vale mare, adâncă şi 
stâncoasă. La capătul dinspre miazăzi, apele umflate peste 


măsură se revărsau iarăşi, în cascade înalte, şi goneau grăbite 
către meleaguri necunoscute. În aerul liniştit al serii, zgomotul 
cascadelor se auzea ca un muget îndepărtat. 

Nu prea departe de gura Râului Pădurii era oraşul ciudat 
despre care vorbiseră elfii în pivniţa regelui. Nu se afla pe mal, 
cu toate că erau şi acolo câteva cocioabe şi chiar câteva clădiri; 
era construit pe suprafaţa lacului şi era apărat împotriva râului, 
care pătrundea cu vârtejuri în lac, de un promontoriu de piatră 
care forma un golf liniştit. Un pod mare, de lemn se întindea 
până într-un loc, unde pe stive uriaşe de copaci din pădure se 
construise un oraş de lemn, în care viaţa pulsa din plin; nu era 
un oraş de elfi, ci un oraş omenesc; cei care mai îndrăzneau să 
locuiască aici, la umbra Muntelui îndepărtat al dragonului, 
continuau să se îmbogăţească de pe urma negoţului cu bunuri, 
care veneau de la miazăzi pe Râul cel Mare şi erau apoi 
transportate cu căruţa, pe lângă cascade, până în oraşul lor; dar 
în vremurile bune de demult, când Dale, oraşul de la 
miazănoapte, era bogat şi înfloritor, fuseseră bogaţi şi puternici 
şi avuseseră flote întregi pe apă, unele pline cu aur, altele cu 
războinici în armură, şi avuseseră loc războaie şi fapte de vitejie 
care acum deveniseră legendă. Şi când apele scădeau, pe 
vreme de secetă, se mai vedeau încă, de-a lungul malurilor, 
clădirile unui oraş mare, care acum putrezea. 

Dar oamenii îşi aminteau puţin din toate astea, deşi unii 
mai cântau cântecele vechi despre regii pitici de pe Munte, 
Thror şi Thrain, din neamul lui Durin, şi despre venirea 
dragonului şi prăbuşirea Seniorilor din Dale. Unii mai cântau şi 
că Thror şi Thrain se vor întoarce cândva şi că aurul va curge 
râuri-râuri prin ecluzele Muntelui, şi că toată regiunea aceea se 
va umple iar de cântece şi de veselie. Dar această legendă 
plăcută nu prea le influenţa îndeletnicirile de fiecare zi. 

De îndată ce zăriră pluta de butoaie, o seamă de bărci 
ieşiră dinspre grămada de clădiri ale oraşului şi se apropiară de 
ea, şi nişte voci îi salutară pe plutaşi. Apoi se aruncară frânghii, 
se împinseră vâsle şi puţin după aceea pluta fu scoasă din 
şuvoiul Râului Pădurii şi priponită de pintenul înalt de stâncă, în 
micul golf din Oraşul Lacului. O prinseră acolo, aproape de 
capătul dinspre mal al marelui pod. Curând aveau să vină 
oameni de la miazăzi să ia câteva butoaie şi să umple altele cu 
bunuri aduse de ei, pentru ca apoi butoaiele să se întoarcă în 


amonte până în locul unde-şi aveau casa Elfii Pădureni. Între 
timp, butoaiele fuseseră lăsate să plutească, iar elfii se duseseră 
cu luntraşii să chefuiască în oraş. 

Ar fi fost uimiţi să vadă ce s-a întâmplat pe mal, după ce au 
plecat şi s-au lăsat umbrele nopţii. Bilbo a tăiat întâi şi întâi 
sfoara care ţinea primul butoi, pe care apoi l-a împins pe mal şi 
l-a deschis. lnăuntru s-au auzit nişte mârâieli şi un pitic, cât se 
poate de amărât, s-a târât afară. În barba lui udă leoarcă se 
amestecaseră fire ude de paie; îl dureau atât de tare braţele şi 
picioarele şi era atât de înţepenit, de lovit şi plin de vânătăi, 
încât abia dacă putea să mai stea în picioare sau să treacă 
împleticindu-se prin apa mică şi să se întindă, fornăind, pe mal. 
Avea o privire sălbatică şi hămesită, ca un câine legat în lanţ şi 
uitat în cuşcă de o săptămână. Era Thorin, dar nu mai putea fi 
recunoscut decât după lanţul de aur, culoarea scufiei albastre ca 
cerul, acum murdară şi zdrenţuită, şi ciucurele de argint care-şi 
pierduse toată strălucirea. Trecu destul de mult timp până să fie 
în stare să se poarte măcar politicos cu hobbitul. 

— Hotărăşte-te, eşti viu sau mort? îl întrebă Bilbo, supărat. 

Uitase probabil că el, spre deosebire de pitici, mâncase mai 
mult, fusese liber să-şi folosească braţele şi picioarele şi, în plus, 
se bucurase de o porţie mult mai mare de aer. 

— La urma urmei, ce, mai eşti în închisoare? Sau eşti liber? 
Dacă vrei de mâncare şi vrei să continui aventura asta absurdă 
- la urma urmei e aventura voastră, nu-i a mea - ar fi bine să te 
plesneşti puţin peste braţe, să-ţi freci picioarele şi să încerci să 
mă ajuţi să-i scot şi pe ceilalţi din butoaie acum, cât mai e timp! 

Thorin şi-a dat, fireşte, seama de înţelepciunea vorbelor lui 
Bilbo, aşa că, după ce a mai mormăit de câteva ori, s-a ridicat şi 
s-a apucat să-l ajute pe hobbit, cât s-a priceput el mai bine. Era 
foarte greu şi neplăcut, în întuneric şi zbătându-se în apa rece, 
să găsească butoaiele care-i interesau. Ciocănind şi strigând, au 
descoperit doar vreo şase pitici care le-au răspuns. l-au 
despachetat şi i-au ajutat să ajungă la mal, unde s-au aşezat ori 
s-au întins gemând şi bodogănind. Erau atât de uzi, de ţepeni şi 
de plini de vânătăi, încât abia reuşeau să-şi dea seama că 
fuseseră eliberaţi, sau să mulţumească pentru asta cum se 
cuvine. 

Dwalin şi Balin erau printre cei mai amărâţi şi nu servea la 
nimic să le ceri vreun ajutor. Bifur şi Bofur erau mai puţin 


învineţiţi şi mai uscați, dar s-au întins pe jos şi au refuzat să se 
mai mişte. În schimb Fili şi Kili, care erau tineri (pentru nişte 
pitici) şi care fuseseră împachetaţi cu mai multă grijă şi cu mai 
multe paie, în butoaie mai mici, au ieşit destul de zâmbitori; 
aveau doar câteva vânătăi şi înţepeneala le-a trecut într-o clipă. 

— Sper să nu mai simt în viaţa mea miros de mere! spuse 
Fili. Butoiul meu era plin de el. Poţi să-ţi pierzi minţile tot 
mirosindu-ţi a mere la nesfârşit, când abia poţi să te mişti şi ţi-e 
frig, şi-ţi vine rău de foame. La ora asta aş fi în stare să mănânc 
orice pe lume, ore în şir - orice, în afară de mere. 

Cu ajutorul binevoitor al lui Fili şi Kili, al lui Thorin şi al lui 
Bilbo descoperiră, în cele din urmă, restul piticilor şi îi scoaseră 
din butoaie. Grasul Bombur, săracul, dormea sau căzuse în 
nesimţire; Dori, Nori, Ori, Oin şi Gloin erau complet uzi şi păreau 
pe jumătate morţi. Aşa că au trebuit să fie luaţi şi căraţi unul 
câte unul şi întinşi, în nesimţire, pe mal. 

— lată-ne, aşadar, cu toţii, spuse Thorin. Am impresia că ar 
trebui să mulţumim sorții şi domnului Baggins. Sunt sigur că are 
tot dreptul să se aştepte la mulţumirile noastre, cu toate că aş fi 
preferat să ne fi organizat o călătorie mai plăcută. Totuşi, dă-mi 
voie să-ţi mai spun încă o dată, domnule Baggins, că îţi suntem 
foarte îndatoraţi. Şi fără îndoială că-ţi vom exprima recunoştinţa 
noastră aşa cum trebuie, după ce vom mânca şi ne vom reveni. 
Dar, deocamdată, ce facem? 

— Eu vă propun Oraşul Lacului, spuse Bilbo. Dar, de fapt, 
nici n-avem de ales. 

Bineînţeles că n-aveau de ales! Aşa că, lăsându-i pe ceilalţi, 
Thorin, Fili, Kili şi hobbitul o porniră pe mal, până la marele pod. 
La intrarea pe pod se aflau nişte paznici, care însă nu erau 
foarte atenţi, căci trecuse prea multă vreme de când fusese 
într-adevăr nevoie să fie cu ochii în patru. Cu Elfii Pădureni erau 
prieteni; doar din când în când se mai iscau certuri în legătură 
cu taxele râului, dar asta se întâmpla rar. Ceilalţi oameni erau 
departe; cât despre dragon, mulţi dintre tinerii oraşului se 
îndoiau făţiş de existenţa vreunui dragon al Muntelui şi râdeau 
de „bărbile cărunte” şi de bătăliile în care spuneau că-l văzuseră 
zburând prin văzduh, în tinereţile lor de mult trecute. Aşa stând 
lucrurile, nu e de mirare că paznicii beau şi râdeau în jurul 
focului, în ghereta lor, şi n-au auzit zgomotul despachetării 
piticilor sau paşii celor patru iscoade. De aceea mare le-a fost 


mirarea când Thorin, Scut-de-Stejar, intră pe uşă. 

— Cine sunteţi şi ce doriţi? strigară paznicii sărind în 
picioare şi pipăind să-şi caute armele. 

— Eu sunt Thorin, fiul lui Thrain, fiu al regelui Thror de sub 
munte! spuse piticul cu o voce puternică - şi chiar părea a fi 
toate astea, în ciuda hainelor lui rupte şi a scufiei târâte prin 
noroi. La gât şi la talie avea lanţ de aur strălucitor; ochii lui erau 
negri şi adânci. M-am întors. Vreau să-l văd pe Stăpânul oraşului 
vostru. 

Se iscă o agitaţie grozavă. O parte dintre cei mai slabi de 
înger ieşiră alergând din cocioabă, de parcă s-ar fi aşteptat ca 
Muntele să se prefacă în aur, în miez de noapte, şi toate apele 
lacului să se îngălbenească într-o clipă. Căpitanul gărzilor făcu 
un pas înainte. 

— Şi ăştia cine sunt? întrebă el arătând către Fili şi Kili, şi 
Bilbo. 

— Fiii fiicei tatălui meu, răspunse Thorin, Fili şi Kili, din 
neamul Durin, şi domnul Baggins, tovarăş de călătorie în drumul 
pe care l-am făcut de la soare-apune. 

— Dacă veniţi cu gânduri paşnice, lăsaţi armele, spuse 
căpitanul. 

— Nu avem arme! spuse Thorin, şi, una peste alta, era 
adevărat. Elfii Pădureni le luaseră cuţitele şi marea sabie Orcrist. 
Bilbo avea la el sabia cea scurtă, dar nu au pomenit despre asta 
nimic. N-avem nevoie de arme, când ne întoarcem în sfârşit la ai 
noştri, după cum spun bătrânii. Şi nici n-am putea lupta cu atât 
de mulţi. Duceţi-ne la Stăpânul vostru. 

— Stăpânul benchetuieşte, spuse căpitanul. 

— O pricină în plus ca să ne duci la el, izbucni Fili, pe care 
tot ritualul ăsta îl scotea din sărite. Suntem obosiţi şi morţi de 
foame, după drumul lung pe care l-am făcut, şi mai avem şi 
nişte tovarăşi bolnavi. Aşa că grăbiţi-vă şi lăsaţi vorba, că de nu, 
s-ar putea ca Stăpânul vostru să vă cam ia la întrebări. 

— Atunci, urmaţi-mă, spuse căpitanul, şi, înconjurându-i cu 
şase oameni, îi conduse, trecând peste pod şi intrând pe poartă, 
până în piaţa oraşului. 

„Piaţa” era un cerc mare de apă liniştită, înconjurat cu 
stâlpi înalţi, pe care se construiseră casele mai mari, cu cheiuri 
lungi de lemn, cu multe trepte şi scări care coborau până la 
suprafaţa lacului. Într-una din clădiri văzură o feerie de lumini 


strălucitoare şi auziră zgomot de voci. Intrară şi rămaseră 
clipind în lumină, uitându-se la nişte mese lungi la care erau 
aşezaţi o grămadă de oameni. 

— Eu sunt Thorin, fiul lui Thrain, fiu al Regelui Thror de sub 
Munte! M-am întors! strigă de la uşă Thorin cu o voce puternică, 
înainte ca şeful gărzilor să poată scoate o vorbă. 

Toţi săriră în picioare. Stăpânul oraşului sări din fotoliul lui 
mare. Dar nimeni nu a fost mai uimit decât luntraşii elfilor, care 
stăteau la celălalt capăt al sălii. Înghesuindu-se în faţa mesei 
Stăpânului, strigară: 

— Sunt prizonieri ai regelui nostru care au scăpat, pitici 
vagabonzi şi nomazi, care n-au reuşit să explice cum trebuie ce-i 
cu ei. S-au furişat prin pădure şi ne-au necăjit oamenii. 

— E adevărat? întrebă Stăpânul. De fapt, i se părea mult 
mai verosimil să creadă ce spun luntraşii decât că s-ar fi întors 
Regele de sub Munte, dacă asemenea persoană existase 
vreodată cu adevărat. 

— E drept că am fost atraşi în cursă din greşeală şi 
întemnițați fără vină de Regele Elfilor, pe când ne întorceam 
acasă, răspunse Thorin. Dar nici lacăt, nici gratii nu pot 
împiedica întoarcerea propovăduită din bătrâni. lar oraşul ăsta 
nu face parte din regatul Elfilor Pădureni. Mă adresez Stăpânului 
din Oraşul Lacului, şi nu luntraşilor regelui. 

Stăpânul şovăi şi se uită de la unul la altul. Regele Elfilor 
era foarte puternic prin locurile acelea şi Stăpânul nu voia să fie 
în duşmănie cu el, şi nici nu prea avea o părere prea bună de- 
spre cântecele vechi, el ocupându-se mai cu seamă de comerţ şi 
de vămi, de încărcături de mărfuri şi de aur, îndeletnicire căreia 
îi datora situaţia pe care o avea. Dar nu erau toţi de părerea lui 
şi problema fu repede rezolvată fără el. Ştirile ieşiră pe uşile 
clădirii şi în afara ei. Pe cheiuri se auzi o îngrămădeală de tălpi 
grăbite. Unii începură chiar să cânte frânturi din cântecele vechi, 
despre întoarcerea Regelui de sub Munte; nu-i supăra câtuşi de 
puţin faptul că cel care se întorsese era nepotul lui Thror, şi nu 
Thror însuşi. Şi cântecul fu preluat de alţii şi răsună puternic, 
rostogolindu-se deasupra Lacului: 


Domnitorul de sub munte, 
Rege-al stâncilor sculptate 
Şi-al argintatelor cişmele, 


Vă va aduce iar dreptate. 
Îşi va pune iar coroana. 
Harfa îi va fi-nstrunită, 

Sălile vor răsuna 
De cântarea-i măiestrită. 
Codrii se vor legăna pe munte, 
larba-naltă pe câmpii, 
În pâraie şi în râuri 
Vor fi aur, bogății. 
Apele vor curge vesel, 
Lacurile vor luci, 
Nimeni nu va şti de jale 
Când se-ntoarce el în vale! 


Aşa au cântat ei, sau cam aşa, doar că totul era mult mai 
lung şi se mai auzeau şi strigăte şi muzică de harfe, şi viori, care 
se amestecau cu vocile. 

Într-adevăr, nici cel mai bătrân bunic nu-şi mai amintea să 
fi cunoscut vreodată oraşul o asemenea emoție. Până şi Elfii 
Pădureni începură să se minuneze şi chiar să se teamă. Nu 
ştiau, fireşte, cum scăpase Thorin şi începură să creadă că 
regele lor făcuse, poate, o mare greşeală. Cât despre Stăpân, îşi 
dădu seama că nu putea face altceva decât să se supună 
protestelor generale, cel puţin pentru moment, şi să pretindă că 
e convins de ceea ce spune Thorin. Aşa că îi cedă propriul lui jilt 
şi îi aşeză pe Fili şi pe Kili lângă el, la loc de onoare. Chiar şi lui 
Bilbo i se dădu un loc la masa mare şi, în îngrămădeala 
generală, nu întrebă nimeni ce legătură avea el cu toate astea, 
deşi nici un cântec nu se referise la el, nici pe departe. 

Curând după aceea fură aduşi şi ceilalţi pitici în oraş, dând 
loc unor scene de entuziasm uimitor. Au fost cu toţii doftoriciţi, 
hrăniţi, cazaţi şi răsfăţaţi - extrem de bine şi de satisfăcător. Lui 
Thorin şi tovarăşilor lui li s-a dat o casă mare; li s-au pus la 
dispoziţie bărci şi vâslaşi; iar afară mulţimea stătea şi cânta 
toată ziua sau izbucnea în urale dacă vreunul dintre pitici îşi 
arăta chiar şi numai vârful nasului. 

Unele dintre cântece erau chiar vechi; altele însă erau noi 
de tot şi vorbeau cu încredere despre moartea subită a 
dragonului şi despre încărcături de daruri bogate care coborau 
pe râu până la Oraşul Lacului. Acestea din urmă erau în mare 


parte inspirate de Stăpân şi nu prea le plăcea piticilor; dar, pe 
de altă parte, erau mulţumiţi, aşa că se îngrăşară iute, 
recâştigându-şi puterile. 

Într-o săptămână se restabiliră total; erau îmbrăcaţi acum 
în haine din stofe fine, fiecare în culorile lui, aveau bărbile bine 
tunse şi pieptănate şi umblau un pas ţanţoş. Thorin arăta şi 
umbla de parcă şi-ar fi recâştigat deja regatul şi Smaug ar fi fost 
tocat bucăţi-bucăţele. 

Apoi, după cum spusese şi el, bunăvoința piticilor faţă de 
hobbit devenea din ce în ce mai mare. IÎncetaseră să se mai 
vaite sau să bombăne. Beau în sănătatea lui, îl băteau pe spate 
şi făceau mare caz de el; ceea ce era foarte bine, căci nu prea 
era bine dispus. Era obsedat de imaginea Muntelui, continua să 
se gândească la dragon, şi în plus avea şi un guturai revoltător. 
Timp de trei zile rămase în casă strănutând şi tuşind, şi chiar şi 
după aceea discursurile lui la banchete se limitară la: 
„Mulţumesc foarte mult”. 


Între timp, elfii plecaseră cu încărcătura în susul Râului 
Pădurii, după care se iscă o mare agitaţie în palatul regelui. 
N-am reuşit să aflu niciodată ce s-a întâmplat cu căpetenia 
gărzilor şi cu chelarul. Fireşte că în tot timpul cât au stat piticii 
în Oraşul Lacului nu s-a pomenit nici despre chei, nici despre 
butoaie, iar Bilbo a avut grijă să nu se facă niciodată nevăzut. 
Totuşi, aş îndrăzni să spun că lucrurile mai mult s-au ghicit 
decât s-au aflat cu adevărat şi, oricum, domnul Baggins a rămas 
un fel de mister. În orice caz, regele cunoştea acum misiunea 
piticilor, sau îşi închipuia că o cunoaşte, şi îşi spuse: 

„Bine, bine! Las' c-o să vedem noi! N-o să treacă nici o 
comoară prin Codrul Întunecat, fără să-mi spun şi eu cuvântul. 
Dar eu cred că vor sfârşi rău cu toţii, şi aşa le şi trebuie!” El, în 
orice caz, nu credea în pitici care să lupte şi să ucidă dragoni ca 
Smaug şi bănuia că vor încerca o spargere sau ceva asemănător 
- ceea ce dovedeşte că era un înţelept, mai înţelept decât 
oamenii oraşului, cu toate că nu avea întru totul dreptate, după 
cum vom vedea până la urmă. Işi trimise iscoadele pe malul 
lacului şi spre miazănoapte, cât de aproape de Munte au vrut 
ele să meargă, şi aşteptă. 

După două săptămâni, Thorin începu să se gândească la 
plecare. Trebuia să încerce să capete ajutor, cât timp mai dura 


entuziasmul din oraş. N-ar fi servit la nimic să lase lucrurile să 
se răcească pentru că le amânase. Aşa că îi spuse Stăpânului şi 
sfetnicilor săi că în curând vor pleca, el şi tovarăşii lui, către 
Munte. 

Atunci, pentru prima dată, Stăpânul fu uimit şi speriat; şi se 
întrebă dacă Thorin era într-adevăr urmaşul vechilor regi. Nu-şi 
închipuise niciodată că piticii vor îndrăzni să se apropie de 
Smaug; era convins că sunt nişte escroci, care mai devreme sau 
mai târziu vor fi descoperiţi şi alungaţi. Greşea. Thorin era, 
într-adevăr, nepotul regelui de sub Munte - şi nici nu vă puteţi 
închipui ce îndrăzneală poate avea şi ce poate face un pitic, 
atunci când e vorba să-şi răzbune onoarea sau să recapete ceea 
ce e al lui. 

Dar Stăpânul nu era deloc nemulţumit să-i vadă plecând. 
Întreţinerea loc costa bani mulţi şi sosirea lor transformase totul 
într-o lungă sărbătoare, în care afacerile încetaseră cu totul. 
„Las' să se ducă să-l piseze pe Smaug, să vadă cum îi 
primeşte!” se gândi, dar spuse: 

— Sigur, oh, Thorin, fiu al lui Thrain, fiu al lui Thror! Trebuie 
să te duci să redobândeşti ceea ce e al tău. A bătut ceasul, după 
cum spun bătrânii! O să vă dăm tot ajutorul şi ne bizuim pe 
recunoştinţa voastră după ce vă recâştigaţi regatul. 

Şi astfel, într-o zi, cu toate că toamna înaintase acum mult 
către iarnă şi vânturile erau reci, iar frunzele cădeau repede, trei 
bărci mari părăsiră Oraşul Lacului, încărcate cu vâăslaşi, pitici, 
domnul Baggins şi o grămadă de merinde. Caii şi căluţii fuseră 
trimişi pe căi ocolite să-i aştepte la locul stabilit pentru 
debarcare. Stăpânul şi sfetnicii lui îşi luară rămas-bun de la ei 
stând pe treptele mari ale Primăriei, care coborau până la 
suprafaţa lacului. Oamenii cântau pe cheiuri şi la ferestrele 
caselor. Ramele albe se cufundară în apă şi stropiră pornind-o 
înspre miazănoapte, în ultima etapă a lungii lor călătorii. Singura 
persoană într-adevăr nenorocită era Bilbo. 


CAPITOLUL 11 
ÎN PRAG 

Vâslind două zile la rând, ajunseră până la capătul Lacului 
celui Lung şi intrară în Râul Curgător; puteau să vadă acum 
Muntele Singuratic, ridicându-se înalt şi fioros în faţa lor. 
Curentul era puternic şi înaintarea lor - înceată. La sfârşitul zilei 
a treia, la câţiva kilometri în sus pe râu, se apropiară de malul 
stâng, adică cel dinspre soare-apune, şi debarcară. Acolo găsiră 
caii trimişi în întâmpinarea lor, cu noi provizii şi obiecte de primă 
necesitate, şi ponei pe care să călărească. Incărcară tot ce s-a 
putut pe căluţi, iar restul îl depozitară sub un cort; dar nimeni 
dintre oamenii din oraş n-a vrut să rămână atât de aproape de 
umbra Muntelui, nici măcar o noapte. 

„În orice caz, nu înainte să se adeverească cântecele”, 
ziseră. În locurile astea sălbatice credeau mai uşor în dragon 
decât în Thorin. Şi într-adevăr, proviziile lor erau în totală 
siguranţă, căci regiunea era goală şi pustie. Aşa că însoțitorii lor 
îi părăsiră, coborând în goană apele râului şi luând-o pe 
drumurile care veneau către țărm, cu toate că se lăsa noaptea. 

Petrecură noaptea în frig şi în pustietate, ceea ce le scăzu 
foarte mult moralul. lar a doua zi porniră din nou la drum. Balin 
şi Bilbo încheiau procesiunea şi, în afară de poneiul pe care-l 
călăreau, împovărat cu merinde, mai duceau încă unul de 
căpăstru. Ceilalţi se aflau în faţă, la o oarecare distanţă, 
încercând să desluşească drumul, căci nu existau cărări. O 
porniră spre nord-vest depărtându-se pieziş de Râul Curgător şi 
apropiindu-se din ce în ce de un mare pinten al Muntelui, care 
se repezea spre miazăzi venind parcă spre ei. 

A fost o călătorie istovitoare, făcută în tăcere şi pe furiş. Nu 
se auzeau nici râsete, nici cântece, nici sunet de harfă, şi 
mândria şi speranţele care se stârniseră în inima lor când 
cântaseră cântecele vechi, pe malul lacului, se topiră într-o 
tristeţe apăsătoare. Ştiau că se apropie de sfârşitul călătoriei şi 
că acest sfârşit putea fi groaznic. Pământul din jurul lor deveni 
mohorât şi sterp, cu toate că odată, după câte le spusese 
Thorin, fusese verde şi frumos. larba era rară şi curând nu mai 
văzură nici arbuşti, nici copaci, doar buturugi înnegrite, ce 
aminteau de copacii care existaseră odată. Se aflau în Pustiul 
Dragonului şi la sfârşitul anului. 


Ajunseră totuşi la marginea Muntelui fără să dea de vreun 
pericol sau de vreo urmă a dragonului, în afară de pustiul pe 
care-l semănase în jurul vizuinii lui. Muntele stătea tăcut şi 
încruntat ridicându-se tot mai înalt. Instalară prima lor tabără pe 
partea dinspre apus a marelui pinten de la miazăzi care se 
termina cu o culme numită Dealul Corbilor. Acolo fusese cândva 
un punct de strajă, dar încă nu îndrăzneau să se cațere până 
acolo, pentru că era prea expus. 

Inainte să pornească să cerceteze pintenii dinspre apus ai 
Muntelui, în căutarea intrării secrete pe care se bizuiau toate 
speranţele lor, Thorin trimise o expediţie în recunoaştere, să 
vadă ce se întâmplă în partea dinspre miazăzi unde se afla 
Poarta Principală. 

Îi alesese în acest scop pe Balin, pe Fili şi pe Kili, şi cu ei se 
duse şi Bilbo. Inaintară sub stâncile cenuşii, până la picioarele 
dealului Corbilor. Acolo, râul, după ce cotea făcând o buclă largă 
peste valea Dale, se depărta de munte, repede şi zgomotos. 
Malul lui era sterp şi stâncos, înalt şi abrupt deasupra apei; şi 
privind de acolo, pe deasupra apei înguste, care spumega şi 
împroşca printre o puzderie de bolovani, văzură în valea largă, 
umbrită de braţele Muntelui, ruinele cenuşii ale unor case, 
turnuri şi ziduri vechi. 

— Acolo zace tot ce a mai rămas din Dale, spuse Balin. Pe 
vremea când mai băteau clopotele în oraş, coastele Muntelui 
erau acoperite cu păduri verzi şi toată valea aceea ferită era 
veselă şi bogată. Spunând toate astea, faţa lui luă o expresie 
tristă şi în acelaşi timp neiertătoare; fusese unul dintre tovarăşii 
lui Thorin în ziua în care venise dragonul. 

Nu îndrăzniră să urmeze cursul râului mai departe, înspre 
Poartă, dar îşi continuară drumul dincolo de capătul pintenului 
dinspre miazăzi, până când, deşi ascunşi în spatele unei stânci, 
au reuşit să vadă, trăgând cu ochiul, deschiderea neagră, ca de 
peşteră, tăiată într-un perete mare de stâncă, între braţele 
Muntelui. De acolo ţâşneau apele Râului Curgător; şi tot pe 
acolo ieşeau aburi şi fum negru. In tot pustiul nu mişca nimic, în 
afară de vapori şi de apă, şi din când în când câte o cioară 
neagră, care croncănea ca o piază-rea. Singurul sunet era 
sunetul apei lovindu-se de pietre şi, din când în când, 
croncănitul aspru al unei păsări. Balin se cutremură. 

— Hai să ne întoarcem! spuse. Aici nu putem face nimic 


bun. Şi nu-mi plac păsările astea negre; arată ca nişte iscoade 
ale răului! 

— Deci dragonul continuă să fie în viaţă; şi stă probabil în 
peşterile de sub munte - sau aşa-mi închipui eu după fum, 
spuse hobbitul. 

— Nu te lua după asta, spuse Balin, cu toate că eu cred că 
ai dreptate. Dar fum şi aburi pot ieşi prin Poartă chiar dacă ar fi 
plecat un timp sau dacă ar zăcea la pândă pe unul dintre 
povârnişurile muntelui; toate peşterile dinăuntru trebuie să fie 
pline de duhoarea lui respingătoare. 


Cu asemenea gânduri sumbre în minte, urmaţi tot timpul 
de ciori croncănitoare care le zburau pe deasupra capului, se 
întoarseră istoviţi în tabără. Luna iunie, când fuseseră oaspeţii 
lui Elrond în casa lui frumoasă, nu era chiar atât de departe şi cu 
toate că toamna se târa acum către iarnă, vremurile acelea 
plăcute păreau să se fi petrecut cu mulţi ani în urmă. Erau 
singuri în pustiul plin de primejdii şi n-aveau nici o speranţă de 
ajutor. Se aflau la sfârşitul călătoriei şi totuşi păreau a fi mai 
departe de ţintă ca niciodată. Işi pierduseră în acea noapte tot 
entuziasmul, în afară de domnul Baggins, oricât de ciudat ar 
părea acest lucru. Lua mereu harta de la Thorin, o studia şi 
medita la rune şi la mesajul literelor Lunii pe care le citise 
Elrond. El a fost acela care i-a făcut pe pitici să înceapă 
cercetările periculoase pe povârnişurile dinspre apus, ca să 
găsească intrarea secretă. 

Şi-au mutat apoi tabăra într-o vale lungă, mai îngustă decât 
marea vâlcea de la miazăzi unde se afla Poarta Râului, şi 
înconjurată de un zid de culmi mai joase ale Muntelui. Două 
asemenea culmi se întindeau spre soare-apune, sub formă de 
creste lungi, cu margini abrupte, care păreau să cadă jos, tot 
mai jos, către câmpie. Pe partea asta, dinspre soare-apune, se 
vedeau mai puţine urme ale labelor cotropitoare ale dragonului, 
şi mai era şi ceva iarbă pentru căluţii piticilor. De aici, din 
această tabără, umbrită toată ziua de o costişă şi de un perete 
de stâncă, până când soarele începea să coboare către pădure, 
plecau în fiecare zi în grup, căznindu-se să găsească poteci care 
să urce pe panta Muntelui. Dacă harta era bună, undeva sus, 
deasupra costişei, la capătul văii, se afla intrarea secretă. Dar 
zilele treceau şi ei se întorceau în tabără fără nici un succes. 


În cele din urmă găsiră ceea ce căutau, pe neaşteptate. Fili 
şi Kili, şi hobbitul se întorseseră într-o zi în vale şi începuseră să 
caute în patru labe printre stâncile prăbuşite în partea dinspre 
miazăzi. Pe la prânz, furişându-se de-a buşilea în spatele unei 
pietre mai mari care stătea stingheră ca un pilon, Bilbo dădu de 
ceea ce păreau a fi nişte trepte rudimentare, care mergeau în 
sus. Urcându-le cu sufletul la gură, descoperiră urmele unei 
poteci înguste care ducea în vârful crestei de la miazăzi şi care 
dispărea când şi când, apoi iarăşi reapărea, ducându-i în cele 
din urmă până la o terasă şi mai îngustă, care o cotea spre 
miazănoapte, de-a curmezişul, pe faţa Muntelui. Uitându-se în 
jos, văzură că se află în vârful costişei din capătul văii şi că 
acolo jos, la picioare, era propria lor tabără. In tăcere, 
ţinându-se de peretele stâncos din dreapta lor, înaintară de-a 
lungul terasei, unul în spatele celuilalt, până când dădură de o 
deschizătură în peretele stâncos şi se treziră într-un fel de nişă 
caldă şi liniştită, cu pereţii abrupți şi cu iarbă pe jos. 
Deschizătura care dădea spre nişă nu putea fi văzută de jos din 
pricina marginii proeminente, şi nici mai departe, pentru că era 
atât de mică încât părea doar un fir negru şi atât. Nu era 
peşteră - era deschisă către cer; la celălalt capăt se ridica un 
perete plat, care, în partea de jos, aproape de pământ, era 
neted şi drept, de parcă l-ar fi făcut o mână de zidar; dar n-avea 
nici o încheietură sau crăpătură la vedere. Nu era nici urmă de 
uşă, prag sau uscior, de zăvor sau şurub, de gaură de cheie; şi 
totuşi nu se îndoiră că în cele din urmă găsiseră intrarea. 

Bătură, o împinseră şi o îmbrânciră, o implorară să se 
mişte, rostiră frânturi de farmece care deschideau multe uşi, dar 
de data asta rămase totul neclintit. 

În cele din urmă, obosiţi, se odihniră pe iarba de la 
picioarele peretelui, şi seara începură coborâşul lung care îi 
ducea înapoi la tabără. 


În noaptea aceea toată lumea din tabără a fost în mare 
fierbere. lar dimineaţa s-au pregătit de plecare. Nu rămăseseră 
în urmă decât Bofur şi Bombur, să păzească poneii şi rezervele 
pe care le aduseseră cu ei de la râu. Ceilalţi coborâră valea, apoi 
urcară cărarea proaspăt descoperită şi astfel ajunseră la terasa 
aceea îngustă. Pe aici nu puteau căra boccele sau baloturi, căci 
era atât de îngustă, încât îţi tăia răsuflarea; riscai oricând să 


cazi de la o sută patruzeci şi cinci de metri, pe stânci ascuţite; 
dar se încinseră bine şi strâns în jurul mijlocului cu o sfoară şi 
astfel, până la urmă, ajunseră cu bine la deschizătura cu covor 
de iarbă. 

Acolo îşi stabiliră ei a treia tabără, trăgând în sus, cu sforile, 
tot ce aveau nevoie. Pe aceeaşi cale cobora din când în când 
unul dintre piticii mai iscusiţi, cum ar fi de exemplu Kili, pentru a 
schimba puţinele noutăţi pe care le aveau sau pentru a participa 
jos la strajă, în timp ce Bofur era urcat la tabăra de sus. Bombur, 
în schimb, nu vrea să urce nici pe sfoară, nici pe potecă. 

— Sunt prea gras ca să merg ca musca, spuse. Risc să 
ameţesc, să mă calc pe barbă, şi iar rămâneţi treisprezece. 
Sforile cu noduri sunt prea subţiri pentru greutatea mea! 

Din fericire pentru el, asta s-a dovedit a nu fi adevărat, 
după cum veţi vedea. 


Între timp, câţiva dintre ei explorară marginea de dincolo 
de deschizătură şi descoperiră o cărare care ducea sus, tot mai 
sus, pe Munte; dar nu îndrăzniră să se aventureze prea mult în 
direcţia aceea, şi de altfel nici nu le folosea la mare lucru. Acolo, 
sus, era o linişte pe care n-o întrerupea nici o pasăre, nici un 
sunet, altul decât vântul prin spărturile din stâncă. Vorbeau 
încet, nu chemau, nu cântau, căci pericolul îi pândea de după 
fiecare stâncă. Între timp, cei care se ocupau de taina uşii 
n-aveau nici ei mai mult succes. N-aveau răbdare să-şi mai bată 
capul cu rune sau cu literele Lunii; căutau fără încetare să 
descopere, pe suprafaţa netedă a stâncii, unde era ascunsă uşa. 
Aduseseră târnăcoape şi fel de fel de alte unelte din Oraşul 
Lacului şi la început încercaseră să le folosească. Dar când izbiră 
stânca, mânerele se făcuseră bucățele şi le loviseră braţele cu 
violenţă, iar capetele de oţel se rupseră sau se îndoiseră de 
parcă-ar fi fost de plumb. Era clar că uneltele de mineri nu 
foloseau la nimic împotriva vrăjii care ferecase uşa; şi se mai 
înspăimântară şi de zgomotul care se răspândea prin ecou. 

Îl găsiră pe Bilbo aşezat în pragul intrării, trist şi abătut - nu 
exista, fireşte, nici un prag, dar aşa numeau ei, în glumă, micul 
spaţiu, acoperit cu iarbă, dintre perete şi deschidere, şi îşi 
amintiră cuvintele pe care le rostise Bilbo cu multă vreme în 
urmă, la petrecerea neaşteptată din vizuina lui, când le spusese 
că n-au decât să se aşeze în prag până găsesc o soluţie. S-au 


aşezat deci şi s-au cufundat în gânduri sau au început să se 
plimbe încoace şi încolo fără rost, devenind din ce în ce mai 
mohorâţi. 

La început, când descoperiseră drumul, se mai înseninaseră 
puţin, dar acum moralul le coborâse până în cizme; şi totuşi nu 
voiau să renunţe şi să plece. Hobbitul încetase să fie „mult mai 
deştept decât piticii”. Nu voia să facă altceva decât să stea cu 
spatele către peretele de stâncă şi să se uite în zare, spre 
soare-apune, prin deschizătură, pe deasupra crestei, peste 
pământurile întinse, la zidul negru al Codrului Întunecat şi la 
întinderile de dincolo de pădure, unde i se părea uneori că 
zăreşte Munţii Ceţoşi, mici şi îndepărtați. Dacă piticii îl întrebau 
ce face, răspundea: „Aţi spus că va trebui să stau în pragul uşii 
şi să mă gândesc, ca să nu mai vorbim de faptul că va trebui să 
pătrundem şi înăuntru, aşa că stau şi mă gândesc”. Dar mă tem 
că nu se gândea la ce avea de făcut, ci la ceea ce se întindea 
dincolo de zările albastre - meleagurile liniştite de la apus, şi 
dealul sub care se afla vizuina lui de hobbit. 

In mijlocul ierbii era o piatră mare, cenușie, şi Bilbo se tot 
uita încruntat la ea şi la nişte melci mari. Melcilor părea să le 
placă nişa asta închisă, cu pereţii ei de stâncă rece; erau mulţi şi 
foarte mari, şi se târau încet, lăsând o dâră lipicioasă pe laturile 
ei. 

— Mâine începe ultima săptămână a toamnei, spuse Thorin 
într-o zi. 

— Şi după toamnă vine iarna, spuse Bifur. 

— Şi după asta anul viitor, spuse Dwalin, şi bărbile noastre 
vor creşte până vor atârna peste mal şi vor ajunge jos, în vale, şi 
aici tot n-o să se întâmple nimic. Şi cu ce ne ajută Spărgătorul 
nostru? Dacă tot are un inel care-l face nevăzut şi a venit 
momentul să-şi arate iscusinţa, încep să cred că ar trebui să 
intre pe Poarta Principală şi să miroasă puţin cum stau lucrurile. 

Bilbo auzi toate astea - piticii stăteau aşezaţi pe stânci, 
chiar deasupra nişei unde se afla el - şi-şi spusese: „Vai de 
mine, Doamne, deci asta au început ei să gândească acum. Tot 
mereu cade beleaua pe mine, săracu', să-i scap de necaz, mai 
ales de când a plecat Vrăjitorul. Ce să fac? Ar trebui să-mi 
închipui că până la urmă o să mi se întâmple ceva îngrozitor. Nu 
cred c-aş avea inima să mai văd o dată trista vale a oraşului 
Dale, ca să nu mai vorbim despre Poarta cu aburi!...” 


În noaptea aceea se simţi foarte nefericit şi abia reuşi să 
adoarmă. A doua zi, piticii se răspândiră care încotro; unii se 
apucară de antrenament cu poneii, jos, în vale, alţii rătăciră pe 
povârnişul muntelui. Bilbo stătu toată ziua mohorât în nişa cu 
iarbă, uitându-se fix la piatră sau prin crăpătura îngustă, 
departe, în zare. Avea senzaţia ciudată că aşteaptă ceva. „Poate 
că vrăjitorul se va întoarce, azi, pe neaşteptate”, gândi el. 

Dacă ridica puţin capul, putea zări pădurea îndepărtată. O 
dată cu întoarcerea Soarelui către apus, apăru o licărire galbenă 
pe vârfurile îndepărtate ale copacilor, de parcă lumina ar fi prins 
în raza ei ultimele frunze palide. Curând, Bilbo văzu mingea 
portocalie a Soarelui coborând până la nivelul ochilor lui. Se 
apropie de crăpătură şi acolo, palidă şi neputincioasă, era o lună 
nouă, subţire, deasupra pământului. 

În clipa aceea auzi în spatele lui o pocnitură puternică. Pe 
piatra cenuşie din iarbă se afla un sturz uriaş, aproape negru ca 
tăciunele, cu pieptul galben-deschis, presărat cu pete închise. 
Poc! Prinsese un melc şi-l izbea de piatră. Poc! Poc! 

Deodată Bilbo înţelesese. Uitând de pericol, s-a aşezat pe 
marginea stâncii şi a început să-i cheme pe pitici, strigând şi 
gesticulând. Cei care se aflau mai aproape s-au repezit 
poticnindu-se peste stânci, apoi de-a lungul marginii, până la el, 
întrebându-se ce Dumnezeu s-o fi întâmplat; ceilalţi au strigat să 
fie traşi în sus cu frânghia (cu excepţia lui Bombur care, fireşte, 
dormea). 

Bilbo se grăbi să le explice despre ce era vorba. Toţi 
amuţiră. Hobbitul rămase nemişcat lângă piatra cenuşie, în timp 
ce piticii o priveau cu nerăbdare, clătinându-şi barba. Soarele 
cobora din ce în ce mai jos, în timp ce li se năruiau toate 
speranţele. În cele din urmă se scufundă într-un brâu de nori 
roşcaţi şi dispăru; piticii mârâiră, dar Bilbo continua să stea 
aproape nemişcat. Luna mică apăru la orizont. Începuse să se 
întunece. Apoi, deodată, când îşi pierduseră orice speranţă, o 
rază roşie de soare scăpă ca un deget printr-o spărtură a 
norului, o rază de lumină care intră drept prin crăpătura stâncii 
în nişă, şi căzu pe faţa netedă a peretelui. Bătrânul sturz, cu 
ochii ca mărgelele, care privise scena cocoţat undeva, sus, cu 
capul aplecat într-o parte, scoase deodată un tril. Apoi se auzi o 
trosnitură puternică. O aşchie de stâncă se desfăcu de perete şi 
căzu, şi deodată, cam la un metru de la pământ, apăru o gaură. 


Repede, tremurând să nu piardă momentul, piticii se 
repeziră la stâncă şi împinseră în zadar. 

— Cheia, cheia! strigă Bilbo. Unde e Thorin? 

Thorin se apropie în grabă. 

— Cheia! urlă Bilbo. Cheia care însoțea harta, încearc-o 
acum, cât mai e timp! 

Thorin se ridică şi scoase cheia de pe lanţul din jurul 
gâtului. O vâri în gaură. Se potrivea. O întoarse! Trosc! Lumina 
se topi, soarele asfinţi, luna dispăru şi întunericul ţăşni spre cer. 

Incepură să împingă toţi deodată şi încet, încet, o parte din 
peretele de stâncă cedă. Apărură nişte crăpături lungi şi drepte, 
care apoi se lărgiră formând conturul unei uşi înalte de un metru 
şi jumătate şi lată de un metru, care, fără nici un zgomot, se 
deschise încet spre interior. Întunericul păru că se revarsă ca un 
abur prin gaura care se făcuse în peretele muntelui. Un întuneric 
dens, în care nu se putea desluşi nimic, li se întindea în faţa 
ochilor, o gură căscată care ducea în jos, spre inima muntelui. 


CAPITOLUL 12 
INFORMAŢII DE CULISE 

Multă vreme piticii au rămas în faţa uşii tot 
contrazicându-se în întuneric până când, în cele din urmă, 
Thorin spuse: 

— A venit clipa în care distinsul domn Baggins - care în 
drumul nostru lung s-a dovedit a fi un bun tovarăş şi un hobbit 
viteaz şi plin de resurse care-au depăşit cu mult dimensiunile 
lui, şi, aş adăuga, cu un noroc ce-a depăşit cu mult raţia 
obişnuită - a venit deci clipa să îndeplinească sarcina pentru 
care a fost cooptat în societatea noastră, clipa în care să-şi 
câştige recompensa. 

Cunoaşteţi stilul lui Thorin în ocazii mari, aşa că n-am să vă 
mai citez în continuare, deşi a continuat multă vreme să 
vorbească. Ocazia era, fără îndoială, mare, dar Bilbo n-avea 
răbdare; între timp, ajunsese să-l cunoască foarte bine pe Thorin 
şi ştia unde vrea să ajungă. 

— Dacă te gândeşti că e de datoria mea să intru primul în 
pasajul secret, o, Thorin, fiu al lui Thrain, Scut-de-stejar, 
crească-ţi-ar barba şi mai lungă, spuse el supărat, spune odată 
şi gata! De fapt, s-ar putea să refuz. V-am scos până acum din 
două încurcături, care nici nu erau prevăzute în contract. Aşa că 
aş zice că oricum mi s-ar cuveni o oarecare răsplată. Dar cum 
toate cele bune sau rele sunt trei - aşa obişnuia să spună tata - 
cred că n-am să refuz. Poate că am început să mă încred mai 
mult în norocul meu ca pe „vremuri” - se referea la primăvara 
trecută, când plecase de acasă, şi care i se părea că avusese loc 
cu secole în urmă - aşa că am să mă duc probabil s-arunc o 
privire, ca să scăpăm de-o grijă. Dar cine vine cu mine? 

Nu se aşteptase la un cor de voluntari, aşa că n-a fost 
decepţionat. Fili şi Kili păreau stânjeniţi şi stăteau într-un picior, 
ceilalţi nu încercau nici măcar să pretindă că s-ar oferi - cu 
excepţia bătrânului Balin, cel care făcea de pază şi îl iubea pe 
hobbit. Spuse că în orice caz va intra cu el şi poate că-l va şi 
însoţi o bucată de drum, gata să strige după ajutor dacă va fi 
nevoie. 

Ceea ce se poate spune în apărarea piticilor e că 
intenționau să-l plătească foarte bine pe Bilbo pentru serviciile 
lui; îl luaseră să facă o treabă primejdioasă şi n-aveau nimic 
împotrivă dacă hobbitul, sărăcuţul, voia s-o facă; dar ar fi sărit 


cu toţii să-l scoată din bucluc, aşa cum făcuseră în povestea cu 
trolii, la începutul acestei aventuri, când nici măcar nu aveau 
motive speciale să-i fie recunoscători. Asta era situaţia: piticii nu 
sunt eroi, ci făpturi calculate, cu o părere foarte bună despre 
valoarea banului; unii sunt vicleni şi perfizi, şi soi rău; alţii însă, 
dacă nu aveai pretenţii prea mari de la ei, erau cumsecade, aşa 
ca Thorin şi Compania lui. 


Când hobbitul se strecură prin uşa fermecată şi pătrunse în 
interiorul Muntelui, stelele răsăreau în spatele lui pe cerul palid, 
cu dungi negre. A mers mult mai uşor decât îşi închipuise. Asta 
nu era nici intrare de gnomi şi nici peştera aspră a Elffilor 
Pădureni. Era un tunel săpat de pitici, la nivelul averii şi 
priceperii lor: drept ca o riglă, cu podeaua şi pereţii netezi, care 
duceau în pantă lină şi dreaptă, fără variaţii, până departe, în 
întunericul de jos. 

După un timp, Balin îi ură lui Bilbo „Noroc!” şi se opri 
într-un loc de unde mai putea vedea conturul vag al uşii, şi, 
printr-un artificiu al ecourilor, să audă murmurul vocilor celorlalţi 
care şuşoteau afară, la intrare. Hobbitul îşi puse atunci inelul şi, 
sfătuit de ecouri să aibă chiar mai multă grijă să nu facă zgomot 
decât are un hobbit de obicei, se strecură în linişte şi întuneric, 
coborând tot mai jos. Tremura de frică, dar feţişoara lui avea o 
expresie îndârjită şi înverşunată. Era cu totul alt hobbit decât cel 
care plecase cândva de din Bag-End, fără să-şi ia măcar o 
batistă asortată în buzunar. Nu mai avusese batistă de buzunar 
de secole. Işi aşeză mai bine pumnalul în teacă, strânse cureaua 
şi-şi continuă drumul. 


„Acum, eşti în sfârşit în miezul lucrurilor, Bilbo Baggins, îşi 
spuse. În noaptea aceea când cu petrecerea, am zbârcit-o, şi 
acum trebuie s-o dreg şi să mai şi plătesc pentru asta. Doamne, 
ce nerod am fost şi mai sunt şi acuma! spuse partea din el care 
semăna mai puţin cu neamul Took. Nu-mi trebuie comoară 
păzită de dragon, şi aş lăsa-o pe toată aici, pe vecie! Ce bine ar 
fi să mă trezesc şi să descopăr că în loc să mă aflu în tunelul 
ăsta blestemat, sunt în vestibulul meu de acasă.” 

Dar fireşte că nu s-a trezit, ci şi-a continuat drumul înainte, 
tot înainte, până când n-a mai văzut nici urmă de uşă în spatele 
lui. Era complet singur. Curând după aceea i se păru că începe 


să se încălzească. „Oare ceea ce mi se pare că se apropie în 
faţa mea, de acolo, de jos, nu e un fel de văpaie?” se întrebă. 

Era. Şi pe măsură ce Bilbo înainta, se făcea tot mai mare şi 
mai mare, până când s-a lămurit despre ce e vorba. Era o 
lumină roşie ce devenea din ce în ce mai roşie. Şi, în plus, era şi 
foarte cald acum în tunel. Rotocoale de aburi zburau pe 
deasupra şi pe lângă el, şi începu să năduşească. In acelaşi 
timp, începu să-i pulseze în urechi un fel de zgomot, zgomotul 
unui lichid care clocoteşte într-un cazan mare pe foc, amestecat 
cu un fel de uruit care semăna cu torsul unui motan uriaş. Toate 
astea se dovediră a fi sforăiturile unui animal gigantic, care 
dormea, acolo, jos, în lumina roşie din faţa lui. 

Şi atunci Bilbo se opri. Şi când o porni mai departe, dădu 
dovadă de cel mai mare curaj din viaţa lui. Comparate cu asta, 
lucrurile înspăimântătoare care s-au întâmplat mai târziu au fost 
floare la ureche. Adevărata bătălie a dus-o în tunelul acela, 
singur, înainte să vadă pericolul care-l aştepta. 

După un scurt popas, îşi continuă drumul! Şi vi-l puteţi 
închipui ajungând la capătul tunelului, în dreptul unei 
deschizături cam de aceeaşi formă şi mărime cu uşa de mai sus. 
Prin ea îşi vâri Bilbo, încet, capul lui mic, de hobbit. In faţa lui se 
întindea peştera mare, cea de jos de tot - temniţa subterană a 
piticilor de altădată, care se găsea chiar la baza Muntelui. Era 
aproape beznă, aşa că n-a putut să-i ghicească mărimea decât 
vag, dar, ridicându-se în partea stângă a pardoselii stâncoase, 
era o lumină puternică. Lumina lui Smaug! 


Dragonul cel uriaş, roşu-auriu, zăcea acolo şi dormea dus; 
maxilarele lui clănţăneau necontenit şi nările scoteau fâşii de 
fum, dar focul era slab când dormea. Sub el, sub membrele lui, 
sub coada lui imensă şi încolăcită, peste tot în jurul lui, întinzân- 
du-se departe pe podea până unde nu se mai vedea nimic, 
zăceau teancuri de obiecte preţioase - aur împodobit şi 
neîmpodobit, nestemate şi bijuterii, argint pătat cu roşu în 
lumina rumenă. 

Smaug zăcea cu aripile îndoite, ca un liliac uriaş, întors 
puţin pe o parte, astfel încât hobbitul putea să-i vadă părţile de 
dedesubt, burta lui lungă şi palidă, încrustată cu nestemate şi 
frânturi de aur care se lipiseră de el, pentru că zăcuse atâta 
vreme în culcuşul lui preţios. In spatele lui, acolo unde pereţii se 


aflau cel mai aproape de el, se vedeau vag cămăşi de zale, 
căşti, săbii şi sulițe atârnate în cui. Şi tot acolo se aflau şiruri de 
recipiente şi vase mari, umplute cu bogății pe care nici nu mai 
puteai să le socoteşti. 

A spune că lui Bilbo i s-a tăiat răsuflarea e mult prea puţin. 
Nu există cuvinte pentru a exprima uluirea lui, pentru că 
oamenii au schimbat limbajul pe care l-au învăţat de la elfi, pe 
vremea când pământul era minunat. Bilbo mai auzise poveşti 
sau cântece despre comorile dragonilor, dar până acum nu-şi 
dăduse niciodată seama de strălucirea, fascinația şi splendoarea 
lor. Inima lui era plină, pătrunsă de încântare, şi se gândea la 
dorinţa piticilor; uitând aproape de paznicul cel fioros, fixă 
zăpăcit aurul care era dincolo de orice preţ sau posibilitate de 
calcul. 


Privi un timp, care-i păru o veşnicie, înainte să se simtă 
atras, aproape împotriva voinţei lui, să se furişeze din umbra 
intrării, până la marginea mormanelor de comori care se aflau 
cel mai aproape de el. Dragonul îl domina; deşi zăcea adormit, 
era totuşi cumplit şi ameninţător. Bilbo apucă un potir mare cu 
două toarte, atât de greu încât abia îl putea duce, şi aruncă o 
privire speriată în sus. Smaug mişcă o aripă, desfăcu o gheară şi 
începu să sforăie pe alt ton. 

Bilbo o luă la goană. Dar dragonul nu se trezi - încă nu! - se 
mută doar în alte vise de lăcomie şi violenţă, zăcând acolo, în 
peştera pe care o cotropise, în timp ce hobbiţelul se străduia cu 
greu să urce tunelul lung care ducea înapoi la uşă. Inima îi bătea 
repede şi picioarele îi tremurau mai rău decât atunci când 
coborâse; dar ţinea totuşi potirul şi se gândea: „Am făcut-o! 
Asta o să-i înveţe minte. Auzi: «mai degrabă seamănă a băcan 
decât a spărgător»! Nu zău! n-o să mai spună fraza asta 
niciodată.” 

Şi nici n-au mai spus-o. Balin a fost în culmea fericirii să-l 
vadă din nou - şi pe cât era de încântat, pe atât era de uimit. II 
ridică pe Bilbo în braţe şi îl scoase afară, la aer. Era miezul nopţii 
şi stelele erau acoperite de nori, dar Bilbo zăcea cu ochii închişi, 
respirând din greu şi bucurându-se că simte iarăşi aer curat, şi 
aproape că nici n-a observat emoția piticilor sau laudele pe care 
i le aduceau, sau că-l mângâiau pe spate şi că se declarau 
supuşii lui împreună cu familiile lor de atunci până în vecie. 


Piticii încă îşi mai treceau potirul din mână în mână şi 
sporovăiau încântați despre redobândirea comorii lor când, 
deodată, sub ei, în inima Muntelui, răsună un bubuit îngrozitor, 
ca şi cum ar fi fost vorba de un vulcan care s-ar fi hotărât să 
erupă din nou. Uşa din spatele lor a fost făcută bucăţi şi blocată 
cu o piatră, iar de-a lungul tunelului, de jos, din adâncuri, se 
auziră ecourile înfiorătoare ale unor mugete şi tropăituri, care 
făcură pământul de sub ei să tremure. 

Piticii uitară atunci de toată bucuria şi mândria încrezătoare 
pe care o simţiseră cu puţin timp în urmă şi se chirciră unul 
într-altul de frică. Smaug nu trebuia pierdut din vedere. Nu e 
bine să elimini un dragon viu din calculele tale, dacă trăieşti în 
preajma lui. Sigur, dragonii nu prea au pe ce să-şi cheltuiască 
averea, dar în principiu o cunosc în cele mai mici amănunte, mai 
ales după ce au fost în posesia ei vreme îndelungată. Şi Smaug 
nu era o excepţie. Trecuse de la un vis agitat (în care figura în 
mod cât se poate de neplăcut un războinic, cu totul neînsemnat 
ca mărime, dar posedând o sabie cumplită şi mult curaj) la 
moţăială, şi de la moţăială la o totală stare de veghe. În peştera 
lui mirosea a ceva străin. Să fi pătruns oare mirosul prin găurica 
aceea? Nu-i plăcuse niciodată prea mult, cu toate că era foarte 
mică, şi acum se uita la ea crunt şi cu bănuială, întrebându-se 
de ce n-o blocase. | se păruse de curând că prinde ecourile vagi 
ale unei lovituri, sus, departe, care coborâseră prin găurică până 
în vizuina lui. Se trezi de tot şi întinse gâtul să adulmece. ŞI 
atunci îşi dădu seama că-i lipseşte potirul. 

Hoţii! Foc! Crimă! Asemenea lucruri nu se întâmplaseră 
niciodată de când se stabilise în inima Muntelui. Furia lui depăşi 
orice imaginaţie - era o furie dintr-acelea care nu apar decât 
atunci când bogătaşii, care au mai mult decât le trebuie, pierd 
deodată un lucru care e în posesia lor de multă vreme, dar de 
care n-au avut niciodată nevoie şi pe care nici nu l-au folosit. 
Improşcă foc în jurul lui, umplu sala de fum şi zgâlţâi Muntele 
din temelii, împinse în zadar capul, încercând să-l vâre prin 
gaura aceea mică, apoi, încolăcindu-şi trupul cât era de lung şi 
bubuind ca tunetul sub pământ, se repezi din vizuina lui adâncă, 
prin poarta cea mare, ieşind în tunelurile uriaşe ale 
muntelui-palat şi urcând apoi către Poarta Principală. 

Singurul lui gând era să scotocească Muntele, să prindă 


hoţul, să-l sfâşie şi să-l calce în picioare. leşi pe Poartă; apele se 
ridicară, transformate într-un abur sălbatic, şuierător. Se avântă 
ca focul în aer şi se opri în vârful Muntelui, într-o trombă de 
flăcări verzi şi purpurii. Piticii auziră vâjâitul groaznic al zborului 
său şi se ghemuiră pe lângă pereţii terasei cu iarbă, făcându-se 
mici pe sub bolovani, sperând, într-un fel, să scape de ochii 
fioroşi ai dragonului care-i căuta. 

Şi acolo i-ar fi ucis pe toţi, dacă n-ar fi intervenit din nou 
Bilbo: 

— Repede! Repede! spuse cu răsuflarea tăiată. Uşa! 
Tunelul! Nu e bine să rămânem aici! 

Îndemnaţi de aceste cuvinte, erau cât pe-aci să se furişeze 
în tunel, când Bifur scoase un strigăt: 

— Verii mei, Bombur şi Bofur! l-am uitat; sunt jos, în vale! 

— O să-i ucidă şi pe ei şi pe căluţi, şi-o să ne pierdem şi 
toate proviziile, gemură ceilalţi. Şi nu putem face nimic! 

— Prostii, făcu Thorin, recâştigându-şi demnitatea. O să-i 
aducem de acolo. Intraţi, domnule Baggins, şi tu, Balin, şi voi, 
Fili şi Kili. Dragonul n-are să aibă parte de pitici! Voi ceilalţi hai, 
unde sunt frânghiile? Hai, repede! 

Au fost poate clipele cele mai grele din câte trăiseră până 
atunci. Ecoul sunetelor îngrozitoare, dezlănţuite de furia lui 
Smaug, se auzea în scobiturile stâncilor, sus, departe; ar fi putut 
în orice clipă să coboare în flăcări sau să zboare rotindu-se în jur 
şi să-i găsească acolo, lângă marginea pantei periculoase, 
trăgând de sfori cu disperare. Bofur ajunse sus; totul era încă 
liniştit. Apoi ajunse şi Bombur, gâfâind şi pufăind, în timp ce 
sforile scârţâiau; lucrurile continuau să fie destul de calme. Mai 
traseră în sus şi ceva scule şi legături cu merinde, şi atunci se 
năpusti şi pericolul asupra lor. 

Se auzi un uruit. O lumină roşie atinse vârfurile stâncilor 
neclintite. Venea dragonul. 

Abia au avut timp să se repeadă în tunel, înghesuind şi 
trăgând boccelele după ei, când Smaug apăru ca fulgerul de la 
miazănoapte, măturând povârnişurile muntelui cu flăcări şi 
bătând din aripile lui mari, cu un zgomot care semăna a şuierat 
de vânt. Răsuflarea lui fierbinte ofili iarba din faţa uşii şi intră 
prin crăpătura pe care o lăsaseră în urma lor, pârjolindu-i aşa 
cum zăceau ei ascunşi. Flăcările pâlpâitoare săriră în sus şi 
umbrele negre ale stâncilor începură să danseze. Apoi Smaug se 


depărtă din nou şi întunericul învălui totul. Poneii nechezară de 
spaimă, rupseră frânghia cu care erau priponiţi şi o luară la 
fugă. Dragonul se întoarse, se năpusti în urma lor şi dispăru. 

— S-a sfârşit cu bietele noastre dobitoace! spuse Thorin. 
Dacă Smaug a apucat să vadă un lucru, nu mai scapă! Suntem 
aici, aici trebuie să rămânem, dacă nu cumva există vreun 
amator care vrea s-o ia pe jos până la râu; drumul, ştiţi, e lung şi 
descoperit, şi Smaug stă la pândă. 

Nu era o perspectivă prea plăcută! Intrară mai adânc în 
tunel şi zăcură acolo dârdâind, cu toate că era cald şi înăbuşitor, 
până când zorile palide începură să pătrundă prin crăpătura uşii. 
Când şi când, se auzea vâjâitul pe care-l făcea dragonul când 
zbura prin întuneric; zgomotul creştea, apoi trecea mai departe 
şi se pierdea, în timp ce dragonul tot căuta ceva, rotindu-se în 
jurul Muntelui. 

Ghicise, după ponei şi după urmele taberelor pe care le 
descoperise, că veniseră oameni de pe râu şi de pe lac şi că 
urcaseră povârnişul Muntelui, care dădea în valea unde fuseseră 
priponiţi poneii; dar uşa rezistase ochilor lui iscoditori, şi nişa 
aceea mică, cu ziduri înalte, îi ferise pe pitici de flăcările lui cele 
mai năprasnice. Căută multă vreme în zadar, până când zorile îi 
îngheţară furia, şi se întoarse la culcuşul lui de aur ca să doarmă 
şi să câştige noi puteri. Nici vorbă să uite sau să ierte furtul, nici 
dacă într-o mie de ani s-ar fi preschimbat într-o piatră stinsă, dar 
îi dădea mâna să aştepte. Se furişă deci încet şi tăcut în vizuina 
lui şi închise ochii pe jumătate. 

Odată cu venirea dimineţii, scăzu şi spaima piticilor; 
înţeleseră că asemenea pericole erau inevitabile când aveai 
de-a face cu un custode ca ăsta, dar că nu era cazul să renunţe 
la ceea ce căutau. Şi nici nu puteau să plece. După cum le 
atrăsese şi Thorin atenţia, căluţii fugiseră sau fuseseră ucişi, şi 
oricum trebuiau să mai aştepte un timp, până când Smaug îşi 
slăbea destul atenţia ca să poată ei îndrăzni să străbată o cale 
atât de lungă pe jos. Din fericire, reuşiseră să salveze destule 
merinde ca să le mai ajungă puţin. 

Discutară îndelung ce să facă, dar nu ajunseră la nici o 
soluţie care să-i scape de Smaug, ceea ce fusese din capul 
locului punctul slab al planurilor lor, după cum se simţi Bilbo 
dator să sublinieze. Apoi, după cum se întâmplă adesea cu cei 
care nu mai ştiu ce să facă, începură să-l bombăne pe Bilbo, 


reproşându-i ceea ce la început îi bucurase atât de mult: faptul 
că adusese potirul şi că declanşase atât de iute mânia lui 
Smaug. 

— Şi ce credeţi că trebuie să facă un Spărgător? întrebă 
Bilbo, furios. Eu n-am fost angajat să ucid dragoni, asta-i treabă 
de războinic; eu am fost angajat să recuperez o comoară. ŞI 
pentru început am făcut şi eu ce-am putut. V-aţi aşteptat, 
probabil, să mă întorc alergând şi cărând toată comoara lui 
Thror în spate! Şi, la urma urmei, dacă e vorba de bombănit, aş 
avea şi eu dreptul să bombăn. Ar fi trebuit să aduceţi cinci sute 
de Spărgători, nu unul. Nu mă îndoiesc că reputaţia bunicului 
dumitale nu are decât de câştigat, dar nu poţi pretinde că mi-ai 
explicat vreodată clar cât de mare i-a fost averea. Mi-ar trebui 
sute de ani ca s-o ridic toată, chiar dacă aş fi de cincizeci de ori 
mai înalt şi Smaug ar fi blând ca un iepuraş. 

Bineînţeles că după asta piticii i-au cerut cu toţi iertare. 

— Şi-atunci, cum zici să facem, domnule Baggins? întrebă 
Thorin, politicos. 

— Deocamdată n-am nici o idee - dacă vă referiţi la 
transportarea comorii. Asta depinde dacă se schimbă roata 
norocului şi scăpăm de Smaug. Stârpirea dragonilor nu e 
specialitatea mea, dar am să fac tot posibilul să găsesc o 
soluţie. Dar mari speranţe n-am şi tare aş vrea să mă văd din 
nou liniştit, acasă. 

— Lasă asta, deocamdată! Ce facem acum, azi? 

— Dacă vreţi într-adevăr sfatul meu, cred că nu putem face 
altceva decât să stăm unde suntem. Ziua cred că nu e prea 
periculos să ne furişăm până afară, să luăm puţin aer. Poate că 
n-o să treacă mult şi o să putem alege pe unul sau doi dintre noi 
care să se întoarcă la rezervele noastre de lângă râu, să ne mai 
aprovizionăm puţin. Dar noaptea toată lumea trebuie să stea 
ascunsă cât mai bine, în tunel. Şi acum am să vă propun ceva. 
Am inelul acela, şi chiar azi, la prânz, mă furişez până jos când 
îşi face Smaug siesta - cred că atunci e momentul să văd ce 
gânduri are. Poate că se iveşte ceva. „Fiecare dragon îşi are 
punctul lui vulnerabil”, după cum obişnuia să spună tata, cu 
toate că eu sunt convins că n-a cunoscut nici un dragon, 
personal. 

Piticii acceptară, fireşte, propunerea cu entuziasm. 
Ajunseseră să-l respecte pe micul Bilbo. Devenise, în sfârşit, 


adevăratul conducător al expediției, începuse să aibă idei şi 
planuri proprii. La amiază, se pregăti de o nouă călătorie în 
inima Muntelui. Fără îndoială, nu-i plăcea ideea, dar nu era chiar 
atât de înfricoşătoare acum, când ştia mai mult sau mai puţin 
ce-l aştepta. Şi totuşi, dacă ar fi ştiut mai multe despre dragoni 
şi despre purtările lor viclene, ar fi fost, poate, mai speriat şi 
n-ar mai fi tras nădejdea să-l găsească pe numitul Smaug 
moţăind. 

Când o porni, afară soarele strălucea; în schimb, în tunel 
era beznă ca noaptea şi lumina de la uşă, care era aproape 
închisă, dispăru curând, pe măsură ce cobora. Făcea atât de 
puţin zgomot, încât l-ai fi putut compara cu fumul împins de o 
adiere blândă de vânt, şi pe când se apropia de capătul 
tunelului, îşi spuse că poate că ar fi cazul să se simtă puţin 
mândru de el. Nu se desluşea decât o lumină foarte vagă. 

„Bătrânul Smaug e ostenit şi doarme, îşi spuse. Nu mă 
poate vedea şi n-o să mă audă. Curaj, Bilbo!” Uitase sau nu 
auzise niciodată despre simţul mirosului la dragoni. Şi mai era 
ceva neplăcut: dacă au vreo bănuială, ei pot păstra jumătate de 
ochi deschis şi pot sta de veghe, chiar dacă dorm. 

Bilbo îi aruncă o nouă privire, de la intrare; i se părea, 
într-adevăr, că doarme dus, aproape mort şi învăluit în întuneric, 
scoțând un sforăit care era ceva mai mult decât pufăitul unui 
abur nevăzut. Tocmai se pregătea să facă un pas înăuntru, când 
deodată observă o rază subţire şi pătrunzătoare care ieşea de 
sub pleoapa căzută a ochiului stâng al lui Smaug. Se prefăcea 
doar că doarme! Păzea intrarea tunelului! Bilbo făcu repede un 
pas înapoi şi binecuvântă norocul de a fi avut inelul. Atunci 
Smaug vorbi. 


— Ei, tâlharule! Te miros şi te simt! Îţi aud răsuflarea. Hai, 
vino! Mai serveşte-te o dată, că ai de unde. 

Dar Bilbo nu era chiar atât de neştiutor în ceea ce priveşte 
obiceiurile dragonilor, şi dacă Smaug sperase că va fi uşor să-l 
facă să se apropie, se înşelase. 

— Nu, mulţumesc, o, Smaug înfricoşătorule! răspunse. 
N-am venit pentru daruri; am vrut doar să mă uit la tine şi să 
văd dacă eşti într-adevăr atât de grozav, cât se spune în basme. 
Că eu n-am crezut. 

— Şi acuma crezi? zise dragonul, oarecum măgulit, cu toate 


că nu credea nici o vorbă din ce auzea. 

— Basmele şi cântecele sunt, zău, mult sub realitate, o, 
Smaug, cea mai Măreaţă, cea mai Grozavă Năpastă! răspunse 
Bilbo. 

— Eşti destul de bine crescut, pentru un tâlhar şi un 
mincinos, spuse dragonul. Pari să-mi cunoşti numele, dar eu, în 
schimb, nu-mi amintesc să te fi mirosit vreodată. Cine eşti şi de 
unde vii, dacă-mi dai voie să te întreb? 

— Se poate!? Vin de sub Deal şi drumul meu a trecut pe 
sub dealuri şi pe deasupra lor. Şi-am mers şi prin aer. Eu sunt 
acela care umblă nevăzut. 

— Asta aşa-i, spuse Smaug. Dar care îţi este numele? 

— Descoperitorul de urme, tăietorul pânzelor de păianjen, 
Musca cea cu ţeapă. Am fost ales Numărul Norocos. 

— Minunate titluri! rânji dragonul. Dar numerele norocoase 
nu ies întotdeauna câştigătoare. 

— Eu sunt cel care-şi îngroapă prietenii de vii, şi îi îneacă, şi 
îi scoate iarăşi, vii, din apă. Sosesc din fundul unui sac!, dar nici 
un sac nu mi-a fost tras pe cap. 

— Toate astea nu prea par vrednice de laudă, spuse 
Smaug, dispreţuitor. 

— Sunt prietenul urşilor şi oaspetele vulturilor. Sunt 
Câştigă-inel şi Poartă-noroc, şi mai sunt şi Călăreţ-de-butoaie, 
continuă Bilbo, căruia începuse să-i placă vorbitul ăsta în dodii. 

— Aşa, da! spuse Smaug. Dar vezi să nu ţi-o ia imaginaţia 
razna. 


Bineînţeles că aşa trebuie să vorbeşti cu dragonii când nu 
vrei să-ţi dai numele adevărat (ceea ce e înţelept) şi nici nu vrei 
să-i înfurii cu un refuz categoric (ceea ce e, de asemenea, foarte 
înţelept). Nu există dragon care să reziste fascinaţiei pe care o 
exercită vorbirea enigmatică şi care să nu piardă vremea s-o 
priceapă. Erau foarte multe lucruri, din ceea ce spusese 
hobbitul, pe care Smaug nu le înţelesese deloc (deşi îmi închipui 
că dumneavoastră le înţelegeţi - pentru că ştiţi totul în legătură 
cu aventurile la care se referise Bilbo), dar lui i se părea că 
înţelesese destul şi chicotea în sinea lui. „Aşa mi-am închipuit eu 
încă de aseară, îşi spuse el, zâmbind. Oamenii de pe lac - un 


1 Bag-End, locuinţa lui Bilbo, înseamnă în limba engleză, „Fund de 


sac . 


plan păcătos al amărâţilor de pe lac, negustorii de poloboace, să 
mă fac eu şopârlă dacă n-am dreptate! N-am mai fost acolo de o 
veşnicie şi-un an! Dar schimb eu toate astea, curând!” Foarte 
bine. 

— O, Călăreţ-de-butoaie, spuse el cu voce tare. Poate că 
Butoi e numele căluţului tău: sau poate că nu e, deşi era destul 
de gras. Umbli tu nevăzut, dar n-ai venit pe jos tot drumul. Să 
ştii că am mâncat şase căluţi, aseară şi n-o să treacă mult şi-o 
să-i prind şi-o să-i mănânc şi pe ceilalţi. Şi în schimbul acestei 
mese gustoase, am să-ţi dau şi eu un sfat care să-ţi prindă bine: 
nu te încurca cu piticii mai mult decât trebuie. 

— Pitici?! spuse Bilbo, prefăcându-se că e uimit. 

— Nu-mi spune mie! zise Smaug, că eu cunosc mirosul (şi 
gustul) piticilor - mai bine ca orice pe lume. Să nu-ți închipui că 
pot mânca un căluţ pe care a călărit odată un pitic, fără să-mi 
dau seama. O să sfârşeşti rău dacă te înhăitezi cu asemenea 
făpturi, Călăreţ-de-butoaie-tâlhar. N-am nimic împotrivă să te 
întorci la ei să le spui asta din partea mea. 

Dar nu i-a spus lui Bilbo că există un miros pe care nu-l 
putea dibui nicicum, şi ăsta era mirosul de hobbit; nu intra în 
sfera lui de experienţă şi îl scotea din sărite. 

— Îmi închipui că ai luat un preţ bun pe potir, azi-noapte? 
continuă el. Hai, spune drept, ai luat? Nimic? Ei, asta le 
seamănă leit. Şi îmi închipui că stau ascunşi pe afară, iar tu 
trebuie să faci toată treaba periculoasă şi să iei tot ce poţi când 
nu mă uit - şi totul pentru ei? Şi crezi c-o să-ţi dea o parte bună? 
Nici vorbă! Ai noroc dacă scapi cu viaţă! 


începuse să se simtă foarte stânjenit. De câte ori îl 
străfulgera ochiul rătăcitor al lui Smaug, care îl căuta cotrobăind 
prin întuneric, tremura şi simţea o dorinţă nejustificată să intre 
în peşteră, să-şi dezvăluie identitatea şi să-i spună dragonului 
tot adevărul. De fapt, era în mare pericol să se lase ademenit de 
acea fascinaţie magică a dragonilor. Dar luându-şi inima-n dinţi, 
vorbi din nou. 

— Nu ştii tot, o, Smaug cel Puternic, spuse. N-am venit aici 
aduşi numai de aur. 

— Aha! Deci recunoşti că ai spus „aduşi”, rânji Smaug. De 
ce nu spui „toţi paisprezece” şi să isprăvim, Domnule Număr 
Norocos? Mă bucur să aud că în afară de aurul meu aţi mai avut 


şi alte interese. În cazul ăsta, chiar că s-ar putea să vă pierdeţi 
timpul degeaba. Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar, chiar dacă aţi 
putea să furaţi aurul fărâmă cu fărâmă - treabă care v-ar lua o 
sută de ani sau chiar mai mult - tot n-aţi putea să-l duceţi 
departe! Pe coasta Muntelui, nu merge! Şi nici prin pădure. Ha, 
ha! Şi te-ai gândit vreodată la câştig? Îmi închipui că trebuie să 
fie a paisprezecea parte din întreg, sau aşa ceva, asta a fost 
învoiala, nu-i aşa? Dar cu livrarea ce faceţi? Dar cu cărăuşia? 
Dar cu gărzile înarmate şi cu taxele vamale? şi Smaug râse cu 
poftă. Avea o inimă haină şi vicleană şi ştia că presupunerile lui 
erau, în mare parte, adevărate, cu toate că bănuia că oamenii 
de pe lac erau cei care urziseră planurile şi că cea mai mare 
parte a prăzii avea să rămână acolo, în oraşul de pe mal, care în 
tinereţea lui se numise Esgaroth. 

Poate că n-o să mă credeţi, dar bietul Bilbo rămase, 
într-adevăr, uluit. Până acum îşi concentrase toate gândurile şi 
toată energia ca să ajungă până la Munte şi să găsească 
intrarea. Nu se întrebase niciodată cum va fi scoasă comoara de 
acolo şi sigur nu se gândise niciodată că partea care ar putea 
să-i revină lui, la împărţeală, mai trebuia şi adusă înapoi, tot 
drumul până la Fundul Sacului-de-Sub-Deal. 

O bănuială urâtă începu să-şi facă loc în mintea lui: uitaseră 
oare şi piticii acest punct important sau îşi bătuseră tot timpul 
joc de el? Asta e efectul pe care îl au vorbele de dragon asupra 
celor lipsiţi de experienţă. Bilbo ar fi trebuit, fireşte, să bage de 
seamă, să n-aibă nici o încredere; dar Smaug avea o 
personalitate destul de copleşitoare. 

— V-am mai spus, zise Bilbo, făcând un efort să le rămână 
credincios prietenilor şi să-şi ţină fruntea sus, că la aur ne-am 
gândit mai târziu. Am venit peste deal şi pe sub deal, pe vânt şi 
pe val, cu gând de RAZBUNARE. Nu mă-ndoiesc că-ţi dai seama, 
o, Smaug-cel-fără-de-limite, că succesul ţi-a creat nişte duşmani 
înverşunaţi. 

Auzind asta, Smaug începu într-adevăr să râdă - un sunet 
pustiitor, care-l făcu pe Bilbo să se cutremure din creştet până-n 
tălpi, în timp ce departe, sus, în tunel, piticii se înghesuiră unii 
într-alţii, închipuindu-și că hobbitul îşi găsise brusc şi cumplit 
sfârşitul. 

— Răzbunare! sforăi el şi ochii i se aprinseră luminând sala 
de la podea la tavan, ca un fulger stacojiu. Răzbunare! Regele 


de sub Munte a murit. Unde sunt neamurile lui care îndrăznesc 
să umble după răzbunare? Girion, stăpânul oraşului Dale, a 
murit, iar eu i-am mâncat supuşii cum mănâncă lupul oile; unde 
sunt fiii fiilor lui care îndrăznesc să se apropie de mine? Eu ucid 
unde vreau şi nimeni nu-ndrăzneşte să se împotrivească. Am 
trântit la pământ războinicii din alte vremuri, şi alţii ca ei nu mai 
există în toată lumea. Pe atunci eram tânăr şi plăpând. Acum 
sunt bătrân şi puternic, puternic, puternic! Tâlharule din umbră! 
spuse el fioros. Armura mea e de zece ori mai groasă decât un 
scut obişnuit, dinţii mei sunt ca săbiile, ghearele mele-s 
harpoane, şocul pe care-l produce coada mea e ca o lovitură de 
trăsnet, aripile mele dezlănţuie uragane şi răsuflarea mea ucide! 

— Am crezut întotdeauna, spuse Bilbo cu un chiţăit speriat, 
că dragonii sunt mai moi pe dedesubt, mai ales în regiunea... 
pieptului; dar fără îndoială că o făptură atât de puternică s-a 
gândit şi la asta. 

Dragonul încetă brusc să se mai laude. 

— Informaţiile sunt depăşite, spuse el scurt. Sunt blindat şi 
pe deasupra şi pe dedesubt cu solzi de fier şi nestemate dure. 
Nu mă poate străpunge nici o sabie. 

— Trebuia să-mi închipui, spuse Bilbo. Chiar că nu există 
seamăn pe lume pentru Smaug, Seniorul Impenetrabil. Grozav 
trebuie să fie să ai o jiletcă de diamante fine. 

— Da, destul de neobişnuit şi de frumos, spuse Smaug, cu o 
mulţumire absurdă. Nu ştia că hobbitul văzuse puţin din 
învelişul neobişnuit de pe burtă, la prima vizită, şi că ardea de 
nerăbdare să se uite mai de aproape, din motive cunoscute doar 
de el. Zmeul se rostogoli într-o parte. Priveşte! zise. Ce spui de 
asta? 

— Uluitor de frumos! Perfect! Fără de cusur! Ameţitor! 
exclamă Bilbo cu voce tare, în timp ce în sinea lui spunea: „Ce 
bătrân neghiob! Are o pată mare în scobitura dinspre partea 
stângă a pieptului, goală ca un melc fără casă!” 

Acum, singura idee a domnului Baggins era să plece. 

— Dar nu trebuie să vă mai rețin, Măreţia-Voastră! spuse, 
sau să vă opresc de la odihna binemeritată. Nu e chiar atât de 
uşor să prinzi poneii, după ce îi pui pe fugă! Şi nici Spărgători! 
adăugă el ca o lovitură de despărţire, întorcându-se în tunel şi 
urcându-l în goană. 

A fost o idee nefericită să spună asta, căci dragonul începu 


să arunce flăcări uriaşe în urma lui şi, oricât s-ar fi grăbit, 
mergea la deal şi nu ajunse nici pe departe unde trebuia, pentru 
a se simţi în siguranţă înainte ca Smaug să-şi fi împins mutra 
înfricoşătoare în deschizătura tunelului. Din fericire, n-a reuşit 
să-şi înghesuie tot capul şi fălcile înăuntru, dar nările lui 
trimiseră flăcări şi vapori în urma lui Bilbo, şi aproape că îi 
dobori;  hobbitul înainta cu mare greutate şi teamă, 
împleticindu-se, orbit. Fusese destul de mulţumit de conversaţia 
lui abilă cu Smaug, dar greşeala de la urmă îl zgudui, făcându-l 
să revină la realitate. 

„Să nu râzi niciodată de dragonii vii, prostule!” îşi spuse; 
mai târziu asta deveni una dintre zicalele lui favorite, 
transformându-se apoi în proverb. „Eşti departe de sfârşitul 
aventurii”, adăugă el, ceea ce era, de asemenea, foarte 
adevărat. 


Când ieşi din nou la aer, poticnindu-se şi căzând lat în 
„pragul uşii”, după-amiaza începuse să se transforme în noapte. 
Piticii îl readuseră la viaţă şi îi îngrijiră arsurile cum se pricepură 
ei mai bine, dar trecu multă vreme înainte să-i crească din nou, 
şi cum trebuie, părul de pe ceafă şi din călcâie; fusese pârlit şi 
totul sfârâise până la piele. Între timp, prietenii lui se străduiră 
din răsputeri să-l mai înveselească; şi erau nerăbdători să-i audă 
povestea, dorind, în primul rând, să afle de ce făcuse dragonul 
zgomotul acela îngrozitor şi cum scăpase Bilbo. 

Dar hobbitul era supărat şi neliniştit, aşa că le-a fost foarte 
greu să scoată o vorbă de la el. Gândindu-se din nou la ceea ce 
făcuse, începu să regrete unele lucruri pe care i le spusese 
dragonului şi nu-i prea venea să le repete. Bătrânul sturz stătea 
pe o stâncă, în apropiere, cu capul plecat într-o parte şi asculta 
tot ce vorbeau. Şi ca să vă daţi seama în ce toane rele era Bilbo, 
ridică o piatră şi o aruncă spre sturz, care nu făcu altceva decât 
să bată din aripi, să se dea la o parte şi să se aşeze apoi iarăşi la 
loc. 

— Fir-ar al naibii de sturz! spuse Bilbo furios. Trage cu 
urechea, şi nici nu-mi place mutra lui. 

— Lasă-l în pace, spuse Thorin. Sturzii sunt buni şi 
prietenoşi, iar ăsta e, într-adevăr, foarte bătrân şi poate că e 
ultimul care a rămas din neamul cel vechi care locuia pe aici, 
îmblânzit de tata şi de bunicul. E un neam fermecat şi cu viaţă 


lungă şi ăsta ar putea fi chiar unul dintre cei care trăiau pe aici, 
acum vreo două sute de ani sau chiar mai mult. Locuitorii din 
Dale ştiau cum să le înţeleagă graiul şi îi foloseau drept 
mesageri, trimiţându-i la oamenii de pe lac sau, prin alte părţi. 

— Eh, o să aibă ştiri destule să ducă în Oraşul Lacului, dacă 
asta vrea, spuse Bilbo. Cu toate că nu cred c-au mai rămas 
acolo oameni care să-şi bată capul cu limba sturzilor. 

— Dar ce s-a întâmplat? strigară piticii. Povesteşte mai 
departe. 

Aşa că Bilbo le spuse tot ce-şi aminti şi le împărtăşi 
sentimentul supărător că vorbirea lui enigmatică şi taberele lor, 
şi căluţii îl făcuseră pe dragon să ghicească mai mult decât era 
cazul. 

— Sunt convins că ştie că venim din Oraşul Lacului şi că 
locuitorii lui ne-au ajutat; şi am o presimţire îngrozitoare că 
următoarea lui mişcare va fi într-acolo. Ce Dumnezeu m-o fi 
apucat să-i spun că sunt Călăreţ-de-butoaie? Chiar şi un iepure 
chior, de aici, ar fi ghicit că e vorba de oamenii de pe Lac. 

— Lasă, nu te mai necăji. Ce e făcut e bun făcut şi e greu să 
nu greşeşti când vorbeşti cu dragonii, cel puţin aşa mi s-a spus 
întotdeauna, făcu Balin, dornic să-l liniştească. Dacă mă întrebi 
pe mine, eu zic că ai făcut foarte bine ce-ai făcut - în orice caz, 
ai descoperit ceva foarte folositor şi te-ai întors şi viu acasă, şi 
asta nu prea li se întâmplă celor care apucă să schimbe o 
vorbă-două cu cei de soiul lui Smaug. Şi s-ar putea să fie un 
noroc şi o binefacere că ştim de peticul descoperit din vesta de 
diamante a bătrânului Vierme. 

Asta îl făcu să schimbe discuţia şi să înceapă să vorbească 
despre răpunerea dragonilor din punct de vedere istoric şi 
legendar despre diferitele feluri în care fuseseră înjunghiaţi, 
loviți, împunşi în burtă şi despre diferitele şiretlicuri şi 
stratageme care fuseseră folosite în acest scop. Părerea 
generală era că nu e chiar atât de simplu să prinzi un dragon 
când moţăie; încercarea de a-l înjunghia sau de a-l împunge pe 
când dormea se putea mult mai uşor sfârşi cu un dezastru, 
decât un atac frontal, curajos. Tot timpul cât au vorbit, sturzul a 
stat şi a ascultat, dar când au început să apară stelele, şi-a 
întins în tăcere aripile şi s-a îndepărtat în zbor. Şi tot pe când 
vorbiseră de li se lungiseră umbrele, Bilbo devenise tot mai 
amărât având presimţiri din ce în ce mai rele. 


În cele din urmă îi întrerupse: 

— Sunt convins că aici suntem în mare nesiguranţă, spuse. 
Şi nu văd de ce am rămâne. Dragonul a pârjolit toată verdeaţa 
care era tare plăcută, şi a venit noaptea, şi e frig. Simt până în 
măduva oaselor că locul ăsta va fi iarăşi atacat. Smaug ştie cum 
am coborât până la peştera lui şi puteţi fi convinşi că a ghicit 
unde se află celălalt capăt al tunelului şi, dacă e nevoie, va face 
partea asta a Muntelui bucăţi, ca să ne blocheze intrarea şi dacă 
ne face şi pe noi arşice cu această ocazie, va fi cu atât mai 
mulţumit. 

— Ai gânduri foarte negre, domnule Baggins, spuse Thorin. 
Dacă Smaug vrea atât de mult să nu mai putem intra, de ce n-a 
blocat capătul de jos? N-a făcut-o, că îl auzeam. 

— Nu ştiu, nu ştiu - probabil pentru că la început a vrut să 
încerce să mă momească să intru din nou, şi acum poate că 
aşteaptă până după vânătoarea de astă-seară, sau nu vrea să-şi 
distrugă iatacul dacă nu e neapărat nevoie. In orice caz, tare aş 
vrea să nu mai discutaţi. Smaug trebuie să iasă dintr-o clipă 
într-alta şi singura noastră speranţă e să ne vârâm cât mai bine 
în tunel şi să închidem uşa. 

Părea atât de convins, încât, în cele din urmă, piticii au 
făcut ce le-a spus, dar au întârziat să închidă uşa - planul părea 
disperat, căci nu ştia nimeni dacă şi cum vor mai putea s-o 
deschidă dinăuntru şi gândul de a fi închişi într-un loc de unde 
nu se putea ieşi decât trecând prin vizuina dragonului nu le 
plăcea deloc. Dar totul părea liniştit atât afară, cât şi la capătul 
dinăuntrul tunelului. Aşa, că vreme destul de lungă au stat în 
tunel, nu prea departe de uşa de sus, deschisă pe jumătate, şi 
au continuat să discute. Discuţia ajunsese la vorbele ticăloase 
pe care le spusese dragonul în legătură cu piticii. Bilbo se 
gândea că ar fi preferat să nu le fi auzit niciodată sau să fi fost 
convins că piticii erau absolut sinceri, acum, când îi spuneau că 
nu se gândiseră la ceea ce avea să se întâmple după ce vor fi 
câştigat comoara. 

— Ştiam că va fi o aventură periculoasă, spuse Thorin, şi 
suntem convinşi de asta şi acum; şi cred că după ce vom 
învinge va fi destul timp să ne gândim la ce vom face. Cât de- 
spre partea dumitale, domnule Baggins, te asigur că-ţi suntem 
mai mult decât recunoscători şi că ai să alegi singur a 
paisprezecea parte de îndată ce vom avea ceva de împărţit. Imi 


pare rău că eşti îngrijorat de problema transportului şi recunosc 
că greutăţile sunt mari - locurile astea n-au devenit mai puţin 
sălbatice între timp, ci, mai degrabă, invers - dar vom face tot 
ce se poate pentru dumneata şi la vremea potrivită ne vom lua 
fiecare partea. N-ai decât să mă crezi sau nu! 

Apoi discuţia se concentră asupra marelui tezaur şi asupra 
lucrurilor pe care şi le mai aminteau Thorin şi Balin. Se întrebau 
dacă mai zăceau acolo, în sala de jos, intacte: lăncile care 
fuseseră meşterite pentru armatele regelui Bladorthin (mort de 
mult); aveau vârf forjat de trei ori şi coada lungă, minunat 
încrustată cu aur, lănci care nu mai apucaseră să fie predate 
sau plătite; scuturi, făcute pentru războinici care odihneau de 
mult în pace; marea cupă de aura lui Thror, cu două mânere, 
sculptată cu păsări şi flori cu ochi şi Petale de nestemate; armuri 
de nepătruns din zale aurite şi argintate, colierul lui Girion, 
Stăpânul oraşului Dale, compus din cinci sute de smaralde verzi 
ca iarba, pe care îl primiseră când îl înarmaseră pe primul lui 
născut cu o platoşă din verigi, meşterită de pitici, aşa cum nu se 
mai făcuse niciodată, căci era lucrată din argint pur, de puterea 
şi rezistenţa oţelului triplu. Dar cel mai frumos lucru dintre toate 
era giuvaierul mare şi alb pe care-l găsiseră piticii sub rădăcinile 
Muntelui: Inima Muntelui, Piatra Ark, Piatra lui Thrain. 

— Piatra Ark. Piatra Ark, şopti Thorin în întuneric, visător, cu 
bărbia sprijinită de genunchi. Era ca un glob cu o mie de fațete, 
strălucea ca argintul în lumina focului, ca apa la soare, ca 
zăpada la lumina stelelor, ca ploaia pe lună. 

Dar Bilbo nu mai simţea acea atracţie fermecată pentru 
tezaur. Asculta discuţia doar cu o ureche. Stătea cel mai 
aproape de uşă, atent să audă, pe de o parte, orice zgomot cât 
de mic care ar fi venit de afară şi, pe de altă parte, orice ecou 
care ar fi răsunat dincolo de murmurul piticilor, sau orice urmă 
de mişcare, jos, departe. 

Întunericul se îndesi şi Bilbo deveni din ce în ce mai agitat. 

— Inchideţi uşa! îi rugă el. Mi-e frică de dragonul ăsta, 
până-n măduva oaselor. Liniştea asta îmi displace mult mai mult 
decât zarva de azi-noapte. Inchideţi uşa cât mai e timp. 

Era ceva în vocea lui care îi nelinişti pe pitici. Încet, Thorin 
se scutură de visele lui şi, ridicându-se, dădu la o parte cu 
piciorul piatra care fixa uşa, după care începură cu toţii să 
împingă şi uşa se închise cu o bufnitură şi cu un zăngănit. ŞI nici 


urmă de broască înspre partea lor. Erau încuiaţi înăuntrul 
Muntelui. 

Era şi timpul. Nici n-apucară să coboare bine în tunel, când 
panta muntelui fu nimicită de o izbitură, de parcă ar fi fost 
sfărâmată de nişte berbece din stejari întregi de pădure, împinşi 
de uriaşi. Stânca bubuia, pereţii se crăpară şi din tavan începură 
să le cadă în cap pietre. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar 
fi întâmplat dacă uşa ar fi rămas deschisă. Coborâră tunelul, în 
fugă, fericiţi că mai erau încă în viaţă, în timp ce în spatele lor, 
afară, se auzeau răcnetele şi zarva pe care o făcea Smaug în 
culmea furiei. Făcea stâncile bucăţi, zdrobind pereţi şi costişe cu 
plesniturile cozii lui uriaşe, până când iarba arsă, piatra 
sturzului, zidurile acoperite cu melci, terasa îngustă şi tot restul 
dispărură într-un iureş de ţăndări şi o avalanşă de pietre crăpate 
se prăvăli peste costişă în jos, în vale. 

Smaug îşi părăsise hoţeşte vizuina, se ridicase fără zgomot 
în aer, apoi plutise încet şi greoi prin întuneric, ca o cioară 
monstruoasă, coborând pe aripile vântului către partea dinspre 
apus a Muntelui, cu speranţa de a prinde pe cineva sau ceva 
acolo, pe nepregătite, şi de a descoperi supapa de ieşire din 
pasajul pe care îl folosise hoţul. Ce se întâmplase fusese 
rezultatul accesului de furie provocat de faptul că nu găsise pe 
nimeni şi nu văzuse nimic, şi acolo unde bănuia că trebuie să 
fie, de fapt, ieşirea. 

După ce-şi dădu astfel frâu liber furiei, se simţi mai bine şi 
se gândi, în sinea lui, că nu-l va mai necăji nimeni din partea 
aceea. Dar trebuia să-şi continue răzbunarea. „Călăreţ-de- 
butoaie, sforăi el, picioarele tale veneau dinspre malul râului, şi 
nu e nici o îndoială c-ai venit pe apă. Nu-ţi ştiu mirosul, dar dacă 
nu eşti unul dintre oamenii de pe lac, în orice caz, ei te-au 
ajutat. Acum or să mă vadă şi-or să-şi amintească cine e 
adevăratul Rege de sub Munte.” 

Se ridică înconjurat de flăcări şi o porni spre sud, către Râul 
Curgător. 


CAPITOLUL 13 
PLECAT DE ACASĂ 

Între timp, piticii stăteau în întuneric, înconjurați de o 
tăcere totală. Mâncau şi beau foarte puţin. N-aveau cum să 
socotească trecerea timpului şi abia îndrăzneau să se mişte, 
căci şoaptele lor trezeau ecoul şi fremătau în tunel. Aţipeau şi se 
trezeau tot în întuneric şi în tăcerea care continua să-i 
înconjoare, nestingherită. În cele din urmă, după un timp care li 
se păru a fi zile întregi de aşteptare, când începuseră să se 
înăbuşe şi să ameţească din lipsă de aer, simţiră că nu mai pot 
îndura. Mai-mai că ar fi fost fericiţi să audă sunete venind de jos 
şi vestind întoarcerea dragonului. Se temeau ca tăcerea asta să 
nu fie cumva rezultatul uneia dintre cruzimile lui iscusite, dar nu 
puteau rămâne acolo la nesfârşit. 

Thorin vorbi: 

— Să încercăm uşa! spuse. Dacă nu simt curând vântul în 
obraz, mor. Mai bine să mă zdrobească Smaug în aer liber decât 
să mă sufoc aici! 

După care, mai mulţi pitici se ridicară şi se duseră bâjbâind 
până acolo unde fusese uşa. Dar descoperiră că în partea aceea 
tunelul fusese distrus şi blocat cu stânci sfărâmate. Nici o cheie 
şi nici o formulă magică nu o vor mai deschide vreodată. 

— Suntem prinşi în cursă, se văitară. Asta-i sfârșitul. O să 
pierim aici! 

Dar, nu ştiu cum, tocmai când piticii se perpeleau în culmea 
deznădejdii, Bilbo simţi o uşurare ciudată în suflet, de parcă i 
s-ar fi luat o mare greutate de sub jiletcă: 

— Hai, lăsaţi! făcu el. Piticul cât trăieşte speră, după cum 
obişnuia să spună tata, şi „toate cele bune sau rele sunt trei”. 
Eu mai cobor o dată până la capătul tunelului. Am fost de două 
ori acolo, când ştiam precis c-am să dau de dragon, aşa că risc 
şi a treia vizită, când nu ştiu ce mă aşteaptă. Oricum, singura 
cale spre ieşire e pe jos şi cred că de data asta ar fi mai bine să 
mă întovărăşiţi cu toţii! 

Disperati, încuviinţară şi Thorin fu primul să o ia înainte, 
alături de Bilbo. 

— Dar vă rog din suflet să băgaţi de seamă, să faceţi cât 
mai puţin zgomot, le spuse hobbitul în şoaptă. S-ar putea să nu 
mai fie nici un Smaug acolo, dar nu se ştie niciodată. Nu e bine 
să riscăm inutil. 


O porniră în jos, tot mai jos. Piticii nu se puteau compara, 
fireşte, cu hobbitul în arta de a se mişca pe furiş şi de aceea 
gâfâiră şi îşi târşâiră picioarele cu zgomot, ecoul amplificând 
îngrijorător sunetele; dar, deşi Bilbo se oprea din când în când, 
speriat, să asculte, de jos nu se auzea nici un zgomot. Aproape 
de capătul tunelului, după câte îşi dădu el seama, Bilbo îşi puse 
inelul în deget, după care îşi văzu mai departe de drum. Dar nu 
avea nevoie de inel; întunericul era desăvârşit şi, cu sau fără 
inel, tot nu se vedea nimic. De fapt, bezna era atât de adâncă, 
încât Bilbo ajunse la deschizătură pe neaşteptate; dădu cu mâna 
de gol, se împiedică şi se rostogoli cu capul înainte, în peşteră. 

Zăcu acolo, pe podea, cu faţa în jos, fără să îndrăznească 
să se ridice şi nici măcar să răsufle. Dar nu auzi nici o mişcare. 
Nu era nici cea mai mică rază de lumină - în afară doar, după 
cum i se păru când în cele din urmă ridică încet capul, deo 
licărire palidă şi albă deasupra lui, departe, în întuneric. Dar 
sigur nu era scânteie de foc de dragon, cu toate că duhoarea 
fiarei umplea toată încăperea şi Bilbo simţea gust de abur pe 
limbă. 

Cu timpul, domnul Baggins simţi că nu mai poate. 

— Vierme blestemat şi nenorocit! strigă el cu voce tare. Nu 
te mai juca de-a v-aţi ascunselea, fă puţină lumină şi pe urmă 
mănâncă-mă, dacă mă poţi prinde. 

Ecouri vagi alergară în jurul peşterii nevăzute, dar nu se 
auzi nici un răspuns. 

Bilbo se ridică şi descoperi că nu ştie încotro s-o apuce. 

— Mă întreb ce joc o fi jucând Smaug, spuse. Eu cred că azi 
(sau astă-seară sau, mă rog, ce-o fi) nu e acasă. Şi dacă Oin şi 
Gloin nu şi-au pierdut cutiile cu iască, poate că facem puţină 
lumină şi ne uităm prin jur până nu se întoarce norocul 
împotriva noastră. Lumină! strigă el. Poate cineva să facă puţină 
lumină? 

Piticii fireşte, se speriaseră grozav când se împiedicase 
Bilbo de treaptă şi căzuse cu o bufnitură în peşteră; rămăseseră 
înghesuiți unul într-altul, chiar acolo unde îi lăsase el, adică la 
capătul tunelului. 

— Pst, pst! sâsâiră ei când îi auziră vocea; şi cu toate că 
asta îl ajută pe Bilbo să descopere unde se aflau, trecu oarecare 
timp înainte să poată să-i facă să mai scoată vreun sunet. In 
cele din urmă, când Bilbo începu să bată cu piciorul în podea şi 


să strige „lumină” cu toată puterea vocii lui ascuţite, Thorin 
cedă şi îi trimise pe Oin şi pe Gloin la boccelele lor din celălalt 
capăt al tunelului. 

După un timp apăru o rază pâlpâitoare, semn că se 
întorceau; Oin ţinea în mână o torţă mică de pin, aprinsă, iar 
Gloin un pachet de asemenea torţe, sub braţ. Bilbo se duse 
repede la uşă, luă torţa, dar nu reuşi să-i convingă pe pitici să le 
aprindă şi pe celelalte sau să vină până unde fusese el. In orice 
caz, nu imediat. După cum le explică Thorin cu mare grijă, în 
mod oficial domnul Baggins continua să fie expertul lor în 
materie de spargeri şi cercetări. Dacă voia să rişte să facă 
lumină, treaba lui! Ei vor aştepta însă în tunel să le dea raportul. 
Aşa că rămăseseră lângă intrare, urmărindu-l cu privirea. 

Silueta mică şi întunecată a hobbitului o porni deci prin 
peşteră, ţinând mica lui torţă sus. Din când în când - mai era 
încă destul de aproape - piticii vedeau câte o scânteie sau 
auzeau câte un clinchet, când se împiedica de câte un obiect de 
aur. Lumina tot scădea pe măsură ce Bilbo înainta în peştera 
cea mare; apoi începu să se ridice, dansând în aer. Bilbo se 
căţără pe mormanul mare de giuvaiere. Puțin mai târziu ajunse 
în vârf, dar îşi continuă drumul. Apoi îl văzură oprindu-se şi 
aplecându-se o clipă; dar nu şi-au dat seama de ce. 

Era Piatra Ark, Inima Muntelui. Bilbo îşi dădu seama că e 
vorba de ea, după descrierile pe care i le făcuse Thorin; şi, 
într-adevăr, nu puteau exista două asemenea giuvaiere nici 
măcar într-un tezaur atât de grozav ca ăsta, nici dacă ai fi 
căutat în lumea întreagă. Pe când urcase, lucise în faţa lui ca un 
fulger atrăgându-i atenţia. Încetul cu încetul se făcuse tot mai 
mare, până ajunsese să arate ca un glob de lumină. Acum, când 
era lângă ea, văzu că la suprafaţă avea scântei pâlpâitoare de 
mai multe culori, reflectate şi despicate de lumina schimbătoare 
a torţei. În cele din urmă plecă privirea spre ea şi i se tăie 
răsuflarea. Marele Giuvaier strălucea la picioarele lui, emanând 
o lumină interioară, tăiat şi şlefuit de piticii care îl scoseseră 
cândva din inima Muntelui; absorbea toată lumina care cădea 
pe el, schimbând-o în zeci de mii de scântei, ca o aureolă albă în 
care se revărsau luminile curcubeului. 

Deodată, braţul lui Bilbo se întinse spre el, atras ca de un 
miraj. Dar mâna lui mică nu-l putea cuprinde, căci giuvaierul era 
mare şi greu; îl ridică totuşi, închise ochii şi îl băgă în buzunarul 


lui cel mai ascuns. 

„Acum sunt într-adevăr Spărgător, se gândi. Dar probabil că 
va trebui să le spun şi piticilor - la un moment dat. De fapt, au 
spus că-mi pot alege ce vreau, şi eu cred că aş alege asta, chiar 
dacă iau ei tot restul!” dar, în sinea lui, nu era foarte convins că, 
atunci când îi spuseseră să aleagă, se referiseră şi la acest 
giuvaier minunat, şi simţea că asta ar putea isca neplăceri. 

Îşi continuă drumul coborând pe cealaltă parte a maldărului 
şi strălucirea torţei lui dispăru din câmpul vizual al piticilor, 
care-l urmăreau. După un timp apăru din nou, departe, la mare 
distanţă: Bilbo traversa peştera. 

Continuă să înainteze până ajunse la porţile mari din partea 
cealaltă; acolo dădu de un curent de aer care îl răcori, dar care 
aproape că-i stinse lumina. Se uită pe furiş, cu sfială, la ce era 
de partea cealaltă a porţilor şi văzu nişte galerii mari şi conturul 
nedesluşit al capătului unor scări largi, care urcau pierzându-se 
în întuneric. Dar de Smaug, nici urmă. Bilbo tocmai voia să facă 
stânga împrejur şi să se întoarcă la pitici, când o formă neagră 
se năpusti asupra lui şi îi atinse faţa. Bilbo scoase un țipăt 
ascuţit, sări în sus, se împiedică şi căzu pe spate, iar torţa căzu 
şi ea, cu vârful în jos, şi se stinse. 

„Sper că e doar un liliac, îşi spuse el disperat. Dar ce mă 
fac, unde o fi răsăritul, sudul, nordul sau apusul?” 

— Thorin! Balin! Gloin! Fili! Kili! strigă el cu toată puterea - 
dar strigătele răsunară ca un zgomot slab şi subţire în hăul 
negru. S-a stins lumina! Veniţi careva, găsiţi-mă, ajutaţi-mă! 
Pentru moment îl părăsi tot curajul. 

Piticii auziră vag strigătele lui mici; dar singurul cuvânt pe 
care-l puteau desluşi era „ajutor!” 

— Ah, Doamne, ce păcătoşenie sau ce minune s-o mai fi 
întâmplat iar? spuse Thorin. De dragon nu cred că e vorba, 
fiindcă atunci hobbitul n-ar mai chiţăi. 

Aşteptară câteva clipe, dar nu auziră nici un zgomot de 
dragon; de fapt, nu auziră nici un fel de zgomot în afară de 
vocea depărtată a lui Bilbo. 

— Hai, luaţi unul dintre voi o torţă sau două, ordonă Thorin. 
S-ar părea că trebuie să ne ducem să ne ajutăm Spărgătorul. 

— Da, ar cam fi rândul nostru să-l ajutăm, spuse Balin, şi eu 
sunt foarte dispus să mă duc. Şi cred, că, deocamdată, nu e nici 
un pericol. 


Gloin aprinse mai multe torţe, după care ieşiră furişându-se 
unul după altul şi înaintară în grabă de-a lungul peretelui. Nu 
trecu mult şi dădură chiar de Bilbo care se întorcea spre ei. li 
venise inima la loc de îndată ce văzuse licărirea torţelor. 

— De fapt, n-a fost nimic! Doar un liliac şi o torţă care a 
căzut pe jos, spuse Bilbo, drept răspuns la întrebările lor. 

Cu toate că li se luase o piatră de pe inimă, erau cam prost 
dispuşi pentru că fuseseră speriaţi degeaba; şi nu ştiu, zău, ce 
ar fi spus, dacă le-ar mai fi vorbit şi de Piatra Ark. Simpla 
imagine a comorii, pe care o văzuseră în treacăt pe când 
umblau prin peşteră, trezise tot focul inimii lor piticeşti, şi când 
inima unui pitic, chiar şi cel mai respectabil, e trezită de aur şi 
de nestemate, el devine brusc curajos şi uneori chiar necruţător. 

Piticii nu s-au mai lăsat rugaţi. Erau toţi nerăbdători să 
exploreze peştera cât mai aveau timp şi dispuşi să creadă că, 
deocamdată, Smaug plecase de acasă. Apucară fiecare câte o 
torţă aprinsă; şi tot privind aşa, când într-o parte, când într-alta, 
uitară de teamă şi chiar de prudenţă. Incepură să vorbească cu 
glas tare şi să se strige unul pe altul, în timp ce ridicau comori 
de altădată din morman sau le scoteau de pe perete, ţinându-le 
în dreptul luminii, pipăindu-le şi mângâindu-le. 

Fili şi Kili erau aproape veseli acum şi, găsind atârnate pe 
perete o mulţime de harfe de aur cu corzi de argint, le dădură 
jos şi începură să ciupească corzile; fiind fermecate (şi neatinse 
de dragon, pe care îl interesa destul de puţin muzica) mai erau 
încă acordate. În peştera întunecoasă, care fusese atâta vreme 
tăcută, răsuna acum o melodie pe care n-o mai cântase nimeni 
de mult. Dar majoritatea piticilor fură mai practici: culeseră 
nestemate şi îşi umplură buzunarele, şi ceea ce nu putură duce 
lăsară să le cadă printre degete cu un oftat. Thorin nu se lăsă 
nici el mai prejos, dar căută în dreapta şi în stânga ceva ce nu 
putea găsi: Piatra Ark; dar deocamdată nu voia să spună 
nimănui despre asta. 

Piticii luară apoi platoşe şi arme de pe pereţi şi se pregătiră 
de apărare. Thorin arăta, într-adevăr, princiar, îmbrăcat într-o 
cămaşă de zale aurite, cu o secure cu mâner de argint şi cu o 
cingătoare acoperită cu pietre roşu-aprins. 

— Domnule Baggins, strigă el, iată primul avans din 
răsplata dumitale. Scoate-ţi haina cea veche şi îmbrac-o pe 
asta! 


După care îl îmbrăcă pe Bilbo cu o cămaşă de zale mititică, 
lucrată pesemne cândva pentru vreun prinţ al elfilor. Era 
dintr-un oţel de argint, pe care spiriduşii îl numesc mithril, şi 
avea o cingătoare cu perle, împodobită cu figuri, întărit pe 
dedesubt cu cercuri de oţel şi bătut pe margine cu giuvaiere 
albe. 

„Mă simt grozav, îşi spuse în sinea lui. Dar cred că arăt cam 
caraghios. Ce-ar mai râde cei de acasă, de pe Deal, de mine, şi 
totuşi mi-ar fi plăcut să fie o oglindă pe aici, pe aproape”. 

Cu toate astea, domnul Baggins îşi pierdu mai puţin capul 
în faţa tezaurului, decât piticii. Se sătură de el mult înainte ca 
piticii să fi obosit să cotrobăie printre bogății, şi se aşeză pe jos; 
apoi începu să se întrebe neliniştit cum se va sfârşi toată 
povestea asta. „Aş da multe dintre pocalurile astea preţioase, îşi 
spuse, pentru o băutură dătătoare de curaj, scoasă dintr-un 
poloboc de al lui Beorn.” 
` — Thorin, strigă el cu voce tare. Acu’ ce mai facem? 
Inarmaţi suntem, ce e drept, dar crezi c-a servit vreodată vreo 
platoşă în faţa cumplitului Smaug? Tezaurul nu l-am recâștigat 
încă şi deocamdată nu căutăm aur, ci o ieşire. Şi prea ne-am 
jucat mult cu norocul. 

— Că bine spui, răspunse Thorin, venindu-şi din nou în fire. 
Să mergem! Vă călăuzesc eu. Nici într-o mie de ani n-am să uit 
să mă descurc în palatul ăsta. 

Apoi îi chemă pe ceilalţi. Se strânseră toţi, ţinându-şi torţele 
deasupra capului, şi trecură prin uşile larg deschise, după ce se 
uitară de mai multe ori în urmă, cu regret. 

Işi acoperiră platoşele cu mantale vechi, şi coifurile 
strălucitoare cu căciuliţele lor zdrenţuite, şi o porniră după 
Thorin, unul în spatele celuilalt, un şir de luminiţe în întuneric, 
care se opreau mereu, ascultând cu teamă zgomotele care ar 
anunţa sosirea dragonului. Cu toate că vechile ornamentaţii se 
năruiseră sau fuseseră distruse şi totul era mânjit şi ars de toate 
venirile şi plecările monstrului, Thorin cunoştea fiecare galerie şi 
fiecare cotitură. Urcară nişte scări lungi, o cotiră şi coborâră 
de-a lungul unor tuneluri largi şi pline de ecou, apoi cotiră din 
nou, urcară alte trepte, şi iarăşi altele. Acestea din urmă erau 
line, săpate în stâncă vie, largi şi frumoase, şi piticii urcară sus, 
tot mai sus, fără să dea de nici un fel de vietate, doar de umbre 
ascunse care dispăreau când se apropiau torţele ce pâlpâiau în 


curent. 

Treptele nu erau totuşi făcute pentru picioare de hobbit, şi 
Bilbo tocmai începuse să simtă că nu mai poate înainta, când, 
deodată, tavanul se depărtă mult de ei, ieşind din raza de 
lumină a torţelor. Printr-o deschizătură, sus, departe, intra o 
lumină albă şi aerul se făcu mai dulce. Altă lumină palidă 
pătrundea prin nişte porţi mari din faţa lor, ce atârnau 
strâmbate din ţâţâni şi pe jumătate arse. 

— Asta e Marea Sală a lui Thror, spuse Thorin, Sala de 
Recepție şi de Consiliu. Acum nu mai e mult până la Poarta 
Principală. 

Trecură prin sala în ruine. Era plină de mese care 
putrezeau, de scaune şi bănci răsturnate, carbonizate şi în stare 
de descompunere. Pe jos, prin praf şi printre sticle pântecoase, 
printre castroane şi coarne sparte din care se băuse cândva, 
erau răspândite cranii şi oase. Trecând printr-o nouă serie de 
uşi, la celălalt capăt, un zgomot de apă curgătoare le izbi auzul 
şi lumina cenuşie se făcu deodată mai puternică. 

— Aici se naşte Râul Curgător, spuse el; de aici aleargă spre 
Poartă. Hai să-l urmăm. 

O apă clocotitoare ieşea printr-o deschizătură neagră din 
peretele de stâncă şi curgea învolburându-şi apele printr-un 
canal îngust tăiat în piatră de priceperea unor mâini din alte 
vremuri care-l croiseră drept şi adânc. Lângă canal alerga un 
drum pietruit, destul de larg ca să încapă mai mulţi oameni de-a 
latul, aşezaţi unul lângă altul. Porniră iute pe acest drum, apoi 
urmă o cotitură care şerpuia larg şi... când colo, ce să vezi! 
Dădură de lumina limpede a zilei. Înaintea lor se ridica un arc 
înalt, în interiorul căruia se mai desluşeau încă fragmentele unor 
cioplituri vechi de piatră, oricât ar fi fost de tocite, crăpate şi 
înnegrite. Un soare ceţos îşi trimitea lumina slabă printre 
crestele Muntelui şi razele de aur cădeau pe podeaua de stâncă, 
în prag. 

Un vârtej de lilieci speriaţi, treziţi din somn de torţele 
fumegânde, se agitau acum deasupra lor; încercând să înainteze 
printr-o săritură, piticii alunecară pe pietrele acoperite cu mâl şi 
netezite prin frecare de trecerea dragonului. Apa, care ţâşnea 
gălăgioasă din Munte în faţa lor, cobora apoi, spumegând în 
vale. Îşi aruncară torţele palide la pământ şi rămaseră locului, 
uitându-se orbiţi afară. Ajunseră la poarta Principală, de unde 


puteai zări oraşul Dale. 

— la te uită, spuse Bilbo. Nu m-am aşteptat niciodată să 
privesc prin poarta asta, dinăuntru în afară. Şi nici nu m-am 
aşteptat să mă bucur atât că văd din nou soarele şi că simt 
vântul pe obraz. Dar, bârrr, ce rece e vântul ăsta! 

Era! Bătea un vânt năprasnic dinspre răsărit - o ameninţare 
a iernii. Se rotea ca un vârtej pe deasupra şi de jur împrejurul 
Muntelui, până în vale, oftând printre stânci. După atâta vreme 
petrecută în adâncurile înăbuşitoare ale cavernelor bântuite de 
dragon, se cutremurară sub atingerea razelor de soare. 

Deodată Bilbo îşi dădu seama că nu mai e obosit, dar că îi 
este foarte foame. 

— Pare să fie dimineaţă, târziu, spuse, şi deci trebuie să fie 
mai mult sau mai puţin ora micului dejun - dacă ar putea să 
existe aşa ceva pe aici. Dar nu cred că pragul Porții Principale a 
vizuinii lui Smaug e locul cel mai sigur pentru o masă tihnită. Hai 
să mergem undeva unde să putem sta liniştiţi. 

— Aşa e, spuse Balin. Şi cred că ştiu încotro trebuie s-o 
pornim spre vechiul post de observaţie, care se află în colţul 
dinspre sud-vest al Muntelui. 

— Cât e de departe? întrebă hobbitul. 

— Cred că cinci ore de mers. Şi nu e uşor! Drumul de la 
Poartă de-a lungul malului stâng al izvorului pare distrus cu 
totul. Dar ia uitaţi-vă acolo, jos! Râul o coteşte brusc la dreapta, 
înspre Dale, în faţa oraşului în ruine. Acolo era cândva un pod 
care ducea la nişte trepte abrupte ce urcau pe malul drept, şi 
apoi la un drum care se căţăra până la Dealul Corbilor. Acolo e 
(sau era) o cărare care părăseşte drumul şi urcă până la post. 
Un urcuş greu, de altfel, chiar dacă mai există treptele vechi. 

— Doamne! mormăi hobbitul. lar umblăm şi iar urcăm fără 
mâncare. Mă întreb câte cafele cu lapte şi câte mese am pierdut 
în văgăuna aceea urâcioasă, fără ceas şi fără calendar. 

De fapt, de când spărsese dragonul uşa fermecată, 
trecuseră două nopţi şi ziua dintre ele (nu chiar fără mâncare), 
dar Bilbo pierduse şirul şi nu mai era în stare să-şi dea seama 
dacă trecuse o noapte sau o săptămână de nopţi. 

— la ascultă, spuse Thorin, râzând - moralul lui începuse iar 
să se ridice, în timp ce se juca cu nestematele din buzunare. Să 
nu spui că palatul meu e o văgăună urâcioasă. Aşteaptă până va 
fi din nou tencuit şi rearanjat. 


— Asta n-o să se întâmple dacă nu moare Smaug... spuse 
Bilbo, posac. Dar unde o fi? Aş da o cafea cu lapte bună să aflu. 
Sper că nu stă cocoţat pe Munte şi se uită la noi. 

Auzind aceste vorbe, piticii se neliniştiră grozav şi într-o 
clipă hotărâră că Bilbo şi Balin aveau dreptate. 

— Trebuie să plecăm de aici, spuse Dori. Am impresia că-i 
simt ochii în ceafă. 

— Ce loc rece şi pustiu! spuse Bombur. Băutură o fi, dar nu 
văd nici urmă de mâncare. Un dragon care locuieşte pe 
meleagurile astea trebuie să fie veşnic flămând. 

— Hai, hai! strigară ceilalţi. S-o luăm pe drumul lui Balin. 


Sub peretele de stâncă din dreapta nu era nici un drum, 
aşa că înaintară anevoios printre pietre, pe malul stâng al râului, 
iar pustietatea locului îl făcu până şi pe Thorin să revină la 
realitate. Descoperiră că podul de care vorbise Balin se 
dărâmase de mult şi aproape toată piatra se fărâmiţase în 
pietricele care zăceau acum în râul mic şi gălăgios; dar trecură 
prin vad fără prea mare greutate, găsiră treptele vechi şi se 
căţărară pe malul înalt. După ce au mai mers puţin, au dat de 
drumul vechi şi îndată după aceea, de o vale îngustă şi adâncă, 
adăpostită între stânci; acolo se odihniră un timp, hrănindu-se 
cu ce mai aveau, mai ales cu umplutură şi apă. (Dacă vreţi să 
ştiţi ce e umplutura, vă pot spune că nu-i cunosc reţeta, dar că 
are consistenţa posmagilor, se păstrează bine oricât, se spune 
că e hrănitoare, dar sigur nu e gustoasă, ba e chiar foarte fadă 
şi nu prezintă interes decât ca exerciţiu de mestecat; oamenii 
de pe lac o pregătesc întotdeauna pentru călătoriile lungi.) 

După asta o porniră iar; drumul o lua acum înspre apus şi 
părăsea malul apei, apropiindu-se din ce în ce de un pinten al 
Muntelui, îndreptat către sud. Intr-un târziu ajunseră la cărarea 
care ducea în sus. Urca abrupt şi ei se târâră încet, unul în 
spatele celuilalt, până când ajunseră, în sfârşit, târziu 
după-amiază, în vârful crestei şi văzură soarele iernatic 
coborând spre apus. Aici găsiră un loc întins care nu avea perete 
decât într-o parte, spre miazănoapte un zid de stâncă cu o 
deschizătură spre răsărit, spre miazăzi şi spre apus. 

— Pe vremuri, spuse Balin, aveam întotdeauna paznici aici; 
uşa aceea din fund dă într-o sală săpată în stâncă, făcută să 
servească drept corp de gardă. Săli din astea erau mai multe de 


jur împrejurul Muntelui. Numai că în vremurile noastre de glorie 
nu prea părea să fie nevoie de pază şi de aceea, de prea mult 
confort, gărzile trăiau într-un fel de stare de amorţeală - că 
altfel ne-am fi dat seama la timp de venirea dragonului şi 
lucrurile n-ar mai fi fost aşa cum sunt acum. Totuşi, putem sta 
aici o vreme, ascunşi şi la adăpost, şi putem vedea multe fără să 
fim văzuţi. 

— Dacă ne-a văzut venind aici, nu ne mai foloseşte la 
nimic, spuse Dori, care se tot uita în sus, spre vârful Muntelui, 
de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă pe Smaug cocoţat acolo, ca o 
pasăre pe clopotniţă. 

— Trebuie să riscăm. N-avem încotro, spuse Thorin. Azi nu 
putem merge mai departe. 

— Bravo! Bravo! strigă Bilbo şi se trânti pe jos. 

În sala săpată în stâncă ar fi încăput o sută ca ei, şi în fund 
dădură peste o altă încăpere, mică şi mai adăpostită de frigul de 
afară. Încăperea era cu desăvârşire goală; după câte se părea, 
în perioada stăpânirii lui Smaug n-o folosiseră nici măcar 
animalele sălbatice. Acolo îşi depuseră poverile; unii se trântiră 
îndată pe jos şi adormiră, în timp ce ceilalţi rămaseră lângă uşa 
de afară să discute ce aveau de făcut. Toate discuţiile lor se 
întorceau mereu la acelaşi lucru: unde era Smaug? Se uitară 
înspre apus şi nu văzură nimic, apoi înspre răsărit, nimic, la 
miazăzi nici urmă de dragon, în schimb se adunaseră foarte 
multe păsări. Le priviră îndelung, întrebându-se ce-o fi cu ele; iar 
când răsăriră primele stele reci, tot mai căutau să găsească 
răspunsul. 


CAPITOLUL 14 
FOC ŞI APĂ 

Dacă doriţi, aşa cum doreau şi piticii, să ştiţi ce se 
întâmplase cu Smaug, trebuie să vă întoarceţi cu două zile în 
urmă, la seara în care sfărâmase uşa şi plecase furios în zbor. 
Majoritatea locuitorilor din oraşul Esgaroth, Oraşul Lacului, se 
aflau în casă, căci vântul care venea dinspre estul negru era 
rece; câţiva umblau totuşi pe chei, privind, aşa cum le plăcea 
lor, stelele, care de îndată ce răsăreau pe cer păreau că ţâşnesc 
din suprafaţa lină a lacului. Din oraşul lor nu puteau vedea 
Muntele Singuratic, pentru că se ascundea în dosul dealurilor 
joase, de la celălalt capăt al lacului, unde era o prăpastie prin 
care curgea Râul Curgător, venind dinspre miazănoapte. Nu se 
vedea decât vârful lui înalt şi doar când era senin; dar, oricum, 
se uitau rar la el, căci era ameninţător şi mohorât chiar şi în 
lumina dimineţii. Acum dispăruse cu totul, topit în întuneric. 

Deodată licări, apărând din nou la vedere; îl atinsese o 
lumină care, într-o clipă, se pierdu iar. 

— la uitaţi-vă, spuse unul. lar apar luminile! Paznicii au 
văzut azi-noapte cum au apărut şi au dispărut, de la miezul 
nopţii până în zori. Acolo, sus, se întâmplă ceva. 

— Poate că Regele de sub Munte fabrică aur, spuse altul. E 
mult de când a plecat spre miazănoapte. A venit vremea să se 
adeverească iarăşi cântecele. 

— Care rege? spuse altul, pe un ton aspru. Eu aş spune că e 
focul prădalnic al dragonului, singurul rege al Muntelui pe care 
l-am cunoscut vreodată. 

— Tu mereu cobeşti, spuseră ceilalţi. Nu te gândeşti decât 
la lucrurile rele - de la inundaţii, la otrăvirea peştelui. la mai 
gândeşte-te şi la ceva vesel. 

Apoi, deodată, apăru o lumină puternică la poalele 
dealurilor şi capătul dinspre miazănoapte al lacului se făcu 
auriu. 

— Regele de sub Munte! strigară. Bogăţiile lui sunt ca 
soarele, argintul lui e ca o fântână arteziană şi în râurile lui 
curge aur. Râul aduce cu el aur de la Munte! strigară şi peste tot 
se deschiseseră ferestrele şi se auziră paşi care alergau. 

Şi din nou se stârni o emoție nemaipomenită şi un mare 
entuziasm. Dar cetăţeanul cu voce aspră alergă în mare grabă 
la Stăpân. 


— Să-mi spuneţi mie „prost” dacă n-o fi aşa, dar eu spun că 
vine dragonul! strigă. Tăiaţi podurile! La arme! La arme! 

Într-o clipă răsunară trompetele de alarmă; ecoul lor se 
pierdu de-a lungul malurilor stâncoase. Veselia se opri şi se 
transformă în spaimă. Şi aşa s-a făcut că dragonul nu i-a găsit 
cu totul nepregătiţi. 

N-a trecut mult şi viteza lui a devenit atât de mare, încât 
l-au văzut ca o scânteie de foc care se năpusteşte asupra lor, 
crescând tot mai mare şi mai strălucitoare, şi cei care nu erau 
chiar proşti de tot începură a se îndoi că prevestirile au fost 
greşite. Totuşi, mai aveau puţin timp înaintea lor. Toate vasele 
din oraş au fost umplute cu apă, toţi războinicii, înarmaţi, toate 
săgețile şi lăncile pregătite, şi podul care-i lega de pământ a fost 
dat jos şi distrus, înainte ca vâjâitul apropierii înfricoşătoare a lui 
Smaug să se înteţească şi lacul să facă vălurele roşii ca focul 
sub bătaia înfiorătoare a aripilor lui. 

Dragonul se repezi asupra oamenilor, în mijlocul ţipetelor şi 
strigătelor, se năpusti ca o vijelie asupra podului, dar se trezi că 
este împiedicat. Podul dispăruse şi duşmanii lui de aflau pe o 
insulă înconjurată cu apă adâncă - prea adâncă şi neagră, şi 
rece ca să-i placă dragonului. Dacă se cufunda în ea, se ridicau 
vapori şi aburi cât să acopere tot ţinutul cu ceaţă, zile în şir; şi 
lacul era mai puternic decât el, i-ar fi stins tot focul înainte să 
poată ajunge pe partea cealaltă. 

Vâjâind, se întoarse năpustindu-se asupra oraşului. O 
grindină de săgeți negre ţâşni în sus, plesnind şi răpăind pe 
solzii şi giuvaierele lui Smaug, cozile săgeţilor luând foc la 
răsuflarea lui şi căzând respinse în lac, unde ardeau sfârâind. 
Scena din noaptea aceea nu se poate compara cu nici un foc de 
artificii din câte aţi putut vedea vreodată. Auzind vâjâitul 
arcurilor şi sunetul strident al trompetelor, dragonul se făcu foc 
şi pară, orbit şi înnebunit de furie. De câteva milenii nu 
îndrăznise nimeni să i se împotrivească, şi n-ar fi îndrăznit nici 
acum dacă n-ar fi fost omul acela cu vocea aspră (numele lui 
era Bard) care să-i alerge încoace şi încolo, îmbărbătând arcaşii 
şi îndemnându-l pe Stăpân să le poruncească să lupte până la 
ultima săgeată. 

Fiara scotea foc pe gură. Se roti o vreme, sus de tot, în aer, 
pe deasupra lor, luminând tot lacul; pomii de lângă mal 
străluceau ca arama şi ca sângele, şi la rădăcina lor săltau 


umbre negre şi dese. După care se năpusti în jos, înfruntând 
vijelia săgeţilor, nesăbuit în furia lui, neavând grijă să întoarcă 
părţile cu solzi către inamic, obsedat numai de ideea de a da foc 
oraşului. 

Ori de câte ori se repezea în jos, ţâşneau flăcări din 
acoperişurile de stuf şi de la capetele grinzilor, apoi focul trecea 
mai departe şi iar se întorcea, deşi totul fusese îmbibat cu apă 
încă dinainte de a veni el. De altfel, cum apărea câte o scânteie, 
o sută de mâini aruncau din nou apă. Dragonul se întoarse 
iarăşi, ca un vârtej. Roti o dată coada, zdrobind şi dărâmând 
acoperişul Casei Mari. Flăcări care nu se puteau stinge se ridicau 
înalte în întunericul nopţii; monstrul se năpusti o dată, şi încă o 
dată, după care o nouă casă şi apoi alta se acoperiră de flăcări 
şi se dărâmară. În zadar continuau săgețile să i se 
împotrivească, îl atingeau cam cât l-ar fi atins o muscă din 
mlaştini. 


Oamenii începuseră să sară în apă de pe un mal şi de pe 
celălalt al lacului. Femei şi copii se înghesuiră în bărci încărcate, 
în bazinul care servea drept loc de târg. Oamenii aruncară 
armele. Acolo unde cu puţină vreme în urmă se cântaseră vechi 
balade ale piticilor despre bucuria care va să vină, se auzeau 
acum doar bocete şi vaiete de jale. Oamenii blestemau până şi 
numele de pitic. Stăpânul însuşi se întorsese către barca lui cea 
mare şi poleită, nădăjduind că în toată învălmăşeala va putea să 
se depărteze vâslind şi să scape. Curând tot oraşul avea să fie 
pustiit şi ars până la suprafaţa apei. 

Asta voia şi dragonul. La urma urmei, n-aveau decât să se 
urce toţi în bărci. S-ar distra de minune urmărindu-i sau i-ar 
putea înghesui într-un loc până ar muri de foame. Lasă-i să 
încerce să ajungă pe uscat, că va avea el ac de cojocul lor! O să 
dea foc tuturor pădurilor de pe mal şi o să ofilească toate 
câmpiile. Deocamdată însă, hărţuind oraşul, se distra cum nu se 
mai distrase de ani de zile. Printre casele care mai ardeau mai 
rămăsese încă o companie de arcaşi pe poziţie. Căpetenia lor 
era Bard, cel cu vocea şi faţa aspră, cel pe care îl acuzaseră 
prietenii că prevesteşte inundaţii şi otrăvirea peştelui, cu toate 
că ştiau că-i vrednic şi viteaz. Era un urmaş îndepărtat al lui 
Girion, Stăpânul oraşului Dale, a cărui nevastă şi copil scăpaseră 
de pieire atunci, demult, coborând pe Râul Curgător. Acum 


trăsese cu un arc mare de tisă până rămăsese doar cu o singură 
săgeată. Flăcările erau aproape. Tovarăşii îl părăseau. Atunci 
întinse arcul pentru ultima oară. 

Deodată, în întuneric, ceva se apropie fluturând de umărul 
lui. Tresări, dar nu era decât un sturz bătrân. Netemător, se 
cocoţă lângă urechea lui şi îi şopti ultimele ştiri. Uimit, Bard 
descoperi că poate înţelege graiul sturzului, dar asta pentru că 
el însuşi se trăgea din neamul celor din Dale. 

— Stai! Aşteaptă, îi spuse sturzul, că răsare luna. Caută-i 
scobitura din partea stângă a pieptului, pe când zboară şi se 
învârteşte deasupra ta! Şi în timp ce Bard se opri uimit, îi spuse 
care erau noutăţile de pe Munte şi tot ce auzise acolo. 

Bard apropie atunci coarda arcului de ureche. Dragonul se 
rotea aproape de pământ şi, pe când se apropia, luna se ridică 
deasupra malului dinspre răsărit, făcând să-i lucească aripile 
întinse, de parcă ar fi fost de argint. 

— Săgeată, spuse arcaşul, săgeată neagră! Te-am păstrat 
până la urmă. Nu m-ai dezamăgit niciodată şi întotdeauna am 
reuşit să te iau înapoi. Te am de la tatăl meu şi el, din vremuri 
de demult. Dacă ai fost într-adevăr plăsmuită de fierarii 
adevăratului Rege de sub Munte, du-te acum, zboară cu folos! 

Dragonul se năpusti încă o dată, mai jos ca înainte, şi, pe 
când se întoarse şi plonja, burta lui luci, albă, presărată cu 
giuvaiere care scânteiau în lumina lunii; dar era un loc unde 
pietrele lipseau. Arcul cel mare şuieră. Săgeata neagră zbură din 
arc drept în scobitura descoperită, din partea stângă a pieptului, 
căci îşi desfăcuse larg laba din faţă. Săgeata veni cu atâta 
putere, încâl lovi scobitura şi dispăru cu vârf, coadă şi aripioare 
cu tot. Smaug ţâşni în aer cu un răcnet care asurzi oamenii, 
dobori copacii şi crăpă pietrele, apoi se întoarse şi se prăbuşi 
răpus. 

Căzu în plin oraş. Ultimele lui zvârcoliri făcură oraşul praf şi 
pulbere. Lacul se ridică vâjâind, aburi gigantici săriră în sus, albi 
în lumina Lunii, în întunericul care îi înconjura. Se auzi un sâsâit, 
apa se învolbură şi se revărsă, după care se lăsă tăcerea. ŞI 
astfel s-a isprăvit cu Smaug şi cu Esgaroth, dar nu şi cu Bard. 


Luna ca de ceară se ridică tot mai sus şi vântul începu să 
sufle rece şi zgomotos. Răsuci ceața albă, prefăcând-o în 
coloane aplecate şi în nouri grăbiţi, gonind-o apoi spre apus, 


unde se împrăştie în fâşii zdrenţuite peste mlaştinile din faţa 
Codrului Întunecat. Pe suprafaţa lacului se vedeau acum bărci 
numeroase ca nişte pete negre şi vântul aduse cu el vocile 
oamenilor din Esgaroth, care-şi jeleau oraşul, bunurile pierdute 
şi casele dărâmate. Totuşi, dacă s-ar fi gândit bine, şi-ar fi dat 
seama că au multe motive să fie recunoscători, cu toate că era 
greu să te aştepţi să se gândească la asta tocmai atunci: trei 
sferturi dintre oamenii oraşului scăpaseră cu viaţă; pădurile şi 
câmpiile, şi păşunile, şi vitele, şi majoritatea bărcilor pe care le 
aveau rămăseseră intacte; şi Dragonul era mort. Dar încă nu-şi 
dădeau seama ce înseamnă asta. 

Se strânseră în grupuri îndoliate pe malurile dinspre apus, 
tremurând sub vântul rece, şi primele lor izbucniri de mânie, 
primele lor plângeri se îndreptară împotriva Stăpânului, care 
părăsise prea devreme oraşul atunci când unii ar mai fi vrut să-l 
apere. 

„O fi având el cap bun de afaceri, dar mai ales pentru 
afacerile lui, murmurară unii. Când se întâmplă ceva mai grav, 
nu e bun de nimic!” Şi lăudară vitejia lui Bard şi ultima lui 
lovitură atât de puternică. „Dacă n-ar fi murit, spuseră cu toţii, 
l-am fi făcut rege. Bard, Ucigătorul-de-dragoni, din neamul 
Girion. Ce păcat că nu mai e!” 

Dar tocmai când discuţia lor era în toi, apăru din umbră o 
siluetă înaltă, un om ud leoarcă, cu părul negru atârnându-i în 
şuviţe pe faţă şi pe umeri şi cu o lucire sălbatică în ochi. 

— Bard nu e pierdut! strigă el. A sărit la Esgaroth în apă, 
când a fost ucis duşmanul. Eu sunt Bard din neamul Girion şi eu 
am răpus dragonul. 

— Regele Bard! Regele Bard! strigară toţi. 

Dar Stăpânul scrâşni din dinţii care-i clănţăneau: 

— Girion a fost Stăpânul oraşului Dale, şi nu rege al 
Esgarothului, spuse. Noi, cei din Oraşul Lacului, ne-am ales 
întotdeauna Stăpânii dintre oamenii bătrâni şi înţelepţi şi n-am 
îndurat niciodată domnia unor simpli războinici. Lăsaţi-l pe 
„regele Bard” să se întoarcă în regatul lui. Datorită faptelor lui 
de vitejie, Dale e liber acum, aşa că nimic nu-l împiedică să se 
întoarcă acolo. Şi cei ce doresc îl pot urma, dacă preferă pietrele 
reci de la umbra Muntelui malurilor verzi ale Lacului. Înţelepţii 
vor rămâne aici, cu speranţa să reconstruiască oraşul şi, cu 
timpul, să se bucure din nou de pacea şi bogăţiile lui. 


— Noi îl vrem rege pe Bard! strigară oamenii din apropiere, 
drept răspuns. Ne-am săturat de bătrâni şi de socotitori-de-bani. 

Şi alţii, care se aflau mai departe, reluară strigătul: 
„Trăiască arcaşul! Jos cu bogătaşii!”, până când larma se 
împrăştie pe tot malul. 

— Departe de mine gândul să-l nesocotesc pe Bard Arcaşul, 
spuse Stăpânul, grijuliu (căci Bard stătea acum chiar lângă el). 
In seara asta şi-a câştigat în anale un loc de frunte printre 
binefăcătorii oraşului nostru; şi merită multe cântece 
nepieritoare. Dar de ce, o, oameni buni - şi aici Stăpânul se 
ridică în picioare şi vorbi foarte tare şi răspicat - de ce să 
aruncaţi toată vina pe mine? Pentru care păcat vreţi să mă 
izgoniți? Eu aş vrea să vă întreb cine a stârnit dragonul din 
amorţeală? Cine a obţinut de la noi daruri bogate şi ajutor din 
plin? Cine ne-a făcut să credem că baladele vechi se pot 
adeveri? Cine a profitat de inimile noastre miloase şi de gustul 
nostru pentru lucruri plăcute? Care e aurul pe care ni l-au trimis 
pe râu, în semn de răsplată? Flăcările dragonului şi prăpădul! 
Cui trebuie să-i cerem despăgubiri pentru stricăciuni, şi ajutor 
pentru văduve şi orfani? 

După cum vedeţi, Stăpânul nu-şi obținuse situaţia chiar 
degeaba. Rezultatul cuvintelor lui a fost că, pentru moment, 
oamenii au uitat cu totul de ideea unui nou rege şi şi-au 
îndreptat gândurile mintoase către Thorin şi tovarăşii lui. 

Din mai multe părţi se auziră oamenii strigând cuvinte 
crunte şi amare; unii dintre cei care cântaseră balade vechi cu 
mare foc strigau acum cu aceeaşi patimă că piticii aţâţaseră 
dinadins dragonul împotriva lor. 

— Caraghioşilor, spuse Bard. De ce vă irosiţi vorbele 
împotriva acestor făpturi nefericite? Probabil că au pierit în 
flăcări înainte să se repeadă Smaug asupra noastră. Şi deodată, 
pe când vorbea, îi veni în minte comoara legendară a Muntelui, 
care zăcea acum fără pază şi fără proprietar, şi tăcu. Se gândi la 
cuvintele Stăpânului şi la Dale, reconstruit şi plin de clopote de 
aur; dar pentru asta trebuia să găsească oameni. 

În cele din urmă, vorbi din nou: 

— Stăpâne, acum nu-i vremea să rostim cuvinte de mânie 
şi nici să facem planuri hotărâtoare care să schimbe lucrurile. 
Avem treabă de făcut. Deocamdată sunt încă slujitorul dumitale 
- cu toate că după un timp s-ar putea să mă gândesc din nou la 


ce-ai spus şi să plec spre miazănoapte, cu oricine va voi să mă 
urmeze. 

Apoi plecă să ajute la rânduirea taberelor şi la îngrijirea 
răniților Şi a bolnavilor. Stăpânul rămase aşezat pe pământ, 
bombănind în urma lui. Chibzui mult, strigându-şi doar din când 
în când oamenii, să-i aducă foc şi mâncare. 

Acum, peste tot unde se ducea, Bard descoperea că ştirea 
despre comoara cea mare, care stătea nepăzită, se răspândise 
ca focul. Oamenii vorbeau despre ea ca despre o despăgubire 
pentru tot răul pe care-l suferiseră şi spuneau că bogăţia, care 
depăşea cu mult tot ce-şi putea cineva închipui, le va folosi să 
cumpere lucruri minunate din Sud. Asta îi făcea să mai uite de 
starea jalnică în care se aflau, ceea ce nu era rău pe o noapte 
atât de aspră şi de tristă. Reuşiră să găsească adăpost doar 
pentru câţiva dintre ei (Stăpânul fiind unul dintre aceştia) şi 
merinde foarte puţine (de asta ducând lipsă chiar şi el). 

Mulţi se îmbolnăviră în noaptea aceea, de frig, de umezeală 
şi de amărăciune, şi muriră, după ce scăpaseră din distrugerea 
oraşului fără o zgârietură măcar. În zilele care au urmat, în oraş 
a fost boală grea şi foamete mare. 

Între timp, Bard preluă conducerea şi organiză totul după 
cum voia el, cu toate că o făcea de fiecare dată în numele 
Stăpânului; avea sarcina grea să stăpânească oamenii şi să 
supravegheze pregătirile pentru apărarea şi adăpostirea lor. 
Probabil că majoritatea ar fi pierit în frigul iernii, care acum se 
grăbea să ia locul toamnei, dacă n-ar fi avut ajutoare pe 
aproape. Şi ajutoarele veniră în grabă; Bard trimisese pe apă, în 
codru, soli iuți să ceară ajutor de la Regele Elfilor Pădureni, iar 
solii îşi găsiseră gazda pe picior de plecare, cu toate că se aflau 
doar în a treia zi după răpunerea lui Smaug. 

Regele Elfilor primise ştirea de la propriii săi soli şi de la 
păsările care-i iubeau supuşii şi care aflaseră multe din cele 
întâmplate. Era, într-adevăr, mare agitaţie printre vieţuitoarele 
cu aripi care locuiau la marginea Meleagurilor Pustiite ale 
dragonului. Văzduhul era plin de stoluri care se tot roteau, solii 
lor cu zborul iute apărând când ici, când colo pe cer. Deasupra 
marginilor pădurii se auzeau ţipete şi ciripit de păsărele. Veştile 
se răspândiră departe, peste Codrul Întunecat: „Smaug a 
murit!” fremăta frunzişul, iar urechile tuturor se ciuliră. Incă 
dinainte s-o pornească Regele Elfilor la drum, ştirile plecaseră 


spre soare-apune, ajungând la pădurile de pini ale Munţilor 
Ceţoşi; le auzise şi Beorn în casa lui de lemn, iar gnomii se 
strânseseră în peşterile lor şi ţineau sfat. 

— Mă tem că n-o să mai auzim niciodată de Thorin 
Scut-de-Stejar, s-a terminat cu el, spuse regele. Nu era mai bine 
să fi rămas oaspetele meu? Şi suflă un vânt nefast, adăugă el, 
care n-o s-aducă nimic bun nimănui. Căci nici el nu uitase 
legenda averii lui Thror. 

Şi astfel se întâmplă ca solii lui Bard să-l găsească 
înaintând cu o armată de lăncieri şi de arcaşi; deasupra lui se 
strânseseră cârduri dese de ciori, care credeau că e rost de un 
nou război, aşa cum nu mai fusese pe meleagurile acelea de o 
veşnicie 

Dar, primind rugăminţile lui Bard, regele, care era stăpânul 
unui neam blând şi bun, se lăsă înduplecat. Şi întorcându-se din 
drum, căci la început o pornise către Munte, se grăbi să coboare 
râul înspre Lacul cel Lung. Nu avea destule bărci sau plute 
pentru toată oastea, aşa că au fost siliţi să meargă mai încet, cu 
piciorul, pe uscat; trimise însă înainte, pe calea apei, rezerve 
serioase de bunuri. Totuşi, elfii sunt iuți de picior şi, cu toate că 
pe atunci nu prea erau obişnuiţi cu marşul şi cu terenurile 
nesigure dintre pădure şi lac, înaintau repede. Nu trecură nici 
cinci zile de la răpunerea dragonului şi se şi aflau pe malul 
lacului, uitându-se la ruinele oraşului. Fură bine primiţi, după 
cum era şi de aşteptat; oamenii şi Stăpânul lor erau gata să 
cadă la orice învoială pentru viitor, dacă Regele Elfilor 
consimţea să-i ajute. 

Îşi făcură iute planurile. Stăpânul trebuia să rămână în 
urmă, cu femeile, copiii, bătrânii şi invalizii, şi cu câţiva 
meşteşugari, şi mai mulţi elfi care se pricepeau la una şi la alta. 
Se apucară să taie copaci şi să strângă cheresteaua care era 
trimisă din pădure. Apoi se apucară să clădească mai multe 
colibe pe mal, care să slujească oamenilor drept adăpost 
împotriva iernii care bătea la uşă; tot sub conducerea Stăpânului 
începură să facă planurile unui nou oraş, mai frumos şi mai 
mare chiar decât cel vechi, dar aşezat într-un alt loc: mai sus, 
pe mal, spre miazănoapte; căci spaima de apa în care zăcea 
acum dragonul n-avea să le treacă în vecii vecilor. Fiara nu se 
va mai întoarce niciodată în patul lui de aur; zăcea rece ca 
piatra, chircit pe fundul nu prea adânc al apei. Şi secole de-a 


rândul, în zilele senine, s-au mai putut vedea oasele lui uriaşe, 
printre pilonii dărâmaţi ai vechiului oraş. Dar puţini îndrăzneau 
să treacă prin locul blestemat şi nimeni nu cuteza să sară în apa 
care se încreţea, sau să redobândească pietrele preţioase care 
cădeau din hoitul lui în putrefacție. 

Dar toţi soldaţii care mai erau în puteri şi cea mai mare 
parte din oastea Regelui Elfilor, se pregătiră să o pornească spre 
miazănoapte, către Munte. Şi astfel, unsprezece zile după 
dărâmarea oraşului, capul armatei trecu prin porţile de stâncă 
din cealaltă parte a lacului şi intră pe Meleagurile Pustiite. 


CAPITOLUL 15 
SE ADUNĂ NORII 

Să ne întoarcem acum la Bilbo şi la pitici. Toată noaptea 
stătuse de veghe unul dintre ei, dar dimineaţa îşi dădură seama 
că nu auziseră şi nu văzuseră nici un semn de pericol. Totuşi, 
păsările se strângeau în stoluri din ce în ce mai dese. Veneau tot 
mai multe, zburând dinspre miazăzi; iar ciorile, care tot mai 
trăiau în jurul Muntelui, se roteau în văzduh ţipând neîncetat. 

— Se întâmplă ceva ciudat, spuse Thorin. A trecut timpul 
migrărilor de toamnă; şi astea sunt păsări care locuiesc pe aici 
tot anul; sunt grauri şi cârduri de cintezoi; şi acolo, departe, sunt 
păsări răpitoare care parcă ar simţi că se pregăteşte o bătălie. 

— Uitaţi! strigă Bilbo deodată, arătând cu degetul. lar a 
venit bătrânul sturz! S-ar părea că a scăpat când a dărâmat 
Smaug partea aceea a Muntelui; în schimb, cred că melcii s-au 
dus cu totul. 

Da, era într-adevăr bătrânul sturz şi, după cum subliniase şi 
Bilbo, zbură către ei şi se aşeză în vârful unei pietre din 
apropiere. Apoi bătu din aripi şi cântă; după care lăsă capul 
într-o parte, de parcă ar fi vrut să asculte ceva; apoi iar începu 
să cânte, şi iar să asculte. 

— Mi se pare că încearcă să ne spună ceva, zise Balin. Dar 
nu pot urmări vorbirea sturzilor; e foarte grea. Şi oricum vorbesc 
prea iute. Tu poţi, Baggins? 

— Nu prea, spuse Bilbo (de fapt nu înţelegea absolut 
nimic), dar bătrânul pare foarte tulburat. 

— Ce bine ar fi să fie corb! spuse Balin. 

— Credeam că nu-ţi plac! Când am venit pe aici, data 
trecută, păreai foarte speriat de ei. 

— Alea erau ciori! Nişte făpturi scârboase, cu un aer 
suspect şi foarte prost crescute. N-ai auzit ce vorbe urâte au 
strigat după noi? Cu corbii e altceva. A existat odată o mare 
prietenie între ei şi oamenii lui Thror; ne aduceau adesea veşti 
secrete şi, drept răsplată primeau lucrurile strălucitoare pe care 
le râvneau. 

— Trăiesc ani mulţi, au memorie şi lasă înţelepciunea 
moştenire puilor. Când eram mic, îi cunoşteam pe mulţi dintre 
corbii stâncilor. Chiar vârful ăsta s-a numit cândva Dealul 
Corbilor fiindcă aici, deasupra corpului de gardă, trăia o pereche 
vestită, cu scaun la cap, bătrânul Corb şi nevasta sa. Acum cred 


că nu mai există nici un urmaş al neamului vechi, pe aici. 

Dar n-apucă să isprăvească cele spuse, că bătrânul sturz 
scoase un strigăt puternic şi se depărtă în zbor. 

— Nu l-om fi înțelegând noi pe bătrân, dar sunt sigur că el 
pe noi ne înţelege, spuse Balin. Fiţi atenţi să vedem ce se 
întâmplă. 

Nu trecu mult şi se auzi un fâlfâit de aripi şi sturzul se 
întoarse; era însoţit de o pasăre foarte bătrână şi ramolită. Era 
aproape oarbă, nu mai putea zbura decât cu greu şi chelise de 
tot în creştet. Era un corb bătrân, uriaş. Ateriză ţeapăn pe 
pământ, în faţa lor, bătu încet din aripi şi făcu o reverență scurtă 
în faţa lui Thorin: 

— O, Thorin, fiu al lui Thrain, şi tu, Balin, fiu al lui Fundin, 
croncăni el (şi Bilbo înţelese ce spunea, căci folosea vorbirea 
obişnuită şi nu limba păsărească). Eu sunt Roac, fiul lui Carc. 
Carc a murit, dar l-aţi cunoscut bine altădată. De când am ieşit 
din ou, au trecut o sută de ani şi încă cincizeci şi trei, dar n-am 
uitat niciodată vorbele tatii. Acum sunt eu căpetenia marilor 
corbi ai Muntelui. Suntem puţini, dar nu l-am uitat pe regele de 
altădată. Cei mai mulţi dintre ai mei sunt acum plecaţi, că în 
Sud s-au întâmplat lucruri multe - unele îmbucurătoare pentru 
voi, altele mai puţin. Uitaţi-vă, iar se strâng păsările şi zboară 
către Munte şi către Dale, venind din sud, din răsărit şi din apus, 
căci vestea că Smaug a fost ucis s-a răspândit în cele patru 
vânturi. 

— Ucis? Ucis? strigară piticii. Ucis? Atunci ne-am temut 
degeaba - şi comoara e a noastră! Săriră cu toţii în sus şi 
începură să facă tumbe de bucurie. 

— Da, ucis, spuse Roac. Sturzul, păstra-şi-ar veşnic penele, 
l-a văzut prăbuşindu-se şi putem să ne încredem în vorbele lui. 
L-a văzut cum a căzut în lupta cu oamenii din Esgaroth. 
Astă-seară la răsăritul Lunii, se vor împlini trei nopţi de când s-a 
întâmplat. 

Lui Thorin i-a trebuit mult timp până când a reuşit să-i facă 
pe pitici să tacă şi să asculte ştirile aduse de corb. În cele din 
urmă, după ce le-a povestit totul în legătură cu bătălia, corbul a 
continuat: 

— Astea-s veştile bune, Thorin Scut-de-Stejar. Vă puteţi 
întoarce la peşterile voastre, fără pericol; comoara vă aparţine 
toată - deocamdată. Dar, în afară de păsări, s-au mai strâns şi 


alţii să vină încoace. Şi sunt mulţi. Ştirea morţii celui care 
pândea comoara s-a răspândit în lung şi-n lat şi legenda comorii 
lui Thror nu s-a uitat, că a tot fost povestită de-a lungul anilor; 
sunt mulţi care ar dori să ia şi ei o parte din comoară. O armată 
de elfi a şi pornit încoace, însoţită de păsări răpitoare care trag 
nădejdea c-o să fie luptă şi măcel. Pe malul lacului, oamenii au 
început să-i blesteme pe pitici că de la ei li se trag toate 
necazurile; nu mai au adăpost şi mulţi dintre ai lor au pierit; iar 
Smaug le-a distrus tot oraşul; şi ei se gândesc la comoara 
voastră ca la o despăgubire, fie că sunteţi în viaţă sau nu. 

Singuri voi, cu înţelepciunea voastră, veţi hotărî ce să 
faceţi, dar nu uitaţi că aţi rămas doar treisprezece din ce-a fost 
odată marele popor al lui Durin, care locuia pe aici şi care acum 
s-a răspândit departe. Dacă vreţi să mă ascultați pe mine, să nu 
aveţi încredere în Stăpânul Oamenilor Lacului, ci în cel care a 
ucis dragonul cu sulița lui. II cheamă Bard şi se trage din 
seminţia lui Girion din Dale; e un om aspru, dar de nădejde. Mă 
gândesc că după atâta pustiire ar putea fi din nou pace între 
pitici, elfi şi oameni; dar s-ar putea, pe de altă parte, ca asta să 
vă coste mult aur. Eu atâta am avut de spus. 

Thorin izbucni atunci, furios: 

— Îţi mulţumesc, Roac, fiu al lui Carc. N-o să te uităm şi n-o 
să-i uităm nici pe ai tăi. Dar hoţii n-or să ia nimic din aurul 
nostru şi nici n-o să ni-l smulgă nimeni cu forţa, cât vom fi în 
viaţă. lar dacă vrei să ai şi mai mult parte de recunoştinţa 
noastră, adu-ne veşti despre oricine se apropie. Şi te mai rog 
ceva. Din suflet! Dacă ai printre ai tăi pe unii care sunt mai 
tineri şi au aripi mai puternice, trimite-i în solie la neamurile 
noastre din Munţii Nordului, atât la apus, cât şi la răsărit de locul 
ăsta, să le spună de necazul peste care am dat. Duceţi-vă mai 
cu seamă şi la vărul meu, Dain, de pe Dealurile de Fier, că el are 
o ceată mare şi înarmată şi locuieşte cel mai aproape de aici. 
Rugaţi-l stăruitor să se grăbească! 

— Nu ştiu dacă ce mă îndemni să fac e bine sau e rău, 
croncăni Roac, dar am să fac tot ce pot. După care se depărtă, 
zburând încet. 

— Şi acum, înapoi la Munte! strigă Thorin. N-avem timp de 
pierdut. 

— Şi nici mâncare, strigă Bilbo, care era întotdeauna practic 
în aceste probleme. În orice caz, simţea că o dată cu uciderea 


dragonului aventura se încheiase - dar se înşela - şi ar fi dat cea 
mai mare parte din ce i se cuvenea ca să se sfârşească totul în 
chip paşnic. 

— Înapoi la Munte! strigară piticii, de parcă nici nu l-ar fi 
auzit. 

Aşa că a trebuit să-i urmeze. 


Având în vedere că unele dintre întâmplări le cunoaşteţi, vă 
daţi seama că piticii mai puteau conta pe câteva zile de linişte. 
Explorară încă o dată peşterile şi descoperiră, după cum se şi 
aşteptaseră, că nu mai rămăsese deschisă decât Poarta 
Principală; toate celelalte intrări (bineînţeles în afară de mica 
uşă secretă) fuseseră de mult dărâmate şi blocate de Smaug şi 
nu se mai vedea nici urmă din ele. Aşa că începură să 
muncească din greu, să consolideze intrarea principală şi să 
facă un nou drum care să pornească de la ea. Găsiră unelte din 
belşug, folosite de minerii, pietrarii şi constructorii de pe 
vremuri; şi la asemenea treburi piticii continuau să fie foarte 
pricepuţi. 

Ei lucrau şi corbii le aduceau întruna veşti. Astfel aflară că 
Regele Elfilor se abătuse pe la lac, şi deci mai aveau şi ei puţin 
răgaz. Auziră şi o veste mai bună, şi anume că trei dintre căluţii 
lor scăpaseră şi hoinăreau acum sălbatici pe malul Râului 
Curgător, departe, jos, pe lângă locul unde lăsaseră ei restul 
proviziilor. Aşa că, în timp ce toţi ceilalţi îşi vedeau de treabă, 
Fili şi Kili fură trimişi, călăuziţi de un corb, să găsească poneii şi 
să aducă înapoi tot ce puteau. 

Lipsiră patru zile şi când se întorseseră ştiau că armatele 
unite ale oamenilor de pe lac şi ale elfilor se îndreptau grăbite 
spre Munte. Dar erau mai optimişti acum căci, dacă le drămuiau 
cu cumpătare, aveau merinde cât să le ajungă mai multe 
săptămâni - mai ales umplutură; de fapt, se săturaseră de ea 
până-n gât, dar tot era mai bună decât nimic - iar intrarea era 
acum blocată de un perete de pietre tăiate şi aşezate acolo fără 
tencuială, dar într-un strat foarte gros şi înalt, de-a curmezişul 
deschiderii. In zid erau găuri prin care puteau să vadă (sau să 
tragă), dar nici o intrare. Ca să intre sau să iasă, foloseau scări 
şi trăgeau lucrurile în sus cu frânghiile. Pentru râu făcuseră o 
boltă mică şi joasă sub noul zid, prin care acesta curgea afară; 
dar lângă intrare schimbaseră albia îngustă a râului, atât de 


tare, încât se formase un lac mare care se întindea de la 
peretele Muntelui până la capătul povârnişului peste care 
curgea râul spre Dale. Acum nu se putea apropia nimeni de 
poartă decât înotând, sau pe o margine îngustă a stâncii 
abrupte, în dreapta, dacă stăteai cu spatele la perete. Aduseră 
căluţii doar până la capătul treptelor, deasupra vechiului pod şi, 
descărcându-i acolo, îi îndemnaseră să se întoarcă la stăpânii lor 
şi îi trimiseseră fără călăreţi spre miazăzi. 


Se lăsă noaptea. Şi deodată, în faţa lor, apăru o droaie de 
lumini ca de foc sau de torţe, departe, spre miazăzi, la Dale. 

— Au venit! strigă Balin. Şi armata lor e foarte mare. 
Trebuie să fi pătruns în vale pe ambele maluri ale râului, tăinuiţi 
de umbrele nopţii. 

In noaptea aceea, piticii n-au prea reuşit să doarmă. 
Dimineaţa era încă palidă când au văzut o armată care se 
apropia. O urmăriră din spatele zidului cum se apropie de 
capătul văii şi cum începe, domol, să urce. Nu trecu mult şi 
văzură că e formată atât din oamenii de pe lac înarmaţi ca de 
război, cât şi din arcaşi ai elfilor. În cele din urmă o parte începu 
să urce pe stâncile prăbuşite şi apăru la capătul povârnişului; 
mare le-a fost mirarea când au dat în faţa lor de lac şi de 
intrarea blocată cu un zid de piatră, proaspăt cioplit. 

Stăteau arătând cu degetul şi vorbind între ei, când Thorin 
li se adresă, strigând cu voce tare: 

— Cine sunteţi voi, care veniţi pe picior de război la porţile 
lui Thorin, fiu al lui Thrain, regele de sub Munte? Şi ce doriţi? 

Dar nu primi nici un răspuns. Unii făcură stânga împrejur şi 
o porniră înapoi, în grabă; alţii, după ce se uitară o vreme 
îndelung la Poartă şi la fortificaţii, îi urmară pe ceilalţi. În ziua 
aceea armata fu mutată la răsărit de râu, chiar între ramificaţiile 
Muntelui. Ecoul vocilor şi cântecelor răsună printre stânci, aşa 
cum nu mai răsunase de mult. Se auziră şi harfele elfilor, şi 
sunetul unei muzici suave; şi, o dată cu ecoul care se ridica spre 
ei, aerul rece păru că se încălzeşte şi simţiră vag mireasma 
florilor de pădure ce se deschideau în faţa primăverii. 

Bilbo simţi atunci dorinţa de a scăpa de fortăreaţa 
întunecată, de a se duce în vale să ia şi el parte la veselia şi la 
petrecerile de lângă foc. Unii dintre piticii mai tineri se simţiră şi 
ei emoţionaţi şi mormăiră că ar fi dorit ca lucrurile să fi ieşit 


altfel şi că ar fi putut să primească asemenea făpturi ca pe nişte 
prieteni. Dar Thorin se uită la ei, încruntat. 

Atunci, piticii scoaseră şi ei nişte harfe şi alte instrumente 
pe care le găsiseră o dată cu comoara şi începură să cânte ca 
să-l îmbuneze pe Thorin; dar cântecul lor nu era cântec elfesc, ci 
semăna mult mai mult cu cel pe care-l cântaseră atunci, demult, 
în mica vizuină a hobbitului Bilbo. 


Sub Muntele înalt şi-ntunecos, 
Stăpânul s-a întors acasă! 
Duşmanul lui e mort, ucis e înfricoşătorul vierme, 
Răpus de-o sabie aleasă. 


Tăios e paloşul şi lungă lancea, 
Săgeata-i iute 
Poarta e de nepătruns 
Cutează inima ce vede aur; 
Piticii greutăţi au suferit de-ajuns! 


Pe vremuri, vrăji au tot făcut piticii! 
Ciocanul lor cu dangăt greu cădea 
În peşterile-adânci ce-adăpostesc făpturi ceţoase, 
În hăuri mari, sub mlaştini şi sub lut. 


Pe salbe de argint au înşirat 
Lumina stelelor, şi-au smuls cununi 
Din flăcări de balaur, şi-au ţesut 
Din sârma harfelor cânt din străbuni. 


Din nou e liber tronul Muntelui! 
Ehei, popor pribeag, dă ascultare! 
Coboară-n zbor din munte şi ponor, 
Căci regele, frăţie-i la strâmtoare. 


Chemarea să răsune peste munţii reci. 
Întoarceţi-vă toţi la peşterile vechi, 
Aici, la Poartă, regele aşteaptă 
Cu braţele deschise, dornic să vă răsplătească. 


Stăpânul s-a întors acasă, 


Sub Muntele înalt şi-ntunecos. 
Ucis e înfricoşătorul vierme, 
Răpus de-o sabie aleasă! 


Cântecul păru să-i placă lui Thorin; zâmbi din nou şi se 
înveseli; şi începu să socotească distanţa până la Dealurile de 
Fier şi cât avea să treacă până va ajunge Dain la Muntele 
Singuratic, dacă o pornise la drum de îndată ce primise solia 
corbilor. Dar inima lui Bilbo se întristă când auzi cântecul, cât şi 
discuţia: prea miroseau a război. 

A doua zi în zori, văzură o armată de lăncieri care trecu râul 
şi începu să urce coasta. Purtau steagul verde al Regelui Elfilor 
şi steagul albastru al Lacului, înaintară până când ajunseră drept 
în faţa zidului, la Poartă. 

Şi Thorin le strigă din nou cu voce tare: 

— Cine sunteţi voi, care veniţi înarmaţi ca de luptă, la 
Porţile lui Thorin, fiu al lui Thrain, Rege de sub Munte? 

De data asta primi răspuns. Un om înalt, cu părul negru şi 
faţa întunecată, înaintă câţiva paşi şi strigă: 

— Bine te-am găsit, Thorin! De ce te-ai ferecat ca un tâlhar 
în fortăreață? Doar nu suntem duşmani şi ne bucurăm să vă 
găsim în viaţă, deşi nu ne mai aşteptam. Credeam că n-o să 
întâlnim pe nimeni aici, dar acum, că v-am găsit, bine-ar fi să 
stăm de vorbă şi să negociem. 

— Cine eşti şi ce vrei să negociezi? 

— Eu sunt Bard, şi mâna mea e cea care a ucis dragonul şi 
v-a eliberat comoara. Oare asta nu vă priveşte? Şi pe urmă, mai 
e ceva: eu mă trag în linie dreaptă din Girion de la Dale, şi în 
comoara dumitale sunt amestecate multe din comorile oraşului 
şi palatelor sale, pe care le-a prădat bătrânul Smaug. Oare de- 
spre asta nu e cazul să vorbim? În plus, în ultima bătălie, Smaug 
a distrus locuinţele oamenilor din Esgaroth şi eu mai sunt încă 
slujitorul Stăpânului lor. Aş vorbi în numele lui, întrebându-vă 
dacă nu vă gândiţi deloc la durerea şi nenorocirea oamenilor lui. 
V-au ajutat în clipe grele şi până acum nu le-aţi adus drept 
răsplată decât nenorocire, deşi fără îndoială că n-aţi făcut-o 
dinadins. 

Cuvintele erau frumoase şi adevărate, chiar dacă Bard le 
rostise cu mândrie şi înverşunare; şi Bilbo se gândi că Thorin va 
recunoaşte imediat că omul avea dreptate. Nu se aştepta, 


fireşte, să-şi amintească nimeni că el - şi numai el descoperise 
punctul vulnerabil al dragonului; şi mai bine că nu s-a aşteptat, 
fiindcă nici nu şi-a amintit nimeni. Dar nici nu se gândea ce 
putere are aurul clocit multă vreme de un zmeu, şi ce suflet au 
piticii. În ultimele zile Thorin petrecuse multe ore în vistierie, şi 
asta îi înteţise setea de comoară. Cu toate că umblase în primul 
rând după Piatra Ark, ştia că erau multe lucruri minunate care 
zăceau acolo şi de care se legau vechi amintiri de trudă şi 
suferinţă ale neamului său. 

— Ultimul argument, şi cel căruia îi atribui cea mai mare 
importanţă, e cel mai puţin valabil, răspunse Thorin. Nimeni 
n-are dreptul la comoara oamenilor mei numai pentru că 
Smaug, care a furat-o de la noi, i-ar fi distrus şi lui viaţa sau 
căminul. Comoara nu a fost a lui, aşa că nu credeţi că poate 
servi măcar în parte drept compensaţii pentru crimele pe care 
le-a comis. Vom plăti bunurile şi ajutorul pe care le-am primit de 
la oamenii de pe lac. Aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit. Dar 
nu vom da NIMIC, nici măcar un capăt de aţă, dacă suntem 
ameninţaţi cu forţa. Atâta timp cât se află o ceată înarmată în 
faţa porţii noastre, vă considerăm inamici şi tâlhari. Şi daţi-mi 
voie să vă întreb, voi cât aţi fi plătit neamurilor noastre din 
moştenirea care li se cuvine dacă aţi fi descoperit comoara 
nepăzită, iar pe noi ne-aţi fi aflat morţi? 

— O întrebare firească, răspunse Bard, dar voi n-aţi fost 
ucişi şi noi nu suntem tâlhari. În plus, cei bogaţi ar trebui să 
aibă, dincolo de dreptate, şi milă faţă de cei nevoiaşi, care i-au 
ajutat când au fost la ananghie. Şi totuşi n-aţi răspuns celorlalte 
revendicări ale mele. 

— După cum v-am mai spus, nu vreau să negociez cu 
oamenii înarmaţi ce stau în faţa Porții mele. Şi în nici un caz cu 
supuşii Regelui Elfilor, de care nu prea mi-amintesc cu plăcere. 
N-au ce să caute în discuţia asta. Şi acum plecaţi, înainte să 
înceapă suliţele noastre să zboare. lar dacă doriţi vreodată să 
mai vorbiţi cu mine, spuneţi-le întâi elfilor să se întoarcă în 
pădure, că acolo le e locul, şi când vă întoarceţi, lăsaţi armele 
înainte să vă apropiaţi de pragul Porții. 

— Regele Elfilor e prietenul meu, şi i-a ajutat pe oamenii de 
pe lac ori de câte ori au avut nevoie, cu toate că n-aveau de ce 
să aibă pretenţie la altceva decât la prietenie, răspunse Bard. 
Cu timpul o să vă pară rău de vorbele voastre. Nădăjduiesc să 


vă vină mintea la cap până ne întoarcem! După care plecă, 
înapoindu-se în tabără. 

Dar nu trecură prea multe ore şi stegarii se întoarseră. 
Trompeţii făcură un pas înainte şi suflară o dată din goarnă: 

— În numele lui Esgaroth şi al Pădurii, strigă unul dintre ei, 
ne adresăm lui Thorin Scut-de-Stejar, fiu al lui Thrain, care se 
pretinde Rege de sub Munte, şi îl rugăm să ia revendicările 
noastre în considerare, că de nu, va fi declarat duşmanul nostru. 
Să dea cel puţin a douăsprezecea parte din comoară lui Bard, 
pentru că a răpus dragonul şi pentru că se trage din neamul lui 
Girion. Din acea parte, Bard va ajuta, la rândul lui, oraşul 
Esgaroth; iar dacă Thorin doreşte să se bucure de prietenia şi de 
respectul celor ce locuiesc pe meleagurile astea, aşa cum s-au 
bucurat pe vremuri şi strămoşii lui, va trebui să mai dăruiască şi 
el ceva oamenilor de pe lac, drept alinare. 

Thorin luă atunci un arc de corn şi trase în vorbitor. 
Săgeata se înfipse în scutul lui şi rămase acolo, tremurând. 

— Dacă ăsta vă e răspunsul, strigă solul, declar Muntele 
asediat. Nu veţi putea pleca de aici decât după ce veţi cere voi 
un armistițiu şi negocieri, dar vă lăsăm aurul. N-aveţi decât să-l 
mâncaţi. 

După care solii se depărtară în grabă şi piticii fură lăsaţi să 
mediteze asupra situaţiei. Thorin devenise atât de furios, încât 
ceilalţi, chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi îndrăznit să-i facă vreun 
reproş; şi, de fapt, majoritatea păreau a fi de partea lui - cu 
excepţia, poate, a bătrânului şi grasului Bombur, a lui Fili şi a lui 
Kili. Bilbo dezaproba, desigur, toată întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile. Se săturase până peste cap de Munte şi tare 
nu-i plăcea ideea să fie asediat înăuntrul lui. 

— Locul ăsta tot mai duhneşte a dragon, mormăi el în sinea 
lui. Simt că mi se face greață. Şi umplutura a început pur şi 
simplu să-mi stea în gât. 


CAPITOLUL 16 
UN TÂLHAR ÎN INIMA NOPŢII 

Zilele treceau acum încet şi obositor. Mulţi dintre pitici îşi 
petreceau timpul rânduind şi strângând comoara în teancuri. 
Thorin le povesti despre piatra Ark, cea care îi aparţinea lui 
Thrain, şi îi rugă fierbinte s-o caute prin toate ungherele. 

— Căci piatra asta, care a fost a tatălui meu, valorează în 
sine mai mult decât un râu de aur, iar pentru mine e de-a 
dreptul nepreţuită. Din toată comoara asta nu doresc decât 
piatra şi mă voi răzbuna pe oricine o găseşte şi o tăinuieşte. 

Auzind cuvintele astea, Bilbo simţi că i se face frică, 
întrebându-se ce se va întâmpla dacă se va găsi piatra - 
înfăşurată într-o legătură veche de boarfe zdrenţuite, pe care o 
folosea el drept pernă. Dar nu vorbi de ea, căci pe măsură ce 
oboseala zilelor creştea tot mai tare, în căpşorul lui se iviseră 
începuturile unui plan. 

Lucrurile continuau în felul acesta de câtăva vreme, când 
corbii aduseră ştirea că Dain şi mai bine de cinci sute de pitici 
veneau în grabă dinspre nord-est, de pe dealurile de Fier, 
aflându-se acum la vreo două zile de marş de oraşul Dale. 

— Dar nu pot ajunge până la Munte neobservaţi, spuse 
Roac, şi mă tem că în vale vor fi lupte. Eu nu consider că e bine 
aşa. Cu toate că sunt fioroşi, nu cred că vor putea învinge 
armata care vă asediază; şi chiar dacă ar face-o, ce câştigaţi? 
larna şi zăpada îi gonesc din urmă. Credeţi că vă veţi putea 
hrăni fără prietenia şi bunăvoința pământurilor din jur? S-ar 
putea ca această comoară să vă aducă moartea, cu toate că 
dragonul a fost răpus. 

Dar Thorin nu se lăsă impresionat: 

— Frigul şi zăpada vor asalta şi oamenii, şi elfii, spuse, şi 
s-ar putea ca ei să găsească dărâmăturile în care locuiesc greu 
de îndurat. Cu prietenii mei în coastă şi copleșiți de iarnă, vor 
deveni poate mai înţelegători şi vom putea sta de vorbă. 

În noaptea aceea, Bilbo luă o hotărâre. Cerul era negru şi 
fără lună. De îndată ce se întunecă de-a binelea, se duse în 
colţul unei peşteri interioare, chiar lângă Poartă, şi scoase din 
bocceaua lui o frânghie şi Piatra Ark, înfăşurate într-o cârpă. 
Apoi se caţără în capătul de sus al zidului. Acolo nu era decât 
Bombur, fiind rândul lui să stea de strajă - piticii stând doar câte 
unul de pază, cu rândul. 


— Straşnic frig! spuse Bombur. Bine ar fi dacă am avea şi 
noi aici un foc, aşa cum au ei acolo, în tabără. 

— Înăuntru e destul de cald, spuse Bilbo. 

— Da, cred, dar eu sunt nevoit să stau aici, afară, până la 
miezul nopţii, mormăi piticul cel gras. Toată povestea asta e cât 
se poate de neplăcută. Nu că aş îndrăzni să fiu de altă părere 
decât Thorin, creşte-i-ar barba tot mai lungă, dar el a fost 
întotdeauna un pitic îndărătnic, cu mintea ţeapănă. 

— Dar nu mai mult ca picioarele mele, spuse Bilbo. M-am 
săturat de trepte şi de tuneluri săpate în stâncă; aş da mult să 
simt iarăşi iarba sub degetele de la picioare. 

— Eu aş da oricât să simt gustul unei băuturi tari în gâtlej 
sau să am parte de un pat moale, după o cină gustoasă. 

— Astea nu ţi le pot da atâta timp cât mai durează asediul. 
Dar e mult de când n-am mai stat de strajă şi pot să-ţi ţin eu 
locul, dacă vrei. Astă-seară n-am somn. 

— Eşti un băiat bun, domnule Baggins, şi am să profit de 
propunerea dumitale cu bucurie. Dar bagă de seamă, dacă 
observi ceva, mă scoli imediat. Eu dorm aici aproape, în 
cămăruţa dinăuntru, în stânga. 

— Du-te fără grijă, făcu Bilbo, că te scol eu la miezul nopţii 
ca să poţi trezi santinela următoare. 

De îndată ce a plecat Bombur, Bilbo şi-a pus inelul, şi-a 
legat sfoara de mijloc, s-a strecurat peste zid, şi dus a fost. Avea 
vreo cinci ore la dispoziţie. Bombur va dormi (era în stare să 
doarmă la orice oră, şi, de când cu aventura din pădure, încerca 
mereu să regăsească visele frumoase pe care le avusese 
atunci), iar ceilalţi erau toţi ocupați cu Thorin. Era puţin probabil 
ca vreunul dintre ei, chiar şi Fili sau Kili, să vină până la zid, 
înainte să le vină rândul să stea de strajă. 

Era foarte întuneric şi, după un timp, când părăsi drumul, 
făcut de curând, şi cobori spre cursul inferior al râului, locul i se 
păru străin. În cele din urmă ajunse la un cot unde, dacă voia să 
se ducă la tabără, trebuia să treacă apa. In punctul acela, albia 
râului nu prea era adâncă, dar în schimb era destul de lată şi 
nu-i prea venea uşor micului hobbit să treacă prin apă, în 
întuneric. Ajunsese aproape de celălalt mal când lunecă pe o 
piatră rotundă şi căzu în apa rece, pleoscăind. leşi din apă în 
patru labe, tremurând de frig şi împroşcând stropi de apă, şi 
deodată, în întuneric apărură nişte elfi care voiau să cerceteze 


de unde venea zgomotul. 

— N-a fost peşte, spuse unul. Trebuie să fie vreo iscoadă. 
Ascundeţi luminile, că-i servesc mai mult ei decât nouă, dacă e 
vorba de făptura aceea mică şi ciudată de care se spune că e 
slujitorul lor. 

— Curat slujitor! sforăi Bilbo; şi în mijlocul sforăielii strănută 
cu zgomot şi elfii se strânseră îndată, apropiindu-se de direcţia 
din care venise sunetul. Faceţi lumină, spuse. Sunt aici dacă 
aveţi nevoie de mine! Şi, scoţându-şi inelul, apăru brusc de 
după o stâncă. 

ÎI înhăţară iute, în ciuda uimirii lor. 

— Cine eşti? Hobbitul piticilor? Ce faci? Cum de ai trecut de 
santinelele noastre şi ai ajuns până aici? întrebară elfii, unul 
după altul. 

— Eu, dacă vreţi să ştiţi, sunt domnul Bilbo Baggins, 
răspunse, tovarăşul lui Thorin. Îl cunosc bine pe regele vostru, 
din vedere, deşi poate că el nu m-ar cunoaşte dacă m-ar vedea. 
Dar Bard îşi va aminti de mine. Şi eu mai ales pe Bard vreau să-l 
văd. 

— Nu zău! spuseră elfii. Şi ce treabă ai cu el? 

— Oricare ar fi treaba, e a mea, elfii mei dragi. Dar dacă 
vreţi să vă întoarceţi vreodată în pădurile voastre, dacă vreţi să 
părăsiţi locul ăsta rece şi trist, răspunse el tremurând, duceţi-mă 
repede lângă un foc unde să mă pot usca - şi pe urmă lăsaţi-mă 
să vorbesc cu căpeteniile voastre. Dar cât mai repede, că n-am 
decât o oră sau două la îndemână. 


Şi asta se întâmplă la vreo două ore după ce fugise de la 
Poartă, Bilbo stătea lângă un foc bun, în faţa unui cort mare, şi 
tot acolo stăteau, uitându-se ciudat la el, Regele Elfilor şi Bard. 
Un hobbit în armură de elfi, pe jumătate înfăşurat într-o pătură 
veche, era ceva nou pentru ei. 

— Ştiţi, de fapt, situaţia e imposibilă, spunea Bilbo, cu tonul 
omului care tratează o afacere. Eu unul m-am săturat de toată 
povestea până-n gât. Aş vrea să mă întorc acasă; acolo oamenii 
sunt mult mai de înţeles. Dar am şi eu un interes - a 
paisprezecea parte, ca să fiu precis, aşa se spune într-o 
scrisoare pe care cred că, din fericire am păstrat-o -, şi scoase 
dintr-un buzunar al jachetei lui vechi (pe care o purta peste 
armură) scrisoarea lui Thorin, mototolită şi îndoită de mai multe 


ori, cea pe care i-o puseseră sub ceasul de pe polita căminului, 
în luna mai. O cotă-parte din PROFITURI, nu uitaţi, continuă el. 
Imi dau seama de asta. Personal, sunt cât se poate de hotărât 
să iau în considerare cu atenţie toate pretenţiile dumneavoastră 
şi să scad din total ceea ce vi se cuvine de drept, înainte să ridic 
eu pretenţiile mele. Dar nu-l cunoaşteţi pe Thorin Scut-de-Stejar 
atât de bine cât am ajuns eu să-l cunosc acum. Vă asigur că e 
gata să se aşeze pe mormanul de aur şi să rămână acolo să 
moară de foame până plecaţi. 

— N-are decât să rămână, spuse Bard. Dacă-i aşa de prost, 
n-are decât ce merită. 

— Ce e drept, aşa e! spuse Bilbo. Înţeleg punctul 
dumneavoastră de vedere. Dar, pe de altă parte, iarna se 
apropie cu paşi repezi, în curând va cădea zăpada şi câte şi mai 
câte, şi cred că va fi greu să găsiţi de mâncare - chiar şi 
dumneavoastră, şi elfii - şi se vor mai ivi şi alte greutăţi. Aţi 
auzit de Dain şi de piticii de pe Dealurile de Fier? 

— Da, demult, dar ce legătură are asta cu noi? întrebă 
regele. 

— Ştiam c-o să mă întrebaţi. Văd că am informaţii mai 
multe ca voi. Aflaţi deci că Dain se găseşte acum la mai puţin de 
două zile distanţă de aici; că vine cu cel puţin cinci sute de pitici 
fioroşi - mulţi dintre ei cu experienţă acumulată în războaiele 
cumplite dintre pitici şi gnomi, despre care sunt sigur că aţi 
auzit. Şi când or ajunge aici, s-ar putea să fie necazuri serioase. 

— De ce ne spui asta? Îţi trădezi prietenii sau ne ameninţi 
pe noi? întrebă Bard, încruntat. 

— Dragul meu Bard, chiţăi Bilbo. Nu te mai repezi aşa! În 
viaţa mea n-am cunoscut o făptură atât de bănuitoare. Vreau 
doar să împiedic nenorocirile care s-ar putea abate asupra 
noastră, a tuturor. Şi acum, am să vă fac o ofertă. 

— S-o auzim, spuseră. 

— Nu. S-o vedeţi, spuse Bilbo. Asta e! Şi scoase Piatra Ark 
la iveală, aruncând cârpa cu care o înfăşurase. 

Chiar şi Regele Elfilor, care avea ochii obişnuiţi cu minunăţii 
şi frumuseți, se ridică uimit. lar Bard rămase cu ochii pe ea, 
fascinat, fără să mai poată scoate o vorbă. Era ca un glob în 
care s-ar fi răsturnat lumina Lunii şi care ar fi fost apoi atârnat în 
faţa lor, într-o plasă ţesută din scântei de stele îngheţate. 

— Asta e Piatra Ark; a fost a lui Thorin, spuse Bilbo. E Inima 


Muntelui şi e şi inima lui Thorin. O preţuieşte mai mult decât un 
râu de aur. Eu v-o dau. O să vă folosească la tocmeli. După care 
Bilbo, cutremurându-se şi aruncându-i o privire tristă, de 
rămas-bun, îi dădu piatra cea minunată lui Bard, care rămase cu 
ea în mână, nemişcat şi uluit. 

— Dar cum de-i a ta? Cum de ne-o poţi da? întrebă, în cele 
din urmă, cu un mare efort. 

— Ştiţi, spuse Bilbo cam încurcat, de fapt nu e chiar a mea, 
dar sunt gata să renunţ, pentru ea, la toate pretenţiile mele. Pe 
cuvântul meu! Oi fi eu Spărgător - aşa spun ei - deşi personal 
nu m-am simţit niciodată ca atare, dar sper că sunt un 
Spărgător cinstit. În orice caz, eu acum mă întorc şi piticii n-au 
decât să-mi facă ce vor. Sper să vă fie de folos. 

Regele Elfilor se uită la Bilbo cu uimire. 

— Bilbo Baggins, spuse, eşti mai demn de a purta armura 
de prinţ al elfilor decât mulţi care ar arăta mai frumos în ea. Dar 
mă întreb dacă Thorin Scut-de-Stejar va fi de aceeaşi părere. 
Poate că eu ştiu mai multe despre pitici decât tine. Te sfătuiesc, 
deci, să rămâi cu noi; aici vei fi onorat şi de trei ori bine venit 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Bilbo, făcând o 
plecăciune. Dar cred că nu trebuie să-mi părăsesc prietenii, 
după câte am pătimit împreună. Şi pe urmă, i-am făgăduit 
bătrânului Bombur că-l trezesc la miezul nopţii. Trebuie să plec, 
şi încă repede. 

Nimic din ce i-au spus n-a reuşit să-l convingă; aşa că i-au 
dat un însoțitor şi a plecat, atât regele, cât şi Bard, salutându-l 
cu respect. Pe când treceau prin tabără, un bătrân înfăşurat 
într-o pelerină neagră s-a ridicat din uşa unui cort, unde stătea 
aşezat, şi a venit către ei. 

— Bravo, domnule Baggins, spuse bătrânul, dându-i o 
palmă pe spate. Mereu depăşeşti aşteptările tuturor! 

Era Gandalf. 

Şi pentru prima dată, după zile întregi, Bilbo se simţi fericit. 
Dar nu era timp acum pentru toate întrebările pe care voia săi 
le pună vrăjitorului. 

— Toate la vremea lor, spuse Gandalf. Dacă nu mă înşel, 
lucrurile se apropie de sfârşit. Te aşteaptă clipe cam grele. Dar 
nu-ţi pierde firea. S-ar putea să ieşi cu bine din toate astea. Se 
pune ceva la cale, de care n-au auzit nici măcar corbii. Noapte 
bună! 


Nedumerit, dar mult mai bine dispus, Bilbo grăbi pasul. Îl 
duseră până la un vad sigur şi-l trecură pe partea cealaltă fără 
să se ude, după care Bilbo îşi luă rămas-bun de la elfi şi urcă cu 
grijă spre Poartă. Incepuse să-l cuprindă o mare oboseală, şi mai 
era încă destul până la miezul nopţii când se căţără pe frânghia 
care era tot acolo unde o lăsase. Odată ajuns sus, dezlegă 
frânghia şi o ascunse, după care se aşeză pe zid şi se întrebă cu 
îngrijorare ce se va întâmpla. 

La miezul nopţii îl trezi pe Bombur; apoi se ghemuli şi el în 
colţişorul lui, fără să mai asculte mulţumirile bătrânului pitic (pe 
care simţea că nu prea le merită). Curând după aceea adormi 
dus, uitând de toate grijile, până dimineaţă, visând, de fapt, ouă 
cu şuncă. 


CAPITOLUL 17 
RUPERE DE NORI 

A doua zi trompetele răsunară în tabără dis-de-dimineaţă. 
După care n-a trecut mult şi un mesager singuratic a apărut 
alergând pe poteca îngustă. S-a oprit la o oarecare distanţă, i-a 
salutat şi a întrebat dacă Thorin nu vrea să asculte un nou 
mesaj, pentru că avea ştiri noi şi lucrurile se schimbaseră. 

— Trebuie să fie vorba de Dain, spuse Thorin. Pesemne că 
au prins de veste că vine. Ştiam eu că asta le va schimba 
dispoziţia. Spune-le să vină puţini la număr şi fără arme şi atunci 
îi voi asculta, îi strigă el mesagerului. 

Pe la amiază apărură din nou călăreţi, purtând steagurile 
Pădurii şi ale Lacului şi venind spre ei. Era o companie de 
douăzeci. 

La capătul cărării înguste aruncară săbiile şi suliţele, şi-şi 
continuară drumul către Poartă. Piticii văzură cu surprindere că 
printre ei se aflau atât Bard, cât şi Regele Elfilor, iar în faţa lor 
era un bătrân înfăşurat într-o pelerină cu glugă şi care purta o 
lădiţă de lemn cu cercuri de fier. 

— Bine te-am găsit, Thorin, spuse Bard. Ţi-ai mai schimbat 
punctul de vedere? 

— Crezi că ajunge să răsară şi să apună de câteva ori 
soarele ca să mi-l schimb? răspunse Thorin. Ai venit să-mi pui 
întrebări fără rost? Văd că armata elfilor e tot aici, deşi ţi-am 
cerut să plece, şi până nu pleacă, degeaba vii să încerci să 
cădem la vreo învoială. 

— Nu există chiar nimic pentru care ai ceda puţin din aurul 
dumitale? Ce ai spune de Piatra Ark a lui Thrain, zise Bard - şi 
cât ai clipi din ochi, bătrânul deschise lădiţa şi ridică giuvaierul 
în sus. Lumina îi ţâşni din mână, albă şi strălucitoare sub soarele 
dimineţii. 

Thorin amuţi, zăpăcit şi uluit. Şi multă vreme nimeni n-a 
mai scos o vorbă. 

În cele din urmă, Thorin întrerupse tăcerea, dar când vorbi 
aproape că se înecă de furie. 

— Piatra asta a aparţinut tatălui meu şi acum e a mea, 
spuse. De ce să cumpăr ceva care e al meu? Imediat însă îi veni 
o idee şi întrebă: Dar cum a ajuns această amintire de familie în 
mâinile voastre - asta dacă voi credeţi că e cazul să pun 
asemenea întrebări unor hoţi? 


— Nu suntem hoţi, răspunse Bard. O să vă dăm ceea ce e al 
vostru, dar voi daţi-ne ce e al nostru. 

— Cum a ajuns în mâna voastră? strigă Thorin, din ce în ce 
mai furios. 

— Eu le-am dat-o, chiţăi Bilbo, care se uita cu coada 
ochiului pe deasupra zidului, cuprins de o panică îngrozitoare. 

— Tu? Tu? ţipă Thorin, întorcându-se către el şi înşfăcându-l 
cu amândouă mâinile. Hobbit nenorocit! Minispărgător ce eşti, 
strigă nemaigăsindu-şi cuvinte şi scuturându-l pe bietul Bilbo ca 
pe un iepure. Pe barba lui Durin! Ce aş mai vrea să-l am în 
mâinile mele pe Gandalf. Blestemat să fie că te-a ales. 
Ofili-i-s-ar barba! lar pe tine te arunc în prăpastie, strigă el, 
ridicându-l pe Bilbo în braţe. 

— Stai! Că ţi s-a îndeplinit dorinţa! spuse o voce. Şi 
bătrânul care ţinea lădiţa aruncă pelerina şi gluga deoparte. 
lată-l pe Gandalf. Şi s-ar părea că am venit tocmai la timp. Nu-ţi 
place Spărgătorul meu. Foarte bine! Dar, rogu-te, nu mi-l 
vătăma. Pune-l jos şi ascultă ce are de spus. 

— E clar, v-aţi unit cu toţii împotriva mea, spuse Thorin, 
dându-i lui Bilbo drumul să cadă pe zid. În viaţa mea n-am să 
mai fac afaceri cu vrăjitori sau cu prietenii lor. Ce ai de spus, 
neam de şobolan? 

— Vai de mine şi de mine! făcu Bilbo. Ce jenante sunt toate 
astea! Vă rog să vă aduceţi aminte că mi-aţi spus că-mi pot 
alege ce mi se cuvine, adică a paisprezecea parte din comoară. 
Poate că am luat făgăduiala prea în serios; mi s-a spus mie că 
piticii promit uneori mai mult decât fac. Şi totuşi a fost o vreme 
când aţi socotit că vă sunt de folos. Auzi, neam de şobolan! 
Oare asta e toată răsplata pe care mi-aţi făgăduit-o, dumneata 
şi neamurile dumitale? Consideră că mi-am luat partea şi am 
făcut ce am vrut cu ea, şi gata! 

— Bine, gata! spuse Thorin încruntat. Şi te las să şi pleci - şi 
bine ar fi să nu ne mai întâlnim niciodată. După asta se întoarse 
şi le vorbi celor care se aflau de cealaltă parte a zidului. Am fost 
trădat spuse, şi bine a ghicit cine a ghicit că nu voi putea să 
rabd să nu răscumpăr Piatra Ark, o comoară a dinastiei mele. 
Pentru ea vă voi da a paisprezecea parte a comorii, în aur şi 
argint, lăsând deoparte pietrele preţioase, dar asta va conta 
drept partea făgăduită acestui trădător şi cu ea poate pleca, 
după care n-aveţi decât s-o împărţiţi cum vreţi. Nu mă îndoiesc 


că va obţine destul de puţin. Luaţi-l de aici, dacă vreţi să mai 
rămâneţi în viaţă; şi fireşte că a pierdut prietenia mea, pe vecie. 

— Hai, du-te jos la prietenii dumitale, îi spuse apoi lui Bilbo, 
sau te arunc eu jos. 

— Dar aurul şi argintul? întrebă Bilbo. 

— Urmează să-l primiţi mai târziu, după cum se va putea 
aranja, spuse. Pleacă! 

— Până atunci păstrăm Piatra, strigă Bard. 

— Nu prea arăţi măreț ca rege de sub Munte, spuse 
Gandalf. Dar lucrurile se mai pot schimba. 

— Se pot într-adevăr schimba, spuse Thorin. Căci comoara 
îl îmbătase atât de tare, încât se gândea că poate, cu ajutorul lui 
Dain, va reuşi să pună din nou mâna pe Piatra Ark şi să păstreze 
şi partea de răsplată. 

Şi astfel Bilbo fu coborât peste zid şi plecă fără nici o 
compensație pentru toate necazurile pe care le suferise, în afară 
de armura pe care apucase să i-o dea Thorin. Şi nu puţini au fost 
piticii care, când l-au văzut cum pleacă, s-au simţit ruşinaţi şi în 
inimile lor li s-a făcut milă de el. 

— Rămâneţi cu bine, le strigă Bilbo, s-ar putea să ne mai 
întâlnim şi să fim din nou prieteni într-o zi. 

— Pleacă! strigă Thorin. Eşti îmbrăcat în zale făcute cândva 
de supuşii mei, şi sunt prea bune pentru tine. Nu le poate 
străpunge nici o săgeată; dar dacă nu te grăbeşti, îţi înţep labele 
picioarelor tale scârboase. Hai, grăbeşte-te! 

— Uşurel! făcu Bard. Aveţi timp până mâine. Mâine la 
amiază, ne întoarcem să vedem dacă aţi adus partea din 
comoară care să răscumpere Piatra. Şi dacă schimbul se face, 
aşa, fără înşelătorii, plecăm. Şi zicând acestea, se întoarseră la 
tabără; dar Thorin trimise soli prin Roac să-i spună lui Dain ce se 
petrecuse şi să-l roage stăruitor să vină în grabă, dar cu grijă. 


Trecu ziua aceea, trecu şi noaptea. A doua zi, vântul se 
întoarse către apus şi ziua rămase întunecată şi mohorâtă. Abia 
se iviseră zorile când se auzi un strigăt în tabără. Veniseră soli 
să spună că apăruse o armată de pitici de după pintenul 
răsăritean al Muntelui şi că se grăbea acum să ajungă la Dale. 
Era Dain. Gonise toată noaptea, aşa că ajunsese la ei mai 
devreme decât se aşteptaseră. Piticii lui aveau haine din zale de 
oţel care le atârnau până la genunchi şi picioarele acoperite cu 


pantaloni din plasă subţire şi flexibilă de metal, pe care nu ştiau 
s-o facă decât oamenii lui Dain. Piticii sunt extrem de solizi 
pentru înălţimea lor, iar majoritatea supuşilor lui Dain erau chiar 
mai solizi decât sunt piticii de obicei. In luptă mânuiau săpăligile 
grele cu două mânere; dar fiecare dintre ei mai avea şi o sabie 
scurtă şi lată, la şold, şi un scut rotund, prins în spate. Aveau 
bărbile bifurcate, împletite şi înfipte în cingătoare, căciuli de fier, 
încălțări de fier, iar feţele lor erau neîndurătoare. 

Trompeţii chemară oamenii şi elfii la arme. Nu trecu mult şi 
piticii fură văzuţi urcând valea cu pas grăbit. Se opriră între râu 
şi pintenul dinspre răsărit; câţiva însă continuară drumul şi, 
trecând râul se apropiară de tabără; acolo depuseră armele şi 
ridicară mâinile în semn de pace. Bard ieşi în întâmpinarea lor şi 
cu el veni şi Bilbo. 

— Suntem trimişi de Dain, fiul lui Nain, răspunseră ei la 
întrebările lor. Ne grăbim să ajungem la neamurile noastre din 
Munte, fiindcă am auzit că regatul de altădată a reînviat. Dar 
cine sunteţi voi, care staţi în câmp ca duşmanii în faţa unor 
ziduri de apărare? 

Asta, fireşte, însemna, în limbajul politicos şi cam de modă 
veche, care se folosea în asemenea situaţii: „Nu aveţi ce căuta 
aici. Noi oricum mergem mai departe, aşa că, ori vă daţi la o 
parte, ori ridicăm armele.” Aveau intenţia să ajungă într-un loc 
aflat între Munte şi cotul râului, căci fâşia îngustă de pământ de 
acolo nu părea a fi cine ştie ce bine păzită. 

Bard refuză, bineînţeles, să-i lase pe pitici să se ducă drept 
la Munte. Era hotărât să aştepte până când i se aducea aurul şi 
argintul în schimbul Pietrei Ark; căci, dacă această armată atât 
de mare şi de războinică ajungea până la fortăreață, nu i-ar mai 
fi dat nimic. În plus, mai duceau cu ei şi o cantitate de provizii; 
căci piticii pot căra poveri foarte grele, şi aproape toţi soldaţii lui 
Dain, deşi mersul lor era iute, duceau în spate, în afară de arme, 
şi nişte raniţe mari. Asta putea să-i ajute să reziste la asediu şi 
săptămâni de-a rândul, şi până atunci s-ar fi putut să mai vină şi 
alţi pitici, şi alţii, căci Thorin avea multe neamuri. Pe de altă 
parte, aveau posibilitatea să redeschidă şi să păzească altă 
poartă şi deci asediatorii să fie nevoiţi să încercuiască tot 
Muntele; şi pentru asta nu erau destui. 

Şi chiar asta le era intenţia (căci corbii-mesageri ţinuseră 
tot timpul legătura între Thorin şi Dain); pentru moment însă 


drumul era barat şi după câteva schimburi de cuvinte mânioase, 
piticii-mesageri se retraseră mormăind în barbă. Bard trimise 
atunci, îndată, soli la Poartă; dar solii n-au găsit nimic acolo, nici 
aur şi nici alt fel de plată. De îndată ce s-au apropiat, au început 
să ţâşnească săgeți către ei, aşa că, înspăimântați, s-au grăbit 
să se întoarcă. La tabără era acum mare agitaţie, de parcă s-ar 
fi pregătit de luptă; căci piticii lui Dain înaintau pe malul dinspre 
răsărit al râului. 

— Proştii, spuse Bard râzând, auzi, să vină aşa, chiar sub 
ramificaţia Muntelui! Ei nu se pricep să lupte afară, în aer liber, 
nu ştiu să se bată decât în subterane. Pe stânci, în dreapta lor, 
stau ascunşi o grămadă de arcaşi şi de lăncieri de-ai noştri. O fi 
bună poşta piticească, dar în curând vor fi puşi într-o situaţie 
foarte grea. Aşa că hai să-i atacăm de pe acum din ambele 
flancuri, înainte să apuce să se odihnească. 

Dar Regele Elfilor spuse: 

— Mă mai faceţi mult să-mi pierd vremea cu războiul ăsta 
pentru aur? Piticii nu pot trece de noi decât dacă vrem noi să-i 
lăsăm, şi nici nu pot face nimic de care să nu ne dăm seama. Să 
sperăm, totuşi, că va interveni ceva care ne va aduce 
împăcarea. lar dacă la urmă va trebui să ajungem la situaţia 
regretabilă de a ne lupta, ajunge faptul că suntem mai mulţi 
decât ei. 

Dar uitase că piticii aveau punctul lor de vedere. Faptul că 
ştiau că Piatra Ark se află în mâinile asediatorilor le ardea 
minţile şi ghiciseră şovăiala lui Bard şi a prietenilor lui, aşa că 
hotărâră să-i lovească în timp ce aceştia stăteau şi se sfătuiau. 

Deci, brusc, fără să anunţe în nici un fel, săriră în tăcere la 
atac. Arcurile zăngăniră, săgețile şuierară; bătălia era cât pe-aci 
să înceapă. 

Dar şi mai brusc, iute ca fulgerul, se întunecă totul. Un nour 
negru alergă grăbit pe cer. Tunetele iernii, mânate de vântul 
sălbatic, se rostogoliră mugind în aer şi bubuind deasupra 
Muntelui, iar trăsnetul îi lumină piscul. lar pe sub nori o altă 
masă neagră înainta ca un vârtej. Dar nu venea cu vântul, 
venea dinspre miazănoapte şi semăna cu un stol uriaş de 
păsări, atât de dens, încât printre aripile lor nu putea pătrunde 
nici o rază de lumină. 

— Opriţi-vă! strigă Gandalf, care apăru deodată şi se aşeză, 
cu braţele ridicate către cer, între piticii care înaintau şi 


rândurile care îi aşteptau. Opriţi-vă! le strigă el cu o voce ca de 
tunet şi din bagheta lui ţâşni o flacără vie şi strălucitoare ca 
trăsnetul. Nenorocire! Din păcate, a venit mai repede decât 
mi-am închipuit. Vă atacă gnomii pe toţi! Şi mai vine şi Bolg de 
la miazănoapte! Bolg e fiul lui Azog cel pe care tu, Dain, l-ai ucis 
la Moira. Priviţi! Liliecii zboară pe deasupra armatei lui, ca o 
mare de lăcuste. lar ei călăresc pe lupi, şi în urma lor vin şi lupii 
wargi. 

Rămaseră cu toţii uluiţi şi în mintea lor se învălmăşi totul. 
Încă pe când vorbea Gandalf, începuse să se facă din ce în ce 
mai întuneric. Piticii se opriră şi se uitară la cer. Elfii începură să 
strige care mai de care. 

— Hai, spuse Gandalf, că mai avem timp cât ne trebuie să 
tinem un sfat. Să vină repede la noi Dain, fiul lui Nain. 


Şi astfel începu o bătălie la care nu se aşteptase nimeni; a 
fost numită Bătălia celor Cinci Armate. Şi a fost cumplită. De o 
parte erau gnomii şi lupii cei fioroşi, iar de cealaltă erau Elfii, 
Oamenii şi Piticii. Şi iată cum s-a petrecut: Din ziua în care 
fusese răpus Marele Gnom al Munţilor Ceţoşi, ura gnomilor faţă 
de pitici se înteţise. Mesagerii chemaseră la luptă coloniile şi 
cetăţile gnomilor; căci se hotărâseră să devină stăpânii tuturor 
ținuturilor de la miazănoapte. Culeseseră ştiri în taină; şi în toţi 
munţii începuse să se bată fierul şi să se facă arme. Apoi au 
umblat şi s-au adunat de pe dealuri şi din văi, trecând numai 
prin tuneluri sau circulând când se lăsa noaptea, până când, în 
jurul şi la poalele marelui Munte Gundabad, de la miază-noapte, 
unde le era capitala, s-a strâns o armată mare, gata să se 
năpustească pe neaşteptate, atacând pe timp de furtună 
ținuturile de la miazăzi. Apoi au auzit de uciderea lui Smaug şi 
asta i-a bucurat nespus. Şi s-au grăbit noapte după noapte, 
trecând prin munţi, şi au ajuns în cele din urmă, dinspre 
miazănoapte, brusc, în spatele lui Dain. Venirea lor n-au simţit-o 
nici măcar corbii, decât după ce-au apărut pe pământurile 
crăpate care despărţeau Muntele Singuratic de dealurile din 
spatele lui. Nu-mi dau seama cât ştia Gandalf, dar e limpede că 
nu se aşteptase nici el la acest atac subit. 

Şi iată ce plan a întocmit, sfătuindu-se cu Regele Elfilor şi 
cu Bard; şi cu Dain, căci stăpânul piticilor li se alăturase şi el 
acum : gnomii erau duşmanii tuturor şi o dată cu venirea lor 


toate celelalte conflicte au fost uitate. Singura lor speranţă era 
să-i atragă pe gnomi în valea dintre braţele Muntelui; iar ei să se 
plaseze pe pintenii cei mari, care se îndreptau înspre miazăzi şi 
răsărit. Dar asta era periculos dacă gnomii erau destul de mulţi 
ca să invadeze Muntele însuşi şi deci să-i atace şi prin spate, şi 
de sus; dar nu era timp de alte planuri şi nici de cerut ajutor. 

Curând, tunetele trecură, rostogolindu-se către sud-est; dar 
norul de lilieci se apropia zburând tot mai jos, peste umărul 
Muntelui; se roti deasupra lor, acoperind lumina şi vârându-le 
spaima în suflet. 

— La Munte, strigă Bard. La Munte! Să ne luăm locurile cât 
mai e timp. 

Elfii se aşezară pe pintenul dinspre miazăzi, pe 
povârnişurile lui mai joase şi pe stâncile de la poale; pe pintenul 
dinspre răsărit se aşezară oameni şi pitici. Dar Bard şi câţiva 
dintre oamenii şi elfii cei mai sprinteni se căţărară în vârful 
umărului dinspre răsărit, ca să poată vedea ce se petrece la 
miazănoapte. Nu trecu mult şi văzură ţinutul de la poalele 
Muntelui înnegrit de o mulţime care foşnea grăbită. Şi într-o 
clipă avangarda înconjură, ca un vârtej, capătul pintenului şi 
intră alergând în oraşul Dale. Erau gnomii, călare pe lupii cei mai 
iuți; strigătele şi urletele lor sfâşiau văzduhul până departe. 
Câţiva oameni viteji s-au aşezat în faţa lor, unul lângă altul, 
încercând într-un fel să se împotrivească, şi au căzut mulţi, iar 
cei care au reuşit să scape au fugit repede care încotro. După 
cum sperase Gandalf, armata gnomilor se strânsese în spatele 
avangărzii, căreia i se împotriviseră, şi venea acum în vale ca un 
puhoi furios, căţărându-se nebuneşte între braţele Muntelui, în 
căutarea duşmanului. Aveau steaguri nenumărate, negre, şi se 
apropiau ca o avalanşă, furioşi şi în dezordine. 

A fost o bătălie înspăimântătoare. Cea mai groaznică din 
toate experienţele lui Bilbo, cea pe care, atunci, a urât-o cel mai 
mult - ceea ce însemna, de fapt, cea de care a fost cel mai 
mândru şi cea de care i-a plăcut cel mai mult să-şi amintească 
mai târziu, cu toate că rolul lui în toată povestea a fost foarte 
mic. De fapt, la drept vorbind, şi-a pus inelul chiar de la început; 
asta l-a ferit de priviri, dar nu şi de pericol. Un inel fermecat ca 
cel pe care-l avea Bilbo nu constituie un scut când eşti atacat de 
gnomi şi nici nu opreşte săgețile zburătoare sau lăncile 
dezlănţuite; dar te ajută să ieşi din învălmăşeală şi capul tău să 


nu devină cu tot dinadinsul ţinta unei lovituri năvalnice dată de 
vreun gnom lăncier. Elfii atacară primii. Ura lor împotriva 
gnomilor era înverşunată şi fără de iertare. Suliţele şi săbiile lor 
străluceau în întuneric ca o flacără îngheţată, atât de cumplită 
era furia mâinilor care le ţineau. De îndată ce armata duşmană 
se strânse compactă în vale, trimiseră o ploaie de săgeți 
împotriva ei şi fiecare dintre ele licări pe când zbura, de parcă ar 
fi fost un ac de foc. În spatele săgeţilor urmară o mie de suliţaşi, 
care săriră de sus şi atacară. Strigătele lor erau asurzitoare. 
Stâncile erau pătate de sângele negru al gnomilor. 

Tocmai când gnomii îşi reveneau din atacul violent pe care 
îl dezlănţuiseră elfii împotriva lor, şi care oricum se oprise, se 
ridică de-a curmezişul văii un răcnet gutural, cu strigăte; 
oamenii lui Dain, de pe Dealurile de fier se aruncară în luptă din 
cealaltă parte, mânuindu-şi săpăligile; lângă ei veneau Oamenii 
Lacului, cu săbii lungi. 

Pe gnomi îi cuprinse panica; şi tocmai când să se întoarcă 
să facă faţă acestui nou atac, elfii se năpustiră iarăşi asupra lor, 
cu forţe noi. Mulţi dintre gnomi o şi porniseră alergând, făcând 
cale întoarsă pe malul râului, ca să scape de încleştare; şi mulţi 
dintre lupii lor îi atacau acum pe ei şi le sfâşiau morţii şi răniții. 
Victoria părea a fi la un pas, când un strigăt răsună pe înălţimi. 

Gnomii escaladaseră Muntele pe partea cealaltă şi mulţi 
dintre ei ajunseseră pe povârnişurile de deasupra Porții, urmaţi 
de alţii care veneau valuri-valuri, fără teamă, nepăsători faţă de 
cei care cădeau ţipând de pe stânci, în prăpăstii; voiau să atace 
pintenii de sus. La pintenii ăştia ajungeai pe nişte cărări care 
coborau din masa principală a Muntelui către centru; apărătorii 
erau prea puţini la număr ca să le ţină piept multă vreme. 
Victoria se depărta acum fără speranţă de întoarcere. Stăviliseră 
doar primul atac violent al şuvoiului negru. 

Ziua înainta. Gnomii se strânseră din nou la vale. După ei 
se năpusti şi o armată de lupi wargi şi cu ei veni şi garda 
personală a lui Bolg, gnomi uriaşi cu iatagane de oţel. Nu trecu 
mult şi cerul răvăşit de furtună se întunecă de-adevărat, în timp 
ce liliecii mari tot mai zburau rotindu-se în jurul ielelor şi al 
oamenilor, în jurul capului şi urechilor lor, sau se prindeau ca 
vampirii de cei loviți. Bard se lupta acum să apere pintenul 
dinspre răsărit, dar se retrăgea totuşi, încetul cu încetul, iar 
căpeteniile elfilor erau încolţite şi stăteau în jurul regelui lor, pe 


ramificaţia dinspre miazăzi a Muntelui, aproape de punctul de 
observaţie de pe Dealul Corbilor. 

Deodată răsună un strigăt puternic şi de la Poartă se auzi 
sunet de trompetă. Uitaseră de Thorin! O parte din perete, 
mişcat de un sistem de pârghii, se prăbuşi în afară, căzând în 
groapă cu un bubuit. Regele de sub Munte sări afară, urmat de 
tovarăşii lui. Scufiile şi pelerinele dispăruseră; purtau acum 
armuri lucioase şi în ochii lor sclipea o lumină roşie. În întuneric, 
marele pitic lucea ca aurul într-un foc care dădea să se stingă. 

Gnomii rostogoleau stânci şi le aruncau de sus, de unde se 
aflau; dar ei nu se lăsară, săriră jos la picioarele cascadei şi se 
repeziră în focul luptei. Lupii şi călăreţii cădeau sau o luau la 
goană. Thorin îşi mânuia toporişca cu lovituri puternice şi nimic 
nu părea să-l atingă. 

— Veniţi aici, aici, la mine! Elfi şi Oameni! La mine! O, 
neamurile mele! strigă el, şi vocea lui răsună ca un corn în toată 
valea. 

Şi toţi piticii lui Dain coborâră repede, înghesuindu-se să 
vină în ajutorul lui. Coborâră şi mulţi dintre oamenii de pe Lac, 
căci Bard nu reuşi să-i împiedice; şi din partea cealaltă veniră o 
grămadă de lăncieri de-ai elfilor. Şi din nou gnomii fură loviți şi 
nimiciţi în vale, şi aşezaţi grămadă unii peste alţii, până când 
oraşul Dale se întunecă devenind hidos de stârvurile lor. Lupii 
wargi se împrăştiară şi Thorin se repezi drept împotriva gărzii 
personale a lui Bolg. Dar nu reuşi să le străpungă rândurile. 

În spatele lui, printre gnomii ucişi, zăceau destui oameni şi 
pitici, şi mulţi elfi mândri, care ar fi putut să mai trăiască mult 
timp, fericiţi, în pădure. Pe măsură ce valea se lărgea, atacul lui 
Thorin încetinea. Avea prea puţine forţe. Flancurile lui erau 
neapărate. Nu trecu mult şi atacatorii fură asaltaţi şi forţaţi să se 
strângă într-un cerc mare, întorşi cu feţele în toate direcţiile, 
strânşi de jur-împrejur, ca în chingi, de gnomii şi lupii care se 
întorseseră în luptă. Garda personală a lui Bolg se repezi urlând 
şi intră în rândurile lor ca nişte valuri pe o faleză de nisip. 
Prietenii lor nu mai puteau să-i ajute, căci atacul dinspre Munte 
porni din nou cu forţe sporite şi de fiecare parte oamenii şi elfii 
erau încet, încet înfrânți. 

Bilbo se uita la toate astea, nefericit. Stătea pe Dealul 
Corbilor, printre elfi pe de o parte, pentru că de acolo era mai 
uşor de scăpat, şi pe de alta (aici intervenea sângele Took din 


vinele lui), pentru că, dacă avea să se afle într-o ultimă situaţie 
disperată, prefera, una peste alta, să-l apere pe Regele Elfilor. 
Gandalf era, de altfel, şi el acolo, aşezat pe jos şi cufundat parcă 
adânc în gânduri, pregătind probabil o ultimă vrăjitorie, înainte 
să se sfârşească totul. 

„Sfârşitul pare aproape. Nu mai e mult, se gândi Bilbo, şi 
gnomii ajung la Poartă şi ne măcelăresc pe toţi sau ne fugăresc 
până jos şi ne ucid. Zău dacă nu-ți vine să plângi, după toate 
prin câte am trecut. Mai bine ar fi trăit bătrânul Smaug şi ar fi 
păstrat tezaurul ăsta blestemat, decât să-l ia asemenea făpturi 
ticăloase; şi bătrânul Bombur, săracul, şi Balin, şi Fili, şi Kili, şi 
ceilalţi să sfârşească toţi atât de rău! Şi Bard, şi oamenii de pe 
Lac şi elfii cei voioşi. Vai de capul meu! Am auzit multe cântece 
de bătălie şi am crezut întotdeauna că înfrângerea poate fi 
glorioasă. Mie, unul, mi se pare foarte penibilă, ca să nu spun 
dureroasă. Tare aş vrea să fiu departe.” 

Norii se mişcau sfârtecaţi de vânt şi lumina roşie a apusului 
spinteca cerul. Văzând brusc o licărire în amurg, Bilbo se uită în 
jur şi scoase un strigăt. Ceea ce văzuse făcuse să-i tresalte 
inima de bucurie: forme negre, încă mici deocamdată, dar care 
se detaşau maiestuoase pe văpaia roşie din depărtări. 

— Vulturii! Vulturii! strigă el. Vin vulturii! 

Lui Bilbo nu prea i se întâmpla să-l înşele ochii. Vulturii 
coborau cu vântul, şir după şir, o armată atât de mare încât 
trebuie să se fi strâns din toate cuiburile de la miazănoapte. 

— Vulturii! Vulturii! strigă Bilbo, dansând şi făcând semne 
cu braţele, şi, chiar dacă nu puteau să-l vadă, elfii, oricum, îl 
auzeau. 

Curând după aceea începură şi ei să strige, şi ecoul 
strigătelor se răspândi în toată valea. O mulţime de ochi uimiţi 
se ridică înspre cer, cu toate că deocamdată nu se putea vedea 
decât de pe umerii de la miazăzi ai Muntelui. 

— Vulturii! strigă Bilbo încă o dată, dar în clipa aceea o 
piatră căzu de sus, îi izbi cu putere coiful şi Bilbo se prăbuşi 
pierzându-şi cunoştinţa. 


CAPITOLUL 18 
DRUMUL DE ÎNTOARCERE 

Când îşi reveni în simţiri, Bilbo văzu că e, literalmente, 
singur cu simţirile lui. Zăcea pe pietrele plate de pe Dealul 
Corbilor, şi nu era absolut nimeni pe aproape. O zi fără nori, dar 
răcoroasă, îl înconjura din toate părţile. Tremura şi era îngheţat 
bocnă, dar capul îi ardea ca focul. 

„Mă întreb ce s-o fi întâmplat? îşi spuse. În orice caz, nu 
sunt încă ceea ce se cheamă un erou căzut la datorie; dar 
probabil că nu e timpul pierdut.” 

Se ridică cu greu. Se uită în vale, dar nu văzu nici un gnom 
viu. După un timp, când i se mai limpezi puţin mintea, i se păru 
că vede elfi mişcându-se pe stâncile de jos. Se frecă la ochi. 
Probabil că mai rămăsese o tabără la oarecare distanţă, în 
câmpie; şi era într-adevăr şi oarecare forfotă în jurul Porții? | se 
părea că vede piticii care dărâmă zidul. Dar totul era învăluit 
într-o tăcere de mormânt. Nu se auzeau nici strigăte, nici ecouri 
de cântec. In aer părea că pluteşte tristeţea. 

„Până la urmă, probabil că am fost totuşi victorioşi, îşi 
spuse, pipăindu-şi capul care-l durea îngrozitor. Dar o victorie 
cam sinistră.” 

Deodată văzu un om care se urca îndreptându-se către el. 

— Hei! strigă el cu o voce care tremura. Bună ziua! Ce se 
întâmplă? 

— Ce e vocea asta care se aude printre pietre? spuse omul 
oprindu-se şi uitându-se cercetător în jurul lui, destul de aproape 
de locul unde se afla Bilbo. 

Bilbo îşi aminti atunci de Inel. „Vai de mine! spuse. Până la 
urmă nu e întotdeauna bine să fii nevăzut. Poate că altfel aş fi 
petrecut o noapte caldă şi confortabilă în pat.” 

— Eu sunt ! Bilbo Baggins, tovarăşul lui Thorin, strigă el, 
scoțând în grabă inelul. 

— Bine că te-am găsit, spuse omul, apropiindu-se de el. E 
nevoie de dumneata şi te căutam de mult. Ai fi fost trecut 
printre morţi, şi sunt mulţi, dacă Gandalf, vrăjitorul, n-ar fi spus 
că ultima dată când ţi-a auzit vocea erai cam pe aici. Am fost 
trimis să te mai caut o dată, pentru ultima oară. Eşti rănit rău? 

— O lovitură urâcioasă la cap, cred, spuse Bilbo, dar aveam 
coif şi capul meu e tare. Totuşi, mi-e cam rău şi-mi simt 
picioarele ca de paie. 


— Te duc eu în braţe până la tabăra din vale, spuse celălalt 
şi-l ridică cu grijă. 

Omul era iute şi avea un pas sigur. Aşa că nu trecu mult şi 
Bilbo se trezi aşezat pe jos, în faţa unui cort din Dale. Acolo se 
afla şi Gandalf, cu braţul într-o eşarfă. Nici măcar vrăjitorul nu 
scăpase fără o rană. Şi, în general, în toată armata nu prea 
scăpaseră mulţi neatinşi. 

Văzându-l pe Bilbo, Gandalf se arătă încântat. 

— Baggins! exclamă el. la te uită! Totuşi, ai scăpat. Ce bine 
îmi pare! Începusem să mă întreb dacă ai reuşit să treci de toate 
astea, deşi ştiam că eşti norocos. Groaznică poveste, care era 
cât pe-aci să se transforme într-un dezastru. Dar lasă că-ţi spun 
restul ştirilor mai târziu. Hai, vino! spuse şi tonul lui se făcu 
serios. Eşti chemat. Şi arătându-i drumul, îl duse în cort. 

— Bună ziua, Thorin! spuse, intrând. L-am adus. 

Şi, într-adevăr, Thorin Scut-de-Stejar zăcea acolo grav rănit, 
iar armura lui sfâşiată şi securea crăpată erau aruncate pe jos. 
Bilbo se apropie de el şi Thorin îşi ridică privirea. 

— Rămâi cu bine, bunul meu hoţ, spuse, mă duc acum în 
Sălile Aşteptării, să mă aşez lângă străbunii mei, alături de 
Thrain şi Thror. Şi cum las o grămadă de aur şi de argint care, 
acolo unde mă duc eu, nu e de nici un folos, vreau să mă 
despart de tine cu prietenie şi să-mi retrag vorbele şi faptele de 
la Poartă. 

Bilbo se aşeză cu un genunchi la pământ; sufletul îi era plin 
de tristeţe. 

— Rămâi cu bine, rege de sub Munte, spuse. Dureroasă 
aventură, dacă trebuie să se isprăvească astfel; şi nici un munte 
întreg de aur nu poate s-o îndrepte. Dar îmi pare bine că am 
împărţit pericolele cu dumneavoastră; asta e mai mult decât 
merită un Baggins. 

— Nu, spuse Thorin, ai mult mai multe calităţi decât îţi 
închipui, copil al blândului soare-apune. Ai curaj şi înţelepciune 
împletite în egală măsură. Dacă ar fi mai mulţi care să 
preţuiască mâncarea şi cântecul, şi veselia mai presus de 
comori şi de aur, lumea ar fi mai fericită. Dar, fericită sau tristă, 
eu trebuie s-o părăsesc acum. Rămâi cu bine! 

Bilbo plecă atunci şi se aşeză singur, înfăşurat într-o pătură, 
şi nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar începu să plângă, şi a 
plâns până i s-au înroşit ochii şi a răguşit de tot. Avea sufletul 


blând şi bun. Şi, într-adevăr, a trecut multă vreme până când l-a 
lăsat inima să facă din nou o glumă. „Mare noroc că m-am 
trezit, îşi spuse el în cele din urmă. Grozav aş vrea să mai fie 
Thorin în viaţă, dar oricum îmi pare bine că am ajuns să ne 
despărţim prieteni. Eşti un prost, Bilbo Baggins. Ai încurcat 
povestea aceea cu Piatra rău de tot, şi tot a fost război, cu toată 
strădania ta de a cumpăra pacea şi liniştea, dar cred că de data 
asta nu mă poate face nimeni răspunzător.” 


Mai târziu află că toate se întâmplaseră după ce primise 
lovitura aceea în cap; dar se simţi mai degrabă trist decât 
fericit, şi, oricum, se săturase de toată aventura. Simţea dorul 
de acasă ca pe o durere până în măduva oaselor. Dar drumul de 
întoarcere a mai suferit totuşi o mică amânare, aşa că între timp 
am să vă povestesc puţin ce s-a întâmplat. Vulturii avuseseră de 
mult o bănuială că se ridică gnomii, căci ochiul lor ager prindea 
aproape orice mişcare ce avea loc în munţi. Aşa că se 
întruniseră şi ei, mulţi, foarte mulţi, sub conducerea Marelui 
Vultur din Munţii Ceţoşi; şi în cele din urmă, simțind de departe 
miros de bătălie, veniseră iute, o dată cu furtuna, şi ajunseseră 
tocmai la timp. Ei fuseseră aceia care îi îndepărtaseră pe gnomi 
de pe povârnişurile Muntelui, aruncându-i în prăpastie sau 
urmărindu-i până jos, în vale, în mijlocul duşmanilor, în timp ce 
ţipau înnebuniţi. Eliberaseră astfel iute Muntele Singuratic; iar 
elfii şi oamenii, de o parte şi de alta a văii, reuşiseră în sfârşit să 
vină în ajutorul celor care luptau jos. Dar chiar şi aşa vulturii tot 
erau mult mai puţini la număr decât inamicii lor. În ultima clipă 
apăruse chiar şi Beorn, în persoană - nimeni n-a ştiut cum şi de 
unde. Venise singur şi sub înfăţişarea de urs; şi, de furie, părea 
să fi crescut aproape cât un uriaş. 

Tunetul vocii lui era ca răpăitul de tobe şi ca salvele de tun, 
şi arunca gnomii şi lupii din calea lui de parcă ar fi fost vorba de 
paie sau de fulgi. Se năpusti în ariergarda lor şi străpunse 
încercuirea ca trăsnetul. Piticii încetaseră lupta şi se strânseră în 
jurul stăpânilor lor, pe un deal mic şi rotunjit. Apoi Beorn se opri 
şi îl ridică pe Thorin, care căzuse străpuns de sulițe, şi îl scoase 
din focul bătăliei. 

Se întoarse însă repede, de două ori mai furios, şi nimic şi 
nimeni nu mai reuşi să i se împotrivească; nici o armă nu părea 
să-l mai atingă. Împrăştie corpul de gardă, îl trase chiar pe Bolg 


însuşi în jos şi-l strivi. Gnomii se simţiră atunci cuprinşi de 
panică şi o luară la fugă în toate direcţiile. Dar inamicii lor 
uitaseră de oboseală de îndată ce apăruseră noi speranţe, aşa 
că îi urmăriră îndeaproape, împiedicându-i pe cei mai mulţi 
dintre ei să scape pe unde puteau. Împinseră mulţi dintre ei în 
Râul Curgător, iar pe cei care o porniseră alergând la miazăzi 
sau la apus îi urmăriră până la mlaştinile de lângă Râul Pădurii; 
acolo pieriră cei mai mulţi dintre ultimii fugari, iar cei care 
ajunseră cu greu până în împărăţia Elfilor Pădureni fură ucişi 
acolo sau atraşi să moară în adâncurile negre şi fără de cărare 
ale Codrului Întunecat. Cântecele spun că trei sferturi dintre 
gnomii războinici de la miazănoapte au pierit în ziua aceea, şi 
munţii au trăit apoi mulţi ani în linişte şi pace. 

Victoria fusese câştigată înainte de căderea nopţii, dar, 
când Bilbo se întoarse în tabără, urmărirea tot mai continua; şi 
în vale aproape că nu rămăseseră decât cei grav răniţi. 

— Unde sunt vulturii? îl întrebă el pe Gandalf în seara 
aceea, pe când zăcea în mai multe pături călduroase. 

— Unii iau parte la urmărire, spuse vrăjitorul, dar cei mai 
mulţi s-au întors la cuiburile lor. N-au vrut să stea aici; au plecat 
cu primele raze ale dimineţii. Dain i-a mulţumit stăpânului lor, 
acoperindu-l cu aur, şi le-a jurat tuturor prietenie veşnică. 

— Imi pare rău, adică vreau să spun că aş fi vrut să-i mai 
văd o dată, spuse Bilbo somnoros; dar, lasă, că poate îi văd în 
drum spre casă; fiindcă îmi închipui că voi pleca curând acasă. 

— Când vrei, spuse vrăjitorul. 

Dar n-a reuşit să plece decât după câteva zile. Pe Thorin 
l-au înmormântat adânc sub Munte, şi Bard i-a pus Piatra Ark pe 
piept. 

— Acolo să rămână cât o sta Muntele în picioare, spuse. Şi 
să aducă noroc tuturor semenilor săi, ce vor trăi aici în anii care 
vor să vie. 

Pe mormântul lui, Regele Elfilor aşeză sabia fermecată, 
Orcrist, pe care i-o luase lui Thorin când era în captivitate. 
Baladele spun că, ori de câte ori se apropiau duşmanii, strălucea 
în întuneric, aşa că fortăreaţa piticilor nu a mai putut fi luată 
niciodată prin surprindere. Acolo Dain, fiul lui Nain, a devenit 
Rege de sub Munte, iar cu timpul s-au strâns mulţi alţi pitici în 
jurul tronului său din sălile vechi. Din cei doisprezece tovarăşi ai 
lui Thorin rămăseseră doar zece. Fili şi Kili căzuseră apărându-l, 


făcându-i scut din trupul lor, căci era fratele mai mare al mamei 
lor. Ceilalţi au rămas cu Dain; pentru că Dain îşi împărţise bine 
comoara. 

Nu mai era, fireşte, vorba să se împartă în câte părţi se 
hotărâse la început - lui Balin şi Dwalin, şi Dori, şi Nori, şi Ori, şi 
Oin, şi Gloin, şi Bifur, şi Bofur, şi Bombur - sau lui Bilbo. Totuşi, a 
paisprezecea parte din tot aurul şi argintul, lucrat şi nelucrat, i 
s-a dat lui Bard, căci Dain a spus: „Vom cinsti cuvântul celui 
care s-a dus, şi Piatra Ark e acum în păstrarea lui”. 

Chiar şi a paisprezecea parte însemna o avere foarte mare, 
mai mare decât a multor regi pământeni. Din acea comoară, 
Bard îi trimise mult aur Stăpânului din Oraşul Lacului; şi-şi 
răsplăti slujitorii şi prietenii cu mărinimie. Regelui Elfilor îi dădu 
smaraldele lui Girion, giuvaiere pe care le preţuia foarte mult şi 
pe care i le restituise Dain. 

Lui Bilbo îi spuse: 

— Această comoară îţi aparţine tot atât cât îmi aparţine şi 
mie, cu toate că vechile învoieli nu mai stau în picioare, fiindcă 
sunt mulţi cei care au pretenţia de a fi câştigat-o şi apărat-o. 
Dar, deşi eşti gata să renunţi la orice pretenţie, aş dori ca 
vorbele spuse de Thorin la Poartă, şi de care i-a părut atât de 
rău, să nu se îndeplinească; aş dori, adică, să-ţi dăm măcar 
puţin din comoară. Pe tine am să te răsplătesc cel mai bine. 

— Sunteţi foarte generos, spuse Bilbo, dar zău că eo 
uşurare pentru mine să nu iau nimic. Cum voi putea duce eu 
toată comoara asta până acasă, fără război şi fără crime? Şi 
ce-aş putea face cu ea, odată ajuns acasă? Sunt convins că e 
mai bine să rămână în mâinile dumneavoastră. 

N-a vrut nici în ruptul capului să ia mai mult de două casete 
mici, una plină cu argint, cealaltă cu aur, cât să poată duce un 
căluţ solid. „Mai mult decât atât nici n-aş putea mânui”, spuse. 

În cele din urmă veni şi vremea ca Bilbo să-şi ia rămas-bun 
de la prieteni. 

— Rămâi cu bine, Balin, spuse, şi tu, Dwalin, rămâneţi cu 
bine Dori, Nori, Ori, Oin, Gloin, Bifur, Bofur şi Bombur! Să nu vi 
se rărească niciodată bărbile! Şi întorcându-se înspre Munte, 
adăugă: Rămâi cu bine, Thorin Scut-de-Stejar! şi voi, Fili şi Kili! 
Să nu vi se stingă amintirea niciodată. 

La Poartă, piticii se plecară adânc în faţa lui, dar cuvintele li 
se împotmoliră în gâtlej. 


— La revedere şi să ai noroc oriunde te-ai duce! spuse 
Balin, în cele din urmă. Şi dacă vii să ne mai vezi vreodată, când 
sălile noastre vor fi iarăşi frumoase, vom face o petrecere 
într-adevăr grozavă! 

— Şi dacă drumul vostru va trece vreodată pe la mine, 
spuse Bilbo, nu şovăiţi să bateţi la poartă. Ceaiul e la ora patru; 
dar oricare dintre voi e bine venit la orice oră. 

Apoi se întoarse şi plecă. 


Oastea elfilor se întorcea acasă; şi chiar dacă numărul lor 
se împuţinase întristător, totuşi mulţi dintre ei erau fericiţi, căci 
se gândeau că cei de la miazănoapte vor trăi fericiţi acum, 
mulţi, mulţi ani. Dragonul fusese ucis, gnomii, înfrânți, şi-n 
inimile tuturor era lumină, căci după iarnă se pregătea o 
primăvară de bucurie. 

Gandalf şi Bilbo l-au urmat pe Regele Elfilor călare, iar 
lângă ei a păşit Beorn, care-şi recăpătase înfăţişarea de om şi 
care a râs şi a cântat cu voce tare tot drumul. Şi au tot mers 
aşa, până când au ajuns aproape de marginea Codrului 
Intunecat, la miazănoapte de locul de unde izvora Râul Pădurii. 
Acolo se opriră, căci vrăjitorul şi Bilbo nu voiau să intre în 
pădure, cu toate că regele îi invitase să stea un timp în palatele 
lui. Voiau s-o ia pe lângă marginea pădurii şi s-o ocolească în 
capătul dinspre miazănoapte, în pârloaga care se întindea între 
pădure şi Munţii Cenuşii. Era un drum lung şi mohorât, dar 
acum, după ce gnomii fuseseră zdrobiţi, li se părea că e mai 
sigur decât cărările înfricoşătoare de sub copaci. Pe de altă 
parte, Beorn mergea şi el în aceeaşi direcţie. 

— Rămâi cu bine, o, Rege al Elfilor, spuse Gandalf. Să-ţi fie 
veselă pădurea verde, cât o fi pământul tânăr. Şi vesel să-ţi fie 
tot neamul. 

— Mergi cu bine, o, Gandalf! spuse regele. Să apari 
întotdeauna unde e cea mai mare nevoie de dumneata, dar 
nimeni nu se aşteaptă să vii. Cu cât ai să vii mai des pe la mine, 
cu atât o să fiu mai mulţumit. 

— Vă rog din suflet, spuse Bilbo, bâlbâindu-se şi stând 
într-un picior, să acceptaţi darul acesta. După care scoase un 
colan de argint şi perle, pe care i-l dăduse Dain la despărţire. 

— Ce am făcut eu ca să câştig un asemenea dar, o, Hobbit? 
spuse regele. 


— Păi, ştiţi, m-am gândit, spuse Bilbo puţin ruşinat, că ar 
trebui să vă răsplătesc cumva, pentru, hm! pentru ospitalitatea 
de atunci. Vreau să spun că şi un Spărgător poate avea 
sentimente... Prea am băut mult din vinul dumneavoastră şi 
prea multă pâine am mâncat fără să ştiţi! 

— Am să iau darul pe care mi-l dai, o, Bilbo, hobbit 
minunat, spuse regele cu gravitate. Te declar Prieten-al-elfilor şi 
te binecuvântez: Să nu ţi se micşoreze niciodată umbra (că 
altfel ar fi prea uşor să te furişezi şi să şterpeleşti). Du-te cu 
bine! 

După care elfii se întoarseră în pădure, iar Bilbo o porni pe 
drumul lui lung către casă. 


Până a ajuns acasă a mai avut însă multe greutăţi şi 
aventuri. Ţinutul Sălbatic rămăsese tot ţinut sălbatic, şi pe 
vremea aceea, în afară de gnomi, mai trăiau acolo şi alte 
făpturi; dar a fost bine călăuzit şi bine păzit - vrăjitorul era cu el. 
Şi o bună parte din drum a mers cu ei şi Beorn, aşa că nu s-a 
mai aflat niciodată în mare pericol. In orice caz, cam pe la 
miezul iernii, Gandalf şi Bilbo făcuseră tot drumul de-a lungul 
ambelor margini ale pădurii, până în pragul casei lui Beorn; 
acolo au rămas, un timp, amândoi. Perioada sărbătorilor de 
iarnă a fost plăcută şi veselă acolo; oamenii veneau din toate 
părţile să chefuiască, la invitaţia lui Beorn. Gnomii Munţilor 
Ceţoşi erau acum puţini la număr şi morţi de frică, şi stăteau 
ascunşi în văgăunile cele mai adânci pe care reuşiseră să le 
găsească; lupii wargi dispăruseră din pădure, aşa că oamenii 
puteau călători acum dintr-un loc într-altul, fără să le mai fie 
teamă. Mai târziu, Beorn a devenit, într-adevăr, un mare 
conducător al acelor locuri şi a domnit peste un pământ sălbatic, 
aşezat între munţi şi pădure; se mai spune şi că, timp de mai 
multe generaţii, bărbaţii din neamul lui au păstrat puterea să se 
prefacă în urşi, şi, dacă unii au fost oameni răi şi încruntaţi, cei 
mai mulţi au avut sufletul lui Beorn, chiar dacă nu au avut 
mărimea şi puterea lui. În vremea lor au fost izgoniți ultimii 
gnomi din Munţii Ceţoşi şi o pace nouă s-a răspândit dincolo de 
marginea Ţinutului Sălbatic. 

Era primăvară, o primăvară dulce cu un soare strălucitor, 
când Bilbo şi Gandalf şi-au luat, în cele din urmă, rămas-bun de 
la Beorn, şi, deşi îi era dor de casă, lui Bilbo îi păru rău că 


pleacă, pentru că florile din grădinile lui Beorn erau, primăvara, 
tot atât de minunate ca florile din miezul verii. 

In cele din urmă au dat de drumul cel lung şi au ajuns la 
trecătoare, unde îi prinseseră altădată gnomii. Dar au ajuns în 
locul acela înalt dimineaţa, şi uitându-se în spatele lor au văzut 
un soare alb care lucea peste pământurile întinse. Acolo, în 
spate, se afla Codrul Intunecat, albastru în depărtare şi 
verde-închis şi misterios la marginea mai apropiată, deşi era 
primăvară. Acolo, departe, unde abia se mai vedea, era Muntele 
Singuratic. Pe vârful cel mai înalt zăpada, care încă nu se topise, 
lucea palidă. 

— Şi astfel, după foc vine zăpadă, şi chiar şi dragonii îşi 
găsesc sfârşitul, spuse Bilbo şi întoarse spatele Aventurii. Partea 
Took a firii lui obosise cumplit, pe măsură ce partea Baggins 
devenea din zi în zi mai puternică. Tot ce doresc acum e să stau 
în fotoliul meu de acasă, spuse. 


CAPITOLUL 19 
ULTIMA ETAPĂ 
Era în mai când Bilbo şi Gandalf se întoarseră, în sfârşit, la 
marginea Văii Rivendell, unde se afla Ultima (sau Prima) Casă 
Îmbietoare. Au ajuns seara şi căluţii lor erau obosiţi, mai ales cel 
care căra bagajele; simțeau cu toţii nevoia de odihnă. Şi cum 
coborau cărarea abruptă, Bilbo îi auzi pe elfi cum cântau urcați 
în copaci, de parcă nu se opriseră nici o clipă de când trecuse 
ultima dată pe acolo. Şi de îndată ce călăreţii au ajuns în 
luminişurile din josul pădurii, elfii au izbucnit într-un cântec care 
semăna foarte mult cu cel pe care îl auziseră prima dată. Adică 
suna cam aşa: 


Balaurul a fost răpus 
Şi oasele-i sunt fărâmate-acum. 
Cămaşa lui de za e ruptă, 
Din slava-i s-a ales doar scrum. 


Chiar dacă spada rugineşte. 
lar tronul şi coroana pier, 
Cu braţul ce-a fost de nădejde 
Şi mult iubitul giuvaier. 


Aici tot va mai creşte iarba 
Şi pomii se vor legăna 
Şi apa tot va curge lină, 
Şi spiriduşii vor cânta, 
Hai, hai, la-la-la-la-la. 


Veniţi, hai, vă întoarceţi cu toţii în vâlcea. 
Stelele-s mult mai strălucitoare 
Ca giuvaierele lor, 
Mult mai albă este, sigur, Luna, 
Decât argintul din comori. 


Cu mult mai orbitor e focul, 
În astă vatră şi-n cuptor 
Decât e aurul din mină. 

De ce să fii rătăcitor? 


O, tra-la-la-la-la-la, 
Veniţi, hai, vă-ntoarceţi cu toţii în vâlcea. 
Dar unde vă duceţi 
Acum, târziu, în noapte? 


Când stelele clipesc 
Şi râul curge-n şoapte 
Unde vă duceţi, încărcaţi, 

Cu feţele-ntristate, cu sufletul mâhnit, 
Căci zânele de-aicea sunt toate zâmbitoare 
Şi vor să-nveselească pribeagul cel trudit, 
Cu tra-la-la-la-la 
Vă-ntoarceţi în vâlcea, 
Tra-la-la-la-la-la, 

La-la-la-la 
La-la! 


Apoi elfii din vale le-au ieşit în întâmpinare, i-au salutat şi 
i-au dus pe celălalt mal al apei, până la casa lui Elrond. Acolo li 
s-a făcut o primire călduroasă şi multe au fost în seara aceea 
urechile nerăbdătoare să asculte povestea aventurilor lor. Cel 
care le-a spus-o a fost Gandalf, căci Bilbo devenise tăcut şi 
somnoros. Cunoştea cea mai mare parte a poveştii, căci o 
trăise, şi i-o spusese aproape toată şi vrăjitorului, pe drumul de 
întoarcere sau în casa lui Beorn; doar când şi când deschidea 
câte un ochi şi asculta, când apărea câte un episod pe care nu-l 
cunoştea. 

Aşa a aflat şi unde fusese Gandalf: auzind ceea ce i-a spus 
vrăjitorul lui Elrond. După câte se părea, Gandalf fusese la un 
mare sfat al vrăjitorilor, stăpâni ai ştiinţei străvechi şi ai magiei 
celei mai iscusite; şi îl goniseră în cele din urmă pe Necromant 
din vizuina lui cea neagră, de la miazăzi de Codrul Întunecat. 

— Curând, spunea Gandalf, pădurea va deveni un loc mai 
sănătos. Sper că Nordul va trăi eliberat de groază, mulţi-mulţi 
ani. Şi totuşi, tare aş fi vrut să-l fi izgonit din lume pentru 
totdeauna. 

— Ar fi fost, într-adevăr, foarte bine, spuse Elrond, dar mă 
tem că asta n-o să se întâmple în mileniul nostru şi nici în multe 
altele care vor veni după noi. 

După ce isprăvi povestea călătoriilor, urmară alte poveşti şi 


apoi altele, poveşti de demult, şi poveşti din vremuri noi, şi 
poveşti care nu se legau de nici o vreme, până când lui Bilbo îi 
căzu capul în piept şi începu să sforăie tihnit în colţişorul lui. 
Când se trezi descoperi că se află într-un pat alb, iar luna 
strălucea prin fereastra deschisă. Sub fereastră, pe malurile 
izvorului, cântau o grămadă de elfi, cu o voce puternică şi clară: 


Cântaţi cu toţii acum un imn de bucurie, 
Căci vântul lin prin cetini şi ierburi iar adie; 
Stelele au muguri şi Luna e în floare, 

Şi-a nopţii mici ferestre lucesc, sunt zâmbitoare. 


Dansaţi cu toţii veseli, dansaţi toţi împreună. 
Uşori ca pana pe iarba de sub Lună. 
De-argint e râul-acuma şi umbre trec în zbor, 
In luna mai e vesel şi nici urmă de nor. 


Dar să cântăm în şoaptă, să-i ţesem lui un vis, 
Şi să-l lăsăm să doarmă, că ochii i-a închis, 
Uraţi-i „noapte bună”, somn dulce, pernă moale, 
Somn dulce, nani, nani, somn dulce pân-se scoală. 


să nu mai fremătaţi, copaci, nici brad, nici fag, nici salcie. 
Tu, Lună, cazi, şi bezna peste toţi domnească. 
Sst! Salcie, şi tu, frasin, şi tu, mândre stejar, 
să fie mut şi râul, până e ziuă, iar. 


— Hei, făpturi voioase, spuse Bilbo, uitându-se afară. Care-i 
ora Lunii acum? Cântecul vostru de leagăn ar trezi şi un gnom 
beat! Totuşi, eu vă mulţumesc. 

— lar sforăiturile tale ar trezi şi un dragon de piatră - totuşi 
noi îţi mulţumim, răspunseră elfii, râzând. Se apropie zorile şi tu 
dormi de când s-a lăsat noaptea. Mâine poate că vei fi vindecat 
de oboseală. 

— Puțin somn în Casa lui Elrond te tămăduieşte de multe, 
spuse el, dar o să profit să mă tămăduiesc cât mai bine. Vă spun 
din nou noapte bună, frumoşii mei prieteni. Şi zicând asta, se 
întoarse în pat şi dormi până târziu dimineaţă. 

In casa aceea se vindecă repede de oboseală, glumind şi 
dansând adesea, vesel şi voios, cu elfii din vale, în zori sau în 


miez de noapte. Dar nici chiar locul acela nu l-a putut reţine 
multă vreme; îi era dor de casă. De aceea, după o săptămână îşi 
luă rămas-bun de la Elrond şi, dându-i mici daruri, dintre acelea 
pe care ştia că le va accepta, o porni călare cu Gandalf mai 
departe. 

Tocmai când să părăsească valea, cerul se întunecă în faţa 
lor şi ploaia şi vântul le ieşiră în cale. 

— Veselă e luna mai, spuse Bilbo, pe când ploaia îi biciuia 
obrazul. Dar am lăsat legendele în urma noastră şi ne întoarcem 
acasă. Probabil că asta e ca să ne aducem aminte. 

— Mai e drum lung până acasă, spuse Gandalf. 

— Dar e ultimul, răspunse Bilbo. 

Ajunseră la râul care însemna chiar marginea zonei de 
frontieră a Ţinutului Sălbatic, şi la vadul de sub malul abrupt, de 
care poate că vă amintiţi; apele erau umflate pentru că se 
topiseră zăpezile o dată cu apropierea verii şi pentru că ploua 
de dimineaţă până seara; trecură vadul cu oarecare greutăţi, 
dar îşi continuă drumul, pe când se lăsa seara asupra ultimei 
etape a călătoriei. 

Lucrurile se petrecură, în mare parte, ca şi prima dată când 
trecuseră pe acolo, doar că erau mai puţini şi mai tăcuţi; şi pe 
urmă, de data asta, nici troli n-au mai fost. Bilbo îşi amintea în 
fiecare punct al drumului întâmplările care se petrecuseră şi 
vorbele care fuseseră rostite cu un an în urmă - lui i se părea că 
trecuseră zece - aşa că recunoscu, fireşte, şi locul unde căzuse 
căluţul în râu, şi cel unde o cotiseră şi dăduseră de aventura 
urâcioasă cu Tom şi Bert şi Bill. 

Nu prea departe de drum găsiră, ascuns şi neatins, aurul 
trolilor pe care-l îngropaseră ei atunci. 

— Eu am destul, să-mi ajungă cât m-o ţine vremea, spuse 
Bilbo, după ce îl scoaseră din pământ. Mai bine ia-l dumneata, 
Gandalf. Cred că-ţi poate fi de folos. 

— Sigur că-mi poate fi de folos, spuse vrăjitorul. Dar să 
împărţim totuşi frăţeşte. S-ar putea să descoperi că ai mai multă 
nevoie de el decât îţi închipui. 

Aşa că puseră aurul în saci şi-l aşezară pe căluţi, care se 
arătară foarte nemulţumiţi. După asta, au mers mult mai încet 
căci cea mai mare parte a timpului au trebuit să umble pe jos. 
Dar regiunea era verde şi avea multă iarbă prin care hobbitul 
trecea fericit, îşi ştergea faţa cu o batistă roşie de mătase - nu! 


nu supravieţuise nici măcar una dintre batistele lui; pe asta o 
împrumutase de la Elrond, căci o dată cu luna iunie venise şi 
vara, şi era din nou cald şi senin. 

Dar toate lucrurile au un sfârşit, chiar şi povestea noastră, 
aşa că a venit, într-un târziu, şi ziua când au văzut meleagurile 
unde se născuse şi crescuse Bilbo, unde cunoştea formele 
pământului şi ale copacilor tot atât de bine ca şi mâinile şi 
degetele lui de la picioare... 

Ajungând pe o înălţime şi văzând propriul lui Deal, în 
depărtare, se opri brusc şi spuse: 


Peste stânci şi pe sub pomi 
Şerpuiesc spre zări cărări, 
Lângă peşteri reci şi râuri 
Ce nu poposesc în mări, 
Peste-omăt cernut de iarnă, 
Şi prin florile-n cunună. 
Peste munţi, în clar de lună. 
Pe sub nori şi pe sub stele, 
Drumu-aleargă, nici nu-i pasă, 
_ Insă paşii drumeţiei 
In sfârşit mă-duc acasă. 
Ochii ce-au văzut măceluri 
Şi, în peşteri, grozăvii, 
Văd în fine lunci şi pomii, 
Amintiri ce azi sunt vii! 


Gandalf se uită la el, spunând: 

— Dragul meu Bilbo, cu tine s-a petrecut ceva. Nu mai eşti 
hobbitul de altădată! 

Apoi traversară podul, trecură de moara de lângă râu şi 
ajunseră la uşa lui Bilbo. 

— Doamne! Ce se întâmplă aici? strigă el. Era, într-adevăr, 
mare forfotă şi oameni de toate felurile, respectabili şi mai puţin 
respectabili, stăteau strânşi ciorchine la uşa lui, mulţi dintre ei 
intrând şi ieşind, fără măcar să-şi şteargă picioarele pe preş, 
după cum observă Bilbo, enervat. 

Dacă Bilbo a fost, cu drept cuvânt, cam uluit, persoanele 
acelea au rămas de-a dreptul trăsnite. Se întorsese tocmai la 
mijlocul unei licitaţii. La intrare era atârnat un anunţ, mare, roşu 


şi negru, care spunea că la 22 iunie, domnii Grubb, Grubb & 
Burrowes vor vinde la licitaţie efectele răposatului domn Bilbo 
Baggins Esquire, proprietar al Fundului-de-Sac, de sub Deal, 
Hobbiton. Vânzarea începuse la ora 10 fix. Acum era aproape de 
prânz şi cele mai multe lucruri se şi vânduseră pe diferite 
preţuri, de la mai nimic până la o ceapă degerată (ceea cenue 
neobişnuit la licitaţii). Verii lui Bilbo, ramura Baggins din 
Sac-Ville, erau ocupați să măsoare încăperile, să vadă dacă erau 
destul de mari pentru mobila lor. Pe scurt, Bilbo era „presupus 
mort”, şi mulţi dintre cei care o spuseseră erau trişti să 
descopere că presupunerea fusese greşită. 

Întoarcerea domnului Bilbo Baggins a creat, într-adevăr, o 
mare agitaţie, atât sub Deal şi peste Deal, cât şi de cealaltă 
parte a Apei. N-a fost o minune dintr-acelea care ţin doar trei 
zile; plictiselile legale au durat ani şi ani. A trecut, de fapt, 
destul de mult timp înainte ca domnul Baggins să fie din nou 
admis printre cei vii; persoanele care făcuseră afaceri deosebit 
de bune la licitaţie n-au vrut să se lase convinse cu una, cu 
două; şi în cele din urmă, ca să câştige timp, Bilbo a trebuit să 
răscumpere o bună parte din propriile lui mobile. Multe dintre 
linguriţele lui de argint au dispărut în chip misterios şi n-au mai 
fost recuperate niciodată. El, unul, i-a bănuit pe verii Baggins 
din Sac-Ville. Ei, pe de altă parte, n-au vrut niciodată să admită 
că Bagginsul care se întorsese era cel adevărat şi deci relaţiile 
lor cu Bilbo n-au mai fost niciodată aceleaşi. Prea doriseră mult 
să trăiască în vizuina lui cea atât de frumoasă. 

Bilbo descoperi că pierduse mai mult decât linguriţele, îşi 
pierduse reputația. E adevărat că a rămas pe vecie 
Prieten-al-elfilor, că s-a bucurat de stima piticilor, vrăjitorilor şi a 
tuturor făpturilor de acest fel, care treceau prin faţa porţii lui, 
dar nu mai era sută la sută respectabil. Toţi hobbiţii din 
împrejurimi îl considerau „excentric” - în afară de nepoţii şi 
nepoatele lui din partea Took, dar nici chiar aceia nu erau 
încurajați în această simpatie de către cei vârstnici. 

Îmi pare rău să vă spun, dar lui Bilbo nici nu-i păsa. Era cât 
se poate de mulţumit; şi şuieratul apei în ceainicul de pe vatră a 
rămas, pentru el, muzica cea mai dulce, mai dulce chiar decât 
fusese în zilele liniştite dinaintea Petrecerii Neaşteptate. Sabia a 
atârnat-o deasupra căminului, cămaşa de zale a aşezat-o pe un 
cuier la intrare (până când a împrumutat-o unui Muzeu). Aurul şi 


argintul le-a cheltuit în mare parte pe daruri, atât din cele utile 
cât şi din cele excentrice - ceea ce într-o anumită măsură 
explică afecțiunea pe care i-o purtau nepoţii şi nepoatele. Inelul 
fermecat l-a păstrat însă ca pe o mare taină, căci îl folosea ori 
de câte ori apăreau oaspeţi antipatici la orizont. 

S-a apucat să scrie poezii şi să frecventeze elfii; şi cu toate 
că mulţi dădeau din cap şi îşi atingeau fruntea spunând: „Bietul 
Baggins!” şi cu toate că puţini au fost cei care să creadă vreuna 
din poveştile lui, a trăit fericit până la sfârşitul zilelor sale, care 
au fost extrem de multe. 


Într-o seară de toamnă, câţiva ani mai târziu, Bilbo stătea la 
biroul lui şi-şi scria memoriile - se gândise să le intituleze „Până 
acolo şi înapoi: vacanţa unui hobbit”, când auzi soneria de la 
intrare. Era Gandalf şi un pitic; piticul nu era altul decât Balin. 

— Intraţi, intraţi, spuse Bilbo, şi câteva clipe mai târziu 
stăteau toţi trei, aşezaţi în fotolii în faţa focului. Dacă Balin a 
observat că haina domnului Baggins se cam mărise (şi avea 
nasturi din aur adevărat), Bilbo a observat şi el, la rândul lui, că 
barba lui Balin se lungise cu mai mulţi centimetri, iar cojocul lui 
bătut cu nestemate era foarte elegant. 

Bineînţeles că s-au apucat să vorbească de timpurile pe 
care le petrecuseră împreună şi Bilbo întrebă cum mai merg 
lucrurile în ţinuturile Muntelui. Se pare că mergeau foarte bine. 
Bard reconstruise oraşul Dale şi oamenii se strânseseră în jurul 
lui, venind de pe Lac şi dinspre miazăzi, şi apus, şi toată valea 
devenise iarăşi roditoare şi bogată. Primăvara era plină de flori 
şi pomi, şi toamna, plină de fructe şi serbări. Oraşul Lacului a 
fost reîntemeiat şi era acum mai înfloritor ca oricând; pe Râul 
Curgător circulau multe bogății în sus şi-n jos; iar între pitici şi 
oameni se legase o mare prietenie. 

Vechiul stăpân o sfârşise rău. Bard îi dăduse o grămadă de 
aur ca să ajute oamenii de pe Lac, dar, fiind dintre aceia care 
prind uşor boala numită molimă-de-dragon, luase aproape tot 
aurul şi fugise cu el. Până la urmă a murit de foame în Ținuturile 
Pustii, părăsit de toţi ai lui. 

— Noul Stăpân e mai înţelept, spuse Balin, şi foarte iubit, 
căci fireşte că oamenii îi atribuie aproape toate meritele pentru 
bunăstarea lor actuală. Oamenii compun acum cântece care 
spun că, în vremea lui, râurile curg pline de aur. 


— Atunci, profeţiile vechilor cântece s-au adeverit într-un 
fel, spuse Bilbo. 

— Sigur că da, spuse Gandalf. De ce să nu se adeverească? 
Doar nu te îndoieşti de profeţii, fiindcă ai şi dumneata o 
contribuţie în a le fi făcut să se adeverească? Doar nu îţi închipui 
că aventurile dumitale şi felul în care ai scăpat de necazuri s-au 
datorat norocului, sau că au fost doar spre folosul dumitale? Eşti 
o persoană foarte bine, domnule Baggins, şi eu ţin foarte mult la 
dumneata, dar, la urma urmelor, nu eşti decât o făptură mititică 
într-o lume mare, mare! 

— Slavă Domnului! spuse Bilbo, râzând şi îi întinse cutia în 
care ţinea tutunul. 


SFÂRŞIT