J. R. R. Tolkien — Stapanul Inelelor Vol 1,2 & 3

J.R.R. Tolkien 


|. R. R. Iolkien 


Trilogia "Stapanul Inelelor" 
(1954-1955) 


Part 1 FRĂŢIA INELULUI 


Trei inele pentru stăpânii elfi cei de sub soare, Şapte pentru 
ei, piticii de viţă din săli de stâncă, Nouă, Oamenilor care 
ştiu că-n lumea lor se moare, Unul pentru el, Seniorul 
Întunecimii-n noaptea lui adâncă 

Unde-s Umbrele în Ţinutul Mordor, ca să le găsească. Şi pe 
toate să le-adune un inel, şi altul nime, Să le ferece pe 
toate, astfel să le stăpânească, Unde-s Umbrele, în Ţinutul 
Mordor, în întunecime. 


Chapter 1 

Cuvânt înainte. 

Această poveste a crescut pe măsură ce era povestită, 
până când a devenit o istorie a Războiului cel Mare al 
Inelului, cuprinzând însă multe imagini fugare din istoria 
încă şi mai veche ce a precedat-o. A fost începută curând 
după ce a fost scris Hobbitul şi înaintea publicării acestuia 
în 1937; dar nu am continuat seria, căci am dorit ca mai 
întâi să închei şi să pun în ordine mitologia şi legendele 
Zilelor de Odinioară care, la acea dată, prinseseră deja 
contur. Am dorit să fac acest lucru pentru propria 
satisfacţie şi aveam puţine speranţe că vor fi şi alţii care să 
manifeste interes pentru această lucrare, mai ales că sursă 
ei de inspiraţie era în primul rând lingvistică, iar de început 
am început-o pentru a oferi fundalul istoric necesar limbilor 
elfice. 


Când cei cărora le-am cerut sfaturi şi păreri m-au 
corectat, înlocuind puţine speranţe cu fără speranţă, m-am 
întors la seria mea, încurajat de cererile venite din partea 
cititorilor de a le oferi mai multe informaţii despre hobbiţi şi 
despre aventurile lor. Dar povestea era atrasă în mod 
irezistibil spre lumea mai veche şi a devenit o relatare, ca 
să zic aşa, a sfârşitului şi a trecerii ei, înainte să se spună 
ceva despre începutul şi mijlocul ei. Procesul a început pe 
când scriam Hobbitul, în care existau încă de pe atunci 
câteva referiri la subiectul mai vechi: Elrond, Gondolin, Elfii 
Nobili şi orci, cât şi imagini fugare, care se iviseră fără a fi 
chemate, ale unor lucruri mai înalte, sau mai afunde, sau 
mai întunecate decât ceea ce se găsea la suprafaţă: Durin, 
Moria, Gandalf, Necromantul, Inelul. Descoperirea 
semnificaţiilor acestor imagini fugare şi a relaţiei lor cu 
istoriile străvechi a scos la lumină Al Treilea Ev care a 
culminat cu Războiul Inelului. 

Cei care au cerut mai multe informaţii despre hobbiţi le-au 
primit până la urmă, dar au trebuit să aştepte o vreme 
îndelungată; căci alcătuirea Stăpânului Inelelor a durat cu 
întreruperi din 1936 până în 1949, o perioadă cu multe 
obligaţii pe care nu le-am neglijat, şi multe alte interese de 
cercetător şi profesor, care m-au absorbit adesea. 
Amânarea a fost pricinuită, de asemenea, de izbucnirea 
războiului în 1939, aşa încât la sfârşitul acelui an povestea 
nu ajunsese încă la capătul Cărţii întâi. În ciuda 
întunericului din următorii cinci ani, am constatat că 
povestea nu mai putea fi pe de-a-ntregul abandonată şi m- 
am târât mai departe, mai ales noaptea, până când am 
ajuns lângă mormântul lui Balin din Moria. Acolo m-am 
oprit multă vreme. A trecut aproape un an până când am 
pornit mai departe, şi astfel am ajuns la Lothlorien şi Râul 
cel Mare, târziu în 1941. Anul următor am scris primele 
ciorne ale materialului care alcătuieşte Cartea a Treia şi 
începuturile Capitolelor 1 şi 3 din Cartea a Cincea; şi acolo, 
în timp ce semnalele luminoase au scăpărat în Anorien iar 


Theoden a ajuns în Valea Calvarului m-am oprit. Îmi lipsea 
puterea de previziune, iar timp de gândire nu aveam. 

Abia în anul 1944 am abandonat mărunţişurile încă 
nerezolvate şi dilemele unui război pe care eram dator să-l 
urmăresc îndeaproape sau măcar să-l consemnez în scris şi 
m-am forţat să descriu călătoria lui Frodo spre Mordor. 
Aceste capitole, care până la urmă au devenit Cartea a 
Şasea, au fost scrise şi expediate sub formă de serial fiului 
meu Christopher, aflat la acea vreme în Africa de Sud, cu 
Forţele Aeriene Britanice. Totuşi, a mai fost nevoie de cinci 
ani înainte ca povestea să ajungă la capătul ei de-acum; în 
acel răstimp, mi-am schimbat casa, slujba şi colegiul, iar 
zilele, deşi mai puţin întunecate, n-au fost cu mult mai 
laborioase. Apoi, când în sfârşit s-a ajuns la capăt, întreaga 
poveste a trebuit revizuită şi chiar rescrisă de la sfârşit spre 
început. Şi a trebuit dactilografiată şi redactilografiată de 
către mine; costurile unei dactilografieri profesioniste, cu 
toate cele zece degete, îmi depăşeau posibilităţile 
buzunarelor. 

Stăpânul Inelelor a fost citită de mulţi oameni de când, 
într-un târziu, a văzut lumina tiparului; şi aş dori să spun 
aici ceva referitor la multele opinii sau presupuneri pe care 
le-am primit sau le-am citit, privitoare la motivele şi 
semnificaţia poveştii. Motivul principal a fost dorinţa unui 
povestitor de a-şi încerca mâna cu o poveste cu adevărat 
lungă, în stare să capteze atenţia cititorilor, să-i amuze, să-i 
încânte şi uneori poate să-i tulbure sau să-i mişte profund. 
În rolul meu de călăuză, nu aveam decât propriile senti- 
mente privitoare la ceea ce este tulburător sau mişcător, şi 
adesea pentru mulţi călăuza a dovedit inevitabil că urma o 
pistă greşiăa. Unii care au citit cartea sau, oricum, au 
recenzat-o, au găsit-o plicticoasă, absurdă sau demnă de 
dispreţ; şi nu am de ce să mă plâng, deoarece am păreri 
similare despre operele lor sau despre genul de scriitură pe 
care ei, în mod evident, îl preferă. Dar chiar şi din punctele 
de vedere ale multora dintre cei care au fost încântați de 


povestea mea, sunt destule aspecte care nu plac. Poate că 
nu este cu putinţă ca într-o poveste lungă să îi satisfaci pe 
toţi în toate şi nici să dezamăgeşti pe toată lumea în exact 
aceleaşi privinţe; căci, din scrisorile pe care le-am primit, 
găsesc că pasajele sau capitolele care pentru unii 
reprezintă un neajuns pentru alţii sunt demne de toată 
lauda. Cel mai critic cititor dintre toţi, eu însumi, găseşte 
acum multe defecte, minore şi majore, dar nefiind, din 
fericire, obligat nici să recenzeze cartea şi nici să o scrie 
încă o dată, va trece peste ele în tăcere, menţionând doar 
una care a fost observată şi de alţii: cartea e prea scurtă. 

Cât despre sensul său, "mesajul" interior, autorul n-a avut 
nici o intenţie în această privinţă. Nu este nici alegoric, nici 
tematic. Pe măsură ce povestea creştea, prindea rădăcini 
(în trecut) şi dădea ramuri neaşteptate; dar tema ei 
principală a fost fixată de la bun început prin alegerea 
inevitabilă a Inelului ca element de legătură între această 
poveste şi Hobbitul. Capitolul crucial, "Umbra trecutului", 
este una dintre cele mai vechi părţi ale poveştii. A fost scris 
cu mult înainte ca semnele de rău augur ale anului 1939 să 
fi devenit ameninţarea unui dezastru de neînlăturăt, şi din 
acel punct povestea ar fi evoluat în mod esenţial pe aceleaşi 
linii, dacă respectivul dezastru ar fi fost evitat. Sursele sale 
sunt lucruri aflate în mintea mea cu mult înainte, sau deja 
puse pe hârtie în unele cazuri, şi prea puţin sau chiar nimic 
n-a fost schimbat de războiul care a început în 1939, şi nici 
de urmările acestuia. 

În desfăşurarea sau în finalitatea sa, războiul adevărat nu 
se aseamănă cu războiul din legendă. Dacă ar fi inspirat sau 
ar fi condus evoluţia legendei, atunci fără îndoială că Inelul 
ar fi fost capturat şi folosit împotriva lui Sauron; acesta n-ar 
fi fost anihilat, ci aruncat în sclavie, iar Barad-dur n-ar fi 
fost distrus, ci ocupat. Nereuşind să intre în posesia 
Inelului, Saruman ar fi găsit în Mordor - în acea vreme de 
confuzie şi trădări - elementele de legătură care-i lipseau în 
propriile sale cercetări asupra Legendelor Inelului, şi nu 


după multă vreme ar fi făcut un Inel Mare al său, cu 
ajutorul căruia să-l înfrunte pe pretinsul Suveran al 
Pământului de Mijloc. În acel conflict, ambele tabere i-ar fi 
urât şi i-ar fi disprețuit pe hobbiţi: aceştia nu ar fi 
supravieţuit nici măcar ca sclavi. 

S-ar putea născoci şi alte combinaţii, în funcţie de 
gusturile sau opiniile celor cărora le plac alegoriile sau 
trimiterile la actualitate. Dar mie, cu toată sinceritatea, îmi 
displace alegoria în oricare dintre manifestările ei şi-mi 
displace şi mai mult de când am îmbătrânit şi am devenit 
destul de abil în a-i depista prezenţa. Prefer istoria, 
adevărată sau inventată, pe care gândirea şi experienţa 
cititorilor o pot folosi în varii forme. Cred că mulţi confundă 
aplicabilitatea cu "alegoria"; numai că una rezidă în 
libertatea cititorului, iar cealaltă în dominaţia intenţionată a 
autorului. 

Bineînţeles că un autor nu poate rămâne în totalitate 
neafectat de experienţa sa, dar felurile în care Sămânţa 
poveştii foloseşte solul experienţei sunt extrem de 
complexe, iar încercările de a defini acest proces sunt în cel 
mai bun caz bănuieli bazate pe probe neadecvate şi 
ambigue. Este de asemenea fals, deşi firesc de atrăgător, 
atunci când vieţile unui autor şi unui critic s-au suprapus, să 
presupunem că mişcările gândirii sau evenimentele vre- 
murilor trăite de amândoi au reprezentat în mod necesar 
cele mai puternice influenţe. Omul trebuie într-adevăr să 
ajungă personal sub umbra războiului pentru a simţi în 
întregime apăsarea sa; dar, pe măsură ce trec anii, pare a 
se uita adesea faptul că a fi prins în plină tinereţe de anul 
1914 se dovedea o experienţă prin nimic mai puţin 
îngrozitoare decât aceea de a fi implicat în anul 1939 şi în 
cei care-au urmat. Până în 1918 îmi muriseră toţi prietenii 
apropiaţi, cu excepţia unuia singur. Sau, că să iau o situaţie 
mai puţin dureroasă: sunt unii care au presupus că 
"Străbătând Comitatul" reflectă situaţia din Anglia la 
vremea la care isprăveam eu povestea. Şi nu este câtuşi de 


puţin aşa. Reprezintă o parte esenţială din intrigă, gândită 
încă de la început, deşi pe parcurs este modificată din 
pricina caracterului lui Saruman aşa cum a evoluat el în 
poveste, fără - dacă e nevoie s-o mai spun - vreo 
semnificaţie alegorică sau vreo aluzie politică în 
contemporaneitate. Se bazează întrucâtva pe experienţă, 
deşi foarte puţin (căci situaţia economică era total diferită) 
şi foarte departe în trecut. Ţara în care am trăit eu în 
copilărie a fost adusă într-o stare jalnică înainte de-a împlini 
eu unsprezece ani, într-o vreme în care maşinile erau 
obiecte rare (nu văzusem nici una), iar în suburbii se mai 
construiau linii de tren. De curând am văzut într-un ziar o 
fotografie a ceea ce mai rămăsese dintr-o moară, odată 
prosperă, lângă viitoarea, care, pe vremuri, mi se păruse 
atât de importantă. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăta 
morarul cel Tânăr, dar tatăl lui, morarul cel Bătrân, avea o 
barbă neagră şi nu se numea Roşcovanul. 

J.R.R.TI. 

Chapter 2 Prolog 

1. Cu privire la hobbiţi. 

Această carte se ocupă în mare măsură de hobbiţi, şi din 
paginile ei cititorul poate afla multe despre caracterul lor şi 
câte ceva din istoria lor. Alte informaţii pot fi găsite de 
asemenea în selecţia din Cartea Roşie a Hotarului de la 
Soare-Apune, care a fost deja publicată sub titlul Hobbitul. 
Acea poveste îşi are originea în capitolele de început ale 
Cărţii Roşii, compuse de Bilbo însuşi, primul hobbit care a 
devenit vestit în lumea largă, şi intitulate tot de el într-acolo 
şi din nou înapoi, deoarece relatau despre călătoria lui spre 
Soare-Răsare şi întoarcerea acasă: o aventură care, ulte- 
rior, i-a implicat pe toţi hobbiţii în marile evenimente ale 
acelui Ev despre care se relatează în paginile de faţă. 

Dar poate că nu puţini sunt cei care vor să cunoască încă 
de la început mai multe despre acest popor remarcabil, iar 
altora se prea poate să nu le fi căzut în mâini prima carte. 
Pentru asemenea cititori au fost alese aici din poveştile 


hobbiţilor câteva însemnări despre cele mai importante 
aspecte, iar prima aventură este relatată pe scurt. 

Hobbiţii sunt un popor discret, dar foarte vechi, mult mai 
numeros în vremurile de altădată decât astăzi; ei iubesc 
pacea, liniştea şi pământul temeinic lucrat: dintotdeauna le- 
a plăcut să străbată ţinuturi bine gospodărite şi îngrijite. 
Nu înţeleg acum, după cum n-au înţeles nici înainte şi nici 
nu le-au plăcut maşinăriile mai complicate decât foalele 
fierăriei, moara de apă sau războiul de mână, deşi se 
pricepeau să mânuiască uneltele. Chiar şi în zilele de 
odinioară se fereau de "Seminţia Mare", cum ne numesc ei 
pe noi, dar acum ne evită cu teamă şi aproape că nu-i mai 
poţi întâlni. Au auzul foarte fin, vederea ascuţită şi, deşi 
sunt predispuşi spre îngrăşare şi nu se zoresc dacă nu e 
nevoie, sunt sprinteni şi iuți în mişcări. Încă de la început au 
stăpânit arta de a dispărea cu repeziciune şi pe neauzite 
atunci când seminţii mai mari ca rasă, pe care nu doresc să 
le întâlnească, ajung din întâmplare pe meleagurile lor; şi 
această artă au dezvoltat-o într-atât, încât oamenilor a 
început să li se pară curată vrăjitorie. Dar, în realitate, 
hobbiţii n-au deprins niciodată nici un fel de magie şi 
dibăcia lor de a dispărea se datorează numai şi numai unei 
îndemânări deosebite pe care ereditatea şi practica, 
precum şi o prietenie intimă cu pământul, au făcut-o să nu 
poată fi nicicum imitată de rase mai mari şi mai 
nepricepute. 

Căci ei sunt o seminţie mică, mai mică decât a gnomilor: 
adică mai puţin vânoşi şi îndesaţi, chiar dacă nu sunt cu 
mult mai scunzi, înălţimea lor e variabilă, între două şi 
patru picioare, după măsurătoarea noastră. Acum arareori 
mai ating trei picioare în înălţime, dar asta pentru că s-au 
micit ei, aşa se zice, căci în zilele de odinioară erau mult 
mai înalţi. După cum scrie în Cartea Roşie, Bandobras Took 
(poreclit Răget de Taur), fiul lui Isengrim al Doilea, avea 
patru picioare şi jumătate în înălţime şi putea călări un cal. 
A fost depăşit, spun toate documentele hobbiţilor, doar de 


două personaje vestite în vechime; dar această ciudată 
poveste va fi lămurită în cartea de faţă. 

Cât despre hobbiţii din Comitat, despre care va fi vorba în 
istorisirile ce urmează, erau un popor vesel în vremurile lor 
de pace şi prosperitate. Se îmbrăcau în culori vii, plăcându- 
le în mod deosebit galbenul şi verdele; încălțări, însă, 
purtau arareori, pentru că tălpile le erau acoperite cu o 
piele întărită, iar labele învelite cu păr des şi cârlionţat, 
asemănător celui de pe cap, care adeseori era castaniu. 
Astfel, singura meserie cu care se îndeletniceau prea puţin 
era aceea a cizmăriei; cu toate acestea, aveau degete lungi 
şi pricepute şi puteau să facă o mulţime de alte lucruri utile 
şi minunate. Chipurile lor erau, de regulă, blajine mai 
degrabă decât frumoase, lătăreţe, cu ochi strălucitori, 
obraji îmbujoraţi şi guri deprinse să râdă, să mănânce şi să 
bea. Şi cu adevărat râdeau, mâncau şi beau adesea şi din 
toată inima, plăcându-le oricând o glumă bună şi să 
mănânce de şase ori pe zi (atunci când li se oferea ocazia). 
Ospitalieri, încântați de petreceri şi de cadouri pe care le 
împărțeau cu dărnicie şi le primeau cu nerăbdare. 

Este cum nu se poate mai limpede că, în ciuda înstrăinării 
care s-a petrecut, hobbiţii sunt înrudiţi cu noi; mult mai 
apropiaţi nouă decât elfii sau chiar decât gnomii. În 
străvechime vorbeau limbile oamenilor, după felul lor de a 
vorbi, şi le plăceau sau nu le plăceau cam aceleaşi lucruri ca 
şi oamenilor. Dar cum anume suntem înrudiţi cu ei nu mai 
poate fi limpezit. Începuturile hobbiţilor se află undeva 
foarte departe, în Zilele de Odinioară, pierdute de-acum şi 
uitate. Doar elfii mai păstrează niscaiva mărturii ale acelui 
timp dispărut, iar tradiţiile li se leagă aproape în întregime 
de istoria lor, în care omul arareori apare, iar hobbiţii nu-s 
câtuşi de puţin pomeniţi. Şi totuşi este limpede că, de fapt, 
hobbiţii trăiseră în pace pe Pământul de Mijloc vreme de 
mulţi ani îndelungaţi, înainte ca alte seminţii să fi prins 
chiar de veste că existau. Şi cum lumea este, la urma urmei, 
plină de creaturi ciudate fără număr, acest popor mic părea 


să aibă prea puţină însemnătate. Dar în vremea lui Bilbo şi 
a lui Frodo, moştenitorul său, au devenit dintr-o dată, fără 
voia lor, şi importanţi, şi renumiţi, născând nelinişte în 
sfaturile celor înţelepţi şi ale celor Mari. 

Acele zile, ale celui de-al Treilea Ev al Pământului de 
Mijloc, sunt de-acum de mult trecute, şi forma tuturor 
pământurilor s-a schimbat; dar ţinuturile în care trăiau pe 
atunci hobbiţii erau fără îndoială aceleaşi în care trăiesc şi- 
acum: la Sud-Vest de Lumea Veche, la răsărit de Mare. 
Despre meleagul lor de baştină, hobbiţii din vremea lui 
Bilbo n-au păstrat nici un fel de cunoştinţe. Dragostea 
pentru învăţătură (alta decât cea primită din moşi-strămoşi) 
era departe de a fi cuprins pe cei mai mulţi dintre ei, dar în 
familiile mai vechi se găseau câte unii care îşi studiau 
propriile hrisoave şi chiar strângeau mărturii, de la elfi, 
gnomi şi oameni, despre vremurile de demult şi despre 
tărâmurile îndepărtate. Propriile lor documente începeau 
doar după ce se stabiliseră în Comitat, iar cele mai vechi 
legende ale lor nu se întorceau cu mult mai în urmă decât 
Zilele Pribegiei. Şi totuşi, reiese limpede din aceste legende 
şi din vorbele şi obiceiurile lor caracteristice ce stau drept 
mărturie că, la fel ca multe alte seminţii, hobbiţii au migrat 
spre apus în trecutul îndepărtat. Primele lor poveşti par să 
întrezărească un timp când ei sălăşluiseră în văile 
superioare ale râului Anduin, între poalele Marii Păduri 
Verzi şi cele ale Munţilor Ceţoşi. De ce, mai târziu, s-au 
pornit în greaua şi primejdioasa traversare a munţilor, în 
Eriador, nu se mai cunoaşte cu certitudine. Propriile lor 
relatări povestesc despre înmulţirea oamenilor în ţinut şi 
despre umbra ce cădea peste pădure, astfel că a devenit 
întunecoasă, şi numele i-a fost schimbat în Codrul 
Întunecat. 

Înainte să traverseze munţii, hobbiţii se împărţiseră deja 
în trei neamuri oarecum diferite: Harfoot, Stoor şi 
Fallohide. Cei din neamul Harfoot aveau pielea mai 
măslinie, erau mai mici de înălţime şi mai zvelţi, şi nu 


purtau bărbi şi încălțări; mâinile şi picioarele le erau fine şi 
sprintene; preferau podişurile şi regiunile deluroase. Cei 
din neamul Stoor erau mai laţi în spate, mai mătăhăloşi; cu 
mâini şi picioare mai late; le plăceau câmpiile şi luncile. 
Neamul Fallohide avea pielea mai deschisă, ca şi părul; 
statura mai înaltă şi mai suplă ca a celorlalţi; iubeau copacii 
şi zonele împădurite. 

Neamul Harfoot avusese mult de-a face cu gnomii în 
timpurile de odinioară şi trăise o vreme îndelungată în 
dealurile de la poalele munţilor. Spre apus au apucat-o de 
timpuriu şi au hălăduit prin Eriador până hăt-departe, în 
preajma Piscului Vremii, în vreme ce neamurile celelalte au 
rămas în [ara Pustietăţii. Ei alcătuiau seminţia cea mai 
normală şi mai reprezentativă de hobbiţi şi de departe cea 
mai numeroasă. Erau cei mai dornici să se stabilească într- 
un loc şi tot ei şi-au păstrat cel mai mult obiceiul ancestral 
de-a locui în tuneluri şi vizuini. 

Cei din neamul Stoor au zăbovit o vreme îndelungată pe 
malurile Marelui Râu Anduin şi s-au arătat mai puţin 
temători faţă de oameni. Au venit spre apus după neamul 
Harfoot şi au urmat valea râului Apa Zgomotoasă înspre 
miazăzi; mulţi dintre ei s-au aşezat o vreme lungă între 
Tharbad şi hotarele "Ţării Murge înainte să o apuce din nou 
spre miazănoapte. 

Cei din neamul Fallohide, cel mai puţin numeros, erau o 
ramură nordică, mai prietenoşi cu elfii decât ceilalţi hobbiţi, 
mai pricepuţi în grai şi-n cântec decât în meşteşuguri; şi 
dintotdeauna au preferat să vâneze decât să lucreze 
pământul. Au traversat munţii la nord de Vâlceaua 
Despicată şi au coborât de-a lungul Izvorului Brumat. În 
Eriador s-au amestecat curând cu celelalte neamuri care le- 
o luaseră înainte, dar fiind de felul lor mai temerari şi mai 
aventuroşi, adeseori erau întâlniți ca şefi sau căpetenii 
printre clanurile Harfoot sau Stoor. Chiar şi în vremea lui 
Bilbo, vâna puternică a neamului Fallohide încă putea fi 


întâlnită printre familiile cele mari, aşa cum erau Iook şi 
stăpânii Ţării ledului. 

Pe pământurile la vest de Eriador, între Munţii Ceţoşi şi 
Munţii Lune, hobbiţii au întâlnit şi oameni, şi elfi. Într- 
adevăr, mai locuiau acolo câţiva urmaşi de-ai Dunedainilor, 
regii oamenilor care veniseră peste Mare din Apusime; dar 
se împuţinau văzând cu ochii, iar pământurile din Regatul 
lor de la Miazănoapte se preschimbau pe rând în pârloage. 
Loc pentru nou-veniţi era din belşug şi în scurtă vreme 
hobbiţii au început să se aşeze în comunităţi rânduite. Cele 
mai multe dintre primele aşezări au dispărut de mult şi au 
fost date uitării în vremea lui Bilbo, dar una dintre primele 
care aveau să capete însemnătate a rezistat timpului, deşi 
redusă ca dimensiuni; era vorba de Bree, în regiunea 
Pădurea Rea, care se întindea cam la patruzeci de mile est 
de Comitat. 

Fără îndoială că în acele zile de început şi-au învăţat 
hobbiţii alfabetul şi au început să scrie după felul 
Dunedainilor, care la rândul lor deprinseseră această artă 
de la elfi. Şi tot în acele zile au uitat toate limbile pe care le 
folosiseră înainte sau le-au vorbit după Limba Comuna, 
westron se numea aceasta, care era răspândită în toate 
ţările regilor din Arnor până în Gondor şi în jurul tuturor 
coastelor Mărilor, de la Belfalas până la Lune. Dar şi-au mai 
păstrat câteva cuvinte ale lor, ca şi numele pe care le 
dăduseră lunilor şi zilelor, şi un pomelnic de nume proprii 
din trecut. 

În jurul acelei perioade, legenda devine, pentru prima 
oară printre hobbiţi, istorie, cu un râăboj al anilor. Căci a fost 
în o mie şase sute ai celui de-al Treilea Ev când fraţii 
Fallohide, Marcho şi Blanco, au pornit din Bree; şi după ce- 
au primit îngăduinţa de la înaltul rege din Fornost, au 
trecut râul Baranduin cel cu ape cafenii, în urmă-le venind 
în număr mare hobbiţii. Au traversat Podul Arcurile de 
Piatră, care a fost construit în zilele puterii Regatului de la 
Miazănoapte, şi au luat tot pământul de dincolo de el ca să 


se aşeze între râu şi Gruiurile din Zare. Tot ce li se cerea în 
schimb era să ţină Marele Pod în stare bună, ca şi toate 
celelalte poduri şi drumuri, să-i sprijine pe solii regelui şi 
să-i recunoască acestuia autoritatea. 

Aşa a început Calendarul Comitatului, căci anul în care a 
fost traversat Râul Viniac (după cum au tălmăcit hobbiţii 
numele) a devenit Anul 1 al Comitatului şi toate celelalte 
date de la el au pornit să fie socotite. Hobbiţii de la apus au 
îndrăgit imediat noua lor ţară şi acolo au rămas şi curând 
au ieşit pentru a doua oară din istoria oamenilor şi a elfilor. 
Câtă vreme exista un rege, ei erau supuşii lui doar cu 
numele, în fapt fiind conduşi de propriile căpetenii, şi nu se 
amestecau în treburile lumii de afară. La ultima bătălie de 
la Fornost cu Seniorul-vrâjitor al Angmarului, au trimis 
câţiva arcaşi în ajutorul regelui, sau cel puţin aşa au 
susţinut ei, deşi nici o poveste de-a oamenilor n-a 
înregistrat acest fapt. Dar în acel război, Regatul de la 
Miazănoapte şi-a găsit sfârşitul; după care hobbiţii au luat 
întreg pământul să fie al lor şi au ales dintre căpeteniile lor 
un Thain să preia puterea în locul regelui care nu mai era. 
Şi timp de o mie de ani au fost prea puţin tulburaţi de 
războaie şi au prosperat şi s-au înmulţit după Ciuma 
Întunecimii (C. S. 37) până la prăpădul făcut de Iarna cea 
Lungă şi până la foametea care a urmat. 

Multe mii au pierit atunci, dar Zilele Foametei (1158-60) 
trecuseră de mult la data când începe această poveste, şi 
hobbiţii se obişnuiseră din nou cu belşugul. Pământul era 
bogat şi primitor şi, deşi fusese de mult părăsit atunci când 
s-au aşezat ei aici, fusese înainte bine lucrat şi regele 
avusese multe domenii pe acele meleaguri şi câmpuri de 
grâne, podgorii şi păduri. 

Pe patruzeci de leghe se întindea acest ţinut de la 
Gruiurile din Zare spre Podul Viniac, şi cincizeci de la 
pârloagele de la miazănoapte până la mlaştinile de la 
miazăzi. Hobbiţii l-au numit Comitatul, fiind regiunea aflată 
sub autoritatea Thain-ului lor şi un ţinut bine gospodărit; şi 


acolo, în acel colţ plăcut al lumii, şi-au dus ei viaţa lor bine- 
orânduită şi tot mai puţin luau seamă la lumea de afară, 
unde bântuiau lucruri întunecoase, până au ajuns să creadă 
că pacea şi belşugul erau atotstăpânitoare în Pământul de 
Mijloc şi dreptul oricărui popor cu scaun la cap. Au uitat sau 
au nesocotit până şi puţinul pe care-l ştiau despre Străjeri 
şi despre trudniciile celor care făceau posibilă îndelunga 
pace din Comitat. De fapt, erau proteguiţi, dar încetaseră 
să-şi mai amintească acest lucru. 

Neam de neamul lor n-au fost hobbiţii războinici şi 
nicicând nu s-au luptat între ei. În zilele de demult au fost, 
neîndoios, nevoiţi adesea să se lupte ca să-şi apere 
existenţa într-o lume nemiloasă, dar, în vremea lui Bilbo, 
acele zile ţineau de străvechime. Ultima bătălie, înainte să 
înceapă această poveste, şi cu adevărat singura care s-a 
dus între graniţele Comitatului, s-a petrecut înainte ca 
cineva să-şi mai poată aminti de ea: Bătălia de la Câmpiile 
Verzi, CCI 147, în care Bandobras 'Took a ţinut piept invaziei 
orcilor. Chiar şi clima s-a mai îmblânzit de atunci, iar lupii 
care dădeau năvală după pradă dinspre miazănoapte în 
iernile albe şi grele deveniseră de-acum poveşti la gura 
sobei. Astfel că, deşi se mai găseau câteva stocuri de arme 
în Comitat, erau folosite mai mult ca trofee, atârnând 
deasupra vetrelor sau pe pereţi, ori adunate în muzeu, la 
Michel Delving. Se numea Casa Mathom muzeul acesta, 
căci aşa numeau hobbiţii orice obiect de care nu aveau 
neapărată nevoie, dar nici nu voiau să-l arunce, mathom. 
Locuinţele lor puteau să ajungă înţesate de mathom-uri şi 
multe dintre cadourile ce treceau din mână în mână erau 
de acest soi. 

Cu toate acestea şi oricât ar fi părut de ciudat, viaţa tihnită 
şi pacea nu tociseră curajul acestui popor. La o adică, nu se 
speriau ei aşa uşor şi nu puteau fi omorâţi cu una cu două; 
şi poate că le plăceau atât de nemăsurat de mult lucrurile 
bune nu în ultimul rând din pricină că puteau, dacă era 
cazul, să trăiască şi fără ele, şi erau în stare să îndure 


durerea şi vitregiile sorții sau ale vremii într-un fel ce 
trezea uimirea celor care nu-i cunoşteau bine şi nu priveau 
dincolo de pântecele lor şi de chipurile bine hrănite. Deşi nu 
săreau la harţă şi nici nu omorau vreo vietate de dragul de- 
a omori, erau viteji la ananghie, iar la nevoie se pricepeau 
să mânuiască armele. Trăgeau bine cu arcul, căci aveau 
văzul ascuţit şi ţinta sigură. Nu numai cu arcul şi săgețile. 
Când se apleca un hobbit după o piatră, bine era să-ţi 
găseşti degrabă un adăpost, lucru ştiut de orice fiară ce 
comitea un lucru neîngăduit. 

Toţi hobbiţii, sau cel puţin aşa credeau ei, au trăit la 
începuturi în văgăuni săpate în pământ şi în asemenea 
adăposturi se simțeau şi acum cel mai bine; dar, în decursul 
timpului, au fost nevoiţi să se obişnuiască şi cu alte soiuri de 
sălaşuri. De fapt, pe vremea lui Bilbo, de regulă doar cei 
mai bogaţi şi cei mai săraci dintre hobbiţi păstraseră 
vechiul obicei în Comitat. Cei mai săraci continuau să 
trăiască în vizuini dintre cele mai primitive, chiar aşa, nişte 
biete găuri, cu o singură fereastră sau fără nici una; în timp 
ce înstăriţii îşi construiau versiuni tot mai luxoase ale 
străvechilor locuinţe. Numai că povârnişuri potrivite pentru 
asemenea tuneluri mari şi ramificate (sau smiale, cum le 
numeau ei) nu erau de găsit orişiunde, încât la şes, pe 
măsură ce hobbiţii se înmulţeau, au început să construiască 
la suprafaţa pământului. Ba mai mult, chiar şi în regiunile 
deluroase şi în satele mai vechi, cum erau Hobbiton sau 
Tiîrgupitit, sau în oraşul de căpetenie al Comitatului, Michel 
Delving, pe Colinele Albe, se înălţau acum multe case din 
lemn, cărămidă său piatră. Acestea erau preferate în mod 
special de morari, fierari, sforari, căruţaşi şi de alţii de felul 
lor; căci şi atunci când aveau văgăuni în care să locuiască, 
hobbiţii se obişnuiseră de multă vreme să construiască 
şoproane şi ateliere. 

Se spune că obiceiul de-a construi ferme şi hambare se 
încetăţenise mai întâi printre locuitorii din Smârcuri, jos 
lângă Viniac. Hobbiţii din partea locului, adică în Meleagul 


de la Răsărit, erau mai laţi în umeri, cu picioare 
butucănoase, şi purtau cizme-de-gnomi pe vreme ploioasă. 
Dar se ştia prea bine despre ei că sângele lor se trăgea în 
cea mai mare parte din familia Stoor, după cum într-adevăr 
se vădea în tuleiele pe care le lăsau să le acopere 
obrazurile. Nici un Harfoot sau un Fallohide n-avea urmă de 
barbă. Chiar aşa, neamurile din Smârcuri şi din Ţara 
ledului, la răsărit de râu, meleaguri pe care le-au ocupat 
mai târziu, au venit după ei în Comitat, dinspre miazăzi; şi 
încă mai aveau nume deosebite şi cuvinte ciudate, de 
negăsit în alte părţi din Comitat. 

Se prea poate ca meşteşugul ridicării de case, ca şi multe 
alte meşteşuguri, să-l fi deprins de la Dunedaini. Dar poate 
că hobbiţii l-au învăţat direct de la elfi, dascălii oamenilor în 
tinereţea lor. Căci elfii din Regatul de Sus nu părăsiseră 
încă Pământul de Mijloc, şi la acea vreme încă sălăşluiau în 
Limanurile Cenugşii de la apus şi în alte părţi apropiate de 
Comitat. Trei turnuri ale elfilor, din timpuri prea uitate, mai 
puteau fi văzute pe Dealurile Turnului, dincolo de mlaştinile 
vestice. Luceau în depărtare, în lumina lunii. Cel mai înalt 
era şi cel mai îndepărtat, înălțându-se singuratic pe o 
măgură verde. Hobbiţii din Meleagul de la Apus spuneau că 
din vârful turnului se zărea Marea; dar nu se ştie de nici un 
hobbit care să fi urcat până în vârful lui. Căci puţini sunt 
hobbiţii care au văzut Marea sau au luat calea Ei, şi sunt 
chiar şi mai puţini cei care s-au întors să povestească. Mulţi 
hobbiţi priveau până şi râurile şi ambarcaţiunile mici cu 
profundă nelinişte, şi nu erau mulţi cei care să ştie să 
înoate. Şi, pe măsură ce zilele Comitatului se lungeau, 
hobbiţii vorbeau tot mai puţin cu elfii, ajungând să se teamă 
de ei şi să prindă neîncredere în aceia care aveau treabă cu 
ei; iar Marea a devenit un cuvânt de spaimă printre hobbiţi 
şi un semn al morţii, astfel că şi-au întors feţele de la 
dealurile vestice. 

S-o fi tras meşteşugul construirii de case de la elfi sau de 
la oameni, dar hobbiţii îl foloseau în felul lor. Nu s-au apucat 


să înalțe turnuri. Casele lor erau de obicei lungi, joase şi 
confortabile. Cele mai vechi nu erau, de fapt, altceva decât 
construcţii ce imitau tunelurile, cu acoperişuri din paie sau 
stuf sau petice de iarbă, şi cu pereţii uşor bombaţi. Dar 
stilul acesta ţinea de zilele de început ale Comitatului şi de 
atunci hobbiţii şi-au schimbat mult tehnica de a construi, 
îmbunătăţind-o cu tot felul de născoceli deprinse de la 
gnomi, sau descoperite de ei înşişi. Preferinţa pentru 
ferestrele rotunde şi chiar pentru uşile rotunde era 
particularitatea principală a arhitecturii lor. 

Casele şi vizuinele hobbiţilor din Comitat erau adesea 
mari, în ele locuind familii numeroase. (Bilbo şi Frodo 
Baggins, ca celibatari, reprezentau, într-adevăr, excepţii, ca 
şi în alte privinţe, de pildă în prietenia lor cu elfii.) Uneori, 
cum era cazul neamului Iook din Marile Tuneluri, sau 
Brandybuck din Conacul Coniac, multe generaţii locuiau în 
(relativ) bună-înţelegere laolaltă într-o singură locuinţă 
străveche şi cu multe tuneluri. În orice caz, toţi hobbiţii 
trăiau în clanuri şi ţineau socoteala gradelor de rudenie cu 
mare grijă. Îşi întocmeau arbori genealogici lungi şi 
complicaţi, cu ramuri nenumărate. Când ai de-a face cu 
hobbiţii, e important să ţii minte cine cu cine e înrudit şi 
care este gradul de rudenie. Ar fi imposibil ca în această 
carte să întocmim un arbore genealogic care să-i includă 
chiar şi numai pe cei mai însemnați membri ai celor mai 
importante familii la vremea despre care vor istorisi 
poveştile ce urmează. Arborii genealogici de la sfârşitul 
Cărţii Roşii a Hotarului de La Soare-Apune reprezintă o 
cărticică în sine şi toată lumea, cu excepţia hobbiţilor, le-ar 
găsi extrem de plicticoase. Hobbiţii, însă, erau încântați de 
asemenea lucruri, dacă erau corect întocmite: le plăcea să 
aibă cărţi pline de lucruri pe care le ştiau dinainte puse pe 
hârtie întocmai, fără părtinire şi fără să se contrazică. 

2. Cu privire la Buruiana Pipei. 

Mai este un lucru ce-i priveşte pe hobbiţii de demult şi 
care trebuie amintit, un obicei surprinzător: absorbeau sau 


inhalau, prin pipe de lut sau de lemn, fumul din frunzele 
arzânde ale unei plante pe care ei o numeau buruiana 
pipei, sau frunza, probabil o varietate de Nicotiana. Un 
mare mister învăluie originea acestui obicei ciudat, sau 
"arta", cum preferau să o numească hobbiţii. Tot ceea ce s-a 
putut descoperi despre el în străvechime a fost strâns 
laolaltă de Meriadoc Brandybuck (mai târziu stăpân al Ţării 
ledului) şi, întrucât el şi tutunul din Meleagul de la Miazăzi 
joacă un rol în istoria ce urmează, pot fi citate observaţiile 
sale din introducerea la Secretele plantelor în Comitat. 

"Aceasta, spune el, este singura artă despre care putem 
spune cu deplină încredințare că este propria noastră 
invenţie. Când anume au început hobbiţii să fumeze întâia 
oară nu este cunoscut, toate legendele şi istoriile familiilor o 
iau ca pe un dat; de când se ştie, seminţia din Comitat a 
fumat felurite ierburi, unele mai puturoase, altele mai dulci. 
Dar în toate spunerile găsim că 'Tobold Hornblower din 
Valea Lungă, Meleagul de la Miazăzi, a cultivat pentru 
prima oară adevărata buruiană-a-pipei în grădinile sale, pe 
vremea lui Isengrim al Doilea, cam în jurul anului 1070 
după Calendarul Comitatului. Cea mai bună buruiană de 
gradină vine tot din acea parte, mai ales soiurile cunoscute 
sub numele de Frunza Valea Lungă, Bătrânul Toby şi Steaua 
Sudului. 

Cum a ajuns planta la Bătrânul Toby n-a rămas însemnat 
nicăieri, căci până la sfârşitul zilelor sale el a refuzat să 
spună. Ştia multe despre plante, dar nu era călător de felul 
său. Se zice că, în tinereţea lui, se ducea adesea în Bree, 
deşi cu siguranţă că mai mult de atât nicicând nu s-a 
depărtat de Comitat. Se prea poate astfel să fi aflat de 
această plantă în Bree, unde, oricum, creşte din plin pe 
pantele sudice ale dealului. Hobbiţii din Bree aşa zic, că ei 
ar fi primii fumători adevăraţi ai buruienii-pipei. De bună 
seamă vezi Doamne, au făcut totul înaintea locuitorilor din 
Comitat, pe care îi numesc "colonişti"; dar de data asta am 
bănuiala că aşa stau lucrurile. Şi nu încăpea îndoială că arta 


de a fuma buruiana cea adevărată s-a răspândit din Bree în 
ultimele secole printre gnomi şi printre alte seminţii, 
tâlhari, vraci sau rătăcitori, care încă străbăteau într-o 
parte şi-n alta acea străveche răscruce de drumuri. Locul 
de baştină şi centrul acestei arte se găseşte, prin urmare, în 
vechiul han din Bree, Poneiul în două picioare, care e ţinut 
de familia Captalan din vremuri străvechi. 

Cu toate acestea observaţiile pe care le-am făcut în 
multele mele călătorii spre sud m-au convins că buruiana în 
sine nu e de locul ei din partea noastră de lume, căci a 
ajuns în nord din valea inferioara a râului Anduin, unde, 
bănuiesc eu, a fost adusă originar de peste Mare de către 
oamenii din Apusime. Creşte din abundență în Gondor, fiind 
mai grasă şi mai mare decât la nord, unde nu se găseşte 
sub formă sălbatică niciodată, şi înfloreşte doar în locuri 
calde şi ferite, aşa cum e Valea Lungă. Oamenii din Gondor 
o numesc galena dulce şi o preţuiesc doar pentru aroma 
florilor. De pe acele meleaguri trebuie că a fost adusă în sus 
pe Drumul Verde în lungile secole ce s-au scurs între 
venirea lui Elendil şi zilele noastre. Dar chiar şi Dunedainii 
din Gondor ne recunosc acest merit: hobbiţii sunt primii 
care au pus buruiana în pipe. Nici măcar vrăjitorii nu s-au 
gândit la asta înaintea noastră. Deşi am cunoscut un 
vrăjitor care a deprins această artă acum multă vreme şi a 
devenit la fel de priceput ca şi în toate celelalte îndeletniciri 
la care-şi punea mintea." 

3. Despre orânduiala din Comitat. 

Comitatul era împărţit în patru regiuni, aşa-numitele 
Meleaguri, pe care le-am pomenit înainte, de Miazănoapte, 
de Miazăzi, de la Răsărit şi de la Apus; şi acestea, la rândul 
lor, în mai multe comitate, care încă poartă numele câtorva 
dintre vechile familii de frunte, deşi, la vremea la care se 
desfăşoară această istorie, numele ca atare nu se mai 
întâlneau doar în comitatele respective. Aproape toţi cei din 
neamul Took încă trăiau în [ara Tuc, dar nu la fel se 
întâmpla cu multe alte familii, Baggins sau Boffin de pildă. 


Dincolo de cele patru Meleaguri se întindeau Hotarele de la 
Est şi de la Vest: Ţara ledului (| 138-9); şi Hotarul de la 
Soare-Apune, alipit Comitatului în CC. 1462. 

În acea vreme, Comitatul aproape că nu avea "guvern". 
Cele mai multe familii îşi orânduiau singure treburile. 
Producerea hranei şi consumul ei le ocupau cea mai mare 
parte a timpului. În alte privinţe, erau de regulă generoşi şi 
defel lacomi, ci mulţumiţi şi moderați, încât domeniile, 
fermele, atelierele şi micile meşteşuguri rămâneau adesea 
neschimbate generaţii întregi. 

Bineînţeles că s-a păstrat străvechea tradiţie a înaltului 
rege de la Fornost, sau Norbury, cum îi spuneau ei, în 
regiunea nordică a ținutului. Dar în aproape o mie de ani n- 
a mai fost nici un rege, şi până şi ruinele cetăţii regeşti 
Norbury erau năpădite de iarbă. Totuşi, hobbiţii încă 
pomeneau de-un neam sălbatic şi de lucruri rele (cum erau 
căpcăunii), dar nici un cuvânt despre rege. Deşi regelui din 
vechime îi datorau toate legile liberului arbitru, căci 
acestea erau Legile (cum spuneau ei) şi vechi, şi drepte. 

Adevărat este că familia Took a fost dintotdeauna mai 
presus de toate celelalte. Căci funcţia de Thain le-a fost 
încredinţată (de la familia Oldbuck ) cu multe secole în 
urmă, şi căpetenia neamului Took a purtat acest titlu de 
atunci încoace. Thain-ul era mai-marele adunării din 
Comitat şi căpetenia statului-major al Comitatului şi al 
trupelor de hobbiţi, dar cum adunarea şi statul-major se 
convocau doar în vremuri de restrişte, care nu se mai 
iviseră de mult, funcţia de 'Thain încetase să fie altceva 
decât un titlu formal. Familiei Took i se acorda, într-adevăr, 
în continuare un respect special, căci rămăsese la fel de 
numeroasă şi de neînchipuit de bogată, şi generaţie de 
generaţie aducea pe lume caractere puternice, dovedind 
deprinderi deosebite şi chiar un temperament aventuros. 
Totuşi, aceste de pe urmă calităţi erau acum mai degrabă 
tolerate (la familiile bogate) decât aprobate în general. Dar 
se păstrase obiceiul ca formula de adresare faţă de capul 


familiei să fie Stăpânul Took, iar la nume să i se adauge, 
dacă era nevoie, un număr, ca de pildă Isengrim al Doilea. 

Singura persoana oficială în Comitat la această dată era 
Primarul din Michel Delving (sau din Comitat), care era ales 
la fiecare şapte ani la Târgul Liber de pe Colinele Albe, în 
toiul verii, sau Lithe, cum îi spuneau ei. Aproape singura 
îndatorire a primarului era aceea de a prezida banchetele 
organizate cu prilejul sărbătorilor din Comitat, destul de 
frecvente de altfel. Dar posturile de Guvernator al Poştei şi 
de Şirif Principal erau ataşate celui de primar, astfel că 
primarul controla atât Serviciul Poştei, cât şi Paza. Acestea 
erau singurele două servicii ale ținutului, iar mesagerii erau 
cei mai numeroşi şi mai ocupați dintre toţi. Asta nu însemna 
că toţi hobbiţii ştiau carte, dar cei care ştiau scriau cu 
consecvență tuturor prietenilor lor (şi câtorva dintre 
rubedenii) care locuiau mai departe de-o plimbare pe jos în 
ceasurile după-amiezei. 

Şirif era numele dat de hobbiţi poliţiştilor lor, sau celor 
care îndeplineau o muncă de acest soi. Bineînţeles că nu 
purtau uniformă (aşa ceva era necunoscut pentru ei), doar 
o pană la căciulă; iar în realitate mai degrabă păzeau 
păşunile decât pe locuitori, mai degrabă aveau grijă să n-o 
ia razna dobitoacele decât locuitorii. În întregul Comitat nu 
se găseau decât doisprezece şirifi, trei pentru fiecare 
meleag, pentru Muncă Internă. Un organism oarecum mai 
numeros, variind şi acesta după necesităţi, era convocat 
pentru "a apăra graniţele" şi pentru a veghea ca străinii de 
orice fel, mici sau mari, să nu dea bătăi de cap. 

La vremea când începe această poveste, vameşii sporiseră 
mult în număr. Se primeau multe plângeri în legătură cu tot 
felul de persoane străine şi creaturi care dădeau târcoale 
hotarelor, sau chiar le treceau pe furiş - primul semn că 
lucrurile nu stăteau cum ar fi trebuit să stea şi cum 
fuseseră întotdeauna, fără a pune la socoteală basmele şi 
legendele din timpuri străvechi. Puţini luau seamă la acest 
semn, şi nici măcar Bilbo nu se dumirea ce putea să 


prevestească. Şaizeci de ani trecuseră de când pornise el în 
memorabila lui călătorie, şi era bătrân chiar şi pentru 
hobbiţi, care foarte adesea atingeau suta de ani; dar de 
bună seamă că din averea pe care o adusese cu sine la 
întoarcere rămăsese destul. Cât de mult sau de puţin, 
nimănui n-a dezvăluit, nici măcar lui Frodo, nepotul său 
"favorit". Şi încă ţinea în taină inelul pe care-l găsise. 

4. Despre găsirea Inelului. 

După cum se spune în Hobbitul, într-o bună zi a venit la 
uşa lui Bilbo marele Vrăjitor, Gandalf cel Sur, şi treisprezece 
gnomi îl însoțeau; nimeni altul decât Thorin Scut de Stejar, 
descendent din regi, şi cei doisprezece tovarăşi ai săi în exil. 
Cu ei s-a pornit el la drum, spre propria şi eterna sa 
consternare, într-o dimineaţă de aprilie, fiind atunci anul 
1341 după Calendarul Comitatului, întru căutarea comorii 
celei mari, comorile gnomice ale Regilor de sub Munte, în 
adâncurile muntelui Erebor din Ţinutul de Jos, departe în 
est. Căutarea nu s-a dovedit în zadar, şi Dragonul care 
apăra comoara a fost nimicit. Totuşi, chiar dacă înainte ca 
totul să fie câştigat fusese dusă Bătălia celor Cinci Armate, 
Thorin căzuse ucis şi multe fapte de răsunet fuseseră 
înfăptuite, episodul ar fi interesat prea puţin istoria 
ulterioară sau ar fi fost cel mult amintit într-o notă a 
lungilor anale ale celui de-al Treilea Ev, dacă n-ar fi avut loc 
un "accident" în tot acest timp. Grupul care se îndrepta 
spre Ţara Pustietăţii a fost atacat de orci într-o trecătoare 
înaltă din Munţii Ceţoşi; şi astfel s-a întâmplat că Bilbo s-a 
rătăcit pentru o vreme în întunecatele mine ale orcilor, în 
măruntaiele muntelui, şi acolo, orbecăind zadarnic prin 
beznă, a pus mâna pe un inel ce zăcea pe jos, în galerie. L-a 
băgat în buzunar. Atunci a părut un simplu noroc. 

Încercând să găsească ieşirea din galerie, Bilbo şi-a 
continuat drumul în jos, spre temeliile munţilor, până când 
nu a avut unde merge mai departe. În fundul galeriei se afla 
un lac cu apă rece, departe de orice rază de lumină, şi pe o 
insulă de stâncă în mijlocul apelor trăia Gollum. Era o 


creatură mică şi scârboasă: avea o bărcuţă la care vâslea cu 
labele lui mari şi plate, se uita în jur cu ochi palizi şi 
luminiscenţi, iar cu degetele lui lungi prindea peşti orbi pe 
care-i devora cruzi. Mânca tot ce era viu, chiar şi orci dacă 
putea să-i prindă şi să le rupă gâtul fără luptă. Avea o 
comoară tainică, ajunsă în stăpânirea lui cu mulţi ani în 
urmă, când încă mai trăia la lumină: un inel de aur ce-l 
făcea invizibil pe acela pe al cărui deget se afla. Gollum 
atâta tot iubea pe lume, acest obiect, "nepreţuitul", şi-i 
vorbea chiar şi când inelul nu se afla asupra lui. Căci îl ţinea 
ascuns la adăpost, într-o gaură de pe insula sa, şi nu-l lua 
decât atunci când mergea la vânătoare sau ca să-i spioneze 
pe orcii din mine. 

Poate că l-ar fi atacat de-ndată pe Bilbo, dacă inelul ar fi 
fost la el în momentul întâlnirii; dar nu era, şi hobbitul ţinea 
în mână un cuţit elf, pe care-l folosea ca pe o sabie. Încât, ca 
să câştige timp, Gollum l-a provocat pe Bilbo să joace Jocul 
Ghicitorilor, zicându-i că, dacă îi va spune o ghicitoare pe 
care Bilbo nu va fi în stare s-o dezlege, atunci îl va omori şi-l 
va mânca; dar dacă Bilbo va învinge, atunci va face aşa cum 
va voi Bilbo: îl va duce pe un drum ce ieşea din galerii. 

Fiind pierdut fără speranţă în întuneric, căci nu putea 
continua drumul şi nici să se întoarcă nu avea cum, Bilbo a 
acceptat provocarea; şi au început să-şi spună unul altuia 
multe ghicitori. În cele din urma Bilbo a fost cel care-a 
câştigat, mai mult din noroc (pare-se) decât din isteţime; 
căci, într-un târziu, când nu mai ştia nici o ghicitoare, a dat 
cu mâna în buzunar peste inelul pe care-l găsise şi de care 
uitase, şi a strigat deodată: Ce-am în buzunar? La asta 
Gollum n-a fost în stare să răspundă, deşi i-a cerut 
îngăduinţa să încerce de trei ori. 

Exegeţii, este adevărat, au păreri diferite în ceea ce 
priveşte această ultimă întrebare, dacă nu cumva a fost o 
simplă "întrebare" şi nu o "ghicitoare", conformă cu regulile 
stricte ale Jocului; dar toţi sunt de acord că, după cei s-a 
adresat întrebarea şi a încercat să ghicească răspunsul, 


Gollum a trebuit să-şi împlinească promisiunea. Iar Bilbo l-a 
încolţit să-şi ţină cuvântul dat; căci i-a venit deodată gândul 
că acea creatură făţarnică ar putea să-l ducă de nas, deşi 
atare promisiuni erau considerate sacre şi din străvechime 
doar cele mai abjecte fiinţe nu se temeau să le încalce. Dar 
după atâta amar de vreme de unul singur în beznă, inima 
lui Gollum se înnegrise şi în ea îşi făcuse loc trădarea. S-a 
furişat şi s-a întors pe insula lui - despre care Bilbo nu ştia 
nimic - undeva nu prea departe, pe apa întunecoasă. Acolo, 
şi-a spus el, se afla inelul lui. 1 se făcuse foame de-acum şi 
era mânios, iar când "nepreţuitul" se va găsi la el, nu se va 
mai teme de nici un fel de armă. 

Dar inelul nu se afla pe insulă; îl pierduse, dispăruse. 
Ţipătul lui ascuţit i-a-ngheţat lui Bilbo spatele, deşi el încă 
nu înţelegea ce se petrecuse. Gollum, în schimb, găsise în 
sfârşit răspunsul la ghicitoare, prea târziu. Ce-are în 
buzunăraşele lui? a ţipat el. Lumina din ochii lui era ca o 
flamă verde atunci când s-a repezit înapoi să-l ucidă pe 
hobbit şi să-şi recupereze "nepreţuitul". Bilbo a mirosit 
pericolul la vreme şi a rupt-o la fugă înapoi prin galerie, 
depărtându-se de apă; şi încă o dată i-a venit norocul în 
ajutor. Căci, în timp ce fugea, a băgat mâna în buzunar şi 
inelul i-a alunecat de la sine pe deget. Astfel s-a făcut că 
Gollum a trecut pe lângă el fără să-l vadă, îndreptându-se 
spre ieşire cu gândul s-o păzească pentru ca "hoţul" să nu 
scape. Prudent, Bilbo s-a luat după el, auzindu-l cum 
blestema şi vorbea de unul singur despre "nepreţuitul" lui; 
vorbărie din care Bilbo a descifrat în cele din urma 
adevărul şi în întunecime s-a simţit cuprins de speranţă: el 
era cel care găsise inelul cel minunat şi o dată cu el şi şansa 
să scape de orci şi de Gollum. 

După o bucată de vreme s-au oprit în faţa unei deschideri 
bine ascunse, care ducea spre porţile de jos ale minei, pe 
latura sudică a munţilor. Acolo Gollum s-a ciucit încolţit, 
adulmecând şi ciulind urechile; şi lui Bilbo i-a venit să-l 
străpungă cu sabia. Dar l-a oprit mila şi, deşi avea să 


păstreze inelul în care zăcea singura lui speranţă, nu avea 
de gând să profite de el pentru a omori nenorocita aia de 
fiinţă neajutorată. Până la urmă, făcându-şi curaj, a sărit 
peste Gollum în întuneric şi a rupt-o la fugă prin galerie, 
urmat de strigătele pline de ură şi disperare ale duşmanului 
său: Hoţule, hoţule! Baggins! 'Te urâm în vecii vecilor! 

Acuma, curios e faptul că aceasta nu este povestea aşa 
cum a spus-o Bilbo prima oară tovarăşilor săi de drum. Lor 
le-a povestit cum că i-ar fi promis Gollum să-i facă un dar 
dacă avea să câştige jocul; însă când Gollum s-a dus să-i 
aducă darul cu pricina de pe insulă, a descoperit că nu mai 
avea comoara: un inel vrăjit ce-i fusese dat de ziua lui cu 
multă vreme în urmă. Bilbo a ghicit că tocmai acest inel îl 
găsise el şi, cum câştigase jocul, era de-acum al lui de 
drept. Dar, fiind la ananghie, n-a scos un cuvânt despre el şi 
l-a făcut pe Gollum ca, în loc de cadou, să-i arate drumul de 
ieşire. Această versiune a relatat-o Bilbo şi în memoriile lui 
şi, după cât se pare, n-a modificat-o nicicând după aceea, 
nici după Sfatul de la Elrond de-acasă. De bună seamă că a 
apărut ca atare şi în Cartea Roşie originală şi în mai multe 
dintre copiile şi fragmentele ulterioare. Dar sunt multe 
copii care conţin relatarea adevărată (ca o variantă) dedusă 
negreşit din notele lui Frodo sau ale lui Sam înțeleptul, 
amândoi descoperind adevărul, deşi se pare că nici unul nu 
a dorit să înlăture ceva din cele scrise de bătrânul hobbit 
însuşi. 

Cu toate acestea, auzind prima poveste a lui Bilbo, Gandalf 
nu i-a dat crezare şi a continuat să fie foarte curios în 
legătură cu inelul. La un moment dat, a scos de la Bilbo 
versiunea adevărată, asta după multe întrebări care, o 
vreme, le-au tensionat prietenia; dar vrăjitorul părea să 
pună mare preţ pe adevăr. Fără să i-o spună lui Bilbo, la fel 
de important şi de îngrijorător, gândea el, era faptul că 
hobbitul nu spusese de la bun început adevărul: ceea ce nu- 
i stătea în fire. Ideea de "cadou" nu era, totuşi, o simplă 
invenţie tipică pentru hobbiţi. Îi fusese sugerată lui Bilbo, 


după cum el însuşi a mărturisit, de ceea ce-l auzise pe 
Gollum mormăind; căci Gollum într-adevăr spusese despre 
inel, şi chiar de mai multe ori, că îl primise "în dar de ziua 
lui". Şi acest lucru găsise Gandalf a fi ciudat şi suspect; dar 
în legătură cu asta n-a descoperit adevărul decât mulţi ani 
mai târziu, aşa după cum se va vedea în cartea de faţă. 

Cât despre aventurile lui Bilbo care au urmat, prea multe 
nu mai sunt de spus aici. Cu ajutorul inelului, a scăpat de 
străjerii orcilor de la porţi şi şi-a regăsit tovarăşii. A folosit 
inelul de nenumărate ori în căutările sale, mai cu seamă 
pentru a-şi ajuta prietenii, dar şi-a păstrat taina faţă de ei 
cât a putut de mult. După întoarcerea acasă, n-a mai 
pomenit de inel niciodată nimănui, doar lui Gandalf şi lui 
Frodo; şi nimeni altcineva din Comitat nu ştia de existenţa 
lui, sau aşa îşi închipuia el. Cât despre relatarea călătoriei 
sale, numai pe Frodo l-a lăsat s-o citească pe măsură ce-o 
scria. 

Sabia Sting şi-a agăţat-o Bilbo deasupra şemineului, iar 
haina din za măiestrită, primită în dar de la gnomi din 
comoara Dragonului, a dăruit-o unui muzeu, de fapt Casei 
Mathom de la Michel Delving. Dar într-un sertar, la 
Fundătura, a păstrat vechea mantie şi gluga pe care le 
purtase în timpul călătoriilor; iar inelul, prins de un lanţ 
frumos, a rămas în buzunarul lui. 

S-a întors acasă la Fundătura pe 22 iunie, în al cincizeci şi 
doilea an al său (CC.1342) şi nimic demn de consemnat nu 
s-a petrecut în Comitat până în ziua în care domnul Baggins 
a început pregătirile pentru sărbătoarea celei de-a o suta 
unsprezecea zi de naştere a sa (CC.1401). În acest punct 
începe istoria de faţă. 

NOTA LA DOCUMENTELE COMITATULUI. 

La capătul celui de-al Treilea Ev, rolul jucat de hobbiţi în 
marile evenimente care au dus la includerea Comitatului în 
Regatul Reunit a trezit în rândurile lor un interes mult mai 
mare pentru propria lor istorie; şi multe dintre poveştile lor, 
până în acel moment orale în cea mai mare parte, au fost 


adunate şi puse pe hârtie. Familiile mai mari erau de 
asemenea preocupate de evenimentele din întregul Regat şi 
mulţi dintre membrii lor i-au studiat vechile istorii şi 
legende. Către sfârşitul primului secol al celui de-al 
Patrulea Ev se puteau deja găsi în Comitat mai multe 
biblioteci care cuprindeau nenumărate cărţi şi documente 
istorice. 

Probabil că cele mai mari dintre aceste colecţii se aflau în 
conacurile Sub Turnuri, Marile Tuneluri şi Coniac. 
Relatarea despre sfârşitul celui de-al Treilea Ev este luată 
în principal din Cartea Roşie a Hotarului de la Soare-Apune. 
Această sursă extrem de importantă pentru istoria 
Războiului Inelului a fost numită aşa pentru că multă vreme 
a fost păstrata în conacul Sub Turnuri, sălaşul Copiilor 
Bălai, Străjuitorii Hotarului de la Soare-Apune. La originile 
sale, a fost jurnalul intim al lui Bilbo, pe care l-a luat cu sine 
în Vâlceaua Despicată. Frodo l-a adus înapoi în Comitat, 
împreună cu multe pagini răzlețe acoperite de însemnări, 
iar în anii 1420-l ai Calendarului din Comitat i-a umplut 
aproape în întregime paginile cu relatarea sa despre 
Război. Dar anexate la acesta şi păstrate laolaltă cu el, 
probabil în aceeaşi cutie roşie, erau cele trei volume 
groase, legate în piele roşie, pe care i le-a dăruit Bilbo la 
despărţire. Acestor patru volume li s-a mai adăugat un al 
cincilea în Hotarul de la Soare-Apune, conţinând 
comentarii, genealogii şi o mulţime de alte documente 
privitoare la hobbiţii care făceau parte din Frăţie. 

Cartea Roşie originala nu a fost păstrată, dar au fost 
făcute unele copii, mai ales după primul volum, pentru 
folosul descendenților copiilor Stăpânului Sam Înțeleptul. 
Totuşi, cea mai importantă copie are o cu totul altă istorie. A 
fost păstrată la Marile Tuneluri, dar a fost scrisă în Gondor, 
probabil la cererea strănepotului lui Peregrin, şi încheiată 
în CC. 1592 (FA. 172). Copistul de la miazăzi a adăugat 
această notă: Findegil, Scribul Regelui, a terminat această 
lucrare în IV 172. Este o copie exactă până la cel mai mic 


amănunt a Cărţii Thain-ului din Minas Tirith. Acea carte a 
fost o copie, făcută la cererea Regelui Elessar, a Cărţii Roşii 
a Periannathilor, şi i-a fost adusă de către Thain-ul Peregrin 
atunci când s-a retras în Gondor în IV 64. 

Cartea Thain-ului a fost astfel prima copie făcută după 
Cartea Roşie şi conţinea multe din cele ce-au fost ulterior 
omise sau pierdute. În Minas Tirith a fost generos adnotată 
şi corectată, în special în ceea ce priveşte numele, cuvintele 
şi citatele din limbile elfice; şi i-a mai fost adăugată o 
versiune prescurtată a acelor părţi din Povestea lui Aragorn 
şi a lui Arwen, care se află în afara relatării despre Război. 
Se spune că întreaga poveste a fost scrisă de Barabhir, 
nepotul Majordomului Faramir, la câtăva vreme după 
moartea Regelui. Dar cel mai însemnat lucru în legătură cu 
copia lui Findegil este aceea că ea este singura care conţine 
întreaga "Traducere în limba elfică" realizată de Bilbo. 
Aceste trei volume au fost considerate a fi o operă de mare 
măiestrie şi ştiinţă de carte, în care, între anii 1403 şi 1418, 
Bilbo a folosit toate sursele pe care le-a găsit în Vâlceaua 
Despicată, atât cele orale, cât şi cele scrise. Dar cum ele au 
fost prea puţin folosite de Frodo, căci se ocupau aproape în 
întregime de Zilele de Odinioară, asta e tot ce se va fi spus 
despre ele aici. 

Deoarece Meriadoc şi Peregrin au devenit capii marilor lor 
familii şi în acelaşi timp şi-au păstrat legăturile cu regiunile 
Rohan şi Gondor, bibliotecile din Cotuascuns şi Tirgupitit 
conţineau multe elemente ce nu apăruseră în Cartea Roşie. 
În Conacul Coniac se găseau multe lucrări despre Eriador şi 
istoria regiunii Rohan. Unele dintre acestea au fost scrise 
sau începute de Meriador însuşi, deşi în Comitat el era în 
special pomenit pentru Secretele plantelor din Comitat şi 
pentru Numărătoarea Anilor în care punea problema 
relaţiei dintre calendarele din Bree şi Comitat şi cele din 
Vâlceaua Despicată, Gondor şi Rohan. A mai scris un mic 
tratat despre Cuvinte şi nume vechi din Comitat, 
manifestând un interes special pentru descoperirea relaţiei 


cu limba rohirrimilor a unor "cuvinte din Comitat" de genul 
mathom, precum şi a elementelor toponimice vechi. 

Cărţile păstrate la Marile Tuneluri nu prea atrăgeau 
interesul cititorilor din Comitat, dar prezentau o mai mare 
importanţă pentru istorie în general. Nici una nu a fost 
scrisă de Peregrin, în schimb el şi cei ce l-au urmat au 
strâns multe manuscrise scrise de copiştii din Gondor; în 
special copii sau rezumate ale istoriilor sau legendelor 
referitoare la Elendil şi moştenitorii săi. Doar aici în Comitat 
puteau fi găsite materiale cuprinzătoare pentru istoria lui 
Numenor şi înălţarea lui Sauron. Probabil că la Marile 
Tuneluri a fost unificată Povestea Anilor cu ajutorul 
materialului strâns de Meriador. Deşi datele menţionate 
sunt adesea nesigure, în special pentru al Doilea Ev, ele 
merită toată atenţia. Nu este exclus ca Meriador să fi primit 
sprijin şi informaţii din Vâlceaua Despicată, unde s-a dus nu 
doar o dată. Acolo, deşi Elrond plecase între timp, fiii lui au 
rămas vreme îndelungată, împreună cu o parte din poporul 
Elfilor Nobili. Se spune că Celeborn s-a dus să trăiască 
acolo după plecarea lui Galadriel; dar nu există nicăieri 
menţionată data la care a căutat pentru ultima oară 
Limanurile Cenuşii, şi o dată cu el s-au stins şi ultimele 
amintiri legate de Zilele de Odinioară ale Pământului de 
Mijloc. 

CARTEA ÎNTÂI 

Chapter 3 O petrecere mult aşteptată. 

Când domnul Bilbo Baggins din Fundătura a anunţat că în 
curând îşi va celebra a o sută unsprezecea zi de naştere cu 
o petrecere de o măreție nemaiîntâlnită, s-au stârnit multe 
discuţii şi mare agitaţie în Hobbiton. 

Bilbo era foarte bogat şi foarte aparte şi fusese minunea 
ținutului timp de şaizeci de ani, de la acea extraordinară 
dispariţie şi neaşteptată întoarcere a lui. Bogăţiile pe care 
le adusese cu sine din călătorie deveniseră de-acum o 
legendă a locului şi toată lumea credea, indiferent ce 
spuneau cei bătrâni, că Măgura Fundăturii era brăzdată de 


tuneluri burduşite de comori. Ca şi când atât n-ar fi fost 
îndeajuns pentru a-i aduce faima, de mirare era şi 
îndelungata lui vigoare. Timpul măcina totul, dar, după cât 
se părea, nu acelaşi lucru făcea cu domnul Baggins. La 
nouăzeci de ani arătase la fel ca la cincizeci. La nouăzeci şi 
nouă, lumea începuse să zică despre el că se ţinea bine; dar 
mai exact ar fi fost să spună că era neschimbat. Se găseau 
şi dintre aceia care clătinau din cap şi gândeau că prea le 
avea pe toate; părea nedrept ca cineva să se bucure de 
(chipurile) tinereţe veşnică şi în acelaşi timp de o avere 
nesecată (lucru ştiut de toată lumea). 

Odată şi odată tot va plăti, ziceau ei. E lucru necurat, şi din 
asta i se va trage. 

Dar până acum nici un necaz nu se abătuse asupra lui; şi 
pentru că domnul Baggins era generos cu banii lui, cei mai 
mulţi se arătau dispuşi să-i ierte ciudăţeniile şi norocul. 
Continua să se viziteze cu rudele (bineînţeles, cu excepţia 
familiei Sackville-Baggins), şi avea mulţi admiratori devotați 
printre hobbiţii din familii sărace şi neimportante. Dar nici 
un prieten apropiat, până când unii dintre verii lui mai 
tineri au început să crească mai mari. 

Cel mai în vârstă dintre aceştia, şi favoritul lui Bilbo, era 
tânărul Frodo Baggins. Când Bilbo a împlinit nouăzeci şi 
nouă de ani, l-a adoptat pe Frodo ca moştenitor al său şi l-a 
adus să locuiască la Fundătura; şi speranţele familiei 
Sackville-Baggins s-au năruit în cele din urmă. Din 
întâmplare, Bilbo şi Frodo aveau aceeaşi zi de naştere, 22 
septembrie. 

— Mai bine ai veni să locuieşti aici, Frodo, băiete, i-a spus 
Bilbo într-o bună zi, şi atunci o să ne putem sărbători 
frumos zilele de naştere împreună. 

La acea dată, Frodo era încă douăzecist, cum numeau 
hobbiţii acea vârstă iresponsabilă trecută de douăzeci de 
ani, între copilărie şi apropiata vârstă de treizeci şi trei. 

Şi au mai trecut doisprezece ani. În fiecare an, cei doi 
Baggins dăduseră petreceri comune foarte însufleţite la 


Fundătura; dar acum toată lumea înţelesese că se punea la 
cale ceva foarte special pentru acea toamnă. Bilbo urma să 
împlinească unsprezece zeci şi unu, adică 111, o cifră 
destul de ciudată şi o vârstă foarte respectabilă pentru un 
hobbit (bătrânul Took însuşi nu ajunsese decât până la 
130); iar Frodo împlinea treizeci şi trei, 33, o cifră 
importantă: vârsta "maturizării" sale. 

Gurile nu mai tăceau o clipă în Hobbiton şi Lângă Ape, şi 
vestea evenimentului ce se apropia se răspândise în 
întregul Comitat. Trecutul şi personalitatea domnului Bilbo 
Baggins deveniseră încă o dată subiectul principal al 
conversaţiilor; şi bătrânii s-au pomenit deodată că erau 
rugaţi să-şi depene amintirile. 

Nici un altul nu avea un public mai atent ca bătrânul Ham 
Gamgee, cunoscut îndeobşte ca Unchiaşul. Locul unde-şi 
depăna el amintirile se numea La iedera, un han mic pe 
drumul spre localitatea Lângă Ape; şi povestea cât de cât în 
cunoştinţă de cauză, căci fusese grădinar la Fundătura timp 
de patruzeci de ani, şi înainte de asta îl ajutase pe bătrânul 
Holman la aceeaşi treabă. Acum că el însuşi începuse să 
îmbătrânească şi încheieturile să-i înţepenească, 
îndeletnicirea aceasta era îndeplinită mai mult de fiul său 
mai mic, Sam Gamgee. Atât tatăl, cât şi fiul aveau relaţii 
foarte prieteneşti cu Bilbo şi Frodo. Locuiau chiar pe 
Măgura, la Puşca-n-traistă numărul 3, imediat sub 
Fundătura. 

— Un gentlehobbit tare de treabă şi cu darul vorbirii e 
domnu' Bilbo, întotdeauna am zis asta, declara Unchiaşul. 

Şi adevăr grăia: căci Bilbo se purta cu multă politeţe faţă 
de el, "Meştere îndemânatic", aşa i se adresa, şi mereu îi 
cerea sfatul despre cum trebuia îngrijită ba una, ba alta 
dintre legume - în materie de rădăcinoase, mai ales cartofi, 
Unchiaşului îi mersese vestea ca fiind cel mai priceput 
dintre toţi din împrejurimi (ştia mai multe chiar decât Bilbo 
însuşi). 


— Dar cum e Frodo ăsta care stă cu el? îl întrebă Bătrânul 
Noakes din Lângă Ape. După nume o fi el Baggins, dar zice- 
se că-i un Brandybuck mai mult de jumătate. Nici în ruptul 
capului nu pot pricepe de ce să se ducă un Baggins din 
Hobbiton să-şi caute nevastă taman în Ţara ledului, unde 
lumea e atât de ciudată. 

— Nu-i de mirare că-i ciudată, îşi dădu cu părerea Tăticu' 
Două Picioare (vecinul Unchiaşului), dacă locuiesc pe malul 
care nu trebuie al Râului Viniac, şi chiar sub poala Pădurii 
Bătrâne. Ăla-i un loc rău şi întunecos, dacă-i ceva adevăr în 
ce se spune. 

— Aşa e, Tăticu'! îi dădu dreptate Unchiaşul. Nu numai că 
cei din neamul Brandybuck din Ţara Iledului trăiesc în 
Pădurea Bătrână; dar sunt şi un soi ciudat, aşa se pare. Dai, 
oricum ar fi, domnu' Frodo e un hobbit tânăr, cum nu se 
poate mai de treabă. Tare mai seamănă cu domnu' Bilbo, şi 
nu numai la chip. La urma urmei, tatăl lui a fost un Baggins. 
Un hobbit cumsecade şi preacinstit, aşa a fost domnu' 
Drogo Baggins; nu s-a prea vorbit despre el până când a 
murit înecat. 

— Înecat? întrebară mai multe voci în acelaşi timp. 
Auziseră ei zvonuri şi mai urâte decât acesta, de bună 
seamă; dar hobbiţilor le plac tare mult istoriile de familie, 
astfel că erau dispuşi s-o mai audă încă o dată. 

— Păi, aşa zice lumea, continuă Unchiaşul. Vedeţi, domniile 
voastre: domnu' Drogo, prin urmare, s-a însurat cu săraca 
domnişoara Primula Brandybuck. Ea era verişoară primară 
a domnului Bilbo al nostru, după mamă (mama ei fiind cea 
mai mică dintre fetele Bătrânului Took); iar domnu' Drogo 
era vărul lui de-al doilea. Astfel, domnu' Frodo este văr 
primar şi de-al doilea cu domnia sa, o dată din partea 
mamei şi-o dată din partea tatălui, cum s-ar zice, dacă mă- 
nţelegeţi. lar domnu' Drogo stătea la Conacul Coniac cu 
socrul său, bătrânul Jupân Gorbadoc, aşa cum făcuse 
adesea după însurătoare (avea o mare slăbiciune pentru 
mâncare, iar batrânu' Gorbadoc întindea mese 


îmbelşugate); şi ieşea cu barca pe Râul Viniac; şi într-o 
bună zi el şi nevasta lui s-au înecat, iar bietu' domnu' Frodo 
era doar un copil pe vremea aia. 

— Am auzit c-au ieşit pe râu după cină, la lumina lunii, zise 
Bătrânul Noakes; şi barcă s-a scufundat din pricina că 
Drogo era prea greu. 

— Iar eu am auzit că ea l-a împins în apă şi ela tras-o după 
sine, spuse Roşcovanul, un morar din Hobbiton. 

— N-ar trebui s-asculţi la tot ce se zice, Roşcovane, îl sfătui 
Unchiaşul, care nu-l prea avea la suflet pe morar. Pricini nu 
sunt să mergi cu vorba despre care-a-mpins şi care-a tras. 
Bărcile sunt destul de parşive şi când stai liniştit, ca să mai 
fie nevoie să căutăm alte explicaţii. Oricum, domnu' Frodo, 
că de el era vorba, a rămas orfan şi abandonat, s-ar putea 
zice, printre toţi ciudaţii ăia din Ţara ledului, dar şi până 
atunci crescuse la Conacul Coniac. Un loc deocheat, locul 
ăla, zău aşa. De când se ştie, Jupân Gorbadoc să tot fi avut 
vreo câteva sute de legături, nici mai mult, nici mai puţin, în 
casa aia. Domnu' Bilbo nici c-a făcut faptă mai bună la viaţa 
lui atunci când l-a adus pe băiat să trăiască printre suflete 
cumsecade. 

— Da' socotesc eu c-a fost o lovitură tare urâtă pentru ăia 
din neamul Sackville-Baggins. Chiteau ei c-or să pună mâna 
pe Fundătură, atunci când a pornit-o în lume şi dus a fost, 
de l-au crezut mort. Şi numa! ce se-ntoarce şi le zice să-şi ia 
tălpăşiţa; şi de-atunci tot trăieşte şi n-arată nici c-o zi mai 
bătrân, fie binecuvântat! Şi pe nepusă masă scoate de 
unde-de neunde un moştenitor, şi cu hârtii în regulă. 
Neamul Sackville-Baggins n-o să mai calce pragul 
Fundăturii în veci, sau măcar aşa tragem nădejde. 

— Am auzit c-ar fi nişte bănişori frumoşi pitiţi acolo 
înăuntru, se băgă în vorbă un străin, un oaspete venit cu 
treburi tocmai din Michel Delving, din Meleagul de la 
Răsărit. Tot vârful măgurii domniilor voastre e brăzdat de 
tuneluri doldora de cufere pline cu aur şi argint şi 
giuvaiericale, aşa am auzit. 


— Atunci ai auzit mai multe decât am eu de unde şti, 
răspunse Unchiaşul. Nu am cunoştinţă de giuvaiericale. 
Domnu' Bilbo e darnic cu banii şi s-ar zice că nu duce lipsă 
de ei; de lucrătura de tuneluri însă nu am cunoştinţă. L-am 
văzut pe domnu' Bilbo când s-a-ntors, să tot fie şaizeci de 
ani de-atunci, când încă eram un flăcăiandru. Abia intrasem 
ca ucenic la bătrânu' Holman (era văr cu taică-meu), da' el 
m-a luat la Fundătura să-l ajut să-i ţinem deoparte pe cei ce 
dădeau să umble şi să calce peste tot prin grădină când se 
făcea vânzarea. Şi numa' ce ne pomenim cu domnu' Bilbo 
că urcă Măgura călare pe-un ponei, cu nu ştiu câţi ditamai 
sacii doldora şi două cufere. Nu mă-ndoiesc că erau doldora 
de comorile ce le strânsese pe meleaguri străine, pe unde 
se zice că-s munţi de aur; dar nu atât cât să umple tuneluri 
întregi. Fiu-meu Sam va fi ştiind însă mai multe despre asta. 
El e toată ziua-bună ziua la Fundătura. Şi e nebun după 
poveşti din vremuri de demult şi stă şi-ascultă tot ce-i 
povesteşte domnu' Bilbo. Domnu' Bilbo l-a-nvâăţat să scrie şi 
să citească pe limba lui - fără vreun gând rău, să ştiţi asta, 
şi nădăjduiesc nici să nu iasă vreun pocinog din atât. Elfi şi 
Dragoni! îi zic eu. Varza şi cartofii sunt mai buni pentru alde 
mine şi tine. Nu te-ncurca în treburile ălora mai presus de 
tine, de nu vrei să te trezeşti cu pocinoage de n-ai să le poţi 
duce, zic. Şi-o zic şi altora, adaugă el, aruncând o privire 
străinului şi morarului. 

Dar cei de faţă nu se lăsară convinşi de avertismentul 
Unchiaşului. Legenda avuţiei lui Bilbo era de-acum bine 
înfiptă în minţile hobbiţilor celor tineri. 

— Ehei, da' de-atunci şi-a mai tot sporit avuţia, nu se lăsă 
morarul, dând glas părerii celor mai mulţi. E dus adesea de- 
acasă. Şi uitaţi-vă numa ' la străinii ce-i calcă pragul: gnomi 
care se furişează noaptea şi solomonarul ăla bătrân şi 
rătăcitor, Gandalf, şi câţi alţii. Orice-ai spune, Unchiaşule, 
da' Fundătura e-un loc tare ciudat, şi cei care locuiesc acolo 
sunt şi mai ciudaţi. 


— Şi domnia ta n-ai decât să spui ce pofteşti despre lucruri 
pe care nu le ştii mai bine decât te pricepi la vâslit, domnule 
Roşcovan, i-o-ntoarse Unchiaşul, pornit mai abitir decât 
oricând împotriva morarului. Dacă asta-nseamnă 
ciudăţenie, atunci nu ne-ar strica mai multă ciudăţenie din 
asta prin părţile noastre. Sunt unii nu prea departe de-aici 
care n-ar oferi nici o halbă de bere unui prieten, chiar dacă 
ar trăi într-o vizuină cu totul şi cu totul din aur. Dar la 
Fundătura toate lucrurile se fac aşa după cum se cuvine. 
Sam al meu zice că toată lumea o să fie invitată la petrecere 
şi-or să se împartă daruri, luaţi aminte, daruri la toată 
lumea - chiar luna asta, adică. 

Acea lună era septembrie, şi mai frumoasă nici că se 
putea. A doua sau a treia zi s-a zvonit (mai mult ca sigur că 
de la Sam atoateştiutorul pornise zvonul) că or să fie focuri 
de artificii - mai mult chiar, artificii cum nu mai fuseseră 
văzute în Comitat de mai bine de-un secol, chiar aşa, de la 
moartea Bătrânului Took. 

Vremea trecea şi Ziua se apropia din ce în ce. Într-o seară, 
un car cu aspect neobişnuit, încărcat cu pachete cu aspect 
neobişnuit, îşi făcu apariţia în Hobbiton şi urcă opintit 
Măgura spre Fundătura. Surprinşi, hobbiţii îşi iţiră capetele 
prin uşile luminate cu lămpaşe, ca să caşte gura în urma lui. 
Carul era mânat de străini care cântau cântece ciudate: 
gnomi cu bărbi lungi şi glugi mari. Câţiva dintre ei 
rămaseră peste noapte la Fundătura. La capătul celei de-a 
doua săptămâni a lui septembrie, o căruţă străbătu satul 
Lângă Ape, venind în plină zi dinspre Podul Viniac. De data 
asta, pe capră se afla un singur căruţaş bătrân. Purta o 
pălărie albastră cu ţugui înalt, o mantie cenuşie, lungă 
până-n pământ, şi o eşarfă argintie. Avea barba lungă şi 
sprâncene stufoase, care ieşeau pe sub borul pălăriei. 
Copilandrii hobbiţi se luară alergând după căruţă cât era 
Hobbitonul de lung şi pe Măgura în sus. Căruţa era 
încărcată cu artificii, aşa cum bănuiseră şi ei. Ajuns în faţa 
uşii lui Bilbo, Bătrânul începu să descarce pachete mari de 


artificii de toate soiurile şi formele, fiecare purtând ca 
inscripţie un G roşu mare şi o rună elfică. 

Acesta era însemnul lui Gandalf, negreşit, iar bătrânul era 
Gandalf Vrăjitorul, a cărui faimă în Comitat i se trăgea mai 
ales de la priceperea sa la focuri, fumuri şi lumini. 
Îndeletnicirea lui era mult mai dificilă şi mai periculoasă, 
dar locuitorii din Comitat n-aveau cunoştinţă de ea. Pentru 
ei, el nu reprezenta decât una dintre "atracțiile" Petrecerii. 
De aici şi agitația hobbiţilor celor mici. 

— G pentru Grozav! strigau ei, făcându-l pe bătrân să 
zâmbească. Îl cunoşteau din vedere, deşi îşi făcea apariţia 
în Hobbiton când şi când şi niciodată pentru vreme 
îndelungată; însă nici prichindeii şi nici unul dintre cei mai 
în vârstă dintre bătrâni nu văzuseră vreodată 
reprezentațiile lui cu focuri de artificii - acestea ţineau de 
trecutul legendar. 

Când bătrânul, ajutat de Bilbo şi de câţiva gnomi, isprăvi 
cu descărcatul, Bilbo împărţi câţiva gologani; dar nici o 
rachetă luminoasă sau vreo pocnitoare nu se întrezări, spre 
dezamăgirea spectatorilor. 

— Haida, luaţi-o din loc, le spuse Gandalf. O să aveţi pe 
săturate la timpul cuvenit. 

După care dispăru înăuntru cu Bilbo, iar uşa se închise în 
urma lor. Zadarnic se uitară hobbiţii cei mici lung la uşă; 
plecară într-un târziu, apăsaţi de gândul că ziua petrecerii 
nu va mai sosi nicicând. 

În Fundătura, Bilbo şi Gandalf şedeau la fereastra 
deschisă a unei camere mici ce dădea spre vest, în grădină. 
După-amiaza târzie era luminoasă şi paşnică. Florile 
străluceau roşii şi galbene: gura-leului, floarea-soarelui şi 
colţunaşi împânzind pereţii de iarbă şi iţindu-se la 
ferestrele rotunde. 

— Ce viu colorată e grădina ta, spuse Gandalf. 

— Da, încuviinţa Bilbo. Într-adevăr, mi-e foarte dragă, la fel 
şi întreg bătrânul Comitat; dar cred că am nevoie de 
odihnă. 


— Asta înseamnă că vrei să-ţi duci la îndeplinire planul? 

— Întocmai. M-am hotărât acum multe luni şi nu m-am 
răzgândit. 

— Prea bine. N-are rost să mai vorbim despre asta. Ţine-te 
de planul tău - de tot planul, ia aminte - şi sper să iasă bine, 
pentru tine şi pentru noi toţi. 

— Aşa sper şi eu. Oricum, am de gând să mă distrez joi şi 
să fac mica mea şotie. 

— Mă întreb cine va râde, făcu Gandalf, clătinând din cap. 

— Vom vedea, răspunse Bilbo. 

A doua zi şi mai multe căruţe urcară Măgura, şi după ele 
alte căruţe. Or fi fost unii care să mormăie că adică ar fi 
vorba de niscai "negoţ local", dar chiar în săptămâna aceea 
de la Fundătura au început să curgă comenzile pentru tot 
felul de provizii, tot felul de bunuri sau articole de lux ce 
puteau fi obţinute în Hobbiton sau Lângă Ape sau oriunde 
în împrejurimi. Locuitorii au început să se entuziasmeze şi 
să taie zilele din calendar, pândindu-l nerăbdători pe 
poştaş, doar-doar le-o aduce invitaţiile. 

Nu peste multă vreme invitaţiile au început să vină cu 
grămada, încât oficiul poştal s-a blocat, iar acela din Lângă 
Ape s-a pomenit îngropat ca sub ninsoare, astfel că au fost 
chemaţi în ajutor poştaşii voluntari. Şirul lor nu se mai 
isprăvea pe Măgura în sus, ducând sute de variante 
politicoase de Mulţumesc, am să vin cu siguranţă. 

Pe poarta Fundăturii se putea citi următorul anunţ: 
INTRAREA OPRITĂ PENTRU TOŢI, ÎN AFARĂ DE CEI 
VENIȚI LA PETRECERE. Chiar şi aceia care aveau sau 
pretindeau că aveau treburi legate de Petrecere erau 
arareori lăsaţi să intre. Bilbo era ocupat: scria invitaţii, bifa 
răspunsuri, împacheta cadouri şi făcea anumite pregătiri 
numai de el ştiute. Din ziua în care a sosit Gandalf nu s-a 
mai arătat la faţă. 

Trezindu-se hobbiţii într-o bună zi dimineaţa, descoperiră 
că pajiştea ce se întindea la sud de uşa lui Bilbo era 
acoperită cu frânghii şi stâlpi pentru corturi şi pavilioane. În 


malul ce ducea la drum fusese tăiată o intrare specială, cu 
trepte largi şi o poartă mare, albă. Cele trei familii de 
hobbiţi din Puşca-n-traistă, care se mărginea cu pajiştea, se 
arătau foarte interesate de tot ce se petrecea acolo şi toată 
lumea îi invidia. Bătrânul unchiaş Gamgee nici măcar nu se 
mai prefăcea că lucra în grădină. 

Corturile începeau să se înalțe. Unul dintre pavilioane era 
deosebit de mare, atât de mare, încât copacul care creştea 
pe pajişte se găsea acum chiar în interiorul lui, înălțându-se 
mândru la unul dintre capete, în dreptul mesei principale. 
De crengi atârnau lampioane. Şi mai promiţător decât atât 
(după mintea hobbiţilor), o bucătărie uriaşă, în aer liber, 
fusese ridicată la colţul dinspre miazănoapte al pajiştii. O 
ceată întreagă de bucătari, de la toate hanurile şi 
ospătăriile până hăt-departe, sosiseră ca să dea o mână de 
ajutor gnomilor şi altor neamuri ciudate găzduite la 
Fundătura. Răbdarea tuturor era pusă greu la încercare. 

Apoi vremea s-a înnorat. Asta a fost miercuri, în ajunul 
Petrecerii. Ceea ce a stârnit mare nelinişte. Şi în sfârşit au 
venit şi zorile zilei de joi, 22 septembrie. Soarele a răsărit, 
norii au dispărut, steagurile au fost desfăşurate şi distracţia 
a început. 

Bilbo Baggins o numea petrecere, dar în realitate erau o 
sumedenie de distracţii adunate într-una singură. Practic, 
toată lumea ce locuia în împrejurimi fusese invitată. Foarte 
puţini fuseseră trecuţi cu vederea din greşeală, dar nici 
asta n-a mai avut importanţă atunci când respectivii au 
venit din proprie iniţiativă. Fuseseră invitaţi mulţi şi din alte 
părţi ale Comitatului; şi erau chiar câţiva din afara 
hotarelor. Bilbo îşi întâmpina personal oaspeţii (şi pe cei 
veniţi neinvitaţi) la poarta cea nou construită. Dădea 
cadouri tuturor fără excepţie - asta însemnând şi celor care 
se strecurau afară printr-o ieşire dosnică şi intrau din nou 
prin poarta din faţă. Hobbiţii împart cadouri atunci când îşi 
sărbătoresc zilele de naştere. Nu din cele scumpe, de 
regulă, şi nu cu atâta dărnicie ca acum; obiceiul însă nu era 


rău. De fapt, în Hobbiton şi Lângă Ape aproape în fiecare zi 
era ziua cuiva, încât fiecare hobbit din acele părţi avea 
şansa să primească cel puţin un cadou pe săptămână. Dar 
de săturat nu se săturau niciodată. 

De data aceasta cadourile erau neobişnuit de grozave. 
Copiii hobbiţi erau atât de emoţionaţi, încât o vreme uitară 
până şi să mănânce. Primiseră jucării din care nu mai 
văzuseră nicicând până atunci, toate minunate şi unele 
neîndoios vrăjite. Multe dintre ele fuseseră într-adevăr 
comandate cu un an în urmă şi străbătuseră tot drumul de 
la Munte şi din Ţinutul de Jos până aici şi erau făcute de 
gnomi. 

După ce fiecare oaspete a fost primit cu urări de bun- 
venit, au urmat dansurile, muzica, jocurile şi, bineînţeles, 
mâncarea şi băutura. Trei mese oficiale fuseseră pregătite: 
prânzul, ceaiul şi dineul (sau cina). Dar prânzul şi ceaiul s- 
au deosebit îndeobşte prin faptul că toţi oaspeţii au şezut cu 
toţii la mese şi au mâncat laolaltă. În rest, oaspeţii se 
strângeau în grupuri mari ca să mănânce şi să bea - fără 
întrerupere, de la orele unsprezece până la şase şi 
jumătate, când începeau focurile de artificii. 

De focuri a avut grijă Gandalf: nu numai că au fost aduse 
de el, dar tot ela fost cel care le-a conceput şi le-a meşterit; 
iar efectele speciale, artificiile combinate şi rachetele 
luminoase erau lansate tot de el. Pe lângă acestea, 
oaspeţilor li s-au împărţit petarde, pocnitori, scăpărători, 
torţe, lumânări gnomice, fântâni elfice, roţi-de-foc din cele 
făcute de spiriduşi, bubuitori. Toate erau minunate. Arta lui 
Gandalf era tot mai desăvârşită cu trecerea anilor. 

Rachetele arătau ca nişte stoluri scânteietoare care 
cântau cu glasuri dulci. Erau copaci verzi cu tulpini de fum 
negru: frunzele lor se deschideau precum o primăvară 
întreagă, desfăşurându-se într-o clipită, iar ramurile lor 
strălucitoare picurau flori incandescente peste hobbiţii 
uluiţi, dispărând cu o aromă dulce chiar înainte să le atingă 
chipurile înălțate. Erau fântâni de fluturi care zburau 


scânteind în copaci; coloane de focuri colorate ce se înălţau 
şi se transformau în vulturi, corăbii plutitoare, sau o 
adevărată falangă de lebede zburătoare; o furtună roşie de 
tunete şi fulgere cu un torent galben de ploaie; o pădure de 
sulițe argintii ce ţâşneau brusc spre cer cu un chiot ca de 
armată încleştată în luptă, ca să se prăvălească apoi în apă 
cu un sâsâit ca de la o sută de şerpi clocotiţi. Şi la urmă de 
tot, încă o surpriză, în onoarea lui Bilbo, care îi năuci pe 
hobbiţi nemăsurat de mult, ceea ce şi urmărise Gandalf. 
Luminile se stinseră. Un fum mare se înălța. Luă forma unui 
munte zărit în depărtare şi începu să se înroşească spre 
soare-răsare. Prinse să scuipe limbi de foc verzi şi purpurii, 
din el îşi luă zborul un dragon roşu-auriu - nu de mărime 
naturală, dar semănând cu un dragon adevărat: dintre 
fălcile lui ţâşneau focuri, ochii lui scăpărau în jos; se auzi un 
răget, iar dragonul se roti de trei ori peste capetele 
mulţimii. Toţi se aplecară ferindu-se, unii chiar căzură cu 
feţele la pământ. Dragonul trecu ca un fulger, făcu o tumbă 
şi se dezintegră deasupra satului Lângă Ape cu o explozie 
asurzitoare. 

— Acesta e semnalul pentru cină! răsună vocea lui Bilbo. 
Suferinţa şi spaima se risipiră ca prin minune şi hobbiţii 
prosternaţi săriră în picioare. Fiecare primi o cină 
minunată; fiecare, adică fără cei invitaţi la un dineu special 
în familie. Acesta fusese pregătit în pavilionul cel mare cu 
copacul. Invitaţiile fuseseră limitate la douăsprezece duzini 
(un număr căruia hobbiţii îi mai spuneau şi un Gros, deşi 
cuvântul nu era considerat ca fiind cel mai nimerit când era 
vorba de persoane); iar oaspeţii fuseseră aleşi din toate 
familiile înrudite cu Bilbo şi Frodo, alături de care se mai 
numărau şi câţiva prieteni deosebiți, neînrudiţi (cum era 
Gandalf). Mulţi hobbiţi tineri participau şi ei cu îngăduinţa 
părintească, pentru că hobbiţii se arătau îngăduitori cu 
copiii când era vorba de stat până târziu, mai ales dacă 
puteau să le ofere o masă fără cheltuială. Căci pentru a-şi 
creşte odraslele hobbiţii aveau nevoie de multă mâncare. 


Erau mulţi din familiile Baggins şi Boffins, şi din familiile 
Took şi Brandybuck; din neamul Grubb veniseră tot felul 
(rude de-ale bunicii lui Bilbo Baggins), şi din ramura Chubb 
(înrudită cu bunicul Took); câţiva Burrows şi Bulger şi 
Bracegirdle şi Brockhouse şi Goodbody şi Hornblower şi 
Proudfoot, aleşi pe sprinceană. Unii dintre aceştia erau 
înrudiţi de departe cu Bilbo, iar câţiva aproape că nu 
fuseseră niciodată în Hobbiton, căci trăiau în colţuri 
îndepărtate ale Comitatului. Nu fuseseră uitaţi nici cei din 
familia Sackville-Baggins. Erau acolo şi Otho, şi soţia lui 
Lobelia. Nu-l aveau la inimă pe Bilbo, iar pe Frodo îl 
detestau, dar invitaţia arătase atât de magnifică, scrisă în 
cerneală de aur, încât le-a fost cu neputinţă să o refuze. Pe 
lângă asta, vărul Bilbo era renumit pentru talentele lui 
culinare, astfel că mesele lui se bucurau de o reputaţie 
binemeritată. 

Toţi cei o sută patruzeci şi patru de oaspeţi se aşteptau la 
un ospăț plăcut; deşi se cam temeau de discursul ce urma 
să-l ţină gazda lor după dineu (un punct inevitabil în 
program). Era ştiut că avea să-şi împăneze cuvântarea cu 
frânturi din ceea ce el numea poezie; şi uneori, după un 
pahar sau două, începea să pomenească de aventurile 
absurde ale călătoriei lui misterioase. Oaspeţii n-au fost 
dezamăgiţi: ospăţul a fost foarte plăcut, de fapt o seară 
captivantă de-a dreptul: bogată, abundentă, variată şi 
prelungită. 

După ospăț sau cam pe-atunci veni rândul Discursului. 
Majoritatea comesenilor erau acum, totuşi, într-o dispoziţie 
îngăduitoare, în acea stare minunată pe care ei o numeau 
"umplerea colţurilor", îşi sorbeau băuturile favorite, 
ciuguleau din trufandalele favorite, dăduseră uitării toate 
temerile. Erau pregătiţi să asculte orice, să se veselească la 
fiecare sfârşit de frază. 

Dragii mei prieteni, începu Bilbo, ridicându-se în picioare. 

— I-auzi! I-auzi! I-auzi! strigară ei, repetând exclamaţia în 
cor şi părând să nu dorească să dea ascultare propriului lor 


îndemn. 

Bilbo îşi părăsi locul, se apropie de un scaun de sub un 
copac luminat, urcându-se pe el. Lumina lampioanelor 
cădea pe faţa lui radioasă; nasturii de aur străluceau pe 
jiletca de mătase brodată. Toţi îl vedeau stând cocoţat acolo 
şi fluturând o mâna în aer, pe cealaltă ţinând-o în buzunarul 
pantalonului. 

Dragii mei Bagginşi şi Boffini, reluă el; şi dragii mei Tookşi, 
Brandybuckşi, Grubbi şi Chubbi, Burrowi şi Hombloweri şi 
Bolgeri, Bracegirdleri, Goodbodyşi, Brockhouseri şi 
Proudfooteri. 

— ProudFEET! strigă un hobbit mai bătrân din fundul 
pavilionului. 

Numele lui, bineînţeles, era Proudfoot, şi pe bună 
dreptate; căci labele picioarelor lui erau mari, deosebit de 
păroase şi amândouă se aflau pe masă. 

Proudfooteri, repetă Bilbo. De asemenea, prea bunii mei 
Sackville-Bagginşi, cărora vă urez bun venit în sfârşit la 
Fundătura. Astăzi este a o suta unsprezecea mea zi de 
naştere: azi împlinesc o sută unsprezece ani! 

— Ura! Ura! La mulţi ani! strigară oaspeţii şi bătură voioşi 
în tăbliile meselor. 

Bilbo se descurcă minunat. Lor asemenea vorbe le 
plăceau: erau scurte şi la obiect. 

Sper că vă distraţi cu toţii la fel de bine ca şi mine. 

Urale asurzitoare. Strigăte de Da (şi Nu). Vacarm de 
trompete şi coarne, de cimpoaie şi flaute şi alte instrumente 
muzicale. După cum am mai spus, erau prezenţi mulţi 
hobbiţi tineri. Se auzi o salvă de bubuituri atunci când sute 
de pocnitori muzicale cu surprize fuseseră deschise. 
Majoritatea purtau însemnul ŢINUTUL DE JOS; ceea ce nu 
spunea mare lucru celor mai mulţi dintre hobbiţi, dar toţi 
consimţiră că pocnitorile-surpriză erau minunate. Con- 
ţineau instrumente muzicale mici, însă cu o lucrătură 
desăvârşită şi sunete încântătoare. Mai mult, într-un colţ, 
câţiva tineri Took şi Brandybuck, închipuindu-şi că unchiul 


Bilbo îşi încheiase discursul (căci spusese răspicat tot ceea 
ce era de spus) improvizară pe loc o orchestră şi începură 
să cânte o melodie veselă de dans. Jupânul Everard 'Took şi 
domnişoara Melilot Brandybuck se urcară pe o masă şi, 
ţinând clopoței în mână, se apucară să danseze Inelul-laţ: 
un dans fermecător, dar cam aprig. 

— Bilbo însă nu isprăvise. Apucând un corn de la un tinerel 
aflat alături, suflă în el d trei ori cu putere. Vacarmul se 
curmă. 

Nu vă voi ţine mult, strigă Bilbo. 

Adunarea izbucni în urale. 

V-am chemat pe toţi aici cu un anumit scop. 

Ceva din felul în care rostise aceste cuvinte îi făcu să 
tresară. Tăcerea se făcu aproape totală şi unul sau doi din 
familia 'Took îşi ciuliră urechile. 

Mai bine zis, cu Trei Scopuri! Întâi şi-întâi, să vă spun că 
ţin la voi toţi nemăsurat de mult şi că o sută unsprezece ani 
sunt prea puţini pentru a trăi în mijlocul unor hobbiţi atât 
de grozavi şi de admirabili. 

Strigăte năucitoare de încuviinţare. 

Pe jumătate din voi nu vă cunosc nici pe jumătate din cât 
aş vrea; şi ţin la jumătate din voi numai pe jumătate pe cât 
aţi merita. 

Neaşteptate vorbe, şi cam greu de înghiţit. Ici şi colo 
aplauze răzlețe, dar cei mai mulţi dintre ei încercau să se 
dumirească dacă să le ia sau nu ca pe un compliment. 

În al doilea rând, pentru a-mi sărbători ziua de naştere. 

Urale din nou. 

Ar trebui să spun: ziua NOASTRĂ de naştere. Căci este, 
neîndoios, şi ziua de naştere a moştenitorului şi nepotului 
meu Frodo. Astăzi împlineşte vârsta majoratului şi intră în 
posesia moştenirii. 

Câteva aplauze de mântuială din partea celor mai în 
vârstă; şi câteva strigăte puternice de "Frodo! Frodo! Să 
trăiască batrânu' Frodo!" din partea tinerilor. Cei din 


familia Sackville-Baggins se încruntară şi se întrebară ce 
putea să însemne acel "intră în posesia moştenirii". 

Împreună facem o sută patruzeci şi patru. V-am invitat tot 
pe atâţia, pentru ca numărul vostru să se potrivească 
acestei sume remarcabile: un Gros, dacă mi-e îngăduit să 
folosesc această expresie. 

Fără urale. Ce caraghios. Mulţi oaspeţi - şi în special cei 
din familia Sackville-Baggins - se simțeau jigniţi, fiind 
convinşi că fuseseră chemaţi doar că să împlinească acel 
număr, ca un număr fix de produse într-un pachet. 

— Un Gros. Chiar aşa! Vulgară expresie. 

De asemenea, dacă mi-e îngăduit să mă refer la istoria 
străveche, este aniversarea sosirii mele la Esgaroth, 
traversând Lacul cel Lung călare pe butoi; chiar dacă faptul 
că era ziua mea de naştere mi-a zburat atunci din memorie. 
Pe atunci nu aveam decât cincizeci şi unu, şi zilele de 
naştere nu păreau atât de importante. Cu toate acestea, 
banchetul a fost minunat, deşi eram tare răcit la acea dată, 
îmi aduc aminte, şi n-am putut să spun decât 
atât,mu'ţu'me'c foa'te mu't". Acum pot să repet acelaşi 
lucru mult mai corect: Mulţumesc foarte mult că aţi venit la 
mica mea petrecere. 

Tăcere îndărătnică. Se temeau că acum o să urmeze 
neapărat un cântecel sau vreo poezioară; şi începeau să 
dea semne de plictiseală. De ce nu se putea opri din vorbit, 
să-i lase să bea în sănătatea lui? Dar Bilbo nici nu recita, 
nici nu cânta. Câteva clipe rămase tăcut. 

În al treilea rând, şi cel din urmă, spuse el mai departe, 
doresc să fac un ANUNŢ. 

Rosti acest din urmă cuvânt atât de tare şi de neaşteptat, 
încât toţi cei care mai erau în stare să se ridice în picioare o 
făcură. 

Cu părere de rău, vă anunţ că - deşi, aşa cum v-am spus, o 
sută unsprezece ani sunt prea puţini să-i fi petrecut în 
mijlocul vostru - acesta este SFÂRŞITUL. Plec. Vă părăsesc 
chiar ACUM. ADIO! 


Cobori de pe scaun şi dispăru. O lumină orbitoare scăpără, 
făcându-i pe oaspeţi să închidă brusc ochii. Când îi 
redeschiseră, Bilbo nu se zărea nicăieri. O sută patruzeci şi 
patru de hobbiţi uluiţi se uitau cu gurile căscate. Bătrânul 
Odo Proudfoot îşi cobori labele de pe masă şi le izbi de 
pământ. Se lăsă o tăcere grea, până când, după câteva 
răsuflări adânci, toţi cei din neamurile Baggins, Boffin, 
Took, Brandybuck, Grubb Chubb, Burrows, Bolger, 
Bracegirdle, Brockhouse, Goodbody, Hornblower şi 
Proudfoot începură să vorbească deodată şi în aceeaşi clipă. 

Părerea unanimă era aceea că gluma era de prost gust, 
drept care trebuiau aduse şi mai multă mâncare şi băutură 
pentru a-i scoate pe musafiri din starea de şoc şi iritare. 

— E ţicnit, întotdeauna am spus asta, ziceau mai mulţi 
dintre ei. Chiar şi cei din familia Took (cu câteva excepţii) 
considerau că Bilbo avea o purtare absurdă. Deocamdată, 
majoritatea erau convinşi că dispariţia lui nu era nimic 
altceva decât o glumă proastă. 

Dar bătrânul Rory Brandybuck avea oarecare îndoieli. Nici 
vârsta şi nici masa copioasă nu-i înceţoşaseră raţiunea, 
astfel că se adresă nurorii lui, Esmeralda: 

— E ceva necurat în povestea asta, draga mea! Eu cred că 
nebunu' de Baggins a şters-o din nou. Bătrân prost şi 
nebun. Dar de ce să ne facem griji? N-a luat cu el 
bunătăţurile. 

Şi-i strigă lui Frodo să mai trimită vinul şi în direcţia lui. 

Frodo era singurul dintre cei prezenţi care nu spusese 
nimic. O vreme şezuse în tăcere lângă scaunul gol al lui 
Bilbo, refuzând să asculte comentariile şi întrebările. 
Bineînţeles că-i plăcuse gluma, deşi ştia despre ce era 
vorba. Îi venise greu să-şi stăpânească râsul în faţa 
surprinderii indignate a oaspeţilor. Dar în acelaşi timp se 
simţea profund tulburat: de-abia acum îşi dădea seama că-l 
iubea foarte mult pe bătrânul hobbit. Cei mai mulţi musafiri 
continuau să mănânce, să bea şi să discute despre 
bizareriile lui Bilbo Baggins, cele noi şi cele vechi; dar cei 


din familia Sackville-Baggins plecaseră deja furioşi. Frodo 
nu mai voia să aibă nimic de-a face cu petrecerea. Dădu 
ordin să fie adus şi mai mult vin; apoi se ridică, îşi goli 
paharul în sănătatea lui Bilbo, însă fără s-o spună, şi se 
furişă afară din pavilion. 

Cât despre Bilbo Baggins, chiar în timp ce-şi rostea 
discursul, pipăia inelul de aur din buzunar: inelul lui vrăjit, 
asupra căruia păstrase taina atâţia ani. Coborând de pe 
scaun, şi l-a strecurat pe deget şi din acel moment nici un 
hobbit nu l-a mai văzut vreodată în Hobbiton. 

Se întoarse iute la vizuina lui şi, câteva clipe, se opri 
zâmbind să asculte la zarva din pavilion şi la zvonurile de 
veselie ce răsunau în alte părţi ale pajiştii. Apoi intră. Îşi 
scoase hainele de petrecere, împături şi înveli în foiţa de 
hârtie vesta de mătase brodată şi o puse bine. Se îmbrăcă 
în nişte veşminte vechi şi mototolite, iar în jurul taliei îşi 
încinse un brâu de piele, vechi şi el. De acesta prinse o 
sabie scurtă băgată într-o teacă de piele neagră şi crăpată. 
Descuie un sertar ce mirosea a camfor şi dinăuntru scoase 
o manta veche şi o glugă. Fuseseră ţinute încuiate ca şi cum 
ar fi fost ceva de mare preţ, dar erau atât de peticite şi 
decolorate de vreme, încât culoarea lor iniţială cu greu mai 
putea fi desluşită; se prea poate să fi fost un verde-închis. 
Erau cam prea mari pentru el. Apoi se duse în camera lui 
de lucru şi dintr-o casă de bani scoase ceva învelit în nişte 
cârpe vechi, precum şi un manuscris legat în piele; pe lângă 
acestea, scoase şi un plic voluminos. Manuscrisul şi plicul le 
puse peste lucrurile ce aproape umpleau un sac greu 
pregătit dinainte, în plic strecură inelul şi lanţul subţire de 
care era legat, apoi îl sigilă şi scrise pe el numele lui Frodo. 
Întâi aşeză plicul la vedere pe poliţa şemineului, dar brusc 
se răzgândi şi îl îndesă în buzunar, în aceeaşi clipă uşa se 
deschise şi Gandalf intră repede în încăpere. 

— Bună! îl salută Bilbo. Mă întrebam dacă o să mai apari. 

— Mă bucur să te găsesc vizibil, răspunse vrăjitorul, 
aşezându-se pe un scaun, voiam să te prind ca să mai 


schimbăm câteva ultime vorbe. Îmi închipui că ai 
sentimentul că totul s-a petrecut minunat şi întocmai cum ai 
plănuit? 

— Da, aşa cred, spuse Bilbo. Deşi străfulgerarea aceea a 
fost neaşteptată; m-a speriat pe mine, darămite pe ceilalţi. 
A fost mâna ta la mijloc, nu-i aşa? 

— Întocmai. Ai făcut un lucru înţelept că ai păstrat taina 
inelului aceluia atâţia ani, iar eu am considerat că era 
nevoie să le ofer oaspeţilor tăi ceva în plus care să explice 
dispariţia ta bruscă. 

— Şi să-mi strice mie gluma. Eşti un băgăreţ bătrân, te 
amesteci unde nu-ţi fierbe oala, izbucni Bilbo în râs, dar 
presupun că ştii mai bine, ca întotdeauna. 

— Ştiu. atunci când trebuie să ştiu. Dar nu prea sunt sigur 
de toată povestea asta. Acum s-a isprăvit. Ţi-ai făcut şotia, 
ţi-ai alarmat şi ţi-ai jignit aproape toate rudele şi i-ai dat 
întregului Comitat subiect de bârfă pentru nouă zile, sau 
mai degrabă nouăzeci şi nouă. Vrei să continui? 

— Da. Simt că am nevoie de odihnă, o odihna foarte lungă, 
aşa cum ţi-am mai spus. Poate o odihnă eternă: nu cred că 
am să mă mai întorc. De fapt, nici nu am de gând, am 
aranjat totul. Sunt bătrân, Gandalf. Nu o arăt, dar încep s-o 
simt în străfundul inimii. Bine conservat, chiar aşa! pufni el 
dispreţuitor. Ştii, mă simt subţire, parc-aş fi întins, dacă mă 
înţelegi ce vreau să spun: ca untul întins pe o felie prea 
mare de pâine. Şi nu e bine. Am nevoie de o schimbare, sau 
de nu ştiu ce. 

Gandalf îl scrută curios. 

— Aşa e, nu pare să fie bine, spuse el gânditor. Aşa e, până 
la urmă cred că planul tău este poate cel mai bun. 

— Ce-o fi o fi, eu oricum sunt hotărât. Vreau să văd din nou 
munţii, Gandalf - munţii; şi apoi să găsesc un loc unde să 
mă pot odihni. În linişte şi pace, fără toate rubedeniile astea 
care să tragă cu ochiul, şi fără şirul de musafiri afurisiţi 
care parcă-s atârnaţi de clopotul de la intrare. Poate găsesc 
un loc unde să-mi pot isprăvi cartea. M-am gândit la o 


încheiere frumoasă pentru ea: şi a trăit mulţi ani fericiţi 
până la sfârşitul zilelor. 

Gandalf izbucni în râs: 

— Sper s-o şi facă. Dar nimeni n-o să citească această 
carte, oricum s-ar sfârşi. 

— Ba or s-o citească, în anii care-or să vină. Frodo a citit 
cât am scris până acum. N-ai să-l scapi din ochi pe Frodo, 
bine? 

— Bineînţeles - n-am să-l scap din ambii ochi, ori de câte 
ori voi putea să mă lipsesc de ei. 

— Ar veni cu mine, ştii doar, dacă l-aş chema. De fapt, s-a 
şi oferit o dată, chiar înainte de petrecere. Dar încă nu vrea 
cu adevărat s-o facă. Eu îmi doresc să mai văd încă o dată 
sălbăticia înainte să mor, şi Munţii; dar el încă iubeşte 
ţinutul ăsta, cu pădurile şi câmpurile şi pâraiele lui. Ar 
trebui să se simtă bine aici. Îi las totul, desigur, în afară de 
câteva fleacuri. Îi doresc să fie fericit după ce se va obişnui 
să trăiască de unul singur. E timpul să-şi fie propriul stăpân. 

— "Totul? făcu Gandalf. Chiar şi inelul? Ai acceptat, nu uita. 

— Păi, cum să spun, da, cred că da, se bâlbâi Bilbo. 

— Unde e? 

— Într-un plic, dacă e atât de important să ştii, pufni Bilbo 
iritat. Acolo, pe şemineu. De fapt, nu! Aici, în buzunarul 
meu! Nu e ciudat? murmură el ca pentru sine. Şi, la urma 
urmelor, de ce nu? De ce să nu rămână aici? 

Gandalf îl pironi din nou pe Bilbo cu o privire dură şi ochii 
îi luciră. 

— Bilbo, începu el calm, eu cred că l-aş lasă acasă. Tu nu 
vrei asta? 

— Pai, da. şi nu. Dacă stau şi mă gândesc bine, aş zice că 
nu-mi place defel să mă despart de el. Şi nici nu înţeleg de 
ce ar trebui s-o fac. De ce vrei s-o fac? întrebă el, şi vocea 
lui se schimbă în mod ciudat, devenind tăioasă din pricina 
suspiciunii şi a iritării. lot timpul mă baţi la cap cu inelul 
ăsta, dar niciodată nu m-ai luat la întrebări în privinţa 
celorlalte obiecte pe care le-am adus cu mine din călătorie. 


— Aşa e, numai că a trebuit să te bat la cap, voiam 
adevărul. Era important. Inelele magice sunt. ei da, magice; 
şi sunt rare şi ciudate. Eram interesat de inelul tău ca un 
profesionist, ca să spun aşa; şi încă mai sunt. Aş dori să ştiu 
unde este, dacă o porneşti din nou haihui prin lume. De 
asemenea, cred că tu l-ai avut destulă vreme. N-o să mai ai 
nevoie de el Bilbo, dacă nu cumva greşesc fără să-mi dau 
seama. 

Bilbo roşi, iar în ochii lui scăpăra o străfulgerare 
mânioasă. Faţa lui blândă se înăspri. 

— De ce nu? strigă el. Şi, la urma urmei, ce treaba aitu să 
ştii ce fac cu propriile mele lucruri? E al meu. Eu l-am găsit. 
Mi-a ieşit în cale. 

— Da, da. Dar nu e nevoie să te superi. 

— Dacă mă supăr e vina ta, spuse Bilbo. E al meu, mă 
auzi? Al meu. Nepreţuitul meu. Da, nepreţuitul meu. 

Chipul vrăjitorului rămase grav şi scrutător, şi doar un 
licăr în ochii lui adânci îi trăda surprinderea, neliniştea 
chiar. 

— 1 s-a mai spus aşa şi înainte, zise el, dar nu de către tine. 

— Dar acum o spun eu. Şi de ce nu? Chiar dacă a zis-o şi 
Gollum odată. Acum nu mai e allui, ci al meu. Şi am să-l 
păstrez, aşa cum am zis. 

Gandalf se ridică. 

— Eşti nebun dacă o faci, vorbi el aspru. O dovedeşti cu 
fiecare cuvânt pe care-l rosteşti. A pus mult prea multă 
stăpânire pe tine. Dă-i drumul! Şi-apoi poţi şi tu pleca şi poţi 
fi liber. 

— Am să fac ce-mi place şi-am să plec când o să am chef, 
se îndărătnici Bilbo. 

— Ei, ei, dragul meu hobbit. Toată viaţa ta lungă am fost 
buni prieteni şi-mi eşti dator cu ceva. Haide! Fă aşa cum ai 
promis, renunţă la el. 

— Ascultă, ţipă Bilbo, dacă vrei tu inelul pentru tine, 
spune-o răspicat. Dar n-ai să-l capeţi. N-am să-mi dau 
nepreţuitul, mă auzi? 


Mâna i se încleştă pe mânerul micii lui spade. Ochii lui 
Gandalf scăpărară. 

— Nu-mi trebuie mult ca să-mi pierd cumpătul, spuse el. 
Mai spune o dată ce-ai spus şi chiar mă înfurii. Atunci ai să-l 
vezi pe Gandalf cel Sur fără mască. 

Făcu un pas către hobbit şi deodată păru să se înalțe 
ameninţător; umbra lui umplu micuța încăpere. 

Bilbo se retrase lângă perete, respiraţia i se înteţi, iar 
mâna şi-o apăsă pe buzunar. Rămaseră o vreme 
înfruntându-se din priviri; aerul din încăpere părea să ardă. 
Ochii lui Gandalf îl pironeau pe hobbit. Încet, mâinile lui 
Bilbo se relaxară şi el începu să tremure. 

— Nu ştiu ce te-a apucat, Gandalf, spuse el. N-ai mai fost 
niciodată aşa. Ce se petrece? E al meu, nu-i aşa? Eu l-am 
găsit, iar Gollum m-ar fi omorât dacă nu l-aş fi păstrat. Nu-s 
hoţ, orice-ar fi spus el. 

— Nici n-am spus că eşti, răspunse Gandalf. Şi nici eu nu 
sunt. Aş vrea să ai încredere în mine, aşa cum ai avut 
cândva. 

Îşi întoarse faţa de la el şi umbra dispăru. Părea să se 
micşoreze din nou, să redevină bătrânul cu părul cărunt, 
cocârjat şi apăsat de griji. 

Bilbo îşi trecu mâna peste ochi. 

— Iartă-mă, spuse el. Dar m-am simţit atât de ciudat. Şi 
totuşi, într-un fel ar fi o uşurare să nu mai am bătăi de cap 
din pricina lui. În ultima vreme a ajuns să pună stăpânire pe 
mine. Uneori aveam sentimentul că era ca un ochi ce mă 
privea. Şi tot timpul îmi vine să-l petrec pe deget şi să mă 
fac nevăzut, nu ştiu dacă mă-nţelegi; sau mă întreb dacă e 
în siguranţă şi-mi vine să-l scot din buzunar ca să mă 
conving. Am încercat să-l încui, dar am descoperit că nu am 
linişte dacă nu-mi stă în buzunar. Nu ştiu de ce. Şi parcă nu 
pot să mă hotărăsc. 

— Atunci ai încredere în mine, îl îndemnă Gandalf. Te-ai 
hotărât deja. Pleacă şi lasă-l în urmă-ţi. Încetează să-i mai fii 
stăpân. Dă-i-l lui Frodo şi o să am eu grijă de băiat. 


Bilbo rămase o vreme încordat şi nehotărât. Într-un târziu 
oftă. 

— Bine, zise el cu greu. Aşa am să fac. Dădu din umeri şi 
schiţă un zâmbet jalnic. 

— La urma urmei, ăsta a fost rostul poveştii cu petrecerea, 
zău: să dăruiesc o mulţime de cadouri de ziua mea, şi astfel 
să-mi vină mai uşor să-l dăruiesc şi pe el. Uite că nu-mi vine 
mai uşor, dar ar fi păcat ca toate pregătirile mele să fi fost 
zadarnice. Ar strica şotia. 

— Chiar, n-ar mai avea noimă nici singurul rost pe care l- 
am văzut în toată povestea asta, spuse Gandalf. 

— Prea bine, acceptă Bilbo, va fi al lui Frodo împreună cu 
restul. 

Trase adânc aer în piept. 

— Şi acum într-adevăr trebuie s-o pornesc la drum, altfel 
mă va prinde careva. Mi-am luat o dată rămas-bun, n-aş 
suporta s-o iau iarăşi de la capăt. 

Apucă sacul şi se îndreptă spre uşa. 

— Inelul ţi-a rămas în buzunar, îi atrase atenţia vrăjitorul. 

— Da, aşa e! strigă Bilbo. Şi testamentul, şi toate celelalte 
documente. Mai bine ţi-l dau ţie şi-l dai tu mai departe. Aşa 
e cel mai sigur. 

— Nu, nu-mi da mie inelul, spuse Gandalf. Pune-l pe poliţă. 
Acolo va fi în siguranţă până vine Frodo. II aştept aici. 

Bilbo scoase plicul, dar tocmai când dădu să-l pună lângă 
orologiu, mâna i se smuci singură îndărăt şi plicul căzu pe 
podea, înainte să apuce el să-l ridice, vrăjitorul îl culese de 
pe jos şi-l aşeză la locul lui. Un spasm de mânie trecu încă o 
dată repede peste chipul hobbitului. Dar imediat fu urmat 
de o expresie de uşurare şi Bilbo izbucni în râs. 

— Păi, cam asta e, spuse el. Acum plec. 

leşiră în hol. Din raster, Bilbo îşi alese bastonul favorit; 
apoi scoase un fluierat scurt. Trei gnomi apărură din trei 
încăperi diferite, unde se îndeletniciseră cu ceea ce li se 
ceruse să facă. 


— E gata totul? întreba Bilbo. Aţi făcut pachetele, aţi pus 
etichetele? 

— "Totul, răspunseră aceştia. 

— Ei, atunci să ne urnim! leşi pe uşa din faţă. 

Noaptea era frumoasă, cerul negru presărat de stele. Se 
uită în sus, adulmecă aerul. 

— Ce grozav! Ce grozav s-o iau din nou din loc, s-o apuc 
din nou pe drum, împreună cu gnomii! lată de ce mi-a fost 
dor atâta amar de ani! Cu bine! spuse el, uitându-se la casa 
lui veche şi închinându-se în faţa uşii. Cu bine, Gandalf! 

— Cu bine, deocamdată, Bilbo. Ai grijă de tine. Eşti destul 
de bătrân, şi poate şi destul de înţelept. 

— Tu să ai grijă. Eu n-am nici o grijă. Nu-ţi face gânduri 
din pricina mea. Sunt fericit acum cum n-am mai fost 
nicicând şi asta înseamnă foarte mult. Dar a sosit clipa. În 
sfârşit, sunt copleşit de emoție, adăugă el şi, cu o voce 
joasă, parcă numai pentru sine, începu să cânte încetişor în 
beznă: 

Drumul duce-n jos la vale De la uşa mea-ncepând. 

Ah, grăbit, pe-aceeaşi cale Voi pleca şi eu curând, Pân-la 
drumu-n care alte Drumuri duc de oareunde - 

Şi de-acolo mai departe? 

Încă n-aş putea răspunde. 

Se opri şi rămase tăcut o clipă. Apoi, fără vreun alt cuvânt, 
întoarse spatele luminilor şi vocilor de pe pajişti şi din 
corturi şi, urmat de cei trei însoțitori ai săi de drum, intră în 
gradină şi o apucă la vale pe poteca lungă în pantă. Sări 
gardul viu din partea de jos a grădinii, printr-un loc unde 
tufişurile erau mai mici, iar de acolo porni peste imaşuri, 
pierzându-se în noapte ca o adiere de vânt prin firele ierbii. 

Gandalf se uită o vreme în urma lui în întuneric. 

— Cu bine, bunul meu Bilbo - până la viitoarea noastră 
întâlnire, murmură el şi intră înapoi în casă. 

Nu după multă vreme veni şi Frodo şi îl găsi şezând în 
întuneric, cufundat în gânduri. 

— A plecat? întrebă el. 


— Da, răspunse Gandalf, în sfârşit a plecat. 

— Mi-aş fi dorit. adică am sperat până în seara asta că 
totul va fi doar o glumă. Dar în inima mea am ştiut că avea 
cu adevărat de gând să plece. Întotdeauna glumea când era 
vorba de lucruri serioase, îmi pare rău că n-am venit mai 
devreme, ca să-l conduc. 

— Cred că de fapta vrut până la urmă să plece fără să-l 
mai vadă nimeni. Nu-ţi faci griji prea mari. O să-i fie bine 
acum. Ţi-a lăsat un pachet. Uite-l colo. 

Frodo luă plicul de pe poliţa şemineului şi se uită la el, dar 
nu-l deschise. 

— Înăuntru ai să găseşti testamentul lui şi alte câteva 
documente, aşa cred, spuse vrăjitorul. Acum eşti stăpân 
peste Fundătura. Şi am impresia că ai să găseşti şi un inel 
de aur înăuntru. 

— Inelul! exclamă Frodo. Mi l-a lăsat mie? Mă întreb de ce. 
Totuşi, s-ar putea să-mi folosească. 

— Da şi nu, spuse Gandalf. Eu nu l-aş folosi, dacă aş fi în 
locul tău. Ţine-l însă ascuns şi la loc sigur! Acum mă duc să 
mă culc. 

Ca stăpân peste Fundătura, Frodo consideră că era de 
datoria lui, chiar dacă era chinuitoare, să-şi ia rămas-bun 
de la oaspeţi. Zvonuri despre întâmplări ciudate se 
răspândiseră de-acum prin toate ungherele pajiştii, dar 
Frodo le răspundea că, fără doar şi poate, totul se va lamuri 
a doua zi dimineaţa. Spre miezul nopţii, trăsurile începură 
să vină după oaspeţii importanţi. Pe rând, apoi, se 
depărtară, pline de hobbiţi sătui, însă nemulţumiţi. După 
cum fusese stabilit dinainte, grădinarii se înfiinţară şi-i 
transportară în tărăboanţe pe aceia care rămăseseră în 
urmă nesocotit de mult. 

Şi noaptea trecu. Soarele răsări. Hobbiţii se treziră mai 
târziu ca de obicei. Orele dimineţii treceau şi ele. Sosiră 
îngrijitorii şi începură (aşa după cum li se spunea) să 
strângă pavilioanele şi corturile şi mesele şi scaunele, 
lingurile şi cuţitele şi sticlele şi farfuriile şi lampioanele, şi 


să pună în cutii boschetele ornamentale şi resturile şi hârtia 
pocnitorilor, genţile, mănuşile şi batistele uitate şi 
mâncarea nemâncată (o cantitate foarte mică). Apoi veniră 
şi alţii (fără să li se fi spus): din familiile Baggins, Boffin, 
Bolger, 'Took şi alţi musafiri care trăiau sau locuiau în 
apropiere. Până la amiază, când până şi cei mai bine hrăniţi 
se întorseseră după ce plecaseră o dată, la Fundătura se 
adunase o mare mulţime, neinvitată, dar nu şi neaşteptată. 

Frodo stătea pe trepte, zâmbind, însă arătând destul de 
obosit şi de neliniştit. Le ură bun venit tuturor, dar mai mult 
decât le spusese cu o seară înainte nu avea ce să le spună. 
Răspunsul lui la toate întrebările era următorul: 

— Domnul Bilbo Baggins a plecat; din câte ştiu eu, pentru 
totdeauna. 

Pe unii dintre cei prezenţi îi pofti în casă, deoarece Bilbo 
lăsase "mesaje" pentru ei. 

În holul de la intrare se găsea un morman compus din tot 
felul de pachete şi pacheţele şi piese mici de mobilier. Pe 
fiecare obiect în parte era prinsă o etichetă. Etichetele 
sunau cam aşa: 

Pentru ADELARD TOOK, pentru EL ŞI NIMENI ALICINE- 
VA, de la Bilbo; asta pe o umbrelă. Adelard luase cu sine 
multe alte pachete neetichetate. 

Pentru DORA BAGGINS, în amintirea unei LUNGI cores- 
pondenţe, cu dragoste de la Bilbo; pe un coş mare de hârtii. 
Dora era sora lui Drogo şi cea mai bătrână rudă 
supraviețuitoare de sex femeiesc dintre neamurile lui Bilbo 
şi ale lui Frodo; avea nouăzeci şi nouă de ani şi strânsese 
vrafuri de sfaturi bune timp de mai bine de o jumătate de 
secol. 

Pentru MILO BURROWS, cu speranţă că-i va folosi, de la 
B. B.; pe un stilou de aur şi o sticluţă de cerneală. Milo nu 
răspundea la scrisori niciodată. 

În folosul ANGELICĂI, de la Unchiul Bilbo; pe o oglinda 
convexă rotundă. Ea era o Baggins tânără, care îşi cerceta 
chipul cu prea multă insistenţă în oglindă. 


Pentru colecţia lui HUGO BRACEGIRDLE, de la un con- 
tribuabil; pe o bibliotecă (goală). Hugo împrumuta cărţi cu 
multă osârdie şi nu se prea ostenea să le dea înapoi. 

Pentru LOBELIA SACKVILLE-BAGGINS, în DAR; pe o 
casetă cu linguri de argint. Bilbo era convins că ea era 
aceea care-i luase o mare parte din lingurile lui cât timp 
fusese plecat în prima lui călătorie. Lobelia ştia foarte bine 
acest lucru. Când sosi mai târziu, înţelese imediat aluzia, 
dar luă lingurile. 

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre multele daruri 
strânse. Locuinţa lui Bilbo ajunsese să fie ticsită de tot felul 
de lucruri în lunga lui viaţă. Cam spre asta trăgeau toate 
vizuinele hobbiţilor, să devină ticsite; şi vinovat nu era decât 
obiceiul lor de-a face atâtea daruri cu ocazia zilelor de 
naştere. Bineînţeles că darurile nu erau întotdeauna noi; 
unul sau două mathom-uri vechi, ale căror întrebuinţări 
fuseseră uitate, circulaseră chiar prin tot ţinutul; dar Bilbo 
dăruise, de obicei, obiecte noi, păstrându-le pe acelea pe 
care le primise el însuşi. Încât vechea lui vizuină arăta acum 
ceva mai aerisită. 

Fiecare dintre cadourile de despărţire purta câte o 
eticheta, scrisă de Bilbo personal, iar unele dintre ele aveau 
un anume tâlc sau un înţeles hâtru. Dar, neîndoios, 
majoritatea lucrurilor erau destinate celor care le doreau 
sau aveau nevoie de ele. Hobbiţii mai săraci, în special cei 
din Puşcă-n traistă, fuseseră norocoşi. Bătrânul Unchiaş 
Gamgee se alese cu doi saci de cartofi, o spadă nouă, un 
surtuc de lână şi o sticluţă cu pomadă pentru încheieturile 
lui înţepenite. Bătrânul Rory Brandybuck, ca răsplată 
pentru ospitalitatea lui, primi o duzină de sticle din 
"Podgoriile vechi": un vin roşu tare de la Miazăzi şi destul 
de vechi, căci fusese făcut de tatăl lui Bilbo. lar Rory, după 
prima sticlă, îl iertă pe Bilbo aproape de tot şi-l declară un 
tip a-ntâia. 

Din toate cele erau destule şi pentru Frodo. Şi bineînţeles, 
lucrurile cele mai de preţ cât şi cărţile, tablourile şi mai 


multă mobilă decât avea el trebuinţă au rămas în 
posesiunea sa. Dar nicăieri nu se zărea vreo urmă sau nu se 
pomenea ceva despre bani ori bijuterii: nimeni n-a primit 
nici măcar un bănuţ sau măcar o mărgea de sticlă. 

După-amiaza aceea a fost tare obositoare pentru Frodo. 
Cineva lansase zvonul că întreaga gospodărie era împărţită 
fiecăruia cum poftea, zvon care s-a răspândit apoi ca focul 
de paie: încât nu după multă vreme casa s-a umplut de o 
sumedenie de indivizi care n-aveau nici o treabă acolo, dar 
nici nu puteau fi împiedicaţi să intre. Etichetele au fost 
smulse şi aruncate, astfel că în curând au izbucnit certuri. 
Unii dintre ei încercau să pună la cale tot felul de trocuri şi 
afaceri în hol; alţii dădeau să se furişeze cu obiecte mărunte 
ce nu le erau destinate, sau cu orice altceva ce nu părea 
dorit de nimeni sau rămăsese nesupravegheat. Drumul spre 
poartă se blocase din pricina roabelor sau a cărucioarelor. 

Familia Sackville-Baggins sosi tocmai când era harababura 
mai mare. Frodo se retrăsese pentru o vreme, lăsându-l pe 
prietenul său Merry Brandybuck să supravegheze lucrurile. 
Când Otho ceru cu glas ridicat să-l vadă pe Frodo, Merry 
făcu o plecăciune politicoasă. 

— Nu se simte bine, explică el. S-a retras. 

— Adică s-a ascuns, spuse Lobelia. Oricum, vrem să-l 
vedem şi-l vom vedea. Aşa că du-te şi spune-i. 

Merry îi lasă o vreme destul de lungă în hol, timp în care ei 
şi-au descoperit lingurile primite drept cadou de despărţire. 
Ceea ce nu i-a făcut să se binedispună. Apoi se văzură 
invitaţi în camera de lucru. Frodo şedea la o masă încărcată 
cu o sumedenie de hârtii. Avea un aer indispus - şi nu 
numai pentru că-i vedea pe cei doi Sackville-Baggins; se 
ridică în picioare, băgându-şi o mână în buzunar, ca pentru 
a se juca sau a căuta ceva acolo. Dar musafirilor li se adresă 
politicos. 

Otho şi Lobelia trecură imediat la ofensivă. Începură prin 
a-i oferi nişte preţuri de nimic (ca între prieteni) pentru 
diferite obiecte valoroase şi nedestinate cuiva anume. 


Frodo le spuse că numai lucrurile specificate de Bilbo însuşi 
puteau fi dăruite, dar ei săriră imediat că ceva nu era în 
regulă în toată această afacere. 

— Un singur lucru este limpede pentru mine, zise Otho, şi 
anume că tu ieşi cel mai bine. Insist să văd testamentul. 

Otho ar fi fost moştenitorul lui Bilbo dacă acesta nu l-ar fi 
adoptat pe Frodo. Citi testamentul cu atenţie şi pufni 
dispreţuitor. Din nefericire, era foarte limpede şi corect 
(după obiceiurile avocăţeşti ale hobbiţilor, care, printre alte 
lucruri, impuneau semnăturile a şapte martori, puse pe 
hârtie în cerneală roşie). 

— Iarăşi traşi pe sfoară, îi spuse el soţiei sale. Şi după 
şaizeci de ani? Linguri? Prostii! 

Pocnind din degete sub nasul lui Frodo, părăsi încăperea. 
Dar Lobelia nu se lăsă dusă cu una, cu două. Ceva mai 
târziu, Frodo ieşi să vadă cum mai stăteau treburile şi o 
găsi în hol, cercetând ungherele şi cotloanele şi ciocănind 
podelele. Mai cu sila, mai cu forţa, o conduse afară din casă, 
după ce mai întâi o uşură de câteva piese mici (dar 
valoroase) care căzuseră ca din întâmplare în umbrela ei. 
Lobelia avea aerul că în gând clocea o replică zdrobitoare 
de rămas-bun, dar tot ce găsi de cuviinţă să spună, 
întorcându-se spre el pe trepte, fură aceste cuvinte: 

— Ai să ajungi să-ţi pară rău, tinere. De ce nu te-ai dus şi 
tu cu el? Nu aparţii acestui loc; nu eşti un Baggins, eşti - 
eşti un Brandybuck! 

— Ai auzit-o, Merry? Asta a fost o insultă, dacă vrei să ştii, 
spuse Frodo în timp ce închidea uşa în urma ei. 

— Ba a fost un compliment, fu de părere Merry 
Brandybuck, şi astfel, desigur, un neadevăr. 

După care făcură turul vizuinei şi izgoniră trei hobbiţi 
tineri (doi Boffini şi un Bolger) care spărgeau găuri în 
pereţii uneia dintre pivnițe. Frodo se încăieră chiar cu 
tânărul Sancho Proudfoot (nepotul bătrânului Odo 
Proudfoot), care se apucase să sape într-una dintre 
cămările mai mari unde i se păruse că auzise un ecou. 


Legenda aurului lui Bilbo stârnise deopotrivă curiozitatea şi 
speranţa; căci aurul legendar (obţinut pe căi misterioase, 
dacă nu de-a dreptul dubioase) este, precum ştie oricine, al 
celui care-l găseşte - dacă respectivul nu este întrerupt în 
căutarea sa. 

După ce-l dovedi pe Sancho şi-l dădu afară din casă, Frodo 
se prăvăli pe un scaun din hol. 

— E timpul să închidem prăvălia, Merry, spuse el. Încuie 
uşa şi n-o mai deschide nimănui azi, nici chiar dacă vin cu 
berbecele. 

Apoi se duse să se învioreze cu o ceaşcă de ceai sleit. 

Nici n-apucă să se aşeze bine, când auzi un ciocănit 
discret în uşa de la intrare. "Precis că e Lobelia, îşi spuse el. 
S-a gândit la ceva cu adevărat josnic şi s-a întors să mi-o 
arunce de la obraz. Să aştepte." 

Îşi bău ceaiul mai departe. Ciocăniturile răsunară din nou, 
mai tare de data asta, dar Frodo nu se sinchisi nici acum. 
Brusc, scăfârlia vrăjitorului apăru în cadrul ferestrei. 

— Dacă nu mă laşi să intru, Frodo, am să-ţi bubui în aer 
uşa drept în văgăună, până-n partea cealaltă a dealului, îl 
ameninţă el. 

— Dragul meu Gandalf! Stai niţel! strigă Frodo, repezindu- 
se afară din cameră. Intră! Intră! spuse el, deschizând uşa. 
Am crezut că e Lobelia. 

— Atunci te iert. Dar am văzut-o mai adineauri, mânând un 
ponei înhămat la o brişcă, se ducea spre Lângă Ape cu o 
faţă ce-ar fi covăsit şi laptele din ugerul vacii. 

— Aproape că m-a covăsit pe mine. Zău că mi-a venit să- 
ncerc inelul lui Bilbo. Îmi venea să mă fac nevăzut. 

— Să nu faci asta, îl avertiză Gandalf, aşezându-se. Te rog 
să ai grijă cu inelul ăla, Frodo. De fapt, ăsta e unul dintre 
motivele care m-au făcut să vin să mai am o ultimă vorbă cu 
tine. 

— Adică, despre ce? 

— Ce ştii până acum? 


— Doar ceea ce mi-a spus Bilbo. I-am auzit povestea: cum 
l-a găsit, cum l-a folosit; vorbesc de călătorie. 

— Care poveste, aş vrea să ştiu. 

— Aaa, nu pe aceea pe care le-a spus-o gnomilor şi a pus-o 
în carte, zise Frodo. Mi-a zis povestea adevărată la scurt 
timp după ce-am venit să locuiesc aici. Mi-a zis cum l-ai 
bătut la cap până ţi-a povestit-o, aşa că cel mai bine era s-o 
ştiu şi eu. "Fără secrete între noi, Frodo, mi-a zis, dar nici 
nu vor fi duse mai departe. Inelul e al meu, oricum." 

— Interesant, medită Gandalf. Bun, şi care-i părerea ta 
despre toate astea? 

— Dacă te referi la faptul că a inventat treaba aia cu 
"cadoul", ei bine, mie mi s-a părut povestea adevărată mult 
mai demnă de crezut şi n-am înţeles de ce a fost nevoie s-o- 
ntoarcă. Doar nu-i stă în fire să facă asemenea lucruri, 
drept care mi s-a părut cam ciudat. 

— Şi mie. Dar ciudăţenii se pot ivi la cei care au asemenea 
comori - dacă le folosesc. Ia-l drept avertisment pentru tine 
că trebuie să fii atent foarte cu inelul. S-ar putea să aibă şi 
alte puteri în afară de aceea de-a te face să dispari la 
comandă. 

— Nu înţeleg, făcu Frodo nedumerit. 

— Nici eu, mărturisi vrăjitorul. De-abia acum am început 
să mă gândesc la inel, mai ales de aseară încoace. Nu 
trebuie să-ţi faci griji. Dar, dacă vrei să-mi urmezi sfatul, 
foloseşte-l cât mai rar, sau chiar deloc. Te implor, măcar nu-l 
folosi în nici un chip care ar trezi bănuiala sau i-ar face pe 
alţii să şuşotească. Repet: păstrează-l bine şi în taină. 

— Tare eşti misterios. De ce anume te temi? 

— Nu sunt sigur, deci asta e tot ce pot să-ţi spun. S-ar 
putea să-ţi spun mai multe după ce mă întorc. Acum plec: 
prin urmare, cu bine, deocamdată. 

Se ridică în picioare. 

— Acum?! striga Frodo. De ce, credeam că ai să stai cel 
puţin o săptămână. Voiam să-ţi cer ajutorul. 


— Aşa am vrut - dar a trebuit să mă răzgândesc. E posibil 
să lipsesc o vreme mai îndelungată; dar mă voi întoarce să 
te văd cât de repede pot. Aşteaptă-mă şi voi fi aici! Am să 
mă strecor înapoi. N-am să mai vizitez prea des Comitatul 
la lumina zilei. Am descoperit că am devenit destul de 
nedorit pe-aici. Am auzit că aduc numai necazuri şi tulbur 
pacea. Sunt unii care mă acuză că l-am dus cine ştie unde 
pe Bilbo, chiar mai rău. Dacă ţii neapărat să ştii, se zice că 
noi doi am pus la cale totul ca să-i luam averea. 

— Unii! exclamă Frodo. Adică te referi la Otho şi Lobelia. 
Ce dezgustător! Le-aş da Fundătura şi tot restul dacă l-aş 
putea aduce pe Bilbo înapoi şi aş putea pleca împreună cu 
el să străbatem ţara. lubesc meleagurile astea. Dar, nu ştiu 
cum, încep să regret că n-am plecat şi eu. Tare aş vrea să 
ştiu dacă am să-l mai văd vreodată. 

— Şi eu. Şi aş dori să mai ştiu multe alte lucruri. Şi-acum, 
cu bine. Ai grijă de tine. Şi aşteaptă-mă să apar când te 
aştepţi mai puţin. Cu bine! 

Frodo îl conduse la uşă. Gandalf îi mai făcu o dată semn cu 
mâna, după care porni la drum cu un pas surprinzător de 
iute; lui Frodo însă i se păru că bătrânul vrăjitor arăta 
neobişnuit de cocârjat, ca şi cum ar fi dus în spate o grea 
povară. Seara se apropia tot mai mult, încât silueta învelită 
în manta pieri curând în umbrele amurgului, iar Frodo nu-l 
mai văzu multă vreme. 

Chapter 4 Umbra trecutului. 

Bârfele nu s-au stins în nouă zile, şi nici în nouăzeci şi 
nouă. A doua dispariţie a domnului Bilbo Baggins a fost 
întoarsă pe toate feţele în Hobbiton şi de altfel peste tot în 
Comitat, timp de un an şi o zi, iar în amintirea tuturor a 
rămas mult mai mult decât atât. Pentru hobbiţii tineri, a 
devenit povestea de la gura sobei; ca, până la urmă, 
Nebunul Baggins care dispărea cu tunet şi fulger şi apărea 
cu saci plini de bijuterii şi aur să devină un personaj legen- 
dar îndrăgit şi să continue să trăiască mult după ce 
întâmplările adevărate au fost uitate. 


În acelaşi timp însă părerea generală a celor din 
împrejurimi era că Bilbo, care întotdeauna fusese oarecum 
sărit de pe fix, înnebunise acum de tot şi se topise în 
văzduh. De acolo negreşit că a căzut într-o baltă sau într-un 
râu unde şi-a găsit sfârşitul tragic, dar cum nu se poate mai 
nimerit. Vina, ziceau cei mai mulţi, o purta Gandalf. 

— Măcar dacă l-ar lăsa vrăjitorul ăla afurisit în pace pe 
Frodo, să se aşeze şi el la casa lui şi să-i vină mintea la cap, 
spuneau ei. 

Şi, din câte se părea, vrăjitorul l-a lăsat pe Frodo singur, 
iar Frodo a-nceput să se gospodărească, dar semne că i-ar 
fi venit mintea de hobbit la cap nu se vădeau. Ba 
dimpotrivă, a ajuns să-i meargă şi lui buhul cum că ar fi 
ceva ciudat cu el, aşa cum fusese şi cu Bilbo. A refuzat să 
poarte doliu; iar anul următor a dat o petrecere în cinstea 
celei de-a o sută douăsprezecea zi de naştere a lui Bilbo, pe 
care el a botezat-o Ospăţul celor O Suta Doisprezece. Ceea 
ce s-a dovedit departe de adevăr, căci au fost invitaţi doar 
douăzeci de oaspeţi şi s-au servit mai multe mese la care a 
nins cu mâncare şi a turnat cu vin, cum spun hobbiţii. 

Unii au fost de-a dreptul şocaţi; cu toate acestea, Frodo a 
păstrat obiceiul de a da Petrecerea de Ziua de Naştere a lui 
Bilbo în fiecare an, până când toţi s-au obişnuit cu asta. El 
nu credea că Bilbo era mort, explică Frodo. Şi când îl 
întrebau "Atunci unde este?", ridica din umeri. 

Trăia de unul singur, aşa cum făcuse şi Bilbo; dar avea 
mulţi prieteni buni, mai ales printre hobbiţii mai tineri 
(majoritatea descendenţi ai Bătrânului Took) care, în 
copilărie, ţinuseră mult la Bilbo şi toată ziua-bună ziua erau 
la Fundătura. Folco Boffin şi Fredegar Bolger erau doi 
dintre aceştia; dar cei mai apropiaţi dintre ei îi erau 
Peregrin 'Took (de obicei i se spunea Pippin) şi Merry 
Brandybuck (pe numele adevărat Meriadoc, dar rareori îşi 
amintea careva de acest lucru). Frodo hălăduia prin ţinut în 
compania lor; însă cel mai adesea hoinărea de unul singur, 
şi, spre mirarea celor cu scaun la cap, era uneori văzut 


umblând departe de casă, prin păduri şi printre dealuri, la 
lumina stelelor. Merry[IM1] şi Pippin îl bănuiau că-i vizita 
pe elfi în acele plimbări ale lui, după cum făcuse şi Bilbo. 

O dată cu trecerea anilor, lumea a prins să bage de seamă 
că Frodo vădea aceleaşi semne de bună "păstrare": pe 
dinafară avea acelaşi aspect de hobbit robust şi plin de 
energie abia ieşit din adolescenţă. 

— Unii au tot norocul de pe lume, ziceau ei. 

Dar, abia când Frodo s-a apropiat de vârsta ceva mai 
matură a celor cincizeci de ani, a început acest lucru să li se 
pară celorlalţi de-a dreptul ciudat. 

Cât despre Frodo, după zăpăceala de la început, a 
descoperit că era destul de plăcut să-şi fie propriul stăpân 
şi Domnul Baggins, nimeni altcineva, de la Fundătura. 
Câţiva ani s-a simţit fericit şi nu şi-a făcut prea mari griji în 
legătură cu viitorul său. Dar în sinea lui, şi fără să-şi dea pe 
de-a-ntregul seama, regretul că nu plecase cu Bilbo îl rodea 
tot mai mult. Se pomenea uneori, mai ales toamna, 
gândindu-se la pustietăţi şi în vise i se strecurau imagini 
ciudate cu munţi pe care nu-i văzuse niciodată. "Poate că 
am să traversez şi eu într-o bună zi Râul", se trezea 
cugetând. La care, cealaltă jumătate a minţii lui răspundea 
de fiecare dată: "Încă nu”. 

Şi-aşa a trecut vremea, până când, apropiindu-se de 
sfârşitul celor patruzeci de ani, s-a pomenit şi în pragul 
celei de-a cincizecea aniversări: cincizeci era o cifră pe care 
o considera într-un fel semnificativă (sau de rău augur); 
oricum ar fi fost, la acea vârstă îl apucase pe Bilbo dintr-o 
dată gustul pentru aventură. Frodo începea să se simtă 
neliniştit; şi vechile poteci păreau de-acum prea bătute. 
Cerceta hărţile şi se întreba ce se găsea dincolo de margi- 
nile lor: mai toate hărţile făcute în Comitat arătau numai 
întinderi albe dincolo de graniţele ținutului. Îi plăcea din ce 
în ce mai mult să hoinărească tot mai departe pe câmpii şi 
tot mai adesea de unul singur; iar Merry şi ceilalţi prieteni 
ai săi îl urmăreau cu îngrijorare. Adeseori era văzut 


umblând şi stând de vorbă cu călători străini care 
începuseră la acea vreme să-şi facă apariţia în Comitat. 

Se zvoneau tot felul de lucruri ciudate care se petreceau 
în lumea de afară; şi cum Gandalf nu se întorsese până la 
acea dată şi nici nu trimisese vreo veste de mai mulţi ani, 
Frodo strângea cât mai multe noutăţi cu putinţă. Elfii, care 
intrau rareori în Comitat, erau acum zăriţi trecând spre 
vest prin păduri la ceas de seară, ducându-se fără să se mai 
întoarcă; dar ei părăseau Pământul de Mijloc şi nu mai 
zăboveau cu gândul la grijile lui. Mai erau însă şi gnomi, 
care străbăteau drumurile într-un număr neobişnuit de 
mare. Străvechiul Drum de la Soare-Răsare la Soare-Apune 
traversa Comitatul până la capătul acestuia, înspre 
Limanurile Cenuşii, iar gnomii îl folosiseră întotdeauna când 
se îndreptau spre minele din Munţii Albaştri. Mai ales ei 
erau, pentru hobbiţi, cei care le aduceau veşti de pe 
meleaguri îndepărtate - dacă voiau să afle câte ceva: de 
regulă, gnomii dezvăluiau puţine lucruri, iar hobbiţii nu mai 
puneau alte întrebări. Dar acum Frodo întâlnea nu arareori 
gnomi străini din ţări îndepărtate, şi unii dintre ei vorbeau 
în şoaptă despre Duşmanul din Ţinutul Mordor. 

Numele acesta îl ştiau hobbiţii doar din legendele 
trecutului întunecat, zăcând în adâncile cotloane ale 
memoriei precum o umbră; dar era de rău augur şi năştea 
nelinişti. Ai fi zis că puterea cea rea din Codrul Întunecimii 
fusese alungată de Sfatul Alb, doar ca să apară cu şi mai 
mare forţă în vechile fortărețe din Mordor. Turnul Întunecat 
fusese reconstruit, aşa se zvonea. De acolo, puterea se 
întindea în lung şi-n lat, şi departe înspre soare-răsare şi 
miazăzi erau războaie şi stăpânea o teamă tot mai mare. 
Orcii se înmulţeau din nou în munţi. Căpcăunii cei răi 
ieşiseră din cotloane, dar nicidecum cu minţile înceţoşate, ci 
vicleni şi înarmaţi cu arme înspăimântătoare. Şi se zvonea 
în şoaptă că ar fi existat creaturi şi mai cumplite decât 
acestea, dar fără de nume. 


Puţine dintre toate acestea, bunînţeles, ajungeau la 
urechile hobbiţilor de rând. Dar chiar şi cei mai surzi şi mai 
închişi-în-casă începuseră să prindă din zbor tot felul de 
poveşti stranii; iar celor ai căror treburi îi duceau spre 
hotare le era dat să vadă lucruri ciudate. Vorbele ce se 
spuneau într-o seară de primăvară, în anul în care Frodo 
împlinea cincizeci, la Dragonul verde din Lângă Ape, 
dovedeau că până şi în miezul tihnit al Comitatului 
ajunseseră zvonurile, deşi mulţi hobbiţi încă râdeau de ele. 

Sam Gamgee şedea într-un colţ lângă foc, iar în faţa lui 
stătea Ted Roşcovanul, fiul morarului; şi mai erau de faţă 
tot felul de alţi hobbiţi simpli, care ascultau la ce vorbeau ei. 

— Tare ciudate lucruri se mai aud în ziua de azi, zău aşa, 
spuse Sam. 

— De auzit, auzi dacă stai şi-asculţi, zise Ted. Dar poveşti 
la gura sobei şi basme de-adormit copiii aud şi-acasă dacă 
vor. 

— Nu mă-ndoiesc c-auzi, i-o-ntoarse Sam, şi-aş cuteza să 
spun că-i mai mult adevăr în unele dintre ele decât îţi poţi 
închipui. 

Cine-a inventat poveştile, dacă-i pe-aşa? Să luăm, 
bunăoară, poveştile cu dragoni de-acum. 

— Ba, mulţam. Am auzit vorbindu-se despre ei când eram 
copil şi n-avem pricini să credem în ele taman acuma. În 
Lângă Ape e-un singur Dragon, şi ăla-i verde. 

La aceste vorbe ale lui Ted, toţi izbucniră în râs. 

— Fie cum spui tu, încuviinţă Sam, râzând împreună cu 
ceilalţi. Dar ce zici de oamenii-copaci, uriaşii ăia, sau cum 
vrei să le spui; umblă vorba c-a fost văzut unu' mai mare 
decât un copac, dincolo de Păârloagele de la Miazănoapte, şi 
nu cu foarte mult timp în urmă. 

— Cine l-a văzut? 

— Văru-meu Hal, spre pildă. Lucrează la domnu' Boffin, la 
Peste Deal şi se duce la vânătoare în Meleagul de 
Miazănoapte. El a văzut unu'. 


— Poate numai zice aşa. Hal al tău întotdeauna zice că 
vede lucruri; şi te pomenegşti că vede lucruri care nici nu-s. 

— Dar ăsta cică era tot pe-atât de mare cât un ulm şi 
umbla. umbla cu un pas cât şapte de-ai noştri. 

— Pun capu' că nici de-un deget nu-nainta. Ce-a văzut el 
chiar a fost un ulm, vrei, nu vrei. 

— Dar ăsta umbla, ascultă-mă pe mine; unde mai pui că 
nu-i urmă de ulm la Pârloagele de la Miazănoapte. 

— Atunci nici c-a văzut Hal vreunu', hotări Ted. 

Se auziră câteva hohote şi bătăi din palme: ascultătorii 
mai c-ar fi zis că Ted ieşise învingător. 

— Să zicem, nu se dădu Sam bătut, dar nu poţi să nu 
recunoşti că sunt şi alţii pe lângă Halfast al nostru care au 
văzut seminţii ciudate străbătând Comitatul - străbătându-l 
dintr-un cap în celălalt, ia seamă; şi încă mai multe sunt 
întoarse din drum la hotare. Vameşii noştri n-au avut 
nicicând atâta treaba ca acum. Şi-am mai auzit spunându-se 
că elfii o iau înspre soare-apune. Ei spun că se duc spre 
porturi, departe, dincolo de Turnurile Albe. 

Sam îşi flutură mâna într-un gest nedesluşit: nici el şi nici 
altcineva dintre ei nu ştia cât de lung era drumul până la 
Mare, trecând de vechile turnuri şi dincolo de hotarele 
dinspre nord ale Comitatului. Dar poveştile de demult 
ziceau că acolo, departe, se aflau Limanurile Cenugşii, de 
unde, din când în când, plecau corăbiile elfilor spre a nu se 
mai întoarce nicicând. 

— Se duc departe, departe pe Mare, se duc înspre soare- 
apune şi ne părăsesc, continuă Sam, pe jumătate incantând 
cuvintele, clătinându-şi trist şi solemn capul. 

Dar 'led izbucni în râs. 

— Păi, nu-i nimic nou în asta, dacă te încrezi în basmele 
alea vechi. Şi nu văd ce treabă ai tu sau am eu. Să se ducă! 
Da' mă pun chezaş că nu i-ai văzut cu ochii tăi făcând-o; şi 
nici altcineva din Comitat. 

— Apoi, ştiu şi eu, căzu Sam pe gânduri. 


Era încredinţat că, odată, văzuse un elf în pădure şi trăgea 
nădejdea să mai vadă unul într-o bună zi. Dintre toate 
legendele pe care le auzise în anii copilăriei lui, cel mai mult 
îl tulburaseră asemenea frânturi de basme şi poveşti pe 
jumătate ţinute minte despre elfi, din cele pe care le ştiau 
hobbiţii. 

— Sunt unii, chiar şi prin părţile noastre, de-i ştiu pe cei 
din Seminţia Bălaie şi primesc veşti despre ei, spuse el. 
Cum e domnu' Baggins, pentru care lucrez acum. Mi-a zis 
că elfii pleacă pe Mare, şi el cunoaşte una-alta despre ei. Şi 
Bătrânu' Bilbo ştia şi mai multe: la câte poveşti n-am stat cu 
el când eram puştan. 

— Ohoho, amândoi sunt săriţi, pufni Ted. Cel puţin 
Bătrânu' Bilbo era sărit bine de tot, iar Frodo e şi el pe- 
aproape. Dacă de la de-alde ăştia îţi culegi mata veştile, n-ai 
s-auzi decât baliverne. Ei, prieteni, mă duc acasă. Sănătate 
tuturor! 

Îşi goli cana şi ieşi trântind uşa. 

Sam rămase tăcut. Avea destule la care să se gândească. 
Întâi şi-ntâi, erau multe de făcut în grădina Fundăturii; a 
doua zi o să trudească nu glumă, dacă se limpezea vremea. 
Iarba creştea repede. Dar mai erau şi alte gânduri care 
stăruiau în mintea lui, în afară de gradină. Într-un târziu 
oftă, se ridică şi părăsi crâşma. 

Era la începutul lui aprilie, iar cerul se limpezea după ce 
turnase cu găleata. Soarele coborâse spre asfinţit şi 
înserarea răcoroasă şi tăcută se stingea tot mai mult în 
noapte. Se îndreptă spre casă trecând prin Hobbiton şi 
urcând Măgura pe sub bolta presărată cu primele stele, 
fluierând încetişor şi lăsându-se năpădit de gânduri. 

Cam la acest timp reapăru şi Gandalf după lunga lui 
absenţă. Plecat în seara Petrecerii, dispăruse timp de trei 
ani. Apoi i-a făcut o vizită scurtă lui Frodo şi, după ce l-a 
privit o vreme cu multă atenţie, a dispărut din nou. Un an 
sau doi după aceea revenise destul de des, apărând pe 
neaşteptate după lăsarea serii şi plecând fără un cuvânt 


înainte să răsară soarele. Nu spunea nimic despre ce 
treburi îl aduceau sau ce drumuri bătuse, părea interesat 
mai mult să afle despre cum stătea Frodo cu sănătatea şi ce 
isprăvi mai făcuse. 

Apoi, dintr-o dată, vizitele lui au încetat. Trecuseră mai 
bine de nouă ani de când Frodo nu-l mai văzuse şi nu mai 
primise nici o veste de la el, încât începuse să creadă că 
vrăjitorul nu se va mai întoarce vreodată şi nu-l mai 
interesau hobbiţii. Dar în seara cu pricina, în timp ce Sam 
venea spre casă şi amurgul pălea, la fereastra camerei de 
lucru se auzi ciocănitul atât de familiar odată. 

Frodo îşi primi prietenul cu surprindere şi mare încântare. 
Se priviră îndelung. 

— Toate bune, da? întreba Gandalf. Araţi la fel ca 
întotdeauna, Frodo. 

— Şi tu, răspunse Frodo, dar în sinea lui îşi spuse că 
Gandalf arăta mai bătrân şi mai ros de griji. 

Începu să-l descoase despre ce mai era nou la el şi în 
lumea largă şi curând se adânciră amândoi în vorbe, stând 
treji mult în noapte. 

A doua zi dimineaţa, după o gustare servită târziu, 
vrăjitorul şedea cu Frodo în dreptul ferestrei deschise a 
camerei de lucru. Un foc darnic ardea în vatră, dar soarele 
era cald şi vântul bătea dinspre sud. Totul arăta proaspăt şi 
verdele crud al primăverii scânteia pe pajişti şi în vârful 
crengilor răşchirate ca nişte degete ale copacilor. 

Gandalf se gândea la o altă primăvară, în urmă cu optzeci 
de ani, când Bilbo îşi luase tălpăşiţa de la Fundătura fără 
măcar o batistă la el. Părul lui era poate mai alb decât îi 
fusese atunci, faţa mai brăzdată de griji şi înţelepciune; însă 
ochii erau la fel de strălucitori, iar de fumat, fuma şi scotea 
rotocoale de fum cu aceeaşi străşnicie şi plăcere. 

Acum fuma în tăcere, căci Frodo stătea nemişcat, adâncit 
în gânduri. Chiar şi în lumina dimineţii, resimțea umbra 
întunecoasă a veştilor pe care le adusese Gandalf. Într-un 
târziu, rupse tăcerea. 


— Seara trecută, Gandalf, ai început să-mi spui lucruri 
ciudate despre inelul meu. Apoi te-ai oprit, zicând că e mai 
bine ca asemenea treburi să fie lăsate pentru lumina zilei. 
Nu crezi că ai putea să isprăveşti acum? Spui că inelul e 
primejdios, mult mai primejdios decât îmi pot închipui. În ce 
fel? 

— În multe feluri, răspunse vrăjitorul. Este mult mai 
puternic decât am îndrăznit vreodată să gândesc la început, 
atât de puternic încât, până la urmă, ar înfrânge pe de-a- 
ntregul orice fiinţă muritoare în posesia căreia s-ar afla. Ar 
ajunge să o posede. 

În Eregion, continuă el, acum multă vreme au fost făcute 
multe inele elfice, inele magice, cum li se spune, şi erau, de 
bună seamă, de multe feluri: unele cu mai multă putere, 
altele cu mai puţină. Inelele mai slabe erau doar încercări, 
până când meşteşugul a-nceput să se desăvârşească, iar 
pentru fierarii elfi devenise o joacă să le meşteşugească - 
totuşi, după câte ştiu, primejdioase pentru muritori. Dar 
Inelele Mari, Inelele Puterii, erau o adevărată ameninţare. 

Un muritor, Frodo, care ţine asupra sa unul dintre Inelele 
Mari nu moare, dar nici nu creşte şi nici nu i se lungeşte 
viaţa, ci continuă să trăiască până când, într-un sfârşit, 
fiecare clipă înseamnă epuizare. Şi dacă foloseşte prea 
adesea Inelul pentru a se face nevăzut, dispare el însuşi: la 
urmă devine pentru totdeauna nevăzut, umblând în amurg 
sub ochiul puterii întunecate ce stăpâneşte Inelele. Dar, mai 
devreme sau mai târziu - mai târziu, dacă este puternic sau 
are gânduri curate, dar nici forţa lui şi nici buna intenţie nu 
ţin o veşnicie - mai devreme sau mai târziu Puterea 
Întunecimii îl va devora. 

— Ce cumplit! exclamă Frodo. 

Urmă o altă tăcere lungă. Din grădină se auzea zgomotul 
făcut de Sam Gamgee, care tundea iarba. 

— De când ştii aceste lucruri? întrebă Frodo după o 
vreme. Şi cât ştia Bilbo din toate astea? 


— Bilbo nu ştia mai multe decât ţi-a spus ţie, n-am nici o 
îndoială. Cu siguranţă că nu ţi-ar fi lăsat moştenire ceva ce 
ar fi fost primejdios, chiar dacă i-am promis că mă voi îngriji 
de tine. El găsea că inelul era foarte frumos şi foarte 
folositor la nevoie; şi dacă era ceva în neregulă sau ciudat, 
ei bine, era el însuşi. Îmi zicea că "îi creştea în minte" şi 
mereu îşi făcea griji din pricina asta; nu bănuia că de vină 
era inelul. Dar şi-a dat seamă că obiectul nu trebuia scăpat 
din ochi nici o clipă; nu părea întotdeauna de aceeaşi 
mărime sau aceeaşi greutate; se micşora sau se lărgea într- 
un mod ciudat şi te pomeneai că din senin îţi alunecă de pe 
degetul pe care până atunci stătuse ca lipit. 

— Da, mi-a zis ceva despre asta în ultima lui scrisoare, 
astfel că l-am ţinut mereu prins de lanţ. 

— Înţelept lucru. Cât despre viaţa lui lungă, Bilbo n-a făcut 
niciodată vreo legătură între ea şi inel. A gândit că meritul 
era doar al lui şi era foarte mândru. Deşi începuse să fie 
cam neliniştit şi stânjenit. Subţire şi întins, acestea i-au fost 
vorbele. Semn că inelul începea să pună stăpânire pe el. 

— De unde ştii toate astea? întrebă Frodo încă o dată. 

— De unde ştiu? Ştiu multe din cele pe care le ştiu numai 
înţelepţii, Frodo. Dar dacă mă întrebi "de când ştiu despre 
acest inel", ei bine, încă nu ştiu, aş putea să zic. Mai am de 
făcut o încercare. Dar nu mă mai îndoiesc de intuiţia mea. 

Când am avut prima bănuială? cugetă el, răscolindu-şi 
amintirile. Stai să văd - a fost în anul în care Sfatul Alb a 
alungat Puterea Întunecimii din Codrul Întunecat, chiar 
înainte de Bătălia celor Cinci Armate, atunci a găsit Bilbo 
inelul. Mi-am simţit inima cuprinsă ca de o umbră, deşi n- 
am ştiut atunci ce anume îmi trezea spaima. M-am întrebat 
adesea cum de-a dat Gollum peste un Inel Mare, căci asta 
era limpede - cel puţin, asta a fost limpede de la bun 
început. Apoi am auzit povestea ciudată cu Bilbo, despre 
cum l-a "câştigat", şi nu mi-a venit să cred. Când, în sfârşit, 
am scos adevărul de la el, am văzut imediat că se străduia 
să-şi păstreze dincolo de orice îndoială dreptul asupra 


inelului. Aproape aşa cum făcuse şi Gollum cu "darul de 
ziua lui". Minciunile se asemănau prea mult, încât n-aveau 
cum să mă liniştească. Era limpede că inelul avea o putere 
nesănătoasă, ce începuse să se facă simțită asupra 
posesorului său încă din prima clipă. Acela a fost primul 
avertisment pe care l-am primit că ceva nu era în regulă. I- 
am spus adeseori lui Bilbo că asemenea inele mai bine 
rămâneau nefolosite; dar nu-i plăcea că-i spuneam, şi nu 
după multă vreme a-nceput să se-nfurie. Mai mult de atât 
nu puteam face. Nu puteam să i-liau fără să pricinuiesc un 
rău şi mai mare; şi, oricum, nu aveam dreptul să fac aşa 
ceva. Nu-mi rămânea decât să-l urmăresc şi să aştept. Să 
zicem că m-aş fi sfătuit cu Saruman cel Alb, dar ceva mă 
reţinea de fiece dată. 

— Despre cine vorbeşti? făcu nedumerit Frodo. N-am auzit 
niciodată de el până acum. 

— Poate că nu. Nu-şi bate capul cu hobbiţii, sau cel puţin 
nu şi-l bătea. Cu toate acestea, are un cuvânt greu printre 
înţelepţi. Este căpetenia ordinului meu şi mai-marele 
Sfatului. Cunoaşterea lui este adâncă, dar pe măsură de 
mare e şi mândria lui, şi nu-i place să-şi bage altcineva 
nasul. 'Iot ce priveşte inelele elfice, mari şi mici, e tărâmul 
lui. Le-a cercetat îndelung, căutând să afle tainele pierdute 
ale făuririi lor, dar, când s-a vorbit despre Inele în Sfat, tot 
ceea ce s-a îndurat să ne dezvăluie despre ceea ce ştia legat 
de ele n-a făcut decât să-mi domolească temerile. Îndoiala 
mea a căzut în adormire - somnul însă nu i-a fost prea 
liniştit. Căci eu stăruiam să urmăresc şi să aştept. 

Şi toate păreau în regulă cu Bilbo. Iar anii au trecut. Da, 
au trecut şi-ai fi zis că nu-l atingeau. Nu dădea nici un semn 
că ar fi îmbătrânit. Şi iar m-a învăluit umbra. Dar mi-am zis: 
"La urma urmei, din partea mamei se trage dintr-o familie 
cu viaţă lungă. Mai are timp. Aşteaptă!" 

Şi am aşteptat. Până în noaptea când a părăsit această 
casă. A spus şi a făcut atunci nişte lucruri care m-au umplut 
de o teamă pe care nici o vorbă de-a lui Saruman n-ar 


putea-o alunga. În sfârşit, ştiam dincolo de orice îndoială că 
era în stăpânirea a ceva întunecat şi ucigător. Şi de atunci 
mi-am petrecut aproape întreaga vreme încercând să aflu 
adevărul. 

— Dar răul nu e de neînlăturat, nu-i aşa? întrebă Frodo 
neliniştit. O să se facă bine cu timpul, da? Adică o să se 
poată odihni în tihnă? 

— Atunci pe loc s-a şi simţit mai bine, răspunse Gandalf. 
Dar pe lumea asta exista doar o singură Putere care ştie 
totul despre Inele şi înrâuririle lor; şi, din câte ştiu, nu-i nici 
o Putere pe lume care să ştie totul despre hobbiţi. Între 
înţelepţi, sunt singurul care s-a dovedit dornic să cunoască 
tradiţiile şi istoria hobbiţilor; o ramură nebuloasă a 
cunoaşterii, dar plină de surprize. Moi ca untul pot fi ei 
uneori, iar alteori la fel de neînfrânt precum rădăcinile unui 
arbore bătrân. Şi se prea poate, găsesc eu, ca cineva să se 
împotrivească Inelelor o vreme mult mai îndelungată decât 
şi-ar închipui înţelepţii. Nu cred că trebuie să-ţi faci griji din 
pricina lui Bilbo. 

Neîndoios, continuă vrăjitorul, el a avut Inelul asupra sa 
mulţi ani la rând şi l-a folosit, prin urmare s-ar putea să 
treacă ceva timp până va scăpa de sub puterea lui - şi abia 
atunci o să poată să-l vadă din nou fără să aibă de ce se 
teme, spre pildă. De trăit, însă, va trăi fericit încă multă 
vreme: cum a trăit şi până s-a despărţit de el. Căci, în cele 
din urma, s-a despărţit de el prin propria voinţă: un lucru 
important. Nu, nu mi-am mai făcut gânduri din pricina lui 
Bilbo din momentul în care a îndepărtat inelul de la sine. 
Pentru tine mă simt acum răspunzător. 

De când a plecat Bilbo, am fost foarte îngrijorat din pricina 
ta şi a acestor hobbiţi încântători, caraghioşi, neajutoraţi. 
Ar fi o cumplită lovitură pentru întreaga lume dacă Puterea 
Întunecimii ar pune stăpânire peste Comitat; dacă toţi 
Bolgerii, Hornblowerii, Boffinii, Bracegirdlerii ăştia veseli, 
prostuţi, de treabă şi tot restul, ca să nu mai vorbesc de 


Baggingşii ăia ridicoli, ar cădea în sclavie. Frodo se scutură 
înfiorat. 

— Dar de ce să se întâmple aşa ceva? Şi de ce-ar dori 
Puterea asemenea sclavi? 

— Ca să-ţi spun adevărul, răspunse Gandalf, cred că până 
acum - până acum, bagă de seamă - nu i-a păsat câtuşi de 
puţin de existenţa hobbiţilor. Şi pentru asta ar trebui să fiţi 
recunoscători. Dar de-acum s-a sfârşit cu traiul vostru lipsit 
de griji. Nu are nevoie de voi - are mulţi alţi servitori 
folositori - dar n-are să vă ierte încă o dată. Şi hobbiţii ca 
sclavi nenorociţi or să încânte Puterea mai mult decât dacă 
sunt liberi şi fericiţi. Există ceva ce se numeşte râutate şi 
răzbunare! 

— Răzbunare? făcu Frodo. Răzbunare pentru ce? încă nu 
înţeleg ce are a face toată povestea asta cu Bilbo şi cu mine 
şi inelul nostru. 

— Totul, răspunse Gandalf. Încă nu cunoşti întreg 
pericolul; dar ai să-l cunoşti. Nici eu n-am fost sigur de el 
când am fost ultima oară aici; acum însă a sosit clipa să 
vorbesc. Dă-mi puţin inelul. 

Frodo îl scoase din buzunarul pantalonilor săi bufanţi; era 
prins de un lanţ fixat de curea. Îl desfăcu din lanţ şi i-l 
întinse încet vrăjitorului. Dintr-o dată părea să atârne 
foarte greu, ai fi zis că, într-un fel, ori inelul, ori Frodo 
însuşi nu dorea ca vrăjitorul să-l atingă. 

Gandalf îl ridică. Arăta de parcă era făcut din aur curat şi 
masiv. 

— Vezi vreun semn pe el? întrebă Gandalf. 

— Nu, răspunse Frodo. Nu e nici unul. E un inel simplu, 
unde mai pui că n-am zărit vreun semn de zgârietură sau că 
ar fi fost purtat. 

— Ei bine, atunci, priveşte. 

Spre uluiala şi disperarea lui Frodo, vrăjitorul îl azvârli 
dintr-o dată într-un colţ al pălălaiei din vatră. Frodo scoase 
un țipăt şi căuta cleştele; dar Gandalf îl opri cu un gest. 


— Aşteaptă! spuse el pe un ton autoritar, săgetându-l pe 
Frodo pe sub sprâncenele zburlite. 

Inelul nu părea să se modifice în nici un fel. După o vreme, 
Gandalf se ridică, închise obloanele la ferestre şi trase 
perdelele, încăperea se cufundă în întuneric şi linişte, deşi 
clănţănitul foarfecelor lui Sam, care între timp se apropiase 
de ferestre, încă putea fi auzit din grădină. Preţ de câteva 
clipe, vrăjitorul rămase cu privirile aţintite la foc; apoi se 
aplecă şi, cu cleştele, trase inelul spre marginea vetrei şi 
imediat îl ridică de jos. Lui Frodo i se tăie răsuflarea. 

— E rece, spuse Gandalf. Ia-l! 

Frodo îl primi în palma tremurândă: inelul devenise mai 
gros şi mai greu decât oricând înainte. 

— Ridică-l, îl îndemnă Gandalf. Şi uită-te la el cu atenţie. 
Făcu după cum i se spuse şi abia acum zări nişte linii 
subţiri, mai subţiri decât cele mai subţiri atingeri de penel, 
străbătând inelul pe din afară şi pe dinăuntru: linii de foc ce 
arătau ca şi cum ar fi format literele unui scris curgător. 
Strălucirea lor ardea privirile, şi totuşi păreau să vină de 
departe, ca dintr-o mare adâncime. 

— Nu pot citi literele de foc, spuse Frodo cu o voce 
tremurată. 

— Tu nu, eu însă, da. Literele sunt elfice, dintr-un alfabet 
străvechi, dar limba este aceea vorbită în Mordor, pe care 
nu am s-o rostesc aici. Dar în limba obişnuită sună cam aşa: 

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, Să le ferece 
pe toate, astfel să le stăpânească. 

Doar două versuri dintr-un poem cunoscut de mult în fol- 
clorul elfilor: 

Trei inele pentru stăpânii elfi cei de sub soare, Şapte 
pentru ei, piticii de viţă din săli de stâncă, Nouă, Oamenilor 
care ştiu că-n lumea lor se moare, Unul pentru el, Seniorul 
Întunecimii-n noaptea lui adâncă, Unde-s Umbrele în 
Ţinutul Mordor, ca să le găsească Şi pe toate să le-adune un 
inel, şi altul nime, Să le ferece pe toate, astfel să le 


stăpânească, Unde-s Umbrele, în "Ţinutul Mordor, în 
întunecime. 

Se opri câteva clipe, apoi continuă rar, cu o voce adâncă: 

— Acesta este Inelul Suprem, acel Unu care să domnească 
peste toate celelalte. Acesta este acel Unu pe care l-a 
pierdut acum multe veacuri, spre marea slăbire a puterii 
sale. Mult mai jinduieşte după el - dar nu trebuie să-l 
capete. 

Frodo rămase tăcut şi nemişcat. Părea că teama îşi 
întindea o mână uriaşă, precum un nor înnegurat 
ridicându-se dinspre soare-răsare şi atârnând deasupra lui 
pentru a-l înghiţi. 

— Inelul ăsta, bâigui el. Cum, cum naiba a ajuns la mine? 

— Ooo! exclamă Gandalf. E o poveste foarte lungă. Începu- 
turile sale se află undeva în Anii Negri pe care doar cei ce 
cunosc legendele şi-i mai amintesc. Dacă ar fi să-ţi spun 
toată povestea, ar trece primăvara, ar veni iarna şi pe noi 
tot aici ne-ar prinde. 

Dar noaptea trecută îţi povesteam de Sauron cel Mare, 
Seniorul Întunecimii. Zvonurile pe care le-ai auzit sunt 
adevărate. Aşa e, a apărut din nou, părăsindu-şi refugiul din 
Codrul Întunecimii şi întorcându-se la bastionul lui din 
Turnul Întunecat din Mordor. De numele acesta chiar şi voi 
hobbiţii veţi fi auzit, ca de o umbră la marginea bătrânelor 
poveşti. Întotdeauna după o înfrângere şi un moment de 
acalmie, Umbra capătă o altă formă şi creşte din nou. 

— Aş vrea să nu se fi întâmplat asta în vremea mea, 
murmura Frodo. 

— Şi eu, mărturisi Gandalf, şi la fel doresc toţi cei ce 
trăiesc acum asemenea vremuri. Dar nu stă în puterea lor 
să hotărască aşa ceva. Tot ce putem hotări este ce să facem 
cu timpul ce ne este dat. Şi de pe-acum, Frodo, vremea 
noastră a-nceput să se uite îndărăt. Duşmanul devine iute 
foarte puternic. Planurile lui sunt departe de a fi 
desăvârşite, eu aşa cred, dar sunt pe cale să se 
desăvârşească. Vom fi puşi la mare încercare. Am fi puşi la 


mare încercare chiar dacă n-ar fi vorba de acest noroc atât 
de plin de ameninţare. 

Duşmanului îi lipseşte un singur lucru care să-i dea forţa şi 
ştiinţa să înfrângă orice împotrivire, să învingă şi ultima 
redută şi să acopere toate meleagurile cu o a doua 
întunecime. Îi lipseşte acest inel, Unul. 

Pe Trei, cele mai nepătate dintre ele, stăpânii elfi le-au 
ascuns de el, mâna lui nu le-a atins şi nu le-a mânjit 
vreodată. Şapte erau în stăpânirea regilor gnomi, dar trei 
dintre acestea el le-a luat înapoi, iar pe celelalte le-au 
devorat dragonii. Pe nouă le-a dat oamenilor muritori, 
mândri şi măreţi, şi astfel i-a atras în mreje. Mult a trecut 
de când au căzut sub stăpânirea acelui Unu, devenind 
Duhuri ale Inelului, umbre sub Umbra lui mare, cei mai 
cumpliţi servitori ai lui. Mult a trecut de-atunci. Şi mulţi ani 
s-au scurs de când cele Nouă au trecut hotarele spre 
meleaguri străine. Dar, cine Ştie? Acum că Umbra creşte 
din nou, şi inelele astea s-ar putea întoarce. Dar, fie! Nu 
vom vorbi despre astfel de lucruri nici măcar în dimineaţa 
acestui ţinut, Comitatul. 

Căci lucrurile astfel stau: pe cele Nouă le-a adunat pentru 
sine; ca şi pe cele Şapte, de n-or fi fost distruse. Trei sunt 
încă ascunse. Dar ele nu-i mai pricinuiesc griji. Doar de 
Unul acesta are trebuinţă; căci el cu mâinile lui a făcut 
Inelul, al lui este, şi mare parte din puterea lui de odinioară 
a lăsat-o să treacă în el, pentru a le putea stăpâni pe toate 
celelalte. Dacă va deveni din nou al lui, atunci încă o dată le 
va putea porunci, oriunde se vor afla, chiar şi celor Trei, şi 
tot ce s-a aflat sub tortură lor iarăşi va fi torturat, iar el va fi 
mai puternic decât oricând. 

Şi iată, Frodo, care este norocul atât de plin de 
ameninţare. Seniorul îşi închipuia că acest Unu a pierit; că 
elfii l-au distrus, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Dar acum 
ştie că nu a pierit, că a fost găsit. Şi-l caută, îl caută şi toate 
gândurile sale asupra lui sunt îndreptate. E marea lui 
speranţă şi marea noastră teamă. 


— De ce, de ce n-a fost distrus? striga Frodo. Şi cum de-a 
izbutit Duşmanul să-l piardă, dacă era atât de puternic şi 
pentru el atât de nepreţuit? 

Strânse Inelul în pumn, ca şi cum în aceeaşi clipă văzuse 
degete negre întinzându-se spre a-l apuca. 

— I-a fost luat, explică Gandalf. Forţa elfilor de-a i se 
împotrivi era mult mai mare în vremurile de demult; şi nu 
toţi oamenii se înstrăinaseră de ei. Oamenii din Apusime au 
venit în ajutorul lor. E un capitol din istoria străveche pe 
care am face bine să ne-o reamintim; căci tristeţe era şi în 
acea vreme, şi întunericul devenea tot mai gros, dar şi 
vitejia era mai mare precum şi faptele măreţe, şi nu cu totul 
în zadar. Va veni poate o zi când am să-ţi spun toată 
povestea, sau o vei auzi spusă pe de-a-ntregul de cineva 
care o ştie cel mai bine. 

Deocamdată, pentru că ceea ce ai nevoie să ştii este cum a 
ajuns acest obiect la tine, şi atât îţi va ajunge, nu-ţi voi 
spune decât că Gil-galad, regele elfilor, şi Elendil din 
Apusime au fost cei ce l-au înfrânt pe Sauron, deşi ei înşişi 
au pierit în timpul luptei. Iar fiul lui Isildur, Elendil, i-a tăiat 
lui Sauron Inelul de pe deget şi l-a luat pentru sine. Apoi 
Sauron a fost înfrânt şi duhul lui a fugit şi s-a ascuns ani 
lungi, până când umbra lui a căpătat din nou formă în 
Codrul Întunecimii. 

Dar Inelul s-a pierdut. A căzut în Râul cel Mare, Anduin, şi 
a dispărut. Căci Isildur mărşăluia spre miazănoapte de-a 
lungul malurilor de răsărit ale Râului şi în apropierea 
Câmpiilor Vesele a fost ajuns din urmă de orcii din Munţi şi 
aproape tot poporul său a fost ucis. Ela sărit în apă, dar 
Inelul i-a alunecat de pe deget în timp ce înota, şi atunci 
orcii l-au văzut şi l-au omorât trăgând în el cu săgeți. 

Gandalf tăcu pentru câteva clipe. 

— Şi acolo, continuă el, în vâltorile întunecate dintre 
Câmpiile Vesele, Inelul a dispărut dintre cele ştiute şi din 
poveste; şi chiar şi aşa, mare parte din istoria lui este 
cunoscută doar de puţini, iar Sfatul Înţelepţilor n-a izbutit 


să afle mai multe. Dar în sfârşit pot să duc eu mai departe 
povestea, aşa cred. 

— Mult după aceea, povesti el, dar încă tare departe în 
urmă, lângă malurile Râului cel Mare, la marginea Ţării 
Pustietăţii, trăia un neam cu mâini pricepute şi iute-de- 
picior. După socoteala mea, se trăgeau din neamul 
hobbiţilor, înrudiţi cu părinţii părinţilor clanului Stoor, căci 
iubeau Râul şi adeseori înotau în el sau îşi făceau bărcuţe 
din trestie. În neamul acesta se afla o familie de vază, 
numeroasă şi mai bogată decât multe, şi era condusă de o 
bunică a lor, aspră şi ştiutoare a istoriilor străvechi, cele pe 
care le avea neamul lor. Cel mai iscoditor şi mai dornic de a 
şti din această familie se numea Smeagol. Îl pasionau 
rădăcinile şi tot ce se afla abia la început; se scufunda în 
vâltorile adânci; scormonea la rădăcinile copacilor şi ale 
plantelor ce creşteau; îşi sfredelea tuneluri în colnicele 
înverzite; şi curând nu şi-a mai ridicat privirile spre culmile 
dealurilor sau spre frunzele copacilor, sau la florile ce se 
deschideau în aer; capul şi ochii lui erau îndreptaţi în jos. 

Avea un prieten, pe nume Deagol, de-aceeaşi fire cu el, cu 
ochi mai ageri, dar nu la fel de iute şi de vânjos. Odată au 
luat o barcă şi au coborât pe râu în jos, spre Câmpiile 
Vesele, unde creşteau, cât vedeai cu ochii, irişi şi trestii 
înflorite. Acolo a coborât Smeagol şi-a pornit la scormonit 
de-a lungul malurilor, dar Deagol a rămas în barcă să 
pescuiască. Dintr-o dată, un peşte mare s-a prins în cârligul 
lui şi, înainte să se dumirească ce se întâmpla, peştele l-a 
tras din barcă până-n adânc, pe fundul apei. Abia atunci a 
lăsat undiţa din mâna, căci i s-a năzărit că vede ceva lucind 
în mâl; şi, ţinându-şi răsuflarea, a-ntins mâna. 

S-a înălţat apoi stropind şi împroşcând, cu rădăcini prinse- 
n păr şi-un pumn plin de noroi; şi a înotat spre mal. Dar, ce 
să vezi? Când a spălat noroiul, acolo, în mâna lui, zăcea un 
minunat inel de aur; lucea şi scânteia în soare, încât inima 
lui Deagol a tresărit de bucurie. Dar Smeagol îl urmărea de 


după un copac şi, în timp ce Deagol sorbea din priviri inelul, 
Smeagol s-a apropiat furişat din spate. 

— Dă-l încoa, Deagol, dragule, a spus Smeagol peste 
umărul prietenului său. 

— De ce? a-ntrebat acesta. 

— Pentru că e ziua mea de naştere, dragule, şi mi-l doresc. 

— Puțin îmi pasă. Abia ţi-am făcut un cadou, mai mult 
decât mă lăsau buzunarele. Eu l-am găsit şi am de gând să-l 
păstrez. 

— Oho, nu mai spune, dragule, a pufnit Smeagol şi l-a 
prins pe Deagol de gât şi l-a sugrumat, căci aurul arăta 
minunat de strălucitor şi de frumos. Apoi şi-a strecurat 
inelul pe deget. 

Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu Deagol; 
fusese ucis departe de casă, iar cadavrul ascuns după aceea 
cu mare grijă. Dar Smeagol s-a întors singur; şi a 
descoperit că familia lui nu-l putea vedea atunci când purta 
inelul. Era foarte încântat de descoperirea lui, drept care a 
ascuns inelul; îl folosea ca să afle taine, iar ceea ce afla 
punea în slujba vicleşugurilor şi a blestemăţiilor sale. 
Agerimea văzului şi ascuţimea auzului au început să fie folo- 
site pentru tot ce pricinuia suferinţă. Inelul îi dăduse putere 
pe măsura faimei lui. Nu e de mirare, prin urmare, că în 
curând neamurile sale nu l-au mai avut la inimă şi-l ocoleau 
(atunci când puteau să-l vadă). Ei îl loveau, el îi muşca de 
picioare. S-a apucat de furtişaguri şi umbla bombănind de 
unul singur şi gâlgâind în fundul gâtlejului. Şi aşa i-au dat 
numele de Gollum, l-au blestemat şi i-au spus să dispară 
undeva departe; iar bunica lui, dorind linişte, l-a alungat din 
familie şi l-a dat afară din vizuină. 

El a pornit pe drumuri singur-singurel, plângând puţin din 
pricina vitregiei vieţii, a luat-o în sus pe Râu, până când a 
ajuns la un izvor care ţâşnea din munţi, şi a apucat-o de-a 
lungul lui. Cu degete nevăzute prindea peşti în vâltorile 
adânci şi îi devora cruzi. 


Într-o zi, fiind tare mare fierbinţeala, pe când se aplecă 
deasupra unei vâltori, a simţit o arsură la ceafă şi o lumină 
orbitoare din apă i-a rănit ochii umezi. S-a minunat de 
aceasta, căci aproape că uitase de Soarele de pe cer. Apoi, 
pentru ultima oară, şi-a ridicat privirile şi a ameninţat astrul 
cu pumnul. 

Dar când şi-a plecat ochii, a văzut departe în zare 
tancurile Munţilor Ceţoşi, de unde cobora pârâiaşul. Şi 
dintr-o dată şi-a zis în sinea lui: "Ar putea fi răcoare şi 
umbros sub munţii aceia, acolo soarele nu m-ar mai putea 
zări. Rădăcinile munţilor ălora trebuie că sunt cu adevărat 
rădăcini; negreşit că acolo sunt îngropate mari taine, ce n- 
au fost descoperite nicicând de la începutul începuturilor”. 

Astfel că noaptea a pornit-o spre platourile înalte, unde a 
găsit o grotă mică din care ţâşnea izvorul întunecat; şi ca 
un vierme şi-a sfredelit drum înspre inima munţilor şi a 
dispărut dintre toate cele ştiute. Inelul a intrat în umbrele 
negre laolaltă cu el, şi nici chiar făcătorul lui, atunci când 
puterea lui a prins din nou a creşte, n-a putut afla nimic 
despre el. 

— Gollum! a strigat Frodo. Gollum? Adică vrei să spui că 
acesta este unul şi acelaşi cu creatura Gollum pe care a 
întâlnit-o Bilbo? Ce scârboşenie! 

— Găsesc că este o poveste tristă, îşi dădu cu părerea 
vrăjitorul, şi s-ar fi putut prea bine întâmpla altora, chiar şi 
unor hobbiţi pe care i-am cunoscut. 

— Nu pot să cred că Gollum a fost cumva înrudit cu 
hobbiţii, oricât de pe departe, spuse Frodo cu năduf. Ce 
gând înfiorător! 

— Şi totuşi, acesta-i adevărul, răspunse Gandalf. Despre 
originile lor, cel puţin, ştiu mai multe decât hobbiţii înşişi. Şi 
chiar povestea lui Bilbo ne duce cu gândul la înrudire. În 
străfundurile minţilor şi amintirilor lor erau multe lucruri 
tare asemănătoare. Se înțelegeau unul pe altul foarte bine, 
mult mai bine decât l-ar înţelege un hobbit pe, să zicem, un 


gnom sau un orc, sau chiar pe un elf. Gândeşte-te numai la 
ghicitorile pe care le cunoşteau amândoi, spre exemplu. 

— Da, admise Frodo. Deşi sunt şi alte neamuri, în afară de 
hobbiţi, care zic ghicitori, şi cam de acelaşi soi. lar hobbiţii 
nu trag pe sfoară. Gollum numai asta voia, să tragă pe 
sfoară. Nu încerca decât să-l prindă pe săracul Bilbo pe 
picior greşit. Şi aş îndrăzni să spun că în răutatea lui se 
amuza să înceapă un joc la sfârşitul căruia îşi obținea cu 
multă uşurinţă o victimă. lar dacă pierdea, el unul nu avea 
de suferit. 

— Din păcate, prea adevărat, consimţi Gandalf. Dar mai 
era ceva la mijloc, cred eu, ce încă nu vezi. Nici măcar 
Gollum nu era pe de-a-ntregul decăzut. S-a dovedit mai 
rezistent decât şi-ar fi închipuit chiar şi înţelepţii - aşa, ca 
un hobbit. Un ungher mic al minţii tot i-a rămas al său şi 
doar al său, şi prin acela pătrundea lumina, ca printr-o 
crăpătură în întuneric: o lumină din trecut. Cred că, la 
urma urmei, era plăcut să auzi din nou o voce binevoitoare, 
care să readucă amintiri ale vântului şi ale copacilor, ale 
soarelui pe iarbă şi altele asemenea, uitate. 

Dar, bineînţeles, aceasta nu făcea decât ca, până la urmă, 
partea rea din el să fie şi mai încrâncenată - dacă nu putea 
fi stăpânită. Dacă nu putea fi lecuită. 

Gandalf oftă. 

— Dar, vai! prea puţină speranţă este pentru el. Şi totuşi, 
nu chiar fără de speranţă. Măcar că a avut Inelul în 
stăpânirea sa atât de îndelungată vreme, aproape 
dintotdeauna de când îşi poate aminti. Căci de mult timp 
nu-l mai purtase cu osârdie: în întunecimea neagră arar 
avea trebuinţă de el. E sigur că nu a "pălit" niciodată. E 
subţirel şi încă rezistent. Dar lucrul îi devora mintea, fără 
îndoială, şi chinul devenise aproape de neîndurat. 

Toate "marile secrete" de sub munţi se dovediseră a fi doar 
noapte pustie - nu mai era nimic de aflat, nimic ce să merite 
a fi făcut, doar înfulecatul josnic şi pe ascuns şi aduceri- 
aminte ranchiunoase. Era nenorocit de-a dreptul. Ura 


întunericul, dar şi mai mult ura lumina: ura totul, şi Inelul 
mai presus de orice. 

— Cum aşa? se miră Frodo. Nu era Inelul nepreţuitul şi 
singurul lucru la care ţinea? Iar dacă-l ura, de ce n-a scăpat 
de el, sau de ce n-a plecat, lăsându-l acolo? 

— Ar trebui să începi să înţelegi, Frodo, după toate câte le- 
ai auzit. Îl ura şi-l iubea în egală măsură, aşa cum se ura şi 
se iubea pe sine. Nu putea să scape de el. Nu-i mai 
rămăsese voinţă pentru aşa ceva. 

Un Inel al Puterii are singur grijă de sine, Frodo. Poate 
singur să alunece parşiv de pe deget, dar păstrătorul său 
nu-l abandonează niciodată. Cel mult îi dă târcoale gândul 
de a-l dărui altcuiva spre păstrare - şi asta doar la început, 
când Inelul abia începe să-l prindă în mrejele sale. Dar, din 
câte ştiu, doar Bilbo din toată istoria a nutrit un asemenea 
gând şi chiar a făcut acest lucru. A avut nevoie şi de 
ajutorul meu. Şi chiar şi aşa, tot nu-i venea să renunţe la el 
sau să-l lase deoparte. Ascultă-mă, Frodo, nu Gollum era 
acela care lua hotărâri, ci Inelul însuşi. Inelul l-a părăsit pe 
el. 

— Cum adică, anume ca să-l întâlnească pe Bilbo? pufni 
Frodo. Un orc n-ar fi fost mai nimerit? 

— Nu-i de râs, îl mustră Gandalf. Şi tu ar trebui să fii 
ultimul care să râdă. A fost cea mai ciudată întâmplare din 
întreaga istorie de până acum a Inelului: ca Bilbo să 
sosească exact în acel moment şi să-şi pună orbeşte mâna 
tocmai pe el, în întuneric. 

N-a fost doar o singură putere la mijloc atunci, Frodo. 
Inelul încerca să ajungă înapoi la stăpânul lui. Alunecase de 
pe mâna lui Isildur, trădându-l; apoi, când s-a ivit ocazia, l-a 
prins pe sărmanul Deagol, care a fost ucis; după el, Gollum, 
pe care l-a devorat. Nu mai avea trebuinţă de Gollum; 
devenise prea mărunt şi meschin; şi, atâta vreme cât stătea 
cu el, Gollum nu şi-ar fi părăsit pentru nimic în lume 
vâltoarea adâncă. Astfel că acum, când stăpânul său se 
trezise încă o dată şi-şi trimitea în eter gândul său întunecat 


din Codrul Întunecimii, Inelul l-a abandonat pe Gollum. 
Doar ca să fie cules de cea de pe urmă fiinţă pe care şi-ar fi 
putut-o imagina; Bilbo din Comitat! 

Dar în spatele acestei puteri se afla şi altceva, dincolo de 
orice planuri ale făurarului Inelului. Mai simplu de-atât nu 
pot spune: Bilbo, iar nu făurarul, era cel menit a găsi Inelul. 
Asta vrea să spună că şi tu ai fost menit să-l ai. Şi acesta ar 
putea fi un gând încurajator. 

— Ba nicidecum, protestă Frodo. Deşi nu sunt sigur că te- 
nţeleg. Dar cum de-ai aflat toate astea despre Inel şi despre 
Gollum? Chiar ştii totul, sau îţi dai cu presupusul? 

Gandalf îl privi pe Frodo şi ochii lui sclipiră. 

— Ştiam multe şi am aflat multe, răspunse el. Dar n-am de 
gând să-ţi înşirui ţie toate mişcările mele. Istoria despre 
Elendil şi Isildur şi despre acest Unu este ştiută de toţi 
înţelepţii. Inelul tău se dovedeşte a fi acel Unu doar prin 
înscrisul de foc, dincolo de orice altă dovadă. 

— Şi când ai descoperit asta? îl întrerupse Frodo. 

— Doar adineauri, în această încăpere, răspunse tăios 
vrăjitorul. Dar mă aşteptam să găsesc ce-am găsit. M-am 
întors din călătoriile întunecate şi din căutările îndelungi 
pentru a face această ultimă încercare. E cea de pe urmă 
dovadă şi totul e acum mult mai limpede. Mi-a trebuit 
puţină chibzuială pentru a lega tot ceea ce-l privea pe 
Gollum şi pentru a potrivi partea lui în golul istoriei. Poate 
că am pornit de la presupuneri în privinţa lui Gollum, dar 
acum nu mai merg pe dibuite. Ştiu. L-am văzut. 

— L-ai văzut pe Gollum? exclamă Frodo uluit. 

— Da. Cel mai de la sine înţeles lucru pe care puteam să-l 
fac, cu condiţia, nu-i aşa, să-l pot face. Multă vreme am 
încercat, şi în cele din urmă am izbutit. 

— Atunci ce s-a întâmplat după ce Bilbo i-a scăpat printre 
degete? Asta ştii? 

— Nu cu aceeaşi limpezime. Ce ţi-am spus este tot ceea ce 
s-a îndurat Gollum să spună - deşi, bineînţeles, nu cu 
aceleaşi vorbe. Gollum este un mincinos, încât trebuie să-i 


cerni zisele. Bunăoară, a spus despre Inel că este "darul pe 
care l-a primit la naştere" şi altfel nicicum nu l-ar numi. A 
spus că l-a primit de la bunica lui, care avea nemăsurat de 
multe asemenea lucruri frumoase. De tot râsul povestea 
asta. N-am de ce mă îndoi că bunica lui Smeagol a fost o 
mare stăpână de clan, o persoană importantă în felul ei, dar 
a spune că avea multe inele elfice este peste închipuire, iar 
cât despre faptul că le-a şi dăruit, asta este o minciună. Dar 
o minciună cu un sâmbure de adevăr. 

Uciderea lui Deagol l-a urmărit pe Gollum, drept care şi-a 
născocit o dezvinovâăţire, pe care a repetat-o "nepreţuitului" 
său de nenumărate ori, în timp ce rodea la oase în 
întuneric, până când aproape că a ajuns să creadă singur în 
propria invenţie. Era ziua lui de naştere. S-ar fi cuvenit ca 
Deagol să-i dea lui inelul. Nu încăpea îndoială că tocmai de 
aceea şi apăruse inelul, ca să-l primească el cadou. Era 
cadoul de ziua lui de naştere, şi aşa mai departe. 

L-am suportat cât m-au ţinut răbdările, dar trebuia să aflu 
adevărul cu orice preţ, şi într-un târziu a trebuit să fiu 
nemilos. L-am ameninţat cu focul şi-am stors de la el 
povestea adevărată, fărâmă cu fărâmă, laolaltă cu tot felul 
de mârâituri şi smiorcăituri. Socotea că n-a fost înţeles cum 
trebuie, că m-am purtat rău cu el. Dar când, în sfârşit, mi-a 
zis povestea lui, până la jocul Ghicitorilor şi la fuga lui Bilbo, 
n-a mai vrut să scoată un singur cuvânt, doar câteva aluzii 
nedesluşite. O altă teamă, mai mare decât eram în stare să-i 
inspir, îl încolţea. Cu jumătate de gură mormăia că o să 
pună din nou mâna pe ce era al lui. O să vadă lumea cum nu 
el era ăla care să stea să se lase burduşit şi înghesuit într-o 
gaură şi apoi jefuit. Gollum are prieteni buni acum, prieteni 
buni şi tare puternici. O să-l ajute. Baggins o să plătească 
pentru ce-a făcut. Ăsta era gândul ce-l frământa. Îl ura pe 
Bilbo, i-a blestemat numele. Mai mult chiar, ştia de unde 
venea. 

— Dar cum de-a aflat acest lucru? se miră Frodo. 


— Păi, cât despre nume, Bilbo a fost destul de zăbăuc să i-l 
spună chiar el lui Gollum; după care, din clipă în care a ieşit 
la suprafaţă, lui Gollum nu i-a fost greu să descopere ţara 
de unde venea. Da, da, căci a ieşit la lumină. Dorul după 
Inel s-a dovedit mai puternic decât teama lui de orci sau 
chiar de lumină. După un an sau doi a părăsit munţii. Vezi 
tu, deşi mai era legat de Inel prin dorinţa de a-l avea, acesta 
nu-l mai devora. Drept care, Gollum începuse întrucâtva să 
redevină el însuşi. Se simţea bătrân, îngrozitor de bătrân, 
dar mai puţin timid, şi era flămând de moarte. 

Încă se temea de lumină, lumina Soarelui şi a Lunii, o ura 
chiar şi întotdeauna o va face, cred eu; dar e viclean. A 
descoperit cum să se ascundă de lumina zilei şi de lucirea 
lunii, cum să umble cu repeziciune şi neauzit în toiul nopţii, 
desluşindu-şi drumul cu ochii lui palizi şi reci, şi cum să 
prindă vietăţi mici şi luate pe nepregătite. Hrana cea nouă 
şi aerul proaspăt l-au făcut să se întremeze şi să capete 
îndrăzneală. A ştiut cum să ajungă în Codrul Întunecimii, 
aşa cum era de aşteptat. 

— Acolo ai dat peste el? 

— Acolo l-am văzut, răspunse Gandalf, dar înainte de asta 
paşii l-au dus departe, pe urmele lui Bilbo. Uşor nu mi-a fost 
să scot ceva de la el, căci vorbirea-i era întreruptă de 
blesteme şi ameninţări. "Ce-are în buzunăraşele lui?" 
spunea hodoronc-tronc. "Nu zicea nimic, nici un nepreţuit. 
Mică păcăleală. Nici gând de întrebare cinstită. Întâi m-a 
tras pe sfoară, asta a făcut. A încălcat regulile. Ar fi trebuit 
să-l strângem cu uşa, da, nepreţuitule. Şi asta vom face, da, 
nepreţuitule!" 

Uite aşa vorbea. Nu cred că mai vrei s-auzi. Obositoare 
zile-am mai avut din pricina asta. Dar din vorbele scăpate 
printre mârâituri am priceput că labele lui vâslitoare îl 
duseseră în cele din urmă până-n Esgaroth, şi chiar până pe 
ulițele din "Ţinutul de Jos, unde-a tras cu urechea şi cu 
ochiul în dreapta şi-n stânga. Ei bine, veştile despre 
întâmplările cele mari străbătuseră Ţara Pustietăţii în lung 


şi-n lat, şi erau mulţi cei care auziseră de numele lui Bilbo şi 
ştiau de unde se trăgea. Nu făcuserăm nici o taină din 
călătoria noastră de întoarcere până la casa lui de la Soare- 
Apune. Urechile fine ale lui Gollum aveau curând să afle tot 
ceea ce voia el. 

— Atunci de ce nu i-a luat şi mai departe urma lui Bilbo? 
nu se dumiri Frodo. De ce n-a venit în Comitat? 

— Aaaa, făcu Gandalf, ajungem şi la asta. Bănuiesc că 
Gollum a încercat să vină. Dar apoi a renunţat. Nu de 
drumurile lungi se temea, sunt sigur de asta. Nu, altceva l-a 
făcut să-şi schimbe gândul. Aşa cred prietenii mei, cei pe 
care i-am rugat să-l urmărească. 

Întâi s-au luat după el elfii Pădurilor, o treabă uşoară 
pentru alde ei, căci urmele lui erau încă proaspete atunci. I- 
au dus în Codrul Întunecimii şi înapoi afară din el, deşi de 
prins nu l-au putut prinde. Pădurea vuia de veşti despre el, 
poveşti înspăimântătoare chiar şi printre fiare şi 
zburătoare. Pădurenii spuneau că pe meleaguri străine 
bântuia o nouă ameninţare, o stafie ce se hrănea cu sânge. 
Se căţăra în copaci spre a găsi cuiburi; se furişa în vizuine 
pentru a găsi puii; se strecura prin ferestre în căutarea 
leagănelor. 

Dar la marginea dinspre soare-apune a Codrului 
Întunecimii, urmele o luau într-altă parte. Se îndreptau 
spre miazăzi, părăsind tărâmul elfilor Pădurii şi pierzându- 
se curând. Atunci am făcut o mare greşeală. Da, Frodo, şi 
nici măcar nu era prima; deşi mă tem că se va dovedi cea 
mai rea dintre toate. Am lăsat totul baltă. L-am lăsat să 
dispară; căci la acea vreme aveam multe altele la care să 
mă gândesc şi încă mă încredeam în poveştile lui Saruman. 

Dar asta a fost cu ani în urmă. De atunci mi-am 
răscumpărat greşeala cu nenumărate zile întunecoase şi 
primejdioase. Urmele se răciseră de mult când am pornit 
încă o dată în căutarea lor, după ce Bilbo a plecat de-aici. Şi 
căutarea mea ar fi fost în van, dacă n-aş fi primit ajutorul 
unui prieten: Aragorn, cel mai mare călător şi vânător din 


evul acesta al lumii. Laolaltă am răscolit după Gollum în 
lungul şi-n latul Ţării Pustietăţii, fără de speranţă şi fără de 
izbândă. Dar în cele din urmă, când renunţasem la 
urmărire şi mă-ndreptam spre alte meleaguri, am dat de 
Gollum. Prietenul meu s-a întors din mari primejdii, 
aducând cu sine creatura aceea nenorocită. 

Ce făcuse şi ce dresese n-a vrut cu nici un chip să spună. 
Nu făcea decât să plângă şi să ne învinuiască de cruzime, 
cu gâtlejul plin de gâlgâituri: şi când l-am luat mai din scurt, 
a-nceput să se văicărească, să se chircească şi să-şi frece 
una de alta palmele lui lungi, lingându-şi degetele de ziceai 
că-l dor, ca şi cum îşi amintea de niscai torturi de demult. 
Dar mă tem că nu încape nici o îndoială: şi-a urmat drumul 
încet şi furişat, pas cu pas, milă după milă, înspre miazăzi, 
înspre Ţinutul Mordor în cele din urmă. 

În încăpere se aşternu o tăcere grea, Frodo îşi auzea 
inima cum bătea. Chiar şi afară totul părea cufundat în 
neclintire. Nu mai răsuna nici clănţănitul foarfecelor lui 
Sam. 

— Da, înspre ţara Mordor, repetă Gandalf. Vai, da! Mordor 
atrage toate relele, şi Puterea Întunecimii îşi adună 
întreaga voinţă pentru a le strânge acolo. Inelul Duşmanului 
şi-a pus şi el pecetea asupra lui, făcându-l să răspundă 
chemării. Şi întreaga suflare vorbea în şoapte despre noua 
Umbră de la Miazăzi, şi despre ura pe care aceasta o 
nutrea pentru ceea ce se găsea la Miazănoapte. lată care 
erau noii lui prieteni de nădejde, care îl vor ajuta în 
răzbunarea-i! 

Nebun nenorocit! Acolo avea să înveţe multe, prea multe 
pentru liniştea lui. Şi, mai devreme sau mai târziu, cum stă 
la pândă la hotare, căutând să afle şi să vadă, tot avea să fie 
prins şi luat pe sus - iar apoi la întrebări. Şi mă tem c-aşa s- 
au întâmplat lucrurile. Când a fost găsit, trecuse multă 
vreme de când zăbovea pe acele meleaguri, acum se 
întorcea. Cu misia de a pune la cale o ticăloşie. Dar prea 


puţin contează asta acum. Cea mai mare ticăloşie a sa o 
împlinise. 

Da, din nenorocire, prin el Duşmanul a aflat că acel Unu a 
fost găsit din nou. Ştie unde a căzut Isildur. Ştie unde şi-a 
găsit Gollum inelul. Ştie că e un Inel Mare, căci era din 
acelea care dădeau viaţă lungă. Ştie că este unul dintre cele 
Trei, căci acestea n-au fost niciodată pierdute, şi nici un rău 
nu s-a abătut asupra lor. Ştie că nu este unul dintre cele 
Şapte, sau din cele Nouă, căci despre soarta lor are 
cunoştinţă. Ştie că este acel Unu. Şi în cele din urmă a aflat, 
cred eu, de hobbiţi şi de Comitat. 

Comitatul - se prea poate să fi pornit de-acum în căutarea 
ținutului, dacă încă n-a primit veste despre unde este 
aşezat. Chiar aşa, Frodo, tare mă tem că în mintea lui îşi 
închipuie că numele de Baggins, amar de vreme nebăgat în 
seamă, a căpătat însemnătate. 

— Dar este cumplit! strigă Frodo. Mult mai rău decât răul 
cel mai mare pe care mi l-am înfăţişat din toate aluziile şi 
prevenirile tale. Ah, Gandalf, prietene, cel mai bun din câţi 
există, ce-mi rămâne de făcut? Căci acum mi-e cu adevărat 
teamă. Ce-mi rămâne de făcut? Mare păcat că Bilbo nu s-a 
îndurat să înjunghie creatura aia josnică atunci când a 
putut s-o facă! 

— Îndurat? Îndurarea a fost cea care i-a oprit mâna, 
Îndurarea şi Mila; să nu lovească fără a fi nevoie. Şi a fost 
răsplătit pe măsură, Frodo. Fii încredinţat că nu i-a făcut 
prea mare rău, şi în cele din urmă a scăpat de el, şi asta 
pentru că şi-a început stăpânirea asupra Inelului astfel. Cu 
îndurare. 

— lartă-mă, spuse Frodo. Dar sunt speriat; şi nu simt nici o 
milă pentru Gollum. 

— Nu l-ai văzut, îl întrerupse Gandalf. 

— Nu, şi nici nu vreau. Nu te pot înţelege. Vrei să zici că tu 
şi elfii l-aţi lăsat să trăiască după toate faptele acelea 
cumplite? Acum, cel puţin, e la fel de rău ca orice orc, şi nu- 
i altceva decât un duşman. Merită să moară. 


— Merită! Aşa zic şi eu. Mulţi din cei care trăiesc merită să 
moară, şi unii dintre cei ce mor merită să trăiască. Le poţi 
da ce merită? Aşa că nu te repezi să împarţi moartea în 
dreapta şi-n stânga atunci când e vorba de judecată. Căci 
nici cei mai înţelepţi nu pot să prezică tot ce va urma. Nu 
prea am speranţă că Gollum poate fi vindecat înainte de-a 
muri, dar o şansă tota rămas. Pe lângă asta, el este legat de 
soarta Inelului. Inima-mi spune că încă mai are un rol de 
jucat, în bine sau în rău, înainte de sfârşit; şi când se va 
ajunge la asta, se prea poate ca îndurarea lui Bilbo să 
hotărască soarta multora - a ta nu mai puţin. Oricum, noi 
nu l-am ucis: este foarte bătrân şi foarte nenorocit. Elfii 
Pădurii îl ţin în închisoare, dar se poartă faţă de el cu atâta 
bunătate câtă pot găsi în inimile lor înțelepte. 

— Totuşi, spuse Frodo, chiar dacă Bilbo n-a putut să-l 
omoare pe Gollum, mi-aş dori să nu fi păstrat Inelul. Mi-aş 
dori să nu-l fi găsit niciodată, iar eu să nu-l fi primit! De ce 
m-ai lăsat să-l păstrez? De ce nu m-ai făcut să-l arunc sau. 
sau să-l distrug? 

— Să te las? Să te fac? se miră vrăjitorul. N-ai ascultat tot 
ce ţi-am spus până acum? Vorbeşti fără să gândeşti. lar cât 
despre a-l arunca, bunînţeles că ar fi fost o greşeală. Inelele 
astea au un fel al lor de a fi găsite. În mâini rele ar putea 
face mult rău. Şi mai rău decât atât ar fi putut să cadă în 
mâinile Duşmanului. Şi cu adevărat ar putea; căci acesta 
este acel Unu, iar duşmanul îşi pune la bătaie întreaga 
putere pentru a-l găsi sau a-l atrage la sine. 

Desigur, dragul meu Frodo, era primejdios pentru tine; şi 
asta m-a neliniştit profund. Dar erau atât de multe în joc, 
încât a trebuit să-mi asum un risc - căci chiar şi atunci când 
am fost departe, n-a trecut zi în care Comitatul să nu fi fost 
păzit de ochi vigilenţi. Atâta vreme cât nu l-ai folosit, nu 
cred că Inelul îşi va fi pus pecetea asupra ta, nu în rău, şi 
oricum, nu pentru multă vreme. Şi trebuie să-ţi aminteşti că 
în urmă cu nouă ani, când ne-am văzut ultima oară, ştiam 
încă prea puţine cu siguranţă. 


— Dar de ce să nu-l distrug, după cum ai spus că ar fi 
trebuit făcut cu multă vreme în urmă? strigă Frodo, încă 
nelămurit. Dacă m-ai fi prevenit, dacă măcar mi-ai fi trimis 
un mesaj, m-aş fi descotorosit de el. 

— Chiar aşa? Şi cum ai face-o? Ai încercat vreodată? 

— Nu. Dar cred că poate fi zdrobit cu ciocanul sau aruncat 
în foc. 

— Încearcă, îl îmboldi Gandalf. Încearcă acum! 

Frodo trase încă o dată Inelul din buzunar şi se uită la el. 
Acum îi apărea nemeşteşugit şi neted, fără vreun semn sau 
vreun ornament pe care să-l poată zări. Aurul arăta fără 
cusur şi pur, încât, în gândul lui, Frodo îi admiră 
intensitatea şi frumuseţea nuanţei şi perfecțiunea rotunjimii 
formei. O lucrătură admirabilă şi într-adevăr nepreţuită. 
Când îl scosese, o făcuse pentru a-l arunca în para focului. 
Dar acum îşi dădu seamă că nu putea duce la bun sfârşit 
gestul, nu fără o mare sforţare. Cântări Inelul în mână, 
ezitând, chinuindu-se să-şi aducă aminte de tot ceea ce-i 
spusese Gandalf; şi apoi, cu un mare efort de voinţă, făcu o 
mişcare, pasămite să-l azvârle - dar se pomeni că-l pune 
înapoi în buzunar. 

Gandalf izbucni într-un râs sumbru. 

— Vezi? Nici măcar tu, Frodo, nu mai eşti în stare să-l 
depărtezi cu uşurinţă de la tine ori să-l distrugi. lar eu nu 
te-aş putea "face" - căci n-aş reuşi decât să-ţi tulbur minţile. 
Cât priveşte distrugerea Inelului, forţa este inutilă. Şi de l-ai 
lovi cu barosul, o urmă n-ai izbuti să-i laşi. Nu poate fi 
desfăcut de mâinile tale sau ale mele. 

Ca să nu mai vorbesc de micul tău foc ce nu topeşte nici 
măcar aurul obişnuit. Inelul acesta a trecut o dată prin el, şi 
a rămas nevătămat, rece chiar. Dar nu e fierar în vreo 
fierărie din Comitat care să-l poată schimba în vreun fel. N- 
au putut-o face nicovalele şi cuptoarele gnomilor. Am auzit 
spunându-se că focul dragonilor ar putea topi şi devora 
Inelele Puterii, dar n-a rămas un singur dragon pe pământ 
în care focul străvechi să fie îndeajuns de încins; şi n-a 


existat vreodată vreun dragon, fie el Ancalagon cel Negru, 
care l-ar fi putut vătăma pe acel Inel, Inelul Stăpân, căci 
acela a fost făcut de însuşi Sauron. 

O singură cale este: să găseşti Hăul de la Capătul Lumii în 
străfundurile Muntelui de Foc, Orodruin, şi acolo să arunci 
Inelul, dacă vrei cu adevărat să-l distrugi, ca mâinile 
Duşmanului să nu-l mai poată atinge nicicând. 

— Vreau cu adevărat să-l distrug! se înflăcără Frodo. Sau, 
mă rog, să fie distrus. Nu-s făcut pentru căutări pline de 
primejdii. Ah, mai bine nu mi-era dat să văd Inelul! De ce-a 
ajuns la mine? De ce-am fost eu ales? 

— Asemenea întrebări nu-şi au răspuns, zise Gandalf. 
Pentru nici un merit de-al tău pe care alţii nu l-ar avea, fii 
încredinţat de asta; necum pentru putere sau înţelepciune. 
Dar ai fost ales şi prin urmare trebuie să-ţi foloseşti forţa şi 
mintea, atâtea câte le ai. 

— Dar am atât de puţin din toate astea! Tu eşti înţelept şi 
puternic. Nu vrei tu să iei Inelul? 

— Nu! strigă Gandalf, sărind în picioare. Căci puterea mea 
ar deveni prea mare şi prea cumplită. Şi asupra mea Inelul 
ar avea o putere şi mai mare şi mai distrugătoare. 

Ochii îi scăpărară, iar faţa i se lumină ca de un foc interior. 

— Nu mă ispiti! zise el, căci nu doresc să devin asemenea 
Seniorului Întunecimii însuşi. Cu toate acestea, Inelul îşi 
poate croi drum spre inima mea prin milă, milă faţă de ce e 
slăbiciune, şi prin dorinţa ca forţa să facă numai bine. Nu 
mă ispiti! Nu cutez a-l lua, nici măcar a-l ţine în păstrare, 
fără să mă folosesc de el. Ispita de a-l mânui ar fi prea mare 
pentru puterea mea. O să am atâta nevoie de puterea 
aceasta. Primejdii mari mi se întrezăresc înainte. 

Se apropie de fereastră, trase perdelele la o parte şi 
deschise obloanele. Soarele inundă iarăşi încăperea. Sam 
trecu pe poteca din gradină, fluierând. 

— Iar acum, se răsuci vrăjitorul către Frodo, hotărârea 
rămâne s-o iei tu. Dar am să te ajut mereu. 

Puse o mână pe umărul lui Frodo. 


— Am să te ajut să duci această povară atâta vreme cât va 
apasă pe umerii tăi. Numai că trebuie să facem ceva, cât de 
curând. Duşmanul se mişcă. 

Urmă o tăcere lungă. Gandalf se aşeză la locul lui şi pufăi 
din pipă, căzut parcă pe gânduri. Ai fi zis că ţinea ochii 
închişi, doar că pe sub gene îl urmărea pe Frodo cu mare 
atenţie. Frodo îşi aţintise privirile la tăciunii încinşi din 
vatră, până când în faţa ochilor nu mai avu altceva decât 
roşeaţa jarului, ca şi cum s-ar fi uitat în adâncurile unei 
fântâni de foc. Gândul îi era dus la acel Hău de la Capătul 
Lumii de care vorbeau legendele şi la înspăimântătorul 
Munte de Foc. 

— Ei, spuse Gandalf deodată. La ce ţi-e gândul? Ai hotărât 
ce faci? 

— Nu, răspunse Frodo, desprinzându-se din acea 
întunecime şi descoperind, spre mirarea sa, că nu era 
câtuşi de puţin întuneric şi că afară, pe geam, zărea 
grădina scăldată în soare. Sau poate că da, continuă el. 
Dacă am înţeles bine ceea ce mi-ai spus, cred că trebuie să 
păstrez Inelul şi să-l păzesc, cel puţin o vreme, orice mi-ar 
face. 

— Orice ţi-ar face, o va face încet, prea încet pentru a fi 
nefast, dacă acesta ţi-e gândul cu care-l păstrezi, îi spuse 
Gandalf. 

— Nădăjduiesc. Dar mai nădăjduiesc să găseşti curând un 
păstrător mai bun pentru el. Până atunci însă, îmi pare că 
sunt o primejdie, o primejdie pentru toţi cei care trăiesc în 
preajma mea. Nu pot să păstrez Inelul şi totodată să rămân 
aici. Ar trebui să părăsesc Fundătura, să părăsesc 
Comitatul, să las totul în urmă şi să plec, oftă Frodo. Mi-ar 
plăcea să salvez ţinutul ăsta, dacă-mi stă în putinţă - chiar 
dacă au fost vremuri când i-am socotit pe locuitorii lui mai 
nătângi şi mai grei de cap decât o pot spune vorbele, şi 
când mă bătea gândul că un cutremur sau o năvală a 
dragonilor le-ar prinde bine. Dar acum nu mai gândesc la 
fel. Simt că atâta vreme cât Comitatul rămâne în urma mea, 


în afara primejdiei şi în pace, drumeţia îmi va părea mai 
uşor de îndurat; am să ştiu că undeva se află un liman sigur, 
chiar dacă tălpile mele nu-l vor mai atinge. 

De bună seamă că uneori mi-a stat în gând să plec, 
continuă Frodo, dar socoteam că e aşa, ca şi cum ţi-ai lua 
lumea-n cap, un şir de aventuri la fel ca ale lui Bilbo, poate 
şi mai grozave, care se vor sfârşi cu bine. Acum însă ar 
însemna să pornesc în pribegie, să fug dintr-o primejdie în 
altă primejdie, trăgându-le după mine. Şi gândesc că 
trebuie să plec singur, dacă tot trebuie s-o fac, şi astfel să 
salvez Comitatul. Dar mă simt tare mic şi cu rădăcini adânci 
şi, cum să spun, disperat. Duşmanul este atât de puternic şi 
de înfricoşător. 

În timp ce vorbea, o mare dorinţă de a-l urma pe Bilbo se 
stârnise în inima lui, dar acest lucru nu i-l mai spuse lui 
Gandalf - dorinţa de a-l urma pe Bilbo, şi, cine ştie, chiar de 
a-l găsi. Era atât de puternică, încât îi înfrângea teama: se 
simţea în stare să iasă afară în fugă şi apoi s-o ia la vale pe 
drum, chiar şi fără pălărie, aşa cum făcuse şi Bilbo într-o 
dimineaţă asemănătoare, cu multă vreme în urmă. 

— Dragul meu Frodo! exclamă Gandalf. Cu adevărat 
hobbiţii sunt creaturi uluitoare, aşa cum am spus şi înainte. 
Poţi învăţa tot ce e de ştiut despre obiceiurile lor într-o lună 
de zile, şi chiar şi după o sută de ani te pot lua prin 
surprindere când te aştepţi mai puţin. Nu speram să 
primesc un asemenea răspuns, nici măcar de la tine. Dar 
Bilbo n-a dat greş când te-a ales ca moştenitor al lui, deşi 
prea puţin s-a gândit cât se va dovedi de important acest 
lucru. Mă tem că ai dreptate. Inelul nu va putea să mai stea 
ascuns în Comitat prea multă vreme; iar pentru binele tău, 
cât şi al altora, va trebui să pleci şi să laşi numele de 
Baggins în urmă. Nu vei fi în siguranţă câtă vreme porţi 
acest nume, indiferent dacă este dincolo de hotarele 
ținutului sau în Pustietate. Am să-ţi dau un nume de 
călătorie. Când vei pleca, fă-o sub numele de domnul 
Subdeal. 


Dar nu cred că e neapărată nevoie să o porneşti de unul 
singur. Asta în cazul în care ştii pe cineva de încredere şi 
care va voi să te însoţească - şi pe care ai fi pregătit să-l 
bagi în primejdii necunoscute. Dar dacă îţi vei căuta un 
tovarăş, fii cu băgare de seamă pe cine alegi. Şi fii cu 
băgare de seamă la ceea ce spui, chiar şi prietenilor celor 
mai apropiaţi. Duşmanul are multe iscoade şi feluri 
nenumărate de-a prinde de veste. 

Se opri dintr-o dată din vorbit, parcă în ascultare. Abia 
acum îşi dădu Frodo seama câtă linişte era peste tot, 
înăuntru şi în afară. Gandalf se furişă până aproape de una 
dintre ferestre. Apoi, cu un salt, se repezi la pervaz, întinse 
mâna afară şi o îndreptă în jos. Se auzi un chiţăit şi în clipă 
următoare se ivi capul numai cârlionţi al lui Sam Gamgee, 
tras de o ureche. 

— Măi, măi, pe barba mea, făcu Gandalf. Sam Gamgee să 
fie? Păi, şi cam ce faci mata aici? 

— Cerul să vă binecuvânteze, domnu' Gandalf, stăpâne, 
bâigui Sam. Nimic. Tocmai tundeam malul de iarbă de sub 
fereastră, dacă mă-nţelegeţi. 

Îşi ridică foarfecele şi le clănţăni drept mărturie. 

— Nu te-nţeleg, se încruntă Gandalf. Cam de multişor n- 
am mai auzit zgomotul foarfecelor tale. De când asculţi la 
colţ? 

— S-ascult la colţ, stăpâne? Nu prea înţeleg, să-mi fie cu 
iertare. Nu sunt colţuri la Fundătura, ăsta-i adevăru'. 

— Nu face pe prostul! Ce-ai auzit şi de ce ascultai? 

Ochii lui Gandalf scăpărară şi sprâncenele lui se zburliră 
precum ţepii unui arici. 

— Domnu' Frodo, stăpâne! ţipă răguşit Sam. Nu-l lăsaţi să- 
mi facă vreun rău, stăpâne! Nu-l lăsaţi să mă preschimbe în 
ceva nefiresc! Tătâne-meu ar suferi prea mult. N-am avut 
gânduri rele, pe onoarea mea, stăpâne! 

— N-o să-ţi facă nici un rău, îl asigură Frodo, abia 
stăpânindu-şi râsul, deşi el însuşi era uluit şi oarecum 
nedumerit. Ştie la fel de bine ca şi mine că n-ai gânduri 


rele. Dar vino-ţi în fire şi răspunde-i la întrebări fără 
ocolişuri. 

— Păi, stăpâne, zise Sam, tremurând. Am auzit ceva ce n- 
am priceput, despre un duşman şi despre inele şi despre 
domnu' Bilbo, stăpâne, şi dragoni şi un munte înfricoşător 
şi. şi despre elfi, stăpâne. Am ascultat pentru că nu m-am 
putut stăpâni, dacă mă-nţelegi. Cerul să mă aibă-n pază, 
stăpâne, da' mie-mi plac poveşti dintr-astea. Şi mai şi cred 
în ele, orice-ar zice Ted. Elfii, stăpâne! Tare-aş vrea să-i văd. 
N-aţi putea să mă duceţi să văd elfi, stăpâne, când o fi să 
plecaţi? 

Dintr-o dată Gandalf izbucni în râs. 

— Hai înăuntru! strigă el şi, întinzând braţele amândouă, îl 
săltă pe înmărmuritul Sam, cu foarfece şi fire de iarbă cu 
tot, de-a dreptul prin fereastră şi-l depuse pe podea. 

— Să te ia să-i vezi pe elfi, ai? spuse el, scrutându-l 
îndeaproape pe Sam, dar cu faţa tresărindu-i într-un 
zâmbet. Care va să zică ai auzit că domnul Frodo pleacă? 

— Am auzit, stăpâne. Şi de-asta era cât p-aci să mă-nec: 
după cât se pare, m-aţi auzit. Am încercat să mă stăpânesc, 
stăpâne, da' mi-a scăpat din gâtlej: eram atât de tulburat. 

— Nu se poate altfel, Sam, spuse Frodo întristat. 

Îşi dădea seama că fuga din Comitat aducea cu sine 
despărţiri mult mai dureroase decât doar a-şi lua rămas- 
bun de la confortul familiar din Fundătura. 

— Va trebui să plec. Dar, - şi aici îl privi adânc pe Sam - 
dacă ţii cu adevărat la mine, vei păstra acea taina de 
moarte. Pricepi? Dacă n-o faci, dacă sufli un singur cuvinţel 
despre ceea ce-ai auzit aici, atunci trag nădejde că Gandalf 
o să te prefacă într-o broască râioasă şi o să umple grădina 
cu şerpi de iarbă. 

Sam căzu în genunchi, tremurând ca varga. 

— Ridică-te, Sam, zise Gandalf. Mi-a venit un gând mult 
mai bun decât acesta. Ceva care să-ţi ferece gura şi să te 
pedepsească aşa cum se cuvine pentru că ai tras cu 
urechea. Ai să pleci cu domnu' Frodo. 


— Eu, stăpâne?! ţipă Sam, ţopăind asemenea unui câine 
poftit la o plimbare. Să merg şi să-i văd pe elfi şi toate 
alea?! Uraa! strigă el şi apoi izbucni în plâns. 

[IM1 ]Merry - "vesel"; peregrin - "şoim călător" (n. tr.). 

Chapter 5 Al treilea nu-i de prisos 

— Trebuie să plecaţi fără zarvă şi cât mai curând, îi sfătui 
Gandalf. 

Trecuseră de-acum două, chiar trei săptămâni, dar Frodo 
nu dădea semn că ar fi fost gata de ducă. 

— Ştiu. Dar e greu să le faci pe amândouă, observă el. 
Dacă aş dispărea aşa ca Bilbo, imediat s-ar auzi în tot 
ţinutul. 

— Bineînţeles că nu trebuie să dispari, spuse Gandalf. Asta 
nu se face. Am spus cât de curând, nu pe loc. Dacă te poţi 
gândi la vreo cale de-a dispărea din Comitat fără să afle tot 
târgul, merită să mai întârzii un pic. Dar nu trebuie să 
amâni prea mult. 

— Ce-ai zice să o fac la toamnă, de Ziua Noastră sau după? 
întrebă Frodo. Cred că până atunci pot să fac unele 
pregătiri. 

Adevărul e că, acum că se ajunsese în acest moment 
hotărâtor, nu-i ardea defel să o pornească la drum. 
Fundătura părea un cămin mult mai plăcut decât oricând 
înainte, iar Frodo dorea să se bucure din plin de ultima lui 
vară în Comitat. Ştia că la apropierea toamnei măcar o 
parte din inima lui se va simţi mai atrasă de ideea călătoriei, 
la fel cum se simţise întotdeauna în acel anotimp. În sinea 
lui se hotărâse mai de mult să plece la a cincizecea 
aniversare a zilei sale de naştere: a o sută douăzeci şi opta 
a lui Bilbo. Ar fi zis că acea zi era cea mai potrivită pentru a 
porni pe urmele bătrânului. Acesta era gândul care-i 
stăruia în minte cu deosebire, să-l urmeze pe Bilbo. Şi 
singurul care făcea perspectiva plecării mai uşor de 
îndurat. Aproape că nu se gândea deloc la Inel şi la unde-l 
va duce El în cele din urmă. Lui Gandalf însă nu-i dezvălui 


aceste frământări ale sale. Era întotdeauna greu de spus ce 
concluzie putea să tragă vrăjitorul. 

Gandalf îl privi pe Frodo şi zâmbi. 

— Aşa să fie, consimţi el. Cred că e bine la toamnă - dar nu 
trebuie nicidecum să fie mai târziu. Încep să fiu foarte 
neliniştit. Între timp, te rog să ai grijă şi nu scăpa nici un 
cuvânt despre unde ai de gând să te duci. Şi vezi ca nici 
Sam Gamgee să nu se apuce să pălăvrăgească. Altfel, chiar 
că-l prefac într-o broască. 

— Cât despre unde mă duc, oftă Frodo, va fi greu să spun 
cuiva ceva, căci nici eu însumi încă nu m-am hotărât. 

— Prostii! Nu ţi-am cerut să nu-ţi laşi adresa la poştă! Ce- 
am vrut să spun este că pleci din Comitat şi acest lucru nu 
trebuie ştiut până nu vei fi ajuns destul de departe. Şi 
desigur că te vei îndrepta, sau cel puţin ai să porneşti, ori 
spre Miazănoapte, ori spre Miazăzi, ori spre Soare-Apune, 
ori spre Soare-Răsare - iar direcţia cu siguranţă nu trebuie 
cunoscută. 

— Am fost atât de prins de gândul părăsirii acestui loc, 
Fundătura, şi al despărțirii, încât nici măcar nu mi-am ales 
direcţia, spuse Frodo. Căci încotro aş putea s-o apuc? Şi ce 
anume să-mi îndrepte paşii? Ce caut? Bilbo s-a dus să caute 
o comoară, s-a dus până acolo şi s-a întors; eu însă mă duc 
să pierd una şi să nu mă mai întorc, din câte îmi dau seama. 

— N-ai cum să-ţi dai seamă de prea multe, îl întrerupse 
Gandalf. Şi nici eu n-am. Cine ştie dacă nu cumva menirea 
ta este să găseşti Hăul de la Capătul Lumii; la fel de bine 
pot să fie alţii meniţi pentru asta: nu am cum şti. Ce pot să- 
ţi spun este că încă nu eşti pregătit pentru acest drum lung. 

— Aşa e, nu sunt, recunoscu Frodo. Însă, în acelaşi timp, 
ce cale ar trebui să urmez? 

— Spre primejdie; nici prea pripit, nici pe un drum prea 
drept, răspunse vrăjitorul. Dacă vrei să-mi urmezi sfatul, 
îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. E o călătorie ce nu se 
va dovedi foarte primejdioasă, deşi Drumul e mai puţin uşor 


decât altă dată şi se va dovedi şi mai greu pe măsură ce 
trec anii. 

— Vâlceaua Despicată! exclamă Frodo. Bună idee: am s-o 
iau către răsărit şi am să mă îndrept spre Vâlceaua 
Despicată. Îl duc pe Sam să-i vadă pe elfi; ce-o să se mai 
bucure! 

Vorbea cu nepăsare: dar inima lui tresălta dintr-o dată de 
dorinţa de a vedea casa lui Elrond Halfelven şi de-a respira 
aerul acelei văi adânci unde mulţi din Seminţia Bălaie 
trăiau în pace încă şi acum. 

Într-o seară de vară, o veste uluitoare umplu hanurile 
Mănunchiul de iederă şi Dragonul Verde. Uriaşii şi celelalte 
pieze-rele de la hotarele ținutului fuseră date uitării, locul 
lor fiind luat de chestiuni mai arzătoare: domnul Frodo 
vindea Fundătura, ba chiar o şi vânduse de-acum - nimănui 
altcuiva decât familiei Sackville-Baggins! 

— Şi încă la un preţ de nimic, răsunară alte voci, şi nu e 
greu de crezut când cumpărătoarea e cucoana Lobelia. 

(Otho murise cu câţiva ani în urmă, la vârsta matură, dar 
dezamăgită, de 102 ani.) 

Motivul pentru care domnul Frodo vindea vizuina lui 
minunată stârnea şi mai multe discuţii decât preţul. Unii 
susțineau părerea - confirmată prin înclinări ale capului şi 
prin tot felul de aluzii de către domnul Baggins în persoană 
- că banii lui Frodo erau pe sfârşite: el intenţiona să 
părăsească Hobbitonul şi să ducă o viaţă liniştită, cu ceea ce 
lua pe vizuina lui, în Ţara ledului, printre rudele sale din 
neamul Brandybuck. "Cât mai departe de familia Sackville- 
Baggins", adăugau unii. Dar părerea că în Fundătura cei 
doi Baggins tăinuiseră imense bogaţii se fixase atât de bine 
în capul tuturor, încât această explicaţie era greu de crezut, 
mai de necrezut decât orice alt motiv sau lipsă de motiv 
scornite de fantezia lor: cei mai mulţi ar fi zis că la mijloc 
era o conjurație ticăloasă şi încă nedescoperită, pusă la cale 
de Gandalf. Deşi vrăjitorul se ţinea ascuns şi nu umbla la 
lumina zilei, era un lucru ştiut că "se pitea la Fundătura". 


Dar, oricum s-ar fi potrivit mutarea lui Frodo cu tertipurile 
vrăjitoriilor lui Gandalf, un lucru era limpede: Frodo 
Baggins se întorcea în Ţara ledului. 

— Da, mă voi muta în această toamnă, spunea el. Merry 
Brandybuck tocmai îmi caută o vizuină mică şi frumoasă, 
poate chiar o căsuţă. 

De fapt, cu ajutorul lui Merry alesese şi chiar şi cumpărase 
o casă mică în Scobitura Râului, în regiunea ce se întindea 
dincolo de Cotuascuns. În afară de Sam, tuturor celorlalţi le 
spunea că acolo avea de gând să se stabilească pentru 
totdeauna. Era un gând ce se născuse în urma hotărârii de- 
a o porni spre răsărit, căci [ara ledului se afla la hotarele 
estice ale Comitatului şi, întrucât acolo locuise în copilărie, 
întoarcerea pe acele meleaguri nu părea prin nimic ciudată. 

Gandalf rămase în Comitat timp de două luni. Apoi, într-o 
seară, la sfârşitul lui iunie, curând după ce planul lui Frodo 
fusese în sfârşit pus la punct, anunţă pe nepusă masă că 
avea să plece din nou în dimineaţa următoare. 

— Doar pentru puţin timp, aşa sper, adăugă el. Dar o apuc 
în jos, spre miazăzi, dincolo de hotare, să încerc să aflu ce 
mai e nou. Am zăbovit mai mult decât ar fi trebuit. 

Vorbea cu detaşare, lui Frodo îi făcu însă impresia că arăta 
cam îngrijorat. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă el. 

— N-aş zice; doar că am auzit ceva ce m-a cam neliniştit şi 
care trebuie cercetat mai îndeaproape. Dacă voi socoti că e 
neapărată nevoie să pleci imediat, mă voi întoarce cât mai 
repede, sau măcar iţi voi trimite vorbă. Între timp, ţine-te 
de planul tău, însă ai grijă mai mult decât oricând, mai ales 
de Inel. Dă-mi voie să ţi-o mai repet o dată foarte răspicat: 
nu-l folosi! 

În zori plecă. 

— Pot să mă întorc în orice zi, spuse la despărţire. Şi cel 
mai târziu voi fi înapoi la petrecerea de despărţire. Gândesc 
că, la urma urmei, tot vei avea nevoie de tovărăşia mea pe 
Drum. 


O vreme, Frodo a fost destul de neliniştit, şi se tot întreba 
oare ce anume auzise Gandalf; dar încetul cu încetul 
îngrijorarea i se risipi şi vremea bună îl ajută să uite de griji 
pentru un timp. Comitatul nu prea avusese parte de o vară 
atât de frumoasă şi de o toamnă atât de îmbelşugată; pomii 
erau împovăraţi de mere, iar porumbul crescuse înalt şi plin 
de ştiuleţi. 

Era în plină toamnă când Frodo începu încă o dată să-şi 
facă griji din pricina lui Gandalf. Septembrie era pe sfârşite 
şi de la vrăjitor nici o veste. Ziua de naştere şi mutarea se 
apropiau, dar el nu venea şi nu trimitea vorbă. Fundătura 
intră în forfota pregătirilor. Câţiva dintre prietenii lui Frodo 
veniră să stea cu el şi să pună umărul la împachetat: printre 
ei se aflau şi Fredegar Bolger, Folco Boffin şi, bineînţeles, 
prietenii săi intimi, Pippin Took şi Merry Brandybuck. Cu 
ajutorul lor, toată locuinţa ajunse curând întoarsă cu fundu- 
n sus. 

Pe 20 septembrie, două căruţe acoperite şi pline ochi au 
pornit spre Ţara Iledului, ducând mobila şi bunurile pe care 
Frodo nu le vânduse spre noua lui locuinţă şi urmând 
drumul ce traversa Podul Viniac. A doua zi, pe Frodo l-a 
cuprins cu adevărat îngrijorarea, drept care n-a făcut 
altceva decât să se uite şi iar să se uite după Gandalf. Zorii 
zilei de joi, dimineaţa aniversării sale, s-au ivit la fel de 
senini şi de frumoşi ca şi în acea dimineaţă de demult, a 
marii petreceri a lui Bilbo. Dar Gandalf nici acum n-a 
apărut. Seara, Frodo a dat petrecerea de despărţire în cerc 
restrâns. O cină pentru sine şi cele patru ajutoare ale sale; 
dar era tulburat şi n-avea chef de petrecere. Gândul că în 
curând trebuia să se despartă de tinerii lui prieteni îi 
îngreuna inima. Se întreba cum să facă să le împărtăşească 
hotărârea pe care o luase. 

Cei patru hobbiţi erau tare veseli şi curând petrecerea 
începu să se încălzească, în ciuda absenței lui Gandalf. În 
sufragerie nu mai rămăsese altceva în afara unei mese şi a 
câtorva scaune, dar mâncarea era bună, iar vinul aşijderea: 


vinul lui Frodo nu ajunsese printre obiectele vândute 
familiei Sackville-Baggins. 

— Nu ştiu ce s-o alege de restul lucrurilor mele când vor 
încăpea în ghearele S. B.-ilor, dar cel puţin ăstuia i-am găsit 
un adăpost bun, spuse Frodo, golindu-şi paharul. Era 
ultimul strop din "Podgoriile Vechi". 

După ce cântară multe cântece şi vorbiră despre şi mai 
multe lucruri pe care le făcuseră împreună, ridicară 
paharul în cinstea zilei de naştere a lui Bilbo şi băură în 
sănătatea lui şi a lui Frodo, aşa după cum era obiceiul 
încetățenit de Frodo. Apoi ieşiră ca să ia o gură de aer curat 
şi să se uite la stele, după care se duseră la culcare. 
Petrecerea lui Frodo luase sfârşit, dar Gandalf tot nu 
venise. 

A două zi dimineaţă încărcară într-o căruţă restul de 
bagaje. Pe capră urcă Merry şi, însoţit de Grasunu' (adică 
Fredegar Bolger), o luă din loc. 

— Cineva trebuie să ajungă acolo înaintea ta şi să te 
aştepte cu casa încălzită, spuse el. Păi, atunci pe curând - 
poimâine, înţeleg, dacă nu vă opriţi să dormiţi undeva pe 
drum. 

După prânz, Folco se duse acasă, dar Pippin mai zăbovi. 
Frodo era agitat şi neliniştit, tot trăgea cu urechea, doar- 
doar o auzi paşii lui Gandalf. Se hotări să aştepte până la 
căderea nopţii. După care, în cazul în care Gandalf avea 
neapărată nevoie de el, se va duce direct la Scobitura 
Râului, poate chiar va ajunge primul. Pentru că Frodo 
mergea pe jos. Planul lui era să străbată distanţa între 
Hobbiton şi Pontonul Cotuascuns ca într-o plimbare, fără să 
se grăbească - şi asta din plăcere şi din dorinţa de a mai 
vedea o ultimă oară Comitatul, mai mult decât din orice alt 
motiv. 

— Unde mai pui că mă va ajuta să-mi intru puţin în formă, 
spuse el, uitându-se la sine într-o oglindă prăfuită din holul 
pe jumătate golit de mobilă. 


De multă vreme nu mai făcuse plimbări lungi, drept care 
avea impresia că imaginea din oglindă arăta puţin cam 
fleşcăită. 

După prânz, familia Sackville-Baggins se înfiinţă în 
persoana Lobeliei şi a fiului ei Lotho cel roşcovan, spre 
iritarea lui Frodo. 

— În sfârşit a noastră, suspină Lobelia trecând pragul. 

Lipsă de politeţe, şi nici măcar adevărat nu era, căci 
sălaşul devenea al ei abia după miezul nopţii. Dar să fim 
îngăduitori cu Lobelia: până să primească vizuina, fusese 
nevoită să aştepte cu şaptezeci şi şapte de ani mai mult 
decât sperase la început, şi iată că acum avea o sută de ani. 
Oricum, venise să se asigure că nimic din ceea ce 
cumpărase nu dispăruse; şi dorea cheile. I-a luat destul de 
mult să se declare satisfăcută, căci adusese cu sine o listă a 
tuturor lucrurilor, pe care a dorit să o verifice de la un cap 
la altul, într-un târziu plecă împreună cu Lotho şi cu cheia 
în buzunar, după ce i s-a promis că cealaltă cheie îi va fi 
lăsată la familia Gamgee, la Puşca-n-traistă. Promisiune 
care a făcut-o să mârâie şi să nu-şi ascundă gândul că 
familia aia ar fi în stare să golească vizuina în timpul nopţii. 
Frodo nu i-a oferit nici măcar o ceaşcă de ceai. 

În schimb, după plecarea ei, a băut ceai cu Pippin şi Sam 
Gamgee în bucătărie. În mod oficial, se ştia că Sam se 
ducea în Ţara ledului "ca să-l servească pe domnu' Frodo şi 
să se ocupe de grădinărit": un aranjament consfințit de 
Unchiaş, deşi asta nu-l consola pentru faptul că avea să o 
aibă pe Lobelia drept vecină. 

— Ultima noastră cină la Fundătura, spuse Frodo, 
împingând în spate scaunul. 

Spălatul vaselor îl lăsară în seama Lobeliei. Pippin şi Sam 
strânseră curelele celor trei raniţe, apoi îngrămădiră totul 
pe verandă. Pippin cobori în gradină ca să-i arunce o ultimă 
privire. Sam dispăru. 

Soarele asfinţea. Vizuina Fundăturii părea tristă, sumbră 
şi vraişte. Frodo trecu încă o dată prin toate încăperile 


familiare şi văzu lumina asfinţitului pălind pe pereţi şi 
umbrele crescând prin unghere. În vizuină se înstăpânea 
întunericul. Frodo ieşi, cobori spre poarta de la capătul 
potecii şi de acolo mai merse puţin pe Drumul Măgurii la 
vale. Aproape că se aştepta să-l vadă pe Gandalf 
apropiindu-se cu paşi mari prin înserare. 

Cerul era senin, iar stelele prindeau să strălucească. 

— O să fie o noapte frumoasă, gândi el cu voce tare. Semn 
bun de început. Am poftă să umblu. Nu mai am răbdare să 
stau locului. O s-o pornesc la drum, şi Gandalf trebuie să-mi 
ia urma. 

Se răsuci ca să se întoarcă acasă, dar imediat se opri, căci 
auzise glasuri chiar după colţ, la capătul uliţei Puşca-n- 
traistă. Una dintre voci era cu siguranţă a bătrânului 
Unchiaş; cealaltă era necunoscută şi oarecum neplăcută. 
Frodo nu desluşea ce spunea, auzind doar răspunsurile 
Unchiaşului, care erau cam ţâfnoase. Bătrânul părea să se 
fi pierdut cu firea. 

— Nu, domnu' Baggins a plecat. Azi-dimineaţa a plecat, iar 
Sam al meu s-a dus cu el: şi şi-a luat şi toate lucrurile. Da, a 
vândut şi a plecat, cum v-am spus. De ce? Nu-i treaba mea, 
şi nici a domniei voastre. Încotro? Ăsta nu-i un secret. S-a 
mutat la Cotuascuns, sau pe-acolo pe undeva, în vale. Da, 
aşa e - o bucată bună de drum. Eu unu' n-am fost nicicând 
atât de departe; ăia din Ţara ledului sunt cam ciudaţi. Nu, 
nu pot să-i dau nici un fel de ştire. Noapte bună. 

Se auziră paşi depărtându-se în josul Măgurii. Cu oarece 
mirare, Frodo se pomeni stăpânit de un sentiment de 
uşurare că paşii nu urcaseră Măgura spre el. "Cred că m- 
am săturat de întrebări şi de toată iscodirea asta în 
legătură cu ce fac şi ce dreg, îşi zise el. Ce fiinţe curioase 
sunt toţi!" Mai că-i venea să se ducă la Unchiaş şi să-l 
întrebe cu cine stătuse de vorbă; dar, gândindu-se mai bine 
(sau mai rău), făcu repede cale întoarsă spre Fundătura. 

Pippin şedea pe raniţa lui, în verandă. Sam nu se zărea 
nicăieri. Frodo intră în întunericul casei. 


— Sam! strigă el. Sam! E vremea! 

— Vin, stăpâne! se auzi răspunsul de undeva din adânc, 
urmat curând de Sam însuşi, care se ştergea la gură. 

Îşi luase rămas-bun de la butoiul cu bere din pivniţă. 

— Totu-mbarcat, Sam? întrebă Frodo. 

— Da, stăpâne. Asta o să-mi ajungă pentru o vreme. Frodo 
închise şi încuie uşa rotundă, iar cheia i-o dădu lui Sam. 

— Fugi şi du-o acasă, Sam! îi spuse el. Apoi tai-o pe uliţă şi 
vino cât poţi de repede la poarta dinspre drumul de dincolo 
de Pajişti. În seara asta nu trecem prin sat. Prea multe 
urechi ciulite şi prea mulţi ochi la pândă. 

Sam porni ca din puşcă. 

— Ei, în sfârşit la drum! spuse Frodo. 

Îşi aburcară raniţele în spate, îşi luară toiegele şi dădură 
colţul spre latura de apus a vizuinei Fundăturii. 

— Rămâi cu bine! mai zise Frodo, uitându-se la fereastra 
neagră şi oarbă. 

Flutură mâna, se răsuci pe călcâie şi (pornind pe urma lui 
Bilbo, numai că el nu ştia asta) grăbi pasul după Peregrin, 
la vale pe poteca din gradină. La capătul de jos al acesteia, 
trecură gardul viu pe la pârleaz şi o apucară spre câmpuri, 
pierzându-se în întuneric precum foşnetul vântului prin 
iarbă. 

La poala Măgurii, în partea ei dinspre soare-apune, 
ajunseră la poarta ce dădea într-un drum îngust. Acolo se 
opriră şi-şi aranjară curelele raniţelor. După puţin timp se 
ivi şi Sam, apropiindu-se cu paşi repezi şi gâfâind din greu; 
raniţa grea i se înălța mult peste umeri, iar pe cap îşi 
pusese un sac ţuguiat, fără formă şi pleoştit, despre care 
zicea că-i pălărie. Pe întuneric, Sam semăna tare mult cu un 
gnom. 

— Mai că-mi vine să cred că mi-aţi dat tot ce era mai greu, 
zise Frodo. Mi-e milă de melci şi de toate vieţuitoarele ce-şi 
cară casa în spinare. 

— Aş putea să mai iau încă multe, stăpâne. Raniţa mea e 
destul de uşoară, minţi Sam, făcând pe grozavul. 


— Ba nu poţi, Sam, îl contrazise Pippin. Las' că-i face bine. 
N-are nimic în plus decât ce ne-a zis să împachetam. A cam 
lâncezit în ultima vreme, dar după ce-o să meargă o bucată 
de drum, o să i se pară mai uşor. 

— Fii bun cu un biet hobbit bătrân! pufni Frodo în râs. Pun 
rămăşag că am să fiu la fel de subţire ca o nuia de trestie 
înainte să ajungem în Ţara Buck. Vorbeam şi eu ca să nu 
tac. Am bănuiala că tu, Sam, ai încărcat mai mult decât ţi- 
era partea, dar o să am grijă când ne-om face din nou 
bagajele. 

Îşi luă toiagul. 

— Ei, la toţi ne place să umblăm prin întuneric, mai zise el, 
aşa că hai să lăsăm în urmă câteva mile înainte să tragem 
un pui de somn. 

O vreme urmară drumul spre vest. Apoi, părăsindu-l, o 
apucară spre stânga şi, tăcuţi ca şi până atunci, se 
îndreptară încă o dată spre câmpuri. Mergeau în şir, de-a 
lungul gardurilor vii şi al crângurilor, în timp ce noaptea 
cobora tot mai întunecoasă peste ei. În pelerinele lor negre, 
erau la fel de nevăzuţi că şi cum ar fi purtat toţi trei inele 
magice. Şi întrucât erau hobbiţi şi încercau să umble cât 
mai neauziţi, nu făceau nici un zgomot, nici cât le-ar fi putut 
hobbijţii înşişi desluşi. Până şi sălbăticiunile câmpurilor şi ale 
pădurilor rămaseră neştiutoare de trecerea lor. 

După un timp traversară Apa, la vest de Hobbiton, pe un 
podeţ îngust de scânduri. În acel loc, râul nu era decât o 
panglică neagră şerpuitoare, mărginită de arini înclinați 
deasupra vâii. La o milă său două spre sud traversară iute 
marele drum ce venea dinspre Podul Vimac; acum se 
găseau în Ţara Tuc şi, cotind spre sud-est, se îndreptară 
spre ţinutul Dealului Verde. Începând să urce primele 
coaste, se uitară în urmă şi zăriră lămpaşele din Hobbiton 
licărind în depărtare, în valea domoală a Apei. Curând 
aşezarea dispăru în faldurile pământului întunecat, urmată 
fiind de Lângă Ape şi de iazul cenuşiu din vecinătate. După 
ce lumina ultimei gospodării rămase mult în urmă, sclipind 


când şi când printre copaci, Frodo se răsuci încă o dată şi-şi 
flutură mâna în semn de rămas-bun. 

— Mă-ntreb dacă-mi va fi dat să mai privesc vreodată 
valea asta, zise el încet. 

După aproape trei ore de mers, făcură un popas. Noaptea 
era senină, răcoroasă şi înstelată, dar câteva pale de 
negură ca nişte fuioare de fum prindeau a urca pripoanele 
dealurilor dinspre pâraie şi lunci adânci. Ramuri subţiri 
legănate de un vânt uşor deasupra capetelor lor teşeau o 
plasă neagră pe cerul palid. Cei trei încropiră o gustare 
modestă (aşa, ca pentru hobbiţi) şi purceseră mai departe. 
Curând ajunseră la un drum îngust ce urca şi cobora, până 
se pierdea cenuşiu în întunericul din faţă: drumul spre 
Pădureni şi Stogu şi spre Pontonul Cotuascuns se 
desprindea în sus din drumul principal din valea Apei şi 
cotea pe la poalele Dealurilor Verzi spre Capătul Împădurit, 
un colţ sălbatic al Meleagului de la Soare-Răsare. 

Merseră ce merseră şi nimeriră pe o cărare tăiată adânc 
printre copaci înalţi ce-şi foşneau în noapte frunzele uscate. 
Întunericul era de nepătruns. Începură să vorbească şi să 
fredoneze toţi trei încetişor o melodie, căci se găseau acum 
departe de orice ureche iscoditoare. Apoi se cufundară din 
nou în tăcere, iar Pippin prinse a rămâne în urmă. Într-un 
târziu, când poteca deveni tot mai abruptă pe povârniş în 
sus, se opri şi căscă. 

— Mi-e atât de somn, zise el, că în curând o să mă 
prăbuşesc în mijlocul potecii. Aveţi de gând să dormiţi în 
picioare? Aproape că-i miezul nopţii. 

— Credeam că-ţi place să umbli pe întuneric, spuse Frodo. 
Dar nu ne mână nimeni de la spate. Merry se aşteaptă să 
ajungem poimâine în timpul zilei; avem, prin urmare, încă 
două zile. Vom poposi în primul loc mai potrivit. 

— Vântul e de la soare-apune, zise Sam. Dacă ajungem de 
partea cealaltă a dealului ăstuia, stăpâne, o să găsim un loc 
adăpostit şi îndeajuns de tihnit. Chiar deasupra noastră e o 
pădure uscată de brazi, dacă-mi aduc bine aminte. 


Sam cunoştea regiunea pe o rază de douăzeci de mile jur- 
împrejurul aşezării Hobbiton, dar mai mult nici că ştia din 
geografie. 

Chiar în vârful dealului dădură peste peticul de pădure de 
brazi. Părăsind poteca, se afundară în întunericul adânc al 
brazilor, greu de mirosul de răşină, şi adunară vreascuri 
uscate şi conuri ca să încingă un foc. Curând flăcările 
trosneau vesel la rădăcina unui brad uriaş, iar ei rămaseră 
o vreme aşezaţi în jurul lui, până când capetele începură să 
le cadă în piept. Atunci, alegându-şi fiecare un cotlon între 
rădăcinile primitoare, se făcură covrig sub pelerine şi 
pături şi în scurtă vreme adormiră. Hotărâseră să nu stea 
nimeni de pază; nici măcar Frodo nu se temea încă de vreo 
primejdie, căci se mai aflau în inima Comitatului. Câteva 
vietăţi se apropiară şi îi priviră după ce focul se stinse. O 
vulpe ce trecea prin pădure cu niscai treburi de-ale ei se 
opri câteva minute şi adulmecă îndelung. 

"Hobbiţi, îşi spuse în sinea ei. Şi ce mai urmează? Am auzit 
de tot felul de lucruri ciudate prin partea asta de lume, dar 
nu-mi amintesc să-mi fi spus careva de vreun hobbit care să 
doarmă sub cerul liber, la adăpostul unui copac. Şi-ncă trei! 
îmi miroase a ceva tare ciudat aici!" Şi gândea cu dreptate, 
dar mai mult de-atât n-avea să afle vreodată. 

Dimineaţa veni palidă, rece şi umedă. Primul se trezi 
Frodo, care descoperi că rădăcina copacului îi lăsase o 
adâncitură în spate, iar gâtul îi era înţepenit. "Să mergi de 
plăcere? De ce n-am venit călare?" se întrebă în sinea lui, la 
fel cum se întreba ori de câte ori era la începutul unei 
expediţii. "Şi minunatele mele paturi de puf au fost toate 
vândute Sackville-Bagginşilor! Nişte rădăcini de-astea de 
copac ar merita!" Se întinse, iar apoi strigă: 

— Scularea, hobbiţilor! Dimineaţa e minunată! 

— Ce-i atât de minunat la ea? mormăi Pippin, uitându-se 
chiondorâş cu un singur ochi peste marginea păturii. Sam! 
Pregăteşte micul dejun pentru ora nouă şi jumătate! Ai 
încălzit apa la baie? 


Sam sări în picioare cu un aer buimac. 

— Nu, stăpâne, n-am încălzit-o, stăpâne, zise el. 

Frodo trase păturile din jurul lui Pippin, rostogolindu-l, 
apoi se duse la marginea pădurii. Departe, spre răsărit, 
soarele răsărea roşu din negurile ce acopereau grele 
lumea. Stropiţi cu roşu şi auriu, copacii tomnatici păreau să 
plutească dezrădăcinaţi pe o mare de umbre. Puţin mai la 
vale, spre stânga, drumul cobora abrupt şi dispărea într-o 
scobitură. 

Reveni în tabără; între timp, Sam şi Pippin aprinseseră un 
foc zdravăn. 

— Apa! strigă Pippin. Unde-i apa? 

— Nu ţin apă în buzunare, pufni Frodo. 

— Credeam că te-ai dus să găseşti apă, îl luă la rost Pippin, 
ocupat cu aranjatul bucatelor şi al cănilor. Ce-ar fi să te duci 
acu' să aduci nişte apă? 

— Ai putea veni şi tu, şi să iei şi butelcile cu tine, i-o- 
ntoarse La poalele dealului curgea un pârâiaş. Umplură 
butelcile şi micul ceaun de expediţie la o cascadă unde apa 
se prăvălea câteva picioare peste muchia unei stânci 
cenuşii. Era rece ca gheaţa, aşa încât spălatul feţelor şi al 
mâinilor fu însoţit de bolboroseli şi gâfâieli. 

Când isprăviră de mâncat şi raniţele erau din nou legate 
strâns, trecuse de ora zece şi ziua devenea tot mai senină şi 
mai caldă. Coborâră panta, trecură pârâul acolo unde 
acesta se ascundea sub drum, urcară povârnişul următor şi 
apoi coborâră iarăşi şi urcară la loc un alt colnic; de-acum, 
pelerinele, păturile, apa, merindele şi toate celelalte le 
apăsau parcă şi mai grele umerii. 

Marşul din acea zi promitea să fie o treabă obositoare şi 
năduşitoare. Totuşi, după câteva mile, poteca încetă să urce 
şi să coboare: urca abrupt şi în zigzag până în vârful unei 
culmi, iar de acolo se vedea coborând pentru ultima oară. 
În faţa lor zăriră plaiurile mai joase, punctate de pâlcuri 
mici de copaci, ce se pierdeau în depărtare în aburul 
cafeniu al unui ţinut păduros. Privirile lor cuprinseră 


Capătul Împădurit până în zare, spre Râul Viniac. 
Drumeagul şerpuia înainte, ca o bucată de sfoară. 

— Drumul ăsta nu se mai isprăveşte, zise Pippin, dar nu 
mai pot dacă nu mă odihnesc niţel. E timpul să prânzim. 

Se aşeză pe marginea drumului şi îşi aţinti privirea spre 
est, spre ceţuri, dincolo de care curgea Râul şi se afla 
marginea Comitatului în care-şi petrecuse întreaga viaţă. 
Sam rămase în picioare lângă el. Ochii lui rotunzi erau larg 
deschişi - căci se uita la pământuri pe care nu le văzuse 
niciodată, spre un nou orizont. 

— În pădurile alea locuiesc elfii? întrebă el. 

— N-am auzit de aşa ceva, zise Pippin. 

Frodo tăcea. Şi el urmărea din priviri drumul spre răsărit, 
ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Dintr-o 
dată prinse glas, rostind rar, cu voce tare, dar totodată ca 
pentru sine: 

Drumul duce-n jos la vale De la uşa mea-ncepând. 

Ah, grăbit, pe-aceeaşi cale Voi pleca şi eu curând, Pân-la 
drumu-n care alte drumuri duc de oareunde Şi de-acolo mai 
departe? încă n-aş putea răspunde. 

— Parcă-i o poezie dintr-alea de-ale lui Bilbo, spuse Pippin. 
Sau e una dintre imitaţiile tale? Nu prea sună a încurajare. 


— Nu ştiu, recunoscu Frodo. Mi-a venit aşa, ca şi cum eu 
aş fi născocit-o. Dar se poate s-o fi auzit cândva, demult. 
Sigur că-mi aminteşte de Bilbo cel din ultimii ani, înainte să 
plece. Adeseori îmi spunea că nu exista decât un Drum, că e 
ca un râu mare: izvoarele lui ţâşnesc din fiecare prag şi 
fiecare potecă i se supune. "E o treaba tare periculoasă, 
Frodo, să ieşi pe uşa casei tale, îmi spunea. Păşeşti pe Drum 
şi, dacă nu ştii să-ţi stăpâneşti picioarele, nu ai habar 
încotro te poate duce curentul. Îţi dai seama că ăsta e 
drumul ce străbate Codrul Întunecimii şi că, dacă îl laşi în 
voia lui, s-ar putea să te ducă până la Muntele Singuratic şi 
chiar mai departe şi-n locuri şi mai blestemate?" îmi spunea 
asta pe poteca din faţa uşii de la Fundătura, mai cu seamă 
după ce se întorcea dintr-o plimbare lungă. 

— Dar să ştii că Drumul n-o să mă ducă nicăieri cel puţin 
pentru o oră, decretă Pippin, dând jos raniţa din spate. 

Ceilalţi îi urmară exemplul: îşi sprijiniră raniţele de răzorul 
drumului iar picioarele şi le întinseră pe drum. După ce se 
odihniră, îşi puseră burţile la cale, iar pe urmă se mai 
odihniră o vreme. 

Soarele cobora spre asfinţit, iar lumina amurgului 
începuse să cuprindă pământul atunci când se urniră din 
loc. Până acum nu întâlniseră nici un suflet. Nu era o cale 
bătută spre Capătul Împădurit. Mărşăluiau de mai bine de o 
oră, când Sam se opri deodată, parcă în ascultare. 
Ajunseseră în vale; după multe şerpuiri, drumul se întindea 
drept în faţă, traversând păşunile pe care creşteau risipiţi 
copaci înalţi, vestitori ai pădurii ce se apropia. 

— Aud un ponei sau un cal ce vine în urma noastră, anunţă 
el. Se uitară în spate, dar cotul drumului îi împiedica să 
vadă prea departe. 

— Mă-ntreb dacă nu e Gandalf care vine după noi, spuse 
Frodo. 

Dar nici n-apucă bine să zică aceste vorbe, când îl 
cuprinse un sentiment că nu era tocmai aşa, şi o dorinţă 
bruscă de-a se ascunde de călăreț puse stăpânire pe el. 


— Poate că n-are prea mare importanţă, adăugă el, parcă 
cerându-şi iertare, dar tare-aş vrea să nu fiu văzut pe drum 
- de către nimeni. M-am săturat să mi se urmărească şi 
talmăcească fiecare pas pe care-l fac. lar dacă este Gandalf, 
mai zise el ca un gând întârziat, îi pregătim o mică surpriză, 
ca să-l pedepsim pentru că a întârziat atât de mult. Hai să 
ne facem nevăzuţi. 

Ceilalţi doi alergară iute spre stânga şi se pitiră într-o 
scobitură, nu departe de drum. Rămaseră nemişcaţi. Frodo 
şovăi o clipă: curiozitatea sau poate o altă senzaţie se 
opunea dorinţei de a se ascunde. Tropăitul se apropia. În 
ultima clipă, Frodo se azvârli într-un petic de iarbă înaltă 
din spatele unui copac ce umbrea drumul. De acolo îşi 
înălţă capul şi iscodi prudent pe deasupra unei rădăcini. 

De după cotul drumului se ivi un cal negru, nu un ponei ca 
al hobbiţilor, ci un cal în toată regula; iar călare se afla un 
ditamai omul, ce părea să stea chircit în şa, învelit într-o 
mantie mare şi neagră, cu glugă, astfel că numai cizmele 
vârâte în scările înalte se zăreau dedesubt; faţa lui era 
ascunsă în umbră, nevăzută. 

Când ajunse la copac, în dreptul lui Frodo, calul se opri. 
Silueta călare rămase nemişcată, cu capul plecat, de-ai fi zis 
că ascultă ceva. De sub glugă se auzea un zgomot ca de 
amuşinare a unui miros ce nu se lasă desluşit; capul se 
răsuci dintr-o parte în alta a drumului. 

O teamă, ivită din senin şi inexplicabilă, de a nu fi 
descoperit îl cuprinse pe Frodo, şi-n clipa aceea gândul îi 
fugi la Inel. Abia îndrăznea să respire, cu toate acestea 
dorinţa de a scoate Inelul din buzunar deveni atât de 
copleşitoare, încât începu să-şi mişte încet mâna. Simţea că 
nu are decât să şi-l strecoare pe deget ca să fie în afara 
oricărei primejdii. Sfatul lui Gandalf părea absurd. Bilbo 
folosise Inelul. "Şi încă sunt în Comitat", îşi spuse el, în timp 
ce mâna atinse lanţul. În aceeaşi clipă, călăreţul se îndreptă 
de spate şi trase de hăţuri. Calul paşi înainte, întâi la pas, 
pornind apoi în galop. 


Frodo se târi până la marginea drumului şi se uită în urma 
călăreţului, până când acesta se pierdu în zare. Frodo n-ar 
fi putut jura, dar i se păruse că, dintr-o dată, înainte să 
piară de tot din vedere, calul o luase într-o parte, intrând 
printre copacii din dreapta. 

"Măi să fie, dar ştiu că-i ceva tare ciudat aici, şi chiar că 
neliniştitor", spuse Frodo în sinea lui, în vreme ce se 
îndrepta spre tovarăşii săi. Pippin şi Sam nu se clintiseră 
din iarbă, astfel că nu văzuseră nimic; drept care Frodo 
trebui să le descrie călăreţul şi felul ciudat în care se 
purtase. 

— N-aş putea spune de ce, dar am fost sigur că eu eram 
cel pe care-l căuta sau după care adulmecă; şi la fel de 
sigur am fost că nu voiam să mă descopere. Încă nu mi-a 
fost dat să văd sau să simt ceva asemănător în Comitat. 

— Dar ce-are face cu noi unul din Seminţia Mare? se miră 
Pippin. Şi ce căuta prin partea asta de lume? 

— Sunt nişte oameni prin părţile astea, explică Frodo. 
Celor din Meleagul de la Miazăzi Seminţia Mare le-a cam 
dat de furcă, din câte ştiu. Dar n-am auzit vreodată de un 
asemenea călăreț. Mă-ntreb de unde-o fi venind. 

— Să-mi fie cu iertare, interveni Sam deodată, da' ştiu de 
unde vine. Din Hobbiton vine călăreţu' ăsta negru, dacă n- 
or mai fi şi alţii. Şi ştiu încotro se duce. 

— Ce vrei să spui cu asta? se răsti Frodo la el, privindu-l 
uluit. De ce n-ai spus nimic pân-acum? 

— Abia acu' mi-am amintit, stăpâne. Uite cum a fost: când 
m-am dus la vizuina noastră ieri-seară să duc cheia, tătâne- 
meu numa' ce-mi zice: Bună, Sam! Credeam c-ai plecat cu 
domnu' Frodo azi-dimineaţa. A fost pe-aici un muşteriu 
ciudat care-a-ntrebat de domnu' Baggins de la Fundătura, 
tocma' a plecat. L-am trimis la Cotuascuns. Nu că mi-ar fi 
plăcut cum vorbea. Părea tare mânios când i-am zis că 
domnu' Baggins şi-a părăsit locuinţa cea veche pentru 
totdeauna. A sâsâit la mine, zău că da. M-a cam luat cu frig. 
Ce neam era? îl întreb eu pe Unchiaş. Nu ştiu, zice el, da' 


nu era hobbit. Era-nalt şi parcă negru, şi stătea aşa, aplecat 
asupra mea. Aş zice că era unu' din Seminţia Mare de pe 
meleaguri străine. Vorbea tare ciudat. 

N-am putut zăbovi să aud mai multe, stăpâne, pentru că 
m-aşteptaţi; şi nici n-am pus prea mult temei pe vorbele lui. 
Unchiaşul e tot mai bătrân şi cu vederea tot mai slabă, unde 
mai pui că era aproape întuneric atunci când fiinţa asta a 
urcat Măgura şi l-a găsit stând la aer curat la capătul uliţei 
noastre. Sper că nu v-a pricinuit nici un rău, stăpâne, şi nici 
eu. 

— Unchiaşul n-are nici o vină, zise Frodo. La drept 
vorbind, l-am auzit stând de vorbă cu un străin ce părea să 
se intereseze de mine, şi mi-a venit să mă duc să-l întreb 
cine e. Mai bine o făceam, sau măcar tu să-mi fi spus de 
povestea asta mai devreme. Aş fi fost mai atent pe drum. 

— Dar nu trebuie neapărat să fie o legătură între călăreţul 
ăsta şi străinul Unchiaşului, îşi dădu Pippin cu părerea. Am 
părăsit Hobbitonul în destulă taină, nu văd cum ne-ar fi 
putut urmări. 

— Da' ce ziceţi de adulmecat, stăpâne? îi aminti Sam. lar 
Unchiaşul mi-a zis că străinul era negru. 

— Ah, mai bine îl aşteptam pe Gandalf, murmură Frodo. 
Dar poate că n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc şi mai mult 
lucrurile. 

— Atunci ştii ceva sau ai vreo bănuială în legătură cu acest 
călăreț? îl iscodi Pippin, care-i auzise murmurul. 

— De ştiut nu ştiu, şi e mai bine să nu bănuiesc nimic. 

— Bine, vere Frodo. Păstrează-ţi secretele deocamdată, 
dacă vrei să fii misterios. Până una-alta, nouă ce ne rămâne 
de făcut? Aş dori să îmbuc ceva şi să-mi umezesc gâtlejul, 
dar parcă tot mai bine e s-o luăm din loc de-aici. Toată 
vorbăria asta a noastră despre călăreţi adulmecători cu 
nasuri nevăzute m-a cam neliniştit. 

— Da, cred că o luăm din loc, consimţi Frodo, dar nu pe 
drum - nu care cumva să-i vină călăreţului să se întoarcă, 
sau poate că mai e vreun altul care-l urmează. Azi trebuie 


să mai mergem o bucată bună de drum. Ţara ledului e încă 
tare departe. 

Umbrele copacilor se întindeau lungi şi subţiri pe iarbă 
atunci când cei trei porniră din nou. Se ţineau la o 
aruncătură de piatră în stânga drumului, cât mai mult cu 
putinţă ascunşi vederilor. Dar asta îi împiedica la mers; căci 
iarba era deasă şi smocuită, terenul plin de hârtoape şi de 
muşuroaie, iar copacii, răzleţi la început, începeau să se 
îndesească. 

Soarele coborâse roşu dincolo de dealurile din spatele lor, 
iar înserarea îşi făcea încet loc atunci când, ajunşi la 
capătul platoului întins pe care drumul îl străbătuse câteva 
mile bune în linie dreaptă, au îndrăznit să iasă la vedere. 
Chiar în acel punct, drumul cotea la dreapta şi cobora spre 
şesurile din Yale, îndreptându-se spre Stogu, dar la dreapta 
se făcea un drumeag ce intra şerpuind într-un codru de 
stejari bătrâni, ca apoi să ajungă la Pădureni. 

— Ăsta-i drumul nostru, zise Frodo. 

Nu departe de punctul de răscruce a celor două drumuri, 
dădură peste trunchiul uriaş al unui copac: încă era viu, 
avea frunze pe crenguţele ce crescuseră în jurul cioturilor 
rămase de la crăcile frânte de mult; dar pe dinăuntru era 
gol, putea fi pătruns printr-o scorbură mare de pe partea 
opusă drumeagului. Hobbiţii se strecurară înăuntru şi se 
aşezară pe o saltea de frunze uscate şi lemn putrezit. Se 
odihniră, îmbucară ceva uşor, vorbind cu voci scăzute şi 
oprindu-se din când în când ca să asculte. 

Se înnopta la ceasul la care reveniră pe drumeag. Vântul 
de la apus suspina printre crengi. Frunzele şuşoteau. 
Curând, drumeagul prinse a cobori în întuneric într-o pantă 
lină şi neîntreruptă. O stea se ivi deasupra copacilor, în faţa 
lor, pe cerul tot mai negru dinspre răsărit. Mergeau cot la 
cot, în pas, ca să-şi dea curaj. După o vreme, pe măsură ce 
stelele se îndeseau şi deveneau mai luminoase, sentimentul 
de nelinişte îi părăsi şi renunţară să mai tragă cu urechea la 
tropăit de copite. Începură să fredoneze încetişor, aşa după 


cum era obiceiul hobbiţilor în timp ce călătoreau, mai ales 
noaptea, când se apropiau de casă. Cel mai adesea era un 
cântec de cină sau de culcare, dar cei trei hobbiţi de-acum 
fredonau un cântec de drumeţie (deşi, bunînţeles, se 
pomenea în el şi de cină, şi de culcare). Cuvintele fuseseră 
potrivite de Bilbo Baggins, pe o melodie la fel de veche 
precum dealurile, iar Frodo de la el le învățase, odată, pe 
când se plimbau pe pajiştile din valea Apei şi vorbeau 
despre Aventură. 

Ce jar în vatra purpurie! 

Sub acoperiş un pat ne-mbie. 

Dar oboseala nu ne-apasă; 

Încă zărim dincol' de casă Un pom stingher, un colţ de 
stâncă Pe care nu l-am văzut încă. 

larbă, floare, pomi sub cer, Toate pier! Toate pier! 

Dealuri, ape, câte-or fi, Nu te-opri! Nu te-opri! 

Încă mai pot să ne aştepte La colţ un drum, o poartă, 
trepte, Azi încă neluate-n seamă, Pe care le-auzim cum 
cheamă, Poteci ascunse, suitoare, Ce duc spre Lună, ori 
spre Soare Măr, măceş, alun, orice Ducă-se! Ducă-se! 

Bălții, văilor de lut, Un salut! Un salut! 

Rămâne casa. Lumea mare Ne-aşteaptă. Umbre pe cărare, 
Hotarul nopţii dinadins e, Când toate stelele-s aprinse. 

Apoi întorşi la pat, acasă Iar lumea-n urma lor, rămasă! 

Ceaţă, umbră, nori târzii, Vor păli! Vor păli! 

Focul, cina, ceasuri dulci! 

Să te culci! Să te culci! 

Cântecul se sfârşi. 

— Să ne culcăm! Să ne culcăm! cântă Pippin cu o voce 
înaltă. 

— Sssst! îl potoli Frodo. Parcă iar aud copite! 

Se opriră locului şi rămaseră la fel de nemişcaţi ca şi 
umbrele copacilor, ascultând. Se auzea tropăit de copite pe 
drum, la oarecare distanţă în urmă, dar apropiindu-se încet 
şi desluşit o dată cu vântul. Repede şi neauziţi, cei trei se 


retraseră de pe drumeag şi alergară în umbra deasă a 
stejarilor. 

— Să nu ne depărtăm prea mult, şopti Frodo. Nu vreau să 
fim văzuţi, însă vreau să văd dacă-i tot un Călăreţ Negru. 

— Prea bine, acceptă Pippin. Numai nu uita de 
adulmecare. Copitele se apropiau. N-apucară să găsească 
un ascunziş mai bun altul decât întunericul desişului; Sam 
şi Pippin se tupilară în spatele unei buturugi mari; în 
schimb, Frodo se târî câţiva paşi îndărăt spre drum. Se 
zărea, cenuşie şi palidă, o fâşie de lumină ce se stingea 
printre copaci. Deasupra, stelele se înghesuiau pe cerul 
întunecat, lună însă nu era. 

Tropăitul încetă. Încordându-şi privirile, Frodo zări ceva 
negru traversând spaţiul mai luminos dintre două 
trunchiuri şi oprindu-se. Părea să fie umbra neagră a unui 
cal, iar în faţa ei o umbră mai mică. Umbra neagră se oprise 
foarte aproape de locul unde părăsiseră ei drumeagul, şi 
acum se legăna uşor într-o parte şi-n alta. Frodo avu 
impresia că o auzea cum adulmecă. Umbra se aplecă spre 
pământ, apoi începu să se târâie în direcţia lui. 

Încă o dată, dorinţa de a-şi strecura Inelul pe deget îl 
cuprinse pe Frodo; de data asta era chiar mai puternică 
decât prima dată. Atât de puternică, încât, înainte să-şi dea 
seama de ce se întâmplă, mâna i se furişă în buzunar. Însă 
în aceeaşi clipă se auzi un zvon de cântec şi râset 
amestecate laolaltă. Voci limpezi se înălţau şi se strângeau 
în aerul luminat de stele. Umbra neagră se ridică şi se 
retrase. Se urcă în spinarea calului întunecat şi dădu 
impresia că dispare dincolo de drum, în întunericul de pe 
partea cealaltă. Frodo îndrăzni să respire. 

— Elfi! exclamă Sam cu o şoaptă răguşită. Elfi, stăpâne. 

Şi aproape că ar fi ţâşnit dintre copaci şi s-ar fi repezit în 
direcţia vocilor, dacă nu l-ar fi reţinut ei. 

— Da, sunt elfi, spuse Frodo. Uneori pot fi întâlniți în 
Capătul Împădurit. Nu trăiesc în Comitat, dar migrează 
încoace primăvara şi toamna, părăsindu-şi meleagurile de 


dincolo de Dealurile Turnului. Le sunt recunoscător pentru 
asta. Voi n-aţi văzut, dar Călărețul ăla Negru s-a oprit chiar 
aici şi se apucase să se târască spre noi, şi tocmai atunci s-a 
pornit cântecul. Când a auzit vocile, a şters-o. 

— Şi elfii? întrebă Sam, prea emoţionat ca să-şi facă griji 
din pricina călăreţului. Nu putem să mergem să-i vedem? 

— Ascultaţi! Vin încoace, spuse Frodo. Nu trebuie decât să 
aşteptam. 

Cântecul se apropia. O voce clară se auzea mai puternică 
decât celelalte. Cânta în limba frumoasă a elfilor, pe care 
Frodo o ştia puţin, iar ceilalţi n-o cunoşteau deloc. Însă 
sunetul ce se împletea cu melodia părea să prindă contur în 
mintea lor sub formă de cuvinte pe care le înțelegeau doar 
pe jumătate. lată care era cântecul, aşa cum îl pricepea 
Frodo: 

Albă ca Zăpada! Ah, Doamnă curată! 

Dinspre Asfinţituri peste Mări Regină! 

Ah, prin lumea noastră faţa ta se-arată Când copacii-şi suie 
crengile-n lumină! 

Gilthoniel! Ah, plină-i, Gilthoniel, livada, Limpezime-i totul, 
cântec şi chemare! 

Albă ca Zăpada! Alba ca Zăpada! 

Într-o altă ţară, dincolo de Mare. 

Ah, de ea ţesute-s Anul fără Soare Stelele, de mâna ei şi 
peste Fire, Peste câmpii, sub vânturi prind acum să zboare 
Într-o necuprinsă, albă înflorire. 

Ah, Elbereth! Gilthoniel! Ca-ntr-o poveste Celor de pe- 
aceste locuri ne apare, Strălucind lumina ta cerească 
Mările-Apusene, în roiuri stelare. 

Cântecul se sfârşi. 

— Ăştia-s Elfi Nobili! exclamă Frodo uluit. Au pomenit 
numele lui Elbereth! Puţini din seminţia asta, cea mai bălaie 
dintre toate, sunt văzuţi vreodată în Comitat. N-au mai 
rămas mulţi în Pământul de Mijloc, la răsărit de Marea cea 
Mare. Cu adevărat un noroc ciudat. 


Hobbiţii rămaseră la marginea drumului, în umbră. Nu 
trecu mult şi elfii apărură pe drum, coborând spre vale. 
Mergeau încet, iar hobbiţii văzură cum le străluceşte în păr 
şi-n ochi lumina stelelor. N-aveau lămpaşe cu ei; cu toate 
acestea, în timp ce mergeau, un licăr precum lumina lunii 
înainte să răsară peste crestele dealurilor părea să cadă în 
jurul picioarelor lor. Înaintau în tăcere şi în clipa în care 
ultimul elf trecu prin dreptul hobbiţilor, se răsuci, se uită 
drept la ei şi izbucni în râs. 

— Salutare, Frodo! strigă el. E cam târziu să te afli pe 
meleag străin. Sau te-i fi rătăcit? 

Apoi îi strigă pe ceilalţi din faţă şi toţi se opriră şi făcură 
roata în jurul hobbiţilor. 

— Ce minunăţie! exclamară ei. Trei hobbiţi în pădure 
noaptea! N-am mai pomenit aşa ceva de când a plecat 
Bilbo. Ce să-nsemne oare? 

— Ce să-nsemne, bălailor, răspunse Frodo, decât că 
mergem şi noi, pare-mi-se, în aceeaşi direcţie cu voi. Îmi 
place să umblu la lumina stelelor. Dar m-aş bucura dacă ne- 
aţi ţine tovărăşie. 

— Dar noi n-avem nevoie de altă tovărăşie, iar hobbiţii 
sunt atât de plicticoşi, râseră ei. Şi cum de ştiţi că ne 
îndreptăm în aceeaşi direcţie cu voi, căci nu ştiţi încotro 
mergem? 

— Voi de unde ştiţi numele meu? le-o-ntoarse Frodo. 

— Noi ştim multe lucruri, ziseră ei. le-am văzut de multe 
ori înainte cu Bilbo, deşi poate că tu nu ne-ai văzut. 

— Cine sunteţi şi cine-i mai-marele vostru? întrebă Frodo. 
— Eu sunt Gildor, răspunse conducătorul lor, elful care-l 
salutase primul. Gildor Inglorion din Casa Finrod. Suntem 
surghiuniţi şi nenumărați din seminţia noastră au plecat cu 

multă vreme în urmă şi nici noi nu facem altceva decât să 
mai zăbovim puţin pe-aici înainte să ne întoarcem peste 
Marea cea Mare. Dar mai sunt din neamul nostru, care încă 
trăiesc în pace în Vâlceaua Despicată. Hai, Frodo, zi-ne ce 


faci pe-aici? Căci vedem cu ochiul liber că peste voi pluteşte 
o umbră de spaimă. 

— Ah, Neam înţelept, se băgă Pippin în vorbă fără să se 
mai poată stăpâni. Spuneţi-ne de Călăreţii Negri. 

— Călăreţii Negri? aproape că şoptiră ei. De ce întrebaţi 
de Călăreţii Negri? 

— Pentru că au fost doi Călăreţi Negri care ne-au ajuns din 
urmă, sau a fost unul singur care-a făcut-o de două ori, 
continuă Pippin, şi numai adineauri s-a făcut nevăzut, când 
v-a auzit apropiindu-vă. 

Elfii nu răspunseră imediat, ci se sfătuiră între ei în 
şoaptă, într-un târziu, Gildor se răsuci spre hobbiţi. 

— N-o să vorbim despre asta aici, zise el. Credem că e mai 
bine să veniţi cu noi. Nu stă în obiceiul nostru, dar de data 
asta vă vom lua cu noi pe drumul nostru şi veţi înnopta cu 
noi, dacă veţi voi. 

— Ah, Popor Bălai! Ce noroc, dincolo de toate speranţele 
mele! exclamă Pippin. 

Lui Sam îi pierise glasul. 

— Îţi mulţumesc din inimă, Gildor Inglorion, se înclină 
Frodo. Elen sla lumenn' omentielvo, o stea străluceşte la 
ceasul întâlnirii noastre, adăugă el în limba elfă nobilă. 

— Fiţi cu băgare de seamă, prieteni! strigă Gildor, 
izbucnind în râs. Să nu dezvăluiţi secrete! Avem de-a face 
cu un cunoscător al Limbii Vechi. Bilbo era un maestru alei. 
Salutare, prieten al elfilor! mai zise el, făcând o plecăciune 
în faţa lui Frodo. Şi-acum vino cu prietenii tăi şi ne ţineţi 
tovărăşie! Ar fi bine să mergeţi în mijlocul nostru, ca să nu 
vă pierdeţi pe drum. S-ar putea să obosiţi înainte să ne 
oprim. 

— De ce? Unde mergeţi? nu pricepu Frodo. 

— Păi, în seara asta mergem spre pădurile de pe dealurile 
ce străjuiesc Pădurenii. Sunt câteva mile bune până acolo, 
dar ne vom putea adăposti şi ne va scurta călătoria de 
mâine. 


Porniră din nou în tăcere şi trecură precum umbrele şi 
luminile palide: căci elfii (chiar mai mult decât hobbiţii) 
puteau să meargă, atunci când doreau, fără să facă vreun 
zgomot sau să li se audă pasul. Curând lui Pippin începu săi 
se facă somn şi o dată sau de două ori se împiedică; dar de 
fiecare dată un elf mai înalt, aflat lângă el, îl prinse, 
oprindu-l astfel să cadă. Sam mergea în pas cu Frodo, însă 
ca prin vis, cu o expresie de teamă pe chip, dar şi de 
bucurie uluită. 

De-o parte şi de cealaltă a potecii pădurea devenea tot mai 
deasă; copacii erau mai tineri şi cu trunchiurile mai 
apropiate; şi pe măsură ce drumeagul cobora, pătrunzând 
într-o vale dintre dealuri, pe costişe se înmulţeau alunii. În 
sfârşit, elfii părăsiră poteca. Prin desişul din dreapta se 
desluşea cu greu o altă potecă înierbată; pe aceasta o 
apucară, întorcându-se puţin înapoi şi urcând mult, pe 
coasta împădurită ce ducea în vârful câtorva măguri care 
înaintau până spre albia râului. Deodată ieşiră din umbra 
copacilor, trezindu-se în faţa unei suprafeţe mari de iarbă, 
cenuşie în întunericul nopţii. Din trei părţi era mărginită de 
pădure; dar înspre răsărit terenul cobora în pantă abruptă, 
iar vârfurile copacilor întunecaţi ce creşteau spre poala 
povârnişului se găseau mai jos de picioarele drumeţilor. 
Dincolo de copaci, şesurile se zăreau întunecate şi drepte 
ca-n palmă sub firmament. Ceva mai aproape, câteva lumini 
licăriră în satul Pădureni. 

Elfii se aşezară pe iarbă şi vorbiră între ei cu voci 
coborâte, ca şi cum ar fi uitat de hobbiţi. Frodo şi tovarăşii 
săi se înveliră în Pelerine şi în pături şi curând îi cuprinse 
somnul. Noaptea se adâncea, luminile din vale se stinseră 
pe rând. Pippin adormi, cu capul sprijinit de un muşuroi 
verde. 

Departe, pe cerul de la răsărit, ţâşniră Remmirath, Stelele 
împletite, şi încet se înălţă deasupra negurilor Borgil cel 
roşu, lucind ca o bijuterie de foc. Apoi curenţii de aer 
împrăştiară negurile ca pe un văl şi atunci se zări, urcând 


deasupra hotarului lumii, Războinicul Cerului, Menelvagor, 
cu brâul său strălucitor. Elfii izbucniră toţi într-un cântec şi, 
pe neaşteptate, sub coroanele copacilor, ţâşniră limbile 
roşietice ale unui foc. 

— Veniţi! îi chemară elfii pe hobbiţi. Veniţi! E vremea să 
tăifăsuim şi să ne veselim! 

Pippin se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. Se 
scutură înfiorat. 

— În sală focul s-a aprins în vatră şi sunt merinde pentru 
oaspeţii flămânzi, îl anunţă un elf proţăpit în faţa lui. 

La capătul dinspre miazăzi al pajiştii se zărea ca un fel de 
poiană. Întinderea de iarbă înainta mult în pădure, formând 
un spaţiu larg, ca o sală mare cu acoperiş împletit din 
râămurişul copacilor. Trunchiurile masive se aliniau precum 
nişte coloane de-o parte şi de alta. În mijloc trosnea un foc 
de lemne, iar de trunchiurile-coloane erau aprinse torţe ce 
ardeau necontenit cu flăcări aurii şi argintii. Elfii se aşezară 
roată în jurul focului, drept pe iarbă sau pe buturugile 
rămase de pe urma trunchiurilor bătrâne tăiate cu 
ferăstrăul. Câţiva se agitau încolo şi-ncoace, aducând ceşti 
şi turnând de băut; alţii aduceau de-ale gurii, merinde 
îngrămădite morman pe platouri şi farfurii. 

— Bucate sărăcăcioase, se scuzară elfii, şi asta pentru că 
înnoptăm în pădurea verde, departe de casele noastre. Dar 
dacă ne veţi fi oaspeţi vreodată, vă vom omeni mai bine. 

— Mie mi se pare prea îndeajuns pentru o petrecere de 
ziua mea de naştere, zise Frodo. 

Mai târziu, Pippin avea să-şi aducă aminte cu greutate ce 
mâncase sau băuse, căci mintea lui era plină doar de lumina 
de pe chipurile elfilor şi de vocile lor atât de variate şi de 
frumoase, încât i se părea că visează cu ochii deschişi. Avea 
totuşi să-şi amintească de pâine, de gustul acela, fără 
seamăn pentru cel flămând, al unei minunate felii de pâine 
albă; de frunzele dulci ca fructele pădurii şi mai pline de 
sevă decât îngrijitele fructe ale grădinii; sau de cum golise 
pe nerăsuflate o cupă ce era plină cu o licoare înmiresmată, 


răcoroasă aşa cum doar o fântână limpede poate fi, şi aurie 
ca după-amiaza de vară. 

Sam n-ar fi putut niciodată descrie în cuvinte sau închipui 
cu limpezime în mintea lui ceea ce a simţit sau a gândit în 
acea noapte, deşi i-a rămas în amintire ca unul dintre cele 
mai de seamă momente din întreaga lui viaţă. Singurul 
lucru pe care a reuşit să-l rostească au fost următoarele 
cuvinte: 

— Ei bine, stăpâne, dacă aş putea creşte mere aşa cum 
sunt astea, abia atunci aş zice că sunt grădinar. Dar ce mi-a 
mers la inimă a fost cântecul, dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun. 

Frodo şedea şi mânca, bea şi pălăvrăgea încântat; dar 
mintea lui stătea la vorbele care se rosteau. Ştia câte ceva 
din limba elfă, astfel că asculta cu urechile ciulite. Când şi 
când li se adresa celor care-l serveau şi le mulțumea pe 
limba lor. Ei îi zâmbeau şi spuneau râzând: 

— Eşti o nestemată printre hobbiţi! 

Nu trecu mult şi Pippin adormi buştean, drept care îl luară 
pe sus şi-l duseră într-un umbrar pregătit sub copaci; acolo 
fu întins pe un pat moale, unde dormi dus toată noaptea. 
Sam refuză să-şi părăsească stăpânul. După ce Pippin fu 
dus de acolo, el se apropie de Frodo, se încovrigă la 
picioarele lui şi, dând din cap, închise în sfârşit ochii. Frodo 
rămase multă vreme treaz, de vorbă cu Gildor. 

Povestiră despre multe lucruri, vechi şi noi, iar Frodo îl 
descusu pe Gildor despre ce se mai întâmplase în lumea 
largă dincolo de hotarele Comitatului. Veştile erau mai cu 
seamă triste şi rău prevestitoare: întunecimea ce se 
întindea tot mai mult, războaiele oamenilor şi fuga elfilor. În 
cele din urmă, Frodo puse întrebarea care-l frământa cel 
mai mult: 

— Spune-mi, Gildor, l-ai văzut vreodată pe Bilbo de când 
ne-a părăsit? 

Gildor zâmbi. 


— Da, răspunse el. De două ori. Chiar în acest loc şi-a luat 
râămas-bun de la noi. Dar l-am mai văzut o dată, departe de- 
aici. 

Atât spuse despre Bilbo şi nimic mai mult, iar Frodo nu 
insistă. 

— Nu mă întrebi şi nu-mi spui prea multe din ce te 
priveşte pe tine, Frodo, observă Gildor. Dar ştiu de-acum 
câte ceva şi altele le pot citi pe chipul tău şi în gândul ce se 
ascunde în spatele întrebărilor tale. Pleci din Comitat, şi cu 
toate acestea te îndoieşti că vei găsi ceea ce cauţi, că vei 
împlini ceea ce ai de gând, sau că te vei întoarce vreodată. 
N-am dreptate? 

— Ba ai, recunoscu Frodo; dar gândeam că plecarea mea 
este o taină ştiută doar de Gandalf şi de credinciosul meu 
Sam. 

Se uita în jos la Sam, care sforăia încetişor. 

— Taina nu va fi aflată de Duşman de la noi, îl linişti Gildor. 

— Duşmanul? se miră Frodo. Atunci ştii de ce părăsesc 
ţinutul? 

— Nu ştiu motivul pentru care Duşmanul e pe urmele tale, 
răspunse Gildor, dar înţeleg că o face - oricât de ciudat îmi 
pare acest lucru. Şi te previn că primejdia o ai acum şi în 
faţă şi în spate, şi de o parte şi de alta. 

— Călăreţii, adică? Mă temeam eu că-s slujitorii 
Duşmanului. Ce sunt Călăreţii Negri? 

— Gandalf nu ţi-a spus nimic? 

— Nimic despre asemenea creaturi. 

— Atunci nu socot că am căderea să vorbesc mai mult - ca 
nu cumva spaima să te oprească din călătoria ta. Căci pare- 
mi-se că te-ai aşternut la drum chiar la momentul potrivit, 
dacă într-adevăr este momentul potrivit. De-acum trebuie 
să te grăbeşti, să nu zăboveşti şi să nu te întorci; Comitatul 
nu te mai poate apăra. 

— Nu-mi pot închipui ce altceva ar putea fi mai 
înspăimântător decât ce mi-ai dat de înţeles şi prevenirile 
tale! exclamă Frodo. Ştiam, cum să nu, că primejdia îmi stă 


înainte; dar nu mă aşteptam s-o întâlnesc chiar aici, în 
Comitatul nostru. Oare nu poate un hobbit să meargă în 
pace de la Apă şi până la Râu? 

— Dar nu este Comitatul tău, îi atrase atenţia Gildor. Au 
fost alţii care s-au aşezat pe meleagurile astea înaintea 
hobbiţilor; şi vor fi alţii care vor trăi aici după ce hobbiţii nu 
vor mai exista. 

Lumea largă este peste tot în jurul vostru: puteţi să 
ridicaţi ziduri în jurul vostru, dar lumea n-o puteţi ţine afară 
0 veşnicie. 

— Ştiu - şi cu toate astea, întotdeauna mi s-a părut atât de 
ferit de primejdii şi de apropiat. Ce să fac acum? Planul meu 
era să părăsesc în taină ţinutul şi să mă îndrept spre 
Vâlceaua Despicată; dar acum paşii mi-s adulmecaţi şi n-am 
ajuns nici măcar în Ţara ledului. 

— După mine, trebuie să-ţi urmezi planul, îl sfătui Gildor. 
Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru 
curajul tău. Dar, dacă doreşti să capeţi un sfat mai limpede, 
ar trebui să-l întrebi pe Gandalf. Nu cunosc motivul fugii 
tale, prin urmare nu ştiu care sunt căile prin care te vor 
ataca urmăritorii. Asemenea lucruri numai Gandalf le poate 
şti. Presupun că-l vei vedea înainte să ieşi din Comitat, nu-i 
aşa? 

— Sper. Dar ăsta-i un alt lucru ce mă îngrijorează. L-am 
aşteptat pe Gandalf zile nenumărate. Ar fi trebuit să se 
întoarcă în Hobbiton cel mai târziu acum două seri; dar nu 
s-a ivit. Acum mă întreb ce-a putut să se întâmple. Să-l 
aştept? 

Gildor rămase tăcut preţ de câteva clipe. 

— Nu-mi place că aud aşa ceva, zise el în cele din urmă. 
Nu-i semn bun că întârzie. Dar ştii cum se zice - Nu te 
amesteca în treburile vrăjitorilor, căci sunt vicleni şi iuți la 
mânie. Tu trebuie să hotărăşti: pleci, sau stai şi aştepţi. 

— Şi se mai spune, replică Frodo: Nu le cere elfilor sfatul, 
căci vor spune şi da, şi nu. 


— Chiar aşa? râse Gildor. Elfii nu prea dau sfaturi ca să se 
afle în treabă, căci sfatul e un dar periculos, chiar şi între 
înţelepţi, şi toate căile se pot dovedi nefaste. Dar tu ce faci? 
Nu mi-ai spus tot ce te priveşte; şi atunci cum să aleg mai 
bine decât tine? însă dacă-mi ceri sfatul, ţi-l dau, de dragul 
prieteniei. Eu socotesc că trebuie să porneşti neîntârziat, 
fără zăbavă; şi dacă Gandalf nu se iveşte înainte să 
porneşti, atunci te mai sfătuiesc şi asta: nu umbla singur. la 
cu tine prieteni de încredere şi cu tragere de inimă. Ar tre- 
bui să fii recunoscător, pentru că nu-s generos cu sfaturile. 
Elfii îşi au şi ei bătăile lor de cap şi amărăciunile lor şi nu se 
prea uită la ce fac hobbiţii sau alte creaturi de pe pământ. 
Drumurile noastre arar le întretaie pe ale lor, doar din 
întâmplare sau cu un anume scop. În întâlnirea asta a 
noastră poate că nu-i doar întâmplare la mijloc; dar scopul 
nu mi-e limpede şi mă tem să spun mai mult. 

— Îţi sunt adânc recunoscător, zise Frodo; însă aş vrea să 
mă lămureşti ce sunt Călăreţii Negri. Dacă îţi urmez sfatul, 
se prea poate să nu-l văd pe Gandalf multă vreme şi ar 
trebui să ştiu ce este această primejdie care mă urmăreşte. 

— Nu e de-ajuns să ştii că sunt Slujbaşii Duşmanului? 
întrebă Gildor drept răspuns. Fugi de ei! Nu le adresa nici 
un cuvânt! Sunt o primejdie de moarte. Nu-mi cere mai 
mult! Dar inima-mi spune că, înainte de-a se sfârşi totul, tu, 
Frodo, fiu al lui Drogo, vei şti mai multe decât Gildor 
Inglorion despre toate aceste lucruri de temut. Elbereth să 
te aibă în pază! 

— Dar unde să găsesc curajul ce-mi trebuie? întrebă 
Frodo. De-asta am nevoie mai cu seamă. 

— Curajul îl găseşti în cele mai negândite locuri, răspunse 
Gildor. Numai să ai speranţă. Dormi acum. Noi vom fi plecat 
mâine dimineaţă; dar vom da de ştire prin toate locurile. 
Tovărăşiile Rătăcitoare vor afla despre călătoria voastră, şi 
acelea dintre ele care au puterea să facă bine vor sta de 
veghe. Te numesc prieten al elfilor; şi fie ca stelele să 
strălucească la capătul drumului vostru. Arareori ne-au 


încântat nişte străini aşa cum aţi făcut-o voi, şi este o 
adevărată minune să auzi vorbe din Rostirea Străveche pe 
buzele altor rătăcitori în această lume. 

Frodo simţea cum îl cuprindea somnul, încă înainte să fi 
isprăvit Gildor de vorbit. 

— Voi dormi acum, spuse el, iar elful îl duse la un umbrar 
lângă acela al lui Pippin, unde Frodo se aruncă pe un pat şi 
pe loc căzu într-un somn fără vise. 

Chapter 6 O scurtătura spre ciuperci. 

A doua zi dimineaţa, Frodo se trezi înviorat. Zăcea sub un 
umbrar făcut de un copac viu, cu ramuri întreţesute şi 
aplecate până la pământ; drept pat îi serviseră ferigile şi 
iarba, o saltea adâncă şi moale, care răspândea o aromă 
ciudată. Soarele scăpăra printre frunzele tremurătoare, 
încă verzi pe crengi. Frodo sări în picioare şi ieşi. 

Sam şedea pe iarbă, la marginea pădurii. Pippin stătea în 
picioare, cercetând cerul şi vremea. Elfii nu se zăreau 
nicăieri. 

— Ne-au lăsat fructe şi băutură şi pâine, îl anunţă Pippin. 
Vino să mănânci. Pâinea aproape că are acelaşi gust bun ca 
ieri-seară. Eu n-am vrut să-ţi las nici o bucată, dar a insistat 
Sam. 

Frodo se aşeză lângă Sam şi se apucă de mâncat. 

— Azi ce plan avem? vru să ştie Pippin. 

— Să ajungem la Cotuascuns cât mai repede cu putinţă, 
răspunse Frodo şi-şi concentră atenţia asupra mâncării. 

— Crezi că o să-i mai vedem pe Călăreţii ăia? întrebă 
Pippin vesel. Sub soarele dimineţii, perspectiva de a vedea 
o trupă întreagă de călăreţi nu-i apărea îngrijorătoare. 

— Da, tot ce se poate, spuse Frodo, abătut la acest gând. 
Dar nădăjduiesc să traversăm râul fără să ne zărească. 

— Ai aflat ceva despre ei de la Gildor? 

— Nu prea multe - doar vorbe aruncate şi ghicitori, 
răspunse Frodo în doi peri. 

— L-ai întrebat despre adulmecare? 

— N-am pomenit de asta, molfăi Frodo cu gura plină. 


— Ar fi trebuit s-o faci. Sunt sigur că e foarte important. 

— De-i pe-aşa, sunt sigur că Gildor ar fi refuzat să-mi dea 
vreo explicaţie, se răsti Frodo. Şi-acum lasă-mă puţin în 
pace. Nu vreau să răspund la nu ştiu câte întrebări în timp 
ce mănânc. Vreau să cuget. 

— Ceruri! exclamă Pippin. La gustarea de dimineaţă? 

Îi întoarse spatele şi se depărtă spre marginea întinderii 
verzi. 

Dimineaţa senină - amăgitor de senină, îşi zise Frodo - nu- 
i alungase din minte teama de urmăritori; cumpănea la 
ceea ce-i spusese Gildor. Vocea veselă a lui Pippin ajunse 
până la el. Alerga pe pajiştea verde şi cânta. 

"Nu! N-aş putea, îşi zise Frodo. Una e să-i iau pe tinerii 
mei prieteni într-o hălăduială prin Comitat până cădem de 
istoveală şi de foame, şi când mâncarea şi paturile sunt atât 
de dulci. Dar să-i iau în surghiun, unde foamea şi istovirea 
pot să n-aibă sfârşit, este cu totul altceva - chiar dacă ei vin 
de bunăvoie. Moştenirea este doar a mea. Nu cred că s-ar 
cuveni să-l iau nici măcar pe Sam." 

Se uită la Sam Gamgee şi descoperi că Sam îl privea cu 
atenţie. 

— Ei, Sam, i se adresă el. Ce zici de asta? Am să părăsesc 
ţinutul cât mai repede cu putinţă - de fapt, chiar acum m- 
am hotărât să nu pierd nici măcar o zi în Scobitura Râului, 
dacă se poate. 

— Prea bine, stăpâne. 

— "Tot mai vrei să vii cu mine? 

— Da. 

— Are să fie tare primejdios, Sam. De-acum e primejdios. 
Cine ştie, poate nici unul dintre noi n-o să se mai întoarcă. 

— Dacă domnia voastră nu vă întoarceţi, stăpâne, atunci 
nici eu nu mă voi mai întoarce, asta-i sigur, zise Sam. Nu-l 
părăsi! aşa mi-au zis. Să-l părăsesc?! am zis. Nici prin gând 
nu-mi trece. Cu el mă duc, chiar de-ar fi să urce în Lună; şi 
dacă vreunul dintre Călăreţii Negri o încerca să-l oprească, 
apoi cu Sam Gamgee o să aibă de furcă, am zis. Şi ei au râs. 


— Cine-s ei şi ce tot spui tu acolo? 

— Elfii, stăpâne. Am schimbat şi noi o vorbă astă-noapte; şi 
mi s-a părut că ei ştiau că plecaţi, aşa că n-am văzut rostul 
s-o-ntorc pe după cireş. Minunată seminţie, elfii, stăpâne! 
Minunată! 

— Aşa e, încuviinţă Frodo. Acum, după ce i-ai văzut mai 
îndeaproape, îţi plac la fel de mult? 

— Mie îmi par puţin mai presus de ceea ce-mi place sau 
nu-mi place, ca să zic aşa, răspunse Sam domol. Nu cred că 
are importanţă ce gândesc despre ei. Sunt destul de diferiţi 
de cum mi i-am închipuit - atât de bătrâni şi de tineri, atât 
de veseli şi de trişti, ca să zic aşa. 

Frodo îl privi pe Sam cu oarecare uluială, aproape că se 
aştepta să zărească vreun semn exterior al schimbării 
ciudate ce părea să se fi petrecut cu el. Vocea lui nu semăna 
cu aceea a bătrânului Sam Gamgee pe care îşi închipuise 
că-l cunoştea. Parcă tot bătrânul Sam Gamgee era acela 
care şedea acolo, doar că faţa lui era neobişnuit de 
gânditoare. 

— Mai simţi nevoia să pleci din Comitat - acum că dorinţa 
ta de a-i vedea s-a împlinit? îl întrebă el. 

— Da, stăpâne. Nu ştiu cum s-o zic, dar după noaptea 
trecută gândesc altfel. Am oarecum sentimentul că văd 
departe în faţă. Ştiu că vom merge pe un drum lung, în 
necunoscut; dar mai ştiu că nu mă pot întoarce. Acum nu 
mai e că-mi doresc să văd elfi sau dragoni sau munţi - de 
fapt, nici nu ştiu ce vreau: dar am ceva de făcut înainte de 
sfârşit, şi acest ceva se află în faţa noastră, nu în Comitat. Şi 
trebuie să mă ţin tare până la capăt, dacă mă-nţelegeţi. 

— Nu prea. Dar pricep că Gandalf mi-a ales un tovarăş 
bun. Sunt mulţumit. Vom merge împreună. 

Frodo îşi isprăvi dejunul în tăcere. Apoi, ridicându-se în 
picioare, se uită înainte, spre marginea pajiştii, şi-l strigă pe 
Pippin. 

— Totu-i gata de plecare? îl întrebă când Pippin se apropie 
în fugă. Trebuie s-o pornim de-ndată. Am dormit cam mult; 


şi avem de străbătut cale lungă. 

— Vrei să zici că tu ai dormit până târziu, îl corectă Pippin. 
Eu m-am trezit de mult; şi n-aşteptam decât să termini tu 
de mâncat şi de cugetat. 

— Sunt gata cu amândouă. Şi am de gând să mă îndrept 
spre Pontonul Cotuascuns cât se poate de iute. N-am să mă 
întorc la drumul pe care l-am părăsit ieri-seară, ci am s-o tai 
de-a dreptul chiar de-aici. 

— Înseamnă că ai de gând să zbori, îl luă Pippin peste 
picior. N-ai cum s-o tai, şi încă pe jos, pe nicăieri de jur 
împrejur. 

— Oricum o s-o tăiem mai de-a dreptul decât drumul, nu 
se lăsă Frodo. Pontonul este la răsărit de Pădureni; pe când 
drumul bătut ocoleşte prin stânga. Uite că se vede cotul lui 
de-aici, înspre miazănoapte. O ia pe după capătul dinspre 
miazănoapte al Smârcurilor, ca să iasă în drumul pietruit ce 
vine dinspre Pod, mai sus de Stogu. Dar asta înseamnă un 
ocol de multe mile. Putem scurta pe sfert distanţa asta dacă 
o luăm de-aici de-a dreptul spre Ponton. 

— Leneşul mai mult aleargă, replică Pippin. Regiunea e 
aspră prin părţile astea, iar jos, în Smârcuri, sunt mlaştini şi 
tot felul de alte piedici - cunosc locurile. Dacă îţi faci griji 
din pricina Călăreţilor Negri, nu văd de ce-ar fi mai rău să-i 
întâlnim pe drum decât în pădure sau la loc deschis. 

— E mai greu să găseşti pe cineva în pădure sau pe câmp, 
răspunse Frodo. Şi dacă se ştie că mergi pe un drum, mai 
curând te caută pe drum şi nu în altă parte. 

— Bun, acceptă Pippin. Am să te urmez în toate mlaştinile 
şi şanţurile. Dar e greu. Îmi făceam socoteala că trecem de 
Bibanul de Aur din Stogu înainte de apus. Au cea mai bună 
bere din Meleagul de la Soare-Răsare, sau aveau, cândva: 
de mult n-am mai pus gura pe ea. 

— E limpede, zise Frodo. Om alerga noi mai mult din 
pricina scurtăturilor, dar din pricina hanurilor alergam şi 
mai mult. Oricât ne-ar costa, trebuie să te ţinem departe de 


Bibanul de Aur. Vrem să ajungem la Cotuascuns înainte să 
se lase noaptea. Ce părere ai, Sam? 

— Eu pe domnia voastră vă urmez, domnu' Frodo, 
răspunse Sam (în ciuda unei tainice nelinişti şi a unei 
adânci păreri de rău după cea mai bună bere de pe 
Meleagul de la Soare-Răsare). 

— Atunci, dacă tot ne vom târî prin mlaştini şi mărăcini, s-o 
pornim odată! izbucni Pippin. 

Era de pe-acum aproape la fel de cald ca şi cu o zi înainte, 
dar norii începeau să se ridice dinspre apus. Arăta ca şi 
cum în curând avea să plouă. Hobbiţii mai mult se 
rostogoliră la vale pe o pantă înierbată abruptă şi nimeriră 
drept în desişul copacilor de mai jos. Îşi aleseseră calea în 
aşa fel încât Pădurenii să rămână în stânga lor, iar ei să taie 
pieziş prin pădurea ce acoperea coasta răsăriteană a 
dealului, până ajungeau la şes. De acolo puteau s-o ia spre 
Ponton peste câmp, o regiune dreaptă ca-n palmă, în afară 
de câteva scobituri şi garduri. După socoteala lui Frodo, 
aveau de străbătut optsprezece mile în linie dreaptă. 

Curând aveau să descopere că pădurea era mult mai 
deasă şi mai încâlcită decât păruse la început. Nu era tăiată 
nici o potecă prin tufăriş, aşa încât nu puteau înainta prea 
repede. După ce ajunseră, cu mare caznă, la poalele 
povârnişului, dădură peste un pârâu ce se prăvălea din 
dealurile rămase în urmă printr-o albie adâncă, peste ale 
cărei maluri abrupte şi alunecoase atârnau rugi. Cel mai 
supărător lucru era acela că albia tăia direcţia lor de mers. 
Nici gând să poată sări pe malul opus, cu atât mai puţin să 
traverseze fără să se ude, să se julească şi să se umple de 
noroi. Neştiind ce să facă, se opriră. 

— Păi, să cercetăm puţin locurile, zise Pippin, zâmbind 
întunecat. Sam Gamgee se uită în urmă. Printr-o rarişte 
între copaci zări vârful povârnişului de iarbă pe care tocmai 
îl coborâseră. 

— Uitaţi-vă! exclamă el, prinzându-l pe Frodo de braţ. 
Ridicară privirile: sus pe muchie, deasupra lor, văzură un 


cal, desenat pe albastrul cerului. Lângă el, aplecată de 
spate, o siluetă neagră. 

Dădură imediat uitării orice gând de-a se întoarce din 
drum. Frodo o luă înainte şi se azvârli repede în tufele dese 
de pe mal. 

— Văleu! făcu el, adresându-i-se lui Pippin. Amândoi am 
avut dreptate. Scurtătura a şi-nceput să se încâlcească; dar 
ne-am ascuns taman la vreme. Ai auz fin, Sam: ia spune, 
auzi ceva venind? 

Rămaseră nemişcaţi, aproape că-şi ţineau respiraţia în 
timp ce ascultau; dar nici un zgomot nu trăda că erau 
urmăriţi. 

— Nu-mi închipui că o să încerce să coboare cu calul pe 
povârnişul ăla, zise Sam. Da' mă bate gândul că ştie că noi l- 
am coborât. Ar fi bine să ne continuăm drumul. 

Uşor de zis, greu de făcut. Duceau raniţe în spate, iar 
tufărişul şi rugii nu-i lăsau să treacă. Vântul nu ajungea 
până la ei din pricina coastei din spate, încât aerul era 
nemişcat şi înăbuşitor. Când, în sfârşit, reuşiră să răzbească 
la un loc mai deschis, erau năduşiţi, obosiţi şi foarte 
zgâriaţi; unde mai pui că nici nu mai erau siguri în ce 
direcţie se îndreptau. Malurile pârâului deveneau mai joase 
pe măsură ce râul ajungea într-un loc mai plat, iar valea se 
lărgea şi era mai puţin adâncă cu cât se apropia de 
Smârcuri şi de Râu. 

— Păi, ăsta e pârâul Stogu, se dumiri Pippin. Dacă vrem să 
revenim la scurtătura noastră, trebuie să-l traversam chiar 
aici şi s-o ţinem tot la dreapta. 

Trecură pârâul şi, nimerind într-un spaţiu deschis, 
acoperit cu papură şi fără nici un copac, grăbiră pasul ca să 
ajungă pe malul celălalt cât mai repede cu putinţă. Acolo se 
găsea o altă centura de copaci: stejari înalţi, cei mai mulţi 
dintre ei, ici şi colo câte un ulm sau un frasin. Terenul era 
destul de neted, cu puţină vegetaţie; dar copacii erau prea 
apropiaţi unii de alţii ca să se poată vedea până departe. 
Frunzele uscate se învolburară dintr-o dată, stârnite de 


pale de vânt, şi stropi de ploaie prinseră a cădea din cerul 
acoperit. Apoi vântul încetă şi ploaia se revarsă şuvoaie. 
Hobbiţii se târau cât de iute îi ţineau puterile, împiedicaţi 
de petice de iarbă, de mormane de frunze moarte; iar peste 
tot în jur, ploaia cădea şi se prelingea. Nu vorbeau, doar se 
uitau tot timpul ba în urmă, ba dintr-o parte într-alta. 

După o jumătate de oră, Pippin spuse: 

— Nădăjduiesc că n-am luat-o prea mult spre miazăzi, căci 
ar însemna să străbatem pădurea dintr-un capăt în altul. 
Centura asta nu e prea întinsă - mai mult de-o milă n-are 
unde-i mai lată, aşa ştiu - ar fi trebuit s-ajungem de-acum în 
partea cealaltă. 

— N-are rost să-ncepem să mergem în zigzag, îşi dădu 
Frodo cu părerea. Nu ne ajută cu nimic. S-o ţinem tot aşa 
cum am apucat-o. Nu-s prea sigur că vreau să ies din 
pădure. 

Mai merseră aşa alte câteva mile bune. Apoi soarele 
începu să se întrevadă printre norii zdrenţuiţi şi ploaia se 
domoli. Cum trecuse de ora prânzului, hobbiţii simţiră că 
era vremea să mănânce. Se opriră sub un ulm: frunzele 
erau aproape toate galbene, dar nu se scuturaseră, iar 
pământul de la rădăcină era destul de uscat şi adăpostit. 
Când se apucară să pregătească ceva de-ale gurii, 
descoperiră că elfii le umpluseră butelcile cu o licoare clară 
şi palid-aurie; avea aroma mierii făcute din flori amestecate 
şi era minunat de înviorătoare. Nu trecu mult şi cei trei 
râdeau şi dădeau cu tifla ploii şi Călăreţilor Negri. Curând, 
simțeau ei, ultimele mile vor rămâne în urmă. 

Frodo se sprijini cu spatele de trunchiul copacului şi 
închise ochii. Sam şi Pippin se apropiară de el şi toţi trei 
începură să fredoneze, iar apoi să cânte încetişor: 

Ho! Ho! Ho! Cu sticla, iată, Vreau să-mi văd amarul şters. 

Cadă ploaia, vântul bată, Eu destul mai am de mers. 

Dar, sub un copac - mai bine! 

Nori să treacă peste mine. 


Ho! Ho! Ho! o luară ei de la capăt, mai tare. Dintr-o dată 
însă, tăcură. Frodo sări în picioare. Un vaiet prelung fu 
adus de vânt, precum ţipătul unei dihănii necunoscute şi 
singuratice. Vaietul crescu în intensitate, apoi scăzu şi se 
termină cu un sunet ascuţit şi pătrunzător. Şi, în timp ce 
hobbiţii stăteau ca împietriţi, un alt țipăt răspunse primului, 
mai slab, mai îndepărtat, dar care le îngheţa şi mai amarnic 
sângele în vine. Apoi se lăsă tăcerea, întreruptă doar de 
şoapta vântului prin frunze. 

— Şi-asta ce crezi c-a fost? întrebă Pippin într-un târziu, 
încercând să vorbească pe un ton cât mai liniştit, dar 
neputându-şi stăpâni tremurul. Dacă a fost o pasăre, atunci 
e un soi de care n-am auzit niciodată în Comitat. 

— N-a fost nici pasăre, nici fiară, spuse Frodo. A fost o 
chemare, sau un semnal - au fost vorbe în ţipătul ăla, deşi 
nu le-am putut desluşi. Dar nici un hobbit nu are o 
asemenea voce. 

Altceva nu-şi mai spuseră. Se gândeau toţi trei la Călăreţi, 
dar nu-i pomeniră. Nu le mai venea nici să stea, dar nici să 
plece nu se îndurau; însă mai devreme sau mai târziu tot 
trebuiau să străbată şesul spre Ponton, şi cel mai bine era s- 
o pornească iute şi să meargă pe lumină. În câteva minute 
erau cu raniţele în spate şi aşternuţi drumului. 

Nu trecu mult şi pe neaşteptate ajunseră la capătul 
pădurii. Pajişti verzi se desfăşurau înaintea lor. Abia acum 
îşi dădură seamă că o luaseră prea mult spre miazăzi. De 
partea cealaltă se vedea măgura din Cotuascuns, dincolo de 
Râu, dar la stânga lor. Cu multă precauţie ieşiră din liziera 
pădurii şi porniră ca din puşcă peste pajişti. 

La început se temură întrucâtva, pentru că nu se mai 
găseau la adăpostul pădurii. Mult în urma lor se afla platoul 
înalt unde mâncaseră de dimineaţă. Frodo aproape că se 
aştepta să vadă silueta mică, îndepărtată, a unui călăreț sus 
pe buza râpei, proiectându-se neagră pe cer, dar nu se 
zărea nici una. Coborând spre dealurile pe care le 
părăsiseră drumeţii, soarele scăpase de norii zdrenţuiţi şi 


strălucea acum din nou. Hobbiţilor nu le mai era teamă, dar 
nici nu se simțeau în largul lor. Terenul însă nu mai era atât 
de accidentat şi începea să se netezească. În curând 
pajiştile deveniră câmpuri bine cultivate şi păşuni: erau 
mărginite de garduri cu porţi şi canale pentru irigaţii. Totul 
arăta liniştit şi paşnic, un colţ obişnuit al Comitatului. Cu 
fiecare pas pe care-l făceau, hobbiţii erau tot mai bine 
dispuşi. Linia Râului se apropia tot mai mult, iar Călăreţii 
Negri păreau să fi fost doar nişte duhuri ale pădurilor 
rămase în urmă. 

Trecură pe lângă un câmp uriaş de napi şi ajunseră la o 
poartă solidă. Dincolo de ea, un drumeag brăzdat de făgaşe 
înainta printre gardurile vii îngrijit tunse, până la un pâlc 
de copaci îndepărtat. Pippin se opri locului. 

— Cunosc câmpurile astea şi poarta, zise el. E Bamfurlong, 
pământul bătrânului Fermier Maggot. Ferma lui e acolo, 
între copaci. 

— O belea după alta, mormăi Frodo cu un aer atât de 
îngrijorat, de parcă Pippin i-ar fi spus că drumeagul era 
căscătura ce ducea în văgăuna unui dragon. 

Ceilalţi îl priviră surprinşi. 

— Da' ce-ai cu batrânu' Maggot? E prieten bun cu cei din 
neamul Brandybuck. Ai dreptate, e spaima trecătorilor şi 
are o haită de câini fioroşi - da', la urma urmelor, cei de pe- 
aici trăiesc lângă graniţă şi trebuie să se păzească mai mult. 

— Ştiu. Şi totuşi, adăugă Frodo, râzând ruşinat, mi-e 
teamă de el şi de câinii lui. De ani de zile mă feresc să trec 
pe lângă ferma lui. M-a prins de câteva ori călcându-i 
hotarul ca să fur ciuperci, eram copilandru pe-atunci, 
stăteam la Conacul Coniac. Ultima dată m-a bătut, apoi m-a 
luat şi m-a arătat câinilor lui. "Îl vedeţi, flăcăi, le-a spus, 
data viitoare când mai pune viermele ăsta piciorul pe 
pământul meu, îl sfârtecaţi. Acum duceţi-l de-aici!" Şi s-au 
ţinut după mine tot drumul până la Ponton. N-am mai 
scăpat de frică de-atunci - deşi recunosc că fiarele alea îşi 


cunoşteau meseria, nu m-ar fi atins cu adevărat. Pippin 
izbucni în râs. 

— În cazul ăsta, e timpul să te pui bine cu el. Mai ales dacă 
ai de gând să rămâi în Ţara ledului. E un bătrân de ispravă 
- dacă-i laşi ciupercile în pace. Hai s-o luam pe drumul ăsta 
şi atunci nu-i călcăm hotarul. Dacă ne întâlnim cu el, lasă- 
mă pe mine să vorbesc. E prieten cu Merry şi a fost o vreme 
când veneam aici des împreună. 

Merseră pe drumeag până când zăriră acoperişurile de 
stuf ale unei case mari şi ale acareturilor fermei ivindu-se 
printre copacii din faţă. Familia Maggot şi familia Puddifoot 
din Stogu, şi multe alte familii din Smârcuri erau 
constructori de case; drept care ferma aceasta era solid 
construită, din cărămidă, împrejmuită de un zid înalt. Ajuns 
la zid, drumeagul se isprăvea în dreptul unei porţi late, de 
lemn. 

Dintr-o dată, în timp ce se apropiau, izbucni un cor 
înfiorător de schelălăituri şi lătrături şi o voce puternică se 
auzi strigând: 

— Colț! Falcă! Lupu! Şo pe ei, băieţi! 

Frodo şi Sam se opriră stană, dar Pippin mai înaintă câţiva 
paşi. Poarta se deschise şi trei dulăi imengşi ieşiră mâncând 
pământul şi se azvârliră asupra călătorilor, lătrând ca 
turbaţi. Pe Pippin nu-l băgară în seamă; Sam, în schimb, se 
făcu una cu zidul, în timp ce doi dulăi ca nişte lupi îl 
amuşinară bănuitori, mârâind la cea mai mică mişcare a lui. 
Cel mai mare şi mai fioros dintre ei se proţăpi în faţa lui 
Frodo, arătându-şi colții şi mârâind. 

În clipa următoare, în poartă se ivi un hobbit mătăhălos, 
cu un trup îndesat şi o faţă rotundă şi rumenă. 

— Salutare! Salutare! Şi cine mă rog sunteţi domniile 
voastre şi cam ce-aţi pofti? întrebă el. 

— Bună ziua, domnule Maggot, zise Pippin. 

Fermierul se uită la el mai atent. 

— Măi, doar n-o fi Stăpânu' Pippin - domnu' Peregrin Took, 
aş zice! strigă el, preschimbându-şi încruntătura în zâmbet. 


Nu te-am mai văzut de multă vreme prin locurile astea. 
Norocu' matale că te cunosc. locmai voiam să-mi asmut 
câinii la orice străin trece pe-aci. Se petrec nişte lucruri 
ciudate azi. Nu-i vorbă, se-ntâmplă să mai treacă tot felu' 
de nepoftiţi ciudaţi prin părţile noastre. Prea aproape de 
Râu, zise el, clătinând din cap. Da' un muşteriu mai 
neobişnuit ca ăsta încă nu mi-a fost dat să văd. Nu-mi mai 
trece ela două oara hotarul aşa, de capu ' lui, să ştiu că 
intru-n păcat. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă Pippin. 

— Adică nu l-aţi văzut? se miră fermierul. A luat-o înapoi, 
spre drumu' pietruit, nu-i mult de-atunci. Ciudat muşteriu, 
a pus tot felu' de întrebări aiurea. Da' poate că vreţi să 
intraţi şi vă voi povesti mai pe îndelete. Am un strop de bere 
bună la cană, dacă dumneata şi prietenii dumitale doriţi, 
domnu' Took. 

Era limpede că fermierul era dispus să le spună mai multe 
dacă i se îngăduia să o facă când şi cum găsea el de 
cuviinţă, astfel că primiră invitaţia. 

— Şi câinii? întrebă Frodo neliniştit. Fermierul izbucni în 
râs. 

— N-o să vă facă nici un rău - dacă nu le spun eu. Aici, 
şezi! Colț! Falcă! strigă el. Şezi! Lupu! 

Spre uşurarea lui Frodo şi a lui Sam, câinii se îndepărtară, 
lăsându-i în pace. 

Pippin făcu prezentările. 

— Domnul Frodo Baggins, spuse el. Poate că nu-ţi 
aminteşti de el, pe vremuri locuia la Conacul Coniac. 

Auzind numele de Baggins, fermierul tresări şi îl săgetă pe 
Frodo cu privirea. Preţ de o clipă, Frodo îşi închipui că 
bătrânul îşi adusese aminte de povestea cu ciupercile furate 
şi că îşi va asmuţi încă o dată câinii asupra lui. În loc de 
asta, Fermierul Maggot îl luă de braţ. 

— Păi nu-i asta cea mai mare ciudăţenie? rosti el. Chiar 
domnu' Baggins? Intraţi! Avem de vorbit. 


Intrară în bucătărie şi se aşezară lângă vatra largă. 
Doamna Maggot aduse bere într-un ulcior cât toate zilele şi 
umplu patru căni mari. Băutura era bună şi Pippin se 
considera mai mult decât consolat pentru că nu ajunsese la 
Bibanul de Aur. Sam îşi sorbea berea cu multă suspiciune. 
Avea o neîncredere înnăscută faţă de cei care locuiau în alte 
părţi ale Comitatului; şi nu era dispus să se împrietenească 
prea repede cu cineva care i-a chelfănit stăpânul, oricât de 
demult se întâmplase asta. 

După ce stătură puţin de vorbă despre vreme şi despre 
viitoarele recolte (care nu se întrezăreau mai rele ca de 
obicei), Fermierul Maggot puse cana jos şi se uită pe rând 
la musafirii săi. 

— Acuma, domnu' Peregrin, începu el, dincotro veţi fi 
venind şi-ncotro vă veţi fi îndreptând? Veneaţi, poate, să mă 
vizitaţi pe mine? Căci, dacă aşa stau lucrurile, trecuserăţi 
de poarta mea fără să vă văd. 

— Păi, nu, răspunse Pippin. Cinstit vorbind, dacă tot ai 
ghicit, am intrat pe drum din celălalt capăt: am traversat 
câmpurile dumitale. A fost o întâmplare. Ne-am rătăcit în 
pădure, în partea dinspre Pădureni, încercam s-o tăiem de- 
a dreptul spre Ponton. 

— Dacă vă grăbeaţi, drumu' v-ar fi fost de mai mult folos, 
spuse fermierul. Dar nu de-asta îmi făceam griji. Din partea 
mea, puteţi umbla pe pământurile mele dacă aşa vi-e voia, 
domnu' Peregrin. Şi dumneata la fel, domnu' Baggins - deşi 
aş îndrăzni să spun că încă îţi plac ciupercile. 

Izbucni în râs. 

— Da, da, ţi-am recunoscut numele. Îmi aduc aminte de 
vremea când tânăru' Frodo Baggins era unu' dintre cei mai 
afurisiţi ştrengari din Ţara ledului. Dar nu la ciuperci mă 
gândeam. Tocmai mi se pomenise numele de Baggins 
înainte să apăreţi domniile voastre. Ia ghiciţi ce voia 
muşteriu' ăla ciudat să afle de la mine? 

Hobbiţii ardeau de nerăbdare să afle răspunsul. 


— Ei bine, continuă fermierul, lungind povestea pentru a-i 
da savoare, a venit călare pe-un cal mare negru, a intrat pe 
poartă, s-a întâmplat că era deschisă, şi drept în faţa uşii 
mele s-a oprit. Era negru din cap până-n picioare, acoperit 
cu pelerină şi glugă, ai fi zis că nu voia să fie văzut la faţă. 
"Ce naiba-n Comitat o fi vrând şi ăsta?" m-am întrebat. Nu 
prea vedem mulţi din Seminţia Mare să treacă hotarele; şi, 
oricum, nicicând n-am auzit de vreunu' ca soiu' ăsta negru. 

"Bună ziua dumitale, zic eu, ieşind să-l întâmpin. "Drumu' 
pe care ai apucat nu duce nicăieri şi, oriîncotro ai vrea să 
te-ndrepţi, cea mai scurtă cale e înapoi pe drumu' pietruit." 
Nu-mi plăcea cum arăta, şi când a ieşit Falcă din casă şi a 
adulmecat, numa' ce-l aud schelălăind de parcă-l înţepase 
strechea: şi-a ascuns coada între picioare şi a luat-o la 
sănătoasa urlând. Omu' negru stătea nemişcat. 

"Vin dintr-acolo, zice el, tărăgănat şi parcă înţepenit, 
arătând spre soare-apune, peste câmpurile mele, mă rog 
frumos. L-ai văzut pe Baggins?" mă-ntreabă cu o voce 
ciudată şi numa' ce se-apleacă spre mine. Nu i-am putut 
vedea faţa, căci avea gluga trasă mult peste ochi; şi m-a luat 
cu frig parcă pe spinare. Dar nu pricepeam de unde atâta 
neobrăzare să umble călare pe pământurile mele. 

"Vezi-ţi de drum! i-am spus. Nu-i nici un Baggins pe-aci. N- 
ai nimerit unde trebuie în Comitat. Mai bine ia-o-ndărăt 
spre apus, către Hobbiton - dar de dată asta poţi să mergi 
pe drum." "Baggins a plecat", a răspuns el în şoaptă. "Vine- 
ncoace. E pe-aproape. Aş dori să-l găsesc. Dacă trece pe- 
aici, îmi spui? îţi aduc aur." "Ba n-ai să-mi aduci, i-am zis eu. 
Ai să te-ntorci de unde-ai venit, şi-ncă repede. Îţi dau un 
minut, după care îmi adun câinii toţi." 

A scos un fel de sâsâit. Să fi fost râsul lui, sau altceva, nu 
ştiu. A dat pinteni calului, care s-a ridicat în două picioare 
drept asupra mea, de-abia am avut timp să mă dau în lături. 
Am chemat câinii, însă el a tras de hăţuri, a-ntors calu' şi-a 
ieşit pe poartă ca fulgeru', dispărând pe drumeag spre 
drumu' principal. Ei, ce credeţi de-asta? 


Frodo rămase câteva clipe cu privirile aţintite la focul din 
vatră, dar singurul lui gând era cum naiba să ajungă ei la 
Ponton. 

— Nu ştiu ce să cred, spuse el într-un târziu. 

— Atunci îţi zic eu ce să crezi, continuă Maggot. N-ar fi 
trebuit niciodată să te-amesteci cu de-alde ăia din 
Hobbiton, domnu' Frodo. Ăia-s tare ciudaţi prin părţile alea. 

Sam se foi în scaun, uitându-se chiondorâş la fermier. 

— Dar mata ai fost întotdeauna un puşti neastâmpărat. 
Când am auzit că ai plecat de la Brandybuck şi te-ai dus să 
stai cu batrânu' domn Bilbo, mi-am zis, puştiu' ăsta şi-o 
căută cu lumânarea. la seamă la ce-ţi spun, toate se trag de 
la ciudăţeniile lui domnu' Bilbo. A pus mâna pe banii ăia 
într-un fel tare ciudat, pe meleaguri străine, aşa zice lumea. 
Poate că sunt unii care vor să ştie ce s-a ales de aurul şi 
bijuteriile pe care le-a îngropat sub măgura din Hobbiton, 
cum am auzit? Frodo nu spuse nimic: iscodirile cu tâlc ale 
fermierului îl cam nelinişteau. 

— Ce să-ţi spun, domnu' Frodo, vorbi din nou Maggot. Mă 
bucur că ţi-a venit mintea la cap şi te-ai întors în Ţara 
ledului. Îţi dau un sfat: rămâi aici şi nu te mai amesteca 
printre neamurile alea ciudate. Ai să-ţi găseşti prieteni şi 
pe-aici. Dacă mai apare vreuna dintre arătările astea negre 
şi întreabă încă o dată de dumneata, mă ocup eu de ea. Am 
să-i spun c-ai murit, sau ai plecat din Comitat, cum vrei. Şi 
s-ar putea chiar să fie adevărat oarecum; căci mai mult ca 
sigur că ăştia despre domnu' Bilbo vor să afle noutăţi. 

— Poate că ai dreptate, zise Frodo, evitând să se uite la 
fermier şi pironindu-şi privirile în foc. 

Maggot îl scrută gânditor. 

— Văd că dumneata ai alte păreri, zise el. Da' mi-e limpede 
ca lumina zilei că nu-i o întâmplare că şi dumneata' şi 
călăreţu' v-aţi nimerit aici în aceeaşi după-masă; şi poate că 
veştile mele nu-s chiar atât de noi, la urma urmei. Nu-ţi cer 
să-mi spui nimic din ceea ce crezi că trebuie să păstrezi 
pentru mata; dar îmi dau seama că te cam afli la ananghie. 


Poate că te gândeşti că n-o să-ţi fie prea uşor să ajungi la 
Ponton fără să fii prins? 

— Aşa mă gândeam, recunoscu Frodo. Dar trebuie să 
încercăm să ajungem; nu facem nimic dacă tot stăm şi 
cugetăm. Aşa că mă tem că trebuie să plecăm. Mulţumim 
tare mult pentru bunătatea dumitale. M-am temut de 
dumneata şi de câinii dumitale mai bine de treizeci de ani, 
fermiere Maggot, deşi poate că ai să râzi auzind asta. Îmi 
pare rău că nu m-am putut bucura de un prieten bun. lar 
acum îmi pare rău că trebuie să plec atât de curând. Dar 
poate că într-o bună zi mă voi întoarce - dacă am norocul. 

— Oricând vei fi bine venit, îi zise Maggot. Da' mi-a venit o 
idee. Soarele stă să apună şi în curând cinăm, căci obiceiul 
ne este să ne culcăm imediat după Apus. Dacă dumneata şi 
domnu' Peregrin aţi putea sta să îmbucăm cu toţii ceva, ne- 
ar face mare bucurie. 

— Şi nouă, îl asigură Frodo. Dar mă tem că trebuie s-o 
pornim de îndată. Chiar şi acum dacă plecăm, tot se va 
întuneca înainte să ajungem la Ponton. 

— Uf! Da' aveţi puţină răbdare! Tocmai voiam să spun: 
după cină scot căruţa şi vă duc pe toţi până la Ponton. Asta 
o să vă scutească de o bucată bună de drum şi o să vă 
ferească de alte necazuri. 

De data aceasta Frodo acceptă invitaţia cu plăcere şi, 
auzindu-l, Pippin şi Sam răsuflară uşuraţi. Soarele coborâse 
de-acum dincolo de dealurile apuse şi lumina zilei pălea. Doi 
dintre fiii lui Maggot şi cele trei fiice ale lui intrară în 
bucătărie şi pe masa cea mare apărură bucatele unei cine 
îmbelşugate. Aprinseră lumânările şi încinseră focul. 
Doamna Maggot se agita, intrând şi ieşind. Unul sau doi 
hobbiţi care lucrau la fermă apărură şi ei. În curând, 
paisprezece hobbiţi şedeau în jurul mesei şi mâncau. Bere 
era din belşug, iar în mijlocul mesei trona un castron uriaş 
plin cu ciuperci şi slănină, pe lângă alte feluri mai 
consistente, pregătite din ceea ce oferea gospodăria. Câinii 
se întinseseră lângă foc, rozând coji şi oase. 


După ce isprăviră de mâncat, fermierul şi fiii lui ieşiră 
ducând un felinar şi pregătiră căruţa. Era întuneric în curte 
atunci când oaspeţii părăsiră casa. Îşi aruncară raniţele în 
căruţă, apoi urcară şi ei. Instalat pe capră, fermierul dădu 
bice poneilor voinici. Soţia lui rămăsese în raza de lumină 
ce venea prin uşa deschisă. 

— Să fii atent, Maggot! îi striga ea. Nu te lua la harţă cu 
străinii şi întoarce-te imediat acasă! 

— Aşa voi face, promise el şi porni, ieşind pe poartă. 
Vântul nu adia, noaptea era liniştită şi tăcută, doar în aer 
se simţea o undă răcoroasă. Mergeau pe întuneric şi agale. 
După o milă sau două, drumeagul traversă un şanţ adânc şi, 
urcând o pantă scurtă, se sfârşi în drumul cel mare, pietruit 

şi construit pe un mal înalt. 

Fermierul cobori, se uită cu atenţie în ambele direcţii, spre 
miazănoapte şi spre miazăzi, dar nimic nu se zărea în 
întuneric, iar în aerul nemişcat nu se desluşea nici un 
zgomot. Peste şanţuri, fuioare subţiri de ceaţă adunate 
deasupra apei se târau spre câmpuri. 

— Se ridică negurile, spuse Maggot, dar n-am să aprind 
felinarele până la întoarcere. O s-auzim orice s-ar afla pe 
drum înainte să-l vedem. 

De unde se sfârşea drumeagul fermierului şi până la 
Ponton erau vreo cinci mile, poate mai mult. Hobbiţii se 
înveliră în pelerine, dar urechile le erau ciulite la cel mai 
mic zgomot ce s-ar fi auzit peste scârţâitul roţilor şi 
tropăitul agale al copitelor poneilor. Lui Frodo i se părea că 
se târau mai încet decât melcul. Lângă el, Pippin moţăia, 
cuprins de somn. Sam, în schimb, se uita drept înainte, spre 
ceţurile ce se ridicau. 

Într-un târziu ajunseră la bifurcația de unde începea 
drumul spre Ponton. Era însemnat prin doi stâlpi mari, albi, 
ce se iviseră pe neaşteptate în dreapta. Fermierul Maggot 
trase de hăţuri şi căruţa se opri cu un scârţâit. 'locmai se 
pregăteau să coboare, când deodată auziră ceea ce se 


temuseră cu toţii că vor auzi: un tropăit de copite pe dru- 
mul din faţa lor. Zgomotul se apropia de ei. 

Maggot sări de pe capră şi, ţinând poneii de dârlogi, îşi 
încordă privirile ca să desluşească prin negură. Clip-clop, 
clip-clop, se auzea călăreţul apropiindu-se. Tropăitul răsuna 
puternic în aerul neclintit şi înceţoşat. 

— Mai bine v-aţi ascunde, domnu' Frodo, şopti Sam, 
cuprins de îngrijorare. Întindeţi-vă pe fundul căruţei şi 
acoperiţi-vă cu păturile, şi avem noi grijă să-l trimitem pe 
călăreţul ăsta la plimbare. 

Sam cobori şi se alătură fermierului. Călăreţii Negri vor 
trebui să treacă peste cadavrul lui dacă voiau să se apropie 
de căruţă. 

Clop-clop, dop-clop. Călărețul aproape că ajunsese în 
dreptul lor. 

— Salutare! strigă Fermierul Maggot. 

Copitele se opriră dintr-o dată. Hobbiţilor li se păru că 
disting cu greu, la câţiva paşi în faţa lor, o siluetă 
întunecoasă acoperită cu o pelerină şi glugă. 

— S-auzim! bubui Maggot, aruncându-i lui Sam hăţurile şi 
pornind cu paşi mari în întâmpinarea siluetei. Să nu care 
cumva să mai faci un pas! Ce pofteşti, şi-ncotro te-ndrepţi? 

— Îl vreau pe domnul Baggins. L-ai văzut cumva? răsună o 
voce înăbuşită - dar vocea era aceea a lui Merry 
Brandybuck. 

Un felinar negru apăru de sub pelerină, luminând faţa 
uimită a fermierului. 

— Domnu' Merry! strigă acesta. 

— Da, chiar el! Cine-ţi închipuiai că e? întrebă Merry, 
apropiindu-se. Când se ivi din ceaţă, temerile celor patru se 
risipiră şi călăreţul păru deodată să-şi reducă dimensiunile 
la acelea obişnuite ale hobbiţilor. Călărea pe un ponei, iar în 
jurul gâtului avea înfăşurată o eşarfă ce-i acoperea şi 
bărbia, ferindu-i faţa de atingerea ceţii. Frodo sări din 
căruţă ca să-l salute. 


— În sfârşit, iată-te! se bucură Merry. Începeam să mă 
întreb dac-o să mai apăreţi, şi tocmai voiam să mă aşez la 
cină. Când am văzut că se înceţoşează, m-am dus călare 
până la Stogu, zicându-mi că poate aţi căzut în vreun şanţ. 
Dar să fiu al naibii dacă ştiu pe ce drum aţi venit. Unde-ai 
dat de ei, domnule Maggot? în iazul dumitale pentru gâşte? 

— Nu, i-am prins călcându-mi hotarul, zise fermierul, şi 
aproape că am asmuţit câinii la ei; da' o să-ţi povestească ei 
totul, sunt sigur. Acum, dacă nu vă e cu supărare, domnu' 
Merry, domnu' Frodo, domnilor, aş face mai bine să mă- 
ntorc acasă. Doamna Maggot trebuie că e tare îngrijorată 
văzând că se lasă negurile. 

Dădu căruţa cu spatele înapoi spre drumul principal, apoi 
o întoarse. 

— Ei, noapte bună la toată lumea, mai zise el. A fost o zi 
tare ciudată, zău aşa. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu 
bine; deşi poate că e mai bine să n-o zicem până n-ajungem 
la casele noastre. Nu spun altminteri decât că o să-mi pară 
bine să mă văd acasă. 

Îşi aprinse felinarele şi urcă pe capră. În ultima clipă, 
scoase un coş mare de sub banchetă. 

— Era să uit, zise. Doamna Maggot l-a pregătit pentru 
domnu' Frodo, cu complimente. 

I-l întinse lui Frodo, apoi plecă, însoţit de un cor de 
mulţumiri şi urări de noapte bună. 

Urmăriră din priviri inelele palide de lumină din jurul 
felinarelor care se legănau în noaptea ceţoasă. Şi brusc 
Frodo începu să râdă; din coşul acoperit pe care-l ţinea în 
mână se înălța până la nasul lui un miros de ciuperci. 

Chapter 7 O conspirație demascată. 

Acum am face bine să ajungem şi noi acasă, spuse Merry. 
Înţeleg că e ceva necurat la mijloc; dar să avem răbdare 
până ne vedem la adăpost. 

O luară pe drumul spre Ponton, care era drept şi bine 
întreţinut, mărginit de pietre mari spoite în alb. După 
aproximativ o sută de paşi ajunseră la râu, în dreptul unui 


ponton lat de lemn. Un pod plutitor încăpător era legat de 
el. Bolarzii albi de lângă mal luceau în lumina aruncată de 
cele două felinare cocoţate pe doi stâlpi înalţi. În urmă, 
negurile de pe câmpuri se ridicaseră până peste gardurile 
vii; dar în faţă apa era întunecoasă şi doar printre trestiile 
de la mal se desluşeau nişte cute şerpuitoare, ca un fel de 
abur. Ceva mai departe, ceața părea mai rară. 

Merry îşi duse poneiul pe o pasarelă până pe pod, iar 
ceilalţi îl urmară. Apoi, cu ajutorul unei prăjini lungi, începu 
să împingă podul. Viniac curgea domol şi lat înaintea lor. 
Malul de peste râu era abrupt, dar o potecă ce începea de 
la celălalt ponton urca în serpentine până sus. Pontonul era 
luminat de felinare. Dincolo de mal se desluşea Dealul 
ledului; şi în el, printre valurile răzlețe de ceaţă, luceau 
multe ferestre rotunde, galbene şi roşii. Erau ferestrele de 
la Conacul Coniac, străvechiul cămin al neamului 
Brandybuck. 

De mult de tot, Gorhendad Oldbuck, capul familiei 
Oldbuck, una dintre cele mai vechi din Smârcuri sau chiar 
din Comitat, trecuse râul, întâiul hotar răsăritean al ţării. El 
a construit (şi a săpat) Conacul Coniac, i-a schimbat numele 
în Brandybuck şi s-a stabilit în acel loc pentru a deveni 
stăpânul a ceea ce, de fapt, forma o mică ţară 
independentă. Familia lui s-a tot mărit şi a continuat să se 
mărească şi după ce lui i s-au sfârşit zilele, până când 
Conacul Coniac a ajuns să ocupe întreaga colină, având trei 
uşi principale, multe uşi laterale şi aproape o sută de 
ferestre. După care, familia Brandybuck şi numeroşii ei 
servitori au început să sfredelească, şi mai târziu să 
construiască peste tot în jur. Aşa a apărut Ţara ledului, o 
fâşie dens populată între râu şi Pădurea Bătrână, un soi de 
colonie ţinând de Comitat. Satul principal se numea 
Cotuascuns, îngrămădit pe malurile şi pantele din spatele 
colinei Conacul Coniac. 

Populaţia din Smârcuri era prietenoasă cu locuitorii Ţării 
ledului, iar autoritatea Stăpânului de la Conac (cum era 


numit capul familiei Brandybuck) era şi acum recunoscută 
de fermierii care locuiau între Stogu şi Stufărişu. Dar 
majoritatea locuitorilor din bătrânul Comitat îi considerau 
pe cei din [ara ledului ca fiind deosebiți de ei, adică pe 
jumătate străini. Deşi, în realitate, nu se deosebeau chiar 
atât de mult de ceilalţi hobbiţi din cele Patru Meleaguri. 
Decât într-o singură privinţă: le plăceau bărcile, şi unii 
dintre ei ştiau să înoate. 

La început, ţara lor nu fusese prin nimic apărată în est; 
mai târziu, însă, au înălţat un gard: Fânul cel Înalt l-au 
numit. A fost plantat în urmă cu multe generaţii, iar acum 
se îndesise şi crescuse înalt, căci era tuns cu regularitate. 
Se întindea fără întrerupere de la Podul Coniaied, într-o 
buclă mare ce pornea de la râu, până la Fânar (loc unde 
râul Salcia ieşea din Pădure şi se vărsa în Viniac); măsura 
mai bine de douăzeci de mile de la un capăt la altul. Dar, de 
bună seamă, gardul acesta nu izbutea să-i ocrotească cine 
ştie ce. Pădurea înainta până aproape de el în multe locuri. 
Locuitorii "Ţării ledului îşi încuiau uşile după lăsarea 
întunericului, ceea ce nu se obişnuia în Comitat. 

Podul plutitor alunecă încet pe suprafaţa apei. [ărmul 
Ţării ledului se zărea tot mai aproape. Sam era singurul din 
grup care nu traversase niciodată râul până atunci. Un 
sentiment ciudat îl cuprinsese, în vreme ce râul leneş se 
scurgea clipocind pe lângă ei: viaţa lui de până acum 
rămăsese în urmă, în neguri, iar în faţă îl aştepta aventura 
necunoscută. Se scărpină în creştet şi preţ de o clipă îl 
fulgeră dorinţa ca domnul Frodo să fi putut să-şi ducă pe 
mai departe traiul liniştit în Fundătura. 

Cei patru hobbiţi coborâră pe mal. Până să lege Merry 
podul de bolard, Pippin şi pornise cu poneiul de dârlog să 
urce poteca la deal, când Sam (care se uitase în urmă ca 
pentru a-şi lua rămas-bun de la Comitat) murmură în 
şoaptă răguşită: 

— la uitaţi-vă-ndărăt, domnu' Frodo. Vedeţi ceva? 


Pe pontonul îndepărtat, sub felinarele la fel de 
îndepărtate, desluşeau cu greu o siluetă: arăta ca o boccea 
neagră abandonată. Dar, chiar în vreme ce se uitau, forma 
păru a se mişca şi a se clătina dintr-o parte în alta, de-ai fi 
zis că cerceta terenul. După care se lăsă în patru labe, sau 
se târi înapoi în bezna de dincolo de felinare. 

— Ceruri din Comitat, ce poate fi asta? întrebă Merry. 

— Ceva ce vine pe urmele noastre, răspunse Frodo. Lasă 
însă întrebările acum. Să plecăm de îndată. 

Porniră în grabă în sus pe potecă, până pe buza malului, 
iar când se uitară îndărăt încă o dată, malul îndepărtat era 
cufundat în ceţuri, încât nimic nu se mai zarea. 

— Slavă Cerului că nu ţineţi bărci pe malul apusean! 
exclamă Frodo. Caii pot să treacă râul? 

— Pot să meargă douăzeci de mile spre miazănoapte, până 
la Podul Viniac - sau pot înota, spuse Merry. Deşi încă n-am 
auzit de vreun cal care să fi trecut înot râul Viniac. Dar ce- 
au a face caii în toată povestea asta? 

— Am să-ţi spun mai târziu. Să ajungem în casă şi vorbim 
acolo. 

— Bine. Tu şi Pippin cunoaşteţi drumul; aşa că o iau 
înainte şi-i spun lui Bolger Grăsunu' că veniţi. O să pregătim 
cina şi toate cele. 

— Am mâncat de cină mai devreme, cu fermierul Maggot, 
zise Frodo, dar loc e pentru încă una. 

— O veţi căpăta. Dă-mi să duc eu coşul ăla, mai zise Merry 
şi dispăru în întuneric. 

Între Viniac şi noua casă a lui Frodo din Scobitura Râului 
era o bucată bună de mers. Trecură de Dealul ledului şi de 
Conacul Coniac, aflate în stânga, şi, înainte să ajungă în 
Cotuascuns, intrară pe drumul principal al Ţării ledului, 
care, de la Pod, o lua spre sud. Cam la o jumătate de milă în 
direcţie opusă, spre nord, ajunseră la un drum secundar ce 
pornea din dreapta. Îl urmară pe acesta vreo două mile, 
urcând şi coborând o dată cu el înspre interiorul ţării. 


În cele din urmă se opriră în dreptul unei porţi înguste 
tăiate într-un gard viu gros. În întuneric nu se vedea nimic 
din casă: se găsea departe de drum, în mijlocul unei pajişti 
circulare întinse, înconjurată de un brâu de copaci pitici în 
interiorul spaţiului împrejmuit de gardul viu. Frodo o 
alesese deoarece se afla într-un colţ izolat al regiunii, fără 
alte gospodării în preajmă. Puteai să intri şi să ieşi fără să te 
vadă careva. Familia Brandybuck o construise de mult, 
drept casă de oaspeţi sau pentru membrii familiei care 
doreau să scape o vreme de existenţa aglomerată de la 
Conacul Coniac. O casă ţărănească, de modă veche, foarte 
asemănătoare cu o vizuină de hobbit: lungă şi joasă, fără 
etaj; acoperiş de iarbă, ferestre rotunde şi o uşă mare şi 
rotundă. 

Luând-o pe cărarea de iarbă ce pornea de la poartă, nu 
zăriră nici o lumină; ferestrele întunecate erau oblonite. 
Frodo ciocăni şi uşa fu deschisă de Bolger Grăsunu'. 
Dinăuntru se revărsă o lumină prietenoasă. Intrară iute şi 
închiseră uşa, izolând lumina şi pe ei înşişi de lumea de 
afară. Se pomeniră într-un hol larg, cu uşi de ambele părţi; 
în faţă, un coridor străbătea casa prin mijlocul ei. 

Frodo privi în jur. Arăta ca acasă la el. Multe dintre 
obiectele lui preferate - sau ale lui Bilbo (în spaţiul acesta 
nou îi aduceau dureros aminte de el) - erau aranjate 
aproape tot aşa cum se găsiseră la Fundătura. Un loc 
plăcut, confortabil, primitor; Frodo se surprinse dorind să fi 
venit cu adevărat aici pentru a duce o viaţă retrasă şi 
liniştită. 1 se părea nedrept că le dăduse atâta bătaie de cap 
prietenilor săi; şi încă o dată se întreba cum avea să le 
împărtăşească vestea că trebuia să-i părăsească atât de 
curând, imediat chiar, pe cât posibil. Cum-necum, dar 
trebuia s-o facă în seara asta, înainte să se culce cu toţii. 

— E minunat, făcu el efortul să spună. Mai c-aş zice că nici 
nu m-am mutat. 

Drumeţii îşi atârnară pelerinele în cuier şi-şi puseră 
raniţele grămadă pe podea. Merry o luă pe coridor înainte 


şi-i duse până în capătul celălalt al casei, unde deschise o 
uşă. Lumina unui foc şi un fuior de abur năvăliră în coridor. 

— O baie! strigă Pippin. Ah, fii binecuvântat, Meriadoc! 

— În ce ordine intrăm? întrebă Frodo. Cei mai în vârstă 
întâi, sau cei mai iuți? Tu oricum vei fi ultimul, Meştere 
Peregrin. 

— Fiţi încredinţaţi că am aranjat treburile mai bine decât 
credeţi, îi potoli Merry. Nu putem începe viaţa la Scobitura 
Râului certându-ne din pricina băii. În încăperea asta sunt 
trei căzi şi un cazan plin cu apă clocotita. Mai sunt şi 
prosoape, rogojini şi săpun. Intraţi şi isprăviţi iute! 

Merry şi Grăsunu' se duseră în bucătărie, care se afla de 
partea cealaltă a coridorului, şi se apucară de ultimele 
pregătiri pentru o cină târzie. Frânturi de cântece, care mai 
de care mai sonore, răsunau din baie, amestecate cu 
plescăituri şi chiuituri. Deodată, vocea lui Pippin le acoperi 
pe celelalte, intonând unul dintre cântecele de baie mult 
îndrăgite de Bilbo. 

Un cântec pentru baia de la sfârşitul zilei Ce spală tot 
noroiul din trupul obosit. 

Acela doar nu cântă ce-n case mai umile-i Ooo! Apa cea 
Fierbinte, ce dar nepreţuit! 

Şi ploaia în cădere, ooo! Cât de dulce sună, şi, de pe deal, 
izvorul rostogolit la şes; decât izvorul, însă, şi ploaia, mult 
mai bună e Apa cea Fierbinte, cu aburul ei des. 

Ooo! Apa rece poate oricine bea, fireşte, să-l stâmpere de 
sete sorbitul răcoros; dar berea e mai bună când altceva 
lipseşte, şi Apa cea Fierbinte, s-o torni pe spate-n jos. 

Ooo! Limpede e Apa ţâşnind învolburată dintr-o fântână 
albă, în jocul ei ceresc, dar n-a foşnit fântâna mai dulce, 
niciodată ca Apa cea Fierbinte, când singur mă stropesc! 

Se auzi o plescăitura puternică şi un strigăt de valeu! din 
partea lui Frodo. Din câte se părea, cea mai mare parte a 
apei din cada lui Pippin imitase o fântâna arteziană, sărind 
mult în afară. 

Merry se apropie de uşă. 


— Ce-aţi zice de-o cină şi de nişte bere care să curgă pe 
gâtlej la vale? strigă el. 

Frodo ieşi, uscându-şi părul. 

— E atât de multă apă în aer, încât mai bine vin în 
bucătărie ca să isprăvesc baia, se plânse el. 

— Sfinţi din Ceruri! se cruci Merry, uitându-se în baie. 
Peregrin, va trebui să ştergi totul cu o cârpă înainte să 
capeţi ceva de mâncare. Grăbeşte-te, că nu te aşteptăm. 

Cinară în bucătărie, pe o masă lângă foc. 

— Presupun că voi trei nu poftiţi din nou ciuperci? îi 
întrebă Fredegar fără prea mari speranţe. 

— Ba da, ba da! ţipă Pippin. 

— Alea-s ale mele! strigă Frodo. Mi-au fost date mie de 
doamna Maggot, o regină între nevestele de fermieri. Luaţi- 
vă mâinile nesătule de pe ele, ciupercile-s numai pentru 
mine. 

Hobbiţii au pentru ciuperci o pasiune ce depăşeşte până şi 
cele mai aprige patimi ale Seminţiei Mari. Un fapt care 
explică în parte expedițiile îndelungi ale tânărului Frodo 
spre vestitele câmpuri din Smârcuri, cât şi furia lui Maggot 
cel păgubit. De data asta se găseau din belşug pentru toţi, 
şi după ce isprăviră, până şi Bolger Grasunu' scoase un 
suspin de satisfacţie. Împinseră masa la locul ei şi aşezară 
scăunele în jurul focului. 

— Strângem mai târziu, zise Merry. Şi-acum să v-aud. Îmi 
vine să cred că aţi avut aventuri, ceea ce nu mi se pare prea 
cinstit fără mine. Vreau să-mi povestiţi totul, dar mai ales 
vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu bătrânul Maggot şi de ce 
mi-a vorbit astfel. Mi s-a părut speriat de-a dreptul, dacă vă 
puteţi închipui aşa ceva. 

— "Toţi am fost speriaţi, spuse Pippin după un moment de 
tăcere, timp în care Frodo s-a uitat ţintă la foc, fără să 
vorbească. Şi tu ai fi fost dacă te-ar fi urmărit timp de două 
zile Călăreţii Negri. 

— Şi ce-s ăştia? 


— Nişte arătări negre, care călăresc pe cai negri, 
răspunse Pippin. Dacă Frodo nu vrea să vorbească, o să-ţi 
spun eu povestea de la început. 

Şi relată întreaga lor călătorie din clipa în care plecaseră 
din Hobbiton. Sam întărea cele spuse cu nenumărate 
clătinări din cap şi cu exclamaţii. Frodo rămase tăcut. 

— Aş fi zis că aţi inventat totul, spuse Merry, dacă n-aş fi 
văzut cu ochii mei arătarea aia neagră de pe ponton - şi 
dacă n-aş fi auzit nota aceea stranie din vocea lui Maggot. 
Tu ce-nţelegi din toate astea, Frodo? 

— Vărul Frodo a fost foarte închis în sine, zise Pippin. Dar 
a venit timpul să se deschidă. Până acum n-am mers mai 
departe de bănuiala fermierului Maggot, anume că e ceva 
legat de comoara bătrânului Bilbo. 

— A fost doar o bănuială, se grăbi Frodo să observe. 
Maggot nu ştie nimic. 

— Bătrânul Maggot e un tip viclean, zise Merry. Multe se 
petrec în spatele feţei ăleia rotunde a lui, ce nu ies la iveală 
în cuvinte. Am auzit că a fost o vreme în care obişnuia să se 
ducă în Pădurea Bătrână, şi i-a mers vestea că ştie o 
mulţime de lucruri ciudate. Dar, Frodo, spune-mi măcar 
dacă bănuiala lui e bună sau rea, ce crezi? 

— Eu cred, răspunse Frodo încet, că a fost o bănuiala 
bună, cel puţin până acum. Este legat de aventurile de 
demult ale lui Bilbo, iar Călăreţii ori pe mine mă caută, ori 
pe el - sau poate că mai corect ar fi să spun, fac cercetări. 
Şi mă tem, dacă chiar vreţi să ştiţi, că nu-i o glumă şi că eu 
nu sunt în siguranţă nici aici şi nici în altă parte. 

Se uită în jur, la pereţi şi la ferestre, parcă temător că se 
vor deschide toate deodată. Ceilalţi îl scrutară în tăcere şi 
schimbară între ei priviri cu subînţeles. 

— Acuşi o să spună tot, îi şopti Pippin lui Merry, iar acesta 
dădu din cap. 

— Asta-i, oftă Frodo într-un târziu, aşezându-se mai bine în 
scaun şi îndreptându-şi spatele, ca şi cum ar fi luat o 


hotărâre. Nu mai pot ţine ascuns. Am ceva să vă spun la 
toţi. Dar nu prea ştiu cum să încep. 

— Cred că pot să te ajut, se oferi Merry cu o voce calmă, 
spunând eu o parte. 

— Cum adică? făcu Frodo, privindu-l neliniştit. 

— Adică, dragul şi bătrânul meu Frodo, eşti disperat 
pentru că nu ştii cum să-ţi iei rămas-bun. Aveai de gând să 
pleci din Comitat, asta e limpede. Însă primejdia te-a încolţit 
mai curând decât te-ai aşteptat, şi acum plănuieşti s-o iei 
din loc imediat. Şi nu vrei. Ne pare tare rău pentru tine. 

Frodo deschise gura şi o închise la loc. Expresia de sur- 
prindere de pe faţa lui era atât de caraghioasă, încât ceilalţi 
izbucniră în râs. 

— Dragul şi bătrânul nostru Frodo, se înduioşă Pippin. 
Chiar credeai că ne-ai aruncat cu praf în ochi? N-ai fost 
îndestul de atent sau de isteţ pentru asta. Din aprilie îţi tot 
faci planuri vădite de plecare şi ţi-ai luat rămas-bun de la 
toate locurile pe unde ai hoinărit. le-am tot auzit 
murmurând: "Oare am să mai văd vreodată valea asta?" şi 
altele de acest soi, şi prefăcându-te că ai ajuns la fundul 
sacului cu bani şi că de-asta ţi-ai vândut iubita Fundătură 
afurisiţilor ălora de Sackville-Baggins! Şi toate discuţiile 
între patru ochi cu Gandalf. 

— Ceruri! exclamă Frodo. Şi eu care credeam că am fost şi 
atent, şi isteţ. Nu ştiu ce-ar spune Gandalf de-ar şti. 
Înseamnă că tot ţinutul ştie de plecarea mea? 

— Aaa, nu, îl linişti Merry. Nu-ţi face griji din pricina asta. 
Multă vreme n-o să mai rămână un secret, de bună seamă; 
dar deocamdată este, cred eu, ştiut doar de noi, 
conspiratorii. La urma urmei, nu trebuie să uiţi că te 
cunoaştem bine şi suntem adesea alături de tine. De obicei 
ghicim ce-ţi trece prin cap. Şi pe Bilbo îl cunoşteam. Ca să 
fiu sincer, te urmăresc atent de când a plecat. Ştiam că, mai 
devreme sau mai târziu, ai să porneşti pe urmele lui; şi, 
drept să-ţi spun, mă aşteptam să pleci mai curând, iar mai 
târziu am început să fim îngrijoraţi. Ne temeam cumplit că 


ai putea să ne tragi clapa, să pleci pe neaşteptate, singur- 
singurel, aşa cum a făcut şi el. Şi încă din primăvară am stat 
cu ochii pe tine şi ne-am făcut şi noi planurile noastre. N-ai 
să scapi cu una-cu două. 

— Dar trebuie să plec, insistă Frodo. Nu-i nimic de făcut, 
prieteni dragi. E foarte trist pentru noi toţi, dar n-are rost 
să încercaţi să mă reţineţi. Dacă tot aţi ghicit atât de multe, 
vă rog să mă ajutaţi şi să nu mă împiedicaţi. 

— Nu înţelegi, zise Pippin. Trebuie să pleci - şi prin 
urmare şi noi trebuie să plecăm. Merry şi cu mine te 
însoţim. Sam e un băiat minunat, e în stare să-i sară unui 
dragon de gât ca să te salveze, asta dacă nu-şi dă cu 
stângu-n dreptul; dar vei avea nevoie de mai mult de un 
singur însoțitor în aventura ta periculoasă. 

— Dragii şi prea iubiții mei hobbiţi! exclamă Frodo, 
profund înduioşat. Dar nu m-aş putea învoi la aşa ceva. Şi 
eu m-am hotărât de multă vreme. Vorbiţi de pericole, dar 
nu înţelegeţi. Nu-i vorba de-a găsi o comoară, şi nici de o 
hălăduială de colo până colo. Eu fug dintr-un pericol de 
moarte într-alt pericol de moarte. 

— Dar bineînţeles că înţelegem, spuse Merry cu fermitate. 
Asta-i motivul pentru care ne-am hotărât să mergem cu 
tine. Ştim că Inelul nu-i o glumă; dar o să facem tot ce 
putem împotriva Duşmanului. 

— Inelul! strigă Frodo, deşi nu era foarte uimit. 

— Da, Inelul, repetă Merry. Dragul şi bătrânul meu hobbit, 
nu prea ţii seamă de curiozitatea indiscretă a prietenilor 
tăi. De ani de zile am ştiut de existenţa Inelului - de fapt, 
înainte de plecarea lui Bilbo; dar cum el în mod vădit îl 
ţinea ca pe o taină, am păstrat şi eu doar pentru mine ceea 
ce ştiam, până când am pus la cale conspirația noastră. 
Desigur, nu-l cunoşteam pe Bilbo la fel de bine pe cât te 
cunosc pe tine; eram prea tânăr pe vremea aceea; iar el era 
mult mai atent - dar nu îndeajuns. Dacă vrei să ştii cu 
adevărat cum am aflat de el prima şi prima dată, am să-ţi 
spun. 


— Spune, zise Frodo pierdut. 

— Familia Sackville-Baggins i-a venit de hac, cum uşor poţi 
presupune. Într-o zi, cu un an înainte de Petrecere, s-a 
întâmplat că mă plimbam pe drum, când îl văd pe Bilbo în 
faţa mea. Deodată, în depărtare, apar ăia din familia S. B., 
veneau spre noi. Bilbo încetineşte şi apoi, una-două, 
dispare. Am fost atât de surprins, încât abia dacă mi-a 
trecut prin cap să mă ascund şi eu, într-un fel mai puţin 
spectaculos; dar m-am strecurat prin gard şi mi-am con- 
tinuat drumul pe partea cealaltă. După ce-au trecut ăia, m- 
am tot uitat prin gard, spre drum, şi mă uitam exact la Bilbo 
când brusc îl văd că reapare. Am apucat să zăresc o lucire 
de aur atunci când a vârât ceva înapoi în buzunarul 
pantalonilor. 

După povestea asta, am căscat bine ochii. De fapt, 
mărturisesc că am spionat. Dar trebuie să recunoşti că era 
ceva menit să tulbure, şi, ce să-ţi spun, eram un băietan pe 
atunci. Cu siguranţă că sunt singurul din Comitat, în afară 
de tine, Frodo, care a văzut vreodată cartea secretă a 
bătrânului. 

— I-ai citit cartea! strigă Frodo. Sfinţi din Ceruri! Nu-i 
nimic în siguranţă pe lumea asta? 

— Nu în destulă siguranţă, aş zice, observă Merry. Dar n- 
am făcut decât să-mi arunc ochii pe ea, şi chiar şi asta a fost 
greu de făcut. Nu-şi lăsa niciodată cartea aiurea. Mă-ntreb 
ce s-a ales de ea. Mi-ar face plăcere s-o mai răsfoiesc o 
dată. O ai Frodo? 

— Nu. Nu era la Fundătura. Cred că a luat-o cuel. 

— Prin urmare, aşa cum îţi spuneam, continuă Merry, am 
ţinut în mine tot ce ştiam, până astă-primăvară, când 
treburile au început să devină serioase. Atunci a luat 
naştere conspirația noastră; şi cum şi noi eram serioşi şi 
aveam intenţii serioase, n-am stat să ne codim prea mult. 
Nu eşti o fiinţă prea comodă, iar Gandalf este o pacoste şi 
mai mare. Dar dacă vrei să te prezint iscoadei noastre 
principale, pot să ţi-o aduc. 


— Unde e? întrebă Frodo, uitându-se în jurul său, cu aerul 
că se aştepta ca o faţă mascată şi înspăimântătoare să 
apară dintr-un dulap. 

— Fă un pas înainte, Sam, îi ceru Merry, şi Sam se ridică, 
roşu la faţă până-n vârful urechilor. Ilată-l pe strângătorul 
nostru de informaţii! Şi a strâns multe, ascultă-mă pe mine, 
până a fost prins în cele din urmă. După care, aş zice, mi s-a 
părut că a considerat că se află sub jurământ şi n-a mai 
ciripit. 

— Sam! strigă Frodo, simțind că uimirea îşi avea şi ea 
limitele ei şi neştiind ce să facă: să se supere, să pufnească 
în râs, să răsufle uşurat sau să stea ca un caraghios. 

— Da, stăpâne, făcu spăşit Sam. Să-mi fie cu iertare, 
stăpâne. Dar n-am vrut să vă fac nici un rău, domnu' Frodo, 
şi nici domnului Gandalf. El a simţit ceva, să ştiţi, şi când aţi 
spus că mergeţi singur, el a zis Nu! ia pe cineva în care poţi 
avea încredere. 

— Dar se pare că nu pot avea încredere în nimeni, se văită 
Frodo. 

Sam se uita la el nefericit. 

— Depinde ce vrei, interveni Merry. Poţi avea încredere în 
noi că vom sări şi-n foc pentru tine - până la capătul 
capătului. Şi poţi să ai încredere în noi că vom păstra orice 
secret de-al tău - mai bine decât o poţi face tu. Dar nu te 
poţi încrede în noi că te vom lăsa să înfrunţi buclucurile de 
unul singur şi s-o ştergi fără să spui un cuvânt. Suntem 
prietenii tăi, Frodo. Oricum: asta e. Ştim aproape tot ce ţi-a 
spus Gandalf. Ştim destul de multe despre Inel. Suntem 
îngrozitor de speriaţi - dar venim cu tine; sau te vom urma 
ca nişte câini. 

— Şi, la urma urmei, stăpâne, adăugă Sam, s-ar cuveni să 
urmaţi sfatul elfilor. Gildor v-a zis că ar trebui să-i luaţi pe 
aceia care-s dornici să vină, şi nu puteţi spune că n-a fost 
aşa. 

— Nu zic nu, recunoscu Frodo, uitându-se la Sam, care 
zâmbea cu gura până la urechi. Nu zic nu, dar n-am să te 


mai cred niciodată că dormi, chiar dacă sforăi sau nu. Am să 
te învineţesc cu ghionturi ca să fiu sigur. 

Şi, întorcându-se către ceilalţi, le spuse: 

— Sunteţi o şleahtă de trădători infami. Dar fiţi 
binecuvântaţi, mai zise el, izbucnind în râs şi, ridicându-se 
în picioare, îşi desfăcu larg braţele: Mă predau. Am să 
urmez sfatul lui Gildor. Dacă primejdia n-ar fi atât de 
neagră, aş dansa de bucurie. Dar, chiar şi aşa, nu pot să nu 
mă simt fericit; mai fericit decât am fost de multă vreme 
încoace. M-am temut de seara asta. 

— Bun! Aşa rămâne. De trei ori ura pentru Căpitanul 
Frodo şi compania sa! strigară ei şi ţopăiră în jurul lui. 

Merry şi Pippin începură să cânte un cântec pe care, pare- 
se, îl pregătiseră anume pentru această ocazie. 

Era compus după modelul acelui cântec al gnomilor pe 
care-l cântase Bilbo când pornise la drum, cu atâţia ani în 
urmă, iar melodia era aceeaşi: 

Ne luăm rămas-bun de la hol, de la vatră, Ploaia poate să 
cadă, vântul poate să bată, Când se crapă de ziuă să ne afle 
departe, Peste munte, pădurea din înalt luminată - 'n 
Vâlceaua Despicată, acolo unde elfii-s în viaţă În adânci 
luminişuri, pe sub streşini de ceaţă Prin pustiu şi prin 
mlaştini călărim fără-odihnă Şi-ncotro, mai departe, drumul 
nu ne învaţă. 

Cu duşmanul în preajmă şi cu moartea la pândă Şi 
culcuşul în ceruri căutat ca-n osândă Până când or să treacă 
încercările toate Şi pe drumuri menirea să ne fie mai 
blândă - 

Iar acum să plecăm! Luminoasele zări Când se crapă de 
ziuă să ne afle călări! 

— Foarte bine, acceptă Frodo. Dar asta înseamnă că sunt 
multe de făcut înainte să mergem la culcare - sub un 
acoperiş, în seara asta în orice caz. 

— Ah! Câtă poezie, suspină Pippin. Chiar vrei să pornim 
înainte de spartul zorilor? 


— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mă tem de Călăreţii ăia Negri 
şi sunt sigur că nu e bine să stăm în acelaşi loc prea mult 
timp, mai ales într-un loc unde se ştie că mă duceam. Gildor 
chiar m-a avertizat să nu aştept. Dar tare mi-aş dori să-l văd 
pe Gandalf. Am băgat de seamă că până şi Gildor s-a arătat 
îngrijorat când i-am spus că Gandalf nu s-a mai întors. Totul 
depinde de două lucruri. Cât de curând pot Călăreţii să 
ajungă la Cotuascuns? Şi cât de curând putem pleca noi? 
Pregătirile ne vor lua destul de mult timp. 

— Răspunsul la a doua întrebare, zise Merry, este că 
putem pleca într-un ceas. Ca să zic aşa, am pregătit totul. În 
grajdul din partea cealaltă a pajiştii sunt şase ponei, 
proviziile şi echipamentul sunt gata împachetate, au mai 
rămas doar câteva schimburi de pus şi alimentele care se 
strică repede. 

— Încep să cred că toată conspirația asta şi-a împlinit 
rostul cu folos, mormăi Frodo. Dar ce ne facem cu Călăreţii 
Negri? Putem să-l mai aşteptăm o zi pe Gandalf fără să 
păţim ceva? 

— Asta depinde de ce anume crezi că ar face Călăreţii 
dacă te găsesc aici, răspunse Merry. Ar fi putut ajunge de- 
acum până aici, de bună seamă, dacă n-ar fi fost opriţi la 
Poarta-de-la-Miazănoapte, unde Gardul merge până jos, pe 
malul râului, de partea aceasta a Podului. Gărzile Porții nu i- 
ar lăsa să treacă în timpul nopţii, deşi ei ar putea forţa 
intrarea. Chiar şi în timpul zilei gărzile ar încerca să-i 
reţină, eu aşa cred, măcar până ar trimite vorbă Stăpânului 
de la Conac - căci nu le-ar plăcea cum arată Călăreţii şi cu 
siguranţă că le-ar fi teamă de ei. Pe de altă parte, [ara 
ledului nu poate ţine piept prea mult unui atac hotărât. Şi 
se prea poate ca, mâine dimineaţă, până şi un Călăreţ 
Negru care s-ar apropia de poartă şi ar spune că vrea să 
stea de vorbă cu domnul Baggins să fie lăsat să treacă. Cam 
toată lumea ştie că te întorci să locuieşti la Scobitura 
Râului. 

O vreme Frodo rămase pe gânduri. 


— M-am hotărât, zise el într-un târziu. Pornesc mâine de 
îndată ce se luminează de ziua. Dar nu merg pe drum. Căci 
aşa mai sigur ar fi să rămânem aici. Dacă ies prin Poarta-de- 
la-Miazănoapte, se va afla pe dată că am părăsit [ara 
ledului, în loc să rămână o taină cel puţin câteva zile, aşa 
cum s-ar întâmpla în celălalt caz. Mai mult decât atât: Podul 
şi Drumul de Miazăzi din apropierea hotarului vor fi 
negreşit pândite, şi dacă pătrunde vreun Călăreţ în Ţara 
ledului, şi dacă nu. Nu ştim câţi sunt; cel puţin doi, de-asta 
sunt sigur, poate mai mulţi. Singurul lucru ce-mi rămâne de 
făcut este s-o şterg frumos într-o direcţie neaşteptată. 

— Dar asta nu poate să însemne decât să intri în Pădurea 
Bătrână, se îngrozi Fredegar. Doar nu vrei aşa ceva. E la fel 
de periculos ca şi Călăreţii Negri. 

— Nu chiar, îl contrazise Merry. E o soluţie disperată, dar 
cred că Frodo are dreptate. E singura cale de a pleca fără a 
ţi se lua imediat urma. Cu puţin noroc, putem să le-o luăm 
mult înainte. 

— În Pădurea Bătrână n-o să aveţi noroc, nu se lăsă 
Fredegar convins. Nimeni n-are noroc acolo. O să vă 
rătăciţi. Nimeni nu intră acolo. 

— Ba da, intră, stărui Merry. Cei din familia Brandybuck 
intră - uneori, când îi apucă. Avem o intrare numai a 
noastră. Şi Frodo a intrat o dată, de mult de tot. Eu am 
intrat de mai multe ori; de obicei pe lumină, se înţelege, 
când copacii dorm şi sunt mai liniştiţi. 

— Ei, atunci faceţi cum credeţi de cuviinţă, cedă Fredegar. 
Eu unul mai tare mă tem de Pădurea Bătrână decât de 
orice altceva ce mi-e cunoscut: poveştile pe care le aud 
despre ea sunt adevărate coşmaruri; dar votul meu 
contează prea puţin, căci nu eu merg în călătorie. Totuşi, 
mă bucur foarte că rămâne cineva în urmă care să-i spună 
lui Gandalf ce-aţi făcut, atunci când o s-apară, căci sunt 
sigur că o să apară, şi încă foarte curând. 

Oricât ar fi ţinut la Frodo, Bolger Grasunu' n-avea nici o 
dorinţă să părăsească ţinutul sau să vadă ce se afla dincolo 


de hotarele lui. Familia lui se trăgea din Meleagul dinspre 
Soare-Răsare, mai precis din Vadul Mieilor, Plaiurile 
Podului, dar niciodată nu trecuse de partea cealaltă a 
Podului Viniac. 

După cum plănuiseră conspiratorii de la bun început, 
sarcina lui era să rămână pe loc, ca s-o scoată la capăt cu 
aceia care se vor dovedi curioşi, şi să păstreze cât mai mult 
impresia că domnul Baggins locuia încă la Scobitura Râului. 
Adusese cu sine chiar şi nişte haine vechi de-ale lui Frodo, 
ca să-şi poată juca rolul mai bine. Prea puţin se gândiseră la 
cât de periculos se putea dovedi acest rol. 

— Minunat! exclamă Frodo după ce înţelese planul. Altfel 
n-am fi avut cum să-i lăsăm un mesaj lui Gandalf. De bună 
seamă, n-am de unde şti dacă aceşti Călăreţi au sau nu 
habar să citească, dar n-aş fi îndrăznit să risc să-i las un 
mesaj scris, de teamă să nu intre ei în casă şi, scotocind, să-l 
găsească. Dar dacă Grasunu' rămâne de bunăvoie aici ca să 
aibă grijă de tot, astfel că pot să fiu sigur că Gandalf va afla 
pe ce drum am apucat-o, nu mai am de ce sta pe gânduri. 
Mâine dimineaţă la prima oră intru în Pădurea Bătrână. 

— Care va să zică, aşa rămâne, zise Pippin. Una peste alta, 
îmi place mai mult ceea ce vom face noi decât ceea ce-i 
rămâne Grăsunului de făcut - să aştepte aici până vin 
Călăreţii Negri. 

— Aşteptaţi voi până ajungeţi în Pădure, se burzului 
Fredegar. Pe vremea asta mâine o să doriţi să fiţi aici cu 
mine. 

— N-are rost să ne mai ciorovăim atâta, interveni Merry 
împăciuitor. Mai avem de strâns în bucătărie şi de controlat 
încă o dată bagajele înainte să ne culcăm. O să vă trezesc 
până se ivesc zorii. 

Când, în sfârşit, se vâri în pat, Frodo nu reuşi să adoarmă 
o bucată de vreme. Îl dureau picioarele. Era bucuros că a 
doua zi avea să călărească. Într-un târziu, se cufundă într- 
un fel de vis în care se făcea că privea de la o fereastră 
înaltă, afară, peste o mare întunecată de copaci care se 


clătinau. Departe jos, la rădăcinile lor, se distingeau 
zgomote de creaturi care se târau şi adulmecau. Era sigur 
că, mai devreme sau mai târziu, aveau să-l simtă. 

Apoi auzi un sunet în zare. Întâi crezu că era un vânt mare 
care se abătea asupra frunzişului pădurii. Dar iute înţelese 
că nu frunzele foşneau, ci Marea, departe de tot; un sunet 
pe care nu-l auzise niciodată în stare de trezie, deşi îi 
tulburase adeseori visurile. Deodată se pomeni că se găsea 
afară. lar în jur nu erau copaci. Se găsea pe o câmpie 
stearpă şi neagră, iar în aer se simţea un miros sărat 
ciudat. Ridicând privirile, văzu un turn alb şi înalt, stând 
singuratic sus de tot, pe o creastă. Îl cuprinse o dorinţă 
arzătoare de-a sui în turn pentru a vedea Marea. Începu să 
urce cu greu povârnişul, spre turn, dar dintr-o dată pe cer 
apăru o lumină şi răsună bubuitul unui tunet. 

Chapter 8 Pădurea Bătrână. 

Frodo se trezi dintr-o dată. În camera era încă întuneric. Îl 
zări pe Merry stând cu o lumânare în mână şi lovind în uşă 
cu mâna cealaltă. 

— Gata, gata! Ce e? întreba Frodo, încă tulburat şi uluit. 

— Ce să fie! strigă Merry. E vremea să te scoli. E patru şi 
jumătate şi ceața groasă. Hai! Sam s-a şi apucat de micul 
dejun. Chiar şi Pippin s-a trezit. Eu mă duc să înşeuez 
poneii şi să-l aduc pe acela care va căra bagajele. Trezeşte-l 
şi pe trântorul de Grăsun! Măcar să se scoale ca să ne 
conducă. 

Curând după ora şase, cei cinci hobbiţi erau gata de 
plecare. Bolger Grasunu' căsca de zor. Se furişară tiptil din 
casă. Merry porni primul, ducând de dârlogi un ponei 
împovărat cu bagaje, şi o luă pe o poteca ce trecea printr- 
un hăţiş din spatele casei, ca apoi să traverseze câteva 
fânețe. Frunzele copacilor luceau şi ceața picura de pe 
fiecare creangă şi crenguţă; iarba era surie, acoperită de 
roua rece. Nimic nu se clintea, iar zgomotele îndepărtate 
răsunau aproape şi limpezi: cotcodăcitul găinilor într-o 
ogradă, o uşă închizându-se undeva. 


În grajd găsiră poneii: animale mici şi voinice, aşa cum le 
plăceau hobbiţilor, nu neapărat iuți, însă bune de tras din 
greu o zi întreagă. Încălecară şi curând se pierdură în ceața 
ce părea să nu se deschidă de bunăvoie în calea lor; în 
schimb, se închidea amenințătoare în urmă. După ce 
călăriră aproape o oră, agale şi fără să-şi vorbească, văzură 
Gardul ivindu-se brusc din negură în faţa lor. Era înalt şi 
acoperit de un fileu argintiu de plase de păianjen. 

— Cum o să treceţi prin ăsta? întreba Fredegar. 

— Veniţi după mine, zise Merry, şi veţi vedea. 

O luă la stânga pe lângă gard şi nu după multă vreme 
ajunseră într-un loc unde acesta era uşor scobit, urmând 
buza unei gropi. La oarecare distanţă de Gard fusese 
săpată o bortă ce intra în pantă uşoară în pământ. Malurile 
erau întărite cu cărămidă, înălțându-se treptat până se 
uneau deasupra, formând un tunel sfredelit adânc sub 
Gard, ieşind în groapa aflată de cealaltă parte a lui. 

Aici se opri Bolger Grasunu'. 

— Rămâi cu bine, Frodo, zise el. 'Tare-aş fi vrut să nu intri 
în Pădure. Sper doar să n-ai nevoie să fii salvat înainte de 
lăsarea serii. Dar noroc îţi urez şi azi şi în toate zilele. 

— Dacă nu-s şi alte lucruri rele înainte-mi în afară de 
Pădure, înseamnă că am noroc, oftă Frodo. Să-i spui lui 
Gandalf s-o ia repede pe Drumul spre Soare-Răsare: în 
curând ne vom întoarce la el şi vom merge cât mai repede 
cu putinţă. 

— Cu bine! strigară ceilalţi şi coborâră panta în galop, 
dispărând în tunel, unde Fredegar nu-i mai putea vedea. 

Era întuneric şi umezeală acolo. Capătul celălalt era blocat 
cu o poartă din gratii groase de fier. Merry descalecă şi o 
descuie, iar după ce trecură toţi o împinse la loc. Poarta se 
închise cu un zgomot metalic, iar încuietoarea clincăni. 
Sunetul nu prevestea nimic bun. 

— Poftim, zise Merry. Aţi părăsit Comitatul, acum sunteţi 
afară, şi încă la marginea Pădurii Bătrâne. 


— Sunt adevărate poveştile ce se spun despre ea? întrebă 
Pippin. 

— Nu ştiu despre care poveşti vorbeşti, răspunse Merry. 
Dacă e vorba de poveştile alea vechi de speriat copiii, pe 
care le spuneau dădăcile Grăsunului, despre tot felul de 
spiriduşi şi lupi şi altele de soiul ăsta, aş zice că nu-s 
adevărate. Cel puţin eu nu cred în ele. Dar Pădurea este 
stranie. Spre deosebire de Comitat, aici tot ce se afla în ea 
este mult mai viu, mai atent la ceea ce se petrece, ca să zic 
aşa. lar copacilor nu le plac străinii. Îi urmăresc. De obicei 
se mulţumesc doar să-i urmărească, atât cât ţine lumina 
zilei, şi nu prea fac mare lucru. Uneori, cei mai puţin 
prietenoşi pot să scape o ramură, să scoată o rădăcină, său 
să-i apuce cu o plantă târâtoare lungă. Dar noaptea poate 
deveni foarte periculos, aşa mi s-a spus. Mi s-a întâmplat 
doar o dată să mă aflu în ea după lăsarea întunericului, şi 
atunci foarte aproape de Gard. Mi s-a năzărit că toţi copacii 
şopteau între ei, transmiţându-şi veşti şi complotând într-o 
limbă necunoscută; iar ramurile se clătinau şi se agitau fără 
să fi bătut vântul. Se spune că, de fapt, copacii se mişcă 
într-adevăr şi pot să-i înconjure pe străini şi să-i prindă 
înăuntru. De mult de tot, au atacat chiar şi Gardul; au venit, 
s-au înrădăcinat zdravăn şi s-au aplecat peste el. Dar au 
venit hobbiţii şi au tăiat sute şi apoi au făcut un foc de 
tabăra uriaş în Pădure şi au ars pământul pe o fâşie lungă la 
răsărit de Gard. După asta, copacii au renunţat să atace, 
dar au devenit tare neprietenoşi. Încă exista o suprafaţă 
stearpă mare, nu departe în interior, acolo unde a fost făcut 
focul. 

— Doar copacii sunt periculoşi? întrebă Pippin. 

— Mai sunt tot felul de ciudăţenii ce trăiesc adânc în 
Pădure, în partea cealaltă a ei, sau aşa am auzit; dar n-am 
văzut nimic de acest soi. Totuşi, este ceva ce taie poteci. De 
câte ori intră careva în Pădure, găseşte drumuri deschise; 
dar astea par să se mişte şi să se strămute din când în când 
într-un fel tare ciudat. Nu departe de acest tunel se află, 


sau s-a aflat vreme îndelungată, începutul unei poteci 
destul de late, care ducea la Poiana Focului, iar de acolo 
venea mai mult sau mai puţin în direcţia noastră, spre nord- 
est. Aceasta e poteca pe care vreau s-o găsesc. 

Hobbiţii părăsiră poarta tunelului şi traversară groapa cea 
lată. De partea cealaltă se desluşea cu greu o potecă ce 
urca spre poala Pădurii, cam la o sută de metri, poate mai 
mult, depărtare de Gard; dar de cum ajunseră sub 
coroanele copacilor, aceasta dispăru. Uitându-se în urmă, 
zăriră linia întunecată a Gardului printre trunchiurile 
copacilor ce se îngrămădeau încă de pe-acum în jurul lor. În 
faţă nu vedeau altceva decât trunchiuri de nenumărate 
dimensiuni şi forme: drepte sau îndoite, răsucite, aplecate, 
late sau zvelte, netede sau cioturoase şi rămuroase; şi toate 
erau verzi sau sure din pricina muşchiului şi a unor 
excrescenţe zburlite şi lipicioase. 

Merry era singurul care părea vesel. 

— Mai bine ai lua-o înainte şi ai găsi poteca aia, îl sfătui 
Frodo. Să nu ne pierdem unul de altul sau să uitam de care 
parte se află Gardul. 

Aleseră o anume direcţie printre copaci, iar poneii 
înaintau ocolind cu atenţie multele rădăcini întortocheate şi 
împletite între ele. Pământul nu era acoperit de vegetaţie. 
Urca întruna şi, pe măsură ce înaintau, copacii păreau să 
devină tot mai înalţi, mai întunecaţi şi mai deşi. Nu se auzea 
nici un sunet, doar din când în când câte-un strop de 
umezeală picura printre frunzele nemişcate. Deocamdată 
nu răzbătea vreo şoaptă sau vreo mişcare dinspre ramuri; 
dar hobbiţii aveau senzaţia neplăcută că erau urmăriţi cu o 
dezaprobare ce se transforma încet în aversiune şi chiar 
duşmănie. Senzaţia se accentua, până când se pomeniră că- 
şi ridicau iute privirile în sus, sau se uitau îndărăt, parcă 
aşteptând o lovitură din senin. 

Poteca nu se zărea încă nicăieri, copacii păreau tot timpul 
că li se pun în cale. Pippin simţi dintr-o dată că nu mai 
putea suporta şi scoase un strigăt fără veste: 


— Ai! Ai! Nu vreau să fac nimic. Doar lăsaţi-mă să trec, vă 
rog! Ceilalţi se opriră speriaţi; dar strigătul lui căzu ca 
înăbuşit de o cortină grea. Nu răsuna nici ecou, nici 
răspuns, deşi pădurea păru să se îndesească şi mai tare şi 
să pândească mai abitir. 

— Eu n-aş striga în locul tău, îl mustră Merry. Faci mai 
mult rău decât bine. 

Frodo începea să se îndoiască de putinţa lor de a găsi o 
cale şi se întrebă dacă nu cumva greşise făcându-i pe 
ceilalţi să vină în pădurea asta îngrozitoare. Merry se uită 
ba într-o parte, ba în alta, dând semne că nu prea era sigur 
în ce direcţie s-o apuce. Lui Pippin nu-i scăpă nesiguranța 
lui. 

— Nu ţi-a trebuit mult ca să ne rătăceşti, îl luă el peste 
picior. Dar în aceeaşi clipă Merry scoase un fluierat şi arătă 
înainte. 

— Măi, măi, mormăi el. Copacii ăştia chiar se mişcă. Uite 
Poiana Focului în faţă (sau cel puţin aşa sper), dar poteca 
înspre acolo îmi pare că s-a mutat din loc. 

Se lumina tot mai mult, pe măsură ce înaintau. Pe 
neaşteptate, ieşind dintre copaci, se pomeniră într-un 
spaţiu larg şi circular. Deasupra se zărea cerul, albastru şi 
senin spre surprinderea lor, căci jos, sub acoperişul Pădurii, 
nu putuseră vedea apropierea dimineţii şi ridicarea 
negurilor. Soarele însă nu se înălţase destul ca să 
strălucească în poiană, deşi razele lui poposiseră pe 
vârfurile copacilor. Frunzişul era mai des şi mai verde de 
jur-împrejurul poienii, formând aproape un zid compact. 
Copaci nu creşteau, doar iarba aspră şi plante înalte 
nenumărate: cucută şi pătrunjel sălbatic, cu lujerele 
păioase şi ofilite, răscoage ce-şi scuturau sămânţa ca o 
cenuşă pufoasă, urzici luxuriante şi scaieţi uriaşi. Un loc 
lugubru, dar, după desişul Pădurii, părea o gradină 
fermecătoare şi veselă. 

Hobbiţii prinseră curaj şi, plini de speranţă, ridicară 
privirile spre cerul tot mai luminat de astrul zilei. În capătul 


celălalt al poienii era o spărtură în peretele format de 
copaci şi mai departe se zărea desluşit o potecă. Vedeau 
cum se adânceşte în pădure, lăţindu-se uneori şi 
deschizându-se deasupra, deşi copacii iute se apropiau din 
nou, umbrind-o cu ramurile lor întunecoase. Pe această 
potecă o apucară şi ei. Drumul continua să urce în pantă 
domoală, dar ei mergeau acum mai repede ca înainte şi cu 
inima ceva mai uşoară, căci li se părea că Pădurea se 
îmblânzise şi îi lăsa să treacă nestingheriţi. 

Nu după multă vreme aerul deveni fierbinte şi înăbuşitor. 
Copacii se apropiară din nou de ambele părţi, astfel că nu 
se mai putea vedea până departe în faţă. Mai dihai ca 
înainte simțeau cum pădurea îi încolţea cu reaua ei voinţă. 
Era atâta linişte în jur, încât călcătura copitelor poneilor, 
foşnind pe frunzele uscate şi împiedicându-se când şi când 
de rădăcinile ascunse, bubuia ca tunetul în urechile lor. 
Frodo încercă să cânte ceva ca să-i încurajeze, dar vocea lui 
se transformă în murmur. 

Ooo! Rătăcitori în ţara umbrită, Nu disperaţi, căci deşi 
nesfârşită Noaptea pădurilor tot o să piară Şi trecând veţi 
vedea soarele iară, Soarele-n apus, soarele-n răsărit, Ziua 
ce s-a dus, ziua ce-a venit., Căci spre asfinţit ori înspre 
apus, Şi pădure şi umbre s-au tot dus, s-au dus. 

Dus - nici nu rosti bine cuvântul şi vocea i se stinse. Aerul 
părea greu şi rostirea cuvintelor obositoare. Chiar în 
spatele lor o cracă groasă se desprinse dintr-un copac 
bătrân, aplecat peste potecă, şi căzu cu o trosnitură la 
pământ. Copacii păreau că se închid în faţa lor. 

— Nu le place să audă vorbindu-se despre pieire şi dureri, 
observă Merry. Eu n-aş mai cânta nimic deocamdată. 
Aşteaptă să ajungem cu adevărat la poala pădurii, şi atunci 
o să ne-ntoarcem spre ea şi-o să-i cântam în cor. 

Vorbea cu veselie, iar dacă simţea vreo nelinişte, n-o arăta. 
Ceilalţi nu răspunseră. Erau descurajaţi. O greutate mare îi 
apăsa inima lui Frodo, căci regreta acum fiecare pas pe 
care-l făcea cu gândul să sfideze ameninţarea pădurii. 


Tocmai voia să se oprească şi să le propună să se întoarcă 
(dacă mai puteau face asta), când se petrecu ceva cu totul 
neaşteptat. Poteca încetă să urce, continuând o vreme să 
înainteze orizontal. Copacii întunecaţi se retraseră, încât 
hobbiţii văzură poteca în faţă, ca o linie aproape dreaptă. 
La o oarecare distanţă se înălța vârful verde al unui deal, 
fără nici un copac pe el, ca un cap pleşuv ieşind din pădurea 
înconjurătoare. După câte îşi dădeau seamă, într-acolo se 
îndrepta poteca. 

Grăbiră pasul, bucuroşi la gândul că vor urca o vreme 
deasupra acoperişului Pădurii. După ce cobori puţin, poteca 
începu din nou să urce, ducându-i într-un târziu până la 
poala dealului abrupt. Acolo părăsi copacii şi se afundă în 
iarbă. Pădurea împrejmuia dealul precum o coamă deasă de 
păr ce se isprăvea brusc într-un cerc în jurul creştetului 
ras. 

Hobbiţii îşi duseră poneii în sus, dând ocol dealului de mai 
multe ori până ajunseră în vârf. Acolo se opriră şi priviră în 
jur. Aerul strălucea în lumina soarelui, dar era pâclos; nu 
puteau vedea prea departe. În jurul lor însă, ceața 
dispăruse; deşi ici şi colo adăsta în golurile dintre copaci, 
iar înspre miazăzi, unde era o vale adâncă, ce tăia Pădurea 
dintr-o parte în alta, ceața se ridica încă precum un abur 
sau ca fuioarele de fum alb. 

— Aia e, spuse Merry, arătând cu mâna, aia e linia râului 
Salcia. Izvorăşte din Gruiuri şi curge pieziş spre sud-vest 
prin mijlocul Pădurii, ca să se verse în Viniac, mai jos de 
Fânar. Noi nu vrem s-o luăm în direcţia aia! Se zice că Valea 
Salcia este cea mai stranie parte a întregii păduri - locul de 
unde, pare-se, ar porni toate ciudăţeniile. 

Ceilalţi priviră în direcţia arătată de Merry, însă nu prea 
aveau ce vedea, în afară de ceţuri deasupra văii adânci şi 
pline de umezeală; iar dincolo de ea, jumătatea dinspre 
miazăzi a Pădurii pierea din vedere. 

Pe vârful dealului, soarele devenea fierbinte. Trebuie că 
era în jur de ora unsprezece; dar pâcla uşoară a toamnei 


încă îi împiedica să vadă prea departe, oriîncotro s-ar fi 
uitat. Spre apus nu distingeau nici linia Gardului şi nici 
Valea Viniac, aflată dincolo de el. Înspre miazănoapte, unde 
li se îndreptară privirile pline de speranţă, nu se vedea 
nimic din ce-ar fi putut să însemne linia marelui Drum de 
Miazăzi, adică acolo unde voiau să ajungă. Se găseau pe o 
insulă în mijlocul unui ocean de copaci, iar orizonturile erau 
ascunse vederii. 

În partea dinspre miazăzi şi răsărit, terenul cobora foarte 
abrupt, ca şi cum povârnişurile dealului continuau departe 
în jos, sub coroanele copacilor, precum țărmurile unei 
insule care formează în realitate laturile unui munte 
crescut din adâncurile apelor. Aşezându-se pe buza verde a 
râpei, începură să mănânce merindele pe care şi le 
pregătiseră pentru prânz, plimbându-şi în acest timp 
privirile peste pădurea de dedesubt. Cum soarele se 
înălţase şi trecuse de crucea amiezii, reuşiră să zărească în 
depărtare, înspre răsărit, liniile cenuşii-verzui ale Gruiurilor 
întinzându-se în acea parte dincolo de Pădurea Bătrână. 
Priveliştea îi înveseli nespus de mult; căci era tare bine să 
vadă ceva dincolo de hotarele pădurii, chiar dacă nu aceea 
era direcţia în care aveau de gând să se îndrepte, atâta 
vreme cât acest lucru depindea de ei: căci Gruiurile 
gorgane aveau un renume la fel de sinistru printre hobbiţi 
ca şi Pădurea însăşi. 

Într-un târziu, hotărâră că era timpul să o pornească iarăşi 
la drum. Poteca ce-i adusese până la poalele dealului 
reapăru la nord; merseră ei ce merseră pe ea, când 
deodată îşi dădură seamă că o ţineau tot spre dreapta. 
Curând începu să coboare abrupt, semn că, de fapt, se 
îndrepta spre valea râului Salcia: numai că ei nu într-acolo 
doreau să meargă. După ce cumpăniră o vreme, hotărâră 
să părăsească poteca amăgitoare şi s-o ia spre 
miazănoapte; chiar dacă nu reuşiseră să-l vadă de pe deal, 
Drumul acolo se afla şi nu putea fi prea departe. Tot spre 
miazănoapte, cam la stânga potecii, terenul părea să fie mai 


uscat şi mai deschis, urcând spre nişte costişe unde copacii 
se răreau şi unde pinii şi brazii luau locul stejarilor, al 
ulmilor şi al altor copaci ciudaţi şi fără de nume din pădurea 
deasă. 

La început, alegerea lor se arătă a fi bună; mergeau mai 
repede, deşi, de câte ori aveau ocazia să zărească o rază de 
soare într-un luminiş, nu pricepeau cum, dar parcă o 
apucaseră spre răsărit. După o vreme însă, copacii se 
îndesiră din nou, exact acolo unde, văzuţi de departe, 
păruseră a se rări şi a se descâlci. Apoi, pe neaşteptate, se 
iviră scobituri adânci în pământ. Ca nişte şleauri de roţi 
uriaşe, sau ca nişte şanţuri late şi drumuri surpate de mult 
nefolosite şi sufocate de rugi. Cele mai multe dintre sco- 
biturile acestea tăiau direcţia de mers a hobbiţilor şi nu 
puteau fi traversate decât coborând până în fundul lor şi 
urcând pe partea cealaltă, ceea ce era chinuitor şi obositor 
pentru poneii lor. De câte ori coborau, se pomeneau 
nimerind în hăţişuri dese şi mărăcinişuri care nicicum nu 
voiau să-i lase să treacă prin stânga lor, făcându-le loc doar 
atunci când o luau spre dreapta; şi trebuiau să meargă o 
bună bucată de drum pe fundul şanţului până găseau un loc 
unde să poată urca pe malul celălalt. De câte ori se căţărau 
afară, copacii păreau să se fi îndesit şi întunecat şi mai 
mult; spre stânga, în susul pantei, era aproape imposibil de 
găsit un drum, încât, neavând de ales, o luau spre dreapta, 
înspre vale. 

După o oră sau două, pierduseră orice simţ al direcţiei, 
deşi ştiau foarte bine că de mult nu se mai îndreptau spre 
miazănoapte. Fuseseră abătuţi din drum, iar acum nu 
făceau altceva decât să urmeze o direcţie aleasă de 
altcineva - spre sud-est, înspre inima Pădurii, nicidecum 
înspre marginile ei. 

Era de-acum târziu după-amiaza atunci când coborâră, 
dar mai mult se rostogoliră, într-un şanţ mai lat şi mai 
adânc decât toate pe care le traversaseră până atunci. Era 
atât de abrupt şi de năpădit de hăţişuri, încât se dovedi 


imposibil să mai iasă din el, în oricare parte ar fi apucat-o, 
decât dacă-şi părăseau poneii şi-şi lăsau bagajele în urmă. 
Nu le rămânea decât să meargă pe fundul şanţului spre 
vale. Pământul deveni tot mai moale, chiar mocirlos din loc 
în loc; din maluri ţâşneau izvoare, încât curând se treziră că 
înaintau de-a lungul unui pârâiaş ce se prelingea şi susura 
prin albia buruienoasă. Apoi coborâşul se făcu tot mai 
abrupt, iar pârâiaşul se transformă într-un pârâu iute şi 
zgomotos, care se prăvălea şi sărea pe pripor în jos. 
Ajunseseră într-o viroagă adâncă şi abia luminată, deasupra 
căreia copacii se arcuiau departe în sus. 

Hobbiţii îşi continuară drumul anevoios, pe lângă albia 
râului, când, pe neaşteptate, ieşiră din întunecime. Ca 
printr-o poartă, în faţa lor văzură lumina soarelui. 
Apropiindu-se de acea deschizătură, descoperiră că locul pe 
unde coborâseră ei era, de fapt, o fisură într-un mal înalt şi 
abrupt, aproape un stei. La poalele acestuia se găsea o 
întindere mare de iarbă şi stuf, iar în depărtare se zărea un 
alt mal, aproape la fel de abrupt. O după-masă aurie, 
scăldată în razele apusului, adăsta caldă şi somnoroasă 
peste şesul dintre cei doi pereţi. Tăindu-l prin mijloc, un râu 
întunecat, cu apa cafenie, curgea şerpuit printre sălcii 
bătrâne, pe sub arcurile lor, împiedicându-se în coroane 
căzute şi ducându-şi la vale undele împestriţate de mii de 
frunze de salcie scuturate. Aerul însuşi părea greu din 
pricina frunzelor care fremătau galbene pe crengi; căci jos 
în vale adia o boare caldă şi blândă, în suflarea căreia 
trestiile foşneau, iar crengile sălciilor trosneau încetişor. 

— Aşa deci, acum măcar îmi pot face o idee despre unde 
suntem, zise Merry. Am mers aproape în direcţia opusă 
celei în care doream noi să mergem. Ăsta e Râul Salcia! Am 
s-o iau înainte să cercetez terenul. 

leşi în lumina soarelui şi dispăru în iarba înaltă. Se 
întoarse nu după multă vreme şi le spuse că solul era destul 
de bun între piciorul peretelui şi râu; în câteva locuri limbi 


de pământ uscat, acoperite cu iarbă, coborau până pe malul 
apei. 

— Mai mult, continuă el, mi se pare că am zărit o potecă ce 
merge de partea asta, de-a lungul malului. Dacă o luăm la 
stânga şi o apucăm pe ea, ar trebui ca în cele din urmă să 
ieşim din Pădure în partea ei de răsărit. 

— Poate, zise Pippin neîncrezător. Adică dacă poteca 
ajunge până acolo, dacă nu cumva ne bagă în vreo mocirlă 
şi ne lasă acolo. Cine a făcut poteca asta, ai vreo idee, şi de 
ce? Pun capul că n-a fost tăiată de hatârul nostru. Sunt din 
ce în ce mai bănuitor cu Pădurea şi cu tot ce-i în ea şi încep 
să cred în toate poveştile pe care le-am auzit despre ea. Şi 
poţi să-mi spui cât de mult avem de mers spre răsărit? 

— Nu, răspunse Merry. Nu pot. Habar n-am cât de departe 
la vale pe râu suntem, sau cine-ar putea umbla pe aici atât 
de des, încât să taie o asemenea potecă. Dar nu văd şi nu-mi 
trece prin minte nici o altă cale de ieşire. 

Nemaiavând nici unul ce spune, se aliniară în şir indian, cu 
Merry în frunte, care-i conduse pe drumul pe care-l 
descoperise. De jur-împrejur, iarba şi stuful creşteau 
mănoase şi înalte, uneori trecându-le mult peste capete; 
dar, odată găsită, poteca putea fi urmată cu uşurinţă, cu 
toate şerpuirile ei pentru a găsi pământul mai uscat printre 
mlaştini şi ochiuri de apă. Ici şi colo traversa râuleţe ce 
coborau prin făgaşuri din tăpşanele păduroase mai înalte, 
ca să se verse în Salcia, şi în aceste locuri poteca era 
înlocuită de trunchiuri de copaci sau mănunchiuri de 
vreascuri aşezate de-a curmezişul. 

Hobbiţilor le era din ce în ce mai cald. Oştiri de muşte de 
cele mai felurite soiuri le bâzâiau în jurul urechilor, iar 
soarele după-amiezei le pârjolea spatele. Când sperau mai 
puţin, se pomeniră în umbră, o umbră subţire, aruncată de 
ramurile mari şi cenugşii ce se întindeau peste potecă. 
Fiecare pas înainte era făcut cu tot mai puţină tragere de 
inimă. Somnolenţa părea să se strecoare afară din pământ 


şi să urce prin picioarele lor, părea să se cearnă blând din 
aer peste capetele şi ochii lor. 

Frodo simţi cum îi cade bărbia în piept şi cum nu-şi mai 
poate ţine capul drept. Chiar în faţa lui, Pippin se prăbuşi în 
genunchi. Frodo se opri. 

— N-are rost, îl auzi el pe Merry spunând. Nu pot să mai 
fac nici un pas dacă nu mă odihnesc. Trebuie să trag un pui 
de somn. Sub sălcii e răcoare. Mai puţine muşte. 

Lui Frodo nu-i plăcea ce auzea. 

— Veniţi! le strigă el. Nu putem dormi aici. Mai întâi 
trebuie să ieşim din Pădure. 

Dar ceilalţi erau prea pierduţi ca să le mai pese. Sam 
stătea lângă ei, căscând şi clipind buimac. 

Frodo simţi deodată că somnul îl răpune. Capul îi plutea. 
În văzduh aproape că nu se mai auzea nici un sunet. 
Mugştele nu mai bâzâiau. Doar un murmur blând, ca un 
cântec şoptit pe jumătate, părea să freamăte în crengile de 
deasupra. Frodo îşi înălţă ochii grei şi văzu aplecându-se 
asupra lui o salcie uriaşă, bătrână şi acoperită cu un puf 
alb. Părea enormă, ramurile răşchirate se întindeau ca nişte 
braţe cu multe mâini şi cu degete lungi, trunchiul noduros 
şi contorsionat se căsca în scorburi largi, care trosneau 
uşor atunci când se mişcau ramurile. Frunzele ce tremurau 
pe cerul senin îl ameţiră pe Frodo, făcându-l să se împiedice 
şi să cadă lat în iarbă. 

Merry şi Pippin se târâră în faţă şi se aşezară cu spatele la 
trunchiul sălciei. Marile scorburi se deschiseră şi mai mult 
ca să-i primească, în timp ce salcia se clătina şi trosnea. Cei 
doi îşi ridicară privirile spre frunzele galbene şi cenuşii, 
care se legănau uşor în lumină şi cântau. Hobbiţii închiseră 
ochii, după care li se păru că aud cuvinte, cuvinte 
răcoroase, susurând ceva despre apă şi somn. Merry şi 
Pippin se lăsară pradă vrăjii şi adormiră buştean la piciorul 
uriaşei sălcii cenuşii. 

Frodo rămase o vreme întins, luptându-se cu somnul ce-l 
năucea: apoi, cu mare efort, se chinui să se ridice în 


picioare. Simţi o dorinţă irezistibilă de-a atinge apa rece. 

— Aşteaptă-mă, Sam, bolborosi el. Trebuie să-mi scald 
puţin picioarele. 

Ca prin vis se îndreptă înainte, spre partea dinspre apă a 
salciei, unde rădăcini mari şi contorsionate crescuseră până 
în apă, ca nişte pui noduroşi de dragon ce se întindeau să se 
adape. Frodo încălecă o rădăcină din aceasta şi-şi cufundă 
picioarele înfierbântate în unda rece şi maronie; acolo şi 
adormi, cu spatele rezemat de copac. 

Sam se aşeză şi se scărpină în creştet, căscând cu gura 
mare cât o peşteră. Era îngrijorat. După-amiaza era târzie, 
iar această somnolenţă nu i se părea lucru curat. 

— În spatele poveştii ăsteia e ceva mai mult decât soarele 
şi aerul cald, murmură el pentru sine. Nu-mi place copacul 
ăsta mare de tot. N-am încredere în el. Ia auzi-l cum cântă 
acum despre somn. N-o să-i meargă. 

Îşi adună puterile, se ridică în picioare şi porni împleticit 
să vadă ce se întâmplase cu poneii. Descoperi că doi dintre 
ei se depărtaseră destul de mult pe potecă; şi tocmai îi 
prinsese din urmă şi-i aducea acum înapoi lângă ceilalţi, 
când auzi două sunete; unul tare, iar celălalt slab, dar 
distincte amândouă. Primul era o plescăitură, ca atunci 
când un obiect greu cade în apă; cel de-al doilea, un sunet 
ca de clinchet de clanţă, când o uşă se închide fără zgomot, 
dar repede. 

Sam fugi spre râu. Frodo era în apă, aproape de mal, şi o 
rădăcină mare părea să stea peste el şi să-l apese în jos, dar 
nu se zbătea. Sam îl prinse de haină şi-l trase de sub 
rădăcină; cu mare greutate îl aburcă pe mal. Aproape 
imediat Frodo se trezi, tuşi, vomită. 

— Ştii, Sam, zise el într-un târziu, copacul ăsta fioros m-a 
aruncat înăuntru. Am simţit. Rădăcina aia mare s-a răsucit 
şi m-a băgat înăuntru. 

— Eraţi în lumea viselor, domnu' Frodo, aşa îmi vine să 
cred. N-ar trebui să şedeţi în asemenea loc dacă sunteţi 
somnoros. 


— Ce-i cu ceilalţi? întrebă Frodo. Mă-ntreb ce vise au ei. 
Trecură de partea cealaltă a copacului, şi abia acum 
pricepu Sam ce fusese acel clinchet pe care-l auzise. Pippin 
dispăruse. Se aşezase lângă o scorbură care se închisese 
atât de bine, încât nu se mai zărea nici măcar o crăpătură. 
Merry era prins şi el în capcană: o altă scorbură se 
închisese în jurul taliei lui; picioarele îi rămăseseră afară, 
dar restul trupului se găsea într-o deschizătură 
întunecoasă, ale cărei margini îl strângeau ca-ntr-un cleşte. 

Frodo şi Sam se năpustiră mai întâi asupra trunchiului de 
care se rezemase Pippin. Apoi se chinuiră ca scoşi din minţi 
să deschidă fălcile scorburii ce-l ţineau prizonier pe 
sărmanul Merry. Zadarnic. 

— Ah, ce grozăvie, strigă înnebunit Frodo. Ce ne-a trebuit 
să venim în Pădurea asta îngrozitoare? Ce n-aş da să fim 
acum cu toţii la Scobitura Râului. 

Izbi în copac cu toată puterea, fără să-i pese că-şi rănea 
picioarele. Un fior abia perceptibil străbătu trunchiul până 
sus la ramuri; frunzele foşniră şi susurară, dar freamătul 
aducea acum mai degrabă a hohot de râs pierdut în 
depărtare. 

— N-avem cumva vreun topor prin bagajele noastre, 
domnu' Frodo? întrebă Sam. 

— Am adus o bărdiţă, ca să tăiem surcele pentru foc. Dar 
nu ne-ar fi de prea mare folos. 

— Ia staţi niţel, sări Sam, luminat de-un gând când auzi de 
focul de surcele. Am putea izbuti ceva cu focul. 

— Am putea, zise Frodo, deşi nu arăta prea convins. Am 
izbuti să-l prăjim pe Pippin de viu înăuntru. 

— Întâi şi-ntâi i-am face un rău copacului ăstuia, măcar să- 
| speriem, se burzului Sam încrâncenat. Dacă nu-l 
eliberează, îl dobor, chiar de-ar fi să-l rod cu dinţii. 

Dădu fuga la ponei şi nu după mult timp se întoarse cu 
două cutii de iască şi o bărdiţă. 

Adunară iute iarbă şi frunze uscate şi bucăţi de coajă de 
copac; făcură un morman de crengi frânte şi surcele. Le 


aduseră pe toate lângă trunchi, de partea opusă celei în 
care se aflau prinşi hobbiţii. Sam lovi bucăţile de iască şi de 
la prima scânteie iarba uscată se aprinse şi o limbă de foc şi 
o şuviţă de fum se înălţară cât ai clipi. Crenguţele trosniră. 
Degete mici de foc atinseră coaja uscată şi crestată a 
copacului bătrân, pârjolind-o. Întreaga salcie fu cuprinsă de 
tremur. Frunzele păreau să sâsâie deasupra capetelor lor, 
un sâsâit de durere şi mânie. Un țipăt ascuţit răsună de 
acolo de unde se afla Merry, iar din străfundul copacului îl 
auziră pe Pippin scoțând un urlet înăbuşit. 

— Stingeţi-l! Stingeţi-l! ţipă Merry. O să mă frângă în două 
dacă n-o faceţi. Aşa zice! 

— Cine? Ce? strigă Frodo, fugind în partea cealaltă a 
copacului. 

— Stinge-l! Stinge-l! îl auziră pe Merry rugându-se. 
Ramurile sălciei începură să se zbată violent. Se auzea un 
sunet ca de vânt ce se înteţeşte şi se repede asupra 
crengilor tuturor celorlalţi copaci din jur, ca şi cum cei doi 
hobbiţi ar fi aruncat o piatră în somnul liniştit al văii râului, 
stârnind astfel clipociri de mânie ce s-ar fi răspândit în 
întreaga Pădure. Sam lovi cu piciorul în focul timid şi stinse 
sub tălpi scânteile împrăştiate în jur. Dar Frodo, fără să ştie 
prea bine ce-l apucase să facă ceea ce făcea sau ce spera 
prin asta, o rupse la fugă pe cărare, strigând ajutor! ajutor! 
ajutor! Avea senzaţia că şi el abia dacă-şi auzea vocea 
piţigăiată: parcă vântul sălciei i-o smulsese şi i-o alungase 
de cum rostise acele cuvinte, înecându-i-o în fremătarea 
zgomotoasă a frunzelor, îl cuprinse disperarea: se simţea 
pierdut şi neghiob. 

Deodată se opri locului. Primise un răspuns, sau aşa i se 
păruse: dar ar fi zis că venea din spatele lui, din josul 
potecii, de departe din Pădure. Se întoarse, ascultă şi 
curând nu mai avu nici o îndoială: cineva cânta un cântec; o 
voce adâncă şi veselă cânta fără griji, fericită, dar vorbele 
n-aveau nici o noimă: 

Hei hop! Hopa-hop! Dumbi-mambi-rop! 


Hopa-hop! Ţop în salcă! [o bambilo! 

Tom, Bom, vesel, Tom, Bombadilo 'Tom! 

Pe jumătate plini de speranţă, pe jumătate temându-se de 
o nouă primejdie, Frodo şi Sam rămaseră neclintiţi. Pe 
neaşteptate, dintr-un şir lung de vorbe aiurea (aşa păreau, 
cel puţin) vocea se înălţă puternică şi răspicată şi dădu glas 
următorului cântec: 

Hei hop! Fată dragă Bate vântul ziua-ntreagă, Şi spre 
dealuri aurii Zboară-n stoluri graurii. 

Fiica Râului şi ea, Draga mea, domniţa mea, Ca o salcie 
plecată Decât apa mai curată, Stă şi-aşteaptă către seară 
Roi de stele să răsară - 

Ţopăind ca un copil, Tom bătrânul Bombadil Flori de nufăr 
aducând Se-ntoarce acas' cântând Hei-hop! Hopa-hop! 

Olario! Bambi-rop, Goldberry, Aurită Fragă, Floarea 
dragostei cea dragă! 

Omul-Salcie, săracul, Singur şi bătrân ca veacul, Pe sub 
mâluri mai afunde Rădăcinile-şi ascunde. 

Seara în curând se lasă, Iom grăbit se-ntoarce-acasă Şi-n 
al florilor potop Cântă, cântă! Hopa-hop! 

Frodo şi Sam stăteau ca vrăjiţi. Vântul se potoli. Frunzele 
atârnau din nou tăcute de crengile nemişcate. Cântecul 
izbucni iarăşi şi, dintr-o dată, ţopăind şi dansând pe potecă, 
se ivi deasupra stufului o pălărie veche şi pleoştită, cu o 
calotă înaltă şi o pană lungă şi albastră înfiptă în panglică. 
Încă o ţopăitură şi o învârtitură şi în faţa ochilor celor doi 
hobbiţi apăru un om, sau cam aşa ceva. Oricum, era prea 
mătăhălos ca să fie hobbit, şi totuşi nu chiar atât de înalt ca 
pentru cei din Seminţia Mare, deşi făcea tot atâta gălăgie 
cât unul dintre aceştia, tropăind cu cizmele lui galbene şi 
uriaşe, trase pe nişte picioare butucănoase, şi năpustindu- 
se prin iarbă şi papură ca o vită ce coboară la adăpătoare. 
Purta o haină albastră şi avea o barbă lungă şi castanie; 
ochii îi erau albaştri şi luminoşi, iar faţa roşie ca un măr 
copt, dar brăzdată de o sumedenie de încreţituri din pricina 


râsului. În mâini ducea o frunză mare pe care se afla, ca pe 
o tavă, o grămăjoară de nuferi. 

— Ajutor! strigară Frodo şi Sam, alergând în întâmpinarea 
lui cu braţele întinse. 

— Hei! Hei! Staţi pe loc! strigă bătrânul, ridicând o mână, 
iar ei se opriră locului ca loviți în moalele capului. Ia 
spuneţi, micuţii mei, încotro, aşa, suflând ca nişte foale? Ce 
s-a-ntâmplat aici? Ştiţi cine-s eu? Sunt Tom Bombadil. 
Spuneţi-mi care-i necazul. Iom se grăbeşte-acum. Să nu 
care cumva să-mi striviţi nuferii! 

— Prietenii mei sunt prinşi în salcie! ţipă Frodo cu 
răsuflarea tăiată. 

— Stăpânu' Merry-i stors într-o scorbură! ţipă Sam. 

— Ce? strigă Tom Bombadil, sărind în sus. Bătrânu' Om- 
Salcie? Numai atât a făcut? Asta se îndreaptă repede. Ştiu 
ce melodie-i vine de hac. Bătrânu' şi suriu' Om-Salcie! îi 
îngheţ eu sloi măduva, dacă nu-şi vâră minţile-n cap. Îi cânt 
de-i rad rădăcinile. Îi cânt de-i stârnesc un vânt să-i zboare 
toate crengile şi frunzele. Bătrânu' Om-Salcie! 

După ce-şi aşeză cu grijă nuferii în iarbă, alergă spre 
sălcie. Acolo dădu cu ochii de picioarele lui Merry, care încă 
atârnau afară - restul trupului fusese supt înăuntru. Tom îşi 
lipi gura de crăpătură şi începu să cânte în ea cu o voce 
înceată. Hobbiţii nu înțelegeau cuvintele, dar se vedea 
limpede că Merry se trezise. Picioarele lui prinseră a se 
zbate. 'Tom sări într-o parte, rupse o cracă ce atârna şi lovi 
cu ea trunchiul sălciei. 

— Dă-l afară, Bătrâne Om-Salcie, spuse el. Ce-ţi trece prin 
minte? N-ar trebui să te trezeşti. Mănâncă pământ! Sapă 
adânc! Bea apă! Du-te la culcare! Acum vorbeşte Bombadil! 

Apoi îl prinse pe Merry de picioare şi-l trase afară din 
scorbura care se căscase dintr-o dată. 

Se auzi un scrâşnet ca de ceva ce se rupe, şi apoi se crăpă 
şi cealaltă scorbură, iar din ea sări afară Pippin, ca izbit din 
spate. Apoi cu o bubuitură de tunet, cele două scorburi se 


închiseră la loc. Copacul fu scuturat de un tremur de la 
rădăcină până-n vârf, după care se lăsă o tăcere adâncă. 

— Mulţumesc! ziseră hobbiţii unul după altul. lom 
Bombadil izbucni în râs. 

— Aşa, deci, micuţii mei, spuse el, aplecându-se ca să-i 
poată privi în faţă. Acum veţi veni cu mine acasă. Masa e 
plină de cremă de ouă, miere de fagure şi pâine albă şi unt. 
Goldberry ne-aşteaptă. Avem timp berechet de întrebări la 
cină. Urmaţi-mă cât vă ţin puterile de iute. 

Zicând acestea, îşi culese nuferii, făcu un semn de 
chemare cu mâna şi porni săltând şi dansând pe potecă, 
înspre răsărit, cântând la fel de tare şi de fără de-nţeles. 

Prea uimiţi şi prea uşuraţi ca să fie în stare să spună ceva, 
hobbiţii se luară după el cât de repede puteau. Dar nu era 
destul de repede, încât cântecul să se piardă în depărtare. 
Deodată, auziră un Hei! răsunător şi vocea lui ajunse 
îndărăt la ei: 

Hai, pe valea Sălcioarei, ţopăiţi, în sus, mai sus, Hai, 
micuţii mei prieteni, până-i soarele-n apus, Tom, grăbit, o ia- 
nainte, are grijă de făclii, În curând se lasă noaptea, în 
curând veţi bâjbâi, Dar se va deschide-o uşă la un semn al 
nu-ştiu-cui, Şi prin ochiuri de ferestre vor clipi lumini 
gălbui, Nu vă temeţi de ariciul negru, umbră fioroasă, Nici 
nu vă feriţi de ramuri, nici de salcia pletoasă, Nici de 
rădăcini ascunse. Înaintea voastră-i Tom, lar pe voi, micuţi 
prieteni, v-aşteptam. Hei, bambi-bom! 

După care nu se mai auzi nimic. Aproape în aceeaşi clipă, 
soarele păru să se scufunde în copacii din spatele lor. 
Gândul le zbură la lumina piezişă a apusului ce scăpăra în 
undele Râului Viniac şi la ferestrele din Cotuascuns, care 
începeau să strălucească în sute de luminiţe. Umbre uriaşe 
pogorâră peste ei; trunchiuri şi ramuri groase atârnau 
întunecoase şi amenințătoare deasupra potecii. Ceţuri albe 
porniră a se ridica şi a se vălătuci pe apa râului, furişându- 
se în preajma rădăcinilor copacilor crescuţi pe mal. Din 
pământ, chiar la picioarele lor, se înălța un abur ca o 


umbră, devenind una cu umbra nopţii ce se lăsă cu mare 
repeziciune. 

Poteca ajunse tot mai greu de urmat, iar ei erau frânţi de 
oboseală. Picioarele le erau ca de plumb. Tot felul de 
zgomote tainice şi ciudate se furişau printre tufişuri şi prin 
papură la dreapta şi la stânga lor; iar când ridicau privirile 
spre cerul palid, surprindeau chipuri năstruşnice, 
zgrunţuroase şi noduroase ce se desenau pe roşeaţa 
amurgului şi căutau chiorâş în jos la ei din înălțimile 
pereţilor văii şi de la marginile pădurii. Hobbiţii simțeau tot 
mai mult că tot ţinutul ăsta era ireal şi că înaintau cu greu 
printr-un vis ce nu prevestea nimic bun şi din care n-aveau 
cum să se trezească. 

Tocmai când părea că picioarele nu mai vor să-i ducă, 
observară că terenul prinse a urca uşor. Apa începu să 
murmure. În întuneric se distingea lucirea albă a spumei, 
acolo unde râul se prăvălea într-o cascadă mică. Deodată 
copacii se isprăviră şi ceţurile rămaseră în urmă. leşind din 
Pădure, se pomeniră în faţa unui mal întins de iarbă, ce se 
înălța aidoma unui val înaintea lor. Râul, acum îngust şi 
repede, venea în întâmpinare sprinten şi vesel, scăpărând 
ici şi colo în lumina stelelor ce se aprinseseră pe cer. 

Iarba de sub tălpile lor era moale şi scurtă, ca şi cum abia 
fusese tunsă ori cosită. Poala Pădurii rămasă în spate era 
tunsă şi ea, aşa cum se tunde un gard viu. Poteca se 
distingea cu claritate, bine îngrijită şi mărginită de pietre. 
Şerpuia până în vârful unei movile înierbate, cenuşie acum 
sub cerul palid al nopţii înstelate; iar colo, mai sus, pe o 
pantă mai îndepărtată, hobbiţii zăriră luminile clipind ale 
unei case. Cărarea o lua încă o dată la vale, şi iar la deal, pe 
panta lină, acoperită cu iarbă scurtă, spre lumini. Pe 
neaşteptate, o fâşie lată şi galbenă năvăli afară pe o uşă 
care se deschise. În faţa lor se afla casa lui Tom Bombadil, 
pe deal, în josul dealului, sub deal. Dincolo de ea, un grui se 
iţea abrupt, cenuşiu, spelb, ca apoi să urmeze contururile 


negre ale Gruiurilor gorgane, pândind în noaptea dinspre 
soare-răsare. 

Cu toţii, hobbiţi şi ponei, iuţiră pasul. Oboseala şi aproape 
toate temerile căzuseră de pe ei ca un veşmânt lepădat. 
Hei! Veniţi, hopla-hop! se rostogolea cântecul în 
întâmpinarea lor. 

Scumpe inimioare, bambi-hei, veniţi Să petrecem, haideţi, 
ponei şi hobbiţi, Să cântăm cu toţii, veseli, împreună! 

O voce la fel de limpede şi la fel de tânără şi de străveche 
precum Primăvara, precum cântecul unei ape jucăuşe 
curgând în jos spre noapte din dimineaţa strălucitoare 
dintre dealuri, răsuna ca un clinchet de clopoței de argint 
pentru a le ura bun venit: 

Să cântăm cu toţii, veseli, împreună Despre soare, stele, 
ceaţă, ploaie, lună, Mugurii-n lumină, penele sub rouă, 
Vântul de pe coama dealului când plouă, Nuferii pe baltă şi 
în largul văii Iazul, trestii şi-n umbră, zurgălăii, Cântecul cu 
Fiica Râului, hai, zi-l, Şi cu Tom bătrânul, cu Tom Bombadil! 

Pe acest cântec hobbiţii se opriră în prag, iar de jur- 
împrejurul lor strălucea o lumină de aur. 

Chapter 9 În casa lui Tom Bombadil. 

Cei patru hobbiţi păşiră peste pragul lat de piatră şi se 
opriră în loc, clipind uluiţi. Se găseau într-o încăpere lungă 
şi joasă, inundată de lumina felinarelor ce se legănau de 
bârnele acoperişului; pe masa din lemn negru şi lustruit 
ardeau cu generozitate multe lumânări înalte şi galbene. 

Pe un scaun, în capătul îndepărtat al camerei, şedea cu 
faţa spre uşă o femeie. Părul ei lung şi galben i se revărsa 
pe umeri; purta o rochie verde, la fel de verde ca şi trestiile 
tinere, cu sclipiri argintii precum picurii de rouă; o încingea 
un brâu de aur, imaginând o împletitură de irişi, punctată 
de ochii albaştri-pal ai florilor de nu-mă-uita. Lângă 
picioarele ei, în vase mari de lut, brune şi verzi, pluteau 
nuferi albi, astfel că ea părea să troneze în mijlocul unui iaz. 

— Intraţi, cinstiţi oaspeţi, îi invită ea şi, auzind-o vorbind, 
hobbijţii îşi dădură seamă că a ei fusese vocea limpede pe 


care o auziseră cântând. 

Făcură câţiva paşi timizi în cameră şi se înclinară până-n 
pământ de câteva ori, simțindu-se nefiresc de miraţi şi de 
stânjeniţi, aşa, ca drumeţii de rând care, ciocănind la poarta 
oarecui pentru a cere o gură de apă, sunt întâmpinați de o 
regină elfă, bălaie şi tânără, înveşmântata în flori vii. Dar 
înainte să apuce să spună ceva, ea sări iute în picioare, 
păşind peste vasele cu nuferi, şi fugi râzând în 
întâmpinarea lor; în fuga ei, rochia foşni moale, aşa cum 
foşneşte vântul peste malurile acoperite de flori ale unui 
râu. 

— Apropiaţi-vă, fiinţe dragi, spuse ea, luându-l pe Frodo de 
mână. Râdeţi şi fiţi veseli. Eu sunt Goldberry, fiica Râului. 

Cu pas uşor, trecu de ei şi, închizând uşa, se răsuci cu 
spatele la ea, deschizându-şi larg braţele de-a curmezişul. 

— Să închidem noaptea afară, mai zise ea. Căci am 
bănuiala că nu v-a trecut spaima de ceţuri şi umbre ale 
copacilor şi ape adânci şi creaturi neîmblânzite. De nimic să 
n-aveţi teamă. Căci în noaptea asta vă găsiţi sub acoperişul 
lui Tom Bombadil. 

Hobbiţii se uitau la ea cu uimire; iar ea îi privi pe rând pe 
fiecare şi zâmbi. 

— Frumoasă domniţă Goldberry, îşi găsi Frodo vocea într- 
un târziu, simțind cum îi tresălta inima de-o bucurie pe care 
nu 0 pricepea. 

Stătea la fel de vrăjit cum i se mai întâmplase să stea alte 
dăţi la auzul vocilor încântătoare ale elfilor; dar vraja ce 
pusese acum stăpânire pe el era cu totul alta: mai puţin 
intensă şi sublimă, ci mai profundă şi mai apropiată inimii 
unui muritor; minunată, şi cu toate acestea, defel 
neobişnuită. 

— Frumoasă domniţă Goldberry, spuse el încă o dată. 
Acum bucuria ascunsă în cântecele pe care le-am auzit mi s- 
a dezvăluit cu limpezime. 

Ooo, mlădie ca o trestioară, 0oo, mai clară decât apa 
clară, Ooo, ce vară, primăveri să-ncapă, 0Ooo, foşnire de 


frunziş, de apă! 

Se opri dintr-o dată, bâlbâindu-se, copleşit de 
surprinderea de a se auzi pe sine rostind asemenea lucruri. 
Dar Goldberry izbucni în râs. 

— Fii bine venit, zise ea. N-am auzit până acum ca 
seminţia din Comitat să aibă o vorbă atât de dulce. Dar văd 
că eşti prieten de-al elfilor; te trădează lumina din ochi şi 
sunetul vocii. Ce întâlnire veselă! Şedeţi acum şi aşteptaţi-l 
pe Stăpânul casei. Mult n-are să-ntârzie. Se îngrijeşte de 
animalele voastre ostenite. 

Hobbiţii se aşezară bucuroşi pe scaune joase, din papură 
împletită, în vreme ce Goldberry se ocupa de pregătirea 
mesei: ochii lor o urmăreau, căci graţia mlădioasă a 
mişcărilor ei îi umplea de-o încântare calmă. 

De undeva din spatele casei se auzea un zvon de cântec. 
Din când în când, printre nenumăratele bambi-rop şi 
paralop şi bumbi-dumbi-rio, se auzeau repetate două 
versuri: 

Vesel e bătrânul Tom cum altul nu-i, Haina i-i albastră, 
cizmele gălbui. 

După o vreme, Frodo vorbi din nou: 

— Frumoasă domniţă. Spune-mi, dacă întrebarea mea nu 
pare prostească, cine e Tom Bombadil? 

— Ele, răspunse Goldberry, oprindu-se din agitația ei şi 
zâmbind. Frodo o privi întrebător. 

— Ele, aşa cum l-aţi văzut, mai zise ea, răspunzând privirii 
lui. El e stăpânul pădurii, al apei şi al dealului. 

— Înseamnă că tot ţinutul ăsta ciudat al lui este? 

— Nu tocmai, răspunse ea şi zâmbetul îi pieri. Ar fi cu 
adevărat o povară, adăugă apoi cu o voce scăzută, ca 
pentru sine. Copacii şi ierburile şi toate cele ce cresc sau 
viețuiesc în ţinut îşi aparţin lor înşile. Tom Bombadil este 
Stăpânul. Nimeni nu i-a făcut vreodată vreun rău lui Iom pe 
când umbla prin pădure, se bălăcea în apă, sărea de pe-un 
vârf de deal pe altul în lumina zilei sau în întunericul nopţii. 
N-are teamă de nimic. Tom Bombadil este stăpân. 


O uşa se deschise şi în încăpere intră Tom Bombadil. Avea 
capul descoperit, iar părul lui castaniu şi des era încoronat 
cu frunzele toamnei. Izbucni în râs şi, apropiindu-se de 
Goldberry, îi luă mâna într-a sa. 

— Iat-o pe drăguţa mea doamnă, zise el, făcând o 
plecăciune în faţa hobbiţilor. Iat-o pe Goldberry a mea, 
înveşmântată toată în verde-argint, cu flori la cingătoare. E 
aşternută masa? Văd cremă de ouă şi miere de stup şi pâine 
albă şi unt; lapte, brânză şi ierburi verzi şi fructe pârguite, 
toate la un loc. Ne ajung oare? Gata-i cina? 

— Gata, zise Goldberry, dar poate oaspeţii încă nu-s? Tom 
bătu din palme şi strigă: 

— Tom, lom, oaspeţii tăi sunt obosiţi, şi tu aproape c-ai 
uitat. Haideţi, prieteni veseli, Tom vă va înviora. Vă veţi 
curăța mâinile înnegrite şi vă veţi spăla chipurile ostenite; 
azvârliţi pelerinele pline de noroi şi pieptănaţi-vă pletele 
încâlcite. 

Deschise uşa, iar ei îl urmară într-un coridor scurt, care 
cotea dintr-o dată. Ajunseră într-o încăpere scundă, cu 
acoperiş în pantă (o marchiză, după câte se părea, 
construită la capătul de miazănoapte al casei). Pereţii erau 
din piatră de râu, dar acoperiţi aproape în întregime de 
scoarţe verzi atârnate de tavan şi de perdele galbene. Peste 
podeaua din lespezi fusese împrăştiat stuf verde abia cules. 
Patru saltele adânci, cu un morman de cuverturi albe pe 
fiecare, se găseau aşezate pe podea, de-a lungul unuia 
dintre pereţi. Lângă peretele opus se afla o bancă lungă, pe 
care stăteau înşirate lighene mari de lut, iar alături de 
fiecare dintre acestea se găseau căni cafenii umplute cu 
apă, unele cu apă rece, altele cu apă aburindă. În dreptul 
fiecărui pat fusese pregătită o pereche de papuci verzi, moi. 

Nu trecu mult până când hobbiţii, spălaţi şi învioraţi, se 
aşezară la masă, câte doi de fiecare parte, la cele două 
capete şezând Goldberry şi Stăpânul. Masa ţinu mult şi fu 
plină de veselie. Deşi hobbiţii mâncau aşa cum numai 
hobbiţii flămânzi pot să mănânce, bucatele nu se isprăveau. 


Băutura din pocaluri părea să fie apă rece, limpede; cu 
toate acestea, le mergea drept la inimă, aşa ca vinul, 
slobozindu-le vocile. Oaspeţii îşi dădură deodată seama că 
se puseseră pe un cântat vesel, venindu-le parcă mai la 
îndemână şi mai firesc decât vorbele. 

În cele din urmă, Tom şi Goldberry se ridicară şi strânseră 
iute masa. Le cerură oaspeţilor să şadă liniştiţi în jilţuri şi le 
aduseră scăunele pentru odihna picioarelor lor obosite. În 
faţa lor, focul ardea în vatra largă, răspândind o aromă 
dulce, ca atunci când se arde lemn de măr. După ce 
rânduiră ce era de rânduit, suflară în toate lumânările, 
lăsând să ardă numai o singură lampă şi câte două lumânări 
la fiecare capăt al plitei de deasupra vetrei. Apoi Goldberry 
veni cu o lumânare în mână şi se opri în faţa lor, urându-le 
noapte bună şi somn adânc. 

— Să aveţi linişte acum, până mâine dimineaţă. Nu luaţi 
seamă la zgomotele nopţii. Căci nimic nu trece aici de uşă 
sau de fereastră, doar lumina lunii şi a stelelor şi vântul de 
pe creasta dealului. Noapte bună. 

leşi din cameră însoţită de sclipirile şi foşnetul rochiei. 
Sunetul paşilor ei era ca un izvor ce curge lin la vale peste 
pietrele răcoroase, în liniştea nopţii. 

Tom se aşeză lângă ei şi rămase tăcut o vreme, timp în 
care ceilalţi încercau fiecare să-şi adune curajul ca să pună 
una din sumedenia de întrebări cărora doriseră să le dea 
glas la cină. Somnul le îngreuna pleoapele. În cele din 
urmă, Frodo îşi luă inima-n dinţi: 

— M-ai auzit strigând, Stăpâne, sau numai întâmplarea te- 
a adus tocmai atunci? 

Tom se foi ca trezit brusc dintr-un vis plăcut. 

— Mmnm, ce? făcu el. Dacă te-am auzit strigând? Nu, nu te- 
am auzit. Eram ocupat cu cântatul. Doar întâmplarea m-a 
adus, dacă tu aşa o numeşti, întâmplare. Nu-mi pusesem 
asta în cap, deşi vă aşteptam. Am primit veşti despre voi, ni 
s-a spus că aţi pornit-o în hălăduială. Am bănuit că n-o să 
treacă multă vreme până veţi ajunge jos la apă: toate 


potecile duc încoace, în jos, la râul Salcia. Bătrânul Om- 
Salcie suriu e-un cântăreţ sadea; şi-i cam greu pentru 
seminţiile mici să scape de capcanele lui perfide. Dar Tom 
are un rost acolo, pe care el nu îndrăzneşte să-i 
zădărnicească. 

Tom îşi lăsă capul în piept, ai fi zis că iar pusese somnul 
stăpânire pe el; numai că el începu să cânte cu voce 
înceată: 

O, aveam un rost acolo, Nuferi cu luciri de stele Să-i adun 
din apa verde Şi să-i duc domniţei mele, Să-l feresc de frigul 
iernii Aşternându-l la picioare - 

Şi pe cel din urmă mugur Când era să deie-n floare, Şi ca- 
n fiecare vară, Jos pe-a Sălcioarei vale Pentru ea pornesc 
să-i aflu Şi să-i duc Măriei Sale. 

Lângă iaz, de mult, acolo, Mi-a ieşit în cale-aproape Fiica 
Râului, frumoasă Dinspre trestii, dinspre ape. 

Ea venea din ascunzişuri Şi cânta ca o ispită, Răspândind 
atâta farmec, Dulcea Fragă Aurită! 

Deschise ochii şi-i privi pe toţi cu o neaşteptată 
străfulgerare albastră: 

Aşa-i mai bine. N-o să mai cobor În jos, de-a lungul apelor 
pădurii Până ce anul nu va trece-n zbor. 

Şi nici să mai ajung sub norii, surii, Pe unde, troienit în 
casa lui Mai doarme Omul-Salcie Bătrânul, Cât timp al 
primăverii glas verzui N-o să aud cum apele îngânu-l, Când 
Fiică Râului parcă din veci În înveliş de luminişuri calde, În 
dans uşor pe-al undelor poteci Va căuta în unde să se 
scalde. 

Tăcu din nou; însă Frodo nu se putu stăpâni şi puse încă o 
întrebare: aceea la care dorea cel mai aprig să afle 
răspuns: 

— Vorbeşte-ne, Stăpâne, de Omul-Salcie. Ce este el? N-am 
auzit încă vorbindu-se de el până acum. 

— Ba să nu vorbeşti! săriră Merry şi Pippin în acelaşi timp, 
îndreptându-se amândoi în jilţuri. Nu acum! Las-o pe mâine 
dimineaţă! 


— Că bine ziceţi, le dădu dreptate bătrânul. Acum e vreme 
de odihnă. Unele lucruri nu e bine să le auzi când lumea e 
cufundată în umbră. Dormiţi până coboară lumina zilei 
peste noi, odihniţi-vă cu capul pe pernă. Nu luaţi seamă la 
zgomotele nopţii. leamă să n-aveţi de salcia cenuşie. 

Şi cu aceste vorbe înclină lampa şi suflă în ea, apoi, luând 
câte o lumânare în fiecare mână, îi conduse afară din 
cameră. 

Saltelele şi pernele erau moi ca puful, iar cuverturile erau 
din lână albă. Abia dacă apucară să-şi întindă trupurile pe 
saltelele adânci şi să se acopere cu acele cuverturi moi, 
când somnul îi cotropi. 

În întunericul nopţii, Frodo era cufundat într-un vis fără 
lumină. Curând zări luna nouă răsărind: sub lumina ei 
palidă, apăru în faţa ochilor lui un perete negru de stâncă, 
străpuns de un arc întunecos asemenea unei porţi uriaşe. 
Frodo se simţi ca ridicat în aer şi purtat pe deasupra 
stâncii, astfel că văzu cum acel perete era, în fapt, un cerc 
de coline, în mijlocul lor se afla o câmpie, iar în mijlocul 
câmpiei se găsea un stei de piatră, ar fi jurat că era un turn, 
numai că nu era făcut de mâinile nici unei seminţii cunos- 
cute. În vârful steiului se desena silueta unui om. În 
înălţarea ei, luna părea să rămână atârnată deasupra 
capului acelui om, scăpărând în părul lui alb zburlit de 
suflarea vântului. Dinspre câmpia de la poalele steiului 
răsunau strigătul unor voci înfricoşătoare şi urlete de lupi 
în număr neştiut. Dintr-o dată, o umbră imaginând nişte 
aripi uriaşe acoperi luna. Silueta îşi înălţă braţele şi din 
ceva ce ţinea în mâini scăpără o lumina. Un vultur puternic 
cobori ca o săgeata asupra lui, luându-l cu sine. Vocile 
urlară şi lupii schelălăiră. Se auzi un zgomot ca al vântului 
care sufla cu tărie şi o dată cu el răsună şi tropăitul 
copitelor, galopând, galopând, galopând dinspre soare- 
răsare. "Călăreţii Negri!" îşi zise Frodo, trezindu-se cu 
tropăitul copitelor răsunându-i încă în urechi. Se întrebă 
dacă va mai avea vreodată curajul să părăsească aceşti 


pereţi de piatră între care se simţea apărat. Rămase 
nemişcat, ascultând cu atenţie; însă peste tot era linişte, şi 
în cele din urmă se răsuci pe o parte şi adormi din nou, sau 
intră într-un alt vis pe care nu avea să şi-l mai amintească. 

Pe salteaua lui, Pippin visa un vis plăcut; dar ceva se 
petrecu în visul lui, ce-l făcu să se foiască şi să geamă. Se 
trezi brusc, sau aşa crezu, dar tot mai auzea în întuneric 
acel sunet ce-i tulburase visul: pac-poc, scârţ: zgomotul 
crengilor care se clatină în vânt, degetele-crengi râcâind 
fereastra şi pereţii: scîiirţ, scîiirţ, scîiirţ. Oare erau sălcii în 
apropierea casei? se întrebă el; ca dintr-o dată să-l 
cuprindă sentimentul îngrozitor că nu se găsea într-o casă 
obişnuită, ci înăuntrul salciei, unde auzea acea voce 
scârţâită, cumplit de uscată, care-şi râdea de el. Se ridică în 
capul oaselor, căută cu mâinile pernele moi care se 
adânciră sub apăsarea lor şi se întinse la loc uşurat. 1 se 
păru că-i mai stăruia în urechi ecoul vorbelor dinainte de 
culcare: "N-aveţi de ce vă teme. Dormiţi în pace până mâine 
dimineaţă. Nu luaţi seamă la zgomotele nopţii”. După care 
adormi la loc. 

Ceea ce auzi Merry pătrunzând în visul lui fu zgomotul 
apei: apa izvorând şi curgând lin la vale, apoi făcându-se tot 
mai mare şi mai mare, răspândindu-se de nestăvilit peste 
tot în jurul casei, devenind un iaz fără ţărmuri. Gâlgâia sub 
ziduri, crescând încet, dar fără contenire. "O să mă înec!" 
îşi spuse în sinea lui. "O să găsească un loc pe unde să 
pătrundă şi-o să mă-înec." Simţea că zăcea într-o mlaştină 
cleioasă, vâscoasă, dar, când sări în capul oaselor, nimeri cu 
talpa pe colţul unei lespezi dure şi reci. Îşi aminti unde se 
găsea şi se întinse la loc pe saltea. Auzi parcă, sau îşi aminti 
că auzea: "Nimic nu trece de uşă sau ferestre, fără doar de 
lumina lunii şi a stelelor şi de vântul din creştetul dealului". 
O adiere de aer dulce mişcă perdeaua. Merry respiră adânc 
şi se cufundă încă o dată în somn. 

Atât cât îşi putea aminti, Sam dormi toată noaptea într-o 
mulţumire profundă, asta doar dacă buştenii pot cunoaşte 


mulţumirea. 

Se treziră, toţi patru deodată, în lumina dimineţii. Tom se 
fâţăâia prin cameră fluierând ca un graur. Când îi auzi 
foindu-se, bătu din palme şi strigă: 

— Hei! Hau, hopla-hop! Bimbo-ţop! Inimioarele mele! 

Dădu la o parte perdelele galbene şi hobbiţii văzură că 
acestea acoperiseră două ferestre la ambele capete ale 
camerei, una dând spre soare-răsare, cealaltă spre soare- 
apune. 

Săriră în picioare învioraţi. Frodo se repezi la fereastra 
dinspre soare-răsare şi se pomeni că privea într-o grădină 
de zarzavaturi, cenuşie din pricina rouăi. Aproape că se 
aşteptase să vadă o pajişte de iarbă, pornind chiar de sub 
fereastră şi plină toată de urme adânci de copite. Şiiată că 
privirea i se oprea într-un strat de vrejuri de fasole căţărate 
pe araci înalţi; dar pe deasupra lor şi mult mai departe, 
creştetul cenuşiu al dealului se profila pe lumina soarelui 
care se năştea. Dimineaţa era palidă: la răsărit, în spatele 
norilor lungi, semănând cu straturi de lână murdară pătată 
cu roşu la margini, scăpărau hăuri de galben. Cerul dădea 
semne despre ploaia care avea să vină; dar lumina se 
răspândea tot mai mult, iar florile roşii ale vrejurilor de 
fasole începură să strălucească pe fundalul frunzelor verzi 
şi ude. 

Pippin se uită pe fereastra dinspre apus, înspre un lac de 
pâclă. Pădurea era pitită sub neguri. Ar fi putut jura că 
privea de undeva de sus spre clina unui acoperiş-nor. Se 
zărea o cută, sau un canal, unde negurile se spărseseră în 
panaşe şi valuri: valea Salcia. Pârâul curgea la vale la 
stânga şi pierea în umbrele albe. Foarte aproape de 
fereastră se găseau o grădină de flori şi un gard viu tuns, 
înţesat de pânze argintii de păianjen, iar dincolo de acesta 
iarba tunsă, cenuşie din pricina boabelor palide de rouă. 
Nici urma de salcie. 

— Bună dimineaţa, prieteni veseli! strigă Tom, deschizând 
larg fereastra de la soare-răsare. 


În încăpere năvăli un aer proaspăt; aducea miros de 
ploaie. 

— Soarele n-o să-şi prea arate faţa astăzi. Aşa am eu 
bănuiala. M-am plimbat mult, sărind de pe-un vârf de deal 
pe altul, încă de când s-au ivit primii zori, şi am adulmecat 
vântul şi vremea, iarba udă de sub tălpi şi cerul umed de 
deasupra capului. Am trezit-o pe Goldberry cântând sub 
fereastră; dar n-am trezit seminţia hobbiţilor. Azi-noapte, 
seminţia micuță s-a trezit în întuneric şi a adormit după 
ivirea zorilor! Olariola! Treziţi-vă acum, veselii mei prieteni! 
Uitaţi de zgomotele nopţii! Olariolarila! Bimbo-hop! Ini- 
mioarele mele! Dacă nu zăboviţi mult, veţi găsi micul dejun 
pe masă. Dacă nu vă grăbiţi, veţi primi iarbă şi apă-de- 
ploaie! 

Nu e nevoie s-o spunem - şi nu pentru că ameninţarea lui 
Tom ar fi sunat prea serioasă - hobbiţii nu zăboviră mult, iar 
de la masă se ridicară târziu şi doar când începu să arate 
cam pustie. Tom şi Goldberry nu erau în încăpere. Pe Tom îl 
auzeau pe undeva prin casă, sporovăind în bucătărie, 
urcând şi coborând scările, cântând pe-afară. Încăperea era 
îndreptată cu ferestrele spre apus, spre valea îngropată în 
pâclă, iar fereastra era deschisă larg. Din streşinile de stuf 
picura apa. Înainte să sfârşească ei cu masa, norii se 
uniseră într-un acoperiş compact şi o ploaie cenuşie începu 
să cadă drept în jos, molcomă, dar stăruitoare. În spatele 
perdelei de apă, Pădurea era pe de-a-ntregul ascunsă 
vederii. 

În timp ce ei se uitau pe fereastră afară, auziră 
prelingându-se încet, ca şi cum ar fi coborât cu ploaia din 
înalt, mlădierile vocii limpezi a Fiicei-Râului care cânta 
undeva deasupra lor. Prea multe cuvinte nu prinseră ei, dar 
pricepură imediat că era un cântec de ploaie, la fel de dulce 
ca şi ploile peste dealurile uscate, ce povestea despre 
curgerea unui râu de la izvoarele din ţinuturile înalte spre 
Marea aflată departe jos. Hobbiţii ascultară încântați; iar 
Frodo era bucuros în inima lui şi binecuvânta vremea gene- 


roasă care îi împiedica să plece. Gândul la plecare îl 
apăsase încă din clipă în care se trezise; dar acum 
presimţea că nu aveau să-şi continue drumul în acea zi. 

Vântul din înalturi bătea dinspre apus, rostogolind nori şi 
mai groşi, mai plini de apă, pentru a-şi revărsa ploaia 
strânsă-n ugere peste creştetele pleşuve ale Gruiurilor. În 
jurul casei nu se zărea nimic altceva decât perdeaua de 
ploaie. Frodo stătea lângă uşa deschisă şi se uita cum se 
preschimbă poteca albă, calcaroasă, într-un râuleţ de lapte 
şi cum se scurgea cu bulbuci înspre vale. Tom Bombadil 
veni lipăind de după colţul casei, fluturându-şi braţele ca şi 
cum ar fi dat la o parte ploaia - şi, într-adevăr, când sări 
peste prag, arăta destul de uscat, mai puţin cizmele. Pe 
acestea şi le scoase şi le puse în ungherul hornului. Apoi se 
aşeză în cel mai mare jilţ şi-i chemă pe hobbiţi să se strângă 
în jurul lui. 

— Azi, zise el, e ziua în care Goldberry spală rufe şi se 
apucă de curăţenia de toamnă. Prea mare umezeală pentru 
seminţia hobbiţilor - să-i lăsăm să se odihnească atâta cât 
mai pot s-o facă. Zi tocmai potrivită pentru poveşti lungi, 
pentru întrebări şi răspunsuri, aşa că Tom va începe să 
vorbească. 

Le spuse multe poveşti nemaiauzite, uneori părând că 
vorbeşte cu sine însuşi, alteori fulgerându-i pe neaşteptate 
cu privirea sa albastră pe sub sprâncenele stufoase. 
Adeseori, vocea lui trecea în cântec, şi atunci se ridica din 
jilţ şi dansa în jurul lor. Le spuse poveşti despre albine şi 
flori, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele 
creaturi ale Pădurii, despre lucruri rele şi lucruri bune, 
despre altele prietenoase şi încă altele neprietenoase, 
despre lucruri pline de cruzime şi lucruri pline de 
bunăvoință, cât şi despre taine ascunse sub rugi. 

Ascultându-l, hobbiţii începură să le înţeleagă pe 
vieţuitoarele Pădurii, deosebite de ei înşişi, şi chiar să se 
simtă ca nişte intruşi într-o lume în care toate celelalte se 
simțeau ca acasă. Cel care revenea cu stăruinţă în poveştile 


lui şi le părăsea de tot atâtea ori era Bătrânul Om-Salcie, 
iar Frodo află acum destule cât să fie mulţumit, chiar prea 
destule, căci istorisirile nu erau menite a-l linişti. Vorbele lui 
Tom dezvăluiau inimile şi gândurile copacilor, care erau 
adeseori întunecate şi tare ciudate şi grele de ură faţă de 
tot ce se mişcă liber pe faţa pământului şi roade, muşcă, 
frânge, taie, arde: distrugători şi uzurpatori. Nu degeaba se 
numea Pădurea Bătrână, căci cu adevărat era străveche, o 
supraviețuitoare a imenselor păduri uitate; iar în ea trăiau 
încă, îmbătrânind la fel de repede ca şi dealurile, străbunii 
străbunilor copacilor, amintindu-şi de vremurile când erau 
stăpâni peste toate. Nemăsuraţii ani îi umpluseră de 
mândrie şi de înţelepciune înrădăcinată, precum şi de 
răutate. Dar nici unul nu era mai primejdios ca Salcia cea 
Mare; inima acesteia era măcinată, însă puterea îi 
rămăsese verde; unde mai pui că era şi vicleană, stăpână 
peste vânturi, iar cântecul şi gândul său străbăteau 
pădurea de ambele maluri ale râului. Duhul ei cenuşiu şi 
însetat îşi trăgea seva din pământ şi se răsfira ca o țesătură 
fină de rădăcini pe sub pământ, şi ca o plasă invizibilă de 
rămurele prin aer, până când cuprindea sub stăpânirea sa 
toţi arborii Pădurii, de la Gard până la Gruiuri. 

Pe neaşteptate, povestea lui Iom părăsi pădurile şi urcă 
sprintenă spre izvoarele pârâului, peste cascadele 
înspumate, peste pietre şi stânci mâncate de ape, printre 
florile în iarba deasă şi prin fisuri pline de umezeală, 
ajungând în cele din urmă sus, pe Gruiuri. Hobbiţii auziră 
povestea Marilor Gorgane şi a colnicelor verzi şi a inelelor 
de piatră de pe măguri şi din vâlcelele dintre măguri. Oile 
behăiau în turme. Se ridicau ziduri verzi şi ziduri albe. Pe 
înălţimi erau fortărețe. Regi ai micilor regate luptau între 
ei, iar Soarele tânăr lucea precum focul pe metalul roşu al 
paloşelor lor noi şi lacome. Se numărau victorii şi 
înfrângeri; turnuri se năruiau, fortărețe cădeau sub pârjol, 
iar flăcările suiau până-n înaltul cerului. Aurul era adunat 
grămezi pe catafalcurile regilor şi ale reginelor; ridicături 


de pământ le acopereau şi uşi de piatră erau închise 
asupra-le; iar iarba creştea peste toate. Cile mai hălăduiau 
o vreme păscând iarba, dar curând dealurile rămâneau din 
nou pustii. O umbră venea din locuri întunecoase aflate 
departe şi osemintele începeau să se clintească în 
ridicăturile de pământ. Duhurile Gorganelor coborau în 
vâlcele, clincănind din inelele pe care le purtau pe degetele 
lor reci şi zornăind lanţuri de aur în vânt. Inele de piatră 
rânjeau din pământ, semănând cu nişte măsele stricate în 
lumina lunii. 

Hobbiţii se scuturară înfioraţi. Chiar şi în Comitat se 
auzise despre Duhurile Gorganelor de la Gruiurile gorgane 
de dincolo de Pădure. Dar poveşti din acestea nu erau pe 
placul hobbiţilor, chiar şi lângă un foc plăcut aflat mult 
departe de acele locuri. Acum şi aici, hobbiţii îşi amintiră 
dintr-o dată ceea ce bucuria din această casă le alungase 
din minte: casa lui lom Bombadil era cuibărită chiar sub 
creasta acelor dealuri temute. Pierdură şirul poveştii şi se 
foiră neliniştiţi, trăgând cu coada ochiului de la unul la altul. 

Când reuşiră să-şi încordeze din nou atenţia pentru a-l 
urmări pe Iom, înţeleseră că el pătrunsese de-acum pe 
tărâmuri necunoscute, care treceau dincolo de amintirile şi 
gândurile lor din vreme de trezie, în evuri când lumea era 
mai mare, iar mările ajungeau până pe ţărmul de la soare- 
apune; şi povestea lui cântată mergea şi mai în urmă, în 
vremea străvechii lumini stelare, când doar stăpânii elfi 
erau treji. Iom tăcu deodată şi hobbiţii văzură cum i se lasă 
capul în piept, ca şi cum ar fi adormit. Rămaseră neclintiţi, 
ca vrăjiţi, în faţa lui; şi ar fi putut jura că sub descântecul 
vocii lui vântul murise, norii secaseră, iar ziua se retrăsese, 
lăsând loc întunericului dinspre răsărit şi dintre apus, şi 
cerul se acoperi de lumina stelelor albe. Frodo n-ar fi putut 
spune dacă trecuseră dimineaţa şi seara unei singure zile 
sau a mai multora. Nu se simţea nici flămând, nici obosit, ci 
doar plin de uimire. Stelele străluceau prin fereastră, iar 
liniştea din tării părea să se fi lăsat peste tot în jur. Într-un 


târziu, Frodo se smulse din starea aceea şi, cuprins deodată 
de teamă în faţa liniştii, îndrăzni să întrebe: 

— Cine eşti tu, Stăpâne? 

— Mmmm, ce? făcu Tom, îndreptându-se de spate şi ochii 
îi străluciră în întuneric. Încă nu mi-ai aflat numele? Acesta- 
i singurul meu răspuns. Spune-mi cine eşti tu, singur, tu 
însuţi şi făr' de nume? Dar tu eşti tânăr, eu sunt bătrân. Cel 
mai bătrân, ăsta sunt. 'Ţineţi minte vorbele mele, prieteni: 
Tom a fost aici înaintea râului şi a copacilor. Tom îşi 
aminteşte de primul strop de ploaie şi de prima ghindă. A 
tăiat poteci înainte de Seminţia Mare şi a văzut venind 
Seminţia Mică. A fost aici înaintea Regilor, a mormintelor şi 
a Duhurilor Gorganelor. Când elfii au trecut spre soare- 
apune, Tom era de mult aici, înainte ca mările să fi fost 
îngenuncheate. A cunoscut întunericul de sub stele pe 
vremea când era netemător - înainte ca Seniorul 
Întunecimii să vină din Afară. 

O umbră păru să treacă prin dreptul ferestrei, făcându-i 
pe hobbiţi să arunce iute o privire prin ochiurile de geam. 
Când îşi întoarseră din nou ochii spre Tom, Goldberry stătea 
în pragul uşii din spatele lui, într-o ramă de lumină. [inea o 
lumânare în mână, apărându-i flacăra cu palma; lumina 
trecea prin mână precum razele soarelui printr-o scoică. 

— Ploaia a încetat, spuse ea, şi ape noi curg pe deal la 
vale, sub stele. E vremea să râdem şi să ne veselim. 

— Şi să mâncăm şi să bem! strigă Tom. Poveştile lungi fac 
sete. lar ascultarea lungă e-o treabă ce naşte foame, 
oricând ar fi, dimineaţa, la prânz sau seara! 

Cu aceste vorbe, sări din jilţ şi, ţopăind, luă o lumânare de 
pe poliţă, se apropie de Goldberry şi aprinse lumânarea de 
la flăcăruia din mâna ei; apoi dansă în jurul mesei. Pe 
neaşteptate, se repezi spre uşă şi se făcu nevăzut. 

Se întoarse repede, aducând o tavă mare plină de 
bunătăţi. Tom şi Goldberry puseră masa; iar hobbiţii stăteau 
şi se uitau jumătate a râs, jumătate a mirare: într-atât era 
de fermecătoare graţia ei şi într-atât de vesele şi de 


neobişnuite giumbuşlucurile lui. Oarecum însă, cei doi 
păreau să urzească mişcările unui singur dans, căci nici 
unul nu-l stânjenea pe celălalt tot ieşind şi intrând în 
încăpere şi învârtindu-se în jurul mesei; şi cu mare iuţeală 
totul fu pus la locul cuvenit, bucatele, văsăria şi luminile. 
Masa strălucea de licăririle galbene şi albe ale lumânărilor. 
Tom făcu o reverență în faţa oaspeţilor săi. 

— Cina e gata, anunţă Goldberry. 

Abia acum văzură hobbiţii că era înveşmântată toată în 
argint, încinsă cu o cingătoare albă, iar pantofii îi erau ca 
solzii peştilor. Tom, în schimb, purta veşminte de-un 
albastru-pur, la fel de pur ca şi acela al florilor de nu-mă- 
uita udate de ploaie iar ciorapii îi erau verzi. 

Cina o întrecu pe aceea de cu o seară înainte. Vrăjiţi de 
Tom, hobbiţii ar fi sărit peste o masă ori mai multe, dar 
când se pomeniră în faţa bucatelor, li se păru că nu 
mâncaseră de-o săptămână. O vreme nu cântară şi nici nu 
vorbiră prea mult, aţintindu-şi atenţia doar asupra 
mâncării. Dar mai încolo inimile şi spiritele li se înviorară, 
iar vocile le răsunară cu voioşie şi hohote de râs. 

După masă, Goldberry le cântă multe cântece, care 
începeau vesele între dealuri şi se stingeau încet în tăcere; 
iar în tăcerile acestea, ei imaginau cu ochii minţii iazuri şi 
ape mai întinse decât oricare dintre cele ştiute de ei, şi 
privind în undele lor zăreau cerul dedesubtul lor şi stele 
asemenea bijuteriilor în adâncuri. Mai apoi Goldberry le ură 
încă o dată noapte bună şi-i lăsă lângă vatra focului. Dar 
Tom arăta acum treaz de-a binelea şi-i copleşea cu 
întrebări. 

După câte se părea, ştia dinainte multe despre ei şi 
familiile lor, şi chiar despre întreaga istorie şi tot ce se 
întâmplase în Comitat încă din vremurile pe care hobbiţii 
înşişi de-abia dacă şi le mai aminteau. Dar asta nu-i mai 
surprindea; iar el nu făcu nici o taină din faptul că datora 
ceea ce ştia Fermierului Maggot pe care, din câte îşi dădură 


ei seamă, îl socotea drept o persoană mult mai însemnată 
decât îşi închipuiseră ei că era. 

— Are țarina sub tălpile lui bătrâne şi lut pe degete, 
înţelepciune în oase şi amândoi ochii îi sunt larg deschişi, 
spuse Tom. 

La fel de limpede era faptul că Tom avea socotelile sale cu 
elfii, şi, pe cine ştie ce cale, veştile privind fuga lui Frodo îi 
fuseseră transmise şi de Gildor. 

Şi, cu adevărat, atât de multe aflase Tom şi atât de 
meşteşugit ştia să pună întrebări, încât Frodo se pomeni că- 
i spune mai multe despre Bilbo şi despre propriile speranţe 
şi temeri decât îi dezvăluise înainte chiar şi lui Gandalf. Tom 
dădea din cap, dar când auzi de Călăreţi, ochii îi scăpărară: 

— Arată-mi Inelul acela preţios! ceru el dintr-o dată în 
miezul unei poveşti. 

Cuvinte la care Frodo, spre propria mirare, trase lanţul 
din buzunar şi, desfăcând Inelul de pe el, i-l dădu lui Iom 
fără să şovăie. 

Cât stătu, preţ de câteva clipe, în palma lui mare, cu pielea 
brună, Inelul păru să se mai mărească. Brusc, Tom îl puse în 
dreptul ochiului şi râse. Privindu-l în aceeaşi clipă, hobbiţii 
zăriră imaginea, caraghioasă şi neliniştitoare în egală 
măsură, a ochiului său albastru şi luminos scăpărând printr- 
un cerc de aur. După care Tom petrecu Inelul peste vârful 
degetului său mic şi-l ridică în dreptul flăcării de la 
lumânare. În primul moment, hobbiţilor nu li se păru nimic 
neobişnuit în asta, pentru ca o secunda mai târziu să li se 
taie respiraţia. Iom nu dădea nici un semn că ar dispărea! 

Bătrânul izbucni iarăşi în râs, apoi aruncă Inelul în aer - şi 
Inelul dispăru cu o fulgerare. Frodo scoase un țipăt, iar Iom 
se aplecă în faţă şi i-l dădu înapoi zâmbind. 

Frodo privi Inelul cu atenţie şi oarecum bănuitor (ca 
cineva care i-a împrumutat o bijuterie unui scamator). Era 
acelaşi Inel, sau cel puţin arăta şi cântărea la fel: căci Inelul 
ăsta întotdeauna i se păruse lui Frodo a atârna ciudat de 
greu în palma lui. Dar ceva îl îmboldi să se convingă. Poate 


că pe undeva îl supărase faptul că Tom părea să fi luat cu 
atâta uşurătate ceea ce chiar şi Gandalf socotea că era de o 
importanţă născătoare de primejdii. Aştepta să se ivească 
momentul prielnic, când vorba se legă din nou şi Tom 
spunea o poveste aiurită despre bursuci şi obiceiurile lor - 
şi îşi petrecu Inelul pe deget. 

Răsucindu-se spre el să zică ceva, Merry tresări şi, fără să 
vrea, îi scăpa un strigăt. Frodo era încântat (într-un fel): da, 
era Inelul lui, căci Merry se uita ca orb la jilţul său şi era 
limpede că nu-l putea vedea. Se sculă în picioare şi se furişă 
tiptil de lângă vatră, spre uşa ce dădea afară. 

— Hei, tu! strigă Tom, uitându-se în direcţia lui cu o privire 
atotvăzătoare în ochii săi strălucitori. Hei! Haide, Frodo! 
încotro te-i fi ducând? Bătrânu' 'lom Bombadil n-a orbit încă 
într-atât. 

Scoate-ţi de pe deget inelul de aur! Mâna ţi-e mult mai 
frumoasă fără el. Vino-napoi! Lasă-te de joacă şi aşează-te 
lângă mine! Mai avem de vorbit şi de cumpănit la dimineaţa 
de mâine. 'lom trebuie să vă înveţe drumul cel bun şi să vă 
ferească picioarele de-a o lua razna. 

Frodo pufni în râs (prefăcându-se încântat) şi, scoțând 
Inelul, veni şi se aşeză la locul său. Tom le spuse acum că, 
după socoteala lui, Soarele va străluci a doua zi, dimineaţa 
va fi veselă, iar aşternerea la drum va fi plină de speranţă. 
Dar ar face bine s-o pornească din timp, căci în acea parte 
de ţară vremea era un lucru de care nici măcar Iom nu 
putea fi prea sigur, şi uneori se schimba mai iute decât şi-ar 
putea schimba el haina. 

— Nu-s stăpân peste vreme, zise el, cum nu e nimic din 
ceea ce merge în două picioare. 

Urmându-i sfatul, hotărâră ca de la casa lui s-o apuce 
aproape drept spre miazănoapte, peste colinele mai joase 
de la apus ale Gruiurilor: astfel puteau nutri speranţa ca 
într-o singură zi să ajungă la Drumul de Miazăzi şi să 
ocolească Gorganele. Le spuse să nu aibă teamă - ci să-şi 
vadă de treaba lor. 


— "Ţineţi-vă pe iarba verde. Nu vă încurcaţi cu piatra cea 
veche sau cu duhurile reci, şi nu care cumva să vă băgaţi 
nasul în casele lor, decât dacă sunteţi flăcăi vajnici, cu inimi 
ce nu tresaltă niciodată. 

Le repetă aceste poveţe nu numai o dată; şi-i mai sfătui să 
ocolească gorganele pe latura dinspre soare-apune, dacă li 
se întâmpla să se rătăcească prin preajma vreunuia. Apoi îi 
învăţă un cântec, pentru cazul în care a doua zi aveau 
ghinionul să nimerească în vreo primejdie sau vreo 
încurcătură. 

Hei! Tom Bombadil! 

Bombadillo 'Tom, auzi? 

Peste ape, prin pădure, peste deal, Prin trestii dese 
alergând ca un copil, Printre sălcii răsărite în lumini de 
muguri cruzi, Hai, prin foc vărsat din soare Ori din lună, hai 
acasă. 

Hei, 'lom Bombadil, Depărtarea ta ne doare Şi nevoia ne 
apasă! 

După ce-l cântară şi ei o dată cu el, Tom îl bătu pe fiecare 
pe spate râzând şi, luând lumânările, îi conduse în 
dormitorul lor. 


Chapter 10 Ceaţa pe Gruiurile-gorgane. 

În noaptea aceea nu auziră nici un zgomot. Dar, ori în 
timpul viselor, ori în afara lor, n-ar fi putut spune cu 
siguranţă, Frodo desluşi o cântare dulce plimbându-i-se 
prin minte: un cântec ce părea să vină ca o lumină palidă 
din spatele unei cortine cenuşii de ploaie, devenind tot mai 
puternic până când valul acela se preschimbă numai şi 
numai în sticlă şi argint, ca în cele din urmă să fie dat cu 
totul la o parte şi un ţinut verde, îndepărtat, să i se 
dezvăluie în faţa ochilor, sub un soare ce răsărea cu 
repeziciune. 

Imaginea se topi în trezie; lângă ei se găsea Tom, fluierând 
precum un copac plin de păsări; soarele aluneca de-acum 


pe costişa dealului, intrând prin fereastra deschisă. Afară 
totul era verde şi pal-auriu. 

După ce mâncară de dimineaţă, şi de data asta singuri, se 
pregătiră să-şi ia rămas-bun, cu inima grea cât putea să fie 
de grea într-o asemenea dimineaţă răcoroasă, strălucitoare 
şi limpede sub un cer de un albastru-palid tomnatic, spălat 
de ploaie. În văzduh se simţea o boare proaspătă dinspre 
nord-vest. Poneii lor liniştiţi erau aproape sirepi, fornăind şi 
foindu-se nerăbdători. Tom ieşi din casă, îşi flutură pălăria 
şi dansă pe trepte, îndemnându-i pe hobbiţi să încalece, s-o 
pornească la drum şi să meargă cât de repede puteau. 

O luară pe-o poteca ce şerpuia din spatele casei, şi urcară 
spre capătul nordic a coamei de deal care adăpostea casa. 
Tocmai descălecaseră pentru a-şi duce poneii de dârlogi pe 
ultimul povârniş abrupt, când Frodo se opri dintr-o dată. 

— Goldberry! strigă el. Frumoasa mea domniţă, 
înveşmântată în verde şi argint! Nu ne-am luat rămas-bun 
de la ea, şi nici n-am văzut-o de-aseară! 

Era atât de nenorocit, încât dădu să se întoarcă din drum; 
dar în aceeaşi clipă o chemare limpede susura în jos spre ei. 
Acolo sus, pe streaşina dealului, se afla ea, făcându-le cu 
mâna semn să urce: părul ei flutura despletit, iar razele 
soarelui, prinzându-se de şuviţele lui, îl făceau să lucească 
şi să clipească. O străluminare ca scăpărarea apei pe iarba 
înrourată fulgera sub picioarele ei dănţuitoare. 

Hobbiţii urcară în grabă acel ultim povârniş şi se opriră cu 
respiraţia tăiată lângă ea. Se înclinară, dar cu o fluturare a 
mâinii ea îi rugă să se uite în jur; iar ei se uitară de pe 
vârful dealului spre pământurile scăldate în lumina 
dimineţii. Erau tot atât de clare şi de senine, pe cât fuseseră 
de ascunse şi ploioase când stătuseră pe dealul din Pădure, 
care putea fi acum zărit înălțându-se uşor înceţoşat şi verde 
dintre copacii întunecoşi dinspre soare-apune. În acea 
direcţie, pământul se ridica în coaste împădurite, verzi, gal- 
bene, ruginii în soare, ascunzând în dosul lor valea Viniac. 
Spre miazăzi, dincolo de firul râului Salcia, se zărea o lucire 


depărtată, ca de sticlă mată, acolo unde Râul Viniac făcea 
un cot în regiunea şesurilor, ca să curgă mai departe înspre 
meleagurile neştiute de hobbiţi. La miazănoapte, după 
Gruiurile puţin înalte, pământul se întindea, cât putea 
cuprinde ochiul, în depresiuni şi valuri de verde şi cenuşiu 
şi culori de pământ, până se pierdea în depărtarea fără 
formă şi pâcloasă. Spre răsărit se profilau Gruiurile- 
gorgane, coamă după coamă în seninul dimineţii, dispărând 
din vedere într-o zare ce putea fi doar ghicită: nimic mai 
mult decât o părere de albastru şi o tremurare albă greu 
perceptibilă ce se unea cu buza cerului, dar pentru hobbiţi 
acela era semnul recunoscut din amintiri şi din vechi basme 
că acolo se găseau munţii înalţi şi îndepărtați. 

Traseră adânc aer în piept şi mai că ar fi zis că dintr-un 
salt şi câţiva paşi voiniceşti erau în stare să ajungă oriunde 
ar fi poftit. Li se părea o lipsă de curaj să meargă la pas pe 
la poalele încreţite ale Gruiurilor până la Drum, când ar fi 
putut ţopăi, la fel de viguros precum Tom, peste pietrele ca 
nişte trepte ale culmilor, drept până la Munţi. 

Goldberry le vorbi, făcându-i să-şi întoarcă spre ea 
privirile şi gândurile. 

— Grăbiţi-vă acum, oaspeţi dragi, spuse ea. Şi nu vă 
abateţi de Ia calea voastră. Spre miazănoapte, cu vânt în 
ochiul stâng şi cu binecuvântare pentru paşii voştri. Cu 
bine, prieten al elfilor, mai zise ea, adresându-se lui Frodo, 
a fost o întâlnire veselă. 

Dar Frodo nu-şi găsea vorbe să răspundă. Făcu o 
plecăciune adâncă, încălecă pe poneiul său şi, urmat de 
prieteni, porni la trap pe cărăruia ce cobora blând de 
partea cealaltă a dealului. Casa lui Tom Bombadil şi valea şi 
Pădurea nu se mai zăreau. Văzduhul se încinsese între 
pereţii verzi ai dealurilor de-o parte şi de alta, iar aroma 
ierbii umplea şi îndulcea aerul pe care-l respirau. Uitându- 
se în urmă atunci când ajunseră pe fundul văioagei pline de 
verdeață, o văzură pe Goldberry, o siluetă micuță şi firavă 
ca o floare scăldată de soare, desenându-se pe bolta 


cerului: stătea nemişcată, urmărindu-i cu privirea, iar 
braţele-i erau întinse spre ei. Văzându-i că se întorc spre 
ea, dădu un strigăt scurt, îşi ridică o mână, se răsuci pe 
călcâie şi dispăru dincolo de deal. 

Drumul lor şerpuia pe fundul văioagei, înconjurând poala 
verde a unui deal râpos, ca să ajungă într-o vale mai adâncă 
şi mai largă, de unde urca pintenul unui lanţ de coline mai 
depărtate, cobori clinele lungi, apoi urcă încă o dată 
pantele domoale, sus pe alte culmi de dealuri, şi iar în jos, în 
alte văi. Nici urmă de copac sau apă; un meleag al ierbii 
înalte şi al ierburilor pipernicite şi ţepoase, tăcut, unde se 
auzeau doar şoapta văzduhului la buza râpelor şi ţipetele 
pustii din înalturi ale păsărilor fără nume. Între timp, 
soarele se înălţase şi se făcea tot mai fierbinte. De câte ori 
urcau pe o creastă, adierea părea mai firavă. La un moment 
dat, uitându-se spre tărâmurile dinspre soare-apune, li se 
păru că Pădurea scotea fum, ai fi zis că ploaia ce căzuse se 
ridica acum în aburi de pe fiece frunză, rădăcină sau 
ciupercă. Poala cerului era de-acum cufundată în umbră, o 
pâclă înnegurată, peste care tăria cerului semăna cu o 
căciula albastră, fierbinte şi grea. 

Pe la crucea amiezii ajunseră în vârful unui deal, un platou 
larg şi drept, ca o farfurie lată cu marginea bulbucată şi 
verde. În copaia asta aerul era neclintit, iar cerul aproape 
că-l atingeai cu mâna. Străbătură platoul până-n partea 
cealaltă şi priviră spre miazănoapte, în aceeaşi clipă inimile 
le tresăltară bucuroase, căci, după câte îşi dădeau ei seama, 
merseseră mai mult decât crezuseră. De bună seamă că 
distanţele, împâclite cum erau, înşelau ochiul, dar nu 
încăpea îndoială că nu mai aveau mult şi ieşeau dintre 
Gruiuri. O vale lungă se deschidea la picioarele lor, 
şerpuind spre miazănoapte, până ajungea la un defileu 
între doi pinteni abrupți. Dincolo de care, aşa vedeau ei, nu 
mai existau dealuri. La orizont, în aceeaşi direcţie, se 
distingea cu greu o linie neagră, prelungă. 


— Acolo e un şir de copaci, zise Merry, semn că ăla-i 
Drumul. De-a lungul lui, dintr-un capăt în altul, pe multe 
leghe la răsărit de Pod, cresc copaci. Am auzit de la unii că 
ar fi fost plantați în zilele de demult. 

— Minunat! exclamă Frodo. Dacă o să mergem şi acum la 
fel de bine ca şi de dimineaţă, ieşim dintre Gruiuri înainte 
să apună Soarele şi putem să ne găsim un loc de popas. 

Spunând acestea, îşi întoarse privirile spre răsărit şi abia 
acum văzu că de acea parte dealurile se înălţau mult 
deasupra lor; şi toate aveau creştetele încoronate cu movile 
verzi, iar în vârful unora dintre acestea stăteau înfipte 
pietre, înţepând aerul ca nişte colţi ascuţiţi ieşind din gingii 
verzi. 

Priveliştea aceasta avu darul să-i neliniştească pe hobbiţi 
întrucâtva, astfel că îi întoarseră spatele şi coborâră înapoi 
în platoul circular. În mijlocul lui se găsea o singură stană, 
înaltă şi dreaptă sub soarele proţăpit chiar deasupra ei, din 
care pricină, la acel ceas, piatra nu arunca nici o umbra. 
Fără formă era stana asta, şi cu toate acestea nu puteai să 
nu iei aminte la ea: ca o piatră de hotar, sau un deget 
ridicat prevenitor, sau un avertisment. Dar hobbiţilor li se 
făcuse foame, iar soarele era încă la ceasul amiezii, când nu 
aveai de ce te teme; prin urmare, se puseră cu spatele la 
partea dinspre miazăzi a stanei. Era răcoroasă, ca şi cum 
soarele n-ar fi avut puterea s-o încălzească; dar, în acelaşi 
timp, senzaţia era plăcută. Scoaseră merindele şi băutura şi 
pregătiră un prânz tot atât de bun pe cât şi l-ar fi putut dori 
cineva sub cerul liber; căci merindele veneau "de jos, de 
sub deal". Tom le dăduse cât să-i îndestuleze o zi întreagă. 
Despovăraţi, poneii păşteau în preajmă. 

Călăritul peste culmile dealurilor, nu pe la poale, mâncatul 
pe săturate, soarele fierbinte şi mireasma ierbii, zăbovitul 
puţin prea îndelungat, răşchiratul picioarelor şi privitul la 
cerul de deasupra nasurilor: toate acestea sunt poate 
îndeajuns ca să lămurească ceea ce a urmat. Cum-necum, 
asta a fost: se treziră dintr-o dată şi buimaci dintr-un somn 


pe care nu-l plănuiseră. Stana era rece şi arunca o umbra 
prelungă, ce se întindea spre răsărit, peste ei. Soarele, de 
un galben-palid şi apos, lucea prin ceaţă chiar deasupra 
malului apusean al fundului de tipsie în care se găseau ei; 
înspre miazănoapte, miazăzi şi răsărit, dincolo de margine, 
ceața era groasă, rece şi lăptoasă. Văzduhul tăcut, apăsător 
şi la fel de rece. Poneii se adunaseră unul lângă altul, cu 
capetele plecate. 

Hobbiţii săriră speriaţi în picioare şi alergară spre 
marginea dinspre apus. Descoperiră că se aflau pe o insulă 
în mijlocul ceţurilor. Abia dacă apucaseră să se uite 
disperaţi spre soarele care apunea, că acesta se şi cufundă 
sub privirile lor într-o mare albă, iar în spatele lor, la 
răsărit, se ivi deodată o negură îngheţată şi surie. Ceaţa se 
vălătuci în sus, spre malurile platoului, şi se ridică 
deasupra, curbându-se, în timp ce urca, peste capetele lor, 
prefăcându-se într-un acoperiş: hobbiţii erau închişi într-o 
sală cu totul şi cu totul de ceaţă, al cărei pilastru central era 
stana de piatră. 

Se simțeau ca prinşi într-o capcană; dar nu se pierdură de 
tot cu firea. Încă îşi aminteau priveliştea plină de speranţă a 
firului Drumului aflat undeva înainte, şi ştiau în ce direcţie 
s-o apuce. Pe de altă parte, într-atât le displăcea locul acela 
scobit din jurul pietrei, că nici nu le trecea prin minte să 
mai rămână acolo. Astfel că strânseră tot ce era de strâns 
cât de repede le îngăduiau degetele îngheţate. 

Curând, îşi duceau poneii în şir peste mal şi apoi în jos, pe 
panta lungă dinspre nord a dealului, intrând în marea de 
ceaţă. Cu cât coborau, cu atât negura se făcea tot mai rece 
şi mai umedă, din care pricină părul le atârna lins, 
picurându-le pe frunte. Când ajunseră la poale, se făcuse 
frig de-a binelea, încât se opriră să-şi pună pelerinele şi 
glugile care se acoperiră iute de stropi cenuşii. Încălecară 
şi porniră din nou, la pas, ghicindu-şi drumul după 
urcuşurile şi coborâşurile potecii. Din câte îşi puteau da 
seama, se îndreptau spre acea deschidere ca o poartă de la 


capătul îndepărtat, dinspre miazănoapte, al lungii văi zărite 
de dimineaţă. Odată trecuţi prin deschizătură, nu aveau 
decât s-o ţină cât de cât în linie dreaptă, ca să ajungă, în 
cele din urmă, la Drum. Gândurile lor nu mergeau mai 
departe de atât, decât doar că nutreau o speranţă palidă 
că, cine ştie, dincolo de Gruiuri s-o isprăvi cu ceața. 

Mersul le era tare anevoios. Ca nu cumva să se rătăcească 
unul de altul şi s-o apuce fiecare în altă parte, înaintau unul 
în urma celuilalt, cu Frodo în frunte. În spatele lui venea 
Sam, apoi Pippin şi la urmă Merry. Valea părea să nu se mai 
sfârşească. Deodată, Frodo zări un semn de speranţă. În 
faţa lor, oriunde se uita, distingea prin ceaţă ceva întunecat; 
bănui că, în sfârşit, se apropiau de spărtura dintre dealuri, 
poarta nordică a Gruiurilor-gorgane. Dacă puteau trece de 
ea, erau liberi. 

— Haideţi! După mine! strigă el peste umăr şi grăbi pasul. 

Dar speranţa lui se transformă curând în derută şi 
îngrijorare. Petele întunecoase se întunecau şi mai mult, 
însă se îngustau; şi într-o clipă văzu înălțându-se 
ameninţător în faţă şi aplecându-se una spre cealaltă, 
precum stâlpii unei porţi fără pragul de sus, două coloane 
uriaşe de piatră. Nu-şi amintea să le fi zărit în vale, atunci 
când se uitase de dimineaţă din vârful dealului. Acum trecu 
printre ele înainte să-şi dea seama de ceea ce face: şi în 
clipa în care făcu asta, întunericul părea să-l învăluiască din 
toate părţile. Poneiul se ridică în două picioare, fornăi, iar 
Frodo căzu din şa. Când privi în urmă, descoperi că era 
singur: ceilalţi dispăruseră. 

— Sam! strigă el. Pippin! Merry! Veniţi! De ce nu vă ţineţi 
după mine? 

Nimeni nu-i răspunse. Teama puse stăpânire pe el, încât 
Frodo fugi îndărăt, trecu din nou printre cele două coloane 
de piatră şi începu să strige cu disperare: 

— Sam! Sam! Merry! Pippin! 

Poneiul se repezi în neguri şi dispăru. De la o oarecare 
depărtare, sau cel puţin aşa părea, lui Frodo i se năzări că 


aude un strigăt: 

— Hei! Frodo! Hei! 

Undeva înspre răsărit, la stânga lui cum stătea între 
pietrele cele înalte, uitându-se fix în ceaţă şi încercând să 
desluşească ceva. Fugi într-acolo şi numai ce se pomeni că 
urcă pieptiş o coastă de deal. 

În timp ce se chinuia să dovedească priponii, striga fără 
încetare, cu şi mai mare deznădejde; dar o vreme nu primi 
nici un răspuns, iar când veni totuşi unul, i se păru slab şi 
de undeva de sus, deasupra lui, foarte departe. 

— Frodo! Hei! răsunară vocile subţiri din ceaţă; apoi un 
strigăt, ceva ca un ajutor, ajutor! repetat de mai multe ori, 
şi încă o dată ajutor! ce se pierdu într-un vaiet prelung, 
retezat brusc. 

Grăbi pasul, poticnindu-se, spre acele strigăte; însă lumina 
zilei se stinsese de-acum şi noaptea se strângea tot mai 
vâscoasă în jurul lui, încât era imposibil să mai fie sigur din 
ce direcţie le auzise. Nu-şi dădea seama decât că urcă 
întruna. 

Doar schimbarea înclinării povârnişului de sub picioarele 
sale îl făcu să înţeleagă că, în sfârşit, ajunsese în vârful 
coastei, sau al dealului. Era vlăguit, asudat, şi cu toate 
acestea tremura de frig. Întunericul era deplin. 

— Unde sunteţi? întrebă el distrus. 

Nici un răspuns. Se opri să asculte. Abia acum simţea cât 
de frig se făcuse şi că acolo sus începea să bată vântul, un 
vânt de gheaţă. Semn că vremea se schimba. Perdelele de 
ceaţă pluteau pe lângă el în fuioare şi şuviţe. Respirația lui 
se preschimbă în abur, iar bezna era mai puţin compactă şi 
parcă se depărta. Frodo ridică privirile şi, surprins, văzu că 
stele palide se aprindeau pe boltă printre vrejurile grăbite 
de nori şi ceaţă. Vântul sâsâia, măturând iarba. 

Ar fi jurat că auzise un țipăt înăbuşit, astfel că se îndreptă 
în direcţia de unde parcă venise acesta; şi în timp ce el 
înainta, ceața se rostogoli în sus şi se desfăcu dintr-o dată, 
dezvelind cerul înstelat. Dintr-o privire, pricepu că se 


îndrepta spre miazăzi şi că se găsea pe o culme de deal 
rotundă, pe care probabil ajunsese urcând povârnişul 
nordic. Dinspre soare-răsare sufla un vânt muşcător. La 
dreapta lui, pe panoplia apuseană a stelelor, se desena o 
siluetă neagră. Acolo se afla un gorgan mare. 

— Unde sunteţi? strigă el încă o dată, supărat şi 
înspăimântat în egală măsură. 

— Aici! răsună o voce adâncă şi rece, care ai fi zis că venea 
din străfundul pământului. Te aştept! 

— Nu! se împotrivi Frodo, dar de fugit nu fugi. Genunchii îl 
lăsară, şi se prăbuşi la pământ. Nu se petrecu nimic, nu se 
auzi nici un sunet. Tremurând tot, se uită în sus, la timp ca 
să vadă o siluetă întunecată şi înaltă, ca o umbră, profilată 
pe stele. Stătea aplecată asupra lui. Ar fi putut jura că 
zărise o pereche de ochi, foarte reci, deşi luminaţi de o 
lumină palidă ce venea parcă de undeva de foarte departe. 
Apoi ceva mai puternic şi mai rece decât fierul îl apucă 
strâns. Atingerea glacială îi îngheţă măduva-n oase şi Frodo 
nu-şi mai aminti de nimic altceva. 

Când îşi veni din nou în simţiri, tot ce-şi aminti în prima 
clipă fu senzaţia de groază. Apoi pricepu că era întemnițat, 
prins fără de speranţă; se găsea într-un gorgan. Un duh al 
Gorganelor pusese mâna pe el, şi foarte probabil că se 
găsea de-acum sub puterea cumplitelor vrăji ale Duhurilor 
Gorganelor, despre care se pomenea în poveştile şuşotite. 
Nu îndrăzni să se clintească, ci rămase în aceeaşi poziţie în 
care se trezise: întins pe spate, pe o piatră rece, cu mâinile 
pe piept. 

Dar, deşi groaza lui era atât de mare încât părea să fie o 
parte din însuşi întunericul din jur, se pomeni că se 
gândeşte la Bilbo Baggins şi la poveştile lui, la preumblările 
lor pe pajiştile din Comitat, la cum stăteau de vorbă despre 
drumuri şi aventuri. Până şi în inima celui mai dolofan şi mai 
timid hobbit se găseşte ascunsă (uneori adânc, e adevărat), 
o sămânță de curaj, aşteptând ca o primejdie mare, uneori 
disperată, să o facă să crească. Frodo nu era nici foarte 


gras, nici foarte timid; iar Bilbo şi Gandalf îl socotiseră 
întotdeauna, deşi el n-avea habar de acest lucru, drept cel 
mai bun hobbit din Comitat. Acum Frodo îşi spunea în sinea 
lui că ajunsese la capătul aventurii sale, şi încă ce capăt 
cumplit, dar iată că acest gând îl îmbărbătă. Simţi cum i se 
încordează trupul, ca pentru un salt final; nu se mai simţea 
neputincios, o pradă neajutorată. 

Şi cum zăcea întins acolo, cugetând şi punând iarăşi 
stăpânire pe trupul său, băgă de seamă că întunericul nu 
mai era chiar atât de dens: în jurul lui se năştea o lumină 
verde, palidă. Lumina nu-i dezvălui de la bun început în ce 
fel de loc se află, căci părea să iasă chiar din trupul lui şi din 
podeaua de lângă el, neajungând încă la pereţi şi la tavan. 
Răsuci capul, şi acolo, în lucirea rece, îi văzu întinşi lângă el 
pe Sam, Pippin şi Merry. Zăceau şi ei pe spate, iar feţele lor 
arătau palide, cuprinse parcă de moarte; toţi trei erau 
înveşmântaţi în alb. De jur-împrejur, nenumărate comori, de 
aur poate, deşi în acea lumină păreau reci şi urâte. 
Capetele celor trei hobbiţi erau încinse cu cercuri, în jurul 
încheieturilor de la mâini aveau lanţuri de aur, iar pe 
degete multe inele. Săbii fuseseră puse alături de trupurile 
lor, şi scuturi la picioare. Dar peste gâturile lor se găsea un 
singur paloş, lung şi scos din teacă. 

Un cântec începu din senin: un murmur rece, care creştea 
şi scădea. S-ar fi zis că vocea venea de foarte departe şi 
suna înfricoşătoare, când înalt şi subţire, când un geamăt 
înfundat, din adânc. Din acel şuvoi inform de sunete jalnice, 
însă îngrozitoare, se alcătuiau uneori înşiruiri de cuvinte: 
funeste, neîndurătoare, de gheaţă, nemiloase, teribile. 
Noaptea se înverşuna împotriva dimineţii de care era 
văduvită, frigul blestema căldura după care tânjea. Frodo 
simţi cum îngheaţă până-n străfundul sufletului. După o 
vreme, cântecul deveni mai limpede şi, cu inima strânsă de 
spaimă, Frodo pricepu că se preschimbase într-o incantaţie: 

Să-i fie reci şi mâna şi inima şi faţa, Şi somnul umbră rece 
sub lespedea de gheaţă, Nicicând pe pat de piatră să nu se 


mai trezească, Pin' la pieirea lumii şi a soarelui, cerească Şi 
stelele s-or stinge prin viforul din spaţii, Ci ei, aici, pe aur 
încremeniţi, lăsaţi-i Până când el, Seniorul Întunecimii, nu-şi 
poartă Peste pârjoluri mâna, şi peste marea moartă. 

Deasupra capului auzi un sunet ca de plesnitură şi 
râcâitură. Ridicându-se într-un cot, se uită în spate şi văzu, 
în lumina palidă, că se găseau într-un fel de coridor care, 
mai încolo, făcea un cot. De după colţ apăru un braţ lung ce 
se îndrepta mergând pe degete spre Sam, aflat cel mai 
aproape, şi spre mânerul paloşului aşezat peste 
grumazurile hobbiţilor. 

În acea clipă, Frodo se simţi ca şi cum incantaţia îl 
preschimbase cu adevărat într-o stană de piatră. Ca 
aproape imediat să-i vină un gând nebunesc de scăpare. Se 
întrebă dacă nu cumva, punându-şi Inelul pe deget, nu va 
mai fi văzut de Duhul Gorganului şi astfel va putea găsi un 
drum de ieşire. Se şi vedea alergând liber peste pajişti, 
jelindu-i pe Merry şi Sam şi Pippin, dar liber şi viu. Gandalf 
va trebui să accepte că nu avusese de ales. 

Însă curajul ce se stârnise în el era de-acum bezmetic de-a 
binelea: nu-şi putea părăsi prietenii chiar atât de uşor. Se 
foi, băgă mâna în buzunar, şi iar se luptă cu sine însuşi; în 
acest timp, braţul se târa din ce în ce mai aproape. Brusc, 
hotărârea lui deveni de neclintit, încât Frodo apucă o spadă 
scurtă aflată lângă el şi, ridicându-se în genunchi, se aplecă 
mult peste trupurile tovarăşilor săi. Cu toată puterea de 
care era în stare, izbi braţul lângă încheietură şi mâna 
căzu; dar în aceeaşi clipă lama săbiei se despică până la 
plăsele. Un strigăt izbucni şi lumina dispăru. În întuneric se 
auzi un mârâit. 

Frodo întinse mâinile în faţă, spre Merry, şi-i simţi obrazul 
rece. 'lot atunci reveni la suprafaţă, într-un cotlon al minţii 
din care dispăruse cu prima perdea de ceaţă, amintirea 
casei de sub Deal şi a lui Tom care cânta. Îşi aminti de 
versurile pe care le învăţaseră de la el. Cu voce firava şi 
disperată, începu: "Hei! 'lom Bombadil!" şi, când îi rosti 


numele, glasul lui parcă prinse putere: sunetul ieşea clar, 
răspicat, iar încăperea întunecată răsună de ecou, ca de 
bubuit de tobe şi trâmbiţat de trompete: 

Hei, Iom Bombadil! 

Bombadilo Tom, auzi? 

Peste apă, prin pădure, peste deal, Prin trestii dese 
alergând ca un copil, Printre sălcii răsărite în lumini de 
muguri cruzi, Hai, prin foc vărsat din soare, ori din lună, 
Hai acasă, Hei, Iom Bombadil, Depărtarea ta ne doare Şi 
nevoia ne apasă! 

Tăcerea se lăsă deodată, adâncă, doar inima şi-o mai 
auzea Frodo bătând. După o clipă, ce păru o veşnicie, auzi 
limpede, însă de la mare depărtare, venind parcă prin 
pământ sau prin ziduri groase, o voce de răspuns, care 
cânta: 

Vesel e bătrânul Tom, cum altul nu-i, Haina-i albastră, 
cizmele gălbui Să-l întreacă nimeni încă nu-i sub soare Cu 
mai tare cântec şi mai iuți picioare. 

Răsună un zgomot mare, de huruială, de pietre care se 
rostogolesc şi cad, şi deodată înăuntru se revărsă lumina, 
lumina adevărată, lumina albă a zilei. O deschidere joasă, 
ca o uşă, apăru la capătul încăperii aceleia, la picioarele lui 
Frodo; şi-acolo se ivi capul lui Iom (cu pălărie şi pană cu 
tot) profilat pe strălucirea soarelui ce se ridica roşu în 
spatele lui. Lumina căzu pe podea şi pe feţele celor trei 
hobbiţi care zăceau lângă Frodo. Nu se clinti nici unul 
dintre ei, dar aerul bolnav de pe chipurile lor dispăruse ca 
prin farmec. Privindu-i, ai fi zis că erau cufundaţi într-un 
somn foarte adânc. 

Tom se aplecă, îşi scoase pălăria şi păşi în încăperea 
întunecoasă, cântând: 

leşi, duh bătrân! Te stinge-n a soarelui văpaie Ca vântul 
piei, când urlă şi neguri sure taie Peste pustiuri, dincol' de 
munţi şi mai departe! 

Nicicând aceste locuri să nu-ţi mai facă parte! 


Pierdut să fii, ca noaptea mai negru, în uitare, Până la 
noua lumii de-a pururi vindecare! 

La aceste cuvinte, izbucni un strigăt şi o parte din capătul 
dinăuntru al încăperii se nărui cu un bubuit. Urmă un țipăt 
prelung, pierzându-se într-o depărtare cu neputinţă de 
ghicit; apoi tăcere. 

— Hai, prietene Frodo, zise Tom. Să ieşim pe iarba 
reavănă. Trebuie să mă ajuţi să-i duc. 

Împreună îi scoaseră pe Merry, Pippin şi Sam. Părăsind 
gorganul pentru ultima oară, lui Frodo i se păru că zăreşte 
o mână retezată care încă se zgârcea, ca un păianjen rănit, 
într-un morman de pământ prăbuşit. 'lom mai intră o dată şi 
curând se auziră din încăpere tot felul de pufnete şi 
bufnituri. Când reveni, ţinea în braţe, cât putea el duce, o 
mare grămadă din comorile aflate acolo: lucruri făurite din 
aur, argint, cupru şi bronz: nenumărate mărgele şi lanţuri 
şi tot felul de podoabe bătute-n nestemate. Urcă gorganul 
verde şi le aşeză pe toate în vârf, în soare. 

Tom rămase acolo, cu pălăria în mână, lăsând vântul să-i 
joace prin păr, şi se uita la cei trei hobbiţi ce fuseseră întinşi 
pe spate pe iarbă, în partea dinspre apus a gorganului. 
Ridicându-şi mâna dreaptă, rosti cu voce răspicată şi 
poruncitoare: 

Hai, treziţi-vă, prieteni, Auziţi-mă, vă chem. 

Piatra rece-i năruită, Am scăpat ca de-un blestem Veseliţi- 
vă, e timpul, Mâinile vă fie calde, Inimile în vestirea învierii 
să se scalde. 

Uşa nopţii-i dată-n lături, Mâna morţii zace frântă, 
Umbrele s-au dus Şi lumea în lumina zilei cântă. 

Spre marea bucurie a lui Frodo, hobbiţii se mişcară, îşi 
întinseră braţele, se frecară la ochi şi, dintr-o dată, săriră în 
picioare. Priviră în jur plini de uimire, întâi la Frodo, apoi la 
Tom care stătea, măreț ca viaţa însăşi, în vârful gorganului, 
chiar deasupra lor; apoi la ei înşişi, la zdrenţele acelea albe 
şi subţiri, la coroanele şi lanţurile de aur palid, ca şi la alte 
mici bijuterii ce clincăneau la fiecare mişcare. 


— Ce minune a lumii e asta? începu Merry, pipăind cercul 
de aur care-i alunecase pe un ochi. 

Dar îşi opri gestul, o umbră trecu peste faţa lui şi el închise 
ochii. 

— Ah, da, îmi amintesc, spuse el. Oamenii din Carn Dum s- 
au năpustit asupra noastră astă-noapte şi am fost înfrânți. 
Ah! Suliţa din inima mea! 

Îşi duse mâna la piept. 

— Nu! Nu! ţipă el, deschizând ochii. Ce tot spun aici? Am 
visat. Iu unde-ai dispărut, Frodo? 

— Am crezut că m-am rătăcit, explică el, dar nu vreau să 
vorbesc despre asta. Să ne gândim la ce avem de făcut de- 
aici încolo. Să ne vedem de drum. 

— Aşa îmbrăcaţi, stăpâne? se miră Sam. Unde-mi sunt 
straiele? 

Azvârli cercul, lanţul şi inelele în iarbă şi se uită în jur 
neajutorat, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi găsească pelerina, 
haina şi nădragii şi toate celelalte veşminte pe care le 
poartă un hobbit, puse undeva în iarbă, la îndemână. 

— N-o să vă mai găsiţi hainele, zise Tom, sărind jos de pe 
gorgan şi râzând, în timp ce dansa în jurul lor în razele 
soarelui. 

Nimeni n-ar fi zis că se petrecuse ceva atât de primejdios 
şi de cumplit; şi cu adevărat groaza le părăsi inimile în timp 
ce-l priveau şi-i vedeau scăpărarea veselă din ochi. 

— Ce vrei să spui? nu înţelese Pippin, uitându-se la el pe 
jumătate uluit şi pe jumătate amuzat. De ce nu? 

Tom clătină din cap. 

— V-aţi regăsit pe voi înşivă, din ape adânci, zise el. 
Hainele sunt o pierdere neînsemnată după ce-aţi scăpat de 
la înec. Bucuraţi-vă, prieteni veseli, şi lăsaţi soarele cald să 
vă încălzească inimile şi mădularele. Azvârliţi deoparte 
aceste zdrenţe reci. Alergaţi goi prin iarbă cât se va duce 
Tom la vânătoare. 

Porni în salturi pe povârniş la vale, fluierând şi strigând. 
Urmărindu-l cu privirea, Frodo îl văzu fugind spre miazăzi, 


de-a lungul văii verzi dintre dealul pe care se aflau ei şi 
următorul, ţinând-o tot într-un fluierat şi-un cântat: 

Hei, haideţi, grăbite, Urechi Ascuţite, Cu stângul, cu 
dreptul, Tu, Nasu'-Deşteptul. 

Sus, jos, haideţi, hei, Voi Albi-Ciorăpei. 

Dar Coadă-Zburlito Încotro ai pornit-o? 

Acolo, aiurea, ' 

Mocan cu securea, Departe, pe-aice, Micuţule-amice, Şi 
de-acum într-un an Mocofan-Dolofan! 

Astfel cânta el, alergând cât îl ţineau picioarele, 
aruncându-şi pălăria în aer şi prinzând-o, până dispăru 
după o ridicătură; dar strigătele sale de Haideţi! Veniţi 
încoa! se mai auziră o vreme, purtate de vântul care bătea 
acum dinspre miazăzi. 

Văzduhul se încingea din nou. Hobbiţii alergară ce 
alergară prin iarbă, după cum le spusese Tom. Apoi se 
puseră la soare, la fel de încântați ca fiinţele aduse pe 
nepusă masă din cea mai cruntă iarnă într-un ţinut cu 
vreme prietenoasă, sau ca aceia care, după o boală lungă ce 
i-a țintuit la pat, se trezesc într-o bună zi că s-au tămăduit 
printr-un miracol şi ziua e iarăşi plină de promisiuni. 

Când se întoarse Tom, ei se simțeau din nou în puteri şi 
flămânzi. Întâi văzură apărând pălăria lui Tom, peste buza 
dealului, iar în urma lui se înşiruiau ascultători şase ponei: 
cei cinci ai lor şi încă unul. Ultimul era chiar Dolofanul 
Mocofan: mai mare acum, mai vânjos, mai gras (şi mai 
bătrân) decât poneii lor. Merry, stăpânul celor cinci, nu le 
dăduse nicicând asemenea nume, dar de acum încolo, până 
la capătul zilelor lor, aveau să răspundă la numele cu care-i 
botezase Tom. Acesta îi chemă pe rând şi ei urcară buza 
râpii şi se opriră unul în spatele celuilalt. Apoi Tom făcu o 
plecăciune în faţa hobbiţilor. 

— Iată-vă poneii, zise el. Au mai multă minte (în anumite 
privinţe) decât voi, hobbiţi rătăcitori - nasuri mai simţitoare 
decât ale voastre. Căci ei adulmecă pericolul din cale, în 
care voi vă vârâţi cu capu' înainte; iar dacă ei fug ca să se 


salveze, atunci ştiu încotro să fugă. Trebuie să-i iertaţi pe 
toţi; căci, deşi inimile le sunt credincioase, nu pentru a 
înfrunta teama de Duhurile Gorganelor au fost ei făcuţi. 
Vedeţi, uite cum se-ntorc, aducând toate poverile. 

Merry, Sam şi Pippin puseră pe ei veşminte noi ce se aflau 
în raniţe; curând li se făcu prea cald, pentru că, neavând 
încotro, trebuiseră să îmbrace hainele mai groase şi mai 
calde pregătite pentru iarna ce avea să vina. 

— Dar Dolofanul Mocofan ăsta de unde-a apărut? întreba 
Frodo. 

— E-al meu, răspunse Tom. Prietenul meu cu patru 
picioare; deşi arareori îl călăresc, şi uneori o porneşte 
haihui până departe, de capul lui, peste dealuri. Când 
poneii voştri au stat în grajdul meu, au făcut cunoştinţă cu 
Mocofanu' meu; azi-noapte l-au simţit după miros şi au fugit 
în întâmpinarea lui. Am socotit că elo să aibă grijă de ei şi 
cu vorbele lui înțelepte o să le alunge spaima. Dar acum, 
veselul meu Dolofan, batrânu' Tom o să te călărească. Hei! 
Batrânu' Tom vine cu voi până vă va scoate la drum; care va 
să zică, are trebuinţă de-un ponei. Căci nu-i uşor să stai de 
vorbă cu hobbiţii călare, când tu unul eşti pe propriile 
picioare şi încerci să te ţii după ei. 

Hobbiţii erau încântați să audă acest lucru şi nu mai 
conteneau cu mulţumirile; dar Tom izbucni în râs şi le spuse 
că se pricepeau atât de bine să se rătăcească, încât nu ar fi 
avut linişte până nu-i vedea ajunşi cu bine la hotarul ţării 
sale. 

— Am multe treburi pe cap, mai zise el, toate câte le am de 
făcut şi de căutat şi de vorbit şi de umblat şi de păzit. Tom 
nu poate fi tot timpul lângă porţile deschise şi scobiturile 
sălciilor. Tom trebuie să aibă grijă de casa lui, iar Goldberry 
îl aşteaptă. 

După soare era încă devreme, între nouă şi zece, astfel că 
hobbiţii se gândiră la mâncare. Ultima dată când 
mâncaseră ceva fusese acel prânz de la piciorul steiului de 
piatră, cu o zi înainte, încropiră o gustare din ce le 


rămăsese din merindele date de 'Tom şi care ar fi urmat să 
reprezinte cina, adăugând la acestea proviziile aduse acum 
de 'Tom. Masa nu era bogată (punând la socoteală pofta 
hobbiţilor şi situaţia în care se aflau), dar le pică tare bine. 
Lăsându-i să mănânce, Tom urcă în vârful gorganului şi 
cercetă comoara. Cele mai multe obiecte le puse într-o 
grămadă ce scăpăra şi strălucea în iarbă. Le ceru apoi să 
rămână acolo pentru "a fi găsite de oricine, pasăre, fiară, elf 
sau Om şi oricare creatură de bună-credinţă"; numai astfel 
putea fi ruptă şi risipită vraja gorganului, pentru ca nici un 
duh să nu se mai întoarcă vreodată după ele. Pentru sine 
alese din grămadă o broşă bătută în pietre albastre, cu tot 
atâtea nuanţe câte au florile de în sau aripile fluturilor 
albaştri. O privi îndelung, ca năpădit de cine ştie ce 
amintire, clătină din cap şi în cele din urmă spuse: 

— lată o jucărie drăguță pentru Iom şi domniţa lui! 
Frumoasă a fost aceea care în vremuri de mult uitate a 
purtat-o pe umăr. Goldberry o va purta acum, iar pe 
frumoasă n-o vom uita nicicând. 

Hobbiţilor le alese, fiecăruia în parte, câte un pumnal cu 
lama lungă şi tăioasă şi plăsele în formă de frunză, o 
lucrătură minunată, încrustată cu şerpuiri în roşu şi auriu. 
Când le trase din tecile negre, lamele scăpărară în soare, 
meşteşugite fiind dintr-un metal ciudat, uşor şi dur, şi 
bătute în nestemate. Dacă tecile aveau vreun har tainic, sau 
la mijloc era vraja sub care se afla gorganul, Iom n-ar fi 
putut spune, dar lamele arătau ca şi cum timpul nu le 
atinsese, căci erau neruginite, bine ascuţite şi luceau în 
soare de-ţi luau ochii. 

— Pumnalele străvechi sunt destul de lungi pentru a fi 
mânuite de către hobbiţi în loc de săbii, spuse el. Bine e să 
aveţi asupra voastră lame tăioase atunci când voi, cei din 
Comitat, o porniţi la drum spre răsărit, spre miazăzi, sau 
hăt-departe, în întunecime şi-n mari primejdii. 

Le mai spuse că lamele fuseseră făurite cu mulţi, mulţi ani 
în urmă de către Oameni din Apusime: aceştia se 


împotriviseră Seniorului Întunecimii, dar căzuseră înfrânți 
de regele cel rău din Carn Dum, din Ţara Angmar. 

— Puţini îşi mai amintesc de ei acum, murmură 'lom, dar 
mai sunt unii care umblă pribegi, fii ai regilor uitaţi, umblă 
singuratici, păzindu-i de rele pe cei nechibzuiţi. 

Hobbiţii nu-i pricepeau vorbele, însă, ascultându-l văzură 
cu ochii minţii o înşiruire lungă de ani în urmă, ca o câmpie 
vastă, neumbrită de nimic, peste care hălăduiau siluete de 
oameni, înalte, cu feţe încrâncenate, purtând spade 
strălucitoare, iar ultimul care venea avea o stea pe o 
sprinceană. Imaginea păli şi hobbiţii reveniră în lumea 
luminată de soare. Era vremea să pornească din nou la 
drum. Se pregătiră, strânseră ce aveau de strâns şi 
aburcară totul pe spinările poneilor. Armele cele noi şi le 
prinseră la brâiele de piele de sub haine, numai că se 
simțeau stânjeniţi de ele şi se întrebau dacă aveau să le fie 
de vreun folos. Nicicând nu se gândiseră că fuga lor de- 
acasă i-ar putea arunca în vreo aventură în care să fie 
nevoiţi să se lupte. 

În sfârşit, o luară din loc. Îşi duseră poneii de dârlogi pe 
povârniş la vale. Ajunşi jos, încălecară şi porniră la pas pe 
fundul văii. Uitându-se în urmă, văzură vârful bătrânului 
gorgan de pe deal, pe care strălucirea aurului în soare se 
înălţa ca o flacăra galbenă. Dispăru din vedere abia după ce 
ocoliră un umăr de grui. 

Deşi se uita peste tot în jur, Frodo nu zări nici urmă din cei 
doi pilaştri de piatră aşezaţi ca o poartă, iar după scurt timp 
ajunseră la un defileu în capătul nordic al văii, îl traversară 
cu repeziciune şi orizontul se deschise în faţa lor. Călătoria 
era veselă, Tom Bombadil călărea voios alături de ei sau în 
faţa lor, pe Dolofanul Mocofan care era mult mai iute de 
picior decât ai fi bănuit văzându-i talia. Tom o ţinea tot într- 
un cântec, dar vorbele sale cel mai adesea nu aveau nici o 
noimă, sau poate erau rostite într-o limbă ciudată, 
necunoscută hobbiţilor, o limbă străveche, ale cărei cuvinte 
erau mai cu seamă exclamaţii de mirare şi încântare. 


Mergeau înainte fără să se abată, dar curând văzură că 
Drumul se afla mult mai departe decât îşi imaginaseră ei. 
Chiar şi fără neguri, din pricina somnului ce-i cuprinsese la 
prânz cu o zi înainte n-ar fi putut ajunge la el decât după 
miezul nopţii. Linia aceea întunecată pe care o zăriseră nu 
era un şir de copaci, ci de tufişuri care creşteau pe 
marginea unui şanţ adânc, malul celălalt fiind un perete 
abrupt. Odată pe acolo trecuse hotarul unui regat, le spuse 
Tom, dar asta cu mult timp în urmă. Avea aerul că acest fapt 
îi trezea amintiri triste, de aceea era zgârcit la vorbă. 

Coborâră până în fundul şanţului, ieşiră din el printr-o 
spărtură făcută în peretele abrupt, iar apoi Tom o luă spre 
miazănoapte, căci până atunci merseseră oarecum spre 
apus. Ținutul se deschidea larg şi aproape orizontal, ceea 
ce îi făcu să grăbească pasul, numai că soarele prinsese să 
asfinţească atunci când în sfârşit zăriră în faţă centura de 
copaci înalţi, semn că ajunseseră din nou la Drum, după 
atâtea aventuri neaşteptate. Ultimele câteva sute de metri 
le străbătură în galop şi se opriră abia în umbrele lungi ale 
copacilor. Se găseau pe creasta unui mal înalt, iar Drumul, 
nedesluşit din pricina întunericului care cobora, şerpuia 
ceva mai jos de ei. Chiar în acest loc, venea de la nord-vest 
şi se îndrepta spre sud-est, iar la dreapta lor cobora destul 
de povârnit într-o depresiune largă. Era brăzdat de 
făgaşuri şi purta urmele unei ploi mari căzute de curând; 
şleaurile şi şanţurile erau pline de apă. 

Coborâră râpa şi priviră în susul şi în josul Drumului. Nu 
se zărea nimic. 

— Iată-ne ajunşi, în sfârşit, zise Frodo. Sper că n-am 
pierdut mai mult de două zile din pricina scurtăturii mele 
prin Pădure. Dar poate că întârzierea asta se va dovedi 
folositoare - ne-or fi pierdut urma, cine ştie. 

Ceilalţi îşi întoarseră privirile spre el. Umbra spaimei 
pricinuite de Călăreţii Negri se lăsă deodată asupra lor. De 
când intraseră în Pădure, nu se gândiseră decât la cum să 
ajungă înapoi la Drum; doar acum, când se afla sub tălpile 


lor, îşi amintiră de primejdia care-i urmărea şi foarte 
probabil că stătea în aşteptarea lor chiar pe Drum. Se 
uitară neliniştiţi în urmă, la soarele ce apunea, dar Drumul 
se întindea cafeniu şi pustiu. 

— Crezi, întrebă Pippin şovăitor, crezi că vom fi urmăriţi în 
noaptea asta? 

— Nu, trag nădejde că în noaptea asta nu, îşi dădu Tom 
Bombadil cu părerea, şi nici mâine, aşa zic. Dar nu vă luaţi 
după ceea ce cred eu; căci n-aş putea jura. În partea asta 
de răsărit, cunoştinţele nu-mi sunt de folos. Tom nu este 
stăpân peste Călăreţii din Tărâmul întunecat ce se întinde 
departe, dincolo de hotarul lui. 

Chiar şi aşa stând lucrurile, tare ar mai fi vrut hobbiţii ca 
Tom să-i însoţească. Simţeau că el ar fi ştiut să se descurce 
cu aceşti Călăreţi Negri mai bine decât oricare altul. 
Curând aveau să pătrundă pe tărâmuri ce le erau pe deplin 
necunoscute, doar ceea ce ştiau din legendele străvechi şi 
aproape pierdute, auzite în Comitat, încât, în lumina tot mai 
palidă a amurgului, îi cuprinse dorul de casă. Îi apăsa o 
singurătate cumplită şi o senzaţie de rătăcire. Rămaseră 
tăcuţi, nedorind să-şi ia un ultim rămas-bun, şi abia dacă-şi 
dădură seama că Iom le spunea adio şi îi povăţuia să aibă 
curaj şi să călărească fără oprire până la lăsarea 
întunericului. 

— Tom o să vă dea sfaturi bune până la capătul acestei zile 
(după care nu vă rămâne decât norocul vostru să vă 
însoţească şi să vă arate calea cea bună): la patru mile pe 
Drum de-aici o să ajungeţi la un sat, Bree se numeşte, sub 
Dealul Bree, ale cărui case sunt cu faţa spre apus. Acolo o 
să găsiţi un han vechi, Poneiul în două picioare. Barliman 
Captalanul este destoinicul hangiu. Puteţi rămâne peste 
noapte, iar dimineaţă porniţi la drum fără zăbavă. Fiţi 
curajoşi, dar cu băgare de seamă. Nu vă pierdeţi firea 
veselă; şi călăriţi să vă găsiţi norocul. 

Hobbiţii îl rugară să vină cu ei măcar până la han şi să mai 
bea o dată cu ei; dar el râse şi-i refuză, spunând: 


Ţara lui Tom sfârşeşte-aici, şi dup-o lege dreaptă. 

E] are-n grija casa lui, iar Goldberry l-aşteaptă. 

Făcu stânga-mprejur, îşi îndesă pălăria pe cap, încălecă pe 
spinarea Mocofanului, urcă înapoi malul şi dispăru cântând 
în întuneric. 

Hobbiţii urcară după el şi îl urmăriră cu privirile până se 
pierdu în depărtare. 

— Îmi pare rău că ne-am despărţit de Stapânu' Bombadil, 
spuse Sam. E prevăzător şi nu face nici o greşeală. Zic eu 
că putem merge înc-o bună bucată de drum fără să întâlnim 
cine ştie ce ciudăţenii. Dar n-aş zice că n-am să mă bucur să 
ajungem la Poneiul în două picioare de care ne-a spus el. Ce 
n-aş da să fie la fel ca Dragonul Verde de la noi. Ce 
seminţie-s ăştia din Bree? 

— Sunt hobbiţi în Bree, spuse Merry, şi Seminţia Mare. Aş 
zice că-i ca acasă la noi. Poneiul e un han bun, din câte-am 
auzit. Din când în când, ai mei dau o raită pe-acolo. 

— Nici c-ar fi ce să ne dorim mai mult, spuse Frodo, dar 
tot în afară Comitatului nostru suntem. Nu vă simţiţi prea 
acasă. Vă rog, ţineţi minte - cu toţii - numele de Baggins 
NU trebuie pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi 
nevoie să dăm un nume. 

Încălecară pe ponei şi porniră tăcuţi în umbrele serii. 
Întunericul cobora cu repeziciune în vreme ce ei mergeau 
încet, la pas, pe drum la vale şi iar în sus, până ce, într-un 
târziu, zăriră lumini pâlpâind la oarecare depărtare în faţa 
lor. 

Înainte se înălța Dealul Bree, parcă pus în drum, o pată 
uriaşă, întunecată, desenată pe stelele înceţoşate; şi sub 
coasta lui stângă stătea cuibărit un sat întins. Într-acolo 
dădură ei pinteni poneilor, nemaidorind altceva decât să 
găsească un foc şi o uşă care să-i despartă de noaptea de 
afară. 

Chapter 11 La Poneiul în două picioare. 

Bree era satul principal al ținutului Bree, o întindere mică 

de pământ locuit, ca o insulă între pământurile pustii peste 


tot în jur. În afară de Bree, mai era Căpiţa, de partea 
cealaltă a dealului, Viroaga, într-o vale adâncă, ceva mai 
către est, şi Fundurăului, la marginea Pădurii Rele. 
Împrejurul dealului şi al satelor se aflau câmpuri şi petice 
de pădure bine îngrijite, pe o lăţime de numai câteva mile. 

Oamenii din Bree aveau părul castaniu, erau laţi în umeri 
şi mai degrabă mici de statură, veseli şi liberi; nu-şi 
aparţineau decât lor înşile; dar erau mult mai prietenoşi şi 
mai apropiaţi faţă de hobbiţi, gnomi şi elfi, precum şi faţă de 
alte seminţii din vecinătăţi, decât erau (sau sunt) îndeobşte 
cei din Seminţia Mare. După cum spun legendele lor, ei ar fi 
primii oameni care s-au aventurat vreodată în Apusul lumii 
de mijloc. Puţini au fost cei care au supravieţuit năpastelor 
zilelor de odinioară; dar, când Regii s-au întors de peste 
Marea cea Mare, i-au găsit pe oamenii din Bree pe aceleaşi 
meleaguri, şi acolo mai erau şi acum, după ce amintirea 
vechilor Regi pierise de mult în iarbă. 

În acele vremuri, nici un alt om n-a ridicat aşezări atât de 
departe spre vest, sau cale de o sută de leghe de Comitat. 
Dar în ţinuturile sălbatice de dincolo de Bree hălăduiau 
rătăcitori misterioşi. Cei din Bree îi numeau Pribegi şi nu 
aveau cunoştinţă de originile lor. Erau mai înalţi şi mai 
oacheşi decât oamenii din Bree şi se credea că văzul şi 
auzul lor aveau puteri neobişnuite, şi că ei înțelegeau 
graiurile fiarelor şi al zburătoarelor. Rătăceau după bunul 
lor plac înspre sud şi răsărit, chiar şi mai departe, până la 
Munţii Ceţoşi; dar se împuţinaseră mult şi arareori mai 
erau văzuţi. Când apăreau, aduceau veşti de pe meleaguri 
îndepărtate şi spuneau poveşti ciudate şi uitate, pe care cei 
din preajmă le ascultau cu sufletul la gură; dar locuitorii 
ținutului Bree nu se împrieteneau cu ei. 

În Bree se găseau şi multe familii de hobbiţi, care o ţineau 
una şi bună că ţinutul acesta era cea mai veche aşezare de 
hobbiţi din lume şi că luase fiinţă cu mult înainte ca cineva 
să fi traversat râul Viniac şi să se fi aşezat în Comitat. Cei 
mai mulţi trăiau în Căpiţa, deşi se numărau şi în satul Bree 


câteva familii, mai cu seamă pe coastele mai înalte ale 
dealului, deasupra caselor oamenilor. Neamul Mare şi 
Neamul Mic (cum îşi spuneau ei unii altora) se împăcau 
bine între ei, fiecare văzându-şi de treburile sale după cum 
le erau legile, dar socotind, şi unii, şi alţii, că îşi ocupau 
locul de drept între locuitorii ținutului Bree. Nicăieri 
altundeva în lume nu s-ar fi putut găsi o potrivire a 
lucrurilor mai aparte (dar şi mai minunată). 

Locuitorii din Bree, Mari şi Mici, nu prea erau călători de 
felul lor; şi treburile din cele patru sate erau preocuparea 
lor principală. Când şi când, hobbiţii din Bree se duceau 
până în [ara ledului, sau în Meleagul de la Soare-Răsare; 
dar, deşi micuțul lor ţinut nu se afla decât la o zi de mers 
spre răsărit de la Podul Viniac, hobbiţii din Comitat îl vizitau 
şi mai rar. Se mai găsea câte unul din Ţara ledului sau un 
aventuros din Tuc, care se abătea pe la Han o noapte, cel 
mult două, dar şi asta se întâmpla tot mai rar. Când vorbeau 
de hobbiţii din Bree sau de oricare alţii care locuiau în afara 
graniţelor ținutului lor, cei din Comitat îi socoteau drept Cei 
din Afară şi nu le prea dădeau multă atenţie, găsindu-i 
plicticoşi şi barbari în apucături. Se prea poate ca, în alte 
zile, în apusul Lumii să fi fost răspândiţi mult mai mulţi 
hobbiţi "din Afară" decât îşi imaginau hobbiţii din Comitat. 
Unii, fără îndoială, nu erau altceva decât nişte vagabonzi, 
gata să scobească o vizuină în oricare ridicătură de pământ, 
unde să se adăpostească nu mai mult decât le venea lor la 
socoteală. Ceea ce nu se putea spune despre cei din ţinutul 
Bree, hobbiţi la casele lor şi prosperi, prin nimic mai simpli 
decât cele mai multe rubedenii îndepărtate de-ale lor din 
Interior. Încă nu se dăduse uitării vremea când între 
Comitat şi Bree drumurile fuseseră mult bătute şi-ntr-o 
direcţie şi-n alta. Ca urmare, prin vinele locuitorilor din 
Coniaied curgea destul sânge de Bree. 

Satul Bree avea cam o sută de case de piatră ale Seminţiei 
Mari, aproape toate construite peste Drum, pe coasta 
dealului, cu ferestrele îndreptate spre apus. De la acea 


parte, pornind în semicerc din dreptul dealului şi ajungând 
înapoi la poala lui, se întindea un şanţ adânc, mărginit, în 
interior, de un gard viu des. Drumul traversa şanţul pe un 
zăgaz, dar acolo unde străpungea gardul era închis de o 
poartă mare. O altă poartă se afla în capătul sudic, unde 
Drumul ieşea din sat. Amândouă se încuiau la căderea 
nopţii, şi imediat în spatele lor erau două căsuțe pentru 
păzitorii lor. 


Acolo unde Drumul o lua la dreapta, înconjurând poala 
dealului, se găsea un han mare. Fusese construit cu mult 
timp în urmă, pe vremea când drumurile erau bătute în sus 
şi-n jos. Căci Bree se afla la o veche răscruce de drumuri; 
alt drum străvechi tăia Drumul de Miazăzi chiar dincolo de 
şanţ, la capătul de apus al satului, şi odinioară oamenii şi 
alte seminţii felurite îl străbăteau adesea. Era o vorbă care 
se mai auzea încă în Meleagul dinspre Soare-Răsare - De 
mirare, ca şi veştile din Bree - rămasă din acele vremuri 
când veştile de la Miazănoapte, Miazăzi şi Răsărit puteau fi 
aflate la han şi când hobbiţii din Comitat obişnuiau să 
meargă până acolo numai ca să le audă. Dar ţinuturile de la 
Miazănoapte rămăseseră de mult pustii, iar Drumul de la 
Miazănoapte aproape că nu-l mai străbătea nimeni: iarba îl 
năpădise, din care pricina locuitorii din Bree îl numeau 
Drumul Verde. 

Cu toate acestea, Hanul din Bree tot acolo se afla, iar 
hangiul era o persoană cu greutate. Casa lui era loc de 
întâlnire pentru toţi cei mari şi mici, din cele patru sate, 
care doreau să-şi omoare timpul, să stea de poveşti şi să-şi 
astâmpere curiozitatea; şi loc de popas pentru Pribegi şi alţi 
rătăcitori, ca şi pentru călători (gnomi, cel mai adesea) care 
călătoreau încă pe Drumul de Răsărit, spre şi dinspre 
Munţi. 

Era noapte şi stelele străluceau atunci când Frodo şi 
tovarăşii săi se apropiară de sat. Poarta apuseană, în 
dreptul căreia se opriră, era încuiată, dar în pragul căsuţei 
din spatele ei şedea un om. Acesta sări în picioare, luă un 
lampas şi se uita mirat la ei peste poartă. 

— Ce vreţi şi dincotro veniţi? întrebă el aspru. 

— Vrem să ajungem la han, răspunse Frodo. Călătorim 
spre miazăzi şi nu putem merge mai departe în noaptea 
asta. 

— Hobbiţi. Patru hobbiţi. Mai mult, veniţi din Comitat, 
după vorbă, spuse portarul, şoptind ca şi când vorbea cu 
sine însuşi. 


Îi scrută câteva clipe cu o căutătură întunecată, apoi 
descuie încet poarta şi îi lasă să intre. 

— Nu-i prea vedem pe-ăştia din Comitat venind călare pe 
Drum noaptea, mai spuse el atunci când ei se opriră puţin 
în dreptul căsuţei lui. Să-mi fie cu iertare că tare aş vrea să 
ştiu ce vânt vă aduce la răsărit de Bree. Şi care vă sunt 
numele, dacă nu-i cu supărare? 

— Numele şi vântul ce ne-aduce-s treaba noastră, iar ăsta 
nu pare loc prea nimerit să le discutăm, zise Frodo, 
neplăcându-i nici chipul omului şi nici tonul vocii. 

— O fi treaba voastră, nu zic nu, nu se lăsă portarul, dar 
treaba mea e să pun întrebări după căderea nopţii. 

— Suntem hobbiţi din Ţara ledului şi ne-a venit nouă aşa, 
să călătorim şi să tragem la hanul de-aici, se băgă Merry în 
vorbă. Eu sunt domnul Brandybuck. Îţi ajunge atât? Parcă 
locuitorii din Bree aveau vorbă bună pentru străini, mă rog, 
aşa am auzit. 

— Bine, bine, se înduplecă portarul. N-am vrut să vă supăr. 
Dar să nu vă mire dacă or fi să fie şi alţii, în afară de Harry 
de la poartă, care or să vă pună întrebări. Umblă tot felul 
de stirpe ciudate pe-aici. Dacă trageţi la Ponei, o să vedeţi 
că nu sunteţi singurii muşterii. 

Le ură noapte bună, nici unul nu mai spuse nimic, dar în 
lumina lămpaşului Frodo îl văzu pe păzitorul porţii 
cercetându-i cu o privire iscoditoare. Răsuflă uşurat auzind 
cum se închide poarta în urma lor în timp ce ei îşi 
continuară drumul. În sinea lui se întrebă de ce oare era 
omul ăsta atât de bănuitor, şi dacă nu cumva cineva dorise 
să afle noutăţi despre nişte hobbiţi călători. Să fi fost 
Gandalf? Te pomeneşti că ajunsese aici cât ei încă rătăceau 
în Pădure şi printre Gruiuri. Dar ceva din privirea şi din 
vocea strajei îl făcea să se simtă neliniştit. 

Păzitorul porţii se uită o vreme în urma hobbiţilor, apoi 
intră înapoi în căsuţă. Nici nu se întoarse bine cu spatele, 
când o siluetă neagră sări iute peste poartă şi se topi în 
umbrele uliţei satului. 


Hobbiţii urcară o uliţă în pantă, trecură de câteva case şi 
opriră în faţa hanului. Casele li se păreau mari şi ciudate. 
Sam se uită îndelung la hanul cu cele trei caturi ale sale şi 
ferestre multe, şi parcă i se puse o piatră pe inimă. Îşi 
imaginase că la un anumit moment al călătoriei îi va fi dat 
să întâlnească uriaşi mai înalţi decât copacii şi alte creaturi 
mai cumplite chiar; dar în clipa asta, vederea pentru întâia 
dată a oamenilor şi a caselor lor înalte i se părea îndeajuns, 
chiar prea mult pentru sfârşitul înnoptat al unei zile 
obositoare. În mintea lui, umbrele ogrăzii hanului erau 
pline de cai negri înşeuaţi, iar de la ferestrele întunecate de 
la ultimul etaj se uitau la ei ochii sfredelitori ai Călăreţilor 
Negri. 

— Doar n-o să rămânem aici peste noapte, nu-i aşa, 
stăpâne? nu se putu el abţine. Dacă tot sunt hobbiţi prin 
părţile astea, de ce n-am trage la unu' dintre ei? Ne-am 
simţi mai ca acasă. 

— Dar hanul ce cusur are? vru să ştie Frodo. Iom 
Bombadil ne-a spus de el. Sper că înăuntru e foarte ca 
acasă. 

Chiar şi de afară, hanul arăta ca o casă plăcută pentru cei 
obişnuiţi cu asemenea locaşuri. Fațada dădea spre Drum şi 
mai erau două aripi ce se întindeau în spate, tăiate în parte 
în povârnişul de la poalele dealului, astfel că spre capătul 
lor ferestrele de la al doilea cat se aflau aproape de pământ. 
O arcadă largă se deschidea spre curtea dintre cele două 
aripi, iar în stânga, sub arcadă, se zărea o uşă, largă şi ea, 
până la care urcau câteva trepte late. Uşa era deschisă, 
lăsând lumina să se reverse în afară, în partea de sus a 
arcadei se găsea un felinar dedesubtul căruia se legăna o 
pancartă mare: un ponei alb şi dolofan ridicat pe picioarele 
dindărăt. Deasupra uşii stătea scris cu litere albe: 
PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE la BARLIMAN 
CAPTALANUL. De la multe dintre ferestrele de jos răzbătea 
lumină dindărătul draperiilor groase. 


Hobbiţii încă zăboveau nehotărâţi în umbrele drumului, 
când deodată auziră o voce dinăuntru care se apucase să 
cânte un cântec vesel, şi alte voci, tot atât de vesele, 
acompaniind-o în cor. Ascultară o vreme cântecul acesta 
încurajator, apoi descălecară. Cântecul se isprăvi şi fu 
urmat de o explozie de râsete şi de bătăi din palme. 

Hobbiţii îşi duseră poneii până sub arcadă şi, lăsându-i în 
ogradă, urcară cele câteva trepte. Frodo o luă înainte şi 
aproape că se izbi de un om scund şi gras, pleşuv şi roşu la 
faţă. Purta un şorţ alb şi tocmai ieşea valvârtej pe o uşă şi se 
repezea spre alta, ducând o tavă încărcata de halbe pline. 

— Putem. Începu Frodo. 

— Îndată, vă rog frumos! strigă omul peste umăr şi 
dispăru într-un vacarm de voci şi-un nor de fum, pentru ca 
în clipă următoare să apară din nou, ştergându-şi mâinile 
de şorţ. 

— Bună seara, micule stăpân! spuse el, înclinându-se. Cam 
ce-ai dori domnia ta? 

— Paturi pentru patru şi grajd pentru cinci ponei, dacă se 
poate. Sunteţi domnul Captalan? 

— Chiar el! Barliman mi-e numele. Barliman Captalanul, la 
dispoziţia domniilor voastre. Sunteţi din Comitat, greşesc 
cumva? întrebă el şi în clipa următoare se plesni cu palma 
peste frunte, parcă încercând să-şi adune gândurile. 
Hobbiţi! strigă el. Oare ce-mi aminteşte mie asta? Pot să vă 
întreb cum vă numiţi, domnule? 

— Domnul Took şi domnul Brandybuck, îi prezentă Frodo. 
lar el este Sam Gamgee. Numele meu este Subdeal. 

— Aşa, aşa, făcu domnul Captalan, pocnind din degete. Ah, 
iar l-am pierdut! Da-mi vine mie-n minte, numa' să am 
vreme să mă gândesc. N-am timp nici să răsuflu; dar să văd 
ce pot face pentru domniile voastre. Nu prea avem parte de 
călători din Comitat în ziua de azi, încât mi-ar părea rău să 
nu vă primesc aşa cum se cuvine. Atâta lume este însă 
strânsă-n han în seara asta, cum n-a mai fost de multă 
vreme. Nu plouă, dar toarnă, cum zicem noi aici în Bree. 


Hei! Nob! striga el. Pe unde-mi umbli, adormitule şi 
tanduriule? Nob! 

— Vin, stăpâne! Vin! 

Un hobbit cu o faţă veselă năvăli pe o uşă, dar, dând cu 
ochii de călători, se opri dintr-o dată şi-i privi cu mare 
interes. 

— Unde-i Bob? întrebă stăpânul. Nu ştii? Atunci găseşte-l. 
Fuga-marş! N-am şase picioare şi nici şase ochi. Spune-i lui 
Bob că-s cinci ponei afară care trebuie băgaţi în grajd. Să 
facă ce-o şti şi să le găsească loc. 

Nob ieşi fuguţa, zâmbind şi clipind din ochi cu înţeles. 

— Aşa, care va să zică, ce ziceam? 

Domnul Captalan îşi ciocăni fruntea cu degetele. 

— Un gând îl alungă pe celălalt, cum se zice. Aşa-s de 
ocupat în seara asta, că mi se-nvârte capul. Aseară mi-au 
venit câţiva pe Drumul Verde, de la Miazăzi - lucru tare 
ciudat, ascultaţi-mă pe mine. Apoi nişte gnomi călători, care 
merg spre soare-apune, au sosit în seara asta. Şi-acum 
domniile voastre. Dacă n-aţi fi hobbiţi, nu ştiu dac-aş putea 
să vă găzduiesc. Însă avem o cameră sau două în aripa 
dinspre miazănoapte, făcute anume pentru hobbiţi atunci 
când s-a construit casa asta. La parter, aşa cum le place lor 
de obicei; cu ferestre rotunde şi toate celelalte, ca să le fie 
pe plac. Trag nădejde c-o să vă simţiţi bine. Şi mai mult ca 
sigur că vreţi să vă ospătaţi, şi asta cât mai repede. Pe aici! 

Îi conduse pe un coridor şi deschise o uşă. 

— Vă poftesc în salonul acesta mic şi plăcut. Cred că, până 
una-alta, e ceea ce vă trebuie. Sunt ocupat până peste cap. 
N-am vreme de stat de vorbă. Trebuie s-o iau din loc. 
Treabă grea pentru două picioare, dar nici gând să slăbesc. 
Mai bag eu capu' pe-aici. Dacă aveţi trebuinţă de ceva, 
scuturaţi clopoţelul şi vine Nob. Dacă nu vine, scuturaţi şi 
strigaţi! 

Şi cu aceste vorbe dispăru, lăsându-i cam cu răsuflarea 
tăiată. Părea în stare s-o ţină tot într-un torent de vorbe, 
oricât ar fi fost de ocupat. Hobbiţii se uitară în jur - o 


cameră mică şi plăcută. În vatră ardea un foc jucăuş, iar în 
faţa ei se găseau câteva jilţuri joase şi confortabile. Mai era 
şi o masă rotundă, acoperită cu o faţă albă, pe care se afla 
un clopoțel de mână, mai degrabă o talangă. Dar Nob, 
hobbitul rândaş, năvăli în încăpere înainte ca ei să se 
gândească să scuture clopoţelul. Aducea sfeşnice şi o tavă 
plină cu farfurii. 

— Doriţi să beţi ceva, domnilor? întrebă el. Să vă arăt 
dormitoarele până e gata cina? 

Când domnul Captalan şi Nob reveniră în micul salon, 
călătorii erau de mult spălaţi şi apucaseră să bea jumătate 
din halbele mari cu bere. Cât ai bate din palme, pe masă 
apărură bucatele. Supă fierbinte, carne rece, tartă de 
mure, pâine proaspătă, bucăţi de unt şi caş copt: bucate 
gustoase şi simple, cu nimic mai prejos decât cele din 
Comitat şi îndestul de familiare ca să risipească şi ultimele 
reţineri ale lui Sam (pe deplin satisfăcut de-acum de gustul 
minunat al berii). 

Hangiul se mai învârti puţin prin cameră, apoi le spuse că-i 
lasă singuri. 

— Nu ştiu dacă doriţi să veniţi dincolo, la ceilalţi oaspeţi, 
după ce-aţi terminat de mâncat, zise el din prag. Poate că 
veţi vrea să vă duceţi la culcare. Oricum, ei ar fi încântați 
foarte să vă ureze bun venit, dacă domniilor voastre le-ar 
face plăcere. Nu se prea întâmplă ca Cei din Afară - călători 
din Comitat, aş zice, dacă nu vă e cu supărare - să 
poposească printre noi; şi am dori să aflăm veşti, poveşti 
sau cântece pe care le ştiţi. Dar, după voia domniilor 
voastre. Scuturaţi clopoţelul dacă vă lipseşte ceva. 

Se simțeau atât de învioraţi şi de încurajați la sfârşitul 
cinei (aproape trei sferturi de oră de mâncat, neîntrerupte 
de nici o vorbă de prisos), încât Frodo, Pippin şi Sam 
hotărâră să li se alăture celorlalţi. Merry le spuse că era 
prea mare înghesuiala acolo. 

— Eu mai zăbovesc aici în linişte şi poate mai încolo ies să 
adulmec puţin aer curat. Numai fiţi atenţi la ce ziceţi şi ce 


faceţi şi nu uitaţi că nimeni nu trebuie să ştie de fuga 
voastră şi încă vă găsiţi pe drumul mare, nu destul de 
departe de Comitat. 

— S-a făcut, zise Pippin. lar tu ai grijă de tine. Sănute 
rătăceşti şi nu uita că e mai sigur înăuntru. 

Lumea era strânsă în sala mare a hanului. Multă şi 
amestecată, după cum descoperi Frodo când ochii i se 
obişnuiră cu lumina, care venea mai ales de la un foc de 
buşteni ce ardea cu o pălălaie mare, căci cele trei felinare 
atârnate de grinzi abia pâlpâiau, pe jumătate ascunse de 
fum. Barliman Captalanul stătea lângă foc, vorbind cu doi 
gnomi şi cu încă unul sau doi oameni cu o înfăţişare destul 
de ciudată. Pe bănci şedeau diverşi oameni din Bree, câţiva 
hobbiţi din partea locului (care stăteau unul lângă altul, 
sporovăind), alţi câţiva gnomi şi câteva feţe greu de 
recunoscut în umbră şi în unghere. 

Nici nu intrară bine hobbiţii din Comitat, şi în încăpere 
izbucni un cor de urări de bun-venit din partea locuitorilor 
din Bree. Străinii, mai cu seamă cei care veniseră pe 
Drumul Verde, îi priveau curioşi. Hangiul îi prezentă pe cei 
din Bree nou-veniţilor, atât de repede încât, deşi reţinuseră 
câteva nume, Frodo şi ai lui n-ar fi putut spune care de ce 
chip anume ţinea. Oamenii din Bree păreau să aibă cu toţii 
nume de plante (sunând destul de neobişnuit pentru cei din 
Comitat), cum ar fi Muc de Trestie, Iarba Ciutei, larba 
Neagra, Măr Pădureţ, Ciuline Pufos sau Ferigă (ca să nu 
mai pună la socoteala numele hangiului, Captalanul). Unii 
dintre hobbiţi aveau nume asemănătoare. Cei mai mulţi, de 
exemplu, păreau să se numească larbă Rea. Dar ceilalţi 
purtau nume fireşti, cum ar fi Maluri, Vizuina de Viezure, 
Vizuina Lungă, Cărăuş de Nisip şi Tunelarul, care se 
întâlneau adeseori şi în Comitat. Erau câţiva care se 
numeau Subdeal şi erau din Căpiţa, şi, cum nu-şi puteau 
închipui că purtau acelaşi nume cu Frodo fără să fie 
înrudiţi, îl adoptară pe acesta pe loc, ca pe un var de mult 
pierdut. 


Hobbiţii din Bree se arătară, de fapt, tare prietenoşi şi 
curioşi, încât Frodo înţelese curând că trebuia să le dea cât 
de cât o lămurire despre ceea ce făcea. Astfel, le spuse că 
era interesat de istorie şi geografie (la care capetele din jur 
se înclinară de câteva ori, deşi nici unul dintre aceste 
cuvinte nu era foarte folosit în dialectul din Bree). Le mai 
spuse că se gândea să scrie o carte (la care în sală se 
aşternu o linişte uluită) şi că el şi prietenii lui doreau să 
strângă informaţii despre hobbiţii care trăiau în afara 
Comitatului, mai ales în ţinuturile dinspre răsărit. 

De data aceasta se stârni un cor de voci. Dacă Frodo ar fi 
vrut cu adevărat să scrie o carte şi ar fi avut mai multe 
perechi de urechi, în câteva minute ar fi aflat destul cât să 
umple câteva capitole. Şi dacă asta nu era destul, i se mai 
oferi o listă întreagă de nume, începând cu "bătrânul 
Barliman aici de faţă", la care se putea duce pentru a afla şi 
alte lucruri. După o vreme însă, cum Frodo nu dădea nici un 
semn că s-ar fi apucat să scrie cartea atunci şi acolo, 
hobbiţii începură din nou să-l întrebe despre cum mai 
mergeau treburile în Comitat. Frodo nu se dovedi prea 
vorbareţ, încât, în scurt timp, se trezi că stătea singur într- 
un colţ, ascultând şi privind în jurul său. 

Oamenii şi gnomii vorbeau mai ales despre întâmplări de 
mult trecute, iar noutăţile pe care le dezvăluiau începeau să 
sune prea cunoscute. La miazăzi erau tulburări şi se părea 
că oamenii care veniseră încoace pe Drumul Verde 
plecaseră din locurile de baştină în căutarea unor ţinuturi 
unde să poată trăi în pace. Locuitorii din Bree îi căinau, dar 
se vedea de la o poştă că nu se înghesuiau să primească 
prea mulţi străini în ţărişoara lor. Unul dintre drumeţi, un 
individ cu privire saşie şi ţâfnos din fire, făcea prorociri 
sumbre, anume că în curând tot mai mulţi vor veni spre 
miazănoapte. 

— Dacă nu se găseşte loc pentru ei, or să şi-l găsească 
singuri. Au tot dreptul să trăiască, la fel ca toţi ceilalţi, zise 
el cu voce tare. 


Cei din partea locului nu se arătau încântați de 
perspectiva asta. 

Hobbiţii însă nu prea dădeau atenţie prevestirilor de acest 
soi şi deocamdată nici nu părea să-i privească pe ei. 
Seminţia Mare nu avea cum să ceară să fie găzduită în 
vizuinele hobbiţilor. Mai degrabă curiozitatea le era atrasă 
de Sam şi Pippin, care se simțeau acum aproape ca acasă şi 
sporovăiau veseli despre tot felul de întâmplări din Comitat. 
Pippin stârni hohote de râs când povesti cum se prăbuşise 
acoperişul Văgăunii Primăriei din Michel Delving: Will Picior 
Mic, primarul, cel mai iute hobbit de pe Meleagul de la 
Soare-Apune, ajunsese să fie îngropat sub tencuială, de 
unde ieşise ca o găluşcă plină de făină. Câteva întrebări 
însă îl puseră puţin în încurcătură pe Frodo. Unul dintre 
locuitorii din Bree, care, după câte dăduse de înţeles, 
fusese în Comitat de mai multe ori, dorea să ştie unde 
anume locuiau cei din neamul Subdeal şi cu cine erau 
înrudiţi. 

Deodată, Frodo observă că un bărbat cu o înfăţişare 
ciudată şi faţa arsă de soare, care şedea în umbră lângă 
perete, ascultă şi el cu multă atenţie vorbele hobbiţilor. 
Avea dinainte o cană cu capac înaltă şi fuma o pipă lungă, 
lucrată nemaivăzut de meşteşugit. Îşi ţinea picioarele 
întinse, punând la vedere cizmele cu tureac înalt, din piele 
fină, care-i veneau foarte bine, dar se vedea că erau purtate 
de mult, iar acum erau pline de noroi. Se învelise într-o 
manta din stofă groasă, verde-închis, plină de colbul 
drumurilor, şi, în ciuda căldurii din încăpere, pe cap avea o 
glugă ce-i umbrea chipul, dar nu şi lucirea ochilor în timp 
ce-i urmărea pe hobbiţi. 

— Cine-i ăla? vru să ştie Frodo, prinzând un moment 
prielnic să şoptească în urechea domnului Captalan. Îmi 
pare că pe elnu mi l-aţi prezentat. 

— Pe el? şopti hangiul la rândul său, trăgând cu coada 
ochiului fără să-şi răsucească într-acolo capul. Nu prea ştiu. 
E unul dintre cei care bat drumurile - noi le spunem 


Pribegi. Arareori vorbeşte: doar atunci când are chefsă 
istorisească o poveste neobişnuită. Dispare câte-o lună, sau 
un an, şi apoi numai ce ne pomenim cu el într-o bună zi. 
Primăvara asta a tot plecat şi s-a tot întors, dar în ultima 
vreme l-am văzut destul de rar. Care-i numele lui adevărat, 
n-am habar; pe-aici a fost poreclit Pas Mare pentru că face 
paşi mari cu picioroangele alea ale lui când merge; deşi nu 
zice nimănui ce-l face să fie atât de grăbit. Dar pe noi nu ne 
priveşte ce treabă au nici cei din Răsărit, nici cei din Apus, 
adică nici Pribegii, nici cei din Comitat, să-mi fie cu 
iertăciune. Ciudat că mă-ntrebi de el. 

În aceeaşi clipă, domnul Captalan fu rugat de muşterii să 
mai aducă băutură, astfel că ultima lui nedumerire rămase 
nelămurită. 

Frodo băgă de seamă că Pas Mare se uita acum ţintă la el, 
de parcă auzise sau poate ghicise tot ce se spusese despre 
el. Deodată, cu o fluturare de mână şi o înclinare a capului, 
străinul îl invită pe Frodo să se apropie şi să se aşeze 
alături. Şi când hobbitul fu lângă el, omul dădu jos gluga, 
dezvelind un cap hirsut, sub o claie de păr negru cu 
smocuri sure, şi o faţă palidă şi aspră, cu o pereche de ochi 
cenuşii, pătrunzători. 

— Mi se spune Pas Mare, zise el cu o voce joasă. Îmi face 
deosebită plăcere să te cunosc, jupâne. Subdeal, dacă 
bătrânul Captalan ţi-a înţeles bine numele. 

— L-a înţeles, adeveri Frodo pe un ton încordat. 

Nu se simţea câtuşi de puţin în apele sale sub căutătura 
acelor ochi pătrunzători. 

— Ei bine, jupâne Subdeal, dacă aş fi în locul dumitale, i-aş 
opri pe tinerii dumitale prieteni să sporovăiască prea mult. 
Băutura, focul, întâlnirile întâmplătoare sunt lucruri 
plăcute, n-am ce zice, dar, mă rog - nu suntem în Comitat. E 
tot felul de lume ciudată pe-aici. Poate m-amestec fără să-mi 
fiarbă oala, vei fi gândind mata, adăugă el cu un zâmbet 
strâmb, nescăpindu-l privirea lui Frodo. lar în ultima vreme 


au trecut călători şi mai ciudaţi pe-aici prin Bree, continuă 
el, scrutând chipul lui Frodo. 

Hobbitul se uită ţintă în ochii străinului, dar nu spuse 
nimic; Pas Mare tăcu şi el. Atenţia lui păru atrasă dintr-o 
dată de Pippin. Spre îngrijorarea lui, Frodo începu să-şi dea 
seama că tânărul Took, care se dădea în spectacol, încurajat 
de succesul pe care-l avusese cu primarul cel grăsan din 
Michel Delving, se apucase acum să descrie, spre hazul 
tuturor, petrecerea de rămas-bun a lui Bilbo. Îi imita până şi 
discursul de despărţire, şi nu mai avea mult şi ajungea la 
uluitoarea Dispariţie. 

Frodo îl urmărea cu teamă. Fără îndoială că, pentru cei 
mai mulţi hobbiţi din partea locului, povestea era 
nevinovată: o poveste caraghioasă despre populaţia aceea 
caraghioasă de dincolo de Râu; doar că unii dintre ei (de 
pildă, bătrânul Captalan) mai ştiau şi alte lucruri şi cu 
siguranţă că auziseră niscaiva zvonuri, cu multă vreme în 
urmă, despre cum se făcuse Bilbo nevăzut. Ceea ce spunea 
Pippin acum îi va face să-şi amintească numele de Baggins, 
mai ales dacă locuitorii din Bree fuseseră descusuţi în 
legătură cu acest nume. 

Frodo se foi, neştiind ce să facă. Oricine putea vedea că 
Pippin era încântat de atenţia ce i se dădea şi ai fi zis că 
uitase de pericolul care-i păştea. În starea în care se afla 
acum, îşi spuse Frodo, cuprins de o spaimă neaşteptată, ar 
fi în stare să pomenească de Inel, ceea ce ar fi fost o 
adevărată catastrofă. 

— Fă ceva, cât mai e vreme, îi susură la ureche Pas Mare. 

Frodo sări în picioare şi drept pe tăblia unei mese, unde 
începu să vorbească, abătând astfel atenţia celor care-l 
ascultau pe Pippin. Uitându-se la Frodo, câţiva hobbiţi 
izbucniră în râs şi bătură din palme, gândind că domnul 
Subdeal întrecuse puţin măsura la bere şi iată că se 
veselise. 

Frodo se simţi deodată ca un caraghios şi se pomeni că-şi 
pipăia obiectele pe care le purta în buzunar (aşa cum îi era 


obiceiul ori de câte ori ţinea o cuvântare). Nimeri peste 
Inelul legat de lanţ şi, fără să-şi poată explica de ce, îl 
cuprinse dorinţa să şi-l strecoare pe deget şi să se facă 
nevăzut, doar ca să scape din acea situaţie neghioabă. 1 se 
păru că, într-un fel, ideea aceea îi venise de undeva din 
afară, de la ceva sau cineva aflat în încăpere. Rezistă ispitei 
şi strânse Inelul în palmă, parcă vrând să-l ţină bine, ca nu 
cumva să-i scape sau să facă cine ştie ce pocinog. Gestul 
însă nu-i oferi nici o idee salvatoare. Rosti "câteva cuvinte 
potrivite", cum ar fi zis ai lui din Comitat: Suntem 
recunoscători foarte pentru primirea pe care ne-aţi făcut-o 
şi îmi îngădui să nădăjduiesc că vizita mea scurtă va ajuta la 
reînnodarea vechilor legături între Comitat şi Bree; se opri, 
ezită, tuşi. 

Toate privirile erau acum îndreptate asupra lui. 

— Un cântec! strigă unul dintre hobbiţi, Un cântec! Un 
cântec! strigară toţi ceilalţi. Hai, jupâne, cântă-ne ceva ce n- 
am mai auzit pân-acum!. 

Câteva clipe, Frodo rămase cu gura căscată. Apoi, 
disperat, începu un cântec caraghios, care-i plăcuse destul 
de mult lui Bilbo (şi chiar fusese mândru de el, căci 
cuvintele el însuşi le făcuse). În el era vorba despre un han, 
şi poate că din această pricină şi-l amintise Frodo tocmai 
atunci. lată-l de la primul până la ultimul vers. Ce se mai 
ţine minte din el acum sunt doar câteva cuvinte: 

La poala unui deal bălan E veselul, străvechiul han, Unde-i 
o bere aşa de bună Că pân' şi Omul de pe Lună Bău cât într- 
un an. 

Rândaşul are un motan, Bun ceteraş, bun beţivan, Ce-şi 
plimbă-arcuşul lui frumos 'Ţipând în sus, jelind în jos, La 
mijloc, de aman! 

Un căţelandru mai hazliu Are năstruşnicul hangiu, 
Carentre veseli muşterii Adună tot ce se zvoni, Vânând până 
târziu. 

Mai au şi o vacă-ncornorată, Mai mândră-n coarne nu se 
vede Numai când muzica o-mbată S-o vezi cu coada 


ridicată, Dansând prin iarba verde. 

Şi, ah, în şiruri nu vă mint, Blide şi linguri de argint! 

Două-s pentru Duminică - 

Şi apoi să-i vezi, de Sâmbătă cu grijă lustruind! 

Bea straşnic Omul de pe Lună, Motanul plânge, blidul 
sună, Căţelul dă din coadă, iată, Şi în grădină, vaca beată 
tot ţopăâind nebună. 

Dar Omul. să-i mai umple olul! 

Apoi s-a dus de-a rostogolul Sub masă, şi visând la bere 
Dormi, iar stelele-n tăcere Pe cer ii dau ocolul. 

Rândaşul plin de-ngrijorare I-a spus motanului, îmi pare: 

În Lună caii albi nechează Şi el e mort de beat sub masă, 
Şi soarele răsare! 

Şi atunci motanul prinde, frate, Să scârţâie pe deşelate - 

Hangiu-n spaima lui nebună, Strigă la Omul de pe Lună: 

E trei şi jumătate! 

Şi mi-l legară fedeleş, Şi-n sus pe coastă fără greş, Spre 
herghelie-n luna clară În grabă mare-l înălţară, Cu toţii 
înţeleşi! 

lar vaca ţopăia nebună, Şi cetera ţipa din strună, Şi 
câinele urla pustiii Şi se treziră mugşteriii Să joace 
împreună! 

Vaca trecu pe Lună-n sus, Şi corzile, poc, poc, s-au dus! 

Blidul de sâmbătă zbura Şi lingura pe urma sa, Cum alte 
zboruri nu-s! 

Luna sfinţi în umbre rare Când soarele din depărtare Suia, 
când toată-această ceată Se întorcea în paturi, beată, 
Privind-o cu mirare! 

Urmară aplauze îndelungi şi răsunătoare. Frodo avea voce 
bună, iar cântecul le stârnise tuturor imaginaţia. 

— Unde-i batrânu' Barley? strigară ei. Ar trebui s-audă 
cântecul ăsta. Bob ar trebui să-şi deprindă mâţa să cânte la 
vioară, şi-atunci să vezi ce-am mai dansa. 

Mugşteriii cerură să li se mai aducă un rând de bere, după 
care strigară: 

— Hai să-l mai cântăm o dată, jupâne! Haide! încă o dată! 


Îl făcură pe Frodo să mai bea o cană de bere, după care s- 
o ia de la capăt cu cântecul, şi mulţi i se alăturară; căci 
melodia era bine cunoscută, iar ei aveau uşurinţă în a 
învăţa cuvintele. Acum urmă rândul lui Frodo să fie încântat 
de sine. Începu să dănţuiască pe masă; şi când ajunse a 
două oara la versul Vaca trecu pe Lună-n sus, sări şi el în 
aer. Cu prea multă putere; căci căzu îndărăt, zbang, peste o 
tavă plină de căni, alunecă şi se rostogoli de pe masă, trosc, 
zdrang şi bufft! Spectatorii deschiseră larg gurile ca să 
izbucnească în râs, dar rămaseră cu ele căscate, într-o 
tăcere deplină; căci cântăreţul dispăruse. Pur şi simplu se 
făcuse nevăzut, ca şi cum ar fi trecut prin podea, uite-aşa, 
fără să facă nici o gaură Hobbiţii din partea locului se 
holbară uluiţi, apoi săriră în picioare şi strigară după 
Barliman. 'Toţi se depărtară de Sam şi Pippin, care se 
pomeniră rămaşi singuri într-un ungher, ţintuiţi de la 
distanţă de priviri întunecate şi bănuitoare. Era limpede că 
mulţi dintre cei de faţă îi socoteau ca fiind însoțitorii unui 
vrăjitor rătăcitor, ale cărui puteri şi scopuri le erau 
necunoscute. Un singur locuitor din Bree, oacheş la piele, 
se uita la ei cu o căutătură vicleană şi pe jumătate 
batjocoritoare, care-i făcu să se simtă şi mai încolţiţi. După 
câteva clipe, acesta se furişă pe uşă afară, urmat de 
călătorul cu ochi saşii venit de la miazăzi: căci cei doi 
stătuseră şi şuşotiseră între ei aproape toată seara. Harry 
portarul ieşi îndată după ei. 

Frodo ştia că se purtase neghiobeşte. Nevenindu-i altceva 
în minte, se târi pe sub mese până în colţul întunecos unde 
se afla Pas Mare, care şedea nemişcat, fără să-şi trădeze 
gândurile. Frodo se rezemă de perete şi scoase Inelul de pe 
deget. Cum de ajunsese pe degetul lui, n-ar fi putut spune. 
Nu-i rămânea decât să creadă că se jucase cu el în buzunar 
în timp ce cânta şi, cine ştie, poate-i alunecase pe deget 
atunci când scosese mâna din buzunar ca să se sprijine în 
cădere. O clipă se întrebă dacă nu cumva Inelul îi jucase o 
festă; te pomeneşti că încercase să se dea în vileag, 


răspunzând astfel unei dorinţe sau unui ordin dat de 
undeva din încăpere. Lui Frodo nu-i plăcea cum arătau cei 
doi care ieşiseră pe uşă mai devreme. 

— Ei bine? i se adresă Pas Mare când Frodo reapăru. De 
ce-ai făcut asta? Mai rău decât orice-ar fi putut spune 
prietenii tăi. Ţi-ai băgat picioarele în tot. Sau mai corect ar 
fi să spun degetul? 

— Nu ştiu ce vrei să spui, se apără Frodo, necâjit şi 
cuprins de panică. 

— Ooo, ba ştii, dar mai bine să aşteptăm să se isprăvească 
balamucul. Apoi, dacă nu ţi-e cu supărare, domnule 
Baggins, aş dori să am o vorbă între patru ochi cu mata. 

— Despre ce anume? întrebă Frodo, făcându-se că nu 
auzise că i se rostise dintr-o dată numele. 

— Despre o chestiune importantă. pentru noi doi, 
răspunse Pas Mare, privindu-l pe Frodo drept în ochi. S-ar 
putea să auzi ceva care să-ţi fie de folos. 

— Prea bine, acceptă Frodo, încercând să pară indiferent. 
Vorbim mai târziu. 

Între timp, se stârnise oarecare zarvă lângă vatra focului. 
Domnul Captalan intrase valvârtej în încăpere şi-acum 
încerca să asculte mai multe păreri deodată despre cele 
întâmplate, fiecare contrazicând-o pe cealaltă. 

— L-am văzut, domnu' Captalan, zicea un hobbit, sau mai 
degrabă nu l-am văzut, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. 
A dispărut în văzduh, uite-aşa, cum se zice. 

— Nu mai spune, făcu hangiul cu un aer mirat. 

— Ba spun, nu se lăsă hobbitul. Şi spun bine, ascultă-mă 
pe mine. 

— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, clătină din cap 
Captalanul. Nu-i chiar atât de firav domnul Subdeal ca să 
dispară în văzduh; sau în nor, căci mai degrabă asta e în 
încăperea asta. 

— Bun, atunci unde-i acum? strigară câteva voci. 

— De un' să ştiu? Din partea mea poate să se ducă unde-o 
pofti, atâta vreme cât plăteşte mâine dimineaţă. Uite-l pe 


domnul Took, poftim, dumnealui n-a dispărut. 

— Ba eu am văzut ce-am văzut, şi am văzut ce n-am văzut, 
se încăpăţână hobbitul. 

— lar eu spun că trebuie să fie o greşeală la mijloc, repetă 
hangiul, luând tava şi strângând cioburile de căni sparte. 

— De bună seamă că e o greşeală, se auzi vocea lui Frodo. 
N-am dispărut. Uite-mă-s. Tocmai am schimbat câteva 
vorbe cu Pas Mare aici în colţ. 

Înaintă până în cercul de lumină al focului; dar cei mai 
mulţi se retraseră din faţa lui, mai tulburaţi ca înainte. Nu-i 
mulțumea câtuşi de puţin explicaţia pe care le-o oferea el, 
anume că se târâse repede pe sub mese după ce căzuse. 
Hobbiţii şi oamenii din Bree părăsiră aproape toţi hanul 
supăraţi, nemaiavând chef de petrecere în acea seară. Unul 
sau doi îl săgetară pe Frodo cu priviri negre de mânie şi 
plecară bombănind între ei. Gnomii şi doi sau trei dintre 
oamenii străini care rămăseseră se ridicară de la locurile 
lor şi-i urară noapte bună hangiului, nebăgându-l în seamă 
pe Frodo şi pe prietenii lui. Curând, nu mai rămase nimeni 
în afară de Pas Mare, care şedea în continuare, neluat în 
seamă, lângă perete. 

Domnul Captalan nu părea prea tulburat. Mai mult ca 
sigur că-şi spunea că hanul lui se va umple din nou în serile 
ce vor veni, până când misterul de acum se va fi lămurit pe 
deplin. 

— Păi, ce-ai făcut, domnule Subdeal? întrebă el. Mi-ai 
speriat muşteriii şi mi-ai spart cănile cu giumbuşlucurile 
dumitale. 

— Îmi pare nespus de rău că am pricinuit necazuri, spuse 
Frodo. Fără să vreau, credeţi-mă. Un accident dintre cele 
mai nefericite. 

— Bine, bine, domnule Subdeal. Dar dacă ai de gând să 
mai faci tumbe sau vrăji sau ce-ai făcut, mai bine ar fi să-i 
anunţi din vreme pe spectatori - şi pe mine. Suntem cam 
suspicioşi noi ăştia de pe-aici, când lucrurile nu-s tocmai 


cum e firesc să fie - adică-s neobişnuite, dacă mă-nţelegi; şi 
nu le deprindem aşa, una-două. 

— N-am să mai fac nimic de soiul ăsta, domnule Captalan, 
vă promit. Şi acum cred că am să mă duc la culcare. Mâine 
plecăm devreme. Vreţi, vă rog, să vă îngrijiţi ca poneii 
noştri să fie pregătiţi până la ora opt? 

— Prea bine. Dar înainte să pleci, aş dori să am o vorbă cu 
dumneata, domnule Subdeal, între patru ochi. Tocmai mi- 
am amintit de ceva ce ar trebui să-ţi spun. Nădăjduiesc că 
n-o să mi-o iei în nume de rău. Mai am să mă-ngrijesc de-un 
lucru sau două, şi-apoi o să vin în camera dumitale, dacă mi- 
e îngăduit. 

— Cum să nu, acceptă Frodo. 

Dar se simţea descurajat. Se întrebă câte vorbe între 
patru ochi i se vor mai cere înainte să apuce să se culce, şi 
ce vor dezvălui acestea. Oare toţi erau împotriva lui? 
începea să bănuiască până şi faţa dolofană a hangiului că ar 
tăinui semne întunecate. 

Chapter 12 Pas Mare. 

Frodo, Pippin şi Sam se întoarseră în salonul cufundat în 
întuneric. Merry nu era acolo, iar focul aproape că se 
stinsese. Abia după ce suflară în cărbuni şi puseră deasupra 
un braţ de vreascuri descoperiră că Pas Mare venise cu ei. 
Şedea liniştit într-un jilţ, acolo, lângă uşă. 

— Salutare, i se adresă Pippin. Cine eşti şi ce pofteşti? 

— Mi se spune Pas Mare, răspunse acesta, şi prietenul 
dumitale mi-a promis, deşi se prea poate să fi uitat asta, c-o 
să stea de vorbă cu mine în linişte. 

— Spuneai că s-ar putea să aflu ceva în avantajul meu, am 
impresia, zise Frodo. Ce anume? 

— Mai multe lucruri. Dar, de bună seamă, cer ceva în 
schimb. 

— Cum adică? se răsti Frodo. 

— Nu te pierde cu firea. Adică atât: o să-ţi dezvălui ce ştiu 
şi o să-ţi dau câteva sfaturi bune - dar cer o răsplată. 

— Şi care ar fi aceasta, mă rog frumos? vru să ştie Frodo. 


Avu dintr-o dată bănuiala că picase în capcana unui 
şarlatan şi se gândi, cuprins de nelinişte, că luase cu sine 
prea puţini bani. O sumă ce n-ar fi mulţumit câtuşi de puţin 
un asemenea potlogar, şi oricum nu se putea lipsi de ea. 

— Nimic mai mult decât îmi poţi oferi, răspunse Pas Mare 
cu un zâmbet molcom, ghicind parcă gândurile lui Frodo. 
Atât: va trebui să mă iei cu tine, până când voi dori să te 
părăsesc. 

— Ei, nu mai spune, făcu Frodo surprins, dar câtuşi de 
puţin uşurat. Chiar dacă mi-aş dori încă un însoțitor, n-aş 
accepta aşa ceva, până când n-aş şti mai multe despre 
dumneata şi despre ce învârţi. 

— Minunat! exclamă Pas Mare, aşezându-se şi mai comod 
în jilţ, picior peste picior. Îmi pare că începe să-ţi vină 
mintea la cap, şi asta-i spre binele tău. Până acum ai fost 
mult prea neatent. Prea bine. Îţi voi spune ce ştiu şi las 
recompensa pe seama ta. S-ar putea să mi-o oferi bucuros 
după ce mă vei fi ascultat. 

— Dă-i drumul, atunci, îi ceru Frodo. Ce ştii? 

— Prea mult; prea multe lucruri întunecate, zise Pas Mare 
încruntat. În ceea ce priveşte treburile tale. 

Se ridică, se duse la uşă, o deschise cu un gest brusc şi 
privi afară. O închise apoi încet şi-şi reluă locul. 

— Am un auz ascuţit, continuă el, coborând vocea, şi, deşi 
nu pot să dispar, am vânat multe şi viclene sălbăticiuni şi 
ştiu cum să mă feresc să fiu văzut, dacă doresc. Care 
vasăzică, mă aflam în seara asta în spatele gardului viu, pe 
Drum, la vest de Bree, când patru hobbiţi s-au apropiat 
venind dinspre ţinutul Graiurilor. Nu-i nevoie să repet tot ce 
i-au spus bătrânului Bombadil sau ce-au vorbit între ei, dar 
un lucru anume mi-a trezit interesul. Vă rog, ţineţi minte, a 
zis unul dintre ei, că numele de Baggins nu trebuie 
pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm 
un nume. Într-atât m-a interesat acest lucru, încât i-am 
urmărit până aici. Am sărit pe furiş peste poartă, imediat în 
spatele lor. Poate că domnul Baggins are o pricină de bună- 


credinţă pentru a renunţa la numele său; dar dacă aşa stau 
lucrurile, l-aş sfătui pe dânsul şi pe prietenii domniei sale să 
fie mai cu băgare de seamă. 

— Nu văd cu ce i-ar putea interesa numele meu pe cei din 
Bree, pufni Frodo mânios, şi încă n-am aflat de ce te 
interesează pe dumneata. Poate că domnul Pas Mare are o 
pricină de bună-credinţă pentru a spiona şi a trage cu 
urechea; dar, dacă aşa stau lucrurile, l-aş sfătui să o 
lămurească. 

— Bun răspuns! izbucni Pas Mare în râs. Lămurirea e 
simplă: căutam un hobbit, pe nume Frodo Baggins. Voiam 
să-l găsesc cât mai repede cu putinţă. Aflasem că plecase 
din Comitat ducând cu sine, mă rog, o taină care ne 
priveşte pe mine şi pe prietenii mei. Stai, nu mă înţelege 
greşit! strigă el, când îl văzu pe Frodo ridicându-se din jilţ şi 
pe Sam sărind în picioare şi mârâind. Eu pot să am mai 
multă grijă de taina asta decât tine. Şi e nevoie de multă 
grijă. 

Se aplecă în faţă şi îi privi pe rând. 

— Fiţi cu băgare de seamă la fiece umbră! zise el aproape 
în şoaptă. Prin Bree au trecut călăreţi negri. Am auzit că 
luni a venit unul de pe Drumul Verde; altul a apărut mai 
târziu, tot de pe Drumul Verde, dinspre sud. 

Se lăsă tăcerea. După o vreme, Frodo li se adresă lui 
Pippin şi lui Sam: 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama după felul în care m-a 
salutat portarul. Şi hangiul pare să fi auzit ceva. De cea 
insistat atâta să ne alăturăm celorlalţi? Şi de ce naiba m-am 
purtat atât de prosteşte? Ar fi trebuit să rămânem liniştiţi 
aici. 

— Ar fi fost mai bine, zise Pas Mare. Dacă aş fi avut cum, v- 
aş fi împiedicat să mergeţi în camera mare, dar hangiul nu 
mi-a îngăduit să intru la voi sau să vă transmit un mesaj. 

— Crezi că. Începu Frodo. 

— Nu, nu mă gândesc la nimic rău din partea bătrânului 
Captalan. Doar că lui nu-i prea plac vagabonzii misterioşi ca 


mine. 

Frodo îl privi surprins. 

— Păi, şi arăt ca un pungaş, nu crezi? continuă Pas Mare, 
rânjind puţin şi având o sclipire ciudată în ochi. Sper însă să 
ajungem să ne cunoaştem ceva mai bine. Abia atunci mă 
aştept să-mi explici ce s-a întâmplat la sfârşitul cântecului. 
Căci şmecheria aia. 

— A fost un simplu accident, îl întrerupse Frodo. 

— Îndoi-m-aş. Bun, accident să fie. Accidentul ăla te-a pus 
într-o poziţie periculoasă. 

— Prea puţin faţă de cum era înainte, îl contrazise Frodo. 
Ştiam că aceşti călăreţi sunt pe urma mea; dar acum am 
impresia că au ajuns mai devreme decât mine şi au plecat. 

— Să nu te bizui pe asta, îl mustră Pas Mare pe un ton 
tăios. Se vor întoarce. Şi încă şi mai mulţi. Sunt şi alţii. Îi 
cunosc prea bine. Îi ştiu pe Călăreţii ăştia. 

Tăcu, privindu-i cu ochi reci şi neîngăduitori. 

— Şi sunt anumite persoane în Bree în care nu trebuie să 
vă încredeţi, continuă el. Bill Ferigă, de pildă. I-a mers 
buhul în întreg ţinutul, şi multă lume ciudată merge la el 
acasă. Sunt sigur că l-aţi băgat de seamă printre cei din 
sală; un individ oacheş, care lua pe toată lumea în răspăr. A 
stat mai toată seara cu unul dintre străinii veniţi din sud, şi 
împreună s-au şi strecurat afară după "accidentul" tău. Nu 
toţi ăia veniţi de la miazăzi au gânduri curate; cât despre 
Ferigă, el ar vinde orice oricui, sau ar face rău numai ca să 
se distreze. 

— Ce-o să vândă Ferigă ăsta, şi ce-are a face accidentul 
meu cu el? se făcu Frodo că încă nu pricepea unde bătea 
Pas Mare. 

— Veşti despre tine, bunînţeles, răspunse Pas Mare. 
Povestea dispariţiei tale ar fi socotită foarte interesantă de 
către unii. După asta nici n-ar mai fi nevoie să ţi se 
pomenească numele adevărat. Aş putea să jur că vor afla 
despre cele întâmplate încă înainte de ivirea zorilor. Ţi-e 
destul? Poţi să faci cum crezi de cuviinţă în ceea ce priveşte 


recompensa mea: ia-mă drept călăuză, sau nu mă lua. Dar 
aş îndrăzni să spun că ştiu cu ochii închişi toate ţinuturile 
aflate între Comitat şi Munţii Ceţoşi, căci de mulţi ani le 
străbat în lung şi-n lat. Sunt mai bătrân decât arăt. Aş putea 
să mă dovedesc folositor. După seara aceasta va trebui să 
părăsiţi drumul deschis; pentru că va fi păzit zi şi noapte de 
Călăreţi. O să ieşiţi din Bree cu bine, aş zice, şi-o să fiţi 
lăsaţi să înaintați atâta vreme cât e soarele sus pe cer, dar 
nu veţi ajunge departe. Vă vor prinde din urmă în 
sălbăticie, în vreun loc întunecat, unde nu aveţi scăpare. 
Vrei să vă găsească? Sunt cumpliţi. 

Hobbiţii îl priviră şi văzură, spre mirarea lor, că faţa îi era 
trasă, suferindă parcă, iar mâinile lui se încleştaseră de 
braţele jilţului. Liniştea şi nemişcarea din încăpere erau 
depline, lumina părea să fi pălit şi ea. O vreme, Pas Mare 
rămase cu privirile în gol, ca şi cum mintea îi era dusă 
departe, spre cine ştie ce amintiri vechi, sau poate că 
asculta la zgomotele îndepărtate ale Nopţii. 

— Ascultaţi! strigă el după o vreme, trecându-şi o mână 
peste o sprinceană. S-ar putea să ştiu mai multe despre 
aceşti urmăritori decât ştiţi voi. Vă temeţi de ei, dar încă nu 
vă temeţi destul. Mâine va trebui să scăpaţi, dacă puteţi. 
Pas Mare vă poate duce pe poteci ce sunt rareori umblate. 
Vreţi să-l luaţi cu voi? 

Urmă o tăcere grea. Frodo nu răspunse, mintea îi era 
tulburată de îndoială şi teamă. Sam se încrunta şi se uita la 
stăpânul său; în cele din urmă nu s-a mai putut stăpâni şi 
izbucni: 

— Dacă-mi îngăduiţi, domnu' Frodo, eu aş zice nu! Pas 
Mare ăsta de-aici ne avertizează şi ne sfătuieşte să avem 
grijă, şi la astea zic da, dar atunci să începem cu el. Vine din 
Pustietate, iar despre cei de-acolo n-am auzit niciodată 
lucruri bune. Ştie câte ceva, e limpede, mai mult chiar 
decât îmi place mie; dar nu-i un motiv să-l lăsăm să ne arate 
drumul până în nu ştiu ce loc necunoscut, unde nu am avea 
altă scăpare, cum singur zice. 


Pippin se foi în jilţ, vădit încurcat. Pas Mare nu-i răspunse 
lui Sam, ci îşi fixă privirile pătrunzătoare asupra lui Frodo. 
Frodo i le surprinse, dar îşi feri ochii. 

— Nu, zise el încet. Nu primesc. Cred, cred că nu eşti 
chiar aşa cum doreşti să pari. Ai început prin a-mi vorbi ca 
unul de prin partea locului, dar apoi vocea ţi s-a schimbat. 
Aş zice că Sam are dreptate în privinţa asta: nu văd de ce 
ar trebui să ne avertizezi să avem grijă, şi în acelaşi timp ne 
ceri să te luăm pe încredere. De ce-i nevoie de masca asta? 
Cine eşti? Ce ştii cu adevărat despre. despre treburile mele; 
şi cum de ştii despre ele? 

— Lecţia de prevedere a fost învățată bine, spuse Pas 
Mare cu un zâmbet întunecat. Numai că prevederea e un 
lucru, iar şovăiala este altul. De-acum nu vei mai ajunge în 
Vâlceaua Despicată de unul singur, nu-ţi mai rămâne decât 
să mă iei cu tine. lrebuie să te hotărăşti. Am să-ţi răspund 
la unele întrebări, dacă asta te va ajuta. Dar de ce mi-ai lua 
de bună povestea, dacă n-ai izbutit să mă crezi până acum? 
Totuşi, ţi-o spun. 

În acea clipă se auzi un ciocănit în uşă. Domnul Barliman 
Captalan aducea sfeşnice, urmat de Nob, cu oalele cu apă 
caldă. Pas Mare se retrase într-un ungher întunecos. 

— Am venit să vă urez noapte bună, zise hangiul, punând 
sfeşnicele pe masă. Nob, du apa în camere. 

Intră şi închise uşa. 

— Uitaţi care-i treaba, începu el şovăitor, cu un aer 
preocupat. Dacă v-am făcut vreun necaz, îmi pare tare rău. 
Dar un lucru atrage după sine un altul, cred că recunoaşteţi 
şi domniile voastre asta; ca să nu mai vorbesc că sunt un om 
ocupat. Numai că săptămâna asta, întâi un lucru, apoi al 
doilea mi-au pus la treabă ţinerea de minte, cum se zice; 
trag nădejde că nu e prea târziu. Vedeţi, domniile voastre, 
am fost rugat să fiu atent când s-or ivi prin părţile noastre 
nişte hobbiţi din Comitat, şi mai ales unul, cu numele de 
Baggins. 

— Şi ce-are asta a face cu mine? făcu Frodo pe niznaiul. 


— Vai! domnia ta ştii mai bine, zise hangiul cu subînţeles. 
N-am să te trădez; dar mi s-a spus că acest Baggins o să 
călătorească sub numele de Subdeal, şi mi s-a mai dat şi o 
descriere care ţi se potriveşte de minune, dacă pot să mă 
exprim astfel. 

— Zău? Ia s-o auzim! exclamă Frodo, întrerupându-l 
neinspirat. 

— Un individ mărunţel şi îndesat, roşu în obraji, zise 
domnul Captalan solemn, făcându-l pe Pippin să chicotească 
şi pe Sam să se încrunte revoltat. N-o să-ţi fie de prea mare 
folos; se potriveşte aproape tuturor hobbiţilor, Barley, 
continuă domnul Captalan, aruncându-i o privire lui Pippin. 
Dar ăsta e mai înalt decât mulţi şi mai chipeş decât cei mai 
mulţi, şi are o gropiţă în bărbie; sigur pe sine şi cu ochi 
luminoşi şi ageri. Să-mi fie cu iertăciune, el a spus-o, nu eu. 

— Ela spus-o? Dar cine-i el ăsta? se grăbi Frodo să 
întrebe. 

— Ah! Gandalf, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se zice c-ar 
fi vrăjitor, dar e bun prieten cu mine, orice-ar fi. Acu' însă, 
nu ştiu ce-mi va spune când ne-om întâlni din nou: te 
pomenegşti că-mi acreşte toată berea, sau mă preschimba 
într-un buştean. E cam aprig din fire. Dar asta e, ce-i făcut e 
bun făcut. 

— Bun, şi ce-ai făcut? îşi pierdu Frodo răbdarea din 
pricina încetinelii cu care-şi dezvăluia Captalanul gândurile. 
— Unde rămăsesem? întrebă hangiul, pocnind din degete 

şi rămânând tăcut câteva clipe. Ah, da! Bătrânul Gandalf. 
Acu' trei luni a intrat la mine în cameră fără să bată la uşă. 
Barley, zice el, plec mâine dimineaţă. Vrei să faci ceva 
pentru mine? Zi ce-ai de zis, îi spun. Sunt tare grăbit, zice, 
şi n-am vreme s-o fac eu, dar aş vrea să trimit un mesaj în 
Comitat. Ai pe cineva care se poate duce şi în care să ai 
deplină încredere? Găsesc eu pe cineva, zic, poate mâine 
dimineaţă sau poimâine. Să fie mâine, zice el, după care îmi 
dă o scrisoare. Adresa e cum nu se poate mai limpede, 
continuă domnul Captalan, scoțând o scrisoare din buzunar 


şi citind adresa răspicat şi mândru (ţinea la renumele lui de 
om cu carte): 

Domnului FRODO BAGGINS, FUNDATURA, HOBBITON, În 
COMITAT. 

— O scrisoare pentru mine de la Gandalf! strigă Frodo. 

— Aha, făcu domnul Captalan. Deci numele adevărat al 
domniei tale e Baggins? 

— Precum auzi, şi-ai face bine să-mi dai imediat scrisoarea 
aia şi să-mi explici de ce nu mi-ai trimis-o până acum. Asta 
ai venit să-mi spui, aşa am impresia, deşi ţi-a trebuit cam 
mult că să ajungi la miez. 

Bietul domnul Captalan arăta nespus de necâjit. 

— Aşa e, domnule, şi îţi cer iertare. Şi mi-e o teamă de 
moarte de ce va spune Gandalf dacă se va abate răul 
asupra domniilor voastre din pricina asta. Dar n-am păstrat- 
O cu vreun gând anume. Am pus-o bine. Apoi, a doua zi, n- 
am găsit pe nimeni dornic să meargă până în Comitat, şi 
nici a treia zi, şi nu puteam să mă lipsesc de nici unul dintre 
oamenii mei; şi-apoi au venit tot alte lucruri care mi-au 
alungat asta din minte. Sunt un om ocupat. Am să fac tot ce- 
mi stă în putinţă să îndrept lucrurile, dacă pot să dau o 
mână de ajutor, doar să-mi spuneţi ce trebuie să fac. 

Pe lângă scrisoare, i-am promis şi altceva lui Gandalf. 
Barley, zice el, prietenul ăsta al meu din Comitat s-ar putea 
să nu treacă mult şi să vină pe-aici însoţit de-un altul. O să 
vină sub numele de Subdeal. [ine minte! Dar nu trebuie să 
pui nici o întrebare. Şi dacă nu-s eu cu el, s-ar putea să dea 
de bucluc şi să aibă nevoie de ajutor. Fă tot ce poţi pentru el 
şi am să-ţi fiu recunoscător, mai zice el. Şiiată-mă, iar 
buclucul nu-i nici el prea departe, aşa-mi pare. 

— Ce vrei să spui? întrebă Frodo. 

— Oamenii ăştia negri, cobori hangiul vocea. Îl caută pe 
unul, Baggins, şi dacă ei au gânduri curate, atunci eu sunt 
hobbit. Luni a fost, câinii scheunau ca apucaţi şi gâştele 
gâgâiau. Tare ciudat, mi-am zis. Vine Nob al meu şi-mi zice 
că la uşă-s doi oameni negri, întrebând de un hobbit pe 


nume Baggins. 1 se făcuse părul măciucă lui Nob al meu, nu 
alta. I-am poftit pe negrii ăia s-o ia din loc şi le-am izbit uşa- 
n nas; dar, din câte-am auzit, au pus aceeaşi întrebare tot 
drumul până-n Satul Fundurăului. Apoi Pribeagul ăla, Pas 
Mare, a pus tot felul de-ntrebări. A-ncercat să intre aici, să 
vă vadă, înainte s-apucaţi să mâncaţi ceva, zău c-a-ncercat. 

— A-ncercat! spuse Pas Mare deodată, ieşind din umbră 
spre lumină. Şi de mult necaz am fi fost scăpaţi, Barliman, 
dacă l-ai fi lăsat. 

Hangiul sări cât colo, speriat. 

— Tu! strigă el. Una-două apari. Ce mai vrei? 

— E aici cu voia mea, interveni Frodo. A venit ca să mă 
ajute. 

— Mă rog, dumneata poate ştii mai bine ce-ai de făcut, zise 
domnul Captalan, uitându-se bănuitor la Pas Mare. Dar dac- 
aş fi în situaţia dumitale, eu nu m-aş însoţi cu un Pribeag. 

— Atunci cu cine? îl încolţi Pas Mare. Cu un hangiu gras, 
care-şi aminteşte cum îl cheamă doar pentru că-i strigă 
lumea numele toată ziua-bună ziua? Nu pot rămâne în han 
o veşnicie, şi nu se pot întoarce acasă. Le stă un drum lung 
în faţă. 'Te duci mata cu ei ca să-i aperi de oamenii negri? 

— Eu? Să părăsesc satul? N-aş face asta să ştiu că mă 
plătesc în aur, zise domnul Captalan speriat de-a binelea. 
Dar, domnule Subdeal, ce-ar fi să te dai la fund o vreme? 
Ce-i cu toate întâmplările astea ciudate? Ce căută oamenii 
ăştia negri şi de unde vin, asta aş vrea să ştiu. 

— Îmi pare rău că nu pot explica totul, răspunse Frodo. 
Sunt obosit şi foarte îngrijorat, iar povestea este lungă. Dar 
dacă vrei să mă ajuţi, ar trebui să te previn că vei fi în 
primejdie atâta vreme cât stau în casa dumitale. Călăreţii 
ăştia Negri: nu sunt sigur, dar cred, mă tem că vin din. 

— Vin din Mordor, spuse Pas Mare aproape şoptit. Din 
Mordor, Barliman, dacă asta înseamnă ceva pentru tine. 

— Apără şi păzeşte! strigă domnul Captalan, îngălbenindu- 
se tot; nu încăpea nici o îndoială că numele îi era cunoscut. 


Asta-i cea mai rea veste care a ajuns în Bree de când mă 
ştiu pe pământ. 

— Este, întări Frodo. Tot mai vrei să mă ajuţi? 

— Vreau. Mai mult decât oricând. Cu toate că nu prea ştiu 
ce-ar putea unul ca mine face împotriva. 

Vocea i se pierdu. 

— Împotriva Umbrei de la Miazăzi, continuă Pas Mare 
netulburat. Nu prea mult, Barliman, dar, oricât ar fi de 
puţin, tot ajută. Poţi să-l laşi pe domnul Subdeal să rămână 
aici peste noapte, sub numele de domnul Subdeal, şi să dai 
uitării numele de Baggins până ce va fi ajuns departe. 

— Aşa voi face. Dar mă tem că vor prinde de veste şi fără 
ajutorul meu că e aici. Mare păcat că în astă-seară domnul 
Baggins a atras luarea-aminte asupra domniei sale, ca să nu 
spun mai mult. Povestea cu plecarea domnului Bilbo a făcut 
ocolul satului înainte de căderea nopţii. Chiar şi Nob al 
nostru bănuie ceva în tărtăcuţa aia înceată a lui; şi sunt alţii 
în Bree care-s mai iuți la minte decât el. 

— Ei bine, nu ne rămâne decât să nădăjduim că încă nu se 
vor întoarce Călăreţii, zise Frodo. 

— Asta e şi nădejdea mea. Dar năluci de-ar fi, şi tot n-ar 
pătrunde lesne în han. Nu vă faceţi griji până mâine 
dimineaţă. Nob n-o să sufle un cuvânt. Nici un om negru n-o 
să treacă de uşile mele atâta vreme cât sunt pe cele două 
picioare ale mele. Eu şi-ai mei om face de strajă la noapte; 
cât despre domniile voastre, aţi face bine să trageţi un pui 
de somn dacă puteţi. 

— Oricum trebuie să fim treziţi în zori, spuse Frodo. S-o 
pornim la drum cât mai devreme cu putinţă. Micul dejun la 
ora şase şi jumătate, te rog. 

— S-a făcut. O să am grijă de tot, făgădui hangiul. Noapte 
bună, domnule Baggins - Subdeal, iertare. Noapte bună - 
acum, ceruri mari. Unde-i domnul Brandybuck al 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu, zise Frodo, cuprins dintr-o dată de îngrijorare. 
Uitaseră de tot de Merry, şi se făcuse târziu. 


— Mă tem că-i afară pe undeva. Spunea că vrea să ia puţin 
aer curat. 

— Ehei, chiar că trebuie s-avem grijă de domniile voastre: 
parcă n-aţi avea nici o grijă pe lume, oftăCaptalanul. 
Trebuie să mă duc să pun drugii la porţi, dar o să am grijă 
ca prietenul vostru să fie lăsat să intre atunci când vine. Mai 
bine-l trimit pe Nob să-l caute. Noapte bună la toată lumea. 

În sfârşit domnul Captalan ieşi, aruncându-i o privire 
bănuitoare lui Pas Mare şi clătinând din cap. Paşii lui se 
pierdură pe coridor. 

— Ei? făcu Pas Mare. N-ai de gând să deschizi scrisoarea 
aia? Frodo cercetă cu atenţie sigiliul înainte să-l rupă. După 
cât îşi dădea seama, era chiar al lui Gandalf. Înăuntru, scris 
cu caligrafia viguroasă, dar îngrijită a vrăjitorului, stătea 
următorul mesaj: 

PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE, BREE, Ziua mijlocului de 
An, Anul calendarului din Comitat, 1418. 

Dragă Frodo, Veşti rele m-au ajuns aici din urmă. Trebuie 
să plec îndată. Ai face bine să pleci cât mai repede din 
Fundătura şi să ieşi din Comitat înainte de sfârşitul lui iulie, 
cel mai târziu. Eu am să mă întorc cât de curând pot; şi am 
să te urmez dacă aflu că ai plecat. 

Lasă-mi un mesaj aici, dacă treci prin Bree. Poţi să ai 
încredere în hangiu (Captalanul). Se prea poate ca pe Drum 
să întâlneşti un prieten de-al meu: un om slab, oacheş, înalt, 
numit de unii Pas Mare. Ştie de treaba noastră şi te va 
ajuta. Îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. Acolo trag 
nădejde să ne întâlnim din nou. Dacă nu vin, te va sfătui 
Elrond ce să faci. 

Al tău, în fugă, Gandalf P S. NU-L mai folosi, pentru nici un 
motiv! Nu călători noaptea! 

P. P S. Asigură-te că e Pas Mare cel adevărat. Umblă mulţi 
oameni ciudaţi pe drum. Aragorn este numele lui adevărat. 

Nu-i aur tot ce străluceşte. 

Nu toţi sunt rătăciţi în viaţă. 


Ce-i tare nu se învecheşte Şi rădăcini adânci nu-ngheaţă 
Cenuşa-ncinge foc deodată Lumini iau umbrele la goană. 

Ca nou tăişul rupt se-arată, Şi regi, acei fără coroană. 

PP P S. Sper ca Bariman să trimită scrisoarea asta pe loc. 
Un om de nădejde, numai că ţinerea lui de minte seamănă 
cu o magazie de vechituri: tot ce-ţi trebuie e adânc şi bine 
îngropat. Dacă uită, îl mănânc fript. Cu bine! 

Frodo citi scrisoarea, apoi o dădu şi lui Pippin, şi lui Sam. 

— Chiar că a-ncurcat rău lucrurile Captalanul ăsta. Merită 
să fie mâncat fript. Dacă primeam scrisoarea atunci, eram 
cu toţii nevătămaţi şi de mult în Vâlceaua Despicată. Dar ce 
s-o fi putut întâmpla cu Gandalf? Din ce scrie, îmi vine să 
cred că a plecat spre mari primejdii. 

— De ani de zile face asta, spuse Pas Mare. 

Frodo se răsuci spre el şi îl privi gânditor, amintindu-şi de- 
al doilea post-scriptum al lui Gandalf. 

— De ce nu mi-ai spus de la bun început că eşti prietenul 
lui Gandalf? îl întrebă el. N-am mai fi pierdut atâta vreme. 

— Oare? M-ar fi crezut vreunul dintre voi până acum? 
întrebă Pas Mare. Habar n-am avut de această scrisoare. 
Nu ştiam decât că trebuia să vă conving fără să am dovezi, 
dacă era nevoie să vă ajut. Mai întâi trebuia să vă cercetez 
eu pe voi, să mă conving că voi sunteţi cu adevărat. 
Duşmanul mi-a întins câteva capcane până acum. În clipa în 
care deveneam sigur, eram gata să vă spun tot ce-aţi fi 
dorit. Dar trebuie să recunosc, adaugă el cu un hohot de 
râs ciudat, că speram să vă încredeţi în mine fără să ştiţi 
cine sunt. Cine a vânat oboseşte uneori să tot fie 
neîncrezător şi duce dorul unei prietenii. Dar, asta e, îmi 
vine să cred că înfăţişarea mea mi-e potrivnică. 

— Este - cel puţin la prima privire, râse Pippin, uşurat 
dintr-o dată după citirea scrisorii lui Gandalf. Frumos e însă 
cel ce face bine, cum zicem noi în Comitat, şi aş zice că toţi 
am arăta la fel ca tine dacă am sta zile întregi în şanţuri şi-n 
hăţiş. 


— V-ar trebui mai mult de câteva zile, săptămâni sau ani 
de hălăduială prin pustietate ca să arăâtaţi ca Pas Mare, 
răspunse acesta. Şi aţi pieri mult mai curând, dacă nu 
cumva aveţi o alcătuire mult mai trainică decât păreţi a 
avea. 

Pippin nu mai zise nimic; dar Sam nu se lăsă chiar atât de 
uşor convins; încă îl cerceta bănuitor pe străin. 

— De unde să ştim noi că dumneata eşti Pas Mare ăla de 
care ne scrie Gandalf? îl încolţi el. N-ai pomenit nici măcar 
o dată de Gandalf, până n-a apărut scrisoarea asta. Se prea 
poate să fii o iscoadă care joacă bine teatru, din câte vad, şi 
să încerci să ne faci să mergem cu tine. Poate că 
adevăratului Pas Mare i-ai făcut de petrecanie şi ai 
îmbrăcat hainele lui. La asta ce-ai de spus? 

— Că eşti un hobbit neînfricat, răspunse Pas Mare, dar mă 
tem că singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Sam Gamgee, 
este acesta. Dacă l-aş fi omorât pe adevăratul Pas Mare, v- 
aş putea omori şi pe voi. Şi v-aş fi omorât de mult, fără să 
mai pierd vremea cu vorbe. Dacă aş umbla după Inel, l-aş 
putea căpăta. ACUM! 

Se ridică în picioare şi deodată păru şi mai înalt. În ochii 
lui scăpără o lumină, pătrunzătoare şi poruncitoare. 
Aruncând mantia cât colo, puse mâna pe mânerul unei săbii 
atârnate la brâu şi care până atunci stătuse ascunsă. 
Hobbiţii nu îndrăzniră să facă vreo mişcare. Sam rămăsese 
cu gura deschisă, holbându-se mut la el. 

— Dar eu sunt adevăratul Pas Mare, din fericire, zise el, 
uitându-se în jos la hobbiţi cu faţa îmblânzită de un zâmbet 
neaşteptat. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn; şi dacă vă pot 
salva cu viaţa sau cu moartea mea, o voi face. 

Urma o tăcere îndelungată. Într-un târziu, Frodo vorbi 
şovăitor: 

— Am crezut că ne eşti prieten încă înainte de-a primi 
scrisoarea, sau măcar am dorit să fie aşa. M-ai înspăimântat 
de câteva ori în seara asta, dar niciodată aşa cum ar face-o 
slujitorii Duşmanului, cel puţin aşa-mi închipui. Îmi vine să 


cred că o iscoadă de-a lui ar. mă rog, s-ar arăta mai frumos 
şi ar mirosi mai urât, dacă mă-nţelegi. 

— Înţeleg, izbucni în râs Pas Mare. Eu arăt rufos şi miros 
bine. Nu-i aur tot ce străluceşte. Nu toţi sunt rătăciţi în 
viaţă. 

— Prin urmare, versurile despre tine vorbesc? întrebă 
Frodo. N-am putut pricepe ce voiau să spună. Dar de unde 
ştiai că se găsesc în scrisoarea lui Gandalf, dacă zici că n-ai 
văzut-o niciodată? 

— Nu ştiam. Dar eu sunt Aragorn, şi versurile astea 
numelui meu se potrivesc. 

Scoase sabia, şi cu adevărat văzură că tăişul ei era spart la 
câteva palme sub mâner. 

— Nu prea e de folos, nu-i aşa, Sam? Va veni însă şi 
vremea când va fi ca nouă. 

Sam tăcu. 

— Ei, continuă Pas Mare, cu voia lui Sam, putem zice c-am 
lămurit lucrurile. Pas Mare vă va fi călăuză. Mâine o s-avem 
un drum greu. Chiar dacă suntem lăsaţi să părăsim satul 
fără piedici, puţine speranţe să plecăm neobservaţi. Dar o 
să-ncerc să ne pierdem urma cât mai repede cu putinţă. 
Cunosc o cale sau două care ne pot scoate din ţinutul Bree 
fără să urmăm drumul principal. Dacă izbutim să scăpăm 
de urmărire, o să mă-ndrept spre '[ancul Vremii. 

— 'Ţancul Vremii? se miră Sam. Ce-i aia? 

— Un deal, la nord de Drum, cam la jumătatea distanţei 
între Bree şi Vâlceaua Despicată. Străjuieşte o mare 
întindere de pământ de jur împrejur; de acolo de sus o să 
putem să ne uităm în toate părţile. Gandalf într-acolo o să 
se îndrepte dacă vine în urma noastră, sunt sigur de asta. 
După [ancul Vremii, călătoria o să ni se îngreuneze şi o să 
fim nevoiţi să alegem între mai multe primejdii. 

— Când l-ai văzut pe Gandalf ultima dată? îl întrebă Frodo. 
Ştii unde este sau ce face? 

Un fel de umbră trecu peste chipul lui Pas Mare. 


— Nu ştiu. Am venit cu el spre Apus azi-primăvară. În 
ultimii ani am păzit adeseori hotarele Comitatului când el 
era plecat cu treburi pe alte meleaguri. Rareori le lasă 
nepăzite. Ultima dată ne-am întâlnit în prima zi a lunii mai: 
la Vadul Sarn, pe râul Viniac la vale. Mi-a spus că ceea ce 
puseserăţi voi la cale se rezolvase cu bine şi că vei porni 
spre Vâlceaua Despicată în ultima săptămână a lui 
septembrie. Ştiind că este alături de tine, am plecat într-o 
călătorie de unul singur. Şi asta s-a dovedit o greşeală; căci 
e limpede că a primit nişte veşti, iar eu nu eram în preajmă 
să dau o mână de ajutor. 

Pentru prima oară de când îl cunosc, sunt cuprins de 
îngrijorare, mărturisi Pas Mare. Ar fi trebuit să avem o ştire 
de la el, chiar dacă a fost împiedicat să vină. Când m-am 
întors, acum multe zile, am auzit veştile cele proaste. 
Mersese vorba în lung şi-n lat că Gandalf lipseşte şi că au 
fost zăriţi Călăreţii. Elfii din Gildor mi-au spus asta; mai pe 
urmă mi-au zis că plecaseşi de-acasă; dar nu se primise 
ştire că părăsiseşi [ara ledului. Am urmărit Drumul de la 
Miazănoapte cu multă nelinişte. 

— Crezi că sunt amestecați Călăreţii Negri. În absenţa lui 
Gandalf, vreau să zic? întrebă Frodo. 

— Nu ştiu să existe altceva care să-i fi stat în cale în afară 
de Duşmanul însuşi, răspunse Pas Mare. Dar nu vă pierdeţi 
speranţa. Gandalf e mai măreț decât vă puteţi închipui voi, 
cei din Comitat - de obicei nu-i vedeţi decât glumele şi 
jucăriile. Dar treaba asta a noastră va fi fapta lui cea mai 
măreaţă. 

Pippin căscă. 

— lertaţi-mă, zise el, dar sunt mort de oboseală. Fie ele 
oricâte primejdii şi temeri, trebuie să mă bag în pat, sau 
adorm aici, pe loc. Unde-i hăbăucul ăla de Merry? Asta ne- 
ar mai lipsi, să trebuiască să ieşim în beznă să-l căutăm. 

În aceeaşi clipă auziră o uşă izbindu-se, apoi nişte paşi 
care se apropiau în fugă pe coridor. Merry năvăli înăuntru, 
urmat de Nob. Închise repede uşa şi se rezemă de ea. 


Gâfâia. Cei din cameră se uitară la el speriaţi. Cu greu reuşi 
să îngaime: 

— l-am văzut, Frodo. l-am văzut. Călăreţii Negri. 

— Călăreţii Negri? strigă Frodo. Unde? 

— Aici. În sat. Am stat în cameră aproape o oră. Apoi, 
văzând că nu vă întoarceţi, am ieşit să mă plimb puţin. Am 
venit înapoi şi m-am oprit niţel mai încolo de felinar, în 
umbră, ca să mă uit la stele. Şi aşa, pe neaşteptate, am 
început să tremur şi am simţit că ceva îngrozitor se furişa 
spre mine: un fel de umbră mai adâncă în umbra de pe 
uliţă, chiar în afara arcului de lumină aruncat de felinar. Ca 
în clipă următoare să alunece în întuneric, fără nici un 
zgomot. Cal n-am văzut. 

— În ce direcţie a apucat-o? întrebă Pas Mare deodată şi 
cu o voce răstită. 

Merry tresări, căci de-abia acum îl zări pe străin. 

— Vorbeşte mai departe, îl îndemnă Frodo. E un prieten 
de-al lui Gandalf. Am să te lămuresc mai târziu. 

— Mi s-a părut, continuă Merry, că a luat-o pe Drum în sus, 
spre răsărit. Am încercat să mă ţin după el. Vezi să nu, a 
dispărut cât ai clipi; atunci am dat şi eu colţul şi m-am dus 
până unde se termină casele pe uliţă. 

Pas Mare îl privi pe Merry cu mirare. 

— Ai o inimă vitează, zise el, dar a fost o nesăbuinţă din 
partea ta. 

— Nu ştiu, făcu îndoit Merry. Nici vitejie, nici nesăbuinţă, 
gândesc eu. N-am putut face altcum. Parcă mă trăgea ceva 
într-acolo. Oricum, m-am dus, şi numai ce aud voci lângă 
gard. Una mormăia. Cealaltă şoptea sau sâsâia. N-am putut 
prinde ce-şi spuneau. Nu m-am furişat mai aproape, pentru 
că am început să tremur din toate mădularele. Apoi m-a 
cuprins groaza şi m-am întors şi mă-ndreptam glonţ spre 
casă când ceva a venit pe la spatele meu şi. şi am căzut. 

— Eu l-am găsit, veni rândul lui Nob să povestească. 
Domnu' Captalan m-a trimis cu un felinar. M-am dus la 
Poarta de la Apus, apoi m-am întors să merg la Poarta de la 


Răsărit. Ajunsesem în dreptul casei lui Bill Ferigă şi mi s-a 
părut că văd ceva pe Drum. N-aş jura, dar arăta ca şi cum 
doi oameni stăteau aplecaţi peste ceva şi dădeau să-l ridice. 
Am scos un strigăt, dar când am ajuns la locul cu pricina, 
nici urmă de cei doi, doar domnu' Brandybuck zăcea lângă 
drum. Aş fi zis că dormea. "Am crezut că am căzut în apa 
adâncă", mi-a spus când l-am scuturat. Tare ciudat arăta, şi 
de cum l-am ridicat în capul oaselor, a sărit în picioare şi-a 
zbughit-o ca un iepure încoace. 

— Mi-e frică, e-adevărat, recunoscu Merry, cu toate că nu 
ştiu ce-am zis. Am avut un vis urât, pe care nu mi-l 
amintesc. Nu ştiu ce m-a pocnit. 

— Ştiu eu, zise Pas Mare. Răsuflarea Neagră. Călăreţii şi- 
or fi lăsat caii dincolo de Porţi şi s-or fi strecurat în taină 
prin Poarta de la Răsărit. Cu siguranţă că acum ştiu toate 
noutăţile, căci au fost la Bill Ferigă; şi mai mult ca sigur că 
străinul ăla venit de la Miazăzi e şi el iscoadă. Se prea poate 
să se întâmple ceva în noaptea asta, înainte să apucăm să 
părăsim satul. 

— Ce să se întâmple? vru să ştie Merry. Or să atace hanul? 
— Nu, nu cred. Încă nu-s toţi aici. Şi, oricum, nu le stă în 
obicei. Ei sunt puternici doar pe întuneric şi în singurătate, 

nu atacă pe faţă o casă în care ard lumini şi e plină de 
oameni - decât dacă sunt la ananghie rău de tot - şi în nici 
un caz atâta vreme cât ne mai despart multe leghe până la 
Eriador. Dar puterea lor stă în teroare, şi câţiva locuitori 
din Bree se află de mai de mult în ghearele lor. Pe 
nenorociţii ăştia or să-i pună să facă nişte lucruri murdare: 
pe Ferigă, pe câţiva dintre străini şi poate şi pe portar. Cu 
Harry au stat de vorbă luni, la Poarta de la Apus. l-am 
urmărit. Harry era alb la faţă şi tremura ca varga după ce- 
au plecat. 

— Îmi pare că unde ne-ntoarcem numai peste duşmani 
dăm, oftă Frodo. Ce putem face? 

— Rămâneţi aici, nu vă duceţi în camerele voastre. Cu 
siguranţă că au aflat care sunt. Ferestrele de la camerele 


hobbiţilor dau spre miazănoapte şi sunt aproape de 
pământ. O să rămânem cu toţii împreună aici şi-o să 
baricadăm fereastra şi uşa. Dar mai întâi merg cu Nob să vă 
aducem bagajele. 

După ce ieşi Pas Mare, Frodo începu să-i povestească lui 
Merry ce se întâmplase după cină. Când se întoarseră cei 
doi, Merry încă citea şi cumpănea la scrisoarea lui Gandalf. 

— Dragi stăpâni, le spuse Nob, am făcut grămadă 
aşternuturile în mijlocul fiecărui pat. Şi am mai pus o 
pătură de lână cafenie pe o pernă, ca să pară că-i capul 
dumitale, domnule Bag. Subdeal, stăpâne, adaugă el cu un 
surâs. 

Pippin izbucni în râs. 

— Reuşită imitație, îl lăudă el. Dar ce-o să se întâmple 
când or să-şi dea seama că i-am păcălit? 

— Vom vedea, zise Pas Mare. Poate reuşim să-i ţinem la 
distanţă până mâine dimineaţă. 

— Noapte bună tuturor, le ură Nob şi ieşi, căci era rândul 
lui să facă de strajă la porţi. 

Îşi îngrămădiră toate raniţele pe podea. În dreptul uşii 
puseră un scaun şi închiseră bine fereastra. Uitându-se 
afară, Pippin văzu că noaptea era senină. Secera atârna 
strălucitoare deasupra culmilor Dealului Bree. Apoi închise 
obloanele grele şi puse drugul, trăgând şi perdelele. Pas 
Mare înteţi focul şi suflă în lumânări. 

Hobbiţii se întinseră pe jos, pe paturi, cu picioarele spre 
vatra căminului; Pas Mare însă se aşeză în jilţul din dreptul 
uşii. Mai vorbiră o vreme, căci Merry avea încă întrebări de 
pus. 

— Auzi tu, să treci pe Lună-n sus! chicoti Merry, învelindu- 
se bine. Ce caraghios trebuie că ai fost, Frodo! Da'-mi pare 
rău că n-am fost de faţă să te văd şi eu. Venerabilii satului 
or să vorbească despre asta înc-o sută de ani de-aici încolo. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu, zise Pas Mare. Apoi tăcură şi, 
unul după altul, hobbiţii adormiră. 

Chapter 13 Un pumnal în beznă. 


În timp ce ei se pregăteau de somn în Bree, noaptea 
coborâse peste Ţara ledului; neguri umpleau vâlcelele şi se 
răşchirau de-a lungul malurilor râului. Casa din Scobitura 
Râului era tăcută. Bolger Grasunu' deschise precaut uşa şi 
privi afară. Toată ziua îl stăpânise un simţământ de teamă, 
iar acum nu era în stare să se odihnească sau să se bage în 
pat: în aerul nemişcat al nopţii parcă pândea o ameninţare. 
În timp îşi mijea ochii în întuneric, o umbră neagră se clinti 
pe sub frunzişul copacilor; poarta păru să se deschidă de la 
sine şi să se închidă la loc fără sunet. Bolger simţi cum îl 
cuprinde groaza. Se retrase din prag şi câteva clipe rămase 
tremurând în hol. Apoi închise uşa şi împinse zăvorul. 

Noaptea devenea tot mai adâncă. Se auzi sunetul firav al 
cailor duşi pe furiş peste pajişte. În dreptul porţii se opriră 
şi trei siluete negre intrară, precum umbrele nopţii ce se 
întindeau neauzite pe pământ. O siluetă se îndreptă spre 
uşă, iar celelalte două fiecare la câte un colţ al casei, de-o 
parte şi de alta a intrării; acolo rămaseră la fel de 
nemişcate ca şi umbrele pietrelor, în vreme ce noaptea se 
făcea tot mai adâncă. Casa şi copacii neclintiţi păreau să 
aştepte în încordare. 

O boare uşoară trecu printre frunze, iar undeva în 
depărtare răsuna strigătul unui cocoş. Ora cea rece 
dinaintea ivirii zorilor se scurgea. Silueta din dreptul uşii se 
mişcă. În întunericul deplin, fără lună şi stele, scăpără o 
lamă trasă din teacă, precum scăpărarea unui fulger de 
gheaţă. Urmă o izbitură surdă, însă puternică, şi uşa se 
cutremură. 

— În numele lui Mordor, deschide! porunci o voce şuierată 
ameninţător. 

La o a doua lovitură, uşa cedă şi se prăvăli înăuntru, cu 
zăvorul rupt şi lemnul făcut ţăndări. Siluetele negre îi 
trecură iute pragul. 

În aceeaşi clipă, dintre copacii din apropierea casei răsună 
un corn. Chemarea lui sparse noaptea la fel ca un foc încins 
pe coama unui deal. 


SĂRIŢI! PRIMEJDIE! FOC! VRĂJMAŞI! SĂRIŢI! 

Bolger Grăsunu' nu stătuse cu mâinile în sân. De cum 
văzuse siluetele negre furişându-se dinspre grădină, 
înţelesese că trebuia ori să fugă din calea lor, ori să piară. 
Alesese fuga pe uşa din dos, prin grădină şi peste pajişti. 
Ajuns la cea mai apropiată casă, la mai mult de o milă 
depărtare, se prăbuşise pe trepte. 

— Nu, nu, nu! ţipase el ca din gură de şarpe. Nu, nu eu! 
Nu-i la mine! 

Trecu ceva vreme până când lumea reuşi să priceapă ceva 
din bălmăjeala lui. În cele din urmă se dumiriră că 
duşmanul pătrunsese în Ţara ledului, o invazie ciudată cu 
totul, dinspre Pădurea Bătrână. Şi din acel moment nu mai 
stătură nici o clipă pe gânduri. 

PRIMEJDIE! FOC! VRĂJMAŞI! 

Clanul Brandybuck sună chemarea Cornului din Ţara 
ledului, ce nu mai fusese auzită de o sută de ani, de când 
lupii albi năvăliseră în Iarna Cruntă, când râul Viniac 
îngheţase din mal în mal. 

SĂRIŢI! SĂRIŢI! 

De departe se auzeau alţi corni răspunzând chemării. 
Alarma se dădea peste tot. 

Siluetele negre părăsiră casa în goană. Una dintre ele 
scăpă din fugă o pelerină de hobbit. Pe pajişte se auzi 
deodată un tropot de copite, devenind iute galop şi 
pierzându-se ca tunetul în întuneric. Peste tot în Scobitura 
Râului răsunau corni şi voci strigând şi picioare alergând. 
Dar Călăreţii Negri goneau ca vântul spre Poarta de la 
Miazănoapte. Lasă-i pe pitici să sufle cât or vrea! Sauron o 
să se ocupe de ei mai târziu. Până una-alta, pe Călăreţi îi 
aştepta o nouă încercare: căci de-acum ştiau că acea casă 
era pustie şi Inelul dispăruse. Trecură ca fulgerul de gărzile 
de la poartă şi dispărură din Comitat. 

Noaptea era încă mică atunci când Frodo se trezi brusc 
dintr-un somn profund, ca tulburat de cine ştie ce zgomot 
sau de prezenţa cine ştie cui. Îl zări pe Pas Mare stând de 


veghe în jilţul său: ochii îi luceau în scăpărările focului care 
fusese încins şi acum ardea vioi; Frodo însă nu făcu nici un 
semn şi nici nu se clinti de la locul lui. 

Adormi din nou; şi visurile îi fuseră încă o dată frământate 
de zbuciumul vântului şi de galop de copite. Vântul părea să 
se învolbureze în jurul casei şi s-o scuture din temelii; în 
depărtare, Frodo parcă auzea chemarea sălbatică a unui 
corn. Deschise ochii şi tocmai atunci un cocoş cânta îndârjit 
în ograda hanului. Pas Mare trăsese la o parte draperiile şi 
deschisese obloanele, făcând balamalele să scârţâie. 
Primele luciri cenuşii ale zilei pătrunseseră în cameră, o 
dată cu aerul rece. 

După ce-i trezi pe toţi, Pas Mare îi conduse pe hobbiţi spre 
dormitoare. Pătrunzând înăuntru, se bucurară că dăduseră 
ascultare sfatului lui: căci ferestrele fuseseră deschise cu 
forţa, iar acum se bălăbăneau în vântul ce înfoia şi 
perdelele; paturile fuseseră răscolite, pernele zăceau 
sfârtecate pe podea; cuvertura cafenie era sfâşiată. 

Pas Mare se duse imediat să-l aducă pe hangiu. Bietul 
domn Captalan arăta somnoros şi foarte speriat. Abia dacă 
apucase să închidă un ochi toată noaptea (aşa zicea el), dar 
zău dacă auzise vreun zgomot. 

— Nici că s-a mai întâmplat aşa ceva de când sunt! strigă 
el, ridicând îngrozit mâinile. Oaspeţii mei să nu poată dormi 
în paturile lor, şi uite în ce hal mi-au ajuns pernele. Ce 
vremuri trăim? 

— Vremuri întunecate, spuse Pas Mare. Dar deocamdată o 
să fii lăsat în pace după ce vei fi scăpat de noi. Nu mai 
pierdem nici o clipă. Nu te mai ocupa de micul dejun: 
îmbucăm şi bem ceva în picioare şi e de-ajuns. În câteva 
minute ne-am şi strâns calabalâcul. 

Domnul Captalan ieşi în fugă să se îngrijească de ponei şi 
să pregătească oaspeţilor o "îmbucătură". Dar curând se 
întoarse disperat. Poneii dispăruseră! Porţile grajdului 
fuseseră deschise în timpul nopţii, iar poneii se făcură 


nevăzuţi: nu numai poneii lui Merry, ci toţi caii şi toate 
celelalte dobitoace. 

Pe Frodo îl cuprinse disperarea auzind această veste. Cum 
să mai nădăjduiască să ajungă în Vâlceaua Despicată pe jos, 
urmăriţi de duşmani călare? Ca şi cum ar fi încercat să 
ajungă pe Lună! Pas Mare rămase tăcut o vreme, uitându- 
se la hobbiţi, cântărindu-le parcă puterile şi curajul. 

— Poneii nu ne-ar fi de prea mare ajutor ca să scăpam de 
călăreţi, zise el într-un târziu, cu un aer gânditor, ca şi cum 
ar fi ghicit ce gânduri îl chinuiau pe Frodo. N-am merge pe 
jos cu mult mai încet pe drumurile pe care vreau să le 
urmăm. Oricum, doream să mergem pe jos. Problemele 
mele sunt mâncarea şi proviziile. Nu ne putem bizui că vom 
găsi ceva de mâncare între Bree şi Vâlceaua Despicată, 
decât ceea ce luăm cu noi; şi trebuie să luăm îndeajuns de 
mult, căci s-ar putea să fim nevoiţi să întârziem pe drum 
sau să facem ocolişuri departe de calea cea dreaptă. Cât de 
mult sunteţi în stare să căraţi în spate? 

— Cât trebuie de mult, spuse Pippin, simțind cum îi piere 
curajul, dar încercând să se arate mai temerar decât îl 
trăda înfăţişarea (sau decât se simţea). 

— Eu pot să duc cât doi, se avântă Sam sfidător. 

— Chiar nu putem face nimic, domnule Captalan? îl 
întrebă Frodo pe hangiu. Nu putem găsi o pereche de ponei 
undeva în sat, măcar unul pentru bagaje? Nu-mi închipui 
că-i putem închiria, dar poate îi cumpărăm, adăugă el 
şovăitor, neştiind dacă-l lasă punga să facă aşa ceva. 

— Mă îndoiesc, mărturisi hangiul cu un aer nefericit. Cei 
doi-trei ponei buni de călărie care se găseau în Bree erau 
ţinuţi în grajdul meu, şi uite că s-au dus şi ăştia. Cât despre 
alte animale, cai, ponei de povară sau de ce-or fi, se găsesc 
tare puţini în Bree şi nu-s de vânzare. Da' am să fac tot ce 
pot. Îl scol pe Bob din culcuş şi-l trimit pe la vecini cât de 
repede. 

— Mda, mormăi Pas Mare fără tragere de inimă, cam asta 
ai de făcut. Mă tem c-o să trebuiască să găsim măcar un 


ponei. Dar uite cum se spulberă speranţele că am putea 
porni devreme şi fără să prindă careva de veste. Dac-am fi 
suflat din corn ca să ne anunţăm plecarea, ar fi fost acelaşi 
lucru. Sunt sigur că ăsta a fost şi planul lor. 

— Tot ne-a rămas o fărâmă de mângâiere, zise Merry, şi 
cred că mai mult de-o fărâmă: putem măcar mânca în timp 
ce aşteptăm - şi încă să stăm la masă. Hai să-l găsim pe 
Nob. 

Până la urmă trecură trei ore şi ei tot nu plecaseră. Bob se 
întoarse, aducându-le vestea că în vecini nu se găsea nici 
cal, nici ponei, nici de hatârul lor, nici pe bani - cu o singură 
excepţie: Bill Ferigă avea unul pe care mai că l-ar vinde. 

— O mârţoagă răpciugoasă, aproape moartă de foame, 
zise Bob, dar, după cum îl ştiu pe Bill, nu l-ar da decât dacă- 
i plătiţi de trei ori pe cât face, asta pentru că sunteţi la 
ananghie. 

— Bill Ferigă? se încrunta Frodo. Nu-i vreo şmecherie la 
mijloc? N-o să facă dobitocul cale-ntoarsă la stăpânul său cu 
toate sarsanalele noastre, sau te pomeneşti că-l ajută să ne 
ia urma, sau mai ştiu eu ce? 

— Nu m-ar mira, cugetă Pas Mare. Dar nu-mi închipui că 
vreun animal ar mai dori să se întoarcă la el o dată ce-a 
scăpat de-acolo. Cred că ăsta-i un gând care i-a venit 
bunului jupân Ferigă mai târziu: o cale să profite şi mai 
mult de pe urma întregii poveşti. Pericolul cel mare e acela 
că mai mult ca sigur nenorocitul ăla de animal e cu un 
picior în groapă. Dar, după câte vad, n-avem de ales. Cât 
cere pe el? 

Preţul cerut de Bill Ferigă era de doisprezece bani de 
argint: cu adevărat, cel puţin de trei ori valoarea poneiului 
prin partea locului. Se dovedi că animalul era o gloabă 
ciolănoasă, flămânzită şi tristă; dar încă nu arăta ca şi cum 
ar fi tras să moară. Domnul Captalan plăti el însuşi pentru 
ponei şi-i mai dădu lui Merry alţi optsprezece bani, drept 
despăgubire pentru animalele pierdute. În Bree era socotit 
un om cinstit şi înstărit, dar treizeci de bani de argint 


reprezentau o lovitură pentru el, şi încă şi mai greu de 
îndurat era faptul că se lăsase înşelat de Bill Ferigă. 

Dar până la urmă ieşi chiar bine din toată această 
întâmplare. După cum se află mai târziu, doar un cal fusese 
furat. Ceilalţi fugiseră ori goniţi din urmă, ori cuprinşi de 
groază, ca mai apoi să fie găsiţi rătăcind care-ncotro prin 
ţinut. Poneii lui Merry scăpaseră nevătămaţi, drept care 
(având destulă minte) făcuseră cale întoarsă spre Gruiuri, 
în căutarea Mocofanului celui Dolofan. Astfel au ajuns 
pentru o vreme în grija lui Tom Bombadil şi au dus-o foarte 
bine. Dar când veştile despre întâmplările din Bree au ajuns 
la urechile lui 'lom, acesta a trimis poneii înapoi la domnul 
Captalan, care s-a ales astfel cu cinci animale la un preţ 
chiar mai bun. E drept că aveau mai mult de tras în Bree, 
dar Bob se purta bine cu ei; aşa că, una peste alta, poneii 
au avut noroc: scăpaseră de o călătorie în necunoscut şi 
plină de primejdii. În schimb, nu le-a fost dat să ajungă în 
Vâlceaua Despicată. 

Deocamdată însă domnul Captalan nu ştia decât că banii 
lui oricum erau daţi - sau poate rău - daţi. Colac peste 
pupăza, mai avea şi alte necazuri. Căci, de cum se treziră 
ceilalţi oaspeţi şi auziră de jaful de la han, se iscă mare 
tărăboi. Călătorii veniţi de la miazăzi, care pierduseră mai 
mulţi cai, dădeau vina pe hangiu, până când se descoperi 
că, în timpul nopţii, chiar unul dintre ei se făcuse nevăzut, 
nimeni altul decât amicul cu ochi saşii al lui Bill Ferigă. Pe 
dată bănuiala căzu asupra acestuia. 

— Dacă vă întovărăşiţi la drum cu un hoţ de cai şi mi-l 
aduceţi în casă, se burzului hangiul, s-ar cuveni să plătiţi 
domniile voastre toată paguba, nu să va răţoiţi la mine. 
Duceţi-vă de-l întrebaţi pe Ferigă unde-i frumuseţea aia de 
prieten al vostru. 

Reieşi că dispărutul nu era prietenul nici unuia dintre ei şi 
nici nu-şi aminteau când se alăturase grupului lor. 

După ce isprăviră de mâncat, hobbiţii trebuiră să 
împacheteze totul încă o dată şi să ia şi mai multe provizii 


pentru călătoria mult mai lungă ce le stătea înainte. Se 
apropia de ceasurile zece atunci când, în sfârşit, se urniră 
din loc. De-acum tot satul fierbea din pricina celor 
întâmplate. $mecheria lui Frodo cu dispariţia; ivirea 
călăreţilor negri în sat; jefuirea grajdurilor şi, nu în ultimul 
rând, vestea că Pas Mare Pribeagul se însoţise cu misterioşii 
hobbiţi, toate astea aveau să fie povestite şi răspovestite de- 
aici încolo ani de-a rândul, timp în care nu avea să se mai 
întâmple nimic. Mulţi locuitori din Bree şi din Căpiţa, şi 
chiar din Combe şi Fundurăului, se înghesuiau pe uliţa 
satului ca să fie martori la plecarea drumeţilor. Ceilalţi 
oaspeţi de la han stăteau în pragurile uşilor ori atârnau 
ciorchine la ferestre. 

Pas Mare îşi schimbase planul, hotărând să părăsească 
satul Bree pe drumul principal. Orice încercare de a tăia 
de-a dreptul peste câmpuri n-ar fi făcut decât să 
înrăutăţească şi mai mult lucrurile: jumătate dintre locuitori 
s-ar fi luat după ei, ca să vadă ce puneau la cale şi să-i 
împiedice să le calce pământurile. 

Îşi luară rămas-bun de la Nob şi de la Bob, iar de domnul 
Captalan se despărţiră cu multe mulţumiri. 

— Nădăjduiesc să ne mai întâlnim cândva, când lucrurile 
or fi din nou vesele, zise Frodo. Nu mi-aş dori altceva mai 
mult decât să pot sta o vreme în casa dumitale în pace şi 
linişte. 

Se aşternură la drum cuprinşi de nelinişte şi descurajaţi, 
urmăriţi de privirile mulţimii. Nu toate feţele erau 
prietenoase, cum nu erau nici toate cuvintele ce li se 
strigau. Dar Pas Mare părea să fie respectat de cei mai 
mulţi locuitori din Bree, încât cei asupra cărora îşi aţintea 
ochii închideau imediat gura şi se retrăgeau. Pas Mare 
mergea primul, cu Frodo alături; urmau Merry şi Pippin; 
ultimul venea Sam, ducând de dârlogi poneiul împovărat de 
atâtea bagaje câte se înduraseră să-i pună în spinare; dar 
încă de pe-acum bietul animal arăta mai puţin nenorocit, ca 
şi cum era mulţumit de schimbarea sorții sale. Dus pe 


gânduri, Sam rodea un măr. Avea un buzunar plin de mere: 
darul de despărţire primit de la Nob şi de la Bob. 

— Merele pentru drum şi pipa pentru şezut, le spuse el 
drept mulţumire. Dar, după cum chitesc, în curând am să le 
simt lipsa. 

Hobbiţii nu luau seamă la capetele curioase ce se iţeau de 
după uşi sau se iveau pe deasupra gardurilor şi zidurilor în 
timp ce treceau. Dar, când nu mai aveau mult până să 
ajungă la poartă, Frodo zări o casă întunecoasă, 
dărăpănată, în spatele unui gard verde şi des; ultima casă 
din sat. La una dintre ferestre surprinse preţ de o clipă un 
chip livid, cu ochi vicleni şi oblici; în clipa următoare chipul 
se făcu nevăzut. 

"Vasăzică, aici se ascunde călătorul nostru de la miazăzi, 
îşi spuse el în gând. Mai degrabă îmi pare că seamănă a 
moroi decât a om." 

Peste gardul viu, alt om se uita la ei fără fereală. Avea 
sprâncene stufoase şi negre, şi ochi negri şi dispreţuitori; 
gura lui mare se strâmbase într-un rânjet. Fuma o pipă 
scurtă şi neagră. Când hobbiţii se apropiară, el scoase pipa 
din gură şi scuipă. 

— 'neaţa, Craci Lungi, zise el. Te-ai pornit devreme? Ţi-ai 
găsit amici de drum? 

Pas Mare dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

— 'neaţa, micuţii mei prieteni, îi salută apoi pe hobbiţi. 
Presupun că ştiţi cu cine v-aţi înhăitat? Asta-i Pas Mare 
Hainul, zău. Am auzit c-ar avea şi alte nume, nu tot atât de 
drăguţe. Fiţi cu ochii-n patru la noapte. lar tu, Sammie, să 
nu te porţi rău cu amărâtul şi bătrânul meu ponei. Ptiu! 
scuipă el din nou. 

Sam se răsuci fulgerător spre el. 

— Iar tu, Feriguţă, ascunde-ţi faţa aia hâdă, sau ţi-o pocesc 
şi mai rău. 

Şi cu o zvâcnire scurtă, iute că fulgerul, un măr plecă din 
mâna lui şi-l lovi pe Bill drept în nas. Omul n-apucă să se 


ferească la timp, încât din spatele tufişurilor se auziră 
înjurături şi blesteme. 

— Un măr bun dus pe apa sâmbetei, spuse Sam cu părere 
de rău şi îşi continuă drumul. 

Satul rămase în urma lor. Cohorta de copii şi haimanale 
care se luase după ei obosi şi la poarta sudică se întoarse 
înapoi. Drumeţii însă trecură de poartă şi merseră încă o 
vreme pe Drum. Acesta cotea spre stânga, luând-o înapoi 
spre est, după ce ocolea poala Dealului Bree, apoi cobora 
cu repeziciune spre regiunea împădurită. La stânga lor, pe 
pantele mai domoale dinspre sud-est ale dealului, călătorii 
zăriră câteva dintre casele şi văgăunile hobbiţilor, ce ţineau 
de satul Căpiţa; jos, într-o văioagă adâncă, la nord de Drum, 
se legănau fuioare de fum, semn că acolo se afla satul 
Combe; Fundurăului era ascuns în spatele copacilor din 
Combe. 

După ce Drumul cobori o vreme în pantă şi părăsi Dealul 
Bree ce se înălța semeţ şi cafeniu în urmă, hobbiţii ajunseră 
la un drumeag îngust care se îndrepta spre nord. 

— Aici părăsim drumul deschis şi o luăm pe poteci 
ascunse, îi anunţă Pas Mare. 

— Sper că nu e o 'scurtătură", zise Pippin. Ultima noastră 
scurtătură prin păduri era să se termine cu o nenorocire. 

— Mda, numai că atunci nu mă aveaţi cu voi, zise Pas 
Mare. Scurtăturile mele, mari sau mici, nu greşesc ţinta. 

Se uita în susul şi-n josul Drumului. Nu se vedea nici 
ţipenie; după care, fără altă clipă de zăbavă, o luă în jos pe 
drumeag, spre valea împădurită. 

Din câte îşi puteau da seama, necunoscând regiunea, 
intenţia lui era aceea de-a se îndrepta mai întâi spre 
Fundurăului, dar s-o ţină pe dreapta şi să depăşească satul 
pe la est, ca apoi s-o taie cât mai repede cu putinţă peste 
întinderile pustii, spre Dealul 'Ţ[ancul Vremii. Astfel, dacă 
totul mergea bine, ar fi evitat o curbă mare a Drumului, 
care cobora spre miazăzi pentru a ocoli Apele Muştelor, 
cum se numea ţinutul mlăştinos din acea parte. Dar, de 


bună seamă, erau nevoiţi să traverseze mlaştinile, şi felul 
cum le descria Pas Mare nu avea darul să-i încurajeze. 

Până una-alta, mersul ăsta nu era neplăcut. 

Chiar aşa, dacă n-ar fi fost întâmplările tulburătoare din 
noaptea dinainte, s-ar fi putut bucura de această parte a 
călătoriei lor mai mult decât de oricare alta de până atunci. 
Soarele strălucea, dar nu era prea fierbinte. Pădurea din 
vale era încă înfrunzită, plină de culoare, părând paşnică şi 
primitoare. Pas Mare îi conducea fără nici o ezitare pe 
multe cărări ce se întretăiau, pe care, dacă ar fi fost de unii 
singuri, s-ar fi rătăcit curând. El alesese o cale 
întortocheată, cu nenumărate coturi şi ocolişuri, pentru a 
descuraja orice încercare de urmărire. 

— Sunt încredinţat că Bill Ferigă s-a luat după noi ca să 
vadă unde părăsim Drumul, zise Pas Mare, deşi mă îndoiesc 
că se va încumeta să ne urmărească el însuşi. Cunoaşte 
regiunea destul de bine, dar mai ştie că nu mă poate 
întrece într-o pădure. Mă tem mai mult de ceea ce-ar putea 
spune altora. Şi nu cred că ăştia-s prea departe. lar dacă-şi 
închipuie că ne-ndreptam spre Fundurăului, cu atât mai 
bine. 

Poate că Pas Mare era cu adevărat de neîntrecut, sau 
poate alta să fi fost pricina, fapt e că nu auziră nici un sunet 
făcut de vreo altă fiinţă, cât fu ziua de lungă: nici din cele 
pe două picioare, fără doar de păsări, şi nici din cele pe 
patru, fără doar de vreo vulpe şi câteva veveriţe. În ziua 
următoare începură să se îndrepte spre soare-răsare, 
aproape fără abatere; totul în jur era la fel de liniştit şi de 
tăcut. A treia zi de la plecarea din Bree, ieşiră din Pădurea 
Rea. Terenul coborâse întruna încă de când părăsiseră 
Drumul, iar acum se pomeniră în faţa unei întinderi mari, 
orizontale, mai greu de străbătut. Se găseau de mult în 
afară hotarelor ținutului Bree, în pustietatea lipsită de 
poteci, şi se apropiau de Mlaştinile Apele Mugştelor. 

Pământul era din ce în ce mai umed, mustind de apă ici şi 
colo; dădură chiar peste băltoace şi suprafeţe mari 


acoperite de stuf şi papură pline de ciripit de păsărele 
nevăzute. Trebuiau să-şi caute drumul cu grijă, ca să nu se 
ude la picioare şi nici să se abată de la direcţia pe care şi-o 
aleseseră. La început înaintară cu spor, dar, cu cât mergeau 
mai mult, cu atât înaintarea devenea mai anevoioasă şi mai 
primejdioasă. Mlaştinile îi amăgeau, le întindeau capcane, 
nici o potecă nu era îndeajuns de lungă, încât nici măcar 
Pribegii nu se descurcau printre smârcurile mişcătoare. 
Muştele prinseseră şi ele să-i chinuie, văzduhul era plin de 
musculiţe mici de tot care li se vârau pe sub mâneci, pe sub 
cracii pantalonilor, li se încurcau în păr. 

— Mă mănâncă de viu! ţipă Pippin. Apele Muştelor! Mai 
multe sunt musculiţele astea decât apele. 

— Cu ce s-or hrăni când n-au parte de hobbiţi? întrebă 
Sam, scărpinându-se pe gât. Petrecură o zi nenorocită pe 
meleagurile acelea pustii şi respingătoare. Locul de popas 
era umed, rece, incomod, iar micile zburătoare muşcătoare 
nu-i lăsau să doarmă. Ca şi cum astea n-ar fi fost de ajuns, 
apăruseră şi nişte creaturi îngrozitoare ce mişunau prin 
stufăriş şi smocurile de iarbă; după sunetele pe care le 
scoteau, păreau nişte rubedenii spurcate ale greierului. Cu 
miile năvăliseră, ţiuind peste tot în jur, ţiuuu-cric, cric-ţiuuu, 
una-ntruna, cât fu noaptea de lungă, mai-mai să-i scoată pe 
hobbiţi din minţi. 

Ziua următoare, a patra, nu se dovedi cu mult mai bună, 
nici noaptea mai plăcută. 

Chiar dacă ţiuuucricuitorii (cum îi botezase Sam) 
rămăseseră în urmă, musculiţele se ţineau scai de ei. 

Şi cum zăcea Frodo treaz, căci, deşi mort de oboseală, nu 
era în stare să pună geană peste geană, i se păru că 
zăreşte, la mare depărtare, o lumină pe cerul de la răsărit: 
tot apărea şi dispărea. Zorile nu puteau fi, încă mai erau 
câteva ceasuri bune până atunci. 

— Ce-i lumina aia? îl întrebă el pe Pas Mare, care se 
trezise şi stătea în picioare, cu privirile pierdute în noapte. 


— Nu ştiu. Prea-i departe ca să-mi dau seama. Parcă-s 
fulgere ce ţâşnesc din vârful dealului. 

Frodo se întinse la loc, dar se uită multă vreme la 
scăpărările albe. Şi din când în când la silueta înaltă şi 
întunecată a lui Pas Mare, care stătea tăcut şi veghetor. 
Într-un târziu, Frodo se cufundă într-un somn chinuit. 

În a cincea zi n-avură mult de mers până lăsară în urmă 
ultimele băltoace şi smârcuri răzlețe ale mlaştinilor. În faţa 
lor, terenul începea din nou să urce. Departe, spre est, se 
zarea acum linia dealurilor. Cel mai înalt dintre ele se găsea 
la dreapta acestei linii, răzleţit de celelalte. Avea vârful 
conic, uşor turtit în creştet. 

— Ăla-i Ţancul Vremii, zise Pas Mare. Vechiul Drum, pe 
care l-am lăsat de mult de tot în dreapta noastră, trece pe 
la miazăzi de el. Nu prea departe de poale. Se prea poate 
să ajungem acolo mâine, pe la prânz, dacă o luăm de-a 
dreptul spre el. Şi cred că aşa ar trebui să facem. 

— Ce vrei să spui? nu înţelese Frodo 

— Asta vreau să spun: când vom ajunge acolo, nu sunt 
sigur ce anume vom găsi. Drumul e aproape. 

— Păi, nu sperăm să-l găsim pe Gandalf acolo? 

— Ba da, însă nădejdea asta e slabă. Dacă e să vină pe 
drumul ăsta, nu e neapărat nevoie să treacă prin Bree, prin 
urmare n-are de unde şti ce facem noi. Oricum, dacă prin 
noroc ajungem aproape în acelaşi timp cu el, n-o să ne 
întâlnim; pentru nici unii nu e bine să aşteptăm prea multă 
vreme acolo. Călăreţii, să spunem, nu dau de urma noastră 
în pustietate, şi atunci mai mult ca sigur că se vor îndrepta 
şi ei spre '[ancul Vremii. De acolo se vede până hăt-departe 
de jur-împrejur. Sunt multe zburătoare şi sălbăticiuni prin 
colţul ăsta de lume, ce ne pot zări de-acolo de sus cum stăm 
aici. Nu te poţi încrede în toate zburătoarele, ca să nu mai 
vorbesc că sunt şi alte iscoade, mult mai primejdioase decât 
ele. 

Hobbiţii priviră îngrijoraţi spre dealurile îndepărtate. Sam 
îşi ridică ochii spre cerul palid, temându-se să nu vadă 


niscai şoimi sau vulturi rotindu-se deasupra capetelor lor, 
aţintindu-i cu ochi scăpărători şi neprietenoşi. 

— Mă faci să mă simt tare speriat şi singur, Pas Mare, 
mărturisi el. 

— Ce ne sfătuieşti? vru să ştie Frodo. 

— Cred, răspunse Pas Mare tărăgănat, ca şi cum nu era 
foarte sigur, cred că cel mai bun lucru este s-o luăm spre 
răsărit cât putem de direct, şi să ne-ndreptăm spre linia 
dealurilor, nu spre Ţancul Vremii. De acolo o apucăm pe o 
potecă pe care o ştiu şi care merge pe la poalele lor; ne 
duce până la Ţancul Vremii pe la miazănoapte, unde 
suntem mai puţin la vedere. Ce-o să facem mai departe, om 
vedea când om fi acolo. 

Merseră toată ziua, până la lăsarea frigului şi a înserării 
timpurii. Pământul era tot mai uscat şi mai sterp; în spatele 
lor, deasupra mlaştinilor, pluteau ceţuri şi aburi. Câteva 
păsări singuratice se tânguiau şi ciripeau, până când 
soarele rotund şi roşu se cufundă încet în negurile apusului; 
apoi se lăsă o tăcere pustie. Gândurile hobbiţilor se 
întoarseră spre linia subţire a apusului care se zărea de la 
ferestrele vesele din Fundătura, rămas departe în urmă. 

În ultimul ceas al zilei ajunseră la un pârâiaş ce cobora de 
pe coastele dealurilor, pierzându-se în bahna stătută; 
urcară de-a lungul malurilor acestuia atât cât mai întârzie 
lumina zilei. Când în sfârşit se opriră sub nişte arini 
piperniciţi, pentru a-şi aşeza acolo tabăra de noapte, era 
de-acum întuneric. Undeva deasupra lor, pe cerul amurgit, 
se desenau grebenele sumbre şi golaşe ale dealurilor. În 
noaptea aceea făcură de strajă cu rândul, iar Pas Mare, din 
câte aveau să-şi dea ei seama a două zi, nu dormi defel. 
Luna se înălța tot mai mult pe cer, astfel că în primele ore 
ale nopţii pământul se acoperi cu o lumină rece şi cenuşie. 

Dimineaţă porniră la drum de cum se ivi soarele. Aerul 
părea ca îngheţat, cerul era de un albastru palid şi senin. 
Hobbiţii se simțeau învioraţi, ca şi cum ar fi dormit adânc, 
fără vise, cât fusese noaptea de lungă. De-acum se 


obişnuiseră să meargă mult şi să mănânce pe sponci - 
oricum mai puţin decât s-ar fi gândit vreodată în Comitat că 
le-ar fi ajuns ca să se ţină pe picioare. Pippin declară că 
Frodo arăta de două ori mai bine decât hobbitul care fusese 
la-nceputul călătoriei. 

— Ciudat, aş zice, dacă e să mă iau după cât nu mai este 
din mine, mârâi Frodo, strângând şi mai tare cureaua de la 
pantaloni. Vreau să cred că subţierea asta n-o să ţină o 
veşnicie, sau o să mă transform într-o stafie. 

— Nu pomeni despre asemenea lucruri, îl repezi Pas Mare, 
cu o gravitate surprinzătoare în glas. 

Dealurile se apropiau din ce în ce. Creasta lor era 
crenelată, ţâşnind pe alocuri până la o mie de picioare 
înălţime, prăvălindu-se apoi în fisuri adânci, sau defileuri ce 
duceau spre şesurile răsăritene, aflate de partea cealaltă. 
De-a lungul crestei, hobbiţii văzură ceea ce păreau să fie 
rămăşiţele unor ziduri acoperite de muşchi verde şi ale 
unor şanţuri, iar în defileuri încă se zăreau ruinele unor 
construcţii de piatră. Până la căderea nopţii ajunseseră la 
poalele povârnişurilor apusene, unde îşi aşezară tabăra. 
Era noaptea zilei de cinci octombrie, şi a celei de-a şasea de 
când plecaseră din Bree. 

A doua zi dimineaţa, pentru prima dată după ce ieşiseră 
din Pădurea Rea, dădură peste un drumeag ce se desena cu 
limpezime. O luară spre dreapta şi porniră pe el, 
îndreptându-se spre sud. Era o potecă iscusit tăiată, 
urmând o cale ce părea aleasă anume ca să rămână cât mai 
mult ascunsă vederii, atât de pe culmile dealurilor de 
deasupra, cât şi dinspre şesurile de la apus. Cobora în 
vâlcele, înconjura maluri abrupte, iar acolo unde traversa o 
porţiune mai dreaptă de ambele părţi era mărginită de 
şiruri de bolovani uriaşi şi pietre iscusit făţuite, ce-i apărau 
pe călători ca un gard viu. 

— Mă-ntreb cine-a făcut poteca asta şi pentru ce, zise 
Merry, în timp ce mergeau pe una dintre alei, printre pietre 
neobişnuit de mari şi foarte apropiate unele de altele. N-aş 


zice că mă omor după ea; are, nu ştiu cum. mă rog, ca un 
fel de duh al gorganelor. Se găsesc gorgane pe [ancul 
Vremii? 

— Nu. Nu-i nici un gorgan pe [ancul Vremii şi nici pe altul 
dintre dealurile astea, răspunse Pas Mare. Oamenii din 
Apus n-au trăit pe meleagurile astea; deşi mai târziu au 
apărat o vreme dealurile de răul care venea dinspre 
Angmar. Drumeagul a fost făcut ca să servească forturile 
construite de-a lungul zidurilor. Dar, cu mult timp în urmă, 
în zilele de început ale Regatului de la Miazănoapte, au 
înălţat un foişor pe Ţancul Vremii, l-au numit Amon Sul. A 
ars, a fost dărâmat, n-a mai rămas din el decât un inel, care 
s-a rostogolit şi s-a aşezat precum o coroană neterminată 
pe creştetul dealului bătrân. Însă pe vremuri se înălța 
falnic. Se povesteşte că acolo stătea Elendil, ca să vadă 
când va veni Gil-galad dinspre Apus, în zilele Ultimei 
Alianțe. 

Hobbijţii se uitau la el cu ochi mari. După câte îşi dădeau 
seama, Pas Mare cunoştea legendele cele vechi, la fel de 
bine ca şi tainele pustietăţilor. 

— Cine-a fost Gil-galad? vru să ştie Merry, dar Pas Mare nu 
răspunse, având aerul că se cufundase în amintiri. 

Pe neaşteptate se auzi o voce murmurând: 

A fost un rege, Gil-galad Şi harfe-i aduceau cântare. 

El rege-al elfilor era în ţara dintre Munţi şi Mare. 

Departe-un coif strălucitor Zăreai, şi lama lăncii grele - 

De sus, în scutul lui de-argint Cădeau puzderie de stele. 

Dar el călare s-a tot dus De mult, spre nu se ştie unde, Că- 
n Mordor, steaua lui de sus Pieri în umbrele afunde. 

Ceilalţi se răsuciră uluiţi, căci vocea era a lui Sam. 

— Nu te opri, îl rugă Merry. 

— E tot ce ştiu, bâigui Sam, roşind. L-am învăţat de la 
domnu' Bilbo, pe când eram puştan. Îmi spunea adeseori 
poveşti de-astea, ştia că-mi plăcea să-l ascult vorbind 
despre elfi. lot domnu' Bilbo m-a deprins cu scrisul şi 


cititul. Tare mai era învăţat domnu' Bilbo, zău că era. Şi 
scria poezii. El a scris ce-am cântat mai 'nainte. 

— Nu L-a scris el, spuse Pas Mare. Cuvintele sunt ale unei 
balade ce se numeşte Căderea lui Gil-galad şi se cânta într- 
o limbă străină. Bilbo trebuie că a tălmăcit-o. Habar n- 
aveam de lucrul ăsta. 

— Era şi mai lungă, zise Sam, şi toată despre Mordor. 
Partea aceea n-am învăţaţ-o. Mă făcea să mă-nfior. Nicicând 
nu mi-a trecut prin cap c-o să mă-ndrept chiar eu într-acolo. 

— Spre Mordor! exclamă Pippin. Nădăjduiesc să nu 
trebuiască s-ajungem acolo. 

— Nu mai rostiţi numele ăsta cu voce tare, îi mustră Pas 
Mare. 

Era aproape de mijlocul zilei când ajunseră la capătul 
dinspre sud al drumeagului şi văzură în faţa lor, în lumina 
limpede a soarelui de octombrie, un mal verde-cenuşiu, ce 
ducea în sus, ca un pod, pe coasta nordică a dealului. 
Hotărâră să pornească fără zăbavă spre vârf, cât ziua era 
încă plină. De-acum nu se mai puteau ascunde, nu le 
rămânea decât speranţa să nu-i observe vreun duşman sau 
vreo iscoadă. Pe deal nu se zărea nici o mişcare. Poate că 
Gandalf era undeva prin apropiere, dar nici din el nu se 
zărea urma. 

Pe latura apuseană a Ţancului Vremii descoperiră o 
văgăună adăpostită, în fundul căreia se găsea o vâlcea, ca 
un ceaun, cu malurile înierbate. Acolo rămaseră Sam şi 
Pippin împreună cu tot calabalăcul şi poneiul, iar ceilalţi trei 
merseră mai departe. După o jumătate de oră de urcuş 
anevoios, Pas Mare ajunse în creştetul dealului; Frodo şi 
Merry urcau în urmă, gâfâind şi frânţi de oboseală. Ultimul 
povârniş fusese abrupt de-a binelea şi stâncos. 

Aşa după cum le spusese Pas Mare, sus dădură peste un 
inel larg de zidărie străveche, măcinată de vreme şi 
acoperită cu iarba necosită vreodată. Dar în mijlocul 
acestuia fusese înălţată o movilă din pietre sparte. Negre la 
culoare, parcă afumate la foc. În jurul acesteia, iarba era 


pârjolită până la rădăcină, ca de altfel peste tot în interiorul 
inelului, unde verzişul era veşted şi uscat, ca şi cum 
flăcările ar fi măturat întregul vârf al dealului; nu se zărea 
însă nici urmă de fiinţă vie. 

Stând pe marginea cercului ruinat, vedeau, oriunde s-ar fi 
uitat în jur, până hăt-departe, o întindere uriaşă de pământ 
pustiu şi drept ca-n palmă; doar la miazăzi se distingeau 
petice de pădure, dincolo de care sclipeau ici şi colo ochiuri 
de apă. Ceva mai încoace, chiar dedesubtul lor, pe partea 
asta dinspre miazăzi, se desfăşura asemănător unei panglici 
Vechiul Drum, ce venea de la Apus şi se unduia în sus şi-n 
jos, ca să se piardă după o creastă de pământ întunecat, 
spre Răsărit. Cât cuprindeai cu ochii, nici o mişcare. 
Urmărind cu privirile linia Drumului spre est, zăriră Munţii: 
gurguiele mai apropiate erau cafenii, mohorâte; în spatele 
lor, forme ceva mai înalte, cenuşii, iar dincolo de acestea 
piscurile înalte şi albe, scăpărând printre nori. 

— Ei, iată unde ne aflăm! exclamă Merry. Şi tare puţin 
vesel şi primitor arată. Nu tu apă, nu tu adăpost. Nutu 
urmă de Gandalf. Dar nu-l învinovăţesc că nu ne-a aşteptat 
- asta dacă a trecut vreodată pe-aici. 

— 'Tot ce se poate, făcu îndoit Pas Mare, uitându-se 
gânditor în jur. Chiar dacă a ajuns o zi sau două în urma 
noastră în Bree, ar fi putut fi aici primul. Poate călări foarte 
iute dacă îl apasă nevoia. 

Se opri deodată din vorbit şi se uită la piatra din vârful 
movilei; era mai netedă decât celelalte şi mai albă, ai fi zis 
că focul o ocolise. O luă de acolo şi o cercetă, răsucind-o 
între degete. 

— Cineva a pus mâna pe piatra asta nu de mult, zise el. Ce 
părere aveţi de semnele astea? 

Pe partea de dedesubt, la fel de netedă, Frodo văzu câteva 
zgârieturi: 

— Par să fie o linie, un punct, alte trei linii, spuse el. 

— Linia din stânga poate fi runa G, cu ramuri subţiri, 
mormâăi Pas Mare. S-ar putea să fie un semn lăsat de 


Gandalf, deşi n-avem cum să fim siguri. Zgărieturile sunt 
fine. Par făcute de curând, fără doar şi poate. Dar semnele 
pot să însemne ceva cu totul diferit, fără vreo legătură cu 
noi. Pribegii folosesc rune şi vin uneori aici. 

— Ce-ar putea să însemne, chiar dacă le-a făcut Gandalf? 
întrebă Merry. 

— Aş zice că înseamnă G3, îşi dădu Pas Mare cu părerea, 
semn că Gandalf a fost aici pe trei octombrie, adică acum 
trei zile. Ar mai arăta că era grăbit, pericolul pe aproape, 
prin urmare n-a avut timp sau nu s-a ostenit să scrie mai 
mult sau mai limpede. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să 
fim cu ochii-n patru. 

— Tare aş vrea să fim siguri că semnele sunt făcute de el, 
orice-ar însemna ele, murmură Frodo. Ar fi o mare uşurare 
să ştim că se află pe drum, înaintea sau în urma noastră. 

— Să zicem, nu se arătă convins Pas Mare. Eu unul cred că 
a fost aici şi că-l pândea o primejdie. Aici a pârjolit focul; şi 
uite că acum îmi amintesc de luminile pe care le-am văzut 
acum trei nopţi pe cerul de la răsărit. Am o bănuială că a 
fost atacat pe coama asta de deal, dar n-aş putea spune 
care-a fost rezultatul. Gandalf nu mai este aici, deci singuri 
trebuie să avem grijă de noi şi să găsim drumul spre 
Vâlceaua Despicată, cum om putea mai bine. 

— Cât de departe e Vâlceaua? întrebă Merry, uitându-se în 
jur cu un aer obosit. 

De sus, de pe Ţancul Vremii, lumea părea sălbatică şi 
nesfârşită. 

— Nu ştiu dacă Drumul a fost vreodată măsurat în mile 
mai departe de Hanul Părăsit, care se află la o zi distanţă de 
Bree, spre răsărit, spuse Pas Mare. Unii spun într-un fel, 
alţii spun altfel. Un drum ciudat, drumeţii sunt bucuroşi 
când îşi sfârşesc călătoria, oricât de mult sau de puţin au 
mers. Dar eu ştiu cât mi-ar lua mie, pe propriile picioare, 
dacă e şi vremea bună şi îmi surâde norocul: douăsprezece 
zile de aici până la Vadul Urşilor, unde Drumul traversează 
Apa Zgomotoasă ce izvorăşte din Vâlceaua Despicată. Avem 


înainte o călătorie de cel puţin două săptămâni, căci nu-mi 
închipui că vom putea folosi Drumul. 

— Două săptămâni! 

Lui Frodo nu-i venea să creadă. 

— Multe se mai pot întâmpla în acest timp, oftă el. 

— Aşa e, adeveri Pas Mare. 

Rămaseră o vreme tăcuţi pe vârful de deal, lângă 
povârnişul răsăritean. În locul acela singuratic, Frodo îşi 
dădu pentru prima oară pe de-a-ntregul seama de pribegia 
lui şi de pericolul în care se afla. Tare şi-ar mai fi dorit ca 
soarta să-l fi lăsat în prea iubitul şi liniştitul său Comitat. Se 
uită în jos, la îngrozitorul Drum ce ducea înapoi, spre vest - 
spre casa lui. Dintr-o dată, privirea îi prinse două puncte 
negre ce se mişcau încet de-a lungul drumului spre vest; 
privi şi mai atent şi observă că mai erau trei, care se târau 
spre est, în întâmpinarea celorlalte. Îi scăpă un strigăt şi 
iute îl prinse pe Pas Mare de braţ. 

— Priveşte! zise el, arătând în jos. 

Pe loc Pas Mare se aruncă la pământ, la adăpostul cercului 
ruinat, trăgându-l şi pe Frodo jos lângă el. Merry se trânti 
alături. 

— Ce-i? întrebă el în şoaptă. 

— Nu ştiu, dar mă tem de ce-i mai rău, răspunse Pas Mare. 

Se târâră până la marginea inelului şi iscodiră printr-o 
crăpătura dintre doi colţi ascuţiţi. Lumina nu mai era 
puternică, căci seninul dimineţii trecuse de mult şi nori ce 
veneau de la est acoperiseră soarele care începuse să 
coboare spre asfinţit. Vedeau cu toţii petele negre, dar nici 
Frodo şi nici Merry nu le puteau distinge clar contururile; 
ceva totuşi le spunea că acolo departe, jos, se strângeau 
Călăreţii Negri pe Drum, dincolo de piciorul dealului. 

— Da, zise Pas Mare, a cărui privire mai ascuţită nu-l lăsa 
prada îndoielii. Duşmanul e acolo. 

Se furişară în grabă din ascunzătoare şi coborâră pe 
costişa nordică a dealului, că să-şi găsească prietenii. 


Sam şi Peregrin nu stătuseră degeaba. Exploraseră 
Vâlceaua şi clinele înconjurătoare. Destul de aproape 
dăduseră peste un izvor cu apă limpede, ce venea din 
coasta dealului, iar lângă el urme de tălpi, vechi de cel mult 
o zi sau două. Chiar pe fundul vâlcelei găsiseră urme destul 
de proaspete de foc şi alte semne de popas încropit în mare 
grabă. Câteva pietre căzuseră pe buza dinspre deal a 
vâlcelei. În spatele lor, Sam descoperise o provizie mică de 
lemne de foc, aranjate frumos într-o grămadă. 

— Mă-ntreb dacă n-a trecut Gandalf pe-aici, îi spuse el lui 
Pippin. Cine-a pus lemnele aici avea de gând să se întoarcă, 
aşa mi se pare. 

Aflând despre aceste descoperiri, Pas Mare se încruntă. 

— Mai bine mai aveam puţină răbdare şi cercetam locul 
ăsta eu însumi, zise pornind iute spre izvor, ca să studieze 
urmele de tălpi. 

— Mă temeam eu c-aşa are să fie, spuse el când se 
întoarse. Sam şi Pippin au umblat peste tot, şi acolo 
pământul e moale, aşa că urmele ori s-au distrus, ori s-au 
amestecat. Nu de mult au trecut Pribegii pe-aici. Ei au lăsat 
lemnele de foc. Dar sunt şi urme mai proaspete, ce n-au fost 
făcute de Pribegi. Cel puţin o urmă a fost lăsată de cizme 
mari, acum o zi sau două. Cel puţin una. Acum nu mai pot fi 
sigur, dar cred că au fost multe picioare încălţate în cizme. 

Tăcu şi rămase adâncit în gânduri. 

În minţile lor, hobbiţii aveau imaginea clară a Călăreţilor 
înveliţi în pelerine şi încălţaţi cu cizme. Dacă într-adevăr 
Călăreţii descoperiseră Vâlceaua, cu cât îi ducea Pas Mare 
mai repede în altă parte, cu atât era mai bine. Sam se uită 
în jurul său cu vădită neplăcere, mai ales după ce auzise 
noutăţile despre duşmanii lor, aflaţi pe Drum, doar la câteva 
mile distanţă. 

— N-ar fi mai bine s-o ştergem imediat, domnu' Pas Mare? 
întrebă el înfrigurat. Se întunecă şi nu-mi place văgăuna 
asta: mă face să-mi simt inima grea. 


— Da, negreşit trebuie să ne hotărâm ce să facem acum, 
pe loc, răspunse Pas Mare, uitându-se la cer ca să vadă cât 
timp mai aveau şi cum se anunţa vremea. Ei bine, Sam, zise 
el într-un sfârşit, nici mie nu-mi place locul ăsta, dar nu-mi 
vine în minte nici un alt loc unde-am putea ajunge până la 
căderea nopţii. Cel puţin deocamdată n-am fost zăriţi, iar 
dacă ne mişcăm, e mult mai probabil să fim văzuţi de 
iscoade. Tot ce-am putea face ar fi să ne abatem de la 
drumul nostru şi s-o luăm drept spre miazănoapte, pe 
partea asta a dealurilor, unde ţinutul seamănă foarte mult 
cu ce este aici. Drumul este supravegheat, dar va trebui, 
vrem nu vrem, să-l traversam dacă am încerca să ne punem 
la adăpost în desişurile de la miazăzi. La miazănoapte de 
Drum, dincolo de dealuri, e pustietate mare şi oglindă cât 
vezi de jur-împrejur. 

— Călăreţii ăştia pot vedea? întrebă Merry. Adică, mi se 
pare ciudat că şi-au folosit mai degrabă nasurile şi nu ochii, 
şi că ne-au adulmecat, dacă ăsta-i cuvântul potrivit, cel 
puţin în timpul zilei. Dar ne-ai pus să ne culcăm la pământ 
când i-ai văzut jos, în vale; iar acum spui că am putea fi 
văzuţi, dacă ne mişcăm. 

— Am fost prea imprudent sus pe culme, răspunse Pas 
Mare. Eram atent să găsesc vreun semn lăsat de Gandalf, 
dar a fost o greşeală din partea noastră să urcăm şi să stăm 
acolo atât de mult. Căci cei care văd sunt caii negri, iar 
Călăreţii pot folosi oameni şi creaturi drept iscoade, aşa 
cum ne-a fost dat să descoperim în Bree. Ei înşişi nu pot 
vedea lumea luminii aşa cum o vedem noi, dar formele 
noastre aruncă umbre în minţile lor, pe care doar soarele 
amiezii le distruge; iar în întuneric disting multe semne şi 
forme ce pentru noi zac ascunse: atunci sunt cel mai de 
temut. Şi tot timpul simt mirosul de sânge cald, dorindu-l şi 
urându-l în acelaşi timp. Şi simţurile sunt altele decât cele 
ale vederii sau mirosului. Le simţim prezenţa - ne-a 
tulburat inimile din clipa în care am ajuns aici şi încă înainte 
de a-i vedea; ei ne-o simt pe-a noastră mult mai intens. Pe 


lângă asta, adăugă el, coborându-şi vocea până la şoaptă, îi 
atrage Inelul. 

— Vrei să spui că nu exista scăpare? întrebă Frodo 
uitându-se în jur cu disperare. Dacă mă mişc, sunt văzut şi 
vânat. Dacă stau pe loc, îi atrag la mine. 

Pas Mare îşi puse o mână pe umărul lui. 

— Mai există speranţă, spuse el. Nu eşti singur. Să luăm 
lemnele astea pregătite aici pentru foc drept un semn bun. 
Nu prea avem unde să ne adăpostim sau să ne apărăm aici, 
dar focul ne va servi şi de adăpost, şi de apărare. Poate 
Sauron să folosească focul în mârşăviile sale cât pofteşte, 
dar Călăreţii ăştia nu iubesc focul şi se tem de cei care-l 
mânuiesc. Focul este prietenul nostru în pustietate. 

— Aşa o fi, murmură Sam. Pe de altă parte, nici nu văd 
cale mai bună de a le spune "cucu, aici suntem", decât 
poate să ne apucăm să strigăm. 

În cel mai adânc şi mai adăpostit cotlon al văioagei 
aprinseră un foc şi pregătiră ceva de mâncare. Umbrele 
serii începeau să coboare, se făcea tot mai frig. Simţiră 
deodată cât de foame le era, căci nu mâncaseră nimic de 
dimineaţă; dar nu cutezară să pregătească altceva mai mult 
decât o cină modestă. Nici o vietate nu popula întinderile de 
dincolo de dealuri, în afara zburătoarelor şi a sălbăticiunilor 
- ţinuturi neprimitoare, părăsite de toate seminţiile lumii. 
Pribegii mai hălăduiau din timp în timp pe acele meleaguri, 
dar erau puţini la număr şi nu poposeau niciodată. Alţi 
rătăcitori erau şi mai rari, şi oricum de soi rău: căpcăunii 
rătăceau când şi când, ieşind din văile nordice ale Munţilor 
Ceţoşi. Doar pe Drum puteau fi întâlniți călători, cel mai 
adesea gnomi, grăbind cu treburi numai de ei ştiute, fără 
să-i ajute pe străinii aflaţi la ananghie sau să schimbe mai 
mult de câteva vorbe cu ei. 

— Nu văd cum am putea face să ne ajungă merindele, zise 
Frodo. Nu-i vorbă, am fost cumpătaţi în aceste ultime zile, 
nici cina de-acum nu-i un festin; dar am mâncat mai mult 


decât ar fi trebuit, dacă socotim că avem de mers două 
săptămâni, poate chiar mai mult. 

— De-ale gurii găsim în pustietate, zise Pas Mare. Fructe 
de pădure, rădăcini, ierburi; iar dacă e nevoie, mă pricep 
niţel la de-ale vânătorii. Să nu vă temeţi că o să flămânziţi 
înainte de venirea iernii. Numai că strânsul hranei şi 
vânatul sunt îndeletniciri anevoioase şi obositoare, iar noi n- 
avem vreme de pierdut. Aşa că strângeţi-va brâiele şi 
gândiţi-vă cu speranţă la mesele din casa lui Elrond. 

Frigul se făcea tot mai aprig pe măsură ce se adâncea 
întunericul. Uitându-se pe furiş peste buza văioagei, nu 
vedeau altceva decât întinderi de pământ cenuşiu ce 
repede se pierdeau în umbră. Deasupra, cerul se limpezise 
din nou; îl acopereau încet, pâlpâind, stelele. Frodo şi 
tovarăşii săi se strânseră în jurul focului, înveliţi în toate 
păturile şi veşmintele pe care le aveau cu ei; Pas Mare, în 
schimb, se mulţumi doar cu o pelerină şi se aşeză mai la o 
parte, trăgând gânditor din pipă. 

Când noaptea se făcu şi mai adâncă şi focul prinse a 
străluci cu mai multă viaţă, el începu să le spună poveşti, ca 
să le abată gândul de la teamă. Ştia nenumărate istorii şi 
legende străvechi, despre elfi şi oameni şi despre faptele 
rele şi cele bune din zilele de odinioară. În sinea lor, hobbiţii 
se întrebau cât de bătrân era Pas Mare şi de unde învățase 
toate aceste comori. 

— Vorbeşte-ne de Gil-galad, îl rugă Merry deodată, când 
Pas Mare sfârşi o poveste despre Regatele Elfilor. Ştii cum 
sună mai departe balada aia veche de care ne-ai pomenit? 

— Ştiu, cum să nu. Şi Frodo ştie, căci ne priveşte pe toţi 
îndeaproape. 

Merry şi Pippin se uitară la Frodo, care îşi aţintise privirile 
la foc. 

— Ştiu doar puţinul pe care mi l-a spus Gandalf, zise Frodo 
încet. Gil-galad a fost ultimul dintre marii regi elfi de pe 
Pământul de Mijloc. În limba lor, Gil-galad înseamnă Lumina 


stelei. Împreună cu Elendil, prietenul elfilor, el a plecat spre 
ţara. 

— Nu, îl întrerupse Pas Mare. Nu cred că povestea asta 
trebuie spusă acum, când slujitorii Duşmanului sunt pe 
aproape. Dacă izbutim să ajungem la casa lui Elrond, o s-o 
puteţi auzi acolo, de la un capăt la altul. 

— Atunci spune-ne încă o poveste de demult, îl rugă Sam, 
o poveste despre elfii dinainte de apusul vremurilor. Tare aş 
vrea să mai aflu despre elfi; întunericul ăsta îmi pare să se 
strângă atât de tare în jurul nostru. 

— Am să vă spun povestea lui Tinuviel, hotări Pas Mare, 
dar pe scurt - căci este o poveste lungă, al cărei sfârşit nu 
se cunoaşte; şi nu-s alţii, afară doar de Elrond, care să şi-o 
amintească pe de-a-ntregul, aşa cum era spusă pe vremuri. 
E un basm, chiar dacă-i trist, aşa cum sunt toate basmele 
despre Pământul de Mijloc, şi cu toate acestea ne poate 
însenina. 

Tăcu o vreme, apoi începu nu să vorbească, ci să cânte 
încetişor: 

Frunzişuri dese, ierburi moi, Înaltă floarea de cucută Şi în 
poiană stele, roi, Prin umbrele în tremurare. 

Tinuviel dansa pierdută Pe-al flautului cânt vioi, Cu părul 
ei, sub vraja mută A strălucirilor stelare. 

Din iarna munţilor venind Pe râul elfilor la vale, Beren 
călca pe foi de-argint, Hoinar şi trist şi singuratic. 

Dar când îi apăru în cale Veşmântul ei de flori sclipind Ce 
se-arăta privirii sale Şi părul lung umbrind sălbatic, Cuprins 
de vrajă, se trezi Şi ar fi vrut cu-nfrigurare Ca într-o joacă 
de copii Să prindă-a lunii licărire Fecioara-n dans prin 
frunze rare În codrii elfilor pieri Şi el rămase-n aşteptare, 
Pierdut şi singur în iubire. 

Parcă prin frunzele de tei Un zbor trecea ca o părere, Şi 
un cântec, poate şoapta ei, Prin văi adânci şi tăinuite Dar 
vremea scutura-n tăcere Frunzişul codrilor erei Şi flori 
cădeau fără putere Sub vântul iernii, veştejite În urma ei, 
neostenit O căuta pe-ntreg pământul Şi sub al stelelor 


sclipit Şi prin văzduhuri îngheţate În lună îi vedea 
veşmântul Ca pe un cal nebănuit Dansa fecioara luminându- 
l Ca-n albe neguri depărtate. 

Iarna trecu, dar n-a uitat Să-ntoarcă iarăşi primăvara Cu 
al ciocârliilor cântat Şi ploi venind prin zarea-adâncă. 

Flori albe, în lumina clară, Văzu sub tălpi şi, vindecat, ar fi 
dansat cu ea, fugara, Pe iarba neatinsă încă. 

Fecioara dispăru, dar el Un nume elf chema cu jale 
Tinuviel! Tinuviel! 

Şi ea-ncercă să înţeleagă Oprită-n vraja vocii sale - 

Beren veni, şi-n veci, astfel, Îmbrăţişaţi, pe-aceeaşi cale, 
Să fie viaţa lor întreagă. 

Privind în ochii ei umbriţi De părul lung în unduire Păreau 
de cer adeveriţi în oglindiri adânci de stele - 

Tinuviel, fecioara elfă Nemuritoare prin iubire, Cu braţe 
albe în lumină, Cu părul, umbră peste ele. 

De-acum pe lungi poteci vor fi Pe stânci de munte, duşi de 
soarte, Prin porţi de fier şi săli pustii, Peste păduri de- 
ntunecime, Şi despărţiri aveau să-i poarte, Dar soarta iar îi 
întâlni Pierduţi prin veacuri fără moarte, Prin codri neştiuţi 
de nime! 

Pas Mare oftă şi tăcu o vreme, înainte să vorbească din 
nou. 

— Acesta e un cântec pe care elfii îl numesc ann-thennath, 
dar e greu să fie tălmăcit altfel în vorbirea noastră de zi cu 
zi, iar ceea ce v-am cântat eu este doar un ecou palid. 
Povesteşte despre Beren, fiu al lui Barahir şi Luthien 
Tinuviel. Beren era muritor, dar Luthien era fiica lui 
Thingol, un Rege al elfilor de pe Pământul de Mijloc, pe 
vremea când lumea era încă tânără, iar ea era cea mai 
frumoasă fecioară ce a fost văzută vreodată printre copiii 
acestei lumi. Precum stelele deasupra ceţurilor de pe 
meleagurile de la miazănoapte era frumuseţea ei, iar chipul 
ei aidoma luminii soarelui, în acele timpuri, Marele Duşman, 
căruia Sauron din Mordor îi era un simplu slujitor, sălăşluia 
în Angband, la Miazănoapte, iar elfii de la soare-apune, care 


s-au întors pe Pământul de Mijloc, au pornit război 
împotriva lui ca să recucerească Silmarilsurile răpite de el; 
iar străbunii Oamenilor i-au ajutat pe elfi. Dar Duşmanul a 
învins, Barahin a fost ucis, iar Beren, scăpând din mare 
primejdie, a trecut peste Munţii Groazei, intrând în tăinuitul 
Regat Thingol, în codrul Neldoreth. Acolo a zărit-o pe 
Luthien, care cânta şi dansa într-un crâng, lângă râul 
Esgalduin cel fermecat; şi i-a pus numele de Tinuviel, adică 
Privighetoarea, în vorbirea străveche. Multe amărăciuni s- 
au abătut mai târziu asupra lor, şi vreme îndelungată au 
fost despărțiți. Tinuviel l-a scăpat pe Beren din temniţele lui 
Sauron, şi împreună au trecut prin mari primejdii, l-au dat 
jos de pe tronul lui chiar pe Marele Duşman şi au luat din 
coroana lui de fier una dintre cele trei Silmarilsuri, cele mai 
mari nestemate ce-au fost văzute vreodată, pentru a o da în 
schimbul miresei Luthien tatălui ei, Thingol. Dar în cele din 
urmă Beren a fost ucis de Lupul care a venit de la porţile 
din Angband, şi a murit în braţele lui Tinuviel. Ea însă a ales 
să fie muritoare şi să piară de pe lumea asta, ca să-l poată 
urma; iar cântecul spune că ei s-au întâlnit din nou dincolo 
de Mările Despărţirilor şi după ce au mai umblat o vreme, 
vii încă o dată, prin pădurile verzi, au trecut, în timpuri de 
mult duse, dincolo de hotarele lumii noastre. Aşa se face că 
Luthien 'Tinuviel, singura din tot regatul elfilor, a murit cu 
adevărat şi a părăsit lumea, iar ei au pierdut-o pe cea pe 
care au iubit-o cel mai mult. Dar de la ea s-au tras stăpânii 
elfi din străvechime, amestecându-se printre oameni. Acolo 
trăiesc încă aceia a căror strămoaşă a fost Luthien, şi se 
spune că viaţa ei nu va pieri niciodată. Elrond din Vâlceaua 
Despicată este din acea seminţie. Din Beren şi Luthien s-a 
născut moştenitorul lui Dior Thingol; iar din acesta Elwing 
cel Alb, cu care s-a măritat Earendil, cel care a pornit cu 
corabia lui din ceţurile lumii pe mările cerurilor, cu 
nestemata Silmaril deasupra sprâncenei sale. Iar din 
Earendil s-au tras Regii din Numenor, adică din Apusime. 


În timp ce Pas Mare vorbea, hobbiţii îi priveau chipul, 
ciudat, pătimaş, abia luminat de lucirea roşie a focului de 
lemne. Ochii lui străluceau, vocea îi era gravă şi adâncă. 
Deasupra, bolta era neagră şi înstelată. Dintr-o dată, în 
spatele lui apăru o lumină palidă pe creştetul [ancului 
Vremii. Luna ceruită urcă încet peste dealul ce-i domina, 
făcând stelele din jur să pălească. 

Povestea se sfârşise. Hobbiţii se foiră, îşi întinseră 
mădularele. 

— Uitaţi-vă! le atrase Merry luarea-aminte. Răsare luna; 
semn că s-a făcut târziu. 

Priviră cu toţii. În aceeaşi clipă, văzură în vârful dealului 
ceva mic şi negru, decupat pe lucirea lunii ce răsărea. Poate 
că era doar un bolovan mare sau un stei dezvelit de razele 
palide. 

Sam şi Merry se ridicară în picioare şi se depărtară de foc. 
Frodo şi Pippin rămaseră aşezaţi şi tăcuţi. Pas Mare 
urmărea încordat lumina lunii. Totul părea liniştit şi 
nemişcat, dar Frodo simţi cum inima îi era cuprinsă de o 
groază de gheaţă, acum că Pas Mare nu mai vorbea. Se 
ghemui şi mai aproape de foc. Dar tocmai atunci se întoarse 
şi Sam în fugă, de la marginea văioagei. 

— Nu ştiu ce e, zise el, dar mi s-a făcut frică dintr-o dată. 
N-aş ieşi din vâlceaua asta pentru nimic în lume; mi s-a 
năzărit, aşa, că cineva se căţăra în sus pe povârniş. 

— Ai văzut ceva? întrebă Frodo, sărind în picioare. 

— Nu, stăpâne. De văzut, n-am văzut, dar nici că m-am 
oprit să mă uit. 

— Eu am văzut ceva, zise Merry; sau aşa cred - spre apus, 
unde lumina lunii cădea pe şesurile de dincolo de umbra 
aruncată de vârful dealului, mi s-a părut că am zărit două 
sau trei siluete negre. Parcă veneau încoace. 

— Staţi lângă foc, cu spatele la el! strigă Pas Mare. Luaţi în 
mâini nişte lemne din cele lungi şi fiţi pregătiţi. 

O vreme fără măsură rămaseră acolo tăcuţi şi încordaţi, cu 
spatele la focul de lemne, cu privirile aţintite la umbrele ce-i 


împrejmuiau. Nu se întâmplă nimic. Nici o mişcare şi nici un 
sunet în noapte. Frodo se foi, simțind nevoia să spargă 
tăcerea: să urle. 

— Sssst, susură Pas Mare. 

— Ce-a fost asta? abia şopti Pippin în aceeaşi clipă. 

Peste buza micii văioage, pe partea mai îndepărtată de 
deal, mai mult simţiră decât văzură înălțându-se o umbră, o 
singură umbră sau mai multe decât una. Curând nu mai 
încăpu nici o îndoială: trei sau patru siluete înalte şi negre 
stăteau acolo, pe clină, uitându-se în jos la ei. Atât de negre 
erau, încât semănau cu nişte găuri negre în umbra adâncă 
din spatele lor. Lui Frodo i se păru că aude un sâsâit slab, 
ca o respiraţie înveninată, şi simţi un fior subţire, 
străpungător. Apoi siluetele începură să înainteze. 

Teroarea puse stăpânire pe Pippin şi Merry, făcându-i să 
se arunce cu feţele la pământ. Sam se înghesui în Frodo. 
Frodo nu era mai puţin îngrozit decât tovarăşii săi; dârdâia, 
cuprins parcă de un frig cumplit, dar groaza lui fu înghițită 
de neaşteptata ispită de a-şi pune Inelul pe deget. Dorinţa îl 
copleşi într-aşa măsură, încât nu se mai putea gândi la 
nimic altceva. Nu uitase Gorganul, şi nici mesajul lui 
Gandalf; dar ceva părea să-l împingă să dea la o parte toate 
prevenirile - nu-şi mai dorea decât să dea ascultare ispitei. 
Nu în speranţa de-a scăpa sau de-a face ceva anume, spre 
bine sau spre rău: nu simţea decât că trebuia să ia Inelul şi 
să şi-l petreacă pe deget. Nu putea scoate un singur cuvânt. 
Simţi privirea lui Sam pironită asupra lui, ca şi cum acesta 
ştia că stăpânul său se afla în mare cumpănă, dar Frodo nu 
se putu răsuci spre el. Închise ochii şi se luptă cu sine 
câteva clipe; împotrivirea i se păru de neîndurat, astfel că 
trase lanţul afară şi-şi puse Inelul pe arătătorul mâinii 
stângi. 

În clipa următoare, deşi totul rămăsese la fel ca înainte, 
ameninţător şi întunecos, formele căpătară o claritate 
teribilă. Frodo vedea până sub mantiile lor negre. Cinci 
siluete înalte: două stăteau pe buza vâlcelei, trei înaintau. 


Pe chipurile lor albe ardeau ochi pătrunzători şi nemiloşi; 
sub pelerine purtau veşminte lungi, cenuşii; peste părul sur, 
coifuri din argint; în mâinile scheletice, săbii de oţel. Ochii 
lor coborâră asupra lui, străpungându-l, şi în aceeaşi clipă 
siluetele se repeziră la el. Disperat, Frodo îşi trase sabia din 
teacă, şi când o scoase, i se năzări că tăişul ei scăpărase cu 
o lumină roşie, parcă ar fi fost o limbă de foc. Două dintre 
siluete se opriră locului. A treia era mai înaltă decât 
celelalte: avea părul lung, lucitor, iar pe coif o coroană. Într- 
o mână ţinea o sabie lungă, în cealaltă un pumnal; şi 
pumnalul, şi mâna care-l ţinea apăreau străluminate de o 
aură palidă. Silueta făcu un pas înainte şi se prăvăli peste 
Frodo. 

În acea fracțiune de secundă, Frodo se aruncă pe burtă şi 
se pomeni strigând: Ooo, Elbereth! Gilthoniel! Izbi în 
picioarele vrăjmaşului. Noaptea fu săgetată de un țipăt 
ascuţit, iar el simţi o durere ca de aşchie de gheaţă otrăvită 
înfigându-i-se în umărul stâng. Înainte ca mintea să i se 
întunece, zări, ca printr-o ceaţă învârtejită, cum Pas Mare 
ţâşneşte din întuneric cu un mănunchi de lemne arzânde în 
fiecare mână. Cu un ultim efort, Frodo lăsă paloşul să-i cadă 
şi-şi scoase Inelul de pe deget, strângându-l în pumnul 
drept. 


Chapter 14 Fuga spre Vad. 

Când Frodo îşi veni în simţiri, încă strângea în pumn 
Inelul. Zăcea întins lângă focul ce ardea acum cu o vâlvătaie 
mare şi strălucitoare. Cei trei tovarăşi ai săi stăteau aplecaţi 
deasupra lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? Unde-i regele cel palid? întrebă Frodo 
cu disperare. 

Hobbiţii erau prea copleşiţi de bucuria de a-l auzi vorbind 
ca să-i răspundă imediat; drept e că nici nu-i înţeleseseră 
întrebarea, într-un târziu, Frodo pricepu de la Sam că ei 
unii nu văzuseră nimic, decât nişte siluete vagi, umbroase, 
ce se îndreptau spre ei. Şi deodată, spre groaza lui, Sam 


descoperise că stăpânul dispăruse; şi tot atunci o umbră 
neagră trecuse ca fulgerul pe lângă el şi se prăbugşise la 
pământ. Auzise vocea lui Frodo, dar i se păruse că venea de 
undeva de la mare depărtare, sau de sub pământ, strigând 
vorbe ciudate. Şi altceva nici că mai zăriseră, până se 
împiedicaseră de trupul lui Frodo, zăcând ca şi mort, cu 
faţa în jos pe iarbă şi cu sabia sub el. Pas Mare le poruncise 
să-l ridice şi să-l întindă lângă foc, apoi se făcuse nevăzut. Şi 
de atunci trecuse ceva vreme. 

Era limpede că Sam începea să se îndoiască de Pas Mare; 
dar chiar în timp ce vorbea, acesta se reîntoarse, apărând 
pe nepusă masă din umbrele nopţii. Toţi tresăriră, iar Sam 
chiar îşi scoase sabia, punându-se scut deasupra lui Frodo; 
numai că Pas Mare îngenunche iute alături de el. 

— Nu-s Călăreţ Negru, Sam, zise el cu blândeţe, şi nici în 
tabăra lor nu-s. Am încercat să aflu câte ceva din mişcările 
lor; dar n-am aflat. Nu pot şti din ce pricină au plecat şi nu 
au atacat încă o dată. Însă prezenţa lor nu se simte nicăieri 
în preajmă. 

Când auzi povestea lui Frodo, se încruntă, clătină din cap 
şi oftă. Apoi le ceru lui Pippin şi lui Merry să pună la încălzit 
cât mai multă apă în ceaunele lor mici şi să spele rana cu 
ea. 

— Puneţi lemne pe foc tot timpul şi aveţi grijă să-i fie cald 
lui Frodo, mai spuse el. 

Apoi se ridică în picioare şi-l chemă pe Sam mai la o parte. 

— Cred că acum pricep mai bine ce se-ntâmplă, zise el cu 
o voce coborâtă. După cât se pare, au fost doar cinci dintre 
duşmani. De ce n-au venit toţi, nu ştiu; dar nu cred că se 
aşteptau să întâmpine rezistenţă. Deocamdată s-au retras. 
Dar tare mi-e teamă că nu prea departe. Or să vină înapoi 
în altă noapte, dacă nu izbutim să scăpăm. Nu fac decât să 
aştepte, pentru că îşi închipuie că sunt aproape de victorie 
şi că Inelul nu va mai putea să se depărteze mult. 'leama 
mea, Sam, e că îşi închipuie că stăpânul tău are o rană 


mortală, ce-l va face neputincios în faţa vrerii lor. Vom trăi şi 
vom vedea. 

Sam îşi reţinu cu greu lacrimile. 

— Nu te pierde cu firea, încercă să-l liniştească Pas Mare. 
Acum trebuie să ai încredere în mine. Frodo al tău e făcut 
dintr-o stofă mult mai rezistentă decât am crezut, chiar 
dacă Gandalf m-a prevenit asupra acestui lucru. Frodo nu e 
rănit de moarte, şi cred că va rezista puterii rele a rănii mai 
mult decât se aşteaptă duşmanii. Am să fac tot ce pot ca să-l 
ajut şi să-l vindec. Păzeşte-l bine cât lipsesc. 

O luă iute din loc şi dispăru încă o dată în întuneric. 

Frodo moţăia, deşi durerea din rană devenea tot mai 
puternică şi o răceală ucigătoare se întindea din umăr spre 
braţ şi latura trupului. Prietenii lui vegheau asupra lui, 
încingeau focul ca să-i fie cald şi-i spălau rana. Noaptea 
trecu încet şi istovitoare. Zorile se iveau pe cer şi văioaga se 
umplea de o lumină cenuşie, atunci când se întoarse Pas 
Mare. 

— Ia priviţi! strigă el şi, aplecându-se, ridică de jos o 
pelerină neagră ce zăcuse acolo ascunsă de întunericul 
nopții. 

La câteva palme mai sus de tiv, țesătura avea o crestătură. 

— Aici a lovit sabia lui Frodo, zise el. Singura vătămare, 
mă tem, pe care a adus-o duşmanului său; căci acesta 
rămâne nevătămat, doar tăişurile ce străpung pe 
înspăimântătorul Rege pier. Mai ucigător pentru el a fost 
numele lui Elbereth. Iar pentru Frodo, mai ucigător a fost 
ăsta! 

Se aplecă încă o dată şi culese din iarbă un pumnal lung şi 
subţire. Lama lucea ca o scăpărare de gheaţă. Când Pas 
Mare se ridică, hobbiţii văzură că tăişul era zimţat, iar 
vârful rupt. Şi spre marea lor uimire, în timp ce el ţinea 
pumnalul în sus, în lumina tot mai limpede a zorilor, lama 
păru a se topi, dispărând ca un fum în văzduh; Pas Mare 
rămăsese doar cu plăselele în mână. 


— Vai, vai! se văită el. Pumnalul ăsta blestemat l-a rănit. 
Puţini sunt cei care se pricep să tămăduiască rănile lăsate 
de armele lor blestemate. Dar o să fac tot ce-mi stă în 
putinţă. 

Se aşeză pe pământ şi puse plăselele pumnalului pe 
genunchi iar deasupră-le cânta încet un cântec, într-o limbă 
ciudată. Apoi, dându-le deoparte, se răsuci spre Frodo şi, cu 
o voce şoptită, rosti vorbe de neînțeles pentru ceilalţi. Din 
săculeţul atârnat la brâu scoase frunzele lungi ale unei 
plante. 

— După frunzele astea m-am dus până departe ca să le 
găsesc, spuse el. Căci planta nu creşte pe dealurile sterpe; 
am dat de ea în întuneric, în desişurile aflate la miazăzi de 
Drum, de unde am simţit venind aroma frunzelor ei. 

Zdrobi o frunză între degete şi aerul se umplu de un miros 
dulceag şi înţepător. 

— Am avut noroc că am găsit-o, adăugă el, căci e o plantă 
vindecătoare, adusă pe Pământul de Mijloc de oamenii din 
Apus. Athelas îi e numele dat de ei şi creşte ici şi colo, doar 
lângă locurile unde s-au aşezat sau au poposit ei în 
vremurile de demult; la Miazănoapte nu e cunoscută, decât 
de puţinii care se încumetă în Pustietate. Are virtuţi mari, 
numai că puterile ei tămăduitoare se pot dovedi slabe 
pentru rana lui Frodo. 

Aruncă frunzele în apa clocotindă şi cu acea fiertură spălă 
umărul lui Frodo. Mireasma aburului era înviorătoare, încât 
hobbiţii nevătămaţi simţiră cum li se liniştesc şi li se 
limpezesc gândurile. Buruiana păru să aibă oarece putere 
şi asupra rânii, căci Frodo avu senzaţia că durerea şi 
răceala din partea aceea a trupului se alinau; dar braţul îi 
rămase la fel de neputincios: nu şi-l putea ridica şi nici 
mişca. Îi părea cumplit de rău de nesăbuinţa de care 
dăduse dovadă şi se învinuia că nu rezistase ispitei; abia 
acum pricepea că, punându-şi Inelul pe deget, nu se 
supusese propriei dorinţe, ci voinţei poruncitoare a 
duşmanilor săi. Se întreba dacă nu cumva avea să rămână 


beteag pe viaţă, şi cum îşi vor mai putea continua călătoria. 
Se simţea prea slab ca să se ţină pe picioare. 

Aceasta era întrebarea care-i frământa şi pe ceilalţi 
hobbiţi. Fără să mai stea pe gânduri, hotărâră să 
părăsească Ţancul Vremii cât mai curând cu putinţă. 

— Îmi vine să cred, zise Pas Mare, că duşmanul pândeşte 
locul ăsta de câteva zile bune. Dacă a ajuns Gandalf aici, 
trebuie că a fost nevoit să plece degrabă şi nu se va mai 
întoarce. Oricum, după atacul de ieri-seară, suntem în mare 
primejdie aici de cum se lasă întunericul, şi oriunde ne-am 
duce n-am da de pericole mai mari. 

Nici nu se lumină bine de ziuă, că ei şi îmbucară ceva la 
repezeală, apoi îşi făcură bagajele. Lui Frodo îi era cu 
neputinţă să meargă pe jos, aşa că împărţiră cea mai mare 
parte a bagajelor între ei patru, iar pe Frodo îl cocoţară pe 
spinarea poneiului. În ultimele zile, bietul animal se 
întremase mult, părea mai gras şi mai voinic, şi chiar 
începuse să dea dovadă de oarecare afecţiune pentru noii 
lui stăpâni, mai ales pentru Sam. Trebuie că felul în care se 
purtase Bill Ferigă fusese tare neomenos, dacă această 
călătorie în pustietate putea să însemne o atât de mare 
schimbare în bine faţă de viaţa lui dinainte. 

Porniră înspre sud. Drept e că erau nevoiţi să traverseze 
Drumul, dar altă cale mai scurtă spre ţinuturile împădurite 
nu exista. În plus, aveau nevoie de lemne; căci Pas Mare le 
spusese că lui Frodo trebuia să-i fie cald tot timpul, cu 
deosebire noaptea, şi pe lângă asta focul avea să-i apere 
întrucâtva pe toţi. De asemenea, planul lui Pas Mare era 
acela de a mai scurta un ocol mare pe care-l făcea Drumul: 
dincolo de Ţancul Vremii, la răsărit, acesta îşi schimba 
direcţia şi cotea mult spre nord. 

Merseră încet, cu ochii-n patru, ocolind clinele dealului 
dinspre miazăzi şi apus, şi în scurtă vreme ajunseră la 
marginea Drumului. Nu se vedea nici urmă de Călăreţi. 
Însă tocmai când treceau în fugă pe partea cealaltă, auziră 
în depărtare două strigăte: o voce rece care chema, şi o altă 


voce rece care răspundea. Tremurând din toate 
încheieturile, grăbiră şi mai mult pasul, îndreptându-se 
spre desişul aflat în faţa lor. Pământul cobora în pantă spre 
sud, dar era un ţinut sălbatic, lipsit de poteci; tufăriş şi 
copaci piperniciţi creşteau în hăţişuri greu de pătruns, 
despărțite de întinderi sterpe. Iarba era rară, aspră şi 
cenuşie, iar frunzele desişurilor se veştejiseră şi cădeau. Un 
ţinut posomorât, pe care-l străbăteau anevoie şi cu multă 
amărăciune în suflet. Abia dacă schimbau câte o vorbă în 
timp ce înaintau cu greu. Frodo îşi simţea inima ca de 
plumb, văzându-i cum mergeau pe lângă el, cu capetele 
plecate şi spinările cocârjate sub greutăţi. Chiar şi Pas Mare 
arăta obosit şi abătut. 

Înainte să se isprăvească marşul din acea zi, durerea lui 
Frodo se ascuţi din nou, dar multă vreme el nu spuse nimic. 
De patru zile mergeau, şi ţinutul nu-şi schimbase prea mult 
înfăţişarea, doar Ţancul Vremii se cufunda încet în urma lor, 
iar în faţă munţii din zare se desenau mai aproape cu 
fiecare pas. De la acel strigăt îndepărtat nu mai văzuseră şi 
nu mai auziseră nimic ce ar fi putut să însemne că 
duşmanul prinsese de veste despre fuga lor sau că îi 
urmăarea. Se temeau de orele întunericului şi stăteau de 
strajă câte doi în timpul nopţii, aşteptându-se în orice clipă 
să vadă siluete negre profilându-se pe cenuşiul nopţilor, 
abia luminate de luna învăluită în nori; dar nu zăreau şi nu 
auzeau altceva decât oftatul frunzelor şi al ierbii veştejite. 
Nici măcar o clipă nu simţiseră prezenţa răului ce-i 
cuprinsese înaintea atacului din văioagă. Ar fi fost prea mult 
să spere că duşmanul călare le pierduse încă o dată urma. 
Te pomeneşti că aşteptau să-i atace prin surprindere la vreo 
strâmtoare? 

La capătul celei de-a cincea zi, terenul începu iarăşi să 
urce încet, ieşind din valea largă şi puţin adâncă în care 
coborâseră. Pas Mare schimbă din nou direcţia, dinspre 
răsărit uşor înspre miazănoapte, iar în cea de-a şasea zi, 
ajungând în vârful unui urcuş lin şi lung, văzură departe în 


faţă o îngrămădire de coline împădurite. La poalele lor se 
desluşea şerpuind Drumul, iar în dreapta, un râu cenuşiu 
lucea palid în soarele apos. Şi mai departe, abia dacă se 
zărea un alt râu, într-o vale pietroasă, pe jumătate 
îngropată în ceţuri. 

— Mă tem că de-aici trebuie s-o apucăm din nou pe Drum 
pentru o vreme, zise Pas Mare. Am ajuns la râul de i se 
spune Izvorul Brumat şi pe care elfii îl numesc Mitheithel. 
Izvorăşte din Pârloagele Etten, aflate în munţii căpcăunilor, 
la miazănoapte de Vâlceaua Despicată, şi se varsă în Apa 
Zgomotoasă, departe la miazăzi. Din acel loc, unii îi spun 
Torentul Cenuşiu. Se lăţeşte foarte mult înainte să ajungă la 
mare. Nu poate fi trecut pe nicăieri altundeva mai jos de 
izvoarele din Pârloagele Etten, decât peste Ultimul Pod, 
peste care trece şi Drumul. 

— Celălalt râu de-acolo de departe cum se numeşte? 

— Acela e Apa Zgomotoasă, sau Urşii din Vâlceaua 
Despicată, răspunse Pas Mare. Drumul străbate multe mile 
pe la poalele dealurilor între Pod şi Vadul Urşilor. Dar încă 
nu m-am gândit cum o să traversam râul. Fiecare apă la 
timpul ei. Să ne considerăm norocoşi dacă n-o să fim atacați 
pe Ultimul Pod. 

A două zi, la primele ore ale dimineţii, ajunseră din nou la 
marginea Drumului. Sam şi Pas Mare o luară înainte, dar nu 
zăriră alţi călători sau călăreţi. Aici, la umbra dealurilor, 
plouase puţin. După socotelile lui Pas Mare, ploaia căzuse 
cu două zile înainte, asta însemnând că ştersese toate 
urmele. De atunci nu mai trecuse nimeni călare, din cât 
putea să vadă. 

Porniră pe Drum cât le stătea în puteri de repede, şi după 
o milă sau două, în faţă le apăru Ultimul Pod, la capătul unui 
pripor scurt. Se temeau să nu care cumva să dea cu ochii 
de siluetele negre, dar nu era ţipenie. Pas Mare le spuse să 
se ascundă în hăţişul de la marginea Drumului până se 
ducea el să cerceteze împrejurimile. 

Nu după multă vreme se întoarse în fuga la ei. 


— N-am văzut nici o urmă, îi anunţă el, şi tare mă-ntreb 
ce-o fi însemnând asta. În schimb, am găsit ceva foarte 
ciudat. 

Întinse palma spre ei, arătându-le o nestemată de un 
verde pal. 

— Am găsit-o în noroi, în mijlocul Podului. Un beril, o 
piatră-elfă. Dacă a fost pusă anume acolo sau a fost scăpată 
din întâmplare, n-aş putea zice, dar îmi dă speranţe. O iau 
ca semn că putem trece Podul; însă după aceea nu mai 
îndrăznesc să merg tot pe Drum, dacă nu am vreun semn 
limpede că o pot face. 

Nu mai zăboviră o clipă în plus. Traversară Podul în 
siguranţă, fără să audă alt zgomot decât al apei care se 
învolbura în jurul celor trei arcuri mari. După încă o milă 
ajunseră la o râpă îngustă, care ducea spre miazănoapte, 
spre ţinuturile abrupte din stânga Drumului. Aici Pas Mare 
se abătu de la calea dreaptă şi curând se pierdură într-un 
desiş posomorât, de copaci întunecaţi la coajă, ce se 
legănau la poalele dealurilor neprietenoase. 

Hobbiţilor le părea bine că părăsiseră meleagurile acelea 
neprimitoare şi Drumul primejdios, dar ţinutul în care 
intraseră acum se arăta ameninţător şi potrivnic. Cu cât 
mergeau mai în adâncul râpei, cu atât dealurile se înălţau 
mai mult. Ici şi colo, pe culmi şi creste desluşeau urme de 
vechi ziduri de piatră şi ruine de turnuri: înfăţişarea lor nu 
prevestea nimic bun. Frodo, care nu mergea pe jos, avea 
timp să se uite în jur şi să cugete. Îşi aminti de ce-i spusese 
Bilbo despre călătoria lui şi despre turnurile amenințătoare 
de pe dealurile aflate la nord de Drum, pe meleagurile din 
apropierea pădurii căpcăunilor, acolo unde se petrecuse 
prima lui mare aventură. Frodo bănuia că se aflau în acelaşi 
ţinut şi se întreba dacă nu cumva aveau să treacă tocmai 
prin locul cu pricina. 

— Cine locuieşte prin părţile astea? întrebă el. Şi cine a 
înălţat turnurile alea? Căpcăunii, cumva? 


— Nu, spuse Pas Mare. Căpcăunii nu construiesc. Nimeni 
nu trăieşte aici. Cu multă vreme în urmă au sălăşluit oameni 
pe aceste meleaguri, dar s-au dus cu toţii. Legendele spun 
că au devenit un popor rău, căci umbra lui Angmar s-a 
întins peste ei. Dar toţi au fost răpuşi în războiul ce a pus 
capăt Regatului de la Miazănoapte. De atunci însă, a trecut 
atât de mult timp, încât dealurile i-au uitat, deşi pe pământ 
încă se întinde o umbră. 

— Unde ai aflat asemenea poveşti, dacă meleagurile astea 
sunt pustii cu toatele şi căzute în uitare? vru să ştie 
Peregrin. Păsările şi sălbăticiunile nu spun asemenea 
poveşti. 

— Moştenitorii lui Elendil nu uită tot ce s-a-ntâmplat în 
străvechime, răspunse Pas Mare, şi mult mai multe din câte 
aş putea povesti încă mai sunt ţinute minte în Vâlceaua 
Despicată. 

— Ai fost adeseori în Vâlceaua Despicată? întreba Frodo. 

— Am fost. Pe vremuri acolo mi-am avut sălaşul, şi mă 
întorc de câte ori pot. Acolo îmi este rămasă inima; dar 
soarta mea nu-mi dă pace să stau într-un loc, nici chiar în 
casa frumoasă a lui Elrond. 

Râpa se îngustă tot mai mult. Drumul rămas în urmă 
continua până la Râul Urşilor, dar nici drumul şi nici râul nu 
se mai zăreau de-acum. Călătorii ajunseră într-o vale lungă; 
strâmtă, adâncă, întunecoasă şi tăcută. Copaci cu rădăcini 
bătrâne şi întortocheate atârnau peste stânci şi creşteau în 
sus unii în spatele celorlalţi, formând povârnişuri de păduri 
de pin. 

Hobbiţii erau din ce în ce mai obosiţi. Mergeau încet, căci 
trebuiau să-şi croiască drum printr-o vale ce nu avea poteci, 
împiedicându-se la tot pasul de trunchiuri căzute şi stânci 
prăvălite. Evitau pe cât puteau orice urcuş, de dragul lui 
Frodo, dar şi pentru că le venea greu să găsească vreo cale 
care să-i scoată la lărgime. De două zile se aflau în ţinutul 
ăsta, când, pe neaşteptate, vremea se schimbă. Vântul 
prinse a sufla fără contenire dinspre vest, aducând 


revărsări de ploaie de la mările îndepărtate, peste coamele 
întunecate ale dealurilor. Până să cadă noaptea, erau muiaţi 
până la piele, iar tabăra lor era posomorâtă, căci nu 
găsiseră nici un lemn de foc. A doua zi, dealurile se înălţau 
mai mult şi mai abrupt dinaintea lor, forţându-i să se abată 
de la calea lor şi s-o ia spre miazănoapte. Pas Mare arăta tot 
mai neliniştit: trecuseră aproape zece zile de când 
părăsiseră Ţancul Vremii şi merindele începeau să se 
împuţineze. Iar ploaia nu contenea. 

În acea noapte făcură popas pe un prag de stâncă, ferit de 
un perete în care se găsea o văgăună puţin adâncă, o 
simplă scobitură. Frodo era agitat. Din pricina umezelii şi a 
frigului, rana îl durea mai dihai ca înainte, iar durerea şi 
răceala aceea de moarte îi răpiseră somnul. Rămase treaz, 
foindu-se şi răsucindu-se de pe-o parte pe alta, ascultând 
plin de teamă zgomotele tainice ale nopţii: şuierul vântului 
prin despicăturile stâncilor, picurul apei, o trosnitură, 
zgomotul neaşteptat al unei pietre desprinse şi rostogolite. 
I se năzări că se apropiau de el siluete negre ca să-i facă de 
petrecanie; dar, când se ridică în capul oaselor, nu văzu 
altceva decât spinarea lui Pas Mare care şedea ghemuit, îşi 
fuma pipa şi făcea de strajă. Se întinse la loc şi curând 
începu să viseze un vis tulbure, în care se făcea că umbla 
prin iarbă în gradina lui din Comitat, dar totul părea 
înceţoşat şi nedesluşit, mai neclar decât umbrele înalte şi 
negre ce priveau de după gardul verde. 

Trezindu-se dimineaţa, băgă de seamă că ploaia încetase. 
Norii încă acopereau cerul, dar se spărgeau din loc în loc şi 
printre ei se iveau fâşii palide de albastru. Vântul sufla din 
nou. Nu se grăbiră să pornească la drum. Îndată ce 
isprăviră gustarea rece, care n-avea puterea să le dea 
curaj, Pas Mare plecă de unul singur, spunându-le celorlalţi 
să rămână la adăpostul stâncii până se va întoarce. Voia să 
urce, dacă izbutea, ca să vadă cum arăta ţinutul. 

Veştile pe care le aduse nu avură darul să-i liniştească. 


— Am mers prea mult spre miazănoapte, îi anunţă el. 
Trebuie să găsim o cale să ne întoarcem spre miazăzi. Dacă 
o ţinem tot înainte, o s-ajungem în Valea Etten, mult prea la 
miazănoapte de Vâlceaua Despicată. E ţinutul căpcăunilor, 
aproape necunoscut mie. Să zicem că o să găsim o cale de 
trecere şi ne apropiem dinspre miazănoapte de Vâlceaua 
Despicată; dar ne-ar lua prea mult, căci nu cunosc drumul, 
unde mai pui că nici hrana nu ne ajunge. Deci, cum-necum, 
o să trebuiască să dăm de Vadul Urşilor. 

Restul zilei şi-l petrecură căţărându-se pe stânci. Găsiseră 
o trecere printre doi pereţi, care-i scotea la o vale orientată 
spre sud-est, adică într-acolo unde doreau ei să se îndrepte; 
dar către sfârşitul zilei un alt prag se ivi în calea lor: o 
creastă lungă şi înaltă, a cărei muchie întunecoasă desenată 
pe cer era spartă în multe locuri, făcând-o să apară ca dinţii 
unei pânze ştirbe de ferăstrău. N-aveau de ales: ori se 
întorceau din drum, ori o traversau. 

Hotărâră să încerce să urce, dar urcuşul se dovedi tare 
greu. Curând Frodo se văzu nevoit să descalece şi să se 
chinuie să continue drumul pe jos. Chiar şi aşa, adeseori îi 
cuprindea disperarea din pricina poneiului care nu putea să 
urce, sau pentru că ei înşişi nu ştiau pe unde s-o ia, aşa 
împovăraţi cum erau. Lumina aproape că dispăruse de pe 
cer, iar ei erau frânţi de oboseală când, pe neaşteptate, se 
pomeniră în vârf. Ajunseseră într-o şa îngustă, între două 
ţancuri mai înalte, iar în partea cealaltă, puţin mai încolo, 
coborâşul se arăta la fel de abrupt. Frodo se prăvăli la 
pământ şi rămase acolo tremurând. Mâna stângă zăcea 
lipsită de viaţă, şi toată partea aceea a trupului îi era 
cuprinsă parcă între gheare de gheaţă. Copacii şi stâncile 
din jur i se păreau nişte umbre nedesluşite. 

— Nu putem merge mai departe, îi spuse Merry lui Pas 
Mare. Tare mă tem pentru Frodo. Ce ne facem? Crezi că-l 
vor putea vindeca în Vâlceaua Despicată, asta dacă vom 
ajunge vreodată acolo? 


— Rămâne de văzut, spuse Pas Mare. Aici, în pustietate, nu 
pot face mai mult; şi tocmai din pricina rănii lui ţin atât de 
mult să ne continuăm drumul. Dar ştiu că în noaptea asta 
nu se mai poate. 

— Ce se-ntâmplă cu stăpânul meu? întrebă Sam cu o voce 
coborâtă, uitându-se rugător la Pas Mare. Rana a fost mică, 
aproape că s-a închis. Nu se mai vede altceva decât un 
semn alb şi rece pe umăr. 

— Frodo a fost atins de armele Duşmanului, explică Pas 
Mare, iar în trupul lui a pătruns o otravă sau un alt rău care 
îmi depăşeşte ştiinţa de a-l tămădui. Dar nu-ţi pierde 
speranţa, Sam. 

Noaptea era rece sus pe creastă. Făcură un foc mic sub 
rădăcinile noduroase ale unui pin bătrân ce atârna peste o 
scobitură nu foarte adâncă: ai fi zis că cineva scosese 
cândva piatra de-acolo. Stăteau ghemuiţi unii în alţii. Vântul 
sufla rece prin şa, vârfurile pinilor se aplecau scoțând 
gemete şi suspine. Frodo zăcea ca toropit de-un vis în care i 
se părea că aripi negre şi nesfârşit de mari fâlfâiau pe 
deasupra lui şi că pe aripi călătoreau urmăritorii ce-l căutau 
prin toate văgăunile. 

Zorii se iviră senini şi frumoşi; văzduhul era curat, cu o 
lumină palidă şi clară pe cerul spălat de ploaie. Hobbiţii 
simţiră că le revine curajul, dar tânjeau după soarele care 
să le încălzească mădularele înţepenite şi îngheţate. 
Aşteptară să se lumineze mai bine, apoi Pas Mare îl luă pe 
Merry cu el şi se duseră până în partea cealaltă a şeii, ca să 
vadă valea dinspre răsărit. Soarele se înălţase deasupra 
orizontului şi strălucea din plin atunci când cei doi se 
întoarseră cu veşti dătătoare de speranţe. Se părea că se 
găseau mai mult sau mai puţin pe direcţia cea bună. Dacă 
îşi continuau drumul pe povârniş la vale, de partea cealaltă 
a crestei, munţii rămâneau în stânga lor. Nu prea departe 
în faţă, Pas Mare zărise din nou sclipirile Apei zgomotoase 
şi ştia că Drumul spre Vad, chiar dacă încă nu se vedea, nu 


se găsea departe de Râu, ci undeva pe malul mai apropiat 
de ei. 

— Iarăşi trebuie să ne îndreptăm spre Drum, mai spuse el. 
Nu cred să găsim o altă cale de trecere printre dealuri. 
Oricare ar fi primejdiile care ne aşteaptă acolo, Drumul este 
singurul ce ne poate duce spre Vad. 

De cum isprăviră de mâncat, se urniră din loc. Începură să 
coboare încet priporul de pe partea sudică a crestei; 
coborâşul era mai uşor decât se aşteptaseră, priporul 
nefiind chiar atât de abrupt, astfel că Frodo putea din nou 
să încalece. Bietul ponei bătrân al lui Bill Ferigă se arăta tot 
mai priceput în a alege poteca cea mai lesnicioasă şi cu cât 
mai puţine hârtoape cu putinţă, anume pentru a-şi cruța 
călăreţul. Drumeţii îşi recăpătară buna dispoziţie. Chiar şi 
Frodo se simţea mai bine în lumina zilei, deşi, când şi când, 
o ceaţă părea să-i acopere vederea, făcându-l să-şi treacă 
mâna peste ochi. 

Pippin o luase puţin înaintea celorlalţi. Deodată se întoarse 
spre ei şi strigă: 

— Am dat peste o potecă! 

Când ajunseră la el, văzură că nu se înşelase: cu adevărat, 
părea să fie începutul unei poteci ce urca şerpuind din 
pădurile de dedesubt, pierzându-se pe culmea de pe care 
tocmai coborâseră. În unele locuri, aproape că nu se mai 
desluşea sub buruieni sau sub pietrele şi trunchiurile 
prăvălite, dar era limpede că pe vremuri se umblase mult 
pe ea. Era o cărare tăiată de braţe vânjoase şi picioare cu 
călcătura grea. Ici şi colo, copaci bătrâni fuseseră retezaţi 
sau frânţi, pur şi simplu, şi bolovani mari fuseseră scobiţi 
sau prăvăliţi la vale pentru a lasă cale liberă. 

Urmară poteca o vreme, căci era cel mai uşor drum de 
coborâre, dar mergeau cu multă băgare de seamă, şi 
neliniştea lor crescu atunci când ajunseră în pădurea 
întunecată, unde poteca se contura mai clar şi se lăţea ca 
dintr-o dată, ieşind dintr-o centură de brazi, ca să coboare o 
pantă abruptă şi să cotească brusc la stânga, în jurul unui 


şold stâncos. Ajunşi la cotul acela, se uitară în jur şi văzură 
că poteca mergea înainte, pe o bârnă orizontală, sub 
peretele unei stânci puţin înalte, peste care atârnau copaci. 
În peretele stâncos se găsea o uşă pe jumătate deschisă şi 
lăsată într-o rână, prinsă într-o singură balama uriaşă. 

Se opriră cu toţii în faţa uşii. Dădea spre o grotă, sau o 
încăpere săpată în stâncă, dar în întunericul ce domnea 
înăuntru nu se putea desluşi nimic. Împingând cu toată 
puterea, Pas Mare, Sam şi Merry reuşiră să deschidă şi mai 
mult uşa, apoi Pas Mare şi Merry intrară. Nu înaintară mult, 
căci pe podea zăceau multe oase vechi, iar lângă intrare nu 
se vedea nimic altceva decât câteva ceaune mari şi goale şi 
nişte oale sparte. 

— Dacă a existat vreodată un bârlog de căpcăun, apoi ăsta 
e, zise Pippin. Hai, ieşiţi şi să plecăm de-aici. Acum ştim 
cine-a făcut cărarea - şi ar fi bine s-o luăm imediat din loc. 

— Nu-i nici o grabă, eu aşa zic, spuse Pas Mare ieşind. E, 
într-adevăr, o văgăună de căpcăun, dar, din cât se vede, a 
fost părăsită de multă vreme. Socotesc că nu avem de ce ne 
teme. Să coborâm totuşi cu atenţie şi om vedea ce-o mai fi. 

Cărarea pornea mai departe din dreptul uşii, cotea din 
nou pe bârna dreaptă, o lua la vale, pe o costişă împădurită. 
Nevrând ca Pas Mare să-şi dea seama că încă îi era teamă, 
Pippin o luă înainte împreună cu Merry. Sam şi Pas Mare 
veneau în urmă, de-o parte şi de alta a lui Frodo călare pe 
ponei, căci poteca era de-acum destul de lată ca să încapă 
patru sau cinci hobbiţi unul lângă celălalt. Dar nu ajunseră 
prea departe, când Pippin se întoarse în fugă, urmat de 
Merry. Amândoi arătau îngroziţi. 

— Sunt căpcăuni, abia îngăimă Pippin. Jos, într-o poiană 
din pădure, nu departe de-aici. I-am văzut printre copaci. 
Sunt tare mari. 

— Mergem să-i vedem şi noi, hotări Pas Mare, luând în 
mână o bâtă. 

Frodo nu spuse nimic. Sam însă arăta foarte speriat. 


Soarele urcase în tăriile cerului şi strălucea printre 
ramurile pe jumătate desfrunzite ale copacilor, pătând 
poiana cu petice mari de lumină. Hobbiţii şi Pas Mare se 
opriră deodată la marginea poienii şi priviră pe furiş printre 
trunchiuri, ţinându-şi răsuflarea. Căpcăunii erau acolo: trei 
căpcăuni mari. Unul stătea aplecat, iar ceilalţi doi se uitau 
la el. 

Pas Mare înaintă nepăsător. 

— Ridică-te, pietroi bătrân! porunci el, frângând bâta de 
spinarea căpcăunului aplecat. 

Nu se întâmplă nimic. Hobbiţii rămaseră cu gurile căscate 
de uluială, ca apoi chiar şi Frodo să izbucnească în râs. 

— Măi, măi, zise el printre hohote. Uităm istoria familiei 
noastre. Te pomeneşti că ăştia sunt cei trei prinşi de 
Gandalf, pe când se ciorovăiau cum ar fi fost mai nimerit să 
gătească trei gnomi şi un hobbit. 

— Nu mi-aş fi închipuit să ne găsim atât de aproape de 
locul ăla, pufni Pippin. 

Cunoştea povestea prea bine. Bilbo şi Frodo i-o spuseseră 
adeseori; dar, ca să fie sincer, niciodată nu crezuse în ea 
decât pe jumătate. Chiar şi acum se uita la căpcăunii de 
piatră cu neîncredere, temându-se ca nu cumva vreo vrajă 
să-i readucă dintr-o dată la viaţă. 

— Uitaţi nu numai istoria familiei, dar şi tot ceea ce-aţi 
ştiut despre căpcăuni, zise Pas Mare. E ziua în amiaza 
mare, soarele străluceşte, şi cu toate astea veniţi să mă 
speriaţi cu basme despre căpcăuni vii care pasămite ne-ar 
aştepta aici, în lumină. Oricum, poate că aţi băgat de seamă 
că unul dintre ei are după ureche un cuib vechi de pasăre. 
Ce ornament cu totul neobişnuit pentru un căpcăun viu! 

Izbucniră din nou în râs. Frodo simţi cum îşi revine la 
viaţă: amintirea primei aventuri reuşite a lui Bilbo îi dădea 
puteri. Soarele era cald şi mângăietor, iar vălul de pe ochi 
parcă se mai risipise. Se odihniră o vreme în luminiş şi 
prânziră chiar la umbra picioarelor celor mari ale 
căpcăunilor. 


— Ce-ar fi să cânte unul dintre noi ceva, cât e soarele sus 
pe cer? veni Merry cu ideea după ce isprăviră de mâncat. 
De zile întregi n-am mai auzit un cântec sau o poveste. 

— De pe Ţancul Vremii, socoti Frodo. Ceilalţi se uitară la 
el. 

— Nu vă faceţi griji în privinţa mea, adaugă el. Mă simt 
mult mai bine, dar nu cred că aş putea cânta. Poate-şi 
răscoleşte Sam amintirile şi găseşte ceva. 

— Hai, Sam, îl îmboldi Merry. Ai mult mai multe strânse 
acolo, în capul tău, decât dai de înţeles. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, se apără Sam. Dar ia să 
vedem ce ziceţi despre asta. Nu-i chiar o poezie, dacă mă- 
nţelegeţi ce vreau să spun: doar o prostioară. Dar ceea ce- 
am văzut aici mi-a amintit de ea. 

Ridicându-se în picioare, îşi duse mâinile la spate, ca şi 
cum ar fi fost la şcoală, şi începu să cânte o melodie veche: 

Un Căpcăun pe-un jilţ de piatră sta singur, foarte înciudat, 
Şi rumega şi morfolea un os bătrân şi descărnat. 

De ani de zile-l tot rodea Căci carne-n jur nu se ivea. 

Îl mesteca! Îl ronţăia! 

Acolo-n peşteră, pe dealuri Unde doar el sălăşluia, Şi 
carne-n jur nu se ivea. 

Cu cizmele lui mari veni şi Iom la Căpcăun odată Şi-i 
spuse: Ce tot rozi acolo? Ce-i aia? Rogu-te-mi arată! 

Că parc-ar fi din ţintirim Ţurloiul unchiului meu Tim Vai, 
Unchiule! Mănunchiule! 

De multă vreme unchiul Tim Credeam că zace-n ţintirim 
Hei, Căpcăune! Aferim! 

Băiete, zise Căpcăunul, eu osul ăsta l-am furat, Dar ce fac 
oasele în groapă? Au ele-un rost adevărat? 

Unchiaşul tău era grămadă De oase nu putea să vadă 
Ţurloi! Burloi! 

Dar unui Căpcăun bătrân Putea să-i dea, că sunt destule 
Ţurloaie care mai rămân. 

Şi-i zise Tom: Ascultă, nene, cum alde tine, poţi să spui, Îşi 
face mendrele în voie şi fără ştirea nimănui Cu oasele lui 


unchiu-meu? 

Aşa că osul lui îl vreu Corsarule! 'Tâlharule! 

Chiar dacă-i mort, e-al lui şi gata Şi-i rubedenie cu tata Aşa 
că dă încoa' bucata! 

Nu-l dau nici pentru două ace! Şi nu mai face pe nebunul 
C-o să te molfăi şi pe tine, îi spune-atuncea Căpcăunul, O 
carne proaspătă-i ca mierea, Cu tine-o să-mi încerc 
puterea! 

Fă-te-ncoa! Păzea! 

Destul am ros şi piei şi oase, Vreau cărnuri crude şi 
gustoase Ş-apoi să trag la aghioase! 

Dar tocmai când credea că cina-i pregătită, pusă-n oale, 
Se pomeni, când vru s-apuce, că mâinile-i atârnă goale! 

Căci unde-şi face omul clisma, Tom îi dădu un şut cu cizma 
Să-l izbească! Să-l pocnească! 

Un şut în locuri nu prea sfinte A fost ca să-l înveţe minte, 
Gândea şi Iom şi-i da-nainte! 

Dar mult mai tari ca piatra-s osul şi pielea unui Căpcăun 
Ce şade singur între dealuri, de care nici nu pot să spun! 

Decât în fundul lui bătaia, în munte dac-ai da, tot aia! 

Descojeşte-l! Netezeşte-l! 

Bătrânul Căpcăun şi gâde Cum Tom gemea, porni a râde 
De degetele-i sângerânde. 

Fără picior ajuns acasă, Iom nu mai poate să se scoale Şi 
laba fără cizmă-i zace, doar piele, ca o cârpă moale, Dar 
Căpcăunul ştie gluma Cu osul lui furat acuma Furat! Luat! 

De la stăpânul său, durutul, Şi ca şi osul i-i şezutul, La fel 
ca piatra şi ca lutul! 

— Asta da prevenire pentru noi toţi! pufni Merry în râs. 
Bine că te-ai folosit de-o bâtă, Pas Mare, şi nu de propria ta 
mână. 

— De unde-ai învăţat cântecul ăsta, Sam? îl iscodi Pippin. 
N-am mai auzit până acum asemenea cuvinte. 

Sam bălmăji ceva de neînțeles. 

— Din capul lui, bunînţeles, îl dădu Frodo în vileag. Aflu 
tare multe despre Sam Gamgee în călătoria asta. Întâi a 


fost conspirator, acum e şugubăţ. Pân' la urmă o s-ajungă 
vrăjitor sau războinic. 

— Să n-aud de-aşa ceva, zise Sam. Nu vreau să fiu nici 
una, nici alta. 

Când isprăviră de mâncat, porniră la vale spre pădure. 
Poate că mergeau chiar pe drumul pe care umblaseră cu 
mulţi ani în urmăa Gandalf, Bilbo şi gnomii. După câteva 
mile, ajunseră pe culmea unui mal înalt de pământ, 
deasupra Drumului. În acel loc, Izvorul Brumat rămăsese 
mult în urmă, în valea lui îngustă, iar Drumul se ţinea 
aproape de poalele dealurilor, şerpuind şi cotind spre est, 
printre păduri şi povârnişuri acoperite cu iarba-neagră, 
spre Vad şi Munţi. Ceva mai jos pe malul de pământ, Pas 
Mare arătă spre o piatră pitită în iarbă. Pe suprafaţa ei, 
săpate grosolan şi mâncate de vreme, se mai puteau desluşi 
rune elfe şi semne misterioase. 

— Uite colo! strigă Merry. Aia trebuie să fie piatra care 
însemna locul unde şi-au ascuns căpcăunii aurul. Oare cât o 
mai fi rămas, Frodo, din partea cuvenită lui Bilbo? 

Frodo se uită la piatră şi îşi dori în sinea lui ca Bilbo să nu 
fi adus acasă o comoară atât de primejdioasă şi de care nu 
era chip să scapi uşor. 

— N-a mai rămas nimic, răspunse el. Bilbo a dat-o pe 
toată. Mi-a spus că n-o simţea să fie a lui cu adevărat, 
pentru că o strânseseră jefuitorii. 

Drumul se întindea liniştit sub umbrele lungi ale înserării 
timpurii. Nu se zăreau alţi călători. Cum nu aveau pe unde 
s-o ia prin altă parte, coborâră malul şi, făcând la stânga, 
grăbiră pasul cât putură de repede. Curând, un şold de deal 
tăie lumina soarelui ce apunea cu repeziciune. Un vânt rece 
îi întâmpină din înalturile munţilor aflaţi în faţă. 

Tocmai se pregăteau să găsească un loc mai departe de 
Drum, unde să poposească peste noapte, când auziră un 
zgomot ce le făcu inimile să le tresară din nou de spaimă: 
tropăitul copitelor undeva în spate. Se uitară în urmă, dar 
nu vedeau prea departe, din pricina multelor cotituri şi 


şerpuiri ale Drumului. Cât îi mai ajutau puterile, se 
depărtară iute de calea bătută şi se afundară în hăţişul de 
iarbă neagră şi de afine de pe clinele de deasupra, până 
ajunseră la un aluniş. Uitându-se pe furiş de după tufe, 
văzură Drumul cam la treizeci de picioare sub ei, tot mai 
neclar şi mai cenuşiu în lumina ce se stingea. Tropăitul 
copitelor se apropia din ce în ce. Veneau repede, troca-poc, 
troca-poc, troca-poc. Apoi, abia auzit, purtat parcă departe 
de ei de adierea vântului, li se păru că descifrează un sunet 
firav, ca un clinchet de clopoței. 

— Ăsta nu-mi pare a fi cal de Călăreţ Negru, spuse Frodo, 
ascultând încordat. 

Plini de speranţă, ceilalţi hobbiţi îi dădură dreptate, dar 
rămaseră ascunşi, pradă îndoielii. De atâta vreme se 
temeau de urmăritori, încât orice zgomot venea din spatele 
lor li se părea rău prevestitor şi duşmănos. Dar Pas Mare se 
aplecă în faţă, se ghemui la pământ şi-şi duse o mână la 
ureche, iar faţa i se lumină dintr-o dată de bucurie. 

Lumina zilei se stinse şi frunzele hăţişului foşniră uşor. Tot 
mai clar şi mai aproape răsunau acum clinchetul clopoţeilor 
şi tropăitul copitelor, troca-poc, troca-poc. Pe neaşteptate, 
pe felia de drum de sub ei apăru în galop un cal alb, un alb 
strălucitor în umbrele înserării. Harnaşamentul scăpăra şi 
scânteia, bătut parcă în nestemate, ca nişte stele 
mişcătoare. Mantia călăreţului flutura în urma lui, gluga era 
lăsată pe spate; părul de aur fâlfâia lucind, umflat de vântul 
goanei. Lui Frodo i se păru că o fulgerare albă strălumina 
dincolo de silueta şi straiele călăreţului, ca printr-un mal 
străveziu. 

Pas Mare sări din ascunzătoare şi se repezi la vale, spre 
Drum, sărind peste tufele de iarbă-neagră şi strigând; dar 
chiar înainte ca el să fi făcut vreo mişcare sau să fi strigat, 
călăreţul trăsese de dârlogi şi se oprise locului, uitându-se 
în sus spre hăţişul unde stăteau ei pitiţi. Când îl zări pe Pas 
Mare, descălecă şi fugi în întâmpinarea lui. 


— Ai na vedui Dunadan! Mae govannen! îl auziră hobbiţii 
şi vorbirea lui şi vocea clară şi răsunătoare nu mai lăsară 
loc de îndoială în inima nimănui. 

Călărețul era de neam elf. Nici o altă seminţie din lumea 
largă nu putea să aibă voci care să încânte într-atât auzul. 
Dar în strigătul lui părea să răzbată înfrigurarea, sau poate 
teama, iar hobbiţii îl văzură vorbind repede şi îngrijorat cu 
Pas Mare. 

Curând Pas Mare le făcu semn să coboare, iar hobbiţii 
părăsiră hăţişul şi coborâră în grabă la Drum. 

— Ele Glorfindel, care stă în casa lui Elrond, le spuse Pas 
Mare. 

— Salutare, şi bine ne-am întâlnit în sfârşit, i se adresă 
seniorul elf lui Frodo. Cei din Vâlceaua Despicată m-au 
trimis să vă caut. Ne-am temut că aţi dat de necaz pe drum. 

— Înseamnă că Gandalf a ajuns în Vâlceaua Despicată? 
strigă Frodo, cuprins de bucurie. 

— Nu. Când am plecat eu, încă nu ajunsese; dar asta a fost 
în urmă cu opt zile, răspunse Glorfindel. Elrond a primit 
veşti ce l-au tulburat. Câteva rubedenii de-ale mele, 
călătorind pe meleagurile voastre de dincolo de Baranduin, 
au aflat că treburile nu stăteau tocmai bine şi au trimis solii 
cât de repede au putut. Ne dădeau de ştire că cei Nouă 
trecuseră hotarele şi că v-aţi rătăcit şi, lipsiţi de călăuză, 
căci Gandalf nu se întorsese, aţi dat de mari necazuri. Chiar 
şi în Vâlceaua Despicată sunt puţini cei ce pot ţine piept la 
drum deschis celor Nouă; dar chiar şi aşa, Elrond a trimis 
ajutoare în toate cele patru zări. S-a gândit că veţi face un 
ocol foarte mare ca să scăpaţi de urmărire şi că vă veţi 
pierde în Pustietate. 

Sorţii au căzut ca eu să o apuc pe Drum; am venit până la 
Podul Mitheithel şi am lăsat un semn acolo, acu' nouă sau 
şapte zile. Trei dintre slujitorii lui Sauron se aflau pe Pod, 
dar s-au retras, iar eu i-am urmărit spre apus. Am mai 
nimerit peste alţii doi, dar au luat-o repede spre miazăzi. De 
atunci încerc să dau de urmele voastre. Acu' două zile le-am 


găsit şi le-am urmărit peste Pod, iar azi am descoperit locul 
unde aţi coborât din nou dintre dealuri. Dar, să mergem! 
Nu mai e vreme de pierdut cu alte veşti. Dacă tot vă aflaţi 
aici, trebuie să riscăm primejdiile Drumului şi s-o pornim 
fără zăbavă. Cinci sunt în urma noastră, şi când or da de 
urmele voastre pe Drum, ca vântul şi ca gândul or să 
gonească. Şi nu-s numai ei. Unde pot fi ceilalţi patru, n-am 
ştire. lare mă tem că ne-aşteaptă la Vad. 

În timp ce Glorfindel vorbea, umbrele întunericului se 
adânciră. Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală. De 
când începuse să apună soarele, pâcla de pe ochi se făcuse 
şi mai groasă, parcă o umbră se pusese între el şi chipurile 
prietenilor săi. Acum se ascuţi şi durerea, iar frigul deveni 
de neîndurat. Clătinându-se pe picioare, se prinse de braţul 
lui Sam. 

— Stăpânul meu e bolnav şi rănit, spuse Sam mânios. Nu 
poate călări după lăsarea nopţii. Are nevoie de odihnă. 

Glorfindel îl prinse pe Frodo în clipa în care se prăbuşea 
şi, luându-l cu blândeţe în braţe, îi privi chipul cu mare 
nelinişte. 

În câteva cuvinte, Pas Mare îi povesti despre cum fuseseră 
atacați la tabăra lor de sub Ţancul Vremii şi despre 
pumnalul ucigaş. Scoase plăselele, pe care le păstrase, şi i 
le dădu elfului. Glorfindel se cutremură când le luă în mână, 
dar le cercetă atent. 

— Vorbe rele sunt scrise pe plăselele astea, zise el, pe care 
poate că ochii voştri nu le văd. Păstrează-le, Aragorn, până 
ajungem la casa lui Elrond. Dar ai grijă, umblă cu ele cât 
mai puţin cu putinţă. Vai mie! Rănile pricinuite de 
asemenea arme sunt peste putinţa mea de-a le tămădui. Voi 
face tot ce-mi stă în puteri - acum, însă, mai mult ca înainte, 
vă rog să pornim neîntârziat la drum, fără nici o clipă de 
odihnă. 

Pipăi cu degetele rana de pe umărul lui Frodo şi chipul i se 
înnegură şi mai mult, ca şi cum ceea ce descoperise îl 
neliniştise, însă Frodo simţi cum frigul din braţ şi din partea 


stângă a trupului se mai îmblânzi întrucâtva; o undă de 
căldură se furişa în jos dinspre umăr spre mână, iar 
durerea se potoli şi ea. Parcă şi întunericul serii se lumina 
în jur, ca şi cum s-ar fi îndepărtat un nor. Chipurile 
prietenilor se desenau mai clare şi inima îi fu cuprinsă de 
speranţă şi putere. 

— O să călăreşti pe calul meu, zise Glorfindel. O să scurtez 
scările până la poala şeii, ca să stai cât mai ghemuit şi mai 
ţeapăn cu putinţă. Dar să nu ai teamă: calul meu nu lasă să 
cadă călăreţul pe care îi spun să-l ducă. Pasul lui e uşor şi 
lin; şi dacă primejdia se apropie prea mult, o să te poarte 
atât de iute, încât nici armăsarii negri ai duşmanului nu-l 
pot întrece. 

— Nu, n-o să facă asta, se împotrivi Frodo. N-am să-l 
călăresc, chiar de-ar fi s-ajung în Vâlceaua Despicată sau 
oriunde altundeva, lăsându-mi prietenii în urmă, pradă 
primejdiei. 

Glorfindel zâmbi şi zise: 

— Tare mă îndoiesc că prietenii tăi ar mai fi în primejdie 
dacă n-ai fi tu cu ei. Urmăritorii după tine s-ar lua, pe noi 
ne-ar lăsa în pace, eu aşa socotesc. Tu, Frodo, şi ceea ce 
porţi cu tine ne pune pe noi toţi în primejdie. 

La aceste vorbe, Frodo nu avu ce să răspundă, aşa că se 
lăsă convins să încalece pe calul cel alb al lui Glorfindel. 
Poneiul fu împovărat cu o mare parte din greutăţile duse de 
ceilalţi, astfel că-acum puteau umbla mai uşor, şi o bună 
bucată de drum merseră destul de iute; doar că hobbiţilor 
le venea din ce în ce mai greu să ţină pasul cu elful, ale 
cărui picioare se dovedeau mult mai sprintene şi neobosite. 
Elful îi ducea înainte, în gura întunericului, şi încă şi mai 
departe, sub noaptea adânc înnorată. Fără lună şi fără 
stele. Abia la spartul zorilor cenuşii le îngădui să facă 
popas. Pippin, Merry şi Sam aproape că dormeau pe ei, 
împiedicându-se la tot pasul; şi chiar şi Pas Mare arăta 
frânt, după cum i se încovoiaseră umerii. Frodo şedea în şa, 
cufundat într-un vis întunecos. 


Se prăvăliră în iarbă la câţiva paşi de drum şi adormiră 
buştean. Abia dacă închiseseră ochii, aşa li se păru lor, când 
Glorfindel, care se pusese de strajă cât dormiseră ei, îi trezi 
din nou. Soarele urcase de două sulițe pe cer, norii şi 
negurile nopţii dispăruseră. 

— Beţi asta, îi îndemnă Glorfindel, turnând la fiecare în 
parte câte puţină licoare din clondirul îmbrăcat în piele şi 
bătut în argint. Era limpede ca apa de izvor şi fără nici un 
gust, iar în gură nu părea nici rece, nici caldă; în schimb, o 
dată cu prima sorbitură, în mădularele lor pătrunseră forţa 
şi vigoarea. După o asemenea duşcă, pâinea veche şi 
fructele uscate (adică tot ce le rămăsese) pe care le 
mâncară le potoliră foamea mai bine decât orice masă 
îmbelşugată pe care ar fi luat-o în Comitat. 

După nici cinci ore de odihnă, o apucară încă o dată pe 
Drum la vale. Glorfindel îi zorea la fel ca şi în ziua 
precedentă şi nu le îngădui decât două popasuri scurte în 
timpul acelei zile de marş forţat. Astfel străbătură aproape 
douăzeci de mile înainte de căderea nopţii, ajungând la un 
loc unde Drumul o cotea spre dreapta şi urma fundul unei 
văi, ceea ce însemna că se îndreptau spre Vadul Urşilor. 
Până aici nu fusese nici un zgomot sau vreun semn de 
urmărire pe care hobbiţii să-l fi putut auzi sau vedea; dar 
adeseori Glorfindel se oprea şi stătea câteva clipe în 
ascultare, dacă ei rămâneau cumva în urma lui, şi un nor de 
nelinişte îi umbrea chipul. O dată sau de două orii se 
adresă lui Pas Mare în limba elfă. 

Dar, oricât ar fi fost de neliniştită călăuza lor, era limpede 
că hobbiţii nu mai aveau putere să-şi continue călătoria în 
acea noapte. Se împiedicau ameţiţi de oboseală şi gândul 
nu le mai era la altceva decât la tălpile şi la picioarele lor. 
Durerea lui Frodo se înteţise mai mult ca oricând, iar în 
timpul zilei lucrurile din jur păleau, devenind umbre de un 
cenuşiu spectral. Aproape că se bucura de venirea nopții, 
căci atunci lumea părea mai puţin palidă şi goală. 


Oboseala nu le trecuse când au pornit la drum a doua zi 
dimineaţa. Mai aveau multe mile de străbătut până la Vad, 
iar paşii le erau tot mai îngreunaţi, dar se străduiau să 
meargă atât cât le stătea în puteri de repede. 

_ Primejdia ce ne pândeşte, zise Glorfindel, va fi cumplită 
încă înainte să ajungem la râu, căci inima îmi spune că 
urmăritorii gonesc spre noi, unde mai pui că la Vad ne-ar 
putea aştepta şi alte pericole. 

Drumul îşi continua coborâşul pe deal la vale, doar că 
acum, din loc în loc, de-o parte şi de alta, creşteau petice 
mari de iarbă, prin care hobbiţii alegeau să meargă ori de 
câte ori puteau, pentru a-şi mai alina tălpile obosite. Târziu 
după-amiaza ajunseră la un loc unde Drumul intra dintr-o 
dată sub umbra deasă a unor pini înalţi, după care se 
prăvălea într-un defileu adânc, cu pereţi de piatră roşie 
prăpăstioşi şi umezi. Înaintarea lor grăbită era însoţită de 
ecourile paşilor; dar parcă mai era un zgomot, de alţi paşi 
care-i urmau pe ai lor. La fel de brusc, parcă printr-o poartă 
de lumină, Drumul ieşi dincolo de capătul tunelului, la loc 
deschis. Acolo, la piciorul unei cline râpoase, văzură în faţa 
lor un şes lung şi drept ca-n palmă, iar dincolo de el Vadul 
Vâlcelei Despicate. De partea cealaltă a Vadului, un mal 
abrupt, cafeniu, tăiat de-o poteca şerpuitoare; mai departe 
se înălţau Munţii mari, creastă peste creastă, pisc după 
pisc, spre cerul tot mai palid. 

Se mai auzea ecoul acela de paşi care-i urmăreau, în 
defileul rămas în spate; un fel de foşnet, ca atunci când 
vântul se-nteţeşte şi se cerne printre ramurile pinilor. O 
clipă, Glorfindel se răsuci şi ascultă, apoi făcu un salt 
înainte, scoțând un strigăt puternic. 

Fugiţi! urlă el. Fugiţi! Duşmanul e asupra voastră! 

Calul alb ţâşni în galop. Hobbiţii alergară pe clină la vale. 
Glorfindel şi Pas Mare rămaseră în ariergardă. Abia 
ajunseră la jumătatea şesului, când, pe neaşteptate, se 
auziră cai galopând. Prin deschiderea dintre copaci, pe care 
abia o părăsiseră, apăru un Călăreţ Negru. Acesta trase de 


dârlogi, opri calul şi se răsuci în şa. În urma lui se ivi încă 
unul, apoi un al treilea, şi încă doi după aceea. 

— Ia-o înainte! Dă-i pinteni! îi strigă Glorfindel lui Frodo. 
Hobbitul nu se supuse imediat, căci îl cuprinse o dorinţa de 
împotrivire. Strunindu-şi calul la pas, se întoarse şi privi în 
urmă. Călăreţii păreau să şadă pe armăsarii lor măreţi ca 
nişte statui amenințătoare pe culmea unui deal, negri şi 
neclintiţi, în vreme ce pădurile şi întinderea întreagă din 
jurul lor parcă se lăsaseră înghiţite de neguri. Deodată, 
Frodo ştiu în inima lui că, pe tăcute, Călăreţii îi porunceau 
să aştepte. Dar la fel de brusc teama şi ura se deşteptară în 
el. Mâna se desprinse de pe frâu, se încleştă pe mânerul 
sabiei şi, cu o străfulgerare roşie, o trase din teacă. 

— Călăreşte mai departe! Du-te! urlă Glorfindel, iar apoi, 
cu voce tunătoare şi răspicată, strigă pe limbă elfă calului: 
noro Hm, noro Hm Asfaloth! 

Pe dată calul făcu un salt înainte şi porni ca din puşcă pe 
ultima bucată de Drum. În aceeaşi clipă, caii negri ţâşniră 
pe povârniş la vale, pe urmele lui, şi din piepturile 
Călăreţilor izbucni un strigăt cumplit, din cele pe care 
Frodo le auzise altădată umplând de groază codrii 
îndepărtați ai Meleagului de la Soare-Apune. Strigătului i se 
răspunse; şi, spre disperarea lui Frodo şi a prietenilor lui, 
dintre copacii şi stâncile aflate la stânga lor, ceva mai 
departe, apărură în goană dezlănţuită alţi patru Călăreţi. 
Doi dintre aceştia se îndreptau spre Frodo: doi galopau ca 
nebunii spre Vad, ca să-i taie calea. Văzându-i, lui Frodo i se 
părea că mănâncă pământul sub copite, atât de repede 
goneau, şi că sub ochii lui se făceau tot mai mari şi mai 
negri, pe măsură ce se apropiau de el. 

Frodo aruncă o privire peste umăr. Nu-şi mai zărea 
prietenii. Călăreţii din urmă rămâneau tot mai în urmă: nici 
chiar armăsarii lor măreţi nu se puteau măsura cu albul cal 
elf al lui Glorfindel. Îşi întoarse din nou privirile în faţă, dar 
speranţa abia încolţită i se risipi. Nu vedea sorţi de izbândă 
să ajungă la Vad înainte să-i taie calea cei care stătuseră la 


pândă. Acum îi desluşea cu limpezime: după câte îşi dădea 
seama, îşi lepădaseră mantiile şi glugile negre, lăsându-şi la 
vedere veşmintele albe şi cenuşii. Săbiile stăteau scoase din 
teci în mâinile lor palide; pe cap aveau coifuri. Ochii lor reci 
scăpărară, iar vocile cu care strigau la el erau ca de neoa- 
meni. 

Frica puse stăpânire pe mintea lui Frodo. Nu se mai gândi 
la sabie. Nici un strigăt nu-i scăpă din gâtlej. Închise ochii şi 
se încleştă de coama calului. Vântul îi şuiera în urechi, 
clopoţeii harnaşamentului răsunau sălbatic şi ascuţit. O 
răsuflare rece ca moartea îl străpunse precum o suliță şi 
parcă într-o ultimă izbucnire, ca un fulger de foc alb, calul 
elf trecu pe sub nasul celui mai din faţă Călăreţ, zburând că 
şi cum i-ar fi crescut aripi. 

Frodo auzi plescăitul apei. Picioarele îi fură înconjurate de 
spumă. Simţi efortul şi zvâcnetul calului care părăsi apa şi 
se avânta pe cărarea de piatră. Urcă acum malul abrupt. 
Trecuse Vadul. 

Dar urmăritorii erau chiar în spatele lui. În buza râpii, 
calul se opri şi se răsuci, nechezând fioros. Nouă Călăreţi 
erau la malul apei, sub el, şi curajul lui Frodo se risipi când 
le citi ameninţarea de pe chipurile ridicate spre el. Nu ştia 
ce i-ar fi putut împiedica să traverseze la fel de uşor cum o 
făcuse el; şi simţi că, după ce Călăreţii vor fi trecut şi ei de 
partea astalaltă, era zadarnic să încerce să scape gonind pe 
poteca lungă şi nesigură ce despărţea Vadul de hotarul 
Vâlcelei Despicate. Până una-alta, ceva neauzit şi aprig îi 
poruncea să stea pe loc. Ura se stârni încă o dată în el, dar 
nu mai avu puterea să se împotrivească. 

Deodată, Călărețul din faţă dădu pinteni calului. 
Armăsarul încercă apa, iar apoi se ridică în două picioare. 
Cu un mare efort Frodo se îndreptă în şa şi-şi roti sabia. 

— Duceţi-vă înapoi! strigă el. Duceţi-vă înapoi la Stăpânul 
din Mordor, şi nu mă mai urmăriţi! 

Vocea lui răsună subţire şi piţigăiata în propriile lui urechi. 
Călăreţii se opriră, dar Frodo nu avea puterea lui Bombadil. 


Duşmanii izbucniră în râs, scoțând hohote aspre şi menite 
a-i îngheţa sângele-n vine. 

— Întoarce-te! întoarce-te! strigară ei. În Mordor te vom 
duce! 

— Duceţi-vă înapoi, şopti el. 

— Inelul! Inelul! strigară ei cu voci ucigătoare, şi în clipa 
următoare cel ce se afla în frunte îşi îmboldi calul s-o ia prin 
apă, urmat îndeaproape de alţii doi. 

— În numele lui Elbereth şi-al Frumoasei Luthien, îngăimă 
Frodo cu o ultimă sforţare, înălţându-şi sabia, nu mă veţi 
avea nici pe mine, nici Inelul. 

Abia rosti aceste vorbe şi primul Călăreţ, care se afla de- 
acum în mijlocul Vadului, se ridică în scări şi îşi înalţă mâna. 
Frodo rămase ca mut îşi simţi limba încleiată în cerul gurii 
şi inima abia bătând. Sabia i se frânse şi căzu din mâna lui 
tremurândă. Calul elf se ridică în două picioare şi fornăi. 
Cel mai din faţă dintre caii negri aproape că atinsese malul 
râpos cu copita. 

În clipă aceea se auziră un muget şi un vuiet de ape 
vijelioase, ce năvălesc rostogolind munţi de pietre. Ca prin 
ceaţă, Frodo văzu cum se umfla râul de sub el, şi o dată cu 
apele venea o adevărată cavalerie de valuri împănoşate. 
Flăcări albe îi păreau lui Frodo că scânteiau pe crestele lor 
şi aproape că i se năzări că vedea în mijlocul puhoiului 
călăreţi pe cai albi cu coame înspumate. Cei trei Călăreţi ce 
se aflau încă în mijlocul Vadului fură acoperiţi. Dispărură 
înghiţiţi într-o clipită de spuma furioasă. Cei rămaşi în urmă 
se retraseră îngroziţi. 

Cu ultimele puteri ale simţurilor sale aproape pierite, 
Frodo auzi strigăte şi un fel de nălucă i se arătă, dincolo de 
Călăreţii rămaşi în descumpănire pe mal - o siluetă 
strălucitoare, de lumină albă, în spatele ei alergau alte 
siluete mici, asemenea unor umbre, fluturând flăcări ce 
scăpărau roşu în ceața sură care se lăsa peste lume. 

Caii negri fură cuprinşi de nebunie şi, sărind în faţă, 
stăpâniţi de groază, îşi îngropară Călăreţii în şuvoiul 


dezlănţuit. 'Țipetele lor ascuţite se pierdură în mugetul 
râului care-i ducea la vale. Apoi Frodo simţi cum el însuşi se 
prăbuşeşte, iar vuietul şi clocotirea parcă se înălţară până 
la el şi-l înhăţară laolaltă cu duşmanii săi. După care nu mai 
auzi şi nu mai văzu nimic. 

CARTEA A DOUA 

Click to edit this text. 

Chapter 15 Multe întâlniri. 

Când îşi veni în simţiri, Frodo se pomeni că zăcea întins pe 
un pat. Întâi crezu că dormise prea mult, după un vis urât 
ce încă stăruia într-o margine de aducere-aminte. Sau te 
pomeneşti că zăcuse bolnav. Acoperişul însă părea ciudat; 
drept, cu bârne închise la culoare şi cu ornamente bogate. 
Mai rămase o vreme întins, privind petele de lumină de pe 
perete şi ascultând vuietul unei cascade. 

— Unde mă aflu şi ce oră din zi este? se adresă el cu voce 
tare tavanului. 

— În casa lui Elrond, la ora zece dimineaţa, răspunse o 
voce. Dimineaţa zilei de douăzeci şi patru octombrie, dacă 
vrei să ştii cu adevărat. 

— Gandalf! strigă Frodo, ridicându-se în capul oaselor. 
Bătrânul vrăjitor era acolo, şezând pe un scaun lângă 
fereastra deschisă. 

— Da, aici sunt. Şi tu eşti norocos că te afli aici, după toate 
cele făr' de minte pe care le-ai făcut de când ai plecat de- 
acasă. 

Frodo se întinse la loc. Prea se simţea bine şi în pace ca să- 
Il contrazică pe bătrân, şi oricum nu credea că l-ar fi 
dovedit. Se trezise de-a binelea, începea să-şi amintească 
de toată călătoria; de '“scurtătura" catastrofală prin 
Pădurea Bătrână; de "accidentul" de la Poneiul în două 
picioare; şi de nebunia lui de a-şi pune Inelul în văioaga de 
sub Ţancul Vremii. În timp ce se gândea la toate acestea şi 
încerca în zadar să-şi aducă aminte cum ajunsese în 
Vâlceaua Despicată, în încăpere domni tăcerea, întreruptă 


doar de pufăiturile molcome ale lui Gandalf, care trăgea din 
pipă şi trimitea inele de fum alb pe fereastră. 

— Unde-i Sam? întrebă Frodo într-un târziu. Şi ceilalţi, 
sunt bine? 

— Da, toţi sunt bine sănătoşi, răspunse Gandalf. Sam a stat 
aici până l-am trimis să se odihnească, cam acum o 
jumătate de oră. 

— Ce s-a-ntâmplat la Vad? Totul mi-a părut atunci atât de 
tulbure; la fel îmi pare şi acum. 

— Da, cred. Începeai să-ţi pierzi simţirile. Rana reuşea să 
te doboare în cele din urmă. Câteva ore să mai fi trecut, şi 
n-am mai fi putut face nimic pentru tine. Dar pot să spun că 
ai ceva putere în tine, dragul meu hobbit! Aşa cum ai 
dovedit-o în Gorgan. La mare ananghie te-ai aflat atunci: 
poate cea mai primejdioasă parte a călătoriei. Păcat că n-ai 
rezistat până la capăt şi la 'Ţancul Vremii. 

— După câte vad, ştii de-acum o mulţime de lucruri. N-am 
spus nimănui ce s-a întâmplat la Gorgan. La început a fost 
prea cumplit, apoi a trebuit să mă gândesc la alte lucruri. 
Dar tu de unde le ştii? 

— Ai vorbit mult în somn, Frodo, zise Gandalf cu blândeţe, 
şi nu mi-a fost greu să-ţi citesc gândurile şi amintirile. Nu-ţi 
face griji. Deşi mai devreme am rostit cuvintele "făr' de 
minte", nu asta am vrut să spun. Am o părere bună despre 
tine - şi despre ceilalţi. Nu e de ici-de colea să ajungeţi atât 
de departe după ce-aţi trecut prin atâtea primejdii, şi încă 
să ai Inelul asupra ta. 

— N-am fi izbutit fără Pas Mare, zise Frodo. Dar aveam 
nevoie de tine. Nu ştiam ce să fac fără tine. 

— Am întârziat fără voia mea, şi asta era să ne distrugă pe 
toţi. Deşi nu sunt chiar foarte sigur: poate că ar fi fost mai 
bine să se întâmple aşa. 

— Tare-aş vrea să-mi spui ce s-a întâmplat. 

— "Toate la timpul lor. Azi nu ai voie să vorbeşti sau să-ţi 
faci vreo grijă, aşa a poruncit Elrond. 


— Dar dacă vorbesc nu mă mai gândesc şi nu-mi mai pun 
tot felul de întrebări, care sunt la fel de obositoare, spuse 
Frodo. Sunt cât se poate de treaz şi-mi amintesc atâtea 
lucruri care trebuie lămurite. De ce-ai întârziat? Măcar asta 
trebuie să-mi spui. 

— Curând o să afli tot ce doreşti să ştii, îl încredinţă 
Gandalf. O să ţinem un sfat, după ce te vei fi făcut bine de 
tot. Până atunci îţi spun doar atât, am fost ţinut captiv. 

— Tu? nu-i veni lui Frodo să creadă. 

— Da, eu, Gandalf cel Sur, spuse vrăjitorul solemn. Sunt 
multe forţe pe lumea asta, ale binelui şi ale răului. Unele 
sunt mai puternice decât mine. Cu unele dintre ele încă nu 
m-am măsurat. Dar îmi vine şi mie timpul. Seniorul din 
Morgul şi Călăreţii lui Negri au ieşit la lumină. Războiul 
bate la uşă. 

— Vasăzică ştiai de Călăreţi dinainte. dinainte de a-i întâlni 
eu? 

— Da, ştiam. Şi chiar ţi-am vorbit de ei odată; căci 
Călăreţii Negri sunt Duhurile Inelelor, cele Nouă Slugi ale 
Stăpânului Inelelor. Dar nu ştiam că s-au ridicat din nou, 
căci aş fi fugit cu tine fără să mai stau pe gânduri. Am 
primit veşti despre ei doar după ce-am plecat de la tine în 
iunie; povestea asta însă mai trebuie să aştepte. Până una- 
alta, am fost salvaţi de la dezastru de câtre Pas Mare. 

— Da, Pas Mare ne-a scăpat. Îţi mărturisesc că m-am 
temut de el la început. Sam n-a avut nici o clipă încredere în 
el pe deplin, aşa am simţit, măcar până l-am întâlnit pe 
Glorfindel. 

Gandalf zâmbi. 

— Am aflat despre Sam, zise el. Acum nu mai are nici o 
îndoială. 

— Mă bucur. Căci Pas Mare mi-a devenit foarte drag. Mă 
rog, poate că drag nu e tocmai cuvântul potrivit. Vreau să 
spun că ţin mult la el; deşi e tare ciudat şi uneori 
neîndurător. Ştii, adeseori îmi aminteşte de tine. Nu mi-am 
putut închipui că cei din Seminţia Mare pot fi aşa. Îmi 


ziceam, cum să spun, că sunt doar mari şi tăntălăi; buni şi 
înceţi la minte, cum e Captalanul; său prost şi ticălos ca Bill 
Ferigă. Dar poate că nu ştim noi, cei din Comitat, prea 
multe despre oameni, afară doar decât despre cei din Bree. 

— Şi nici chiar despre aceia nu ştiţi multe, dacă îţi închipui 
că bătrânul Barliman este prost, zise Gandalf. E destul de 
înţelept când e vorba de treburile lui. Gândeşte mai puţin 
decât vorbeşte, şi mai încet; dar poate vedea la timp printr- 
un perete de cărămidă (asta-i o vorbă din Bree). E drept 
însă că pe Pământul de Mijloc au rămas puţini aşa ca 
Aragorn, fiul lui Arathorn. Rasa Regilor de peste Mări s-a 
stins aproape cu totul. Îmi vine să cred că Războiul ăsta al 
Inelului o să fie ultima lor aventură. 

— Vrei să spui că Pas Mare se trage din Regii cei 
străvechi? întrebă Frodo mirat. Eu aş fi zis că au murit cu 
toţii de mult. Îmi închipuiam că e un Pribeag ca mulţi alţii. 

— Doar un Pribeag! exclamă Gandalf. Dragul meu Frodo, 
păi Pribegii tocmai asta şi sunt. Ultimii urmaşi de la 
Miazănoapte din acea seminţie măreaţă: Oamenii de la 
Apus. Mi-au fost de mare ajutor înainte vreme, şi-o să am 
nevoie de ajutorul lor în zilele ce vor veni; căci am ajuns cu 
toţii în Vâlceaua Despicată, numai că Inelul încă nu şi-a 
sfârşit călătoria. 

— Aşa e, ai dreptate. Dar până acum singurul meu gând a 
fost acela de-a ajunge aici; şi nădăjduiesc să nu trebuiască 
să merg mai departe. Tare e bine să nu faci altceva decât să 
te odihneşti. Am avut o lună de pribegie şi de aventuri, şi 
găsesc că mai mult nu-mi doresc. 

Tăcu şi închise ochii. După o vreme spuse: 

— Am tot socotit şi nu văd cum poate fi douăzeci şi patru 
octombrie. Trebuie că e douăzeci şi unu. După câte ştiu, am 
ajuns la Vad pe douăzeci. 

— Ai vorbit şi ai socotit mai mult decât e sănătos pentru 
tine. Cum îţi simţi mâna şi partea stângă a trupului? 

— Nu-mi dau seama. Parcă nu le simt deloc: ceeace eo 
îmbunătăţire, dar - Frodo făcu un efort - îmi pot mişca 


puţin braţul. Da, prinde din nou putere. Şi nu mai e rece, 
adăugă el, atingându-şi mâna stângă cu cea dreaptă. 

— În regulă. Se vindecă repede. Curând ai să fii din nou 
sănătos. Elrond te-a vindecat: te-a îngrijit în toate zilele 
astea de când ai fost adus aici. 

— Zile?! 

— Păi, mai exact patru nopţi şi trei zile. Elfii te-au adus de 
la Vad în noaptea de douăzeci, şi de-atunci ai pierdut 
socoteala. Am fost cu toţii foarte îngrijoraţi. Sam, cel puţin, 
aproape că nu s-a clintit de la căpătâiul tău, zi şi noapte, 
decât când a fost vorba să ducă mesaje. Elrond e un 
maestru al tămăduirilor, dar armele Duşmanului nostru 
sunt ucigaşe. Ca să-ţi spun adevărul, eu unul nu prea aveam 
speranţe, pentru că m-am temut că ţi-a rămas vreo bucată 
de tăiş în rana închisă. Abia seara trecută au găsit-o. Cât o 
ţandără de mică, ţi-a scos-o Elrond. Era înfiptă adânc, şi de- 
acolo continua să te otrăvească. 

Frodo se cutremură când îşi aminti de pumnalul feroce, cu 
lama lui zimţată care se făcuse nevăzut în mâna lui Pas 
Mare. 

— Dar acum nu mai ai de ce te teme, îl linişti Gandalf. S-a 
dus, gata. A fost pusă pe foc. Şi, din câte văd, hobbiţii nu se 
lasă duşi cu una cu două. Mi-a fost dat să cunosc războinici 
dintre cei mai în putere din Seminţia Mare, care ar fi fost 
iute răpuşi de aşchia aia pe care ai purtat-o în tine timp de 
şaptesprezece zile. 

— Ce mi-ar fi făcut? vru să ştie Frodo. Ce-ncercau Călăreţii 
să facă? 

— Au încercat să-ţi străpungă inima cu un pumnal Morgul, 
din cele care rămân în rană. Dacă ar fi izbutit, ai fi devenit 
şi tu aşa cum sunt ei, doar că mai slab şi supus poruncilor 
lor. Ai fi devenit un duh sub puterea Seniorului Întunecimii 
şi te-ar fi chinuit pentru că ai încercat să păstrezi Inelul 
care era al lui, dacă poate să existe chin mai mare decât 
acela de-a te şti văduvit de el şi de a-l vedea mereu pe mâna 
lui. 


— Slavă cerurilor că nu am avut habar de primejdia asta 
îngrozitoare, spuse Frodo cu o voce stinsă. De bună seamă 
că mi-a fost o frică de moarte; dar, de-aş fi ştiut mai multe, 
n-aş fi îndrăznit nici măcar să mă mişc. E-o minune c-am 
scăpat. 

— Da, norocul sau soarta ţi-au fost de ajutor, că să nu mai 
vorbesc de curaj. Căci inima nu ţi-a fost atinsă, doar umărul 
ţi l-a străpuns; şi asta pentru că li te-ai împotrivit până-n 
ultima clipă. Însă te-a nimerit la firul de păr, ca să zic aşa. În 
cea mai mare primejdie te-ai aflat în timp ce-ai purtat 
Inelul, căci atunci ai fost tu însuţi pe jumătate în lumea 
duhurilor şi ar fi putut să pună mâna pe tine. Aşa cum îi 
vedeai tu pe ei, te vedeau şi ei pe tine. 

— Ştiu, zise Frodo. Erau cumpliţi la vedere. Dar caii îi 
vedeam, cum devine asta? 

— Păi, caii sunt din carne şi oase, asta-i pricina; aşa cum şi 
mantiile negre sunt mantii adevărate, pe care le poarta 
pentru a da formă nefiinţei lor atunci când au de-a face cu 
fiinţele vii. 

— Şi cum de îndură caii asemenea călăreţi? Toate celelalte 
vieţuitoare sunt cuprinse de groază la apropierea lor, chiar 
şi calul elf al lui Glorfindel. Câinii urlă, gâştele gâgâie 
înnebunite. 

— Aceşti cai sunt aduşi pe lume şi sunt crescuţi anume 
pentru a-l sluji pe Seniorul Întunecimii din Mordor. Nu toţi 
slujitorii şi robii lui sunt duhuri. Mai sunt şi orci şi căpcăuni 
printre ei, şi zmei şi vârcolaci; au mai fost şi încă sunt mulţi 
oameni, războinici şi regi, care umblă vii sub soare, şi totuşi 
sunt sub puterea lui. lar numărul lor creşte pe zi ce trece. 

— Şi cu Vâlceaua Despicată şi elfii ce-i? Vâlceaua e un loc 
sigur? 

— Da, până acum, până va fi cucerit totul. Oricât s-ar teme 
elfii de Seniorul Întunecimii şi ar fugi din calea lui, nicicând 
n-or să-i mai dea ascultare şi n-or să-l mai slujească. Iar aici, 
în Vâlceaua Despicată, trăiesc câţiva dintre vrăjmaşii lui cei 
mai înfocaţi, să ştii: înţelepţii elfilor, stăpânii Eldarului de 


dincolo de mările cele mai îndepărtate. Ei nu se tem de 
Duhurile Inelului, căci cei care-au sălăşluit pe Tărâmul 
Binecuvântat trăiesc în acelaşi timp în amândouă lumile şi 
au puteri mari asupra celor Văzute şi Nevăzute în egală 
măsură. 

— Mi s-a părut că am zărit o siluetă albă care strălucea şi 
nu pălea la fel ca celelalte. Era oare Glorfindel? 

— Da, l-ai zărit preţ de o clipă aşa cum este el în partea 
cealaltă: unul dintre puternicii Primilor Născuţi. Este 
stăpânul elf al unei case princiare. Este adevărat că aici, în 
Vâlceaua Despicată, există o forţă care se poate împotrivi o 
vreme puterii din Mordor: şi mai sunt forţe şi prin alte 
părţi. Se află una şi în Comitat, chiar dacă-i de alt soi. Dar 
asemenea locuri or să devină curând insule asediate, dacă 
lucrurile continuă aşa cum sunt acum. Seniorul Întunecimii 
îşi aruncă în luptă toată puterea. 

Şi totuşi, adăugă el, ridicându-se deodată în picioare şi 
împingându-şi bărbia în faţă, astfel că barba lui înţepeni 
dreaptă ca sârma ghimpată, trebuie să ne păstram curajul. 
Curând te vei face bine, dacă nu te mai ţin de vorbă până-cţi 
pierzi suflarea. Acum te afli în Vâlceaua Despicată şi până 
una-alta n-ai de ce te teme. 

— Eu nu mai am ce curaj să-mi păstrez, murmură Frodo, 
dar de temut nu mă tem. Spune-mi numai ce fac prietenii 
mei, zi-mi cum s-a sfârşit povestea de la Vad, după cum te- 
am tot rugat, şi mă mulţumesc cu atât deocamdată. După 
care cred c-o să mai dorm puţin; dar nu pot închide ochii 
până nu isprăveşti de povestit. 

Gandalf îşi trase jilţul până lângă pat, iar apoi îl privi cu 
atenţie pe Frodo. Culoarea îi revenise în obraji, ochii îi erau 
limpezi, larg deschişi, treji pe deplin. Zâmbea, şi nimic nu 
părea să se fi întâmplat rău cu el. Dar ochiului vrăjitorului 
nu-i scăpă o uşoară schimbare, ca un văl de transparenţă, 
aşa i se părea, ce-l înconjura pe Frodo, mai ales mâna 
stângă, aşezată pe pătură. 


"Ar trebui să mă aştept la aşa ceva, cugetă Gandalf în 
sinea lui. Încă nu e pe de-a-ntregul întremat, şi cum se va 
întrema în cele din urmă nici măcar Elrond nu poate 
prezice. Trag nădejde că o să fie bine. Poate că o să ajungă 
aşa ca un pahar plin cu o lumină limpede pe care o văd doar 
ochii ce pot să vadă". 

— Arăţi minunat, spuse el cu voce tare. Am să mă încumet 
totuşi să-ţi spun povestea pe scurt, fără să-i mai cer 
îngăduinţa lui Elrond. Dar foarte pe scurt, să fim înţeleşi, şi 
apoi trebuie să mai dormi puţin. După cum îmi dau seama, 
s-a întâmplat cam aşa. Călăreţii au plecat după tine imediat 
ce-ai pornit în galop. Nu mai aveau nevoie să fie călăuziţi de 
cai: ochii lor te puteau vedea, căci te aflai de-acum în 
pragul lumii lor. Şi mai era şi Inelul care-i atrăgea. Prietenii 
tăi s-au dat iute la o parte din drum, altfel ar fi fost călcaţi 
sub copite. Ştiau că nimic nu te-ar fi putut salva, dacă nu 
reuşea calul alb s-o facă. Prea iuți erau Călăreţii ca să fie 
întrecuţi, şi prea mulţi de înfruntat. Fără cai, nici măcar 
Glorfindel şi Aragorn împreună n-ar fi ţinut piept celor 
Nouă deodată. 

După ce Duhurile Inelului au trecut de ei, prietenii tăi au 
luat-o la fugă în urma lor. Aproape de Vad se găseşte o 
scobitură mică, chiar lângă drum, ascunsă vederii de câţiva 
copăcei piperniciţi. Acolo au făcut la repezeală un foc; căci 
Glorfindel ştia că apele se vor revărsa dacă ar fi încercat 
Călăreţii să treacă prin Vad, şi atunci va avea de înfruntat 
pe oricare dintre cei rămaşi pe partea aia a râului. Când s-a 
apropiat clipa revărsării, a ieşit din scobitură, urmat de 
Aragorn şi de ceilalţi, toţi cu torţe aprinse în mâini. Prinşi 
între foc şi apă şi dând cu ochii de un senior elf care nu-şi 
mai ţinea în frâu mânia, s-au pierdut cu firea şi caii lor 
parcă au fost loviți de streche. Trei dintre ei au dispărut în 
primele valuri ale potopului; pe ceilalţi i-au băgat propriii 
lor cai în vâltoare şi au pierit înghiţiţi de ape. 

— Şi ăsta-i sfârşitul Călăreţilor Negri? 


— Nu. Caii au pierit, nu încape îndoială, iar fără cai sunt ca 
şi fără picioare. Dar Duhurile Inelului nu pot fi nimicite 
chiar atât de uşor. Doar că acum nu mai avem de ce ne 
teme din pricina lor. Prietenii tăi au trecut prin Vad după ce 
s-a scurs puhoiul; şi te-au găsit zăcând cu faţa la pământ, 
sus pe mal, iar sub tine o sabie frântă. Erai alb ca varul şi 
rece şi s-au temut că ai murit, său chiar mai rău. Le-au venit 
în întâmpinare Elrond şi-ai săi şi te-au adus încet spre 
Vâlceaua Despicată. 

— Cine-a slobozit apele? 

— Elrond. Râul din valea asta se află sub puterea lui şi 
apele se umflă furioase atunci când are el mare nevoie să 
umple Vadul. De cum a păşit căpetenia Duhurilor Inelului în 
Vad, zăgazul a fost ridicat. Dacă pot să spun aşa, am pus şi 
eu câte ceva de la mine: poate că nu ai băgat de seamă, dar 
câteva dintre valurile acelea au luat forma unor cai albi, 
călăriţi de călăreţi de-un alb strălucitor; şi mai erau mulţi 
bolovani care se rostogoleau şi scrâşneau. Ne-am temut la 
început că am dat frâu liber unei mânii mult prea fioroase, 
încât potopul o să ne scape din mâini şi-o să te măture şi pe 
tine din cale. E multă putere în apele care coboară din 
zăpezile Munţilor Ceţogşi. 

— Da, spuse Frodo, acum îmi amintesc de vuietul acela 
cumplit. Credeam c-o să mă înec şi eu şi prietenii mei, 
duşmanii şi tot restul. Dar acum suntem în siguranţă. 

Gandalf îi aruncă o privire scurtă, însă Frodo închisese 
ochii. 

— Da, acum sunteţi în siguranţă. Curând va fi un banchet 
şi mare veselie în cinstea victoriei de la Vadul Urşilor, iar voi 
veţi sta la locurile de cinste. 

— Grozav. Este minunat că Elrond, Glorfindel şi alţi 
asemenea seniori mari, ca să nu mai vorbesc de Pas Mare, 
îşi dau atâta osteneală şi se arată atât de buni cu mine. 

— Păi, au câteva pricini pentru care fac asta, zâmbi 
Gandalf. Una dintre pricini sunt eu. Inelul e altul: tu eşti 


purtătorul Inelului. Şi mai eşti moştenitorul lui Bilbo, cel 
care-a găsit Inelul. 

— Dragul de Bilbo, murmură Frodo aproape adormit. Mă- 
ntreb pe unde-o fi. Păcat că nu-i aici ca să audă de toate 
isprăvile astea. L-ar fi făcut să râdă. Vaca trecu de Lună-n 
sus. Şi săracul căpcăun bătrân. 

Cu aceste vorbe adormi. 

Frodo se afla acum în siguranţă în Ultima Casă Primitoare 
la răsărit de Mare. Aşa cum îi spusese Bilbo odată, casa asta 
era "o casă desăvârşită, în care puteai găsi mâncare, sau un 
loc de dormit sau poveşti, cântece, sau puteai doar să şezi şi 
să cugeti în linişte, ori găseai o plăcută îmbinare din toate 
astea la un loc". Era de ajuns să te afli acolo ca să te vindeci 
de oboseală teamă şi tristeţe. 

Spre înserat, Frodo se trezi din nou şi abia acum simţi că 
nu mai avea nevoie de odihnă sau somn; gândul îi fugea la 
mâncare şi băutură, iar după aceea n-ar fi stricat puţin 
cântat şi povestit. Sculându-se din pat, descoperi că îşi 
putea folosi braţul aproape la fel de bine ca şi înainte. Găsi 
pregătite veşminte curate, croite dintr-o țesătura verde, ce 
i se potriveau de minune. Se privi în oglindă şi rămase 
surprins văzându-se mult mai subţire decât îşi amintea să fi 
fost vreodată: tare mai semăna cu tânărul nepot al lui Bilbo, 
care hoinărea pe vremuri împreună cu unchiul său prin 
Comitat; dar ochii îi întorceau o privire gânditoare. 

— Da, ţi-a fost dat să vezi câte ceva de când te-ai uitat 
ultima oară într-o oglindă, se adresă el chipului din oglindă. 
Dar acum, să mergem la vesela întrunire. 

Îşi întinse braţele şi fluieră o melodie. 

În acea clipă se auzi un ciocănit în uşă şi în încăpere intră 
Sam. Se repezi la Frodo şi, cu stângăcie şi sfială, îi luă mâna 
stângă într-ale sale. O mângăie cu duioşie, dar roşi imediat 
şi îşi feri faţa. 

— Bună, Sam, îl salută Frodo. 

— E caldă, spuse Sam. Mâna domniei voastre, domnu' 
Frodo. A fost atât de rece în nopţile astea lungi. Dar, slăvit 


fie cerul! strigă el, întorcându-se din nou spre el, cu ochi 
strălucitori, şi începu să danseze prin cameră. Tare-i bine, 
stăpâne, să vă vad iarăşi pe picioare şi întreg. Gandalf m-a 
rugat să vin să văd dacă sunteţi gata să coborâţi, şi mi-am 
zis că glumeşte. 

— Sunt gata. Să mergem şi să-i căutăm şi pe ceilalţi. 

— Vă duc eu la ei, stăpâne. Casa e mare şi ciudat 
împărţită. Mereu descoperi ceva nou şi nu ştii peste ce dai 
la următorul colţ. Şi elfi, stăpâne! Elfi ici, elfi dincolo! Unii 
arată ca regii, înfricoşători şi minunaţi; alţii sunt veseli ca 
nişte copilandri. Şi muzică, şi dansul - nu că aş fi avut timp 
sau inima s-ascult prea mult de când am sosit aici. Dar am 
început să mă deprind cu obiceiurile casei. 

— Ştiu ce-ai făcut, Sam, spuse Frodo, luându-l de braţ. Dar 
în seara asta te vei veseli şi vei asculta după placul inimii. 
Hai, câlăuzeşte-mă pe după toate colţurile. 

Sam îl duse prin mai multe coridoare şi pe multe scări în 
jos, până ieşiră într-o grădină înaltă, aflată deasupra 
malului abrupt al râului. Frodo îşi găsi prietenii şezând într- 
o verandă, pe partea dinspre est a casei. Umbrele se 
lăsaseră peste valea aflată sub ei, dar munţii din zare erau 
încă luminaţi. Văzduhul era cald. Vuietul apei care curgea şi 
se prăvălea în cascadă răsuna puternic, iar aroma copacilor 
şi a florilor îmbălsăma aerul serii, de-ai fi zis că vara încă 
adăsta în grădina lui Elrond. 

— Urrraaa! strigă Pippin sărind în picioare. Iată-l pe 
nobilul nostru văr! Faceţi-i loc lui Frodo, Stăpânul Inelului! 

— Taci! îl domoli Gandalf din umbrele din spate ale 
verandei. Lucrurile rele nu ajung în valea asta, dar tot nu 
trebuie să le numim. Stăpânul Inelului nu-i Frodo, ci 
stăpânul Turnului Întunecimii din Mordor, şi puterea lui se 
întinde iarăşi peste lume. Ne aflăm într-o fortăreață. Afară 
se întunecă. 

— Tot felul de lucruri de-astea vesele ne spune Gandalf, 
pufni Pippin. Dacă ar fi să mă iau după el, tot timpul ar 
trebui să mă înfrânez. Dar, îmi pare, nu ştiu cum, mi-e peste 


poate să stau posomorât sau abătut într-un loc ca ăsta. Îmi 
vine să cânt, dacă aş şti cântecul potrivit pentru o 
asemenea împrejurare. 

— Şi mie-mi vine să cânt, recunoscu Frodo râzând. Numai 
că, în această clipă chiar, mai degrabă aş mânca şi aş bea. 

— Asta se va împlini cât de curând, îl asigură Pippin. Te-ai 
dovedit la fel de iscusit ca întotdeauna în a te ridica din pat 
tocmai la timp pentru a te aşeza la masă. 

— Mai mult decât o simplă masă. Un adevărat festin! 
strigă Merry. De cum ne-a anunţat Gandalf că ţi-ai venit în 
simţiri, au şi început pregătirile. 

Abia spuse aceste vorbe, că auziră zvon de clopoței care-i 
chemau la masă. 

Sala cea mare a casei lui Elrond era plină de lume: cei mai 
mulţi erau elfi, deşi veniseră şi alţi oaspeţi, de alte neamuri. 
După cum îi era obiceiul, Elrond şedea într-un jilţ mare, la 
capătul unei mese lungi aflate pe o estradă; lângă el, de o 
parte şedea Glorfindel, iar de cealaltă Gandalf. 

Frodo se uită la ei cu uimire, căci până atunci nu-l văzuse 
pe Elrond, de care se vorbea în atât de multe poveşti; şi aşa 
cum şedeau în stânga şi în dreapta lui Elrond, Glorfindel şi 
chiar Gandalf, pe care îşi închipuia că-l cunoştea atât de 
bine, se dovedeau a fi seniori de rang mare şi cu putere. 

Gandalf era mai mic de stat decât ceilalţi doi, dar părul lui 
lung şi alb, barba argintie şi viforoasă, umerii săi laţi îl 
făceau să apară ca un rege înţelept din legendele străvechi. 
Pe faţa lui bătrână, cu sprâncene stufoase şi ninse, ochii 
negri semănau cu doi cărbuni gata oricând să devină 
vâlvătaie. 

Glorfindel era înalt, cu spatele drept; părul auriu- 
strălucitor, faţa frumoasă, tânără, netemătoare şi plină de 
bucurie; ochii luminoşi şi pătrunzători, vocea ca un cântec; 
pe fruntea lui se citea înţelepciunea, iar mâna trăda putere. 

Chipul lui Elrond părea fără vârstă, nici tânăr, nici bătrân, 
deşi îl brăzdau amintirile multor tristeţi şi bucurii. Părul îi 
era negru precum umbrele amurgului, împodobit cu un inel 


de argint; ochii cenuşii precum seara clară, iar în ei scăpăra 
o lumină ca o licărire de stele. Arăta venerabil, asemenea 
unui rege încoronat cu nenumărate ierni, în acelaşi timp 
voinic precum un războinic încercat, aflat în deplinătatea 
puterilor sale. Era Seniorul din Vâlceaua Despicată şi cu 
multă putere atât printre elfi, cât şi printre oameni. 

La mijlocul mesei, lipit de tapiseria ce împodobea peretele, 
se afla un jilţ sub un baldachin, pe care şedea o domniţă 
frumoasă la privit, şi atât de mult semăna în trăsăturile ei 
de femeie cu Elrond, încât Frodo bănui că era o rudă 
apropiată a acestuia. Tânără, dar nu foarte. Nici un fir nins 
nu brăzda cosiţele părului ei negru, braţele-i albe şi chipul 
senin erau netede, cu pielea întinsă, iar sclipirea stelelor se 
ascunsese în ochii ei luminoşi, cenuşii precum noaptea fără 
nor; arăta ca o regină, iar privirea îi era îngândurată şi 
înţeleaptă, ca a cuiva care a aflat multe lucruri din cele 
aduse la rând de ani. O calotă din dantelă de argint, cusută 
cu nestemate mici, sclipind albe, îi acoperea creştetul până 
deasupra sprâncenelor; dar straiele ei diafane şi surii nu 
aveau nici un ornament, în afară de o cingătoare de frunze 
îmbrăcate în argint. 

Aşa o zări Frodo pe aceea pe care puţini muritori o 
văzuseră vreodată; Arwen, fiica lui Elrond, în care, aşa se 
spunea, se reîntrupase Luthien: şi era numită Undomiel, 
căci era Steaua înserării a poporului ei. Multă vreme îşi 
petrecuse în ţara seminţiei mamei ei, în Lorien, dincolo de 
munţi, şi abia de curând se întorsese în Vâlceaua Despicată, 
în casa tatălui ei. Dar fraţii, Elladan şi Elrohir, umblau în 
pribegie: căci adeseori călăreau până departe, cu Pribegii 
de la Miazănoapte, fără să poată uita de chinurile îndurate 
de mama lor în sălaşurile orcilor. 

Asemenea frumuseţe la o fiinţă vie, lui Frodo nu-i mai 
fusese dat să cunoască şi nici să-şi închipuie cu mintea lui; 
şi cu mirare şi fâstâceală descoperi că i se păstrase un loc la 
masa lui Elrond, printre cei dintr-un neam atât de nobil şi 
de frumos. Deşi avea jilţ potrivit şi fusese aşezat pe mai 


multe perne, se simţea tare mic şi nelalocul lui; dar 
simţământul acesta îl părăsi iute. Petrecerea era veselă, iar 
bucatele erau pe măsura foamei lui. Trecu ceva vreme 
înainte să se uite din nou în jur, şi chiar să se întoarcă spre 
vecini. 

Întâi îşi căută din priviri prietenii. Sam ceruse îngăduinţa 
să îşi servească stăpânul, dar i se spusese că de data asta 
era oaspete de onoare. Frodo îl zări şezând cu Pippin şi 
Merry la capătul de sus al uneia dintre mesele laterale, de 
lângă estradă. Pe Pas Mare nu-l vedea nicăieri. 

Lângă Frodo, la dreapta lui, şedea un gnom care arăta 
foarte important şi era îmbrăcat cu straie bogate. Barba lui, 
foarte lungă şi despicată în furculiţă, era albă, aproape la 
fel de albă ca şi țesătura albă ca zăpada a veşmintelor sale. 
Era încins cu un brâu de argint, iar în jurul gâtului îi atârna 
un lanţ de argint şi nestemate. Frodo se opri din mâncat ca 
să se uite la el. 

— Fii binevenit şi mă bucur să te cunosc, spuse gnomul, 
răsucindu-se spre el. 

Se ridică în picioare şi făcu o plecăciune. 

— Gloin, la dispoziţia dumitale, spuse el şi se aplecă şi mai 
adânc. 

— Frodo Baggins, la dispoziţia dumitale şi a familiei 
dumitale, răspunse Frodo în acelaşi fel, ridicându-se 
surprins şi răsturnând pernele. Greşesc cumva dacă spun 
că eşti acel Gloin, unul dintre cei doisprezece însoțitori ai 
marelui 'Thorin Scut de Stejar? 

— Chiar el, spuse gnomul, apoi strânse de pe jos pernele şi 
îl ajută politicos pe Frodo să se aşeze la loc. Iar eu, continuă 
el, n-am să întreb, căci mi s-a spus dinainte că eşti neam cu 
prietenul nostru Bilbo cel vestit, şi moştenitorul său adoptiv. 
Îngăduie-mi să te felicit pentru însănătoşire. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Am auzit că ai avut câteva aventuri tare neobişnuite, 
spuse Gloin. Tare mă mir ce-i poate face pe patru hobbiţi să 
pornească într-o călătorie atât de lungă. Aşa ceva nu s-a 


mai întâmplat de când a venit Bilbo la noi. Dar poate că nu 
trebuie să pun întrebări prea indiscrete, atâta vreme cât 
Elrond şi Gandalf nu par dispuşi să vorbească despre asta. 

— Nu vom vorbi despre asta, aşa socotesc, măcar o vreme, 
răspunse Frodo politicos. 

Bănuia el că nici în casa lui Elrond nu se pomenea de Inel 
cu una-cu două; şi, oricum, o vreme dorea să dea uitării 
necazurile sale. 

— "Totuşi, continuă el, sunt şi eu curios să aflu ce-l aduce 
pe un gnom aşa de important atât de departe de Muntele 
Singuratic. 

Gloin îl privi în ochi. 

— Dacă încă nu ai auzit, socotesc că nici despre asta nu 
vom vorbi o vreme. Jupânul Elrond ne va aduna pe toţi în 
curând, aşa mi se pare, şi atunci ne va fi dat să auzim multe. 
Dar mai sunt şi altele ce se pot spune. 

Cât dură masa, vorbiră unul cu altul. Frodo însă mai mult 
ascultă decât vorbea; pentru că, lăsând la o parte povestea 
Inelului, veştile din Comitat apăreau mărunte, depărtate şi 
neînsemnate, în vreme ce Gloin avea multe de spus despre 
cele întâmplate pe meleagurile de la nord de Ţara 
Pustietăţii. Astfel, Frodo afla că Bătrânul Grimbeorn, fiul lui 
Beorn, era acum seniorul multor bărbaţi vajnici şi că în ţara 
lor dintre Munţi şi Codrul Întunecimii nu îndrăznea să calce 
nici orc, nici lup. 

— Chiar aşa, spuse Gloin, dacă n-ar fi fost neamul Beorn, 
de mult nu s-ar mai fi putut trece dinspre Ţinutul de Jos 
către Vâlceaua Despicată. Ei sunt bărbaţi viteji şi ţin 
deschise Trecătoarea Înaltă şi Vadul Carrock. Dar preţul pe 
care-l cer e mare şi nu prea-i au la inimă pe gnomi. Te poţi 
însă bizui pe ei, şi ăsta-i mare lucru în ziua de azi. Nicăieri 
în altă parte oamenii nu sunt atât de prietenoşi cu noi cum 
sunt cei din Ţinutul de Jos. Neamul Bard e un neam de 
oameni buni. Nepotul lui Bard Arcaşul e mai marele lor, 
Brand, fiul lui Bain, care era fiul lui Bard. E un rege 


puternic şi regatul său se întinde până departe la miazăzi şi 
la răsărit de Esgaroth. 

— Şi poporul dumitale? întrebă Frodo. 

— Sunt multe de spus, şi bune şi rele, zise Gloin, dar cele 
mai multe sunt bune: până acum am fost norocoşi, chiar 
dacă nu scăpăm nici noi de umbra acestor vremi. De vrei 
într-adevăr să afli despre noi, am să-ţi vorbesc bucuros. 
Numai să mă opreşti când te vei fi săturat. Limbile gnomilor 
nu ştiu să se oprească când e să povestească despre 
treburile lor, aşa spune lumea. 

Acestea fiind zise, Gloin se apucă să-i spună despre toate 
cele din regatul Gnomilor. Era încântat că găsise un 
ascultător atât de politicos; căci Frodo nu dădea semn că s- 
ar fi săturat şi nu făcu nici o încercare de a schimba 
subiectul, chiar dacă în curând ajunse să se piardă printre 
ciudatele nume de fiinţe şi locuri de care nu auzise 
niciodată. Totuşi, se arătă interesat când află că Dain era 
încă Rege în ţinuturile de sub Munte, că îmbătrânise 
(trecuse de al două sute cincizecilea an al vieţii sale), era 
respectat şi neînchipuit de bogat. Dintre cei zece însoțitori 
care supravieţuiseră Bătăliei celor Cinci Armate, şapte se 
găseau încă alături de el: Dwalin, Gloin, Dori, Nori, Bifur, 
Bofur şi Bombur. Bombur se îngrăşase atât de tare, încât nu 
se putea urni singur de pe canapea pe jilţul de la masă şi-i 
trebuiau şase gnomi să-l ridice. 

— Şi cu Balin, Ori şi Oin ce s-a întâmplat? întreba Frodo. O 
umbră trecu peste chipul lui Gloin. 

— Nu ştim, răspunse el. Mai cu seamă din pricina lui Balin 
am venit să mă sfătuiesc cu acei care locuiesc în Vâlceaua 
Despicată. Dar hai să trecem la lucruri mai vesele în seara 
asta. 

Gloin începu apoi să povestească despre ce făcea poporul 
său, despre marile lucrări din "Ţinutul de Jos şi de sub 
Munte. 

— Ne-am descurcat bine, zise el. Dar în meşteşugul 
fierăriei nu-i putem întrece pe strămoşii noştri, ale căror 


taine s-au pierdut aproape toate. Facem armuri bune şi 
spade tăioase, dar nu mai suntem în stare să meşteşugim 
zale sau tăişuri asemenea acelor făurite înainte de venirea 
dragonului. Doar în minerit şi construcţii i-am întrecut pe 
cei de demult. Ar trebui să vezi canalele din Ţinutul de Jos, 
Frodo, şi munţii, şi iazurile. Să vezi drumurile pietruite cu 
dale din diferite culori. Şi sălile şi căile subterane, cu arcuri 
dăltuite în formă de copaci; şi terasele şi turnurile de pe 
coastele Muntelui. Atunci abia te-ai convinge că n-am stat 
degeaba. 

— O să vin să le văd, dacă şi când voi putea, făgădui Frodo. 
Bilbo ar fi fost tare mirat să vadă câte s-au schimbat pe 
Pământul Părăginit al lui Smang. 

Gloin se uită la Frodo, zâmbind. 

— Ai ţinut mult la Bilbo, nu-i aşa? îl întrebă el. 

— Da, recunoscu Frodo. Mai degrabă l-aş vedea pe el 
decât toate ţinuturile şi palatele lumii. 

Într-un târziu, festinul ajunse la capăt. Elrond şi Arwen se 
ridicară de la masă şi străbătură sala cea mare, urmaţi de 
ceilalţi meseni, după rangul ce-l purta fiecare. Trecură prin 
uşile larg deschise şi prin alte câteva, străbătură un coridor 
lung şi ajunseră într-o altă sală. Acolo nu erau mese, în 
schimb un foc mare ardea cu putere într-o vatră largă, 
încadrată de o parte şi de alta de coloane sculptate. 

Frodo se pomeni că mergea alături de Gandalf. 

— Aceasta e Sala Focului, spuse vrăjitorul. Aici vei auzi 
multe cântece şi poveşti - dacă te poţi ţine treaz. De regulă, 
afară doar de zilele însemnate, sala e pustie şi tăcută, nu 
intră aici decât cei care doresc să stea să cugete în linişte. 
Tot timpul anului arde focul şi tot el e singurul care da 
lumină. 

În timp ce Elrond se îndrepta spre jilţul pregătit anume 
pentru el, menestrelii elfi începură să cânte o melodie 
suavă. Încet, sala se umplu şi Frodo privi cu încântare la 
multele chipuri frumoase ce erau adunate acolo; lumina 
aurie a focului juca pe obraji şi scăpăra în plete. Deodată, 


Frodo observă, nu departe de celălalt capăt al vetrei, o 
siluetă măruntă şi întunecată care şedea pe un scaun, cu 
spatele lipit de o coloană. Pe podea lângă el se găseau o 
cupă şi o bucată de pâine. Frodo se întrebă dacă nu cumva 
fiinţa aceea era suferindă (dacă putea fi cineva bolnav în 
Vâlceaua Despicată), din care pricină nu fusese în stare să 
ia parte la festinul lor. Capul părea să-i fi căzut în piept, ca 
şi cum ar fi dormit, şi un fald al mantiei negre îi acoperea 
chipul. 

Elrond înaintă şi se opri lângă silueta tăcută. 

— Trezeşte-te, micule stăpân, spuse el zâmbind. 
Răsucindu-se spre Frodo, îi făcu semn să se apropie. 

— În sfârşit, spuse el, a sosit clipă aşteptată de tine, Frodo. 
lată aici un prieten căruia îi duci de mult dorul. 

Silueta neagră înălţă capul şi-şi descoperi faţa. 

— Bilbo! strigă Frodo, recunoscându-l dintr-o dată, şi se 
repezi înainte. 

— Salutare, Frodo, băiete, îl întâmpină Bilbo. lată c-ai 
ajuns. Trăgeam nădejde să izbuteşti. Măi, măi! Care va să 
zică, toată petrecerea asta este în onoarea ta, aşa cred. 'Ie- 
ai distrat? 

— De ce n-ai venit şi tu? izbucni Frodo. Şi de ce nu mi s-a 
îngăduit să te văd mai înainte? 

— Pentru că dormeai. Eu însă te-am văzut pe săturate. Am 
stat cu Sam lângă patul tău în toate zilele. Cât despre 
petrecere, nu mă mai dau în vânt după asemenea treburi. 
Şi am avut altele de făcut. 

— Ce anume? 

— Păi, să stau aici şi să cuget. Mă gândesc mult în ultima 
vreme, şi aici îmi pare locul cel mai nimerit să fac asta. Auzi, 
să mă trezesc! pufni el, căutând pieziş spre Elrond. 

Ochii îi scăpărară bucuroşi, fără urmă de adormire în ei, 
din câte văzu Frodo. 

— Să mă trezesc! Păi, nu dormeam, jupâne Elrond. Dacă 
vrei să ştii, aţi isprăvit cu zaiafetul prea repede şi m-aţi 
deranjat - taman în mijlocul compunerii unui cântec. Mă 


împotmolisem la un vers sau două şi tocmai mă gândeam la 
ele; dar acum am bănuiala că n-o să le mai găsesc nicicând 
pe cele potrivite. O să cântăm atât de mult, că o să-mi 
zboare toate ideile din cap. O să trebuiască să-l chem pe 
prietenul meu Dunadan să-mi dea o mână de ajutor. Unde- 
i? 

Elrond izbucni în râs. 

— O să-l găsim, nici o grijă, spuse el. Şi-atunci o să vă 
puteţi retrage amândoi într-un ungher ca să vă puteţi 
isprăvi trebuşoara, iar noi o să auzim cântecul şi-o să-l 
judecăm înainte să se isprăvească petrecerea. 

De îndată fură trimişi soli să dea de urma prietenului lui 
Bilbo, deşi nimeni nu ştia pe unde se afla, sau de ce nu 
fusese de faţă la festin. 

În acest timp, Frodo şi Bilbo şezură unul lângă altul, iar 
Sam se apropie şi el în grabă şi îşi găsi un loc alături. 
Stătură de vorbă cu voci încete, uitând de veselia şi muzica 
din jurul lor. Bilbo n-avea prea multe de spus despre sine. 
După ce plecase din Hobbiton, hoinărise fără rost, pe Drum 
sau prin ţinut, într-o parte sau alta; dar, cum-necum, paşii îl 
duseseră în cele din urmă spre Vâlceaua Despicată. 

— Am ajuns aici fără cine ştie ce peripeții şi, după ce m-am 
odihnit o vreme, mi-am continuat călătoria împreună cu 
gnomii, spre Ținutul de Jos; ultima mea călătorie. N-am să 
mai călătoresc de-acum încolo. Bătrânul Balin plecase. Aşa 
că m-am întors aici, şi aici am rămas. Am făcut una-alta. Am 
mai scris la carte. Şi, bineînţeles, am compus câteva 
cântece noi. Le cântă ei uneori; ca să-mi facă plăcere, aşa 
bănuiesc; căci e limpede că nu sunt destul de bune pentru 
Vâlceaua Despicată. Iar eu ascult şi cuget. Timpul nu prea 
pare să treacă aici: el doar este. Un loc cu totul deosebit, 
prin tot ce are. 

Aud tot felul de veşti, continuă el, de dincolo de Munţi şi de 
la Miazăzi, dar aproape nimic din Comitat. Despre Inel am 
auzit, fără doar şi poate. Gandalf a venit adeseori aici. Nu 
că mi-ar fi spus el prea multe, în ultimii ani s-a închis mult în 


sine. Mai degrabă de la Dunadan am aflat câte ceva. Nu-mi 
închipuiam că Inelul ăla al meu o să pricinuiască atâta 
tulburare! Păcat că Gandalf n-a aflat mai multe mai curând. 
Aş fi putut de mult să iau obiectul ăla aici cu mine, fără 
atâtea bătăi de cap. M-am gândit adeseori să mă întorc 
după el în Hobbiton; dar eu îmbătrânesc, iar ei nu m-au 
lăsat; de Gandalf şi Elrond vorbesc. După câte am înţeles, 
erau încredinţaţi că Duşmanul răscolea peste tot după mine 
şi m-ar fi făcut fărâme-fărâmiţe dacă m-ar fi prins bântuind 
prin Pustietate. 

Apoi Gandalf mi-a spus: "Inelul a trecut mai departe, Bilbo. 
N-ar fi spre binele nimănui, nici al tău, nici al altora, dacă ai 
încerca să te încurci încă o dată cu el." Ciudate vorbe, aşa, 
ca de-ale lui Gandalf. Dar mi-a spus că avea grijă de tine, 
aşa că am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine. Nu-ţi poţi 
închipui ce bucuros sunt că te văd teafăr şi sănătos. 

Tăcu şi se uită la Frodo cu o privire nesigură. 

— L-ai adus aici? întrebă el în şoaptă. Nu-mi pot stăpâni 
curiozitatea, recunosc, după toate câte le-am auzit. Ştii, 
tare aş vrea să-l mai văd o dată. 

— Da, îl am aici, răspunse Frodo, simțind o ciudată 
reţinere. Arată la fel ca întotdeauna. 

— Păi, aş vrea să-l văd o clipă, insistă Bilbo. 

Când se îmbrăcase, Frodo descoperise că, în timp ce 
dormise, Inelul îi fusese atârnat în jurul gâtului, de un lanţ 
nou uşor, dar trainic. Îl scoase încet din sân. Bilbo întinse 
mâna spre el. Dar Frodo îl feri iute de atingere. Tulburat şi 
uimit, îşi dădu seama că nu se mai uita la Bilbo; o umbră se 
pusese parcă între ei, şi prin ea se pomeni că privea la o 
creatură măruntă şi zbârcită, cu o faţă flămândă şi mâini 
osoase şi lacome. Îi veni s-o pălmuiască. 

Muzica şi cântul din jur părură să se poticnească şi 
deodată se lăsă tăcerea. Bilbo îşi ridică iute privirile spre 
chipul lui Frodo şi îşi trecu mâna peste ochi. 

— Acum înţeleg, zise el. Pune-l la loc. Îmi pare rău: rău 
pentru că ai ajuns să porţi povara asta; şi pentru tot restul. 


Oare n-or să se mai sfârşească niciodată aventurile? îmi 
vine să cred că nu. Întotdeauna se va găsi altcineva care să 
ducă povestea mai departe. Ei, asta e. Mă-ntreb dacă are 
vreun rost să-mi isprăvesc cartea. Dar să nu ne gândim la 
asta acum - hai s-auzim câteva Veşti adevărate. Spune-mi 
totul despre Comitat. 


Frodo ascunse Inelul înapoi în sân şi umbra dispăru, 
lăsând doar o fărâmă de amintire. Lumina şi muzica din 
Vâlceaua Despicată umplură încă o dată văzduhul din jurul 
lui. Bilbo zâmbi şi râse fericit. Fiecare noutate despre 
Comitat pe care o putea aduce Frodo adăugită şi îndreptată 
când şi când de Sam - îi stârnea teribil interesul lui Bilbo, 
de la prăbuşirea celui de pe urmă copac şi până la 
gânguritul celui mai fraged prunc din Hobbiton. Erau atât 
de adânc cufundaţi în ce se dregea şi se făcea în cele Patru 
Meleaguri, încât nu băgară de seamă sosirea unui bărbat 
înveşmântat în straie de un verde-închis. O bucată de vreme 
acesta rămase în picioare, uitându-se la ei cu un zâmbet pe 
buze. 

Dintr-o dată, Bilbo îşi ridică privirile. 

— Ah, în sfârşit, iată-te, Dunadane! strigă el. 

— Pas Mare! exclamă Frodo. Da' multe nume ai! 

— Mda, Pas Mare e oricum unul pe care nu l-am auzit 
până acum, zise Bilbo. De ce-i spui aşa? 

— Aşa mi se spune în Bree, râse Pas Mare, şi aşa le-am fost 
prezentat lor. 

— lar tu de ce-i spui Dunadan? vru să ştie Frodo. 

— Dunadanul, îl corectă Bilbo. Aşa i se spune aici. 
Credeam că ştii destul de bine limba elfă ca să ai habar 
măcar că dun-adan înseamnă Omul de la Apus, 
Numenoreanul. Însă acum n-avem vreme de lecţii. 

Se răsuci spre Pas Mare: 

— Pe unde mi-ai umblat, prietene? De ce n-ai venit la 
petrecere? A fost şi Domnița Arwen acolo. 

Pas Mare se uită în jos la Bilbo cu o privire gravă. 

— Ştiu. Dar adeseori trebuie să las veselia la o parte. 
Elladan şi Elrohor s-au reîntors pe neaşteptate din 
Pustietate şi au veşti pe care am dorit să le aud de îndată. 

— Ei bine, dragul meu prieten, zise Bilbo, acum c-ai auzit 
noutăţile, poţi să-mi acorzi şi mie o clipă? Vreau să-mi dai o 
mâna de ajutor într-o problemă urgentă. Elrond zice că 
acest cântec al meu trebuie isprăvit înainte de a se sfârşi 


seara, iar eu m-am împotmolit. Hai să ne retragem într-un 
colţ şi să-l cizelăm. 

Pas Mare zâmbi. 

— Atunci, să mergem, spuse el. Vreau să-l aud. 

Frodo rămase singur o vreme, căci Sam adormise. Era 
singur şi se simţea oarecum pierdut, deşi în jurul lui se 
strânseseră toţi cei din Vâlceaua Despicată. Dar cei mai 
aproape de el stăteau tăcuţi, cu atenţia încordată la vocile 
care cântau şi la instrumente, fără să le pese de nimic 
altceva. Frodo începu şi el să asculte. 

Întâi, frumuseţea melodiilor împletite cu vorbe din multe 
limbi elfe, chiar dacă prea puţin le înţelegea, îl cuprinse în 
vraja ei de îndată ce începu să le asculte cu atenţie. 
Aproape că ar fi zis că vorbele căpătau formă, şi imagini de 
meleaguri îndepărtate şi lucruri minunate, nicicând ivite în 
mintea lui, se închipuiau acum în faţa ochilor; sala 
străluminată de foc se prefăcu într-o boare aurie deasupra 
mărilor înspumate care suspinau la hotarele lumii. Mai apoi, 
încântarea se preschimbă tot mai mult în vis, până când el 
simţi ca un fel de râu de aur şi argint curgând peste el, atât 
de necuprins în alcătuirea lui, încât îi era cu neputinţă să şi- 
l explice; căci părea să se fi contopit cu aerul ce fremăta 
peste tot în jur, pătrunzându-l până în măduva oaselor şi 
înecându-l. Pe negândite, se cufundă sub greutatea sa 
strălucitoare şi se pierdu într-un ocean adânc de somn. 

Acolo se lăsă purtat vreme îndelungată de un vis de 
muzică, iar aceasta deveni o apă curgătoare şi dintr-o dată 
o voce. Parcă era vocea lui Bilbo, recitând versuri. Cuvintele 
răsunară pierdute la început, apoi din ce în ce mai clare. 

Demult, demult, trăia în Arvernien un marinar pe nume 
Earendil, care-şi făcuse dintr-un trunchi căzut corabia, să- 
apuce cu ea spre Nimbrethil. 

Ţesuse pânzele din fir de-argint, şi din argint făcu şi 
felinare, iar prova-n chip de lebădă-o ciopli apoi catargu-l 
înălţă în zare. 


Armuri de regi străvechi pe el îşi pune şi trupul îşi încinge- 
n zale grele; strălucitoru-i scut era gravat cu rune menite 
să-l ferească de răni şi alte rele; os de dragon îşi încrustase- 
n arc şi în săgeți luciri de ebonită; tunica lui părea ca de 
monarc şi-n zale de argint era-mpletită; din caledoniu 
teacă, şi sabia, de-oţel şi coiful, în luciri diamantine, 
podoaba crestei, pene de vultur, fel şi fel, pe piept, smaragd 
ca marea-i stătea atât de bine. 

Sub Luna albă şi sub cer de stele, de țărm, din 
Miazănoapte, se desprindea grăbit, gândind la câte 
drumuri o să-l aştepte, grele, prin zile trecătoare, prin ce-i 
era menit. 

De scrâşnetele Gheţii fără Zare unde adastă umbre-n 
măguri reci, şi de pustiuri arse, de fierbinţeli amare I-au 
depărtat în grabă întinsele poteci. 

Pe ape fără stele pierdut spre oareunde, Într-un târziu 
spre Noaptea Nimicniciei dus, trecu fără să vadă pe- 
ntunecate unde un țărm ori o lumină ce-o aştepta de sus - şi 
vânturi mânioase îl împingeau din spate şi-n valuri 
înspumate se avânta orbeşte, de la apus, pe drumuri spre 
răsărit, uitate, spre casă, fără veste, ştiind că se grăbeşte. 

Atunci înaripata Elwing spre el se-nclină şi-n întuneric 
parcă o flacăra se-aprinse. 

Mai alb ca diamantul se arătă-n lumină a părului podoabă 
cu scânteieri de vise. 

Pe Silmaril de brâu i l-a legat şi fruntea i-a încins-o cu o 
lumină vie - şi-atunci, cu fruntea-n arşiţi, neînfricat el prova 
şi-o întoarse şi-n noaptea mai pustie, din Cealaltă Lume, de 
dincolo de Mare o aprigă urgie se prăvăli spre el corabia 
mânându-i în cruda răzbunare a Vântului puterii suflând în 
Tarmanel, pe căi arar de muritori bătute, doar ale morţii 
poate, ce peste mări surii mai răscolesc adâncuri în veci 
necunoscute, şi el din răsărituri către apus pieri. 

Din Noaptea veşniciei el renăscu atunci pe valuri 
înspumate ce se loveau ca scuturi în prăbuşiri de maluri şi- 


ntunecări prelungi sub apele din ziua dintâi, de la- 
nceputuri. 

Dar auzi un cântec pe ţărmuri împerlate născut acolo 
parcă la margine de lume, unde bătăi de aur la stinse 
nestemate se limpezesc în valuri cu legănări de spume. 

Acolo unde-amurgul pe genunchii lui Valinor se-aşterne, cu 
mirare cum Muntele se-nalţă pe-a valurilor muchii şi 
Eldamar se-arată de dincolo de Mare, scăpat de pribegie, 
din noaptea lui, ajunse la Elfi, La Casa lor, sub dunga verde 
a zării de cristal, cu nepătrunse lumini pe care cerul- 
mărgăritar le pierde, sub coasta dealului din Ilmarin unde 
sclipind în valea de râpi şi de răzoare, răsfrânte-n Lacul 
umbrei răsar ca din senin ale lui Tiron turnuri cu lămpi 
strălucitoare. 

Rămas aici, nu mai era pribeag şi elfii, bucuroşi să mai 
rămână, poveşti, legende, cânturi l-au învăţat cu drag şi-o 
harfă aurită i-au pus frumos în mână. 

În alb veşmânt de elf l-au îmbrăcat şi înainte şapte lumini 
i-au fost aduse când prin tărâmul Calacirian s-a îndreptat 
spre țărmurile altor tărâmuri mai ascunse. 

Ajuns în holuri fără timp şi legi de unde ani în şiruri sunt 
prăvăliţi în jos, şi veacuri fără număr domnesc Bătrânii 
Regi, În Ilmarin pe Muntele râpos, s-au auzit cuvinte parcă 
din altă lume de seminţia oamenilor spuse, de-a Elfilor 
rudenii cu-nfăţişări şi nume ne-ngăduite celor de-aici şi 
nesupuse. 

Atunci din sticla elfă, pe-a apelor olaturi, şi din mithril, o 
altă corabie-au croit, cu prova strălucindă şi fără vâsle-n 
lături, şi fără pânze de-a lungul catargului de-argint. 

Căci Silmaril lumină de fulger scăpărând din steagul ca 
mănunchiuri de flăcări colorate strălumina întinsuri de ape 
rând pe rând, de Elbereth ea însăşi suit ca să arate ce 
soartă în vecie-i meni, ce cale lungă, nemuritoare aripi 
legănându-i dintr-o dată, neţărmurite ceruri să străbată, de 
soare şi de lună dincolo să ajungă. 


De pe-nălţimi în veşnice-nserări unde izvoare curg 
împuhoiete aripile l-au rătăcit în zări departe, peste-a 
Munţilor Perete. 

De la hotarul lumii mai departe zbura tânjind, cuprins de- 
un dor fierbinte prin rătăciri şi-ntunecări deşarte căminul 
lui să-i iasă înainte. 

Şi ca o stea pierdută-n câi cereşti din ceaţă-n calea 
Soarelui ieşi când zorii zilei dau în lume veşti pe unde-n 
Miazănoapte curg ape cenuşii. 

Cum străbătea în zboru-i Pământul de Mijloc Într-un târziu 
aude femeile plângând şi elfele fecioare jelind fără noroc 
ca-n anii de restrişte ştiuţi de oarecând. 

Dar soarta lui l-apasă pe umeri şi îl doare Pîn' la pieirea 
Lunii, o stea fără odihnă, să nu mai poposească, să nu 
cunoască tihna pe-acele 'Ţărmuri unde e lumea muritoare; 
pe veci i-i dat lumina să şi-o poarte, un vestitor prin lege 
supremă şi menire, el, purtător de flăcări, biruitor de 
moarte prin zări necunoscute de om, în Asfinţire. 

Cântarea încetă. Frodo deschise ochii şi văzu că Bilbo 
şedea într-un jilţ, în mijlocul celor ce-l ascultaseră şi care 
acum zâmbeau şi aplaudau. 

— Ce-ar fi să-l mai auzim o dată? propuse un elf. Bilbo se 
ridică în picioare şi făcu o plecăciune. 

— Mă simt măgulit, Lindir, zise el. Dar m-ar istovi peste 
măsură să-l iau de la capăt. 

— Ba pe tine nu, râseră elfii. Ştii bine că niciodată nu 
istoveşti să-ţi reciţi propriile versuri. Dar chiar nu putem să- 
ţi dăm răspuns la întrebare după ce l-am auzit o singură 
dată. 

— Ce? se burzului Bilbo. Nu sunteţi în stare să deosebiți 
părţile mele de cele ale lui Dunadan? 

— Ne e cu adevărat greu să deosebim între doi muritori, 
recunoscu elful. 

— Prostii, Lindir, mârâi Bilbo. Dacă nu poţi face deosebirea 
între un om şi un hobbit, înseamnă că judecata ta e mai 


jalnică decât mi-am închipuit. Sunt tot atât de diferiţi unul 
faţă de celălalt, cum sunt perele de mere. 

— Se prea poate. Oilor le par altfel celelalte oi, pufni Lindir 
în râs. Sau chiar păstorilor. Dar noi n-am stat să-i cercetăm 
pe Muritori. Avem altele de făcut. 

— Nu stau să mă ciorovăiesc cu tine, mormăi Bilbo. Mi s-a 
făcut somn după atâta muzică şi cântat. Vă las să ghiciţi 
singuri, dacă aveţi chef. 

Se ridică din jilţ şi se apropie de Frodo. 

— Gata, s-a isprăvit, zise el cu voce înceată. A fost mai bine 
decât m-am aşteptat. Nu se întâmplă prea des să mi se 
ceară să cânt a două oară. lu ce părere ai? 

— Eu nu mă încumet să ghicesc, zâmbi Frodo. 

— Nici nu-i nevoie s-o faci. De fapt, tot cântecul a fost 
compus de mine. Aragorn n-a ţinut decât să bag şi povestea 
aia cu piatra verde. Se pare că pentru el era foarte 
importantă. Habar n-am de ce. Altfel, mi-a dat de înţeles 
foarte limpede că m-am întrecut pe mine însumi şi mi-a zis 
că, dacă am avut neobrăzarea să compun versuri despre 
Erendil în casa lui Elrond, este treaba mea. Şi cred că a 
avut dreptate. 

— Nu ştiu ce să spun, recunoscu Frodo. Mie mi s-a părut 
că totul s-a potrivit de minune, dar nu-mi cere să explic în 
ce fel. Eram pe jumătate adormit când ai început şi parcă s- 
a alcătuit totul din ceva ce tocmai visam. Abia către sfârşit 
m-am dumirit că tu erai cel care cânta. 

— Cu adevărat este greu să rămâi treaz aici, dar numai 
până te obişnuieşti. Nu vreau să spun că hobbiţii ar 
deprinde vreodată pe de-a-ntregul pofta elfilor pentru 
muzică şi poezie şi poveşti. Din câte mi-am dat seama, le 
place la fel de mult ca mâncarea, chiar mai mult, aş 
îndrăzni să zic. Petrecerea o să ţină încă o vreme. Ce-ar fi 
să ne furişăm afară şi să stăm tihniţi de vorbă? 

— Putem? 

— Cum de nu. Ăştia-s puşi pe zaiafet, nu pe treburi 
serioase. Hai să mergem, numai să nu prindă careva de 


veste. 

Se ridicară amândoi şi se retraseră neauziţi în umbrele 
încăperii, îndreptându-se spre una dintre uşi. Pe Sam îl 
lăsară în urmă, adormit buştean şi cu un zâmbet pe faţă. Cu 
toate că se bucura de faptul că Bilbo era cu el, Frodo simţi o 
undă de regret când ieşiră din Sala Focului. Chiar când 
păşiră peste prag, o voce clară începu să cânte: 

A Elbereth Gilthonie, silivren penna miriel o menel aglar 
elenath! 

Na-chaered palan-diriel o galadhremmin ennorath, 
Fanuilos, le linnathon nef aear, şi nef aearon! 

Pentru o clipă, Frodo se opri locului, privind peste umăr. 
Elrond se afla în jilţul său, pâlpâirea focului îi cădea peste 
chip precum lumina verii peste copaci. Alături de el şedea 
Domnița Arwen. Spre mirarea lui, Frodo văzu că Aragorn 
stătea lângă ea; pelerina îi era desfăcută, lăsând să se 
zărească ceea ce părea a fi o za elfă, iar pe piept îi 
strălucea o stea. Cei doi vorbeau împreună, şi dintr-o dată 
lui Frodo i se năzări că domniţa se răsuceşte spre el şi 
lumina ochilor ei se pironeşte din depărtare asupra lui, 
străpungându-i inima. 

Rămase țintuit locului ca vrăjit, în vreme ce suavele silabe 
ale cântecului elf picurau precum nestematele din țesătura 
melodiei şi a vorbelor. 

— E un cântec închinat lui Elbereth, spuse Bilbo. Îl vor 
cânta laolaltă cu alte cântece ale Tărâmului Binecuvântat, şi 
nu de puţine ori în noaptea asta. Să mergem. 

Îl conduse pe Frodo înapoi în cămăruţa lui. Fereastra 
dădea spre grădini, spre miazăzi, peste râpa Urşilor. 
Stătură aşa, în dreptul ferestrei, uitându-se la stelele 
strălucitoare de deasupra pădurilor ce ascundeau răpi 
abrupte, şi vorbind cu glasuri şoptite. Nu mai povestiră 
despre cele multe şi mărunte din îndepărtatul Comitat, şi 
nici despre umbrele întunecoase şi primejdiile ce-i 
înconjurau, ci despre lucrurile minunate pe care amândoi le 
zăriseră în lumea largă, despre elfi, stele şi copaci, şi 


despre toamna blândă a strălucitorului an, pogorâta peste 
păduri. 

După o oarecare vreme se auzi un ciocănit în uşă. 

— Să-mi fie cu iertare, zise Sam, iţindu-şi capul prin 
crăpătură, dar mă-ntrebam de n-aveţi cumva vreo 
trebuinţă. 

— Şi nouă să ne fie cu iertăciune, Sam Gamgee, răspunse 
Bilbo. Să ghicesc, oare, că vrei să spui că stăpânul tău 
trebuie să se culce? 

— Păi, domnu' Bilbo, mâine dis-de-dimineaţă se ţine un 
sfat, aşa am auzit, şi stăpânu' abia s-a sculat azi din pat 
pentru prima oară. 

— Ai dreptate, Sam, râse Bilbo. Poţi s-o iei din loc şi să-i 
spui lui Gandalf că stăpânul s-a culcat. Noapte bună, Frodo. 
Binecuvântat fie Cerul, că tare m-am bucurat să te revăd. 
Nici o altă seminţie nu-i întrece pe hobbiţi când e să stai de 
vorbă aşa cum trebuie cu cineva. Îmbătrânesc tot mai mult 
şi-ncep să mă-ntreb dacă o să mai apuc să citesc capitolele 

pe care le vei adăuga tu poveştii noastre. Noapte bună. 
Cred că am să ies puţin la plimbare, să mă uit din grădină la 
stelele lui Elbereth. Somn uşor. 

Chapter 16 Sfat la Elrond acasă. 

A doua zi, Frodo se trezi devreme, simțindu-se înviorat şi 
pe deplin sănătos. Străbătu terasele lungi construite 
deasupra zgomotoaselor ape ale Râului Urşilor şi privi 
soarele palid şi rece care se înălța peste munţii îndepărtați, 
lucind în jos, pieziş, prin ceața străvezie şi argintie; roua de 
pe frunzele galbene sclipea, iar plasele păianjenilor 
scăpărau în fiece tufiş. Sam mergea tăcut alături, 
adulmecând aerul şi uitându-se când şi când, cu mirare în 
ochi, la înălțimile semeţe de la Răsărit. Zăpada albă 
acoperea crestele. 

La o cotitura a aleii dădură peste Gandalf şi Bilbo, aşezaţi 
pe o bancă tăiată în piatră, cufundaţi în vorbă. 

— Salutare! Bună dimineaţa, îl întâmpină Bilbo. Gata 
pregătiţi pentru marele Sfat? 


— Gata pregătiţi pentru orice, răspunse Frodo. Dar cel 
mai mult îmi doresc să umblu azi şi să explorez valea. Mi-ar 
plăcea să pătrund în pădurile alea de pin. 

— Poate mai târziu, zise Gandalf. Deocamdată nu putem să 
ne facem nici un plan. Avem multe de auzit şi de hotărât azi. 

În timp ce vorbeau, un clopot răsună deodată cu un 
clinchet de cleştar. 

— E clopotul ce ne cheamă la Sfatul lui Elrond! strigă 
Gandalf. Să mergem. Tu şi Bilbo sunteţi aşteptaţi. 

Frodo şi Bilbo îl urmară în grabă pe vrăjitor de-a lungul 
aleii întortocheate ce ducea spre casă; în urma lor, nepoftit 
şi uitat, tropăia Sam. 

Gandalf îi conduse pe terasă unde, cu o seară înainte, 
Frodo îşi găsise prietenii. Lumina dimineţii senine de 
toamnă inundase întreaga vale. Vuietul apelor învolburate 
se înălța din albia înspumată până sus la el. Păsările cântau 
şi o pace binecuvântată se întindea peste întreg pământul. 
Lui Frodo, fuga lui presărată cu primejdii şi zvonurile 
întunericului ce se năşteau în lumea din afară păreau de- 
acum doar amintirile unui vis chinuit; dar chipurile întoarse 
spre a-i întâmpina atunci când păşiră înăuntru erau 
înnourate. 

Elrond se afla acolo, şi mulţi alţii şedeau în tăcere în jurul 
lui. Frodo îi zări pe Glorfindel şi Gloin; într-un colţ stătea de 
unul singur Pas Mare, îmbrăcat în straiele lui de drum vechi 
şi roase. Elrond îl trase pe Frodo spre un jilţ de lângă el şi-l 
prezentă celorlalţi cu aceste vorbe: 

— El, prieteni, este hobbitul Frodo, fiul lui Drogo. Puţini au 
ajuns până la noi trecând prin primejdii mai mari sau cu o 
solie mai grabnică. 

După care îi arătă şi-i numi pe cei pe care Frodo nu-i 
întâlnise până atunci. Un gnom mai tânăr, de-o parte a lui 
Gloin: chiar fiul lui, Gimli. Lângă Glorfindel erau alţi câţiva 
sfetnici din casa lui Elrond, al căror mai-mare era Erestor; 
împreună cu el se afla Galdor, un elf din Limanurile Cenuşii, 
care venise cu solie de la Cirdan, Marangozul. Mai era şi un 


elf străin, cu straie verzi şi cafenii, Legolas pe nume, sol 

venit din partea tatălui său, Thranduil, Regele Elfilor din 
Codrul Întunecat de la Miazănoapte. Şi aşezat ceva mai 

retras se găsea un bărbat înalt, cu trăsături frumoase şi 
nobile, păr negru şi ochi cenuşii, mândru la înfăţişare şi 

aspru la căutătură. 

Era îmbrăcat şi încălţat ca pentru a merge călare; şi, cu 
adevărat, deşi straiele îi erau bogate, iar mantia căptuşita 
cu blană, toate erau colbuite şi mânjite de pe urma unei 
lungi călătorii. În jurul gâtului avea un colier de argint 
încrustat cu o singură nestemată albă; cârlionţii îi erau 
tăiaţi până pe umeri. De cingătoare atârna un corn mare, 
cu vârf de argint, care acum stătea pus pe genunchii lui. 
Străinul se uită cu o privire dintr-o dată mirata la Bilbo şi la 
Frodo. 

— EI, zise Elrond, adresându-i-se lui Gandalf, e Boromir, 
un om de la Miazăzi. A sosit în zorii cenugşii ai acestei 
dimineţi şi doreşte să se sfătuiască împreună cu noi. L-am 
rugat să ni se alăture, căci aici va găsi răspuns la întrebările 
sale. 

Nu e nevoie să se înşiruie în paginile de faţă tot ceea ce s-a 
spus şi s-a chibzuit în timpul Sfatului. S-au zis multe despre 
cele întâmplate în lumea largă, mai cu seamă la Miazăzi, şi 
pe meleagurile întinse la răsărit de Munţi. Despre acestea 
Frodo auzise dinainte nenumărate zvonuri; dar povestea lui 
Gloin era cu totul nouă pentru el, astfel că atunci când vorbi 
gnomul, el stătu numai ochi şi urechi. Din cele spuse de 
Gloin, se vădea că, deşi din mâinile gnomilor ieşeau lucruri 
măiestrit meşteşugite, inimile gnomilor din Muntele 
Singuratic erau neliniştite. 

— Mulţi ani au trecut, povesti Gloin, de când umbra 
tulburării a cuprins poporul nostru. Dincotro venea această 
n-am putut să ne dumirim de la bun început. Felurite vorbe 
au prins să fie şoptite în taină: se spunea că noi eram sortiţi 
să sălăşluim într-un cotlon, când în lumea cea mare se 
găseau mult mai multe minunâţii şi comori. Unii vorbeau de 


Moria: lucrările cele măreţe şi nemaivăzute ale strămoşilor 
noştri, cărora pe limba noastră li se spune Khazad-dum; şi 
aceleaşi veşti vesteau că, în sfârşit, eram destui şi ne stătea 
în puteri să ne reîntoarcem acolo. 

Gloin oftă. 

— Moria! Moria! Minune a Lumii de la Miazănoapte! Prea 
în adânc am sfredelit acolo, până am trezit teama cea fără 
de nume. Multă vreme au zăcut pustii casele cele mari, 
după ce-au fugit copiii lui Durin. Şi uite că iarăşi vorbeam 
despre asta, cu alean, dar şi cu teamă; căci nici un gnom n- 
a cutezat să treacă de uşile acelui Khazad-dum minunat în 
timpul vieţii multor regi, afară doar de Thror, iar ela pierit. 
Într-un târziu însă, Balin a dat ascultare zvonurilor şi 
şuşotelilor şi s-a hotărât să se ducă; cu toate că Dain nu s-a 
îndurat să-i îngăduie plecarea, Balin i-a luat cu sine pe Ori 
şi Oin şi pe alţi mulţi dintre ai noştri şi cu toţii au pornit-o 
spre miazăzi. 

Ce povestesc acum s-a petrecut în urmă cu treizeci de ani. 
O vreme am tot primit veşti, şi erau bune: solii spuneau că 
se pătrunsese în Moria şi că acolo se pornise o lucrare 
măreaţă. După care s-a aşternut tăcerea şi de atunci nici o 
altă ştire n-a mai ajuns până la noi din Moria. 

Însă acum un an, un sola sosit la Dain, dar nu din Moria - 
ci din Mordor: un călăreț în noapte, care l-a chemat pe Dain 
la poartă: Seniorul Sauron cel Mare, spunea el, dorea 
prietenia cu noi. În schimbul acesteia, ne dăruia Inele, aşa 
cum dăduse şi alte dăţi. Şi voia cu deosebire să afle cât mai 
iute veşti despre hobbiţi, ce fel de seminţie erau şi unde îşi 
aveau sălaşurile. "Căci Sauron ştie, zicea el, că pe unul 
dintre ei l-ai cunoscut cândva." 

Auzind aşa ceva, tare ne-am neliniştit, dar n-am dat nici un 
răspuns. Apoi el şi-a coborât vocea fioroasă, ehei, şi-ar fi 
îndulcit-o dacă ar fi putut: "Ca o dovadă umilă a prieteniei 
tale, Sauron îţi cere doar atât, mai zicea el, să-l găseşti pe- 
acest bandit, ăsta a fost cuvântul lui, şi să iei de la el, cu 
voia sau cu de-a sila, un inel mic, cel mai neînsemnat inel 


din câte se află, pe care l-a furat el odată. E o nimica toată 
ce-ţi cere Sauron, şi o mărturie a bunei tale credinţe. 
Găseşte-l, şi trei inele pe care seniorii gnomilor le-au avut în 
străvechime vă vor fi înapoiate, iar tărâmul Moriei va fi al 
vostru pentru totdeauna. Află doar veşti despre jefuitor, 
dacă mai trăieşte şi unde anume, şi vei primi răsplată mare 
şi prietenia veşnică a Seniorului. De te împotriveşti, nu va fi 
bine. 'Te împotriveşti?" 

Şi la aceste vorbe, vocea lui a părut mai degrabă a sâsâit 
de şarpe, şi toţi cei care ne aflam în preajmă ne-am 
cutremurat, dar Dain a zis: "Nici da, nici ba nu zic. Trebuie 
să cumpănesc la această solie şi la înţelesul ei ascuns sub 
haina asta frumoasă". 

"Cumpăneşte, dar nu prea îndelung", i-a zis el. 

"Cât îmi va lua este în puterea mea să hotărăsc", i-a-ntors- 
o Dain. 

"Nu pentru multă vreme", a mai zis călăreţul şi a dispărut 
în întuneric. 

Din acea noapte, grele tare au mai fost inimile mai-marilor 
noştri. N-aveam trebuinţă de glasul fioros al solului pentru 
a pricepe că în vorbele lui era şi ameninţare, şi vicleşug; 
căci apucaserăm să aflăm că puterea care intrase din nou în 
Mordor nu se schimbase şi din străvechimi a fost cu trădare 
faţă de noi. De două ori s-a reîntors solul şi a plecat fără să 
primească răspuns. A treia şi ultima dată, aşa spune el, va 
urma curând, până să se sfârşească anul. 

Astfel că, în cele din urmă, Dain m-a trimis să-l înştiinţez 
din timp pe Bilbo că duşmanul îl caută, şi să aflu, dacă s-o 
putea, de ce doreşte el acest inel, ultimul dintre inele. 
Totodată, dorim sfatul lui Elrond. Căci Umbra creşte şi vine 
tot mai aproape. Descoperim că solii au fost trimişi şi la 
Regele Brand din Vale, iar el se teme. Ne gândim cu grijă 
mare ca nu cumva să se supună. Războiul bate încă de- 
acum la hotarele sale de la răsărit. Dacă nu dăm nici un 
răspuns, s-ar putea ca Duşmanul să pună în mişcare 


oamenii aflaţi sub comanda sa pentru a-l lua cu asalt pe 
regele Brand şi totodată pe Dain. 

— Ai făcut bine că ai venit, spuse Elrond. Azi ai să auzi tot 
ce vei avea nevoie ca să înţelegi cam ce urmăreşte 
Duşmanul. Altceva nimic nu puteţi face decât să rezistaţi, cu 
sau fără speranţă. Dar nu sunteţi singuri. Vei afla că 
necazurile voastre sunt doar o parte din necazurile întregii 
lumi apusene. Inelul! Ce vom face cu Inelul, ultimul dintre 
inele, flecuşteţul acela după care râvneşte Sauron? Este 
osânda pe care trebuie s-o cumpănim bine. 

Acesta este şi rostul pentru care v-am chemat aici. Chemat 
e un fel de-a zice, căci nu eu v-am chemat la mine, străinilor 
de pe meleaguri îndepărtate. Voi aţi venit şi v-aţi întâlnit 
negândit de iute, din voia sorții, după cât se pare. Şi totuşi, 
lucrurile nu stau chiar aşa. Mai bine să fiţi încredinţaţi că 
aşa a fost rânduit ca noi, cei care şedem aici, şi nimeni 
altcineva, trebuie să aflăm cum să salvam lumea de la 
pieire. 

Astfel că vom spune pe şleau tot ceea ce a fost ascuns de 
toţi în afara câtorva, până în această zi. Şi mai întâi, ca toţi 
să priceapă unde zace pericolul, Povestea Inelului va fi 
spusă de la bunul început până în această clipă. Eu voi fi cel 
care-o va începe, dar poate că alţii o vor încheia. 

După aceste vorbe, toţi ascultară cum Elrond, cu vocea sa 
răspicată, spuse despre Sauron şi Inelele Puterii, şi despre 
meşteşugirea lor în timpul celui de-al Doilea Ev al lumii 
străvechi. Într-o oarecare măsură, povestea lui era 
cunoscută de câţiva dintre cei aflaţi acolo, dar întreaga 
poveste n-o ştia nimeni, şi multe perechi de ochi se aţintiră 
asupra lui Elrond cu teamă şi mirare când îl auziră vorbind 
de fierarii elfi din Eregion şi despre prietenia lor cu Moria şi 
setea lor de cunoaştere, prin mijlocirea căreia îi prinsese 
Sauron în capcana lui. Căci în acele vremi nu-l priveau a fi o 
fiinţă a răului, astfel că i-au primit cu bucurie ajutorul şi au 
devenit neîntrecuţi în dibăcie, în timp ce el le-a aflat toate 
tainele, i-a trădat şi, fără să prindă nimeni de veste, a făurit 


în Muntele de Foc acel Inel ce avea să le fie stăpân. Doar 
Celebrimbor i-a ghicit gândul, drept care le-a ascuns pe 
cele Trei pe care le făcuse el însuşi; şi a fost război, ţara a 
rămas pustiită, iar poarta Moriei s-a închis. 

De atunci, în mulţii ani care-au trecut, Sauron n-a făcut 
altceva decât să ia urma Inelului; dar cum această istorie 
este spusă în altă parte, aşa după cum Elrond însuşi a 
consemnat-o în cărţile sale de istorii, nu este locul s-o 
înşiruim aici. Căci este lungă, plină de fapte mari şi vitejeşti, 
şi, cu toate că Elrond nu s-a lungit defel cu vorba, Soarele 
se urcase bine pe boltă şi dimineaţa se apropia de ceasul 
amiezii atunci când el sfârşi de istorisit. 

Despre Numenor povesti mai pe urmă, despre gloria şi 
decăderea acestei ţări şi despre întoarcerea Regilor 
oamenilor pe Pământul-de-Mijloc, ieşind din adâncurile 
Mării, aduşi de aripile furtunilor, ca mai apoi Elendil cel 
înalt şi fiii săi preaputernici, Isildur şi Anarion, să devină 
mari seniori; şi Tărâmul de la Miazănoapte l-au 
preschimbat ei în Arnor, iar pe cel de la Miazăzi în Gondor, 
deasupra gurilor râului Anduin. Dar Sauron din Mordor i-a 
atacat, şi aşa a ajuns să se încheie Ultima Alianţă dintre Elfi 
şi Oameni, şi oştirile lui Gil-galad şi Elendil au fost chemate 
sub arme în Arnor. 

Ajuns aici cu povestea, Elrond se opri din vorbit şi oftă. 

— Parcă văd şi acum splendoarea flamurilor lor, continuă 
el. Îmi aduceau în minte gloria Zilelor de Odinioară şi Oştile 
lui Beleriand, atât de mulţi prinți şi căpetenii de seamă se 
strânseseră. Şi totuşi, nu tot atât de mulţi şi de mândri ca 
atunci când a fost zdrobit Thangorodrim şi când elfii au 
socotit că răul se sfârşise o dată pentru totdeauna, dar n-a 
fost să fie aşa. 

— Chiar îţi aminteşti? îi scăpă lui Frodo întrebarea cu voce 
tare fără să vrea, într-atât era de uluit. Dar credeam - şi se 
opri o clipă fâstăcit, atunci când Elrond se răsuci spre el - 
credeam că Gil-galad a căzut cu mult mai multă vreme în 
urmă. 


— Cu adevărat aşa a fost, răspunse Elrond cu o voce 
groasă. Doar că amintirile mele se întorc departe în timp, 
până în Zilele de Odinioară. Earendil a fost seniorul meu, 
cel care s-a născut în Gondolin înainte de pieirea acestei 
ţări; iar mama mea a fost Elwing, fiica lui Dior, fiul lui 
Luthien din Doriath. Am fost martor la trei evuri în partea 
de apus a lumii, la multe înfrângeri şi la multe victorii 
nerodnice. 

Am fost pristavul lui Gil-galad şi am însoţit oastea lui. Am 
fost la Bătălia de la Dagorlad înaintea Porţii Negre din 
Mordor, unde am ieşit învingători; căci nimeni nu se putea 
pune împotriva Suliţei lui Gil-galad şi a Săbiei lui Elendil, 
Aiglos şi Narsil se numeau acestea. Ultima bătălie în care 
am luptat a fost pe povârnişurile de la Orodruin, acolo unde 
s-a stins Gil-galad, şi unde a căzut Elendil, iar Narsil s-a 
despicat sub trupul lui; dar Sauron însuşi a fost înlăturat de 
pe tron şi Isildur a tăiat Inelul de pe mâna lui cu ciotul de 
tăiş ce mai rămăsese din sabia tatălui său şi l-a luat pentru 
sine. 

Auzind aceasta, străinul Boromir îl întrerupse strigând: 

— Vasăzică asta s-a întâmplat cu Inelul! Dacă o asemenea 
poveste ar fi fost spusă pe meleagurile de la Miazăzi, de 
mult ar fi fost dată uitării. Despre Marele Inel am aflat de la 
cel al cărui nume nu-l rostim; doar că noi gândeam că Inelul 
a pierit de pe faţa pământului o dată cu năruirea primului 
său regat. Şi-acum aud că Isildur l-a luat. Asta da, veste. 

— Din păcate, aşa este, îşi reluă Elrond vorba. Isildur l-a 
luat, cum n-ar fi trebuit s-o facă. Atunci ar fi trebuit să fie 
azvârlit înapoi în focul lui Orodruin, în care fusese făurit. 
Dar puţini au băgat de seamă ce făcea Isildur. El singur s-a 
aflat lângă tatăl său în acea ultimă şi devastatoare bătălie; 
şi în preajma lui Gil-galad s-au aflat numai Cirdan şi cu 
mine. Dar Isildur cu nici un chip n-a dat ascultare sfaturilor 
noastre. 

"Pe acesta îl voi păstra ca răscumpărare pentru tatăl şi 
fratele meu", a zis el; astfel că puteam noi să zicem orişice, 


el l-a luat şi al lui a fost. Dar curând Inelul l-a trădat, 
aducându-i moartea; din care pricina la Miazănoapte i se 
spune Blestemul lui Isildur. Dar poate că moartea a fost răul 
cel mai mic ce i s-ar fi putut întâmpla. 

Doar la Miazăzi s-a aflat despre toate acestea, şi de către 
foarte puţini. Aşa că nu e de mirare, Boromir, că n-aţi auzit 
nimic. Din prăpădul de pe Câmpiile Vesele, unde a pierit 
Isildur, doar trei bărbaţi s-au mai întors vreodată trecând 
Munţii înapoi după lungi pribegii. Unul dintre aceştia a fost 
Ohtar, cavalerul lui Isildur, care aducea rămăşiţele săbiei lui 
Elendil; le-a adus lui Valandil, moştenitorul lui Usildur, care, 
copil fiind la acea vreme, rămăsese acasă, aici, în Vâlceaua 
Despicată. Narsil însă se despicase, lumina tăişului ei se 
stinsese pentru totdeauna şi nicicând n-a mai fost făurit 
altul asemenea. 

Nerodnică am spus că a fost victoria Ultimei Alianțe? Nu 
întru totul, şi totuşi nu şi-a atins țelul. Sauron fusese pus cu 
botul pe labe, dar nu şi nimicit. Inelul său pierdut era, dar 
nu şi distrus. Turnul Întunecimii ajunsese în ruină, dar 
temeliile sale tot acolo se aflau; căci fuseseră zidite cu 
puterea Inelului şi, atâta vreme cât acesta se mai afla pe 
pământ, ele vor dura. Elfi şi oameni viteji şi prieteni de-ai 
lor făr' de număr au pierit în război. Anarion a fost răpus, 
Isildur a fost răpus; Gil-galad şi Elendil se stinseseră. 
Nicicând nu se va mai ivi o asemenea însoţire de elfi şi 
oameni; căci oamenii se înmulţesc şi Primii Născuţi se 
împuţinează şi cele două seminţii se înstrăinează una de 
alta. Şi din acea zi seminţia din Numenor a început să 
decadă şi anii vieților lor să se scurteze. 

După război şi după măcelul de pe Câmpiile Verzi, oamenii 
din Apusime sunt tot mai puţini, şi Annuminas, oraşul lor de 
pe malul Lacului Evendim, a căzut în ruină; urmaşii lui 
Valandil s-au strămutat şi s-au aşezat în Fornost, pe 
Gruiurile înalte de la Miazănoapte, dar şi acel loc este acum 
părăsit. Oamenii îi spun Stăvilarul Morților şi se tem să 
pună piciorul pe acel meleag. Căci poporul lui Arnor s-a 


risipit care-ncotro şi vrăjmaşii i-au secerat şi stăpânirea lor 
a trecut şi-n urmă-le au rămas doar coline verzi printre 
dealurile înierbate. 

La Miazăzi, regatul Gondor a durat şi-a tot durat; şi o 
vreme splendoarea lui s-a făcut tot mai mare, amintind 
oarecum de puterea regatului Numenor, înainte să fi pierit. 
Turnuri înalte clădite de locuitorii săi, fortărețe de neînvins, 
porturi pentru nenumărate corăbii; şi coroana înaripată a 
Regilor oamenilor era privită cu venerație de multe 
neamuri vorbind tot atâtea limbi. Oraşul de căpetenie era 
Osgiliath, Citadela Stelelor, prin mijlocul căruia curgea 
Râul. Şi tot ei au construit Minas Ithil, Turnul Lunii care 
Răsare, la răsărit, pe un umăr al Munţilor Umbrei; iar la 
apus, la poalele Munţilor Albi, alt turn au construit, Minas 
Anor, Turnul Soarelui care Apune. Acolo, în curţile Regelui 
creştea un copac alb, din sămânţa acelui copac adus de 
Isildur de peste apele cele adânci, şi înainte de aceasta 
sămânţa acelui copac din Eressa se trăsese, chiar mai 
înainte, din Apusul cel mai de la Apus, din Ziua dinaintea 
vremurilor când lumea a fost tânără. 

Dar anii Pământului-de-Mijloc treceau iute, şi neamul lui 
Meneldil, fiu al lui Anarion, s-a stins. Copacul s-a veştejit, iar 
sângele locuitorilor din Numenor s-a amestecat cu acela al 
unui neam de oameni mai neînsemnat. Apoi timpul s-a oprit 
deasupra zidurilor Mordorului şi făpturi întunecate s-au 
furişat înapoi în Gorgoroth. Şi a venit o vreme când făpturi 
rele au venit de oare-unde şi, cucerind Minas Ithil, s-au 
aşezat acolo, prefăcându-l într-un sălaş de temut; Minas 
Morgul i se spune acum, Turnul Vrăjitoriilor. Apoi Minas 
Anor şi-a preschimbat numele în Minas Tirith, Turnul 
Străjii, şi aceste două oraşe s-au aflat mereu în război, dar 
Osgiliath ce se găsea între ele a rămas pustiu şi ruinele sale 
erau bântuite de umbre. 

Aşa a fost timp de multe vieţi de-ale oamenilor. Doar că 
Seniorii din Minas Tirith sunt şi azi pe picior de luptă, 
ţinând piept duşmanilor noştri, apărând Râul de la 


Argonath şi până la Mare. Şi iată că am ajuns să isprăvesc 
acea parte a poveştii pe care am vrut s-o spun. Căci în zilele 
lui Isildur, Inelul Stăpân n-a mai fost ştiut de nimeni unde se 
află, iar cele Trei au scăpat de sub puterea lui. Numai uite 
că în ultima vreme ele se află din nou în primejdie, căci acel 
Unu a fost găsit. Alţii vor vorbi despre cum a fost găsit, căci 
rolul meu a fost neînsemnat. 

Tăcu, iar Boromir se ridică de îndată în picioare, înalt şi 
mândru în faţa lor. 

— Îngăduie-mi, Stăpâne Elrond, zise el, întâi să adaug şi 
eu câte ceva la povestea despre Gondor; căci cu adevărat 
din Ţara lui Gondor am venit până aici. Şi ar fi bine ca toţi 
să ştie ce se petrece acolo. Puţini, socotesc eu, au 
cunoştinţă despre faptele noastre şi prin urmare n-au cum 
şti despre ce-i aşteaptă dacă nu vom izbândi. 

Să nu vă închipuiţi că în Ţara Gondor se iroseşte sângele 
celor din Numenor, şi nici mândria şi demnitatea lor n-au 
fost date uitării. Mulțumită vitejiei noastre, seminţia cea 
sălbatică de la Soare-Răsare este şi-acum înfrânată, iar 
grozăvia din Morgul este ţinută departe; doar astfel sunt 
păstrate pacea şi libertatea pe meleagurile de dincolo de 
noi, dinspre Apus. Dar dacă Râul ce noi îl apărăm va cădea 
în mâini vrăjmaşe, ce va fi atunci? 

Şi uite că acel ceas pare să nu fie prea departe. Fum se 
înalţă din nou din Orodruin, numit de noi Muntele Osândei. 
Puterea Tărâmului Negru se înteţeşte şi straşnic ne mai 
apasă. Când s-a întors Duşmanul, poporul nostru a fost 
alungat din Thilien, ţara noastră preafrumoasă la răsărit de 
Râu, cu toate că ne-am păstrat o fortăreață acolo şi un corp 
de oştire. Dar chiar în acest an, în zilele lui iunie, s-a pornit 
pe neaşteptate război împotriva noastră dinspre Mordor şi 
am fost alungaţi. Ne-au copleşit, atât de mulţi erau, căci 
Mordor s-a aliat cu Răsăritenii şi cu sângerosul Haradrim; 
dar nu din pricina numărului lor am fost înfrânți. Ci se afla 
acolo o putere pe care n-o simţiserăm niciodată înainte. 


Unii spuneau că putea fi văzută, precum un călăreț uriaş şi 
negru, o umbră întunecată în lumina lunii. Oriunde se ivea, 
un fel de nebunie îi cuprindea pe vrăjmaşi, în schimb ai 
noştri, până şi cei mai viteji, erau cuprinşi de spaimă, încât 
cal şi călăreț se dădeau bătuţi şi-o rupeau la sănătoasa. 
Doar o mână din oştirea noastră de la răsărit s-a mai întors, 
distrugând ultimul pod ce încă se mai afla în mijlocul 
ruinelor din Osgiliath. 

M-am aflat în compania ce-a apărat podul, până când s-a 
năruit în spatele nostru. Doar patru s-au salvat înotând: 
fratele meu şi cu mine, şi alţi doi. Dar noi luptam şi mai 
departe, apăram tot ţărmul apusean al râului Anduin; şi cei 
ce stau la adăpost dincolo de noi ne ridică în slăvi ori de 
câte ori aud de numele nostru: multe laude, însă prea puţin 
ajutor. Doar dinspre Rohan se mai îndreaptă spre noi 
oameni atunci când îi chemăm. 

În ceasul acesta rău am venit cu solie până la Elrond, 
străbătând multe leghe presărate cu primejdii: timp de o 
sută zece zile am călătorit de unul singur. Numai că eu nu 
aliaţi de război caut. Puterea lui Elrond stă în înţelepciunea 
lui, nu în arme, aşa se zice. Am venit să cer un sfat şi 
descâlcirea unor vorbe tare nedesluşite. Căci în ajunul unui 
atac neaşteptat fratele meu a avut un vis pe când dormea 
un somn chinuit, iar mai apoi acelaşi vis i-a tulburat somnul 
adeseori, şi o dată mi s-a arătat şi mie. 

În acel vis se făcea că bolta de la răsărit se întunecă şi un 
tunet se auzea tot mai răsunător, dar la Apus o lumină 
palidă se întrezărea pe cer şi din ea am auzit o voce, 
îndepărtată şi totuşi răspicată, care striga: 

Căută Sabia ce-a fost despicată, Se-ascunde în Imladris, în 
valea ciudată; 

Vor fi date şi sfaturi de gurile vrednice, Decât străjile din 
Morgul cu mult mai puternice. 

Arăta-se-vor semne prin ceruri deşarte Despre Sfârşitul 
care nu e departe, Căci Blestemul lui Isildur se va trezi din 
ceaţă Şi Pitic-Piticuţul va ieşi în faţă. 


Puţin am putut pricepe noi din aceste vorbe şi ne-am dus 
să i le spunem tatălui nostru, Seniorul din Minas Tirith, căci 
el cunoaşte istoriile din Gondor. Atât s-a priceput să ne 
spună, anume că Imladris era în străvechime un nume dat 
de elfi unei văi îndepărtate la miazănoapte, unde trăia 
Elrond cel pe jumătate elf, cel mai învăţat dintre ştiutorii de 
istorii. Astfel că fratele meu, văzând cât de fără de nădejde 
era nevoia în care ne aflăm, s-a arătat nerăbdător să dea 
ascultare visului şi să caute acel Imladris; dar cum calea era 
îndoielnică şi cu primejdii nenumărate, am hotărât să 
pornesc eu în această călătorie. Tata şi-a călcat pe inimă 
când mi-a îngăduit să plec şi mult am umblat apoi pe 
drumuri uitate, căutând casa lui Elrond, de care mulţi 
auziseră, dar puţini ştiau unde se află. 

— Şi aici, în casa lui Elrond, vei afla destule cât să te 
limpezeşti, spuse Aragorn, ridicându-se în picioare. 

Îşi aruncă spada pe masa ce se afla în faţa lui Elrond şi toţi 
văzură că lama îi era despicată în două. 

— lată Sabia care s-a Despicat, spuse el. 

— Şi cine eşti tu, şi ce legaturi ai cu Minas Tirith? vru să 
ştie Boromir, uitându-se cu uimire la faţa suptă a 
Pribeagului şi la pelerina lui roasă de vreme. 

— Ele Aragorn, fiul lui Arathorn, îl lămuri Elrond, şi se 
trage, prin nenumărați strămoşi, din fiul lui Isildur Elendil, 
din Minas Ithil. El este căpitanul Dunedainilor de la 
Miazănoapte, şi puţini au rămas în zilele noastre din acel 
neam. 

— Atunci al tău este, şi nicidecum al meu, strigă Frodo 
uluit, sărind în picioare ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Inelul 
să-i fie cerut de îndată. 

— Scoate Inelul la lumină, Frodo, îi ceru Gandalf solemn. A 
sosit clipa. Ridică-l să-l vedem, şi atunci Boromir va înţelege 
şi celelalte vorbe ale ghicitorii sale. 

Cineva sâsâi, cerând linişte, şi toţi ochii se întoarseră spre 
Frodo. Teama şi ruşinea puseseră pe neaşteptate stăpânire 
pe el; şi simţea o mare strângere de inimă să arate Inelul şi 


chiar scârbă să-l atingă. Ar fi vrut să fie undeva departe de 
acel loc. Inelul străluci şi sclipi atunci când îl înălţă cu mână 
tremurătoare dinaintea tuturor. 

— lată Blestemul lui Isildur, rosti Elrond. 

Ochii lui Boromir se aţintiră scăpărând asupra inelului de 
aur. 

— Piticuţul, murmură el. Să înţeleg că sfârşitul pentru 
Minas Tirith e aproape? Dar atunci de ce să căutăm o spadă 
frântă? 

— Cuvintele nu însemnau sfârşitul pentru Minas Tirith, 
spuse Aragorn. Dar cu adevărat se apropie un sfârşit şi 
fapte măreţe. Căci sabia care s-a despicat este sabia lui 
Elendil şi s-a despicat sub trupul lui când a căzut. A fost 
păstrată cu sfinţenie de urmaşii săi, în timp ce tot cea 
rămas moştenire de la el s-a pierdut; căci ştiam de la 
străbunii noştri că va fi să o făurim încă o dată atunci când 
se va fi găsit Inelul, Blestemul lui Isildur. Şi-acum că ai 
văzut sabia pe care o căutai, ce urmează să ceri? Casa lui 
Elendil doreşti poate să se întoarcă pe meleagurile 
Gondorului? 

— N-am fost trimis să cer o favoare, ci doar să caut tâlcul 
unei ghicitori, răspunse Boromir mândru. E adevărat că 
suntem strânşi cu uşa, iar Spada lui Elendil ne-ar fi de-un 
ajutor nesperat - dacă un asemenea lucru ar putea într- 
adevăr să iasă din umbrele trecutului. 

Se uită încă o dată la Aragorn, şi privirea îi era grea de 
îndoială. 

Frodo simţi că Bilbo, care se afla alături de el, începea să- 
şi piardă răbdarea. Era limpede că situaţia în care era pus 
prietenul său îl irita. Se ridică deodată în picioare şi 
izbucni: 

Nu-i aur tot ce străluceşte. 

Nu toţi sunt rătăciţi fără viaţă. 

Ce-i tare nu se învecheşte, Şi rădăcini adânci nu-ngheaţă. 

Cenuşa-ncinge foc deodată, Lumini iau umbrele la goană. 

Ca nou tăişul rupt se-arată, Şi regi, acei fără coroană. 


— Poate că versurile nu-s dintre cele mai bune, dar sunt 
cele nimerite - dacă ai nevoie de încă o dovadă după 
vorbele lui Elrond. Dacă pentru asta ai făcut o călătorie de 
o sută una zile, atunci fă bine şi ia-le în seamă. 

Şi Bilbo se aşeză cu un mârâit. 

— Eu am compus versurile astea, îi şopti el lui Frodo, 
pentru Dunadan, când mi-a povestit întâia dată povestea 
lui. Aproape că mi-aş dori să nu mi se fi isprăvit aventurile şi 
să fi putut merge cu el atunci când va veni vremea să se 
ducă. 

Aragorn zâmbi către el; apoi se întoarse iarăşi spre 
Boromir. 

— Eu unul te iert pentru îndoiala ce-o arăţi, spuse el. Prea 
puţin mă asemăn la chip cu Elendil şi Isildur aşa cum sunt 
înfăţişaţi în piatră, în toată măreţia lor, în sălile din 
Denethor. Eu nu-s decât urmaşul lui Isildur, nu Isildur 
însuşi. Am dus o viaţă neîndurătoare şi lungă; şi leghele ce 
se numără de aici până în Gondor sunt doar o fărâmă din 
neînchipuit de multele mele călătorii. Am trecut mulţi munţi 
şi multe râuri, de bătut am bătut multe şesuri, până hăt- 
departe în ţările Rhun şi Harad, unde stelele ne sunt 
străine. 

Dar casa mea, atâta şi aşa cum este, se află la 
Miazănoapte. Căci acolo au trăit urmaşii lui Valandil, într-o 
linie neîntreruptă din tată-n fiu, timp de multe generaţii. 
Zilele noastre s-au întunecat, iar noi ne-am risipit; dar sabia 
a ajuns în mâinile unui nou stăpân. Şi iată ce-ţi voi spune 
ţie, Boromir, înainte să isprăvesc. Singuratici suntem noi, 
Pribegii din pustietate, vânătorii, dar întotdeauna îi vom 
vâna pe slujitorii Duşmanului; căci se găsesc în multe locuri, 
nu numai în Mordor. 

Ascultă, Boromir, dacă ar fi fost Gondor o fortăreață 
trainică, altul ne-ar fi fost jocul. Multe lucruri rele sunt pe 
lume, cărora zidurile voastre puternice şi săbiile 
strălucitoare nu le pot sta împotrivă. Ştiţi prea puţine 
despre tărâmurile ce se întind dincolo de hotarele voastre. 


Vorbeşti despre pace şi libertate? Cei de la Miazănoapte nu 
le-ar fi cunoscut de n-am fi fost noi. l-ar fi răpus teama. Dar 
când lucruri întunecoase ies dintre dealurile nelocuite sau 
se furişează afară din pădurile neînsorite şi dau de noi, o 
rup la fugă din calea noastră. Ce drumuri ar mai cuteza 
careva să străbată, ce siguranţă ar mai fi în ţinuturile 
liniştite, sau noaptea în casele oamenilor simpli, dacă 
Dunedainii ar dormi sau ar fi coborât cu toţii în mormânt? 

Şi cu toate astea, nouă ni se aduc mai puţine mulţumiri 
decât vouă. Drumeţii ne privesc cu ochi răi, iar sătenii 
născocesc porecle pline de dispreţ pentru noi. "Pas Mare" 
îmi zice un grăsan ce locuieşte la o zi depărtare de căile 
bătute de vrăjmaşi la vederea cărora i s-ar opri inima-n 
piept sau care i-ar preface în praf şi pulbere orăşelul, de n- 
ar fi păzit cu străşnicie zi şi noapte. Dar lăsam lucrurile aşa 
cum sunt. Dacă neştiutorii trăiesc fără griji şi teamă, 
neştiutori să rămână, iar noi în taină vom veghea să-şi ducă 
astfel viaţa mai departe. Aceasta a fost menirea seminţiei 
mele, în vreme ce anii s-au lungit şi iarba a crescut. 

Şi uite că lumea se schimbă acum încă o dată. Un alt ceas 
răsună. Blestemul lui Isildur a fost găsit. Lupta ne bate la 
uşa. Spada va fi făurită ca nouă. lar eu voi veni la Minas 
Tirith. 

— Spui că Blestemul lui Isildur a fost găsit, zise Boromir. 
Am văzut un inel strălucitor în mâna Piticuţului; numai că 
Isildur a pierit înainte să fi început evul acestei lumi, aşa se 
spune. De unde ştiu înţelepţii că acest inel este al lui? Şi 
cum de s-a păstrat de-a lungul atâtor ani, până a fost adus 
aici de un sol atât de ciudat? 

— 'Ţi se vor spune toate acestea, îi făgădui Elrond. 

— Dar nu acum, te rog, jupâne, scânci Bilbo. Soarele a 
ajuns la ceasul amiezii şi simt o nevoie năprasnică de ceva 
care să-mi dea puteri. 

— Pe tine nu te-am poftit încă să vorbeşti, zâmbi Elrond. 
Dar o fac acum. Hai. Spune-ne povestea ta. Şi dacă n-ai 
apucat să-ţi pui în versuri istorisirea, poţi să ne-o zici cu 


vorbe nemeşteşugite. Cu cât va fi mai scurtă, cu atât mai 
degrabă te vei putea înviora. 

— Prea bine, acceptă Bilbo. Voi face precum m-ai rugat. 
Dar voi spune povestea adevărată. Şi de sunt pe-aici dintre 
cei care m-au auzit spunând-o altfel - aruncă o privire 
piezişă spre Gloin - îi voi ruga s-o uite şi să mă ierte. N-am 
dorit, în acele zile, decât să-i conving pe toţi că eram de 
drept stăpânul comorii şi astfel să scap de numele de hoţ ce 
mi se dăduse. Dar poate că acum înţeleg lucrurile ceva mai 
bine. Orice-ar fi fost atunci, iată ce s-a întâmplat. 

Pentru unii aflaţi în sală, povestea lui Bilbo era cu totul 
nouă, drept care ascultau cu uimire, în vreme ce bătrânul 
hobbit, nicidecum nemulţumit, le spunea aventura sa cu 
Gollum de la cap la coadă. N-a lăsat deoparte nici o singura 
ghicitoare. Şi ar fi povestit şi despre petrecere şi dispariţia 
sa din Comitat, dacă i s-ar fi îngăduit; dar Elrond ridică 
mâna. 

— Bine povestit, prietene, însă pentru acum e destul. Ne 
ajunge să ştim că Inelul a fost trecut lui Frodo, moştenitorul 
tău. Lasă-l pe el să spună mai departe. 

Mai puţin dornic să vorbească decât Bilbo, Frodo le spuse 
despre tot ce făcuse cu Inelul din ziua în care intrase în 
grija sa. Fiecare etapă a călătoriei sale din Hobbiton şi până 
la Vadul Urşilor fu descusută şi cumpănită şi tot ce-şi putea 
aminti despre Călăreţii Negri fu întors pe toate feţele. Într- 
un târziu se aşeză la loc în jilţul său. 

— Nu te-ai descurcat rău, i se adresă Bilbo. Ai fi putut 
scoate o poveste bună, dacă nu te-ar fi întrerupt ăştia tot 
timpul. Am încercat să-mi fac nişte însemnări, dar va trebui 
să le revedem amândoi ceva mai târziu, dacă e să le pun pe 
hârtie. Se pot scoate nu ştiu câte capitole din ce-ai păţit 
până să ajungi aici. 

— Da, povestea este lungă, îi dădu Frodo dreptate. Dar 
încă nu mi se pare încheiată. Vreau să mai aflu multe 
lucruri, mai cu seamă despre Gandalf. 


Galdor de Ia Limanuri, care şedea în apropierea lui, îi auzi 
cuvintele. 

— Că bine zici! strigă el şi, răsucindu-se spre Elrond, 
spuse: înţelepţii or fi având pricinile lor întemeiate să fie 
încredinţaţi că inelul tinerelului ăstuia e cu adevărat Marele 
Inel despre care se vorbeşte de atâta vreme, chiar dacă 
acest lucru pare greu de crezut de către cei ce ştiu mai 
puţin. Dar nu s-ar putea să aflăm şi dovezile? Şi aş mai pune 
o întrebare: Cum rămâne cu Saruman? E învăţat, cunoaşte 
Istoria Inelului, cu toate acestea nu este aici cu noi. El ce 
sfat ne dă - dacă are habar de ceea ce ne-a fost dat să 
auzim aici? 

— Întrebările tale, Galdor, au legătură între ele, răspunse 
Elrond. Nu le-am dat deoparte şi vor primi răspuns. Dar pe 
acestea e rândul lui Gandalf să le lămurească; iar pe elam 
să-l rog să vorbească la urmă, pentru că lui i se cuvine cea 
mai mare cinste şi, în aceste privinţe, el este cel care ştie 
cel mai bine totul. 

— Unii dintre noi, Galdor, spuse Gandalf, ar putea crede că 
veştile aduse de Gloin şi urmărirea lui Frodo sunt îndeajuns 
dovezi că inelul hobbitului este un lucru de mare preţ în 
ochii Duşmanului. Cu toate acestea, este doar un inel. Pe 
cele Nouă le ţine Nazgul. Cele Şapte sunt duse departe sau 
distruse. (Auzindu-l, Gloin tresări, dar nu spuse nimic.) 
Despre cele Trei ştim şi noi. Ce este atunci acesta de-aici, ca 
Duşmanul să-l dorească atât? 

Cu adevărat, mult timp s-a scurs între Râu şi Munte, între 
pierdere şi regăsire. Dar golul din ştiinţa înţelepţilor a fost 
umplut în cele din urmă. Prea încet, totuşi. Căci Duşmanul 
ne-a urmat îndeaproape, chiar mai îndeaproape decât m- 
am temut. Dar e bine că abia în anul ăsta, în vara asta, după 
cât se pare, a aflat întregul adevăr. 

Unii îşi vor aminti că acum mulţi ani eu însumi am cutezat 
să trec pragul Necromantului din Don Guldur, să-i cercetez 
în taină ştiinţa, şi astfel să aflu că temerile noastre erau 
adevărate: el însuşi nu era altul decât Sauron, Duşmanul 


nostru din străvechime, care căpăta încă o dată formă şi-şi 
strângea din nou puterile. Şi sunt şi dintre cei care-şi vor 
aminti că Saruman ne-a povăţuit să nu-l atacăm pe faţă, 
astfel că vreme îndelungată n-am făcut altceva decât să 
stăm cu ochii pe el. În cele din urmă, cum umbra lui Sauron 
creştea, Saruman nu s-a mai împotrivit şi Sfatul şi-a adunat 
toate forţele şi a alungat răul din Codrul Întunecimii - şi 
asta s-a petrecut chiar în anul în care a fost găsit acest Inel: 
un noroc tare ciudat, dacă a fost cu adevărat noroc. 

Dar întârziasem prea mult, aşa cum prevestise Elrond. 
Sauron stătuse şi el la pândă şi se pregătise de cu vreme 
împotriva atacului nostru, cârmuind Ţinutul Mordor de 
departe, ajutat de cei din Minas Morgi, unde trăiau cei 
Nouă slujitori ai săi, şi asta până a fost totul pregătit. Atunci 
abia s-a dat bătut în faţa noastră, dar numai s-a prefăcut că 
fuge, căci curând după aceea s-a refugiat în Turnul 
Întunericului şi s-a dat în vileag. Şi tot atunci s-a adunat 
sfatul pentru ultima oară; căci aflaserăm de-acum că ceea 
ce căuta el cu atâta înfrigurare era acest Inel. Ne-am temut 
că avea cunoştinţe de care noi nu prinsesem de veste. Dar 
Saruman a zis că nu şi a repetat ceea ce ne spusese şi 
înainte: anume că acest Unu nu va mai fi nicicând găsit pe 
Pământul-de-Mijloc. 

"Dacă e să pun răul înainte, ne-a zis, atunci Duşmanul ştie 
că noi nu-l avem, că s-a pierdut şi pierdut a rămas. Dar ce-a 
fost pierdut o dată mai poate fi găsit, aşa gândeşte el. 
Teamă să n-aveţi. Nădejdea asta a lui e o amăgire. Oare n- 
am cercetat chiar eu acest lucru în amănunţime? Inelul a 
căzut în apele Marelui Anduin; şi cu multă vreme în urmă, 
în timp ce Sauron zăcea dormind, a fost dus pe Râu la vale, 
până în Mare. Acolo să-l lăsaţi să zacă până la sfârşit." 

Gandalf tăcu şi privirile lui se îndreptară spre răsărit, 
dincolo de verandă, spre tancurile îndepărtate ale Munţilor 
Ceţoşi, la ale căror poale largi zăcea pitită de atâta vreme 
primejdia ce ameninţa lumea. Scoase un oftat. 


— Atunci am greşit eu, spuse el. M-am lăsat convins de 
vorbele lui Saruman cel înţelept; ar fi trebuit să caut 
adevărul mai curând. Şi primejdia în care ne aflam acum ar 
fi fost mai mică. 

— Toţi am greşit, zise Elrond, şi dacă n-ai fi stat tu de 
strajă, poate că întunericul ne-ar fi înghiţit de mult cu totul. 
Dar, continuă. 

— Din prima clipă am avut o presimţire, cu toate că, din 
câte ştiam, n-aş fi avut nici un motiv, spuse Gandalf mai 
departe, şi am dorit să descopăr cum a încăput acest obiect 
pe mâinile lui Gollum şi de când. Aşa că m-am pus la pândă, 
socotind că n-o să treacă multă vreme şi tot o să iasă din 
întunecime, ca să-şi caute comoara. Şi cu adevărat a ieşit, 
dar nu ştiu cum de n-am prins de veste, şi dus a fost. Iar 
apoi, vai! nu mi-am mai bătut capul cu asta, doar stăteam 
de veghe şi aşteptam, aşa cum am făcut cu toţii prea 
adesea. 

Timpul a trecut şi alte griji s-au ivit, până când bănuielile 
mele s-au preschimbat dintr-o dată în frică. De unde 
provenea Inelul hobbitului? lar dacă frica mea avea temei, 
ce anume trebuia făcut cu el? Trebuia să cumpănesc aceste 
două lucruri. Dar încă nu vorbisem nimănui despre teama 
mea, ştiind cât de periculoasă era o şoaptă scăpată la 
timpul necuvenit şi dusă mai departe. În toate lungile 
războaie purtate cu Turnul Întunericului, trădarea ne fu- 
sese cel mai mare vrăjmaş. 

Asta s-a întâmplat acum şaptesprezece ani. Curând mi-am 
dat seama că iscoade de tot felul, chiar şi fiare şi păsări, se 
adunaseră în jurul Comitatului, şi teama mea a crescut. I- 
am chemat în ajutor pe Dunedaini, care s-au pus şi ei de 
veghe; şi mi-am mărturisit temerile lui Aragorn, 
moştenitorul lui Isildur. 

— Iar eu, interveni Aragorn, l-am sfătuit să luăm urma lui 
Gollum, chiar dacă părea să fie prea târziu. Şi întrucât, 
după judecata mea, moştenitorul lui Isildur trebuia să se 


străduiască să îndrepte greşeala lui Isildur, am pornit 
alături de Gandalf în căutarea cea lungă şi fără de speranţă. 

După aceste vorbe, Gandalf le spuse cum răscoliseră ei 
Ţara Pustietăţii în lung şi-n lat, până hăt departe, spre 
Munţii Umbrei şi spre îngrăditurile Mordorului. 

— Acolo am auzit vorbindu-se despre el, ceea ce ne-a făcut 
să bănuim că se ascunsese o vreme lungă în dealurile 
întunecate; dar n-a fost chip să dăm de el, şi atunci a 
început să mă cuprindă disperarea, în deznădejdea aceea a 
mea, m-am gândit să încerc să fac ceva, iar dacă 
izbândeam, poate că nu mai avea să fie nevoie să-l căutăm 
pe Gollum. Însuşi inelul îmi putea dovedi dacă într-adevăr 
era acel Inel şi nu altul. Mi-au venit în minte cuvinte ce se 
rostiseră la Sfat: cuvintele lui Saruman, pe care le auzisem 
doar cu o ureche la acea vreme. Acum însă le auzeam 
răspicat în inima mea. 

"Cele Nouă, cele Şapte, cele Trei, spusese el, îşi au fiecare 
dintre ele nestemata lui. Nu şi acel Unu. Acesta era rotund 
fără altă podoabă, la fel cu oricare alt inel mai puţin preţios; 
dar făurarul lui a încrustat anumite semne pe el, pe care cei 
pricepuţi se prea poate să mai fie în stare să le desluşească 
şi să le citească." 

Care erau acele semne, nu spusese. Cine le putea şti? 
Doar făurarul. Şi Saruman? Dar, oricât de multe ar fi ştiut 
el, trebuie că le învățase la rândul său de undeva. Care altă 
mână, în afară aceleia a lui Sauron, mai ţinuse acest inel, 
înainte să se fi pierdut? Doar mâna lui Isildur. 

Stăpânit de acest gând, am renunţat la urmărire şi m-am 
dus cât am putut de iute în Gondor. În zilele de demult, 
membrii ordinului meu erau primiţi cu braţele deschise 
acolo, iar Saruman cu deosebire. Adeseori stătuse vreme 
îndelungată că oaspete al Seniorului Oraşului. Seniorul 
Denethor însă nu s-a arătat la fel de încântat să mă vadă şi 
a cam scrâşnit din dinţi când mi-a îngăduit să-i cercetez 
pergamentele şi cărţile. 


"Dacă, aşa precum spui, nu doreşti altceva decât să cauţi 
mărturii despre vremurile apuse şi despre începuturile 
Oraşului, eşti liber să citeşti! mi-a zis el. Căci pentru mine 
ceea ce a fost este mai puţin întunecat decât ceea ce va fisă 
vină, şi grija mea asta e. Dar dacă nu dovedeşti mai multă 
pricepere decât Saruman, care a stat îngropat aici ca să 
scarmene totul d'a fir a păr, nu vei găsi nimic din ce nu-mi 
este mie prea bine cunoscut, eu, care sunt stăpânul tuturor 
învățăturilor şi poveştilor acestui Oraş." 

Aşa mi-a spus Denethor. Şi totuşi între grămezile lui de 
arhive se aflau multe pe care puţini mai sunt în ziua de azi 
în stare să le citească, chiar şi dintre învățații cei mai 
învăţaţi, căci scrisurile şi limbile lor au devenit de neînțeles 
pentru cei de acum. Ascultă la mine, Boromir, în Minas 
Tirith încă se găseşte - necitit de nimeni altcineva în afară 
de mine şi de Sauron, după ce nici regii n-au izbutit - un 
pergament întocmit chiar de Isildur însuşi. Căci Isildur, 
după războiul din Mordor, nu s-a întors drept acasă, aşa 
cum au povestit unii. 

— Poate unii de la Miazănoapte, îl întrerupse Boromir. 
Toată lumea din Gondor ştie că mai întâi s-a dus în Minas 
Anor, unde a locuit o vreme la nepotul său Meneldil, 
povăţuindu-l despre tot ce trebuia să ştie înainte să lase pe 
mâinile lui conducerea Regatului de la Miazăzi. Atunci a 
însămânţat acolo ultima sămânță din Copacul Alb, în 
amintirea fratelui său. 

— Dar tot atunci a făcut şi acest pergament, îşi reluă 
Gandalf vorba; şi asta nu s-a ţinut minte în Gondor, după cât 
se pare. Căci pergamentul vorbeşte despre Inel, şi astfel a 
scris Isildur acolo: 

Marele Inel se va duce acum ca moştenire în Regatul de la 
Miazănoapte; însă va rămâne mărturie scrisă despre el aici 
în Gondor, unde se află moştenitori ai lui Elendil, pentru 
vremurile când amintirea acestor mari fapte se va fi şters. 

După aceste vorbe, Isildur descria Inelul aşa cum îl găsise: 


Era fierbinte când l-am luat întâia dată, fierbinte ca un 
tăciune, şi mâna mi s-a pârlit, încât tare mi-e teamă că 
nicicând nu voi mai scăpa de durerea pe care mi-a pricinuit- 
o. Dar chiar în vreme ce scriu, prinde să se răcească şi pare 
că se face mai mic, fără să-şi piardă forma sau frumuseţea. 
Înscrisul de pe el, care întâi a fost la fel de limpede ca o 
flacăra purpurie, piere, abia de se mai poate desluşi. 
Caligrafia se asemuieşte cu aceea a elfilor din Eregion, căci 
aici în Mordor nu au litere pentru o lucrătură atât de fină; 
limba, însă, e neştiută mie. Mă bate gândul că ar fi o limbă 
vorbită pe Tărâmul Întunecat, căci îmi pare plină de 
scârbăvnicii şi aspră. Ce răutăţi spune nu pot eu să ştiu; dar 
am să pun pe hârtie semnele, ca nu cumva să se stingă 
dincolo de orice putinţă de-a le desluşi. Poate că Inelul 
tânjeşte după fierbinţeala mâinii lui Sauron, care, aşa 
neagră cum era, ardea ca focul, şi astfel Gil-galad a fost 
nimicit; şi gândesc că, dacă aurul ar fi încă o dată încins, 
scrisul ar apărea cu limpezime. Dar eu unul n-am să cutez 
să fac nici un rău acestui obiect: singurul o adevărată 
minunăţie din tot ce-a făurit Sauron. Pentru mine e 
nepreţuit, chiar dacă-l câştig prin mare suferinţă. 

— După ce-am citit aceste cuvinte, continuă Gandalf, 
căutarea mea a luat sfârşit. Căci scrisul transpus pe 
pergament era întocmai aşa cum bănuise Isildur, în limba 
vorbită în Mordor şi de către slujitorii Turnului. Şi ce stătea 
scris pe Inel se ştia de mult. Căci în ziua în care Sauron 
pusese pentru prima oară Inelul pe deget, Celebrimbor, 
făuritorul celor Trei, îl simţise şi de departe îl auzise rostind 
vorbele acelea, astfel că îi aflase toate gândurile ticăloase. 

Am plecat din Denethor de îndată, dar chiar în vreme ce 
mă îndreptam spre miazănoapte, mi-au venit veşti din 
Lorien, anume că Aragorn trecuse pe acolo şi dăduse peste 
acea creatură numită Gollum. Astfel că mai întâi m-am dus 
să-l întâlnesc pe el şi să-i aud povestea. Prin ce pericole de 
moarte trecuse de unul singur, nici cu gândul nu 
îndrăzneam să gândesc. 


— Prea multe n-am ce să povestesc, zise Aragorn. Când 
ajungi să trebuiască să treci prin dreptul Porții Negre sau 
să calci sub tălpi florile ucigătoare din Valea Morgul, atunci 
poţi să te aştepţi la primejdii cu ghiotura. Într-un târziu mă 
cuprinsese chiar şi pe mine disperarea, aşa că am pornit-o 
înapoi spre casă. Şi, ce să vezi, norocul îmi scoate în cale 
taman ceea ce căutam: urmele unor tălpi moi pe malul unui 
iaz mocirlos. Erau proaspete, se vedea limpede că cine 
trecuse pe-acolo se grăbise, şi nu spre Mordor, ci tocmai în 
cealaltă parte. M-am luat după ele de-a lungul Smârcurilor 
Morților şi deodată îl văd. M-am apropiat pe furiş de un 
heleşteu stătut, m-am uitat atent în apă, după ce umbrele 
serii s-au adâncit îndeajuns, şi am pus mâna pe Gollum. Era 
acoperit cu o mâzgă verde. Mă tem că n-o să mă aibă 
niciodată la suflet, căci m-a muşcat, iar eu nu m-am purtat 
cu îndurare faţă de el. Nimic n-am reuşit să scot din gura 
lui, decât doar urmele dinţilor. Pot să spun că acea parte a 
călătoriei, întoarcerea acasă, a fost cea mai rea dintre 
toate, pentru că a trebuit să-l păzesc zi şi noapte şi să-l fac 
să meargă înaintea mea, după ce-i legasem o frânghie de 
gât şi-i băgasem un căluş în gură, până ce s-a îmblânzit de 
tot din pricină că-l ţinusem fără apă şi mâncare, şi tot aşa 
până la Codrul Întunecimii. Când în sfârşit am ajuns acolo, l- 
am dat pe mâna elfilor, căci aşa ne înţeleseserăm să fac; şi 
zău că m-am bucurat să scap de el, într-atât puţea de 
cumplit. Eu unul nădăjduiesc să nu-l mai văd vreodată în 
faţa ochilor; Gandalf, însă, după ce-a venit, a stat multe 
ceasuri de vorbă cu el. 

— Da, multe şi secătuitoare, dar nu fără de folos. Întâi 
pentru că ceea ce mi-a povestit despre cum pierduse inelul 
se potrivea cu povestea pe care ne-a spus-o Bilbo aici, 
pentru prima oară întocmai aşa cum s-a întâmplat; dar asta 
avea prea puţină însemnătate pentru mine, căci adevărul îl 
ghicisem singur. Ceea ce-am aflat atunci şi nu ştiusem 
înainte a fost că inelul lui Gollum a ieşit din apele Râului cel 
Mare foarte aproape de Câmpiile Vesele. Şi am mai aflat că 


fusese al lui vreme îndelungată. Puterea inelului îi lungise 
anii peste adevărata lor măsură; dar acea putere doar Râul 
cel Mare o stăpâneşte. 

Şi dacă aceasta nu este îndeajunsă dovadă, Galdor, mai 
este şi cealaltă încercare de care am amintit. Pe acest inel 
ţinut în sus pentru ca ochii voştri să-l vadă, rotund şi 
neîmpodobit, semnele pomenite de Isildur mai pot fi citite, 
dacă vreunul dintre voi are curajul să pună pentru câteva 
clipe inelul de aur în foc. Întocmai cum am făcut eu, şi iată 
ce-am citit: 

Ash nazg durbatuluk, ash nazg gimbatul, ash nazg 
thrakatuluk agh burzum-ishi krimpatul. 

Schimbarea din vocea vrăjitorului îi uimi pe toţi. Dintr-o 
dată devenise amenințătoare, puternică, dură ca o piatră. O 
umbră păru să treacă peste soarele din înalt şi veranda se 
întunecă preţ de-o clipă. 'Toţi tremurară înfioraţi şi elfii îşi 
astupară urechile. 

— Nicicând până acum n-a cutezat vreo voce să rostească 
vorbe în această limbă în Imladris, Gandalf cel Sur, spuse 
Elrond după ce umbra trecu şi toţi răsuflară uşuraţi. 

— Şi să tragem nădejde că nici nu vor mai fi rostite 
vreodată în acest loc, răspunse Gandalf. Dar n-am să-ţi cer 
iertare, jupâne Elrond. Căci dacă această limbă nu va fi 
curând auzită în toate ungherele Apusului, atunci să nu ne 
mai îndoim de adevărul celor rostite de înţelepţi: comoara 
Duşmanului ascunde răutatea lui întreagă; şi în ea zace o 
mare parte din forţa lui din străvechime. Din Anii cei Negri 
se trag vorbele auzite de Făurarii din Eregion, când au 
înţeles că au fost trădaţi: 

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, Să le ferece 
pe toate, astfel să le stăpânească. 

Şi să mai ştiţi, prieteni, că asta nu-i tot ce am aflat de la 
Gollum. Nu-l trăgea inima să vorbească, iar povestea lui era 
încâlcită rău, dar nu încăpea nici o îndoială că s-a dus în 
Mordor, iar acolo tot ce ştia i-a fost smuls cu sila. Astfel că 
Duşmanul ştie că acel Unu a fost găsit şi că de multă vreme 


se află în Comitat; slujitorii lui i-au luat urma până aproape 

de uşa noastră, prin urmare va afla şi el curând, poate că şi 
ştie de-acum, chiar în timp ce eu rostesc aceste cuvinte, că-l 
avem aici, cu noi. 

O vreme nimeni nu scoase un cuvânt, până când, într-un 
târziu, Boromir spuse: 

— Ziceai că e o creatura mică, Gollum ăsta? Mică, dar 
mare când e să facă rău. Ce s-a ales de el? Ce soartă i-ai 
hărăzit? 

— E în închisoare, atât, răspunse Aragorn. A suferit mult. 
Nu am nici o îndoială că a fost chinuit şi teama de Sauron e 
adânc înfiptă în inima lui. Cu toate acestea, eu unul sunt 
bucuros că-i pus la loc sigur şi păzit de elfii cei veghetori 
din Codrul Întunecimii. Răutatea lui e mare şi-i dă o forţă pe 
care n-ai bănui că zace într-o fiinţă atât de pricăjită şi 
stafidită. Şi ar putea să mai facă mult rău şi acum, dacă ar fi 
liber. Sunt sigur că i s-a îngăduit să plece din Mordor 
pentru că i s-a încredinţat o misie blestemată. 

— Vai nouă! Vai nouă! strigă Legolas, pe al cărui chip bălai 
de elf se citea disperarea. A sosit vremea să vă aduc la 
cunoştinţă pricina ce m-a adus aici. Veştile nu-s bune, dar 
abia acum am înţeles cât de rele vi se vor părea. Smeagol, 
căruia i se spune Gollum, a scăpat. 

— Scăpat? strigă Aragorn. Chiar că-s veşti proaste. Mă 
tem că o să ne căim amarnic. Cum de s-a putut să ne înşele 
încrederea seminţia lui Thranduil? 

— Nu din pricina slăbirii pazei, se apără Legolas. Poate că 
din prea multă bunătate. Ne temem că prizonierul a primit 
ajutor din partea altora, care au prins de veste despre ceea 
ce facem mai mult decât am fi dorit. Am păzit creatura zi şi 
noapte, după cum ne ceruse Gandalf, chit că eram frânţi de 
oboseală. Gandalf însă ne spunea să nu ne pierdem 
nădejdea, era încredinţat că fiinţa asta se va îmblânzi, iar 
noi n-aveam sufletul s-o ţinem o veşnicie în temniţa 
subpământeană, unde ar fi început iarăşi să-şi clocească 
gândurile negre. 


— Cu mine n-aţi fost la fel de îndurători, sări Gloin, 
străfulgerându-l cu privirea, căci îşi amintise cum stătuse 
prizonier în beciurile de sub sălile palatelor elfice. 

— Lasă asta, îl opri Gandalf. Nu-l întrerupe, te rog, dragul 
meu Gloin. O greşeală ruşinoasă, e drept, dar şi-au 
răscumpărat-o de mult. Dacă e să ne-apucăm acum să 
scoatem la lumină toate neînțelegerile dintre elfi şi gnomi, 
atunci mai bine isprăvim cu Sfatul ăsta. 

Gloin se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, iar Legolas 
continuă: 

— În zilele când vremea era frumoasă, îl scoteam pe 
Gollum la plimbare prin pădure; era un copac înalt acolo, 
crescut la o mare depărtare de toţi ceilalţi, în care-i plăcea 
să se caţăre. Adeseori îl lăsam să se cocoaţe până sus de 
tot, unde simţea vântul suflând; dar de fiecare dată puneam 
pe cineva de strajă jos, la poala copacului. Într-una din zile 
n-a mai vrut să coboare, iar Străjerii n-au vrut să urce după 
el: învățase cum să se prindă de crengi cu picioarele şi 
mâinile; astfel că am stat de strajă până târziu în noapte. 

A fost chiar în noaptea aceea de vară, fără lună şi fără 
stele, când orcii ne-au atacat pe nepusă masă. I-am alungat 
noi, nu-i vorbă; oricât ar fi fost ei de mulţi şi de fioroşi, 
veneau de dincolo de munţi şi nu erau deprinşi cu pădurile. 
Când bătălia a luat sfârşit, am descoperit că prizonierul 
nostru dispăruse, iar cei pe care-i pusesem de strajă zăceau 
căsăpiţi sau fuseseră luaţi ostatici. Atunci am înţeles că 
puseseră la cale atacul anume ca să-l elibereze pe Gollum şi 
că el ştiuse de atac dinainte. Cum de s-a putut întâmpla aşa 
ceva, nu ne este limpede nici acum; dar Gollum e o creatură 
vicleană, iar iscoadele Duşmanului nebănuit de multe. 
Fiinţele întunecate pe care le alungaserăm în toamna 
anului Dragonului s-au întors şi mai numeroase, iar Codrul 
Întunecimii a devenit iarăşi un loc blestemat, fără doar de 
meleagul pe care se află regatul nostru. 

N-am izbutit să punem din nou mâna pe Gollum. I-am găsit 
urmele printre cele nenumărate ale orcilor, se înfundau 


adânc în Pădure, spre miazăzi. Dar nu după multă vreme le- 
am pierdut şi pe astea, iar mai departe n-am cutezat să 
mergem; căci curând am fi ajuns în Doi Guldur, un tărâm şi 
mai blestemat; într-acolo nu ne îndreptăm nicicând paşii. 

— Asta e, s-a dus, oftă Gandalf. N-avem vreme să pornim 
încă o dată în căutarea lui. N-are decât să facă ce-o pofiti. 
Dar îmi vine să cred că o să mai aibă de jucat un rol pe care 
nici el însuşi, nici Sauron nu-l bănuiesc. lar acum, continuă 
Gandalf, o să răspund la celelalte întrebări ale lui Galdor. 
Cum a rămas cu Saruman? Ce sfaturi ne dă el, când ne 
aflăm la o asemenea ananghie? Această poveste trebuie s-o 
spun de la un capăt la celălalt, căci numai lui Elrond i-am 
împărtăşit-o şi atunci în câteva cuvinte, dar veţi vedea că se 
leagă de tot ceea ce vom hotări aici. Este ultimul capitol din 
Povestea Inelului, atât cât s-a petrecut până acum. 

La sfârşitul lui iunie mă găseam în Comitat, dar mintea mi- 
era adumbrită de un nor de nelinişte, astfel că am pornit-o 
călare spre hotarele de la miazăzi ale micului ţinut; căci 
presimţeam o primejdie, ce mi-era încă tăinuită, însă părea 
să se apropie tot mai mult. Acolo m-au ajuns din urmă ştiri 
despre războaie şi înfrângeri în Gondor, şi când am auzit de 
Umbra Neagră, mi-a îngheţat inima în piept. De întâlnit n- 
am întâlnit altceva decât câţiva fugari veniţi de la 
Miazănoapte; însă parcă citeam în ei o teamă de care nu 
voiau să vorbească. De acolo m-am îndepărtat către răsărit 
şi către miazănoapte, urmând Drumul Verde; nu departe de 
Bree, am dat peste un călător care şedea pe un dâmb la 
marginea drumului, şi un cal păştea alături. S-a dovedit a fi 
Radagast Cafeniul, care odată a locuit în Rhosgobel, 
aproape de hotarele Pădurii Întunecimii. Face parte din 
ordinul meu, dar nu-l mai văzusem de multă vreme. 

"Gandalf! a strigat el văzându-mă. Tocmai în căutarea ta 
am pornit. Doar că-s străin prin părţile astea. Tot ce ştiam 
era că ai putea fi găsit într-un ţinut sălbatic ce poartă un 
nume barbar, Comitatul." "Ştii bine ce ştii, i-am zis. Dar nu 
vorbi astfel de te vei întâlni cu locuitorii acestui ţinut. Te afli 


aproape de hotarele Comitatului. Şi ce doreşti de la mine? 
îmi vine să cred că este ceva foarte important. Nu mi te 
amintesc să-ţi placă să călătoreşti, afară doar dacă te 
împinge nevoia." "Am o solie ce nu poate să aştepte. Veştile 
pe care ţi le aduc sunt rele." 

S-a uitat în jur, ca şi cum tufişurile ar fi putut să aibă 
urechi, apoi a şoptit: "Nazgul. Cei Nouă au părăsit hotarele. 
Au trecut Râul în taină şi se îndreaptă către apus. Şi-au luat 
înfăţişarea de călăreţi înveşmântaţi în negru." 

Atunci am înţeles că teama mă stăpânise fără s-o ştiu. 

"Înseamnă că Duşmanul e la mare ananghie sau 
urmăreşte ceva, a mai zis Radagast, dar ce anume îl 
împinge să cerceteze meleagurile astea îndepărtate şi 
pustii, n-am habar." "Cum adică?" l-am întrebat, 
nepricepând ce voia să spună. 

"Mi s-a zis că, oriîncotro se îndreaptă, Călăreţii întreabă 
de o ţară numită Comitatul." "Comitatul", am zis eu, cuprins 
de disperare. Căci până şi înţelepţi se tem să ţină piept 
celor Nouă, atunci când sunt adunaţi laolaltă sub comanda 
acelei căpetenii haine a lor. Ce rege mare fusese el pe 
vremuri, şi ce mare vraci, ca acum să stăpânească peste o 
ceată ucigaşă. 

"Cine ţi-a spus acestea? l-am întrebat. Cine te-a trimis?" 
"Saruman cel Alb. Şi m-a rugat să-ţi mai spun că e gata să 
te ajute dacă ai nevoie, dar trebuie să-i ceri acum ajutorul, 
altfel va fi prea târziu." 

Vorbele lui mi-au renăscut speranţa, căci Saruman cel Alb 
este cel mai mare în ordinul meu. De bună seamă că 
Radagast e-un vrăjitor vrednic de toată lauda, maestru al 
formelor şi al jocurilor de nuanţe; şi ştie toate tainele 
plantelor şi ale fiarelor, iar zburătoarele îi sunt cei mai 
apropiaţi prieteni. Dar Saruman de multă vreme cercetează 
tainele Duşmanului însuşi, astfel că adeseori am putut să i-o 
luăm înainte. Vicleşugurile lui Saruman ne-au ajutat să-l 
alungăm pe Duşman din Doi Guldur. Prin urmare, m-am 


gândit că poate găsise el niscaiva arme care să le vină de 
hac celor Nouă. 

"Mă voi duce la Saruman", am hotărât. 

"De e aşa, trebuie s-o porneşti de-ndată, a zis Radagast, 
căci am pierdut mult timp căutânduc-te şi zilele sunt 
numărate. Mi s-a spus să dau de tine înainte de Miezul 
Verii, şi iată că e Miezul Verii. Chiar de-ar fi să o porneşti la 
drum din locul ăsta, tot n-ai s-ajungi înainte ca cei Nouă să 
descopere ţara aia pe care o căuta ei. Eu însumi pornesc 
înapoi fără să mai zăbovesc." 

Şi cu aceste vorbe a încălecat şi a dat pinteni calului. 

"Stai puţin! am strigat. O să avem nevoie de ajutorul 
vostru şi de al tuturor celor care mi-l pot da. Trimite 
această solie a noastră sălbăticiunilor şi zburătoarelor care- 
ţi sunt prietene. Spune-le să le dea de ştire lui Saruman şi 
lui Gandalf de cum află ceva. Trimite solie până în Orthanc." 
"Aşa voi face", a spus el şi dus a fost, căci cei Nouă erau pe 
urmele lui. 

Nu m-am putut lua după el atunci şi acolo. Călărisem prea 
mult în ziua aceea şi eram la fel de ostenit ca şi calul meu; şi 
trebuia să cumpănesc la tot. Am rămas în Bree în noaptea 
aceea şi am hotărât că n-aveam vreme să mă întorc în 
Comitat. Nicicând n-am făcut o greşeală mai mare. 

I-am lăsat totuşi un mesaj lui Frodo şi l-am rugat pe 
prietenul meu hangiul să i-l trimită. Am pornit în zori; şi în 
cele din urmă am ajuns la sălaşul lui Saruman. Se găseşte 
departe la miazăzi, în Isengard, la capătul Munţilor Ceţoşi, 
în apropiere de Strunga Rohan. Boromir vă poate spune că 
e o vale largă ce se deschide între Munţii Ceţoşi şi 
povârnişurile cele mai nordice ale crestei Ered Nimrais, 
Munţii Albi, aflaţi în ţara lui. Însă Isengard e un inel de 
stânci pleşuve ce înconjoară asemenea unui zid o vale în 
mijlocul căreia se află un turn de piatră, numit Orthanc. Nu 
Saruman e cel care l-a construit, ci oamenii din Numenor, 
cu multă vreme în urmă; foarte înalt, tăinuind secrete 
nenumărate; cu toate acestea, nu arată a fi fost făcut de 


oameni pricepuţi. Nu se poate ajunge la el decât trecând 
prin inelul Isengard; iar în acest inel se află o singură 
poartă. 

Târziu într-o seară am ajuns la poartă, un fel de arc mare, 
scobit într-un zid de stâncă şi păzit cu străşnicie. Dar 
străjerii ştiau de venirea mea, aşa că mi-au spus că 
Saruman mă aştepta. Am trecut călare pe sub arc, poarta s- 
a închis neauzită în urma mea şi deodată m-a cuprins frica, 
fără să ştiu de ce. 

Am călărit până la poalele turnului şi m-am oprit în dreptul 
treptelor lui Saruman; acolo m-a întâmpinat chiar el şi m-a 
condus până sus de tot, în încăperea lui. Pe deget purta un 
inel. 

"Vasăzică, ai venit, Gandalf, mi-a spus el cu o voce gravă; 
în ochii lui, însă, mi s-a părut că văd o lumină albă, ca şi cum 
în inima lui râdea cu hohote de gheaţă. 

"Da, am venit. Am venit să-ţi cer ajutorul, Saruman cel 
Alb." 

Numele acesta părea să-l supere. 

"Chiar aşa, Gandalf cel Sur? a pufnit el în bătaie de joc. Să- 
mi ceri ajutorul? Nu s-a prea auzit ca Gandalf cel Sur să 
ceară ajutor cuiva, el care e atât de viclean şi de înţelept, şi 
umblă haihui prin te miri ce coclauri şi îşi vâră nasul peste 
tot, chiar dacă nu e treaba lui." 

L-am privit cu mirare. 

"Dacă nu mă-nşel, am zis, apele s-au tulburat într-aşa 
măsură, încât va fi nevoie de forţele noastre ale tuturor să 
se unească." "Se prea poate, dar ţi-a venit târziu acest 
gând. De când - stau eu şi mă întreb - ascunzi de mine, mai- 
marele Sfatului, un lucru atât de însemnat? Ce te-aduce 
acum din vizuina ta din Comitat?" "Cei Nouă au ieşit din 
nou la lumină, am răspuns. Au trecut Râul. Aşa mi-a spus 
Radagast." "Radagast, cel Cafeniu! a hohotit Saruman, fără 
să-şi mai ascundă disprețul. Radagast îmblânzitorul de 
Păsări! Radagast Nătăfleţul! Radagast Nebunul! A avut 
totuşi atâta minte cât să-şi joace rolul pe care i l-am 


încredinţat. Căci, iată-te, ai venit, şi ăsta a fost scopul soliei 
mele. Şi aici vei rămâne, Gandalf cel Sur, şi te vei odihni 
după atâtea călătorii. Căci eu sunt Saruman înțeleptul, 
Saruman Făuritorul de Inele, Saruman cel de Multe Culori!" 

Abia atunci l-am privit mai bine şi am văzut că straiele 
sale, care-mi păruseră albe, nu erau albe, ci croite dintr-o 
țesătură din multe culori, care licăreau şi-şi schimbau 
nuanțele la fiece mişcare a lui, zăpăcind privirile. 

"Albul îmi plăcea mai mult", i-am spus. 

"Albul! a rânjit el. E bun pentru început. Stofa albă poate fi 
vopsită. Pagina albă poate fi mâzgălită; lumina albă poate fi 
fărâmată." "Şi-atunci nu mai e albă. Şi cel care fărâmă un 
lucru numai ca să vadă ce este a părăsit calea înţelepciunii." 
"Nu-i nevoie să-mi vorbeşti ca unuia dintre neghiobii pe 
care ţi i-ai făcut prieteni, s-a înfuriat el. Nu te-am adus aici 
că să primesc sfaturi de la tine, ci ca să-ţi dau putinţa să 
alegi." 

S-a ridicat în picioare şi a început să declame, de-ai fi zis 
că ţinea un discurs pregătit cu mult înainte. 

"Zilele de Odinioară s-au dus. Acum trec Zilele de Mijloc. 
Şi încep Zilele 'Timpurii. Vremea elfilor s-a sfârşit, dar a 
venit vremea noastră: lumea oamenilor, pe care trebuie s-o 
conducem. Dar pentru asta avem nevoie de putere, puterea 
de-a pune în ordine toate lucrurile după vrerea noastră, în 
numele acelui bine pe care doar cei înţelepţi îl pot vedea. 

Şi ascultă bine, Gandalf, bătrânul meu prieten şi ajutor, a 
continuat el, apropiindu-se şi înmuindu-şi glasul. Am spus 
noi, căci aşa poate fi, dacă mi te vei alătura. O Putere nouă 
se ridică acum. Împotriva ei nu ne mai slujesc vechile 
alianţe şi tactici. Nu ne-a mai rămas nici o speranţă în elfi 
sau în muribundul Numenor. lată, aşadar, ce alegere îţi stă 
dinainte. Putem să ne alăturăm acelei Puteri. Aşa ar fi 
înţelept, Gandalf. Numai aşa mai putem avea speranţă. 
Victoria e aproape; şi răsplata va fi bogată pentru cei care i- 
au venit în ajutor. Cu cât creşte Puterea, cu atât se vor 
înălța şi prietenii ei dovediţi; iar înţelepţii, cei ca mine şi ca 


tine, vom putea, dacă avem răbdare, să ajungem în cele din 
urmă să-i dirijăm mersul, să o controlăm. Putem aştepta să 
se ivească timpul potrivit, putem să ne păstrăm gândurile în 
sinea noastră, deplângând poate ticăloşiile săvârşite când şi 
când, lăudând însă țelul sublim şi ultim: Cunoaşterea, 
Legea, Ordinea; toate acele lucruri pe care ne-am străduit 
atâta amar de vreme şi în zadar să le desăvârşim, mai 
degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de prea slabii sau leneşii 
noştri prieteni. Nu e nevoie, mai bine spus, nu vor fi 
schimbări însemnate în planurile noastre, ci doar în 
mijloacele pe care le vom folosi." "Saruman, l-am întrerupt 
eu, am mai auzit discursuri din acestea şi înainte, dar numai 
din gurile emisarilor trimişi din Mordor pentru a-i amăgi pe 
cei săraci cu duhul. Nu pot să-mi închipui că m-ai adus de 
atât de departe doar că să-mi impui urechile." 

S-a uitat la mine pieziş şi a rămas câteva clipe gânditor. 

"Bun, văd că această linie înţeleaptă nu reuşeşte să te 
convingă. Nici pe viitor? Nici dacă vom găsi o cale mai 
bună?" 

S-a apropiat şi şi-a pus mâna lui lungă pe braţul meu. 

"Si de ce nu, Gandalf? a şoptit el. De ce nu? Inelul Stăpân? 
Dacă reuşim să-l stăpânim pe acesta, atunci întreaga Putere 
va intra în mâinile noastre. În fapt, aceasta este cauza 
pentru care te-am adus aici. Căci am mulţi ochi ce mă 
slujesc şi am încredințarea că tu ştii unde zace acum acest 
obiect preţios. Nu este aşa? Altfel, din ce pricină întreabă 
cei Nouă despre Comitat şi ce treabă poţi tu să ai acolo?" 

Spunând acestea, în ochii lui a scăpărat o poftă pe care nu 
şi-a mai putut-o ascunde. 

"Saruman, am spus, depărtându-mă de el, doar o singură 
mână o dată poate să stăpânească Inelul, ştii asta foarte 
bine, aşa că nu te mai osteni să vorbeşti despre Noi. Dar nu 
ţi l-aş da, nu, nu, nu ţi-aş da nici măcar veşti despre el, 
acum că ştiu ce-ţi trece prin minte. Ai fost mai-marele 
Sfatului, dar acum ţi-ai dat jos masca în sfârşit. Din câte 
înţeleg, am de ales între a mă supune lui Sauron sau a mă 


supune ţie. N-am să aleg nici una, nici alta. Mai ai şi altceva 
să-mi oferi?" "Cum să nu, a răspuns el, rece dintr-o dată şi 
ameninţător. Nu m-am aşteptat să dai dovadă de 
înţelepciune, chiar şi pentru propriul tău bine; dar ţi-am 
oferit şansa să mă ajuţi de bunăvoie, pentru a te feri singur 
de necazuri şi suferinţa. A treia posibilitate e aceea de a te 
ţine aici până la sfârşit." "Până la care sfârşit?" "Până când 
îmi vei dezvălui unde se află acel Unu. Pot să găsesc 
mijloace să te conving. Sau până când va fi găsit în ciuda ta, 
iar Cârmuitorul va avea timp să se ocupe de treburi mult 
mai uşoare; ca, de pildă, să se gândească la cea mai 
potrivită răsplată pentru îndărătnicia şi insolenţa lui 
Gandalf cel Sur." "S-ar putea că asta să nu se arate a fio 
treabă mult mai uşoară", i-am întors-o eu. 

El mi-a râs în nas, căci vorbele mele n-aveau acoperire, iar 
el ştia asta prea bine. 

— M-au dus şi m-au închis de unul singur în foişorul 
turnului Orthanc, acolo de unde Saruman avea obiceiul să 
urmărească stelele. Nu se poate cobori din foişor decât pe o 
scară îngustă, cu mai multe mii de trepte, iar valea de la 
poalele turnului pare neînchipuit de departe. Am privit-o de 
sus şi am văzut că ceea ce fusese odată verde şi frumos era 
acum plin de puțuri de mină şi fierarii. Lupi şi orci îşi 
făcuseră sălaşurile în Isengard, căci Saruman îşi alcătuise 
propria oştire, încercând să rivalizeze cu Sauron şi fără să 
intre încă în servitutea lui. Peste toate acestea atârna un 
fum negru, ce se vălătucea în jurul turnului. Stăteam singur 
pe o insulă între nori; de evadat nici vorbă, iar zilele îmi 
erau pline de amărăciune. Frigul mă scotea din minţi; abia 
dacă aveam loc în cămăruţa aceea să mă mişc în sus şi-n 
jos, neliniştit peste poate de Călăreţii ce se îndreptau spre 
Miazănoapte. 

Eram încredinţat că cei Nouă ieşiseră din nou la lumină, şi 
asta nu numai din ceea ce-mi spusese Saruman, care s-ar fi 
putut foarte bine să fie minciuni. Cu multă vreme înainte 
de-a mă duce spre Isengard primisem veşti pe căi ce erau 


mai presus de orice îndoială. Inima-mi era grea de teamă 
pentru prietenii mei din Comitat; dar tot mai nutream o 
speranţă. Trăgeam nădejde că Frodo pornise la drum de 
îndată, aşa cum îi cerusem în scrisoare, şi că ajunsese în 
Vâlceaua Despicată până să înceapă cumplita urmărire. Şi 
atât speranţa, cât şi teama s-au dovedit neîntemeiate. Căci 
speranţa mi-o pusesem într-un grăsan din Bree; iar teama 
îmi era pricinuită de viclenia lui Sauron. Dar grăsanii ce 
vând bere au de alergat în toate părţile; iar puterea lui 
Sauron este mai slabă decât ne-o închipuim noi din pricina 
fricii. Numai că, singur cum eram şi prins în capcana 
inelului Isengard, n-aveam de unde să ştiu că vânătorii, din 
faţa cărora toţi o rupeau la fugă sau cădeau răpuşi, se vor 
poticni tocmai în îndepărtatul Comitat. 

— Te-am văzut! strigă Frodo. Umblai în sus şi-n jos. Luna 
lucea în părul tău. 

Gandalf tăcu uluit şi-l privi. 

— N-a fost decât un vis, continuă Frodo, dar mi l-am 
amintit aşa, deodată. Aproape că-l uitasem. L-am visat de 
mult; cred că după ce-am plecat din Comitat. 

— Înseamnă că l-ai visat târziu, spuse Gandalf, aşa după 
cum vei vedea. Mă găseam într-o stare cumplită. Şi cei care 
mă cunosc vă pot spune că rar mi s-a întâmplat să fiu la o 
ananghie atât de mare şi că nu o îndur prea uşor. Gandalf 
cel Sur prins precum o muscă într-o plasă perfidă a unui 
păianjen. Dar chiar şi celor mai pricepuţi păianjeni le scapă 
un fir mai slab. 

La început mă temusem, aşa după cum dorise chiar 
Saruman să se întâmple, că Radagast căzuse şi el în ispită. 
Apoi m-am gândit că nu simţisem nimic rău în vocea lui sau 
în ochii lui atunci când ne întâlniserăm. Altfel nu m-aş fi dus 
niciodată în Isengard, sau, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost cu 
ochii-n patru. Aşa a gândit şi Saruman, numai că şi-a tăinuit 
bine gândul şi şi-a amăgit solul. Sunt încredinţat că, dacă ar 
fi încercat, n-ar fi izbutit să-l ademenească pe cinstitul 


Radagast în trădarea lui. El m-a căutat cu cea mai bună- 
credinţă şi doar aşa a avut puterea să mă convingă. 

Aceasta a şi fost calea prin care am dejucat planul pus la 
cale de Saruman. Căci Radagast n-avea nici o pricină să nu 
facă ceea ce-l rugasem; astfel că a călărit până în Codrul 
Întunecimii, unde-şi avea prieteni mulţi şi străvechi. Şi 
Vulturii Munţilor au pornit să cutreiere lumea în lung şi-n 
lat şi le-a fost dat să vadă multe: adunarea lupilor şi 
chemarea laolaltă a orcilor; şi pe cei Nouă Călăreţi bătând 
meleagurile în lung şi-n lat; iar de auzit au auzit despre 
fuga lui Gollum. Pe toate acestea avea să mi le spună un sol 
de-al lor, trimis anume. 

Aşa s-a făcut că, spre sfârşitul verii, într-o noapte cu lună, 
Gwaihir Stăpânul Vânturilor, cel mai iute dintre vulturii cei 
mari, a zburat nevăzut de nimeni până la turnul Orthanc; şi 
m-a găsit stând pe acoperişul foişorului. Eu i-am vorbit şi el 
m-a luat pe aripile sale înainte ca Saruman să prindă de 
veste. Ne depărtaserăm mult de Isengard când lupii şi orcii 
au ieşit pe poartă ca să pornească în urmărirea mea. 

„Cât de departe mă poţi duce?" l-am întrebat pe Gwaihir. 

"Multe leghe, a răspuns el, dar nu până la capătul 
pământului. Am fost trimis să aduc veşti, nu să duc poveri." 
"Dacă e pe-aşa, îmi va trebui un armăsar care să alerge pe 
pământ, un armăsar de neîntrecut, căci nicicând n-am fost 
într-o asemenea mare grabă ca acum." "Ie voi duce atunci 
în Eldoras, unde şade în palatul său Seniorul Ţinutului 
Rohan; locul acela nu e departe de-aici." 

M-am bucurat auzindu-l ce spune, pentru că în Obştea 
Călăreţilor din Rohan trăiesc rohirrimii, Stăpânii Cailor, şi 
nu se află nicăieri pe pământ cai că aceia ce cresc în valea 
cea largă dintre Munţii Ceţoşi şi Munţii Albi. 

"Spune-mi, ce crezi, mă pot bizui pe oamenii din Rohan?" 
l-am întrebat pe Gwaihir, pe când încrederea îmi era 
zdruncinată din pricina trădării lui Saruman. 

"Plătesc tribut în cai, mi-a răspuns, şi în fiecare an trimit 
nu ştiu câţi în Mordor, aşa am auzit; dar nu sunt juruiţi lor. 


Dacă Saruman se lasă ademenit de rău, cum zici tu, atunci 
soarta lor va fi curând pecetluită." 

— M-a lăsat pe pământ în "Ținutul Rohan înainte de ivirea 
zorilor; dar uite că m-am lungit prea mult cu povestea. Ce 
urmează va fi scurt. În Rohan am descoperit că răul îşi 
începuse de-acum lucrarea ticăloasă: minciunile lui 
Saruman, şi regele care nici nu voia să-mi audă 
avertismentele. Mi-a zis să-mi aleg ce cal vreau şi să mă fac 
nevăzut; iar eu mi-am ales un cal după pofta inimii mele, nu 
şi a lui. Am luat cel mai bun cal ce se găsea în ţinutul lui, 
nici că mai văzusem unul asemenea. 

— Înseamnă că e cu adevărat un animal de sânge nobil, 
spuse Aragorn, şi mă doare mai mult decât multe alte veşti 
ce par mai rele la prima vedere, să aflu că Sauron cere un 
asemenea tribut. Lucrurile nu stăteau aşa când am fost 
ultima dată în acea ţară. 

— Nici acum nu sunt aşa, jur pe capul meu, sări Boromir. E 
o minciună răspândită de Duşman. Eu îi cunosc pe oamenii 
din Rohan, cinstiţi şi viteji, aliaţii noştri, care încă trăiesc pe 
pământurile primite de la noi cu multă vreme în urmă. 

— Umbra din Mordor se întinde peste meleaguri 
îndepărtate, răspunse Aragorn. Saruman i-a căzut pradă. 
Rohan a intrat sub stăpânirea ei. Cine ştie ce vei găsi acolo 
dacă te vei întoarce vreodată? 

— Nicidecum că şi-ar plăti vieţile cu cai, se îndârji Boromir. 
Ei îşi iubesc caii la fel de mult că pe propriile rubedenii. Şi 
nu fără motiv, căci caii din Obştea Călăareţilor se trag de pe 
Câmpiile de la Miazănoapte, unde Umbra nu ajunge, iar 
rasa lor, ca şi aceea a stăpânilor lor, coboară din zilele de 
demult ale libertăţii. 

— Aşa este, întări Gandalf. Şi se află unul anume printre ei, 
ce a fost fătat, din câte ştiu eu, în dimineaţa lumii. Caii celor 
Nouă nu se pot lua la întrecere cu el; neobosit şi ager din 
cale-afară. Numele îi e Iute ca Gândul. Ziua, pielea îi luceşte 
precum argintul, iar noaptea, e asemenea unei umbre, 
trecând nebăgat de seamă. Călcătura lui e ca fulgul! 


Nicicând n-a fost încălecat de om, dar eu l-am luat şi l-am 
îmblânzit şi atât de iute m-a purtat, de am ajuns în Comitat 
când Frodo era în Gruiurile-gorgane, cu toate că pornisem 
din Rohan o dată cu plecarea lui din Hobbiton. 

Teama însă îmi devenea tot mai puternică, în timp ce 
călăream. Nici n-am ajuns bine pe meleagurile de la 
miazănoapte, că am şi primit veşti despre călăreţi şi, oricât 
m-aş fi apropiat de ei cu fiecare zi mai mult, ei tot înaintea 
mea erau. Am aflat că-şi împărţiseră forţele: unii 
rămăseseră la hotarele de la miazăzi, nu departe de Drumul 
Verde, alţii pătrunseseră în Comitat dinspre miazăzi. Am 
sosit în Hobbiton, dar Frodo plecase; am stat însă de vorbă 
cu bătrânul Gamgee. Multe vorbe, însă puţine despre 
frământările mele. EI avea să-mi spună destule despre noii 
stăpâni ai vizuinei Fundătura. 

"Nu pot îndura schimbările, mi-a zis, oricând s-ar petrece 
astea, Şi mai cu seamă schimbările în ce poate fi mai rău." A 
repetat de mai multe ori vorbele astea: "schimbările în ce 
poate fi mai rău". 

"Ce poate fi mai rău' sunt vorbe mari, i-am spus eu, şi trag 
nădejde să nu apuci ziua să le vezi aievea." 

Din tot ce mi-a zis am priceput în cele din urmă că Frodo 
plecase din Hobbiton cu mai puţin de o săptămână înainte şi 
un călăreț negru dăduse târcoale prin vecini chiar în 
aceeaşi seară. Astfel că am pornit de acolo cuprins de 
teamă. Am ajuns în Ţara ledului şi i-am găsit pe toţi în 
frământare mare, ca un muşuroi de furnici când le zgândări 
cu un băț. Am ajuns la casa din Scobitura Râului şi am găsit- 
o spartă şi pustie; dar pe prag am dat peste o mantie ce 
fusese a lui Frodo. Speranţa m-a părăsit atunci pentru o 
vreme şi n-am mai zăbovit să aflu veşti, care mi-ar fi risipit 
temerile; ci am pornit-o pe urmele Călăreţilor. Greu de 
urmat, căci se risipiseră în cele patru vânturi şi astfel m-am 
zăpăcit rău de tot. Mi s-a părut însă că una sau două se 
îndreptaseră spre Bree; într-acolo am apucat-o şi eu, cu 
gândul la ceea ce le va fi dat urechilor unui hangiu să audă. 


"Captalan e numele lui, mi-am zis în sinea mea. Dacă 
întâmplarea asta e din vina lui, am să-i topesc toată osânza 
de sub piele. Am să-l rumenesc pe neghiobul ăsta bătrân la 
foc mic." 

La asta se aştepta şi el, căci atunci când m-a văzut la faţă a 
picat în genunchi şi a-nceput să se topească sub ochii mei. 

— Ce i-ai făcut? sări Frodo ca ars. Să ştii că s-a purtat 
foarte frumos cu noi şi s-a străduit cât a putut. 

Gandalf izbucni în râs. 

— Nu te teme. Nu l-am muşcat, iar de lătrat am lătrat 
puţin. Atât de bucuros am fost de veştile pe care le-am 
smuls din gura lui, după ce-a isprăvit cu dârdâiala, încât |- 
am luat în braţe. Cum de s-a brodit aşa, n-am putut să mă 
dumiresc atunci, dar am aflat că tocmai fuseserăţi în Bree 
cu o noapte înainte şi că porniserăţi în aceeaşi dimineaţă, 
împreună cu Pas Mare. 

"Pas Mare!" am strigat eu, bucuros peste poate. 

"Da, domnule, mi-e teamă că aşa e, a bâiguit Captalanul, 
neînţelegând bucuria mea. A ajuns la ei, chit că am făcut tot 
ce-am putut ca să-l împiedic, iar ei l-au luat cu ei. S-au 
purtat tare ciudat în tot timpul cât au fost aici: parcă anume 
au făcut totul." "Tâmpitule! Nebunule! De trei ori 
nepreţuitule şi iubitule Barliman! am strigat eu. Sunt cele 
mai bune veşti pe care le-am primit de la mijlocul verii: 
merită cel puţin un gologan de aur. Îţi menesc ca berea să 
fie de cea mai bună calitate timp de şapte ani! i-am zis. 
Acum pot în sfârşit să dorm o noapte liniştit, prima de nici 
nu mai ştiu când." 

— Şi am stat acolo în noaptea aceea, neştiind ce să cred că 
se alesese de Călăreţi; numai despre doi se aflase, pare-se, 
câte ceva în Bree. Dar în timpul nopţii ne-a fost dat să aflăm 
mai multe. Cel puţin cinci veniseră dinspre apus, 
dărâmaseră porţile şi trecuseră prin Bree ca vântul turbat; 
cei din Bree tremură şi-acum şi se aşteaptă la sfârşitul 
lumii. În zori m-am trezit şi am pornit-o pe urmele lor. 


Sigur nu sunt, dar mi se pare totuşi că lucrurile s-au 
petrecut astfel. Căpetenia lor a rămas în taină la miazăzi de 
Bree, în vreme ce doi au luat-o înainte, prin sat, iar alţi 
patru au năvălit în Comitat. Dar, după ce s-au regrupat în 
Bree şi în Scobitura Râului, s-au întors la Căpetenia lor cu 
veşti, astfel că au lăsat Drumul supravegheat o vreme doar 
de către iscoadele lor. Căpetenia i-a trimis apoi pe câţiva 
spre soare-răsare, tăind-o de-a dreptul peste câmpuri, iar el 
cu ceilalţi rămaşi au luat-o pe Drum plini de mânie. 

Până la Ţancul Vremii am galopat ca o furtuna şi am ajuns 
acolo înainte de apusul soarelui, a două zi după plecarea 
din Bree - dar ei au fost acolo mai curând. S-au retras din 
faţa mea, căci simțeau cum se apropie mânia mea şi nu 
cutezau s-o înfrunte câtă vreme Soarele era sus pe cer. În 
timpul nopţii, însă, au strâns cercul, m-au asediat sus, în 
creştetul dealului, în vechiul inel Amon Sul. Nu mi-a fost 
deloc uşor: lumină şi pălălaie ca acelea nu mai fuseseră 
zărite pe Ţancul Vremii de pe timpul războaielor din 
vechime. 

La răsăritul soarelui am izbutit să scap şi am fugit spre 
miazănoapte. Mai mult de-atât nu trăgeam nădejde să fac. 
Mi-a fost cu neputinţă să te găsesc, Frodo, în pustietate, şi 
ar fi fost o nesăbuinţă până şi să încerc să o fac, cu cei Nouă 
pe urmele mele. Astfel că a trebuit să-mi pun toate 
speranţele în Aragorn. Nutream, totuşi, gândul că-i fac pe 
câţiva să se ia după mine şi în acelaşi timp să ajung la 
Vâlceaua Despicată înaintea voastră, ca să trimit ajutoare. 
Patru Călăreţi m-au urmat, într-adevăr, dar în scurt timp s- 
au întors din drum şi s-au îndreptat spre Vad, din câte mi s- 
a părut. A fost şi asta de ceva ajutor, căci rămăseseră numai 
cinci, din cei nouă, atunci când tabăra voastră a fost 
atacată. 

Am ajuns aici într-un târziu, pe un drum lung şi greu, 
pentru că am urcat până la Izvorul Brumat şi am trecut prin 
Pârloagele Etten, şi iar la vale, venind tot dinspre 
miazănoapte. Paisprezece zile aproape mi-au trebuit după 


ce-am plecat de pe Tancul Vremii, căci nu puteam merge 
călare printre stâncile din munţii căpcăunilor, astfel că Iute 
că Gândul m-a părăsit. L-am trimis înapoi la stăpânul său; 
dar între noi s-a legat o mare prietenie şi dacă aş fi avut 
nevoie de el, era de ajuns să-l chem pe nume şi ar fi venit. 
Dar uite aşa s-a făcut că am ajuns la Vâlceaua Despicată 
doar cu trei zile înainte de Inel, iar veştile despre primejdia 
în care se afla Inelul sosiseră înaintea mea - şi bine că a fost 
aşa. 

lată deci, Frodo, sfârşitul poveştii mele. Să mă ierte Elrond 
şi ceilalţi pentru că a fost atât de lungă. Dar nu s-a mai 
întâmplat ca Gandalf să nu se ţină de cuvânt şi să nu vină 
după cum a promis, încât am gândit că purtătorul Inelului 
trebuia să afle întreaga întâmplare. Ei bine, povestea a fost 
spusă de la început până la sfârşit. lată-ne pe toţi aici şi iată 
Inelul. Şi tot nu ne-am apropiat de ceea ce ne-a adus aici. 
Ce-o să facem cu el? 

Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Elrond vorbi din nou: 

— Este dureros ceea ce-am aflat despre Saruman, căci am 
crezut în el şi l-am primit la toate sfaturile noastre. E 
periculos să cercetezi prea în adânc tainele Duşmanului, 
de-o faci cu gând bun sau rău. Dar asemenea căderi în 
păcat şi trădări, vai, s-au mai petrecut şi înainte. Dintre 
poveştile auzite azi aici, a lui Frodo mi s-a părut cea mai 
ciudată. Nu mi-a fost dat să cunosc prea mulţi hobbiţi până 
acum, în afară de Bilbo; dar acum mi se pare căelnue 
chiar atât de unic şi de deosebit precum mi-l închipuisem. 
Lumea s-a schimbat mult de când am străbătut ultima dată 
drumurile de la apus. 

Duhurile Gorganurilor ne sunt cunoscute sub multe nume; 
iar despre Pădurea Bătrână au fost spuse nenumărate 
poveşti: tot ce-a mai rămas acum e un dâmb-martor din 
hotarul ei de la miazănoapte. Au fost vremuri când 
veveriţele puteau sări din copac în copac din ceea ce numiţi 
voi Comitat şi până în Ţara Sură, la apus de Isengard. Am 
străbătut şi eu odată meleagurile acelea şi multe primejdii 


şi ciudăţenii mi-a fost dat să cunosc. Dar de Bombadil am 
uitat, dacă într-adevăr e unul şi acelaşi care bântuia 
odinioară pădurile şi dealurile, şi chiar şi în acea vreme era 
mai bătrân decât bătrâneţea. Pe atunci nu avea acest nume. 
Noi îi spuneam larwain Ben-adar, cel mai bătrân şi cel fără 
de strămoşi. Dar câte alte nume nu i-au fost date de alte 
neamuri de-a lungul timpului: Forn îi spuneau gnomii, 
oamenii de la Miazănoapte îl numeau Orald, şi au mai fost şi 
altele. O creatură neobişnuită, dar mă gândesc că poate ar 
fi fost bine să-l chemăm la Sfatul nostru. 

— N-ar fi venit, spuse Gandalf. 

— N-am putea totuşi să-i trimitem o solie şi să-i cerem 
ajutorul? stărui Erestor. După câte înţeleg, are puteri şi 
asupra Inelului. 

— Nu, eu n-aş spune asta, îl contrazise Gandalf. Mai corect 
ar fi să zici că Inelul nu are nici o putere asupra lui. Este 
propriul său stăpân. Dar nu poate preface Inelul în altceva 
şi nici puterea pe care acesta o are asupra altora n-o poate 
înfrânge. Unde mai pui că Bombadil s-a retras într-un ţinut 
Mic, între hotare pe care tot el le-a hotărât, chiar dacă 
nimeni nu le vede, şi poate că aşteaptă acolo o schimbare a 
vremurilor, dar de ieşit dintre hotare nu iese. 

— Numai că între hotarele acelea nimic nu-l tulbură, 
adăugă Erestor. Ce-ar fi să ia Inelul cu sine şi să-l ţină acolo, 
că să nu mai poată face rău nimănui? 

— Nu, se împotrivi Gandalf, de bunăvoie n-o va face. Poate 
doar dacă toate seminţiile libere din lume s-ar ruga de el să 
o facă, numai că el nu ar pricepe de ce e nevoie de aşa ceva. 
lar dacă i s-ar da Inelul, ar uita de el curând, său mai 
degrabă cred că l-ar arunca. Nu stă cu mintea prea mult la 
asemenea lucruri. Ar fi cel mai nepotrivit paznic cu putinţă, 
şi cu asta am zis tot. 

— Oricum, cumpăni Glorfindel, a-i trimite lui Inelul n-ar 
însemna decât să amânăm ziua răului. E atât de departe de 
noi. Nu putem să-l ducem acum înapoi la el, fără a da de 
bănuit, fără să ne vadă vreo iscoadă. Şi chiar de-am putea, 


mai devreme sau mai târziu Stăpânul Inelelor ar prinde de 
veste unde se află ascuns şi şi-ar îndrepta întreaga putere 
într-acolo. Oare Bombadil poate să ţină Piept acelei puteri 
de unul singur? Eu zic că nu. Cred că, până la urmă, dacă 
totul în jur va cădea în mâinile lor, Bombadil va cădea şi el. 
Ultimul, aşa cum a fost întâiul odată; şi atunci va veni 
Noaptea. 

— Pe larwain nu-l ştiu decât după nume, spuse Galdor, dar 
socotesc că Glorfindel are dreptate. Nu-i stă în putere să 
înfrunte Duşmanul, decât dacă această putere se află în 
însuşi Pământul. Şi uite că ne este dat să vedem că Sauron 
e în stare să supună la tortură şi să distrugă până şi munţii. 
Dacă există vreo putere, aceea se află în mâinile noastre, 
aici, în Imladris, sau ale lui Cirdan, la Limanuri, sau în 
Lorien. Au ei însă forţa, avem noi aici tăria să ne opunem 
Duşmanului, şi la urmă, după ce totul a fost nimicit, să ne 
opunem venirii lui Sauron? 

— Eu n-am această putere, recunoscu Elrond, şi nici ei n-o 
au. 

— Înseamnă, zise Glorfindel, că, dacă Inelul nu poate fi 
ţinut departe de el pentru totdeauna prin forţă, nu ne mai 
rămân decât două lucruri: să-l trimitem departe, peste 
Mare, sau să-l distrugem. 

— Bine, dar Gandalf ne-a spus că nu-l putem distruge prin 
nici un meşteşug cunoscut de noi, le aminti Elrond. lar cei 
care trăiesc dincolo de Mare nu l-ar primi: de bine, de rău, 
el aici îşi are locul, pe Pământul de Mijloc; noi, cei care încă 
trăim aici, trebuie s-o scoatem la capăt cu el. 

— Atunci, îşi dădu Glorfindel cu părerea, să-l aruncăm în 
adâncuri, pentru ca minciunile lui Saruman să se 
adeverească. Acum am văzut limpede cu toţii că, şi atunci 
când a venit în Sfatul nostru, picioarele lui umblau pe calea 
cea strâmbă. Ştia că Inelul nu era pierdut pentru 
totdeauna, dar asta a vrut să ne facă să gândim; căci şi-l 
dorea doar pentru sine. Adeseori, însă, adevărul în 
minciună zace: pe fundul Mării ar sta la loc sigur. 


— Dar nu pentru totdeauna, îl contrazise Gandalf. Apele 
adânci ascund multe; iar mările, ca şi pământurile, se pot 
schimba. Treaba noastră aici nu este aceea de-a ne gândi 
doar la ce se va întâmpla mâine, la vieţile câtorva oameni, 
sau doar la un ev trecător al lumii. Noi trebuie să găsim 
sfârşitul sfârşitului acestei ameninţări, chiar dacă n-avem 
nădejde în izbândă. 

— Nu-l vom găsi nicidecum pe drumurile ce duc la Mare, 
zise Galdor. O fi ea primejdioasă întoarcerea la larwain, dar 
fuga spre Mare este cu atât mai ameninţată. Inima-mi 
spune că, după ce va fi aflat ce s-a întâmplat, Sauron ne va 
aştepta s-o apucăm pe drumul apusean. lar de aflat, va afla 
curând. Or fi fost cei Nouă doborâţi de pe cai, dar asta e 
numai o păsuire, până-şi vor fi găsit alţi armăsari, şi mai 
iuți. Chiar dacă mult slăbită, puterea din Gondar e singura 
care mai stă în calea înaintării lui Sauron în plină forţă spre 
coastele de la Miazănoapte, iar dacă va veni şi va lua cu 
asalt Turnurile Albe şi Limanurile, veţi vedea că elfii n-or să 
mai aibă unde scăpa de umbrele tot mai lungi dinspre 
Pământul de Mijloc. 

— Marşul ăsta nu va începe chiar atât de curând, spuse 
Boromir. Gondor a pierdut din putere, aşa ai zis. Dar 
Gondor se află încă în picioare şi puternic, în ciuda 
slăbiciunii sale. 

— Cu toate astea, îi aminti Galdor, veghea n-o să-i mai 
poată ţine multă vreme departe pe cei Nouă. Şi cine spune 
că Duşmanul nu va izbuti să găsească alte drumuri, 
nestrăjuite de Gondor? 

Erestor vorbi din nou: 

— Prin urmare, Glorfindel a chibzuit bine: nu ne rămâne 
decât ori să ascundem Inelul pentru totdeauna, ori să-l 
distrugem. Şi amândouă sunt peste puterile noastre. Cine 
dezleagă această ghicitoare? 

— Nimeni din cei aici de faţă n-o poate face, spuse Elrond 
întunecat la chip. Mai bine zis, nimeni nu poate şti dinainte 
ce se va întâmpla dacă alegem una sau alta dintre aceste 


căi. Drumul apusean pare cel mai lesnicios dintre toate. Aşa 
că trebuie să ne ferim de el, căci va fi vegheat. Prea adesea 
au fugit elfi pe acolo. Nu ne rămâne decât să găsim un 
drum potrivnic, negândit de nimeni până acum. În el ne stă 
speranţa, dacă ne-a mai rămas vreuna. Să ne aruncăm în 
primejdie - spre Mordor. Trebuie să trimitem Inelul în Foc. 

Încă o dată se lăsă tăcerea. Chiar şi în acea casă minunată, 
Frodo simţi cum o întunecime de moarte îi cuprinde inima 
când îşi aruncă privirile spre valea însorită, răsunând de 
vuietul apelor limpezi. Boromir se foi în jilţ şi Frodo îşi 
întoarse ochii spre el. Îl văzu că-şi duce mâna la cornul cel 
mare şi că se încruntă. Nu trecu mult şi Boromir zise: 

— Nu mă dumiresc defel. Saruman este un trădător, dar n- 
a făcut dovada unei sclipiri de înţelepciune? De ce tot 
vorbim de ascunziş şi distrugere? De ce oare să nu ne 
gândim că Marele Inel a poposit în mâinile noastre tocmai 
pentru a ne ajuta atunci când suntem la mai mare 
ananghie? Acum se afla în stăpânirea Seniorilor Liberi ai 
celor Liberi şi asta nu poate decât să-l înfrângă pe Duşman. 
Presimt că el de asta se teme cel mai tare. 

Oamenii din Gondor sunt viteji, nicicând nu se vor supune, 
dar pot fi înfrânți. Vitejia are mai întâi nevoie de putere, şi 
apoi de-o armă. Să fie atunci Inelul arma voastră, dacă are 
puterea de care vorbiţi. Luaţi-l şi porniţi spre victorie! 

— Din pacte nu, spuse Elrond. Nu putem să ne folosim de 
Inelul Stăpân. Prea bine ştim asta cu toţii. Al lui Sauron 
este, de Sauron a fost făcut şi tot ce e mai rău în el se află. 
Forţa lui, Boromir, este prea mare pentru a putea fi mânuit 
după cum ne e vrerea, în afară doar de cei care au o putere 
a lor mult mai mare. Dar pentru aceştia primejdia este şi 
mai ucigătoare. Numai dorinţa de a-l avea este de-ajuns să 
smintească inima. Gândiţi-vă la Saruman. Oricare dintre 
înţelepţi l-ar răsturna pe Seniorul din Mordor cu ajutorul 
Inelului, făcând-o aşa cum se pricepe mai bine, s-ar aşeza 
mai apoi pe tronul lui Sauron şi astfel ar apărea un alt 
Senior al Întunecimii. Altă pricină, prin urmare, ca Inelul să 


fie distrus: atâta vreme cât se află pe această lume, va fi 
primejdie chiar şi pentru înţelepţi. Căci nimic nu este ticălos 
de la bun început. Nici Sauron însuşi n-a fost. Eu unulmă 
tem să iau Inelul şi să-l ascund. Cu atât mai puţin voi lua 
Inelul ca să-l stăpânesc. 

— La fel şi eu, spuse Gandalf. 

Boromir îi privi cu îndoială, dar dădu din cap. 

— Aşa să fie, zise. Prin urmare, când vom fi în Gondor ne 
vom pune nădejdea în armele pe care le avem. Măcar să ne 
luptăm în vreme ce înţelepţii vor veghea asupra Inelului. Şi 
dea Cerurile ca Sabia-Care-a-Fost-Despicată să poată ţine 
piept năvalei - ca mâna ce-o mânuieşte să fi moştenit nu 
doar zorzoane, ci şi tăria Regilor oamenilor. 

— Cine poate şti? făcu Aragorn. Va veni şi ziua marii 
încercări. 

— Să nu vină prea târziu, oftă Boromir. Nu cerem ajutor, 
însă avem nevoie de el. Şi mult ne-ar mai încuraja să ştim că 
luptă şi alţii cum şi cu ce pot. 

— Atunci simte-te încurajat, spuse Elrond. Căci mai sunt şi 
alte puteri şi tărâmuri de care n-ai cunoştinţă, ascunse fiind 
de ştirea ta. Marele Anduin udă multe maluri până să 
ajungă în Argonath şi la Porţile Gondorului. 

— Eu zic, se băgă în vorba Gloin, gnomul, că ne-ar fi mai 
bine tuturor dacă toate aceste forţe s-ar uni, iar puterile 
fiecăreia ar fi de folos tuturor. Şi mai sunt şi alte inele, mai 
puţin mişeleşti, ce s-ar putea dovedi de ajutor în nevoia asta 
a noastră. Cele şapte sunt pierdute pentru noi - dacă Balin 
n-a găsit inelul lui Thror, care era ultimul dintre ele, şi nici 
nu s-a mai auzit despre acest inel de când a pierit Thror în 
Moria. lată că acum pot să vă dezvălui aici că nădejdea de 
a-l găsi a fost una dintre pricinile pentru care Balin a pornit 
în pribegie. 

— N-o să găsească Balin nici un inel în Moria, spuse 
Gandalf. Căci Thror l-a dat fiului său, Thrain, dar Thrain n-a 
mai apucat să i-l dea lui Thorin. A îndurat multe chinuri 


când i-a fost luat în temniţele din Doi Guldur. Eu am ajuns 
prea târziu. 

— Ah, vai nouă! strigă Gloin. Când va sosi ziua răzbunării 
noastre? Dar mai sunt cele Trei. Cu cele Trei Inele ale 
elfilor ce-i? Inele foarte puternice, aşa se spune. Nu sunt 
păstrate oare de seniorii elfi? Şi ele au fost făcute de 
Seniorul Întunecimii, cu multă vreme în urmă. Care-i rostul 
lor? Zăresc câţiva seniori elfi aici. Nu vor ei să ne spună? 

Elfii nu răspunseră. 

— Dar nu m-ai auzit, Gloin? i se adresă Elrond. Cele Trei n- 
au fost făcute de Sauron, nici măcar nu le-a atins vreodată. 
Numai că despre acestea trei nu ne este îngăduit să vorbim. 
Doar atât îmi stă în putinţă să vă spun la acest ceas de 
cumpănă. Îşi au şi ele rostul lor. N-au fost însă făcute ca 
arme de război sau de cucerire: nu asta le e puterea. Cei 
care le-au făurit n-au dorit forţă, stăpânire sau munţi de 
comori, ci înţelegere, făurire, tămăduire, pentru ca toate 
cele de pe pământ să rămână neîntinate. Şi au izbândit cât 
de cât elfii din Pământul de Mijloc în ceea ce-au vrut, chiar 
dacă prin suferinţă. Numai că tot ceea ce s-a împlinit de 
către cei care le stăpânesc pe cele Trei se va întoarce 
împotrivă-le, iar minţile şi inimile lor vor putea fi citite de 
Sauron, dacă el va pune din nou mâna pe acel Unu. Mult 
mai bine ar fi dacă cele Trei n-ar fi existat nicicând. Asta 
vrea Sauron. 

— Dar ce se va-ntâmpla dacă Inelul Stăpân ar fi distrus, 
aşa cum ne povăţuieşti? întrebă Gloin. 

— Prea bine nu ştim, se întristă Elrond. Unii dintre noi 
cred că cele Trei Inele, pe care Sauron nu le-a atins 
niciodată, vor fi libere, iar stăpânilor lor le va sta în putinţă 
să tămăduiască suferinţele lumii pricinuite de Inelul 
Suveran. Dar se prea poate ca, atunci când acest Unu se va 
fi dus, cele Trei să piară şi ele, iar multe dintre minunile 
făurite prin ele să piară şi să fie date uitării. lată ce 
gândesc. 


— Cu toate acestea, vorbi Glorfindel, toţi elfii sunt gata să 
primească această încercare, dacă prin ea puterea lui 
Sauron poate fi înfrântă şi teama pentru întinderea 
stăpânirii lui va fi alungată pentru totdeauna. 

— Iar ne întoarcem la distrugerea Inelului, spuse Erestor, 
şi tot n-am ajuns mai aproape. Ce putere avem să găsim 
Focul în care a fost făurit? Înseamnă să pornim pe calea 
disperării. A nesăbuinţei, aş spune, dacă lunga înţelepciune 
a lui Elrond mi-ar îngădui-o. 

— Disperare? Nesăbuinţă? se miră Gandalf. Nu e 
disperare, căci disperarea e dată numai celor care văd 
sfârşitul dincolo de orice îndoială. Noi nu-l vedem. E semn 
de înţelepciune să înţelegem ce trebuie să facem după ce 
toate celelalte căi au fost cumpănite, deşi poate să apară 
drept o nesăbuinţă celor care se agaţă de nădejdi false. 
Foarte bine, fie ca nesăbuinţa să ne fie veşmântul, un văl în 
faţa ochilor Duşmanului! Căci el e foarte înţelept şi 
cântăreşte toate lucrurile pe talerele din balanţa răutăţii 
sale. Singura măsură, totuşi, pe care o cunoaşte este aceea 
a poftei, pofta de putere; şi după ea măsoară toate inimile. 
În inima lui nu poate să-şi facă loc gândul că sunt unii care 
ar refuza puterea, că, având Inelul, am putea căuta să-l 
distrugem. Dacă vom încerca să facem asta, îi vom da peste 
cap toate socotelile. 

— Măcar o vreme, cugetă Elrond cu voce tare. Trebuie 
încercată această cale, cu toate că ne va fi foarte greu. Şi 
nici forţa, nici înţelepciunea nu ne vor duce departe de el. 
E-o căutare ce trebuie încercată de cei slabi cu tot atâta 
nădejde în sufletele lor cât şi în ale celor puternici. Numai 
că adeseori aşa sunt orânduite faptele ce învârt roţile lumii: 
mâinile mici le îndeplinesc, pentru că astfel le este scris, în 
vreme ce ochii celor mari privesc în altă parte. 

— Prea bine, prea bine, jupâne Elrond, zise Bilbo deodată. 
Mai multe nu-i nevoie să spui. Ne este limpede încotro baţi. 
Bilbo, prostul de hobbit, a pornit toată tărăşenia asta, şi tot 
el ar face mai bine s-o ducă la sfârşit, sau să piară el însuşi. 


Mi-a fost tare bine aici, am avut răgaz să scriu şi la carte. 
Dacă vreţi să ştiţi, tocmai îi scriu încheierea. Mă gândeam 
la ceva de felul: şi a trăit mulţi ani fericiţi, până la capătul 
zilelor. E o încheiere bună, şi n-are a face dacă a mai fost 
folosită şi altă dată. Dar acum va trebui s-o schimb: nu-mi 
pare că se va împlini aievea; şi oricum, e limpede că vor 
urma şi alte capitole, dacă voi mai apuca să le scriu. Ce 
bătaie de cap teribilă. Când trebuie s-o pornesc? 

Boromir îl privi surprins pe Bilbo, dar hohotele de râs îi 
îngheţară pe buze când văzu că toţi ceilalţi se uitau la 
bătrânul hobbit cu un respect grav. Doar Gloin zâmbi, 
numai că ceea ce-l făcea să zâmbească erau amintiri vechi. 

— Cum să nu, dragul meu Bilbo, zise Gandalf. Dacă ai 
pornit cu adevărat toată tărăşenia ăsta, ne-am putea 
aştepta că tot tu s-o şi sfârşeşti. Dar de-acum ştii prea bine 
că a spune că ai început ceva e un lucru mare pentru 
oricine, iar în faptele cele mari eroii au un rol tare mic. Nu-i 
nevoie să-mi mulţumeşti. Chiar dacă ce-am spus am şi 
gândit, nimeni nu se îndoieşte că, lăsând gluma la o parte, 
de fapt ne faci o propunere curajoasă. Dar care îţi 
depăşeşte puterile, Bilbo. Nu mai poţi lua pe umerii tăi 
această treabă. A trecut în grija altcuiva. Dacă-ţi mai sunt 
de folos sfaturile mele, aş spune că partea ta s-a încheiat, 
nu ţi-a mai rămas decât aceea de cronicar. Tlermină-ţi 
cartea şi lasă sfârşitul ei neschimbat. Încă mai poţi să speri 
în el. Dar pregăteşte-te să scrii o continuare, după ce se vor 
fi întors ei. 

Bilbo pufni în râs. 

— Nu te ştiu să-mi fi dat vreodată înainte sfaturi plăcute. 
Toate cele neplăcute au fost bune, încât mă-ntreb dacă nu 
cumva cel de acum e rău. Oricum, nu gândesc că mi-au mai 
rămas puteri sau noroc să înfrunt Inelul. El a crescut, eu 
însă nu. Dar, spune-mi: ce-ai vrut să zici cu acel ei? 

— Adică solii ce vor fi trimişi cu Inelul. 

— Bun. Şi cine ar fi să fie ei? îmi pare că tocmai faptul 
ăsta, şi numai ăsta, trebuie hotărât de către Sfat acum. 


Poate că elfilor le prieşte vorbitul cu nemiluita, iar gnomii 
îndură cu uşurinţă oboseala; dar eu-s doar un hobbit bătrân 
şi simt că-mi lipseşte prânzul. Nu vă puteţi opri la nişte 
nume? Sau să amânaţi totul până după masă? 

Nimeni nu răspunse. Se auzi răsunând clopotul care 
anunţa amiaza. Nici de data asta nimeni nu spuse nimic. 
Frodo scrută pe rând toate chipurile, dar acestea nu erau 
întoarse spre el. Toţi cei adunaţi la sfat stăteau cu ochii 
plecaţi, cufundaţi parcă în gânduri. O teamă cumplită puse 
stăpânire pe el, de parcă ar fi aşteptat hotărârea unei 
sentinţe pe care el o presimţise de mult şi nutrise speranţa 
vană că, poate-poate, nu va fi rostită niciodată. O dorinţă 
aprigă de-a se odihni şi de-a fi lăsat să stea în pace alături 
de Bilbo în Vâlceaua Despicată îi umplu inima. Într-un 
târziu, reuşi cu greu să vorbească şi se mira singur de 
vorbele pe care le rostea, ca şi cum o altă voinţă s-ar fi 
folosit de vocea lui firavă: 

— O să iau eu Inelul, cu toate că nu cunosc drumul. 

Elrond îşi ridică privirile şi se uită la el, iar Frodo îşi simţi 
inima străpunsă de ascuţimea privirii. 

— Dacă pricep bine tot ceea ce-am auzit până acum, zise 
el, cred că această solie îţi este menită, Frodo; şi dacă tu nu 
vei putea găsi un drum, nu va putea nimeni. A sosit vremea 
celor din Comitat să o pornească de pe meleagurile lor 
paşnice pentru a face să se clatine fortărețele şi vrerile 
celor Mari. Care dintre înţelepţi ar fi putut întrezări 
aceasta? Sau, dacă sunt cu-adevărat înţelepţi, de ce ar dori 
să afle totul înainte să fi bătut ceasul? 

Răspunderea este foarte mare, continuă Elrond. Atât de 
mare, încât nimeni n-o poate pune pe umerii altcuiva. Eu n- 
o pun pe umerii tăi. Dar dacă o iei de bunăvoie, voi spune că 
alegerea ta e dreaptă; şi chiar dacă toţi puternicii prieteni 
elfi dintotdeauna, Hador şi Hurin, precum şi Turin şi Beren 
însuşi s-au aşezat unul lângă altul, locul tău printre ei s-ar 
cuveni să fie. 


— Doar n-o să-l trimiteţi de unul singur stăpâne? strigă 
Sam, nemaiputând să se stăpânească şi sărind de la locul lui 
din colţ, unde şezuse până atunci tăcut pe podea. 

— Bineînţeles că nu! 

Zâmbind, Elrond se răsuci spre el. 

— Măcar tu îl vei însoţi. Nu văd chip să fii despărţit de el, 
chiar şi atunci când este chemat la un sfat tainic la care tu 
n-ai fost poftit. 

Roşu la faţă, Sam se aşeză bolborosind. 

— În mare belea ne-am băgat, domnu' Frodo, zise el, 
clătinând din cap. 

Chapter 17 Inelul merge spre miazăzi. 

Mai târziu în aceeaşi zi, hobbiţii au ţinut un sfat al lor în 
camera lui Bilbo. Merry şi Pippin s-au supărat foarte tare 
când au auzit că Sam se furişase în Sala Sfatului şi fusese 
ales ca tovarăş de drum al lui Frodo. 

— Nu e drept, spuse Pippin. În loc să-l arunce afară şi să-l 
pună în lanţuri, Elrond, mă rog frumos, îl răsplăteşte pentru 
neruşinarea lui. 

— Răsplăteşte! exclamă Frodo. Nu-mi pot imagina o 
pedeapsă mai aspră. Nu te gândeşti la ce spui: condamnat 
să meargă înainte în călătoria asta fără de speranţă, asta 
numeşti tu răsplată? Ieri visam că mi-am îndeplinit misia şi 
pot să mă odihnesc aici o bună bucată de vreme, poate 
chiar pentru totdeauna. 

— Nu mă miră, spuse Merry, şi ţi-aş dori s-o poţi face. Dar 
noi îl invidiem pe Sam, nu pe tine. Dacă trebuie să pleci, 
atunci noi vom fi pedepsiţi, cei care rămânem aici, chiar 
dacă-i vorba de Vâlceaua Despicată. Am venit cale lungă 
împreună cu tine şi am trecut prin multe greutăţi. Vreau să 
mergem mai departe. 

— Tocmai asta spuneam şi eu, sări Pippin. Noi, hobbiţii, ar 
trebui să rămânem împreună şi o vom face. Trebuie să mă 
lege în lanţuri ca să mă împiedice să merg. E nevoie de 
cineva cu cap în ceata asta. 


— Ei, atunci cu siguranţă nu tu vei fi alesul, Peregrin Took, 
îi tăie Gandalf entuziasmul, uitându-se pe fereastra care era 
construită aproape de pământ. Dar prea vă faceţi griji fără 
să trebuiască, încă nu s-a luat nici o hotărâre. 

— Nici o hotărâre! exclamă Pippin. Păi, ce-aţi făcut acolo? 
Aţi stat închişi nu ştiu câte ceasuri. 

— Am vorbit, răspunse Bilbo. Aveam multe de vorbit şi 
fiecăruia i s-au deschis ochii. Până şi lui Gandalf. Am 
bănuiala că veştile despre Gollum pe care le-a adus Legolas 
l-au prins chiar şi pe el pe nepregătite, dar şi-a revenit iute. 

— Te înşeli, se apără Gandalf. N-ai văzut tu bine. Le 
aflasem de mult, de la Gwaihr. Şi dacă vrei să ştii, singurii 
care au deschis ochii, aşa cum spui tu, aţi fost tu şi Frodo; 
iar eu am fost singurul pe care nu l-a luat nimic pe 
nepregătite. 

— Mă rog, acceptă Bilbo, oricum, nimic n-a fost hotărât 
încă, în afară de a-i alege pe sărmanii Frodo şi Sam. Tot 
timpul m-am temut că la asta se va ajunge, dacă voi fi lăsat 
deoparte. Însă de vreţi să ştiţi părerea mea, Elrond va 
trimite la drum destui, după ce vom fi primit veşti. Au 
pornit, Gandalf? 

— Da, spuse vrăjitorul. Câţiva dintre cercetaşi au şi plecat. 
Alţii vor purcede mâine. Elrond trimite şi elfi, care vor lua 
legătura cu Pribegii, şi poate şi cu neamul lui Tranduil, din 
Codrul Întunecimii. Iar Aragorn s-a dus cu fiii lui Elrond. 
Vom fi nevoiţi să cercetăm terenul pe multe mile în jur 
înainte să facem o mişcare. Aşa că, bucură-te, Frodo. E 
foarte posibil să stai aici mult şi bine. 

— Ah, mormăi îmbufnat Sam. O s-aşteptam pân' s-o face 
iarna. 

— Asta e, n-avem ce face, ridică Bilbo din umeri. Pe 
undeva e şi vina ta, Frodo, băiete: ai ţinut morţiş s-aştepţi 
până la ziua mea. Ciudat fel de a o sărbători, iartă-mă c-o 
zic. Eu nu aş fi ales chiar ziua aia să-i las pe S. B.-işti să 
intre în Fundătura. Dar, asta e: acum nu mai poţi aştepta 


până la primăvară; şi nici nu poţi porni până nu primim 
veştile. 

Când iarna frigul muşcă, cumplitul vânt când bate, de ger 
când crapă pietre în nopţile-ngheţate Când iazurile-s negre 
şi frunza-i scuturată, atunci Pustietatea întregul rău şi- 
arată. 

Ăsta ţi-e norocul, mă tem. 

— Aşa mă tem şi eu, mormăi Gandalf. Nu putem porni la 
drum până nu primim veşti despre Călăreţi. 

— Dar credeam că s-au înecat toţi în puhoi, făcu Merry 
mirat. 

— Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât de uşor, se 
întoarse Gandalf spre el. În ele zace puterea stăpânului lor, 
el le face să se ţină tari sau să se prăbuşească. Nădejdea 
noastră e că au rămas cu toţii fără cai şi fără măşti, astfel 
că, o vreme, vor fi mai puţin periculoşi; numai că trebuie să 
fim siguri de asta. Până atunci, Frodo, te sfătuiesc să uiţi de 
necazurile tale. Nu ştiu dacă pot să fac ceva pentru tine, 
dar ascultă ce-ţi şoptesc la ureche. Cineva a spus că e 
nevoie de minte în ceata asta. Şi drept vorbea. Mă gândesc 
să vin cu tine. 

Atât de tare se bucură Frodo auzind aceste vorbe, încât 
Gandalf părăsi pervazul pe care şezuse până atunci, îşi 
scoase pălăria şi făcu o plecăciune. 

— Am spus doar că mă gândesc să vin. Nu te bizui încă pe 
nimic. În această privinţă, Elrond va avea un cuvânt greu, la 
fel şi prietenul tău, Pas Mare. Că veni vorba, vreau să-l vad 
pe Elrond. Trebuie să plec. 

— Cât crezi că o să stau aici? îl întrebă Frodo pe Bilbo 
după ce Gandalf părăsi încăperea. 

— Uf, nu ştiu. În Vâlceaua Despicată nu pot număra zilele, 
răspunse Bilbo. Dar destul de mult, aş zice. Avem vreme să 
vorbim pe îndelete. Ce-ar fi să-mi dai o mână de ajutor la 
carte şi s-o începem pe următoarea? Te-ai gândit la o 
încheiere potrivită? 


— Da, la mai multe, şi toate sunt negre şi urâte, zise 
Frodo. 

— Ah, aşa n-o să meargă treaba! pufni Bilbo. Cărţile 
trebuie să se termine cu bine. Ce zici de ceva de genul ăsta: 
şi cu toţii s-au aşezat la casele lor şi au trăit fericiţi mulţi ani 
nesfârşiţi? 

— Sună bine, dacă aşa ar sta lucrurile, zise Frodo 
şovăielnic. 

— Mda, făcu Sam. Şi unde or să trăiască? Asta mă tot 
întreb şi eu. 

O vreme, hobbiţii au rămas la sfat, gândindu-se la călătoria 
pe care o încheiaseră şi la pericolele ce le stăteau înainte; 
dar asemenea virtuţi avea meleagul Vâlcelei Despicate, 
încât curând teama şi neliniştea le-a dispărut din minte. 
Bun sau rău, viitorul n-a fost dat uitării, doar că şi-a pierdut 
orice putere asupra prezentului. Hobbiţii se simțeau tot mai 
întremaţi şi mai plini de speranţe, fiecare zi nouă şi bună le 
aducea mulţumire, fiecare masă le făcea plăcere şi fiecare 
cântec sau vorbă îi încânta. 

Şi aşa au trecut zilele, dimineţile se năşteau de fiecare 
dată senine şi frumoase, iar serile coborau cu răcoarea şi 
limpezimile lor. Toamna însă se scurgea cu repeziciune; 
curând, lumina aurie se prefăcu într-un argintiu palid şi 
ultimele frunze căzură din copacii goi. Un vânt se porni să 
bată rece dinspre Munţii Ceţoşi aflaţi la răsărit. Luna 
Vânătorului se ceruia rotundă pe bolta nopţii, alungând 
stelele mai mici. Dar la orizontul dinspre răsărit era o stea 
ce strălucea roşie. Seară de seară, cu cât Luna pălea, cu 
atât steaua strălucea mai tare. Frodo o vedea de la 
fereastră, adânc cufundată în boltă, arzând ca un ochi 
veghetor ce scăpăra deasupra copacilor, la buza văii. 

Trecuseră aproape două luni de când petreceau hobbiţii în 
Casa lui Elrond, şi noiembrie se apropia de sfârşit, luând cu 
sine ultimele fuioare ale toamnei, apoi urmă decembrie şi 
ajunse şi acesta la capăt când cercetaşii începură să se 
întoarcă. Unii fuseseră spre obârşiile Izvorului Brumat, 


până în Pârloagele Etten; alţii se îndreptaseră spre vest şi, 
cu ajutorul lui Aragorn şi al Pribegilor, răscoliseră 
pământurile departe în josul Lacului Cenuşiu, până în 
Tharbad, unde vechiul Drum de Miazănoapte traversă râul 
în apropierea unui oraş în ruină. Mulţi o apucaseră spre 
sud-est; câţiva dintre aceştia au trecut de partea cealaltă a 
Munţilor şi au intrat în Codrul Întunecimii, în vreme ce alţi 
câţiva urcaseră trecătoarea până la izvoarele Pârâului Vesel 
şi coborâseră în [ara Pustietăţii, străbătuseră Câmpiile 
Vesele, ajungând într-un târziu la casa cea străveche a lui 
Radagast, din Rhosgobel. Radagast nu se afla acolo; astfel 
că au făcut cale întoarsă peste trecătoarea cea înaltă ce se 
numea Scara Pârâiaşului Tainic. Elladon şi Elrohil, fiii lui 
Elrond, au fost ultimii care s-au întors; făcuseră o călătorie 
lungă, trecând pe lângă Zăcământul de Argint şi intrând pe 
nişte meleaguri ciudate, dar despre ceea ce-au făcut ei 
acolo nu voiră să spună nimănui nimic, decât lui Elrond. 

În nicicare parte trimişii n-au descoperit vreun semn şi n- 
au primit veşti despre Călăreţi sau alţi slujitori ai 
Duşmanului. Nici vulturii din Munţii Ceţoşi nu le dăduseră 
veşti noi. Nimeni n-auzise şi nu văzuse urmă de Gollum; dar 
lupii sălbatici încă se adunau şi porniseră din nou la 
vânătoare până hăt-departe, în sus pe Marele Râu. Trei 
dintre caii negri fuseseră iute găsiţi înecaţi în Vadul 
inundat. Pe bolovanii cascadelor aflate mai jos, cercetaşii 
descoperiseră cadavrele altor cinci, precum şi o mantie 
lungă, neagră, sfâşiată şi zdrenţuită. Atâtea toate erau 
urmele pe care le lăsaseră Călăreţii Negri, iar de simţit, nu 
erau simţiţi pe nicăieri. Îţi venea să crezi că dispăruseră cu 
totul de pe meleagurile de la miazănoapte. 

— Din Nouă, ştim care e soarta măcar a Opt, spuse 
Gandalf. E bine să nu ne pripim şi să nu spunem că suntem 
siguri; cu toate astea, socotesc că putem nădăjdui că 
Duhurile Inelelor au fost împrăştiate în cele patru vânturi şi 
au fost silite să se întoarcă fiecare cum a putut la Stăpânul 
lor în Mordor, cu mâinile goale şi fără formă. Dacă aşa stau 


lucrurile, va mai trece niscai vreme până vor fi în stare să-şi 
înceapă din nou vânătoarea. Duşmanul, nu încape vorbă, 
are şi alţi slujitori, dar aceştia vor trebui să bată tot drumul 
până la hotarele Vâlcelei Despicate, înainte să ne dea de 
urmă. Şi dacă suntem cu băgare de seamă, nu le va fi câtuşi 
de puţin uşor să ne găsească. Dar nu trebuie să mai 
zăbovim. 

Elrond îi chemă pe hobbiţi la el. Îl privi solemn pe Frodo şi 
spuse: 

— A sosit vremea. Dacă e ca Inelul să plece de-aici, acest 
lucru trebuie să se întâmple curând. Dar cei care vor merge 
cu el să nu se bizuie că în misiunea lor vor putea să se ajute 
de bătălii sau forţa armelor. Trebuie să intre pe tărâmul 
Duşmanului fără nici un ajutor. Te mai ţii de cuvântul dat, 
Frodo, anume că vei fi Purtătorul Inelului? 

— Mă ţin, răspunse Frodo. Mă voi duce împreună cu Sam. 

— Atunci, mult nu pot să-ţi fiu de ajutor, nici măcar cu un 
sfat, zise Elrond. Cum arată drumul ce-l vei urma prea 
puţin pot să-ţi spun; iar felul în care îţi vei împlini misia nu 
mi-e cunoscut. Umbra s-a furişat de-acum la poalele 
Munţilor şi se apropie tot mai mult de hotarele Lacului 
Cenuşiu. lar pentru mine tot ce se afla sub întinderea 
Umbrei e întunecos. Vei întâlni mulţi vrăjmaşi, unii pe faţă, 
alţii într-ascuns, şi vei putea întâlni prieteni în drumul tău 
când te vei aştepta mai puţin. Voi trimite solii, câte şi cum 
voi putea, celor pe care-i cunosc în lumea largă; dar atât de 
primejdioase au devenit acum meleagurile, că unele dintre 
solii se vor putea rătăci pe drum, sau vor ajunge în acelaşi 
timp cu tine. 

Îţi voi alege şi tovarăşii de drum care să te însoţească până 
unde vor voi sau se va putea. Nu vor fi mulţi, căci singura 
nădejde îţi stă în iuţeală şi tăinuire. Chiar de-aş avea 
întreaga oştire de elfi din Zilele de Odinioară, şi tot n-ar fi 
de mare folos, decât doar că ar stârni puterea din Mordor. 

Cei ce vor însoţi Inelul vor fi Nouă la număr; cei Nouă 
Drumeţi vor porni împotriva celor Nouă Călăreţi care sunt 


răi. Împreună cu tine şi credinciosul tău servitor va merge 
Gandalf; şi aceasta va fi marea lui misiune, şi poate şi 
sfârşitul trudelor sale. 

Cât despre restul, ei vor reprezenta celelalte Seminţii 
Libere ale Lumii: elfii, gnomii şi oamenii. Legolas va fi dintre 
elfi; iar Gimli, fiul lui Gloin, dintre gnomi. Sunt pregătiţi să 
meargă măcar până la trecătorile Munţilor, poate şi dincolo 
de ele. Dintre oameni îl vei avea pe Aragorn, fiul lui 
Arathorn, căci Inelul lui Isildur îl priveşte îndeaproape. 

— Pas Mare! strigă Frodo. 

— Da, zâmbi acesta. Am cerut încă o dată să plec, pentru 
a-ţi fi tovarăş, Frodo. 

— Te-aş fi rugat să vii, zise Frodo, dar mă gândeam că te 
duci împreună cu Boromir la Minas Tirith. 

— Aşa am să şi fac. Şi Sabia-care-a-fost-Despicată va fi 
făurită încă o dată înainte de-a porni eu la război. Dar 
drumul tău şi al nostru sunt unul şi acelaşi pe multe sute de 
mile. Astfel că şi Boromir va face parte dintre însoțitori. E 
un om tare viteaz. 

— Mai rămân doi de găsit, zise Elrond. Voi cumpăni. Se 
prea poate să găsesc printre ai mei doi care să-mi pară 
potriviţi să vă însoţească. 

— Înseamnă că noi nu mai avem loc! strigă Pippin 
disperat. Nu vrem să fim lăsaţi în urmă. Vrem să ne ducem 
cu Frodo. 

— Asta pentru că nu pricepeţi şi nu vă puteţi închipui ce vă 
stă înainte, spuse Elrond. 

— Nici Frodo nu ştie, se băgă în vorbă Gandalf, luându-i pe 
neaşteptate partea lui Pippin. Nici unul dintre noi nu vede 
asta cu limpezime. Adevărul este că, dacă aceşti hobbiţi şi- 
ar da seama de primejdie, n-ar îndrăzni să meargă. Dar de 
mers tot ar dori să meargă, sau ar dori să cuteze, şi tare s- 
ar mai ruşina şi ar fi nefericiţi să n-o facă. Socotesc, Elrond, 
să te încrezi mai degrabă în prietenia ce-i leagă, decât în 
prea marea înţelepciune. Chiar dacă ne-ai alege un senior 
elf, cum e Glorfindel, n-ar putea să ia cu asalt Turnul 


Întunericului şi nici să deschidă drumul spre Foc n-ar fi în 
stare cu puterea ce se află în el. 

— Vorbeşti cu judecată, recunoscu Elrond, doar că eu stau 
la îndoială. Presimt că ţinutul vostru, Comitatul, nu a scăpat 
de primejdie; şi pe ei doi mă gândeam să-i trimit îndărăt ca 
soli, pentru a face tot ce le stă în putinţă, după cum ştiu ei 
că le este felul în ţara lor, să-i pună în gardă pe ai lor despre 
primejdia ce-i paşte. Oricum, socotesc că cel mai tânăr 
dintre ei, Peregrin 'Took, ar trebui să rămână pe loc. Inima- 
mi spune să nu meargă. 

— Atunci, stăpâne Elrond, va trebui să mă arunci în 
temniţă, sau să mă trimiţi acasă legat într-un sac, se sumeţi 
Pippin. Căci altfel mă voi alătura însoţitorilor. 

— Să fie precum spui. Vei merge, hotări Elrond şi oftă. Cei 
Nouă au fost aleşi. În şapte zile de azi încolo însoțitorii vor 
porni la drum. 

Sabia lui Elendil a fost făurită ca nouă de făurari elfi, iar 
pe lama ei au fost săpate şapte stele aşezate între Luna 
nouă şi Soarele înconjurat de raze; de jur-împrejur, făurarii 
au gravat rune multe; căci Aragorn, fiul lui Arathorn, 
pornea la război la hotarele Mordorului. Tare mai strălucea 
sabia aceea după ce-a fost isprăvită. Lumina Soarelui se 
răsfrângea roşie în ea, cea a Lunii lucea rece, iar tăişul era 
dur şi bine ascuţit. Aragorn i-a dat un nume nou, a numit-o 
Anduril, Flacăra Apusului. 

Aragorn şi Gandalf se plimbau laolaltă sau şedeau şi 
vorbeau îndelung despre drumul ce le stătea înainte şi 
despre primejdiile ce le puteau întâmpina; cumpăneau 
asupra hărților povestite şi desenate şi asupra cărţilor cu 
istorii ce se găseau în casa lui Elrond. Uneori li se alătura şi 
Frodo. Dar el se mulțumea să-şi pună nădejdile în ştiinţa lor 
de a descifra drumul, şi între timp căuta să stea cât mai 
mult cu Bilbo. 

În acele ultime zile, hobbiţii şi-au petrecut serile în Sala 
Focului şi printre nenumăratele poveşti pe care le auzeau s- 
a aflat şi balada, de la un cap la altul, a lui Beren şi Luthien, 


şi aceea despre cucerirea Nestematei celei Mari; în timpul 
zilei însă, în vreme ce Merry şi Pippin hoinăreau pe afară, 
Frodo şi Sam puteau fi găsiţi în cămăruţa lui Bilbo. Acesta le 
citea pagini întregi din cartea lui (care părea încă 
nedesăvârşită) sau frânturi din versurile sale, sau îşi făcea 
însemnări după aventurile lui Frodo. 

În dimineaţa ultimei zile, găsindu-se singur cu Frodo, Bilbo 
trase de sub pat o ladă de lemn. Înălţă capacul şi cotrobăi 
înăuntru. 

— lată-ţi sabia, spuse el. Numai că are tăişul ciobit. Am 
luat-o cu mine ca s-o păstrez la loc sigur, dar am uitat să 
întreb dacă fierarii o pot drege. Acum nu mai e vreme. M- 
am gândit că poate totuşi ai dori să o ai, cine ştie? 

Scoase din ladă o sabie mică, vârâtă într-o teacă veche din 
piele ponosită. Când o trase afară, lama lustruită şi bine 
îngrijită scăpără deodată, cu o lumină rece şi orbitoare. 

— Ea e Sting, Dintele, spuse Bilbo şi cu oarecare efort o 
împlântă într-o bârnă de lemn. Ia-o, dacă vrei, căci mie n-o 
să-mi mai trebuiască. 

Frodo o primi cu bucurie. 

— Şi mai este asta, continua Bilbo, scoțând o legătură care 
părea destul de grea pentru dimensiunile sale. 

Dădu la o parte câteva învelişuri de cârpe vechi, 
dezvăluind o cămaşă mică de zale. Era făcută dintr-o 
țesătură deasă din multe inele, la fel de fină ca şi o pânză de 
bumbac, rece ca gheaţa şi mai dură decât oţelul. Avea 
lucirea argintului luminat de lună şi era bătută în 
nestemate albe. Împreună cu ea se afla un brâu de perle şi 
cristal. 

— Frumoasă lucrătură, nu-i aşa? întrebă Bilbo, ducând-o 
la lumină. Şi folositoare. E zaua mea de gnom, mi-a fost 
dăruită de Thorin. Am luat-o înapoi de la Michel Delving 
înainte să pornesc la drum, am pus-o laolaltă cu celelalte 
bagaje. Am adus cu mine toate amintirile din Călătorie, în 
afară de Inel. Dar nu m-am aşteptat să am prilejul s-o 
folosesc, iar acum nu mai am trebuinţă de ea, doar ca săo 


privesc din când în când. Abia dacă-i simţi greutatea când o 
îmbraci. 

— Aş arăta. mă rog, nu cred că aş arăta prea bine în ea, 
spuse Frodo. 

— Întocmai vorbele mele. Dar nu te gândi cum arăţi. Poţi 
s-o porţi sub veşminte. Hai, ăsta să fie secretul nostru. 
Nimeni altcineva nu trebuie să ştie. Dar m-aş simţi mai 
fericit dacă aş şti că o porţi. Am eu o presimţire că te va 
apăra până şi de pumnalele Călăreţilor Negri, sfârşi el cu o 
voce coborâtă. 

— Prea bine, o voi lua, consimţi Frodo. 

Bilbo îl ajută s-o îmbrace, apoi prinse sabia Sting de brâul 
scăpărător. După care Frodo îşi încheie pantalonii 
decoloraţi de vreme şi puse deasupra tunica şi vesta. 

— Arăţi ca oricare alt hobbit, zise Bilbo. Dar acum eşti 
ceva mai mult decât ceea ce se vede la suprafaţă. Să ai 
Noroc! 

Îşi întoarse faţa de la el şi privi afară pe fereastră, 
încercând să fredoneze o melodie. 

— Nu pot să-ţi mulţumesc precum aş vrea, Bilbo, pentru 
asta şi pentru toată bunătatea ta din trecut. 

— Nici nu-ncerca, zise bătrânul hobbit, răsucindu-se spre 
el şi bătându-l peste spate. Văleu! Eşti prea tare acum ca 
să-ţi trag o palmă. Dar, iată-te: hobbiţii trebuie să ţină unii 
cu alţii, mai cu seamă Bagginşii. Un singur lucru îţi cer în 
schimb: ai mare grijă de tine, cât poţi mai mare, şi întoarce- 
te cu toate noutăţile pe care le poţi afla şi toate cântecele şi 
poveştile pe care le auzi. Eu o să mă străduiesc să isprăvesc 
cartea până te întorci. Aş vrea să scriu încă una, dacă mai 
am putere. 

Tăcu brusc, se răsuci încă o dată spre fereastră şi începu 
să cânte încetişor: 

Stau lângă foc şi mă gândesc la tot ce-n viaţă am văzut, la 
câmpul plin de flori şi fluturi din verile care-au trecut; 

La funigei, la foi pălinde prin toamnele de oarecând, cu 
soare argintiu şi ceţuri şi vântu-n părul meu bătând. 


Stau lângă foc şi mă gândesc la lumea care va să vie, la 
câte ierni, la primăveri ce nu-mi vor mai fi date mie. 

Căci multe sunt pe care încă nu le-am văzut şi nu le ştiu, 
din primăveri cu-atâta verde-n păduri sub cerul străveziu. 

Stau lângă foc şi mă gândesc la cei ce-au fost şi nu mai 
sunt, şi la acei ce or să vină când eu voi fi de mult pământ. 

Aşa mă poartă gânduri iară prin timpurile celor duşi, 
aştept s-aud iar paşi afară şi voci ce-ngână pe la uşi. 

Era o zi rece şi cenuşie, la sfârşit de decembrie. Vântul de 
la răsărit năvălea printre crengile golaşe ale copacilor şi 
clocotea în pinii întunecoşi de pe dealuri. Nori zdrenţuiţi şi 
negri goneau aproape de culmile lor. În vreme ce umbrele 
neprietenoase ale înserării timpurii se lăsau tot mai jos, 
însoțitorii Inelului se pregăteau de plecare. Urmau să o ia 
din loc la amurg, căci Elrond îi sfătuise să călătorească pe 
cât puteau la adăpostul nopţii, până când se vor fi depărtat 
îndeajuns de Vâlceaua Despicată. 

— Să vă feriţi de ochii cei mulţi ai slujitorilor lui Sauron, îi 
povăţui el. N-am nici o îndoială că au ajuns la urechile lui 
veşti despre starea jalnică a Călăreţilor, şi asta îl va fi 
umplut de mânie. Nu va trece mult şi iscoadele lui 
umblătoare sau zburătoare se vor porni spre meleagurile 
de la miazănoapte. Chiar şi de cerul de deasupra va trebui 
să vă feriţi cât vă veţi afla pe drum. 

Însoţitorii nu se înarmară ca pentru bătălie, căci nădejdea 
lor stătea în tăinuirea drumului, nu în luptă. Aragorn o avea 
pe Anduril, nici o altă armă, şi pornea în călătorie 
înveşmântat în verde ruginiu şi cafeniu, ca orice Pribeag al 
Pustietăţii. Boromir se încinsese cu o spadă lungă ce avea 
aceeaşi lucrătură că Anduril, dar nu şi aceeaşi obârşie 
nobilă, şi mai ducea cu sine un scut, precum şi cornul său 
de bătălie. 

— Să auziţi numai ce tare şi limpede răsună în văile dintre 
dealuri, spuse el, şi-atunci să vedeţi cum o s-o ia la 
sănătoasa toţi vrăjmaşii din Gondor. 


Îl duse la buze şi suflă o dată în el, de se cutremurară deal 
după deal de ecoul lui şi toţi cei ce auziră acea chemare în 
Vâlceaua Despicată săriră în picioare. 

— Să te fereşti a mai sufla în cornul ăsta, Boromir, îl 
mustră Elrond, doar când te vei afla încă o dată la hotarele 
ţării tale şi numai când te va împinge nevoia cea mai 
cumplită. 

— Să fie precum zici, spuse Boromir. Însă află de la mine, e 
obiceiul meu a da glas cornului atunci când pornesc la 
drum, şi om umbla după aceea în umbrele nopţii, dar nu mă 
voi furişa ca un hoţ la ceas de noapte. 

Singur Gimli gnomul purta la vedere o cămaşă din za de 
oţel, căci gnomilor nu le pasă de greutăţi; iar sub brâu îşi 
vârâse o secure cu lama lată. Legolas se înarmase cu un arc 
şi o tolbă de săgeți şi îşi prinsese un pumnal la cingătoare. 
Hobbiţii mai tineri aveau săbiile pe care le luaseră de la 
Gorgan; Frodo, în schimb, se mulţumi doar cu Sting, iar 
cămaşa de zale, aşa cum îl rugase Bilbo, rămase ascunsă 
vederii celorlalţi; Gandalf mergea cu toiagul, dar încinsă la 
brâu se găsea spada lui elfică, Glamdring, surata lui Orcrist, 
care zăcea peste pieptul lui Thorin sub Muntele Singuratic. 

Toţi primiseră de la Elrond haine groase şi călduroase, 
peste care îmbrăcaseră veste şi pelerine căptuşite cu blană. 
Merindele de drum, hainele de schimb, cuverturile şi cele 
trebuincioase fuseseră încărcate pe un ponei, care era 
taman bietul animal pe care-l aduseseră din Bree. 

În timpul cât stătuse în Vâlceaua Despicată, cu el se 
petrecuse o schimbare cu adevărat minunată: lucea de 
sănătate şi părea să-şi fi recăpătat vigoarea tinereţii. Sam 
fusese cel care ţinuse morţiş să-l aleagă pe el, motivând că 
Bill (aşa-l botezase) va tânji dacă nu va merge cu ei. 

— Animalul ăsta numai că nu vorbeşte, spusese el, şi chiar 
ar prinde glas dacă ar mai zăbovi pe-aici. Mi-a aruncat o 
privire la fel de limpede de parcă mi-ar fi vorbit domnu' 
Pippin: Dacă nu mă laşi să merg cu tine, Sam, te voi urma 
de unul singur. 


Astfel că Bill îi însoțea pe post de animal de povară; cu 
toate acestea, era singurul membru al grupului care nu 
părea abătut. 

Îşi luaseră rămas-bun în sala cea mare, lângă foc, iar acum 
îl mai aşteptau doar pe Gandalf, care încă nu ieşise din 
casă. O strălucire de lumină de foc pătrundea prin uşile 
deschise larg, iar în multele ferestre pâlpâiau luminiţe 
blânde. Învelit în mantia lui, Bilbo stătea tăcut în prag, 
alături de Frodo. Aragorn şedea cu capul sprijinit de 
genunchi; numai Elrond ştia ce însemna acest ceas pentru 
el. Ceilalţi se distingeau ca nişte umbre cenuşii în întuneric. 

Sam stătea lângă ponei, îşi sugea măselele şi se uita 
abătut în întunericul unde, în vale, râul vuia prăvălindu-se 
peste pietre; nu era câtuşi de puţin dornic de aventură. 

— Bill, băiatule, spuse el, n-ar fi trebuit să te înhăitezi cu 
noi. Ai fi putut să rămâi aici şi să mănânci cel mai bun fân 
de pe lume, până va răsări iarbă nouă. 

Bill şfichiui din coadă şi rămase tăcut. 

Sam îşi aranjă mai bine raniţa pe umeri şi înşiră în minte 
toate lucrurile pe care le vârâse înăuntru, întrebându-se 
dacă nu cumva uitase ceva: comoara lui cea mai de preţ, 
lampa de gătit; cutiuţa cu sare, pe care o purta mereu cu 
sine şi o reumplea de câte ori avea ocazia; o provizie bună 
de buruiană-de-pipă (dar nu îndestulă, pun rămăşag); 
cremene şi iască; pantaloni de lână; lenjerie; câteva 
mărunţişuri de-ale stăpânului său, pe care acesta le uitase, 
dar Sam le băgase în raniţă la el ca să le scoată triumfător 
când va fi nevoie de ele. Le enumeră pe toate în minte. 

— Frânghie, murmură el. N-avem frânghie. Şi doar aseară 
ţi-ai spus: "Sam, ce-ai zice de-o bucată de frânghie? Să vezi 
cum o să aitrebuinţă de ea dacă n-o s-o aila tine. Ei bine, o 
să-mi trebuiască. Şi nu mai am de unde face rost. 

În acel moment, Elrond ieşi cu Gandalf şi-i chemă pe toţi la 
sine. 

— O ultimă vorbă am cu voi, spuse el cu o voce coborâtă. 
Purtătorul Inelului porneşte în căutarea Muntelui Osândei. 


Pe umerii lui apasă toată povara: să nu arunce Inelul, nici să 
nu-l dea vreunui slujitor de-al Duşmanului şi nici să nu lase 
pe nimeni să umble cu el, în afară de însoțitorii lui şi de cei 
ai Sfatului, şi atunci doar la mare ananghie. Ceilalţi îl vor 
însoţi ca tovarăşi de bunăvoie, spre a-i fi de ajutor pe drum. 
Puteţi zăbovi, vă puteţi întoarce, sau lua pe alte poteci, 
după cum vă e norocul. Cu cât mergeţi mai departe, cu atât 
va fi mai greu să vă retrageţi; dar nu sunteţi legaţi prin nici 
un legământ sau îndatorire de a merge mai mult decât vă 
este vrerea. Căci încă nu ştiţi câtă putere zace în inimile 
voastre sau ce-l aşteaptă pe fiecare pe drum. 

— Fără credinţă e cel care-şi ia rămas-bun când calea se 
întunecă, spuse Gimli. 

— Poate, încuviinţă Elrond, dar cel care n-a văzut căderea 
nopţii să nu se lege prin jurământ că va umbla prin 
întuneric. 

— Doar că vorba jurată întăreşte uneori inima temătoare, 
nu se dădu Gimli bătut. 

— Sau o frânge, i-o-ntoarse Elrond. Nu priviţi prea 
departe înainte. Iar acum porniţi cu vitejie. Drum bun şi fie 
cu voi binecuvântarea elfilor şi a oamenilor şi a tuturor 
Seminţiilor Libere. Stelele să vă lumineze chipurile. 

— Noroc b. bun! strigă Bilbo, bâlbâindu-se din pricina 
frigului. Nu cred că ai să poţi face însemnări, Frodo, 
băiatule, dar aştept să-mi povesteşti totul când te vei 
întoarce. Şi să nu lipseşti mult. Drum bun! 

Mulţi alţii din casa lui Elrond stăteau în umbră şi îi priveau 
cum pleacă, urându-le cu voci şoptite drum bun. Nu se 
auzea nici un hohot de râs, nici zvon de muzică sau cântec. 
În cele din urmă, drumeţii întoarseră spatele casei şi 
dispărură în beznă. 

Trecură un pod şi începură să urce încet, şerpuit, cărările 
abrupte care-i scoteau din valea îngustă a Vâlcelei 
Despicate; într-un târziu ajunseră pe podişul înalt unde 
vântul şuiera prin iarba aspră. Cu o ultimă privire aruncată 


Ultimei Case Primitoare ce sclipea departe jos, se aşternură 
la drum în noapte. 

La Vadul Urşilor părăsiră Drumul şi, luând-o spre nord, 
urmară poteci înguste printre colnice. Gândul lor era să o 
ţină tot aşa, pe partea vestică a Munţilor, cât mai multe mile 
şi zile. Ţinutul era mult mai aspru şi mai sterp decât valea 
verde a Marelui Râu din "Ţara Pustietăţii de pe partea 
cealaltă a lanţului muntos, încât mersul lor avea să fie 
îngreunat; dar astfel nădăjduiau să scape de a fi zăriţi de 
ochi neprietenoşi. Iscoadele lui Sauron nu prea fuseseră 
văzute pe meleagurile acelea pustii, iar potecile nu erau 
cunoscute decât de locuitorii Vâlcelei Despicate. 

Gandalf mergea în frunte, cu Aragorn alături, care ştia 
drumul chiar şi pe întuneric. Ceilalţi îi urmau în şir, cu 
Legolas cel cu ochi de şoim în ariergardă. Prima parte a 
călătoriei se dovedi grea şi apăsată de tristeţe: Frodo n- 
avea să-şi amintească multe din timpul ei, doar vântul. 
Vreme de zile în şir lipsite de soare, o suflare de gheaţă se 
abăâtu asupra lor dinspre Munţii de la răsărit, şi nici un 
veşmânt nu păru să-i poată apăra de degetele ei 
iscoditoare. Cu toate că erau bine îmbrăcaţi, arar simțeau 
căldură, fie că mergeau, fie că se odihneau. Dormeau pe 
sponci în miezul zilei, în vreo văioagă sau ascunşi sub 
porumbarii cu ramuri încâlcite, ce creşteau în desişuri în 
multe locuri. Târziu după-masă erau treziţi de cei care 
făcuseră de strajă şi luau masa principală: de obicei rece. 
Fără urmă de veselie, căci rareori îşi îngăduiau să rişte să 
aprindă un foc. Seara porneau iarăşi la drum, tot spre sud, 
după cum puteau găsi poteci. 

La început, hobbiţii avuseseră sentimentul că, oricât ar fi 
mers şi s-ar fi poticnit până cădeau frânţi de oboseală, 
înaintau ca melcii Şi nu ajungeau nicăieri. În fiecare zi, 
împrejurimile arătau aproape la fel ca şi cu o zi înainte. Şi 
totuşi, munţii se apropiau tot mai mult. La sud de Vâlceaua 
Despicată erau chiar mai înalţi şi coteau încet spre soare- 
apune; pe undeva pe la poalele lanţului principal începea 


un ţinut tot mai întins de coline întunecoase şi de văi 
adânci, pline cu ape vijelioase. Potecile erau mai puţine şi 
mai întortocheate, ducându-i adeseori doar până la piciorul 
unei cascade râpoase sau între mlaştini perfide. 

Trecuseră două săptămâni de când se aflau pe drum, când 
vremea se schimbă. Vântul se potoli dintr-o dată, apoi 
începu din nou să sufle spre sud. Norii împinşi cu 
repeziciune se înălţară şi se risipiră, dezvăluind un soare 
palid şi strălucitor. După un marş poticnit care dura o 
noapte întreaga, zorii se iviră reci şi senini. Călătorii 
ajunseră la o creastă joasă, împodobită cu stejari de piatra 
bătrâni, ale căror trunchiuri verzi-cenuşii păreau să fi cres- 
cut din chiar piatra dealurilor. Frunzele lor întunecate 
luceau, iar fructele scăpărau roşii în lumina soarelui care 
răsărea. 

Departe la miazăzi, Frodo văzu formele vag desenate ale 
unor munţi semeţi ce păreau să taie însuşi drumul pe care 
înaintau ei. La stânga acestui lanţ înalt ţâşneau trei piscuri; 
cel mai apropiat şi mai înalt arăta ca un dinte cu o căciulă 
de zăpadă; peretele nordic, masiv şi golaş, era încă ascuns 
aproape pe de-a-ntregul în umbră, dar, acolo unde îl 
ajungeau pieziş razele soarelui, lucea roşu. 

Gandalf veni lângă Frodo şi pe sub streaşina mâinii se uita 
la tancul stâncos. 

— Am mers bine, zise el. Am ajuns la hotarele ţării pe care 
oamenii o numesc Hollin; mulţi elfi au trăit aici în zilele mai 
fericite de odinioară; pe atunci se numea Eregion. Patruzeci 
şi alte încă cinci leghe în linie dreaptă am străbătut, cu 
toate că picioarele noastre au bătut pe cale ocolită multe 
mile. "Ţara şi vremea or să fie mai îndurătoare de-acum, dar 
poate mai pline de primejdii. 

— Cu sau fără primejdii, răsăritul ăsta adevărat e tare 
binevenit, spuse Frodo, dându-şi gluga pe spate şi lăsând 
lumina dimineţii să-i scalde chipul. 

— Însă munţii sunt în faţa noastră, spuse Pippin 
nedumerit, înseamnă c-am apucat-o spre răsărit astă- 


noapte. 

— Nu, îl contrazise Gandalf. Doar că vezi tu mai departe 
din pricină că e clară dimineaţa. Dincolo de tancurile astea, 
creasta o apucă spre sud-vest. În casa lui Elrond se găsesc 
multe hărţi, dar, după câte bănuiesc, n-ai catadicsit să le 
priveşti. 

— Ba da, când şi când, se apără Pippin, numai că nu-mi 
amintesc nimic. Frodo are un cap mai bun pentru asemenea 
lucruri. 

— Eu n-am nevoie de hartă, zise Gimli, care îi ajunsese din 
urma împreună cu Legolas şi se uita în zare cu o scăpărare 
ciudată în ochii lui adânci. În ţara asta au trudit în 
străvechime străbunii noştri, iar noi am gravat imaginea 
acelor munţi în multe lucrături în metal şi piatră şi le-am 
descris în multe cântece şi basme. Tancurile astea ne apar 
în vise în toată semeţia lor: Baraz, Zirak, Shathur. 

O singură dată în viaţa mea le-am văzut cu ochii mei din 
depărtare, dar le ştiu, le cunosc şi numele, căci sub poala 
lor se află Khazad-Dum, sau Subteranele Gnomilor, care 
astăzi se cheamă Groapa Neagră, sau Moria în limbă elfică. 
Dincolo e Barazinbar, Cornul Roşu, crudul Caradhras; şi 
dincolo de el sunt Argintatul şi Capul înnourat: Celebdil cel 
Alb, şi Fanuidhol cel Cenuşiu, numite de noi Zirak-Zizil şi 
Bundushathur. 

Apoi Munţii Ceţoşi se împart în două, şi între lanţurile lor 
se află valea adânc umbrită, pe care n-o putem uita: 
Azanulbizar, Valea Pârâiaşului Tainic, numită de elfi 
Nanduhirion. 

— Înspre Valea Pârâiaşului Tainic ne îndreptăm noi, spuse 
Gandalf. Dacă urcăm până în trecătoarea ce se numeşte 
Trecătoarea Cornului Roşu, sub creasta îndepărtată a lui 
Caradhras, coborâm pe Scara Pârâiaşului Tainic în valea 
cea adâncă a gnomilor. Acolo se găseşte Heleşteul Oglinzii 
şi tot de acolo ţâşnesc izvoarele îngheţate ale Râului 
Argintului. 


— Întunecată e apa heleşteului Kheled-zaram, spuse Gimli, 
şi reci izvoarele râului Kibilnala. Inima-mi tresare la gândul 
că le voi revedea curând. 

— Să te bucuri de privelişte, bunul meu gnom, îi ură 
Gandalf. Dar, orice ai face, de rămas în valea aceea nu 
putem rămâne. Trebuie să coborâm de-a lungul Râului 
Argintului până în pădurile tainice, de unde vom ajunge la 
Râul cel Mare şi apoi. 

Tăcu brusc. 

— Da, şi apoi unde? îl îmboldi Merry. 

— La capătul călătoriei. În cele din urmă, zise Gandalf. 
Prea departe nu putem privi. Să fim bucuroşi că am trecut 
cu bine de prima parte a călătoriei. Socotesc că ne putem 
odihni aici, nu numai azi, ci şi la noapte. În Hollin aerul e 
sănătos. Mult necaz trebuie să se fi abătut asupra unei ţări 
de-a ajuns să-i uite pe elfi, după ce-au trăit odată pe 
meleagurile ei. 

— Aşa este, spuse Legolas. Dar elfii de pe meleagurile 
astea nu erau de-un neam cu noi, adică seminţia pădurii - 
astfel că iarba şi copacii nu-şi amintesc de ei. Eu aud însă 
pietrele jelindu-i: în adâncuri ne-au săpat, frumos ne-au 
dăltuit, spre înaltuţi ne-au zidit, dar s-au dus. S-au dus. Cu 
multă vreme în urmă au pornit în căutarea Limanurilor. 

În acea dimineaţa au aprins un foc într-o văioagă 
înconjurată de tufe mari de nalbe, şi micul lor dejun, sau 
cina lor târzie, a fost mai vesel decât fusese de când 
porniseră în călătorie. Nu s-au grăbit să se culce după ce au 
isprăvit, căci socoteau că vor avea întreaga noapte să 
doarmă şi n-aveau de gând să pornească la drum decât în 
noaptea următoare. Doar Aragorn stătea tăcut şi neliniştit. 
La un moment dat, îi părăsi pe ceilalţi şi porni de unul 
singur spre buza văioagei. Acolo se opri, la umbra unui 
copac, şi se uita în zare, spre sud-vest, cu capul aplecăt 
parcă a ascultare. Apoi se întoarse cu faţa spre vilcea şi 
privi în jos, spre ceilalţi care rideau şi sporovaiau. 


— Ce s-a întâmplat, Pas Mare? striga Merry spre el. Ce 
căuţi? Vântul dinspre Răsărit? 

— Nu, chiar că nu, răspunse el, dar e ceva ce nu înţeleg. 
Am venit în Ţara Hollin în multe anotimpuri. Nici o seminţie 
nu mai traieşte pe aceste tărâmuri, dar sunt alte creaturi 
care viețuiesc aici tot anul, mai cu seamă păsările. Numai 
că acum toate tac, în afară de voi. Simt ăsta. Nu-i nici un 
sunet pe multe mile în jur, iar vocile voastre se preschimba 
în ecou. Şi nu pricep de ce. 

Gandalf ridică privirile, stîrnit dintr-o dată. 

— Şi tu care crezi că e pricina? îl întreba el. O fi alta decât 
surprinderea de a vedea patru hobbiţi, că să nu ne mai pun 
pe noi la socoteala, acolo unde o asemenea stirpe este 
rareori văzuta său auzita? 

— Nădăjduiesc că e numai atât, răspunse Aragorn. Dar am 
un sentiment că trebuie să fiu cu ochii în patru, şi un fior de 
frică, aşa cum n-am avut nicicând în aceste locuri. 

— Înseamnă că trebuie să avem mai multă grija, zise 
Gandalf. Dacă aduci un Pribeag cu tine, e bine să iei seamă 
la vorbele lui, mai cu seamă dacă Pribeagul e Aragorn. Să 
nu mai vorbim cu glas tare, prin urmare, să stăm cât mai 
liniştiţi şi să facem de straja. 

În acea zi era rândul lui Sam să stea primul de strajă, dar 
Aragorn i se alătură şi el. Ceilalţi adormiseră. Tăcerea 
prinse a se adânci atât de mult, încât până şi Sam o simţea. 
Se auzea desluşit respiraţia celor care dormeau. Fâşâitul pe 
care-l scotea coada poneiului când se legăna şi mişcările 
întâmplătoare ale picioarelor deveniseră zgomote 
puternice. Sam îşi auzea încheieturile trosnind atunci când 
îşi mişcă şi el mădularele. În jur, o tăcere de moarte, şi 
peste toate se întindea un cer senin şi albastru, pe măsură 
ce soarele se înălța dinspre răsărit. Departe, la sud, o pată 
întunecată apăru şi crescu, în vreme ce se îndrepta spre 
nord, precum un fum purtat de vânt. 

— Ce-i aia, Pas Mare? Nu arată a nor, îi spuse Sam în 
şoaptă lui Aragorn. 


Aragorn nu răspunse şi se uita încordat la cer; nu trecu 
mult şi Sam văzu cu propriii ochi că se apropiau de ei 
stoluri de păsări, zburând cu mare repeziciune; se 
rostogoleau, se roteau, trecând pe deasupra ținutului 
întreg, ca şi cum căutau ceva anume; şi se apropiau din ce 
în ce mai mult. 

— Întinde-te la pământ şi nu mişca! şuieră Aragorn, 
trăgându-l pe Sam în umbra tufişului. 

Un întreg regiment de păsări se desprinsese pe 
neaşteptate din stolul principal şi, zburând foarte jos, se 
îndrepta chiar spre buza văioagei. Lui Sam i se păru că 
erau un fel de ciori foarte mari. Când trecură chiar peste ei, 
atât de multe, încât pământul se întunecă de la umbra lor 
deasă, se auzi un croncănit aspru. 

Abia după ce se pierdură în depărtare, spre nord-vest, şi 
cerul se limpezi din nou, cuteză Aragorn să-şi ridice capul. 
Sări în picioare şi se repezi să-l trezească pe Gandalf. 

— Regimente de ciori negre zboară peste tot pământul 
dintre Munţi şi Lacul Cenuşiu, spuse el, tocmai au trecut 
peste Hollin. 

Nu-s de prin părţile astea; sunt crebaini din Farngorn şi 
Ţara Sură. Ştiu ce vânt le aduce; s-ar putea să fie necazuri 
la miazăzi, căci de acolo au venit; dar bănuiala mea e că 
iscodesc regiunea asta. Am zărit şi şoimi, mulţi, zburând la 
mare înălţime. Eu zic că trebuie s-o luăm la drum diseară. 
Hollin nu mai e un tărâm sigur pentru noi: e privegheat. 

— Atunci şi Trecătoarea Cornului Roşu este, spuse 
Gandalf, şi nu vad cum o să trecem de ea fără să fim zăriţi. 
Dar avem vreme să ne gândim la ăsta când o să fie nevoie. 
Cât despre a porni din loc de cum se întunecă, mă tem că ai 
dreptate. 

— Noroc că focul nostru n-a scos mult fum şi aproape că s- 
a stins înainte să vină crebainii, mai zise Aragorn. Trebuie 
să-l stingem de tot şi nici că mai aprindem altul. 

— Fir-ar să fie de pacoste şi necaz! pufni Pippin. 


Veştile: nici pomeneala de foc, iar la noapte din nou la 
drum, i-au fost aduse la cunoştinţa de cum s-a trezit târziu 
după-amiaza. 

— Şi toate doar din pricina unui cârd de ciori! Iar eu care 
aşteptam o cină ca lumea în seara asta: ceva cald. 

— Ei, poţi s-aştepţi mult şi bine, zise Gandalf. S-ar putea să 
te aştepte multe chiolhanuri nebănuite. Eu unul aş pofti să 
fumez o pipa în linişte şi să-mi fie mai cald la picioare. 
Oricum, de un lucru putem fi siguri: o să se facă mai cald cu 
cât mergem spre miazăzi. 

— Nu m-ar mira să se facă prea cald, murmura Sam în 
urechea lui Frodo. Dar încep să mă gândesc că-i vremea să 
dam cu ochii de Muntele ala de Foc şi să ne vedem la 
capătul Drumului, că să zic aşa. Întâi am crezut că Hornul 
ăsta Roşu, său cum i-o fi numele, e muntele cu pricina, până 
când l-am auzit pe Gimli cu toate denumirile alea. Afurisită 
limbă au gnomii, îţi mută fălcile din loc, nu alta. 

Hărțile nu aveau nici o noimă pentru Sam, iar distanţele 
pe meleagurile acelea străine păreau atât de nesfârşite, 
încât el unul nu era în stare să le ţină măsurătoarea. 

În ziua aceea, drumeţii rămaseră în ascunzătoare. Păsările 
negre treceau din când în când pe deasupra lor; dar, pe 
măsură ce soarele se făcea tot mai roşu în asfinţit, 
zburătoarele dispărură şi ele spre nord. La amurg, 
însoțitorii Inelului se puseră în mişcare şi, luând-o mai mult 
spre sud decât până atunci, urmară drumul spre Caradhras 
ce încă se zărea de un roşu palid în zare, în ultimele raze 
ale soarelui care dispărea. Rând pe rând, stelele se năşteau 
pe cerul tot mai întunecat. 

Aragorn găsise o poteca bună. Lui Frodo i se părea a fi, în 
fapt, o rămăşiţă dintr-un drum străvechi, lat cândva şi bine 
gândit, anume ca să lege ţinutul Hollin de trecătoarea din 
munţi. Luna, plină de-acum, răsări deasupra munţilor, 
aruncând o lumină lăptoasă ce făcea ca umbrele bolovanilor 
să apară negre. Bolovanii înşişi dădeau impresia că 
fuseseră tăiaţi de o mână omenească, chiar dacă acum 


zăceau rostogoliţi unii peste alţii şi măcinaţi de vreme pe un 
tărâm sterp şi pustiu. 

Era ceasul rece, tăios, de dinainte de spartul zorilor, când 
luna coborâse spre linia orizontului. Frodo îşi înălţă privirile 
la cer. Deodată văzu, sau simţi, o umbră trecând peste 
stelele înalte, ce parcă se stinseseră preţ de o clipă, ca să se 
aprindă apoi din nou. Se înfioră tot. 

— Ai văzut ceva trecând pe deasupra noastră? îi susură el 
lui Gandalf, care mergea în faţa lui. 

— Nu, răspunse el, dar am simţit, nu ştiu ce-a putut să fie. 
N-o fi fost nimic, doar un fuior de nor. 

— Atunci se mişcă foarte repede, zise Aragorn, şi nu e 
purtat de vânt. 

În noaptea aceea nu se mai întîmplă nimic deosebit. 
Dimineaţa veni chiar mai senină decât cele de până atunci. 
Dar aerul era iarăşi tăios; vântul începea de-acum să bată 
dinspre est. Două nopţi la rând îşi continuară drumul, 
urcând una-ntruna, dar tot mai anevoios pe măsură ce 
urmau şerpuit costişele dealurilor în sus, iar munţii se 
înălţau din ce în ce mai aproape. A treia dimineaţă, 
Caradhras se ivi în faţa ochilor lor, un pisc impunător, cu 
vârful acoperit de zăpadă ca argintul, dar cu versanţii 
râpoşi, golaşi, de-un roşu stins, ca pătaţi cu sînge. 

Cerul arăta întunecat, soarele abia se întrezărea. Vântul 
sufla dinspre nord-est. Gandalf adulmecă văzduhul şi se uită 
în urmă. 

— Ne prinde iarna din spate, îi spuse el lui Aragorn cu o 
voce înceată. Crestele de la miazănoapte sunt mai albe ca 
până acum: zăpada a coborât mult mai jos pe coastele lor. 
În seara asta o să începem să urcăm spre Trecătoarea 
Cornului Roşu. Pe potecaajmaşaia îngustă numai bine o să 
fim văzuţi de iscoade şi cine ştie ce pacoste o să se abată 
asupra noastră; dar vremea se poate dovedi un vrăjmaş mai 
cumplit ca oricare altul. Ce zici de drumul pe care-l urmăm, 
Aragorn? 


Frodo prinse cuvintele astea şi pricepu că Aragorn şi 
Gandalf continuau o discuţie începută mai de mult. Ascultă 
cu nelinişte. 

— N-am nimic bun de zis de la început şi până la sfârşit, 
după cum ştii prea bine, Gandalf, răspunse Aragorn. lar 
primejdiile cunoscute şi necunoscute se vor înmulţi pe 
măsură ce mergem mai departe. Dar de mers trebuie să 
mergem; şi n-ar fi înţelept să nu traversăm munţii pe aici. 
Mai la miazăzi nu mai sunt alte trecători, până la Strunga 
Rohan. N-am încredere în drumul acela de când cu veştile 
tale despre Saruman. Cine poate şti de partea cui sunt 
acum maregşalii Seniorilor Cailor? 

— Chiar aşa, cine poate şti? oftă Gandalf. Dar mai este o 
cale, şi nu prin Trecătoarea din Caradhras: drumul 
întunecos şi tainic despre care am vorbit noi. 

— Şi nici să nu mai vorbim de el! încă nu. Te rog, nu spune 
nimic celorlalţi, măcar până ne încredinţăm că nu avem de 
ales. 

— Trebuie să hotărâm acum, înainte să mergem mai 
departe, îi atrase Gandalf luarea-aminte. 

— Atunci să cumpănim fiecare în mintea lui cât dorm ei şi 
se odihnesc. 

Târziu după-amiază, în vreme ce prietenii lor terminau de 
mâncat, Gandalf şi Aragorn se duseră ceva mai încolo şi se 
opriră ca să se uite la Caradhras. Coastele sale erau 
întunecate, mohorâte, creasta ascunsă de un nor cenuşiu. 
Frodo se uită la ei o vreme, întrebându-se care le va fi 
hotărârea. Când se întoarseră la grup, Gandalf fu cel care 
vorbi primul, astfel că Frodo pricepu că hotărâseră să 
înfrunte vremea şi trecătoarea înaltă. Răsuflă uşurat. Nu-şi 
putea închipui care ar fi fost cealaltă cale, întunecoasă şi 
tainică, dar simpla ei pomenire păruse a-l umple pe 
Aragorn de disperare, încât Frodo se bucură în sinea lui că 
fusese dată la o parte. 

— După semnele pe care le-am văzut în ultimele câteva 
zile, le spuse Gandalf, mă tem că Trecătoarea Cornului Roşu 


este supravegheată; pe lângă asta, mă tem de vremea ce 
vine din urmă. S-ar putea să ningă. Trebuie să mergem cât 
de repede putem. Chiar şi aşa, ne vor trebui mai mult de 
două marşuri până să ajungem în culmea trecătorii. În 
seara asta se va întuneca devreme. Aşa că o luăm din loc de 
cum aţi isprăvit de strâns. 

— Dacă-mi dai voie, am şi eu să dau un sfat, zise Boromir. 
M-am născut la umbra Munţilor Albi şi ştiu câte ceva despre 
drumurile pe înălţimi. O să dăm de un frig năprasnic, dacă 
nu şi mai rău, până să apucăm să coborâm de partea 
cealaltă. N-o să ne fie de folos să vă ascund că putem muri 
îngheţaţi. Aşa că, atunci când plecăm de-aici, unde încă 
avem copaci şi tufişuri, să luăm fiecare câte o cracă sau o 
bucată de lemn, atât cât poate duce fiecare. 

— Bill o să poată lua chiar mai multe, nu-i aşa, băiete? i se 
adresă Sam poneiului, iar animalul îi răspunse cu o privire 
de îngropăciune. 

— Prea bine, încuviinţa Gandalf. Dar nu avem voie să ne 
folosim de lemne - decât atunci când va fi să alegem între 
foc şi moarte. 

Grupul porni din nou la drum, cu pas bun la început; dar 
curând poteca deveni tot mai abrupta şi mai dificila. 
Şerpuia, urca, iar în unele locuri dispărea aproape de tot, 
acoperită de bolovani prăbuşiţi. Noaptea devenea tot mai 
neagra sub norii grei. Un vânt nemilos se învolbura în jurul 
stâncilor. Până la miezul nopţii ajunseseră abia la 
povârnişurile de la poalele munţilor celor mari. Poteca 
îngustă şerpuia la piciorul unui perete vertical al stâncilor 
din stângă, deasupra cărora flancurile funeste ale piscului 
Caradhras ţâşneau nevăzute în întuneric; la dreapta, un 
hău de beznă, spre care se deschidea brusc o prăpastie 
adâncă. 

Cu mare greutate urcară un povârniş şi, când ajunseră în 
vârful lui, se opriră pentru câteva clipe. Frodo simţi o 
atingere moale pe faţă. Întinse braţul şi văzu fulgii de 
zăpadă de un alb palid cum i se aşează pe mânecă. 


Merseră mai departe. Dar în scurt timp ninsoarea se 
înteţi, umplând văzduhul întreg şi intrându-i lui Frodo în 
ochi. Formele încovoiate şi negre ale lui Gandalf şi Aragorn, 
aflaţi doar la un pas în faţa lui, abia dacă se mai zăreau. 

— Nu-mi miroase deloc a bine toată povestea asta, gâfâi 
Sam chiar în spatele lui. Îmi place zăpadă pe o zi frumoasă, 
dar să fiu în pat când ninge. Ce păcat că ninsoarea asta nu 
e în Hobbiton! Acolo ar fi şi cine să se bucure de ea. 

În afară de platourile înalte din Meleagul de la 
Miazănoapte, în Comitat rareori ningea zdravăn, încât 
zăpada era privită drept o întâmplare plăcută şi un prilej de 
distracţie. Nici un hobbit în viaţă (în afară de Bilbo) nu-şi 
amintea de Iarna Cruntă din 1311, când lupii cei albi 
năvăliseră în Comitat peste apele îngheţate ale Râului 
Viniac. 

Gandalf se opri locului. Ninsoarea îi acoperise de tot gluga 
şi umerii; în jurul încălţărilor, zăpada îi ajungea până la 
glezne. 

— De-asta mă temeam, zise el. Acum ce mai spui, 
Aragorn? 

— Şi eu tot de-ăsta mă temeam, răspunse cel întrebat, dar 
mai puţin decât de alte lucruri. Ştiam că riscăm să înceapă 
ninsoarea, cu toate că rareori cad asemenea ninsori atât de 
departe înspre miazăzi, şi atunci doar sus de tot, în munţi, 
dar încă n-am ajuns acolo; suntem foarte jos, unde potecile 
sunt de obicei deschise toată iarna. 

— Mă-ntreb dacă nu e de-a Duşmanului, îşi dădu Boromir 
cu părerea. În ţara mea se spune că Duşmanul are în 
stăpânirea sa furtunile din Munţii Umbrei care mărginesc 
Ţinutul Mordor. Are puteri ciudate şi mulţi aliaţi. 

— Da' ştiu că i s-a lungit mult braţul, mormăi Gimli, dacă 
poate să aducă zăpadă de la miazănoapte că să ne chinuie 
pe noi aici, la trei sute de leghe depărtare. 

— ] s-a întins braţul, întări Boromir. 

Cât statura ei pe loc, vântul se domoli şi ninsoarea se 
potoli până când aproape că înceta. Porniră din nou la 


drum. Dar abia dacă făcură câţiva paşi, când furtuna se 
stârni cu şi mai multă furie. Vântul şuiera, ninsoarea îi lovea 
din faţa, orbindu-i. Curând chiar şi lui Boromir îi veni greu 
să mai înainteze. Hobbiţii, aplecaţi de spate până aproape 
de pământ, se târau la adăpostul celor mai înalţi, aflaţi în 
faţă, dar le era limpede că aşa nu puteau ajunge prea 
departe, dacă ninsoarea nu se oprea. Frodo parcă avea 
plumb în picioare. Pippin se târa în urma lui. Chiar şi Gimli, 
oricât ar fi fost de vânjos, ca orice gnom, gemea la fiecare 
pas. 

Cei din grup se opriră dintr-o dată, ca şi cum se 
înţeleseseră pe muţeşte. În jurul lor, din întuneric, se 
auzeau sunete lugubre. Poate că era doar o amăgire a 
vântului care se strecură prin crăpăturile şi găurile 
peretelui de stâncă, dar păreau să semene cu nişte ţipete 
ascuţite, cu hohote sălbatice de râs. De pe pantele muntelui 
prinseră să se rostogolească pietre, şuierând pe deasupra 
capetelor lor său izbindu-se de poteca, lângă ei. Când şi 
când auzeau că un fel de huruit surd, de-ai fi zis că se 
pornise la vale un bolovan uriaş dinspre înălțimile nevăzute 
de deasupra lor. 

— În noaptea asta nu putem merge mai departe, hotări 
Boromir. N-are decât să spună cine-o vrea că ăsta-i vântul; 
sunt voci diabolice, iar bolovanii anume pe noi ne caută. 

— Eu spun că-i vântul, îl contrazise Aragorn. Ceea ce nu 
înseamnă că ce spui tu nu-i adevărat. Pe lumea asta sunt 
multe lucruri rele şi neprietenoase, care nu-i au nici un pic 
la inimă pe cei care merg pe două picioare, dar pentru asta 
nu înseamnă că sunt în tabăra lui Sauron, ci au pricini 
numai de ele ştiute. Unele lucruri din astea se află pe lume 
de mai multă vreme decât Sauron. 

— Caradhras a căpătat numele de Piscul Cel Crud, explică 
Gimli, şi i s-a dus buhul încă de mult, cu ani în urmă, când 
nimeni n-auzise de Sauron prin părţile astea. 

— Prea puţin are importanţă cine e duşmanul, dacă nu-i 
putem ţine piept, zise Gandalf. 


— Dar ce putem face? strigă nenorocit Pippin. Se 
rezemase de Merry şi Frodo şi tremura tot. 

— Ori ne oprim aici unde suntem, ori ne întoarcem, 
răspunse Gandalf. Nu e bine să mai înaintăm. Din câte-mi 
amintesc, puţin mai sus poteca părăseşte stânca şi coboară 
într-o albie largă şi puţin adâncă, la poala unei pante lungi 
şi abrupte. Acolo nu ne putem apăra nici de zăpadă, nici de 
pietre - şi nici de altceva. 

— Dar nici de întors nu ne putem întoarce atâta vreme cât 
ninge, adaugă Aragorn. De jos şi până aici, n-am trecut pe 
lângă nici un loc care să ne ofere un adăpost mai bun decât 
peretele ăsta de stâncă, sub care ne aflăm acum. 

— Adăpost, mormăi Sam. Dacă ăsta-i adăpost, atunci un 
acoperiş fără pereţi se numeşte casă. 

Se strânseră cu toţii cât mai aproape de stâncă. Peretele 
era orientat spre sud, iar la bază avea o muchie ieşită 
întrucâtva în afară, ceea ce le dădea speranţă că avea să-i 
apere cât de cât de vântul dinspre nord şi de pietrele 
căzătoare. Dar rafalele învirtejite îi loveau din toate părţile, 
iar ninsoarea se revărsă cu şi mai mare înverşunare. 

Se îngrămădiră unii în alţii, cu spatele la perete. Bill 
poneiul stătea răbdător, dar cu un aer nenorocit în faţa 
hobbiţilor, protejându-i şi el puţin; însă nu după multă 
vreme zăpada se strânse mormane în jurul picioarelor lui, 
urcând fără încetare. Dacă n-ar fi avut printre ei şi tovarăşi 
de drum mai trupeşi, în scurt timp zăpada i-ar fi îngropat cu 
totul. 

Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală; părea să se 
scufunde cu repeziciune într-un vis cald şi neclar. Se făcea 
că un foc îi încălzea degetele de la picioare, iar din umbrele 
de pe partea cealaltă a vetrei auzea vocea lui Bilbo 
adresîndu-i-se. N-am o părere prea buna despre calendarul 
tău, spunea el. Furtuni de zăpadă pe doisprezece ianuarie: 
nu era nevoie să vii înapoi ca să-mi spui asta! 

Dar voiam să mă odihnesc şi să dorm, Bilbo, răspundea 
Frodo cu greutate, când deodată se simţi scuturat şi cu 


mare chin îşi veni în fire. Boromir îl ridicase de pe jos, din 
cuibul de zăpadă. 

— Asta o să fie moartea piticuţilor, Gandalf, zise Boromir. 
Zău că n-are rost să stăm aici până ne trece zăpada de cap. 
Trebuie să facem ceva ca să ne salvăm. 

— Dă-le asta, spuse Gandalf, scotocind în raniţă şi scoțând 
de acolo un clondir îmbrăcat în piele. Fiecăruia câte o gură, 
nu mai mult - tuturor. E ceva foarte preţios. Se numeşte 
miruvor, întăritorul celor din Imladris. Mi l-a dat Elrond, la 
desparţire. Trece-l din mână în mână. 

De cum lua Frodo o înghiţitură din licoarea caldă şi 
înmiresmată, simţi cum inima îi prinde putere şi toropeala 
cumplită i se scurge din mădulare. Şi ceilalţi se înviorară, 
cuprinşi de noi speranţe şi de forţa. Numai ninsoarea nu se 
domolea. Se învolbura în jurul lor mai dihai că înainte, pe 
când vântul sufla cu turbare. 

— Ce-aţi zice de un foc? întreba deodată Boromir. Îmi 
pare, Gandalf, că s-a apropiat clipă să alegem între foc şi 
viaţa. E adevărat că o să fim feriţi de orice priviri 
neprietenoase după ce ne va fi acoperit zăpadă, numai că 
ăsta n-o să ne ajute. 

— Poţi să faci un foc dacă reuşeşti, încuviinţa Gandalf. 
Dacă se afla prin preajma vreo iscoadă în stare să îndure 
furtuna, atunci ne poate vedea oricum, şi cu, şi fără foc. 

Dar, cu toate că aduseseră lemne şi aprinzători, aşa după 
cum îi sfătuise Boromir, era peste puterile sau priceperea 
elfilor sau chiar a gnomului să scapere o flacără care să 
reziste învârtejirilor vântului, sau care să încingă lemnul ud. 
În cele din urma, fără tragere de inima, Gandalf se văzu 
nevoit să le dea o mână de ajutor. Culegând o cracă, o ridică 
în sus şi, rostind câteva cuvinte poruncitoare, naur an 
edraith, ammen! înfipse vârful crăcii în mijlocul grămezii de 
lemne. Pe loc, o pălălaie mare de limbi verzi şi albastre 
ţâşniră în văzduh, iar lemnele se aprinseră şi prinseră a 
trosni. 


— Dacă sunt ochi care ne vad, măcar m-am dat în vileag, 
zise el. Am scris Gandalf este aici cu semne pe care oricine 
le poate citi, din Vâlceaua Despicată şi până la gurile râului 
Anduin. 

Dar drumeţilor nu le mai păsa de iscoade sau ochi 
neprietenoşi. Inimile lor se bucurau la vederea luminii 
focului. Lemnele ardeau vesele; şi, cu toate că peste tot în 
jurul lor zăpada sfârâia şi se topea în băltoace sub tălpile 
lor, erau fericiţi că-şi puteau încălzi mâinile la dogoarea lui. 
Stăteau în cerc, ciuciţi, în jurul flăcărilor jucăuşe şi aţâţate. 
Feţele obosite şi neliniştite le erau luminate de o lucire 
roşie; în spatele lor, noaptea era asemenea unui zid negru. 

Numai că lemnele ardeau cu repeziciune şi ninsoarea 
cădea şi iar cădea. 

Focul abia mai pâlpâia când aruncară în jar şi ultimul 
vreasc. 

— Noaptea aproape că a trecut, zise Aragorn. Zorile nu-s 
departe. 

— Dacă or să poată străpunge norii ăştia, mormăi 
GimliBoromir paraşi cercul şi îşi aţinti privirile în 
întunericul din jur. 

— Ninsoarea s-a mai potolit, îi anunţa el, la fel şi vântul. 
Frodo se uita obosit la fulgii care mai cădeau din întuneric, 
dezvăluindu-şi preţ de o clipă albul în lumina focului 
muribund; dar multă vreme nu văzu nici un semn că 
ninsoarea s-ar fi rărit. Apoi, pe neaşteptate, când somnul 
începea din nou să-i dea târcoale, băgă de seamă că vântul 
încetase cu adevărat, iar fulgii se făceau tot mai mari şi mai 
rari. Pe nesimţite, o lumina palidă prinse a se desluşi în jur. 
În cele din urma, ninsoarea se opri de tot. 

Pe măsură ce se lumina, ochilor lor li se dezvăluia o lume 
înecată în tăcere. Mai jos de refugiu se zăreau mormane, 
movile şi adâncimi fără forma, dedesubtul cărora poteca pe 
care înaintaseră ei cu greu se pierduse cu totul; dar 
înălțimile de deasupra stăteau ascunse în nori uriaşi, grei 
încă de ameninţarea zăpezii. 


Gimli se uită în sus şi clatină din cap. 

— Caradhras nu ne-a iertat, spuse el. Mai are destulă 
zăpadă de prăvălit asupra noastră. Cu cât facem mai 
repede cale întoarsă şi coborâm mai degrabă, cu atât mai 
bine. 

Toţi îi dădură dreptate, dar drumul de întoarcere se 
dovedea greu şi nu i-ar fi mirat să le fie chiar cu neputinţa 
să-l străbată. Doar la câţiva paşi de foc, zăpadă era adâncă 
de câteva picioare, trecându-le hobbiţilor de cap; în unele 
locuri, vântul o viscolise, ridicând-o în mormane uriaşe la 
poala stâncii. 

— Dacă ar merge Gandalf înaintea noastră cu o flacăra 
mare, ar putea să va croiască o poteca, spuse Legolas. 

Pe elf furtuna nu-l tulburase prea tare şi era singurul 
dintre toţi care avea inima uşoara. 

— lar dacă elfii ar putea zbura pe deasupra muntelui, ar 
putea aduce soarele să ne salveze, i-o întoarse Gandalf. 
Numai că mie-mi trebuie ceva care să poată arde, doar n- 
am să dau foc la zăpadă. 

— Ce să-i faci, ridică Boromir din umeri, acolo unde nu 
poate face capul, trage trupul, cum se zice la mine în ţara. 
Cel mai vânjos dintre noi trebuie să caute un drum. Vedeţi, 
chiar dacă totu-i acum acoperit de zăpadă, când am urcat 
aseară poteca noastră ocolea umărul ala de stâncă, acolo 
jos. Acolo a început să ne dea bătăi de cap ninsoarea. Dacă 
reuşim să ajungem în acel punct, s-ar putea că dincolo de el 
să ne fie mai uşor. Două sute de metri, nu cred că-s mai 
mulţi. 

— Atunci hai să tăiem drum până acolo, tu şi cu mine, zise 
Aragorn. 

Aragorn era cel mai înalt dintre ei, dar Boromir, cu puţin 
mai scund, era mai lat în umeri şi mai vânjos. O lua el 
primul, cu Aragorn pe urmele lui. Se îndepărtară încet, 
pentru ca, după câţiva paşi, să înceapă să se lupte cu 
nămeţii. Pe alocuri, zăpada le venea până la piept, şi 


adeseori Boromir părea mai degrabă să înoate sau să-şi 
sfredelească drum cu braţele, decât să meargă. 

Legolas îi urmări o vreme cu un zâmbet pe buze, apoi se 
întoarse către ceilalţi. 

— Aşa ziceţi voi, anume că cel mai puternic trebuie să 
caute drum? Eu zic altceva: lasă-l pe plugar la coarnele 
plugului, dar alege castorul ca să înoate în apă, iar ca să 
fugă uşor ca fulgerul pe deasupra ierbii şi a frunzelor sau 
pe deasupra zăpezii alege-l pe elf. 

Zicând acestea, făcu un salt sprinten înainte, şi abia atunci 
băgă Frodo de seamă că elful nu avea cizme, ci o pereche 
uşoară de încălțări, aşa cum purta întotdeauna, iar tălpile 
abia dacă lăsau urme în zăpadă. 

— Cu bine, îi zise Legolas lui Gandalf. Mă duc să caut 
soarele. Şi, iute ca un alergător pe nisip bătătorit, ţâşni 
înainte, îi depăşi cât ai clipi pe cei doi care se luptau cu 
nămeţii, făcându-le un semn de rămas-bun cu mâna, se 
depărtă ca fulgerul şi dispăru după colţul stâncos. 

Ceilalţi aşteptară strânşi unul în altul, uitându-se după 
Boromir şi Aragorn până când aceştia deveniră doar două 
pete negre în albeaţa din jur. Curând, şi ei se făcură 
nevăzuţi. Timpul trecea. Norii coborâră şi nu după mult 
timp câţiva fulgi prinseră din nou să cadă. 

Să fi trecut o oră, cu toate că lor li se păruse mult mai 
mult, când îl zăriră pe Legolas întorcându-se. Tot atunci 
reapărură Boromir Şi Aragorn de după stânca rămasă mult 
în urma elfului, trudind pe povârniş în sus. 

— Ei, strigă Legolas fără să se oprească din fugă, n-am 
adus Soarele. Hoinăreşte pe câmpiile albastre de la 
miazăzi, iar cununa asta mică de zăpadă de pe colnicul 
Cornului Roşu nu-l tulbură câtuşi de puţin. Am adus în 
schimb o rază de speranţă pentru cei sortiţi să meargă pe 
picioarele lor. Cel mai mare nămete din câţi exista este 
chiar după colţul ala şi acolo aproape că s-au îngropat 
Vitejii noştri. Să moara de disperare şi alta nu, până ra-am 
întors eu şi le-am spus că nămetele era niţeluş mai mare că 


un perete. De cealaltă parte a lui, zăpada se subţiază dintr- 
o dată, iar şi mai jos e cât o păturică, numai bună să 
răcorească degeţelele hobbiţilor. 

— Aha, ce v-am spus, mârâi Gimli. N-a fost o furtuna 
obişnuita. E reaua-voinţă a lui Caradhras. Nu-i iubeşte pe 
elfi şi pe gnomi, iar nămetele ala anume a fost pus acolo că 
să ne taie orice putinţa de scăpare. 

— Dar, din fericire, Caradhras ăsta al tău a uitat că sunt şi 
oameni printre noi, zise Boromir, care tocmai atunci 
ajunsese lângă ei. Şi-ncă voinicoşi, dacă-mi daţi voie s-o 
spun; deşi oameni mai puţin bărbaţi, înarmaţi cu spade, v- 
ar fi fost mai de folos. Cu toate acestea, am deschis o poteca 
prin morman; şi pentru ăsta toţi cei care nu pot alerga cu 
aceeaşi uşurinţa că elfii s-ar cuveni să fie recunoscători. 

— Dar cum să coborâm până acolo, chiar dacă aţi deschis 
drum prin zăpadă? întrebă Pippin, dând glas gândului 
tuturor hobbiţilor. 

— Nu-ţi pierde speranţă, îl încuraja Boromir. Oi fi eu 
obosit, dar tot mi-a mai rămas ceva putere, şi lui Aragorn la 
fel. Noi îi ducem pe cei mici. Ceilalţi vor bate cu schimbul 
poteca în urma noastră. Hai, stăpâne Peregrin. Încep cu 
tine. 

Îl ridică pe hobbit în spate. 

— Prinde-te de gâtul meu. O să am nevoie de braţe, mai 
spuse el şi porni cu pas întins înainte. 

Aragorn venea în urma cu Merry. Văzând poteca pe care o 
tăiase Boromir, fără vreo altă unealtă decât picioarele lui 
mari, Pippin se minună de forţa lui. Chiar şi aşa împovărat 
cum era acum, lărgea poteca pentru cei care veneau în 
spate, zvârlind din mers zăpada în lături. 

Într-un târziu, ajunseră la marele morman. Era proptit 
peste poteca muntelui precum un zid vertical şi neaşteptat 
în acel loc, iar creasta lui ascuţită, ca şi cum ar fi fost tăiată 
cu cuțitul, se afla la o înălţime de două ori cât Boromir; dar 
prin mijlocul lui fusese bătătorită o deschizătură, arcuită 
asemenea unui pod. Merry şi Pippin fură lăsaţi jos de partea 


cealaltă a ei şi acolo aşteptară împreună cu Legolas ca să 
vină şi restul grupului. 

Nu trecu mult şi Boromir se întoarse, purtându-l pe Sam. 
În urmă-i, pe poteca îngustă, dar bine bătătorită de-acum, 
venea Gandalf, aducându-l de căpăstru pe Bill, pe ale cărui 
poveri de pe spinare stătea cocoţat Gimli. Ultimul venea 
Aragorn, purtându-l pe Frodo. Trecură cu toţii prin 
deschizătură, dar abia puse Frodo piciorul jos de partea 
cealaltă, când, cu un huruit adânc, se rostogoli la vale o 
râpă de pietre şi baloturi de zăpadă. Pulberea de nea 
aproape că-i orbi pe călători, care se târâră până la 
peretele stâncii. Şi când văzduhul se limpezi, văzură că 
poteca era blocată în spatele lor. 

— De-ajuns, de-ajuns! strigă Gimli. O ştergem cât putem 
de repede! 

Şi cu adevărat, cu această ultimă râăbufnire de răutate a 
piscului Cardhras păru să se risipească, de parcă muntele 
era mulţumit că invadatorii fuseseră înfrânți şi-acum nu 
aveau să mai îndrăznească să se întoarcă. Amenințarea 
zăpezii se depărta; norii se spărgeau, ziua devenea tot mai 
luminoasă. 

Aşa după cum le spusese Legolas, descoperiră că stratul 
de zăpadă devenea tot mai subţire, pe măsură ce coborau, 
încât până şi hobbiţii puteau merge pe picioarele lor. 
Curând se găsiră din nou pe pragul neted de la capătul 
povârnişului abrupt, acolo unde simţiseră primii fulgi în 
noaptea dinainte. 

Era târziu dimineaţă. De pe locul acela înalt se uitară în 
urmă, spre apus, la şesurile aflate la poale. Departe, între 
colinele răspândite la piciorul muntelui, se zărea văioaga 
din care porniseră să urce trecătoarea. 

Pe Frodo îl dureau picioarele. Era îngheţat până-n măduva 
oaselor şi flămând; simţea că-l ia cu ameţeală la gândul că 
trebuia să coboare priporul acela lung şi chinuitor. Picăţele 
negre îi dansau în faţa ochilor Şi-i frecă, dar picăţelele 


negre nu dispărură. Departe sub el, dar mai sus de cele mai 
din vale dealuri, puncte întunecate se roteau în văzduh. 

— Păsările spuse Aragorn, arătând într-acolo 

— Nu mai are importanţă, răspunse Gandalf. Că-s bune 
sau rele, sau că n-au nimic de a face cu noi, trebuie să 
coborâm de îndată. N-o să aşteptăm o altă noapte nici 
măcar la genunchii piscului. 

Un vânt rece năvăli în urma lor atunci când ei întoarseră 
spatele Trecătorii Cornului Roşu şi începură coborâşul 
istovitor. Cardhras îi înfrînsese. 

Chapter 18 O călătorie în beznă. 

Se însera şi lumina cenugşie se stingea încă o dată cu 
repeziciune, atunci când ei făcură popas pentru noapte. 
Erau frânţi de oboseală. Neguri tot mai adânci învăluiseră 
munţii, iar vântul bătea rece. Gandalf se îndură şi mai dădu 
fiecăruia câte o înghiţitură de miruvor, licoarea din 
Vâlceaua Despicată. După ce isprăviră de mâncat, ţinură 
sfat. 

— De bună seamă că în noaptea asta nu putem merge mai 
departe, spuse Gandalf Atacul din Trecătoarea Cornului 
Roşu ne-a istovit, trebuie să ne odihnim aici o vreme. 

— Şi apoi încotro? vru să ştie Frodo. 

— Călătoria şi misiunea încă nu s-au împlinit, răspunse 
Gandalf. N-avem altceva de ales decât să mergem înainte, 
sau să ne întoarcem în Vâlceaua Despicată. 

Chipul lui Pippin se lumină vădit la simpla pomenire a 
întoarcerii în Vilcea, Merry şi Sam îşi ridicară privirile, plini 
de speranţă. Aragorn şi Boromir însă nu făcură nici un gest 
Frodo arăta tulburat. 

— Ce mi-aş dori să fiu acolo, spuse el. Dar cum să mă 
întorc fără să mă acopăr de ruşine - decât dacă, într- 
adevăr, nu e altă cale şi suntem cu toţii înfrânți. 

— Ai dreptate, Frodo, zise Gandalf, dacă ne întoarcem 
înseamnă că ne recunoaştem înfrânți şi vom avea de 
îndurat şi mai mari înfrângeri. Dacă ne întoarcem acum, 
Inelul va trebui să rămână acolo: nu vom mai putea porni a 


doua oară la drum. Apoi, mai devreme sau mai târziu, 
Vâlceaua Despicată va fi asediată şi după un timp scurt şi 
amarnic va fi distrusă. Duhurile Inelului sunt duşmani de 
moarte, şi totuşi nu sunt decât umbrele puterii şi ale terorii 
pe care le-ar avea şi le-ar răspândi atunci când Inelul 
Stăpân s-ar afla din nou în mâinile stăpânului lor. 

— Atunci trebuie să mergem înainte, dacă avem pe unde, 
oftă Frodo. 

Sam se întunecă din nou la chip. 

— Există o cale pe care o putem încerca, zise Gandalf. De 
la bun început, de când am cumpănit la această călătorie, 
m-am gândit la ea. Dar nu este un drum plăcut şi până 
acum nu v-am spus despre el. Aragorn s-a împotrivit până 
nu vom fi încercat calea peste munte. 

— Dacă drumul e mai rău decât acela prin Trecătoarea 
Cornului Roşu, cugetă Merry, înseamnă că este cu adevărat 
rău. Dar mai bine ne-ai spune despre el, ca să ştim dinainte 
ce ne aşteaptă. 

— Drumul despre care vă spun duce prin Minele Moriei, 
începu Gandalf. 

Doar Gimli îşi ridică privirile; în ochii lui ardea înabuşit un 
foc. Ceilalţi fură cuprinşi de groază auzind numele. Chiar şi 
pentru hobbiţi, Moria era o legendă menită a-i înfiora. 

— Poate că drumul duce în Moria, dar ce speranţă avem s- 
o şi străbată? întrebă Aragorn întunecat. 

— Un nume rău prevestitor, zise Boromir. Şi nu văd ce rost 
are să mergem pe acolo. Dacă nu putem traversa munţii, 
atunci s-o luăm spre miazăzi, până ajungem la Strunga 
Rohan, unde oamenii îi privesc cu bunăvoință pe semenii 
mei, şi astfel urmăm drumul pe care am venit încoace. Sau 
putem să trecem de strungă şi să traversăm râul Isen 
înspre 'Ţărmul Vechi şi Lebennin, ca să intrăm în Gondor 
dinspre regiunile din vecinătatea mării. 

— S-au schimbat multe, Boromir, de când ai venit tu spre 
miazănoapte, răspunse Gandalf. N-ai auzit ce v-am povestit 
despre Saruman? Cu el îmi voi avea propriile socoteli după 


ce se isprăveşte totul. Dar Inelul nu trebuie să se apropie 
de Isengard, dacă acest lucru poate fi împiedicat în vreun 
fel. Strunga Rohan ne este închisă atâta vreme cât îl însoţim 
pe Purtătorul Inelului. 

Cât despre drumul mai lung, continuă Gandalf, nu ne 
putem îngădui să pierdem atâta timp. Ne-ar lua un an o 
asemenea călătorie şi ar trebui să străbatem multe 
meleaguri, e drept, pustii şi fără ascunzişuri tainice, şi nici 
aşa n-ar fi sigură călătoria. Ochii veghetori ai lui Saruman şi 
ai Duşmanului sunt aţintiţi într-acolo. Când ai venit spre 
miazănoapte, Boromir, erai în ochii Duşmanului doar un 
călător rătăcitor de la miazăzi, n-avea de ce să-i pese prea 
mult de tine; în mintea lui nu se gândea decât la Inel. Dar 
acum te întorci printre însoțitorii Inelului şi eşti în primejdie 
atâta vreme cât te afli cu noi. Primejdia creşte cu fiecare 
leghe pe care o străbatem spre miazăzi, sub cerul liber. 

De când cu încercarea făţişă prin trecătoare, mă tem că 
situaţia noastră a devenit şi disperată. Nu văd să ne fi 
rămas prea multă speranţă, dacă nu ne facem nevăzuţi o 
vreme, pentru a ni se pierde urma. Prin urmare, sfatul meu 
este acela de a nu merge nici peste munţi şi nici să nu-i 
ocolim, ci s-o apucăm pe sub ei. Cel puţin acela e un drum 
pe care Duşmanul se aşteaptă cel mai puţin să-l urmăm. 

— Nu ştim ce aşteaptă Duşmanul să facem, îl întrerupse 
Boromir. S-ar putea foarte bine să vegheze toate drumurile. 
Şi atunci, a intra în Moria ar însemna a intra într-o capcană, 
adică la fel de rău ca şi a bate la porţile Turnului 
Întunericului însuşi. Numele Moriei înseamnă negru. 

— Vorbeşti fără să ştii când asemuieşti Moria cu fortăreaţa 
lui Sauron, răspunse Gandalf. Numai eu dintre voi toţi am 
fost vreodată în turnurile Seniorului Întunecimii, şi doar în 
sălaşul lui mai vechi şi mai neînsemnat din Don Guldur. Cei 
care trec de porţile Barad-dur nu se mai întorc. Dar nu v-aş 
duce spre Moria dacă n-ar fi speranţă de ieşire. Dacă sunt 
orci acolo, nu ne va fi bine, e adevărat. Dar cei mai mulţi 
orci din Munţii Ceţoşi au fost alungaţi sau nimiciţi în Batălia 


celor Cinci Armate. Vulturii mi-au dat de veste că orcii se 
strîng din nou din depărtări; mai există însă o nădejde că 
Moria este încă liberă. 

Nu ştiu dacă nu cumva se află şi gnomii acolo, iar în vreo 
sală adâncă a străbunilor s-ar putea să se găsească Balin, 
fiul lui Fundon. Oricum ar sta lucrurile, trebuie să urmăm 
calea pe care suntem nevoiţi s-o urmăm. 

— Am să urmez calea cu tine, Gandalf, spuse Gimli. Voi 
merge şi voi privi la sălile lui Durin, orice ne-ar aştepta 
acolo - dacă vei putea găsi porţile cele închise. 

— Bine, Gimli. Îmi dai curaj. Vom căuta porţile împreună. 
Şi vom răzbi. Între ruinele gnomilor, mintea unui gnom e 
mai greu de tulburat decât aceea a elfilor sau a oamenilor 
sau a hobbiţilor. Dar nu ar fi pentru prima oară că intru în 
Moria. Multă vreme l-am căutat acolo pe Thrain, fiul lui 
Thror, după ce s-a pierdut. Am trecut prin ea şi am ieşit viu. 

— Şi eu am trecut odată de Poarta Dimril, zise Aragorn 
încet; dar, cu toate că am ieşit iarăşi la lumină, am amintiri 
foarte rele. Nu-mi doresc să intru în Moria a doua oară. 

— lar eu nu doresc să intru nici măcar o dată, mărturisi 
Pippin. 

— Nici eu, murmură Sam. 

— De bună seamă că nu. Cine şi-ar dori? Dar întrebarea e: 
cine mă urmează dacă vă duc într-acolo? 

— Eu, sări Gimli nerâbdător. 

— Eu, oftă Aragorn din greu. M-ai urmat prin zăpadă până 
aproape de nenorocirea noastră a tuturor şi n-ai spus nici 
un cuvânt de mustrare. Acum am să te urmez - dacă 
această ultimă prevenire nu te înduplecă. Nu la Inel mă 
gândesc acum, şi nici la noi ceilalţi, ci la tine, Gandalf. Şi 
ascultă ce-ţi spun: dacă păşeşti dincolo de porţile Moriei, fii 
cu băgare de seamă. 

— Eu nu mă duc, spuse Boromir, decât dacă toţi sunteţi 
împotrivă-mi. Ce spun Legolas şi Seminţia Mică? Nu trebuie 
s-auzim şi vocea Purtătorului Inelului? 

— Eu nu doresc să intru în Moria, zise Legolas. 


Hobbiţii rămaseră tăcuţi. Sam îl privi pe Frodo. Într-un 
târziu acesta vorbi: 

— Nu doresc să merg, dar nici nu doresc să resping sfatul 
lui Gandalf. Vă rog, să nu hotărâm nimic până mâine 
dimineaţă. Va fi mai uşor pentru Gandalf să audă părerea 
noastră la lumina zilei, decât în întunericul ăsta rece. Cum 
mai urlă vântul! 

La aceste vorbe, toţi rămaseră tăcuţi şi duşi pe gânduri. 
Auzeau vântul şuierând printre stânci şi copaci, iar hăurile 
pustii ale nopţii erau pline de urlete şi vaiete. 

Deodată Aragorn sări în picioare. 

— Cum mai urlă vântul! strigă el. Urlă cu voci-de-lup. 
Wargii au trecut Munţii înspre apus! 

— Atunci mai trebuie să aşteptam până mâine dimineaţă? 
întrebă Gandalf. Ce v-am spus? A început vânătoarea! Chiar 
dacă trăim să vedem zorile, cine-şi mai doreşte acum să 
călătorească spre miazăzi pe timp de noapte cu lupii cei 
dezlănţuiţi pe urmele lui? 

— Cât de departe e Moria? întrebă Boromir. 

— Ştiam de o poartă la sud-vest de Cardhras, cam la cinci- 
sprezece mile în linie dreaptă şi douăzeci pe ocolite, 
răspunse Gandalf înverşunat. 

— Atunci pornim imediat cum s-a luminat de ziuă, dacă 
putem, hotări Boromir. Lupul pe care-l auzi e mai rău decât 
orcul de care te temi. 

— Aşa e, încuviinţă Aragorn, potrivindu-şi mai bine sabia în 
teacă. Dar acolo unde urlă lupul dă târcoale şi orcul. 

— Ah, de ce n-am urmat sfatul lui Elrond, murmură Pippin 
în urechea lui Sam. Nu-s făcut pentru aşa ceva. N-am 
moştenit îndeajuns spiţa lui Bandobras Muget de Taur: 
urletele astea-mi îngheaţă sângele în vine. Nu ştiu să mă fi 
simţit vreodată atât de nenorocit. 

— Mie mi-a ajuns inima până-n vârful picioarelor, domnu' 
Pippin, mărturisi Sam. Dar încă nu suntem sfârtecaţi şi sunt 
câţiva voinici aici cu noi. Nu ştiu ce-l aşteaptă pe bătrânu' 
Gandalf, dar' pun capul jos că nu-i pântecele unui lup. 


Pentru a se putea apăra în timpul nopţii, însoțitorii Inelului 
urcară până în vârful colinei la poalele careia se 
adăpostiseră până atunci. Era înconjurată ca de o coroană 
de copaci bătrâni cu tulpini contorsionate, în apropierea 
cărora se afla un inel frânt, făcut din bolovani. În mijlocul lui 
aprinseră un foc, căci nu aveau nici o speranţă ca 
întunericul şi tăcerea să le şteargă urmele din faţa haitelor 
ce-i urmăreau. 

Se aşezară în jurul focului, iar cei care nu făceau de veghe 
aţipiră şi dormiră un somn neliniştit. Bietul Bill, poneiul, 
tremura tot acolo unde stătea, scăldat în sudoare din cap 
până-n picioare. Urletul lupilor se auzea acum din toate 
părţile, uneori mai aproape, alteori mai departe. În bezna 
nopţii, multe perechi de ochi scăpărători puteau fi zărite 
iscodind de la marginea culmii. Unii înaintară chiar până la 
inelul de pietre. În dreptul unei spărturi între bolovani se 
desluşea o siluetă de lup întunecată, oprită acolo şi cu 
privirile aţintite asupra lor. Un urlet cutremurător izbucni 
din gâtlejul lui, de-ai fi zis că era căpetenia ce-şi striga haita 
să dea asaltul. 

Gandalf se ridică în picioare şi păşi înainte, ridicându-şi 
toiagul în sus. 

— Ascultă, cerber al lui Sauron! strigă el. Gandalf se află 
aici! Şterge-o dacă pui preţ pe blana ta scârboasă! Te jupoi 
de la coadă pân ' la bot dacă îndrăzneşti să păşeşti în cercul 
ăsta. 

Lupul mârâi şi sări spre ei cu un salt uriaş. În aceeaşi clipă 
se auzi un plesnet ascuţit. Legolas dăduse drumul la arc. 
Urmă un schelălăit înfiorător şi silueta din aer se prăbuşi la 
pământ; săgeata elfică îi străpunsese gâtul. Ochii 
supraveghetori se stinseră dintr-o dată. Gandalf şi Aragorn 
se repeziră înainte, dar dealul era pustiu, iar haitele pornite 
la vânătoare dispăruseră. Peste tot în jur, întunericul se 
cufunda în tăcere şi nici un strigăt nu se mai apropie purtat 
de vânt. 


Noaptea era târzie şi luna în al treilea pătrar cobora spre 
vest, lucind în răstimpuri printre norii sparţi. Brusc, Frodo 
tresări în somn. Ca din senin, o furtună de urlete izbucni cu 
furie şi sălbăticie de jur-împrejurul taberei. O mare haită de 
lupi se strânsese pe nesimţite şi îi atacă acum din toate 
părţile deodată. 

— Încingeţi focul! strigă Gandalf către hobbiţi. Scoateţi 
spadele şi staţi spate în spate! 

În lumina săltăreaţă, pe măsură ce vreascurile se 
aprindeau, Frodo zări nenumărate forme cenuşii sărind 
peste cercul de pietre. Şi mai multe le urmau. Prin gâtlejul 
unei căpetenii uriaşe Aragorn îşi înfipse sabia dintr-o 
singură mişcare; cu o singură retezătură Boromir seceră 
capul unei alteia. Lângă ei, Gimli stătea cu picioarele sale 
vânjoase, învârtindu-şi securea de gnom. Arcul lui Legolas 
zbârnâia. 

În lumina unduitoare a focului, Gandalfpăru deodată să 
crească: se înălța ca o siluetă uriaşă, amenințătoare, un 
monument al cine ştie cărui rege de demult al pietrelor, 
ridicat pe-un deal. Lăsându-se în jos precum un nor, el 
ridică o ramură arzândă şi păşi în întâmpinarea lupilor. Din 
faţa lui fiarele se retraseră. El aruncă ramura-flacără în 
văzduh. Aceasta scăpără cu o pară neaşteptată, ca un 
fulger; iar vocea lui Gandalf bubui ca tunetul: 

— Naur an edraith ammen! Naur dan i ngaurhoth! strigă 
el. 

Se auzi un vuiet şi un pârâit şi copacul de deasupra lui 
explodă într-o vâlvătaie de frunze şi flori de foc. Limbile se 
întinseră de la un vârf la altul. Întregul deal era încoronat 
cu o lumină orbitoare. Săbiile şi pumnalele celor care se 
apărau sclipiră şi scăpărară. Ultima săgeată a lui Legolas se 
aprinse în aer în plin zbor şi se înfipse arzând drept în 
inima unei mari căpetenii de-a lupilor. Toţi ceilalţi o rupseră 
la fugă. 

Încet-încet focul se stinse, până când nu mai rămase nimic 
altceva decât cenuşa care se scutura, şi scântei ici şi colo; 


un fum înecăcios se vălătucea deasupra tulpinilor arse ale 
copacilor şi se depărtă negru de colină atunci când primele 
semne ale zorilor apărură palide pe cer. Duşmanii fuseseră 
puşi pe fugă şi nu se mai întoarseră. 

— Ce ţi-am spus, domnu' Pippin? întrebă Sam, vârându-şi 
sabia în teacă. N-or să pună ei lupii laba pe el. Mare minune 
a fost asta, hotărât lucru. Mi-a făcut părul măciucă şi alta 
nu! 

În lumina dimineţii, nu se zărea nici urmă de lup şi în 
zadar căâutară cadavrele celor ucişi. Nici o altă urmă de 
bătălie în afara copacilor carbonizaţi şi a săgeţilor lui 
Legolas, care zăceau împrăştiate pe coama dealului. Erau 
nevătămate, doar din una nu mai rămăsese altceva decât 
vârful. 

— Aşa cum m-am temut, spuse Gandalf. Lupii aştia n-au 
fost dintre cei obişnuiţi, care vânează flămânzi în sălbăticie. 
Să îmbucăm ceva la repezeală şi s-o luăm din loc! 

În acea zi vremea se schimbă din nou, aproape ca la 
comanda unei puteri ce nu mai avea trebuinţă de zăpadă, 
pentru că ei părăsiseră de-acum trecătoarea - o putere ce 
dorea să aiba o zi senină în care tot ceea ce mişcă în 
pustietate să poată fi zărit de la mare depărtare. Vântul 
încetase de tot după ce în timpul nopţii începuse să bată 
dinspre nord spre nord-vest. Norii dispăruseră spre sud, iar 
cerul se deschisese albastru în înalt. Pe când stăteau ei pe 
muchia dealului, gata de plecare, o rază de soare palidă luci 
deasupra crestelor muntoase. 

— Trebuie să ajungem la porţi înainte să apună soarele, 
zise Gandalf, altfel mă tem că nu mai apucăm să le zărim. 
Mult nu e de mers, dar drumul s-ar putea să fie încâlcit, 
căci Aragorn nu ne mai poate conduce; pe meleagurile 
astea n-a prea umblat; cât despre mine, o singură dată am 
nimerit sub peretele apusean al Moriei, şi asta cu mult timp 
în urmă. Acolo se află, mai spuse el, arătând spre sud-est, 
unde pantele munţilor coborau abrupte până la umbrele de 
la picioarele lor. 


În depărtare se desluşea cu greu o linie de stânci golaşe, 
iar în mijlocul lor, mai înalte decât toate celelalte, un perete 
semeţ. 

— Când am părăsit poteca, continuă Gandalf, v-am dus 
spre miazăzi, nicidecum spre punctul de unde plecaserăm, 
cum poate aţi băgat de seamă unii dintre voi. Şi bine am 
făcut, căci acum avem mai puţine mile de străbătut, şi e 
nevoie să ne grăbim. Să mergem. 

— Nu ştiu ce să sper mai curând, zise Boromir întunecat la 
chip, să găsească Gandalf ceea ce caută, sau, ajungând la 
stâncă, să descoperim că porţile au dispărut pentru 
totdeauna. Şi una, şi alta par la fel de rele, şi mai degrabă 
ne văd prinşi între lupi şi peretele de stâncă. Luaţi-o 
înainte. 

Gimli mergea în faţă, pas în pas cu vrăjitorul, într-atât era 
de nerăbdător să ajungă în Moria. Ei doi împreună îi 
conduceau pe însoțitorii Inelului înapoi, spre munţi. 
Singurul drum din străvechime spre Moria, dinspre vest, 
urmase lungul unui pârâu, Sirannon, care izvora de la 
picioarele stâncilor aflate în apropierea porţilor. Se prea 
poate însă ca Gandalf să se fi rătăcit, său poate că meleagul 
se schimbase întrucâtva în anii din urmă; căci nu dădu 
peste pârâu acolo unde se aşteptase să-l găsească, ci la 
câteva mile mai la sud de locul de unde porniseră. 

Dimineaţa se apropia de ora amiezii, dar ei rătăceau încă 
şi orbecăiau pe întinderea aceea pustie, presărată cu pietre 
roşii. Nicăieri nu zăreau o sclipire de apă şi nu auzeau 
vreun zvon de curgere, peste tot numai pustiu şi uscăciune. 
Nici tu vieţuitoare, nici tu pasăre pe cer; dar ce avea să le 
aducă noaptea dacă-i prindea pe acel tărâm pierdut, nu 
cutezau să se gândească. 

Deodată, Gimli, care o luase în fruntea tuturor, strigă în 
urmă câtre ei. Se cocoţase pe o movilă şi arăta spre 
dreapta. Grăbind pasul, văzură la picioarele lor un canal 
adânc şi îngust. Era gol, tăcut, abia dacă se zărea un firicel 
de apă ce se scurgea printre pietrele maronii, vârstate cu 


roşu, de pe fundul lui; dar pe malul de pe partea lor era o 
potecă, întreruptă şi pierdută în multe locuri, ce şerpuia 
printre pereţii în ruină şi dalele ce mărginiseră şi pavaseră 
odinioară o cale straveche. 

— Ah! în sfârşit, iată-l! exclamă Gandalf. Pe acolo curgea 
pârâul Sirannon, Pârâul Porții, aşa se numea. Dar nu-mi pot 
da seama ce s-a întâmplat cu apa; pe vremuri curgea 
repede şi tumultuoasă. Haideţi! Trebuie să ne grăbim. Am 
întirziat. 

Îi dureau picioarele şi erau obosiţi; cu toate acestea, s-au 
târât cu îndărătnicie multe mile de-a lungul potecii 
accidentate şi şerpuitoare. Soarele trecuse de amiază şi 
începea să coboare spre asfinţit. După un popas scurt şi 
ceva îmbucat în grabă, îşi continuară drumul. În faţa lor 
munţii îşi strângeau rândurile, dar poteca lor se afla într-o 
depresiune adâncă, de unde nu puteau zări decât coamele 
mai înalte şi tancurile îndepărtate de la răsărit. 

În cele din urmă ajunseră la un loc unde poteca, ce până 
atunci se strecurase între malul canalului şi un povârniş 
abrupt la stângă, cotea brusc şi o luă din nou spre est. Dând 
cotul, drumeţii se treziră în faţa unei stânci puţin înalte, 
cam de cinci stânjeni, cu vârful retezat şi zimţat. Deasupra 
ei, un fuior de apă picura printr-o fisură largă ce părea să fi 
fost scobită de o cascadă ce fusese cândva vijelioasă şi 
bogată. 

— Chiar că s-au schimbat lucrurile! exclamă Gandalf. Dar 
nu există nici o îndoială că acesta e locul. Asta e tot ce-a mai 
rămas din Cascada Scării. Dacă-mi amintesc bine, erau 
nişte trepte săpate în stâncă la dreapta lor, dar drumul 
principal o lua la stângă şi urca ocolit până pe platoul de 
deasupra. Pe vremuri, acolo era o vale puţin adâncă, 
dincolo de cascadă, chiar până la Porţile Moriei, şi prin ea 
curgea Sirannon, alături de drum. Să mergem şi să vedem 
cum mai stau lucrurile acum. 

Găsiră treptele de piatră fără greutate. Gimli le urcă în 
pas vioi, urmat de Gandalf şi Frodo. Ajunşi sus, văzură că nu 


mai puteau merge pe acelaşi drum, şi pricina pentru 
secătuirea Pârâului Porții li se dezvălui pe dată. În spatele 
lor, Soarele ce asfinţea umplea cerul apusean şi rece cu o 
lumină aurie, scăpărătoare. În faţa lor se întindea un lac 
negru şi neclintit. Nici cer şi nici apus nu se rasfrângeau în 
oglinda lui mohorâtă. Sirannon fusese zăgăzuit şi umpluse 
întreaga vale. Dincolo de apa amenințătoare se ridicau 
stânci uriaşe, cu pereţi aspri apărând palizi în lumina tot 
mai stinsă: de neînlăturat şi de netrecut. Fără urmă de 
poartă sau intrare, fără fisuri sau crăpături, nimic din toate 
astea nu putea Frodo desluşi pe suprafaţa încruntată a 
pietrei. 

— Ăia-s Pereţii Moriei, spuse Gandalf, arătând spre malul 
opus al apei. Şi acolo se află Poarta, cândva, Poarta Elfilor la 
capătul drumului dinspre Hollin, pe care am venit noi. Dar 
drumul acesta este blocat acum. Bănuiesc că nimeni dintre 
noi nu va dori ca la sfârşitul zilei să înoate în apa asta 
dătătoare de fiori. Mă duce cu gândul numai la lucruri rele. 

— Trebuie să găsim o cale în jurul muchiei dinspre 
miazănoapte, îşi dădu Gimli cu părerea. Primul lucru pe 
care trebuie să-l facem e să urcăm pe poteca principală şi 
să vedem unde ne va duce. Chiar dacă n-ar fi nici un lac 
acolo, tot nu putem urca poneiul cu bagajele pe scări în sus. 

— Oricum, nu putem duce bietul animal în adâncul 
Minelor, zise Gandalf. Drumul pe sub Munţi este întunecos 
şi sunt locuri strâmte şi abrupte pe care noi le putem 
străbate, dar el nu. 

— Bietul şi bătrânul Bill! îl căină Frodo. La asta nu ne-am 
gândit. Şi bietul Sam. Oare ce-o să spună? 

— Îmi pare rău, oftă Gandalf. Bietul Bill ne-a fost un 
tovarăş de nădejde şi mi se frânge inima că acum trebuie 
să-l lăsăm în voia sorții. Dacă ar fi fost după mine, aş fi 
călătorit cu mai puţine bagaje, n-aş fi luat nici un animal cu 
mine, cu atât mai puţin pe acesta pe care-l îndrăgeşte Sam 
atâta. Tot timpul m-am temut că o să fim nevoiţi s-o apucăm 
pe aici. 


Ziua se apropia de sfârşit şi stele reci sclipeau pe cer, sus, 
deasupra orizontului de la apus, atunci când drumeţii, după 
ce urcară cât putură de repede povârnişul, ajunseră pe 
malul lacului. În laţime, nu părea să aibă mai mult de şase- 
şapte sute de iarzi în punctul lui cel mai lat. Până unde se 
întindea spre sud nu-şi puteau da seama în lumina care se 
stingea; dar capătul dinspre nord nu se afla la mai mult de 
o jumătate de milă de locul unde se opriseră, iar între 
coamele stâncoase ce închideau valea şi marginea lacului se 
zărea o fâşie de pământ. Porniră cu pas grăbit înainte, căci 
încă mai aveau o milă sau două până la acel loc de pe malul 
îndepărtat spre care ţintea Gandalf; şi abia acolo aveau să 
găsească porţile. 

Când ajunseră la colţul cel mai nordic al lacului, dădură 
peste un iaz puţin întins, ce le închidea drumul. Cu apa 
verde, stătătoare, desfăşurat ca un braţ vâscos, spre 
îngrăditura coamelor. Gimli păşi înainte nedescurajat şi 
descoperi că apa nu era adâncă, ci doar până la glezne. 
Ceilalţi îl urmară unul după altul, păşind cu grijă, căci sub 
plantele ce încărcau apa se găseau pietre alunecoase, 
acoperite cu muşchi, încât fiecare pas era nesigur. Frodo se 
cutremură de scârbă de câte ori atingea cu talpa acea apă 
întunecoasă şi mocirloasă. 

Când Sam, ultimul dintre ei, ajunse cu Bill pe pământul 
uscat de pe malul celălalt, se auzi un fâşâit şi o plescăitură, 
ca şi când un peşte tulburase suprafaţa liniştită a apei. În 
aceeaşi clipă, întorcând toţi capetele, văzură cercuri, cu 
margini întunecate de umbrele luminii ce se stingea: inele 
mari se lărgeau tot mai mult dinspre un punct îndepărtat al 
lacului. Se auzi un bolborosit, apoi tăcere. Înserarea se făcu 
mai adâncă şi ultimele raze ale apusului fură învăluite în 
nori. 

Gandalf grăbi şi mai mult pasul, iar ceilalţi îl urmară cât 
puteau ei de iute. Ajunseră pe fâşia de pământ dintre lac şi 
stânci: îngustă, în multe locuri abia dacă era lată de câţiva 
paşi, plină de stânci rostogolite şi pietre; găsiră totuşi o 


cărăruie, chiar pe lângă peretele stâncii, cât mai departe cu 
putinţă de apa întunecoasă. O milă mai la sud de-a lungul 
țărmului ajunseră la stejarii-de-piatră. Cioturi şi ramuri 
frânte putrezeau în vâlcele, rămăşiţe, parese, ale unui fost 
desiş sau ale unui perete viu ce mărginise odinioară drumul 
de-a lungul văii inundate. Dar chiar sub stâncă se aflau, 
încă viguroşi şi plini de sevă, doi copaci înalţi, mai semeţi 
decât orice alt stejar ce-i fusese dat lui Frodo să vadă sau 
să-şi închipuie că puteau exista. Rădăcinile lor masive se 
întindeau de la stâncă până la marginea apei. Văzuţi de 
departe, din capul scărilor, păruseră nişte tufe pipernicite 
sub stâncile ce se desenaseră nedesluşit; acum însă, se 
înălţau mult deasupra capetelor, drepţi, întunecaţi, 
neclintiţi, aruncând umbre noptatice adânci în jurul lor, 
stând ca nişte coloane de strajă la capătul drumului. 

— Aşa deci, am ajuns, îi anunţă Gandalf. Aici se sfârşea 
Drumul Elfilor ce venea de la Hollin. Stejarul-de-piatră era 
simbolul celor care locuiau pe acele meleaguri şi l-au 
plantat aici ca să însemne hotarul pământului lor; căci 
Poarta de Apus a fost făcută mai cu seamă pentru a le servi 
în negoţul lor cu Seniorii Moriei. Acelea au fost zile fericite, 
când încă exista prietenie între seminţii, chiar şi între 
gnomi şi elfi. 

— N-a fost vina gnomilor că această prietenie a luat 
sfârşit, spuse Gimli. 

— N-am auzit să fi fost vina elfilor, ripostă Legolas. 

— Eu am auzit şi de una, şi de alta, îi opri Gandalf, şi n-am 
să-mi spun părerea acum. Dar, vă rog pe voi doi măcar, 
Legolas şi Gimli, să fiţi prieteni şi să mă ajutaţi. Am nevoie 
de amândoi. Porţile sunt închise şi ascunse şi, cu cât le vom 
găsi mai repede, cu atât va fi mai bine. Noaptea stă să cadă. 

Întorcându-se către ceilalţi, spuse: 

— În timp ce eu caut, vreţi, vă rog, să vă pregătiţi pentru 
intrarea în Mină? Căci mă tem că aici suntem nevoiţi să ne 
luăm rămas-bun de la bunul nostru animal de povară. Va 
trebui să lăsaţi deoparte cât mai multe dintre lucrurile 


aduse cu noi pentru vreme rea: nu vă vor fi de trebuinţă 
înăuntru şi nici, trag nădejde, când vom răzbi de partea 
cealaltă şi ne vom continua călătoria spre Miazăzi. Fiecare 
va lua o parte din ceea ce a dus poneiul, mai cu seamă 
merindele şi burdufurile cu apă. 

— Da', domnu' Gandalf, nu-l poţi lăsa pe sărmanu' şi 
bătrânu' Bill în locul ăsta uitat de lume! strigă Sam, mânios 
şi tulburat. Nu îngădui aşa ceva şi cu asta basta. După ce-a 
străbătut atâta amar de drum şi după toate cele! 

— Îmi pare rău, Sam, spuse vrăjitorul. Dar, când se va 
deschide Poarta, nu cred că vei fi în stare să-l târăşti pe Bill 
înăuntru în lunga beznă a Moriei. Va trebui să alegi între 
Bill şi Stăpânul tău. 

— L-ar urma pe domnu' Frodo şi-ntr-o văgăună de dragon 
dacă-l duc eu, protestă Sam. Ar fi totuna cu a-l omori dacă-l 
părăsesc aici, cu toţi lupii ăştia care dau târcoale. 

— Nu va fi totuna cu a-l omori, aşa gândesc, zise Gandalf. 
Îşi puse mâna pe capul poneiului şi vorbi cu voce scăzută: 

— Du-te cu vorbe de povaţă şi ocrotire. Eşti un animal 
înţelept, ai învăţat multe în Vâlceaua Despicată. Caută să 
ajungi în locuri de păşunat şi apoi la Elrond acasă, sau 
oriunde vei voi tu să mergi. Haide, Sam, adăugă el. Va avea 
la fel de multe şanse ca şi noi să scape de lupi şi să ajungă 
acasă întreg şi nevătămat. 

Sam stătea abătut lângă ponei, fără să spună ceva. Părând 
a înţelege ce se întîmplă, Bill îl amuşină, punându-şi botul 
lângă urechea lui Sam. Sam izbucni în lacrimi şi, mai mult 
pe orbecăite, începu să desfacă toate curelele şi să 
descarce calabalâcul de pe spinarea poneiului, aruncându-l 
pe jos. Ceilalţi se apucară să aleagă dintre lucruri, punând 
deoparte tot ce putea fi lăsat în urmă şi împărțind restul 
între ei. 

După ce isprăviră treaba asta, se întoarseră spre Gandalf. 
Bătrânul părea să nu fi făcut nimic. Stătea între cei doi 
copaci şi se uita ţintă la peretele gol al stâncii, ca şi cum ar 
fi dorit să sfredelească o gaură în ea doar cu puterea 


ochilor. Gimli se mişca de colo-colo, ciocanind stânca din loc 
în loc cu toporul lui. Legolas stătea lipit de stâncă, parcă în 
ascultare. 

— Bun, iată-ne gata pregătiţi, zise Merry, dar unde sunt 
Porţile? Nu văd nici una. 

— Porţile gnomilor nu sunt făcute să fie văzute atunci când 
sunt închise, explică Gimli. Sunt invizibile, şi nici chiar 
Stăpânii lor nu le pot găsi şi nu le pot deschide dacă le este 
uitată taina. 

— Doar că această Poartă n-a fost făcută ca o taină 
cunoscută doar de gnomi, spuse Gandalf, prinzând brusc 
viaţă şi răsucindu-se spre ei. Atâta vreme cât lucrurile nu-s 
cu totul schimbate, ochii ce ştiu ce caută pot să descopere 
semnele. 

Înaintă până la zid. Chiar între cele două umbre aruncate 
de copaci se găsea o suprafaţă netedă, peste care el îşi 
trecu mâinile într-o parte şi-n alta, murmurând aproape 
neauzit nişte vorbe. Apoi făcu un pas îndărăt. 

— Uitaţi! Acum puteţi vedea ceva? 

Luna strălucea pe suprafaţa cenuşie a stâncii; dar, o 
vreme, ceilalţi nu zăriră nimic. Apoi, treptat, pe locul peste 
care trecuseră mâinile vrăjitorului apărură nişte linii şterse, 
ca nişte vinişoare firave de argint ce străbat o piatră. La 
început doar ca nişte fire palide de zăbranic, atât de fine, 
încât abia dacă sclipeau când le prindea luna în razele ei, 
dar, încetul cu încetul, se lăţiră tot mai mult şi deveniră tot 
mai limpezi, până când li se putu desluşi desenul. 

În partea de sus, până unde putea Gandalf să ajungă, se 
găsea un arc din litere împletite între ele, scrise în alfabetul 
elf. Dedesubt, deşi din loc în loc firele se pierdeau sau erau 
întrerupte, se descifra conturul unei nicovale şi al unui 
ciocan, deasupra cărora se zărea o coroană cu şapte stele. 
Sub acestea, doi copaci, fiecare purtând mai multe în 
primul pătrar. Mai clar ca toate celelalte strălucea în 
mijlocul porţii o singură stea cu multe raze. 

— Acestea sunt însemnele lui Durin! strigă Gimli. 


— Şi aici e Copacul Elfilor Nobili, adaugă Legolas. 

— Şi Steaua Casei de Feanor, continuă Gandalf. Sunt 
lucrate din ithildin ce oglindesc doar lumina stelelor şi a 
lunii şi nu străluceşte decât când este atins de cineva care 
rosteşte vorbe de acum de mult uitate în Pământul de 
Mijloc. Eu le-am auzit de mult de tot şi a trebuit să mă 
gândesc adânc pîn-am putut să mi le reamintesc. 

— Ce stă scris acolo? întrebă Frodo, care încerca să 
descifreze inscripţia de pe arc. Credeam că ştiu alfabetul 
elfic, dar literele astea nu le pot citi. 

— Cuvintele sunt în limba elfică vorbită în Zilele de 
Odinioară la Apus de Pământul de Mijloc, răspunse Gandalf. 
Dar ele nu spun nimic important pentru noi. Spun doar 
atât: Porţile lui Durin. Stăpânul Moriei. Rosteşte, prietene, 
şi intră, iar dedesubt, cu litere mici şi aproape şterse, spune 
aşa: Eu, Narvis, le-am făcut. Celebriombur din Hollin le-a 
lucrat. 

— Ce înseamnă rosteşte, prietene, şi intră? vru să ştie 
Merry. 

— E foarte limpede, zise Gimli. Dacă eşti prieten, spune 
parola şi porţile se vor deschide, iar tu poţi intra. 

Aici stă scris cu alfabet Feanorian după cum e felul în 
Beleriand: Enngn Durin Aran Moria:pedo mellon a minno. 
Im Narbi hain echant: Celebrimboro Eregion teithant i 
thibo hin. 

— Da, făcu Gandalf gânditor, aceste porţi sunt, probabil, 
Stăpânite prin cuvinte. Unele porţi de-ale gnomilor se 
deschid doar în anumite momente, sau doar pentru cei 
meniţi anume; altele au încuietori şi chei de care tot ai 
nevoie, chiar şi când momentul şi vorbele sunt cele potrivite 
şi ştiute. Porţile acestea n-au chei. Pe vremea lui Durin nu 
erau tainice. Stăteau de obicei deschise şi erau semne puse 
anume să-ţi arate drumul spre ele. Dar dacă erau închise, 
oricine cunoştea cuvântul de deschidere a lor putea să-l 
rostească şi să le treacă pragul. Cel puţin aşa se spune din 
bătrâni, n-am dreptate, Gimli? 


— Ba ai, răspunse gnomul. Dar care e acel cuvânt nimeni 
nu-şi mai aminteşte. Narvi şi meşteşugul lui şi toţi cei de-un 
neam cu el au dispărut de pe faţa pământului. 

— Dar tu cunoşti cuvântul, Gandalf? i se adresă Boromir 
mirat. 

— Nu, răspunse vrăjitorul. 

Ceilalţi îl priviră disperaţi: doar Aragorn, care-l ştia bine 
pe Gandalf, rămase tăcut şi nepăsător. 

— Atunci ce rost a avut să ne aduci în locul ăsta blestemat? 
strigă Boromir, uitându-se peste umăr, înfiorat, la apa 
întunecată. Ne-ai spus că odată ai trecut prin Mina. Cum 
de-a fost cu putinţă, dacă n-ai ştiut-cum să intri? 

— Răspunsul la prima ta întrebare, Boromir, spuse 
vrăjitorul, este că nu cunosc cuvântul - încă. Dar vom vedea 
în curând. Şi, adaugă el cu o scăpărare în ochi pe sub 
sprâncenele stufoase, poţi prea bine să te întrebi care-i 
rostul faptelor mele abia după ce s-au dovedit zadarnice. 
Cât despre cealaltă întrebare a ta: te îndoieşti de povestea 
mea? Sau nu mai ai putere de judecată? Nu pe aici am 
intrat. Ci pe la Răsărit. 

Şi dacă vrei să ştii, am să-ţi spun că aceste porţi se deschid 
înspre afară. Dinăuntru le poţi împinge cu mâinile. De afară 
nimic nu le clinteşte, afară doar de vraja poruncii. Nu pot fi 
împinse cu forţa înspre înăuntru. 

— Şi atunci ce-ai să le faci? întrebă Pippin, fără să se 
înspăimânte de sprâncenele zburlite şi încruntate ale 
vrăjitorului. 

— Am să ciocănesc în poartă cu căpăţâna ta, Peregrin 
Took, îl luă vrăjitorul în răspăr. Dacă nici asta n-o să le 
clintească, iar eu voi fi lăsat în pace cu toate întrebările 
astea nătângi, o să caut vorbele magice. 

Odată ştiam toate vrăjile în toate limbile elfilor sau ale 
oamenilor sau ale orcilor, ce erau folosite pentru aşa ceva. 
Îmi mai amintesc încă două sute dintre ele fără să-mi chinui 
mintea. Dar cred că n-o să fie nevoie decât de câteva 
încercări. Şi nu va trebui să-i cer lui Gimli ajutorul pentru 


cuvintele din limba gnomilor cea tainică, pe care n-o 
dezvăluie nimănui. Vorbele magice erau în elfică, la fel şi 
scrisul de pe arcul de piatră. Nu mă prea îndoiesc de asta. 

Se apropie din nou de stâncă şi cu toiagul atinse steaua de 
argint din mijloc, sub semnul nicovalei. 

Annon edhellen, edro hi ammen! 

Fennas nogothrin, lasto beth lammen! 

spuse el cu voce poruncitoare. 

Liniile de argint pieiră, dar piatra cenuşie şi goală nu se 
clinti. 

De multe ori repetă el vorbele astea, altfel ordonate, sau 
schimbând câte un cuvânt sau altul. Apoi încercă şi alte 
formule magice, una după alta, vorbind când mai repede şi 
mai tare, când rar şi şoptit. Rosti multe cuvinte din limba 
elfică. Dar de întâmplat nu se întâmplă nimic. Stânca se 
înălța în noapte, infinitele stele erau toate aprinse, vântul 
sufla rece şi porţile rămâneau închise. 

Gandalf se apropie încă o dată de perete şi, ridicându-şi 
braţele, vorbi cu o voce poruncitoare şi tot mai mânioasă. 
Edro, edro! strigă el şi îşi izbi toiagul în stâncă. Deschide-te, 
deschide-te! urlă şi apoi rosti aceeaşi poruncă în toate 
limbile ce fuseseră rostite vreodată la vest de Pământul de 
Mijloc. Apoi îşi aruncă la pământ toiagul şi se aşeză tăcut. 

În acea clipă, de foarte departe, vântul aduse până la 
urechile lor ciulite urletul lupilor. Bill poneiul tresări 
înspăimântat, iar Sam sări lângă el şi-i şopti ceva la ureche. 

— Nu-l lăsa să fugă, îl povăţui Boromir. Se pare că încă 
vom avea nevoie de el, dacă nu dau lupii peste noi. Ah, ce 
mai urăsc iazul ăsta împuţit! 

Se aplecă şi, culegând de pe jos o piatră mare, o aruncă 
departe, în apa neagră. 

Piatra dispăru cu un plescăit moale; dar tot atunci se 
auziră un foşnet şi un bolborosit. Cercuri mari, încreţite, se 
formară în jurul locului unde căzuse piatra, mişcându-se 
încet spre piciorul stâncii. 


— De ce-ai făcut ăsta, Boromir? îl mustră Frodo. Şi eu 
urăsc lacul ăsta şi mi-e teamă. Nu ştiu de ce anume: nu de 
lupi, nici de întunericul din spatele porţilor, ci de altceva. 
Mi-e teamă de lac. Nu-l tulbura. 

— Tare-aş vrea să putem pleca, se tângui Merry. 

— De ce nu se grăbeşte Gandalf să facă ceva? scânci 
Pippin. 


Gandalf nu lua seama la ei. Stătea cu capul plecat, ori din 
pricina disperării, ori fiindcă era prea adâncit în gânduri. 
Urletul sinistru al lupilor se auzi din nou. Încreţiturile apei 
crescură şi se apropiară şi mai mult; unele săltau de-acum 
pe mal. 

Cu un gest brusc, care-i sperie pe toţi, vrăjitorul sări în 
picioare. Râdea. 

— L-am găsit! strigă el. Bineînţeles, bineînţeles! Absurd de 
simplu, ca toate ghicitorile când găseşti răspunsul. 

Îşi culese toiagul, se apropie de stâncă şi spuse cu voce 
limpede: Mellon! 

Steaua luci scurt şi iar pieri. Apoi, fără nici un zgomot, o 
poartă mare prinse contur, deşi până atunci nu se zărise 
nici o crăpătură sau balama. Încet, se împărţi în două la 
mijloc şi începu să se deschidă în afară, centimetru cu 
centimetru, până când ambele porţi se dădură la o parte şi 
se lipiră de perete. Prin deschiderea ei se zărea o scară 
înecată în umbre, urcând pieptiş; dar după primele trepte, 
întunericul era mai adânc decât noaptea. Uimiţi, drumeţii 
căscară ochii mari. 

— Vasăzică tot m-am înşelat, spuse Gandalf, şi Gimli la fel. 
Dintre toţi, doar Merry a fost pe calea cea bună. Cuvântul 
ce deschidea porţile a stat scris pe arcul de boltă tot timpul! 
Tălmăcirea ar fi trebuit să sune astfel: Rosteşte Prieten şi 
intră. Nu trebuia decât să rostesc cuvântul elfic pentru 
prieten şi uşile se deschideau. Foarte simplu. Prea simplu în 
zilele astea pline de suspiciune pentru un învăţat într-ale 
istoriilor. Zilele acelea de demult au fost mai fericite. Şi- 
acum să mergem. 

Păşi înainte şi puse piciorul pe prima treaptă. Dar în 
aceeaşi clipă se petrecură mai multe lucruri deodată. Frodo 
simţi cum îl apucă ceva de gleznă şi căzu ţipând. Bill 
poneiul necheză înspăimântat şi, făcând stângă-mprejur, se 
repezi în noapte, de-a lungul lacului. Sam ţâşni după el, dar, 
auzind ţipătul lui Frodo, fugi înapoi, plângând şi 
blestemând. Ceilalţi se răsuciră şi văzură apele lacului 


clocotind, de parcă o armată întreagă de şerpi ar fi venit 
înotând dinspre capătul lui sudic. 

Din apa se târâse în afară un tentacul lung şi suplu, verde- 
pal, fosforescent, ud. La capăt avea nişte degete care se 
încleştaseră pe glezna lui Frodo şi acum îl trăgeau spre 
apă. Căzut în genunchi, Sam încerca să-l reteze cu 
pumnalul. 

Braţul îi dădu drumul lui Frodo şi tot atunci Sam îl prinse 
în braţe, trăgându-l înapoi şi strigând după ajutor. Douăzeci 
de alte braţe ţâşniră din apă. Apa neagră fierbea, iar 
văzduhul era greu de o duhoare cumplită. 

— Intraţi pe poartă! Pe scări! Repede! strigă Gandalf, 
sărind înapoi. 

Scoţându-i din starea de groază ce părea să-i fi pironit 
locului pe toţi, în afară de Sam, Gandalfîi mână înainte. 

Tocmai la timp. Sam şi Frodo urcaseră câteva trepte doar, 
iar Gandalf începea să urce, când tentaculele apucătoare se 
zvircoliră pe fâşia de țărm şi prinseră a pipăi cu degetele 
lor peretele de stâncă şi porţile. Unul chiar şerpui până pe 
prag, lucind în lumina stelelor. Gandalf se răsuci şi se opri. 
Dacă se gândea la cuvântul care ar fi putut să închidă 
porţile pe dinăuntru, efortul său era inutil. Multe braţe 
încolăcite prinseră cele două porţi şi, cu o forţă teribilă, le 
învârtiră în jurul balamalelor. Cu un ecou înfiorător, uşile se 
trântiră şi toată lumina pieri. Piatra masivă fu străbătută de 
un zgomot surd, ca de ceva ce se sparge şi crapă. 

Prinzându-se de braţul lui Frodo, Sam se prăbuşi pe o 
treaptă în întunericul deplin. 

— Bietu' şi bătrânu' Bill, spuse el cu o voce sugrumată. 
Sărmanu' Bill! Lupi şi şerpi! Şerpii l-au dat gata. A trebuit 
să aleg, domnu' Frodo. A trebuit să vin cu domnia voastră. 

Îl auziră pe Gandalf coborând treptele şi izbindu-şi toiagul 
în Porţi. Piatra vibră, treptele tremurară, dar porţile 
rămaseră închise. 

— Măi, măi, făcu vrăjitorul. Galeria este acum închisă în 
urma noastră şi nu avem decât o singura cale de ieşire - de 


partea cealaltă a munţilor. Din zgomotele pe care le aud, 
mă tem că au fost îngrămădite pietre şi copacii au fost 
dezrădăcinaţi şi aruncaţi de-a curmezişul porţii. Îmi pare 
rău, căci copacii erau minunaţi şi creşteau de atâta vreme. 

— Am simţit că ne pândea ceva îngrozitor din clipa în care 
am atins prima oară apa cu piciorul, zise Frodo. Ce-a fost 
acel ceva acolo, ori poate au fost mai multe? 

— Nu ştiu, mărturisi Gandalf, dar braţele au fost mânate 
de un singur ţel. Ceva s-a furişat, sau a fost împins afară din 
apele întunecate de sub munţi. În ungherele adânci ale 
lumii sunt fiinţe mai străvechi şi mai cumplite decât orcii. 

Nu-şi rosti cu voce tare gândul că, orice ar fi fost ceea ce 
sălăşluia în lac, primul pe care-l înhăţase dintre ei toţi 
fusese Frodo. 

Boromir murmură ceva pentru sine, dar ecoul pietrelor 
întoarse murmurul într-o şoaptă răguşită pe care toţi o 
auziră: 

— În ungherele adânci ale lumii. Şi într-acolo ne-ndreptăm 
noi acum, împotriva voinţei mele. Cine ne va arăta drumul 
în locul ăsta întunecos ca un mormânt? 

— Eu, răspunse Gandalf, iar Gimli va merge alături de 
mine. Urmaţi-mi toiagul. 

Urcând treptele cele mari şi trecând în fruntea lor, el îşi 
ridică toiagul şi în vârful lui se zări o lucire palidă. Scara 
lată era solidă, fără nici o stricăciune. Două sute de trepte 
numărară, unele mai late şi altele mai înguste; iar Ia 
capătul lor dădură peste o galerie boltită, cu podeaua 
dreaptă ce ducea adânc în întuneric. 

— Să ne aşezăm, să ne odihnim şi să îmbucăm ceva aici, pe 
platformă. Căci sală de mese n-o să găsim, propuse Frodo. 

Începuse să scape de groaza braţului-menghină şi dintr-o 
dată i se făcuse teribil de foame. 

Propunerea lui fu primită de toţi cu bucurie; se aşezară pe 
treptele de sus, siluete neclare în întunecime. După ce 
isprăviră de mâncat, Gandalf dădu fiecăruia câte o a treia 
sorbitură din miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată. 


— Din păcate se va isprăvi şi asta în curând, zise el, dar 
cred că avem nevoie de-o înghiţitură după groaza de la 
poartă. Şi dacă nu ne ajută norocul, o să avem nevoie de tot 
ce-a mai rămas înainte să ajungem de partea cealaltă. Să 
avem grijă şi de apă. Sunt multe izvoare şi fântâni în galerii, 
dar nu trebuie atinse. S-ar putea să nu avem unde să ne 
umplem burdufurile şi clondirurile până nu ajungem în 
Valea Pârâiaşului Tainic. 

— Cât o să facem până acolo? întrebă Frodo. 

— Nu pot spune, răspunse Gandalf. Depinde de multe. Dar 
dacă mergem drept, fără întâmplări nefericite şi fără să ne 
rătăcim, o să ne ia trei sau patru marşuri, aşa nădâăjduiesc. 
Nu pot fi mai puţin de patruzeci de mile între Poarta de 
Apus şi Poarta de Răsărit în linie dreaptă iar drumul poate 
să fie tare întortocheat. 

După acest popas scurt, porniră din nou la drum. loţi erau 
nerăbdători să încheie călătoria cât mai repede cu putinţă 
şi erau hotărâți, oricât ar fi fost de obosiţi, să mărşăluiască 
alte câteva ore bune. Gandalf mergea tot în frunte. În mâna 
stângă ţinea ridicat toiagul său lucitor, a cărui rază abia 
dacă lumina drumul de sub picioare; în dreapta îşi ţinea 
sabia, pe Glamdring. În urma lui venea Gimli, cu ochii 
scăpărând în lumina palidă atunci când îşi întorcea capul 
dintr-o parte în alta. În spatele gnomului, Frodo, şi el cu 
sabia lui scurtă, Sting, în mână. Nici o rază nu scăpără din 
tăişurile celor două săbii; ceea ce le aducea oarecare 
uşurare, căci, fiind lucrate de fierarii elfi în Zilele de 
Odinioară, săbiile acestea aveau o lucire rece atunci când 
se aflau în preajma vreun orc. După Frodo veneau Sam şi 
apoi Legolas, hobbiţii mai tineri şi Boromir. În întunericul 
din urmă de tot venea Aragorn, posomorât şi tăcut. 

Galeria coti de câteva ori, apoi prinse a cobori. Şi cobori 
întruna o bucată bună de vreme înainte să o ia din nou 
drept. Aerul era tot mai încins şi sufocant, dar nu 
respingător, şi din timp în timp simțeau curenţi ceva mai 
reci ce le răcoreau feţele, venind dinspre deschideri doar 


bănuite în pereţii laterali. Păreau să fie multe asemenea 
deschideri. În raza palidă a toiagului vrăjitorului, Frodo 
apucă să vadă scări şi bolți, coridoare şi tuneluri urcând, 
coborând abrupt sau doar deschizîndu-se oarbe de ambele 
părţi. Atât de multe erau, încât îl zăpăceau şi cu greu şi le- 
ar fi putut aminti. 

Gimli nu prea avea cu ce să-l ajute pe Gandalf, în afară 
doar de curajul său îndărătnic. Cel puţin nu era tulburat, 
aşa ca ceilalţi, de întuneric. Adeseori vrăjitorul se sfătuia cu 
el acolo unde încrucişările de galerii îl puneau în 
încurcătură; dar tot Gandalf era cel care avea ultimul 
cuvânt, de fiecare dată. Minele Moriei erau mai întinse şi 
mai întortocheate decât îşi putea închipui Gimli, oricât ar fi 
fost el fiul lui Gloin, gnomul din rasă de munte. Pentru 
Gandalf, amintirile îndepărtate legate de o călătorie făcută 
cu atâţia amar de ani în urmă îi erau de prea puţin ajutor, 
dar chiar şi în bezna aceea şi în ciuda atâtor cotituri ale 
drumului el ştia încotro dorea să meargă, astfel că nu 
şovăia atâta vreme cât exista o cale ce ducea spre ţinta lui. 

— Nu vă temeţi, îi încurajă Aragorn. 

Se opriseră ceva mai mult decât în alte dăţi, iar Gandalf şi 
Gimli şuşoteau împreună; ceilalţi se strânseseră în urma lor, 
aşteptând neliniştiţi. 

— Nu vă temeţi. Am fost cu el în multe călătorii, chiar dacă 
în nici una atât de întunecoasă; în Vâlceaua Despicată sunt 
poveşti despre fapte de-ale sale mult mai măreţe decât tot 
ce mi-a fost dat să văd. Nu se va rătăci - atâta vreme cât 
există o cale ce poate fi găsită. Ne-a adus aici înăuntru cu 
toată frica noastră, dar ne va scoate de aici, oricât l-ar costa 
asta. Mai degrabă vă puteţi încrede în el să găsească 
drumul spre casă într-o noapte fără lună, decât în pisicile 
Reginei Beruthiel. 

Grupul avea noroc cu o asemenea călăuză. Căci n-aveau 
nici lămpaşele cu ei şi nici alt material din care să-şi facă 
torţe; în zăpăceala disperată de la porţi, multe lucruri 
rămăseseră în urmă. Dar fără nici un fel de lumină ar fi 


ajuns curând la mare ananghie. Nu numai că erau puzderie 
de căi între care să aleagă, ci în multe locuri se găseau 
gropi, puțuri şi fântâni negre pe marginile galeriei, ce 
răspundeau cu ecou paşilor lor. Fisuri şi genuni în pereţi şi 
podea, şi când şi când numai ce se deschidea o crăpătură 
chiar în faţa picioarelor lor. Cea mai lată fusese de şapte 
picioare, iar lui Pippin i-a trebuit multă vreme până a reuşit 
să-şi facă destul curaj ca să sară peste prapastia aceea 
grozavă. Sunetul vijelios al unei ape răsună din adânc, ca şi 
cum o roată uriaşă de moară s-ar fi învârtit în fundul hăului. 

— Sfoară, murmură Sam. Ştiam eu c-o să-mi trebuiască 
dacă n-o am la mine. 

Cu cât aceste pericole se îndeseau, cu atât înaintarea lor 
devenea mai înceată. Aveau de-acum impresia că se 
învirteau în cerc la temeliile munţilor. Erau mai mult decât 
sfârşiţi de oboseală; cu toate acestea, nu le dădea ghes 
gândul de a se opri undeva. Frodo prinsese ceva curaj după 
ce scăpase de braţele-menghină şi după ce mâncase şi 
luase o înghiţitură din licoare; dar de la o vreme îl stăpânea 
o nouă nelinişte, ce se preschimba în frică. Deşi în Vâlceaua 
Despicată fusese tămăduit după lovitura provocată de 
pumnal, rana aceea urâtă nu rămăsese fără urmări. 
Simţurile sale erau mai ascuţite, prinzând mai repede de 
veste despre ceea ce nu putea fi zărit. Un semn al 
schimbării pe care-l băgase curând de seamă era acela că 
putea vedea în întuneric mult mai bine decât oricare altul 
dintre tovarăşii săi, poate în afară de Gandalf. Şi, oricum, 
era purtătorul Inelului: îi atârna pe piept legat de lanţ şi 
când şi când îi părea ca o mare greutate. Simţea dincolo de 
orice îndoială răul aflat deasupra şi răul din urma lor, dar 
nu spunea nimic despre aceasta. Strângea şi mai vîrtos 
mânerul săbiei şi-şi continua drumul cu îndirjire. 

Cei din urma lui vorbeau arar, şi atunci doar în şoapte 
grăbite. În afară de propriii lor paşi nu se auzea alt zgomot: 
bufniturile înfundate ale picioarelor de gnom ale lui Gimli; 
călcătura grea a lui Boromir; pasul uşor al lui Legolas; 


tropăitul moale, abia auzit, al tălpilor hobbiţilor; şi, în spate, 
paşii rari, fermi, ai lui Aragorn, cu picioarele lui lungi. Când 
se opreau câte un moment, n-auzeau absolut nimic, decât 
poate, din când în când, susuratul şi picurul stins al unei 
ape nevăzute. Cu toate acestea, Frodo începu să audă, sau 
doar îşi imagina că aude, şi altceva: ca o călcătură stinsă a 
unor tălpi goale şi moi. Niciodată îndeajuns de puternică, 
nici îndestul de aproape, ca să fie sigur de ceea ce auzea; 
dar, odată început, sunetul acela nu se curma atâta vreme 
cât însoțitorii Inelului erau în mişcare. Şi totuşi nu putea fi 
vorba de ecou, căci atunci când se opreau, tropăitul 
continua puţin de unul singur şi abia apoi înceta. 

Trecuse de miezul nopţii când intraseră în Minele Moriei. 
Mergeau de câteva ore bune, doar cu câteva popasuri 
scurte, când Gandalf ajunse la primul obstacol cu adevărat 
serios. Înaintea lui se găsea o arcadă mare, din care se 
desfaşurau trei coridoare: toate duceau în aceeaşi direcţie 
generală: spre răsărit; dar coridorul din stânga se prăvălea, 
în timp ce altreilea, cel din dreapta, urca, iar cel din mijloc 
părea să ducă drept înainte, neted şi orizontal, însă foarte 
îngust. 

— De locul ăsta nu-mi amintesc câtuşi de puţin, spuse 
Gandalf, stând nehotărât sub boltă. 

Îşi ridică toiagul, în speranţa că va găsi nişte semne sau 
vreo inscripţie care să-l ajute în alegere; dar nimic de acest 
fel nu se zărea. 

— Sunt prea obosit să mă hotărăsc, clătină el din cap. Şi 
mă gândesc că şi voi sunteţi la fel de obosiţi ca şi mine, dacă 
nu şi mai şi. Am face bine să poposim aici pentru restul 
nopţii. Ştiţi ce vreau să spun. Aici e întotdeauna întuneric, 
dar afară Luna coboară spre asfinţit şi a trecut mai mult de 
jumătate din noapte. 

— Săracu' Bill, oftă Sam. Mă-ntreb pe unde-o fi. 
Nădăjduiesc că lupii nu l-au înhăţat încă. 

La stânga marii arcade descoperiră o uşă de piatră: stătea 
pe jumătate închisă, dar se deschidea uşor la o simplă 


împingere. În spatele ei părea să fie o încăpere săpată în 
stâncă. 

— Încet! încet! strigă Gandalf când Merry şi Pippin dădură 
buzna bucuroşi să descopere un loc unde să se poată odihni 
măcar cu sentimentul că erau oarecum la adăpost faţă de 
cum ar fi fost în galeria aceea deschisă. Uşurel! încă nu ştiţi 
ce-i înăuntru. Intru eu primul. 

Gandalf intră prevăzător şi ceilalţi se înşiruiră în urma lui. 

— Poftim, zise el, arătând cu toiagul spre mijlocul podelei, 
înaintea picioarelor lui zăriră o groapă mare, rotundă, ca 
un fel de gură de fântână. Lanţuri rupte şi ruginite coborau 
de pe margine în puţul negru. În apropiere se găseau 
bucăţi de piatră. 

— Poftim, nimerea vreunul dintre voi înăuntru şi încă nici 
acum n-ar fi ajuns să întrebe când va ajunge la fund, îl 
mustră Aragorn pe Merry. Lăsaţi călăuza să meargă înainte 
atâta vreme cât aveţi una. 

— Pare să fi fost camera gărzilor, făcută anume pentru 
straja celor trei galerii, explică Gimli. Şi puţul ăsta e 
limpede că servea drept fântână pentru străjeri, şi era 
acoperit cu un chepeng de piatră. Chepengul însă s-a 
sfărâmat, aşa că trebuie cu toţii să fim atenţi pe întuneric. 

Ciudat, dar Pippin se simţea atras de fântână. În vreme ce 
tovarăşii săi desfăceau paturile şi-şi pregăteau culcuşurile 
pe lângă pereţii încăperii, cât mai departe cu putinţă de 
puţul din podea, el se târâ pe burtă până la buza lui şi se 
uită înăuntru. Parcă simţea un curent rece pe faţă, 
înălțându-se din adâncimi nevăzute. Sub stăpânirea unui 
impuls de moment, căută cu mâna o piatră şi o aruncă 
înăuntru. Îşi simţi inima bătând de multe ori până când auzi 
un sunet. Apoi, departe jos, ca şi cum piatra căzuse în apă 
adâncă în cine ştie ce peşteră, răsună un pleosc, foarte 
îndepărtat, dar amplificat de ecoul puţului gol. 

— Ce-a fost asta? strigă Gandalf. 

Răsuflă uşurat când Pippin mărturisi că el era vinovatul. 


— 'Took neghiob! mârâi el. Asta e o călătorie serioasă, nu o 
plimbare de plăcere de-a hobbiţilor. Data viitoare să te 
arunci tu înăuntru, ca să nu mai avem necazuri. Acum stai 
liniştit. 

Câteva minute nu se mai auzi nimic; apoi, însă, din 
adâncuri urcă un ciocănit stins: toca-toc, toc-toca-toc. 
Ciocăniturile încetară, dar după ce ecoul încetă şi el, 
reîncepură: toca-toc, toc-toca-toc, toca-toca-toc. Sunetul 
era neliniştitor, de parcă ar fi fost un fel de semnal; însă 
după scurt timp ciocănitul se pierdu de tot şi nu mai reveni. 

— Dacă ăsta n-a fost ciocănit de ciocan, atunci n-am auzit 
un ciocănit în viaţa mea, zise Gimli. 

— Ba asta a fost, confirmă Gandalf, şi nu-mi place defel. 
Poate că n-are nici o legătură cu piatra aia prostească a lui 
Peregrin; dar e posibil să fi tulburat ceva ce ar fi trebuit să 
rămână netulburat. Vă rog, nu mai faceţi aşa ceva. Să 
sperăm că ne vom putea odihni fără alte necazuri. lar tu, 
Pippin, vei sta primul de strajă, drept răsplată, mârâi el şi 
se înveli în pătură. 

Pippin rămase amărât lângă uşă, în întunericul beznă; tot 
timpul se răsucea şi se învârtea, cuprins de teamă că ceva 
se va târâ afară din puț. Tare ar fi vrut să astupe gura 
puţului, măcar cu o pătură, dar nu îndrăznea să se 
urnească din loc sau să se apropie de el, deşi Gandalf părea 
să fi adormit. 

Gandalf însă era treaz, doar că stătea nemişcat şi tăcut. 
Era cufundat în gânduri, încercând să-şi amintească fiecare 
amănunt al călătoriei lui de demult în Minele Moriei şi 
cugetând plin de nelinişte Ia drumul pe care trebuia să-l 
urmeze mai departe; dacă o apuca acum pe o cale greşită, 
s-ar fi putut dovedi o adevărată nenorocire. După o oră se 
sculă şi se duse lângă Pippin. 

— Du-te într-un colţ şi trage un pui de somn, băiete, îi 
spuse el cu o voce blândă. Vrei să dormi, aşa bănuiesc. Eu 
nu pot să pun geană peste geană, aşa că la fel de bine pot 
să stau de veghe. Ştiu ce e cu mine, murmură el, aşezându- 


se pe jos lângă uşă. Am nevoie să fumez. N-am mai pus gura 
pe tutun din dimineaţa dinaintea furtunii de zăpadă. 

Ultimul lucru pe care-l zări Pippin înainte să-l cuprindă 
somnul fu silueta întunecată a bălanului vrăjitor ghemuit pe 
podea, ferind o surcică aprinsă în căuşul palmelor, între 
genunchi. Scăpărarea de o clipă dezvălui nasul lui ascuţit şi 
un fuior de fum. 

Gandalf fu cel care-i trezi pe toţi. Stătuse şi veghease de 
unul singur aproape şase ore, lăsându-i să se odihnească. 

— Şi în timpul veghii m-am hotărât, le spuse el. Nu-mi 
place cum apare calea de mijloc; şi nu-mi place mirosul 
celei din stânga: de-acolo urcă o duhoare puturoasă şi, dacă 
n-am dreptate, înseamnă că nu-s călăuză. Am să urmez 
calea din dreapta. E vremea să urcăm din nou. 

Timp de opt ore de întuneric, fără a pune la socoteală 
două popasuri scurte, mărşăluiră înainte, fără să 
întâlnească vreo primejdie, fără să audă ceva, fără să vadă 
altceva decât lucirea palidă a toiagului vrăjitorului, plutind 
ca un licurici în faţa lor. Galeria aleasă de ei urca întruna în 
curbă. Din câte puteau ei să-şi dea seama, curbele erau 
largi, parcă în spirală, şi pe măsură ce urcau deveneau tot 
mai înalte şi mai spaţioase. Nu se zărea nici o deschidere 
spre alte galerii sau tuneluri, de nici o parte, podeaua era 
dreaptă, solidă sub picioare, fără puțuri sau crăpături. Era 
limpede că ajunseseră la ceea ce odaia fusese o galerie 
principală; acum puteau înainta mai repede decât în timpul 
primului marş. 

Astfel au izbutit să străbată cincisprezece mile, măsurate 
în linie dreaptă înspre soare-răsare, cu toate că în fapt 
trebuie că merseseră vreo douăzeci sau chiar mai multe. Pe 
măsură ce drumul urca tot mai mult, parcă şi Frodo prinse 
mai mult curaj; dar tot se mai simţea apăsat şi tot mai 
auzea, din când în când, sau i se năzărea că aude, în urma 
lor departe şi dincolo de călcătura şi lipăitul paşilor lor, un 
pas ce-i urmărea şi care nu era ecou. 


Mărşăluiră atât cât îi ţinură pe hobbiţi puterile, fără să se 
oprească, şi toţi se gândeau acum la un loc unde să poată 
dormi, când, fără veste, pereţii din dreapta şi din stânga 
dispărură. Ar fi zis că pătrunseseră, printr-o intrare boltită, 
într-un spaţiu întunecos şi gol. Din spate venea un curent 
de aer mai cald, dar feţele lor erau învăluite în bezna rece. 
Se opriră şi se strânseră neliniştiţi unii în alţii. Gandalf 
părea încîntat. 

— Am ales drumul cel bun, spuse el. În sfârşit am ajuns în 
partea unde se locuia şi, după câte-mi dau seama, nu 
suntem departe de galeriile de la răsărit. Dar ne găsim 
foarte sus, mult deasupra Porții Pârâiaşului Tainic, dacă nu 
cumva greşesc. După cum simt aerul, ne aflăm într-o sală 
mare. Am să risc şi am să aprind o lumină adevărată. 

Îşi ridică toiagul şi preţ de o clipă se ivi o lumină orbitoare, 
ca o scăpărare de fulger. Umbre uriaşe ţâşniră şi zburară şi 
într-o fracțiune de secundă zăriră un tavan imens, tare sus 
deasupra capetelor lor, susţinut de nenumărate coloane 
puternice, tăiate în piatră. Înaintea lor şi de o parte şi de 
alta se întindea o sală uriaşă şi pustie; pereţii negri, lustruiţi 
şi netezi ca sticla, scăpărau şi străluceau. Zăriră încă alte 
trei intrări, trei arcade la fel de negre: una drept în faţa lor, 
spre răsărit, şi încă una de fiecare parte. Apoi lumina se 
stinse. 

— Doar atât îndrăznesc acum, zise Gandalf. Pe vremuri 
erau ferestre mari în pereţii muntelui şi puțuri ce duceau 
până la lumina zilei din părţile de sus ale Galeriilor. Cred că 
la ele am ajuns, dar afară s-a lăsat iarăşi noaptea, aşa încât 
până mâine dimineaţă nu ne putem da seama. Dacă am 
dreptate, mâine vom zări zorii strecurându-se înăuntru. Dar 
până una-alta mai bine să nu mergem mai departe. Să ne 
odihnim dac-om putea. Până aici totul a mers strună şi cea 
mai mare parte a drumului prin beznă s-a sfârşit. Dar încă 
n-am isprăvit şi până jos, la Porţile ce se deschid spre lume, 
e drum lung. 


Însoţitorii Inelului îşi petrecură noaptea în sala mare ca o 
peşteră, strânşi unii în alţii într-un ungher, ca să se ferească 
de curent: prin arcadă dinspre răsărit părea să pătrundă 
fără oprire aer rece. Peste tot în jurul lor, aşa cum stăteau 
ei întinşi, atârna întunericul gol şi imens, iar ei se simțeau 
apăsaţi de singurătatea şi vastitatea sălilor dăltuite în 
stâncă şi de păienjenişul fără sfârşit al scărilor şi galeriilor. 
Cele mai cumplite născociri ale minţii hrănite de zvonurile 
cele mai negre pe care le auziseră hobbiţii păleau în faţa 
amenințării şi a minunii Moriei. 

— Trebuie că aici a trudit odată o mare mulţime de gnomi, 
spuse Sam, şi fiecare dintre ei mai harnic decât viezurele, şi 
asta timp de cinci sute de ani, ca să sfredelească toate 
astea, şi aproape totul în stâncă dură. Pentru ce-au făcut-o? 
Doar n-au trăit în văgăunile astea întunecoase? 

— Astea nu sunt văgăuni, îi spuse Gimli Ăsta este Marele 
Regat şi Oraş Subteran al Gnomilor şi în străvechimea lui 
nu a fost întunecat, ci plin de lumină şi splendoare, aşa cum 
se pomeneşte în cântecele noastre. 

Se ridică şi, stând în picioare în întuneric, începu să cânte 
cu o voce adâncă, în timp ce ecourile se înălţau departe, 
spre tavan: 

Pământul tânăr, munţii verzi, Şi luna albă, fără pete - 

Dar pietre, râuri, n-aveau nume, Când Durin a pornit în 
lume. 

Ela numit şi văi şi dealuri Şi din fântâni gustă întâiul Când 
peste-a Lacului Oglindă S-a aplecat, văzu coroana De stele 
pe un fir de-argint Deasupra umbrei feţei sale. 

Era o lume fără seamăn, În Zilele de Odinioară, Pân-au 
pierit semeţii regi Din Nargothrond şi Gondolin Spre soare- 
apune, peste Mări: 

Frumoasa lume-a lui Durin Un rege a fost, pe-un tron 
cioplit În săli de piatră-ntre coloane, Cu bolți de aur şi 
podele De-argint, şi rune-ale puterii Pe ziduri scrise şi pe 
uşi - 


Lumini cereşti luceau de-a pururi În lămpi cioplite din 
cristale Nicicând de nori şi nopţi umbrite. 

Izbeau ciocane-n nicovale Gravori şi cioplitori deodată Aici 
tăiau, legau dincolo, Mineri, zidari, săpau, clădeau, lar 
perla şi opalul palid Luceau în solzii de metale, Pe scuturi, 
platoşe, ori săbii Şi suliţi drepte şi topoare. 

Neobosit era poporul Lui Durin pe atunci, sub munte! 

La harpe menestreli cântau Iar sus la porţi chemau 
trompete. 

Lumea-i pustie, munţii reci, Pe vetre-n fierării, cenuşă; 

Nici harfa nu mai e ciupită Şi nici ciocanul nu mai cade - 

În sălile lui Durin, beznă, Şi umbră pe mormântul lui în 
Moria, în Khazad-dum Doar stele-apuse mai apar În 
noaptea Lacului-Oglindă, Acolo unde-n ape-adânci Coroana 
lui încă mai zace Până când Durin preaslăvitul Din somnul 
lui se va trezi. 

— Îmi place! exclamă Sam. Aş vrea să-l învăţ şi eu. În 
Moria, în Khazad-dum! Dar asta face ca întunericul să fie 
parcă şi mai apăsător, când mă gândesc la toate lămpile 
alea. Mai sunt şi-acum grămezi de giuvaiericale şi aur care 
zac pe-aici? 

Gimli nu răspunse. După ce-şi cântase cântecul, nu mai 
voia să spună nimic. 

— Grămezi de giuvaiericale? repetă Gandalf. Nu, orcii au 
jefuit Moria adeseori, n-a mai rămas nimic în sălile de sus. 
Şi de când au fugit gnomii, nimeni nu cutează să caute în 
puţurile şi cămările din adâncuri. Sunt înecate în ape - sau 
într-un văl de spaimă. 

— Şi-atunci pentru ce vor să se întoarcă gnomii aici? 
întrebă Sam. 

— Pentru mithril, răspunse vrăjitorul. Bogăția Moriei nu 
stătea în aur şi giuvaiericale, alea erau jucăriile gnomilor; 
nici în fier, servitorul lor. Dintr-astea găseau ei aici, e 
adevărat, mai ales fier; dar nu aveau nevoie să sape după 
ele: tot ce-şi doreau puteau să aibă făcând negoţ. Căci 
numai aici din întreaga lume se găsea argintul de Moria, 


sau argintul adevărat, cum l-au numit unii: mithril este 
numele elfic. Gnomii au un nume pentru el, pe care nu vor 
să-l rostească. Valoarea lui era de zece ori mai mare decât 
cea a aurului, iar acum e nepreţuit; căci prea puţin a mai 
rămas pe suprafaţa pământului, şi nici măcar orcii nu 
îndrăznesc să sape aici după el. Filoanele duc spre 
miazănoapte, spre Cardhras, şi în jos, spre adâncuri: gnomii 
nu-şi dezvăluie taina; dar aşa cum mithril a dat naştere la 
bogăţia lor, tot aşa le-a adus decăderea. Au săpat cu prea 
mare lăcomie şi prea în afund, tulburând ceea ce-i făcuse să 
fuga: Blestemul lui Durin. Căci aproape tot ce-au scos ei la 
lumină au venit orcii şi au strâns şi au dat drept tribut lui 
Sauron, care râvneşte la tot. 

Mithril! continuă Gandalf. Cine nu şi-l dorea. Putea fi bătut 
precum aurul, lustruit precum sticla; gnomii puteau face 
din el un metal uşor şi totuşi mai tare decât oţelul călit. 
Frumuseţea lui era a argintului obişnuit, dar frumuseţea 
mithril-ului nu se ofilea, nu pălea. Elfii îl iubeau foarte mult 
şi din multele lucruri pe care le făceau din el era şi ithildin, 
piatra lunii, pe care aţi văzut-o pe porţi. Bilbo avea o za din 
inele de mithril, pe care i-a dăruit-o Thorin. Mă-ntreb ce s-o 
fi ales de zaua aia. Poate că încă se pune praful pe ea în 
Casa Mathom din Michel Delving, aşa bănuiesc. 

— Ce? striga Gimli speriat, ieşind din muţenia lui. O za din 
argint de Moria? Ăsta a fost dar regesc. 

— Aşa e. Eu nu i-am spus niciodată nimic, dar preţul ei era 
mai mare decât întregul Comitat şi tot ce se găseşte în el. 

Frodo nu spuse nimic, îşi băgă doar mâna sub tunică şi 
atinse inelele cămăşii sale de zale. Îi veni ameţeala la 
gândul că umblase cu o asemenea comoară din Comitat sub 
jacheta lui. Bilbo ştiuse? Fără îndoială că ştia prea bine 
acest lucru. Într-adevăr, un dar regesc. Dar acum gândurile 
îi zburară de la Minele întunecate spre Vâlceaua Despicată, 
la Bilbo, la Fundătura lor şi la zilele când Bilbo încă nu 
plecase. Îşi dorea din toată inima să fie din nou acolo şi în 


acele zile anume, să tundă pajiştea, să plivească florile şi să 
nu fi auzit niciodată de Moria, de mithril - sau de Inel. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Unul câte unul, adormiră. Frodo 
făcea de strajă. Ca o răsuflare ce ar fi pătruns prin uşi 
nevăzute dinspre locuri adânci, aşa îl cuprinse pe el frica. 
Mâinile îi erau reci, fruntea acoperită de broboane de 
sudoare. Ascultă. Toată mintea lui se concentra pe 
ascultare şi pe nimic altceva timp de două ore care trecură 
cumplit de greu; dar nu auzi nici un sunet, nici măcar 
năzăritul ecou al vreunui pas. 

Veghea lui aproape că se sfârşise când, departe, acolo 
unde-şi închipuia că se află arcada dinspre apus, i se păru 
că zăreşte două puncte palide de lumină, aproape ca nişte 
ochi fosforescenţi. 'Tresări. Capul îi căzuse în piept. "Ie 
pomeneşti că am adormit în gardă, îşi zise el. Tocmai visam 
ceva." Se ridică, se frecă la ochi şi rămase în picioare, 
aţintindu-şi privirile în întuneric, până când Legolas îi luă 
locul. 

Când se întinse, adormi aproape imediat, dar visul părea 
să se continue: auzea şoapte, vedea două puncte palide de 
lumină apropiindu-se, încet. Se trezi şi descoperi că ceilalţi 
vorbeau în şoaptă lângă el şi că o lumină slaba îi cădea pe 
faţă. Sus de tot, deasupra arcadei dinspre răsărit, printr-un 
puț aproape de tavan, pătrundea o rază lungă de lumină 
palidă; în partea cealaltă a sălii, prin arcada dinspre 
miazănoapte, o altă rază abia scăpără în depărtare. 

Frodo se ridică în capul oaselor. 

— Bună dimineaţa, spuse Gandalf. Căci în sfârşit e din nou 
dimineaţa. Vezi, am avut dreptate. Suntem sus de tot, în 
partea de răsărit a Moriei. Înainte să se sfârşească ziua de 
azi ar trebui să găsim Porţile cele Mari şi să vedem apele 
Heleşteului Oglinzii ce se află în Valea Pârâiaşului Tainic, 
undeva în faţă. 

— Voi fi foarte bucuros, spuse Gimli. Am vrut să ajung în 
Moria, e măreaţa, cu adevărat, dar a devenit prea încărcată 
de întuneric şi ameninţări; şi n-am găsit nici un semn lăsat 


de ai mei. Acum mă îndoiesc că Balin a trecut vreodată pe- 
aici. 

După ce luară masa de dimineaţă, Gandalf hotărî să o 
pornească la drum de îndată. 

— Suntem obosiţi, dar ne vom odihni mai bine după ce 
vom fi ieşit, le spuse el. Nu cred că vreunul dintre voi îşi mai 
doreşte să petreacă încă o noapte în Moria. 

— Chiar că nu, zise Boromir. Pe ce drum apucăm? Spre 
arcada ceea dinspre răsărit? 

— Poate, zise Gandalf. Dar încă nu sunt sigur unde ne 
aflăm. Dacă nu m-am rătăcit de tot, cred că suntem 
deasupra şi undeva la miazănoapte faţă de Porţile cele 
Mari, şi s-ar putea să nu se dovedească atât de uşor să 
găsim drumul cel bun până jos la ele. Poate că arcada 
dinspre răsărit se va arăta a fi drumul pe care trebuie să-l 
urmăm, dar, înainte să ne hotărâm, să ne uităm puţin în 
jurul nostru. Să ne ducem la lumina aia din arcada dinspre 
miazănoapte. Dacă am găsi o fereastră, ne-ar fi de mare 
ajutor, însă mă tem că lumina pătrunde doar prin nişte 
puțuri lungi. 

Urmându-l, însoțitorii Inelului trecură pe sub arcada 
nordică. Se pomeniră într-un coridor larg. Pe măsură ce 
înaintau de-a lungul lui, lumina devenea tot mai puternică, 
şi abia atunci văzură că aceasta pătrundea pe o uşă aflată la 
dreapta lor, înaltă, cu pragul de sus drept, uşa de piatră 
încă stătea prinsă în balamale, pe jumătate deschisă. 
Dincolo de ea se găsea o cameră mare şi pătrată. Era slab 
luminată, dar pentru ochii lor, după atâta vreme petrecută 
în beznă, părea orbitor de puternică, aşa încât clipiră atunci 
când păşiră. 

Înăuntru, picioarele lor stârniră stratul gros de praf de pe 
podea şi se împiedicară de tot felul de lucruri ce zăceau 
aproape de prag şi ale căror forme nu izbutiră să le 
desluşească din prima clipă. Camera era luminată printr-un 
puț larg săpat sus de tot, în peretele mai îndepărtat, 
dinspre răsărit, urca în pantă, iar la capătul celălalt se 


putea zări un pătrat mic de cer albastru. Lumina din puț 
cădea drept pe o masă din mijlocul camerei, un bloc 
prelung dintr-o singură bucată, cam de două picioare 
înălţime, pe care era aşezată o dală masivă din piatră albă. 

— Arată ca un mormânt, murmură Frodo şi, stăpânit de un 
presentiment ciudat, se aplecă în faţă ca să se uite mai 
atent. 

Gandalf i se alătură pe dată. Dala avea încrustate adânc pe 
ea câteva rune. 

— Acestea sunt runele lui Daeron, din cele folosite în 
vremurile de demult ale Moriei, explică Gandalf. Aici stă 
scris astfel, în graiul gnomilor şi cel al oamenilor: 

BALIN, FIUL LUI FUNDIN SENIORUL MORIEI 

— Vasăzică a murit, spuse Frodo. M-am temut de-asta. 
Gimli îşi trase gluga peste faţă. 

Chapter 19 Podul Khazad-dum. 

Însoţitorii Inelului rămaseră tăcuţi lângă mormântul lui 
Balin. Frodo se gândi la Bilbo, la prietenia lui cea lungă cu 
gnomul şi la vizita lui Balin în Comitat, cu atâta timp în 
urmă. În camera aceea colbuită din inima munţilor, părea 
că trecuseră o mie de ani de atunci şi că totul se petrecuse 
pe faţa cealaltă a lumii. 

Într-un târziu se urniră din loc, se uitară în sus şi începură 
să caute orice semn ce le-ar fi putut spune ceva despre 
soarta lui Balin sau despre ce se petrecuse cu neamul lui. În 
partea cealaltă a încăperii era o uşă mai mică, chiar sub 
gura puţului. Abia acum văzură că în apropierea celor două 
uşi se găseau multe oseminte răspândite pe jos, iar printre 
ele spade frânte, capete de securi, scuturi şi coifuri 
străpunse. Unele dintre spade erau încovoiate la vârf: 
iataganele orcilor, cu tăişuri înnegrite. 

În pereţii de stâncă erau scobite nenumărate firide, iar în 
ele se aflau cufere de lemn mari, legate în cercuri de fier. 
Toate fuseseră sparte şi jefuite; dar lângă capacul sfărâmat 
al unuia dintre ele se găsea ceea ce mai rămăsese dintr-o 
carte. Sfâşiată, tăiată, pe jumătate arsă, mânjita de 


asemenea cu pete negre sau mai întunecate, de parcă erau 
urme de sânge, încât prea puţin se mai putea citi din ea. 
Gandalf o luă în mâini cu multă grijă, dar paginile se 
fărâmiţară şi se rupseră atunci când o puse pe catafalc. 
Câtăva vreme o studie atent, fără să scoată un cuvânt. 
Stând de o parte şi de alta a lui, Frodo şi Gimli vedeau, pe 
măsură ce el dădea paginile cu băgare de seamă, că erau 
scrise de multe mâini deosebite una de alta, în rune din 
Moria şi din Ţinutul de Jos, iar pe alocuri în caligrafie elfică. 

Într-un târziu, Gandalf îşi ridică privirile. 

— Pare-se că e un catastif al sorții poporului lui Balin, 
spuse el. Din câte înţeleg, începe cu venirea lor în Valea 
Pârâiaşului Tainic, acum aproape treizeci de ani: paginile 
poartă numere ce ar însemna anii de după venirea lor. 
Prima pagină e notata cu unu-trei, care va să zică lipsesc 
cel puţin două pagini de la început. Ascultaţi aici: l-am gonit 
pe orci de la poarta cea mare şi camera - cred; următorul 
cuvânt e neclar, ars; probabil gărzii - i-am măcelărit pe 
mulţi în soarele - cred - strălucitor, în vale. Floi a fost răpus 
de o săgeată. El l-a ucis pe cel mare. Ceva neclar aici, apoi 
Floi sub iarba de lângă Heleşteul Oglinzii. Următoarele 
două sau trei rânduri nu le pot citi. După care: Am ales sala 
a douăzeci şi una dinspre capătul de la miazănoapte, să 
locuim în ea. Este nu ştiu ce. Se spune ceva despre un stâlp. 
Apoi: Balin şi-a aşezat tronul în încăperea Mazarbul. 

— Încăperea Catastifelor, spuse Gimli. Am impresia că în 
ea ne aflăm acum. 

— Aşa o fi, după aia nu mai pot citi o bună bucată, 
continuă Gandalf, doar cuvântul aur, şi Securea lui Durin şi 
ceva cu scut. Apoi Balin e acum Stăpân peste Moria. Aici 
pare să se sfârşească un capitol. Câteva steluțe, apoi alt 
scris, şi desluşesc Am găsit argint adevărat, şi mai încolo 
cuvântul bine bătut, şi apoi, ah înţeleg! mithril; şi ultimele 
două rânduri: Oin să caute arsenalele din a Treia 
Subterană, ceva ce merge spre apus, neclar, spre Poarta 
Hollin. 


Gandalf tăcu şi puse câteva foi deoparte. 

— Mai sunt câteva pagini de felul ăsta, scrise mai degrabă 
la repezeală şi mâncate de foc, dar la lumina asta nu pot 
descifra prea mult din ce-i scris pe ele. Aici trebuie că 
lipsesc mai multe foi, pentru că numerotarea începe cu 
cinci, al cincilea an al coloniei, din câte îmi dau seama. Staţi 
să văd. Nu, prea sunt rupte şi pătate; nu le pot citi. Poate 
izbutim la lumina soarelui. Staţi: aici e ceva: un scris mare, 
lăbărţat, în alfabet elfic. 

— Asta trebuie să fie mâna lui Ori, îşi dădu cu părerea 
Gimli, aruncând o privire peste braţul vrăjitorului. Ştia să 
scrie repede şi bine şi adeseori folosea literele elfice. 

— Mă tem că veştile pe care le scrie cu caligrafia lui 
frumoasă nu-s prea bune, spuse Gandalf. Primul cuvânt 
limpede este jale, restul rândului s-a pierdut, se termină cu 
seara. Sunt aproape sigur că e aseară, şi vine ziua fiind 
noiembrie zece, Balin, Stăpânul Moriei, a căzut în Valea 
Pârâiaşului Tainic, un orc l-a săgetat de după un bolovan, |- 
am ucis pe orc, dar mulţi alţii. dinspre răsărit, dinspre Râul 
Argintului. Restul paginii este atât de neclar, încât abia de 
mai pot descifra ceva, dar parcă tot mai văd aici am pus 
drugii pe porţi, şi apoi, putem să-i împiedicăm mult dacă, şi 
apoi poate îngrozitor şi suferă. Săracul Balin! Din câte se 
înţelege, n-a păstrat mai mult de cinci ani titlul pe care şi l-a 
luat. Mă-ntreb ce s-a întâmplat după asta; dar n-avem 
vreme să stăm să punem laolaltă ultimele foi. Asta e ultima 
pagină din toate. 

Tăcu şi oftă. 

— E cumplit ce scrie, continuă el. Mă tem că sfârşitul lor a 
fost crud. Ascultaţi. Nu putem ieşi. Au luat Podul şi a doua 
sală. Frar şi Loni şi Nali au pierit acolo. Patru rânduri sunt 
înnegrite, nu mai înţeleg decât s-a dus acum 5 zile. Ultimele 
rânduri sună aşa: iazul a ajuns până la zid la Poarta dinspre 
Apus. Pândarul din Apă l-a luat pe Oin. Nu putem ieşi. Vine 
sfârşitul, şi apoi bubuie, bubuie în adânc. Mă-ntreb ce- 


nseamnă asta. Ultimul lucru scris aici este o mâzgălitura de 
litere elfe: vin. Apoi nimic. 

Gandalf tăcu şi rămase cufundat în gânduri. Încăperea 
păru deodată să-i copleşească pe toţi cu groaza şi 
ameninţarea ei. 

— Nu putem ieşi, murmură Gimli. Pentru noi a fost bine că 
iazul şi-a retras puţin apele şi că Pândarul dormea în adânc, 
la capătul dinspre miazăzi. 

Gandalf îşi înălţă capul şi se uită în jur. 

— Se pare că ultima dată au ţinut piept la ambele porţi, 
spuse el, dar nu mai rămăseseră mulţi atunci. Aşa s-a sfârşit 
încercarea de-a recuceri Moria. 'lemerară, dar nebunească. 
N-a sosit încă vremea. Acum mă tem că trebuie să ne luăm 
rămas-bun de la Balin, fiul lui Fundin. Aici trebuie să 
rămână, în sălile străbunilor săi. Vom lua acest document, 
Documentul din Mazarbul, şi ne vom uita la el mai târziu. 
Mai bine îl ţii tu, Gimli, ca să-l duci înapoi lui Dain, dacă vei 
ajunge. Sunt sigur că va voi să-l vadă, chiar dacă îl va durea 
cumplit. Haideţi, să mergem. Dimineaţa e pe sfârşite. 

— Pe unde-o luăm? întrebă Boromir. 

— Înapoi în sală, răspunse Gandalf. Măcar vizita noastră în 
această încăpere n-a fost zadarnică. Acum ştiu unde ne 
aflăm. Asta trebuie să fie, aşa cum a zis Gimli, încăperea 
Mazarbul; iar sala trebuie că e a douăzeci şi una de la 
Capătul de Miazănoapte. Prin urmare, trebuie să ieşim pe 
sub bolta răsăriteană a sălii şi s-o apucăm spre dreapta şi 
spre miazăzi, apoi în jos. A Douăzeci şi Una Sală trebuie să 
se găsească la Nivelul Şapte, adică la şase nivele peste cel 
al Porţilor. Să mergem. Înapoi în sală. 

Abia apucă Gandalf să rostească aceste vorbe, când se 
auzi un zgomot mare: un Buuum rostogolit, ce părea să 
răsune din adâncurile îndepărtate şi să se răsfrângă în 
lespezile tremurânde sub tălpile lor. Înspăimântaţi, se 
repeziră la uşă. Duum, duum, iar se rostogolea zgomotul, 
de parcă nişte mâini colosal de mari ar fi preschimbat 
cavernele Moriei într-o tobă imensă. Apoi se auzi o 


bubuitură ce făcu stânca să se înfioare de ecou: un corn 
uriaş sufla în sală, iar alţi corni şi nişte ţipete ascuţite se 
auziră în depărtare. Apoi paşi mulţi, care se apropiau în 
fugă. 

— Vin! strigă Legolas. 

— Nu putem ieşi! urlă Gimli. 

— Prinşi în capcană! ţipă Gandalf. De ce-am zăbovit? Uite 
cum am fost prinşi, la fel cum au fost şi ei înainte. Dar 
atunci n-am fost eu aici. Să vedem ce. 

Duum, duum se auzea bubuitul tobei şi pereţii se zgâlţăiră. 

— Închideţi uşile şi proptiţi-le! strigă Aragorn. Şi nu vă 
daţi raniţele jos, cât puteţi de mult: încă mai avem şansă să 
ne tăiem drum şi să ieşim. 

— Nu! se opuse Gandalf. Nu trebuie să ne închidem 
înăuntru. 'Țineţi uşa de la miazăzi întredeschisă! Pe acolo o 
să ieşim, dacă prindem clipa. 

Din nou izbucni chemarea aspră a cornului şi ţipete 
ascuţite îi răspunseră. Se auzeau paşi apropiindu-se pe 
coridor. Săbiile zăngăniră şi zornăiră când însoțitorii 
Inelului şi le scoaseră din teci. Glamdring scăpără cu o 
străfulgerare palidă, iar muchiile lui Sting luciră. Boromir 
se puse cu umărul la uşa dinspre apus. 

— Aşteaptă! N-o închide încă, spuse Gandalf. 

Făcu un salt înainte, până la Boromir, şi se îndreptă de 
spate, înălțându-se atât cât era el de lung. 

— Cine vine aici să tulbure pacea lui Balin, Seniorul 
Moriei? strigă el cu o voce tunătoare. 

Izbucniră nişte hohote hârşâite, ca şi cum s-ar fi prăvălit 
bolovani într-un puț; din vuietul acela se desluşi o voce care 
striga o poruncă. Duuum, buum, duum bubuiau tobele din 
adâncuri. 

Cu o mişcare fulgerătoare, Gandalf paşi în dreptul 
întredeschiderii uşii, împingându-şi înainte toiagul. Un 
fulger orbitor lumină încăperea şi coridorul de afară. Preţ 
de o clipă, vrăjitorul se uită într-acolo. Coridorul şuiera şi 


zbârnâi de săgețile ce trecură la un fir de păr de capul 
vrăjitorului, care sări înapoi. 

— Orci, mulţi, spuse el. Unii sunt uriaşi şi fioroşi: Urukşii 
negri din Mordor. Se ţin încă la distanţă, dar mai e ceva 
acolo. Un căpcăun-de-peşteră, din cel mare, aşa cred, sau 
chiar mai mulţi. Pe aici n-avem cum scăpa. 

— Şi nici o altă speranţă, dacă vor veni şi la uşa cealaltă, 
spuse Boromir. 

— Aici încă nu se aude nimic, îi anunţă Aragorn, care 
stătea cu urechea lipită de uşa de la răsărit. Coridorul de 
aici coboară drept în jos, pe o scară: e limpede că nu se 
întoarce în sală. Dar nu e bine să fugim orbeşte pe aici, 
urmaţi îndeaproape. Nu putem bloca uşa. Cheia a dispărut, 
broasca e spartă şi se deschide spre interior. Mai întâi 
trebuie să facem ceva să-i ţinem în loc pe duşmani. Să-i 
facem să se teamă de încăperea Mazarbul! spuse el fioros, 
încercând tăişul lui Anduril, sabia sa. 

Pe coridor răsunară paşi grei. Boromir se repezi în uşă şi o 
împinse până se închise; apoi o propti cu tăişuri frânte de 
săbii şi cu bucăţi de lemn. Grupul se retrase în partea 
cealaltă a încăperii. Dar încă nu se ivise momentul să poată 
fugi. O izbitură în uşă o făcu să se cutremure; după care, 
scrâşnind, începu să se deschidă, împingând înapoi 
proptelele. Un braţ uriaş şi un umăr, cu o piele neagră şi 
solzi verzi, se înfipseră prin deschizătură. În partea de jos a 
ei se strecură o labă la fel de uriaşă, turtită şi fără degete. 
De afară nu se auzea nici cel mai mic zgomot. 

Boromir se repezi şi izbi în braţ cu toată puterea de care 
era în stare; dar sabia lui zăngăni, alunecă într-o parte şi 
căzu din mâna lui tremurândă. Tăişul era ştirbit. 

Dintr-o dată, luându-l şi pe el prin surprindere, Frodo 
simţi o mânie fierbinte cuprinzându-i inima. 

— Comitatul! strigă el şi, dintr-un salt, fu lângă Boromir, se 
aplecă şi înfipse vârful lui Sting în laba aceea înfiorătoare. 

Un urlet rupse tăcerea şi laba se smuci îndărăt, aproape 
smulgându-l pe Sting din mâna lui Frodo. Din tăiş picurau 


stropi negri, fumegând pe podea. Boromir se trânti încă o 
dată în uşă, închizând-o cu putere. 

— Unul pentru Comitat! strigă Aragorn. Muşcătura 
hobbitului este adâncă! Ai un tăiş bun, Frodo, fiu al lui 
Drogo! 

O izbitură în uşă, urmată de încă o izbitură şi încă una. 
Berbeci şi baroase loveau în ea. Uşa crăpă, se smulse din 
balamale şi deodată în ea se ivi o deschizătură mare. Săgeţi 
şuierară prin ea, dar se loviră de peretele dinspre 
miazănoapte, căzând neputincioase pe podea. O chemare 
de corn izbucni, paşi se apropiară în fugă şi orcii, unii după 
alţii, se repeziră în încăpere. 

Câţi erau, nimeni nu le mai ţinu şirul. Încleştarea fu 
cumplită, dar orcii îşi pierdură cumpătul în faţa unei 
apărări atât de înverşunate: Legolas săgetă pe doi în gât, 
Gimli seceră picioarele unuia care sărise pe lespedea lui 
Balin. Boromir şi Aragorn uciseră mulţi. Când căzu şi al 
treisprezecelea, ceilalţi se retraseră ţipând, lăsându-i pe 
apărători nevătămaţi; doar Sam se alesese cu o zgârietură 
în creştet. Îl salvase faptul că şi-l aplecase la vreme; după 
care îl căsăpi pe orc, înfigându-şi cu nădejde pumnalul 
primit la Gruiuri. În ochii lui căprui mocnea un foc ce l-ar fi 
făcut chiar şi pe Ted Roşcovanul să se retragă dacă l-ar fi 
văzut. 

— Acum e momentul! strigă Gandalf. Să fugim până nu 
vine căpcăunul! 

Dar, chiar în timp ce se retrăgeau şi înainte că Pippin şi 
Merry să fi ajuns la scara de pe coridor, o căpetenie de orci, 
uriaşă cât un stat de om, înveşmântată în zale negre din cap 
până-n picioare, sări în încăpere; în urma ei se îngrămădiră 
ceilalţi. Faţa lătăreaţa şi teşită era oacheşă. Ochii precum 
doi cărbuni, limbă roşie; purta în mână o suliță lungă. Cu o 
mişcare bruscă a scutului cât el de mare, orcul-căpetenie 
abătu lovitura săbiei lui Boromir, iar pe acesta îl împinse cât 
colo, trântindu-l la podea. Aplecându-se iute ca un şarpe 
gata de atac, pentru a se feri de lovitura lui Aragorn, se 


năpusti asupra fugarilor şi-şi aruncă sulița drept spre 
Frodo. Îl nimeri în partea dreaptă, încât Frodo fu împins în 
perete şi țintuit acolo. Cu un strigăt, Sam apucă sulița de 
coadă, însă aceasta se frânse. Dar chiar în vreme ce orcul 
îşi aruncă deoparte măciuca şi scotea din teacă sabia cu 
tăişul lat, Anduril se prăvăli asupra coifului său. Izbucni o 
scăpărare ca o flacără şi coiful se despică. Orcul căzu cu 
ţeasta crăpată. Cei care-l urmau fugiră urlând atunci când 
Boromir şi Aragorn se repeziră la ei. 

Duum, duum bubuiau tobele în adâncuri. Vocea de tunet 
se rostogoli încă o dată spre ei. 

— Acum! dădu Gandalf semnalul. Ultima şansă. Fugiţi! 

Aragorn îl culese pe Frodo de unde zăcea lângă zid şi fugi 
spre scări, împingându-i pe Merry şi pe Pippin. Ceilalţi îi 
urmară, dar Gimli trebui să fie tras cu de-a sila de acolo de 
către Legolas; în ciuda pericolului, el rămăsese lângă 
mormântul lui Balin, cu capul aplecat. Boromir trase uşa 
dinspre răsărit în urma lui, făcând-o să scârţâie din 
balamale: cu toate că avea inele mari de fier de ambele 
părţi, nu putea fi închisă pe de-a-ntregul. 

— Mă simt bine, şopti Frodo. Pot să umblu. Pune-mă jos. 
Aragorn aproape că îl scăpă din braţe, atât era de uimit. 

— Credeam că eşti mort! exclamă el. 

— Încă nu, spuse Gandalf. Dar n-avem vreme de stat şi de 
minunat. Hai, valea, toţi pe scări! Aşteptaţi-mă puţin când 
ajungeţi jos, dar dacă nu apar curând, porniţi fără mine. 
Mergeţi iute şi alegeţi drumurile ce o iau spre dreapta şi în 
jos. 

— Nu te putem lasă să ţii uşa de unul singur, spuse 
Aragorn. 

— Faceţi precum am spus! se răsti la el Gandalf. Aici 
săbiile nu-şi mai au rostul. Porniţi! 

Coridorul nu era luminat de nici un puț, aşa încât 
întunericul era deplin. Orbecăiră în jos pe trepte fără 
număr, apoi se uitară în urmă, dar nu puteau vedea nimic, 
doar undeva, departe sus, lucirea stinsă a toiagului 


vrăjitorului. Părea să stea încă de pază la uşa închisă. 
Respirând cu greutate, Frodo se rezemă de Sam, care-l 
cuprinse cu braţele. Stăteau şi se uitau în susul scărilor, în 
întuneric. Lui Frodo i se păru că aude vocea lui Gandalf 
acolo sus, murmurând vorbe ce coborau spre ei de-a lungul 
tavanului înclinat, ca un ecou suspinat. Nu putea înţelege 
vorbele. Zidurile păreau să tremure. Când şi când, bătăile 
de tobă bubuiau şi se rostogoleau spre ei: duuum, duum. 

Deodată, în capul scărilor ţâşni o lumină albă. Apoi un 
scrâşnet stins şi un bubuit greu. Bătăile de tobă izbucniră 
cu sălbăticie: duum, duum, buum-duum, iar apoi încetară. 
Gandalf zbură pe scări în jos şi se prăbuşi la pământ în 
mijlocul lor. 

— Ei, ei. S-a sfârşit, spuse vrăjitorul ridicându-se cu greu 
în picioare. Am făcut tot ce-am putut. Însă mi-am găsit naşul 
şi aproape că m-a distrus. Dar nu staţi aici. Mergeţi! O 
vreme va trebui să vă descurcaţi fără lumină: sunt 
cutremurat. Mergeţi! Mergeţi! Unde eşti, Gimli? Vino cu 
mine în faţă! Iar voi ţineţi-vă cât mai aproape! 

Porniră orbecăind după el, întrebându-se ce se petrecuse. 
Duum, dumm, se auzea bubuitul tobelor: înăbuşite acum, şi 
de foarte departe, dar îi însoțea. Nici un alt sunet în urmă. 
Nici tropăit de picioare, nici voci. Gandalf n-o luă nici la 
stânga, nici la dreapta, căci tunelul părea să înainteze în 
direcţia dorită de el. Când şi când scări care coborau, 
cincizeci de trepte, poate mai mult, spre un nivel aflat mai 
jos. Până una-alta, acesta era cel mai mare pericol pentru 
ei; în întuneric nu vedeau când urmau treptele, decât 
atunci când ajungeau la ele şi puneau piciorul în gol. 
Gandalf îşi pipăia drumul cu toiagul, ca un orb. 

La capătul unei ore întregi merseseră o milă, poate ceva 
mai mult, şi coborâseră multe scări. Încă nu se auzea vreun 
zgomot de urmărire. Aproape că începeau să spere că 
scăpaseră. La capătul celei de-a şaptea scări, Gandalf se 
opri. 


— Începe să fie cald, gâfâi el. Ar trebui să fim acum jos, cel 
puţin în dreptul Porţilor. Curând, aşa cred, ar trebui să 
căutăm o cotitură la stânga, ca să ne ducă spre răsărit. 
Nădăjduiesc să nu fie departe. Sunt tare ostenit. Trebuie să 
mă odihnesc aici un pic, chiar dacă toţi orcii zămisliţi 
vreodată sunt pe urmele noastre. 

Gimli îl apucă de braţ şi-l ajută să se aşeze pe o treaptă. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus, la uşă? întrebă el. Ai dat nas 
în nas cu toboşarul? 

— Nu ştiu, răspunse Gandalf. Dar dintr-o dată m-am trezit 
în faţă cu ceva ce nu mi-a mai fost dat să văd. La altceva nu 
m-am putut gândi decât la o vrajă care să zăvorască uşa. 
Ştiu multe, dar ca să faci asemenea lucrare aşa cum trebuie 
e nevoie de timp, şi chiar şi atunci uşa poate fi spartă prin 
forţă. 

Şi cum stăteam acolo, auzeam voci de orci de partea 
cealaltă; în orice clipă, îmi ziceam, or s-o spargă. Nu 
desluşeam ce spuneau; păreau să vorbească în limba aia 
îngrozitoare a lor. N-am prins decât ghash; adică "foc". Apoi 
ceva a intrat în încăpere - am simţit prin uşă, şi chiar şi 
orcii s-au înspăimântat şi au tăcut. Acel ceva a atins inelul 
de fier, şi atunci m-a simţit pe mine şi vraja mea. 

Nu pot să spun ce-a fost, dar nicicând n-am simţit o 
asemenea înfruntare. Descântecul de rupere a vrăjii mele 
era cumplit. Aproape că m-a răpus. Preţ de o clipă uşa n-a 
mai ascultat de puterea mea şi a început să se deschidă. A 
trebuit să rostesc o Poruncă. S-a dovedit o încercare mult 
prea mare. Uşa s-a făcut fărâme. Ceva întunecos ca un nor 
acoperea toată lumina dinăuntru, iar eu am fost aruncat pe 
trepte în jos. Tot peretele s-a năruit, şi am impresia că şi 
tavanul. 

Mă tem că Balin a fost îngropat în adânc şi poate că maie 
şi altceva îngropat acolo. Nu pot spune ce. Dar măcar 
tunelul din urma noastră a fost astupat în întregime. Ah! Nu 
m-am simţit nicicând atât de sleit, dar trece. Şi acum, cum 
te simţi tu, Frodo? N-a fost vreme să-ţi spun, dar n-am fost 


în viaţa mea mai încântat ca atunci când ţi-am auzit glasul. 
Tare m-am temut că Aragorn purta în braţe un hobbit 
viteaz, dar mort. 

— Ce să fie cu mine? făcu Frodo. Sunt viu şi nevătămat, 
din câte-mi dau seama. Sunt rănit, mă doare, dar nu-i chiar 
atât de rău. 

— Ei bine, spuse Aragorn, nu pot spune decât că hobbiţii 
sunt făcuţi dintr-un aluat cum n-am mai întâlnit. Dacă ştiam, 
aş fi vorbit mai cu blândeţe în Hanul din Bree! Lovitura aia 
de suliță ar fi dat gata şi un mistreţ! 

— Uite că pe mine nu m-a dat gata, sunt bucuros s-o spun, 
chiar dacă mă simt ca şi cum aş fi fost prins între ciocan şi 
nicovală. 

Frodo tăcu. Avea dureri când respira. 

— Semeni cu Bilbo, zise Gandalf. Ai în tine ceva mai mult 
decât pare la prima vedere, aşa cum i-am spus şi lui de mult 
de tot. 

Frodo se întrebă în sinea lui dacă nu cumva cuvintele lui 
însemnau mai mult decât lăsau să se-nţeleagă. 

Îşi văzură de drum mai departe. Nu trecu mult şi Gimli 
rupse tăcerea. Avea vederea bună în întuneric. 

— Mi se pare că văd o lumină în faţă. Dar nu e lumina de 
zi. E roşie. Ce poate fi? 

— Ghash, şopti Gandalf. Nu cumva asta au vrut să spună: 
că etajele de jos sunt cuprinse de flăcări? Dar n-avem de 
ales decât să ne continuăm drumul. 

Curând lumina aceea nu mai păru doar o năzărire: toţi o 
vedeau. Licărea şi lumina zidurile jos, în galerie, în faţa lor. 
Acum puteau zări şi drumul: înainte cobora abrupt, iar ceva 
mai departe se găsea o arcadă joasă; pe acolo venea lumina 
tot mai puternică. Aerul se făcea din ce în ce mai fierbinte. 

Când ajunseră la arcadă, Gandalf trecu pe sub ea, 
făcându-le celorlalţi semn să se oprească. Se opri şi el de 
partea cealaltă şi faţa i se lumină de o lucire roşie. Dar 
Gandalf se retrase iute. 


— Încă o blestemăţie, spuse el, în semn de bun venit 
pentru noi, fără îndoială. Măcar ştiu unde ne aflăm: am 
ajuns la Primul Adânc, nivelul aflat chiar sub Porţi. Aceasta 
e a Două Sală a Bătrânei Moria, iar Porţile sunt în 
apropiere: dincolo de capătul dinspre răsărit, pe stânga, la 
mai puţin de un sfert de milă. Peste Pod, în sus, pe o scară 
lată, de-a lungul unui drum lat prin Prima Sală şi afară. Dar 
veniţi de vedeţi! 

Se uitară cu toţii. În faţa lor se găsea o altă sală ca o 
peşteră. Mai înaltă şi mult mai lungă decât aceea în care 
dormiseră. Se găseau aproape de capătul estic; spre vest, 
totul se pierdea în beznă. 

În mijloc se înălța un şir dublu de coloane copleşitor de 
înalte. Erau tăiate sub formă de trunchiuri de arbori 
vânjoşi, ale căror ramuri susțineau tavanul ca o dantelărie 
de nervuri de piatră. Aveau suprafaţa netedă, neagră, dar 
lucirea roşie se oglindea în ea. În podea, aproape de 
capătul de jos a două coloane uriaşe, se căsca o crăpătură 
mare. Din ea ieşea o lumină roşie înspăimântătoare şi câte o 
limbă de foc scăpa la margine şi se încolăcea în jurul 
picioarelor coloanelor. Fuioare de fum negru pluteau în 
aerul încins. 

— Dacă am fi venit pe drumul principal de sus, am fi fost 
prinşi aici, spuse Gandalf. Să sperăm că focul se află acum 
între noi şi urmăritori. Veniţi. Nu mai e vreme de pierdut. 

Abia apucă să rostească aceste vorbe, când auziră din nou 
bubuitul care-i urmărea: duum, duum, duum. Departe, 
dincolo de umbrele din capătul vestic al sălii, răsunară 
strigăte şi chemări de corn. Dumm, dumm: coloanele 
păreau să se cutremure şi flăcările să tresalte. 

— Acum, ultima cursă, spuse Gandalf. Dacă soarele 
străluceşte afară, mai avem vreme să scăpăm. După mine! 

O lua la stânga şi porni în fugă pe podeaua netedă. 
Distanţa era mai mare decât părea. În timp ce alergau, 
auziră bubuitul şi ecoul multor picioare care fugeau în 
urma lor. Un urlet ascuţit sfâşie aerul: fuseseră văzuţi. 


Răsună un zăngănit de arme. O săgeată trecu şuierând 
peste capul lui Frodo. 

Boromir izbucni în râs. 

— La asta nu s-au aşteptat, spuse el. Focul le-a tăiat calea. 
Suntem pe partea care nu trebuie. 

— Uitaţi-vă înainte! strigă Gandalf. Podul e aproape. E 
periculos şi îngust. 

Pe neaşteptate, Frodo văzu în faţa lui un hău negru. La 
capătul sălii podeaua dispărea şi se prăbuşea într-o genune 
necunoscută. Până la poarta ce da afară se putea ajunge 
doar pe un pod îngust de piatră, fără margine sau parapet, 
ce lega malurile hăului, curbându-se deasupra lui pe o 
lungime de cincizeci de picioare. Era un sistem de apărare 
străvechi, folosit de gnomi împotriva oricăror duşmani care 
ar fi cucerit Prima Sală şi tunelurile exterioare. Nu-l puteau 
străbate decât în şir, unul câte unul. La buza prăpăstiei 
Gandalf se opri, iar ceilalţi se strânseră în spatele lui. 

— Ia-o înainte, Gimli, spuse el. Urmează Pippin şi Merry. 
Drept, apoi în sus, pe scările de dincolo de uşă. 

Săgeţile cădeau între ei. Una îl nimeri pe Frodo şi ţâşni 
înapoi. Alta străpunse pălăria lui Gandalf şi rămase acolo ca 
o pană neagră. Frodo se uită în spate. Dincolo de foc, văzu o 
mulţime de siluete negre care se agitau: păreau să fie sute 
şi sute de orci. Roteau în aer sulițe şi săbii ce scăpărau roşii 
ca sângele în lumina focului. Duum, dumm, se rostogoleau 
bubuiturile tobelor, tot mai tare şi mai tare, dumm, duum. 

Legolas se răsuci şi puse o săgeată în arc, deşi distanţa era 
mare pentru arcul lui mic. Trase, dar mâna îi alunecă şi 
săgeata nimeri în podea. Legolas scoase un strigăt de 
deznădejde şi teamă. Apărură doi căpcăuni uriaşi; aduceau 
cu ei lespezi mari de piatră, pe care le aruncară pe jos, 
astfel încât să le servească drept punți peste foc. Dar nu 
căpcăunii îl umpluseră de groază pe elf. Orcii rupeau 
rândurile şi se retrăgeau, de parcă ei înşişi căzuseră pradă 
fricii. Ceva venea din urma lor. Ce anume era nu putea fi 
zărit: ca o umbră colosală, în mijlocul căreia se afla o formă 


întunecată, ai fi zis că era om după cum arăta, numai că 
mult mai mare; şi părea să cuprindă în sine o putere şi o 
spaimă ce în acelaşi timp o luau înaintea lui. 

Acel ceva ajunse până la marginea focului şi lumina păli ca 
acoperita de un nor. Apoi, iute că gândul, sări peste 
crăpătură. Flăcările vuiră în semn de salut şi se învolburară 
în jurul lui, şi un fum negru se vălătuci în aer. Părul lui lung 
şi revărsat se aprinse şi străluci orbitor pe spate. În mâna 
dreaptă purta un tăiş, ca o limbă de foc ascuţită; în stânga 
ţinea un bici cu multe şfichiuri. 

— Vai, vai! se tângui Legolas. Un Balrog! A venit un 
Balrog! Gimli holbă ochii. 

— Blestemul lui Durin! strigă el şi, lăsând securea să-i 
cadă, îşi acoperi faţa cu palmele. 

— Un Balrog, murmură Gandalf. Acum înţeleg. 

Se clătină pe picioare şi se rezemă cu tot trupul în toiagul 
lui. 

— Ce soartă năprasnică! Şi eu sunt atât de ostenit. 

Silueta neagra urmată de un râu de foc se repezi spre ei. 
Orcii urlară şi se năpustiră peste punți. Atunci Boromir îşi 
înălţă cornul şi suflă în el. Chemarea răsună ca un tunet şi 
ca un muget, precum un urlet izbucnit din mai multe 
gâtlejuri sub tavanul uriaşei grote. Preţ de o clipă, orcii 
dădură înapoi şi fioroasa umbră se opri. Dar ecourile se 
stinseră la fel de brusc precum o flacără stinsă de un vânt 
întunecos, şi duşmanul porni iarăşi înainte. 

— Peste pod! urlă Gandalf, regăsindu-şi forţele. Fugiţi! 
Duşmanul acesta e mai presus de puterea oricăruia dintre 
voi. Eu trebuie să-l împiedic să treacă. Fugiţi! 

Aragorn şi Boromir nu dădură ascultare poruncii lui, ci 
rămaseră pe poziţii, unul lângă altul, în spatele lui Gandalf, 
la capătul îndepărtat al podului. Ceilalţi se opriră chiar în 
prag, în partea cealaltă a sălii, şi se răsuciră să privească, 
nesimţindu-se în stare să-l lase singur în faţa duşmanului pe 
cel ce-i adusese până acolo. 


Balrogul ajunse la pod. Gandalf stătea în mijlocul arcului, 
sprijinit cu mâna stângă în toiag, dar ţinând în dreapta 
sabia Glamdring, ce lucea cu o lumină albă şi rece. 
Duşmanul se opri încă o dată, înfruntându-l, şi umbra din 
jurul lui se întinse ca două aripi uriaşe. Înălţă biciul şi 
plesnele lui şuierară şi pocniră. Din mâinile lui ţâşniră 
flăcări. Dar Gandalf nu se clinti. 

— Nu poţi trece, spuse vrăjitorul. 

Orcii se opriră locului şi o linişte ca de mormânt se 
aşternu. 

— Sunt slujitorul Focului 'Tainic, mânuitorul văpăii din 
Anor, spuse Gandalf. Nu poţi trece. Focul întunecat nu te va 
ajuta, văpaie din Udun. Întoarce-te înapoi în Umbră! Nu 
poţi trece. 

Balrogul nu răspunse. Focul din el păru a se stinge, dar 
întunericul se adânci. Păşi încet înainte, pe pod, şi dintr-o 
dată se trase în sus, la o mare înălţime, şi aripile i se 
deschiseră dintr-un zid până în celălalt. Gandalf însă putea 
fi văzul scânteind în întuneric; părea mic şi singur-singurel: 
cărunt, adus de spate, ca un copac uscat înainte de-a începe 
furtuna. 

Din umbra aceea ţâşni ca un fulger o sabie roşie. 
Glamdring îi răspunse cu o scăpărare albă. Răsună un 
zăngănit de arme şi izbucni o fulgerare albă, ca un pumnal. 
Balrogul căzu înapoi pe pământ şi sabia lui zbură cât colo, 
în bucăţi de metal topit. Vrăjitorul se clătină pe pod, făcu un 
pas îndărăt şi apoi rămase neclintit. 

— Nu poţi trece! ' 

Aplecându-se în faţă, Balrogul făcu un salt până în mijlocul 
podului. Biciul lui se roti în aer şi şuieră. 

— Nu-i poate ţine piept singur! strigă Aragorn deodată şi 
se repezi înapoi pe pod. Elendil! urlă el. Sunt cu tine, 
Gandalf! 

— Gondor! strigă Boromir şi se avântă pe urmele lui. 

În acea clipă, Gandalf ridică toiagul şi, cu un strigăt, izbi 
podul dinaintea lui. Toiagul se frânse şi-i căzu din mână. O 


pală de un alb orbitor ţâşni în sus. Podul crăpă. Se frânse 
drept la picioarele Balrogului şi piatra pe care stătea acesta 
se prăvăli în hău, în vreme ce restul rămase suspendat, 
tremurând ca o limbă de stâncă avântată în gol. 

Cu un urlet cumplit, Balrogul se prăbuşi în faţă, iar umbra 
lui se nărui şi ea şi dispăru în genune. Dar chiar în timp ce 
cădea, el plesni cu biciul şi sfârcurile acestuia şfichiuiră şi 
se încolăciră în jurul genunchilor vrăjitorului, trăgându-l 
spre marginea limbii de piatră. Gandalf se clătină, căzu, se 
prinse cu disperare de piatră şi alunecă în abis. 

— Fugiţi, nebunilor! urlă el şi se făcu nevăzut. 

Focurile se stinseseră, lăsând în urmă o beznă adâncă. 
Însoţitorii Inelului stăteau ca ţintuiţi de groază, cu privirile 
pierdute în genune. Nici n-apucară Aragorn şi Boromir să 
pună piciorul pe pământ, că rămăşiţele podului se frânseră 
şi căzură în prăpastie. Aragorn îi trezi pe toţi cu un strigăt. 

— Veniţi! Acum vă voi duce eu mai departe! strigă el. 
Trebuie să dăm ascultare ultimei lui porunci. După mine! 

Se repeziră disperaţi în sus pe scările cele mari, de dincolo 
de uşă, cu Aragorn în frunte şi Boromir la urmă. În capul 
scărilor începea o galerie largă, ce răspundea cu ecou 
paşilor lor. O străbătură în fugă. Frodo îl auzi lângă el pe 
Sam plângând şi abia atunci îşi dădu seamă că şi el alerga 
plângând. Dumm, dummm, dummm, bubuiau tobele în 
urmă, un sunet de jale acum, şi stins; dummm! 

Fugeau. În faţă, galeria se lumina tot mai mult; puțuri 
mari străpungeau tavanul. Fuga lor se iuți. Intrară într-o 
sală strălucind de lumina zilei ce pătrundea prin ferestrele 
înalte dinspre răsărit. O străbătură în goană. Trecură de 
uşile ei masive şi sfărâmate şi pe neaşteptate înaintea lor se 
deschiseră Porţile cele Mari, o boltă de lumină orbitoare. 

Câţiva orci făceau de strajă ciuciţi în umbrele stâlpilor 
celor mari ce se înălţau semeţi de-o parte şi de alta a 
porţilor, dar porţile însele erau sparte şi prăbuşite la 
pământ. Dintr-o lovitură Aragorn dobori căpetenia gărzilor 
ce i se pusese în cale şi ceilalţi orci o zbughiră care-ncotro 


îngroziţi de furia lui. Însoţitorii Inelului trecură pe lângă ei 
în goană, fără să-i ia în seamă. Fugind, trecură şi de Porţi şi 
la fel coborâră şi treptele mari de piatră roasă de vreme, 
pragul Moriei. 

Astfel ajunseră într-un sfârşit, dincolo de orice speranţă, 
sub cerul liber şi simţiră vântul răcorindu-le obrajii. 

Nu se opriră decât la o aruncătură de suliță de ziduri. În 
jurul lor se întindea Valea Pârâiaşului 'Tainic. Umbra 
Munţilor Ceţoşi cobora asupra ei, dar înspre soare-răsare 
pământurile erau scăldate de o lumină de aur. Abia trecuse 
un ceas de la crucea amiezii. Soarele strălucea; norii erau 
albi şi înalţi. 

Priviră în urmă. Arcada Porţilor se căscă întunecată sub 
umbra munţilor. Abia auzit şi departe în adânc, pământul 
era răscolit de bubuitul tobelor: dummm. Un fuior subţire 
de fum se încolăcea în văzduh. Nimic altceva nu se zărea; 
de jur împrejur, valea era pustie. Dummm. Jalea îi copleşi în 
cele din urmă, iar ei se lăsară pradă plânsului: unii în 
picioare, tăcuţi, alţii prăbugşiţi la pământ. Dummm, dummm. 
Bubuitul tobelor se stinse. 

Chapter 20 Lothlorien 

— Mă tem, vai! că nu putem sta mult aici, spuse Aragorn. 
Se uită spre munţi şi îşi ridică spada. 

Rămâi cu bine, Gandalf! strigă el. Nu ţi-am spus eu: Dacă 
treci de porţile Moriei, fii cu băgare de seamă! Vai, cât de 
adevărate mi-au fost vorbele! Ce speranţă avem fără tine? 

Se răsuci spre ceilalţi. 

— Trebuie să ne descurcăm fără speranţă, spuse el. Cel 
puţin mai putem încă fi răzbunaţi. Să ne încingem spadele 
şi să nu mai jelim! Veniţi! Avem un drum lung şi multe de 
făcut. 

Se ridicară cu toţii şi priviră în jur. Spre nord, valea se 
pierdea într-o strungă de umbre între doi pinteni uriaşi ai 
munţilor, deasupra cărora străluceau trei piscuri albe. 
Celebdil, Fanuidhol şi Cardhras, Munţii Moriei. În capătul 
celălalt al văii, un torent curgea ca o dantelă albă peste o 


înlănţuire nesfârşită de cascade scurte şi o ceaţă de spumă 
atârna în văzduh, la poalele munţilor. 

— Acolo e Scara Pârâiaşului Tainic, arătă Aragorn spre 
cascade. Pe drumul săpat adânc de-a lungul torentului ar fi 
trebuit noi să venim dacă soarta ar fi fost mai îngăduitoare. 

— Sau Cardhras mai puţin crud, adăugă Gimli. Ia iute-l 
cum stă şi zâmbegşte la soare! 

Îşi agită pumnul spre cel mai îndepărtat dintre piscurile cu 
căciulă de zăpadă, apoi îi întoarse spatele spre răsărit, 
pintenul lung al muntelui se sfârşea ca retezat; dincolo de 
el se zăreau câmpiile îndepărtate, întinse, pierdute în zare. 
Spre sud. Munţii Ceţoşi înaintau până unde puteau ajunge 
privirile. La mai puţin de o milă distanţă, şi puţin mai jos 
faţă de locul unde stăteau ei, căci încă se aflau sus, pe 
latura vestică a văii, se găsea un heleşteu. Lung, de formă 
ovală, ca un uriaş vârf de suliță înfipt afund în strunga 
nordică; dar capătul lui sudic ieşea din umbre, sub cerul 
luminat de soare. Cu toate acestea, apele erau întunecate: 
un albastru-adânc, la fel cu cerul limpede al serii văzut 
dintr-o încăpere luminată de un felinar. Oglinda lui era 
liniştită, neclintită. Era înconjurat de o pajişte netedă, 
coborând uşor în pantă din toate părţile, până la malul său 
sterp şi nevălurit. 

— Şi acela-i Heleşteul Oglinzii, adâncul Kheled-zaram! zise 
trist Gimli. Îmi aduc aminte cum ne-a spus el: "Să vă 
bucuraţi la vederea lui! Dar nu vom putea zăbovi acolo". 
Mult o să mai am de mers până voi simţi din nou bucurie. 
Eu sunt cel ce trebuie să se grăbească, iar el, cel ce trebuie 
să zăbovească. 

Însoţitorii Inelului porniră în josul drumului ce începea la 
Porţi. Un drum pietros, hârtopit, care se pierdu curând într- 
o potecuţă şerpuind printre pârloage şi grozame ce se 
împingeau în afară dintre crăpăturile stâncoase. Dar încă se 
putea vedea că, în vremuri de mult apuse, un mare drum 
pietruit urcase dinspre şesurile regatului gnomilor. Din loc 
în loc, la marginea cărării se găseau ruinele a ceea ce 


fuseseră odată construcţii din piatră, precum şi movile verzi 
în vârful cărora creşteau zvelţi mesteceni sau brazi 
suspinând în vânt. Cotind spre est, după cum îi ducea 
poteca, ajunseră până aproape de pajiştea Heleşteului 
Oglinzii, unde, nu departe de potecă, se înălța o singură 
coloană, spartă la capătul de sus. 

— Asta-i Piatra lui Durin! strigă Gimli. Nu pot să trec mai 
departe fără să mă abat pentru o clipă să privesc minunăţia 
văii! 

— Grăbeşte-te, atunci, îl sfătui Aragorn, privind în urmă 
spre Porţi. Soarele asfinţeşte devreme. Orcii n-or ieşi ei 
înainte de amurg, dar noi trebuie să fim departe înainte de- 
a se înnopta. Luna e aproape în al patrulea pătrar, încât la 
noapte o să fie beznă. 

— Frodo, vino cu mine! îl chemă gnomul, sărind la 
marginea potecii. N-am să te las să pleci până nu vezi 
Kheled-zaram. 

Fugi la vale pe panta lungă şi verde. Frodo îl urmă cu un 
mers încet, atras, în ciuda durerii şi a oboselii, de apa 
liniştită şi albastră. Sam porni după el. 

Gimli se opri la piciorul coloanei de piatră şi privi în sus. 
Era crăpată, roasă de vreme, iar runele aproape şterse de 
pe suprafaţa ei nu mai puteau fi citite. 

— Coloana asta însemnează locul de unde s-a uitat Durin 
pentru prima oară în Heleşteul Oglinzii, spuse gnomul. Hai 
să privim şi noi o dată, înainte să plecăm. 

Se aplecară deasupra apei întunecate. La început nu 
zăriră nimic. După câteva clipe, prinseră contur munţii 
înconjurători ce se oglindeau într-un albastru-profund, iar 
piscurile erau ca un panaş de flăcări albe deasupra lor; 
dincolo de ele, o pată de cer. Ca nişte nestemate cufundate 
în adânc luceau stelele scăpărătoare, cu toate că deasupra 
cerul era scăldat de lumina soarelui. Din siluetele lor 
aplecate nu se zăreau nici măcar umbrele. 

— Ah, Kheled-zaram, cel limpede şi minunat, spuse Gimli. 
Acolo zace coroana lui Durin până se va trezi el. Cu bine! 


Se înclină, se răsuci pe călcâie şi o luă iute în sus pe 
pajiştea verde, spre drum. 

— Ce-ai văzut? îl întrebă Pippin pe Sam, dar Sam era prea 
adâncit în gânduri ca să răspundă. 

Drumul o lua acum spre miazăzi şi cobora cu repeziciune, 
ieşind dintre malurile văii. Ceva mai jos dădură peste o 
fântâna adâncă, plină cu apă limpede precum cristalul, din 
care un firicel se prelingea peste o buză de piatră şi apoi se 
prăvălea scăpărând şi susurând printr-un canal stâncos 
abrupt. 

— Ăsta-i izvorul din care creşte apoi Râul Argintului, le 
spuse Gimli. Nu beţi din el. E rece ca gheaţa. 

— Nu departe de aici devine un râu vijelios, căci îşi 
strânge apele din multe alte izvoare de munte, explică 
Aragorn. Calea noastră îl însoţeşte de-a lungul multor mile. 
Căci am să vă duc pe drumul ales de Gandalf şi nădăjduiesc 
să ajungem mai întâi la pădurile unde se varsă Râul 
Argintului în Râul cel Mare - acolo. 

Priviră în direcţia în care arăta el şi în faţa lor văzură 
izvorul sărind prin albia văii şi mai departe, în jos, spre 
şesuri, până se pierdea într-o ceaţă aurie. 

— Acolo se află pădurile din Lothlorien, zise Legolas. Cea 
mai frumoasă aşezare a semenilor mei. Nicăieri altundeva 
nu sunt copaci ca acolo. Căci toamna frunzele nu cad, ci se 
colorează auriu. Abia când vine primăvara cu verdeaţa ei 
cea nouă cad şi ele, şi atunci ramurile se îngreunează de 
flori galbene; iar podeaua pădurii este aurie, tot auriu este 
tavanul şi pilaştrii ei sunt argintii, căci scoarţa copacilor 
este netedă şi cenuşie. Aşa glăsuiesc încă şi acum cântecele 
noastre din Codrul Întunecimii. Inima mi s-ar bucura de m- 
aş afla sub streşinile acelei păduri şi de-ar fi primăvară. 

— Inima mi s-ar bucura chiar şi iarna, zise Aragorn. Dar se 
află la multe mile de-aici. Să ne grăbim. 

O vreme, Frodo şi Sam izbutiră să ţină pasul cu ceilalţi; 
dar Aragorn, în fruntea şirului, îi obliga să meargă prea 
repede, astfel că nu după mult timp cei doi rămaseră în 


urmă. Nu mâncaseră nimic de la primele ceasuri ale 
dimineţii. Tăietura îl ardea pe Sam ca focul şi aproape că 
nu-şi mai simţea capul pe umeri. În ciuda soarelui 
strălucitor, vântul îi părea rece după întunericul cald al 
Moriei. Îl trecu un fior. Frodo resimțea fiecare pas ca pe o 
durere şi abia mai putea respira. 

La un moment dat, Legolas privi peste umăr şi, văzându-i 
ramaşi departe în urmă, strigă în faţă spre Aragorn. Toţi se 
opriră, iar Aragorn fugi îndărăt, chemându-l pe Boromir cu 
el. 

— Îmi pare rău, Frodo! exclamă el plin de grijă. Atâtea s- 
au întâmplat astăzi, şi cumplit ce trebuie să ne grăbim, dar 
uite că am uitat că eşti rănit; şi tu, Sam. Ar fi trebuit să ne 
spuneţi. N-am făcut nimic să vă uşurăm mersul, aşa cum ar 
fi trebuit, cu toate că toţi orcii din Moria sunt pe urmele 
noastre. Haideţi! Puțin mai încolo e un loc unde ne putem 
odihni o vreme. Acolo voi face tot ce voi putea pentru voi. 
Hai, Boromir. O să-i ducem în cârcă. 

Curând ajunseră la un alt izvor care cobora dinspre vest 
şi-şi unea apele bolborosinde cu sprintenul Izvor al 
Argintului. Împreună se prăvăleau într-o cascadă din piatră 
verzuie şi de acolo, spumegând, umpleau fundul unei 
vâlcele. De jur-împrejur creşteau brazi, piperniciţi şi cu 
tulpini răsucite, iar malurile erau povârnite şi acoperite de 
limba-cerbului şi tufărişuri de afine. Pe fundul ei era un 
tăpşan prin mijlocul căruia pârâul curgea zgomotos peste 
pietricele lucitoare. Aici se opriră călătorii. Trecuseră 
aproape trei ore după miezul zilei şi nu se depărtaseră 
decât câteva mile de Porţi. Soarele cobora de-acum spre 
asfinţit. 

În vreme ce Gimli şi cei doi hobbiţi mai tineri pregăteau un 
foc din vreascuri şi cetini de brad şi scoteau apă din pârâu, 
Aragorn se îngriji de Sam şi Frodo. Rana lui Sam nu era 
adâncă, ci doar urâtă, iar chipul lui Aragorn se întunecă 
atunci când o cercetă. Dar în clipa următoare respiră 
uşurat. 


— Ceasul bun, Sam. Mulţi s-au ales cu răni şi mai rele 
decât asta pentru uciderea primului lor orc. Tăietura nu e 
otrăvită, după cum prea adesea sunt rănile pricinuite de 
tăişurile orcilor. O să se vindece cum trebuie după ce-o voi 
doftorici. O spăl de îndată ce încălzeşte Gimli apa. 

Îşi deschise punga de la brâu şi scoase câteva frunze 
veştede. 

— S-au uscat, o parte din virtuțile lor s-au dus, spuse el, 
dar tot mi-au mai rămas câteva frunze de alhela pe care le- 
am strâns de lângă Tancul Vremii. Fărâmiţează una în apă, 
spală rana şi apoi ţi-o leg eu. Acum e rândul tău, Frodo. 

— Eu sunt bine, zise Frodo, ferindu-se să nu-i fie atinse 
hainele. N-am nevoie decât de nişte mâncare şi de puţina 
odihnă. 

— Nu, stărui Aragorn. Trebuie să ne uităm şi să vedem ce 
ţi-au făcut ciocanul şi nicovala. Mă mir că mai eşti viu. 

Cu gesturi blânde, îl dezbracă pe Frodo de jacheta cea 
veche şi tunica roasă şi scoase o exclamaţie de uimire. Apoi 
izbucni în râs. Corsetul de argint străluci în faţa ochilor lui 
la fel ca lumina pe faţa vălurită a mării. l-o dezbracă şi pe 
aceasta cu multă grijă şi o ridică, iar nestematele scăpărară 
precum stelele; clinchetul inelelor astfel mişcate era ca un 
clipocit de ploaie într-un iaz. 

— Ia priviţi, prieteni! strigă el. O piele de hobbit drăguță 
foarte ce-un prinţişor de elf să învelească poate! Dacă s-ar 
şti că hobbiţii au asemenea piei, toţi vânătorii de pe 
Pământul de Mijloc ar da năvală în Comitat. 

— Şi toate săgețile vânătorilor din lume ar fi zadarnice, 
spuse Gimli, uitându-se cu mirare la za. E făcută din mithril. 
Mithril! Nu mi-a fost dat să văd sau să aud de una atât de 
frumoasă. Asta e vesta despre care vorbea Gandalf? Atunci 
trebuie să spun că n-a ştiut câţi bani face cu adevărat. Dar 
ţi-a prins bine. 

— Mă-ntrebam adeseori ce făceaţi tu şi Bilbo acolo, numai 
voi doi în cămăruţa aia a lui, spuse Merry. Binecuvântat fie 


bătrânul hobbit. Îl iubesc mai mult decât oricând. Poate c-o 
să avem norocul să-i povestim şi lui. 

În partea dreapta, pe coaste şi pe piept, Frodo avea o 
vânătaie urâtă. Sub za purta o cămaşă din piele moale, dar 
într-un loc inelele sfâşiaseră cămaşa şi i se înfipseseră în 
carne. Şi în partea stângă avea semne şi vânătăi, acolo 
unde se izbise de perete. În timp ce tovarăşii lor de drum 
pregăteau masa, Aragorn spăla rănile cu apă în care 
fuseseră fărâmiţate frunze de athela. Mirosul înţepător 
umplea valea şi cine îşi apropia faţa de aburul ce se înălța 
din apă se simţea de îndată înviorat şi înzdrăvenit. Curând 
durerea îl părăsi pe Frodo, iar respiraţia i se uşură; cu 
toate că multe zile mişcările aveau să-i fie îngreunate şi 
pieptul avea să-l doară la atingere. Aragorn îl pansă cu 
câteva bucățele de pânză moale. 

— Zaua este uimitor de uşoară, zise el. Îmbrac-o din nou, 
dacă o poţi suporta. Inima mea se bucură să ştie că aio 
asemenea tunică. N-o lăsa deoparte, nici măcar în somn, 
decât dacă norocul face să ajungi într-un loc lipsit de 
primejdii şi asta nu se va prea întâmpla cât va dura 
căutarea ta. 

Isprăvind de mâncat, se pregătiră de plecare. Stinseră 
focul şi făcură să dispară orice urmă a lui. Apoi, urcând 
înapoi la drum, porniră mai departe. N-apucară să meargă 
prea mult înainte ca soarele să coboare în spatele 
înălțimilor apusene şi umbre lungi se târau de-acum în jos 
pe coastele munţilor. Întunericul le învălui picioarele şi 
neguri umplură văioagele. Departe, spre răsărit, lumina 
înserării cuprindea palidă întinderile abia ghicite ale 
şesurilor şi pădurii. Simţindu-se mult uşuraţi şi învioraţi, 
Sam şi Frodo puteau să ţină pasul cu ceilalţi şi, în afară unei 
opriri scurte, merseră toţi, cu Aragorn în frunte, alte 
aproape trei ceasuri. 

Se întunecase. Noaptea se lăsase în toată puterea ei. 
Multe stele se zăreau limpezi, dar luna, în descreştere, avea 
să răsară abia târziu. Gimli şi Frodo încheiau şirul, umblând 


cu pas uşor şi fără să-şi vorbească, atenţi însă la orice sunet 
ce s-ar fi putut auzi în urma lor. Într-un târziu, Gimli rupse 
tăcerea. 

— Zgomote nu-s, doar vântul. Nici un spiriduş prin 
preajmă, doar dacă nu cumva am urechi de lemn. Să 
nădăjduim că orcii se vor mulţumi doar să ne gonească din 
ţinutul Moriei. Şi poate că altă treaba nici n-au avut cu noi — 
cu Inelul, adică. Cu toate că adeseori orcii îşi urmăresc 
vrăjmaşii până departe, în câmpie, dacă au de răzbunat o 
căpetenie căzută în luptă. 

Frodo nu răspunse. Îşi privi sabia - tăişul nu strălucea. Şi 
totuşi, ceva auzise el, sau aşa i se năzărise. De cum îi 
împrejmuiseră umbrele şi drumul din urmă se cufundase în 
întuneric, auzise din nou lipăitul acela de tălpi grăbite. 
Chiar şi acum îl auzea. Se răsuci brusc. Zări două puncte 
luminoase, sau, preţ de o clipă, i se păruse că le vede, dar 
de îndată acestea părură să se abată de la drum şi să 
dispară. 

— Ce-i? întrebă gnomul. 

— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mi s-a părut că aud paşi şi mi 
s-a părut că zăresc o lumină - ca doi ochi. Atâtea mi s-au 
părut de când am intrat în Moria. 

Gimli se opri şi se aplecă la pământ. 

— N-aud nimic, doar şoaptele în noapte ale plantelor şi 
pietrelor, zise. Hai! Să ne grăbim! Nu-i mai zăresc pe 
ceilalţi. 

Vântul nopţii sufla rece din josul văii, întâmpinându-i. În 
faţa lor se desluşea vag o ceaţă cenugşie; auzeau un foşnet 
de frunze neîntrerupt, ca al plopilor stârniţi de vânt. 

— Lothlorien! strigă Aragorn. Ah, ce bucurie simt când mi- 
e dat să aud din nou vântul printre copaci! Nu ne-am 
depărtat mai mult de cinci leghe de Porţi, dar mai departe 
nici că putem merge. Să sperăm că aici bunătatea elfilor ne 
va feri în noaptea asta de primejdia ce vine din urmă. 

— Numai să mai fie elfi pe-aici, în lumea asta tot mai 
întunecoasă, zise Gimli. 


— A trecut multă vreme de când vreunul din seminţia mea 
s-a reîntors pe acest meleag de unde am pornit-o în 
pribegie în timpuri de mult apuse, spuse Legolas, dar am 
auzit că Lorien n-ar fi încă pustie, căci locul ăsta e 
binecuvântat cu o putere tainică ce ţine răul departe de 
hotare. Numai că locuitorii sunt rareori văzuţi şi se prea 
poate să se fi retras în adâncul pădurii, departe de hotarul 
de la miazănoapte. 

— Cu adevărat se ascund în adâncul pădurii, oftă Aragorn, 
cuprins parcă de cine ştie ce amintiri. Va trebui să ne 
purtăm singuri de grijă în noaptea asta. O să pătrundem 
numai puţin în pădure, până ce copacii ne vor înconjura din 
toate părţile, şi abia apoi ne vom abate de la potecă să 
căutăm un loc unde să ne putem odihni. 

Acestea fiind zise, păşi înainte; doar Boromir rămase pe 
loc nehotărât. 

— Altă cale nu e? întrebă el. 

— Ce altă cale mai bună ai dori? nu pricepu Aragorn. 

— Un drum desluşit, de-ar fi să treacă şi printr-un gard de 
suliţi, spuse Boromir. Pe tot felul de poteci ciudate am fost 
duşi, şi până acum doar spre nenorocul nostru. Împotriva 
vrerii mele am trecut pe sub umbrele Moriei, şi am pierdut. 
Iar acum trebuie să intrăm în Pădurea Aurită, zici tu. Dar 
despre tărâmul acesta plin de primejdii am auzit 
povestindu-se în Gondor, şi ce se spune e că puţini ies vii 
după ce au intrat în ea; iar dintre cei puţini, nici unul n-a 
scăpat nevăâtămat. 

— Nu spune nevătămat, ci neschimbat, şi de-abia aşa ai 
vorbi cu dreptate, zise Aragorn. Dar rău au ajuns poveştile 
din Gondor, Boromir, dacă în oraşul celor atât de înţelepţi 
odată se vorbeşte cu păcat despre Lothlorien. Crezi ce 
pofteşti, altă cale nu avem - dacă nu cumva vrei să te întorci 
la Poarta Moriei, să urci aceşti munţi de netrecut, sau să 
traversezi înot Râul cel Mare de unul singur. 

— Atunci porneşte, se resemnă Boromir. Dar e primejdios. 


— Primejdios, aşa e, întări Aragorn, frumos şi primejdios; 
însă numai răul are de ce se teme, sau cei care aduc răul cu 
ei. Urmaţi-mă. 

Poate ceva mai mult de-o milă să se fi adâncit în pădure, 
când ajunseră la un alt pârâu, care curgea tumultuos de pe 
povârnişurile împădurite ce se ridicau la vest, spre munţi. Il 
auzeau prăvălindu-se într-o cascadă, undeva la dreapta lor, 
printre umbre. Apele lui întunecate şi grăbite tăiau poteca 
în faţa lor şi se întâlneau cu Râul Argintului într-o vâltoare 
abia desluşită printre rădăcinile copacilor. 

— Pârâul Nimrodel, îi anunţă Legolas. De mult de tot elfii 
pădurilor îl cîntau în cântecele lor, pe care noi cei de la 
Miazănoapte încă le mai cântăm şi azi, căci ne amintim de 
curcubeele ce-i încununau cascadele şi de florile galbene ce 
pluteau în apa lui înspumată. Dar acum totul e cufundat în 
întuneric, iar Podul peste Nimrodel s-a năruit. Îmi voi scălda 
picioarele în apa lui, căci se spune că-l tămăduieşte pe cel 
istovit. 

Înaintă, coborî malul abrupt şi păşi în apă. 

— Veniţi! strigă el. Nu e adânc. Putem să-l trecem. Pe 
malul celălalt ne vom odihni şi poate că sunetul cascadei ne 
va face să adormim şi să uităm de durere. 

Unul câte unul, coborâră şi-l urmară pe Legolas. Frodo 
rămase câteva clipe nemişcat lângă mal, lăsând apa să 
curgă peste picioarele lui obosite. Era rece, dar o simţea 
curată, şi când făcu alţi câţiva paşi şi apa îi ajunse până la 
genunchi, toate urmele călătoriei şi ale oboselii din 
mădulare îi pieriră, duse de ape. 

Când ajunse şi ultimul dintre ei pe malul celălalt, se 
aşezară să se odihnească şi să îmbuce câte ceva; iar 
Legolas le spuse poveşti despre Lothlorien, pe care elfii din 
Codrul întunecimii le păstrau încă în inimă, poveşti despre 
soare şi lumină de stele revărsate peste pajiştile ce se 
întindeau de-a lungul Râului cel Mare înainte ca lumea să fi 
devenit cenuşie. 


Într-un târziu se aşternu tăcerea, şi astfel auziră muzica 
apelor susurând dulce în umbrele pădurii. Lui Frodo 
aproape că i se păru că printre sunetele apei auzea o voce 
care cânta. 

— Auziţi vocea lui Nimrodel? întrebă Legolas. O să vă cânt 
un cântec despre fecioara Nimrodel, care purta acelaşi 
nume cu al pârâu-lui pe malul căruia a trăit cu multă vreme 
în urmă. E un cântec tare frumos în limba noastră din 
ţinutul păduros; dar iată cum sună în vorbirea din Apus, aşa 
după cum este cântat în Vâlceaua Despicată. 

Cu o voce stinsă, abia dacă se auzea prin foşnetul de 
frunze de deasupra capetelor lor, el începu: 

Trăit-a printre elfi o fata, Cum alta n-a mai fost şi n-o fi, Cu 
albă mantie-ntraurată Şi din argint suriu pantofii. 

Pe frunte-o stea sub foi de laur, Lumini în părul ei se cern 
Ca soarele prin crengi de aur În preafrumosul Lorien. 

Cu părul lung, picioare albe, Frumoasă, liberă, dansând, 
Plutea parcă pe flori de nalbe, Ca frunzele de tei în vânt. 

Unde-i cascada Nimrodel, Cu apa limpede şi rece, Părea 
din stropi un clopoțel Cleştarul vocii ei cum trece, Şi-acuma 
cine-ar şti pe unde-i, În soare ori în umbra mută, Cu 
Nimrodel în jocul undei De mult în munţii suri pierdută. 

Corabia-n umbros liman Cu ochii elfilor în pânde, De zile-n 
şir aşteaptă-n van La malul mării spumegânde. 

Dar mari furtuni din Nord se sparg Şi de la ţărmul elf 
deodată, Corabia o-împing în larg Urlând pe apa-nfuriată. 

În zori nu se zăreau nici urme De țărm, de munţi ori de 
pădure, Doar valuri mari duceau în turme Panaşul ceţurilor 
sure. 

Amroth în goluri se uita Şi blestema spre zări de-a rândul 
Corabia ce-l depărta De Nimrodel a lui, trădându-l. 

El, rege elf din străvechime Când auriul florii e-n Copaci, 
Stăpân cum n-a fost nime În înfloritorul Lothlorien Când de 
la cârmă dintr-o dată Ţâşni-n adâncul fremătând, Parcă din 
arc pornit, săgeată, Ori ca un pescăruş flămând. 


În vânt, sub lucitoare spume S-ar fi văzut în depărtări, 
Frumos, parcă din altă lume, Plutind, o lebădă, pe mări - 

Şi elfi s-au dus şi-au mai venit Pe ţărmul lor îndepărtat, 
Dar nimeni dinspre Asfinţit De Amroth veste n-a mai dat. 

Vocea lui Legolas şovăi şi cântecul încetă. 

— Nu mai pot cânta, zise el. E doar o parte, multe strofe 
le-am uitat. Un cântec lung şi trist, pentru că povesteşte 
despre cum s-a abătut amărăciunea peste Lothlorien, 
Lorien cel înflorit, atunci când gnomii au trezit răul din 
adâncul munţilor. 

— Dar nu gnomii au adus răul, sări Gimli. 

— Nu aşa am spus; răul totuşi s-a ivit, răspunse trist 
Legolas. Atunci a fost când mulţi elfi din neamul lui 
Nimrodel şi-au părăsit sălaşurile şi au plecat în pribegie, iar 
ea s-a pierdut departe, la Miazăzi, în trecătorile Munţilor 
Albi; şi nu a ajuns la corabia pe care o aştepta Amroth, 
iubitul ei. Dar primăvara, când vântul suspină prin frunzişul 
proaspăt, ecoul vocii ei se mai aude în apropierea cascadei 
ce-i poartă numele. Iar când vântul suflă dinspre miazăzi, 
aduce cu sine de la mare vocea lui Amroth; căci Nimrodel 
se varsă în Râul Argintului, numit de elfi Celebrant, care 
Celebrant ajunge în Anduinul cel Mare, iar Anduin curge 
până în Golful Belfalas, de unde au pornit pe mare elfii din 
Lorien. Dar nici Nimrodel şi nici Amroth nu s-au mai întors 
vreodată. 

Povestea spune că ea îşi avea sălaşul între crengile unui 
copac ce creştea în apropierea cascadei; astfel era obiceiul 
elfilor din Lorien, să locuiască în copaci, şi poate că astfel 
este şi acum. Prin urmare, primiseră numele de Galadhrim, 
Locuitorii Copacilor. Adânc în pădurea lor, copacii sunt 
foarte mari. Înainte să vină Umbra, locuitorii pădurilor nu 
trăiau în pământ, aşa cum fac gnomii, şi nu-şi ridicau nici 
adăposturi trainice din piatră. 

— Şi chiar şi în zilele acestea poate că e mai ferit de 
primejdii să-ţi ai sălaşul în copaci decât pe pământ, spuse 
Gimli. 


Îşi îndreptă privirile spre malul celălalt al pârâului, la 
drumul ce ducea înapoi până la Valea Pârâiaşului Tainic, şi 
apoi le ridică spre bolta de ramuri negre. 

— Vorbele tale ne sfătuiesc de bine, Gimli, zise Aragorn. 
Nu ne putem clădi o casă, dar în noaptea asta vom face 
precum elfii Galadhrim şi ne vom refugia în vârful copacilor, 
dacă putem. Am şezut aici, lângă drum, mai mult decât era 
înţelept s-o facem. 

Călătorii părăsiră poteca şi se adânciră şi mai mult în 
umbra pădurii, spre vest, de-a lungul pârâului de munte, 
lăsând Râul Argintului în urmă. Nu departe de peretele 
cascadei dădură peste un pâlc de copaci, dintre care unii îşi 
aplecau ramurile peste pârâu. Trunchiurile lor masive şi 
cenuşii erau neînchipuit de groase, iar înălţimea lor nu 
putea fi ghicită. 

— Eu urc, spuse Legolas. Mă simt ca acasă printre copaci, 
la rădăcina lor sau sus pe crăci, doar că aceşti copaci sunt 
de un soi necunoscut mie, nu-i ştiu decât ca un nume 
pomenit în cântece. Mellyrn li se spune şi sunt cei purtători 
de flori galbene, dar nicicând nu m-am suit în vreunul. O să 
văd acum care le e forma şi felul de a creşte. 

— Oricare ar fi acestea, îşi dădu Pippin cu părerea, trebuie 
că sunt nişte copaci minunaţi dacă pot oferi odihnă peste 
noapte şi altora decât păsărilor. Eu unul nu pot dormi 
cocoţat pe-o cracă. 

— Atunci sapă-ţi o vizuină în pământ, îl luă peste picior 
Legolas, dacă aşa e obiceiul seminţiei tale. Doar că trebuie 
s-o sapi adânc şi cu repeziciune, de vrei să te ascunzi de 
orci. 

După aceste vorbe, elful sări fără greutate de la pământ şi 
se prinse de o ramură ce creştea din trunchi mult deasupra 
capului său. Dar, chiar în vreme ce stătea aşa agăţat, 
legănându-se câteva clipe, se auzi deodată o voce dintre 
umbrele înalte ale copacului. 

— Daro! glăsui aceasta, făcându-l pe Legolas să cadă 
înapoi la pământ, surprins şi înspăimântat. 


Se trase lângă trunchi şi se ghemui acolo. 

— Nu mişcaţi, le şopti el celorlalţi. Nu vă clintiţi şi nu 
vorbiţi. De sus se auzi un hohot de râs şi apoi o altă voce, la 
fel de limpede, vorbi în limba elfică. Frodo pricepu doar 
câteva frânturi din ceea ce spunea vocea, căci graiul 
locuitorilor pădurii la răsărit de munţi nu se asemăna cu cel 
de la Apus. Legolas se uită înspre ramuri şi răspunse pe 
aceeaşi limbă. 

— Cine sunt şi ce spun? întrebă Merry. 

— Sunt elfi, zise Sam. Nu le auzi vocile? 

— Aşa e, sunt elfi, întări Legolas, şi spun că respiraţia 
voastră e atât de răsunătoare, că v-ar putea nimeri şi pe 
întuneric. 

Sam îşi duse iute mâna la gură. 

— Dar mai spun că nu aveţi de ce vă teme. Ştiu de mult că 
venim. Mi-au auzit vocea încă de pe malul celălalt al râului 
Nimrodel şi au înţeles că fac parte din neamul lor de la 
Miazănoapte, drept pentru care ne-au lăsat să trecem prin 
vad; mai târziu m-au auzit cântând. Acum mă roagă să urc 
împreună cu Frodo; căci, din cât se pare, au primit ceva 
veşti despre el şi călătoria noastră. Cât despre ceilalţi, îi 
roagă să aibă puţină răbdare şi să stea de strajă la piciorul 
copacului până hotărăsc ce este de făcut. 

Dintre umbre cobori până jos o scară: era făcută dintr-o 
frânghie cenuşiu-argintie, care strălucea în întuneric şi, cu 
toate că părea firavă, se dovedi destul de trainică să ţină 
mai mulţi deodată. 

Legolas urcă una-două, Frodo însă îl urmă mai încet; după 
el urcă Sam, care se străduia să-şi stăpânească respiraţia 
zgomotoasă. Ramurile copacului-mallorn creşteau aproape 
direct din trunchi şi se îndreptau în sus; dar spre vârf 
trunchiul principal se împărțea într-o coroană din multe 
crengi şi printre acestea cei trei descoperiră că fusese 
construită o platformă de scânduri, numită flet în acele 
vremuri: în elfică i se spunea talan. Pe ea se ajungea printr- 


o gaură rotundă tăiată în mijloc, prin care fusese coborâtă 
şi scara. 

Când în sfârşit urcă şi Frodo pe flet, îl găsi pe Legolas 
şezând împreună cu alţi trei elfi. Erau înveşmântaţi în straie 
de un verde închis, astfel că nu puteau fi zăriţi între 
tulpinile copacilor decât dacă făceau mişcări bruşte. Se 
ridicară în picioare şi unul dintre ei scoase de sub veşmânt 
o lampă mică ce trimitea o singură rază argintie şi subţire. 
Elful o ridică în sus, luminând chipul lui Frodo şi al lui Sam. 
Apoi stinse lumina şi rosti cuvinte de bun venit în limbă lui 
elfă. Frodo îi răspunse împleticit. 

— Bun venit, îi ură din nou elful pe limba comună, vorbind 
rar. Nu prea folosim alt grai decât al nostru; căci acum 
sălăşluim în inima pădurii şi nu ne amestecăm de bunăvoie 
cu alte seminţii. Chiar şi neamurile noastre de la 
Miazănoapte sunt înstrăinate de noi. Dar mai sunt dintre 
noi unii care călătoresc încă pe meleaguri străine pentru a 
strânge noutăţi şi a veghea asupra vrăjmaşilor noştri, iar ei 
vorbesc în graiurile altor popoare. Eu sunt unul dintre ei. 
Haldir îmi este numele. Fraţii mei, Rumil şi Orophin, ştiu 
prea puţin limba voastră. 

Dar am auzit zvonuri despre venirea voastră, căci solii lui 
Elrond au trecut pe lângă Lorien în drumul lor spre casă, în 
sus pe Scările Pârâiaşului Tainic. N-am mai auzit despre. 
hobbiţi sau piticuţi de tare multă vreme, nici măcar nu 
ştiam că mai viețuiesc pe Pământul de Mijloc. Nu arătaţi că 
aţi avea gânduri rele. Şi pentru că umblaţi împreună cu un 
elf de-al nostru, suntem dornici să vă primim cu prietenie, 
aşa cum a cerut Elrond; cu toate că nu ne stă în obicei să-i 
însoţim pe străini prin ţara noastră. În noaptea asta, însă, 
va trebui să rămâneţi aici. Câţi sunteţi? 

— Opt, răspunse Legolas. Eu, patru hobbiţi şi doi oameni, 
dintre care unul, Aragorn, este un prieten al elfilor din 
seminţia celor din Apusime. 

— Numele lui Aragorn, fiu al lui Arathorn, este cunoscut în 
Lorien, zise Haldir, şi se află în grațiile Doamnei noastre. 


Toate bune şi frumoase, prin urmare. Dar nu ai înşirat decât 
şapte. 

— Al optulea e un gnom, adăugă Legolas. 

— Un gnom! exclamă Haldir. Asta nu e bine. N-am mai 
avut de-a face cu gnomii din Zilele întunecate de demult. 
Nu sunt îngăduiţi pe meleagul nostru. Nu-l pot lăsa să 
treacă. 

— Dar el e din ţara Muntelui Singuratic, credincios lui 
Dain şi prieten cu Elrond, îi luă Frodo apărarea. Elrond 
însuşi l-a ales să fie unul dintre tovarăşii noştri şi s-a arătat 
plin de curaj şi bună credinţă. 

Elfii se sfătuiră între ei cu vocile lor şoptite şi-i puseră 
întrebări lui Legolas pe limba lor. 

— Prea bine, se înduplecă Haldir în cele din urmă. Ne vom 
învoi şi cu asta, măcar că o facem împotriva inimilor 
noastre. Dacă Aragorn şi Legolas se leagă să-l păzească şi 
să răspundă pentru el, va avea voie să treacă; dar va trebui 
să străbată Lothlorien legat la ochi. 

Acum însă, gata cu sfatul. Nici unul dintre voi nu trebuie 
să rămână pe pământ. Am păzit toate Râurile de când am 
văzut acum multe zile o ceată mare de orci îndreptându-se 
pe la poalele munţilor spre miazănoapte, unde se află 
Moria. Lupii urlă la hotarele pădurii. Dacă veniţi cu 
adevărat din Moria, primejdia nu poate fi departe în urmă. 
Mâine dimineaţă devreme trebuie să vă continuaţi drumul. 

Cei patru hobbiţi vor urca aici, să stea cu noi -nu ne 
temem de ei! În copacul alăturat se află un alt talan. Acolo 
să se refugieze ceilalţi. Tu, Legolas, ne vei da socoteală 
pentru ei. Strigă-ne, de e să se întâmple ceva. Şi stai cu 
ochii pe gnomul ăla. 

Legolas cobori iute scara pentru a duce mesajul lui Haldir; 
curând după aceea, Merry şi Pippin se căţărară până pe 
fletul înalt. Abia mai respirau şi păreau tare speriaţi. 

— Poftim, reuşi să îngaime Merry. Am adus şi paturile 
voastre, pe lângă ale noastre. Pas Mare a ascuns restul 
bagajelor sub un morman mare de pietre. 


— N-aveaţi nevoie de toate poverile astea, îi spuse Haldir. 
Iarna e frig aici sus, în vârful copacilor, doar că în noaptea 
aceasta vântul bate de la Miazăzi; şi avem destule merinde 
şi băutură să vă dăm ca să alunge răcoarea nopţii, iar 
blănuri şi pelerine sunt cu prisosinţă. 

Hobbiţii primiră cu bucurie această a doua (şi mult mai 
bună) cină. Apoi se înveliră la căldură, nu numai în 
pelerinele îmblănite ale elfilor, ci şi în paturile lor, şi 
încercară să adoarmă. Dar, cu toate că erau frânţi de 
oboseală, numai lui Sam îi fu lesne să adoarmă. Hobbiţilor 
nu le plac înălțimile şi nu dorm în locuri înalte, chiar şi când 
au scări în apropiere. Fletul nu era câtuşi de puţin un 
dormitor pe placul lor. N-avea pereţi şi nici măcar o 
balustradă; doar pe una dintre părţi se găsea un paravan 
uşor din împletitură de nuiele, ce putea fi mutat şi aşezat în 
locuri diferite, după cum bătea vântul. 

Pippin nu se îndura să închidă ochii. 

— Trag nădejde, spuse el, că, dacă adormim în această 
hulubărie de pal, n-am să mă rostogolesc până jos. 

— Dacă apuc să adorm, mormăi Sam, o să dorm şi dacă mă 
rostogolesc. Şi cu cât vorbesc mai puţin, cu atât o să adorm 
mai repede, dacă pricepi ce vreau să spun. 

Frodo rămase o vreme treaz, cu privirile aţintite la stelele 
ce luceau prin acoperişul palid al frunzelor tremurătoare. 
Lângă el, Sam sforăia de mult. Frodo desluşea vag formele 
a doi elfi care şedeau cu braţele în jurul genunchilor, 
vorbind în şoaptă. Cel de-al treilea coborâse pentru a-şi lua 
în primire postul de veghe de pe ramurile mai aproape de 
pământ. Într-un târziu, vrăjit de zvonul vântului în crengile 
de deasupra şi de murmurul dulce al cascadei Nimrodel de 
jos, Frodo adormi cu gândul la cântecul lui Legolas. 

În miez de noapte se trezi. Ceilalţi hobbiţi dormeau. Elfii 
dispăruseră. Secera Lunii lucea stins printre frunze. Vântul 
încetase. De undeva, nu foarte departe, ajunse până la elun 
hohot de râs aspru şi tropăiturile multor picioare pe 
pământ. Se auzi un zăngănit de metale. Zgomotele se 


stinseră încet, părând a se depărta spre miazăzi, în adâncul 
pădurii. 

Un cap apăru deodată prin gaura din flet. Frodo se ridică 
speriat în capul oaselor şi văzu că era un elf cu creştetul 
acoperit de o glugă cenuşie. Elful privi spre hobbiţi. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Frodo. 

— Yrch! sâsâi şoptit elful şi aruncă pe flet scara de 
frânghie făcută colac. 

— Orci, şopti Frodo. Ce fac? Dar elful dispăruse. 

Nu se mai auzea nici un sunet. Chiar şi frunzele stăteau 
nemişcate şi însăşi cascada părea să-şi fi oprit susurul. 
Frodo tremura tot în învelitorile lui. Mulţumea cerului că nu 
fuseseră prinşi jos, pe pământ, dar avea sentimentul că 
prea puţin îi apărau copacii, doar că-i ascundeau. Orcii erau 
la fel de ageri precum ogarii ce dădeau de-o urmă, aşa se 
spunea, dar puteau să se şi caţăre. Frodo scoase sabia din 
teacă: lama ei scăpără şi străluci ca o flacără albastră, 
pentru ca în clipele următoare strălucirea să dispară şi 
tăişul să devină mat. Cu toate acestea, simţământul de 
primejdie apropiată nu-l părăsi pe Frodo, ci se adânci. Se 
ridică de la locul lui, se târâ până la deschizătură şi privi în 
jos. Era aproape sigur că auzea ceva mişcându-se pe furiş 
la poala copacului, departe jos. 

Şi nu erau elfi, căci seminţiile pădurilor se mişcau 
neauzite. Apoi urechea lui prinse un zgomot surd ca un fel 
de adulmecare; şi ceva părea să se caţăre pe scoarţa 
trunchiului. Frodo îşi încordă privirile în întuneric, ţinându- 
şi respiraţia. 

Cu adevărat, ceva urca încet, iar respiraţia se auzea ca un 
sâsâit înfundat, printre dinţii încleştaţi. După care, tot mai 
aproape şi lipiţi parcă de trunchi, Frodo zări doi ochi 
spălăciţi. Se opriră şi priviră în sus fără să clipească. Brusc 
se întoarseră de la Frodo şi o siluetă ca o umbră neagră 
alunecă în jurul trunchiului şi dispăru. 

Imediat după aceea Haldir apăru urcând cu repeziciune 
printre crengi. 


— A fost ceva în copacul ăsta din care nu mi-a mai fost dat 
să văd până acum, zise el. Nu era orc. Şi-a luat tălpăşiţa de 
cum am atins trunchiul. Părea să urce cu mare băgare de 
seamă şi cu oarecare pricepere, altfel mi-ar fi venit să cred 
că era unul dintre voi, hobbiţii. 

N-am tras, căci mi-e teamă să nu stârnesc ţipete: nu 
puteam risca o luptă. Abia a trecut o întreagă armată de 
orci. Au traversat Râul Nimrodel - blestemate să le fie 
tălpile împuţite ce-au spurcat apa lui curată! - şi-au apucat- 
o pe vechiul drum de-a lungul râului. Mi s-a părut că au dat 
de-o urmă, căci o vreme au cercetat în jurul locului unde v- 
aţi oprit voi. Noi trei n-am fi putut înfrunta o sută de-ai lor, 
astfel că am luat-o înaintea lor, vorbind cu voci înăbuşite, ca 
să-i atragem departe în pădure. 

Orophin s-a dus acum în mare grabă la sălaşurile noastre, 
să-i pună în gardă pe ceilalţi. Nici un orc n-o să mai iasă viu 
din Lorien. Şi mulţi elfi vor sta pitiţi la hotarul de la 
miazănoapte până se va lăsa din nou întunericul. Dar voi 
trebuie s-o porniţi spre miazăzi de cum se luminează de 
ziuă. 

Zorii se arătară palizi dinspre răsărit. Pe măsură ce se 
împlinea, lumina dimineţii pătrundea cernuta printre 
frunzele galbene ale copacului-mallorn, încât hobbiţii avură 
impresia că zăreau strălucind soarele la primele ceasuri ale 
unei dimineţi răcoroase de vară. Un cer albastru-palid se 
întrezărea printre ramurile mişcătoare. Uitându-se printr-o 
deschizătură făcută în marginea dinspre sud a platformei, 
Frodo văzu valea dintr-un cap într-altul al Râului Argintului, 
întinzându-se ca o mare de aur roşiatic ce se legăna uşor în 
adierea vântului. 

Era încă devreme foarte şi frig atunci când însoțitorii 
Inelului purceseră din nou la drum, avându-i acum pe 
Haldir şi pe fratele său Rumil drept călăuze. 

— Rămâi cu bine, dulce Nimrodel! strigă Legolas. 

Frodo se uită în urmă şi prinse o scăpărare de spumă albă 
printre trunchiurile cenugşii ale copacilor. 


— Rămâi cu bine, zise şi el. 

I se părea, nu se ştie cum, că nicicând nu-i va mai fi dat să 
audă o apă curgând atât de minunat, împletindu-şi fără 
contenire nenumăratele ei note într-o melodie veşnic nouă. 

Ajunseră la poteca ce continua de-a lungul malului vestic 
al Râului Argintului, şi o vreme o urmară spre miazăzi. În 
pământ se zăreau urme de tălpi de orci. Dar curând Haldir 
părăsi poteca şi o luă printre copaci, oprindu-se pe malul 
râului, sub umbra coroanelor. 

— Unul dintre elfii mei se află pe malul celălalt, spuse el, 
deşi poate că voi nu-l vedeţi. 

Scoase un sunet, ca un şuierat surd de pasăre, şi din 
tufărişul crescut în jurul unor copaci tineri apăru un elf, 
înveşmântat în straie cenuşii, dar cu gluga dată pe spate; 
părul lui strălucea ca aurul în soarele dimineţii. Cu 
îndemânare, Haldir aruncă peste Râu un colac de funie 
cenuşie, iar elful îl prinse şi înfăşură capătul frânghiei în 
jurul unui copac de pe mal. 

— După cum vedeţi, Celebram e un Râu vijelios în acest 
loc, le spuse Haldir; e adânc şi curge cu repeziciune, iar pe 
lângă asta mai e şi foarte rece. Noi nu punem picioarele în 
el atât de departe la miazănoapte. Numai că în aceste zile 
de primejdie şi veghe nu durăm poduri. Uite cum trecem de 
pe-un mal pe celălalt. Urmăriţi-mă cu atenţie. 

Înnodă capătul său de frânghie în jurul altui copac şi apoi 
fugi iute până dincolo şi la fel se întoarse, de parcă alerga 
pe un drum bătătorit. 

— Eu pot trece pe cărăruia ăsta, zise Legolas, dar ceilalţi 
nu au deprindere pentru aşa ceva. Ce să facă, să treacă 
înot? 

— Nu. Mai avem două frânghii. Le vom lega deasupra 
celeilalte, una la înălţimea umărului, cealaltă la mijloc şi, 
ţinându-se de ele, şi dacă sunt cu mare grijă, vor putea 
trece şi străinii. 

După ce podul acesta firav fu terminat, drumeţii îl trecură, 
unii cu mare băgare de seamă şi încet, alţii cu mai mare 


uşurinţă. Dintre hobbiţi, Pippin se dovedi cel mai bun, căci 
avea piciorul sigur, drept care traversă repede, ţinându-se 
doar cu o mână; dar ochii îi erau îndreptaţi pe malul 
celălalt, nici o clipă în jos. Sam se târă, încleştându-şi 
disperat mâinile pe frânghii şi uitându-se tot timpul la apa 
albicioasă şi învolburată, ca spre o genune în munţi. 

Când se văzu pe malul celălalt, răsuflă uşurat. 

— Cât trăieşti, înveţi, cum zicea unchiaşul meu. Doar că el 
se gândea la grădinărit, nu cum să doarmă cocoţat pe-o 
cracă, de parcă am fi păsări, sau cum să umble ca un 
păianjen. Nici măcar unchiaşu' Andy n-a făcut vreodată 
şmecheria asta După ce toţi se strânseră pe malul 
răsăritean al Râului Argintului, elfii dezlegară frânghiile şi 
pe două le făcură colac. Rumil, care rămăsese pe celălalt 
mal, trase spre ela treia frânghie, o aruncă pe umăr şi, 
făcându-le semn cu mâna, plecă înapoi spre Nimrodel, să 
stea de strajă. 

— Ei, prieteni, zise Haldir, aţi intrat în Naith Lorien, sau 
Clinul lui Lorien, cum i-aţi spune voi, căci este meleagul ce 
se întinde ca un vârf de lance între braţele Râului Argintului 
şi al Anduinului cel Mare. Nici unui străin nu-i este îngăduit 
să pătrundă în tainele acestui meleag. Şi mai puţini sunt cei 
cărora le este dat cu voie de la noi să pună piciorul aici. 

După cum ne-a fost învoiala, pe Gimli Gnomul îl voi lega la 
ochi aici. Ceilalţi vor putea merge nestingheriţi o vreme, 
până vom ajunge în preajma sălaşurilor noastre, în Egladil, 
în Unghiul dintre ape. 

Vorbele acestea nu fură câtuşi de puţin pe placul lui Gimli. 

— Învoiala voastră nu a fost şi a mea, protestă el. N-am să 
merg legat la ochi, precum un cerşetor sau un prizonier. Şi 
nu-s iscoadă. Poporul meu n-a avut nicicând nici un fel de 
tocmeli cu supuşii Duşmanului. lar elfilor nu le-am făcut 
vreodată vreun rău. N-am să vă trădez mai mult decât ar 
face-o Legolas sau oricare altul dintre tovarăşii mei de 
drum. 


— Nu te bănuiesc de nimic, spuse Haldir. Doar că asta e 
legea noastră. Nu eu sunt cel care hotărăşte legea şi prin 
urmare nu o pot încălca. Destul că v-am lăsat să puneţi 
piciorul pe cestălalt mal al lui Celebram. 

Gimli însă nu se lăsă înduplecat. Îşi depărtă puţin 
picioarele şi le înfipse în pământ, ducând mâna la coada 
securii. 

— Voi merge mai departe liber, ori mă întorc şi-mi caut de 
unul singur ţara, unde toţi mă ştiu ca gnom de cuvânt, chiar 
de-o fi să pier în pustietate. 

— Nu te poţi întoarce, zise Haldir cu asprime. Acum că aţi 
venit până aici, va trebui să fiţi duşi în faţa Seniorului şi a 
Stăpânei. Ei vă vor judeca şi vă vor lasă să plecaţi sau vă 
vor ţine pe loc, după cum le va fi voia. Nu puteţi traversa 
Râurile înapoi, iar în urma voastră se află acum străji 
neştiute de voi, ce nu vă vor lăsa să treceţi. Veţi fi ucişi 
înainte să apucaţi să le zăriţi. 

Gimli îşi scoase securea de la brâu. Haldir şi tovarăşul său 
îşi încordară arcurile. 

— Molima să se abată asupra gnomilor şi a gâturilor lor 
ţepene, mârâi Legolas. 

— Staţi aşa, îi opri Aragorn. Dacă mă mai recunoaşteţi de 
călăuză a voastră, veţi face aşa cum vă voi spune. Nu-i cade 
bine gnomului să fie ales singurul şi-n felul acesta dintre noi 
toţi. Ne vom lăsa cu toţii legaţi la ochi, chiar şi Legolas. Aşa 
va fi cel mai bine, cu toate că înaintarea ne va fi înceată şi 
plicticoasă. 

Gimli izbucni în râs. 

— O să arătăm ca o ceată veselă de nebuni. Ne va duce 
Haldir legaţi de-o funie, cum sunt duşi cerşetorii orbi legaţi 
de-un câine? Dar voi fi mulţumit, şi numai dacă Legolas 
singur va merge tot pe orbeşte ca şi mine. 

— Sunt elf şi neam cu cei de-aici, izbucni Legolas, mânios 
la rândul său. 

— Atunci să strigăm cu toţii: "Molima să se abată peste 
gâturile înţepenite ale elfilor!" spuse Aragorn. Cu toţii însă 


ne vom continua călătoria în acelaşi fel. Hai, leagă-ne la 
ochi, Haldir. 

— Am să cer să fiu despăgubit pentru fiece căzătura şi 
fiece deget lovit, dacă nu ne vei duce aşa cum se cuvine, 
mai zise Gimli, lăsându-se legat cu o bucată de pânză. 

— N-o să ai de ce să ceri despăgubiri, îl linişti Haldir. Va 
voi duce aşa cum trebuie, iar drumurile sunt netede şi 
drepte. 

— Vai, vai, câtă nebunie în lume în zilele astea, oftă 
Legolas. lată-ne cu toţii duşmanii unui singur Duşman, şi cu 
toate astea trebuie să umblu legat la ochi, în vreme ce 
soarele străluceşte vesel în ţara pădurii de sub frunzele de 
aur. 

— O fi nebunie, zise Haldir. Cu adevărat, în nimic altceva 
nu se arată mai limpede puterea Seniorului Întunecimii ca 
în înstrăinarea ce-i îndepărtează unii de alţii pe cei ce încă i 
se împotrivesc. Dar atât de puţină credinţă şi încredere 
găsim în lumea de dincolo de Lothlorien, în afară poate de 
Vâlceaua Despicată, încât nu cutezăm a pune în primejdie 
ţara noastră numai pentru că noi credem în alţii. Am ajuns 
să trăim pe o insulă înconjurată de multe pericole, iar 
mâinile ne sunt mai des pe coarda arcului decât pe corzile 
harpei. 

Multă vreme ne-au stat Râurile pavăză, dar nici pe ele nu 
ne mai putem bizui; căci Umbra s-a întins spre miazănoapte 
peste tot în jurul nostru. Sunt unii ce vorbesc despre 
plecare, numai că şi pentru asta pare de-acum să fie prea 
târziu. Răul pune tot mai mult stăpânire pe munţii de la 
apus; spre răsărit, pământurile sunt pustiite, doar 
creaturile lui Sauron mişună pe-acolo; şi-auzim şi zvonuri 
că nu mai putem fi siguri nici de trecerea spre miazăzi, prin 
Rohan, iar gurile Râului cel Mare sunt păzite de Duşman. 
Chiar de-am izbuti cumva s-ajungem pe țărmurile Mării, nu 
mai avem unde găsi adăpost. Se spune c-ar mai fi limanuri 
ale Elfilor Nobili, dar şi acestea sunt departe la miazăzi şi la 


apus, dincolo de meleagul piticuţilor. Unde anume, or fi 
ştiind Seniorul şi Doamna lui, mie unul mi-s necunoscute. 

— Ai putea măcar să ghiceşti, atâta vreme cât ne-ai văzut 
pe noi, zise Merry. Sunt limanuri ale elfilor la apus de 
ţinutul meu, Comitatul, unde locuiesc hobbiţii. 

— Fericit popor sunt hobbiţii, să trăiască în apropiere de 
țărmurile mării, ofta Haldir. Multă vreme a trecut de când 
vreunuia din neamul meu i-a fost dat s-o vadă, numai 
cântecele ne mai amintesc de ea. Povesteşte-mi despre 
aceste limanuri cât mergem. 

— Nu pot, recunoscu Merry, nu le-am văzut niciodată. 
Până acum n-am ieşit niciodată din ţinutul meu, şi dacă aş fi 
ştiut cum arată lumea de dincolo de hotare, nu cred c-aş fi 
avut curajul să-l părăsesc. 

— Nici măcar să vezi frumosul Lothlorien? întrebă Haldir. 
Aşa e, lumea e plină de pericole şi multe locuri întunecate 
se află în ea; dar tot mai este multă frumuseţe, şi o fi ea 
dragostea amestecată cu suferinţa peste tot pe pământ, 
numai că tot dragostea pare să fie mai puternică. 

Sunt printre noi dintre cei care cântă că Umbra se va 
retrage şi pacea va veni încă o dată. Numai că mie nu-mi 
vine a crede că lumea dimprejurul nostru va mai fi cândva 
aşa cum a fost în străvechime, sau lumina Soarelui aceeaşi 
ca în zilele de odinioară. 'leamă mi-e că pentru elfi se va 
dovedi cel mult un soi de nelinişte, când vor putea trece 
spre Mare nestingheriţi şi vor părăsi Pământul de Mijloc 
pentru totdeauna. Vai de Lothlorien, ce mi-e atât de drag! 
Săracă va fi viaţa într-o ţară unde nu creşte mallornul. Şi de 
sunt copaci-mallorn dincolo de Marea cea Mare, n-am auzit 
pe nimeni să spună. 

În timp ce vorbeau astfel, însoțitorii Inelului mergeau 
încet, unul după altul, pe cărăruile pădurii, călăuziţi de 
Haldir, iar elful celălalt venea în urma lor. Sub tălpi drumul 
era moale şi neted, astfel că după o vreme paşii le deveniră 
nestingheriţi, fără teamă de cădere sau de lovituri. Cum 
ochii îi erau legaţi, Frodo descoperi că auzul şi celelalte 


simţuri i se ascuţiseră. Simţea mirosul copacilor şi al ierbii 
de sub tălpi. Auzea multe note diferite în foşnetul frunzelor 
de deasupra capului, murmurul îndepărtat al râului, undeva 
la dreapta lui, şi glasurile subţiri şi cristaline ale păsărilor 
din înaltul cerului. Simţea razele Soarelui pe faţă şi pe 
mâini atunci când treceau printr-o poiană deschisă. 

De cum pusese piciorul pe malul acesta al Râului 
Argintului, îl năpădise un sentiment ciudat, care devenea 
tot mai puternic cu cât înaintau mai mult în adâncul ţării: i 
se părea că trecuse un pod al timpului într-un colţ rămas 
din Zilele de Odinioară, şi acum mergea printr-o lume care 
nu mai exista. În Vâlceaua Despicată rămăseseră amintiri 
ale lucrurilor ce fuseseră odată; în Lorien acele lucruri 
străvechi încă dăinuiau peste tot în jur. Răul fusese văzut şi 
auzit acolo; suferinţa pătrunsese în sufletele lor; elfii se 
temeau de lumea din afară, nu aveau încredere în ea; lupii 
urlau la hotarele pădurii, dar peste pământul ţării Lorien nu 
atârna nici o umbra. 

Întreaga zi însoțitorii Inelului îşi continuară marşul, până 
simţiră cum coboară seara răcoroasă şi auziră vântul nopţii 
timpurii şoptind prin frunzişul des. Şi pentru că elfii care-i 
călăuzeau nu le îngăduiră să se dezlege la ochi, astfel că nu 
puteau urca, se opriră pentru odihnă şi dormiră fără teamă 
pe pământul gol. A doua zi dimineaţa porniră din nou la 
drum, umblând fără grabă. La amiază se opriră, iar Frodo 
îşi dădu seamă că ieşiseră din pădure în plin soare. 
Deodată, se auzi un zvon de multe voci în toate părţile. 

O companie de elfi se apropiase fără zgomot de ei, venind 
din Partea opusă: grăbeau spre hotarele de nord, să le 
păzească de niscai atacuri dinspre Moria; şi aduceau veşti 
pe care Haldir le împărtăşi în parte şi drumeţilor. Orcii 
jefuitori căzuseră într-o cursă şi cei mai mulţi dintre ei 
fuseseră nimiciţi; puţinii care scăpaseră cu viaţă o luaseră 
la sănătoasa spre apus, în direcţia munţilor, şi erau 
urmăriţi. Mai fusese văzută şi o creatură ciudată, care 
fugea îndoită de spate, cu mâinile aproape de pământ, ca o 


fiară, numai că n-avea formă de fiară. Nu izbutiseră s-o 
prindă şi nici nu trăseseră cu arcul în ea, neştiind dacă era 
bună sau rea, după care dispăruse înspre miazăzi, de-a 
lungul Râului Argintului. 

— Şi mi-au mai adus o solie, de la Senior şi Doamna lui, din 
Galadhrim. Veţi merge nestingheriţi, toţi, chiar şi gnomul 
Gimli. După cât se pare, Stăpâna ştie cine şi ce este fiecare 
dintre voi. Or fi ajuns şi alţi soli din Vâlceaua Despicată. 

Haldir îl dezlega la ochi mai întâi pe Gimli. 

— Să-mi fie cu iertare, spuse el, făcând o plecăciune 
adâncă. Să ne priveşti cu ochi prietenoşi. Priveşte şi te 
bucură, căci din Ziua lui Durin eşti primul gnom căruia îi 
este dat să vadă copacii din Naith. 

Când şi ochii lui fură dezlegaţi, Frodo privi în sus şi 
respiraţia i se opri în piept. Stăteau într-un loc deschis. La 
stânga se zărea o colină mare, acoperită cu un covor de 
iarbă la fel de verde ca verdele Primăverii în Zilele de 
Odinioară. În vârful ei, ca o coroană dublă, creşteau două 
inele de copaci; cei din afară aveau coaja albă ca zăpada şi 
erau desfrunziţi, însă minunaţi în goliciunea lor graţioasă; 
cei dinăuntru erau mallorni foarte înalţi şi încă poleiţi cu 
aur palid. Sus de tot, printre ramurile unui copac din 
mijlocul lor, mai înalt decât toţi ceilalţi, se zărea lucind un 
flet alb. La poalele copacilor şi de jur-împrejur pe clinele 
colinei, iarba era împestriţată de floricele aurii, în formă de 
stea. Printre ele, aplecându-şi căpşoarele pe lujerele zvelte, 
alte flori, albe şi de un verde-şters: licăreau ca o boare în 
verdele bogat al ierbii. Deasupra tuturora, cerul era 
albastru, iar soarele după-amiezei strălucea peste colină şi 
arunca umbre lungi şi verzi sub coroanele copacilor. 

— Priviţi! Aţi ajuns în Cerin Amroth, le spuse Haldir. Căci 
aici este inima tărâmului străvechi, aşa cum a fost el de 
mult de tot, iar aceasta este colina lui Amroth, unde, în 
zilele mai fericite, a fost durată casa lui înaltă. Aici înfloresc 
veşnic florile iernii în iarba mereu verde: galbenele elanor, 


şi palidele niphredil. Aici vom sta o vreme, şi abia pe înserat 
vom intra în oraşul Galadhrim. 

Drumeţii se aruncară în iarba înmiresmata şi doar Frodo 
rămase în picioare, încă mut de uimire. Era ca şi cum ar fi 
pătruns printr-o fereastra înaltă, ce dădea spre o lume 
dispărută. O lumină adăsta peste ea, pentru care nu găsea 
cum s-o numească în graiul lui. Tot ce vedea era minunat 
alcătuit, dar formele apăreau atât de clare, ca şi cum 
fuseseră imaginate şi desenate abia când i se dezlegaseră 
lui ochii, şi în acelaşi timp atât de străvechi, de parcă 
fuseseră alcătuite dintotdeauna. Nu zărea alte culori, decât 
cele pe care le ştia; auriul şi albul şi albastrul şi verdele, 
numai că erau proaspete şi tulburătoare, de-ar fi zis că abia 
în acea clipă le zărise pentru prima oara şi le găsise nume 
noi şi încântătoare. În vreme de iarnă, nici o inimă nu putea 
tânji aici după primăvară sau vară. Nici o meteahnă, nici o 
suferinţă, nici o sluţenie nu puteau fi zărite în nimic ce 
vieţuia pe pământ. În ţara Lorien nu era nici o pată. 

Îşi întoarse privirile şi-l văzu pe Sam stând lângă el, 
uitându-se în jur cu un aer năuc şi frecându-se la ochi, de 
parcă nu-i venea să creadă că era treaz. 

— Poftim, soare pe cer şi zi senină. Şi eu care credeam că 
elfilor nu le plac decât luna şi stelele: dar ce văd acum e mai 
elf decât tot ce-am văzut la viaţa mea. Mă simt ca şi cum aş 
fi înăuntrul unui cântec, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să 
spun. 

Haldir îi privi şi părea că înţelegea şi gândul şi vorba. 
Zâmbi. 

— Amândoi simţiţi puterea Stăpânei din Galadhrim, le 
spuse el. Aţi vrea să urcați cu mine pe Cerin Amroth? 

Elful o luă înainte, păşind cu pas uşor pe clinele înierbate, 
iar hobbiţii îl urmară. Deşi umbla şi respira, iar în jurul lui 
frunzele şi florile vii erau alintate de aceeaşi boare 
răcoroasă ce-i atingea şi lui faţa, Frodo se simţea ca şi cum 
se afla pe un tărâm în afara timpului, ce nu pălea, nu se 
schimba şi nu cădea în uitare. După ce va fi plecat de acolo 


şi va fi păşit în lumea de afară, Frodo, călătorul din Comitat, 
tot pe acolo îşi va purta paşii, pe iarbă printre elanor şi 
niphredil, în frumosul Lothlorien. 

Pătrunseră în cercul copacilor albi. Şi tot atunci Vântul de 
la Miazăzi învălui colina Cerin Amroth şi suspină printre 
ramuri. Frodo rămase nemişcat, căci auzea de tare departe 
mările cele mari foşnind pe ţărmuri ce de mult fuseseră 
duse de ape, şi auzea ţipătul păsărilor de mare ale căror 
seminţii pieriseră de pe suprafaţa pământului. 

Haldir însă mersese mai departe, iar acum se căţăra spre 
fletul alb. Când Frodo se pregăti să urce după el, îşi puse 
mâna pe trunchiul copacului; nicicând înainte nu simţise 
atât de brusc şi cu atâta intensitate senzaţia pe care i-o 
dădea atingerea scoarţei, ca o piele sub care pulsa viaţa. Îl 
încânta lemnul, îl încânta să-l simtă sub palmă, şi nu era 
senzaţia pe care o avea tăietorul de lemne sau tâmplarul, ci 
bucuria lemnului viu însuşi. 

Când în sfârşit ajunse sus, pe fletul înalt, Haldir îl luă de 
mână şi îl întoarse cu faţa spre sud. 

— Întâi uită-te într-acolo, îi zise el. 

Frodo se uită şi văzu, la o oarecare distanţă, un deal cu 
mulţi copaci falnici, sau poate un oraş de turnuri verzi: prea 
bine nici el n-ar fi putut spune ce era. Din acel loc i se părea 
că izvorăsc puterea şi lumina ce ţineau sub stăpânire întreg 
meleagul. Îl cuprinse deodată dorinţa să poată zbura ca o 
pasăre până în oraşul verde. Apoi privi spre est şi văzu ţara 
Lorien întinzându-se până la lucirea stinsă a lui Anduin, 
Râul cel Mare. Frodo îşi înălţă privirile deasupra râului şi 
toată lumina se stinse, iar el se găsea din nou în lumea pe 
care o ştia. Dincolo de Râu, pământul apărea drept ca-n 
palmă, pustiu, fără formă, fără contururi, până departe, 
unde se înălța din nou ca un zid întunecos şi mohorât. 
Soarele ce strălucea peste Lothlorien nu avea puterea să 
lumineze umbra acelei înălţimi îndepărtate. 

— Acolo se află fortăreaţa Codrului Întunecimii de la 
Miazăzi, spuse Haldir. E înconjurată de o pădure de brazi 


negri, unde copacii se înghesuie unii în alţii iar ramurile 
putrezesc şi se veştejesc. În mijlocul lor, pe o stâncă, se 
înălța Doi Guldur, unde şi-a avut sălaşul, de mult de tot, 
Duşmanul ascuns. leamă ne e că iarăşi s-a aciuat cineva 
acolo, cu o putere de şapte ori mai mare. În ultima vreme, 
peste el se întinde adeseori un nor negru. Din locul acesta 
poţi vedea cele două puteri ce se împotrivesc una alteia; se 
înfruntă tot mereu în gând, chiar şi acum, dar, în vreme ce 
lumina pătrunde până în inima întunericului, propria sa 
taină n-a fost descoperită. Nu încă. 

Haldir se răsuci spre scară şi începu să coboare în grabă; 
ei îl urmară. 

La poala colinei, Frodo îl găsi pe Aragorn, stând nemişcat 
şi tăcut ca un copac; în mână însă ţinea o mică floare aurie 
de elanor, iar în ochii lui scăpără o lumină. Era învăluit de o 
amintire frumoasă; privindu-l, Frodo înţelese că Aragorn 
vedea lucrurile aşa cum fuseseră ele odată în acel loc. Căci 
anii de încrâncenare pieriseră de pe chipul lui Aragorn şi 
acum părea înveşmântat în alb, un senior tânăr, înalt şi 
frumos; şi buzele lui rosteau vorbe în limba elfică spre o 
fiinţă pe care Frodo n-o putea zări. Arwen, vanimel-da, 
namarie! spuse el, apoi trase adânc aer în piept şi, 
întorcându-se din gândurile sale, îl privi pe Frodo şi zâmbi. 

— Aici este inima regatului Elfilor pe acest pământ, zise el, 
şi aici îmi va rămâne inima pentru totdeauna, dacă nu vom 
găsi o altă lumină dincolo de drumurile întunecate pe care 
încă le avem de străbătut, tu şi cu mine. Vino. 

Luându-l pe Frodo de mână, părăsi colina Cerin Amroth, 
unde n-avea să se mai întoarcă nicicând ca fiinţă vie. 

Chapter 21 Oglinda lui Galadriel. 

Soarele cobori dincolo de munţi şi umbrele se adânceau în 
păduri atunci când ei porniră din nou la drum. Cărările pe 
care le urmau străbăteau desişuri în care se strânsese de- 
acum înserarea. Noaptea se strecură curând sub coroanele 
copacilor, astfel că elfii îşi descoperiră lămpile de argint. 


Pe neaşteptate, ajunseră iarăşi la loc deschis şi se 
pomeniră sub un cer palid, de seara, presărat cu primele 
stele. În faţa lor, o întindere fără copaci, ca o tipsie rotundă, 
uriaşă, ce cobora în panta uşoara de o parte şi de alta. La 
capătul celălalt se zărea un şanţ adânc, pierzându-se în 
negurile blânzi, dar iarba de pe margine era verde, de-ai fi 
zis că păstrase strălucirea soarelui care apusese. Pe celălalt 
mal se ridica la mare înălţime un zid verde ce înconjura o 
colină verde acoperită de copaci-mallorn ce creşteau mai 
semeţi decât tot ceea ce văzuseră până atunci pe acele 
tărâmuri. Vârfurile lor nu puteau fi ghicite, dar în lumina tot 
mai stinsă a amurgului se asemănau cu nişte turnuri vii. În 
rămurişul lor bogat şi printre frunzele mereu mişcătoare 
scăpărau sumedenie de luminiţe, verzi şi aurii şi argintii. 
Haldir se răsuci spre ceilalţi. 

— Bun venit în Caras Galadhon, le ură el. Aici este oraşul 
neamului Galadhrim, unde trăiesc Seniorul Celeborn şi 
Galadriel, Doamna Ţării Lorien. Dar nu putem intra pe aici, 
căci porţile nu dau spre miazănoapte. Trebuie să 
înconjurăm spre miazăzi şi drumul nu e scurt, pentru că 
oraşul este întins. 

De-a lungul malului exterior al şanţului înainta un drum 
pavat cu pietre albe. Pe acesta îl urmară, îndreptându-se 
spre vest, şi oraşul se afla la stânga, înălțându-se deasupra 
lor ca un nor verde; şi pe măsură ce noaptea se făcea tot 
mai neagră, tot mai multe lumini se iveau, până când 
întreaga colină păru cuprinsă de focul stelelor, în cele din 
urmă, ajunseră la un pod alb şi, trecându-l, se opriră în faţa 
marilor porţi ale oraşului: erau îndreptate spre sud-est, 
aşezate între cele două capete ale zidului înconjurător, care 
aici se petreceau unul peste celălalt, porţi înalte şi solide, 
iar pe ele atârnau o mulţime de lămpi. Haldir bătu, spuse 
ceva şi porţile se deschiseră fără zgomot; gărzile, însă, din 
cât putea vedea Frodo, nu se zăreau nicăieri. Drumeţii 
trecură pragul şi porţile se închiseră în urma lor. De acolo 
pornea un drum săpat adânc în pământ între capetele zidu- 


lui şi, mergând iute de-a lungul lui, intrară în Oraşul 
Copacilor. Nu se vedea nici ţipenie pe nicăieri şi nici paşi nu 
răsunau pe poteci; în schimb, se auzeau multe glasuri, în 
jurul lor şi în văzduhul de deasupra. De departe, de sus de 
pe deal, ajungea până la ei un zvon de cântec, picurând din 
înălţimi ca o ploaie uşoară pe frunze. 

Merseră pe multe poteci şi urcară multe trepte până pe 
platourile înalte unde văzură în faţa lor, în mijlocul unei 
pajişti largi, licăririle unei fântâni. Era luminată cu lămpi de 
argint ce se legănau atârnate de crengile copacilor, iar apa 
curgea într-un bazin de argint, din care se prelingea un 
pârâu alb. Pe partea dinspre sud a pajiştii se găsea cel mai 
măreț dintre toţi copacii. Trunchiul lui gros şi neted lucea 
precum argintul cenuşiu şi urca până la primele ramuri, 
mult deasupra, care-şi deschideau braţele uriaşe sub norii 
umbroşi ai frunzelor. Lângă trunchi se afla o scară lată şi 
albă, iar la piciorul ei şedeau trei elfi. Se ridicară iute la 
apropierea drumeţilor şi Frodo văzu că erau înalţi şi 
înveşmântaţi în zale cenuşii, iar de umeri le atârnau mantii 
lungi. 

— Aici sălăşluiesc Celeborn şi Galadriel, spuse Haldir. 
Dorinţa lor este să urcați şi să vorbiţi cu ei. 

Unul dintre străjerii elfi suflă într-un corn mic, scoțând un 
sunet limpede, căruia i se răspunse cu alte trei sunete 
venite de foarte sus. 

— Primul o să urc eu, spuse Haldir. Apoi Frodo, împreună 
cu Legolas. Voi, ceilalţi, urcați după cum vă e voia. Urcuşul 
e lung pentru cei care nu-s deprinşi cu asemenea trepte, 
dar vă puteţi odihni pe drum. 

În timp ce urca încet, Frodo trecu pe lângă multe fleturi: 
unele de o parte, altele de cealaltă parte a scării, şi mai 
erau din cele construite lipite de trunchi, încât scara trecea 
prin ele. La o mare depărtare de pământ, ajunse la un talan 
larg, ca o punte de corabie. Pe el era durată o casă, atât de 
încăpătoare, încât ar fi putut servi drept sfat pentru oameni 
jos pe pământ. Intră după Haldir şi se pomeni într-o 


încăpere de formă ovală, prin mijlocul căreia trecea 
trunchiul mallornului uriaş, ca o coloană foarte groasă, deşi 
aici, în apropierea coroanei, se îngustă. 

Încăperea era plină de o lumină blândă; pereţii îi erau 
verzi şi argintii, iar tavanul făcut din aur. Se găseau mulţi 
elfi acolo, aşezaţi de jur-împrejur. Pe două jilţuri, lângă 
trunchiul copacului, având drept baldachin o ramură verde, 
şedeau unul lângă altul Celeborn şi Galadriel. Se ridicară 
spre a-şi întâmpina oaspeţii, după cum cerea datina elfilor 
chiar şi celor care erau priviţi ca regi preaputernici. Şi erau 
foarte înalţi. Doamna întocmai la fel de înaltă ca şi Seniorul; 
amândoi aveau chipuri grave şi frumoase. Purtau veşminte 
albe din cap până-n picioare; dar nici un semn nu le trăda 
vârsta înaintată, decât poate adâncimile ochilor, căci 
scăpărau precum lănciile în lumina stelelor şi, cu toate 
acestea, erau profunzi, ca nişte fântâni ale memoriei 
străvechi. 

Haldir îl duse pe Frodo în faţa lor şi Seniorul îi ură bun 
venit chiar în graiul lui. Lady Galadriel nu rosti nici o vorbă, 
ci îl privi lung. 

— Aşeză-te acum lângă jilţul meu, Frodo din Comitat, 
spuse Celeborn. Când vor fi venit şi ceilalţi, vom sta de 
vorbă cu toţii. 

Pe fiecare însoțitor al lui Frodo îl salută curtenitor, 
spunându-i pe nume de cum intra. 

— Bun venit, Aragorn, fiu al lui Arathorn, zise el. Trecut-au 
opt ani peste cei treizeci ai lumii de afară de când n-ai mai 
fost în astă ţară; sunt ani care apasă greu pe umerii tăi. Dar 
sfârşitul e aproape, în bine sau în rău. Lasă-ţi aici povara 
pentru o vreme. 

Bun venit, fiu al lui Thranduil. Prea rar purcede încoace 
neamul meu la drum dinspre Miazănoapte. 

Bun venit, Gimli, fiu al lui Gloin. Multă vreme s-a scurs, zău 
aşa, de când mi-a fost dat să vedem în Caras Galadhon 
vreun vlăstar al neamului lui Durin. Dar azi am încălcat 
străvechea noastră lege. Să fie acesta semnul că se întrevăd 


zile mai bune, cât o fi ea lumea de scufundată în beznă, şi 
că va renaşte prietenia între ale noastre seminţii. 

Gimli făcu o plecăciune adâncă. 

După ce toţi oaspeţii se aşezară în faţa jilţului său, 
Seniorul îi cuprinse cu privirea. 

— Aici sunt opt, spuse el. La drum pare-mi-se că aţi pornit 
nouă; aşa ştiam din solii. O fi fost vreo schimbare de ultimă 
clipă despre care noi n-am aflat. Elrond se află tare 
departe, bezna se stringe între noi şi în tot acest an 
umbrele s-au întins tot mai lungi. 

— Nu, n-a fost vorba de vreo schimbare de ultimă clipă, 
spuse Lady Galadriel, vorbind pentru prima oară. 

Vocea ei era limpede şi melodioasă, dar mai adâncă decât 
o voce de femeie. 

— Gandalf cel Sur a pornit la drum o dată cu ei, dar n-a 
trecut de hotarele acestei ţări. Acum spuneţi-ne unde se 
află; căci mult aş fi dorit să mai pot sta de poveşti cu el. De 
departe nu-l pot vedea, numai dacă trece de îngrădirile din 
Lothlorien: o negură cenuşie îl înconjoară şi cărările pe 
care-l poartă paşii săi şi căile pe care zboară gândurile sale 
îmi rămân ascunse. 

— Vai, da, spuse Aragorn. Gandalf cel Sur s-a prăbuşit în 
negură. A rămas în Moria şi n-a mai scăpat. 

La aceste vorbe, toţi elfii din încăpere strigară cuprinşi de 
amărăciune şi nevenindu-le să creadă. 

— Rele veşti ne dai, spuse Celeborn, cele mai rele ce-au 
fost rostite în lungi ani de fapte amarnice. 

Răsucindu-se spre Haldir, i se adresă: 

— De ce nu mi s-a spus nimic despre aceasta înainte? 
întrebă el în graiul elfic. 

— Nu i-am povestit nimic lui Haldir despre faptele noastre 
sau despre ceea ce ne aduce pe aceste meleaguri, îi luă 
Frodo apărarea. 

Gandalf ne-a fost călăuză şi ne-a arătat drumul prin Moria; 
şi când ne-am pierdut orice speranţă de a scăpa de acolo, el 
ne-a salvat şi s-a prăbuşit. 


— Vrem să auzim povestea întreagă, ceru Celeborn. 

Atunci Aragorn începu să depene toate cele ce se 
petrecuseră în trecătoarea Garadhras şi apoi în zilele ce au 
urmat; şi povesti despre Balin şi cartea lui şi despre lupta în 
încăperea Mazarbul şi despre foc şi puntea îngustă şi 
despre 'leroarea ce se luase pe urmele lor. 

— Un rău din Lumea Străveche, aşa mi s-a părut, cum nu 
mi-a fost dat să văd niciodată înainte, continuă Aragorn. Era 
şi negură şi flamă, puternică şi înspăimântătoare. 

— Un Balrog din Morgoth, adăugă Legolas; cea mai 
năprasnică din toate năpastele elfice, fără doar de Acela ce 
şade în Turnul Întunericului. 

— Cu adevărat am văzut pe punte ceea ce ne bântuie cele 
mai întunecate visuri, am văzut Blestemul lui Durin, zise 
Gimli cu o voce coborâtă, cu ochii plini de spaimă. 

— Vai nouă, clătină din cap Celeborn. De mult aveam 
teama asta, că sub Cardhras stă ascunsă o ameninţare 
grozavă. De-aş fi ştiut că gnomii au stârnit încă o dată răul 
acesta din Moria, nu ţi-aş fi îngăduit să treci hotarele de la 
miazănoapte, nici ţie şi nici celor ce te însoțesc. Şi dacă n-ar 
fi cu supărare, s-ar zice că Gandalf a picat din marea lui 
înţelepciune într-o la fel de mare nesăbuinţă, căci a pătruns 
fără să trebuiască în plasa Moriei. 

— Şi tare s-ar pripi cel care ar zice acestea, vorbi 
Galadriel cu o voce gravă. Nimic n-a fost fără rost din ce-a 
făcut Gandalf la viaţa lui. Cei care l-au urmat nu-i ştiau 
tainele minţii şi nu pot vorbi de ceea ce numai el avea în 
gând. Dar, orice i s-a întâmplat călăuzei, cei care l-au urmat 
n-au nici o vină. Să nu-ţi pară rău că i-ai urat bun venit 
gnomului. Dacă seminţia noastră ar fi fost surghiunită de 
atâta vreme şi atât de departe de Lothlorien, care elf din 
neamul Galadhrim, chiar şi Celeborn cel înţelept, ar trece 
prin preajma hotarelor ţării sale şi n-ar dori să-şi vadă 
pământul strămoşesc, chiar dacă le este acum dragonilor 
sălaş? 


Întunecată este apa Kheled-zaram, continuă Galadriel, 
reci sunt izvoarele Kibil-nala şi minunate erau sălile cu 
mulţi pilaştri din Khazad-dum în Zilele de Odinioară, înainte 
să fi căzut sub stâncă regii cei semeţi. 

Galadriel se uită la Gimli, care şedea trist, îmbujorat la 
faţă, şi zâmbi. lar gnomul, auzind de numele rostite în 
graiul lui străbun, ridică ochii şi-i întâlni privirile; şi dintr-o 
dată i se păru a privi până în străfundul inimii unui duşman, 
unde văzu doar dragoste şi înţelegere. Pe chip i se aşternu 
mirarea, apoi zâmbi la rândul său. 

Se ridică sfios şi se înclină după datina gnomilor, zicând: 

— Dar ara Lorien cea plină de viaţă e cu mult mai 
frumoasă, iar Lady Galadriel e mai presus de toate 
nestematele ce zac ascunse sub pământ. 

Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Celeborn vorbi din nou: 

— N-am ştiut că vă aflaţi la atât de mare ananghie. Să-mi 
ierte Gimli vorbele cele aspre: am dat glas doar grijilor ce- 
mi stăpânesc inima. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă 
ajut, pe fiecare după cum îi e vrerea şi nevoia, dar mai cu 
seamă pe acela din seminţia mică, ce poartă greul. 

— Ceea ce căutaţi voi ne este ştiut, zise Galadriel, uitându- 
se la Frodo. Nu vom spune aici nimic mai mult despre 
aceasta. Însă nu zadarnică se va dovedi, trag nădejde, 
venirea voastră pe meleagurile noastre spre a ne cere 
ajutorul şi e limpede că acesta a fost gândul lui Gandalf. Se 
ştie că Seniorul neamului Galadhrim este cel mai înţelept 
dintre toţi elfii ce trăiesc pe Pământul de Mijloc, şi mai 
darnic decât toţi regii. Căci el vieţuieşte în Apus de când s- 
au ivit primii zori ai lumii, iar eu alături îi sunt de ani făr' de 
număr; după ce a pierit regatul Nargothrond, sau Gondolin, 
cum îi spuneţi voi, am străbătut munţii şi de atunci ne 
împotrivim, prin evurile lumii, îndelungatei înfrângeri. 

Eu am fost cea care a chemat să se adune pentru întâia 
dată Sfatul cel Alb. Şi dacă planurile nu mi-ar fi fost 
zădărnicite, Gandalf cel Sur ar fi ajuns mai-marele Sfatului 
şi poate că lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. Dar încă 


există speranţe. N-am să vă povăţuiesc să faceţi una sau 
cealaltă. Căci nu prin fapte sau urzeli şi nu alegând o cale 
sau alta vă pot fi de folos, ci numai ştiind ce-a fost şi ce este 
şi, în parte, ce va fi. Atât vă pot spune: Căutarea voastră se 
află pe muchie de cuţit. De vă rătăciţi fie şi numai o clipă, ea 
va da greş şi vă va paşte pe toţi o mare nenorocire. Dar, de 
veţi rămâne credincioşi Căutării voastre, mai aveţi o 
speranţă. 

Şi cu aceste vorbe îi cuprinse pe toţi cu privirea şi în 
tăcere îi cercetă pe rând pe fiecare în parte. În afară de 
Legolas şi Aragorn, nici unul nu se simţi în stare să-i îndure 
privirile. Sam roşi pe dată şi îşi lăsă capul în piept. 

În sfârşit, Lady Galadriel se îndură şi, zâmbind, îşi îndulci 
căutătura ochilor. 

— Nu vă lăsaţi inimile îngreunate de griji, le spuse ea. La 
noapte veţi dormi în pace. 

Drumeţii oftară, simțindu-se deodată istoviţi, ca şi cum ar 
fi fost supuşi unei cercetări îndelungi şi amănunțite, cu 
toate că nimic din ceea ce-i frământa nu fusese dat în 
vileag. 

— Şi-acum duceţi-vă, îi îndemnă Celeborn. Tristeţea şi 
greutăţile drumului v-au secătuit. Ceea ce căutaţi poate că 
nu ne priveşte îndeaproape; totuşi, veţi găsi adăpost în 
Oraşul acesta, până când vă veţi fi tămăduit şi întremat. 
Acum odihniţi-vă şi o vreme nu vom mai pomeni despre 
drumul ce vă aşteaptă. 

În acea noapte, însoțitorii Inelului dormiră jos, pe pământ, 
spre marea mulţumire a hobbiţilor. Elfii întinseseră pentru 
ei un cort mare, între copaci, în apropierea fântânii, în care 
aşezaseră sofale moi; apoi, rostind urări de linişte şi pace cu 
frumoasele lor voci elfice, îi lăsaseră să se culce. O vreme, 
drumeţii vorbiră despre seara petrecută în vârful copacului 
şi despre călătoria din acea zi, iar mai apoi despre Senior şi 
Doamna lui; căci încă nu cutezau să se întoarcă şi mai 
departe în timp. 


— De ce-ai roşit, Sam? îl iscodi Pippin. Iute te-ai pierdut cu 
firea. S-ar fi zis că aveai conştiinţa încărcată. Nădăjduiesc 
că nu-i vorba de nimic altceva mai rău decât că îţi puseseşi 
în gând să-mi furi o pătură. 

— Departe de mine gândul ăsta, se apără Sam, care nu 
avea chef de glumă. Dacă vrei să ştii, m-am simţit de parcă 
mă găseam gol puşcă, şi nu mi-a plăcut defel. Părea să 
privească înlăuntrul meu şi să mă întrebe ce-aş face dacă 
mi-ar da putinţa să zbor înapoi în Comitat, la o văgăună de- 
a mea micuță şi cu. cu o bucăţică de grădină numai a mea. 

— Ciudat, spuse Merry. Aproape acelaşi lucru l-am simţit şi 
eu; doar, doar. mă rog, nu cred c-am să spun mai mult, 
încheie el istovit. 

Din câte se părea, acelaşi lucru se întâmplase şi cu ceilalţi: 
fiecare simţise că i se oferea şansa să aleagă între o umbră 
plină de spaime, ce se găsea în faţa lor, şi ceva ce-şi dorea 
mai presus de orice; se găsea acolo, desluşit, în faţa ochilor 
minţii, şi nu trebuia decât să se abată de la drum şi să lase 
Căutarea şi lupta împotriva lui Sauron în seama altora. 

— Şi eu am o bănuială, spuse Gimli. Ceea ce mi s-a arătat 
mie va rămâne o taină ştiută numai de mine. 

— Mie mi s-a părut tare ciudat, zise Boromir. Poate că a 
fost numai o încercare, iar Doamna n-a vrut altceva decât 
să ne citească gândurile doar pentru sine; dar aproape că 
mi-a venit să cred că ne-a ispitit, oferindu-ne ceea ce 
socotea că stătea în puterea ei să ne dea. Nu-i nevoie să 
spun că nici n-am vrut să ascult. Oamenii din Minas Tirith îşi 
ţin cuvântul dat. 

Boromir însă nu le dezvălui ce credea că-i oferise Doamna. 
Cât despre Frodo, el refuză să vorbească, în ciuda 
întrebărilor cu care-l încolţea Boromir. 

— Te-a ţinut mult sub privirile ei, Purtător al Inelului, nu se 
dădu bătut Boromir. 

— Aşa e, recunoscu Frodo, însă voi păstra doar pentru 
mine ceea ce mi-a venit în minte atunci. 


— Ei bine, fiţi cu grijă, mai zise Boromir. Nu pun prea mult 
temei pe Doamna asta elfă şi pe socotelile pe care le are. 

— Să nu zici nimic rău despre Lady Galadriel, îl avertiză 
Aragorn cu asprime. Nu ştii ce vorbeşti. În ea şi în ţara asta 
nu există nici un rău, decât dacă vreun om îl aduce cu sine. 
Şi-atunci să se păzească. Dar în noaptea asta voi dormi fără 
frică, întâia dată de când am plecat din Vâlceaua Despicată. 
Şi trag nădejde că voi dormi adânc, ca să uit o vreme de 
durerea mea. Trupul şi sufletul mi-s ostenite. 

Se aruncă pe sofaua lui şi adormi cât ai clipi. 

Ceilalţi făceau curând acelaşi lucru şi nici sunet, nici vis nu 
le tulbura somnul. Când se treziră, văzură că lumina zilei 
cuprinsese întreaga pajişte din faţa cortului, iar apa din 
fântână se înălța şi cădea înapoi sclipind în soare. 

Din câte îşi putuseră da seama sau aveau să-şi amintească, 
popasul lor în Lothlorien durase câteva zile. Şi în tot timpul 
cât au stat acolo, Soarele a strălucit senin; doar când şi 
când cădea câte o ploaie blândă, care trecea repede, lăsând 
în urmă totul curat şi împrospătat. Aerul era răcoros şi 
blând, ca la început de primăvară. Cu toate acestea, în jurul 
lor simțeau liniştea profundă şi melancolică a iernii. Păreau 
să nu fi făcut altceva decât să manînce şi să bea şi să se 
odihnească şi să se preumble printre copaci; şi era de ajuns 
atăt. 

Pe Senior şi pe Doamna nu i-au mai revăzut, iar cu elfii nu 
vorbeau aproape deloc; căci puţini dintre aceştia cunoşteau 
şi foloseau graiul din ţinuturile de la Apus. Haldir îşi luase 
rămas-bun de la ei şi se reîntorsese la mărginimile de la 
Miazănoapte, unde se făcea strajă temeinică de când cu 
veştile despre Moria aduse de însoțitorii Inelului. Legolas 
era mai mult dus cu cei din neamul Galadhrim şi, după 
prima noapte, nu a mai dormit cu tovarăşii săi de călătorie, 
deşi se întorcea la ei să mănânce şi să stea de vorbă 
împreună. Adeseori îl lua pe Gimli cu sine de câte ori se 
ducea undeva mai departe în ţară, făcându-i pe ceilalţi să se 
mire de schimbarea petrecută cu el. 


Şi cum stăteau împreună sau se plimbau, vorbeau de 
Gandalf şi tot ceea ce ştia fiecare şi văzuse la el le venea în 
minte cu limpezime. O dată cu întremarea trupurilor de pe 
urma suferințelor şi oboselii îndurate, durerea din suflete 
pricinuită de pierderea lui devenise mai chinuitoare. 
Adeseori auzeau de undeva din apropiere voci elfice care 
cântau, şi ştiau că acelea erau cântece de jale pentru 
căderea lui, căci îi desluşeau numele printre dulcile şi 
tristele cuvinte pe care nu le puteau înţelege. 

Mithrandir, Mithrandir, cântau elfii, O, tu, Pelerin Sur! Căci 
astfel le plăcea lor să-l numească. Dar, dacă Legolas se afla 
împreună cu ei, nu voia să le tălmăcească vorbele 
cântecelor, spunând că nu se pricepea la aşa ceva şi că, 
pentru el, durerea era încă prea aproape de inima lui şi că-l 
făcea să simta nevoia să plângă, nu să cânte. 

Până la urmă Frodo fu acela care tălmăci o parte din 
amărăciunea lui în cuvinte demne de ţinut minte. Arareori 
era cuprins de imboldul de-a compune cântece sau de-a 
face versuri; chiar şi în Vâlceaua Despicată doar ascultase, 
niciodată nu cântase el însuşi, chiar dacă în amintirile lui 
păstrase multe dintre cântecele şi versurile născocite de 
alţii înaintea lui. Dar acum, stând lângă fântină în Lorien şi 
auzind în jur glasurile elfilor, gândul lui lua forma unui 
cântec ce lui i se păru frumos; doar că, atunci când încercă 
să i-l cînte şi lui Sam, rămăseseră numai frânturi, palide ca 
un mănunchi de frunze veştede. 

Când acasă înserarea umbre cobora pe rând, Paşii lui 
puteai să-i bănui coasta Măgurii trecând; 

Până-n ziuă, făr-o vorbă, prin lumini tăiate-n dungi Pe 
cărări, peste hotare el pornea la drumuri lungi. 

Printr-o ţară a Pustiei, din apus parcă-l aud Cum bătea 
pustiul nordic înspre munţii de la sud, Cum trecea prin 
porţi ascunse la dragoni în vizuini Şi hălăduia prin codrii 
negri şi de spaime plini. 

Cu hobbiţi şi gnomi, cu elfii şi cu oameni uneori Cu acei ce- 
aveau să moară şi cu cei nemuritori, În bârlog cu fiare- 


ascunse şi cu păsările-n zbor El vorbea ca prin minune 
toate graiurile lor. 

Mâna tămăduitoare, spada cu tăişul ei, Spate ce purta 
povara unor ani bătrâni şi grei, Voce cu ecou de tunet, 
vorbă cu văpăi şi fum, Pribegea prin lumea mare, ostenit 
de-atâta drum. 

El, Stăpânul şi-nţeleptul, ca un rege-n tron şezind, lute şi 
la supărare şi la râs din când în când, Un bătrân cu pălăria 
adumbrind pe frunte-n jos, Sprijinindu-se de-o vreme în 
toiagul noduros, Când a fost pe pod, el singur s-a aflat şi 
dinadins, Să înfrunte umbra deasă, să sfideze focu-ncins, 
Când toiagu-n piatră dură i s-a frânt căzind în scrum - 

Şi comoara înţelepciunii i-a pierit - în Khazad-dum. 

— Da' ştiţi că-l întreceţi pe domnu' Bilbo?! exclamă Sam 

— Nu, din păcate nu, spuse Frodo. Dar mai bine decât 
atât, nu izbutesc acum. 

— Dacă nu vă e cu supărare, domnu' Frodo, de mai faceţi 
o-ncercare, tare mi-ar plăcea să puneţi acolo o vorbă şi 
despre focurile lui de artificii, zise Sam. Ceva care să sune 
cam aşa: 

Nicicând în lume n-au fost asemenea rachete În stele verzi 
şi-albastre tâşnind, să ne desfete, Şi-n aurii rafale, cu tunet, 
luminând, Ca ploi de flori, din ceruri să cadă pe pământ. 

Chiar dacă asemenea versuri nici pe departe nu se 
apropie de adevar. 

— Nu, pe-astea le voi lăsa în seama ta. Sau a lui Bilbo, cine 
ştie. Dar. mă rog, nu mă mai simt în stare să spun mai mult. 
Mi-e cu neputinţă să mă gândesc că trebuie să-i duc vestea 
lui Bilbo. 

Într-una din seri, Frodo şi Sam se preumblau agale în 
aerul răcoros al amurgului. Amândoi se simțeau cuprinşi de 
nelinişti. Asupra lui Frodo se lăsase pe neaşteptate umbra 
despărțirii: într-un fel, ştia că se apropia ceasul când va 
trebui să plece din Lothlorien. 

— Ce gândeşti acum despre elfi, Sam? întrebă el. Ţi-am 
mai pus o dată întrebarea asta - multă vreme pare să fi 


trecut de-atunci; dar de atunci ai întâlnit mai mulţi. 

— Aşa e. Şi, după mintea mea, sunt elfi şi elfi. Toţi sunt elfi, 
nu-i vorbă, dar nu-s toţi la fel. Cei de aici nu sunt rătăcitori 
sau pribegi şi îmi par mai de-alde noi: aş zice că sunt legaţi 
de locul ăsta mai mult decât sunt hobbiţii legaţi de Comitat. 
Dacă ei au făcut ţara, sau ţara i-a făcut pe ei, n-aş şti să 
spun, dacă mă-nţelegeţi. E o linişte minunată aici. Parcă 
nimic nu se întâmplă şi nimeni nu vrea să se întîmple ceva. 
Dacă e vreo vrajă la mijloc, atunci e ascunsă undeva în 
adânc, unde eu n-o pot găsi, ca să zic aşa. 

— O vezi şi-o simţi peste tot în jur, zise Frodo. 

— Aşa o fi, numai că nu vezi pe nimeni s-o folosească. Nici 
tu focuri de artificii, din acelea pe care ni le arăta bietu' 
Gandalf. Mă-ntreb de ce nu i-am văzut defel pe Senior şi pe 
Doamna lui în zilele astea. Stau şi mă gândesc că acum ea 
ar putea să facă nişte lucruri minunate, dacă ar vrea. Tare 
mi-ar plăcea, domnu' Frodo, să văd nişte vrăjitorie elfică. 

— Eu nu. Eu sunt mulţumit. Şi nu mi-e dor de artificiile lui 
Gandalf, ci de sprâncenele lui stufoase, de firea lui aprigă şi 
de vocea lui. 

— Drept vorbiţi, spuse Sam. Şi să nu gândiţi că eu caut 
nod în papură. Întotdeauna mi-am dorit să văd şi eu nişte 
vrăjitorie din aia despre care se pomeneşte în basmele cele 
de demult, dar nicicând n-am auzit de vreo ţară mai bună 
ca asta. E ca şi cum aş fi acasă şi în acelaşi timp dus aiurea, 
dacă mă-nţelegeţi. Nu vreau să plec. Dar încep să simt că, 
dacă tot trebuie să ne continuăm călătoria, atunci mai bine 
să plecăm acum. Treaba care n-a fost începută ia cel mai 
mult timp să fie isprăvită, cum zicea unchiaşu' meu. Şi nu 
văd cu ce ne mai pot ajuta cei de-aici, oricât de vrăjit ar fi 
locul ăsta. Abia după ce vom fi plecat o să-i ducem şi mai 
tare dorul lui Gandalf, eu aşa gândesc. 

— Şi mă tem că ai dreptate, Sam. Dar tot mai trag nădejde 
s-o vedem încă o dată pe Doamna elfilor, înainte să plecăm 
de aici. 


Nici nu termină bine aceste cuvinte că o văzură pe Lady 
Galadriel apropiindu-se, chemată parcă de vorbele lor. 
Înaltă, albă, frumoasă, venea pe sub coroanele copacilor. 
Nu rosti nici un cuvânt, ci le făcu doar semn cu mâna a 
chemare. 

O luă înaintea lor, spre clinele sudice ale colinei Caras 
Galadhon şi, trecând printr-un gard viu înalt, intră într-o 
grădină împrejmuită. Acolo nu creşteau copaci, încât 
grădina n-avea alt acoperământ decât cerul. Luceafărul de 
seară răsărise şi lucea cu scăpărarea lui albă deasupra 
pădurilor de la apus. Doamna cobori un şir lung de trepte, 
până într-o vilcea adâncă şi verde prin mijlocul căreia 
curgea murmurând izvorul argintiu ce izvora din fântîna 
aflată sus pe colină. În fundul vâlcelei, pe un piedestal nu 
prea înalt, sculptat ca un copac rămuros, se găsea un havuz 
de argint, larg şi puţin adânc, iar lângă el un ulcior de 
argint. 

Luînd apă din izvor, Galadriel umplu havuzul până în buză, 
suflă în el şi, când suprafaţa apei se linişti din nou, spuse: 

— Aceasta este Oglinda lui Galadriel. V-am adus aici ca să 
puteţi privi în ea, dacă doriţi. 

Văzduhul era neclintit, vâlceaua întunecată, iar doamna 
elfilor înaltă şi palidă la chip. 

— Ce să căutăm dacă ne uităm şi ce vom vedea? întrebă 
Frodo, privind-o cu venerație. 

— Multe lucruri pot să-i cer Oglinzii să vă arate, răspunse 
ea, iar unora le pot arăta ce doresc ei să vadă. Dar Oglinda 
va arăta şi lucruri neaşteptate şi acelea sunt cel mai des 
mai ciudate şi mult mai de folos decât lucrurile pe care 
dorim să le aflăm. Ce veţi zări, de veţi lăsa Oglinda să facă 
ce va voi ea, nu vă pot spune. Căci ea arată lucruri ce au 
fost, lucruri ce sunt şi lucruri ce pot să fie. Dar ce îi va fi dat 
fiecăruia să vadă, nici cel mai înţelept nu poate spune 
întotdeauna. Vrei să priveşti? 

Frodo nu răspunse. 


— Dar tu? se întoarse ea spre Sam. Căci aceasta este ceea 
ce poporul tău ar numi magie, aşa cred; drept să spun, nu 
prea înţeleg bine ce vor să spună cu asta; şi-mi pare că 
folosesc acelaşi cuvânt şi pentru vicleşugurile Duşmanului. 
Dar aceasta, dacă vrei, este magia lui Galadriel. N-ai zis că 
voiai să vezi magie elfică? 

— Am zis, recunoscu Sam, cuprins de un uşor tremur de 
frică, dar şi de curiozitate. Am să arunc o privire, Doamnă, 
dacă îmi îngăduiţi. Şi nu m-ar supăra să văd niţel ce se 
petrece acasă, adăugă el, întorcându-se către Frodo. Îmi 
pare că a trecut multă vreme de când tot sunt pe drumuri. 
Dar aici, după cât se pare, n-am să văd decât stelele, sau 
ceva ce nu voi pricepe. 

— După cât se pare, spuse Doamna, râzând uşurel. Dar, 
apropie-te, priveşte şi vei vedea ce vei putea. Nu atinge 
apa. 

Sam se urcă pe piedestal şi se aplecă deasupra havuzului. 
Apa arăta întunecată şi neîndurătoare. În oglinda ei se 
zăreau stelele. 

— Aşa cum am zis, numai stele sunt aici, spuse el. 

Dar în clipa următoare rămase cu respiraţia în piept, căci 
stelele dispăruseră. Ca şi cum ar fi fost dat în lături un val 
negru, oglinda deveni cenuşie, iar apoi se limpezi. Soarele 
strălucea în ea, ramurile copacilor se legănau şi se loveau 
unele de altele în bătaia vântului. Dar, înainte ca Sam să-şi 
dea seama ce anume avea în faţa ochilor, lumina se stinse; 
acum parcă îl vedea pe Frodo, cu o faţă palidă, zăcând 
aproape adormit sub o stâncă înaltă şi neagră. Apoi i se 
păru că se vede pe sine: mergea printr-un tunel întunecos 
şi urca o nesfârşita scară în spirală. 1 se năzări dintr-o dată 
că era acolo ca să caute ceva anume, dar nu ştia ce căuta. 
Ca într-un vis, imaginea se întoarse din nou la copacii aceia. 
Dar de data asta nu mai erau tot atât de aproape şi abia 
acum îşi dădu seama ce se întâmpla: copacii nu erau bătuţi 
de vânt, ci cădeau, se prăbuşeau la pământ. 


— Hei! strigă Sam furios. la uite-l pe Ted Roşcovanu', taie 
copacii şi n-are voie să facă asta. Copacii ăştia nu trebuie 
tăiaţi; e şirul ăla de dincolo de Moara, care umbreşte 
drumul spre Lângă Ape. Ah, ce-aş vrea să fiu acum lângă 
Ted şi să vezi cum l-aş dobori eu pe el! 

Dar Sam băgă de seamă că Vechea Moară dispăruse şi că 
în locul ei fusese înălţată o clădire mare, din cărămidă roşie. 
O mulţime de oameni se foia în jurul ei. În apropiere se 
zărea un coş roşu înalt. Un fum negru părea să acopere ca 
un nor suprafaţa oglinzii. 

— Duhurile negre îşi fac de cap în Comitat, asta trebuie să 
fie, zise el. Elrond ştia ce se petrece acolo când a vrut să-l 
trimită pe domnu' Merry înapoi. 

Deodată, Sam scoase un strigăt şi sări la o parte. 

— Nu pot să mai rămân aici, zise el cu disperare. Trebuie 
să mă duc acasă. Au săpat peste tot în Puşca-n traistă şi 
bătrânu' unchiaşu' meu coboară Măgura cu bruma lui de 
lucruri strânse într-o roabă. Trebuie să mă duc acasă. 

— Nu poţi să te duci singur, îl domoli Doamna. Înainte de-a 
privi în Oglindă nu ţi-ai dorit să te întorci fără Stăpânul tău, 
cu toate că ştiai că s-ar putea petrece lucruri rele în 
Comitat. Nu uita că Oglinda poate să arate multe şi nu toate 
s-au şi întâmplat. Unele nu se vor întâmpla niciodată, decât 
dacă cei care au avut parte să le vadă se abat de la drumul 
lor pentru a le împiedica. Oglinda este primejdioasă dacă ţi- 
o iei drept câlăuză pentru faptele tale. 

Sam se aşeză pe pământ şi-şi cuprinse capul în miini. 

— Mai bine nu veneam niciodată aici şi nu mai vreau să 
văd alte vrăji, zise el şi rămase tăcut. 

După un timp, vorbi din nou, cu o voce sugrumată, ca şi 
cum şi-ar fi ţinut lacrimile: 

— Nu, ori merg pe drumul cel lung, împreună cu domnu' 
Frodo, ori nu mai merg defel. Trag doar nădejde să ajung 
într-o bună zi înapoi acasă. Dacă ceea ce-am văzut se 
dovedeşte a fi adevărat până la urmă, cineva o s-o ia pe 
coajă! 


— Vrei să priveşti şi tu, Frodo? întrebă Lady Galadriel. Nu 
ţi-ai dorit să vezi magia elfilor şi erai mulţumit. 

— Mă sfătuieşti să privesc? întrebă Frodo. 

— Nu, nu te sfătuiesc nici ce să faci, nici ce să nu faci. Eu 
nu dau sfaturi. Poate că vei afla ceva ce nu ştii şi oricum ar 
fi ceea ce vei vedea, bun sau rău, poate că îţi va fi de folos, 
poate nu. Dar eu aşa gândesc, Frodo, că ai destul curaj şi 
destulă înţelepciune să încerci, altfel nu te-aş fi adus aici. 
Faci cum socoteşti. 

— Am să mă uit, hotări Frodo şi, urcând pe piedestal, se 
aplecă deasupra apei întunecoase. 

Oglinda se limpezi de îndată, dezvăluindu-i un meleag în 
lumina amurgului. Munţii se desenau negri în zare, pe un 
cer palid. Un drum lung şi cenuşiu se pierdea şerpuit 
undeva în urmă. Din depărtare venea o siluetă, întâi neclară 
şi mică, dar devenind tot mai mare şi mai desluşită pe 
măsură ce se apropia. Dintr-o dată, Frodo îşi dădu seama că 
silueta aceea îi amintea de Gandalf. Aproape că strigă 
numele vrăjitorului, dar văzu că silueta nu era înveşmântată 
în cenuşiu, ci în alb, într-un alb ce strălumina palid în 
amurg; iar în mână ţinea un toiag alb. Capul îi era atât de 
aplecat, încât faţa nu i se zărea şi la un moment dat, la o 
cotitură, silueta o luă pe un drum lateral şi ieşi din Oglindă. 
Frodo fu cuprins de îndoială: să fi fost o viziune a lui 
Gandalf într-una dintre multele lui călătorii singuratice, cu 
atâta vreme în urmă, sau fusese Saruman? 

Imaginea se schimbă. Preţ de o clipă i se arătă Bilbo, mic 
de tot, măsurând camera pradă neastâmpărului. Masa era 
încărcată de hârtii în neorânduială; ploaia bătea în ferestre. 

După câteva clipe de nemişcare, oglinda apei fu străbătută 
de multe scene care se preschimbau cu repeziciune şi 
despre care Frodo ştia, n-ar fi putut spune cum, că se 
întreţeseau într-o mare istorie ce-l cuprindea acum şi pe el. 
Aburul se risipi şi în faţa ochilor lui apăru o privelişte 
nevăzută vreodată până atunci, dar pe care o recunoscu pe 
dată: Marea. Se lăsă întunericul. Marea tălăzuia şi urla 


pradă unei vijelii cumplite. Apoi apăru încă o dată soarele, 
cufundându-se roşu ca sângele într-o devălmăşie de nori, 
iar spre Apus se zărea plutind conturul întunecat al unei 
corăbii cu pânzele sfâşiate. Apoi un Râu lat curgând prin 
mijlocul unui oraş foarte populat. Pe urmă o fortăreață albă 
cu şapte turnuri. Şi din nou o corabie cu pînze negre, dar 
de-acum se făcuse iar dimineaţă şi apa sclipea în lumină şi o 
flamură purtând însemnul unui copac alb strălucea în 
soare. În văzduh se înălța fum ca de la un foc şi de la o 
bătălie, şi încă o dată soarele asfinţi roşu ca para focului, 
topindu-se într-o negură surie; în negura aceea o corabie 
mică trecu scăpărându-şi luminile. Dispăru, iar Frodo oftă şi 
dădu să se depărteze de havuz. 

Dar pe neaşteptate Oglinda se întunecă de tot, atât de 
tare, de-ai fi zis că o gaură neagră se căscase în lumea 
dinaintea ochilor, şi Frodo se pomeni privind în gol. În 
abisul acela negru se ivi un singur Ochi, ce prinse încet a 
creşte, până umplu aproape întreaga Oglindă. Era atât de 
cumplită priveliştea, încât Frodo rămase ca înţepenit, fără 
puterea de-a striga sau de a-şi feri privirea. Ochiul era 
mărginit de foc, el însuşi fiind sticlos, galben ca al pisicii, 
iscoditor şi pătrunzător, iar despicătura neagră a pupilei se 
deschidea asupra unui hău, o fereastră spre nimicnicie. 

Apoi Ochiul începu să se agite, căutând ba într-o parte, ba 
în alta; iar Frodo ştiu, dincolo de orice îndoială şi cuprins de 
groază, că printre multele lucruri pe care le căuta acesta, 
se număra şi el. Dar mai ştia şi că Ochiul nu-l putea zări - 
încă nu, nu fără voia sa. Inelul ce-i atîrna de gât prins de 
lanţ se îngreuna, mai greu decât un pietroi, trăgându-i 
capul în jos. Oglinda părea să devină tot mai fierbinte şi 
fuioare de aburi se înălţau din apă. Frodo alunecă în faţă. 

— Nu atinge apa, spuse încetişor Lady Galadriel. 

Imaginea pieri şi Frodo se trezi că privea stelele reci care 
sclipeau în havuzul de argint. Se dădu înapoi, tremurând 
tot, şi se uită la Galadriel. 


— Ştiu care-a fost ultima imagine pe care-ai văzut-o, spuse 
ea, căci aceeaşi se află în mintea mea. Nu te teme. Dar nici 
nu-ţi închipui că doar prin cântecele pe care le cîntăm 
printre copaci şi prin zveltele săgeți ale arcurilor elfice este 
meleagul acesta păstrat şi apărat în faţa Duşmanului. Şi-ţi 
spun, Frodo, că şi acum, când îţi vorbesc, îl întrezăresc pe 
Seniorul Întunecimii şi îi citesc gândul, sau măcar acele 
gânduri ce sunt sortite elfilor. Văd că dibuie să mă zărească 
şi să-mi prindă gândul. Dar uşa este încă închisă. 

Îşi înălţă braţele dalbe şi-şi întinse mâinile spre Răsărit, 
într-un gest de respingere şi renegare. Earendil, Luceafărul 
de Seară, mult iubit de elfi, strălucea senin deasupra. Era 
atât de luminos, încât silueta Doamnei elfilor aruncă o mică 
umbră pe pământ. Raza lui scăpără într-un mic inel ce-l 
purta pe mână; acesta luci precum aurul şlefuit şi suflat cu 
lumina de argint şi o piatră albă încrustată în el clipi, ca şi 
cum Luceafărul ar fi coborât din înalt pentru a se aşeza pe 
mâna ei. Frodo privi fascinat la inel; căci dintr-o dată i se 
păru că înţelege. 

— Da, zise ea, ghicindu-i gândul, nu este îngăduit să 
vorbim despre asta şi nici Elrond n-a putut-o face. Dar nu 
poate fi tăinuit Purtătorului Inelului şi celui care a văzut 
Ochiul. Adevărat este că în ţara Lorien, pe degetul lui 
Galadriel se află şi va rămâne unul dintre cele Trei. Acesta 
este Nenya, Inelul de Adamant, iar eu sunt purtătoarea lui. 

El bănuieşte, dar nu ştie - încă nu. Oare nu pricepi acum 
de ce venirea ta este pentru noi ca o prevestire a Pieirii? Că 
dacă tu nu vei izbândi, atunci nimic nu mai stă între 
Duşman şi noi. Dar şi de vei ieşi victorios, puterea noastră 
se împuţinează şi Lothlorien va pieri, iar valurile Timpului îi 
vor şterge numele. Vom fi nevoiţi să o pornim spre Soare- 
Apune, sau să ne preschimbăm într-o seminţie necioplită ce- 
şi duce viaţa în văioage şi grote, pierzîndu-ne încet ţinerea 
de minte şi fiind daţi uitării. 

Frodo îşi lăsă capul în piept. 

— Şi care e dorinţa ta? întrebă el într-un târziu. 


— Ce va fi să fie va fi, răspunse ea. Dragostea elfilor 
pentru ţara lor şi ceea ce-au durat ei e mai adâncă decât 
adâncurile Mării, iar părerile lor de rău sunt nepieritoare şi 
nu vor putea fi vreodată pe de-a-ntregul alinate. Însă mai 
degrabă vor renunţa la tot decât să i se supună lui Sauron: 
căci acum îl ştiu ce-i poate pielea. Tu nu eşti răspunzător 
pentru ce se va întâmpla în Lothlorien, ci numai pentru 
ceea ce faci tu cu ceea ce ţi s-a încredinţat. Numai că mi-aş 
fi dorit, dacă asta ar mai putea avea vreo însemnătate, ca 
acel Unu să nu fi fost nicicând făurit, sau să fi rămas pierdut 
pentru totdeauna. 

— Eşti înţeleaptă, netemătoare şi frumoasă, Lady 
Galadriel, spuse Frodo. i-l voi da pe acest Unu dacă mi-l 
ceri. Pentru mine e o sarcină prea mare. 

— O fi ea înţeleaptă Lady Galadriel, spuse ea, doar că de 
data asta şi-a găsit naşul când e vorba de curtenie. 
Răzbunarea ta e blândă pentru felul în care ţi-am pus la 
încercare inima la prima noastră întâlnire. Începi să vezi cu 
un ochi pătrunzător. N-am să neg că tare şi-a mai dorit 
inima mea să-ţi ceară ceea ce-i oferi. Ani îndelungaţi şi 
nenumărați m-am tot gândit ce-aş face dacă Marele Inel ar 
poposi în mâinile mele şi ar rămâne în ele. Acum a fost adus 
chiar lângă mine. Răul pus la cale cu multă vreme în urmă 
îşi ţese lucrătura în felurite chipuri, fără să ţină seamă dacă 
Sauron rămâne la putere sau piere. N-ar fi fost o faptă 
nobilă, demnă de Inelul lui, dacă l-aş fi luat prin forţă sau mi 
l-ar fi dat de teamă oaspetele meu? 

Şi iată-l cum vine singur la mine. Îmi oferi Inelul de bună- 
voie. În locul Seniorului Întunecimii aşezi o regină. Iar eu 
nu voi fi întunecată, ci frumoasă şi cumplită, asemenea 
Dimineţii şi Nopţii. Frumoasă ca Marea şi ca Soarele şi ca 
Zăpada pe creasta Muntelui, înspăimântătoare ca Furtuna 
şi Trăsnetul. Mai puternică decât temeliile pământului. 'Toţi 
mă vor iubi şi vor dispera! 

Îşi înălţă mâna şi din inelul pe care-l purta ţâşni o lumină 
puternică ce o lumina doar pe ea, lăsând restul cufundat în 


întuneric. Aşa cum stătea acum în faţa lui Frodo, părea mai 
înaltă decât putea mintea să-şi închipuie, mai frumoasă 
decât putea sufletul să îndure, cumplită şi divină în acelaşi 
timp. Apoi îşi lăsă mâna să cadă şi pe neaşteptate izbucni 
din nou în râs şi, ah! uite cum se împuţinase dintr-o dată: o 
femeie-elfă zveltă, cu un veşmânt alb simplu, cu o voce 
blândă, şoptită şi tristă. 

— Am trecut de încercare, spuse ea. Voi alege umilinţa, voi 
pleca spre Apus şi voi rămâne Galadriel. 

O vreme lungă rămaseră tăcuţi. Într-un târziu, Doamna 
vorbi din nou: 

— Să ne întoarcem. Mâine dimineaţă trebuie să porniţi din 
nou la drum, căci acum aţi ales, şi timpul destinului vostru e 
măsurat. 

— Aş mai pune o singură întrebare înainte să plecăm, zise 
Frodo, o întrebare pe care de multe ori am vrut să i-o pun 
lui Gandalf în Vâlceaua Despicată. Mi se îngăduie să port 
acest Inel Unu; de ce nu le pot vedea pe toate celelalte şi să 
cunosc gândurile celor ce le poartă? 

— N-ai încercat, răspuse ea. Doar de trei ori ţi-ai petrecut 
Inelul pe deget de când ai aflat ce porţi asupra ta. Nu face 
această încercare. Te-ar distruge. Nu ţi-a spus Gandalf că 
inelele dau putere după măsura fiecăruia dintre cei care le 
poartă? Înainte să te poţi folosi de această putere, ar trebui 
să devii mult mai puternic tu însuţi şi să-ţi struneşti voinţa, 
lăsând-o să fie dominată de alţii. Dar chiar şi aşa, ca 
Purtător al Inelului şi ca unul care l-a purtat pe deget şi a 
văzut ceea ce zace ascuns, privirea ta a devenit mult mai 
ascuţită. Mi-ai ghicit gândul cu mult mai multă limpezime 
decât mulţi dintre cei ce sunt ştiuţi a fi înţelepţi. Ai văzut 
Ochiul celui care poartă cu sine pe al Şaptelea şi pe al 
Nouălea. Şi oare n-ai zărit şi n-ai recunoscut Inelul de pe 
degetul meu? Tu mi-ai văzut inelul? întrebă ea, întorcându- 
se spre Sam. 

— Nu, Stăpână, recunoscu acesta. Ca să fiu sincer, chiar 
mă întrebam despre ce tot vorbiţi. Dar, fie-mi cu iertare că 


spun, stăpânu' meu avea dreptate. Tare-aş dori să-i luaţi 
Inelul. Aţi îndrepta astfel toate lucrurile. l-aţi opri să-l mai 
scoată din văgăună pe unchiaşu' meu şi să-l arunce în 
drum. l-aţi face pe unii să plătească cu vârf şi îndesat 
pentru mârşăviile lor. 

— Aşa ar fi, într-adevăr, zise ea. Aşa ar începe totul. Dar, 
din păcate, nu s-ar sfârşi aici. Să nu mai vorbim despre 
asta. Să mergem. 

Chapter 22 Rămas-bun, Lorien. 

În acea noapte, însoțitorii Inelului fură din nou chemaţi în 
sala lui Celeborn, şi acolo Seniorul şi Doamna lui îi 
întâmpinară cu vorbe frumoase. Dintr-una într-alta, 
Celeborn aduse vorba despre plecarea lor. 

— A sosit timpul ca aceia care vor să continue Căutarea să- 
şi împietrească inimile pentru a putea pleca din astă ţară. 
Cei ce nu vor să meargă înainte pot rămâne aici încă o 
vreme. Dar fie că plecaţi, fie că rămâneţi, nimeni nu poate fi 
sigur că va fi pace. Căci am ajuns acum în pragul sfârşitului. 
Cei care doresc să rămână pot să rămână în aşteptarea 
ceasului în care ori se vor deschide încă o dată drumurile 
spre lume, ori le vom cere să ajute pentru ultima oară [ara 
Lorien. Apoi se vor putea întoarce pe meleagurile lor sau se 
pot duce la casele îndepărtate ale celor ce-au căzut în 
bătălie. 

Urmă o tăcere. 

— Cu toţii au ales să-şi continue drumul, spuse Galadriel, 
privindu-i în ochi. 

— Cât despre mine, zise Boromir, drumul meu spre casă 
îmi stă înainte, nu în urmă. 

— Aşa e, recunoscu Celeborn, dar oare merg toţi cu tine 
spre Minas Tirith? 

— Încă nu am hotărât ce drum să urmăm, răspunse 
Aragorn. Dincolo de Lothlorien n-am ştiinţă despre ce voia 
Gandalf să facă. Şi dacă-i pe-aşa, nici el nu cred că avea 
vreun gând limpede. 


— Poate că nu, acceptă Celeborn, numai că, în momentul 
în care veţi părăsi ăst meleag, nu veţi mai putea nesocoti 
Râul cel Mare. După cum ştiu unii dintre voi, între Lorien şi 
Gondor călătorii şi bagajele nu pot să-l treacă decât cu 
barca. Şi oare n-aţi aflat că podurile din Osgiliath au fost 
distruse, iar locurile de debarcare se află acum în mâinile 
Duşmanului? 

Pe care mal veţi călători? Drumul spre Minas Tirith pe 
malul ăsta este, cel dinspre apus; dar drumul cel drept al 
Căutării e la răsărit de Râu, pe malul întunecat. Ce mal veţi 
alege? 

— Dacă e să dăm ascultare sfatului meu, vom alege malul 
apusean. Drumul spre Minas Tirith, răspunse Boromir. Dar 
nu eu sunt călăuza. 

Ceilalţi nu spuseră nimic, iar pe faţa lui Aragorn se citeau 
îndoiala şi neliniştea. 

— Văd că încă nu ştiţi ce să faceţi, vorbi Celeborn. Nu e 
treaba mea să aleg în locul vostru; dar vă voi ajuta atât cât 
pot. Sunt printre voi câţiva care se pricep la bărci; Legolas, 
al cărui neam cunoaşte Râul cel repede al Pădurii; şi 
Boromir din Gondor; şi Aragorn, călătorul. 

— Şi un hobbit! sări Merry. Nu toţi hobbiţii se uită la bărci 
ca la nişte cai sălbatici. Neamul meu trăieşte pe malurile 
râului Viniac. 

— Asta e bine, consimţi Celerbon. Atunci vă voi da nişte 
bărci. Trebuie să fie uşoare şi mici, căci dacă mergeţi pe 
apă până departe, în unele locuri veţi fi nevoiţi să le luaţi în 
cârcă. Veţi ajunge la vâltorile Sarn Gebir, şi poate că, într- 
un târziu, la marea cascadă Rauros, unde râul se prăvale în 
jos din Nen Hithoel; şi nu-s acestea singurele primejdii. 
Bărcile vă vor uşura o vreme drumul. Dar nu vor putea să 
vă dea nici un sfat; în cele din urmă va trebui să părăsiţi şi 
bărcile, şi Râul, şi s-o apucaţi spre apus - sau spre răsărit. 

Aragorn nu mai contenea cu vorbele de mulţumire. Gândul 
că primeau acele bărci îl liniştea într-o măsură destul de 
mare, şi nu numai pentru că, timp de câteva zile, nu era 


nevoit să hotărască direcţia de mers. Ceilalţi păreau şi ei să 
fi prins ceva mai mult curaj. Oricare ar fi fost pericolele ce 
le stăteau în faţă, parcă li se părea mai uşor să le întâmpine 
plutind la vale, duşi de apele largi ale râului Anduin, decât 
să-şi târască picioarele cu spinările împovărate de raniţe. 
Doar Sam nu se arătă convins: pentru el, bărcile erau 
oricum ca nişte cai sălbatici, sau chiar şi mai rău, şi nici 
măcar pericolele din care scăpase cu viaţă nu-l făceau să 
aibă o părere mai bună despre ele. 

— Vor fi pregătite şi vă vor aştepta în port mâine înainte 
de prânz, mai spuse Celeborn. Îmi voi trimite elfii la voi dis- 
de-dimineaţă, ca să vă ajute să vă pregătiţi de drum. Acum 
vă urăm noapte bună şi somn netulburat. 

— Noapte bună, prieteni, le ură Galadriel. Dormiţi în pace. 
Nu vă frământaţi prea tare inimile în seara asta cu gânduri 
despre călătorie. Poate că potecile pe care le veţi străbate 
v-au fost de mult pregătite, cu toate că nu le vedeţi. Noapte 
bună. 

Drumeţii îşi luară rămas-bun şi se întoarseră la cortul lor. 
Legolas îi însoţi, căci aceasta avea să fie ultima lor noapte în 
Lothlorien şi, în ciuda cuvintelor lui Galadriel, doreau să 
ţină sfat împreună. 

Multă vreme vorbiră despre ce ar trebui să facă şi cum ar 
fi cel mai bine să încerce să ducă la bun sfârşit treaba 
pentru care porniseră la drum; dar nu reuşiră să ia nici o 
hotărâre. Era limpede că cei mai mulţi dintre ei doreau să 
ajungă mai întâi în Minas Tirith şi să scape, măcar pentru o 
vreme, de ameninţarea Duşmanului. Dacă ar fi avut cine să- 
i conducă, l-ar fi urmat de bunăvoie dincolo de Râu şi în 
umbra din Mordor; însă Frodo rămânea tăcut, iar Aragorn 
încă nu era hotărât. 

Planul lui fusese ca, în vreme ce Gandalf ar fi rămas cu 
ceilalţi, el să se ducă împreună cu Boromir, şi cu sabia lui ca 
să ajute la eliberarea Gondorului. Căci el credea că ceea ce 
i se arăta în vise era o chemare şi că sosise în sfârşit ora 
când moştenitorul lui Elendil trebuia să iasă în faţă şi să se 


înfrunte cu Sauron pentru putere. Dar în Moria povara lui 
Gandalf căzuse pe umerii lui; şi ştia că nu Putea lăsa Inelul 
în voia sorții, dacă Frodo refuza în cele din urmă să meargă 
şi el cu Boromir. Cu toate acestea, de ce ajutor puteau fiel 
sau ceilalţi lui Frodo, altul decât acela de a-l însoţi orbi prin 
întuneric? 

— Mă voi duce în Minas Tirith singur, dacă va fi nevoie, 
căci este de datoria mea să mă duc, spuse Boromir, după 
care tăcu o vreme, şezând cu privirile pironite asupra lui 
Frodo, ca şi cum ar fi încercat să citească gândurile 
Piticuţului. 

În cele din urmă vorbi din nou, cu glas încet, parcă mai 
mult pentru sine: 

— Dacă vrei doar să distrugi Inelul, atunci războiul sau 
armele nu vor fi de folos; iar oamenii din Minas Tirith nu-ţi 
pot fi de ajutor. Dar de vrei să nimiceşti puterea înarmată a 
Seniorului Întunecimii, atunci e o nebunie să intri fără 
armată pe pământurile lui; şi tot o nebunie e să jertfeşti. 

Se opri dintr-o dată; părea că de-abia atunci îşi dăduse 
seama că îşi rostea gândurile cu voce tare. 

— Ar fi o nebunie să jertfeşti atâtea vieţi, asta am vrut să 
spun, adăugă el. Trebuie să alegem între a apăra o 
fortificaţie şi a ne îndrepta de bunăvoie în braţele morţii. 
Cel puţin eu aşa văd lucrurile. 

Frodo citi ceva nou şi ciudat în privirea lui Boromir, ceea 
ce-l făcu să-l scruteze cu atenţie. Era limpede că gândul lui 
Boromir era altul decât cel rostit în ultimele lui cuvinte. O 
nebunie să jertfeşti, ce? Inelul Puterii? Spusese el ceva de 
acest soi la Sfat, atunci însă îl corectase Elrond şi el nu mai 
zisese nimic. Frodo se uită la Aragorn, dar acesta părea 
cufundat în gândurile sale şi nu dădea semn că ar fi auzit ce 
spusese Boromir. Astfel luă sfârşit sfatul lor. Merry şi Pippin 
adormiseră mai demult, iar Sam picotea. Noaptea era tot 
mai târzie. 

A doua zi dimineaţă, pe când îşi împachetau puţinele 
lucruri pe care le aveau, câţiva elfi ce vorbeau în graiul lor 


veniră la ei cu braţele încărcate de daruri: merinde şi 
veşminte pentru călătorie. Drept merinde le aduseseră 
nişte turte făcute din făină coaptă în cuptor, cu o crustă 
maronie şi cu miezul de culoarea caimacului. Gimli luă o 
turtă din acelea şi o privi neîncrezător. 

— Cram, mormăi el abia auzit, rupând un colţ şi ronţăindu- 
l. 

Dar expresia de pe chip i se schimbă iute şi mâncă toată 
turta cu vădită plăcere. 

— Gata, gata! strigară elfii râzând. Ai mâncat cât să-ţi 
ajungă pentru o zi întreagă de marş. 

— Am crezut că-i cram sau ceva asemănător, uscăciuni din 
alea pe care le pregătesc oamenii din "Ținutul De Jos pentru 
călătoriile în pustietate, răspunse gnomul. 

— Asta şi sunt, răspunseră elfii. Doar că noi le numim 
lembas, sau pâine pentru drum; te întremează mai mult 
decât orice mâncare pregătită de oameni, şi oricum e mai 
plăcută la gust decât cramul. 

— Chiar că este, recunoscu Gimli. Păi, e chiar mai bună 
decât turtele cu miere pe care le fac Beorningii, căci 
Beorningii sunt cei mai buni brutari din câţi cunosc pe 
lume; numai că în ziua de azi nu mai sunt chiar atât de 
darnici cu turtele lor când e vorba de străini. Voi sunteţi 
nişte gazde tare primitoare. 

— "Totuşi, vă sfătuim să fiţi cumpătaţi cu merindele, mai 
ziseră ei. Mâncaţi câte puţin o dată, şi numai când e nevoie. 
Căci v-am dat turtele astea spre a vă fi de folos când nu veţi 
mai avea altceva. Turtele îşi vor păstra dulceaţa multe zile 
dacă nu le rupeţi şi le lăsaţi în învelişul lor de frunze, aşa 
cum vi le-am adus. Una e de ajuns să-l ţină pe un călător pe 
picioare vreme de o zi întreagă de mers istovitor, chiar şi 
dacă e unul dintre Oamenii înalţi din Minas Tirith. 

Apoi elfii despăturiră şi le dădură însoţitorilor Inelului 
veşmintele pe care le aduseseră cu ei. Pregătiseră câte o 
glugă şi o mantie după măsura fiecăruia, croite din acea 
pânză mătăsoasă şi uşoară, dar călduroasă, pe care o 


țeseau cei din neamul Galadhrim. Greu de spus ce culoare 
aveau: păreau surii, cu o aură de amurg, acolo, sub 
frunzişul copacilor, dar la cea mai mică mişcare, sau dacă 
erau duse în lumină, deveneau verzi precum frunzele 
umbrite, ori cafenii, la fel ca şi pârloagele în noapte, ori 
chiar împrumutând argintiul prăfuit al apei sub razele 
stelelor. Fiecare mantie avea la gât o prinzătoare în formă 
de frunză verde vârstată cu argint. 

— Or fi vrăjite mantiile astea? întrebă Pippin, uitându-se la 
ele cu mirare. 

— Nu-ţi înţeleg întrebarea, răspunse mai-marele elfilor. 
Sunt veşminte frumoase, iar țesătura e bună, căci a fost 
făcută în ţara asta. Sunt mantii elfice, negreşit, dacă asta ai 
vrut să ştii. Frunză şi ramură, apă şi piatră; au culoarea şi 
frumuseţea tuturor acestora în lumina amurgului din Lorien 
cel îndrăgit de noi; pentru că punem gândul în tot ceea ce 
iubim şi în tot ceea ce facem. Sunt doar veşminte, nu 
armuri, şi nu vor opri sulița sau tăişul. Dar vă vor fi de folos: 
sunt uşoare la purtat, destul de călduroase sau de 
răcoroase, după cum e nevoie: şi veţi vedea cât sunt de 
bune să vă ferească de priviri neprietenoase, de-o fi să 
mergeţi printre stânci sau printre copaci. Şi ăsta-i semn, să 
ştiţi, de cât de mult vă preţuieşte Stăpâna. Căci ea însăşi şi 
fecioarele ei au ţesut pânza asta; şi nicicând înainte n-am 
dăruit străinilor veşminte de-ale neamului nostru. 

După ce mâncară de dimineaţă, însoțitorii Inelului îşi luară 
rămas-bun pe pajiştea de lângă fântână. Inimile le erau 
grele; căci meleagul acesta era minunat şi ajunseseră să se 
simtă ca acasă, cu toate că nu puteau ţine socoteala zilelor 
şi nopţilor pe care le petrecuseră acolo. Şi cum stăteau şi se 
uitau la apa cea albă, luminată de razele soarelui, numai ce- 
l văzură pe Haldir venind spre ei prin iarba verde a poienii. 
Frodo îl salută încântat. 

— Tocmai m-am întors de la Gardurile de la Miazănoapte, 
spuse elful, şi mi s-a spus să vă fiu călăuză. Valea Pârâiaşului 
Tainic e plină de aburi şi nori de fum, iar munţii sunt 


tulburaţi. Răzbat zgomote din străfundul pământului. Dacă 
vreunul dintre voi s-a gândit să se întoarcă acasă pe drumul 
de miazănoapte, vă spun că pe acolo nu se poate trece. Dar, 
să pornim. Drumul vostru o ia acum spre miazăzi. 

Pe când treceau prin Caras Galadhon, potecile verzi erau 
pustii; dar deasupra lor, în copaci, se auzeau voci 
nenumărate, care murmurau şi cântau. Ei însă mergeau 
tăcuţi. Într-un târziu, Haldir începu să coboare clinele 
sudice ale colinei şi nu după mult timp ajunseră din nou la 
poarta cea mare, de care atârnau felinarele, şi la podul alb; 
şi astfel ieşiră, lăsând în urmă oraşul elfilor. Apoi se abătură 
de la drumul pietruit şi o luară pe o potecă ce ducea spre 
un desiş de copaci-mallorn, şi de acolo mai departe, 
şerpuind printre măguri împădurite, cufundate în umbre 
argintii, tot mai Ia vale, spre sud şi spre est, către malurile 
Râului. 

Străbăâtuseră aproape zece mile, se făcuse de amiază, 
când ajunseră la un zid înalt şi verde. Trecând printr-o 
deschizătură, se pomeniră că pădurea rămăsese în spatele 
zidului. Înaintea lor se afla o pajişte lungă, acoperită cu 
iarbă lucitoare, stropită cu nişte elanor aurii ce sclipeau în 
soare. La capătul celălalt, pajiştea se îngusta într-o limbă de 
pământ cuprinsă între două margini luminoase: la dreapta, 
spre apus, Râul Argintului curgea scăpărător; la stânga, 
spre răsărit, Râul cel Mare îşi revărsa apele întinse, adânci 
şi întunecate. Pe malurile îndepărtate, pădurile se 
continuau spre miazăzi cât cuprindeai cu ochii, dar 
țărmurile erau mohorâte şi pustii. Nici un mallorn nu-şi 
răşchira ramurile grele de galbenul auriu dincolo de [ara 
Lorien. 

Pe malul Râului Argintului, ceva mai departe de locul unde 
se întâlneau cele două ape, se găsea un debarcader din 
piatră albă şi lemn alb. Acolo erau legate multe bărci şi 
barje. Unele erau viu colorate, vopsite în argintiu, auriu şi 
verde şi lucind în soare, dar cele mai multe erau ori albe, 
ori cenuşii. Trei bărci mici, cenuşii, fuseseră pregătite 


pentru călători, iar câţiva elfi le şi încărcau cu merinde şi 
celelalte lucruri ale lor, la care adăugară colaci de funii, 
câte trei la fiecare barcă. Funiile erau subţiri, dar trainice, 
mătăsoase la atingere şi cenuşii la culoare, la fel ca mantiile 
elfice. 

— Ce-s astea? întrebă Sam, luând în mână un colac ce se 
afla pe pajişte. 

— Funii, precum vezi, răspunse elful de lângă bărci. 
Niciodată să nu porniţi la drum fără frânghie. Şi să fie 
lungă, trainică şi uşoară. Cum sunt astea. Pot să fie de 
ajutor la multe nevoi. 

— Mie-mi spui, zise Sam. Am pornit la drum fără funie şi 
de atunci mă roade gândul ăsta. Dar eu întrebam din ce-s 
făcute, pentru că mă pricep cât de cât cum se fac funiile: 
moştenire de familie, ca să zic aşa. 

— Sunt făcute din hithlain, răspunse elful, dar acum nu-i 
vreme să-ţi dezvălui secretul lor. De ştiam că-ţi place acest 
meşteşug, te-am fi învăţat multe. Dar, din păcate, până te 
vei mai întoarce pe meleagurile astea, trebuie să te 
mulţumeşti cu darul nostru. Şi să-ţi fie de trebuinţă. 

— Haideţi, le zise Haldir. Totul e gata. Urcaţi în bărci. 
Numai cu mare grija prima dată! 

— Şi nu uitaţi ce vă spunem acum, ziseră ceilalţi elfi. 
Bărcile astea sunt uşoare, puternice, şi nu seamănă cu nici 
o altă barcă a altor seminţii. Nu se scufundă, oricât le-aţi 
încărca de mult; dar sunt năbădăioase dacă nu vă pricepeţi 
să le mânuiţi. Mai înţelept ar fi să vă deprindeţi aici, la 
debarcader, să urcați şi să coborâţi din ele, înainte s-o 
porniţi pe râu la vale. 

Drumeţii se împărţiră astfel; Aragorn, Frodo şi Sam într-o 
barcă; Boromir, Merry şi Pippin în alta; iar în a treia 
Legolas şi Gimli, care între timp se împrieteniseră la 
cataramă. În această ultimă barcă fusese încărcată cea mai 
mare parte a raniţelor şi a celorlalte obiecte. Bărcile aveau 
vâsle cu coadă scurtă şi cu lopeţi late, în formă de frunză. 
După ce urcară cu toţii, Aragorn porni în susul râului, într-o 


mică plimbare de încercare. Curentul era iute, aşa încât 
înaintau încet. Sam şedea la prova, cu mâinile încleştate de 
marginile bărcii şi uitându-se la ţărm cu părere de rău. 
Soarele care scăpăra în unde îl orbea. Trecuseră de 
pajiştea verde a Limbii - aici, copacii coborau chiar până la 
apă. Ici şi colo, frunze galbene se scuturau şi curgeau la 
vale, duse de undele încreţite. Văzduhul era luminos şi 
neclintit şi, în afară de cântecul îndepărtat, din înalt, al 
ciocârliilor, restul era cufundat într-o tăcere deplină. 

Luară o cotitură strânsă a râului şi numai ce văzură o 
lebădă uriaşă, plutind mândră la vale, înspre ei. Apa se 
unduia în valuri mici de-a dreapta şi de-a stânga pieptului 
alb, sub gâtul arcuit al pasării. Ciocul îi lucea precum aurul 
şlefuit, iar ochii îi scăpărau ca doi tăciuni aşezaţi în două 
pietre galbene: aripile ei albe, la fel de uriaşe, erau ridicate 
pe jumătate. O muzică o însoțea în coborârea ei pe râu la 
vale; şi deodată îşi dădură seama că era o corabie, făurită şi 
cioplită cu măiestria elfilor, astfel încât să semene cu o 
lebădă. Doi elfi în straie albe o mânuiau cu ajutorul a două 
vâsle negre. În mijlocul corăbiei stătea Celeborn, iar în 
spatele lui, Galadriel, înaltă, veşmântată în alb; o coroniţă 
de flori aurii îi împodobea părul, iar în mână ţinea o harpă 
la care cânta. Trist şi dulce era sunetul vocii ei în aerul rece 
şi limpede: 

Am cântat frunzişuri de-aur şi frunzişuri au crescut, Şi de 
vânt, porni şi vântul peste-al ramurilor scut Pîn' la Soare, 
pîn' la Lună, Spuma-n cerul ei marin, Şi creştea Copac de 
aur sus pe țărm la Ilmarin. 

Prin etern amurg sub stele, în Eldamer el lucea Unde-s 
elfii, la Tirion lângă ziduri, ca o stea. 

Acolo frunziş de aur - aici lacrima ce doare, Elfii căutând 
cu jale peste Mări Despărţitoare. 

Ah, Lorien! Dar vine iarna, fără frunze, zile moarte. 

Frunzele în râu căzură, Râul curge mai departe. 

Ah, Lorien! Pe ţărmul ăsta stăm cam prea de multă vreme. 

Ce corabie cântarea-mi ar putea acum să cheme? 


Împletit-am flori de aur în cununa veştejita - 

Cine-ar fi să mă întoarcă peste-o Mare nesfârşită? 

Aragorn îşi opri barca atunci când Lebăda-corabie ajunse 
în dreptul lor. Doamna îşi sfârşi cântecul şi-i salută. 

— Am venit să ne luăm un ultim rămas-bun, spuse ea, şi să 
vă binecuvântăm plecarea din ţara noastră. 

— Aţi fost oaspeţii noştri, spuse Celeborn, dar încă nu aţi 
şezut cu noi la masă, de aceea vă poftim la o masă de 
despărţire, aici, între apele curgătoare ce vă vor purta 
departe de Lorien. 

Lebăda trecu lin mai departe, spre debarcader, iar 
drumeţii îşi întoarseră bărcile şi o urmară. Masa fu 
pregătită acolo, pe iarba verde de la capătul Limbii Egladil; 
dar Frodo mâncă şi bău puţin, luând seama doar la 
frumuseţea Doamnei şi a vocii ei. Acum nu-i mai părea 
amenințătoare sau înspăimântătoare, şi nici că ar fi fost în 
stăpânirea cine ştie căror puteri misterioase. Ci o vedea aşa 
cum le apăreau uneori elfii oamenilor din zilele noastre: 
aici, de faţă, şi totuşi depărtată, o imagine vie a ceea ce 
fusese lăsat mult în urmă de scurgerea Timpului. 

După ce băură şi mâncară aşezaţi pe iarbă, Celeborn le 
vorbi din nou despre călătoria lor şi, ridicând mâna, arătă 
spre sud, unde se găseau pădurile, dincolo de fâşia Limbii. 

— Veţi cobori pe râu la vale şi veţi vedea că vor fi tot mai 
rari copacii, până veţi ajunge la un ţinut sterp. Acolo, Râul 
curge prin văi pietroase, printre platouri înalte, până când, 
într-un târziu, va întâlni insula cea înaltă, numită Stânca 
lascăi, sau 'Toi Brandir, cum îi spunem noi. Acolo râul îşi 
avântă braţele în jurul malurilor abrupte ale insulei şi apoi 
se prăvăleşte, cu vuiet mare şi cu ceţuri peste cataractele 
Rauros, până jos în Nindalf, sau Tunetul Umed în graiul 
vostru. E un ţinut întins, de smârcuri stătute, unde râul e 
tare întortocheat şi se desparte într-o sumedenie de braţe. 
Acolo se varsă râul Scăldătorii Enţilor prin multe guri, după 
ce iese din Pădurea Fangorn de la Soare-Apune. În jurul 
acestuia, de partea asta a Râului cel Mare, se întinde 


Rohan. De partea cealaltă sunt mohorâtele dealuri Emyn 
Muil. Acolo vântul bate de la soare-răsare, căci ele sunt 
îndreptate spre Smârcurile Morților şi spre Meleagul 
Noman, până departe spre Cirith Gorgor şi porţile 
întunecate din Mordor. 

Boromir şi oricare dintre voi care veţi merge să căutaţi 
Minas Tirith, veţi face bine să lăsaţi în urmă Râul cel Mare 
deasupra cataractelor Rauros şi să traversaţi Scăldătoarea 
Enţilor până nu ajunge la mlaştini. Dar nu urcați prea mult 
în susul pârâului aceluia, şi nici nu vă adânciţi în Pădurea 
Fangorn. E un meleag ciudat acela, şi prea puţin cunoscut. 
Am, însă, credinţa că Boromir şi Aragorn nu au nevoie de 
acest sfat. 

— Am auzit şi noi, cei din Minas Tirith, pomenindu-se de 
Fangorn, spuse Boromir. Dar ce-am aflat mi se par poveşti 
pentru adormit copiii. Tot ce se întinde de la miazănoapte 
de Rohan este pentru noi atât de îndepărtat, încât numai cu 
închipuirea putem străbate meleagurile acelea. Din 
străvechime Fangorn se afla la hotarele noastre; dar multe 
generaţii de-ale oamenilor s-au stins, de când vreunul 
dintre noi i-a călcat pământul, ca să poată vedea cât de 
adevărate sau neadevărate sunt legendele ce au ajuns la 
noi în decursul vremii. 

Mi s-a întâmplat şi mie să pătrund, când şi când, în Rohan, 
dar niciodată n-am străbătut ţinutul până în părţile lui de la 
miazănoapte. De câte ori am fost trimis ca sol, am traversat 
Strunga pe la poalele Munţilor Albi şi apoi râul Isen şi 
Torentul Cenuşiu până în Meleagul de la Miazănoapte. 
Lungă şi obositoare călătorie. Patru sute de leghe, după 
socoteala mea, şi multe luni; mi-am pierdut şi calul în 
Tharbad, la vadul pe unde se trece Torentul Cenuşiu. După 
acea călătorie şi după drumul străbătut acum, cu însoțitorii 
Inelului, nu mă îndoiesc că voi reuşi să găsesc o cale prin 
Rohan şi chiar şi prin Fangorn, dacă va fi nevoie. 

— Atunci nu trebuie să spun mai mult decât am spus, zise 
Celeborn. Dar nu nesocoti poveştile din străvechime; căci 


adeseori se poate întâmpla ca bătrânele să păstreze în 
amintirile lor vorbe pe care alte dăţi şi cei înţelepţi aveau 
trebuinţă să le cunoască. 

Galadriel se ridică din iarbă şi, luând o cupă din mâna 
uneia dintre fecioarele ei, o umplu cu mied alb şi i-o dădu 
lui Celeborn. 

— E vremea să bem cupa despărțirii, spuse ea. Bea, Senior 
al Galadhrimilor. Şi nu-ţi lăsa inima să se întristeze, chiar 
dacă noaptea urmează amiezii, şi amurgul nostru e pe 
aproape de-acum. 

Apoi duse cupa fiecăruia dintre însoțitorii Inelului şi îi rugă 
să bea, după care le ură drum bun. Dar, după ce băură toţi, 
ea le spuse să se aşeze la loc în iarbă, iar ei şi lui Celeborn li 
se aduseră două jilţuri. Fecioarele din suită stăteau tăcute 
în jurul Doamnei lor. Galadriel ramase o vreme cu privirile 
aţintite asupra oaspeţilor ei. Într-un târziu vorbi: 

— Am băut cupa despărțirii şi umbrele se lasă între noi. 
Dar înainte să plecaţi, v-am adus cu mine în corabie daruri 
pe care Seniorul şi Doamna Galadhrimilor vi le dăruiesc 
acum în amintirea "Ţării Lothlorien. 

Apoi îi chemă la sine pe fiecare în parte. 

— lată darul lui Celeborn şi al lui Galadriel pentru 
conducătorul grupului vostru, zise ea, privind la Aragorn şi 
dăruindu-i o teacă pe măsura săbiei lui. 

Pielea era acoperită cu o dantelărie de flori şi frunze 
lucrate în argint şi aur, peste care, încrustate în nestemate 
fără număr, se înşirau în rune elfice numele săbiei, Anduril, 
şi obârşia ei. 

— Tăişul ce e scos din această teacă nu se va păta şi nu se 
va frânge nici chiar de-i biruit, mai spuse ea. Dar oare este 
ceva anume ce ţi-ai dori de la mine la despărţire? Căci 
întunericul va cobori între noi şi este cu putinţă să nu ne 
mai fie dat să ne revedem, decât cine ştie când de-acum 
încolo, pe un drum ce nu are întoarcere. 

Iar Aragorn răspunse: 


— Doamnă, îmi ştii dorinţa şi singura comoară pe care de 
mult o caut. Numai că nu-ţi stă în putere să mi-o dăruieşti, 
chiar dacă ai vrea; şi doar prin întuneric voi ajunge la ea. 

— Totuşi, poate că aceasta îţi va uşura inima, spuse 
Galadriel. Căci mi-a fost lăsată în grijă pentru a ţi-o da ţie, 
de vei trece prin ţara asta. 

Din poală ridică o piatră mare, de un verde-translucid, 
într-o lucrătură de argint de forma unui vultur cu aripile 
întinse; ţinând-o aşa ridicată, nestemata scăpără precum o 
rază de soare scăpată printre frunzele primăverii. 

— Această piatră am dăruit-o fiicei mele, Celebrion, iar ea 
fiicei ei; şi acum ajunge la tine, ca un semn de speranţă. În 
acest ceas ai să iei numele ce ţi-a fost prorocit, Elessar, 
Piatra Elfilor din casa lui Elendil! 

Aragorn luă piatra şi o prinse la pieptul lui, iar cei care o 
văzură se minunară; căci până acum nu băgaseră de seamă 
cât de înalt şi de regesc apărea în faţa lor Aragorn, şi era ca 
şi cum toţi anii aceia mulţi de încercări căzuseră de pe 
umerii lui. 

— Îţi mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai dat, 
spuse el, Doamnă a [ării Lorien, din care s-au născut 
Celebrion şi Arwen, Steaua înserării, ce alte cuvinte de 
laudă să-ţi rostesc? 

Doamna îşi înclină capul şi se răsuci spre Boromir, căruia îi 
dărui un brâu de aur, iar lui Merry şi Pippin le dădu centuri 
de argint, fiecare având o cataramă ca o floare aurie. Lui 
Legolas îi dărui un arc, asemenea acelora folosite de 
neamul Galadhrimilor, mai lung şi mai puternic decât 
arcurile din Codrul Întunecimii, cu o coardă împletită din 
păr-elfic. O dată cu arcul îi mai dădu şi o tolbă cu săgeți. 

— Pentru tine, micule grădinar şi iubitor de copaci, i se 
adresă ea lui Sam, nu am decât un dar mic. 

Îi aşeză în palmă o cutiuţă din lemn cenuşiu nelăcuit şi 
fără alt ornament decât o singură rună de argint pe capac. 

— G-ul ăsta e de la Galadriel, explică ea, dar poate fi şi de 
la cuvântul grădină, din graiul vostru. Înăuntru vei găsi 


pământ din grădina mea. Încă are puterile pe care i le dă 
binecuvântarea lui Galadriel. Nu-ţi va ţine de foame pe 
drum, nici nu te va apăra de vreo primejdie; dar dacă-l 
păstrezi bine şi într-o bună zi vei fi ajuns din nou la tine 
acasă, atunci poate că te va răsplăti. Chiar dacă vei găsi 
totul sterp şi părăsit, poate că vor fi niscaiva grădini rămase 
în Pământul de Mijloc ce vor înflori precum grădina ta dacă 
vei împrăştia acest pământ acolo. Atunci îţi vei aminti de 
Galadriel preţ de o clipă şi vei întrezări îndepărtatul Lorien 
pe care nu l-ai văzut decât în vremea iernii noastre. Căci 
primăvara noastră şi vara noastră au trecut şi nicicând nu 
vor mai fi văzute pe faţa pământului, decât în amintire. 

Sam se îmbujoră până în vârful urechilor şi bâigui ceva 
neînțeles, strângând cutia la piept şi înclinându-se cât putu 
mai mult. 

— Şi ce dar ar putea un gnom să ceară de la elfi? se 
întoarse Galadriel spre Gimli. 

— Nici unul, Doamnă, răspunse Gimli. Pentru mine e de 
ajuns că am văzut-o pe Doamna Galadhrimilor şi că i-am 
auzit vorbele blânde. 

— Aţi auzit, elfilor? strigă ea către cei din jur. Să mai zică 
vreunul că gnomii sunt hrăpăreţi şi nepoliticoşi. Dar nu mă 
îndoiesc, Gimli, fiu al lui Gloin, că doreşti ceva pe care eu ţi 
l-aş putea dărui. Numeşte-l, rogu-te. N-ai să rămâi tu 
singurul oaspete fără nici un dar. 

— Nimic nu doresc, Lady Galadriel, spuse Gimli, 
înclinându-se până-n pământ şi murmurând: Nimic, în afară 
de. doar dacă-mi este îngăduit să cer, nu, să numesc o 
singură şuviţă din părul tău, care întrece orice aur de pe 
lume, aşa cum stelele întrec nestematele minelor. Nu cer un 
asemenea dar. Însă mi-ai cerut să-l numesc. 

Elfii se foiră şi murmurară miraţi, iar Celeborn îl privi 
uimit pe gnom, dar Doamna zâmbi. 

— Se spune că măiestria gnomilor zace în mâinile lor, nu în 
vorbele lor, zise ea, dar asta nu e adevărat în ce-l priveşte 
pe Gimli. Căci nimeni până acum nu şi-a mărturisit în faţa 


mea o dorinţă atât de îndrăzneață şi de măgulitoare 
totodată. Şi cum să-l refuz, când chiar eu i-am cerut să 
vorbească? Dar, lămureşte-mă, ce-ai face cu un asemenea 
dar? 

— L-aş păstra ca pe o comoară, Doamnă, răspunse el, în 
amintirea vorbelor pe care mi le-ai spus prima oară când 
ne-am întâlnit. Şi dacă mă voi întoarce vreodată în fierăriile 
din ţara mea, o voi încastra în cristal fără moarte şi o voi 
lăsa drept moştenire urmaşilor mei ca un zălog de 
bunăvoință între Munte şi Pădure, până la ceasul din urmă. 

Atunci Doamna îşi despleti una dintre cosiţele ei lungi, tăie 
trei şuviţe aurii şi le puse în palma lui Gimli, iar apoi spuse: 

— O dată cu şuviţele, primeşte şi aceste vorbe: nu fac nici 
o prorocire căci orice prorocire este zadarnică acum: de o 
parte se află întunericul, de cealaltă speranţa. Dar dacă 
speranţa nu se va dovedi deşartă, atunci îţi spun, Gimli, fiu 
al lui Gloin, că din mâinile tale se va revărsa aurul, dar tu 
nu vei ajunge nicicând sub stapînirea lui. 

— Iar ţie, Purtător al Inelului, se întoarse ea spre Frodo, 
ţie mă adresez ultimul, cu toate că nu eşti ultimul în 
gândurile mele. lată ce-am pregătit pentru tine. 

Zicând acestea, ridică o sticluţă de cristal: la cea mai mică 
mişcare cristalul scânteia şi raze albe de lumină ţâşneau din 
palmele ei. 

— În această sticluţă, continua ea, e prinsă lumina stelei 
Earendil, ce se află în mijlocul apelor din fântâna mea. Va 
străluci cu şi mai multă putere când te vei afla în miez de 
noapte. Să-ţi slujească drept lumină în locuri întunecoase, 
când toate lumini sunt stinse în jurul tău. Să-ţi aminteşti de 
Galadriel şi de Oglinda ei. 

Frodo luă sticluţa şi în acea clipă, când cristalul se afla 
încă între ei doi, el o revăzu pe Galadriel aşa cum stătuse ca 
o regină măreaţă şi frumoasă, dar prin nimic 
înspăimântătoare. Se înclină, dar nu găsi nici o vorbă pe 
care să i-o spună. 


Doamna se ridică, iar Celeborn îi conduse spre 
debarcader. O lună galbenă străjuia pământul verde al 
Limbii, apa scânteia argintie. În sfârşit totul era pregătit. 
Însoţitorii Inelului îşi ocupară locurile în bărci, la fel ca şi 
prima dată. Strigând cuvinte de rămas-bun, elfii din Lorien 
îi împinseră cu ajutorul unor prăjini lungi, din lemn cenuşiu, 
până în mijlocul curentului, iar apele încreţite îi purtară 
încet la vale. Călătorii şedeau nemişcaţi şi fără să 
vorbească. Pe malul înverzit, chiar la capătul Limbii de 
pământ, Lady Galadriel stătea singură şi tăcută. Când 
trecură prin dreptul ei, se uitară într-acolo şi ochii lor o 
urmăriră cum se depărta uşor de ei, legănată de ape. Căci 
lor aşa li se părea: Lorien aluneca în urmă, ca o corabie 
luminoasă, cu copaci fermecaţi drept catarge, plutind spre 
ţărmuri uitate, în vreme ce ei şedeau neputincioşi pe 
marginea unei lumi cenuşii, desfrunzite. 

În vreme ce ei priveau astfel, Râul Argintului se uni cu 
undele Râului cel Mare, iar bărcile lor se răsuciră şi 
începură să alunece tot mai repede, spre răsărit. Silueta 
albă a Doamnei devenea tot mai mică, pe măsură ce se 
depărta. Acum lucea ca o fereastră de sticlă pe un deal 
îndepărtat, scăldat de razele apusului, sau ca un lac văzut 
în zare de pe vârful unui munte; un cristal căzut în poala 
pământului. Apoi lui Frodo i se păru că o vede înălţându-şi 
braţele într-un ultim rămas-bun, iar din depărtare, dar 
pătrunzător de limpede, se auzi, purtată de vânt, vocea ei 
care cânta. Numai că acum cânta în graiul străvechi al 
elfilor de dincolo de Mare, cuvinte pe care el nu le pricepea: 
minunată era melodia, însă n-avea darul să-i mângâie 
sufletul. 

Dar, după cum se întâmplă cu vorbele rostite în elfică, şi 
acestea rămaseră gravate în amintirea lui şi mult mai târziu 
el le repetă cât mai aidoma cu putinţă: graiul era acelaşi cu 
al tuturor cântecelor elfice şi pomenea de lucruri prea puţin 
ştiute în Pământul de Mijloc: 


Ai! laurie lantar lassi surinen, Yeni unotime ve ramar 
aldaron! 

Yeni ve linte yuldar avanier mi oromardi lisse-miruvoreva 
Andune pella, Vardo tellumar nu luinii yasser tintilar i eleni 
omaryo airetari-lirinen. 

Si man i yulma nin enquantuva? 

An şi Tintalle Varda Oiolosseo ve fanyar maryat Elentari 
ortane ar ilye tier undulave lumbule: ar sindanoriello caita 
mornie i falmaalinnar imbe met, ar hisie untupa Calaciryo 
miri oiale. 

Si vanwa na, Romello vanwa, Valimar! 

Namarie! Nai hiruvalye Valimar. 

Nai elye hiruva. Namarie! 

„Ah! precum aurul cad frunzele în vânt, ani îndelungi, 
nenumărați precum ramurile copacilor! Anii cei lungi au 
trecut asemenea sorbiturilor iuți din dulcele mied, în sălile 
prea înalte dincolo de Apusime, sub bolțile albastre ale 
Vardei, pe care stelele tremură în cântarea vocii ei, 
binecuvântată şi regească. Cine-mi va reumple pocalul? 
Căci de-acum Vestala, Varda, Regina Stelelor, de pe 
Muntele Veşnic Alb, şi-a înălţat mâinile precum norii, toate 
cărările sunt cufundate în umbre şi, în afara hotarelor țarii 
cenuşii, întunericul zace pe valurile înspumate dintre noi, şi 
pâcla acoperă întru veşnicie nestematele din Calacirya. 
Pierdut, pierdut pentru cei de la Răsărit este Valimar! Cu 
bine! Poate că voi îl veţi regăsi pe Valimar. Poate că şi voi îl 
veţi regăsi. Cu bine!" Varda era numele acelei Stăpâne 
căreia elfii de pe aceste meleaguri ale înstrăinării îi 
spuneau Elbereth. 

Pe neaşteptate, Râul făcu o cotitură şi malurile se înălţară 
de ambele părţi, acoperind de tot luminile din Lorien. Pe 
acest pământ minunat Frodo nu se va mai întoarce 
niciodată. 

Călătorii se răsuciră cu faţa spre râul ce-i purta la vale; 
soarele se afla înaintea lor, orbindu-le ochii ce înotau în 
lacrimi. Gimli plângea fără să se ruşineze. 


— Mi-a fost dat să văd ultima dată ceea ce-a fost mai 
frumos pe lumea asta, îi spuse el lui Legolas, tovarăşul său 
de barcă. De-aici încolo nimic nu va mai fi frumos pentru 
mine, în afară de ce mi-a dăruit ea. 

Îşi duse mâna la piept. 

— Spune-mi, Legolas, de ce-am venit în această călătorie a 
Căutării? Prea puţin ştiam înainte unde se află primejdia. 
Elrond n-a vorbit în răspăr când ne-a spus că nu putem 
prevedea ce ne aşteaptă pe drum. Mă temeam de chinuri în 
puterea nopţii, şi tot nu m-au făcut să renunţ. Dar n-aş fi 
venit de-aş fi ştiut că primejdia zace în lumină şi bucurie. Şi 
iată că despărţirea asta mi-a pricinuit cea mai dureroasă 
rană, chiar dacă în această noapte mi-ar fi fost sortit să 
ajung drept până la Seniorul Întunecimii. Vai de tine, Gimli, 
fiu al lui Gloin. 

— Ba nu, făcu Legolas. Vai de noi toţi. Şi de cei care umblă 
prin lume în zilele ce vor veni. Căci aşa ni-e dat: să găsim şi 
să pierdem, cum li se pare tuturor celor ce se află într-o 
barcă pe apă curgătoare. Dar eu te socotesc binecuvântat, 
Gimli, fiu al lui Gloin: pentru ceea ce-ai pierdut pătimeşti 
prin propria vrere, căci ai fi putut alege şi altfel. Nu ţi-ai 
părăsit tovarăşii de drum, şi cea mai neînsemnată răsplată 
ce o vei primi pentru aceasta va fi aceea că amintirea Ţării 
Lothlorien va rămâne veşnic limpede şi nepătată în inima 
ta; nu va păli, şi nici nu va îmbătrâni. 

— Poate, şi-ţi mulţumesc pentru ce mi-ai spus. Cuvinte 
adevărate, fără îndoială; dar ce rece e mângăierea lor. 
Inima nu-şi doreşte amintiri. Amintirea e doar o oglindă, fie 
ea la fel de limpede precum apele lacului Kheled-zaram. 
Sau cel puţin asta e ceea ce spune inima lui Gimli, gnomul. 
Poate că elfii văd altfel lucrurile. Adevărat e că am auzit că 
pentru ei amintirea se aseamănă mai mult cu lumea 
adevărată decât cu un vis. Nu şi pentru gnomi. Dar să nu 
mai vorbim despre asta. Îngrijeşte-te de barcă. E cufundată 
mult în apă din pricina raniţelor ăstora, iar Râul cel Mare 
curge iute. N-am poftă să-mi înec durerea în apă rece. 


Luă o vâslă şi ţinu cârma spre malul apusean, urmând 
barca lui Aragorn, care se afla înaintea lor şi care ieşise de- 
acum din mijlocul curentului. 

Şi astfel îşi continuară însoțitorii Inelului drumul lor lung 
în josul râului lat şi repede, mereu spre miazăzi. Păduri 
desfrunzite acopereau ambele maluri, până la marginea 
apei, încât nu se zărea nici o palmă din pământurile ce se 
întindeau dincolo de ele. Vântul îşi potolise suflarea, iar 
Râul curgea fără cel mai mic zgomot. Nici un ciripit de 
pasăre nu spărgea tăcerea. Soarele deveni ceţos pe măsură 
ce ziua înainta, până ajunse să se întrezărească pe un cer 
palid, ca o perlă albă şi îndepărtată. După care dispăru la 
orizontul apusean şi amurgul cobori iute, urmat de o noapte 
cenuşie, neînstelată. Ei plutiră mai departe şi în orele târzii, 
întunecate şi tăcute, ale nopţii, cârmindu-şi bărcile pe sub 
umbrele atârnânde ale pădurilor de la apus. Copaci uriaşi 
treceau pe lângă ei ca nişte stafii, împingându-şi rădăcinile 
răsucite şi însetate prin pâclă până în apă. 
Înspăimântătoare noapte, şi rece. Frodo stătea şi asculta 
plescăitul şi bolborositul stins ale undelor ce se strecurau 
printre rădăcinile copacilor şi printre bucăţile de lemn 
strânse aproape de mal, dar la un moment dat capul i se 
lăsă pe piept şi căzu într-un somn chinuit. 

Chapter 23 Râul cel Mare. 

Frodo fu trezit de Sam. Văzu că stătea întins, bine învelit, 
sub nişte copaci înalţi, cu trunchiurile fumurii, într-un colţ 
liniştit al pădurii de pe malul vestic al Râului cel Mare, 
Anduin. Dormise toată noaptea; cenuşiul dimineţii răzbătea 
palid prin rămurişul desfrunzit. Gimli trebăluia lângă un foc 
Mic, aprins în apropiere. 

Porniră la drum fără să aştepte să se lumineze bine de 
ziuă. Nu neapărat pentru că ardeau de nerăbdare să 
grăbească spre sud: erau mulţumiţi că-i mai despărţeau 
câteva zile de momentul în care trebuiau să ia o hotărâre, şi 
asta înainte să ajungă la Rauros şi la Insula Stânca lascăi; 
încât se lăsau purtaţi de ritmul Râului, nedorind să 


grăbească spre primejdiile ce le stăteau în faţă, oricare ar fi 
fost calea pe care aveau s-o aleagă în cele din urmă. 
Aragorn le îngădui să plutească în voie, cu grijă doar să-şi 
cruţe forţele pentru oboseala ce avea să vină. Dar ţinea cu 
stăruinţă ca măcar să o pornească la drum cât mai devreme 
în fiecare dimineaţă şi să călătorească până târziu noaptea; 
căci în inima lui simţea că nu mai era timp de pierdut şi se 
temea că Seniorul Întunecimii nu stătuse cu mâinile 
încrucişate cât lânceziseră ei în Lorien. 

În acea zi nu văzură nici un semn că duşmanul ar fi prin 
preajmă, şi nici în următoarea. Orele cenuşii, monotone, 
treceau fără să se întâmple ceva deosebit. În a treia zi, pe 
măsură ce treceau orele călătoriei lor, peisajul se schimba 
treptat: pădurea se rări, până dispăru cu totul. Pe malul 
răsăritean, la stânga lor, văzură un perete continuu de 
povârnişuri nedefinite, care se înălţau spre cer; maronii, 
uscate, de parcă un pârjol trecuse peste ele, nelăsând în 
urmă nici un lujer verde: o pustietate neprietenoasă, nici 
măcar un copac frânt sau o piatră golaşă care să mângâie 
puţin goliciunea. Ajunseseră la Pământurile Maronii, 
cuprinse între Codrul Întunecimii de la Miazăzi şi măgurile 
Emyn Muil. Ce molimă sau război sau altă lucrare neştiută a 
Duşmanului prăpădise într-atât acel meleag, nici Aragorn 
nu ştia. 

La vest, la dreapta lor, pământul era la fel de despuiat de 
copaci, însă era drept şi din loc în loc acoperit cu întinderi 
mari de iarbă verde. De partea aceasta a Râului treceau pe 
lângă păduri de trestii uriaşe, atât de înalte încât, plutind în 
foşnet de apă cu bărcile lor mici de-a lungul marginilor 
fremătânde, privirile hobbiţilor nu puteau zări nimic din ce 
se afla dincolo de ele, spre soare-apune. Panaşul trestiilor, 
închis la culoare şi veşted, se apleca şi se legăna în adierea 
rece, susurând trist. Când şi când, prin spărturi, Frodo 
prindea frânturi de coline domoale, în spatele lor, în 
depărtare, dealuri scăldate în lumina apusului, iar la orizont 


o linie sură, semn că acolo se afla lanţul cel mai sudic al 
Munţilor Ceţoşi. 

Nici o altă vietate nu se zărea, în afară de păsări. Şi erau 
multe, pichere mici ce fluierau şi piuiau printre trestii, dar 
rareori se lăsau văzute. O dată sau de două ori auziră 
foşnetul grăbit şi tânguirea aripilor de lebădă, iar când îşi 
ridicară privirile zăriră un stol întreg, ca o falangă militară, 
ce împânzise cerul. 

— Lebede! exclamă Sam. Şi încă din cele mari şi 
puternice. 

— Da, zise Aragorn, sunt lebede negre. 

— Cât de uriaş şi de gol şi de jalnic arată ţinutul ăsta, 
spuse Frodo. Întotdeauna am crezut că, dacă ne îndreptăm 
spre miazăzi, o să se facă mai cald şi o să fie totul mai vesel 
în jur şi iarna o să rămână pentru totdeauna în urmă. 

— Încă n-am ajuns atât de departe înspre miazăzi, 
răspunse Aragorn. E încă iarnă şi suntem departe de mare. 
Aici lumea e rece până vine dintr-o dată primăvara, şi se 
poate să mai avem parte chiar şi de zăpadă. Departe la 
vale, în Golful Belfalas, spre care curge Anduinul, este cald 
şi vesel, sau aşa ar trebui să fie dacă n-ar exista Duşmanul. 
Dar aici nu suntem, după socoteala mea, la mai mult de 
şaizeci de leghe depărtare de Meleagul de la Miazăzi unde 
se află Comitatul vostru, şi încă avem de străbătut multe 
sute de mile. Voi vă uitaţi acum spre sud-vest, peste 
câmpiile Obştei Călăreţilor, ţara Stăpânilor de Cai. Nu peste 
mult vom ajunge la gurile râului Lumina Stinsă, care vine 
dinspre Fangorn ca să se unească acolo cu Râul cel Mare. 
Acesta este hotarul de la miazănoapte al Ţinutului Rohan; şi 
din străvechime tot ceea ce s-a aflat între pârâul Lumina 
Stinsă şi Munţii Albi a fost al neamului rohirrimilor. Un ţinut 
bogat, primitor, cu o iarbă ce nu se găseşte nicăieri 
altundeva; dar în zilele acelea grele, nimeni nu mai cuteza 
să trăiască în preajma Râului sau să se apropie călare de 
țărmurile lui. O fi Anduinul un râu mare, dar orcii îşi pot 
trimite săgețile până departe pe malul celălalt; şi am auzit 


spunându-se că în ultima vreme au cutezat chiar să treacă 
râul şi să vâneze hergheliile şi armăsarii din Rohan. 

Sam îşi plimbă neliniştit privirile de la un mal la celălalt. 
Copacii i se păruseră duşmănoşi înainte, căci îi bănuia 
ascunzând ochi tainici şi primejdii ce stăteau la pândă; 
acum, însă, tare şi-ar fi dorit să mai fie înconjurați de 
copaci. Prea erau neocrotiţi însoțitorii Inelului, îşi spunea el, 
aşa cum pluteau în bărcuţele acelea deschise, în mijlocul 
unor meleaguri lipsite de orice adăpost şi pe apele unui râu 
care se găsea la hotarul războiului. 

Ziua următoare şi încă o zi după aceea, în vreme ce-şi 
continuau călătoria pe râu la vale, purtaţi neabătut spre 
miazăzi, sentimentul acesta de nesiguranţă îi cuprinse pe 
toţi. O zi întreagă făcură cu schimbul la vâsle, ca să 
înainteze mai repede. Malurile alunecau pe lângă ei. 
Curând, Râul se lăţi şi deveni mai puţin adânc; la est, 
ţărmul era tot mai stâncos, iar din apă apăreau bancuri de 
pietriş, astfel că bărcile trebuiau cârmite cu atenţie. 
Pământurile Maronii se preschimbară în podişuri mohorâte, 
măturate de un vânt rece, dinspre răsărit. De partea 
cealaltă, povârnişurile deveniră gruiuri de iarbă veştejită în 
mijlocul unui tărâm acoperit doar de smârcuri şi smocuri de 
iarbă-rea. Frodo fu străbătut de un fior, căci gândul lui era 
la pajiştile, fântânile, soarele strălucitor şi la ploile blânde 
din Lothlorien. Nimeni din cele trei bărci n-avea chef de 
vorbă sau de râs. Fiecare era frământat de propriile 
gânduri. 

Inima lui Legolas hoinărea pe sub stelele unei nopţi de 
vară în numai el ştia ce poiană nordică, din pădurile de fag; 
Gimli pipăia în gând o bucată de aur, întrebându-se dacă 
era potrivită să meşterească din ea un mic sipet pentru 
darul ce i-l făcuse Doamna; în barca din mijloc, Merry şi 
Pippin nu erau nici ei în apele lor, din pricina lui Boromir, 
care şedea mormăind pentru sine şi din când în când îşi 
rodea unghiile, măcinat parcă de nelinişte sau îndoială, iar 
alteori se apuca să vâslească până se apropia de barca lui 


Aragorn. La un moment dat, Pippin, care şedea la prova, cu 
faţa spre amonte, prinse o sclipire ciudată în ochii lui 
Boromir, atunci când acesta se uită la Frodo. Sam hotărâse 
de mult în sinea lui că, deşi poate că bărcile nu erau chiar 
atât de primejdioase precum fusese deprins să creadă, erau 
mult mai puţin confortabile decât îşi imaginase vreodată. 
Era amorţit şi chinuit, căci n-avea altceva de făcut decât să 
se holbeze la pământurile iernatice care se târau prin 
dreptul lor şi la apa cenuşie de-o parte şi de alta a bărcii. 
Chiar şi când folosiră vâslele, lui nu i se încredinţă nici una. 

În a patra zi, pe când se lăsă înserarea, el se uită în urma, 
peste capetele aplecate ale lui Frodo şi Aragorn şi ale 
celorlalţi din bărcile care-i urmau; somnoros, nu-şi dorea 
decât să ajungă la un loc de popas şi să simtă pământul sub 
tălpi. Pe neaşteptate, ceva îi atrase atenţia: la început se 
uita apatic spre acel punct, pentru ca apoi să se ridice în 
picioare şi să se frece la ochi; dar când privi din nou, nu mai 
zări nimic. 

În acea noapte făcură popas pe un mic ostrov aproape de 
malul vestic. Sam zăcea învelit în pături alături de Frodo. 

— Domnu' Frodo, am avut un vis tare trăsnit, cam cu o oră 
sau două înainte să ne oprim, spuse el. Sau poate că n-a fost 
vis. Trăsnit a fost, în orice caz. 

— Ei, şi ce-ai visat? îl iscodi Frodo, ştiind că Sam n-o să 
aibă linişte până n-o să-şi spună povestea, oricare ar fi fost 
aceasta. Eu unul, de când am plecat din Lothlorien, n-am 
văzut şi nu m-am gândit la nimic ce m-ar fi putut măcar face 
să zâmbesc. 

— Nu trăsnit din ăsta, domnu' Frodo. Ciudat, voiam să 
spun. Anapoda, dacă n-ar fi vis. Şi mai bine aţi asculta ce vă 
spun. A fost cam aşa: am văzut un buştean cu ochi. 

— Buşteanul nu-i anapoda câtuşi de puţin. E plin Râul de 
ei. Dar uită de ochi. 

— Ba să-mi fie cu iertare. Ochii ăia m-au făcut să mă 
descebelesc, ca să spun aşa. La început am crezut că văd un 
buştean care plutea în lumina aia chioară, drept în spatele 


bărcii lui Gimli; dar n-am prea luat seamă la el. Apoi mi s-a 
năzărit că buşteanul ne ajunge din urmă. Ciudat, care va să 
zică, aţi putea gândi, pentru că pluteam cu toţii, duşi de 
acelaşi curent. Numai că în clipa următoare am văzut ochii: 
aşa, ca nişte puncte palide, oarecum lucitoare, pe un nod, la 
capătul dinspre noi al buşteanului. Unde pui că nici nu era 
buştean, pentru că avea două picioare ca nişte lopeţi, îţi 
venea să crezi că-s labe de lebădă, doar că păreau mai mari 
şi tot se cufundau în apă şi ieşeau. 

Atunci m-am ridicat în picioare şi m-am frecat la ochi, gata 
să strig dacă-l mai zăream şi după ce scăpam de 
buimăceala din cap. Căci ce-o-fi-fostul-acela venea la vale cu 
repeziciune, mai să ajungă din urmă barca lui Gimli. Acum, 
ori că lămpile alea două m-au văzut mişcându-mă şi 
holbându-mă la ele, ori că mi-am venit eu în fire, n-aş şti să 
spun. Când m-am uitat din nou, nu mai era nimic acolo. Da' 
tot îmi pare c-am prins cu coada ochiului, cum s-ar zice, 
aşa, ceva negru ţâşnind pe sub umbra malului. Ochi însă n- 
am mai văzut. 

Şi mi-am zis în sinea mea: "lar visezi, Sam Gamgee", aşa 
mi-am zis; şi altceva nu mi-am mai zis atunci. Da' de atunci 
stau şi mă gândesc, iar acu' nu mai sunt chiar atât de sigur. 
Ce înţelegeţi din asta, domnu' Frodo? 

— Dacă ar fi prima oară că ochii aceia au fost văzuţi, n-aş 
înţelege altceva, Sam, decât că a fost un buştean şi era 
seară şi ochii tăi erau adormiţi. Numai că nu a fost prima 
oară. l-am zărit şi eu, departe în nord, înainte să ajungem în 
Lorien. Şi am mai zărit şi o vietate ciudată, care se căţăra 
spre flet, în noaptea aceea dintâi. Şi Haldir a văzut-o. Şi îţi 
mai aminteşti ce-au povestit elfii care au urmărit banda aia 
de orci? 

— Aaa, da, şi-mi amintesc mai multe chiar. Nu-mi plac 
defel gândurile ce-mi umblă prin cap; da' tot gândindu-mă 
la una-alta, şi la poveştile spuse de domnu' Bilbo şi la toate 
celelalte, îmi vine să cred că pot să dau, pe ghicite, un nume 
vietăţii ăleia. Un nume urât. Gollum, te pomeneşti? 


— Da, şi mă tem de asta de câtăva vreme încoace, spuse 
Frodo. Adică din noaptea de pe flet. Am bănuiala că-şi făcea 
veacul în Moria şi că acolo ne-a luat urma; dar trăgeam 
nădejde că popasul nostru în Lorien o să-l facă să ne-o 
piardă. Înseamnă că fiinţa asta nesuferită a stat pitită în 
pădurile din apropierea Pârâului Argintului, pândindu-ne 
plecarea. 

— Cam aşa socotesc şi eu că s-a întâmplat, îi dădu 
dreptate Sam. Ar trebui să fim mai cu băgare de seamă, să 
nu ne pomenim cu niscaiva degete ticăloase că ni se înfig în 
gât într-una din nopţile astea, dacă apucăm să ne trezim şi 
să simţim ceva. Tocmai aici voiam s-ajung. N-are rost să-l 
tulburăm pe Pas Mare în seara asta, sau pe ceilalţi. Fac eu 
de strajă. Mâine pot să dorm, tot sunt doar de umplutură, 
ca să zic aşa, în barcă. 

— Poate zici tu aşa, dar eu spun "umplutură cu ochi". Bine, 
stai de strajă; dar numai dacă-mi făgăduieşti că mă trezeşti 
înainte de ivirea zorilor, dacă nu cumva se întâmplă ceva 
până atunci. 

Nu trecuse mult de miezul nopţii când, scuturat de Sam, 
Frodo se trezi dintr-un somn greu şi fără vise. 

— Să-mi fie iertat că vă trezesc, şopti Sam, da' aşa mi-aţi 
zis să fac. Nu că ar fi ceva de spus, sau, mă rog, n-ar fi 
multe. Mi s-a năzărit mai adineauri că aud ceva ca un 
pleoscăit şi un adulmecat; da' sunete din astea ciudate tot 
auzi noaptea în apropierea unui râu. 

Sam se întinse pe locul lui, iar Frodo se ridică în capul 
oaselor, învelit în pături şi luptându-se cu somnul. Minutele 
sau orele treceau încet, şi nimic nu se întâmplă. Tocmai voia 
să se lase prada ispitei de a dormi mai departe, când o 
formă întunecată, abia vizibilă, se apropie plutind de una 
dintre bărcile legate la mal. Desluşi vag o mână lungă, 
albicioasă, care ţâşni din apă şi se prinse de copastie; doi 
ochi palizi, ca două felinare, luciră reci când se uitară în 
barcă, apoi se înălţară şi se aţintiră asupra lui Frodo, pe 
ostrov. Erau la o depărtare de trei, cel mult patru paşi; 


Frodo auzi sâsâitul stins al respirației ţinute. Se ridică în 
picioare şi trase sabia din teacă, privind drept spre ochii 
aceia: dar în clipa următoare lumina lor se stinse. Se auzi 
un alt sâsâit, un plescăit şi, cât ai clipi, forma întunecată 
care semăna cu un buştean dispăru în noapte, pe râu la 
vale. Aragorn se mişcă în somn, se răsuci pe o parte, iar 
apoi se sculă în capul oaselor. 

— Ce-i? întrebă el şoptit, sărind în sus şi venind lângă 
Frodo. Am simţit ceva în somn. De ce-ai scos sabia? 

— Gollum, răspunse Frodo. Sau cel puţin aşa cred. 

— Aha! Care va să zică l-ai descoperit şi tu pe micul nostru 
pungaş? S-a ţinut după noi tot drumul din Moria şi până la 
Râul Nimrodel. Şi de când călătorim în bărci, s-a agăţat de 
un buştean şi vâsleşte cu mâinile şi cu picioarele. Am 
încercat să-l prind o dată sau de două ori, în timpul nopţii; 
dar e mai viclean decât o vulpe şi alunecos ca un ţipar. Am 
tot aşteptat să-l biruie călătoria asta pe apă, dar se vede 
treaba că e un lopătar neîntrecut. 

Va trebui să încercăm să înaintăm mai repede mâine. 
Culcă-te acum, stau eu de strajă până în zori. lare mi-aş 
mai dori să pot pune mâna pe ticălosul ăla. Ar putea să ne 
fie de folos. Dar dacă nu reuşesc, va trebui să încercăm să 
ne pierdem cumva urma. E o fiinţă periculoasă. Nu că ne-ar 
omori el cu mâna lui, ci ar pune pe urmele noastre un 
duşman aflat prin preajmă. 

Noaptea trecu fără ca Gollum să-şi mai arate umbra 
măcar. În zilele care au urmat, însoțitorii Inelului au stat cu 
ochii în patru, dar nu l-au mai văzut pe Gollum până la 
capătul călătoriei. Dacă încă se ţinea după ei, o făcea cu 
băgare de seamă şi vicleşug. La rugămintea lui Aragorn, 
vâsleau cu toţii îndelung, încât malurile alunecau repede 
prin dreptul lor. Dar abia dacă apucau să vadă ceva din 
meleagul pe care-l străbăteau, căci mai mult călătoreau 
noaptea şi în zori, odihnindu-se ziua şi ascunzându-se atât 
cât le îngăduiau locurile. Astfel a trecut timpul fără să se 
întâmple nimic, până în ziua a şaptea. 


Vremea era tot cenuşie şi înnourată, vântul bătea de la 
răsărit, dar când seara se preschimbă în noapte, cerul se 
limpezi la apus şi ochiuri de lumină palidă, galbenă şi 
verzuie, se deschiseră sub marile maluri de nori. Acolo se 
zări muchia albă a Lunii Noi, scăpărând în lacuri 
îndepărtate. Sam se uită la ea şi încruntă din sprâncene. A 
doua zi, peisajul de pe ambele ţărmuri începu să se schimbe 
cu repeziciune. Malurile erau tot mai înalte şi pietroase. 

Curând traversau un ţinut deluros şi stâncos, iar râul era 
străjuit de-o parte şi de alta de povârnişuri abrupte, 
îngropate în desişuri de nepătruns, de mărăciniş şi 
porumbari, printre care se încâlceau rugi şi plante 
târâtoare. În spatele lor se zăreau stânci puţin înalte şi 
fărâmicioase şi hornuri de piatră cenuşie, mâncată de 
vreme şi înnegrită din loc în loc de muşchi; iar dincolo de 
acestea se înălţau coame încoronate de brazi chirciţi de 
vânturi. Călătorii se apropiau de ţinutul deluros şi cenuşiu 
Emyn Muil, hotarul sudic al Ţării Pustietăţii. 

Era multă vânzoleala de păsări în jurul stâncilor şi al 
hornurilor de piatră şi stoluri întregi care se rotiseră toată 
ziua aceea în văzduh, desenându-se negre pe cerul palid. 
Cât au făcut popas, Aragorn le-a urmărit bănuitor, 
întrebându-se dacă nu cumva la mijloc era mâna ticăloasă a 
lui Gollum şi acum vestea despre călătoria lor se răspândea 
în întreg ţinutul. Mai târziu, când soarele cobora spre 
asfinţit, iar însoțitorii Inelului se urneau din culcuşuri şi se 
pregăteau de plecare, Aragorn desluşi un punct negru în 
lumina care se stingea. O pasăre foarte mare, sus de tot şi 
în depărtare, care ba se rotea, ba zbura încet spre sud. 


— Ce-i aia, Legolas? întrebă el, arătând spre cerul nordic. 
E un vultur, aşa cum cred eu? 

— Da, un vultur, un vultur pornit la vânătoare. Mă-ntreb ce 
semn o fi ăsta. Zboară departe de munţi. 

— Nu pornim până nu se-ntunecă de tot, hotări Aragorn. 

Era a opta noapte a călătoriei lor. Liniştită, fără vânt; 
vântul cenuşiu de la răsărit se potolise. Secera subţire a 
Lunii se scufunda devreme în apusul palid, dar cerul era 
senin deasupra, şi cu toate că departe în sud se vedeau 
vălătuci mari de nori care încă păstrau ceva din lumina 
ştearsă a amurgului, pe bolta vestică stelele străluceau cu 
putere. 

— La drum! dădu Aragorn semnalul. Mai încercăm o 
călătorie pe timp de noapte. Ne apropiem de nişte meandre 
ale Râului pe care nu le cunosc bine; n-am străbătut 
niciodată părţile astea pe apă, adică de unde ne aflăm acum 
şi până la volburile Sarn Gebir. Dar, dacă am socotit bine, 
ne mai despart multe mile de locul acela. Însă şi până acolo 
sunt destule primejdii: stănci, ostroave pietroase în mijlocul 
râului. Să fim cu ochii în patru şi să nu ne grăbim la vâăslit. 

Aflat în barca din faţa, lui Sam i se ceruse să stea de strajă. 
Şedea aplecat în faţă şi scruta întunericul. Noaptea 
devenea tot mai neagră, dar stelele pe cer erau neobişnuit 
de strălucitoare, iar suprafaţa Râului scăpăra. Se apropia 
de miezul nopţii; călătorii se lăsară o vreme purtaţi de 
curent, fără să folosească vâslele, când deodată Sam scoase 
un strigăt. În faţa lor, la câţiva paşi numai, zări nişte forme 
întunecate. Apăreau din apă; se auzea şi vuietul unui 
repeziş. Un curent mai iute îi trăgea spre stânga, spre 
ţărmul răsăritean, unde firul apei era curat. Lăsându-se 
duşi fără voia lor, călătorii văzură, acum de foarte aproape, 
spuma palidă a Râului ce biciuia stâncile ascuţite, împinse 
adânc în albia râului, ca o creastă de dinţi. Bărcile se 
strânseră una în alta. 

— Hei, Aragorn! strigă Boromir când barcă lui se izbi de 
cea din faţă. E o nebunie curată! Nu ne putem arunca în 


vâltori în timpul nopţii! Nici o barcă nu iese întreagă din 
Sarn Gebir, fie că-i zi sau noapte. 

— Înapoi, înapoi! strigă Aragorn la rândul său. Întoarceţi! 
Întoarceţi dacă puteţi! 

Îşi scufundă vâsla în apă, încercând să frâneze barca şi s-o 
răsucească. 

— Am pierdut socoteala, îi spuse el lui Frodo. Nu mi-am 
dat seama că am ajuns atât de departe. Anduinul curge mai 
iute decât mi-am închipuit. Înseamnă că Sarn Gebir se află 
în apropiere. 

Cu mare efort izbutiră să stăpânească bărcile şi să le 
întoarcă din drum; dar le era greu să înainteze împotriva 
curentului, căci tot timpul erau împinşi spre ţărmul 
răsăritean, care se înălța negru şi rău prevestitor în noapte. 

— Toţi la vâsle! strigă Boromir. Vâsliţi! Sau o să fim împinşi 
spre bancurile de nisip! 

Nici nu termină de vorbit, că Frodo simţi sub picioare cum 
burta bărcii se frecă de pietre. 

În acea clipă se auzi pocnetul corzilor de arcuri: mai multe 
săgeți şuierară în jurul lor şi unele căzură între ei. Una îl 
izbi pe Frodo între umeri, făcându-l să se arunce pe burtă 
cu un strigăt şi să scape vâsla din mână; dar săgeata căzu 
cu vârful îndoit din pricina cămăşii de zale de sub haină. 
Altă săgeată străbătu gluga lui Aragorn; o a treia se înfipse 
în copastia celei de-a două bărci, aproape de mâna lui 
Merry. Lui Sam i se păru că desluşeşte câteva siluete negre 
ce alergau în sus şi-n jos pe bancurile de prundiş de sub 
malul răsăritean. Parcă erau la o aruncătura de bâţ de 
bărci. 

— Irch! şopti Legolas fără să vrea, în propriul grai. 

— Orci! ţipă Gimli. 

— Mâna lui Gollum, să fiu al naibii, i se adresă Sam lui 
Frodo. Şi-au şi ales locul. Parcă anume ne împinge râul 
drept în braţele lor. 

Se aplecară toţi în faţă, trăgând cu putere de vâsle: chiar 
şi Sam luă una şi începu să vâslească. În fiece clipă se 


aşteptau să simtă muşcătura săgeţilor cu pene negre. Multe 
şuierau peste capetele lor sau loveau apa din jur; dar nici 
una nu-i mai atinse. Era întuneric, însă nu destul pentru 
ochii orcilor care puteau vedea şi noaptea, iar în strălucirea 
stelelor cu siguranţă că erau o ţintă suficient de bună 
pentru duşmanii lor perfizi, dacă nu cumva mantiile cenuşii 
din Lorien şi lemnul cenuşiu din care erau construite 
bărcile elfilor păcăleau socotelile criminale ale orcilor din 
Mordor. 

Cu fiecare lovitură de vâslă urcau tot mai mult împotriva 
curentului. În bezna aceea aproape că nici nu-şi dădeau 
seama că se mişcau; dar, încet-încet, tulburarea apelor se 
domoli şi umbra malului răsăritean pieri din nou în noapte. 
Într-un târziu, din câte li se păru lor, ajunseră din nou în 
mijlocul râului, ceva mai sus de colții stâncoşi. Apoi, 
întorcând bărcile pe jumătate, vâsliră cu toată puterea de 
care erau în stare spre malul vestic. Se opriră sub tufărişul 
care atârna deasupra apei, ca să-şi tragă sufletul. 

Legolas puse vâsla lui în barcă şi îşi lua arcul pe care-l 
primise în Lorien. Sări pe mal şi urcă ceva mai mult. 
Punând o săgeată şi încordând arcul, se răsuci şi scrută 
întunericul, până pe malul celălalt al Râului. De dincolo se 
auzeau ţipete ascuţite, dar de văzut nu se vedea nimic. 

Frodo se uita în sus la elful înalt, aşa cum stătea el acolo, 
sfredelind întunericul în căutarea unei ţinte. Capul lui era 
ca o pată neagră încoronată cu stele albe şi limpezi, ce 
scăpărau în vâltorile negre ale cerului din spatele lui. 
Numai că dinspre miazăzi se ridicau şi se apropiau norii cei 
mari, trimiţându-şi solii întunecoşi pe cerul înstelat. O 
spaimă teribilă îi cuprinse dintr-o dată pe însoțitorii 
Inelului. 

— Elbereth Gilthoniel! suspină Legolas, ridicându-şi 
privirile. 

În aceeaşi clipă, o formă întunecată, ca un nor şi totuşi 
fără să fie nor, căci se mişca mult prea repede, se desprinse 
din negureala de la miazăzi şi se apropie de însoțitorii 


Inelului, ascunzând vederii lor orice urmă de lumină. 
Curând avea să apară o creatură înaripată uriaşă, mai 
neagră decât tăciunii noaptea. Glasuri fioroase se înălţară 
de pe malul celălalt spre a o întâmpina. Frodo se simţi 
dintr-o dată ca străbătut de un fior rece, care i se încleşta în 
jurul inimii; era un frig de moarte, precum amintirea unei 
răni vechi, rămasă în umăr. Se ghemui pe fundul bărcii, ca 
pentru a se ascunde. 

Deodată, marele arc din Lorien zbârnâi. Cu un şuier 
ascuţit, săgeata porni din coarda elfică. Frodo se uită în sus. 
Aproape deasupra lui forma înaripata se trase în lături. 
Izbucni un țipăt frânt, croncănit, ce se rostogoli din înaltul 
văzduhului, pierind în întunericul țărmului răsăritean. Cerul 
era din nou limpede. De departe se auzea vacarmul stârnit 
de multe voci care blestemau şi se văicareau în întuneric, 
apoi se lăsă tăcerea. În acea noapte nici suliță, nici strigăt 
nu se mai abătu asupra lor dinspre soare-răsare. 

După o vreme, Aragorn conduse bărcile înapoi pe râu în 
sus. Îşi desluşeau drumul ţinându-se pe lângă mal, până 
găsiră un golfuleţ puţin adânc. Câţiva copăcei creşteau 
chiar pe mal, iar în spatele lor se înălța un perete abrupt şi 
stâncos. Aici hotărâră să se oprească şi să aştepte zorii: era 
zadarnică orice încercare de a-şi continua călătoria pe timp 
de noapte. Nu făcură tabără şi nu aprinseră foc, ci 
rămaseră ghemuiţi în bărcile legate la mal una lângă alta. 

— Lăudate fie arcul lui Galadriel şi mâna şi ochiul lui 
Legolas, spuse Gimli, în timp ce mesteca o turta de lembas. 
A fost o lovitură straşnică în întuneric, prietene. 

— Dar cine-mi poate spune ce-am nimerit? întrebă 
Legolas. 

— Eu unul nu pot, recunoscu Gimli. Mă bucur însă că 
umbra nu s-a apropiat mai mult. Nu-mi plăcea defel. Prea 
mult îmi amintea de umbra din Moria - umbra Balrogului, 
adăugă el în şoaptă. 

— N-a fost un Balrog, spuse Frodo, încă înfiorat de frigul 
acela ce pogorâse peste el. A fost ceva mult mai rece. Cred 


că a fost. 

Dar se opri şi nu mai scoase un cuvânt. 

— Ce crezi? întrebă Boromir fără astâmpăr, aplecându-se 
peste barca lui şi încercând parcă să zărească chipul lui 
Frodo. 

— Cred. Nu, n-o să spun, hotări Frodo. Orice ar fi fost, 
căderea i-a înspăimântat pe duşmanii noştri. 

— Aşa se pare, spuse Aragorn. Dar unde se află aceştia, 
cât sunt de mulţi şi care le va fi următoarea mişcare nu 
avem de unde şti. În noaptea asta trebuie să stăm toţi fără 
somn. Întunericul ne ascunde acum. Dar cine poate spune 
ce ne va dezvălui lumina zilei? Să aveţi armele la îndemână. 

Sam bătea darabana în teaca săbiei, ca şi cum ar fi adunat 
ceva pe degete şi privea cerul. 

— Ce ciudat, murmură el. Luna este aceeaşi în Comitat şi 
în Ţara Pustietăţii, sau aşa ar trebui să fie. Numai că ori s-a 
abătut de la mersul ei firesc, ori am pierdut eu socoteala. 
Dacă vă amintiţi, domnu' Frodo, Luna era în primul pătrar 
când stăteam noi pe fletul ăla, cocoţaţi în copac: o 
săptămână până să se împlinească, aşa am socotit atunci. 
Noaptea trecută s-a făcut săptămâna de când ne aflăm la 
drum, când numai ce apare încă o Lună Nouă, subţire ca 
bucăţelele de unghii tăiate, de-ai zice că nici n-am stat în 
ţara elfilor. Da' eu îmi amintesc de trei nopţi negreşit 
petrecute acolo şi par să-mi vină în minte alte câteva, deşi 
pot să jur că n-am stat o lună întreagă. Îţi vine să crezi că 
timpul n-are nici o măsură acolo! 

— Şi poate că aşa şi este, spuse Frodo. Poate că în ţara aia 
ne-am aflat într-un timp care, altundeva, de mult s-a trecut. 
Mă bate gândul că abia când Pârâul Argintului ne-a adus 
înapoi în apele Anduinului ne-am întors în timpul ce se 
scurge în lumea muritorilor până la Marea cea Mare. Şi nu- 
mi amintesc să fi văzut nici o lună, veche sau nouă, în Caras 
Galadon: doar stele în timpul nopţii şi soare în timpul zilei. 

Legolas se foi în barca lui. 


— Nu, zise el, timpul nu zăboveşte niciodată, numai că 
schimbarea şi creşterea nu sunt aidoma pentru toate 
lucrurile şi în toate locurile. Pentru elfi, lumea se mişcă, şi 
se mişcă deopotrivă de repede şi de încet. Repede, pentru 
că ei înşişi se schimbă foarte puţin şi tot restul zboară pe 
lângă ei; şi asta e o suferinţă pentru ei. Încet, pentru că nu 
ţin răbojul anilor ce se scurg, dar nu se scurg pentru ei 
înşişi. Anotimpurile ce trec sunt doar valuri repetate la 
infinit în lungul, foarte lungul şuvoi. Numai că toate 
lucrurile de sub soare trebuie să ajungă, până la urmă, la 
un capăt. 

— Dar scurgerea asta e atât de înceată în Lorien, spuse 
Frodo. Puterea Doamnei se întinde peste toate cele. Chiar 
dacă par scurte, orele sunt bogate în Caras Galadon, unde 
Galadriel poartă Inelul elfic. 

— Aşa ceva n-ar fi trebuit rostit dincolo de hotarele ţării 
Lorien, nici chiar mie, îl mustră Aragorn. Să nu mai vorbim 
despre asemenea lucruri. Dar cu adevărat aşa este, Sam: în 
ţara aceea ţi-ai pierdut răbojul. Acolo timpul a zburat mai 
repede pentru noi decât pentru elfi. Luna cea veche a 
trecut şi o lună nouă s-a ceruit şi s-a ivit secera în lumea de 
afară cât am stat acolo înăuntru. Şi ieri o lună nouă s-a ivit 
încă o dată. Iarna e aproape de capăt. Timpul se prelinge 
spre o primăvară cu prea puţine speranţe. 

Noaptea trecu în linişte. Fără alte voci sau strigăte de pe 
malul opus. Chinuiţi în bărcile lor, călătorii simțeau 
schimbarea vremii. Văzduhul se încălzi şi căpătă o oarecare 
nemişcare sub norii grei de umezeală ce urcaseră dinspre 
sud şi dinspre mările îndepărtate. Vaietul Râului peste 
stăncile viiturilor părea să devină tot mai puternic şi mai 
apropiat. Ramurile copacilor de deasupra erau grele de 
stropi. 

O dată cu venirea zorilor, lumea din jur arăta ploioasă şi 
tristă, încet, zorii se preschimbară într-o lumină stinsă, 
difuză şi fără umbră. Peste Râu plutea negura şi o ceaţă 
albă învăluia ţărmul: malul îndepărtat nu se zărea. 


— Nu pot suferi ceața, mormăi Sam, da' asta-mi pare 
aducătoare de noroc. Poate că acum o să reuşim s-o 
ştergem fără să ne vadă nenorociţii ăia blestemaţi. 

— Poate, nu se arătă încrezător Aragorn. Însă ne va fi greu 
să găsim drumul până nu se ridică puţin ceața. lar drumul 
trebuie să-l găsim dacă vrem să trecem de Sarn Gebir şi să 
ajungem în Emyn Muil. 

— Nu văd de ce ar trebui să trecem de Vâltori sau să 
urmăm Râul mai departe, spuse Boromir. Dacă Emyn Muil 
se află în faţa noastră, atunci lăsăm copăile astea pe undeva 
şi o apucăm pe jos, spre sud-vest, până ajungem la 
Scăldătoarea Enţilor şi de acolo trecem în ţara mea. 

— Aşa am face dacă ne-am îndrepta spre Minas Tirith, 
răspunse Aragorn, numai că încă nu ne-am înţeles asupra 
acestui lucru. Unde mai pui că drumul ar putea fi mai 
primejdios decât pare. Valea Scăldătorii Enţilor este netedă 
ca-n palmă, plină de smârcuri, şi-ntr-un asemenea loc ceața 
e primejdie de moarte pentru cei ce merg pe jos şi încărcaţi 
de bagaje. Nu vreau să părăsim bărcile până când nu va fi 
cu adevărat nevoie. Râul e măcar o cale de la care n-ai cum 
să te rătăceşti. 

Boromir însă nu se lăsă cu una, cu două: 

— Uiţi că malul răsăritean e în mâna Duşmanului. Şi chiar 
dacă treceţi de Porţile Argonath şi ajungeţi nevătămaţi la 
Stânca lascăi, ce veţi face mai departe? Săriţi peste 
Cascadă drept în smârcuri? 

— Nu, răspunse Aragorn. Ci ne vom duce bărcuţele în 
cârcă, pe drumul cel vechi, până la poalele cascadei Rauros, 
şi de acolo o pornim din nou pe apă. Oare nu ştii, Boromir, 
sau uiţi înadins de Scara de la Miazănoapte, şi de jilţul cel 
înalt de pe Amon Hen, amândouă făurite pe vremea celor 
mari? Eu unul am de gând să mă opresc încă o dată în acel 
loc înalt, înainte să mă hotărăsc încotro s-o apuc. Cine ştie 
dacă nu vom zări acolo vreun semn. 

Boromir se împotrivi multă vreme acestei hotărâri; dar, 
când deveni limpede pentru toată lumea că Frodo avea să-l 


urmeze pe Aragorn, oriunde s-ar fi dus, se dădu bătut. 

— Nu e felul oamenilor din Minath Tirith să-şi părăsească 
prietenii le greu, spuse Boromir, iar voi veţi avea nevoie de 
puterea mea, dacă vreţi să ajungeţi la Stânca Iascăi. Până la 
insula aceea înaltă mă voi duce, dar nicicum mai departe. 
De acolo o voi apuca spre casa mea, singur, dacă ajutorul pe 
care l-am dat n-a reuşit să-mi câştige nici un tovarăş de 
drum. 

Ziua se împlinea, iar ceața se mai risipise. Hotărâseră ca 
Aragorn şi Legolas să pornească de îndată pe țărm la vale, 
ceilalţi rămânând la bărci. Aragorn nădăjduia să găsească o 
cale de a duce în acelaşi timp şi bărcile şi bagajele până la 
apele mai puţin frământate de dincolo de Vâltori. 

— Nu s-or fi cufundând ele bărcile elfilor, spuse el, dar 
asta nu înseamnă că vom trece de Sarn Gebir vii şi 
nevătămaţi. N-am auzit de nimeni care să fi izbândit. 
Oamenii din Gondor n-au tăiat pe aici nici un drum, căci nici 
în zilele lor măreţe regatul nu ajungea la apele râului 
Anduin dincolo de măgurile Emyn Muil; însă tot trebuie să 
fie o cale de trecere undeva pe ţărmul apusean, numai s-o 
găsesc. Nu se poate să fi dispărut; bărcile uşoare 
călătoreau dinspre Ţara Pustietăţii la vale spre Ogiliath, şi 
au tot făcut-o până acum câţiva ani, înainte ca orcii din 
Mordor să împânzească locul. 

— De când mişună orcii pe malul răsăritean, rareori mi-a 
fost dat să văd vreo barcă venind de la Miazănoapte, spuse 
Boromir. Dacă vă continuaţi drumul, primejdia va creşte la 
fiecare pas, chiar de veţi găsi o cale de trecere. 

— 'Toate drumurile spre miazăzi sunt presărate cu 
primejdii, răspunse Aragorn. Aşteptaţi-ne o zi. Dacă nu ne 
întoarcem la capătul zilei, veţi şti că într-adevăr ni s-a 
întâmplat ceva rău. Atunci vă veţi alege alt conducător şi-l 
veţi urma cum veţi putea mai bine. 

Cu inima grea, Frodo îi urmări pe Aragorn şi Legolas 
urcând malul râpos şi pierind în ceaţă; dar temerile sale se 
dovediră fără temei. Căci abia trecuseră două sau trei ore, 


abia dacă se făcuse amiază, când siluetele ca nişte umbre 
ale celor doi porniţi în cercetare se iviră dintre neguri. 

— 'Toate-s bune, anunţă Aragorn, coborând malul. O 
potecă duce la un loc de acostare ce încă poate fi folosit. Nu 
e mult de mers. Vâltorile încep cam la o jumătate de milă 
mai jos de noi şi nu se întind mai mult de o milă. Şi apoi mai 
e puţin şi apele devin iarăşi liniştite şi limpezi, chiar de curg 
repede. Cea mai grea treabă care ne aşteaptă e să ducem 
bărcile şi bagajele până la calea de trecere. De găsit am 
găsit-o, doar că e cam departe de apă şi trece chiar pe la 
poala unui perete de stâncă, cam la trei sute de metri de la 
țărm. N-am găsit locul de acostare de la miazănoapte. Dacă 
mai există, înseamnă că am trecut pe lângă el ieri noapte. 
Chiar şi dacă-l căutăm acum pe râu în sus, s-ar putea să nu- 
| vedem din pricina ceţii. Mă tem că va trebui să părăsim 
Râul şi să pornim din acest loc spre calea de trecere, aşa 
cum vom putea. 

— N-ar fi uşor nici dacă am fi cu toţii oameni, zise Boromir. 

— Deh, oricum am fi, trebuie să încercăm, spuse Aragorn. 

— Şi aşa o să şi facem, întări Gimli. Picioarele oamenilor se 
împotmolesc la drum greu, jupâne Boromir, dar gnomul nu 
pregetă, fie ea povara şi de douăzeci de ori mai grea decât 
trupul. 

Treaba se dovedi cu adevărat peste poate de grea, dar 
până la urmă o scoaseră la capăt. Descărcaseră bagajele şi 
le stivuiseră pe o palmă de pământ neted din partea de sus 
a malului. Apoi trăseseră bărcile din apă şi le urcaseră şi pe 
ele până sus. Erau mult mai uşoare decât îşi închipuiseră. 
Din ce soi anume de copac dintre cei care creşteau în ţara 
elfilor fuseseră făcute nici măcar Legolas n-avea habar; o 
esenţă tare şi ciudat de uşoară totodată. Merry şi Pippin şi- 
au putut urca singuri barca. Cu toate acestea, a fost nevoie 
de forţele celor doi oameni pentru a le ridica şi târi peste 
bucata de pământ pe care trebuiau acum să o traverseze cu 
toţii. Căci urca în pantă, un grohotiş de bolovani mari, 
calcaroşi, cu multe hârtoape ascunse şi înconjurate de 


buruieni şi tufăriş; desişuri de muri şi adâncimi râpoase; ici 
şi colo, mocirle în care apele picurau dinspre terasele aflate 
la oarece depărtare de rău. 

Boromir şi Aragorn duseră bărcile una câte una, iar ceilalţi 
se spetiră şi se târâră după ei cu bagajele. Într-un târziu, 
totul fu mutat şi îngrămădit pe calea aceea de traversare. 
Apoi, fără alte piedici decât niscaiva tufe de mărăcini 
răşchirate şi pietre rostogolite până-n drum, înaintară cu 
toţii împreună. Perdelele de ceaţă stăteau încă agăţate de 
pereţii de stâncă, iar la stânga lor pâcla ascundea suprafaţa 
Râului: îl auzeau vâjâind şi bolborosind înspumat peste 
pragurile ascuţite şi colții stâncoşi ai bulboanelor Sarn 
Gebir, dar de văzut nu-l vedeau. De două ori făcură acest 
drum, înainte ca totul să fie adus în siguranţa la locul de 
acostare dinspre miazăzi. 

În acel punct, calea de traversare cotea încă o dată spre 
albia râului, coborând în pantă uşoară spre malul îngust al 
unui mic ochi de apă. Părea să fi fost scobit în albie, nu de 
mâna cuiva, ci de apa care cobora în vârtejuri din Sarn 
Gebir şi se lovea de un mic zăgaz de piatră ce înainta puţin 
spre mijlocul albiei. Dincolo de acest punct, ţărmul se înălța 
abrupt într-un stei cenuşiu şi nu mai exista nici o potecă de- 
a lungul malului. 

După-amiaza cea scurtă trecuse de-acum, un amurg 
înnourat şi ceţos cobora peste ei. Stăteau pe mal, ascultând 
vuietul şi foşnetul Bulboanelor ascunse în ceaţă; erau cu 
toţii obosiţi şi somnoroşi, inimile le erau la fel de întunecate 
ca şi ziua care se sfârşea. 

— Vasăzică, am ajuns, şi aici trebuie să ne petrecem încă o 
noapte, spuse Boromir. Avem nevoie de somn, şi chiar dacă 
Aragorn şi-a făcut socoteala să treacă prin Porţile Argonath 
în noaptea asta, suntem prea frânţi de oboseală cu toţii - în 
afară de voinicul nostru gnom, de bună seamă. 

Gimli nu răspunse, ci doar dădu din cap. 

— Să ne odihnim acum cât putem de mult, îi sfătui 
Aragorn. De mâine călătorim din nou ziua. Dacă vremea nu 


ne joacă iarăşi un renghi, ca să se schimbe după cum 
pofteşte, poate că avem noroc să ne strecurăm nevăzuţi de 
ochii pânditori de pe malul răsăritean. Dar în noaptea asta 
trebuie să facem de strajă cu rândul: trei ore de somn şi 
una de strajă. 

Nu se întâmplă nimic în noaptea aceea, în afară de o 
ploicică scurtă, puţin înainte de ivirea zorilor. De cum se 
lumină bine de ziuă, porniră. Ceaţa se subţia. Se ţineau cât 
mai aproape de malul vestic; desluşeau contururile palide 
ale steiurilor de stâncă ridicându-se tot mai înalte, pereţi 
întunecaţi cu poalele înfipte în torentele repezi. Către 
mijlocul dimineţii, norii coborâră mult şi începu să plouă cu 
găleata. Călătorii acoperiră bărcile cu învelitoarele de piele, 
pentru ca să nu se umple de apă, şi îşi continuară drumul; 
nu puteau vedea aproape nimic înaintea sau în jurul lor prin 
perdelele dese de apă. 

Ploaia însă nu dură mult. Treptat, cerul de deasupra se 
lumină şi dintr-o dată norii se sparseră iar marginile lor 
zdrenţuite se târâră spre nord, în susul Râului. Pâcla şi 
ceața se risipiseră. În faţa călătorilor se deschidea un 
defileu larg, cu pereţii cenuşii, stâncoşi, de care stăteau 
agăţaţi, pe praguri pietroase şi în fisuri înguste, câţiva 
copăcei răsuciţi. Valea se îngustă şi Râul curgea mai 
repede. Erau duşi de el fără speranţă să se poată opri sau 
întoarce, orice ar fi întâlnit în faţă. Deasupra lor se întindea 
o fâşie de cer albastru-spălăcit, iar în jur Râul cufundat în 
umbrele întunecate; în faţă, negre, acoperind soarele, 
înălțimile Emyn Muil, printre care nu se zărea nici o 
trecere. 

Frodo, care privea în faţă, văzu în depărtare două stânci 
mari: ca două turnuri sau doi pilaştri de piatră. Înalte, 
drepte, amenințătoare, de o parte şi de alta a Râului. Între 
ele se zărea o strungă îngustă, spre care Râul îndrepta 
bărcile. 

— Priviţi la Argonath, Pilaştrii Regilor! strigă Aragorn. 
Curând vom trece printre ei. Ţineţi bărcile în linie dreaptă 


şi cât mai departe una de cealaltă! Ţineţi-vă pe mijlocul 
râului! 

Pe măsură ce se apropia de ei, Frodo avea impresia că 
pilaştrii aceia de stâncă se ridicau în calea lor ca nişte 
adevărate turnuri. Păreau gigantice, apariţii urieşeşti, 
cenuşii-tăcute, dar amenințătoare. Apoi văzu că forma lor 
era cioplită anume: măiestria şi forţa celor din vechime le 
modelaseră, şi cu toate ploile şi dogoarea soarelui din atâţia 
ani fără şir, îşi păstraseră liniile viguroase ce le fuseseră 
date de la început. Pe două piedestaluri uriaşe, zidite în 
albia adâncă, se aflau doi regi de piatră, la fel de mari: cu 
ochi înceţoşaţi şi sprâncene pline de crăpături, ei priveau 
încruntaţi spre miazănoapte. Mâna stângă a fiecăruia era 
ridicată cu palma întoarsă spre râu, în semn de prevenire: 
în mâna dreaptă a fiecăruia se afla o secure, iar pe capul 
fiecăruia era aşezat un coif şi o coroană măcinate de vreme. 
Încă dădeau impresia de putere şi măreție din vechime, 
gardieni tăcuţi ai unui regat de mult pierit. Frodo se simţi 
cuprins de smerenie şi teamă şi se chirci pe fundul bărcii, 
închizând ochii şi nemaiîndrăznind să se uite în sus când 
barca se apropie de ei. Chiar şi Boromir îşi ţinu capul 
plecat, iar bărcile trecură săltate şi învârtite de valuri ca 
nişte frunze plăpânde şi uşoare, pe sub umbra dăinuitoare 
a santinelelor din Numenor. Şi astfel intrară în abisul 
întunecat al Porţilor. 

Drepte se ridicau stâncile înspăimântătoare, spre înălţimi 
nebănuite, de o parte şi de alta. Undeva departe se zărea 
cerul. Apele negre mugeau şi urlau, iar pe deasupra lor ţipa 
vântul. Stând îngenuncheat, Frodo îl auzi în faţa lui pe Sam 
murmurând şi gemând 

— Ce loc! Ce loc îngrozitor! Numai să ies din barca asta şi 
jur să nu-mi mai ud în veci degetele nici măcar într-o 
băltoacă, darămite într-un râu! 

— N-aveţi teamă! se auzi o voce ciudată în spatele lor. 

Frodo se răsuci şi îl văzu pe Pas Mare; şi totuşi, parcă nu 
era el, căci Pribeagul bătut de vânturi şi de ploi nu mai era 


acolo. L.a pupa stătea Aragorn, fiul al lui Arathorn, mândru, 
falnic, vâslind şi cârmind cu pricepere; gluga îi era dată pe 
spate, părul lui negru flutura în vânt, ochii îi scăpărau 
luminoşi: un rege ce se întorcea acasă din surghiun. 

— N-aveţi teamă! spuse el. De mult îmi doream să-mi 
încânt privirile cu formele lui Isildur şi Anarion, strămoşii 
mei din străvechime. Sub umbra lor, Elessar, cel ce are 
Piatra Elfilor şi este fiu al lui Arathorn, din Casa lui Valandil, 
fiul al lui Isildur, moştenitor al lui Elendil, nu are de ce se 
teme. 

Apoi lumina din ochi i se stinse, iar el murmură doar 
pentru sine: 

— Ce n-aş da să fie Gandalf aici. Cât tânjeşte inima mea 
după Minas Anor şi după zidurile oraşului meu. Dar încotro 
s-o apuc acum? 

Defileul era larg şi umbros, străbătut de rafalele vântului, 
de vuietul apei, de ecoul ce se izbea de pietre. O cotea 
întrucâtva spre apus, încât, la început, totul păru negru 
înaintea lor; dar curând Frodo zări în faţă despicătura de 
lumină, înaltă şi tot mai largă. Se apropia cu repeziciune şi 
curând bărcile ţâşniră prin ea în plină zi. 

Soarele, trecut de mult de crucea amiezii, lucea pe un cer 
vântos. Apele îngrădite până atunci se revărsau într-un lac 
lung, oval, Nen Hithoel pe nume, împrejmuit de dealuri 
râpoase şi cenuşii, cu povârnişurile împădurite, dar cu 
creste golaşe, lucind în lumina soarelui. La capătul cel mai 
sudic se înălţau trei piscuri. Cel din mijloc stătea oarecum 
mai în faţă decât celelalte, despărţit de ele, o insulă între 
ape, înconjurată de braţele scânteind palid ale Râului. 
Vântul aducea cu sine un zgomot tumultuos, îndepărtat şi 
totuşi adânc, la fel ca rostogolirea unui tunet în zare. 

— Priviţi la 'Toi Brandir! strigă Aragorn, arătând spre 
piscul cel înalt dinspre sud. La stânga se află Amon Lhaw, la 
dreapta Amon Hen. Munţii Auzului şi ai Văzului. În zilele 
regilor cei mari, pe ele se găseau jilţuri înalte de unde se 
făcea de strajă. Dar se spune că picior de fiară sau de om n- 


a atins vreodată muntele Toi Brandir. Înainte de-a se pogori 
întunericul nopţii, vom ajunge la ei. Aud chemarea vocilor 
fără număr ale cascadei Rauros. 

Că să se odihnească, se lăsară duşi spre miazăzi de 
curentul ce-şi continua curgerea prin mijlocul lacului. 
Mâncară în pripă, iar apoi trecură iar la vâsle, grăbindu-şi 
înaintarea. Clinele dealurilor vestice intrară în umbră; 
soarele deveni rotund şi roşu. Ici şi colo răsărea câte o stea 
înceţoşată. Cele trei piscuri se desenau tot mai nedesluşit în 
faţa lor, pierzându-şi contururile în lumina amurgului. 
Rauros răsuna de vuiet mare. Noaptea prinsese să se lase 
peste ape atunci când călătorii ajunseră în sfârşit sub 
umbra munţilor. 

A zecea zi a călătoriei lor se încheiase. [ara Pustietăţii 
rămăsese în urmă. De-acum nu puteau merge mai departe 
fără să aleagă între drumul spre răsărit şi drumul spre 
apus. Ultima parte a Căutării le stătea înainte. 

Chapter 24 Frăția se destramă. 

Aragorn îi duse pe braţul drept al Râului. Pe malul 
apusean, la umbra lui Toi Brandir, o pajişte verde cobora 
până la apa de la poalele lui Amon Hen. Dincolo de ea se 
găseau primele cline blânde ale muntelui, pe care creşteau 
copaci; şi mai mulţi copaci creşteau spre vest, de-a lungul 
malurilor şerpuite ale lacului. Un izvor cobora de sus şi 
hrănea iarba. 

— Aici ne vom odihni la noapte, spuse Aragorn. Aceasta e 
pajiştea Parth Galen: un loc minunat în zilele de vară de 
demult. Poate că avem noroc ca nici un rău să nu-şi fi făcut 
încă sălaşul aici. 

Traseră bărcile pe malul înierbat şi lângă ele îşi aşezară 
tabăra. Hotărâră să facă de strajă, chiar dacă nu zăreau 
urma şi nu auzeau sunet de vrăjmaş. Dacă Gollum îi 
urmărise cumva până aici, reuşise să rămână nevăzut şi 
neauzit. Şi totuşi, pe măsură ce orele nopţii treceau, 
Aragorn devenea tot mai neliniştit în somn, răsucindu-se de 
pe-o parte pe alta şi trezindu-se adeseori. Imediat după 


miezul nopţii se sculă de-a binelea şi se apropie de Frodo, 
căruia îi venise rândul să facă de strajă. 

— De ce te-ai trezit? întrebă Frodo. Doar nu-i rândul tău. 

— Nu ştiu, dar o umbră şi o ameninţare au început să-mi 
cotropească visul. Ar fi bine să scoţi spada din teacă. 

— De ce? nu pricepu Frodo. Sunt duşmani prin preajmă? 

— Să vedem cum arată Sting, răspunse Aragorn. 

Atunci Frodo trase spada elfică din teacă. Spre disperarea 
lui, tăişurile luceau stins în noapte. 

— Orci! spuse el. Nu foarte aproape, şi totuşi destul de 
aproape, aşa se pare. 

— M-am temut de asta, murmură Aragorn. Dar poate că 
nu sunt de partea asta a Râului. Lumina lui Sting e palidă, şi 
s-ar putea să nu fie semn de altceva decât de iscoade din 
Mordor ce mişună pe povârnişurile lui Amon Lhaw. N-am 
auzit nicicând de orci pe Amon Hen. Dar cine mai ştie câte 
se pot întâmpla în zilele astea nefaste, acum când Minas 
Tirith nu mai străjuieşte valea Anduinului. Mâine va trebui 
să mergem cu băgare de seamă. 

Ziua se născu sub semnul focului. Spre răsărit, la orizont, 
se zăreau dungi negre de nori precum fumul unor mari 
incendii. Soarele ce se ivea îi lumina de dedesubt cu flăcări 
de un roşu mohorât; dar curând urcă deasupra lor, pe un 
cer senin. Creştetul lui Toi Brandir era pudrat cu aur. Frodo 
se uită spre est, la insula cea înaltă. Laturile ei ţâşneau 
prăpăstioase direct din apă. Sus de tot, deasupra steiurilor, 
se zăreau pante abrupte pe care creşteau copaci, unul 
deasupra celuilalt; şi mai sus de aceştia, pereţi cenuşii de 
piatră, cu neputinţă de urcat, încoronați cu un tanc uriaş de 
stâncă. Multe păsări se roteau în jurul lui, dar alt semn de 
fiinţă vie nu se zărea. 

După ce isprăviră de mâncat, Aragorn îi chemă pe toţi în 
jurul său. 

— A sosit în sfârşit ziua, spuse el, ziua alegerii, pe care 
atât am amânat-o până acum. Ce se va alege de noi, 
însoțitorii Inelului, după ce-am călătorit atât de departe în 


frăţietate? S-o apucăm spre apus, împreună cu Boromir şi 
să intrăm în războaiele din Gondor? Sau s-o luăm spre 
răsărit, unde ne aşteaptă Teama şi Umbra? Sau rupem 
frăţia şi o apucăm fiecare încotro doreşte? Orice am face, 
trebuie s-o facem cât mai repede. Multă vreme nu putem 
zăbovi aici. Duşmanul se află pe ţărmul de răsărit, ştim 
asta; dar tare mi-e teamă că orcii au ajuns de-acum pe 
malul ăstalalt. 

Urmă o tăcere lungă, în care nimeni nu vorbi şi nu făcu 
vreo mişcare. 

— Ei, Frodo, spuse Aragorn într-un târziu. Mă tem că 
greul cade pe umerii tăi. Tu eşti Purtătorul desemnat de 
Sfat. Drumul tău tu singur ţi-l poţi alege. În această privinţă 
nu-ţi pot da nici un sfat. Nu sunt Gandalf, şi cu toate că am 
încercat să-i ţin locul, nu ştiu ce gând avea sau ce speranţă 
nutrea pentru acest ceas anume, nici măcar dacă avea sau 
nutrea aşa ceva. Însă îmi vine să cred că, dacă ar fi acum 
aici, alegerea tot a ta ar fi, Frodo. Asta ţi-e soarta. 

Frodo nu răspunse imediat. După un timp, spuse încet: 

— Ştiu că trebuie să ne grăbim, dar nu pot alege. Povara 
este grea. Daţi-mi încă o oră şi apoi voi vorbi. Vreau să fiu 
singur. 

Aragorn îl privi cu milă şi duioşie. 

— Prea bine, Frodo, fiu al lui Drogo. Îţi dăm o oră şi te 
lăsăm singur. Noi vom rămâne aici o vreme. Dar nu te 
depărta prea mult şi nu te duce unde nu te putem auzi. 

Frodo rămase câteva clipe cu capul în piept. Sam, care-şi 
privise stăpânul cu mare îngrijorare, clătină din cap şi 
mormâi: 

— Limpede ca lumina zilei, da' tot degeaba ar spune Sam 
Gamgee acum ce-are de spus. 

Frodo se ridică şi se depărtă; iar Sam văzu că, în vreme ce 
toţi ceilalţi se stăpâniră de-a se uita la Frodo, ochii lui 
Boromir îl urmăriră cu intensitate, până când acesta pieri 
printre copacii de la poalele lui Amon Hen. 


Hoinărind fără vreo ţintă anume, Frodo se pomeni că 
picioarele îl duceau spre pantele muntelui. Ajunse la o 
cărăruie - rămăşiţele, tot mai mâncate de vreme, ale unui 
vechi drum. În locurile mai abrupte fuseseră cioplite trepte, 
dar şi acestea erau crăpate şi tocite, sparte de rădăcinile 
copacilor. O vreme urcă, nepăsându-i încotro se îndrepta, 
până când ajunse la un loc înierbat. Peste tot în jur creşteau 
scoruşi de munte, iar în mijloc se găsea o piatră mare şi 
netedă. Mica pajişte de munte era deschisă spre răsărit, 
drept care acum era inundată de soarele dimineţii. Frodo 
se opri şi se uită la Râul aflat mult sub el. Se uita la Toi 
Brandir şi la păsările care se roteau în marele hău de 
văzduh dintre el şi insula necălcată vreodată. Vocea lui 
Rauros era o zbatere neînchipuit de puternică, amestecată 
cu un bubuit adânc, precum un zvâcnet. 

Se aşeză pe piatră, îşi sprijini bărbia în palme şi-şi aţinti 
privirile spre răsărit, dar fără ca ochii lui să vadă prea 
multe. Prin minte i se perindă tot ceea ce se întâmplase de 
când plecase Bilbo din Comitat şi îşi aminti multe vorbe de- 
ale lui Gandalf, de toate de câte-şi putea aminti şi căzu pe 
gânduri, cugetând la ele. Timpul se scurgea, dar tot nu se 
putea hotări. 

Brusc, tresări: o senzaţie ciudată puse stăpânire pe el, 
cum că în spatele lui s-ar afla ceva şi că nişte ochi 
neprietenoşi erau aţintiţi asupra lui. Sări în picioare şi se 
răsuci; dar, spre surprinderea lui, nu-l văzu decât pe 
Boromir şi faţa lui era zâmbitoare şi blândă. 

— Mă temeam pentru tine, Frodo, spuse el, apropiindu-se. 
Dacă e aşa cum spune Aragorn şi orcii sunt pe-aproape, 
atunci nici unul dintre noi n-ar trebui să umble de unul 
singur, iar tu cel mai puţin: atât de multe depind de tine. Şi 
mie-mi este grea inima. Pot să stau puţin de vorbă cu tine, 
dacă tot te-am găsit? Ar fi o mângâiere pentru mine. Când 
sunt mulţi la un loc, orice vorbă devine o discuţie fără de 
sfârşit. Dar poate că, dacă ne sfătuim în doi, vom ajunge la o 
hotărâre înţeleaptă. 


— Eşti foarte bun, răspunse Frodo. Dar nu cred că mă 
poate ajuta vreo vorbă. Căci ştiu ce ar trebui să fac, însă mi- 
e teama să o fac, Boromir; mi-e teamă. 

Boromir rămase tăcut. Rauros vuia necontenit. Vântul 
murmura printre ramurile copacilor. Frodo tremură 
înfiorat. Deodată, Boromir veni şi se aşeză lângă el. 

— Eşti sigur că nu suferi fără rost? îl întrebă el. Aş vrea să 
te ajut. Ai nevoie de un sfat în alegerea asta grea ata. Nu 
vrei să-l primeşti pe-al meu? 

— Am bănuiala că ştiu dinainte ce sfat mi-ai da, Boromir, 
spuse Frodo. Şi l-aş putea lua ca pe un sfat înţelept, dacă nu 
mi-ar spune inima să fiu cu băgare de seamă. 

— Cu băgare de seamă? întrebă tăios Boromir. 

— Cu băgare de seamă la întârziere. Cu băgare de seamă 
la drumul ce pare mai uşor. Cu băgare de seamă să nu dau 
la o parte greutatea ce mi-a fost pusă pe umeri. Cu băgare 
de seamă. mă rog, dacă tot am început, cu băgare de seamă 
să nu mă încred în forţa şi adevărul oamenilor. 

— Cu toate acestea, tocmai forţa asta te-a aparăt acolo, 
departe, în ţărişoara ta - deşi n-ai de unde să ştii acest 
lucru. 

— Nu pun la îndoială vitejia seminţiei tale. Dar lumea se 
schimbă. Or fi ele puternice zidurile Minas Tirithului, dar 
nu-s destul de puternice. De vor cădea, ce se va întâmpla 
atunci? 

— Vom pieri luptând cu vitejie. Dar avem speranţă că nu 
vor cădea. 

— Uitaţi de speranţă atâta vreme cât există Inelul, spuse 
Frodo. 

— Aha! Inelul! exclamă Boromir cu ochi scânteietori. 
Inelul! Nu-i ciudat că trebuie să suferim atâta spaimă şi 
atâtea îndoieli din pricina unui lucru atât de mic? Un lucru 
atât de mic. Şi nu l-am văzut decât preţ de o clipă în casa lui 
Elrond. N-ai putea să mi-l mai arăţi o dată? 

Frodo îşi ridică privirile. Simţi deodată un frig în inimă. 
Prinse sclipirea ciudată din ochii lui Boromir, chiar dacă 


faţa îi rămăsese la fel de blândă şi de prietenoasă. 

— E mai bine să rămână ascuns, zise el. 

— Cum doreşti, mie nu-mi pasă, spuse Boromir. Dar nu pot 
nici măcar să vorbesc despre el? Căci, din câte îmi pare 
mie, nu te gândeşti decât la puterea lui în mâinile 
Duşmanului: doar la cele rele ce se pot face cu el, nu şi la 
cele bune. Singur spui că lumea se schimbă. Minas Tirith va 
cădea, atâta vreme cât Inelul există. Dar de ce să fie aşa? 
Da, aşa ar fi, dacă Inelul s-ar găsi în mâinile Duşmanului. 
Dar de ce să fie aşa dacă Inelul s-ar găsi în mâinile noastre? 

— N-ai fost la Sfat? îl întrebă Frodo în loc de răspuns. 
Pentru că nu-l putem folosi şi orice s-ar face cu el se 
preschimbă în rău. 

Boromir se ridică şi începu să se plimbe agitat. 

— Deci îţi continui drumul! strigă el. Gandalf, Elrond - toţi 
asta te-au învăţat să spui. Poate că aşa o fi bine pentru ei. 
Poate că altfel toţi elfii, jumătăţile astea de elfi şi vrăjitorii 
ăştia ar avea de suferit. Dar adeseori mă întreb dacă sunt 
cu adevărat înţelepţi, sau doar temători. Numai că fiecare 
după cum îi este felul. Oamenii cinstiţi nu se lasă ademeniţi. 
Noi, cei din Minas Tirith, ne-am dovedit buna-credinţă în 
ani lungi de încercări grele. Nu dorim puterea seniorilor 
vrăjitori, doar forţa să ne apărăm singuri, puterea pentru o 
cauză dreaptă. Şi iată! În acest ceas de mare cumpănă 
pentru noi soarta scoate la lumină Inelul Puterii. E un dar, 
aş spune eu; un dar pentru duşmanii Mordorului. E o 
nebunie să nu-l folosim, să nu folosim puterea Duşmanului 
chiar împotriva lui. Cei netemători, cei neîndurători, numai 
aceştia vor ieşi victorioşi. Ce n-ar putea face un luptător, un 
mare conducător la acest ceas? Ce n-ar putea face 
Aragorn? Sau dacă el refuză, de ce să n-o facă Boromir? 
Inelul mi-ar da puterea să comand. Cum aş mai comanda 
armiile Mordorului, şi toţi oamenii s-ar strânge sub 
stindardul meu. 

Boromir se agita în sus şi-n jos, ridicând şi mai mult glasul. 
Ai fi zis că uitase de Frodo în vorbirea lui fără sfârşit despre 


ziduri şi arme şi chemarea la război a bărbaţilor; făcea 
planuri despre mari alianţe şi victorii răsunătoare ce urmau 
să vină; distrugea Mordorul şi devenea el însuşi un rege 
prea puternic, îngăduitor şi înţelept. Deodată se opri locului 
şi flutură din mâini. 

— Şi ni se spune să-l aruncăm! ţipă el. N-am spus să-l dis- 
trugem. Asta încă ar fi bine, dacă am putea spera în 
puterea raţiunii să facă aşa ceva. Dar nu aşa stau lucrurile. 
Singura cale pe care o avem de ales este ca un piticuţ să 
intre orbeşte în Mordor şi să dea Duşmanului prilej să pună 
din nou mâna pe Inel pentru sine. Nebunie curată. 

Doar vezi şi tu că aşa stau lucrurile, prietene, se răsuci el 
brusc spre Frodo. Spui că ţi-e teamă. Dacă e adevărat ce 
spui, atunci cel cu mai mult curaj decât tine ar trebui să te 
ierte. Dar oare nu bunul tău simţ e cel care se revoltă? 

— Nu. Mi-e frică, spuse Frodo, frică. Dar mă bucur că te- 
am auzit vorbind pe şleau. Mintea mi-e mai limpede acum. 

— Deci vii cu noi în Minas Tirith? strigă Boromir. Ochii îi 
luceau, faţa îi era lacomă. 

— M-ai înţeles greşit. 

— Dar vei veni, măcar o vreme? nu se lăsă Boromir. Oraşul 
meu nu e departe; iar până în Mordor e doar puţin mai mult 
de mers decât de-aici până la noi. Am petrecut multă vreme 
în pustietate, ai nevoie şi tu să afli veşti despre ce pune la 
cale Duşmanul, înainte să faci următoarea mişcare. Vino cu 
mine, Frodo. Ai nevoie de odihnă ca să te aventurezi mai 
departe, dacă altfel nu se poate. 

Îşi puse o mână pe umărul lui Frodo într-un gest foarte 
prietenesc, dar Frodo îi simţi mâna tremurând de o 
tulburare cu greu reţinută. Se dădu la o parte şi-i aruncă o 
privire neliniştită omului înalt, aproape de două ori mai 
înalt decât el şi de mult mai multe ori mai voinic. 

— De ce eşti atât de duşmănos? îl întrebă Boromir. Eu sunt 
un om adevărat, nu-s nici hoţ, nici poteră. Am nevoie de 
Inelul tău: acum ştii acest lucru; dar îţi dau cuvântul meu 


de onoare că nu doresc să-l păstrez. Nu vrei măcar să mă 
laşi să-mi încerc planul? împrumută-mi Inelul. 

— Nu! Nu! strigă Frodo. Sfatul mi l-a dat mie să-l port. 

— Doar din propria noastră neghiobie ne va învinge 
Duşmanul! explodă Boromir. Ah, cum mă poate înfuria! 
Neghiobule! Neghiob îndărătnic! Te duci de bunăvoie spre 
moarte şi ne ruinezi cauza. Dacă există vreun muritor care 
are dreptul să ceară Inelul, aceia sunt oamenii din 
Niimenor şi nu piticuţii. Al tău e doar dintr-o nefericită 
întâmplare. Ar fi putut fi al meu. Ar trebui să fie al meu. Dă- 
mi-l. 

Frodo nu răspunse, ci se depărtă de el, până ce piatra cea 
mare şi netedă ajunse între ei. 

— Haide, haide, prietene, îl luă Boromir cu binişorul. De ce 
să nu scapi de el? De ce să nu te eliberezi de îndoieli şi 
spaimă? Poţi să dai vina pe mine, dacă vrei. Poţi să spui că 
am fost prea puternic şi l-am luat cu forţa. Căci sunt prea 
puternic pentru tine, piticuţule, strigă el şi pe neaşteptate 
sări peste piatră, prăvălindu-se peste Frodo. 

Faţa lui frumoasă şi plăcută era schimonosită hidos; ochii îi 
scăpărară de patimă şi ură. 

Frodo se feri în laturi şi puse iar piatra între ei. Nu putea 
face decât un singur lucru: tremurând tot, scoase lanţul cu 
Inelul de sub tunică şi-şi strecură iute Inelul pe deget, 
tocmai în clipa în care Boromir se aruncase iarăşi asupra 
lui. Omului i se opri respiraţia în piept, se holbă o clipă ca 
trăsnit, iar apoi începu să alerge înnebunit încoace şi-ncolo, 
căutând printre pietre şi copaci. 

— Ah, şarlatan mizerabil! strigă el. Numa' să pun mâna pe 
tine! Acum înţeleg ce unelteşti. Vei duce Inelul la Sauron şi 
ne vei vinde pe toţi. Atât ai aşteptat, să ne poţi părăsi la 
ananghie. 

Blestemat să fii cu toate jumătăţile astea de fiinţe ca tine. 
Moartea şi întunericul să vă mănânce! 

În aceeaşi clipă îşi prinse piciorul sub o piatră şi căzu cât 
era de lung, cu faţa la pământ. Câteva clipe rămase 


nemişcat, de parcă blestemul se întorsese asupra lui; şi în 
clipa următoare începu să plângă. 

Se ridică, îşi trecu mâna peste ochi, îşi şterse lacrimile. 

— Ce-am spus? strigă el. Ce-am făcut? Frodo, Frodo! îl 
chemă el. Întoarce-te! Am fost cuprins de nebunie, dar mi-a 
trecut, întoarce-te! 

Nu primi nici un răspuns. Frodo nici măcar nu-i auzea 
strigătele. Era de-acum departe, fugea mâncând pământul 
şi orbeşte pe potecă în sus, spre vârful muntelui. Era 
cutremurat de groază şi durere, neputând să-şi scoată din 
minte faţa aceea cuprinsă de nebunie şi fioroasă a lui 
Boromir şi ochii lui arzători. 

Curând, ajunse de unul singur în vârful lui Amon Hen şi 
acolo se opri, abia trăgându-şi sufletul. Ca prin ceaţă, zări 
un cerc larg şi neted, pavat cu dale uriaşe şi înconjurat de 
un parapet pe jumătate ruinat; iar în mijloc, cocoţat pe 
patru stâlpi sculptați, un jilţ măreț, până la care ducea un 
şir lung de trepte. Le urcă şi se aşeză pe jilţul străvechi, 
simțindu-se ca un copil pierdut ce se cocoţase pe tronul 
unor regi ai munţilor. 

La început nu zări mare lucru. 1 se părea a se afla într-o 
ţară de ceţuri, în care nu existau decât umbre; se găsea sub 
puterea Inelului. Apoi, ici şi colo, ceața prinse a se sparge şi 
în faţa ochilor lui apărură multe imagini ale închipuirii, mici 
şi desluşite, ca şi cum le-ar fi avut sub privirile lui pe o 
masă, şi cu toate acestea îndepărtate. Sunete nu erau, doar 
imagini luminoase şi pline de viaţă. S-ar fi zis că lumea se 
făcuse mică, mică de tot, şi căzuse în muţenie. Frodo şedea 
pe Jilţul Văzului, în vârful lui Amon Hen, Muntele Ochiului 
Oamenilor din Numenor. Spre Răsărit privi şi văzu 
pământuri necuprinse în hărţi, câmpii fără nume şi păduri 
necunoscute. Spre Miazănoapte privi şi Marele Râu se 
desfăşura ca o panglică sub el, iar Munţii Ceţoşi se zăreau 
mici şi ţepoşi, ca nişte măsele stricate. Spre Apus privi şi 
văzu imaşurile întinse din Rohan; şi Orthanc, Steiul 
Isengard, ca un spin negru. Spre Miazăzi privi şi sub 


picioarele sale Râul cel Mare se cocoşa ca un văl, 
prăbuşindu-se peste Cascada Răuros într-un hău de spumă; 
un curcubeu scăpărător dansa deasupra aburilor. Văzu şi 
Ethir Anduin, măreaţa deltă a Râului, precum şi mii şi mii 
de păsări de mare care se roteau precum un praf alb în 
soare, iar sub ele o mare verde şi argintie, încreţindu-se în 
cute nesfârşite. 

Dar, oriunde se uita, vedea doar semne de război. Munţii 
Ceţoşi erau cuprinşi de-o viermuială precum muşuroaiele 
de furnici; orcii se iveau din nenumărate văgăuni. Sub 
bolțile Codrului întunecat elfi şi oameni se încleştau pe viaţă 
şi pe moarte cu fiare fioroase. Ţinutul Beomingilor era 
cuprins de flăcări; Moria era îngropată sub un nor; fum se 
înălța de la hotarele Ţării Lorien. 

Călăreţi galopau pe iarba din Rohan; lupi se revărsau din 
Isengard. Din limanurile din Harad corăbii de război 
porneau pe mare; şi de la Răsărit oameni se scurgeau 
necontenit: războinici, suliţaşi, arcaşi călare, care pline cu 
conducători de oşti şi cu provizii. Toate puterile Seniorului 
Întunecimii erau în mişcare. Apoi, răsucindu-se din nou 
spre miazăzi, Frodo zări Minas Tirith. Tare depărtată părea 
cetatea şi frumoasă, cu ziduri albe, turnuri multe, mândră şi 
minunată, sus pe muntele ei; crenelurile pale sclipeau din 
pricina oţelului, iar pe foişoare fluturau flamuri multicolore. 
Inima lui Frodo tresări plină de speranţă. Dar, de partea 
cealaltă a cetăţii Minas Tirith era o altă cetate, mai mare şi 
cu mult mai puternică. Într-acolo, spre răsărit, ochii săi se 
simţiră atraşi fără voie. Trecură de podurile în ruină din 
Osgiliath, de porţile într-o rână ale lui Minas Morgul şi de 
Munţii bântuiţi de duhuri, şi se opriră în Gorgoroth, valea 
groazei din ţinutul Mordor. Cu tot soarele din tării, acolo 
domnea întunericul. Flăcări apăreau printre vălătuci de 
fum. Muntele Osândei ardea şi un fum gros se înălța din el. 
Într-un târziu, privirile îi rămaseră aţintite: zid după zid, 
crenel după crenel, negre, neînchipuit de puternice, un 
munte de fier, poarta de oţel, turn de diamant, Frodo văzu 


totul: Barad-dur, Fortăreaţa lui Sauron. Şi orice speranţă îl 
părăsi. 

Dintr-o dată simţi Ochiul. Era un Ochi în Turnul 
Întunericului, care nu dormea. Ştia că Ochiul prinsese de 
veste că îl privea. O voinţă avidă şi aprigă se afla acolo. Se 
repezea la el, o simţea ca pe un deget, căutându-l. Foarte 
curând avea să se pironească asupra lui, o să ştie fără 
tăgadă unde se află. Ilocmai poposea pe Amon Lhaw. Acum 
se uita spre Toi Brandir - Frodo se aruncă pe jos de pe jilţ, 
târându-se, acoperindu-şi capul cu gluga lui cenuşie. 

Se auzi pe sine strigând cu voce tare: Niciodată, niciodată! 
Sau te pomeneşti că strigase: Chiar acum vin, vin la tine? 
N-ar fi putut spune cu siguranţă. Apoi, ca o străfulgerare 
dintr-un alt punct de putere, în minte îi apăru un alt gând: 
Scoate-l! Scoate-l! Nebunule, scoate-l! Scoate Inelul! 

Cele două puteri se încleştau în el. Preţ de o clipă, într-un 
echilibru desăvârşit între vârfurile lor străpungătoare, se 
chirci chinuit. Brusc deveni din nou conştient de sine însuşi. 
Frodo, şi nu Vocea sau Ochiul: liber să aleagă şi neavând 
mai mult de o clipă să facă acest lucru. Scoase Inelul de pe 
deget. Şedea în genunchi, în plin soare, în faţa jilţului înalt. 
O umbră neagră păru să treacă precum un braţ pe 
deasupra lui; trecu şi de Amon Hen, îndepărtându-se 
bâjbâind spre apus, unde pieri. După aceea tot cerul se 
limpezi şi se însenină, iar păsările cântau în fiece copac. 

Frodo se ridică în picioare. Era copleşit de o mare istovire, 
dar voinţa îi era de nezdruncinat şi mai uşoară inima-i. 
Vorbi cu voce tare pentru sine: 

— Acum voi face ceea ce trebuie să fac. Cel puţin asta mi-e 
limpede: răul Inelului s-a strecurat de-acum chiar şi printre 
însoțitorii Lui. Inelul trebuie să-i părăsească înainte de-a 
face şi mai mult rău. Mă voi duce singur. În unii nu pot avea 
încredere, iar cei în care pot avea mi-s prea dragi: săracul 
Sam batrânu', Merry şi Pippin. Pas Mare şi el; inima lui 
tânjeşte după Minas Tirith şi va fi nevoie de el acolo, acum 


că Boromir s-a lăsat cuprins de rău. Mă voi duce singur. 
Chiar acum. 

Cobori iute poteca şi se întoarse pe pajiştea unde-l găsise 
Boromir. Acolo se opri, în ascultare. I se păru că aude 
strigăte şi chemări din pădurea de pe mal. 

— Mă caută, spuse el. Mă-ntreb cât a trecut de când am 
plecat. Câteva ore bune, aşa socotesc. 

Stătu în cumpănă. 

— Ce să fac? murmură el. Acum e momentul să plec, altfel 
nu mai plec deloc. A doua oară n-o să mai am norocul ăsta. 
Ah, cum nu-mi place să-i părăsesc aşa, fără nici o vorbă 
lămuritoare. Dar or să mă înţeleagă. Sam o să mă înţeleagă. 
Şi altceva ce-mi rămâne de făcut? 

Încet, scoase Inelul din sân şi îl puse iar pe deget. Dispăru 
şi cobori muntele, ca o pala de vânt prin frunziş. 

Ceilalţi rămaseră multă vreme pe mal. O vreme tăcuseră, 
foindu-se neliniştiţi de colo-colo; dar acum stăteau aşezaţi 
în cerc, vorbind. Din când în când, făceau efortul să 
pomenească de alte lucruri, despre drumul cel lung şi 
multele aventuri; îl iscodeau pe Aragorn despre Ținutul 
Gondor şi istoria lui străveche şi despre ce mai rămăsese 
din măreţele lui înfăptuiri care încă puteau fi zărite în acest 
ciudat tărâm de hotar, Emyn Muil: regii de piatră şi jilţurile 
de pe Lhaw şi Hen, ca şi despre marea scară alăturată 
cascadei Rauros. Dar de fiecare dată gândurile şi vorbele se 
întorceau la Frodo şi la Inel. Ce va alege Frodo? De ce 
stătea în cumpănă? 

— Se socoteşte care drum e mai anevoios dintre ele, aşa 
cred, spuse Aragorn. Şi are şi de ce s-o facă. Acum e şi mai 
fără de speranţă ca însoțitorii Inelului s-o apuce spre 
răsărit, căci Gollum ne-a luat urma şi teamă mi-e că taina 
călătoriei noastre a fost de-acum dată în vileag. Dar Minas 
Tirith nu e cu nimic mai aproape de Foc şi de nimicirea 
Poverii. 

Putem rămâne acolo o vreme, să ţinem piept cu vitejie 
Duşmanului; doar că Seniorul Denethor cu toţi oamenii lui 


nu pot nădăjdui să facă ceea ce şi Elrond spunea că e 
dincolo de puterile lui: ori păstrează taina Poverii, ori ţine la 
distanţă întreaga forţă a Duşmanului atunci când va veni să 
ia Povara. Care drum l-ar alege oricare dintre noi în locul 
lui Frodo? Nu ştiu. Cu adevărat acum simţim cel mai 
dureros lipsa lui Gandalf. 

— Dureroasă pierdere, aşa e, spuse Legolas. Dar trebuie 
să ne hotărâm fără ajutorul lui. De ce nu putem hotărî ca 
să-l ajutăm pe Frodo? Hai să-l chemăm şi să votăm. Eu aş fi 
pentru Minas Tirith. 

— Şi eu la fel, spuse Gimli. Bineînţeles că am fost trimişi 
doar ca să-l ajutăm pe drum pe Purtătorul Inelului şi să 
mergem până unde vrem; nici unul nu ne aflăm sub vreun 
jurământ sau vreo poruncă ca să găsim Muntele Osândei. 
Greu mi-a fost să mă despart de Lothlorien. Dar iată că am 
venit până aici şi nu spun decât atât: acum, când am ajuns 
în clipa ultimei hotărâri, îmi este limpede că nu-l pot părăsi 
pe Frodo. Aş alege Minas Tirith, dar, dacă alegerea lui este 
alta, îl voi urma. 

— Şi eu voi merge cu el, spuse Legolas. Aş da dovadă de 
lipsă de credinţă ca tocmai acum să-l părăsesc. 

— Cu adevărat ar fi o trădare să-l părăsim cu toţii, zise 
Aragorn. Dar dacă se îndreaptă spre răsărit, nu înseamnă 
că toţi trebuie să mergem cu el: nici nu cred că ar fi bine s-o 
facem. Este o aventură disperată: chiar de suntem opt, trei 
sau unul singur. Dacă m-aţi lăsa pe mine să aleg, aş numi 
trei însoțitori: Sam, care n-ar îndura altminteri, Gimli şi eu 
însumi. Boromir se va întoarce în oraşul lui, acolo unde 
taică-său şi ai lui au nevoie de el; şi împreună cu el să se 
ducă şi ceilalţi, sau măcar Meriadoc şi Peregrin, dacă 
Legolas nu vrea să ne părăsească. 

— N-ai ales defel bine! strigă Merry. Nu-l putem părăsi pe 
Frodo! Pippin şi cu mine am vrut întotdeauna să-l urmăm, 
oriunde s-ar duce, şi aşa vrem şi acum. Dar nu ne-am dat 
seama ce va însemna asta. Totul părea altfel acolo, departe, 
în Comitat sau în Vâlceaua Despicată. Ar fi o nebunie şi-o 


cruzime să-l lăsăm pe Frodo să se ducă în Mordor. De ce 
nu-l putem opri? 

— Trebuie să-l oprim, spuse şi Pippin. Şi din pricina asta îşi 
face şi el griji, sunt sigur. Ştie că n-o să-l lăsăm s-o ia spre 
răsărit. Şi nu vrea, săracu', nici să roage pe vreunul să 
meargă împreună cu el. Ia închipuiţi-vă: să se ducă în 
Mordor de unul singur. Pippin se cutremură. 

— Dar bătrânu' şi caraghiosu' de hobbit ar trebui să ştie 
că nu-i nevoie să ne-o ceară. Ar trebui să ştie că, dacă nu-l 
putem opri, n-o să-l părăsim. 

— Ba să-mi fie cu iertare, se băgă în vorbă Sam. Nu cred 
că-l înţelegeţi defel pe Stăpânu' meu. El nu stă în cumpănă 
pe care drum s-o apuce. Bineînţeles că nu. Ce rost are 
Minas Tirith? Pentru el, voiam să zic, să-mi fie cu iertare, 
stăpâne Boromir, adaugă el şi se răsuci spre Boromir. 

Abia acum descoperiră că Boromir, care la început şezuse 
tăcut chiar la marginea cercului, nu se mai afla cu ei. 

— Ei, asta-i, da' unde s-o fi dus? sări Sam în picioare, 
privind în jur cu îngrijorare. A fost cam ciudat în ultima 
vreme omu' ăsta, după mine. Da' oricum, pe eltot nu-l 
priveşte. E se întoarce acasă. Aşa cum a spus de la bun 
început; şi n-am de ce să-i bag vină. Da' domnu' Frodo ştie 
că mort-copt trebuie să descopere Hăul de la Capătul 
Lumii, dacă poate. Numa' că-i e teamă. Acum că s-a ajuns şi 
la asta, îi e teamă, ca tuturor. Asta-i necazu' lui. Bunînţeles 
că a mai deprins şi el câte ceva, ca să zic aşa - toţi am 
învăţat - de când a plecat de-acasă, altfel ar fi atât de 
înspăimântat, de-ar arunca Inelul în Râu şi ar fugi mâncând 
pământul. Dar încă îi este prea teamă s-o pornească. Şi nici 
pentru noi nu-şi face griji, dacă mergem mai departe cu el 
sau nu. Ştie că asta vrem. Altceva îl sâcâie. Dacă se 
hotărăşte să meargă, va voi să plece singur. Ţineţi minte 
vorbele mele. O să avem bătaie de cap când se va întoarce. 
Dacă n-o s-o şteargă de unul singur, înseamnă că nu se 
numeşte Baggins. 


— Cred că tu, Sam, vorbeşti cu cel mai mult cap dintre noi 
toţi, zise Aragorn. Şi ce să facem dacă va fi aşa cum spui tu? 

— Îl oprim! Nu-l lăsăm să se ducă! strigă Pippin. 

— Oare? făcu Aragorn. El e Purtătorul şi soarta Poverii e 
pe umerii lui. Nu cred că avem căderea să-l împingem într-o 
parte sau în cealaltă. Şi cred că nici n-am reuşi, chiar dacă 
am încerca. Altele sunt puterile ce uneltesc aici, mult mai 
neîndurătoare. 

— Uf, ce n-aş da "s-o şteargă" Frodo, şi să se întoarcă şi să 
isprăvim odată cu toată povestea asta, spuse Pippin. 
Aşteptarea e îngrozitoare. A trecut ora? 

— Da, spuse Aragorn. A trecut de mult. Ca şi dimineaţa. 
Trebuie să-l strigăm. 

În acea clipă reapăru Boromir. Venea dinspre copci şi se 
apropia de ei fără să spună un cuvânt. Chipul îi era 
întunecat şi trist. Se opri, parcă numărându-i pe cei de faţă, 
iar apoi se aşeză la o parte, ţinându-şi ochii plecaţi. 

— Unde-ai fost, Boromir? îl întrebă Aragorn. L-ai văzut pe 
Frodo? Boromir ezită puţin. 

— Da şi nu, răspunse el încet. Da, l-am găsit ceva mai sus, 
pe coastă, şi am vorbit cu el. L-am îmboldit să vină în Minas 
Tirith şi să nu se ducă spre răsărit. M-am supărat şi el a 
plecat de-acolo. A dispărut. N-am mai văzut niciodată aşa 
ceva, numai în poveşti mi-a fost dat să aud. Trebuie că şi-a 
pus Inelul pe deget. Nu l-am mai putut găsi. Mi-am zis că 
poate vine înapoi la voi. 

— Asta-i tot ce ai de spus? îl luă la rost Aragorn, pironindu- 
| cu priviri deloc îngăduitoare. 

— Da. Deocamdată nu spun nimic mai mult. 

— E de rău! strigă Sam, sărind în picioare. Nu ştiu ce-a 
clocit omu' ăsta. De ce să-şi fi pus domnu' Frodo lucrul ăla 
pe deget? N-ar fi trebuit s-o facă; şi dacă a făcut-o, naiba 
ştie ce s-a putut întâmpla! 

— Dar n-o să-l ţină pe deget o veşnicie, zise Merry. Îl va fi 
scos după ce-a scăpat de musafirul nepoftit, aşa cum făcea 
Bilbo. 


— Dar încotro a luat-o? Unde e? ţipă Pippin. E plecat de nu 
ştiu când. 

— Boromir, cât a trecut de când l-ai văzut ultima dată pe 
Frodo? întrebă Aragorn. 

— O jumătate de oră, cam aşa ceva, răspunse acesta. Sau 
poate o oră. De atunci am mai hoinărit de unul singur. Nu 
ştiu. Nu ştiu! 

Îşi cuprinse capul în mâini şi rămase ca răpus de durere. 

— O oră de când a dispărut! izbucni Sam. Acum trebuie să 
pornim să-l căutăm. Haideţi. 

— Staţi puţin! strigă Aragorn. Să ne împărţim câte doi şi 
să aranjăm - hei, staţi! Aşteptaţi! 

Zadarnic. Nu-l luară în seamă. Sam ţâşnise primul. Merry 
şi Pippin după el şi toţi trei se făcură nevăzuţi spre apus, 
printre copacii de pe mal, strigând Frodo! Frodo! cu 
glasurile lor limpezi şi înalte, de hobbiţi. Dintr-o dată, parcă 
tot grupul fusese cuprins de panică sau nebunie. 

— O să ne răspândim şi-o să ne rătăcim cu toţii, gemu 
Aragorn. Boromir, nu ştiu ce rol ai jucat în nenorocirea asta, 
dar acum ajută-ne! Du-te după hobbiţii ăia doi mai mici şi 
măcar păzeşte-i, chiar dacă nu-l puteţi găsi pe Frodo. Dacă-l 
găsiţi sau daţi de vreo urmă a lui, întoarceţi-vă în acest loc. 
Mă-ntorc şi eu repede. 

Aragorn o luă la fugă în urma lui Sam. Îl ajunse în poieniţa 
dintre scoruşi - Sam se spetea urcând, gâfâia şi striga 
Frodo! 

— Vino cu mine, Sam! îi spuse el. N-ar trebui să umblăm 
singuri. Peste tot ne pândesc rele. Le simt. Mă duc până 
sus, la Jilţul de pe Amon Hen, să văd ce e de văzut Şi, 
priveşte! E aşa cum am simţit în inima mea, Frodo a luat-o 
pe aici. Vino după mine şi cască bine ochii! mai zise el şi 
porni în grabă mare pe potecă în sus. 

Sam făcu tot ce-i stătea în putinţă, dar nu putea să ţină 
pasul cu Pas Mare Pribeagul, încât curând rămase în urmă. 
Nu apucă să urce prea mult, până când Aragorn se pierdu 


de tot din vedere. Sam se opri şi-şi trase sufletul. Deodată 
se izbi cu palma peste frunte. 

— Măi, Sam Gamgee, spuse el cu voce tare. Picioarele tale 
sunt prea scurte, aşa că foloseşte-ţi capul. la să vedem. 
Boromir nu minte, nu-i stă în fire; dar nu ne-a spus tot. 
Ceva l-a speriat rău pe domnu' Frodo. Şi asta l-a făcut s-o 
şteargă dintr-o dată. S-a hotărât, în sfârşit - să plece. 
Încotro? Spre Răsărit. Fără Sam? Da, chiar şi fără Sam al 
lui. Dur, crud şi dur. 

Sam îşi trecu palma peste ochi, ştergându-şi lacrimile. 

— Păstrează-ţi firea, Gamgee, spuse el. Gândeşte, dacă 
poţi. Nu poate zbura peste râuri şi nu poate sări peste 
cascade. N-are cu ce. Vasăzică, trebuie să se întoarcă la 
bărci. Înapoi la bărci! Înapoi la bărci, Sam, iute ca fulgerul! 

Făcu stânga-mprejur şi se repezi pe potecă la vale. Căzu şi 
se tăie la genunchi. Se ridică, fugind mai departe. Ajunse la 
marginea poienii Parth Galen, pe malul râului, acolo unde 
scoseseră bărcile din apă. Acolo - nimeni. Parcă se auzeau 
strigăte în urma lui, în pădure, dar nu le luă în seamă. 
Rămase o clipă țintuit locului, cu privirile pironite, cu 
răsuflarea tăiată. O barcă alunecă pe mal în jos, spre apă, 
de una singură. Cu un strigăt, Sam traversă în goana 
poiana verde. Barcă intră în apă. 

— Vin, domnu' Frodo! Vin! strigă Sam şi se aruncă direct 
de pe mal, cu gând să se prindă de marginea bărcii care 
pleca. 

Nimeri însă la mai puţin de un metru de ea. Cu un țipăt şi- 
un pleoscăit, căzu cu faţa în jos în apa adâncă ce curgea 
iute. Se duse bâldâbăc la fund şi râul se închise peste capul 
lui cârlionţat. 

Din barca goala se auzi o exclamaţie de spaimă. O vâslă se 
răsuci de îndată şi barca fu întoarsă din drum. Tocmai la 
timp, ca Frodo să apuce să-l prindă pe Sam de chică atunci 
când acesta urcă la suprafaţă, bulbucăind şi zbătându-se. 
Frica se cuibărise în ochii lui rotunzi şi căprui. 

— Sus, Sam, băiete, spuse Frodo. Hai, apucă-mă de mâna. 


— Salvaţi-mă, domnu' Frodo! icni Sam. M-am înecat. Nu 
vă văd mâna. 

— Uite-o. Nu ciupi, băiete. Nu-ţi dau drumul. Bate apa şi 
nu da din braţe. Ai să răstorni barca. Hai, prinde-te de 
margine şi lasă-mă să folosesc vâsla. 

Din câteva lovituri, Frodo aduse barca înapoi la mal şi Sam 
reuşi să se caţăre afară din apă, ud ca un pui de 
bogdaproste. Frodo îşi scoase inelul şi paşi pe mal. 

— Dintre toate belelele ce m-au zăpăcit de cap, tu eşti cea 
mai rea, Sam! 

— Vai, domnu' Frodo, ce vorbe grele! se văită Sam, 
tremurând. Ce lovitură, să încercaţi să plecaţi fără mine. 
Dacă n-aş fi ghicit corect, unde aţi fi fost acum? 

— În siguranţă, pe drumul meu. 

— În siguranţă! pufni Sam. Singur-singurel şi fără mine să 
vă ajut? Eu unul n-aş fi putut îndura, ar fi însemnat moartea 
mea. 

— Ar însemna moartea ta să vii cu mine, zise Frodo, iar eu 
n-aş putea îndura asta. 

— Mai puţin sigur decât dacă m-aţi fi lăsat în urmă, stărui 
Sam. 

— Dar eu mă duc în Mordor. 

— Ştiu foarte bine asta, domnu' Frodo. Bineînţeles că 
acolo mergeţi. lar eu vin cu domnia voastră. 

— Ascultă, Sam, nu mi te pune-n drum. Ceilalţi or să se 
întoarcă din clipă în clipă. Dacă mă prind aici, va trebui să 
mă cert cu ei, să-i lămuresc şi n-o să am niciodată curajul şi 
nici răgazul s-o iau din loc. Trebuie să plec acum. E singurul 
lucru pe care-l pot face. 

— Bineînţeles, îi dădu Sam dreptate. Dar nu singur. Vin şi 
eu, altfel nu merge nici unul dintre noi. Am să găuresc toate 
bărcile, să ştiţi. 

Frodo izbucni în râs. O căldură şi o bucurie neaşteptate îi 
cuprinseră inima. 

— Lasă măcar una, zise el. O să avem nevoie de ea. Dar nu 
poţi veni în halul ăsta, fără harnaşament, hrană şi toate 


cele. 

— Aşteptaţi-mă puţintel, să-mi iau lucrurile! strigă Sam, 
cuprins de frenezie. 

Se repezi la tabără şi pescui raniţa din grămada în care-o 
pusese Frodo atunci când golise barca de bunurile 
tovarăşilor săi, apucă o pătură şi câteva pachete în plus cu 
merinde şi fugi înapoi. 

— Deci s-a zis cu planul meu, spuse Frodo. N-are rost să 
încerc să scap de tine. Dar mă bucur, Sam. Nu-ţi pot spune 
cât mă bucur. Hai! E limpede că aşa ne-a fost dat, să 
mergem împreună. Noi vom merge, iar ceilalţi n-au decât 
să-şi găsească un drum mai sigur! Pas Mare o să aibă grijă 
de ei. Nu cred c-o să-i mai vedem vreodată. 

— Ba s-ar putea să-i mai vedem, domnu' Frodo. S-ar 
putea, zise Sam. 

Astfel porniră împreună Frodo şi Sam în ultima parte a 
Căutării lor. Vâslind, Frodo se depărtă de țărm, iar Râul îi 
duse cu iuţeală în jos, pe braţul apusean, prin dreptul 
stâncilor încruntate numite 'Tol Brandir. Mugetul marilor 
cascade se apropia. Chiar şi cu ajutorul pe care i-l putea da 
Sam, era treabă tare grea să străbată cursul de apă spre 
capătul sudic al insulei şi să cârmească barca spre est, spre 
ţărmul îndepărtat. 

Într-un târziu, ajunseră să se oprească încă o dată, de data 
asta pe malul sudic al lui Amon Lhaw. Acolo găsiră o 
porţiune ferită, traseră barca din apă, sus, pe mal, şi o 
ascunseră cât putură de bine în spatele unui bolovan uriaş. 
Apoi, cu raniţele în spate, porniră în căutarea unei poteci ce 
avea să-i ducă pe dealurile cenugşii din Emyn Muil, iar de 
acolo în jos, spre Tărâmul Umbrei. 

Aici se încheie prima parte a istoriei Războiului Inelului. 
Partea a doua se numeşte CELE DOUĂ TURNURI, deoarece 
evenimentele relatate acolo sunt dominate de Orthanc, 
citadela lui Saruman, şi fortăreaţa Minas Morgul, care 
păzeşte intrarea tainică în Mordor; se vorbeşte în carte 


despre faptele şi primejdiile prin care trec toţi membrii 
frăţiei acum destrămate, până la venirea Marelui Întuneric. 

A treia parte, ÎNTOARCEREA REGELUI, ne relatează 
despre ultima apărare împotriva Umbrei şi despre sfârşitul 
misiunii primite de Purtătorul Inelului. 

Part 2 CELE DOUĂ TURNURI - partea a doua. 

Fiind a doua parte a trilogiei STĂPÂNUL INELELOR. 

Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare, Şapte 
pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă Nouă, 
Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare, Unul pentru 
Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă Unde-s Umbrele 
în Ţara Mordor, ca să le găsească Şi pe toate să le-adune un 
inel, şi altul nime, Să le ferece pe toate, astfel să le 
stăpânească, Unde-s Umbrele, în "Ţinutul Mordor, în 
întunecime. 

Sinopsis Aceasta este partea a doua a STĂPÂNULUI 
INELELOR. 

În prima parte, Frăția Inelului, ni s-a relatat despre modul 
în care Gandalf cel Sur a descoperit că inelul pe care îl avea 
Frodo, hobbitul, era, de fapt, acel Inel, acel Unu, căpetenia 
tuturor Inelelor Puterii. Tot acolo se povesteşte despre cum 
au fugit Frodo şi prietenii săi din Comitatul tihnit care era 
casa lor, urmăriţi de teroarea Călăreţilor Negri din Mordor, 
până când, într-un târziu, sprijiniți de Aragorn, Pribeagul 
din Eriador, au ajuns, după peripeții cumplite, la Casa lui 
Elrond din Vâlceaua Despicată. Acolo s-a ţinut Marele Sfat 
al lui Elrond, unde s-a luat hotărârea să se încerce 
distrugerea Inelului, iar Frodo a fost uns Purtător al 
acestuia. Apoi au fost aleşi însoțitorii Inelului care aveau 
menirea să-l sprijine în făptuirea isprăvii de a ajunge, dacă-l 
ţineau puterile, la Muntele de Foc din Mordor, tărâmul 
vrăjmaşului însuşi, singurul loc unde putea fi nimicit Inelul. 
Din această frăţie făceau parte Aragorn şi Boromir, fiul 
Seniorului din ţinutul Gondor, reprezentând oamenii; 
Legolas, fiul celui de-al unsprezecelea rege din Codrul 
Întunecat, din partea elfilor; Gimli, fiul lui Gloin de la 


Muntele Singuratic, reprezentant al gnomilor; Frodo şi 
slujitorul său, Sam cel Înţelept, dimpreună cu mai tinerii lui 
camarazi de arme, Meriadoc şi Peregrin, din partea 
hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur. 

Frăția se depărtase în taină de Vâlceaua Despicată, luând- 
o spre miazănoapte; zădărnicindu-li-se încercarea de a 
trece iarna prin trecătoarea Caradhras, Gandalf i-a călăuzit 
printr-o poartă tainică şi au pătruns în uriaşele Mine ale 
Moriei, căutând o cale pe sub munţi. Acolo, Gandalf s-a 
prăbuşit într-un hău întunecat, în vreme ce se lupta cu un 
duh cumplit al adâncurilor. Dar Aragorn, despre care se 
dovedise între timp a fi moştenitorul tăinuit al Vechilor Regi 
din Apus, i-a condus de la Poarta de Răsărit a Moriei, prin 
ţinutul elfilor, Lorien, de-a lungul marelui Râu Anduin, până 
au ajuns la cascada Rauros. Îşi dăduseră deja seama că 
erau urmăriţi de tot soiul de iscoade, precum şi de făptura 
numită Gollum, stăpân odinioară al Inelului pe care încă îl 
mai poftea. 

Acum erau nevoiţi să hotărască dacă era bine să o apuce 
spre răsărit, către Mordor, sau să-şi continue calea cu 
Boromir; să le dea o mână de ajutor celor din Minas Tirith, 
cetatea de căpetenie din Gondor, în războiul care bătea la 
uşă, ori să se despartă. În momentul în care a fost limpede 
că Purtătorul Inelului era hotărât să-şi continue călătoria lui 
fără nădejde către ţinutul Duşmanului, Boromir a încercat 
să-i smulgă Inelul cu forţa. 

Partea întâi se termină cu prinderea lui Boromir în mrejele 
Inelului, cu fuga şi dispariţia lui Frodo şi a slujitorului său, 
Sam cel Înţelept, şi cu destrămarea a ceea ce rămăsese din 
Frăţie, în urma unui atac pe nepusă-masă al oştenilor orci, 
parte din ei în slujba Seniorului Întunecimii din Mordor, 
parte ai trădătorului Saruman din Isengard. Strădania 
Purtătorului Inelului părea deja sortită eşecului. 

Acum, această a doua parte, Cele două turnuri, povesteşte 
despre ce s-a mai ales de membrii Frăției Inelului după 
risipirea acesteia, până la venirea Marelui Întuneric, şi 


despre izbucnirea Războiului Inelului, care urmează să fie 
relatată în cea de-a treia şi ultima parte. 

CARTEA A TREIA 

Chapter 1 Pieirea lui Boromir. 

Aragorn urca dealul pieptiş, în fugă. Din când în când, se 
pleca la pământ. Hobbiţii aveau pasul uşor şi urmele lor nu 
erau lesne de desluşit, nici măcar pentru un Pribeag, însă 
către creastă, cărăruia se încrucişa cu un pârâu, aşa că 
desluşi în glia reavănă ceea ce căuta. "Pricep prea bine 
semnele acestea, îşi zise el. Frodo s-a avântat pe deal, în 
sus. Mă-ntreb ce-o fi văzut de pe culme. Dar, iată, cale- 
ntoarsă a făcut şi-a coborât colina iar." 

Aragorn şovăi. Îşi dorea şi el să ajungă pe jilţul înalt, 
nădăjduind să vadă de acolo ceva care să-l călăuzească 
printre nedumeririle sale; dar timp n-avea de irosit. Ţâşni 
deodată înainte şi porni în fugă către culme, luând-o de-a 
curmezişul peste lespezile uriaşe, apoi în sus, pe scări. Se 
aşeză pe jilţul înalt şi privi în zare. Numai că soarele îi păru 
întunecat, iar lumea înnegurată, depărtată. Îşi aruncă ochii 
împrejur, pornind dinspre miazănoapte, dar, afară de 
colinele din zare, nimic nu i se dezveli privirii; iar de nu s-ar 
fi aflat aşa departe, ar fi văzut din nou, în tăriile cerului, o 
pasăre uriaşă, ca o pajură, lăsându-se molcom, în cercuri 
largi, la pământ. 

Şi, chiar în vreme ce scruta împrejurimile, urechea lui 
dibace prinse nişte sunete ce veneau dinspre codrii de la 
poale, de pe malul apusean al Râului. Se încordă. Auzi 
strigăte şi printre ele desluşi cu groază nespusă glasurile 
aspre ale orcilor. 

Apoi, brusc, răsună chemarea adâncă a unui corn măreț, 
iar vaierul lui se izbi de povârnişuri şi ecoul umplu hăurile, 
copleşind cu un urlet atotputernic vuietul cascadei. 

— Cornul lui Boromir! strigă el. E la ananghie! Ţâşni de pe 
scări şi făcu un salt pe cărăruie. 

— Vai mie! Mă urmăreşte nenorocul astăzi şi toate-mi 
merg de-a-ndoaselea. Unde-o fi Sam? 


Pe măsură ce alerga, strigătele deveneau tot mai 
puternice, dar cornul răsuna acum mai slab, mai sfâşietor. 
Fioroase şi pătrunzătoare se înălţau ale orcilor urlete şi, 
fără veste, chemarea cornului pieri. Aragorn străbătu 
ultimul povârniş, dar, înainte să ajungă la poalele colinei, 
vacarmul se potoli; şi când o luă la goană spre stânga, într- 
acolo, sunetul se stinse treptat, până nu se mai auzi deloc. 
Se năpusti printre arbori, scoţându-şi spada lucitoare şi 
strigând Elendil! Elendil! 

Îl găsi pe Boromir într-o poieniţă din apropierea lacului - 
să fi fost la o milă de Parth Galen. Stătea sprijinit cu spatele 
de un copac uriaş, de parcă s-ar fi odihnit. Dar Aragorn 
văzu că era ciuruit de-o groază de săgeți cu pană neagră; 
ţinea încă în mână sabia, frântă însă, de la mâner; alături 
stătea cornul spart în două. Împrejurul şi la picioarele lui, 
zăceau mormane de orci măcelăriți. 

Aragorn îngenunche lângă el. Boromir deschise ochii şi se 
căzni să vorbească. 

Până la urmă, rosti molcom: 

— Am încercat să-i iau Inelul lui Frodo. Îmi pare rău, mi- 
am dat obolul. 

Se uită pieziş la vrăjmaşii răpuşi. 

— S-au dus piticuţii, orcii i-au luat cu ei. Cred însă că-s în 
viaţă, pentru că i-au pus în lanţuri. 

Tăcu şi pleoapele-i căzură grele. După o clipă, rosti iar: 

— Rămas-bun, Aragorn. Du-te la Minas Tirith şi scapă-mi 
oamenii. Eu, unul, am dat greş. 

— Nu, zise Aragorn, luându-i mâna şi sărutându-l pe 
frunte. Am biruit. Puţini se pot lăuda cu astfel de izbândă. 
Fii pe pace. Minas Tirith n-o să cadă. 

Boromir surâse. 

— Încotro au luat-o? Era şi Frodo cu ei? întrebă Aragorn. 
Dar Boromir nu mai rosti nici o vorbă. 

— Vai mie! făcu Aragorn. Astfel se stinge vlăstarul lui 
Denethor, Seniorul Turnului Străjii. Şi ce sfârşit amar! 
Frăţia-i toată risipită. Şi cel care-a greşit sunt eu. Zadarnic 


s-a-ncrezut Gandalf în mine. Acum ce să mai fac? Boromir 
mi-a lăsat cu limbă de moarte să plec la Minas Tirith şi asta 
e şi voia inimii mele; dar unde-or fi Inelul şi Purtătorul lui? 
Cum să le dau de urmă, ca să salvez onoarea din ruină? 

Rămase o vreme în genunchi, hohotind aplecat, cu mâna 
lui Boromir încleştată într-a sa. Aşa îl găsiră Legolas şi 
Gimli. Veniseră dinspre povârnişurile apusene ale colinei, 
târându-se fără preget printre arbori, ca după vânat. Gimli 
ţinea o bardă în mână, iar Legolas cuțitul lui cel lung; nu 
mai avea nici o săgeată. Când ajunseră în poieniţă, 
încremeniră uluiţi; apoi îşi plecară frunţile o clipă, cu 
durere, căci pricepură îndată ce se petrecuse. 

— Vai mie! zise Legolas, apropiindu-se de Aragorn. Am 
hăituit şi-am sfârtecat o groază de orci în codru, dar am fi 
fost mai de folos aici. Am dat fuga de cum am auzit cornul, 
se pare însă că-i prea târziu. Mă tem că eşti rănit de 
moarte. 

— Boromir s-a prăpădit, zise Aragorn. Eu sunt nevătămat, 
căci n-am fost aici, cu el. A căzut apărându-i pe hobbiţi, pe 
când eram departe, pe colină. 

— Hobbiţii! strigă Gimli. Păi, unde sunt? Unde e Frodo? 

— Nu ştiu, răspunse Aragorn pierit. Până să moară, 
Boromir mi-a spus că orcii i-au legat; şi bănuia că erau încă 
în viaţă. L-am trimis să-i urmărească pe Merry şi pe Pippin; 
dar n-am avut vreme să-l mai întreb dacă Frodo şi Sam 
erau cu el. Azi toate mi-au mers de-a-ndoaselea. Ce facem 
acum? 

— Întâi să ne-ngrijim de răposat, spuse Legolas. Nu-l 
putem lăsa să zacă aşa ca o mortăciune, printre orcii ăştia 
scârboşi. 

— S-o facem însă iute, zise Gimli. Nici lui nu i-ar plăcea să 
zăbovim. Trebuie să luăm urma orcilor, de mai e vreo 
nădejde că-s vii ostaticii din Frăţie. 

— Dar nu ştim dacă Purtătorul Inelului e printre ei sau nu, 
zise Aragorn. Se cuvine oare să-l părăsim? N-ar trebui să-l 
căutăm pe el întâi? Ce-alegere cumplită ni se cere! 


— Atunci să-ncepem cu ce-i mai degrabă, spuse Legolas. 
N-avem nici vreme, nici unelte să ne-nhumăm cum se 
cuvine camaradul şi nici să-i facem un mormânt. Am putea 
să-i ridicăm o movilă de pietre. 

— Ar fi anevoios şi ne-ar lua mult timp, căci bolovanii 
potriviţi nu-i putem găsi decât pe malul râului, zise Gimli. 

— Atunci să-l aşezăm într-o luntre cu tot cu armele sale şi 
ale vrăjmaşilor răpuşi, zise Aragorn. O să-l trimitem spre 
cascada Rauros şi-o să-l încredinţăm Anduinului. Râul 
Gondorului se va-ngriji ca oasele să nu-i fie spurcate de 
vreo făptură ticăloasă. 

Se apucară iute să cerceteze stârvurile orcilor, adunându- 
le grămadă săbiile, coifurile sparte şi scuturile. 

— Ia uitaţi-vă! strigă Aragorn. Am găsit însemnele! 

Scoase din mormanul sinistru de arme două cuțite cu lama 
subţire, încrustate cu auriu şi roşu, iar apoi găsiră şi tecile 
negre, bătute în nestemate mici, sângerii. 

— Astea nu sunt scule orceşti, zise el. Le-au purtat 
hobbiţii. Fără doar şi poate, orcii i-au dezarmat, dar s-au 
temut să păstreze cuţitele, ştiind că-i vorba de făuririle 
copleşite de blesteme ale apusenilor, spre ruinarea 
Mordorului. Ei, acu', dacă mai trăiesc, prietenii noştri sunt 
complet dezarmaţi. Am să iau aceste lucruri, în speranţa 
deşartă c-o să li le-napoiez. 

— lar eu, spuse Legolas, am să iau toate săgețile pe care le 
găsesc, căci tolba mi-e goală. 

Scotoci prin grămadă, pe de lături, şi găsi multe întregi şi 
mai lungi decât cele folosite de orci. Le cercetă 
îndeaproape. lar Aragorn se uită la trupurile sfârtecate şi 
zise: 

— Mulţi dintre cei ce zac aici nu-s din Mordor. Unii se trag 
de la soare-apune, din Munţii Ceţoşi, că doar oi mai şti şi eu 
câte ceva despre orci şi despre neamul lor. Şi iată şi-alţii ce- 
mi par cam ciudaţi. Veşmintele lor nu-s, nicidecum, după 
croiala orcească! 


Se referea la patru soldaţi-spiriduşi de statură mai înaltă, 
oacheşi, cu ochii piezişi, cu picioarele groase şi mâinile 
mari. Erau înarmaţi cu săbii scurte, late, fără curbura 
tăişurilor orceşti; şi-aveau arcuri de răchită, de aceeaşi 
formă şi lungime cu ale oamenilor. Pe scuturile lor, în mijloc, 
se vedea o ticluire ciudată: o mână mică, albă pe un fundal 
negru; în partea din faţă a coifurilor lor era încrustată cu 
un metal alb runa S. 

— N-am mai văzut însemnele astea niciodată, zise 
Aragorn. Ce-or fi vrând să spună? 

— S vine de la Sauron, îi răspunse Gimli. Nu-i greu de 
descifrat. 

— Nu, făcu Legolas. Sauron nu foloseşte rune de-ale 
elfilor. 

— Şi nici nu-şi spune numele adevărat; nu permite nici 
măcar să-i fie scris sau rostit, zise Aragorn. Mai mult, nu 
foloseşte albul. Orcii care slugăresc în Barad-dur au drept 
semn Ochiul Roşu. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Bănuiesc că S vine de la Saruman, adăugă el într-un 
târziu. Nu-s semne bune în Isengard, iar Apusul a devenit 
nesigur. E aşa cum s-a temut Gandalf: într-un fel sau altul, 
trădătorul Saruman a aflat de călătoria noastră. Se pare că 
ştie şi de căderea lui Gandalf. Iscoadele din Moria or fi- 
nşelat vigilenţa celor din Lorien sau or fi ocolit ţinutul acela 
şi-or fi venit în Isengard pe alte căi. Orcii călătoresc repede. 
Dar Saruman are mai multe canale prin care primeşte veşti. 
Ţii minte păsările? 

— Până una-alta, n-avem vreme de dezlegat cimilituri, zise 
Gimli. Hai să-l ducem pe Boromir de-aici. 

— Dar după ce terminăm treaba, va trebui să dezlegăm şi 
cimilituri, dacă-i vorba s-o luăm pe calea cea bună, 
răspunse Aragorn. 

— Poate că nici nu există vreo cale bună, rosti Gimli. 

Gnomul îşi luă securea şi începu să taie câteva crengi. Le 
prinseră cu coarde de arc şi îşi aşternură mantiile peste ele. 


Pe năsălia aceasta improvizată îşi purtară tovarăşul la mal, 
împreună cu trofeele sale din ultima bătălie, alese de ei să-l 
însoţească. Nu era cale lungă, dar nici nu le fu uşor, căci 
Boromir fusese un bărbat înalt şi puternic. 

Aragorn rămase la malul apei, urmărind cu privirea 
catafalcul, în timp ce Legolas şi Gimli o luară iute înapoi, pe 
jos, spre Parth Galen. Aveau de mers mai bine de o milă, aşa 
că trecu ceva vreme până se întoarseră vâslind iute în două 
bărci de-a lungul malului. 

— Ce ciudat! exclamă Legolas. Nu erau decât două bărci 
trase pe mal. Celelalte au dispărut fără urmă. 

— Au trecut orcii pe-acolo? întrebă Aragorn. 

— N-am observat nici un semn de-al lor, răspunse Gimli. 
Oricum, dacă veneau, nu mai rămâneau nici bărcile, nici 
bagajele. Le-ar fi luat cu ei sau le-ar fi distrus pe toate. 

— Am să cercetez pământul când o s-ajungem acolo, zise 
Aragorn. Şi astfel, îl aşezară pe Boromir în luntrea care 
avea să-l poarte departe. Gluga cenugşie şi mantia elfească 
le împăturiră şi i le puseră sub cap. Îi pieptănară pletele 
lungi, negre şi i le răsfirară pe umeri. La brâu, îi strălucea 
cingătoarea de aur primită în Lorien. Coiful i-l aşezară 
alături, iar în poală cornul spart, precum şi plăselele şi 
resturile săbiei sale rupte; la picioare îi puseră săbiile 
vrăjmaşilor. Apoi, după ce legară prora de pupa celeilalte 
bărci, îl traseră la apă. Vâsliră trist de-a lungul malului şi, 
după ce cotiră în canalul cu unde repezi, trecură de pajiştea 
înverzită de la Parth Galen. Povârnişurile abrupte ale 
înălțimilor Toi Brandir luceau: trecuse bine de amiază. Pe 
măsură ce se îndreptau spre miazăzi, din Rauros se înălţau 
aburi, licărind tremurător dinaintea lor - o pulbere de aur. 
Vuietul şi tunetul cascadei zguduiră văzduhul neclintit. 
Dezlegară şi împinseră plini de mâhnire luntrea funerară: 
acolo zăcea Boromir şi se odihnea în pace, lunecând peste 
sânul undelor călătoare. În vreme ce vâsleau îndărăt, pe el 
îl luă curentul. Trecu plutind pe lângă ei şi luntrea se 
depărta până ajunse un punct întunecat în lumina aurie; 


apoi, brusc, dispăru. Cascada Rauros curgea nestingherită 
la vale. Râul îl luase pe Boromir, fiul lui Denethor, şi astfel 
nimeni nu-l mai zări vreodată prin Minas Tirith, 
contemplând dimineaţa din Turnul Alb. Dar după aceea, 
multă vreme se vorbi în Gondor despre cum trecuse luntrea 
elfească peste cascadă şi peste heleşteul înălbit de spumă şi 
îl purtase în jos, prin Osgiliath şi prin nenumăratele guri ale 
Anduinului, până la Marea cea Mare, în noapte, sub cerul 
plin de stele. 

Cei trei rămaseră o vreme tăcuţi, uitându-se lung în urma 
lui. Apoi Aragorn vorbi: 

— Îl vor căuta cu privirea din Turnul Alb, dar el nu se va 
mai întoarce nici de pe mare, nici din munţi. 

Şi începu atunci să cânte încetişor: 

Prin Rohan, peste mlaştini şi câmpii cu iarba-naltă Vine 
Vântul de Apus, printre ziduri îmi tresaltă. 

"Ce solii mi-aduci din vest, pe seară, tu, neobosite vânt? 

L-ai zărit pe Boromir, voinicul, pe lună, sub al stelelor 
veşmânt?" "L-am văzut pribegind peste şapte izvoare, peste 
ape mari, cenuşii; 

L-am văzut păşind pe tărâmuri deşarte, până s-a dus pe 
pustii în umbrele de miazănoapte. Apoi, nu mai ştiu. 

Să fi auzit vântul de-apus cornul de os al lui Denethor fiu?" 
"O, Boromir! Am privit de pe ziduri, departe, spre 
miazănoapte, Dar nu te-ai arătat de pe tărâmul deşert de 
care oamenii n-au parte." 

Apoi cântă Legolas: 

Vântul de Miazăzi dinspre mare, de pe dune şi steiuri 
zboară, Purtând vaietul pescăruşilor, apoi la poartă cu 
geamăt coboară. 

"Ce veşti din miazăzi mi-aduci pe-nserat, tu, vânt de 
suspin? 

Unde-i voinicul Boromir? Zăboveşte prea mult şi mă umple 
de chin." "Nu mă-ntreba unde îi e lăcaşul - puzderie de 
oseminte acolo au lăsat, Pe ţărmuri albe, pe ţărmuri negre, 
sub cerul de furtună frământat; 


Atâţia au străbătut Anduinul s-ajungă la tremurătoarea 
mare. 

Întreabă-l pe Vântul de Miazănoapte cel ce-mi trimite veşti 
sub soare." "O, Boromir! Îndărătul porţii drumul către mare 
o ia spre miazăzi, Dar tu nu te-ai întors cu ţipătul 
pescăruşilor din gurile mării pustii." 

După aceea, Aragorn cântă iar: 

Vântul de Miazănoapte colindă dinspre Poarta Regilor, 
peste urlătoare, Şi cornul lui răsună prin turn curat, ca o 
răcoare. 

"Ce veşti mi-aduci acum din miazănoapte, o, tu, prea aprig 
vânt? 

Ce veşti de la Boromir Viteazu'? 

Căci dus e de demult." "I-am auzit strigarea mai jos de 
Amon Hen. 

Acolo atâţi potrivnici a-nfruntat! 

Scutul despicat şi sabia lui frântă pe ape i le-au dat. 

Şi spre odihnă blândă capul mândru, chipul tandru şi 
mădularele i-au pus. 

Iar Rauros, cascada aurie Rauros, la sânul ei l-a dus." "O, 
Boromir! Turnul Străjii spre miazănoapte va privi Spre 
Rauros, cascada aurie Rauros, de-a pururea şi-o zi." 

Cu acestea, sfârşiră. Apoi întoarseră barca şi porniră cât 
puteau de iute contra curentului, îndărăt, la Parth Galen. 

— Mi-ai lăsat mie Vântul de Răsărit, rosti Gimli, dar n-am 
să scot o vorbă despre el. 

— Aşa se şi cuvine, zise Aragorn. Cei din Minas Tirith sunt 
răbdători cu Vântul de Răsărit, dar nu-i cer veşti. Acum că 
Boromir şi-a găsit calea, trebuie să ne-o aflăm şi noi degrab' 
pe-a noastră. 

Aruncă o privire iute, dar scrutătoare, asupra pajiştii 
înverzite, plecându-se mereu la pământ. 

— Picior de orc n-a călcat pe-aici, spuse el. Altminteri, 
nimic nu e sigur. Toate urmele noastre dus-întors se văd 
clar. Nu-mi dau seama dacă a revenit vreun hobbit de când 
îl căutăm pe Frodo. 


Se duse iar la mal aproape de locul unde firicelul de apă se 
vărsa în râu. 

— Aici sunt câteva urme clare, zise el. Un hobbit s-a tot 
vânturat în apă şi-napoi, dar nu-mi dau seama când. 

— Şi cum crezi tu atunci că s-ar dezlega cimilitura asta? îl 
întrebă Gimli. 

Aragorn nu răspunse pe dată, ci se întoarse în tabăra lor, 
să se uite la bagaje. 

— Lipsesc două raniţe, zise el, şi una dintre ele e sigur a 
lui Sam: era destul de grea. Acesta-i, prin urmare, 
răspunsul: Frodo a plecat cu barca, împreună cu slujitorul 
său. Trebuie să se fi întors în timp ce noi toţi eram departe. 
M-am întâlnit cu Sam când urcam colina şi i-am spus să vină 
după mine; dar pur şi simplu nu m-a ascultat. I-a citit 
gândurile stăpânului său şi s-a întors aici înainte ca Frodo 
să fi plecat. Nu i-a fost uşor să scape de Sam. 

— Dar de ce să ne fi lăsat aşa, fără să ne spună? zise Gimli. 
Ciudată faptă. 

— Şi demnă de toată lauda, adăugă Aragorn. Cred că Sam 
a avut dreptate. Frodo n-a vrut să-şi ia prietenii cu el, în 
Mordor, la moarte sigură. Dar ştia una şi bună, că trebuie 
să ajungă acolo. S-a întâmplat ceva după plecarea noastră, 
ceea ce l-a făcut să-şi înfrângă spaima şi-ndoiala. 

— Poate că au dat peste el hăitaşii orci, şi-a fost nevoit să 
fugă, zise Legolas. 

— Da, bineînţeles c-a fugit, spuse Aragorn, dar cred că nu 
din pricina orcilor. 

Însă nu scoase o vorbă despre temerile sale în legătură cu 
ceea ce-l făcuse pe Frodo să ia brusc această hotărâre şi să 
fugă. Multă vreme avea să păstreze taina ultimelor cuvinte 
ale lui Boromir. 

— Ei bine, măcar am lămurit cât de cât situaţia, pentru 
moment, zise Legolas. Frodo nu mai e pe malul ăsta al 
râului; asta nu înseamnă însă că a luat o barcă. lar Sam îl 
însoţeşte; numai el putea să ia raniţa. 


— Prin urmare, spuse Gimli, avem de ales fie să ne suim în 
barca asta care ne-a mai rămas şi s-o pornim pe urmele lui 
Frodo, fie s-o luăm pe jos, după orci. Slabe speranţe în 
ambele cazuri. Am pierdut cam mult timp. 

— Ia stai să mă gândesc puţin, zise Aragorn. Am să fac o 
alegere corectă şi-am să preschimb răul acestei zile 
nefericite. 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Am să mă iau după orci, rosti el într-un târziu. L.-aş fi 
călăuzit pe Frodo către Mordor şi l-aş fi însoţit până la 
capăt; dar, dacă mă apuc să-l caut acum prin pustiu, va 
trebui să-i las pe ostatici pradă torturilor şi morţii. În sfârşit 
îmi spune şi mie inima ceva limpede: soarta Purtătorului 
Inelului nu mai e în mâinile mele. Frăția şi-a împlinit 
menirea. Cu toate acestea, noi, cei ce-am rămas, nu-i putem 
abandona pe-ai noştri cât mai avem un strop de vlagă. Hai! 
La drum! Lăsaţi aici tot ce nu ne e de absolută trebuinţă. O 
să mergem întins zi şi noapte! 

Traseră ultima barcă pe uscat şi o duseră spre pâlcul de 
arbori. Puseră sub ea tot calabalâcul care le prisosea şi nu-l 
puteau căra cu ei. Apoi plecară de la Parth Galen. Era pe la 
chindie când ajunseră iar în poieniţa unde se prăpădise 
Boromir. Acolo luară urmele orcilor. Nu le fu greu deloc. 

— Nici un alt neam nu face asemenea prăpăd, zise 
Legolas. Se pare că tare le place să sfârtece şi să 
nimicească tot ce creşte, chiar dacă nu le stă în cale. 

— Cu toate acestea, sunt iuți de picior, adăugă Aragorn, şi- 
s neobosiţi. lar mai încolo s-ar putea să ne căutăm cărarea 
pe pământuri pietroase şi pustii. 

— Atunci, după ei, zise Gimli. Şi gnomii sunt în stare să 
ţină pasul şi nu ostenesc nici ei mai degrabă ca orcii. Numai 
că hăituirea ne va fi lungă: ne-au cam luat-o înainte. 

— Da, spuse Aragorn, avem nevoie cu toţii de puterea de 
îndurare a gnomilor. Dar haideţi! O să pornim pe urmele 
vrăjmaşului, cu sau fără nădejde. Vai şi-amar de ne-om 
dovedi mai iuţi ca ei! Hăâituirea asta va fi socotită o minune 


în Cele Trei Neamuri: al Elfilor, al Gnomilor şi-al Oamenilor. 
Şi-acum, s-o luăm din loc! 

Se avântă ca un cerb. O luă val-vârtej printre arbori. 
Acum, că ştia ce-avea de făcut, îi călăuzea ca vântul şi ca 
gândul. În urmă lăsară codrul de lângă lac. Povârnişuri 
nesfârşite, întunecate şi colţuroase urcară, sub cerul 
însângerat de asfinţit. Se lăsă înserarea. Se depărtară, ca 
nişte umbre cenuşii dintr-un tărâm de piatră. 

Chapter 2 Călăreţii din Rohan. 

Se lăsă şi mai mult întunericul. Îndărătul lor, ceața 
pogorâse printre arborii de la poale şi lâncezea pe firul 
palid al Anduinului, dar cerul era senin. Se arătară stelele. 
Luna ceruită plutea la apus, iar steiurile azvârleau umbre 
întunecate. Ajunseseră la poalele colinelor de piatră şi 
slăbiră pasul, căci urmele nu mai erau uşor de desluşit. Aici, 
înălțimile Emyn Muil se întindeau de la miazănoapte la 
miazăzi în două şiruri lungi, surpate. Partea de apus a 
fiecărei creste era abruptă şi anevoioasă, dar la răsărit 
panta se înălța mai lin şi era brăzdată de numeroase 
făgaşuri şi vâlcele. Cei trei tovarăşi bâjbâiră noaptea 
întreagă prin ţinutul acesta pietros, urcând pe culmea 
primei creste, care era şi cea mai înaltă, şi coborând apoi 
iar în negura unei văi adânci ce şerpuia de cealaltă parte. 

Acolo, la ceasul de răcoare de dinaintea zorilor, îşi traseră 
o clipă sufletul. Luna scăpătase de mult în faţa lor, iar 
stelele sclipeau deasupra; nu se arătase încă prima geană 
de lumină peste colinele dindărăt. O clipă, Aragorn rămase 
descumpănit: urma orcilor cobora până în vale, dar apoi se 
făcea nevăzută. 

— Pe ce drum crezi c-au luat-o? întrebă Legolas. Pe cel de 
miazănoapte, ca să scurteze calea către Isengard, sau către 
Fangorn, dacă, aşa cum bănuieşti, ăsta le e țelul? Ori spre 
miazăzi, ca s-ajungă la Scăldătoarea Enţilor? 

— Indiferent unde-ar vrea s-ajungă, în nici un caz n-ar 
alege râul, zise Aragorn. lar de nu-i zarvă în Rohan şi 
Saruman nu şi-a sporit puterea, au s-o ia pe calea cea mai 


scurtă, de-a curmezişul câmpiilor rohirrimilor. Hai s-o 
pornim spre miazănoapte! 

Valea se întindea împietrită, străjuită de colinele costelive, 
iar pe fundul ei şiroia un pârâiaş printre bolovani. În 
dreapta se ridica o stâncă amenințătoare, iar la stânga 
povârnişuri cenuşii, estompate şi umbrite în inima nopţii. Îşi 
continuară drumul câtre miazănoapte, mai bine de-o milă. 
Aragorn cerceta, aplecându-se mereu, ascunzişurile şi 
făgaşele către creastă. Legolas o luase ceva mai înainte. 
Deodată, elful scoase un strigăt, iar ceilalţi se apropiară în 
fugă de el. 

— Tocmai am trecut pe lângă unii dintre cei pe care-i 
urmărim, zise el. la uitaţi-vă! 

Arătă cu degetul, iar ei îşi dădură seama că "bolovanii" de 
la poalele povârnişului nu erau altceva decât un morman de 
cadavre. Numărară cinci orci morţi care zăceau acolo. 
Fuseseră seceraţi cu cruzime şi doi dintre ei erau 
descăpăţânaţi. Pământul mustea de sângele lor întunecat. 

— Altă treabă ce trebuie descurcată! zise Gimli. Ca s-o 
dezlegăm, e nevoie de lumina zilei, pe care însă n-o putem 
aştepta. 

— Oricum ai lua-o, nu trebuie să ne pierdem speranţa, 
rosti Legolas. Mai mult ca sigur, vrăjmaşii orcilor ne sunt 
prieteni. Sălăşluieşte vreun neam pe colinele astea? 

— Nu, răspunse Aragorn. Rohirrimii se-abat rareori pe- 
aici, căci sunt departe de Minas Tirith. O fi vreun grup de 
oameni veniţi, cine ştie de ce, pe-acest tărâm? Nu-mi prea 
vine să cred. 

— Atunci, ce părere ai? zise Gimli. 

— Cred că vrăjmaşul şi-a luat el însuşi potrivnicul cu sine, 
îi răspunse Aragorn. Aceştia-s orci din miazănoapte, veniţi 
de departe. Printre cadavre nu se află nici un orc de vază, 
cu însemnele acelea ciudate. Bănuiesc că s-au încăierat; nu- 
i ceva neobişnuit la un neam tiran ca acesta. S-o fi iscat 
vreo neînțelegere în legătură cu drumul. 


— Sau cu ostaticii, zise Gimli. Să sperăm că nu şi-au găsit 
sfârşitul pe-aici. 

Aragorn cercetă pământul pe o rază mare, dar nu dădu 
peste alte urme de încăierare. Porniră mai departe. Spre 
răsărit, cerul începu să se lumineze palid; stelele scăpătau 
şi lumina cenugşie începea să crească. Ceva mai spre 
miazănoapte, dădură de un şănţuleţ unde curgea la vale un 
pârâiaş şerpuitor, care îşi croise făgaşul în stâncă. Din el se 
iviseră câteva tufe, iar pe margini se zăreau, ici-colo, 
pâlcuri de iarbă. 

— În sfârşit! exclamă Aragorn. Uite şi urmele pe care le 
căutăm! Pe-aici, în susul acestui curs de apă, au luat-o orcii 
după încăierarea lor. 

Iute porniră acum gonacii pe noul făgaş. Săreau din 
stâncă-n stâncă, învioraţi, de parcă se odihniseră o noapte 
întreagă. Într-un târziu, ajunseră pe creasta colinei cenuşii; 
brusc îşi simţiră pletele răvăşite şi mantiile înfoiate de o 
boare: era briza răcoroasă a zorilor. 

Se întoarseră: văzură cum, peste Râu, colinele din zare 
luaseră foc. Ziua se prăvălea în tării. Conturul roşu al 
soarelui se ridica peste umărul ținutului întunecat. Spre 
soare-apune, în faţa lor, lumea zăcea neclintită, vagă, 
cenuşie; dar, pe măsură ce priveau, umbrele nopţii se 
risipeau, culorile pământului adormit se trezeau la viaţă: 
verdele se revărsa peste poienele Rohanului, aburi albi 
pâlpâiau pe deasupra pâraielor, iar în stânga, la mai bine de 
treizeci de leghe depărtare, ţâşneau în licăriri albăstrii- 
violet culmile de nea strălucitoare ale Munţilor Albi, 
îmbujoraţi de ivirea zorilor. 

— Gondor! Gondor! strigă Aragorn. Fie să te privesc din 
nou cândva, într-un ceas mai fericit! Nu mi-e dat încă 
drumul către pâraiele tale lucitoare, de miazăzi. 

Gondor! Gondor, tu, aşternut între Munţi şi Mare! 

Vântul de-Apus trecu pe-acolo; asupra Pomului de Argint, 
lumina care Căzu ca ploaia-n grădinile regilor din veacuri 
de-altădată. 


O, ziduri mândre! Turnuri dalbe! 

Tron aurit şi tu, cunună-naripată! 

O, Gondor, Gondor! 

Fi-va-i mai fi dat Omului să vadă Pomul de-Argint oare? 

Va mai hoinări cândva Vântul de-Apus între Munte şi 
Mare? 

— Şi-acum, la drum! zise el, smulgându-şi privirile dinspre 
miazăzi şi îndreptându-le undeva între soare-apune şi 
miazănoapte, spre calea ce-o aveau de străbătut. 

De pe creasta unde stătuseră cei trei, povârnişul se 
prăvălea abrupt la picioarele lor. Dedesubt, la vreo 
douăzeci de stânjeni, se afla o platformă întinsă şi 
gloduroasă care se termina brusc la marginea unei stânci 
verticale: Peretele de Răsărit al Rohanului. Astfel luă sfârşit 
ţinutul Emyn Muil şi, dinaintea privirii lor, departe, în zare, 
se întindeau câmpiile verzi ale rohirrimilor. 

— Ia uitaţi-vă! strigă Legolas, arătând cu degetul spre 
cerul stins de deasupra. Iar a apărut vulturul! Sus, în tării. 
Pare să zboare acum departe de ţinutul acesta, către 
miazănoapte. Înaintează cu viteză mare. Vedeţi? 

— Nu, nici măcar ochii mei nu-l desluşesc, bunule Legolas, 
rosti Aragorn. Trebuie să fie cu adevărat tare sus. Mă 
întreb ce misiune-o fi având, dacă e vorba de aceeaşi pasăre 
pe care am mai văzut-o. Dar iată, mi se dezvăluie privirii 
ceva mişcător acolo, pe câmpie, ce-i mai la îndemână şi mai 
aproape, se pare. 

— O mulţime, zise Legolas. E un grup mare care merge pe 
jos; dar mai mult nu pot spune, nu-mi dau seama de ce 
neam ar putea fi. Sunt multe leghe pân-acolo, bănuiesc că 
vreo douăsprezece; însă întinderea câmpiei e greu de 
măsurat. 

— Eu, unul, zic că nu mai avem nevoie de nici o dâră, ca să 
ne călăuzească, zise Gimli. Să căutăm cât mai iute o 
cărăruie spre câmpie. 

— Mă-ndoiesc c-o să găseşti vreo cale mai scurtă decât cea 
aleasă de orci, spuse Aragorn. 


Îşi urmăreau acum vrăjmaşii în lumina limpede a zilei. Se 
părea că orcii merseseră întins, cu toată viteza. Din loc în 
loc, urmăritorii găseau tot felul de lucruri pierdute sau 
aruncate: pungi de mâncare, coji şi resturi de pâine neagră 
veche, o mantie scurtă sfâşiată, un pantof potcovit, rupt, 
printre pietre. Cărarea îi ducea spre miazănoapte, de-a 
lungul crestei şi, până la urmă, ajunseră la o crăpătură 
adâncă, săpată în stâncă de un pârâu ce se rostogolea zgo- 
motos la vale. Prin despicătura îngustă cobora o cărăruie, 
ca un şir de scări, până pe câmpie. 

La capătul ei, păşiră ciudat de repede pe iarba Rohanului 
care se umfla vălurit, precum o mare verde, până hăt, la 
poalele Emyn Muilului. Pârâul tumultuos se făcea nevăzut 
într-o învolburare deasă de brâncuţă şi plante de apă, iar ei 
îi auziră clipocitul prin tunelele verzi, coborând povârnişuri 
uşoare, spre mlaştinile depărtate din Valea Scăldătorii 
Enţilor. Se pare că lăsaseră iarna agăţată îndărăt, de coline. 

Aici aerul era mai blând, mai cald şi uşor înmiresmat, ca şi 
cum s-ar fi stârnit primăvara, iar seva ar fi urcat din nou în 
frunze şi ierburi. Legolas inspiră adânc, ca omul care trage 
prima înghiţitură de apă, după o sete nesfârşită, prin 
pustiuri. 

— Ah! Mirosul reavăn! exclamă el. E mai bun ca un somn 
pe cinste. Hai să-i dăm zor! 

— Pe-aici picioarele uşoare mai sprinten aleargă, zise 
Aragorn. Mai iute, poate, ca orcii potcoviţi cu fiare. Om 
putea de-acum să mai scurtăm distanţa! 

Porniră unul după altul, alergând ca ogarii ce adulmecă 
mirosuri puternice, cu ochii sclipind de dorinţă. Drept spre 
apus, se căsca tăietura hidoasă a pârjolului imens, iscat de 
marşul greoi al orcilor; iarba suavă a Rohanului fusese 
scrumită şi înnegrită de trecerea lor. Deodată, Aragorn 
scoase un strigăt şi se întoarse într-o parte. 

— Staţi! urlă el. Şi nu veniţi încă după mine! 

O luă la fugă spre dreapta, depărtându-se de poteca 
principală pentru că văzuse urme de paşi într-acolo, 


despărţindu-se de celelalte - urmele unor picioare mici, 
nepotcovite. Dar, nu departe, acestea se încrucişau cu altele 
orceşti, care veneau tot dinspre Potecă, din faţă şi din 
spate; la un moment dat, urmele se întorceau brusc şi se 
pierdeau în pământul răscolit de vrăjmaşi. Aragorn se 
aplecă şi ridică ceva din iarbă; apoi se întoarse alergând. 

— Da, zise el, e limpede, sunt urmele unui hobbit. Cred că 
ale lui Pippin. El e mai mic ca Merry. Şi ia uitaţi-vă aici! 

Ridică ceva ce sclipi în soare. Părea o frunză proaspătă de 
mesteacăn, minunată şi ciudată pe câmpia aceea rară urmă 
de arbori. 

— E paftaua de la o mantie elfească! strigară într-un glas 
Legolas şi Gimli. 

— Nu cad fără pricină frunzele din Lorien, zise Aragorn. 
Asta n-a fost pierdută aşa, pur şi simplu, ci a lăsat-o cineva 
ca semn pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe-aici. Cred că 
Pippin a luat-o la fugă alături cu drumul, tocmai pentru 
asta. 

— Înseamnă că măcar el mai era în viaţă atunci, spuse 
Gimli. Şi era teafăr la minte şi la trup. Mi-a mai venit inima 
la loc. N-am făcut drumul de pomană. 

— Să nădâăjduim că n-a plătit prea scump pentru 
îndrăzneală, zise Legolas. Hai s-o pornim mai departe! Mi 
se rupe inima când mă gândesc la flăcăii ăia chipeşi, mânaţi 
ca nişte dobitoace. 

Soarele urcă spre amiază, apoi începu să coboare uşor în 
tării. Din mare se ridicau nouri uşori departe, către miazăzi, 
răvăşiţi apoi în bătaia vântului. Soarele asfinţea. În urmă, 
umbrele creşteau, întinzându-şi braţele lungi dinspre 
răsărit. Gonacii nu slăbeau pasul. Trecuse deja o zi de când 
se prăpădise Boromir şi orcii erau încă departe. Nu se mai 
zăreau pe întinsul câmpiei. 

Când îi cuprinseră umbrele nopţii, Aragorn se opri. Nu 
poposiseră decât o dată în lungul lor marş de peste zi, ca 
să-şi tragă sufletul, aşa că străbătuseră douăsprezece leghe 
de la peretele de răsărit, de unde porniseră în zori. 


— Şi iată-ne, în sfârşit, în faţa unei mari nelămuriri, zise el. 
Oare-ar ii bine să ne odihnim peste noapte sau să ne 
continuăm calea şi să ne pierdem voinţa şi vlaga? 

— Dacă nu s-or odihni şi ei, orcii au să ne-o ia mult înainte, 
de ne oprim să tragem un pui de somn, spuse Legolas. 

— Dar oare nu-i firesc să-şi mai ia şi ei un răgaz? întrebă 
Gimli. 

— Orcii călătoresc prea arar la vedere, sub lumina 
soarelui; şi, totuşi, aceştia aşa au făcut, zise Legolas. Sunt 
sigur că n-au să se odihnească la noapte. 

— Dar dacă mergem pe-ntuneric, n-o să le putem lua 
urma, spuse Gimli. 

— Cărarea-i dreaptă, n-o ia nici la stânga, nici la dreapta, 
cel puţin aşa mi se arată cât văd cu ochii, zise Legolas. 

— V-aş putea călăuzi pe bâjbăite, în întuneric, ţinând-o 
drept înainte, rosti Aragorn; dar dacă ne rătăcim sau dacă o 
iau ei într-o parte, o să pierdem prea mult timp până găsim 
iar drumul. 

— Şi mai e ceva, zise Gimli. Nu putem vedea decât pe 
lumină de zi dacă vreo urmă se-ndreaptă-n altă parte. De-o 
scăpa, cumva, vreun ostatic sau de-o fi purtat spre răsărit, 
să zicem, la Râul cel Mare, către Mordor, s-ar putea să 
trecem pe lângă semne fără să ne dăm, vreodată, seama. 

— Aşa e, zise Aragorn. Dar dacă tălmăcesc eu bine 
semnele dindărătul nostru, orcii Mâinii Albe sunt cei mai 
numeroşi, iar ceata-ntreagă se-ndreaptă către Isengard. 
Drumul pe care-l urmează îmi întăreşte această 
presupunere. 

— Şi, totuşi, ne-am pripi dacă am zice că le-am şti 
adevărata vrere, interveni Gimli. Dacă mai fuge cineva? În 
beznă am fi putut trece fără să ne dăm seama pe lângă 
semnele ce te-au călăuzit spre paftaua aceea. 

— Nu te teme, orcii şi-au întărit straja de-atunci, iar 
ostaticii sunt şi mai istoviţi, zise Legolas. N-o să mai fugă 
nimeni, până n-om pune noi ceva la cale. Cum o s-o facem, 
nu se ştie, dar mai întâi trebuie să-i ajungem. 


— Până şi eu, gnomul atâtor drumeţii, nu cel mai pirpiriu 
din neamul meu, m-aş cam codi să străbat în fugă tot 
drumul către Isengard fără mas, spuse Gimli. Şi mie-mi dă 
inima ghes să purced fără tăgadă, dar acum trebuie să-mi 
trag oleacă sufletu', ca s-o iau mai sănătos, apoi, la goană. 
lar dacă tot ne odihnim, atunci nu-i vreme mai nimerită ca 
noaptea de smoală. 

— V-am spus eu că-i greu de-ales, zise Aragorn. Cum să 
hotărâm? 

— Tu ne eşti călăuza, spuse Gimli, şi te pricepi să iei urma 
vânatului. Tu ai să faci alegerea. 

— Inima mă-ndeamnă s-o pornim mai departe, zise 
Legolas. Dar trebuie să ţinem unii de alţii. Am să-ţi urmez 
vrerea. 

— Lăsaţi alegerea pe mâini stângace, rosti Aragorn. De 
când am trecut prin Argonath, am dat greş în toate. 

Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, cu privirea 
pierdută în beznă, undeva, între apus şi miazănoapte. 

— N-o să mergem pe-ntuneric, zise el într-un târziu. După 
părerea mea, e mai rău dacă ne scapă vreo urmă sau vreun 
semn. De-ar fi luna destul de luminoasă, ne-ar fi de folos, 
dar, vai, apune timpuriu şi-i firavă la cel dintâi pătrar. 

— Şi-n noaptea asta-i, oricum, învăluită-n ceaţă, murmură 
Gimli. Ce bine-ar fi fost să ne dăruiască şi nouă Galadriel o 
rază de lumină, aşa cum a făcut cu Frodo! 

— Las' că e bine-aşa. Raza va apărea acolo unde-i de 
trebuinţă, spuse Aragorn. Isprava e-n mâinile lui Frodo. Noi 
n-avem a face decât o treb'şoară fără importanţă în 
vremurile acestea de fapte glorioase. O urmărire vană, 
poate, din capul locului, pe care alegerea mea n-o face mai 
bună sau mai rea. Ei bine, am ales. Şi-acum, să folosim 
fiecare clipă cum putem mai bine. 

Se trânti la pământ şi adormi pe dată, căci nu mai pusese 
geană peste geană din noaptea pe care-o petrecuseră sub 
umbrele stâncii Toi Brandir. Înainte de ivirea zorilor pe cer, 
se trezi şi se ridică în capul oaselor. Gimli era încă adâncit 


în braţele somnului, dar Legolas stătea în picioare, cu 
privirea pierdută spre miazănoapte, în întuneric, dus pe 
gânduri, tăcut, ca un arbore tânăr în noaptea neclintită. 

— Sunt tare, tare departe, rosti el trist, întorcându-se spre 
Ragorn. Simt în inima mea că nu s-au odihnit în noaptea 
asta. Doar o pajură i-ar mai putea întrece-acum. 

— Oricum, noi tot o să-i urmăm, ca să ne facem datoria, 
zise Aragorn. 

Se aplecă şi îl trezi pe gnom. 

— Hai! Trebuie s-o luăm din loc, spuse el. Le-am cam pier- 
dut urma. 

— Dar e întuneric încă, zise Gimli. Nici măcar Legolas nu i- 
ar putea zări de pe culmi, până nu se iveşte soarele. 

— Mă tem că nu mai pot fi zăriţi nici de pe culmi, nici din 
câmpii, nici sub soare, nici sub lună, spuse Legolas. 

— Acolo unde privirea dă greş, poate pământul să ne- 
aducă murmur, rosti Aragorn. Fără-ndoială că geme sub 
tălpile lor spurcate. 

Se întinse la pământ, lipindu-şi urechea de glie. Rămase 
aşa, nemişcat, atât de multă vreme, încât Gimli începu să se 
întrebe dacă nu cumva îşi pierduse cunoştinţa sau nu 
adormise la loc. Zorii se iviră lucind şi, curând, fură învăluiţi 
de o lumină cenuşie. într-un târziu, se ridică, şi prietenii lui 
îi văzură chipul: era livid şi tras, iar privirea tulburată. 

— Şoapta pământului e slabă şi nedesluşită, rosti el. Nimic 
nu-l străbate până la mile-ntregi de noi. Pieriţi şi depărtaţi 
sunt paşii vrăjmaşilor noştri. Dar tunătoare sunt copitele 
cailor. Mi se pare că i-am auzit şi pe când stăteam întins în 
somn, tulburându-mi visele: cai la galop, trecând spre 
soare-apune. Acum însă se depărtează parcă mai mult de 
noi, către miazănoapte. Mă-ntreb ce s-o fi petrecând în 
ţinutul acesta. 

— Să mergem! 

Şi astfel începu ziua a treia. În tot acest lung răstimp cu 
nor şi soare arzător abia de-şi trăseseră sufletul, când la 
pas, când la galop, de parcă nici o istovire nu le-ar fi putut 


ostoi focul ce-i mistuia. Vorbeau arar. Treceau peste 
singurătatea nesfârşită, iar mantiile lor elfeşti se pierdeau 
pe fundalul câmpiilor cu iarbă cenuşiu-verzuie; nici măcar 
în lumina răcoroasă a soarelui de-amiază nu mulţi ar fi fost 
ochii, fie ei şi de elf, care să-i fi desluşit, şi-aceia doar de 
foarte aproape. Îi mulţumeau ades Doamnei din Lorien 
pentru darul ei de lembas, căci puteau mânca din el, 
prinzând puteri, chiar şi în timp ce alergau. 

Toată ziua, urma vrăjmaşului îi călăuzi drept înainte, 
înspre apus şi miazănoapte, fără vreo întrerupere, fără vreo 
abatere. Merseră iar zi de vară până-n seară, şi ajunseră la 
nişte povârnişuri golaşe, unde pământul se înălța, 
umflându-se către linia unor dune joase dinaintea lor. Urma 
orcilor se pierdea pe măsură ce se curba dinspre 
miazănoapte, căci pământul devenise mai tare, iar iarba 
mai scurtă. În depărtare, spre stânga, se unduia 
Scăldătoarea Enţilor un fir de argint pe o duşumea 
înverzită. Nu se zărea nimic mişcând. Aragorn se minuna la 
tot pasul că nu vedeau nici urmă de om sau de animal. 
Sălaşurile rohirrimilor erau, în mare parte, la multe leghe 
înspre miazăzi, sub streaşina de arbori a Munţilor Albi, 
ascunşi acum în ceţuri şi în nori; totuşi stăpânii cailor îşi 
păstraseră destule herghelii şi grajduri în Emnet de la 
Răsărit, regiunea de la soare-răsare a ținutului, iar păstorii 
hoinăriseră mult, adăpostindu-se prin corturi, chiar şi la 
vreme de iarnă. Dar acum toate pământurile erau pustii şi 
domnea peste ele o linişte care nu părea deloc 
prevestitoare de pace. 

La căderea serii făcură iar popas. Străbătuseră de două 
ori câte douăsprezece leghe peste câmpiile Rohanului, iar 
zidul de la Emyn Muil se pierduse în umbrele răsăritului. 
Luna nouă abia licărea pe cerul ceţos, cu toate acestea 
răspândea o geană de lumină, iar stelele erau acoperite de 
un văl. 

— Mă mustră acum ceva lăuntric pentru orice clipă de 
odihnă sau de răgaz în căutarea noastră, zise Legolas. Orcii 


au luat-o la goană, de parcă i-ar fi mânat toate bicele lui 
Sauron. Mă tem c-au ajuns deja în pădure şi la colinele 
întunecate, că trec chiar acum pe sub umbrele arborilor. 

Gimli scrâşni din dinţi. 

— Amar sfârşit pentru nădejdile şi truda noastră, spuse el. 

— Poate că ai dreptate în privinţa nădejdii; dar nu şi-a 
trudei, zise Aragorn. Doar n-o să facem, aici, cale-ntoarsă. 
Deşi sunt vlăguit. 

Privi îndărăt, de-a lungul drumului pe care îl străbătuseră, 
către noaptea ce se aduna la răsărit. 

— Se petrece ceva necurat pe tărâmul acesta. Nu-mi 
miroase-a bine nici liniştea şi nici chiar luna asta palidă. 
Stelele abia licăresc; şi eu sunt atât de slăbit, cum rareori 
mi s-a-ntâmplat; slăbit, aşa cum nici un Pribeag n-ar trebui 
să fie atunci când i se dă o urmă clară. E o vrere care ne ia 
nouă iuţeala şi-o dă vrăjmaşului; şi care pune-n faţa noastră 
o barieră nevăzută - o moleşeală aciuată mai degrabă în 
inimă decât în mădulare. 

— Aşa e, zise Legolas. Mi-am dat seama de asta de cum am 
coborât de pe Emyn Muil. Căci vrerea aceea nu e îndărătul, 
ci înaintea noastră. 

Şi întinse mâna, indicând un punct depărtat, dincolo de 
ţinutul Rohan, înspre apusul ce se întuneca sub secera lunii. 

— Saruman, murmură Aragorn. Însă n-o să ne facă să dăm 
bir cu fugiţii. Să facem iar popas va trebui, căci, iată, până 
şi luna se prăbuşeşte-n norii care se-adună. Dar calea 
noastră-i către miazănoapte, printre dealuri şi mlaştini, de- 
ndată ce s-o face iarăşi ziuă. 

Ca de obicei, Legolas fu primul în picioare, dacă nu cumva 
stătuse aşa de cu seară. 

— Scularea! Scularea! strigă el. Zorii sunt purpurii. 
Ciudate lucruri ne aşteaptă la poalele pădurii. Bune, rele - 
nu-mi dau seama, dar ceva ne cheamă. Scularea! 

Ceilalţi săriră în picioare şi porniră de îndată la drum. 
Încet, încet, se iveau zorile. Când mai aveau un ceas până la 
amiază, ajunseră la povârnişurile înverzite ce se înălţau 


către crestele golaşe, aliniate drept către miazănoapte. La 
picioarele lor, pământul era uscat şi iarba scurtă, dar între 
ei şi râul care şerpuia adânc prin desişul de papură şi de 
stuf se aşternea o fâşie de nisipuri mişcătoare. lată cam de 
zece mile. La apus de povârnişul cel mai sudic, se vedea un 
rotocol mare, unde iarba fusese strivită şi bătucită de o 
puzderie de tălpi grele. De-acolo, urma orcilor o lua către 
miazănoapte, de-a lungul poalelor uscate ale colinelor. 
Aragorn se opri şi cercetă urmele îndeaproape. 

— O vreme, s-au odihnit aici, zise el. Dar până şi dâra din 
afară e deja veche. Mă tem că inima ta adevăr grăit-a, 
Legolas: de trei ori câte douăsprezece ore au trecut, cred 
eu, de când orcii au stat aici, unde ne aflăm acum. Dac-au 
ţinut pasul, atunci ieri, pe la asfinţit, au ajuns la hotarele 
Fangornului. 

— Nu văd nimic spre miazănoapte şi nici spre apus, afară 
de iarba ce se topeşte-n ceaţă, spuse Gimli. Oare am zări 
pădurea, dac-am urca pe coline? 

— E încă foarte departe, zise Aragorn. Din câte-mi 
amintesc eu, dealurile acestea se-ntind până la mai bine de 
opt mile înspre miazănoapte şi-apoi o iau uşor spre apus, 
către izvoarele Scăldătorii Enţilor unde - să tot fie vreo 
cincisprezece mile - se aşterne un ţinut nesfârşit. 

— Păi, hai să mergem, rosti Gimli. Picioarele mele să nu se 
mai plângă. De nu mi-ar fi inima atât de grea, şi-ar da şi ele 
mai mult silinţa. 

Soarele scăpata când se apropiară, în sfârşit, de capătul 
colinelor. Mărşăluiseră ore întregi, fără odihnă. Acum 
mergeau încet, iar Gimli se cocoşase de tot. Tari ca piatra 
erau gnomii la muncă şi la drum, dar cursa asta fără capăt 
începu să-şi spună cuvântul, pe măsură ce nădejdea i se 
ofilea în inimă. Aragorn mergea în urma lui întunecat şi 
tăcut, aplecându-se din când în când să cerceteze vreun 
semn sau vreo urmă de pe pământ. Numai Legolas păşea la 
fel de uşor ca totdeauna; picioarele lui abia atingeau vârful 
ierbii şi nu lăsau nici o urmă. Dar, aşa cum erau făcuţi elfii, 


găsea resursele necesare şi putea să doarmă - dacă acesta 
ar fi cuvântul cel mai potrivit din punctul de vedere al 
oamenilor - odihnindu-şi mintea pe cărările ciudate ale 
viselor elfeşti, chiar şi când păşea cu ochii deschişi, în 
lumina acestei lumi. 

— Să urcăm pe colina asta înverzită, zise el. 

Îl urmară vlăguiţi, târându-se pe povârnişul nesfârşit, 
până ajunseră sus în vârf. Era o măgură rotunjită, golaşă 
ca-n palmă şi singuratică, în partea extremă de 
miazănoapte a şirului de coline. Soarele pierise şi umbrele 
serii căzură ca o cortină. Erau singuri într-o lume cenuşie, 
fără formă, fără noimă. Doar între apus şi miazănoapte, 
departe, se zărea ceva întunecat în lumina care se stingea: 
erau Munţii Ceţoşi şi pădurile de la poale. 

— Pe-aici nu se vede nici un semn să ne călăuzească, zise 
Gimli. Aşa că va trebui să ne oprim iar şi să mai irosim o 
noapte. S-a lăsat şi frigul. 

— Vântul bate dinspre culmea înzăpezită, spuse Aragorn. 

— Şi până dimineaţă o s-ajungă la răsărit, zise Legolas. 
Odihniţi-vă, dacă simţiţi nevoia. Dar nu vă pierdeţi 
nădejdea. Nu se ştie ce ne-aduce ziua de mâine. Noaptea e 
un sfetnic bun. 

— De trei ori a răsărit soarele de când am pornit hăituiala, 
dar tot nu ne-am luminat, zise Gimli. Nu ne-am lămurit cu 
NIMIC. 

Noaptea se pogora tot mai răcoroasă. Aragorn şi Gimli 
adormiseră şi, de câte ori se trezeau, îl vedeau pe Legolas 
în picioare, alături de ei, sau plimbându-se de colo-colo, 
îngânând încetişor pe limba lui; şi, pe măsură ce cânta, se 
aprindeau stelele dalbe pe bolta neagră. Astfel se scurse 
noaptea. Priviră împreună cum creşteau agale zorile pe 
cerul acum gol şi senin, până ce, la o vreme, se ivi şi 
soarele. Era palid, străveziu. Vântul ajunsese la răsărit şi 
toată ceața se risipise; în jurul lor se întindeau ţinuturi 
mohorâte şi nesfârşite în lumina amară. 


În faţă şi spre răsărit, văzură platourile golaşe bântuite de 
vânt ale Rohanului, pe care le mai zăriseră cândva, de pe 
malul Râului cel Mare. Între apus şi miazănoapte se ridica 
neclintit întunecatul codru Fangorn; poalele lui umbroase 
se întindeau pe încă vreo zece leghe, iar povârnişurile 
împădurite se pierdeau hăt-departe, amestecându-se cu 
zarea albastră. Undeva îndărăt pâlpâia, ca şi cum ar fi plutit 
pe un nor cenuşiu, fruntea albă a vârfului Methedras, 
ultimul din Munţii Ceţoşi. Scăldătoarea Enţilor curgea 
dinspre codru către ei, iute şi îngustă acum, despicată de 
bancuri până în străfunduri. Într-acolo se îndreptau urmele 
orcilor, venind dinspre coline. 

Aragorn îşi plimbă de câteva ori privirea scrutătoare de-a 
lungul dărei dintre râu şi codru şi văzu, departe, înecată în 
verdeață, o umbră, ca o pată întunecată ce se deplasa cu 
iuţeală. Se aruncă la pământ şi ascultă iar, încordându-se. 
Alături de el, Legolas desluşi însă, ţinându-şi mâna lungă şi 
fină streaşină la ochii lui de elf, că umbrele şi petele de 
culoare nu erau altceva decât o puzderie de siluete 
minuscule de călăreţi. Vârfurile lăncilor pe care le purtau 
sclipeau în lumina zorilor, ca nişte steluțe de pe tărâmul 
celălalt. Departe, îndărătul lor, se înălţau rotocoale subţiri 
de fum cernit. Peste câmpiile goale era atâta linişte, încât 
Gimli auzea vântul prin iarbă. 

— Călăreţi! strigă Aragorn, sărind în picioare. O mulţime 
de călăreţi pe armăsari iuți care se îndreaptă către noi. 

— Da, zise Legolas, sunt o sută cinci. Bălai le este părul şi 
lucitoare, lăncile. Căpetenia lor e foarte înaltă. 

Aragorn surâse. 

— Ascuţiţi mai sunt ochii elfilor, zise el. 

— Ba mai mult, făcu Legolas, pot să-ţi spun că sunt cam la 
cinci leghe de noi. 

— De-or fi cinci sau de-o fi una, tot aia e, zise Gimli; n- 
avem cum scăpa de ei, pe tărâmul ăsta pustiu. O fi mai bine 
să-i aşteptăm aici sau să ne continuăm drumul? 


— O să aşteptăm, spuse Aragorn. Sunt vlăguit, iar 
urmărirea noastră, oricum, a cam dat greş. Sau, hai să 
zicem, ne-au luat-o alţii înainte; pentru că aceşti călăreţi se 
întorc pe urmele lăsate de orci. S-ar putea să primim veşti 
de la ei. 

— Sau lovituri de lance, adăugă Gimli. 

— Văd trei şei goale, dar nici urmă de hobbiţi, spuse 
Legolas. 

— N-am zis c-o să primim veşti bune, zise Aragorn. Dar 
cum or fi, bune sau rele, o s-aşteptăm aici. 

Cei trei plecară de pe culmea pe care ar fi putut fi uşor 
zăriţi ca o pată pe fundalul cerului palid şi coborâră uşor 
povârnişul dinspre miazănoapte. Aproape de poalele colinei 
se opriră şi, după ce se înfăşurară în mantii, se aşezară 
grămadă pe iarba pălită. Timpul se scurgea anevoie, cu 
caznă. Vântul bătea tăios şi iscoditor. Gimli nu se simţea 
deloc în apele lui. 

— Ce ştii despre călăreţii ăştia, Aragorn? întrebă el. Oare 
nu facem decât să stăm aici şi s-aşteptăm o moarte 
grabnică? 

— Am fost printre ei, răspunse Aragorn. Sunt mândri şi 
căpoşi, dar au inima curată şi-s generoşi în gând şi-n faptă; 
cutezători, dar nu tirani; înţelepţi, dar neînvăţaţi; nu scriu 
cărţi, dar cântă mult, la fel cum făceau copiii oamenilor 
înainte de Anii Întunecimii. Însă nu mai ştiu ce s-o fi 
întâmplat pe-aici în ultima vreme şi nici ce-o fi în mintea 
rohirrimilor acum, când sunt între trădătorul Saruman şi 
ameninţarea lui Sauron. Sunt prieteni vechi cu cei din 
Gondor, deşi nu se înrudesc cu ei. E pierdută în negura 
uitării vremea când Eorl cel Tânăr i-a adus din miazănoapte 
şi-s mai degrabă neam cu bardingii din Ţinutul de Jos şi cu 
beorningii din Codru printre care mai pot fi zăriţi mulţi 
bărbaţi înalţi şi bălai, aşa cum sunt călăreţii din Rohan. Bine 
măcar că nu se dau în vânt după orci. 

— Dar Gandalf zicea ceva despre un zvon cum c-ar plăti 
tribut ținutului Mordor, interveni Gimli. 


— La fel ca Boromir, nu-i dau crezare, rosti Aragorn. 

— Curând ai să afli adevărul, zise Legolas. S-au apropiat 
deja foarte mult de noi. 

La o vreme, până şi Gimli auzi tropotul depărtat al 
copitelor. Călăreţii se abătură din cărare, depărtându-se de 
râu, şi se apropiau acum de dune. Zburau ca vântul. 

Câmpia răsuna de glasurile lor puternice şi desluşite. 
Brusc, acestea umplură văzduhul ca un tunet şi călăreţul 
din faţă coti, trecând pe la poalele colinei, călăuzind ceata 
înapoi, către miazăzi, de-a lungul marginii de apus a 
dunelor. După el o porniră cu toţii un şir lung de bărbaţi 
înveşmântaţi în zale, iuți, strălucitori, la care ţi-era mai 
mare dragul să priveşti. 

Caii lor erau uriaşi, puternici şi zvelţi, cu părul cenuşiu, 
lucitor; cozile lungi fluturau în vânt, iar coamele cădeau 
împletite pe grumazurile semeţe. Oamenii care îi călăreau 
nu erau nici ei mai prejos: înalţi şi lungi în picioare; părul ca 
inul le flutura îndărăt, pe sub coifurile uşoare, în cozi lungi, 
unduitoare; chipurile le erau aspre şi tăioase. Lăncile parcă 
nesfârşite din mâinile lor erau din lemn de frasin; scuturi 
pictate le atârnau la spate şi săbii lungi la brâu, iar cămăşile 
din zale le-acopereau genunchii. 

Galopau doi câte doi, ridicându-se din când în când în şa, 
scrutând înainte sau împrejur; păreau a nu-i fi zărit pe cei 
trei străini care stăteau tăcuţi şi îi priveau. Când să treacă 
toată ceata, Aragorn se ridică şi strigă cu un glas răsunător: 

— Ce veşti ne-aduceţi de la miazănoapte, călăreţilor din 
Rohan? 

Cu o iuţeală şi o îndemânare uluitoare, aceştia îşi struniră 
armăsarii, se rotiră în loc şi se apropiară ameninţător de ei. 
Curând, cei trei prieteni se treziră în mijlocul unui cerc 
rotitor de călăreţi care se strângea tot mai mult împrejur. 
Aragorn rămase tăcut în picioare, pe când ceilalţi doi 
şedeau nemişcaţi, întrebându-se ce întorsătură aveau să ia 
lucrurile. 


Deodată, fără vreun ordin spus sau strigat, călăreţii se 
opriră. Îşi îndreptară puzderia de lănci către ei; câţiva 
puseră mâna pe săbii, alţii îşi pregătiră săgețile în arcuri. 
Apoi, cel mai înalt dintre ei se apropie de străini; din coiful 
lui se înălța, precum o creastă, o coadă albă de cal. Înainta 
până când vârful lăncii sale se opri la câteva palme de 
pieptul lui Aragorn. Acesta nici nu tresări. 

— Cine sunteţi şi ce căutaţi în ţinutul acesta? întrebă 
călăreţul în limba comună de la Soare-Apune, în felul lui 
Boromir, omul din Gondor. 

— Mi se spune Pas Mare, îi răspunse Aragorn. Vin de la 
miazănoapte. Şi urmăresc nişte orci. 

Călărețul sări de pe cal. Îşi încredinţă lancea unui 
camarad de-al său care se apropiase şi descălecase alături, 
îşi trase sabia şi se opri în faţa lui Aragorn, privindu-l 
scrutător, nu fără oarecare uimire. Într-un târziu, vorbi din 
nou. 

— La început am crezut că voi înşivă sunteţi orci, zise el, 
dar văd că nu-i aşa. Pe legea mea, nu prea aveţi habar de 
orci, de-aţi pornit aşa, la vânătoare. Erau iuți, erau mulţi. V- 
aţi fi preschimbat din vânători în pradă, dacă i-aţi fi ajuns 
din urmă. E ceva necurat cu tine, Pas Mare. 

Îşi plecă din nou privirea limpede, luminoasă asupra 
Pribeagului. 

— Ăsta nu-i un nume pe care să-l dai unui om. Ciudate-ţi 
sunt şi straiele. Ai răsărit, cumva, din iarbă? Cum de ne-ai 
scăpat privirii? Eşti de neam elfesc? 

— Nu, spuse Aragorn. Numai unul dintre noi e elf, Legolas, 
din îndepărtatul Codru Întunecat. Dar am trecut prin 
Lothlorien, aşa că avem asupra noastră darurile şi ocrotirea 
Doamnei. 

Călărețul se uită la ei cu şi mai multă uimire, dar privirea i 
se înăspri. 

— Deci, există o Doamnă în Codrul de Aur, aşa cum zic 
poveştile străvechi, rosti el. Se spune că puţini scapă din 
mrejele ei. Ciudate vremuri mai trăim! Dar, dacă sunteţi 


sub ocrotirea ei, înseamnă că poate şi voi sunteţi urzitori de 
mreje sau vrăjitori. 

Aruncă o privire rece către Gimli şi Legolas. 

— Voi de ce nu vorbiţi, muţilor? îi întrebă el răstit. 

Gimli se ridică de jos şi se propti pe picioarele răşchirate; 
îşi strânse securea în mână şi ochii lui negri scăpărară. 

— Spune-mi cine eşti, călăreţule, şi-am să-ţi spun cine sunt 
şi încă ceva pe deasupra, zise el. 

— Cât despre asta, rosti călăreţul, plecându-şi ochii spre 
gnom, străinul e cel care s-ar cuveni să se dezvăluie întâi. Şi 
totuşi, sunt Eomer, fiul lui Eomund, şi mi se spune Al Treilea 
Mareşal al Obştei Călăreţilor. 

— Ei bine, atunci, ce-ar fi ca tu, Eomer, fiul lui Eomund, Al 
Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor, s-asculţi la Gimli, fiul 
gnomului Gloin, şi să-ţi cântăreşti vorbele necugetate? Îţi 
sare ţandăra din orice fleac şi numai sărăcia duhului tău ţi- 
ar mai putea scuza purtarea. 

Ochii lui Eomer scăpărară, iar oamenii din Rohan începură 
să glăsuiască mânioşi, strângând cercul şi îndreptându-şi 
lăncile către ei. 

— Cumetre gnom, ţi-aş reteza căpăţâna cu tot cu barbă 
de-ai fi oleacă mai răsărit, zise Eomer. 

— Nu-i singur aici, zise Legolas, potrivindu-şi cât ai clipi o 
săgeată în arc. Ţi-ai găsi moartea înainte să loveşti. 

Eomer ridică sabia şi lucrurile ar fi luat o întorsătură 
urâtă, dacă Aragorn n-ar fi ţâşnit între ei, ridicând mâna. 

— Iertare, Eomer! strigă el. Când ai să afli mai multe, ai 
să-ţi dai seama de ce i-ai mâniat pe prietenii mei. N-avem 
de gând să facem vreun rău în Rohan şi nici vreunei vietăţi 
de acolo, fie el om sau cal. N-ai vrea mai bine ca, înainte să 
loveşti, să ne-auzi povestea? 

— Ba da, zise Eomer, lăsându-şi sabia în jos. Dar drumeţii 
din Obştea Călăreţilor ar face bine să fie mai înţelepţi şi să 
lase trufia în vremurile noastre atât de nesigure. Întâi, 
spune-mi numele tău adevărat. 


— Nu înainte să-mi spui tu în slujba cui te afli, zise 
Aragorn. Eşti prieten sau vrăjmaş cu Sauron, Seniorul 
Întunecimii din Mordor? 

— Nu slujesc pe nimeni, afară de Cârmuitorul Obştii, 
Theoden, Regele din Thengel, îi răspunse Eomer. Nu ne 
supunem puterii din îndepărtatul Tărâm Negru, dar nici nu 
suntem încă pe picior de război; şi dacă de ei fugiţi, aţi face 
bine să părăsiţi ţinutul acesta. E zarvă mare la toate 
hotarele noastre şi suntem ameninţaţi; dar vrerea nu ni-i 
decât să fim liberi şi să trăim aşa cum am făcut-o şi 
pîn'acum, adică să ne vedem de-ale noastre, fără să ne 
punem în slujba nici unui domn străin, bun sau rău. Ne 
primeam oaspeţii cu drag în vremuri mai bune, dar acum 
suntem iuți şi aspri cu veneticii nepoftiţi. Hai, spune cine 
eşti? Şi-n slujba cui? Cine ţi-a poruncit să-i hăituieşti pe orci 
în ţinutul nostru? 

— Nu sunt în slujba nimănui, rosti Aragorn; dar i-aş hăitui 
pe supuşii lui Sauron în orice ţinut s-ar duce. Puţini sunt 
printre oamenii muritori cei care ştiu mai mult ca mine 
despre orci; şi nu-i urmăresc doar că aşa mi-a venit la 
socoteală. Orcii aceştia mi-au luat ostatici doi prieteni. Într- 
o astfel de situaţie, oricine n-are cal e silit s-o ia pe jos şi nu 
se mai gândeşte să ceară voie, atunci când porneşte pe 
urmele cuiva. lar socoteala capetelor vrăjmaşe n-o mai ţin 
decât cu spada. Că doar sunt şi eu înarmat. 

Aragorn îşi dădu mantia la o parte şi teaca elfească luci. 
Tăişul spadei Anduril îi fulgeră în mână ca o flăcăruie. 

— Elendil! strigă el. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn, şi mi 
se spune Elessar, Piatra Elfică, Dunadan, moştenitorul fiului 
lui Isildur Elendil, fiu al Gondorului. lată sabia ce-a fost 
despicată şi făurită iar! Vrei să-mi sari în ajutor sau mi te- 
mpotriveşti? Alege iute! 

Gimli şi Legolas îşi priviră prietenul uluiţi, căci nu-l mai 
văzuseră purtându-se astfel până atunci. Părea că se 
înălţase, în vreme ce Eomer se făcuse mai mic; şi zăriră, pe 
chipul lui însufleţit, imaginea fugară a puterii şi maiestăţii 


regilor de piatră. O clipă, lui Legolas i se păru că vede pe 
fruntea lui Aragorn pâlpâind o flacără albă, ca o cunună 
strălucitoare. 

Eomer se dădu un pas îndărăt, cu chipul cuprins de 
venerație, îşi lăsă privirea mândră în pământ. 

— Pe legea mea că trăim vremuri ciudate, murmură el. 
Visul şi legenda ţâşnesc la viaţă aşa, din pământ, din iarbă 
verde. Spune-mi, mărite senior, ce vânt te-aduce pe aceste 
meleaguri? Şi ce-nţeles au vorbele-ţi întortocheate? De 
mult Boromir, fiul lui Denethor, plecat-a să afle răspuns, iar 
calul pe care i l-am împrumutat s-a-ntors fără călăreț. Ce- 
osândă ne-aduci de la miazănoapte? 

— Osânda alegerii, rosti Aragorn. Poţi să-i spui asta lui 
Theoden, fiul lui Thengel: războiu-i stă dinainte; şi are a 
alege să fie de partea lui Sauron sau împotriva lui. Nimeni 
nu mai poate trăi aşa cum a făcut-o până acum şi, vorba 
ceea, puţini îşi vor mai păstra cumpătul. Dar despre aceste 
treburi însemnate om discuta ceva mai târziu. Dacă oi avea 
noroc, mă voi înfăţişa eu însumi dinaintea regelui. Acum 
însă sunt la ananghie şi-ţi cer ajutorul, sau măcar nişte 
veşti. Ţi-am spus că suntem pe urmele unei hoarde de orci 
care ne-au luat prietenii. Ne poţi spune ceva? 

— Da, nu mai e nevoie să-i urmăriţi, zise Eomer. l-am 
nimicit pe orci. 

— Şi prietenii noştri? 

— N-am dat de nimeni, afară de orci. 

— Ciudat, zise Aragorn. V-aţi uitat bine printre cei ucişi? 
Afară de leşuri orceşti, n-aţi văzut cumva vreun trupşor ce-n 
ochii voştri ar fi părut de copil? Desculţ şi înveşmântat în 
cenuşiu. 

— Nu erau printre ei nici gnomi, nici copii, zise Eomer. I- 
am numărat şi i-am despuiat pe toţi, apoi i-am aruncat 
grămadă şi le-am dat foc, după legea noastră. Cenuşa mai 
fumegă încă. 

— Noi nu vorbim de gnomi sau de copii, zise Gimli. 
Prietenii noştri erau hobbiţi. 


— Hobbiţi? făcu Eomer. Ce-or mai fi şi ăştia? Ciudat nume. 
— Un nume ciudat pentru un neam la fel de ciudat, rosti 
Gimli. Dar tare drag inimii noastre. Se pare c-aţi auzit şi în 
Rohan de cuvintele care i-au tulburat pe cei din Minas 

Tirith. În ele era vorba despre Ţara Piticuţilor. Aceşti 
hobbiţi sunt piticuţi. 

— Piticuţi! râse călăreţul de lângă Eomer. Piticuţi! Dar 
ăştia nu-s decât un popor mititel din baladele străvechi şi 
din basmele copiilor de la miazănoapte. Pe ce tărâm 
călcăm? Pe cel de legendă sau pe cel înverzit, scăldat de 
razele soarelui? 

— Un bărbat poate să păşească pe amândouă, zise 
Aragorn. Căci nu noi, ci acei ce vor urma vor ticlui 
legendele timpului nostru. Tărâmul înverzit, zici? Dar ăsta-i 
un subiect serios de legendă, deşi îţi porţi paşii pe el, sub 
razele soarelui. 

— Timpul ne zoreşte, zise călăreţul, fără să ia în seamă 
vorbele lui Aragorn. Trebuie să ne grăbim spre miazăzi, 
stăpâne. Să-i lăsăm pe sălbaticii ăştia cu închipuirile lor. 
Sau să-i legăm şi să-i ducem la rege. 

— Uşurel, Eothain, zise Eomer în limba lui. Stai o clipă. 
Spune-le earezilor să se strângă pe cărare şi să se 
pregătească s-o pornească spre Vadul Enţilor. 

Eothain se retrase bombănind şi le vorbi celorlalţi. 
Imediat, aceştia se depărtară şi îl lăsară pe Eomer singur, 
cu cei trei prieteni. 

— Tot ceea ce spui e tare ciudat, Aragorn, rosti el. Şi 
totuşi, mi-e foarte limpede că spui adevărul: oamenii din 
Obşte nu mint şi din acest motiv nu se lasă uşor înşelaţi. Dar 
n-ai spus tot. Vrei să-mi povesteşti acum pe-ndelete ce- 
nsărcinare ai, ca să pot să mă hotărăsc şi eu ce să fac? 

— Am pornit din Imladris, aşa cum spune cântecul, cu 
multe săptămâni în urmă, răspunse Aragorn. Eram 
împreună cu Boromir din Minas Tirith. Trebuia să ajung la 
cetatea aceea cu fiul lui Denethor, să-i ajut seminţia în 
războiul împotriva lui Sauron. Dar tovarăşii mei de drum 


aveau altă treabă. Mă rog, n-are rost să vorbim despre asta 
acum. În orice caz, Gandalf cel Sur era căpetenia noastră. 

— Gandalf! exclamă Eomer. Gandalf cel Sur e cunoscut în 
Obşte; dar numele său, te previn, nu mai are trecere în faţa 
regelui. Toată lumea ştie că vine şi pleacă adesea pe-aici, 
când i se năzare - ba la o lună, ba după ani de zile. Aduce 
totdeauna solii ciudate; unii spun cum că ar fi piază-rea. Şi 
nu-s departe de adevăr: de când a venit ultima oară pe-aici, 
în vară, toate au mers de-a-ndoaselea. Atunci a început 
necazul nostru cu Saruman. Îl socoteam pe Saruman 
prieten, dar a venit Gandalf şi ne-a avertizat că se 
pregăteşte degrabă un război în Isengard. Zicea că el însuşi 
fusese ostatic în Orthanc şi-abia reuşise să scape. Ne cerea 
ajutorul. Dar Theoden nici n-a vrut s-audă, aşa că a plecat. 
Să nu rosteşti numele de Gandalf cu voce tare în faţa lui 
Theoden, că-l apucă damblaua! Pentru că il-a luat pe lute 
ca Gândul, cel mai valoros dintre armăsarii regelui, 
căpetenia mearaşilor, pe care doar Seniorul Obştii are voie 
să-i încalece. Căci sămânţa rasei lor se trage de la calul lui 
Eorl, ce ştia limba oamenilor. Acum şapte nopţi, lute ca 
Gândul s-a-ntors; dar mânia regelui a rămas aceeaşi, 
pentru că acum calul s-a sălbăticit şi nu mai lasă nici un 
bărbat să se apropie de el. 

— Înseamnă că lute ca Gândul şi-a aflat singur calea din 
îndepărtatul miazănoapte, zise Aragorn; căci acolo s-a 
despărţit de Gandalf. Dar, vai! Gandalf nu va mai avea 
vreodată prilejul să călărească. S-a prăbuşit în beznă în 
minele Moriei şi nu se mai întoarce. 

— Copleşitoare veste, zise Eomer. Cel puţin pentru mine şi 
pentru mulţi alţii, deşi nu pentru toată lumea; ai să te 
convingi şi singur, dacă te duci la rege. 

— Puţini îşi pot da seama aici de grozăvia ăstei năpaste, 
deşi s-ar putea s-o simţiţi şi voi cumplit mult mai curând 
decât v-aţi aştepta, spuse Aragorn. Dar când capetele 
măreţe cad, cei mai mărunți sunt nevoiţi să treacă la cârmă. 
Misia mea a fost să-i conduc pe tovarăşii mei pe lungul 


drum din Moria. Prin Lorien am venit - adevăr pe care-ar fi 
bine să-l afli înainte să mai vorbeşti despre asta - şi de-acolo 
am străbătut leghe peste leghe de-a lungul Râului cel Mare, 
către cascada Rauros. Acolo a fost Boromir măcelărit de- 
aceiaşi orci pe care i-aţi nimicit voi. 

— Cutremurătoare-ţi sunt veştile! strigă Eomer 
deznădăjduit. Mare năpastă-i moartea aceasta pentru 
Minas Tirith şi pentru noi toţi. Ce om de vază-a fost! L-au 
preamărit cu toţii. Arar prin Obşte se-arăta, căci era mereu 
în război la hotarele de răsărit; dar l-am văzut. Mai degrabă 
ca fiii iuți ai lui Eorl, decât ca oamenii morocănoşi din 
Gondor mi-a părut şi putea să se dovedească un mare 
cârmuitor al poporului său, atunci când îi va fi venit vremea. 
Dar n-am ştiut pîn'acum de-această grozăvie din Gondor. 
Când s-a prăpădit? 

— Sunt patru zile de când a fost ucis, îi răspunse Aragorn; 
din seara aceea am pornit-o din tenebrosul Toi Brandir. 

— Pe jos? făcu Eomer. 

— Da, aşa cum vezi. 

De mare uimire se umplură privirile lui Eomer. 

— Pas Mare e un nume mult prea nedemn de ceea ce-ai 
făcut, o, fiu al lui Arathorn, rosti el. Ţi-aş zice mai degrabă 
Pas Înaripat. La multe curţi ar trebui cântate faptele de 
vitejie ale celor trei camarazi. Patruzeci de leghe şi încă 
cinci aţi străbătut, înainte ca ziua a patra să se sfârşească! 
Cutezătoare-i spiţa lui Elendil! Dar, mărite senior, cum m-ai 
făcut să uit! Trebuie să mă întorc degrabă la Theoden. Am 
vorbit cam aspru în faţa oamenilor mei. I-adevărat că nu 
suntem încă vrăjmaşi pe faţă cu Tărâmul Negru şi sunt unii 
care-i suflă regelui poveţe înfricoşate la ureche; dar 
războiul nu-i departe. N-o să lăsăm baltă vechea alianţă cu 
Gondorul; o să le sărim oricum în ajutor la luptă; asta-i 
credinţa mea şi-a tuturor care-s cu mine. Hotarul de răsărit 
e-n seama mea, asta-i grija celui de-al Treilea Maregşal, şi- 
am strămutat toate hergheliile şi pe păstorii noştri dincolo 


de Scăldătoarea Enţilor; n-am păstrat aici decât paza şi 
cercetaşii ageri. 

— Aşadar, nu-i plătiţi tribut lui Sauron? întrebă Gimli. 

— Nu i-am plătit şi nici n-o să-i plătim vreodată, rosti 
Eomer şi ochii îi scăpărară, cu toate că mi-a ajuns la ureche 
minciuna asta. Cu ani în urmă, Seniorul Tărâmului Negru 
şi-ar fi dorit să cumpere pe bani grei cai de la noi, dar nu m- 
am învoit, pentru că supune animalele la cazne. Atunci şi-a 
trimis orcii la jaf, iar aceştia fură tot ce-apucă, alegând cu 
osebire caii negri; puţini ne-au mai rămas din soiul ăsta. De- 
aceea dihonia dintre noi şi orci e-aşa amarnică. 

Dar acum grija noastră cea mai de seamă e Saruman. 
Pretinde că-i stăpân peste tot ţinutul acesta şi suntem în 
război de mai multe luni. I-a luat pe orci, pe Călăreţii 
Lupului şi pe oamenii de rău în slujba sa şi au închis 
Trecătoarea, aşa că s-ar putea să fim asediați atât la răsărit, 
cât şi la apus. Nu-i de glumit c-un astfel de vrăjmaş; e un 
vrăjitor viclean şi dibace şi poate să ia nenumărate 
înfăţişări. Se spune că rătăceşte de colo-colo, în chip de 
moşneag, înveşmântat într-o mantie cu glugă, cam ca 
Gandalf. Aşa zic toţi care şi-l amintesc. Iscoadele lui pătrund 
şi-n gaură de şarpe, iar păsările sale aducătoare de rău 
trec, în tării, peste hotare. Nu ştiu cum se vor sfârşi toate 
acestea şi mi se strânge inima, căci mă tem că n-are prie- 
teni doar în Isengard. Dar ai să-ţi dai singur seama, dacă 
vrei să-l vezi pe rege. Ce zici, nu vii? Oare credinţa mea 
cum c-ai fost trimis la mine după ajutor, chinuit de şovăială 
şi de nevoi, e doar o amăgeală? 

— Am să vin când s-o-mplini sorocul, zise Aragorn. 

— Hai acum, rosti Eomer. Moştenitorul lui Elendil ar fi, 
fără doar şi poate, o îmbărbătare pentru fiii lui Eorl, în 
stihia aceea malefică. În Emnet de la Apus bătălia-i în toi şi 
tare mi-e teamă că nu ne aşteaptă vremuri bune. Să ştii că 
m-am avântat călare către miazănoapte fără ştirea regelui, 
căci în lipsa mea casa lui e prea puţin păzită. Dar cercetaşii 
m-au prevenit acum trei nopţi de venirea şlehtei orceşti 


dinspre Peretele de Răsărit şi că printre ei s-ar afla şi unii 
ce poartă însemnele albe ale lui Saruman. Aşa încât, 
gândindu-mă că de ce mi-a fost teamă n-am scăpat, adică 
de un pact între Orthanc şi Turnul Întunecimii, am purces 
în fruntea eorezilorbărbaţii din stirpea mea; şi i-am ajuns 
pe orci cu două zile în urmă, pe la scăpătat, aproape de 
hotarele de la Pădurea Enţilor. 

Acolo i-am împresurat şi-am purtat bătălia ieri, în zori. 
Cincisprezece oameni am pierdut şi, vai mie, doisprezece 
cai! Căci orcii erau mai numeroşi decât ne-am aşteptat. Li 
se alăturaseră alţii, dinspre răsărit, de dincolo de Râul cel 
Mare; dâra lor spurcată se vede ceva mai spre 
miazănoapte. Iar alţii, tot aşa, s-au ivit din pădure. Orci 
mari, care purtau şi ei pecetea Mâinii Albe a Isengardului; 
aceştia-s mai puternici şi mai sângeroşi decât ceilalţi. 
Oricum, i-am terminat pe toţi. Dar am pierdut prea multă 
vreme. E nevoie de noi la miazăzi şi la apus. Nu veniţi şi 
voi? După cum vedeţi, cai avem şi de prisos. Să lăsăm spada 
să-şi facă treaba de care, har Domnului, nu duce lipsă. Şi- 
apoi i-am da de lucru securii lui Gimli şi arcului lui Legolas, 
de vor fi vrând să-mi ierte vorbele nesăbuite pe care le-am 
rostit despre Doamna Pădurii. Am vorbit ca tot omu' de pe 
meleagul meu şi-aş vrea cu bucurie să-nvâăţ să glăsuiesc 
meşteşugii. 

— Aduc mulţumire pentru tot ce-mi spui, zise Aragorn, şi 
inima-mi dă ghes să vin cu tine; dar n-am cum să-mi 
părăsesc tovarăşii, cât mai e o nădejde. 

— Nu-i nici o nădejde, zise Eomer. N-o să-i găseşti pe 
prietenii tăi la hotarele de miazănoapte. 

— Şi totuşi, nu sunt nici îndărăt. Am dat de-un semn 
limpede, nu departe de Peretele de Răsărit, care îmi spune 
că măcar unul dintre ei trăieşte. Dar între zid şi dune n-am 
mai găsit altă urmă de-a lor şi nici o dâră nu se-abate într-o 
parte sau alta - asta de nu m-oi fi înşelat cu totul. 

— Şi-atunci, ce crezi că s-a ales de ei? 


— Nu ştiu. Or fi fost măcelăriți şi arşi de-a valma cu orcii; 
dar, zici tu, n-are cum să fie aşa, şi nici eu nu mă tem de 
asta. S-ar putea să fi fost duşi în pădure înainte ca voi să-i fi 
împresurat pe vrăjmaşi. Poţi să juri că nu v-a scăpat nimeni 
printre degete? 

— Pot să jur că, după ce am dat de ei, nu ne-a scăpat nici 
un oOrc, zise Eomer. Am ajuns înaintea lor la poalele pădurii, 
iar dacă după aceea a reuşit cineva să se strecoare prin 
cercul nostru, atunci acela n-a fost orc şi-avea, cu siguranţă, 
puteri elfeşti. 

— Prietenii noştri erau înveşmântaţi la fel ca noi, zise 
Aragorn; iar voi nu ne-aţi văzut nici pe lumină. 

— Uitasem asta, rosti Eomer. Iare-i greu să mai ştii ceva 
sigur printre atâtea minuni. Lumea-i tot mai ciudată. Elful şi 
gnomul drumeţesc împreună ziua-n amiaza mare, pe 
câmpiile noastre; iar făpturile stau de vorbă cu Doamna 
Pădurii, deşi-s pe lumea asta; şi spada se întoarce la 
războiul ce-a izbucnit în negura vremilor, când strămoşii 
noştri au pornit călare spre Obşte. Ce le-ar mai fi cu putinţă 
să facă făpturilor cu judecată în astfel de timpuri? 

— Ce-au făcut şi până acum, zise Aragorn. Binele şi răul 
nu se schimbă de azi pe mâine; şi n-au tâlcuri diferite 
printre elfi, gnomi şi oameni. Îi e dat făpturii să le 
desluşească, atât în Pădurea de Aur, cât şi la ea acasă. 

— Aşa e, rosti Eomer. Dar eu nu mă-ndoiesc nici de voi, 
nici de ceea ce-mi spune inima. Totuşi nu mi-e cu putinţă să 
fac aşa cum aş vrea. E împotriva legii noastre să-i lăsăm pe 
venetici să hoinărească cum poftesc prin ţinut, câtă vreme 
regele însuşi nu le dă încuviințarea; iar opreliştea-i mai 
mare acum, în vremuri de restrişte. Te-am rugat să te 
întorci de bunăvoie cu mine şi nu vrei. Şi nu-mi dă inima 
ghes să pornesc bătălia cu o sută contra trei. 

— Nu cred că legea voastră-i făcută pentru aşa ceva, zise 
Aragorn; şi, să fim drepţi, nici eu nu sunt un venetic, căci 
am mai fost pe-aici de multe ori şi-am călărit cu ceata 
rohirrimilor, deşi sub alt nume şi sub o altă înfăţişare. Nu 


te-am mai văzut, pentru că eşti prea tânăr, dar am stat de 
vorbă cu Eomund, tatăl tău, şi cu Theoden, fiul lui Thengel. 
Pe vremuri, nici o înaltă faţă din ţinutul acesta n-ar fi stăvilit 
vreodată vreo făptură în a-şi duce la capăt o faptă 
vitejească aşa cum e a mea. Măcar e limpede că am datoria 
să-mi continui calea. Ei hai, fiu al lui Eomund, trebuie să 
alegi până la urmă. Ajută-ne sau, dacă nu, lasă-ne liberi să 
plecăm. Mai ai o cale: să-ţi duci la împlinire legea. Dar de-o 
vei face, puţini se vor întoarce la luptă alături de tine şi de 
regele tău. 

Eomer chibzui o vreme, apoi vorbi: 

— Amândoi trebuie să ne grăbim. Ai mei ard de nerăbdare 
s-o pornim la drum şi nădejdea voastră scade cu fiecare 
ceas. lată ce-aleg: puteţi pleca; mai mult, am să vă- 
mprumut caii. Nu vă cer decât atât: când veţi fi isprăvit sau 
veţi vedea că totu-i în zadar, întoarceţi-vă cu caii prin Vadul 
Enţilor, la Meduseld, nobila casă din Endoras unde sade 
acum 'Theoden. Astfel îi vei dovedi că n-am greşit. Mă pun 
pe mine chezăşie şi poate chiar viaţa mea în joc că eşti de 
bună-credinţă. Să nu greşeşti. 

— Nu voi greşi, zise Aragorn. 

Nu mică le fu mirarea şi multe priviri întunecate şi 
îndoielnice îşi aruncară oamenii săi, când Eomer porunci să 
li se împrumute străinilor caii; dar numai Eothain îndrăzni 
s-o spună deschis. 

— N-ar fi nimic dac-ar fi vorba de seniorul acesta din viţa 
din Gondor, aşa cum se laudă, zise el, dar cine-a mai auzit 
să i se dea unui gnom un cal din Obşte? 

— Nimeni, spuse Gimli. Şi nu te teme: nici nu se va mai 
auzi de-aşa ceva. Mai bine merg pe jos, decât să m-aşez pe 
spinarea vreunei lighioane atât de mari, de voie sau de 
nevoie. 

— Acum însă va trebui să-ncaleci, altfel ai să rămâi de 
căruţă, zise Aragorn. 

— Hai, aşază-te-ndărătul meu, prietene Gimli, zise 
Legolas. Aşa o să fie totul bine; n-o să ai nevoie de nici un 


cal şi n-o să-ţi facă vreunul necazuri. 

Lui Aragorn i se aduse un bidiviu murg vânjos, iar el îl 
încalecă. 

— Hasufel îi e numele, zise Eomer. Fie să te poarte cu bine 
şi să-ţi aducă mai mult noroc decât lui Garulf, fostul lui 
stăpân. 

Legolas primi un cal ceva mai mic şi mai deschis la 
culoare, dar nărăvaş şi focos. Pe-acesta îl chema Arod. Însă 
Legolas le ceru să-i scoată şaua şi frâul. 

— N-am trebuinţă de ele, zise el, încălecându-l uşor, dintr- 
o săltare şi, spre mirarea lor, Arod se arătă blând şi gata să- 
l slujească, mişcându-se de colo-colo, fără crâcnire: aşa se 
purtau elfii cu dobitoacele alese. 

Gimli fu urcat îndărătul prietenului său de care se încleşta 
încrâncenat, de parcă era Sam Gamgee într-o barcă. 

— Drum bun şi fie să afli ceea ce cauţi! strigă Eomer. Să te 
întorci cât poţi de iute; şi fie ca spadele noastre să lucească, 
atunci, alături. 

— Mă voi întoarce, zise Aragorn. 

— Şi eu mă voi întoarce, adăugă Gimli. Înţelepciunea lui 
Lady Galadriel ne desparte încă şi voiesc să-ţi împărtăşesc 
câte ceva despre vorba ei dulce. 

— Om trăi şi-om vedea, făcu Eomer. Atâtea lucruri s-au 
întâmplat, încât deprinderea rugăciunii unei zâne sub 
loviturile duioase ale securii unui gnom îmi vor părea floare 
la ureche. Drum bun! 

Şi cu acestea, se despărţiră. lare iuți erau bidiviii din 
Rohan. Când nu peste mult Gimli îşi întoarse privirile, ceata 
lui Eomer abia de se mai zărea în depărtare. Aragorn nu se 
uită îndărăt; urma în goană dâra, cu capul mult plecat, lipit 
de grumazul lui Hasufel. Curând ajunseră la marginea 
Scăldătorii Enţilor, iar acolo dădură peste urma cealaltă, 
despre care le vorbise Eomer, cum c-ar veni dinspre soare- 
răsare, de pe Platoul Golaş. 

Aragorn descălecă şi privi pământul, pe urmă, sărind 
înapoi în şa, o luă spre răsărit, cu mare băgare de seamă, 


ca să nu distrugă urmele. Apoi descălecă iar şi cercetă 
ţărâna, de colo până colo. 

— N-am aflat mare lucru, rosti el. Dâra principală e 
neclară, întretăiată de urmele de întoarcere ale călăreţilor; 
drumul lor trebuie să fi fost pe lângă râu. Dar cea dinspre 
răsărit e reavănă şi desluşită. Nici o urmă nu duce în partea 
opusă, înapoi, spre Anduin. Acum trebuie să mergem mai 
uşor, să observăm orice pas care-ar fi luat-o pe de lături. De 
aici, orcii şi-au dat seama, fără doar şi poate, că sunt 
urmăriţi; or fi încercat să-i ducă undeva pe ostatici, înainte 
să fie ajunşi din urmă. 

Pe măsură ce înaintau, ziua se mohora. Asupra Platoului 
pogorau nori cenuşii. Soarele se acoperea cu un zăbranic 
ceţos. 'Tot mai aproape se desluşeau povârnişurile din 
Fangorn, întunecându-se uşor în apusul soarelui. Nu zăriră 
urme nici în dreapta, nici în stânga, dar, din loc în loc, 
treceau pe lângă hoituri singuratice de orci cu spatele sau 
grumazul străpunse de săgeți cu pană cenuşie. 

Într-un târziu, pe la asfinţit, ajunseră la poalele pădurii şi, 
într-o poieniţă ivită printre cei dintâi arbori, dădură peste 
marele pârjol; cenuşa fierbinte încă fumega. Alături zăceau 
o grămadă de coifuri, pieptare înzăuate, scuturi sfărâmate, 
spade frânte, arcuri şi săgeți şi o groază de alte născociri 
războinice. Într-o ţepuşă din mijloc fusese înfiptă căpăţâna 
mare a unei stârpituri pe al cărei coif, deşi sfărâmat, se 
putea desluşi însemnul alb. În depărtare, pe lângă locul 
unde râul se revărsa dinspre liziera pădurii, se zărea o 
movilă. Fusese înălţată de curând: pământul reavăn era 
acoperit cu brazde proaspete, înierbate, iar de jur împrejur 
se aflau înfipte cincisprezece lănci. 

Aragorn şi tovarăşii săi cercetară câmpul de bătălie până 
hăt-departe, dar lumina scădea şi curând se lăsă seara 
întunecată şi nebuloasă. Veni şi noaptea, dar nici urmă de 
Merry şi Pippin. 

— N-o mai putem scoate la capăt, zise Gimli trist. Am 
dezlegat o mulţime de cimilituri de când am venit în Toi 


Brandir, dar asta-i cea mai întortocheată. Tare mi-e teamă 
că mădularele scrumite ale hobbiţilor s-au amestecat acum 
cu ale orcilor. Amarnică veste pentru Frodo, de va mai 
apuca s-o afle; la fel de amarnică şi pentru bătrânul hobbit 
ce-aşteaptă în Vâlceaua Despicată. Elrond s-a-mpotrivit 
venirii lor. 

— Nu şi Gandalf, zise Legolas. 

— Dar Gandalf a ales să vină chiar el şi-a fost cel dintâi 
care s-a pierdut, îi răspunse Gimli. Chiar ceea ce-a văzut l-a 
dus la pieire. 

— Sfetnicii lui Gandalf nu s-au îngrijit să nu cadă în cine 
ştie ce capcană, zise Aragorn. Există unele lucruri pe care e 
mai bine să le încuviinţezi, decât să le refuzi, chiar dacă la 
sfârşit e mai de rău. Dar n-am să plec încă de pe aceste 
meleaguri. În orice caz, vom poposi aici până se luminează 
de ziuă. 

Făcură popas sub un copac stufos, ceva mai încolo de 
câmpul de bătălie: părea un castan, dar păstra o mulţime 
de frunze late, cafenii, de anul trecut, ca nişte mâini uscate, 
cu degete lungi, răşchirate, care foşneau sinistru în briza 
nopții. 

Pe Gimli îl trecu un fior. Nu-şi luaseră decât o pătură de 
fiecare. 

— Să facem focul, zise el. Nu-mi pasă de nici o primejdie. 
Poa' să vină puzderie de orci, ca fluturii la lumânare! 

— Dacă amărâţii ăia de hobbiţi rătăcesc prin codru, s-ar 
putea ca focul să-i călăuzească încoace, zise Legolas. 

— Nu numai pe orci şi pe hobbiţi, zise Aragorn. Suntem 
aproape de trădătorul Saruman. În plus, ne aflăm taman la 
marginea Fangornului şi se spune că-i de rău să te-atingi de 
vreun arbore din codrul acesta. 

— Dar rohirrimii au făcut ieri un pârjol pe cinste taman pe 
aceste locuri, zise Gimli, şi, după cum se vede, nu s-au sfiit 
să doboare arbori pentru foc. Mai mult, după ce şi-au 
terminat treaba, şi-au petrecut netulburaţi aici noaptea 
care-a urmat. 


— Erau mulţi, zise Aragorn, iar ei nu stârnesc mânia 
Fangornului, căci vin arar pe-aceste meleaguri şi nu 
pătrund pe sub arbori. Dar cărările noastre, se pare, ne 
conduc chiar în inima pădurii. Aşa că, păzea! Nu tăiaţi nici 
un copac în care musteşte viaţa. 

— Nici nu e nevoie, rosti Gimli. Călăreţii ne-au lăsat 
destule vreascuri şi aşchii, iar împrejur e plin de crengi 
uscate. 

Plecă să adune lemne, apoi se îndeletnici cu aranjarea şi 
aprinderea focului; dar Aragorn stătea tăcut, sprijinit de 
copacul uriaş, adâncit în gânduri, iar Legolas rămăsese 
singur în luminiş, scrutând umbrele adânci ale codrului, 
uşor aplecat, ca şi cum ar fi ascultat glasuri depărtate. 

După ce gnomul reuşi să înteţească un foc mic, cei trei se 
apropiară şi şezură împreună, învăluind lumina cu glugile 
lor. Legolas îşi ridică privirile spre crengile arborelui, 
rătăcind printre ele. 

— la uitaţi-vă! făcu el. Copacul se bucură de foc! 

Poate că nu era decât dansul umbrelor care le înşela 
privirile, dar tuturor li se păru că ramurile se plecau spre ei 
să ajungă deasupra flăcărilor, iar cele din vârf se îndoiseră 
în aceeaşi direcţie; frunzele cafenii se îndreptaseră şi se 
frecau una de alta ca nişte mâini crăpate de ger, 
bucurându-se de căldură. 

Era atâta linişte, încât codrul întunecat şi misterios, aflat 
la doar o aruncătură de băț, îşi făcu simțită prezenţa 
mocnită, plină de năzuinţe tainice. După o vreme, Legolas 
rupse tăcerea: 

— Celeborn zicea să nu ne-avântăm prea mult în Fangorn, 
rosti el. Ştii de ce, Aragorn? Care sunt legendele pădurii pe 
care le-a auzit Boromir? 

— Multe poveşti mi-au trecut pe la ureche în Gondor şi 
aiurea, zise Aragorn, dar, de n-ar fi fost cuvintele lui 
Celeborn, le-aş fi luat doar drept legende pe care le-au 
născocit oamenii în momentele lor de rătăcire. Mă 
gândisem să te întreb cât adevăr zace în toate acestea. Iar 


dacă un elf al pădurii nu ştie, cum să-i dea răspunsul un 
om? 

— Ai călătorit mai departe ca mine, rosti Legolas. N-am 
auzit nimic despre asta, în ţinutul meu, afară de cântecele 
despre neamul onodrimilor pe care oamenii-i numesc enţi şi 
care au sălăşluit acolo cu mult timp în urmă; căci, după 
socoteala elfilor, Fangornul se pierde în negura vremurilor. 

— Da, e tare bătrân, spuse Aragorn. La fel de bătrân ca 
pădurea de lângă Gruiurile-gorgane; şi-i mult mai măreț. 
Elrond zice că-s din aceeaşi stirpe, ultimele izbucniri ale 
Codrului Întreg din Zilele de Odinioară, pe când întâiul 
născut bâjbâia de colo-colo, iar oamenii erau încă adormiţi. 
Cu toate acestea, Fangornul păstrează şi acum nişte taine 
numai de el ştiute. Despre ce e vorba, nu am habar. 

— Şi nici nu vreau să ştiu, interveni Gimli. Eu unul aş vrea 
ca nimic din ceea ce sălăşluieşte în Fangorn să nu fie 
tulburat. 

Traseră atunci la sorţi cine să stea de strajă şi Gimli ieşi 
primul. Ceilalţi se culcară. Somnul puse imediat stăpânire 
pe ei. 

— Gimli, rosti Aragorn ca prin vis. Nu uita, nu cumva să tai 
vreo creangă sau vreo rămurea verde de-aici, din Fangorn. 
Dar nici să nu te avânţi prea departe după lemne uscate. 
Mai bine lasă să se stingă focul. Şi să mă strigi la nevoie. 

Acestea fiind spuse, adormi. Legolas zăcea deja nemişcat, 
cu mâinile lui frumoase încrucişate pe piept, cu ochii 
deschişi, încurcând noaptea reală cu visul, după felul elfilor. 
Gimli stătea ciucit lângă foc, trecându-şi gânditor degetul 
mare peste tăişul securii. Arborele foşnea. În rest, nici un 
zgomot. 

Gimli îşi ridică brusc privirile şi zări un moşneag cocârjat, 
sprijinit într-un toiag, înfăşurat într-o mantie largă şi stând 
chiar în locul unde lumina flăcărilor se lupta să ţină piept 
întunericului. Ochii acestuia erau umbriţi de borurile unei 
pălării largi. Gimli sări în picioare, prea năucit în primul 
moment ca să poată striga, deşi îl străfulgeră gândul că 


Saruman pusese mâna pe ei. Deşteptaţi de mişcarea 
prietenului lor, Aragorn şi Legolas se ridicară în capul 
oaselor şi rămaseră cu ochii pironiţi. Moşneagul nu zise 
nimic şi nici nu făcu vreun semn. 

— Ei, taică, ce doreşti de la noi? rosti Aragorn, sărind în 
picioare. Hai să te-ncălzeşti, dacă ţi-e frig. 

Făcu un pas înainte, dar moşneagul dispăru. Nici urmă de 
el prin apropiere, iar lor nu le dădu mâna să meargă mai 
departe. Luna apusese şi noaptea era foarte întunecoasă. 

Deodată, Legolas scoase un strigăt. 

— Caii! Caii! 

Nici urmă de ei! Îşi smulseseră ţăruşii din pământ şi se 
făcuseră nevăzuţi. O vreme, cei trei rămaseră încremeniţi, 
fără să scoată o vorbă, ca trăsniţi de noua năpastă care se 
abătuse asupra lor. Se aflau la poalele Fangornului şi leghe 
nesfârşite se aşterneau acum între ei şi oamenii din Rohan - 
singurii lor prieteni pe tărâmul acesta întins şi primejdios. 
Aşa cum stăteau, li se păru că desluşesc, departe, în noapte, 
nechezatul şi fornăitul cailor. Apoi se lăsă iar liniştea. Nu se 
mai auzea decât adierea rece a vântului. 

— Asta e, s-au dus, rosti Aragorn într-un târziu. N-avem 
cum să mai punem mâna pe ei. Aşa că, dacă nu se întorc de 
bunăvoie, n-avem decât să ne descurcăm şi fără. La urma 
urmei, am pornit călătoria pe picioarele noastre şi pe- 
acestea încă le avem. 

— Picioarele, rosti Gimli. Astea nu ne ţin cu nimic de cald. 
Aruncă nişte vreascuri în foc şi se prăbuşi alături. 

— Nu-s decât câteva ceasuri de când te cam codeai să te 
apropii de caii din Rohan, râse Legolas. Ai s-ajungi mare 
călăreț. 

— Peste poate să mai am norocul ăsta, răspunse Gimli. 
Dacă vreţi să aflaţi ce-mi trece prin minte, continuă el, ei 
bine, cred c-a fost Saruman. Cine altcineva? Amintiţi-vă de 
vorbele lui Eomer: rătăceşte în chip de moşneag înfăşurat 
într-o mantie cu glugă. Chiar aşa a zis. A plecat cu caii 


noştri sau i-a speriat; asta e! Ne mai aşteaptă şi-altele, 
ascultați la vorbele mele. 

— Eu ascult, spuse Aragorn. Dar nu pot să nu-ţi spun că 
moşneagul acesta avea pălărie, nu glugă. Totuşi, nu mă- 
ndoiesc c-ai avea dreptate şi că suntem în primejdie zi şi 
noapte pe-aici. În acelaşi timp, n-avem decât să ne odihnim, 
atât cât om putea. Voi sta eu de veghe o vreme, Gimli. Simt 
nevoia mai degrabă să gândesc decât să dorm. 

Noaptea trecu anevoie. Legolas îl schimbă pe Aragorn, iar 
Gimli pe Legolas. Şi astfel îşi sfârşiră veghea. Dar nu se 
întâmplă nimic. Moşneagul nu se mai arătă, iar caii nu se 
mai întoarseră. 

Chapter 3 Uruk-hai. 

Pippin se cufundase într-un vis întunecat şi zbuciumat: se 
făcea că-şi auzea propriu-i glăscior străbătând cu ecou 
tunele smolite şi strigând Frodo! Frodo! Dar, în locul 
acestuia, rânjeau din tenebre sute de chipuri orceşti 
schimonosite şi sute de braţe hidoase se întindeau 
ameninţător spre el din toate părţile. Unde era Merry? 

Se deşteptă. Fu izbit de o rafală de aer rece. Stătea întins 
pe spate. Se lăsa seara şi cerul de deasupra lui se înnegura. 
Se întoarse şi îşi dădu seama că visul nu fusese mult mai 
urât decât trezia. Avea gleznele, picioarele şi încheieturile 
mâinilor legate cu sfoară. Lângă el zăcea Merry, având pe 
frunte o năframă murdară. Erau înconjurați de o mulţime 
de orci în picioare sau aşezaţi. 

Încetul cu încetul, amintirile lui fărâmiţate începură să se 
adune în ţeasta care-i plesnea de durere şi ieşiră din bezna 
visului. Da, sigur, el şi Merry fugiseră în codru. Ce venise 
peste ei? De ce-o şterseseră aşa, fără să-l ia în seamă pe Pas 
Mare? Alergaseră multă vreme strigând - nu-şi amintea 
exact cât de multă şi cât de departe; apoi, deodată, se 
izbiseră de un grup de orci care stăteau ascultând şi nu 
păreau să-i fi văzut pe Merry şi pe Pippin, până nu le 
căzuseră, aproape, în braţe. Atunci începuseră să strige şi 
de după arbori ţâşniseră o groază de stârpituri din acelea. 


Amândoi îşi trăseseră spadele, dar orcilor nu le ardea de 
luptă şi nu voiau decât să pună mâna pe ei, chiar dacă 
Merry tăia la mădulare în dreapta şi-n stânga. Dragul şi 
bătrânul Merry! 

Atunci apăruse Boromir şchiopătând, printre arbori. El 
fusese cel care-i silise să lupte. Ucisese o groază, iar restul 
o rupseseră la fugă. Dar nici n-apucaseră s-o ia bine înapoi, 
când se pomeniseră din nou atacați de cel puţin o sută de 
orci, unii dintre ei foarte voinici, care trăseseră o ploaie de 
săgeți asupra lui Boromir. Acesta suflase din cornul lui 
măreț, de răsunase codrul, şi la început orcii rămăseseră 
descumpăniţi şi se retrăseseră; dar, văzând că Boromir nu 
primeşte nici un răspuns, în afară de ecou, porniseră mai 
aprig la atac. Pippin nu-şi mai amintea mare lucru după 
aceea. Ultima imagine care i se întipărise în minte era cea a 
lui Boromir sprijinit de un arbore, smulgându-şi o săgeată 
din piept; apoi, brusc, se întunecase totul. 

"Cred c-am fost lovit la cap, îşi spuse el. Oare Merry e rănit 
rău? Ce s-o fi-ntâmplat cu Boromir? De ce nu ne-or fi ucis 
orcii? Unde ne aflăm şi încotro ne ducem?" 

Nu-şi putea răspunde la aceste întrebări. Îi era frig şi rău. 
"Ce bine-ar fi fost să nu-l fi convins Gandalf pe Elrond să ne 
lase să venim! îşi zise el. Ce mare brânză am făcut? N-am 
fost decât o povară, un pasager, o boccea! Colac peste 
pupăză, au pus şi orcii mâna pe mine. Nici pentru ei nu sunt 
decât un amărât de samar. Sper ca Pas Mare sau altcineva 
să vină să ne ia. Dar oare se cuvine să gândesc astfel? Nu 
cumva lucrul ăsta ar zădărnici toate planurile? Ce bine-ar fi 
să mă pot elibera!" 

Se zbătu puţin, dar fără rost. Unul dintre orcii care 
stăteau pe lângă el râse şi îi spuse ceva tovarăşului său în 
limba lor îngrozitoare. 

— Odihneşte-te cât mai poţi, i se adresă acesta apoi, în 
limba aceea comună care suna în gura lui la fel de stâlcită 
ca bălmăjeala orcească. O să le dăm de lucru şi picioarelor 


tale, ai răbdare. Ce-o să-ţi mai doreşti să nu Le fi avut, pân-o 
s-ajungem acasă. 

— Dac-ar fi fost după mine, ţi-ai fi dorit moartea la ora 
asta, zise altul. Te-aş face eu să chiţăi, chiţoran scârbos! 

Se plecă asupra lui Pippin, apropiindu-şi colții galbeni de 
faţa lui. Ţinea în mână un cuţit negru cu lama lungă, 
zimţată. 

— Dacă nu stai cuminte, te gâdil cu ăsta, şuieră el. Nu-mi 
mai atrage atenţia asupra ta, că uit de toate poruncile. Fir- 
aţi ai naibii de isengarzi! Ugluk u bagronk sha pushdug 
Saruman-glob bubhosh skai', trecu el pe limba sa într-o 
tiradă nesfârşită, plină de mânie, care se potoli încetul cu 
încetul în mârâituri şi fornăieli. 

Pippin rămase nemişcat, îngrozit, deşi durerea de la 
încheieturi devenea tot mai mare iar bolovanii de sub el îi 
sfredeleau spinarea. Ca să uite de chinuri, ascultă cu luare- 
aminte glasurile răstite din jur. Deşi limba orcească părea 
totdeauna plină de ură şi de mânie, era limpede că începuse 
cearta şi atmosfera se încingea tot mai tare. Spre 
surprinderea lui, Pippin înţelegea aproape tot ce se vorbea; 
mulţi dintre orci foloseau limba comună. Se pare că erau de 
faţă mai mulţi membri a două-trei triburi diferite şi nu se 
puteau înţelege între ei. Se iscase o zarvă mare, în legătură 
cu ceea ce aveau de făcut cu ostaticii şi pe ce drum s-o ia. 

— N-avem vreme să-i ucidem cum se cuvine, zise unul. Din 
păcate, nu-i timp de joacă în călătoria asta. 

— N-avem ce face, rosti altul. Dar ce-ar fi să-i omorâm 
repede, chiar acum? Nu sunt decât o povară blestemată, iar 
noi ne grăbim. Se lasă seara şi-ar cam trebui să ne punem 
în mişcare. 

— Avem poruncă, se auzi o a treia voce ca un mârâit 
gutural. Ucideţi tot ce-ntâlniţi, în afară de piticuţi; trebuie 
să fie aduşi înapoi ÎN VIAŢĂ, cât mai repede. Asta-i porunca. 

— De ce? întrebară mai multe voci. De ce în viaţă? Ştiu să 
se dea în spectacol? 


— Nu! Am auzit că unul dintre ei are ceva, ceva important 
pentru Război, un complot elfesc sau cam aşa ceva. Oricum, 
vor fi descusuţi amândoi. 

— Asta-i tot ce ştii? Ce-ar fi să-i luăm la întrebări şi să 
aflăm tot? ar putea să ne spună ceva de care ne-am putea 
folosi şi noi. 

— Foarte interesant, mârâi o voce mai molcomă decât 
celelalte, mai rea. S-ar putea să fac zapis în legătură cu 
asta. Ostaticii NU vor fi căutaţi şi nici prădaţi; asta-i 
porunca mea. 

— Şi-a mea, rosti o voce profundă. Vii şi nevătămaţi, 
precum îi veţi fi capturat; să nu v-atingeţi de ei. Asta-i 
porunca ce mi s-a dat. 

— Nu şi nouă! răsună una dintre vocile dinainte. Am făcut 
tot drumul ăsta dinspre puțuri numai ca să ucidem, să ne 
răzbunăm neamul. Nu vreau decât să ucid şi-apoi să mă 
întorc la miazănoapte. 

— Treaba ta ce vrei, rosti vocea guturală. Eu sunt Ugluk. 
Eu poruncesc. Şi mă întorc în Isengard pe drumul cel mai 
scurt. 

— Cine-i stăpânul nostru, Saruman sau Marele Ochi? zise 
vocea răutăcioasă. Ar trebui să ne întoarcem imediat la 
Lugburz. 

— Dac-am fi în stare să trecem Râul cel Mare, poate c-am 
face-o şi pe-asta, interveni o altă voce. Dar nu suntem 
destui, ca să ne aventurăm până jos, la poduri. 

— Eu am reuşit să-l trec, replică vocea răutăcioasă. Ne 
aşteaptă un nazgul înaripat spre miazănoapte, pe bancul de 
la răsărit. 

— Tot ce se poate, tot ce se poate. Atunci, îţi vei lua zborul 
cu prizonierii, vei pune mâna pe toată plata şi răsplata la 
Lugburz, iar pe noi o să ne laşi s-o luăm voiniceşte pe jos 
prin "Ţinutul Cailor. Nu, trebuie să ţinem unii de alţii. 
Tărâmul ăsta-i plin de primejdii, plin de răzvrătiți sălbatici 
şi de tâlhari. 


— Ohoo! Trebuie să ţinem unii de alţii, mormăi Ugluk. N- 
am deloc încredere în voi, godacilor. Cum ieşiţi din cocină, 
cum vă piere snaga. Dacă nu eram noi, de mult dădeaţi bir 
cu fugiţii. Noi suntem uruk-haii luptători! Noi l-am ucis pe 
măreţul războinic. Noi am pus mâna pe ostatici. Noi suntem 
slujitorii lui Saruman Înțeleptul, Mâna Albă - mâna care ne 
dă să mâncăm carne de om. Noi am ieşit din Isengard, v-am 
călăuzit până aici şi vă vom călăuzi pe drumul de întoarcere 
pe care-l vrem. Eu sunt Ugluk. Asta am avut de spus. 

— Ai spus chiar mai mult decât trebuie, Ugluk, mârâi 
vocea răutăcioasă. Stau şi mă-ntreb ce părere-şi vor face 
cei din Lugburz. S-ar putea să le treacă prin minte că nu-ţi 
stă prea bine capu' ăsta cât o bute pe umeri. S-ar putea să 
se minuneze de unde-ţi vin asemenea idei. Nu cumva de la 
Saruman? Cine naiba se crede, de se-arată aşa, de capu' 
lui, cu scârboşeniile alea de însemne albe? Iar cei din 
Lugburz s-ar putea să-mi dea dreptate mie, lui Grishnakh, 
mesagerul lor de nădejde; iar Grishnakh astfel grăit-a: 
Saruman e un smintit, un smintit rău şi viclean. Dar, nu te 
teme, Marele Ochi e aţintit asupra lui. Godaci, hai? Ce 
ziceţi, fraţilor, că otrepele vrăjitoraşului ăluia prăpădit vă 
zic godaci? Vă garantez eu, ăştia carne de orc mănâncă! 

Potop de schelălăieli orceşti răsunară, o dată cu zăngănitul 
armelor trase din teacă. Pippin se rostogoli prudent, 
nădăjduind să tragă cu ochiul la ce-o urma. Păzitorii lui se 
depărtaseră, ca să ia şi ei parte la încăierare. Zări în lumina 
crepusculară un orc mare, tuciuriu - Ugluk, probabil - 
înfruntându-l, în picioare, pe Grishnakh, o arătare foarte 
solidă şi scundă, cu picioarele strâmbe şi cu braţele 
atârnate până-n pământ. De jur împrejurul lor, se 
adunaseră o puzderie de piticanii ceva mai mici. Pippin 
bănui că aceştia erau de la miazănoapte. Îşi trăseseră 
spadele şi cuţitele, dar încă şovăiau să treacă la atac. 

La răcnetul lui Ugluk, alergară îndată spre el o groază de 
orci cam de aceeaşi mărime. Apoi brusc, fără nici un 
avertisment, Ugluk făcu un salt înainte şi zbură capetele a 


doi adversari, din două mişcări fulgerătoare. Grishnakh 
făcu un pas în lături şi se pierdu în umbră. Ceilalţi se 
speriară, iar unul se dădu înapoi şi căzu înjurând peste 
Merry, care zăcea nemişcat. Deşi probabil tocmai asta-i 
salvase viaţa, căci hăitaşii lui Ugluk săriră peste el şi îl 
sfârtecară pe altul cu spadele lor scurte şi late. Era 
străjerul cu colţi galbeni, al cărui trup se prăvăli chiar 
asupra lui Pippin, cu mâna încleştată încă pe cuțitul lung, cu 
lama crestată. 

— Jos armele! urlă Ugluk. Şi să lăsăm prostiile! De-aici, 
pornim spre soare-apune şi coborâm scările. De-acolo, 
direct către dune şi-apoi, de-a lungul râului, spre pădure. Şi 
asta în marş forţat, zi şi noapte. E limpede? 

"Ei, reflectă Pippin, dacă urâtului ăstuia nu-i trebuie decât 
o clipă să-şi pună oamenii la punct, nu mai am nici o şansă." 

Îl străfulgerase o sclipire de speranţă. Lama cuţitului 
negru îi crestase braţul până la încheietura mâinii. Şiroiul 
de sânge îi gâdila pielea, dar simţea atingerea rece a 
oţelului. 

Orcii se pregăteau din nou de plecare, însă o parte din 
nordişti se codeau încă, aşa că isengardezii mai uciseră doi 
dintre ei, până să-i pună cu botul pe labe. Era zăpăceală 
mare şi se auzeau numai înjurături. Pentru moment, Pippin 
rămase nesupravegheat. Era zdravăn încins la picioare, dar 
avea mâinile legate în faţă doar Ia încheieturi. Le putea 
mişca pe amândouă, deşi nodurile fuseseră strânse cu 
cruzime. Împinse leşul orcului la o parte, apoi, abia 
îndrăznind să respire, începu să-şi frece legătura de la 
mâini de lama cuţitului. Era ascuţită şi pumnul acela mort 
se încleştase pe plasele. Sfoara cedă! Pippin o luă repede şi 
o înnodă în două ochiuri mai largi, în care îşi băgă iute 
mâinile. Apoi rămase neclintit. 

— Ridicaţi-i pe prizonierii ăia! strigă Ugluk. Şi să nu faceţi 
vreo şmecherie! Că de n-ajungem cu ei teferi acasă, au să 
mai dea şi alţii ortu' popii. 


Unul dintre orci îl înşfacă pe Pippin ca pe un sac, îşi vâri 
brutal capul printre braţele sale legate, strivindu-i obrazul 
de ceafa lui, iar apoi o luă hurducat la drum cu el în 
spinare. Altul îi făcu acelaşi lucru lui Merry. Mâna orcului se 
încleşta de braţele lui Pippin, ca o gheară de fier, până-n 
carne. Hobbitul închise ochii şi lunecă înapoi în coşmar. 

Deodată, fu azvârlit din nou pe lespezi. Abia se lăsase 
noaptea, dar luna nouă scăpătase la apus. Se aflau pe buza 
unei stânci care părea că stă de strajă la marginea unei 
mări de ceaţă alburie. În apropiere, se auzea vuietul unei 
cascade. 

— În sfârşit, s-au întors şi cercetaşii, rosti un orc de lângă 
ei. 

— Ei, ce-ai aflat? tună vocea lui Ugluk. 

— Doar un călăreț. Şi-acela a luat-o spre apus. Drumul e 
liber acum. 

— Nu zic că nu-i aşa, dar pentru câtă vreme? Tâmpiţilor! 
Trebuia să-l fi ucis! O să dea alarma. Până-n zori, grăjdarii 
au să ştie de noi. Trebuie s-o luăm acum la picior de două 
ori mai iute. 

Pippin zări o umbră aplecându-se asupra lui. Era Ugluk. 

— Stai în capu' oaselor! urlă orcul. Flăcăii mei au obosit să 
te tot care. Trebuie să coborâm, aşa că mai mergi şi pe 
picioarele tale. Ajută-ne. Să nu te prind că ţipi sau că 
încerci să scapi. Avem noi ac de cojocul tău dacă ne joci 
feste, şi n-o să-ţi cadă bine deloc; şi asta fără să te "stricăm" 
prea tare, pentru ceea ce vrea Stăpânul de la tine. 

Orcul tăie legăturile strânse din jurul picioarelor şi 
gleznelor lui Pippin, îl trase în sus de păr, punându-l pe 
picioare. Pippin căzu, iar Ugluk îl trase din nou de păr în 
sus, îi vâri o butelcă printre dinţi şi îi turnă un lichid arzător 
în măruntaie, spre hazul celor din jur. Pippin fu năpădit de o 
văpaie sălbatică. Durerea de picioare şi arsura gleznelor 
dispărură ca prin farmec. Acum putea să stea drept. 

— Şi-acu', altu' la rând! zise Ugluk. 


Pippin îl văzu cum se duce la Merry, care zăcea prin 
apropiere, şi-i trage un şut. Merry gemu. Ugluk îl înşfacă 
degrabă şi îl aşeză în fund, apoi îi smulse bandajul de la 
frunte şi îl mânji cu o alifie neagră, dintr-o cutiuţă de lemn. 
Merry urlă şi se zbătu cu sălbăticie. Orcii începură să bată 
din palme şi să huiduie. 

— Nu ştie ţăranu' ce ţi-e cu şofranu'! strigară ei în 
batjocură. I s-a urât cu binele. Mamă, ce-o să ne mai 
distrăm mai încolo! 

Dar, pentru moment, Ugluk nu se prinse în joc. Trebuia să 
se grăbească, dar totodată să le şi cânte în strună celor 
îndărătnici. Îl obloji pe Merry după metoda orcească şi 
tratamentul îşi arătă de îndată roadele. După ce reuşi cu 
greu să-i toarne hobbitului pe gât băutura din clondir, îi tăie 
legăturile de la glezne şi îl ridică în capul oaselor. Pe 
picioarele sale, Merry arăta cam palid, dar crunt, sfidător şi 
plin de viaţă. Tăietura adâncă din frunte nu-l mai supăra, 
însă avea să-i rămână o cicatrice hidoasă până la sfârşitul 
zilelor. 

— Hei, Pippin, rosti el. Care va să zică, ai venit şi tu în 
micuța noastră expediţie! Unde găsim masă şi casă? 

— Gata acum! se răsti Ugluk. lerminaţi cu prostiile! Şi 
gura! N-aveţi voie să staţi de vorbă. O să spun orice 
neregulă cui trebuie, şi El o să ştie cum să v-o plătească. 
Cât despre masă şi casă, o să primiţi mai mult decât puteţi 
duce în burdihan. 

Ceata de orci se apucă să coboare printr-o văgăună 
îngustă către câmpia înceţoşată de la poale. Merry şi Pippin 
se târau şi ei, despărțiți unul de altul de vreo douăzeci de 
orci. Când ajunseră şi păşiră pe iarbă, inima hobbiţilor 
începu să tresalte. 

— Şi-acum, drept înainte! strigă Ugluk. Către apus şi-un 
pic spre miazănoapte. După Lugdush! 

— Şi ce-o să facem la răsăritul soarelui? întrebară câţiva 
dintre cei din nord. 


— Veţi continua alergarea, le răspunse Ugluk. Ce părere- 
aveţi, c-o să stâm pe iarbă şi-o s-aşteptăm feţele palide să 
se-aşeze la masă cu noi? 

— Dar nu putem alerga la lumina soarelui. 

— Las! c-o să vă mân eu, zise Ugluk. Hai, daţi-i zor! Altfel 
n-o să vă mai vedeţi voi vreodată iubitele voastre văgăuni. 
Pe Mâna Albă! Ce pacoste să trimiţi într-o expediţie nişte 
viermi de la munte, numai pe jumătate şcoliţi! Luaţi-vă 
picioarele la spinare, netrebnicilor! Cât nu se face ziuă! 

Toată ceata începu să alerge cu paşi mari, în felul şleampăt 
al orcilor. Nu erau în stare să păstreze ordinea, se 
îmbulzeau şi se împingeau unul pe altul, înjurând; cu toate 
acestea, prinseseră viteză foarte mare. Fiecare hobbit era 
păzit de trei străjeri. Pippin era la capătul extrem al şirului. 
Se tot întreba cât va putea să mai meargă în ritmul ăsta; nu 
mâncase din zori. Unul dintre gardienii lui avea o biciuşcă. 
Dar licoarea orcească îşi făcea încă efectul arzător, şi era 
treaz-luminat. Din când în când, îi apărea, fără să vrea, în 
minte chipul ager al lui Pas Mare, aplecat asupra urmelor 
negre şi venind în goană după ei. Dar ce putea vedea, chiar 
şi un Pribeag, afară de ţărâna răvăşită de orci? Urmele 
micuţe lăsate de el şi de Merry erau copleşite din toate 
părţile de tălpile tropăitoare ale încălţărilor potcovite cu 
fiare. 

Cam la o milă de poalele stâncii, panta se adâncea lin într- 
o vale largă, cu pământul afinat şi jilav. Se lăsase ceața şi- 
acum sclipea palid sub ultimele licăriri ale lunii ca secera. 
Umbrele întunecate ale orcilor din faţă se estompară, apoi 
fură cu totul înghiţite de negură. 

— Ho! Luaţi-o mai uşor! strigă Ugluk din spate. 

Brusc, lui Pippin îi veni o idee şi se puse pe treabă. Sări 
spre dreapta şi ţâşni cu capul înainte în ceaţă, ca să scape 
de gardianul care se ţinea ca scaiul de el; căzu cât era de 
lung, în iarbă. 

— Stai pe loc! urlă Ugluk. 


O clipă se auziră zvonuri de tot felul. Pippin sări în picioare 
şi-o rupse la fugă. Dar orcii se luară după el. Deodată, zări 
câţiva, ca prin ceaţă, chiar înaintea lui. "Nici o nădejde de 
scăpare, îşi zise Pippin. Dar nădăjduiesc că va rămâne un 
semn de-al meu, necălcat în picioare, pe pământul acesta 
reavăn." îşi desfăcu pe bâjbâite paftaua care îi prindea 
mantia în dreptul gâtului. O lăsă să cadă, chiar în clipa în 
care fu înşfăcat de nişte braţe lungi, cu gheare puternice. 
"Aici o să zacă pe vecie, îşi zise el. Nu ştiu de ce-oi fi făcut-o. 
Dacă ceilalţi au scăpat, probabil c-au plecat toţi cu Frodo." 

Îşi simţi picioarele încolăcite de un bici şi-abia îşi înăbuşi 
un urlet. 

— Ajunge! strigă Ugluk, apropiindu-se în fugă. Mai are 
mult de alergat. Să-i zoriţi şi să-i mânaţi cu biciul, dacă uită 
cumva. Să nu crezi c-ai scăpat aşa uşor, mârâi el, 
întorcându-se către Pippin. Îţi închipui c-am să uit? Numa' 
c-o să plăteşti ceva mai încolo. Hai, ia-ţi picioarele la 
spinare! 

Nici Pippin, nici Merry nu şi-au mai amintit mare lucru 
despre cum a decurs ultima parte a călătoriei. Coşmarurile 
şi deşteptările amare se amestecau într-un tunel nesfârşit al 
plângerii, în care speranţa pălea undeva îndărăt. Alergau 
întruna, străduindu-se să se ţină după orci, mângâiaţi în 
răstimpuri de o biciuşcă necruțătoare, mânuită perfid. Dacă 
se opreau sau se împiedicau, erau înşfăcaţi şi târâţi o 
bucată de drum. 

Fierbinţeala licorii orceşti pierise. Pippin se simţea iar rău 
şi înfrigurat. La un moment dat, căzuse în nas, pe iarbă. 
Fusese înşfăcat şi ridicat de nişte mâini cu gheare 
sfâşietoare şi cărat din nou ca un sac; simţea cum îl 
cuprinde întunericul. Nu-şi dădea seama dacă o nouă 
noapte se pogorâse peste ei sau doar peste privirile sale. 
Auzea ca prin vis glasuri stăruitoare: mulţi dintre orci 
cereau să se facă un popas. Ugluk urla. Fusese trântit la 
pământ; rămăsese acolo, până când îl învăluiseră tenebrele 
visului. Dar nu-i fu dat să scape prea multă vreme de 


suferinţe; curând, simţi din nou strânsoarea nemiloasă a 
mâinilor de fier. Fu trântit şi zgâlţâit îndelung, până când 
întunericul începu să se risipească, iar el îşi reveni şi văzu 
că era dimineaţă. Auzi o poruncă şi fu din nou aruncat în 
iarbă. 

Zăcu un timp, luptându-se cu disperarea. Îi vâjâia capul, 
dar, după fierbinţeala care-i cuprinsese trupul, bănui că i se 
mai administrase o duşcă. Un orc se aplecă şi îi aruncă nişte 
pâine şi o fâşiuţă de carne crudă, uscată. Înfulecă pâinea 
cenuşie şi mucegăită, dar nu şi fleica. Era lihnit de foame, 
însă nu într-atât încât să mănânce carne din mâna unui orc 
- carne la care nici nu voia să se gândească. 

Şezu în capul oaselor şi privi în jur. Merry era la o 
aruncătură de băț. Se aflau pe malul unui râu iute şi îngust. 
Dinaintea lor se conturau munţii: pe o culme, se reflectau 
primele raze ale soarelui. Povârnişurile erau brăzdate de o 
pădure întunecată. 

Mare zarvă şi neînțelegere domneau printre orci! Era 
gata-gata să se işte o nouă gâlceavă între nordişti şi 
isengardezi. Unii arătau spre miazăzi, îndărăt, alţii către 
răsărit. 

— Foarte bine, zise Ugluk. Lăsaţi-i, atunci, pe mâna mea. 
Aşa cum v-am spus, fără omoruri; dar dacă vreţi să daţi cu 
piciorul la tot ce-am reuşit să obţinem, făcând atâta drum, 
n-aveţi decât. O să am eu grijă de toate. Uruk-hai o să-şi 
facă datoria, ca întotdeauna, însă dacă vă temeţi de Feţele 
palide, fugiţi. Hai, fugiţi! Pădurea-i colea! strigă el, arătând 
cu degetul înainte. Intraţi acolo. E şansa voastră. Luaţi-o la 
goană! Şi fără zăbavă, până nu vă mai scurtez pe câţiva de 
capete, asta aşa, ca să dau o pildă pentru ceilalţi. 

Se mai ciorovăiră cât se mai ciorovăiră, iar apoi cea mai 
mare parte a nordiştilor se rupse de grup şi cam o sută 
dintre ei o luară sălbatic la goană de-a lungul râului, spre 
munţi. Hobbiţii rămaseră cu ceata haină şi întunecată a 
isengardezilor - vreo optzeci de orci cu ochii piezişi, 


înarmaţi cu arcuri uriaşe şi săbii late şi scurte. Câţiva dintre 
nordişti, mai bine făcuţi şi mai cutezători, rămaseră cu ei. 

— Şi-acum o s-avem de-a face cu Grishnakh, zise Ugluk. 

Dar chiar şi câţiva dintre ai săi priviră neliniştiţi către 
miazăzi. 

— Ştiu, mârâi Ugluk. Blestemaţii ăia de călăreţi ne-au cam 
mirosit. Dar asta numai din cauza ta, Snaga. S-ar cuveni să- 
ţi scurtez urechile, ţie şi cercetaşilor tăi. Dar suntem 
războinici. Şi-o să mâncăm carne de cal, dacă nu şi altceva 
mai bun. 

În clipa aceea, Pippin îşi dădu seama de ce unii dintre orci 
arătau spre răsărit. De-acolo se auzeau strigăte răguşite şi 
Grishnakh îşi făcu din nou apariţia, urmat de vreo patruzeci 
dintre ai săi - orci cu braţele lungi şi picioarele strâmbe. 
Aveau cu toţii pictat pe scuturi un ochi roşu. Ugluk făcu un 
pas înainte, ca să-i întâmpine. 

— Aşadar, te-ai întors, rosti el. Ţi-a mai venit mintea la cap. 

— M-am întors să văd dacă se respectă porunca şi dacă 
ostaticii sunt întregi, îi răspunse Grishnakh. 

— Nu mai spune! exclamă Ugluk. Da' grijuliu eşti. Mă ocup 
eu de respectarea poruncii, n-ai grijă. Şi pentru ce altceva 
te-ai mai întors? Ai plecat cam în grabă. Îi fi lăsat ceva pe- 
aici. 

— Da, am lăsat un nebun, mârâi Grishnakh. Dar şi câţiva 
flăcăi zdraveni, prea buni ca să-i pierd. Mi-am dat seama că 
o să-i duci la pieire şi-am venit să le sar în ajutor. 

— Minunat! hohoti Ugluk. Dar dacă nu cumva ţi-o fi mai 
venit ceva snagă de războinic, te-ai obosit degeaba. Parcă o 
luaseşi spre Lugburz. Şi să ştii că Feţele palide sunt în drum 
spre noi. Ce s-a întâmplat cu preţiosul tău nazgul? A mai 
cucerit vreo înălţime? Acu', dacă l-ai adus cu tine, s-ar 
putea să ne fie de folos - dacă nazgulii ăştia sunt vreo 
scofală, aşa cum se zice. 

— Nazgul! Nazgul! rosti Grishnakh, cutremurându-se şi 
lingându-şi buzele, de parcă acest cuvânt ar fi avut un gust 
sălbatic, pe care îl savura cu caznă. Vorbeşti de ceva care-ţi 


depăşeşte închipuirea scârboasă, Ugluk, adăugă el, 
fornăind. Nazgul! Oh! Mare scofală, nu? Ai să te căieşti 
amarnic, într-o bună zi, pentru vorbele astea nesăbuite, 
maimuţoiule. Ei, bine, să ştii că ei sunt floarea Marelui Ochi. 
În ceea ce-l priveşte pe nazgulul înaripat, nu i-a sosit clipa. 
El n-o să-i lase încă să-şi facă apariţia de-a lungul Râului cel 
Mare. Îi păstrează pentru Război şi pentru alte treburi. 

— Se pare că ştii multe, zise Ugluk. Poate prea multe, ca 
să-ţi fie bine. Mai ştii, cei din Lugburz or începe să se 
minuneze ce şi cum. Între timp, însă, Uruk-hai din Isengard 
se va ocupa de treburile murdare, ca de obicei. Ce tot stai 
acolo şi-ţi curg balele? Adună-ţi gloata! Ceilalţi netrebnici 
au plecat spre pădure. N-ai face rău s-o iei şi tu după ei. Îţi 
promit că n-o să ajungi întreg înapoi, la Râul cel Mare. 
Afară din obşte! Imediat! Luaţi-vă picioarele la spinare! 

Isengardezii îi înşfăcară din nou pe Merry şi pe Pippin şi-i 
aruncară în spinare. Apoi cohorta se puse în mişcare. 
Alergară ore întregi, oprindu-se din când în când, doar cât 
să şi-i azvârle pe hobbiţi unii altora. Fie din cauză că erau 
mai iuți şi mai puternici, fie datorită vreunui plan de-al 
vrăjmaşilor, isengardezii trecură încet-încet printre orcii din 
Mordor, iar ceata lui Grishnakh rămase îndărăt. Curând, se 
apropiară şi de nordiştii plecaţi înainte. Ajungeau încet 
lângă pădure. 

Pippin era zob. Obrazul împuţit şi urechea păroasă a 
orcului care îl căra îi zgâriau ţeasta umflată. Chiar în faţa 
lui, zărea spinările cocoşate şi picioarele groase, puternice, 
care se mişcau, neobosit, de parcă erau nişte pendule 
marcând secundele de coşmar ale unui timp fără sfârşit. 

Spre după-amiază, trupele lui Ugluk îi întrecură pe 
nordişti. Aceştia lâncezeau sub razele orbitoare ale soarelui 
- soare iernatic, ce strălucea pe cerul palid şi rece; 
mergeau cu capetele aplecate şi cu limbile atârnând de-un 
cot. 

— Viermilor! îi batjocoreau isengardezii. V-aţi fript! Feţele 
palide-au să pună mâna pe voi şi-au să vă mănânce! Acu' 


vin! 

Strigătul lui Grishnakh nu făcu decât să le întărească 
spusele. Într-adevăr, apăruseră călăreţii iuți, foarte departe 
încă, dar se apropiau acum de orci, cum se repede fluxul la 
țărmuri asupra unor făpturi rătăcind pe nisipuri 
mişcătoare. 

Isengardezii începură să alerge mai iute, uluindu-l pe 
Pippin. Părea capătul nemaivăzut al unei curse nebune. 
Apoi Pippin văzu soarele scăpătând pe după Munţii Ceţoşi; 
pământul fu cuprins de umbre. Soldaţii din Mordor îşi iţiră 
capetele şi-o luară la sănătoasa mai cu sârg. Pădurea 
Întunecată era foarte aproape. Trecuseră deja pe lângă 
câţiva copaci stingheri. Panta pe care o porniseră devenea 
din ce în ce mai abruptă; dar orcii nu se opriră. Atât Ugluk, 
cât şi Grishnakh urlau, adunându-şi puterile pentru efortul 
final. 

"Cu toate acestea, au să scape", îşi zise Pippin. Reuşi să-şi 
sucească gâtul, ca să poată trage cu un ochi îndărăt, peste 
umăr. Văzu călăreţii la galop departe, pe câmpie, spre 
răsărit, cam pe aceeaşi linie cu orcii. Soarele la chindie le 
aurea lăncile şi coifurile şi scânteia în pletele lor unduioase 
şi pale. Îi înconjurau pe orci, împiedicându-i să se împrăştie, 
conducându-i de-a lungul râului. 

Pippin se tot întreba de ce neam or fi. Acum îi părea rău că 
nu stătuse mai mult în Vâlceaua Despicată şi că nu 
cercetase lucrurile şi hărţile mai cu sârg; dar pe-atunci, 
planurile de bătălie păreau să se afle în mâini mai dibace şi 
nu-i trecuse niciodată prin minte că avea să fie despărţit de 
Gandalf şi de Pas Mare sau chiar şi de Frodo. Tot ce-şi mai 
amintea în legătură cu ţinutul Rohan era că Iute ca Gândul, 
armăsarul lui Gandalf, se trăgea de-acolo. Asta-i dădea o 
fărâmă de speranţă. 

"Dar de unde să ştie ei că noi nu suntem orci? se întrebă 
el. Nu cred să mai fi auzit de hobbiţi pe-aici. N-aş avea de 
ce să nu fiu mulţumit că, din cât se pare, i-au nimicit pe 
orcii ăia câinoşi; dar în ceea ce mă priveşte, tare-aş vrea să 


scap." Atât el, cât şi Merry puteau prea bine să fie ucişi o 
dată cu orcii, înainte chiar ca oamenii din Rohan să-şi dea 
seama de existenţa lor. 

Câţiva dintre călăreţi păreau a fi buni arcaşi, pricepuţi să 
tragă din goana calului. Treceau cu viteză, unul după altul, 
şi azvârleau săgeți asupra orcilor răzleţi dindărăt, 
doborând o mulţime; apoi se fereau într-o parte de arcurile 
duşmanilor lor, care trăgeau sălbatic, să îndrăznească să se 
oprească. Lupta nu contenea şi o săgeată căzu şi printre 
isengardezi. Unul dintre ei, chiar în faţa lui Pippin, se 
împiedică şi nu se mai ridică de jos. 

Se lăsase noaptea, fără ca oamenii din Rohan să-i fi atacat. 
Căzuseră o groază de orci, dar tot rămăseseră vreo două 
sute. Nici nu se întunecase bine, că orcii dădură peste un 
dâmb. Erau foarte aproape de poalele pădurii, cam pe la 
şapte sute de paşi, dar nu mai puteau merge mai departe. 
Călăreţii îi încercuiseră. Un grup de orci, nesocotind 
ordinele lui Ugluk, o luaseră în fugă spre codru: doar trei 
dintre ei se mai întoarseră. 

— Iată unde-am ajuns, mârâi Grishnakh. Ce mai călăuză. 
Sper ca grozavul ăsta de Ugluk să ne scoată din belea. 

— Lăsaţi-i jos pe piticuţi! porunci Ugluk, fără să-l bage în 
seamă pe Grishnakh. Tu, Lugdush, mai ia vreo doi şi păziţi-i. 
Să nu cumva să fie ucişi, asta dacă nu dau feţele palide 
peste voi. Ai înţeles? Câtă vreme mai sunt eu în viaţă, aşa îi 
vreau. Dar să nu-i lăsaţi să strige sau să fie salvaţi. Legaţi-le 
picioarele! 

Ultima parte a poruncii fu dusă la împlinire fără pic de 
milă. Dar Pippin văzu că, pentru prima oară, se afla lângă 
Merry. Orcii făceau multă gălăgie, strigau şi îşi zăngăneau 
armele, aşa că hobbiţii putură să mai şuşotească puţin. 

— N-am mari nădejdi, zise Merry. Mă simt sfârşit. Nu cred 
că m-aş putea târî prea departe, chiar dac' aş fi liber. 

— Lembas, şopti Pippin. Eu mai am puţin lembas. Tu nu? 
Nu cred că ne-au luat altceva, afară de săbii. 


— Ba da, aveam un pacheţel, îi răspunse Merry, dar cred 
că s-a făcut pulbere. Oricum, n-am cum s-ajung cu gura la 
buzunar. 

— Nici nu-i nevoie. Eu m-am. 

Dar nu mai apucă să zică ceva, când fu avertizat de un şut 
brutal că zarva încetase şi gardienii îşi luaseră misia în 
serios. 

Noaptea era rece şi neclintită. Cam la o aruncătură de 
săgeată împrejurul gorganului pe care se strânseseră orcii, 
ţâşneau luminile focurilor mici de pază, licărind în 
întuneric, într-un rotocol auriu-roşcat. Călăreţii însă nu se 
mai arătară în bătaia flăcărilor. Orcii irosiseră o mulţime de 
săgeți, trăgând în direcţia focurilor, până când Ugluk îi opri. 
Călăreţii nu făceau nici un zgomot. De-abia noaptea târziu, 
când se ivi luna din ceţuri, fură zăriţi patrulând fără- 
ncetare, ca nişte umbre care luceau din când în când în 
lumina lăptoasă. 

— Blestemaţii ăştia aşteaptă răsăritul soarelui, mormăi 
unul dintre gardieni. Mai bine ne-am strânge calabalâcul şi- 
am lua-o la sănătoasa. Tare mi-ar plăcea să ştiu ce-o fi în 
capu' bătrânului Ugluk. 

— Nu mă-ndoiesc că ţi-ar plăcea, mârâi Ugluk, răsărind de 
undeva, din spate. Adicătelea, vrei să zici că n-am nimic în 
cap, nu? Afurisitule. Nu eşti nici tu mai breaz ca ăilalţi din 
şleahta ta; nişte viermi, nişte maimuțe din Lugburz. N-are 
rost să te-nhăitezi cu unii ca voi. Nu ştiţi decât să chelălăiţi 
şi să daţi bir cu fugiţii. Grăjdarii ăia scârboşi sunt câtă 
frunză şi iarbă, aşa că, dacă ne prind la loc deschis, ne fac 
harcea-parcea. N-aveţi decât un lucru bun: scrutaţi 
întunericul, ca bufniţele. Dar, după câte am auzit, feţele 
astea palide văd noaptea mai bine ca alţi oameni; şi nu 
uitaţi că au nişte cai care zăresc şi vântul de seară, cel puţin 
aşa se spune. Un singur lucru nu ştiu flăcăii ăia frumoşi: 
Mauhur e-n codru cu ai lui şi trebuie să se ivească dintr-o 
clipă într-alta. 


Vorbele lui Ugluk păru să-i mulţumească pe isengardezi, 
dar ceilalţi orci erau deznădăjduiţi şi, în acelaşi timp, 
înfuriaţi. Îşi puseseră câţiva străjeri, dar cei mai mulţi 
zăceau întinşi la pământ, odihnindu-se în bezna plăcută 
pentru că între timp se întunecase de-a binelea; luna se 
pierduse undeva, la apus, într-o învălmăşeală de nori, aşa 
că Pippin nu vedea nici la doi paşi. Focurile nu luminau 
gorganul. Şi totuşi, călăreţii nu se mulţumeau să aştepte 
ivirea zorilor şi să-şi lase duşmanul să se odihnească. 
Deodată, un strigăt în partea de răsărit a colinei vesti că se 
întâmplase ceva. Se părea că se apropiaseră vreo câţiva 
călăreţi, coborâseră de pe cai, se târâseră până la marginea 
taberei şi uciseseră mai mulţi orci, iar apoi se făcuseră 
nevăzuţi. Ugluk fugi într-acolo, să potolească teama. 

Pippin şi Merry se ridicară în capul oaselor. Străjile 
isengardeze care îi păzeau plecaseră cu Ugluk. Dar dacă, o 
clipă, celor doi hobbiţi le trecu prin minte că se ivise o 
speranţă de scăpare, curând aceasta se risipi. O mână 
lungă şi păroasă îi înşfăcă pe amândoi de ceafă şi îi trase 
alături de o căpăţână uriaşă, hâdă. Desluşiră în întuneric 
chipul bloncos al lui Grishnakh, exact între ei; îi simțeau 
respiraţia spurcată în obraji. Începu să-i scotocească şi să-i 
pipăie cu labele. Degetele lui reci şi aspre bâjbâindu-i pe 
spinare îl făcură pe Pippin să tresară. 

— Aşa, micuţii mei, şopti dulce Grishnakh. Vă bucuraţi de- 
o binefăcătoare odihnă. Sau n-am dreptate? Cam grea 
poziţia în care vă aflaţi: pe-o parte, săbii şi bice, pe alta, 
lăncii urâcioase. Făpturile mici n-ar trebui să-şi vâre nasul 
unde nu le fierbe oala. 

Continuă să scotocească. Avea în priviri o lumină 
albicioasă, dar fierbinte. Brusc, ca şi cum ar fi desluşit ceva 
din vălmăşagul minţii vrăjmaşe, lui Pippin îi veni o idee: 
"Grishnakh ştie de Inel! Îl caută acum, când Ugluk are altă 
treabă; pesemne că vrea să-l ia el!" Inima hobbitului 
îngheţă de spaimă, dar, în acelaşi timp, se întrebă cum ar 
putea să-i fie mai bine. 


— Nu cred c-ai să-l găseşti aşa, şopti el. E prea greu. 

— Să-l găsesc? întrebă Grishnakh. 

Degetele lui rămaseră nemişcate. Îl apucă de umeri pe 
Pippin: 

— Ce să găsesc? Ce spui tu acolo, micuţule? O clipă, Pippin 
tăcu. Brusc însă rosti gutural: 

— Gollum, gollum! Nimic, scumpul meu, adăugă el. 

Degetele lui Grishnakh zvâcniră. 

— Ohoo! şuieră stârpitura pe înfundate. Asta a vrut, deci, 
să zică. Ohoo! Foarte primejdios, mititeilor. 

— Tot ce se poate, rosti Merry înviorat acum şi pricepând 
şiretlicul lui Pippin. Tot ce se poate. Şi nu numai pentru noi. 
Dar cred că ştii foarte bine ce-ai de făcut. Îl vrei sau nu? Şi 
ce ne dai în schimb? 

— Dacă-l vreau, zici? întrebă Grishnakh, încurcat parcă, 
deşi braţele îi tremurau. Cum adică, ce vă dau în schimb? 

— Adică, zise Pippin, alegându-şi vorbele cu grijă, n-are 
nici un rost să bâjbâi pe-ntuneric. le-am putea ajuta să nu-ţi 
mai pierzi timpul şi puterile fără rost. Dar mai întâi trebuie 
să ne dezlegi picioarele, altfel n-o să-ţi spunem şi n-o să 
facem nimic. 

— Scumpii mei prostuţi cu caş la gură, şuieră Grishnakh, 
vom scoate din voi tot ce ştiţi şi tot ce-aveţi, la momentul 
potrivit. Până la ultimul strop. O să vă doriţi să ştiţi chiar 
mai mult decât o s-aveţi de spus, în faţa Inchizitorului, zău 
aşa. Şi-asta, foarte curând. Nu ne grăbim cu descusutul. 
Nu, nici vorbă. De ce credeţi că v-am lăsat în viaţă? Pe 
onoarea mea, nu din mărinimie; nici măcar lui Ugluk nu i s- 
ar putea pune-n cârcă o asemenea greşeală. 

— Nici nu m-aş fi aşteptat la una ca asta, zise Merry. Dar 
n-aţi ajuns încă acasă cu prada. Şi se pare că, orice s-ar 
întâmpla, lucrurile nu-ţi sunt pe plac. Dacă ajungem în 
Isengard, nu marele Grishnakh va fi cel care va avea de 
câştigat; Saruman o să ia tot ce găseşte. În cazul în care îţi 
doreşti ceva numai pentru tine, acum e momentul! 


Grishnakh începu să-şi piardă cumpătul. Numele lui 
Saruman îndeosebi îl scotea din pepeni. Trecea timpul şi 
zarva se mai potolise. Ugluk sau isengardezii aveau să se 
întoarcă din clipă-n clipă., 

— Şi-l aveţi. amândoi? mârâi el. 

— Gollum! Gollum! rosti Pippin. 

— Dezleagă-ne picioarele, zise Merry. 

Braţele orcului tremurau violent. 

— Fiţi blestemaţi, viermi nenorociţi, şuieră el. Să vă dezleg 
picioarele, hai? Am să vă dezleg oscioarele. Credeţi că n-o 
să vă pot scotoci până la piele? Ce zic eu scotoceală, o să vă 
fac bucățele. Găsesc eu ce vreau şi fără să vă dezleg 
picioarele. 

Brusc, îi înşfacă şi îi cuprinse ca într-un cleşte. Îi vâri pe 
amândoi sub câte un braţ şi îi strânse sălbatic, astupându-le 
gura cu palmele lui uriaşe. Apoi sări ghemuit şi-o porni iute, 
fără un zgomot, până ajunse la marginea gorganului. Acolo 
căută o spărtură printre străjeri şi trecu, ca o umbră în 
noapte, pe povârniş şi mai departe, spre apus, unde râul 
ieşea la liziera pădurii. Într-acolo se afla un spaţiu mai 
mare, în care ardea doar un foc. 

După vreo douăzeci de paşi se opri, scrutând întunericul şi 
trăgând cu urechea. Dar nu se vedea şi nu se auzea nimic. 
Se târi încet mai departe, ghemuindu-se mai mult. Se lipi de 
pământ şi ascultă iar. Apoi se ridică, cu gândul s-o ia din 
nou la goană. Chiar atunci însă, zări drept în faţa lui silueta 
unui călăreț. Calul necheză şi se ridică în două picioare. Se 
auzi strigătul unui bărbat. 

Grishnakh se aruncă la pământ, trăgându-i pe hobbiţi sub 
el; fără doar şi poate, avea de gând mai degrabă să-i ucidă 
pe micii lui captivi, decât să-i lase să scape sau să fie salvaţi; 
dar n-a fost să fie-aşa. Sabia sună sec şi luci, o clipă, în 
flăcările focului din stânga lui. Din beznă, şuieră o săgeată 
care, fie că fusese bine ochită, fie din întâmplare, se înfipse 
în mâna dreaptă a orcului. Acesta urlă şi scăpă spada pe 
jos. Se auzi un tropot scurt de copite şi, chiar când 


Grishnakh sări şi o luă la goană, fu ajuns din urmă şi 
străpuns de o lance. Urlă înfiorător, apoi rămase nemişcat. 

Hobbiţii zăceau lipiţi la pământ, aşa cum îi lăsase 
Grishnakh. Mai veni un călăreț în fugă, să-şi ajute tovarăşul. 
Fie mulţumită vederii sale ascuţite, fie prin grija altui simţ, 
calul se ridică în două picioare şi sări uşor peste ei; dar 
călăreţul nu-i observă, aşa cum stăteau întinşi, acoperiţi de 
mantiile lor elfeşti, prea zdrobiţi în clipa aceea şi prea 
înfricoşaţi să mai facă vreo mişcare. 

Într-un târziu, Merry începu să se foiască şi şopti abia 
auzit: 

— Pîn' aici, toate bune; dar crezi că n-o să ne pună ăştia la 
frigare? 

Răspunsul veni aproape imediat. Urletele lui Grishnakh îi 
treziseră pe orci. După schelălăielile şi strigătele care se 
auzeau dinspre colină, hobbiţii se gândiră că plecarea lor 
fusese descoperită: pesemne că Ugluk mai scurta pe câţiva 
de capete. Apoi, deodată, din dreapta, răsună zvon de 
răspuns orcesc, de dincolo de cercul rugurilor de pază, 
dinspre pădure şi munţi. După cât se părea, sosise Mauhur 
şi-i ataca pe asediatori. Galopul cailor nu se domolea. 
Călăreţii strângeau cercul în jurul movilei, ca să prevină 
orice scăpare, ajungând până în bătaia săgeţilor orcilor, în 
vreme ce un grup se depărta să se îngrijească de nou- 
veniţi. Brusc, Merry şi Pippin îşi dădură seama că, fără să 
mişte un deget, se aflau acum în afara cercului: nimic nu le 
mai stătea în cale. 

— Ei, făcu el, ce bine-ar fi dac'am avea mâinile şi 
picioarele libere. Am putea scăpa. Dar n-am cum s-ajung la 
noduri, să le desfac cu dinţii. 

— Nici n-are rost să încerci, zise Pippin. Chiar voiam să-ţi 
spun că am reuşit să-mi dezleg mâinile. Am lăsat sfoara, să-i 
păcălesc. Dar întâi ai face bine să iei un pic de lembas. 

Îşi trase mâinile din legături şi scoase un pacheţel. 
Bucăţile erau frânte, dar bune încă, în învelişul lor de 
frunze. Mâncară fiecare câte două-trei firimituri. Gustul 


acestora le aduse iarăşi în minte chipuri luminoase, râsete 
şi mâncarea gustoasă din vremurile de demult. Mestecară o 
vreme pe gânduri, în noapte, fără să se sinchisească de 
ţipetele şi de lupta din apropiere. Pippin fu primul care se 
trezi din visare. 

— Trebuie să plecăm, zise el. O clipă. 

Sabia lui Grishnakh zăcea alături, la îndemână, dar era 
prea grea şi prea grosolană ca să se poată folosi de ea. Aşa 
că se târi până la trupul stârpiturii şi îi scoase din teacă un 
cuţit lung şi ascuţit. Îşi tăiară repede toate legăturile cu el. 

— O făcurăm şi pe-asta, zise Pippin. După ce ne-ncălzim 
puţin, poate-om fi în stare să ne ridicăm în picioare şi să 
mergem. Până atunci însă, ar cam trebui să-ncepem să ne 
furişăm. 

Zis şi făcut. larba înaltă şi moale era de partea lor, dar tot 
părea mai uşor de zis decât de făcut. Ocoliră focul pe 
departe şi se târâră ca viermii, puţin câte puţin, până 
ajunseră la marginea râului care susura între malurile 
înalte, printre umbre întunecate. Priviră îndărăt. Zgomotul 
încetase. Era limpede că Mauhur şi "flăcăii" lui fuseseră 
ucişi sau alungaţi. Călăreţii reveniră la veghea lor tăcută, 
care însă n-avea cum să mai ţină mult. Noaptea era deja pe 
trecute. Spre răsărit, unde nu ajunseseră norii, bolta 
începuse să se lumineze. 

— Trebuie să ne ascundem, zise Pippin. Altfel, vom fi 
văzuţi. Nu ne-ncălzeşte cu nimic dacă aceşti călăreţi vor 
afla, după ce ne omoară, că nu suntem orci. 

Se ridică şi începu să tropăie. 

— Sfoara aia mi-a intrat în carne, ca sârma; dar picioarele 
se-ncălzesc. Acum aş putea merge, şotânc-şotânc. Tu cum 
te simţi? 

Merry se ridică şi el. 

— Da, zise el. Pot să mă ţin pe picioare. Lembasul ăsta te 
îmbărbătează! Îţi dă simţăminte mult mai adânci decât 
văpaia aia orcească. Mă-ntreb din ce-or fi făcând-o. 


Bănuiesc că-i mai bine să nu ştiu. Hai să luăm o gură de 
apă, să ne spălăm de gândul ăsta. 

— Nu de-aici, malurile sunt prea abrupte, zise Pippin. Hai 
înainte! 

Se întoarseră şi porniră încetişor unul lângă altul pe malul 
râului. Îndărătul lor, lumina creştea la răsărit. în timp ce 
mergeau, schimbau gânduri şi vorbeau încetişor, după felul 
hobbiţilor, despre ceea ce li se întâmplase de când fuseseră 
făcuţi ostatici. Nimeni n-ar fi bănuit, ascultându-i, cât 
suferiseră de cumplit şi prin ce primejdie trecuseră; cum 
văzuseră moartea cu ochii, fără să mai aibă vreo nădejde; 
chiar şi-acum, ştiau foarte bine că aveau puţine şanse să 
întâlnească vreun prieten sau să iasă iar la liman. 

— Se pare că te-ai descurcat de minune, cumetre Iook, 
zise Merry. O să ţi se rezerve aproape un capitol în 
străvechea carte a lui Bilbo, dac-oi mai avea prilejul să-i 
povestesc. Bună treabă. Mai ales cum l-ai desluşit şi l-ai 
jucat pe ticălosul ăla flocos. Mă întreb însă dacă o să dea 
cineva de urma aceea a ta, ca să-ţi găsească paftaua. Mie 
unul mi-ar părea tare rău să mi-o pierd pe-a mea, dar mă 
tem că a ta-i dusă pe vecie. Va trebui să-mi pun aripi la 
picioare, să ţin pasul cu tine. Da' uite că vărul Brandybuck a 
ajuns în faţă şi-o ia pe-aici. Bănuiesc că nu prea ştii pe unde 
suntem; eu însă mi-am petrecut mai cu folos timpul în 
Vâlceaua Despicată. Mergem spre apus, de-a lungul 
Scăldătorii Enţilor. În faţă ne aşteaptă ultimele culmi ale 
Munţilor Ceţoşi, precum şi Pădurea Fangorn. 

Chiar în timp ce vorbea, se ivi nebulos, dinaintea lor, 
marginea codrului. Părea că noaptea îşi găsise refugiu pe 
sub copacii falnici de-acolo, strecurându-se furişat, de frica 
zorilor. 

— Călăuzeşte-ne tot înainte, jupâne Brandybuck, zise 
Pippin. Sau înapoi. Că doar am fost avertizaţi ce-i cu 
Fangorn. Şi n-om uita de la mână pîn' la gură. 

— Aşa e, răspunse Merry; dar, oricum, tot mai bine în 
pădure, decât îndărăt, în miezul bătăliei. 


O luară pe sub crengile uriaşe ale arborilor. Mai bătrâni ca 
vremea păreau. Din ei, bărbi stufoase de licheni atârnau la 
pământ, legănându-se răsfirate în bătaia vântului. La 
adăpostul umbrelor, hobbiţii aruncară priviri furişe către 
povârnişul dindărăt - făpturi mici şi tainice păreau, în 
lumina întunecată, nişte prunci de elf din străfundurile 
vremii, ivite din Codrul Sălbatic, uimite de strălucirea 
primilor zori. 

Departe, dincolo de Râul cel Mare şi de Pământurile 
Maronii, la mii de leghe cenugşii depărtare, se arătă Aurora 
împurpurată, înflăcărată. Lung sunară cornurile de 
vânătoare, în semn de salut. Călăreţii din Rohan ţâşniră 
brusc la viaţă. Şi alte cornuri le răspunseră celor dintâi. 

Merry şi Pippin auziră limpede în aerul rece nechezatul 
cailor războinici şi glasurile unite, ca din senin, într-un 
cântec, ale mai multor bărbaţi. Aripa Soarelui se înălţase - 
un arc de foc - deasupra marginilor lumii. Apoi, cu un 
strigăt măreț, călăreţii dădură năvală dinspre răsărit; 
lumina roşiatică fulgeră zalele şi lâncile. Orcii traseră, 
urlând, toate săgețile pe care le mai aveau. Hobbiţii văzură 
vreo câţiva călăreţi prăbuşindu-se, dar şirul lor urcă mai 
departe pe colină; o trecură, făcură un rotocol şi atacară 
iar. Cei mai mulţi dintre luptătorii care rămăseseră în viaţă 
se împrăştiară în fugă, mânaţi unul câte unul spre moarte. 
Dar un grup des şi întunecat porni hotărât în direcţia 
codrului. Drept în sus pe povârniş se repeziră, către cei doi 
privitori. Se tot apropiau şi părea sigur că vor scăpa; 
seceraseră deja trei Călăreţi care le aţinuseră calea. 

— Ne-am luat prea mult cu privitul, zise Merry. lată-l pe 
Ugluk! N-am nici un chef să mai dau ochii cu el. 

Hobbiţii se întoarseră şi o luară la fugă în umbrele adânci 
ale codrului. Aşa că nu văzură ultima scenă, când Ugluk fu 
ajuns din urmă şi-adus la lumină, la marginea Fangornului. 
Acolo fu ucis în sfârşit de Eomer, al Treilea Mareşal al 
Obgştii, care descălecase şi se luptase în săbii cu el. lar pe 
câmpiile întinse, ochii ageri ai călăreţilor îi desluşiră pe 


puţinii orci care scăpaseră şi mai avuseseră puterea să 
încerce să fugă. 

Apoi, după ce-şi puseră camarazii răpuşi grămadă şi îşi 
cântară imnurile de preamărire, călăreţii făcură un foc 
mare şi împrăştiară cenuşa vrăjmaşului. Astfel se sfârşi 
lupta şi nimic despre toate acestea nu se mai auzi vreodată 
nici în Mordor, nici în Isengard. Dar fumul se ridică până-n 
slăvi şi fu zărit de multe priviri iscoditoare. 

Chapter 4 Arborebărbos. 

Între timp, hobbiţii pătrunseseră repede din ce în ce mai 
adânc în pădure, atât cât le îngăduiau întunericul şi desişul, 
urmând linia pârâului, către povârnişurile dinspre apus ale 
munţilor. Încet-încet, teama de orci se mai ostoi şi ei slăbiră 
pasul. Îi cuprinse un fel de sufocare ciudată, de parcă aerul 
s-ar fi împuţinat şi nu le-ar mai fi ajuns. Până la urmă, 
Merry se opri. 

— N-avem cum să mergem mai departe aşa, gâfâi el. Am 
nevoie de aer. 

— Până una, alta, hai să ne potolim setea, zise Pippin. Îmi 
simt gura uscată. 

Se caţără pe rădăcina uriaşă a unui arbore, care şerpuia 
până în râu, şi se aplecă să ia apă în pumni. Era limpede şi 
rece, aşa că bău pe săturate. Îl urmă şi Merry. Apa îi învioră 
şi parcă le mai înveseli inimile; statură o vreme pe mal unul 
lângă altul, mângâindu-şi picioarele ostenite şi privind în jur 
la copacii neclintiţi şi tăcuţi, înşiruiţi până hăt-departe, 
pierduţi într-un nimb de lumină pală. 

— Cred că nu ne-am rătăcit încă, rosti Pippin, sprijinindu- 
se de trunchiul uriaş al unui copac. Putem, cel puţin, să 
urmăm cursul ăsta - Scăldătoarea Enţilor, sau cum i-o zice - 
şi să ajungem pe drumul pe care am venit. 

— Aşa am face, dacă ne-ar ţine picioarele, îi răspunse 
Merry, şi dacă am putea respira cum se cuvine. 

— Da, spuse Pippin. Pe lângă asta, e tare întuneric prin 
hăţişurile de-aici. Îmi amintesc, într-un fel, de vechea 
încăpere din Sălaşul Măreţ al neamului Took, în depărtatele 


Tuneluri din Tirgupitit: un loc uriaş, în care mobila a rămas 
neschimbată vreme de generaţii întregi. Se zice că Bătrânul 
Took şi-a dus zilele acolo, îmbătrânind şi ramolindu-se o 
dată cu sala aceea; şi nimic n-a fost clintit din loc nici după 
moartea acestuia, acum un secol. lar Bătrânul Gerontius a 
fost stă-străbunicul meu. Asta a mai pus puţin lucrurile la 
punct. Dar nici nu stă alături de simţământul străvechi pe 
care ţi-l trezeşte această pădure. Uită-te la bărbile şi 
favoriţii lichenilor care atârnă ca nişte sălcii plângătoare. Şi 
cea mai mare parte dintre arbori par să fie încărcaţi, mai 
mult de jumătate, cu frunze uscate şi zdrenţuite, care n-au 
mai apucat să cadă. Mai mare jalea. Nici nu-mi imaginez 
cum ar arăta primăvara pe-aici, asta dacă vine vreodată; ce 
să mai vorbim de curăţenie! 

— Dar, în orice caz, trebuie să se ivească, la un moment 
dat, şi Soarele pe-aici, zise Merry. Oricum, Codrul Întunecat 
nu arată şi nici nu-ţi creează simţămintele despre care 
povestea Bilbo, cum c-ar fi totul înnegurat, rău şi că n-ar fi 
decât un sălaş al beznei. E doar mohorât şi înspăimântător 
de des. Nici măcar animalele nu cred să facă prea mulţi 
purici pe-aici. 

— Nu, şi nici hobbiţii, spuse Pippin. Ca să spun drept, nu- 
mi place gândul că trebuie să trecem prin ea. Nimic de 
mâncat vreo sută de mile. Cum stăm cu merindele? 

— Prost, zise Merry. Am fugit doar cu pacheţelele acelea 
de lembas; tot ce-am avut, am lăsat acolo. 

Se uitară la ceea ce le rămăsese din turtele elfeşti: 
firimituri, abia să le ajungă pentru cinci zile amărâte. Asta 
era tot. 

— Şi n-avem nici măcar o zdreanţă sau o pătură să ne- 
nvelim, adăugă Merry. O să ne fie frig la noapte, pe oriunde- 
am lua-o. 

— Păi, am face bine să ne hotărâm asupra drumului, zise 
Pippin. Trebuie să se fi crăpat deja bine de ziuă. 

Chiar atunci, văzură o lumină gălbuie care se ivise ceva 
mai departe, în pădure; părea că săgețile soarelui 


străpunseseră brusc acoperişul de crengi. 

— Hei! făcu Merry. Cred că Soarele a fost ascuns după un 
nor, cât am stat pe sub copacii ăştia, iar acum s-a ivit din 
nou; sau, poate, a urcat mult pe cer şi ne priveşte printr-o 
spărtură dintre crengi. Hai să vedem, că nu-i prea departe. 

Descoperiră însă că era mai departe decât crezuseră. 
Panta urca abrupt şi neclintit şi era tot mai pietroasă. 
Lumina creştea, pe măsură ce mergeau, şi curând zăriră 
dinaintea lor un perete de stâncă; era un deal sau 
povârnişul abrupt al munţilor din depărtare. Nu creştea nici 
un copac acolo şi soarele se revărsa din plin asupra 
întinderii de piatră. Ramurile arborilor de la poale se 
întindeau ţepene şi nemişcate, ca şi cum ar fi căutat 
căldura. Dacă până atunci păruseră jigărite şi cenuşii, se 
întremaseră şi izbucneau în tonuri generoase de cafeniu, 
iar griurile-negricioase ale scoarţei păreau din piele 
lustruită. Trunchiurile luceau într-un verde-blând, ca iarba 
crudă; îi năpădise o primăvară timpurie; sau, poate, doar o 
părere fugară. 

Înaintea povârnişului stâncos se afla ceva ca o scară, 
naturală, probabil, săpată de vreme, căci era grosolană şi 
neregulată. Sus, aproape la acelaşi nivel cu vârfurile 
pomilor, se vedea un prag, sub o stâncă. Afară de câteva 
ierburi şi buruieni de pe margine, precum şi de-un ciot din 
care răsăreau doar două crengi, nu mai creştea nimic pe- 
acolo. Copacul acela stingher părea un moşneag cocârjat, 
clipind neclintit în lumina zorilor. 

— Sus! exclamă Merry vesel. Să luăm şi noi o gură de aer 
şi să tragem o privire prin ţinutul acesta. 

Se căzniră să se caţere pe stâncă. Dacă scara aceea fusese 
făcută de cineva, atunci cu siguranţă că era menită unor 
picioare mai mari ca ale lor. Erau prea nerăbdători să 
ajungă sus ca să se mai mire de cât de iute li se vindecaseră 
tăieturile şi vânătăile de când stătuseră în captivitate şi de 
cum îşi recăpătaseră vigoarea. Ajunseră, în sfârşit, la 
marginea pragului, aproape de buturuga aceea veche; 


săriră în picioare, întorcându-se către răsărit şi trăgând 
adânc aer în piept. Îşi dădură seama că nu pătrunseseră 
decât vreo trei-patru mile în inima codrului; arborii 
mărşăluiau parcă pe pantă în jos, spre câmpie. Acolo, la 
marginea pădurii, se ridicau turle unduitoare de fum negru, 
plutind în valuri către ei. 

— Se schimbă vântul, zise Merry. Bate din nou spre 
răsărit. E cam răcoare aici, sus. 

— Da, zise Pippin; mă tem că strălucirea aceasta-i 
trecătoare şi că o s-o copleşească iar negura. Ce păcat! 
Pădurea asta rufoasă şi bătrână arăta cu totul altfel în 
bătaia soarelui. Începuse să-mi placă. 

— Începuse să-ţi placă Pădurea, hai? Nu mai spune. Foarte 
drăguţ din partea ta, rosti un glas ciudat. Întoarceţi-vă să 
vă văd la faţă. Am simţământul că n-o să-mi cădeţi nici unul 
cu tronc; dar să nu ne pripim. Întoarceţi-vă. 

Simţiră câte o mână mare, noduroasă pe umerii lor, care-i 
întoarse uşurel, dar cu putere; apoi fură ridicaţi în aer de 
două braţe lungi. 

Se treziră dinaintea unui chip cum nu mai văzuseră. Era al 
unei făpturi asemănătoare unui om uriaş sau, mai degrabă, 
unui căpcăun, înaltă de vreo trei-patru metri, foarte solidă, 
cu un cap lunguieţ, fără gât. Greu de spus dacă se 
îmbrăcase în ceva ca scoarţa cenuşiu-verzuie sau dacă nu 
era decât un fel de-a se travesti, în orice caz, braţele sale 
apropiate de trunchi nu erau zbârcite, ci acoperite de o 
piele netedă şi cafenie. Avea câte şapte degete la labele lui 
uriaşe. Partea de jos a chipului aceluia lunguieţ se pre- 
lungea cu o barbă cenuşie şi stufoasă, aproape ca o 
încrengătură de ramuri la rădăcină, subţire şi moale la vârf. 
Pentru moment însă hobbiţii nu văzură mare lucru, în afară 
de ochi. A spune că ochii aceia adânci erau solemni, 
iscoditori, ar fi puţin din cale-afară. Erau de-a dreptul 
sfredelitori, căprui, cu irizaţii verzui. Mai târziu, Pippin avea 
să se căznească adesea să-şi exprime prima impresie pe 
care i-o făcuseră. "Simţeai îndărătul lor un puţ imens, plin 


cu amintiri străvechi şi gânduri prelungi, molcome şi 
liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, aşa cum bate 
soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac imens sau pe 
unduirile unui lac foarte adânc. Nu ştiu, dar părea că era 
ceva care creştea în pământ - adormit ai fi zis, sau ca ceva 
între vârful rădăcinii şi vârful frunzei, ceva între adâncul 
pământului şi bolta cerească - şi care se trezise brusc la 
viaţă şi te cerceta cu aceeaşi stăruinţă molcomă pe care-o 
dovedise, ani fără şir, doar faţă de propriile sale treburi." 

— Hmmm! murmură glasul - un glas profund, izvorât, 
parcă, dintr-un instrument de suflat. Chiar că-i ciudat. 
Graba strică treaba, asta zic mereu. Dar, dacă v-aş fi văzut 
înainte să vă aud glasurile - apropo, mi-au plăcut că erau 
mângâioase şi cristaline şi mi-au amintit de ceva nelămurit; 
aşadar, dacă v-aş fi văzut înainte de-a vă auzi, pur şi simplu, 
v-aş fi călcat în picioare, crezând că sunteţi orcişori; abia 
dup' aia mi-aş fi dat seama de greşeală. Tare mai sunteţi 
ciudaţi! Doar rădăcină şi rămurică! Tare ciudaţi! 

Deşi încă uluit, lui Pippin nu-i mai era frică. Îndărătul 
ochilor acelora simţi o îndoială curioasă, dar care nu-i 
producea teamă. 

— Nu te supăra, zise el, dar cine eşti? Şi ce eşti? 

În ochii bătrâni ai făpturii apăru o scânteie stranie, ca un 
fel de prudenţă; puţurile adânci dispărură. 

— Hmmm! glăsui el. Păi, sunt ent sau, cel puţin, aşa mi se 
spune. Da, ent este cuvântul. Un ent sunt, cum aţi zice voi, 
după vorba voastră. Unii îmi spun Fangorn; alţii, 
Arborebărbos. Aşa, Arbore-bărbos. 

— Un ent? zise Merry. Ce-i ăla? Dar tu cum îţi zici? Care e 
numele tău adevărat? 

— Ei, asta-i acum, răspunse Arborebărbos. Asta-i bună! 
Prea multă grabă. Şi, la urma urmei, eu pun întrebări. 
Sunteţi în ţara mea. Mă tot întreb ce sunteţi voi. Nu ştiu de 
unde să vă iau. Se pare că nu vă aflaţi pe listele pe care le- 
am învăţat când eram tânăr. Dar asta a fost tare, tare 
demult şi poate c-au făcut liste noi. la să văd! Cum era? 


Învață ştiinţa Făpturilor Vii! 

Întâi numeşte patru - libere popoare: 

Mai vechi decât toate, ai elfilor fii; 

Gnomul plugar în casa lui fără soare; 

Entul din pământ născutul, ca munţii bătrân; 

Omul muritor, al cailor stăpân. 

Hum, hmmm, hmmm. 

Castorul ziditor, ţapul săritor, Ursul vânător de-albine, 
taurul luptător; 

Ogarului i-e foame şi iepurelui, frică. 

Hum, hum. 

Vulturu-i în aer, boul la păşune, Cerbu-ncornorat; şoimu-i 
cel mai iute, Lebăda e dalbă, şarpele e rece. 

Hum, hmmm; hum, hmm, cum mai era? 

Tarara-tarara, tara, tara, tarara. 

Era o listă tare lungă. Dar, oricum, se pare că nu vă 
potriviţi niciunde. 

— Mereu am fost lăsaţi la o parte de pe listele vechi şi din 
poveştile de demult, zise Merry. Cu toate acestea, sălăşluim 
pe pământ de multişor. Suntem hobbiţi. 

— Ce-ar fi să facem un vers nou? rosti Pippin. 

Hobbiţii de-o şchioapă, ce-n vizuini trăiesc. 

Aşează-ne printre cei patru, alături de Om (Seminţia 
Mare) şi asta e! 

— Hmmm. Nu-i rău deloc, zise Arborebărbos. Aşa mai 
merge. Aşadar, locuiţi în vizuini, da? Pare potrivit şi drept. 
Şi cine vă numeşte hobbiţi totuşi? Nu mi se pare un cuvânt 
elfesc. Elfii au creat toate cuvintele străvechi; ei au început. 

— Nimeni, afară de noi, nu ne zice hobbiţi, zise Pippin. 

— Humm, hmmm! la staţi un pic. Nu-i nici o grabă. Voi 
înşivă vă ziceţi hobbiţi? Atunci ar trebui să nu spuneţi aşa, 
la toată lumea. O să vă daţi în vileag adevăratele nume dacă 
n-aveţi grijă. 

— Nu prea ne frământă o astfel de grijă, rosti Merry. De 
fapt, eu sunt Brandybuck, Meriadoc Brandybuck, deşi cei 
mai mulţi îmi zic Merry. 


— Iar eu sunt 'Iook, Peregrin 'Took; dar îndeobşte mi se 
spune Pippin şi chiar Pip. 

— Hmmm, chiar că sunteţi un neam pripit, zise 
Arborebărbos. Mă simt onorat de mărturisirea voastră. Dar 
nu e bine să vă daţi drumul aşa, pe loc. Sunt enţi şi enţi; 
sau, mai bine zis, sunt enţi şi alte lucruri care par enţi, dar 
nu sunt, ca să zic aşa. Am să vă zic Merry şi Pippin, dacă 
sunteţi de acord. Frumoase nume. Căci eu n-am să vă spun 
numele meu. Cel puţin, nu încă. 

În ochi îi apăru o sclipire verzuie bizară, înţeleaptă şi 
mucalită în acelaşi timp. 

— Asta pentru că, în primul rând, o să ţină mult: numele 
meu creşte mereu, iar eu sunt în viaţă de foarte, foarte 
multă vreme; aşa că numele meu e ca o poveste. Numele 
adevărate spun povestea lucrurilor cărora le aparţin ele în 
limba mea, în vechea entă, cum s-ar zice. E o limbă 
minunată, dar îţi ia multă vreme, căci noi nu spunem nimic 
pe limba noastră, decât dacă merită osteneala să iroseşti 
timp de rostire sau de ascultare. 

Ei, şi-acum, zise el, şi ochii i se aprinseră la loc, 
micşorându-se parcă şi aruncând sclipiri ascuţite, ce-i cu 
voi? Ce amestec aveţi în toate astea? Văd şi-aud (şi miros şi 
simt) mult din acest. din acest a-lalla-lalla-rumba-kamanda- 
lind-orburume. lertaţi-mă, e o parte din numele pe care i-l 
dau eu trebii respective; nu ştiu cuvântul în celelalte limbi; 
mă refer la lucrul acesta pe care ne aflăm, unde stau şi 
privesc în dimineţile frumoase şi mă gândesc la Soare, şi la 
iarba de dincolo de păduri, şi la cai, şi la nouri, şi la 
întinderea lumii. Ce se petrece? Ce-are de gând Gandalf? Şi 
aceşti - burarum (aici, scoase un zgomot adânc, răsunător, 
ca o orgă stricată) - aceşti orci şi tânărul Saruman jos, în 
Isengard? Îmi plac noutăţile. Dar nu mă luaţi prea repede. 

— Se petrec destule, zise Merry; şi chiar dacă vom încerca 
să-ţi spunem repede, tot o să ne ia mult timp. Dar ai zis să 
nu ne pripim. Se cuvine, oare, să-ţi spunem aşa repede? Ar 
fi nepoliticos din partea noastră, dacă te vom întreba ce-ai 


de gând să faci cu noi şi de partea cui eşti? Şi. dacă l-ai 
cunoscut pe Gandalf? 

— Da, îl cunosc; e singurul vrăjitor căruia-i pasă de copaci, 
zise Arborebărbos. Voi îl cunoaşteţi? 

— Da, zise Pippin trist, l-am cunoscut. Ne-a fost prieten 
bun şi căâlăuză. 

— Atunci pot să vă răspund şi la celelalte întrebări, zise 
Arborebărbos. N-am de gând să fac nimic cu voi; nimic, 
dacă prin "a face ceva cu voi" înţelegeţi altceva, decât să vă 
las să plecaţi. Am putea face multe împreună. Nu ştiu nimic 
în legătură cu părţile. Eu îmi văd de drumul meu; şi drumul 
vostru ar putea merge alături de el, o vreme. Dar îmi vorbiţi 
de jupânul Gandalf de parcă s-ar fi aflat într-o poveste care- 
a luat sfârşit. 

— Aşa e, zise Pippin trist. Povestea continuă se pare, dar 
Gandalf a ieşit din ea. 

— Hei, ia staţi puţin! făcu Arborebărbos. Hmm, hmm, ce să 
zic? Făcu o pauză, uitându-se lung la hobbiţi. 

— Hmm, păi, ei bine, nu ştiu ce să zic. la staţi puţin. 

— Dacă vei avea bunăvoința s-asculţi mai multe, rosti 
Merry, îţi vom spune. Dar o să dureze. N-ai vrea să ne laşi 
jos? N-am putea să ne aşezăm toţi, la soare, în timp ce-ţi 
povestim? Oi fi obosit să ne tot ţii aşa. 

— Hmm, obosit? Nu, n-am obosit. Nu obosesc aşa uşor. Şi 
nici nu stau jos. Nu sunt prea, hmm, încovoiabil. Dar 
Soarele coboară peste. S-o lăsăm baltă. cum ai spus că-i 
zice? 

— Deal? sugeră Pippin. 

— Prag? Treaptă? rosti Merry. 

Arborebărbos repetă cuvintele gânditor. 

— Deal. Da, asta e. Însă este un cuvânt pripit, pentru un 
lucru care stă aici din vremurile când s-a plămădit această 
parte a lumii. N-are-a face! S-o lăsăm baltă şi să mergem. 

— Unde să mergem? întrebă Merry. 

— Acasă la mine sau la una dintre casele mele, răspunse 
Arborebărbos. 


— E departe? 

— Nu ştiu. S-ar putea să fie departe. Dar ce dacă? 

— Păi, ştii, ne-am pierdut avutul, zise Merry. Nu mai avem 
decât foarte puţină mâncare. 

— O0oo! Hmm! Nu vă faceţi griji, rosti Arborebărbos. Vă 
pot da o băutură care vă va ţine verzi şi vă va face să 
creşteţi, pentru multă vreme. Iar dacă vom hotări să ne 
despărţim, vă pot duce unde doriţi, în afara tărâmului meu. 
Hai să mergem! 

Ţinându-i gingaş, dar hotărât pe hobbiţi sub câte un braţ, 
Arborebărbos făcu un prim pas uriaş, apoi încă unul, şi 
ajunse la marginea pragului. Degetele lui de la picioare, ca 
nişte rădăcini, zdrobeau pietrele. Apoi cobori grijuliu, 
treaptă cu treaptă, până ce ajunse jos, în Pădure. 

Porni imediat cu paşi mari, cumpăniţi, printre arbori, tot 
mai adânc în codru, fără să se depărteze de râu, urcând 
voiniceşte spre povârnişul muntelui. Mare parte dintre 
copaci păreau adormiţi sau indiferenți, de parcă trecea o 
făptură oarecare; dar câţiva tremurară, iar alţii îşi ridicară 
crengile la apropierea lui. În timp ce mergea, vorbea cu 
sine, într-o revărsare tumultuoasă de sunete muzicale. 

Hobbiţii rămaseră tăcuţi o vreme. Ciudat, se simțeau bine, 
ocrotiţi; aveau la ce să se gândească şi de ce să se 
minuneze. În sfârşit, Pippin se încumetă să vorbească iar. 

— Dacă eşti bun, Arborebărbos, zise el, aş putea să te 
întreb ceva? De ce ne-a prevenit Celeborn în legătură cu 
pădurea ta? Ne-a spus să nu ne lăsăm ispitiţi prin ea. 

— Hmm! Aşa a zis? bombăni Arborebărbos. Şi eu v-aş fi 
spus cam acelaşi lucru, dac-aţi fi luat-o pe partea cealaltă. 
Nu riscaţi să vă lăsaţi ispitiţi în codrul Laurelindorenan! 
Aşa-l numeau elfii, dar acum l-au mai scurtat: Lothlorien, 
aşa-i zic. Poate au dreptate, poate pădurea începe să piară, 
nu să crească. Ținutul Văii Aurului Cântător, asta a fost 
cândva. Acum e Floareavisului. Ah, asta e! Numai căe un 
loc ciudat şi nu se poate încumeta oricine pe-aici. Mă mir c- 
aţi ieşit cu bine, dar şi mai mult c-aţi intrat; de mulţi ani nu 


s-a mai întâmplat una ca asta cu cei străini de meleagurile 
astea. E un ţinut bizar. 

Aşa e. Făpturile vin dintotdeauna aici să jelească. De-aia, 
să jelească. Laurelindorenan lindelorendor malinornelion 
ornemahn, îngână el, pentru sine. Bag seama că vin să se 
prăbuşească aici, departe de lume. Nici ţinutul acesta, nici 
altul din afara Codrului de Aur nu mai e cum era pe vremea 
tinereţii lui Celeborn. Totuşi: Taurelilomea-tumbalemorna 
Tumbaletaurea Lomeanor, iată ce se spunea. S-au mai 
schimbat lucrurile, dar aceştia sunt încă adevăraţi, pe 
alocuri. 

— Ce vrei să zici? întrebă Pippin. Ce e încă adevărat? 


— Arborii şi enţii, zise Arborebărbos. Eu însumi nu înţeleg 
tot ce se petrece, aşa că n-am cum să-ţi explic ţie. Unii 
dintre noi mai suntem enţi adevăraţi, destul de sprinteni, în 
felul nostru, dar mulţi au devenit molatici, încopăcindu-se, 
cum aţi zice voi, poate. Cei mai mulţi arbori nu sunt decât 
arbori, bineînţeles; dar unii sunt aţipiţi. Alţii, treji-luminaţi, 
iar câţiva. cum să zic. păi câţiva devin enţi. Aşa se petrec 
lucrurile. Când unui arbore i se întâmplă una ca asta, 
descoperi că unii au inimă rea. N-are nici o legătură cu 
lemnul lor, nu asta am vrut să spun. Pentru că am cunoscut 
câteva sălcii bătrâne şi miloase pe malul Scăldătorii Enţilor 
care s-au prăpădit, vai, demult! Erau destul de scorburoase, 
se prăbuşeau aproape, dar blânde şi liniştite ca frunza 
crudă. Apoi, sunt unii arbori, în văile de la poalele munţilor, 
tari ca piatra, dar răi din cap până-n picioare. Lucrul acesta 
pare să se cam răspândească. Şi mai demult existau locuri 
foarte primejdioase în ţinut. Au rămas şi-acum câteva locuri 
tare întunecate. 

— Precum Pădurea Bătrână, din miazănoapte depărtată? 
întrebă Merry. 

— Vai, vai, cam aşa ceva, dar mult mai rău. Nu mă îndoiesc 
că la miazănoapte zac încă umbre din Marele Întuneric şi 
că s-au transmis amintiri urâte. Dar pe tărâmul acesta 
există nişte genuni de unde Bezna nu s-a ridicat niciodată, 
iar arborii sunt mai bătrâni ca mine. Totuşi facem ce putem. 
Îi îndepărtăm pe străini şi pe nesăbuiţi; pe lângă asta, ne 
gătim şi ne călim, dăm învăţătură, ne plimbăm şi plivim. 
Suntem păzitori de arbori. Puţini au mai rămas dintre noi. 
Se spune că păstorii încep să semene cu oile şi oile, cu 
păstorii, dar asta încetul cu încetul; şi nici unii, nici alţii n-o 
duc prea mult. În cazul arborilor şi-al enţilor, lucrurile sunt 
mai degrabă săvârşite. Ei îşi petrec secolele împreună. 
Pentru că enţii sunt mai degrabă ca elfii: mai puţin 
interesaţi de ei înşişi, decât oamenii, şi mai buni în a 
pătrunde lucrurile din afara lor. Şi totuşi, enţii se apropie şi 
de oameni, fiind mai schimbători ca elfii şi mai iuți în a-şi 


însuşi culoarea mediului, ca să zic aşa. Sau sunt mai buni şi 
decât oamenii, şi decât elfii, pentru că sunt statornici şi 
gândurile lor adastă asupra lucrurilor mai multă vreme. 

Parte din neamul meu arată acum exact ca arborii şi au 
nevoie de ceva măreț, ca să-i stârnească; şi nu vorbesc 
decât pe şoptite. Dar o parte din copacii mei au mădularele 
vioaie şi mulţi ştiu să stea de vorbă cu mine. De bună 
seamă, elfii sunt cei care au început să-i trezească pe arbori 
şi să-i înveţe să cuvânteze în limba lor arborească. Şi-au 
dorit totdeauna să stea la taclale cu tot ce-i înconjoară, 
vechii elfi. Dar a venit Marele Întuneric, iar ei au trecut 
Marea sau au fugit în văi depărtate, s-au ascuns şi au ticluit 
balade despre zilele ce nu se vor mai întoarce niciodată. 
Niciodată. Vai, vai! De-aici până la Munţii Lune era tot 
numai pădure, în vremuri de odinioară. lar ce vedeţi nu era 
decât Capătul de Răsărit. Ce vremuri senine! A fost un timp 
când mă puteam plimba şi cânta din zori până-n seară fără 
să aud ziulica întreagă altceva decât ecoul propriului meu 
glas, printre colinele sunătoare. Codrul era precum 
Lothlorien, numai ceva mai des, mai puternic, mai tânăr. Şi 
cum mai mirosea văzduhul! Îmi petreceam câte o 
săptămână întreagă doar respirând. 

Arborebărbos rămase tăcut. Mergea mai departe cu paşi 
mari, fără să facă totuşi nici cel mai mic zgomot cu 
picioarele lui uriaşe. Apoi începu din nou să îngâne, până 
ajunse să incanteze. Încet-încet, hobbiţii îşi dădură seama 
că incantaţia le era adresată lor: 

Pe lunci Tasarinaniene cu sălcii, mă plimbam Primăvara. 

Ah! Privelişti, parfum primăvăratic din Nantasarion! 

Şi ziceam că-i bine. 

Hoinăream Vara prin păduri de ulm în Ossiriand. 

Ah! lumina şi muzica, Vara, de lângă Şapte Râuri, în Ossir! 

Şi credeam că-i grozav, Pe plajele din Neldoreth venii în 
Toamnă. 

Ah! Aurul şi stacojiul şi-al frunzelor suspin, Toamna, în 
Taurnaneldor! 


Mai mult decât mi-aş fi dorit. 

Spre pinii de pe înălțimile Dorthonionului suiam Iarna. 

Ah! Vântul şi albeaţa şi crengile negre, în Iarnă, pe Orod- 
na-thon! 

Glasul mi se-nălţa cântând în slăvi. 

Şi-acum, toate zac sub val de mare, Mă mai plimb numai în 
Ambarona, în Tauremorna, în Aldalome, Pe propriu-mi 
tărâm, în ţinutul Fangorn, Unde rădăcinile-s lungi, Şi ani - 
câtă frunză şi iarbă-s În Tauremornalome. 

Îşi termină cântul şi merse voiniceşte mai departe; nu se 
auzea nici un sunet în toată pădurea din jur, cât putea 
cuprinde auzul. 

Ziua scăpăta şi asfinţitul se îngemăna cu trunchiurile 
copacilor. Până la urmă, hobbiţii zăriră ridicându-se 
nedesluşit dinaintea lor un pământ povârnit şi întunecat: 
ajunseseră la poalele munţilor şi-al plaiurilor verzi ale 
înaltului Methedras. Pe costişă, juna Scăldătoare a Enţilor, 
la izvoare, curgea sărind din răsputeri, alergând din piatră- 
n piatră, ca să-i întâmpine. La dreapta pârâului se afla o 
pantă lină, năpădită de iarbă cenuşie acum, în lumina 
apusului. Nu creşteau arbori pe-acolo, aşa că se vedea 
cerul; stelele luceau deja pe lacurile dintre nori. 

Arborebărbos o luă în sus, pe povârniş, fără să slăbească 
pasul prea mult. 

Deodată, hobbiţii zăriră dinaintea lor o poiană mare. De-o 
parte şi de alta, se înălţau doi arbori falnici, ca nişte stâlpi 
vii; dar nu era nici o poartă, afară de ramurile lor care se 
petreceau îngemănate. Pe măsură ce se apropia bătrânul 
ent, arborii îşi ridicau crengile şi tot frunzişul începea să 
foşnească şi să sune. Căci erau arbori cu coroana veşnic 
verde şi-aveau frunze întunecate şi lucioase, care luceau în 
bătaia asfinţitului. Dincolo de ei, pe unul dintre povârnişuri, 
se întindea o suprafaţă netedă şi întinsă, ca duşumeaua 
unei săli măreţe. Pe ambele părţi se înălţau nişte pereţi la 
vreo cincizeci de picioare sau chiar mai mult, iar de-a 


lungul fiecăruia se zărea câte un pâlc de arbori care 
creşteau şi ei în înălţime, pe măsură ce înaintau în interior. 

La capătul depărtat, peretele de stâncă era povârnit, dar 
la poale fusese săpată o nişă puţin adâncă, cu boltă - 
singurul acoperiş al sălii, în afară de ramurile care umbreau 
la capăt tot pământul, lăsând doar o cărare mai lată pe 
mijloc. Din izvoarele de deasupra se revărsa un pârâiaş pe 
suprafaţa abruptă a peretelui, risipindu-se în stropi argintii, 
ca o perdea fină, dinaintea nişei cu boltă. Apa se aduna iar, 
într-un bazin de piatră de pe platoul dintre arbori, şi de 
acolo ţâşnea şi se revărsa pe lângă cărare, ca să se facă una 
cu Scăldătoarea Enţilor, în călătoria sa prin pădure. 

— Hmm! Am ajuns! zise Arborebărbos, rupând lunga lui 
tăcere. V-am purtat vreo şaptezeci de mii de paşi enţeşti, 
dar cât înseamnă asta în măsurile din ţinutul vostru, nu ştiu. 
Oricum, suntem la poalele Ultimului Munte. O parte din 
numele acestui loc ar putea fi Salaizvoarelor, dacă s-ar 
tălmăci pe limba voastră. Îmi place. O să stăm aici la 
noapte. 

Îi aşeză pe iarba dintre pâlcurile de arbori, iar ei îl urmară 
spre marea boltă de la intrare. Hobbiţii observară că, atunci 
când mergea, entul abia dacă îşi îndoia genunchii, în 
schimb îşi întindea mult picioarele, ca să facă paşi uriaşi. Îşi 
aşeza mai întâi degetele mari (căci erau mari, cu adevărat, 
şi foarte late) înaintea tălpii. 

O clipă, Arborebărbos rămase sub ploaia de stropi a 
izvorului care se revărsa şi inspiră adânc; apoi începu să 
râdă şi păşi înăuntru. Acolo se afla o masă mare, din piatră, 
dar nici un scaun. Dincolo de nişă era deja destul de 
întuneric. 

Arborebărbos ridică două vase mari şi le aşeză pe masă. 
Păreau umplute cu apă; dar când îşi puse mâinile deasupra 
lor, vasele începură pe dată să strălucească, unul în auriu, 
celălalt în verde-aprins; amestecul lumină nişa, ca soarele 
de vară printr-o boltă de frunze fragede. Uitându-se 
îndărăt, hobbiţii văzură că şi arborii din curte începuseră să 


sclipească, la început palid, apoi însă din ce în ce mai 
intens, până când conturul frunzelor deveni luminos şi 
colorat în verde, în auriu şi în roşu ca arama, iar 
trunchiurile păreau coloane plămădite din piatră 
scânteietoare. 

— Ei, acu' putem să stăm iar de vorbă, zise Arborebărbos. 
Bag seama că vă e sete. Poate sunteţi şi obosiţi. Ia beţi din 
asta. 

Se duse până în fundul nişei şi-atunci văzură acolo mai 
multe garafe de piatră, cu capace grele. Deasupra, 
Arborebărbos descoperi una dintre ele şi umplu cu 
polonicul trei străchini - una foarte mare, două mai mici - 
cu un lichid. 

Licoarea era ca apa, avea gustul celei din Scăldătoarea 
Enţilor, pe care o băuseră la marginea pădurii; totuşi avea o 
aromă sau o savoare pe care n-o puteau defini: abia de se 
simţea; era un iz de pădure, adus de departe de adierea 
răcoroasă a brizei de seară. Simţiră băutura mai întâi în 
degetele de la picioare; senzaţia urcă încet, încet în fiecare 
mădular, înviorându-le pe măsură ce pătrundea în ele, până 
la ultimul firicel de păr. Într-adevăr, hobbiţii simţiră cum 
începe să le crească părul, să se unduiască şi să se 
încreţească. Cât despre Arborebărbos, el îşi spălă mai întâi 
picioarele în găvanul de sub boltă, apoi îşi goli strachina 
dintr-o sorbire lungă, domoală. Hobbiţii crezură că n-o să 
mai termine. Într-un târziu, puse strachina iar pe masă. 

— Of! suspină el. Hmmm, humm, acum putem sta mai bine 
de vorbă. Luaţi loc pe jos, eu am să mă-ntind, ca nu cumva 
licoarea să mi se urce la cap şi s-adorm. 

La peretele din dreapta al nişei, era un pat uriaş, cu 
picioare scurte de vreo douăzeci şi ceva de țoli, acoperit cu 
un strat înalt de otavă şi ferigă. Arborebărbos se lăsă 
încetişor pe el (abia de se îndoi un pic de mijloc), până se 
întinse tot, cu mâinile sub cap, privind în tavanul unde 
pâlpâiau lumini, ca un tremur de frunze în soare. Merry şi 
Pippin se aşezară alături de el, pe perne de iarbă. 


— Şi-acum, spuneţi-mi şi voi povestea voastră; dar fără 
grabă, zise Arborebărbos. 

Hobbiţii începură să-i istorisească păţaniile prin care 
trecuseră de când părăsiseră Hobbitonul. Nu urmară o 
ordine strictă, căci se întrerupeau mereu unul pe celălalt, 
iar Arborebărbos îi oprea ades, să se-ntoarcă asupra câte 
unui punct anterior, sau sărea, punând întrebări, despre tot 
felul de fapte. Nu pomeniră deloc de Inel şi nici nu-i spuseră 
de ce plecaseră la drum şi unde se duceau, iar el nu le ceru 
desluşiri. 

Era foarte grijuliu la orice: la Călăreţii Negri, la Elrond şi 
Vâlceaua Despicată, la Pădurea Bătrână şi la 'lom Bombadil, 
la Minele Moriei şi la Lothlorien şi Galadriel. îi descusu 
îndelung despre Comitat şi despre pământul acestuia. Ajuns 
aici, spuse un lucru curios: 

— N-aţi întâlnit pe-acolo nici un, hmm, ent, nu-i aşa? Adică 
nu enţi. Mai bine zis, entsoaţe. 

— Entsoaţe? se minună Pippin. Arată la fel ca tine? 

— Da, hmmm. păi nu: acum nu-mi prea mai dau seama, 
zise Arborebărbos pe gânduri. Dar ştiu că ele şi-ar fi dorit 
să stea în ţara voastră, aşa că mă-ntrebam şi eu. 

Arborebărbos era totuşi grijuliu în mod special cu ceea ce 
ţinea de Gandalf; şi mai ales de faptele lui Saruman. 
Hobbiţilor le păru tare rău că ştiau prea puţine despre ei: 
doar o vorbă de-a lui Sam în legătură cu ceea ce spusese 
Gandalf la Sfat. Dar, în orice caz, erau lămuriţi că Ugluk şi 
şleahta lui veniseră din Isengard şi că vorbeau de Saruman 
ca de stăpânul lor. 

— Hmmm, humm! făcu Arborebărbos, când, în sfârşit, cu 
chiu cu vai, ajunseră la bătălia dintre orci şi călăreţii din 
Rohan. Măi să fie. Astea da, veşti! Nu mi-aţi spus tot, nu, nu, 
nici pe departe. Dar nu mă îndoiesc că urmaţi vrerea lui 
Gandalf. Se petrece ceva foarte mare, îmi dau şi eu seama, 
şi am să aflu despre ce e vorba la timpul potrivit sau la 
timpul nepotrivit. Pe rădăcina şi tulpina mea, e-o treabă 
ciudată: răsare din pământ din iarbă verde un neam ce nu-i 


trecut nicăieri şi, colac peste pupăză, ies la iveală şi cei 
Nouă Călăreţi Uitaţi pe urmele lor, iar Gandalf îi ia într-o 
călătorie măreaţă, Galadriel îi adăposteşte în Caras 
Galadon, şi orcii îi urmăresc, leghe după leghe, în Ţara 
Pustietăţii: se pare că i-a cam prins furtuna. Sper să iasă 
basma curată. 

— Dar tu în ce ape te scalzi? îl întrebă Merry. 

— Humm, hmmm! Eu nu m-am sinchisit niciodată de 
Marile Războaie, zise Arborebărbos. Lucrurile astea îi 
supără mai mult pe elfi şi pe oameni. E treaba vrăjitorilor; 
pe ei îi zgândăre viitorul. Nu sunt trup şi suflet de partea 
cuiva, pentru că nimeni nu e trup şi suflet de partea mea, 
dacă-nţelegeţi ce vreau să zic: în zilele noastre, nimănui nu- 
i pasă de păduri aşa cum îmi pasă mie, nici măcar elfilor. 
Totuşi am o slăbiciune mai mare faţă de elfi, decât faţă de 
ceilalţi, pentru că ei ne-au vindecat de muţenie cu multă 
vreme în urmă, şi ăsta a fost un mare dar pe care nu pot să- 
| uit, deşi de-atunci drumurile noastre s-au despărţit. Şi 
sunt, bineînţeles, unele lucruri de partea cărora nu sunt 
deloc; sunt împotriva lor: ăştia. burarum, făcu el iar scârbit, 
orcii ăştia şi stăpânii lor. Eram foarte neliniştit pe vremea 
când umbra domnea în Codrul Întunecat, dar, după ce s-a 
înapoiat în Mordor, m-am ostoit un timp. Mordorul e 
departe. Dar, se pare, vântul bate spre Răsărit şi s-ar putea 
ca deznădejdea să pună stăpânire pe codri. Un ent bătrân 
nu poate face nimic să oprească furtuna: trebuie s-o îndure 
sau să crape. 

Dar mai e Saruman! Saruman e un vecin: n-am cum să-l 
trec cu vederea. Socot că trebuie să fac ceva. M-am gândit 
adesea, în ultima vreme, la ce-aş putea face în legătură cu 
Saruman. 

— Cine e Saruman? întrebă Pippin. Ştii ceva despre 
trecutul lui? 

— Saruman e un vrăjitor, răspunse Arborebărbos. Mai 
mult de-atât nu-ţi pot spune. Nu cunosc istoria vrăjitorilor. 
Au apărut prima dată după ce-au sosit Marile Corăbii de 


peste Mare; dar dac-au fost aduşi de corăbii, asta nu mai 
pot spune. Bănuiesc că Saruman era socotit mare printre 
ei. Cu câtăva vreme în urmă - voi aţi zice cu multă vreme în 
urmă - s-a potolit cu hoinăreala şi nu s-a mai amestecat în 
treburile oamenilor şi-ale elfilor; s-a statornicit la Angrenost 
sau Isengard, cum îi zic oamenii din Rohan. La-nceput, a 
fost foarte liniştit, dar faima lui a-nceput să crească. Se zice 
că a fost ales mai-marele Sfatului Alb; ăsta s-a dovedita nu 
fi un lucru bun. Mă-ntreb acum dacă nu cumva Saruman 
clocea şi pe vremea aceea ceva. Dar, în orice caz, nu făcea 
nici un rău vecinilor săi. Stăteam şi eu de vorbă cu el. Într-o 
vreme, se plimba mereu prin codrul meu. Era politicos pe- 
atunci şi-mi cerea voie de fiecare dată 

(cel puţin, când mă întâlnea); era mereu gata să m-asculte. 
I-am spus o mulţime de lucruri pe care nu le-ar fi descoperit 
singur; dar nu m-a răsplătit la fel. Nu-mi amintesc să-mi fi 
spus vreodată ceva. Şi s-a închis în sine din ce în ce mai 
mult; chipul lui, aşa cum mi-l amintesc - nu l-am mai văzut 
de multă vreme - a devenit ca o fereastră într-un zid de 
piatră - fereastră cu obloanele trase. Cred că acum îmi dau 
seama ce-are de gând. Unelteşte ca să ajungă o Putere. Are 
o minte numai metal şi rotiţe; şi nu-i pasă de creşterea 
lucrurilor, decât dacă-i sunt, pe moment, de folos. Şi-acum e 
limpede că e un trădător negru la suflet. S-a înhăitat cu 
neamul dezgustător al orcilor. Brrr, hummm! Mai rău: le-a 
făcut ceva, ceva primejdios. Căci isengardezii ăştia sunt mai 
tirani ca oamenii tirani. Lucrul anume al relelor care-au 
intrat în Marele Întuneric e că nu pot suporta Soarele; dar 
orcii lui Saruman îl suportă, chiar dacă-l urăsc. Mă întreb 
ce le-o fi făcut. Or fi oameni pe care i-a dus la pieire, sau a 
amestecat rasa orcilor cu cea omenească? Ăsta ar fi un rău 
înfiorător! 

Arborebărbos bombăni ceva, de parcă ar fi rostit un 
blestem enţesc, adânc, subpământean. Apoi vorbi mai 
departe: 


— La o vreme, am început să mă-ntreb cum de-ndrăznesc 
orcii să treacă pe la mine, prin pădure, aşa, nestingheriţi. 
Abia într-un târziu mi-am dat seama că Saruman era de 
vină şi că de mult iscodise toate căile, descoperindu-mi 
tainele. El şi ticăloşii lui fac tot prăpădul ăsta. Jos, la hotare, 
doboară arbori - copaci în toată firea. Pe unii îi taie şi-i lasă 
aşa, să putrezească - pagube orceşti; dar pe cei mai mulţi îi 
seceră şi-i cară, ca să aţâţe focurile din Orthanc. În zilele 
noastre, se vede mereu un fum care se ridică din Isengard. 

Blestemat să fie, cu rădăcini şi crengi cu tot! Mulţi dintre 
arborii aceia mi-au fost prieteni, făpturi pe care le 
cunoscusem de când erau nuci şi ghinde; unii aveau glasuri 
frumoase, care s-au pierdut acum pentru totdeauna. Şi s-au 
irosit atâtea buturugi şi atâţia rugi de mure din crângurile 
care răsunau odinioară de cântec! Am fost nepăsător. Am 
lăsat să-mi scape lucrurile de sub control. Trebuie să pun 
capăt răului. 

Arborebărbos se ridică din pat, drept în picioare, şi izbi cu 
palma în masă. Bolurile cu lumină tresăriră şi din ele 
ţâşniră două jeturi înflăcărate. În ochi îi sclipi o scânteie 
verzuie, iar barba i se zbârli ca o mătură. 

— Am să pun capăt răului! izbucni el cu glas tunător. lar 
voi o să veniţi cu mine! Poate îmi daţi o mână de ajutor. În 
felul acesta, vă veţi ajuta şi prietenii; pentru că Saruman 
trebuie oprit, altfel şi Rohanul şi Gondorul vor fi 
împrejmuite de vrăjmaşi. Acelaşi drum ne va purta spre 
Isengard! 

— Vom veni cu tine cu dragă inimă, zise Merry. O să facem 
ce putem. 

— Da, zise Pippin. Mi-aş dori să văd Mâna Albă înfrântă. 
Mi-ar plăcea să fiu acolo, chiar dacă mare lucru n-o să pot 
face; n-am să-l uit niciodată pe Ugluk şi călătoria alături de 
el prin Rohan. 

— Bun! Bun! făcu Arborebărbos. Dar m-am cam pripit şi 
mi-am dat drumul la gură. Nu trebuie să fim repeziţi. M-am 


înfierbântat. Trebuie să gândesc la rece; căci e mult mai 
simplu să strigi gata! decât să faci ceva. 

Porni cu paşi mari spre cărare şi rămase o vreme sub 
ploaia izvorului. Apoi izbucni în râs şi se scutură, iar stropii 
de apă care cădeau de pe el sclipeau ca nişte scântei roşii şi 
verzi. Se întoarse, se întinse iar pe pat şi rămase tăcut. 

După câtva timp, hobbiţii îl auziră din nou bombănind. 
Părea că numără pe degete. 

— Fangorn, Finglas, Fladrif, vai, vai, suspină el. Necazul e 
că am rămas atât de puţini, zise el, întorcându-se spre 
hobbiţi. Numai trei dintre primii enţi care umblau prin 
pădure înainte de căderea Marelui Întuneric: eu, Fangorn, 
şi Finglas, şi Flandrif - ca să-i numesc pe elfeşte; puteţi să le 
ziceţi Zulufrunză şi Pielescoarţă, dacă vă place mai mult 
aşa. lar dintre noi trei, Zulufrunză şi Pielescoarţă nu prea 
pot să facă mare lucru în treaba asta. Zulufrunză a-nceput 
să lâncezească, aproape ca arborii, ca să zic aşa; îi prieşte 
să stea singur, pe jumătate adormit, toată vara, cu iarba 
luncilor dimprejur până la genunchi. Acoperit cu păr 
frunzos. 

Mai demult, se scula iarna; dar în ultima vreme moţăie tot 
timpul şi nici măcar atunci nu mai poate merge mult. 
Pielescoarţă sălăşluia pe povârnişurile muntelui, la apus de 
Isengard. Acolo a fost beleaua cea mai mare. L-au rănit 
orcii şi mulţi dintre ai lui, dimpreună cu turmele sale de 
arbori, au fost omorâţi şi nimiciţi. A urcat în locuri mai 
înalte, printre mestecenii pe care îi iubeşte cel mai mult, şi 
n-o să mai coboare. 

Totuşi nu zic că n-am putea să ne alăturăm acelor tineri 
plăcuţi, dacă aş fi în stare să-i fac să înţeleagă nevoia; dac- 
aş putea să-i trezesc - ştiţi, noi nu suntem pripiţi. Ce păcat 
c-am rămas aşa puţini! 

— Cum de v-aţi împuţinat, o dată ce-aţi trăit atâta amar de 
vreme în ţara asta? întrebă Pippin. Au murit aşa, cu 
duiumul? 


— O, nu, zise Arborebărbos. N-a murit nimeni aşa, de la 
sine, cum aţi zice voi. Unii s-au ramolit de bătrâneţe, 
desigur; iar mulţi s-au încopăcit. De-un număr 
înspăimântător de ani nu mai avem entmlădiţe - copii, cum 
ziceţi voi. Ştiţi, ne-am pierdut entsoaţele. 

— Vai, ce trist, zise Pippin. Cum de-au murit toate? 

— N-au murit! exclamă Arborebărbos. Am zis eu c-au 
murit? Am zis că le-am pierdut. Le-am pierdut şi nu le mai 
putem găsi, adăugă el, suspinând. Credeam că ştie toată 
lumea. Despre enţii care-au pornit în căutarea entsoaţelor 
lor au cântat şi elfii, şi oamenii, din Codrul Întunecat până-n 
Gondor. Asta nu se uită aşa uşor. 

— Păi, mă tem că aceste cântări n-au trecut munţii, spre 
apus, până în Comitat, zise Merry. N-ai vrea să ne mai 
povesteşti sau să ne cânţi? 

— Ba da, ba da, zise Arborebărbos, plăcându-i rugămintea. 
Dar nu pot să vă spun tot, ci doar pe scurt. Şi-apoi, trebuie 
să sfârşim vorba: mâine avem de strâns sfat şi-i multă 
treabă de făcut; s-ar putea să pornim într-o călătorie. 

E o poveste ciudată şi tristă, continuă el, după o pauză. În 
tinereţea lumii, pe când codrii erau nesfârşiţi şi sălbatici, 
enţii şi entsoaţele lor - şi vreau să vă spun că existau şi 
entfete: ah! ce drăgălaşe erau Fimbrethil şi Wandlimb, cea 
cu pasul uşor, pe vremea tinereţilor noastre! - se plimbau 
şi-şi vedeau de casă împreună. Dar inimile noastre nu 
tânjeau în acelaşi fel: enţii îşi dăruiau iubirea lucrurilor pe 
care le întâlneau în lume, în vreme ce entsoaţele se 
gândeau la altceva. Căci enţilor le plăceau copacii măreţi, 
codrii sălbatici şi povârnişurile colinelor înalte; beau apa 
pâraielor de munte, şi mâncau doar fructele pe care arborii 
le lăsau să cadă în calea lor, pe poteci; primeau învăţătură 
de la elfi şi vorbeau cu copacii. Pe când gândul entsoaţelor 
zbura mai degrabă la pomişori şi la poienele scăldate în 
soare de la poalele pădurilor; aveau ochi pentru porumba 
din hăţişuri, pentru floarea de măr pădureţ şi de cireş 
sălbatic, primăvara, iar vara pentru ierburile verzi de leac, 


pentru băltină şi spicul copt al ierbii de pe câmpiile 
întomnate. Nu-şi doreau să stea de vorbă cu toate acestea, 
ci doar să le facă să le-asculte şi să li se supună. Entsoaţele 
le porunceau să crească şi să-şi poarte frunzişul şi fructele 
după voia lor; căci ele iubeau buna rânduială, belşugul şi 
pacea (înțelegând prin aceasta că lucrurile trebuiau să 
rămână acolo unde le aşezaseră ele). Aşa că entsoaţele-şi 
făceau grădini ca să locuiască în ele. Dar noi, enţii, 
hoinăream şi nu ne duceam în grădini decât din când în 
când. Apoi, când s-a iscat Întunericul la Miazănoapte, 
entsoaţele au trecut Râul cel Mare şi şi-au făcut alte grădini 
şi şi-au arat alte ogoare şi le-am văzut mai rar. După ce 
Întunericul a fost nimicit, pământurile entsoaţelor au 
înflorit mai bogat, iar câmpiile lor erau pline de spice. Mulţi 
oameni au învăţat meşteşugul de la ele şi le-au slăvit cum 
nu se poate mai tare; iar noi nu eram pentru ei decât o 
legendă, o taină din inima pădurii. Cu toate acestea, iată-ne 
tot aici, pe când grădinile entsoaţelor sunt pustii; oamenii le 
numesc acum Pământurile Maronii. 

Îmi amintesc, era demult, pe vremea războiului dintre 
Sauron şi Oamenii Mării, cum m-a cuprins dorinţa s-o 
întâlnesc iar pe Fimbrethil. Tare frumoasă era, aşa cum îmi 
apăruse la ultima noastră întâlnire, deşi nu prea semăna cu 
entfetele de altădată. Căci entsoaţele erau cocârjate şi 
înnegrite de trudă; părul Ie era decolorat de soare, ca grâul 
copt, şi obrajii, ca merele roşii. Dar ochii le rămăseseră la 
fel cu ai noştri. Am trecut Anduinul şi-am ajuns la 
pământurile lor; dar am găsit un pustiu: totul era pârjolit şi 
scos din rădăcini, căci trecuse războiul pe-acolo. Iar 
entsoaţele dispăruseră. Mult le-am strigat şi mult le-am 
căutat; şi i-am întrebat pe toţi cei pe care i-am întâlnit pe ce 
drum plecaseră entsoaţele. Unii spuneau că nu le văzuseră 
niciodată, alţii c-au luat-o spre soare-apune; unii că spre 
soare-răsare, alţii că spre miazăzi. Dar pe unde-am umblat, 
nu le-am găsit. Mare era jalea noastră! Totuşi, auzeam 
chemarea pădurii sălbatice, aşa că ne-am întors. Ani la rând 


după aceea am ieşit când şi când, să le căutăm; am bătut 
pământul în lung şi-n lat şi le-am strigat pe numele lor 
frumoase. Dar, pe măsură ce trecea vremea, plecam după 
ele tot mai rar şi nu ne mai avântam atât de departe. Şi- 
acum, entsoaţele nu mai sunt pentru noi decât amintire, iar 
bărbile ne-au crescut şi ne-au albit. Elfii-au ticluit multe 
cântări despre Căutarea Enţilor şi unele dintre ele-au ajuns 
şi la urechile oamenilor. Dar noi n-am făcut nici un cânt, 
mulţumindu-ne să le rostim numele frumoase când ne 
gândeam la ele. Avem încredințarea că le vom întâlni în 
timpuri ce-au să vie şi poate-o să aflăm, cumva, un pământ 
unde să locuim şi să fim fericiţi împreună. Dar ne e scris că 
lucrul acesta se va izbândi doar atunci când vom pierde tot 
ce-avem acum, şi noi, şi ele. Şi s-ar putea ca vremea aceea 
să nu fie departe. Căci, dacă Sauron cel din vechime a 
distrus grădinile, astăzi Duşmanul, se pare, e gata să 
pustiască toate pădurile. 

Era un cânt elfesc care povestea despre asta, sau, cel 
puţin, aşa îl înţeleg eu. Se cânta de-a lungul Râului cel 
Mare. Băgaţi de seamă, nu era un cânt enţesc, căci atunci 
ar fi fost foarte lung. Dar îl ştim pe dinafară şi îl îngânăm 
câteodată. lată cum sună pe limba voastră: 

Entul: 

Când fagu-i verde-n April şi creanga de sevă-i plină, Când 
soarele se joacă-n râu şi vântul fruntea ţi-alină, Când pasu-i 
lung şi sorbi în piept a munţilor răcoare, Întoarce-te şi 
spune-mi că ţara mea-i splendoare. 

Entsoaţa: 

Când în April firul de grâu răsare pe câmpii, Când în livezi 
se-aprind în flori ninsorile târzii, Când aerul e-nmiresmat de 
ploaie şi de Soare, Aici adăst şi nu mă-ntorc, căci holda 
mea-i splendoare. 

Entul: 

Când vine Vara peste fire în aurul de-amiază, Sub poala 
frunzei picotind copacii lin visează; 

Când bolțile sunt verzi şi reci şi vântu-i la apus. 


Întoarce-te, iubito! Ţinuturi ca acestea nu-s. 

Entsoaţa: 

Când vara arde-n fruct pe ram şi mura-i iar în pârg, Când 
spicu-i aur, pielea-i tuci şi rodu-i dus la târg, Când mierea se 
revarsă, măru-i greu, iar vântu-i la Apus, Sub Soarele de- 
aici adăst. 

Căci plaiuri ca acestea nu-s. 

Entul: 

Când urâciunea Iernii ucide pădurea şi colina Când arbori 
se prăvale şi noaptea fără stea soarbe lumina Când vântu-i 
în cumplitul Răsărit, apoi în ploaie-amară, Am să te caut, am 
să te chem; să fiu cu tine iară! 

Entsoaţa: 

Când e iarnă şi cântul s-a dus şi-i beznă ca-n ungher, Când 
ramul gol se frânge, iar truda şi lumina pier, Am să te caut, 
am să te-aştept, să fiu cu tine iară, Împreună la drum, sub 
ropot de ploaie amară! 

Amândoi: 

Împreună porni-vom la drum către depărtatul Soare- 
Apune Şi inimile noastre tihna afla-vor pe-un tărâm din 
larga lume. 

Arborebărbos îşi termină cântarea. 

— Aşa sună, zise el. Bineînţeles, e pe elfeşte - vesel, cu 
vorbe pripite, şi-i gata-ntr-o clipită. Nimic de zis, fără cusur. 
Dar enţii ar putea spune mult mai multe, în ceea ce-i 
priveşte, de-ar avea ceva mai mult timp. Acum însă am să 
mă ridic şi-am să trag un pui de somn. Voi unde vreţi să 
staţi în picioare? 

— De obicei, noi ne-ntindem, când ne e somn, zise Merry. 
E bine-aşa, cum stăm acum. 

— I-auzi! Să stai culcat când dormi! se minună 
Arborebărbos. Mă rog, aşa o fi! Hmm! Hum! Uitasem. 
Cântarea asta de demult m-a purtat în vremuri de altădată. 
Am avut simţământul că sunteţi entmlădiţe, chiar aşa. Păi, 
atunci întindeţi-vă în culcuş. Eu am să stau în ploaie. 
Noapte bună. 


Merry şi Pippin se căţărară în culcuş şi se ghemuiră pe 
otava moale, amestecată cu ferigă. Era proaspătă, caldă şi 
mirosea dulce. Lumina scăpătă, iar scânteierea arborilor se 
stinse; dar îl vedeau pe bătrânul Arborebărbos afară, sub 
umbrar, stând neclintit, cu braţele ridicate deasupra 
capului. Stelele sclipitoare străpungeau bolta şi luminau 
revărsarea de apă care îi şiroia pe degete, pe frunte, şi i se 
prelingea în mii şi mii de stropi până la picioare. Sub 
ropotul acela cristalin, pe hobbiţi îi fură somnul. 

Se treziră sub razele reci ale soarelui care poleiau ograda 
imensă şi duşumeaua nişei. Un vânt neînduplecat de la 
răsărit zdrenţuia norii pe cer. Arborebărbos nu se vedea 
prin preajmă, dar când cei doi intrară în găvanul de sub 
boltă să se scalde, îl auziră îngânând şi cântând pe cărarea 
dintre arbori. 

— Oho-hoo! Bună dimineaţa, Merry şi Pippin! tună el, când 
îi văzu. Aţi dormit, nu glumă. Eu am străbătut deja sute de 
paşi mari pe ziua de azi. Hai să bem ceva şi să pornim apoi 
spre Divanul Ent. 

Le turnă două străchini pline dintr-o garafă de piatră, alta 
decât cea de cu seară. Nici licoarea nu mai avea acelaşi 
gust. Era mai pământesc, mai bogat, adică parcă mai săţios 
şi mai hrănitor. În vreme ce hobbiţii stăteau pe marginea 
culcuşului bând şi ciugulind fărâmiţe de prăjiturele elfeşti 
(mai mult pentru că mâncatul făcea parte dintr-o gustare 
firească, decât pentru că le-ar fi fost foame), Arborebărbos 
stătea în picioare şi se uita la cer, cântând încet în enţeşte 
sau în elfeşte sau în cine ştie ce altă limbă ciudată. 

— Şi pe unde vine Divanul ăsta Ent? îşi luă Pippin inima-n 
dinţi. 

— Hă? Divanul Ent? repetă Arborebărbos, răsucindu-se 
spre ei. Păi, nu e un loc, e o adunare de Enţi care nu prea 
se mai ţine în zilele noastre. Dar am izbutit să-i conving pe 
mulţi să vină. O să ne strângem acolo unde obişnuiam şi mai 
demult s-o facem, adică la Râpa Blestemată, cum îi zic 


oamenii. E undeva departe, spre miazăzi. Trebuie s- 
ajungem până-n amiază. 

Nu peste mult, porniră la drum. Arborebărbos îi cără pe 
hobbiţi în braţe, la fel ca-n ziua dinainte. La ieşirea din 
ogradă, o luă la dreapta, păşi peste pârâu şi porni cu paşi 
mari spre miazăzi, pe rariştea de la poalele povârnişurilor 
abrupte. Mai sus, se zăreau pâlcuri de mesteceni şi de 
scoruşi, iar mai departe pini căţărători, întunecaţi. Curând, 
Arborebărbos se abătu uşor de la coline şi se afundă în 
crâng, acolo unde copacii erau mai falnici, mai mari şi mai 
deşi decât văzuseră vreodată hobbiţii. O clipă, simţiră o 
gâtuială, la fel ca atunci când se încumetaseră întâi în 
codrul Fangorn, dar nu pentru multă vreme. Arborebărbos 
nu vorbea cu ei. Îngâna adânc şi gânditor, dar Merry şi 
Pippin nu desluşiră nici un cuvânt; suna cam aşa: bum, 
bum, rumbum, burar, bum, bum, tara bum bum, tara bum, 
şi tot aşa, schimbând tonul şi ritmul din când în când. Li se 
părea uneori că aud un răspuns, un zbârnâit sau un tremur 
sonor ce părea să iasă din pământ sau din crengile de dea- 
supra lor, dacă nu cumva chiar din trunchiurile copacilor; 
dar Arborebărbos nu se oprea şi nu privea decât înainte. 

Merseseră multă vreme - Pippin se străduise să ţină 
socoteala "paşilor mari, enţeşti", dar se lăsase păgubaş cam 
când era pe la trei mii - când Arborebărbos o luă mai uşor. 
Brusc, se opri şi-i lăsă jos pe hobbiţi, apoi îşi duse mâinile 
îndoite pâlnie la gură şi începu să sufle, ca dintr-un corn, a 
chemare. Pădurea răsună adânc - huum, huuum -caun 
ecou. De departe se auzi, din toate direcţiile, acelaşi huum, 
huuuum de răspuns. 

Apoi, Arborebărbos îi cocoţă pe Merry şi pe Pippin pe 
umeri şi-o luă iar la pas, oprindu-se din loc în loc să-şi 
trimită chemarea de bucium. De fiecare dată i se răspundea 
tot mai aproape. Astfel, ajunseră până la urmă la un zid de 
nepătruns de copaci întunecaţi, cu frunzişul veşnic verde - 
copaci cum nu mai văzuseră hobbiţii până atunci; ramurile 
creşteau direct din rădăcini, împodobite cu frunziş des şi 


întunecat, ca alilicelui, şi-aveau o mulţime de crengi 
ţepene, îndreptate în sus, pline de boboci strălucitori de 
culoarea măslinei. 

Arborebărbos o luă la stânga şi ocoli gardul acela viu 
uriaş, apoi, din câţiva paşi, ajunse la un tunel strâmt, pe 
unde se vedea o cărăruie bătătorită care cobora brusc pe 
un povârniş lung şi abrupt. Hobbiţii văzură cum pătrund 
într-o vâlcea ca un cerc, aproape ca o strachină, foarte 
largă şi adâncă, străjuită pe margini de gardul viu cu 
frunzele veşnic verzi, întunecate. Înăuntru era tot căptuşit 
cu iarbă şi, în afară de trei mesteceni argintii foarte înalţi şi 
frumoşi din mijlocul vâlcelei, nu mai era nici un copac. Se 
mai vedeau două cărări, una dinspre răsărit, cealaltă 
dinspre apus. Sosiseră deja o mulţime de enţi; iar alţii 
coborau pe celelalte poteci. Unii veneau în urma lui 
Arborebărbos. Merry şi Pippin se aşteptau să vadă făpturi 
asemănătoare prietenului lor, aşa cum un hobbit seamănă 
cu altul (în orice caz, pentru un ochi străin); dar, spre 
surprinderea lor, nu era deloc aşa. Enţii erau la fel de 
feluriţi, precum arborii de arbori, fiecare de un alt soi, 
fiecare după cum crescuse sau după vârsta pe care o avea, 
cum s-ar deosebi un copac tânăr de unul bătrân sau un 
mesteacăn faţă de un fag, de un stejar sau de un brad. 
Câţiva enţi erau bătrâni, cu barbă, noduroşi, precum arborii 
voinici din vechime (deşi nici unul nu părea atât de bătrân 
ca Arborebărbos); mai erau enţi înalţi şi puternici, cu 
mădularele curate şi pielea întinsă, ca arboretul dintr-o 
plantație; dar nici urmă de tineret enţesc, de lăstari. Pe 
fundul înverzit al vâlcelei se aflau deja peste douăzeci şi se 
apropiau încă pe-atâţia. 

La început, Pippin şi Merry fură uimiţi mai ales de 
mulţimea formelor, a culorilor, a înălţimii şi a lungimii 
braţelor şi picioarelor lor; precum şi de aceea a numărului 
degetelor de la picioare şi de la mâini (de la trei până la 
nouă). Câţiva păreau neamuri cu Arborebărbos şi semănau 
a fag sau a stejar. Dar mai erau şi de alte feluri. Unii 


semănau cu castanii - enţi cu pielea cafenie, cu degetele de 
la mâini răşchirate şi cu picioarele scurte. Alţii aminteau de 
frasin: înalţi, drepţi, cenuşii, cu multe degete la mâini şi cu 
picioare lungi. Mai erau unii care semănau cu bradul (cei 
mai înalţi dintre ei), cu mesteacănul, cu scoruşul şi cu teiul. 
Dar, când enţii se strânseră cu toţii în jurul lui 
Arborebărbos, înclinându-şi uşor capetele, murmurând cu 
glasurile lor molcome şi melodioase, privindu-i lung şi 
intens pe străinii din faţa lor, hobbiţii îşi dădură seama că 
erau de acelaşi neam şi aveau aceiaşi ochi cu toţii - nu la fel 
de bătrâni şi de adânci ca ai lui Arborebărbos, însă aceeaşi 
faţă gânditoare, galeşă, dar hotărâtă, precum şi aceeaşi 
sclipire verzuie. 

Îndată ce se strânseră cu toţii într-un cerc larg, în jurul lui, 
Arborebărbos, începu un sfat ciudat şi de neînțeles. Enţii se 
porniră să murmure molcom: intrau pe rând în ton, până 
ajunseră să incanteze cu toţii într-un ritm prelung, când 
suitor, când coborâtor, când mai tare, când mai încet, în 
funcţie de locul unde se aflau, ajungând chiar la adevărate 
tunete. Cu toate că la început nu putea să prindă nici un 
cuvânt şi nici să înţeleagă ceva - socoti că era în entă - lui 
Pippin îi plăcu foarte mult sunetul acela; dar încet-încet 
începu să se foiască. După mai multă vreme (şi cântul nu 
dădea semne că s-ar termina) se trezi întrebându-se dacă 
or fi reuşit să-şi spună Bună dimineaţa! având în vedere 
faptul că enta era o limbă care nu se pripea niciodată; iar 
dacă Arborebărbos avea de gând să mai facă şi apelul, 
atunci câte zile va dura doar să le incanteze tuturor 
numele? "Cum s-o fi spunând da şi nu în entă?" se întrebă el 
în gând, apoi căscă. 

Lui Arborebărbos nu-i scăpă acest lucru. 

— Hmm, ha, hei! Pippin! făcu el şi toţi ceilalţi enţi se opriră 
din cântat. Tare mai sunteţi pripiţi! Era să uit! Şi, ai 
dreptate, e foarte plictisitor să-asculţi o limbă pe care n-o 
înţelegi. Am să vă las jos. V-am rostit numele în faţa 
Divanului Ent, v-au privit şi-au văzut că nu sunteţi orci. De 


asemenea, au încuviinţat să mai fie scris un vers. N-am 
trecut încă mai departe, dar nu-i o treabă care să dureze 
mult, pentru un Divan Ent. Tu cu Merry vă puteţi plimba 
prin vâlcea, dacă vă place. E un puţ cu apă bună, dacă vreţi 
să vă învioraţi niţel, colea, pe malul de la miazănoapte. Mai 
avem câte ceva de spus, înainte să înceapă Divanul cu 
adevărat. O să vin eu la voi, să vă zic cum stau lucrurile. 

Îi lăsă jos pe hobbiţi. Înainte să se depărteze, se plecară 
până la pământ. Isprava asta păru să-i veselească foarte 
mult pe enţi, judecând după murmurul lor şi după sclipirea 
care i se ivise în priviri; dar îşi văzură iute mai departe de 
treabă. 

Merry şi Pippin urcară pe drumeagul dinspre apus şi se 
uitară printr-o spărtură din gardul viu. De la buza vâlcelei, 
porneau povârnişuri împădurite şi dincolo de ele, mai sus 
de ultimul pâlc de brazi, se înălța, dalb şi ascuţit, piscul unui 
munte măreț. În stânga lor, către miazăzi, văzură pădurea 
prăvălită în depărtări cenuşii. Acolo, în zare, lucea ceva 
palid şi verzui, iar Merry socoti c-ar fi o pâlpâire a câmpiilor 
din Rohan. 

— Mă-ntreb unde-o fi Isengardul, zise Pippin. 

— Nu prea ştiu unde suntem, zise Merry. Dar piscul acela 
s-ar putea să fie Methedras, iar dacă-mi amintesc eu bine, 
inelul isengardez se află într-un fel de furcă, un defileu de la 
capătul munţilor. Pesemne că undeva dincolo de crestele 
acelea înalte. Parcă se vede un fum sau o ceaţă acolo, în 
stânga piscului, ce zici? 

— Cum arată Isengardul? întrebă Pippin. Mă-ntreb ce le- 
ar putea face enţii celor de-acolo. 

— Şi eu mă întreb, zise Merry. Cred că Isengardul e ca un 
rotocol de stânci sau de dealuri, înăuntrul căruia se află un 
loc întins, iar în mijloc e o insulă sau un stâlp de piatră, 
numită Orthanc. Acolo are Saruman un turn. În zidul din jur 
există cel puţin o poartă pe unde trece un pârâu care vine 
din munţi şi străbate defileul din Rohan. Nu-i văd pe enţi 
atacând într-un astfel de loc. Însă eu am un simţământ 


ciudat în ceea ce-i priveşte: într-un fel, nu-mi vine-a crede 
că sunt aşa de buni şi nici, cum să-ţi spun, aşa înveselitori 
cum par. Ai zice că sunt molcomi, ciudaţi şi răbdători, 
aproape trişti; şi totuşi, cred c-ar putea fi stârniţi. lar dacă 
s-ar întâmpla una ca asta, eu unul nu mi-aş dori să fiu de 
partea adversă. 

— Da, făcu Pippin. Ştiu la ce te referi. E precum imaginea 
unei vaci bătrâne care stă şi rumegă agale, faţă de cea a 
unui taur la atac; iar schimbarea poate avea loc cât ai zice 
peşte. Mă-ntreb dacă Arborebărbos o să-i poată stârni. Sunt 
sigur că asta încearcă. Numai că nu le prea arde de-aşa 
ceva. Ştii bine cum s-a mai pornit şi el aseară, ca apoi s-o 
lase mai moale. 

Hobbiţii se întoarseră. Glasurile enţilor se unduiau la fel, 
crescător şi descrescător, în conclavul lor. Soarele se 
înălţase îndeajuns, ca să privească acum peste gardul viu: 
aurea vârfurile mestecenilor şi îngălbenea cu o lumină rece 
porţiunea de miazănoapte a vâlcelei. Acolo se zărea o 
fântâniţă scânteietoare. Cei doi o porniră pe marginea 
vâlcelei mari, pe sub poalele arborilor cu frunze veşnic 
verzi - ce plăcut era să simţi iar răcoarea ierbii la picioare 
şi să te bucuri de ea, fără grabă - şi coborâră apoi spre 
şuvoiul de apă. Băură câte-o duşcă rece, curată şi 
pătrunzătoare, şi se aşezară pe un bolovan acoperit cu 
muşchi, să mângâie cu privirea petele lăsate de razele 
soarelui pe iarbă şi umbrele norilor călători pe deasupra 
vâlcelei. Enţii continuau să murmure. Părea că se aflau pe 
un tărâm foarte depărtat şi straniu, dincolo de lume, cu 
totul altfel de ceea ce văzuseră până atunci. Îi năpădi 
deodată un dor sfâşietor să-şi vadă şi să-şi audă prietenii, 
mai ales pe Frodo, pe Sam şi pe Pas Mare. 

Într-un târziu, glasurile enţilor încetară; şi, ridicându-şi 
privirile, hobbiţii îl zăriră pe Arborebărbos venind spre ei, 
împreună cu unul dintre tovarăşii săi. 

— Hram, humm, iată-mă-s, zise el. V-aţi cam plictisit, nu-i 
aşa? Muriţi de nerăbdare. Dar mă tem că nu-i cazul să fiţi 


atât de nerăbdători. Am terminat prima parte a întrunirii; 
însă mai trebuie să explic lucrurile şi celor care locuiesc 
departe de Isengard, precum şi celor pe la care n-am putut 
trece înainte de Divanul acesta. De-abia după aceea vom 
hotări ce-avem de făcut. Dar să ştiţi că enţii vor lua repede 
o hotărâre. Mai mult ţin arătarea şi desluşirea pricinilor 
asupra cărora trebuie să se lămurească. Totuşi de ce să vă 
mint, mai avem de stat ceva vreme pe-aici; cam două zile, 
după cât socot. Aşa că v-am adus un tovarăş. Are un sălaş 
enţesc prin preajmă, îl cheamă Bregalad, pe limba noastră. 
Zice că s-a hotărât deja, aşa că nu e nevoie să mai vină la 
Divan. Hmm, hmm, el se apropie cel mai mult de imaginea 
unui ent pripit, faţă de noi, ceilalţi. Eu zic că o să vă 
înţelegeţi bine. La revedere. Arborebărbos se întoarse şi 
plecă. 

Bregalad rămase nemişcat un timp, cercetându-i cu grijă 
pe cei doi hobbiţi; iar ei îl priviră, curioşi să vadă primele 
semne de "pripeală". Era înalt şi părea să facă parte dintre 
enţii mai tineri; avea braţele şi picioarele acoperite cu o 
piele netedă şi lucioasă, buzele roşcate şi părul cenuşiu- 
verzui. Se putea apleca şi se legăna ca un arbore mlădios în 
bătaia vântului. 

Într-un târziu, vorbi. Deşi avea un glas adânc, era mai 
subţire şi mai limpede decât al lui Arborebărbos. 

— Ha, hmm, prieteni, ce-ar fi să facem o plimbare? zise el. 
Mă numesc Bregalad, adică, pe limba voastră, Bârnăzor. 
Bineînţeles însă că nu-i decât o poreclă. Aşa m-au botezat în 
clipa în care i-am răspuns da unui ent mai în vârstă, înainte 
ca el să-şi fi terminat întrebarea. Pe lângă asta, beau 
repede şi plec, în vreme ce alţii nici n-apucă să-şi 
umezească bărbile. Haideţi cu mine. 

Îşi cobori braţele vânjoase şi le întinse câte un deget lung. 
Hoinăriră toată ziua împreună, cântând şi veselindu-se, căci 
Bârnăzor râdea ades. Râdea când dădeau de câte un 
pârâiaş sau de un izvor: atunci se oprea, îşi bălăcea 
picioarele şi îşi cufunda capul în apă. Uneori, râdea când 


auzea un zgomot sau o şoaptă prin copaci. De câte ori 
întâlneau câte un scoruş, se oprea o clipă cu braţele întinse 
şi cânta, legănându-se. 

La căderea nopţii, îi duse în lăcaşul lui enţesc, care nu era 
altceva decât un pietroi năpădit de muşchi, aşezat pe o 
pajişte de sub un mal înverzit. De jur împrejur creşteau 
scoruşi şi, ca în orice sălaş enţesc, era şi apă - un pârâu 
care izvora susurând din mal. Vorbiră o vreme, în timp ce 
întunericul cuprindea pădurea. Nu departe, se auzeau încă 
glasurile dinspre Divanul Ent; dar acum păreau mai adânci 
şi mai neliniştite şi, din când în când, câte unul se 
desprindea, printr-o idee mai înaltă şi mai vioaie, iar 
celelalte încetau. Dar Bregalad era alături de ei şi le vorbea 
şoptit, în propria lor limbă; aflară astfel că aparţinea 
neamului lui Pielescoarţă şi că ţinutul în care locuiseră 
fusese pustiit. Lucru care li se păru de ajuns hobbiţilor ca 
să-şi explice "pripeala" lui, mai ales în materie de orci. 

— Erau puzderie de scoruşi la mine acasă, zise Bregalad 
încetişor şi trist, scoruşi ce prinseseră rădăcini cu mulţi, 
mulţi ani în urmă, pe când eu eram entmlădiţă, în tihna 
lumii. Cel mai vechi fusese plantat de enţi, ca să le fie pe 
plac entsoaţelor; dar ele se uitau zâmbind la arbuşti şi 
ziceau că ştiu un loc unde cresc flori mai dalbe şi fructe mai 
coapte. Cu toate acestea, nu-i arbust din neamul 
Trandafirului care să-mi pară atât de frumos ochilor mei. 
lar pomişorii aceia au crescut mereu, până când fiecare a 
devenit un umbrar verde, şi bobiţele lor roşii, în toamnă, 
erau un belşug, o mândreţe, o minunăţie. Toate păsările se 
strângeau acolo. Îmi plac păsările, chiar şi când 
pălăvrăgesc. lar scoruşii aveau atâtea de dăruit! Dar 
păsările s-au făcut urâcioase, la un moment dat, şi lacome; 
le rupeau ramurile şi le-aruncau fructele, fără să le 
mănânce. Apoi au venit orcii cu securi şi mi-au tăiat 
pomişorii din rădăcină. l-am strigat pe numele lor lungi, dar 
n-au foşnit, nu m-au auzit, nu mi-au răspuns: zăceau acolo, 
ucişi. 


O, Orofarne, Lassemista, Carnimfrie! 

O, scoruş frumos, în părul tău ce mândră-i dalba floare! 

Te-am văzut întrecându-te cu ziua de vară-n splendoare. 

Coajă de lumină, frunze diafane, glas de mângâiere şi 
răcoare; 

Cum îţi purtai tu cununa roş-aurie pe creştet, în zare! 

O, scoruşule ucis, păru' tău s-a ofilit, ca cenuşa ţi-i; 

Coroana ta s-a-mprăştiat, glasul ţi s-a stins de-a pururea 
şi-o Zi. 

O, Orofarne, Lassemista, Carnimirie! 

Hobbiţii adormiră în susurul mângâios al cântării lui 
Bregalad, ce părea să jelească în multe limbi căderea 
arborilor pe care-i iubise. 

Rămaseră cu el şi-a doua zi, dar nu se mai depărtară de 
"casă". Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecură şezând 
tăcuţi la adăpostul malului, căci vântul se răcise iar norii 
coborâseră şi se mohorâseră; razele soarelui abia se zăreau 
şi, în depărtare, se auzeau glasurile enţilor în Divan urcând 
şi coborând la fel, când mai tare şi mai puternic, când mai 
încet şi mai trist, când mai iute, când rar şi solemn, ca o 
tânguire. Veni şi-a doua noapte, iar enţii îşi continuau 
conclavul sub norii fugari, sub licărirea stelelor. 

Se arătă şi ziua a treia, mohorâtă şi bătută de vânt. La 
răsăritul soarelui, glasurile enţilor se înălţară zgomotos, 
apoi se potoliră iar. Târziu dimineaţa, vântul scăzu iar 
văzduhul se umplu de un simţământ de nădejde. Hobbiţii îl 
văzură pe Bregalad ascultând cu luare-aminte, cu toate că 
acolo, jos, în văgăuna casei lui enţeşti, zvonul dinspre Divan 
abia de se-auzea. 

Sosi şi după-amiaza, iar soarele scăpătat câtre munţii de 
apus îşi trimitea săgețile lungi şi aurii printre crăpăturile 
dintre nori. Deodată îşi dădură seama că era linişte peste 
tot; întreaga pădure aştepta în tăcere. Bineînţeles, glasurile 
enţilor încetaseră. Oare ce putea să însemne asta? 
Bregalad stătea ţeapăn, drept în picioare, privind îndărăt, 
către Râpa Blestemată. 


Atunci se auziră un trosnet şi un strigăt răsunător: ra- 
huumm-rah! Arborii se înfiorară şi se plecară, de parc-ar fi 
fost izbiţi de vijelie. O clipă se făcu linişte din nou, apoi 
începu un marş, ca nişte bătăi solemne de tobă, iar dincolo 
de bubuielile acelea de trăsnete izvora, la unison, un cânt 
puternic şi înălţător. 

Sosim, sosim în bubuitul tobelor: ta-ra-bum, ta-ra-bum ta- 
ra-bum-bum-bum! 

Veneau enţii; cântul lor se înălța tot mai aproape, tot mai 
tare: 

Sosim, sosim cu buciume şi tobe: ta-ra-bum-bum-bum! 

Bregalad îi înşfacă pe hobbiţi şi ieşi în goană din casă. Nu 
peste multă vreme, văzură şirul mărşăluind către ei: enţii 
săltau pe povârnişuri cu paşi mari, apropiindu-se. În frunte 
se afla Arborebărbos, iar după el veneau vreo cincizeci de 
ortaci doi câte doi, ţinând pasul şi bătând ritmic din palme. 
Pe măsură ce se apropiau, li se zăreau licărirea şi fulgerul 
din priviri. 

— Humm, hmmm! Am venit cu tăvălugul, am venit, până la 
urmă! strigă Arborebărbos, văzându-l pe Bregalad cu 
hobbiţii. Veniţi şi voi cu Divanul nostru. Gata, am pornit! Am 
pornit spre Isengard! 

— Spre Isengard! strigară enţii. 

— Spre Isengard! 

Spre Isengard! Chiar de-i ferecat cu porţi de cremene şi- 
mprejmuit, Chiar de-i Isengardul tare şi puternic, rece ca 
piatra şi pustiit, Tot porni-vom la război, să croim stânca, să 
fărâmăm poarta Căci trunchi şi ram aprinsu-s-au, cuptorul 
s-a-ncins - războiul ne e soarta! 

Spre tărâm de-ntuneric cu tropot de pieire, cu bubuit de 
tobe venim, venim; 

Spre Isengard cu moarte venim! 

Cu moartea venim, cu moartea venim! 

Astfel cântau, îndreptându-se spre miazăzi. 

Cu ochii strălucind, Bregalad o zbughi în rând, alături de 
Arborebărbos. Bătrânul ent îşi luă iar hobbiţii şi îi puse pe 


umeri, şi astfel mărşăluiră făloşi în fruntea armoniei 
cântătoare, cu inimile tresăltând şi frunţile înălțate. Deşi se 
aşteptaseră să se întâmple ceva până la urmă, fură uluiţi de 
schimbarea din firea enţilor. Parcă apele îndelung stăvilite 
se revărsaseră brusc într-un potop înfricoşător. 

— Enţii s-au hotărât destul de repede, până la urmă, nu-i 
aşa? îndrăzni Pippin să rostească după o vreme, într-o 
pauză de cântec, când nu se mai auzeau decât tropăitul 
picioarelor şi bătaia palmelor. 

— Repede? zise Arborebărbos. Huumm! Da, într-adevăr. 
Mai iute decât m-aşteptam. Pe legea mea, nu i-am văzut 
atât de stârniţi de secole! Nouă, enţilor nu ne place să fim 
stârniţi; şi nici nu ne-ar putea stârni cineva, dacă nu ne-ar fi 
limpede că arborii şi vieţile noastre ne sunt în mare 
primejdie. Una ca asta nu s-a mai întâmplat în Codru de pe 
vremea războaielor lui Sauron cu Oamenii Mării. "Isprăvile" 
orcilor - distrugerea deşănţată a arborilor, fără să aibă 
măcar pricina c-ar avea nevoie de ei, să aţâţe focurile - buf- 
bufasta ne-a scos din pepeni; şi trădarea unui vecin care s- 
ar fi cuvenit să ne sară-n ajutor. Vrăjitorii ar trebui să ştie 
mai bine; de fapt, chiar ştiu mai bine. Nu-i blestem 
îndeajuns de aspru nici în elfi, nici în entă şi nici în limbile 
oamenilor pentru o astfel de trădare. Jos Saruman! 

— Chiar aveţi de gând să sfărâmaţi porţile Isengardului? 
întrebă Merry. 

— Oho, păi ştii bine c-am putea! Pesemne că îţi dai seama 
cât suntem de voinici. Ai auzit vreodată de căpcăuni? Sunt 
foarte puternici. Dar ei nu sunt decât ticluiri de-ale 
Duşmanului în Marele Întuneric, făcături de enţi, aşa cum 
orcii erau făcături de elfi. Însă noi suntem mai puternici 
decât căpcăunii. Suntem făcuţi din oasele pământului. 
Crăpăm piatra precum rădăcinile arborilor, numai c-o 
facem mai iute, mult mai iute, dacă ne punem mintea. De n- 
om fi ciopârţiţi, distruşi de flăcări sau dărâmaţi de ticluiri 
vrăjitoreşti, o să facem ţăndări Isengardul şi-o să-i prăbuşim 
zidurile din temelii. 


— Dar Saruman va încerca să vă oprească, nu-i aşa? 

— Hmm, da, aşa e. N-am uitat de asta. Să ştii că m-am 
frământat mult. Însă, vedeţi voi, o mulţime dintre enţii de- 
aici sunt mai tineri cu multe vieţi de arbori ca mine. Acum s- 
au înflăcărat toţi şi n-au decât un gând: să zdrobească 
Isengardul. Dar nu peste mult vor începe să cugete din nou; 
o să se mai domolească puţin, în clipa în care ne vom lua 
băutura de seară. Mamă, ce sete-o să ne fie! Dar hai acum, 
cu cântec, înainte! Că drumu-i lung şi-i timp destul să 
chibzuim. Avem o treabă de făcut. 

O vreme, Arborebărbos continuă să mărşăluiască şi să 
cânte împreună cu ceilalţi. La un moment dat însă glasul i 
se stinse într-un murmur, apoi nu i se mai auzi deloc. Pippin 
îi zări fruntea încruntată şi noduroasă. Într-un târziu, 
Arborebărbos îşi ridică ochii şi hobbitul îi observă privirea 
tristă - tristă, dar nu nefericită. Răspândea o lumină, de 
parcă flăcăruia aceea verzuie se scufundase în puţurile 
adânci ale gândurilor sale. 

— Bineînţeles, se prea poate, prieteni, zise el rar, se prea 
poate să ne-ndreptăm spre propria pieire. Ultimul marş al 
enţilor! Dar şi dac-am sta acasă cu mâinile-n sân, mai 
curând sau mai târziu tot ar da năpasta peste noi. Gândul 
acesta ne bântuie de mult, de-asta mărşăluim acum. N-am 
luat o hotărâre pripită. Acum, cel puţin, ultimul marş al 
enţilor merită o cântare. Of, suspină el, poate o s-ajutăm 
alte neamuri înainte să ne prăpădim. Totuşi mi-aş fi dorit să 
văd că se adeveresc cântecele despre entsoaţe. O, cât aş 
vrea s-o mai văd o dată pe Fimbrethil! Dar, ştiţi, prieteni, 
cântecele sunt la fel ca pomii ce-şi poartă rodul doar la 
timpul şi în felul lor; şi, uneori, se usucă înainte de vreme. 

Enţii îşi continuară drumul cu paşi mari şi sufletul împăcat. 
Coborâseră într-o limbă lungă de pământ, care se prăvălea 
în depărtare, spre miazăzi; acum începură să tot urce către 
creasta de la apus. Pădurea se rărea şi ajunseră la un pâlc 
de mesteceni, apoi pe nişte povârnişuri pleşuve, unde nu 


creşteau decât câţiva pini sfrijiţi. Soarele scăpata dincolo de 
costişa din faţa lor. Se lăsa înserarea fumurie. 

Pippin se uită îndărăt. Crescuse oare numărul enţilor, sau 
ce s-o fi-ntâmplat? Acolo unde trebuiau să se întindă 
povârnişurile sterpe pe care le străbătuseră, i se păru că 
vede dumbrăvi întregi de arbori. Dar de arbori mişcători! 
Să se fi trezit copacii din Fangorn, iar acum pădurea 
pornise la război, mărşăluind peste coline? Se frecă la ochi, 
întrebându-se dacă nu cumva somnul şi umbrele îi jucau 
feste; dar umbrele acelea cenuşii şi mari se mişcau neostoit 
înainte. Se auzea un fâşâit, ca şi cum ar fi trecut vântul 
printre crengi. Enţii se îndreptau spre creastă şi cântul 
încetă. Se lăsa noaptea şi totul fu învăluit în tăcere: nu se 
mai auzea nimic, afară de tremurul uşor al pământului sub 
picioarele enţilor, un fâşâit - umbra unei şoapte - ca un 
vârtej de frunze în cădere. Într-un târziu, ajunseră la pisc şi 
priviră în jos, în puţul acela întunecat: marea despicătură 
de la capătul munţilor, Nan Curunir, Valea lui Saruman. 

— Noaptea se pogoară peste Isengard, rosti 
Arborebărbos. 

Chapter 5 Călărețul Alb 

— Mi-au îngheţat oasele, zise Gimli, scuturându-şi braţele 
şi tropăind din picioare. 

În sfârşit, se făcuse ziuă. La ivirea zorilor, cei trei ciuguliră 
şi ei ce putură; apoi, pe măsură ce se lumina, se pregătiră 
să cerceteze din nou pământul, după niscaiva urme de-ale 
hobbiţilor. 

— Şi nu uitaţi de moşneag! zise Gimli. Tare-aş fi fericit 
dacă am vedea o urmă de cizmă. 

— Şi de ce-ai fi aşa fericit? îl întrebă Legolas. 

— Pentru că un moşneag care lasă urme s-ar putea să fie 
doar ce pare a fi, îi răspunse gnomul. 

— Aşa o fi, zise elful; dar nici măcar o cizmă grea n-ar lăsa 
urme pe-aici, pentru că iarba-i înaltă şi mlădioasă. 

— Ăsta nu-i mare lucru pentru un Pribeag, spuse Gimli. 
Ajunge şi-un fir de iarbă pleoştit, ca Aragorn să-şi dea 


seama. Dar eu, unul, nu m-aştept să găsească vreo urmă. 
Ceea ce-am văzut noaptea trecută n-a fost decât o fantomă 
răuvoitoare de-a lui Saruman. Sunt absolut sigur, chiar şi la 
lumina zilei. Pesemne că privirile lui ne urmăresc şi-acum 
din Fangorn. 

— Tot ce se poate, zise Aragorn; totuşi nu sunt chiar aşa 
sigur. Mă gândesc la cai. Ai zis, azi-noapte, că s-or fi speriat. 
Eu însă nu cred. I-ai auzit, Legolas? i s-a părut cumva că 
erau înspăimântați? 

— Nu, zise Legolas. I-am auzit foarte bine. Dacă n-ar fi fost 
întuneric şi dacă nu eram aşa înfricoşaţi, aş fi zis că păreau 
cuprinşi, dintr-o dată, de-o mare bucurie. Glăsuiau ca nişte 
cai care îşi întâlniseră un prieten vechi. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, zise Aragorn. Dar nu pot 
dezlega misterul ăsta, decât dacă se-ntorc. Haideţi! Se 
luminează repede, aşa că-i mai bine întâi să vedem şi-apoi 
să-ncercăm să dezlegăm mistere. Ar trebui să-ncepem să 
cercetăm pământul cu atenţie chiar de-aici, de lângă tabăra 
noastră, apoi s-o luăm pe povârnişurile dinspre pădure. 
Misiunea noastră este să-i găsim pe hobbiţi, fără legătură 
cu vizitatorul acela din noapte. Dacă, prin noroc, au reuşit 
să scape, atunci nu puteau să se ascundă decât între arbori, 
altfel ar fi fost văzuţi. În cazul în care nu găsim nimic de- 
aici, până la poalele pădurii, atunci o să mai facem o ultimă 
cercetare a câmpului de bătălie şi a cenuşii. Dar slabe 
speranţe. Călăreţii din Rohan şi-au făcut treaba cum se 
cuvine. 

O vreme, cei trei bâjbâiră târându-se pe pământ. Arborele 
îşi întindea jalnic braţele pe deasupra lor, cu frunzele 
atârnând neputincioase şi sunând în bătaia vântului rece 
dinspre răsărit. Încet-încet, Aragorn se depărta. Ajunse la 
cenuşa focului de pază, aproape de malul râului, după care 
cercetă pământul înapoi, spre colina unde se dăduse 
bătălia. Brusc se opri şi se aplecă mult, cufundându-şi 
aproape obrazul în iarbă. Apoi îi strigă şi pe ceilalţi care 
veniră în fugă. 


— Uite, în sfârşit, ceva nou! exclamă Aragorn. 

Luă de jos o frunză ruptă şi le-o arătă. Era mare, lividă, cu 
o nuanţă aurie, care totuşi începuse să ruginească. 

— lată o frunză de mallorn din Lorien; şi se văd nişte 
firimituri şi pe ea şi-n iarbă. Ia uitaţi-vă! Nişte căpătâie de 
sfoară! 

— Şi iată şi cuțitul cu care au fost tăiate, zise Gimli. 

Se ciuci şi scoase dintr-un smoc de iarbă călcat de o talpă 
grea o lamă scurtă şi crestată. Plăselele se aflau tot pe- 
acolo. 

— E o sculă orcească, zise el, ridicând-o vioi şi uitându-se 
scârbit la mânerul sculptat în forma unui cap hâd, cu ochi 
saşii şi gură pofticioasă. 

— Na, că asta-i cimilitura cea mai grea din câte ne-au fost 
date! exclamă Legolas. Un ostatic legat care scapă atât de 
orci, cât şi de călăreţii din jurul lor! Apoi se opreşte tot la 
loc deschis şi-şi taie legăturile cu un cuţit orcesc. Cum oare 
şi de ce? Căci, dacă avea picioarele legate, cum a putut să 
meargă? lar dacă avea braţele legate, cum de s-a putut 
folosi de cuţit? Şi dacă n-avea nici mâinile, nici picioarele 
legate, de ce-a mai tăiat sfoara? Colac peste pupăză, 
mulţumit de tot ce făcuse până atunci, s-a aşezat şi şi-a 
mâncat liniştit merindele! Chiar şi fără frunza aceea de 
mallorn, tot poţi să-ţi dai seama că-i vorba de-un hobbit. 
După care pesemne că şi-a preschimbat braţele în aripi şi 
şi-a luat zborul cântând prin copaci. Floare la ureche să-l 
găsim. Numai să ne crească şi nouă aripi. 

— Cam multe vrăjitorii pe-aici, zise Gimli. Moşneagul ăla 
ce voia? Ce-ai de zis, Aragorn, despre tălmăcirea lui 
Legolas? Ne-ai mai putea lămuri cu ceva? 

— Poate, cine ştie? zise Aragorn, zâmbind. Mai sunt şi alte 
semne pe-aici, sub ochii noştri, şi nu v-aţi aplecat asupra-le. 
Sunt de acord că ostaticul era hobbit şi a avut fie mâinile, 
fie picioarele libere, înainte să ajungă în locul ăsta. Socot 
că-i vorba de mâini, pentru că, în felul ăsta, cimilitura se 
limpezeşte puţin, dar şi pentru că, aşa cum citesc eu 


semnele, până aici hobbitul a fost cărat de un orc. La doi 
paşi, s-a vărsat sânge - sânge de orc. De jur împrejur se văd 
urme adânci de potcoave şi semne cum că a fost târât un 
corp greu. Orcul a fost ucis de călăreţi şi mai târziu stârvul 
i-a fost aruncat în foc. Dar hobbitul n-a fost văzut, nu se afla 
"la loc deschis", căci era noapte, iar el mai avea încă mantia 
elfească. Era vlăguit şi înfometat, aşa că nu-i de mirare că 
şi-a tăiat legăturile cu cuțitul vrăjmaşului său doborât, apoi 
s-a odihnit şi-a mâncat puţin, înainte să se târască mai 
departe. Dar bine c-a avut ceva lembas prin buzunare, 
chiar dacă a fugit fără raniţe; pesemne că aşa ar fi procedat 
orice hobbit. Vorbesc eu de un singur hobbit, dar socot şi 
trag nădejde că atât Merry, cât şi Pippin erau împreună. 
Totuşi acest gând al meu nu e deloc lămurit. 

— Şi de ce presupui că unul dintre cei doi prieteni a avut 
mâinile libere? întrebă Gimli. 

— Nu ştiu cum s-a întâmplat, răspunse Aragorn. Şi nici de 
ce-i căra orcul acela. În orice caz, nu ca să-i ajute să scape, 
de-asta putem fi siguri. Ba mai mult, cred că încep să 
înţeleg un lucru care m-a frământat încă de la început. De 
ce, după pieirea lui Boromir, orcii s-au mulţumit să-i 
captureze pe Merry şi pe Pippin? 

Nu s-au apucat nici să ne caute pe noi, ceilalţi, nici să ne 
atace tabăra, ci s-au îndreptat cu toată viteza spre 
Isengard. Or fi crezut c-au pus mâna pe Purtătorul Inelului 
şi pe tovarăşul lui credincios? Nu cred. Stăpânii lor nu s-ar 
fi încumetat să le dea orcilor o asemenea poruncă făţişă; 
chiar dacă aceştia mai ştiau şi ei câte ceva, n-ar fi vorbit 
aşa, pe faţă, despre Inel, căci orcii nu sunt slujitori de 
nădejde. Cred însă că li s-a poruncit să-i captureze vii pe 
hobbiţi, cu orice preţ. Cineva a încercat să fugă cu ostaticii, 
înainte de bătălie. O trădare, pare-se lucru absolut obişnuit 
la neamul ăsta. Vreun orc îndrăzneţ şi solid s-o fi încumetat 
să pună singur mâna pe răsplată, spre propria-i pieire. lată, 
eu aşa gândesc. Or fi născociri, dar ne putem bizui pe ceva: 
cel puţin unul dintre prietenii noştri a scăpat. E de datoria 


noastră să-l găsim şi să-l ajutăm, înainte de-a ne întoarce în 
Rohan. Nu trebuie să ne-nspăimânte Fangornul, o dată ce 
nevoia i-a condus şi lui paşii prin beznă. 

— Nu ştiu ce mă-nspăimântă mai mult: Fangornul sau 
gândul că trebuie să refac, pe jos, drumul acela lung prin 
Rohan, zise Gimli. 

— Atunci, hai să mergem în pădure, spuse Aragorn. 

Nu trecu multă vreme, şi Aragorn dădu peste noi semne. 
La un moment dat, găsi urme de paşi lângă malul 
Scăldătorii Enţilor; erau, într-adevăr, de hobbiţi, dar prea 
şterse ca să afle ceva în plus. Apoi găsiră iar nişte urme, la 
umbra unui arbore măreț, chiar la marginea pădurii. 
Pământul însă era sterp şi uscat, aşa că nici acestea nu le 
dezvăluiră mare lucru. 

— Cel puţin un hobbit a stat o vreme aici şi-a privit 
îndărăt; apoi s-a-ntors în pădure, rosti Aragorn. 

— Atunci trebuie s-o pornim şi noi într-acolo, zise Gimli. 
Dar nu-mi place deloc cum arată acest Fangorn; şi-am fost 
preveniţi. Mi-ar fi mai drag să mă duc să-i caut oriunde în 
altă parte. 

— Nu cred că pădurea are simţăminte rele, orice s-ar 
spune, zise Legolas, care stătea sub streaşina copacilor, 
aplecat, de parcă ar fi tras cu urechea, scrutând umbrele cu 
ochii larg deschişi. Nu, codrul nu e rău; mai bine zis, răule 
altundeva, departe. Nu prind decât ecouri slabe din locurile 
înnegurate în care cresc arbori cu inima întunecată. 
Răutatea nu-i aproape de noi; dar prevederea şi mânia, da. 

— Păi, n-ar avea nici un motiv să se mânie pe mine, zise 
Gimli. Doar nu i-am făcut nici un rău. 

— Atunci, e foarte bine, spuse Legolas. Dar de suferit, a 
suferit. Se întâmplă sau e pe cale să se întâmple ceva acolo, 
înăuntru. Nu simţi încordarea? îmi îngreuiază suflarea. 

— Simt că aerul e înecăcios, zise gnomul. Codrul acesta e 
mai răsfirat decât Codrul Întunecat, dar e mucegăit şi lălâu. 

— E bătrân, foarte bătrân, spuse elful. Atât de bătrân, 
încât aproape că mă simt iar tânăr, aşa cum nu m-am mai 


simţit de pe vremea când hoinăream în copilărie cu voi. 
Bătrân şi plin de amintiri. Cred că m-aş fi simţit fericit aici, 
dacă aş fi venit în vreme de pace. 

— Nici nu mă-ndoiesc, pufni Gimli. Doar eşti un elf 
pădurean, cu toate că elfii, de orice soi ar fi, sunt un neam 
ciudat. Şi totuşi, mă simt la adăpost cu tine. Unde eşti, acolo 
voi fi şi eu. Dar să-ţi ţii arcul mereu la îndemână, căci şi eu 
am securea la brâu, gata de luptă. Şi asta nu ca s-o asmut 
împotriva arborilor, adăugă el repede, trăgând cu ochiul 
spre copacul sub care stăteau. Nu vreau să-l întâlnesc 
nepregătit pe moşneagul acela, fără să am ceva la 
îndemână, asta-i tot. Hai să mergem. 

Acestea fiind zise, cei trei vânători se avântară în pădurea 
lui Fangorn. Legolas şi Gimli se lăsară călăuziţi de Aragorn. 
Acesta nu prea avea mare lucru de observat. Pământul era 
uscat şi acoperit cu un strat gros de frunze; dar, bănuind că 
fugarii se ţinuseră de firul apei, se întorcea mereu pe malul 
pârâului. Aşa ajunseră la locul unde Merry şi Pippin 
băuseră şi îşi scăldaseră picioarele. Fu limpede pentru 
toată lumea că erau urmele a doi hobbiţi, unele mai mici, 
altele mai mari. 

— Iată o veste bună, zise Aragorn. Însă urmele sunt de- 
acum două zile. Şi, se pare, de-aici hobbiţii s-au îndepărtat 
de pârâu. 

— Şi-atunci, ce-o să facem? întrebă Gimli. Doar n-o să-i 
urmărim prin toate hăţişurile din Fangorn. Nu prea avem 
merinde. Dacă nu-i găsim mai repede, n-o să le mai fim cu 
nimic de folos. Poate doar să stăm alături de ei şi să le 
arătăm prietenie murind de foame împreună. 

— Dacă e singurul lucru care ne-a rămas, atunci trebuie 
să-l facem şi pe-ăsta, zise Aragorn. Hai să mergem mai 
departe. 

Ajunseră până la urmă la capătul abrupt şi prăpăstios al 
Colinei lui Arborebărbos şi îşi înălţară privirile spre 
peretele de stâncă, pe scările cioplite grosolan care duceau 
spre pragul înalt. Razele soarelui se căzneau să străpungă 


norii fugari, aşa că pădurea nu mai era chiar atât de 
mohorâtă şi de înspăimântătoare. 

— Hai să urcăm, să privim în jurul nostru, zise Legolas. 
Greutatea în respiraţie nu mi-a trecut. Mi-ar plăcea să trag, 
măcar o clipă, aer curat în piept. 

Cei trei urcară. Aragorn venea în urmă, mişcându-se încet, 
căci urmărea atent cu privirea treptele şi terasele. 

— Sunt aproape sigur că hobbiţii au ajuns pân-aici, zise el. 
Dar mai sunt şi alte urme, unele foarte ciudate, pe care nu 
le înţeleg. Mă-ntreb dacă vom putea vedea ceva care să ne 
ajute să aflăm pe unde au pornit-o. 

Se ridică şi privi în jur, dar nu văzu nimic important. 
Pragul dădea spre miazăzi şi spre răsărit; dar numai spre 
soare-răsare avea câmp deschis. Acolo zări creştetele 
arborilor coborând rânduri-rânduri către câmpia de unde 
veniseră ei. 

— Mult am mai mers, zise Legolas. Am fi putut ajunge cu 
toţii vii şi nevătămaţi aici, dacă am fi părăsit Râul cel Mare a 
doua sau a treia zi şi-am fi luat-o spre soare-apune. De-ar 
şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. 

— Dar nu chibzuiserăm să ajungem în Fangorn, remarcă 
Gimli. 

— Şi, cu toate acestea, iată-ne aici; şi bine prinşi în plasă, 
zise Legolas. Ia uitaţi-vă. 

— Unde? întrebă Gimli. 

— Acolo, prin arbori. 

— Unde? Eu n-am ochi elfeşti. 

— Sss! Vorbeşte mai încet. Uitaţi-vă, zise Legolas, arătând 
cu degetul. Acolo jos, în pădure, chiar în locul de unde 
venim. El e. Nu-l vezi cum trece de la un arbore la altul? 

— Ba da, ba da! Acum îl văd, şuieră Gimli. Uită-te, 
Aragorn. Nu v-am spus eu vouă? Uite-l pe moşneag. lot 
numai trenţe rufoase, de-aia nu l-am văzut la-nceput. 

Aragorn se uită şi reuşi să distingă o siluetă cocârjată care 
se mişca agale. Nu era prea departe. Părea un cerşetor 
bătrân care mergea anevoie, sprijinit într-un toiag noduros. 


Avea capul plecat şi nu se uita spre ei. Pe alte meleaguri, l- 
ar fi salutat cu vorbe blânde; dar acum rămaseră tăcuţi, cu 
o nădejde ciudată în suflet; simțeau apropierea unei forţe 
tainice sau a unei primejdii. 

Câteva momente, Gimli se uită cu ochii măriţi la silueta 
care se apropia. Apoi fără să fie în stare să se mai abţină, 
izbucni: 

— Arcul, Legolas! Încordează-ţi arcul! Pregăteşte-te! E 
Saruman! Să nu-l laşi să rostească ceva, c-o să ne 
vrăjească! Să tragi înainte! 

Legolas îşi luă arcul şi şi-l încordă încet, de parcă l-ar fi 
oprit ceva. În mână îi atârna o săgeată pe care nu se grăbi 
s-o ridice. Aragorn stătea neclintit, cu chipul atent şi 
încordat. 

— Ce-aştepţi? Ce-i cu tine? şopti Gimli şuierător. 

— Legolas are dreptate, rosti Aragorn liniştit. N-avem cum 
să tragem asupra unui bătrân aşa, pe nepusă masă şi fără 
să fim provocaţi, oricâte spaime sau îndoieli avem. Om trăi 
şi-om vedea. 

În clipa aceea, moşneagul grăbi pasul şi ajunse degrabă la 
poalele peretelui de stâncă. Apoi privi în sus. Nu se auzea 
nici un zgomot. Nu-i vedeau chipul, căci era acoperit cu o 
glugă peste care avea o pălărie cu boruri largi, aşa că toate 
trăsăturile sale erau umbrite, afară de vârful nasului şi-al 
bărbii colilii. Cu toate acestea, lui Aragorn i se păru că-i 
zăreşte strălucirea ascuţită a ochilor, pe sub umbra 
sprâncenelor acoperite. 

Într-un târziu, moşneagul rupse tăcerea. 

— Ziua bună, prieteni, rosti el blând. Vreau să stăm de 
vorbă. Coborâţi voi sau urc eu? 

Fără să mai aştepte răspunsul, începu să urce treptele. 

— Acum! strigă Gimli. Opreşte-l, Legolas! 

— Oare nu v-am spus că vreau să stau de vorbă cu voi? 
întrebă moşneagul. Lasă arcul, jupâne elf. 

Legolas scăpă arcul şi săgeata din mâini şi rămase cu 
braţele atârnând neputincioase. 


— Şi dumneata, jupâne gnom, rogu-te, lasă securea pân-oi 
ajunge sus. Nu vei avea nevoie de aşa ceva. 

Gimli vru să facă un pas, apoi rămase stană de piatră, cu 
ochii holbaţi, în vreme ce moşneagul sărea din treaptă-n 
treaptă, sprinten, ca o capră. Părea că-l părăsise toată 
neputinţa. Pe măsură ce urca spre prag, apăru o sclipire, 
prea scurtă ca să fie sigură, o fulgerare de alb, ca şi cum i s- 
ar fi dezvăluit, o clipă, nişte straie ascunse pe sub zdrenţe. 
Gimli inspiră adânc, şuierător, în liniştea care-i înconjura. 

— Ziua bună vă zic din nou, rosti moşneagul, apropiindu- 
se de ei. 

Când ajunse la doi paşi, se opri sprijinit în toiag, cu fruntea 
semeţită, privindu-i pe sub glugă. 

— Ce vânt v-aduce pe-aceste meleaguri? Un elf, un om si- 
un gnom, toţi în veşminte elfeşti. Neîndoios că-n spatele 
acestei situaţii e-o poveste la care e bine să-ţi pleci urechea. 
Nu te-ntâlneşti adesea pe-aici cu-aşa ceva. 

— Vorbeşti ca şi cum ai cunoaşte bine Fangornul, rosti 
Aragorn. Aşa să fie? 

— N-aş zice că-l cunosc bine, îi răspunse moşneagul. Asta 
ar însemna o învăţătură pentru mai multe vieţi. Dar vin din 
când în când pe-aici. 

— Ne-ai putea spune, mai întâi, numele şi-apoi ce voieşti 
de la noi? zise Aragorn. Dimineaţa trece iute, iar noi avem o 
misie de împlinit. 

— Ceea ce vreau eu de la voi, ştiţi deja: aş vrea să ştiu ce 
vânt v-aduce pe-aici şi ce poveste-mi puteţi spune. Cât 
despre nume. 

Se întrerupse, râzând îndelung şi blând. Pe Aragorn îl 
trecu un fior rece pe şira spinării. Şi totuşi, nu simţea nici 
teamă, nici groază. Era ceva, mai degrabă ca o rafală 
tăioasă de vânt sau ca o ploaie rece care trezeşte un 
somnoros neliniştit. 

— Numele meu, zise iar moşneagul. Încă nu v-aţi dat 
seama? Cred că l-aţi mai auzit. Da, sigur l-aţi auzit. Acum, 
hai, spuneţi-mi povestea voastră. 


Cei trei tovarăşi stăteau neclintiţi, fără să scoată o vorbă. 

— Sunt îndoieli dacă-i bine sau rău să povestiţi cuiva 
despre misia aceasta, zise moşneagul. Din fericire, mai ştiu 
şi eu câte ceva. Căutaţi urmele a doi hobbiţi, mi se pare. Da, 
da, hobbiţi. Nu vă uitaţi aşa la mine, de parcă n-aţi mai fi 
auzit până acum de numele ăsta. Îl ştiţi prea bine, aşa cum 
îl ştiu şi eu. Ei bine, au urcat aici alaltăieri şi s-au întâlnit cu 
cineva la care nici nu s-ar fi aşteptat. Asta vă mai linişteşte? 
Vreţi să ştiţi unde-au fost duşi, nu-i aşa? Ei, poate vă dau 
unele veşti. Dar de ce staţi în picioare? Misia voastră nu mai 
e aşa grabnică pe cât vă închipuiaţi. Hai să ne aşezăm, să 
fim mai în largul nostru. 

Moşneagul se întoarse şi porni spre o grămadă de pietre 
surpate la poalele unei stânci. De îndată, ca şi cum s-ar fi 
risipit o vrajă, cei trei se destinseră şi începură să se 
foiască. Mâna lui Gimli se îndreptă imediat spre secure. 
Aragorn îşi trase sabia. Legolas se aplecă să-şi ia arcul de 
Jos. 

Moşneagul nu-i băgă în seamă. Se lăsă pe o lespede. 
Atunci, mantia cenuşie se dădu la o parte, iar ei văzură 
limpede că era îmbrăcat pe dedesubt cu totul şi cu totul în 
alb. 

— Saruman! strigă Gimli, repezindu-se la el cu securea în 
mână. Vorbeşte! Unde ne-ai ascuns prietenii? Şi ce-ai făcut 
cu ei? Vorbeşte, că altfel îţi găuresc pălăria de n-o s-o mai 
poţi purta, oricât ai fi tu de vrăjitor! 

Moşneagul însă fu mai iute ca el. Sări în picioare iar apoi 
pe un bolovan mare. Rămase acolo drept şi se făcu brusc 
foarte înalt, dominându-i. Gluga şi zdrenţele fumurii 
zburară. Veşmântul alb îi strălucea. Îşi ridică toiagul şi lui 
Gimli îi sări securea din mâna încleştată, izbindu-se cu 
zgomot de pământ. Sabia lui Aragorn încremeni şi brusc luă 
foc. Legolas scoase un urlet şi trase o săgeată în sus care 
dispăru într-o pălălaie. 

— Mithrandir! strigă el. Mithrandir! 

— Ziua bună, vă zic iar, Legolas, rosti bătrânul. 


Se uitară toţi trei la el. În bătaia soarelui, părul lui era alb 
ca zăpada şi imaculat veşmântul; sub sprâncenele stufoase, 
ochii îi străluceau, pătrunzători ca razele soarelui; avea 
puterea în mâinile lui. Îi cuprinse o uluială amestecată cu 
teamă şi cu bucurie şi nu mai putură scoate nici o vorbă. 

Într-un târziu, Aragorn începu să se foiască. 

— Gandalf! exclamă el. Ne sari în ajutor, acum, că nu mai 
aveam nici o nădejde. Ce orb am fost! Gandalf! 

Gimli nu rosti nici un cuvânt. Se lăsă în genunchi, 
acoperindu-şi ochii. 

— Gandalf, repetă moşneagul, de parcă ar fi căutat un 
cuvânt dispărut printre amintiri străvechi. Da, ăsta era 
numele meu: Gandalf. 

Cobori de pe bolovan, îşi luă mantia cenuşie de jos şi se 
înfăşură în ea. Părea că soarele strălucitor se ascunsese iar 
după un nor. 

— Da, îmi puteţi zice din nou Gandalf, rosti el, cu glasul 
vechii lor călăuze prietene. Ridică-te, Gimli. Nu te condamn, 
căci nu mi-ai făcut nici un rău. Pentru că, dragii mei, nici 
una dintre armele voastre nu m-ar putea răni. Fiţi veseli. 
Suntem iar împreună, în plin avânt. Vine furtună mare, dar 
acum ne surâde şi nouă norocul. 

Îşi lăsă palma pe creştetul lui Gimli. Gnomul îşi ridică 
privirile şi râse. 

— Gandalf, rosti el. Dar de ce eşti îmbrăcat aşa, în alb? 

— Da, acum sunt îmbrăcat în alb, zise Gandalf. Aveţi 
dreptate, sunt Saruman, aşa ar crede oricine. Saruman, aşa 
cum ar fi trebuit el să fie. Dar să lăsăm asta. Povestiţi-mi 
despre voi. Am trecut prin foc şi ape adânci de când ne-am 
despărţit. Am uitat multe din ceea ce credeam că ştiu şi-am 
învăţat multe altele, pe care le credeam uitate. Văd tot felul 
de lucruri depărtate, dar nu şi pe cele de lângă mine. 
Povestiţi-mi despre voi. 

— Ce-ai dori să ştii? întrebă Aragorn. Ceea ce s-a 
întâmplat de când ne-am despărţit pe pod ar fi o poveste 


lungă. N-ar fi mai bine să ne dai, mai întâi, veşti despre 
hobbiţi? l-ai găsit? Sunt sănătoşi, voinici? 

— Nu, nu i-am găsit, zise Gandalf. Se lăsase negura peste 
văile de la Emyn Muil şi n-am aflat că fuseseră luaţi ostatici, 
până nu mi-a spus vulturul. 

— Vulturul, zise Legolas. Am văzut un vultur departe, în 
slăvile cerului; asta s-a întâmplat acum trei zile, în Emyn 
Muil. 

— Da, zise Gandalf, era Gwaihir, Stăpânul Vânturilor, care 
m-a făcut scăpat din Orthanc. L-am trimis înainte, să 
vegheze Râul şi să afle veşti. Are el privirea ascuţită, dar nu 
vede chiar tot ce se-ntâmplă pe sub arbori şi coline. Mi-a 
spus unele lucruri, pe altele le-am văzut eu cu ochii mei. 
Nu-mi mai stă în puteri nici mie, nici altora care-au pornit 
din Vâlceaua Despicată să mai fim de ajutor în legătură cu 
Inelul. N-a fost mult până să-ncapă pe mâinile Vrăjmaşului, 
dar a scăpat. Am şi eu rostul meu în treaba asta, căci am 
stat undeva, la înălţime, şi mi-am dat toată osteneala 
împotriva Turnului Întunecimii. Şi Umbra s-a risipit. După 
aceea m-am simţit vlăguit, tare vlăguit, şi-am rătăcit prin 
tenebrele gândului. 

— Înseamnă că ştii ceva de Frodo, conchise Gimli. Ce s-a- 
ntâmplat cu el? 

— Nu ştiu să vă spun. A scăpat dintr-o mare primejdie, dar 
îl mai aşteaptă multe altele. A hotărât să se ducă singur în 
Mordor, aşa c-a pornit într-acolo. Atât pot să vă spun. 

— Nu-i singur, interveni Legolas. Credem că s-a dus şi Sam 
cu el. 

— Nu mai spune! exclamă Gandalf, iar chipul i se lumină 
într-un zâmbet şi ochii îi sclipiră. Chiar aşa? N-am ştiut, dar 
pot să spun că nu mă mir deloc. Bine, foarte bine. Mi-aţi 
luat o piatră de pe inimă. 

Trebuie să-mi spuneţi mai multe. Hai, aşezaţi-vă lângă 
mine şi povestiţi-mi despre călătoria voastră. 

Cei trei se aşezară la picioarele lui şi Aragorn începu să 
povestească. Multă vreme, Gandalf nu scoase nici un cuvânt 


şi nu întrebă nimic. Stătea cu mâinile pe genunchi şi cu 
ochii închişi. Când, în sfârşit, Aragorn ajunse la moartea lui 
Boromir şi la ultima lui călătorie pe Râul cel Mare, 
moşneagul suspină. 

— Nu mi-ai dezvăluit tot ce ştii sau ce gândeşti, Aragorn, 
prietene, rosti el liniştit. Bietul Boromir! Nu mi-am dat 
seama ce i s-a întâmplat. Dureroasă încercare pentru un 
astfel de bărbat - un adevărat războinic, un cârmuitor al 
oamenilor. Galadriel mi-a spus că era în primejdie. Dar că, 
până la urmă, a scăpat. Ce bine-mi pare! Venirea tinerilor 
hobbiţi cu noi n-a fost zadarnică, fie şi numai de dragul lui 
Boromir. Însă asta nu este singura misie pe care o au ei de 
împlinit. Au fost aduşi în Fangorn, iar venirea lor a fost ca o 
cădere de pietricele care provoacă o prăvălire în munţi. 
Chiar şi-acum, acum, când stăm noi aici de vorbă, aud 
primele bubuituri. Ar fi mai bine pentru Saruman să nu-l 
prindă vâltoarea departe de casă, când s-or rupe 
zăgazurile. 

— Într-o singură privinţă nu te-ai schimbat deloc, dragă 
prietene, zise Aragorn. Tot numai în cimilituri vorbeşti. 

— Cum spui? În cimilituri? făcu Gandalf. Nu. Căci deşi cu 
glas tare, vorbeam cu mine însumi. Asta-i melicul bătrânilor, 
să stea la sfat cu cel mai înţelept dintre cei de faţă. 
Desluşirile lungi de care au nevoie tinerii sunt plictisitoare. 

Începu să râdă, dar hohotele lui răsunau acum cald şi 
plăcut, ca o rază de soare. 

— Nu mai sunt tânăr, nici măcar după socoteala Oamenilor 
din Casele Străbune, zise Aragorn. Nu vrei să-mi dezvălui 
mai clar ce-ai în minte? 

— Păi, ce-ai vrea să mai spun? zise Gandalf şi se opri o 
clipă, gânditor. Pe scurt, iată cum văd lucrurile acum, dacă 
vrei să-mi cunoşti gândurile cât mai pe şleau: Duşmanul 
ştie, desigur, de mult că Inelul se află dincolo de fruntarii şi 
că e purtat de un hobbit. 

Acum ştie şi numărul celor din grupul nostru care au 
pornit din Vâlceaua Despicată, precum şi de ce neam 


suntem fiecare. Dar nu-i e limpede ce urmărim. Crede că 
mergem cu toţii la Minas Tirith, căci aşa ar fi făcut el, de-ar 
fi fost în locul nostru. Şi, după mintea lui, asta ar fi fost o 
grea lovitură dată puterii sale. E, într-adevăr, foarte 
înspăimântat, gândindu-se c-ar putea apărea cine ştie ce 
forţos care deţine Inelul şi să-l ia cu asalt, apoi să încerce 
să-l doboare şi să se-aşeze pe locul lui. Dar nu-i trece prin 
minte că vrem să-l doborâm fără să punem pe nimeni în loc. 
Şi nici în visurile lui cele mai întunecate nu-i vine ideea c- 
am vrea să distrugem Inelul. În asta stau, fără doar şi 
poate, norocul şi nădejdea noastră. Căci, imaginându-şi 
războiul, i-a dat frâu liber, crezând că n-are timp de 
pierdut; pentru că acela care loveşte primul, dac-o face aşa 
cum trebuie, s-ar putea să nu mai fie nevoit să lovească şi-a 
doua oară. Aşa că îşi pune în mişcare, acum, mai curând 
decât şi-ar fi închipuit, forţele pe care şi le pregăteşte de 
mult. Nebun înţelept! Căci, dacă şi-ar fi folosit toată puterea 
să străjuiască Mordorul, ca să nu intre nimeni acolo, şi dacă 
şi-ar fi pus toată şiretenia în joc să pună mâna pe Inel, 
atunci toată nădejdea noastră s-ar fi risipit: nici Inelul, nici 
Purtătorul lui n-ar fi scăpat. Dar acum privirile lui se- 
ndreaptă mai degrabă peste fruntarii decât în propria-i 
ogradă. Şi cel mai mult are grijă de Minas Tirith. Curând va 
da năvală acolo cu toate forţele, ca o vijelie. Căci ştie deja 
că solii pe care şi i-a trimis ca să tâlhărească Frăția au dat 
iar greş. N-au găsit Inelul. Şi nici nu s-au întors cu vreun 
ostatic hobbit. Dacă le-ar fi reuşit măcar atât, tot ar fi fost o 
lovitură grea pentru noi. Fatală, chiar. Dar să nu ne 
întunecăm inimile, închipuindu-ne la ce încercări le-ar fi fost 
pusă hobbiţilor loialitatea în Turnul Întunecimii. Căci 
Duşmanul a dat greş - cel puţin, până acum. Şi asta, 
datorită lui Saruman. 

— Păi, atunci, Saruman nu-i trădător? întrebă Gimli. 

— Ba e, zise Gandalf. E şi nu e. Aşa-i că-i ciudat? Nici una 
dintre suferinţele noastre din ultima vreme n-a fost atât de 
grea ca trădarea Isengardului. Socotit fiind deopotrivă 


cârmuitor şi căpitan, Saruman a ajuns foarte puternic. E o 
ameninţare pentru oamenii din Rohan şi le zădărniceşte 
ajutorul din Minas Tirith, cu toate că lovitura principală se 
întrevede dinspre Răsărit. Şi totuşi, o armă perfidă rămâne 
o primejdie oricând la îndemână. Saruman se gândise şi să 
pună laba pe Inel, numai pentru el, sau măcar să atragă în 
cursă vreo câţiva hobbiţi, ca să-şi împlinească scopurile 
mârşave. Aşadar, vrăjmaşii au uneltit între ei doar să-i 
aducă pe Merry şi pe Pippin cu iuţeala vântului şi cât ai zice 
peşte în Fangorn, unde altfel nici nu le-ar fi trecut prin 
minte s-ajungă. Pe lângă asta, sunt copleşiţi de noi îndoieli 
care le zădărnicesc planurile. Mulțumită călăreţilor din 
Rohan, nici o solie în legătură cu bătălia nu va ajunge în 
Mordor; dar Seniorul Întunecimii ştie că au fost prinşi doi 
hobbiţi în Emyn Muil şi duşi spre Isengard, împotriva vrerii 
propriilor săi slujitori. Acum are a se teme atât de Isengard, 
cât şi de Minas Tirith. Dacă Minas Tirith cade, n-o să-i fie 
bine nici lui Saruman. 

— Ce păcat că prietenii noştri sunt la mijloc, zise Gimli. 
Dacă între Mordor şi Isengard nu s-ar afla un alt ţinut, 
atunci n-ar avea decât să se tot lupte între ei. Noi n-am face 
decât să urmărim evenimentele şi s-aşteptăm. 

— Fără-ndoială, învingătorul ar ieşi mai puternic ca 
oricând, zise Gandalf. Dar Isengardul n-ar putea să ţină 
piept Mordorului, dacă Saruman nu pune mai întâi mâna pe 
Inel. Lucru pe care n-are cum să-l mai facă acum. încă nu-şi 
dă seama de ce primejdie-l paşte. Ba chiar nu ştie foarte 
multe lucruri. Şi-a dorit atât de mult să-şi înhaţe prada, 
încât n-a mai putut aştepta acasă şi-a venit în întâmpinarea 
mesagerilor săi, ca să-i iscodească. Dar, ca niciodată, a sosit 
prea târziu, când bătălia se sfârşise deja, fără ca el să mai 
poată face ceva. N-a zăbovit pe-aici. îi citesc gândurile şi-mi 
dau seama de îndoielile lui. Nu e deprins cu codrul. 
Bănuieşte că Oamenii din Rohan au trecut prin foc şi sabie 
tot ce-au întâlnit pe câmpul de bătălie, dar nu ştie dacă orcii 
îi aduc sau nu vreun ostatic. Şi nici de cearta dintre 


slujitorii săi şi orcii din Mordor. De asemenea, habar n-are 
de Mesagerul înaripat. 

— Mesagerul înaripat! strigă Legolas. Am tras cu arcul lui 
Galadriel asupra lui la Sarn Gebir şi l-am făcut să se 
prăvălească din slava cerului. Ne-a cam umplut pe toţi de 
spaimă. Ce năpastă mai e şi asta? 

— Una asupra căreia nu poţi trage cu săgeata, zise 
Gandalf. N-ai ucis decât armăsarul. Ai făcut o treabă bună; 
dar Călăreţului i s-a dat de îndată altul. Căci acela era un 
nazgul, unul dintre cei Nouă, care călăreşte armăsari 
înaripaţi. Curând, groaza lor îşi va arunca umbrele asupra 
ultimelor oştiri ale prietenilor noştri, şi le va lua soarele. 
Dar nu li s-a îngăduit încă să străbată Râul, iar Saruman nu 
ştie încă de această formă nouă în care s-au înveşmântat 
Duhurile Inelului. El nu se gândeşte decât la Inel. A fost 
prezent la bătălie? A fost găsit? Ce se va întâmpla dacă 
Theoden, Seniorul Obgştii, îl găseşte cumva şi-şi dă seama de 
puterile sale? Asta-i primejdia de care se teme Saruman, 
aşa că s-a grăbit să ajungă înapoi, în Isengard, să-şi 
îndoiască, să-şi întreiască asaltul asupra Rohanului. Şi-apar 
noi primejdii la tot pasu', pe care însă nu le observă, prea 
grijuliu de gândurile lui înfierbântate. A uitat de 
Arborebărbos. 

— Acu' iar vorbeşti singur, zise Aragorn cu un zâmbet. 
Arborebărbos nu mi-e un nume cunoscut. Am descifrat 
parte din ticluirea lui Saruman; totuşi nu înţeleg cum 
venirea a doi hobbiţi în Fangorn a avut vreo însemnătate, în 
afară de faptul că ne-a pus pe noi, inutil, pe drumuri fără de 
sfârşit. 

— Ia stai! strigă Gimli. Mai e ceva ce vreau să ştiu, înainte 
de toate. Azi-noapte te-am văzut pe tine, Gandalf, sau pe 
Saruman? 

— Neîndoielnic, pe mine nu, răspunse Gandalf; aşa că nu 
puteaţi să-l fi văzut decât pe Saruman. Se pare că semănăm 
atât de mult, încât dorinţa ta de a-mi face o crestătură 
fatală în pălărie poate fi iertată. 


— Bun, bun, făcu Gimli. Mă bucur că n-ai fost tu. 

Gandalf râse iar. 

— Da, bunul meu gnom, zise el. Mare uşurare să vezi că n- 
ai dat greş chiar pe toate planurile. Dacă eu n-oi şti asta! 
Dar, oricum, nu te-am osândit nici o clipă pentru felul în 
care m-ai întâmpinat. Şi cum s-o fi făcut, o dată ce mi-am 
sfătuit totdeauna prietenii să n-aibă încredere nici în 
mâinile lor, când au de-a face cu Duşmanul? Fii 
binecuvântat, Gimli, fiu al lui Gloin! Poate că ai să ne vezi 
într-o bună zi pe amândoi alături şi-ai să-ţi dai seama de 
diferenţă. 

— Şi hobbiţii? îl întrerupse Legolas. Am făcut cale lungă 
să-i găsim şi tu, se pare, ştii de ei. Spune, unde sunt? 

— Cu Arborebărbos şi cu enţii, răspunse Gandalf. 

— Cu enţii! se minună Aragorn. Aşadar, e-adevărat ce se 
spune în legendele străvechi despre locuitorii din inima 
codrilor şi despre uriaşii păstori de arbori. Mai sunt enţi pe 
lumea asta? Mă gândeam că nu sunt decât amintiri din 
vremuri apuse, dacă au existat vreodată, şi n-au fost decât o 
poveste din Rohan. 

— O poveste din Rohan! exclamă Legolas. în nici un caz! 
Orice elf din Ţara Pustietăţii ştie cânturi despre străvechiul 
Onodrim şi despre jalea lor fără sfârşit. Dar chiar şi printre 
noi, acestea nu sunt decât amintiri. De mi-ar mai fi dat să- 
ntâlnesc vreunul pe lume, atunci chiar că m-aş simţi iar 
tânăr. Dar Arborebărbos nu-i decât tălmăcirea cuvântului 
Fangorn în Limba Comună; şi totuşi, se pare că vorbeşti de 
un ins. Cine-i acest Arborebărbos? 

— A, îmi pui cam multe întrebări, zise Gandalf. Puţinul pe 
care-l ştiu despre întâmplarea aceasta molcomă şi 
nesfârşită ar fi o poveste de care n-avem timp acum. 
Arborebărbos este Fangorn, străjerul pădurii; el e cel mai 
vârstnic ent, cea mai bătrână făptură care păşeşte încă sub 
Soare pe-acest Pământ de Mijloc. Sper din toată inima, 
Legolas, să mai ai ocazia să-l întâlneşti. 


Merry şi Pippin au avut noroc: l-au întâlnit chiar unde 
stăm acum. Căci a trecut pe-aici cu două zile în urmă şi i-a 
purtat până la sălaşul lui de la poalele munţilor. Vine ades 
prin locurile acestea, mai ales când e neliniştit şi se simte 
tulburat de zvonurile care-i sosesc din afară. L-am văzut 
acum patru zile mergând cu paşi mari printre arbori şi cred 
că m-a văzut şi el pe mine, căci s-a oprit; dar n-am spus 
nimic, pentru că eram adâncit în gânduri şi vlăguit, după 
înfruntarea cu Ochiul din Mordor; şi nici el n-a scos nici un 
cuvânt, nu m-a strigat pe nume. 

— Poate că a crezut că eşti Saruman, zise Gimli. Dar 
vorbeşti despre el ca şi cum ţi-ar fi prieten. Credeam că 
Fangorn e primejdios. 

— Primejdios! exclamă Gandalf. Păi, şi eu sunt foarte 
primejdios: mai primejdios ca orice pe lumea asta, în afară 
de cazul în care vei ajunge să fii dus viu dinaintea 
Seniorului Întunecimii. Şi Aragorn e primejdios, şi Legolas e 
primejdios. Eşti împresurat de primejdii, Gimli, fiu al lui 
Gloin; căci tu însuţi eşti o primejdie, în felul tău. Fireşte, 
codrul lui Fangorn este periculos - în primul rând pentru 
cei ce-şi ţin la îndemână securile. Fangorn însuşi e 
periculos; şi totuşi, asta nu-l împiedică să fie plăcut şi 
înţelept. Acum însă mânia lui a dat pe dinafară şi a copleşit 
toată pădurea. Venirea hobbiţilor cu veştile lor a umplut 
paharul; curând se va revărsa ca un potop; dar valul ei se 
îndreaptă împotriva lui Saruman şi a Isengardului. E pe 
cale să se întâmple un lucru cum nu s-a mai văzut din 
Vremurile de Odinioară: enţii sunt pe cale să se trezească şi 
să-şi dea seama că sunt puternici. 

— Şi ce-or să facă? întrebă Legolas uluit. 

— Nu ştiu, zise Gandalf. Nu cred că ştiu nici măcar ei. Mă- 
ntreb şi eu ce-or să facă. 

Tăcu şi-şi plecă fruntea gânditor. 

Ceilalţi rămaseră cu ochii la el. Îşi ţinea palmele în poală, 
mângâiate de o rază de soare ce se strecura printre norii 


fugari: păreau pline de lumină, precum o ulcică cu apă. 
Într-un târziu, îşi ridică ochii şi privi drept la soare. 

— Se stinge dimineaţa, zise el. Curând, va trebui să 
plecăm. 

— Mergem să-i găsim pe prietenii noştri şi să-l vedem pe 
Arborebărbos? întrebă Aragorn. 

— Nu, zise Gandalf. Nu pe drumul ăsta trebuie s-o luăm. 
Am vorbit despre nădejde şi nimic mai mult. Nădejde în 
biruinţă. Ne paşte războiul, pe noi şi pe prietenii noştri. Un 
război în care numai dacă ne folosim de inel vom şti că vom 
ieşi victorioşi. Lucrul ăsta mă umple de-o mare mâhnire şi 
de o mare teamă: căci multe vor fi distruse şi se poate 
pierde totul. Eu sunt Gandalf, Gandalf cel Alb, dar Negrul e 
mai puternic. 

Se ridică şi privi către soare-răsare, punându-şi mâna 
streaşină la ochi, de parc-ar fi zărit lucruri depărtate, 
nevăzute pentru ceilalţi. Apoi clătină din cap. 

— Nu, zise el cu glas blând. Nu mai avem cum ajunge la el. 
Măcar pentru asta trebuie să fim mulţumiţi. Nu mai putem 
fi ademeniţi să ne folosim de Inel. Trebuie să coborâm şi să 
dăm piept cu o primejdie aproape de deznădejde, dar 
măcar primejdia aceea de moarte s-a depărtat de noi. Se 
întoarse. 

— Hai, Aragorn, fiu al lui Arathorn, adăugă el. Să nu 
regreţi alegerea din valea lui Emyn Muil şi nici să nu mai 
zici că urmărirea ta-i zadarnică. Printre atâtea îndoieli, te-ai 
oprit la alegerea care ţi s-a părut potrivită: a fost dreaptă şi 
ai fost răsplătit. Căci ne-am întâlnit la ţanc, cât n-a fost prea 
târziu. Dar căutarea prietenilor tăi ia sfârşit. Următoarea ta 
călătorie stă sub semnul făgăduielii pe care ai făcut-o. 
Trebuie să te duci la Edoras, să-l cauţi pe Theoden, în 
lăcaşul lui. Căci e nevoie de tine. Lumina lui Anduril trebuie 
descoperită în bătălia pe care ai aşteptat-o atât. În Rohan e 
război şi zaveră: îi merge tare rău lui Theoden. 

— Atunci, n-o să-i mai vedem pe veselii noştri hobbiţi 
tineri? întrebă Legolas. 


— N-am zis asta, zise Gandalf. Cine ştie? Aveţi răbdare. 
Duceţi-vă acolo unde trebuie şi nădăjduiţi. Şi-acum, pornim 
spre Edoras! Căci şi eu merg într-acolo. 

— E greu să străbaţi pe jos un asemenea drum, fie că eşti 
tânăr sau bătrân, zise Aragorn. Mă tem că bătălia se va fi 
terminat când vom ajunge acolo. 

— Om vedea, om vedea, zise Gandalf. Veniţi cu mine? 

— Da, pornim cu toţii, spuse Aragorn. Însă n-am nici o 
îndoială că, dacă vrei, vei fi acolo înaintea mea. 

Se ridică şi îl privi lung pe Gandalf. Ceilalţi se uitau la ei 
cum stăteau faţă în faţă, fără să scoată un cuvânt. Silueta 
fumurie a Omului, Aragorn, fiul lui Arathorn, era înaltă şi 
tare ca piatra. Îşi ţinea mâna pe mânerul spadei. Părea un 
rege ivit din ceţurile mării, care păşise pe ţărmuri locuite 
de făpturi mai mici. În faţa lui stătea silueta cocârjată, albă, 
strălucind de parcă îi mocnea o lumină pe dinăuntru, 
împovărată de ani, dar împrăştiind o tărie mai presus de 
cea a regilor. 

— Nu-i aşa, Gandalf, zise Aragorn într-un târziu, că te-ai 
putea duce oriincotro mai iute ca mine? Şi-am să-ţi mai 
spun ceva: tu ne eşti căpetenie şi flamură. Seniorul 
Întunecimii are Nouă Călăreţi. Noi avem Unul, mai puternic 
decât ei: Călărețul Alb care-a trecut prin foc, prin sabie şi 
prin hău, şi care e temut de toţi. Ne vom lăsa cu dragă 
inimă călăuziţi de el. 

— Da, te vom urma cu toţii, zise Legolas. Dar mai înainte 
ia-mi o piatră de pe inimă, Gandalf, şi spune-ne ce-ai păţit în 
Moria. Nu mai poţi sta puţin, să le povesteşti prietenilor tăi 
cum ai fost salvat? 

— Şi-aşa am stat prea mult, îi răspunse Gandalf. N-avem 
timp. Căci nici într-un an de zile nu v-aş putea termina 
această poveste. 

— Atunci spune-ne ce crezi de cuviinţă, ca să nu pierdem 
vremea, zise Gimli. Hai, Gandalf, povesteşte-ne cum ai scos- 
o la capăt cu Balrog. 


— Nu-i rosti numele, spuse Gandalf şi pe chipul lui trecu 
un nor fugar de suferinţă; apoi tăcu, mai îmbătrânit, parcă, 
dintr-o dată. M-am prăbuşit într-un hău nesfârşit, adăugă el 
rar, într-un târziu, de parcă şi-ar fi amintit cu greu. Am tot 
căzut, împreună cu el. Flăcările lui mă-mpresuraseră. Eram 
scrum. Apoi ne-am scufundat într-o apă adâncă şi totul s-a- 
ntunecat. Frig ca fiorul morţii era; aproape că-mi îngheţase 
inima. 

— Adâncă-i genunea peste care se-ntinde Podul lui Durin, 
rosti Gimli, şi nimeni n-a măsurat-o vreodată. 

— Şi totuşi, are un capăt, dincolo de lumină, dincolo de 
cunoaştere, zise Gandalf. Acolo am ajuns într-un târziu, pe 
fundul de piatră. El era tot cu mine. Focul i se potolise, dar 
se făcuse vâscos, alunecos, mai puternic ca un şarpe care te 
sugrumă. Ne-am luptat sub pământul viu, acolo unde timpul 
nu se mai măsoară. Ba mă-ncleşta el, ba îl sfârtecam eu; 
până la urmă, a luat-o la goană prin nişte galerii întunecate. 
Şi-acestea nu erau făcute de seminţia lui Durin, Gimli, fiu al 
lui Gloin. Acolo, departe, dincolo de cele mai adânci văgăuni 
ale gnomilor, lumea-i roasă de tot felul de făpturi fără 
nume. Nici măcar Sauron nu le ştie, căci sunt mai bătrâne 
ca el. Ei bine, am păşit pe-acel tărâm, despre care însă n- 
am să povestesc, ca să nu întunec lumina zilei. În disperare, 
vrăjmaşul era singura mea nădejde, aşa că l-am urmat, 
încleştat de călcâiul său. Astfel m-a adus înapoi, până la 
urmă, la galeriile tainice din Khazad-dum; le cunoştea ca 
nimeni altul. Am urcat şi-am urcat, până am ajuns la Scara 
Nesfârşită. 

— Pierdută-i în negura timpurilor, zise Gimli. Mulţi spun că 
nici n-a fost vreodată, decât în născociri, iar alţii, c-a fost 
distrusă. 

— Este şi n-a fost distrusă câtuşi de puţin, zise Gandalf. 
Din temniţa cea mai adâncă până-n vârful cel mai înalt urca 
într-o spirală desăvârşită, cu mii de trepte, şi ajungea până 
la urmă în Turnul lui Durin, săpat în stânca vie a lui 
Zirakzigil, foişorul Cornului Argintat. Către Celebdil se 


deschidea o fereastră singuratică în zăpadă, iar dinaintea ei 
se întindea un spaţiu îngust, o văgăună ameţitoare 
deasupra negurilor lumii. Soarele strălucea puternic acolo, 
dar dedesubt totul era învăluit de nori. Ela ţâşnit afară şi, 
cum eram în urma lui, a izbucnit în flăcări. Nu era nimeni 
de faţă, să vadă; poate cânturile de peste veacuri să 
povestească despre Bătălia de pe Culme. 

Brusc, Gandalf izbucni în râs. 

— Dar ce-ar putea spune cânturile acelea? Cei care-au 
privit în sus de departe au crezut că vârful muntelui s-a- 
ncununat cu furtuna. Se-auzeau tunete, iar fulgerele se 
izbeau peste Celebdil şi săreau înapoi frânte în limbi de foc. 
Mai mult, am fost înconjurați de un fum amestecat cu aburi, 
care se înălța, şi ploua cu gheaţă. L-am azvârlit pe 
vrăjmaşul meu, care s-a prăbuşit din locul acela înalt şi-a 
năruit povârnişul muntelui acolo unde s-a izbit, spre 
propria-i ruină. Apoi m-a năpădit întunericul, am rătăcit 
dincolo de gânduri şi de timp şi-am bătut drumuri 
depărtate, despre care nu voi povesti niciodată. 

Gol-goluţ am fost trimis înapoi - pentru o vreme, doar 
până mi se-mplineşte menirea. Şi gol am zăcut pe culmea 
muntelui. Turnul dindărăt se făcuse praf, fereastra 
dispăruse fără urmă; scara în ruină era înfundată cu pietre 
arse şi sfărâmate. Rămăsesem singur, uitat, fără scăpare, 
deasupra cornului tare al lumii. Acolo am zăcut cu ochii 
pierduţi în zare, în timp ce stelele se rostogoleau pe 
deasupra. Fiecare zi mi se părea mai lungă decât un ev 
pământesc. Îmi ajungeau la urechi, abia auzit, zgomotul 
adunat de pe toate tărâmurile: naşterea şi moartea, 
cântecul şi plânsul, precum şi huruitul molcom, fără sfârşit, 
al pietrelor prăbugşite. Aşa m-a aflat, într-un târziu, Gwaihir, 
Stăpânul Vânturilor, care m-a ridicat în slăvi şi m-a purtat 
departe. "Oare mi-e dat să-ţi fiu mereu povară, prietene ce- 
mi apari mereu la nevoie? "Poate c-ai fost, cândva, o povară, 
mi-a răspuns el, dar acum, nu. Eşti uşor ca fulgul de lebădă 
în ghearele mele. Razele Soarelui trec prin tine. Îţi spun 


drept, nu cred că mai ai nevoie de mine: dacă te-aş lăsa să 
cazi, ai pluti pe aripile vântului." "Să nu mă laşi să cad! am 
gemut eu, căci simţeam cum revin la viaţă. Du-mă în 
Lothlorien!" "Păi, chiar asta-i porunca lui Lady Galadriel, 
care m-a trimis să te caut", mi-a răspuns el. 

Astfel s-a-ntâmplat c-am ajuns la Caras Galadhon şi-am 
văzut că plecaserăţi de mult. Am zăbovit acolo, printre 
vârstele uitate ale acelui tărâm, unde zilele te lecuiesc, nu 
te dărâmă. Şi mi-am aflat întremarea şi-am fost înveşmântat 
în alb. Am dat şi-am primit sfaturi. De-acolo, pe căi 
întortocheate, am venit şi solii aduc pentru unii dintre voi. 
M-am legat să-i spun lui Aragorn aşa: 

Unde sunt acum Dunedainii, Elessar, Elessar? 

De ce seminţia ta rătăceşte-n zadar? 

Se-apropie ceasul când pierdutul trebuie s-apară, Şi Frăția 
Cenuşie din miazănoapte să răsară. 

Dar ţi s-a hărăzit o mohorâtă cărare: 

Morţii păzesc drumul ce duce spre Mare. 

Lui Legolas, Doamna-i transmite: 

Legolas Frunzăverde ţi-a fost hărăzit să trăieşti Vreme 
multă-n bucurie pe sub arbori. 

De Mare să te fereşti! 

De-ţi va fi dat s-auzi pescărugşii pe țărm, într-o bună zi, 
Inima ta n-o să-şi mai afle tihna în codru, cât vei trăi. 

Gandalf tăcu şi închise ochii. 

— Aşadar, mie nu mi-a trimis nici o solie? întrebă Gimli şi-şi 
plecă fruntea. 

— Întunecate-i sunt vorbele, zise Legolas, şi lipsite de- 
nţeles pentru cei ce le primesc. 

— Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic, spuse Gimli. 

— Ce-ai vrea? întrebă Legolas. Să-ţi spună pe faţă de 
propria-ţi moarte? 

— Da, dacă altceva nu are a-mi spune. 

— Ce se-ntâmplă? făcu Gandalf, deschizând ochii. Da, cred 
că pot desluşi cuvintele ei. lertare ţie, Gimli! Chibzuiam 


încă o dată asupra soliilor. Dar ţi-a transmis şi ţie veşti şi nu- 
s nici triste, nici întunecate. 

"Lui Gimli, fiu al lui Gloin, a zis ea, salutul Doamnei. Tu, 
Purtător al Şuviţei, oriunde-i merge, te va-nsoţi grija mea. 
Dar, păzea! E-un copac anume spre care să-ţi îndrepţi 
securea!" 

— Fericită clipa în care te-ai întors la noi, Gandalf! strigă 
gnomul, ţopăind şi cântând din rărunchi pe limba lui. 
Haideţi, haideţi! îi îndemnă el, rotindu-şi securea în mână. 
Că doar n-om crăpa căpăţâna sfântă a lui Gandalf! Hai s-o 
aflăm pe cea potrivită! 

— N-o să ai mult de căutat, zise Gandalf, ridicându-se de la 
locul lui. Haideţi! Atât am avut de depănat amintiri, aşa, ca- 
ntre vechi prieteni ce s-au regăsit. Acum e timpul să-i dăm 
ZO. 

Se înfăşură din nou în mantia lui veche şi ponosită şi porni 
înainte. Ceilalţi îl urmară iute pe povârnişul ce cobora 
dinspre pragul înalt, croindu-şi iar drum prin pădure, spre 
malul Scăldătorii Enţilor. Nu mai scoaseră o vorbă, până 
poposiră din nou pe iarba de la poalele Fangornului. Nu se 
vedea nici o urmă de-a cailor lor. 

— Nu s-au întors, zise Legolas. O să mergem pe jos pân-o 
să cădem laţi. 

— Eu n-am să merg pe jos. Nu mai avem vreme, spuse 
Gandalf. Apoi îşi ridică privirea şi şuieră atât de limpede şi 
de ascuţit, încât ceilalţi rămaseră uimiţi. Nu-şi puteau 
închipui cum buzele acelea stafidite, ascunse în barbă, erau 
în stare să scoată un asemenea sunet. De trei ori şuieră, 
apoi li se păru că aud în depărtare nechezatul slab al unui 
cal, purtat de vântul de răsărit dinspre câmpie. Aşteptară 
înmărmuriţi. Nu trecu mult şi le ajunse la urechi tropot de 
copite, întâi mai mult ca un tremur al pământului, desluşit 
doar de Aragorn, care sta întins pe iarbă alături de ceilalţi, 
crescând apoi din ce în ce mai mult şi mai limpede, într-un 
ritm rapid. 

— Vin mai mulţi cai, zise Aragorn. 


— Bineînţeles, îi replică Gandalf. Suntem o povară prea 
mare pentru unul singur. 

— Sunt trei, spuse Legolas, scrutând câmpia. Ia uite-i cum 
aleargă! E Hasufel şi lângă el amicul meu, Arod. Dar în 
fruntea lor e unul foarte mare. N-am mai văzut în viaţa mea 
un astfel de cal. 

— Şi nici n-ai să mai vezi, zise Gandalf. E Iute ca Gândul, 
căpetenia mearşilor, împărații cailor, şi nici măcar Theoden, 
regele Rohanului, n-a călărit unul mai frumos. Uitaţi-vă cum 
luceşte ca argintul şi-aleargă lin, ca un pârâiaş! A venit 
pentru mine: e calul Călăreţului Alb. Vom merge împreună 
la luptă. 

Chiar în timp ce bătrânul vrăjitor le desluşea aceste 
treburi, mândreţea de cal începuse să urce povârnişul spre 
ei; veşmântul îi strălucea, coama îi flutura în vârtejul iuţelii 
galopului. Nu departe, îndărătul lui, veneau şi ceilalţi doi. 
De cum îl zări pe Gandalf, Iute ca Gândul încetini pasul şi 
necheză puternic; apoi se apropie uşor, la trap, plecându-şi 
capul mândru, şi începu să-i amuşineze bătrânului 
grumazul cu nările lui fremătătoare. Gandalf îl mângâie. 

— E cale lungă din Vâlceaua Despicată, prietene, zise el; 
dar tu eşti înţelept şi iute. Prietenul la nevoie se cunoaşte. 
Şi-acum, vom merge departe-mpreună şi nu ne vom mai 
despărţi niciodată pe lumea asta! 

Curând, se apropiară şi ceilalţi doi cai, oprindu-se liniştiţi, 
de parcă ar fi aşteptat o poruncă. 

— Pornim pe dată spre Meduseld, palatul stăpânului 
vostru, Theoden, zise Gandalf, cu gravitate, iar ei îşi plecară 
capetele. Nu prea avem timp, aşa că, dacă nu văe cu 
supărare, prieteni, vom merge călare. Vă conjur să porniţi 
cu cea mai mare iuţeală. Hasufel îl va purta pe Aragorn, iar 
Arod, pe Legolas. Pe Gimli am să-l ţin în faţa mea, dacă lute 
ca Gândul îngăduie să ne ducă pe amândoi. Mai zăbovim 
doar să tragem o duşcă. 

— Acum încep eu să pricep ceva din misterul de azi- 
noapte, zise Legolas, sărind sprinten în spinarea lui Arod. 


Chiar dacă la început or fi fugit de frică, l-au întâlnit apoi pe 
Iute ca Gândul, căpetenia lor, şi l-au întâmpinat cu bucurie. 
Ştiai că se află pe-aproape, Gandalt? 

— Da, ştiam, răspunse vrăjitorul. Mi-am adunat gândurile 
asupra lui şi l-am îndemnat să se grăbească; pentru că ieri 
era departe, în partea de miazăzi a ținutului acestuia. Şi mă 
poate purta ca vântul înapoi. 

Gandalf îi spuse ceva lui lute ca Gândul şi calul porni în 
trombă, fără însă s-o ia prea mult înaintea celorlalţi. După o 
vreme, se întoarse brusc şi alese un loc unde malul era mai 
lin. Apoi trecu prin râu şi îi călăuzi spre miazăzi, pe o 
câmpie netedă, fără nici un arbore. Vântul unduia 
întinderile nesfârşite de iarbă cenuşie. Nici urmă de 
drumuri sau de cărări, dar lute ca Gândul nu şovăia. 

— O ia de-a dreptul către sălaşurile lui Theoden, pe la 
poalele Munţilor Albi, zise Gandalf. Aşa o s-ajungem mai 
repede. Pământu-i mai arid peste râu, în ţinutul de la soare- 
răsare, pe unde trec urmele principale spre miazănoapte, 
dar lute ca Gândul ştie toate hârtoapele şi smârcurile de pe 
drum. 

Merseră şi merseră călare ceasuri întregi, prin luncile de 
pe mal. Pe-alocuri, iarba era atât de înaltă, încât le trecea 
de genunchi, iar armăsarii păreau că înoată într-o mare 
cenuşiu-verzuie. Dădură de nenumărate bălți ascunse şi 
trecură peste pogoane întregi de băltină înşelătoare 
acoperită de rogoz unduitor; dar lute ca Gândul găsea 
calea dreaptă, iar ceilalţi cai urmau dâra lăsată de el. Încet- 
încet, soarele cobori spre apus. Pe întinsul câmpiei, li se 
păru, o clipă, că văd în zare o pălălaie roşiatică 
scufundându-se în iarbă. De-o parte şi de alta, ceva mai jos 
de linia orizontului, străluceau aprins culmile munţilor. 
Părea că se înălța un rotocol de fum care întuneca discul 
solar, dându-i o nuanţă sângerie, de parcă acesta ar fi dat 
foc ierbii, în trecerea sa dincolo de hotarele lumii. 

— Acolo se află Strunga Rohan, zise Gandalf. Trebuie să fie 
la apus de unde ne aflăm noi. Tot în direcţia aceea e şi 


Isengardul. 
— Văd un rotocol mare de fum, zise Legolas. Ce-o fi? 
— Război şi răzmeriţă, îi răspunse Gandalf. înainte! 
Chapter 6 Regele din Lăcaşul Auriu. 

Străbătură călare asfinţitul şi înserarea molcomă; apoi se 
lăsă noaptea. Când, până la urmă, făcură popas şi 
descălecară, până şi Aragorn se simţea înţepenit şi vlăguit. 
Gandalf nu le îngădui decât câteva ceasuri de odihnă. Pe 
Legolas şi pe Gimli îi fură somnul, iar Aragorn se întinse pe 
spate, cât era de lung; dar Gandalf rămase în picioare, 
sprijinit în toiag, scrutând întunericul spre răsărit şi spre 
apus. Totul era cufundat în tăcere; nu se vedea şi nu se 
auzea ţipenie. Când se deşteptară, cerul nopţii era 
străbătut de nori prelungi, zburătăciţi de un vânt de 
gheaţă. O porniră iar la drum, la lumina rece a lunii, la fel 
de repede ca-n plină zi. 

Trecură ceasuri întregi şi ei îşi continuară fără preget 
călătoria. Gimli moţăia şi, de bună seamă, ar fi căzut de pe 
cal dacă n-ar fi fost ţinut bine şi zgâlţâit de Gandalf. 
Vlăguiţi, dar mândri, Hasufel şi Arod veneau pe urmele 
căpeteniei lor neobosite - o umbră cenuşie, abia conturată, 
dinaintea lor. Străbătură leghe după leghe. Luna ceruită 
scăpata înspre apusul înnorat. 

Aerul se răci amarnic. Încet-încet, la răsărit, bezna începu 
să se destrame şi se ivi o geană de lumină cenuşie, 
îngheţată. Departe, în stânga lor, suliţele luminoase stacojii 
se izbiră de zidurile întunecate ale lanţului Emyn Muil. Se 
iviră zorile în toată splendoarea lor; o pală de vânt mătură 
cărarea, năpustindu-se apoi printre ierburile plecate. 
Deodată, lute ca Gândul rămase neclintit şi necheză. 
Gandalf arătă cu degetul în faţa lor. 

— la priviţi! strigă el, făcându-i pe toţi să-şi ridice privirile. 

Dinaintea lor, se înălţau Munţii de Miazăzi, cu creştetele 
înălbite, brăzdaţi de umbre. Câmpiile înierbate se izbeau 
parcă de colinele îngrămădite la poale, revărsându-se în 
nenumărate văi triste, cuprinse încă de întuneric, neatinse 


de lumina zorilor, care îşi croiau drum şerpuitor în inima 
munţilor uriaşi. Chiar dinaintea călătorilor noştri, cea mai 
largă dintre aceste vâlcele se deschidea ca un golf alungit 
printre dealuri. Acolo, în depărtare, desluşiră o prăvălire 
muntoasă cu o singură culme semeaţă; la gura văii, se 
înălța un pisc, precum un străjer singuratic. La poalele sale 
curgea un pârâu ca un fir de argint, ivit din vâlcea; pe 
culmea aceea zăriră în depărtare o pâlpăire în lumina 
răsăritului - o scânteiere de aur. 

— Vorbeşte, Legolas, zise Gandalf. Spune-ne ce vezi acolo, 
dinaintea noastră. 

Legolas se căzni să vadă ceva, punându-şi mâna streaşină 
la ochi, ca să se ferească de săgețile soarelui abia răsărit. 

— Văd un pârâu alburiu care coboară din culmile 
înzăpezite, zise el. Acolo, unde apa izvorăşte din umbra 
vâlcelei, se ridică un deal, la soare-răsare, înconjurat de un 
zid întărit şi de un gard de mărăcini. Înăuntru se văd 
acoperişurile caselor, iar în mijloc, pe o terasă înverzită, în 
slăvi, se înalţă lăcaşul Oamenilor. Şi-mi pare că-i acoperit cu 
aur. Lumina sa străluceşte până hăt, departe. Şi stâlpii de la 
intrare sunt aurii. Acolo stau nişte bărbaţi în zale lucitoare. 
în rest, doarme toată lumea. 

— Edoras se cheamă curţile acelea, zise Gandalf, iar 
lăcaşul auriu e Meduseld. Acolo sălăşluieşte Theoden, fiul 
lui Thengel, Regele Obştii din Rohan. Am sosit o dată cu 
lumina zilei. De-acum, drumul ni se deschide limpede 
dinainte. Dar trebuie să mergem mai cu luare-aminte; căci 
dincolo de fruntarii e război, iar rohirrimii, stăpânii cailor, 
nu dorm, chiar de pare că suntem atât de departe de ei. Vă 
sfătuiesc să nu scoateţi armele la iveală şi să nu vorbiţi cu 
trufie, până nu ne-om afla dinaintea tronului lui Theoden. 

Dimineaţa îi înconjura strălucitoare şi limpede, iar 
păsărelele cântau când călătorii ajunseră la un pârâu care 
se rostogolea cu iuţeală la vale, până în câmpie. Lia poalele 
colinelor, el tăia cărarea, într-o fâşie lată, şi curgea mai 
departe, către răsărit, până se vărsa în Scăldătoarea 


Enţilor, prin stufăriş. Pământul era înverzit: în lunca 
reavănă şi de-a lungul malurilor înierbate ale pârâului 
creşteau o mulţime de sălcii. Li se înroşiseră deja vârfurile, 
simțind apropierea primăverii în ţinutul de răsărit. Peste 
pârâu era un podeţ care lega malurile joase, răvăşite de 
copitele cailor. Călătorii îl trecură şi ajunseră la o potecă 
bătătorită care ducea spre înălţimi. 

La poalele colinei înconjurate de ziduri, drumul continua 
în umbra unor movile înalte şi înverzite. Pe partea dinspre 
apus, păreau împroşcate cu zăpadă: printre firele de iarbă, 
răsăreau nişte floricele ca stelele fără număr. 

— Ia uitaţi-vă, zise Gandalf. Ce drăgălaşi sunt ochii aceia 
strălucitori din iarbă! Veşnicuţe, aşa le zice, sau, pe tărâmul 
acesta al oamenilor, simbelmyne, căci înfloresc în toate 
anotimpurile anului şi cresc pe unde se odihnesc morţii. 
Băgaţi de seamă, am ajuns la gorganele măreţe unde dorm 
seniorii lui Theoden. 

— Şapte pe partea stângă şi nouă, pe dreapta, zise 
Aragorn. Lăcaşul Auriu a fost ridicat de-a lungul mai multor 
vieţi omeneşti. 

— De cinci sute de ori au căzut frunzele în Codrul 
Întunecat, la mine acasă, zise Legolas, şi nu ne-a părut mai 
mult de-o clipă. 

— Dar Călăreţilor din Obşte li se pare o veşnicie, zise 
Aragorn, aşa că ridicarea acestei case nu este pentru ei 
decât amintirea unui cânt, iar vremurile de altădată sunt 
pierdute în negura timpului. Acum, îi zic acestui pământ 
casa lor proprie. Au vorba încurcată, după felul neamurilor 
de la miazănoapte. 

Apoi începu să incanteze încetişor, într-o limbă molcomă, 
necunoscută elfului şi gnomului; şi totuşi ascultau, căci era 
tare melodioasă. 

— Socot că e-n limba rohirrimilor, zise Legolas; căci e 
precum ţinutul acesta: bogată şi, oarecum, curgătoare, 
altfel aspră şi neclintită, ca munţii. Dar nu-mi dau seama ce 


zice, afară doar că-i împovărată de mâhnirea Oamenilor 
Muritori. 

— Iată cum sună în Limba Comună, zise Aragorn, 
străduindu-mă s-o tălmăcesc cât pot eu de bine: 

Unde-s acum calul şi călăreţul? 

Unde-i cornul ce suna? 

Unde-s coiful şi cămaşa de zale şi părul bălai ce se 
revărsa? 

Unde-s mâna pe strune de harpă şi focul stacojiu ce- 
ardea? 

Unde-s primăvara şi rodul şi grâul ce-nalt îmi creştea? 

Ca ploaia pe munte, ca vântul pe pajişti s-au dus; 

Dincolo de coline, în beznă, zilele-au plecat spre apus. 

Cine-o să mai strângă fumul din lemnul uscat arzând, Să 
se minuneze de anii în zbor, dinspre mare venind? 

Aşa grăit-a un poet de mult uitat în Rohan, amintindu-şi 
cât de înalt şi de mândru era Eorl cel Tânăr, care plecase de 
la Miazănoapte; iar bidiviul lui, Felarof, tatăl cailor, avea 
aripi la picioare. 

Acestea fiind spuse, călătorii trecură de gorganele tăcute. 
Şi urmând drumul întortocheat ce ducea la cocoaşele 
înverzite ale colinelor, ajunseră într-un târziu la zidurile 
uriaşe, bătute de vânt şi la porţile Edorasului. 

Acolo se găseau o mulţime de bărbaţi în zale lucitoare, 
care săriră îndată în picioare şi le aţinură calea cu lăncile. 
— Opriţi-vă! Cine sunteţi, străinilor? strigară ei în limba 
din Obştea Călăreţilor, cerându-le să le spună numele şi 

misiunea lor. 

În ochi li se citea o uimire neprietenoasă; se uitară 
încruntaţi la Gandalf. 

— Ei bine, eu vă înţeleg graiul, le răspunse el în aceeaşi 
limbă; dar puţini străini de locurile acestea se pot lăuda cu 
aşa ceva. De ce nu vorbiţi atunci în Limba Comună, aşa cum 
e obiceiul în Apus, dacă vreţi să vi se răspundă? 

— Aceasta-i voia lui Theoden, regele, ca nimeni să nu 
treacă de-aceste porţi, afară de cei care ne ştiu limba şi ne 


sunt prieteni, răspunse unul dintre străjeri. Nimeni nu e 
bine venit aici în vreme de război, afară de oamenii noştri şi 
de cei ce vin din Fortăreaţa Colnicului, din ţinutul Gondor. 
Cine sunteţi voi, ce năvăliţi aşa, nechibzuit, dinspre câmpie, 
înveşmântaţi ciudat şi călare pe cai ca ai noştri? Stăm aici 
de strajă de multă vreme şi v-am zărit încă de când eraţi 
foarte departe. N-am mai văzut călăreţi aşa ciudaţi şi nici 
cai mai semeţi ca armăsarul acela. De n-om fi orbiţi de vreo 
vrajă, apăâi unul ca ăsta e din neamul mearşilor. la spune, nu 
cumva eşti vreun vrăjitor, vreo iscoadă de-a lui Saruman 
sau o nălucă de-a lui? Hai, vorbeşte! Şi repede! 

— Nu suntem năluci, zise Aragorn, şi nici privirea nu te- 
nşeală. Căci, ai dreptate, aceştia sunt caii voştri - lucru pe 
care, ştiu bine, l-ai ştiut înainte să ne întrebi. Dar ai mai 
văzut geambaşi care să se întoarcă la grajdul pe care l-au 
păgubit? Aceştia sunt Hasufel şi Arod şi ni i-a împrumutat 
Eomer, al Treilea Mareşal al Mărcii, acum două zile. Am 
venit să i-i înapoiem, aşa cum i-am promis. Nu s-a întors 
Eomer încă, să vă vestească sosirea noastră? 

Prin ochii străjerului trecu o undă de nelinişte. 

— De Eomer n-am nimic a spune, îi răspunse el. Dacă 
adevăr grăit-ai, atunci Theoden trebuie să fi auzit de voi. 
Poate venirea voastră nu-i chiar atât de neașteptată. Acu' 
vreo două nopţi, a venit Limbă de Vierme şi ne-a spus că, 
din porunca lui Theoden, n-are voie nici un străin să treacă 
pe-aici. 

— Limbă de Vierme? întrebă Gandalf, privindu-l tăios pe 
străjer. Să nu mai aud de el! Misia mea nu este să-l văd pe 
Limbă de Vierme, ci pe însuşi Seniorul Obştii. Mă grăbesc al 
naibii. Ce-ar fi să te duci sau să trimiţi pe cineva să-l 
vestească de sosirea noastră? 

Se uită lung la bărbatul din faţa lui şi ochii îi scăpărară pe 
sub fruntea bombată. 

— Da, am să mă duc, răspunse el rar. Dar cum să-i spun că 
vă cheamă? Şi ce să-i spun despre tine? Bătrân şi amărât 


îmi pari, şi totuşi, eşti crunt şi neîndurător pe dinlăuntru. 
Aşa socotesc. 

— Bine vezi, bine găseşti, zise vrăjitorul. Căci sunt Gandalf. 
M-am întors. Şi, bagă de seamă! Am adus şi eu un cal 
înapoi. lată-l pe Iute ca Gândul cel fără pereche, pe care 
nimeni altcineva nu-l poate îmblânzi. Iar aici, lângă mine, e 
Aragorn, fiul lui Arathorn, moştenitorul Regilor, ce la 
Fortăreaţa Colnicului se duce. Iată-i şi pe Legolas, elful, şi 
pe Gimli, gnomul, tovarăşii noştri. Du-te acum şi spune-i 
stăpânului tău c-avem o vorbă cu el, dacă are bunătatea să 
ne primească în lăcaşul său. 

— Pe legea mea, ciudate vă sunt numele! Dar le voi vesti, 
aşa cum îmi cereţi, şi voi afla de voia stăpânului, zise 
străjerul. Aşteptaţi un pic şi-am să v-aduc răspunsul aşa 
cum pofteşte el. Dar nu vă-mbătaţi cu apă rece! Trăim 
vremuri întunecate. 

Plecă iute, lăsându-i pe străini în grija camarazilor săi. 
După un timp, se întoarse. 

— Urmaţi-mă! zise el. Theoden vă îngăduie să poftiţi; dar 
orice armă aţi avea, chiar şi-un toiag, trebuie s-o lăsaţi 
dinaintea pragului. Uşierii or să le ia în pază. 

Porţile întunecate se dădură deodată la o parte. Călătorii 
intrară, urmându-şi în şir călăuza. Dădură de o alee largă, 
pietruită, care se unduia când în sus, când în jos, din loc în 
loc având câte un şir de trepte bine făcute. Trecură pe 
lângă o mulţime de case de lemn, cu uşi înnegrite. Alături 
cu drumul, printr-un canal de piatră, curgea un pârâu 
limpede, susurând scânteietor. Până la urmă, ajunseră în 
vârful colinei. Acolo se afla un podiş, deasupra unei terase 
înverzite, la poalele căreia izvora, dintr-o piatră dăltuită în 
formă de cap de cal, un pârâiaş care curgea într-un bazin. 
De-acolo venea pârâul de pe marginea drumului. Spre 
terasă, urca un şir de scări de piatră, înalte şi largi, iar de-o 
parte şi de alta a ultimei trepte se afla câte un jilţ tăiat în 
stâncă. în acel loc stăteau alţi străjeri, cu săbiile trase pe 
genunchi. Şuviţele de păr auriu le cădeau pe umeri; soarele 


le împodobea scuturile verzi, şi platoşele lor ardeau parcă, 
iar când se ridicară în picioare, părură mai înalţi ca oamenii 
muritori. 

— lată uşile dinaintea voastră, le spuse călăuza. Acum 
trebuie să mă întorc la poartă, unde mi-e datoria. Rămas- 
bun! Şi fie ca Seniorul Obştii să-şi reverse mărinimia asupra 
voastră! 

Se întoarse şi-o luă repede pe alee îndărăt. Ceilalţi urcară 
scara lungă, sub privirile străjerilor înalţi care stăteau acolo 
sus, fără să scoată o vorbă, până ce Gandalf puse piciorul 
pe terasa pavată de la capătul treptelor. Atunci, le urară 
bun venit, cu glasuri limpezi, în limba lor. 

— Fiţi bine veniţi, oaspeţi de departe! ziseră ei, întinzând 
mânerele spadelor, în semn de pace. 

Pietrele preţioase scânteiară verzui în bătaia soarelui. 
Apoi, unul dintre străjeri făcu un pas înainte şi li se adresă 
în Limba Comună: 

— Sunt Uşierul lui Theoden. Hama e numele meu. Vă 
conjur acum să vă lăsaţi armele aici, înainte să intraţi. 

Atunci Legolas îi întinse cuțitul său cu plasele de argint, 
tolba şi arcul. 

— Să le păzeşti cu grijă, rosti el, căci sunt din Codrul de 
Aur şi însăşi Doamna din Lothorien mi le-a dăruit. 

De mare uimire se umplu chipul bărbatului, care aşeză 
iute armele lângă zid, de parcă s-ar fi temut să le ţină în 
mână. 

— Nu se va atinge nimeni de ele, îţi făgăduiesc, zise el. 
Aragorn şovăi o clipă. 

— Nu-i voia mea, zise el, să mă despart de spadă şi nici să 
încredinţez pe Anduril pe mâini străine. 

— Dar e voia lui Theoden, zise Hama. 

— Nu sunt atât de convins că voia lui Theoden, fiul lui 
Thengel, fie el şi Senior al Obştii, ar trebui să fie mai 
importantă decât voia lui Aragorn, fiul lui Arathorn, 
moştenitorul lui Elendil din Gondor. 


— Acesta e lăcaşul lui Theoden, nu al lui Aragorn, fie el şi 
Rege al Gondorului, de pe tronul lui Denethor, zise Hama, 
păşind repede în faţa porţilor şi aţinându-le calea. 

Avea acum spada în mână, îndreptată cu vârful spre 
străini. 

— Asta-i vorbărie fără rost, zise Gandalf. Porunca lui 
Theoden n-are nici o noimă, însă la fel de fără rost e să nu 
te supui. În lăcaşul lui, un rege face ce vrea, fie că-i nebunie 
sau înţelepciune. 

— Aşa e, zise Aragorn. Şi-aş face întocmai cum îmi cere 
stăpânul casei, chiar de m-aş afla într-o bojdeucă de lemn, 
dacă aş avea o spadă oarecare şi nu pe Anduril. 

— Oricare i-ar fi numele, zise Hama, aici o vei lăsa, dacă 
vrei să nu te pui cu toţi oamenii din Edoras. 

— Nu singur! făcu Gimli, trecându-şi degetele peste tăişul 
securii sale, de parc-ar fi avut în faţă un arbore tânăr pe 
care se pregătea să-l doboare. Nu e singur! 

— Hai, hai, făcu Gandalf împăciuitor. Că doar suntem cu 
toţii primeni aici. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fim; căci 
dacă ne certăm, o s-ajungem de râsul Mordorului. Misiunea 
mea e grabnică. lată spada mea, bunule Hama. Ai grijă de 
ea. Glamdring îi e numele, căci elfii au făcut-o în vechime. 
Şi-acum, lasă-mă să trec. Hai, Aragorn! Aragorn îşi desfăcu 
cingătoarea fără tragere de inimă, şi-şi sprijini el însuşi 
spada de zid. 

— O pun aici, zise el. Dar îţi poruncesc să nu te-atingi de 
ea şi nici să nu îngădui altora s-o atingă. În teaca asta 
sălăşluieşte Tăişul ce-a fost Despicat şi refăcut apoi. Telchar 
a făurit-o întâi, în negura vremurilor. Moartea se va abate 
asupra oricui se-ncumetă să tragă sabia lui Elendil din 
teacă, afară de moştenitorul lui. 

Străjerul se dădu un pas îndărăt şi se uită uluit la Aragorn. 

— Se pare c-ai venit pe aripile cântului din vremuri 
străvechi, zise el. Aşa să fie, Măria Ta, cum ţi-e porunca. 

— Ei, bine, dacă Anduril o însoţeşte, şi securea mea poate 
să stea aici, fără să se ruşineze, spuse Gimli, punându-şi 


arma jos. Şi-acum, că ţi-am făcut voia, lasă-ne să ne ducem 
la stăpânul tău, să-i vorbim. 

Străjerul încă şovăia. 

— 'Toiagul, i se adresă el lui Gandalf. Iertare, dar şi ăsta 
trebuie să rămână dinaintea uşilor. 

— Ce lucru prost chibzuit! făcu Gandalf. Prevederea-i una, 
iar mojicia, alta. Sunt bătrân. Dacă nu mă sprijin în toiag, 
atunci am să m-aşez aici, până când o binevoi Theoden să 
vină el însuşi, ca să stăm de vorbă. 

Aragorn începu să râdă. 

— Fiecare are câte ceva mult prea drag, ca să se-ncreadă 
în ceilalţi. Dar te rabdă pe tine inima să desparţi un bătrân 
de sprijinul său? Hai, lasă-ne să intrăm. 

— Un toiag în mâinile unui vrăjitor poate fi mai mult decât 
o proptea la bătrâneţe, zise Hama. 

Se uită atent la toiagul de frasin în care se sprijinea 
Gandalf. 

— Deşi am îndoieli, mă-ncred în ce-mi zice inima. Simt că 
ne sunteţi prieteni şi oameni de toată cinstea şi isprava, 
fără gânduri ascunse. Puteţi intra. 

Străjerii ridicară drugii grei care stăteau de-a curmezişul 
uşilor. Când le împinseră încet, acestea scârţâiră din 
ţâţânile mari. Călătorii intrară. Sala li se păru întunecoasă 
şi caldă, faţă de aerul curat de pe colină. Era lungă şi largă, 
bântuită de umbre şi luminată slab; acoperişul înalt era 
susţinut de stâlpi solizi. Dar ici-colo, prin ferestrele de sus, 
de sub streaşină, pătrundeau raze de soare scânteietoare. 
Prin tavan, deasupra unui fuior de fum ce se înălța, se 
vedea cerul albastru-stins. Pe măsură ce ochii li se 
obişnuiau cu întunericul, călătorii distinseră că duşumeaua 
era acoperită de pietre de tot felul; o mulţime de rune şi de 
desene ciudate li se încurcau sub picioare. Văzură acum că 
stâlpii erau bogat încrustaţi cu aur şi pictaţi în culori pale, 
de-o strălucire mohorâtă. Pe pereţi, atârnau o mulţime de 
tapiserii şi deasupra lor, pe spaţii mari, mărşăluiau siluete 
din vechile poveşti, unele înnegrite de ani, altele ascunse de 


semiintuneric. Dar asupra uneia cădea o rază de soare: un 
tânăr călare pe un cal alb. Suna dintr-un corn măreț şi 
pletele blonde îi fluturau în vânt. Calul avea capul semeţit, 
nările umflate, roşii în timp ce necheza, mirosind bătălia 
depărtată. Pe picioare îi şiroia apă înspumată, alburiu- 
verzuie. 

— Uitaţi-l pe Eorl cel Tânăr! zise Aragorn. Aşa a plecat 
călare de la Miazănoapte, la bătălia de pe Câmpia 
Celebrant. 

Şi astfel, cei patru înaintară, trecând pe lângă focul curat 
care ardea pe vatra lungă din mijlocul încăperii. Apoi se 
opriră. La capătul depărtat al lăcaşului, dincolo de vatră, cu 
faţa spre uşile de la miazănoapte, era o lespede cu trei 
trepte; iar la mijlocul lespezii se afla un jilţ mare, auriu.n el 
stătea un bărbat atât de împovărat de ani, încât părea 
aproape un pitic; dar părul lui alb era lung şi des şi i se 
revărsa în şuviţe bogate de sub o cunună subţire de aur, pe 
care o purta pe frunte. în mijlocul ei, strălucea un singur 
diamant. Barba i se revărsa albă ca zăpada, până la 
genunchi; dar ochii îi ardeau într-o lumină strălucitoare. 
Sclipiră la vederea străinilor. În spatele lui stătea o femeie 
îmbrăcată în alb. Pe scări, la picioarele bătrânului, şedea un 
bărbat stafidit, cu chipul palid şi înţelept şi cu pleoapele 
grele. 

Era o tăcere de mormânt. Bătrânul nu mişca în jilţul lui. 
Într-un târziu, Gandalf vorbi: 

— Primeşte salutul meu, Theoden, fiu al lui Thengel! M-am 
întors. Căci, iată, se-apropie furtuna şi e momentul ca 
prietenii să se strângă cu toţii, ca să nu fie zdrobiţi unul 
câte unul. 

Bătrânul se ridică în picioare încet, sprijinit într-un toiag 
negru şi scurt, cu măciulia albă, de os; acum străinii văzură 
că, deşi cocârjat, era încă înalt, iar în tinereţe trebuie să fi 
fost o mândreţe de om. 

— Te salut şi eu, răspunse bătrânul, şi poate că te aştepţi 
să fii întâmpinat cu drag. Dar, să-ţi spun drept, mă cam 


îndoiesc de bunul rost al venirii tale aici, jupâne Gandalf. 
Mereu ne-ai fost o piază rea. În urma ta au apărut 
necazurile ca ciorile. Şi cu cât ai venit mai des, cu atât a fost 
mai rău. N-am să te mint: în clipa în care am aflat că s-a 
întors Iute ca Gândul singur, m-am bucurat de venirea calu- 
lui, dar m-am bucurat şi mai mult de lipsa călăreţului; iar 
când Eomer mi-a adus vestea că te-ai dus, în sfârşit, în 
nesfârşitul tău sălaş, nu te-am jelit. Dar soliile de departe 
sunt rareori adevărate. lată-te iar! Şi-o dată cu tine, sosesc 
rele mai mari ca pân-acum, după câte m-aştept eu. De ce să 
te întâmpin cu bucurie, Gandalf, Cioara Furtunii? Ia spune! 

Se aşeză iar anevoie în jilţul său. 

— Adevăr grăit-ai, Măria Ia, interveni bărbatul palid care 
stătea pe treptele lespezii. Nici cinci zile n-au trecut de 
când ne-a sosit vestea amară că Theodred, fiul tău, a fost 
ucis la Hotarele de la Soare-Apune; mâna ta dreaptă, al 
Doilea Mareşal al Obştii! Şi nici în Eomer nu te poţi încrede. 
Dac-ar fi după el, puţini oameni ar mai fi lăsaţi de strajă 
zidurilor tale. lar acum, colac peste pupăză, aflăm din 
Gondor cum că Seniorul Întunecimii stârneşte zarvă în 
Răsărit, într-o astfel de clipă şi-a găsit hoinarul ăsta să se 
întoarcă. Da, chiar aşa, de ce te-am întâmpina cu bucurie, 
Cioară a Furtunii? Eu îţi zic Lathspell, adică Veste Rea; iar 
vestea rea e ca un oaspete hain, aşa se spune. Rânji, 
ridicându-şi o clipă pleoapele grele şi uitându-se la străini 
cu ochii lui întunecaţi. 

— Se spune că eşti înţelept, prietene Limbă de Vierme, şi 
eşti, fără doar şi poate, un mare sprijin pentru stăpânul tău, 
îi răspunse Gandalf cu glasul blând. Totuşi sunt două feluri 
prin care poate veni un om cu veşti rele. El poate să fie un 
lucrător al răului; sau poate să fie singur, ca frunzele, şi să 
vină doar să dea ajutor, în vreme de restrişte. 

— Aşa e, zise Limbă de Vierme, dar mai e un soi: 
ciugulitorii de oase, cei ce se amestecă în durerea celorlalţi, 
hienele care se îmbuibă pe seama războiului. Ce ajutor ne- 
ai dat vreodată, Cioară a Furtunii? Şi ce ajutor ne-aduci 


acum? Ultima dată ne-ai cerut tu ajutorul, când ai mai fost 
pe-aici. Atunci, Măria Sa ţi-a îngăduit să-ţi alegi un cal pe 
care-l vrei şi să pleci; şi, spre uimirea noastră, a tuturor, ai 
avut obrăznicia să-l iei pe Iute ca Gândul. Măria Sa a fost 
lovit de durere; şi totuşi, pentru unii, preţul plătit ca să ţi se 
grăbească plecarea din ţinut n-a fost prea mare. Socot 
acum că istoria se va repeta: ne vei cere iar ajutorul, în loc 
să ni-l dai tu nouă. Ne-aduci oameni? Ne-aduci cai, spade, 
lănci? Asta aş numi ajutor; de-asta avem noi nevoie acum. 
Dar ăştia care vin după coada ta cine sunt? Trei haimanale 
zdrenţăroase şi murdare; iar tu, cel mai cerşetor dintre toţi 
patru! 

— În ultima vreme, se pare, buna-cuviinţă nu mai e la 
mare cinste la curtea ta, lheoden, fiu al lui Thengel, zise 
Gandalf. Nu ţi-a spus străjerul de la poartă numele 
tovarăşilor mei? Arareori i-a fost dat vreunui senior din 
Rohan să primească deodată trei oaspeţi ca aceştia. Au 
lăsat la uşa ta arme care preţuiesc mai mult ca o armată de 
oameni muritori, chiar dintre cei mai puternici. Cenuşiu le 
este straiul, căci elfii i-au înveşmântat astfel, ca să poată 
trece prin bezna marilor primejdii şi să ajungă la lăcaşul 
tău. 

— Atunci Eomer adevăr grăit-a, cum c-ai fi în cârdăşie cu 
Vrăjitoarea din Codrul de Aur? întrebă Limbă de Vierme. 
Nu-i de mirare: totdeauna s-au urzit iţe viclene în valea 
Dwimordene. 

Gimli făcu un pas mare în faţă, dar simţi imediat mâna lui 
Gandalf încleştându-i umărul, aşa că se opri şi rămase stană 
de piatră. 

Prin Dwimordene, prin Lorien; 

Arar picior de om a trecut Puţini ochi de muritori zărit-au 
lumina Care sălăşluieşte acolo de-a pururi strălucind. 

Galadriel! Galadriel! 

Limpede-i apa fântânii tale Albă e steaua în mâna ta dalbă; 

Neprihănite, nepătate sunt frunza şi glia în Dwimordene, 
în Lorien Mai mândră decât pot muritorii cu gândul ticlui. 


Astfel cântă Gandalf cu glas duios, dar deodată îşi schimbă 
firea. Azvârlindu-şi mantia ponosită, se ridică, fără să se mai 
sprijine în toiag. Şi rosti rece, cu glas limpede: 

— Înțeleptul vorbeşte numai ce ştie, Grima, fiu al lui 
Galmod. Ai ajuns un vierme fără minte. Aşa că taci şi ţine-ţi 
limba aia despicată-n gură. Doar n-am trecut prin foc şi 
sabie ca să-mi arunc vorbe de ocară cu un slujitor, până ies 
scântei! 

Îşi ridică toiagul. Se auzi un bubuit de tunet. Soarele 
dispăru din ferestrele de la răsărit; în sală se făcu întuneric 
de-ai fi zis că-i noapte. Tăciunii din foc păliră mohorâţi. Nu 
se mai zărea decât Gandalf, înalt şi alb, dinaintea vetrei 
înnegrite. În bezna aceea, se auzi glasul şuierat al lui Limbă 
de Vierme: 

— Nu te-am povâăţuit eu, Măria Ia, să nu-i dai voie cu 
toiagul aici? Smintitul ăla de Hama ne-a trădat! 

Apăru un fulger care păru că despică acoperişul. Apoi se 
făcu linişte. Limbă de Vierme căzu cu faţa la pământ. 

— Şi-acum, Theoden, fiu al lui Thengel, binevoieşti să-ţi 
pleci urechea la mine? întrebă Gandalf. Ai nevoie de ajutor? 

Îşi ridică toiagul, îndreptându-l spre o fereastră de sus. 
Acolo întunericul părea să se risipească şi în depărtare 
apăru un petic de cer lucitor. 

— Nu-i totul cufundat în întuneric. la-ţi inima-n dinţi, 
Senior al Obştii; căci n-ai să afli sprijin mai de nădejde ca al 
meu. Nu dau poveţe celor ce se lasă pradă deznădejdii. 
Totuşi aş avea câte ceva să-ţi spun. Ai să m-asculţi? Vorbele 
mele nu-s pentru toată lumea. Te conjur să ieşi şi dinaintea 
uşii, să te uiţi peste fruntarii. Prea ai stat mult în beznă şi 
te-ai încrezut în născociri trunchiate şi-n şuşoteli ticăloase. 

Theoden se sculă anevoie din jilţul său. În sală începu să 
crească iar o lumină palidă. Femeia îl urmă iute pe regele 
împovărat de ani, luându-l de braţ, iar acesta cobori cu paşi 
nesiguri de pe lespede, apoi porni încet de-a lungul sălii. 
Limbă de Vierme rămase întins la podea. Ceilalţi ajunseră în 
faţa uşilor, iar Gandalf bătu. 


— Deschideţi! strigă el. lese Seniorul Obştii! 

Uşile se dădură la o parte şi în încăpere pătrunse şuierând 
un val de aer tare. Pe colină bătea vântul. 

— Trimite-ţi străjerii jos, pe scară, zise Gandalf. Iar tu, 
domniţă, lasă-l puţin. Voi avea eu grijă de el. 

— Du-te, Eowyn, fiică a surorii mele, o îndemnă regele. Nu 
mai ai de ce să te temi. 

Fata se întoarse şi porni încet spre casă. Când ajunse în 
dreptul uşilor, se opri şi se uită îndărăt. Privirea ei năpădită 
de griji îl învălui pe rege într-o milostenie rece. Avea chipul 
nespus de frumos, iar părul ei lung părea un râu de aur. 
Mlădie se înălța în rochia-i albă, încinsă cu un brâu de 
argint; cu toate acestea, părea puternică şi tare ca oţelul - 
o adevărată fiică a regilor. Astfel îi apăru Eowyn, Domnița 
Rohanului, lui Aragorn, pentru prima oară în Plină lumină 
de zi; şi o găsi mândră, mândră şi rece, ca zorii unei zile de 
primăvară timpurie, neajuns încă la rangul de femeie. 
Deodată ea avu ochi şi pentru el, voinicul moştenitor al 
regilor, înţelepţi de ierni fără de număr, înveşmântat în 
mantia-i cenuşie, cu o forţă pe care, deşi ascunsă, ea o ghici 
pe dată. O clipă, rămase stană de piatră; apoi se întoarse 
iute şi se făcu nevăzută. 

— Acum, stăpâne, zise Gandalf, priveşte-ţi ţinutul! Desfată- 
ţi iar nările cu aerul libertăţii! 

Din pridvorul de deasupra marii terase văzură câmpiile 
verzi ale Rohanului de dincolo de pârâu, pierzându-se în 
fumul depărtării. Perdelele de ploaie zburătăcită de vânt 
cădeau pieziş la pământ. Deasupra şi către apus, cerul era 
încă înnegurat de tunete, iar fulgerele pâlpâiau în zare, 
printre colinele abia ghicite. Dar vântul o luase spre 
miazănoapte, iar vijelia ce se stârnise de la răsărit se 
domolea, depărtându-se către marea de miazăzi. Deodată, 
printr-o spărtură din norii dindărătul lor, ţâşni ca o săgeată 
o rază de soare. Şiroaiele ploii scânteiară ca argintul şi râul 
sclipi în depărtare, ca o oglindă lucie. 

— Nu-i chiar aşa-ntuneric pe-aici, vorbi Theoden. 


— Nu, zise Gandalf. Şi nici povara anilor nu te-apasă atât 
de tare, pe cât şi-ar fi închipuit unii. Azvârle-ţi propteaua 
aia. 

Toiagul negru îi căzu regelui din mână, izbindu-se cu 
zgomot de pietre. Theoden îşi îndreptă încet şalele, ca un 
moşneag care trudise aplecat prea multă vreme. Acum se 
înălța drept şi, cum privea spre cer, ochii lui se făcură 
albaştri. 

— Întunecate vise-am mai avut în ultima vreme, rosti el, 
dar mă simt ca abia trezit din somn. Cât mi-aş dori acum să 
fi venit mai demult, Gandalf! Căci mă tem că-i prea târziu şi 
nu vei face decât să vezi ultimele clipe ale Casei mele. 
Slăvitul lăcaş înălţat de Brego, fiul lui Eorl, se va prăbuşi. 
Jilţul măreț va fi mistuit de flăcări. Oare se mai poate face 
ceva? 

— Se mai pot face multe, zise Gandalf. Dar întâi trimite 
după Eomer. Oare mă-nşel eu, sau îl ţii ostatic, la îndemnul 
lui Grima, căruia toţi, afară de tine, stăpâne, îi zic Limbă de 
Vierme? 

— Aşa e, recunoscu Theoden. S-a răzvrătit împotriva 
poruncilor mele şi l-a ameninţat pe Grima cu moartea, chiar 
în lăcaşul meu. 

— Nu crezi că există oameni care ţin la tine, dar nu şi la 
Limbă de Vierme şi la poveţele lui? îl întrebă Gandalf. 

— Aşa o fi. Am să fac precum spui. Chemaţi-l pe Hama la 
mine. O dată ce s-a dovedit nevrednic să-mi străjuiască 
uşile, hai să-l facem purtător al soliilor. Vinovatul să-l aducă 
pe vinovat la judecată, rosti Theoden cu glas crunt, dar 
îndreptându-şi privirile spre Gandalf, surâse şi, în clipa 
aceea, cutele care îi brăzdau chipul copleşit de griji 
dispărură fără urmă. 

Odată Hama plecat, după ce primise poruncile cuvenite, 
Gandalf îl duse pe Theoden până la un jilţ de piatră, 
aşezându-se el însuşi în faţa regelui, pe treapta de sus. 
Aragorn şi tovarăşii săi rămaseră în picioare, în apropiere. 


— Nu-i vreme să-ţi spun tot ce-ar fi de spus, zise Gandalf. 
Totuşi, de nu mă înşeală nădejdea, nu-i departe clipa când 
îţi voi putea povesti tot. Căci, vai, te paşte o primejdie cum 
nici măcar vicleanul Limbă de Vierme n-ar fi în stare să-ţi 
urzească în vis. Dar, vezi bine, acum nu mai visezi. Ai 
revenit la viaţă. Gondorul şi Rohanul nu mai sunt singure. 
Duşmanul e mai puternic decât ne putem închipui, însă mai 
avem o nădejde de care el nu ştie. 

Gandalf vorbea acum pripit, cu glasul scăzut şi tainic; 
nimeni nu auzea ce spune, în afară de rege, ai cărui ochi se 
luminară. Într-un târziu, Theoden se ridică în toată măreţia 
lui, alături de Gandalf, şi privirile lor se îndreptară 
împreună din înălţimi, spre răsărit. 

— Se pare, rosti Gandalf, de data aceasta cu glas 
pătrunzător şi limpede, că nădejdea ne vine tot de-acolo de 
unde-i şi spaima cea mai cruntă. Soarta noastră atârnă 
neclintită de-un fir de păr. Şi totuşi, dacă reuşim să nu ne 
lăsăm cuceriţi măcar o vreme, mai e o nădejde. 

Ceilalţi se uitară şi ei spre răsărit. Peste leghe nesfârşite 
de pământ îşi aruncară privirile, până hăt-departe, unde se 
putea răzbi cu ochii, cuprinşi încă de nădejde şi de teamă, 
ajungând dincolo de munţii întunecaţi ai Tărâmului Umbrei. 
Unde era acum Purtătorul Inelului? Da, soarta lor atârna 
doar de un fir de păr. Şi cum îşi căznea el ochii atotvăzători, 
lui Legolas i se păru că zăreşte o scânteiere alburie; 
pesemne că acolo, în depărtare, soarele aurea unul dintre 
foişoarele Turnului Străjii. Şi mai încolo, dincolo de zarea 
nesfârşită, dar amenințătoare, se vedea o flăcăruie. 

Theoden se lăsă iar jos, ca şi cum vlăguiala pusese iar 
stăpânire pe el, în ciuda voinţei lui Gandalf. Se întoarse şi îşi 
privi lăcaşul măreț. 

— Vai mie! făcu el. Mi-a fost dat să trăiesc asemenea zile 
de restrişte, în loc să-mi aflu tihna binemeritată acum, la 
bătrâneţe. Bietul Boromir Viteazul! Tinerii pier şi rămân 
bătrânii să se ofilească. 

Îşi încleştă genunchii cu mâinile lui brăzdate de vreme. 


— Mai bine-ai apuca mânerul unei spade, ca să-ţi aminteşti 
de vigoarea lor de demult, zise Gandalf. 

Theoden se ridică şi îşi duse mâna la şold; dar nu dădu de 
nici o spadă. 

— Pe unde mi-o fi pitit-o Grima? murmură el printre dinţi. 

— la-o pe-aceasta, Domnia Ta, rosti un glas limpede. Ţi-a 
slujit mereu cu credinţă. 

Pe scări urcaseră fără zgomot doi bărbaţi care se opriseră 
la câteva trepte de ei. Sosise Eomer. Nu purta nici coif, nici 
vestă de zale; dar ţinea în mână o spadă pe care i-o întinse, 
îngenunchind, stăpânului său. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Theoden cu glas sever. 

Se întoarse spre Eomer, iar ceilalţi se uitară uluiţi la rege, 
văzându-l atât de mândru şi de voinic. Unde era bătrânul 
cocârjat pe care îl lăsaseră la plecare în jilţ, proptindu-se în 
toiag? 

— E isprava mea, Măria Ta, rosti Hama, tremurând. Am 
înţeles că urma să fie slobozit. M-a năpădit o asemenea 
bucurie, încât cred c-am luat-o razna. M-am gândit să mă 
supun Mareşalului Obştii acum, că e liber, şi i-am adus 
spada, la rugămintea sa. 

— Ca eu s-o aşez la picioarele Domniei Tale, zise Eomer. 

O clipă se lăsă tăcerea. Theoden îşi pogori privirile asupra 
supusului său îngenuncheat. Nici unul dintre ei nu se clinti. 

— Nu vrei să iei spada? întrebă Gandalf. 

Theoden întinse mâna fără grabă. De îndată ce apucă 
mânerul, li se păru tuturor că braţul îi devine iar viguros şi 
plin de hotărâre. Brusc, ridică spada care sclipi şi o învârti, 
tăind aerul cu un şuier. 

Apoi scoase un strigăt măreț. Rosti cu glas limpede, 
răsunător, o chemare la arme în limba din Rohan: 

Sus acum, sus, călăreţi ai lui Theoden! 

În beznă-i Răsăritul. Treziţi-vă, fapte de renume! 

Înşeuaţi caii, cornul să răsune! 

Înainte, eorlingi! 


Crezând că erau chemaţi la ordine, străjerii năvăliră sus, 
pe scări. Îşi priviră uluiţi stăpânul, apoi îşi traseră cu toţii 
spadele, ca la un semn, şi le aşezară la picioarele lui. 

— Porunceşte, Măria Ia! strigară ei. 

— Westu Theoden hal! strigă şi Eomer. Ce bucurie pe noi 
că ţi-ai venit în fire! Să nu se mai spună de tine, Gandalf, că 
n-aduci decât năpastă. 

— Ia-ţi spada înapoi, Eomer, nepoate, zise regele. Du-te, 
Hama, şi caută-mi-o pe-a mea! Mi-a luat-o Grima în 
păstrare. Adu-l şi pe el dinaintea mea. Şi-acum, Gandalf, 
ziceai că ai să-mi dai o povaţă, de sunt dornic s-o ascult. Ei, 
ce-ai să-mi spui? 

— I-ai dat deja ascultare, îi răspunse Gandalf. Voiam să-ţi 
spun să te încrezi mai degrabă în Eomer, decât într-un om 
cu mintea rătăcită; să laşi deoparte remuşcările şi teama; 
să iei lucrurile pe rând. Să-ţi trimiţi pe dată, aşa cum te-a 
povăţuit Eomer, toţi oamenii care-s în stare să meargă 
călare, către soare-apune, căci trebuie să oprim întâi 
ameninţarea lui Saruman; asta cât mai e vreme. Dacă dăm 
greş, suntem distruşi. Dacă biruim, trecem la împlinirea 
următoarei misii. Între timp, toţi oamenii tăi care rămân aici 
- femei, copii, bătrâni - ar trebui să se retragă iute spre 
adăposturile din munţi. Da, ştiu, nu sunt pregătiţi pentru o 
zi rea ca aceasta; lasă-i să-şi ia provizii, dar să nu întârzie şi 
nici să nu se-mpovăreze cu comori mari sau mici. E viaţa lor 
în joc. 

— Acum, povaţa asta-mi pare înţeleaptă, rosti Theoden. Să 
se pregătească tot norodul. Cât despre voi, oaspeţii mei, 
adevăr grăit-ai, Gandalf, în lăcaşul meu, buna-cuviinţă nu 
mai e la mare preţ. Aţi călătorit toată noaptea şi dimineaţa-i 
pe sfârşite. N-aţi dormit şi n-aţi mâncat. Să se pregătească 
iute o casă de oaspeţi, ca să vă culcaţi de îndată ce 
terminaţi cu masa. 

— Nu, Măria Ta, zise Aragorn. Nu-i încă vreme să ne 
odihnim ciolanele. Călăreţii din Rohan trebuie s-o ia astăzi 
din loc şi noi o să le fim alături cu barda, spada şi cu arcul. 


Nu le-am adus ca să zacă rezemate de zidurile tale, Senior 
al Obştii. Şi apoi, i-am promis lui Eomer că spadele noastre 
vor lupta alături. 

— Acum, într-adevăr, mai avem o nădejde c-o să biruim, 
zise Eomer. 

— Nădejde, da, admise Gandalf. Dar Isengardu-i puternic 
şi ne pasc tot felul de ameninţări. Să nu pregeţi, Theoden, 
după ce-om pleca noi. Călăuzeşte-ţi norodul cât mai iute la 
Adăpostul din Valea Calvarului, în munţi. 

— Nicidecum, Gandalf! rosti regele. Habar n-ai ce puteri 
vindecătoare ai! Nu va fi aşa. Eu însumi voi merge primul la 
război, să cad în bătălie, dac-aşa mi-o fi scris. Şi-o să-mi fie 
somnul mai lin. 

— Atunci până şi înfrângerea Rohanului se va preschimba 
într-un cânt glorios, zise Aragorn. 

Bărbaţii înarmaţi din apropiere îşi zăngăniră armele 
strigând: 

— Seniorul Obştii va porni călare. Înainte, eorlingi! 

— Dar norodul tău n-are cum să rămână aici neînarmat şi 
fără păstor, zise Gandalf. Cine-o să-i călăuzească şi cine-o 
să-i cârmuiască în locul tău? 

— O să chibzuiesc înainte să plecăm, îi răspunse Theoden. 
Uite-l şi pe sfetnicul meu. 

În clipa aceea, Hama ieşi iar din lăcaş. Îndărătul lui venea 
Grima, Limbă de Vierme, ploconindu-se între alţi doi 
bărbaţi. Era livid la chip. Lumina îl făcu să clipească. Hama 
îngenunche şi-i întinse lui Theoden o spadă lungă, într-o 
teacă ferecată cu aur şi bătută în pietre scumpe. 

— lat-o, Măria Ta, pe Herugrim, străvechea ta sabie, rosti 
el. Am găsit-o în cufărul lui. S-a cam codit să ne dea cheile. 
Căci multe alte lucruri "pierdute" de oameni mai sunt acolo. 

— Minţi, făcu Limbă de Vierme. lar spada aceasta mi-a fost 
încredinţată de însuşi stăpânul tău. 

— Care acum ţi-o cere iar, zise Theoden. Ai ceva 
împotrivă? 


— Departe de mine gândul, zise Limbă de Vierme. Mă 
îngrijesc de Măria Ta şi de tot ce-i al tău cât pot de bine. 
Dar nu te irosi şi nu-ţi risipi puterile. Lasă-i pe alţii să se 
ocupe de oaspeţii ăştia plicticoşi. Bucatele sunt gata şi te- 
aşteaptă. Nu vrei să te duci să mănânci? 

— Ba da, zise Theoden. lar oaspeţilor mei să li se aştearnă 
masa alături de mine. Oştirea va porni chiar astăzi călare. 
Trimite-ţi pristavii să-i adune pe toţi care sălăşluiesc în 
preajmă. Toţi bărbaţii şi flăcăii în putere şi vrednici să 
poarte arma-n mână, toţi cei care au cai să fie gata, în şa, la 
poartă, înainte de ceasurile două, după-amiază! 

— Mărite Doamne! strigă Limbă de Vierme. E-aşa cum m- 
am temut. Vrăjitorul ăsta te-a fermecat. Oare nu se cuvine 
să laşi pe cineva să apere Lăcaşul Auriu al strămoşilor tăi şi 
toate comorile tale? Pe cineva care să-l apere pe Seniorul 
Obştii? 

— Dacă şi-asta-i vrajă, zise Theoden, atunci oricum îmi 
pare mai sănătoasă ca şuşotelile pe care mi le-ai strecurat 
în ureche. Cu leacurile tale, nu mai aveam mult până să mă 
târăsc în patru labe, ca o lighioană. Nu, n-o să rămână 
nimeni aici, nici măcar tu, Grima. Ai să porneşti călare 
împreună cu noi. Du-te! Mai ai vreme să-ţi cureţi spada de 
rugină. 

— Îndurare, stăpâne! schelălăi Limbă de Vierme, târându- 
se la pământ. Ai milă de cel ce-a-mbătrânit în slujba Măriei 
Tale! Nu mă alunga de lângă tine! Măcar eu îţi voi rămâne 
alături când te vor părăsi cu toţii. Nu-l depărta pe 
credinciosul tău Grima! 

— Ai îndurarea mea, zise Theoden. Şi n-am să te depărtez 
de mine. Căci eu însumi voi porni la luptă împreună cu 
oamenii mei. le poftesc să vii şi tu, să-ţi arăţi credinţa. 

Limbă de Vierme se uită în ochii regelui. Avea privirea 
unei fiare care caută scăpare din cercul de hăitaşi îşi linse 
buzele cu limba lui albicioasă şi lungă. 

— Era firească o asemenea hotărâre din partea unui 
senior al Casei lui Eorl, oricât de bătrân ar fi, zise el. Dar 


cei ce-l iubesc cu adevărat i-ar cruța bătrâneţile. Însă văd c- 
am ajuns prea târziu. Alţii pe care moartea stăpânului meu 
nu i-ar prea îndurera au reuşit deja să-l convingă. Şi dacă 
nu pot să le mai zădărnicesc isprava, măcar ascultă, 
Stăpâne, vorbele mele! Să fie lăsat în Edoras cineva care-ţi 
ştie gândul şi îţi urmează poruncile. Numeşte un slujitor 
credincios. Lasă-l pe sfetnicul tău, Grima, să se îngrijească 
de toate, până te vei întoarce - căci am să mă rog s-o văd şi 
pe-asta, deşi nici un om cu scaun la cap n-are cum să 
creadă în aşa ceva. Eomer izbucni în râs. 

— Afară că vorba ta nu te scapă de război, prea nobile 
Limbă de Vierme, zise el, la ce altă slujbă mai puţin 
onorabilă te-ai gândit? Să cari un sac cu merinde în munţi? 
Îndoi-m-aş c-o avea cineva încredere să-ţi dea voie. 

— Nu, Eomer, n-ai cum să pricepi tot ce zace-n mintea 
jupânului Limbă de Vierme, zise Gandalf, întorcându-şi 
privirile pătrunzătoare spre el. E îndrăzneţ şi viclean. Chiar 
şi acum joacă un joc primejdios şi prima mutare e-n mâinile 
sale. Mi-am pierdut deja prea multe ceasuri preţioase cu 
persoana lui. Jos, şarpe! urlă el pe neaşteptate cu un glas 
tunător. Târăşte-ţi pântecele pe pământ! De când te-a 
cumpărat Saruman? Ce răsplată ţi-a făgăduit? Că după ce 
toţi oamenii vor fi morţi ai să-ţi iei partea ta din comoară şi 
femeia pe care ţi-o doreşti? De mult ţi se scurg ţie ochii pe 
sub pleoapele alea lăsate după ea, şi-o urmăreşti pas cu 
pas! 

Eomer puse mâna pe spadă. 

— Ştiam eu, zise el printre dinţi. Pentru asta l-aş fi ucis, 
fără să mai ţin socoteală de rânduielile de la curte. Dar mai 
sunt şi altele. 

Făcu un pas înainte, însă Gandalf îl opri cu mâna. 

— Eowyn e-n siguranţă acum, zise el. Dar tu, Limbă de 
Vierme, ai făcut ce-ai putut pentru adevăratul tău stăpân. 
Meriţi şi tu, acolo, măcar o răsplată. Dar să ştii că Saruman 
e-n stare să-şi uite făgăduiala. Te-aş sfătui să dai o fugă şi 
să-i aduci aminte, să nu-ţi nesocotească zelul. 


— Minţi, făcu Limbă de Vierme. 

— Prea des scoţi vorba asta din gură, zise Gandalf. Eu nu 
mint. Vezi, lheoden, ai dinaintea ta un şarpe. Nu-i prudent 
nici să-l iei cu tine şi nici să-l laşi aici. Cel mai înţelept ar fi 
să-l ucizi. Dar n-a fost aşa dintotdeauna. Cândva a fost şi el 
om şi ţi-a slujit cum a putut. Dă-i un cal şi lasă-l să plece de 
îndată unde vrea. Să-l judeci după cum va alege. 

— Ai auzit, Limbă de Vierme? îl întrebă Theoden. Ai de ales 
între a porni cu mine călare la război, ca să-ţi arăţi 
credinţa, şi a pleca unde ţi-e voia. Dar, de vei face asta, 
roagă-te să nu ne mai întâlnim vreodată, căci voi fi fără 
milă. 

Limbă de Vierme se ridică agale. Îi privi pe amândoi 
printre gene. La urmă, îşi pironi ochii asupra lui Theoden şi 
deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Apoi se 
ridică deodată în picioare. Îşi frecă mâinile. Ochii îi 
scăpărară plini de atâta răutate, încât oamenii făcură un 
pas înapoi. Scrâşni din dinţi, apoi scuipă la picioarele 
regelui, şuierând, făcu un salt într-o parte şi dădu buzna pe 
scări în jos. 

— După el! strigă Theoden. Aveţi grijă să nu facă vreun 
rău cuiva, dar nu-l vătămaţi şi nici nu-i puneţi piedici. Daţi-i 
un cal, dacă pofteşte. 

— Numai să-l rabde vreunul, adăugă Eomer. 

Unul dintre străjeri o luă la fugă pe scări. Altul se îndreptă 
spre puţul de la poalele terasei şi scoase apă în coif. Apoi se 
apucă să spele treptele pe care le mânjise Limbă de Vierme. 

— Şi acum poftiţi, oaspeţi ai mei, zise Theoden. Poftiţi de 
vă răcoriţi atât cât ne îngăduie timpul. 

Intrară iar în lăcaşul măreț. Auzeau deja pristavii strigând 
jos, în oraş, şi cornul de luptă zvonind. Căci regele avea să 
pornească la drum de îndată ce bărbaţii din cetate şi din 
împrejurimi izbuteau să se înarmeze şi să se adune. 

La masa lui lheoden se aşezară Eomer şi cei patru 
oaspeţi, precum şi domniţa Eowyn, care îl servea pe rege. 


Băură şi mâncară în grabă mare. În vreme ce Theoden îl 
iscodea pe Gandalf despre Saruman, ceilalţi tăceau. 

— Nu ştie nimeni până unde merge trădarea lui, zise 
Gandalf. N-a fost totdeauna rău. Cândva, nu mă îndoiesc c-a 
fost prieten cu cei din Rohan; şi chiar după ce-a început săi 
se împietrească inima, te-a socotit folositor. Dar e multă 
vreme de când unelteşte să te distrugă, prefăcându-se că ţi- 
e prieten, până s-o simţi pregătit. Mai întâi misia lui Limbă 
de Vierme a fost uşoară şi tot ce făceai ajungea iute la 
urechile celor din Isengard; căci ţinutul tău era deschis 
tuturor străinilor, liberi să vină şi să plece când pofteau. În 
timp ce Limbă de Vierme îţi şuşotea la ureche, înveninându- 
ţi gândul, împietrindu-ţi inima şi secătuindu-ţi mădularele, 
ceilalţi priveau neputincioşi, căci reuşise să-ţi pună 
stăpânire pe viaţă. Făcea ce poftea cu voinţa ta. Dar când 
am scăpat eu şi am apucat să te previn, cei care-au avut 
ochi de văzut şi-au dat seama ce-i dincolo de mască. Atunci, 
Limbă de Vierme a început să joace periculos, căutând să te 
împiedice să-ţi aduni puterile. O făcea cu pricepere: îi 
îmbrobodea pe unii, îi înspăimânta pe alţii, după cum era 
cazul. Îţi aminteşti cât zel punea îndemnându-te să-ţi trimiţi 
toţi oamenii după potcoave de cai morţi la miazănoapte, 
când primejdia venea nestăvilită dinspre apus? Te-a făcut să 
nu-i îngădui lui Eomer să-i urmărească pe orci. Dacă el n-ar 
fi nesocotit spusele lui Limbă de Vierme, care vorbea prin 
gura ta, nenorociţii ăia ar fi ajuns până acum în Isengard cu 
prada cea mare. E adevărat, nu chiar cu ceea ce şi-ar fi 
dorit Saruman mai presus de toate, dar cel puţin cu doi 
dintre ai noştri, care nutresc o nădejde tainică; dar despre 
asta, Domnia Ta, nici măcar ţie nu-ţi pot spune încă nimic. 
Îţi închipui ce suferinţe-ar fi îndurat ei acum sau ce-ar fi 
putut afla Saruman, ca să ne nimicească? 

— Îi datorez mult lui Eomer, zise Theoden. De multe ori, 
inima credincioasă are limba ascuţită. 

— Adaugă şi că în ochii îmbrobodiţi adevărul poate avea 
chip schimonosit, zise Gandalf. 


— Aşa e, parc-am fost legat la ochi, zise Theoden. Şi ţie-ţi 
datorez aproape totul, oaspete al meu nepreţuit. Ai sosit 
încă o dată la timp. Ţi-aş face cu drag un dar după pofta 
inimii tale, înainte s-o pornim la drum. N-ai decât să 
deschizi gura şi-ţi dau orice-aş avea. Doar spada să nu mi-o 
ceri. 

— Dac-am sosit sau nu Ia timp, rămâne de văzut, zise 
Gandalf. în ceea ce priveşte darul pe care vrei să mi-l faci, 
stăpâne, voi alege ceea ce mi-e de trebuinţă, ceva iute, pe 
care să mă bizuiesc. Dă-mi-l pe Iute ca Gândul! Până acum, 
mi-a fost dat cu împrumut, dacă pot să zic aşa. Dar de-aici 
încolo, nu ştiu ce m-aşteaptă, e ca şi cum ai azvârli o 
monedă de argint în beznă, şi n-am să primejduiesc ceva ce 
nu-i al meu. Pe lângă asta, ne leagă o mare prietenie. 

— Bună alegere! zise Theoden. Şi ţi-l dau cu dragă inimă. 
Să ştii că-i un dar măreț. Nu-i altul asemeni lui lute ca 
Gândul. În ela renăscut sămânţa armăsarilor de altădată. 
Nu va mai fi pe lume unul ca el. Afară de asta, vă puteţi 
alege cu toţii cele de trebuinţă din armurăria mea. De 
spade nu duceţi lipsă, dar am acolo coifuri şi tunici de zale 
făurite cu măiestrie - daruri pe care le-au primit strămoşii 
mei din Gondor. Luaţi ce poftiţi înainte s-o pornim la drum 
şi vă doresc să vă fie de folos. 

Atunci se arătară nişte bărbaţi purtând straie de război 
din cămările regelui, care îi înveşmântară pe Aragorn şi pe 
Legolas în zale lucitoare. Îşi aleseră şi coifuri, precum şi 
scuturi rotunde, împodobite cu aur şi bătute în pietre 
scumpe verzi, roşii şi albe. Gandalf nu-şi luă nici o armură, 
iar Gimli n-avea nevoie de zale, deşi îi găsiseră o tunică pe 
măsură, căci nu era lucrare mai meşteşugită ca vesta lui 
scurtă, făurită la poalele munţilor de la miazănoapte. Dar îşi 
alese un coif de fier acoperit cu piele, potrivit pentru capul 
lui rotund; îşi mai luă şi-un scut micuţ, pe care era încrustat 
un cal alb la galop pe un fundal verde - blazonul Casei lui 
Eorl. 


— Să te apere de toate! zise Theoden. A fost făurit pentru 
mine pe vremea lui Thengel, pe când eram copil. 

Gimli făcu o plecăciune. 

— Sunt mândru, Senior al Obgştii, să-ţi port lucrurile, zise 
el. Prefer să port eu un cal decât să mă poarte el pe mine. 
Îmi iubesc mai mult picioarele. Dar poate-oi ajunge cândva 
să mă sprijin pe ele şi să lupt. 

— Nu mă îndoiesc de asta, zise Theoden. 

Apoi regele se ridică şi-n clipa aceea apăru Eowyn cu 
vinul. 

— Ferthu Theoden hal! rosti ea. Primeşte cupa aceasta şi 
bea la ceas de bucurie. Să te întorci sănătos! 

Theoden bău din cupă, iar apoi domniţa le-o întinse şi 
oaspeţilor. Când ajunse dinaintea lui Aragorn, se opri brusc 
şi îl privi cu ochi strălucitori. La rândul lui, acesta se uită la 
chipul ei şi zâmbi, dar în clipa în care luă cupa, mâinile lor 
se întâlniră şi el îi simţi tresărirea. 

— Mărire ţie, Aragorn, fiu al lui Arathorn, rosti ea. 

— Mărire ţie, Domniţă din Rohan, îi răspunse el, cu chipul 
tulburat, fără să mai zâmbească. 

După ce băură cu toţii, regele străbătu încăperea, 
apropiindu-se de uşă. Acolo îl aşteptau străjerii şi solii, iar 
seniorii şi căpeteniile se strânseră cu toţii din Edoras şi 
împrejurimi. 

— Băgaţi de seamă. Pornesc la drum şi se pare că pentru 
ultima oară, zise Theoden. Nu mai am copii, iar Iheodred, 
fiul meu, a fost ucis. Îl ung moştenitor pe Eomer, nepotul 
meu. Dacă nici unul dintre noi nu se va mai întoarce, atunci 
alegeţi-vă domn după dorinţă. Dar trebuie să las pe cei care 
rămân pe mâini bune, să-i cârmuiască în locul meu. Cine 
vrea să stea aici? Nu scoase nimeni nici un cuvânt. 

— Nu-mi daţi nici un nume? În cine aveţi încredere? 

— În Casa lui Eorl, răspunse Hama. 

— Dar nu mă pot lipsi de Eomer şi nici el nu s-ar învoi să 
rămână, zise regele. E ultimul din Casa aceasta. 


— N-am zis nimic de Eomer, îi răspunse Hama. Şinueel 
ultimul. Mai e şi Eowyn, fiica lui Eomund, sora lui. E 
neînfricată şi vitează. Toată lumea o iubeşte. Las-o pe ea 
cârmuitoarea eorlingilor, cât suntem noi plecaţi. 

— Aşa să fie, zise Theoden. Trimiteţi pristavii să vestească 
tot poporul că domniţa Eowyn îi va călăuzi de-acum încolo. 

Apoi regele se aşeză într-un jilţ din faţa uşilor sale; Eowyn 
îngenunche dinaintea lui. Iar Theoden îi dărui o spadă şi o 
cămaşă meşteşugită de zale. 

— Rămas-bun, nepoată, rosti el. Întunecat e ceasul acesta, 
dar poate ne-om întoarce în Lăcaşul Auriu. Acolo oamenii se 
pot apăra multă vreme şi, dacă pierdem bătălia, cei care 
scapă se vor refugia şi ei acolo. 

— Nu spune asta! îi răspunse ea. Am să te-aştept clipă de 
clipă şi-un an, dacă va fi nevoie, pân-ai să te întorci. 

Dar în vreme ce vorbea, ochii îi fugiră spre Aragorn, care 
stătea în preajmă. 

— Regele se va întoarce, zise el. Nu te teme. Aşteaptă. Nu 
la apus, ci spre răsărit ne poartă soarta. 

Apoi regele cobori treptele cu Gandalf alături. Ceilalţi îi 
urmară. Aragorn mai privi o dată în urmă-i în timp ce se 
îndreptau spre poartă. Sus, la capătul scărilor, stătea 
Eowyn singură în faţa uşilor; îşi odihnea mâinile pe mânerul 
spadei pe care o ţinea drept, dinaintea ei. Era acum 
înveşmântată în zale şi lucea ca argintul în soare. 

Gimli mergea alături de Legolas cu securea pe umăr. 

— În sfârşit, am pornit la drum, zise el. Oamenii au nevoie 
de multe cuvinte înainte de fapte. Barda mi se zbate 
nerăbdătoare în mână. Deşi nu mă-ndoiesc că rohirrimii 
sunt fără milă, la o adică. În orice caz, mie nu mi se 
potriveşte genul ăsta de război. Cum să ajung la adevărata 
bătălie? Ce bine-ar fi să pot merge, nu să mă izbesc ca o 
desagă de şaua lui Gandalf. 

— Un loc mai comod nici că se poate, după părerea mea, 
zise Legolas. Dar, nu-ţi fie teamă, Gandalf o să te pună 
bucuros pe picioare când o-ncepe tărăboiul; sau o s-o facă 


însuşi lute ca Gândul. Barda nu-i o armă potrivită pentru un 
călăreț. 

— Dar gnomii nu sunt călăreţi. Aş secera cu dragă inimă 
nişte căpăţâni orceşti; barda asta a mea nu-i de bărbierit 
scalpuri omeneşti, zise Gimli, mângâind coada securii. 

La poartă, dădură peste o oştire întreagă - tineri şi bătrâni 
- gata în şa. Se strânseseră mai bine de-o mie. Lăncile lor 
păreau o pădurice de lăstari. Se auziră strigăte puternice 
de bucurie când se arătă Theoden. Câţiva îi pregătiseră 
calul, pe Coamă de Nea, iar alţii, pe-ai lui Aragorn şi 
Legolas. Gimli nu se simţea deloc în largul lui, era încruntat, 
dar Eomer se apropie cu armăsarul de dârlogi. 

— Mărire ţie, Gimli, fiu al lui Gloin! strigă el. N-am avut 
vreme să învăţ vorba meşteşugită sub îndrumarea ta, aşa 
cum mi-ai făgăduit. Dar n-ar fi mai bine să lăsăm gâlceava 
deoparte? Eu unul n-am să mai zic nici o vorbuliţă de ocară 
la adresa Doamnei Pădurii. 

— Am să-mi uit mânia pentru o vreme, Eomer, fiu al lui 
Eomund, zise Gimli; dar de s-o-ntimpla vreodată s-o vezi pe 
Lady Galadriel cu propriii-ţi ochi, să faci bine să te-nvoieşti 
că-i cea mai mândră între femei, că altfel stricăm prietenia. 

— Aşa voi face, zise Eomer. Dar până atunci, iartă-mă. Şi-n 
semn că nu-mi mai porţi pică, te rog să încaleci pe calul 
meu. Gandalf va merge în frunte, alături de Seniorul Obştii; 
dar Copită de Foc o să ne poarte pe-amândoi, dacă 
binevoieşti. 

— Mulţumesc tare mult, zise Gimli, vădit măgulit. Voi 
merge cu tine, dacă îi îngădui lui Legolas, tovarăşul meu, să 
călărească alături de noi. 

— Aşa să fie, rosti Eomer. Legolas de-a stânga mea şi 
Aragorn de-a dreapta şi n-o să îndrăznească să ne stea 
nimeni în cale. 

— Unde e Iute ca Gândul? întrebă Gandalf. 

— Aleargă ca nebunu' prin iarbă, îi răspunseră ei. Nu lasă 
pe nimeni să se-atingă de el. Uite-l acolo, departe, lângă 
vad, ca o umbră printre sălcii. 


Gandalf şuieră şi îl strigă tare pe nume, iar calul îşi 
scutură capul şi necheză; apoi se întoarse şi-o porni ca 
săgeata spre ei. 

— Nici suflarea Vântului de Apus nu I-ar putea opri, zise 
Eomer, în timp ce calul mândru se apropia, până ajunse în 
faţa vrăjitorului. 

— Se pare că darul a fost făcut deja, rosti Theoden. Dar 
ascultați cu luare-aminte. Îl numesc, acum şi-aici, pe 
oaspetele meu, Gandalf cel Sur, cel mai înţelept dintre 
sfetnici, cel mai bine venit dintre hoinari, senior al Obştii, 
căpetenie a eorlingilor, cât va dăinui seminţia noastră pe 
pământ; şi i-l dăruiesc pe Iute ca Gândul, prinţul cailor. 

— Îţi mulţumesc, rege Theoden, zise Gandalf. 

Apoi îşi azvârli brusc mantia cenuşie şi pălăria şi sări pe 
cal. Nu purta nici coif, nici zale. Părul lui ca neaua îi flutura 
în vânt, iar veşmintele albe străluceau orbitor în soare. 

— Luaţi aminte la Călărețul Alb! strigă Aragorn, şi toţi îi 
repetară cuvintele. 

— Regele nostru şi Călărețul Alb! înainte, eorlingi! 
Goarnele sunară. Caii se ridicară în două picioare, 
nechezând. 

Lăncile zăngăniră, lovite de scuturi. Atunci regele ridică 
mâna şi ultima oştire din Rohan porni tunătoare, ca o rafală 
vijelioasă, către Apus. 

Aşa cum stătea neclintită, dinaintea uşilor şi a casei 
amuţite, Eowyn zări scânteierea lăncilor lor în depărtare, 
pe câmpie. 

Chapter 7 Văgăuna lui Hem. 

Soarele scăpătase la apus când părăsiră Edorasul, iar 
lumina lui le sclipea în priviri şi preschimba întinsul câmpiei 
din Rohan într-o, burniţă aurie. Pe la poalele Munţilor Albi 
trecea un drum bătătorit care ducea undeva, între apus şi 
miazănoapte; pe-acolo o luară, urcând şi coborând în 
ţinutul înverzit, trecând pâraie mici şi iuți prin vaduri fără 
număr. Dinaintea lor, în depărtare şi la dreapta, se 
desluşeau Munţii Ceţoşi; pe măsură ce străbăteau leghe 


după leghe, aceştia erau tot mai întunecaţi şi mai înalţi. 
Soarele cobora încet dinaintea lor. îndărăt se lăsa seara. 

Oştirea îşi continua drumul. îi mâna nevoia. lemându-se să 
nu ajungă prea târziu, călătoreau cât puteau de repede, 
făcând rareori popas. luţi şi îndurători erau armăsarii din 
Rohan, dar aveau multe leghe de mers - mai bine de 
patruzeci, ca pasărea-n zbor - din Edoras, până la vadurile 
Isenului, unde nădăjduiau să dea de oamenii regelui, care 
țineau piept oştirilor lui Saruman. 

Îi 3 împresură noaptea. Într-un târziu, făcură popas şi îşi 
ridicară tabăra. Merseseră preţ de vreo cinci ceasuri şi 
pătrunseseră bine în câmpia apuseană; dar mai aveau de 
străbătut mai bine de jumătate din drum. Îşi aşezară 
corturile într-un cerc mare, sub cerul înstelat, luminat de 
luna ceruită. Nu aprinseră focuri, căci nu ştiau la ce se 
puteau aştepta; dar se înconjurară de străjeri călare şi 
trimiseră cercetaşi înainte, care se strecurau ca nişte 
umbre prin cutele pământului. Noaptea trecu anevoie, fără 
vreo veste sau vreun zvon. În zori, sună cornul şi, în mai 
puţin de un ceas, porniră iar la drum. 

Încă nu se zărea nici un nor deasupra, dar în aer plutea 
zăpuşeala; era prea cald pentru perioada aceea a anului. 
Soarele răsări înceţoşat şi, îndărăt, urmându-l încet în 
înălţarea lui pe boltă, se zărea o întunecime care creştea, 
ca o furtună venind dinspre răsărit. lar în depărtare, 
undeva, între apus şi miazănoapte, părea că mocneşte altă 
beznă, la poalele Munţilor Ceţoşi - o umbră care se târa 
încet din Valea Vrăjitorului. 

Gandalf rămase în urmă, până ajunse lângă Legolas şi 
Eomer. 

— Legolas, zise el, ai privirea ascuţită a seminţiei tale 
fermecate, care poate deosebi vrabia de piţigoi de la o 
leghe. Spune-mi, vezi ceva departe, către Isengard? 

— Sunt multe mile pân-acolo, zise Legolas, scrutând zarea 
cu mâna lui prelungă streaşină la ochi. Văd ceva întunecat 
în care se mişcă nişte forme. nişte umbre mari, departe, pe 


malul râului; dar ce sunt, nu-mi dau seama. Şi nu ceața şi 
nici norii nu îmi împiedică ochii să vadă, ci o umbră 
învăluitoare, iscată asupra ținutului de o putere 
necunoscută, care se mişcă încet de-a lungul apei. Ca şi 
cum asfinţitul de sub întinderi nesfârşite de arbori s-ar 
revărsa de pe coline. 

— lar dindărătul nostru vine o adevărată vijelie din 
Mordor, zise Gandalf. O s-avem o noapte neagră. 

Pe măsură ce trecea ziua a doua a călătoriei lor, păcla din 
aer creştea. Spre după-amiază, norii întunecaţi îi ajunseră 
din urmă: un baldachin cu margini mari, zdrenţuite, peticit 
cu o lumină orbitoare. Soarele scăpata roşu ca sângele 
învăluit în ceaţă. Lăncile călăreţilor păreau aprinse în vârf, 
iar ultimele raze de lumină aprindeau povârnişurile abrupte 
ale culmilor Thrihyrne care se înălţau acum foarte aproape, 
la hotarul de miazănoapte al Munţilor Albi - trei steiuri 
zimţate privind asfinţitul. în ultima pâlpâire roşiatică, 
armăsarii din faţă zăriră un punct negru; un călăreț care se 
îndrepta spre ei. Se opriră şi-l aşteptară. 

Acesta sosi vlăguit, cu coiful spart şi scutul crăpat. 
Descăleca anevoie şi rămase în picioare gâfâind. După ce-şi 
trase sufletul, rosti: 

— Unde e Eomer? Aţi venit, în sfârşit; dar prea târziu şi cu 
forţe puţine. Lucrurile s-au înrăutățit de când s-a prăpădit 
Theodred. Ieri am fost siliţi să ne retragem peste Isen cu 
pierderi mari; mulţi au murit la trecerea apei. Apoi, după 
căderea nopţii, tabăra ne-a fost atacată de alţii care-au 
trecut râul. Cred că nu mai e nimeni în Isengard. lar 
Saruman i-a înarmat pe muntenii sălbatici şi pe păstorii din 
Ţara Murgă de dincolo de râuri, asmuţindu-i şi pe ei 
împotriva noastră. Am fost copleşiţi. Zidul de scuturi a fost 
străpuns. Erkenbrand din Meleagul de la Apus şi-a retras 
oamenii pe care i-a putut aduna către fortăreaţa din 
Văgăuna lui Hem. Ceilalţi s-au împrăştiat. Unde-i Eomer? 
Spuneţi-i că nu mai avem nici o nădejde. Ar face bine să se 
întoarcă în Ederas înainte s-ajungă acolo lupii din Isengard. 


Theoden nu zisese nimic până în clipa aceea, stând ascuns 
de privirile oşteanului, îndărătul străjerilor. Acum însă îşi 
îndemnă calul şi ieşi Ia vedere. 

— Hai, Ceorl, vino în faţa mea, rosti el. Sunt aici. Am sosit 
cu ultima oştire de eorlingi. Şi n-o să dăm bir cu fugiţii fără 
să intrăm în luptă. 

Chipul bărbatului se lumină de bucurie şi uimire. Se târi în 
faţă, apoi îngenunche, întinzându-i regelui spada lui tocită. 
— Porunceşte, Măria Ia! strigă el. Şi iartă-mă! Credeam 

că. 

— Credeai c-am rămas la Meduseld, cocârjat ca un arbore 
bătrân sub nămeţi. Aşa stăteau lucrurile când ai plecat la 
război. Dar a venit un vânt de la apus şi mi-a scuturat 
crengile, zise Theoden. Daţi-i omului acestuia un cal 
odihnit! Şi hai să-i sărim lui Erkenbrand în ajutor! 

Pe când Theoden rostea toate acestea, Gandalf o luă puţin 
înainte, se opri şi privi mai întâi spre miazănoapte, către 
Isengard, apoi spre apus, la soarele care asfinţea. După 
aceea se întoarse. 

— Pleacă, Theoden! zise el. Pleacă în Văgăuna lui Hem. 
Du-te spre Vadurile Isenului şi nu zăbovi în câmpie! Sunt 
nevoit să te părăsesc pentru o vreme. lute ca Gândul 
trebuie să mă ducă acum, să fac o treabă grabnică. 

Apoi strigă, întorcându-se spre oamenii săi, în frunte cu 
Aragorn şi Eomer: 

— Aveţi grijă de Seniorul Obştii până mă-ntorc. Aşteptaţi- 
mă la Poarta lui Hem! Şi-acum, rămas-bun! 

Îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi armăsarul ţâşni ca o 
săgeată trasă dintr-un arc. Nici n-apucaseră să se uite la el, 
că se făcu nevăzut, ca o străfulgerare argintie în asfinţit, ca 
vântul prin iarbă, ca o umbră ce se-arată şi piere-ntr-o 
clipită. Coamă de Nea fornăi şi se ridică în două picioare, 
gata să-l urmeze; dar numai o pasăre cu aripa iute mai 
putea să-l ajungă. 

— Asta ce-o mai fi-nsemnând? îl întrebă unul dintre 
străjeri pe Hama. 


— Că Gandalf cel Sur trebuie să se grăbească, îi răspunse 
acesta. Aşa e el: apare şi dispare pe negândite. 

— Dacă ar fi Limbă de Vierme aici, ar găsi uşor o 
explicaţie, zise străjerul. 

— Aşa e, spuse Hama. Eu unul am să aştept până se- 
ntoarce Gandalf. 

— S-ar putea s-aştepţi cam mult, zise celălalt. 

Oştirea părăsi drumul, îndreptându-se către Vadurile 
Isenului, cotind spre miazăzi. Se lăsă noaptea, iar ei 
mergeau mai departe. Se apropiară de coline, dar culmile 
înalte din Thrihyrne se întunecaseră deja în zarea 
mohorâtă. La câteva mile depărtare, spre capătul depărtat 
al Văii Meleagului de la Apus, se întindea o viroagă înverzită 
- un golf mare în munţi - din care pornea un defileu printre 
coline. Oamenii locului îi ziceau Văgăuna lui Hem, după 
numele unui erou din războaiele străvechi, care îşi găsise 
refugiul acolo. Şerpuia din ce în ce mai îngust şi mai abrupt 
dinspre nord, pe sub umbrele culmilor Thrihyrne, până ce 
stâncile bântuite de ciori se înălţau ca nişte turnuri semeţe 
de-o parte şi de alta, stăvilind lumina. 

La Poarta lui Hem, înaintea Văgăunii, din stânca de miază- 
noapte ieşea un pinten. Pe el se înălţau nişte ziduri de 
piatră străveche, iar înăuntru se zărea un turn măreț. 
Oamenii ziceau că fortăreaţa fusese ridicată de mâna 
uriaşilor, la porunca regilor mării, în depărtatele zile de 
glorie ale Gondorului. Se numea Cetatea Cornului, căci 
ecoul trâmbiţelor din turn răsuna în Văgăună, de parcă 
oştirile din negura uitării s-ar fi ridicat la luptă din 
cavernele de la poalele colinelor. Oamenii din vechime 
construiseră şi un zid care pornea din Cetatea Cornului, 
până la stânca de miazăzi, oprind intrarea în defileu. Pârâul 
Văgăunii ieşea printr-o galerie mare de scurgere, de la 
bază. Apoi şerpuia pe la poalele Stâncii Cornului şi se 
revărsa într-un făgaş ce străbătea o poiană întinsă şi 
înverzită, povârnită uşor, dinspre Poartă, până la Stăvilarul 
lui Hem. De-acolo cădea în Viroaga Văgăunii şi ieşea apoi în 


Vâlceaua Apuseană. În Cetatea Cornului dincolo de Poarta 
lui Hem sălăşluia Erkenbrand, stăpânul Meleagului de la 
Apus de la fruntariile Obştii. Pentru că vremurile se 
înneguraseră de ameninţarea războiului, el avusese 
înţelepciunea să repare zidul şi să întărească fortăreaţa. 

Călăreţii mai erau încă în valea joasă de dinaintea intrării 
în Viroagă, când se auziră strigătele şi cornul cercetaşi lor 
care porniseră înainte. Din întuneric ţâşniră şuierând 
săgețile. Unul dintre cercetaşi se întoarse iute şi vesti că 
valea fusese împânzită de călăreţii lupului şi că o oştire de 
orci şi oameni sălbatici se grăbeau către miazăzi dinspre 
Vadurile Isenului. Se părea că țelul lor era să ajungă în 
Văgăuna lui Hem. 

— Am găsit mulţi de-ai noştri care au căzut ucişi pe când 
fugeau încoace, zise cercetaşul. Şi-am întâlnit cete 
stinghere rătăcind de colo-colo, fără cârmaci. Ce s-a 
întâmplat cu Erkenbrand se pare că nu ştie nimeni. Mai 
mult ca sigur că va fi ajuns din urmă înainte să sosească la 
Poarta lui Hem, de n-o fi pierit deja. 

— L-o fi văzut cineva pe Gandalf? întrebă Theoden. 

— Da, stăpâne. Mulţi au văzut un moşneag călare, 
înveşmântat în alb, străbătând câmpiile, ca vântul prin 
iarbă. Unii au crezut că-i Saruman. Se zice că a pornit spre 
Isengard, înainte de căderea serii. Alţii spun că l-au zărit şi 
pe Limbă de Vierme mai devreme, mergând spre 
miazănoapte, cu o mulţime de orci. 

— N-o să-i fie bine lui Limbă de Vierme, dacă dă Gandalf 
de el, zise 'Theoden. Cu toate acestea, acum îmi lipsesc 
amândoi sfetnicii mei - şi cel vechi, şi cel nou. Până una-alta, 
n-avem decât să mergem mai departe, aşa cum ne-a spus 
Gandalf, spre Poarta lui Hem, fără să aibă însemnătate dacă 
Erkenbrand e sau nu acolo. Se ştie cumva cât e de mare 
oştirea ce vine de la miazănoapte? 

— E foarte mare, zise cercetaşul. E drept, cel ce fuge îşi 
socoteşte vrăjmaşul dublu, dar am stat de vorbă cu bărbaţi 
dintr-o bucată şi n-am nici o îndoială că oastea lor 


principală e de nenumărate ori mai mare decât tot ce-avem 
aici. 

— Atunci s-o pornim iute, zise Eomer. Să-i trecem prin 
sabie pe vrăjmaşii care ne stau în cale, până la fortăreață. 
În Văgăuna lui Hem sunt o groază de caverne unde s-ar 
putea ascunde; şi sunt drumuri tainice care pornesc de- 
acolo, până pe coline. 

— Să nu te-ncrezi în căile tainice, zise regele. Saruman a 
iscodit de mult ţinutul acesta. S-ar putea totuşi ca apărarea 
noastră să ţină piept destul acolo. Hai să mergem. 

Aragorn şi Legolas plecară atunci cu Eomer în faţă. 
Străbătură noaptea, încetinind pasul pe măsură ce 
întunericul devenea tot mai de nepătruns; drumul lor urca 
din ce în ce mai mult spre miazăzi, în cutele mohorâte de la 
poalele muntelui. Nu dădură peste prea mulţi vrăjmaşi în 
cale. Ici şi colo întâlniră bande rătăcitoare de orci, care însă 
se făceau nevăzute în fugă, înainte să pună Călăreţii mâna 
pe ei sau să-i ucidă. 

— Mă tem că n-o să treacă mult, zise Eomer, până o s- 
ajungă vestea sosirii oştirii regale la urechile 
conducătorului lor, fie el Saruman sau vreun căpitan pe 
care l-a trimis încoace. 

Îndărăt creştea larma războiului. Un cânt aspru străbătea 
întunericul. Ajunseseră departe, sus, în Viroaga Văgăunii, 
când îşi întoarseră privirile. Atunci văzură torţele: o 
puzderie de punctişoare aprinse pe câmpia smolită, 
împrăştiate precum nişte flori roşii, sau urcând şerpuitoare, 
în rânduri lungi, pâlpâitoare. Din loc în loc, mai izbucnea 
câte o flacără mai mare. 

— E-o oştire numeroasă pe urmele noastre, zise Aragorn. 

— Aduc focul cu ei, spuse Theoden, şi fac scrum tot ce 
întâlnesc în cale: clăi, bordeie şi arbori. Era o vale bogată, 
cu multe gospodării. Bietul meu norod! 

— O, de-ar fi ziuă, cum ne-am mai năpusti asupra lor, ca o 
vijelie din munţi! zise Aragorn. Mi-e inima plină de mâhnire 
că trebuie să fugim de ei. 


— Nu vom mai fugi mult, zise Eomer. Stăvilarul lui Helm e 
la doi paşi în faţă. La vreo patru sute de paşi înainte de 
Poarta lui Helm e un şanţ străvechi, cu metereze, care taie 
viroaga. Acolo am putea întoarce armele împotriva lor. 

— Nu, suntem prea puţini să putem apăra Stăvilarul, zise 
Theoden. E mai lung de-o milă, iar spărtura din el e foarte 
mare. 

— Putem să trimitem ariergarda acolo, dacă om vedea că 
n-avem încotro, zise Eomer. 

Nu era nici lună, nici stea când ajunseră călăreţii la breşa 
din Stăvilar, pe unde ieşea pârâul. Drumul care îl însoțea 
venea dinspre Cetatea Cornului. Zăriră brusc meterezul 
abia desluşit dinaintea lor - o umbră înaltă, peste o 
prăpastie întunecată. Cum urcau ei aşa, îi opri un străjer. 

— Seniorul Obştii e-n drum spre Poarta lui Helm, îi spuse 
Eomer. Îţi vorbesc eu, Eomer, fiul lui Eomund. 

— Mi-aduceţi veşti peste aşteptări, zise străjerul. Grăbiţi 
pasul! Vrăjmaşul e pe urmele voastre. 

Oştirea trecu prin spărtură şi se opri pe pajiştea povârnită 
de deasupra. Văzură cu bucurie că Erkenbrand îşi lăsase 
mulţi oameni să apere Poarta lui Helm şi mulţi reuşiseră să 
scape încoace. 

— Să tot fie vreo mie buni de luptă corp la corp, zise 
Gamling, un bătrân, căpetenia celor care vegheau 
Stăvilarul. Dar cei mai mulţi sunt împovăraţi de ierni fără 
de număr, la fel ca mine. Prea puţini, cum ar fi nepotul meu, 
au rămas aici. Cât despre Erkenbrand, ieri ne-au sosit veşti 
cum că s-ar retrage încoace cu vajnicii călăreţi apuseni care 
ne-au rămas. Dar n-a sosit până acum. 

— Mă tem că n-o să vină prea curând, zise Eomer. 
Cercetaşii noştri n-au nici o veste de la ei. Iar îndărăt valea-i 
plină de vrăjmaşi. 

— Ce bine-ar fi să fi scăpat, zise Theoden. Era un om 
puternic, în el a renăscut vitejia lui Helm, Mâna-Ciocan. Dar 
n-avem cum să-l aşteptăm aici. Trebuie să ne ducem toate 
forţele înăuntrul zidurilor. Aveţi destule provizii? Noi am 


adus cam puţine, căci ne-am aşteptat la luptă deschisă, nu 
la un asediu. 

— Îndărăt, în peşterile din Văgăună, s-au adunat cam trei 
sferturi dintre apuseni - bătrâni şi tineri, femei şi copii, zise 
Gamling. Tot acolo am depozitat multă mâncare, animale şi 
nutreţuri. 

— Ăsta-i un lucru bun, zise Eomer. Căci vrăjmaşii distrug şi 
ard tot ce-a rămas pe vale. 

— Dacă vin la Poarta lui Helm să se târguiască pentru 
mâncare, apoi or s-o plătească scump, zise Gamling. 

Regele şi Călăreţii plecară mai departe. Îînainte să ajungă 
la drumul pietruit care străbătea pârâul, descălecară. Îşi 
luară caii de dârlogi şi-i conduseră în şir spre taluz, apoi 
trecură prin porţile Cetăţii Cornului. Şi-acolo fură 
întâmpinați cu bucurie şi cu nădejde reînnoită; căci acum 
aveau destui oameni să apere atât cetatea, cât şi zidul. 

Eomer îşi pregăti repede călăreţii. Regele şi oştenii casei 
sale erau în Cetatea Cornului, împreună cu o mare parte 
dintre apuseni. Dar pe Zidul Văgăunii şi pe turn, precum şi 
îndărătul lui, Eomer aranja aproape toate oştile pe care le 
avea în linie de bătaie, pentru că aici apărarea părea mai 
îndoielnică, dacă avea să se dea un atac hotărât şi în forţă. 
Caii fură duşi departe, în Văgăună, străjuiţi de oamenii de 
care se putuseră lipsi. 

Zidul Văgăunii era înalt de douăzeci de picioare, şi destul 
de lat ca să meargă pe el patru oameni unul lângă altul; iar 
peste parapet numai un om înalt se putea încumeta să 
privească. Ici-colo, se vedeau nişte deschizături în piatră pe 
unde se putea trage cu arcul. La acest bastion se ajungea 
pe o scară care cobora de la o uşă din curtea Cetăţii 
Cornului. Pe zid se mai putea ajunge şi dinspre Văgăună, pe 
trei rânduri de trepte; dar în exterior acesta era destul de 
neted şi pietrele mari din care era construit fuseseră 
îmbinate cu măiestrie, aşa încât nu puteai pune piciorul; sus 
se răsfrângeau ca o stâncă mâncată de valuri. 


Gimli stătea sprijinit de zid. Legolas se aşezase pe parapet, 
ciupindu-şi arcul şi scrutând bezna. 

— Aşa mai zic şi eu, zise gnomul, lovind dalele cu piciorul. 
îmi creşte inima când mă apropii de munte. Ce piatră 
sănătoasă! Ţinutul ăsta are oase tari. Le-am simţit în tălpi 
de cum am început să urcăm dinspre stăvilar. într-un an de 
zile şi cu câţiva de-ai mei aş face aici o stâncă de care 
vrăjmaşul s-ar izbi ca valurile mării. 

— N-am nici o îndoială, zise Legolas. Dar seminţia asta de 
gnomi e tare ciudată. Mie nu-mi place aici nici ziua, nici 
noaptea. Însă îmi face bine să te ştiu în preajmă, înfipt în 
picioarele tale zdravene şi cu barda pe umăr. Ce bine-ar fi 
să mai fie cu noi câţiva din neamul tău! Şi m-aş bucura şi 
mai mult dacă am avea vreo sută de arcaşi măiaştri din 
Codrul Întunecat. O să fie mai mare nevoie de ei. Rohirrimii 
au arcaşi buni în felul lor, dar sunt mult prea puţini. 

— Pe întuneric n-ai cum să tragi cu arcul, zise Gimli. Pe 
legea mea, asta-i vreme de dormit. Ah, somnul! Nu mi-am 
închipuit vreodată că un gnom ar putea tânji aşa după o 
clipă de odihnă. Călăritul e foarte obositor. Şi cu toate 
acestea, securea mea-i nerăbdătoare. la să am eu acum în 
faţă un şir de grumazuri orceşti şi loc destul să-mi învârt 
securea! Să vezi atunci cum m-aş pune pe picioare. 

Timpul trecea anevoie. Departe, în vale, ardeau încă focuri 
răzlețe. Acum ostile Isengardului înaintau fără zgomot. 
Torţele lor se zăreau urcând şerpuitor şiruri-şiruri prin 
viroagă. Brusc izbucniră urlete, gemete şi strigăte omeneşti 
de luptă dinspre Stăvilar. Peste margine ţâşniră flăcări care 
crescură ca o pălălaie dinaintea spărturii. Apoi se risipiră. 
Oamenii se întoarseră la galop peste câmpie, urcând spre 
poarta Cetăţii Cornului. Apusenii din spate fuseseră nevoiţi 
să se retragă. 

— Vrăjmaşii sunt la o aruncătură de băț, ziseră ei. Am tras 
toate săgețile pe care le aveam şi stăvilarul e înţesat de 
leşuri orceşti. Dar asta n-o să-i oprească pentru prea multă 
vreme. Au şi-nceput să dea buzna pe malul pârâului, în mai 


multe locuri, îngrămădiţi ca furnicile. Dar i-am învăţat 
minte şi nu şi-au mai aprins torţele. 

Trecuse de miezul nopţii. Cerul era smolit, iar aerul 
încremenit vestea furtuna. Brusc norii fură sfâşiaţi de o 
pâlpâire orbitoare. Braţele fulgerului se izbiră de colinele 
răsăritene. În nemişcarea clipei, cei de pe ziduri văzură 
locul dintre ei şi stăvilar năpădit de o lumină albă: colcăia 
de forme mohorâte care se târau - unele scurte şi voinice, 
altele înalte şi cumplite, cu coifuri măreţe şi scuturi 
întunecate. Alte sute şi sute se revărsau peste Stăvilar şi 
prin spărtură. Şuvoiul acesta înnegurat curgea către ziduri, 
din stâncă în stâncă. Tunetul umplu valea. începu o ploaie 
biciuitoare. 

La fel ca ploaia şuierau şi săgețile peste creneluri, 
zăngănind apoi pieziş pe pietre. Unele îşi atinseră ţinta. 
Începuse atacul în Văgăuna lui Helm; dar înăuntru nu se 
auzea şi nu se mişca nimeni; nici o săgeată nu porni de- 
acolo. 

Oştirile vrăjmaşe îşi încetară asaltul, nedumerite de 
ameninţarea tăcută a stâncii şi a zidului. Fulgerele 
continuau să sfâşie întunericul. Apoi orcii începură să urle, 
tăind aerul cu lăncile şi cu spadele şi azvârlind un nor de 
săgeți asupra oricărei siluete care se desena pe creneluri; 
iar bărbaţii din Obşte se uitau uluiţi la ceea ce lor li se 
părea a fi un lan de grâu întunecat, răvăşit de vijelia 
războiului în care fiecare spic pâlpăia într-o lumină 
zdrenţuită. 

Trâmbiţele de alamă răsunară. Vrăjmaşii dădură buzna - 
unii asupra Zidului Văgăunii, alţii spre drumul pietruit şi 
spre povârnişul care ducea la porţile Cetăţii Cornului. Acolo 
se îngrămădeau orcii cei mai solizi şi oamenii sălbatici din 
hăţişurile Ţării Murge. După o clipă de şovăială, porniră 
înainte. Apoi fulgeră şi, pe fiecare coif, pe fiecare scut apăru 
blazonul cu mâna îngrozitoare a Isengardului. Ajunseră în 
vârful stâncii; după care se îndreptară spre porţi. 


Atunci se mişcară, în sfârşit, şi cei de pe ziduri, 
întâmpinându-i cu o puzderie de săgeți şi de pietre. 
Vrăjmaşii şovăiră, rupseră rândurile, apoi se dădură 
îndărăt, atacară, se dădură înapoi şi iar atacară; de fiecare 
dată însă se opreau tot mai sus, ca şuvoiul în creştere. 
Trâmbiţele răsunară din nou şi un puhoi de oameni sălbatici 
se repezi înainte. Îşi ţineau scuturile ca pe un acoperiş dea- 
supra capetelor, iar în mijloc purtau două trunchiuri 
zdravene. În spatele lor se îmbulzeau arcaşii orci, care 
traseră o ploaie de săgeți asupra celor de pe ziduri. 
Ajunseră dinaintea porţilor. Trunchiurile fură izbite de 
tăbliile lor cu un bubuit asurzitor. Unde cădea un sălbatic 
zdrobit de vreun bolovan aruncat de sus, se iveau doi în 
locul lui. Berbecii aceia uriaşi se legănau şi loveau fără 
încetare. 

Eomer stătea alături de Aragorn pe Zidul Văgăunii. Auziră 
larma şi izbiturile berbecilor şi îşi dădură seama într-o 
clipită de primejdia ca porţile să fie sfărâmate. 

— Hai! zise Aragorn. A sosit ceasul să luptăm alături, cu 
spada în mână. 

O luară la fugă pe zid de le sfârâiau călcâiele, apoi urcară 
scările şi trecură în curtea de pe Stâncă. În drum, adunară 
o mână de spadasini voinici. În locul unde stânca întâlnea 
zidul de apus al cetăţii era o uşiţă dosnică. De-acolo pornea 
pe lângă zid o potecă îngustă, pe marginea stâncii abrupte. 
Eomer şi Aragorn dădură buzna împreună pe uşă, urmaţi 
îndeaproape de ceilalţi. Săbiile lor luciră ca una când le 
traseră din teacă. 

— Guthwine! strigă Eomer. Guthwine pentru Obşte! 

— Anduril! strigă şi Aragorn. Anduril pentru Dunedaini! 
Atacară dintr-o parte, aruncându-se asupra oamenilor 
sălbatici. 

Anduril se ridica şi cobora, ca o flacără albă. De pe zid şi 
din turn se înălța un strigăt: 

— Anduril! Anduril porneşte la război! Sabia ce-a fost 
Despicată străluceşte iar! 


Uluiţi, berbecarii scăpară trunchiurile şi se întoarseră la 
luptă; dar acoperişul de scuturi fu străpuns ca de trăsnet, 
iar ei fură pur şi simplu măturaţi, seceraţi sau aruncaţi de 
pe Stâncă în pârâul pietros de la poale. Arcaşii orci traseră 
sălbatic, apoi dădură bir cu fugiţii. 

O clipă, Eomer şi Aragorn rămaseră neclintiţi dinaintea 
porţilor. Tunetul se-auzea acum în depărtare. Fulgerele mai 
pâlpâiau în zare, printre munţii de la miazăzi. Dinspre 
miazănoapte se porni un vânt tăios. Norii pluteau sfâşiaţi şi 
îndărătul lor licăreau stelele; iar deasupra colinelor, de 
aceeaşi parte cu Viroaga, luneca luna de-un galben- 
strălucitor, în vreme ce furtuna se destrăma. 

— N-am prea sosit la timp, zise Aragorn, uitându-se la 
porţi. Balamalele lor uriaşe şi barele de fier erau îndoite şi 
răsucite; mare parte din scânduri crăpaseră. 

— Dar nici nu putem sta aici, îndărătul zidurilor, să le 
apărăm, zise Eomer. Priveşte! 

Arătă cu degetul spre drumul pietruit. Dincolo de pârâu, 
se adunase iar o ceată mare de orci şi de oameni sălbatici, 
în aer şuierau săgeți care se poticneau în pietrele din jur. 

— Hai! Trebuie să ne întoarcem să vedem ce putem face. 
Ar fi bine să îngrămădim nişte pietre şi să închidem porţile 
cu grinzi pe dinăuntru. Hai odată! 

Se întoarseră şi-o luară la fugă. În clipa aceea, câteva zeci 
de orci care stătuseră neclintiţi printre leşuri săriră în 
picioare şi porniră furişat, alergând după ei. Doi se 
aruncară la pământ, apucându-l pe Eomer de călcâie; apoi 
îl doborâră şi tăbărâră asupra lui. Dar din umbrele din jur 
ţâşni strigând răguşit o umbră mică şi întunecată pe care n- 
o observase nimeni. 

— Baruk Khazad! Khazad ai-menu! 

Prin aer şuieră o secure şi doi orci se prăbuşiră 
descăpăţânaţi. Ceilalţi dădură bir cu fugiţii. 

Eomer se căzni să se pună pe picioare, chiar când Aragorn 
se întoarse alergând să-i sară în ajutor. 


Închiseră iar uşa dosnică de fier şi apoi o întăriră cu drugi, 
îngrămădiră bolovani pe dinăuntru. Când se simţiră în 
siguranţă, Eomer se răsuci şi zise: 

— Îţi mulţumesc, Gimli, fiu al lui Gloin. N-am ştiut c-ai ieşit 
şi tu cu noi. Dar vorba ceea, oaspetele nepoftit se 
dovedeşte-adesea cel mai plăcut. Cum ai ajuns acolo? 

— Am luat-o pe urmele voastre, ca să-mi alung somnul, 
zise Gimli; dar când m-am uitat la muntenii ăia, mi s-au 
părut prea mari pentru puterile mele, aşa că m-am ascuns 
după un bolovan, ca să văd cum vă " jucaţi" voi cu săbiile. 

— Nu ştiu cum să te răsplătesc, spuse Eomer. 

— S-ar putea să ai prilejul mai iute decât crezi, râse 
gnomul. Dar eu unul sunt mulţumit. Până acum n-am tăiat 
decât lemne, de când am plecat din Moria. 

— Doi! exclamă Gimli, mângâindu-şi securea, după ce se 
întoarse pe zid. 

— Doi? făcu Legolas. Eu am făcut ispravă mai bună, deşi 
acum sunt nevoit să bâjbâi după săgeți; pe-ale mele le-am 
terminat. Şi cu toate acestea, am pe răboj cel puţin 
douăzeci. Numai că asta nu înseamnă decât o rămurea din 
codru! 

Cerul se însenina iute acum, iar luna scăpata strălucind. 
Dar lumina nu le prea aduse mari nădejdi Călăreţilor din 
Obşte. Vrăjmaşii, în loc să scadă, păreau şi mai mulţi, iar 
prin spărtura din zid se revărsau alţii venind de pe vale. 
Aventura de pe Stâncă nu le dărui vitejilor noştri decât un 
scurt răgaz. Atacul asupra porţilor deveni şi mai îndâriit. 
Oştirile Isengardului vuiau ca marea la poalele Zidului 
Văgăunii. Orcii şi muntenii mişunau de colo-colo. Oamenii 
nu mai pridideau să taie sau să arunce funiile care se 
agăţau cu cârlige de parapet. Sute de scări lungi fură 
sprijinite de zid. Multe dintre ele erau date peste cap şi se 
zdrobeau la pământ, dar în locul lor se iveau şi mai multe, 
iar orcii se avântau în sus, pe ele, ca nişte maimuțe din 
pădurile întunecate de la miazăzi. Morţii şi bucăţile de lemn 
zăceau grămezi la poalele zidului, ca prundişul după 


furtună; mormanele acestea hâde se tot înălţau, dar 
vrăjmaşii parcă nu se mai terminau. 

Oamenii din Rohan îşi pierdeau tot mai mult puterile. 
Săgeţi nu mai aveau, spadele le erau ciobite şi scuturile 
sparte. De trei ori se uniră Aragorn şi Eomer şi de trei ori 
Anduril luci într-un atac disperat, care alungă vrăjmaşul de 
pe zid. 

Apoi se iscă larmă mare în Văgăuna dindărăt. Orcii se 
târâseră ca şobolanii prin galeria pe unde ieşea pârâul. 
Statură adunaţi acolo, în umbra stâncilor, până când se 
încinse atacul de deasupra şi aproape toţi oamenii se 
năpustiră pe creasta zidului. Atunci se repeziră şi ei afară. 
Câţiva trecuseră deja prin gurile Văgăunii şi se luptau prin- 
tre cai cu străjerii. 

Gimli sări de pe zid cu un strigăt fioros, al cărui ecou se 
izbi de stânci. 

— Khazad! Khazad! Curând avu berechet de lucru. 

— Oho! strigă el. Orcii sunt dincolo de zid. Oho! Hai, 
Legolas! Avem de lucru! Khazad! ai-menu! 

Gamling cel Bătrân privi în jos din Cetatea Cornului, când 
auzi glasul măreț al gnomului care întrecea toată zarva. 

— Orcii sunt în Văgăună! strigă el. Helm! Helm! înainte, 
helmingi! adăugă el cu un glas tunător şi sări pe scara de 
pe Stâncă, urmat de o mulţime de bărbaţi din Meleagul de 
la Apus. 

Asaltul lor fu sălbatic şi neaşteptat, iar orcii dădură bir cu 
fugiţii. Nu peste mult fură prinşi în defileul îngust şi 
măcelăriți sau mânaţi cu strigăte în hăul Văgăunii, ca să 
cadă la picioarele străjerilor de la intrarea peşterilor 
ascunse. 

— Douăzeci şi unu! exclamă Gimli. 

Apucă barda cu ambele mâini şi dobori dintr-o lovitură 
ultimul orc. 

— Acum l-am întrecut iar pe jupânul Legolas. 

— Trebuie să punem capăt găurii ăsteia de şobolani, zise 
Gamling. Gnomii, se spune, sunt pietrari pricepuţi. Dă-ne şi 


nouă o mână de ajutor, meştere. 

— Noi nu tăiem piatra cu securile de luptă şi nici cu 
unghiile, zise Gimli. Dar am să v-ajut cum oi putea. 

Adunară pietre mici şi bucăţi de stâncă din preajmă şi, sub 
îndrumarea lui Gimli, apusenii astupară gura interioară a 
galeriei, până nu mai rămase decât o ieşire îngustă. Pârâul 
Văgăunii, umflat de ploaie, începu să se zbată şi să 
clocotească prin canalul gâtuit, împrăştiindu-se apoi 
molcom în bălți reci pe stânci. 

— O să se usuce locul de deasupra, zise Gimli. Hai, 
Gamling, să vedem cum merg treburile pe zid. 

Urcă şi îl găsi pe Legolas alături de Aragorn şi Eomer. 
Elful îşi ascuţea cuțitul lung. Atacul lâncezea fiindcă 
trecerea prin galerie fusese zădărnicită. 

— Douăzeci şi unu! exclamă Gimli. 

— Bună treabă! făcu Legolas. Dar eu am ajuns la două 
duzini. Aici, sus, am luptat corp la corp, cu cuțitul. 

Eomer şi Aragorn se sprijineau obosiţi în mânerele 
spadelor. În stânga, pe stâncă, se stârniră iar larma şi 
bubuitul asurzitor al luptei. Dar Cetatea Cornului ţinea 
piept, precum o insulă în mijlocul mării. Porţile sale zăceau 
în ruină, însă nici un vrăjmaş nu reuşise încă să treacă 
peste îngrămădirea de pietre şi bârne. Aragorn îşi ridică 
privirile spre stelele stinse şi luna care scăpata acum 
îndărătul colinelor apusene din jurul văii. 

— Ce noapte fără capăt! rosti el. Oare când s-o mai face 
odată ziuă? 

— Zorile nu sunt departe, zise Gamling, care urcase acum 
alături de el. Dar mă tem că asta n-o să ne fie cu nimic de 
folos. 

— Totuşi zorile le aduc oamenilor nădejdea, spuse 
Aragorn. 

— Dar făpturile astea din Isengard, jumătate orci, 
jumătate spiriduşi, ticluite de măiestria nefastă a lui 
Saruman, n-or să se teşească de lumina soarelui, zise 


Gamling. Şi nici oamenii sălbatici de pe coline. Nu-i auzi ce 
tărăboi fac? 

— Ba-i aud, spuse Eomer. Dar mie nu-mi par decât ţipete 
de păsări şi mugete de dobitoace. 

— Şi totuşi, se-aud şi strigăte în graiul celor din Ţara 
Murgă, zise Gamling. Eu ştiu această limbă străveche a 
oamenilor, care era cândva vorbită prin văile apusene ale 
Obştii, la ascultă! Sunt plini de ură faţă de noi şi se bucură, 
căci au încredințarea că soarta noastră e pecetluită. 
"Regele! Regele!" aşa strigă. "O să punem mâna pe regele 
lor! Moarte lui Fargoil! Moarte capetelor de paie! Moarte 
tâlharilor de la miazănoapte!" Aşa ne zic. Nici în cinci sute 
de ani n-au uitat furia care i-a cuprins când seniorii 
Gondorului au încredinţat Obştea lui Eorl cel Tânăr şi i s-au 
alăturat. Saruman n-a făcut decât să le aţâţe această ură 
veche. Sunt tare focoşi când îi stârneşte cineva. Noapte sau 
zi, n-or să se lase: ori pun mâna pe rege, ori pier cu toţii. 

— Şi totuşi, mie zorii au să-mi trezească nădejdea, spuse 
Aragorn. Nu ştii vorba aceea, cum că nici un vrâăjmaş n-are 
cum să cotropească Cetatea Cornului, dacă-i apărată de 
oameni? 

— Aşa zic menestrelii, rosti Eomer. 

— Atunci hai s-o apărăm, făcu Aragorn. Şi să nu ne 
pierdem nădejdea. 

Chiar pe când stăteau ei aşa de vorbă, răsunară 
trâmbiţele. Urmă un trosnet şi o izbucnire de flăcări şi fum. 
Pârâul Văgăunii îşi revărsa apele, şuierând înspumat; 
fuseseră slobozite printr-o spărtură căscată larg în urma 
unei bubuituri. Înăuntru năvăliră o mulţime de siluete 
întunecate. 

— Blestemăţia lui Saruman! exclamă Aragorn. S-au 
strecurat iar în galerie pe când stăteam de vorbă şi-au 
aţâţat focul din Orthanc chiar la picioarele noastre. Elendil! 
Elendil! strigă el, făcând un salt spre breşa din zid; dar în 
clipa aceea pe creneluri fură sprijinite sute de scări. Ultimul 
atac mătură tot ce se afla pe zid şi la poale, ca un val 


întunecat ce se izbeşte de o grămadă de nisip. Toată 
apărarea fu distrusă cât ai zice peşte. O parte dintre 
călăreţi începură să se retragă tot mai adânc în Văgăună, 
luptând sau prăbuşindu-se, în timp ce încercau să ajungă la 
peşteri. Alţii o luară de-a dreptul către fortăreață. 

Dinspre Văgăună urca o scară mare, până pe Stâncă, unde 
se afla poarta din spate a Cetăţii Cornului. La poalele ei 
stătea Aragorn. În mână îi lucea încă Anduril, iar spaima de 
spada aceasta îi stăvili o clipă pe vrăjmaşi; aşa că toţi care 
fură în stare să ajungă acolo urcau spre poartă. Îndărătul 
lor, pe treapta de sus, stătea Legolas în genunchi, cu arcul 
încordat. Dar nu mai găsise pe jos decât o săgeată şi-acum 
îşi silea ochii, gata să tragă asupra primului orc ce-ar fi 
cutezat să se apropie de scară. 

— Aragorn! îl strigă el. Toţi care-au putut s-ajungă până 
aici au intrat. Hai şi tu înapoi! 

Aragorn se întoarse şi-o luă iute pe scări; dar, în timp ce 
alerga, se împiedică de vlăguit ce era. Cât ai zice peşte, 
vrăjmaşii făcură un salt înainte. Orcii urcau schelălăind, cu 
braţele întinse, ca să-l înşface. Primul dintre ei se prăbuşi 
cu grumazul străpuns de ultima săgeată a lui Legolas. Dar 
ceilalţi săriră peste el. Atunci însă, de pe zidul de afară se 
porni un bolovan cât toate zilele, care se rostogoli pe scări, 
azvârlindu-i pe toţi îndărăt, în Văgăună. Aragorn izbuti să 
ajungă la poarta care se închise cu zgomot în urma lui. 

— E de rău, prieteni, zise el, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte cu mâneca. 

— Aşa e, spuse Legolas. Dar câtă vreme eşti cu noi, 
nădejdea nu-i pierdută. Unde e Gimli? 

— Nu ştiu, zise Aragorn. Ultima oară l-am văzut luptând 
jos, îndărătul zidului, dar ne-au separat vrăjmaşii. 

— Vai de noi! Ce nenorocire! se vaită Legolas. 

— E tare şi voinic, zise Aragorn. Să nădăjduim că o să 
scape şi-o să se ducă până la peşteri. Acolo va fi la adăpost o 
vreme. În orice caz, mai la adăpost ca mine. Un astfel de 
refugiu n-are cum să nu fie pe placul unui gnom. 


— Asta mi-e şi mie nădejdea, rosti Legolas. Dar aş fi vrut 
să vină şi el aici. Muream de nerăbdare să-i spun jupânului 
Gimli c-am ajuns la treizeci şi nouă. 

— Dacă izbuteşte să ajungă în peşteri, o să te-ntreacă iar, 
râse Aragorn. N-am văzut în viaţa mea o secure mânuită cu 
atâta măiestrie. 

— Mă duc să caut nişte săgeți, zise Legolas. De s-ar sfârşi 
odată noaptea asta, ca să văd şi eu pe lumină unde să trag. 

Aragorn intră în cetate. Acolo, spre nemulţumirea lui, află 
că Eomer nu ajunsese în Cetatea Cornului. 

— Nu, n-a venit pe Stâncă, zise unul dintre apuseni. 
Ultima oară l-am văzut luptând la gurile Văgăunii, cu câţiva 
oameni strânşi în jurul lui. Erau cu el şi Gamling, şi gnomul, 
dar n-am putut ajunge la ei. 

Aragorn porni cu paşi mari spre curtea interioară şi urcă 
iute spre un iatac sus, în turn. Acolo stătea regele - o siluetă 
întunecată în cadrul ferestrei înguste - şi privea în vale. 

— Ce-i nou, Aragorn? întrebă el. 

— Zidul Văgăunii a fost cucerit, Domnia Ta, şi toată 
apărarea noastră a fost nimicită. Dar au scăpat mulţi 
încoace, pe Stâncă. 

— A venit şi Eomer? 

— Nu, dar mulţi dintre oamenii Domniei Tale s-au înapoiat 
în Văgăună; se zice că era şi Eomer printre ei. S-ar putea să 
le ţină piept vrăjmaşilor în locurile-acelea strâmte şi s- 
ajungă la peşteri. Ce nădejde mai au acolo, nu ştiu. 

— Oricum mai mare ca a noastră. Se spune că au destule 
merinde acolo. Şi aeru-i curat, pentru că sunt destule guri 
de aerisire sus, în stâncă. Nimeni nu poate să dărâme 
intrările, dacă-s apărate de oameni hotărâți. S-ar putea să 
reziste mult acolo. 

— Dar orcii au adus o blestemăţie din Orthanc, zise 
Aragorn. Au un foc care bubuie. Cu ajutorul lui au pus mâna 
pe zid. Iar de n-or ajunge până în peşteri, ar putea să-i 
ferece acolo pe cei care-au intrat. Acum însă trebuie să ne 
adunăm gândul asupra felului cum ne apărăm. 


— Mă chinui rău în închisoarea asta, zise Theoden. O, de- 
aş avea o lance în mână şi de-aş putea să pornesc în fruntea 
a lor mei călare, pe câmpie, mi s-ar întoarce şi mie pofta de 
luptă. Aşa mi-aş sfârşi zilele mulţumit. Dar aici nu prea sunt 
de folos. 

— Măcar eşti la adăpost în cea mai puternică fortăreață 
din Obşte, zise Aragorn. Avem mai multă nădejde să te 
ocrotim în Cetatea Cornului, decât în Edoras sau chiar în 
Valea Calvarului, la munte. 

— Se zice că această Cetate a Cornului n-a căzut 
niciodată, zise Theoden. Dar acum mi-e inima-ndoită. Se 
schimbă lumea şi tot ce era, cândva, de nezdruncinat 
începe acum să se clatine. Cum să ţină piept vreun turn la 
atâta puhoi şi ură neîmpăcată? De-aş fi ştiut că Isengardul 
s-a întărit până-ntr-atât, poate nu m-aş fi pripit să dau piept 
cu el, cu toate cuvintele meşteşugite ale lui Gandalf. Povaţa 
lui nu-mi mai pare acum la fel de înţeleaptă ca în dimineaţa 
aceea însorită. 

— Nu judeca povaţa lui Gandalf până n-ajungem la capăt, 
Domnia Ia, zise Aragorn. 

— Nu mai e mult până atunci, spuse regele. Dar n-am să- 
mi sfârşesc zilele aici, ca un bursuc bătrân în capcană. 
Coamă de Nea, Hasufel şi caii străjerilor mei se află în 
curte. Când s-or ivi zorile, am să le poruncesc oamenilor să 
sune din cornul lui Helm şi-o să pornesc călare. Vii şi tu cu 
mine, fiu al lui Arathorn? Poate-o să ne croim drum printre 
vrăjmaşi sau o să ne găsim un sfârşit demn de o cântare, 
de-o mai scăpa cineva să mai ştie de noi. 

— Voi veni cu Domnia Ia, spuse Aragorn. 

Ceru apoi îngăduinţa să se retragă şi se întoarse pe ziduri. 
Le străbătu de la un capăt la altul, îmbărbătându-şi oamenii 
şi dând câte o mână de ajutor pe unde atacul era mai 
vârtos. Veni şi Legolas cu el. Flăcările izbucneau de sub 
bolovanii cutremuraţi. Cârligele se agăţau de creneluri, 
scările se înălţau. Pentru a cine ştie câta oară, orcii reuşiră 


să ajungă pe culmea peretelui şi de tot atâtea ori apărătorii 
îi împinseră îndărăt. 

Până la urmă, Aragorn ajunse şi rămase în picioare 
deasupra porţilor mari, fără să-i pese de săgețile vrăjmaşe. 
Se uită şi văzu o geană de lumină palidă la răsărit. Apoi 
ridică mâna goală, cu palma în afară, în semn că voia să 
vorbească. Orcii chelălăiră batjocoritor: 

— la coboară tu! Hai jos, dacă pofteşti să stai de vorbă cu 
noi! Adu-l şi pe rege! Suntem războinicii Uruk-hai. O să-l 
înşfăcăm noi din gaura în care s-a pitit, dacă nu iese de 
bunăvoie. Adu-l şi pe rege! 

— Regele va ieşi când pofteşte, zise Aragorn. 

— Şi atunci ce cauţi acolo? îl întrebară ei. Ce te tot 
zgâieşti? Vrei să vezi ce oştire măreaţă avem? Noi suntem 
luptătorii Uruk-hai. 

— Mă uitam să văd când se ivesc zorile, zise Aragorn. 

— Ce-i tot dai cu zorile? îl luară ei peste picior. Noi suntem 
Uruk-hai şi luptăm ziua şi noaptea, şi pe vreme bună, şi pe 
vreme rea. Am venit aici să ucidem pe soare şi pe lună. Ce 
dacă se ivesc zorile? 

— Nimeni nu ştie ce-i aduce ziua de mâine, zise Aragorn. 
Luaţi-vă tălpăşiţa, până nu se întoarce totul împotriva 
voastră. 

— Coboară, că altfel te doborâm noi de pe zid, strigară ei. 
N-avem de ce să ne târguim cu tine. N-ai ce ne spune! 

— Şi, totuşi, am să vă spun ceva, zise Aragorn. Până acum, 
nici un vrăjmaş n-a reuşit să ia Cetatea Cornului. Plecaţi, că 
altfel n-o să cruţăm pe nimeni. N-o să mai rămână unul în 
viaţă, ca să mai ducă vestea la miazănoapte. Nu vă daţi 
seama ce primejdie vă paşte. 

Aşa cum stătea acolo dinaintea vrăjmaşilor, deasupra 
porţilor ruinate, Aragorn fu învăluit de măreție şi de o 
putere fără seamăn, încât oamenii sălbatici rămaseră cu 
gura căscată şi se uitară îndărăt, peste umăr, în vale; alţii îşi 
ridicară şovăitor ochii spre cer. Dar orcii izbucniră în 


hohote de râs. Şi pe când Aragorn sărea de pe zid, o ploaie 
de săgeți mari şi mici şuieră peste creneluri. 

Se auzi un vuiet şi se iscă o pălălaie. Arcada porţii pe care 
stătuse el cu o clipă înainte se crăpă şi se făcu fărâme într- 
un nor de praf şi fum. Baricada se făcu ţăndări ca atinsă de 
trăsnet. Aragorn o luă la goană spre turnul regelui. 

Dar, chiar în momentul când poarta se prăbuşi iar orcii din 
faţa ei urlau, pregătindu-se de atac, îndărătul lor se înălţă 
un murmur, ca vâjâitul vântului în depărtare, care crescu, 
până se schimbă într-o larmă de glasuri. Zorile aduceau 
veşti cu ele. Orcii de pe Stâncă auziră zarva înfricoşătoare 
şi şovăiră, uitându-se îndărăt. Apoi de sus, din turn, răsună 
brusc şi înspăimântător măreţul corn al lui Helm. 

Toţi care auziră vuietul acela se cutremurară. Mulţi orci se 
aruncară cu faţa la pământ şi îşi vârâră degetele îngherate 
în urechi. Ecourile străbăteau bubuind Văgăuna dintr-o 
parte într-alta, de parcă pe fiecare stâncă, pe fiecare deal, 
s-ar fi aflat câte un vestitor atotputernic. Dar bărbaţii de pe 
ziduri îşi ridicară privirile, ascultând uluiţi; căci ecourile nu 
se mai sfârşeau. Vuietele cornului şerpuiau printre coline 
din ce în ce mai aproape şi mai tare, răspunzându-şi unul 
altuia în izbucniri sălbatice şi nestăvilite. 

— Helm! Helm! strigau călăreţii. Helm s-a sculat din morţi 
şi vine la luptă! Helm pentru regele Theoden! 

Şi regele se arătă la acest strigăt. Calul lui era alb ca 
neaua, auriu îi strălucea scutul şi lungă-i era lancea. De-a 
dreapta lui venea Aragorn, moştenitorul lui Elendil, iar 
îndărăt, călare, seniorii Casei lui Eorl cel Tânăr. Cerul 
izbucni în lumină. Noaptea se duse. 

— Înainte, eorlingi! 

Cu strigăte şi zarva mare îşi începură atacul. Trecură 
vuind dincolo de porţi, se revărsară pustiitor pe drumul 
pietruit şi pătrunseră printre ostile Isengardului ca vântul 
prin iarbă. Îndărătul lor, din Văgăună, izbucniră urletele 
aspre ale oamenilor care ieşeau din peşteri, mânându-i pe 


vrăjmaşi înainte. Năvăliră şi cei rămaşi pe stâncă. lar 
printre coline se înălţă ecoul vuietului de corn. 

Regele şi-ai lui nu se opreau. Căpeteniile şi luptătorii 
cădeau de-a valma sau dădeau bir cu fugiţii în faţa lor. Nu le 
puteau sta în cale nici orcii, nici oamenii sălbatici. Fugeau 
Ia vale îmboldiţi de spadele şi lăncile călăreţilor. Ţipau şi 
gemeau de spaimă şi o mare uluire pusese stăpânire pe ei o 
dată cu zorii de ziuă. 

Astfel porni regele Theoden călare de la Poarta lui Helm, 
croindu-şi calea către Stăvilarul măreț. Acolo se opriră cu 
toţii. Dinaintea lor izbucnea, din ce în ce mai strălucitoare, 
lumina. Săgeţile soarelui ţâşniră peste colinele de la răsărit 
şi scăpărară în vârfurile lăncilor. Dar călăreţii rămaseră 
tăcuţi, cu privirile aţintite în Viroaga Văgăunii. 

Ţinutul se schimbase. Acolo unde se întindea înainte valea 
înverzită, ale cărei povârnişuri înierbate se răsfrângeau 
peste nesfârşite coline, se desluşea acum o pădure. Copacii 
uriaşi, goi şi tăcuţi se înălţau rânduri-rânduri, cu ramuri 
încâlcite şi creştetul încărunţit; rădăcinile lor erau 
îngropate în ierburile înalte şi verzi. Pe sub ei era un 
întuneric de nepătruns. Între Stăvilar şi streaşina pădurii 
aceleia fără nume nu erau nici cinci sute de paşi. Acolo 
dădeau acum bir cu fugiţii falnicii oşteni ai lui Saruman, 
înspăimântați de rege şi de copaci. Se revărsară dinspre 
Poarta lui Helm, până când nu mai rămase nici unul 
îndărătul Stăvilarului, dar la poalele lui se strânseră roi, ca 
muştele. În zadar se târau şi se căţărau pe pereţii viroagei, 
încercând să scape. La răsărit, povârnişul văii era prea 
abrupt şi stâncos; din stânga, de la apus, îi urmărea soarta 
necruțătoare. De acolo apăru brusc, pe creastă, un călăreț 
înveşmântat în alb, strălucitor în bătaia răsăritului. Peste 
colinele joase răsunau vaierele de corn. Îndărătul lui, pe 
povârnişurile lungi, veneau iute, pe jos, oştenii cu spadele în 
mâini. În mijlocul lor mergea cu paşi mari un bărbat înalt şi 
puternic. Scutul îi era roşu. Când ajunse la marginea văii, 


acesta îşi duse la buze un corn mare şi negru şi suflă o dată, 
puternic şi răsunător. 

— Erkenbrand! strigară Călăreţii. Erkenbrand! 

— Ia uitaţi-vă: Călărețul Alb! exclamă Aragorn. Gandalf e 
iar aici! 

— Mithrandir, Mithrandir! zise Legolas. Asta da, vrăjitorie! 
Haideţi! Vreau să-mi desfăt ochii cu pădurea asta, până nu 
se risipeşte vraja. 

Oştirile din Isengard vuiau, luând-o bezmetic într-o parte 
şi-ntr-alta, din spaimă în spaimă. Răsună iar cornul din turn. 
Jos, prin spărtura din Stăvilar, dădeau buzna oamenii 
regelui. De pe coline cobora iute Erkenbrand, cârmuitorul 
Meleagului de la Apus. Iar lute ca Gândul sărea ca un cerb 
care aleargă cu pas sigur în munţi. Călărețul Alb năvăli 
asupra lor; revenirea lui îi înnebunea pe vrăjmaşi. Oamenii 
sălbatici îi căzură dinainte cu faţa la pământ. Orcii se 
trăgeau îndărăt şi urlau, azvârlindu-şi spadele şi lăncile. 
Fugeau ca fumul mânat de-o vijelie. Pătrunseră gemând în 
umbra copacilor care îi aşteptau; şi de-acolo nu se mai 
întoarse nici unul vreodată. 

Chapter 8 Drumul spre Isengard. 

Şi astfel se întâlniră din nou, în lumina dalbă a dimineţii, 
regele Theoden şi Gandalf, Călărețul Alb, pe lunca înverzită 
a Pârâului Văgăunii. Mai erau acolo Aragorn, fiul lui 
Arathorn, elful Legolas, Erkenbrand din Meleagul de la 
Apus şi seniorii din Obşte. Iar când îşi întoarseră privirile 
spre codru, mirarea lor le întrecu bucuria izbânzii. 

Deodată, se auzi larmă mare şi dinspre Stăvilar apărură 
cei care fuseseră mânaţi în adâncul Văgăunii. Veneau dintr- 
acolo Gamling cel Bătrân şi Eomer, fiul lui Eomund, iar 
alături de ei păşea Gimli, gnomul. Nu purta coiful şi era 
legat la cap cu o năframă pătată de sânge; însă glăsui 
hotărât şi puternic: 

— Patruzeci şi doi, jupâne Legolas! Dar, vai, mi-am ciobit 
securea, căci ultimul avea o zgardă de fier în jurul gâtului. 
Tu cum stai? 


— M-ai întrecut cu unul, îi răspunse Legolas. Dar nu te 
pizmuiesc că vânătoarea ţi-a fost mai cu folos, căci mult mă 
bucur să te văd pe picioarele tale. 

— Bun venit, Eomer, nepoate, zise Theoden. Acum, că te 
văd sănătos, mă pot bucura şi eu cu adevărat. 

— Mărire ie, Senior al Obştii! rosti Eomer. Întunecata 
noapte-i dusă acum şi-i ziuă iar. Dar zorile au venit cu veşti 
ciudate. 

Se întoarse şi privi, minunându-se, mai întâi la pădure, 
apoi la Gandalf. 

— Ai apărut iar pe negândite, la ceas de nevoie, adăugă 
Eomer. 

— Pe negândite? zise Gandalf. Doar v-am spus c-osămă 
întorc să ne întâlnim aici. 

— Dar nu ne-ai zis ceasul şi nici felul în care o să te iveşti. 
Ciudat ajutor ne-aduci! Eşti tare în vrăjitorii, Gandalf cel 
Alb! 

— Aşa o fi. Dar nu mi-am arătat încă puterile. N-am făcut 
decât să vă povăţuiesc în vreme de restrişte şi să profit de 
iuţimea lui lute ca Gândul. Vitejia voastră şi picioarele 
zdravene ale apusenilor mărşăluind în noapte v-au fost de 
mai mare folos. 

Atunci se uitară cu toţii şi mai uluiţi la Gandalf. Câţiva îşi 
întoarseră privirile neîncrezătoare spre pădure, ştergându- 
se la ochi, ca şi cum ar fi văzut cu totul altceva decât el. 
Gandalf râse vesel, din răsputeri. 

— Vă gândiţi la copaci? zise el. Păi, îi văd şi eu la fel de 
bine ca voi. Dar asta nu-i isprava mea. E-un lucru mai 
presus decât povaţa unui înţelept şi mai bun decât 
plănuisem. Nici n-am nădăjduit vreodată să se-ntâmple ceva 
atât de bun. 

— Atunci, dacă nu tu, cine-a făptuit o asemenea vrăjitorie? 
întrebă Theoden. E limpede că nu a făcut-o Saruman. O fi 
vreun înţelept mai puternic, de care n-am auzit încă? 

— Nu-i nici o vrăjitorie, ci o putere de tare de demult, rosti 
Gandalf. O putere ce-a străbătut pământul, înainte de 


cântul elfilor şi de lovitura baroaselor. 

Pe când de fier nu se vorbea şi lemnu-n arbori neatins 
trăia Pe când sub lună, tânăr, muntele lucea Pe când Inelul 
nu fusese făurit şi nu se născuse mâhnirea Atunci, demult, 
străbătea ea pădurea. 

— Şi care ar fi dezlegarea cimiliturii tale? întrebă 
Theoden. 

— Dacă vreţi să aflaţi, aţi face bine să veniţi cu mine în 
Isengard, îi răspunse Gandalf. 

— În Isengard? strigară ei. 

— Da, zise Gandalf. Mă voi întoarce în Isengard şi cei care 
poftesc pot să vină cu mine. S-ar putea să vedem lucruri 
ciudate pe-acolo. 

— Dar nici dac-am strânge toţi oamenii din Obşte şi le-am 
lecui rănile şi vlăguiala, n-am fi destui ca să atacăm 
fortăreaţa lui Saruman, zise 'Theoden. 

— Cu toate acestea, voi pleca la Isengard, spuse Gandalf. 
N-o să zăbovesc prea mult acolo. Drumul meu porneşte 
acum spre răsărit. Căutaţi-mă prin Edoras, înainte să apună 
luna. 

— Nu, peste poate, rosti Theoden. Asta ar fi la ceasul 
întunecat de dinaintea zorilor; doar n-o să ne despărţim 
tocmai acum. Voi veni cu tine, dacă asta ţi-e povaţa. 

— Vreau să stau de vorbă cu Saruman, cât mai repede cu 
putinţă, zise Gandalf. Şi pentru că ţi-a adus atâta năpastă, 
n-ar fi rău să fie şi Domnia Ia de faţă. Dar poţi oare s-ajungi 
la timp acolo? 

— Oamenii mei sunt vlăguiţi de-atâta luptă, îi răspunse 
regele. Şi nici eu nu mă simt mai în putere. Căci am venit 
călare de departe şi somnul mi-a fost pe apucate. Vai, 
bătrâneţea mea nu-i o poveste şi nici nu m-au împovărat cu 
ea doar ticluirile şoptite ale lui Limbă de Vierme. E-o boală 
de care nu mă poate lecui vreun vraci pe de-a-ntregul. Nici 
măcar tu, Gandalf. 

— Atunci, toţi cei care mă vor însoţi să-şi tragă puţin 
sufletul, zise Gandalf. Vom călători în umbra nopţii. Aşa-i 


mai bine, pentru că vă povăţuiesc ca toate mişcările noastre 
să fie de-acum încolo cât mai tainice. Dar să nu porunceşti 
prea multor oameni să te însoţească, Theoden. Ne ducem 
acolo să stăm de vorbă, nu să luptăm. 

Apoi regele alese câţiva bărbaţi zdraveni, cu cai iuți, şi îi 
trimise să ducă vestea izbânzii în toate văile din Obşte; să le 
spună oamenilor - tineri şi bătrâni - să vină degrabă în 
Edoras. Seniorul Obştii avea să ţină acolo o adunare cu toţi 
cei în stare să poarte arme, a doua zi după luna plină. Ca să 
pornească împreună cu el spre Isengard, regele îl alese pe 
Eomer şi încă douăzeci de bărbaţi de-ai casei sale. Cu 
Gandalf aveau să meargă Aragorn, Legolas şi Gimli. În 
ciuda rănii sale, gnomul nici nu vru să audă să rămână de 
căruţă. 

— A fost o bubuitură uşoară şi m-a apărat coiful, zise el. 
Doar nu m-o opri o zgârietură orcească. 

— Am să te oblojesc eu, cât timp te odihneşti, spuse 
Aragorn. Regele se întoarse apoi în Cetatea Cornului şi se 
cufundă într-un somn aşa cum nu mai dormise de multă 
vreme. Se odihniră şi aleşii săi rămaşi acolo. Dar ceilalţi 
care nu fuseseră răniţi sau vătămaţi în vreun fel începură o 
treabă foarte anevoioasă; căci mulţi căzuseră în bătălie şi 
zăceau acum morţi pe câmpie sau în Văgăună. 

Nu rămăsese nici un orc în viaţă; leşurile lor erau fără 
număr, însă dintre munteni, foarte mulţi se predaseră; şi 
erau înfricoşaţi şi cereau îndurare. Oamenii din Obşte le 
luară armele şi-i puseră la muncă. 

— Acum daţi o mână de ajutor să dregem răul la care aţi 
pus mâna şi voi, zise Erkenbrand. Şi după aceea o să rostiţi 
un jurământ prin care să vă legaţi că nu veţi mai trece 
Vadurile Isenului înarmaţi niciodată şi că n-o să vă mai 
înhăitaţi cu vrăjmaşii oamenilor. Apoi sunteţi liberi să 
plecaţi în ţinutul vostru. Căci aţi fost traşi pe sfoară de 
Saruman. Mulţi dintre voi şi-au pierdut viaţa drept plată că 
v-aţi încrezut în el; să nu credeţi că, dacă aţi fi biruit, aţi fi 
avut o soartă mai bună. 


Oamenii din '[ara Murgă rămăseseră uluiţi, pentru că 
Saruman le spusese despre cei din Rohan că ar fi haini şi 
că-şi ardeau ostaticii de vii. 

În mijlocul câmpiei din faţa Cetăţii Cornului fură înălțate 
două gorgane sub care zăceau toţi călăreţii Obştii căzuţi în 
apărare - cei din Vâlcelele de Răsărit într-o parte şi cei din 
Meleagul din Apus, în cealaltă. La poalele cetăţii, într-un 
mormânt separat, îşi dormea somnul de veci Hama, 
căpitanul gărzii regale. Căzuse dinaintea Porții. 

Orcii fură adunaţi în grămezi mari, la distanţă de 
gorganele călăreţilor, aproape de poalele pădurii. lar 
oamenii nu ştiau acum ce să facă, pentru că mormanele de 
leşuri erau prea mari ca să le poată îngropa sau arde. 
Aveau prea puţin lemn pentru asta şi nimeni n-ar fi 
îndrăznit să ridice securea asupra copacilor acelora ciudaţi, 
chiar dacă Gandalf nu le-ar fi zis ca nu cumva să se atingă 
de trunchiurile şi de crengile lor, că era primejdie mare. 

— Lăsaţi-i pe orci să zacă acolo, zise Gandalf. Noaptea e 
un sfetnic bun. 

După-amiază, oamenii regelui se pregătiră de plecare. 
Îngropăciunea abia începuse şi Theoden jeli pieirea lui 
Hama, căpitanul său, şi azvârli un pumn de ţărână în 
mormântul lui. 

— Mare năpastă mi-a adus Saruman mie şi tot ținutului 
acestuia, se tângui el. Şi n-am să uit când l-oi întâlni. 

Soarele scăpata deja spre colinele de apus din Viroagă, 
când, în sfârşit, Theoden şi Gandalf, împreună cu însoțitorii 
lor, porniră dinspre Stăvilar. Îndărătul lor fusese adunată o 
mare oştire formată din călăreţi şi din apuseni, tineri şi 
bătrâni, femei şi copii, care ieşiseră din peşteri. Cântară un 
cântec de izbândă cu glasurile limpezi; apoi tăcură, 
întrebându-se ce-avea să se mai întâmple, căci le era teamă 
de copacii aceia de la care nu-şi mai puteau dezlipi ochii. 

Călăreţii se apropiară de pădure şi se opriră. Nu-i trăgea 
aţa nici pe cai, nici pe oameni să pătrundă acolo. Arborii 
erau cenuşii şi ameninţători, înconjurați de hăuri sau de un 


fel de burniţă. Capetele ramurilor lor plecate atârnau ca 
nişte degete iscoditoare, rădăcinile se iveau din pământ ca 
mădularele unui monstru ciudat, iar sub ele se căscau hăuri 
întunecate. Dar Gandalf merse înainte, călăuzindu-şi 
tovarăşii; iar acolo unde drumul dinspre Cetatea Cornului 
pătrundea în pădure, văzură o deschizătură pe sub crengile 
puternice, ca o poartă boltită; şi Gandalf intră pe acolo, 
urmat de ceilalţi. Spre uimirea lor, văzură că drumul 
continua străjuit de Pârâul Văgăunii; iar deasupra se zărea 
cerul năpădit de o lumină aurie. Dar de-o parte şi de alta a 
culoarului de arbori întunericul devenea din ce în ce mai 
dens, mai de nepătruns; de acolo se auzeau trosnetele şi 
gemetele crengilor, strigăte depărtate şi larmă de glasuri 
neînţelese, care murmurau mânioase. Nu se vedea nici 
urmă de orc sau de altă făptură. 

Legolas şi Gimli călăreau acum împreună, pe acelaşi cal; 
mergeau alături de Gandalf, pentru că gnomului îi era 
teamă de pădure. 

— E tare cald pe-aici, îi spuse Legolas lui Gandalf. Simt 
multă mânie în jur. Nu ţi se pare că aeru-ţi zvâcneşte în 
urechi? 

— Ba da, răspunse Gandalf. 

— Ce s-o fi întâmplat cu amărâţii ăia de orci? întrebă 
Legolas. 

— Asta, cred eu, n-o să ştie nimeni niciodată, zise Gandalf. 
Merseră o vreme în tăcere; dar Legolas trăgea mereu cu 
ochiul într-o parte şi-ntr-alta, iar dacă Gimli l-ar fi lăsat, s-ar 

fi oprit mereu să asculte murmurul pădurii. 

— Sunt cei mai ciudaţi arbori din viaţa mea, zise el. Şi mi-a 
fost dat să văd nenumărați stejari de când erau ghinde şi 
până la adânci bătrâneţe. Ce bine-ar fi să avem timp destul, 
ca să mă plimb printre ei. Ştiu să glăsuiască şi, cu timpul, s- 
ar putea să le înţeleg gândurile. 

— Nu, lasă, făcu Gimli. Să-i lăsăm în pace. Eu unul mi-am 
dat seama ce gândesc: sunt plini de ură faţă de cei care 


merg în două picioare şi nu vorbesc decât despre cum ne-ar 
putea zdrobi şi gâtui. 

— Nu-i urăsc chiar pe toţi care merg în două picioare, zise 
Legolas. Cred că aici greşeşti. Cu orcii au ei ce au. Nu sunt 
din partea locului şi ştiu prea puţine despre elfi şi despre 
oameni. Văile în care cresc sunt foarte depărtate. Socot că 
vin tocmai din vâlcelele adânci din Fangorn. 

— Atunci aceasta e cea mai primejdioasă pădure de pe 
Pământul de Mijloc, spuse Gimli. Ar trebui să-i fiu 
recunoscător pentru ceea ce-a făcut, dar n-o pot iubi. Îţi 
pare, pesemne, încântător, dar am văzut o minunăţie şi mai 
mare în ţinutul acesta, ceva mai frumos decât orice 
dumbravă sau poieniţă de pe lume: îmi simt încă inima 
plină. Încurcate sunt căile oamenilor, Legolas! Au aici una 
dintre minunile Lumii de la Miazănoapte, şi cum crezi că 
vorbesc de ea? Peşteri, aşa le numesc. Peşteri! Vizuini unde 
fug să se ascundă în vreme de război, unde îşi dosesc 
nutreţul! Bunule Legolas, ştii tu, oare, cât sunt de 
frumoase, de mari, peşterile din Văgăuna lui Helm? Ce 
drumuri ar mai face gnomii, doar să arunce o privire pe- 
acolo, dacă s-ar şti de ele! Măiculiţă, pe onoarea mea, ar da 
aur, nu glumă, doar să le vadă o clipă! 

— Iar eu aş da aur, nu glumă, să mă laşi în pace, zise 
Legolas. Şi aş da de două ori mai mult să ies de-acolo, de-ar 
fi să mă rătăcesc în ele. 

— Vorbeşti fără să ştii, aşa că-ţi iert glumele, zise Gimli. 
Dar baţi câmpii ca un nebun. Ţie ţi se par minunate 
lăcaşurile acelea, de la poalele colinei din Codrul Întunecat, 
în care sălăşluieşte regele tău şi la durarea cărora au dat şi 
gnomii odinioară o mână de ajutor. 


Ei bine, nu sunt decât nişte cocioabe faţă de peşterile pe 
care le-am văzut aici: săli uriaşe, pline de muzica veşnică a 
apei clipocind în băltoace, frumoase precum Kheled-zaram 
la lumina stelelor. Ah, Legolas, când se-aprind torţele şi 
oamenii păşesc pe duşumele de nisip sub bolți cu ecou, ah, 
atunci, Legolas, pe zidurile netede scânteiază pietre 
preţioase, cristale şi minereuri rare; iar lumina se cerne 
prin straturi de marmură ca sideful, străvezii precum 
mâinile vioaie ale Domniței Galadriel. Iar stâlpii, unii albi, 
alţii ca şofranul sau trandafirii ca zorii de ziuă, se răsucesc 
şi se unduiesc în forme de vis; ţâşnesc din duşumele 
colorate, să întâlnească podoabele scânteietoare din 
acoperiş: aripi, funii, perdele fine, ca nişte nori împietriţi, 
lănci, drapele, foişoare în palate suspendate! Lacuri 
nemişcate le oglindesc pe toate: o lume sclipitoare priveşte 
în sus din bălţile întunecate, cu faţa ca oglinda, cum nici 
măcar mintea lui Durin n-ar fi putut ticlui în visurile sale, se 
întind pe alei şi prin curţi străjuite de stâlpi, continuând 
până în unghere întunecate pe unde lumina nu ajunge 
vreodată. Şi pic! cade o picătură, iar încreţiturile rotunde 
din oglindă fac ca turnurile să se unduiască şi să se aplece, 
ca algele şi coralii dintr-o grotă marină. Apoi se lasă seara: 
toate se pierd, strălucind stins; torţele trec în altă încăpere, 
în alt vis. Căci sunt acolo încăperi peste încăperi, Legolas; 
sălile dau una-ntr-alta, drumurile vin fără oprire, îndărătul 
scărilor se înalţă alte scări; iar potecile şerpuitoare se 
avântă tot mai departe, în inima munţilor. Peşteri! 
Cavernele din Văgăuna lui Helm! Ce noroc pe mine s-ajung 
acolo! M-apucă plânsul când mă gândesc că trebuie să le 
părăsesc 

— Ei, atunci, zise elful, îţi doresc, Gimli, pentru sufletul 
tău, să te întorci cu bine din război şi să le revezi. Dar să nu 
le spui tuturor celor din neamul tău! Căci din ceea ce mi-ai 
povestit, nu prea le-a mai rămas mare lucru de făcut acolo. 
Poate oamenii din ţinutul acesta au dreptate când vorbesc 
puţin despre peşteri: o familie de gnomi puşi pe treabă, cu 


ciocanul şi cu dalta-n mână, e în stare să strice mai mult 
decât a construit. 

— Nu, n-ai cum să-nţelegi, zise Gimli. Nu-i gnom pe lume 
care să nu fie impresionat de asemenea minunăţie. Nimeni 
din seminţia lui Durin n-ar săpa în peşterile astea ca să 
scoată piatră sau minereu, chiar dacă s-ar afla acolo aur şi 
nestemate. Oare voi vă apucaţi să tăiaţi crângurile de 
arbori în floare, primăvara, ca să faceţi lemne de foc? Aşa 
ocrotim şi noi poienile acestea cu flori de piatră; nicidecum 
nu ne-am apuca să le părăduim. N-am face decât să săpăm 
câte puţin, cu grijă şi îndemânare, nu mai mult de o aşchie 
pe zi, asta aşa, ca să ne facem de lucru; şi pe măsură ce-or 
trece anii, am deschide drumuri noi şi-am scoate la iveală 
încăperi depărtate, cuprinse încă de întuneric, pe care 
acum abia le poţi ghici îndărătul crăpăturilor din stâncă. Şi 
luminile, Legolas! Am face lămpaşe din cele ce străluceau 
odinioară în Khazad-dum; şi-am alunga când am pofti 
noaptea care zace acolo de la facerea lumii. lar dacă ni s-ar 
face somn, am aduce iar întunericul. 

— Chiar că mi-ai înmuiat inima, Gimli, zise Legolas. Nu te- 
am mai auzit vorbind aşa până acum. Mă faci să-mi pară 
rău că n-am văzut şi eu peşterile alea. Hai să ne-nvoim: 
dacă ne întoarcem amândoi sănătoşi din încercările care 
ne-aşteaptă, atunci să călătorim o vreme împreună. Tu ai să 
vii să vizitezi Fangornul cu mine, şi-apoi am să merg eu cu 
tine, să văd Văgăuna lui Helm. 

— Mie unul nu-mi prea dă inima ghes să mă întorc prin 
Fangorn, zise Gimli. Dar am să-l înghit, dacă-mi făgăduieşti 
că vii să împărtăşim minunea peşterilor. 

— Îţi făgăduiesc, zise Legolas. Dar, vai! Deocamdată 
trebuie să lăsăm şi peşterile, şi codrul. Ia uită-te! Ajungem 
la capătul pădurii. Cât mai e până în Isengard, Gandalf? 

— Vreo cincisprezece leghe, după cum vestesc ciorile lui 
Saruman, zise Gandalf. Cinci de la gurile Viroagei Văgăunii, 
până la Vaduri şi încă zece de-acolo, până la porţile 


Isengardului. Dar n-o să străbatem tot drumul în noaptea 
asta. 

— Şi ce-o să vedem când om ajunge acolo? întrebă Gimli. 
Poate ştii tu, căci eu nu-mi dau seama. 

— Nici eu nu ştiu ceva sigur, îi răspunse vrăjitorul. Am fost 
ieri, la căderea nopţii, pe-acolo, dar s-ar putea să se fi 
întâmplat multe de-atunci. Totuşi, cred că n-o să spui că am 
călătorit în zadar, chiar dacă ai lăsat în urmă 
scânteietoarele Peşteri din Aglarond. 

În sfârşit, trecură pădurea şi se treziră la poalele Viroagei 
unde se despărţea drumul dinspre Văgăuna lui Helm: o 
cărare o lua spre răsărit, până în Edoras, cealaltă ducea la 
miazănoapte, spre Vadurile Isenului. Când ajunseră la 
marginea pădurii, Legolas se opri şi se uită îndărăt cu 
părere de rău. Apoi scoase un strigăt: 

— Ochii! Ochi care ne privesc din umbrele crengilor! N-am 
mai văzut în viaţa mea asemenea ochi! 

Surprinşi de strigătul lui, ceilalţi se opriră şi se întoarseră; 
dar Legolas o luă îndărăt. 

— Nu! Nu! ţipă Gimli. Poţi să faci ce vrei, în nebunia ta, 
dar pe mine lasă-mă jos de pe cal! N-am chef să văd nici un 
ochi! 

— Opreşte-te, Legolas Frunzăverde, zise Gandalf. Nu te 
întoarce încă în pădure! Nu ţi-a venit vremea. 

În timp ce Gandalf rostea toate acestea, dintre arbori se 
desprinseră trei forme ciudate. Erau ca ale căpcăunilor, 
înalte de mai bine de douăsprezece picioare, cu trupuri 
puternice, zdravene ca ale arborilor tineri; păreau 
înveşmântaţi sau ascungşi în nişte haine strimte, maronii şi 
cenuşii. Aveau membre lungi, mâini cu multe degete, părul 
ţepos şi bărbi de un verde fumuriu, ca muşchiul. Se uitau cu 
ochi neînduplecaţi, dar nu spre călăreţi, ci undeva spre 
miazănoapte. Deodată îşi duseră mâinile lungi Ia gură şi 
scoaseră nişte sunete limpezi, ca o chemare de corn, dar 
mult mai melodioase. Li se răspunse şi, întorcându-se, 


călăreţii văzură alte făpturi asemănătoare, care se apropiau 
cu paşi mari prin iarbă. 

Veneau grăbiţi dinspre miazănoapte, ca nişte bâtlani care 
merg prin apă, pentru că picioarele lor lungi se mişcau mai 
iute ca aripile păsărilor. Călăreţii scoaseră strigăte de 
uimire şi unii puseră mâinile pe mânerele săbiilor. 

— Nu-i nevoie, le spuse Gandalf. Aceştia nu-s decât 
păstori. Nu ne sunt vrăjmaşi; vă spun eu, nici nu le pasă de 
noi. 

Şi se pare că aşa era, pentru că nici nu apucă bine să-şi 
termine vorba, că făpturile acelea intrară cu paşi mari în 
pădure şi se făcură nevăzute fără să le arunce călăreţilor 
măcar 0 privire. 

— Păstori! exclamă Theoden. Păi, unde le sunt turmele? Şi 
ei ce sunt, Gandalf? Pentru că, e limpede, măcar ţie nu-ţi 
sunt străini. 

— Sunt păstori de arbori, îi răspunse Gandalf. Să fi trecut 
chiar aşa de mult de când stăteaţi şi ascultați poveşti la 
gura sobei? Copiii din ţinutul Domniei Tale ar fi în stare să 
dea răspunsul numai descâlcind firele răsucite ale 
basmului. Doar ai văzut enţi în Codrul Fangorn, căreia îi 
ziceţi Codrul Enţilor. Credeai că i-au dat numele acesta din 
pură închipuire? Nu, Theoden, lucrurile stau tocmai pe dos: 
pentru ei, tu nu eşti decât o poveste trecătoare; toţi anii de 
la Eorl cel Tânăr până la Theoden cel Bătrân nu înseamnă 
mai nimic pentru ei, iar faptele măreţe ale casei tale nu 
prea au mare însemnătate. 

Regele rămase pe gânduri. 

— Enţi, zise el până la urmă. Cred că încep să pricep un 
pic minunea cu arborii prin umbrele legendei. Am trăit să 
văd tot felul de ciudăţenii. Ne îngrijim de-atâta vreme 
dobitoacele şi ogorul, ne-am construit casele, ne-am făurit 
unelte şi-am pornit călare spre Minas Tirith, ca să le dăm o 
mână de ajutor în război celor de acolo. Şi le-am spus 
acestor lucruri viaţă omenească, mersul firesc al firii. Nu 
prea ne-a păsat de ce era dincolo de fruntariile tărâmului 


nostru. Avem cântări care povestesc despre aceste lucruri, 
dar suntem pe cale să le uităm. Nu facem decât să le 
spunem copiilor, din obişnuinţă, fără să punem suflet. Şi 
iată că aceste cântări au coborât printre noi din locuri 
ciudate şi se plimbă aşa, la lumina zilei. 

— Ar trebui să fii fericit, rege Theoden, zise Gandalf. 
Pentru că acum nu numai viaţa trecătoare a oamenilor e-n 
primejdie, ci şi a celor pe care le-aţi urcat în poveşti. Ai 
mulţi prieteni de partea ta, chiar fără să ştii. 

— Şi totuşi, mă încearcă tristeţea, zise Theoden. Căci 
oricare ar fi soarta războiului, oare până la urmă minunea 
şi frumosul nu-şi vor lua pentru totdeauna zborul din 
Pământul de Mijloc? 

— Se poate, zise Gandalf. Răul pricinuit de Sauron nu 
poate fi vindecat în întregime şi nici nesocotit. Dar asta-i 
soarta zilelor noastre. Şi-acum, hai să ne continuăm 
călătoria pe care-am început-o! 

Grupul se depărta apoi de Viroagă şi de pădure şi o luă pe 
drumul către Vaduri. Legolas îi urmă fără nici o tragere de 
inimă. Soarele apusese şi se scufundase deja dincolo de 
marginea lumii; dar cum ieşiră din umbra colinelor şi 
priviră spre apus la Strunga Rohan, văzură cum cerul se 
înroşise cu totul: pe sub norii risipiţi ardea o lumină. Pe 
fondul acesta zburau şi se roteau întunecate o mulţime de 
păsări cu aripi negre. Unele trecură pe deasupra capetelor 
lor cu ţipete sumbre, întorcându-se apoi la cuiburile lor de 
pe steiuri. 

— Păsările morţii au cam dat iama pe câmpul de bătălie, 
zise Eomer. 

Mergeau acum la pas uşor, în vreme ce împrejur, pe 
câmpie, se lăsa seara. Luna urca agale, cu discul ceruit 
aproape în întregime, iar la lumina ei rece şi argintie 
câmpia vălurită se înălța, iar apoi cobora ca o mare întinsă, 
cenuşie. După vreo patru ceasuri de mers călare de la 
răscrucea de drumuri, se apropiară de Vaduri. Povârnişuri 
abrupte coborau nesfârşit până la râul care se împrăştia 


printre bancuri de piatră, străjuit de terase înalte, 
înierbate. Vântul le aduse la urechi urlet de lupi. Aveau 
inimile grele, amintindu-şi de cei mulţi căzuţi aici, în bătălie. 

Drumul se afunda printre maluri ridicate, croindu-se de-a 
curmezişul teraselor, până la marginea râului, apoi urca iar, 
pe partea cealaltă. Erau trei rânduri de lespezi pentru 
trecerea pârâului şi între ele, vaduri pentru cai, care 
porneau din ambele maluri spre un ostrov pustiu din mijloc. 
Călăreţii se uitară în jos şi li se păru ciudat, pentru că 
Vadurile fuseseră totdeauna învolburate de susurul şi 
murmurul apei pe pietre; dar acum nu se auzea nimic. Albia 
pârâului era aproape uscată - o întindere pustie de pietriş 
şi de nisip cenuşiu. 

— Locul ăsta a devenit sterp, zise Eomer. Ce năpastă o fi 
căzut asupra râului? Saruman a distrus multe locuri 
minunate; să fi nimicit şi izvoarele Isenului? 

— Aşa s-ar părea, zise Gandalf. 

— Vai mie! făcu Theoden. Oare suntem nevoiţi să trecem 
pe drumul acesta pe unde fiarele mâncătoare de cadavre 
înfulecă atâţia călăreţi din Obşte? 

— N-avem altă cale, zise Gandalf. Amarnică-i pieirea 
oamenilor tăi! Dar vei vedea că lupii din munţi, cel puţin, 
nu-i mănâncă. Şi se ospătează cu prietenii lor, orcii: cam 
asta înseamnă prieteşugul lor. Haideţi! 

Coborâră spre râu şi, pe măsură ce se apropiau, lupii 
încetară să urle, luându-şi tălpăşiţa. Se înfricoşaseră 
văzându-l pe Gandalf în lumina lunii şi pe calul său, Iute ca 
Gândul, sclipind ca argintul. Călăreţii îşi continuară drumul 
spre insuliţă, urmăriţi de ochi care luceau stins din umbrele 
malurilor. 

— Ia uitaţi-vă, zise Gandalf. Au trudit pe-aici şi prieteni de- 
ai noştri. 

Văzură în mijlocul ostrovului o movilă înconjurată de 
pietre şi o mulţime de lănci înfipte în pământ. 

— Aici zac toţi cei răpuşi dintre bărbaţii Obştii, zise 
Gandalf. 


— Odihnească-se în pace! zise Eomer. lar mormântul lor 
să rămână de strajă în Vadurile Isenului şi când le-or 
putrezi şi le-or rugini lăncile. 

— Asta-i tot isprava ta, Gandalf, prietene? întrebă 
Theoden. Multe-ai mai făcut într-o zi şi-o noapte. 

— Cu ajutorul lui Iute ca Gândul. şi al altora, zise Gandalf. 
Am călătorit iute şi până departe. Dar acum, că suntem 
lângă movila aceasta, am să vă spun ceva ce vă va linişti: 
mulţi au căzut în bătăliile din Vaduri, dar nu chiar aşa cum 
s-a spus. Mai numeroşi au fost cei împrăştiaţi decât cei 
ucişi; i-am strâns iar pe toţi pe care i-am găsit. Pe unii i-am 
trimis să-şi unească forţele cu Erkenbrand. 

Pe alţii i-am pus să facă acest mormânt şi de-acum cred că 
au ajuns înapoi în Edoras. Pe mulţi alţii i-am trimis înainte 
într-acolo, să-ţi păzească ţie casa. Mi-am dat seama că 
Saruman şi-a aruncat întreaga putere împotriva voastră şi 
slujitorii lui au lăsat baltă orice altă ispravă şi au plecat în 
Văgăuna lui Helm. Întregul ţinut părea golit de vrăjmaşi; şi 
totuşi, m-am temut ca nu cumva călăreţii lupului şi jefuitorii 
s-o pornească spre Meduseld, câtă vreme era lipsit de 
apărare. Dar acum nu cred că trebuie să-ţi mai fie frică: să 
vezi că lăcaşul tău te va întâmpina prietenos, când te vei 
întoarce. 

— lar eu voi fi fericit să-l văd iar, zise Theoden. Deşi, nu 
mă-ndoiesc, nu voi mai sălăşlui prea mult acolo. 

Cu acestea, îşi luară rămas-bun de la ostrov şi de la 
mormânt, trecură râul şi urcară pe celălalt mal. Apoi îşi 
continuară drumul, răsuflând uşuraţi că părăsiseră Vadurile 
îndoliate. Cum plecară, cum se auzi iar urletul lupilor. 

Dinspre Isengard pornea un drum larg, străvechi, până la 
vaduri. O vreme, a urmat curgerea unui râu, cotind o dată 
cu acesta spre răsărit, apoi spre miazănoapte; dar până la 
urmă o luă drept către porţile Isengardului, care se găseau 
la poalele povârnişului muntos, în partea de apus a văii, la 
mai bine de cincisprezece leghe de gurile râului. Pe acolo o 
apucară şi ei, dar nu merseră pe drum, ci pe de lături, 


pentru că pământul era tare şi neted, năpădit cât vedeai cu 
ochii de iarbă scurtă şi fragedă. Călăreau mai iute acum şi 
pe la miezul nopţii Vadurile rămăseseră la aproape cinci 
leghe îndărăt. Apoi făcură popas, punând capăt călătoriei 
lor pe timp de noapte, căci regele se simţea vlăguit. 
Ajunseseră la poalele Munţilor Ceţoşi şi braţele lungi ale 
văii Nan Curunir se întindeau acum către ei. Întunecată se 
avânta valea dinaintea lor, pentru că luna se topise în apus 
şi lumina ei se ascundea după coline. Dar, din bezna aceea 
adâncă, se înălța o spirală uriaşă de fum şi abur, care 
prindea ultimele raze de lună, revărsându-le apoi în nori 
scânteietori, negri şi argintii, pe cerul înstelat. 

— Ce spui de asta, Gandalf? întrebă Aragorn. Parcă toată 
Valea Vrăjitorului ar fi în flăcări. 

— Zilele acestea valea a fost tot timpul năpădită de fum, 
zise Eomer. Dar n-am mai văzut aşa ceva. Asta-i mai 
degrabă abur. Saruman ticluieşte vreo ticăloşie în semn de 
salut pentru noi. S-ar putea să fiarbă toate apele Isenului, 
de-aceea a secat râul. 

— Aşa o fi, zise Gandalf. O să aflăm mâine ce face. Acum 
hai să ne odihnim, dac-om putea. 

Îşi întinseră tabăra alături de albia râului Isen. Locul era 
încă pustiu şi cufundat în linişte. Câţiva dintre ei dormiră 
puţin. Dar târziu, în noapte, străjerii începură să strige şi se 
treziră cu toţii. Luna pierise. Deasupra scânteiau stelele. 
Însă pe faţa pământului se târa o întunecime mai neagră ca 
noaptea. Se îndrepta spre ei pe ambele maluri ale râului, 
către miazănoapte. 

— Rămâneţi unde sunteţi, zise Gandalf. Nu puneţi mâna pe 
arme! Aşteptaţi! O să treacă pe lângă voi! 

Fură învăluiţi într-o burniţă. Câteva stele se mai vedeau 
clipind palid deasupra lor. Dar de-o parte şi de alta se 
înălţau ziduri de beznă nepătrunsă. Oamenii se aflau pe 
fâşia îngustă dintre turnurile mişcătoare de umbră. Auzeau 
glasuri, şoapte şi gemete, precum şi un suspin foşnitor şi 
nesfârşit; pământul se cutremura. Li se păru că rămaseră 


aşa, în spaimă, multă vreme. Dar până la urmă bezna şi 
rumoarea trecură şi dispărură printre braţele muntelui. 

Departe, la miazăzi de Cetatea Cornului, oamenii auziră în 
miez de noapte un zgomot mare, ca o vijelie în vale, şi 
pământul se cutremură; iar ei se înfricoşară şi nici unul nu 
se încumetă să pornească într-acolo. Dar dimineaţa ieşiră şi 
rămaseră cu gura căscată, pentru că leşurile de orci 
dispăruseră, la fel şi arborii. Departe, în Valea Văgăunii, 
iarba era strivită şi înnegrită, de parcă şi-ar fi păscut 
cirezile pe-acolo păstori uriaşi. Însă la o milă de Stăvilar 
fusese săpat un puț imens în pământ, iar deasupra era o 
grămadă de bolovani, mare cât un deal. Oamenii îşi 
închipuiră că acolo fuseseră îngropaţi orcii ucişi de ei. Dar 
dacă printre ei se aflau şi cei care fugiseră în pădure, 
nimeni nu putea spune, căci nici un om nu pusese piciorul 
pe dealul acela. Mai târziu îl numiră Gruiul Morţii, căci nu 
creştea fir de iarbă pe-acolo. Însă arborii ciudaţi nu mai 
fură văzuţi în Viroaga Văgăunii niciodată; plecaseră 
noaptea spre vâlcelele întunecate ale Fangornului. Astfel le- 
o plătiseră orcilor. 

Regele şi însoțitorii lui nu mai dormiră în noaptea aceea; 
nu mai văzură şi nu mai auziră nimic ciudat, afară totuşi de 
faptul că râul de alături prinse brusc glas. Apa venea 
vijelioasă printre pietre. Şi când trecu primul val, Isenul 
începu să curgă şi să susure în albia lui, ca totdeauna. 

În zori, se pregătiră să plece. Lumina apăru cenuşie şi 
palidă şi nu văzură soarele răsărind. Văzduhul era greu de- 
atâta ceaţă şi-n jurul lor plutea o duhoare. Mergeau acum 
agale pe drumul cel mare. Era lat, tare şi bine îngrijit. Abia 
desluşit prin beznă, zăriră lanţul lung de munţi înălțându-se 
în stânga. Trecuseră în Nan Curunir, Valea Vrăjitorului. Era 
o vale adăpostită, care se deschidea numai spre miazăzi. 
Fusese cândva verde şi frumoasă, scăldată de undele 
Isenului adânc şi vijelios încă înainte să ajungă în câmpie; 
căci era sporit de multe izvoare şi pârâiaşe din colinele 


spălate de ploi, aşa că pământul dimprejur era plăcut şi 
rodnic. 

Acum se schimbase. La poalele zidurilor din Isengard se 
întindeau pogoane întregi trudite de sclavii lui Saruman. 
Dar cea mai mare parte a văii devenise un desiş de buruieni 
şi de mărăcini. Rugii de mure se târau la pământ sau se 
căţărau pe tufişuri şi pe maluri, iar în încâlceala lor se 
adăposteau animalele mici. Nu creşteau arbori acolo, dar 
printre ierburile bătrâne se vedeau încă buturugi arse şi 
tăiate de secure ale unor dumbrăvi străvechi. Era un ţinut 
trist, unde, în afară de clipocitul apei repezi pe pietre, nu se 
mai auzea nimic. Din văgăuni se înălţau, colcăitori, nori 
mohorâţi de fum şi abur. Călăreţii nu scoteau nici o vorbă. 
Mulţi aveau inima îndoită, întrebându-se dacă nu cumva 
călătoria lor se va sfârşi prost. După ce străbătură câteva 
leghe, drumul se schimbă într-o stradă pietruită cu lespezi 
mari, pătrate, măiestrit aşezate; nu creştea nici un fir de 
iarbă printre ele. De-o parte şi de alta, prin şanţurile 
adânci, clipocea apa. Brusc, în faţa lor se înălţă, abia 
desluşit, un stâlp negru. Iar deasupra lui era o lespede 
mare, sculptată şi vopsită sub forma unei Mâini Albe, lungi. 
Degetul ei indica miazănoaptea. Ştiau acum că porţile 
Isengardului nu erau departe şi li se strânse inima; dar nu 
fură în stare să străpungă întunericul cu privirea. 

Acest tărâm străvechi, căruia oamenii îi ziceau Isengard, 
se întindea de veacuri aici, la poalele lanţului muntos, în 
Valea Vrăjitorului. În parte, era format chiar din peretele 
munţilor, dar în vechime oamenii din Apusime trudiseră şi ei 
la înălţarea lui; iar Saruman sălăşluia de mult acolo şi nu 
stătuse nici el cu mâinile în sân. 

Aşa arăta în zilele de glorie ale lui Saruman, considerat de 
mulţi căpetenia Vrăjitorilor: un zid de piatră circular, uriaş, 
ca un şirag de steiuri, care pornea dintr-un povârniş al 
muntelui şi se întorcea tot acolo. Nu exista decât o singură 
intrare, o boltă săpată în partea de miazăzi. Acolo fusese 
tăiat în stânca întunecată un tunel lung, închis la ambele 


capete de porţi mari de fier. Fuseseră atât de măiestrit 
făurite şi aşezate în balamalele lor uriaşe, sprijinite de 
stâlpi de oţel care pătrundeau în inima stâncii, încât atunci 
când nu erau ferecate, puteai să le deschizi doar 
împingându-le uşor, fără să facă nici cel mai mic zgomot. 
Dacă pătrundeai prin tunelul imens şi ajungeai până la 
urmă să ieşi din el, vedeai o câmpie, un rotocol mare, cam 
ca o strachină uriaşă, puţin adâncă, având pereţii goi pe 
dinăuntru şi măsurând cam o milă lăţime. Cândva fusese 
înverzit şi plin de drumuri largi şi de livezi cu pomi încărcaţi 
de fructe, străbătut de pâraie care se revărsau dinspre 
munte, într-un lac. Dar în zilele din urmă ale lui Saruman, 
nu mai creştea nimic verde pe-acolo. Drumurile erau 
acoperite cu lespezi mohorâte şi dure; iar de-a lungul lor, în 
loc de arbori, se vedeau şiruri lungi de stâlpi, unii din 
marmură, alţii din alamă şi din fier, uniţi de lanţuri grele. 
Erau multe case, cămăruţe, săli şi coridoare săpate ca 
nişte tunele în ziduri, aşa încât spre interior se zăreau 
nenumărate ferestre şi uşi întunecate. Mii de lucrători, 
slujitori, sclavi şi războinici puteau să locuiască acolo şi 
magaziile de arme erau mari din cale-afară. Lupii erau 
adăpostiţi şi hrăniţi dedesubt, în vizuini adânci. Câmpia era 
şi ea toată găurită şi tainică. Adânc în pământ fuseseră 
înfipţi stâlpi deasupra cărora se înălţau movile domoale şi 
domuri de piatră, aşa încât Ia lumina lunii Rotocolul din 
Isengard părea un cimitir cu morţi neliniştiţi, pentru că 
pământul se cutremura. Pe lângă stâlpi coborau povârnişuri 
şi scări în spirală până la nişte peşteri din adâncuri; acolo 
îşi avea Saruman comorile, magaziile, armurile, fierăriile şi 
cuptoarele. Roţile de fier se învârteau nesfârşit şi baroasele 
bubuiau. Din gurile de aerisire ieşeau noaptea puhoaie de 
abur luminate de jos în roşu, albastru sau verde-otrăvit. 
Toate drumurile străjuite de lanţuri duceau către centru, 
unde se înălța o minunăţie de turn. Fusese ridicat de 
constructorii din vechime care dăltuiseră Rotocolul din 
Isengard; şi totuşi, nu părea făcut de mână omenească, ci 


mai degrabă răsărit din mădularele pământului pe vremea 
frământărilor scoarţei. Era o culme, o insulă de piatră 
neagră şi strălucitoare: patru stavile puternice din rocă 
cioplită fuseseră unite într-un corp, dar către culme se 
desfăceau în nişte coarne mari, cu foişoare ascuţite, ca 
vârful de lance, şi marginile tăioase, ca lama de cuţit. Între 
ele era un loc îngust, acoperit cu piatră lustruită, plină de 
semne ciudate, cam Ia cinci sute de picioare deasupra 
câmpiei. Aceasta era cetatea lui Saruman, Orthanc, al cărui 
nume avea (cu bună ştiinţă) două înţelesuri; pentru că în 
limba elfilor orthanc înseamnă Muntele Colţului, iar în 
limba veche din Obşte, Minte Şireată. 

Puternic şi minunat era Isengardul şi, cândva, fusese 
frumos; trăiseră acolo seniori mari, străjerii de apus ai 
Gondorului, şi înţelepţi care priveau la stele. Dar Saruman 
îl preschimbase încet-încet, ca să-şi atingă ţelurile lui 
viclene, şi îi adusese, după gândul lui, îmbunătăţiri, 
nemulţumit fiindcă toate operele acelea de artă şi ticluirile 
iscusite din cauza cărora îşi părăsise vechea înţelepciune, 
crezând că-i aparţineau, nu veneau din Mordor; aşa că ceea 
ce făcuse el nu era decât o imitație mică, o potriveală 
copilărească sau linguşitoare a cetăţii uriaşe, a armurăriei, 
a închisorii şi a cuptoarelor marii puteri din Barad-dur, 
Turnul Întunecimii, fără rival, care nu aştepta, în măreţia şi 
siguranţa lui neasemuite, decât momentul când să-şi bată 
joc de această potriveală. 

Astfel arăta cetatea lui Saruman, aşa cum îi mersese 
faima; căci oamenii din Rohan nu-şi aminteau să fi trecut 
vreodată dincolo de porţi, poate doar în afară de Limbă de 
Vierme, însă veneau acolo în taină şi nu povesteau nimănui 
ce văzuseră. 

Gandalf o luă spre marele stâlp al Mâinii. Când trecură pe 
lângă ea, călăreţii văzură spre mirarea lor că nu era tocmai 
albă. Din loc în loc avea urme de sânge închegat şi, uitându- 
se mai bine, observară că unghiile erau roşii. Gandalf 
continua să bâjbâie prin ceaţă, urmat fără nici o tragere de 


inimă de oamenii săi. Ca şi cum s-ar fi revărsat brusc toate 
pâraiele, în gropile de la marginea drumului apărură 
băltoace mari, iar printre bolovani curgeau susurând 
şiroaie de apă. 

Într-un târziu, Gandalf se opri şi le făcu semn; iar ei se 
apropiară şi văzură că îndărătul lui ceţurile se risipiseră şi 
apăruse o rază de soare. Trecuse de amiază. Ajunseseră la 
porţile Isengardului. Dar acestea zăceau distruse la 
pământ. lar de jur împrejur erau numai pietre crăpate şi 
făcute ţăndări, împrăştiate la mare distanţă sau adunate 
grămadă, de-a valma. Arcada măreaţă mai exista, dar 
dădea acum într-o genune: tunelul rămăsese descoperit şi 
pustiu, iar de-o parte şi de alta, în pereţii ca stânca, 
apăruseră crăpături; turnurile fuseseră făcute pulbere. 
Chiar dacă Marea cea Mare s-ar fi năpustit cuprinsă de 
furie asupra colinelor, tot n-ar fi reuşit să producă 
asemenea prăpăd. 

Ocolul era plin de apă din care ieşeau aburi; un cazan în 
fierbere, unde pluteau îngrămădite bârne şi prăjini rupte, 
butoaie, cufere şi maşinării stricate. Din apă ieşeau cioturile 
stâlpilor rupţi şi răsuciţi, dar drumurile nu se mai vedeau. 
Stânca se desluşea ca o insulă parcă foarte depărtată, pe 
jumătate învăluită în nori. Turnul din Orthanc se înălța însă 
la fel de întunecat, neatins de vijelie. La poalele lui vălureau 
ape albicioase. 

Regele şi toţi oamenii lui rămaseră tăcuţi pe cai, 
minunându-se că puterea lui Saruman fusese biruită; dar 
nici nu le trecea prin minte ce se petrecuse. Îşi întoarseră 
privirile spre boltă şi spre porţile prăbugşite. Văzură alături 
de ei o grămadă mare de pietre; brusc îşi dădură seama că 
acolo se odihneau două umbre mici, înveşmântate în 
cenuşiu, greu de desluşit printre pietre. Lângă ei zăceau tot 
felul de sticle, de străchini şi tăvi, de parcă tocmai 
mâncaseră bine şi-acum se odihneau după atâta trudă. 
Unul părea adormit; celălalt stătea cu picioarele încrucişate 


şi mâinile sub ceafa, sprijinit de o stâncă prăbuşită, scoțând 
din gură cerculeţe şi rotocoale de fum albăstrui. 

O clipă Theoden şi Eomer, împreună cu toţi ceilalţi, 
rămaseră uluiţi, cu privirile aţintite asupra lor. În mijlocul 
prăpădului din Isengard, imaginea aceasta li se păru cea 
mai ciudată dintre toate. Dar, înainte ca regele să poată 
scoate o vorbă, făptura care respira fum îi văzu cum stăteau 
tăcuţi acolo, unde lumina se lupta cu întunericul. Sări în 
picioare. Părea un bărbat tânăr, sau ceva asemănător, deşi 
avea cam jumătate din înălţimea unui om. Părul îi era 
negru, cârlionţat, şi avea capul descoperit. Dar era 
înveşmântat în haine de luptă, având aceeaşi croială ca ale 
tovarăşilor lui Gandalf, când porniseră în călătorie spre 
Edoras. Făcu o plecăciune adâncă, cu mâna la piept. Apoi, 
ca şi cum nu i-ar fi observat pe vrăjitor şi pe prietenii lui, se 
întoarse spre Eomer şi spre rege. 

— Bun venit, domnilor, în Isengard, rosti el. Noi suntem 
străjerii porţii. Numele meu e Meriador, fiul lui Saradoc; iar 
tovarăşul meu care, vai! e doborât de osteneală (aici, îi 
trase celuilalt un şut), se numeşte Peregrin, fiul lui Paladin, 
din casa lui look. Departe, la miazănoapte, e căminul 
nostru. Domnia Sa, Saruman, e înăuntru; dar, pentru 
moment, are o întâlnire tainică cu unul, Limbă de Vierme, 
că altfel nu s-ar putea să nu fie aici, să întâmpine asemenea 
oaspeţi de vază. 

— Nici nu mă-ndoiesc, râse Gandalf. Şi Saruman ţi-a 
poruncit să-i străjuieşti porţile prăbuşite şi să ai grijă când 
sosesc oaspeţii, măcar aşa, printre picături, când te-i putea 
lipsi de farfurie şi de sticlă, nu-i aşa? 

— Nu, preabunule domn, asta i-a scăpat din vedere, îi 
răspunse Merry serios. A fost foarte ocupat. Noi am primit 
poruncă de la Arborebărbos, care se îngrijeşte acum de 
treburile din Isengard. El mi-a poruncit să-l întâmpin pe 
Seniorul din Rohan cu vorbe alese. lar eu mi-am dat toată 
silinţa. 


— Şi tovarăşii tăi, Legolas şi cu mine? strigă Gimli, 
nemaiputându-se stăpâni. Pişicherilor, picioare-blege, 
trântori netoţi! Ne-aţi pus bine pe drumuri! Două sute de 
leghe prin mlaştini şi păduri, prin foc şi sabie, numai ca să 
vă scăpăm! Şi dăm aici de voi chefuind şi lenevind. Şi 
fumând! De unde naiba aţi mai apărut, ca buruienile, 
ticăloşilor! Cleşti şi ciocane! Sunt copleşit de mânie şi, 
totodată, de bucurie, încât mare minune de n-oi plesni! 

— Mi-ai luat vorba din gură, Gimli, râse Legolas. Deşi eu 
m-aş întreba mai degrabă cum de-au apărut aici ca vinul, 
nu ca buruienile. 

— În călătoria asta a ta multe ţi-au fost date, dar minte, 
nu, zise Pippin, deschizând un ochi. Ne găseşti aici, pe 
câmpul de izbândă, în mijlocul jafului, şi te-ntrebi cum de ne 
îngăduim una ca asta, când o merităm cu vârf şi îndesat. 

— Meritaţi? întrebă Gimli. Nu-mi vine să cred! 

Călăreţii se puseră pe râs. 

— Nu-i nici o îndoială, este o-ntâlnire între prieteni, zise 
Theoden. Aşadar, aceştia sunt cei pierduţi din oastea 
voastră, nu-i aşa, Gandalf? Multe minuni se mai întâmplă în 
zilele noastre. Câte n-am văzut, de când am plecat de- 
acasă! Şi-acum, iată, am în faţa ochilor mei altă seminţie din 
poveşti! Nu-s, oare, aceştia piticuţi, cărora unii dintre noi le 
zic holbytlani? 

— Hobbiţi, dacă nu te superi, Domnia a, zise Pippin. 

— Hobbiţi? întrebă Theoden. Vi s-a schimbat ciudat de 
mult limba, dar merge şi-aşa. Hobbiţi! Departe-i de adevăr 
tot ce mi s-a spus până acum. 

Merry făcu o plecăciune, iar Pippin se ridică în picioare, 
apoi se plecă şi el mai tare. 

— Eşti plin de mărinimie, Domnia Ta. Sau, cel puţin, aşa 
nădăjduiesc c-ar fi vorbele Măriei Tale, zise el. Şi iată, încă o 
minune! Am străbătut nenumărate ţinuturi de când am 
plecat de-acasă şi n-am mai întâlnit încă oameni care să ştie 
ceva despre hobbiţi. 


— Neamul meu se trage de la miazănoapte, din vremuri 
străvechi, zise Theoden. Dar n-am să te înşel: nu ştim nici o 
poveste despre hobbiţi. Tot ce se vorbeşte printre noi e că, 
departe, peste nenumărate râuri şi coline, trăieşte seminţia 
piticuţilor care locuiesc în vizuinele din dunele de nisip. Dar 
nu ştim vreo legendă despre isprăvile lor, căci se spune că 
nu fac mare lucru şi se feresc de privirile oamenilor, putând 
să se facă nevăzuţi cât ai zice peşte; şi că-şi schimbă vocea 
în triluri de păsărele. Dar se pare că se pot spune multe alte 
lucruri despre ei. 

— Aşa e, Domnia Ia, zise Merry. 

— Un lucru, rosti Theoden, n-am auzit despre ei, că scot 
fum din gură. 

— Nu-i de mirare, îi răspunse Merry, căci e o artă cu care 
ne îndeletnicim doar de câteva generaţii. Primul care-a 
semănat cu adevărat buruiana pipei în grădinile lui a fost 
Tobold, Suflătorul din Corn din Valea Lungă, Meleagul de 
Miazăzi, prin anul 1070, după socoteala noastră. Ce vârstă 
avea Toby când a dat de planta asta. 

— Nici nu ştii ce primejdie te paşte, Theoden, îl întrerupse 
Gandalf. Aceşti hobbiţi sunt în stare să stea la marginea 
ruinelor şi să sporovăiască despre plăcerile mesei sau 
fleacurile făptuite de părinţii şi bunicii şi străbunicii lor şi 
verii lor depărtaţi până la a noua spiţă, dacă le dai nas. Or 
să vină şi zile în care să stai s-asculţi istoria fumatului. Unde 
e Arborebărbos, Merry? 

— A plecat spre miazănoapte, cred. S-a dus să ia o gură de 
apă limpede. Majoritatea enţilor sunt cu el la treabă, acolo. 

Şi Merry făcu un semn cu mâna spre lacul din care ieşeau 
aburi. lar cum priveau într-acolo, auziră un huruit şi-o 
răpăială depărtată, de parcă s-ar fi iscat o rostogolire de pe 
munte şi-un vuiet de corn triumfător. 

— Şi Orthanc a rămas fără străjeri? întrebă Gandalf. 

— Păi, e apă destulă, zise Merry. Dar Bîrnăzor îl păzeşte 
împreună cu încă vreo câţiva. Nu toţi parii şi stâlpii ăia din 


câmpie sunt puşi de Saruman. Birnăzor stă, cred, lângă 
stâncă, la picioarele scării. 

— Da, zise Legolas, e un ent înalt acolo. Dar îşi ţine braţele 
pe lângă trup şi stă neclintit ca un arbore de grădină. 

— E trecut de amiază, zise Gandalf, iar noi n-am mâncat 
din zori. Totuşi, aş dori să-l văd pe Arborebărbos cât s-o 
putea de repede. Nu mi-a lăsat vorbă? Ori bucatele şi 
sticluţa v-au şters-o din minte? 

— A lăsat vorbă, zise Merry, şi ajungeam şi la asta, dar am 
fost împiedicat de multe altele. Mi s-a poruncit să spun că, 
dacă Gandalf şi Seniorul Obştii vor merge călare spre zidul 
de miazănoapte, au să-l găsească acolo pe Arborebărbos, 
care-i va primi cu bucurie. Aş mai adăuga că vor afla acolo 
şi bucate minunate descoperite şi alese de umilii voştri 
servitori. 

Apoi făcu o plecăciune. Gandalf râse. 

— Asta-i şi mai bine, zise el. Atunci, Theoden, vrei să 
pornim împreună, să-l găsim pe Arborebărbos? Trebuie să 
ocolim puţin, dar nu-i departe. Când o să-l vezi pe 
Arborebărbos, multe o să mai afli. Căci Arborebărbos e 
Fangorn, cel mai bătrân dintre enţi şi căpetenia lor. lar 
când vei sta de vorbă cu el, vei auzi graiul cel mai vechi al 
tuturor vieţuitoarelor. 

— Am să vin cu tine, zise Ilheoden. Rămas-bun, hobbiţii 
mei. Fie să ne-ntâlnim iar, în lăcaşul meu. Acolo vă veţi 
aşeza alături de mine, ca să-mi povestiţi tot ce vă pofteşte 
inima: faptele strămoşilor voştri nobili, de care vă mai 
amintiţi; şi vom vorbi şi despre 'Tobold cel Bătrân şi despre 
ştiinţa lui despre buruieni. Rămas-bun! 

Hobbiţii făcură câte o plecăciune adâncă. 

— Aşadar, acesta e regele Rohanului! zise Pippin cu un 
glas scăzut. Ce bătrân minunat! Tare cuviincios! 

Chapter 9 Lesturi şi resturi. 

Gandalf plecă împreună cu alaiul regal spre răsărit, ca să 
ocolească zidurile dărâmate ale Isengardului. Dar Aragorn, 
Gimli şi Legolas rămaseră pe loc. Îi lăsară pe Arod şi pe 


Hasufel să caute iarbă de păscut, iar ei se aşezară alături 
de hobbiţi. 

— Măi, să fie! Vânătoarea a luat sfârşit şi, până la urmă, 
ne-am întâlnit din nou, acolo unde nici unul dintre noi n-ar fi 
crezut c-o s-ajungă, zise Aragorn. 

— lar acum că mărimile s-au dus să vorbească lucruri 
înalte, zise Legolas, vânătorii vor putea, pesemne, să afle 
răspuns la propriile lor mici cimilituri. V-am luat urma până- 
n pădure, dar mai sunt multe despre care aş dori să ştiu 
adevărul. 

— O groază de lucruri dorim şi noi s-aflăm despre voi, zise 
Merry. Ne-a spus Arborebărbos, bătrânul ent, câte ceva, 
dar nici pe departe cât vrem să ştim. 

— 'Toate la vremea lor, zise Legolas. Noi am fost vânătorii, 
aşa că s-ar cuveni ca voi să vă spuneţi primii povestea. 

— Sau ultimii, zise Gimli. O să meargă mai bine după 
masă. Mă doare capul; şi-i trecut de miezul zilei. Voi, 
trântorilor, vă puteţi spăla păcatul, dacă o să ne găsiţi şi 
nouă un pic din prada de care vorbeaţi. Mâncarea şi 
băutura ar mai plăti câte ceva din ceea ce-mi datoraţi. 

— Atunci, aşa să fie, zise Pippin. Vrei să-ţi aducem aici sau 
într-un locşor unde să te simţi mai bine, cum ar fi în ceea 
ce-a mai rămas din cabana de strajă a lui Saruman, acolo, 
sub boltă? Noi am fost nevoiţi să mâncăm aici, afară, ca să 
mai aruncăm din când în când câte-o privire spre drum. 

— N-aş putea zice că v-aţi omorât cu firea, spuse Gimli. Eu 
însă n-am să intru în casă orcească; şi nici n-am să m-ating 
de carnea sau de lăturile lor. 

— Nici nu ţi-am cere una ca asta, zise Merry. Ni s-a aplecat 
şi nouă de ei, pentru tot restul vieţii. Dar în Isengard au mai 
fost şi alţii. Saruman a avut destulă minte ca să nu se 
bizuiască pe orcii lui. Îşi pusese la poartă oameni de strajă - 
socot că unii dintre cei mai credincioşi slujitori. În orice caz, 
se bucurau de multe şi primeau provizii bune. 

— Şi buruiana-pipei? întrebă Gimli. 


— Nu, nu cred, râse Merry. Dar asta-i altă poveste care 
poa' s-aştepte până după masă. 

— Atunci hai să mâncăm, zise gnomul. 

Hobbiţii îi conduseră pe sub boltă, până la o uşă larg 
deschisă din stânga, spre nişte scări. Dădeau direct într-o 
încăpere mare, la capătul căreia erau alte uşi mai mici. Într- 
o parte se aflau o plită şi-un horn. Încăperea era tăiată în 
stâncă şi pesemne că fusese întunecoasă, căci toate 
ferestrele dădeau în tunel. Dar acum intra lumina şi prin 
acoperişul stricat. În vatră ardeau câteva lemne. 

— Am făcut un pic de foc, zise Pippin. Ne-a mai îmbărbătat 
în ceţurile astea. N-am prea găsit aşchii prin jur, iar 
vreascurile erau toate ude. Dar hornul trage bine, se pare 
că ajunge foarte sus, pe stâncă şi, din fericire, nu s-a 
înfundat. Focul e bine venit. Am să vă fac nişte pâine prăjită, 
pentru că, mă tem, e cam veche, de vreo trei-patru zile. 

Aragorn şi tovarăşii săi se aşezară la capătul unei mese 
lungi, iar hobbiţii se făcură nevăzuţi printr-una dintre uşile 
interioare. 

— E o cămară acolo; din fericire, la adăpost de năvala 
apei, zise Pippin, când se întoarseră încărcaţi de vase, 
străchini, cupe, cuțite şi tot felul de mâncăruri. 

— Şi nu-i cazul să strâmbi din nas în legătură cu locul de 
unde vin, jupâne Gimli, adăugă Merry. Asta nu-i hrană 
orcească, ci omenească, după cum zice Arborebărbos. Ce 
doreşti: vin sau bere? E un butoiaş acolo, în cămară, bunicel 
tare. lar asta-i carne sărată de porc, clasa-ntâi. Sau să vă 
tai şi să vă frig câteva feliuţe de slănină? Rău îmi pare că nu 
vă pot pune pe masă şi niscaiva verdeţuri; dar ştiţi, în 
ultimele zile nu prea s-au mai făcut provizii. La sfârşit nu 
am decât miere şi unt să vă puneţi pe pâine. Vă place? 

— Ba bine că nu, zise Gimli. S-a mai tăiat ceva de pe răboj. 
Curând se puseră toţi trei pe-nfulecat; iar hobbiţii nu se 
sfiiră să mănânce şi ei a doua oară. 

— Sunteţi plini de bună-cuviinţă în dimineaţa aceasta, râse 
Legolas. Dar, cred eu, chiar dacă n-am fi venit, voi tot v-aţi fi 


pus iar pe chefuit. 

— 'Tot ce se poate, zise Pippin. De ce nu? Am cam pâţit-o 
cu orcii şi nici n-am prea avut ce mânca în ultima vreme. De 
mult nu ne-am mai ospătat după pofta inimii. 

— Văd că nu v-au vătămat prea tare, zise Aragorn. Arăâtaţi 
înfloritori. 

— Aşa e, rosti Gimli, măsurându-i din cap până-n picioare 
pe deasupra cupei. V-a crescut şi vi s-a-ndesit părul de două 
ori mai mult, de când ne-am despărţit; şi pot să jur că v-aţi 
mai înălţat niţel, dacă la vârsta voastră se mai poate una ca 
asta! Văd că Arborebărbos nu v-a ţinut nemâncaţi. 

— Nu, zise Merry. Dar enţii nu mănâncă, ci beau. Iar 
băutura n-ajunge să te hrănească. Or fi licorile lui 
Arborebărbos săţioase, dar mai simţi nevoia şi de ceva 
mâncare. Măcar aşa, nişte lembas, ca să mai avem şi 
altceva în burtă. 

— Aţi băut din apele enţilor, nu-i aşa? zise Legolas. Atunci 
s-ar putea să nu-l înşele privirile pe Gimli. Stranii cântări s- 
au mai cântat despre licorile Fangornului! 

— Multe poveşti ciudate s-au depăânat despre ţinutul acela, 
zise Aragorn. N-am fost niciodată pe-acolo. Hai, spuneţi-mi 
mai multe despre el şi despre enţi. 

— Enţii, zise Pippin, enţii sunt. cum să-ţi spun, sunt în 
primul rând altfel. Dar ochii le sunt tare ciudaţi, adăugă el, 
căutându-şi cu greu cuvintele, după care tăcu. Cum să-ţi 
spun? continuă el după o clipă. Aţi văzut deja câţiva de la 
depărtare - în orice caz, ei v-au văzut pe voi şi ne-au zis că 
sunteţi pe drum - şi cred c-o să mai vedeţi încă mulţi înainte 
să plecaţi de-aici. Trebuie să aveţi singuri un gând despre 
cum arată. 

— Ei, asta-i acum! făcu Gimli. Începem povestea de la 
jumătate. Aş prefera o ordine firească a lucrurilor, începând 
cu ziua aceea ciudată când frăţia noastră s-a risipit. 

— O să-ţi spunem, dacă avem timp, zise Merry. Dar mai 
întâi, dacă aţi terminat de mâncat, umpleţi-vă pipele şi 
aprindeţi-le. După care ne vom preface, măcar pentru o 


clipă, că suntem cu toţii iar la Bree sau în Vâlceaua 
Despicată. 

Scoase la iveală o punguţă de piele plină de tutun. 

— Avem aici o grămadă, spuse el, şi puteţi să vă luaţi cât 
vreţi când vom pleca. În dimineaţa aceasta ne-am ocupat, 
eu şi Pippin, cu scăparea mărfurilor de la scufundare. 
Plutesc tot felul de lucruri pe apă. Pippin a găsit două 
butoiaşe luate de val din cine ştie ce pivniţă sau magazie. 
Când le-am deschis, am văzut că erau pline cu buruiana 
asta a pipei, bună cum nici nu visam şi destul de bine 
păstrată. 

Gimli luă puţin tutun, îl frecă în palmă, apoi îl trase în nări. 

— E plăcut la pipăit şi miroase frumos, zise el. 

— E bun, spuse Merry. Dragă Gimli, asta-i Frunză din 
Valea Lungă! Pe butoiaşe se vedeau cum nu se poate mai 
limpede însemnele lui Horublower. Cum au ajuns aici, nu-mi 
dau seama. Socot că pentru folosul personal al lui Saruman. 
N-am ştiut că a trecut fruntariile atât de departe. Dar am 
dat de ella ţanc, nu-i aşa? 

— Aşa ar fi, zise Gimli, dacă aş avea şi-o pipă. Căci, vai, pe- 
a mea am pierdut-o în Moria sau poate mai-nainte. Printre 
prăzile voastre nu-i nici o lulea? 

— Nu, mă tem că nu, spuse Merry. N-am dat de-aşa ceva 
nici măcar în camera străjerilor. Se pare că Saruman păstra 
comoara asta numai pentru el. Şi nu cred c-ar avea vreun 
rost să batem la uşile Orthancului să cerem o pipă. Va 
trebui să folosim aceeaşi lulea, aşa cum fac prietenii buni 
când trag în piept tutun. 

— Ia stai o clipă, făcu Pippin, vârându-şi mâna în sân, de 
unde scoase o punguţă moale, legată cu sârmă. Am păstrat 
vreo două odoare la piept, care-s pentru mine la fel de 
preţioase ca Inelele. Uite unul dintre ele: vechea mea lulea. 
Şi iată încă una nouă-nouţă. Am purtat-o atâta amar de 
drum, nici eu nu ştiu de ce. Nu m-am aşteptat deloc să dau 
peste buruiana-pipei în călătoria mea, după ce mi s-a 
isprăvit provizia. Dar iată că a apărut la ţanc. 


Îi întinse apoi lui Gimli o pipă cu muştiucul mic, dar largă 
şi turtită la gură. 

— Se cheamă că suntem chit, nu? adăugă el. 

— Chit? strigă Gimli. Preanobile hobbit, m-ai îndatorat 
cum nu se poate mai mult! 

— Ei, eu ies la aer, să văd cum stăm cu cerul şi cu vântul, 
zise Legolas. 

— O să venim şi noi cu tine, spuse Aragorn. 

leşiră şi se aşezară pe o grămadă de bolovani din faţa 
porţii. Acum văzură valea până hăt-departe. Ceţurile se 
ridicau şi erau împrăştiate de vânt. 

— Acum hai să ne tragem sufletul aici un pic, zise Aragorn. 
O să stăm de vorbă la marginea ruinelor, cum zice Gandalf, 
câtă vreme el îşi vede de treaba lui în altă parte. M-a 
cuprins o slăbiciune, aşa, cum n-am mai simţit de multă 
vreme. 

Se înfăşură în mantia cenuşie, acoperindu-şi zalele, şi îşi 
întinse picioarele lungi. Apoi se lăsă pe spate şi scoase un 
firicel de fum pe gură. 

— Ia te uită, făcu Pippin. Pas Mare, Pribeagul, s-a întors. 

— Nici n-a plecat vreodată, zise Aragorn. Sunt Pas Mare, 
dar şi Dunadan; şi aparţin atât Gondorului, cât şi Ţinutului 
de Miazănoapte. 

Fumară o vreme tăcuţi, scăldaţi în razele soarelui, care se 
revărsau pieziş în vale de dincolo de norii alburii de la apus. 
Legolas zăcea neclintit cu privirile la soare, fără să 
clipească, îngânând un cântec pentru sine. Când termină, 
se ridică în capul oaselor. 

— Acum, haideţi! zise el. Trece timpul şi ceţurile au 
început să se risipească, asta dacă voi, ciudaţilor, n-o să vă 
înfăşuraţi cu totul în fum. Şi ce-i cu povestea aia? 

— Păi, povestea mea începe când m-am trezit pe întuneric, 
legat fedeleş, într-o tabără orcească, zise Pippin. Staţi un 
pic, ce zi e azi? 

— Cinci martie, după calendarul din Comitat, zise Aragorn. 
Pippin făcu nişte socoteli pe degete. 


— Nu-s decât nouă zile, zise el. Parc-a trecut un an de 
când am fost luaţi ostatici. Deşi clipa aceea mi s-a părut ca 
un coşmar, cele trei zile care-au urmat au fost de-a dreptul 
îngrozitoare. Merry o să mă oprească, dacă-mi scapă ceva 
însemnat. N-am să intru în detalii de genul bici, mizerie, 
duhoare şi tot felul de lucruri de-astea. Nu suport nici să-mi 
amintesc. 

Se puse pe povestit despre ultima bătălie a lui Boromir şi 
despre marşul orcilor de la Emyn Muil, până în pădure. 
Ceilalţi dădeau din cap de fiecare dată când li se adevereau 
bănuielile. 

— Iată câteva dintre odoarele pe care le-aţi făcut pierdute, 
zise Aragorn. Cred c-o să fiţi fericiţi să le luaţi înapoi. 

Îşi desfăcu cingătoarea pe sub mantie şi scoase două 
cuțite crestate. 

— Ia te uită, făcu Merry. Nu nădăjduiam să le mai văd 
vreodată. Am crestat cu ale mele ceva orci; dar mi le-a luat 
Ugluk. Ce se mai bucura! La început, mi s-a părut că avea 
de gând să mă înjunghie, dar le-a azvârlit, de parcă l-ar fi 
fript la degete. 

— Şi uite şi paftaua ta, Pippin, zise Aragorn. Am păstrat-o 
cu sfinţenie, căci e un lucru foarte preţios. 

— Ştiu, spuse Pippin. Mi s-a rupt inima s-o las acolo, dar n- 
am avut încotro. 

— Aşa e, îi răspunse Aragorn. Numai cel cu mâinile legate 
nu-şi azvârle odoarele în vreme de restrişte. Ai făcut foarte 
bine. 

— Felul în care ţi-ai tăiat legăturile de la mâini a fost iară o 
treb'şoară pe cinste, zise Gimli. Aţi avut noroc, dar aţi şi 
tras foloase de pe urma lui cu vârf şi-ndesat, cum se spune. 

— Şi ne-aţi pus pe gânduri, nu glumă, zise Legolas. Eu 
unul am crezut că v-au crescut aripi. 

— Din păcate, nu ne-au crescut, spuse Pippin. Dar voi n- 
aveaţi cum să ştiţi de Grishnakh. 

Se cutremură şi nu mai zise nimic, lăsându-l pe Merry să 
povestească despre clipele acelea îngrozitoare, despre 


mâinile ca nişte labe, răsuflarea fierbinte şi încleştarea 
înfricoşătoare a braţelor păroase ale lui Grishnakh. 

— Tot ce-mi spuneţi despre orcii din Barad-dur, Lugburz, 
cum îi zic ei - mă nelinişteşte, zise Aragorn. Seniorul 
Întunecimii ştia şi-aşa prea multe; la fel şi slujitorii lui. lar 
Grishnakh, e limpede, a trimis câteva mesaje peste râu, 
după cearta dintre ei. Ochiul Roşu o să se îndrepte către 
Isengard. Dar, în orice caz, Saruman a căzut singur în 
groapa pe care-a săpat-o pentru alţii. 

— Da, cine-o câştiga n-o să aibă cine ştie ce viitor, zise 
Merry. A început să-i meargă prost din clipa în care au pus 
orcii piciorul în Rohan. 

— Noi l-am zărit pe ticălosul ăsta bătrân, zise Gimli. Cel 
puţin aşa ne-a lăsat Gandalf să înţelegem. S-a întâmplat la 
marginea pădurii. 

— Când? întrebă Pippin. 

— Acum cinci nopţi, zise Aragorn. 

— la să vedem, spuse Merry, ce făceam acum cinci nopţi: 
aici ajungem la o parte a povestirii despre care nu ştiţi 
nimic. L-am întâlnit pe Arborebărbos în dimineaţa de după 
bătălie şi-am înnoptat în Sala Izvoarelor, una dintre casele 
lui enţeşti. A doua zi ne-am dus la Divanul Ent, o adunare 
de-a lor, adică unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care 
le-am văzut în viaţa mea. A durat două zile, iar noi ne-am 
petrecut nopţile cu un ent pe nume Bîrnăzor. Apoi, târziu, 
în după-amiaza celei de-a treia zile a divanului lor, enţii au 
izbucnit. Era uluitor. Pădurea era cuprinsă de încordare, de 
parcă fierbea în ea o vijelie îngrozitoare. Şi care se 
dezlănţuise brusc. Să-i fi auzit cum cântau, în timp ce 
mărşăluiau. 

— Dacă-i auzea Saruman, şi-ar fi luat picioarele la spinare 
şi-ar fi acum la sute de leghe de-aici, zise Pippin. 

Chiar de-i Isengardul tare şi puternic, rece ca piatra şi 
pustiit, Tot porni-vom la război, să croim stânca, să 
fărâmăm poarta. 


Ba mai mult. Mare parte din cântul lor nu avea cuvinte şi 
era ca un vuiet de corn şi de tobe. Te prindea pe dată. Dar 
am crezut că nu era decât un marş şi-atât; până am ajuns 
aici. Abia atunci mi-am dat seama de însemnătatea lui. 

Am trecut ultima creastă în Nan Curunir după căderea 
nopţii, continuă Merry. Atunci am avut pentru prima oară 
simţământul că Pădurea însăşi venea pe urmele noastre. Mi 
se părea că trăiesc un vis enţesc, dar şi Pippin a observat 
acelaşi lucru. Eram amândoi înspăimântați. Dar nu ne-am 
putut dumiri ce se întâmplă, decât mai târziu. Era vorba de 
huorni, sau cel puţin aşa-i numeau enţii în "limba scurtă". 
Arborebărbos nu vrea să vorbească prea mult despre ei, 
însă cred că sunt enţi care s-au schimbat aproape cu totul 
în arbori, fie şi numai ca înfăţişare. Stau în pădure sau la 
poalele ei împrăştiaţi, fără să facă vreun zgomot, veghind 
fără încetare asupra copacilor; cred însă că în inima văilor 
întunecoase sunt sute şi mii. Au o mare putere şi se pare că 
se pot învălui în umbră: e foarte greu să-i vezi când se 
mişcă. Dar o fac. Se pot mişca foarte repede, dacă se 
supără. Stai liniştit şi te uiţi la cele din jur sau asculţi 
vâjâitul vântului şi te trezeşti în mijlocul unei păduri, cu 
arborii mişunând în jurul tău. Încă au glasuri şi pot vorbi cu 
enţii - de aceea Li se spune huorni, zice Arborebărbos, - 
însă au devenit ciudaţi şi sălbatici. Sunt primejdioşi. Mi-ar 
îngheţa sângele în vine dacă m-aş întâlni cu ei, fără să fie 
enţii prin preajmă, ca să-i supravegheze. 

Pe la începutul nopţii ne-am târât într-o râpă de la capătul 
de sus al Văii Vrăjitorului, împreună cu enţii urmaţi de 
huornii foşnitori. 

Nu-i vedeam, fireşte, dar văzduhul era plin de trosnete. 
Noaptea era înnorată şi întunecată. De îndată ce au părăsit 
colinele, au început să se mişte foarte repede şi făceau un 
zgomot ca fâşâitul vântului. Luna nu se ivise dintre nori şi 
nu mult după miezul nopţii în partea de miazănoapte a 
Isengardului apăruse o pădure înaltă. Nici urmă de 
vrăjmaşi, şi nimeni nu dădea vreun semn. Singurul lucru 


demn de luat în seamă era o lumină la o fereastră de sus, 
din turn. 

Arborebărbos cu încă vreo câţiva enţi şi-au continuat 
ocolişul către porţile mari. Pippin şi cu mine eram pe umerii 
lui Arborebărbos şi îl simţeam tremurând de încordare. Dar 
chiar şi când sunt stârniţi, enţii ştiu să fie atenţi şi 
răbdători. S-au oprit şi au rămas neclintiţi ca stâncile, 
răsuflând şi ascultând. 

Apoi, dintr-o dată, s-a produs un zgomot. Goarnele 
răsunau şi ecoul se izbea de zidurile Isengardului. Am 
crezut că ne-au descoperit şi că urma să înceapă bătălia. 
Dar nici vorbă! Toţi oamenii lui Saruman plecau mărşăluind. 
Nu ştiu mare lucru despre războiul ăsta, nici despre 
Călăreţii din Rohan, dar Saruman, se pare, voia să-l termine 
pe rege şi pe toţi oamenii săi, dându-le o ultimă lovitură. A 
golit Isengardul. I-am văzut pe vrăjmaşi plecând - şiruri 
nesfârşite de orci şi trupe întregi încălecând pe lupi uriaşi. 
Mai erau şi batalioane de oameni. Mulţi purtau torţe şi le- 
am văzut chipurile în lumina flăcărilor. Cei mai mulţi erau 
oameni obişnuiţi, destul de înalţi, cu părul negru, încruntaţi, 
dar fără să-mi pară o întruchipare a răului. Însă mai erau 
unii urâţi foc: de înălţimea unui om, dar cu chip livid, o 
spurcăciune cu ochi saşii, răutăcioşi. Cum să vă spun, mi-a 
venit în minte imediat omul ăla din Bree, venit de la 
Miazăzi; numai că acela nu semăna atât de mult cu orcii. 

— Şi mie mi-au amintit de el, zise Aragorn. Am avut de-a 
face în Văgăuna lui Helm cu aceşti pe-jumătate-orci. Acum e 
clar că omul de la Miazăzi era o iscoadă de-a lui Saruman; 
însă nu ştiu dacă lucra numai pentru Saruman sau şi pentru 
Călăreţii Negri. Cu făpturile astea ale răului e tare greu să- 
ţi dai seama când sunt cinstite şi când se trădează unele pe 
altele. 

— Ei, şi dacă-i socotim pe toţi, trebuie să fi fost vreo zece 
mii, până la urmă, zise Merry. Le-a trebuit o oră să iasă pe 
poartă. 


O parte au luat-o pe drumul larg, către Vaduri, alţii s-au 
întors şi-au pornit spre soare-răsare. Cam la o milă 
depărtare, unde râul curge printr-un canal foarte adânc, 
fusese durat un pod. Dacă v-aţi ridica, l-aţi vedea. Cântau 
cu toţii cu glasuri aspre şi râdeau, făcând o larmă cumplită. 
M-am gândit atunci că pricina Rohanului e tare întunecată. 
Dar Arborebărbos nu s-a clintit. A zis: "Cu Isengardul am 
treabă la noapte, cu bolovani şi pietre!" Dar, deşi nu 
vedeam ce se întâmplă pe întuneric, cred că huornii 
începuseră să se mişte spre miazăzi, imediat după ce porţile 
fuseseră iar închise. Cred că aveau ce aveau cu orcii. Până 
în zori, erau în vale; sau, în orice caz, se aşternuse acolo o 
umbră prin care nu se zărea nimic. 

Îndată ce Saruman şi-a îndepărtat toată oştirea, a venit 
rândul nostru. Arborebărbos ne-a lăsat jos, s-a îndreptat 
spre poartă şi a început să bată şi să-l strige pe Saruman. 
Nu i-a răspuns nimeni, dar de pe ziduri s-au pornit săgețile 
şi bolovanii. Dar asemenea arme sunt fără rost când e vorba 
de enţi. Nu le plac, desigur, şi îi scot din sărite, ca nişte 
muşcături de purice. Dar poţi să tragi cu săgeți în ei ca-ntr- 
o perniţă cu ace, fără să le pricinuieşti cine ştie ce rău. 
Întâi, că nu pot fi otrăviţi. Al doilea, au pielea mai groasă ca 
scoarţa de copac. E nevoie de o lovitură zdravănă de topor, 
ca să-i răneşti cu adevărat. Nu le plac topoarele. Dar e 
nevoie de mulţi tăietori de lemne ca să ataci un ent, căci 
unul singur nu mai are cum să lovească şi-a doua oară. 
Făpturile acestea zdrobesc fierul dintr-un pumn, ca pe o 
bucată de plută. 

După ce l-au străpuns câteva săgeți, Arborebărbos a 
început să se înfierbânte, să devină "pripit", după cum ar 
zice el. A mârâit măreț, hum-hum, şi-ndată s-au apropiat cu 
paşi mari vreo zece enţi. Un ent furios e ceva 
înspăimântător. Îşi încleştează degetele de la mâini şi de la 
picioare de stâncă şi-o fărâmă, ca pe o coajă de pâine. Parcă 
te uitai la mişcarea unor rădăcini uriaşe vreme de o sută de 
ani adunată într-o clipă. Se apucaseră cu toţii să împingă, 


să tragă, să sfâşie, să scuture şi să lovească; în cinci minute 
de trosnete şi bubuituri, porţile acestea uriaşe zăceau 
ţăndări la pământ. lar vreo câţiva începuseră deja să roadă 
zidurile, ca iepurii într-o carieră de nisip. Nu-mi dau seama 
ce-o fi crezut Saruman că se întâmplă, dar, în orice caz, nu 
ştia cum să se descurce în faţa unui asemenea atac. 
Bineînţeles, s-ar putea ca puterile lui vrăjitoreşti să mai fi 
scăzut în ultimul timp; oricum, cred că nu-l prea trăgea 
inima, n-a avut destul curaj aşa, singur, încolţit aici, fără o 
mulţime de sclavi, unelte şi alte chestii de-astea, mă-nţelegi. 
E cu totul altfel decât Gandalf. Mă-ntreb cum de i-o fi mers 
faima atât, când cred că singurul lui merit, în sensul ăsta, e 
că a rămas în Isengard. 

— Nu, zise Aragorn. Cândva a fost pe măsura faimei sale. 
Ştia foarte multe, avea o gândire bună, iar mâinile sale 
făceau minuni; şi avea putere asupra celorlalţi. Pe înţelepţi 
izbutea să-i convingă, iar pe cei săraci cu duhul îi îmblânzea 
cât ai zice peşte. Sunt sigur că mai are şi-acum puterea 
asta. Nu sunt mulţi pe Pământul de Mijloc care să scape în 
cazul în care ar fi lăsaţi singuri să stea de vorbă cu el, chiar 
dacă a suferit o înfrângere. Poate unul ca Gandalf, Elrond 
sau Galadriel, acum, că şi-a dat pe faţă răutatea; dar de 
alţii, mă-ndoiesc. 

— Enţii nu mai pot fi îmbrobodiţi, zise Pippin. Se pare căi- 
a tras în piept o dată, dar acum, s-a zis. Oricum, elnu i-a 
înţeles şi a făcut marea greşeală să nu-i bage în seamă. N-a 
avut nici un plan cu ei şi nici n-a mai avut timp să-şi facă 
vreunul, când s-au pus pe treabă. Cum a-nceput atacul, 
puţinii şobolani rămaşi în Isengard au ţâşnit care-ncotro 
prin găurile făcute de enţi. Pe oameni i-au lăsat să plece, 
după ce i-au luat la întrebări. Aşa au şters-o vreo douăzeci- 
treizeci. Dar nu cred c-a scăpat nici un orc, mare sau mic. 
Şi asta datorită huornilor; Isengardul era înconjurat de o 
adevărată pădure când a-nceput atacul. Şi nici cei care-au 
luat-o pe vale n-au avut altă soartă. 


Când enţii au reuşit să facă praf mare parte din zidurile de 
miazăzi, iar ceea ce rămăsese din oamenii lui îşi luaseră 
tălpăşiţa, Saruman a fugit şi el cuprins de grijă. Se pare că 
era la poartă când am sosit noi; cred că ieşise să vadă 
plecarea oştirii lui minunate. Când enţii au dat buzna în 
cetate, a şters-o iute. La-nceput, nu l-au văzut. Dar noaptea 
s-a luminat de stele, îndeajuns pentru enţi să vadă, şi 
Bîrnăzor a scos un chiot: "Ucigaşul de arbori, ucigaşul de 
arbori!" Bîrnăzor e o făptură delicată, dar îl urăşte mai 
abitir ca alţii pe Saruman, pentru că ai lui au suferit crunt 
de pe urma securilor orceşti. Aşa că a sărit pe cărarea 
dinspre poarta interioară. Iar el, dacă-i stârnit, aleargă mai 
iute ca vântul. A văzut o siluetă abia desluşită fugind printre 
umbrele lăsate de coloane, care aproape că ajunsese la 
poalele scărilor de la intrarea în turn. Dar până acolo era 
un fleac pentru Birnăzor. Acesta era atât de îndârjit, încât a 
fost la doi paşi de el când Saruman s-a strecurat pe uşă. 
După ce-a ajuns teafăr în Orthanc, n-a mai trecut mult şi 
Saruman şi-a pus pe roate maşinăria lui nepreţuită. În 
timpul acesta, intraseră mulţi enţi în Isengard: unii îl 
urmaseră pe Bîrnăzor, alţii dăduseră buzna dinspre 
miazănoapte şi răsărit; umblau de colo-colo şi distrugeau 
tot ce-ntâlneau în cale. Deodată au ţâşnit flăcări şi fum 
infect; toate gurile de aerisire au început să bolborosească 
şi să scuipe foc. Mulţi enţi au fost pârliţi şi s-au umplut de 
băşici. Unul dintre ei, Os de Fag, parcă aşa îl chema, un ent 
înalt şi arătos, a fost împresurat într-o izbucnire de foc şi-a 
ars ca o torţă. Cumplit tablou! Asta i-a scos pe toţi din minţi. 
Crezusem înainte că erau stârniţi. Da' de unde! Abia atunci 
mi-am dat seama ce înseamnă asta cu adevărat. Era ceva 
de necrezut. Se porniseră să huruie, să bubuie şi să tropăie 
până ce şi pietrele au început să crape şi să se prăbuşească 
numai la auzul lor. Merry şi cu mine ne-am aruncat la 
pământ şi ne-am acoperit urechile cu mantiile. Enţii dădeau 
ocol Orthancului cu paşi mari, vuind ca vijelia, distrugând 
stâlpii, provocând rostogoliri de bolovani, azvârlind 


lespezile uriaşe prin aer, ca pe nişte frunze. Turnul se afla 
în mijlocul unui ciclon. Am văzut stâlpi de fier şi blocuri de 
zid ţâşnind la sute de picioare în sus, izbindu-se de 
ferestrele Orthancului. Dar Arborebărbos nu şi-a pierdut 
capul. Din fericire, nu suferise nici o arsură. Nu voia ca ai 
lui să se vatăme în furia care-i apucase şi nici ca Saruman 
să-i scape prin vreo spărtură, în hărmălaia iscată. Mulţi 
dintre enţi se izbeau de stânca Orthancului; dar n-au putut- 
o nărui, pentru că era foarte netedă şi tare. Probabil că 
avea în ea ceva fermecat încă înainte de venirea lui 
Saruman aici. Oricum, n-au reuşit nici măcar s-o zgârie sau 
s-o crape; n-au făcut decât să se vatăme şi să se rănească. 
Atunci, Arborebărbos a intrat în cerc şi-a început să strige. 
Glasul lui puternic răsuna peste toată larma aceea. 
Deodată, s-a lăsat o linişte mormântală. Atunci, de sus, de la 
o fereastră din turn, am auzit cu toţii un hohot ascuţit de 
râs. La asta enţii au făcut un lucru tare ciudat. Dacă până 
atunci dăduseră pe dinafară, acum au devenit neîndurători, 
reci ca gheaţa şi foarte liniştiţi. Au plecat din câmpie şi s-au 
strâns în jurul lui Arborebărbos, unde-au rămas neclintiţi. A 
început să le vorbească pe limba lor; cred că le dezvăluia un 
plan pe care îl clocise de mult în ţeasta lui bătrână. Apoi s- 
au făcut pur şi simplu nevăzuţi, fără zgomot, în lumina 
cenuşie. între timp, se arătau zorile. 

Cred că şi-au pus străjeri de veghe în turn, dar erau atât 
de bine ascunşi de umbre şi nu făceau nici o mişcare, încât 
nu-i vedeam. Ceilalţi au luat-o către miazănoapte. în ziua 
aceea şi-au făcut de lucru şi nu i-am văzut deloc. Am fost 
singuri aproape tot timpul. Era o zi mohorâtă. Am umblat 
un pic de colo-colo, deşi ne-am ţinut departe de ferestrele 
Orthancului, cât am putut de mult; nise părea că ne 
ameninţă. Mare parte din timp am căutat ceva de mâncare. 
Apoi am stat şi-am vorbit, întrebându-ne ce se întâmpla la 
miazăzi, în Rohan, şi ce s-o fi ales de restul frăţiei noastre. 
Din când în când, auzeam în depărtare huruitul pietrelor în 
cădere şi ecou de zgomote înfundate printre coline. 


După-amiază am pornit-o în jurul cercului şi ne-am dus să 
vedem ce se petrecea. La capătul văii era o pădure 
umbroasă de huorni. La fel şi dincolo de zidul de la 
miazănoapte. Nu îndrăzneam să intrăm. Dar înăuntru se 
auzea zgomot de lucru intens. Enţii şi huornii săpau puțuri 
şi şanţuri adânci şi făceau heleştee şi baraje în care adunau 
toate apele Isenului şi toate izvoarele şi pâraiele pe care le 
găsiseră. l-am lăsat să-şi continue treaba. 

Când s-a-nserat, Arborebărbos s-a întors la poartă. Îngâna 
şi bubuia aşa, pentru sine, şi părea încântat. S-a oprit şi şi-a 
întins braţele lungi şi picioarele, apoi a tras aer adânc în 
piept. L-am întrebat dacă e obosit. 

"Obosit? a zis el. Obosit? Nu, în nici un caz. Dar am 
înţepenit. Simt nevoia de-o duşcă bună din Scăldătoarea 
Enţilor. Am muncit din răsputeri; astăzi am spart mai multă 
piatră şi-am scormonit pământul cum n-am mai făcut-o de 
ani de zile. Dar suntem aproape gata. Când s-o lăsa 
noaptea, nu zăboviţi pe lângă poarta asta şi nici în vechiul 
tunel! S-ar putea să se reverse apa pe acolo şi, la început, 
va veni vijelioasă, până când o să spele toată scârboşenia lui 
Saruman. După aceea Isenul va putea să curgă iar limpede 
şi curat. 

A început apoi să mai dărâme câte-o bucată din zid, aşa, ca 
să se simtă bine. 

Tocmai ne întrebam unde era mai bine să ne întindem să 
închidem un ochi, când s-a întâmplat cel mai ciudat lucru 
dintre toate. Dinspre drum ne-a ajuns la ureche zgomot iute 
de copite. Merry şi cu mine am amuţit, iar Arborebărbos s-a 
ascuns în umbrele de sub boltă. Deodată s-a arătat un cal 
mare care se apropia cu tropot, ca o străfulgerare argintie. 
Era deja întuneric, dar i-am văzut bine chipul călăreţului: 
părea că străluceşte, iar veşmintele îi erau cu totul şi cu 
totul albe. N-am făcut decât să mă ridic în capul oaselor şi 
să mă holbez la el cu gura încleştată. Am încercat să strig, 
însă n-am fost în stare. Dar, oricum, n-a fost nevoie, căci s-a 
oprit alături şi şi-a coborât privirile spre noi. "Gandalf!" am 


zis într-un târziu, dar glasul meu era doar o şoaptă. Credeţi 
cumva că mi-a zis "Salut, Pippin! Ce surpriză plăcută!"? Nu, 
nicidecum! Mi-a zis: "Scoală-te de-acolo, bă, prostovanul lui 
Took! Pe legea mea, unde e Arborebărbos printre ruinele 
astea? Am nevoie de el. Şi asta foarte repede!" 
Arborebărbos i-a auzit glasul şi a ieşit la iveală din umbră, 
cât ai zice peşte. Întâlnirea lor a fost ciudată. M-a mirat că 
nici unul dintre ei nu părea deloc uluit! Era clar că Gandalf 
se aştepta să-l găsească pe Arborebărbos aici, iar 
Arborebărbos pesemne de-aia se tot foise pe la poartă, ca 
să-l întâlnească. Îi povestisem bătrânului ent totul despre 
Moria. Dar mi-am amintit atunci că ne-a privit cam ciudat. 
Socot că se întâlnise cu Gandalf sau avea veşti de la el, dar 
nu voia să ne spună aşa, pe fugă. "Nu te pripi' este vorba 
lui; dar nimeni, nici măcar elfii nu vorbesc prea multe 
despre mişcările lui Gandalf, câtă vreme nu e el de faţă. 
"Hmm! Gandalf! a zis Arborebărbos. Mă bucur c-ai venit. 
Lemnul şi apa, buşteanul şi piatra, pe toate le pot stăpâni; 
dar aici avem de-a face cu un vrăjitor." "Arborebărbos, rosti 
Gandalf. Am nevoie de ajutorul tău. Ai făcut multe, dar îţi 
cer şi mai multe. Am de stăpânit vreo zece mii de orci." Apoi 
cei doi s-au depărtat şi-au ţinut sfat într-un colţ. Trebuie să i 
se fi părut tare pripită întâlnirea aceasta lui Arborebărbos, 
căci Gandalf era foarte grăbit şi l-am auzit tunând rău de 
tot, până să se depărteze. Nu erau decât la câteva minute 
distanţă de noi. Apoi Gandalf s-a întors. Părea uşurat, 
aproape vesel. Abia atunci ne-a spus că se bucura că ne 
vede. "Dar unde-ai fost, Gandalf? am strigat eu. I-ai văzut 
pe ceilalţi?" "Unde-am fost, unde n-am fost, acum m-am 
întors, mi-a răspuns în felul lui personal. Da, m-am întâlnit 
cu unii dintre ei. Să lăsăm, însă, pentru moment, veştile. E o 
noapte primejdioasă şi trebuie s-o iau la galop. Dar s-ar 
putea ca zorile să fie mai strălucitoare; şi dacă va fi aşa, ne 
vom întâlni din nou. Aveţi grijă de voi şi nu vă apropiaţi de 
Orthanc! Rămas-bun!" Arborebărbos a căzut pe gânduri 
după plecarea lui Gandalf. Aflase, de bună seamă, o mul- 


ţime de lucruri într-un timp scurt şi acum le rumega. S-a 
uitat la noi şi a zis: "Hmm, văd că nu sunteţi chiar aşa pripiţi 
cum îmi închipuiam. Mi-aţi spus mai puţine decât aţi fi putut 
şi nu mai mult decât se cuvenea. Hmm, am cam aflat câte 
ceva. Ei, dar acum Arborebărbos trebuie să se pună iar pe 
treabă." 

Înainte să plece, am reuşit să-i smulgem câteva veşti, care 
însă nu ne-au plăcut deloc. Deocamdată însă ne-am gândit 
mai mult la voi trei, decât la Frodo şi la Sam sau la bietul 
Boromir. Pentru că am înţeles că se purta o bătălie sau, în 
orice caz, urma să se poarte, iar voi eraţi amestecați şi 
teama era că n-o să mai ieşiţi nevătămaţi din ea. "Huornii 
vor fi de mare ajutor", a zis Arborebărbos. Apoi a plecat şi 
nu l-am mai văzut până în dimineaţa aceasta. 

— Era noaptea târziu, continuă Pippin. Ne întinseserăm pe 
o grămadă de bolovani şi nu vedeam nimic. Ceaţa sau 
umbrele acoperiseră totul înjur, ca o pătură uriaşă. Aerul 
părea greu, pâclos; şi răsuna de trosnete şi de murmure. 
Cred că treceau alte sute de huorni ca să dea o mână de 
ajutor în bătălie. Mai târziu s-a iscat un bubuit puternic de 
tunet departe la miazăzi şi fulgerele au brăzdat Rohanul. 
Din când în când, vedeam culmile munţilor la mile 
depărtare, cum ţâşneau brusc în alb-negru şi apoi 
dispăreau. Şi îndărătul nostru se auzeau zgomote ca de 
tunet printre coline, însă altfel decât celelalte. Valea răsuna, 
din când în când, de ecouri. 

Trebuie să fi fost cam pe la miezul nopţii, când enţii au 
dărâmat stavilele şi au descătuşat apele printr-o spărtură 
din zidul de miazănoapte peste Isengard. Negura huornilor 
dispăruse şi bubuitul de tunet se depărtase. Luna scăpata 
îndărătul munţilor de la apus. Isengardul începea să fie 
năpădit de pârâiaşe negre, şerpuitoare, şi de bălți. 
Scânteiau în bătaia ultimelor raze de lună revărsate peste 
câmpie. Din când în când, apele se scurgeau prin gurile de 
aerisire sau prin alte găuri şi izbucneau nori de aburi 
şuierând. Fumul se ridica valuri-valuri. Se auzeau bubuituri 


şi izbucneau flăcări. Spre cer se înălța o spirală uriaşă de 
aburi înconjurând Orthancul, până începu să semene cu un 
pisc înnorat, clocotitor pe dinăuntru şi luminat de razele 
lunii de deasupra. Şi apa nu se mai termina, până când, la 
urmă, Isengardul arăta ca o cratiţă uriaşă, fierbând şi bol- 
borosind. 

— Am văzut un nor de fum şi de abur dinspre miazăzi 
noaptea trecută, când am ajuns la gurile de la Nan Curunir, 
spuse Aragorn. Ne-am temut ca nu cumva Saruman să 
clocească cine ştie ce altă vrăjitorie ticăloasă împotriva 
noastră. 

— Nu el, zise Pippin. Pesemne că-n vremea aceea se îneca 
în fum şi îi pierise râsul cu totul. Spre dimineaţa zilei de 
ieri, apa se scursese prin toate găurile şi se iscase o ceaţă 
groasă. Noi ne-am adăpostit în încăperea asta a străjerilor. 
Şi eram tare înfricoşaţi. Lacul începuse să se reverse prin 
vechiul tunel, iar apa se înălța pe trepte. Am crezut că 
aveam să fim prinşi, ca orcii într-o vizuină; dar am găsit o 
scară în spirală îndărătul cămării, care ducea în vârful 
arcadei. A fost un chin să ieşim, căci culoarul crăpase şi era 
astupat de pietre prăbuşite, până aproape de capăt. Acolo, 
sus, am stat deasupra întinderilor de apă şi-am privit la 
scufundarea Isengardului. Enţii nu conteneau să reverse tot 
mai multă apă, până când toate focurile s-au potolit şi 
fiecare văgăună a fost inundată. Ceţurile se adunaseră şi se 
ridicau, ca umbrela uriaşă a unui nor. 

Trebuie să fi fost la o înălţime de peste o milă. Seara a 
apărut un curcubeu pe deasupra colinelor de răsărit; şi- 
atunci, apusul s-a acoperit de o burniţă densă pe 
povârnişurile munţilor. Se aşternuse o tăcere deplină. în 
depărtare, urlau câţiva lupi a jale. Enţii s-au oprit târziu, 
noaptea, şi au repus Isenul pe făgaşul lui. Aşa s-a terminat 
totul. 

— De-atunci apa a început iar să scadă. Trebuie să fie 
scurgeri pe undeva, prin pivnițele de dedesubt. Cel puţin 
aşa cred. Dacă Saruman îşi arunca privirile afară de la vreo 


fereastră de-a lui, totul trebuia să i se pară o harababură 
înspăimântătoare. Ne-am simţit tare singuri. În toată ruina 
asta nu era nici măcar un ent la vedere, cu care să stăm de 
vorbă. Ne-am petrecut noaptea sus, deasupra boltei. Era 
frig, umezeală şi n-am închis un ochi. Aveam simţământul că 
se putea întâmpla oricând orice. Saruman mai e şi-acum în 
turnul său. Noaptea era străbătută de un zgomot, ca vântul 
care trecea pe vale. Cred că enţii şi huornii care fuseseră 
plecaţi se întorseseră; dar unde fuseseră până atunci nu 
ştiu. Am coborât în dimineaţa ceţoasă şi umedă şi-am privit 
iar în jur, dar n-am văzut pe nimeni. Cam atâta am avut de 
povestit. Acum se pare că-i linişte şi pace, după toată zarva 
aia. Şi parcă mai multă speranţă, o dată ce s-a întors 
Gandalf. Aş putea chiar să dorm. 

O vreme rămăseseră cu toţii tăcuţi. Gimli îşi umplu iar 
pipa. 

— Un singur lucru mă nedumereşte, zise el, aprinzându-şi- 
o cu iasca şi amnarul. Limbă de Vierme, l-ai spus lui 
Theoden că e cu Saruman. Cum a ajuns acolo? 

— O, am uitat de el, zise Pippin. Abia în dimineaţa asta a 
venit. locmai făcusem focul şi mâncasem ceva, când 
Arborebărbos şi-a făcut iar apariţia. L-am auzit afară 
bolborosind şi strigându-ne. "Am trecut pe-aici să văd cum 
vă ospătaţi, flăcăi, a zis el, şi să vă aduc nişte veşti. Huornii 
s-au întors. Toate-s bune; oho-hooo! chiar că-s bune! a râs 
apoi, plesnindu-şi coapsele. Nu mai e nici un orc în 
Isengard, nici o secure! Şi înainte să treacă ziua asta, o s- 
avem oaspeţi de la miazăzi pe care-o să vă bucuraţi să-i 
vedeţi." Nici n-apucase bine să ne spună asta, că am şi auzit 
tropot de copite pe drum. Ne-am repezit afară, dinaintea 
porţilor, iar eu m-am oprit şi m-am uitat atent, aşteptând în 
sinea mea să-i văd pe Pas Mare şi pe Gandalf apropiindu-se 
în fruntea unei oştiri. Dar din ceţuri a apărut un om pe-o 
mârţoagă bătrână şi vlăguită; bărbatul însuşi părea o 
făptură stranie şi pocită. Era singur. Era atât de tulburat, 
încât la început n-a părut să ne observe. Când ne-a văzut, a 


scos un strigăt şi a-ncercat să se întoarcă şi să fugă. Dar 
Arborebărbos a făcut trei paşi mari spre el şi-a-ntins braţul 
lung şi l-a luat din şa. Calul s-a ridicat speriat în două 
picioare, iar el s-a târât la pământ. A zis că e Grima, 
prietenul şi sfetnicul regelui, şi că a fost trimis de Theoden 
cu o vorbă însemnată pentru Saruman. "Nimeni n-ar cuteza 
să vină călare pe câmpia plină de orci, a zis el, aşa că m-a 
trimis pe mine. Şi-am trecut prin multe primejdii; sunt 
hămesit şi vlăguit. Am fugit spre nord, alături cu drumul, 
hăituit de lupi." 

Am văzut cum îl privea pieziş pe Arborebărbos şi-am zis în 
sinea mea "Mincinosule!" Arborebărbos s-a uitat la el lung 
şi molcom, după cum i-e felul, vreo câteva minute, până 
arătarea aia şuie a început să se foiască la pământ. Apoi a 
zis într-un târziu: "Ha! hmm! te-aşteptam, Limbă de 
Vierme." La acest nume, arătarea a tresărit. "Gandalf a 
ajuns aici înaintea ta. Aşa că ştiu despre tine tot şi ştiu şi ce 
am de făcut. Pune-i pe toţi şobolanii în aceeaşi capcană, mi- 
a spus Gandalf. Şi-aşa voi face. Acum eu sunt stăpânul 
Isengardului şi Saruman e ferecat în turn. Iar tu poţi să te 
duci acolo, să-i transmiţi câte vorbe pofteşti!" "Lasă-mă, 
lasă-mă! a zis Limbă de Vierme. Ştiu drumul!" "Da, ştii 
drumul, nici nu mă îndoiesc, a spus Arborebărbos. Dar 
lucrurile s-au mai schimbat câte puţin pe-aici. la du-te să 
vezi!" L-a lăsat pe Limbă de Vierme să plece. Ticălosul a 
trecut şchiopătând pe sub bolți până a ajuns în cerc şi-a 
văzut toate apele care se aşterneau între el şi Orthanc. Apoi 
s-a întors către noi. "Lăsaţi-mă să plec! a schelălăit el. 
Lăsaţi-mă să plec! Vorbele mele sunt acum fără rost!" "Aşa 
e, a zis Arborebărbos. Dar ai de ales: să rămâi cu mine până 
sosesc Gandalf şi stăpânul tău sau să treci apele. Ce-alegi?" 
La auzul numelui stăpânului său, omul s-a cutremurat şi şi-a 
pus un picior în apă; şi l-a scos însă iute. "Nu ştiu să înot", a 
zis el. "Apa nu-i adâncă, i-a spus Arborebărbos. E murdară, 
dar n-o să păţeşti nimic, Limbă de Vierme. Hai, du-te 
odată!" Şi astfel, ticălosul a zbughit-o în apă. Îi ajungea 


aproape până la gât înainte să-mi dispară din priviri. Ultima 
oară l-am văzut agăţându-se de un butoi dogit sau de un 
buştean. Dar Arborebărbos s-a luat după el, ca să-i vegheze 
călătoria. "A intrat, până la urmă, a zis el după ce s-a întors. 
L-am văzut târându-se pe scări, ca un şobolan murdar. Mai 
e cineva în turn, căci o mână l-a tras înăuntru. Aşa c-a ajuns 
şi nădăjduiesc c-a fost întâmpinat aşa cum îşi doreşte. Acum 
trebuie să mă duc să mă spăl de noroi. Sunt la miazănoapte, 
dacă mă caută cineva. Aici nu găseşti strop de apă curată, 
bună de băut sau de scăldat pentru enţi. Aşa că o să vă las 
pe voi, flăcăi, să vegheaţi porţile şi să-i întâmpinați pe cei ce 
vor sosi. Băgaţi de seamă, va veni Seniorul Câmpiilor din 
Rohan! Trebuie să-l primiţi cum ştiţi mai bine. Oştenii lui au 
avut o înfruntare mare cu orcii. Voi cunoaşteţi, poate mai 
bine ca enţii, cuvintele potrivite unui asemenea domn. Pe 
vremea mea, erau mulţi seniori pe câmpiile verzi, dar nu le- 
am învăţat niciodată vorba şi numele. Sigur le va fi foame 
de hrană omenească; socot că ştiţi despre ce-i vorba. Aşa 
că, dacă puteţi, căutaţi ceva potrivit pentru un rege." Aşa se 
termină povestea. Deşi aş vrea să ştiu şi eu cine-i acest 
Limbă de Vierme. Chiar a fost sfetnicul regelui? 

— Da, a fost, zise Aragorn. Dar şi iscoada lui Saruman şi 
slujitor în Rohan. Şi-a meritat soarta. Cred că vederea 
ruinelor a ceea ce credea el că-i atât de puternic şi de 
măreț l-a pedepsit cu vârf şi-ndesat. Mă tem însă că-l 
aşteaptă lucruri şi mai rele. 

— Da, aşa e, căci nu cred că Arborebărbos l-a trimis în 
Orthanc din cumsecădenie, zise Merry. Părea destul de 
mulţumit şi răutăcios şi îşi râdea în barbă când a plecat să 
se scalde şi să bea apă. După aceea ne-am ocupat de căutat 
bunuri plutitoare pe apă şi de scotocit. Am găsit vreo două- 
trei cămări prin apropiere, deasupra nivelului apelor. Dar 
Arborebărbos şi-a trimis câţiva enţi care-au scos tot de- 
acolo. "Avem nevoie de hrană omenească pentru douăzeci şi 
cinci de persoane", au zis ei. Asta înseamnă că cineva v-a 
numărat atent, înainte să sosiți. Voi trei, e limpede, urma să 


mergeţi cu feţele înalte. Dar, vă spun eu, nu v-aţi fi ospătat 
mai bine. Am păstrat aceleaşi bunătăţi, vă dau cuvântul 
meu. Ba aici a fost mai bine, căci lor nu le-am trimis de 
băut. "Şi ceva băutură?" i-am întrebat eu pe enţi. "E destulă 
apă în Isen, mi-au răspuns. E bună şi pentru oameni, şi 
pentru enţi.' Dar nădâăjduiesc că vor avea destul timp să 
pregătească licori de-ale lor din izvoarele de munte şi, când 
s-or întoarce, o să-i vedem lui Gandalf barba cârlionţată. 
După plecarea enţilor, ne-am simţit obosiţi şi înfometați. 
Dar nu ne-am plâns; truda noastră fusese pe deplin 
răsplătită. Pentru că, atunci când scotoceam printre 
rămăşiţe după mâncare omenească, Pippin a descoperit 
butoiaşele acelea ale lui Hornblower. "Buruiana-pipei e mai 
bună după mâncare", a zis el. Aşa s-a întâmplat. 

— Acum pricepem totul foarte bine, zise Gimli. 

— În afară de un lucru zise Aragorn. Cum de-a ajuns 
buruiana asta din Meleagul de Miazăzi în Isengard? Cu cât 
mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai ciudat mi se pare. 
N-am mai fost în Isengard până acum, dar am călătorit în 
ţinutul ăsta şi cunosc bine pământurile pustii din Rohan şi 
Comitat. De ani de zile, n-au mai trecut pe-aici, aşa, la 
vedere, nici oameni, nici mărfuri. Bănuiesc că Saruman a 
avut nişte înţelegeri tainice cu cineva din Comitat. S-ar 
putea să mai fie şi alţi Limbă de Vierme, pe la alte case. Era 
vreo dată pe butoiaşe? 

— Da, zise Pippin. Scria "recoltă din 1417"; asta înseamnă 
de anul trecut. nu, de-acum doi ani, cum să nu. Un an bun. 
— A, orice râu ne-ar fi ameninţat, acum s-a terminat. Cel 
puţin aşa trag nădejde, zise Aragorn. Oricum nu mai e atât 
de-aproape de noi. Şi totuşi, cred c-am să-i mai spun câte 

ceva lui Gandalf, chiar de-i va părea un fleac faţă de 
treburile lui însemnate. 

— Mă-ntreb ce-o fi făcând acum, zise Merry. După-amiaza-i 
pe ducă. Hai să dăm o raită prin împrejurimi. Oricum, dacă 
pofteşti, acum poţi să intri în Isengard. Dar nu-i o privelişte 
prea plăcută. 


Chapter 10 Glasul lui Saruman. 

Trecură prin tunelul dărâmat şi se opriră pe o grămadă de 
bolovani, uitându-se la stânca întunecată a Orthancului, la 
numeroasele ferestre - o ameninţare încă în mijlocul 
ruinelor. Apele se retrăseseră aproape cu totul. Mai 
rămăseseră, din loc în loc, băltoace mohorâte, înspumate şi 
pline de rămăşiţe; dar cea mai mare parte a ocolului uriaş 
era din nou pustiit - mocirlă şi stânci prăbuşite, presărată 
cu gropi înnegrite, stâlpi gata să cadă de parcă ar fi fost 
beţi! La marginea acestei harababuri se înălţau mormane şi 
povârnişuri, semănând cu nişte acoperişuri de şindrilă 
azvârlite acolo de o vijelie cumplită; iar îndărătul lor se 
întindea panta înverzită a văii care ducea până în prăpastia 
dintre braţele întunecate ale munţilor. Acolo văzură nişte 
călăreţi croindu-şi drum dinspre miazănoapte. Se 
apropiaseră binişor de Orthanc. 

— Sunt Gandalf, Theoden şi oamenii lui, zise Legolas. Hai 
să-i întâmpinăm! 

— Să mergeţi cu grijă, le spuse Merry. Sunt o mulţime de 
lespezi nesigure, care s-ar putea da peste cap şi să vă 
arunce în vreun puț, dacă nu sunteţi atenţi. 

Porniră pe ceea ce rămăsese din drumul de la poartă, la 
Orthanc, păşind încet, pentru că lespezile erau crăpate şi 
pline de mâăzgă. Călăreţii îi văzură apropiindu-se şi se 
opriră la poalele stâncii ca să-i aştepte. Gandalf le veni în 
întâmpinare. 

— Ei bine, Arborebărbos şi cu mine am vorbit despre nişte 
lucruri interesante şi ne-am făcut planuri, zise el; şi ne-am 
tras şi noi puţin sufletul, după cum meritam. Acum trebuie 
să ne continuăm drumul. Nădăjduiesc că v-aţi odihnit şi v- 
aţi răcorit şi voi puţin. 

— Da, zise Merry. Dar taclalele noastre au început şi s-au 
sfârşit în fum. Însă suntem tot atât de mult împotriva lui 
Saruman ca şi până acum. 

— Serios? făcu Gandalf. Ei bine, eu nu. Nu maiam de 
împlinit decât o singură misie, înainte de plecare: trebuie 


să-i fac lui Saruman o vizită de rămas-bun. O treabă 
primejdioasă şi, probabil, fără noimă; dar trebuie s-o fac. 
Cine vrea poate să mă însoţească, dar cu mare grijă. Şi fără 
isprăvi necugetate. Nu-i vremea pentru aşa ceva. 

— Eu voi veni, zise Gimli. Vreau să văd dacă seamănă cu 
tine. 

— Şi după ce-o să-ţi dai seama, jupâne gnom? întrebă 
Gandalf. În ochii tăi, Saruman s-ar putea să-ţi pară ca mine, 
dacă asta se potriveşte cu planurile lui. Oare eşti destul de 
înţelept să-i descoperi toate mişmaşurile? Mă rog, om 
vedea. S-ar putea să se sfiiască să se dea-n spectacol faţă 
de mai multă lume. Dar le-am poruncit tuturor enţilor să nu 
se arate şi poate-l convingem să iasă. 

— Şi care-i primejdia? întrebă Pippin. O să tragă în noi, o 
să ne împroaşte cu flăcări de la fereastră? Sau ne va vrăji 
de la depărtare? 

— Se prea poate să fie ultima pe care ai pomenit-o, dacă te 
îndrepţi spre uşa lui cu inima uşoară, zise Gandalf. Dar nu 
se ştie ce-ar putea face sau ce-o încerca. Nu e înţelept să te 
apropii de-o fiară încolţită. Iar Saruman are puteri 
nebănuite. Feriţi-vă de glasul lui. 

Ajunseră la poalele Orthancului. Era negru iar stânca 
lucea, ca şi cum ar fi fost udă. Feţele de piatră aveau muchii 
ascuţite, de parcă fuseseră cioplite de curând. Singurele 
semne ale furiei enţilor erau câteva ştirbituri şi fărâme, ca 
nişte fulgi, în jos. În partea de răsărit, în deschizătura 
dintre doi stâlpi, era o uşă mare, mult deasupra pământului, 
iar mai sus se afla o fereastră cu obloane care dădeau într- 
un balcon împrejmuit cu bare de fier. Către pragul uşii urca 
un şir de douăzeci şi una de trepte largi, tăiate prin cine 
ştie ce meşteşug, din aceeaşi piatră neagră. Era singura 
intrare în turn; dar zidul era plin de ferestre adânci, iar sus 
de tot păreau nişte ochişori care priveau spre peretele 
steiurilor. Regele şi Gandalf descălecară la picioarele scării. 

— Am să urc, zise Gandalf. Am mai fost în Orthanc şi ştiu 
ce primejdie mă paşte. 


— Voi urca şi eu, spuse regele. Sunt bătrân şi nu mă mai 
tem de vreo primejdie. Vreau să vorbesc cu vrăjmaşul care 
mi-a făcut atâta rău. Va veni şi Eomer cu mine, să aibă grijă 
să nu mă lase picioarele astea împovărate de ani. 

— Cum pofteşti, zise Gandalf. Am să-l iau şi pe Aragorn. 
Ceilalţi să ne-aştepte jos. Or să vadă şi-or s-audă tot ce 
trebuie, de-aici. 

— Ba nu, făcu Gimli. Legolas şi cu mine ne dorim să vedem 
totul de-aproape. Suntem amândoi singurii din seminţiile 
noastre. Vă vom urma şi noi. 

— Atunci, haideţi! zise Gandalf şi se apucă să urce treptele 
cu Theoden alături. 

Călăreţii din Rohan stăteau neliniştiţi pe cai de-o parte şi 
de alta a scării şi se uitau încruntaţi în sus, la turnul măreț, 
temându-se pentru soarta Seniorului lor. Merry şi Pippin se 
aşezară pe treapta de jos, simțindu-se de prisos şi în 
primejdie. 

— Fir-ar să fie! E-aproape un sfert de leghe de-aici până la 
poartă, murmură Pippin. Ce bine-ar fi să mă pot strecura 
neobservat până în încăperea străjerilor. La ce-am mai venit 
şi noi? Nu ne vrea nimeni. 

Gandalf se opri dinaintea uşii Orthancului şi bătu cu 
toiagul. Răsună a gol. 

— Saruman! Saruman! strigă el cu un glas puternic, 
poruncitor. Saruman, ieşi de-acolo! 

O vreme, nu se auzi nici un răspuns. Într-un târziu, 
obloanele ferestrei de deasupra se dădură la o parte, dar 
nu se văzu nimeni în cadrul ei întunecat. 

— Cine eşti? zise un glas. Şi ce pofteşti? 

Theoden tresări. 

— Cunosc glasul acesta, zise el. Blestemată fie ziua când |- 
am auzit întâi! 

— Du-te şi adu-l pe Saruman, o dată ce-ai devenit valetul 
lui, Grima, Limbă de Vierme! se răsti Gandalf. Hai, mai 
repede! 


Fereastra se închise la loc. Aşteptară. Deodată le vorbi alt 
glas. Era adânc şi melodios, ca o îngânare. Dacă îl ascultai 
fără să fii prea atent, nu prea puteai să-ţi dai seama ce 
spunea. lar dacă totuşi îţi aminteai cuvintele, rămâneai 
uimit de sărăcia lor. Ceea ce-ţi rămânea era încântarea pe 
care o simţeai auzindu-l pur şi simplu. Tot ceea ce spunea ţi 
se părea înţelept şi se deştepta în tine dorinţa de a spune ca 
el, ca să fii şi tu la fel de înţelept. În comparaţie cu el, 
glasurile celorlalţi păreau aspre şi bolovănoase; iar dacă 
îndrăznea cineva să i se împotrivească, tu, care te aflai sub 
vrajă, te aprindeai de mânie. Unii rămâneau fermecaţi doar 
câtă vreme glasul acela le vorbea direct. În clipa când 
vorbea cu altcineva, zâmbeau ca oamenii care observau 
şiretlicul unui scamator, în vreme ce alţii cădeau în 
capcană. Pentru mulţi ajungea doar să audă melodia acelui 
glas, ca să fie prinşi în mreje. lar pe cei care îi cucerea, 
vraja îi copleşea şi când se aflau departe de el; auzeau tot 
timpul glasul acela blând şoptind şi îndemnându-i. Nimeni 
însă nu rămânea nesimţitor; nimeni nu-i respingea ruga şi 
porunca fără un efort de voinţă şi de gând, câtă vreme 
Saruman te avea în puterile sale. 

— Ei? făcu el plin de gingăşie. De ce îmi tulburaţi odihna? 
Nu mă lăsaţi în pace nici ziua, nici noaptea? 

Vorbea pe tonul unei persoane cumsecade, lovite pe 
nedrept. Îşi ridicară toţi privirile uimite, căci nu-l auziseră 
venind. Văzură o umbră sprijinită de balustradă, uitându-se 
la ei de sus; era un moşneag învăluit într-o mantie largă de 
a cărei culoare nu-şi dădeau seama, pentru că se schimba la 
orice mişcare a lui sau a lor. Avea chipul prelung, fruntea 
înaltă, ochi adânci, întunecaţi, greu de pătruns, deşi acum 
aveau o expresie gravă, binevoitoare şi uşor îngrijorată. 
Părul şi barba îi erau albe, dar din loc în loc, în jurul gurii şi 
la tâmple, se mai vedeau şuviţe negre. 

— Seamănă şi parcă nu, murmură Gimli. 

— Oricum, veniţi, zise glasul blând. Pe cel puţin doi dintre 
voi vă ştiu după nume. Pe Gandalf îl cunosc prea bine, ca să- 


mi fac nădejdi c-ar veni la mine să-mi ceară sprijin sau 
povaţă. În ceea ce te priveşte, Theoden, Senior al Obştii din 
Rohan, despre tine vorbesc de la sine noblețea şi statutul 
tău de urmaş al Casei lui Eorl. O, preamărite fiu al lui 
Thengel de trei ori vestit! De ce n-ai venit până acum, ca 
prieten însă? Mult mi-am dorit să te întâlnesc, 
preaputernice rege al ținuturilor de apus, mai ales în anii 
aceştia din urmă, ca să te salvez de poveţele neghioabe şi 
rele care te-au îmbrobodit! Să fie, oare, prea târziu? În 
ciuda răului ce mi-a fost făcut, la care au pus umărul, vai! şi 
oamenii din Rohan, eu tot aş dori să te scap şi să te feresc 
de la prăbuşirea spre care te îndrepţi, dacă o vei lua pe 
drumul acesta. Să ştii că numai eu te mai pot ajuta acum. 

Theoden deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, 
dar nu rosti nimic. Se uită în sus, la chipul lui Saruman, cu 
ochii lui întunecaţi şi solemni, apoi la Gandalf, alături; părea 
că şovăie. Gandalf nu schiţă nici un gest. Stătea stană de 
piatră, fără să scoată o vorbă, de parcă aştepta o chemare, 
încă nerostită. La început, călăreţii se foiră, murmurând în 
semn de încuviinţare la ceea ce spusese Saruman; apoi însă 
tăcură şi ei, ca loviți de vrajă. Parcă Gandalf nu-i vorbise 
seniorului lor niciodată aşa meşteşugit. Toate vorbele lui cu 
Theoden li se păreau acum aspre şi mândre. Şi în inima lor 
se strecură o umbră - teama primejdiei ca Obştea să se 
cufunde în întunericul spre care îi conducea acum Gandalf, 
pe când Saruman stătea lângă o uşă pe jumătate deschisă, 
aşa încât să ajungă la ei o rază de lumină. Se lăsase o linişte 
apăsătoare pe care o rupse Gimli, gnomul. 

— Vorbele vrăjitorului ăstuia sunt spuse pe dos, mormăi el, 
încleştându-şi mâna pe coada securii. În limbajul din 
Orthanc "ajutor" înseamnă "ruină" şi "scăpare" înseamnă 
"moarte". E foarte limpede. Noi însă n-am venit aici cu 
cerşeala. 

— Pace, zise Saruman; o clipă glasul lui păru că-şi pierde 
suavitatea şi ochii îi sclipiră fugar. Încă nu m-am adresat ţie, 
Gimli, fiu al lui Gloin. Departe de-aici ţi-e casa şi prea puţin 


eşti amestecat în tulburările din ţinutul acesta. Dar, oricum, 
nu cu voia ta ai intrat în iţele războiului, aşa că nu te 
învinuiesc pentru rolul de viteaz pe care l-ai jucat, fără doar 
şi poate. Dar, te conjur, lasă-mă să-i vorbesc mai întâi 
regelui din Rohan, cândva vecinul şi prietenul meu. Ce-ai de 
zis, rege Theoden? Vrei să facem pace şi-ţi dau tot sprijinul, 
toată ştiinţa mea adunată de-a lungul anilor? Ce-ar fi mai 
bine, nu oare să ne sfătuim amândoi împotriva zilelor de 
restrişte şi să ne oblojim rănile cu toată inima, astfel încât 
să ajungem mai înfloritori ca niciodată? 

Nici acum Iheoden nu-i răspunse. Nimeni nu-şi dădea 
seama dacă lupta cu mânia sau cu îndoiala. Îi vorbi Eomer: 

— Domnia Ta, ascultă-mă. Acum simţim primejdia de care 
am fost încunoştinţaţi. Oare-am sosit aici biruitori, numai ca 
să rămânem, până la urmă, cu gura căscată în faţa unui 
mincinos bătrân cu miere pe limba-i despicată? Aşa le-ar 
vorbi şi lupul încolţit ogarilor, dac-ar putea. Vezi să nu ne 
dea vreun ajutor. lot ce doreşte e să scape de la ananghie. 
Oare vrei să te tocmeşti cu negustorul ăsta trădător şi 
ucigaş? Aminteşte-ţi de Theodred, care zace în Vaduri, şi de 
mormântul lui Hama din Văgăuna lui Helm! 

— Dacă-i vorba de limbi otrăvite, cum crezi că-i a ta, 
şarpe? făcu Saruman, fără să-şi mai poată ascunde 
izbucnirile de mânie. Dar lasă, Eomer, fiul lui Eomund, 
continuă el, revenind la glasul mieros. Fiecare o să 
primească ce merită. Eşti viteaz şi meriţi toată cinstirea 
pentru asta. Ucide pe cei pe care stăpânul îi consideră 
vrăjmaşi şi fii mulţumit. Nu te vâri în politică, pentru că nu o 
s-o înţelegi. Dar, poate, de vei ajunge rege, o să-ţi dai seama 
că trebuie să-ţi alegi prietenii cu băgare de seamă. 
Prietenia lui Saruman şi puterea Orthancului nu pot fi uşor 
date la o parte, indiferent cât ar fi de mare păsul - adevărat 
sau închipuit. Aţi câştigat o bătălie, nu şi războiul. Şi asta cu 
ajutoare pe care nu vă mai puteţi bizui. Mâine-poimâine, 
puteţi găsi Întunecimea Pădurii chiar la uşa voastră, căci ea 
rătăceşte fără rost şi nu-i iubeşte pe oameni. Dar, oare-i 


drept, Domnia a să fiu numit ucigaş doar pentru că vitejii 
au căzut în luptă? În război, nici nu-i nevoie s-o mai spun, 
mor oameni. lar dacă mi se spune "ucigaş" din aceste 
pricini, atunci toată Casa lui Eorl e pătată de umbra crimei, 
pentru că fiii ei au purtat multe războaie şi i-au atacat pe 
toţi care i-au înfruntat. Totuşi cu unii dintre ei a făcut pace, 
căci aşa era înţelept. Iată ce-ţi spun, rege Theoden: ce-ar fi 
să facem pace? E în puterea noastră doar. 

— Vom face pace, zise Theoden într-un târziu, rostind 
cuvintele cu greutate. 

Mai mulţi călăreţi chiuiră de bucurie. Theoden ridică 
mâna. 

— Da, vom face pace, rosti el cu un glas limpede. Vom avea 
pace când tu şi toate ticluirile tale veţi pieri, împreună cu 
lucrăturile stăpânului tău întunecat pe mâna căruia vrei să 
ne dai. Eşti un mincinos, Saruman, şi frângi multe inimi 
omeneşti. Îmi întinzi o mână, dar eu îmi dau seama şi dintr- 
un deget că-i laba din Mordor. Haină şi rece! Hai să zicem 
că războiul împotriva mea a fost drept - ceea ce nu-i aşa, 
căci şi de-ai fi de zece ori mai înţelept, tot nu ai avea 
dreptul să mă conduci pe mine şi pe-ai mei spre propriu-ţi 
bine, aşa cum ai dorit - chiar aşa să fie, ce ai de zis de 
rugurile tale din Apusime şi de copiii care zac ucişi acolo? L- 
au hăcuit pe Hama dinaintea porţilor Cetăţii Cornului după 
ce a fost omorât. Doar când vei atârna de o grindă de la 
fereastră ca să ajungi bătaia de joc a ciorilor tale, atunci voi 
face pace cu tine şi cu Orthancul. Iar în ceea ce priveşte 
Casa lui Eorl, eu sunt un fiu neînsemnat al marilor seniori, 
dar asta nu înseamnă c-am să-ţi ling mâna. Schimbă-ţi pla- 
nurile! Dar mă tem că glasul tău şi-a pierdut farmecul! 

Călăreţii îşi ridicară privirile spre Theoden, ca nişte 
oameni abia treziţi din somn. Aspră precum croncănitul 
unui corb bătrân le sună glasul stăpânului lor în urechi, 
după muzica lui Saruman. Însă acesta îşi pierdu o clipă 
cumpătul şi se lăsă copleşit de mânie. Se aplecă peste 
balustradă, ca şi cum ar fi avut de gând să-l lovească pe 


rege cu toiagul. Unora li se păru că văd un şarpe 
încolăcindu-se, gata să sară. 

— Spânzurători şi ciori, hai? şuieră el şi toţi se 
cutremurară la o asemenea schimbare. Ramolitule! Ce-i 
Casa lui Eorl altceva decât un grajd cu acoperişul de paie 
unde beau tâlharii în duhoare, iar odraslele lor se târăsc pe 
duşumea cu câinii? Prea multă vreme aţi scăpat voi de 
spânzurătoare! Dar laţul se strânge, la început mai încet, 
dar tare şi necruţător la sfârşit. Spânzuraţi, dacă asta 
poftiţi! 

Acum glasul i se schimba, pe măsură ce devenea iar 
stăpân pe sine. 

— Nu-mi dau seama de ce-am avut atâta răbdare să stau 
de vorbă cu tine. Căci nu-mi eşti de trebuinţă nici tu, 
Theoden, stăpân al cailor, nici şleahta ta de trepăduşi 
nevolnici. Cândva ţi-am oferit mult peste ce meriţi şi ce poţi. 
Ţi-am tot dat, ca toţi pe care-i înşeli să-şi dea seama 
limpede pe ce drum s-o ia. M-ai înfruntat cu mândrie. Aşa 
să fie! Întoarce-te la colibele tale! 

Dar tu, Gandalf! Mă doare sufletul de ruşinea ta! Cum poţi 
suporta o asemenea tovărăşie? Căci tu eşti mândru, 
Gandalf, şi nu fără pricină: ai mintea nobilă şi ochi 
pătrunzători şi-atotvăzători. Nici măcar acum nu dai 
ascultare poveţei mele? 

Gandalf se foi şi-şi ridică privirile. 

— Ce-ai mai avea de adăugat faţă de ceea ce mi-ai spus la 
ultima noastră întâlnire? îl întrebă el. Sau poate ai câte 
ceva să nu-mi spui? 

Saruman tăcu o clipă. 

— Să nu-ţi spun? rămase el pe gânduri, ca şi cum asta l-ar 
fi descumpănit. Să nu-ţi spun? M-am avântat şi te-am 
povâăţuit spre binele tău, dar nu mi-ai dat ascultare. Eşti 
mândru şi nu ţii seamă de sfaturi, pentru că eşti destul de 
înţelept şi le ştii. Dar, uneori cred c-o mai iei şi razna şi-mi 
înţelegi greşit gândurile bune. Mă tem că mi-am pierdut 
răbdarea, în dorinţa de-a te convinge. Şi-mi pare rău, te rog 


să mă crezi. Căci nu-ţi port pică nici măcar acum, cu toate 
că te întorci împotriva mea alături de răi şi neştiutori. Cum 
să-ţi port pică? Oare nu venim amândoi dintr-un ordin 
străvechi, cel mai de viţă de pe Pământul de Mijloc? 
Prietenia ne-ar fi amândurora de folos. Multe am mai face 
noi, ca să lecuim haosul din lume. Hai să dovedim înţelegere 
unul faţă de altul şi să-i scoatem din minte pe neisprăviţii 
ăştia! Să aştepte până vom lua noi hotărâri. Spre binele 
nostru sunt gata să uit trecutul şi să te primesc cu braţele 
deschise. Nu vrei să te sfătuieşti cu mine? Nu-mi vii în 
întâmpinare? 

Atât de mare fu energia pe care Saruman o revărsă în 
această ultimă strădanie, încât nici unul dintre cei care îl 
auziră nu rămase nesimţitor. Numai că acum vraja era cu 
totul alta. Văzuseră dojana blândă a unui rege cu gând bun 
faţă de învăţăcelul rătăcit, dar mult iubit. Însă li se trântise 
uşa în nas şi ascultau afară vorbe care nu-i privea pe ei, 
nişte copii prost crescuţi sau nişte servitori tonţi, care 
trăgeau cu urechea la vorbele între cei mari, întrebându-se 
ce soartă îi aştepta. Cei doi aveau stofă, nu ca ei; erau 
venerabili, înţelepţi. Alianţa lor era de neocolit. Gandalf 
avea să urce în turn, ca să discute treburi însemnate, mai 
presus de înţelegerea lor, în iatacurile de sus ale 
Orthancului. Uşa avea să se închidă, iar ei aveau să rămână 
afară, daţi la o parte, lăsaţi să aştepte să li se dea de lucru 
sau să fie pedepsiţi. Până şi în mintea lui Theoden prinse 
cheag acest gând, ca o umbră de îndoială: "Ne va trăda; va 
pleca, iar noi vom fi pierduţi". 

Atunci Gandalf începu să râdă. Închipuirile se risipiră ca 
fumul. 

— Saruman, Saruman! zise Gandalf, râzând în continuare. 
Saruman, ţi-ai greşit cariera. Trebuia să te faci bufonul 
regelui şi să-ţi câştigi pâinea, dar şi bicele pe spinare, 
maimuţărindu-i pe sfetnicii săi. Vai de mine! Se opri o clipă, 
înecat de râs. Să dovedim înţelegere unul pentru altul? Mi-e 
teamă că n-ai cum să mă înţelegi. Dar eu, Saruman, te 


înţeleg acum prea bine. Ţin minte mai bine decât îţi închipui 
tu toate faptele tale. Când te-am vizitat ultima oară, erai 
temnicerul Mordorului, unde urma să fiu trimis. Nu, nu! Ştii 
cum e, oaspetele care-a scăpat fugind pe acoperiş 
chibzuieşte bine până să se hotărască să mai intre pe uşă. 
Nu, nu cred c-o să urc la tine. Dar ascultă, Saruman. Îţi 
spun pentru ultima oară! Nu vrei să cobori? Isengardul s-a 
dovedit mai slab decât nădăjduiai şi-ţi închipuiai. Aşa s-ar 
putea întâmpla şi cu alte lucruri în care te încrezi. N-ar fi 
mai bine s-o laşi baltă, o vreme? Să te apuci de altceva? 
Gândegşte-te bine, Saruman. Ce-ar fi să cobori? 

Pe chipul lui Saruman trecu o umbră; apoi se făcu livid ca 
un mort. Înainte să-şi ascundă simţămintele, ochii lor îi 
străpunseră masca şi văzură o făptură chinuită de îndoială, 
căreia îi era lehamite să rămână acolo şi frică să-şi 
părăsească adăpostul. Şovăi o clipă. Toţi îşi ţinură 
răsuflarea. Apoi vorbi cu un glas ascuţit şi rece. Mândria şi 
ura puneau stăpânire pe el. 

— Să cobor? făcu el în bătaie de joc. Oare poate un om 
neînarmat să coboare şi să stea de vorbă cu tâlharii de la 
uşă? Te-aud foarte bine şi de aici. Nu sunt un prost şinu mă 
încred în tine, Gandalf. Ei nu stau la vedere, pe scările mele, 
dar ştiu unde mişună netrebnicii ăia sălbatici ai pădurilor şi 
ştiu că-s la porunca ta. 

— Trădătorii sunt întotdeauna neîncrezători, îi răspunse 
Gandalf obosit. Dar nu trebuie să te temi pentru pielea ta. 
Nu vreau să te ucid, nici să-ţi fac vreun rău, aşa cum îţi 
închipui; să fim bine înţeleşi. Şi-mi stă în puteri să te apăr. 
Îţi dau o ultimă şansă. Eşti liber să pleci din Orthanc. dacă 
pofteşti. 

— Ce vorbe meşteşugite, mârâi Saruman. Tipic pentru 
Gandalf cel Sur: cuviincios şi atât de cumsecade! Nu mă- 
ndoiesc că te-ai simţi în largul tău în Orthanc şi ţi-ar prii 
plecarea mea. Dar de ce mi-aş dori să plec? Şi ce-nţelegi tu 
prin "liber"? Socot că-mi vei pune condiţii. 


— Pricinile de plecare le vezi tu însuţi, de la fereastră, îi 
răspunse Gandalf. Pe altele le ştii prea bine. Slujitorii tăi 
sunt nimiciţi şi împrăştiaţi; vecinii ţi i-ai făcut vrăjmaşi; şi ţi- 
ai trădat noul stăpân sau, mă rog, ai încercat. Când îşi va 
întoarce ochii încoace, îi vei vedea roşii de mânie. Prin 
"liber" înţeleg fără constrângeri, fără lanţuri, fără să te 
supui vreunei porunci; liber să pleci unde pofteşti, chiar şi 
în Mordor, Saruman. Dar mai întâi îmi vei da cheia 
Orthancului şi toiagul. Mi le vei lăsa drept gaj şi ţi se vor 
înapoia, dacă meriţi, după ce văd cum te porţi. 

Saruman păli, schimonosit de mânie, iar ochii i se 
aprinseră. Izbucni într-un râs sălbatic. 

— Aşteaptă tu mult şi bine! răcni el cu glasul ascuţit. 
Aşteaptă până-i pune tu mâna şi pe cheile din Barad-dur, şi 
pe coroanele a şapte regi, pe baghetele magice ale celor 
Cinci Vrăjitori când ţi-oi vedea ceafa! Ce plan bine ticluit! Şi 
ca să ţi-l împlineşti, nu prea ai nevoie de ajutorul meu! Eu 
am altceva de făcut. Nu fi prost! Dacă vrei să te tocmeşti cu 
mine câtă vreme îţi mai stă în putinţă, du-te acum şi 
întoarce-te după ce te vei trezi din beţie! Şi scapă de 
netrebnicii şi stârpiturile astea care se ţin de coada ta! 
Bună ziua! Cu acestea, îi întoarse spatele şi plecă din 
balcon. 

— Întoarce-te, Saruman! îi porunci Gandalf. Spre uimirea 
celorlalţi, Saruman se întoarse şi, ca şi cum ar fi fost tras 
împotriva voinţei sale, se apropie iar de balustrada de fier. 
Se aplecă peste ea şi răsuflă adânc. Avea chipul brăzdat şi 
aspru. Îşi strângea toiagul negru în mână, ca într-o gheară. 

— Nu ţi-am îngăduit să pleci, zise Gandalf sever. N-am 
terminat încă. Ai înnebunit, Saruman, eşti vrednic de toată 
mila. Puteai încă să scapi de nebunie şi de rău; puteai încă 
să fii de ajutor. Dar vrei să stai şi să-ţi rumegi sfârşitul 
vechilor uneltiri. Foarte bine! Dar îţi spun, n-o să-ţi mai fie 
prea uşor să ieşi de-acolo! Asta dacă nu cumva mâinile 
întunecate ale Răsăritului nu s-or întinde, ca să te ia. 
Saruman! strigă el şi glasul lui deveni şi mai puternic. la 


aminte, eu nu sunt Gandalf cel Sur, pe care l-ai trădat. Sunt 
Gandalf cel Alb, care s-a-ntors din morţi. Acum tu nu maiai 
culoare şi te dau afară din ordinul nostru şi din Marele Sfat. 

Îşi ridică mâna şi vorbi rar, cu un glas limpede: 

— Saruman, toiagul tău se frânge! 

Se auzi un trosnet şi toiagul se făcu ţăndări în mâna lui 
Saruman, iar măciulia i se rostogoli la picioarele 
vrâăjmaşului. 

— Pleacă! îi porunci Gandalf. 

Saruman se dădu înapoi şi căzu ţipând, iar apoi se făcu 
nevăzut târându-se. În clipa aceea de sus se prăbuşi ceva 
greu şi lucitor. Lovi cu zgomot balustrada de fier care sări, 
chiar când Saruman se dezlipi de ea şi, trecând pe lângă 
tâmpla lui Gandalf, se izbi de treapta unde stătea. Scara 
crăpă într-o puzderie de scântei. Dar sfera rămase 
nevătămată şi se rostogoli pe trepte; era un glob de cristal 
întunecat, sclipind însă de la un foc lăuntric. În timp ce se 
depărta săltând spre o baltă, Pippin alergă şi-o prinse. 

— Ucigaş ticălos! strigă Eomer. Dar Gandalf nu se clinti. 

— Nu, asta n-a fost aruncată de Saruman, zise el. Socot că 
nici măcar din porunca lui. A căzut de la o fereastră de sus 
de tot. Cred că-i isprava nereuşită a jupânului Limbă de 
Vierme. 

— Pesemne că a dat greş pentru că nu s-a putut hotări 
dacă te urăşte mai mult pe tine sau pe Saruman, zise 
Aragorn. 

— S-ar putea, spuse Gandalf. N-o să le fie plăcut nici 
unuia: or să-şi arunce vorbe usturătoare. Dar aşa le trebuie. 
Limbă de Vierme să fie mulţumit, dac-o reuşi să mai iasă viu 
din Orthanc. Aşa, băiete! O primesc cu plăcere. Deşi nici 
măcar nu ţi-am cerut-o, adăugă Gandalf, strigând; şi 
întorcându-se brusc, îl văzu pe Pippin urcând scările încet, 
ca şi cum ar fi cărat o mare greutate. 

Cobori spre el şi îi smulse globul întunecat din mână, apoi 
îl ascunse sub cutele mantiei sale. 


— O să am eu grijă de asta, flăcăule, rosti Gandalf. Socot 
că nu-i unul dintre lucrurile pe care Saruman ar fi vrut să-l 
azvârle. 

— Dar s-ar putea să arunce altele, zise Gimli. Dacă 
tocmelile s-au terminat, hai să ne depărtăm, ca să nu ne 
trezim cu pietre în cap. 

— S-au terminat, zise Gandalf. Să mergem. 

Întoarseră spatele uşii din Orthanc şi coborâră. Călăreţii îi 
întâmpinară cu bucurie pe rege şi pe Gandalf. Vraja lui 
Saruman se risipise; îl văzuseră supunându-se la chemarea 
vrăjitorului şi-apoi plecând cu coada între picioare. 

— O făcurăm şi pe-asta, rosti Gandalf. Acum trebuie să-l 
găsesc pe Arborebărbos, să-i spun cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Cred că şi-a dat seama, nu-i aşa? zise Merry. Era cu 
putinţă să iasă altfel? 

— Nu prea cred, îi răspunse Gandalf. Deşi erau pe muchie 
de cuţit. Am însă rostul meu să încerc. Mai întâi, lui 
Saruman i s-a arătat că puterea glasului său e pe cale să se 
risipească. N-are cum să fie şi tiran, şi sfetnic. Când 
urzeala-i ticluită, ea nu mai este o taină pentru nimeni. 
Totuşi a căzut în capcană şi-a încercat să cumpere pacea cu 
victimele sale, de faţă cu alţii. Atunci i-am mai lăsat o portiţă 
de scăpare, cu cea mai bună-credinţă: să renunţe la 
Mordor, cât şi la uneltirile lui, şi să-şi răscumpere greşeala, 
ajutându-ne la nevoie. Căci nu-i altul care să ştie mai bine 
ca el necazul nostru. Ne-ar fi fost de mare ajutor. Dar n-a 
vrut să ni-l dea, alegând să întărească puterea Orthancului. 
Nu-i place să-i servească pe alţii, ci doar să poruncească. 
Trăieşte în teroarea Întunericului din Mordor, dar tot 
visează să stârnească furtuna. Nebun nefericit! Va fi 
înghiţit, dacă puterea Răsăritului îşi va întinde ghearele 
către Isengard. Nouă nu ne stă în putinţă să distrugem 
Orthancul din afară; dar Sauron cine ştie de ce-o fi în stare? 

— Şi ce se va întâmpla dacă Sauron nu-l va cuceri? Ce-o 
să-i faci? întrebă Pippin. 


— Eu? Nimic, zise Gandalf. N-o să-i fac absolut nimic. Nu- 
mi doresc să ajung cel mai mare şi mai tare. Ce s-o alege de 
el, habar n-am. Mi se rupe inima când văd că ce-a fost bun 
acum putrezeşte în turn. Totuşi nouă nu ne-a mers rău. 
Ciudate sunt întorsăturile sorții. Adesea ura se întoarce 
împotriva ei însăşi. Mă gândesc că, şi dacă am fi pătruns în 
Orthanc, n-am fi putut găsi multe comori mai de preţ ca 
globul pe care ni l-a azvâărlit Limbă de Vierme. 

Deodată, printr-o fereastră deschisă de sus, din turn, ţâşni 
un țipăt pătrunzător. 

— Se pare că şi Saruman gândeşte la fel ca mine, zise 
Gandalf. Hai să-i lăsăm cu ale lor. 

Se întoarseră la poarta în ruină. Nici nu trecură bine pe 
sub boltă, când printre umbrele pietrelor pe care se aflau 
apărură Arborebărbos şi câteva zeci de enţi. Aragorn, Gimli 
şi Legolas se uitară uluiţi la ei. 

— lată-i pe trei dintre tovarăşii mei, Arborebărbos, zise 
Gandalf. Ţi-am vorbit de ei, dar nu i-ai cunoscut. 

Le spuse numele pe rând. Bătrânul ent îi scrută îndelung 
cu privirea şi le vorbi fiecăruia. Ultimul fu Legolas. 

— Aşadar, ai făcut tot drumul din Codrul Întunecat până 
aici, preabunule elf! Ce pădure măreaţă era! 

— Şi încă mai e, zise Legolas. Dar nu într-atât, încât noi, 
care locuim acolo, să nu ne bucurăm când vedem arbori 
noi. Cât de fericit aş fi să călătoresc prin Codrul Fangorn! 
Am trecut doar pe la poalele lui şi parcă nu-mi mai venea să 
mă întorc. 

Lui Arborebărbos îi luciră ochii de plăcere. 

— Sper să-ţi îndeplineşti dorinţa până n-or îmbătrâni 
colinele astea prea tare, zise el. 

— O să mă-ntorc, dacă o să am noroc, spuse Legolas. M- 
am înţeles cu prietenul meu ca, dacă totul merge bine, să 
vedem Fangornul împreună; cu îngăduinţa ta, bineînţeles. 

— Orice elf care vine cu tine e bine venit, zise 
Arborebărbos. 


— Prietenul de care-ţi vorbesc nu este elf, spuse Legolas. E 
Gimli, fiul lui Gloin. 

Gimli făcu o plecăciune adâncă; securea îi alunecă de la 
cingătoare şi se izbi cu zgomot de pământ. 

— Hmm, hmm! Ce să-ţi spun! făcu Arborebărbos, uitându- 
se la el cu ochii întunecaţi. Pe lângă că e gnom, mai poartă 
şi securea asta mare! Am toată bunăvoința faţă de elfi; dar 
îmi ceri prea mult. Ciudată prietenie! 

— O fi ea ciudată, zise Legolas, dar câtă vreme-o trăi 
Gimli, eu n-am să vin singur în Fangorn. Securea lui nu-i 
pentru arbori, ci pentru grumazuri, o, Stăpân al Codrului 
Fangorn. A doborât patruzeci şi doi în bătălie. 

— Hmm! Nu mai spune! făcu Arborebărbos. Aşa da! Păi, 
lucrurile au să curgă de la sine; şi nu-i nevoie să te pripeşti. 
Dar acum trebuie să ne despărţim o vreme. Ziua-i pe ducă; 
totuşi Gandalf zice că veţi pleca înainte de căderea serii, iar 
Seniorul Obştii abia aşteaptă s-ajungă acasă. 

— Da, trebuie să plecăm chiar acum, zise Gandalf. Mă tem 
că-ţi voi lua uşierii. Dar te vei descurca foarte bine şi fără ei. 

— S-ar putea, zise Arborebărbos. Însă o să-mi fie dor de ei. 
Am devenit prieteni atât de iute, încât cred că am fost cam 
pripit; asta pesemne că din cauza amintirilor din tinereţe. 
Dar ştii, ei sunt primul lucru nou sub soare sau sub lună pe 
care l-am văzut de foarte, foarte multă vreme. N-am să-i uit. 
Le-am scris numele pe Lista Lungă. Enţii or să-l 
pomenească. 

Enţii născuţi pe pământ, bătrâni ca munţii, Cu pasul uriaş, 
de apă băutori; 

Şi-nfometaţi ca vânătorii, hobbiţii-copii Seminţia 
surâzătoare, omuleţii, Ei vor rămâne prieteni câtă vreme va 
da frunza în codru. 

Rămas-bun! 

Dar, dacă auziţi ceva nou în ţinutul vostru binecuvântat, În 
Comitat, trimiteţi-mi vorbă! 

Ştiţi despre ce vorbesc: despre ceva legat de entsoaţe. 

Dacă puteţi, veniţi voi înşivă să-mi spuneţi. 


— Aşa vom face! ziseră Merry şi Pippin într-un glas şi 
plecară în grabă. 

Arborebărbos se uită la ei şi rămase tăcut o vreme, 
clătinând gânditor din cap. Apoi se întoarse către Gandalf: 
— Dar Saruman nu vrea să plece? întrebă el. Nici eu nu 

mă gândeam că va vrea. Inima lui este putredă ca a unui 
huorn înnegrit. Dar şi eu aş face la fel, dacă aş fi copleşit şi 
dacă mi-ar fi toţi arborii nimiciţi; asta de-aş mai găsi o 
vizuină întunecată, unde să mă ascund. 

— Aşa-i, zise Gandalf. Că doar nu ţi-ai pus în minte să 
copleşeşti toată lumea asta cu arbori şi să înăbuşi celelalte 
făpturi. Dar iată, Saruman rămâne aici să-şi clocească ura şi 
să-şi urzească iar iţele cum poate. Are cheia Orthancului. 
Dar nu trebuie să i se dea voie să scape. 

— Aşa e. Enţii vor avea grijă de asta, zise Arborebărbos. 
Saruman n-o să pună piciorul dincolo de stâncă fără voia 
mea. Enţii au să fie cu ochii pe el. 

— Bun, zise Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu. Acum pot să 
plec, să mă întorc la celelalte treburi cu o grijă mai puţin. 
Dar trebuie să fiţi cu luare-aminte. Apele s-au retras. Mă 
tem că nu ajunge să puneţi străjeri împrejurul turnului. Nu 
mă-ndoiesc că pe sub Orthanc sunt căi săpate adânc pe 
unde Saruman nădăjduieşte că va putea pleca şi veni 
nevăzut. Şi asta foarte curând. Dacă vă veţi pune iar pe 
treabă, vă rog din suflet să daţi drumul la ape din nou; şi 
asta până când Isengardul se va schimba pentru totdeauna 
într-un heleşteu, sau până aflaţi ieşirile. Când toate căile pe 
sub pământ vor fi fost astupate şi ieşirile aşijderea, 
Saruman va trebui să stea sus, la fereastră, şi să se uite 
lung. 

— Lasă asta în seama enţilor, zise Arborebărbos. O să 
scotocim valea de la un capăt la altul şi-o să răsturnăm 
fiecare pietricică. Arborii vin să trăiască aici - arbori 
bătrâni, arbori sălbatici. Îi vom numi Pădurea de Pază. Nici 
o veveriţă nu va trece pe aici fără ştirea mea. Lasă asta în 


seama enţilor. O să-l veghem neobosit de şapte ori mai mulţi 
ani decât ne-a chinuit el pe noi. 
Chapter 11 Palantirul. 

Soarele scăpătă îndărătul lungului şir apusean al munţilor, 
când Gandalf şi tovarăşii săi împreună cu regele şi călăreţii 
plecară iar la drum din Isengard. Vrăjitorul îl luă pe Merry 
cu el pe cal, iar Aragorn pe Pippin. Doi dintre oamenii 
regelui porniră iute înainte şi curând se făcură nevăzuţi în 
vale. Ceilalţi îi urmară la pas uşor. 

Enţii rămaseră la poartă înşiruiţi solemn, cu braţele lor 
lungi ridicate, fără să facă vreun zgomot. Merry şi Pippin se 
uitară îndărăt după ce străbătuseră o bună bucată din 
drumul şerpuitor. Soarele strălucea încă pe cer, dar 
Isengardul se acoperea de umbre lungi - ruine cenuşii, 
prăbuşite în beznă. Arborebărbos stătea acum singur acolo, 
ca un trunchi de copac bătrân; hobbiţii se gândiră la prima 
lor întâlnire departe, pe pragul însorit de la fruntariile 
Fangornului. 

Ajunseră la stâlpul Mâinii Albe, care stătea încă în 
picioare. Dar fiorosul mădular zăcea ţăndări la pământ. 
Arătătorul lung şi alb se zărea în colb, chiar în mijlocul 
drumului. Unghia roşie începuse să se lungească. 

— Enţii ăştia nu iartă nimic! zise Gandalf. 

Îşi continuară călătoria, în vreme ce seara se adâncea 
peste vale. 

— Mai mergem mult în noaptea asta? îl întrebă Merry pe 
Gandalf după un timp. Nu ştiu cum te simţi tu cu piticania 
asta atârnând îndărătul tău, dar ei i s-a cam făcut lehamite 
de bălăngăneală şi tare i-ar mai plăcea să se întindă puţin! 

— Aşadar, ai auzit ce-a zis, rosti Gandalf. Nu te lăsa 
copleşit de venin. Mulţumeşte că nu ţi-a adresat şi alte 
cuvinte. Era numai cu ochii pe tine. Dacă asta îţi gâdilă 
mândria, atunci află că se gândeşte la tine şi la Pippin mai 
mult decât la noi, ceilalţi; cine sunteţi, cum aţi ajuns acolo şi 
de ce; ce ştiţi; iar dacă aţi fost luaţi ostatici, cum de-aţi 
scăpat, când toţi orcii au pierit - de misterele acestea-i 


frământată acum mintea măreaţă a lui Saruman. Îţi spun 
eu, Meriadoc, trebuie să iei drept simplă vorbă orice 
mârâială de-a lui, dacă te mulţumeşte că i-ai intrat sub ochi. 

— Mulţumesc, făcu Merry. Dar pentru mine-i o cinste mai 
mare să mă bălăngănesc la coada ta, Gandalf. Măcar aşa 
am putinţa să te mai întreb o dată: mai mergem mult în 
noaptea asta? 

Gandalf râse: 

— Nu te laşi deloc! Vrăjitorii ar trebui să-şi ia câte unul-doi 
hobbiţi în grijă, ca să le atragă atenţia asupra greutăţii 
cuvintelor şi să-i tragă de mânecă. Ilartă-mă! Să nu crezi că 
nu m-am gândit şi la lucrurile astea simple. O să mergem 
uşor încă vreo câteva ore, până la capătul văii. Mâine-o s-o 
luăm galop. Când am venit încoace, plănuiserăm să pornim 
peste câmpie şi să ne întoarcem imediat din Isengard acasă 
la rege, în Edoras. Asta ar fi însemnat o călătorie de câteva 
zile. Dar am chibzuit şi ne-am schimbat planul. Am trimis 
soli în Văgăuna lui Helm, să le spună celor de-acolo că 
regele se va-ntoarce mâine. De-acolo, Theoden va porni 
însoţit de mai mulţi bărbaţi către Valea Calvarului, pe 
cărările dintre coline. De-acum înainte, nu vor mai călători 
deschis prin ţinut decât câte doi-trei oameni, fie noapte, fie 
zi. Şi asta doar când n-om avea încotro. 

— Totul sau nimic, zise Merry. Asta ţi-e hotărârea. Mi-e 
teamă că n-am fost în stare să gândesc mai departe de un 
locşor unde să-mi pun capul în seara asta. Unde şicee 
Văgăuna asta a lui Helm şi tot ce-ai mai zis? Eu nu ştiu 
nimic despre ţinutul ăsta. 

— Atunci ar fi bine să afli câte ceva, dacă vrei să înţelegi ce 
se petrece. Însă nu chiar acum, şi nu de la mine. Am prea 
multe pe cap şi trebuie să chibzuiesc. 

— Bine, bine. Am să-l sâcâi pe Pas Mare, când om face 
popas lângă foc. Lui nu-i sare ţandăra prea iute. Dar de ce 
atâta taină? Credeam c-am câştigat bătălia. 

— Da, am câştigat-o. Dar nu-i decât o primă biruinţă, care 
atrage după sine primejdii şi mai mari. A fost o legătură 


între Isengard şi Mordor pe care n-am dibuit-o încă. Nu ştiu 
cum de-au ajuns veştile de la unii la alţii, dar au ajuns. Cred 
că Ochiul din Barad-dur va privi tare nerăbdător spre 
Rohan. Şi cu cât va vedea mai puţin, cu atât mai bine. 

Drumul şerpuia agale pe vale. Când se depărta, când se 
apropia de Isenul care susura în albia lui pietroasă. Dinspre 
munţi se lăsa noaptea. Ceţurile se risipiseră. Adia un vânt 
tăios. Luna plină, ca de ceară, scălda cerul spre răsărit într- 
o lumină pală şi rece. Cocoaşele muntelui se porneau în 
dreapta, spre colinele golaşe. Dinaintea lor se deschideau 
câmpiile întinse şi cenuşii. 

Până la urmă se opriră şi părăsiră drumul cel mare, luând- 
o iar spre înălțimile acoperite cu iarbă frumoasă. Tot 
mergând aşa către apus mai bine de o milă, ajunseră într-o 
vâlcea care se deschidea la miazăzi; se întindea pe Doi 
Baran - ultima colină rotunjită a şirului de la miazănoapte, 
înverzită la poale şi încununată de mărăcini. Povârnişurile 
vâlcelei erau presărate cu smocurile ferigilor de anul 
trecut, printre care lăstarii fragezi străpungeau pământul 
reavăn. Pe malurile joase creştea un desiş de rugi, la 
poalele căruia îşi aşezaseră tabăra, la două ceasuri înainte 
de miezul nopţii. Făcură focul într-o groapă dintre 
rădăcinile unui păducel înalt cât un copac, împovărat de 
ani, dar încă zdravăn. Crenguţele lui erau pline de muguri. 

Puseră câte doi străjeri de pază. Ceilalţi se înfăşurară 
după ce gustară câte ceva, în mantii şi pături, şi adormiră. 
Hobbiţii se retraseră amândoi şi se întinseră pe o pală de 
ferigi. Merry era somnoros, dar Pippin părea ciudat de 
neliniştit. Se tot foia şi se răsucea, iar feriga trosnea şi 
fâşâia. 

— Ce-ai? îl întrebă Merry. Te-ai culcat pe un muşuroi de 
furnici? 

— Nu, zise Pippin, dar nu stau bine. De când n-oi mai fi 
dormit într-un pat? 

Merry căscă. 


— Numără şi tu pe degete, zise el. Dar trebuie să ţii minte 
de când am plecat din Lorien. 

— Ei, asta-i, făcu Pippin. Eu mă gândeam la un pat 
adevărat, într-un iatac. 

— Atunci, din Vâlceaua Despicată, zise Merry. Eu unul în 
noaptea asta aş putea dormi oriunde. 

— Ai avut noroc, Merry, şopti Pippin după o vreme. Ai mers 
călare cu Gandalf. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ai aflat ceva nou de la el? 

— Da, mai multe chiar. Nici nu m-aşteptam la atâtea. Dar 
le-ai auzit şi tu pe toate, căci erai pe-aproape şi n-am vorbit 
în taină. N-ai decât să mergi cu el mâine, dacă crezi că poţi 
afla mai multe şi dac-o vrea să te ia. 

— Da? Bun. Dar e cam închis, nu-i aşa? Nu s-a schimbat 
deloc. 

— Ba da. Ba da, zise Merry, după ce-i sări puţin somnul, 
minunându-se ce l-o fi frământând pe prietenul său. A mai 
crescut sau ceva de soiul ăsta. A ajuns, cred, mai de treabă 
şi, în acelaşi timp, mai neliniştitor, mai vesel şi mai solemn 
totodată, decât era înainte. S-a schimbat; dar n-am avut 
încă prilejul să ne dumirim cât de mult. Gândeşte-te la 
ultima parte a sfadei cu Saruman! Aminteşte-ţi, Saruman 
era cândva mai-marele lui Gandalf, căpetenia Sfatului, ce-o 
fi însemnând asta. Era Saruman cel Alb. Acum Gandalf e cel 
Alb. Saruman a venit când i s-a spus şi i s-a luat toiagul; 
apoi i s-a poruncit să plece, şi el a plecat! 

— Păi, dacă Gandalf s-a schimbat cât de cât, atunci să ştii 
că-i mai închis ca oricând, se răţoi Pippin. Şi mai e şi globul 
ăla de sticlă. Pare tare mulţumit de el. Îi ştie sau îi 
bănuieşte puterile. Dar ne-o spune şi nouă despre ce-o fi 
vorba? Nu, n-o s-auzim un cuvinţel de la el! Şi totuşi, eu l- 
am prins şi l-am oprit să se rostogolească într-o băltoacă. O 
să am eu grijă de asta, flăcăule - asta-i tot ce-a zis. Mă tot 
întreb ce-o fi. Era atât de greu! 

Glasul lui Pippin cobori mult, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi. 


— Aha, făcu Merry. Aşadar, asta te frământă pe tine, Ehe, 
Pippin, flăcăule, nu uita vorba aia a lui Gildor, pe care o tot 
folosea Sam: 

Nu-ţi vâri nasul în treburile vrăjitorilor, că-s prea ageri şi 
le sare ţandăra iute. 

— Dar de luni de zile nu facem altceva decât să ne vârâm 
nasul în treburile vrăjitorilor, zise Pippin. Pe lângă atâtea 
primejdii, mi-aş dori să mai şi aflu câte ceva. Cât aş vrea să 
mă uit un pic la globul acela. 

— Hai, culcă-te, zise Merry. O să afli destule, mai devreme 
sau mai târziu. Dragul meu Pippin, nici un Took n-a reuşit 
vreodată să biruiască un Brandybuck în curiozitate; dar te- 
ntreb: crezi că e vremea? 

— Bine, bine. Ce mare brânză că-ţi spun că mi-ar plăcea să 
mă uit la un pietroi? Ştiu că n-am cum, câtă vreme Gandalf 
s-a aşezat pe el ca o cloşcă pe ouă. Şi nu mă-ncălzeşte cu 
nimic că-mi spui: "Hai, culcă-te, n-ai cum s-ajungi la el!" 

— Păi, ce-aş putea să-ţi spun? zise Merry. îmi pare rău, 
Pippin, dar chiar că trebuie s-aştepţi până dimineaţă. O să 
fiu şi eu la fel de curios mâine, după micul dejun, şi-o să-ţi 
dau o mână de ajutor, aşa cum oi putea, ca să-l linguşim pe 
vrăjitor. Dar nu mai pot sta treaz. Dacă mai casc, îmi 
trosnesc de tot fălcile. Noapte bună. 

Pippin nu mai zise nimic. Se liniştise, dar somnul întârzia 
să vină şi faptul că auzea respiraţia uşoară a lui Merry, care 
adormise imediat ce spusese noapte bună, nu-l încuraja 
câtuşi de puţin. Pe măsură ce totul în jur se liniştea, gândul 
la globul întunecat îl frământă tot mai tare. Îi simţea iar 
greutatea în mâini şi-i zărea adâncimile roşietice şi tainele 
pe care apucase să le vadă o clipă. Se întoarse de pe o 
parte pe alta, încercând să se gândească la altceva. Până la 
urmă, nu mai putu să rabde. Se ridică în picioare şi se uită 
împrejur. Era răcoare, aşa că se învălui în mantie. În vâlcea, 
luna lucea rece şi albă, iar umbrele tufişurilor se întindeau 
întunecate. De jur împrejur zăceau siluete adormite. Cei doi 
străjeri nu se vedeau; pesemne că erau sus, pe colină, sau 


stăteau la pândă prin desişul de ferigi. Mânat de un imbold 
pe care nu-l înţelegea, Pippin porni tiptil spre Gandalf. Se 
uită în jos la el. Vrăjitorul părea că doarme, dar pleoapele 
nu-i erau cu totul închise; pe sub genele lungi străbătea o 
sclipire. Pippin făcu iute un pas îndărăt. Dar Gandalf nu 
încercă nici un gest. Aşa că, atras înspre el împotriva voinţei 
sale, hobbitul se apropie iar târâş de capul vrăjitorului. 
Gandalf era înfăşurat într-o pătură, cu mantia întinsă 
deasupra; şi lângă el, între braţul îndoit şi partea dreaptă a 
trupului era o movilită, un lucru rotund, înfăşurat într-o 
cârpă neagră; părea că lui Gandalf tocmai îi alunecase 
mâna de pe ea, la pământ. 

Ţinându-şi răsuflarea, Pippin se târi pas cu pas până 
aproape. Îngenunche. Apoi întinse mâinile furiş şi ridică 
obiectul încetişor; nu-i păru atât de greu pe cât se aştepta. 
"Până la urmă, nu-i decât o ciudăţenie", îşi zise el, cu un 
simţământ straniu de uşurare; dar nu-l puse la loc. Rămase 
o clipă strângându-l la piept. Şi-atunci îi veni o idee. Se 
depărta tiptil, găsi un bolovan şi se întoarse. Trase iute 
cârpa de pe obiectul rotund, înfăşură piatra în ea şi, 
îngenunchind, o aşeză lângă mâna vrăjitorului. Apoi se uită, 
în sfârşit, la obiectul pe care îl descoperise. Era un glob 
neted de cristal, acum mort, întunecat, care zăcea lângă 
genunchii lui. Pippin îl ridică, îl înfăşură grăbit în propria-i 
mantie şi dădu să se întoarcă la culcuşul lui. În clipa aceea, 
Gandalf făcu o mişcare în somn şi murmură ceva într-o 
limbă ciudată; mâna i se întinse bâjbâind şi apucă piatra 
învelită; apoi oftă şi nu mai mişcă. 

— Nebun afurisit, îşi zise Pippin în barbă. O să intri într-o 
mare belea! Pune-l iute înapoi! 

Dar simţi că-i tremură genunchii şi nu mai găsi puteri să 
se apropie de vrăjitor, ca să ajungă la piatră. "N-am cum să- 
| mai pun la loc fără să-l trezesc, îşi zise, trebuie să aştept 
până m-oi mai domoli. Aşa că aş putea s-arunc o privire 
întâi. Dar nu chiar aici!" 


O zbughi şi se aşeză pe o movilă înverzită din apropierea 
culcuşului său. Luna se uita îndărăt, peste marginea 
vâlcelei. 

Pippin stătea cu globul între genunchii ridicaţi. Se aplecă 
asupra lui, ca un copil lacom asupra străchinii cu mâncare, 
ferindu-se de ceilalţi. Trase mantia la o parte şi se uită la el. 
În jur, aerul încremenise încordat. La început, globul 
rămase negru ca tăciunele, luminat doar la suprafaţă de 
razele lunii. Apoi însă în inima lui sclipi şi se agită slab ceva. 
Pippin nu-şi mai putu dezlipi ochii de-acolo. Curând, tot ce 
era înăuntru păru cuprins de flăcări; globul se rotea, mai 
bine zis luminile dinăuntru se mişcau repede. Deodată se 
stinseră. Hobbitul simţi că se sufocă şi se zbătu; dar rămase 
aplecat, cu ambele mâini încleştate pe glob. Se aplecă tot 
mai mult şi deodată înţepeni; câteva clipe îşi mişcă buzele, 
fără să scoată un sunet. Apoi strigă ceva şi căzu nemişcat 
pe spate. 

Ţipătul fusese atât de pătrunzător, încât străjerii săriră de 
pe mal. Toată tabăra fu în curând în picioare. 

— Aha! Deci, ăsta-i hoţul! exclamă Gandalf. 

Îşi azvârli iute mantia peste glob, acolo unde era. 

— Tocmai tu, Pippin! Asta-i foarte urât! 

Îngenunche alături de hobbitul care zăcea pe spate 
înţepenit, cu ochii goi, îndreptaţi spre cer. 

— Blestemăţia! În ce bucluc ne-a băgat, şi pe el, şi pe noi! 
Vrăjitorul avea chipul tras şi răvăşit. Îl luă pe Pippin de 
mână şi se aplecă, să-i asculte răsuflarea; apoi îi puse 
mâinile pe frunte. Hobbitul se cutremură; închise ochii. 
Apoi scoase un țipăt şi se ridică în capul oaselor, holbându- 
se uluit şi înspăimântat la chipurile celor din jur, palide în 
lumina lunii. 

— Nu-i pentru tine, Saruman! strigă el cu un glas ascuţit, 
neutru, ghemuindu-se cât mai departe de Gandalf. Voi 
trimite imediat după el. Înţelegi? Hai, spune! 

Apoi se căzni să se ridice şi să scape, însă Gandalf îl reţinu 
blând, dar ferm. 


— Peregrin Took, zise el. Vino înapoi. 

Hobbitul se muie şi căzu înapoi, agăţându-se de mâna 
vrăjitorului. 

— Gandalf! strigă el. Gandalf! lartă-mă! 

— Să te iert? zise vrăjitorul. Spune-mi întâi ce-ai făcut. 

— Am. am luat globul şi m-am uitat la el, bâigui Pippin. Şi- 
am văzut lucruri care m-au înfricoşat. Am vrut să fug, dar n- 
am fost în stare. Apoi a venit el, mi-a pus întrebări şi s-a 
uitat la mine şi. şi nu-mi mai amintesc nimic altceva. 

— Hai, nu ţine, zise Gandalf sever. Ce-ai văzut şi ce-ai 
spus? Pippin închise ochii şi se cutremură, dar nu scoase 
nici un cuvânt. Se uitau cu toţii la el în linişte, în afară de 
Merry, care se depărtase. Dar chipul lui Gandalf rămase 
nemişcat. 

— Vorbeşte, rosti el. 

Pippin începu iar, cu un glas scăzut, şovăielnic şi-ncet-încet 
cuvintele lui deveniră tot mai desluşite şi mai puternice: 

— Am văzut un cer întunecat şi creneluri înalte. Şi stele 
mărunte. Părea undeva, foarte departe şi tare demult, 
totuşi, foarte real şi limpede. Apoi stelele începură să 
dispară şi iar să apară - erau acoperite de ceva cu aripi. 
Cred că erau foarte mari; dar prin sticlă păreau nişte lilieci 
care se roteau în jurul fortăreței. Parcă erau vreo nouă. 
Unul s-a repezit spre mine. Şi tot creştea şi creştea. Era 
oribil şi-avea. nu, nu! Nu pot să spun! Am încercat să fug, 
pentru că m-am gândit că o să iasă de-acolo; dar când a 
umplut globul, s-a făcut nevăzut. Apoi a venit el. Nu vorbea 
prin cuvinte. Se uita doar la mine şi înţelegeam. "Aşadar, te- 
ai întors? De ce ai nesocotit atâta vreme să-mi mai spui 
ceva?" Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat: "Cine eşti?" 
Eu tot n-am zis nimic, dar m-a durut îngrozitor. Şi el m-a 
încolţit, aşa că am răspuns: "Un hobbit." Atunci a părut 
brusc să mă vadă şi-a început să râdă de mine. Era de-o 
cruzime fără seamăn. Parcă eram înjunghiat cu pumnale. 
Dar el a zis: "Ia stai puţin! O să ne întâlnim în curând. 
Spune-i lui Saruman că bucăţica asta nu-i de nasul lui. Voi 


trimite imediat după el. Înţelegi? Ia spune!" Apoi m-a sorbit 
din priviri. Simţeam că mă fac ţăndări. Nu, nu! Nu mai pot 
să vă spun! Nu-mi mai amintesc nimic! 

— Uită-te la mine, zise Gandalf. 

Pippin privi drept în ochii lui. Vrăjitorul îi ţinu privirea o 
vreme, în tăcere. Apoi chipul i se îmblânzi şi îi apăru o 
umbră de zâmbet. Îşi lăsă mâna blând pe creştetul lui 
Pippin. 

— Bine, zise el. Nu mai povesti nimic. N-ai făcut nici un 
rău. Nu văd urmă de minciună în ochii tăi, aşa cum mă 
temusem. Dar el nu ţi-a vorbit prea mult. Eşti nebun, dar un 
nebun cinstit, Peregrin 'Took. Alţii mai înţelepţi s-ar fi purtat 
mai rău într-o asemenea împrejurare. Dar ţine minte, ai fost 
salvat, împreună cu toţi prietenii tăi, printr-un noroc, cum 
se spune. Nu te bizui c-o să fie la fel şi-a doua oară. Dacă te- 
ar fi luat la întrebări atunci şi acolo, mai mult ca sigur că i-ai 
fi spus tot ce ştii, spre năpasta noastră, a tuturor. Dar a fost 
prea nerăbdător. El n-a vrut doar să afle veşti, ci şi pe tine 
şi asta iute, ca să se poată tocmi pe-ndelete în Turnul 
Întunecimii. Nu te cutremura! Dacă vrei să-ţi bagi nasul în 
treburile vrăjitorilor, trebuie să fii pregătit. Dar, hai! Te iert! 
Linişteşte-te! Lucrurile n-au luat o întorsătură urâtă, aşa 
cum se putea întâmpla. 

Îl ridică blând pe Pippin şi îl duse înapoi, în culcuşul lui. 
Merry îi urmă şi se aşeză lângă el. 

— Întinde-te şi odihneşte-te, dacă poţi, Pippin, zise 
Gandalf. Ai încredere în mine. Dacă simţi că te mănâncă iar 
palmele, să-mi spui imediat. Sunt lucruri de care te poţi 
lecui. Dar, în orice caz, dragul meu hobbit, să nu-mi mai pui 
bolovani sub coate. Ei, şi-acum am să plec să vă las o vreme 
singuri pe amândoi. 

Cu acestea, Gandalf se întoarse la ceilalţi, care rămăseseră 
în picioare lângă piatra din Orthanc, destul de tulburaţi. 

— Primejdia se arată din noapte când te aştepţi mai puţin, 
zise el. Am scăpat ca prin urechile acului. 

— Hobbitul Pippin ce face? întrebă Aragorn. 


— Cred că acum e bine, îi răspunse Gandalf. Nu l-a ţinut 
prea mult, iar hobbiţii au o mare putere de a-şi reveni. 
Pesemne că amintirea sau spaima o să-i piară destul de 
repede. Poate chiar prea repede. Vrei tu, Aragorn, să iei 
piatra din Orthanc, să ai grijă de ea? E o misie 
primejdioasă. 

— Aşa e, dar nu pentru toată lumea, zise Aragorn. E 
cineva care o poate cere pe bună dreptate. Căci acesta 
este, fără doar şi poate, Palantirul din Orthanc, din comoara 
lui Elendil, pus aici de regii Gondorului. Mi se apropie 
ceasul. Am să-l iau cu mine. 

Gandalf se uită la Aragorn, iar apoi, spre mirarea 
celorlalţi, ridică piatra acoperită şi i-o întinse, făcând o 
plecăciune. 

— Primeşte-o, Domnia Ta, zise el. Asta până când ţi se vor 
înapoia şi celelalte lucruri. Dar, de vrei să-mi dai ascultare, 
te povăţuiesc să n-o foloseşti. încă. Ai mare grijă. 

— Oare se poate spune c-am fost prea pripit sau fără grijă, 
o dată ce am aşteptat atâţia şi-atăâţia ani? întrebă Aragorn. 

— Până acum, nu. Şi să nu te-neci la mal, îi răspunse 
Gandalf. Dar să ţii totul în mare taină. Tu şi toţi cei de faţă. 
Mai ales hobbitul Peregrin nu trebuie să afle cui i-a fost 
încredinţat. Poate să-i vină oricând starea aceea rea. Căci, 
vai, l-a atins şi s-a uitat în el, iar lucrul ăsta nu trebuia să se 
întâmple. Nu trebuia să-l atingă nici în Isengard; puteam şi 
eu să fiu mai iute atunci. Dar gândurile îmi erau toate 
îndreptate asupra lui Saruman şi nici nu mi-a trecut prin 
minte ce fel de Piatră era. Apoi m-a cuprins oboseala şi-n 
timp ce m-am întins şi mă gândeam la ea, m-a luat somnul. 
Acum ştiu! 

— Da, nu-i nici o îndoială, zise Aragorn. în sfârşit, ştim 
legătura dintre Isengard şi Mordor şi cum era făcută. Multe 
se explică acum. 

— Ciudate puteri au vrăjmaşii noştri; şi slăbiciuni la fel de 
ciudate, zise Theoden. Dar zice-o vorbă din bătrâni: Cui pe 
cui se scoate. 


— Asta aşa e, zise Gandalf. Însă de data asta am avut un 
noroc ciudat. Poate hobbitul acesta m-a scăpat, oprindu-mă 
să fac o greşeală uriaşă. Mă tot gândisem dacă n-ar fi bine 
să mă apuc să încerc Piatra, ca să văd la ce-i bună. De-aş fi 
făcut-o, m-aş fi arătat eu însumi dinaintea lui. Nu sunt încă 
pregătit pentru o asemenea încercare, şi nici nu ştiu dac-oi 
fi vreodată. Dar, chiar dacă aş găsi puterea să mă smulg din 
vrajă, ar fi un dezastru să fiu văzut de el; deşi nu-i departe 
clipa când toate tainele se vor da pe faţă. 

— Cred că clipa aceea a şi sosit, rosti Aragorn. 

— Nu încă, zise Gandalf. Mai e o fărmă de îndoială pe care 
trebuie s-o folosim. Vrăjmaşul, e limpede, credea că Piatra e 
încă în Orthanc - de ce nu? Şi că hobbitul era ostatic acolo, 
iar Saruman l-a pus să se uite în glob, ca să-l zăpăcească. 
Mintea aceea întunecoasă o fi plină acum de chipul 
hobbitului şi de aşteptare. S-ar putea să treacă ceva vreme 
până s-o dumiri. Trebuie să tragem foloase de-aici. Am luat- 
o cam uşor. Trebuie să ne mişcăm. Împrejurimile 
Isengardului nu sunt un loc unde să ne îngăduim să tragem 
de timp. Voi porni în frunte chiar acum, împreună cu 
Peregrin 'Took. Va fi, oricum, mai bine aşa pentru el, decât 
să zacă acolo, în întuneric, în vreme ce alţii dorm. 

— Eu îi voi ţine lângă mine pe Eomer şi pe încă zece 
călăreţi, hotări regele. Vom porni mâine, devreme. Ceilalţi 
pot pleca împreună cu Aragorn de-ndată ce vor pofti. 

— Cum ţi-e voia, Domnia Ia, spuse Gandalf. Dar să-ţi 
grăbeşti calul cât mai tare, la adăpostul colinelor, până în 
Văgăuna lui Helm. 

În clipa aceea, asupra lor se pogori o umbră. Luna 
strălucitoare păru că se stinge brusc. Câţiva călăreţi ţipară 
şi se ciuciră, ţinându-şi armele deasupra capului, de parcă 
s-ar fi apărat de o lovitură venită de sus; fură cuprinşi de o 
spaimă oarbă şi le îngheţă sângele în vine. Se ghemuiră şi 
se uitară spre înalt. Prin faţa lunii trecu o făptură 
urieşească, înaripată, ca un nor negru. Se roti şi-o luă spre 
miazănoapte, zburând cu o iuţeală mai mare ca orice vânt 


din Pământul de Mijloc. Stelele se stingeau în faţa ei. Se 
pierdu în zare. Se ridicară ţepeni ca nişte stane de piatră. 
Gandalf privea în sus cu braţele atârnând ţepene pe lângă 
trup, cu pumnii încleştaţi. 

— Nazgul! strigă el. Solia Mordorului. Se-apropie vijelia. 
Nazgulul a trecut Râul! La drum! Nu mai aşteptaţi zorile! 
Să nu-i lăsăm pe cei mai iuți să-i aştepte pe codaşi! Daţi-i 
ZOr! 

Sări ca un arc şi-o luă la fugă, strigându-l pe Iute ca 
Gândul. Aragorn îl urmă. Când trecu pe lângă Pippin, 
Gandalf îl luă în braţe. 

— De data aceasta, vii cu mine, zise el. Iute ca Gândul o să- 
ţi arate ce e-n stare. 

Apoi se întoarse în locul unde dormise. Armăsarul îl 
aştepta deja acolo. Gandalf îşi zvârli desaga mică pe umăr, 
iar apoi sări în spinarea lui lute ca Gândul. Aragorn îl ridică 
pe Pippin şi îl aşeză în braţele vrăjitorului, înfăşurat într-o 
pătură şi în mantie. 

— Rămas-bun! Urmaţi-mă iute! strigă Gandalf. La drum, 
Iute ca Gândul! 

Armăsarul scutură din cap. Coada stufoasă străluci în 
lumina lunii. Apoi făcu un salt înainte şi se făcu nevăzut ca 
vântul de miazănoapte din munţi. 

— Frumoasă şi odihnitoare noapte, n-am ce zice, îi spuse 
Merry lui Aragorn. Unii au un noroc chior. El, de pildă, n-a 
avut chef de somn şi-a vrut să meargă călare cu Gandalf. Şi- 
aşa a făcut. În loc să fie preschimbat în stană de piatră şi să 
rămână aici pentru totdeauna, ca să fie-nvăţătură de minte! 

— Şi ce-ai zice acum dacă puneai tu primul mâna pe piatra 
din Orthanc? spuse Aragorn. S-ar putea să fi făcut mai rău. 
Cine poate şti? Mă tem că norocul tău este acum să vii cu 
mine. Şi-asta pe dată. Du-te şi pregăteşte-te. Ia tot ce-a 
lăsat Pippin aici. Dă zor! 

Iute ca Gândul zbură peste câmpii, fără să fie îndemnat 
sau îndrumat în vreun fel. Nu se scurse nici un ceas, când 


trecură Vadurile Isenului. Movila Călăreţilor, înconjurată de 
lăncile reci, rămase cenuşie îndărătul lor. 

Pippin îşi revenea din ce în ce mai mult. Îi era cald, dar 
vântul tăios îl răcorea. Era cu Gandalf. Spaima pe care i-o 
pricinuiseră piatra şi umbra hidoasă ce acoperise luna 
începu să i se risipească; toate se topiră în ceţurile munţilor 
dindărăt sau într-un vis trecător. Trase adânc aer în piept. 

— Nu ştiam că vom merge pe deşelate, Gandalf, zise el. N- 
ai nici şa, nici frâie. 

— Nu călăresc ca elfii decât pe Iute ca Gândul, zise 
Gandalf. Pentru că el nu poate suferi zăbala. Pe Iute ca 
Gândul nu-l călăreşti; vrea sau nu vrea să te poarte în 
spinare. Dacă vrea, e-n regulă. E treaba lui să aibă grijă să 
nu cazi. Asta dacă nu te-apuci să sari în sus. 

— Cât de repede merge? întrebă Pippin. Mi se pare că 
aleargă ca vântul, dar foarte lin. Şi ce uşor calcă! 

— Acum aleargă cu cea mai mare iuţeală pe care-o poate 
atinge cel mai bun cal Ia galop, îi răspunse Gandalf. Dar 
pentru el nu e repede. Aici începe urcuşul şi drumul e mai 
hârtopit decât dincolo de râu. Dar uită-te cum se apropie 
Munţii Albi sub stele! Culmile Thrihyrne sunt la o 
aruncătură de băț, ca nişte lănci întunecate. Nu mai e mult 
şi ajungem la răscruce, apoi la Viroaga Văgăunii, acolo unde 
s-a purtat bătălia acum două nopţi. 

Pippin rămase tăcut o vreme. Îl auzi pe Gandalf cântând 
încetişor, ca pentru sine, îngânând frânturi de rime în tot 
felul de limbi, în vreme ce străbăteau cu iuţeală milă după 
milă. Până la urmă, vrăjitorul o dădu bine pe o cântare din 
care hobbitul reuşi să prindă nişte cuvinte; câteva versuri îi 
ajunseră limpede la urechi printre rafale de vânt: 

Corăbii-nalte şi regi înalţi De trei ori trei Ce-au adus din 
ţinutul năruit Peste mări vălurite, ei? 

Şapte stele, şapte pietre Şi-un arbore-nălbit. 

— Ce zici acolo, Gandalf? întrebă Pippin. 

— Ziceam şi eu câteva rime care mi-au trecut prin minte 
din Cartea de Învăţătură, îi răspunse vrăjitorul. Socot că 


hobbiţii le-au uitat, chiar şi pe cele pe care le-au ştiut 
cândva. 

— Nu, nu le-am uitat pe toate, zise Pippin. Şi mai avem 
unele de-ale noastre, pe care mă gândesc că nu vrei să le 
afli. Dar pe-astea nu le-am mai auzit. Despre ce e vorba? 
Ce-s cele şapte stele şi cele şapte pietre? 

— E vorba despre palantirii Regilor de Odinioară, îl lămuri 
Gandalf. 

— Şi ce-s aceştia? 

— Păi, palantir însemna cel ce priveşte departe. Piatra din 
Orthanc e unul dintre ei. 

— Aşadar, n-a fost făcut. n-a fost făcut de vrăjmaş? întrebă 
Pippin. 

— Nu, zise Gandalf. Nici măcar de Saruman. E mai presus 
de măiestria sa şi chiar de-a lui Sauron. Palantirii erau de 
dincolo de Apusime, din Eldmar. Mordorul i-a făcut. 
Pesemne că i-a făurit însuşi Feanor, atât de demult, încât 
timpul nu mai poate fi măsurat în ani. Dar nu-i nimic pe 
lume pe care Sauron să nu-l preschimbe într-o unealtă a 
răului. Vai de Saruman! După câte-mi dau seama, asta i-a 
fost căderea. Primejdioase sunt pentru noi ticluirile 
măiestrite mai adânci decât cele pe care le ştim. Dar e 
demn de toată ocara. Nebunul! Să ţină el în taină una ca 
asta, pentru propriu-i bine! N-a scos o vorbă despre 
palantir în faţa nimănui din Sfat. Nici nu ne-a trecut prin 
minte ce s-o mai fi ales de palantirii din Gondor, în vremea 
războaielor lui distrugătoare. Oamenii i-au uitat aproape cu 
totul. Chiar şi în Gondor puţini cunoşteau această taină; în 
Amor erau amintiţi doar într-o rimă a Cărţii de Învăţătură, 
printre dunedaini. 

— Şi la ce-i foloseau oamenii din vechime? îl întrebă 
Pippin, mulţumit şi uluit că primea răspuns la atât de multe 
nedumeriri şi întrebându-se cât va mai ţine norocul ăsta. 

— Ca să vadă la depărtare şi să se găsească unii pe alţii în 
gând, zise Gandalf. În felul acesta, au reuşit să apere şi să 
ţină unit tărâmul Gondorului multă vreme. Au plasat Pietre 


la Minas Arnor, la Minas Ithil şi în Orthanc, în rotocolul 
Isengardului. Căpetenia şi stăpânul lor trăiau sub Domul 
Stelelor la Osgiliath, înainte de prăbuşirea acestuia. 
Celelalte trei erau pe undeva, departe, la miazănoapte. Se 
zice că erau în casa lui Elrond la Annuminas şi la Amon Sul; 
iar Piatra lui Elendil se afla pe Dealurile Turnului care dau 
către Mithlond, în Golful Lune, unde zac trase la ancoră 
corăbiile cenuşii. 

Palantirii îşi vorbeau între ei, dar din Osgiliath puteau fi 
văzuţi cu toţii în acelaşi timp. Acum se vădeşte că, aşa cum 
stânca Orthancului a rezistat vitregiilor timpului, la fel a 
răzbit şi puiandrul din turn. Dar singur nu putea face decât 
să înfăţişeze chipul micşorat al celor depărtate, din zilele de 
demult. Pentru Saruman, nu mă-ndoiesc, era o treabă 
foarte folositoare. Dar nemulţumit nu părea să fie. El trăgea 
cu ochiul tot mai departe, peste fruntarii, până ajungea să 
vadă în Barad-dur. Atunci a fost prins! 

Cine ştie unde zac acum îngropate sau adânc sub ape 
pietrele pierdute din Arnor şi Gondor? Dar Sauron trebuie 
să fi pus mâna pe cel puţin una dintre ele şi s-o fi mânuit în 
scopurile sale. Mă gândesc că e vorba de Piatra din Ithil, 
pentru că a cucerit cetatea Minas Ithil cu multă vreme în 
urmă şi a schimbat-o într-un loc rău, sub numele de Minas 
Morgul. 

Aşa că e lesne să-ţi dai seama acum cât de repede a fost 
ochiul rătăcitor al lui Saruman prins în capcană; şi cum, de 
atunci încoace, a fost convins de la depărtare, iar când nu 
mergea cu binişorul, era ameninţat să se supună. Şoimul a 
ajuns în gheara pajurii, păianjenul s-a prins într-o pânză de 
oţel! Mă întreb câtă vreme-o fi fost silit să se arate mereu în 
faţa oglinzii lui, ca să fie văzut sau să i se dea porunci! Şi 
cine, în afară de fier, ar scăpa, dacă s-ar uita în Piatra din 
Orthanc care e atât de legată de Barad-dur, fără să-şi 
piardă minţile? Căci ea te soarbe, pur şi simplu! Crezi că eu 
n-am simţit asta? Chiar şi-acum inima mă-ndeamnă să-mi 
încerc voinţa, să văd dacă n-aş putea s-o smulg din puterile 


lui şi s-o îndrept unde vreau eu, să privesc peste mările 
nesfârşite şi timpurile vechi la Tirion cel Mândru, ca să-l văd 
pe Feanor la treabă, să-i pricep mintea şi îndemânarea, pe 
când Arborele Alb şi cel Auriu erau în floare! 

Gandalf oftă şi tăcu. 

— Ce bine ar fi fost să fi ştiut asta dinainte, zise Pippin. N- 
am avut câtuşi de puţin habar despre ce făceam. 

— Ba ai avut, spuse Gandalf. Ştiai că faci o nebunie, ceva 
ce nu era voie; şi ţi-ai zis asta în sine, dar n-ai vrut s-asculţi. 
Nu ţi-am spus nimic până acum, pentru că numai chibzuind 
adânc asupra celor întâmplate am înţeles şi eu până la 
urmă; asta chiar de când am plecat împreună. Dar şi de ţi- 
aş fi spus înainte, dorinţa tot nu ţi s-ar fi ostoit sau nu ţi-ar fi 
fost mai uşor să i te împotriveşti. Dimpotrivă! Nu înveţi 
decât când îţi frigi mâinile. Abia atunci înţelegi şi cu inima 
ce-nseamnă focul. 

— Aşa e, încuviinţă Pippin. Dacă le-aş avea acum înşiruite 
în faţa mea pe toate cele şapte pietre, aş închide ochii şi mi- 
aş vâri mâinile în buzunare 

— Bun, făcu Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu. 

— Dar aş vrea să ştiu., începu Pippin. 

— Îndurare! strigă Gandalf. Dar dacă veştile pe care ţi le 
dau au menirea să-ţi vindece năravul iscodelii, îmi voi 
petrece tot restul zilelor ca să-ţi răspund. Ce mai vrei să 
ştii? 

— Numele tuturor stelelor, ale vieţuitoarelor, şi toată 
istoria Pământului de Mijloc, şi-a celor de dincolo de ceruri, 
şi-a Mărilor Risipite, râse Pippin. Nici mai mult, nici mai 
puţin! Însă în seara asta nu mă grăbesc. Până una-alta, mă 
întreb ce-o fi cu umbra aceea întunecată. Te-am auzit 
strigând "solia Mordorului". Ce-a fost aia? Şi ce-ar putea să 
facă în Isengard? 

— Era un Călăreţ Negru cu aripi - un nazgul, zise Gandalf. 
Te-ar fi putut duce în Turnul Întunecimii. 

— Nu venise pentru mine, nu-i aşa? îngăimă Pippin. Că 
doar n-o fi ştiut că aveam. 


— Bineînţeles că nu, zise Gandalf. De la Barad-dur la 
Orthanc sunt două sute de leghe în linie dreaptă şi chiar 
unui nazgul i-ar lua câteva ore să le străbată. Dar Saruman 
s-a uitat, cu siguranţă, în Piatră, de când cu atacul orcilor, şi 
nu mă-ndoiesc că i-au fost citite gândurile mai mult decât şi- 
ar fi dorit. De aceea a fost trimis un sol, ca să afle ce face. 
lar după ce s-a întâmplat în noaptea asta, cred că va mai 
veni unul. Şi asta foarte curând. Aşa că Saruman o să fie 
strâns cu uşa până la capăt. Nu are de trimis nici un ostatic 
în Mordor. Nu mai are Piatra şi nu mai poate să se supună 
poruncilor. Sauron îşi va închipui că-i ţine ascunşi pe 
ostatici şi că nu vrea să folosească Piatra. N-o să-l ajute cu 
nimic pe Saruman dacă-i spune solului adevărul. Căci deşi 
Isengardul a fost ruinat, el e la adăpost în Orthanc. Aşa că 
oricum va părea un răsculat. Ne-a respins, tocmai ca să 
ocolească asta! Nu-mi dau seama pe unde o să scoată 
cămaşa. Socot că, atâta vreme cât se află în Orthanc, are 
destulă putere să le facă faţă celor Nouă Călăreţi. S-ar 
putea să încerce să-l prindă pe nazgul în capcană sau 
măcar să ucidă afurisenia aia pe care călăreşte. În cazul 
acesta, Rohanul n-are decât să-şi vadă de caii lui! Dar nu 
ştiu cum o să fie pentru noi - bine sau rău. S-ar putea ca 
Duşmanul să fie nedumerit sau orbit de mânie împotriva lui 
Saruman. Pesemne că va afla c-am urcat scările 
Orthancului cu hobbiţii după mine. Sau că un urmaş de-al 
lui Elendil este în viaţă şi mi-a fost alături. Dacă pe Limbă 
de Vierme nu l-au înşelat privirile când l-a văzut în armura 
din Rohan, o să-şi amintească de Aragorn şi de cine zice el 
c-ar fi. De-asta mi-e teamă. Aşa c-o să cădem din lac în puț. 
Cu fiecare pas, lute ca Gândul te duce mai aproape de 
Tărâmul Umbrei, Peregrin 'Took. 

Pippin nu răspunse nimic, dar se înfăşură mai bine în 
mantie, ca şi cum l-ar fi trecut un fior de gheaţă. Străbăteau 
acum un pământ cenuşiu. 

— Uite, zise Gandalf. În faţa noastră se întind văile 
Meleagului de la Apus. Aici ne întoarcem pe drumul ce duce 


spre răsărit. Umbra aceea întunecată e intrarea în Viroaga 
Văgăunii. Pe-acolo se-ajunge în Aglarond şi în Peşterile 
Scânteietoare. Să nu mă-ntrebi nimic despre ele. Mai bine 
întreabă-l pe Gimli, dac-ai să te mai întâlneşti cu el, şi- 
atunci, îţi spun eu, vei primi pentru prima oară un răspuns 
mai lung decât ţi-ai dorit vreodată. Acum n-ai să vezi 
peşterile, pentru că, în curând, vor rămâne departe, 
îndărătul nostru. 

— Credeam c-o să opreşti la Văgăuna lui Helm, zise Pippin. 
Păi, unde mergi? 

— La Minas Tirith, înainte ca valurile războiului să-l 
împresoare. 

— Aha! Şi cât mai e pân-acolo? 

— Leghe peste leghe, îi răspunse Gandalf. De trei ori mai 
departe decât lăcaşul regelui Theoden. De-aici, dac-o iei 
spre răsărit, aşa, ca solii din Mordor, sunt mai bine de o 
sută de mile. Iute ca Gândul însă trebuie să străbată o 
distanţă mai lungă. Care dintre ei se va dovedi mai iute? 
Vom merge până se crapă de ziuă; asta înseamnă câteva 
ore. Atunci până şi lute ca Gândul trebuie să se odihnească 
într-una din văi: în Edoras, aşa trag nădejde. Dormi, dacă 
poţi! S-ar putea să zăreşti prima geană de lumină a zorilor 
strălucind pe acoperişul auriu al casei lui Eorl. lar peste 
două zile, vei vedea umbra violetă a muntelui Mindolluin şi 
zidurile turnului lui Denethor sclipind albe în zori. 

Şi-acum, la drum, lute ca Gândul! Aleargă, inimosule, 
aleargă cum n-ai mai făcut-o până acum! Am ajuns pe 
pământurile unde ai trăit de când erai mânz şi nu-i piatră 
pe care să n-o ştii. Hai! Nădejdea noastră-i în iuţeala ta! 

Iute ca Gândul îşi scutură capul şi necheză puternic, de 
parcă l-ar fi îndemnat o goarnă în bătălie. Apoi ţâşni înainte. 
Picioarele îi scăpărară în flăcări şi fu înghiţit de întuneric. 

Înainte să adoarmă, Pippin avu un simţământ ciudat: el şi 
Gandalf erau stană de piatră pe statuia unui cal în galop, în 
vreme ce pământul se rotea sub copitele sale, în vâjâitul 
vântului. 


CARTEA A PATRA 

Click to edit this text. 

Chapter 12 Îmblânzirea lui Smeagol 

— Pe legea mea, stăpâne, am dat de bucluc, zise Sam 
Gamgee. 

Stătea mâhnit cu umerii plecaţi, alături de Frodo, şi scruta 
întunericul cu ochii mijiţi. 

Era, după cât îşi dădeau seama, a treia noapte de când 
fugiseră de cei din Frăţie; aproape că pierduseră şirul 
orelor de când se tot căţăraseră şi trudiseră printre 
povârnişurile şi bolovanii din Emyn Muil; fuseseră nevoiţi de 
nici ei nu ştiau de câte ori să se întoarcă, pentru că nu mai 
puteau să înainteze. Alteori, văzuseră că se învârtiseră pe 
loc, pentru că ajungeau de unde plecaseră cu câteva cea- 
suri mai devreme. Totuşi, una peste alta, înaintaseră către 
răsărit, urmărind cât le stătuse în putere să găsească o cale 
spre ieşire din încrengătura aceea de coline. Dar nu dădeau 
decât de prăpăstii abrupte, înalte şi de netrecut, care 
priveau încruntate peste întinderile de jos; la poale, zăceau 
mlaştini albicioase şi puturoase, unde nu se clintea nimic, 
nici pasărea în zbor. 

Hobbiţii şedeau acum pe marginea unei stânci înalte, 
golaşe şi mohorâte, care răsărea parcă din ceţuri; îndărătul 
lor se zăreau înălțimile surpate, încununate de nori fugari. 
Dinspre răsărit bătea un vânt tăios. Noaptea se aduna peste 
întinderile fără formă de dinaintea lor; verdele palid 
începea să bată într-un cafeniu-mohorât. La dreapta, în 
depărtare, Anduinul, care scânteia vesel în razele soarelui 
în timpul zilei, era acum ascuns în semiîntuneric. Dar ochii 
hobbiţilor nu cătară dincolo de Râu, îndărăt, în Gondor, 
spre prietenii lor de pe pământurile Oamenilor. Ci spre 
miazăzi şi spre răsărit se uitau lung, acolo unde noaptea se 
îngâna cu ziua şi se zărea o dungă întunecată, ca un şir de 
munţi depărtaţi, de fum neclintit. Din când în când, pâlpâia 


către cer o luminiţă roşie, plăpândă, acolo unde cerul se 
întâlnea cu pământul. 

— Ce belea, zise Sam. Din toate ţinuturile de care-am auzit 
vreodată, acela-i singurul loc unde n-am vrea să ajungem; şi 
tocmai într-acolo încercăm să ne croim calea. Dar nu putem 
s-ajungem, orice-am face. Mi se pare mie c-am luat-o aiurea 
din capul locului. N-avem cum să coborâm; şi hai să zicem 
că ajungem jos; o să dăm de mlaştini verzi şi puturoase, vă 
zic eu. Câh! Nu vedeţi ce urât miroase? 

Pufui în vântul care adia. 

— Ba da, simt şi eu mirosul, zise Frodo, fără să se 
clintească însă. 

Rămăsese cu ochii aţintiţi spre linia aceea întunecată şi 
spre flăcăruia care pâlpâia. 

— Mordorul, murmură el ca pentru sine. Dacă tot trebuie 
să mă duc acolo, măcar să pot ajunge iute şi să se termine 
odată. 

Tresări. Bătea un vânt tăios, greu, duhnind rece a hoit. 

— Ei, făcu el până la urmă, dezlipindu-şi privirile din zare, 
doar n-o să stăm aici toată noaptea, oricât de mare ar fi 
beleaua. Trebuie să găsim un loc mai ferit de popas; poate 
că ziua o să ne dezvăluie altă cărare. 

— Da, altă şi altă cărare, bombăni Sam. Dac-om mai apuca 
ziua de mâine. Am luat-o pe un drum greşit. 

— Oare? făcu Frodo. Cred că asta-i soarta mea; să-mi port 
paşii către bezna de colo; aşa că trebuie să fie o cale. Dar 
cine-o să mi-o arate oare, binele sau răul? Toată nădejdea 
ne-a stat în iuţeală. Întârzierea face jocul vrăjmaşilor. lar eu 
asta am făcut: am întârziat. Aşa o fi vrând oare Turnul 
Întunecimii? Să ne abată din drum? Toate încercările mi-au 
fost zădărnicite. Trebuia să fi plecat din Frăţie de mult. S-o 
fi pornit de la miazănoapte, pe Ia răsărit de râu şi de Emyn 
Muil, ca s-ajung la trecătorile Mordorului peste stearpa 
Câmpie a Bătăliei. Dar acum ne e cu neputinţă să mai găsim 
o cale de întoarcere. Pe lângă asta, orcii dau târcoale pe 
malul de răsărit. 


Fiecare zi care trece înseamnă o zi nepreţuită pierdută în 
zadar. Sunt vlăguit, Sam. Nu ştiu ce-i de făcut. Ce provizii 
mai avem? 

— Numa! d'alea, cum le ziceţi, lembas, domnu' Frodo. 
Avem destul. Oricum, mai bine decât nimic. Când le-am pus 
în gură prima dată, nu mi-a trecut prin minte c-o să mai 
vreau altceva. Dar acum tare-aş mai mânca un codru de 
pâine şi-aş bea o ulcică - o, ce zic eu? - barem o jumătate 
de ulcică cu bere, să-mi ungă gâtlejul. Am târât tot drumul 
lampa aia de gătit. La ce bun? Nici măcar n-avem cu ce face 
focul. lar de fiert nici iarbă nu-i. 

Se întoarseră şi coborâră într-o vale pietroasă. Soarele 
intrase în nori la apus şi noaptea se apropia cu paşi repezi. 
Dormiră aşa cum putură din cauza frigului, răsucindu-se tot 
timpul, într-un ungher printre turnurile crestate de stâncă 
mâncată de vreme; măcar erau la adăpost de vânturile de 
răsărit. 

— I-aţi mai văzut, domnu' Frodo? întrebă Sam, în timp ce 
stăteau înţepeniţi de frig, mestecând la pesmeţi de lembas, 
în lumina cenugşie şi rece a zorilor de ziuă. 

— Nu, zise Frodo. N-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic 
de două zile. 

— Nici eu, zise Sam. Brrr! Ochii ăia m-au dat peste cap. 
Pesemne însă c-am scăpat de elpână la urmă, netrebnicul! 
Gollum! O să-i arăt eu un gollum la beregată, dac-am să-l 
apuc de gât! 

— Nădăjduiesc să nu fie nevoie, zise Frodo. Nu ştiu cum de 
s-o fi luat după noi; cred însă că ai dreptate, ne-a pierdut 
urma. În ţinutul ăsta uscat şi mohorât nu prea am lăsat 
urme şi nici miros, chiar pentru un nas mai iscoditor. 

— Asta-i treaba, zise Sam. Ce bine-ar fi să scăpăm de tot 
de el! 

— Şi eu zic la fel, spuse Frodo. Însă nu el mă nelinişteşte 
cel mai mult. Eu mi-aş dori să scăpăm de colinele astea. 
Simt că le urăsc. Parc-aş sta gol-goluţ şi înţepenit aici, la 


răsărit, despărţit de bezna de colo doar de întinderi sterpe. 
E un ochi acolo. Hai! Trebuie să coborâm cumva. 

Dar ziua se scurse, iar când după-amiaza începu să scadă, 
ei mişunau tot pe creastă, fără să fi găsit vreo cale de 
scăpare. 

Uneori, în liniştea acestui ţinut sterp, li se părea că aud 
zgomote slabe îndărătul lor, o prăbuşire de pietre sau 
sunete de paşi pe stâncă. Însă când se opreau şi ascultau 
fără să facă o mişcare, nu mai auzeau nimic, afară de vântul 
suspinând peste pietre. Dar până şi acesta părea o 
şuierătură uşoară printre nişte dinţi ascuţiţi. 

Încă de la începutul zilei, creasta Emyn Muil o apucase 
uşor către miazănoapte, în vreme ce ei se trudeau să 
meargă mai departe. De-a lungul crestei se întindea acum o 
vale mare, râpoasă, din piatră roasă de vremuri, brăzdată 
din loc în loc de prăpăstii ca nişte şanţuri care se povârneau 
abrupt, formând trecători adânci în stâncă. Ca să găsească 
o cărare în aceste căscături tot mai adânci şi mai dese, 
Frodo şi Sam o luaseră la stânga, depărtându-se de muchie, 
şi, fără să-şi dea seama, coborâseră leghe după leghe, încet, 
dar sigur; culmea stâncoasă se pierdea lin, până spre 
câmpie. 

În cele din urmă se văzură nevoiţi să se oprească. Creasta 
cotea brusc către miazănoapte şi era străbătută de un făgaş 
mai adânc. 

Pe partea cealaltă urca iar, abrupt, câteva sute de metri; o 
stâncă mare, cenuşie se desluşea dinaintea lor netedă şi 
dreaptă, parcă tăiată cu barda. Nu puteau merge mai 
departe şi trebuiau s-o ia fie spre apus, fie spre răsărit., Dar 
dacă o luau spre apus ar fi pregetat şi s-ar fi căznit şi mai 
mult, ajungând înapoi, în inima colinelor; iar dacă o luau 
spre răsărit, ajungeau în prăpastia de jos. 

— N-avem încotro, Sam, va trebui să ne târâm pe făgaşul 
ăsta, zise Frodo. Hai să vedem încotro ne duce. 

— Pun rămăşag că spre alt povârniş nenorocit, zise Sam. 
Despicătura era mai lungă şi mai adâncă decât părea. În 


timp ce coborau, dădură la un moment dat de nişte copaci 
noduroşi şi chirciţi, primii pe care îi vedeau de zile întregi. 
Cei mai mulţi erau mesteceni şi, din loc în loc, câte un brad. 
Mulţi erau uscați şi piperniciţi, muşcaţi până la măduvă de 
vânturile de răsărit. Cândva, în zile mai blânde, probabil că 
aici fusese o pădure frumoasă, dar acum, după vreo 
cincizeci de paşi, copacii dispărură, deşi se zăreau ici-colo 
buturugi putrede, până aproape de muchie. Albia făgaşului 
care se întindea de-a lungul unei despicături era plină de 
bolovani şi se povârnea abrupt. Când, în sfârşit, ajunseră la 
capăt, Frodo se lăsă pe vine. 

— Ia te uită, zise el. Ori am coborât noi o groază, ori s-a 
scufundat stâncă. De-aici e mult mai mică şi pare mai 
blândă. 

Sam îngenunche alături şi privi fără nici o tragere de 
inimă peste buza prăpastiei. Dădu cu ochii de steiul care se 
înălța în stânga. 

— Mai blândă, mormăi el. Păi, socotesc că-i totdeauna mai 
lesne să cobori decât să urci. Cine nu-i în stare să zboare 
poate să sară. 

— Ar fi o săritură cam mare, zise Frodo. Vreo, să zicem. 
Rămase o clipă, măsurând distanţa din ochi: 

—. vreo treizeci şi cinci de paşi, nu mai mult. 

— Păi, n-ajunge? făcu Sam. Uf! Mi-e tare urât să mă uit în 
jos de la înălţime. Dar una-i să te uiţi, şi alta-i să urci. 

— În orice caz, zise Frodo, cred c-am putea urca pe-aici; şi 
am încredințarea că trebuie să încercăm. Vezi, stânca-i 
altfel de cum era cu câteva leghe în urmă. E prăbuşită şi 
crăpată. 

Versantul era, într-adevăr, mai puţin pieptiş şi se povârnea 
uşor în afară. Arăta ca un meterez uriaş sau ca un perete 
abrupt ieşit din mare, ale cărei temelii se mişcaseră, astfel 
încât apăruseră crăpături nesfârşite şi muchii întinse, pe 
alocuri semănând cu nişte scări mari. 

— Dacă vrem să încercăm să coborâm, ar trebui să o 
facem chiar acum. Se întunecă devreme. Cred că se apropie 


furtuna. 

La răsărit, munţii ca o pată fumurie se pierdeau într-o 
negură care îşi întindea braţele lungi spre apus. Se auzea 
deja zvon depărtat de tunet purtat de rafalele vântului tot 
mai puternic. Frodo pufni şi se uită la cer cu îndoială. Îşi 
petrecu cingătoarea peste mantie şi şi-o strânse, apoi îşi 
azvârli bocceluţa pe spate şi păşi spre muchie. 

— Eu am de gând să-ncerc, spuse el. 

— Foarte bine, zise Sam fără nici o poftă. Dar o iau eu 
înainte. 

— Tu? făcu Frodo. Ce te-a făcut să te răzgândeşti, de vrei 
să cobori? 

— Nu m-am răzgândit. Dar, gândiţi-vă, cel care-i mai jos 
alunecă primul. Nu vreau să vă cad în cap şi să vă fac 
grămadă. N-are nici un rost să moară doi dintr-o lovitură. 

Înainte ca Frodo să-l poată împiedica, Sam se aşeză, îşi 
azvârli picioarele peste muchie şi se răsuci, căutând un 
punct de sprijin. 

Mare mirare de mai făcuse vreodată o asemenea ispravă 
cu sânge rece sau altceva atât de necugetat! 

— Nu, nu! Sam, catâr bătrân ce eşti! făcu Frodo. Ai să 
mori, dacă o s-o iei aşa, orbeşte. Întoarce-te! 

Îl înşfacă pe Sam de sub braţe şi îl trase în sus. 

— Aşteaptă puţin! Ai răbdare, continuă el. 

Apoi se întinse la pământ şi îşi iţi capul peste margine; dar 
lumina părea să scadă repede, deşi soarele nu apusese 
încă. 

— Cred că ne putem descurca, hotări el pe dată. Eu, cel 
puţin, pot; şi tu la fel, dacă-ţi păstrezi cumpătul şi mă 
urmezi cu atenţie. 

— Nu ştiu cum sunteţi aşa de sigur, zise Sam. Că doar n- 
aveţi cum să vedeţi până în fundul prăpastiei pe lumina 
asta. Şi dacă ajungeţi să n-aveţi unde pune piciorul şi de ce 
vă agăța? 

— Socot că voi urca înapoi, zise Frodo. 


— Uşor de zis, se oţări Sam. Mai bine-aşteptăm până 
dimineaţă când s-o lumina mai bine. 

— Nu! Pentru nimic în lume, rosti Frodo avântat. Mă 
mustru pentru fiecare ceas pierdut, pentru orice minuţel. 
Cobor să văd care-i treaba. Nu veni după mine, până nu 
mă-ntorc sau te strig. 

Se agăţă cu degetele de buza pietroasă a prăpastiei şi se 
lăsă uşor în jos; n-apucă să-şi întindă braţele de tot, când 
simţi un prag sub picioare. 

— Am dat de-o treaptă care se întinde mult spre dreapta, 
zise el. Pot să stau liniştit aici, fără să mă ţin de nimic. O să. 

Se opri pe nepusă masă. 

Bezna se aduna acum cu iuţeală, venind dinspre răsărit şi 
împrăştiindu-se pe cer. Deasupra răsună un tunet sec. 
Fulgere palide se izbeau de coline. Apoi se stârni vuind o 
rafală de vânt sălbatic, străbătută de un țipăt ascuţit şi 
pătrunzător. Hobbiţii auziseră exact acelaşi strigăt departe, 
în mlaştină, când fugiseră din Hobbiton. Chiar şi acolo, în 
codrii din Comitat, le îngheţase sângele în vine. Darămite 
aici, în pustiu! Îi cuprinse şi mai tare groaza; îi străpunse ca 
nişte lame reci de groază şi de disperare, tăindu-le res- 
piraţia. Le stătu inima în loc. Sam căzu cu faţa la pământ. 
Fără să vrea, Frodo se desprinse de stâncă şi îşi acoperi 
urechile. Se clătină, alunecă şi se prăbuşi cu un geamăt. 
Sam îl auzi şi se târi căznit până la muchie. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă el. Stăpâne! 

Nu mai auzi nici un răspuns. Se trezi tremurând din cap 
până-n picioare, dar trase aer în piept şi mai strigă o dată: 

— Stăpâne! 

Vântul părea să-i vâre cuvintele înapoi în gâtlej, dar în 
vâjâitul care trecea peste prăpastie şi peste coline îi ajunse 
la urechi un strigăt slab, de răspuns. 

— E bine! E bine! Sunt aici. Dar nu văd nimic. 

Frodo strigă cu un glas slab. De fapt, nu era prea departe. 
Nu se prăbuşise în gol, ci alunecase şi se ridicase dintr-o 
săritură pe un prag mai lat, la numai câţiva paşi mai jos. Din 


fericire, în acest punct versantul era teşit bine şi vântul îl 
lipi de stâncă, aşa că nu se rostogolise în hău. Încercă să se 
liniştească puţin, lipindu-şi obrazul de piatra rece; îşi simţea 
inima bătând nebuneşte. Dar fie că întunericul devenise de 
nepătruns, fie că ochii lui îşi pierduseră vederea, în jur era 
o beznă totală. Se întreba dacă nu cumva fusese lovit de 
orbire. Trase aer în piept. 

— Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă! se auzi glasul lui Sam în 
întunericul de deasupra. 

— Nu pot, zise el. Nu văd. Nu găsesc nici un punct de 
sprijin. Nu mă pot mişca încă. 

— Ce să fac, domnu' Frodo? Ce să fac? strigă Sam, 
aplecându-se primejdios de mult. 

De ce nu putea să vadă stăpânul lui? Era întuneric, într- 
adevăr, dar nu chiar aşa. Îl zări pe Frodo dedesubt - o 
umbră stingheră, cenuşie, lipită de stâncă. Dar era mult 
prea departe ca să-i întindă o mână de ajutor. 

Tunetul despică iar înălțimile; apoi se porni ploaia. Se 
izbea de stâncă, rece, tăioasă amestecată cu grindină, ca o 
pânză de apă orbitoare. 

— Cobor la dumneavoastră! ţipă Sam, deşi cât şi-ar fi dorit 
să nu rostească aceste cuvinte 

— Nu, nu! Aşteaptă! îi răspunse Frodo ceva mai 
îmbărbătat. Am să-mi revin îndată. Deja mă simt mai bine. 
Aşteaptă! Nu poţi face nimic fără o funie. 

— Funie! strigă Sam sălbatic, ca pentru sine, oarecum 
uşurat. Mai bine-aş atârna eu de-o funie, să mă vadă toţi 
zevzecii de la o poştă! Nu eşti decât o secătură, Sam 
Gamgee; aşa-mi zicea mie mereu Unchiaşu', asta era vorba 
lui! Funie! 

— Nu mai bodogăni! strigă Frodo, supărat, dar şi înveselit; 
îşi revenise acum. Mai lasă-l pe Unchiaşul ăla al tău. Doar 
nu vrei să spui că ai vreo funie prin buzunar? Dacă-i aşa, 
scoate-o. 

— Da, domnu' Frodo, e-n raniţa mea. Am cărat-o după 
mine sute de mile şi parc-am fost lovit cu leuca de-am uitat- 


0. 

— Atunci, pune mâna şi dă-i drumul jos! 

Sam îşi desfăcu iute raniţa şi începu să scotocească. Găsi, 
într-adevăr, la fund un colac de funie cenuşiu-argintie, 
împletită de seminţia din Lorien. Azvârli un capăt spre 
stăpânul lui. Bezna părea să se ridice de pe ochii lui Frodo; 
sau poate-i revenea vederea. Zări firul cenuşiu care cobora 
unduindu-se şi i se păru o lucire argintie. Acum că avea un 
punct luminos în întuneric asupra căruia să-şi aţintească 
privirile, nu se mai simţea chiar aşa buimac. Lăsându-se 
greu în faţă, îşi înfăşură strâns capătul în jurul taliei, iar 
apoi apucă funia cu ambele mâini. 

Sam se dădu îndărăt şi îşi propti picioarele într-o buturugă 
la vreo doi metri de muchie. Cu chiu cu vai, Frodo ajunse 
sus şi se aruncă la pământ. 

Tunetele bubuiau şi huruiau în depărtare, iar ploaia 
vijelioasă nu mai contenea. Hobbiţii se târâră îndărăt, pe 
făgaş; dar nu aflară acolo cine ştie ce adăpost. În jurul lor 
se porniseră şuvoaie de apă; curând se uniră într-un potop 
care se izbea aburind de pietre, împroşcând peste stâncă, 
de parcă s-ar fi scurs din burlanele unui acoperiş uriaş. 

— Puteam să mă-nec acolo, jos, sau să mă fi luat apele, zise 
Frodo. Ce noroc pe mine să ai funia aia! 

— Era bine dacă-mi aduceam mai repede aminte c-o am, 
rosti Sam. Poate v-amintiţi cum puneau funiile în bărci când 
am pornit la drum, acolo, în ţinutul elfesc. Nu m-am putut 
abţine şi-am vârât şi eu un colac în desagă. Sunt ani de- 
atunci. "Cine ştie când îţi poate fi de ajutor!", aşa a zis 
Haldir parcă, sau altul de-acolo. Şi-a avut dreptate. 

— Păcat că nu m-am gândit să iau şi eu o bucată, zise 
Frodo; dar am părăsit Frăția în grabă şi zăpăceală. Dacă 
aveam destulă, am fi putut coborî. Cât e de lungă funia ta? 

Sam o scoase încet şi-o măsură cu braţele: 

— Cinci, zece. douăzeci, treizeci de coţi. Cam atât, zise el. 

— Cine-ar fi crezut! exclamă Frodo. 


— Ah! Aşa e! făcu Sam. Elfii sunt o seminţie minunată. 
Pare cam subţire, dar e zdravănă; şi e moale ca puful la 
pipăit. Şi se poate strânge mult. E tare uşoară. Minunată 
seminţie, pe legea mea! 

— Treizeci de coţi, făcu Frodo gânditor. Cred c-ar fi de- 
ajuns. Dacă furtuna se termină înainte de căderea nopţii, eu 
unul am să-ncerc. 

— Ploaia s-a potolit aproape de tot, zise Sam. Dar să nu 
cumva să faceţi ceva necugetat şi să plecaţi iar în întuneric, 
domnu' Frodo. Eu unul nu mi-am revenit după ţipătul ăla 
adus de vânt. Poate dumneavoastră, da. Părea un călăreț 
negru; dar unul zburător, dacă aşa ceva-i cu putinţă. Mă 
gândesc c-ar fi mai bine să ne-odihnim în despicătura asta 
până s-o scurge noaptea. 

— Iar eu mă gândesc că nu mai vreau să stau nici o clipă 
înţepenit aici, pe muchia asta, cu ochii din Ţara Întunecimii 
zgâindu-se la noi de dincolo de mlaştini, zise Frodo. 

La acestea, se ridică şi cobori din nou pe fundul făgaşului. 
Privi în zare. Către răsărit, cerul se însenina iar. Furtuna îşi 
ridica poalele ude şi zdrenţuite, căci aripile măreţe şi 
războinice se îndreptaseră asupra crestelor Emyn Muil, şi 
acolo adăstară o vreme gândurile întunecate ale lui Sauron. 
Dar curând, se întoarse ca să biciuie Valea Anduinului cu 
grindină şi cu fulgere, aruncându-şi umbra peste Minas 
Tirith cu iz de bătălie. Apoi se lăsă în munţi şi, adunându-şi 
lâăncile măreţe, se rostogoli agale asupra Gondorului şi la 
poalele Rohanului, până ce, departe, călăreţii din câmpie îi 
zăriră stâlpii întunecaţi îndărătul soarelui în vreme ce 
înaintau către Apus. Dar aici cerul albastru al serii se 
deschise din nou peste pustietate şi peste smârcurile 
puturoase; apărură câteva stele palide, ca nişte găuri în 
coviltirul peste care răsărise luna nouă. 

— Ce bine e să vezi din nou, zise Frodo, trăgând adânc aer 
în piept. Ştii că mi-a trecut o clipă prin minte că mi-am 
pierdut vederea? De la fulgere sau de Ia ceva mai rău. Nu 


vedeam nimic; chiar nimic. Până mi-ai trimis funia aia. Parcă 
strălucea. 

— Seamănă pe întuneric cu argintul, spuse Sam. N-am 
observat până acum, deşi nu-mi amintesc s-o fi scos de când 
am vârât-o demult în desagă. Dar dacă sunteţi pus pe 
căţărat, domnu' Frodo, cum o să faceţi? Treizeci de coţi, 
adică optsprezece stânjeni, cam asta-i şi înălţimea stâncii, 
după cum aţi socotit. 

Frodo chibzui o clipă. 

— Înnoad-o bine în jurul ciotului ăluia, Sam, zise el. Apoi 
cred că o să-ţi fac pe plac de data asta şi-o să te las să 
porneşti primul. Eu am să ţin funia, aşa că tu nu va trebui 
decât să te fereşti cu mâinile şi picioarele. Nu mă supăr 
dacă te mai sprijini din când în când de câte-un prag, să-mi 
mai trag şi eu sufletul. După ce ajungi jos, am să te urmez şi 
eu. Acum mi-am mai revenit. 

— Foarte bine, zise Sam cu inima grea. Dacă aşa trebuie, 
hai s-o facem. 

Luă funia şi o legă strâns în jurul ciotului cel mai apropiat 
de buza prăpastiei; apoi îşi petrecu celălalt capăt în jurul 
taliei. Fără nici o tragere de inimă, se răsuci şi se pregăti să 
coboare. 

Se dovedi mult mai uşor decât se aşteptase. Parcă îi dădea 
curaj funia, deşi închidea ochii de câte ori se uita jos printre 
picioare. La un moment dat, nimeri peste o porţiune mai 
grea, unde peretele era neted şi chiar cavernos; acolo se 
lăsă să lunece legănându-se pe funia de argint. Dar Frodo îl 
cobori încet şi cu grijă, aşa că trecu cu bine şi peste asta. 
Nu-i fusese teamă decât că o să se sfârşească toată funia şi- 
o să rămână atârnat, dar Frodo mai avea încă un rotocol 
zdravăn în mână, când îl auzi pe Sam strigând: 

— Am ajuns! 

Glasul îi răsuna foarte limpede dedesubt, el, însă, nu se 
zărea; cenuşiul mantiei sale se pierdea în asfinţit. Lui Frodo 
îi trebui ceva mai mult ca să ajungă la el. Îşi legase funia în 
jurul taliei şi o prinsese bine de ciotul acela; o scurtase 


destul, ca să nu se lovească în momentul în care avea să 
atingă pământul; totuşi, nu voia să se pună în primejdie, 
căci nu avea atâta încredere în firicelul acela cenuşiu. Cu 
toate acestea, în două locuri fu nevoit să se lase cu totul în 
voia funiei: suprafaţa stâncii era netedă, n-avea cum se 
agăța, nici măcar cu degetele lui de hobbit, iar pragurile 
erau foarte depărtate. Dar, până la urmă, ajunse şi el jos. 

— Na, c-o făcurăm şi pe-asta! strigă el. Am reuşit să 
scăpăm din Emyn Muil! Mă-ntreb acum ce ne mai aşteaptă. 
Te pomeneşti că acuşica o să tânjim să mai simţim piatra 
tare sub picioare. 

Dar Sam nu-i răspunse. Se uită lung în sus, la stâncă. 

— Găgăuţă! Neghiobule! exclamă el. Funia mea drăgălaşă 
stă legată acolo de-un ciot, iar noi suntem aici, jos. Ce scară 
bună i-am mai lăsat nemernicului ăluia de Gollum! Nu ne 
rămâne decât să punem un zapis să-l anunţăm pe unde am 
luat-o! Prea scăpaserăm uşor! 

— Dacă-ţi trece prin cap vreun gând legat de cum am fi 
putut cobori cu tot cu funie, atunci să mă faci pe mine 
găgăuţă sau cum ţi-o fi zis Unchiaşul, zise Frodo. Urcă şi 
dezleag-o, dacă pofteşti, şi pe urmă dă-ţi drumul jos! 

Sam se scarpină în cap. 

— Nu, nu-mi vine nici o idee, zise el. Şi vă cer iertare, dar, 
ce să fac, tare mi-e greu s-o las aici. 

Luă capătul funiei, îl scutură uşor şi îl mângâie. 

— E dureros să mă despart de orice lucru pe care l-am 
luat cândva din ţinutul elfesc. S-ar putea s-o fi împletit chiar 
Galadriel, murmură el, clătinând îndurerat din cap. 

Ridică privirile şi mai trase o dată de sfoară, în semn de 
râămas-bun. Spre marea mirare a celor doi hobbiţi, funia 
căzu încolăcită drept în capul lui Sam. Frodo începu să 
râdă. 

— Cine a legat funia? întrebă el. Bine c-a ţinut cît am 
coborât. Când mă gândesc că m-am încrezut în nodul tău. 

— N-oi fi bun la căţărat, domnu' Frodo, rosti el bosumflat, 
dar mai ştiu şi eu câte ceva despre funii şi noduri. Din 


familie, cum aţi zice dumneavoastră. Păi, bunicu-meu, şi 
după aia unchiu' Andy, care-a fost fratele mai mare al 
Unchiaşului, au mers odinioară pe sârmă peste Câmpunalt. 
lar eu am strâns nodul în jurul ciotului ca oricare făptură 
din Comitat sau din afară. 

— Atunci s-o fi frecat de buza prăpastiei şi s-o fi rupt, 
conchise Frodo. 

— Pun rămăşag că nu-i aşa, spuse Sam şi mai jignit, 
aplecându-se să cerceteze capetele. Nu, n-a fost asta. E 
neatinsă! 

— Atunci mă tem că s-a dezlegat nodul, îşi dădu Frodo cu 
părerea. 

Sam clătină din cap, fără să zică nimic. Îşi petrecu 
gânditor funia printre degete. 

— Puteţi să credeţi ce poftiţi, domnu' Frodo, zise el într-un 
târziu. Dar eu gândesc că s-a dezlegat singură, la chemarea 
mea. 

O încolăci şi o vâri cu duioşie în desagă. 

— Important e că a căzut iar la noi, spuse Frodo. Acum 
trebuie să ne gândim ce-o să facem mai departe. Se lasă 
noaptea. Ce frumoase-s stelele! Şi luna! 

— Te ung la inimă, nu-i aşa? zise Sam, ridicându-şi 
privirile. Au ceva elfesc în ele. Şi luna-i în creştere. N-am 
mai văzut-o de vreo două nopţi de-atâţia nori. Luminează 
destul de puternic. 

— Da, încuviinţă Frodo; dar de-abia peste câteva zile o s- 
avem lună plină. Nu cred că-i bine să trecem smârcurile pe 
lumina asta slabă. 

Porniră mai departe sub cele dintâi umbre ale nopţii. După 
o vreme, Sam se întoarse şi se uită îndărăt la drumul pe 
care veniseră. Gura făgaşului se căsca neagră în stânca 
întunecată. 

— Ce bine-mi pare că ne-am luat funia înapoi, zise el. L-am 
cam pus la-ncurcătură pe neisprăvitul ăla. Să vedem cum şi- 
o zdreli picioarele alea urâte peste praguri! 


Se dezlipiră până la urmă de stânca şi plecară prin pustiul 
acela de bolovani şi de pietre colţuroase umede şi 
lunecoase din cauza potopului de ploaie. 

Pământul se povârnea încă abrupt, până hăt-departe. Nu 
merseră mult şi dădură de o crăpătură care se căsca 
deodată, mare şi neagră dinaintea lor. Nu era prea lată, 
însă nu se putea sări peste ea pe întuneric. Li se păru că 
aud un susur de apă în măruntaiele ei. Crăpătura se curba 
în stânga, spre miazănoapte, şi se întorcea către coline, 
oprindu-le astfel drumul în direcţia aceea, cel puţin cît era 
întuneric. 

— N-ar fi mai bine s-o luăm îndărăt la miazăzi, pe la 
poalele stâncii? întrebă Sam. Poate-om găsi vreun ascunziş 
pe-acolo sau chiar o peşteră, ceva. 

— Ba da, spuse Frodo. Am obosit şi nu cred că mă mai pot 
târi printre pietre în noaptea asta; cu toate că mă calcă pe 
nervi orice clipă pierdută. Ce bine-ar fi s-avem în faţă o 
cărare bătătorită! Aş merge până mi s-ar toci tălpile. 

Mersul pe la poalele colţuroase ale Emin Muilului li se 
păru tare anevoios. Şi Sam nu dădu peste nici un ascunziş 
sau o grotă în care să se adăpostească; dinaintea lor se 
întindeau doar povârnişuri înnegurate pe lângă stânca 
acum mai înaltă şi mai abruptă ca înainte. Până la urmă, se 
aruncară osteniţi la pământ, lângă un bolovan la adăpost de 
vânt, nu departe de buza prăpastiei. 

Acolo statură vârâţi unul într-altul cu sufletul înnegurat, în 
noaptea rece, împietrită, până ce somnul li se strecură sub 
gene, oricât s-ar fi căznit să-l alunge. Luna strălucea 
limpede sus, pe cer. Lumina ei subţire şi albă arginta feţele 
pietrelor şi scălda zidurile reci şi încruntate ale stâncii, 
preschimbând toată întinderea aceea întunecată într-un 
cenuşiu palid, îngheţat, mişcat din loc în loc de umbre 
smolite. 

— Bun! făcu Frodo, ridicându-se şi înfăşurându-se mai 
bine în mantie. Dormi un pic, Sam, şi ia pătura mea. Am să 
fac de pază şi-am să mă plimb puţin încolo şi-ncoace. 


Deodată se încorda şi-l apucă, ghemuindu-se, pe Sam de 
braţ. 

— Ce-i aia? şopti el. Uită-te acolo, pe stâncă! Sam se uită şi 
trase adânc aer printre dinţi. 

— Ssst! făcu el. Asta ne mai lipsea! E Gollum ăla! Vipere şi 
şerpi! Ce credeam, c-o să scăpăm aşa uşor, cu o căţărătură, 
două? Ia uitaţi-vă la el! Parcă-i un păianjen scârbos pe un 
perete! 

Pe suprafaţa unei râpe abrupte şi-aproape netede, după 
cum le păru în lumina palidă a lunii, se mişca o umbră mică 
şi neagră, cu membrele subţiri şi răşchirate. Pesemne că 
mâinile şi degetele de la picioare se agăţau de micile 
ieşituri de care hobbiţii nu s-ar fi putut prinde. Dar arăta ca 
şi cum s-ar fi târât în jos pe perniţe lipicioase, ca o arătare 
mare, în căutare de pradă, din neamul gândacilor. Şi cobora 
cu capul în jos, de parcă ar fi amuşinat pământul. 

Din când în când îşi dădea capul încet pe spate, răsucindu- 
şi cu totul gâtul subţire şi lung; hobbiţii zăriră două luminiţe 
strălucind palid: ochii lui, care sclipiră o clipă în lumina 
lunii, acoperindu-se apoi iute de pleoape. 

— Credeţi că ne vede? întrebă Sam. 

— Nu ştiu, zise Frodo liniştit. Dar cred că nu. Şi unor ochi 
prietenoşi le-ar fi greu să vadă mantiile acestea elfeşti. Eu 
unul nu te pot vedea pe întuneric nici la doi paşi. Şi-am 
auzit că nu-i place nici pe soare, nici pe lună. 

— Atunci de ce coboară chiar pe-aici? întrebă Sam. 

— Mai încet, Sam, îl potoli Frodo. Pesemne că ne simte. Şi 
cred că are auzul ascuţit, ca elfii. Mi se pare c-a auzit ceva 
acum, poate chiar glasurile noastre. Am cam strigat acolo, 
sus; şi-am vorbit până acum cu glas tare. 

— Ei, m-am cam săturat de el, zise Sam. Ce tot vine după 
noi? la să-l iau un pic la întrebări. Cred că acum n-o să 
putem să-i dăm brânci. 

Sam se strecură tiptil spre stâncă, trăgându-şi bine gluga 
cenuşie pe frunte. 


— Ai grijă, şopti Frodo, urmându-l. Să nu-i atragi atenţia. 
E mult mai primejdios decât pare. 

Silueta neagră coborâse, agăţându-se de stâncă, vreo trei 
sferturi din distanţă. Era acum cam la cincizeci de picioare, 
chiar mai puţin, de poalele stâncii. Hobbiţii îl urmăreau 
ghemuiţi stană de piatră, ascunşi după un bolovan uriaş. Ai 
fi zis că ajunsese într-un loc mai dificil sau că îl necăjea 
ceva. Îl auzeau pufăind şi din când în când şuierând câte-o 
înjurătură. Îşi înălţă capul şi li se păru că scuipă. Apoi îşi 
continuă coborâşul. Acum îi auzeau glasul spart şi sâsâit. 

— Ah, ssst! Uşurel, nepreţuitul meu! Graba ssstrică 
treaba! Nu trebuie sssă ne punem la bătaie pielea, nu-i 
aşşşa, nepreţuitule? Nu, nepreţuitule. gollum! îşi ridică iar 
capul, clipi la lumină, şi-nchise iute ochii. 

— N-o putem suferi! şuieră el. Ssscârboasă, ssscârboasă 
şşşi tremurătoare lumină e. ssst. ne issscodeşte, 
nepreţuitule, ne arde la ochi. 

Tot coborând, şuieratul i se auzi mai ascuţit şi mai limpede. 

— Unde essste, unde essste nepreţuitul meu, nepreţuitul 
meu? E-al nostru, e-al nostru şi-l poftim. Hoţii, hoţii, 
ssscârbele alea de hoţomani! Unde-or fi cu nepreţuitul 
meu? Blestemaţii! Îi urâm! 

— Parcă n-ar şti că suntem aici, nu-i aşa? şopti Sam. Şi ce- 
o fi nepreţuitul lui? O fi vrând să zică. 

— Sst, îl opri Frodo. E destul de aproape acum ca s-audă 
şi-o şoaptă. 

Într-adevăr, Gollum se oprise iar brusc, şi capul lui mare, 
proptit în gâtul sfrijit, i se bălăngăni dintr-o parte în alta, ca 
şi cum ar fi ascultat. Ochii lui spălăciţi erau întredeschis! 
Sam se chirci, deşi degetele îi tresăriră neliniştite. Ochii lui 
plini de mânie şi scârbă nu i se mai dezlipiră de creatura 
strâmbă care începu acum iar să se mişte, să sâsâie şi să 
bolborosească. 

Ajunse, în sfârşit, la vreo douăsprezece picioare deasupra 
lor. Din locul acela, stâncă se teşea abrupt înăuntru şi nici 
măcar Gollum nu putu să găsească sprijin. Păru că vrea să 


se răsucească, să ajungă cu picioarele în jos. Atunci însă se 
prăbuşi, ţipând ascuţit, în cădere îşi încolăci picioarele şi 
braţele în jurul trupului, ca un păianjen care se lasă pe un 
fir. 

Sam ţâşni din ascunzătoarea lui şi, din două salturi, 
străbătu distanţa dintre el şi poalele stâncii. Până să se 
poată Gollum ridica, sări peste el. Dar chiar aşa, luată pe 
nepusă masă, arătarea se dovedi mai sprintenă decât s-ar fi 
aşteptat hobbitul. Înainte să găsească un punct de sprijin, 
Sam fu încolăcit de braţele şi picioarele acelea lungi care îl 
strângeau fără să-l strivească, dar tare ca nişte funii 
cumplite. Degetele lipicioase îi pipăiau beregata. Apoi simţi 
muşcătura unor dinţi ascuţiţi în umăr. Nu mai putu decât 
să-l izbească în faţă cu capul lui rotund şi tare. Gollum 
sâsâia şi scuipa, dar nu-l slăbea deloc. 

Dacă ar fi fost singur, lucrurile ar fi luat o întorsătură 
urâtă pentru Sam. Dar Frodo sări în picioare şi îşi trase 
spada Sting din teacă. Cu mâna stângă îl apucă pe Gollum 
de părul său rar şi-i dădu capul pe spate. Gâtul lung al 
arătării se întinse şi ochii spălăciţi şi otrăviţi rămaseră 
pironiţi la cer. 

— Lasă-l, Gollum, îi porunci el. Aceasta-i Sting. Doar ai mai 
văzut-o cândva. Lasă-l, că altfel ai s-o simţi de data asta. Îţi 
tai beregata. 

Gollum se prăbuşi ca o funie udă. Sam se ridică, pipăindu- 
şi umărul. Ochii îi clocoteau de mânie, dar nu avea pe cine 
să se răzbune: vrăjmaşul lui zăcea neputincios pe pietre, 
gudurându-se şi schelălăind. 

— Nu ne lovi! Nu-i lăsa să ne-atingă, nepreţuitule! 
Hobbiţeii cumsecade n-or să ne lovească, nu-i aşa? Că doar 
noi n-am vrut să le facem vreun rău, dar ei au sărit pe noi 
ca pisicile pe bieţii şoareci. Aşa, aşa, nepreţuitule! Iar noi 
suntem aşa singuri, gollum. Noi o să fim drăguţi cu ei, tare 
drăguţi, dacă şi ei or să fie aşa. Da, daaa. 

— Ei, ce-i de făcut? zise Sam. Eu zic să-l legăm, ca să nu se 
mai furişeze după noi. 


— Dar asta o să ne-omoare, o să ne-omoare, schelălăi 
Gollum. Hobbiţei haini la inimă. Să ne lege ei în tărâmul 
ăsta rece, de piatră, gollum, gollum! Îl înecară suspinele. 

— Nu, zise Frodo. N-avem cum să-l ucidem în situaţia asta. 
Amărâtul! La urma urmei nu ne-a făcut nici un rău. 

— Oare? făcu Sam, pipâindu-şi umărul. Oricum avea de 
gând s-o facă. Şi, vă zic, şi-acum ticluieşte să ne gâtuie în 
somn. 

— Nu zic că nu-i aşa, încuviinţă Frodo. Dar una e ce 
ticluieşte el, şi alta ce poate să ne facă acum. 

Rămase o clipă pe gânduri. Gollum zăcea neclintit, dar nu 
mai miorlăia. Sam se uita la el încruntat. Atunci lui Frodo i 
se păru că aude foarte clar, dar depărtat, glasuri de demult: 

Ce păcat că Bilbo n-a înjunghiat-o pe făptura asta 
ticăloasă, când a avut prilejul! 

Păcat? Păi, tocmai teama de Păcat i-a oprit mâinile. Teama 
de păcat şi Milostivirea; să nu loveşti fără pricină. 

Nu mă tem de păcat când e vorba de Gollum. Îşi merită 
moartea. 

Îşi merită moartea! Nu mă îndoiesc de asta. Multe 
vieţuitoare îşi merită moartea. Iar altele îşi merită viaţa, dar 
Mor. Însă ai tu putinţa să le dăruieşti viaţa? Atunci ia-o mai 
uşor cu moartea în numele dreptăţii, gândindu-te la 
propria-ţi piele. Nici măcar înţelepţii nu au putinţa să vadă 
tot ce-i la urmă. 

— Foarte bine, rosti el tare, coborându-şi spada. Dar tot 
mă tem. Şi totuşi, după cum vezi, n-o să m-ating de creatura 
asta, căci acum, că o văd în faţa ochilor, mi s-a făcut milă. 

Sam rămase cu ochii holbaţi la stăpânul său; părea că 
vorbeşte cuiva care nu era de faţă. Gollum îşi ridică încet 
capul. 

— Daa, sssuntem nişşşte ticăloşşşi, nepreţuitelor, schelălăi 
el. Îndurare! Îndurare! Hobbiţii n-or să ne ucidă; hobbiţii 
sunt buni. 

— Nu, n-o să te ucidem, spuse Frodo. Dar nici n-o să te 
lăsăm să pleci. Eşti tot numai răutate şi nu ne putem 


încrede în tine, Gollum. Va trebui să vii cu noi, asta-i tot. Şi 
n-o să te pierdem din ochi. Însă trebuie să ne dai o mână de 
ajutor, când o să fii în stare. După faptă şi răsplată. 

— Da, aşşşa e, făcu Gollum, ridicându-se în capul oaselor. 
Sunt buni hobbiţii. O sssă mergem cu ei. O sssă le-arătăm 
poteci ferite-n întuneric, da, da! $şşi unde ssse duc ei, oare, 
de-sss nevoiţi sssă ssstrăbată asssemenea meleaguri reci, 
de piatră. Tare ne minunăm, tare ne mai minunăm. 

Îşi înălţă clipind privirile spre ei şi în ochii lui spălăciţi 
scapără o sclipire şireată şi curioasă. Sam pufni dispreţuitor 
şi se ţinu să vorbească; dar părea să simtă că se petrecea 
ceva ciudat cu stăpânul lui. Fără doar şi poate, starea 
acestuia se schimbase. Îîn orice caz, rămase uluit de 
răspunsul lui. 

Frodo se uită drept în ochii lui Gollum, care clipi iute şi îşi 
feri privirile. 

— Ştii tu sau măcar bănuieşti, Smeagol, zise el liniştit şi 
aspru. Şi presupun că ştii drumul într-acolo. 

— Ah! Sss! făcu Gollum, acoperindu-şi urechile cu mâinile, 
ca şi cum rostirea acestui nume l-ar fi durut. Am bănuit, am 
bănuit, şopti el; şi n-am vrut să-i lăsăm, nu? Nu, 
nepreţuitule, n-am vrut să-i lăsăm pe hobbiţii ăştia drăguţi. 
Praf, praf şi cenuşă; şi sete-i acolo; şi puțuri peste puțuri şi 
orci - mii de orci. Hobbiţii cumsecade nu trebuie sssă ssse 
ducă acolo. 

— Aşadar, ai fost în Mordor, nu-i aşa? stărui Frodo. Şi te 
simţi atras iar într-acolo. 

— Da, da. Nu! ţipă Gollum. Doar o dată, din întâmplare, 
nepreţuitule. Da, din greşeală. Dar n-o să ne întoarcem. Nu, 
nu! 

Apoi brusc îşi schimbă glasul şi limba; suspină din rărunchi 
şi vorbi, dar parcă nu lor. 

— Lasă-mă-n pace, gollum! Mă doare. O, bietele mele 
mâini, gollum! Eu, noi. eu nu vreau să mă întorc. Nu ştiu pe 
unde. Sssunt obosit. Eu. noi nu ştim pe unde, gollum, 
gollum; nu, nu ştim. Ei stau treji tot timpul. Gnomi, oameni 


şi elfi - elfii îngrozitori, cu ochii strălucitori. Nu ştiu pe 
unde! Of! 

Se ridică în picioare şi, strângându-şi mâna lui lungă într- 
un nod osos, descărnat, arătă tremurând către răsărit. 

— Noi nu! Nu pentru voi! Apoi se prăbuşi iar. 

— Gollum, gollum, schelălăi el cu faţa la pământ. Nu te 
uita la noi! Pleacă! Du-te şi te culcă! 

— N-o să plece şi nici n-o să se culce la porunca ta, 
Smeagol, zise Frodo. Dar dacă vrei într-adevăr să te 
eliberezi, atunci trebuie să m-ajuţi. Şi asta mă tem că- 
nseamnă să ne găseşti cărarea către el. Însă nu-i nevoie să 
mergi tot drumul, să treci de poartă, doar pe tărâmul Lui. 

Gollum se ridică iar în capul oaselor şi se uită la el printre 
gene. 

— E-acolo, cotcodăci el. Mereu acolo. Orcii or să v-atace 
peste tot. Dai la tot pasu' de orci la răsărit de Râu. Nu-l mai 
iscodiţi atâta pe Smeagol. Bietul, bietul Smeagol, a plecat 
tare demult. l-au luat Nepreţuitul şi-acum e pierdut. 

— Poate că o să-l găsim iar, dacă vii cu noi, zise Frodo. 

— Nu, nu, niciodată! Şi-a pierdut Nepreţuitul, rosti 
Gollum. 

— Ridică-te-n picioare! îi porunci Frodo. 

Gollum se ridică şi se dădu îndărăt, spre stâncă. 

— Ei! făcu Frodo. Poţi să găseşti vreo cărare mai uşoară? 
Ziua sau noaptea? Suntem obosiţi, dar dacă alegi noaptea, 
vom porni chiar acum. 

— Luminile tari ne dor rău, schelălăi Gollum. Nu sub 
razele Feţei Albe; nu încă. O sssă treacă în curând dincolo 
de coline, dar mai întâi odihniţi-vă un pic, drăgălaşilor 
hobbiţi! 

— Atunci stai jos, zise Frodo. Şi nu te mişca! 

Hobbiţii se aşezară alături de el, de-o parte şi de alta, 
sprijiniți de peretele stâncii, odihnindu-şi picioarele. Nu era 
nevoie să rostească nici un fel de cuvinte: ştiau că, pentru 
moment, n-aveau voie să doarmă. Luna scăpata încet. De pe 
coline se lăsau umbrele şi dinaintea lor se întuneca totul. 


Stelele sclipeau tot mai tare sus, pe cer. Nici unul nu mişca. 
Gollum stătea cu picioarele strânse, odihnindu-şi bărbia pe 
genunchi, cu tălpile şi palmele lipite de pământ şi ochii 
închişi; dar părea încordat, ca şi cum ar fi reflectat sau ar fi 
ciulit urechile la ceva. 

Frodo se uită la Sam. Ochii li se întâlniră şi se înţeleseră 
îndată, îşi dădură capul pe spate şi părură că închiseseră 
ochii. Curând li se auzi respiraţia liniştită. Lui Gollum îi 
tresăriră uşor mâinile. Îşi mişcă abia perceptibil capul în 
dreapta şi în stânga. Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt. 
Hobbiţii nu dădeau nici un semn de viaţă. Brusc, Gollum 
sări în faţă cu o agerime şi-o iuţeală uluitoare, ca o lăcustă 
sau ca o broască, şi se pierdu în întuneric. Era tocmai ceea 
ce socoteau şi cei doi hobbiţi că se va întâmpla. Sam îl 
ajunse din urmă, îl apucă de un picior şi îl trânti la pământ. 

— Funia ta o să ne fie iar de folos, Sam, zise Frodo. Sam 
scoase funia din desagă. 

— Şi-ncotro o porniseşi matale peste ţinuturile astea reci, 
de piatră, domnu' Gollum? mormăi el. Tare ne minunăm, 
tare ne mai minunăm. Ca să dai de niscaiva prieteni de-ai 
tăi orci, drept e? Făptură scârboasă şi trădătoare! Ar trebui 
să te strâng cu funia asta de gât, aşa, zdravăn. 

Gollum se întinse cuminte şi nu mai încercă nici un şiretlic. 
Nu-i răspunse nimic lui Sam, dar îi aruncă o privire 
otrăvită. 

— Trebuie să găsim un fel de a-l ţine lângă noi, zise Frodo. 
Că doar vrem să meargă; aşa că nu-i potrivit să-i legăm 
picioarele şi braţele, pentru că le foloseşte şi pe unele, şi pe 
altele. Leagă-l de gleznă şi ţine de funie. 

Se aplecă asupra lui Gollum, în timp ce Sam făcea nodul. 
Rămaseră amândoi uluiţi, căci Gollum începu să ţipe 
sfâşietor şi subţire; era cumplit să-l auzi. Se zbătu şi se 
strădui să ajungă cu gura la gleznă, ca să rupă funia cu 
dinţii. Continua să ţipe. Până la urmă, Frodo se încredința 
că-l durea; dar n-avea cum să fie din pricina nodului. Se 
uită atent la el şi văzu că nu era prea strâns, poate chiar 


cam slab. În ciuda a ceea ce spunea, Sam era destul de 
milostiv. 

— Ce-i cu tine? întrebă el. Trebuie să te legăm, ca să nu-ţi 
mai vină pe chelie să fugi; dar nu vrem să te rănim. 

— Ne doare, ne doare, şuieră Gollum. E ca gheaţa, muşcă! 
Au împletit-o elfii, blestemaţi să fie! Hobbiţi haini şi 
nesuferiţi! De-aia vrem să scapi, de-aia, nepreţuitule. Am 
priceput că-s haini hobbiţii. Ei se văd cu elfii, elfii fioroşi, cu 
ochi strălucitori. Depărtaţi-o de noi! Ne doare. 

— Nu, n-am să te dezleg, zise Frodo; doar dacă.; căzu o 
clipă pe gânduri. doar dacă există vreo făgăduială în care să 
credem. 

— O să jurăm c-o să facem ce vrea el, da, da zise Gollum, 
zvârcolindu-se şi frecându-şi glezna. Ne doare. 

— Juri? întrebă Frodo. 

— Smeagol, rosti Gollum brusc şi limpede, deschizându-şi 
larg ochii şi uitându-se drept la Frodo, cu o sclipire ciudată, 
Smeagol va jura cu mâna pe Nepreţuit. 

Frodo se înălţă, iar Sam rămase iar cu gura căscată la 
cuvintele şi la glasul lui sever. 

— Cu mâna pe Nepreţuit? Cum îndrăzneşti una ca asta? 
întrebă el. Ia gândeşte-te! 

Un Inel să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească în 
Întunecime. 

Oare-ai să te legi pe undiţa asta, Smeagol? Elo să te ajute, 
dar e mai viclean ca tine. S-ar putea să-ţi răstălmăcească 
vorbele. Fii cu băgare de seamă! 

Gollum se chirci. 

— Cu mâna pe Nepreţuit, pe Nepreţuit, repetă el. 

— Şi ce juri? îl întrebă Frodo. 

— Să fiu foarte, foarte cuminte, zise Gollum. 

Apoi se târi la picioarele lui Frodo, gudurându-se şi 
şoptind răguşit; se cutremură, ca şi cum vorbele acestea l- 
ar fi zguduit de spaimă până în măduva oaselor. 

— Smeagol vrea să jure, ca să nu mai ajungă niciodată, 
niciodată la El. Niciodată! Smeagol îi va salva. Dar trebuie 


să jure pe Nepreţuit! 

— Nu! Nu cu mâna pe asta! zise Frodo, uitându-se în jos la 
el cu milă şi cu asprime. Nu-ţi doreşti decât să-l vezi şi să-l 
atingi, dacă-i putea, deşi ştii prea bine că o să te 
înnebunească. Nu vei jura pe asta. Jură în numele lui, dacă 
vrei! Căci ştii unde e. Da, ştii, Smeagol. E-n faţa ta. 

O clipă lui Sam i se păru că stăpânul lui crescuse, iar 
Gollum se micise; o umbră înaltă şi severă, un senior 
puternic, care îşi ascundea strălucirea într-un nor cenuşiu, 
iar la picioarele lui, un căţeluş scheunând. Şi totuşi, cei doi 
erau, într-un fel, înrudiţi, nu străini; îşi puteau citi 
gândurile. Gollum se ridică şi începu să-l mângâie pe 
genunchi şi să se gudure. 

— Jos! Jos! strigă Frodo. Acum făgăduieşte! 

— Făgăduiesc, da, făgăduiesc, zise Gollum. O să-l slujesc 
pe stăpânul Nepreţuitului! Stăpân milostiv, Smeagol bun, 
gollum, gollum! 

Deodată izbucni în plâns şi se muşcă iar de gleznă. 

— Scoate-i funia, Sam, zise Frodo. 

Sam se supuse fără nici o tragere de inimă. Pe dată, 
Gollum se ridică şi începu să zburde, ca o potaie bătută 
măr, pe care stăpânul se-apucase s-o mângâie. Din clipa 
aceea în el se petrecu o schimbare care ţinu o vreme; nu 
mai sâsâia şi nu mai schelălăia nici când le vorbea 
tovarăşilor lui de drum, nici când se adresa sinelui său 
nepreţuit. Tresărea şi se ferea în clipa în care cei doi se- 
apropiau de el sau făceau vreo mişcare bruscă şi se ferea să 
se atingă de mantiile lor elfeşti; dar era prietenos şi tare 
dornic să le facă pe plac. Râdea în hohote dacă se spunea 
vreo glumă sau chiar când Frodo îi vorbea blând; dacă îl 
alunga, începea să plângă. Sam nu prea se învrednicea să-i 
vorbească. Îl bănuia mai mult ca oricând şi, dacă aşa ceva 
era cu putinţă, îl plăcea pe noul Gollum, Smeagol, chiar mai 
puţin decât pe cel vechi. 

— Ei, Gollum, sau cum o fi să-ţi zicem, rosti el, asta e. Luna 
s-a dus şi trece şi noaptea. Am face bine s-o luăm din loc. 


— Da, da, încuviinţă Gollum, ţopăind. Hai să mergem. Nu-i 
decât o cale de trecere între capătul de miazănoapte şi cel 
de miazăzi. Eu am găsit-o, să ştiţi! Orcii n-o folosesc; orcii n- 
o ştiu. Orcii nu trec peste Smârcuri, ci ocolesc zeci de 
leghe. Mare noroc c-aţi luat-o pe drumul ăsta. Mare noroc 
că l-aţi găsit pe Smeagol. Da, da! Urmaţi-l pe Smeagol! 

Făcu vreo câţiva paşi înainte şi se uită întrebător îndărăt, 
ca un câine care te invită la plimbare. 

— Stai puţin, Gollum! strigă Sam. N-o lua aşa repede! 
Acuşica ajung la tine cu funia! 

— Nu, nu! făcu Gollum. Smeagol ţi-a făgăduit doar! 

Porniră în adâncul nopţii, pe sub stelele limpezi şi reci. 
Gollum îi călăuzi un timp îndărăt, către miazănoapte, pe 
drumul pe unde veniseră; apoi o luă pieziş la dreapta, 
depărtându-se de muchia abruptă a Emyn Muilului şi 
apucând-o pe povârnişurile cu pietre colţuroase, spre 
smârcurile nesfârşite de dedesubt. Se topiră iute şi uşor în 
întuneric. Peste pustiul de dinaintea porţilor Mordorului se 
întindea o tăcere întunecată. 

Chapter 13 Străbaterea Smârcurilor. 

Gollum se mişca iute, cu capul înainte, folosindu-se 
adeseori de mâini şi de picioare. Frodo şi Sam nu se prea 
puteau ţine de el; dar nu părea să-l mai încerce gândul să 
fugă, aşa că, dacă se prăbuşeau, se întorcea şi-i aştepta. 
După un timp, îi aduse la buza făgaşului îngust pe unde mai 
fuseseră şi înainte; dar acum erau departe de coline. 

— Uite-l! strigă el. Acolo, jos, e un drum. Da! Acu' pornim 
pe el. afară, acolo! 

Arătă undeva, între miazăzi şi răsărit, către smârcuri. 
Duhoarea lor le pătrunse nările, grea şi scârboasă, chiar şi 
în aerul răcoros al nopţii. 

Gollum ţopăia de colo-colo de-a lungul buzei făgaşului; 
până la urmă, îi chemă: 

— Aici! Putem cobori pe-aici. Smeagol a fost o dată pe aici; 
am mers pe drumul ăsta, când ne-am ascuns de orci. 


Îi călăuzi şi hobbiţii îl urmară, coborând în beznă. Nu era 
greu, pentru că aici crăpătura nu avea decât vreo 
cincisprezece picioare adâncime şi vreo douăsprezece 
lăţime. Jos se auzea un clipocit de apă: era, de fapt, albia 
unuia dintre nenumăratele râuşoare care curgeau 
susurând de pe coline, ca să se reverse în bălțile şi 
smârcurile de jos. Gollum coti la dreapta, uşor spre miazăzi, 
şi o luă plescăind pe pietre, prin pârâul nu prea adânc. Păru 
să-i placă să simtă apa sub picioare şi îngână ca pentru sine 
ceva care uneori semăna chiar a cântec: 

Pământul rece şi tare ne roade de picioare, ne muşcă de 
mâini. 

Bolovanii şi pietrele sunt goale ca oasele bătrâne şi 
descărnate de tot. 

Dar ce bune-s la picioare ude, pline de răcoare şi pârâul, şi 
băltoaca! 

Şi-acu' am vrea. 

— Ha, ha, ha! Ce-am vrea? croncăni el, uitându-se lung la 
hobbiţi. O să vă spunem. El bănuia de mult; Baggins bănuia. 

Prin ochi îi trecu o luminiţă care lui Sam îi cam displăcu, 
aşa, cum sclipea în noapte. 

Fără suflu, dar e-n viaţă. 

Rece ca moartea de gheaţă, nu-i e sete, Mereu bea e-n 
zale, dar fără zdrăngănea. 

Se îneacă pe uscat. 

Insula o crede munte, Şi fântâna ca un vânt e lunecoasă şi 
sprinţară Îi merge la inimioară Să le-ntâlnească frumos. 

Ce vrem noi-atâta este: 

Să mai prindem cîte-un dulce şi zemos. 

Aceste cuvinte nu făcură decât să-i aducă şi mai mult în 
minte lui Sam o trebuşoară care îl frământa din clipa când 
înţelesese că stăpânul lui se pregătea să-l ia pe Gollum 
drept călăuză: mâncarea. 

Nu că-i trecuse prin minte că s-ar fi putut gândi şi Frodo la 
una ca asta! Dar socotea că Gollum s-ar fi putut gândi. Căci 
cum oare s-o fi putut ţine singur în toată hoinăreala lui? 


"Nu prea grozav, îşi zise Sam. Pare hămesit. Dar nu chiar 
aşa de pofticios, ca să-ncerce cât e de gustos un hobbit; 
cine ştie? Dacă nu-i peşte. şi dacă ne prinde moţăind. Ei, n-o 
s-o facă! În nici un caz n-o să-l înfulece pe Sam Gamgee!" 

Bâjbâiau de multă vreme pe făgaşul întunecat sau, cel 
puţin, aşa li se păru picioarelor vlăguite ale lui Frodo şi ale 
lui Sam. Făgaşul o lua spre răsărit şi, pe măsură ce 
înaintau, se lărgea şi devenea din ce în ce mai puţin adânc. 
Până la urmă, deasupra se ivi paloarea cenugşie a dimineţii. 
Gollum nu arătase până atunci nici un semn de oboseală. 
Acum însă se uită în sus şi se opri. 

— Se face ziuă, şopti el, ca şi cum ziua era ceva care ar fi 
putut trage cu urechea şi sări asupra lui. Smeagol o să 
rămână aici; o să stau aici şi n-o să mă vadă Faţă Galbenă. 

— Am fi fericiţi să vedem soarele, zise Frodo, dar o să ne 
oprim, pentru că suntem prea vlăguiţi acum să mergem mai 
departe. 

— Nu-i înţelept să vă bucuraţi aşa de Faţă Galbenă, zise 
Gollum. Vă scoate la vedere. Hobbiţii drăgălaşi şi ascultători 
să stea cu Smeagol. Mişună pe-aici orci şi lucruri scârboase. 
Şi văd până departe. Staţi ascunşi cu mine. 

Se aşezară toţi trei să se odihnească la poalele peretelui 
făgaşului. Acum nu era mai înalt de-un stat de om bine făcut 
şi jos, la poale, erau nişte policioare plate de piatră 
zvântată; apa curgea printr-un jgheab pe partea cealaltă. 
Frodo şi Sam se aşezară pe spate pe unul dintre rafturile 
acelea, să se odihnească. Gollum se bălăcea şi scotocea prin 
pârâu. 

— Ne trebuie un pic de mâncare, zise Frodo. Ţi-e foame, 
Smeagol? Avem foarte puţină, dar o să-ţi dăm şi ţie cât 
putem. 

La auzul cuvântului bame, ochii spălăciţi ai lui Gollum 
licăriră de-o luminiţă verzuie şi părură să-i iasă mai mult ca 
oricând din orbite. Pentru o clipă căzu iar în vechiul lui fel 
de-a vorbi. 


— Sssuntem înfometați, da, înfometați sssuntem, 
nepreţuitule, zise el. Ce mănâncă ei? Au cumva peşşşti 
gussstoşşşi? 

Limba i se strecură printre dinţii galbeni şi ascuţiţi şi îşi 
linse buzele livide. 

— Nu, n-avem peşte, zise Frodo. N-avem decât asta - îi 
întinse un pesmete subţire de lembas - şi apă, dac-o fi bună 
de băut. 

— Da, da, apa-i bună, zise Gollum. S-o bem, s-o bem, cât 
mai putem! Dar ce-au ei, oare, nepreţuitule? E crănţănitor? 
E gustos? 

Frodo rupse o bucată de pesmet şi i-o dădu, împreună cu 
învelişul de frunze. Gollum mugşină frunza şi chipul se 
schimonosi a scârbă, uşor răutăcios. 

— Smeagol s-a dumirit, zise el. Frunzele-s din ţinutul 
elfesc, pfui! Pute! Că doar a urcat în arborii ăia şi duhoarea 
n-a ieşit nici când s-a spălat pe mâini - mâinile mele 
frumoase! 

Aruncă frunza şi luă un colţişor de lembas între dinţi. 
Scuipă şi îl apucă tusea. 

— Auuu! Nu! se înecă el. Încercaţi să-l sufocaţi pe bietu' 
Smeagol. Cenuşă şi pulbere, nu poate mânca una ca asta! 
Trebuie să flămânzească. Dar lui Smeagol nu-i pasă. Hobbiţi 
drăgălaşi! Smeagol a făgăduit. O să flămânzească. El nu 
poate mânca mâncarea hobbiţilor. O să flămânzească. 
Smeagol, biet slăbănog. 

— Îmi pare rău, zise Frodo, dar mă tem că n-am ce să-ţi 
fac. Cred că mâncarea asta ţi-ar face bine, dac-ai vrea s-o 
încerci. Dar pesemne că nu poţi nici măcar s-o guşti; cel 
puţin, nu încă. 

Hobbiţii îşi mestecară lembasul în linişte. Lui Sam i se 
păru mult mai gustos ca altă dată. Purtarea lui Gollum îl 
făcu să-l mănânce cu poftă. Dar înghiţea cu noduri, pentru 
că arătarea îi urmărea fiecare îmbucătură, de la mână pîn' 
la gură, ca un câine care-şi aşteaptă porţia pe lângă scaunul 
stăpânului. Numai după ce sfârşiră şi se pregătiră să se 


odihnească păru să se încredinţeze că nu mai aveau altceva 
bun şi pentru el. Apoi se înapoie singur la câţiva paşi de ei, 
smiorcâindu-se niţel. 

— la fiţi atent! îi şopti Sam lui Frodo, fără să-i pese dacă-l 
auzea Gollum sau nu. Trebuie să tragem un pui de somn; 
dar nu amândoi o dată, cu ticălosul ăsta înfometat în 
preajmă, oricât ne-ar fi făgăduit. Vă spun eu, fie că-i 
Smeagol, fie că-i Gollum, n-o să-şi schimbe el năravul peste 
noapte. Culcaţi-vă dumneavoastră, domnu' Frodo, şi când n- 
oi mai putea ţine ochii deschişi, vă trezesc. Uitaţi-l cum se 
foieşte, la fel ca-nainte, de când i-am dat drumul. 

— Poate că ai dreptate, Sam, zise Frodo cu glas tare. S-a 
schimbat el întrucâtva, dar cât şi cum, nu ştiu. Deşi, să 
vorbim serios, nu cred că avem de ce să ne temem acum. 
Însă dacă vrei, n-ai decât să stai de pază. Lasă-mă două ore, 
nu mai mult, şi apoi trezeşte-mă. 

Frodo era atât de obosit, încât îi căzu capul în piept şi 
adormi pe dată după ce rosti ultimul cuvânt. Gollum părea 
să nu mai aibă temeri. Se încolăci şi se culcă iute, fără griji. 
Curând i se auzi răsuflarea şuierătoare şi uşoară printre 
dinţii încleştaţi; dar nici nu se clintea. După o vreme, 
temându-se să nu aţipească şi auzindu-i pe cei doi sforăind, 
Sam se ridică în picioare şi îl înghionti uşor pe Gollum. 
Acesta îşi descolăci braţele şi tresări, dar nu mai făcu nici o 
mişcare. Sam se aplecă şi şopti "peşşte" la ureche, dar 
Gollum nu reacţiona. Respirația îi rămase aceeaşi. Hobbitul 
se scărpină în cap. 

— Cred că nu se preface, murmură el. Şi dac-aş fi în locul 
lui Gollum, nu m-aş mai trezi niciodată. 

Îşi alungă din gând imaginea spadei şi-a funiei care i se 
iviseră în minte şi se aşeză lângă stăpânul lui. 

Când se deşteptă, cerul de deasupra era mohorât; se 
întunecase şi mai mult de când îşi luaseră masa de 
dimineaţă. Sam sări în picioare. După cît se simţea de 
odihnit şi de înfometat, îşi dădu seama că dormise toată 
ziulica, pe puţin nouă ore. Frodo era cufundat încă într-un 


somn adânc, întins într-o parte. Gollum dispăruse. Prin 
mintea lui Sam se perindară tot felul de ocări din puzderia 
de vorbe a Unchiaşului; atunci îi dădu dreptate stăpânului 
său: pentru moment, n-aveau de cine să se teamă. Erau 
amândoi vii şi nevătămaţi. 

— Biet amărât! rosti el, pe jumătate cuprins de remuşcări. 
Unde s-o fi dus? 

— Pe-aici, pe-aici, se auzi un glas deasupra. 

Îşi ridică privirile şi văzu capul uriaş al lui Gollum şi 
urechile desluşindu-se pe cerul nopţii. 

— Ia te uită! Ce faci acolo? strigă Sam neîncrezător acum, 
văzându-l. 

— Lui Smeagol îi e foame, zise Gollum. Se întoarce 
imediat. 

— Întoarce-te acum! urlă Sam. Hai, vino! Dar Gollum se 
făcu nevăzut. 

La strigătele lui Sam, Frodo se trezi şi se ridică în capul 
oaselor, frecându-se la ochi. 

— Hei! făcu el. S-a-ntâmplat ceva? Cât e ceasul? 

— Habar n-am, zise Sam. După socoteala mea, cred că-i 
după apusul soarelui. Zice că-i e foame. 

— Nu te teme, spuse Frodo. N-ai ce să-i faci. Dar, ai să vezi 
c-o să se întoarcă. O să se mai ţină o vreme de făgăduială. 
Şi, oricum, n-o să plece de lângă Nepreţuitul lui. 

Frodo se lumină când se dumiri că dormiseră buştean ore- 
ntregi alături de un Gollum hămesit şi liber. 

— Nu mai scotoci printre vorbele alea de ocară ale 
Unchiaşului, zise el. Erai vlăguit şi până la urmă a ieşit bine: 
acum suntem amândoi în putere. Ne-aşteaptă un drum 
greu, cel mai rău dintre toate. 

— Dar ce-o să facem cu mâncarea? întrebă Sam. Cât o să 
ne ia treaba asta? Şi după ce-o terminăm ce-o să facem? 
Merindele astea te ţin minunat pe picioare, deşi nu-ţi prea 
satură burdihanul, ca să zic aşa; măcar eu asta simt, deşi 
departe de mine gândul să mă arăt lipsit de cuviinţă faţă de 
cei care le-au făcut. Dar trebuie să mănânci câte puţin în 


fiecare zi şi nu sporeşte, ci scade. După socoteala mea, mai 
avem, hai să zicem, vreo trei săptămâni, şi-asta aşa, 
strângând cureaua şi ciugulind câte-o fărâmă! Ne-am cam 
lăcomit până acum! 

— Nu ştiu când om termina, zise Frodo. Prea am hălăduit 
prin colinele alea. Dar Sam Gamgee, dragul meu hobbit 
înţelept - da, da, cel mai drag hobbit eşti tu, Sam, pentru 
mine, prieten între prieteni - nu cred că are vreun rost să 
ne gândim ce-o să facem după aia. Să ne facem treaba, cum 
zici tu! Cine ştie ce-o să urmeze? Dacă Inelul, acel Unu, va 
sfârşi în flăcări şi noi o să fim prin preajmă? Te-ntreb, 
atunci, Sam, o să mai avem vreodată nevoie de pâine? Nu 
cred. 'Tot ce putem face e să ne oblojim mădularele, ca să ne 
ducă până la Muntele Osândei. Încep să mă-ndoiesc chiar şi 
de asta. 

Sam dădu din cap fără să scoată o vorbă. Îi luă mâna 
stăpânului său şi se aplecă asupra ei. Nu i-o sărută, deşi i-o 
udă de lacrimi. Apoi întoarse capul şi se şterse la nas cu 
mâneca. Se ridică şi începu să tropăie de colo-colo, 
încercând să fluiere. Întrebă printre suspine: "Unde-o fi 
creatura aia afurisită?" 

De fapt, nu trecu mult şi Gollum se întoarse; dar veni aşa 
furişat, încât nu-l auziră decât când apăru în faţa lor. Era 
plin de tină pe degete şi pe faţă. Mesteca încă şi-i curgeau 
balele. Ce-o fi molfăit, n-aveau nici un chef să-l întrebe. 
"Viermi, gândaci sau cine ştie ce scârboşenie de prin 
văgăuni", îşi zise Sam. "Brrr! Creatură scârboasă! 
Amărâtul!" 

Gollum nu le spuse nimic până nu-şi potoli setea şi nu se 
spălă în pârâu. Apoi veni spre ei, lingându-se pe buze. 

— Acu-i mai bine, zise el. Ne-am odihnit? Suntem gata de 
drum? Drăgălaşii hobbiţi, ce frumos dormeau! Acu' vă- 
ncredeţi în Smeagol? Foarte, foarte bine! 

Următoarea parte a călătoriei lor fu la fel cu cea de până 
atunci. Pe măsură ce înaintau prin făgaş, acesta era tot mai 
puţin adânc şi panta mai lină. Pe jos începu să apară 


pământul şi, încet-încet, pereţii se preschimbară în nişte 
biete maluri. Pârâul se unduia acum şerpuitor. Noaptea era 
pe sfârşite, dar luna şi stelele erau învăluite de nori, aşa că- 
şi dădură seama că se crăpa de ziuă doar după lumina 
cenuşie care se răspândea uşor înjur. Ajunseră la capătul 
pârâului la ceasul îngheţat din zori. Malurile se schimbară 
în nişte movile năpădite de muşchi. Apa se rostogolea 
clipocind peste ultimul prag de piatră fărâmicioasă, într-o 
mocirlă cafenie, şi se făcea nevăzută. Deşi nu bătea vântul, 
trestiile uscate foşneau răsunător. 

În lumina sărăcăcioasă, se întindeau pe ambele părţi, la 
miazăzi şi la răsărit, smârcuri şi mlaştini nesfârşite. Din 
băltoacele întunecate şi clocotitoare se înălţau rotocoale de 
ceaţă ca fumul. Duhoarea lor înecăcioasă încremenise în 
aer. În depărtare, acum către miazăzi, se desluşeau pereţii 
muntoşi ai Mordorului, ca o barieră de nori zdrenţuiţi 
plutind peste o mare primejdioasă de ceaţă. 

Hobbiţii erau acum cu totul la mâna lui Gollum. Nu ştiau şi 
nici nu erau în stare să-şi dea seama în lumina aceea 
ceţoasă că erau, de fapt, abia pe la hotarele de miazănoapte 
ale smârcurilor, pe câtă vreme grosul se întindea Ia miazăzi 
de ei. Dacă ar fi cunoscut ţinutul, ar fi putut să-şi îndrepte 
puţin paşii spre răsărit şi să facă un ocol pe drum bătătorit, 
până în câmpia stearpă din Dagorlad de dinaintea porţilor 
Mordorului. Nu că ar fi fost vreo mare nădejde dacă ar fi 
luat-o pe-acolo. Pe câmpia aceea pietroasă nu exista nici un 
adăpost şi era străbătută de drumurile principale ale orcilor 
şi-ale oştenilor vrăjmaşi. Nici măcar mantiile din Lorien nu 
i-ar fi putut ascunde. 

— Şi-acum, Smeagol, pe unde-o luăm? întrebă Frodo. 
Chiar trebuie să trecem peste smârcurile astea puturoase? 

— Ba deloc, ba deloc, răspunse Gollum. Nu-i nevoie, dacă 
hobbiţii vor să ajungă la munţii înneguraţi şi să-l vadă cît 
mai curând pe el. Ne întoarcem un pic şi ocolim. 

Braţul lui descărnat flutură de la miazănoapte, la răsărit. 


— Şi puteţi s-ajungeţi, pe drum rece şi pietros, chiar la 
porţile tărâmului lui. Mulţi dintre oamenii lui vor fi acolo, 
aşteptând musafiri, gata să-i ducă cu dragă inimă drept la 
el. Da, da! Ochiul lui veghează drumul acela tot timpul. 
Acolo l-au prins cândva, demult, şi pe Smeagol, adăugă 
Gollum, cutremurându-se. Dar de-atunci, Smeagol s-a 
folosit mai bine de ochi, da, da! Mi-am folosit ochii, 
picioarele şi nasul. Ştiu şi alte căi. Mai grele, mai 
anevoioase, dar mai bune, dacă vrem ca el să nu ne vadă. 
Urmaţi-l pe Smeagol! El ştie să vă călăuzească peste 
smârcuri, prin ceţurile astea drăgălaşe şi dese. Urmaţi-l cu 
grijă pe Smeagol şi o să treacă mult, tare mult până să pună 
el mâna pe voi. Dac-o fi să fie! 

Se făcuse deja ziuă, era o dimineaţă mohorâtă, fără vânt, 
şi duhorile smârcurilor pluteau groase în aer. Nici o rază de 
soare nu străpungea cerul jos şi înnorat, iar Gollum părea 
nerăbdător să continue călătoria fără zăbavă. Aşa că, după 
ce-şi traseră un pic sufletul, porniră iar şi se pierdură 
curând într-o lume tăcută de întuneric, ascunsă privirilor 
din jur, fie ele de pe colinele pe care le părăsiseră, fie din 
munţii spre care se îndreptau. Mergeau agale, în şir, unul 
câte unul: Gollum, Sam, Frodo. 

Acesta din urmă părea cel mai vlăguit dintre toţi şi, deşi 
mergeau încet, rămânea adesea în urmă. Hobbiţii îşi 
dădură seama curând că tocmai ceea ce li se păruse a fi o 
mlaştină era de fapt o salbă nesfârşită de băltoace, de 
mocirle şi de cursuri de apă şerpuitoare şi aproape 
înfundate. Cineva iscusit îşi putea croi o cărare sinuoasă 
printre ele. Gollum avea, fără doar şi poate, această dibăcie 
şi se folosea de ea cu prisosinţă. îşi rotea capul proptit în 
gâtul lui subţire când într-o parte, când într-alta, pufăind şi 
mormăind tot timpul, ca pentru sine. Din când în când 
ridica mâna şi îi oprea, iar el o lua puţin înainte, se ghemuia 
şi pipăia pământul cu degetele de la mâini şi de la picioare 
sau asculta pur şi simplu cu urechea la pământ. 


Era tare obositor. Iarna rece şi umedă hălăduia încă în 
ţinutul ăsta uitat de lume. Singura urmă de verde era lintiţa 
ca o spumă de pe suprafeţele unsuroase ale apelor 
mohorâte. Din ceaţă, răsăreau ierburi uscate şi stufăriş 
putred, ca nişte umbre zdrenţuite ale verilor de mult uitate. 

Pe măsură ce ziua înainta, lumina mai crescu puţin şi 
ceţurile se ridicară, subţiindu-se străvezii. Sus, deasupra 
putreziciunii şi a aburilor ca nişte miasme, se înălța soarele 
auriu acum în seninul ținutului pavat cu spumă ameţitoare; 
dar acolo, jos, ei nu vedeau decât o geană de lumină 
nedesluşită, spălăcită, fără culoare şi fără căldură. Dar 
chiar în faţa acestei palide rămăşiţe, Gollum tresărea şi se 
încrunta. Aşa că le opri călătoria, iar ei se odihniră ciuciţi ca 
nişte animale mici, hăituite, la marginea unui desiş mare, 
cafeniu, de stuf. Era o linişte mormântală; buruienile şi 
firele uscate de iarbă tremurau abia văzut în tresăririle 
mărunte ale aerului pe care ei nu le simțeau. 

— Nici măcar o pasăre! făcu Sam morocăânos. 

— Nu, nu sunt păsări, zise Gollum. Bune, păsările! adăugă 
el, lingându-se pe buze. Nu-s păsări pe-aici. Sunt şerpălăi, 
viermălăi şi-alte lighioane de baltă. Multe, multe lighioane 
scârboase. Dar nu-s păsări, rosti el trist. 

Sam se uită la el cu dezgust. 

Astfel trecu cea de-a treia zi a călătoriei lor cu Gollum. 
Înainte să se lungească umbrele serii în ţinuturi mai 
fericite, porniră iar, mergând fără-ncetare, făcând doar din 
când în când câte un popas scurt. Şi acesta nu atât ca să se 
odihnească, ci ca să-l ajute pe Gollum; căci acum trebuia să 
înainteze cu grijă mare şi era uneori zăpăcit. Ajunseseră 
chiar în mijlocul Smârcurilor Morților şi era întuneric. 

Mergeau agale, ciuciţi, ţinându-se aproape, unul în spatele 
celuilalt, uitându-se cu mare grijă la fiecare mişcare a lui 
Gollum. Mlaştinile musteau tot mai tare de apă, apăreau 
bălți mari, stătătoare, printre care era tot mai greu să dai 
de pământ tare şi unde piciorul se afunda în mocirla 


cleioasă. Noroc că drumeţii noştri erau uşori, altfel n-ar fi 
reuşit nici unul să treacă. 

Deodată se făcu un întuneric de nepătruns; chiar şi aerul 
părea negru şi greu de respirat. Când li se iviră luminile în 
faţă, Sam se frecă la ochi: parcă ar fi luat-o razna. Întâi zări 
una cu coada ochiului, o sclipire palidă care se stinse; dar 
curând mai văzu şi altele; unele ca un fum lucind întunecat, 
altele ca nişte flăcărui ceţoase, pâlpâitoare ale unor 
lumânări nevăzute; fluturau ici şi colo, ca nişte cearşafuri 
desfăşurate de mâini nevăzute. Dar nici unul dintre 
tovarăşii săi nu scoase o vorbă. Până la urmă, Sam nu se 
mai abţinu. 

— Ce-i asta, Gollum? îl întrebă el în şoaptă. Luminile din 
jurul nostru. Suntem prinşi în capcană? Ele cine-s? 

Gollum îşi ridică privirile. În faţă i se ivise o apă întunecată 
şi el bâjbâia încolo şi-ncoace, nesigur pe unde s-o ia. 

— Da, sunt peste tot în jurul nostru, şopti el. Luminile 
amăgitoare. Luminările hoiturilor. Da, da! Nu le lua în 
seamă! Nu te uita! Şi nu te lua după ele! Unde-i stăpânul? 

Sam se uită îndărăt şi văzu că Frodo rămăsese iar undeva 
în urmă. Nu-l zări. Se întoarse vreo câţiva paşi în întuneric, 
fără să cuteze să se depărteze prea mult sau să-l cheme 
şoptit şi răguşit. Deodată se izbi de Frodo, care stătea în 
picioare pierdut în gânduri, uitându-se la luminile acelea 
palide. Braţele îi atârnau ţepene pe lângă trup; de pe ele 
picurau apă şi nămol. 

— Haideţi, domnu' Frodo, zise Sam. Nu vă mai uitaţi la 
ele! Gollum zice că nu avem voie. Haideţi să ne ţinem de el 
şi să scăpăm odată de locul ăsta blestemat. Dac-om putea. 

— Bine, zise Frodo, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Vin. 
Du-te înainte! 

Sam se întoarse grăbit, dar se împiedică de o rădăcină 
bătrână sau de un smoc de iarbă. Se prăbuşi şi se ridică 
anevoie în mâinile care i se afundară adânc în mocirlă, gata- 
gata să cadă cu faţa în mâlul acela negru. Se auzi un şuierat 
slab şi îl izbi un miros urât; luminile pâlpâiau, dansau şi se 


roteau. O clipă, apa de sub ochii lui păru o fereastră din 
sticlă întunecată prin care putea să privească, îşi trase 
mâinile din mâl şi ţâşni îndărăt, ţipând. 

— În apă sunt morţi! Chipuri de morţi, rosti el 
înspăimântat. Chipuri de morţi! 

Gollum izbucni în râs. 

— Smârcurile Morților; da, da! Aşa se numesc, cotcodăci 
el. Nu trebuie să te uiţi la ele câtă vreme sunt aprinse 
luminile. 

— Cine sunt? Şi ce sunt? întrebă Sam, întorcându-se 
cutremurat către Frodo, care era acum în spatele lui. 

— Nu ştiu, răspunse Frodo cu un glas ca-n vis. Dar i-am 
văzut şi eu; în bălți, când s-au aprins luminile. Zac în toate 
bălțile, cu chipurile palide, foarte adânc în apă. l-am văzut: 
sunt mândri şi bălai, cu părul de argint plin de alge. Dar 
sunt cu toţii cărunţi, morţi, putreziţi. Şi răspândesc o 
lumină urâtă, cumplită. 

Frodo îşi ascunse chipul în mâini. 

— Nu ştiu cine sunt, dar mi s-a părut că văd oameni şi elfi, 
alături de orci. 

— Da, da, zise Gollum. Toţi morţi, toţi putrezi. Şi elfii, şi 
oamenii, şi orcii. Smârcurile Morților. A fost aici, demult, o 
bătălie, da, aşa i-au spus lui Smeagol când era tânăr, când 
eram tânăr, înainte de venirea Nepreţuitului. A fost o 
bătălie măreaţă. Oameni înalţi, elfi îngrozitori şi orci 
ţipători. Au luptat zile, luni întregi pe câmpie, la Porţile 
Negre. Dar Smârcurile s-au lăţit de-atunci şi-au înghiţit 
mormintele; se-ntind întruna, întruna. 

— Dar asta se-ntâmpla tare demult, zise Sam. Morţii n-au 
cum să fie acolo în carne şi oase! Stăruie cumva vreo vrajă 
diavolească prin Tărâmul Negru? 

— Cine ştie? Smeagol habar n-are, îi răspunse Gollum. Nu 
poţi s-ajungi la ei, să-i atingi. Am încercat odată; dar n-ai 
cum să ajungi la ei. Da, da, am încercat odată, nepreţuitule. 
Am încercat odată; dar n-ai cum să ajungi la ei. Or fi doar 


forme de văzut, nu de atins. Nu, Nepreţuitule. Toţi sunt 
morţi. 

Sam se uită încruntat la el şi se cutremură, bănuind de ce 
încercase Smeagol să-i atingă. 

— Eu unul nu vreau să-i văd, zise el. Niciodată! N-ar fi mai 
bine să plecăm mai departe, să ne depărtăm? 

— Ba da, ba da, zise Gollum. Dar încet, foarte încet. Şi cu 
mare băgare de seamă! Altfel hobbiţii au să coboare şi ei la 
morţi şi-or să lumineze ca nişte lumânări. Urmaţi-l pe 
Smeagol! Nu vă mai uitaţi la lumini! 

Se strecură spre dreapta, căutând o potecă în jurul 
mlaştinii. Îl urmară îndeaproape ghemuiţi, mergând 
adeseori pe brânci, la fel ca el. 

"Trei Gollum mititei într-un şir vom fi, dacă o mai ţinem 
mult aşa", îşi zise Sam. 

Până la urmă ajunseră la capătul mlaştinii negre şi o 
trecură primejdios, târându-se sau sărind din insuliţă în 
insuliţă înşelătoare. Adesea se împotmoleau, clătinându-se 
sau căzând în mâini în apele infecte ca într-o hazna, până 
fură înnămoliţi din cap până-n picioare şi li se umplură 
nările cu duhoare. 

Era noaptea târziu când, până la urmă, ajunseră iar pe 
pământ tare. Gollum sâsâi şi îşi murmură în barbă, dar se 
părea că era mulţumit: printr-un mister, un amestec al 
simţirilor, al mirosurilor şi printr-o memorie ciudată a 
formelor în întuneric, păru că ştia iar unde se afla şi că era 
sigur de calea care-i stătea în faţă. 

— Şi-acum, înainte! zise el. Hobbiţi drăgălaşi! Hobbiţi 
curajoşi! Tare, tare vlăguiţi, bineînţeles; aşa şi noi, cu toţii, 
Nepreţuitul meu. Dar trebuie să ne depărtăm cumva de 
luminile rele; da, da, trebuie! 

Cu aceste cuvinte, porni iar, aproape la trap, pe ceea ce s- 
ar fi putut chema o uliţă lungă prin stufărişul înalt, iar ei îl 
urmară şontâc-şontâc, cât putură de repede. Dar nu peste 
mult se opri brusc, amuşinând şovăitor aerul şi sâsâind de 
parcă l-ar fi tulburat sau i-ar fi displăcut iar ceva. 


— Ce este? mormăi Sam, citind greşit semnele. De ce 
amuşini? Eu abia mai pot să răsuflu, ţinându-mă de nas în 
duhoarea asta. Tu miroşi urât; şi stăpânul, la fel. Tot locul 
ăsta pute. 

— Da, da, şi Sam pute! făcu Gollum. Bietul Smeagol trage 
mirosul în nări, dar Smeagol cel bun îl suportă. Îl ajută pe 
stăpân. Dar n-are-a face. Aerul se mişcă, vine schimbarea. 
Smeagol se miră; el nu e fericit. 


Porni iar, dar era tot mai neliniştit şi, din când în când, se 
înălţa cît putea, iţindu-şi gâtul spre răsărit şi spre miazăzi. 
O vreme, hobbiţii nu auziră şi nu simţiră ce-l neliniştea. 
Apoi, deodată, se opriră toţi trei trăgând aer în nări şi 
ascultând. Lui Frodo şi lui Sam li se păru că aud în 
depărtare un vaier lung, ascuţit, subţire şi plin de cruzime. 
Se cutremurară. În aceeaşi clipă simţiră aerul agitându-se 
şi răcindu-se brusc. În vreme ce stăteau cu urechile 
ascuţite, auziră un fâşâit care venea de departe. Luminile 
ceţoase tremurară, păliră şi se stinseră. Gollum nu se 
mişca. Stătea în picioare, tremurând şi bolborosind, până ce 
vântul ajunse la ei şuierând şi mârâind peste mlaştini. 
Noaptea nu mai era atât de întunecată, se luminase îndea- 
juns ca să vadă sau, mai bine zis, să întrezărească fuioarele 
de ceaţă fără formă care se unduiau şi se răsuceau, în 
vreme ce treceau peste ei. Când îşi ridicară privirile, văzură 
cum se destrămau şi se împrăştiau norii; apoi sus, la 
miazăzi, se arătă luna scânteietoare, plutind cum îi era 
obiceiul. La vederea ei, inimile hobbiţilor se umplură de 
bucurie, dar Gollum se chirci bombănind şi înjurând Faţa 
Albă. Atunci, uitându-se lung la cer şi inspirând adânc aerul 
proaspăt, Frodo şi Sam îl zăriră venind: un nor mic, care 
venea în zbor dinspre colinele blestemate; o umbră neagră, 
desprinsă din Mordor; o piazărea înaripată. Trecu 
fulgerător prin faţa lunii şi o luă ţipând îngrozitor către 
apus, mai iute ca vântul. 

Căzură cu faţa în jos şi se târâră înspăimântați, fără să ţină 
seama de răceala pământului. Dar umbra spaimei se roti şi 
se întoarse, trecând de data aceasta ceva mai jos, deasupra 
lor, împrăştiind duhoarea smârcurilor cu aripile lui 
înfiorătoare. Apoi se făcu nevăzută către Mordor cu iuţeala 
mâniei lui Sauron; şi îndărătul ei vântul se depărta vuind, 
lăsând Smârcurile Morților pustii şi întunecate. Pustiul gol, 
cit vedeai cu ochii, până la ameninţarea depărtată a 
munţilor, era pătat de razele slabe ale lunii. 


Frodo şi Sam se ridicară frecându-se la ochi, ca nişte copii 
care se trezesc dintr-un vis urât şi văd că lumea e încă 
scufundată în noaptea prietenoasă. Dar Gollum rămăsese 
întins la pământ ca trăsnit. Îl ridicară cu greutate şi o 
vreme nu vru să-şi înalțe privirile. Se sprijini în faţă pe 
coate, acoperindu-şi ceafa cu mâinile lui mari şi late. 

— Duhuri! schelălăi el. Duhuri cu aripi! Nepreţuitul este 
stăpânul lor. Ei văd totul, totul. Nimic nu li se poate 
ascunde. Blestemată fie Faţa Albă! Şi-i spun lui totul. El 
vede, el ştie. Ah, gollum, gollum, gollum! 

Nu se mai sculă de jos şi nu mai făcu nici o mişcare până 
când nu apuse luna departe, dincolo de Toi Brandir. 

Din clipa aceea, lui Sam i se păru iar că în Gollum se 
petrecuse o schimbare. Era mai linguşitor şi, chipurile, 
prietenos; dar Sam îi prinse de câteva ori nişte sclipiri 
ciudate în ochi, mai cu seamă când îşi îndrepta privirile 
spre Frodo. Şi se întorcea tot mai mult la vechiul lui fel de-a 
vorbi. Sam mai avea o spaimă care îl frământa tot mai mult. 
Frodo părea fără vlagă, aproape secătuit. Nu spunea nimic; 
de fapt, abia mai putea vorbi. Nu se plângea, păşea ca o 
fiinţă care purta o povară a cărei greutate creştea întruna. 
Şi îşi târa picioarele tot mai anevoie, aşa încât Sam era 
adesea nevoit să-l roage pe Gollum să aştepte şi să nu-l lase 
pe stăpânul lui în urmă. 

Adevărul era că Frodo simţea Inelul îngreunându-se, pe 
lanţul din jurul gâtului, tot mai mult, cu fiecare pas către 
porţile Mordorului. Povara lui îl trăgea tot mai tare la 
pământ. Dar ceea ce-l tulbura cu adevărat era Ochiul: aşa îi 
zicea el în sine. Gândul la el îl făcea să se ghemuiască în 
timp ce mergea, mai mult decât greutatea Inelului. Ochiul - 
simţământul acela oribil, tot mai puternic, al existenţei unei 
voințe potrivnice, care se străduia din răsputeri să străbată 
umbrele norilor, pământul şi carnea ca să te vadă, să te 
străpungă cu privirea sa înspăimântătoare, goală, 
nemiloasă. Vălurile care te apărau de el ajunseseră atât de 
subţiri, atât de firave! Frodo ştia acum unde se aflau cuibul 


şi inima acelei voințe, la fel de sigur ca omul care îţi putea 
spune cu ochii închişi unde era soarele. îşi dădea seama 
limpede de ele, le simţea forţa în creier. 

Pesemne că Gollum simţea cam acelaşi lucru. Dar hobbiţii 
n-aveau cum să ştie ce se petrecea în sufletul lui sfâşiat 
între apăsarea Ochiului, pofta de Inelul atât de aproape de 
el şi făgăduiala smulsă sub spaima fierului rece. Frodo nici 
măcar nu se gândea la asta. Sam era îngrijorat mai ales de 
starea stăpânului său, fără să dea mare însemnătate norului 
întunecat care i se aşternuse chiar pe suflet. Îl pusese acum 
pe Frodo să meargă în faţa lui, veghindu-i fiecare mişcare, 
sprijinindu-l de câte ori se clătina şi încercând să-l 
îmbărbăteze cu vorbe nemeşteşugite. 

Când, în sfârşit, se făcu ziuă, hobbiţii fură miraţi de cît de 
mult se apropiaseră de munţii piezoşi. Aerul era acum mai 
limpede şi mai rece şi, deşi încă departe, zidurile 
Mordorului nu mai erau doar o ameninţare în zare, ci li se 
înfăţişară ca nişte turnuri negre, încruntându-se peste un 
pustiu fără speranţă. Smârcurile se sfârşeau în întinderi de 
turbă seacă şi de nămol uscat şi crăpat. Dinaintea lor 
pământul urca în povârnişuri line, pustii şi necruțătoare 
către deşertul care se întindea la poarta lui Sauron. 

Cât mai ţinu lumina aceea cenuşie, statură cuibăriţi sub un 
bolovan înnegrit, ca viermii, ca nu cumva să treacă groaza 
aceea înaripată şi să-i cerceteze cu ochii ei plini de cruzime. 
Amintirea acelei călătorii era umbra spaimei din ce în ce 
mai puternice în care mintea nu găsea nici un punct de 
sprijin. Bâjbâiră anevoie încă două nopţi prin ţinutul acesta 
obositor, fără poteci. Aerul li se păru mai aspru, plin de o 
duhoare amară, care le tăia respiraţia şi le usca gura. 

În sfârşit, în a cincea dimineaţă de când porniseră la drum 
cu Gollum, făcură iar popas. Dinaintea lor, munţii uriaşi se 
înălţau întunecaţi în lumina zorilor, până la nori. La poalele 
lor, la mai puţin de douăsprezece mile depărtare, se zăreau 
ziduri uriaşe de întărire şi coline râpoase. Frodo privi 
îngrozit înjur. Cât de cumplite fuseseră Smârcurile Morților 


şi întinderile sterpe ale pământurilor nimănui, nici nu 
stăteau alături de scârbavnicul ţinut care se dezvăluia acum 
încet-încet ochilor lui mijiţi. În mlaştinile cu chipuri moarte 
mai era cu putinţă să apară măcar o stafie a primăverii în- 
verzite; dar aici nici primăvara, nici vara n-aveau să se 
ivească vreodată. Nimic nu avea viaţă, nici măcar 
umflăturile leproase care se hrăneau cu putreziciunea. 

Bălţile înecăcioase erau înfundate de cenuşă şi de mâluri 
care se scurgeau scârbavnice, albe şi verzui, de parcă 
munţii ar fi scuipat scârna din măruntaiele lor peste 
ţinuturile din împrejurimi. În lumina slabă se arătau încet- 
încet movile înalte de pietre zdrobite şi pline de praf, conuri 
uriaşe de pământ ars şi pătat de venin înşiruite nesfârşit, ca 
un cimitir al ruşinii. 

Ajunseseră la pustiul care se întindea dinaintea 
Mordorului: mărturia durabilă a trudei crâncene pe care 
aveau s-o îndure sclavii săi atunci când avea să li se 
spulbere orice nădejde; un tărâm mânjit, bolnav fără 
scăpare, asta dacă marea cea mare n-avea să pătrundă 
vreodată pe-acolo, ca să-l spele până la uitare. 

— Mi-e greață, zise Sam. 

Frodo nu scoase nici un cuvânt. Rămaseră acolo un timp, 
ca nişte oameni căznindu-se să lupte cu somnul plin de vise 
rele, deşi ştiau prea bine că nu pot să ajungă Ia zori fără să 
treacă mai întâi prin beznă. Lumina devenea tot mai mare, 
mai puternică. Puţurile bolboroseau iar movilele otrăvite se 
înălţau cumplite şi desluşite. Soarele ajunsese sus, printre 
nori şi zdrenţe de fum, dar până şi el era pătat. Hobbiţii nu 
simţiră bucuria luminii, părea neprietenoasă, îi dezvăluia în 
toată neputinţa lor - stafii mici, care rătăceau scâncind 
printre grămezile de cenuşă ale Seniorului Întunecimii. 

Prea vlăguiţi fiind să meargă mai departe, căutară un loc 
unde să se odihnească. Şezură o vreme fără să scoată o 
vorbă, la umbra unei movile de zgură care fumega. Dar se 
înecară şi simţiră că se sufocau. Gollum fu primul care se 
ridică, înjurând şi scuipând. Se depărta în patru labe, fără 


să le spună hobbiţilor vreun cuvânt, fără să le-arunce-o 
privire. Frodo şi Sam se târâră după el până ajunseră la o 
adâncitură largă, aproape ca un cerc, cu malul mai ridicat 
înspre apus. Era rece şi fără viaţă şi la fund se zărea o 
rămăşiţă de mâl uleios, în mai multe culori. Se ghemuiră în 
această groapă a răului, nădăjduind să scape în bezna ei de 
cercetarea Ochiului. 

Ziua trecu anevoie. Îi chinuia o sete nesfârşită, dar nu 
băură decât câteva picături din sticlele pe care le 
umpluseră ultima dată în pârâul din făgaş. Ce depărtat, ce 
frumos şi liniştit li se părea acum locul acela! Hobbiţii 
făcură pe rând de pază. La început, nici unul nu putu să 
doarmă, de obosiţi ce erau; dar când soarele începu să 
coboare în zare, ascunzându-se în norii molcomi, Sam aţipi. 
Era rândul lui Frodo să stea de strajă. Se întinse pe 
povârnişul gropii, dar asta nu-l uşura de simţământul că era 
apăsat de o mare povară. Îşi aruncă privirile spre cerul 
brăzdat de fum şi zări umbre ciudate, forme călătoare 
întunecate şi chipuri din trecut. Nu mai ştiu câte ceasuri 
erau, rătăcind între vis şi trezie până când uitarea îl copleşi 
cu totul. 

Deodată, Sam se trezi, căci i se păru că aude chemarea 
stăpânului. Era seară. Frodo n-avea cum să-l strige, pentru 
că adormise şi alunecase până aproape de fundul gropii. 
Gollum era lângă el. O clipă, lui Sam i se păru că voia să-l 
scoale pe Frodo. Apoi văzu că nu era aşa. Gollum vorbea cu 
sine. Smeagol stătea de vorbă cu cine ştie ce alt gând care 
avea acelaşi glas, ceva mai schelălăit şi mai sâsâit. În timp 
ce vorbea, ochii i se colorau ba în alburiu, ba în verzui. 

— Smeagol a făgăduit, zicea primul gând. 

— Da, da, nepreţuitul meu, veni răspunsul, am făgăduit să 
ne salvăm Nepreţuitul, nu să-l lăsăm să cadă în mâinile lui. 
Niciodată! Dar ei se apropie de el, nu, pas cu pas. Ce-o fi 
având de gând hobbitul? Ne întrebăm, da, ne tot întrebăm. 

— Nu ştiu. N-am nici o putere. Stăpânul îl ţine. Smeagol a 
făgăduit să-l ajute pe stăpân. 


— Da, da, să-l ajute pe stăpân; pe stăpânul Nepreţuitului. 
Dar, dac-am fi noi stăpânii, atunci ne-am fi ajutat noi pe noi, 
da. Şi nici nu ne-am fi încălcat făgăduiala. 

— Dar Smeagol a zis c-o să fie bun, foarte, foarte bun. 
Drăguţ hobbitul! L-a dezlegat pe Smeagol de picior. 
Vorbeşte frumos cu mine. 

— Foarte, foarte buni, ha, nepreţuitul meu? Să fim buni, 
buni ca peştele ăl dulce; dar cu noi. A, bineînţeles, fără să-i 
facem rău micuţului hobbit. În nici un caz! 

— Dar Nepreţuitul se ţine de cuvânt, protestă glasul lui 
Smeagol. 

— Atunci ia-l, spuse gândul, şi ţine-l la noi. Atunci o să fim 
stăpân, gollum. Fă-l pe celălalt hobbit, pe ăla urâcios şi 
bănuitor, să se târască, da, gollum! 

— Dar nu şi pe cel cumsecade, nu-i aşa? 

— O, nu, dacă asta nu ne face plăcere. Şi totuşi, e şielun 
Baggins, nepreţuitul meu; da, da, un Baggins. Un Baggins |- 
a furat. L-a găsit şi n-a zis nimic, nimic. Noi îi urâm pe toţi 
Bagginşii. 

— Nu şi pe ăsta. 

— Ba da, pe toţi Bagginşii. Pe toţi cei care îl ţin pe 
Nepreţuit. Trebuie să punem mâna pe el! 

— Dar Elo să vadă, Elo să ştie! O să ni-lia! 

— El vede. El ştie. Ne-a auzit cum am făcut făgăduielile 
alea prosteşti împotriva. împotriva poruncilor Lui. Da! 
Trebuie luat. Duhurile caută. Trebuie luat. 

— Nu pentru EI! 

— Nu, drăguţule. Vezi tu, nepreţuitule, dacă punem mâna 
pe Inel, putem scăpa chiar şi de El, nu? S-ar putea să 
ajungem puternici, mai puternici chiar decât Duhurile. 
Seniorul Smeagol? Gollum cel Mare? El, Gollum! Să 
mănânce peşte în fiecare zi, de trei ori pe zi, peşte proaspăt 
din mare. Cel mai Nepreţuit Gollum! Trebuie luat. Îl vrem, îl 
vrem, îl vrem! 

— Dar sunt doi. Or să se scoale iute şi-or să ne omoare, 
scânci Smeagol cu un ultim efort. Nu acum. Nu încă. 


— Noi îl vrem! Dar. 

Aici făcu o pauză lungă, ca şi cum i-ar fi venit în minte un 
alt gând. 

— Nu încă. Poate aşa e, nu încă. Poate ne-ajută ea. Da, da! 
Poate ne-ajută ea. 

— Nu, nu! Nu aşa! se văicări Smeagol. 

— Da, da! Îl vrem! II vrem! 

De câte ori vorbea cel de-al doilea gând, mâna lungă a lui 
Gollum se strecura pipăind încetişor spre Frodo, iar când 
vorbea Smeagol, se trăgea brusc. Până la urmă, arătarea îşi 
întinse braţele amândouă, cu degetele îndoite şi 
fremătătoare, ca nişte gheare, către gâtul hobbitului. 

Sam nu mişcase, uluit de această vorbărie, cercetând însă 
pe sub pleoapele întredeschise fiecare mişcare a lui Gollum. 
Până atunci în felul său simplu de a gândi crezuse că 
primejdia cea mai mare la care se puteau aştepta era 
foamea, dorinţa arătării de a mânca hobbiţi. Acum îşi dădu 
seama că nu era aşa; Gollum simţea chemarea îngrozitoare 
a Inelului. Bineînţeles, Seniorul Întunecimii era EL; dar Sam 
se întreba cine-o fi Ea. Presupuse că era una dintre 
prietenele răutăcioase pe care şi le făcuse amărâtul ăsta 
prin rătăcirile sale. Apoi lăsă gândurile astea, pentru că 
lucrurile merseseră mult prea departe şi deveneau 
primejdioase. Îşi simţea mădularele grele, dar făcu un efort 
şi se ridică. Ceva îi spunea să aibă grijă şi să nu se dea de 
gol că trăsese cu urechea la discuţie. Oftă zgomotos şi căscă 
de-i trosniră fălcile. 

— Cât e ceasul? zise el somnoros. 

Gollum sâsâi prelung, printre dinţi. Rămase o clipă 
nemişcat, încordat şi ameninţător; apoi se prăbuşi în patru 
labe şi începu să se caţere pe povârniş. 

— Cumsecade hobbiţi! Sam cumsecade! făcu el. 
Somnoroşi, da, somnoroşi! Aţi lăsat pe bunul Smeagol să 
păzească! Da' se lasă întunericul. E timpul să plecăm. 

"Da, e timpul, îşi zise Sam. Dar e timpul să ne şi 
despărţim." Chiar atunci îi trecu prin minte că Gollum era la 


fel de primejdios fie că-l ţineau lângă ei, fie că-i dădeau 
drumul. "Blestemat să fie! Mai bine se sufoca!" bombăni el 
pentru sine. 

Cobori şi îl trezi pe stăpânul lui. 

Ciudat, Frodo se simţea înviorat. Visase. Umbra întunecată 
de pe tărâmul acesta bolnav se făcuse nevăzută şi îi 
apăruse o imagine plăcută. Nu-i mai rămăsese nimic în 
minte, totuşi, datorită ei avea inima uşoară şi era vesel. 
Povara îi părea mai uşoară. Gollum îl întâmpină gudurându- 
se ca un căţel. Gâfâia şi sporovăia, trosnindu-şi degetele 
lungi şi linguşindu-se pe lângă genunchii lui Frodo. Acesta îi 
zâmbi. 

— Hai, făcu el. Până acum ne-ai călăuzit bine şi în credinţă. 
E ultima parte a călătoriei. Du-ne până la Poartă şi de-acolo 
n-am să-ţi mai cer să mergi mai departe. Du-ne la Poartă şi 
poţi pleca unde pofteşti. numai la vrăjmaşii noştri nu. 

— La Poartă? schelălăi Gollum, prefăcându-se uluit şi 
înspăimântat. La Poartă, zice stăpânul? Da, aşa zice. lar 
bunul Smeagol face ce zice el. O, da! Dar poate c-o să 
vedem când ne-om apropia, o să vedem noi atunci! N-o să 
fie plăcut deloc. O, nu! O, nu! 

— Hai, mergi! îi porunci Sam. Să pornim odată! 

Se căţărară şi ieşiră din groapă în timp ce cădea 
întunericul şi îşi croiră drum agale pe tărâmul acela mort. 
Nu trecu mult şi simţiră aceeaşi spaimă nelămurită pe care 
o încercaseră înainte să treacă făptura înaripată peste 
mlaştini. Se opriră şi se ghemuiră pe pământul rău 
mirositor; dar nu văzură nimic pe cerul mohorât al serii şi 
curând ameninţarea trecu sus de tot pe deasupra, plecată 
pesemne cu mare iuţeală din Barad-dur. După o vreme, 
Gollum se ridică şi începu iar să se târască, mormăind şi 
tremurând. La o oră după miezul nopţii, spaima se abătu 
pentru a treia oară asupra lor, dar acum părea ceva mai 
depărtată, ca şi cum ar fi trecut mult deasupra nourilor, 
repezindu-se cu mare iuţeală spre Apus. Totuşi, Gollum 


încremenise de frică şi era convins că erau vânaţi şi că se 
ştia de venirea lor. 

— De trei ori, bâigui el. Ne-a ameninţat de trei ori. Ne-au 
simţit aici, au simţit Nepreţuitul. Nepreţuitul e stăpânul lor. 
N-avem cum să mai mergem pe drumul ăsta! Nu, n-are nici 
un rost! 

Degeaba încercară să-l înduplece şi să-i vorbească frumos. 
Până când Frodo nu-i porunci, răţoindu-se la el, şi nu puse 
mâna pe mânerul spadei, Gollum nu vru în ruptul capului să 
se mai scoale. Abia atunci se ridică mârâind şi-o porni în 
faţa lor, ca un câine bătut. 

Astfel străbătură, şontâc-şontăc, noaptea; şi până la 
venirea unei noi zile de spaimă, merseră în linişte, cu 
capetele plecate, fără să vadă şi fără să audă nimic, în afară 
de vântul care le şuiera pe la urechi. 

Chapter 14 Poarta Neagră e închisă! 

Înainte să se arate zorile zilei următoare, călătoria lor spre 
Mordor luă sfârşit. Smârcurile şi pustiurile rămăseseră 
îndărăt. Dinaintea lor munţii uriaşi îşi iţeau capetele 
amenințătoare şi întunecate pe cerul alburiu. 

La apus de Mordor se înşiruiau mohorâtele creste Ephel 
Duath, Munţii Umbrei, iar la miazănoapte piscurile frânte şi 
masivul sterp Ered Lithui, de culoarea cenuşii. Dar pe 
măsură ce aceste şiruri muntoase se apropiau unul de altul 
- căci nu erau altceva decât nişte părţi ale aceluiaşi zid 
uriaş împrejurul câmpiilor îndoliate Lithlad şi Gorgoroth şi 
al amarei mări lăuntrice Nurnen, din mijlocul lor - îşi 
întindeau braţe lungi către miazănoapte; iar între aceste 
braţe se afla un defileu adânc. Acesta era Cirith Gorgor, 
Trecătoarea Bântuită, intrarea pe tărâmul Duşmanului. De- 
o parte şi de alta a ei se plecau stânci înalte, şi din gurile 
sale ţâşneau două dealuri abrupte, negre şi golaşe. Pe ele 
se înălţau Colţii Mordorului, două turnuri solide şi înalte. 
Fuseseră durate în zilele de demult, de Oamenii din Gondor 
pe când erau mândri şi puternici, după răsturnarea şi fuga 
lui Sauron, ca să nu se mai întoarcă pe vechiul lui tărâm. 


Dar forţele Gondorului slăbiseră şi oamenii închiseseră 
ochii, aşa că turnurile rămăseseră ani de zile goale. Apoi 
Sauron s-a întors. Atunci turnurile de pază care căzuseră în 
paragină au fost drese, umplute cu arme şi păzite cu cea 
mai mare grijă, fără încetare. Aveau faţada de piatră, cu 
ferestre întunecate, tăiate adânc îndreptate spre 
miazănoapte, răsărit şi apus. Şi la fiecare fereastră erau o 
mulţime de ochi neobosiţi. 

De-a curmezişul intrării în trecătoare, Seniorul Întunecimii 
construise, din stâncă în stâncă, o întăritură de piatră unde 
nu se afla decât o singură poartă de fier. Pe meterezele sale 
umblau străjeri zi şi noapte. La poalele colinelor, de-o parte 
şi de alta, stânca era pătrunsă de sute de peşteri şi de 
galerii de vierme; acolo mişunau o mulţime de orci, gata la 
orice semnal să ţâşnească afară, ca nişte furnici negre care 
merg la război. Nimeni nu putea să treacă de Colţii din 
Mordor fără să le simtă muşcătura, dacă nu era chemat de 
Sauron sau dacă nu ştia vorbele tainice, menite să deschidă 
poarta neagră, Morannon, către ţinutul său. 

Cei doi hobbiţi se uitară la turnuri şi la zid cu disperare. 
Chiar de la depărtare, văzură în lumina slabă mişcările 
străjerilor negri pe zid şi santinelele din faţa porţii. Stăteau 
întinşi şi se uitau peste marginile unei adâncituri de piatră 
din umbra lăsată de întăritura cea mai de miazănoapte din 
Ephel Diiath. La nici două sute de paşi de locul unde se 
ascundeau, trecu o cioară tăind aerul greu cu aripile, drept 
spre vârful negru al celui mai apropiat dintre turnuri. 
Deasupra lui se vălătucea un fumuşor, ca şi cum jos, pe 
deal, ar fi mocnit un foc. 

Veni ziua, iar soarele dospit clipi asupra culmilor Ered 
Lithui, lipsite de viaţă. Atunci se auzi deodată ţipătul 
goarnelor cu gâtlejul de alamă; răsunau din turnurile de 
strajă şi din ascunzişurile din colinele de departe; dar 
adânc şi prevestitor de rele răsunară cornurile puternice şi 
tobele din Barad-dur, iar ecourile lor străbătură pustiul, 
începuse o nouă şi îngrozitoare zi de spaimă şi de trudă în 


Mordor; şi străjile de noapte fură chemate în pivnițele şi 
lăcaşurile lor adânci, iar străjile de zi, cu ochi răi şi 
sângeroşi, mărşăluiau către posturile lor. Oţelul luci crunt 
pe creneluri. 

— Ei, am ajuns! zise Sam. lată Poarta; şi mi se pare că pîn' 
aici ne-a fost! Pe legea mea, ce i-ar mai ieşi din gură 
Unchiaşului, dacă m-ar vedea acum! De câte ori nu mi-a 
spus c-o s-o sfârşesc rău, dacă nu-mi văd de treabă. Chiar 
aşa! Da' nu cred să-l mai văd pe jupânul ăsta vreodată. Din 
păcate, n-o să mai aibă când să se bată cu pumnii în piept; 
"Ti-am zis eu, Sam". L-aş lăsa să mă toace la cap până n-ar 
mai putea, numa' să-i mai văd moaca aia bătrână. Dar nu-ar 
trebui întâi o scăldătoare zdravănă, ca să mă mai 
recunoască. Oare n-ar fi mai bine să ne-ntrebăm acum, pe 
ce drum s-o luăm? N-avem cum merge mai departe, decât 
dacă i-om ruga pe orci să ne călăuzească. 

— Nu, nu, făcu Gollum. N-are nici un rost. Nu putem 
merge mai departe. Aşa a zis Smeagol: mergem până la 
Poartă şi-apoi om vedea. Şi-acum vedem. O, da, nepreţuitul 
meu, vedem. Smeagol ştia că hobbiţii nu pot să meargă pe- 
aici. O, da, Smeagol ştia. 

— Atunci de ce nevoia ne-ai adus aici? zise Sam, neavând 
nici un chef să fie drept sau cu minte. 

— Stăpânul a zis aşa. Stăpânul zice: "Du-ne la Poartă". Şi 
bunul Smeagol aşa face. Aşa a zis stăpânul, stăpânul e 
înţelept. 

— Am zis, interveni Frodo. 

Chipul lui era crunt şi împietrit, dar hotărât. Era murdar, 
încercănat şi vlăguit, dar nu mai stătea ghemuit şi avea 
ochii limpezi. 

— Am zis aşa pentru că mi-am făgăduit să intru în Mordor 
şi nu ştiu altă cale. Aşa c-am s-o iau pe drumul ăsta. Nu cer 
nimănui să vină cu mine. 

— Nu, nu, stăpâne! se văicări Gollum, linguşindu-se pe 
lângă el, cuprins de o mare deznădejde. N-are nici un rost 
pe drumul ăsta! N-are rost! Nu duce Nepreţuitul la el! O să 


ne mănânce pe toţi, dacă o să ţi-lia. O să mănânce toată 
lumea. Ţine-l, stăpâne, şi fii bun cu Smeagol. Nu-l lăsa să ţi-l 
ia! Sau pleacă, pleacă în locuri frumoase şi dă-i-l înapoi 
micuţului Smeagol. Da, da, stăpâne: dă-i-l înapoi. Smeagol o 
să-l ţină la adăpost; el o să facă mult bine, mai ales pentru 
hobbiţii cumsecade. Hobbiţii să meargă acasă. Nu vă duceţi 
la Poartă! 

— Mi s-a poruncit să mă duc în ţinutul Mordor şi, prin 
urmare, am să mă duc, zise Frodo. Dacă există o singură 
cale, atunci pe-acolo o voi lua-o. Ce mi-e scris în frunte mi-e 
pus. 

Sam nu zise nimic. Îi ajungea ceea ce citea pe chipul lui 
Frodo. Ştia că orice i-ar spune ar fi în zadar. Şi, la urma 
urmei, de la bun început nu avusese nici o nădejde; dar, 
fiind un hobbit vesel, nu avusese nevoie de nădejde, câtă 
vreme disperarea putuse fi amânată. Acum însă ajunseseră 
la sfârşitul amar. Dar se ţinuse de stăpânul său tot drumul; 
de aceea nici n-avea de gând să se dezlipească de el. 
Stăpânul lui n-avea să se ducă singur în Mordor. Sam avea 
să meargă cu el; şi, cum-necum trebuia să se 
descotorosească de Gollum. 

Dar Gollum n-avea nici un chef ca ei să se descotorosească 
de el. Îngenunche la picioarele lui Frodo, frângându-şi 
mâinile şi văicărindu-se. 

— Nu pe-aici, stăpâne! se rugă el. Mai e un drum. O, da, 
mai e unul. Alt drum mai întunecat, mai greu de găsit, mai 
tainic. Dar Smeagol îl ştie. Lasă-l pe Smeagol să ţi-l arate! 

— Alt drum! zise Frodo neîncrezător, privind cercetător la 
Gollum. 

— Da! Da! E-adevărat! Mai era un drum! Smeagol l-a aflat. 
Hai să mergem, să vedem dacă mai e acolo! 

— Nu ne-ai spus despre el până acum. 

— Nu. Stăpânul nu m-a întrebat. Stăpânul nu mi-a spus ce 
avea de gând. El nu-i spune bietului Smeagol. EI zice: 
"Smeagol, du-mă la Poartă" şi dup-aia, la revedere. Smeagol 
poate s-o ia la sănătoasa şi să-i fie bine. Dar acum el zice: 


"Am de gând să intru în Mordor pe-aici". Aşa că lui Smeagol 
îi e tare frică. Nu vrea să-l piardă pe stăpânul cumsecade. 
Şi a făgăduit, stăpânul l-a făcut să făgăduiască, să-l scape 
pe Nepreţuit. Dar stăpânul o să-l ducă la el, drept la Mâna 
Neagră, dacă o s-o ia pe drumul ăsta. Aşa că Smeagol o să-i 
salveze pe amândoi şi se gândeşte la alt drum care-a fost 
odată ca niciodată. Stăpân cumsecade. Smeagol foarte bun, 
totdeauna-i de ajutor. 

Sam se încruntă. Dacă ar fi putut să-l străpungă pe Gollum 
cu privirile, ar fi făcut-o cu siguranţă. Sufletul îi era plin de 
îndoială. După cît se părea, Gollum era deznădăjduit cu 
adevărat şi dornic să-l ajute pe Frodo. Dar lui Sam, 
amintindu-şi că trăsese cu urechea la sfada aceea, îi veni 
greu să creadă că Smeagol cel bun ieşise deasupra; în orice 
caz, nu glasul acela avusese ultimul cuvânt. Sam socotea că 
jumătăţile Smeagol şi Gollum (sau, cum îi numea el în gând, 
Hoitul şi Hoţul) căzuseră deocamdată la învoială şi făcuseră 
o alianţă: nici unul nu-şi dorea ca Duşmanul să pună mâna 
pe Inel; amândoi voiau ca Frodo să nu cadă ostatic şi să-l 
aibă sub ochii lor cît mai mult cu putinţă - măcar câtă 
vreme Hoitul mai putea să pună laba pe "Nepreţuitul" lui. 
Dar Sam se îndoia c-ar mai fi vreun drum. 

"Si bine că ticălosu' ăsta bătrân nu ştie nici juma' din ce 
are stăpânul de gând să facă, îşi zise el. Dac-ar şti că 
domnu' Frodo încearcă să termine o dată pentru totdeauna 
cu Nepreţuitul lui, pun rămăşag că s-ar isca mai mare 
necaz! Numai că Hoţul bătrân e-aşa speriat de Duşman - e 
sau a fost la cheremul lui, din cît îmi pare - încât mai 
degrabă s-ar descotorosi iute de noi decât să fie prins că ne 
dă o mână de ajutor, sau decât să ne lase să-i topim 
Nepreţuitul. Cel puţin aşa cred. Şi nădăjduiesc că stăpânu' 
o să chibzuiască la asta. E înţelept, n-am ce zice, dar are 
inima slabă, aia e. Nici un Gamgee n-are cum să-şi dea 
seama ce-o să facă." 

Frodo nu-i răspunse lui Gollum pe dată. În timp ce mintea 
înceată, dar vicleană a lui Sam cântărea aceste îndoieli, el 


rămăsese cu ochii pironiţi la stânca întunecată din Cirith 
Gorgor. Scobitura unde îşi aflaseră ei refugiu era săpată 
într-o colină joasă la o oarecare înălţime deasupra unei văi 
ca un şanţ, care se întindea până la întăriturile de afară ale 
munţilor. În mijlocul văii se aflau temeliile negre ale 
turnului de veghe dinspre apus. În lumina dimineţii, dru- 
murile care duceau la Poarta Mordorului nu se vedeau prea 
limpede; erau pale, pline de praf; unul şerpuia îndărăt, 
către miazănoapte; altul se pierdea la răsărit, în negurile 
care pluteau la poalele muntelui Ered Lithui; iar cel de-al 
treilea venea spre el. După ce cotea brusc în jurul turnului, 
intra într-un defileu strimt şi trecea chiar pe dedesubtul 
scobiturii în care se afla el. La apus, în dreapta, ocolea pe la 
capătul munţilor şi o lua spre miazăzi în întunericul adânc 
care năpădea toată partea de apus a Ephel Duathului; apoi 
se pierdea din vedere undeva, în porţiunea îngustă dintre 
munţi şi Râul cel Mare. În timp ce privea, Frodo zări pe 
câmpie frământare mare şi mişcare. Părea că oştiri întregi 
mărşăluiau acolo, deşi câmpia era în cea mai mare parte 
ascunsă în aburii şi miasmele care se ridicau din mlaştinile 
şi pustiurile dindărăt. Dar ici-colo se zărea scânteierea 
lăncilor şi a coifurilor; iar dincolo de întăriturile de lângă 
drum se vedeau călăreţi mergând în grupuri. Îşi aminti de 
vedenia de la Amon Hen, pe care o avusese cu doar câteva 
zile în urmă, deşi acum i se păreau ani. Atunci ştiu că 
nădejdea care îi pâlpâise o clipă în inimă era zadarnică. 
Goarnele nu răsunaseră ca o provocare, ci în semn de salut. 
Nu erau oamenii din Gondor care-l atacau pe Seniorul 
Întunecimii, ridicându-se ca nişte stafii răzbunătoare din 
mormintele vitejilor morţi demult, ci oameni de altă rasă, 
din "Ținuturile întinse de la Răsărit, care se adunau la 
porunca Marelui Senior, oştiri ce poposiseră peste noapte 
dinaintea Porții lui şi acum mărşăluiau înăuntru, ca să 
întărească puterea muntelui. Ca şi cum şi-ar fi dat brusc 
seama de întreaga primejdie în care se aflau - singuri în 
lumina crescătoare a zilei, atât de aproape de ameninţarea 


aceea uriaşă - Frodo îşi trase în grabă gluga cenuşie şi 
subţire peste cap şi cobori în vâlcea. Apoi se întoarse către 
Gollum. 

— Smeagol, zise el, am să-ţi mai acord o dată încrederea 
mea. Se pare că n-am încotro şi că asta-i soarta mea, să 
primesc ajutor de la tine când sunt la ananghie; iar soarta 
ta e să-mi dai ajutor mie, cel pe care l-ai urmărit cu gânduri 
rele. Până acum meriţi toată prețuirea mea şi ţi-ai respectat 
cuvântul în credinţă. Zic în credinţă şi nu mă îndoiesc, 
adăugă el, aruncându-i lui Sam o privire; căci am fost de 
două ori în puterea ta şi nu ne-ai făcut nici un rău, şi nici n- 
ai încercat să-mi iei ceea ce cauţi de atâta vreme. Fie ca a 
treia oară să ne ajuţi cel mai bine! Dar te previn, Smeagol, 
eşti în primejdie. 

— Da, da, stăpâne! încuviinţă Gollum. Primejdie cumplită! 
Lui Smeagol i se cutremură oscioarele numai când se 
gândeşte la asta, dar nu dă bir cu fugiţii. Trebuie să-l ajute 
pe stăpânul cumsecade. 

— Nu m-am gândit la primejdia care ne paşte pe toţi, zise 
Frodo. Zic doar de cea care te priveşte numai pe tine. Ai 
făgăduit jurând pe ceea ce tu numeşti "nepreţuitul". "Ţine 
minte! Asta te leagă, dar te face şi s-o iei razna. Ai şi luat-o, 
de altfel, când ţi-ai dat nebuneşte în petic. "Dă.-i-l înapoi lui 
Smeagol", ai zis. Să nu mai spui aşa ceva niciodată! Să nu-ţi 
hrăneşti nădejdea aceasta, căci n-o să-l primeşti înapoi 
niciodată. Dar dorinţa ta îţi poate juca feste şi te va duce 
spre un sfârşit amar. Încă o dată, n-o să-l primeşti niciodată 
înapoi. Dacă n-oi avea şi n-oi avea încotro, am să-mi pun 
nepreţuitul pe deget; şi ştii bine că ai fost sub vraja lui, 
cândva, demult. Iar dacă, purtându-l, va fi să-ţi poruncesc, 
te vei supune, chiar dacă asta ar însemna să te arunci în 
prăpastie sau în foc. Şi, fii sigur, asta va fi porunca mea! Aşa 
că fii cu băgare de seamă, Smeagol! 

Sam se uită la stăpânul său, încuviinţând, dar şi cu uimire; 
era ceva ce nu mai văzuse în înfăţişarea şi nu mai auzise în 
glasul lui până atunci. Avusese totdeauna încredințarea că 


bunătatea dragului domn Frodo era mare, până la orbire. 
Bineînţeles, el zicea că stăpânul era cea mai înţeleaptă 
fiinţă din lume (poate în afară de bătrânul domn Bilbo şi 
Gandalf). În felul lui, şi Gollum putea să facă aceeaşi 
greşeală, adică să ia bunătatea drept orbire; dar la el era 
de înţeles, deoarece îl cunoştea de puţină vreme. În orice 
caz, vorbele lui Frodo îl puseră cu botul pe labe şi îl 
înspăimântară. Se gudura acum la pământ şi din 
bolboroselile lui nu se înţelegea decât "bunule stăpân". 

Frodo aşteptă nerăâbdător o vreme, apoi rosti, de data 
aceasta mai puţin sever: 

— Hai, Gollum sau Smeagol, dacă vrei, vorbeşte-mi despre 
celălalt drum şi arată-mi-l, dacă-l ştii. Este vreo nădejde 
care să mă facă să-mi schimb calea pe care-am luat-o? 
Spune repede, căci mă grăbesc. 

Dar Gollum era într-o stare jalnică şi ameninţarea lui 
Frodo îl scosese din minţi. Nu era uşor să afli ceva limpede 
printre bălmăjelile şi miorlăiturile lui, întrerupte adeseori 
de clipe în care se târa la pământ şi îi ruga fierbinte pe 
amândoi să fie îndurători cu "bietul şi micuțul Smeagol". 
După o vreme, se mai linişti puţin şi Frodo reuşi să pună 
cap la cap ceea ce spunea: dacă urmai drumul care cotea la 
apus de Ephel Duath, ajungeai până la urmă la o trecătoare 
printr-un pâlc de arbori negri. În dreapta, era o cale care 
cobora la Osgiliath şi la podurile peste Anduin; în mijloc, 
drumul ducea spre miazăzi. 

— Mai departe, mai departe, zise Gollum. N-am fost 
niciodată pe acolo, dar se spune că la sute de leghe se vede 
Apa cea Mare, care nu-i niciodată liniştită. Sunt mulţi peşti 
acolo, iar păsările mănâncă peştii; frumoase păsări! Dar noi 
n-am fost niciodată acolo. Vai, n-am avut atâta noroc! Şi mai 
departe sunt întinderi mari de pământ, se spune, dar Faţa 
Galbenă e tare arzătoare acolo şi rareori apar norii, iar 
oamenii-s cumpliţi şi au chipuri întunecate. Noi nu dorim să 
vedem ţinutul ăla. 


— Nu! făcu Frodo. Dar, hai, n-o lua razna! Ce poţi să-mi 
spui de-a treia cotitură? 

— O, da, da! Mai e şi-al treilea drum, zise Gollum. E 
drumul spre stânga! începe imediat să urce, să urce 
şerpuitor şi iar să urce îndărăt, către tenebrele înalte. Apoi 
ocoleşte stânca neagră, o s-o vezi, o s-o vezi deodată 
deasupra şi-o să-ţi vină să intri în pământ. 

— S-o văd? Ce să văd? 

— Vechea fortăreață, tare veche şi cumplită acum. Când 
era Smeagol mic, de mult, auzea poveşti din Miazăzi. O, da, 
spuneam seara o groază de poveşti, aşezaţi pe malul Râului 
cel Mare, în ţinuturile sălciilor, pe când şi Râul era mai 
tânăr. Gollum, gollum! începu să plângă şi să bombăne. 
Hobbiţii aşteptară râbdători. 

— Poveşti de la Miazăzi, continuă Gollum, despre Oamenii 
înalţi, cu ochi strălucitori, cu casele ca nişte coline de 
piatră, despre coroana de-argint a regelui lor şi despre 
Copacul Alb; poveşti minunate. Durau turnuri foarte înalte 
şi unul dintre ele era alb-argintiu, iar înăuntrul lui era o 
piatră ca luna; împrejur se înălţau ziduri măreţe şi albe. O, 
da, se povesteau multe despre Turnul Lunii! 

— Ăsta trebuie să fie Minas Ithil, pe care l-a durat Isildur, 
fiul lui Elendil, zise Frodo. Isildur e cel care a tăiat degetul 
Duşmanului. 

— Da, el nu are decât patru la Mâna Neagră; dar şi-atâtea 
îi sunt de-ajuns, zise Gollum, cutremurându-se. Şi ura 
cetatea lui Isildur. 

— Da' ce nu urăşte el? zise Frodo. Însă ce legătură are 
Turnul Lunii cu noi? 

— Păi, stăpâne, acolo au fost şi sunt turnul înalt şi casele 
albe şi zidul; dar acum nu-s frumoase, nu-s bune. Le-a 
cucerit de mult. A ajuns un loc cumplit. Călătorii se-nfioară 
când îl văd, se strecoară să nu fie zăriţi, se feresc de umbra 
lui. Dar stăpânul va trebui s-o ia pe drumul ăla. Asta e calea 
cealaltă. Singura. Căci munţii sunt mai mici acolo şi vechiul 
drum urcă şi tot urcă, până ajunge la o trecătoare 


întunecată în vârf şi-apoi coboară şi tot coboară iar, în 
Gorgoroth. 

Glasul i se stinse într-o şoaptă şi se cutremură. 

— Şi cu ce-o să ne-ajute asta pe noi? întrebă Sam. Nu mă- 
ndoiesc că Duşmanul ştie tot despre munţii lui şi că drumul 
ăla-i la fel de păzit ca ăsta de-aici. Turnu' nu-i pustiu, nu-i 
aşa? 

— O, nu. Nu-i pustiu, şopti Gollum. Pare gol, dar nu e. 
Făpturi înspăimântătoare sălăşluiesc acolo! Orci, da! Peste 
tot numai orci! Da' sunt şi alte făpturi mai rele. Drumul 
urcă drept pe la umbra zidurilor şi ajunge la poartă. Ei văd 
tot ce mişcă. Făpturile alea dinăuntru ştiu orice: Veghetorii 
Tăcuţi. 

— Aşadar, asta e povaţa ta, zise Sam, să ne punem iar pe 
mărşăluială câtre miazăzi, să dăm de aceeaşi belea, poate 
mai rea ca asta când om ajunge acolo, dac-om ajunge? 

— Nu, nu, nicidecum, zise Gollum. Hobbiţii trebuie să 
vadă, trebuie să priceapă. El nu se-aşteaptă la un atac de- 
acolo. Ochiul Lui se uită de jur împrejur, dar sunt locuri 
unde vede mai bine şi altele unde nu vede chiar aşa. Nu 
poate să vadă tot deodată, nu încă. Vezi, a cucerit ţinutul la 
miazănoapte de Munţii Umbrei, până la Râu şi stăpâneşte 
acum toate podurile. Şi crede că nimeni nu poate să ajungă 
la Turnul Lunii fără să se lupte la poduri sau fără bărci. Dar 
astea se văd şi El află deîndată. 

— Se pare că ştii multe despre ce face şi ce gândeşte El, 
zise Sam. Aţi stat în ultima vreme de vorbă? Sau te-ai dat la 
taclale cu orcii? 

— Hobbitu' nu-i cumsecade, nu-nţelege, rosti Gollum, 
aruncându-i lui Sam o privire mânioasă şi întorcându-se 
spre Frodo. Sigur, Smeagol a stat de vorbă cu orcii, înainte 
să-l întâlnească pe stăpân; şi cu mulţi oameni a călătorit 
foarte departe. Şi ce zice El acum, zic şi alţii. Aici, la 
miazănoapte e marea primejdie pentru El şi pentru noi. 
Într-o zi, foarte curând, el o să iasă pe Poarta Neagră. Asta-i 


singurul drum pe unde pot veni oştirile mari. Dar jos, la 
apus El nu se teme. Acolo-s Veghetorii Tăcuţi. 

— Chiar aşa, făcu Sam, ca să nu se lase mai prejos. Adică 
noi să ne-apropiem, să le batem la poartă şi să-i întrebăm 
dacă nu cumva am rătăcit calea spre Mordor? Sau sunt 
prea tăcuţi ca să ne răspundă? N-are nici o noimă! Asta o 
putem face şi-aici, să nu ne mai ostenim atâta. 

— Nu glumi cu asta, şuieră Gollum. Nu-i nimic de râs. Vai, 
nu! Nu-i rost de veselie! N-are nici o noimă să-ncerci să 
intri în Mordor. Dar dacă stăpânul zice "Trebuie să mă duc" 
sau "Mă voi duce", atunci nu are încotro şi o să-ncerce o 
cale. Dar nu-i nevoie să se ducă în cetatea aceea 
îngrozitoare, o, nu, bineînţeles! Aici vine Smeagol şi-i sare 
în ajutor, drăguţul de Smeagol, cu toate că nu-i spune 
nimeni despre ce-i vorba. Smeagol e iar de ajutor. Ela 
găsit-o, el o ştie. 

— Ce-ai găsit? întrebă Frodo. 

Gollum se ghemui şi glasul i se stinse din nou într-o şoaptă. 

— O potecuţă care duce sus, în munţi; şi dup-aia o scară, o 
scară îngustă, o, da, o scară îngustă şi lungă. Şi pe urmă 
mai multe scări. Şi pe urmă - aici glasul i se stinse şi mai 
tare - un tunel; la urmă, o crăpătură mică, şi o potecuţă sus, 
deasupra trecătorii mai mari. Pe-acolo a fugit Smeagol din 
tenebre! Da' asta a fost acu' mulţi ani. Potecuţa o fi pierit; 
da' poate nu, poate nu. 

— Nu-mi place deloc povestea asta, zise Sam. Aşa cum 
spui, pare prea uşor. Chiar de mai e poteca, e sigur păzită. 
Pe atunci nu era, Gollum? 

Rostind acestea, zări sau i se păru că zăreşte o sclipire 
verzuie în ochii lui Gollum. Acesta mârâi, dar nu răspunse. 

— Nu e păzită? întrebă Frodo sever. Şi chiar ai fugit din 
tenebre, Smeagol? Oare nu cumva ţi s-a dat voie să pleci cu 
o misie? Cel puţin aşa i s-a părut lui Aragorn când a dat de 
tine prin Smârcurile Morților, acu' câţiva ani. 

— Minciună! şuieră Gollum şi ochii i se umplură de 
răutate, auzind numele lui Aragorn. A minţit, da, da! Am 


scăpat cu puterile mele. Aşa e, mi s-a spus să caut 
Nepreţuitul; şi-am scotocit, şi-am scotocit, dar nu să-l 
găsesc pentru Întunecatul. Nepreţuitul a fost al nostru, a 
fost al meu! Eu am fugit! 

Frodo avu simţământul ciudat că, în privinţa asta, Gollum 
nu era departe de adevăr aşa cum s-ar fi aşteptat; că, într- 
un fel sau altul, găsise o cale de ieşire din Mordor prin 
propria-i viclenie. Se gândi, de asemeni, că Gollum zisese 
eu şi asta, se părea, era un semn rar că rămăşiţele din 
vechea lui cinste ieşiseră pentru moment învingătoare. Dar 
chiar dacă Gollum putea fi crezut în această privinţă, Frodo 
nu uita că Duşmanul era viclean. Fuga putea să fi fost cu 
bună ştiinţă sau pusă la cale, cu voie de la Turnul 
Întunecimii. Gollum îi ascundea unele lucruri, era limpede 
asta. 

— 'Te-ntreb din nou, zise el; drumul ăsta tainic nu e păzit? 

Dar numele lui Aragorn îl aruncase pe Gollum într-o stare 
întunecată. Avea aerul mincinosului bănuit când spusese şi 
el o dată-n viaţa lui adevărul; sau măcar în parte. Aşa că nu 
răspunse. 

— Nu e păzit? întrebă iar Frodo. 

— Ba da, o fi. Nu-i nici un loc sigur în ţinutul ăsta, zise 
Gollum ursuz. Nu-i nici un loc sigur. Dar stăpânul n-are 
decât să-ncerce sau să se ducă acasă. Altă cale nu-i. 

Nu mai scoaseră nimic de la el. Nu ştia sau nu voia să 
spună cum se numea locul acela primejdios sau trecătoarea 
înaltă. 

Trecătoarea se numea Cirith Ungol şi se vorbea despre ea 
cu multă spaimă. Pesemne că, dacă Aragorn ar fi fost cu ei, 
le-ar fi spus numele şi tâlcul lui; iar Gandalf i-ar fi pus în 
gardă. Dar erau singuri. Aragorn era departe, Gandalf 
stătea printre ruinele Isengardului şi se înfrunta cu 
Saruman, întârziat în acţiunile sale de trădare. Şi chiar în 
clipa în care îi spusese lui Saruman ultimele cuvinte şi 
palantirul se izbise în flăcări de treptele din Orthanc, 
gândul lui tot spre Frodo şi spre Sam cel înţelept se 


îndreptase; îi căutase leghe peste leghe cu ochii minţii, cu 
milă şi nădejde. 

Poate că Frodo simţise ceva fără să ştie, aşa cum i se 
întâmplase la Amon Hen, deşi credea că Gandalf se 
prăpădise, pierise pentru totdeauna în tenebrele depărtate 
ale Moriei. Rămase aşezat pe pământ multă vreme, tăcut, 
cu capul plecat, căznindu-se să-şi amintească tot ce-i 
spusese Gandalf. Dar în legătură cu taina aceasta nu-i veni 
nimic în minte. Adevărul era că fuseseră lipsiţi de 
învăţătura lui Gandalf mult prea curând, pe când Tărâmul 
Întunecimii era încă departe. Cum se intra acolo, Gandalf 
nu le spusese. Pesemne că nu ştia. Se încumetase odată în 
fortăreaţa Duşmanului, la miazănoapte, în Doi Guldur. Dar 
în Mordor, la Muntele de Foc, şi în Barad-dur, fusese oare, 
de când Seniorul Întunecimii se ridicase iar la putere? 
Frodo credea că nu. Şi iată-l pe el acum, un piticuţ din 
Comitat, un simplu hobbit de la ţară, pus să găsească o cale 
pe care nici cei mari nu puteau sau nu îndrăzneau să 
meargă. Ce soartă nenorocită! Dar se învoise chiar la el 
acasă, într-o primăvară apusă, din anii de demult, atât de 
îndepărtați, încât părea o parte dintr-o povestire despre 
tinereţea lumii, pe când erau încă în floare Copacii de 
Argint şi de Aur. Nenorocită taină! Pe ce drum s-o ia? Şi 
dacă amândouă duceau spre groază şi moarte, la ce bun 
taina asta? 

Ziua se târa înainte. Se lăsă o linişte adâncă peste micul 
lor ascunziş cenuşiu, atât de aproape de tărâmul spaimei; o 
linişte pe care o puteai pipăi, de parcă ar fi fost un văl gros 
între ei şi lumina din jur. Deasupra se înălța bolta palidă a 
cerului brăzdat de fuioare iuți de fum, depărtată şi înaltă, 
abia zărită prin hăuri de aer greu, colcăind de gânduri. Nici 
măcar un vultur în soare nu i-ar fi văzut pe hobbiţi, aşa cum 
stăteau acolo sub povara sorții grele, fără să scoată o vorbă, 
fără să facă nici cea mai mică mişcare, învăluiţi în mantiile 
cenuşii. Privirile lui s-ar fi oprit, poate, o clipă, asupra lui 
Gollum, o umbră firavă, prăbuşită la pământ - scheletul 


vreunui copil de-al Oamenilor de care mai atârnau nişte 
zdrenţe, cu braţele şi picioarele aproape la fel de subţiri şi 
de albe ca oasele; nici măcar o fărâmă de carne care să 
merite o ciuguleală. 

Frodo îşi sprijinise fruntea de genunchi, dar Sam stătea 
întins pe spate cu mâinile sub cap, holbându-se pe sub 
glugă la cerul pustiu. Deodată i se păru că vede umbra unei 
păsări întunecate rotindu-se sub privirile sale, plutind, apoi 
rotindu-se iar. Se iviră încă două, apoi şi-a patra. Abia le 
putea zări, dar i se părea că erau uriaşe, cu aripile largi, şi 
că zburau la mare înălţime. Îşi acoperi ochii şi se ghemui în 
faţă. Aceeaşi spaimă prevestitoare o mai încercase aproape 
de Călăreţii Negri - groaza neputincioasă care pusese 
stăpânire pe el, la auzul ţipătului adus de vânt şi la vederea 
umbrei asupra lunii - deşi acum nu era atât de zdrobitoare 
şi de aprigă; ameninţarea părea mult mai depărtată. Dar ea 
exista. O simţea şi Frodo. Gândirea i se frânse. Se foia şi 
tremura, dar nu ridică privirile. Gollum se strânsese cu 
totul, ca un păianjen încolţit. Siluetele înaripate se rotiră şi 
se prăbuşiră iute îndărăt, spre Mordor. 

Sam trase adânc aer în piept. 

— Călăreţii mişună iar pe sus, rosti el cu un glas răguşit şi 
şoptit, i-am zărit. Credeţi că ei ne-au văzut pe noi? Erau 
tare sus. lar dacă sunt tot Călăreţii Negri, nu-i aşa că nu 
prea văd pe lumină de zi? 

— Nu, pesemne că nu, zise Frodo. Dar armăsarii lor, da. 
Făpturile acelea înaripate pe care călăresc, văd, după cât se 
pare, mai bine ca orice altă vietate. Sunt ca nişte corbi 
uriaşi. Urmăresc ceva; mă tem că Duşmanul veghează. 

Spaima trecu, dar liniştea învăluitoare fusese risipită. O 
vreme se simţiseră rupţi de lume, ca pe o insulă nevăzută; 
zăceau iar descoperiţi, primejdia se întorsese. Dar Frodo 
nu-i vorbi nici acum lui Gollum şi nici nu se hotări ce să 
aleagă. Ţinea ochii închişi, ca şi cum ar fi visat sau ar fi fost 
cufundat în tot felul de trăiri şi amintiri. Într-un târziu, se 


răsuci şi se ridică în picioare, părând că era gata-gata să 
vorbească şi să ia o hotărâre. Dar. 

— La naiba! făcu el. Asta ce mai e? 

O nouă spaimă puse stăpânire pe ei. Auziră zvon de cântec 
şi strigăte răguşite. La început părură foarte depărtate, dar 
se apropiau din ce în ce mai mult de ei. Prin mintea lor 
trecu deodată acelaşi gând: înaripaţii aceia negri îi 
iscodiseră şi-şi trimiteau acum oştenii înarmaţi să pună 
mâna pe ei; căci iuţeala slujitorilor cumpliţi ai lui Sauron 
era neasemuită. Se ghemuiră ascultând. Glasurile şi 
zăngănitul armelor erau foarte aproape. Frodo şi Sam îşi 
scoaseră săbiuţele din teacă. Era imposibil să mai fugă. 

Gollum se ridică încet şi se târi ca un gândac spre 
marginea gropii. Se înălţă cu mare, mare grijă, câte puţin, 
până putu să se uite printr-o crăpătură dintr-un bolovan. 
Rămase acolo neclintit o vreme, fără să facă nici un zgomot. 
Deodată glasurile începură să se stingă, până pieriră cu 
totul. Departe, răsună un corn pe crenelurile 
Morannonului. Atunci Gollum se retrase şi lunecă înapoi în 
groapă. 

— Mai mulţi oameni se-ndreaptă spre Mordor, zise el cu 
glas scăzut. Chipuri întunecate. N-am mai văzut pân-acum 
asemenea oameni, nu, Smeagol n-a mai văzut aşa ceva. 
Sunt cumpliţi. Au ochii negri, părul negru, lung, şi cercei de 
aur în urechi; da, mult aur frumos. Şi unii sunt mânjiţi cu 
roşu pe obraji şi au mantii roşii; steagurile lor sunt tot roşii, 
la fel ca vârfurile lăncilor; au scuturi rotunde, galben cu 
negru, pline de ţepi. Nu cumsecade; tare haini şi cruzi 
arată oamenii ăştia! Aproape la fel de răi ca orcii şi mult 
mai mari. Smeagol crede că sunt din Miazăzi, de dincolo de 
capătul Râului cel Mare; pe drumul ăla au venit. S-au dus 
spre Poarta Neagră; Dar s-ar putea să mai vină şi alţii. Vine 
tot mai multă lume în Mordor. Până la urmă toată suflarea o 
să intre acolo. 

— Erau şi olifanţi? întrebă Sam, uitându-şi spaima şi vrând 
să afle veşti despre locuri ciudate. 


— Nu, olifanţi nu! Ce sunt olifanţii? nu se dumiri Gollum. 

Sam se ridică în picioare cu mâinile la spate (aşa cum 
făcea totdeauna când recita poezii) şi începu: 

Mare sunt cât un căsoi Ca un şarpe-al meu năsoi. 

Şi-s ca şoarecele, murg, Cutremur pământul când fug. 

Iar când trec prin iarbă Arborii se sfarmă. 

Cu cornul la gură, Cu urechi peste măsură, Către miazăzi 
mă-ndrept, Tropăi şi deloc n-aştept întins la pământ. 

Nu zac nici în mormânt. 

Eu sunt olifantul mare Mai înalt ca orişicare. 

Cine-o dată mă-ntâlneşte Peste ani mă pomeneşte. 

Şi de mine n-ai să crezi Dacă-n faţă nu mă vezi. 

Dar sunt olifantul mare Ce stă numai în picioare. 

— Astea-s nişte stihuri de la noi, din Comitat, rosti Sam 
după ce termină de recitat. Or fi prostii, n-or fi prostii. Da' 
avem şi noi poveştile noastre şi ne vin şi nouă veşti de la 
Miazăzi. În zilele de demult, hobbiţii mai călătoreau şi ei din 
când în când. Asta nu-nseamnă că se mai întorceau toţi şi 
nici că li se dădea întru totul crezare: nimic altceva decât 
nişte veşti din Bree, la fel de demne de crezare ca bârfa din 
Comitat, cum se zicea pe la noi. Da' am auzit poveşti despre 
seminţia uriaşă departe, în Ținuturile Soarelui. Le zicem 
swertingi în basmele noastre; călăresc pe olifanţi, se spune, 
când pornesc la luptă. Swertingii îşi pun casele, turnurile şi 
tot ce au pe spinările olifanţilor care dau cu pietre unii-ntr- 
alţii. Aşa că în clipa când ne-ai spus că-s "oameni de la 
Miazăzi, înveşmântaţi în roşu şi aur, mi-am zis, "Oare n-or fi 
şi olifanţi?" Căci dacă-i pe-aşa, voiam şi eu să-i văd, cu toată 
primejdia. Da' acum nu cred c-o să mai văd vreodată 
olifanţi. Poate nici nu sunt asemenea fiare, zise el oftând. 

— Nu, olifanţi nu, zise Gollum iar. Smeagol n-a mai auzit 
de-aşa ceva. Şi nici nu vrea să-i vadă, nu vrea să ştie că 
sunt. Smeagol vrea să plece de-aici şi să se-ascundă într-un 
loc mai apărat. Smeagol vrea ca şi stăpânul să plece. 
Stăpânul cumsecade nu vrea să vină cu Smeagol? 


Frodo se ridică în picioare. Cu toate grijile care îl 
copleşeau, izbucnise în râs când Sam dăduse drumul la 
stihurile acelea străvechi de spus la gura sobei, despre 
olifant, şi buna dispoziţie îi risipi şovăiala. 

— Ce bine-ar fi s-avem o mie de olifanţi, în frunte cu 
Gandalf călare pe unul alb, zise el. Atunci poate ne-am croi 
şi noi drum pe tărâmul acela al răului. Dar nu avem decât 
picioarele astea ale noastre obosite. Ei bine, Smeagol, a 
treia cotitură s-ar putea să iasă cel mai bine. O să merg cu 
tine. 

— Bun stăpânu', înţelept stăpânu', cumsecade stăpânu'! 
strigă Gollum cuprins de încântare şi gudurându-se lângă 
genunchii lui Frodo. Bun stăpânu'! Atunci odihniţi-vă, 
hobbiţei drăgălaşi, la umbra pietrelor, lângă pietre! 
Odihniţi-vă şi staţi liniştiţi, pîn-o pleca Faţa Galbenă. Dup- 
aia putem s-o ştergem. Tiptil şi iute ca umbrele, aşa trebuie 
s-o ştergem! 

Chapter 15 În care e vorba despre mirodenii şi despre 
tocăniţa de iepure. 

Se odihniră în cele câteva ceasuri care rămăseseră din zi, 
mutându-se mereu la răcoare, după cum se mişca soarele, 
până când, în sfârşit, umbra marginii de apus a vâlcelei în 
care se aflau se lungi şi groapa fu năpădită de întuneric. 
Atunci ciuguliră câte ceva şi băură cu măsură. Gollum nu 
mâncă nimic, dar primi apa cu bucurie. 

— Curând o s-avem destulă, zise el, lingându-se pe buze. 
Curge apă bună în pâraiele ce se varsă în Râul cel Mare; 
bună-i apa în ţinutul unde ne ducem! Smeagol poate să facă 
rost şi de-ale gurii. Căci tare-i e foame; da, da, gollum! 

Îşi aşeză palmele mari pe pântecele supt şi în ochi îi apăru 
o lumină verzuie, spălăcită. 

Se înserase bine când, în sfârşit, ieşiră târându-se peste 
marginea de apus a vâlcelei şi porniră pe marginea 
drumului, pierzându-se ca nişte stafii, în ţinutul acela 
sfărâmat. Trecuseră trei nopţi de când fusese lună plină, 
dar astrul nu se-arăta peste munţi până aproape de miezul 


nopții, aşa că în primele ceasuri întunericul fu deplin. O sin- 
gură lumină roşie ardea sus, în Turnurile Colţilor, dar, 
altminteri, nu se auzea şi nu se vedea nimic pe Morannon, 
unde străjerii se plimbau neobosit. 

Se părea că ochiul acela roşu îi urmări până la mile întregi 
depărtare, în timp ce fugeau împiedicându-se prin 
pustiiciunea pietroasă. În stânga lor şerpuia drumul pe care 
însă nu îndrăzneau s-o apuce, dar căutau să nu se 
depărteze prea mult de el. Până la urmă, după ce trecuse o 
bună bucată din noapte şi ei erau frânţi de oboseală, căci 
nu reuşiseră să se odihnească decât foarte puţin, ochiul se 
micşoră cât un punct aprins, apoi se făcu nevăzut; cotiseră 
pe după umărul întunecat de la miazănoapte al munţilor 
ceva mai puţin înalţi, luând-o către miazăzi. 

Atunci făcură iar popas, cu inimile ciudat de uşoare, însă 
nu pentru multă vreme. Nu prea puteau ţine pasul cu 
Gollum. După socoteala lui, erau aproape treizeci de leghe 
din Morannon până la răscruce, mai sus de Osgiliath, şi 
nădăjduia să facă drumul cu patru opriri. Aşa că nu trecu 
mult şi-o porniră iar căznit mai departe, până când zorile 
începură să se risipească încet în singurătatea cenuşie şi 
nesfârşită. Străbătuseră aproape opt leghe şi hobbiţii n-ar 
mai fi fost, nici să vrea, în stare să facă vreun pas. 

În lumina care creştea, ţinutul nu li se mai păru atât de 
sterp şi de ruinat. Munţii se desluşeau încă, prevestitori de 
rele, în stânga lor, dar în apropiere, la stânga, văzură 
drumul câtre miazăzi, care se ţinea acum departe de 
poalele negre ale colinelor şi o lua la vale spre apus. 
îndărătul lui se zăreau povârnişurile năpădite de arbori 
sumbri, ca nişte nori întunecaţi, dar de jur împrejur se 
întindea o pustă nesfârşită, plină de bălării, de grozamă, de 
corni şi de alte tufe necunoscute lor. Ici-colo, se zăreau 
pâlcuri de pini înalţi. Hobbiţilor le mai crescură un pic 
inimile, în ciuda oboselii: aerul era proaspăt şi înmiresmat şi 
le amintea de înălțimile depărtate din Meleagul de la 
Miazănoapte. Asta le plăcu, fiindcă se găseau pe-un pământ 


stăpânit doar de câţiva ani de Seniorul Întunecimii, care nu 
se prăbuşise cu totul în paragină. Dar nu uitau primejdia 
care îi păştea şi nici Poarta Neagră încă atât de aproape, 
deşi ascunsă îndărătul înălțimilor mohorâte. Căutară un 
ascunziş unde să se adăpostească pe timpul zilei de ochi 
duşmănoşi. 

Ziua trecu anevoie. Stăteau întinşi în inima pustei şi 
numărau ceasurile molcome în care parcă nu se schimba 
aproape nimic; căci se aflau încă sub umbrele muntelui 
Ephel Duath, iar soarele era acoperit de văluri. Frodo 
adormi de câteva ori, adânc şi liniştit, fie că se încredea cu 
totul în Gollum, fie pentru că era prea obosit ca să-şi mai 
facă vreo grijă în privinţa lui; dar Sam nu reuşi decât să 
aţipească, chiar şi când Gollum adormi iute buştean, 
tresărind şi fornăind în visurile sale tainice. Mai degrabă 
foamea decât neîncrederea îl ţinea treaz; începuse să-i fie 
dor de o masă bună, - fierbinte, ca la mama acasă. 

De îndată ce ţinutul pieri într-o masă cenuşie Ia căderea 
nopţii, porniră iar. Gollum îi duse spre drumul de la miazăzi; 
iar după aceea îşi continuară călătoria mai iute, deşi 
primejdia era mai mare. Ciuleau urechile, să prindă orice 
zgomot de copite sau de paşi în faţă sau în spate; dar 
noaptea se scurse şi nu dădură de nici un călător călare sau 
pe jos. 

Drumul fusese făcut de mult de tot şi vreo treizeci de mile 
fuseseră drese de curând, dar, pe măsură ce înainta înspre 
miazăzi, se părăginea tot mai tare. Se mai ghicea încă 
dibăcia oamenilor de altădată în felul său drept, sigur şi 
fără poticneli; ici-colo, trecea peste povârnişurile colinelor 
sau se avânta peste pâraie, în arcuiri largi, arătoase şi bine 
durate; dar, până la urmă, toate semnele de lucrătură în 
piatră se făcură nevăzute, afară de câte un stâlp prăbuşit ici 
şi colo, ivindu-se printre hăţişurile de pe margini, sau de 
vechi bucăţi de caldarâm, abia zărindu-se printre buruieni 
şi muşchi. Mărăcini, arbori şi ferigi se târau şi atârnau 
peste margini sau năpădeau toată suprafaţa drumului. Într- 


un târziu, ajunseră pe un drumeag neumblat; dar nu 
şerpuia deloc; o ţinea drept înainte şi îi călăuzea pe cea mai 
iute cale. 

Astfel ajunseră la fruntariile de miazănoapte ale ținutului 
căruia oamenii îi ziceau cândva Ithilien, o ţară 
fermecătoare, cu înălţimi împădurite şi pâraie repezi. 
Noaptea se făcu frumoasă sub stele şi sub luna rotundă, iar 
hobbiţilor li se păru că văzduhul era tot mai înmiresmat, pe 
măsură ce înaintau; şi din pufniturile şi bombănelile lui 
Gollum, se părea că observase şi el acest lucru şi nu prea-i 
cădea bine. La primele semne ale zilei, făcură din nou 
popas. Se aflau la capătul unei crăpături lungi, adânci, cu 
pereţii abrupți la mijloc, unde drumul tăia o creastă 
pietroasă, dar de acolo urcară pe malul de apus care dădea 
dincolo de fruntarii. 

Cerul se lumina şi văzură că munţii erau acum mai 
departe, la răsărit, şi se pierdeau în zare. După ce o luară 
spre apus, apărură povârnişuri domoale care coborau până 
hăt-departe, în neguri. De jur împrejur, creşteau dumbrăvi 
de copaci - brazi, cedri şi chiparoşi, precum şi alte soiuri 
necunoscute în Comitat - în mijlocul cărora se zăreau poieni 
întinse; şi peste tot se învolburau puhoaie de ierburi 
înmiresmate şi de tufişuri. Lunga călătorie din Vâlceaua 
Despicată îi adusese departe, la miazăzi de ţinutul lor, dar 
niciodată până acum nu mai simţiseră hobbiţii o asemenea 
schimbare de climă ca aici, în regiunea aceasta adăpostită. 
Primăvara îşi făcea deja de lucru în jurul lor: frunzele de 
ferigă străpungeau muşchiul şi pământul gras, zadele îşi 
întindeau degetele verzi, printre smocurile de iarbă 
înfloriseră floricelele, păsărelele cântau. Ithilien, grădina 
Gondorului, acum pustiită, păstra încă ceva din drăgălăşe- 
nia unei driade despletite. 

La miazăzi şi la apus, ţinutul se deschidea spre văile mai 
calde ale Anduinului şi la răsărit de Ephel Duath, fără să 
ajungă însă până sub umbrele muntelui; se întindea apoi la 
nord până la Emyn Muil şi se deschidea primitoare aerului 


de miazăzi şi vânturilor umede dinspre Marea depărtată. 
Creşteau aici o mulţime de arbori măreţi, plantați în 
vechime, răvăşiţi de trecerea anilor, în noianul unui hăţiş de 
lăstari; apoi mai erau dumbrăvi şi desişuri de tamarisc şi de 
terebinţi spinoşi, de măslini şi de dafini; ienupări şi mirt; şi 
tufe de cimbru care învăluiau cu tulpinile lor târâtoare, 
lemnoase, pietre ascunse în tapiserii adânci. Mai multe 
soiuri de salvie îşi arătau florile albastre, roşii sau verde- 
pal, iar pătrunjelul şi sovârful abia răsăriseră, dimpreună cu 
multe alte ierburi frumos mirositoare cu forme şi miresme 
mai presus de ştiinţa, grădinărească a lui Sam. Saxifraga şi 
celelalte ierburi înstelau deja grotele şi pereţii stâncoşi. 
Primulele şi anemonele se deşteptau printre crengile de 
alun, iar coprinde şi lăcrimioarele nenumărate îşi scoteau 
capetele din iarba deasă şi verde dimprejurul heleşteelor 
formate de pâraiele repezi în adâncituri răcoroase, în 
revărsarea lor spre Anduin. 

Călătorii întoarseră spatele drumului şi o luară pe 
povârniş în jos. În vreme ce-şi purtau paşii printre tufişuri şi 
ierburi, îi împresurau miresmele suave. Gollum tuşea şi 
icnea; dar hobbiţii trăgeau adânc aer în piept şi Sam 
izbucni deodată în râs - un râs de uşurare, nu de bucurie. 
Porniră pe firul unui pârâu care curgea iute în faţa lor, la 
vale. Curând îi duse la un lac micuţ şi limpede, într-o vâlcea 
domoală; se ivise în ruinele prăbuşite ale unui vechi bazin 
de piatră, a cărui margine crestată era acoperită cu muşchi 
şi rugi de mure; de jur împrejur, se ridicau spadele înşiruite 
ale irişilor şi frunzele de nufăr pluteau pe oglinda lui 
întunecată şi tremurătoare; dar era adânc şi proaspăt şi se 
revărsa molcom peste un prag de piatră de la capătul 
celălalt. Aici se spălară şi băură pe săturate din puhoiul 
care se vărsa în lac. Apoi căutară o ascunzătoare unde să se 
odihnească; căci locul acesta cu înfăţişare frumoasă era 
totuşi acum pe teritoriul Duşmanului. Nu se abătuseră prea 
mult de la drum; cu toate acestea, văzuseră chiar şi în locul 
acela urmele vechilor războaie şi rănile mai noi, pricinuite 


de orci şi de alţi slujitori scârbavnici de-ai Seniorului 
Întunecimii - un puț plin cu gunoaie şi resturi; arbori 
doborâţi fără rost şi lăsaţi să moară, cu scoarţa crestată 
urât, năpădită de rune şi de alte însemne cumplite ale 
Ochiului. 

Strecurându-se pe sub cascada care pornea din lac, 
mirosind şi mângâind plantele şi arborii aceia neobişnuiţi, 
Sam, care uitase pentru moment de Mordor, îşi aduse 
aminte de primejdia ce plutea peste tot. Se împiedică de o 
pirostrie scorojită de flăcări, în mijlocul căreia găsi o 
grămadă de oase făcute scrum şi de ţeste. Trandafirii 
sălbatici, răsura şi clematitele crescuseră atât de repede, 
încât trăseseră deja un voal peste urmele festinului şi ale 
măcelului aceluia cumplit, deşi nu se întâmplase cu prea 
mult timp în urmă. Alergă înapoi la tovarăşii săi, dar nu zise 
nimic; era mai bine ca oasele acelea să se odihnească în 
pace, nu să pună Gollum laba pe ele şi să le scormonească. 

— Hai să ne întindem pe undeva, zise el. Dar să nu fie prea 
jos. Vreau să mă odihnesc la înălţime. 

Un pic mai sus de lac, dădură de un aşternut cafeniu şi 
moale din ferigă rămasă de anul trecut. Îndărătul lui se 
întindea un desiş de lauri cu frunzele întunecate, căţăraţi 
pe un mal abrupt, pe creasta căruia creşteau cedri bătrâni. 
Aici hotărâră să se odihnească şi să-şi petreacă ziua, care 
făgăduia deja să fie strălucitoare şi caldă, bună de 
preumblări, la umbra dumbrăvilor şi prin poienele din 
Ithilien; dar, deşi orcii se fereau de lumina soarelui, erau 
aici multe ascunzişuri de unde puteau să-i pândească; şi 
mai erau şi alţi ochi răi peste fruntarii, căci Sauron avea 
mulţi slujitori. Cât despre Gollum, nu voia nici în ruptul 
capului să se mişte la lumina Feţei Palide. Curând, aceasta 
avea să-şi arate privirile peste culmile întunecate din Ephel 
Diiath, iar el ar fi leşinat şi s-ar fi chircit de lumină şi 
căldură. 

Cât merseseră, Sam se gândise mereu la mâncare. Acum 
deznădejdea că Poarta nu putea fi trecută rămăsese 


îndărăt, iar el, spre deosebire de stăpânul său, nu se simţea 
atât de dornic să uite de nevoi până la terminarea drumului 
şi, oricum, i se părea mai înţelept să păstreze din merindele 
elfeşti pentru timpurile mai grele care-i aşteptau. Trecuseră 
şase zile sau chiar mai mult de când făcuse socoteala că de- 
abia mai aveau lembas pentru vreo trei săptămâni. "Mare 
minune de-om ajunge la Foc la timp! îşi zise el. Şi s-ar putea 
să ne mai vină cheful să ne şi-ntoarcem! Cine ştie?" Pe 
lângă acestea, la capătul unui marş lung, în noapte, şi după 
ce se spălase şi îşi potolise setea, simţea că-i era mai foame 
ca oricând. Tot ce-şi dorea acum cel mai mult era o cină sau 
o masă de dimineaţă la gura sobei, în vechea bucătărie de 
la Puşcă-n Traistă. Deodată îi veni o idee şi se întoarse spre 
Gollum. Acesta tocmai se apucase să mişune de unul singur 
şi să se târască printre ferigi în patru labe. 

— Hei, Gollum! zise Sam. Unde te duci? La vânătoare? Ia 
ascultă, pezevenghi bătrân, nu prea te dai în vânt după 
mâncarea noastră Şi nici nu m-aş supăra dac-aş face eu 
însumi o schimbare. Vorba ta-i sunt gata-ntotdeauna să fiu 
de ajutor. Ai putea să găseşti ceva pentru un hobbit 
înfometat? 

— Da, poate că da, zise Gollum. Smeagol e totdeauna de 
ajutor, dacă i se cere. dacă i se cere frumos. 

— Da! făcu Sam. Eu cer. Şi dacă nu ţi se pare destul de 
frumos, atunci te rog în genunchi. 

Gollum se făcu nevăzut. Lipsi o vreme şi, după câteva 
îmbucături de lembas, Frodo se culcuşi bine în feriga 
cafenie şi adormi. Sam se uită la el. Ziua care abia începuse 
se strecura pe sub umbrele arborilor, dar văzu foarte 
limpede chipul stăpânului său, precum şi mâinile odihnindu- 
i-se alături de trup, pe pământ. Aşa cum se uita la el, 
zăcând întins, deodată îi apăru în minte imaginea lui Frodo 
adormit, în casa lui Elrond, după rana aceea îngrozitoare. 
Atunci, pe când veghea, Sam văzuse că, din când în când, îi 
apărea pe chip o lumină lăuntrică; acum strălucirea acesta 
părea şi mai puternică. Trăsăturile lui Frodo erau liniştite; îi 


dispăruse orice urmă de spaimă şi de îngrijorare; dar arăta 
bătrân, bătrân şi frumos, ca şi cum dăltuirea anilor ar fi 
ieşit acum la iveală în numeroase cute subţiri, ascunse până 
atunci, deşi chipul nu se schimbase. Dar Sam Gamgee nu 
gândi chiar aşa. Clătină din cap, de parcă ar fi socotit 
vorbele fără rost, şi murmură: "Îl iubesc. Aşa e el, şi 
câteodată începe, nu ştiu cum, să strălucească. Ţin la el şi 
gata!" 

Gollum se întoarse tiptil şi trase cu ochiul peste umărul lui 
Sam. Se uită la Frodo, îşi plecă pleoapele, apoi se retrase 
fără zgomot. Peste o clipă, Sam se apropie de el şi îl găsi 
molfăind ceva şi bombănind. Jos, alături, zăceau doi iepuri 
mici, pe care îi sorbi lacom din ochi. 

— Smeagol ajută totdeauna, zise el. A adus iepuri, iepuri 
faini. Dar stăpânul s-a culcat şi poate Sam vrea şi el să 
doarmă. Nu vrea iepuri acum? Smeagol încearcă s-ajute, 
dar nu poate prinde lucrurile într-o clipă. 

Dar Sam îi spuse că nu avea nimic împotriva iepurilor. Mai 
ales dacă erau gătiţi. Orice hobbit ştie, bineînţeles, să 
gătească, căci începe să înveţe asta înaintea literelor (pe 
care mulţi nu ajung niciodată să le înveţe); dar Sam era un 
bucătar bun, chiar după socoteala hobbiţilor, şi făcuse 
multă mâncare în drumurile lor, de câte ori avusese prilejul. 
Mai purta în raniţa lui câteva ustensile, să fie acolo: o cutie 
mică de iască, două crăticioare, o furculiţă scurtă cu doi 
dinţi şi câteva frigărui împachetate; iar la fund, într-o 
cutiuţă de lemn, o comoară pe ducă: nişte sare. Dar avea 
nevoie de foc şi de încă vreo câteva lucruri. Chibzui puţin, 
în timp ce-şi scoase cuțitul, îl curăţă şi îl ascuţi, apoi începu 
să pregătească iepurii. Nu voia să-l lase pe Frodo 
nesupravegheat nici măcar pentru câteva minute. 

— Acum, Gollum, am să-ţi dau altceva de făcut. Du-te şi 
umple crăticioarele astea cu apă şi adu-mi-le aici. 

— Smeagol o s-aducă apă, da, spuse Gollum. Dar de ce-i 
trebuie hobbitului apă? A băut, s-a spălat. 


— N-are-a face, îi răspunse Sam. Dacă nu ghiceşti, ai să-ţi 
dai seama curând. Şi cu cât aduci mai repede apa, cu atâto 
să afli mai iute. Să nu-mi strici vreo crăticioară, că te fac 
bucățele! 

După ce plecă Gollum, Sam se uită iar la Frodo. Dormea 
încă liniştit, dar îl mirară chipul şi mâinile lui subţiri. "E 
prea slab şi prea tras la faţă, murmură el. Nu-i bine pentru 
un hobbit. După ce termin de gătit iepurii ăştia, am să-l 
trezesc." 

Sam strânse o grămadă de ferigi uscate şi scotoci pe mal, 
adunând un braţ de rămurele şi de lemne; sus găsi o 
creangă de cedru prăbuşită care îi ajungea pentru foc. 
Scoase nişte brazde de iarbă de pe mal, chiar de sub 
desişul de ferigă, şi făcu o groapă nu prea adâncă; apoi 
aşeză lemnele acolo. Cum era îndemânatic cu amnarul şi 
iasca, reuşi iute să aprindă un foculeţ. Aproape că nu ieşi 
fum deloc, dar răspândi un miros înmiresmat. Tocmai se 
aplecase asupra focului, ca să-l ferească să se stingă şi să 
pună lemne mai groase, când Gollum se întoarse cu 
crăticioarele. Mergea cu grijă mare şi bombănea. Le puse 
jos şi deodată văzu ce făcea Sam. Scoase un țipăt şuierător. 
Părea să fie şi speriat şi mâniat în acelaşi timp. 

— Ah! Sss. nu! strigă el. Nu! Hobbiţi fără minte! Nebuni, 
da, nebuni! Nu trebuie să facă una ca asta! 

— Ce nu trebuie să facă? îl întrebă Sam mirat. 

— Limbile alea roşii, nesuferite! şuieră Gollum. Foc! Foc! E 
primejdios, da, aşa e! Arde, omoară! Şi-o s-aducă vrăjmaşii 
aici! Da! 

— Nu cred, făcu Sam. Nu văd cum să iasă fum dacă nu pui 
ceva ud pe foc. Dar fie ce-o fi! Tot mă-ncumet. O să fac 
tocăniţă din iepuraşii ăştia. 

— Să faci tocăniţă din iepuri! schelălăi Gollum. Să strici 
carnea bună pe care Smeagol a păstrat-o pentru tine! 
Bietul Smeagol, ce foame-i e! De ce? De ce, hobbiţi fără 
minte? Sunt tineri, sunt fragezi, sunt gustoşi! Mănâncă-i, 
mănâncă-i! 


Întinse gheara spre iepurele cel mai apropiat, jupuit deja 
de piele, care zăcea lângă foc. 

— Nu, nu, făcu Sam. Fiecare cum îi place. Ţie pâinea 
noastră-ţi stă-n gât, iar mie-mi stă-n gât iepuraşul crud. Să 
ştii că dacă mi l-ai dat, pâinea e-al meu; fac ce vreau cu el. 
Du-te şi prinde-ţi şi pentru tine unul şi mănâncă-l cum 
pofteşti. Dar nu-n faţa mea. Aşa n-o să mai vezi nici tu focul 
şi-o să fim amândoi mulţumiţi. O să am grijă să nu iasă fum, 
dacă asta te domoleşte. 

Gollum se dădu înapoi bombănind şi începu să se târască 
printre ferigi. Sam îşi văzu de cratiţele lui. "Ei, de ce-ar mai 
avea nevoie hobbitul acum? se întrebă el în gând. Afară de 
iepuraşi, ar fi bune nişte mirodenii şi nişte rădăcini, mai 
ales nişte barabule. ca să nu mai vorbim de pâine. După 
câte se pare, de mirodenii nu ducem lipsă." 

— Gollum! îl strigă el încetişor. O singură rugăminte mai 
am: adu-mi nişte ierburi. 

Gollum îşi scoase capul dintre ferigi, dar privirile lui nu 
erau deloc prietenoase. 

— Nişte frunze de dafin, cimbru şi salvie. până fierbe apa, 
cred c-ajung astea, adăugă Sam. 

— Nu! zise Gollum. Lui Smeagol nu-i place asta! Lui nu-i 
plac frunzele mirositoare. El nu mănâncă ierburi şi 
rădăcini; nu, nu, nepreţuitule; poate doar dacă moare de 
foame sau dacă-i e rău. Bietul Smeagol! 

— Smeagol o s-ajungă în apă clocotită, când o fierbe asta, 
dacă nu face ce i se cere, mârâi Sam. Sam o să-l vâre cu 
capu-n cratiţă, da, da, nepreţuitule! Şi l-aş mai pune să 
caute şi nişte napi, morcovi şi barabule, dac-ar fi timpul lor. 
Pun rămăşag că sunt aici tot felul de bunătăţi din belşug. Ce 
n-aş da să am vreo şase barabule! 

— Smeagol n-o să se ducă! O, nu, nepreţuitule, de data 
asta, nu! şuieră Gollum. E înspăimântat şi foarte obosit; şi 
hobbitu' ăsta nu-i cumsecade, nu-i cumsecade deloc! 
Smeagol n-o să scotocească după rădăcini, după morcovi şi. 


barabule. Ce-s barabulele, nepreţuitule, ha? Ce-s 
barabulele? 

— Cartofi, zise Sam. Încântarea Unchiaşului şi ceva bun şi 
rar de umplut burdihanul. Da' n-o să găseşti, aşa că nu-i 
nevoie să cauţi. Fii bun, Smeagol, adu-mi nişte mirodenii şi- 
o să creşti în ochii mei. Şi încă ceva: dac-o să te schimbi şi-o 
s-o ţii aşa, am să-ţi fac eu nişte barabule-ntr-o zi. Chiar aşa! 
Peşte prăjit cu cartofi pai, servite de însuşi S. Gamgee. Doar 
n-o să zici nu! 

— Ba da, o să zicem. Să prăpădeşti bunătate de peşti şi să- 
i pârleşti! Dă-mi acu' peşşşte şi ţine-ţi tu scârboşeniile alea 
de cartofi prăâjiţi! 

— 0oo, cu tine n-am cum s-o scot la capăt! zise Sam. Du-te 
şi te culcă! 

Până la urmă, trebui să-şi caute singur tot ce voia; dar n-a 
fost nevoit să meargă prea departe, aşa că a putut să-l ţină 
sub observaţie pe stăpânul lui care dormea. Apoi se aşeză 
gânditor şi aţâţă focul, până când apa începu să fiarbă. Ziua 
creştea, aerul se încălzise; rouă de pe iarbă şi de pe frunze 
pieri. Curând carnea şi ierburile începură să fiarbă molcom. 
Sam se simţi copleşit de toropeală. Lăsă mâncarea să fiarbă 
aproape un ceas; din când în când, încerca iepurii cu 
furculiţa şi gusta din zeamă. Când socoti că totul era gata, 
luă cratiţele de pe foc şi se apropie încetişor de Frodo. 
Acesta întredeschise ochii, simţindu-l pe Sam aplecat 
asupra sa, apoi se trezi din visul lui frumos - un vis neostoit 
de pace. 

— Salut, Sam! făcu el. Nu te odihneşti? S-a-ntâmplat ceva? 
Cât e ceasul? 

— Sunt vreo două ore de când s-a crăpat de ziuă, zise 
Sam, şi aproape opt juma', după ornicele din Comitat, cred. 
Nu s-a-ntâmplat nimic. Cu toate că n-aş zice că-i totul în 
regulă: nu tu rădăcinoase, nu tu ceapă şi nici barabule. Am 
o ţâră de tocăniţă pentru domnia voastră şi nişte zeamă, 
domnu' Frodo. Vă prinde bine. O să mâncaţi din cană sau 
drept din tigaie, după ce se mai răceşte. N-am luat cu mine 


străchini şi nici altceva mai acătării. Frodo căscă şi se 
întinse. 

— Trebuia să te odihneşti, Sam, spuse el. Şi-i cam 
primejdios să faci focul aici. Dar chiar că mi-e foame. 
Hmmm! Miroase pân-aici. Ce-ai pregătit? 

— Un dar de la Smeagol, îi răspunse Sam: o pereche de 
iepuraşi. Cred că acu-i pare rău lui Gollum de ei. Dar n-am 
prea avut mirodenii. 

Sam şi stăpânul lui se aşezară pe câte-o pală de ferigă şi 
mâncară tocăniţa din crăticioare, folosindu-se pe rând de 
furculiţă şi de lingură, îşi îngăduiră chiar şi câte o jumătate 
dintr-un pesmet elfesc. Li se păru un adevărat ospăț. 

— Heei! Gollum! îl fluieră Sam încetişor. Hai! Mai ai vreme 
să te răzgândeşti. A mai rămas ceva, dacă vrei să-ncerci 
tocăniţa de iepuraşi. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Ei, asta e! Socot că s-a dus să găsească ceva şi pentru 
el. Putem să mâncăm tot, zise Sam. 

— Apoi să te culci şi tu puţin, spuse Frodo. 

— Să nu vă fure somnul cît oi fi eu aţipit, domnu' Frodo. 
Nu prea mă-ncred în el. Hoţul din el s-a pus iar pe picioare 
- partea rea a lui Gollum, dacă mă-nţelegeţi. Nu de alta, dar 
cred c-o să-ncerce să mă sugrume pe mine-ntâi. Nu ne 
putem vedea în ochi unul pe altul, iar el nu e mulţumit deloc 
de Sam; o, nu, nepreţuitule, nu e mulţumit deloc! 

După masă se duse la pârâu, ca să spele vasele. Când se 
ridică în picioare, îşi aruncă privirile pe povârnişul dindărăt. 
În clipa aceea, văzu soarele care se ridica din miasme, din 
ceaţă, din beznă sau din ce-o fi fost acolo, la răsărit, 
dintotdeauna şi pentru totdeauna, şi îşi trimitea razele 
peste arborii şi poienele din jur. Apoi observă o spirală de 
fum albastru-cenuşiu, desluşită în lumina soarelui, care se 
înălța din desiş. îşi dădu seama că era fumul din foculeţul lui 
şi că uitase să-l stingă. 

— Nu se poate! Nu m-am gândit c-o să se vadă chiar aşa! 
bombăni el şi porni iute îndărăt. 


Deodată se opri şi ascultă. Să fi fluierat cineva sau era 
vreo pasăre ciudată? Şuieratul nu venea din direcţia lui 
Frodo. Apoi se auzi din altă parte. Sam urcă povârnişul cât 
putea de repede. 

Ferigile şi ierburile din jur se aprinseseră de la un tăciune 
şi ardeau acum mocnit. Se apucă iute să tropăie peste 
rămăşiţele focului, împrăştie cenuşa, apoi puse brazda de 
iarbă la loc, în groapă, şi se strecură înapoi lângă Frodo. 

— Aţi auzit cele două şuierături? întrebă el. Acu' câteva 
minute. Nădăjduiesc că n-a fost decât o pasăre, dar nu prea 
semăna a ciripit; cred, mai degrabă, că era cineva care 
imita şuierul zburătoarelor. Şi mă tem că foculeţul meu a 
cam scos fum. Acu', dac-oi fi făcut vreun pocinog, n-o să mi- 
o iert niciodată. S-ar putea să nici nu mai am prilejul! 

— Ssst! făcu Frodo şoptit. Mi s-a părut c-aud glasuri. 

Cei doi hobbiţi îşi legară raniţele mici la gură şi le aşezară 
la îndemână, apoi se strecurară mai adânc în ferigi. Acolo 
se ghemuiră ascultând. Nu mai încăpea nici o îndoială că 
erau glasuri. Se auzeau încet, pe furiş, dar se apropiau de 
ei. Deodată, cineva vorbi limpede la o aruncătură de bâţ. 

— Aici! De-aici s-a înălţat fumul! Trebuie să fie pe-aproape. 
Nu mă-ndoiesc că s-a ascuns printre ferigi. O să-l prindem 
ca pe-un iepuraş în capcană. Să vedem despre cine e vorba. 

— Da, şi ce-are în minte, zise al doilea glas. 

Patru bărbaţi se repeziră spre ei din direcţii diferite, 
printre ferigi. O dată ce nu mai puteau nici să fugă, nici să 
se ascundă, Frodo şi Sam săriră în picioare şi îşi traseră 
săbiuţele, stând spate-n spate. 

Dacă pe ei îi ului ceea ce văzură, atacatorii chiar rămaseră 
cu gurile căscate. Erau patru bărbaţi înalţi, doi cu capul 
mare, bălai, şi cu lănci în mână, doi cu arcuri aproape cît ei 
şi cu tolbe uriaşe, pline de săgeți cu pană verde. Toţi purtau 
săbii la şold şi erau înveşmântaţi în straie cafenii cu verde 
de mai multe feluri, parcă anume făcute ca să poată merge 
neobservaţi prin poienele din Ithilien. Mâinile le erau 
ascunse în mănuşi verzi, iar chipurile acoperite de glugi şi 


de măşti în aceeaşi culoare, doar ochii extrem de ageri şi de 
strălucitori li se zăreau. Lui Frodo îi zbură pe loc gândul la 
Boromir, căci oamenii aceştia erau aidoma lui la vorbă şi la 
stat. 

— Na, că nu dădurăm peste ceea ce căutam! zise unul. 
Dar peste ce-am dat, atunci? 

— Nu-s orci, zise altul, lăsând mânerul spadei pe care o 
înşfăcase văzând scânteierea săbiei în mâna lui Frodo. 

— Elfi? întrebă al treilea cu îndoială. 

— Nu, nu sunt elfi, făcu al patrulea, cel mai înalt dintre ei, 
care părea să le fie căpetenie. Nu umblă ei prin Ithilien în 
zilele noastre. Iar elfii sunt o încântare pentru privire; cel 
puţin, aşa se spune. 

— Vasăzică noi nu suntem arătoşi, după câte pricep, se 
oţări Sam. 

Mulţumim frumos! lar dacă aţi isprăvit cu forfecatul, poate 
ne spuneţi şi nouă cine sunteţi şi de ce nu lăsaţi doi drumeţii 
osteniţi să-şi tragă sufletul. Bărbatul înalt şi verde rânji 
răutăcios. 

— Sunt Faramir, Căpitan al Gondorului, zise el. Dar în 
ţinutul ăsta nu-s călători, afară de slujitorii Turnului 
Întunecimii sau de-ai Turnului Alb. 

— Dar noi nu suntem nici de-acolo, nici de dincolo, spuse 
Frodo. Şi orice-ar spune Căpitanul Faramir, suntem 
călători. 

— Atunci spuneţi iute ce hram purtaţi, zise Faramir. Avem 
treabă ! şi nu-i nici timpul, nici locul de cimilituri sau de 
taclale. Hai! Unde-i al treilea din şleahta voastră? 

— Al treilea? 

— Da, ăla pe care l-am văzut furişându-se cu nasul prin 
bălțile de colo. Avea o înfăţişare îndoielnică. Vreo iscoadă 
de-a orcilor, socot, sau altă creatură ticluită de ei. Dar ne-a 
scăpat printre degete, ca vulpea. 

— Nu ştiu unde e, zise Frodo. Nu-i decât un tovarăş 
întâmplător de drum şi n-am grija lui. Dacă-l găsiţi, cruţaţi-l. 
Aduceţi-mi-l sau trimiteţi-l la noi. Nu-i decât o jivină 


amărâtă şi hâdă, dar l-am luat sub oblăduirea mea pentru o 
vreme. În ceea ce ne priveşte, noi suntem hobbiţi din 
Comitat, de departe, dintre Miazănoapte şi Apus. Ca să 
ajungi acolo, treci nuri fără număr. Frodo, fiul lui Drogo, e 
numele meu, iar el e Sam cel înţelept, fiul lui Ham Meşterul 
Îndemânatic, un hobbit de toată isprava, care mă slujeşte. 
Am venit de departe, din Vâlceaua Despicată sau, cum îi 
spun unii, din Imladris. Aici Faramir ciuli urechile, 
tresărind. 

— Am avut şapte camarazi: unul s-a prăpădit în Moria, pe 
ceilalţi i-am lăsat la Parth Galen, mai sus de Rauros. Dintre 
aceştia, doi erau din seminţia mea; mai erau un gnom, un 
elf şi doi oameni, Aragorn şi Boromir; acesta din urmă zicea 
că vine din Minas Tirith, o cetate din Miazazi. 

— Boromir! exclamară toţi patru deodată. 

— Boromir, fiul Seniorului Denethor? întrebă Faramir şi pe 
chipul lui apăru o expresie ciudată. Aţi venit cu el? Dacă-s 
adevărate, astea da, veşti! Aflaţi, micuţii mei străini, că 
Boromir, fiul lui Denethor, a fost înaltul Străjuitor al 
Turnului Alb şi căpetenia noastră cea mare; vai, ce dorne e 
de el! Atunci, cine sunteţi şi ce treabă aţi avut cu el? Ziceţi 
repede, căci soarele e sus, pe cer. 

— Vă sunt cunoscute cuvintele cimiliturii pe care Boromir 
a adus-o cu el în Vâlceaua Despicată? i-o-ntoarse Frodo. 

Caută Sabia ce-a fost despicată. Se-ascunde-n Imladris. 

— Cuvintele ne sunt, într-adevăr, cunoscute, zise Faramir 
uluit. Şi sunt semne cum că le-aţi şti şi voi. 

— Aragorn de care v-am vorbit este purtătorul Săbiei ce-a 
fost Despicată, zise Frodo. Iar noi suntem piticuţii 
preamăriţi în stihuri. 

— Asta e, care va să zică, făcu Faramir gânditor. Sau asta 
ar fi. Şi care-i Blestemul lui Isildur? 

— E o taină, îi răspunse Frodo. Fără îndoială, o să se 
dezvăluie cu timpul. 

— Trebuie să aflăm mai multe despre asta, zise Faramir, şi 
să ne lămurim ce vânt v-aduce atât de departe, în răsărit, 


sub umbrele-acelea. 

Făcu un semn şi tăcu. 

— Dar nu acum. Avem treabă. Sunteţi în primejdie şi n-aţi 
apuca să mergeţi astăzi prea mult nici pe câmpie, nici pe 
drum. Aşa că alegeţi: moartea sau daţi fuguţa-ndărăt, la 
Anduin. Vă las doi străjeri să vă păzească, spre binele 
vostru şi-al meu. Oamenii cu scaun la cap nu se-ncred în 
cunoştinţele întâmplătoare de pe drumul din ţinutul ăsta. 
Am să stau de vorbă cu voi mai mult, după ce m-oi întoarce. 

— Mergi cu bine! făcu Frodo, plecându-se adânc. Credeţi 
ce vreţi, dar eu sunt prieten cu toţi cei care sunt vrăjmaşii 
Duşmanului Unic. Am merge cu voi, dacă noi, seminţia 
piticuţilor, am putea nădăjdui să vă slujească vouă, 
oamenilor atât de viteji şi de puternici cum păreţi, şi dacă 
misia mea ar îngădui-o. Fie ca săbiile voastre să fie 
scăldate-n lumină! 

— Piticuţii sunt o seminţie curtenitoare, orice-ar fi, zise 
Faramir. Rămas-bun! 

Hobbiţii se aşezară iar, dar nu-şi spuseră nimic despre 
gândurile şi îndoielile lor. În apropiere, chiar sub petele de 
umbră răspândite de dafinii întunecaţi, rămaseră de strajă 
doi bărbaţi. Îşi scoteau din când în când măştile, ca să se 
răcorească, pentru că fierbinţeala zilei creştea, iar Frodo 
văzu că erau plăcuţi la vedere, cu pielea smeadă, cu părul 
negru, ochii cenuşii şi chipurile triste şi mândre. Vorbeau 
unul cu altul cu glas scăzut, mai întâi în Limba Comună, 
însă în felul vechi, apoi o luau în limba lor necunoscută. Pe 
măsură ce asculta, Frodo îşi dădu seama, spre uluirea lui, 
că vorbeau în elfeşte sau într-o limbă foarte asemănătoare; 
se uită la ei, minunându-se, căci înţelese atunci că erau 
dunedaini de la Miazăzi, bărbaţi din stirpea Seniorilor din 
Apusime. După o vreme, le vorbi şi el; dar ei îi răspunseră 
reţinut şi cu grijă. Spuseră că se numeau Mablung şi 
Damrod, oşteni din Gondor, şi că erau Pribegi din Ithilien, 
urmaşi ai seminţiei care trăise cândva acolo, înainte să fie 
cotropit. Dintre aceştia îşi alesese Seniorul Denethor 


cercetaşii care trecuseră Anduinul în taină (cum şi pe unde, 
nu le spuseră), să-i hărţuiască pe orci şi pe alţi vrăjmaşi 
care mişunau între Ephel Diiath şi Râu. 

— Sunt aproape zece leghe de-aici şi pîn' la malul de 
răsărit al Anduinului, zise Mablung, şi rareori ne 
încumetăm s-ajungem atât de departe, pe câmp deschis. 
Dar avem o nouă misie în această călătorie: am venit să-i 
pândim pe oamenii din Harad. Blestemaţi să fie! 

— Alelei, blestemaţi fie sudiştii! zise Damrod. Se spune c- 
ar fi fost cândva, demult, înţelegeri între Gondor şi regatele 
Harad în depărtatul Miazăzi, deşi nu s-a putut numi 
niciodată prietenie. În vremea aceea, fruntariile noastre se 
întindeau hăt-departe la miazăzi, dincolo de gurile 
Anduinului, iar Umbar, cel mai apropiat dintre ţinuturile lor, 
le recunoştea. Dar asta se-ntâmpla demult. Ne despart 
multe vieţi omeneşti de vremurile-acelea. În ultimul timp, 
am aflat că Duşmanul a fost printre sudişti, după care ei s- 
au îndreptat spre El, sau, mai bine zis, s-au întors spre EL, 
căci i-au fost mereu credincioşi, ca mulţi alţii de la Soare- 
răsare. Nu mă-ndoiesc că zilele Gondorului sunt numărate 
şi că zidurile din Minas Tirith sunt sortite pieirii; atât de 
mari îi sunt puterea şi câinoşenia. 

— Dar nici noi n-o să stăm cu mâinile în sân, să-l lăsăm să- 
şi facă de cap, spuse Mablung. Blestemaţii ăia de sudişti vin 
mărşăluind pe vechile drumuri, să întâlnească oştirile 
Turnului Întunecimii. Mda, pe toate drumurile durate cu 
măiestrie de cei din Gondor. Şi am aflat că merg fără să le 
pese mai mult ca înainte, căci puterea noului lor stăpân este 
atât de mare, încât şi umbra colinelor Sale e-n stare să-i 
ocrotească. Noi am venit să le mai dăm o învăţătură. Am 
fost înştiinţaţi că o mare parte dintre ei au luat-o spre 
miazănoapte. După socoteala noastră, unul dintre 
regimentele lor trebuie să sosească pe la amiază, pe drumul 
de sus, care trece prin defileu. Drumul n-are decât să 
treacă, dar ei, nu! Nu, câtă vreme Faramir e Căpitanul. El 


conduce acum toate misiile primejdioase. Dar viaţa lui e 
fermecată sau, poate, soarta-l păzeşte de rele. 

Sfatul lor luă sfârşit şi urmă liniştea. Ascultau cu toţii 
atenţi. Păreau încremeniţi. Sam pândea ghemuit la 
marginea pâlcului de ferigă. Văzu cu ochii lui ageri, de 
hobbit, că în jur apăruseră mai mulţi oameni. Urcau 
povârnişurile răzleţi sau în şiruri lungi, mereu la umbra 
pădurii sau a desişului sau târându-se abia observat, în 
straiele lor cafenii-verzui, prin iarbă şi prin ferigi. Aveau cu 
toţii glugi, măşti şi mănuşi şi erau înarmaţi ca Faramir şi 
tovarăşii lui. Nu trecu mult şi se făcură nevăzuţi. Soarele se 
înălţase, ajunsese aproape la miazăzi. Umbrele se retraseră 
"Mă-ntreb unde-o fi afurisitul ăla de Gollum, îşi zise Sarn 
târându-se la umbră mai deasă. Se prea poate să fie luat 
drept orc sau să fie fript de Faţa Galbenă. Dar îmi închipui 
c-o să se-ngrijească şi singur de el." 

Se întinse alături de Frodo şi începu să moţăie. Se trezi, 
căci i se păru că aude vuietul de corn. Se sculă în capul 
oaselor. Era amiază. Străjerii stăteau în picioare, încordaţi 
şi atenţi la umbra arborilor. Deodată, cornurile răsunară 
mai tare şi, fără nici o îndoială, de deasupra, de dincolo de 
marginea povârnişului. Lui Sam i se păru că aude strigăte şi 
urlete sălbatice, însă slabe, ca şi cum ar fi răsunat dintr-o 
peşteră depărtată. Nu după mult, zgomotul luptei izbucni în 
apropiere, chiar deasupra locului unde se ascunseseră. Auzi 
limpede clinchetul oţelului izbit de oţel, zăngănit de sabie 
pe coifuri de fier, bătaie surdă de tăâiş lovit de scuturi; 
oamenii urlau şi ţipau, iar un glas se auzea răspicat: 
Gondor! Gondor! 

— Parcă-s o mie de fierari care bat fierul împreună, îi 
spuse Sam lui Frodo. Bine că nu-s chiar aşa aproape. 

Dar larma se apropia tot mai mult. 

— Vin! strigă Damrod. la uitaţi-vă! O parte dintre sudişti 
au scăpat din capcană şi fug pe drum. Uitaţi-vă cum fug! 
Oamenii noştri-s după ei, şi-n fruntea lor e Căpitanul! 


Sam, dornic să vadă mai mult, se duse lângă străjeri. Apoi 
se căzni să urce într-unul dintre dafinii mai mari. Reuşi să-i 
zărească pe bărbaţii aceia oacheşi, înveşmântaţi în roşu, 
care alergau pe povârniş la vale, nu departe de ei, urmăriţi 
îndeaproape de războinicii în straie verzi care se 
năpustiseră în urmă-le şi-i secerau din mers. Văzduhul 
colcăia de săgeți. Apoi, brusc, peste dâmbul sub care se 
adăpostiseră hobbiţii, se prăbuşi un bărbat, iar trupul lui 
rupse în cădere arborii mai subţiri şi se rostogoli până 
lângă ei. Îşi găsi odihna în ferigi, cu faţa în jos. Pe sub 
colanul de aur, grumazul îi era străpuns de săgeți cu pană 
verde. Straiele stacojii îi erau zdrenţuite, pieptarul din plăci 
de alamă, rupt şi despicat, pletele lui negre, împletite cu fir 
de aur, musteau de sânge. Mâna lui tuciurie era încă 
încleştată pe mânerul unei săbii frânte. 

Aceasta fu prima vedere a unei bătălii între oameni şi 
oameni şi lui Frodo nu-i fu deloc pe plac. Îi părea bine că nu 
vede chipul mortului. Se întrebă cum îl chema şi de unde 
venea; dacă fusese rău la suflet, sau dacă doar minciuna şi 
înşelătoria îl făcuseră să se depărteze atât de mult de casă 
unde, poate, ar fi poftit să stea acum liniştit. Toate acestea 
însă îi pieiră fulgerător din minte, căci tocmai când 
Mablung se apropie de trupul prăbuşit, se auzi altă larmă - 
urlete şi strigăte asurzitoare. în viitoarea aceea, Sam 
desluşi un țipăt ascuţit, ca un muget sau ca o goarnă. Şi- 
apoi un tropăit şi-un bubuit puternic, ca şi cum nişte 
berbeci uriaşi ar fi răscolit pământul. 

— Ia seama! la seama! îi strigă Damrod tovarăşului său. O, 
de l-ar dobori Valar! Mumak! Mumak! 

Spre uluirea, groaza, dar şi încântarea lui nesfârşite, Sam 
văzu o formă uriaşă care năvăli dintre arbori şi începu să 
alerge mâncând pământul pe povârniş în jos. Mare cât o 
casă, o, mult mai mare, aşa-i păru - un deal înveşmântat în 
cenuşiu. Teama şi uimirea îl făceau să crească, poate, în 
ochii hobbitului, dar Mumak din Harad era, într-adevăr, o 
fiară urieşească şi nimic asemănător nu mai străbătea în 


zilele acestea Pământul de Mijloc; rubedeniile sale, care 
încă mai viețuiesc şi-n ziua de azi, nu-s decât amintirea 
măreției sale. Venea fără preget drept spre privitori, apoi o 
coti brusc într-o parte, trecând doar la câţiva paşi de ei. 
Simţiră pământul zguduindu-li-se sub tălpi. Tropăia cu 
picioarele lui uriaşe, ca nişte copaci, urechile mari îi 
fluturau ca nişte pânze de corabie, îşi ridicase botul ca şi 
când ar fi fost un şarpe gata să atace, iar ochii îi erau mici, 
roşii, turbaţi. Colţii lui răsuciţi în sus, asemenea unor 
coarne, erau legaţi cu betelii de aur şi stropiţi cu sânge. 
Veşmintele stacojii şi aurii îi fluturau sălbatic şi zdrenţuite. 
Pe spinarea lui gheboasă zăceau ruinele a ceea ce părea 
chiar un turn de luptă sfărâmat în trecerea lui furioasă prin 
pădure; iar sus, încleştat încă de grumazul lui, se zărea o 
umbră ce părea plăpândă - trupul unui războinic puternic, 
un uriaş printre swertingi. 

Fiara îşi continua drumul tunător, bâjbâind cu mânie 
oarbă prin bălți şi prin hăţişuri. Săgeţile se poticneau şi 
săreau cît colo, neputincioase, de pe pielea trupului său. 
înainte fugeau oameni din ambele tabere, dar pe mulţi îi 
întrecu sau îi zdrobi sub tălpi. Curând se făcu nevăzut, însă 
bubuitul şi tropăitul se mai auziră în depărtare. Ce se 
întâmplase cu ea, Sam n-avea să afle vreodată. Poate că 
scăpase în sălbăticia prin care rătăcise după ce se 
depărtase de sălaşul său, poate căzuse în vreun puţ adânc; 
sau poate că alergase turbată înainte, până se aruncase în 
Râul cel Mare şi fusese înghițită de ape. 

Sam trase adânc aer în piept. 

— Un olifant, asta a fost! exclamă el. Aşadar, există olifanţi! 
lar eu am văzut unul! Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Acasă însă n-o 
să mă creadă nimeni. Ei, acu', dacă s-a terminat şi cu 
tărăşenia asta, o să trag un pui de somn. 

— Dormi cât mai e vreme, zise Mablung. Dar Căpitanul o 
să se-ntoarcă, dacă n-o fi păţit ceva; şi când o veni, o să ne 
luăm tălpăşiţa. Cum o ajunge vestea isprăvii noastre la 


urechile Duşmanului, o să trimită îndată oştiri după noi; şi 
nu-i mult pân-atunci. 

— Plecaţi sănătoşi, când poftiţi, numa' gălăgie să nu faceţi, 
zise Sam. N-aveţi de ce să-mi tulburaţi somnul. Am călătorit 
toată noaptea. 

Mablung începu să râdă. 

— Nu cred că o să te lase Căpitanul aici, jupâne Sam cel 
înţelept, rosti el. O să vezi matale. 

Chapter 16 Fereastra de la Apus. 

Lui Sam i se păru că aţipise doar câteva minute, dar când 
se trezi, văzu că era spre seară şi că Faramir se întorsese. 
Adusese o mulţime de oameni cu el; într-adevăr, toţi cei 
care scăpaseră vii din bătălie - cam două-trei sute - se 
strânseseră pe povârnişul din apropiere. Formaseră o 
jumătate de cerc mare, iar în mijloc şedea Faramir, jos, pe 
pământ; Frodo era dinaintea lui. Totul părea ciudat, era ca 
şi cum ar fi judecat un ostatic. 

Sam se strecură afară dintre ferigi, dar nimeni nu-i dădu 
nici o atenţie; se aşeză la capătul şirului de oameni, de unde 
vedea şi auzea tot ce se petrecea. Ciuli urechile şi îşi ascuţi 
privirile, gata să-i sară stăpânului în ajutor, dacă era nevoie. 
Zări chipul lui Faramir, acum fără mască: era aspru şi 
poruncitor, iar privirea lui iscoditoare avea o sclipire 
ascuţită. În ochii aceia cenuşii, aţintiţi asupra lui Frodo, se 
citea îndoiala. 

Sam îşi dădu pe dată seama de nemulţumirea Căpitanului 
faţă de anumite lucruri din povestirea lui Frodo despre el 
însuşi: ce rol jucase în Frăția care pornise din Vâlceaua 
Despicată; de ce îl părăsise pe Boromir; şi încotro se 
îndrepta acum. Revenea mai ales la Blestemul lui Isildur. 
Vedea limpede că Frodo ţinea pentru sine nişte amănunte 
de mare însemnătate. 

— Dar Blestemul lui Isildur trebuia să se stârnească la 
venirea piticuţilor; cel puţin aşa s-ar tălmăci vorbele lui, 
stărui Căpitanul. lar dacă tu eşti piticuţul numit acolo, ai 
adus cu tine, fără doar şi poate, lucrul acela - ce-o fi el - 


dinaintea Sfatului de care vorbeşti. Şi-atunci l-a văzut 
Boromir. Vrei să zici că nu-i aşa? Frodo nu răspunse. 

— Bun! făcu Faramir. Aş vrea atunci să aflu mai multe 
despre povestea asta de la tine; căci tot ceea ce îl priveşte 
pe Boromir mă priveşte şi pe mine. Isildur a fost ucis de o 
săgeată orcească, cel puţin aşa se spune în vechile poveşti. 
Dar săgeți sunt multe, iar ivirea uneia nu trebuie neapărat 
socotită de câtre Boromir din Gondor drept un semn al 
Sfârşitului. Lucrul acela e la tine? Zici că-i ascuns. Dar, 
oare, n-ai hotărât tu ascunderea lui? 

— Nu, n-am hotărât eu una ca asta, îi răspunse Frodo. Nu-i 
al meu. Nu-i al nici unui muritor, fie el mare, sau mic; deşi, 
dacă e cineva îndrituit la el, atunci acela e Aragorn, fiul lui 
Arathorn, despre care-am mai vorbit, cel care a condus 
Frăția, din Moria până la Rauros. 

— De ce el, şi nu Boromir, prinţul Cetăţii durate de fiii lui 
Elendil? 

— Pentru că Aragorn este urmaş în linie dreaptă, din tată- 
n fiu, al lui Isildur, urmaşul însuşi al lui Elendil şi purtătorul 
săbiei acestuia. 

Prin cercul de oameni se auzi o rumoare. 

— Sabia lui Elendil! Sabia lui Elendil vine la Minas Tirith! 
Ce veste minunată! 

Dar chipul lui Faramir rămase neînduplecat. 

— 'Tot ce se poate, rosti el. Dar un asemenea lucru va 
trebui dovedit, dacă s-o întâmpla ca acest Aragorn s-ajungă 
vreodată la Minas Tirith. Acum şase zile, când am plecat eu 
de-acolo, nu venise. 

— Boromir a fost mulţumit şi-a crezut în lucrul acela, zise 
Frodo. Într-adevăr, dacă Boromir ar fi aici, ţi-ar răspunde la 
toate întrebările. Sunt multe zile de când era la Rauros şi- 
atunci avea de gând să se ducă drept în Cetatea voastră, 
aşa că la întoarcere, curând, veţi afla răspunsurile-acolo. Ce 
făceam eu în Frăţie îi era cunoscut, ca tuturor celorlalţi, de 
altfel, căci mi-a fost încredinţată misia de însuşi Elrond din 
Imladris, dinaintea întregului Sfat. Cu această misie am 


venit aici, dar n-am căderea să mărturisesc nimic cuiva din 
afara Frăției. Şi totuşi, cei ce zic că se împotrivesc 
Duşmanului ar face bine să nu ne pună beţe-n roate. 

Tonul lui Frodo era mândru, deşi numai el ştia ce era în 
inima lui, iar Sam fu întru totul de partea lui. Dar asta nu-l 
potoli cu nimic pe Faramir. 

— Aşa! făcu el. Îmi ceri să-mi văd de treaba mea, să plec 
acasă şi să te las în pace. Boromir o să spună tot când o 
veni. Când o veni, zici tu. Ai fost prieten cu el? 

În mintea lui Frodo apăru limpede imaginea lui Boromir 
năpustindu-se asupra lui. Şovăi. Faramir îl privea intens şi 
tăios. 

— Boromir a fost un membru viteaz al Frăției noastre, zise 
Frodo într-un târziu. Da, din câte ştiu, am fost prieten cu el. 

Faramir surâse aspru. 

— Atunci te-ar îndurera dac-ai afla că Boromir a murit? 

— Da, asta chiar m-ar îndurera, zise Frodo. 

În clipa aceea prinse umbrele de pe chipul lui Faramir. 
Bâigui: 

— A murit? Vrei să spui c-a murit şi că ştiai? Ai încercat să- 
mi întinzi o cursă şi să te joci cu mine? Vrei să mă păcăleşti? 

— N-aş păcăli nici măcar un orc cu una ca asta, zise 
Faramir. 

— Atunci, spune-mi cum a murit şi cum ai aflat asta, o dată 
ce zici că nimeni din Frăţie nu sosise în cetate pân-ai plecat 
de-acolo? 

— Cât despre felul în care-a murit, nădăjduiam c-o să-mi 
spună prietenul şi tovarăşul său. 

— Dar era sănătos-voinic, când ne-am despărţit. Şi, din 
câte ştiu, încă trăieşte. Deşi sunt multe primejdii pe lumea 
asta. 

— Aşa e, făcu Faramir. Şi nici trădarea nu-i puţină. 

Pe Sam vorbăria aceasta îl umplea de nerăbdare şi îl 
înfuria. Ultimele cuvinte ale lui Faramir puseră capac la 
toate, aşa că dădu buzna în mijlocul cercului de oameni şi 
se apropie cu paşi mari de stăpânul lui. 


— Iertare, domnu' Frodo, zise el, dar ajunge! N-are nici un 
drept să vă vorbească aşa. La urma urmei, aţi trecut prin 
atâtea şi pentru binele lui şi-al oamenilor acestora măreţi, 
la fel ca pentru toţi ceilalţi! la aminte, Căpitane! 

Se proţăpi drept în faţa lui Faramir, cu mâinile în şold. 
Avea un chip mustrător, de parcă i-ar fi vorbit unui tânăr 
hobbit care se stropşise la el când îl luase la rost că furase 
mere din livadă. 

Printre cei de faţă trecu un murmur. Mulţi zâmbiră 
amuzaţi, căci nu-l mai văzuseră în viaţa lor pe Căpitan stând 
ochi în ochi cu un hobbiţel proptit în picioarele 
răscrăcărate, fierbând de mânie. 

— la aminte! zise el. Ce urmăreşti? Hai să ne lămurim, 
înainte ca orcii din Mordor să vină asupra noastră! Dacă ţi 
se pare că stăpânul meu l-a ucis pe Boromir ăsta şi-apoi a 
dat bir cu fugiţii, înseamnă că nu eşti în toate minţile! Dar 
spune-o limpede, să terminăm odată! Şi-apoi zi-ne şi nouă 
ce-ai de gând. Dar e păcat că făpturile care zic că luptă 
împotriva Vrăjmaşului nu-i lasă pe ceilalţi să-şi vadă de 
treaba lor, fără să-şi bage nasul. Ce mulţumit ar fi el să vă 
vadă acum! Ar gândi că şi-a mai făcut un prieten. 

— Răbdare! zise Faramir, fără mânie însă. Nu vorbi 
înaintea stăpânului tău, care-i mai ager ca tine. Şi nu-i 
nevoie să-mi spună nimeni ce primejdie ne paşte. Chiar şi 
aşa, eu tot o să pierd puţină vreme, ca să judec limpede o 
treabă spinoasă. De-aş fi aşa pripit ca tine, v-aş fi ucis de 
mult. Căci mi s-a poruncit să-i omor pe toţi cei pe care îi 
întâlnesc în ţinutul ăsta, fără îngăduinţa Seniorului din 
Gondor. Dar nu ucid oameni şi animale aşa, fără rost, şi nici 
chiar când e nevoie n-o fac cu plăcere. Şi nici nu vorbesc ca 
să mă aflu-n treabă. Aşa că linişteşte-te! Stai jos lângă 
stăpânul tău şi taci din gură! 

Sam se aşeză cu chipul roşu ca purpura. Faramir se 
întoarse iar spre Frodo. 

— Mă întrebi de unde ştiu c-a murit fiul lui Denethor. 
Veştile despre moarte au multe aripi. Se zice că noaptea 


aduce adesea veşti celor de-un neam. Boromir a fost fratele 
meu. 

Pe chip îi trecu o umbră de tristeţe. 

— Îţi aminteşti de nişte semne aparte, pe care Boromir le- 
avea prin lucrurile ce le purta la el? 

Frodo chibzui o clipă, temându-se să nu i se întindă o nouă 
cursă, întrebându-se cum avea să se termine toată 
tărăşenia asta. Abia reuşise să scape Inelul din mâinile 
mândre ale lui Boromir; cum avea să se descurce printre 
atâţia oameni războinici şi puternici, nu ştia. 

Totuşi îi spunea inima că Faramir, deşi semăna mult cu 
fratele lui, era mult mai dârz şi mai înţelept. 

— Îmi amintesc că Boromir avea un corn, zise el într-un 
târziu. 

— Îţi aminteşti bine, rosti Faramir, înseamnă că l-ai văzut. 
Şi în acest caz, îl ai în faţa ochilor: un corn mare, de bou 
sălbatic, răsăritean, ferecat în argint şi încrustat cu litere 
străvechi. Cornul acela a fost purtat de întâiul născut din 
casa noastră; şi se zice că, dacă sufli din el oriunde între 
fruntariile Gondorului, acest ţinut străvechi, vuietul lui se- 
aude peste tot. Am pornit în această misie acum cinci zile, 
iar cu unsprezece zile în urmă, am auzit vaierul cornului 
său; părea că venea dinspre Miazănoapte, dar era stins, ca 
un ecou printre gânduri. Semn rău, ne-am zis noi, tatăl meu 
şi cu mine, căci nu mai aveam nici o veste de la Boromir de 
când plecase şi nici un străjer de la hotarele noastre nu-l 
mai văzuse trecând. lar după trei nopţi mi-a fost dat să văd 
un lucru şi mai ciudat. Stăteam pe malul Anduinului, în 
întunericul rărit de razele palide ale lunii abia răsărite, 
uitându-mă la apele acelea veşnic curgătoare; şi trestiile 
foşneau. Aşa ne uităm mereu la malurile din Osgiliath pe 
care le-au ocupat, în parte, vrăjmaşii; de-acolo ies ca să ne 
prade pământurile. Dar în miezul acela de noapte toată 
firea dormea. Atunci am văzut, sau doar mi s-a părut, o 
barcă plutind pe apă, scânteind cenugşiu; era mică şi 
ciudată, cu prova înaltă şi fără nimeni la cârmă. Şi m-a 


cuprins sfiala, căci era scăldată într-o lumină palidă. Dar m- 
am ridicat şi m-am dus mai aproape, pe mal, iar apoi am 
păşit în râu, căci mă atrăgea ceva. Atunci barca s-a întors 
către mine, a încetinit şi a trecut încetişor, foarte aproape; 
dar n-am îndrăznit să-ntind mâna. Era cufundată mult în 
apă, ca şi cum ar fi avut o încărcătură grea şi, când a trecut 
pe sub privirile mele, mi s-a părut că era aproape plină cu 
apă limpede, din care se răspândea lumina aceea; şi învăluit 
în apa aceea îşi dormea somnul de veci un războinic. Pe 
genunchi avea o sabie frântă. Am văzut că era plin de răni. 
Era fratele meu, Boromir, mort. Îi ştiam straiele, sabia şi 
chipul lui drag. Un singur lucru lipsea: cornul. Un singur 
lucru mi-era necunoscut: un brâu minunat, cu care era 
încins la mijloc, făurit din frunze de aur. Boromir! am 
strigat eu. Unde ţi-e cornul? Şi încotro te călătoreşti? O, 
Boromir! Dar a pierit. Barca s-a întors în mijlocul undelor şi 
s-a pierdut scânteietoare în noapte. Era ca-n vis, şi totuşi 
aievea, căci n-a fost ca şi când m-aş fi trezit. Şi n-am nici o 
îndoială că a murit şi că a trecut pe ape, către Mare. 

— Vai, mie! făcu Frodo. Cu-adevărat acela a fost Boromir, 
aşa cum îl ştiam eu. Căci brâul de aur i-a fost dăruit în 
Lothlorien, de către Lady Galadriel. Ea a fost cea care ne-a 
înveşmântat aşa cum ne vezi, în straie cenuşii, elfeşti. 
Paftaua asta-i făurită de-aceleaşi mâini măiastre. 

Puse mâna pe frunza argintiu-verzuie care îi încheia 
mantia chiar sub bărbie. Faramir se uită atent la ea. 

— Da, e frumoasă, zise el. Da, e făurită cu acelaşi 
meşteşug. Aşadar, aţi trecut prin ţinutul Lorien; 
Laurelindorenan, pe numele său de demult, dar asta-i mai 
presus de ştiinţa oamenilor, adăugă el şoptit, uitându-se 
acum la Frodo cu ochi şi mai uimiţi. Încep să înţeleg o 
mulţime de lucruri ciudate în ceea ce te priveşte. Nu vrei 
să-mi spui şi altele? Căci mi se pare cumplit că Boromir a 
murit la câţiva paşi de casă. 

— Nu pot să-ţi spun mai mult decât ţi-am spus, răspunse 
Frodo. Deşi povestea ta mă umple de presimţiri. Ceea ce-ai 


văzut, cred eu, n-a fost decât o părere, o umbră a necazului 
ce-a fost sau va să vie. Dacă nu cumva o fi vreun şiretlic de- 
al Duşmanului. Eu am văzut chipurile războinicilor bălai din 
străvechime, adormite în bălțile din Smârcurile Morților; 
sau cel puţin aşa păreau, prin cine ştie ce meşteşug 
înfiorător de-al lui. 

— Nu, n-a fost aşa, zise Faramir. Căci ticluirile sale îţi 
umplu inima de scârbă; însă eu mi-am simţit atunci sufletul 
împovărat de durere şi de milă. 

— Şi totuşi, cum s-ar fi putut întâmpla un asemenea lucru 
cu adevărat? întrebă Frodo. Căci nici o barcă n-avea cum să 
treacă peste colinele de piatră din Toi Brandir; iar Boromir 
îşi pusese în gând să se ducă acasă, străbătând 
Scăldătoarea Enţilor şi câmpiile din Rohan. Şi, pe lângă 
asta, cum putea vreo barcă să străbată cascada mare, 
înspumată, şi să nu se scufunde în heleştee clocotitoare, aşa 
îngreunată de apă cum era? 

— Nu ştiu, zise Faramir. Dar dincotro venea barca? 

— Din Lorien, îi răspunse Frodo. Am vâslit în trei 
asemenea bărci pe Anduin, către cascadă. Şi toate erau 
făurite măiastru de elfi. 

— Aţi trecut prin Ţinutul Ascuns, zise Faramir, dar se pare 
că aţi înţeles prea puţin din puterile lui. Când oamenii au 
de-a face cu Stăpâna Vrăjilor care sălăşluieşte în Codrul de 
Aur, încep să aibă țeluri ciudate. Căci e primejdios ca 
muritorii să iasă de pe tărâmul acestui Soare; se spune că 
puţini din cei din vechime s-au întors de acolo neschimbaţi. 

Boromir, o, Boromir! strigă el. Ce ţi-a spus Doamna fără de 
moarte? Ce-a văzut? Ce ţi-a trezit în suflet? De ce te-ai dus 
la Laurelindorenan şi n-ai venit pe drumul tău, călare pe 
caii din Rohan, ca să ajungi acasă în zori de ziuă? 

Apoi se întoarse iar spre Frodo şi vorbi cu glasul liniştit 
dinainte: 

— Acestor întrebări mi-ai putea, socot, răspunde, Frodo, 
fiu al lui Drogo. Dar probabil nu aici şi nu acum. Însă, ca să 
nu mai zici că povestea mea-i o părere, iată ce-ţi voi spune: 


Cornul lui Boromir s-a întors cu adevărat, nu ca o părere. 
Dar era crăpat în două, ca de secure sau de spadă. 
Jumătăţile au ajuns despărțite la mal: una a fost găsită 
printre trestii, acolo unde se află străjerii din Gondor, la 
miazănoapte, pe sub cascadele Scăldătorii Enţilor; cealaltă 
se învârtea în vâltoare şi-a găsit-o un oştean care pornise pe 
râu, cu o solie. Ciudate întâmplări! Dar omorul iese la 
iveală, fără doar şi poate - aşa se zice. lar acum, cornul 
celui dintâi născut zace frânt în două, în poala lui Denethor, 
care aşteaptă veşti în jilţul său înalt. Nu ştii să-mi spui nimic 
despre cum a fost spart cornul? 

— Nu, nu ştiu nimic, îi răspunse Frodo. Însă ziua când l-ai 
auzit răsunând, dacă ce crezi e aievea, a fost cea în care ne- 
am despărţit, adică atunci când eu şi slujitorul meu am 
părăsit Frăția. lar acum povestea ta mă umple de groază. 
Căci dacă Boromir a înfruntat atunci primejdia şi-a fost ucis, 
mă tem că şi tovarăşii mei au murit cu toţii. Mi-erau toţi 
rubedenii şi prieteni. Ce-ar fi să laşi deoparte îndoiala şi să 
mă laşi să plec? Prea sunt ostenit şi îndurerat. Însă am de 
împlinit o faptă şi măcar să-ncerc s-o duc la bun sfârşit, 
chiar de voi pieri. Şi trebuie să mă grăbesc şi mai tare, dacă 
dintre piticuţii doar noi doi am mai rămas. Lu întoarce-te, 
Faramir, viteaz Căpitan al Gondorului, şi apără-ţi cetatea 
cât mai poţi; iar pe mine lasă-mă să plec unde mă cheamă 
amara-mi soartă. 

— Vorbele astea nu mă-ncălzesc cu nimic, zise Faramir; 
dar sunt sigur că te-ai speriat mai mult decât trebuia. Dacă 
nu cumva au venit chiar cei din Lorien, cine s-o fi-ngrijit de 
îngropăciunea lui Boromir? Nicidecum orcii sau slujitorii 
Nenumitului. Aşa că socot că a mai rămas ceva din Frăţie. 
Dar, cu tot ce s-o fi întâmplat la Hotarul de la Miazănoapte, 
de tine, Frodo, nu mă mai îndoiesc. Dacă zilele grele prin 
care-am trecut m-au ajutat cât de cât să judec vorbele şi 
chipurile oamenilor, atunci aş putea să mă încumet şi 
pentru piticuţi! Deşi - şi-aici surâse - ai ceva ciudat, Frodo, 
un aer elfesc. Dar vorba noastră are mai multă noimă decât 


am crezut la început. Ar trebui să te duc înapoi, la Minas 
Tirith, să-i dai socoteală acolo, lui Denethor; pe bună 
dreptate-mi va fi viaţa în primejdie dacă aleg acum o cale 
neînţeleaptă pentru cetatea mea. Aşa că n-o să mă pripesc 
cu hotărârea. Totuşi, deocamdată trebuie să ne grăbim şi s- 
o luăm din loc. 

Sări în picioare şi dădu câteva porunci. Oamenii strânşi în 
jurul lui rupseră rândurile şi se aranjară în grupuleţe, apoi 
se risipiră care-ncotro şi se făcură nevăzuţi în umbrele 
stâncilor şi-ale arborilor. Curând nu mai rămaseră acolo 
decât Mablung şi Damrod. 

— Acum voi, Frodo şi Sam cel Înţelept, veţi veni cu mine şi 
cu străjerii mei, zise Faramir. N-aveţi cum s-o luaţi pe 
drumul către miazăzi, dacă ăsta vă era țelul. Câteva zile va 
fi foarte nesigur şi mai bine păzit ca oricând, după 
încăierarea asta. Şi socot că astăzi nu mai puteţi merge 
prea mult, căci sunteţi vlăguiţi. Ca şi noi, de altfel. O să ne 
ducem acum cu toţii într-un loc tainic, numai de noi ştiut, 
cam la zece mile distanţă. Orcii şi iscoadele Duşmanului nu 
l-au aflat încă şi chiar dacă l-ar găsi, putem încă să le ţinem 
piept mult şi bine, chiar dacă vin câtă frunză şi iarbă. Ne- 
am putea odihni acolo cu toţii. Dimineaţă voi hotări ce-i mai 
bine pentru mine şi pentru voi. 

Frodo nu avu de ales; trebui să se supună acestei cereri 
sau porunci. Pentru moment părea, oricum, o cale 
înţeleaptă, o dată ce sosirea aceasta a oamenilor din 
Gondor făcuse călătoria prin Ithilien mai primejdioasă ca 
oricând. 

Porniră pe dată: Mablung şi Damrod puţin mai în faţă şi 
Faramir cu Frodo şi Sam îndărăt. Trecură peste pârâu, 
ocoliră heleşteul unde se îmbăiaseră hobbiţii, apoi urcară 
un mal lung şi intrară în umbrele verzi ale ținuturilor 
împădurite care coborau întruna spre apus. În timp ce 
mergeau cît puteau de repede, îşi continuară vorba cu glas 
scăzut. 


— Am pus capăt sfatului nostru, zise Faramir, nu numai 
pentru că nu mai aveam vreme, aşa cum a ţinut să-mi zică 
jupânul Sam cel Înţelept, ci şi pentru că ajunseserăm la 
nişte lucruri pe care nu e bine să le vorbim de faţă cu multă 
lume. De-aceea am adus vorba de fratele meu şi-am lăsat 
deoparte Blestemul lui Isildur. Căci n-ai fost cu totul sincer 
cu mine, Frodo. 

— N-am minţit, iar adevărul l-am spus în parte, atât cât am 
putut, zise Frodo. 

— Nu te învinuiesc, zise Faramir. Ai ştiut să ieşi din 
încurcătură, şi-ai vorbit cu înţelepciune. Dar mi-am dat 
seama, am ghicit mai mult decât ai spus tu. N-ai fost prieten 
cu Boromir sau, mai bine zis, nu v-aţi despărţit cu voie 
bună. Tu şi jupânul Sam cel Înţelept bănuiesc c-aţi avut o 
pricină de nemulţumire. Acu', ce să zic? L-am iubit din tot 
sufletul şi i-aş răzbuna moartea fără să stau pe gânduri, 
deşi l-am cunoscut foarte bine. Blestemul lui Isildur, aş 
spune că asta era pricina neînţelegerii dintre voi. E limpede 
că-i vorba de cine ştie ce moştenire serioasă, din tată-n fiu, 
care poate pricinui necazuri între aliaţi, după cum spun 
poveştile străvechi. Ei, ce zici, nu sunt pe-aproape? 

— Pe-aproape, zise Frodo, dar nu întru totul. Nu s-a iscat 
nici o neînțelegere în Frăția noastră, deşi eram chinuiţi de 
îndoială, adică nu ştiam pe ce drum s-o luăm din Emyn Muil. 
Dar orice-ar fi, vechile poveşti ne atrag atenţia şi asupra 
primejdiei de a rosti cuvinte pripite cum ar fi "moştenirea 
din tată-n fiu". 

— Ah, e-aşa cum mă gândeam: ai avut necazuri doar cu 
Boromir. El îşi dorea să ducă lucrul acela la Minas Tirith. 
Vai, mie! Ce soartă strâmbă îţi pecetluieşte buzele de nu-mi 
spui cine l-a văzut pentru ultima oară şi nu pot să aflu ceea 
ce mi-aş dori atât să ştiu? Ce-o fi fost în mintea şi în inima 
lui în ultimele ceasuri de viaţă? Dac-a greşit sau nu, de-un 
lucru sunt sigur: a murit împăcat, căci a săvârşit o faptă 
bună. Chipul îi era mai frumos chiar decât atunci când 
trăia. Dar, Frodo, te-am cam strâns cu uşa la început, în 


legătură cu Blestemul lui Isildur. lartă-mă! N-am dovedit 
înţelepciune într-o asemenea clipă şi într-un astfel de loc. 
N-am avut vreme să gândesc. Trecusem printr-o luptă grea 
şi mintea mi-era plină de alte lucruri. Dar, în timp ce 
vorbeam cu tine, am început să m-apropii de ţintă, aşa că 
am tras cu bună ştiinţă în altă parte. Căci trebuie să ştii, 
multe din vechea învăţătură sunt ţinute sub obroc de 
cârmuitorii cetăţii şi nu răzbate nimic în afară. Noi, cei din 
casa mea, nu suntem din seminţia lui Elendil, deşi avem 
sânge de-al numenoreenilor. Căci socotim că ne tragem din 
Mardu, majordomul cel bun, care a rămas să ocârmuiască 
în locul regelui, când acesta a plecat la război. E vorba de 
regele Earnur, ultimul din stirpea lui Anarion, care nu avea 
fii şi care nu s-a mai întors niciodată. lar de atunci 
majordomii au ocârmuit ţara, deşi lucrul acesta s-a petrecut 
cu multe generaţii de oameni în urmă. Şi-mi aduc aminte de 
Boromir copil, pe când învăţam împreună istoria seniorilor 
şi-a cetăţii noastre, că tare-i mai era ciudă că tatăl lui nu 
era rege. "De câte sute de ani e nevoie ca un majordom să 
devină rege, dacă cel ce-i în drept nu se mai întoarce?" 
întreba el. "Pesemne că în locuri unde rânduiala regească 
nu-i aşa puternică, ajung câţiva ani", răspundea tatăl meu. 
"În Gondor, însă, nici zece mii de ani n-ar fi de-ajuns." Vai, 
bietul Boromir, oare asta nu-ţi spune destul despre el? 

— Ba da, zise Frodo. Cu toate acestea, s-a purtat 
totdeauna cu cinstire faţă de Aragorn. 

— Nu mă-ndoiesc, spuse Faramir. Dacă s-a încredinţat că 
ceea ce spunea Aragorn despre adevăratul lui rang era 
adevărat, sunt sigur că s-a purtat frumos. Însă nu sosise 
clipa hotărâtoare încă. Nu ajunseseră la Minas Tirith încă şi 
nici nu deveniseră duşmani în război. Dar am cam luat-o 
razna. Noi, cei din casa lui Denethor, ştim învăţătura 
străveche din timpuri de demult şi, în plus, ni s-au păstrat în 
vistierii o seamă întreagă de lucruri: cărţi şi table de legi, 
scrise pe foiţe subţiri, da, da, şi pe tăblițe de piatră, şi pe 
file de argint şi de aur, cu tot felul de litere. Pe unele nu le 


mai poate citi nimeni; cât despre altele, puţini le mai scot la 
lumină, de unde-au fost încuiate. Eu mai citesc câte ceva, 
căci am deprins buchia cărţii. E vorba de hrisoavele pe care 
ni le-a adus Pelerinul cel Sur. Prima oară l-am văzut când 
eram copil; de-atunci, a venit la noi de două-trei ori. 

— Pelerinul cel Sur? făcu Frodo. Avea vreun nume? 

— Mithrandir îi ziceam noi, în limba elfilor, zise Faramir, şi 
n-avea nimic împotrivă. Multe nume am eu, în 
nenumăratele ţinuturi, zicea el. Mithrandir, la gnomi; în 
tinereţe, la Apus, mi se spunea Olorin, nume de mult uitat; 
la Miazăzi, Incanus; la Miazănoapte, Gandalf; în Răsărit, nu 
mă duc niciodată. 

— Gandalf! zise Frodo. M-am gândit eu că e vorba de el. 
Gandalf cel Sur, cel mai preţios dintre sfetnici; conducătorul 
Frăției noastre. S-a prăpădit în Moria. 

— Mithrandir s-a prăpădit! strigă Faramir. Se pare că 
Frăția voastră a avut o soartă nefericită. Într-adevăr, e greu 
de crezut că o fiinţă atât de înţeleaptă şi cu atâta putere - 
căci multe lucruri minunate a mai făcut la noi! - a putut să 
piară; să fie lumea văduvită de-atâta învăţătură! Eşti sigur 
că-i aşa? Poate că v-a părăsit, pur şi simplu, şi s-a dus în 
treaba lui. 

— Vai, mie! făcu Frodo. Sunt sigur, căci l-am văzut 
prăbuşindu-se în hău. 

— Văd că ai istorisiri însemnate şi cumplite de povestit, 
zise Faramir. Poate-ai să mi le spui şi mie mai pe seară. 
Acest Mithrandir a fost, socot eu acum, mai mult decât un 
învăţător; el punea în mişcare toate faptele din zilele 
noastre. Dac-ar fi fost printre noi, ca să-i cerem sfatul în 
legătură cu vorbele grele din visele noastre, ni le-ar fi 
limpezit şi n-ar mai fi fost nevoie de un sol. Şi totuşi, cine 
ştie, poate n-ar fi fost aşa; călătoria lui Boromir o fi fost de 
la-nceput sortită eşecului. Mithrandir nu ne-a vorbit nici- 
odată despre ce urma să se întâmple şi nici nu şi-a dezvăluit 
scopurile. A primit încuviințarea de la Denethor - cum? n- 
am idee - să scotocească prin tainiţele vistieriei noastre. 


Mai aflam câte ceva de la el, când avea chef să ne spună 
(ceea ce se întâmpla foarte rar). Ne iscodea şi ne punea 
mereu întrebări, mai ales în legătură cu Marea Bătălie de la 
Dagorlad, din vremurile de-nceput ale Gondorului, când el, 
pe care nu-l numim, a fost înfrânt. Asculta cu nesaţ 
poveştile despre Isildur, deşi aveam puţine de spus; căci 
printre noi nu se ştia nimic sigur despre sfârşitul lui. 

Glasul lui Faramir se stinse într-o şoaptă. 

— Însă am aflat şi eu câte ceva, mai bine zis, am ghicit, şi- 
am păstrat această taină în inima mea: Isildur a luat ceva 
din mâna Nenumitului, înainte să plece din Gondor, ca să nu 
mai fie văzut vreodată printre muritori. Ăsta era, credeam 
eu, răspunsul la întrebările lui Mithrandir. Dar pe-atunci 
părea o treabă care-i punea pe gânduri doar pe scrutătorii 
de învăţătură străveche. Nici când am încercat să desluşim 
între noi tainele din visurile noastre nu m-am gândit că 
Blestemul lui Isildur era unul şi-acelaşi lucru. Căci Isildur a 
fost încolţit şi ucis de săgețile orceşti, după cum zice 
singura legendă pe care o ştiam, iar Mithrandir nu-mi 
spusese niciodată mai mult. Ce e, la urma urmei, lucrul 
acela, nu-mi dau seama; dar ştiu că trebuie să fie o 
moştenire din tată-n fiu a puterii şi a primejdiei. O armă 
ticăloasă, pesemne, ticluită de Seniorul Întunecimii. Dacă ar 
fi un lucru care dă un folos în bătălie, cred că Boromir, atât 
de mândru, de neînfricat, adesea pripit, totdeauna dornic 
ca Minas Tirith să iasă biruitoare (şi, prin urmare, el însuşi), 
n-ar fi avut cum să nu-şi dorească, să nu fie ademenit de un 
asemenea lucru. Mai bine nu s-ar fi dus deloc! Tatăl meu şi 
bătrânii ziceau să plec eu în această misie, dar el s-a vârât 
în faţă, zicând că era cel mai mare şi cel mai tare (ceea ce 
era adevărat) şi că n-aveau cum să-l oprească. Dar nu te 
teme! N-aş pune mâna pe lucrul acela, chiar dacă I-aş 
vedea zăcând în mijlocul drumului. Nici dac-ar fi ca Minas 
Tirith să se prăbuşească-n ruină, iar eu aş fi singurul care- 
aş putea-o salva folosindu-mă de arma Seniorului 


Întunecimii, spre binele ei şi spre gloria mea. Nu, Frodo, fiu 
al lui Drogo, nu-mi doresc asemenea biruinţe. 

— Nici cei ce-au fost la Sfat n-au vrut asta, zise Frodo. Şi 
nici eu. Nu mi-aş face de lucru cu aşa ceva. 

— În ce mă priveşte, spuse Faramir, mi-aş dori să văd iar 
Copacul Alb în floare la curţile regilor, şi să revină Cununa 
de Argint; iar Minas Tirith să fie în pace, Minas Anor din 
nou ca pe vremuri, plină de lumină, înaltă şi minunată, 
frumoasă ca o regină între regine, nu ca o stăpână de sclavi 
dornici s-o slujească. Trebuie să fie război, de vreme ce ne 
apărăm vieţile împotriva unuia care ar prăpădi totul; dar 
mie nu-mi place sabia lucitoare pentru ascuţişul ei, nici 
săgeata că-i iute şi nici luptătorul pentru mărirea sa. Îmi 
place doar ceea ce apără ei: cetatea oamenilor din 
Numenor. Şi-aş vrea ca ea să fie iubită pentru istoria, 
vechimea, frumuseţea şi înţelepciunea ei de-acum. Să nu se 
teamă nimeni de ea, decât cum te-ai teme de cinstea unui 
bărbat bătrân şi înţelept. Aşa că nu-ţi face griji în privinţa 
mea! Nu-ţi cer să-mi spui mai mult. Nu te întreb nici măcar 
dacă ceea ce-am spus acum e cât de cât adevărat. Însă de 
te vei încrede în mine, s-ar putea să am câte-o povaţă 
pentru tine, în misia pe care o ai, oricare-ar fi ea. Da! Şi 
chiar să-ţi dau o mână de ajutor. 

Frodo nu-i răspunse nimic. Îi venea să strige că avea 
nevoie şi de ajutor şi de povaţă, să-i spună tânărului 
acestuia, ale cărui vorbe îi păreau atât de înțelepte şi de 
minunate, tot ce-avea pe suflet. Dar ceva îl ţinu. Avea inima 
grea de spaimă şi de tristeţe: dacă el şi Sam erau într- 
adevăr, aşa cum se părea, tot ce rămăsese din cei Nouă 
Peregrini, atunci el era singurul însărcinat cu taina misiei 
lor. Mai bine să nu se-ncreadă pe nedrept, decât să-l ia gura 
pe dinainte. lar amintirea lui Boromir, a schimbării cumplite 
pe care ispita Inelului o lucrase în el, îi venea mereu în 
minte când se uita la Faramir şi-i auzea glasul; nu semănau, 
dar aveau ceva la fel. 


O vreme merseră în linişte, trecând ca nişte umbre verzi- 
cenuşii pe sub arborii bătrâni, păşind fără zgomot; 
deasupra lor cântau mii de păsărele iar soarele îşi arunca 
razele strălucitoare pe acoperişul neted de frunze 
întunecate al codrului veşnic verde din Ithilien. Sam nu lua 
parte la vorbă, deşi ascultase; şi în acelaşi timp ciulea 
urechile lui ascuţite, de hobbit, la orice fâşâit al pădurii care 
îi înconjura. Nu observase decât un singur lucru, şi anume 
că în toată vorbăria nu fusese pomenit nici măcar o dată 
numele lui Gollum. Era mulţumit, deşi simţea că nu era 
mare nădejde să nu îl mai audă vreodată. Îşi dădu curând 
seama că, deşi mergeau singuri, în apropierea lor se aflau o 
mulţime de oameni; nu numai Damrod şi Mablung, care se 
iveau şi plecau tăcuţi în umbrele din faţa lor, ci şi alţii; îşi 
croiau cu toţii drum tainic în aceeaşi direcţie. O dată, când 
se uitase îndărăt, îmboldit de gândul că era urmărit, i se 
păru că zăreşte o clipă o umbră mică şi neagră, 
strecurându-se după un trunchi de copac. Deschise gura să 
vorbească, dar o închise la loc. "Nu-s sigur, îşi zise el. Şi de 
ce le-aş aminti de ticălosul ăla bătrân, dacă preferă să uite 
de el? Ce bine-ar fi să-l pot uita şi eu!" 

Aşa că trecură mai departe, până când pădurea începu să 
se rărească, iar terenul se povârni şi mai mult. Deodată, 
cotiră din nou la dreapta şi ajunseră curând la un râuleţ ce 
trecea printr-o strâmtoare: era acelaşi pârâu care se 
revărsa din heleşteul rotund, ajuns acum un torent vijelios, 
săltând din piatră în piatră, într-o albie tăiată adânc, 
umbrită de ilice şi de cimişir negricios. Către apus, la 
picioarele lor, se zăreau întinderi de pământ şi lunci 
nesfârşite, scăldate într-o lumină ceţoasă, iar mai departe 
scânteierea apelor bogate ale Anduinului în soarele care 
scăpata. 

— Aici, vai, sunt nevoit să fac un lucru urât, zise Faramir. 
Nădăjduiesc c-o să mi-o ierţi, căci pân-acum n-am dat 
porunci nesăbuite, cum ar fi să fiţi legaţi sau ucişi. Dar 
porunca este ca nici un străin, fie el şi din Rohan, care luptă 


alături de noi să nu vadă cărarea spre tainiţa noastră. 
Trebuie să vă leg la ochi. 

— Cum pofteşti, spuse Frodo. Chiar şi elfii fac la fel, la 
nevoie; noi am trecut fruntariile minunatului Lothlorien cu 
ochii legaţi. Lui Gimli, gnomul, nu i-a căzut prea bine, dar 
hobbiţii au îndurat fără să crâcnească. 

— Eu n-am să vă călăuzesc spre un loc atât de minunat, 
zise Faramir. Însă mă bucur că o să vă lăsaţi legaţi la ochi 
de bună voie şi nu cu forţa. 

Îi strigă încetişor pe Mablung şi pe Damrod. Aceştia ieşiră 
dintre arbori şi se apropiară. 

— Legaţi-i la ochi pe oaspeţii aceştia ai noştri, zise 
Faramir. Dar cu grijă, să nu-i doară. Lăsaţi-le mâinile libere. 
Îşi vor da cuvântul că n-or să se uite. Eu, unul, m-aş încrede 
în ei şi i-aş pune doar să închidă ochii, dar de se-mpiedică, 
or să clipească fără să vrea. Călăuziţi-i, ca să nu facă vreun 
pas greşit. 

Cei doi străjeri îi legară pe hobbiţi la ochi cu panglici verzi 
şi le traseră glugile aproape până la gură; apoi îi luară 
repede pe fiecare de mână şi porniră. 

Frodo şi Sam nu fură în stare să spună despre această 
ultimă porţiune de drum decât ce reuşiseră să ghicească pe 
întuneric. Nu peste mult, simţiră că ajunseseră pe o cărare 
care cobora şi se îngusta deodată; fură nevoiţi să meargă în 
şir, printre doi pereţi de stâncă. Gardienii lor îi duceau din 
spate, ţinându-i de umeri. Când terenul era greu, oamenii îi 
luau pe sus, apoi îi puneau iar jos. În dreapta lor se auzea, 
din ce în ce mai tare, susurul unei ape de care se apropiau. 
Într-un târziu, se opriră. Mablung şi Darmond începură să-i 
învârtă în toate părţile, până îi zăpăciră de tot. Urcară puţin 
şi li se păru că se face frig. Zgomotul pârâului se auzi mai 
slab. Fură iar luaţi pe sus şi coborâră mai multe trepte, la 
capătul cărora dădură un colţ. Auziră apa din nou, de data 
aceasta mai tare, mai vijelioasă, împroşcând peste tot. 
Simţeau o ploaie fină pe mâini şi pe obraji. Într-un târziu, 
fură iar puşi jos. Rămaseră aşa o vreme, descumpăniţi, 


legaţi la ochi, fără să ştie unde erau. Nu scoaseră nici o 
vorbă. Atunci, în spatele lor răsună glasul lui Faramir. 

— Dezlegaţi-le ochii! porunci el. 

Li se traseră glugile şi li se scoaseră legăturile de la ochi. 
Clipiră şi traseră adânc aer în piept. Se aflau pe o duşumea 
udă, de piatră şlefuită, în pragul unei porţi cioplite 
grosolan, care se căsca îndărătul lor. Dar în faţă, spre apus, 
curgea o perdea fină de apă, atât de aproape, încât Frodo 
putea s-o atingă dacă întindea mâna. De dincolo de ea 
pătrundeau săgețile blânde ale soarelui ce asfinţea, iar 
lumina roşie se frângea în nenumărate raze scânteietoare, 
care îşi schimbau mereu culoarea. Parcă stăteau la 
fereastra unui turn elf, dinaintea căreia atârna o perdea 
brodată cu giuvaeruri de argint şi de aur, cu safire, rubine 
şi ametiste înflăcărate. 

— Măcar am avut norocul să vă răsplătim răbdarea, zise 
Faramir. Aceasta este Fereastra Soarelui-Apune, Henneth 
Annun, cea mai mândră dintre cascadele Ithilienului, ţinutul 
atâtor fântâni. Puţini străini au văzut-o. Însă îndărătul ei nu- 
i nici o încăpere regească, potrivită cu ea. Intraţi şi uitaţi- 
vă! 

Bine vorba nu sfârşi, că soarele scăpată de tot şi focul din 
revărsarea aceea de apă se stinse. Se întoarseră şi trecură 
pe sub bolta urâtă. Brusc, se treziră într-o încăpere 
spațioasă de piatră grosolană, cu tavanul aplecat şi 
neşlefuit. Cele câteva torţe care fuseseră aprinse 
răspândeau o lumină slabă pe pereţii lucitori. Veniseră deja 
o mulţime de oameni înaintea lor, iar printr-o altă uşă intrau 
alţii, câte doi-trei. Pe măsură ce li se obişnuiau ochii cu 
întunericul, hobbiţii observară că grota era mai mare decât 
îşi închipuiseră şi era plină de arme şi de merinde. 

— Ei, ăsta-i adăpostul nostru, zise Faramir. Nu-i grozav, 
dar vă puteţi petrece noaptea în linişte. Măcar e uscat şi- 
avem mâncare, deşi nu putem face focul. Cândva prin 
peştera aceasta curgea apa şi ieşea pe sub bolta aceea; dar 
lucrătorii din vechime i-au schimbat cursul prin strâmtoare, 


iar pârâul se revarsă într-o cascadă de două ori mai înaltă, 
peste stâncile de sus. Au astupat toate căile de intrare în 
grotă, afară de una singură, ca să nu pătrundă nici apa, nici 
altceva. Acum nu mai sunt decât două ieşiri: cea prin care 
aţi intrat legaţi la ochi şi un găvan adânc, plin de cuțite de 
piatră, dincolo de perdeaua de apă. Acum, până-i gata cina, 
trageţi-vă puţin sufletul. 

Hobbiţii fură duşi într-un colţ, unde li se arătă un culcuş să 
se întindă, dacă pofteau. Între timp, oamenii îşi făceau 
treaba prin grotă în linişte, iute şi cuminte. Din pereţi fură 
trase mese uşoare, pe care aşezară vase şi tacâmuri. Nu 
era cine ştie ce fast, dar totul era aşternut frumos şi bine: 
farfurii rotunde, străchini şi boluri, unele de pământ, 
smălţuite, cafenii, altele din lemn de cimişir curate şi 
şlefuite. Din loc în loc, aşezaseră câte o cupă sau câte un bol 
neted de bronz; iar în dreptul scaunului Căpitanului se afla 
un pocal de argint, în mijlocul mesei centrale. 

Faramir se plimba printre oamenii săi, întrebându-i pe toţi 
care intrau câte ceva, cu glas scăzut. Unii se întorceau după 
ce-i hăituiseră pe sudişti; alţii care fuseseră lăsaţi ca 
cercetaşi pe lângă drum veniră ultimii. Toţi vrăjmaşii 
fuseseră ucişi, afară de marele mumak; nimeni nu ştia ce se 
întâmplase cu el. Nu dăduseră de nici o urmă de vrăjmaş; 
nici măcar o iscoadă orcească nu trecuse fruntariile. 

— N-ai văzut şi n-ai auzit nimic, Anborn? îl întrebă Faramir 
pe ultimul venit. 

— Nu, stăpâne, zise omul. În orice caz, nici un orc. Dar am 
văzut sau mi s-a părut că văd ceva cam ciudat. Se 
întunecase binişor şi ochii te mai înşală la ora asta; lucrurile 
par mai mari decât sunt. Probabil că n-a fost decât o 
veveriţă. 

La aceste cuvinte, Sam ciuli urechile. 

— Dar de-a fost veveriţă, înseamnă că era una neagră şi 
fără coadă. Părea ca o umbră pe pământ, iar când m-am 
apropiat, a sărit iute îndărătul unui trunchi de copac pe 
care s-a căţărat la fel de repede. Ştiu că nu ne laşi să 


ucidem fiarele fără pricină şi, cum nu mi s-a părut a fi 
altceva, n-am tras nici o săgeată. Era, oricum, prea 
întuneric ca să ţintesc, iar făptura a dispărut în desişul de 
frunze cât ai zice peşte. Dar eu am rămas cu gura căscată o 
vreme, căci mi s-a părut ciudat. Apoi m-am grăbit să mă 
întorc. Şi-atunci a-nceput să sâsâie la mine de sus. O fi fost 
vreo veveriţă mare. Probabil că pe sub tenebrele 
Nenumitului s-au strecurat niscaiva fiare din Codrul 
Întunecat şi rătăcesc acum încoace, spre pădurea noastră. 
Cică pe-acolo sunt veveriţe negre. 

— Poate, zise Faramir. Dar dacă-i aşa, însemnă că-i semn 
rău. N-avem nici un chef de scursorile din Codrul Întunecat 
aici, în Ithilien. 

Lui Sam i se păru că le aruncă o privire furişă, în timp ce 
rostea aceste cuvinte. Dar nu zise nimic. O vreme, el şi 
Frodo stătură întinşi privind torţele şi oamenii care se 
mişcau de colo-colo, vorbind în şoaptă. Apoi Frodo adormi. 

Sam se frământa, chibzuind cu grijă. "S-ar putea să fie de 
bună-credinţă", îşi zicea el, "sau s-ar putea să nu fie. Vorba 
meşteşugită ascunde ades o inimă mârşavă." Căscă. "Aş fi în 
stare să dorm o săptămână; abia atunci m-aş mai întrema şi 
eu un pic. Şi ce-am să fac, dac-o să stau singur cu toţi 
oamenii ăştia mari în jurul meu? Nimic, Sam Gamgee; dar 
n-ai încotro, trebuie să stai treaz." 

Şi, cu chiu cu vai, izbuti. Lumina de la intrarea în grotă 
păli, iar vălul cenuşiu de apă se întunecă şi se pierdu în 
umbra care începuse să se lase. Zgomotul apei continua la 
fel, zi şi noapte, fără să se schimbe. Murmurul şi susurul ei 
te trăgeau la somn. Sam îşi apăsă ochii cu pumnii. 

Fură aprinse mai multe torţe. Se desfundară un poloboc 
cu vin şi mai multe butoaie cu mâncare. Oamenii aduceau 
apă din cascadă. Unii se spălau pe mâini în găvane. Lui 
Faramir i se aduse un lighean mare de aramă şi un prosop 
alb. Se spălă şi el. 

— Treziţi-i pe oaspeţii noştri, zise el, şi aduceţi-le apă. E 
vremea mesei. 


Frodo se ridică în capul oaselor, căscă şi se întinse; Sam, 
neobişnuit să fie slujit, se uită uluit la bărbatul înalt care se 
plecă dinaintea lui, cu un lighean în mâini. 

— Pune-l jos, jupâne, dacă nu te superi, zise el. Aşa e mai 
uşor şi pentru tine, şi pentru mine. 

Apoi, spre mirarea şi veselia oamenilor, îşi cufundă capul 
în apa rece, udându-şi gâtul şi urechile. 

— Obişnuiţi să vă spălaţi şi pe cap, înainte de masă? îl 
întrebă bărbatul care îi slujea pe hobbiţi. 

— Nu, doar înainte de aia de dimineaţă, zise Sam. Dar 
când eşti în urmă cu somnul, apa rece pe gât e ca ploaia pe- 
o lăptucă ofilită. Vezi? Acu' pot să stau şi eu treaz, ca să 
mănânc un pic. 

Fură apoi conduşi lângă Faramir, pe nişte butoiaşe 
acoperite cu piei, aşezate pe băncile oamenilor, ca să 
ajungă şi ei la masă. Înainte să se apuce de mâncat, Faramir 
şi toţi oamenii săi se întoarseră cu faţa spre apus, 
rămânând câteva clipe tăcuţi. Le făcu semn lui Frodo şi lui 
Sam, cum că s-ar cuveni să facă şi ei acelaşi lucru. 

— Aşa facem totdeauna, zise el, în vreme ce se aşezau; 
privim dincolo de patria elfilor, în Numenorul cel veşnic. Voi 
n-aveţi un obicei asemănător, înainte de masă? 

— Nu, rosti Frodo, simțindu-se ciudat de necioplit şi de 
neştiutor. Dar când ne aflăm în ospeţie, ne înclinăm în faţa 
gazdei noastre şi, după ce terminăm de mâncat, ne ridicăm 
să-i mulţumim. 

— Asta facem şi noi, zise Faramir. 

După atâta drumeţie, odihnă pe apucate şi zile petrecute 
în sălbăticie singuratică, masa de seară le păru hobbiţilor 
un adevărat festin; să bea vin chihlimbariu, rece şi 
parfumat, să mănânce pâine cu unt şi cărnuri sărate şi 
poame şi brânză bună de burduf! Şi toate acestea cu 
mâinile spălate, din farfurii şi cu tacâmuri curate! Nici 
Frodo, nici Sam nu ziseră nu la nimic din ceea ce li se dădu, 
chiar dacă fură îmbiaţi a doua sau a treia oară. Vinul le 
pătrunse în sânge şi le îngreuna mădularele; îşi simţiră 


inimile uşoare şi pline de mulţumire, cum nu li se mai 
întâmplase de când părăsiseră pământul Lorienului. 

După ce terminară, Faramir îi conduse într-un ungher de 
la capătul grotei, dinaintea căruia erau nişte perdele trase. 
Li se aduseră o masă şi două scăunele. Într-o nişă ardea un 
opaiţ de pământ. 

— S-ar putea să vi se facă somn curând, le spuse el. Mai 
ales bunului Sam cel Înţelept, care s-a încăpăţinat să nu 
închidă un ochi înainte de masă; n-o fi vrut să-şi strice 
foamea sau i-o fi fost teamă de mine? Nu-mi dau seama. Dar 
nu-i bine să te culci imediat după ospăț, mai ales când ai 
postit atâta înainte. Hai să stăm puţin de vorbă. Trebuie s- 
aveţi multe de povestit despre călătoria voastră din 
Vâlceaua Despicată. Şi, pesemne, doriţi şi voi să aflaţi câte 
ceva despre noi şi despre ţinuturile unde ne aflăm acum. 
Povestiţi-mi de Boromir, fratele meu, de bătrânul 
Mithrandir şi de seminţia minunată din Lothlorien. 

Lui Frodo nu-i mai era somn şi se simţea gata să stea de 
vorbă. Dar, deşi mâncarea şi vinul îl învioraseră, 
neîncrederea nu îl părăsise. Sam îngâna încetişor, însă când 
Frodo începu să vorbească, întâi se mulţumi să asculte, 
îndrăznind doar din când în când să scoată câte un strigăt 
în semn de aprobare. 

Frodo spuse multe, dar se feri să aducă vorba de misiunea 
Frăției şi de Inel, stăruind asupra vitejiei lui Boromir în 
toate păţaniile lor: cu lupii din sălbăticie, în zăpezile de sub 
Caradhras şi în galeriile din Moria unde se prăbuşise 
Gandalf. Faramir se arătă cel mai mişcat de bătălia de pe 
pod. 

— S-o fi săturat şi Boromir să tot fugă de orci, zise el; 
poate şi de creatura aia scârbavnică, Balrog parcă i-ai zis, 
deşi a fost ultimul care-a plecat. 

— Da, a fost ultimul, încuviinţă Frodo, dar Aragorn a 
trebuit să ne călăuzească. Numai el singur ştia drumul, 
după prăbuşirea lui Gandalf. Dar dacă n-ar fi avut în grijă 


nişte fiinţe aşa mici ca noi, nu cred c-ar fi fugit nici el, nici 
Boromir. 

— Poate-ar fi fost mai bine ca Boromir să se fi prăbuşit 
acolo, o dată cu Mithrandir, spuse Faramir, şi să nu-şi fi mai 
urmat destinul crunt care îl aştepta deasupra cascadei 
Rauros. 

— Poate. Dar mai bine povesteşte-mi acum şi despre 
aventurile voastre, zise Frodo, schimbând iar vorba. Pentru 
că aş vrea să ştiu mai multe despre Minas Ithil şi Osgiliath, 
despre Minas Tirith cea îndelung îndurătoare. Ce nădejdi 
aveţi cu cetatea asta, în războiul vostru nesfârşit? 

— Ce nădejdi avem? făcu Faramir. De mult nu mai avem 
nici o nădejde. Poate că sabia lui Elendil ne-o va aprinde iar 
în suflete, dar asta n-o să facă decât să amâne ziua de pe 
urmă; bineînţeles, dacă nu cumva se va întâmpla ceva 
neaşteptat pentru elfi şi pentru oameni. Căci Vrăjmaşul se- 
ntăreşte, pe când noi ne împuţinăm tot mai mult. Suntem 
nişte făpturi pe ducă, o toamnă fără lăstari. Oamenii din 
Numenor s-au aşezat departe, cei mai mulţi pe ţărmuri, în 
zonele de la mare ale Ţinuturilor Mari, dar foarte mulţi s-au 
luat de rele şi fac nebunii. Au îndrăgit întunecimea şi 
vrăjile; unii s-au dedat cu totul lenevirii şi nepăsării, iar alţii 
s-au bătut între ei, până au fost cuceriţi în slăbiciunea lor de 
oamenii sălbatici. N-am auzit ca cineva să fi făcut vrăji în 
Gondor sau că Nenumitul ar fi fost vreodată cinstit acolo; 
iar vechea înţelepciune şi frumuseţe aduse de la Apus au 
rămas multă vreme în ţinutul fiilor lui Elendil cel Chipeş, şi 
încă mai sălăşluiesc acolo. Chiar şi aşa, Gondorul însuşi şi-a 
atras încetul cu încetul ruina şi căderea, crezând că 
Vrăjmaşul doarme; dar el fusese doar îndepărtat, nu 
nimicit. Moartea era pretutindeni, pentru că numenoreenii 
tânjeau încă - aşa cum făcuseră în vechiul lor regat, pe care 
îl pierduseră tocmai din această pricină - după viaţa fără de 
sfârşit, neschimbătoare. Regii îşi făceau morminte mai 
grozave decât casele oamenilor vii, pe care însemnau 
numele strămoşilor la care ţineau mai mult decât la numele 


propriilor lor fii. Seniori fără copii şedeau în săli învechite, 
visând la blazoanele lor; oameni ofiliţi amestecau elixire 
tari, prin cămăruţe tainice, sau îşi puneau întrebări despre 
stele prin turnuri înalte şi reci. Iar ultimul rege din stirpea 
lui Anarion nu avea urmaşi. Dar majordomii erau mai 
înţelepţi şi mai norocoşi. Mai înţelepţi, pentru că îşi adunau 
armia dintre oamenii voinici de la ţărmul mării şi dintre 
muntenii îndrăzneţi din Ered Nimrais. Şi au încheiat un 
armistițiu cu popoarele de la Miazănoapte care ne 
atacaseră adesea - bărbaţi sălbatici şi viteji - afară doar de 
seminţia noastră depărtată, răsăritenii sălbatici şi 
haradrimii haini. Astfel s-a întâmplat că, în zilele lui Cirion 
al Doisprezecelea Majordom (tatăl meu e-al douăzeci şi 
şaselea), au dat fuga să ne sară în ajutor şi i-au nimicit pe 
vrăjmaşii care puseseră mâna pe ţinuturile noastre de la 
miazănoapte, în Marea Câmpie Celebrant. Aceştia sunt 
rohirrimii, după cum le zicem noi, stăpânii de cai, cărora le- 
am cedat câmpiile Calenardhonului ce se numesc de-atunci 
Rohan; căci ţinutul acela fusese dintotdeauna foarte puţin 
locuit. Astfel ne-au fost alături şi ne-au fost credincioşi, ne- 
au ajutat la nevoie şi ne-au păzit hotarele de la miazănoapte 
şi Defileul Rohan. Au prins câte ceva din învăţătura şi 
vorbele noastre şi, la nevoie, ştiu să ne vorbească şi limba; 
dar ţin mult la faptele şi la numele strămoşilor lor, iar între 
ei vorbesc propria lor limbă, de la Miazănoapte. Şi îi avem 
la inimă, pentru că bărbaţii sunt înalţi şi femeile minunate, 
la fel de viteji şi ei, şi ele, puternici, cu păr bălai şi ochi 
strălucitori; ne amintesc de oamenii din Zilele de Odinioară. 
De altfel, înţelepţii noştri spun că legătura dintre noi se 
pierde în negura timpurilor, căci se trag din aceleaşi Trei 
Case ale Oamenilor, la fel ca numenoreenii, şi poate că nu 
din Hador cel cu Părul de Aur, prietenul elfilor, ai cărui fii şi- 
o parte din neamul lui n-au plecat peste Mare, în Apus, 
împotrivindu-se chemării. lată cum îi socotim noi pe oameni 
în hrisoave: Nobilii sau Oamenii din Apusime care erau 
numenoreenii; Popoarele Mijlocii, Oamenii Amurgului, cum 


ar fi rohirrimii şi seminţia lor care sălăşluieşte încă în 
depărtatul Miazănoapte; şi Sălbaticii, Oamenii din 
Întunecime. 

Acum, dacă rohirrimii au crescut, într-o oarecare măsură, 
în felul nostru, în ceea ce priveşte meşteşugurile şi 
purtarea, şi noi am luat ceva de la ei, şi nu ne mai putem 
numi "Nobili". Am devenit Oameni Mijlocii, ai Amurgului, 
dar cu amintirea altor lucruri. Căci, la fel ca rohirrimii, 
iubim acum războiul şi vitejia prin ele însele, atât ca lucrare 
în sine, cât şi ca ţel; şi, deşi încă zicem că un războinic ar 
trebui să fie mai degrabă dăruit şi învăţat, decât să se 
priceapă doar la meşteşugul armelor şi la cum să ucidă, 
totuşi îi preţuim pe luptători mai mult decât pe cei care ce 
se ocupă cu alte treburi. Căci de-asta e trebuinţă în zilele 
noastre. Aşa era şi fratele meu, Boromir, un om al faptelor 
strălucite, pentru care era socotit cel mai bun din Gondor. 
Şi-a fost, într-adevăr, foarte viteaz; de mult n-a mai avut 
Minas Tirith un moştenitor atât de truditor, atât de gata să 
sară la luptă şi nimeni nu putea să sufle mai puternic din 
Marele Corn ca el. 

O clipă, Faramir oftă şi tăcu. 

— Nu prea spuneţi multe în istoriile dumneavoastră 
despre elfi, domnule, rosti Sam, luându-şi brusc inima-n 
dinţi. 

Observase că Faramir părea să vorbească despre elfi cu 
mare cuviinţă ceea ce, mai mult decât felul în care-i primise 
şi mâncarea şi vinul lui, îi câştigaseră lui Sam cel înţelept 
prețuirea şi încrederea. 

— Aşa e, jupâne Sam cel înţelept, zise Faramir, căci nu mă 
pricep la învăţătura elfească. Dar iată că ai pus degetul pe 
un alt miez al schimbării noastre, care ne depărtează de 
Numenor şi ne apropie de Pământul de Mijloc. Căci, aşa 
cum poate ştii, o dată ce Mithrandir ţi-a fost tovarăş şi-ai 
stat de vorbă cu Elrond, edainii, strămoşii numenoreenilor, 
au luptat alături de elfi în primele războaie şi au fost 
răsplătiți cu regatul din mijlocul Mării, nu departe de [ara 


Elfilor. Dar pe Pământul de Mijloc, oamenii şi elfii s-au 
înstrăinat unii de alţii în zilele întunecimii prin ticluirile 
Duşmanului, şi, încet-încet, şi-a reluat fiecare seminţie calea 
ei. Oamenii se tem acum de elfi şi nu mai au încredere în ei, 
deşi ştiu puţine despre ei. lar noi, cei din Gondor, ne 
asemuim cu seminţia din Rohan; pentru că, până şi ei, care 
sunt în vrăjmăşie cu Seniorul Întunecimii, se feresc de elfi şi 
vorbesc cu groază de Codrul de Aur. Cu toate acestea, sunt 
unii printre noi care au de-a face cu elfii când şi când; une- 
ori, se duc în taină în Lorien, şi puţini se mai întorc de-acolo. 
Eu unul n-am fost. Căci mi se pare acum primejdios ca 
muritorii să năzuiască la cercetarea Străbunilor. Totuşi vă 
invidiez că aţi stat de vorbă cu Doamna cea Dalbă. 

— Doamna din Lorien! Lady Galadriel! exclamă Sam. Dacă 
aţi vedea-o, domnule! O, dac-aţi vedea-o! Nu-s decât un 
hobbit şi acasă la mine-s grădinar, dacă-nţelegeţi ce vreau 
să spun; iar mare meşter nu-s într-ale stihurilor, adică nu 
ştiu să le ticluiesc; mai zic şi eu câte unul hâtru, dar nu-i 
poezie de-adevăratelea, aşa că nu vă pot spune ce-am în 
inimă. Cântarea ar fi mai potrivită pentru ea. Ar trebui să-l 
auziţi pe Pas Mare, adică pe Aragorn, sau pe bătrânul domn 
Bilbo, cum cântă. Dar tare mi-ar plăcea şi mie să-i fac o 
cântare! Frumoasă e, domnule! O minunăţie! Uneori e ca 
un pom în floare, alteori ca o narcisă albă - la fel de mititică 
şi de mlădie. Tare ca diamantul, blândă ca raza de lună. 
Caldă ca lumina soarelui, rece ca stelele îngheţate. Mândră 
şi trufaşă ca un munte de nea, şi veselă ca orice fetişcană, 
primăvara, cu margarete în cosiţe. Dar ce pot eu să zic nu-i 
decât o flecăreală. 

— Atunci trebuie să fie cu adevărat minunată, zise 
Faramir. Primejdios de frumoasă. 

— N-am de unde să ştiu de-i primejdios sau nu, spuse Sam. 
Mă uluieşte că oamenii duc cu ei primejdia în Lorien şi-apoi 
zic c-au găsit-o acolo, când ei înşişi au venit cu ea. Dar 
poate că-i ziceţi astfel pentru că e puternică prin ea însăşi. 
Te faci ţăndări, ca un vapor izbit de stânci, în faţa ei; sau te 


îneci ca un hobbit într-un râu. Dar nici stânca, nici râul nu-s 
de vină. lar Boro. 

Tăcu şi se înroşi ca racul. 

— Ei? lar Boromir şi ce-ai mai vrut să spui? îl întrebă 
Faramir. Zi-i, ce-ai mai vrut să spui? El e cel care-a adus 
primejdia cu sine? 

— Da, domnule, şi vă cer iertare că zic una ca asta, cu 
toate că fratele domniei voastre a fost un bărbat ales. Dar 
aţi ghicit situaţia, încă de la-nceput. L-am urmărit şi l-am 
ascultat pe Boromir de când a plecat din Vâlceaua 
Despicată - asta pentru că aveam grijă, ştiţi, de stăpânul 
meu, nu ca să-i fac fratelui domniei voastre vreun rău - şi 
cred că ela văzut limpede în Lorien mai ales ceea ce voia să 
vadă; lucru pe care l-am bănuit din capu' locului. De cum a 
văzut Inelul Duşmanului, l-a şi poftit. 

— Sam! strigă Frodo îngrozit. 

Se cufundase doar pentru o clipă în gânduri şi se trezise 
deodată; prea târziu însă. 

— Îndurare! făcu Sam pălind, apoi făcându-se ca focul. lar 
am luat-o razna! De câte ori caşti gura, îţi iese o păsărică 
din ea, îmi spunea mie Unchiaşul, şi-avea dreptate. Văleu! 
Vai de mine! 

Se întoarse apoi şi îl privi pe Faramir în faţă, adunându-şi 
bruma de curaj pe care-o mai avea: 

— Acu', ascultați ce vă spun, domnule! Să nu vă luaţi de 
stăpânul meu, numa' pentru că slujitorul lui nu-i decât un 
găgăuţă. Aţi vorbit tot timpul meşteşugit şi m-aţi făcut să-mi 
dau drumul, despre elfi şi alte alea. Dar meşteşugul se vede 
mai bine-n faptă, aşa că aveţi prilejul acum să vă arătaţi 
mărinimia. 

— Aşa se pare, rosti Faramir agale şi foarte blând, 
surâzând ciudat. Deci, aceasta-i dezlegarea tuturor 
cimiliturilor! Inelul Suprem despre care se credea c-a pierit 
din lume. Şi Boromir a-ncercat să-l ia cu forţa? lar voi aţi 
fugit atunci, ca să ajungeţi aici, la mine! Şi eu am acum în 
mână, în sălbăticia asta, doi piticuţi, o oştire de oameni gata 


să mă slujească, precum şi Inelul Inelelor. Ăsta da, noroc! 
Un mare prilej pentru Faramir, Căpitanul din Gondor, să-şi 
arate mărinimia! Ha, ha! 

Se ridică în picioare înalt şi sever, cu ochii cenuşii şi 
scânteietori. Frodo şi Sam ţâşniră de pe scaune şi se lipiră 
cu spatele de zid, unul lângă altul, bâjbâind după mânerele 
spadelor. Se lăsă tăcerea. Toţi bărbaţii din peşteră încetară 
vorba şi se uitară uimiţi la ei. Dar Faramir se aşeză iar şi 
începu să râdă liniştit. Apoi fu iarăşi serios. 

— Bietul Boromir! Prea a fost crunt încercat, zise el. Dac- 
aţi şti cu câtă tristeţe m-aţi copleşit voi, doi călători dintr-o 
ţară depărtată, care purtaţi năpasta noastră. Dar voi îi 
judecaţi pe oameni mai puţin decât îi judec eu pe piticuţi. 
Noi, cei din Gondor, vorbim pe şleau. Rareori ne fudulim, şi- 
atunci când o facem, mergem înainte până la jertfa cea 
mare, dacă e nevoie. Nici dacă-l găsesc în mijlocul 
drumului, n-am săpun mina pe el, aşa mi-am zis. Chiar de-aş 
fi unul dintre cei care poftesc lucrul acela, fără să fiu 
lămurit asupra lui, tot m-aş ţine de vorba mea, ca de un 
jurământ. Numai că eu nu sunt dintre aceia. Sau, mai 
degrabă, am atâta scaun la cap să-mi dau seama că sunt 
unele primejdii de care omul trebuie să se ferească. 

Aşezaţi-vă liniştiţi! Şi nu-ţi face griji, Sam cel Înţelept. 
Dacă ţi se pare că te-a luat gura pe dinainte, gândeşte-te că 
aşa a fost să fie. Inima ţi-e în aceeaşi măsură ageră şi 
credincioasă şi-a văzut mai bine decât ochii. Căci, oricât de 
ciudat ar părea, a fost bine că mi-ai mărturisit asta. S-ar 
putea să-i fie de folos chiar şi stăpânului tău, pe care-l 
iubeşti atât. Se va întoarce totul spre binele lui, dacă-mi va 
sta în putinţă. Aşa că fii liniştit. Dar nici măcar să nu mai 
rosteşti numele lucrului aceluia cu glas tare. Ajunge că l-ai 
spus o dată. 

Hobbiţii se întoarseră la locurile lor şi se aşezară fără să 
scoată un cuvânt. Oamenii se puseră pe băut şi vorbit, 
socotind că Faramir făcuse o glumă oarecare cu micii lui 
oaspeţi şi-acum totul se terminase. 


— Ei, Frodo, acum ne înţelegem şi noi, în sfârşit, unul pe 
celălalt, zise Faramir. Dacă ai luat lucrul acela asupra ta, 
împotriva voinţei tale, la cererea altora, atunci ai toată 
prețuirea mea. Şi mă minunez cum de l-ai putut ţine 
ascuns, fără să te foloseşti de el. Îmi dezvăluiţi o lume nouă; 
sunteţi nişte fiinţe cum n-am mai întâlnit. Toţi cei din 
seminţia voastră sunt aşa? În ţinutul vostru trebuie să fie 
numai pace şi mulţumire, iar grădinarii să fie ţinuţi la mare 
cinste. 

— Nu merg nici la noi toate ca pe roate, zise Frodo. Dar 
unii grădinari sunt ţinuţi, într-adevăr, la mare cinste. 

— Numai că făpturile de-acolo îşi pierd puterile chiar şi în 
grădinile lor, aşa cum se întâmplă cu toate cele de sub 
Soarele lumii acesteia. Iar voi sunteţi departe de casă şi 
osteniţi de-atâta drum. Ajunge pentru astă-seară. Dormiţi 
amândoi în pace, dacă vă e cu putinţă. Nu vă temeţi! Nu 
vreau nici să-l văd, nici să-l ating şi nici să ştiu mai multe 
(ştiu şi-aşa destule!), ca nu cumva să mă pască ispita şi să 
mă dovedesc mai prejos în această încercare decât Frodo, 
fiul lui Drogo. Duceţi-vă şi odihniţi-vă, dar mai întâi spuneţi- 
mi, de vreţi, unde doriţi să mergeţi şi ce-aveţi de făcut. Căci 
sunt nevoit să veghez, s-aştept şi să chibzuiesc. Timpul 
trece. Mâine dimineaţă trebuie s-o luăm fiecare pe drumul 
care ne e hărăzit. 

Odată trecut primul fior de spaimă, Frodo se pomenise 
tremurând. Acum fu copleşit de o slăbiciune care se pogori 
ca un nor asupra lui. Putea să se prefacă, dar nu se mai 
stăpâni 

— Aveam de gând să găsesc un drum spre Mordor, spuse 
el pierit. Mergeam la Gorgoroth. Trebuie să ajungem la 
Muntele de Foc şi să aruncăm lucrul acela în Genunea 
Pieirii. Aşa a zis Gandalf. Nu cred însă că voi ajunge 
vreodată acolo. 

Faramir îl privi o clipă lung, uluit şi grav. Apoi se repezi şi 
îl prinse să nu cadă, îl luă uşor pe braţe şi îl duse la pat. Îl 
aşeză acolo, apoi îl înveli bine. Frodo se cufundă pe dată 


într-un somn adânc. Puseră alături încă un pat pentru 
slujitorul lui. Sam şovăi niţel, apoi rosti, făcând o plecăciune 
foarte adâncă: 

— Noapte bună, domnu' Căpitan. Aţi folosit prilejul, 
stăpâne. 

— Chiar aşa? făcu Faramir. 

— Da, stăpâne, şi aţi arătat c-aveţi stofă, nu glumă. 
Faramir zâmbi. 

— Eşti un slujitor îndrăzneţ, jupâne Sam cel Înţelept. Dar 
nu, lauda pentru cel care-o merită e mai presus de orice 
răsplată. Totuşi aici nu era nimic de preamărit. N-am avut 
nici o clipă dorinţa să fac altfel. 

— Aaa, făcu Sam, păi aţi zis că stăpânul meu are un aer 
elfesc, ceea ce-i bine şi-adevărat. Da' am să vă spun şi eu 
ceva: dumneavoastră aveţi un aer, care-mi aminteşte de. ei 
bine, de Gandalf, de vrăjitori! 

— Cine ştie? rosti Faramir. Poate că ai desluşit în mine 
aerul depărtat al numenoreenilor. Noapte bună! 

Chapter 17 Heleşteul Neîngăduit. 

Frodo se trezi şi îl văzu pe Faramir aplecat asupra lui. Preţ 
de o clipă, vechile spaime puseră iar stăpânire pe el; se 
ridică în capul oaselor şi zvâcni îndărăt. 

— N-ai de ce să te sperii, zise Faramir. 

— S-a şi făcut dimineaţă? întrebă Frodo, căscând. 

— Nu încă, dar noaptea-i pe sfârşite, iar luna plină scăpată 
spre apus. Vrei să vii s-o vezi? Mai e ceva: aş dori să mă 
povăţuieşti într-o chestiune. lartă-mă că te-am trezit din 
somn; dar vrei să vii? 

— Da, spuse Frodo, ridicându-se şi înfiorându-se uşor când 
ieşi de sub pătura şi pieile călduroase. 

Era frig în peştera fără foc. Vuietul apei răsuna puternic în 
liniştea deplină. Îşi puse mantia şi îl urmă pe Faramir. 

Trezindu-se deodată, Sam văzu mai întâi patul gol al 
stăpânului său şi sări în picioare. Apoi zări două umbre 
întunecate - a lui Frodo şi a unui bărbat - desluşindu-se în 
bolta luminată acum toată într-o paloare alburie. Se luă iute 


după ei printre şirurile de oameni care dormeau pe saltele, 
de-a lungul peretelui. Când ieşi prin gura peşterii, văzu că 
perdeaua se transformase într-un văl din mătase şi perle, 
cu fir de argint: ţurţuri din raze de lună topindu-se. Dar nu 
se opri să-i admire, ci o luă într-o parte, ca să-şi urmeze 
stăpânul prin culoarul strâmt din peretele peşterii. 

Trecură întâi printr-un tunel întunecat, apoi urcară multe 
scări ude şi astfel ajunseră pe o lespede mică, tăiată în 
piatră şi luminată de sus de tot de cerul palid care strălucea 
printr-un horn lung. De acolo porneau două şiruri de 
trepte: după câte se părea, unul mergea înainte, până pe 
malul înalt al pârâului, celălalt cotea spre stânga. Pe-acesta 
o luară ei. Urca în spirală, ca o scară într-un foişor. 

Până la urmă, ieşiră din întunericul din stâncă şi se uitară 
în jur. Se aflau pe o lespede de piatră, fără balustradă sau 
parapet. în dreapta lor, către răsărit, se revărsa torentul, 
izbindu-se de o mulţime de terase, căzând apoi într-un 
canal neted, săpat de forţa nestăpânită a apei înspumate 
care se unduia şi se repezea aproape la picioarele lor, apoi 
cădea drept peste marginea care se căsca în stânga. Acolo, 
la buza prăpastiei, stătea un om care privea în hău. 

Frodo se întoarse să se uite cum lunecau şi se avântau în 
jos şuvoaiele mlădioase de apă. Apoi îşi ridică ochii şi îşi 
aţinti privirile în zare. Firea era tăcută şi rece, ca înaintea 
zorilor. La apus, în depărtare, scăpata luna plină, rotundă şi 
albă. în valea mare de dedesubt licăreau ceţuri alburii - o 
vâltoare întinsă de fum argintiu, dedesubtul căruia se 
rostogoleau apele răcoroase şi înnoptate ale Anduinului. 
Dincolo de râu, se desluşea ameninţător o întunecime de 
nepătruns, în care sclipeau din loc în loc, reci, ascuţite, 
depărtate şi albe, ca nişte dinţi de stafii, culmile din Ered 
Nimrais, Munţii Albi ai Ţinutului Gondor, acoperite cu 
zăpezi veşnice. 

O vreme, Frodo stătu acolo, pe piatra înaltă, şi îl trecu un 
fior, gândindu-se că, poate, în această nesfârşire de 
pământuri copleşite de noapte, vechii lui tovarăşi îşi purtau 


paşii, dormeau sau zăceau morţi, învăluiţi în ceaţă. Ce căuta 
aici, smuls din uitarea somnului? 

Sam aştepta nerăbdător un răspuns la aceeaşi întrebare şi 
nu se putu ţine să nu bombăne, crezu el, numai pentru 
urechea stăpânului său: 

— Frumoasă privelişte, n-am ce zice, domnu' Frodo; dar îţi 
îngheaţă inima, ca să nu mai zic nimic de oase! Ce se 
petrece aici? 

Faramir îl auzi şi îi răspunse: 

— Apus de lună în Gondor. Mândrul Ithil, în vreme ce 
părăseşte Pământul de Mijloc, mai aruncă o privire peste 
buclele albe ale bătrânului Mindolluin. Merită să tremuri un 
pic. Dar nu pentru asta v-am adus aici - deşi, în ceea ce te 
priveşte, nu te-a chemat nimeni, Sam cel Înţelept, aşa că nu 
faci decât să tragi ponoasele fiindc-ai vrut să vezi. O duşcă 
de vin te va drege pe dată. Hai, vino să vezi! 

Urcă lângă straja tăcută de la marginea întunecată a 
prăpastiei, iar Frodo îl urmă. Sam se ţinu şi el după ei. Şi- 
aşa se simţea destul de nesigur pe lespedea aceea umedă şi 
înaltă. Faramir şi Frodo îşi coborâră privirile. Dedesubt, 
departe, văzură apele albicioase care curgeau într-un bol 
înspumat, apoi se învolburau întunecat în jurul unui găvan 
adânc din stâncă, până îşi aflau iar cale de ieşire printr-o 
poartă îngustă, de unde porneau vuind înceţoşate spre 
întinderi mai calme. Razele lunii cădeau încă pieziş la 
poalele cascadei şi scânteiau pe faţa vălurită a găvanului. 
Frodo văzu imediat ceva mic şi întunecat pe malul apropiat, 
care însă se scufundă şi se făcu nevăzut, chiar sub privirile 
sale, dincolo de cascada clocotitoare şi bolborositoare, tăind 
apa neagră ca o săgeată sau ca o piatră ascuţită. Faramir se 
întoarse către bărbatul de alături. 

— Asta ce zici c-ar putea să fie, Anborn? O veveriţă sau un 
pescăruş? Oare există pescăruşi albaştri în heleşteele nopţii 
din Codrul Întunecat? 

— Pasăre nu-i, o fi altceva, îi răspunse Anborn. Are patru 
mădulare şi se scufundă ca oamenii; şi pare destul de 


priceput la aşa ceva. Ce-o fi? Oare caută o cale dincolo de 
perdea, ca să ajungă în ascunzătoarea noastră? Se pare că 
până la urmă am fost găsiţi. Am arcul cu mine şi-am mai pus 
câţiva arcaşi în apropiere, la fel de buni trăgaci ca mine, pe 
maluri. Nu aşteptăm decât porunca ta, Căpitane. 

— Să tragem? întrebă Faramir, întorcându-se spre Frodo. 
Acesta nu răspunse imediat. Apoi rosti: 

— Nu, nu! Te conjur, nu! 

Dacă Sam ar fi îndrăznit, ar fi zis: "da", mai repede şi mai 
tare. Nu vedea, dar ghicea foarte bine din vorbele lor la ce 
se uitau. 

— Ştii, aşadar, despre ce-i vorba? întrebă Faramir. Hai, 
acum c-ai văzut, spune-mi de ce să-l cruţăm? În nici o vorbă 
de-a noastră n-ai rostit un cuvânt despre haimanaua asta de 
însoțitor al vostru şi l-aţi lăsat baltă, pentru moment. Putea 
s-aştepte mult şi bine, până să fie prins şi-adus dinaintea 
mea. Am trimis cei mai dibaci vânători după el, dar le-a 
scăpat şi nu l-a mai văzut nimeni de-aseară. Acum însă a 
sărit rău peste cal, mai rău decât dacă s-ar fi dus doar să 
vâneze iepuri pe coline: a îndrăznit să vină la Henneth 
Annun şi şi-a pus viaţa în primejdie. Mă mir de făptura asta, 
cum de s-a-ncumetat, aşa ascunsă şi vicleană cum pare, să 
vină să se distreze în heleşteul ăsta, chiar la fereastra 
noastră. O fi crezând că oamenii dorm toată noaptea, fără 
să vegheze? De ce face asta? 

— Sunt, cred, două răspunsuri, zise Frodo. Întâi, ştie prea 
puţin despre oameni şi, cât o fi el de viclean, n-are cum să-şi 
dea seama că vă ascundeţi aici, într-un loc atât de tainic. 
Apoi, cred c-a fost ademenit aici de-o dorinţă nestăpânită, 
care-i depăşeşte luarea-aminte. 

— Zici că-i ademenit? întrebă Faramir cu glas scăzut. Cum 
aşa? Înseamnă că ştie ce duceţi cu voi. 

— Aşa e. L-a purtat el însuşi ani de zile. 

— L-a purtat el? făcu Faramir, tăindu-i-se respiraţia de 
uimire. Altă cimilitură! Înseamnă că încearcă să pună mâna 
pe el. 


— Poate. Pentru el e ceva nepreţuit. Dar nu la asta m-ara 
gândit. 

— Atunci, la ce? 

— La peşte, zise Frodo. Ia uitaţi-vă! 

Îşi îndreptară cu toţii privirile spre heleşteul întunecat. La 
capătul depărtat al bazinului, apăru un căpşor negru, direct 
de sub umbrele steiurilor. Ceva argintiu luci scurt şi apa se 
încreţi într-un cerculeţ. Înotă într-o parte, apoi, cu o 
agerime uimitoare, pe mal sări o făptură asemeni unei 
broaşte, care se aşeză şi începu să molfăie obiectul acela 
mic şi argintiu; ultimele raze de lună cădeau acum dincolo 
de peretele de piatră de la capătul heleşteului. Faramir râse 
uşor. 

— Peşte! zise el. Foamea asta nu pare primejdioasă! Sau, 
cine ştie? Peştii din heleşteul lui Henneth Annun s-ar putea 
să-l coste cam scump. 

— Îl am în bătaia săgeţii, zise Anborn. Să trag, Căpitane? 
Căci legea noastră-i moartea pentru oricine vine pe-aici 
nepofitit. 

— Stai un pic, Anborn, îl opri Faramir. E o trebuşoară mai 
dificilă decât pare. Ce-ai de zis acum, Frodo? De ce l-am 
cruța? 

— Făptura aceea e neputincioasă şi înfometată, zise Frodo; 
nu-şi dă seama de primejdie. lar Gandalf, Mithrandir al 
vostru, v-ar fi rugat să nu-l ucideţi pentru asta. El le-a 
interzis elfilor să facă astfel de lucruri. Nu prea mi-e 
limpede de ce, iar despre bănuielile mele nu pot vorbi 
deschis aici. Dar făptura aceasta este, într-un fel, legată de 
misia mea. Până să ne găsiţi şi să ne luaţi cu voi, mi-a fost 
călăuză. 

— Călăuza ta! făcu Faramir. Treaba e şi mai ciudată. Sunt 
în stare să fac multe pentru tine, Frodo, dar nu-ţi pot 
făgădui c-am să-l las pe vagabondul ăsta viclean să plece 
liber de-aici, după capul lui, şi să ţi se alăture când o pofti, 
ori să fie prins de orci, ca să le spună tot ce ştie sub 
ameninţarea caznelor. Trebuie ori să-l ucidem, ori să punem 


mâna pe el. Iar dacă nu putem să-l prindem, o să-l ucidem. 
Oare ajunge o singură săgeată împănată, ca să ucidem o 
asemenea făptură lunecoasă şi schimbătoare? 

— Hai să coborâm încet la el, zise Frodo. N-aveţi decât să 
ţineţi arcurile încordate şi să mă ucideţi întâi pe mine, dac- 
oi da greş. N-am să fug. 

— Atunci, du-te; dar să-i dai zor, zise Faramir. Dacă scapă 
cu viaţă, ar face bine să te slujească tot restul zilelor lui 
nefericite. Anborn, călăuzeşte-l pe Frodo până jos, pe mal; 
dar să mergi cătinel, căci făptura aia are nas şi urechi. Dă- 
mi mie arcul tău. 

Anborn mormăi şi porni înainte pe scările în spirală, până 
ajunseră, în sfârşit, la o gaură strimtă, ascunsă de un desiş 
de tufe. După ce se furişă dincolo, Frodo se trezi deasupra 
heleşteului, pe malul de miazăzi. Acum era întuneric, iar 
căderea de apă oglindea palid, cenuşiu, ultimele raze de 
lună dinspre apus. Nu-l vedea pe Gollum. Făcu vreo câţiva 
paşi, urmat tiptil de Anborn. 

— Dă-i zor! îi suflă acesta la ureche. Fii atent în dreapta. 
Dacă te prăbuşeşti în heleşteu, atunci numai prietenul tău, 
pescarul, te mai poate scăpa. Şi bagă de seamă, arcaşii sunt 
la doi paşi, chiar dacă s-ar putea să nu-i vezi. 

Frodo se târi înainte, bâjbâind cu mâinile pe jos, ca să 
simtă pământul şi să nu se clatine. Pietrele erau aproape 
toate netede, dar lunecoase. Se opri ascultând. Întâi nu auzi 
nici un sunet, afară de curgerea nesfârşită a apei dindărătul 
lui. Apoi însă, îi ajunse la urechi un murmur şuierător, care 
venea din faţă. 

— Peşşşte, peşşşte bun. Până la urmă, Faţa Palidă s-a făcut 
nevăzută, nepreţuitule, da! Acum putem mânca peşte 
liniştiţi. Nu, nu liniştiţi, nepreţuitule. Căci Nepreţuitul s-a 
dus; da, s-a dus. Urâcioşii şi scârbogşii ăia de hobbiţi! S-au 
dus şi ne-au lăsat, gollum; iar Nepreţuitul s-a dus. Numai 
bietul Smeagol singur. Nici un nepreţuit. Oamenii urâcioşi 
au să-l ia, au să-mi fure Nepreţuitul. Hoţi. Îi urâm. Peşşşte, 
peşşşte bun. Ne întăreşte. Ne face ochi strălucitori şi 


degete tari, da. O să-i gâtuim pe toţi, da, dac-o s-avem 
prilejul. Peşşşte bun! Peşşşte bun! 

Astfel pălăvrăgea fără-ncetare, aproape ca vuietul apei, 
întrerupându-se doar să molfăie şi să plescăie încetişor. 
Frodo se cutremură de milă şi de scârbă. Cât şi-ar fi dorit să 
înceteze totul, să nu mai fie nevoit să audă glasul acela 
niciodată! Anborn era aproape, îndărătul lui. Putea foarte 
bine să se târască până la el şi să-i ceară să-i pună pe arcaşi 
să tragă. Se puteau apropia, în timp ce Gollum înfuleca şi 
era descoperit. Ajungea să-l străpungă o săgeată şi Frodo 
ar fi scăpat de glasul acela nenorocit pentru totdeauna. Dar 
nu, avea acum o datorie faţă de Gollum. Stăpânul îi e dator 
slujitorului său pentru ceea ce-a făcut pentru el, chiar dacă 
sub ameninţare. Dacă n-ar fi fost Gollum, s-ar fi scufundat 
în Smârcurile Morților. Şi Frodo simţea limpede că nici 
Gandalf n-ar fi dorit una ca asta. 

— Smeagol! îl strigă el încetişor. 

— Peşşşte, peşşşte bun, rosti glasul acela. 

— Smeagol! zise Frodo ceva mai tare. Glasul încetă. 

— Smeagol, Stăpânul a venit să te caute. Stăpânul e aici. 
Hai, Smeagol! 

Nu-i veni nici un răspuns, doar un şuierat uşor, ca şi cum 
celălalt şi-ar fi ţinut răsuflarea. 

— Hai, Smeagol! zise Frodo. Suntem în primejdie. Oamenii 
au să te ucidă, dacă te găsesc aici. Vino iute, de vrei să scapi 
de moarte. Vino la Stăpânul tău! 

— Nu! rosti glasul. Stăpânul nu-i cumsecade. Îl părăseşte 
pe bietul Smeagol şi se duce cu noii lui prieteni. Stăpânul 
poate s-aştepte. Smeagol n-a terminat. 

— N-avem timp, zise Frodo. Adu peştele cu tine. Hai! 

— Nu! Peştele trebuie terminat. 

— Smeagol! făcu Frodo deznădăjduit. Nepreţuitul o să se 
mânieze. Am să-l iau şi-am să-i spun. Fă-l să-nghită oasele şi 
să se-nece! Să nu mai pună niciodată gura pe peşte. Hai, 
Nepreţuitul te-aşteaptă! 


Se auzi un şuierat ascuţit. Gollum ieşi imediat din 
întuneric, târându-se în patru labe, ca un căţel vinovat, 
chemat la poruncă. Avea în gură un peşte pe jumătate 
mâncat, iar în mână încă unul. Se apropie de Frodo şi îi 
pufni în faţă. Ochii lăptoşi îi străluceau. Apoi îşi scoase 
peştele din gură şi se ridică în picioare. 

— Stăpân cumsecade, şopti el. Hobbit cumsecade s-a-ntors 
la bietul Smeagol. Bunul Smeagol vine. Să-i dăm zor, da, să- 
i dăm zor! Printre copaci, cît Feţele alea n-au răsărit încă. 
Da, hai să mergem! 

— Da, o să plecăm curând, zise Frodo. Dar nu chiar acum. 
Am să merg cu tine, cum am făgăduit. Şi îţi făgăduiesc şi- 
acum. Dar nu plecăm încă, pentru că eşti în primejdie. Am 
să te scap, însă trebuie să te încrezi în mine. 

— Trebuie să ne-ncredem în Stăpân? întrebă Gollum 
şovăielnic. De ce? De ce nu plecăm imediat? Unde-i celălalt, 
hobbitu' ăla mojic şi nemernic? Unde-i? 

— E-acolo, sus, zise Frodo, arătând spre cascadă. Nu plec 
fără el. Trebuie să ne întoarcem să-l luăm. 

I se strânse inima. Prea semăna a păcăleală. Nu se temea 
cu adevărat că Faramir va îngădui uciderea lui Gollum, dar 
pesemne că avea să-l ia ostatic şi să-l pună în lanţuri; şi, cu 
siguranţă, ceea ce făcea el acum avea să i se pară un gest 
de trădare amărâtului aceluia ticălos. Va fi cu neputinţă să îl 
facă vreodată să înţeleagă sau să creadă că îi scăpase viaţa 
în singurul fel pe care îl avea la îndemână. Ce altceva îi 
rămânea decât să încerce să câştige încrederea tuturor? 

— Hai! zise el. Altfel o să-l înfurii pe Nepreţuit. O să ne 
întoarcem sus, pe lângă pârâu. Mergi înainte, hai! 

Gollum se târi puţin fără să se depărteze de buza 
prăpastiei, pufnind bănuitor. Deodată se opri şi îşi ridică 
fruntea. 

— E ceva acolo! rosti el. Şi nu-i un hobbit. 

Se întoarse imediat. în ochii lui bulbucaţi sclipi o luminiţă 
verzuie. 


— Sssstăpâne, ssstăpâne! şuieră el. Hain! $mecher! Fals! 
Scuipă şi îşi întinse braţele lungi, trosnindu-şi degetele 
albe. 

În clipa aceea, dindărăt se năpusti asupra lui o umbră 
uriaşă şi neagră. Anborn îl înşfacă de ceafă, prinzîndu-l cu 
mâna lui mare şi puternică. Gollum se răsuci ca un fulger, 
aşa lunecos şi ud cum era, unduindu-se precum un ţipar, 
muşcând şi zgâriind ca o pisică. Însă din umbră mai 
apărură doi oameni. 

— Stai cuminte! zise unul. Că te facem arici de săgeți! Hai, 
stai cuminte! 

Gollum se linişti şi începu să schelălăie şi să plângă. ÎI 
legară fedeleş, fără milă. 

— Uşurel, uşurel! spuse Frodo. Nu-i tare ca voi. Pe cât se 
poate, încercaţi să nu-l răniţi. O să se liniştească, dacă-l 
luaţi mai uşor. Smeagol! N-au să-ţi facă nici un rău. Voi 
merge cu tine şi n-o să ţi se întâmple nimic. Poate doar să 
mă omoare şi pe mine. Încrede-te în stăpânul tău! 

Gollum se întoarse şi-l scuipă. Oamenii îl ridicară în 
picioare, îi traseră o glugă pe ochi şi plecară cu el. Frodo îi 
urmă cu inima grea. Trecură prin deschiderea dindărătul 
tufişurilor, apoi o luară iar pe scări, până în grotă. 
Aprinseră câteva torţe. Oamenii începură să se mişte. Era şi 
Sam acolo; aruncă o privire piezişă spre povara 
neputincioasă, cărată de cei doi bărbaţi. 

— L-aţi prins? îl întrebă el pe Frodo. 

— Da. Ei, nu l-am prins eu. Mă tem c-a venit la mine, 
pentru că a dat crezare vorbelor mele. N-am vrut să-l văd 
aşa, legat fedeleş. Nădăjduiesc c-o să iasă bine, dar nu-mi 
place deloc povestea asta. 

— Nici mie. Amarâtul ăsta aduce numai necazuri, pe unde 
se-arată. Se apropie de ei un bărbat care le făcu semn 
hobbiţilor şi îi duse în ungherul din fundul peşterii. Acolo 
stătea Faramir în jilţul său, cu opaițul aprins deasupra 
capului. Le făcu semn să ia loc pe scăunele, alături. 

— Aduceţi vin pentru oaspeţi, zise el. Şi pe ostatic. 


Vinul sosi îndată, iar Anborn veni şi el, cu Gollum. Îi scoase 
gluga de pe cap şi îl puse pe picioare, sprijinindu-l din 
spate. Gollum clipi, ascunzându-şi răutatea din ochi cu 
pleoape grele şi palide. Arăta jalnic, ud leoarcă, duhnind a 
peşte (mai ţinea unul încleştat în mână); şuviţele rare 
atârnau ca nişte alge împuţite pe fruntea osoasă şi îi curgea 
nasul. 

— Dezlegaţi-ne! Dezlegaţi-ne! zicea el. Sfoara ne doare, 
da, da, ne doare şi n-am făcut nimic rău. 

— Nimic? întrebă Faramir, cercetând făptura demnă de 
milă din faţa lui, fără mânie, fără înduioşare sau uimire. 
Nimic? Chiar n-ai făcut niciodată ceva vrednic de 
pedeapsă? Oricum, din fericire, nu sunt eu în măsură să te 
judec. Numai că în noaptea asta ai venit la întâlnire cu 
moartea. Peştii din heleşteul acesta se plătesc foarte scump. 

Lui Gollum îi scăpă peştele din mână. 

— Nu vreau peşte, zise el. 

— Nu-i vorba de peşti în sine, zise Faramir. Oricine vine şi 
se uită doar la heleşteul acesta e osândit la moarte. Te-am 
cruțat până acum numai la rugăminţile lui Frodo care zice 
că, măcar din partea lui, meriţi ceva răsplată. Dar va trebui 
să-mi dai şi mie mulţumire. Cum te numeşti? De unde vii? Şi 
unde te duci? Cu ce treabă? 

— Suntem pierduţi, pierduţi, zise Gollum. Nici nume, nici 
treabă, nici Nepreţuit, nimic. Numai gol. Numai foame; da, 
ne e foame. Câţiva peştişori acolo, nişte prăpădiţi numai 
oase, pentru o biată făptură, şi ei vorbesc de moarte! Atât îi 
duce capu'; asta-i dreptatea lor, asta! 

— Nu ne-o duce pe noi prea mult capul, zise Faramir, dar 
aşa, cu mintea asta puţină, ştim ce anume e drept. 
Dezleagă-l, Frodo! 

Faramir scoase un cuţitaş de unghii de la cingătoare şi i-l 
dădu lui Frodo. Înţelegând greşit gestul, Gollum se trânti 
schelălăind la pământ. 

— Ei, Smeagol! se răsti Frodo. Trebuie să ai încredere în 
mine. N-am să te las de izbelişte. Răspunde cinstit, dacă 


poţi. O să fie spre binele tău şi n-o să păţeşti nimic. 

Îi tăie sforile de la mâini şi de la glezne, apoi îl puse pe 
picioare. 

— Vino-ncoace îi porunci Faramir. Uită-te la mine! Ştii cum 
se numeşte locul ăsta? Ai mai fost pe-aici? 

Încet-încet, Gollum îşi ridică ochii şi se uită fără tragere de 
inimă într-ai lui Faramir. Îi pierise toată lumina din ei; erau 
înneguraţi şi goi. Se lăsă o linişte de mormânt. Apoi Gollum 
îşi plecă fruntea şi se chirci la pământ, tremurând. 

— Noi nu ştim şi nu vrem să ştim, scânci el. Niciodată venit 
aici, niciodată venit iar aici. 

— În mintea ta sunt uşi ferecate şi ferestre închise, iar 
îndărătul lor doar încăperi întunecate, rosti Faramir. Dar de 
data aceasta socotesc că spui adevărul. E bine pentru tine. 
Pe ce juri că n-ai să te mai întorci şi n-ai să mai călăuzeşti 
pe nimeni încoace nici cu vorba, nici cu fapta? 

— Stăpânul ştie, zise Gollum, aruncându-i o privire iute şi 
piezişă lui Frodo. Da, el ştie. O să făgăduim Stăpânului, 
dacă ne scapă. O să-i făgăduim, da! 

Se târi la picioarele lui Frodo. 

— Salvează-ne, Stăpân cumsecade! scânci el. Smeagol îi 
făgăduieşte Nepreţuitului, făgăduieşte solemn. Niciodată 
nu vorbeşte, nu mai vine; nu, niciodată! Nu, nepreţuitule, 
nu! 

— Eşti mulţumit? întrebă Faramir. 

— Da, zise Frodo. În sfârşit, trebuie să primeşti această 
făgăduială sau să-ţi urmezi legea ta. Mai mult de-atât n-ai 
să scoţi de la el. Dar i-am făgăduit că, dacă vine la mine, nu 
i se va face nici un rău. Şi n-am chef să nu mă ţin de cuvânt. 

Faramir rămase o vreme pe gânduri. 

— Foarte bine, zise el într-un târziu. Mă dau bătut, în faţa 
stăpânului tău, Frodo, fiu al lui Drogo. Să-l lăsăm pe el să 
hotărască ce-o să facă cu tine. 

— Dar, senior Faramir, zise Frodo, plecându-se, nu ţi-ai 
rostit încă hotărârea în privinţa numitului Frodo şi până 
când nu o vei face cunoscută, n-are cum să-şi facă planuri 


nici în ceea ce-l priveşte pe el, nici pe tovarăşii săi. Ţi-ai 
lăsat hotărârea pe dimineaţă, ceea ce n-ar fi prea departe 
acum. 

— Atunci am s-o rostesc acum, spuse Faramir. În ceea ce 
te priveşte, Frodo, luând în seamă la cine eşti şi ce puteri 
am, eşti liber în ţinutul Gondorului, până la hotarele lui 
străvechi cele mai depărtate; afară doar de faptul că nici tu, 
nici cei ce-s cu tine nu aveţi voie să veniţi în locurile acestea 
nechemaţi. Hotărârea se rosteşte pentru un an şi-o zi; apoi 
va înceta, dacă nu cumva vei veni la Minas Tirith înainte de 
acest termen, ca să te arăţi în faţa Seniorului şi 
Majordomului Cetăţii. Atunci am să stărui pe lângă el să 
întărească spusele mele, iar hotărârea să dăinuiască atât cât 
veţi trăi. Între timp, pe oricine-ai lua sub oblăduirea ta va 
avea şi ocrotirea mea şi-a scutului din Gondor. Mulţumit de 
răspuns? 

Frodo se înclină adânc. 

— Mulţumit, zise el. Şi mă pun cu totul în slujba ta, dacă 
asta preţuieşte ceva dinaintea unei persoane atât de 
puternice şi de cinstite. 

— Are mare preţ, zise Faramir. Şi-acum, o iei pe fâptura 
aceasta, Smeagol, sub oblăduirea ta? 

— Îl iau pe Smeagol sub oblăduirea mea, rosti Frodo. 

Sam oftă zgomotos şi încuviinţă şi el, dar nu curtenitor, aşa 
cum ar fi făcut orice hobbit. Pentru că, în Comitat, într-o 
asemenea situaţie se cuveneau mult mai multe vorbe şi 
plecăciuni. 

— Atunci îţi spun, rosti Faramir, întorcându-se spre 
Gollum, că te afli sub sentinţa morţii; însă câtă vreme eşti 
cu Frodo, din partea noastră nu vei avea nimic de suferit. 
Totuşi dacă vei fi găsit vreodată de oamenii din Gondor 
hoinărind aiurea, fără el, osânda se înfăptuieşte. Şi fie să-ţi 
afli moartea fulgerător, în Gondor sau în afară, de n-ai să-l 
slujeşti cum se cuvine. Acum răspunde-mi: încotro te duci? 
Zice că i-ai fost călăuză. Încotro ai să-l călăuzeşti? 

Gollum nu-i răspunse nimic. 


— Nu vreau ca lucrul ăsta să rămână o taină, rosti 
Faramir. Răspunde-mi, altfel am să-ntorc judecata! 

Nici acum Gollum nu zise nimic. 

— Voi răspunde eu în locul lui, spuse Frodo. M-a dus la 
Poarta Neagră, aşa cum i-am cerut; dar n-a fost cu putinţă 
să trecem pe-acolo. 

— Nu există porţi deschise spre Tărâmul Fără Nume, zise 
Faramir. 

— Văzând acest lucru, am făcut calea-ntoarsă şi-am venit 
pe drumul spre miazăzi, continuă Frodo; căci ne-a spus că 
este sau s-ar putea să fie o cărare pe lângă Minas Ithil. 

— Minas Morgul, rosti Faramir. 

— Nu ştiu, zise Frodo; dar cărarea cred că urcă în munţi, 
pe versantul de la miazănoapte al văii, unde se înalţă 
vechea cetate. Ajunge până la o crăpătură de sus, apoi 
coboară dincolo. 

— Ştii cum se numeşte trecătoarea aia înaltă? întrebă 
Faramir. 

— Nu, zise Frodo. 

— Cirith Ungol. 

Gollum şuieră ascuţit şi începu să bombăne. 

— Nu-i aşa? făcu Faramir, întorcându-se spre el. 

— Nu! zise Gollum şi schelălăi apoi, de parcă l-ar fi înţepat 
rău ceva. Da, da, am auzit noi numele ăsta odată. Dar ce- 
are-a face numele pentru noi? Stăpânul zice că trebuie să 
intre, aşa că suntem siliţi să găsim o cale. Nu-i alt drum de- 
ncercat, nu, nu! 

— Nu-i altă cale? întrebă Faramir. De unde ştii? Şi cine-a 
cercetat toate fruntariile acelui tărâm întunecat? 

Îl privi pe Gollum lung şi gânditor. Apoi rosti brusc: 

— la făptura asta de-aici, Anborn. Poartă-te frumos, dar fii 
cu ochii pe el. Iar tu, Smeagol, să nu încerci să te scufunzi 
în cascadă. Stâncile au acolo nişte colţi care-au să te ucidă 
înainte să-ţi vie vremea. Acum lasă-ne; şi ia-ţi peştele! 

Anborn ieşi, iar Gollum îl urmă scrâşnind. Traseră 
perdeaua din faţa ungherului. 


— Frodo, cred că nu dai dovadă de înţelepciune, zise 
Faramir. Nu-s de părere că e bine să te iei după fâptura 
asta rea. 

— Nu, nu-i mereu chiar aşa de rea, spuse Frodo. 

— Poate că nu, zise Faramir, dar răul îl macină ca o boală 
şi devine tot mai puternic. N-o să te căâlăuzească spre nimic 
bun. Dacă te-nvoieşti să renunţi la el, îi voi da cele 
trebuincioase şi-o călăuză care să-l ducă unde vrea el, la 
hotarele Gondorului. 

— N-o să vrea, spuse Frodo. Va veni după mine, aşa cum a 
făcut-o şi pân-acum. Şi i-am făgăduit de multe ori să-l iau 
sub oblăduirea mea şi să merg încotro mă călăuzeşte. Doar 
n-ai să-mi ceri să rup legământul cu el. 

— Nu, zise Faramir. Dar inima mea ţi-ar cere. Căci ţi se 
pare mai uşor să povăţuieşti pe altul să-şi încalce cuvântul, 
decât s-o faci tu însuţi, mai ales când îţi vezi un prieten 
înclinat, din neştiinţă, spre a-şi face rău. Dar nu. dacă vrea 
să meargă cu tine, atunci trebuie să-l suporţi. Însă nu cred 
că ţi-e dat să mergi la Cirith Ungol, despre care el ţi-a spus 
mai puţin decât ştie. De-atâta lucru îmi dau şi eu bine 
seama. Nu te duce la Cirith Ungol! 

— Atunci, unde să mă duc? întrebă Frodo. Înapoi, la Poarta 
Neagră, ca să mă predau străjilor? Ce-ai împotriva locului 
ăstuia şi ce face ca numele său să fie atât de cumplit? 

— Nimic sigur, zise Faramir. Noi, cei din Gondor, nu 
trecem niciodată la răsărit de Drum, şi nu-i bărbat tânăr 
care s-o fi făcut în zilele noastre; nici n-am pus piciorul în 
Munţii Umbrei. Despre ei nu ştim decât dintr-un vechi 
hrisov şi din cele ce ni s-au transmis din vechime. Însă prin 
trecătorile de la Minas Tirith domneşte o groază neagră. 
Când aduci vorba de Cirith Ungol, bătrânii şi cărturarii 
pălesc şi amuţesc. Valea din Minas Morgul s-a înrăit cu 
multă vreme în urmă şi-a fost o ameninţare şi-o spaimă încă 
de când Vrăjmaşul blestemat era departe, iar Ithilienul se 
afla, în cea mai mare parte, în mâinile noastre. Aşa cum ştii, 
cetatea a fost când-va puternică, mândră şi frumoasă; 


Minas Ithil, sora geamănă a propriei noastre cetăţi. Dar a 
fost cucerită de oameni sângeroşi, pe care Vrăjmaşul cu 
puterile refăcute i-a îngenuncheat, şi care, după căderea 
lui, au început să colinde fără masă, fără casă. Se spune că 
Seniorii lor erau oameni din Numenor, căzuţi în ticăloşia 
neagră; lor le dăduse Vrăjmaşul inelele puterii şi îi 
înghiţise; au ajuns adevărate stafii vii, îngrozitori şi răi. 
După plecarea lui, au pus mâna pe Minas Ithil şi-au locuit 
acolo, s-au înmulţit şi-au distrus întreaga vale: părea pustie, 
deşi nu era aşa, căci între zidurile ruinate sălăşluia spaima. 
Acolo se aflau Nouă Seniori; după întoarcerea Stăpânului 
lor, pe care l-au ajutat şi l-au pregătit în taină, s-au întărit 
din nou. Atunci, cei Nouă Călăreţi au dat năvală pe porţile 
groazei, iar noi nu le-am mai putut ţine piept. Nu te apropia 
de cetatea lor. Vei fi descoperit. E un loc al răului 
neadormit, plin de ochi fără de pleoape. Nu porni pe 
drumul acela. 

— Dar încotro mă îndemni s-o iau? zise Frodo. Zici că nu 
mă poţi călăuzi tu însuţi peste munţi. Însă m-am legat s- 
ajung dincolo, prin jurământ solemn în faţa Sfatului; să aflu 
o cale sau să pier în căutarea ei. lar de mă voi întoarce, 
nemaiţinând s-ajung la capătul amarnic al drumului, unde 
să mă duc, printre elfi sau printre oameni? M-ai lua cu tine 
în Gondor, având asupra mea lucrul acela care l-a înnebunit 
pe fratele tău de dorinţă? Ce blestem s-ar mai abate-atunci 
peste Minas Tirith? Vrei să se ajungă la două cetăţi Minas 
Morgul care să-şi arate colții una celeilalte, de peste întin- 
derea aceea moartă şi putredă? 

— În nici un caz, zise Faramir. 

— Atunci, ce mă sfătuieşti să fac? 

— Nu ştiu. Doar că nu vreau să te îndrepţi spre moarte şi 
spre cazne. Şi nu cred că Mithrandir ar fi ales calea asta. 

— Şi totuşi, o dată ce s-a prăpădit, sunt nevoit să urmez 
cărarea pe care-o pot afla. Şi n-am vreme să bâjbâi prea 
mult, spuse Frodo. 


— Ce soartă amară! Şi misia ta-i fără nădejde, rosti 
Faramir. Dar măcar să-ţi aminteşti de vorbele mele: fereşte- 
te de călăuza asta, Smeagol. E un ucigaş, i-o citesc pe chip. 
Oftă şi spuse: Ei, şi uite-aşa ne-am cunoscut şi ne-am 
despărţit, Frodo, fiu al lui Drogo. Nu-i nevoie să-ţi spun 
vorbe dulci: nădejde n-am să te mai văd sub soarele acestei 
lumi. Dar acum vei pleca având binecuvântarea mea atât tu, 
cât şi toţi ai tăi. Odihneşte-te puţin, până ţi se pregăteşte 
mâncarea. Tare mi-ar plăcea să ştiu cum a ajuns târâtoarea 
asta, Smeagol, în stăpânirea lucrului de care vorbim şi cum 
l-a pierdut apoi. Însă n-am să te mai bat acum şi cu asta la 
cap. Dac-o fi să fie - ceea ce n-am nici o nădejde - să te 
întorci pe tărâmul celor vii şi-o să ne istorisim iar 
întâmplările, sprijiniți de un zid, la soare, râzând de vechile 
noastre dureri, ai să-mi povesteşti atunci. Până în clipa 
aceea însă, sau până cine ştie când, căci nici Pietrele 
Atotvăzătoare din Numenor nu pot spune, rămas-bun! 

Se ridică, se plecă adânc dinaintea lui Frodo şi, trăgând 
perdeaua, trecu dincolo, în peşteră. 

Chapter 18 Călătoria spre Răscruce. 

Frodo şi Sam se întoarseră la paturile lor şi se întinseră să 
se odihnească un pic, în vreme ce oamenii se agitau, 
începându-şi din nou treaba din ziua aceea. După un timp,li 
se aduse apă şi fură duşi la masa pentru trei persoane. 
Faramir împărţi festinul cu ei. Nu mai dormise de când cu 
bătălia din ziua de dinainte, dar nu arăta ostenit. Când 
terminară, se ridicară de la masă. 

— Fie să nu vă chinuiască foamea pe drum, rosti Faramir. 
Aveţi provizii puţine, însă am poruncit să vi se pună ceva 
merinde bune în raniţe. De apă n-o să duceţi lipsă câtă 
vreme veţi merge prin Ithilien, dar să nu beţi din nici un 
pârâu care curge din Imlad Morgul, Valea Morţii Vii. Şi mai 
e ceva. Cercetaşii şi străjerii mei s-au întors cu toţii, chiar şi 
cei care s-au strecurat pe sub privirile Morannonului. Mi-au 
spus toţi aceeaşi ciudăţenie: ţinutul e pustiu. Pe drum nu se 
vede nimic şi nu se aude nici zgomot de paşi, nici vuiet de 


corn şi nici şuier de săgeată. În Tărâmul Fără Nume colcăie 
o linişte prevestitoare. Dar nu ştiu despre ce e vorba. Atâta 
doar că se apropie clipa unui sfârşit măreț. Vine furtuna. 
Daţi-i zor cât puteţi! Dacă sunteţi gata, la drum! Curând se 
va înălța soarele deasupra umbrelor. 

Hobbiţilor li se aduseră raniţele (ceva mai grele ca 
înainte), precum şi două toiege din lemn lustruit, cu vârful 
de fier şi măciulii sculptate, pătrunse de nişte şireturi 
împletite din piele. 

— Nu am acum daruri potrivite pentru plecarea voastră, 
zise Faramir; dar primiţi aceste toiege. S-ar putea să vă 
ajute la mersul prin sălbăticie. Le folosesc oamenii din 
Munţii Albi, deşi acestea au fost tăiate după măsura voastră 
şi li s-au pus vârfuri noi, de fier. Sunt făcute din arborele 
minunat lebethron, atât de drag megşterilor lemnari din 
Gondor, şi au puterea de-a găsi şi de-a se întoarce. Fie ca 
această virtute să nu dea greş cu totul, prin întunecimea în 
care vă duceţi! 

Hobbiţii se plecară adânc. 

— Preacinstită gazdă, zise Frodo, mi-a spus mie Elrond 
Cel-pe-jumătate-elf că voi întâlni în drumul meu prieteni pe 
neaşteptate şi în taină. Fii încredinţat că nu m-am gândit c- 
o să-mi arăţi atâta bunătate. Asemenea întâmplări au 
menirea să preschimbe răul într-un mare bine. 

Se pregătiră de plecare. Gollum fu scos la vedere din cine 
ştie ce cotlon sau vizuină; părea mai mulţumit de el însuşi 
ca oricând, deşi se ţinea numai de Frodo şi se ferea să se 
uite la Faramir. 

— Călăuza voastră trebuie să fie legată la ochi, zise 
Faramir. Dar tu şi slujitorul tău, Sam cel Înţelept, puteţi să 
mergeţi şi-aşa, dacă pofitiţi. 

Gollum schelălăi, se foi şi se agăţă de stăpânul său când 
veniră să-l lege la ochi. Atunci Frodo zise: 

— Legaţi-ne pe toţi trei la ochi şi începeţi cu mine. Poate 
că aşa o să vadă că n-are nimeni de gând să-i facă vreun 
rău. 


Zis şi făcut. Fură apoi conduşi afară din peştera Henneth 
An-nun. După ce trecură de coridoare şi de scări, simţiră în 
jur aerul răcoros al dimineţii, proaspăt şi dulce. O vreme 
urcară încă legaţi la ochi, apoi coborâră uşor. În sfârşit, 
Faramir porunci să li se ia legăturile de la ochi. 

Erau iar pe sub baldachinul pădurii. Nu se mai auzea 
zgomotul cascadei, pentru că între ei şi făgaşul adânc pe 
unde curgea pârâul se întindea acum un povârniş lung 
înspre miazăzi. Văzură la apus lumină printre arbori, de 
parcă firea se termina brusc la marginea unei prăpăstii 
deschise doar spre cer. 

— De-aici încolo, drumurile ni se despart, zise Faramir. De 
vreţi să-mi ascultați povaţa, nu vă îndreptaţi încă spre 
răsărit. Mergeţi drept înainte, căci astfel veţi fi la adăpostul 
arborilor preţ de mai multe mile. La apus e o strungă 
printre văi adânci, uneori foarte abrupte, alteori blânde şi 
prelungi. Ţineţi-vă aproape de strunga asta, pe la rădăcina 
pădurii. Socot că la început veţi călători pe lumină de ziuă. 
Ţinutul visează într-o pace înşelătoare, şi-o vreme răul nu 
se va arăta la vedere. Vă doresc s-aveţi parte numai de 
bine, atât cît s-o putea. 

Apoi îi îimbrăţişa pe hobbiţi, aşa cum făceau cei din 
seminţia lui, lăsându-se pe vine, punându-le mâinile pe 
umeri şi sărutându-i pe frunte. 

— Mergeţi sănătoşi, însoţiţi de gândul oamenilor buni, zise 
el. Hobbiţii se plecară până la pământ. Atunci Faramir se 
întoarse şi, fără să se mai uite îndărăt, se îndreptă spre cei 
doi străjeri care îl aşteptau ceva mai departe. Rămaseră 
uluiţi de cît de repede se făcură nevăzuţi oamenii aceia 
înveşmântaţi în verde. Pădurea în care stătuse Faramir 
părea acum pustie şi mohorâtă, de parcă s-ar fi risipit un 
vis. 

Frodo oftă şi se întoarse spre miazăzi. Ca şi cum ar fi 
nesocotit toate aceste vorbe curtenitoare, Gollum 
scormonea prin frunzişul de la rădăcina unui copac. "lar ţi-e 
foame? îşi zise Sam în gând. Vasăzică, o luăm de la capăt!" 


— Au plecat, în sfârşit? întrebă Gollum. Oameni urâcioşşşi 
şşşi răi! Pe Sssmeagol îl doare gâtul şi-acu', da, da! Hai să 
mergem! 

— Da, hai să mergem, încuviinţă Frodo. Dar, dacă n-ai 
decât cuvinte de ocară la adresa celor care ţi-au arătat 
îndurare, mai bine ţine-ţi gura. 

— Bunule Stăpân, zise Gollum, Smeagol a glumit. 
Totdeauna iartă, da, da; da. da. Smeagoliartă totdeauna, 
chiar şi şiretlicurile bunului Stăpân! 

Frodo şi Sam nu-i răspunseră. îşi ridicară raniţele, îşi luară 
toiegele în mâini şi pătrunseră în pădurea din Ithilien. 

În ziua aceea făcură de două ori popas şi se ospătară puţin 
din merindele dăruite de Faramir: poame şi pastramă, să 
ajungă vreo câteva zile, şi pâine, atât cât să n-apuce să se 
învechească. Gollum nu mâncă nimic. 

Soarele răsări şi se înălţă fără ca ei să-l vadă; apoi scăpătă, 
iar lumina deveni aurie, printre arborii de la apus. 
Merseseră numai pe sub umbrele verzi şi răcoroase; de jur 
împrejur domnea liniştea. Parcă zburaseră toate păsările de 
acolo sau amuţiseră. 

Întunericul se lăsă curând peste codrul tăcut şi, înainte să 
se înnopteze de tot, făcură popas, căci erau vlăguiţi după 
mai bine de şapte leghe câte străbătuseră de la Henneth 
Annun. Frodo adormi dus de cum puse capul jos, în 
frunzişul adânc de la poala unui copac bătrân. Alături de el, 
Sam se foia neliniştit; se trezi de câteva ori, dar nici urmă 
de Gollum, care se furişase de acolo de cum se culcaseră cei 
doi. Nu le spusese nimic, aşa că nu se ştia dacă adormise şi 
el în vreo văgăună din preajmă sau dacă o pornise neobosit 
la vânătoare, pe întuneric; dar se întoarse o dată cu întâia 
geană de lumină şi îşi trezi tovarăşii. 

— Trebuie să se scoale, da, trebuie să se scoale! zise el. 
Multe drumuri de făcut încă, la miazăzi şi la răsărit. 
Hobbiţii trebuie să-i dea zor! 

Ziua trecu aproape la fel cum trecuse cea dinainte, atâta 
doar că liniştea părea mai adâncă; aerul era acum pâclos şi 


înecăcios pe sub arbori. Parcă mocnea furtuna. Gollum se 
oprea ades, pufnind şi bombănind, îndemnându-i să-i dea 
ZO. 

Şi cum mergeau aşa, pe înserate, după al doilea popas 
făcut în ziua aceea, pădurea se rări şi arborii ajunseră să fie 
mai mari şi mai rari. În poienele largi se înălţau solemn ilice 
întunecate, cu trunchiuri groase şi, din loc în loc, frasini 
bătrâni şi stejari abia înmuguriţi, în jurul lor, pajişti întinse 
de iarbă verde, smălţuite cu rostopască şi anemone albe şi 
albastre, cu florile dormind acum închise; şi pogoane întregi 
de zambile sălbatice, ale căror tulpiniţe mlădioase, cu 
clopoței, străpungeau frunzişul. Nu se zărea nici o făptură 
vie, fiară sau zburătoare, dar lui Gollum i se făcu inima cât 
un purice în locurile acestea deschise, aşa că începură să 
alerge de la o umbră la alta, cu multă grijă. 

Lumina începuse să se împuţineze cu repeziciune, când 
ajunseră la capătul pădurii. Acolo şezură sub un stejar 
noduros care îşi întindea pe un mal râpos rădăcinile 
răsucite ca nişte şerpi. Dinaintea lor se căsca o vale adâncă 
şi întunecoasă. Pe partea cealaltă, pădurea se aduna iar 
cenuşiu-albăstrie, în lumina mohorâtă a înserării revărsate 
spre miazăzi. La dreapta luceau munţii din Gondor, 
departe, la apus, sub un cer înflăcărat. În stânga domnea 
întunericul: zidurile înalte ale Mordorului. Din acest 
întuneric pornea valea cea lungă, prăvălită abrupt într-un 
jgheab care se lărgea către Anduin. Pe fundul ei curgea un 
pârâu iute; Frodo îi auzea ropotul pe pietre de-atâta linişte. 
lar pe partea cealaltă se zărea panglica alburie şi 
unduitoare a unui drum pe lângă pârâul care cobora în 
ceţuri reci, cenuşii, neatinse vreodată de razele soarelui. 
Acolo i se păru lui Frodo că desluşeşte în zare, plutind ca pe 
o mare de tenebre, vârfurile înalte, negre şi frânte ale unor 
foişoare singuratice şi întunecate. Se întoarse spre Gollum. 

— Ştii unde ne aflăm? îl întrebă el. 

— Da, stăpâne. Primejdioase locuri! Asta-i drumul de la 
Turnul Lunii, Stăpâne; duce până jos, la ruinele cetăţii de 


pe malurile Râului. Cetatea ruinată, da, un loc tare spurcat, 
plin de vrăjmaşi. Nu trebuia ascultat de poveţele oamenilor. 
Hobbiţii s-au abătut mult din drum. Trebuie mers la răsărit 
acum; acolo, sus, departe. 

Întinse braţul slăbănog spre munţii care se întunecau. 

— Şi nu putem merge pe drumul ăsta! O, nu! Pe drumul 
ăsta vin oameni haini, din Turn. 

Frodo se uită pe drum în jos. Acum, în orice caz, nu se 
mişca nimic pe-acolo. Părea pustiu şi părăsit şi mergea până 
în mijlocul ruinelor înnegurate şi goale. Dar văzduhul avea 
ceva rău în el, de parcă ar fi fost străbătut de tot felul de 
lucruri pe care ochii nu le vedeau. Frodo se cutremură când 
se uită iar la foişoarele depărtate, învăluite acum în 
întuneric; iar ropotul apei i se păru rece şi neîndurător: 
glasul lui Morgulduin, pârâul mânjit care venea din Valea 
Duhurilor. 

— Ce să facem? întrebă el. Am mers mult şi-am ajuns 
departe, are n-ar fi mai bine să ne căutăm un cotlon în 
codrul dindărăt, unde să ne-ascundem? 

— N-are rost să ne-ascundem pe întuneric, zise Gollum. Pe 
ziuă trebuie să se-ascundă acum hobbiţii; da, da, pe ziuă. 

— O, lasă-mă-n pace! făcu Sam. Trebuie să ne odihnim un 
pic, chiar de-o fi să ne trezim în miez de noapte. O să mai 
rămână destul timp până dimineaţă, ca să ne călăuzeşti, 
dacă zici că ştii drumul. 

Gollum încuviinţă cam fără tragere de inimă şi se întoarse 
printre arbori; merse o vreme spre răsărit, de-a lungul 
rariştii pădurii. Nu voia să se odihnească jos, aproape de 
drumul blestemat şi, după ce se sfătuiră puţin, se căţărară 
toţi trei între ramurile unui stejar-de-piatră, care formau un 
ascunziş bun şi un refugiu destul de prielnic. Se lăsă 
noaptea şi se făcu întuneric sub bolta cerului. Frodo şi Sam 
băură puţină apă şi mâncară nişte pâine cu poame uscate, 
dar Gollum se făcu pe dată colac şi adormi. Hobbiţii nu 
închiseră ochii. 


Trebuia să fi trecut un pic de miezul nopţii, când Gollum se 
trezi; brusc îi zăriră ochii spălăciţi, fără pleoape, 
strălucitori, îndreptaţi spre ei. Îşi ciuli urechile şi pufni, 
ceea ce, după câte îşi dăduseră ei seama înainte, era felul 
său de-a afla cât era ceasul în timpul nopţii. 

— Ne-am odihnit? Am dormit bine? întrebă el. Hai să 
mergem! 

— Nu ne-am odihnit şi n-am dormit bine. Dar o să 
mergem, dacă trebuie. 

Gollum îşi dădu imediat drumul dintre crengile copacului, 
căzând în patru labe, iar hobbiţii îl urmară ceva mai cătinel. 
Cum ajunseră jos, se luară iar după el, spre răsărit, pe 
povârniş. Bâjbâiau, căci noaptea era acum atât de adâncă, 
încât nu vedeau tulpinile arborilor, decât când se izbeau de 
ele. Pământul devenise mai greu şi mersul mai poticnit, dar 
pe Gollum nu părea să-l supere. Îi călăuzi prin desişuri şi 
prin rugi de mure; uneori, treceau ocolind câte o crăpătură 
sau câte un puț întunecat şi cădeau în câte-o groapă 
năpădită de tufişuri; ieşeau apoi şi îşi continuau drumul. 
Dar cum alunecau un pic mai jos, povârnişul se întindea 
dinaintea lor mai lung şi mai abrupt. Urcau fără zăbavă. La 
primul popas, priviră îndărăt şi desluşiră vârfurile pădurii 
întinse, ca o umbră nesfârşită şi deasă - o noapte mai 
întunecată ca bolta cerească, mohorâtă şi opacă. Părea că o 
beznă uriaşă, desprinsă din Răsărit, înghiţea stelele care 
pâlpâiau stins. Ceva mai încolo, dintre nori se zări luna la 
scăpătat, învăluită însă de o strălucire gălbuie lâncezită. 

Într-un târziu, Gollum se întoarse spre hobbiţi: 

— Acu' se face ziuă! Hobbiţii trebuie să-i dea zor! Nu-i 
bine de stat la vedere în locurile-astea. Daţi-i zor! 

Grăbi pasul, iar ei îl urmară vlăguiţi. Curând, prinseră să 
urce pe spinarea uriaşă, ca de arici, a unui deal. Căci era 
acoperit în cea mai mare parte de rugi galbeni şi de 
mărăcini cu spini tari; ici-colo, se zăreau urmele rotunjite 
ale unor focuri stinse de puţină vreme. Rugii se îndeseau pe 
măsură ce se apropiau de culme; erau foarte bătrâni şi 


înalţi, scofâlciţi şi despuiaţi la poale, dar cu coroane stu- 
foase; începuseră deja să-şi arate florile galbene 
scânteietoare în întuneric, răspândind o mireasmă dulce, 
suavă. Atât erau de înalte desişurile spinoase, încât hobbiţii 
puteau să meargă drept în picioare pe dedesubtul lor, 
străbătând culoare lungi şi uscate, pardosite cu un strat 
gros de spini. 

Se opriră la capătul celălalt al dealului cu spinarea lată şi 
se furişară pe sub un val înclinat de mărăcini. Ramurile lor 
răsucite, plecate la pământ, erau împânzite de un desiş de 
măceşi bătrâni. În adâncul lor, se deschidea o încăpere 
goală, podită cu crengi uscate şi rugi de mure, sub o boltă 
de lăstari primăvăratici şi de frunze. Acolo îşi traseră o 
vreme sufletul, prea obosiţi ca să mănânce; şi, uitându-se 
prin rariştea bolţii, văzură că se făcea ziuă. 

Dar nu se lumină cu adevărat; văzură doar un fel de 
asfinţit maroniu, fără viaţă. Spre răsărit, se ivise o 
strălucire stinsă, roşiatică, dedesubtul norilor joşi; însă nu 
era îmbujorarea obişnuită a zorilor. Dincolo de întinderile 
de pământ, se încruntau la ei munţii din Ephel Diiath, negri 
şi fără formă, dinaintea cărora se îngrămădea noaptea fără 
sfârşit; culmile lor se desluşeau ameninţător pe strălucirea 
aceea de flăcări. Departe, în dreapta, spre apus, ieşea un 
pinten muntos uriaş, negru şi întunecat printre umbre. 

— Încotro o luăm de-aici încolo? întrebă Frodo. Dincolo de 
bezna aia e Valea Morgul? 

— Chiar trebuie să ne gândim la asta acum? făcu Sam. 
Doar n-o să mergem mai departe în ziua asta, dacă zi să 
numeşte?! 

— Poate că nu, poate că nu, zise Gollum. Numa' că o să 
plecăm curând spre Răscruce. Da, spre Răscruce. Ăla de- 
acolo-i drumu'; da, stăpâne. 

Roşeaţa pâlpâitoare de peste Mordor se stinse. Asfinţitul 
se adâncea pe măsură ce se înălţau valurile nemăsurate de 
aburi la Răsărit şi se îndreptau agale spre ei. Frodo şi Sam 
mâncară puţin, apoi se întinseră, dar Gollum era neliniştit. 


Nu voia să ia din mâncarea lor, dar bău nişte apă, iar apoi 
se furişă târâş pe sub tufişuri, pufnind şi bombănind. 
Deodată se făcu nevăzut. 

— Socot că s-a dus la vânătoare, zise Sam şi căscă. 

De data asta, adormi el primul şi curând se cufundă într- 
un vis. Se făcea că era în grădina din Fundătura şi căuta 
ceva; dar avea o desagă grea în spinare, care îl încovoia. 
Locul părea cam îmburuienat şi neîngrijit; mărăcinii 
năpădeau straturile de la poalele gardului viu. "După câte 
văd, am de lucru; dar sunt aşa ostenit! " îşi zicea el. 
Deodată, îşi aminti ce căuta. "Luleaua mea!" strigă şi se 
trezi. "Prostule!" îşi spuse când deschise ochii, întrebându- 
se de ce s-o fi întins sub gardul viu. "E totdeauna la tine-n 
raniţă!" Atunci îşi dădu seama mai întâi că, deşi pipa era la 
el, nu avea tutun; apoi, că se afla la sute de mile de vizuina 
Fundătura. Se ridică în capul oaselor. Părea că se 
întunecase. De ce l-o fi lăsat stăpânul lui să doarmă peste 
rând, chiar până seara? 

— Nu v-aţi odihnit deloc, domnu' Frodo? îl întrebă el. Cât e 
ceasul? E târziu, aşa-mi pare. 

— Nu, nu e, îi răspunse Frodo. Dar ziua se întunecă în loc 
să se lumineze, din ce în ce mai tare. După câte-mi dau 
seama, nu-i încă amiază şi-ai dormit doar trei ore. 

— Mă-ntreb ce se petrece, zise Sam. Vine vreo furtună? 
Dacă-i aşa, nu cred c-am văzut în viaţa mea ceva mai rău. 
Aş alege să fim într-o văgăună adâncă, decât să stăm aici, 
înţepeniţi în desiş. 

Trase cu urechea. 

— Ăsta ce mai e? Tunet, sau bubuit de tobe? Ce-o fi? 

— Nu ştiu, îi răspunse Frodo. Se aud de-o bună bucată de 
vreme. Uneori parcă se cutremură pământul, alteori parcă- 
ţi zvâcneşte aeru-n urechi. 

Sam se uită împrejur. 

— Unde-i Gollum? întrebă el. Nu s-a întors încă? 

— Nu, zise Frodo. N-a mai dat nici un semn de viaţă. 


— Ştiţi, nu-l pot suferi, zise Sam. De fapt, în viaţa mea n- 
am luat ceva într-o călătorie de care să-mi pară rău atât de 
puţin să-l pierd. Dar nu m-ar mira deloc dacă, după atât 
amar de drum, şi-ar pune coada pe spinare taman acum, 
când avem mai mare nevoie de el; asta dac-o fi bun la ceva, 
ceea ce mă-ndoiesc. 

— Uiţi de Smârcuri, spuse Frodo. Nădăjduiesc să nu i se fi 
întâmplat nimic. 

— lar eu nădăjduiesc să nu se ţină de cine ştie ce 
şmecherii. Şi să nu fi căzut în mâinile altcuiva, cum aţi zice 
domnia voastră. Pentru că, dacă-i aşa, o să dăm în curând 
de bucluc. 

În clipa aceea, se auzi iar un zgomot huruitor şi bubuitor, 
de data aceasta mai puternic şi mai adânc. Pământul părea 
că li se cutremură sub picioare. 

— Cred că oricum am dat de bucluc, zise Frodo. Mă tem că 
ăsta-i sfârşitul călătoriei noastre. 

— Poate, spuse Sam; dar unde-i viaţă-i şi nădejde, cum 
obişnuia Unchiaşu' meu să zică; şi poftă să-ţi umpli 
burdihanu', cum mai adăuga adesea. Luaţi ceva în gură, 
domnu' Frodo, şi-apoi odihniţi-vă un pic. 

Ceea ce Sam bănuia a fi după-amiază trecu. Uitându-se 
afară, văzu doar o lume fără umbre, stingându-se molcom 
într-o beznă fără culoare şi fără formă. Văzduhul îi gâtuia, 
dar nu era cald. Frodo dormea zbuciumat, răsucindu-se de 
pe o parte pe cealaltă, şi uneori murmura. Lui Sam i se 
păru de două ori că rosteşte numele lui Gandalf. Timpul 
părea că tărăgănează la nesfârşit. Brusc, Sam auzi un 
şuierat îndărătul lui: apăruse Gollum în patru labe şi-acum 
se uita la ei cu ochi sclipitori. 

— Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, somnoroşilor! şopti el. 
Treziţi-vă, nu-i vreme de pierdut! Trebuie să plecăm, da, 
trebuie să plecăm imediat. Nu-i vreme de pierdut. 

Sam se holbă la el bănuitor; părea speriat sau tulburat de 
ceva. 


— Să plecăm acum? Ce-ţi trece prin minte? Încă nu e 
timpul. Nu-i nici măcar ora ceaiului, asta în locurile 
cuviincioase unde există aşa ceva. 

— Prostule! şuieră Gollum. Aici nu-i un loc cuviincios. 
Timpul trece, da, trece iute. N-avem vreme de pierdut. 
Trebuie să mergem. Deşteaptă-te, Stăpâne, deşteaptă-te! 

Îl apucă pe Frodo cu ghearele, iar acesta, speriat din 
somn, se ridică brusc în capul oaselor şi îl înşfacă de braţ. 
Gollum se smulse din strânsoare şi se dădu îndărăt. 

— Nu trebuie să fie proşti, şuieră el. Trebuie să plecăm. 
Nu-i vreme de pierdut! 

N-a fost chip să scoată mai mult de la el. Unde fusese şi ce 
gândea de-i dădea aşa zor, nu voia să spună. Pe Sam îl 
copleşi o bănuială adâncă, pe care nu încercă să şi-o 
ascundă; dar Frodo nu arătă nimic din ceea ce-i trecea prin 
minte. Oftă, îşi ridică raniţa şi se găti să pătrundă în 
întunericul care nu înceta să se adune. 

Gollum îi călăuzi cu mare băgare de seamă pe povârniş în 
jos, ţinându-se, pe cît se putea, la adăpost; iar când dădeau 
de locuri descoperite, o luau la fugă, aplecându-se aproape 
până la pământ; dar lumina era acum atât de slabă, încât 
nici măcar o fiară cu priviri ascuţite nu i-ar fi zărit cu 
uşurinţă pe hobbiţii cu glugile trase, înfăşuraţi în mantiile 
lor cenuşii, şi nici nu le-ar fi auzit mersul uşor, ca al 
făpturilor mici. Nu trosnea nici o rămurea, nu foşnea nici o 
frunză la trecerea lor; apoi se făcură nevăzuţi. 

Merseră ce merseră, preţ de aproape un ceas, fără să 
rostească un cuvânt, unul după altul, copleşiţi de mohoreala 
şi de neclintirea absolută a ținutului, spartă doar din când 
în când de un huruit slab, ca de tunet depărtat sau ca de 
tobe care răsunau prin văgăuni şi printre coline. Coborâră 
şi o luară spre miazăzi, tăind-o cît se putu de drept de-a 
lungul unei râpe nesfârşite, surpate, care se înclina dinspre 
munţi. Deodată, nu departe în faţă, văzură un pâlc de 
arbori desluşindu-se ca un zid. Pe măsură ce se apropiau, îşi 
dădură seama că erau foarte mari şi, după cât se părea, 


foarte bătrâni; se înălţau falnici încă, deşi vârfurile le erau 
sfrijite şi frânte, de parcă ar fi fost bătuţi de furtună şi de 
trăsnete, fără însă să poată fi doborâţi cu totul sau clintiţi 
din rădăcini. 

— Răscrucea, da, şopti Gollum; erau primele cuvinte 
rostite de când îşi părăsiseră ascunzătoarea. Pe-aici trebuie 
s-o luăm. 

Se întoarse spre răsărit şi îi călăuzi în sus, pe povârniş; şi 
deodată, dinaintea lor apăru Drumul de Miazăzi şerpuind 
pe la poalele munţilor, până ce pătrundea în rotocolul mare 
de arbori. 

— Ăsta-i singurul drum, şopti Gollum. Nu-i nici o cărare 
dincolo de drum. Nici o cărare. Trebuie să ne ducem la 
Răscruce. Dar daţi-i zor! Şi nu faceţi zgomot! 

Se târâră furişat, precum cercetaşii în tabăra duşmană, şi 
se strecurară de-a lungul marginii dinspre apus, pe sub 
malul pietros, cenuşii ei înşişi, precum stâncile, şi cu pasul 
uşor, de pisică. Până la urmă, ajunseră la arbori şi 
descoperiră că stăteau într-un cerc mare, fără acoperiş, 
deasupra căruia se zărea cerul mohorât. Iar locurile dintre 
trunchiurile uriaşe arătau ca nişte bolți mari şi întunecate 
dintr-o sală ruinată. în mijloc se întâlneau patru drumuri. 
Dindărătul lor pornea cel spre Morannon; le trecea pe 
dinainte Şi se pierdea în lunga lui călătorie către miazăzi; în 
dreapta urca drumul din vechiul Osgiliath şi, după ce se 
încrucişa cu celelalte, se pierdea în întunericul de la răsărit; 
acesta era cel de-al patrulea drum pe unde trebuiau s-o ia. 

Cum se oprise o clipă împovărat de spaimă, Frodo zări o 
lumină strălucind pe chipul lui Sam, care stătea alături de 
el. Se întoarse şi văzu, dincolo de un arc de ramuri, drumul 
către Osgiliath, desfăşurat ca o panglică, îndreptându-se 
spre Apus. Acolo, departe, dincolo de tristul Gondor învăluit 
în umbră, scăpata soarele, care întâlnea până la urmă 
răsucirea domoală a linţoliului de nori şi se prăbuşea apoi 
într-o înflăcărare rea, spre Marea încă luminată. 
Strălucirea aceasta scurtă oglindi o siluetă care şedea 


neclintită şi solemnă, ca regii de piatră din Argonath. Era 
roasă de vreme şi vătămată de mâini aspre. Nu mai avea 
cap şi în locul lui cineva pusese o piatră rotundă, cioplită 
grosolan, în bătaie de joc, zugrăvită neîndemânatic de 
sălbatici, înfăţişând un chip care rânjeşte, cu un ochi mare 
şi roşu în mijlocul frunţii. Pe genunchi şi pe jilţul uriaş, 
precum şi pe soclu, erau risipite tot felul de mâzgălituri, 
amestecate cu simboluri scârboase, folosite de seminţia 
viermilor din Mordor. Deodată, Frodo zări capul bătrânului 
rege luminat de razele soarelui; zăcea rostogolit alături de 
drum. 

— Priveşte, Sam! strigă el uluit. Priveşte! Regele are iar 
coroană! Găvanele ochilor lui erau goale şi barba sculptată 
sfărâmată, dar fruntea înaltă şi severă a statuii era 
încununată cu aur şi argint. O plantă agăţătoare cu flori ca 
nişte steluțe albe se căţărase de-a lungul frunţii, în semn de 
preţuire faţă de regele prăbuşit; iar printre cutele părului 
lui de piatră lucea galben iarba fermecată. 

— Nu vor putea să tot cucerească, până-n vecii-vecilor, 
zise Frodo. 

În clipa aceea, vedenia pieri. Soarele se scufundă şi se 
făcu nevăzut; noaptea neagră căzu, de parcă suflase cineva 
în luminare. 

Chapter 19 Scările din Cirith Ungol. 

Gollum îl trase pe Frodo de mantie, sâsâind de frică şi de 
nerăbdare. 

— Trebuie sssă plecăm, zise el. Nu e bine sssă ssstăm aici. 
Da-ţi-i zor! 

Cu inima strânsă, Frodo întoarse Apusului spatele şi porni 
după călăuza sa, afundându-se în bezna Răsăritului. Lăsară 
în urmă pâlcul de arbori şi se târâră de-a lungul drumului, 
spre munţi. O vreme merseră drept înainte, dar curând o 
cotiră spre miazăzi, până ajunseră sub pintenul mare al 
stâncii pe care o văzuseră din depărtare. Smolit şi 
neîndurător se desluşea deasupra lor, mai întunecat decât 
cerul dindărăt. Drumul trecea pe la umbra pintenului, apoi 


o lua iar brusc spre răsărit şi drept în sus, pe povârnişul 
abrupt. 

Frodo şi Sam abia-şi târau picioarele, cu inima grea, fără 
să le mai pese prea mult de primejdia care-i păştea. Frodo 
mergea cu capul plecat; povara îl trăgea în jos. De îndată ce 
trecuse de Marea Răscruce, greutatea pe care aproape c-o 
uitase în Ithilien începuse să-l apese iar. Simţi panta 
abruptă sub tălpi şi îşi ridică privirile ostenite; în clipa 
aceea văzu, exact cum îi spusese Gollum, cetatea Duhurilor 
Inelului. Se ghemui înspăimântat pe bolovani. 

Înspre munţi se zărea o vale lungă, povârnită, ca un golf 
adânc de întuneric. Deasupra, în depărtare, cam pe la 
mijlocul văii, pe un tăpşan stâncos şi mai sus de pintenul 
întunecat care pornea din Ephel Diiath, se înălţau zidurile şi 
turnul din Minas Morgul. împrejur, cerul şi pământul erau 
întunecate, însă turnul strălucea de lumină. Dar nu de 
strălucirea lunară, adâncă şi bălaie din căuşul colinelor, 
care şiroia odinioară printre zidurile de marmură de la 
Minas Ithil, în Turnul Lunii. Căci, într-adevăr, mai palidă ca 
luna ce scăpată era lumina aceea acum, tremurătoare şi 
colcăitoare ca o ţâşnire urâtă a putreziciunii - o lumină hoit, 
o lumină care nu arăta nimic. Atât între ziduri, cât şi în turn, 
se căscau nişte ferestre - nenumărate găuri negre ce 
dădeau spre un pustiu lăuntric; dar partea de sus a turnului 
se roti încet, întâi într-o parte, apoi în cealaltă - un cap 
uriaş, înfiorător, privind pieziş în noapte. O clipă, cei trei 
tovarăşi de drum încremeniră de spaimă, uitându-se într-a- 
colo fără să-şi creadă ochilor. Gollum îşi veni primul în fire. 
Îi trase iar de poalele mantiilor, fără însă să scoată vreo 
vorbă. Mai-mai că-i târi pe amândoi după el. Păşeau fără 
nici o tragere de inimă, iar timpul părea că-şi încetineşte 
trecerea, aşa încât se scurgeau minute grele până izbuteau 
să facă un pas. 

Astfel ajunseră, şontâc-şontăc, până la podeţul alb. Aici, 
drumul, care sclipea palid, trecea peste un pârâu din 
mijlocul văii şi continua şerpuitor până la porţile cetăţii; un 


hău întunecat se deschidea în cercul zidurilor dinspre 
miazănoapte. Pe ambele maluri se întindeau lunci 
umbroase, smălţuite cu flori albe, care răspândeau şi ele o 
lumină lividă. Aveau forme frumoase şi hidoase în acelaşi 
timp, ca plăsmuirile smintite dintr-un vis chinuitor, şi un vag 
miros de carne, care îţi întorcea stomacul pe dos; în aer 
plutea izul putreziciunii. Podeţul se arcuia de la o luncă la 
alta. La ambele capete se înălţau nişte siluete sculptate 
iscusit, ceva între omenesc şi animalic, dar scârbavnice şi 
josnice. Apa de dedesubt curgea colcăind fără zgomot, însă 
aburii care se ridicau şi învăluiau şerpuitor podul aveau o 
răceală de leş. Pe Frodo îl luă ameţeala şi simţi că i se 
întunecă mintea. Apoi deodată, ca şi cum o forţă mai presus 
de voinţa lui l-ar fi mânat din urmă, începu să grăbească 
pasul, bălăbănindu-se, bâjbâind cu mâinile întinse şi 
clătinându-şi capul dintr-o parte într-alta. Ceilalţi doi 
alergară după el. Sam îşi prinse stăpânul în braţe chiar în 
pragul podeţului, tocmai când s-a poticnit, gata-gata să 
cadă. 

— Nu pe-aici! Nu, nu pe-aici! şopti Gollum, dar aerul cei 
se strecura printre dinţi păru să sfâşie neclintirea grea, ca 
un şuier, făcându-l pe Frodo să se ciucească înspăimântat la 
pământ. 

— Ridicaţi-vă, domnu' Frodo! îi murmură Sam la ureche. 
Întoarceţi-vă! Nu pe-aici! Gollum zice că nu e bine şi pentru 
prima oară încuviinţez. 

Frodo îşi trecu palma peste frunte şi îşi dezlipi ochii de la 
cetatea de pe colină. Turnul luminat îl atrăgea şi el se căzni 
să-şi înfrângă dorinţa mistuitoare: îi venea s-o ia la goană în 
sus, pe calea aceea sclipitoare, către porţile cetăţii. Până la 
urmă, se întoarse anevoie; simţi însă Inelul împotrivindu-i- 
se, trăgându-l de lanţul din jurul gâtului; până şi ochii, când 
şi-i desprinse de turn, părură o clipă cuprinşi de orbire. 
Dinaintea lui se lăsase întunericul de nepătruns. 

Gollum se pierduse deja în beznă, târându-se pe pământ 
ca o fiară înspăimântată. Sam o luă pe urmele lui cât putu 


de iute, sprijinindu-şi stăpânul, care abia se mai ţinea pe 
picioare. 

Nu departe de malul apropiat al pârâului se căsca un hău 
în peretele de piatră de lângă drum. Pe-acolo trecură ei şi 
Sam văzu că păşeau pe o potecă îngustă care, la început, 
strălucea stins, la fel ca drumul. Apoi însă, când ajunseră 
deasupra luncilor smălţuite cu florile acelea cumplite, păli şi 
se întunecă, urcând până spre povârnişurile de 
miazănoapte ale văii. 

De-a lungul acestei poteci îşi târau hobbiţii picioarele 
grele, unul lângă altul, şi nu-l mai văzură pe Gollum decât 
când acesta se întoarse să le facă semn să vină mai repede. 
Abia atunci îi zăriră ochii sclipind într-o lumină verzuie- 
lăptoasă, reflectând, probabil, strălucirea palidă a 
Morgulului sau cine ştie ce simţăminte dinlăuntrul lui. 
Frodo şi Sam vedeau tot timpul strălucirea aceea cumplită 
şi ochii din găvanele întunecate, a căror privire 
înspăimântătoare o simțeau tot timpul în spate. De câte ori 
întorceau însă capul, nu zăreau decât cărarea care se tot 
întuneca. Înaintau cu mare greutate. Pe măsură ce se 
depărtau de duhoarea aceea şi de aburii pârâului otrăvit, 
respirau tot mai uşor şi mintea li se lumina; dar îşi simțeau 
acum mădularele făcute zob, ca şi cum ar fi cărat poveri 
toată noaptea sau ar fi înotat împotriva unui curent 
puternic de apă. Până la urmă, nu mai fură în stare să 
meargă mai departe. Frodo se opri şi se aşeză pe un 
bolovan. Ajunseseră pe cocoaşa uriaşă a unei stânci 
pleşuve. înaintea lor se căsca o râpă pe partea cu valea, şi 
poteca o ocolea; nu era mai lată decât o tivitură, însoţită în 
dreapta de o prăpastie; o lua de-a curmezişul povârnişului 
abrupt al muntelui de la miazăzi şi suia către înălţimi, până 
se făcea nevăzută în bezna de pe culme. 

— Trebuie să mă odihnesc puţin, şopti Frodo. Mă 
copleşeşte povara, Sam, flăcăule. Tare mă mai copleşeşte. 
Mă-ntreb cât oi mai fi în stare s-o duc. Oricum, trebuie să- 
mi trag sufletul înainte s-o luăm iar la drum. 


Arătă spre poteca îngustă din faţa lor. 

— Ssst! Ssst! sâsâi Gollum, întorcându-se în fugă la ei. 
Ssst! 

Îşi dusese degetele la buze şi le făcea semn din cap să se 
grăbească. Trăgându-l pe Frodo de mânecă, arătă spre 
potecă; dar acesta nici nu se gândea să se mişte. 

— Încă nu, zise Frodo. Încă nu. 

Era copleşit de slăbiciune; mai mult, se părea că mintea şi 
trupul îi erau ferecate de-o vrajă grea. 

— Trebuie să mă odihnesc, murmură el. 

La auzul acestora, spaima şi neliniştea puseră-ntr-atât 
stăpânire pe Gollum, încât vorbi iar, sâsâind cu mâna la 
gură, de parcă ar fi vrut ca sunetul vorbelor sale să nu 
ajungă la urechile cine ştie cui din văzduh. 

— Nu aici, nu! Nu odihniţi aici! Zănaticilor! Ochii ne văd. 
Când au s-ajungă la pod, au să ne vadă. Daţi-i zor! Urcaţi, 
urcați! Hai odată! 

— Veniţi, domnu' Frodo! zise Sam. Are iar dreptate. N- 
avem cum să ne oprim aici. 

— Bine, făcu Frodo cu glas molcom, de parcă ar fi fost pe 
jumătate adormit. Am să-ncerc. 

Se urni clătinându-se. 

Dar fu prea târziu. În clipa aceea, stânca începu să 
tremure şi să se zguduie sub ei. Bubuitul tunetului, mai 
puternic ca oricând, se împrăştie în adâncuri şi ecoul lui se 
risipi în munţi. Atunci brusc izbucni o flacără roşie, uriaşă. 
Se înălţă la cer, sus de tot, dincolo de munţii de la miazăzi, 
înecând norii într-o lumină stacojie. În valea beznei şi-a 
strălucirii reci, ca de hoit, flacăra părea cumplită. Steiurile 
şi crestele ţâşniră ca nişte lame crestate de cuţit, neclintite 
şi negre, în umbra pălălaiei. Apoi tunetul sfâşie văzduhul. 
Iar Minas Morgul îi răspunse cu o flacără pâlpâitoare, 
lividă; limbi de flăcări albastre izbucniră din turn şi din 
colinele din jur, străpungând norii mohorâţi. Pământul 
gemea; iar din cetate se porni un chiot. Amestecat cu 
glasuri aspre, pătrunzătoare ca ale păsărilor de pradă, şi cu 


nechezatul ascuţit al cailor înnebuniţi de spaimă şi mânie, 
se înălţă un scârţâit cutremurător, care era tot mai tăios şi 
pătrunzător, asurzind pe cine-l auzea. Hobbiţii se răsuciră 
şi se aruncară la pământ, acoperindu-şi urechile cu mâinile. 

De îndată ce strigătul acela se domoli, sfârşind într-un 
vaier cutremurător, până se stinse de tot, Frodo îşi ridică 
încet fruntea: de-a lungul văii înguste ce se afla acum cam 
în dreptul ochilor lui, se înălţau zidurile cetăţii blestemate şi 
poarta cavernoasă ca o gură căscată larg, cu dinţi sclipitori. 
lar pe poarta aceea ieşea o oştire. 

Toţi soldaţii purtau veşminte smolite, întunecate ca 
noaptea. Frodo îi vedea foarte bine pe fundalul pereţilor 
stinşi şi al caldarâmului aprins al drumului: siluete mici, 
negre, care mărşăluiau iute rânduri-rânduri, în tăcere, 
revărsându-se într-un şuvoi nesfârşit. În faţă se zăreau 
călăreţii ca nişte umbre, iar în fruntea lor mergea unul mai 
măreț decât toţi ceilalţi: un călăreț negru din cap până-n 
picioare, în afară de un coif ca o coroană scăpărând 
ameninţător, aşezată pe creştetul capului, peste glugă. 

Acum se apropia de pod. Frodo se holba, fără să mai fie în 
stare să-şi ia ochii de la el sau să clipească. Să fi fost, oare, 
Stăpânul celor Nouă Călăreţi revenit pe pământ, ca să-şi 
călăuzească oastea cumplită la luptă? Da, desigur, era 
regele sălbatic care îl înjunghiase cu pumnalul lui înfiorător 
pe Purtătorul Inelului. Vechea rană îi zvâcni dureros şi prin 
inimă îl săgeta un fior de gheaţă. 

Pe când îi treceau prin minte aceste gânduri care îl 
încremeneau de spaimă, de parcă s-ar fi aflat sub o vrajă, îl 
văzu pe călăreț oprindu-se chiar dinaintea podului, iar 
oastea din urma lui încremeni şi ea ca la un semn. Totul 
îngheţă. Poate că Inelul îi trimitea o solie Stăpânului Duh, 
descumpănindu-l; simţea, pesemne, o putere străină în 
valea sa. Încolo şi-ncoace se roti capul negru al călăreţului, 
iar coiful lui părea încoronat de o cunună de spaimă. Ochii 
lui nevăzuţi scrutară bezna. 


Frodo încremenise ca o pasăre ce nu mai putea să facă 
vreo mişcare la apropierea unui şarpe. Şi cum aştepta aşa, 
simţi mai arzător ca oricând imboldul de a-şi pune Inelul. În 
ciuda acestei porunci lăuntrice, nu se supuse. Ştia nu numai 
că Inelul avea să îl trădeze, dar şi că nu avea încă forţa să-l 
înfrunte pe regele-Morgul, chiar dacă şi l-ar fi pus pe deget. 
În vrerea lui, această poruncă nu mai trezea nici un ecou, 
cu toate că era împietrit de spaimă; ceea ce simţea nu era 
decât apăsarea unei puteri din afară. În vreme ce Frodo 
urmărea totul cu ochii minţii, încordat, dar fără să facă 
nimic (ca şi cum ar fi depănat o poveste străveche, 
depărtată), această putere îl apucă de mână şi i-o îndreptă 
încetişor către lanţul din jurul gâtului. Atunci însă vrerea lui 
se răzvrăti, silindu-şi mâna să se tragă la fel de încet 
îndărăt şi să atingă altceva - ceva ascuns la piept. Îl simţi 
rece şi dur: era şipul de la Galadriel, păstrat de atâta amar 
de vreme cu sfinţenie, încât aproape că uitase de el. Cum îl 
atinse, gândul la inel păru că îi piere din minte cu 
desăvârşire. Oftă plecându-şi fruntea. 

În clipa aceea, Regele-Duh se întoarse şi, dând pinteni 
calului, porni peste pod, urmat de oastea lui întunecată. 
Pesemne că glugile elfeşti îi stârniseră privirile nevăzute şi 
simţământul puternic al micilor lui vrăjmaşi îi tulburaseră 
gândul. Dar era prea grăbit. Bătuse deja ceasul şi la 
porunca măreţului său stăpân trebuia să-şi înceapă marşul 
războinic către apus. 

Curând ajunse o umbră între umbre, jos, pe drumul 
şerpuitor; îndărătul lui, şirurile întunecate nu mai 
conteneau să treacă podul. O armată atât de numeroasă nu 
mai ieşise din valea aceea de pe vremea stăpânirii lui 
Isildur; pâraiele Anduinului nu mai fuseseră asaltate de o 
asemenea oştire înarmată până-n dinţi; şi Mordorul nu-şi 
trimisese la bătălie decât un pâlc; şi nici acela dintre cele de 
frunte! 

Frodo se foi şi brusc gândul îi zbură la Faramir. "În sfârşit, 
a izbucnit furtuna, îşi zise el. Şirul acesta nesfârşit de lăncii 


şi spade se îndreaptă spre Osgiliath. O să sosească, oare, 
Faramir la timp? Şi-a dat seama de ce-o să fie, dar o fi ştiind 
când? Cine-o să apere Vadurile de Regele celor Nouă 
Călăreţi? Vor mai veni şi alte oştiri. Am sosit prea târziu. 
Totu-i pierdut. Am zăbovit prea mult pe drum. Iotu-i 
pierdut. Chiar de-mi voi împlini misia, nimeni n-o să afle. Nu 
voi mai avea cui povesti. Zadarnice-s toate!" 

Începu să plângă, copleşit de slăbiciune. Şi oştenii Morgul 
nu conteneau să treacă peste pod. 

Atunci, din amintirile depărtate, venind parcă tocmai din 
Comitat ca o geană de lumină în zori, când te cheamă ziua 
şi se deschid uşile, auzi glasul lui Sam: "Treziţi-vă, domnu' 
Frodo! Treziţi-vă!" Nu l-ar fi mirat defel de-ar fi mai auzit şi: 
"Masa de dimineaţă e gata!" 

Sam părea tare neliniştit. 

— Treziţi-vă, domnu' Frodo! Au plecat! 

Se auzi un scrâşnet urât. Porţile de la Minas Morgul se 
închiseră. Ultimul şir de lăncii se făcuse nevăzut în negura 
drumului. Turnul le rânjea încă batjocoritor de dincolo de 
vale, dar lumina începuse să scadă. Întreaga cetate cădea 
iar într-un con de umbră colcăitoare şi în tăcere. Şi totuşi, 
simţiră că veghea celor de-acolo nu contenise. 

— Sculaţi-vă, domnu' Frodo! Au plecat şi-ar fi bine s-o 
luăm şi noi din loc. A mai rămas ceva viu acolo - ceva cu 
ochi. cum să vă spun? o minte vie; şi cu cât o să stăm mai 
mult într-un loc, cu atât maiiute-o să dea de noi. Haideţi, 
domnu' Frodo! 

Frodo îşi ridică fruntea, iar apoi se ridică în picioare. Nu-l 
părăsise deznădejdea, dar se întremase. Reugşi chiar să 
zâmbească chinuit, simțind acum, la fel de limpede cum 
simţise cu o clipă înainte exact pe dos, că trebuia să facă ce- 
avea de făcut, de-o fi în stare, şi asta fără să ţină seama 
dacă Faramir, Aragorn, Elrond, Galadriel, Gandalf sau 
oricine altcineva avea să afle vreodată. Îşi luă toiagul într-o 
mână şi şipul în cealaltă. După ce văzu lumina limpede 
şiroindu-i printre degete, vâri şipul înapoi în sân, aproape 


de inimă. Apoi întoarse spatele cetăţii Morgul, care avea 
acum o strălucire mohorâtă dincolo de prăpastie, şi se 
pregăti s-o ia pe drumul în pantă. 

Din câte se părea, Gollum se târâse de-a lungul pragului 
stâncos, până în locul umbros dinapoi, chiar când se 
deschiseseră porţile Minas Morgulului, lăsându-i pe hobbiţi 
acolo unde zăceau lungiţi. Se întoarse acum furişat, cu 
dinţii clănţănind şi pocnind din degete. 

— Proştilor! Nepricopsiţilor! şuieră el. Daţi-i zor! Nu 
trebuie să-şi închipuie că primejdia a trecut. N-a trecut 
deloc. Daţi-i zor! 


Nu-i răspunseră, dar îl urmară sus, pe prag. Nu prea-i 
trăgea inima, deşi trecuseră prin atâtea; însă nu dură mult. 
Curând cărarea coti pe lângă o ieşitură a peretelui muntos 
şi pătrunse în stâncă, într-o văgăună îngustă. Ajunseseră la 
prima scară de care le vorbise Gollum. Întunericul era 
aproape de nepătruns şi nu vedeau decât la o aruncătură 
de băț; dar când Gollum se întoarse spre ei, îi văzură ochii 
licărind stins, la o înălţime de câteva picioare. 

— Aveţi grijă, şopti el. Trepte. O mulţime de trepte. 
Trebuie s-aveţi grijă. 

Aşa şi era. Frodo şi Sam se simţiră mai în largul lor la 
început, cu pereţii de-o parte şi de alta, dar scara era 
aproape dreaptă şi urcând aşa, fără preget, îşi dădură 
seama din ce în ce mai bine de prăpastia care se căsca 
îndărătul lor. Iar treptele tocite şi lunecoase la margini erau 
înguste şi adesea înşelătoare. Unele se spărseseră mai 
demult, altele se crăpau când puneau piciorul pe ele. 
Hobbiţii se căţărară fără să-şi tragă sufletul, până ajunseră 
să se agaţe cu degetele de treptele de deasupra lor, 
căznindu-se să-şi îndoaie genunchii; şi pe măsură ce scara 
înainta în hăurile muntelui prăpăstios, pereţii de piatră se 
ridicau tot mai înalţi deasupra capetelor lor. 

Într-un târziu, chiar când simţiră că nu mai puteau îndura, 
zăriră sus ochii lui Gollum, întorcându-se spre ei. 

— Am ajuns, şopti el. Prima scară-i urcată. Deştepţi 
hobbiţi, să urce ei atât! Tare deştepţi! Doar câteva trepte şi 
gata! 

Sam şi Frodo îl urmară vlăguiţi şi ameţiţi. Se căţărară pe 
ultima treaptă şi se aşezară, frecându-şi picioarele şi 
genunchii. Se aflau în trecerea care, după cât se părea, 
urca în continuare dinaintea lor, deşi mai puţin abrupt şi 
fără trepte. Gollum nu-i lăsă prea mult să-şi tragă sufletul. 

— Mai e o scară, zise el. Mult mai lungă. Trageţi-vă sufletul 
când ajungem în vârf, nu acum. 

Sam gemu. 

— Ai zis mai lungă? îl întrebă el. 


— Da, da, mai lungă, încuviinţă Gollum. Dar nu aşa grea. 
Hobbiţii au urcat Scara Dreaptă. Acu' vine Scara Şerpuită. 

— Şi după asta? întrebă Sam. 

— O să vedem, zise Gollum încet. Da, da, o să vedem noi! 

— Parcă ziceai ceva de un tunel, spuse Sam. Nu e nici o 
cale prin care să putem ajunge dincolo? 

— O, ba da, e un tunel, rosti Gollum. Dar înainte să încerce 
hobbiţii să urce, se pot odihni. Dacă reuşesc să-l străbată, 
ajung aproape la vârf. Foarte aproape, dacă-l străbat. Da, 
da! 

Pe Frodo îl trecu un fior. Urcuşul îl făcuse să asude, dar 
acum îi era frig şi umezeala îi pătrundea în oase; iar prin 
hornul acela ţâşnea un curent rece, supt înăuntru dinspre 
înălțimile nevăzute de deasupra. Se ridică şi se scutură. 

— Păi, hai să mergem mai departe! zise el. Ăsta nu-i loc de 
stat. 

Hornul părea că se întinde pe mile întregi şi curentul rece 
de aer nu-i slăbea. Mai mult, pe măsură ce urcau, se 
transformă într-un vânt tăios. Cu suflarea lor cumplită, 
munţii încercau parcă să-i descurajeze, să-i ţină departe de 
tainele înălțimilor sau să-i azvârle îndărăt, în hăurile 
întunecate. Îşi dădură seama că ajunseseră la capăt, când 
nu mai simţiră peretele din dreapta. 

Gollum îşi croia drum lipit pe sub stâncă. Pentru moment, 
nu mai urcau, dar pământul pe care călcau era acum mai 
bolovănos şi plin de primejdii în întuneric, iar calea le era 
astupată de pietroaie şi de blocuri prăbuşite de stâncă. 
Mergeau anevoie, cu multă grijă. 

Nici Sam, nici Frodo nu-şi dădeau seama câte ceasuri 
trecuseră de când pătrunseseră în Valea Morgul. Noaptea 
părea fără capăt. 

Până la urmă, desluşiră un perete şi dinaintea lor pornea 
alt şir de trepte. Făcură iar popas, apoi începură să urce. 
Suişul era lung şi obositor, dar scara aceasta nu era săpată 
în piatra muntelui. Stâncă se povârnea îndărăt, iar poteca 
se unduia de-a curmezişul ei, ca un şarpe. La un moment 


dat, o luă pieziş, până la marginea genunii, iar Frodo îşi 
aruncă privirile în jos şi văzu prăpastia de la capătul Văii 
Morgul, ca un puț uriaş. În adâncurile ei lucea ca un licurici 
abia văzut drumul duhurilor, care pornea din cetatea 
moartă, spre Trecătoarea fără Nume. Se trase iute îndărăt. 

Scara urca în continuare, unduindu-se chinuit. Ajunseră la 
un şir îngust şi scurt de trepte şi trecură de alt prag. Poteca 
se despărţise de trecătoarea mare care străbăâtea prăpastia 
şi îşi urma acum propriu-i drum primejdios pe la poalele 
unei crăpături mai mici ce se căsca între înălțimile Ephel 
Duath. Hobbiţii desluşiră cu greu, pe ambele părţi, stâlpi 
înalţi şi foişoare crenelate de piatră. Printre ele, ierni fără 
de număr roseseră şi săpaseră adâncituri întunecate ca 
noaptea, în stânca nemângâiată vreodată de soare. lar 
acum strălucirea roşiatică a cerului părea şi mai puternică, 
deşi nu-şi putură da seama dacă se făcuse dimineaţă în 
aceste tenebre, sau dacă ceea ce vedeau nu era decât o 
flacără iscată de Saruman în frământatul Gorgoroth. 

În faţa lor, încă sus, departe, Frodo zări, ridicându-şi 
privirile, încununarea acestui drum amar. Pe cerul mohorât 
şi însângerat de răsărit se desluşea o crăpătură în creasta 
cea mai înaltă, îngustă şi săpată adânc între cei doi umeri 
stâncoşi; şi pe fiecare dintre aceştia se înălța câte un stei. 

Se opri şi privi cu mai mare grijă. Steiul din stânga era 
înalt şi subţire, iar înăuntrul lui ardea o lumină roşie, dacă 
nu cumva strălucirea aceea sângerie nu venea dinspre 
ţinutul de dincolo, printr-o gaură. Îl atinse uşor pe Sam şi îi 
arătă şi lui. 

— Nu-mi place cum arată asta, zise Sam. Până la urmă, 
drumul ăsta tainic al tău e străjuit, mormăi el ameninţător, 
întorcându-se spre Gollum. Socot c-ai ştiut asta de la- 
nceput, nu-i aşa? 

— Toate drumurile sunt străjuite; da, da, zise Gollum. Cum 
să nu fie? Dar hobbiţii trebuie să-ncerce o cale sau alta. 
Ăsta s-ar putea să nu fie atât de păzit. Poate-au plecat cu 
toţii la marea bătălie, cine ştie! 


— Poate, scrâşni Sam. Oricum, se pare că mai avem mult 
de mers şi de urcat pân-om ajunge acolo. Şi mai e şi tunelul. 
Cred că s-ar cuveni să vă trageţi un pic sufletul, domnu' 
Frodo. Nu ştiu ce oră o fi acum - zi sau noapte - dar nu ne- 
am oprit din mers de ceasuri fără număr. 

— Da, trebuie să ne odihnim, zise Frodo. Hai să căutăm un 
ungher ferit de vânturi, unde să ne adunăm iar puterile 
pentru ultimul hop. 

Căci aşa simţea el. Spaimele şi cele ce aveau să se 
întâmple dincolo păreau prea depărtate ca să-l mai tulbure 
de-acum. Toate gândurile i se adunau ca să-l ajute să vadă 
cum să treacă prin sau peste zidul de nepătruns şi de străji. 
Dacă putea să înfăptuiască lucrul acesta, atunci socotea, 
într-un fel, misia îndeplinită; cel puţin aşa i se părea lui la 
ceas de-ntuneric, când încă se mai căznea vlăguit pe sub 
umbrele reci ca piatra de la poalele cetăţii Cirith Ungol. 

Se aşezară într-o adâncitură dintre doi stâlpi uriaşi de 
stâncă: Frodo şi Sam înăuntru, iar Gollum chircit jos, la 
intrare. Acolo îşi luară hobbiţii ceea ce socotiră a fi ultima 
masă înainte să coboare în Tărâmul Fără Nume, poate 
ultima pe care aveau s-o ia împreună. Mâncară ceva din 
merindele din Gondor şi pesmeţii elfeşti; dar băură puţin, 
căci voiau să păstreze apa; abia de-şi udară un pic gura 
uscată. 

— Oare când o să mai găsim apă? întrebă Sam. Cred că şi 
ălora de-acolo li se face sete. Orcii beau şi ei, nu-i aşa? 

— Da, beau, îi răspunse Frodo. Dar mai bine să nu vorbim 
de asta. Băuturile lor nu-s pentru noi. 

— Atunci, cu-atât mai mult trebuie să ne umplem butelcile, 
spuse Sam. Numai că pe-aici nu-i pic de apă; n-am auzit nici 
un clipocit. Şi, oricum, Faramir a zis să nu bem apă în 
Morgul. 

— Apa care curge din Imlad Morgul, aşa a zis, preciza 
Frodo. Acum nu ne aflăm în valea aceea, iar izvoarele pe 
care le-am putea întâlni în cale se varsă în Imlad Morgul, în 
nici un caz nu vin dintr-acolo. 


— Eu unul n-aş avea încredere să beau, nici să ştiu că mor 
de sete, zise Sam. Locurile acestea mi se par rele, adăugă 
el, trăgând adânc aer în nări. Şi miroase a ceva. Nu simţiţi? 
Ceva ciudat, înecăcios. Nu-mi place deloc. 

— Că e laie, că-i bălaie, mie nu-mi place nimic aici, spuse 
Frodo. Pământul, aerul şi apa - toate par blestemate. Dar 
ăsta ne e drumul. 

— Da, aşa e, zise Sam. Şi dacă ştiam ce ne-aşteaptă când 
am plecat, nu puneam piciorul în locurile astea. Dar aşa se- 
ntâmplă adesea; vorbesc de isprăvile din poveştile şi din 
cântările străvechi, domnu' Frodo; de păţanii, cum le 
ziceam eu mai demult. Credeam că sunt lucruri pe care 
seminţiile minunate din basme le căutau cu lumânarea, 
pentru că şi le doreau ca pe-o înveselire, cum s-ar zice, căci 
viaţa era cam plicticoasă. Dar treburile nu stau tocmai aşa 
în poveştile vrednice de luat în seamă şi de ţinut minte. Se 
pare că se pomeneau cu toţii în belea de la bun început, aşa 
le era aşternut drumul, cum ziceţi dumneavoastră. Dar cred 
că, la fel ca noi, au avut şi ei o groază de ocazii să se 
întoarcă, numai că n-au făcut-o. lar de s-ar fi întors, noi n- 
am mai fi ştiut, pentru că ar fi fost uitaţi. Auzim de isprăvile 
lor care n-au avut totdeauna un sfârşit fericit; cel puţin, aşa 
socoteau cei din poveste. Mă gândesc la clipa când se 
întorceau acasă şi-şi găseau acareturile în bună ordine, deşi 
nu tocmai cum le lăsaseră la plecare; aşa, ca domnu' Bilbo, 
bătrânu'. Da' acelea nu-s totdeauna cele mai frumoase 
poveşti de ascultat, deşi e bine să le afli. Mă-ntreb noi în ce 
poveste-om fi nimerit. 

— Da, şi eu mă-ntreb, rosti Frodo. Dar nu găsesc răspuns. 
Aşa se înfăţişează o poveste adevărată. Să luăm, bunăoară, 
una care-ţi place. S-ar putea să ştii sau să bănuieşti ce fel 
de poveste este, cu sfârşit fericit sau trist; dar cei din ea nu 
ştiu. Şi nici ţie nu ţi-ar plăcea ca ei să ştie. 

— Nu, domnu' Frodo, bineînţeles că nu mi-ar plăcea. Lui 
Beren, bunăoară, nici nu i-a trecut vreodată prin minte că 
avea să pună mâna pe Silmarilul Coroanei de Fier din 


Thangorodrim; şi totuşi, a făcut-o. lar locul acela era mai 
rău şi primejdia mai întunecată ca a noastră. Însă, 
bineînţeles, aceasta-i o poveste lungă, care trece din 
fericire în mâhnire şi dincolo de ea, iar Silmarilul a ajuns la 
Earendil. Ştiţi, stăpâne, că nu m-am mai gândit la asta pân- 
acum? Avem. aveţi ceva din lumina lui în şipul cu ciobul de 
stea, acela pe care vi l-a dat Doamna din Lorien. Căci, dacă 
mă gândesc bine, ne aflăm în aceeaşi poveste. Ea continuă. 
Oare marile poveşti nu se sfârşesc niciodată? 

— Nu, ca poveşti nu se sfârşesc, zise Frodo. Dar cei din 
cuprinsul lor vin şi pleacă, atunci când îşi termină rolul. Şi- 
al nostru o să se sfârşească, mai devreme sau mai târziu. 

— Atunci o să putem şi noi să ne tragem sufletul şi să 
dormim, spuse Sam, râzând amar. Căci eu chiar asta voiam 
să zic, domnu' Frodo, să mă odihnesc, să dorm şi să mă 
trezesc dimineaţa ca să lucrez în grădină. Mă tem că la asta 
mi-e gândul mereu. Planurile mari şi însemnate nu-s de 
mine. Totuşi, oare-om fi vreodată şi noi puşi în cântări şi în 
poveşti? Bineînţeles, ne aflăm într-o poveste. Dar eu mă 
întreb dacă ea va fi pusă în vorbe; ştiţi dumneavoastră, ca 
să fie povestită la gura sobei sau citită dintr-o carte mare, 
scrisă cu litere roşii şi negre, peste ani şi ani. lar oamenii să 
spună: "la s-auzim despre cum a fost cu Frodo şi cu Inelul!" 
Şi-apoi: "Da, asta-i una dintre poveştile cele mai frumoase. 
Frodo a fost foarte viteaz, nu-i aşa, tată?" "Da, băiete, cel 
mai vestit dintre hobbiţi; şi asta spune totul." 

— Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din 
tot sufletul. 

Un asemenea râs nu mai răsunase prin locurile acelea de 
la venirea lui Sauron pe Pământul de Mijloc. Deodată, lui 
Sam i se păru că toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte 
se plecau peste ei. Dar Frodo nu le luă în seamă; râse iar. 

— Ştii, Sam, zise el, când te-ascult mă bucur, de parcă 
povestea ar fi fost scrisă deja. Dar ai uitat unul dintre 
personajele importante: Sam cel Înţelept, inimă 
cutezătoare. "Mai povesteşte-mi de Sam, tăticule! De ce nu 


scrie mai mult despre cum vorbea? E partea cea mai bună, 
mă face să râd. lar Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam, nu-i 
aşa, tăticule?" 

— Domnu' Frodo, zise Sam; acu' nu se cade să vă bateţi 
joc. Eu am vorbit serios. 

— Şi eu la fel, spuse Frodo. Şi eu la fel. Am cam luat-o 
razna. Tu şi cu mine, Sam, suntem încă înţepeniţi în cel mai 
rău loc din poveste şi nu m-aş mira ca la partea acestea să 
se zică: "închide cartea, tăticule; nu vrem să mai citeşti." 

— Poate, spuse Sam; dar eu, unu', n-aş zice una ca asta. 
Din marile poveşti fac parte tot felul de fapte duse la bun 
sfârşit. Căci, vedeţi, până şi Gollum ar putea fi bun într-un 
basm; oricum, mai acătării decât e el acum. Şi, după cum 
mărturisiţi, îi plăceau şi lui poveştile. Mă-ntreb dacă el se 
crede erou sau ticălos. Gollum! strigă el. Ţi-ar plăcea să fii 
erou? Unde naiba s-o fi dus iar? 

Nici urmă de Gollum la intrarea în adăpostul lor şi nici în 
umbrele din împrejurimi. Nu mâncase de la ei, dar primise, 
ca de obicei, să bea o gură de apă; apoi parcă se încolăcise 
să tragă un pui de somn. În orice caz, bănuiau că unul 
dintre lucrurile urmărite de el, în lunga lui lipsă din ziua 
dinainte, fusese acela de-a vâna după pofta inimii; şi, era 
limpede, în vreme ce ei stăteau de vorbă, o ştersese din 
nou. Dar, de data aceasta, de ce? 

— Nu-mi place deloc că o şterge fără să spună, zise Sam. 
Mai ales acum. N-are cum să caute pe-aici de mâncare, 
afară doar de nu i-or fi plăcând niscaiva pietre. Că nici 
măcar muşchi nu găseşti! 

— N-are rost să-ţi faci griji acum din pricina lui, spuse 
Frodo. Fără el, n-am fi răzbit atât de departe; nici nu ne-ar 
fi putut trece prin minte cum s-ajungem la trecătoare; 
trebuie să-l luăm aşa cum e. Dacă ne-o fi necredincios, asta 
e! 

— Totuşi, mi-ar plăcea să-l am mereu sub ochi, zise Sam. 
Cu-atât mai mult dacă-i necredincios. Vă amintiţi că nu ne-a 
spus niciodată dacă trecătoarea asta-i străjuită sau nu? 


Credeţi c-o fi plecat să-i aducă pe orci sau ce-or mai fi şi 
ăia? 

— Nu, nu cred, îi răspunse Frodo, chiar de poate face 
orice ticăloşie. Nu cred însă c-a plecat după orci sau după 
alţi lachei de-ai Duşmanului. De ce-ar fi aşteptat pân-acum 
şi să treacă prin atâtea cazne, ca s-o facă aici, atât de- 
aproape de tărâmul spaimelor? De când e cu noi ar fi putut 
să ne dea pe mâna orcilor de nu ştiu câte ori. Nu, dacă 
totuşi e ceva, nu poate fi decât vreun şiretlic tainic de-al lui. 

— Păi, cred c-aveţi dreptate, domnu' Frodo, zise Sam. Nu 
că asta m-ar încălzi cu ceva. Nu mă-mbăt eu cu apă rece: 
ştiu că pe mine m-ar da pe mâna orcilor cât ai zice peşte. 
Dar uitasem, mai e şi Nepreţuitul lui. Da, da, cred că tot 
timpul s-a gândit la Nepreţuitul pentru bietul Smeagol. 
Asta-i clenciul tuturor micilor lui uneltiri, dacă şi-o fi ticluit 
vreuna. Dar este peste puterea mea de-a pricepe cum de s- 
a gândit că, aducându-ne aici, o să-i fie de vreun folos. 

— Mai mult ca sigur că nici el nu înţelege, zise Frodo. Şi 
nu cred că are doar un singur plan în căpăţâna lui proastă. 
Cred că încearcă din răsputeri ca Nepreţuitul să n-ajungă 
la Duşman. Căci dacă se va întâmpla una ca asta, va fi o 
nenorocire pentru el. Pe de altă parte, pesemne că nu face 
decât să aştepte un moment în care să-şi încerce norocul. 

— Da, nu l-am făcut eu degeaba Hoţ şi Hoit, zise Sam. Pe 
măsură ce se-apropie de tărâmul Duşmanului, începe să 
semene tot mai mult cu aşa ceva. Ascultaţi la mine: dac-o fi 
s-ajungem la trecătoare, n-o să ne lase să-l ducem dincolo 
pe Nepreţuit, fără să facă vreo trăsnaie. 

— N-am ajuns încă până acolo, spuse Frodo. 

— Nu, dar am face bine să căscăm ochii. Dacă începem să 
moţăim, Hoitul o să ne-ncalece fără să stea pe gânduri. Asta 
nu înseamnă că n-ar fi bine-acum pentru domnia voastră să- 
nchideţi un ochi, stăpâne. Numai să nu vă depărtaţi de 
mine. Aş fi tare fericit să dormiţi puţin. V-aş veghea şi, în 
orice caz, dacă vă-ntindeţi aici, în braţele mele, n-o să pună 
nimeni laba pe domnia voastră, fără ştirea lui Sam. 


— Să dorm, făcu Frodo oftând, de parcă ar fi văzut o oază 
înverzită în pustiu. Da, aş fi-n stare să dorm până şi-aici! 

— Atunci, culcaţi-vă, stăpâne! Puneţi-vă capul în poala 
mea. 

Aşa dădu Gollum de ei peste câteva ceasuri, când se 
întoarse din tenebre, furişându-se şi târându-se pe cărare. 
Sam şedea sprijinit de un bolovan, cu capul căzut într-o 
parte şi răsuflarea grea. Frodo dormea adânc în poala lui. 
Sam îi pusese blând o mână pe fruntea albă şi pe cealaltă, 
pe piept. Aveau chipurile senine. 

Gollum se uită la ei. Pe faţa lui costelivă şi înfometată 
apăru fugar ceva ciudat. Nu mai avea strălucirea din priviri. 
Ochii îi erau acum întunecaţi, cenuşii, bătrâni şi osteniţi. 
Tresări cuprins parcă de un spasm de durere, se răsuci şi 
se uită îndărăt, clătinând din cap, ca şi când l-ar fi chinuit o 
luptă lăuntrică. Apoi îşi puse încetişor mâna tremurătoare 
pe genunchiul lui Frodo. Dacă unul dintre ei l-ar fi zărit, ar 
fi avut impresia, preţ de o clipă, că era un hobbit bătrân şi 
ostenit, cocârjat de ani fără de număr care îl despărţiseră 
de prieteni şi de neamuri, de câmpiile şi de pâraiele 
tinereţii - o biată făptură înfometată şi împovărată de 
vreme. 

Dar când îl atinse pe Frodo, acesta tresări şi strigă 
încetişor în somn, iar Sam se trezi pe dată. Gollum fu prima 
imagine care-i apăru în faţă. 1 se păru că-l pipăie pe 
stăpânul său. 

— Hei! făcu el aspru. Ce vrei să faci? 

— Nimic, nimic! zise Gollum blând. Stăpân cumsecade! 

— Nu zic nu, spuse Sam. Dar pe unde te-ai tot vânturat, 
ticălos bătrân? 

Gollum se trase îndărăt şi pe sub pleoapele grele îi 
scăpără o strălucire verzuie. Arăta aproape ca un păianjen, 
chircit pe spate, cu mădularele îndoite şi ochii holbaţi. 
Acum nu mai semăna cu un hobbit. 

— M-am vânturat, m-am vânturat, şuieră el. Aşa 
curtenitori sunt hobbiţii mereu, da, da! Ooo, ce hobbiţi 


cumsecade! Smeagol îi duce pe căi tainice, pe care nimeni 
nu le-ar putea descoperi. E ostenit, e însetat, da, însetat; şi 
el îi călăuzeşte şi caută drumuri, iar ei zic că se vântură. 
Prieteni foarte cumsecade; da, nepreţuitule, foarte 
cumsecade! 

Pe Sam îl cuprinse remuşcarea, dar neîncrederea nu-i 
pieri. 

— lartă-mă, zise el. lartă-mă, dar m-ai speriat din somn; şi 
mi-a fost ciudă c-am adormit, de-aia am fost aşa ţâfnos. Dar 
domnu' Frodo i-aşa ostenit, că i-am spus să-nchidă puţin 
ochii. Asta e! lartă-mă! Dar tu pe unde-ai fost? 

— M-am vânturat, spuse Gollum, cu aceeaşi strălucire 
verzuie în priviri. 

— 0Ooo, foarte bine, zise Sam. Fă ce vrei! De data asta mi 
se pare că nu minţi prea tare. Şi-acum am face bine să ne 
vânturăm toţi trei. Cât o fi ceasul? E azi sau mâine? 

— E mâine, îi răspunse Gollum. Sau, mai bine zis, era 
mâine când s-au culcat hobbiţii. Ce nebunie şi ce primejdie! 
Noroc că s-a vânturat bietu' Smeagol şi-a vegheat! 

— Mi se pare c-o să ne săturăm curând de vorba asta, zise 
Sam. Dar n-are-a face. O să-l trezesc pe stăpân. 

Îi dădu uşor părul de pe frunte şi se aplecă asupra lui, 
şoptindu-i blând: 

— Treziţi-vă, domnu' Frodo! Treziţi-vă! 

Frodo tresări şi deschise ochii. Apoi, zărindu-i chipul 
plecat asupra sa, zâmbi. 

— De ce mă scoli aşa devreme, Sam? întrebă el. E încă 
întuneric. 

— Da, aici e mereu întuneric, zise Sam. Dar Gollum s-a- 
ntors, stăpâne, şi zice că-i mâine. Aşa că trebuie să mergem 
mai departe. Ultima parte. 

Frodo inspiră adânc şi se ridică în capul oaselor. 

— Ultima parte! zise el. Hei, Smeagol! Ai găsit ceva de 
mâncare? 'le-ai odihnit? 

— Nici mâncare, nici odihnă, nimic pentru Smeagol, spuse 
Gollum. E un vântură-lume. 


Sam îşi muşcă limba, dar se abţinu. 

— Nu te porecli singur, Smeagol, zise Frodo. Nu-i cuminte, 
chiar de-i aşa. 

— Smeagol trebuie să ia ce i se dă, îi răspunse Gollum. Aşa 
i-a zis jupânu' Sam cel înţelept, hobbitul care ştie multe. 

Frodo se uită la Sam. 

— Da, stăpâne, zise acesta. Am folosit vorba asta, căci, 
când m-am trezit brusc din somn, l-am văzut aici, lângă noi. 
I-am spus că-mi pare rău, dar cred c-am să-mi schimb 
curând părerea. 

— Hai, las-o baltă, zise Frodo. Se pare însă c-am ajuns la 
capăt, Smeagol. Spune-mi, am putea să străbatem singuri 
drumul care ne-a mai rămas? Suntem dinaintea trecătorii, a 
unei intrări, şi, dacă ne descurcăm de-aici încolo, socot că 
înţelegerea noastră s-a sfârşit. Ai făcut ce-ai făgăduit şi eşti 
liber; liber să te-ntorci, să mănânci şi să te odihneşti, 
indiferent unde-ai vrea să te duci; bineînţeles, nu la 
slujitorii Duşmanului. Într-o bună zi, s-ar putea să te 
răsplătesc - eu, sau cei ce mă vor pomeni. 

— Nu, nu încă, scânci Gollum. O, nu! Ei nu pot să-şi 
găsească singuri drumul, nu-i aşa? O, nu, nicidecum! 
Urmează tunelul. Smeagol trebuie să meargă mai departe. 
Nici odihnă, nici mâncare. Nu încă. 

Chapter 20 Bârlogul lui Shelob. 

Trebuia, într-adevăr, să fie ziuă, aşa cum le spusese 
Gollum, dar hobbiţii nu prea vedeau vreo deosebire, poate 
doar că cerul greu de deasupra nu mai era chiar aşa smolit; 
părea mai degrabă un acoperiş mare de fum; iar în loc de 
bezna nopţii care adăsta încă printre crăpături şi în 
văgăuni, lumea de piatră din jur era învăluită într-o umbră 
ceţoasă, cenuşie. Îşi continuară drumul prin crăpătura 
lungă, printre stâlpi şi grămezi de stânci prăbuşite, 
mâncate de vreme, ca nişte statui fără formă, de-o parte şi 
de alta. Cei doi hobbiţi mergeau acum unul lângă altul, iar 
Gollum îi călăuzea. Nu se auzea nici un zgomot. Ceva mai în 
faţă - să fi fost vreo milă - se ridica un perete masiv, cenuşiu 


- ultima parte uriaşă a munţilor stâncoşi. Se desluşea 
întunecat şi, pe măsură ce se apropiau, creştea, până se 
înălţă mult deasupra lor, tăindu-le orice putinţă de a mai 
vedea dincolo. La poalele lui se întindea o umbră adâncă. 
Sam pufni. 

— Pfui! Ce miros! făcu el. Se simte tot mai tare. 

Brusc fură învăluiţi de umbra aceea şi văzură gura unei 
peşteri. 

— Pe-aici e intrarea, zise Gollum încet. Pe-aici se intră în 
tunel. Nu-i rosti numele: Torech Ungol, Bârlogul lui Shelob. 
Dinăuntru ieşea o duhoare, nu greţoasă ca aceea de hoit, 
din luncile Morgulului, ci grea şi pătrunzătoare, de parcă în 
întuneric fuseseră îngrămădite stive de gunoaie de tot felul. 

— Acesta-i singurul drum? întrebă Frodo. 

— Da, da, îi răspunse el. Da, trebuie s-o luăm pe-aici. 

— Adică, ai mai trecut prin văgăuna asta? întrebă Sam. 
Pfui! Dar poate pe tine nu te supără duhoarea. 

Lui Gollum îi sclipiră ochii. 

— Habar n-are ce ne supără pe noi, nu-i aşa, nepreţuitule? 
Nu, habar n-are. Dar Smeagol îndură. Da. Ela trecut pe- 
aici. O, da, a trecut până dincolo. E singura cale. 

— Şi de ce pute-aşa? îl întrebă Sam. Pare. mai bine nu-i zic 
pe nume. Îţi spun eu, asta trebuie să fie vreo groapă de 
gunoi de-a orcilor, în care îşi strâng mizeria de sute de ani. 

— Păi, zise Frodo, orci, neorci, dacă ăsta-i singurul drum, 
atunci o s-o luăm pe-aici; n-avem încotro. 

Traseră adânc aer în piept şi intrară. Din câţiva paşi se 
treziră în întunericul deplin şi de nepătruns. Frodo şi Sam 
nu mai văzuseră asemenea beznă de când cu trecerile 
neluminate din Moria; iar aici era parcă şi mai deasă. În 
Moria mai adia câte un curent, se mai auzea câte un ecou, 
care te făcea să te gândeşti la mai mult spaţiu. Aici, aerul 
încremenise, era greu, iar sunetul se stingea înainte să 
pornească. Păşeau parcă printr-un abur negru, făurit el 
însuşi din tenebre, căci atunci când îl respirai, îţi orbea nu 
doar ochii, ci şi mintea, aşa că până şi amintirea culorilor şi 


a formelor ţi se stingea din gânduri. Aici nu fusese, nu era şi 
nu avea să fie vreodată decât noapte. 

Dar pentru moment, simţurile le rămăseseră neschimbate, 
ba chiar li se ascuţiseră aproape dureros. Spre mirarea lor, 
pereţii erau netezi, iar drumul pe care călcau se întindea 
drept şi fără hârtoape, în afară de câte-o treaptă răzleaţă - 
acelaşi povârniş anevoios de până atunci. Tunelul era înalt, 
larg, atât de larg încât, deşi hobbiţii mergeau unul lângă 
altul şi nu ajungeau la pereţii laterali decât întinzând 
braţele, se simțeau singuri, despărțiți de întuneric. 

Gollum intrase primul şi părea să se afle doar la câţiva paşi 
de ei. Câtă vreme mai putură observa astfel de lucruri, îi 
auziră răsuflarea şuierătoare şi poticnită chiar în faţa lor. 
Dar în scurt timp li se tociră simţurile - atât pipăitul, cât şi 
auzul parcă le slăbiseră de tot; însă continuară să bâjbâie 
înainte, mânaţi mai ales de puterea voinţei cu care 
porniseră - voinţa de-a trece dincolo - şi de dorinţa de-a 
ajunge, până la urmă, la poarta aceea înaltă. 

Nu după mult, deşi nu putea şti sigur, căci curând nu mai 
fu în stare să măsoare timpul şi distanţa, Sam simţi un gol 
în peretele din dreapta; o clipă, îi ajunse la urechi o 
răsuflare slabă şi simţi un val de aer ceva mai bun, când 
trecură pe-acolo. 

— Nu-i asta singura intrare, şopti el cu caznă, căci i se 
părea un mare efort să scoată un sunet. Nici că se putea un 
loc mai orcesc ca acesta! 

Simţiră din nou, întâi el, în dreapta, apoi Frodo, în stânga, 
vreo trei-patru goluri asemănătoare - unele mai largi, altele 
mai înguste; dar nu încăpea nici o îndoială, până acum 
acesta se dovedise a fi drumul cel mai bun, pentru că era 
drept, fără cotituri, şi urca fără încetare. Dar cât mai aveau 
de mers şi cât mai puteau îndura? Pe măsură ce suiau, 
aerul devenea tot mai greu de tras în piept şi începuseră să 
simtă, în întunericul orb, o rezistenţă mai grea decât a 
aerului. Şi cum pătrundeau în adânc, mâinile şi capul le 
erau mângâiate de nişte braţe lungi sau, poate, de un soi de 


ierburi care atârnau din tavan - nu puteau spune exact. lar 
duhoarea creştea mereu. Ajunseră să creadă că, în afară de 
miros, li se furaseră toate celelalte simţuri, ca să-i 
zăpăcească. Un ceas, două, trei; câte or fi trecut prin gaura 
asta fără pic de lumină? Ceasuri, zile. mai degrabă 
săptămâni. Sam se depărtă de perete şi se strânse lângă 
Frodo; îşi încleştară mâinile şi îşi continuară drumul 
împreună. 

Până la urmă, Frodo, care bâjbâia de-a lungul peretelui 
din stânga, dădu brusc de un gol. Aproape că se prăbuşi în 
hăul de alături. Era o deschidere în stâncă mult mai largă 
decât toate cele pe lângă care trecuseră; iar de-acolo ieşea 
o duhoare atât de pătrunzătoare şi atâta răutate, încât 
Frodo ameţi. În clipa aceea, şi Sam se împletici şi căzu în 
nas. Luptându-se cu greaţa şi cu spaima, Frodo îl apucă pe 
Sam de mână. 

— Sus! zise el gâfâind, aproape fără glas. Totul iese de- 
aici: şi duhoarea, şi primejdia. Haide, repede! 

Îşi adună tot ce-i mai rămăsese din vlagă şi voinţă şi îl târî 
pe Sam în picioare, silindu-şi propriile-i mădulare să se 
urnească. Sam se clătina alături. Un pas, doi paşi, trei. în 
sfârşit, făcură şase paşi. Poate că trecuseră deja de hăul 
nevăzut şi înspăimântător, dar fie că era aşa sau nu, se 
mişcară deodată mai uşor, ca şi cum o voinţă duşmănoasă i- 
ar fi slăbit o clipă. Se căzniră să meargă înainte, tot mână-n 
mână. 

Dar pe dată dădură de alt necaz. Tunelul se împărțea în 
două, sau cel puţin aşa părea; iar pe întuneric nu-şi dădură 
seama care drum era mai larg şi mai drept. Pe unde s-o ia, 
în stânga sau în dreapta? Nu aveau nimic după care să se 
călăuzească, iar o alegere greşită le-ar fi venit de hac mai 
mult ca sigur. 

— Pe unde-a luat-o Gollum? întrebă Sam gâfâind. De ce nu 
ne-a aşteptat? 

— Smeagol! făcu Frodo, încercând să strige. Smeagol! 


Dar glasul lui se pierdu într-un horcăit şi cuvântul îi muri 
pe buze. Nu-i ajunse la urechi nici un răspuns, nici un ecou, 
nici un tremur de aer. 

— De data asta s-a dus, cred, mormăi Sam. Socot că aici a 
vrut el să ne-aducă. Gollum! O să-ţi blestemi zilele când oi 
pune mâna pe tine! 

Bâjbâind şi pipăind pe întuneric, îşi dădură îndată seama 
că drumul din stânga era astupat: se înfunda sau căzuse un 
bolovan mare la intrare. 

— N-are cum să fie asta calea pe care-o căutăm, şopti 
Frodo. Bună, rea, trebuie s-o luăm pe cealaltă. 

— Şi-asta repede, gâfâi Sam. E cineva mai rău ca Gollum 
aici. Simt că suntem priviţi. 

Nu făcură mai mult de câţiva paşi, când dindărătul lor se 
auzi un zgomot înfiorător şi cumplit în liniştea grea, deasă - 
ceva ca un gâlgâit, apoi un şuierat lung, înveninat. Se 
învârtiră de colo-colo, dar nu văzură nimic. Rămaseră stană 
de piatră, holbându-se şi aşteptând nici ei nu ştiau ce. 

— E o cursă, zise Sam şi puse mâna pe mânerul spadei; îşi 
aminti atunci de gorganul acela din care se revărsa 
întunericul. "Ce bine-ar fi să-l avem pe 'Iom cu noi!" îşi zise. 

Apoi, cum stătea aşa, împresurat de tenebre, cu inima 
copleşită de deznădejde şi mânie, i se păru că vede o lumină 
- o lumină printre gândurile sale - la început, aproape peste 
putinţă de strălucitoare, ca o rază de soare în ochii cuiva 
care-a stat multă vreme ascuns într-un puț fără fund. După 
aceea, lumina se schimbă în culoare: verde, auriu, argintiu, 
alb. Departe, ca într-un tablou desenat de-o mână elfească, 
o văzu pe Lady Galadriel în iarba Lorienului, cu braţele 
pline de daruri. lar ţie, Purtător al Inelului, o auzi el rostind 
depărtat, dar limpede, ţi-am pregătit asta. 

Şuieratul gâlgâitor se apropia şi ceva trosni, ca un obiect 
articulat care se mişca încet, dar sigur, în beznă. Dinspre el 
venea o miasmă insuportabilă. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam, iar viaţa şi îndârjirea îi 
reveniră în glas. Darul Doamnei! Ciobul de stea! O lumină 


pentru când vom fi în locuri întunecate, zicea ea. Ciobul de 
stea! 

— Ciobul de stea? bolborosi Frodo, ca trezit din somn, fără 
să priceapă. Cum de-am uitat! O lumină când toate celelalte 
lumini s-au stins în jurul tău! lar acum e singura noastră 
nădejde. 

Îşi vâri încet mâna în sân şi ridică şipul dăruit de Galadriel. 
Acesta luci o clipă palid, ca o stea ce se înalţă pe cer printre 
ceţurile grele de la răsărit; apoi, pe măsură ce lumina 
prindea puteri şi nădejdea creştea în sufletul lui Frodo, 
începu să ardă cu o flacără argintie - o inimioară de lumină 
orbitoare - ca şi cum Earendil însuşi pogorâse de pe 
cărările apusului înalt, cu ultimul Silmaril pe frunte. Bezna 
se retrase din jurul ei, până păru că străluceşte în mijlocul 
unui glob de cristal diafan, iar mâna care o ţinea scânteie în 
flăcări alburii. 

Frodo rămase cu ochii pironiţi la darul acesta minunat pe 
care îl purtase atâta vreme, fără să-i ghicească valoarea şi 
puterea. Arareori se gândise la el în călătoria lor până 
acum, când ajunseseră în Valea Morgul, şi nu-l folosise 
niciodată, de teama luminii sale mărturisitoare. 

Ayia FEarendil Elenion Ancalima! strigă el, fără să ştie ce 
spunea; căci păru că alt glas se rostise prin al său, limpede, 
netulburat de aerul scârbos din văgăună. 

Dar pe Pământul de Mijloc există şi alte puteri - forţe ale 
nopţii, străvechi şi viguroase. lar Ea, cea care păşea în 
întuneric, auzise ţipătul elfilor, ţipătul acela de departe, din 
negura timpului, dar nu-l luase în seamă şi nu se speriase 
de el. Chiar în timp ce vorbea, Frodo simţi un rău uriaş 
aplecându-se asupra sa şi cercetându-l cu o privire 
înfiorătoare. Nu departe în tunel, între ei şi hăul unde 
ameţiseră şi căzuseră, văzu nişte ochi ciudaţi. În sfârşit, 
primejdia îşi scosese masca. Razele ciobului de stea se 
reflectau în cele o mie de feţe ale ochilor, dar dincolo de 
această sclipire începu să mocnească un foc înspăimântător, 
o flacără aprinsă, într-un fel de puț adânc al gândirii 


vrăjmaşe. Fioroşi şi răi erau ochii aceia de fiară şi, în acelaşi 
timp, plini de o mulţumire hâdă, privindu-şi prada încolţită 
şi fără nădejde de scăpare cu o bucurie răutăcioasă. 

Frodo şi Sam începură să se dea încet înapoi, copleşiţi de 
groază, fără să-şi poată dezlipi privirile de la ochii aceia 
înspăimântători şi răi, care se apropiau pe măsură ce ei 
păşeau îndărăt. Mâna lui Frodo se lăsă în jos tremurând, cu 
tot cu şip. Apoi, sloboziţi de vraja care îi oprea să fugă, se 
întoarseră amândoi, într-o panică zadarnică şi, spre veselia 
ochilor acelora, o luară împreună la goană; dar chiar şi 
fugind, Frodo se uită îndărăt şi văzu înspăimântat că ochii 
aceia porniseră în salturi după ei. Duhoarea îi înconjura ca 
un nor. 

— Stai! Stai! strigă el deznădăjduit. N-are nici un rost să 
fugim. Ochii se furişau încet-încet, tot mai aproape. 

— Galadriel! strigă el şi, luându-şi inima-n dinţi, ridică 
şipul. Ochii se opriră. O clipă, privirea lor slăbi, ca şi cum ar 
fi fost cuprinşi de-o umbră de îndoială. Atunci lui Frodo îi 
luă inima foc şi, fără să se gândească ce face, din nebunie, 
din deznădejde sau îmboldit de curaj, luă şipul în mâna 
stângă şi îşi trase sabia cu dreapta. Sting fulgeră, tăişul 
elfesc ascuţit scânteie în lumina argintie, dar pe margini 
trecu un foc albăstrui. Apoi, ţinând steaua în sus şi sabia 
lucitoare în faţă, Frodo, hobbitul din Comitat, porni hotărât 
să înfrunte arătarea. 

Aceasta se clătină. Îndoiala punea stăpânire pe ea, pe 
măsură ce lumina se apropia. Ochii se întunecară pe rând şi 
se traseră îndărăt. Niciodată nu-i rănise atât de cumplit 
vreo strălucire. Fuseseră feriţi de soare, de lună şi de astre 
acolo, sub pământ, dar acum steaua coborâse chiar în 
măruntaiele lui. Ochii începură să tremure. Se întunecară, 
apoi se întoarseră şi ceva mare, până la care lumina nu 
ajungea, se înălţă între ei. Plecaseră. 

— Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam. 

Era chiar îndărătul lui, cu sabia scoasă şi gata de atac. 


— Stele şi mărire! Numai că elfii ar trage o cântare din 
asta, dacă le-ar ajunge la urechi ce facem. Fie să trăiesc, ca 
să le spun şi să-i aud cântând. Dar nu vă duceţi acolo, 
stăpâne! Nu intraţi în vizuina aia! E singura noastră 
scăpare! Haideţi să ieşim din văgăuna asta împuţită! 

Şi astfel se întoarseră iar, mai întâi la pas, apoi o rupseră 
la fugă; căci, pe măsură ce înaintau, pământul se povârnea 
abrupt şi cu fiecare săritură, urcau mai sus şi mai departe 
de duhorile din bârlogul acela nevăzut şi vlaga li se întorcea 
în mădulare şi în inimă. Dar ura Strajei îi pândea încă din 
urmă, oarbă poate pentru moment, dar neînfrântă şi 
hotărâtă să ucidă. 

Îi izbi în faţă un curent de aer rece şi tăios. Ieşirea, capătul 
tunelului, le apăru în sfârşit în faţă. Se năpustiră gâfâind 
înainte, tânjind după un loc deschis; apoi însă se clătinară 
pe picioare şi se dădură îndărăt. leşirea era astupată; dar 
nu de ceva din piatră: părea ceva moale şi elastic, puternic, 
totuşi, şi de nepătruns; aerul se strecura prin el, dar nu lăsa 
să treacă nici o rază de lumină. Hobbiţii se repeziră înainte 
încă o dată şi din nou se pomeniră azvârliţi îndărăt! 

Ţinând şipul sus, Frodo privi şi văzu dinaintea lui ceva 
cenuşiu prin care razele ciobului de stea nu pătrundeau şi 
nu îl dezvăluiau, ca şi cum, nefiind o umbră iscată de 
lumină, n-o putea destrăma nici o lumină. Peste toată 
poarta tunelului era ţesută o pânză uriaşă, ca de păianjen, 
numai că mult mai deasă şi mai mare, din fire groase cât 
funia. 

Sam râse ameninţător. 

— Pânze de păianjen, hai? făcu el. Asta-i tot? Pânze de 
păianjen! Dar ce păianjen! Şo pe ele! Jos cu ele! 

Se aruncă furios cu spada asupra lor, dar funia pe care o 
izbi nu se rupse. Se îndoi doar puţin, apoi sări îndărăt, ca o 
coardă de arc lovită, răsucindu-i şi smucindu-i sabia în sus, 
cu braţ cu tot. De trei ori izbi Sam din răsputeri şi, până la 
urmă, o singură coardă din atâtea câte erau plesni şi se 
răsuci, biciuind aerul. Unul dintre capete îl lovi pe Sam care 


ţipă de durere, dându-se îndărăt şi ducându-şi mâna la 
gură. 

— O să ne ia zile-ntregi pîn-o să ne croim drum aşa, zise el. 
Ce-i de făcut? Ochii ăia s-au întors? 

— Nu, nu se văd, spuse Frodo. Dar simt că se uită încă, sau 
se gândesc la mine; poate-şi fac alt plan. Dacă aş lăsa 
lumina asta jos sau dacă s-ar stinge, s-ar ivi iarăşi cât ai 
clipi. 

— Prinşi în capcană la capătul drumului, făcu Sam cu 
amărăciune, simțind cum îi creşte mânia, mai presus de 
osteneală şi de deznădejde. Ca ţânţarii într-o plasă! Fie să-l 
ajungă blestemele lui Faramir pe Gollum; şi cât mai repede! 

— Asta n-o să ne-ajute cu nimic, zise Frodo. Hai! Vino să 
vedem de ce-i Sting în stare! E spadă elfească. În 
prăpăstiile din Beleriand, unde-a fost făurită, erau pânze 
cumplite de păianjen. Dar trebuie să ai grijă tot timpul şi să 
te uiţi îndărăt. Ia ciobul de stea! Nu te teme! Ţine-l sus şi ai 
grijă! 

Atunci, Frodo se repezi la plasa aceea mare şi o reteză 
dintr-o lovitură hotărâtă, de-a curmezişul unei încrengături, 
ca o scară de funii, care ţâşni pe loc la o parte. Tăişul lucind 
albăstrui se strecura printre corzi precum coasa prin iarbă, 
iar corzile plesneau, se răsuceau şi rămâneau apoi 
atârnate. Reuşi astfel să facă o tăietură mare. 

Lovi cu sârg şi zdrenţui pânza peste tot pe unde ajungea 
cu sabia, iar partea de sus flutura şi se legăna ca un văl în 
bătaia vântului. Capcana fusese distrusă. 

— Hai! strigă Frodo. Mergem mai departe! Mai departe! 
Toate gândurile îi fură năpădite de bucuria sălbatică a 
scăpării din ghearele deznădejdii. Îi vâjâia capul, de parcă 
trăsese o duşcă de vin tare. Sări afară strigând. Ţinutul 
acela întunecat i se păru luminos, după ce trecuse prin 
vizuina nopţii. Vălătucii mari de fum se ridicaseră şi se 
subţiaseră, iar acum se scurgeau ultimele ceasuri ale zilei 
mohorâte; lucirea roşiatică a Mordorului se stinsese într-o 
beznă ursuză. Cu toate acestea, lui Frodo i se păru că 


răsăriseră deodată zorii speranţei. Aproape că ajunsese pe 
creasta peretelui. Era acum doar cu puţin mai sus de el. 
Dinaintea lui era despicătura, Cirith Ungol, o crăpătură 
întunecată în creasta neagră, cu steiurile negre ţâşnind de- 
o parte şi de alta spre cer. N-avea decât să tragă o fugă, şi- 
ar fi ajuns dincolo! 

— Trecătoarea, Sam! strigă el, fără să-i pese că glasul îi 
răsuna ascuţit şi sălbatic, scăpat acum de aerul urât 
mirositor din tunel. Trecătoarea! Hai să fugim într-acolo, să 
trecem în partea cealaltă! 

Nu ne mai poate opri nimeni! 

Sam dădu fuga dindărăt cât îl ţinură picioarele; dar, oricât 
ar fi fost de fericit de libertate, se simţea neliniştit şi se tot 
uita în spate la bolta întunecată a tunelului, de teamă să nu 
vadă ochii aceia sau vreo făptură cumplită sărind de acolo şi 
luându-se după ei. Prea puţine ştiau, el şi stăpânul său, 
despre puterile lui Shelob şi n-aveau habar că ea avea mai 
multe ieşiri din bârlog. 

Trăia acolo de când lumea, o plăsmuire a răului în formă 
de păianjen, deşi, pe vremuri, sălăşluise în ţinutul Elfilor de 
la Apus, care era acum pe fundul Mării, încă de când Beren 
luptase în Munţii Groazei din Doriath şi venise, până la 
urmă, în Luthien, peste pajiştea verde, printre cucute, la 
lumina lunii. Asta se petrecuse tare demult. Cum ajunsese 
Shelob acolo, fugind dintre ruine, nu spune nici o poveste, 
căci puţine hrisoave ne-au rămas din Anii Întunecimii. Dar 
ea era acolo, încă dinaintea lui Sauron şi de a se pune 
prima piatră a turnului Barad-dur; şi nu-şi slujea decât 
sieşi, bând sânge de elf şi de om, buhăită şi grasă, 
hrănindu-se la nesfârşit, ţesând pânze întunecate; căci 
orice făptură îi era hrană şi borâtura ei era întuneric. Până 
hăt-departe, în patru zări, odraslele ei mai mici, copiii din 
flori zămisliţi din împerecheri jalnice, propriii săi urmaşi, pe 
care ea îi ucidea, se împrăştiau din strungă-n strungă, de la 
Ephel Duath, până în colinele răsăritene, la Doi Guldur şi 
hotarele străjuite ale Codrului Întunecat. Dar nici unul nu 


se putea măsura cu ea, Shelob cea Mare, ultimul vlăstar al 
lui Ungoliant, ca să aducă necazuri într-o lume nefericită. 

Trecuseră ani buni de când o cunoscuse Gollum, Smeagol, 
care îşi vâra nasul în toate vizuinele întunecate, şi în zilele 
de odinioară se înclinase dinaintea ei şi o iubise, iar 
întunericul voinţei ei rele îl însoțea pretutindeni în rătăcirile 
lui, despărţindu-l de lumină şi de păreri de rău. Şieliîi 
făgăduise să-i aducă mâncare. Dar poftele ei nu erau 
aceleaşi cu ale lui. Ea ştia prea puţine despre turnuri, inele 
sau orice altceva făurit de minte sau mână omenească şi 
nici nu-i păsa de ele, căci singura ei dorinţă era moartea 
trupească şi sufletească a tuturor celorlalţi şi o halcă de 
viaţă numai pentru ea, pe care s-o înghită hulpav, până ce 
munţii nu mai aveau cum s-o ţină şi întunericul s-o încapă. 

Dar dorinţa aceasta era departe de-a i se îndeplini şi 
suferea mereu şi de mult de foame în bârlogul ei; în acest 
timp, puterea lui Sauron creştea, iar lumina şi vieţuitoarele 
îi ocoleau fruntariile; cetatea din vale murise şi nu se mai 
apropia de ea picior de elf sau de om. Numai nefericiţii ăia 
de orci - o hrană prăpădită. Dar trebuia să mănânce şi, cu 
toate că orcii săpau tunele întortocheate din trecătoare şi 
din turnul lor, ea găsea totdeauna o cale să-i prindă în 
cursă. Însă poftea la carne mai dulce. Iar Gollum tocmai din 
aceasta îi adusese. 

"O să vedem, o să vedem", îşi zicea el adesea, când îl 
copleşea răutatea, în vreme ce mergea pe drumul 
primejdios din Emyn Muil, spre Valea Morgul. "O să vedem 
noi. Poate, ooo, da, poate când o arunca Ea oasele şi 
veşmintele goale, o să le găsim, o să le luăm Nepreţuitul - o 
răsplată pentru bietul Smeagol care-i aduce de-ale gurii. Şi- 
o să salvăm Nepreţuitul; aşa am promis. O, da. Şi când o să- 
| punem bine, o să afle şi Ea; ooo, da; şi-atunci o să i-o 
plătim noi, nepreţuitul meu. Atunci o să le-o plătim tuturor!" 

Astfel îşi spunea el în sinea lui, în ungherul ascuns al 
şireteniei sale, de care nădăjduia ca Ea să nu-şi dea seama, 


încă de când se întorsese să i se încline până la pământ, în 
vreme ce tovarăşii săi dormeau. 

Cât despre Sauron, ştia unde stătea ea la pândă. Îi făcea 
plăcere s-o ştie acolo, înfometată, dar neabătută în răutatea 
ei - o strajă mai sigură a cărării ce ducea în ţinutul lui decât 
orice altă ticluire. Iar orcii erau sclavi folositori, dar avea 
destui. Dacă Shelob mai prindea din când în când câte unul, 
ca să-şi potolească foamea, foarte bine! Putea să se 
lipsească de ei. Şi, uneori, aşa cum îi arunci pisicii câte-o 
bucăţică mică (îi zicea pisica lui, deşi ea nu se considera a 
nimănui) Sauron îi trimitea ostatici care nu-i erau de vreun 
folos: îi mâna în vizuina ei şi-apoi i se povestea despre cum 
îi hingherise Shelob. 

Astfel vieţuiau amândoi, desfătându-se fiecare după capul 
lui, fără să se teamă de vreun atac, de mânia cuiva sau de 
sfârşitul marii lor răutăţi. Din pânza lui Shelob nu scăpase 
nici o musculiţă, aşa că acum cu atât mai mari îi erau 
foamea şi turbarea. 

Dar bietul Sam nu ştia nimic despre răul acesta pe care îl 
stârniseră împotriva lor; atât doar că simţea un fel de 
teamă care creştea în el, o ameninţare nevăzută; şi povara 
aceasta se făcu într-atât de mare, încât îl împiedica să 
alerge şi îi îngreuna picioarele. 

Era înconjurat de spaimă; în faţă îi aşteptau vrăjmaşii în 
trecătoare; iar stăpânul alerga cu mintea tulburată în 
întâmpinarea lor, fără să-i pese. Îşi dezlipi privirile de la 
umbra din urmă şi de la bezna adâncă de la poalele stâncii 
din stânga; se uită în faţă şi văzu două lucruri care îl 
umplură şi mai mult de groază. Sabia pe care Frodo o ţinea 
încă scoasă din teacă, în mână, scapără într-o flacără 
albăstruie; apoi văzu că, deşi cerul dindărăt se întunecase, 
fereastra din turn strălucea şi acum roşiatic. 

— Orcii, murmură el. N-o să avem cum s-o scoatem la 
capăt. Peste tot sunt numai orci şi alţii mai râi ca ei. 

Însă îşi reveni iute la obiceiurile lui de secretoşenie şi 
strânse în pumn şipul nepreţuit. O clipă, mâna lui prin care 


curgea sângele vieţii străluci roşie, apoi vâri luminiţa aceea 
minunată într-un buzunar de la piept şi se înfăşură în 
mantia elfească. Căută să grăbească pasul. Stăpânul era 
mult în faţă; ca la vreo douăzeci de paşi mai înainte, şi 
zbura ca o umbră; curând avea să-l piardă din ochi, în 
lumea aceea cenuşie. 

Sam nici nu apucă bine să ascundă lumina ciobului de 
stea, că se ivi ea. O văzu brusc în stânga, ieşind ceva mai în 
faţă din văgăuna neagră a tenebrelor de sub o stâncă; era 
cea mai scârbavnică făptură care-i fusese vreodată dat să 
vadă, mai hâdă ca un coşmar cumplit. Aducea mult cu un 
păianjen, dar era mai mare şi mai cruntă ca fiarele uriaşe 
de pradă, căci în priviri i se citea o cruzime fără seamăn. 
Ochii ei, pe care Sam îi crezuse înfrânți şi îmblânziţi, se 
aprinseseră iar, bulbucaţi în capul iţit înainte. Avea coarne 
mari, iar gâtul ca un trunchi îi era înfipt într-un trup umflat 
- un sac imens, puhav, legănându-se atârnat între picioare; 
pe pieptul mare se vedeau pete livide, dar pântecele îi era 
albicios şi răspândea o duhoare nemaipomenită. Picioarele 
terminate în gheare se îmbucau mai sus de spinare în 
noduri mari; iar din ele răsăreau peri, ca nişte ţepi de oţel. 

De îndată ce îşi revărsă din bârlog trupul uriaş şi fleşcăit, 
cu mădulare îndoite, începu să alerge cu o iuţeală 
înspăimântătoare. Făcea câţiva paşi, apoi sărea şi tot aşa, 
scârţâind din picioare. Se afla între Sam şi stăpânul lui. Fie 
că pe Sam nu îl văzuse, fie că deocamdată îl ocolea din 
cauza luminii pe care o purta, fapt e că atenţia-i era 
concentrată numai asupra prăzii, adică a lui Frodo, care nu 
mai avea şipul şi alerga acum netulburat în sus, pe cărare, 
fără să-şi dea seama încă de primejdie. Fugea cât putea de 
repede, dar Shelob era mai iute ca el; din câteva salturi 
avea să-l ajungă. 

Sam îşi adună toate puterile în glas, gâfâind: 

— Aveţi grijă îndărăt! Aveţi grijă, stăpâne! Vin. 

Dar strigătul îi fu înăbuşit de o mână lungă şi umedă, care 
îi astupă gura. Alta îl apucă de gât şi simţi ceva 


înfăşurându-i-se pe picior. Luat pe nepusă masă, se trezi în 
braţele atacatorului său. 

— L-am prins, îi şuieră Gollum la ureche. În sfârşit, 
nepreţuitul meu, am pus laba pe el; ooo, da, pe nesuferitul 
hobbit. Noi o să-l luăm pe ăsta. Ea o să-lia pe celălalt. O, da, 
o să-l înşface Shelob, nu Smeagol, c-a făgăduit să nu se- 
atingă de Stăpân. Dar a pus laba pe tine, vântură-lume 
scârbavnic şi nesuferit! 

Înfuriat de atâta trădare şi deznădăjduit că era împiedicat 
să-i sară în ajutor stăpânului aflat în primejdie de moarte, 
Sam se mişcă deodată cu o putere la care Gollum nu se 
aşteptase, căci îl socotea un hobbit mototol şi tâmpit. Nici 
măcar Gollum nu s-ar fi putut răsuci mai iute şi mai sălbatic. 
Mâna de pe gura lui Sam alunecă şi hobbitul se zvârcoli, 
încercând să-şi smulgă gâtul din strânsoare. Avea încă 
spada scoasă, iar de braţul stâng îi atârna de chingă toiagul 
lui Faramir. Încercă disperat să se întoarcă şi să-şi înjunghie 
vrăjmaşul. Dar Gollum era prea ager. Braţul său drept ţâşni 
şi îl înşfacă pe Sam de mijloc; degetele lui erau ca o 
menghină. Îi îndoi mâna în jos încet, neiertător, până când 
hobbitul scoase un strigăt de durere şi scăpă spada la 
pământ; şi în tot acest timp, Gollum îl strângea de gât cu 
mâna cealaltă. 

Atunci, Sam îşi puse în joc ultima armă. Se smulse cu toată 
puterea, se înfipse bine în picioare şi brusc şi le propti în 
pământ; apoi se aruncă îndărăt cu toată forţa. 

Fără să se aştepte măcar la un asemenea truc simplu din 
partea hobbitului, Gollum se rostogoli şi Sam îl izbi cu 
violenţă în burtă. Gollum scoase un şuierat ascuţit; o clipă, 
Sam simţi că strânsoarea din jurul gâtului slăbeşte, dar nu 
şi cea de la mână. Ţâşni la o parte, se ridică în picioare, iar 
apoi se învârti spre dreapta, în jurul încheieturii pe care 
încă i-o încleşta Gollum. Cu mâna stângă prinse toiagul, îl 
ridică şi îl izbi cu un pârâit de braţul întins al lui Gollum, 
chiar mai jos de cot. 


Gollum schelălăi şi îi dădu drumul. Atunci Sam se avântă şi 
îl izbi iar cu sete, fără să-şi schimbe toiagul din stânga în 
dreapta. Gollum se târî într-o parte, iute ca un şarpe, aşa că 
Sam nu-l nimeri în cap, cum ar fi vrut, ci pe spinare. Toiagul 
trosni şi se rupse. Asta îl dădu gata. Avea de mult obiceiul 
să atace pe la spate şi rareori dădea greş. Dar de data 
aceasta se înşelase din cauza urii: făcuse greşeala să 
vorbească şi să rânjească, înainte să-şi apuce victima de gât 
cu mâinile. Frumosul lui plan eşua amarnic, din clipa în care 
lumina aceea cumplită strălucise atât de neaşteptat în 
întuneric. lar acum se afla faţă în faţă cu un vrăjmaş furios, 
ceva mai mic decât el. Nu-i plăcea să lupte aşa. Sam înşfacă 
sabia de la pământ şi o înălţă. Gollum schelălăi şi sări în 
patru labe, de-a buşilea, apoi ţâşni ca o broască. Înainte ca 
Sam să ajungă la el, o luă la sănătoasa de-i sfârâiau 
călcâiele, îndărăt spre tunel. 

Sam se luă după el cu spada în mână. Pentru moment, 
uitase de toate, copleşit de o furie oarbă şi de dorinţa de a-l 
omori pe Gollum. Dar nu apucă să-l ajungă din urmă, că 
acesta se făcu nevăzut, în clipa când ajunse în faţa văgăunii 
întunecate şi nările i se umplură de duhoare, se gândi 
fulgerător la Frodo şi la monstru. Se răsuci iute şi o luă 
sălbatic în sus, pe cărăruie, strigându-şi întruna stăpânul pe 
nume. Dar ajunse prea târziu. Căci uneltirea lui Gollum 
fusese deocamdată încununată de succes. 

Chapter 21 Ce alege jupânul Sam cel înţelept. 

Frodo zăcea întins pe spate; monstrul era aplecat peste el 
şi atât de concentrat asupra prăzii sale, încât nu luă seama 
la Sam şi la strigătele sale, decât când acesta fu la o 
aruncătură de băț. Apropiindu-se în fugă, hobbitul văzu că 
stăpânul său era deja înfăşurat în funii din cap până-n 
picioare, iar Shelob, cu uriaşele ei picioare dinainte se 
pregătea să-i ridice trupul pe jumătate, şi pe jumătate să-l 
târască după ea. 

Alături zăcea lucind pe pământ spada lui elfească, acolo 
unde îi căzuse neputincioasă din mână. Sam nu pierdu 


vremea cu întrebări despre ce-avea de făcut şi nici nu-şi 
cântări curajul, loialitatea sau furia, ci sări strigând înainte 
şi înşfacă spada stăpânului cu mâna stângă. Apoi se năpusti. 
Nu se pomenise atac mai crâncen în lumea sălbatică a 
fiarelor; era ca o făptură mică, deznădăjduită, înarmată 
doar cu dinţişorii ei, şi singură, care se repezea la un munte 
încornorat, aplecat asupra perechii sale. 

La strigătul lui firav, ca şi cum ar fi muşcat-o un purice, 
matahala îşi întoarse încet privirile răutăcioase spre el. Dar 
înainte să-şi dea seama că de-atâta amar de vreme nu se 
mai năpustise nimeni cu atâta furie la ea, spada 
strălucitoare îi zbură una dintre gheare. Sam sări pe sub 
picioarele ei arcuite şi cu sabia cealaltă îi înţepă ochii 
holbaţi, căci monstrul era cu capul aplecat. Unul dintre ei 
se stinse. 

În clipa aceea, biata făptură se afla chiar dedesubtul 
matahalei, aşa că aceasta n-o putea înţepa sau prinde în 
gheare. Pântecele uriaş lucea putred deasupra, iar 
duhoarea aproape că-l dobori pe hobbit. Furia îl împinse să 
mai lovească o dată şi, înainte ca ea să se lase peste el şi să- 
| strivească, punând capăt micii lui îndrăzneli, Sam o izbi cu 
sabia elfească cu toată puterea pe care i-o dădea deznădej- 
dea. Dar Shelob nu era ca dragonii; afară de ochi, nu avea 
nici un punct slab. Pielea ei era bătucită şi mâncată de 
putreziciune, însă răutatea se aşezase strat după strat, 
întărind-o. Tăişul abia de-o zgârie cu un scârţâit cumplit, iar 
faldurile acelea hâde nu puteau fi străpunse nici măcar de-o 
armie omenească, chiar dacă oţelul ar fi fost făurit de elfi 
sau de gnomi sau de-ar fi fost mânuit de Beren sau Turin. 
Shelob se feri de lovitură şi îşi înălţă pântecele clocotind de 
otravă mult deasupra capului lui Sam. Apoi îşi răşchira pi- 
cioarele şi îşi lăsă iar burdihanul uriaş asupra lui. Prea 
devreme. Căci Sam îşi azvârli cît colo sabia şi, apucând-o cu 
amândouă mâinile pe cea elfească, îi îndreptă vârful în sus, 
apărându-se de acoperişul acela înspăimântător; şi aşa, 
Shelob, mânată de propria-i voinţă haină, mai aprigă decât 


o mână de războinic, se înfipse în ţeapă amarnică, din ce în 
ce mai adânc, pe măsură ce Sam era încet-încet strivit la 
pământ. 

Nu visase vreodată Shelob, în împărăţia răutăţii sale, să fie 
cuprinsă de asemenea chinuri. Nici cel mai vajnic oştean 
din străvechiul Gondor, nici cel mai sălbatic orc pe care îl 
prinsese în capcană nu o pusese la o astfel de caznă şi nu-i 
tăiase carnea iubită. Se cutremură toată. Se înălţă iar, 
arcuindu-se de durere. Apoi îşi strânse picioarele chinuite 
sub ea şi sări îndărăt. 

Sam căzuse în genunchi la capul lui Frodo, cu simţurile 
lovite de duhoarea îngrozitoare, cu mâinile încă încleştate 
pe mânerul săbiei. Prin ceața care i se lăsase peste ochi, 
zări chipul stăpânului său, şi, cu toată puterea ce-i mai 
rămăsese, se chinui să iasă din starea de leşin care-l 
cotropise. Îşi ridică încet fruntea şi văzu dihania la câţiva 
paşi, uitându-se la el. Prin cioc îi ţâşnea un val de venin şi 
de sub ochiul rănit i se scurgea o prelinsătură verde. Stătea 
chircită acolo, cu pântecele înfiorat revărsat la pământ, cu 
arcurile mari ale picioarelor tremurând, pregătindu-se să 
sară iar, de data aceasta hotărâtă să zdrobească totul; nu 
mai voia să-şi împietrească îmbucătura cu otravă, ca s-o 
liniştească; acum avea întâi să ucidă, şi-apoi să sfâşie. Chiar 
în clipa în care şi Sam se chirci, uitându-se la ea şi văzându- 
şi moartea cu ochii, îi veni în minte un gând, de parcă ar fi 
auzit uri glas depărtat, şi începu să scotocească în sân cu 
mâna stângă; găsi ceea ce căuta: rece, tare şi puternic îi 
păru şipul lui Galadriel, în această lume de groază a 
stafiilor. 

— Galadriel! rosti el slab şi în clipa aceea auzi glasuri 
depărtate, dar limpezi: erau strigătele elfilor, păşind prin 
umbrele dragi din Comitat, sub stele, precum şi cântările 
lor, aşa cum îi apăruseră când adormise în Sala Focului din 
casa lui Elrond. 

Gilthoniel A Elbereth! Şi-atunci i se dezlegă limba şi strigă 
într-un grai pe care nu-l ştia: 


A Elbereth Gilthoniel o menel palan-diriel, le nailon şi 
di'nguruthos! A tiro nin, Fanuilos! 

Acestea fiind spuse, se ridică clătinându-se în picioare şi fu 
iar Sam cel Înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic. 

— Apropie-te, scârboşenie! strigă el. I-ai făcut rău 
stăpânului meu, fiară, şi pentru asta ai să plăteşti. Vom 
pleca mai departe. Dar mai întâi să-ncheiem cu tine. Hai să- 
ţi mai dau o bucăţică! 

Ca şi cum spiritul lui neîmblânzit îi pusese forţele în 
mişcare, ciobul se înflăcăra brusc, precum o torţă albă în 
mâna lui. Arunca flăcări ca o stea căzătoare care aprinde 
aerul întunecat pe boltă cu o lumină de neîndurat. 
Niciodată chipul lui Shelob nu mai fusese ars de o 
asemenea groază căzută din ceruri. Razele ei îi pătrundeau 
în ţeasta rănită şi o scormoneau cu o durere uriaşă, iar baia 
aprinsă de lumină i se împrăştia peste ochi. Căzu îndărăt, 
bătând aerul cu picioarele din faţă, cu privirile orbite de 
fulgere lăuntrice şi cu mintea chinuită. Apoi îşi întoarse 
capul vătămat, se rostogoli într-o parte şi începu să se 
târască în gheare către văgăuna dindărătul stâncii 
întunecate. 

Sam se luă după ea. Îi vâjâia capul de parcă era beat, dar 
nu se lăsă. Iar Shelob fu alungată în sfârşit, înfrântă; 
tresărea şi se cutremura, încercând să se depărteze cît mai 
iute de el. Ajunse la văgăună şi se strecură înăuntru, lăsând 
în urmă o dâră de mâzgă verde-gălbuie, chiar în clipa când 
Sam o mai izbi o dată peste picioare. După care hobbitul se 
prăbuşi la pământ. 

Shelob plecase; povestea nu ne spune dacă după aceea a 
zăcut îndelung în bârlogul ei, oblojindu-şi răutatea şi 
neputinţa şi dacă, o dată cu trecerea molcomă a anilor de 
întuneric, s-a vindecat, refăcându-şi ochii buburoşi, şi-apoi, 
îmboldită de foame, ca de ameninţarea morţii, şi-a ţesut din 
nou capcanele cumplite prin văile Munţilor Umbrei. 

Sam rămase singur. Pe când se lăsa noaptea peste locul de 
bătălie din Tărâmul Fără Nume, se târi vlăguit îndărăt, la 


stăpânul său. 

— Stăpâne, dragă stăpâne, zicea el, dar Frodo nu-i 
răspundea. 

În vreme ce alergase nerăbdător, bucurându-se de 
libertate, Shelob se apropiase iute de el pe la spate şi îl 
înţepase fulgerător în gât. Acum zăcea livid, fără să audă 
vreun glas, fără să se mişte. 

— Stăpâne, dragul meu stăpân! îl strigă Sam, aşteptând 
zadarnic în liniştea aceea nesfârşită să audă ceva. 

Apoi tăie cât putu de repede funiile şi îşi puse urechea la 
pieptul şi la gura lui Frodo; dar nu află nici o urmă de viaţă, 
nici o zbatere uşoară a inimii. Îi frecă mâinile şi picioarele 
de nenumărate ori şi îl mângâie pe frunte, dar stăpânul nu 
clinti. 

— Frodo, domnu' Frodo! striga el. Nu mă lăsaţi singur 
aici! Sunt eu, Sam! Nu vă duceţi acolo, unde nu vă pot 
urma! Treziţi-vă, domnu' Frodo! O, trezeşte-te, Frodo, 
dragul meu, dragul meu. Trezeşte-te! 

Apoi fu cuprins de mânie şi începu să alerge furios în jurul 
trupului stăpânului său, sfâşiind aerul cu sabia, izbind 
pietrele şi scoțând strigăte sfâşietoare. Răcorit oarecum, se 
întoarse, se aplecă şi se uită la chipul lui Frodo, palid, în 
lumina asfinţitului. Şi citi deodată vedenia care i se arătase 
în oglinda lui Lady Galadriel, în Lorien: Frodo, cu chipul 
livid, adormit buştean, la umbra unei stânci înalte. Mai bine 
Zis, aşa i se păruse atunci, că dormea buştean. 

— A murit! zise el. E mort, nu adormit! 

Iar când rosti acestea, ca şi cum cuvintele şi-ar fi vărsat 
din nou veninul, i se păru că obrazul lui Frodo capătă o 
nuanţă verzuie. 

Atunci pe Sam îl cuprinse neagra deznădejde. Se chirci la 
pământ, îşi trase gluga cenuşie peste ochi, iar inima îi fu 
copleşită de noapte şi nu mai ştiu nimic. 

Când, într-un târziu, întunericul se risipi, Sam îşi ridică 
privirile şi văzu că era înconjurat de umbre; dar câte 
minute sau ore trecuseră de când îşi pierduse cunoştinţa, 


nu ştia să spună. Era în acelaşi loc, iar stăpânul lui zăcea 
alături, neschimbat. Nu se prăbuşiseră munţii, lumea nu se 
ruinase. 

— Ce mă fac, ce mă fac? zicea el. Oare-am străbătut tot 
drumul ăsta împreună cu el pentru nimic? 

Apoi îşi aminti cum glasul lui rostise cuvinte neînţelese 
atunci, la începutul călătoriei: Am de făcut ceva, înainte să 
se termine totul. Trebuie să-mi duc treaba la bun sfârşit, 
stăpâne, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun. 

— Dar ce-aş putea să fac? Doar n-am să-l părăsesc pe 
domnu' Frodo în vârf de munte, mort, fără să-l îngrop, şi să 
mă duc acasă. Sau mai bine să merg mai departe. Să merg 
mai departe? repetă el şi se cutremură de spaimă şi de 
îndoială. Să merg mai departe? Oare asta trebuie să fac? Şi 
să-l părăsesc? 

Atunci, în sfârşit, începu să plângă; şi apropiindu-se de 
Frodo, îi îndreptă trupul, îi puse mâinile reci pe piept şi îl 
înfăşură cu mantia; apoi îşi aşeză propria-i sabie într-o 
parte şi toiagul de la Faramir în cealaltă. 

— Dacă e să merg mai departe, rosti el, atunci trebuie să 
vă iau sabia, cu încuviințarea domniei voastre, domnu' 
Frodo; dar v-o las pe asta să zacă alături, aşa cum a zăcut 
lângă bătrânul rege din gorgan; şi-aveţi veşmântul frumos, 
din mithril, de la bătrânul domn Bilbo. Şi ciobul de stea, 
domnu' Frodo, pe care mi l-aţi împrumutat şi de care-o să 
am nevoie, căci de-acum voi fi numai în întuneric mereu. E 
prea mult pentru mine, căci Doamna vi l-a dat domniei 
voastre, dar poate că va înţelege. Domnia voastră înţelegeţi, 
domnu' Frodo? Trebuie să merg mai departe. 

Dar nu putea pleca încă. Îngenunche, îl luă pe Frodo de 
mână şi nu mai fu în stare să se despartă de el. Timpul 
trecea, iar el stătea tot în genunchi, cu mâna stăpânului 
într-a sa şi sufletul chinuit de întrebări. 

Încerca să afle puterea să se smulgă şi să pornească în 
călătorie de unul singur - spre răzbunare. Dacă reuşea să 
plece, mânia l-ar fi îmbărbătat să meargă pe toate 


drumurile din lume, urmărindu-l până când, într-un sfârşit, 
avea să dea de el, de Gollum. Şi-atunci, Gollum avea să 
moară într-un cotlon. însă țelul călătoriei lui nu era acesta. 
Nu merita să-l părăsească pe stăpânul lui pentru atâta 
lucru. Şi asta nu l-ar fi adus înapoi. Nimic nu-l mai putea 
aduce înapoi. Mai bine mureau amândoi. Dar şi atunci ar fi 
călătorit tot singur. 

Se uită la vârful strălucitor al săbiei. Îi veniră în minte 
locurile prăpăstioase pe care le lăsase îndărăt. Drumul 
acela nu era o scăpare. Asta însemna să nu facă nimic, nici 
măcar să jelească. Şi nu pentru aşa ceva pornise la drum. 

— Atunci, ce să fac? strigă el iar şi parcă răspunsul îi 
apăru foarte limpede: să se ţină tare până la capăt. Altă 
călătorie singuratică - cea mai rea dintre ele. 

— Cum adică, să mă duc singur până la Hăul de la Capătul 
Lumii aşa, nitam, nisam? 

Încă şovăia, dar hotărârea îi creştea tot mai mult în suflet. 

— Cum adică? Să iau Inelul de la el? Cei din Sfat i l-au 
încredinţat lui. 

Dar răspunsul veni pe loc: 

— Dar cei din Sfat i-au dat şi însoțitori, astfel încât misia 
lui să nu dea greş. Iar tu eşti ultimul din Frăţie. Misia nu 
trebuie să dea greş! Ce bine-ar fi să nu fi rămas eu ultimul! 
se văicări el. Să fi fost bătrânul Gandalf aici sau altcineva. 
De ce trebuie să iau singur o hotărâre? Sunt încredinţat c-o 
să dau greş. Nu-i de nasul meu să iau Inelul şi să ies în faţă. 

Dar nu te-ai vârât singur în faţă, ci ai fost împins. Şi dacă-i 
vorba pe-aşa, nici domnu' Frodo, nici domnu' Bilbo n-au fost 
potriviţi pentru asta. Nu ei au ales. 

Asta e, trebuie să mă hotărăsc. Şi-am să mă hotărăsc. Dar 
sunt sigur c-am să dau greş; ca de obicei, Sam Gamgee. 

la să vedem: dacă ne găseşte cineva aici sau îl găseşte 
numai pe Frodo cu lucrul acela la el, ei bine, atunci 
Vrăjmaşul o să pună laba pe el. Şi asta înseamnă sfârşitul 
pentru noi toţi, pentru Lorien, pentru Vâlceaua Despicată, 
pentru Comitat, pentru tot. Şi nu-i vreme de pierdut, căci 


oricum asta înseamnă sfârşitul. Războiul a-nceput şi, după 
cit se pare, lucrurile merg deja în binele Vrăjmaşului. N-am 
nici o scăpare să mă întorc cu el şi să cer sfat sau 
îngăduinţă. Nu, n-am decât să stau aici până vin ei, să mă 
ucidă peste trupul stăpânului meu şi să-l ia; sau să-l iau eu 
însumi şi să plec. 

Trase aer adânc în piept. 

— Atunci, asta e, am să-liau eu! 

Se lăsă pe vine. Îi desfăcu foarte uşor gaica de la gât şi îşi 
strecură mâna pe sub tunica lui Frodo, după care îi ridică 
încet capul cu mâna cealaltă, îl sărută pe fruntea rece şi îi 
trase lanţul. Apoi îl aşeză la loc, să se odihnească în pace. 
Chipul liniştit nu se schimbase deloc şi din asta, mai mult 
decât după orice alte semne, Sam se convinse, în sfârşit, că 
Frodo murise şi părăsise Căutarea. 

— Rămas-bun, stăpâne, dragul meu! murmură el. lertaţi-l 
pe bietul Sam. O să vin aici, în locul acesta, după ce-am să- 
mi termin treaba, dac-oi reuşi. Şi-atunci, n-o să vă mai 
părăsesc niciodată. Odihniţi-vă în pace, până mă întorc; şi 
fie să nu vă tulbure nici o făptură scârbavnică! lar dacă 
Doamna m-ar putea auzi şi mi-ar îndeplini o dorinţă, i-aş 
cere să mă întorc şi să vă găsesc tot aici. Rămas-bun! 

Apoi se plecă şi îşi trecu lanţul în jurul gâtului; imediat 
capul îi căzu la pământ de greutatea Inelului, de parcă ar fi 
avut legat de el un pietroi. Dar încet-încet, ca şi când 
povara ar fi devenit mai uşoară sau îi creşteau lui puterile, 
îşi înălţă fruntea şi, cu un mare efort, se puse pe picioare şi 
descoperi că putea să meargă şi să îndure. Apoi ridică 
pentru o clipă şipul şi se uită la stăpânul său; lumina ardea 
acum blând, ca luceafărul de seară vara; şi în lumina aceea, 
chipul lui Frodo era iar minunat la culoare, palid, dar fru- 
Mos, ca al unui elf, ca al cuiva care trecuse de tenebre. Cu 
amăgirea amară a ultimei imagini, Sam se întoarse şi 
ascunse luminiţa, apoi porni clătinându-se prin întunericul 
care creştea. 


Nu avea mult de mers. Tunelul se afla la oarece distanţă 
depărtare în urmă; Crăpătura, la vreo două sute de paşi în 
faţă, poate chiar mai puţin. Poteca se zărea în lumina 
asfinţitului - un făgaş adânc, bătut de veacuri - care urca 
acum într-o albie lungă, străjuită de stânci pe ambele părţi. 
Albia se îngusta deodată. Curând, Sam ajunse la un şir de 
trepte largi şi nu prea înalte. Acum turnul orcesc se afla 
chiar deasupra lui, încruntându-se întunecat, iar în el lucea 
ochiul roşu. Umbrele de la poale îl ascundeau vederii. 
Ajunse la capătul treptelor şi se trezi, în sfârşit, în 
Crăpătură. 

"M-am hotărât", îşi tot zicea. Dar nu era aşa. Cu toate că-şi 
dădea toată silinţa să nu se mai gândească la asta, ceea ce 
făcea acum era împotriva firii sale. "Oi fi greşit? Ce trebuia 
să fi făcut?" 

Pe măsură ce pereţii abrupți se strângeau tot mai aproape 
de el, înainte să ajungă în vârf, înainte să-şi arunce în sfârşit 
privirile în jos, pe cărarea care ducea pe Tărâmul Fără 
Nume, Sam se întoarse. Se uită o clipă îndărăt, şovăielnic. 
În întunericul care se aduna, văzu ca pe o pată mică gura 
tunelului; şi i se păru că distingea locul unde zăcea Frodo. 
Parcă strălucea ceva acolo, jos, pe pământ; dar poate că nu 
era decât un renghi pe care i-l jucau lacrimile, în timp ce îşi 
aţintea privirile spre locurile acelea pietroase unde viaţa lui 
se prăbuşise în ruină. 

— Ce bine-ar fi să mi se îndeplinească o dorinţă, numai 
una, oftă el. Să mă întorc şi să-l găsesc acolo! 

Apoi, în sfârşit, porni iar pe drumul său şi o luă pe trepte; 
fură cele mai grele pe care pusese vreodată piciorul. 

Doar câteva trepte; şi-acum, încă vreo câteva şi-avea să 
coboare fără să mai vadă vreodată înălţimea aceasta. Atunci 
auzi deodată urlete şi glasuri. Rămase stană de piatră. 
Glasuri de orci. Şi în faţă, şi în spate. O larmă de tropote şi 
de strigăte aspre; orcii urcau spre Crăpătură de la capătul 
celălalt, dinspre cine ştie ce intrare în turn. Tropote şi 
strigăte îndărăt. Se răsuci. Văzu luminiţe roşii, torţe, clipind 


departe, jos, ieşind din tunel. Până la urmă, porniseră 
vânătoarea. Ochiul roşu din turn nu fusese orb. Îl 
prinseseră. 

Pâlpâirea torţelor şi zăngănitul armelor erau deja foarte 
aproape, în faţă. Într-o clipă aveau să ajungă în vârf şi să 
sară asupra lui. Pierduse prea multă vreme chibzuind şi- 
acum dăduse de belea. Cum putea să mai scape, să se 
salveze pe sine şi Inelul? Inelul. Nu-şi mai dădu seama ce 
face şi ce gândeşte. Se trezi că scoate lanţul şi ia Inelul în 
mână. Oastea orcească apăru în Crăpătură, chiar în faţa lui. 
Iar el îşi puse Inelul pe deget. 

Lumea se schimbă, şi lui îi trecură prin minte într-o clipă 
atâtea gânduri câte i-ar fi trecut într-un ceas. Îşi dădu 
seama că i se ascuţise auzul, în vreme ce vederea îi slăbise, 
dar altfel decât în bârlogul lui Shelob. În jurul lui lucrurile 
nu erau întunecate, ci nedesluşite; el însuşi se afla într-o 
lume ceţoasă, cenugşie, singur, ca o stâncă micuță şi neagră, 
şi Inelul care îi trăgea mâna în jos era ca un glob de aur 
fierbinte. Nu se simţea deloc nevăzut; dimpotrivă, oribil şi 
singular de vizibil; şi îşi dădu seama că, de undeva, îl căuta 
un Ochi. 

Auzi prăbuşire de pietre şi un clipocit de apă departe, în 
Valea Morgul; iar jos, sub stâncă, supărarea bolborosită a 
lui Shelob, bâjbâind, rătăcită prin cine ştie ce tunel 
întunecat; glasuri în foişoarele turnului; şi strigătele orcilor 
când ieşeau din tunel; şi tropotele şi larma îngrozitoare, 
asurzitoare, huruindu-i în urechi, venind dinspre orcii de 
dinaintea lui. Se strânse lângă stâncă. Dar ei mărşăluiau 
mai departe, ca o oaste de stafii, umbre cenuşii, pierdute în 
ceaţă, ca nişte vise urâte, cu flăcări palide în mâini. Şi tre- 
cură pe lângă el. Se chirci, încercând să se strecoare în 
vreun ungher, să se ascundă. 

Ascultă. Orcii din tunel şi cei care coborau se treziră faţă-n 
faţă şi începură să alerge strigând. îi auzea limpede şi 
înţelegea ce spuneau. Pesemne că Inelul dădea puterea 
înţelegerii limbilor sau de a-i pricepe mai ales pe slujitorii 


lui Sauron, făuritorul lui, aşa că, dacă ciulea urechile, 
desluşea şi îşi traducea orice gând. Bineînţeles, Inelulului îi 
creşteau mult puterile, pe măsură ce se apropia de locurile 
unde fusese făurit; un singur lucru nu dădea, şi-acesta era 
curajul. în clipa aceea, Sam nu se gândea decât la cum să se 
ascundă, cum să se facă mic, până s-or linişti iar toate; şi 
asculta înspăimântat. Nu ştia cît erau glasurile acelea de 
aproape, căci îi răsunau parcă în urechi. 

— Hei! Gorbag! Ce faci aici, sus? Te-ai şi săturat de război? 

— Poruncă, găgăuţă. Şi tu ce faci, Shagrat? Te-ai săturat 
să stai la pândă? Te gândeşti să cobori la luptă? 

— Poruncile-s pentru tine. Eu răspund de trecătoarea asta. 
Aşa că vorbeşte frumos. Ce-ai de spus? 

— Nimic. 

— Hei! Hei! Uuuu! izbucni un strigăt care întrerupse 
vorbele căpeteniilor. 

Orcii de jos văzuseră deodată ceva. începură să fugă. lar 
ceilalţi se luară după ei. 

— Hei, hei! E ceva aici! Zace drept în drum! O iscoadă, o 
iscoadă! 

Se iscară larmă mare, vaiere mârâite de corn şi-o 
amestecătură de glasuri lătrate. 

Sam se deşteptă, de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele 
capului, îl văzuseră pe stăpânul lui. Oare ce-aveau de gând? 
Auzise tot felul de istorisiri în legătură cu orcii, care-ţi 
îngheţau sângele în vine. Nu putea îndura una ca asta. Sări 
în picioare. Nu se mai gândi nici la Căutare, nici la 
hotărârile pe care le luase şi scăpă de teamă şi de îndoială. 
Ştia acum unde îi era locul, şi unde îi fusese dintotdeauna: 
alături de stăpânul său, deşi nu-i era prea limpede ce putea 
face acolo. O luă la fugă în jos, pe scări, apoi pe cărare, 
către Frodo. 

"Câţi or fi? se întrebă el. Cel puţin treizeci-patruzeci din 
turn şi, socot, mult mai mulţi, de jos. Câţi oi putea ucide 
până mă-nhaţă? Au să vadă flacăra săbiei de cum am s-o 
trag din teacă, şi mai curând sau mai târziu, tot or să pună 


laba pe mine. Oare fapta mea o s-ajungă în vreo cântare? 
"Despre cum a tăbărât înţeleptu' Sam în Trecătoarea înaltă 
şi-a făcut zid de trupuri în jurul stăpânului său". Nu, ce 
cântări? Bineînţeles că n-au să mai fie cântări, căci Inelul va 
fi descoperit. N-am ce face. Locul meu e alături de domnu' 
Frodo. Trebuie să înţeleagă şi Elrond, şi Sfatul, şi Marii 
Seniori şi Doamnele şi Domniţele, în marea lor înţelepciune. 
Planurile au dat greş. Eu n-am cum să fiu Purtătorul 
Inelului, fără domnu' Frodo." 

Dar orcii ieşiseră din raza privirilor lui înceţoşate. Nu 
apucase să se mai gândească şi la el, dar acum îşi dădu 
seama că era vlăguit, aproape neputincios: picioarele nu-l 
purtau cum ar fi vrut. Se mişca prea încet. Cărarea i se 
păru lungă de leghe întregi. Unde dispăruseră cu toţii în 
ceaţă? 

Ilată-i! Erau la o bună bucată de drum în faţă. Un ciorchine 
de umbre aplecate în jurul a ceva ce zăcea la pământ; 
câţiva păreau să se repeadă de colo-colo, amuşinînd ca 
nişte câini care căutau o urmă. Încercă să facă un efort. 

— Dă-i zor, Sam! zise el. Altfel, ai s-ajungi prea târziu. 

Îşi desfăcu sabia din teacă. Într-o clipă avea s-o tragă. Şi- 
atunci. în vreme ce orcii ridicau ceva de jos, se auzi o 
rumoare sălbatică, iar apoi huiduieli şi râsete. 

— Uhuhuu! Huooo! Sus! Sus! 

— Şi-acu', plecarea! Pe scurtătură! înapoi, la Poarta de 
Jos! După cât se pare, în seara asta n-o să ne dea de lucru. 

Grupul de umbre orceşti începu să se mişte. În mijloc, 
patru dintre ei purtau un trup pe umeri. 

— Uhuhuuu! 

Luaseră trupul lui Frodo. Plecaseră. Nu putea să-i prindă 
din urmă. Orcii ajunseseră la tunel şi acum pătrundeau 
acolo. Cei cu povara intrară primii, iar în urma lor se iscă o 
vânzoleală mare. Sam se luă după ei. Trase sabia - o 
scânteiere albastră în mâna lui şovăitoare - dar ei n-o 
văzură. Chiar în clipa când el ajunse gâfâind, ultimii dintre 
ei se făcură nevăzuţi în gaura neagră a tunelului. 


Rămase o clipă să-şi tragă sufletul, cu mâna la piept. Apoi 
îşi trecu mâneca peste faţă, ca să se şteargă de praf, de 
sudoare şi de lacrimi. 

— Urâtă treabă, făcu el şi se avântă după ei în întuneric. 

Tunelul nu i se mai păru atât de întunecos; parcă trecuse 
dintr-o ceaţă rară într-una mai deasă. Era tot mai vlăguit, 
dar voinţa i se întărea. I se păru că vede lumina torţelor 
ceva mai în faţă, dar, oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să-i 
ajungă. Orcii înaintau de obicei iute prin tunele, iar pe 
acesta îl ştiau foarte bine; căci, deşi era primejdia întâlnirii 
cu Shelob, erau siliţi să treacă pe acolo, fiind cea mai rapidă 
cale de la Cetatea Moartă prin munţi. În ce negură 
depărtată a timpului fusese durat tunelul cel lung şi puţul 
mare, rotund, unde îşi găsise Shelob sălaş cu multă vreme 
în urmă, nu se ştia; dar orcii săpaseră şi ei într-o parte şi- 
ntr-alta, ca să ocolească bârlogul, când stăpânii le dădeau 
de făcut câte o treabă. În seara aceea, nu aveau de gând să 
pătrundă prea adânc, ci se grăbeau spre trecerile din 
margine care duceau spre turnul lor de strajă de pe stâncă. 
Cei mai mulţi erau veseli, mulţumiţi peste poate de ce 
găsiseră şi văzuseră; în timp ce alergau, flecăreau şi 
bolboroseau, după felul lor. Sam le auzea glasurile aspre şi 
puternice prin aerul încremenit; printre ele desluşi două 
mai răsunătoare şi mai aproape de el decât toate celelalte. 
Se părea că erau cei doi căpitani ai oştilor care încheiau 
alaiul şi vorbeau în mers. 

— Shagrat, nu poţi să-ţi opreşti gloata să mai facă atâta 
larmă? mârâi unul. N-am chef să dea Shelob peste noi. 

— Las-o baltă, Gorbag! Ai tăi fac gălăgie şi mai mare, zise 
celălalt. Dar lasă-i să se zbenguie şi flăcăii ăştia un pic. 
Socot că nu-i nevoie să ne facem griji din cauza lui Shelob. 
Se pare că i-a intrat un cui în talpă şi bine-mi pare. N-ai 
văzut ce mizerie era pe drumul spre crăpătura aia aei 
blestemată? I-am venit o dată de hac, o să i-o mai facem de 
sute de ori. Aşa că lasă-i să râdă. Şi-apoi, până la urmă, tot 


am avut ceva noroc: am pus mâna pe ceea ce vor cei din 
Lugburz. 

— Cei din Lugburz vor asta? Ce crezi c-o fi? Mi s-a părut a 
fi un elf ceva mai mic. Ce mare primejdie poate s-aducă 
ăsta? 

— Până nu ne-om uita la el, nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Oho, aşadar, nu ţi-au spus despre ce e vorba. Nu prea 
ne spun tot ce ştiu, nu-i aşa? Nici măcar pe jumătate. Dar 
până şi Cei Mari s-ar putea să greşească, nu-i aşa? 

— Ssst, Gorbag! 

Gorbag vorbea foarte încet, aşa încât Sam abia de-i 
desluşea vorbele, deşi i se ascuţise auzul. 

— Aşa o fi, însă au ochi şi urechi peste tot, poate şi printre 
ai mei. Dar nu-i nici o îndoială, îi nelinişteşte ceva. Nazgulii 
sunt jos, acolo, după câte mi-ai spus; la fel şi cei din 
Lugburz. Ceva le-a scăpat printre degete. 

— Printre degete, zici, făcu Gorbag. 

— Las-o baltă, zise Shagrat. O să vorbim mai târziu despre 
asta. Aşteaptă până ajungem dedesubt. E acolo un loc unde 
putem sta de vorbă, când s-or mai depărta flăcăii. 

Nu mult după aceea, Sam observă că torţele se făcuseră 
nevăzute. Apoi se auzi un zgomot tunător şi, în timp ce se 
grăbea să ajungă acolo, ceva bubui. După câte socotea el, 
orcii dăduseră de aceeaşi ieşire astupată pe care o 
întâlniseră şi el cu Frodo. Era şi acum tot aşa. 

Se părea că era un bolovan mare în drum, dar orcii 
reuşiseră să treacă cine ştie cum, căci le auzi glasurile 
dincolo. Continuau să alerge tot mai adânc în inima 
muntelui, înapoi spre turn. Pe Sam îl cuprinse deznădejdea. 
Luaseră trupul stăpânului său şi-acum îl duceau departe, cu 
cine ştie ce gânduri mârşave, iar el nu se putea ţine de ei. 
Se izbi de blocul de piatră, îl împinse, dar nu-l putu urni din 
loc. Apoi nu prea departe, cel puţin aşa i se păru, auzi 
înăuntru glasurile celor doi căpitani. Rămase neclintit, 
ciulind urechile, nădăjduind să desluşească ceva folositor 
pentru el. Poate că Gorbag, care părea să vină din Minas 


Morgul, avea să iasă şi-atunci s-ar fi putut şi el strecura 
acolo. 

— Nu, nu ştiu, zicea glasul lui Gorbag. De regulă, soliile 
ajung mai repede ca vântul şi ca gândul. Dar eu nu pun 
întrebări cum de reuşesc. E mai sănătos aşa. Brrr! Nazgulii 
ăia îmi dau fiori. Ajunge să se uite la tine şi-ţi iau pielea, de 
te lasă gol-goluţ, în întunericul din partea cealaltă. Dar el îi 
iubeşte; în zilele noastre, sunt răsfăţaţii lui, aşa că n-are nici 
un rost să ne punem de-a curmezişul. Îţi spun eu, nu-i joacă 
să slujeşti jos în cetate. 

— la să vezi ce grozav ar fi să stai aici, cu Shelob! spuse 
Shagrat. 

— Mi-ar plăcea să stau departe de toţi. Dar e război, iar 
când s-o termina, poate-o fi mai uşor. 

— Se zice că merge bine. 

— Poate, mormăi Gorbag. Om vedea. Dar, în orice caz, 
dacă merge bine, ar trebui să fie loc mai mult. Ce zici? Dac- 
om avea noroc, o să ne luăm tălpăşiţa de-aici, să ne-aşezăm 
undeva, de capul nostru, cu câţiva flăcăi de încredere, 
undeva unde-i pradă bogată, bună şi la-ndemână; şi fără 
mahări. 

— Ah! făcu Shagrat. Ca pe vremuri! 

— Da, zise Gorbag. Dar nu te bizui pe asta. Eu unul mă 
cam îndoiesc. Cum îţi spuneam, mahării - şi-aici glasul i de 
preschimbă aproape într-o şoaptă - da, chiar şi cei mai 
mari, pot greşi. Ceva le-a scăpat printre degete, cum ai zis 
tu. Aş zice eu, încă le scapă. Aşa că trebuie să fim cu ochii-n 
patru. Cei din neamul Uruk sunt mereu puşi să dreagă 
lucrurile şi dup-aia nici măcar un mulţumesc nu capătă. Dar 
nu uita: vrăjmaşii nu ne iubesc nici pe noi mai mult decât pe 
el, iar dacă reuşesc să-l dea gata, ne-a luat gaia! Dar, ia să 
vedem: când ţi s-a poruncit să ieşi? 

— Acu' aproape un ceas; chiar înainte să ne vezi. A venit o 
solie: Nazgul neliniştit. Iscoade pe Scări. Dublaţi straja. 
Încă una la capătul Scărilor. Aşa c-am venit imediat. 


— Urâtă treabă, zise Gorbag. Vezi. Străjerii noştri Tăcuţi 
sunt neliniştiţi de mai bine de două zile; ştiu sigur. Dar 
străjerilor mei nu li s-a poruncit să mai stea o zi şi nici la 
Lugburz nu s-a transmis vreun mesaj, datorită înălţării 
Marelui Semnal şi a coborârii Nazgulului Suprem la război. 
Mi-au spus că din cauza asta nu i-au putut deocamdată 
atrage atenţia Lugburzului. 

— Socot că Ochiul a avut altă treabă, zise Shagrat. Se 
spune că departe, la apus, se petrec lucruri mari. 

— Aşa o fi, mormăi Gorbag. Dar între timp vrăjmaşii au 
urcat scările. Şi tu ce-ai făcut? Trebuia să veghezi, nu-i aşa? 
Doar ai avut poruncă. Ce-ai păzit? 

— Ajunge! Nu mă-nvăţa tu pe mine! N-am închis un ochi. 
Ne-am dat seama că se petrece ceva necurat. 

— Foarte vesel. 

— Da, foarte vesel: tot felul de lumini, de strigăte şi alte 
alea. Dar Shelob era pusă să facă ceva. Flăcăii mei au 
văzut-o împreună cu Turnătorul ei. 

— Turnătorul ei? Ăsta ce mai e? 

— Ah, dacă-l vedeai! Mic, slab, negru, ca un păianjen şi el 
sau, mai degrabă ca o broască înfometată. A mai fost pe- 
aici. Prima oară a ieşit din Lugburz cu ani în urmă şi ni s-a 
trimis vorbă de foarte de sus să-l lăsăm să treacă. De-atunci 
a urcat scările o dată sau de două ori, dar l-am lăsat în 
pace: se pare că are o înţelegere cu Domnia Sa Stăpâna. 
Presupun că nu-i bun de mâncat, căci ea nu s-ar sinchisi de 
poruncile de sus. Dar, n-am ce zice, ai o strajă grozavă în 
vale: a mai fost pe-aici cu o zi înainte de zarva asta. Aseară, 
mai devreme, l-am văzut noi. În orice caz, flăcăii mei mi-au 
zis că Domnia Sa Stăpâna se distrează şi nu mi-am făcut 
probleme, o dată ce-am primit mesajul. M-am gândit că 
Turnătorul ei i-a adus vreo jucărie sau că, poate, i-ai trimis 
tu un dar - un ostatic luat în război sau ceva de soiul ăsta. 
Nu mă bag în jocurile ei. Lui Shelob nu-i stă nimic în cale 
când e la vânătoare. 


— Nimic, hai? Eşti chior, nu vezi ce se petrece acolo, 
îndărăt? Ţi-am spus, nu-mi miroase-a bine. Oricine-o fi fost 
acolo, pe scări, e sigur c-a intrat. I-a tăiat pânza şi-a ieşit cu 
bine din văgăună. la gândeşte-te bine la asta! 

— Păi, oricum, până la urmă a pus laba pe el, nu-i aşa? 

— Să pună laba pe el? Pe cine? Pe stârpitura aia? Dacă era 
numai el, l-ar fi vârât ea demult în cămăruţa ei şi-ar fi şi- 
acum acolo. lar dacă Lugburz l-ar vrea, să vezi cum te-ai 
mai duce după el! Ce mulţumire pe tine! Dar n-a fost numai 
ăla. 

La acestea, Sam ascultă cu mai multă luare-aminte şi îşi 
lipi urechea de stâncă. 

— Cine-a tăiat funiile cu care l-a-nfăşurat? Tot ăla care-a 
tăiat şi pânza. N-ai văzut? Şi cine-a înţepat-o pe Domnia Sa 
Stăpâna? Socot că acelaşi. Şi unde-i el? Unde e, Shagrat? 

Acesta nu-i răspunse. 

— Mai bine lasă-te păgubaş. Nu-i nimic de râs. Ştii foarte 
bine că nimeni n-a mai înţepat-o până acum pe Shelob. Nu 
că mi-ar păsa de ea; dar, gândeşte-te, e cineva care se 
plimbă pe-aici cum pofteşte, mai rău ca orice răsculat, aşa 
cum nu s-a mai întâmplat de la Marele Asediu, în 
străvechime. Ceva le-a scăpat printre degete. 

— Şi ce-o fi? mormăi Shagrat. 

— Aşa cum ne-arată semnele, Căpitane Shagrat, ăsta care 
se plimbă liber e un mare războinic, după cât se pare, un 
elf, sau oricum cu o sabie elfească şi, poate, cu o secure. Şi 
se plimbă pe lângă tine, iar tu habar n-ai. Tare vesel, ai 
dreptate! 

Gorbag scuipă. Sam surâse înverşunat, auzind descrierea 
care i se făcuse. 

— Of, tu totdeauna ai văzut lucrurile-n negru, zise 
Shagrat. N-ai decât să citeşti semnele cum pofteşti, dar 
poate că sunt şi alte feluri de-a le citi. Oricum, am străjeri în 
fiecare punct şi mă voi ocupa pe rând de toate. După ce-o 
să arunc o privire creaturii pe care-am pus mâna, o să mă- 
ngrijesc de celelalte. 


— Îţi spun eu, n-ai să afli prea multe de la ăla mic, zise 
Gorbag. S-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu beleaua 
adevărată. Nici măcar ăla mare cu spada ascuţită n-a dat, 
se pare, doi bani pe el, o dată ce l-a lăsat să zacă acolo; nu-i 
decât un şiretlic elfesc. 

— Om vedea. Hai, acum! Am pălăvrăgit destul. Hai să 
vedem ce-i cu ostaticul ăla. 

— Ce-o să faci cu el? Nu uita că eu l-am văzut întâi. Dacă 
faceţi vreun chiolhan, vrem şi noi partea noastră. 

— Ei, asta-i acu', mormăi Shagrat. Am şi eu poruncile 
mele. Şi nu-i vorba doar să ne umflam burdihanele până 
crăpăm. Oricine calcă fără voie pe pământul ăsta trebuie 
dus în turn. Ostaticul va fi jupuit. Trebuie să trimitem 
imediat la Lugburz o vorbă despre fiecare obiect, veşmânt, 
armă, scrisoare, inel - orice mărunţiş. Şi asta numai la 
Lugburz. lar ostaticul va fi păstrat viu şi nevătămat, sub 
porunca să fie omorât oricine face altfel, până când trimite 
EI să-i fie adus sau vine personal să-l vadă. E destul de clar 
şi-am să urmez porunca. 

— Jupuit, hai? făcu Gorbag. Ce-i fac, îi scot dinţii, îi smulg 
unghiile şi părul? 

— Nu, nimic din toate astea. Ostaticul e pentru Lugburz, 
ţi-am spus. Îl vor viu şi nevătămat. 

— O să-ţi fie tare greu, râse Gorbag. Nu mai e decât un 
hoit. Nu-mi dau seama ce-o să facă în Lugburz cu-aşa ceva. 
Pot să-l pună direct în oală. 

— Prostule, mârâi Shagrat. Faci pe deşteptu', dar nu ştii o 
mulţime de lucruri pe care le ştiu alţii. O s-ajungi tu în oală 
sau o să te-nhaţe Shelob, dacă n-ai grijă. Hoit! Asta-i tot ce 
ştii despre Domnia Sa Stăpâna? Când îşi înfăşoară victima 
în funii, înseamnă că are poftă de carne. Nu mănâncă 
mortăciuni şi nici nu bea sânge rece. Tipu' ăla nu-i mort. 

Sam ameţi şi se prinse de bolovan. Simţi că toată lumea 
întunecată se întorcea cu fundu-n sus. Uluirea fu atât de 
mare, încât aproape că leşină; dar până şi când se chinuia 
să-şi vină în fire, ştia un singur lucru: "Neghiobule, n-a 


murit şi-ai ştiut asta în inima ta. Nu te mai încrede în capul 
tău, Sam Înţeleptule; nu-i atât de bun. Necazu-i că n-ai 
nădăjduit niciodată cu adevărat. Acum, ce-i de făcut?" 
Pentru moment, nu era nimic de făcut; nimic altceva decât 
să stea proptit de pietroiul acela neclintit şi să asculte 
glasurile orcilor ticăloşi. 

— La naiba, făcu Shagrat. Are mai multe otrăvuri. Când îşi 
prinde prada, îi înfige un colţ în gât şi-o face neputincioasă, 
ca pe un peşte cu burta spintecată. Apoi îşi face mendrele. 
Ţi-aduci aminte de moş Ufthak? Nu mai ştiam unde e de 
zile-ntregi. L-am găsit apoi într-un cotlon; era spânzurat, 
dar în viaţă. Ce-am mai râs! Poate că uitase de el, dar nu l- 
am atins, căci nu-i bine să te bagi în treburile ei. Ai să vezi, 
stârpitura aia o să se trezească în câteva ceasuri; şi-afară 
de faptul c-o să-i fie o vreme cam rău, n-o să mai aibă nimic. 
Sau n-ar mai avea, dacă l-ar lăsa Lugburz în pace. Asta ca 
să nu mai vorbim de locul unde se află şi de ce-o fi mai păţit 
până acum. 

— Şi de ce-o să mai păţească de-acum înainte, râse 
Gorbag. În orice caz, putem să-i spunem nişte poveşti, dacă 
n-avem voie altceva. Nu cred c-a mai fost în drăgălaşul 
Lugburz, aşa că s-ar putea să-l intereseze ce-l aşteaptă. O 
să fie mai vesel decât mă gândeam. Hai să mergem! 

— N-o să fie nimic vesel, îţi spun eu, zise Shagrat. Şi 
trebuie să-l păzim, altfel suntem morţi cu toţii. 

— Bine! Dar dac-aş fi în locul tău, l-aş prinde pe-ăla mare 
care-i liber, înainte de-a trimite vorbă la Lugburz. N-o să 
sune prea bine când o să le spui c-ai prins pisoiul, dar ţi-a 
scăpat mâţa. 

Glasurile se depărtară. Sam auzi zgomotul paşilor 
stingându-se. Îşi revenise din uluială, dar îl cuprinsese 
furia. 

— Am dat greş cu toate! strigă el. Ştiam eu c-aşa o să se- 
ntâmple! Acu' au pus mâna pe elticăloşii ăia, scârbele! Să 
nu-ţi părăseşti stăpânul niciodată! Niciodată! Asta era 


vorba mea. Şi-mi spunea mie inima ceva. Sunt de neiertat! 
Acu', trebuie să mă întorc la el cumva. Trebuie! 

Îşi trase iar sabia şi îi izbi mânerul de bolovan; dar nu se 
auzi decât un zgomot înfundat. Însă spada luci înflăcărată, 
încât începu să vadă pe întuneric. Spre mirarea lui, văzu că 
blocul acela mare avea formă de uşă şi era cam de două ori 
mai înalt ca el. Deasupra, era un loc gol şi întunecat, între 
bolovan şi bolta joasă a deschizăturii. Era, probabil, doar o 
piedică în calea lui Shelob, astupată pe dinăuntru de vreun 
zăvor sau de vreun bolţ la care viclenia ei să nu aibă ce 
face. Cu ultimele puteri, Sam sări şi se apucă de vârful 
bolovanului, apoi se căzni şi trecu dincolo. O luă la fugă 
nebuneşte, cu spada arzându-i în mână; coti şi începu să 
urce prin tunelul şerpuit. Vestea că stăpânul lui trăia îl făcu 
să uite de osteneală şi îl întări pentru o ultimă strădanie. Nu 
vedea nimic, pentru că acest nou pasaj era foarte 
întortocheat şi era nevoit să cotească întruna; dar i se păru 
că-i ajunge din urmă pe cei doi orci, căci le auzi iar glasurile 
mai tare. Păreau acum destul de aproape. 

— Iată ce voi face, zise Shagrat răstit. Am să-l duc în 
iatacul de sus. 

— De ce? mormăi Gorbag. N-ai destule la subsol? 

— Aşa o să fie ferit de orice, îţi spun eu, îi răspunse 
Shagrat. E foarte preţios, înţelegi? N-am încredere în toţi 
flăcăii mei, iar într-ai tăi nici atât. Şi nici în tine, când te ştiu 
cit eşti de mort după prilejurile de înveselire şi şotii. Va fi 
dus unde vreau eu şi unde să n-ajungi tu, dacă nu ştii să te 
porţi. Sus o să fie ferit de orice, îţi spun eu. 

— Oare? rosti Sam. Uiţi de marele războinic elf care e 
liber şi acum. 

Cu acestea, o luă iute după colţ, dar văzu că fie tunelul îi 
jucase feste, fie din cauza Inelului judecase greşit distanţa. 

Cele două umbre orceşti erau încă destul de departe în 
faţă. Acum le vedea: erau negre, pe un fundal roşu-aprins. 
Trecerea deveni dreaptă, până la urmă, şi urcă; iar la 
capătul lui se aflau două uşi larg deschise, care duceau, 


pesemne, în carcerele adânci de sub steiul pe care se înălța 
turnul. Orcii intraseră deja împreună cu povara lor. Gorbag 
şi Shagrat se apropiau de poartă. 

Lui Sam îi ajunse la urechi o izbucnire de cântări răguşite, 
vaiere de corn şi bubuituri de gong; era o larmă cumplită. 
Gorbag şi Shagrat ajunseseră deja în prag. 

Sam chiui şi îşi învârti spada, dar glăsciorul lui se pierdu în 
tărăboi. Nimeni nu îl băgă în seamă. 

Uşile măreţe se închiseră. Bum! Barele de fier se lăsară la 
locul lor, pe dinăuntru. Clang! Poarta era încuiată. Sam se 
izbi de plăcile ferecate de bronz şi căzu fără cunoştinţă la 
pământ. Era afară, în beznă. lar Frodo trăia, dar se afla în 
mâinile Duşmanului. 

Aici se sfârşeşte partea a doua a istoriei Războiul Inelului. 

Partea a treia, ÎNTOARCEREA REGELUI, povesteşte 
despre ultima apărare împotriva Umbrei şi despre sfârşitul 
misiunii primite de Purtătorul Inelului. 

Part 3 ÎNTOARCEREA REGELUI - partea a treia. 

A treia parte a trilogiei. 

STĂPÂNUL INELELOR. 

Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare, Şapte 
pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă Nouă, 
Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare, Unul pentru 
Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă Unde-s Umbrele 
în Ţara Mordor, ca să le găsească Şi pe toate să le-adune un 
inel, şi altul nime, Să le ferece pe toate, astfel să le 
stăpânească, Unde-s Umbrele, în "Ţinutul Mordor, în 
întunecime. 

Sinopsis. 

Aceasta este partea a treia din STĂPÂNUL INELELOR. Din 
prima parte, Frăția Inelului, aţi aflat cum Gandalf cel Sur a 
descoperit că inelul care se găsea la Frodo hobbitul era, în 
fapt, acel Inel unicat, Unul, stăpân peste toate Inelele 
Puterii. Vi s-a povestit cum au fugit Frodo şi tovarăşii săi din 
liniştitul Comitat, locul lor de baştină, urmăriţi de teroarea 
Călăreţilor Negri din Mordor, până când, cu ajutorul lui 


Aragorn, Pribeagul din Eriador, au trecut prin pericole de 
moarte şi au ajuns în cele din urmă în Casa lui Elrond din 
Vâlceaua Despicată. 

Acolo a fost ţinut Marele Sfat al lui Elrond, la care s-a 
hotărât să se încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost 
ales drept Purtător al Inelului. Tot acolo au fost aleşi şi 
însoțitorii Inelului, care aveau să-l ajute pe Frodo în 
încercarea la care era supus: anume să încerce să ajungă la 
Muntele de Foc din Mordor, tărâmul Duşmanului însuşi, 
singurul loc unde Inelul putea fi nimicit. Din această Frăţie 
făceau parte Aragorn şi Boromir, fiul Seniorului din Gondor, 
reprezentând seminţia oamenilor; Legolas, fiul regelui 
elfilor din Codrul întunecat, din partea elfilor; Gimli, fiul lui 
Gl6in de la Muntele Singuratic, ales dintre gnomi; Frodo cu 
servitorul său, Sam cel înţelept, şi cele două rubedenii mai 
tinere, Meriadoc şi Peregrin, din partea hobbiţilor; şi 
Gandalf cel Sur. 

Însoţitorii Inelului au călătorit în ascuns departe de 
Vâlceaua Despicată din Nord, până când, împiedicaţi în 
încercarea lor de a străbate trecătoarea înaltă din 
Caradhras pe timp de iarnă, au fost călăuziţi de Gandalf 
prin poarta tainică şi au pătruns în Minele cele întinse ale 
Moriei, căutând un drum pe sub munţi. Acolo Gandalf, 
încleştat într-o luptă cu un spirit înspăimântător din 
adâncuri, s-a prăbuşit în abisul întunecat. Dar Aragorn, 
care s-a dovedit a fi moştenitorul încă nemărturisit al 
vechilor Regi din Apus, a izbutit să-i călăuzească mai 
departe, prin Poarta de Răsărit a Moriei, prin Lorien, 
ţinutul elf, la vale pe Marele Râu Anduin, până au ajuns la 
Cascada Rauros. Ştiau de-acum că drumul le era pândit de 
iscoade şi că acea creatură pe nume Gollum, care avusese 
odată în stăpânire inelul şi dorea încă şi acum să-l aibă, se 
ţinea pe urmele lor. 

Sosise momentul să se hotărască dacă o luau spre est, 
spre Mordor, ori se duceau cu Boromir în ajutorul 
locuitorilor din Minas Tirith, oraşul de căpetenie al ținutului 


Gondor, în războiul ce se pregătea; sau se despărţeau. 
Când a devenit limpede că Purtătorul Inelului era hotărât 
să-şi continue călătoria fără de speranţă în ţara 
Duşmanului, Boromir a încercat să pună cu forţa mâna pe 
Inel. La sfârşitul primei părţi, Boromir cădea sub vraja 
Inelului; Frodo scăpa şi fugea împreună cu servitorul său 
Sam cel înţelept; iar ceilalţi din Frăţie s-au împrăştiat care 
încotro când au fost atacați pe neaşteptate de războinicii 
orci, unii aflaţi în serviciul Seniorului Întunecimii din 
Mordor, alţii în acela al trădătorului Saruman din Isengard. 
Căutarea în care pornise Purtătorul Inelului părea de pe 
acum sortită dezastrului. 

A doua parte (Cărţile a Treia şi a Patra), Cele două turnuri, 
relata despre faptele tuturor însoţitorilor Inelului după 
destrămarea Frăției. Cartea a Treia arăta cum s-a căit şi a 
murit Boromir şi cum, drept funeralii, a fost aşezat într-o 
barcă şi împins către Cascada Rauros; cum au fost luaţi 
prizonieri Meriadoc şi Peregrin de către războinicii orci 
care i-au dus spre Isengard, traversând câmpiile răsăritene 
din Rohan; şi cum au fost urmăriţi de către Aragorn, 
Legolas şi Gimli. 

Apoi au apărut Călăreţii din Rohan. O ceată avându-l 
înfrunte pe Mareşalul Eomer i-a înconjurat pe orci la 
hotarele Codrului Fangorn şi i-a nimicit; dar hobbiţii 
apucaseră să fugă în codru şi acolo s-au întâlnit cu 
Arborebărbos Entul, stăpânul neştiut al Codrului Fangorn. 
Alături de el au fost martori la trezirea mâniei în poporul 
Arborilor şi i-au văzut pe aceştia pornind împotriva ținutului 
Isengard. 

În acest răstimp, Aragorn şi prietenii săi s-au întâlnit cu 
Eomer, care se întorcea de la bătălie. El le-a dat caii, iar ei 
s-au îndreptat spre codru. Acolo, în vreme ce-i căutau în 
zadar pe hobbiţi, s-au întâlnit din nou cu Gandalf, reîntors 
din moarte, care se numea acum Călărețul Alb, deşi purta 
aceleaşi straie sure dintotdeauna. Laolaltă au străbătut 
ţinutul Rohan şi au ajuns în sălile cele mari ale Regelui 


Theoden din Obşte, unde Gandalf l-a tămăduit pe bătrânul 
rege şi l-a scos de sub vrăjile lui Limbă de Vierme, ticălosul 
său sfetnic, aliatul de taină al lui Saruman. Apoi, împreună 
cu regele şi oastea sa, au pornit împotriva oştirilor din 
Isengard şi au luat parte la victoria disperată de la Cetatea 
Cornului. După acestea Gandalf i-a dus pe toţi la Isengard, 
unde au găsit marea fortăreață transformată în ruine de 
către poporul Arborilor, iar pe Saruman şi Limbă de Vierme 
asediați în invincibilul turn Orthanc. 

În tratativele purtate în faţa porţilor, Saruman a refuzat să 
se căiască, drept pentru care Gandalf i-a luat cârja şi i-a 
rupt-o, lăsându-l în paza enţilor - poporul Arborilor. De la o 
fereastră înaltă, Limbă de Vierme a aruncat cu o piatră în 
Gandalf, dar nu l-a nimerit. Piatra a fost ridicată de 
Peregrin. S-a dovedit că aceasta nu era altceva decât unul 
din cei trei palantiri care mai supravieţuiseră - Pietrele 
Văzătoare din Numenor. În timpul nopţii, Peregrin a căzut 
pradă ispitirii Pietrei; a furat-o, s-a uitat la ea şi astfel i s-a 
dezvăluit lui Sauron. Cartea a Treia se încheia prin venirea 
unui nazgul asupra câmpiilor din Rohan, un Duh al Inelelor 
călare pe un armăsar, şi ameninţarea iminentă a războiului. 
Gandalf i-a dat palantirul lui Aragorn şi, luându-l pe 
Peregrin cu sine, a plecat călare spre Minas Tirith. 

Cartea a Patra i-a avut drept eroi pe Frodo şi pe Sam cel 
înţelept, pierduţi între mohorâtele dealuri Emyn Muil. Ni se 
povesteşte cum au scăpat din acel ţinut şi cum au fost prinşi 
din urmă de către Smeagol-Gollum; cum Frodo a reuşit să-l 
îmblânzească pe Gollum şi aproape că i-a înfrânt răutatea, 
făcându-l pe Gollum să le arate drumul prin Smârcurile 
Morților şi prin pustiitul ţinut Morannon, Poarta Neagră a 
Ţinutului Mordor de la Miazănoapte. 

Pentru că acolo le-a fost peste putinţă să pătrundă, Frodo 
a acceptat sfatul lui Gollum, anume să caute o " intrare 
tainică " pe care o ştia el, undeva în sud, în Munţii Umbrei, 
meterezele vestice ale Mordorului. Pe drum au fost atacați 
de o grupă de cercetaşi a oamenilor din Gondor, în frunte 


cu Faramir, fratele lui Boromir. Aflând ce anume căutau cei 
doi hobbiţi, Faramir a reuşit totuşi să nu se lase ademenit 
de tentaţia căreia îi căzuse pradă Boromir, ci să le arate 
drumul spre ultima etapă a călătoriei, anume Cirith Ungol, 
Trecătoarea Păianjenului; dar i-a prevenit că acela era un 
loc primejdios de moarte, despre care Gollum le spusese 
mai puţine decât ştia el însuşi. Tocmai când ajungeau la 
Răscruce, apucând-o pe calea ce ducea la înspăimântătorul 
oraş Minas Morgul, o mare întunecime s-a ivit dinspre 
Mordor, acoperind întreg pământul. Sauron şi-a trimis în 
luptă prima armată, condusă de Regele cel negru al 
Duhurilor Inelelor: începea Războiul Inelului. 

Gollum i-a condus pe hobbiţi spre o cale tainică ce ocolea 
Minas Morgul şi pe întuneric au ajuns în cele din urmă în 
Cirith Ungol. Acolo, căzând din nou sub puterea răului, 
Gollum a încercat să-i trădeze şi să-i dea pe mâna lui 
Shelob, monstruoasa păzitoare a trecătorii. Dar planul său 
a fost dejucat de vitejia lui Sam cel înţelept care a respins 
atacul lui Shelob, rănind-o. 

A doua parte se încheie cu hotărârile pe care le are de luat 
Sam cel înţelept. Înjunghiat de Shelob, Frodo zace ca mort; 
căutarea va sfârşi dezastruos dacă Sam nu se hotărăşte să- 
şi abandoneze stăpânul. În cele din urmă, el ia Inelul şi 
încearcă să ducă acea căutare la bun sfârşit de unul singur. 
Dar tocmai când e pe punctul de a trece în Tara Mordor, 
apar orcii dinspre Minas Morgul şi din Turnul Cirith Ungol 
care păzeşte partea de sus a trecătorii. Făcându-se nevăzut 
cu ajutorul Inelului, Sam cel înţelept află din ciorovăiala 
orcilor că Frodo nu este mort, ci doar drogat. Dar prea 
târziu porneşte pe urmele orcilor; aceştia duc trupul lui 
Frodo printr-un tunel care se termină la poarta din spate a 
turnului lor. Sam cel înţelept se prăbuşeşte fără simţire în 
faţa porţii care se închide bubuind. 

Partea a treia, şi ultima, va povesti despre planurile opuse 
ale lui Gandalf şi Sauron, până la catastrofa cea de pe urmă 


şi sfârşitul marelui întuneric. Dar mai întâi să ne întoarcem 
la soarta bătăliei din Apus. 

CARTEA A CINCEA 

Chapter 1 Minas Tirith. 

De la adăpostul pelerinei lui Gandalf, Pippin privi afară. Se 
întrebă dacă era cu adevărat treaz, ori încă mai dormea, 
cufundat în acel vis repede schimbător în care căzuse de 
când începuse marea călătorie călare. Lumea întunecată 
trecea cu repeziciune pe lângă ei, vântul şuiera cu putere în 
urechile lui. Nu zărea altceva decât stelele rotitoare şi, 
departe, în dreapta, umbre uriaşe desenate pe cer, acolo 
unde munţii de la Miazăzi rămâneau în urmă. Somnoros, 
Pippin încercă să socotească în minte momentele şi etapele 
călătoriei lor, dar memoria îi era amorţită, nesigură. 

Călăriseră la început cu mare viteză, fără să se oprească, 
apoi, în zori, Pippin zărise o lucire palidă, aurie, şi curând 
ajunseseră în oraşul acela tăcut şi în casa cea mare şi pustie 
de pe deal. Abia apucaseră să se adăpostească acolo, când 
umbra înaripată a trecut din nou peste ei Şi oamenii s-au 
pierdut cu firea de frică. Dar Gandalf îi susurase vorbe 
liniştitoare, astfel că el adormise într-un colţ, obosit însă 
neliniştit, dându-şi oarecum seama de forfota din jur, veniri, 
plecări, oameni vorbind între ei, Gandalf împărțind ordine 
în dreapta şi-n stânga. Şi iarăşi au pornit călare şi au călărit 
toată noaptea. Fusese a doua, ba nu, a treia noapte de când 
se uitase la Piatră şi la această amintire îngrozitoare se 
dezmetici de-a binelea, scuturat de un fior, iar şuierul 
vântului se umplu deodată de voci amenințătoare. 

Pe cer se aprinsese o lumină, o pălălaie de foc galben în 
spatele unor bariere întunecate. Preţ de o clipă, Pippin se 
ghemui înfricoşat, întrebându-se în ce ţară înfiorătoare îl 
ducea Gandalf. Se frecă la ochi şi abia atunci băgă de 
seamă că ceea ce vedea era luna, aproape plină, care se 
ridica deasupra umbrelor de la răsărit. Care va să zică, 
noaptea abia începuse şi călătoria avea să continue alte 
multe ore în întuneric. Se foi şi întrebă: 


— Unde suntem, Gandalf? 

— Pe tărâmul Gondorului, răspunse vrăjitorul. Ţara 
Andrien încă nu s-a sfârşit. 

O vreme se lăsă din nou tăcerea. Apoi: 

— Ce-i acolo? strigă Pippin dintr-o dată, încleştându-se de 
mantia lui Gandalf. Uite! Foc, foc roşu! Sunt dragoni prin 
părţile astea? Uite, încă unul! 

Drept răspuns, Gandalf strigă calului său: 

— Vai, lute ca Gândul! Trebuie să ne grăbim. Nu mai avem 
timp. Vezi? Focurile de avertizare din Gondor au fost 
aprinse, semn că se cere ajutor. Războiul a început. Uite, e 
foc pe Amon Din şi pălălaie pe Eilemach; şi uite cum se 
îndreaptă cu iuţeală spre apus Nardol, Erelas, Min- 
Rimmon, Calenhad şi halifirienii, spre hotarele Ținutului 
Rohan. 

În loc să-i dea ascultare, lute ca Gândul îşi opri galopul, 
mergând acum la pas, îşi înălţă capul şi necheză. Din 
întuneric îi răspunseră alte nechezaturi; curând se auzi 
tropăit de copite şi trei călăreţi se iviră, trecând pe lângă ei 
ca nişte fantome zburătoare în lumina lunii, făcându-se 
nevăzuţi la apus. lute ca Gândul îşi adună şi el puterile şi se 
avântă înainte, iar noaptea îl învălui precum un vânt 
vâjâitor. 

Pippin simţi cum îl cuprinde din nou picoteala, astfel că nu 
prea luă seamă la ceea ce-i spunea Gandalf despre 
obiceiurile din Gondor şi despre Seniorul Oraşului care 
construise faruri pe vârfurile dealurilor aflate de-a lungul 
celor două lanţuri de munţi ce formau hotarele; şi cum 
Seniorul avea în acele locuri posturi de strajă unde se 
găseau întotdeauna cai pregătiţi gata să-i ducă pe soli până 
în Rohan, la Miazănoapte; şi în Belfalas, la Miazăzi. 

— De mult n-au mai fost aprinse farurile de la 
Miazănoapte, spuse Gandalf, iar în vremurile de demult ale 
Ţinutului Gondor nici nu era nevoie de ele, căci locuitorii de 
aici aveau cele Şapte Pietre. 

Pippin se foi înfiorat. 


— Dormi, dormi, şi nu te teme! spuse Gandalf. Doar nu te 
duci, aşa, ca Frodo, în Mordor, ci spre Minas Tirith, şi acolo 
vei fi mai în siguranţă decât oriunde altundeva în aceste 
vremuri. Dacă Gondor va fi învins ori Inelul va încăpea pe 
mâini străine, atunci Comitatul nu va mai fi loc de refugiu. 

— Nu mă liniştesc cu nimic vorbele tale, spuse Pippin. 

Cu toate acestea, somnul îl cuprinse pe de-a-ntregul. Şi 
înainte să se cufunde încă o dată într-un vis adânc, îşi mai 
aminti doar de o străfulgerare a vârfurilor albe şi înalte, 
sclipind precum nişte insule plutitoare deasupra norilor 
atunci când prinseră razele lunii ce apunea. Mai apucă să 
se întrebe pe unde s-o fi aflând Frodo, dacă ajunsese de- 
acum în Mordor sau zăcea mort pe undeva; şi nu avea de 
unde şti că Frodo, aflat undeva departe, se uita la aceeaşi 
lună care apunea dincolo de Gondor cu mult înainte să se 
ivească zorii. 

Pippin se trezi din pricina zvonului de glasuri. Trecuseră 
încă o zi de fereală şi o noapte de spaime. Se iveau zorii: 
frigul începutului de zi, neguri cenuşii, reci, care-i 
împresurau. lute ca Gândul stătea lângă ei şi din trupul lui 
asudat se înălţau aburi, grumazul însă şi-l ţinea drept, fără 
să dea semne de oboseală. Alături se afla o mulţime de 
oameni înveşmântaţi în mantii grele, iar în spatele lor se 
ivea din negură un perete de piatră. Părea pe jumătate 
ruinat, dar înainte să se ridice de tot vălurile nopţii au 
început să se audă zgomote de muncă zorită: lovituri de 
ciocane, zăngănit de mistrii, scârţâit de roţi. Torţe şi facle 
luceau stins ici şi colo prin ceaţă. Gandalf stătea de vorbă 
cu oamenii aceia care îi aţineau calea; ascultându-i, Pippin 
îşi dădu dintr-o dată seama că despre el vorbeau. 

— Mda, aşa e, te cunoaştem, Mithrandir, spunea mai- 
marele oamenilor, şi cunoşti parolele celor Şapte Porţi, prin 
urmare eşti liber să treci. Dar pe însoţitorul tău nu-l 
cunoaştem. El ce este? Un gnom ieşit din munţii de la 
Miazănoapte? Nu vrem să avem picior de străin pe 
meleagurile noastre la această vreme, decât dacă sunt 


războinici puternici în al căror ajutor şi credinţă ne putem 
pune nădejdea. 

— Voi pune chezăşie pentru el în faţa tronului lui 
Denethor, nu se lăsă Gandalf. Cât despre vitejia lui, nu se 
poate măsura cu înălţimea pe care o are. A trecut prin mai 
multe bătălii şi pericole decât ai făcut-o tu, Ingold, cu toate 
că eşti de două ori mai înalt decât el; iar acum vine de-a 
dreptul din toiul luptelor din Isengard, despre care aducem 
veşti. Şi este cuprins de o mare oboseală, căci altfel l-aş 
trezi. Numele lui este Peregrin, un om neînchipuit de 
curajos. 

— Om? făcu neîncrezător Ingold, şi ceilalţi izbucniră în 
râs. 

— Om! izbucni Pippin, trezit de-a binelea. Om! Auzi vorbă! 
Ba sunt hobbit şi tot atât de curajos pe cât sunt de om. 
poate doar pe ici pe colo, când e nevoie. Să nu vă lăsaţi 
amăgiţi de Gandalt! 

— Mulţi care au făcut fapte şi mai mari n-ar putea-o spune 
mai bine, zise Ingold. Dar ce-i un hobbit? 

— Un piticuţ, răspunse Gandalf. Nu, nu acela despre care 
s-a tot vorbit, adăugă văzând mirarea de pe feţele 
oamenilor. Nu acela, ci unul din neamul lui. 

— Da, şi unul care a călătorit cu el, adăugă Pippin. Şi 
Boromir din oraşul vostru a fost cu noi şi m-a salvat din 
zăpezile de la Miazănoapte şi până la urmă a fost ucis în 
timp ce mă apăra de mulţi vrăjmaşi. 

— 'Tăcere! ceru Gandalf. Vestea despre această nenorocire 
ar fi trebuit spusă mai întâi tatălui. 

— Am bănuit-o mai demult, zise Ingold, căci au fost tot 
felul de semne rele pe aici în ultima vreme. Acum însă 
treceţi iute! Căci Seniorul Oraşului Minas Tirith va fi 
nerăbdător să vadă pe oricine aduce veşti despre fiul său, 
fie că e om sau. 

— Hobbit, completă Pippin. Nu prea am cum să-l ajut pe 
stăpânul vostru, dar voi face tot ce voi putea, în amintirea 
lui Boromir cel Viteaz. 


— Să călătoriţi cu bine! le ură Ingold; oamenii se dădură la 
o parte ca să-i facă loc lui lute ca Gândul şi drumeţii trecură 
printr-o poartă mică din zid. Fie ca sfaturile tale, 
Mithrandir, să-l ajute pe Denethor în ceasul ăsta de 
cumpănă şi pe noi aşijderea! strigă Ingold în urma lor. 
Numai că se spune că obiceiul tău, Gandalf, e să vii cu veşti 
despre suferinţe şi primejdii. 

— Asta pentru că vin arar, doar atunci când e nevoie de 
ajutorul meu, răspunse Gandalf. Cât despre sfaturi, vouă v- 
aş spune că v-aţi apucat prea târziu să dregeţi zidul 
Pelennorului. Curajul va fi cea mai bună pavăză împotriva 
furtunii ce va veni - curajul şi speranţa pe care vă voi 
aduce-o eu. Căci nu toate veştile mele sunt rele. Lăsaţi 
acum mistriile şi ascuţiţi-vă săbiile! 

— Sfârşim treaba înainte de lăsatul serii, mai zise Ingold. 
Partea asta de zid va fi ultima ce va fi folosită drept 
apărare: aici pericolul de atac este cel mai mic, căci de 
această parte se află prietenii noştri din Rohan. Îi cunoşti 
întrucâtva? Or să răspundă oare chemării noastre, ce crezi? 

— Da, or să vină. Numai că ei au purtat multe bătălii ca să 
vă apere. Drumul ăsta nu mai este sigur, cum nu maie nici 
un altul. Fiţi cu băgare de seamă! Dacă nu era Gandalf 
Corb-de-Furtună, aţi fi avut parte în Andrien de-o întreagă 
oaste vrăjmaşă, nu de Călăreţii din Rohan. Şi primejdia încă 
n-a trecut. Cu bine şi să nu care cumva să dormiţi! 

Acestea fiind zise, Gandalf păşi pe întinderea vastă de 
pământ aflată dincolo de Rammas Echor. Aşa numeau 
oamenii din Gondor zidul exterior pe care îl construiseră cu 
mare trudă după ce Ithilien căzuse sub umbra Duşmanului. 
Pornea de la poalele muntelui şi după zece leghe se 
întorcea tot acolo, cuprinzând în arcul său câmpiile 
Pelennorului: pământuri frumoase şi mănoase pe pantele 
lungi şi terasele care cădeau până în albia adâncă a râului 
Anduin. În colţul cel mai îndepărtat de Poarta cea Mare a 
Oraşului, spre nord-est, zidul se afla la patru leghe 
depărtare şi străjuia de pe malul încreţit şesurile întinse 


învecinate cu râul, iar oamenii îl construiseră înalt şi 
puternic; căci în acel loc, urmând o cale apărată de zid, 
drumul venea de la vadurile şi podurile din Osgiliath şi 
trecea printr-o poartă păzită de turnuri crenelate. În cel 
mai apropiat punct al său, spre sud-est, zidul se afla la ceva 
mai mult de o leghe de Oraş. În acel loc, Anduin, care făcea 
un cot larg în jurul dealurilor Emyn Arnen, în Ithilien de la 
Miazăzi, se întorcea brusc spre apus, încât zidul exterior 
fusese ridicat chiar pe răzorul lui; sub el se aflau cheiurile şi 
debarcaderele din Harlond, pentru corăbiile care veneau 
din ţinuturile de la miazăzi. 

Pământurile oraşului erau bogate, cultivate, acoperite de 
livezi, cu gospodării ce aveau cuptoare de uscat hamei şi 
hambare, ţarcuri şi staule şi multe râuşoare clipoceau 
dinspre înălţimi, traversând pajiştile, până în apele 
Anduinului. Cu toate acestea, nu erau mulţi păstori şi 
gospodari care să locuiască în acele case, cea mai mare 
parte a celor din Gondor trăind în cele şapte cercuri ale 
Oraşului sau în văile înalte ale munţilor de la hotare, în 
Lossarnach, sau şi mai la miazăzi, în frumosul Lebennin, cu 
cele cinci izvoare ale sale. Între munţi şi mare trăia un 
popor viteaz. Erau socotiți drept oameni din Gondor, dar 
sângele lor era amestecat şi printre ei se găseau şi din cei 
scunzi şi oacheşi la înfăţişare, ai căror strămoşi se trăgeau 
mai degrabă dintre oamenii de mult uitaţi, care sălăşluiseră 
la adăpostul dealurilor în Anii Întunecaţi dinainte de 
venirea regilor. Dar dincolo de hotarele acestea, în regatul 
Belfalas, domnea prinţul Imrahil, în castelul său Dol 
Amroth, pe malul mării, şi el era de sânge nobil, la fel şi 
poporul său, oamenii aceia înalţi, mândri, cu ochii cenuşii ca 
marea. 

Gandalf călări o vreme, timp în care lumina zilei prinse 
putere; Pippin se trezi şi el şi se uită în jur. La stânga zări o 
mare de ceaţă, înălțându-se ca o umbră rău-prevestitoare 
spre răsărit; în dreapta lui însă munţii semeţi îşi desfăşurau 
crestele, întinzându-se de la apus până la un capăt abrupt, 


râpos, ca şi când în modelarea pământurilor Râul izbucnise 
printr-o mare barieră, săpând o vale largă menită să devină 
un câmp de luptă şi înfruntări în vremurile ce aveau să vină. 
Iar acolo unde se sfârşeau Munţii Albi din Ered Nimradis, 
Pippin zări, aşa după cum îi promisese Gandalf, urieşenia 
întunecată a Muntelui Mindolluin, umbrele adânci, vineţii 
ale ravenelor lui înalte, peretele, sumeţit şi el, albindu-se în 
strălucirea tot mai puternică a zilei. lar pe pintenul mult 
împins în afară al Muntelui se afla Oraşul Străjuit, cu cele 
şapte ziduri ale sale, făcute dintr-o piatră atât de dură şi de 
veche, încât nu păreau înălțate de mână de om, ci tăiate din 
stâncile pământului de către uriaşi. 

Sub privirile uimite ale lui Pippin, zidurile de un cenuşiu- 
şters deveniră albe, împurpurându-se uşor în lumina 
dimineţii; şi dintr-o dată soarele ieşi de după negura de la 
răsărit şi trimise o rază ce lovi faţa oraşului. Lui Pippin îi 
scăpă un țipăt, căci Turnul Ecthelion, înălţat mult deasupra 
celui mai înalt zid, apăru parcă desenat pe cer, scăpărând 
ca un spin de perle şi argint, înalt, frumos, fără cusur, iar 
fleşa strălucea de ai fi zis că e făcută din cristale; flamuri 
albe fluturau pe creneluri în vântul dimineţii, şi de undeva 
de sus şi de departe răsuna o chemare limpede, ca de 
trâmbiţe de argint. 

Şi uite-aşa au călărit Gandalf şi Peregrin până la Poarta 
cea Mare a oamenilor din Gondor, la răsăritul soarelui, şi 
porţile de fier se deschiseră în faţa lor. 

— Mithrandir! Mithrandir! strigară oamenii. Acum ştim că 
furtuna se apropie cu adevărat! 

— Bate la porţile voastre, întări Gandalf. Am venit pe 
aripile sale. Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să mă înfăţişez în 
faţa Seniorului vostru, Denethor, cât încă mai are puterea 
în mâinile sale. Orice s-ar întâmpla de-aici încolo, aţi ajuns 
să vedeţi sfârşitul acelui Gondor pe care-l cunoaşteţi voi. 
Lăsaţi-mă să trec! 

La auzul vocii sale poruncitoare, oamenii se dădură în 
lături fără să-i mai pună nici o întrebare, chiar dacă se uitau 


cu mirare la hobbitul ce şedea în faţa lui în şa, şi la calul 
care-i purtase. Oamenii Oraşului foloseau arareori cai, iar 
pe străzi erau văzuţi şi mai puţini, în afară de aceia călăriţi 
de solii seniorului lor. 

— Nu cumva acesta e unul din armăsarii cei mari ai 
Regelui din Rohan? întrebară ei. Ie pomeneşti că rohirimii 
or să vină să întărească rândurile! 

Dar lute ca Gândul trecu mai departe mândru, urmând 
drumul şerpuitor. 

Minas 'Tirith era construit pe şapte niveluri, fiecare săpat 
în munte şi înconjurat de un zid, şi în fiecare zid era o 
poartă. Porţile însă nu erau aşezate în linie dreaptă: Marea 
Poartă din Zidul Oraşului se afla în colţul estic, în vreme ce 
a doua se afla la sud-est, a treia spre nord-vest şi tot aşa, ba 
la dreapta, ba la stânga, până sus; încât drumul pietruit ce 
urca spre Citadelă o lua întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă 
pe faţa pintenului. Şi de fiecare dată când trecea prin 
dreptul Porții celei Mari intra printr-un tunel boltit, 
străpungând un perete de stâncă a cărui uriaşă coamă 
cocoşată tăia în două toate cercurile Oraşului, în afară de 
primul. Căci, parte datorită formei promontoriului, parte 
datorită iscusinţei şi trudei celor din străvechime, în spaţiul 
larg din spatele Porții celei Mari se înălța un falnic bastion 
de piatră, cu o muchie la fel de ascuţită precum carena unei 
corăbii, îndreptată spre răsărit. Şi se înălța până în dreptul 
cercului aflat cel mai sus, iar în vârf avea o coroană de 
creneluri; şi asta pentru că cei din Citadelă, asemeni 
marinarilor de pe o corabie, să poată privi din chiar 
creştetul său până la Poarta aflată şapte sute de picioare 
mai jos. Intrarea în Citadelă dădea şi ea spre soare-răsare, 
dar era scobită în inima stâncii; şi astfel o pantă lungă, 
luminată de felinare, urca în sus până la a şaptea poartă. 
Aşa ajungeau într-un târziu oamenii la Înalta Curte şi la 
Piatra Fântânii de la piciorul Turnului Alb; înalt, durat cu 
multă măiestrie, turnul măsura cincizeci de stânjeni de la 


bază la vârf, unde flutura Stindardul Majordomilor, la o mie 
de picioare deasupra câmpiei. 

Şi cu adevărat era o cetate puternică, ce nu putea fi 
cucerită de nici o oştire vrăjmaşă atâta vreme cât se afla 
cineva înăuntru care să mânuiască arme; doar dacă 
vrăjmaşul venea din spate şi escalada pantele mai puţin 
înalte de la poalele Muntelui Mindolluin, pentru a ajunge pe 
şaua îngustă care lega Dealul Strajei de munte. Dar şaua 
aceasta, care se întindea până în dreptul celui de-al cincilea 
zid, era împrejmuită de metereze înalte până la prăpastia 
ce se căsca deasupra capătului vestic; aici se găseau casele 
şi criptele boltite ale regilor şi seniorilor dispăruţi, pentru 
totdeauna cufundaţi în tăcere între munte şi turn. 

Pippin se uita cu tot mai mare uimire la marele oraş de 
piatră, mai întins şi mai minunat decât şi-ar fi putut el 
imagina vreodată; mai măreț şi mai puternic decât Isengard 
şi mult mai frumos. Adevărul însă era că an de an se ruina 
tot mai mult; şi de pe-acum rămăsese cu jumătate din 
oamenii care ar fi putut locui în tihnă acolo. Pe fiecare 
stradă pe care treceau, Pippin şi Gandalf zăreau case mari 
şi curţi ale căror uşi şi porţi boltite aveau gravate pe ele 
multe litere frumoase în forme ciudate şi străvechi. Pippin 
bănuia că erau nume ale unor oameni mari de-ai lor şi ale 
rubedeniilor care locuiseră odată acolo; acum însă casele 
erau tăcute, nici un pas nu mai răsuna pe aleile lor largi. 
Nici o voce nu se auzea din holuri şi nici un chip nu privea 
pe uşă sau pe geam afară. 

În sfârşit, ieşiră din umbra celei de-a treia porţi şi soarele 
fierbinte care strălucea dincolo de râu lumina aici pereţii 
netezi, coloanele bine ţintuite în stâncă şi marele arc a 
cărui piatră de boltă era sculptată asemenea unei coroane 
şi a unui cap regesc. Gandalf descălecă, caii neavând voie 
să pătrundă în Citadelă, şi Iute ca Gândul se lăsă mânat de 
îndemnul blând al stăpânului său. 

Străjerii de la porţi purtau veşminte negre, coifurile lor 
aveau forme ciudate, înalte şi cu apărătoare pentru faţă 


aproape lipite de obraji, iar deasupra acestor apărătoare se 
desfăceau aripile albe ale păsărilor mării; coifurile însă 
luceau ca argintul, fiind cu adevărat făurite din mithril, 
moşteniri ale gloriei de mult apuse. Tunicile negre aveau 
drept broderie un copac alb cu flori ca de zăpadă, sub o 
coroană de argint şi multe stele în colţuri. Astfel arăta 
uniforma moştenitorilor lui Elendil şi nimeni nu o mai purta 
acum în întregul Gondor, afară doar de Străjerii Citadelei în 
faţa Curţii Fântânii unde crescuse odată Copacul Alb. 

Din câte se părea, vestea sosirii lor ajunsese cu mult 
înainte; astfel că au fost lăsaţi imediat să intre, fără să li se 
adreseze un cuvânt şi fără să li se pună întrebări. Gandalf 
traversă iute curtea pavată în alb. O mică fântână arteziană 
se juca în razele soarelui de dimineaţă, înconjurată de 
verdele-crud al unei pajişti; dar în mijlocul fântânii, aplecat 
peste bazin, se găsea un copac uscat şi apa picura trist de 
pe ramurile sale goale şi frânte, înapoi în apa clară din 
fântână. 

Grăbind în urma lui Gandalf, Pippin se uita la copac. Ce 
trist arăta, îşi spuse el, întrebându-se de ce oare era lăsat 
acest copac mort acolo unde toate celelalte erau atât de 
bine îngrijite. 

Şapte stele şi şapte pietre şi un copac alb. 

Cuvintele murmurate odată de Gandalf îi veneau acum în 
minte. Şi deodată se pomeni la porţile sălii celei mari de sub 
turnul scânteietor; urmându-l pe Gandalf, trecu pe lângă 
paznicii porţilor, înalţi şi tăcuţi, şi intră în umbrele 
răcoroase, pline de ecou, ale casei de piatră. 

În timp ce străbăteau un culoar pavat, lung şi pustiu, 
Gandalf îi Şopti lui Pippin: 

— Fii atent la vorbele pe care le rosteşti, meştere 
Peregrin! Nu-i vreme de neobrăzări de-ale hobbiţilor. 
Theoden e un bătrân bun la suflet. Denethor e de alt soi, 
mândru, iscusit, de viţă mult mai nobilă şi cu mai mare 
putere, chiar dacă nu e rege. Ţie însă îţi va vorbi cel mai 
mult, îţi va pune tot soiul de întrebări, pentru că tu eşti cel 


care-i vei putea povesti despre fiul său Boromir. L-a iubit 
nespus: poate prea mult; cu atât mai mult cu cât nu se 
asemănau defel. Dar sub masca acestei iubiri va crede că-i 
va fi mai uşor să afle de la tine ceea ce doreşte, şi nu de la 
mine. Nu-i spune mai multe decât e nevoie şi treci sub 
tăcere misia lui Frodo. O să mă ocup eu de asta când va 
veni vremea. Şi nu spune nimic nici de Aragorn, decât dacă 
nu se poate altfel. 

— De ce să nu spun? Care-i baiu' cu Pas Mare? şopti 
Pippin la rândul său. Voia să vină aici, nu-i aşa? Şi curând 
chiar o să şi fie aici. 

— Poate, poate, zise Gandalf. Deşi, dacă vine, pun capu' că 
o va face într-un fel la care nu se aşteaptă nimeni, nici chiar 
Denethor. Mai bine aşa. Sau măcar să vină fără să-l vestim 
noi. 

Gandalf se opri în faţa unei uşi înalte din metal. 

— Vezi, meştere Peregrin, nu mai am vreme acum să te 
învăţ istoria ținutului Gondor; deşi tare bine ar fi fost dacă 
ai fi ştiut câte ceva pe vremea când încă vânai cuiburi de 
păsări şi trăgeai chiulul în pădurile Comitatului. Fă aşa cum 
te-am rugat! Nu prea este înţelept ca atunci când îi aduci 
unui mare senior vestea morţii fiului său să vorbeşti despre 
sosirea celui care, dacă va veni, îşi va cere dreptul asupra 
regatului. Ţi-e de ajuns? 

— Regatul? nu se dumiri Pippin. 

— Da. Dacă ai umblat toate zilele astea cu urechile 
astupate şi mintea adormită, e vremea să te trezeşti! 

Zicând acestea, Gandalf ciocăni la uşă. 

Uşa se deschise, dar părea că o făcuse de la sine, pentru 
că nu se zărea nimeni. Pippin avea în faţa ochilor o sală cât 
toate zilele. Era luminată de ferestrele adânci aşezate în 
arcadele largi aflate de o parte şi de alta, dincolo de şirurile 
de stâlpi înalţi care susțineau tavanul. Erau ca nişte 
monoliţi de marmură neagră ce se terminau în capiteluri 
sculptate în multe frunze şi figuri ciudate de animale; şi 
mult deasupra, în umbră, lucea stins bolta cea largă şi 


aurită, încrustată cu ornamente ca nişte râuri de multe 
culori. Nici o draperie sau vreo țesătură legendară şi nimic 
altceva ţesut sau dăltuit în lemn nu putea fi văzut în acea 
sală lungă şi solemnă; doar între stâlpi se găsea o întreagă 
adunare de siluete înalte, sculptate în piatră rece. 

Văzându-le, Pippin îşi aminti deodată de stâncile Argonath 
cele cioplite şi se simţi copleşit de venerație şi teamă 
privind la acea înşiruire de regi de mult morţi. La capătul 
cel mai îndepărtat al sălii şi la piciorul unui şir lung de 
trepte era aşezat un tron înalt, sub un acoperământ de 
marmură care semăna cu un coif în formă de coroană; în 
spatele tronului, sculptată pe perete şi încrustată în pietre 
preţioase - imaginea unui copac înflorit. Tronul însă era gol. 
La capătul scării, pe cea mai de jos treaptă care era lată şi 
adâncă, se găsea un jilţ de piatră, negru, fără ornamente, 
iar pe el şedea un bătrân cu privirile aţintite în poală. În 
mână ţinea un toiag cu o măciulie rotundă, de aur. Nu-şi 
ridică privirile. Cu pas solemn, cei doi traversară podeaua 
cea lungă, apropiindu-se, şi se opriră la numai trei paşi de 
jilţ. lar Gandalf spuse: 

— Slavă ţie, Senior şi Cârmuitor al oraşului Minas 'Tirith, 
Denethor, fiu al lui Ecthelion! Am venit cu sfaturi şi veşti în 
acest ceas întunecat. 

Abia atunci îşi înălţă bătrânul privirile. Pippin îi zări faţa 
brăzdată, oasele mândre şi pielea precum fildeşul, nasul 
lung, acvilin, între ochii adânci şi întunecaţi; chipul acesta îi 
aminti mai puţin de Boromir, cât de Aragorn. 

— Cu adevărat e întunecat ceasul, răspunse bătrânul, şi la 
asemenea vreme eşti aşteptat să vii, Mithrandir. Dar, chiar 
dacă toate semnele au prezis că sfârşitul Gondorului este 
aproape, prea puţin înseamnă acum pentru mine acea 
întunecime, cât propria mea întunecare. Mi s-a spus că 
aduci cu tine pe cineva care l-a văzut pe fiul meu murind. El 
este? 

— El, spuse Gandalf. Unul dintre cei doi. Celălalt este cu 
Theoden din Rohan şi poate că va veni mai încolo. Sunt 


piticuţi, după cum bine vezi, cu toate că nu el este cel 
despre care au vorbit semnele. 

— Tot piticuţ rămâne, se încruntă Denethor, şi prea puţin 
iubesc acest nume, atâta vreme cât acele vorbe blestemate 
au venit să ne tulbure socotelile şi să-l trimită pe fiul meu în 
solia care i-a adus moartea. Pe Boromir al meu! Acum avem 
nevoie de tine. În locul tău ar fi trebuit să se ducă Faramir. 

— S-ar fi dus, ştii bine, îl mustră Gandalf. Nu fi nedrept în 
suferinţa ta! Boromir a cerut să i se dea solia şi nu ar fi 
îndurat s-o primească altcineva. A fost un om autoritar, care 
căpăta tot ceea ce-şi dorea. Am călătorit şi am desluşit mult 
din firea lui. Dar tu ai pomenit de moartea lui. Ai primit vreo 
ştire înainte de sosirea noastră? 

— Am primit asta, răspunse Denethor şi, lăsând jos toiagul, 
ridică din poală obiectul la care privise mai înainte. În 
fiecare mână ţinea câte o jumătate din măreţul corn, frânt 
la mijloc: cornul unui bizon, legat în argint. 

— Păi, ăsta e cornul pe care Boromir îl purta mereu cu 
sine! strigă Pippin. 

— Întocmai, zise Denethor. La rândul meu, l-am purtat şi 
eu, şi aşa a făcut fiecare dintre fiii cei mari ai casei noastre, 
cu mult timp în urmă, încă din vremurile apuse dinainte de 
căderea regilor, când Vorondul, părintele lui Mardil, a vânat 
vitele sălbatice din Araw, pe îndepărtatele câmpii Rhun. L- 
am auzit abia răsunând peste mlaştinile de la miazănoapte, 
acum treisprezece zile, iar Râul mi l-a adus frânt: nu va mai 
răsuna nicicând. 

Se opri; o tăcere grea se lăsă. Deodată bătrânul aţinti o 
privire neagră asupra lui Pippin. 

— Ce-ai de spus despre asta, piticuţule? 

— 'Treisprezece, treisprezece zile, şovăi Pippin. Da, cam 
atâtea cred că au trecut. Da, mă aflam lângă el când a suflat 
din corn. Dar nici un ajutor nu s-a ivit. Doar orci şi mai 
mulţi. 

— Aşa deci, făcu Denethor, scrutând chipul lui Pippin. Zici 
că erai acolo? Mai spune-mi! De ce n-a venit nici un ajutor? 


Şi cum de ai scăpat tu, iar el nu, chit că era un om atât de 
vânjos, şi n-au fost decât orci care să-l înfrunte? 

Roşind, Pippin uită de orice teamă. 

— Cel mai puternic om poate fi ucis de o singură săgeată, 
zise el, iar Boromir a fost străpuns de multe. Când l-am 
văzut ultima oară, se prăbuşise lângă un copac şi-şi 
smulgea din coapsă o săgeată cu pene negre. Apoi eu mi- 
am pierdut simţirea şi am fost luat prizonier. Nu l-am mai 
văzut de atunci şi mai multe nu ştiu. Dar îl cinstesc în 
gândul meu, căci a fost tare viteaz. A murit ca să ne salveze 
pe rubedenia mea Meriadoc şi pe mine, răpus în codru de 
soldăţimea Seniorului Întunecimii; şi chiar dacă ela căzut 
fără să învingă, recunoştinţa mea e la fel de mare. 

Spunând acestea, Pippin îl privi pe bătrân drept în ochi, 
simțind cum i se trezeşte în mod ciudat mândria, stârnită de 
disprețul şi neîncrederea din vocea aceea rece. 

— Fără îndoială că un senior atât de mare al oamenilor nu- 
şi închipuie că un hobbit, un piticuţ din Comitatul de la 
miazănoapte, ar putea să-i fie de prea mult ajutor; dar 
oricât ar fi de puţin, eu sunt gata să i-l ofer, drept răsplată 
pentru ceea ce-i datorez. 

Dând la o parte pelerina cenuşie, Pippin scoase la vedere 
mica lui sabie şi o puse la picioarele lui Denethor. 

Un zâmbet palid, ca o lucire de soare cu dinţi într-o după- 
masă de iarnă, trecu peste chipul bătrânului; îşi aplecă 
totuşi capul şi, punând deoparte rămăşiţele cornului, întinse 
mâna către Pippin. 

— Dă-mi arma! ceru el. 

Pippin o ridică şi îi arătă plăselele. 

— De unde-o ai? întrebă Denethor. Mulţi, foarte mulţi ani 
se află gravaţi pe ea. Aş zice că tăişul i-a fost făurit de cei 
din neamul nostru de la Miazănoapte, în vremurile de mult 
apuse, sau mă înşel? 

— A fost scoasă din măgurile de la hotarele ţării mele, 
răspunse Pippin. Dar numai duhurile rele mai sălăşluiesc 


acum acolo, şi de bunăvoie n-am să spun nimic mai mult 
despre ele. 

— Văd că în jurul tău se ţes poveşti ciudate, zise Denethor 
şi o dată în plus se dovedeşte că înfăţişarea unui om - sau a 
unui piticuţ - poate să înşele. Îţi primesc ajutorul. Căci 
vorbele nu te fac să dai înapoi; şi vorbeşti curtenitor, chiar 
dacă graiul tău sună ciudat urechilor noastre aici în sud. lar 
în zilele ce vor veni vom avea trebuinţă de toţi cei de bună- 
credinţă, fie ei mari sau mici. Jură-mi credinţă. 

— Apucă minerul săbiei, spuse Gandalf, şi repetă după 
Senior, dacă eşti hotărât să faci asta. 

— Sunt. 

Bătrânul aşeză sabia în poala sa, iar Pippin puse mâna pe 
plasele şi repetă rar după Denethor. 

— Jur să fiu credincios şi să servesc ţinutul Gondor şi pe 
Seniorul şi Cârmuitorul său, să vorbesc şi să păstrez 
tăcerea, să fiu făptuitor şi martor la cele făptuite, să vin şi 
să plec, la strâmtorare sau la îndestulare, în vreme de pace 
sau de război, întru viaţă sau întru moarte, din acest ceas 
încolo, până când seniorul îmi va da dezlegare sau moartea 
mă va răpune, sau lumea se va sfârşi. Astfel am rostit eu, 
Peregrin, fiu al lui Paladin din Comitatul Piticuţilor. 

— Şi astfel am auzit eu, Denethor, fiu al lui Ecthelion, 
Senior al Gondorului, Majordom al Măriei sale Regele, şi nu 
voi uita şi voi răsplăti aşa cum se cuvine ceea ce este dat: 
credinţa cu dragoste, vitejia cu cinstire, încălcarea 
jurământului cu răzbunare. 

Cu acestea, Pippin îşi primi înapoi sabia şi o vâri în teacă. 

— lar acum, continuă Denethor, prima mea poruncă: 
vorbeşte şi nu păstra nimic sub tăcere! Spune-mi întreaga 
ta poveste şi ai grijă să-ţi aminteşti tot ce poţi despre 
Boromir, fiul meu. Aşează-te şi începe! mai zise, lovind un 
mic gong de argint de lângă scăunelul pentru picioare. 

Pe dată apărură câţiva servitori. Abia atunci băgă de 
seamă Pippin că aceştia stătuseră tot timpul în nişte 


alcovuri de-o parte şi de alta a uşii, nevăzuţi atunci când 
intraseră ei doi. 

— Aduceţi vin şi mâncare şi jilţuri pentru oaspeţi, ceru 
Denethor, şi aveţi grijă să nu ne tulbure nimeni timp de o 
oră. Apoi către Gandalf: Numai atât pot să stau de vorbă cu 
voi, căci mai sunt şi alte lucruri de care trebuie să iau 
seamă. Mult mai însemnate s-ar zice, dar nu şi pentru mine. 
Poate totuşi vom mai găsi vreme să stăm de vorbă la capătul 
zilei. 

— Poate chiar mai devreme, trag eu nădejde, zise Gandalf. 
Doar nu am călătorit până aici din Isengard, cale de o sută 
şi cincizeci de leghe, iute ca vântul, numai ca să-ţi aduc un 
războinic mărunţel, oricât de curtenitor ar fi el. Oare nu 
înseamnă nimic pentru tine că Theoden a dus o bătălie 
măreaţă şi că Isengard a fost înfrânt şi că eu am rupt cârja 
lui Saruman? 

— Înseamnă mult pentru mine. Dar ştiu de-acum destule 
despre aceste fapte, atât cât îmi sunt de trebuinţă împotriva 
primejdiei de la Răsărit. Îşi întoarse privirile întunecate 
spre Gandalf, şi abia acum observă Pippin o asemănare 
între cei doi şi simţi încordarea dintre ei, ca şi când ar fi 
zărit o fâşie de foc mocnit întinzându-se de la ochii unuia la 
ai celuilalt, gata să izbucnească într-o flacără. 

Şi, cu adevărat, mai curând Denethor arăta ca un mare 
vrăjitor, decât Gandalf, mai maiestuos, mai frumos, mai 
puternic; şi mai bătrân. Şi totuşi, cu un alt simţ decât cel al 
văzului, Pippin înţelese că Gandalf avea puterea cea mare şi 
înţelepciunea mai adâncă, şi o măreție ascunsă. Şi era mai 
bătrân, mult mai bătrân. "Cu cât mai bătrân?" se întrebă 
Pippin, apoi îşi spuse că era tare ciudat că nu se gândise la 
asta până acum. Arborebărbos îi pomenise ceva despre 
vrăjitori, dar nici chiar atunci nu îl socotise pe Gandalf ca 
unul dintre ei. Ce era Gandalf? În ce loc şi în ce vremuri 
îndepărtate venise el pe lume, şi când avea s-o părăsească? 

Cu aceasta cugetările lui încetară şi văzu că Denethor şi 
Gandalf încă se mai priveau în ochi, parcă citindu-şi unul 


altuia gândurile. Denethor fuse acela care-şi feri primul 
privirile. 

— Mda, zise el. Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se 
zice - seniorii din Gondor tot au simţul văzului mai ascuţit 
decât oamenii obişnuiţi, astfel că primesc mai multe veşti 
decât ceilalţi. Dar acum aşezaţi-vă! 

La aceste cuvinte, câţiva bărbaţi aduseră un jilţ şi un 
scăunel, iar un altul veni cu un platou pe care se aflau o 
cană şi cupe de argint şi prăjituri albe. Pippin se aşeză, dar 
rămase cu privirile la seniorul cel bătrân. Oare fusese într- 
adevăr aşa, sau doar i se păruse, anume că pomenind de 
Pietre o scăpărare neaşteptată îi apăruse în ochi atunci 
când şi-i aţintise pe chipul lui Pippin? 

— Acum spune-mi povestea ta, vasalul meu, îi ceru 
Denethor cu blândeţe, dar şi uşor în derâdere. Căci vorbele 
celui de care s-a apropiat într-atât fiul meu nu pot fi decât 
bine venite. 

Pippin n-avea să uite vreodată acel ceas petrecut în marea 
sală sub privirea pătrunzătoare a Seniorului din Gondor, 
împuns când şi când de întrebările lui viclene, şi ştiindu-l în 
tot acest timp pe Gandalf alături, urmărindu-l, ascultându-l 
şi (astfel simţise Pippin) stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea 
şi o mânie tot mai aprinsă. Când se scurse ceasul şi 
Denethor lovi încă o dată în gong, Pippin era vlăguit. "Nu se 
poate să fi trecut de nouă, îşi spuse. Aş fi în stare să mănânc 
trei porţii la micul dejun şi tot nu m-aş sătura." 

— Duceţi-l pe Seniorul Mithrandir la casa pregătită pentru 
domnia sa, spuse Denethor, iar însoţitorul său poate să fie 
găzduit împreună cu el până una alta, dacă aşa doreşte. 
Dar să se dea de veste că l-am primit în slujba mea şi de aici 
încolo va fi ştiut drept Peregrin fiul lui Paladin şi i se vor 
spune parolele supuşilor. Înştiinţaţi-i pe Căpitani să vină să 
mă aştepte aici de cum a bătut de ora trei. 

Cât despre domnia ta, Senior Mithrandir, vei veni când şi 
cum vei pofti. Nimeni nu te va opri să pătrunzi la mine la 
oricare ceas, fără doar de puţinele ore de somn. Lasă să se 


stingă mânia faţă de nesocotinţa unui om bătrân, şi apoi 
întoarce-te spre a-mi oferi sprijin! 

— Nesocotinţă? făcu Gandalf. Nu, domnul meu, când ai dat 
în mintea copiilor eşti ca şi mort. Până şi durerea îţi poate 
servi drept mască. Crezi tu că nu înţeleg ce urmăreşti 
atunci când copleşeşti cu întrebări pe cineva ce nu ştie 
Nimic, în vreme ce eu şed alături? 

— Dacă pricepi, mulţumeşte-te cu atât, i-o-ntoarse 
Denethor. 'Trufia ar fi semn de nesocotinţă dacă refuză 
ajutorul şi sfatul când e trebuinţă de ele; dar eşti liber să ni 
le dăruieşti după cum socoteşti de cuviinţă. Să ştii însă că 
Seniorul Gondorului nu ajunge unealta nici unui gând 
ascuns, oricât de merituos şi al oricui ar fi acesta. Iar pen- 
tru el nu se află ţel mai nobil în lumea de acum decât binele 
ţării Gondor; cât priveşte cârmuirea ţării, domnul meu, este 
a mea şi a nici unui alt om, decât doar a regelui, dacă se va 
întoarce. 

— Decât dacă se va întoarce regele? întrebă Gandalf. Ei 
bine, domnul meu Majordom, îndatorirea ta este să păstrezi 
liniştea în regat tocmai pentru un asemenea fapt, pe care 
puţini par acum să-l întrevadă. Şi pentru aceasta vei primi 
tot ajutorul pe care vei dori să mi-l ceri. Dar ascultă-mă 
bine: eu unul nu cârmuiesc peste nici o ţară, fie ea Gondor 
sau alta, mică sau mare. Însă tot ce se află în primejdie în 
lume aşa cum se află ea acum, intră în grija mea. Cât 
despre mine, eu nu mă voi abate de la îndatorirea mea, 
chiar dacă Gondor va trebui să piară, atâta vreme cât 
această noapte va putea fi trecută de ceva ce va creşte 
frumos în zilele care vor veni, sau va purta fruct şi va înflori 
din nou. Căci şi eu sunt Majordom. Sau n-ai ştiut? 

Cu aceste vorbe, Gandalf se răsuci pe călcâie şi ieşi cu paşi 
mari din sală, însoţit de Pippin care alerga pe lângă el. 

Cât merseră, Gandalf nu se uită la Pippin şi nici nu-i 
adresă vreun cuvânt. Călăuza îi conduse de la porţile sălii 
celei mari, prin Curtea Fântânii, pe o alee mărginită de case 
înalte de piatră. După mai multe cotituri ajunseră la o casă 


din apropierea zidului nordic, nu departe de umărul care 
lega dealul de munte. Intrară, urcară pe o scară largă, 
cioplită în piatră, la ceea ce era primul cat dacă te uitai 
dinspre stradă, şi acolo călăuza le arătă o încăpere 
frumoasă, luminoasă, aerisită, cu perdele minunate, în fir 
de aur stins, dar neîngreunate de zorzoane. Mobilă puţină, 
doar o masă mică, două scaune şi o laviţă; însă de o parte şi 
de alta se găsea câte un alcov cu draperii, iar înăuntrul 
fiecăruia un pat gata aşternut, vase şi un bol pentru spălat. 
Trei ferestre înalte şi înguste dădeau spre miazănoapte, 
spre marele cot al râului Anduin, învăluit încă în ceţuri, şi 
mai departe spre Emyl Muil şi Rauros. Pippin trebui să se 
urce pe laviţă ca să poată privi peste pervazul lat de piatră. 

— Eşti supărat pe mine, Gandalf? întrebă el după ce 
călăuza ieşi, închizând uşa în urma lui. Am făcut tot ce-am 
putut. 

— Ai făcut, nu încape vorbă! izbucni Gandalf într-un hohot 
de râs neaşteptat; se apropie de Pippin, îl înconjură cu un 
braţ pe după umeri şi privi şi el afară. 

Pippin cercetă cu oarecare mirare chipul aflat acum atât 
de aproape de al lui, căci hohotul acela fusese cu adevărat 
plin de veselie. Şi totuşi pe obrazul vrăjitorului văzu la 
început doar semnele adânci ale grijii şi întristării. Dar, 
privind mai cu băgare de seamă, desluşi sub toate acestea o 
mare bucurie: o fântână de voioşie care ar fi putut să 
stârnească râsul în tot regatul, de-ar fi fost lăsată să 
ţâşnească la suprafaţă. 

— Chiar că ai făcut tot ce-ai fi putut mai bine, repetă 
vrăjitorul; şi sper că va trece multă vreme până când te vei 
mai găsi încolţit atât de straşnic între doi bătrâni fără 
pereche de cumpliţi. Dar Seniorul Gondorului a aflat de la 
tine mai multe decât ai putea crede, Pippin. N-ai putut 
tăinui faptul că Boromir nu i-a condus pe însoțitorii Inelului 
după ce-aţi ieşit din Moria şi că printre voi s-a aflat cineva 
de mare slavă care venea spre Minas Tirith; şi că avea o 
spadă prea bine cunoscută. Oamenii pun preţ pe poveştile 


despre zilele de odinioară ale ţării Gondor; şi de când 
Boromir a plecat de-acasă, Denethor a cugetat îndelung la 
balada Blestemul lui Isildur. 

El nu este ca alţi oameni care trăiesc în aceste vremuri, 
Pippin, şi oricare ar fi obârşia sa din tată în fiu, printr-o 
întâmplare a sorții sângele celor din Apusime curge cu 
adevărat prin vinele lui; aşa cum curge şi prin vinele 
celuilalt fiu al său, Faramir, dar nu şi ale lui Boromir, pe 
care l-a iubit cel mai mult. El vede până departe. Poate să 
desluşească, dacă voieşte, mult din ceea ce se petrece în 
minţile oamenilor, chiar ale celora ce trăiesc departe. Nu-l 
poţi amăgi cu uşurinţă şi e chiar primejdios să încerci. 

Să nu uiţi acest lucru! Căci de-acum i-ai jurat supunere. 
Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ta, sau în inima ta, să faci acest 
lucru. Dar ai făcut bine ce-ai făcut. Nu te-am împiedicat, 
căci faptele generoase nu trebuiesc zădărnicite cu sfaturi 
reci. L-ai înduioşat şi i-ai mulţumit (dacă mi-e îngăduit s-o 
spun) vanitatea şi măcar acum eşti liber să te mişti după 
pofta inimii prin Minas Tirith - când nu ai treburi de 
îndeplinit. Căci mai este şi faţa cealaltă a medaliei. Eşti la 
porunca lui; şi acest lucru nu-lva uita. Fii totuşi cu băgare 
de seamă! 

Tăcu şi oftă. 

— Mă rog, n-are rost să ne facem griji de ce ne va aduce 
ziua de mâine. Căci poţi fi sigur că ziua de mâine va fi mai 
rea ca cea de azi, şi asta pentru multe zile de aici încolo. Şi 
nu am ce face mai mult decât am făcut ca să îndrept 
lucrurile. Tabla a fost aşezată, piesele se mişcă pe ea. O 
piesă pe care tare îmi doresc s-o găsesc este Faramir, 
moştenitorul de-acum al lui Denethor. Nu cred că este în 
Oraş; las' că nici n-am avut vreme să întreb în dreapta şi-n 
stânga. Trebuie să plec, Pippin. Trebuie să mă duc la sfatul 
ăsta al mai-marilor şi să aflu acolo tot ce pot. Mutarea 
următoare este însă la Duşman, care e gata să atace din 
plin. lar pionii vor simţi asta cel mai rău, Peregrin, fiu al lui 
Paladin, soldat al ţării Gondor. Ascute-ţi tăişul! 


Gandalf se îndreptă spre uşă şi acolo se răsuci spre hobbit. 

— Mă grăbesc, Pippin. Fă-mi o favoare când vei ieşi. Chiar 
înainte să te odihneşti, dacă nu eşti prea obosit. Du-te de-l 
caută pe Iute ca Gândul, vezi dacă e bine găzduit. Oamenii 
ăştia se poartă bine cu animalele, pentru că sunt un popor 
bun la suflet şi înţelept, numai că la cai se pricep mai puţin 
decât alţii. 

Zicând acestea, Gandalf ieşi; tot atunci răsună un zvon 
limpede şi dulce de clopot dinspre turnul citadelei. De trei 
ori bătu, un glas de argint în văzduh, apoi încetă: al treilea 
ceas de la răsăritul soarelui. 

Nici nu trecu un minut când Pippin ieşi din încăpere, 
cobori scara şi, ajuns în stradă, privi în jurul său. Soarele 
strălucea cald şi luminos, turnurile şi casele înalte aruncau 
umbre lungi, adânci spre apus. Deasupra, în eterul 
albastru, Muntele Mindolluin îşi înălța coiful alb şi mantia 
de zăpadă. Oameni înarmaţi străbăteau căile Oraşului, ca şi 
când, o dată cu bătaia orologiului, se duceau să schimbe 
străjile şi să-şi intre în pâine. 

— În Comitat am zice că e nouă, spuse Pippin de unul 
singur, cu voce tare. laman vremea pentru o gustare 
copioasă, lângă fereastra deschisă, în soarele de primăvară. 
Şi cum mi-ar mai plăcea o gustărică! Oare oamenii ăştia 
mănâncă aşa ceva, sau au şi isprăvit? Şi când iau cina, şi 
unde? 

Tocmai atunci zări un bărbat înveşmântat în negru şi alb, 
îndreptându-se spre el pe strada îngustă dinspre centrul 
oraşului. Simţindu-se tare singur, Pippin se hotări să se 
adreseze omului ăstuia atunci când va ajunge în dreptul lui; 
dar n-a fost nevoie să facă el primul pas, căci bărbatul 
tocmai spre el venea. 

— Eşti Peregrin Piticuţul? întrebă acesta. Am auzit că ai 
jurat credinţă Seniorului şi Oraşului. Bun venit! 

Îi întinse mâna şi Peregrin i-o dădu pe a sa. 

— Numele meu e Beregond, fiul lui Baranor. În dimineaţa 
asta n-am nici o îndatorire, astfel că am fost trimis să te 


învăţ parolele şi să-ţi spun câteva din multele lucruri pe 
care, fără îndoială, vei dori sa le ştii. Cât despre mine, aş 
vrea şi eu să aflu câte ceva despre domnia ta. Căci până 
acum nu ne-a fost dat să vedem vreun piticuţ pe 
meleagurile astea şi chiar dacă ne-a fost dat să auzim tot 
felul de zvonuri, se vorbeşte prea puţin despre ei în 
poveştile pe care le cunoaştem. Unde mai pui că eşti 
prieten cu Mithrandir. Îl cunoşti bine? 

— Bine, răspunse Pippin. Am auzit despre el de când am 
venit pe lume, chiar dacă nu-s prea mulţi ani de-atunci; iar 
în ultima vreme am călătorit până departe cu el. Dare o 
carte în care ai multe de citit, iară eu nu pot spune că am 
citit decât o pagină ori două. Cu toate acestea, aş zice că-l 
cunosc tot atât ca oricare altul, afară de câţiva, foarte 
puţini. Aragorn, cred, era singurul dintre noi, însoțitorii, 
care-l cunoştea cu adevărat. 

— Aragorn? tresări Beregond. Cine-i? 

— Oh, se bâlbâi Pippin, un om care a călătorit cu noi. S-ar 
putea să se afle în Rohan acum. 

— Am auzit că ai fost în Rohan. Şi despre meleagul acela 
aş avea multe să te întreb; căci ne punem multe din 
puţinele noastre speranţe în oamenii de acolo. Da' m-am 
luat cu vorba şi mai că am uitat de treaba pe care o am de 
îndeplinit, anume să răspund mai întâi eu la tot ce-ai avea 
tu să mă întrebi. Ce-ai vrea să ştii, jupâne Peregrin? 

— Aăăă, păi, dacă pot să zic aşa, o întrebare care cam arde 
la ceasul ăsta este, hm, ce-i cu gustarea de dimineaţă şi 
treburi din astea? Adică, orele de masă, cam care sunt, 
dacă mă-nţelegi, şi unde-i sufrageria, dacă există aşa ceva? 
Şi hanurile? M-am uitat în jur, da' n-am văzut nici unul cât 
am urcat până aici sus, cu toate că m-a ţinut în puteri 
nădejdea că om primi o duşcă de bere de cum vom fi ajuns 
în casa oamenilor ăstora înţelepţi şi primitori. 

Beregond îl privi cu un aer grav. 

— Cătană bătrână din câte văd, zise. Am auzit că bărbaţii 
care merg la război nu aşteaptă altceva decât primul prilej 


să mănânce şi să bea din nou; eu unul nu-s călător de felul 
meu. Da' să înţeleg că n-ai mâncat încă pe ziua de azi? 

— Mă rog, ca să fiu cinstit, ceva-ceva am îmbucat eu, 
recunoscu Pippin. Da' nu mai mult decât o cupă de vin şi o 
prăjitură albă sau două, cu bunăvoința seniorului vostru; 
nici o grijă, mi le-a scos apoi pe nas cu un ceas întreg de 
întrebări, şi zău că treaba asta îţi face foame. 

Beregond izbucni în râs. 

— Când e vorba de masă, şi cel mai mărunt om se 
dovedeşte demn de fapte mari, aşa zicem noi. lar domnia ta 
ţi-ai luat gustarea de dimineaţă la fel ca orice alt bărbat din 
Citadelă, chiar la mare cinste. Aceasta e o fortăreață şi un 
turn de strajă şi acum se află în stare de război. Ne trezim 
înainte să răsară soarele, îmbucăm ceva în lumina cenuşie, 
ne ducem la îndatoririle noastre la primul ceas de lumină. 
Dar nu-ţi pierde speranţa! Izbucni din nou în râs văzând 
descumpănirea de pe chipul lui Pippin. Cei care au avut 
însărcinări grele iau o gustare la mijlocul dimineţii, ca să-şi 
refacă forţele. Apoi e prânzul, pe la amiază sau puţin după, 
cum ne îngăduie treburile; şi ne întâlnim la masa zilei, când 
ne veselim cât ne mai ţin puterile, asta la ceasul apusului. 

Hai cu mine! Ne preumblăm puţin şi după aceea mergem 
să găsim ceva care să ne împrospăteze forţele, să mâncăm 
şi să bem sus pe metereze şi să admirăm dimineaţa asta 
frumoasă. 

— Stai niţel! se îmbujora Pippin. Lăcomia, sau foamea, 
cum i-ai zis tu cu delicateţe, m-a făcut să uit cu totul. 
Gandalf - voi îl numiţi Mithrandir - m-a rugat să mă 
îngrijesc de calul lui - Iute ca Gândul, un minunat armăsar 
din Rohan, lumina ochilor regelui de acolo, aşa am auzit, cu 
toate că i l-a dat lui Mithrandir spre a-l sluji. Îmi vine să 
cred că noul lui stăpân iubeşte mai mult animalul ăsta decât 
iubeşte mulţi oameni. Şi dacă bunele lui intenţii au vreo 
valoare în oraşul vostru, atunci îi veţi arăta lui lute ca 
Gândul toată cinstirea voastră: chiar mai mare bunăvoință 
decât i-aţi arătat hobbitului ăstuia, dacă e cu putinţă. 


— Hobbit? nu pricepu Beregond. 

— Nouă aşa ni se spune, explică Pippin. 

— Îmi pare bine s-o aflu, zise Beregond, căci acum pot să- 
ţi spun că nici o notă ciudată nu strică vorbirea asta 
frumoasă, iar hobbiţii sunt o seminţie cu un fel tare plăcut 
de a vorbi. Ei, să mergem! Trebuie să-mi faci cunoştinţă cu 
acest cal bun. lubesc animalele şi nu ne e dat prea ades să 
le vedem în oraşul nostru de piatră; căci neamul meu se 
trage din văile dintre munţi şi mai înainte din Ithilien. Însă 
nu ai de ce te teme! Nu vom sta mult din pricina mea, o 
simplă curiozitate, apoi ne vom duce la popotă. 

Într-adevăr, lute ca Gândul era bine îngrijit şi găzduit, 
Pippin n-avea de ce să se plângă. Căci în al şaselea cerc, în 
afara zidurilor citadelei, se găseau nişte grajduri frumoase 
unde erau ţinuţi câţiva cai iuți de picior, foarte aproape de 
locuinţele solilor Seniorului: mesageri gata oricând să o ia 
din loc la poruncile lui Denethor sau ale căpeteniilor oştilor 
sale, ce trebuiau duse la îndeplinire fără întârziere. Dar 
acum atât caii, cât şi călăreţii erau duşi departe. 

Iute ca Gândul necheză când Pippin intră în grajd, şi îşi 
întoarse capul spre el. 

— Bună dimineaţa! îl salută Pippin. Gandalf o să vină de 
cum o putea. Acum e ocupat, dar îţi trimite salutări, iar eu 
trebuie să mă îngrijesc să nu duci lipsă de nimic; 
nădăjduiesc să te odihneşti după truda atât de îndelungată. 

Iute ca Gândul scutură din cap şi bătu din copită. Dar îl 
lăsă pe Beregond să-l atingă blând pe cap şi să-i mângâie 
crupele lungi. 

— Arată de parcă abia aşteaptă să pornească într-o cursă, 
nicidecum ca un cal abia venit de la drum lung, zise 
Beregond. Cât de puternic şi de mândru e! Unde-i 
harnaşamentul? Trebuie să fie tare frumos şi bogat. 

— Nici unul nu-i destul de frumos şi de bogat pentru el, 
spuse Pippin. Nu te lasă să-i pui frâu. Dacă se învoieşte să 
te poarte, te va purta; dacă nu, ei bine, nici un căpăstru şi 


nici o zăbală, nici un bici ori pinten nu-l va îmblânzi. Rămâi 
cu bine, lute ca Gândul! Ai răbdare. Bătălia se apropie. 

Armăsarul înălţă capul şi scoase un nechezat de se 
cutremură grajdul, iar cei doi trebuiră să-şi astupe urechile. 
Se îndreptară spre ieşire, dar nu înainte de a se îngriji ca 
ieslea să fie bine umplută. 

— lar acum spre ieslea noastră, zise Beregond şi-l conduse 
pe Pippin înapoi spre Citadelă şi acolo spre poarta de 
intrare dinspre nord în turnul cel mare. Coborâră o scară 
lungă şi răcoroasă, până ajunseră la o alee largă, luminată 
de felinare. În pereţi se găseau nişte deschizături, şi una 
dintre ele avea oblonul ridicat. 

— Asta e magazia şi popota corpului meu de Străjeri, 
spuse Beregond. Salutare, Targon! strigă prin deschizătură. 
E încă devreme, dar am aici un nou-venit pe care Seniorul |- 
a luat în serviciul său. A venit călare de foarte departe, 
strângând cureaua, iar în dimineaţa asta a avut o treabă 
tare neplăcută care l-a flămânzit şi mai mult. Dă-ne ce-ai 
pe-acolo! 

Primiră pâine şi unt, şi brânză şi mere: ultimele din 
rezerva de peste iarnă, zbârcite însă nestricate şi dulci; şi o 
garafă de piele cu bere proaspăt scoasă din butoi, şi blide şi 
căni de lemn. După ce puseră totul într-un coş de nuiele, 
urcară înapoi în lumina soarelui; 

Beregond îl duse pe Pippin într-un loc la capătul estic, 
mult ieşit în afară, al parapetului, unde se găsea o 
ambrazură în perete, cu o banchetă de piatră sub pervaz. 
De acolo puteau să privească la dimineaţa ce se aşternuse 
peste lume. Mâncară şi băură; vorbiră despre Gondor, 
despre obiceiurile şi datinile ținutului, despre Comitat şi 
țarile ciudate pe care le văzuse Pippin. Şi, pe măsură ce 
vorbeau, Beregond era tot mai uimit şi îl privea cu şi mai 
mare uluială pe hobbit care îşi legăna picioarele scurte 
când şedea pe banchetă ori trebuia să se înalțe pe vârfuri 
când se uita peste marginea de piatră la pământurile de 
dedesubt. 


— N-am să ascund de domnia ta, jupâne Peregrin, că 
pentru noi semeni aproape cu unul dintre copiii noştri, un 
puştan de nouă veri, nu mai mult; cu toate astea, ai îndurat 
pericole şi ai văzut minuni cu care puţini dintre cei cu bărbi 
sure dintre noi se pot mândri. Am crezut că a fost doar o 
toană de-a Seniorului nostru să-şi ia un paj de viţă nobilă, 
după cum se povesteşte că făceau regii din vechime. Dar 
văd acum că lucrurile nu stau tocmai aşa cum credeam şi 
trebuie să-mi ierţi nesocotinţa. 

— i-o iert, zise Pippin. Prea mult însă nu ai greşit. Căci nu 
sunt cu mult mai mare decât un băieţel, după cum socotim 
noi acasă anii, şi încă mai am patru ani până la "majorat", 
cum zicem noi în Comitat. Dar nu-ţi face griji din pricina 
mea. Vino şi te uită şi spune-mi ce văd eu aici. 

Soarele se ridica şi ceţurile din vale se risipiseră. Ultimele 
se îndepărtau plutind chiar pe deasupra lor, ca nişte fuioare 
de nori albi purtaţi de vântul tot mai năbădăios dinspre 
răsărit, ce flutura şi smucea stindardele albe ale Citadelei. 
Departe jos, pe fundul văii, la vreo cinci leghe măsurate din 
ochi, Marele Râu putea fi văzut acum, cenuşiu, sclipitor, 
curgând dinspre nord-vest, făcând un cot uriaş întâi spre 
sud, apoi din nou spre vest, până se pierdea din vedere într- 
un abur tremurător dincolo de care, la cincizeci de leghe 
depărtare, se găsea marea. 

Pippin avea în faţa ochilor întregul Pelennor, punctat în 
zare de gospodării, ziduri mici, grajduri şi staule, dar 
nicăieri nu zărea vite ori alte animale. Pe multele drumuri şi 
şleauri care străbăteau câmpurile verzi era un du-te-vino 
neîntrerupt: un şir lung de care îndreptându-se spre Marea 
Poartă, altele ieşind prin ea şi depărtându-se. Când şi când, 
un călăreț se apropia, descăleca la poartă şi intra în Oraş. 
Dar cea mai mare parte a traficului se desfăşura pe drumul 
principal, care o lua spre sud, apoi, făcând un cot mai scurt 
decât al râului, trecea pe la poalele dealurilor, dispărând 
curând din vedere. Drumul era lat, bine pavat, iar de-a 
lungul laturii dinspre răsărit se găsea o alee verde, anume 


pentru călărie, apoi un zid. Pe alee galopau călăreţi în sus 
şi-n jos, iar drumul părea blocat de marile care acoperite ce 
se îndreptau spre miazăzi. Curând însă Pippin îşi dădu 
seama că totul era, în fapt, foarte bine ordonat: carele se 
mişcau în trei şiruri, unul mai iute, cele trase de cai, altul 
mai încet, cele mari, trase de boi şi cu coviltire frumoase, în 
multe culori; pe marginea apuseană se înşiruiau căruțele şi 
teleguţele, multe la număr, la care se opinteau oamenii. 

— Acela-i drumul spre văile Tumladen şi Lossarnach şi 
spre satele de munte, şi mai departe spre Lebennin, explică 
Beregond. Sunt ultimele care ce îi duc în bejenie pe 
bătrâni, pe copii şi pe femeile ce-i însoțesc. Toţi trebuie să 
se depărteze de Poartă şi să lase drumul liber încă înainte 
de prânz, cale de o leghe: aşa sună porunca. Trist, dar aşa 
trebuie făcut. Oftă, apoi adăugă: Poate că puţini dintre cei 
despărțiți acum se vor mai întâlni. Şi întotdeauna au fost 
prea puţini copii în oraşul ăsta; acum n-a mai rămas nici 
unul - în afară de câţiva flăcăi care n-au vrut să plece şi mai 
găsesc câte ceva de făcut pe aici: e şi fiul meu printre ei. 

O vreme rămaseră tăcuţi. Pippin se uita cu nelinişte spre 
răsărit, ca şi când în orice clipă mii de orci ar fi putut 
inunda câmpurile. 

— Ce văd acolo? întrebă el, arătând spre mijlocul cotului 
cel mare al Râului Anduin. Un alt oraş, sau ce? 

— A fost un oraş, răspunse Beregond, oraşul principal din 
Gondor, citadela noastră nefiind decât o fortăreață. Acelea 
sunt ruinele Osgiliathului, pe ambele maluri ale râului, pe 
care vrăjmaşii noştri l-au cucerit cu mult timp în urmă şi i- 
au dat foc. Dar noi l-am recucerit în zilele de tinereţe ale lui 
Denethor: nu ca să locuim în el, ci pentru a-l păstra ca un 
avanpost şi să reconstruim podul pentru trecerea oştirilor 
noastre. Apoi au venit Călăreţii cei Crunţi din Minas 
Morgul. 

— Călăreţii Negri? căscă Pippin ochii lui mari, întunecaţi 
deodată din pricina unei vechi spaime renăscute. 


— Da, erau negri şi văd că ştii ceva despre ei, cu toate că 
nu i-ai pomenit în nici una din poveştile tale. 

— Ştiu, şopti Pippin, dar nu voi vorbi despre ei acum, atât 
de aproape, de aproape. 

Vocea i se frânse. Pippin îşi înălţă ochii deasupra Râului şi i 
se păru că nu putea vedea altceva decât o umbră mare şi 
amenințătoare. Or fi fost munţi care se înălţau la orizont, 
crestele lor zimţate îmblânzite de cele aproape douăzeci de 
leghe de văzduh împâclit; sau nu era altceva decât un zid 
de nor şi dincolo de el o negură şi mai adâncă. Numai că, în 
timp ce privea, i se păru că negureala aceea creştea şi se 
îngroşa foarte încet, pentru ca, la fel de încet, să nimicească 
tărâmurile soarelui. 

— Atât de aproape de Mordor? întrebă cu glas scăzut 
Beregond. Arareori îi spunem pe nume; dar de când ne 
ştim, vieţuim aici având acea umbră în faţa ochilor: uneori 
mai aproape şi mai întunecată. Acum creşte şi se întunecă; 
din care pricină teama şi neliniştea noastră cresc şi ele. lar 
Călăreţii cei Crunţi, cu mai puţin de un an în urmă, au 
recucerit toate trecerile peste râu şi mulţi dintre oamenii 
noştri cei mai buni au fost ucişi. Boromir a fost cel care, 
într-un târziu, a alungat duşmanul de pe malul apusean şi 
încă mai avem în stăpânirea noastră jumătatea de pe malul 
nostru a oraşului Osgiliath. Pentru scurtă vreme. Acum însă 
ne aşteptăm la un nou atac acolo. Poate cel mai important 
atac al războiului care va să vie. 

— Când? Ai vreo bănuială? Căci noaptea trecută am văzut 
focurile de avertizare şi solii călare; şi Gandalf mi-a spus că 
toate astea erau semn că a început războiul. Se grăbea cu 
disperare, aşa mi s-a părut. lar acum mi se pare că totul s-a 
liniştit. 

— Doar pentru că acum totul e pregătit, zise Beregond. 
Precum respiraţia adâncă înaintea saltului. 

— Dar de ce-au fost aprinse focurile noaptea trecută? 

— E mult prea târziu să mai trimiţi după ajutor când eşti 
asediat. Nu ştiu însă ce-au hotărât Seniorul şi căpitanii săi 


la sfat. Ei au multe căi de a afla noutăţile. Seniorul 
Denethor nu e ca toţi ceilalţi oameni: el vede până departe. 
Se spune că, atunci când stă noaptea de unul singur în 
încăperea lui din vârful Turnului şi îşi îndreaptă gândul într- 
o parte sau alta, poate citi câte ceva din ce se va întâmpla în 
viitor; cică uneori răscoleşte chiar şi mintea Duşmanului, se 
luptă cu el. Şi de aceea a îmbătrânit el atât, cu mult înainte 
să-i fi venit vremea. Dar lăsând asta la o parte, stăpânul 
meu Faramir este pe alte meleaguri, dincolo de Râu, într-o 
solie plină de primejdii, şi se prea poate să fi trimis ceva 
veşti. 

Dar dacă mă întrebi pe mine ce anume a aprins focurile, 
aş zice că sunt zvonurile aduse ieri seară din Lebennin. O 
mare armie se adună la gurile Anduinului, în fruntea căreia 
se află piraţii din Umbar de la Miazăzi. De mult nu le mai 
este teamă de puterea Gondorului şi s-au aliat şi ei cu 
Duşmanul, iar acum pun la cale un atac puternic menit să-l 
sprijine. Căci va atrage o parte însemnată din ajutorul pe 
care speram să-l primim din Lebennin şi Belfalas, unde se 
găsesc mulţi oşteni şi viteji. Tot mai mult ni se îndreaptă 
gândurile spre miazănoapte, spre Rohan; şi cu atât mai 
mult ne bucurăm de veştile despre victorie pe care le-aţi 
adus voi. 

Numai că - tăcu puţin, se ridică în picioare, privi în jur 
spre miazănoapte, spre răsărit şi spre miazăzi - cele 
petrecute la Isengard ar trebui să fie semn pentru noi că 
suntem prinşi într-o capcană mare şi înconjurați de intrigi 
din toate părţile. Gata cu ciondănelile la vaduri, cu 
năvălirile dinspre Ithilien şi Andrien, gata cu pândele şi 
jafurile. Ăsta e un război pus la cale de mult, iar noi nu 
suntem decât o rotiţă în el, oricât ar vorbi mândria în noi. 
Lumea a început să se mişte departe la Răsărit, dincolo de 
Marea Interioară, aşa am aflat; şi la miazănoapte, în Codrul 
Întunecat, şi dincolo de ea; şi la miazăzi, în Harad. lar acum 
toate tărâmurile vor fi puse la încercare, ori vor ţine piept, 
ori vor cădea - sub puterea Umbrei. 


Dar, jupâne Peregrin, măcar cu asta ne putem lăuda: vom 
fi întotdeauna ţinta urii celei mai înverşunate a Seniorului 
Întunecimii, căci ura asta izvorăşte din străfundurile 
vremurilor şi de peste adâncimile Mării. Aici va cădea mai 
grea lovitura ciocanului. Şi din această pricină a venit 
Mithrandir cu atâta grabă încoace. Căci dacă şi noi cădem, 
cine mai rămâne în picioare? Şi, jupâne Peregrin, vezi mata 
vreo nădejde că vom rămâne în picioare? 

Pippin nu răspunse. Se uită la zidurile cenuşii, la turnuri, 
la flamurile minunate, la soarele din înaltul cerului, apoi la 
negura tot mai deasă de la Răsărit; şi se gândi la degetele 
lungi ale Umbrei aceleia: la orcii din păduri şi munţi, la 
trădarea de la Isengard, la păsările care deoache, la 
Călăreţii Negri ajunşi până pe pajiştile din Comitat - şi la 
acea grozăvenie înaripată, nazgulii. Se cutremură şi 
speranţele părură a i se nărui. Şi tocmai atunci soarele păli 
preţ de o clipă şi se întunecă, de-ai fi zis că o aripă neagră 
trecuse peste el. Lui Pippin i se năzări că aude, aproape 
dincolo de putinţa urechii de a auzi, undeva în înalt, 
departe, în tăriile cerului, un strigăt: stins, dar care îi făcu 
inima cât un purice, plin de cruzime, rece. Pippin albi şi se 
rezemă de zid. 

— Ce-a fost asta? întrebă Beregond nedumerit. Ai simţit şi 
tu ceva? 

— Da, murmură Pippin. E semnul căderii noastre, umbra 
sfârşitului, un Călăreţ Crunt al văzduhului. 

— Da, umbra sfârşitului, spuse Beregond. Mă tem că 
Minas Tirith va cădea. Vine noaptea. Parcă mi s-a răpit 
însăşi căldura sângelui. 

O vreme rămaseră amândoi cu capetele plecate, fără să 
vorbească. Deodată, Pippin ridică privirile şi văzu că soarele 
încă mai strălucea, iar flamurile fluturau în vânt. Se scutură 
ca să-şi vină în fire. 

— A trecut, zise. Nu, inima mea nu se lasă cuprinsă încă de 
disperare. Gandalf a căzut şi apoi s-a întors, şi acum e cu 


noi. O să rezistăm, chiar dacă într-un singur picior, o să 
rămânem îngenuncheaţi, dar atât. 

— Bine zis! strigă Beregond, ridicându-se în picioare şi 
agitându-se în sus şi-n jos. Nu, nu, chiar dacă toate pe lume 
se sfârşesc într-un târziu, Gondor încă nu va pieri. Nici când 
zidurile vor fi cucerite de un duşman nesăbuit care va înălța 
mormane de leşuri în faţa lor. Mai sunt şi alte fortărețe şi 
căi de a scăpa în munţi. Trebuie să mai fie vreo vale cu 
iarba verde unde speranţa şi memoria să nu piară. 

— O fi precum spui, dar aş vrea să se sfârşească odată, de- 
i bine sau de-i rău, oftă Pippin. Nu-s războinic de felul meu 
şi mă înfioară orice gând la luptă; dar mai rău decât să mă 
aflu în pragul unei bătălii de care nu pot să scap nici că se 
poate. Încă de pe acum mi se pare lungă ziua! Aş fi mai 
fericit dacă n-am fi siliţi să stăm şi să privim, fără să facem 
vreo mişcare, fără să lovim noi primii. În Rohan n-ar fi 
atacat nimeni dacă n-ar fi fost Gandalf, aşa-mi vine să cred. 

— Ah, acum pui degetul pe-o rană pe care mulţi o simt! 
zise Beregond. Dar poate că lucrurile se vor schimba după 
ce se întoarce Faramir. E cutezător, mult mai cutezător 
decât îl cred mulţi; în ziua de azi oamenilor le vine greu să- 
şi închipuie că un căpitan poate fi înţelept şi ştiutor într-ale 
baladelor şi datinilor de demult şi-n acelaşi timp un bărbat 
viteaz şi iute la minte când e pe câmpul de bătălie. Aşa e 
Faramir. Mai puţin nesăbuit şi avântat ca Boromir, dar la fel 
de hotărât. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ce poate el 
face? Nu putem lua cu asalt munţii de. de pe tărâmul 
celălalt. Avem bătaie scurtă şi nu putem lovi decât dacă se 
apropie îndeajuns duşmanul. Iar atunci mâna trebuie să ne 
fie tare grea! mai zise el lovind mânerul săbiei. 

Pippin îl privi: înalt, mândru, impunător, ca toţi bărbaţii pe 
care-i întâlnise în ţara asta; şi cu sclipiri în ochi atunci când 
vorbea de lupte. "Vai mie! Îmi simt mâna uşoară ca un fulg, 
gândi el, dar de spus nu spuse nimic. Zicea Gandalf ceva de 
un pion? O fi; dar de partea cealaltă a tablei de şah." 


Şi au tot vorbit până când soarele a ajuns în tăria cerului şi 
deodată clopotele prinseră a bate amiaza, iar în Citadelă 
începu agitația; căci cu toţii, în afară de sentinele, se 
duceau la masă. 

— Vii cu mine? întrebă Beregond. Azi mă poţi însoţi la 
popota mea. Nu ştiu la ce companie vei fi trimis; ori poate 
că Seniorul te va păstra pentru treburile sale. Dar vei fi 
bine venit. Şi e bine să întâlneşti cât mai mulţi oameni, cât 
mai e încă vreme. 

— Vin bucuros, spuse Pippin. Mă simt singur, ca să-ţi spun 
adevărul. Cel mai bun prieten al meu a rămas în Rohan şi n- 
am mai avut pe nimeni cu care să stau de vorbă sau să 
glumesc. Nu s-ar putea totuşi să vin în compania ta? Iu eşti 
căpitanul? Pentru că dacă eşti, poate îţi stă în putere să mă 
iei la tine, sau să pui o vorbă bună pentru mine? 

— Ne, ne, râse Beregond. Nu-s eu căpitanul. N-am nici 
slujbă, nici rang, nici putere, sunt doar un oştean simplu din 
Compania a Treia a Citadelei. Cu toate acestea, jupâne 
Peregrin, e la mare cinste în Oraş să fii oştean al Strajei 
Turnului din Gondor, şi asemenea oameni se bucură de 
respect în ţară. 

— Văd că n-am cale de-ntors, îşi acceptă Pippin soarta. Du- 
mă înapoi în camera noastră şi dacă nu-l găsesc pe Gandalf 
acolo, o să merg unde voieşti - ca oaspete al domniei-tale. 

Gandalf nu era în încăpere şi nu lăsase nici un mesaj; 
astfel că Pippin îl însoţi pe Beregond şi fu prezentat celor ce 
formau Compania a Treia. Din câte se părea, Beregond fu 
întâmpinat cu aceeaşi cinstire ca şi oaspetele său care fu 
primit cu braţele deschise. Se spuseseră de-acum multe în 
Citadelă despre însoţitorul lui Mithrandir şi despre sfatul 
tainic pe care-l avusese cu Seniorul: unii auziseră că un 
Prinţ al Piticuţilor sosise de la Miazănoapte ca să jure 
credinţă Gondorului şi să pună în slujba lui cinci mii de 
săbii. Mai erau unii care spuneau că atunci când vor veni 
Călăreţii din Rohan, fiecare va aduce în spatele său pe şa un 
războinic piticuţ, mic de stat, dar tare voinic. 


Cu părere de rău, Pippin a trebuit să spulbere această 
poveste, numai că tot nu a putut scăpa de noul său rang, 
tocmai potrivit, socoteau bărbaţii aceştia, pentru cineva 
care a fost prietenul lui Boromir, iar Seniorul l-a primit cu 
atâta cinstire; i-au mulţumit că a venit în mijlocul lor; i-au 
ascultat poveştile şi vorbele despre ţări străine; şi i-au pus 
în faţă atâta mâncare şi băutură câtă îşi putea el dori. Cu 
adevărat, singura lui grijă era aceea de a fi 'atent', după 
cum îl sfătuise Gandalf, şi să nu-şi lase gura s-o ia razna, 
după obiceiul hobbiţilor când se află printre prieteni. 

Într-un târziu, Beregond se ridică în picioare. 

— De data asta ne luăm rămas-bun! zise. De-acum şi până 
la apus e rândul meu să fac de strajă, şi treabă au şi toţi 
ceilalţi de-aici, aşa cred. Dar dacă te simţi singur, aşa cum 
spui, poate vrei să faci un tur vesel al Oraşului. Fiul meu te- 
ar însoţi bucuros. Pot să spun că e un băiat bun. Dacăcţi 
face plăcere, coboară până la Cercul cel mai de Jos şi 
întreabă unde este Vechea Casă de Oaspeți, în Fortăreaţa 
Celerdain, Strada Lămpărarilor. Ai să-l găseşti acolo, cu alţi 
băietani care au rămas în Oraş. S-ar putea să fie lucruri 
demne de văzut la Poarta cea Mare înainte să se închidă. 

Şi cu aceste vorbe, Beregond ieşi; curând plecară şi 
ceilalţi. Ziua era încă frumoasă, deşi se înceţoşa, iar vremea 
era caldă pentru luna martie, chiar şi acolo, departe în sud. 
Pippin ar fi avut chef să doarmă, dar parcă era prea mare 
mohoreală în încăperea aia a lor, aşa că hotări să coboare şi 
să cerceteze Oraşul. Întâi trecu - la Iute ca Gândul, ca să-i 
ducă resturile de mâncare pe care le păstrase anume 
pentru el. Armăsarul le mâncă bucuros, deşi nu s-ar fi zis că 
ducea lipsă de ceva. Apoi îşi continuă drumul în jos, pe 
multe străzi ocolite. 

Oamenii se uitau lung la el. Afişând o politeţe gravă, îl 
salutau după felul celor din Gondor, cu capul plecat şi 
mâinile la piept. Însă după ce trecea de ei, Pippin auzea tot 
felul de strigăte, căci cei aflaţi afară îi chemau pe cei 
dinăuntru ca să-l vadă pe Prinţul Piticuţilor, însoţitorul lui 


Mithrandir. Mulţi foloseau alt grai decât Limba Comună, 
dar în scurtă vreme a aflat măcar ce înseamnă Emili 
Pheriannath, înțelegând că rangul său ajunsese în Oraş cu 
mult înaintea lui. 

După ce străbătu multe străzi boltite şi alei şi trotuare 
frumoase, ajunse în sfârşit la cercul cel mai de jos şi mai 
mare, iar acolo fu îndrumat spre Strada Lămpărarilor, o 
cale largă ce cobora până la Poarta cea Mare. Găsi şi 
Vechea Casă de Oaspeți, o clădire mare din piatră cenuşie, 
roasă de vreme, cu două aripi ce porneau de la stradă şi 
duceau până în spate; în faţă, o fâşie de gazon, apoi casa cu 
multe ferestre şi cu o verandă împodobind întreaga faţadă; 
veranda însăşi avea coloane şi un rând de trepte ce coborau 
până la gazon. Printre coloane se jucau nişte băieţandri, 
singurii copii pe care-i văzuse Pippin în Minas Tirith, aşa că 
se opri să se uite la ei. Deodată, unul dintre ei îl zări şi, cu 
un strigăt, sări peste fâşia de iarbă şi veni în stradă, urmat 
de alţi câţiva. Se proţăpi în faţa lui Pippin, măsurându-l din 
cap până-n picioare. 

— Salutare! zise puştiul. De unde vii? Eşti străin de oraş? 

— Am fost, îl corectă Pippin, dar acum se zice că am 
devenit un bărbat al Gondorului. 

— I-auzi! făcu puştiul. Înseamnă că toţi suntem bărbaţi pe- 
aici. Da' câţi ani ai şi cum te cheamă? Eu am împlinit zece şi 
în curând o să măsor cinci picioare înălţime. Sunt mai înalt 
decât tine. Numa' că tata e Străjer, unul dintre cei mai 
înalţi. Tatăl tău ce e? 

— La care întrebare să răspund mai întâi? Tatăl meu 
lucrează pământurile din Izvorul Mic, lângă Târgupitit, în 
Comitat. Am aproape douăzeci şi nouă de ani, care va să 
zică în asta te întrec; chiar dacă n-am decât patru picioare 
înălţime şi nu prea mai am cum creşte, decât poate în 
lăţime. 

— Douăzeci şi nouă! fluieră băietanul a mirare. Păi eşti 
bătrân! La fel de bătrân ca şi unchiul meu Iorlas. Da' pun 


rămăşag - adăugă el plin de speranţă - că te pot face să stai 
în cap sau să te răstorn pe spate. 

— E cu putinţă, dacă te las eu, zise Pippin şi izbucni în râs. 
Şi mai gândesc că aş putea şi eu face acelaşi lucru cu tine: 
ştim şi noi câteva şmecherii de trântă în ţărişoara mea 
acolo, unde, trebuie să-ţi spun, nu prea vezi pe alţii la fel de 
voinici şi de puternici ca mine; şi n-am îngăduit până acum 
nimănui să mă răstoarne cu picioarele în sus. Aşa că, dacă e 
să ne măsurăm puterile, şi n-am altă cale de ieşire, se prea 
poate să fiu nevoit să te omor. Căci atunci când o să mai 
creşti puţin, o să vezi că oamenii nu-s totdeauna ceea ce 
par; şi chiar dacă mă vei fi luat tu drept un străinaş d-ăla 
bleg pe care-l poţi da gata uşor, ei bine, te avertizez: nu 
sunt aşa ceva, sunt din neamul piticuţilor, necruţător, 
curajos şi rău! 

Şi Pippin se strâmbă atât de cumplit, încât băiatul se dădu 
îndărăt câţiva paşi, ca în clipa următoare să înainteze din 
nou, cu pumnii strânşi şi ochii scăpărând de dorinţa de a 
lupta. 

— Nu! izbucni Pippin în râs. Să nu crezi nici ce îndrugă 
străinii despre ei înşişi! Nu-s un luptător. Dar mai politicos 
ar fi ca acela care mă provoacă la luptă să spună şi cine 
este. 

Băiatul îşi împinse ţanţoş pieptul înainte: 

— Sunt Bergil, fiul lui Beregond, din Corpul de Străjeri. 

— Aşa gândeam şi eu, spuse Pippin, căci semeni cu tatăl 
tău. Îl cunosc, el m-a trimis să te caut. 

— Atunci de ce n-ai spus aşa de la bun început? întrebă 
Bergil şi dintr-o dată un aer de disperare se aşternu pe 
chipul lui. Să nu-mi zici că s-a răzgândit şi mă trimite 
împreună cu toate copiliţele alea! Da' n-are cum, au plecat 
şi ultimele care. 

— Mesajul lui nu-i chiar atât de rău, chiar dacă nu e bun. A 
zis că în loc să mă răstorni cu picioarele în sus, poate ţi-ar 
surâde mai degrabă să-mi arăţi Oraşul şi să-mi veseleşti 


singurătatea. Iar eu, în schimb, îţi pot spune poveşti despre 
ţări îndepărtate. 

Bergil bătu din palme şi râse a uşurare. 

— Ce bine! strigă el. Vino, atunci! Voiam să mergem la 
Poartă, să ne uităm şi noi. Aşa că hai! 

— Ce se întâmplă acolo? 

— Se zice că încă înainte de apusul soarelui or să apară 
Căpitanii din "Ţări Străine pe Drumul de la Miazăzi. Vino cu 
noi şi-ai să vezi. 

Bergil se dovedi un fârtat bun, cel mai bun pe care-l 
avusese Pippin de când se despărţise de Merry, încât nu 
trecu mult şi amândoi râdeau şi vorbeau veseli în timp ce 
străbăteau străzile fără să le pese de privirile nenumărate 
ce se aţinteau asupra lor. Curând se pomeniră prinşi într-o 
îmbulzeală de oameni care se îndreptau spre Poarta cea 
Mare. Acolo Pippin crescu mult în ochii lui Bergil, căci îşi 
rosti numele, spuse parola şi străjerul îl salută şi-l lăsă să 
treacă; mai mult chiar, îl lăsă şi pe tovarăşul său să treacă o 
dată cu el. 

— Asta e bine! zise Bergil. Noi, băieţii, nu mai avem voie să 
trecem de Poartă fără să fim însoţiţi de cineva mai în vârstă. 
Acum o să vedem mai bine. 

Dincolo de Poartă, o mulţime de oameni se strânsese pe 
marginea drumului principal şi a locului pietruit unde se 
întâlneau toate celelalte drumuri care duceau spre Minas 
Tirith. Ochii lor căutau spre miazăzi şi curând se auzi un 
murmur: 

— Se vede praf acolo! Vin! 

Pippin şi Bergil dădură din coate ca să ajungă în rândul 
din faţă al mulţimii şi acolo rămaseră în aşteptare. De la 
oarece depărtare răsunară chemări de corn şi strigăte de 
bucurie se rostogoliră spre ei precum pala unui vânt. Apoi 
văzduhul fu sfâşiat de un sunet de trâmbiţă şi peste tot în 
jur oamenii începură să strige. 

— Forlong! Forlong! se auzea înjur. 

— Ce strigă? întrebă Pippin. 


— A venit Forlong, îl lămuri Bergil; bătrânul Forlong cel 
Gras, Seniorul din Lossarnach. Acolo trăieşte bunicul meu. 
Urraa! Uite-l. Bunul şi bătrânul Forlong! 

În frunte venea la pas un cal mare, cu picioare groase, 
aducând pe spinare un bărbat lat în umeri, pântecos, dar 
bătrân, cu barbă sură, cu toate acestea purtând za, coif 
negru şi o suliță lungă şi grea. În urmă-i mărşăluia mândru 
un şir colbuit de bărbaţi, bine înarmaţi cu securi mari de 
bătălie; întunecaţi la chip, mai mici de statură şi mai 
oacheşi decât toţi bărbaţii pe care-i văzuse Pippin în 
Gondor. 

— Forlong! strigară oamenii. Prieten credincios, prieten 
adevărat! Forlong! 

Dar după ce trecură bărbaţii din Lossarnach aceleaşi voci 
murmurară: 

— Atât de puţini! Câţi sunt, două sute? Şi noi care 
nădăjduiam să fie măcar de zece ori pe atât. Asta da veste 
pentru flota neagră! S-arunce în luptă doar o părticică din 
forţa lor. Dar, cât o fi, tot e un câştig. 

Şi au urmat şi celelalte companii, una după alta, şi toate au 
fost primite cu ovaţii şi strigăte de bucurie şi au intrat pe 
Poartă, oamenii din Ţările Străine venind să apere Oraşul 
Gondor într-un ceas de mare cumpănă, dar de fiecare dată 
prea puţini, mai puţini decât se aşteptase de la ei şi decâtli 
se ceruse drept ajutor. Oamenii din Valea Ringl6 urmându-l 
pe fiul seniorului lor, Dervorin, care veneau pe jos: trei sute 
numărau aceştia. Din Morthond, ţinutul muntos, marea Vale 
a Rădăcinii Negre, Duinhir cel înalt cu fiii săi, Duilin şi 
Derufin, şi cinci sute de arcaşi. Din Anfalas, Ţărmul Vechi 
cel îndepărtat, un şir lung de bărbaţi de neamuri diferite, 
vânători şi păstori şi bărbaţi din sătucuri, cam sărăcăcios 
înarmaţi, fără doar de cei de la curtea seniorului lor, 
Golasgil. Din Lamedon, câţiva munteni cu chipuri 
încrâncenate, fără căpitan. Câţiva din neamul pescăresc din 
Ethir, şi vreo sută şi ceva de suliţaşi de pe corăbii. Hirluin 
cel Bălai din Dealurile Verzi din Pinnath Gelin, cu trei sute 


de bărbaţi chipeşi, înveşmântaţi în straie verzi. Şi la urmă, 
şi cel mai mândru, venea Imrahil, Prinţul din Dol Amroth, 
rubedenie de-a Seniorului, cu flamuri aurii purtând 
însemnele acestuia, Corabia şi Lebăda Argintie, însoţit de o 
ceată de cavaleri în armuri, călare pe caii suri; şi-n urma 
lor, şapte sute de războinici, înalţi precum nişte prinți, cu 
ochi cenuşii şi părul negru, care înaintau cântând. 

Şi asta era tot, mai puţin de trei mii cu totul. Alţii nici că 
aveau să mai vină. Strigătele lor şi tropăiturile picioarelor 
pătrunseră în oraş şi se stinseră. Privitorii rămaseră o 
vreme tăcuţi. Văzduhul era plin de praf, căci vântul murise 
şi înserarea era apăsătoare. Ceasul la care se închideau 
porţile se apropia, soarele roşiatic apusese în spatele 
crestei Mindolluin. Umbrele coborau peste Oraş. 

Privind spre cer, lui Pippin i se păru că acesta căpătase 
culoarea cenuşie, ca şi când o mare de colb şi de fum atârna 
deasupră-le, prin care lumina pătrundea palidă. Dar la Apus 
soarele ce apunea aprinsese negurile, încât Mindolluin se 
desena negru pe o pâclă arzândă, smălțuită de tăciuni 
încinşi. 

— Astfel se sfârşeşte în urgie o zi frumoasă! cugetă el, 
uitând de băietanul ce-l însoțea. 

— Astfel se va sfârşi de nu mă întorc înainte să bată 
clopotele de seară, zise Bergil. Vino! Auzi cum ne cheamă 
surla care anunţă închiderea Porții. 

Se reîntoarseră în Oraş, ţinându-se de mână, după ce 
trecuseră ultimii de Poartă înainte să fie închisă; şi pe când 
ajunseră pe Strada Lămpărarilor, toate clopotele din 
turnuri băteau cu solemnitate. Lumini se aprinseră deodată 
în spatele multor ferestre şi cântece răsunau din casele şi 
barăcile construite de-a lungul zidurilor, unde se 
adăposteau cei şapte sute de războinici. 

— Cu bine, pentru seara asta, zise Bergil. Salută-l pe tata 
din partea mea şi mulţumeşte-i pentru fârtatul pe care mi l- 
a trimis. Şi mai vino, rogu-te, cât de curând. Aproape că mi- 
aş dori să nu fie război, căci tare bine ne-am mai fi distrat. 


Ne-am fi putut duce la Lossarnach, la casa bunului meu; e 
tare bine să fii acolo primăvara, pădurile şi câmpurile sunt 
pline de flori. Da' poate tot o să ajungem până acolo 
împreună. N-o să-l înfrângă niciodată pe Seniorul nostru, 
iar tata e tare viteaz. Cu bine şi întoarce-te! 

Se despărţiră şi Pippin se grăbi înapoi spre citadelă. 
Drumul îi părea lung; efortul îl încălzise, îi era foame; şi 
noaptea cobora cu repeziciune şi neagră. Nici o stea nu 
străpungea bolta. Ajunse în sfârşit la popotă, chiar dacă 
întârziase la masa de seară, iar Beregond îl salută cu 
bucurie şi-l pofti să ia loc lângă el ca să audă ce veşti îi 
aducea despre fiul său. După ce isprăvi de mâncat, Pippin 
mai zăbovi o vreme, apoi îşi luă rămas-bun, căci îl 
cuprinsese o apăsare ciudată şi îşi dorea tare mult să-l vadă 
pe Gandalf. 

— Ştii cum să ajungi? întrebă Beregond din pragul sălii 
celei mici, din partea de nord a Citadelei, unde şezuseră 
până atunci. Noaptea e întunecoasă, încă mai întunecoasă 
de când s-a dat ordinul ca luminile să fie făcute cât mai mici 
în Oraş, pentru ca nici una să nu răzbată dincolo de ziduri. 
Şi-ţi mai zic de un ordin: vei fi chemat la Seniorul Denethor 
mâine la primul ceas al zilei. Mă tem că nu vei face parte 
din Compania a Treia. Da', să tragem nădejde că ne vom 
revedea. Cu bine şi dormi în pace! 

Încăperea era cufundată în întuneric, doar un lămpaş mic 
licărea pe masă. Gandalf nu era acolo. Pippin simţi că 
apăsarea ce-l cuprinsese s-a făcut deodată şi mai grea. Se 
urcă pe banchetă şi încercă să se uite afară pe geam, dar 
era ca şi cum ar fi privit într-o fântână de întuneric. Cobori, 
închise obloanele şi se băgă în pat. O vreme rămase întins, 
atent să audă zgomotele întoarcerii lui Gandalf, dar curând 
se cufundă într-un somn agitat. 

Cândva în timpul nopţii fu trezit de o lumină; Gandalf se 
întorsese şi acum măsura camera în sus şi-n jos, dincolo de 
perdeaua alcovului: pe masă se găseau luminări şi suluri de 
pergament. Pippin îl auzi pe vrăjitor oftând şi murmurând: 


— Când oare se va întoarce Faramir? 

— Salutare! făcut Pippin scoţându-şi capul de după 
perdea. Am crezut că m-ai uitat de tot. Mă bucur să te văd 
acasă. A fost o zi lungă. 

— Numai că noaptea va fi prea scurtă, zise Gandalf. M-am 
întors aici pentru că am nevoie de puţină linişte şi 
singurătate. Mai bine dormi acolo-n pat cât mai ai în ce să 
dormi. La răsăritul soarelui te voi duce din nou la Seniorul 
Denethor. Ba nu, nu când răsare soarele, ci când se va 
trimite după tine. Întunecimea a început, Zori nu vor mai fi. 

Chapter 2 Trecerea Frăției Sure. 

Gandalf plecase şi copitele tropăitoare ale lui lute ca 
Gândul se pierduseră în noapte atunci când Merry se 
întoarse la Aragorn. Nu mai avea cu sine decât o bocceluţă, 
căci îşi pierduse raniţa la Parth Galen şi tot ce-i mai 
rămăsese erau câteva lucruri trebuincioase pe care le 
culesese dintre ruinele de la Isengard. Hasufel încălecase 
de-acum. Legolas şi Gimli erau şi ei acolo, cu calul lor. 

— Vasăzică, au mai rămas patru din însoțitorii Purtătorului 
Inelului, zise Aragorn. Vom călători împreună mai departe. 
Dar nu vom merge singuri, aşa cum am crezut. Regele e 
hotărât să pornească fără nici o altă zăbavă. De când a 
apărut umbra înaripată, el doreşte să se întoarcă între 
dealuri la ascunzişul întunericului. 

— Şi de-acolo unde mai departe? vru să ştie Legolas. 

— Încă nu pot să spun. Cât despre rege, peste patru seri 
se va duce la Edoras, să cerceteze trupele, aşa cum a voit 
el. Şi cred că acolo va afla veşti despre război, iar Călăreţii 
din Rohan se vor îndrepta spre Minas Tirith. Cât despre 
mine, şi cei care mă vor însoţi. 

— Eu, da! strigă Legolas. 

— Şi Gimli împreună cu el! strigă gnomul la rândul său. 

— Ei bine, continuă Aragorn, cât despre mine, în faţa mea 
se-ntinde întunericul. Şi eu trebuie să mă duc la Minas 
Tirith, dar încă nu zăresc drumul. Se apropie un ceas de 
mult pregătit. 


— Nu mă lăsaţi în urmă! se rugă Merry. Nu v-am prea fost 
până acum de mare ajutor; dar nu vreau să fiu lăsat 
deoparte, ca o sarsana de care-ţi aduci aminte după ce s-a 
isprăvit totul. Călăreţii n-or să vrea să-şi bată capul cu mine 
tocmai acum, aşa cred. Chiar dacă regele a spus că mă vrea 
să şed lângă el atunci când se va întoarce la casa lui, pentru 
a-i povesti despre Comitat. 

— Da, întări Aragorn, şi aş zice că drumul tău este tot 
acelaşi cu al lui, Merry. Dar să nu te aştepţi la bucurie când 
vei ajunge la capăt. Mă tem că va trece multă vreme până 
când Theoden va şedea iarăşi liniştit în Lăcaşul Auriu. Multe 
speranţe se vor ofili în Primăvara asta încrâncenată. 

Curând, toţi erau gata de plecare: douăzeci şi patru de cai, 
cu Gimli aşezat în spatele lui Legolas, iar Merry în faţa lui 
Aragorn. Şi iată-i călărind cu repeziciune prin noapte. Abia 
dacă trecuseră de movilele de la Vadurile Isen, când un 
Călăreţ veni în galop de la coada şirului. 

— Măria ta, suntem urmăriţi de nişte călăreţi. Când am 
trecut vadul mi s-a părut că îi aud. Acum nu mai e nici o 
îndoială. Ne vor ajunge, căci vin mâncând pământul. 

Theoden porunci pe dată oprirea. Călăreţii se răsuciră şi-şi 
pregătiră suliţele. Aragorn descălecă şi-l cobori şi pe Merry 
din şa, apoi, trăgându-şi spada din teacă, se postă lângă 
scara de la şaua regelui. Eomer şi scutierul său se duseră 
înapoi la coada şirului. Merry se simţea mai nefolositor ca 
oricând, ca un bagaj de care nimeni nu avea nevoie, şi se 
întreba ce avea el să facă dacă se va încinge o luptă. Să 
zicem că mica escortă a regelui avea să cadă înfrântă în 
mâinile duşmanului, iar el reuşea să scape în beznă - singur 
- pe câmpiile pustii ale ținutului Rohan, fără habar unde 
anume se afla pe întinderile acelea nesfârşite. "Zadarnic!" 
cugetă el. Îşi scoase sabia din teacă şi-şi strânse şi mai tare 
brâul. 

Luna care apunea era ascunsă de un nor mare, purtat de 
vânt, dar dintr-o dată ieşi de după acesta. Atunci auziră cu 
toţii tropăitul copitelor şi în aceeaşi clipă văzură nişte 


siluete negre care se apropiau iute pe drumul dinspre vad: 
razele lunii scăpărau când şi când în vârfurile suliţelor. 
Merry n-ar fi putut spune câţi erau cei care-i urmăreau, dar 
păreau cel puţin la fel de mulţi cât escorta regelui. 

Când urmăritorii ajunseră cam la cincizeci de paşi 
distanţă, Eomer strigă: 

— Opriţi! Opriţi! Cine călăreşte în Rohan? 

Urmăritorii îşi înfrânară brusc armăsarii. Urmă o tăcere; 
şi apoi, în lumina lunii zăriră un călăreț descălecând şi 
înaintând încet. Mâna lui apăru albă atunci când şi-o înălţă, 
cu palma răsucită spre ei, în semn de pace; dar oamenii 
regelui îşi încleştară mâinile pe arme. La zece paşi de ei 
omul se opri. Era înalt, o umbră întunecată, care stătea în 
picioare. Apoi răsună vocea lui clară: 

— Rohan? Rohan aţi spus? Un cuvânt care ne bucură. 
Căutăm ţara asta de multă vreme şi cu mare grăbire. 

— Aţi găsit-o, zise Eomer. Trecând vadurile din urmă aţi 
pătruns în ea. Dar ăsta e tărâmul lui Theoden, Regele. 
Nimeni nu călăreşte aici fără învoirea lui. Cine eşti? Şi ce-i 
cu graba asta? 

— Halbarad Dunadan, Pribeag de la Miazănoapte sunt, 
strigă omul. Îl căutăm pe unul Aragorn, fiu al lui Arathorn, 
şi am auzit că ar fi în Rohan. 

— Şi l-aţi şi găsit! strigă Aragorn. Dând lui Merry frâul să-l 
ţină, alergă şi îl îmbrăţişa pe noul-venit. Halbarad! strigă. 
Dintre toate bucuriile la aceasta mă aşteptam cel mai puţin! 

Merry scoase un oftat de uşurare. Se temuse ca nu cumva 
la mijloc să fie o altă şmecherie de-a lui Saruman, pentru a-l 
atrage într-o cursă pe rege când acesta avea numai câţiva 
oameni în preajmă; dar, din câte se părea, nu era nevoie să 
moară în apărarea lui Theoden, sau nu încă. Astfel că îşi 
băgă sabia la loc în teacă. 

— 'Toate-s bune, îl linişti Aragorn, întorcându-se la ei. Sunt 
din neamul meu, din ţara aceea îndepărtată unde-mi e 
sălaşul. Dar de ce au venit şi câţi sunt, ne va spune 
Halbarad. 


— Treizeci mă însoțesc, răspunse Halbarad. E tot ce-am 
putut strânge în grabă din neamul nostru; dar fraţii Elladan 
şi Elrohir ni s-au alăturat, dorind să meargă la război. Am 
călărit cât am putut de repede după ce-am primit solia de la 
tine. 

— Numai că eu nu v-am trimis nici o solie, decât poate prin 
puterea vrerii mele. Adesea mi s-au îndreptat gândurile 
spre voi şi mai rar atât de mult ca în această noapte; dar 
vorbă nu v-am trimis. Acum veniţi! Asemenea treburi pot să 
mai aştepte să fie lămurite. Ne găsiţi călărind în grabă şi 
mânaţi de primejdie. De-acum însoţiţi-ne dacă regele vă dă 
învoire. 

Theoden se bucură cu adevărat de veşti. 

— E bine! zise. Dacă rubedeniile astea îţi seamănă în 
vreun fel, nobile Aragorn, treizeci de asemenea cavaleri vor 
fi o forţă ce nu poate fi măsurată după câte capete sunt. 

Şi Călăreţii o porniră din nou, iar Aragorn călări o vreme 
împreună cu dunedainii; şi după ce îşi împărtăşiră noutăţile 
de la Miazănoapte şi de la Miazăzi, Elrohir îi spuse: 

— Îţi aduc veste de la tatăl meu: Zilele sunt scurte. Dacă te 
grăbeşti, adu-ţi aminte de Căile Morților. 

— Întotdeauna zilele mele mi s-au părut prea scurte 
pentru a putea să-mi împlinesc dorinţele, răspunse 
Aragorn. Dar cu adevărat mare va trebui să-mi fie graba ca 
s-o apuc pe drumul acela. 

— Vom vedea curând, spuse Elrohir. Dar să nu mai vorbim 
despre asemenea lucruri la drum deschis! 

Iar Aragorn se întoarse spre Halbarad. 

— Ce este ceea ce porţi acolo, cu tine? Căci vedea că, în 
loc de suliță, acesta ducea un toiag înalt, de parcă era un 
stindard, numai că era bine înfăşurat într-o țesătură 
neagră, legată cu multe chingi. 

— Este un dar ce ţi-l aduc din partea Doamnei din 
Vâlceaua Despicată, lămuri Halbarad. Ea l-a făcut, în taină, 
şi multă vreme i-a trebuit pentru aceasta. Îţi trimite însă şi 
câteva vorbe: Zilele sunt acum scurte. Nădejdea noastră 


poate să se împlinească, ori piere orice nădejde. Prin 
urmare, îţi trimit ţie ceea ce am făcut pentru tine. Cu bine, 
Piatră Elfă! 

La care Aragorn răspunse: 

— Acum ştiu ce aduci cu tine. Păstrează-l tu pentru mine 
încă o vreme! 

Şi, răsucindu-se, privi departe, spre Miazănoapte, sub 
panoplia stelelor strălucitoare, dar nu mai spuse nimic 
altceva, rămânând tăcut cât a mai durat călătoria în acea 
noapte. 

Noaptea era târzie, la Răsărit cerul se arăta cenuşiu când, 
călărind dinspre Viroaga Văgăunii, ajunseră la Cetatea 
Cornului. Acolo urmau să rămână şi să se odihnească o 
vreme, pentru a se sfătui. 

Merry dormi până fu trezit de către Legolas şi Gimli. 

— Soarele e sus pe cer, zise elful. Ceilalţi s-au trezit cu 
toţii, îşi văd de treburi. Haide, jupâne Trântor, vino să 
priveşti locurile astea cât mai poţi! 

— Acum trei nopţi a fost o bătălie aici, spuse Gimli, şi tot 
aici Legolas şi cu mine am jucat un joc pe care l-am câştigat 
eu doar cu un orc în plus. Vino să vezi cum a fost! Şi sunt 
grote, Merry, o minune de grote! Ce zici, Legolas, le 
vizităm? 

— Nu! Nu avem timp, răspunse elful. Nu te pripi că strici 
minunea! Ţi-am dat cuvântul să mă întorc aici, împreună cu 
tine, dacă vom mai avea parte de o zi de pace şi libertate. 
Acum însă e aproape de ora prânzului, oră la care mâncăm 
şi ne aşternem din nou la drum, aşa am auzit. 

Merry se ridică şi căscă. Puținele ore de somn nu-i 
fuseseră de ajuns; era obosit şi posomorât. Îi era tare dor 
de Pippin şi se simţea ca o povară, în vreme ce toţi ceilalţi 
se socoteau cum să se grăbească mai mult într-o treabă pe 
care el n-o pricepea prea bine. 

— Unde este Aragorn? întrebă. 

— Într-o încăpere undeva sus, în Cetate, zise Legolas. Nu a 
dormit şi nu s-a odihnit, aşa am eu impresia. S-a dus acolo 


acum câteva ore, spunea că vrea să stea să se gândească şi 
numai rubedenia aia a lui, Halbarad, l-a însoţit; îl apasă o 
îndoială întunecată, sau poate o grijă. 

— Ciudat mai arată oamenii ăştia veniţi acum, spuse Gimli. 
Voinici, falnici, încât Călăreţii din Rohan par nişte 
flăcăiandri pe lângă ei; înverşunaţi la chip, bătuţi de soare 
şi vânt precum stânca mâncată de vreme, cam aşa cum 
arată Aragorn; şi tăcuţi. 

— Dar, asemenea lui Aragorn, sunt cuviincioşi atunci când 
rup tăcerea, adăugă Legolas. Şi i-ai băgat în seamă pe fraţii 
Elladan şi Elrohir? Veşmintele le sunt mai puţin mohorâte 
decât ale celorlalţi, şi sunt chipeşi şi măreţi precum seniorii 
elfi; ceea ce nu e câtuşi de puţin de mirare la fiii lui Elrond 
din Vâlceaua Despicată. 

— De ce au venit? Ai aflat ceva? vru să ştie Merry. Se 
îmbrăcase între timp şi-şi petrecuse mantia pe după umeri; 
toţi trei se îndreptară spre poarta ruinată a Cetăţii. 

— Au răspuns unei chemări. După cum ai auzit şi tu, spuse 
Gimli. Ziceau că au primit veste în Vâlcea: Aragorn are 
trebuinţă de rubedeniile sale. Lăsaţi-i pe dunedaini să se 
ducă la el în Rohan! Da' nici ei nu mai ştiu acum cine le-a 
trimis această solie. Îmi vine să cred că e mâna lui Gandalf 
la mijloc. 

— Ba nu, a lui Galadriel, îl contrazise Legolas. Nu ne-a 
trimis ea prin Gandalf veste despre Frăția Sură de la 
Miazănoapte? 

— Aşa e, ai dreptate, îşi aminti Gimli. Doamna Pădurii! 
Citea multe inimi şi aleanuri doamna asta. Ascultă, Legolas, 
ce-ar fi să ne dorim şi noi pe câţiva din seminţiile noastre? 

Legolas se opri în faţa porţii şi îşi îndreptă ochii luminoşi 
spre miazănoapte şi spre răsărit şi tulburarea se aşternu pe 
chipul lui frumos. 

— Nu cred că ar veni careva, spuse. Ei nu au dece să 
pornească la război; pentru că războiul a pornit-o de-acum 
spre tărâmurile lor. 


O vreme cei trei prieteni merseră alături, vorbind de una, 
de alta despre bătălie, coborând la vale după ce trecură de 
poarta sfărâmată, trecând de movilele celor căzuţi în luptă, 
înălțate pe pajiştea verde de lângă drum, până ce ajunseră 
pe Stăvilarul lui Helm de unde priviră în Văgăună. Gruiul 
Morţii se afla chiar acolo, negru, înalt, pietros, şi iarba 
brăzdată şi călcată în picioare de către huorni se vedea cu 
limpezime. Dunlendingii (Locuitorii Ţării Murge Dunland (n. 
tr.) şi mulţi oameni din garnizoana Cetăţii trudeau la 
Stăvilar, pe câmpuri şi în jurul zidurilor dărâmate de 
dincolo de ele; numai că totul părea cufundat într-o linişte 
ciudată: o vale istovită, odihnind după o mare furtună. După 
o vreme, cei trei prieteni întoarseră spatele priveliştii şi se 
duseră să ia prânzul în Sala cea mare a Cetăţii. 

Regele sosise înaintea lor şi de cum intrară ei îl chemă pe 
Merry la sine, poftindu-l să se aşeze alături. 

— Nu aşa aş fi vrut să arate totul, zise Theoden, căci prea 
puţin se aseamănă locul acesta cu frumoasa mea casă în 
E.doras. lar prietenul tău e dus, deşi aici ar trebui să fie, cu 
noi. Va mai trece însă multă vreme până vom şedea tu şi cu 
mine la masa mea îmbelşugată din Lăcaşul Auriu; vreme nu 
va fi de benchetuit când mă voi întoarce acolo. 

Acum însă, dă-i drumul! Mănâncă şi bea şi să stăm de 
vorbă cât mai putem. Apoi vei călări împreună cu mine. 

— Mi-e îngăduit? făcu Merry surprins şi încântat. Ce 
minunat ar fi! Nicicând nu se simţise mai recunoscător 
pentru asemenea vorbe omenoase. Mă tem că stau în 
drumul tuturor, murmură el; dar să ştiţi că tare aş vrea să 
fac şi eu ce-mi stă în puteri. 

— Nu mă îndoiesc, nu mă îndoiesc, zise regele. Am 
pregătit un ponei de muntean, un animal bun, anume 
pentru tine. le va purta la fel de iute ca orice cal pe 
drumurile pe care le vom străbate. Căci din Cetate o s-o 
luăm pe poteci de munte, nu prin câmpie, astfel vom ajunge 
în Edoras prin Valea Calvarului, unde mă aşteaptă Lady 
Eowyn. Vei fi scutierul meu, dacă voieşti. Eomer, se află 


ceva straie de luptă prin locul ăsta, pe care le-ar putea 
purta Thainul, scutierul meu? 

— Nu prea sunt depozite de arme pe-aici, Măria ta, 
răspunse Eomer. Poate că o să găsim totuşi un coif care săi 
se potrivească; za ori sabie însă nu avem pentru cineva de 
înălţimea lui. 

— Sabie am eu, răspunse Merry, coborând de pe locul său 
şi trăgând din teaca neagră tăişul lui mic, dar scăpărător. 
Copleşit dintr-o dată de dragoste pentru bătrânul acesta, 
îngenunche într-un genunchi, îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Pot să aşez sabia lui Meriadoc din Comitat în poala 
Măriei tale, Rege Theoden? strigă el. Primeşte-mi serviciile, 
dacă voieşti! 

— Bucuros, răspunse regele; şi aşezându-şi mâinile lungi 
şi bătrâne pe creştetul castaniu al hobbitului, îi dădu 
binecuvântarea sa. Şi-acum ridică-te, Meriadoc, cavaler de 
Rohan şi al casei de Meduseld! spuse. la-ţi sabia şi poart-o 
cu noroc! 

— Ca un tată îmi veţi fi. 

— Pentru o vreme, da, răspunse 'Theoden. 

Apoi statură de vorbă în timp ce mâncau, până îi 
întrerupse Eomer: 

— Măria ta, aproape că a sosit ceasul să ne aşternem la 
drum. Să-i rog pe oameni să sufle din corni? Dar Aragorn 
unde e? Jilţul lui e gol, iar el nu a mâncat. 

— Ne pregătim de plecare, hotări Theoden, iar Seniorului 
Aragorn să-i fie trimisă vorbă că ora e târzie. 

Însoţit de garda sa şi de Merry, regele trecu de poarta 
Cetăţii spre pajiştea unde se strângeau Călăreţii. Mulţi 
încălecaseră. Avea să fie o companie mare; căci regele lăsa 
doar o garnizoană mică în Cetate şi toţi cei de care nu era 
nevoie acolo călăreau spre Edoras, unde aveau să se 
înarmeze. O mie de suliţaşi plecaseră de cu noapte într- 
acolo; dar tot mai erau vreo cinci sute sau chiar mai mulţi 
care îl însoțeau pe rege, mai toţi bărbaţi de pe plaiurile şi 
văile din Depresiunea de Apus. 


Ceva mai la o parte stăteau Pribegii, tăcuţi, aliniaţi, 
înarmaţi cu sulițe, arcuri şi săbii. Erau înveşmântaţi în 
mantii de-un cenuşiu închis, iar glugile erau trase peste coif 
şi cap. Caii erau puternici, falnici, dar neţesălaţi; iar unul n- 
avea călăreț, tocmai calul lui Aragorn, pe care-l aduseseră 
cu ei din meleagul nordic; Roheryn era numele lui. Nici o 
strălucire de nestemată sau aur şi nici un alt ornament nu 
împodobea harnaşamentele sau armurile; iar călăreţii nu 
purtau nici un alt însemn ori blazon, în afara paftalei de 
argint, sub forma unei stele cu raze, care prindea fiecare 
pelerină pe umărul stâng. 

Regele urcă în şa, Coamă de Zăpadă se numea calul, iar 
lângă el Merry aburcă pe poneiul său, Stybba. Numaidecât 
pe poartă ieşi Eomer, şi cu el veneau Aragorn şi Halbarad 
care purta marele toiag învelit în negru, şi încă doi bărbaţi 
înalţi, nici tineri nici bătrâni. Atât de mult semănau cei doi, 
feciorii lui Elrond, încât puţini puteau să-i deosebească: cu 
păr negru, ochi cenuşii, iar pielea obrajilor albă ca a elfilor; 
înveşmântaţi la fel, cu zale strălucitoare sub mantii gri- 
argintii. În urma lor veneau Legolas şi Gimli. Dar Merry 
avea ochi doar pentru Aragorn, atât de uimitoare era 
schimbarea pe care o vedea în el ca şi când într-o singură 
noapte ani fără număr se prăvăliseră peste el. Posomorit îi 
era chipul, pământiu, istovit. 

— Mintea mi-e cuprinsă de tulburare, Măria ta, zise el, 
oprindu-se lângă calul regelui. Am auzit vorbe ciudate şi 
presimt primejdii în depărtare. Am stat şi-am cumpănit 
îndelung şi mă tem că trebuie să mă îndrept spre altă ţintă. 
Spune-mi Theoden, acum te îndrepţi spre Valea Calvarului, 
cât vei face până acolo? 

— E trecut cu o oră de amiază, zise Eomer. Înainte să 
pogoare noaptea celei de-a treia zile de-acum încolo ar 
trebui să ajungem la Fort. O noapte va fi trecut atunci după 
Luna plină, iar adunarea poruncită de Rege va urma a doua 
zi. Mai iute de-atât nu izbutim dacă e să strângem forţele 
din Rohan. 


Aragorn rămase tăcut o vreme. 

— Trei zile, murmură el, şi abia atunci va începe adunarea. 
Dar pricep că nu se poate mai repede. 

Ridică privirile şi pe faţa lui se citea că luase o hotărâre, 
căci era mai puţin chinuită. 

— Atunci, cu voia Măriei tale, am ales altminteri pentru 
mine şi fârtaţii mei. Va trebui să ne urmăm drumul nostru, 
fără să ne mai ferim. Pentru mine vremea tăâinuirii a trecut. 
Mă voi îndrepta spre răsărit, pe cel mai iute drum, şi voi 
urma Căile Morților. 

— Căile Morților! exclamă Theoden, înfiorat. De ce le 
pomeneşti? 

Eomer se răsuci spre Aragorn, aţintindu-l cu privirea, iar 
lui Merry i se păru că feţele Călăreţilor care se aflau în 
apropiere şi auziseră cele spuse păliră deodată. 

— Dacă s-ar afla cu adevărat asemenea căi, mai zise 
Theoden, poarta lor se găseşte în Valea Calvarului; dar nici 
o fiinţă vie nu poate trece de ea. 

— Vai, vai, Aragorn, prietene! se întrista Eomer. 
Nădăjduisem că vom merge la război împreună; dar dacă tu 
cauţi Căile Morților, înseamnă că a sosit clipa despărțirii 
noastre şi nu prea cred că ne vom mai întâlni vreodată sub 
soare. 

— Cu toate acestea, acel drum îl voi urma. Dar ascultă-mă 
ce-ţi spun, Eomer, poate că ne e dat să ne mai întâlnim în 
bătălie, chiar dacă între noi se vor afla toate armiile din 
Mordor. 

— Vei face precum voieşti, prinţe Aragorn, zise Theoden. 
Aşa ţi-o fi scris, să apuci pe căi ciudate pe care alţii nu- 
ndrăznesc. Mă amărăşte despărţirea asta, ce-mi 
împuţinează forţele; dar acum trebuie s-o apuc pe cărări de 
munte, fără altă zăbavă. Cu bine! 

— Cu bine, Măria ta! răspunse Aragorn. Spre victorie să ţi 
se îndrepte paşii! Cu bine, Merry! Te las în mâini bune, mai 
bune decât speram atunci când i-am hăituit pe orci până în 


Fangorn. Legolas şi Gimli or să mai vâneze cu mine, aşa 
nădăjduiesc; dar n-o să te uităm nicicând. 

— Cu bine! zise Merry. 

Nu mai ştia ce să spună. Se simţea foarte mic şi era 
zăpăcit şi întristat de toate aceste vorbe sumbre. Mai mult 
ca oricând simţea acum lipsa veseliei de nestăvilit a lui 
Pippin. Călăreţii erau gata de drum, nu mai aveau 
astâmpăr; Merry nu-şi mai dorea decât să pornească odată 
şi să se isprăvească totul cât mai repede. 

Apoi Theoden îi mai spuse ceva lui Eomer, după care, 
înălţându-şi mâna, strigă spre Călăreţi şi aceştia porniră. 
Traversară Stăvilarul şi coborâră spre Văgăună, de unde, 
cotind brusc spre răsărit, o luară pe un drumeag ce înainta 
pe la poalele dealurilor preţ de o milă sau poate mai mult, 
până când, cotind spre miazăzi, se întorcea înapoi, 
pierzându-se printre dealuri. Aragorn călări până la 
Stăvilar, privind cum coboară oamenii regelui spre Viroagă. 
Apoi se răsuci spre Halbarad şi spuse: 

— Au plecat trei fiinţe pe care le iubesc, pe cea mai mică în 
egală măsură ca pe celelalte. Habar n-are piticuţul spre ce 
se îndreaptă; dar şi dacă ar şti, tot s-ar duce. 

— Or fi cei din Comitat un popor mic, dar cu virtuţi 
nepreţuite, zise Halbarad. Nu ştiu ei cât trudim să le 
apărăm hotarele, însă nu le port pică pentru asta. 

— Şi uite că sorţile ni s-au împletit, spuse Aragorn. Dar, 
vai! de-aici încolo ne despărţim. Asta e, să îmbuc şi eu ceva 
şi apoi o să trebuiască s-o luăm din loc în mare grabă. 
Veniţi, Legolas şi Gimli! Avem de vorbit cât mănânc. 

Se întoarseră tustrei în Cetate; o vreme însă Aragorn şezu 
tăcut la masa din sală, iar ceilalţi îl aşteptară să se 
hotărască să vorbească. 

— Hai! îl îndemnă Legolas într-un târziu. Spune ce ai de 
spus şi uşurează-ţi inima şi alungă umbra! Ce s-a întâmplat 
de când ne-am reîntors în locul ăsta sumbru în dimineaţa 
cenuşie? 


— O luptă mult mai cruntă pentru mine, decât bătălia 
pentru Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am privit în 
Piatra Orthanc, prieteni. 

— Ai privit în piatra aia blestemată a magiei! exclamă 
Gimli şi chipul lui fu cuprins de teamă şi uluire. Lui. i-ai zis 
ceva? Chiar şi Gandalf se temea de întâlnirea asta. 

— Uiţi cu cine vorbeşti, zise Aragorn aspru şi ochii lui 
scăpărară. Nu mi-am făcut oare cunoscut titlul de nobleţe 
în faţa desonului din Edoras? Ce anume te temi că i-aş 
putea spune? Nu, Gimli, îşi înmuie el vocea; aerul sever îi 
pieri de pe chip, acum arăta ca şi când se perpelise nopţi 
întregi chinuit de durere. Nu, prieteni, eu sunt stăpânul de 
drept al Pietrei şi am dreptul şi puterea să o folosesc, sau 
cel puţin aşa gândesc eu. De dreptul pe care-lam nu se 
poate îndoi nimeni. Puterea mi-a ajuns. pe muchie de cuţit. 

Trase adânc aer în piept. 

— A fost o luptă amarnică şi istovirea nu se lasă dusă uşor. 
Nu i-am spus nici un cuvânt şi până la urmă am făcut ca 
Piatra să se supună voinţei mele. El n-o să poată îndura aşa 
ceva. M-a zărit. Da, jupâne Gimli, m-a văzut, dar sub altă 
înfăţişare decât aceea pe care-o aveţi voi în faţa ochilor. 
Dacă acest lucru o să-l ajute, atunci am greşit ce-am făcut. 
Dar nu cred, nu, nu cred. L-a lovit drept în inimă, să ştie că 
trăiesc şi că am păşit pe pământul ăsta - eu aşa socotesc; 
căci până acum n-a ştiut asta. Ochii din Orthanc nu au 
străpuns armura lui Theoden; numai că Sauron nu a uitat 
de Isildur şi de sabia lui Elendil. Acum, tocmai în ceasul în 
care să se împlinească marile lui planuri, apar moştenitorul 
lui Isildur şi Sabia; căci am arătat tăişul făurit din nou. Încă 
nu e atât de puternic încât să nu-i mai fie teamă: nu, nu, 
îndoiala îl roade fără milă. 

— Cu toate acestea, are mare putere, spuse Gimli; şi acum 
o să lovească şi mai iute. 

— Lovitura pripită nimereşte adesea pe de lături, zise 
Aragorn. Trebuie să-l încolţim de duşman, să nu-l mai 
aşteptăm pe el să facă prima mutare. Vedeţi voi, prietenii 


mei, când am reuşit să stăpânesc Piatra, am aflat multe 
lucruri. Am văzut cum o mare primejdie se apropie pe 
neaşteptate de Gondor, venind dinspre Miazăzi, şi aceasta 
va atrage împotrivă-i o mare parte din forţa de apărare din 
Minas Tirith. Dacă nu i se ţine piept fără zăbavă, nici n-o să 
treacă zece zile de-acum încolo şi Oraşul va fi pierdut - eu 
aşa socotesc. 

— Atunci pierdut va fi, zise Gimli. Căci ce ajutor poate fi 
trimis într-acolo şi cum ar putea să ajungă la timp? 

— De trimis, n-am ce trimite, astfel că trebuie să mă duc 
eu însumi. Însă nu se află decât un singur drum prin munţi 
care mă va scoate la liman înainte ca totul să fie pierdut: 
Căile Morților. 

— Căile Morților! exclamă Gimli. Un nume de temut; şi 
câtuşi de puţin pe placul oamenilor din Rohan, din câte am 
văzut eu. Oare cei vii pot urma această cale fără a pieri? Şi 
chiar dacă o iei pe acolo, cum vei putea ţine doar tu piept 
atacurilor asupra Mordorului? 

— De la venirea rohirrimilor, răspunse Aragorn, nimeni 
dintre cei vii n-a mai umblat pe acea cale, căci închisă le 
este. Dar în ceasul ăsta întunecat, moştenitorul lui Isildur o 
poate folosi, numai să cuteze: Ascultaţi ce vă spun! lată ce 
solie mi-au adus fiii lui Elrond de la tatăl lor din Vâlceaua 
Despicată, cel mai înţelept printre învățații într-ale 
poveştilor din trecut: Rugaţi-l pe Aragorn să-şi amintească 
de cuvintele clarvăzătorului şi de Căile Morților. 

— Şi care-ar fi cuvintele clarvăzătorului? vru să ştie 
Legolas. Şi Aragorn răspunse: 

— Iată ce-a spus Malbeth clarvăzătorul, în zilele lui 
Arvedui, ultimul rege din Fornost: 

Peste pământuri umbre lungi resfiră Spre soare-apune 
văluri de-ntuneric Şi Turnul e-n cutremur; Judecata E- 
aproape de-ale regilor morminte - 

Căci, iată, ceasul greu al sperjurilor sosit-a Şi se trezesc 
cei Morți, din nou să steie La Piatra din Erech, unde s- 
asculte Un corn chemând acolo dintre dealuri. 


Al cui să fie cornul şi cine-i va chema Pe cei uitaţi din seara 
cenuşie? 

Moştenitorul celui căruia i-au jurat Cu toţii, o să vină de 
către Miazănoapte; 

Nevoia-l va împinge să treacă înainte Spre poarta unde-i 
Calea celora din Morminte. 

— Întunecate căi, fără-ndoială, zise Gimli, dar nu mai 
întunecate decât îmi par stihurile astea. 

— De reuşeşti să le desluşeşti mai bine, te rog, atunci, să 
mă-nsoţeşti, căci pe acea cale o voi apuca acum. N-o fac cu 
bucurie, să ştii; doar nevoia mă împinge. Prin urmare, n-aş 
vrea să vii decât dacă ţi-e voia astfel, căci vei avea de 
înfruntat osteneală şi frică mare şi poate şi alte cele încă şi 
mai mari. 

— Voi merge cu tine chiar şi pe Căile Morților, oriunde-ar 
duce astea, răspunse Gimli. 

— Vin şi eu, spuse Legolas, pentru că nu mă tem de morţi. 

— Trag nădejde că cei care-au fost uitaţi n-au uitat cum să 
se lupte, zise Gimli, altfel nu văd de ce i-am tulbura. 

— Vom afla numai de vom ajunge la Erech, spuse Aragorn. 
Dar jurământul pe care-l făcuseră le cerea să lupte 
împotriva lui Sauron, prin urmare trebuie să lupte dacă e 
să-şi împlinească jurământul. La Erech se află o altă piatră 
neagră, adusă, din cât se spune, din Numenor, de către 
Isildur; şi a fost aşezată pe o colină, şi pe ea i-a jurat Regele 
Munţilor credinţă atunci, la începuturile tărâmului Gondor. 
Când însă s-a întors Sauron, şi iarăşi a devenit puternic, 
Isildur le-a cerut Muntenilor să-şi împlinească jurământul, 
dar ei n-au vrut: pentru că în Anii întunecimii s-au închinat 
lui Sauron. 

Şi-atunci Isildur i-a spus Regelui lor: "Cel de pe urmă rege 
vei fi. Şi de Apusul dovedi-se-va mai puternic decât al tău 
Stăpân Întunecat, blestem rostesc asupra ta şi a lor tăi: în 
veci să nu găsiţi odihnă pân'ce jurământul nu vi-l veţi 
împlini. Căci războiul acesta ani nenumărați va dura şi încă 
o dată veţi fi chemaţi, când se va apropia sfârşitul." Şi au 


fugit din faţa mâniei lui Isildur, necutezând să meargă la 
război de partea lui Sauron; şi s-au ascuns în locuri tainice 
în munţi, rupând legăturile cu alţi oameni şi pierind încet 
între înălțimile pustii. Şi spaima de Morţii fără Somn 
bântuie Muntele Erech şi toate locurile prin care a umblat 
seminţia lor. lar eu pe-acolo trebuie s-o iau, căci nimeni 
altcineva dintre cei vii nu mă poate ajuta. 

Aragorn se ridică în picioare. 

— Veniţi! strigă el, scoțând sabia care scapără în sala abia 
luminată a Cetăţii. Spre Piatra Erech! Voi căuta Căile 
Morților. Veniţi cu mine cei ce voiţi! 

Legolas şi Gimli nu răspunseră, se ridicară totuşi şi-l 
urmară pe Aragorn afară din sală. Pe pajişte încă îi aşteptau 
Pribegii cu capetele acoperite de glugi. Legolas şi Gimli 
urcară în şa. Aragorn sări pe spinarea lui Roheryn. Apoi 
Halbarad înălţă un corn mare şi chemarea acestuia răsună 
în Văgăuna lui Helm; şi cu acestea, porniră în galop, 
coborând precum tunetul povârnişul Viroagei, urmăriţi de 
privirile uluite ale bărbaţilor lăsaţi în urmă pe Stăvilar sau 
în Cetate. 

În vreme ce Thâoden urma potecile cuminţi de pe coline, 
Frăția Sură străbătu cu mare iuţeală câmpia, iar a doua zi 
după-amiază ajunseră la Edoras; acolo făcură un popas 
scurt înainte să o ia pe vale în sus, şi astfel sosiră la Fortul 
Văii Calvarului o dată cu lăsatul întunericului. 

Lady Eowyn îi întâmpină bucuroasă de venirea lor; căci 
nicicând nu-i fusese dat să vadă oameni mai straşnici ca 
dunedainii şi chipeşii fii ai lui Elrond; dar cel mai mult au 
poposit privirile ei asupra lui Aragorn. Şi când s-au aşezat 
cu toţii la masă, au stat la sfat împreună, astfel că ea află 
despre toate cele ce se întâmplaseră de când plecase 
Theoden, căci până atunci doar veşti aduse în mare grabă îi 
ajunseseră la ureche; auzind despre bătălia din Văgăuna lui 
Helm şi despre măcelărirea fără milă a vrăjmaşilor lor şi 
despre atacul neaşteptat al lui 'Theoden şi a cavalerilor săi, 
ochii ei scăpărară. 


Într-un târziu spuse: 

— Domnii mei, trebuie că sunteţi osteniţi şi tare v-ar 
prinde bine să mergeţi la culcare în paturile ce v-au fost 
pregătite acum în grabă. Mâine însă veţi fi găzduiţi după 
cinstirea pe care o meritaţi. 

— Nu, domniţă, se împotrivi Aragorn, nu trebuie să-ţi faci 
griji din pricina noastră! Dacă putem să ne odihnim 
trupurile aici în astă-noapte şi să îmbucăm ceva mâine 
dimineaţă va fi de ajuns. Căci mă aflu pe drum cu o solie ce 
nu poate suferi amânare, astfel că pornim la primul ceas al 
zilei. 

La aceste vorbe ea zâmbi: 

— Atunci, domnul meu, ai dat dovadă de multă bunăvoință 
să te abaţi atâta amar de cale din drumul domniei-tale doar 
pentru a-i aduce veşti lui Eowyn şi pentru a-i vorbi în exilul 
ei. 

— Nici un bărbat nu s-ar gândi că şi-a irosit vremea cu o 
asemenea călătorie, nu se lăsă Aragorn mai prejos. Cu toate 
acestea, domniţă, trebuie să ştii că nu aş fi putut să vin 
până aici dacă drumul pe care îl am de urmat nu ar fi trecut 
pe la Adăpostul din Valea Calvarului. 

— Atunci, domnul meu, răspunse ea cu vocea cuiva căruia 
nu-i place ceea ce tocmai a auzit, înseamnă că te-ai rătăcit; 
căci din Valea Calvarului nici un drum nu porneşte spre 
răsărit sau spre miazăzi; şi ai face mai bine să te întorci pe 
unde ai venit. 

— Câtuşi de puţin, domniţă, nu m-am rătăcit; căci aceste 
meleaguri mi-a fost dat să le străbat înainte să te fi născut 
domnia ta pentru a le dărui din frumuseţea-ţi. Valea aceasta 
are totuşi o cale de ieşire, şi eu pe aceea o voi urma. Mâine 
o voi apuca pe Căile Morților. 

Eowyn se uită la el ca trăsnită, sângele i se scurse din 
obraji şi multă vreme nu scoase nici un cuvânt, şi astfel 
rămaseră cu toţii cufundaţi în tăcere. 

— Dar, Aragorn, vorbi ea în cele din urmă, oare solia ta 
este aceea de a căuta moartea? Căci asta este tot ce vei 


găsi pe drumul acela. Morţii nu-i îngăduie pe cei vii să 
treacă. 

— Pe mine poate că or să mă îngăduie, spuse Aragorn; 
măcar voi face încercarea. Este singurul drum care-mi 
poate fi de folos. 

— Dar e nebunie curată. Uită-te la bărbaţii aceştia, vestiți 
şi viteji, pe care nu ar trebui să-i duci cu tine în lumea 
umbrelor, ci în luptă să-i conduci, unde este nevoie de ei. Ie 
conjur, rămâi aici şi însoţeşte-l pe fratele meu; căci numai 
aşa inimile noastre se vor bucura şi speranţele ne vor spori. 

— Nu e nebunie, domniţă, răspunse Aragorn; calea 
aceasta a fost aleasă pentru mine. Iar cei care mă însoțesc o 
fac de bunăvoie; şi dacă ei doresc acum să nu mă urmeze, ci 
să se alăture rohirrimilor, sunt liberi s-o facă. Eu însă mă voi 
duce pe Căile Morților, singur de va fi nevoie. 

Nimeni nu mai spuse un cuvânt după acestea şi îşi 
continuară masa în tăcere; ea însă nu-şi dezlipea ochii de la 
chipul lui Aragorn şi comesenii înţeleseră că era chinuită de 
gânduri. În cele din urmă se ridicară cu toţii şi, 
mulţumindu-i pentru ospeţie, îi urară noapte bună şi se 
duseră la culcare. 

Dar când Aragorn ajunse la baraca ce avea să-i găzduiască 
pe el, pe Legolas şi pe Gimli, şi după ce însoțitorii săi 
intrară, numai ce apare Lady Eowyn şi-l cheamă pe nume. 
EI se răsuci şi o zări precum o scăpărare în noapte, căci era 
înveşmântată în alb; ochii ei însă erau ca de jar. 

— Aragorn, de ce vrei să mergi pe drumul acela al morţii? 

— Pentru că aşa trebuie. Numai astfel am vreo speranţă 
să-mi împlinesc menirea în războiul împotriva lui Sauron. 
Nu eu aleg căile primejdiei, Eowyn. De-ar fi să merg acolo 
unde mi-a rămas inima, departe în Nord, acum aş hălădui 
prin minunata Vâlcea Despicată. 

O vreme ea rămase tăcută; cugetând parcă la ce ar fi 
putut să însemne aceste vorbe. Deodată îşi puse mâna pe 
braţul lui. 


— Eşti un senior neînduplecat şi hotărât şi astfel îşi câştigă 
bărbaţii renumele. Câteva clipe tăcu iarăşi, apoi continuă: 
Domnul meu, dacă trebuie să pleci, atunci lasă-mă să 
călăresc în urma ta. Căci mi s-a urât să stau ascunsă între 
dealuri, doresc să dau piept cu primejdia şi lupta. 

— Ai o datorie faţă de poporul tău, răspunse el. 

— Numai asta aud, datorie, strigă ea. Dar oare nu fac şi eu 
parte din Casa lui Eorl, nu-s şi eu străjer şi nu dădacă la 
copil? Destul am aşteptat şi mi-au şovăit picioarele. Dar 
acum nu-mi mai şovăie, aşa-mi pare, prin urmare nu am 
voie să fac cu viaţa mea ceea ce vreau? 

— Puţini pot face asta cu onoare. În privinţa domniei tale, 
domniţă: n-ai acceptat de bunăvoie să-ţi cârmuieşti poporul 
până la întoarcerea seniorului lor? Dacă n-ai fi fost aleasă, 
în locul lui ar fi pus un mareşal ori un căpitan, care nu ar fi 
putut să-şi părăsească postul călare pe cal, oricât ar fi fost 
de sătul de ceea ce făcea. 

— Şi să fiu mereu aleasă? se îndârji ea. Să fiu mereu lăsată 
în urmă atunci când Călăreţii pleacă, să am grijă de 
gospodărie în vreme ce ei îşi câştigă renumele, ca la 
întoarcere să-i aştepte mâncarea gata gătită şi paturile 
aşternute? 

— Poate că va veni curând o vreme când nu se va mai 
întoarce nici unul. Va fi nevoie atunci de vitejie fără renume, 
căci nimeni nu-şi va aminti faptele ce sunt făcute pentru 
apărarea ultimă a caselor voastre. Dar nici nu vor fi faptele 
mai puţin vitejeşti doar pentru că nu sunt ridicate în slăvi. 

— Ceea ce ai spus vrea să însemne: eşti femeie, locul tău 
este în gospodărie. Dar după ce bărbaţii mor în bătălie şi 
onoare, ai şi tu voie să mori arsă în casă, pentru că bărbaţii 
n-or să mai aibă nevoie de ea. Eu însă mă trag din Casa 
Eorl, nu-s servitoarea nimănui. Ştiu să călăresc, să 
mânuiesc spada şi nu mă tem nici de moarte, nici de 
durere. 

— De ce anume te temi, domniţă? 


— De colivie. Să fiu ţinută după gratii până ce obişnuinţa şi 
bătrâneţea vor ajunge să nu le mai bage în seamă, iar din 
nădejdea de a împlini fapte mari nu va mai rămâne nici o 
dorinţă ori amintire. 

— Dar mie mi-ai spus să nu mă aventurez pe drumul pe 
care l-am ales, pentru că este primejdios? 

— E un sfat, nimic mai mult. Dar nu-ţi spun să fugi de 
primejdie, ci să te avânţi în bătălia în care spada îţi poate 
câştiga renumele şi victoria. Nu-mi place să văd cum sunt 
aruncate la vechituri lucruri preţioase. 

— Nici mie, spuse el. Prin urmare, ascultă-mă, domniţă: 
Rămâi pe loc! Căci solia ta nu se găseşte la Miazăzi. 

— Şi nici a celor care merg cu domnia ta. Te însoțesc doar 
pentru că nu vor să vă despărțiți - pentru că te iubesc. 

Spunând acestea, Eowyn se făcu nevăzută în noapte. 

Zorii luminau de-acum cerul, dar soarele încă nu se ivise la 
orizontul răsăritean, atunci când Aragorn se pregăti de 
plecare. Tovarăşii săi îl aşteptau călare, iar el tocmai voia să 
se aburce în şa când Lady Eowyn veni să-şi ia rămas-bun de 
la ei. Purta veşminte de Călăreţi şi o sabie încinsă la brâu. 
În mână ţinea un pocal, pe care-l duse la buze, sorbi din el 
şi le ură drum bun şi fără zăbavă; apoi întinse pocalul lui 
Aragorn, care luă o sorbitură şi zise: 

— Rămâi cu bine, Stăpână a ținutului Rohan! Beau pentru 
norocul bun al Casei din care te tragi, al domniei tale şi al 
poporului pe care-l cârmuieşti. lar fratelui astfel să-i spui: 
dincolo de umbre poate că ne vom întâlni din nou! 

La vorbele acestea, Gimli şi Legolas, care se aflau în 
apropiere, ar fi jurat că o văd plângând, ceea ce, la o fiinţă 
atât de vitează şi de mândră, părea încă şi mai dureros. Dar 
ea nu spuse decât atât: 

— Aragorn, chiar vei pleca? 

— Da. 

— Atunci nu mă laşi să mă alătur vouă, aşa cum v-am 
rugat? 


— Nu, domniţă. Căci nu pot îngădui un asemenea lucru 
fără învoire de la rege şi de la fratele domniei tale; iar ei nu 
se întorc decât abia mâine. Pentru mine însă fiecare ceas, 
fiecare minut e preţios. Cu bine! 

Atunci ea căzu în genunchi: 

— 'Te conjur! 

— Nu, domniţă, zise el din nou şi, apucând-o de mână, o 
ridică în picioare. 

Îi sărută mâna, sări în şa, dădu pinteni calului şi porni în 
galop fără să se uite în urmă; şi numai cei care îl cunoşteau 
bine şi se aflau în preajmă îi văzură durerea de pe chip. 

Eowyn rămase nemişcată ca o stană de piatră, cu pumnii 
încleştaţi pe lângă trup, şi îi urmări cu privirea până intrară 
în umbrele întunecatului Dwimorberg, Muntele Bântuit, în 
care se afla Poarta Morților. Când se pierdură din vedere, 
ea se răsuci pe călcâie, împiedicându-se ca un nevăzător, şi 
se întoarse la casa ei. Însă nici unul dintre supuşii săi nu a 
văzut scena despărțirii, căci stăteau ascunşi de teamă şi nu 
aveau să iasă la iveală decât după ce se lumina bine de ziuă 
şi nesocotiţii străini se vor fi dus cu totul. 

lar unii dintre ei spuneau: 


— Sunt creaturi elfeşti. N-au decât să se ducă acolo unde 
le e locul, în întunecime, şi nicicând să nu se mai întoarcă. 
Ne e de ajuns că trăim timpuri rele. 

Dimineaţa era încă cenuşie, soarele nu se înălţase peste 
crestele negre ale Muntelui Bântuit ce se afla în faţa lor. O 
spaimă îi cuprinsese încă de când trecuseră printre şirurile 
de pietre străvechi, şi astfel ajunseră la Crângul Tainic. 
Acolo, în întunecimea arborilor negri, pe care nici măcar 
Legolas nu se simţea în stare s-o îndure prea mult, dădură 
peste o scobitură ce se deschidea la poala muntelui şi chiar 
în mijlocul potecii se afla o piatră colosală ce semăna cu un 
deget al sorții. 

— Îmi îngheaţă sângele în vine, zise Gimli, dar ceilalţi nu 
spuseră nimic şi vocea lui fu înăbuşită de covorul jilav de 
ace de brad de pe jos. 

Caii se împotriviră să treacă de piatră, încât călăreţii se 
văzură nevoiţi să descalece şi să-i ia de dârlogi. Şi astfel 
ajunseră în sfârşit în fundul văioagei; acolo se înălța un 
adevărat perete de stâncă, în care Poarta Întunecată se 
deschidea înaintea lor ca o gură a nopţii. Semne şi chipuri 
erau cioplite deasupra arcului ei larg, prea întunecate şi ele 
pentru a putea fi citite, iar teama se răspândea din ea 
asemenea unor vapori cenuşii. 

Grupul se opri, inima fiecăruia părea să se fi oprit şi ea în 
piept, în afară de aceea a lui Legolas elful, pe care stafiile 
oamenilor nu-l înspăimântau. 

— Poarta asta e rea, zise Halbarad, şi moartea mea să află 
dincolo de ea. Cu toate acestea voi cuteza să-i trec pragul; 
dar caii nu o vor face. 

— Dar trebuie să intrăm, prin urmare şi caii vor intra, zise 
Aragorn. Căci dacă vom pătrunde în această întunecime, 
multe mile ne vor sta înainte şi cu fiecare oră pe care o 
pierdem, triumful lui Sauron se apropie tot mai mult. 
Urmaţi-mă! 

Aragorn porni primul, şi atât de puternică se dovedi voinţa 
lui, încât dunedainii şi caii îl urmară. Şi cu adevărat, 


dragostea pe care o purtau caii Pribegilor pentru stăpânii 
lor era îndestul de mare pentru ca ei să se arate gata să 
înfrunte până şi spaima Porții dacă stăpânii nu se pierdeau 
cu firea mergând alături de ei. Doar Arod, calul din Rohan, 
refuză să meargă, rămânând țintuit, tremurând şi asudând 
pradă unei spaime de ţi-era mai mare mila să-l priveşti. 
Legolas însă îi acoperi ochii cu mâinile şi îi cântă în ureche 
câteva vorbe care străbătură blânde bezna, până când calul 
se lăsă dus de dârlogi, astfel că şi Legolas păşi dincolo de 
prag. În urmă rămase numai Gimli, gnomul. 

Genunchii îi tremurau; Gimli se simţi cuprins de mânie 
împotriva lui însuşi. 

— Aşa ceva n-am mai pomenit, zise el, ca un elf să 
îndrăznească să păşească în lumea subpământeană, iar un 
gnom să se codească! 

Cu aceste vorbe se avântă înăuntru. Lui însă i se păru că-şi 
târa picioarele peste prag; ca în clipa următoare peste ochii 
lui să se pogoare ca o negură, tocmai lui să i se întâmple 
asta, lui Gimli, fiul lui Gl6âin, care umblase neînfricat prin 
atâtea adâncimi ale lumii. 

Aragorn mergea în frunte ţinând aprinsă deasupra capului 
una din torţele pe care le adusese cu sine de la Adăpostul 
din Valea Calvarului; Elladon, în coada şirului, ducea o altă 
torţă aprinsă; rămas în urmă, Gimli se chinuia să-l întreacă, 
dar se împiedica tot timpul. Nu vedea nimic în afară de 
lucirea stinsă a torţelor; iar când tovarăşii săi se opreau din 
mers, i se părea că e înconjurat de peste tot de o şopotire 
nesfârşită de voci, un murmur de cuvinte în nici una din 
limbile pe care le auzise vreodată. 

Nimic nu-i ataca şi nu li se împotrivea. Cu toate acestea 
frica punea tot mai mult stăpânire pe gnom pe măsură ce 
înainta - mai cu seamă pentru că ştia acum că nu mai era 
cale de întors; toate căile rămase în spatele lor erau 
înţesate de nevăzuţii stăpâni ai locului care-i urmau în 
întuneric. 


Şi astfel a trecut timp fără de măsură până când lui Gimli îi 
fu dat să vadă o primejdie de care apoi avea să-şi aducă 
aminte cu oroare. Drumul era larg, din câte îşi putea el da 
seama, dar dintr-o dată grupul ajunsese într-un imens 
spaţiu gol, fără urmă de pereţi într-o parte sau în alta. Gimli 
era atât de copleşit de teamă, încât abia mai putea merge. 
Undeva în stânga, ceva sclipi în întuneric la apropierea 
torţei lui Aragorn. Acesta se abătu din drum ca să vadă ce 
anume putea să sclipească astfel. 

— Oare nu se teme? murmură gnomul pentru sine. În 
oricare altă peşteră, Gimli fiul lui Gl6in s-ar fi repezit primul 
la lucirea aurului. Dar nu aici! N-are decât să zacă acolo ce- 
o-fi, neatins! 

Cu toate acestea, se apropie şi el şi-l văzu pe Aragorn 
îngenunchind în timp ce Elladon ţinea ridicate ambele 
torţe. În faţa lui se găseau osemintele unui om deosebit de 
mare. Purtase za, armura încă se mai afla acolo întreagă. 
Căci aerul peşterii era uscat precum colbul, iar zaua aurită. 
Centura era din aur şi granate, şi greu de aur îi era coiful 
de pe capul numai oase, întors cu faţa în jos. Căzuse 
aproape de peretele îndepărtat al peşterii, după cum se 
putea vedea acum, în faţa unei uşi de piatră ce se închisese 
cu repeziciune: căci oasele mâinii rămăseseră încleştate în 
crăpătura ei. O spadă cu tăişul crestat şi frânt zăcea lângă 
el, cu care, pare-se, scobise în stâncă într-o ultimă 
încercare disperată. 

Aragorn nu-l atinse, îl privi doar o vreme, apoi se ridică şi 
oftă. 

— Până şi florile de simbelmyne,(veşnicuţe, n. tr.) mor, 
murmură el. Nouă colnice şi încă şapte înverzite-s de iarbă 
şi la capăt au ajuns lungii ani de când zace la uşa pe care în 
zadar s-a chinuit s-o deschidă. Unde duce oare? De ce să fi 
vrut să treacă dincolo? Nimeni nu va şti vreodată. 

Căci nu asta e solia mea! strigă el, întorcându-se spre 
peşteră, spre întunericul şopotitor din spatele lor. Păstraţi- 
vă comorile şi tainele pe care le-aţi strâns în Anii 


Blestemaţi! Nu cerem decât să ne putem grăbi. Lăsaţi-ne să 
trecem şi apoi puteţi veni! Vă chem să veniţi la Piatra 
Erech! 

Nici un răspuns altul decât tăcerea deplină, mai 
înspăimântătoare decât şopotirile dinainte; apoi o pală 
îngheţată care făcu torţele să pâlpâie şi apoi să se stingă de 
tot, nemaiputând să fie reaprinse. Despre ceea ce a urmat 
Gimli avea să-şi amintească prea puţin. Ceilalţi o porniră la 
drum fără zăbavă, dar el rămânea mereu la coadă, urmărit 
de o spaimă ce părea să-l caute anume pe el, gata-gata să-l 
înghită; şi de un zvon asemenea ecoului părelnic a mii şi mii 
de picioare. Se împiedica atât de ades, încât ajunse să se 
târască în patru labe, precum o fiară, simțind că nu mai 
poate îndura: ori ajungea la un capăt al drumului şi reuşea 
să scape, ori fugea îndărăt să dea piept cu teama aceea 
care-l urmărea. 

Pe neaşteptate auzi clipocit de apă, un zgomot dur şi 
limpede ca o cădere de piatră într-un vis de umbre 
întunecate. Bezna se subţia şi, hop! drumeţii trecură de o 
altă intrare, cu pragul de sus înalt, boltit şi larg şi cu un 
râuşor care curgea pe lângă ei; dincolo de intrare se zărea 
un drum care cobora abrupt printre pereţii de stâncă ce-şi 
desenau pe cer, mult deasupra lor, muchiile ascuţite ca o 
lamă de cuţit. Atât de adâncă şi de îngustă era acea ravenă, 
încât cerul apărea negru, cu stele mici clipind pe el. Cu 
toate acestea, după cum avea să afle Gimli mai târziu, mai 
erau două ceasuri până la apusul soarelui în acea zi, 
aceeaşi în care porniseră din Valea Calvarului; deşi, din câte 
ar fi putut el spune atunci, pe loc, se prea putea să fie 
amurgul unei zile dintr-un cu totul alt an sau chiar dintr-o 
altă lume. 

Drumeţii încălecară din nou şi Gimli sui în şa împreună cu 
Legolas. Călăreau în şir; seara pogori peste lume aducând 
cu sine un amurg senin de un albastru-adânc; teama încă 
nu-i părăsise. Vrând să-i spună ceva lui Gimli, Legolas se 
răsuci spre el şi atunci gnomul zări sclipirea din ochii senini 


ai elfului. În urma lor venea Elladan, ultimul dintre ei, dar 
nu şi dintre cei care coborau atunci pe acelaşi drum. 

— Morţii sunt pe urmele noastre, spuse Legolas. Văd 
forme de oameni şi de cai şi stindarde palide, ca fuioarele 
de nori şi lăncii precum promoroaca într-o noapte ceţoasă 
de iarnă. Morţii sunt pe urmele noastre. 

— Da. Morţii vin din urmă. Au fost chemaţi să se adune, 
răspunse Elladan. 

Într-un târziu ieşiră din ravenă, atât de brusc încât ai fi zis 
că ţâşniseră printr-o crăpătură din perete; la picioarele lor 
se căscau prăvălişurile unei văi largi şi abrupte, iar pârâul 
care curgea pe lângă ei cădea cu vuiet rece peste multe 
cascade. 

— Unde-n Pământul de Mijloc ne aflăm? întrebă Gimli, iar 
Elladan răspunse: 

— Am coborât de la izvoarele lui Morthond, râul cel lung 
cu ape reci ca gheaţa ce se varsă într-un târziu în mare 
după ce spală înălțimile Dol Amroth. De-acum nu va mai 
trebui să întrebaţi de unde-i vine numele: Rădăcina Neagră 
îl numesc oamenii. 

Valea Morthond forma un golf mare ale cărui ape se 
loveau de feţele sudice ale muntelui. Pantele sale abrupte 
erau acoperite de iarbă; dar la acel ceas totul apărea 
cenuşiu căci soarele apusese; departe jos, luminiţe licăreau 
în casele oamenilor. Valea era mănoasă, drept pentru care 
mulţi oameni sălăşluiau în ea. 

Fără să se răsucească în şa, Aragorn strigă tare, cât să-l 
audă toată lumea: 

— Prieteni, daţi uitării oboseala! Călăriţi, daţi pinteni! 
Trebuie să ajungem la Piatra Erech înainte ca astă zi să se 
stingă, iar drumul ne stă încă lung în faţă. 

Şi astfel, fără să se mai uite în urmă, au străbătut plaiurile 
acelea muntoase până ajunseră la un pod peste torentul tot 
mai vijelios, dincolo de care găsiră un drum ce cobora la 
şes. 


Luminile se stingeau în case şi cătunuri la apropierea lor, 
uşile erau închise degrabă, pe câmpuri oamenii izbucneau 
în ţipete îngrozite şi o rupeau la fugă precum ciutele 
hăituite. Şi de peste tot se auzea acelaşi strigăt în înserarea 
tot mai adâncă: "Regele Morților! Regele Morților ne 
atacă!" 

Clopote băteau departe în vale şi toată suflarea din partea 
locului fugea din calea lui Aragorn; dar în graba lor, 
călăreţii Frăției Sure călăreau precum nişte adevăraţi 
vânători, până când caii începură să se împiedice de 
oboseală. Şi astfel, cu puţin înainte de miezul nopţii, în 
întunericul la fel de adânc precum bezna peşterilor, 
ajunseră în sfârşit la Dealul Erech. 

De multă vreme dealul acela şi câmpurile pustii din 
preajma lui erau bântuite de spectrul Morților. Căci în 
vârful dealului se găsea o piatră neagră, rotundă ca un glob 
uriaş şi înaltă cât un stat de om, cu toate că jumătate din ea 
era îngropată în pământ. Părea venită din altă lume, ca şi 
când picase din cer, după cum credeau unii; dar cei care-şi 
mai aminteau legendele din Apusime povesteau că fusese 
adusă din ruinele de la Numenor şi pusă acolo de către 
Isildur însuşi, la descălecatul său. Nici unul dintre locuitorii 
văii nu cuteza să se apropie de ea şi nici să-şi facă sălaşuri 
în apropiere; căci spuneau că era locul de întâlnire al 
Oamenilor-umbre care se adunau acolo în vremuri de 
ameninţare şi spaimă, strângându-se în jurul Pietrei şi 
şuşotind. 

La acea Piatră ajunse grupul de călăreţi şi se opri în tăria 
nopţii. Elhorin îi dădu lui Aragorn un corn de argint în care 
acesta suflă; celor ce se aflau în preajmă li se păru că aud 
cum alte cornuri răspund chemării, ca un ecou în grote 
adânci undeva departe. Nici un alt sunet nu desluşiră, cu 
toate acestea simțeau că dealul pe care se aflau ei fusese 
înconjurat de o mare armie; dinspre munţi cobora un vânt 
rece, precum răsuflarea duhurilor. Aragorn însă descălecă, 
se apropie de Piatră şi strigă cu voce de tunet: 


— Voi cei ce-aţi încălcat jurământul, de ce-aţi venit? 

O voce se auzi în noapte, ca venită de undeva de departe, 
care îi răspunse: 

— Pentru a ne împlini jurământul şi astfel a ne găsi pacea. 

— lată, ceasul acela a sosit, în sfârşit, zise Aragorn. Acum 
eu mă îndrept spre Pelargir, pe malul râului Anduin, iar voi 
mă veţi urma. Şi când tot acest meleag va fi fost curăţat de 
servitorii lui Sauron, abia atunci voi spune că jurământul a 
fost împlinit, iar voi veţi găsi pacea şi veţi putea pleca 
pentru totdeauna. Căci eu sunt Elessar, moştenitorul lui 
Isildur asupra ținutului Gondor. 

Rostind acestea, îl rugă pe Halbarad să desfăşoare marele 
stindard pe care-l adusese cu sine; dar, ce să vezi! 
stindardul era negru, iar dacă se afla vreun însemn pe el, 
întunericul îl ascundea. Şi se lăsă tăcerea şi nici şoaptă, nici 
oftat nu se mai auzi cât fu noaptea de lungă. Călăreţii 
înnoptară lângă Piatră, dar nu le fu dat să doarmă prea 
mult, căci simțeau împresurarea Umbrelor. 

Când se iviră zorile reci şi palide, Aragorn se ridică în 
pripă şi, sculându-i pe toţi ai săi, îşi reluară călătoria cu şi 
mai mare grabă şi oboseală, cum nici unul dintre ei nu mai 
cunoscuse până atunci, în afară de el, Aragorn, încât numai 
voinţa lui îi împingea înainte. Nici un alt om muritor nu ar fi 
avut puterea să îndure, decât doar dunedainii de la 
Miazănoapte, şi împreună cu ei Gimli gnomul şi Legolas 
dintre elfi. 

Trecură de Strâmtoarea lui Tarlang şi ajunseră în Lameon; 
Armia Umbrelor venea fără milă din urmă, iar în faţa lor se 
întindea spaima pe care o trezeau, şi asta până ajunseră la 
Calembel, pe râul Ciril şi soarele cobori sângeriu în spatele 
culmilor Pinnath Gelin, în Apus, în urma lor. Oraşul- 
căpetenie şi forturile din Ciril îi întâmpinară pustii, căci 
mulţi bărbaţi plecaseră la război şi toată suflarea ce mai 
rămăsese în acele locuri se refugiase între dealuri la aflarea 
veştii că se apropia Regele Morților. Ziua următoare însă 
zorii nu se mai iviră şi Frăția Sură intră în întunecimea 


Furtunii din Mordor şi pierdută fu pentru ochii muritorilor; 
numai Morţii îi urmară. 

Chapter 3 Adunarea din Rohan. 

De-acum toate drumurile se îndreptau spre Răsărit pentru 
a da piept cu războiul care stătea să înceapă şi cu asaltul 
Umbrei. Şi în vreme ce Pippin se afla la Marea Poartă a 
Oraşului şi privea cum îşi făcea intrarea Prinţul din Dol 
Amroth, cu flamurile sale, Regele ținutului Rohan cobora 
din munţi. 

Ziua se stingea. În ultimele raze ale soarelui umbrele 
Călăreţilor se desfăşurau prelungi şi ascuţite pe drum, 
înaintea lor. Întunericul se furişase în pădurile de brad ce 
acopereau povârnişurile munţilor. Regele domolise galopul 
calului acum, la capătul zilei. Poteca pe care venea el coti 
pentru a înconjura un pinten de stâncă şi intră sub bolta 
întunecoasă a copacilor, foşnind şoptit. Călăreţii coborau tot 
mai jos, într-un şir lung şi şerpuitor. Când într-un târziu 
ajunseră în partea de jos a defileului, se pomeniră că seara 
se lăsase în văioage. Soarele dispăruse, Amurgul împresura 
cascadele. 

Toată ziua îi însoţise curgerea sprinţară a unui pârâu ce 
izvora din pasul înalt rămas în urmă şi îşi croia valea 
îngustă printre pereţii stâncoşi acoperiţi de pini; aici, 
printr-o poartă de piatră, scăpa din strâmtoarea înălțimilor 
şi se revărsa într-o vale mai largă. De-a lungul ei înaintară 
Călăreţii şi dintr-o dată Valea Calvarului apăru în faţa 
ochilor lor, răsunând în înserare de tumultul apelor. Izvorul 
Zăpezii, ce se unea acolo cu firul unui pârâiaş, se prăvălea 
vijelios şi înspumat peste pietre, până jos în Edoras, printre 
dealurile înverzite, udând câmpiile. În dreapta, la capătul 
celălalt al văii largi, semeţul Ţanc al Voinicului domina peste 
nenumăraţii săi versanţi, înconjurat de nori; însă vârful său 
crenelat, îngropat sub zăpezi veşnice, strălucea mult 
deasupra lumii, cu umbre albastre pe faţa dinspre Răsărit, 
pătat cu roşu de soarele însângerat pe faţa dinspre Apus. 


Merry privi cu uimire la acest ţinut străin despre care 
auzise multe poveşti în timpul călătoriei lor lungi. O lume 
fără cer, în care ochiul lui zărea, prin spărturi nedesluşite 
de văzduh adumbrit, doar povârnişuri, pereţi masivi de 
stâncă în spatele altor pereţi masivi şi cascade 
neîndurătoare învăluite în aburi. Preţ de o clipă, Merry se 
pierdu în visare, ascultând vuietul apei, şoapta copacilor 
întunecaţi, pietrele care crăpau şi nesfârşita tăcere ce 
pândea dincolo de toate aceste zvonuri. lubea munţii sau 
îndrăgise gândul la ei ce se ţesuse din poveşti aduse de 
departe; acum însă era doborât de greutatea copleşitoare a 
Pământului de Mijloc. Îi era dor să închidă acea imensitate 
afară, iar el să se refugieze într-o cameră liniştită, în faţa 
focului din vatră. 

Era foarte obosit, căci, deşi călătoriseră încet, aproape că 
nu se opriseră din călărit pentru a se odihni. Oră după oră 
timp de aproape trei zile istovitoare urcase şi coborâse, 
peste trecători, prin văi lungi, peste multe pâraie. Uneori, 
acolo unde drumul se lăţea, călărise alături de rege, fără să 
bage de seamă că mulţi dintre Călăreţi zâmbeau văzându-i 
aşa: hobbitul pe poneiul lui micuţ, flocos şi sur, iar Seniorul 
Rohanului pe marele lui cal alb. Stătuse atunci de vorbă cu 
Theoden, povestindu-i despre ţinutul său şi despre felul de 
a fi al celor din Comitat, sau ascultând la rândul său poveşti 
despre Obşte şi despre vitejii oameni din străvechime. Dar 
cea mai mare parte a timpului, mai ales în această din urmă 
zi, Merry călărise de unul singur în spatele regelui, 
cufundat în tăcere, încercând să priceapă vorbirea aceea 
domoală şi sonoră a bărbaţilor care veneau în urma lui. Era 
o limbă ce părea să aibă multe cuvinte cunoscute de el, 
numai că erau rostite parcă mai profund şi cu mai multă 
forţă decât în Comitat, şi cu toate acestea nu reuşea să le 
lege pe înţeles. Uneori câte un călăreț îşi înălța vocea clară 
într-un cântec vesel, şi Merry îşi simţea inima tresăltând, 
deşi nu ştia despre ce era vorba în cântecul acela. Cu toate 
acestea, fusese singur şi nicicând parcă atât de singur ca 


acum, la capătul zilei. Se întreba unde-o fi ajuns Pippin în 
toată acea lume străină; şi ce se alesese de Aragorn şi 
Legolas şi Gimli. Şi deodată, cu o gheară de gheaţă în jurul 
inimii, se gândi la Frodo şi la Sam. "Pe ei îi uit! îşi spuse el 
cu reproş. Şi tocmai ei sunt mai importanţi decât noi toţi 
ăştialalţi. Şi am venit ca să-i ajut; dar acum trebuie să fie la 
sute de mile depărtare, dacă mai sunt în viaţă." Tremură 
înfiorat. 

— În sfârşit, Valea Calvarului! spuse Eomer. Călătoria 
noastră aproape a ajuns la capăt. 

Se opriră. Potecile care ieşeau din defileul îngust coborau 
abrupt. Valea cea largă de jos, cufundată în amurg, abia se 
întrezărea, parcă printr-o fereastră înaltă. O singură 
luminiţă sclipea pe malul râului. 

— S-o fi terminând ea călătoria asta, spuse Theoden, dar 
eu mai am mult de mers. Noaptea trecută a fost lună plină, 
astfel că mâine dimineaţă voi pleca spre Edoras, la sfatul 
obştei. 

— De vrei să-mi urmezi povaţa, zise Eomer cu voce 
coborâtă, după sfat te vei întoarce aici, până când se va 
sfârşi războiul, de-o fi să-l câştigăm sau să-l pierdem. 

Theoden zâmbi. 

— Nu, fiul meu, şi tare te-aş ruga să nu susuri în urechile 
mele bătrâne vorbele mieroase ale lui Limbă de Vierme. Se 
ridică în scări şi privi înapoi la lungul şir al oamenilor săi, 
care se pierdea în întunericul din urmă, şi zise: Ani 
îndelungaţi îmi par să fi trecut de când am pornit spre apus, 
chiar de-au fost doar câteva zile; dar nicicând nu mă voi mai 
sprijini de-un toiag. De-o fi să pierdem războiul, ce rost mai 
are să mă ascund în munţi? lar de-o fi să-l câştigăm, 
gândeşti că voi suferi vreo clipă că-mi irosesc şi ultimele 
puteri, chiar de-ar fi să cad în luptă? Dar să lăsăm astea 
acum. La noapte voi rămâne în Adăpostul din Valea 
Calvarului. Măcar atât ne-a mai rămas, o noapte de pace. 
Să mergem! 


Ajunseră în vale în amurgul târziu. Izvorul Zăpezii curgea 
aici pe lângă peretele apusean al văii; poteca îi duse curând 
la un vad unde apele puţin adânci şopoteau peste pietre. 
Vadul era păzit. Când se apropie regele, mulţi bărbaţi săriră 
în drum din umbrele stâncilor; dar văzând cine era 
musafirul, strigară cu voci pline de bucurie: 

— Theoden Regele! Regele Theoden! Se întoarce Regele 
Obştei! Unul dintre ei suflă cu putere în corn. Valea se 
umplu de ecou. Alţi corni răspunseră şi pe malul celălalt al 
râului se iviră lumini. 

Deodată izbucni un cor de trâmbiţe de undeva de pe 
înălţimi, răsunând pare-se, dintr-o scobitură care strângea 
toate notele într-o singură voce, rostogolind-o şi izbind-o de 
pereţii de stâncă. 

Aşa s-a întors Regele Obştei victorios din Apus în 
Adăpostul din Valea Calvarului, la poalele Munţilor Albi. 
Găsi acolo adunată tot ce mai rămăsese din forţa poporului 
său; căci de cum se dusese vestea sosirii lui, căpitanii 
încălecaseră degrabă să-l întâmpine la vad, aducând cu ei 
veşti de la Gandalf. În fruntea lor se afla Dunhere, 
căpetenia locuitorilor din Valea Calvarului. 

— Stăpâne, acum trei zile în zori lute ca Gândul a venit 
iute ca vântul din Apus în Edoras, aducându-l cu sine pe 
Gandalf care ne-a umplut inimile de bucurie, vestindu-ne 
despre victoria domniei tale. Şi ne-a mai zis că domnia ta 
porunceai să grăbim adunarea Călăreţilor. Şi după aceea a 
venit Umbra înaripată. 

— Umbra înaripată? făcu Theoden. Am zărit-o şi noi, dar 
asta a fost în toiul nopţii dinaintea celei în care ne-a părăsit 
Gandalf. 

— Se prea poate, stăpâne. Numai că aceeaşi Umbră, ori 
poate alta asemenea ei, o întunecime zburătoare ca o 
pasăre monstruoasă, a trecut peste Edoras în acea 
dimineaţă şi toată suflarea s-a cutremurat de teamă, căci 
peste Meduseld a dat roată, apoi s-a lăsat în jos până 
aproape de coama casei, şi făcând aceasta s-a auzit un țipăt 


care ne-a oprit inimile în loc şi alta nu. Atunci Gandalf ne-a 
sfătuit să nu ne strângem pe câmpie, ci să te întâmpinăm 
aici, în vale, la pavăza munţilor. Şi ne-a mai rugat să nu 
aprindem lumini sau focuri, decât atât cât este de trebuinţă. 
Şi aşa am făcut. N-am putut să nu dăm ascultare sfaturilor 
lui Gandalf. Nădăjduim că şi domnia ta ne-ar fi sfătuit la fel. 
Până acum nu ne-a mai fost dat să vedem astfel de lucruri 
rele în Valea Calvarului. 

— Aţi făcut bine, încuviinţă Theoden. Acum mă voi duce la 
Adăpost, iar acolo, înainte să mă retrag, mă voi întâlni cu 
mareşalii şi căpitanii. Spune-le să vină la mine cât mai 
curând cu putinţă! 

Drumul o lua spre răsărit, traversând valea care în acel loc 
nu era îi lată de o jumătate de milă. Peste tot în jur, dâmburi 
şi scobituri acoperite de iarbă crudă, cenuşie în întunericul 
ce cobora, dar în faţă, departe, în capătul celălalt al văii, 
Merry zări un perete încreţit, ultimul dâmb-martor al 
marilor rădăcini ale '[ancului Voinicului, străpuns de apele 
râului în vremuri apuse. 

Oriunde pământul se întindea drept, oamenii se 
strânseseră la marginea drumului, izbucnind în urale la 
vederea regelui şi a călăreţilor ce veneau de la Apus; însă în 
spatele lor, până departe, se vedeau şiruri ordonate de 
corturi şi barăci, şi rânduri de cai legaţi de ţăruşi, precum şi 
grămezi de arme şi piramide de suliţi zburlite ca rămurişul 
încâlcit al copacilor abia sădiţi. Întreaga suflare adunată 
acolo se cufunda acum în întuneric şi, cu tot vântul rece al 
nopţii, care sufla dinspre înălţimi, nici un lămpaş şi nici un 
foc nu fusese aprins. Cu mantale groase pe umeri, străjerii 
treceau în sus şi-n jos. 

Merry se întrebă câţi bărbaţi se strânseseră acolo. Nu le 
putea ghici numărul în întuneric, dar lui i se păreau a fi mii 
şi mii de soldaţi, în timp ce se uita ba într-o parte ba în alta, 
suita regelui ajunse sub stânca impunătoare ce închidea 
valea la răsărit; acolo drumul începea deodată să urce şi 
Merry îşi ridică uimit privirile. Aşa ceva încă nu-i mai fusese 


dat să vadă, căci drumul era o lucrare măreaţă, făcută de 
mâna omului în timpuri pe care nici măcar legendele nu şi 
le aminteau. Urca unduindu-se ca un şarpe şi sfredelind 
peretele stâncii. Abrupt precum o scară, urca în curbe 
strânse, înainte, înapoi şi iar înainte. Caii puteau să-l 
răzbească, iar căruțele, dacă erau mânate încet, îl urcau şi 
ele, dar nici un vrăjmaş nu ar fi putut veni pe această cale, 
decât doar zburând prin văzduh, atunci când drumul era 
păzit în partea lui de sus. La fiecare cotitură se găseau 
piloni mari de piatră ciopliţi după chipul şi asemănarea 
oamenilor, cu mădulare butucănoase şi urieşeşti, picioarele 
ţinute cruciş şi braţele scurte încrucişate peste pântece 
umflate. Unele chipuri, o dată cu trecerea vremii, îşi 
pierduseră trăsăturile, în afară de găvanele întunecate ale 
ochilor care încă se aţinteau triste asupra trecătorilor. 
Călăreţii aproape că nici nu le băgau în seamă. Porecliseră 
ciopliturile oamenii-Pukel şi nici că le pasau de ei: nu mai 
aveau nici o putere şi nu mai inspirau teamă; Merry însă 
privea cu mirare şi aproape cu milă la statuile acelea care 
se înălţau mohorâte în noapte. 

După o vreme, uitându-se în urmă, văzu că se afla la 
câteva sute de picioare deasupra văii, dar departe, jos, 
reuşi cu greu să desluşească în beznă un şir lung şi 
şerpuitor de Călăreţi care treceau prin vad şi se îndreptau 
spre tabăra ce fusese pregătită pentru ei. Numai regele şi 
gărzile sale urcau sus, în Adăpost. Într-un târziu, suita 
regelui ajunse la un mal abrupt; drumul, tăiat printre doi 
pereţi de stâncă, urca o pantă scurtă şi ieşea pe un platou 
întins. Oamenii îl numeau Câmpul Firien, o păşune de 
munte acoperită cu iarbă verde şi iarbă-neagră. Mult 
deasupra văii adânci a Izvorului Zăpezii, înaintând până la 
poalele munţilor celor mari din zare: Ţancul Voinicului la 
miazăzi, iar la miazănoapte zimţii ca de ferăstrău ai 
masivului lrensaga, între care se desfăşura peretele 
neguros al Muntelui Bântuit, Dwimorberg, sumeţindu-se 
din spatele clinelor abrupte de pini întunecaţi. Două şiruri 


de pietre înalte şi fără formă împărțeau platoul în două, 
pierzându-se în noapte şi dispărând printre copaci. Cei care 
cutezau să urmeze acea cale ajungeau curând la Crângul 
Tainic, sub Dwimorberg, unde străjuia ameninţător pilastrul 
de stâncă şi se căsca umbra porţii interzise. 

Astfel arăta întunecatul Adăpost al Văii Calvarului, făurit 
de oameni de mult daţi uitării. Numele lor se pierduse, nici 
măcar cântecele sau legendele nu-şi mai aminteau de ele. 
Ce gând îi mânase să-l făurească - oraş să fi fost, ori poate 
un templu tainic, ori mormânt regesc - nimeni n-ar fi putut 
spune. Aici trudiseră în Anii Întunecimii, înainte ca vreo 
corabie să fi ajuns la țărmurile apusene sau Gondor, cel al 
dunedainilor, să fi fost întemeiat; acum dispăruseră cu totul, 
doar oamenii-Pukel rămăseseră, şezând la cotiturile 
drumului. 

Merry se uită lung la şirurile de pietre aşezate în picioare; 
mâncate şi înnegrite de vreme, crăpate unele, altele sparte; 
precum şiruri de dinţi bătrâni şi flămânzi. Se întreba ce rost 
aveau pietrele acelea şi nădăjduia ca regele să nu le 
urmeze în bezna din partea cealaltă a Platoului. Abia atunci 
băgă de seamă că de-o parte şi de alta a căii pietroase se 
aflau corturi şi barăci; nu erau aşezate în apropierea 
copacilor, ci mai curând erau îngrămădite cât mai departe 
de aceştia, spre buza stâncii. Cele mai multe se găseau în 
dreapta, unde platoul se lărgea; în stânga - o tabără mai 
mică, în mijlocul căreia se zărea un pavilion înalt. De acolo 
se îndrepta acum către ei un călăreț, astfel că suita se 
abătu de la drum. 

Pe măsură ce se apropiau, Merry văzu că cel care venea în 
întâmpinarea lor era o femeie, cu cosiţe lungi care luceau în 
ultimele scăpărări ale amurgului, dar pe cap purta un coif şi 
era înveşmântată precum un războinic până la brâu, de 
care avea încinsă o sabie. 

— Slăvit să fii, Senior al Obştii! strigă ea. Inima-mi tresaltă 
de bucurie că te-ai întors. 


— Toate-s bune cu tine, Eowyn? întrebă Theoden drept 
salut. 

— 'Toate-s bune, răspunse ea; Merry însă ar fi zis că vocea 
o trădează, ca şi când femeia ar fi plâns, deşi era greu de 
crezut acest lucru, văzându-i faţa atât de severă. Toate 
bune, repetă ea. Drumul i-a obosit pe oameni, mai cu seamă 
că au trebuit să plece în grabă atât de mare de acasă. S-au 
rostit vorbe grele, căci a trecut multă vreme de când 
războiul ne-a alungat de pe câmpiile cele verzi; dar lucruri 
rele nu s-au întâmplat. Totul este aranjat cum se cuvine, 
după cum bine poţi vedea. Adăpostul tău este pregătit; am 
primit veşti despre tine, ştiam până şi ceasul la care aveai 
să soseşti. 

— Prin urmare Aragorn a sosit, înţelese Eomer. Mai este 
aici? 

— Nu, a plecat, zise Eowyn, răsucindu-se şi privind către 
munţii întunecaţi şi desenaţi pe cerul de la miazăzi şi de la 
răsărit. 

— Încotro s-a dus? 

— Nu ştiu, răspunse ea. A sosit noaptea şi a plecat ieri 
dimineaţă, înainte să apuce Soarele să se ivească de după 
culmile munţilor. S-a dus. 

— Eşti îndurerată, fiica mea, zise Theoden. Ce s-a 
întâmplat? Spune-mi, a zis ceva despre acel drum? şi arătă 
în depărtare, de-a lungul şirului de pietre, spre 
Dwimorberg. Despre Căile Morților? 

— Da. Şi a pătruns în umbrele de unde nu s-a întors 
nimeni. N-am putut să-l fac să se răzgândească. S-a dus. 

— Atunci drumurile noastre s-au despărţit, zise Eomer. E 
pierdut pentru noi. Va trebui să mergem mai departe fără el 
şi nădejdile noastre încep să se năruie. 

Călăriră în tăcere prin iarba scurtă a platoului, până 
ajunseră la pavilionul regelui. Merry văzu că totul era 
pregătit pentru găzduirea lor, şi nici chiar el nu fusese dat 
uitării. Un cort mic fusese înălţat lângă cel al regelui; Merry 
rămase singur lângă cort, în vreme ce oamenii treceau în 


sus şi-n jos prin faţa lui, intrând la rege şi sfătuindu-se cu 
acesta. Noaptea se adâncea şi culmile abia zărite ale mun- 
ţilor de la apus purtau coroane de stele, dar cerul 
răsăritean era întunecat şi fără nici o stea. Pietrele înşiruite 
păleau în beznă; dincolo de ele, încă şi mai întunecată decât 
noaptea, pândea umbra tot mai întinsă a muntelui 
Dwimorberg. 

— Căile Morților, murmură el pentru sine. Căile Morților? 
Ce-nseamnă toată povestea asta? Toţi m-au părăsit. Toţi s- 
au dus mânaţi de câte-o soartă. Gandalf şi Pippin la război, 
în Răsărit; Sam şi Frodo în Mordor; iar Pas Mare şi Legolas 
şi Gimli pe Căile Morților. Îmi va veni şi mie rândul, curând, 
aşa-mi pare. Mă-ntreb ce-or tot vorbi atâta şi ce-o fi având 
regele de gând să facă. Căci de-acum trebuie să mă duc 
încotro se duce el. 

Pradă acestor gânduri apăsătoare, îşi aminti deodată că îi 
era tare foame, astfel că se ridică să vadă dacă mai era 
vreunul în tabăra aceea ciudată, care să simtă acelaşi lucru. 
Dar chiar atunci răsună o trâmbiţă şi un bărbat veni să-l 
poftească pe scutierul Merry să-l servească pe rege la 
masă. 

Câteva draperii brodate despărţeau de restul pavilionului 
un colţişor aşternut cu blănuri; acolo, la o masă mică şedea 
Theoden împreună cu Eomer şi Eowyn şi Dunhere, seniorul 
din Valea Calvarului. Merry stătea lângă jilţul regelui, 
servindu-l până când regele, dând la o parte gândurile ce-l 
măcinaseră până atunci, se răsuci spre el zâmbind. 

— Hai, meştere Meriadoc! zise el. N-am să te las să stai în 
picioare. Vei şedea lângă mine atâta vreme cât mă aflu pe 
pământurile mele, şi-mi vei veseli inima cu poveşti. 

Astfel că hobbitului i se făcu loc la stânga regelui, dar 
nimeni nu-i ceru să spună vreo poveste. Nici nu s-a vorbit 
prea mult în acest răstimp, toţi mâncau şi beau în tăcere; 
într-un târziu, luându-şi inima-n dinţi, Merry dădu glas 
întrebării ce-l rodea: 


— De două ori până acum, stăpâne, am auzit pomenindu- 
se de Căile Morților. Ce-s alea? Şi încotro s-a dus Pas Mare, 
vreau să spun Seniorul Aragorn? 

Regele oftă, dar nimeni nu răspunse; în cele din urmă, 
Eomer se îndură de hobbit şi spuse: 

— Nu ştiu şi inimile noastre ni-s grele. Cât despre Căile 
Morților, tu însuţi ai păşit pe primele lor trepte. Nu, să nu 
crezi că am cobit! 

Dar drumul pe care am urcat duce la Poartă, acolo, în 
Crângul Tainic. Dar ce se află în spatele ei, nimeni nu ştie. 

— Nimeni nu ştie, vorbi Theoden, cu toate acestea aflăm 
câte ceva din legende străvechi, despre care arar se mai 
aminteşte acum. Dacă se află un sâmbure de adevăr în 
poveştile astea din bătrâni, care au ajuns de la cei din Casa 
Eorlpână la noi din tată în fiu, atunci uşa de sub 
Dwimorberg duce la un drum tainic ce trece pe sub munte 
spre un capăt uitat de lume. Dar ca să-i desluşească 
secretele nimeni nu s-a încumetat după Baldor, fiul lui 
Brego, cel care i-a trecut pragul şi de atunci n-a mai fost 
văzut printre cei vii. A făcut un jurământ pripit atunci când 
a suflat din corn la petrecerea dată de Brego pentru a 
sărbători Lăcaşul Auriu Meduseld ce tocmai fusese 
construit, şi nicicând n-a mai ajuns să se aşeze pe jilţul cel 
înalt pe care-l moştenea de drept. 

Gura lumii vorbeşte că Morţii din Anii întunecimii păzesc 
calea şi nu îngăduie nici unui om viu să pătrundă în sălile 
lor ascunse; când şi când însă ei înşişi sunt văzuţi, ca nişte 
umbre, trecând pragul încoace şi coborând drumul de 
piatră. Atunci locuitorii din Vale îşi închid iute uşile şi-şi 
oblonesc fereştile şi stau pitiţi de frică. Numai că Morţii ies 
arar şi doar în vremuri de mare tulburare şi când se 
apropie moartea. 

— Însă în Vale se mai spune că de curând, când au fost 
nopţile fără lună, o mare armie a trecut în devălmăşie pe 
aici, se băgă în vorbă Eowyn. Dincotro a venit, nimeni nu 


ştie, a luat-o însă în sus pe drumul de piatră şi s-a făcut 
nevăzută în munţi, ca şi când ar fi mers la o întâlnire. 

— Atunci de ce a luat-o Aragorn pe-acolo? întrebă Merry. 
Nu puteţi să-mi desluşiţi acest lucru? 

— Nimeni din lumea celor vii nu poate spune ceva despre 
noima faptei sale, zise Eomer, decât doar dacă ţi-o fi spus 
ţie nişte vorbe ca prieten al său, pe care noi să nu le fi auzit. 

— Tare schimbat mi s-a părut de când l-am văzut prima 
oară în casa regelui, spuse Eowyn; mai posomorit, 
îmbătrânit. Parcă însemnat de soartă, ca o fiinţă pe care o 
cheamă Moartea la sine. 

— Poate că a şi fost chemat, îşi dădu cu părerea Theoden; 
inima-mi spune că n-am să-l mai văd niciodată. Cu toate 
astea, e o faţă regească menită unui destin măreț. Şi 
mângâie-te cu acest gând, fiica mea, căci mângâiere îmi 
pare mie că-ţi trebuie în durerea pe care ţi-a pricinuit-o ăst 
oaspete. Se spune că atunci când neamul Eorling a coborât 
de la Miazănoapte şi a luat-o de-a lungul Izvorului Zăpezii 
în căutarea unor locuri bine ferite unde să se refugieze în 
vremuri de restrişte, Brego şi fiul său Baldor au urcat Scara 
Adăpostului şi au ajuns în dreptul Porții. Pe prag şedea un 
bătrân, mai bătrân decât vremea; fusese odată înalt şi 
maiestuos, dar acum arăta vârstat precum o piatră veche. 
Şi drept piatră l-au şi luat, căci nu s-a clintit din loc şi n-a 
rostit nici o vorbă, până când n-au încercat să treacă pe 
lângă el şi să intre. Atunci abia s-a înălţat din el o voce, de-ai 
fi zis că venea din pământ, şi cu mare uimire au auzit-o 
rostind într-o limbă de la soare-apune: Drumul este închis. 

S-au oprit, s-au uitat la el şi au băgat de seamă că încă era 
viu; iar bătrânul nu le-a întors privirea. Drumul este închis, 
a zis din nou vocea lui. A fost făcut de cei ce-s morţi şi al 
Morților rămâne până la capătul zilelor. Drumul este închis. 

Şi când va fi acel capăt al zilelor? ar fi întrebat Baldor. Dar 
n-a primit răspuns la întrebare. Căci bătrânul a murit în 
acel ceas şi a căzut cu faţa la pământ; şi de atunci neamul 
nostru n-a mai aflat nimic despre străvechii sălăşluitori ai 


munţilor. Dar poate că a sosit acum tocmai acel capăt al 
zilelor şi Aragorn va fi lăsat să treacă. 

— Dar cum poate cineva să afle dacă e sau nu e capătul 
acela, fără să încerce Poarta? vru să ştie Eomer. Eu unul n- 
am s-o apuc pe acel drum, de-ar fi să am în faţa mea toate 
armiile din Mordor şi eu aş fi de unul singur şi n-aş avea nici 
o altă cale de retragere. Mare păcat că o asemenea soartă 
s-a abătut asupra unui om atât de viteaz în ceasul ăsta de 
mare restrişte! Nu-s ele destule relele de pe lume, fără să 
trebuiască să le căutăm sub pământ? Războiul bate la uşă. 

Se opri deodată, căci în acea clipă de afară se auzi un 
zgomot, o voce de bărbat strigând numele lui Theoden şi 
străjile care împiedicau pe cineva să intre. 

În clipa următoare draperia fu dată la o parte şi mai- 
marele străjerilor apăru în prag. 

— A venit un bărbat, stăpâne, un călăreț cu o solie din 
Gondor. Doreşte să se înfăţişeze Domniei voastre de îndată. 

— Lasă-l să intre! spuse Theoden. 

Intră un bărbat înalt şi, văzându-l, Merry îşi înăbuşi un 
strigăt; căci preţ de o clipă i se năzări că Boromir înviase 
din morţi. Dar îşi dădu repede seama că se înşelase; 
bărbatul era un străin, chiar dacă semăna cu Boromir de-ai 
fi zis că-i era rubedenie, la fel de înalt, cu ochii cenuşii şi 
înfăţişare mândră. Era înveşmântat precum un călăreț, 
mantie verde-închis peste o za lucrată măiestrit; coiful avea 
gravată în partea din faţă o stea mică de argint. În mână 
ţinea o săgeată, cu pene negre şi legată în oţel, dar vârful îi 
era vopsit în roşu. 

Căzu în genunchi şi întinse săgeata către Theoden. 

— Slavă ţie, Senior al neamului rohirrimilor, prieten al 
ținutului Gondor! spuse. Hirgon mă cheamă, sol călare al lui 
Denethor, şi-ţi aduc acest semn de război. Gondor se află la 
mare ananghie. Adeseori ne-a ajutat neamul rohirrimilor, 
numai că acum Seniorul Denethor vă cere să-i trimiteţi în 
ajutor întreaga voastră putere, şi cu iuţeala cea mai mare, 
altfel Gondorul va cădea. 


— Săgeata Roşie! zise Theoden luând-o în mâna sa, ca 
cineva care primeşte o chemare la război de mult aşteptată, 
dar tot pe atât de înfricoşătoare atunci când, în cele din 
urmă, află de ea. Mâna îi tremura. Săgeata Roşie n-a fost 
văzută în Obşte de când mă ştiu eu pe pământ! continuă el. 
A sosit cu adevărat clipa? Şi cât socoteşte oare Seniorul 
Denethor că poate fi toată această putere şi iuţeală a mea? 

— Numai domnia ta poate şti acest lucru cel mai bine, 
stăpâne, răspunse Hirgon. Dar nu va trece mult până ce 
Minas Tirith va fi înconjurat, şi de nu vă stă în putere să 
înfrângeţi asediul pe care-l pun la cale multe puteri, 
Seniorul Denethor mă roagă să vă spun că, după judecata 
lui, e mai bine ca oştirile rohirrimilor să se afle înăuntrul 
zidurilor oraşului său, decât în afara lor. 

— Numai că el ştie foarte bine că noi suntem o seminţie ce 
luptăm mai curând călare, la loc deschis, şi că suntem 
împrăştiaţi în multe locuri, încât e nevoie de timp pentru a-i 
strânge pe toţi Călăreţii noştri. Nu este oare adevărat, 
Hirgon, că Seniorul din Minas Tirith ştie mai multe decât 
lasă să se înţeleagă prin această solie? Căci noi suntem de- 
acum în război, după cum ai văzut şi tu, fără îndoiala încât 
nu ne-ai găsit chiar nepregătiţi. Gandalf cel Sur a fost 
printre noi, şi chiar acum ne pregătim pentru bătălie în 
Răsărit. 

— Nu pot să spun ce ştie sau ce bănuieşte Seniorul 
Denethor din toate aceste lucruri, răspunse Hirgon. Ştiu 
doar că noi suntem la mare ananghie. Seniorul meu nu vă 
porunceşte, ci vă roagă să vă amintiţi de vechi prietenii şi 
jurăminte făcute de mult şi spre binele domniilor voastre să 
faceţi tot ceea ce vă stă în puteri. Am aflat că mulţi regi au 
pornit din Răsărit pentru a servi sub stindardul Mordorului. 
De la Miazănoapte şi până în câmpiile Dagorlad e mare 
tulburare şi zvon de război. La Miazaăzi se urneşte neamul 
haradrimilor şi spaima a cuprins toate ţinuturile noastre de 
coastă, încât prea puţin sprijin ne va veni din cea parte. 
Grăbiţi-vă! Căci sub zidurile oraşului Minas Tirith se va 


hotări soarta vremii noastre, şi dacă puhoiul nu va putea fi 
oprit acolo, se va revărsa peste toate frumoasele câmpii din 
Rohan şi nici măcar în ăst Adăpost dintre munţi nu se va 
mai afla apărare. 

— Întunecate veşti, zise Theoden, dar nu şi neaşteptate. 
Lui Denethor spune-i însă că am veni în ajutorul celor din 
Rohan chiar şi dacă nimic nu l-ar ameninţa. Numai că am 
suferit pierderi însemnate în bătăliile cu trădătorul de 
Saruman. Şi încă trebuie să cumpănim la fruntariile noastre 
de la miazănoapte şi răsărit, după cum dau de înţeles chiar 
veştile de la el. Forţa asta pe care o stăpâneşte Seniorul 
întunecimii este atât de mare, încât ne poate ţine pe toţi 
încleştaţi în bătălie în faţa oraşului şi în astă vreme el să 
atace şi mai avan peste Râu, dincolo de Poarta Regilor. 

Dar să nu ne mai irosim vorbele cu sfaturi prevenitoare. 
Vom veni. Mâine începe înarmarea. Când totul va fi pus în 
ordine, pornim. Am trimis călare la câmpie zece mii de 
suliţaşi ca să bage groaza în vrăjmaşii noştri. Acum mă tem 
că vor fi mai puţini; căci n-am să-mi las fortărețele nepăzite. 
Dar chiar şi aşa, măcar şase mii tot mă vor urma. Ci spune-i 
lui Denethor că la acest ceas de restrişte însuşi regele 
Obştii va cobori în ţinutul Gondor, chiar dacă nicicând nu va 
face drumul de întoarcere. Drumul este lung, dar omul şi 
animalul trebuie să ajungă la capătul lui cu destulă putere 
să poată lupta. De mâine dimineaţă într-o săptămână veţi 
auzi strigătul Fiilor lui Eorl coborând de la Miazănoapte. 

— O săptămână! exclamă Hirgon. Asta e, dacă aşa trebuie 
să fie, atunci aşa să fie. Nu se ştie însă dacă peste şapte zile 
de-acum încolo vă va fi dat să mai găsiţi doar ziduri 
preschimbate în ruine, asta dacă nu cumva primim un 
ajutor de unde nici cu gândul nu gândim. Măcar îi vei 
tulbura pe orci şi pe oamenii ăia oacheşi de la festinul lor 
din Turnul Alb. 

— Măcar atât, aşa e, spuse Theoden. Dar eu însumi abia 
am sosit de la bătălie şi dintr-o călătorie lungă şi-acum mă 
voi duce să mă odihnesc. Rămâi aici peste noapte. Mâine vei 


vedea adunarea armiei din Rohan şi vei porni la drum cu 
inima mai uşoară după o asemenea privelişte, şi mai iute de 
picior pentru a duce veştile. Sfaturile sunt mai bune 
dimineaţa, iar noaptea poate schimba multe gânduri. 

Cu aceste vorbe, regele se ridică din jilţ şi toţi ceilalţi 
făcură la fel. 

— Duceţi-vă acum la culcare şi dormiţi bine, le ură el. 
Jupâne Meriadoc, nu mai am trebuinţă de serviciile 
dumitale în seara asta. Mâine dimineaţă însă fii pregătit, 
căci te voi chema de cum răsare soarele. 

— Voi fi gata, zise Merry, chiar de mă vei ruga să te 
însoțesc pe Căile Morților. 

— Nu cobi! îl mustră regele. Nu se ştie dacă nu cumva or 
să fie mai multe drumuri cărora să li se potrivească acest 
nume. Eu însă n-am spus că te voi ruga să mă însoţeşti pe 
vreun drum. Noapte bună! 

— N-am să rămân aici numai ca să-l slujesc când o fi să se 
întoarcă! murmură Merry. N-am să rămân aici, n-am să 
rămân. 

Tot repetându-şi aceste vorbe, adormi într-un târziu în 
cortul său. Fu trezit de un bărbat care-l zgâlţâia. 

— Trezeşte-te, jupâne Holbytla, trezeşte-te! striga acesta. 

Cu greu Merry se smulse din visele sale adânci şi sări în 
capul oaselor speriat. Afară era încă întuneric, cel puţin aşa 
i se păru lui. 

— Care-i baiul? întrebă. 

— Te cheamă regele. 

— Da' încă n-a răsărit Soarele. 

— Aşa-i, şi nici n-o să răsară astăzi, jupâne Holbytla. Ai zice 
că nici nu va mai răsări vreodată. Sub norul ăsta, Timpul 
însă nu stă pe loc, chiar de-i pierdut Soarele pentru 
totdeauna. Grăbeşte-te! 

Îmbrăcându-se în grabă cu ce i-a căzut la îndemână, 
Merry se uită afară. Lumea întreagă era cufundată în 
întuneric. Însuşi văzduhul părea cafeniu, iar lucrurile din 
jur erau negre şi cenuşii şi lipsite de umbră; peste tot 


împrejur domnea o linişte profundă. Nu se zărea nici urmă 
de nor, decât poate departe, la apus, unde cele mai în- 
depărtate degete bâjbâitoare ale marelui întuneric se târau 
încă încoace şi printre ele picura o geană de lumină. 
Deasupra capului atârna un acoperiş greu, mohorât şi fără 
de formă, iar lumina mai curând lipsea decât creştea. 

Merry văzu că mulţi oameni stăteau şi se uitau în sus, 
murmurând; chipurile lor erau cenuşii, triste şi pe unele 
dintre ele se citea spaima. Cu inima strânsă se îndreptă 
spre pavilionul regelui. Hirgon, călăreţul din Gondor, 
ajunsese acolo înaintea lui şi alături de el se afla un alt om, 
semănând cu acesta la chip şi purtând aceleaşi veşminte, 
numai că era mai scund şi mai lat în umeri. Când intră 
Merry, acesta tocmai îi vorbea regelui. 

— Vine dinspre Mordor, stăpâne, spunea. A început de cu 
seară, după apusul soarelui. De pe crestele Lanţului 
Răsăritean al ținutului domniei tale l-am văzut înălțându-se 
şi târându-se pe cer şi cât am călărit întreaga noapte s-a 
întins în urma mea, mâncând stelele. Acum norul cel mare 
atârnă peste întreg ţinutul, de aici până la Munţii Umbrei; 
şi se îngroaşă tot mai mult. Războiul a început. 

O vreme regele rămase tăcut. Într-un târziu spuse: 

— Vasăzică am ajuns şi la asta în cele din urmă; marea 
bătălie a vremurilor noastre, în care vor dispărea multe. 
Măcar nu mai e nevoie să ne ascundem. Vom apuca pe 
drumul drept şi deschis şi cât se va putea de iute. Să sune 
adunarea, fără zăbavă, nu mai aşteptăm pe nimeni care 
zăboveşte. Aveţi provizii îndestulătoare în Minas Tirith? 
Căci dacă e să pornim acum în grabă mare, atunci trebuie 
să călătorim fără altceva decât cu atâta hrană şi apă cât să 
ne ajungă până la bătălie. 

— Proviziile sunt de mult pregătite, îl linişti Hirgon. 
Călătoriţi cu poveri cât mai uşoare şi cât puteţi de iute! 

— Atunci, Eomer, dă-le de ştire pristavilor, porunci 
Theoden. Călăreţii să se încoloneze! 


Eomer ieşi şi curând se auziră trâmbiţe răsunând în 
Adăpost, cărora alte trâmbiţe le răspunseră de jos, din vale; 
însă chemarea lor nu mai era limpede şi vitează, cum i se 
păruse lui Merry cu o seară înainte. Ci mohorâtă, aspră în 
văzduhul acela greu, un hârâit ameninţător. 

Regele se răsuci spre Merry. 

— Plec la război, jupâne Meriadoc, zise. Peste puţin timp 
mă aştern la drum. Ie eliberez de orice îndatorire faţă de 
mine, dar nu înseamnă că pun capăt şi prieteniei ce ţi-o 
port. Vei rămâne aici şi, dacă doreşti, poţi să intri în 
serviciul lui Lady Eowyn, căci ea va cârmui poporul cât 
lipsesc eu. 

— Da'. da'. domnia ta, se bâlbâi Merry, ţi-am oferit spada 
mea. Nu vreau să mă despart de domnia ta astfel, Rege 
Theoden. Şi cum toţi prietenii mei au plecat la bătălie, m-aş 
ruşina să rămân de căruţă. 

— Dar noi călătorim pe cai înalţi şi iuți, spuse Theoden; şi 
oricât de vitează e inima ta, nu poţi călări un asemenea 
animal. 

— Atunci leagă-mă de spinarea unuia dintre ei, sau lasă- 
mă să atârn de scară sau orice altceva, nu se dădu bătut 
Merry. De alergat e cale lungă; dar voi alerga dacă altfel nu 
se poate, chiar de-ar fi să-mi tocesc picioarele şi să ajung la 
câteva săptămâni după voi. 

Theoden zâmbi. 

— Decât aşa, mai degrabă te duc cu mine în şa, pe Coamă 
de Nea, spuse el. Măcar până la Edoras să călăreşti cu 
mine, şi acolo poţi să rămâi să admiri Lăcaşul Auriu; căci 
aceasta este calea pe care o voi urma. Stybba te poate duce 
atâta drum; marea cursă nu va începe decât când vom 
ajunge la câmpie. 

— Vino, Meriadoc! spuse Eowyn, ridicându-se în picioare. 
Vreau să-ţi arăt veşmintele pe care ţi le-am pregătit. 

leşiră împreună şi, în vreme ce treceau printre corturi, ea 
adăugă: 


— E singura rugăminte pe care mi-a făcut-o Aragorn, 
anume să fii înarmat pentru bătălie. I-am îndeplinit-o după 
cum am putut mai bine. Căci inima-mi spune că vei avea 
trebuinţă de ele înainte să se sfârşească totul. 

Îl duse pe Merry la o baracă aflată printre corturile unde 
era adăpostită garda regală; şi acolo un armurier îi aduse 
lui Eowyn un coif mic, un scut rotund şi alte lucruri 
trebuincioase. 

— Za nu am găsit care să ţi se potrivească, şi nici timp nu 
am avut să făurim o asemenea cămaşă; dar uite aici un 
veston de piele, un brâu şi un pumnal. Spadă ai. 

Merry făcu o plecăciune şi domniţa îi arătă scutul, care 
semăna cu acela ce-i fusese dat lui Gimli şi purta pe el 
însemnul calului alb. 

— la toate aceste lucruri şi să-ţi poarte noroc! Drum bun, 
jupâne Meriadoc! Dar poate că ne vom mai întâlni noi doi. 

Şi astfel a fost că în tristeţea tot mai apăsătoare din jur, 
Regele Obgştii se pregăti să-şi conducă armia de Călăreţi pe 
drumul ce se îndrepta spre răsărit. Inimile erau grele şi 
mulţi tremurau de frică la adăpostul întunericului. Cu toate 
acestea, erau un popor dârz, credincios stăpânului lor, încât 
văicăreli ori suspine nu se prea auzeau, nici măcar în 
tabăra din Adăpost unde erau găzduiţi cei refugiaţi din 
Edoras - femei, copii, bătrâni. Ştiau ce le era sortit, dar 
aşteptau totul în tăcere. 

Alte două ore trecură ca gândul, regele încalecă pe calul 
său alb care lucea în lumina aceea palidă. Arăta mândru şi 
înalt, chiar dacă pletele ce ieşeau de sub coif erau ninse; şi 
mulţi se minunară de el şi prinseră curaj văzându-l atât de 
falnic şi netemător. 

Iar dincolo, pe pajiştile netede de pe malul râului 
zgomotos, Călăreţii înarmaţi până-n dinţi, cam la vreo cinci 
mii şi cinci sute, erau rânduiţi în companii multe la număr, 
şi pe lângă ei alte sute de bărbaţi ce aduceau cai de rezervă 
purtând poveri uşoare. O singură trâmbiţă răsună. Regele 
înălţă mâna, după care, în tăcere, armia Obgştii se urni din 


loc. În frunte mergeau doisprezece dintre oamenii de casă 
ai regelui, călăreţi vestiți în tot ţinutul. După ei veneau 
regele cu Eomer la dreapta sa. Îşi luase rămas-bun de la 
Eowyn sus, în Adăpost, şi amintirea îl îndurera; acum însă 
trebuia să se gândească la drumul ce-i stătea în faţă. În 
urma lui venea Merry, călare pe Stybba, împreună cu cei 
doi soli din Gondor, urmaţi imediat de alţi doisprezece 
călăreţi de casă ai regelui. Trecură prin dreptul coloanelor 
lungi de bărbaţi care aşteptau aspri şi împietriţi la chip. Dar 
când ajunseră aproape de capătul şirului, unul dintre aceşti 
bărbaţi îşi ridică privirile şi le aţinti asupra hobbitului. Un 
bărbat tânăr, îşi spuse Merry întorcându-i căutătura, mai 
scund şi mai firav decât mulţi dintre ei. Sclipirea din ochii 
lui limpezi şi cenuşii îl înfioră pe hobbit, căci dintr-o dată îşi 
dădu seama că privea la chipul unui om fără de speranţă 
care merge să-şi găsească moartea. 

Pe drumul cenuşiu porniră, de-a lungul Izvorului Zăpezii 
ce se prăvălea peste pietrele albiei; printre cătunele 
Pârâiaşul de Sus şi Furtunoasa de Jos, unde din pragul 
întunecat al caselor îi priveau multe chipuri triste de femei; 
şi astfel, fără corn sau harpă, sau glasuri cântătoare de 
bărbaţi, începu marele marş spre Răsărit, despre care 
cântecele din Rohan aveau să povestească vreme de multe 
vieţi omeneşti ce au urmat. 

Din Valea-ntunecată-a Calvarului porni în zorii zilei fiul lui 
Thengel, Cu Thani şi căpitani porni şi-ajunse în Edoras. 
Străvechile palate ale oştirii cufundate-n neguri ascund în 
umbre bârnele-aurite. 

De la poporul liber luându-şi bun-rămas, lăsând şi tron şi 
vatră şi locuri preaiubite umblate înainte de stingerea 
luminii, Porni la drum, pe urmă-i cu teamă şi în faţă cu 
soarta lui de rege credincios atâtor jurăminte făcute şi- 
mplinite - 

La drum porni Theoden. Apoi cinci nopţi şi zile spre 
Răsărit, călare eorlingii, străbătând Hotar al Smârcurilor, 


Lande, Pădurea Firien, cu şase mii de suliţi treceau spre 
Soare-Apune. 

Puternica Cetate-a Colnicului suia de Mindolluin, rege al 
mării, străjuită. 

Acolo, în Regatul de Miazăzi, acum Şi focul şi vrăjmaşii o- 
mpresoară. 

Soarta-i mâna-nainte. Dar noaptea cotropi Şi cai şi călăreţi 
deopotrivă, Şi sunetul potcoavelor în zare tăcu, - precum în 
cântece se spune. 

Cu adevărat, în tot mai adâncă înnegurare ajunse regele 
în Edoras, cu toate că ziua era la amiază. Acolo se opri doar 
cât să i se alăture alţi şaizeci de Călăreţi ce ajunseseră mai 
târziu la locul de adunare. Mâncă ceva şi se pregăti din nou 
de drum, luându-şi rămas-bun de la scutierul său. Dar 
Merry îl rugă încă o dată să-i îngăduie să-l însoţească. 

— Asta nu e o călătorie pentru căluţi ca Stybba, după cum 
ţi-am mai spus, răspunse Theoden. Şi într-o bătălie din cea 
pe care presimt că o vom purta pe câmpiile din Gondor, ce 
vei face Domnia ta, jupâne Meriadoc, chiar de eşti thain al 
sabiei şi inima ţi-e mai mare decât statul? 

— Cât despre asta, cine-ar putea şti? cugetă Merry. Dar, 
pe de altă parte, stăpâne, de ce m-ai luat drept scutier, dacă 
nu pentru a sta alături de Domnia ta? Unde mai pui că nu- 
mi doresc să povestească mai încolo cântecele despre mine 
c-am fost mereu lăsat de căruţă! 

— Te-am primit în slujba mea pentru a te proteja, precum 
şi pentru că aşa am vrut. Nici unul dintre Călăreţii mei nu 
te poate duce drept povară. Dacă bătălia s-ar ţine în faţa 
porţilor mele, poate că de faptele tale şi-ar aminti 
menestrelii; dar până la Fortăreaţa Colnicului, unde este 
stăpân Denethor, mai sunt o sută de leghe. Şi cu asta am zis 
ce-am avut de spus. 

Merry făcu o plecăciune şi se depărta nefericit, privind 
însă lung la şirurile de călăreţi. Companiile se pregăteau de 
plecare: bărbaţii strângeau chingile, potriveau şeile, îşi 
mângâiau caii; unii priveau cu nelinişte la cerul tot mai 


coborât. Un călăreț se apropie pe neobservate de hobbit şi-i 
şopti la ureche: 

— Unde nu te aştepţi se deschide un drum, aşa spune o 
vorbă de-a noastră. lată-mă-s. 

Merry ridică privirile şi văzu că era călăreţul tânăr pe 
care-l băgase de seamă în acea dimineaţă. 

— Doreşti să mergi acolo unde merge şi Seniorul Obştii: ţi- 
o citesc pe chip. 

— Aşa e, recunoscu Merry. 

— Atunci vei merge cu mine. Te voi duce în şa înaintea 
mea, la adăpostul mantiei mele, până ajungem departe, pe 
câmp şi întunericul devine şi mai negru. O asemenea silinţă 
nu trebuie refuzată. Nu scoate nici un cuvânt despre asta 
nimănui, şi vino! 

— Îţi mulţumesc din suflet! răspunse Merry. Mulţumesc, 
domnule, chiar dacă nu-ţi cunosc numele. 

— Chiar nu mi-l ştii? şopti Călărețul. Atunci spune-mi 
Dernhelm (Dern - gaură ţesută; țesătură; helm - cârmă; 
coif - n. tr.). 

Aşa s-a făcut că, atunci când regele porni la drum, în faţa 
lui Dernhelm, în şa, şedea Meriadoc hobbitul, şi marele 
armăsar sur Suflare de Vânt nici nu se sinchisea de povară; 
căci Dernhelm era mai uşor ca mulţi bărbaţi, chiar dacă 
sprinten şi bine legat. 

Tot mai adânc pătrundeau în negură. Noaptea făcură 
popas în desişul sălciilor din locul unde Izvorul Zăpezii se 
vărsa în Scăldătoarea Enţilor, la douăsprezece leghe la 
răsărit de Edoras. Şi apoi mai departe, străbătând Landele; 
şi Hotarul Smârcurilor unde, la dreapta lor, codrii de stejar 
urcau până la poalele dealurilor, sub umbra aruncată de 
întunecatul Halifirien, aproape de fruntariile Gondorului; 
dar departe, la stânga lor, negurile adăstau peste mlaştinile 
muiate de gurile Scăldătorii Enţilor. Şi în acest timp 
primeau veşti despre războiul de la Miazănoapte. Oameni 
singuratici, călărind ca nebunii, aduceau vorbă despre 
vrăjmaşii ce atacau hotarele răsăritene, despre armate 


întregi de orci care pătrundeau în Platoul Golaş al 
Rohanului. 

— Călăriţi mai departe! Tot înainte! striga Eomer. Prea 
târziu să ne abatem din drum. Smârcurile Scăldătoarei o să 
ne apere flancul. luţeală e tot ce ne trebuie acum. Călăriţi! 

Regele Theoden părăsi astfel ţinutul său şi, leghe după 
leghe, drumul cel lung începu să cotească, lăsând în urmă 
dealurile pe care se aprindeau focurile de avertizare: 
Calenhad, Min-Rimmon, Erelas, Nardol. Focurile erau 
stinse pe culmile lor. Pământurile erau cenuşii peste tot în 
jur şi tăcute; iar umbra se adâncea din ce în ce în faţa lor, 
iar nădejdile mureau în inimi. 

Chapter 4 Asediul Gondorului. 

Pippin fu trezit de Gandalf. În încăperea lor erau aprinse 
lumânările, căci prin ferestre pătrundea doar o rază de 
lumină; văzduhul era greu, ca înaintea tunetului. 

— Ce oră-i? întrebă Pippin căscând. 

— Trecut de două, spuse Gandalf. E vremea să te scoli şi să 
te găteşti. Eşti chemat la Seniorul oraşului să afli care ţi-s 
îndatoririle. 

— Şi o să-mi dea să şi mănânc? 

— Nu! Eu îţi dau; e tot ce primeşti până la prânz. 
Mâncarea este de-acum drămuită, aşa sună porunca. 

Pippin privi chiondorâş la bucăţica de pâine şi fărâma de 
unt câtuşi de puţin îndestulătoare (gândi el), alături de care 
se găsea o cană de lapte smântânit. 

— De ce m-ai adus aici? întrebă el. 

— Ştii foarte bine de ce. Ca să te feresc de nenorociri; şi 
dacă nu-ţi place că te afli aici, aminteşte-ţi rogu-te că ţi-ai 
făcut-o cu mâna ta. 

Pippin tăcu mâlc. 

După puţină vreme, străbătea încă odată, alături de 
Gandalf, coridorul friguros până la uşa ce dădea în Sala 
Turnului. Acolo şedea Denethor, în întunecimea cenuşie a 
marii încăperi, ca un păianjen bătrân şi răbdător (îşi spuse 
Pippin); ai fi zis că nu se clintise câtuşi de puţin din ziua 


precedentă. Îi făcu semn lui Gandalf să se aşeze, dar 
hobbitul fu lăsat să stea în picioare, nebăgat în seamă. 
Deodată, bătrânul se răsuci spre el: 

— Ei, jupâne Peregrin, nădăjduiesc că ţi-ai petrecut ziua 
de ieri cu folos şi după bunul plac, aşa e? Deşi mă tem că în 
oraşul ăsta masa nu e într-atât de îmbelşugată precum ţi-ai 
dori. 

Pippin avu sentimentul stânjenitor că mai tot din ceea ce 
spusese ori făcuse ajunsese oarecum la cunoştinţa 
Seniorului Oraşului şi că bătrânul putea chiar să-i citească 
şi gândurile. Nu răspunse. 

— Acum că eşti în serviciul meu, ce ai dori să faci? 

— Credeam, stăpâne, că-mi veţi spune care mi-s 
îndatoririle. 

— 'Ţi le voi spune, după ce voi afla de ce eşti în stare, i-o 
întoarse Denethor. Dar asta poate că voi afla mai curând 
dacă te ţin alături de mine. Scutierul meu a cerut învoire să 
se ducă la garnizoana aflată în afara Turnului, astfel că o 
vreme o să-i ţii locul. Mă vei servi, vei fi solul meu şi vei sta 
de vorbă cu mine dacă războiul şi sfatul îmi vor lăsa ceva 
răgaz. Ştii să cânţi? 

— Da. Mă rog, da, destul de bine pentru ai mei acasă. Dar, 
stăpâne, noi nu avem cântece potrivite pentru săli din cele 
mari şi pentru vremuri de război. Arareori cântăm despre 
lucruri mai cumplite decât vântul ori ploaia. Şi cele mai 
multe din cântecele mele sunt despre lucruri ce ne fac să 
râdem; sau despre mâncare şi băutură, de bună seamă. 

— Şi de ce ar fi asemenea cântece nepotrivite pentru sălile 
mele, sau pentru ceasuri ca acestea de acum? Oare noi cei 
care trăim de atâta vreme sub apăsarea Umbrei nu avem 
voie să auzim ecouri dintr-o lume ce nu a fost tulburată de 
ea? Abia atunci vom simţi că veghea noastră nu a fost în 
zadar, deşi poate că nimeni nu ne va mulţumi pentru ea. 

Pippin simţi cum i se strânge inima. Nu-i plăcea defel 
ideea de a-i cânta vreun cântec din Comitat Seniorului din 
Minas Tirith, cu atât mai puţin cele caraghioase pe care le 


ştia cel mai bine; erau prea. mă rog, prea de la ţară pentru 
o asemenea ocazie. Dar, deocamdată, fu iertat de această 
încercare. Nu i se porunci să cânte. Denethor se întoarse 
către Gandalf, ca să-l întrebe despre rohirrimi şi despre ce 
anume aveau ei de gând să facă, şi ce gândea Eomer, 
nepotul regelui, de toate câte se întâmplau. Da' multe mai 
ştia Seniorul despre o seminţie care trăia atât de departe, 
îşi spunea uimit Pippin, gândindu-se că trebuie să fi trecut 
mulţi ani de când Denethor însuşi plecase pe meleaguri 
străine. 

La un moment dat, Denethor îi făcu semn hobbitului că 
poate să plece. 

— Du-te la arsenalul Citadelei, îi spuse, şi ia-ţi de acolo 
uniforma Turnului şi toate cele de trebuinţă. Am dat 
poruncă încă de ieri să-ţi fie pregătite. După ce te-ai 
echipat, întoarce-te aici! 

Şi, într-adevăr, Pippin se pomeni curând înveşmântat în 
straie ciudate, negre şi argintii la culoare. Avea o cămaşă de 
zale micuță, ca pentru el, cu inele făcute parcă din oţel, cu 
toate că erau negre ca tăciunele; şi un coif înalt, în formă de 
coroană, cu aripi mici de corb de o parte şi de alta, cu o 
stea de argint în mijlocul inelului coroanei. Peste za i se 
dăduse un surtuc scurt, negru, cu broderie de argint pe 
piept, înfăţişând Copacul. Vechile lui haine au fost 
împăturite frumos şi puse deoparte, dar i s-a îngăduit să 
păstreze mantia cenuşie primită în Lorien, nu însă şi să o 
poarte cât era la datorie. Arăta acum ca un adevărat Ernil i 
Pheriannath, Prinţul Piticuţilor, cum îl numiseră cei de 
acasă - numai că el nu ştia acest lucru, doar că se simţea 
tare stingherit. Şi întunecimea începu să-i apese inima. 

Ziua rămase înnegurată şi întunecoasă. De la zorii lipsiţi 
de soare şi până seara, umbra densă se adânci şi mai mult 
şi inimile tuturor celor din Oraş erau grele. În înaltul 
cerului, un nor mare se târa încet spre apus dinspre 
Tărâmul Negru, devorând orice rază de lumină, purtat de 
vântul războiului; sub el, văzduhul era neclintit, rară pic de 


vânt, parcă întreaga Vale a Anduinului stătea în aşteptarea 
unei furtuni devastatoare. 

Cam pe la ceasurile unsprezece, eliberat în sfârşit din 
serviciu pentru un scurt răgaz, Pippin plecă să caute ceva 
de mâncare şi de băut ca să-şi mai veselească inima grea şi 
să poată îndura mai uşor sarcina de a-l servi pe Senior. La 
popotă îl întâlni din nou pe Beregond, care tocmai sosise de 
la Pelennor, unde fusese trimis cu o solie pentru cei din 
Turnurile de Pază dinspre Drumul Pietruit. Urcară 
împreună pe ziduri, căci Pippin se simţea ca într-o 
închisoare chiar şi în spaţioasa citadelă. Se aşezară din nou 
unul lângă altul în ambrazura ce dădea spre răsărit, tot 
acolo unde mâncaseră şi stătuseră de vorbă cu o zi înainte. 

Era ceasul apusului, dar uriaşul nor se întinsese de-acum 
până departe, spre vest, şi doar atunci când se cufundă în 
mare reuşi Soarele să scape de apăsarea norului şi să 
trimită o ultimă rază de rămas-bun înainte de lăsarea 
întunericului, şi tot atunci îl zări şi Frodo, la Răscruce, 
atingând capul regelui căzut. Dar până la câmpiile 
Pelennor, străjuite de Mindolluin, nu ajunse nici o rază; 
acestea au rămas cafenii şi mohorâte. 

Lui Pippin i se părea că trecuseră ani mulţi de când şezuse 
întâia dată acolo, într-un timp pe jumătate uitat când încă 
mai era hobbit, un călător cu inima uşoară, aproape 
neatinsă de primejdiile prin care trecuse. Şi uite că acum 
era un soldăţel într-un oraş ce se pregătea pentru marele 
asalt, îmbrăcat în veşmintele mândre însă mohorâte ale 
Turnului de Strajă. 

În altă vreme şi în alt loc poate că Pippin s-ar fi mândrit cu 
noul lui veşmânt, dar ştia că de data asta nu lua parte la un 
joc; ci era fără nici o urmă de îndoială slujitorul unui stăpân 
înverşunat aflat în cea mai cumplită primejdie. Cămaşa 
lungă de zale îl împovăra, iar coiful îi apăsa creştetul. 
Mantia şi-o pusese deoparte, pe bancheta de piatră. Îşi 
întoarse privirile obosite de la câmpurile de jos, tot mai 
întunecate, şi căscă, apoi oftă. 


— Te-a obosit ziua de azi? întrebă Beregond. 

— Cam aşa, spuse Pippin, foarte tare. Obosit de stat 
degeaba şi de aşteptare. Mi-am tocit călcâiele bătându-le la 
uşa stăpânului meu ore nesfârşit de lungi, în timp ce el 
ţinea sfat cu Gandalf şi Prinţul şi alţi mai-mari. lar eu nu-s 
deprins, jupâne Beregond, să-i servesc flămând pe alţii în 
timp ce mănâncă. Crede-mă, e o încercare tare dureroasă 
pentru un hobbit, zău aşa. Cu siguranţă că ai să zici că ar 
trebui să mă simt mult mai onorat. Dar cu ce mă aleg din 
onoarea asta? Dacă-i pe-aşa, ce rost mai are să mănânci şi 
să bei sub umbra asta târâtoare? Ce mai înseamnă? Până şi 
aerul pe care-l respirăm pare gros şi cafeniu! Întunecimi 
din astea sunt obişnuite pe aici pe la voi când bate vântul 
dinspre Răsărit? 

— Ba deloc, asta nu-i vreme din lumea noastră. E o unealtă 
a răutăţii lui; vapori din clocotirile Muntelui de Foc, pe care 
îi trimite el ca să ne întunece inimile şi judecata şi chiar 
izbuteşte. Uf, de s-ar întoarce odată Seniorul Faramir. El nu 
s-ar pierde cu firea. Dar cine să ştie dacă se va întoarce 
vreodată de dincolo de Râu, din întunecime? 

— Mda, făcu Pippin, şi Gandalf e neliniştit. Îmi vine să cred 
că a fost tare descumpănit că nu l-a găsit pe Faramir aici. 
Unde s-o fi dus? A plecat de la sfatul cu Seniorul încă 
înainte de masa de prânz şi nu era în toane bune, aşa mi s-a 
părut. le pomeneşti că presimte că va primi veşti proaste. 

Dintr-o dată, în timp ce vorbeau, ceva îi făcu să îngheţe, să 
se preschimbe în stane. Pippin se ghemui la pământ şi-şi 
duse mâinile la urechi; dar Beregond, care, vorbind de 
Faramir, îşi îndreptase privirile dincolo de parapet, rămase 
încremenit, fără să-şi întoarcă ochii măriţi de uluială. Pippin 
cunoştea ţipătul cutremurător pe care-l auzise: acelaşi pe 
care-l auzise cu mult timp în urmă, în Smârcurile din 
Comitat, dar acum răsunase mai puternic, mai plin de ură, 
străpungându-i inima cu o disperare otrăvitoare. 

Într-un târziu, Beregond spuse cu mare greutate: 


— Au venit! Fă-ţi curaj şi priveşte! Jos acolo, la creaturile 
alea scârbavnice. 

Fără tragere de inimă, Pippin se cocoţă pe bancheta de 
piatră şi privi peste zid. Dedesubt se desluşea cu greu 
Pelennorul, pierzându-se spre abia ghicita linie a Râului cel 
Mare. Numai că acum, Pippin zări în văzduhul de sub el, 
rostogolindu-se cu repeziciune peste câmpie, precum 
umbre ale unei nopţi venite prea devreme, cinci creaturi 
aducând a păsări, asemenea în hidoşenie cu zburătoarele 
ce se hrănesc cu stârvuri, dar mai mari decât vulturii şi la 
fel de crude precum Moartea. Ba se repezeau până la o 
aruncătură de săgeată de ziduri, ba se depărtau în cercuri 
largi. 

— Călăreţii Negri! murmură Pippin. Călăreţi Negri ai 
văzduhului! Beregond! strigă el deodată, vezi cum caută 
ceva? Uite cum se rotesc şi se reped de fiecare dată până la 
locul acela acolo jos! Şi vezi ceva mişcându-se pe pământ? 
Nişte fiinţe mici şi negre. Da, bărbaţi călare: patru sau 
cinci. Ah! Nu mă pot uita! Gandalf! Gandalf, Salvează-ne! 

Încă un țipăt prelung izbucni şi apoi se stinse, şi Pippin se 
dădu îndărăt de la zid, gâfâind ca un animal încolţit. Pierdut 
şi parcă venind de departe prin acel țipăt cutremurător, 
Pippin auzi înălțându-se până la el, de jos, chemarea unei 
trâmbiţe, sfârşită pe o notă înaltă şi prelungă. 

— Faramir! Seniorul Faramir! El sună din trâmbiţă! strigă 
Beregond. Inimă vitează! Dar cum să răzbească el până la 
Poartă, când ulii ăştia, scârboşeniile astea venite parcă din 
iad folosesc alte arme decât frica? Uite! Nu se dau bătuţi. 
Vor ajunge la Poartă! Nu! Caii-s apucaţi de streche. Uite! 1- 
au aruncat din şa; acum aleargă pe jos. Nu, unul a rămas în 
şa, dar fuge după ceilalţi cai. Ăsta trebuie să fie Căpitanul, 
el poate să stăpânească şi fiarele şi oamenii. Ah! o zbură- 
toare d-astea îngrozitoare se repede asupra lui. Ajutor! 
Ajutor! Nu iese nimeni să-l ajute? Faramir! 

Strigând acestea, Beregond porni ca din puşcă şi dispăru 
în întuneric. Ruşinat de spaima lui, în vreme ce Beregond 


străjerul se gândise, iată, mai întâi la căpitanul pe care-l 
iubea atât, Pippin se cocoţă înapoi pe banchetă şi se uită 
afară. În aceeaşi clipă zări o scăpărare de alb şi argintiu 
venind dinspre Miazănoapte, asemenea unei stele mici 
peste câmpiile cufundate în noapte: se apropia cu iuţeala 
unei săgeți şi creştea văzând cu ochii, urmând aceeaşi 
direcţie cu a celor patru care fugeau spre Poartă. Lui Pippin 
i se năzări că zăreşte o lumină palidă înconjurând 
scăpărarea, în faţa căreia umbrele grele se retrăgeau; şi 
apoi, pe măsură ce se apropia de el, i se păru că aude, ca un 
ecou din ziduri, o voce măreaţă chemând. 

— Gandalf! strigă Pippin. Gandalf! Mereu apare când 
nevoia e mai mare. Du-te! Du-te, Călăreţule Alb! Gandalf! 
Gandalf! ţipă el sălbatic, parcă era un spectator la o cursă 
nemaipomenită, îndemnând un alergător ce nu mai are 
nevoie de încurajări. 

Numai că umbrele cele întunecate şi rotitoare îl zăriseră şi 
ele pe nou-venit. Una se îndreptă spre el; dar, din câte îşi 
dădu Pippin seama, Gandalf ridică mâna şi din ea ţâşni în 
sus un toiag de lumină albă. Nazgulul scoase un vaier lung 
şi se depărta iute; ceilalţi patru ezitară, apoi se înălţară în 
spirale rapide şi o luară spre răsărit, făcându-se nevăzuţi 
într-un nor jos; peste Pelennor negura părea că se rărise 
întrucâtva. 

Pippin privi la ce se întâmpla pe pământ şi-i văzu pe cel 
rămas în şa şi pe Călărețul Alb întâlnindu-se şi oprindu-se, 
în aşteptarea celor care rămăseseră fără cai. Din Oraş 
ieşeau acum Călăreţi, alergându-le în întâmpinare; curând 
zidurile exterioare îi ascunse privirii şi Pippin înţelese că 
trecuseră sub Poartă. Bănuind că vor veni fără întârziere la 
Turn şi la Majordom, fugi şi el către intrarea citadelei. Acolo 
i se alăturară mulţi alţii care urmăriseră de pe zidurile 
înalte cursa şi cum fuseseră salvaţi cei patru. 

Nu trecu mult până când de pe străzile ce urcau dinspre 
cercurile exterioare se auzi larmă mare, cu urale şi voci 
care strigau numele lui Faramir şi Mithrandir. Curând 


Pippin zări torţe şi doi călăreţi care înaintau încet, urmaţi 
de o mulţime de oameni: unul dintre cei doi era 
înveşmântat în alb, însă fără lucirea dinainte, ci palid în 
lumina crepusculară, ca şi când focul i se stinsese ori fusese 
acoperit; celălalt purta straie întunecate şi ţinea capul 
plecat. Au descălecat amândoi şi, dând caii în grija 
rândaşilor, se apropiară de santinela porţii: Gandalf 
ţinându-se drept, cu mantia cenuşie fluturând în spate şi cu 
un foc încă mocnind în priviri; însoţitorul său, îmbrăcat în 
verde, cu mers încet, clătinându-se puţin, ca un om obosit 
ori rănit. 

Pippin îşi făcu loc în faţă când cei doi trecură pe sub 
felinarul agăţat de bolta porţii, şi văzând chipul palid al lui 
Faramir, simţi cum i se opreşte respiraţia în piept. Era faţa 
cuiva peste care se abătuse o spaimă sau o suferinţă mare, 
dar care izbutise să o înfrângă şi acum era liniştit. Stătu o 
vreme de vorbă cu străjerul porţii, mândru şi grav, şi, 
privindu-l, Pippin îşi dădu seama cât de mult semăna cu 
fratele său Boromir - pe care Pippin îl îndrăgise din prima 
clipă, admirându-i felul maiestuos, dar în acelaşi timp 
cumsecade, de a se purta. Cu toate acestea, uitându-se la 
Faramir, hobbitul îşi simţi inima dintr-o dată cuprinsă în 
mod ciudat de un sentiment care nu-l mai încercase până 
atunci. Omul acesta avea un aer de mare nobleţe, aşa cum 
numai Aragorn trăda uneori, poate mai puţin nobil ca al 
acestuia din urmă, dar şi mai puţin imprevizibil şi distant: 
aerul unui Rege al Oamenilor, născut mai de curând, însă 
purtând înţelepciunea şi tristeţea Seminţiei Străvechi. 
Acum înţelegea de ce Beregond îi rostea numele cu iubire. 
Era o căpetenie pe care oamenii o urmau de bunăvoie, 
chiar şi sub umbra aripilor negre. 

— Faramir! strigă el cu voce tare, laolaltă cu ceilalţi. 
Faramir! 

Şi Faramir, prinzând vocea lui ciudată printre uralele 
oamenilor din Oraş, se răsuci şi privi uimit în jos spre el. 


— Dar tu de unde-ai apărut? întrebă. Un piticuţ, şi încă 
îmbrăcat uniforma Turnului! De unde? 

Dar Gandalf se apropie iute de el şi spuse: 

— A venit cu mine din Ţara Piticuţilor. Cu mine a venit. Dar 
să nu mai zăbovim aici. Sunt multe de spus şi de făcut, iar 
tu eşti ostenit. Ne va însoţi. Va trebui s-o facă, pentru că, 
dacă nu cumva şi-o fi uitat noile îndatoriri mai curând decât 
le uit eu, trebuie să se găsească din nou în preajma 
stăpânului său în acest ceas. Haide, Pippin, urmează-ne! 

În cele din urmă ajunseră în camera de taină a Seniorului 
Oraşului. Câteva jilţuri adânci fuseră aşezate în jurul unui 
vas plin cu jăratic; vinul nu întârzie să apară; iar Pippin, 
aproape nebăgat în seamă, stătea în spatele jilţului lui 
Denethor, fără să-şi mai simtă oboseala, atât de dornic era 
să prindă tot ce se spunea. 

Faramir luă o bucată de pâine albă şi o cană cu vin şi se 
aşeză pe un taburet la stânga tatălui său. De partea 
cealaltă, la o oarecare distanţă, şedea Gandalf, într-un jilţ 
din lemn sculptat; părea că doarme. Căci la început Faramir 
vorbi doar de solia ce i se încredinţase cu zece zile în urmă, 
iar acum aducea veşti despre Ithilien şi despre mişcările 
Duşmanului şi ale aliaţilor săi; povesti despre lupta dusă pe 
drum când oamenii din Harad şi fiara lor uriaşă fuseseră 
nimiciţi: era ca un căpitan care dă socoteală mai-marelui 
său despre fapte ce mai fuseseră auzite şi înainte, 
mărunţişuri despre răfuieli la hotare ce acum păreau fără 
rost şi încă şi mai mărunte, despuiate de fala lor. 

Dintr-o dată Faramir privi spre Pippin. 

— Dar acum am ajuns la lucruri ciudate, zise el. Căci 
acesta nu e primul piticuţ pe care mi-a fost dat să-l văd 
apărând din legendele de la Miazănoapte pe tărâmurile de 
la Miazăzi. 

La aceste vorbe, Gandalf tresări şi-şi încleştă mâinile pe 
braţele jilţului; nu spuse însă nimic, şi cu o privire opri 
exclamaţia ce dădea să scape de pe buzele lui Pippin. 
Denethor privi la chipurile lor şi clătină din cap, ca şi când 


ar fi vrut să le dea de înţeles că citise multe pe ele înainte 
ca vorbele să fi fost rostite. Încet, în timp ce toţi ceilalţi 
stăteau tăcuţi şi ascultau, Faramir le depănă povestea sa, cu 
ochii aţintiţi aproape tot timpul la Gandalf, deşi când şi când 
şi-i furişa spre Pippin, parcă pentru a-şi reîmprospăta în 
minte amintirea celorlalţi hobbiţi văzuţi de el. 

În vreme ce le spunea cum se întâlnise cu Pippin şi cu 
servitorul său şi cum şi ce anume se întâmplase la Henneth 
Annun, Pippin băgă de seamă că mâinile lui Gandalf 
tremurau încleştate pe lemnul sculptat al jilţului. Arătau 
albe şi bătrâne şi, privindu-le, Pippin înţelese, cu un fior de 
teamă ce-l cuprinsese brusc, că Gandalf, însuşi Gandalf, era 
tulburat, chiar speriat. Aerul din încăpere era închis, 
neclintit. Într-un târziu, când Faramir vorbi despre 
despărţirea de călători şi de hotărârea lor de a ajunge la 
Cirith Ungor, vocea îi căzu, iar el dădu din cap şi oftă. 
Gandalf ţâşni în picioare. 

— Cirith Ungor? Valea Morgul? întrebă el. Când, Faramir, 
când? Când te-ai despărţit de ei? Când ar fi să ajungă în 
Valea aia blestemată? 

— Acum două zile, dimineaţa, m-am despărţit de ei, 
răspunse Faramir. Cincisprezece leghe sunt de acolo până 
la Valea Morgulduin, dacă au luat-o drept spre Miazăzi; iar 
de acolo încă cinci leghe la apus de Turnul cel blestemat. 
Mai iute de azi nu au cum să ajungă, şi poate că nici nu au 
ajuns încă. Da, înţeleg de ce te temi. Dar întunericul nu e 
pricinuit de încercarea lor. A început ieri pe înserat şi până 
la lăsatul nopţii întregul Ithilien era acoperit de umbră. 
Pentru mine este limpede că Duşmanul plănuia de mult să 
ne atace şi ceasul asaltului fusese hotărât înainte să le dau 
eu drumul călătorilor să plece. 

Gandalf măsura încăperea fără astâmpăr. 

— Acum două zile dimineaţa, aproape trei zile de 
călătorie! cumpăni el cu voce tare. Cât e de departe locul 
unde v-aţi despărţit? 


— Douăzeci şi cinci de leghe, să zic, în linie dreaptă. Dar n- 
am putut ajunge mai degrabă. Aseară am făcut popas la 
Cair Andros, insula aceea lungă din mijlocul Râului, spre 
miazănoapte, pe care o ţinem spre apărare; şi aveau cai 
ţinuţi pe malul ăstălalt. Pe măsură ce e întindea întunericul, 
am ştiut că trebuia să mă zoresc, astfel că am pornit 
încoace cu trei însoțitori ce se simțeau în stare să 
călărească. Pe ceilalţi din compania mea i-am trimis spre 
miazăzi, să se alăture garnizoanei de la vadurile Osgiliath. 
Nădăjduiesc că n-am greşit făcând astfel? întrebă el privind 
la tatăl său. 

— Dacă ai greşit? izbucni Denethor şi ochii îi scăpărară 
dintr-o dată. De ce mă întrebi pe mine? Oamenii se aflau 
sub comanda ta. Ori te pomeneşti că îmi ceri să judec toate 
faptele tale? Te porţi cu umilinţă în preajma mea, dar de 
multă vreme nu-mi mai iei în seamă sfaturile. Poftim, ai 
vorbit cu meşteşug, ca întotdeauna; dar oare nu ţi-am văzut 
privirile-ţi aţintite asupra lui Mithrandir, să vezi dacă 
spuneai bine ceea ce spuneai, sau poate că dezvăluiai prea 
multe? De multă vreme ţi-e inima în mâinile lui. 

Tatăl tău, fiule, o fi el bătrân, dar încă n-a dat în mintea 
copiilor. Văd şi aud la fel de bine ca întotdeauna; şi tare 
puţine mi-au mai rămas ascunse din ceea ce ai spus doar pe 
jumătate sau ai lăsat nerostit. Cunosc dezlegarea multor 
cimilituri. Vai, vai, bietul Boromir! 

Faramir însă spuse liniştit: 

— Dacă ceea ce am făcut nu-ţi este pe plac, tată, tare bine 
ar fi fost dacă aş fi ştiut sfatul tău înainte să mi se pună pe 
umeri povara unei hotărâri atât de grele. 

— Şi oare asta te-ar fi făcut să-ţi schimbi hotărârea? 
întrebă Denethor. Tot cum te-ar fi tăiat pe tine capul ai fi 
făcut, eu aşa socotesc. Prea bine te cunosc. De când te ştiu 
nu ţi-ai dorit altceva decât să apari maiestuos şi mărinimos 
ca un rege de demult, milostiv şi blând. S-ar potrivi toate 
acestea celor de viţă nobilă atunci când au frâiele în mâinile 


lor şi trăiesc în pace. Dar în vremuri de restrişte blândeţea 
poate fi răsplătită cu moarta. 

— Atunci aşa să fie. 

— Aşa să fie! strigă Denethor. Dar nu-i doar moartea ta la 
mijloc, Senior Faramir; ci şi a tatălui tău şi a întregului tău 
popor, pe care va trebui să-l protegui de-acum, căci 
Boromir s-a dus. 

— Ai fi vrut poate să fi fost el în locul meu şi eu în al lui? 

— Da, aşa aş fi vrut, cu adevărat. Căci Boromir mi-a fost 
credincios, nu s-a luat după sfaturile unui vrăjitor. Şi-ar fi 
amintit ce nevoie îl apasă pe tatăl său şi n-ar fi irosit norocul 
dat de soartă. El mi-ar fi adus un dar pe măsură de măreț. 

La care vorbe, lăsând preţ de o clipă orice reţinere 
deoparte, Faramir spuse: 

— Te-aş ruga, tată, să-ţi aminteşti de ce am fost eu, şi nu 
el, cel care m-am aflat în Ithilien. Măcar o dată sfatul tău a 
fost urmat întocmai nu cu mult timp în urmă. Cel care i-a 
dat lui Boromir acea solie a fost tocmai Cârmuitorul 
Oraşului. 

— Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am 
pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o 
îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da 
peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş 
da să nu fi fost aşa! Ce n-aş da ca obiectul acela să fi ajuns 
la mine! 

— În privinţa asta poţi să stai liniştit! se băgă în vorbă 
Gandalf. Nicicând Boromir nu ţi l-ar fi adus ţie. A murit, şi 
bine a făcut că a murit; să doarmă în pace! Dar tu te 
amăgeşti singur. Boromir ar fi întins mâna după acest 
obiect şi luându-l ar fi căzut în ispită. L-ar fi păstrat pentru 
sine şi când ar fi venit înapoi acasă nu ţi-ai mai fi recunoscut 
fiul. 

Chipul lui Denethor căpătă o expresie rece şi aspră. 

— Pe Boromir nu l-ai fi putut mânui la fel de uşor, asta e, 
nu-i aşa? murmură el. Dar eu, care i-am fost tată, pot spune 
că mi l-ar fi adus mie. Eşti înţelept, Mithrandir, nu zic nu, 


însă nu stăpâneşti toată înţelepciunea lumii, oricâte 
vicleşuguri ai folosi. Şi se pot găsi sfaturi care nu sunt nici 
lucrări vrăjitoreşti şi nici pripeli nechibzuite. În această 
privinţă am de partea mea mai multă ştiinţă în înţelepciune 
decât ţi-ai putea imagina. 

— Şi câtă ar fi înţelepciunea asta a ta? vru să ştie Gandalf. 

— Destulă ca să înţeleg că două sunt nesăbuinţele ce 
trebuiesc ocolite. Primejdios este a folosi obiectul. Dar e 
curată nebunie, în acest ceas, să-l trimiţi cu un piticuţ fără 
minte chiar în ţara Duşmanului, aşa cum ai făcut tu 
împreună cu fiul ăsta al meu. 

— Şi ce-ar fi făcut Seniorul Denethor? 

— Nici una, nici cealaltă. Cu siguranţă însă că nimic nu l-ar 
fi convins să lase obiectul la voia întâmplării dincolo de 
orice speranţă, fără doar dacă ar fi nebun de-a binelea, 
riscând ruina tuturor dacă Duşmanul ar pune din nou mâna 
pe ceea ce a pierdut. Nu, nu, ar trebui păstrat bine, ascuns, 
ascuns undeva în adânc şi întuneric. Nicicum folosit, zic eu, 
decât dacă, împins de nevoie, n-ar mai avea altă ieşire, dar 
până atunci ar trebui ţinut cât mai departe de el, şi doar 
dacă victoria ar fi atât de deplină încât ceea ce ar urma nu 
ne-ar mai tulbura pe noi, căci cu toţii am fi morţi. 

— Domnia ta nu te gândeşti decât la Gondor, ca 
întotdeauna, spuse Gandalf. Dar mai sunt şi alţi oameni, şi 
alte vieţi, iar timpul încă nu s-a sfârşit. Cât despre mine, mi- 
e milă chiar şi de sclavii lui. 

— Şi unde vor căuta ajutor ceilalţi oameni, după ce cade 
Gondorul, întrebă Denethor. Dacă aş avea obiectul acela în 
tainiţele adânci ale Citadelei, n-am mai tremura de spaimă 
sub întunericul ăsta, temându-ne de tot ce poate fi mai rău, 
iar sfaturile noastre n-ar mai fi tulburate. Dacă nu crezi că 
pot să rezist acestei încercări, înseamnă că nu mă cunoşti. 

— Oricum ar fi, încredere nu am în tine, recunoscu 
Gandalf. Dacă aş fi avut, aş fi trimis obiectul aici de la bun 
început, să ai tu grijă de el, şi n-am mai fi pătimit atâta nici 
eu, nici alţii. lar acum, auzindu-te cum vorbeşti, am chiar şi 


mai puţină încredere în tine, cam tot atâta câtă am avut în 
Boromir. Stai aşa, nu te înfuria! Nici în mine nu am 
încredere, încât am refuzat obiectul chiar şi atunci când mi- 
a fost dăruit de bunăvoie. Tu eşti puternic, Denethor, şi 
stăpân pe tine însuţi în multe privinţe; dar dacă ai fi primit 
obiectul acesta, te-ar fi răpus. De-ar fi îngropat sub 
rădăcinile adânci ale muntelui Mindolluin, şi tot ţi-ar frige 
mintea pe măsură ce întunericul s-ar adânci, şi lucruri şi 
mai rele ce va să vină s-ar abate asupra noastră. 

Preţ de o clipă, ochii lui Denethor scăpărară din nou când 
se aţintiră asupra lui Gandalf şi Pippin simţi în aer 
încordarea ce o năştea înfruntarea voinţelor lor; iar privirile 
lor păreau mai curând tăişuri scânteinde ce le ţâşneau din 
ochi. Pippin se temea chiar să nu fie lovit de unul dintre ele. 
Denethor însă îşi regăsi stăpânirea de sine şi îşi potoli 
mânia. Ridică din umeri şi zise: 

— Dacă eu! Dacă tu! Vorbe şi îndoieli deşarte. A intrat în 
Umbră şi numai timpul ne va arăta ce soartă îl aşteaptă şi 
ne aşteaptă şi pe noi. Şi timpul ăsta nu va fi prea lung. Până 
atunci, fie ca toţi cei care luptăm fiecare cum ştie împotriva 
Duşmanului să ne unim şi să ne păstrăm speranţele cât mai 
putem să o facem, iar când acestea se vor fi sfârşit, măcar 
curajul să-l mai avem să murim liberi. Cum e garnizoana din 
Osgiliath, ce zici? întrebă el adresându-i-se lui Faramir. 

— Prea puternică nu-i. Ţi-am spus doar. Am trimis acolo 
compania din Ithilien ca să o întărească. 

— Mă tem că nu-i destul, zise Denethor. Acolo se va da 
primul atac. E nevoie de o căpetenie vitează acolo. 

— Şi acolo şi în multe alte părţi, oftă Faramir. Îmi pare rău 
de Boromir, căci şi eu l-am iubit, să ştii! Se ridică în 
picioare. Îmi îngădui să mă retrag, tată? 

Cuprins de ameţeală, se sprijini de jilţul părintelui său. 

— Văd că eşti ostenit, zise Denethor. Mi s-a spus că ai venit 
călare de departe şi fără zăbavă, şi încă sub umbrela răului 
din văzduh. 

— Să nu vorbim acum despre asta. 


— Atunci n-o să vorbim. Du-te şi te odihneşte. Căci mâine 
ne aşteaptă nevoi şi mai mari. 

Se despărţiră cu toţii de Seniorul Oraşului şi se duseră să 
mai afle puţină odihnă cât încă se mai putea. Afară 
întunericul era deplin, fără nici o stea pe cer; însoţit de 
Pippin care ducea o torţă mică, Gandalf se îndreptă spre 
casa care-i găzduia. N-au scos o vorbă până s-au văzut în 
spatele uşii încuiate. Abia colo Pippin îl luă pe Gandalf de 
mână. 

— Zi-mi, rogu-te, mai este vreo nădejde? Pentru Frodo, 
vreau să spun; sau mai ales pentru Frodo, măcar atât. 

Gandalf îşi puse mâna pe creştetul lui Pippin. 

— Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. 
Doar nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus. Şi când 
am mai auzit şi de Cirith Ungol. Tăcu dintr-o dată şi, cu paşi 
mari, se îndreptă spre fereastră, ca şi când ochii lui ar fi 
putut să străpungă noaptea de la Răsărit. Cirith Ungol! 
murmură el. De ce pe acea cale, mă întreb eu? Se răsuci 
spre Pippin: Chiar acum, Pippin, aproape că mi s-a oprit 
inima în piept la auzul acestui nume. Adevărul însă este că 
eu cred că Faramir ne-a adus puţină speranţă o dată cu 
veştile sale. Căci pare limpede că vrăjmaşul nostru a dat 
semnalul de începere a războiului şi a făcut prima mişcare 
cât Frodo se mai afla în libertate. Prin urmare, multe zile de 
aici încolo, ochii vrăjmaşului vor fi îndreptaţi în toate 
părţile, numai spre ţara sa nu. Şi totuşi, Pippin, chiar şi de 
la depărtarea aceasta îi simt graba şi teama. A pornit lupta 
mai curând decât ar fi trebuit. S-a petrecut ceva care l-a 
stârnit. 

Gandalf râmase o vreme dus pe gânduri. 

— Poate, murmură el, poate chiar şi nesăbuinţa ta, băiete, 
a dat o mână de ajutor. Ia să văd: cam acum cinci zile a 
descoperit că l-am alungat pe Saruman şi că am luat Piatra. 
Şi ce-i cu asta? Tot n-am putea-o folosi cu prea mult folos şi 
fără ştiinţa lui. Oare?! Stau eu şi mă întreb. Aragorn? 
Vremea lui se apropie. Şi e puternic şi neîndurător din fire, 


să ştii, Pippin; cutezător, hotărât, n-are nevoie de alţi 
sfătuitori decât propria sa judecată şi, dacă e nevoie, ştie 
să-şi pună pielea la bătaie. Poate că aici se află răspunsul. 
Poate că el a folosit Piatra şi s-a arătat Vrăjmaşului, 
stârnindu-l, tocmai asta vrând. Stau şi mă întreb. Oricum nu 
vom afla răspunsul până nu ajung aici Călăreţii din Rohan, 
dacă nu cumva vor sosi prea târziu. Ne aşteaptă zile tare 
negre. Să dormim cât mai putem! 

— Dar, începu Pippin. 

— Dar ce? în seara aceasta nu îngădui decât un singur dar. 

— Gollum, zise Pippin. Cum naiba au putut să meargă 
împreună cu el, urmându-l chiar? Şi, din câte am văzut, lui 
Faramir nu i-a plăcut câtuşi de puţin locul în care îi ducea, 
cum de altfel nici ţie nu-ţi place. Care-i baiul? 

— Nu-ţi pot spune acum. În inima mea însă am presimţit 
că Frodo şi Gollum se vor întâlni înainte să se sfârşească 
toate. Fie de bine, fie de rău. Dar în seara asta nu voi vorbi 
despre Cirith Ungol. Trădare, mă tem de trădare; vietatea 
aceea nenorocită va trăda. Aşa trebuie să fie, şi cu asta 
basta. Să nu uităm că un trădător poate să se trădeze pe 
sine şi prin asta să facă un bine la care nici nu se gândea. 
Se întâmplă uneori şi astfel. Noapte bună! 

Următoarea zi veni cu o dimineaţă asemenea unor zori 
mohorâţi, încât oamenii, cu toate că prinseseră ceva curaj o 
dată cu venirea lui Faramir, simţiră cum se pierd din nou cu 
firea. Umbrele înaripate n-au mai fost zărite în acea zi, cu 
toate acestea, când şi când, deasupra oraşului, sus de tot, 
răsuna un țipăt stins, şi mulţi din cei care-l auzeau 
rămâneau ţintuiţi de o spaimă trecătoare, iar cei cu inima 
mai slabă erau cuprinşi de tremur şi plângeau. 

Faramir plecase din nou la drum. 

— Nu-i dau nici o clipă de răgaz, murmurau oamenii. 
Seniorul îşi hăituie fiul fără milă, unde mai pui că acum 
trebuie să trudească cât pentru doi, pentru el şi pentru cel 
care nu se va mai întoarce. Şi oamenii priveau spre 
Miazănoapte, întrebând: Unde sunt Călăreţii din Rohan? 


Şi, cu adevărat, Faramir nu plecase de bunăvoie. Dar 
Seniorul Oraşului era în acelaşi timp şi mai-marele Sfatului, 
iar în acea zi nu avea nici o dorinţă să se supună vrerii 
altora. Sfatul se strânsese la primul ceas al zilei. După 
judecata căpeteniilor, din pricina amenințării de la Miazăzi, 
forţele lor erau mult prea slabe să atace primele fără ajutor 
din partea Călăreţilor din Rohan. Însă până soseau aceştia, 
trebuiau să trimită oameni înarmaţi pe ziduri, şi apoi să 
stea şi să aştepte. 

— Cu toate acestea, spusese Denethor, nu ar trebui să 
renunţăm prea uşor la fortificațiile Rammas din afara 
zidurilor, clădite cu atâta trudă. Iar Vrăjmaşul va trebui să 
plătească scump dacă va trece Râul. Şi dacă-l trece, nu-i va 
ajunge puterea să atace Oraşul, din pricina mlaştinilor de la 
miazănoapte de Cair Andros, şi din pricina lăţimii râului la 
miazăzi, dinspre Lebennin, căci acolo are nevoie de multe 
bărci. Atacul nemilos îl va da la Osgiliath, aşa cum a mai 
făcut-o şi înainte, când i-a ţinut Boromir piept. 

— Atunci doar ne-am încercat forţele, zisese Faramir. 
Astăzi însă va trebui să-l facem pe Duşman să plătească de 
zece ori mai mult pentru pierderile pe care le vom suferi 
când va trece râul, şi tot vom regreta acest schimb. Căci 
dacă pentru el pierderea unei oştiri e o nimica toată, pentru 
noi e mult şi pierderea unei companii. lar retragerea celor 
pe care-i vom trimite departe, pe câmpul de luptă, va fi 
primejduită, dacă Duşmanul izbuteşte să treacă în număr 
mare. 

— Şi cum rămâne cu Cair Andros? întrebase Seniorul. 
Trebuie să rezistăm şi acolo dacă apărăm Osgiliathul. Să nu 
uităm primejdia ce vine din stânga noastră. Nu ştim dacă 
rohirrimii vor veni până la urmă. Dar Faramir ne-a povestit 
ceva despre un număr mare de războinici care s-ar 
îndrepta către Poarta Neagră. Şi mă gândesc că s-ar putea 
ca de acolo să se ivească nu numai o singură oştire, şi că 
acestea or să atace din mai multe părţi. 


— Riscurile sunt mari în orice război, spuse Denethor. Cair 
Ansris este plin de oameni înarmaţi şi oricum nu mai putem 
trimite alte forţe. Dar nu voi renunţa la Râu şi la Pelennor 
fără luptă - măcar atâta vreme cât avem aici o căpetenie 
care încă mai are curajul să îndeplinească vrerea seniorului 
său. 

La aceste vorbe, în sală s-a lăsat tăcerea. Într-un târziu 
Faramir vorbi: 

— Nu mă împotrivesc vrerii domniei tale. Deoarece 
Boromir ţi-a fost răpit, mă voi duce eu în locul lui şi voi face 
tot ceea ce-mi va în putinţă - dacă aşa îmi porunceşti. 

— Aşa îţi poruncesc, întări Denethor. 

— Atunci, cu bine! zise Faramir. Dar de-o fi să mă întorc, 
fie ca gândurile tale pentru mine să fie mai bune! 

— Să văd mai întâi cum te vei întoarce, răspunse 
Denethor. 

Gandalf a fost ultimul care a mai vorbit cu Faramir, înainte 
ca acesta să o pornească spre răsărit. 

— Nu-ţi primejdui viaţa cu pripeală sau din prea mare 
amărăciune, îi zise. Va fi nevoie de tine aici, şi nu pentru 
război, ci pentru alte treburi. Tatăl tău te iubeşte, Faramir, 
şi îşi va aduce aminte de iubirea asta înainte să se 
sfârşească totul. Cu bine! 

Aşa a plecat Seniorul Faramir din nou la drum, luând cu 
sine atâţia bărbaţi câţi se arătaseră dornici să-l însoţească 
sau de câţi se putea lipsi fortăreaţa. De pe ziduri, câţiva 
oameni îşi mijeau privirile prin întunecime spre oraşul în 
ruină şi se întrebau ce anume se întâmpla în acel loc, căci 
de zărit nu se putea zări nimic. Alţii însă priveau spre 
miazănoapte, socotind în gând câte leghe îi despărţeau de 
Theoden, aflat în Rohan. 

— Oare va veni? se întrebau ei. Îşi va aminti de vechea 
noastră alianţă? 

— Da, va veni, răspundea Gandalf, chiar dacă soseşte prea 
târziu. Dar gândiţi-vă puţin! În cel mai bun caz Săgeata 


Roşie a ajuns la el abia acum două zile, iar din Edoras sunt 
multe leghe lungi până aici. 

Veştile au sosit după căderea nopţii. Venind dinspre 
vaduri, un bărbat a năvălit călare şi a anunţat că o oştire 
apăruse din Minas Morgul şi se apropia de Osgiliath; ei i se 
alăturaseră regimente de la Miazăzi, precum şi Haradruin, 
cel înalt şi crud. 

— Şi am mai aflat, spuse solul, că în fruntea lor s-ar afla 
din nou Căpetenia Neagră, şi teama de eli-a luat-o înainte, 
cuprinzând malul cestălalt al Râului. 

Cu aceste vorbe rău-prevestitoare s-a sfârşit şi a treia zi 
de când sosise Pippin în Minas Tirith. Puţini au fost cei care 
s-au dus să se odihnească în acea noapte, căci nu prea mai 
aveau nădejde ca Faramir să poată apăra vadurile atât cât 
era nevoie. 

Ziua următoare, cu toate că întunecimea era deplină şi nu 
avea cum să se mai adâncească, a îngreunat şi mai mult 
inimile oamenilor, şi o mare teamă a pus stăpânire pe ei. lar 
veştile rele, altele şi mai multe, nu au întârziat să apară. 
Trecerea peste Anduin căzuse în mâinile Duşmanului. 
Faramir se retrăgea spre zidurile Pelennorului, 
regrupându-şi oamenii la Fortăreţele Zăgazului; dar 
Duşmanul era de zece ori mai numeros. 

— Dacă învinge la Pelennor, îi va avea pe vrăjmaşi în spate, 
spunea solul. Au plătit scump trecerea peste râu, dar nu 
într-atât pe cât nădăjduisem noi. Şi-au pregătit bine planul 
de luptă. Abia acum ne-am dat seama că îşi construiau de 
mult pe ascuns un număr mare de plute şi bărci acolo, în 
Osgiliathul Răsăritean. Parcă se umpluseră apele râului de 
gândaci, atâţia erau cei care le treceau. Dar cel care ne 
înfrânge este Căpetenia Neagră. Puţini vor fi cei ce vor 
rămâne pe loc şi vor putea să îndure chiar şi numai vestea 
sosirii lui. Înşişi supuşii lui se pierd cu firea în faţa lui şi sunt 
în stare să se spintece cu propria lor mână dacă el le-o cere. 

— Înseamnă că de mine e nevoie acolo mai mult decât aici, 
spuse Gandalf şi numaidecât porni la drum şi lucirea lui 


albă pieri curând din vedere. 

Şi toată noaptea aceea Pippin rămase singur şi fără de 
somn, sus pe ziduri, cu privirile îndreptate către răsărit. 

Nici nu s-a stins bine dangătul primelor clopote ale noii 
zile, răsunând mai curând a derâdere în bezna fără geană 
de lumină, când Pippin zări deodată, la mare depărtare, 
cum izbucnesc focuri în locurile acelea nedesluşite unde se 
înălţau zidurile Pelennorului. Străjile au dat alarma şi toţi 
bărbaţii Oraşului au pus mâna pe arme. Când şi când se 
vedea o scăpărare roşiatică, şi încet, prin văzduhul greu, 
răzbăteau bubuituri surde. 

— Au cucerit zidul! strigau bărbaţii. Şi îl puşcă pentru a 
face spărturi în el. Vin încoace! 

— Unde-i Faramir? strigă Beregond cuprins de disperare. 
Să nu-mi spuneţi că s-a prăpădit! 

Primele veşti le-a adus Gandalf. Sosi la mijlocul dimineţii, 
însoţit de câţiva călăreţi şi escortând un şir de care. Erau 
pline de răniţi, toţi cei care fuseseră salvaţi cu chiu cu vai 
de la Forturile Zăgazului. Se duse drept la Denethor, fără să 
mai piardă o clipă. Seniorul Oraşului se afla într-o încăpere 
înaltă, deasupra Sălii din Turnul Alb, iar lângă el se găsea 
Pippin; îşi mijea ochii prin ferestrele întunecate ce dădeau 
spre nord, sud şi est, ca şi când ar fi vrut să străpungă 
umbrele pieirii ce-l înconjurau din toate părţile. Spre 
miazănoapte privea el mai cu seamă, oprindu-se uneori să 
asculte, ca şi când prin cine ştie ce ştiinţă străveche 
urechile ar fi prins ropotul copitelor pe câmpiile 
îndepărtate. 

— A venit Faramir? întrebă el. 

— Nu, răspunse Gandalf. Dar l-am lăsat în viaţă. A hotărât 
să rămână în ariergardă, de teamă ca nu cumva oamenii lui 
să se retragă din Pelennor, fugind care încotro vede cu 
ochii. Poate că va izbuti să-i ţină la un loc pe toţi atât cât va 
fi nevoie, dar tare mă îndoiesc. Duşmanul pe care îl are de 
înfruntat este mult prea puternic. Căci iată a venit cel de 
care mă temeam eu. 


— Doar n-o fi chiar Seniorul Întunecimii? strigă Pippin, 
atât de îngrozit încât uită de buna-cuviinţă. 

Denethor pufni într-un hohot amar. 

— Nu, încă nu, jupâne Peregrin! El va veni doar atunci 
când va putea să mă răstoarne în triumf, după ce totul va fi 
fost câştigat. Îi foloseşte pe alţii drept arme ale sale. Aşa fac 
toţi marii cârmuitori, dacă sunt înţelepţi, jupâne Piticuţ. 
Oare de ce altfel şed eu aici, în turnul meu, şi cuget şi 
privesc şi aştept, sacrificându-i până şi pe proprii mei fii? 
Căci sabia încă o mai pot mânui. 

Se ridică în picioare, îşi desfăcu mantia cea lungă şi 
neagră şi, ce să vezi! Pe dedesubt era înveşmântat în zale, 
încins la brâu cu o sabie pe măsură, vârâtă într-o teacă 
neagră încrustată în argint. Spusse: 

— Astfel umblu şi astfel dorm de mulţi ani, până când 
trupul meu, odată cu trecerea vremii, îşi va pierde vigoarea 
şi temeritatea. 

— Numai că acum Seniorul din Barad-dur, cel mai cumplit 
dintre căpeteniile lui a ajuns să stăpânească zidurile tale 
exterioare, spuse Gandalf. Cel ce a fost odată Regele 
Angmar, Vrăjitorul, Duhul Inelului, Stăpânul Nazgulilor, o 
suliță a groazei în mâna lui Sauron, umbra disperării. 

— la seama, Mithrandir, că ai avut un duşman pe măsura 
ta, nu-l iertă Denethor. Eu unul ştiu de multă vreme cine 
este căpetenia supremă din Turnul Întunecimii. Te-ai întors 
numai pentru a ne spune atâta lucru? Sau te pomeneşti că 
te-ai retras din pricină că duşmanul s-a dovedit mai 
puternic decât tine? 

Pippin se înfiora la gândul că Gandalf ar putea izbucni plin 
de mânie, dar teama lui era neîntemeiată, căci Gandalf 
răspunse cu blândeţe: 

— Poate că aşa este. Dar încă n-a sosit clipa să ne 
măsurăm puterile. Şi dacă vorbele din bătrâni sunt 
adevărate, nu de mâna omului va cădea el, iar soarta ce-l 
aşteaptă, ascunsă le este până şi înţelepţilor. Oricum ar fi, 
Căpetenia Disperării încă nu forţează înaintarea, cel puţin 


nu acum. El conduce cu acea înţelepciune despre care 
tocmai ai pomenit, stând în urma sclavilor săi şi mânându-i 
din spate pentru împlinirea smintelii lui. 

Nu, eu am venit mai curând pentru a-i apăra pe cei ce mai 
pot fi încă tămăduiţi; căci Rammas a fost spart în multe 
locuri şi curând oastea din Morgul va pătrunde peste tot. 
Mai ales pentru a spune acestea am venit eu. Curând 
bătălia se va purta aici, pe câmpie. Trebuie pregătiţi 
oamenii. Să fie din cei călări; numai în ei mai putem avea 
puţină speranţă, căci singura slăbiciune a duşmanului asta 
este: nu are destui călăreți. 

— Nici noi nu avem mulţi. De-ar fi să vină cei din Rohan, ar 
fi tocmai la ţanc, zise Denethor. 

— Mă tem că pe alţii o să-i vedem sosind mai întâi, îl 
avertiză Gandalf. Fugarii din Cair Andros au şi ajuns. Insula 
a căzut. O altă oştire a venit dinspre Poarta Neagră, de la 
nord-est. 

— Ştii, Mithrandir, unii te învinuiesc că îţi place să aduci 
veşti proaste, dar pentru mine nimic nu-i nou din ceea ce 
spui, am aflat totul încă de aseară. Cât despre oamenii 
noştri, m-am şi gândit la asta. Să coborâm. 

Şi timpul trecea şi la un moment dat străjerii de pe ziduri 
au văzut cum se retrag soldaţii lor. La început s-au întors în 
devălmăşeală grupuri mici de bărbaţi istoviţi şi cei mai 
mulţi dintre ei erau răniţi; alergau cuprinşi de panică, de-ai 
fi zis că-i urmărea ceva. Spre răsărit se zăreau licărind 
focuri îndepărtate; dar din ce în ce mai mult, ba într-o 
parte, ba în alta, focurile acestea păreau să cuprindă 
întreaga câmpie. Casele şi hambarele erau înghiţite de 
pălălaie. Apoi, din nenumărate locuri porniră cu 
repeziciune mici pâraie de flăcări roşii, tăindu-şi drum prin 
întuneric şi îndreptându-se toate spre panglica lată a 
drumului care ducea de la Poarta Oraşului până la 
Osgiliath. 

— Vrăjmaşul, murmurară oamenii. Stăvilarul n-a mai 
rezistat. Uite-i cum se revarsă prin spărturi! Şi parcă aduc 


torţe cu ei. Ai noştri unde-s? 

Seara se lăsa tot mai adâncă, lumina era atât de slabă, 
încât până şi cei care puteau zări până departe abia mai 
desluşeau limpede ce se petrecea pe câmpie, în afară de 
focurile din ce în ce mai multe şi de liniile de foc ce se tot 
lăţeau şi înaintau văzând cu ochii. Într-un târziu, la mai 
puţin de o milă de Oraş, se ivi o mulţime de oameni, 
oarecum mai ordonată şi care nu fugea, ci mărşăluia, fără 
să se risipească. 

Străjerii îşi ţinură respiraţia. 

— Mai mult ca sigur că în fruntea lor se află Faramir, îşi 
dădură ei cu părerea. El are puterea să stăpânească om şi 
fiară deopotrivă. El va izbândi. 

Cei care se retrăgeau se aflau la câteva sute de picioare 
de zid. Din întunecime, din spatele lor, se ivi un grup mic de 
călăreţi care se apropiau în galop, tot ceea ce mai rămăsese 
din ariergardă. Dintr-o dată se răsuciră pe loc, pentru a 
înfrunta liniile de focuri ce se apropiau. Şi brusc izbucni un 
vuiet de strigăte înfiorătoare. Călăreţii duşmanului se 
dădură la o parte şi din urmă limbile de foc se revărsară ca 
nişte torente, rânduri după rânduri de orci purtând torţe, şi 
bărbaţi sălbatici de la Miazăzi ducând stindarde roşii, 
scoțând strigăte în graiurile lor aspre, năvălind tot mai 
mulţi, prinzând pe fugari din urmă. Şi cu un țipăt 
pătrunzător, din cerul întunecat se prăvăliră înaripatele 
umbre, nazgulii însetaţi să ucidă. 

Retragerea deveni o devălmăşie. Oamenii se repezeau 
care încotro, înnebuniţi, pierduţi, lepădându-şi armele, 
strigând cuprinşi de frică, prăbuşindu-se la pământ. 

Şi pe neaşteptate o trâmbiţă răsună din Citadelă şi 
Denethor făcu semn trupei de atac să intre în luptă. 
Ascunsă în umbra Porții şi la adăpostul zidurilor exterioare, 
aceasta aşteptase semnalul lui: şi erau acolo toţi călăreţii 
care mai rămăseseră în Oraş. Dădură pinteni cailor şi se 
repeziră în formaţie compactă, în galop, atacând cu strigăt 
mare. De pe ziduri li se răspunse cu un alt strigăt; căci 


undeva în faţă pe câmpie, călăreau cavalerii-lebădă din Dol 
Amroth, în frunte cu Prinţul lor şi stindardul lui albastru. 

— Amroth pentru Gondor! strigară ei. Amroth pentru 
Faramir! 

Asemenea tunetului se repeziră asupra duşmanului din 
ambele părţi ale armiei care se retrăgea; dar un călăreț îi 
întrecu pe toţi, iute ca vântul când trece prin iarbă: îl purta 
Iute ca Gândul, iar călăreţul strălucea dezvăluit încă o dată, 
cu o lumină ţâşnind din mâna lui ridicată. 

Nazgulii ţipară şi se făcură nevăzuţi, căci Căpetenia lor nu 
era pregătită să înfrunte focul alb al dușmanului său. 
Oştirile din Morgul, cu gândul numai la prada lor, se 
pomeniră atacate cu sălbăticie, încât rupseră rândurile şi se 
risipiră precum scânteile purtate de vânt. Scoţând strigăte 
de bucurie, fugarii se întoarseră şi se năpustiră asupra 
urmăritorilor lor. Cei vânaţi acum erau chiar vânătorii. 
Retragerea se preschimbă într-un atac dezlănţuit. Câmpia 
era plină de orci şi oameni răpuşi şi peste toţi şi toate se 
înălța în rotocoale fumul torţelor azvârlite la pământ. 
Cavaleria îşi continuă asaltul. 

Dar Denethor nu le îngădui să se depărteze prea mult. Cu 
toate că duşmanul fusese oprit şi chiar alungat pentru 
moment, dinspre Răsărit veneau oştiri nemăsurat de 
puternice. Trâmbiţă răsună din nou, anunțând retragerea. 
Cavaleria Gondorului se opri, la adăpostul ei, celelalte 
companii se regrupară. Fără grabă se întoarseră spre 
Citadelă. Ajunseseră la Poarta Oraşului, intrară în pas 
mândru; la fel de mândri îi primiră locuitorii Oraşului, 
strigând întru lauda lor, dar inimile le erau grele văzând cât 
se împuţinase armia lor. Faramir pierduse o treime din 
oamenii lui. Dar unde era Faramir? 

El veni cel mai de pe urmă. Întâi oamenii lui. Apoi cavalerii 
călare, iar după ei stindardul din Dol Amroth şi Prinţul. Şi în 
braţele sale, în faţa lui pe cal, aducea trupul rubedeniei 
sale, Faramir, fiul Denethor, găsit pe câmpul de luptă. 


— Faramir! Faramir! strigau pe străzi oamenii, izbucnind 
în plâns. 

Dar el nu răspunse, astfel că l-au dus pe drumul şerpuitor 
până sus în Citadelă, la tatăl său. Chiar înainte ca nazgulii 
să se retragă din calea Călăreţului Alb, dădură un ultim 
atac ucigător, iar Faramir, care tocmai îl încolţise pe unul 
dintre fioroşii războinici călare din Harad, căzuse secerat la 
pământ. Numai atacul cavalerilor din Dol Amroth l-a salvat 
de săbiile roşii ale celor de la Miazăzi, care l-ar fi căsăpit 
bucăţi-bucăţele. 

Prinţul Imrabhil îl aduse pe Faramir la Turnul Alb. 

— Fiul domniei tale s-a întors după ce a împlinit fapte 
mari, spuse el, povestind tot ceea ce văzuse. 

Însă Denethor se ridică în picioare şi, fără să spună un 
cuvânt, privi la chipul fiului său. Porunci apoi să se 
pregătească chiar acolo în încăpere un pat pentru Faramir 
şi, după ce-l vor fi culcat în el, să iasă toţi din încăpere. 
Acestea fiind împlinite, Denethor urcă singur în camera lui 
tainică din vârful turnului; şi mulţi dintre cei care au privit 
într-acolo au putut vedea o lumină palidă lucind şi licărind o 
vreme prin ferestrele înguste, apoi stingându-se de tot. 
Într-un târziu cobori şi Denethor; şi ducându-se la Faramir, 
se aşeză lângă el fără să scoată un cuvânt, dar chipul lui era 
pământiu, mai cadaveric decât al fiului său. 

Oraşul era acum asediat, împresurat din toate părţile de 
vrăjmaşi. Rammas fusese spart, Pelennorul abandonat în 
mâinile Duşmanului. Ultimele veşti de dincolo de ziduri au 
fost aduse de bărbaţii care fugiseră încoace pe drumul de 
miazănoapte, înainte ca Poarta să fi fost închisă. Numai ei 
mai rămăseseră din straja ce fusese pusă acolo unde 
drumurile dinspre Andrien şi Rohan pătrundeau în câmpiile 
din afara Oraşului. De la poartă i-a condus Ingold, acelaşi 
care-i lăsase să intre pe Gandalf şi pe Pippin cu numai cinci 
zile înainte, când soarele încă mai răsărea şi aducea 
speranţă dimineaţa. 


— N-am primit nici o veste de la rohirrimi, zise Ingold. Cei 
din Rohan nu vin acum. lar dacă vin, nu ne va sluji la nimic. 
Căci am aflat că înaintea lor a sosit o altă oştire, peste Râu, 
dinspre Andros, din cât se spune. Şi este puternică: 
batalioane de orci de-ai Ochiului şi nenumărate companii de 
oameni de un soi de care noi n-am întâlnit până acum. Nu-s 
înalţi, ci laţi în umeri şi tare fioroşi la înfăţişare, bărboşi 
cum sunt gnomii şi cu topoare drept arme. Vin dintr-o ţară 
sălbatică, de undeva din întinsul Răsărit, aşa se bănuie. Au 
pus stăpânire pe drumul de miazănoapte, şi mulţi au intrat 
în Andrien. Rohirrimii nu au cum să se apropie. 

Poarta era zăvorită. Întreaga noapte străjerii de pe ziduri 
au auzit freamătul Duşmanului care se agita pe câmpie, 
pârjolind iarbă şi copaci şi ciopârţind orice fiinţă omenească 
li se ivea în cale, vie sau moartă. În întuneric era greu de 
ghicit câţi anume trecuseră peste apa Râului, dar când 
dimineaţa se furişă peste câmpie, sau mai bine spus umbra 
palidă a unei dimineţi, şi-au dat seama că nici măcar spaima 
din timpul nopţii nu le socotise bine numărul. Câmpia era 
înnegrită de companiile mărşăluitoare, întinzându-se cât 
putea ochiul cuprinde în întunecimea aceea; ca o ciupercă 
otrăvitoare uriaşă, peste tot în jurul oraşului se ridicaseră 
tabere nesfârşite de corturi negre sau sângerii. 

Orcii săpau ca furnicile, săpau şiruri de tranşee adânci 
într-un cerc uriaş, la un zbor de săgeată depărtare de 
ziduri, nu mai mult; şi pe măsură ce isprăveau de săpat o 
tranşee, o umpleau cu foc, deşi, cum anume erau acestea 
aprinse ori împiedicate să se stingă, dacă prin ştiinţa lor sau 
prin cine ştie ce vrăjitorie, nimeni nu-şi putea da seama. Şi 
au continuat să trudească, sub privirile celor din Minas 
Tirith, care nu aveau cum să-i împiedice pe orci. Şi după ce 
era isprăvită o linie de tranşee, care mari se apropiau; şi 
curând după aceea alte companii ale dușmanului veneau şi 
la adăpostul unei tranşee înălţau maşinăriile acelea uriaşe 
care aruncau proiectile. Nimic de soiul ăsta sau care să 


bată atât de departe nu se afla pe zidurile Oraşului, ca să 
întoarcă atacul. 

La început locuitorii au râs, fără să se teamă prea mult de 
pregătirile duşmanului. Căci zidul principal al Oraşului era 
tare înalt şi gros, îl duraseră numeroneenii înainte ca 
puterea şi priceperea lor să se fi risipit în exil; iar în afară, 
suprafaţa lui semăna cu Turnul din Orthanc, dură, de 
nerăzbit, ca tăişul oţelului ori dogoarea focului, de 
nedărâmat decât prin vreo răscolire a pământului pe care 
se sprijinea. 

— Nu, nu, spuneau asediaţii, nici de-ar veni Cel fără 
Nume, nici măcar el n-ar putea pătrunde aici, atâta vreme 
cât suntem noi în viaţă. 

Dar alţii întrebau: 

— Cât suntem în viaţă? Cât va mai dura viaţa noastră? 
Duşmanul are o armă cu care, de când a început lumea 
aceasta, multe fortărețe de neînfrânt a dărâmat: Foamea. 
Drumurile ne sunt tăiate. Rohan nu va veni. 

Dar maşinăriile nu şi-au irosit proiectilele împotriva zidului 
invincibil. Cel care poruncea asaltul asupra celui mai mare 
duşman al Seniorului din Mordor nu era nici incendiator, 
nici căpetenie orcească. Ci o putere şi o minte a răului 
însuşi. De cum au fost ridicate în vălmăşag de strigăte şi 
scârţâituri de frânghii şi gruie, marile catapulte au şi 
început să arunce proiectile, dar le aruncau în sus, încât 
treceau pe deasupra meterezelor şi cădeau bufnind în 
primul cerc al Oraşului; şi prin cine ştie ce meşteşug tainic, 
multe dintre ele izbucneau în flăcări încă înainte de a atinge 
pământul. 

Curând, primejdia ca în spatele zidului să izbucnească un 
pârjol deveni atât de mare, încât cei care nu păzeau zidurile 
erau nevoiţi să se lupte cu flăcările ce ţâşneau peste tot. 
Apoi, o dată cu proiectilele cele mari a venit încă o rafală, 
mai puţin distrugătoare, însă cu atât mai cumplită. Peste tot 
pe străzile şi pe aleile din spatele Porții cădeau şi se 
rostogoleau mici proiectile rotunde care nu ardeau. Dar 


când oamenii s-au repezit să vadă ce anume puteau fi 
acelea, au izbucnit în ţipete sau în lacrimi. Căci duşmanul 
arunca în Oraş capetele tuturor celor care căzuseră în lupta 
de la Osgiliath sau pe zăgazul Rammas, sau pe câmpuri. 
Priveliştea era cum nu se poate mai îngrozitoare: cu toate 
că unele dintre ele erau zdrobite, diforme, iar altele 
fuseseră retezate cu cruzime, multe mai purtau trăsături ce 
puteau fi recunoscute şi nu era greu de ghicit că oamenii 
aceia muriseră în chinuri groaznice; iar chipurile fuseseră 
însemnate cu mârşavul semn al Ochiului fără de Pleoapă. 
Dar aşa pocite şi pângărite cum erau, tot se mai întâmpla ca 
cei din oraş să mai vadă o dată chipul cuiva pe care-l 
cunoscuseră înainte, care odată umblase mândru de 
uniforma sa soldăţească sau trudise la câmp sau venise în 
vreo zi de sărbătoare de prin văile înverzite dintre dealuri. 

În zadar îşi agitau bărbaţii pumnii la vrăjmaşii haini care 
viermuiau dincolo de Poartă. Nu le păsa acelora de 
blestemele lor şi nici ei nu pricepeau graiurile oamenilor 
din apus care strigau cu voci aspre ca ale fiarelor sau 
păsărilor de stârvuri. Dar curând puţini au mai rămas în 
Minas Tirith dintre aceia care aveau temeritatea să înfrunte 
armiile Mordorului. Căci Seniorul întunecimii s-a dovedit că 
mai avea o armă, încă şi mai nemilos de iute decât foamea: 
spaima şi disperarea. 

Nazgulii s-au întors şi, după cum Seniorul întunecimii, 
Seniorul lor, creştea în putere şi nu pregeta să şi-o arate, la 
fel şi vocile lor, care nu dădeau glas la altceva decât vrerii şi 
ticăloşiei lui, se dovedeau tot mai grele de răutate, 
răspândind şi mai multă groază. Se roteau deasupra 
Oraşului precum vulturii care-şi aşteaptă tainul din carnea 
oamenilor sortiţi pieirii. Zburau apoi până piereau din 
vedere şi unde nu-i mai putea atinge nici o săgeată, cu toate 
acestea erau mereu acolo şi vocile lor aducătoare de 
moarte umpleau văzduhul. Şi cu fiecare strigăt deveneau 
tot mai greu de îndurat. În cele din urmă, până şi cei mai 
tari de inimă se aruncau la pământ atunci când 


ameninţarea nevăzută trecea pe deasupra lor, sau, dacă 
rămâneau în picioare, îşi lăsau armele să cadă din mâinile 
lipsite de vlagă, în vreme ce în minţile lor îşi făcea loc 
întunericul şi atunci nu se mai gândeau la război, ci numai 
cum să se ascundă şi să se târască, şi numai la moarte. 

Cât a durat acea zi neagră, Faramir a zăcut pe patul său 
din încăperea din Turnul Alb, pradă unei fierbinţeli fără de 
speranţă; pe moarte, a spus careva, şi curând toţi cei aflaţi 
pe ziduri şi pe străzi numai asta spuneau, "pe moarte", şi 
lângă el se afla tatăl său, fără să scoată o vorbă, doar 
veghetor, şi nu mai lua câtuşi de puţin seamă la apărare. 

Ore mai întunecate ca acestea nu-i fusese încă dat lui 
Pippin să cunoască, nici măcar atunci când se aflase în 
ghearele lui Uruk-hai. Datoria sa era aceea de a-l sluji pe 
Stăpân, ceea ce şi făcea, stând uitat, aşa i se părea, lângă 
uşa încăperii neluminate, stăpânindu-şi cât putea mai bine 
propriile sale temeri. Şi cum stătea acolo şi se uita, i se păru 
că Denethor îmbătrâneşte văzând cu ochii, ca şi când ceva 
se frânsese în voinţa sa mândră şi mintea lui neîndurătoare 
fusese învinsă. Poate că ceea ce o măcinase erau durerea şi 
remuşcarea. Pippin zări lacrimi pe faţa aceea ce nu 
cunoscuse lacrima înainte, ceea ce încă şi mai greu de 
îndurat decât mânia. 

— Nu plângeţi, stăpâne, murmură el. Poate că se va 
tămădui. Pe Gandalf l-aţi întrebat? 

— Nu-ncerca să mă alini cu vrăjitorii! îi ceru Denethor. 
Nădejdea nebunului a dat greş. Duşmanul a descoperit-o şi 
acum puterea lui sporeşte; ne citeşte gândurile şi orice am 
face nu e decât spre pieirea noastră. 

Mi-am trimis fiul fără să-i mulţumesc, fără să-l 
binecuvântez, l-am trimis într-o primejdie fără rost, şi iată-l 
cum zace cu otrava umplându-i sângele. Vai, vai, oricare-ar 
fi de-aici încolo soarta războiului, spiţa mea se sfârşeşte, 
însăşi Casa Majordomului a fost înfrântă. Neamuri mărunte 
vor domni de-acum încolo peste ceea ce a mai rămas din 


Regii Oamenilor, pitindu-se în munţi până când cu toţii vor fi 
stârpiţi. 

La uşă veniră bărbaţi strigând după Seniorul Oraşului să 
iasă. 

— Nu, nu voi cobori, spuse el. Trebuie să stau lângă fiul 
meu. Poate că va vorbi înainte să se sfârşească. Numai că 
sfârşitul lui e aproape. Urmaţi pe cine voiţi, şi pe Marele 
Nebun de-o fi să fie, chiar dacă nădejdea lui a murit. Eu aici 
rămân. 

Aşa s-a făcut că a ajuns Gandalf să comande ultima 
apărare a Oraşului din Gondor. Oriunde se ducea, inimile 
oamenilor prindeau din nou putere şi umbrele înaripate 
piereau din amintire. Neobosit bătea el drumul între 
Citadelă şi Poartă, de la miazănoapte şi miazăzi, făcând 
înconjurul zidului, şi împreună cu el mergea Prinţul din Dol 
Amroth, cu cămaşa lui din zale lucitoare. Căci el şi cavalerii 
săi încă se mai ţineau de adevăraţi seniori ai 
numeroneenilor. Cei care-i vedeau şuşoteau: "Adevăr 
grăiesc poveştile de demult: prin venele seminţiei acesteia 
curge sânge elfesc, căci poporul lui Nimrodel a vieţuit 
cumva pe tărâmurile celea." Şi câte unul prindea atunci să 
cânte în întuneric, câteva strofe doar, din balada lui 
Nimrodel sau din alte cântece din Valea Anduinului, din anii 
de demult pieriţi. 

Şi cu toate acestea. cum se depărtau ei, umbrele se 
apropiau din nou de oameni şi inimile lor îngheţau şi vitejia 
Gondorului se preschimba în cenuşă. Şi astfel au trecut ei 
dintr-o întunecată zi a spaimei în întunericul unei nopţi 
disperate. Focurile ardeau nestăpânite în primul cerc al 
oraşului, iar în multe locuri garnizoanei de pe zidul exterior 
i se tăiase orice cale de retragere. Numai că aceia foarte 
devotați, care încă mai rămăseseră la posturile lor, erau 
puţini; cei mai mulţi fugiseră în spatele celei de-a doua 
porţi. 

Dincolo de câmpul de luptă, departe, peste Râu, se 
duraseră cu repeziciune poduri şi, cât a fost ziua aceea de 


lungă, încă şi mai multe oştiri şi maşinării de război s-au 
revărsat dincoace de ape. Şi iată că la miezul nopţii a 
început atacul. Avangarda a trecut prin tranşeele de foc pe 
tot felul de căi ocolite ce fuseseră lăsate anume printre ele. 
Înaintau fără să ia seamă la câţi pierdeau dintre ei în timp 
ce se apropiau grămadă şi intrau în bătaia arcurilor celor 
de pe ziduri. Numai că acolo sus rămăseseră mult prea 
puţini pentru a le mai pricinui mari pagube, cu toate că 
lumina focurilor dezvăluia multe ţinte pentru arcaşii iscusiţi 
cu care se lăudase Gondorul odată. Şi atunci, dându-şi 
seama că vitejia Oraşului fusese îngenuncheată, Căpetenia 
nevăzută şi-a dezlănţuit puterea. Încet, grozavele turnuri 
de asediu înălțate în Osgiliath s-au pus în mişcare prin 
întuneric. 

Şi din nou veniră solii la uşa încăperii din Turnul Alb şi 
Pippin îi lăsă să intre, căci veştile lor nu sufereau amânare. 
Denethor îşi întoarse încet ochii de la chipul lui Faramir şi 
se uită în tăcere la ei. 

— Primul cerc al Oraşului e în flăcări, stăpâne, spuseră ei. 
Ce porunceşti, Măria ta? Încă eşti Senior şi Majordom. Nu 
toţi vor să-l urmeze pe Mithrandir. Oamenii fug de pe 
ziduri, le lasă neapărate. 

— De ce? întrebă Denethor. De ce fug, nebunii de ei? Mai 
bine să ardă mai curând decât mai târziu, căci cu toţii vom 
arde. Întoarceţi-vă la rugul vostru! Iară eu? Eu mă voi duce 
acum spre propriul meu rug. Propriul meu rug! Fără 
mormânt pentru Denethor şi Faramir. Fără mormânt! Fără 
somnul cel prelung al morţii îmbălsămate. Vom arde 
precum regii păgâni de dinainte ca vreo corabie să fi plutit 
coace dinspre Apus. Apusul n-a izbândit. Duceţi-vă şi ardeţi! 

Fără plecăciuni şi fără să răspundă, solii se răsuciră pe 
călcâie şi ieşiră în fugă din încăpere. 

Denethor se ridică în picioare şi dădu drumul mâinii 
încinse de febră a lui Faramir, pe care o ţinuse până atunci 
într-ale sale. 


— Ela şi început să ardă, spuse el mâhnit. Sălaşul 
spiritului său se năruie. 

Se apropie de Pippin şi privi cu blândeţe în jos spre el. 

— Rămâi cu bine, îi zise. Rămâi cu bine, Peregrin, fiu al lui 
Paladin! Scurt a fost serviciul tău în slujba mea şi iată că 
acum se apropie de sfârşit. 'Te eliberez de puţinul care a 
mai rămas. Le du şi mori aşa cum crezi tu că îţi este mai 
bine. Şi cu cine vei voi, chiar şi cu acel prieten a cărui 
nesăbuinţă te-a adus în pragul acestei morţi. Cheamă-i la 
mine pe slujitorii mei şi apoi te du. Cu bine! 

— Eu nu-mi iau rămas-bun, stăpâne, zise Pippin, 
îngenunchind. Deodată se ridică în picioare, îl privi pe 
bătrân drept în ochi - după cum era obiceiul hobbiţilor - şi 
spuse: vă las acum, stăpâne, pentru că, într-adevăr, tare 
mult vreau să-l văd pe Gandalf. Dar nu este nebun; şinu mă 
voi gândi la moarte atâta timp cât el nu-şi pierde speranţa 
în viaţă. Cât priveşte jurământul ce l-am făcut şi slujba la 
domnia voastră, nu doresc să fiu eliberat cât încă mai 
sunteţi în viaţă. Iar de-o fi ca ei să pătrundă până în 
Citadelă, nădăjduiesc să fiu aici şi să stau alături de domnia 
voastră şi să dovedesc că merit măcar armele pe care mi le- 
aţi dat. 

— Fă cum pofteşti, jupâne Piticuţ, spuse Denethor. Dar 
viaţa mea s-a frânt. Trimite slujitorii la mine! 

Şi cu aceste vorbe se întoarse la Faramir. 

Pippin se duse să-i cheme pe slujitori, şi aceştia veniră: 
şase bărbaţi vânjoşi şi chipeşi care îndeplineau treburile 
gospodăreşti. Porunca stăpânului îi făcuse să tremure de 
frică. Însă Denethor îi rugă, cu voce blândă, să aşeze peste 
trupul lui Faramir cuverturi calde şi apoi să-l scoată de 
acolo. lar ei se supuseră şi, ridicând patul, îl scoaseră din 
încăpere. Păşeau încet, pentru a nu-l zgâlţâi prea tare pe 
omul cuprins de fierbinţeală, şi în urma lor venea Denethor, 
sprijinit în toiag; ultimul venea Pippin. 

Şi astfel au ieşit din Turnul Alb, ca şi când mergeau la o 
înmormântare, şi au pornit prin întuneric spre locul unde 


norul ce atârna deasupra oraşului era luminat de jos de 
licăriri de-un roşu-stins. Şi cu acelaşi pas domol au 
traversat curtea cea mare şi, la un cuvânt al lui Denethor, s- 
au oprit lângă Copacul Veştejit. 

În jur era linişte, nu se auzea decât freamătul războiului 
de jos, din Oraş. Şi picurul trist, în havuzul întunecat, al 
apei de pe ramurile moarte. Apoi cortegiul a trecut pe sub 
poarta Citadelei şi prin faţa străjerilor care-i priveau uluiţi 
şi deznădăjduiţi. Luând-o spre apus, după un timp au ajuns 
la o uşă ce se deschidea în zidul din spate al celui de-al 
şaselea cerc. Era numită Pen Hollen, pentru că stătea 
mereu zăvorită, nu se deschidea decât la funeralii şi numai 
Seniorul Oraşului o putea folosi, ori cei care duceau ofrande 
la morminte, ori îngrijeau de criptele morţilor. Din spatele 
uşii pornea un drum şerpuit ce cobora cu multe ocolişuri 
până la fâşia de pământ aflată în umbra prăpastiei lui 
Mindolluin, acolo unde se găseau marile cripte ale Regilor 
şi ale Majordomilor morţi. 

Lângă drum, într-o căsuţă, stătea portarul; cu teamă în 
ochi şi un felinar în mână se apropie de cortegiu. La 
porunca Seniorului, descuie uşa şi aceasta se deschise fără 
zgomot; iar ei trecură, luând cu ei felinarul portarului. 
Întunericul ascundea drumul ce urca spre ei printre ziduri 
străvechi şi balustrade sprijinite pe nenumărați stâlpi care 
apăreau fantasmatici în raza legănată a felinarului. Ecoul 
însoțea zgomotul paşilor lor care coborau încet, tot mai jos, 
până când, în cele din urmă, ajunseră la Strada Tăcută, 
Rath Dinen, aflată între cupole palide şi săli pustii şi chipuri 
ale celor morţi de mult; şi intrară în Casa Majordomilor şi 
aşezară pe pământ povara ce-o purtaseră. 

Privind neliniştit în jur, Pippin văzu că se afla într-o 
încăpere larg boltită, învăluită ca de nişte draperii de 
umbrele uriaşe pe care micul felinar le arunca pe pereţii ei 
ascunşi vederii. Şi abia desluşit se întrezăreau multe şiruri 
de mese tăiate din marmură; pe fiecare masă zăcea o 
siluetă care dormea cu mâinile încrucişate, cu capul 


sprijinit de piatră. Însă chiar lângă ei se afla o masă lată şi 
goală. Pe această masă, la un semn al lui Denethor, l-au 
întins ei pe Faramir şi alături pe tatăl său, şi i-au acoperit cu 
acelaşi acoperământ pe amândoi Şi au stat apoi cu capetele 
plecate precum îndoliaţii la patul celui mort. Într-un târziu, 
Denethor spuse cu voce şoptită: 

— Aici vom aştepta. Dar să nu trimiteţi după 
îmbălsămători. Ci lemne să ne aduceţi, care ard iute, şi să le 
puneţi peste tot în jur şi sub masă; şi turnaţi ulei peste ele. 
Şi când vă voi ruga eu, să aruncaţi torţa. Faceţi precum v- 
am poruncit şi nu-mi mai vorbiţi. Rămâneţi cu bine! 

— Cu voia domniei voastre, stăpâne! spuse Pippin, şi 
răsucindu-se pe călcâie o rupse la fugă îngrozit din casa 
morţii. "Bietul Faramir! Mai curând are nevoie de leacuri, 
nu de lacrimi. Ah, unde să-l găsesc pe Gandalf? Unde-i 
îmbulzeala mai mare, îmi vine să cred; şi n-o să aibă timp de 
pierdut cu muribunzii sau nebunii". 

La uşă se întoarse către servitorul care rămăsese acolo de 
pază. 

— Stăpânul tău nu-i în toate minţile, spuse. Nu vă pripiţi! 
Nu aduceţi foc aici atâta vreme cât Faramir trăieşte! 

— Cine cârmuieşte Minas Tirith? întrebă omul. Seniorul 
Denethor ori Pribeagul cel Sur? 

— Din cât se pare, nimeni altcineva decât Pribeagul cel 
Sur, răspunse Pippin şi cu acestea o porni înapoi pe drumul 
şerpuit în sus, cât de repede erau picioarele lui în stare să-l 
ducă, trecu pe lângă portarul uluit, ieşi pe uşă şi o ţinu tot 
aşa până când ajunse aproape de poarta Citadelei. Straja îl 
opri când ajunse în dreptul ei. Recunoscu vocea lui 
Beregond. 

— Încotro alergi aşa, jupâne Peregrin? strigă. 

— Să-l găsesc pe Mithrandir. 

— Soliile Seniorului nu suferă amânare, iar eu nu am 
căderea să le ţin în loc, zise Beregond; dar spune-mi totuşi: 
ce se petrece? Încotro s-a dus Stăpânul meu? Eu abia am 
intrat în gardă, dar am auzit că a trecut pe aici în drum 


spre Uşa Zăvorită şi câţiva bărbaţi mergeau în faţa lui, 
purtându-l pe Faramir. 

— Aşa este, s-a dus spre Strada Tăcută. 

Beregond îşi lăsă capul în piept ca să-şi ascundă lacrimile. 

— Umbla vorba că e pe moarte, oftă el, şi uite că acum e 
mort. 

— Nu, încă n-a murit. Şi eu cred că moartea lui mai poate 
fi împiedicată. Dar, Beregond, Seniorul Oraşului a căzut 
înainte ca Oraşul lui să fie cucerit. Mintea i s-a tulburat şi 
din această pricină e periculos. 

Şi pe nerăsuflate îi povesti despre cuvintele şi faptele 
ciudate ale lui Denethor. 

— Trebuie să-l găsesc pe Gandalf cât mai iute. 

— Atunci trebuie să cobori până jos, unde se dă bătălia. 

— Ştiu. Am plecat cu învoirea Seniorului. Dar, Beregond, 
încearcă, dacă poţi, să împiedici să se întâmple ceva rău. 

— Seniorul nu îngăduie celor ce poartă însemnele negre şi 
argintii să-şi părăsească postul, oricare ar fi pricina, decât 
la porunca lui. 

— Ei bine, acum ai de ales între reguli şi viaţa lui Faramir, 
spuse Pippin. În ce-l priveşte pe Denethor, mă tem că vei 
avea de înfruntat un smintit, nu un senior. Acum trebuie să 
fug. Mă voi întoarce, dacă voi putea. 

Şi porni în fugă în jos, tot mai jos, spre oraşul exterior. Pe 
lângă el treceau oameni care fugeau de părjol, şi unii care-i 
băgau de seamă uniforma se întorceau să strige după el, 
dar lui nu-i păsa. În sfârşit, trecu de cea de-a Doua Poartă, 
dincolo de care focuri se înălţau uriaşe între ziduri. Şi 
totuşi, totul părea nefiresc de tăcut. Nici zgomote, nici 
strigăte de bătălie sau zăngănit de arme. Dintr-o dată se 
auzi un strigăt înfiorător. Urmă o zguduitură cumplită şi un 
bubuit ce se prelungi într-un ecou adânc. Luptându-se din 
răsputeri să-şi înfrângă teama şi groaza care-i înmuia 
genunchii, Pippin dădu un colţ şi se pomeni în spaţiul larg 
ce se deschidea în spatele Porții Oraşului. Se opri ca trăsnit. 


Îl găsise pe Gandalf; dar în clipa următoare, se retrase, 
ghemuindu-se în umbră. 

Atacul cel mare începuse imediat după miezul nopţii, şi de 
atunci nu slăbise câtuşi de puţin. Tobele bubuiseră una- 
ntruna. Dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi, companie 
după companie de vrăjmaşi atacau fără încetare zidurile. 
Veneau monştri neînchipuit de mari, ca nişte case 
mişcătoare în lumina roşie şi spasmodică, mumakilii din 
Harad, trăgând pe străzi, drept prin mijlocul focurilor, 
turnuri şi maşinării urieşeşti. Căpeteniei lor nu-i prea păsa 
ce făceau aceştia sau câţi aveau să moară dintre ei: 
singurul ei gând era acela de a cerca forţa apărării şi de a 
le da de furcă oamenilor din Gondor în cât mai multe locuri 
deodată. Greutatea cea mai mare avea s-o azvârle asupra 
Porții. O fi fost ea foarte trainică, făurită din oţel şi fier şi 
apărată de turnuri şi bastioane din piatră cu neputinţă de 
cucerit numai că tocmai ea era cheia, punctul cel mai slab 
din tot acel zid înalt şi de nepătruns. 

Tobele bubuiau din ce în ce mai tare. Focuri izbucneau 
peste tot. Maşinării colosale traversau câmpia; şi în mijlocul 
lor se afla un berbece uriaş, lung cât un copac de o sută de 
picioare, legănându-se de lanţuri puternice. Vreme multă a 
trebuit ca să fie turnat în fierăriile tenebroase ale 
Mordorului, şi capul său hidos, din oţel negru, primise 
forma unui lup fioros; fusese vrăjit să aducă numai prăpăd 
şi nenorocire. Grond îi era numele, în amintirea Barosului 
din străvechea Lume Subpământeană. Fiare nemiloase îl 
trăgeau, orci îl înconjurau, iar în urmă-i veneau căpcăunii 
munţilor, ca să-l mânuiască. 

În jurul Porții, rezistenţa era încă dârză, cavalerii din Dol 
Amroth şi cei mai neînfricaţi din garnizoană ţinând cu 
îndârjire piept atacului. Proiectilele şi săgețile cădeau cu 
nemiluita; turnurile de asediu se năruiau sau izbucneau 
dintr-o dată în flăcări. La picioarele zidurilor, de o parte şi 
de alta a lor, pământul era îngropat sub mormane de 


sfărâmături şi sub trupurile celor răpuşi; vrăjmaşii însă 
veneau tot mai mulţi, pradă parcă nebuniei. 

Grond se târa înainte. Nici un foc nu cădea pe scheletul 
ce-l susţinea. Când şi când, unii din monştrii aceia imenşi 
care-l împingeau îşi ieşeau din minţi şi dădeau iama în orcii 
fără număr care străjuiau berbecele, apoi leşurile erau 
aruncate în lături din calea berbecelui, dar alţi orci, şi mai 
mulţi, le luau locul. 

Grond se târa înainte. 'Tobele bubuiau sălbatic. Deasupra 
movilelor de cărnuri spintecate apăru o formă hidoasă: un 
călăreț înalt, cu capul acoperit de o glugă şi trupul învelit 
într-o mantie neagră, încet, călcând pe cei căzuţi sub 
copitele calului, se apropia fără să se ferească de săgeți. Se 
opri la un moment dat şi scoase o sabie lungă cu lamă 
nelucitoare. În acea clipă, o teamă cumplită puse stăpânire 
pe toţi, apărători şi duşmani deopotrivă, şi mâinile 
oamenilor căzură fără vlagă pe lângă trupuri şi nici un arc 
nu mai zbârnâi. Preţ de o clipă, totul încremeni. 

Tobele bubuiau şi duduiau. Cu o forţă uriaşă, Grond fu 
împins în faţă de către nişte mâini la fel de uriaşe. Ajunse la 
Poartă. Îşi luă avânt. Un bubuit adânc zgudui Oraşul 
precum tunetul ce se rostogoleşte printre nori. Dar poarta 
de fier şi stâlpii de oţel nu se clintiră. 

Atunci Căpitanul Negru se înălţă în scări şi strigă cu vocea 
lui înspăimântătoare, rostind într-un grai de mult uitat 
vorbe de putere şi groază, menite să sfărâme inimi şi piatră 
laolaltă. Poarta Gondorului crăpă. Lovită parcă de un 
descântec nimicitor, se sfărâmă; un fulger de lumină 
orbitoare izbucni şi aripile porţii se sfărâmară în mii de 
bucățele. 

Şi atunci intră călare Stăpânul nazgulilor. O siluetă 
copleşitoare, neagră, desenată pe focurile din spatele său, 
astfel se înfăţişa Călărețul, răspândind în jur o mare de 
disperare. Intră călare Stăpânul nazgulilor, pe sub bolta 
porţii pe unde nici un duşman nu trecuse vreodată, şi toată 
suflarea omenească fugi din calea lui. 


Toţi, în afară de unul singur. Aşteptând acolo, tăcut şi 
nemişcat, în spaţiul din faţa Porții, stătea Gandalf călare pe 
Iute ca Gândul: singurul dintre toţi caii de pe pământ care 
putea să îndure grozăvenia aceea, nemişcat, înţepenit pe 
picioarele lui, precum un chip gravat. 

— Nu poţi pătrunde aici, spuse Gandalf, şi uriaşa umbră se 
opri locului. Du-te înapoi, în hăul care ţi-a fost sortit! Du-te 
înapoi! Prăvăleşte-te în nimicnicia care vă aşteaptă pe tine 
şi pe stăpânul tău. Du-te! 

Călărețul Negru îşi lăsă gluga pe spate şi, să vezi şi să nu 
crezi! purta o coroană regească; numai că era aşezată pe 
un cap ce nu se vedea. Focurile roşii străluceau între 
coroană şi umerii laţi şi întunecaţi, acoperiţi de mantie. 
Dintr-o gură nevăzută izbucni un hohot de râs nimicitor. 

— Nebun bătrân! zise călăreţul. Nebun bătrân! A sosit 
vremea mea. Nu recunoşti Moartea atunci când ţi se 
înfăţişează înaintea ochilor? Acum ai să mori şi sudalmele 
tale vor suna în pustiu! 

Şi cu aceste vorbe ridică sus spada şi tâişul acesteia fu 
străbătut de flăcări. Gandalf nu se clinti. Şi chiar în acea 
clipă, undeva într-o ogradă din Oraş, se auzi un cântat de 
cocoş. Cârâitul ascuţit şi limpede al unui cocoş căruia nu-i 
păsa de vrăjitorii, nici de război, salutând doar dimineaţa 
care aducea zorile pe cer, mult deasupra Umbrelor morţii. 

Şi parcă răspunzându-i, de undeva de departe se auzi un 
alt zvon. Corni, corni, corni. Răsuna stins ecoul chemării lor 
între pereţii întunecoşi ai muntelui Mindolluin. Chemarea 
dezlănţuită a cornilor celor mari de la Miazănoapte. Rohan 
sosise, în sfârşit. 


Chapter 5 Marşul rohirrimilor. 

Era întuneric şi Merry nu putea zări nimic de acolo de 
unde stătea întins pe pământ, învelit într-o pătură; cu toate 
că noaptea era înăbugşitoare, fără nici o adiere de vânt, 
peste tot în jurul lui copacii nevăzuţi suspinau încetişor. 
Merry îşi înălţă capul. Şi auzi din nou un sunet ca de tobe în 


depărtare, dinspre dealurile împădurite şi terasele 
muntelui. Bătăile încetau brusc şi iar începeau, din altă 
direcţie, ba mai aproape, ba mai departe. Oare cei care 
făceau de strajă le auziseră şi ei? se întrebă Merry. 

Nu le putea vedea, dar ştia că de jur împrejur se aflau 
companiile rohirrimilor. Simţea prin întuneric mirosul 
cailor, îi auzea cum se mişcă şi cum lovesc din copite în 
pământul acoperit cu ace de brad. Oştirea făcuse popas în 
pădurile de pini ce creşteau în jurul Farului Silenach, un 
ţanc înălțându-se mult deasupra lungilor culmi ale Pădurii 
Druadan, care însoțeau drumul principal din Andrienul de 
Răsărit. 

Merry era prea obosit ca să doarmă. Călărise patru zile 
fără întrerupere şi întunericul tot mai adânc se lăsase ca o 
povară pe inima lui. Începea să se întrebe de ce ţinuse atât 
de mult să vină, când avusese toate motivele, chiar stăpânul 
îi poruncise, să rămână acasă. Se întrebă dacă regele cel 
bătrân ştia că porunca lui fusese încălcată şi era supărat 
din această pricină. Poate că nu. Din câte se părea, 
Dernhelm se înţelesese cu Elfhelm (Elf - elf; helm - cârmă; 
coif, n. tr.), mareşalul care comanda eoredul în care 
călăreau ei. El şi oamenii săi nu-l băgau în seamă pe Merry 
şi se prefăceau că nu-l aud atunci când vorbea. Ca şi când 
n-ar fi fost mai mult decât o altă boccea pe care o ducea 
Dernhelm. Lui Dernhelm nici nu-i păsa, căci nu vorbea 
niciodată cu nimeni. Merry se simţea mic, nedorit de nimeni 
şi singur. lar acum timpul nu mai avea răbdare şi oştirea se 
afla în primejdie. Îi despărţea mai puţin de o zi de zidurile 
exterioare ale oraşului Minas 'Tirith, care înconjurau 
pământurile oraşului. Cercetaşii fuseseră trimişi înainte. 
Unii dintre ei nu se întorseseră. Alţii veniseră degrabă 
înapoi, spunând că drumul era blocat. O oştire vrăjmaşă 
făcuse tabără chiar pe drum, la trei mile depărtare de 
Amon Din, şi câteva cete înarmate se apropiau de ei, mai 
aveau de străbătut trei leghe şi ajungeau aici. Orcii 


mişunau pe dealurile şi prin pădurile care mărgineau 
drumul. Regele şi Eomer ţineau sfat la adăpostul nopţii. 

Merry îşi dorea să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă 
şi gândul îi zbură la Pippin. Ceea ce îi spori neliniştea. 
Bietul Pippin, închis în marele oraş de piatră, singur şi 
înspăimântat. Tare ar fi vrut Merry să fie un călăreț înalt, 
aşa ca Eomer, să poată sufla şi el din corn sau ce-o fi fost, şi 
să fugă în galop să-şi salveze prietenul. Se ridică în capul 
oaselor, ascultând bubuitul tobelor care reîncepuse, Parcă 
mai aproape de data asta. La un moment dat, auzi nişte voci 
care vorbeau în şoaptă şi văzu nişte felinare, pe jumătate 
acoperite, trecând printre copaci. Oamenii din preajma lui 
începură să se foiască şovăielnici prin întuneric. 

O siluetă înaltă apăru din senin, se împiedică de Merry şi 
bodogăni câteva înjurături la adresa rădăcinilor de copaci. 
Merry recunoscu vocea mareşalului Elfhelm. 

— Nu sunt rădăcină de copac, domnule, zise el, nici raniţă, 
ci un hobbit pe care domnia ta tocmai l-a lovit. Nu pretind 
scuze, dar măcar spune-mi ce se petrece. 

— Orice se poate petrece în întunericul ăsta blestemat, 
răspunse Elfhelm. Oricum, stăpânul meu a trimis vorbă că 
trebuie să fim gata: în orice clipă putem primi ordin de 
plecare. 

— Asta înseamnă că duşmanul se apropie? vru să ştie 
Merry cuprins de nelinişte. 

— Nicidecum, duşmanul este pe drum, nu aici, între 
dealuri. Ce auzi tu sunt woseii, Oamenii Sălbatici ai Pădurii 
- ăsta-i felul lor de a vorbi între ei când se află departe unii 
de ceilalţi. Se zice că încă şi acum mai bântuie Pădurea 
Druadan. Sunt urmaşii unei seminţii din alte vremuri, au 
mai rămas puţini, trăiesc ascunşi, sălbatici şi temători, 
precum fiarele. Nu se războiesc nici cu Mordorul, nici cu 
Obştea; dar întunericul ăsta şi apropierea orcilor îi 
nelinişteşte: se tem să nu se întoarcă Anii Întunecimii. Şi 
teama lor s-ar putea adeveri. Să fim mulţumiţi că nu ne 
vânează pe noi: căci, din câte se spune, folosesc săgeți 


otrăvite şi sunt vânători neîntrecuţi. Dar s-au pus în slujba 
lui Theoden. Chiar acum una din căpeteniile lor este dusă la 
rege. Într-acolo se îndreaptă luminile. Cam asta este ceea 
ce-am aflat, altceva nimic. Şi acum trebuie să mă duc să 
împlinesc poruncile stăpânului meu. Strânge-ţi şi tu 
lucrurile, jupâne Raniţă! 

Şi dispăru în întuneric. 

Lui Merry nu-i prea plăcură veştile astea despre sălbatici 
şi săgeți otrăvite, dar şi fără ele se simţea apăsat de o 
spaimă mare. Nu mai suporta aşteptarea. Dorea să ştie ce 
avea să se întâmple. Se ridică de jos şi fără să piardă multă 
vreme porni precaut în urma ultimului felinar, înainte ca 
acesta să dispară cu totul printre copaci. 

Ajunse curând la un loc deschis unde, sub un copac falnic, 
se găsea un cort mic, înălţat anume pentru rege. Un felinar 
mare, acoperit în partea de sus, atârna de o cracă, 
aruncând în jos un palid cerc de lumină. Acolo şedeau 
Theoden şi Eomer, iar în faţa lor, pe pământ, stătea o 
piticanie de om, vârstat ca o piatră roasă de vreme, cu firele 
bărbii rare răzleţite pe pieptul lui scobit, ca nişte fuioare de 
muşchi uscat. Picioare scurte şi braţe dolofane, gros şi 
îndesat la trup, cu un acoperământ de ierburi în jurul 
şalelor. Merry parcă mai văzuse undeva fiinţa asta, şi 
deodată îşi aminti de Oamenii Pukel din Valea Calvarului. Ai 
fi zis că era una din acele figuri străvechi readuse la viaţă, 
sau te pomeneşti că era o creatură coborâtă în linie dreaptă 
de-a lungul anilor fără număr din modelele folosite de meş- 
teri cioplitori cu multă vreme în urmă. 

Cei trei tăceau când s-a apropiat Merry, târându-se 
neauzit, apoi Sălbaticul începu să vorbească, răspunzând, 
din câte se părea, unei întrebări puse mai înainte. Vocea lui 
era adâncă şi guturală, dar, spre surprinderea lui Merry, 
vorbea în Limba Comună, doar că oarecum poticnit şi 
amestecând tot felul de cuvinte ciudate. 

— Nu, părinte al călăreţilor, spuse el. Noi nu luptăm. Doar 
vânăm. Omorâm gorguni în pădure, urâm pe orci. Şi voi 


urâţi pe gorguni. Noi ajutăm cum putem. Sălbaticii au 
urechi şi ochi lungi; ştiu toate potecile. Sălbaticii trăiesc aici 
dinainte de Casele de Piatră; dinainte ca Oamenii înalţi să 
vină din Apă. 

— Dar noi avem nevoie de ajutor în bătălie, spuse Eomer. 
Cum o să ne ajutaţi tu şi-ai tăi? 

— Adunăm veşti, zise Sălbaticul. Noi privim din dealuri. 
Noi urcăm munţi înalţi şi privim jos. Oraşul de Piatră e 
închis. Foc arde acolo afară; acum şi înăuntru. Vreţi să 
veniţi acolo? Atunci trebuie să vă grăbiţi. Dar gorguni şi 
oameni de tare departe - şi îşi flutură spre răsărit un braţ 
noduros - stau pe drumul de cai. Foarte mulţi, mai mulţi 
decât Călăreţii. 

— De unde ştii? întrebă Eomer. 

De pe chipul teşit şi din ochii negri ai bătrânului nu se 
putea citi nimic, dar vocea îi era morocănoasă, semn că nu-i 
plăcuse ceea ce auzise. 

— Sălbaticii sunt sălbatici, liberi, dar au copii, răspunse el. 
Eu sunt mare căpetenie Ghân-buri-Ghân. Eu număr multe 
lucruri: stelele pe cer, frunzele în copaci, oamenii în 
întuneric. Voi sunteţi de douăzeci de ori câte douăzeci 
numărate de zece ori şi încă cinci. Ei sunt mai mulţi. Bătălie 
mare, şi cine va câştiga? Şi încă şi mai mulţi se învârt în 
jurul zidurilor Oraşului de Piatră. 

— Vai! Adevăr grăieşte, zise Theoden. Cercetaşii noştri 
spun că au săpat şanţuri pe drum şi au înfipt ţăruşi. N-avem 
cum le înlătura din cale dacă atacăm, pe neaşteptate. 

— Oricum ar fi, trebuie să ne grăbim, spuse Eomer. 
Fortăreaţa Colnicului a fost incendiată! 

— Lasă pe Ghân-buri-Ghân să isprăvească! zise Sălbaticul. 
Ştie şi alte drumuri. El vă va duce pe drum ce nu are gropi, 
unde nu umblă gorguni, numai sălbatici şi fiare. Multe 
drumuri au fost făcute când Seminţia Caselor de Piatră a 
fost puternică. Au tăiat dealuri aşa cum taie vânătorii 
carnea fiarelor. Sălbaticii cred că s-au hrănit cu pietre. 
Treceau prin Druadan spre Rinimon în care mari. Nu se mai 


duc. Drumul a fost uitat, dar nu şi de Sălbatici. Peste deal şi 
dincolo de deal încă se găseşte sub iarbă şi copaci, acolo, 
dincolo de Rinimon, până jos la Dîn, şi la capăt se întoarce 
înapoi spre drumul Călăreţilor. Sălbaticii or să vă arate 
drumul. Atunci veţi omori pe gorguni şi veţi alunga 
întunecimea rea cu fier sclipitor, şi Sălbaticii se pot întoarce 
să doarmă în pădurile sălbatice. 

Eomer şi regele se sfătuiră în graiul lor. După o vreme, 
Theoden se răsuci spre Sălbatic. 

— Ne învoim, zise. Chiar dacă lăsăm în urmă o oaste 
întreagă de duşmani, cui îi mai pasă? Dacă e să cadă Oraşul 
de Piatră, atunci nu mai avem cale de întors. Dar dacă îl 
salvăm, atunci oastea orcilor nu mai are pe unde să se 
întoarcă. Dacă eşti de bună-credinţă, Ghân-buri-Ghân, te 
vom răsplăti regeşte şi te vei bucura pe veci de prietenia 
Obştii. 

— Oamenii morţi nu sunt prietenii oamenilor vii şi nu le 
faceţi daruri, spuse Sălbaticul. Dar dacă veţi trăi după 
întunecime, atunci lăsaţi în pace pe Sălbatici în pădure şi 
nu-i mai vânaţi ca pe fiare. Ghân-buri-Ghân nu vă duce în 
capcană. El însuşi va merge cu părintele Călăreţilor şi, dacă 
vă duce greşit, omorâţi-l. 

— Aşa să fie! zise Theoden. 

— Cât ne ia ca să ocolim duşmanul şi să ne reîntoarcem la 
drum? întrebă Eomer. Trebuie să mergem la pas dacă ne 
călăuzeşti tu; şi nu mă îndoiesc că drumul este îngust. 

— Sălbaticii merg repede pe picioarele lor, spuse Ghân. 
Drumul este larg pentru patru cai, în Valea Carelor de 
Piatră, încolo - şi îşi flutură mâna spre miazăzi - dar îngust 
la început şi la sfârşit. Sălbaticul ar putea să ajungă pe jos 
de aici până la Dîn între răsăritul soarelui şi amiază. 

— Atunci trebuie să le dăm căpeteniilor cel puţin şapte 
ceasuri, socoti Eomer; iar pentru restul oştirii, vreo zece. 
Pot să ne întârzie lucruri neaşteptate şi dacă oştirea este 
înşirată de-a lungul drumului, o să ne ia multă vreme până 


om putea-o pune din nou în ordine când ieşim dintre 
dealuri. Cât o fi ora acum? 

— Cine poate şti? oftă Theoden. Peste tot e numai noapte. 

— E numai întuneric, dar nu e numai noapte, îl contrazise 
Ghân. Când vine Soarele noi îl simţim, chiar dacă este 
ascuns. Acum urcă peste munţii de la Răsărit. În câmpiile 
cerului se deschide ziua. 

— Atunci s-o pornim la drum cât mai curând cu putinţă, 
hotărî Eomer. Chiar şi aşa avem puţine speranţe să 
ajungem astăzi la timp ca să ajutăm Gondorul. 

Merry nu mai aşteptă să audă şi altceva, ci se furişă de 
acolo ca să se pregătească pentru plecarea în marş. Era 
ultima etapă înaintea bătăliei. Nu prea credea că vor fi 
mulţi cei care aveau să iasă vii din această încercare. Dar 
gândul Ia Pippin şi la flăcările ce cuprinseseră Minas Tirith 
îi dădu puteri să-şi înfrângă spaima. 

În acea zi toate au mers ca pe roate, fără să vadă sau să 
audă ceva ce le-ar fi dat de înţeles că vrăjmaşul îi aştepta ca 
să-i atace. Sălbaticii trimiseseră înainte drept scut câţiva 
vânători pricepuţi de-ai lor pentru ca nici un orc sau vreo 
iscoadă să nu prindă de veste despre mişcările de trupe din 
regiunea dealurilor. Lumina devenea tot mai palidă pe 
măsură ce ei se apropiau de oraşul asediat, iar Călăreţii 
treceau în şiruri lungi, ca nişte umbre întunecate de oameni 
şi cai. Fiecare companie avea drept călăuză un pădurean 
sălbatic; bătrânul Ghân mergea alături de rege. La 
începutul marşului pierduseră mai mult timp decât 
plănuiseră, şi aceasta deoarece Călăreţilor care îşi duceau 
caii de dârlogi le trebuise ceva vreme să găsească poteci 
potrivite peste culmile despădurite din spatele taberei lor, 
care coborau până în Valea Caselor de Piatră. Era târziu 
după-amiaza când ariergarda ajunse într-un ţinut de desiş 
cenuşiu, întins Până pe coastele răsăritene ale muntelui 
Amon Din, ascunzând un mare defileu în lanţul de dealuri 
înşiruite de la răsărit până la apus, între Nardol şi Din. Era 
defileul prin care trecuse, cu atâta vreme în urmă, uitatul 


drum al carelor, ca apoi să se unească cu drumul principal 
al Călăreţilor ce începea prin Oraş şi străbătea Andrien, 
dar, de nenumărate vieţi omeneşti, copacii puseseră 
stăpânire pe el, făcându-l dispară, rupt pe alocuri şi 
îngropat sub frunzele strânse de veacuri. lată că tocmai 
desişul acesta oferea călăreţilor ultima speranţă de nu fi 
descoperiţi înainte de a se arunca în bătălia la câmp 
deschis; în urma lor se aflau drumul şi lunca Anduinului, în 
vreme ce la răsărit şi la miazăzi costişele erau golaşe, 
stâncoase, căci dealurile gurguite se adunau unele în altele 
şi urcau, culme după culme, până în masivul şi umerii 
Mindolluinului. 

Companiei din frunte i se făcu semn să oprească şi, pe 
măsură ce ieşeau din strunga Văii Caselor de Piatră, cei ce 
veneau din urmă se răspândeau, căutându-şi loc de popas 
sub coroanele cenuşii ale copacilor. Regele chemă căpitanii 
la sfat. Eomer trimise iscoade să cerceteze drumul; dar 
bătrânul Ghân clătină din cap. 

— Nu are rost să trimiţi Călăreţi. Sălbaticii au văzut tot ce 
poate fi văzut în văzduhul rău. Vor veni curând şi vor vorbi 
cu mine aici. 

Căpitanii veniră după cum sunase porunca şi atunci, dintre 
copaci, apărură cu fereală alte forme pukel, care semănau 
într-atât cu bătrânul Ghân, încât lui Merry îi venea greu să-i 
deosebească. O vreme statură de vorbă cu Ghân într-un 
grai gutural ciudat. Apoi Ghân se întoarse spre rege. 

— Sălbaticii spun multe, zise el. Întâi fiţi cu băgare de 
seamă! Încă-s mulţi oameni în tabără, dincolo de Dîn, la o 
oră de mers într-acolo, - şi îşi flutură braţul spre apus, spre 
ţancul negru. Dar nu se vede nici unul între acest loc şi 
noile ziduri ale Seminţiei Pietrei. Mulţi îşi caută de treabă 
acolo. Zidurile nu mai sunt în picioare: gorguni le dărâmă 
cu tunet de pământ şi cu măciuci de fier negru. Nu se tem 
de nimic şi nu se uită înjur. Ei cred că prietenii lor păzesc 
toate drumurile. 


Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un sunet gâlgâit, ca 
şi când ar fi râs, sau cel puţin aşa părea. 

— Veşti bune! strigă Eomer. Chiar şi în întunericul acesta 
nădejdea licăre din nou. Adesea urzelile duşmanului ne sunt 
de folos, în ciuda lui. Blestematul ăsta de întuneric ne 
proteguie ca o mantie. lar acum, în dorinţa lor nestăpânită 
de a distruge Gondorul piatră cu piatră, orcii lui mi-au 
alungat cea mai cumplită frică. Ar fi putut păstra zidul 
exterior multă vreme, ca să ni se împotrivească. Dar acum 
putem pătrunde prin el - dacă izbutim să ajungem până 
acolo. 

— Îţi mulţumesc încă o dată, Ghân-buri-Ghân al pădurilor, 
zise Theoden. Fie ca norocul să te însoţească pentru veştile 
bune pe care ni le-ai adus şi pentru că ne-ai călăuzit! 

— Omorâţi-i pe gorguni! Omorâţi neamul orcilor! Nici un 
alt cuvânt nu bucură mai mult pe Sălbatici, răspunse Ghân. 
Alungaţi cu fier strălucitor văzduhul rău şi întunericul! 

— Pentru a împlini acestea am călătorit atât de departe, 
zise Regele. Şi vom încerca să le ducem la bun sfârşit. Dar 
cât vom izbuti din acestea, numai mâine vom şti. 

Ghân-buri-Ghân se ciuci la pământ şi îl atinse cu fruntea 
lui cărnoasă, ca semn de rămas-bun. Apoi se ridică a 
plecare. Dar dintr-o dată rămase cu privirile aţintite în sus, 
precum o vietate speriată a pădurii care adulmecă un miros 
ciudat. În ochii lui sclipi o luminiţă. 

— Se schimbă vântul! strigă şi, zicând acestea, el 
împreună cu tovarăşii săi dispărură ca prin farmec în 
umbrele întunericului, fără ca vreun călăreț din Rohan să-i 
mai vadă vreodată. 

Nu mult după aceea, departe la răsărit tobele îşi reluară 
bubuitul stins. Dar inima nici unuia dintre călăreţi nu se 
umplu de teamă că sălbaticii ar fi putut să-i trădeze. Chiar 
dacă păreau atât de ciudaţi şi de lipsiţi de farmec. 

— Nu mai avem nevoie de călăuză, zise Elfhelm, căci 
printre noi se află călăreţi care au străbătut drumul pe jos 
la Fortăreaţa Colnicului în vreme de pace. Eu sunt unul 


dintre aceştia. După ce ajungem la drum, se face un cot 
spre miazăzi, şi de acolo mai sunt şapte leghe până la zidul 
pământurilor ce ţin de oraş. Şi aproape tot drumul de-o 
parte şi de alta este iarbă din belşug. Acolo au călărit soliile 
din Gondor cel mai iute, aşa ne-au spus. Vasăzică şi noi 
putem străbate distanţa aceea iute şi fără multă zarvă. 

— Atunci, dacă e să ne înfruntăm cu fapte crunte pentru 
care vom avea nevoie de toată puterea noastră, zise Eomer, 
sfatul meu este să te odihnim acum şi să pornim la drum la 
noapte şi să ne cumpănim timpul astfel încât să ajungem la 
câmpie mâine pe lumină, câtă o fi şi aceasta, sau când ne dă 
semn stăpânul nostru. 

Regele consimţi şi căpitanii plecară. Dar nu trecu mult şi 
Elfhelm se întoarse. 

— Stăpâne, cercetaşii n-au găsit nimic demn de luat în 
seamă dincolo de pădurea cenuşie, în afară de doi oameni: 
morţi amândoi. Şi doi cai morţi. 

— Şi? Ce-i cu asta? făcu nedumerit Eomer. 

— Păi, stăpâne, erau soli călări din Gondor. Unul s-ar 
putea să fie Hirgon, căci mâna lui era încă încleştată pe 
Săgeata Roşie, dar capul i-a fost retezat. Şi încă ceva: s-ar 
părea, din câte ne spun semnele, că fugeau spre apus 
atunci când au fost răpuşi. După cum înţeleg eu, când s-au 
întors, au dat peste duşmani sub zidul exterior, sau poate 
chiar îl luau cu asalt - asta a fost acum două nopţi, dacă au 
avut cai din cei odihniţi de la forturi, cum obişnuiau ei să 
facă. N-au izbutit să ajungă în Oraş şi s-au întors. 

— Vai şi-amar! suspină Thoden. Înseamnă că Denethor nu 
a primit vestea apropierii noastre şi e pradă disperării. 

— Nevoia nu rabdă amânare, dar mai bine mai târziu 
decât niciodată", zise Eomer. Şi bine ar fi ca de data asta 
vorba din bătrâni să se adeverească mai mult decât oricând 
de când se ştie omenirea grăind în grai omenesc. 

Se lăsase noaptea. Armia Rohanului înainta în tăcere de-o 
parte şi de alta a drumului care trecea aproape de poalele 
muntelui Mindolluin şi care acum cotea către miazăzi. În 


depărtare şi aproape în faţa lor se zărea o lucire roşiatică 
sub cerul negru, coastele muntelui desenându-se şi ele la 
fel de negre în acea lumină. Călăreţii se apropiau de 
Rammas, zidul Pelennorului; dar ziua încă nu se arăta. 

Regele călărea în mijlocul companiei aflate în frunte, 
înconjurat de suita sa. Urma compania lui Elfhelm - sau 
6ored, cum i se spunea în Rohan; abia acum băgă Merry de 
seamă că Dernhelm îşi părăsise locul şi călărea tot înainte 
în întuneric, ajungând din urmă suita regală. Merry auzi 
voci în faţă, care şuşoteau, semn că se ţinea un mic sfat. 
Câţiva călăreţi se avântaseră până în apropiere de zid şi 
acum se întorseseră şi se duseseră drept la rege. 

— Sunt focuri mari, Măria ta, spuse unul. Oraşul întreg 
este cuprins de flăcări şi câmpia este plină de duşmani. Dar, 
din câte ne-am dat noi seama, nu le pasă decât de atac şi 
doar puţini au mai rămas pe zidul exterior, fără căpetenie, 
mânaţi de dorinţa de a distruge. 

— Măria ta, îţi aminteşti de vorbele Sălbaticului? îl întrebă 
altul. Eu unul, când e pace, îmi duc viaţa pe Platoul Golaş. 
Widfara îmi este numele şi am un nas care adulmecă şi el 
veştile văzduhului. Vântul se schimbă. Se simte o răsuflare 
de la Miazăzi; un iz de mare, chiar dacă abia simţit. 
Dimineaţa ne va aduce noutăţi. Deasupra vălătucilor de fum 
va fi ceaţă atunci când veţi trece de zid. 

— Dacă cele ce spui se vor adeveri, Widfara, fie să trăieşti 
ani mulţi şi binecuvântaţi după ce această zi se va fi sfârşit! 
îi ură Theoden. Apoi se răsuci către oamenii din suita sa, 
aflaţi în apropiere, şi de data asta vorbi răspicat, astfel că 
mulţi călăreţi care se aflau în prima companie îi auziră 
vorbele: 

— A sosit clipa, Călăreţi ai Obştei, fii ai lui Eorl! Duşmani şi 
focuri se află în faţa noastră, iar casele voastre au rămas 
departe în urmă. Dar, cu toate că veţi lupta pe un câmp 
străin, gloria pe care o să v-o câştigaţi aici a voastră va fi 
pentru totdeauna. De jurat aţi jurat: nu vă rămâne decât să 


împliniţi jurământul faţă de stăpân şi de glie şi în numele 
prieteniei! 

Călăreţii îşi loviră suliţele de scuturi. 

— Eomer, fiule! Tu te afli în fruntea primei cored, zise 
Theoden, şi veţi călări în urma stindardului regal, pe 
centru. Elfhelm, tu şi oamenii tăi o luaţi prin dreapta când 
trecem de zid. Iar Grimbold se va duce cu ai săi prin stânga. 
Companiile din spate se vor lua după cele trei din frunte, 
fiecare cum poate sau crede de cuviinţă. Loviţi duşmanul 
oriunde îl găsiţi. Alte planuri nu ne putem face acum, căci 
încă nu ştim cum stau lucrurile pe câmpul de luptă. Înainte! 
Şi nu vă temeţi de întuneric! 

Compania din frunte porni de îndată şi călări cât de 
repede putea, căci întunericul stăruia încă deplin, în ciuda 
celor prevestite de Widfara. Merry călărea în spatele lui 
Dernhelm, ţinând frâul cu o singură mână, în vreme ce cu 
cealaltă încerca să-şi slăbească sabia în teacă. Abia cum 
simţea pe deplin adevărul din vorbele bătrânului rege: 
"într-o astfel de bătălie, tu ce ai face, Meriadoc?" "Ceea ce 
fac acum, îşi spuse în sinea lui, încurc un călăreț şi trag 
nădejde să rămân în şa şi să nu mă pomenesc călcat în 
copite de ceilalţi cai!" 

Aveau mai puţin de o leghe până acolo unde se înălţaseră 
mai înainte zidurile exterioare. Curând ajunseră; prea 
curând pentru Merry. Strigăte sălbatice izbucniră şi arme 
se încleştară, dar şi acestea s-au isprăvit repede. În 
preajma zidurilor rămăseseră puţin orci şi, luaţi pe 
nepregătite, au fost iute răpuşi ori puşi pe fugă. În faţa 
ruinelor porţii nordice a zidului, Rammas regele s-a oprit 
încă o dată. Prima 6ored s-a grupat în spatele şi de o parte 
şi de alta a lui. Dernhelm se ţinea aproape de rege, cu toate 
că Elfhelm şi compania lui se aflau în dreapta. Oamenii lui 
Gromhold s-au întors din drum, îndreptându-se spre o 
spărtură mare în zid, ceva mai departe, spre răsărit. 

Merry privea din spatele lui Dernhelm. În depărtare, la 
vreo zece mile distanţă, poate mai mult, ardea un foc mare, 


dar între acest foc şi călăreţi erau alte şiruri de focuri ce 
formau un semicerc uriaş - cel mai apropiat punct al 
acestuia se afla la mai puţin de o leghe distanţă. Altceva 
Merry nu prea reuşea să mai desluşească pe câmpia aceea 
întunecată şi nu vedea nici vreun semn încurajator care să 
anunţe dimineaţa, iar vântul nu adia nici a schimbare, nici a 
neschimbare. 

Armia Rohanului porni din nou, tăcută, spre câmpia 
Gondorului, pătrunzând încet, dar necontenit, precum un 
flux ce se revarsă prin spărturile unui dig pe care oamenii l- 
au crezut de neînfrânt. Dar mintea şi voinţa Căpitanului 
Negru erau îndreptate acum numai asupra oraşului ce 
pierea încet şi nici un val nu se îndrepta spre el ca să-i dea 
de ştire că planurile lui şchiopătau în vreun fel. 

După o vreme, regele îşi îndreptă oştirea întrucâtva către 
răsărit, pentru a putea ajunge între linia focurilor 
asediatoare şi câmpurile din afara zidurilor oraşului. 
Continuau să înainteze fără ca cineva să li se opună, iar 
Theoden încă nu dădea semnalul. Şi iată că se opri din nou, 
pentru a treia oară. Oraşul se găsea mai aproape. În văzduh 
plutea miros de arsură şi o umbră vestitoare de moarte. 
Caii erau neliniştiţi. Regele însă şedea neclintit în şa, pe 
Coamă de Nea, privind la agonia oraşului Minas Tirith, 
parcă împietrit de suferinţă ori poate de teamă. Părea să se 
împuţineze la trup, apăsat de bătrâneţe. Merry însuşi avea 
sentimentul că era apăsat de groază şi de îndoială, ca de o 
mare greutate. Inima abia îi bătea. Timpul părea suspendat 
în şovăire. Ajunseseră prea târziu! Prea târziu era mai rău 
decât niciodată! Poate că lui Theoden îi va pieri curajul, îşi 
va lăsa în piept capul lui bătrân, se va întoarce din drum, se 
va furişa şi se va ascunde în munţi. 

Dar, dintr-o dată, Merry o simţi fără urmă de îndoială: 
simţi schimbarea. Simţea vântul pe obraji! Licărea o geană 
de lumină. Departe, tare departe spre miazăzi, norii se 
desenau neclar ca nişte forme cenuşii aflate la mare 


distanţă, care se vălătuceau în sus şi se risipeau: dimineaţa 
se ivea din spatele lor. 

Dar în aceeaşi clipă explodă o altă lumină, ca şi când un 
fulger ar fi ţâşnit din pământ de undeva de sub Oraş. Preţ 
de o fracțiune de secundă spânzură în văzduh, acolo 
departe, în alb şi negru, un turn orbitor precum un ac 
sclipitor; şi apoi, când întunericul se închise la loc peste ea, 
peste câmpuri se rostogoli un bubuit cumplit. 

La auzul acestui zgomot, silueta cocârjată a regelui se 
îndreptă dintr-o dată. Regele părea din nou înalt şi semeţ; 
se ridică în scări şi strigă cu voce tare şi mai limpede decât 
ar fi putut vreodată să răsune o voce de muritor: 

Treziţi-vă, sus, Călăreţi ai lui Theoden! 

Grozăvii se arată, în pârjol şi măcel! 

Să zbârnâie suliţi, să se sfarăme scuturi! 

Ziua-n săbii înalţă răsăritul de sânge! 

Călăriţi, călăriţi, călăriţi spre Gondor! 

Zicând acestea, luă un corn mare de la Guthlăf, purtătorul 
stindardului regal, şi suflă în el cu o asemenea putere, încât 
cornul se sfărâmă. În clipa următoare, toţi cornii oştirii îşi 
uniră glasurile şi acest cântec al Rohanului se revărsă peste 
câmpuri precum o furtună Şi umplu munţii la fel ca bubuitul 
unui tunet. 

"Călăriţi, călăriţi! Călăriţi spre Gondor!" 

Deodată regele strigă ceva calului său şi Coamă de Nea 
ţâşni. În urmă-i flutura stindardul calului alb pe un câmp 
verde, dar regele i-o luă cu mult înainte. Cavalerii din suită 
goneau după el mâncând pământul, dar şi pe aceştia îi lăsă 
mult în spate. Eomer îl urmă şi el, atât de iute, încât coada 
albă a coifului său plutea în vânt, şi prima linie a primei 
companii mugea în galopul ei, ca un val ce se sparge 
înspumat la mal, dar nici ei n-au reuşit să-l ajungă pe 
Theoden. Părea cuprins de nebunie, sau poate furia bătăliei 
moştenită de la străbunii săi îi curgea acum prin vine ca un 
foc nou, iar Coamă de Nea îl purta în spinare ca pe un zeu 
din străvechime, ca pe Orome cel Mare, în bătălia valarilor, 


când lumea era încă tânără. Scutul de aur era descoperit şi, 
minune! deodată începu să strălucească asemenea 
Soarelui, iar iarba se făcu verde sub picioarele albe ale 
armăsarului său. Căci iată că venise dimineaţa, şi o dată cu 
ea un vânt dinspre mare; şi întunericul fu alungat şi oştirile 
Mordorului izbucniră într-un urlet prelung şi, cuprinse de 
groază, o rupseră la fugă şi pieiră şi copitele urgiei trecură 
peste ele, şi atunci întreaga armie a Rohanului izbucni în 
cântec, şi cântau, şi măcelăreau, căci îi cuprinsese bucuria 
bătăliei şi sunetul cântecului lor, atât de frumos şi de 
cumplit, ajunse până în Oraş. 

Chapter 6 Bătălia de pe Câmpiile Pelennor. 

Dar nici căpeteniile orcilor şi nici tâlharii nu se aflau în 
fruntea atacului asupra Gondorului. Întunericul începea să 
se risipească prea curând, înainte de clipa hotărâtă de 
Stăpânul său; îl trădase deocamdată, lumea toată se 
întorsese împotrivă-i; victoria îi scăpa printre degete chiar 
în clipa în care întinsese mâna ca să o apuce. Dar braţul lui 
era lung. Încă se mai afla la cârmă, stăpân peste puteri 
nebănuite. Rege, Duh al Inelelor, Senior peste nazguli, 
multe erau armele sale. Părăsi Poarta şi se făcu nevăzut. 

După ce ajunse la drumul dinspre Poarta ce dădea spre 
Râu, Iheoden, Regele Obştei, o apucă spre Oraş, care se 
afla la mai puţin de o milă distanţă. Îşi domoli puţin goana, 
căutând alţi duşmani, şi cavalerii îl prinseră din urmă, şi 
printre ei era şi Dernhelm. În faţă, ceva mai aproape de 
ziduri, oştenii lui Elfhelm se răspândiseră printre 
maşinăriile de război, secerând, spintecând, împingând 
vrăjmaşii în gropile de foc. Întreaga jumătate nordică a 
câmpiilor Pelennor fusese cotropită, taberele ardeau 
vâlvătaie, orcii fugeau spre Râu precum turmele de 
sălbăticiuni din calea vânătorilor; iar rohirrimii se 
răspândeau în toate părţile, după bunul lor plac. Dar încă 
nu învinseseră asediul şi nu recuceriseră Poarta. Mulţi 
duşmani se mai găseau în faţa ei, şi mai departe, pe câmpie, 
erau alte oştiri de-ale lor, ce nu fuseseră încă înfruntate. 


Dincolo de drum, spre miazăzi, aştepta armata principală a 
haradrimilor, cu ai săi călăreţi strânşi în jurul stindardului 
căpeteniei lor. Şi când căpetenia privi într-acolo şi, în 
lumina tot mai puternică, văzu flamura regală, băgă de 
seamă că ea se afla în faţă, departe de bătălia ce se ducea, 
şi era însoţită doar de câţiva oameni. Şi se simţi cuprins de 
o asemenea mânie, încât văzu roşu, scoase un strigăt, îşi 
înălţă stindardul, un şarpe negru pe o întindere purpurie, şi 
se repezi asupra calului alb pe câmp verde, urmat de mare 
mulţime de războinici de-ai săi; şi când îşi scoaseră sudiştii 
spadele cu tăiş lat, păru că scapără stelele cerului. 

Atunci îl zări şi Theoden şi, fără să mai aştepte atacul lui, îi 
strigă ceva lui Coamă de Nea şi porni în galop să-l 
întâmpine. Cumplită a fost încleştarea lor. Dar furia albă a 
celor de la Miazănoapte a stins repede furia fierbinte a 
celorlalţi, iar cavalerii lor s-au dovedit mai pricepuţi să-şi 
mânuie suliţele lor lungi, şi mult mai îndârijiţi. Chiar dacă 
erau mai puţini la număr, şi-au tăiat drum printre duşmani 
precum taie focul potecă prin pădure. Unde era îmbulzeala 
mai aprigă, acolo se avânta fiul lui Theoden, fiul lui Thengel, 
şi sulița lui se frânse atunci când se înfipse în căpetenia 
duşmană. Îşi trase sabia din teacă şi se repezi la stindard, 
retezându-l, şi o dată cu acesta îl spintecă şi pe purtătorul 
lui; şi şarpele negru căzu la pământ. Atunci toţi cei care mai 
rămăseseră în viaţă dintre călăreţii sudişti făcură stânga- 
mprejur şi o rupseră la fugă. 

Dar, ce să vezi! Dintr-o dată, în toiul victoriei regelui, 
scutul său de aur păli. Dimineaţa cea nouă se stinse pe cer. 
În jurul lui căzu întunericul. Caii se ridicară în două picioare 
şi nechezară sălbatic. Azvârliţi din şei, oamenii orbecăiau 
de-a buşilea pe pământ. 

— Veniţi cu mine! Veniţi cu mine! striga Theoden. Sus, 
eorlingilor! Nu vă temeţi de întuneric! 

Dar Coamă de Nea, înnebunit de spaimă, se ridică şi el în 
două picioare, luptându-se cu văzduhul, şi apoi, cu un 


nechezat cumplit, se prăbuşi într-o parte: o săgeată neagră 
îl străpunsese. Regele căzu prins sub trupul lui. 

Marea umbră cobori ca un nor de furtună. Şi numai ce se 
văzu că era o creatură înaripată: de-o fi fost pasăre, 
întrecea în mărime orice altă pasăre, şi avea trupul pleşuv, 
fără puf şi fără pene, iar aripile sale uriaşe păreau ţesute 
din piele între degetele îngherate. Şi pe deasupra, mai şi 
putea. O fi fost, poate, o creatură dintr-o altă lume, de mult 
apusă, al cărei soi, vieţuind în cine ştie ce munţi uitaţi şi 
reci, luminaţi doar de raza lunii, a supravieţuit timpului său 
şi în vreun cuib al groazei a adus pe lume înainte de vreme 
acest ultim vlăstar, pus numai pe ticăloşii. L-a luat la sine 
Seniorul Întunecimii şi l-a hrănit cu carne de fiară până cea 
crescut mai mare decât orice altă zburătoare; şi apoi l-a dat 
slujitorului său, în loc de armăsar. lar acum cobora, cobora 
tot mai jos, şi deodată, strângându-şi ţesăturile îngherate, 
scoase un strigăt croncănit şi se aşeză pe trupul lipsit de 
viaţă al lui Coamă de Nea, înfigându-şi în el ghearele şi 
plecându-şi grumazul lung şi pleşuv. 

Pe spinarea lui se găsea o formă uriaşă, amenințătoare, 
acoperită de o mantie neagră. Purta pe creştet o coroană 
de oţel, dar între marginea acesteia şi mantie nimic nu se 
zărea, în afară de lucirea ucigaşă a unei perechi de ochi: 
Stăpânul nazgulilor. Se înălţase din nou în văzduh ca să-şi 
cheme armăsarul înainte să se fi risipit întunericul, şi iată 
că acum se reîntorsese aducând prăpăd cu sine, 
preschimbând speranţa în deznădejde şi victoria în moarte. 
Drept armă avea o ghioagă neagră şi nemaivăzut de mare. 

Dar 'Theoden nu fusese părăsit chiar de toţi. Cavalerii din 
suita sa ori zăceau răpuşi în jur, ori, nemaiputând stăpâni 
strechea ce-i apucase pe armăsarii lor, fuseseră duşi de 
aceştia hăt departe. Unul totuşi rămăsese pe loc: Dernhelm 
cel tânăr, a cărui credinţă înfrângea orice teamă: şi plângea 
cu lacrimi amare, căci îşi îndrăgise stăpânul ca pe propriul 
său tată. Cât despre Merry, cât durase cavalcada, fusese 
purtat de Dernhelm în spate, pe şa, în deplină siguranţă; 


dar apoi Suflare de Vânt, înnebunit de groază, i-a azvârlit 
din şa, iar acum galopa ca turbat pe câmpie. Merry se târa 
în patru labe, parcă era o sălbăticiune năucă, groaza îi era 
atât de mare, încât nu mai vedea nimic în faţa ochilor şi-i 
venea să vomite. 

"Omul regelui! Omul regelui! îi striga inima în piept. 
Trebuie să stai lângă el. Ca un tată îmi vei fi, aşa ai spus." 
Dar voinţa lui era surdă iar trupul îi tremura tot. Nu 
îndrăznea să deschidă ochii sau să şi-i ridice de la pământ. 

Deodată, prin negura ce-i cotropise mintea, i se păru că îl 
aude pe Dernhelm vorbind; dar vocea i se părea ciudată, 
amintindu-i de o altă voce cunoscută. 

— Dispari, spurcăciune scârbavnică, stăpân al stârvurilor! 
Lasă-i pe morţi să doarmă în pace! 

Şi o altă voce îngheţată îi răspunse: 

— Nu te băga între nazgul şi prada sa! Căci nu te va 
răpune şi pe tine. Ci te va duce în casele tânguirii, dincolo 
de orice întunecime, unde carnea îţi va fi devorată şi 
mintea-ţi stafidită va rămâne dezvelită în faţa Ochiului Cel 
Fără de Pleoapă. 

Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă. 

— N-ai decât să faci ce pofteşti. Dar te voi împiedica de-mi 
va sta în putinţă. 

— Să mă împiedici? Nebunule. Nici un bărbat nu mă poate 
înfrunta! Atunci lui Merry îi fu dat să audă cel mai ciudat 
zgomot din câte ar fi putut să audă în acel ceas. 1 se păru că 
Dernhelm izbucneşte în râs, şi vocea aceea limpede era ca o 
coardă de oţel. 

— Numai că eu nu sunt bărbat. Ai în faţa ta o femeie. Sunt 
Eowyn, fiica lui Eomund. lar acum te-ai aşezat între mine şi 
cel care mi-a fost stăpân şi de-acelaşi sânge cu mine. 
Dispari, dacă nu eşti nemuritor! Altfel, fiinţă vie ori duh 
întunecat de-i fi, te spintec dacă-l atingi. 

Creatura înaripată ţipă la ea, dar Duhul Inelului nu 
răspunse, ci rămase tăcut, pradă parcă unei îndoieli 
neaşteptate. Cât despre Merry, era atât de uluit, încât uită 


de frică. Acolo, la câţiva paşi de el, se afla fiara aceea 
urieşească, şi totul în jurul ei părea cufundat în beznă, iar 
deasupra ei se înălța Stăpânul nazgulilor, asemenea unei 
umbre a disperării. Puțin mai la stânga, cu faţa spre ei, 
stătea aceea căreia el îi spusese până atunci Dernhelm. 
Coiful care-i ţinuse ascunsă taina căzuse acum, încât părul 
bălai, scăpat din legăturile în care fusese ţinut, lucea 
precum aurul stins, răsfirat pe umerii ei. Ochii cenuşii ca 
marea erau neîndurători, sălbatici, dar pe obraji îi şiroiau 
lacrimi. Într-o mână ţinea sabia, cu cealaltă înălţă scutul 
pentru a se feri de grozăvenia ce o zărea în ochii 
duşmanului ei. 

Era ea, Eowyn, dar în acelaşi timp şi Dernhelm. Căci în 
mintea lui Merry scăpără deodată amintirea chipului pe 
care-l văzuse în Valea Calvarului, când pornise oştirea la 
drum: chipul celui care merge să-şi caute moartea, care nu 
mai are nici o speranţă. Inima îi fu cuprinsă de milă, dar şi 
de mare uimire şi pe neaşteptate curajul seminţiei sale, 
căruia îi trebuia ceva timp ca să se stârnească, se retrezi în 
el. Îşi încleştă mâna. Ea nu trebuie să moară, atât de fru- 
moasă, atât de deznădăjduită! Sau măcar să nu moară 
singură, fără nimeni care să-i sară în ajutor. 

Cu toate că faţa vrăjmaşului lor nu era întoarsă spre el, 
Merry abia îndrăznea să se mişte, temându-se ca nu cumva 
ochii aceia vestitori de moarte să se întoarne asupra lui. 
Încet, foarte încet, începu să se târască într-o parte; dar 
Căpitanul Negru nu-l lua în seamă nici cât pe-o râmă ce se 
târăşte în noroi, atât era de cuprins de îndoială şi de pornit 
împotriva femeii dinaintea lui. 

Deodată, fiara urieşească îşi zbătu aripile hidoase şi 
văzduhul se umplu de o duhoare cumplită. Se înălţă, apoi se 
repezi ca o săgeată spre Eowyn, ţipând şi lovind cu ciocul şi 
ghearele. 

Dar Eowyn nu se clinti; era fecioara rohirrimilor, vlăstar 
de regi, subţire la trup, ca un tăiş de oţel, frumoasă, dar 
neiertătoare. Lovi iute, o singură dată, cu pricepere, 


nimerind în plin. Grumazul întins al fiarei fu retezat şi 
căpăţâna căzu ca o piatră. Eowyn sări înapoi, ferindu-se de 
matahala ce se prăbuşi grămadă, cu aripile întinse în lături, 
iar trupul, un morman fără viaţă prăvălit la pământ; şi tot 
atunci pieri şi umbra. Eowyn fu dintr-o dată scăldată în 
lumină şi părul ei străluci în razele soarelui. 

Numai că tot atunci, din mormanul de carne Călărețul 
Negru se ridică înalt şi ameninţător, deasupra lui Eowyn. 
Cu un strigăt greu de ură, care arse auzul precum o 
picătură de venin, îşi repezi buzduganul. Scutul lui Eowyn 
se sfarâmă în bucăţi, braţul i se frânse, iar ea căzu în 
genunchi. El se lăsă asupra ei ca un nor şi ochii îi 
scăpărară; îşi înălţă din nou buzduganul, de data asta 
pentru a ucide. 

Dar pe neaşteptate el însuşi se prăbuşi în faţă, cu un țipăt 
de durere sfâşietoare, şi lovitura lui nimeri aiurea, înfigând 
buzduganul în pământ. Sabia lui Merry îl străpunsese pe la 
spate, prin mantia cea neagră şi, pe sub cămaşa lungă de 
zale, îi pătrunsese în muşchiul din spatele genunchiului său 
neînchipuit de mare. 

— Eowyn! Eowyn! strigă Merry. 

Clătinându-se şi reuşind cu greu să se ridice în picioare, 
Eowyn îşi înfipse cu ultimele ei puteri sabia între mantie şi 
coroană, tocmai când umerii uriaşi se înclinară spre ea. 
Sabia se frânse în aşchii sclipitoare. Coroana se rostogoli 
clincănind pe pământ. Eowyn căzu peste duşmanul ei 
răpus. Dar, ce să vezi! mantia şi cămaşa cea lungă de zale 
erau goale. Zăceau acum fără formă pe pământ, sfâşiate, 
mototolite; şi un țipăt cutremură văzduhul, strângându-se 
într-un vaiet ascuţit, dus de vânt, un glas fără trup ce se 
subţie până pieri şi fu înghiţit fără să mai fie auzit vreodată 
în acel ev al lumii acesteia. 

Meriadoc rămăsese acolo, în mijlocul măcelului, clipind 
asemenea unei cucuvele în lumina zilei, căci lacrimile îl 
orbeau; şi ca prin ceaţă privi la capul bălai al lui Eowyn, aşa 
cum zăcea ea acolo fără să se mişte; şi privi la chipul 


regelui căzut în deplină glorie. Căci Coamă de Nea, în 
agonia sa, izbutise să se dea la o parte de pe trupul lui 
Theoden; dar tot el pecetluise soarta stăpânului său. 

Apoi Merry se aplecă, luă mâna regelui într-a sa, ca să o 
sărute; şi, minune! Theoden deschise ochii şi privirea îi era 
limpede, iar vocea liniştită, chiar dacă trudnică. 

— Rămâi cu bine, jupâne Holbytla! spuse el. Trupul mi-e 
frânt. Mă duc la străbunii mei. Şi acum nu voi mai avea de 
ce să mă ruşinez alături de măreţia lor. Am doborât şarpele 
negru. O dimineaţă sumbră, şi o zi veselă, şi un apus auriu! 

Merry nu putea vorbi din pricina lacrimilor care-l podidiră 
din nou. Într-un târziu îngăimă: 

— Iartă-mă, stăpâne, dacă ţi-am încălcat porunca, cu toate 
că atât cât te-am slujit n-am făcut altceva mai breaz decât 
să plâng la despărţirea noastră. 

Bătrânul rege zâmbi. 

— Nu te jeli! Fapta ţi-a fost iertată. O inimă vitează nu 
trebuie refuzată. Fie ca de acum încolo să trăieşti în 
binecuvântare; şi când vei şedea în pace cu pipa ta, 
gândeşte-te la mine! Căci de-acum nicicând nu voi mai 
şedea cu tine în Meduseld, aşa cum ţi-am făgăduit şi nu te 
voi asculta vorbindu-mi despre ierburi. Închise ochii şi 
Merry îşi lăsă capul în piept. Unde-i Eomer? întrebă regele 
după un timp. Vederea mi se întunecă şi aş dori să-l văd 
înainte să mă duc. El trebuie să mă urmeze la tron. Îi voi 
trimite vorbă şi lui Eowyn. Ea. ea nu a vrut să mă lase să 
plec de lângă ea, iar acum nu-mi va mai fi dat să o văd 
vreodată, pe ea care mi-a fost mai dragă decât o fiică. 

— Stăpâne, stăpâne, începu Merry, abia găsindu-şi 
vorbele, ea e. 

Dar în aceeaşi clipă se stârni vuiet mare şi de peste tot 
începură să răsune cornii şi trâmbiţele. Merry privi în jur: 
uitase de război şi de lumea întreagă şi multe ceasuri 
păreau să se fi scurs de când regele pornise în galopul 
pieirii sale, cu toate că nu trecuse de fapt decât puţin timp. 
Acum abia văzu că-i păştea pericolul de a fi prinşi în 


mijlocul bătăliei celei mari ce avea să izbucnească în 
curând. 

Vrăjmaşul îşi împrospăta forţele cu oştiri noi ce se 
apropiau cu repeziciune, venind dinspre Râu; de sub ziduri 
înaintau legiunile din Morgul; iar dinspre câmpurile sudice 
înaintau pedeştrii din Harad, calea deschizându-le-o 
călăreţii, iar în urma lor se iveau spinările colosale ale 
mumakililor, ducând turnurile de război. În schimb la 
miazănoapte, coama albă a lui Eomer conducea marele 
front al rohirrimilor pe care izbutise să-i regrupeze; iar 
dinspre Oraş sosea toată suflarea ce se mai găsea înăuntru, 
aducând într-un car lebăda de argint din Dol Amroth şi 
alungind vrăjmaşii de la Poartă. 

O întrebare stărui preţ de o clipă în mintea lui Merry: 
"Unde-i Gandalf? Nu-i aici? Oare el nu i-ar fi putut salva pe 
rege şi pe Eowyn?" Tocmai atunci ajunse şi Eomer lângă el, 
şi împreună cu el se aflau cavalerii casei regale, câţi mai 
rămăseseră în viaţă şi care izbutiseră să-şi înfrâneze caii. 
Priviră cu uimire la hoitul fiarei răpuse care zăcea acolo; 
dar caii nu voiau nicicum să se apropie. Atunci Eomer sări 
din şa, se apropie de rege şi rămase acolo tăcut, pradă 
durerii şi deznădejdii. 

Unul dintre cavaleri luă stindardul regelui din mâna lui 
Guthlăf, care-l purtase până căzuse răpus, şi îl ridică peste 
capetele tuturor. Încet Th&oden deschise ochii. Văzând 
stindardul, făcu un semn cum că Flamura regală trebuia 
dată lui Eomer. 

— Slavă ţie, Rege al Obştei! zise el. Călăreşte acum spre 
victorie! Şi spune-i lui Eowyn că-mi iau rămas-bun de la ea. 

Şi cu aceste vorbe s-a stins, fără să ştie că Eowyn zăcea în 
apropiere de el. lar cei care se aflau acolo au început să 
plângă strigând: "Regele Theoden! Regele Theoden!" 

Eomer însă le spuse: 

Nu plângeţi! Cel căzut a fost Puternic Şi moartea lui e 
doar o întâlnire. 


Când îi va fi mormântul ridicat, Atunci femei să vie să-l 
jelească! 

Iar noi acum porni-vom la război! 

Dar şi el plângea în timp ce rostea aceste vorbe. 

— Cavalerii lui să rămână aici, cu el, zise, şi să-i poarte 
trupul cu cinstire de pe câmp, pentru ca bătălia să nu-l 
sfârtece! Aşa, şi împreună cu el pe toţi oamenii regelui care 
zac răpuşi aici. 

Şi se uită la fiecare în parte, amintindu-şi de numele lor. 
Deodată îşi zări sora, pe Eowyn, acolo unde căzuse ea, şi o 
recunoscu. Preţ de o clipă, rămase stană de piatră, ca un 
om care strigă şi în mijlocul strigătului o săgeată îi 
străpunge inima; apoi chipul îi păli de moarte şi o furie rece 
îl năpădi, încât o vreme nu mai fu în stare să scoată nici un 
cuvânt. O mare tulburare îl cuprinse. 

— Eowyn, Eowyn! strigă el într-un târziu, Eowyn, cum ai 
ajuns tu aici? Ce nebunie sau vrăjitorie ticăloasă este la 
mijloc? Moarte, moarte, moarte! Moartea să ne ia pe toţi! 

Şi fără să se mai sfătuiască cu nimeni sau să aştepte ca cei 
din Oraş să apuce să se apropie, dădu pinteni calului, 
ajunse în fruntea oştirii sale, suflă din corn şi porunci 
începerea atacului. Vocea lui limpede răsună peste 
întinderea câmpiei. 

— Moarte! Înainte, înainte spre prăpăd şi al lumii sfârşit! 

Şi cu aceste vorbe, oastea se urni. Dar rohirrimii nu mai 
cântau. Moarte, strigau ei într-un singur glas, puternic şi 
dătător de fiori. Şi alergarea deveni galop, tot mai iute, 
asemenea unui val uriaş ce se apropie, şi oastea trecu ca 
fulgerul pe lângă regele ei căzut, cu vuiet mare, spre 
miazăzi. 

Meriadoc rămăsese pe loc, clipind din pricina lacrimilor; 
nimeni nu-i adresa nici un cuvânt, parcă nici nu-l băgau în 
seamă. Îşi şterse lacrimile, se aplecă să ridice scutul verde 
pe care i-l dăruise Eowyn şi şi-l prinse de spate. Apoi îşi 
căută spada pe care o lăsase să cadă; căci atunci când 
lovise, braţul îi amorţise dintr-o dată, iar acum nu putea să- 


şi folosească decât braţul stâng. O găsi, arma lui era acolo, 
numai că, să vezi şi să nu crezi! tăişul îi fumega precum un 
vreasc uscat aruncat pe foc; sub privirile sale, lama se 
zgârci, se tot zgârci, până pieri de tot. 

Aşa a pierit sabia din Gruiurile-gorgane, făurită de 
Apuseni. Ce s-ar mai fi bucurat să-i ştie soarta cel care o 
făurise pe îndelete, cu atâta amar de vreme înainte în 
Regatul de la Miazănoapte, când dunedainii încă erau 
tineri, iar mai năprasnic printre vrăjmaşii lor era Angmar, 
ţinutul groazei, şi regele lui vrăjitor. Nici un alt tăiş, oricât 
de măiastre ar fi fost mâinile ce-l făuriseră, n-ar fi putut 
răni un duşman într-atât de cumplit, despicând carnea 
nemurită, rupând vraja care legase muşchii săi nevăzuţi de 
a sa voinţă. 

Cavalerii îl ridicară pe rege şi, făcând o targă din sulițe şi 
mantii, îl întinseră pe ea şi-l purtară spre oraş; alţii o 
ridicară încet pe Eowyn şi o purtară în urma regelui. Dar pe 
cei din suita lui, care se prăpădiseră, încă nu-i puteau duce 
de pe câmp; şapte cavaleri pieriseră acolo şi printre ei se 
afla şi Deorwine, căpetenia lor. Astfel că îi aleseră dintre 
duşmanii căzuţi şi de lângă stârvul fiarei şi-i întinseră 
deoparte, înfigând sulițe în pământ în jurul lor. lar mai 
târziu, după ce totul s-a sfârşit, s-au întors călăreţii şi au 
făcut un foc mare şi au ars hoitul fiarei; însă lui Coamă de 
Nea i-au săpat mormânt şi i-au pus piatră deasupra pe care 
au gravat în graiurile Gondorului şi al Obştei: 

Coamă de Nea cel ne-ntrecut, Mânz al lui lute de Picior, 
Stăpânului i-a fost năpastă, El, credinciosul servitor! 

Verde şi lungă a crescut iarba în Vâlceaua Coamei de Nea, 
însă petecul de pământ pe care a fost arsă fiara a rămas 
pentru totdeauna înnegrit şi sterp. 

Alături de cei care purtau cele două trupuri mergea 
Merry, încet, apăsat de tristeţe, fără să-i mai pese de 
bătălie. Era sfârşit, îndurerat peste poate, mădularele îi 
tremurau înfrigurate. Dinspre Mare venea o ploaie grea, 
de-ai fi zis că întreaga natură îi plângea pe Theoden şi pe 


Eowyn, înăbuşind focurile din Oraş cu lacrimi cenugşii. 
Deodată, ca prin ceaţă, Merry văzu apropiindu-se 
avangarda Gondorului. Imradil, Prinţul castelului Dol 
Amroth se opri în faţa lor. 

— Ce povară duceţi cu voi, Oameni din Rohan? strigă el. 
— Pe Regele Theoden, răspunseră aceştia. A murit. Acum 
e rege Eomer, el se află în fruntea oastei: cel cu panaşul alb 

în vânt. 

Auzind acestea, prinţul descăleca, îngenunche lângă targă 
în semn de cinstire a regelui şi a atacului său vitejesc, şi îl 
jeli. Se ridică apoi, şi mare mirare îl cuprinse când privi 
spre Eowyn. 

— Aveţi şi o femeie printre voi sau mă înşel? De când vin 
femeile rohirrimilor la război în ajutorul vostru? 

— Numai una a venit, răspunseră ei. Este Lady Eowyn, 
sora lui Eomer; şi n-am avut ştiinţă că se afla printre noi 
până în acest ceas şi ne căim amarnic. 

Văzând cât de frumoasă este, cu toate că obrajii îi erau 
palizi şi reci, prinţul îi atinse mâna şi se aplecă să o 
privească mai de aproape. 

— Oameni din Rohan! strigă el. N-aveţi vraci printre voi? E 
rănită, poate rănită de moarte, dar îmi vine să cred că încă 
mai trăieşte. 

Îşi puse apărătoarea de braţ în dreptul buzelor ei reci şi 
numai ce apăru pe suprafaţa lucioasă ca o oglindă o umbră 
de abur. 

— Iute, să ne grăbim, zise, şi în clipa următoare trimise 
degrabă un călăreț înapoi în Oraş pentru a aduce ajutoare. 
Iar el se înclină adânc, îşi luă rămas-bun de la cei căzuţi şi, 
urcând în şa, se întoarse la bătălie. 

De data aceasta lupta fu crâncenă pe câmpiile Pelennor; 
zăngănitul armelor umplea văzduhul, amestecându-se cu 
urletele oamenilor şi nechezatul cailor. Cornii chemau, 
trâmbiţele răsunau, mumakiliimugeau sub şfichiul bicelor 
care-i mânau la război. Sub zidurile sudice ale Oraşului, 
pedestraşii Gondorului se încleştau cu legiunile din Morgul 


care-şi păstraseră toată forţa adunată acolo. Călăreţii, în 
schimb, o apucaseră spre răsărit, pentru a veni în ajutorul 
lui Eomer: Hurin cel înalt, Păstrătorul Cheilor, Seniorul din 
Lossarnach, şi Hirluin din Dealurile Verzi, şi Prinţul Imradil 
cel Chipeş înconjurat de cavalerii săi. 

Dar ajutorul lor venea prea târziu pentru rohirrimi; soarta 
se întorsese împotriva lui Eomer, furia lui îl trădase. Mânia 
primului său atac zdrobise prima linie a duşmanilor, 
călăreţii săi tăiaseră poteci adânci în rândul sudiştilor, 
răsturnându-i de pe şei şi secerându-le pedestraşii. Numai 
de mumakili nu era chip să se apropie, căci caii nechezau, 
se ridicau în două picioare şi o luau razna ca muşcaţi de 
streche; astfel că nimeni nu îndrăznea să înfrunte 
hidoşeniile acelea monstruoase care se înălţau ca nişte 
adevărate turnuri de apărare pentru haradrimii strânşi în 
jurul lor. Şi dacă la începutul atacului numai haradrimii 
erau de trei ori mai numeroşi decât rohirrimii, curând 
numărul lor avea să fie şi mai mare, căci noi legiuni se 
revărsau acum pe câmpul de luptă venind dinspre Osgiliath. 
Acolo se strânseseră ele pentru a distruge Oraşul şi a cuceri 
Gondorul, aşteptând chemarea Căpitanului lor. Căpitanul 
Mordorului fusese nimicit; dar Gothmog, mâna lui dreaptă, 
îi luase locul în fruntea oştirilor; răsăritenii înarmaţi cu 
topoare, şi variagii din Khand, sudiştii în purpură, şi din 
îndepărtatul Harad o seminţie de oameni negri, aducând pe 
jumătate a căpcăuni cu ochi albi şi limbi roşii. Unii dintre 
aceştia îi atacau pe la spate pe rohirrimi, alţii se grupaseră 
în partea dinspre soare-apune, pentru a ţine în loc armia 
Gondorului şi a o împiedica să îşi unească forţele cu cei din 
Rohan. 

Soarta bătăliei în acea zi începea să se întoarcă împotriva 
Gondorului, spulberându-le orice speranţă, când, deodată, 
un nou strigăt izbucni în Oraş - era cam pe la mijlocul 
dimineţii - şi un vânt grozav se stârni împingând ploaia 
către miazănoapte şi lăsând soarele să strălucească. În 
văzduhul acela de cleştar, străjerii de pe ziduri zăriră în 


depărtare o nouă privelişte de groază care le nărui şi ultima 
speranţă. 

Căci Râul Anduin, după ce făcea cotul la Harlond, curgea 
în aşa fel încât din Oraş puteai privi de-a lungul lui pe mai 
multe leghe şi cei cu vederea bună desluşeau orice corabie 
ce se apropia. Încât privind acum într-acolo, străjerii 
scoaseră un strigăt de disperare; pe suprafaţa scăpărătoare 
a râului zăreau o întreagă flotă adusă parcă de vânt: corăbii 
de război, cu multe rânduri de vâsle şi pânze negre umflate 
de briză. 

— Corsarii din Umbar! strigară oamenii. Corsarii din 
Umbar! Priviţi! Vin Corsarii din Umbar! Înseamnă că 
Belfalas a fost cucerit, şi Ethir la fel, şi Lebenninul a căzut. 
Corsarii ne atacă! Ultima lovitură a destinului! 

Şi fără să răsune vreo comandă în Oraş, căci nu mai era 
nimeni care să dea porunci, câţiva s-au repezit să tragă 
clopotele în semn de alarmă; şi alţii au suflat din trâmbiţe 
retragerea. 

— Înapoi pe ziduri, strigau ei. Înapoi pe ziduri! Întoarceţi- 
vă în Oraş înainte să ne copleşească duşmanul! 

Dar vântul care împingea corăbiile abătea şi zarva 
înspăimântată a celor de pe ziduri. 

Rohirrimilor nu le trebuiau şi mai multe veşti sau spaime. 
Vedeau prea bine şi singuri pânzele negre. Căci Eomer era 
la mai puţin de o milă depărtare de Harlond; din faţă îl 
amenințau vrăjmaşii strânşi grămadă între oamenii săi şi 
port, iar din spate năvăleau alţii, izolându-l pe Prinţ. Astfel 
că privind spre Râu, orice nădejde pieri în inima lui şi 
blestemă vântul pe care îl binecuvântase înainte. Oştirile 
Mordorului, în schimb, prinseră puteri noi şi se avântară în 
luptă cu şi mai multă furie şi sete de sânge. 

Eomer nu-şi pierdu cumpătul şi mintea i se limpezi 
deodată. Porunci să se sune din corn pentru ca toţi cei ce 
puteau să ajungă la el să se strângă sub stindardul său; 
gândul lui era acela de a forma un zid de apărare cu care să 
ţină piept atacului, să lupte până la ultimul om şi să facă 


fapte de vitejie pe câmpiile Pelennorului, demne de a fi 
cântate apoi în cântece, chiar dacă nu va mai rămâne nici 
un suflet de om în Apus care să-şi amintească de ultimul 
Rege al Obştii. Astfel că îşi mână calul până în vârful unui 
dâmb înierbat şi acolo îşi înfipse stindardul şi Calul Alb 
flutură în vânt. 

Din îndoieli, din întuneric spre răsăritul zilei sui, Cu sabia 
lucind în soare, cântând în măreţia lui. Am călărit pân-la 
hotarul speranţei, altă cale nu-i. 

Şi-acum, prăpăd, apus de sânge şi îndurarea nimănui! 

Rosti aceste versuri râzând în hohote. Căci se simţea din 
nou cuprins de beţia luptei; trupul nu-i purta nici o rană, 
era tânăr, era rege: stăpân peste un neam de temut. Şi 
astfel râzând în faţa disperării, îşi îndreptă încă o dată 
privirile spre corăbiile negre şi îşi ridică sabia a sfruntare. 

În clipa următoare însă chipul îi fu cuprins de uimire şi o 
mare bucurie se aşternu peste el; îşi aruncă sabia în sus, în 
lumina soarelui şi, când o prinse, izbucni în cântec. Ochii 
tuturor îi urmară privirea şi, să vezi şi să nu crezi! pe 
corabia ce se găsea înaintea tuturor celorlalte se înălţă 
deodată un stindard care prinse a flutura în vânt atunci 
când corabia coti încet spre portul Harlond. Pe flamură se 
arătă în toată măreţia lui un Copac Alb, însemnul 
Gondorului; era însă înconjurat de Şapte Stele, iar 
deasupra se găsea o coroană înaltă, însemnele lui Elendil 
pe care nici un senior nu le mai purtase de ani fără număr. 
Stelele străluceau în razele soarelui, căci fuseseră brodate 
din nestemate de către Arwen, fiica lui Elrond; iar coroana 
sclipea în lumina dimineţii, fiind cusută din mithril şi fir de 
aur. 

Astfel venea Aragorn, fiul lui Arathorn, Elessar, 
moştenitorul lui Isildur, după ce străbătuse Căile Morților, 
adus de vântul ce sufla dinspre Mare până în regatul 
Gondor; şi veselia rohirrimilor se revărsă într-un torent de 
hohote de râs şi în scăpărări de tăişuri, iar bucuria şi 
minunarea Oraşului izbucniră în cântec de trâmbiţe şi-n 


zvon de clopote. Oştirile Mordorului erau însă atât de 
uluite, încât nu le venea să creadă că nu e ovrăjitorie la 
mijloc care făcuse ca propriile lor corăbii să fie pline de 
vrăjmaşi; şi o teamă cumplită puse stăpânire pe ele când 
înţeleseră că soarta se întorsese împotrivă-le şi că sfârşitul 
le era aproape. 

Cavalerii din Dol Amroth porniră în galop către răsărit, 
alungind din calea lor duşmanul: căpcăuni, şi variagi, şi orci 
care urau lumina soarelui. Eomer ţâşni în galop spre 
miazăzi şi oamenii vrăjmaşi fugeau din faţa lui, numai că în 
curând se pomeniră prinşi între ciocan şi nicovală. Căci iată 
că din corăbii coborau degrabă pe cheiurile din Harlond 
oameni care se şi repezeau spre miazănoapte asemenea 
unei furtuni. Şi printre ei se aflau Legolas şi Gimli 
purtându-şi toporul, şi Halbarad cu stindardul, şi Elladan şi 
Elrohir cu stele pe sprâncenele lor, şi dunedainii cu braţele 
lor nemiloase, Pribegii de la Miazănoapte, în fruntea florii 
seminţiei din Lebennin şi Lamedon şi din ţinuturile de la 
Miazăzi. Dar în fruntea tuturor mergea Aragorn, ducând 
Flacăra Apusului, sabia Anduril asemenea unui foc reaprins, 
Narsil cea refăurită şi la fel de ucigaşă ca în vremurile de- 
altădată; şi deasupra sprâncenei lui strălucea Steaua lui 
Elendil. 

Şi astfel s-au reîntâlnit după multă vreme Eomer şi 
Aragorn, în toiul bătăliei, şi s-au sprijinit în săbiile lor, şi s- 
au privit, şi tare s-au mai bucurat. 

— Iată că ne întâlnim din nou, spuse Aragorn, chiar dacă 
între noi se află toate oştirile Mordorului. Nu ţi-am spus eu 
în Cetatea Cornului că aşa are să se întâmple? 

— Ai spus, într-adevăr, recunoscu Eomer, dar speranţele 
ne înşeală adesea şi pe atunci nu ştiam că ai puterea să vezi 
ce va să vină. De două ori fie binecuvântat ajutorul nesperat 
şi nicicând n-a fost o întâlnire între prieteni mai plină de 
bucurie ca acum. Îşi strânseră mâinile. Şi cum nu se poate 
mai nimerită, adăugă Eomer. Ai venit la ţanc, prietene. Căci 


mulţi au pierit dintre noi şi mare amărăciune s-a abătut 
asupra noastră. 

— Să-i răzbunăm, atunci, fără să mai pierdem vremea cu 
vorba! zise Aragorn şi împreună se reîntoarseră la luptă. 

Mult au mai avut de luptat, şi din greu; căci sudiştii erau 
luptători neînfricaţi şi neîndurători, şi încrâncenaţi în 
disperarea lor; iar răsăritenii erau puternici şi înăspriţi de 
războaie şi nu se umileau cerând îndurare. Astfel că în tot 
locul, lângă casele sau hambarele arzânde, pe grădişti şi 
măguri, sub zidul cetăţii ori pe câmpie, se regrupau şi 
porneau din nou atacul şi aşa s-au luptat până când ziua a 
ajuns pe sfârşite. Şi soarele a coborât într-un târziu dincolo 
de creasta Mindolluin, incendiind tot cerul cu o mare de 
vâlvătaie, încât dealurile şi munţii păreau scăldaţi în sânge; 
focul se oglindea în Râu şi iarba Pelennorului apărea roşie 
în întunericul nopţii ce se lăsa. La acel ceas s-a sfârşit 
marea bătălie de pe câmpiile Gondorului; şi nici un vrăjmaş 
nu a rămas viu dincoace de zidul Rammas. Toţi au fost 
răpuşi, fără doar de aceia care au fugit să piară, din pricina 
rănilor ori înecaţi în volbura roşie a râului. Prea puţini au 
mai apucat să ajungă în Morgul sau Mordor; iar în ţinutul 
haradrimilor n-a mai ajuns decât o poveste adusă de 
undeva de foarte departe: o veste despre mânia şi spaima 
din Gondor. 

Aragorn şi Eomer şi Imrahil au călărit înapoi, spre Poarta 
Oraşului, dar erau prea istoviţi să se mai poată bucura ori 
întrista. Erau nevătămaţi, căci norocul le surâsese, iar 
priceperea lor şi tăria braţelor se dovediseră neîntrecute, şi 
cu adevărat puţini îndrăzniseră să le aţină calea ori să-i 
privească în faţă atunci când se dezlănţuise mânia lor. Dar 
mulţi alţii se întorceau răniţi sau schilodiţi, sau rămăseseră 
morţi pe câmp. Topoarele îl hăcuiseră pe Forlong când îl 
găsiseră luptând de unul singur şi fără cal; iar Duilin din 
Morthond şi fratele său fuseseră terciuiţi sub copite în 
timpul atacului asupra mumakililor, când se apropiaseră 
împreună cu arcaşii lor pentru ca săgețile să nimerească 


dihăniile drept în ochi. Nici chipeşul Hirluin nu avea să se 
întoarcă în Pinnath Gelin, nici Grimbold în Luminişul 
Sălbatic, nici Halbarad Pribeagul cu braţul lui nemilos în 
Ţinutul de la Miazănoapte. Nu fuseseră puţini cei care 
căzuseră, vestiți sau neştiuţi, căpetenii sau oşteni de rând; 
căci bătălia fusese mare şi nici o poveste n-a cuprins până 
acum întreaga jertfă pe care a cerut-o. Mult, mult mai 
târziu Gorganele din Fortăreaţa Colnicului aveau să fie 
cântate de un povestaş din Rohan astfel: 

Am auzit de cornii pe dealuri răsunând, de săbii ce-n 
Regatul de Miazăzi luciră, de armăsari spre [ara Pietroasă 
galopând ca vântul dinspre ziuă. Războiul începuse. 

În el pieri Theoden şi Thengling cel măreț, ce nu s-or mai 
întoarce la sălile de aur, la verzile imaşuri de către 
Miazănoapte. 

Vestite căpetenii de oşti, Harding şi Guthlăf, Dunhere, 
Horn şi Fastred, şi Hernbrand, dimpreună luptară şi 
pieriră-n meleaguri depărtate: în ale Fortăreţei Colnicului 
Gorgane, acolo sub țarină dorm acum cu alţi fârtaţi de 
luptă, seniori veniţi din Gondor. 

N-au cunoscut triumful întoarcerii acasă nici chipeşul 
Hirluin la dealul dinspre mare, Şi nici bătrânul Forlong, la 
văile-nflorite în ţara lui, din Arnach, nici arcaşii Derufin şi 
Duilin, la apele umbroase, la bălțile din Morthond sub 
munţii-ntunecaţi. 

Căci moartea secerase din zori în asfinţire pe cei de sus şi 
cei mai de jos deopotrivă Şi dorm acum sub iarba 
Gondorului, pe malul Marelui Râu, de-a valma, somnul 
veşnic. 

Ca lacrimile, tulburi, ori limpezi ca argintul, apele lui, 
bulboane, curgeau atuncea roşii: 

Şi spuma sângerie se-aprinse în apus, iar rouă, peste 
Rammas Echor căzu, de sânge! 

Chapter 7 Rugul lui Denethor. 

Gandalf rămase neclintit chiar şi după ce umbra 
întunecată s-a retras din dreptul Porții. Pippin însă se ridică 


în picioare, ca şi când o mare povară îi fusese luată de pe 
umeri; şi aşa stătu ca să asculte cornii chemând şi i se păru 
că răsunetul lor o să-i facă inima să plesnească, atâta 
bucurie o umpluse dintr-o dată. Şi nicicând după aceea nu 
avea să mai audă vreun corn în depărtare fără să i se 
umezească ochii. Dar acum, dintr-o dată, îşi aminti de solia 
ce-o purta, astfel că se repezi înainte. În aceeaşi clipă, 
Gandalf tresări, îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi dădu să 
iasă pe poartă. 

— Gandalf, Gandalf! strigă Pippin. Iute ca Gândul se opri 
locului. 

— Ce cauţi aici? îl luă la rost Gandalf. Oare nu e o lege în 
Oraşul ăsta care spune că aceia ce poartă veşmântul negru 
cu argintiu trebuie să rămână în Citadelă atâta vreme cât 
stăpânul lor nu le îngăduie să plece? 

— Mi-a îngăduit, răspunse Pippin. Mi-a spus să plec. 
Numai că sunt înspăimântat. În locul acela e pe cale să se 
petreacă ceva cumplit. Îmi vine să cred că Seniorul şi-a 
pierdut minţile. Tare mă tem că îşi va lua viaţa şi-l va omori 
şi pe Faramir. Nu poţi să faci ceva să-l împiedici? 

Gandalf privi prin Poarta căscată, spre câmpia de unde se 
auzea tot mai puternic zvon de bătălie. Îşi încleştă pumnul. 

— Trebuie să plec, zise. Călărețul Negru a ieşit din bârlog 
şi vrea să ne nimicească pe toţi. Nu am timp de pierdut. 

— Dar Faramir! strigă Pippin. El n-a murit şi or să-lardă 
de viu dacă nu-i opreşte careva. 

— Să-l ardă de viu? nu pricepu Gandalf. Ce-i toată 
povestea asta? Spune-mi repede! 

— Denethor s-a dus la Cripte, lămuri Pippin, şi l-a luat şi pe 
Faramir cu sine, şi zice că toţi o să ardem şi el nu vrea să 
mai aştepte, şi ei trebuie să facă un rug şi să-l ardă pe el 
acolo, şi pe Faramir. Şi şi-a trimis oameni să aducă lemne şi 
ulei. Şi eu i-am spus lui Beregond, dar mă tem că n-o să 
îndrăznească să-şi părăsească postul; e pus de strajă. Şi, 
oricum, ce poate el să facă? Pippin îşi spuse povestea pe 
nerăsuflate, întinzând mâinile sale tremurătoare şi 


punându-le pe genunchii lui Gandalf. Nu-l poţi salva pe 
Faramir? mai întrebă el. 

— Poate că pot, răspunse Gandalf, dar dacă e s-o fac, mă 
tem că alţii vor pieri. Mda, trebuie să vin cu tine, căci nu 
văd de unde ar putea primi alt ajutor. Numai că mult mai 
rău şi multă întristare se vor abate asupra noastră din 
pricina asta. Duşmanului îi stă în putere să ne lovească 
până şi în inima fortăreței noastre. Căci vrerea lui îi e 
puterea, şi ea e cea care s-a dezlănţuit. 

Acestea fiind zise, Gandalf nu mai pierdu nici o clipă; îl 
prinse pe Pippin, îl aburcă pe cal în faţa lui şi cu o singură 
vorbă îl întoarse pe Iute ca Gândul din drum. Urcară în 
tropăit de copite străzile în pantă ale oraşului Minas Tirith, 
în vreme ce, în urma lor, larma luptei se înteţea. Peste tot în 
jur oamenii se scuturau de disperarea şi groaza ce-i 
cuprinsese, îşi luau armele şi strigau unii la alţii: "Au venit 
cei din Rohan!" Căpitanii strigau, companiile îşi strângeau 
din nou rândurile; mulţi nu mai avuseseră răbdare şi 
porniseră în marş în jos spre Poartă. 

La un moment dat, Gandalf şi Pippin se întâlniră cu Prinţul 
Imrahil, care-i întrebă: 

— Hei, încotro, Mithrandir? Rohirrimii se luptă pe câmpiile 
Gondorului! Trebuie să strângem laolaltă toate forţele pe 
care le mai avem. 

— Toţi bărbaţii să pună mâna pe arme, şi încă n-or să fie 
de ajuns, răspunse Gandalf. Grăbiţi-vă. Voi veni şi eu când 
voi putea. Acum, însă am o solie pentru Seniorul Denethor 
ce nu mai poate să aştepte. Tu vei fi căpetenie în lipsa lui! 

Îşi continuară drumul; şi pe măsură ce urcau şi se 
apropiau de Citadelă, simțeau vântul suflându-le din faţă şi 
desluşiră în depărtare scăpărarea dimineţii, o lumină ce 
creştea pe orizontul de la miazăzi. Ceea ce lor însă nu le 
dădea prea multă speranţă, căci nu ştiau ce rău îi aştepta la 
capătul drumului şi se temeau să nu ajungă prea târziu. 

— Întunericul se apropie de sfârşit, zise Gandalf, dar încă 
atârnă greu deasupra Oraşului ăstuia. 


Când ajunseră la poarta Citadelei, o găsiră nepăzită. 

— Înseamnă că Beregond s-a dus acolo, spuse Pippin şi în 
inima lui licări speranţa. 

Fără să intre în Citadelă, o luară în grabă pe drumul ce 
ducea spre Uşa Închisă. Stătea larg deschisă, iar păzitorul 
ei zăcea întins pe pământ, în faţa ei. Fusese răpus şi cheia 
dispăruse. 

— Mâna Duşmanului! zise Gandalf. Asemenea fapte îi plac 
lui: să învrăjbească prietenii între ei; să tulbure inimile 
întru trădare. 

Descălecând, îi spuse armăsarului să se întoarcă la grajdul 
lui. 

— Căci, prietene, mai zise el, noi doi de mult ar fi trebuit 
să fim pe câmpul de bătălie, dar acum mă ţin în loc alte 
treburi. Dar de te voi chema, să vii deîndată! 

Trecură de Uşă şi coborâră drumul şerpuit şi abrupt. 
Cerul se lumina tot mai mult, iar coloanele înalte şi 
chipurile cioplite ce mărgineau drumul treceau pe lângă ei 
domol, asemenea unor stafii cenuşii. 

Liniştea fu spartă brusc de strigăte şi zângănit de arme 
care veneau de jos: de când fusese construit Oraşul, 
niciodată nu mai fuseseră auzite asemenea zgomote în 
locurile acelea sacre. Ajunşi pe Rath Dinen, Gandalf şi 
Pippin aproape că o rupseră la fugă spre Casa 
Majordomilor, care se desena nedesluşit în lumina 
amurgului, sub marea sa cupolă. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Gandalf, repezindu-se spre 
treptele de piatră din faţa uşii. Opriţi nebunia asta! 

Acolo se aflau slujitorii lui Denethor cu săbiile într-o mână 
şi torţe în cealaltă; pe cea mai de sus treaptă, sub porţi, 
stătea Beregond, de unul singur, înveşmântat în straiele 
negre cu argintiu ale străjerilor; apăra cu îndârjire 
intrarea. Doi slujitori căzuseră răpuşi de sabia lui, 
pângărind treptele cu sângele lor; ceilalţi îl ocărau şi-l 
blestemau, îl învinuiau de nesupunere şi trădare faţă de 
Seniorul său. 


Gandalf şi Pippin încă nu ajunseseră la trepte când din 
casa morţilor răzbătu până la ei vocea lui Denethor care 
striga: 

— Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Îndepliniţi ce v-am rugat! 
Răpuneţi-l pe renegatul ăsta! Sau trebuie s-o fac cu propria 
mea mână? 

În acea clipă, uşa din spatele lui Beregond, pe care acesta 
o ţinea închisă cu mâna stângă, fu deschisă cu o smucitură 
şi în prag apăru Seniorul Oraşului, înalt, înverşunat; ochii 
lui scăpărau ca două focuri, iar în mână ţinea sabia. 

Dar Gandalf urcă în fugă treptele şi oamenii se feriră în 
lături din calea lui şi îşi acoperiră ochii cu mâinile; căci 
venirea lui părea asemenea unei lumini orbitor de albe într- 
un loc întunecat, iar mânia lui îi copleşi. Îşi înălţă mâna şi în 
aceeaşi clipă sabia lui Denethor se ridică şi ea, scăpă din 
încleştarea pumnului său şi căzu undeva în spatele 
Seniorului, în umbrele sălaşului; iar Denethor, ca trăsnit, se 
dădu înapoi din faţa lui Gandalf. 

— Ce se-ntâmplă aici, Măria ta? întrebă vrăjitorul. 
Sălaşurile morţilor nu-s locuri potrivite pentru cei vii. Şi de 
ce luptă oamenii aici, la cripte, când bătălia este-n toi în faţa 
Porții? Oare să fi ajuns Vrăjmaşul nostru chiar până pe Rath 
Dinen? 

— Şi de când, mă rog, trebuie Seniorul Oraşului să-ţi dea 
dumitale socoteală? se oţări Denethor. Ori poate că nu mai 
am puterea să poruncesc slujitorilor mei? 

— Ba ai, cum să nu. Numai că s-ar putea ca alţii să se 
opună vrerii tale atunci când se preschimbă în nebunie şi 
ticăloşie. Unde-ţi este fiul, Faramir? 

— Zace acolo, înăuntru, cuprins de-acum de flăcări. l-au 
aprins trupul pe dinăuntru. Dar în curând totul va arde. 
Apusul nu a izbândit. 'Totul va fi cuprins de un foc uriaş şi 
acesta va fi sfârşitul. Cenuşă! Cenuşă şi fum purtate de 
vânt! 

Văzând ce nebunie îl cuprinsese, Gandalf se temu că 
Denethor chiar făcuse o ticăloşie, încât se repezi înainte, 


urmat de Beregond şi Pippin; Denethor se retrase să se 
lipească de masa dinăuntru. Acolo zăcea întins Faramir, 
cufundat în visele stârnite de febră. Sub masă şi pe ea, în 
jurul trupului său, fuseseră îngrămădite lemne, stropite din 
belşug cu ulei, asemenea veşmintelor lui Faramir şi 
cuverturii ce-l acoperea; dar focul încă nu fusese pus. În 
acea clipă, Gandalf îşi arătă forţa ce se ascundea în el, aşa 
cum se ascundea lumina puterii lui sub mantia sa cenuşie. 
Sări pe grămada de lemne, ridică în braţe trupul rănitului şi 
sări iară jos, purtându-l ca pe o povară uşoară spre intrare. 
Dar chiar atunci Faramir gemu şi, încă pradă visului, îşi 
chemă tatăl. 

Denethor tresări ca şi când ar fi fost trezit dintr-o transă, 
flacăra se stinse în ochii lui şi el începu să plângă. 

— Nu-mi lua fiul! se rugă el. Mă strigă. 

— Aşa e, te strigă, răspunse Gandalf, dar tu încă nu poţi 
veni la el. Căci mai înainte de toate va trebui să-şi caute 
tămăduirea pe pragul dintre viaţă şi moarte şi prea bine s- 
ar putea să n-o găsească. Câtă vreme tu trebuie să te 
întorci la bătălia Oraşului tău, unde s-ar putea să te aştepte 
moartea. Şi tu ştii asta foarte bine în inima ta. 

— El nu se va mai trezi, zise Denethor. Bătălia e zadarnică. 
De ce ne-am mai dori noi să trăim? Dece sănune 
îndreptăm spre moarte împreună? 

— Majordom al Gondorului, puterea să-ţi hotărăşti ceasul 
morţii nu ţi-a fost dată. Doar regii păgâni, aflaţi sub 
stăpânirea Puterii Întunecimii, au făcut aceasta, luându-şi 
singuri viaţa din mândrie şi disperare, şi ucigându-şi toate 
rubedeniile pentru a-şi uşura propria lor moarte. 

Spunând acestea, trecu pragul cu Faramir în braţe, 
scoţându-l din casa morţii, şi-l întinse pe catafalcul pe care 
fusese adus până acolo şi care fusese lăsat la intrare. 
Denethor veni în urma lui şi se opri în uşă, cuprins de 
tremur şi privind cu alean la chipul fiului său. Şi preţ de o 
clipă, toţi cei aflaţi acolo stăteau tăcuţi şi nemişcaţi martori 
la chinul sufletesc al Seniorului lor. Denethor şovăi. 


— Vino! îl îndemnă Gandalf. E nevoie de noi. Încă mai sunt 
multe pe care le poţi face. 

Pe neaşteptate, Denethor izbucni în râs. Se îndreptă de 
spate, rămase aşa, înalt şi mândru, preţ de câteva clipe, 
apoi se repezi înăuntru la masă şi luă de pe ea perna pe 
care se sprijinise capul lui. 

Reveni în prag, dădu la o parte învelitoarea şi numai ce 
apăru între mâinile sale un palantir. Şi când îl ridică, li se 
păru celor ce priveau că sfera prinsese a străluci de o 
flacără aflată înăuntrul ei, încât chipul palid al Seniorului 
arăta parcă luminat de un foc roşu, şi ca şi când ar fi fost 
cioplit în piatră dură, înăsprit de umbre întunecate, nobil, 
mândru şi neîndurător. Ochii îi scânteiau. 

— Mândrie şi disperare! strigă el. Gândeai oare că-s orbi 
ochii Turnului Alb? Nu, Nebunule Sur, am văzut mai multe 
decât ai tu habar. Căci speranţa ta este necunoaştere, nimic 
mai mult. Te du. Străduieşte-te să tămăduieşti! Hai, du-te şi 
te luptă! Vanitate. Pentru peticul acela de loc pe care ai 
putea să ieşi învingător pe câmpul de bătălie, pentru o 
singură zi. Dar nimic nu va putea să ţină piept Puterii ce se 
ridică acum. Iar către Oraşul acesta nu şi-a întins până 
acum decât primul deget de la o mână. Răsăritul întreg s-a 
pus în mişcare. Şi chiar în clipa aceasta vântul speranţei 
tale te trădează şi împinge în sus pe apele Anduinului o 
flotă de pânze negre. Apusul a dat greş. Pentru toţi cei ce 
nu vor să cadă în sclavie a sosit timpul plecării. 

— Cu asemenea sfaturi nu am nici o îndoială că Duşmanul 
va ieşi învingător, zise Gandalf. 

— Atunci eşti liber să speri, râse Denethor. Crezi că nu te 
cunosc, Mithrandir? Speranţa ta este să cârmuieşti în locul 
meu, să stai în spatele fiecărui tron, de la miazăzi, de la 
miazănoapte sau de la apus. Ţi-am citit gândurile şi 
vicleşugurile. Crezi că nu ştiu că tu i-ai poruncit piticuţului 
ăstuia de-aici să-şi ţină gura? Că l-ai adus ca să stea iscoadă 
chiar în încăperea mea? Cu toate acestea, cât am vorbit 
împreună am aflat numele şi socotelile fiecăruia dintre cei 


care te însoțesc. Prin urmare: cu mâna ta stângă mă vei 
folosi o vreme drept pavăză împotriva Mordorului, iar cu 
dreapta îl vei aduce pe Pribeagul acela de la Miazănoapte, 
ca să-mi ia locul. 

Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Gandalf Mithrandir, n-am să fiu 
unealta ta! Sunt Majordom al Casei regale din Andrien. N- 
am să mă dau la o parte ca să fiu cămăraşul ramolit al unui 
ajuns. Chiar daca se dovedeşte întemeiat dreptul lui la tron, 
el tot din ramura lui Isildur se trage, din nici o alta mai de 
soi. Nu mă voi supune unui asemenea cârmuitor, ultimul 
dintr-o casă decăzută şi de mult văduvită de măreție şi 
demnitate. 

— Şi tu ce-ai vrea, dacă ţi s-ar împlini voia? întrebă 
Gandalf. 

— Aş vrea ca toate să rămână aşa cum au fost pe vremea 
mea şi pe vremea stră-strămoşilor mei: să fiu pe mai 
departe Cârmuitorul acestui Oraş şi să pot lăsa tronul unui 
fiu al meu care să-şi fie propriul său stăpân şi nu învăţăcelul 
unui vrăjitor. Dar dacă soarta mi-e potrivnică în vremea 
mea, atunci nu vreau nimic: nici viaţa să-mi fie scurtată, nici 
iubirea înjumătăţită, nici onoarea ştirbită. 

— Mie nu mi s-ar părea cu nimic ştirbită onoarea 
Majordomului care, cu cea mai bună-credinţă, lasă pe 
mâinile altuia grijile sale, zise Gandalf. Şi nici iubirea 
înjumătăţită. Şi nici nu-l vei lipsi pe fiul tău de ceea ce i se 
cuvine, atâta vreme cât pieirea lui e îndoielnică. 

La aceste cuvinte, ochii lui Denethor scânteiară din nou şi, 
punând piatra la subsuoară, scoase din teacă un cuţit cu 
lamă lungă şi din doi paşi fu lângă catafalc. Dar Beregond 
făcu un salt şi se puse între el şi Faramir. 

— Aşa, care va să zică! strigă Denethor. Jumătate din 
iubirea fiului meu ai furat-o de mult. Acum vrei să furi şi 
inimile cavalerilor mei, pentru ca în cele din urmă să-mi 
răpească de tot fiul. Dar măcar într-o privinţă n-ai să-mi 
poţi nesocoti vrerea: să-mi hotărăsc singur sfârşitul. 


Veniţi încoace! strigă el către slujitorii săi. Veniţi, dacă nu 
sunteţi cu toţii trădători! 

Atunci doi dintre ei urcară în fugă treptele. Denethor 
smulse cu iuţeală o torţă din mâna unuia şi sări înapoi în 
sălaş. Înainte ca Gandalf să-l poată împiedica, el aruncă 
focul în grămada de lemne din care izbucni pe dată 
pălălaie. 

În clipa următoare, Denethor se sui pe masă şi, învăluit de 
limbile focului şi de fum, îşi luă cârja de majordom de la 
picioarele sale şi o frânse de genunchi. Aruncă cele două 
bucăţi în foc, apoi se întinse pe masă şi, cu amândouă 
mâinile, strânse palantirul la piept. Mai târziu, s-a zis că de 
atunci, orice om care privea în Piatra aceea nu vedea 
altceva decât două mâini bătrâne scorojindu-se în flăcări - 
asta dacă nu cumva avea o voinţă atât de puternică, încât 
putea preschimba imaginea în ceea ce dorea el să vadă. 

Îndurerat peste măsură şi îngrozit de privelişte, Gandalf 
îşi feri privirile şi închise uşa. Preţ de câteva clipe rămase în 
prag, cufundat în gânduri şi tăcut, în vreme ce afară 
răzbătea vuietul flăcărilor dinăuntru. Şi deodată Denethor 
scoase un urlet cumplit, după care nici un sunet nu se mai 
auzi de la el şi nici unei fiinţe muritoare nu-i mai fu dat să-l 
vadă vreodată. 

— Aşa s-a stins Denethor, fiul lui Ecthelion, spuse Gandalf. 
Se răsuci spre Beregond şi slujitorii Seniorului, care 
stăteau ca împietriţi. Şi aşa se sfârşesc zilele Gondorului, 
cele pe care le-aţi cunoscut voi; s-au sfârşit până la urmă. 
Fapte rele s-au petrecut aici; dar fie ca duşmănia dintre noi 
să o lăsaţi deoparte, căci de Duşman a fost stârnită şi 
voinţei lui îi face pe plac. Aţi fost prinşi într-o plasă de 
porunci potrivnice, pe care nu voi aţi ţesut-o. Dar la aceasta 
să vă gândiţi, slujitori ai Seniorului, orbi în supunerea 
voastră, că dacă n-ar fi fost Beregond să trădeze, Faramir, 
Căpitanul Turnului Alb, ar fi ars şi el. 

Duceţi din acest loc nefericit pe cei dintre voi care au 
pierit. Iar noi îl vom duce pe Faramir, Majordom al 


Gondorului, undeva unde să poată dormi în pace, sau să 
moară, dacă asta îi va fi soarta. 

Şi astfel Gandalf şi Beregond ridicară targa şi o purtară 
înapoi spre Casele Tămăduirii, iar Pippin venea în urma lor, 
cu capul căzut în piept. Slujitorii Seniorului rămăseseră 
privind ca trăsniţi la sălaşul morţilor; iar când Gandalf 
ajunse la capătul străzii Rath Dinen, se auzi un zgomot 
mare. Privind peste umăr, văzură cum marea cupolă a 
sălaşului se crapă şi dinăuntru prind a se vălătuci spre înalt 
fuioare de fum, ca apoi, cu scrâşnet şi huruit de pietre, să 
se năruie într-o ploaie de scântei; flăcările însă, nedomolite, 
dănţuiau şi zvâcneau printre ruine. Cuprinşi de groază, 
slujitorii o rupseră la fugă pe urmele lui Gandalf. 

Ajunseră, în sfârşit, înapoi la Uşa Majordomului şi 
Beregond privi îndurerat la portar. 

— Pentru fapta aceasta mă voi căi câte zile oi mai avea, 
spuse el, dar mă grăbeam atât de tare, încât m-a luat ca un 
fel de nebunie, iar el nu voia să mă asculte, ci a scos sabia la 
mine. 

Beregond închise uşa şi o încuie cu cheia pe care o 
smulsese de la omul ucis. 

— Cheia asta va fi dată de-acum Seniorului Faramir, mai 
spuse el. 

— Prinţul din Dol Amroth cârmuieşte în lipsa Seniorului, 
zise Gandalf, dar pentru că el nu se află aici, iau asupra mea 
toate cele ce-s de făcut. Te rog, aşadar, să păstrezi tu cheia 
şi s-o păzeşti până ce Oraşul îşi va fi regăsit liniştea. 

Apoi se îndreptară spre cercul cel mai de sus al Oraşului 
şi, odată intraţi, porniră spre Casele Tămăduirii, scăldaţi de 
lumina dimineţii. Casele acestea erau frumoase, zidite la o 
oarecare depărtare de toate celelalte, anume pentru cei 
foarte suferinzi, dar acum fuseseră pregătite să-i 
îngrijească pe cei răniţi în bătălie şi pe muribunzi. În 
apropiere se găsea poarta Citadelei, din al şaselea Cerc, şi 
zidul dinspre miazăzi, iar de jur împrejurul lor erau o 
grădină şi o pajişte cu câţiva copaci, singurul loc de felul 


său în Oraş. L.ocuiau aici câteva femei, cărora li se îngăduise 
să rămână în Minas Tirith anume pentru că se pricepeau să 
tămăduiască ele însele, ori îi ajutau pe tămăduitori. 

Gandalf şi însoțitorii săi tocmai ajunseseră cu targa la uşa 
principală a Caselor, când dinspre câmpia din faţa Porții 
Oraşului auziră un strigăt mare ce se preschimbă într-un 
țipăt ascuţit care sfâşie văzduhul şi se stinse dus de vânt. 
Un strigăt atât de cumplit, încât îi împietri pe toţi, dar când 
se stinse, îşi simţiră inimile tresăltând de o speranţă pe care 
n-o mai trăiseră de când se abătuse asupra lor întunecimea 
venită de la Răsărit; şi li se păru dintr-o dată că lumina se 
limpezegşte şi soarele străbătu printre nori. 

Însă chipul lui Gandalf era abătut şi încordat; rugându-i pe 
Beregond şi pe Pippin să-l ducă pe Faramir în Casele 
Tămăduirii, el urcă pe zidul din apropiere; silueta lui se 
desenă ca o statuie înveşmântată în alb, şi aşa rămase, 
neclintit, uitându-se în zare. Şi astfel era puterea privirii lui, 
încât cuprinse dintr-o dată tot ceea ce se petrecuse acolo, 
departe; şi când Eomer ieşi singur din rândurile oştenilor 
săi şi se opri lângă cei căzuţi, Gandalf oftă, se înfăşură în 
mantie şi cobori de pe ziduri. lar când Beregond şi Pippin 
ieşiră din Casele Tămăduirii, îl găsiră stând în faţa uşii, 
adâncit în gânduri. 

Se uitară întrebător la el. Gandalf tăcu o vreme, apoi zise: 

— Majordomii credeau că este o taină bine păstrată doar 
pentru ei, dar eu ştiu de mult că aici, în Turnul Alb, ca şi în 
Orthanc, se află pusă la adăpost una dintre cele Şapte 
Pietre. Pe vremea când încă era înţelept, Denethor nu a voit 
să o folosească şi nici să-l întărite pe Sauron, ştiindu-şi prea 
bine măsura puterii sale. Dar înţelepciunea l-a părăsit; şi 
mă tem că atunci când primejdia pentru regatul său a 
început să crească, el a privit în Piatră şi s-a lăsat amăgit de 
ceea ce a zărit acolo: şi îmi vine să cred că nu numai o dată, 
după plecarea lui Boromir. Denethor era mult prea puternic 
pentru a putea fi supus de Puterea Întunecimii, cu toate 
acestea vedea în Piatră numai acele lucruri pe care Puterea 


îi îngăduia să le vadă. Fără doar şi poate că tot ceea ce afla 
îi era adesea de mare ajutor; cu toate acestea imaginea 
care i s-a arătat asupra marii puteri a Mordorului i-a sporit 
disperarea din suflet într-atât încât l-a făcut să-şi piardă 
minţile. 

— Acum abia înţeleg ceva ce mi s-a părut tare ciudat 
atunci! spuse Pippin şi amintirea îl făcu să se cutremure 
înfiorat. La un moment dat Seniorul a ieşit din încăperea în 
care se găsea Faramir şi, când s-a întors, parcă arăta 
schimbat, a fost pentru prima oară că am avut impresia 
asta, nu ştiu cum să zic, parcă bătrân şi frânt. 

— Chiar la ceasul la care Faramir a fost adus în Turn, mulţi 
dintre noi am zărit o lumină nefirească în camera cea mai 
de sus, spuse Beregond. Dar mai văzusem noi lumina aia şi 
altă dată, iar prin Oraş umbla vorba că Seniorul se lupta 
uneori cu vrăjmaşul în gândurile sale. 

— Vai, vai! înseamnă că bănuielile mele se adeveresc, oftă 
Gandalf. Uite aşa a pătruns vrerea lui Sauron în Minas 
Tirith; şi uite aşa am fost eu nevoit să zăbovesc aici. Şi tot 
aici să mai rămân, căci în curând mi se vor ivi şi altele de 
făcut, nu am numai grija lui Faramir. 

Dar acum trebuie să cobor pentru a-i întâmpina pe aceia 
care vin. Mi-a fost dat să văd pe câmp ceva ce mi-a 
îndurerat amarnic inima şi mă tem că o jale încă şi mai 
mare ne aşteaptă. Vino cu mine Pippin! Dar tu, Beregond, 
întoarce-te în Citadelă, şi spune-i mai-marelui Străjerilor 
toate cele câte s-au petrecut. Mă tem că va fi nevoit să te 
dea afară din trupele de străjeri; dar spune-i, dacă îmi 
îngădui să-i dau un sfat, că ar face bine să te trimită la 
Casele Tămăduirii, pentru a servi drept strajă şi slujitor al 
căpitanului tău, şi să fii la căpătâiul lui când se va trezi - 
dacă se va mai trezi vreodată. Căci mulţumită ţie a scăpat 
de foc. Du-te! Iar eu mă voi întoarce curând. 

Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi o porni împreună cu 
Pippin spre Oraşul de jos. Şi în timp ce ei grăbeau pe străzi 
la vale, vântul aduse cu sine o ploaie cenuşie care înăbuşi 


focurile, astfel că în faţa celor doi se înălța acum o perdea 
groasă de fum. 

Chapter 8 Casele Tămăduirii. 

Ochii lui Merry înotau într-o ceaţă de lacrimi şi sfârşeală, 
când oştenii au ajuns aproape de Poarta distrusă a oraşului 
Minas Tirith. Nici nu băgă în seamă prăpădul şi măcelul de 
peste tot în jur. Văzduhul era greu de focuri, fum şi 
duhoare: căci multe maşinării de război fuseseră pârjolite 
ori căzuseră în gropile arzânde, la fel şi dintre cei răpuşi, 
mulţi ajunseseră pradă focurilor, şi unde te uitai zăreai 
hoiturile monştrilor de la Miazăzi, pe jumătate arse, ori stri- 
vite sub pietre, în vreme ce alte dihănii din acelea mari 
căzuseră săgetate în ochi de arcaşii viteji din Morthond. 
Ploaia adusă de vânt încetase de la o vreme; soarele 
strălucea în înaltul cerului; dar toată partea de jos a 
oraşului era încă învăluită într-un fum gros. 


Oamenii apucaseră să taie drum prin năruiturile bătăliei; 
calea spre oraş era astfel deschisă şi tocmai acum câţiva 
oameni ieşeau aducând cu ei tărgi. Pe una dintre ele o 
aşezară pe Eowyn, punându-i sub trup perne moi; trupul 
regelui însă îl acoperiră cu o țesătură de aur, iar targa lui fu 
înconjurată de făclii aprinse ale căror flăcări, abia zărindu- 
se în lumina soarelui, se zbăteau în suflarea vântului. 

Astfel au intrat Thâoden şi Eowyn în Oraşul Gondorului şi 
toţi cei care-i vedeau îşi descopereau capetele şi se 
înclinau; trecură prin cenuşa şi fumegarea primului cerc 
pârjolit şi de acolo urcară în sus pe străzile pietruite. Lui 
Merry urcuşul acesta i se părea că durează de o veşnicie, o 
călătorie fără rost într-un vis îngrozitor, înaintând la 
nesfârşit spre un capăt nedesluşit pe care amintirile nu-l 
pot cuprinde, încet, luminile torţelor din faţa lui licăriră şi 
se stinseră şi Merry se pomeni umblând în întuneric. "Ăsta e 
un tunel ce duce la un mormânt, îşi zise în sinea sa; şi acolo 
vom sta cu toţii pe vecie." Dar dintr-o dată, în visul acesta al 
lui răsună o voce vie: 

— Hei, Merry! Slavă cerului că te-am găsit! 

Ridică privirile şi ceața de pe ochi păru să i se risipească. 
Şi numai ce-l zări pe Pippin! Stăteau faţă în faţă pe o 
străduţă îngustă care altfel era pustie. Merry se frecă la 
ochi. 

— Unde-i regele? întrebă. Şi Eowyn? 

Simţi că i se înmoaie picioarele, aşa că se aşeză pe un prag 
şi începu să plângă. 

— Au fost duşi în Citadelă, răspunse Pippin. Aş zice că ai 
adormit de-a-n picioarelea şi ai luat-o prin altă parte. Când 
au descoperit că nu te aflai printre ei, Gandalf m-a trimis să 
te caut. Bietul de tine, Merry bătrâne! Tare mă bucur că te 
văd din nou! Da' eşti răpus de oboseală, aşa că nu te mai 
chinui şi eu cu pălăvrăgeala mea. Spune-mi numa', eşti 
cumva rănit? 

— Nu. Sau, mă rog, nu cred. Doar că braţul drept nu-mi 
mai e de nici un folos, înţelegi, Pippin? Asta de când l-am 


înjunghiat. Sabia mea a ars ca o surcea, de n-a mai rămas 
nimic din ea. 

Chipul lui Pippin fu cuprins de nelinişte. 

— Trebuie să vii cu mine, acum, cât mai iute cu putinţă. 
Ah, de-aş putea să te duc eu în spate. Nu mai eşti în stare să 
mergi pe picioarele tale. N-ar fi trebuit să te lase să mergi 
pe jos; iartă-i, te rog. S-au petrecut atâtea lucruri 
îngrozitoare în Oraş, Merry, încât e de înţeles că un biet 
hobbit care vine din bătălie este trecut cu vederea. 

— Nu e întotdeauna o nenorocire să fii trecut cu vederea, 
spuse Merry. Uite, chiar acum am fost trecut cu vederea de. 
Nu. Nu pot vorbi despre asta. Ajută-mă, Pippin! larăşi mi se 
întunecă în faţa ochilor şi braţul mi-e atât de rece. 

— Reazămă-te de mine, Merry, băiatule! Haide! Pas după 
pas. Nu-i departe. 

— O să mă îngropi? 

— Nu, nici prin gând nu-mi trece! exclamă Pippin, 
încercând să pară vesel, cu toate că inima îi era strânsă în 
chingile fricii şi ale milei. Nu. Acum o să mergem la Casele 
Tămăduirii. 

Părăsiră aleea aceea mărginită de case înalte de o parte şi 
de alta şi de zidul exterior al celui de-al patrulea cerc, şi 
reveniră în strada principală care urca până în Citadelă. 
Mergeau încet, punând pas după pas, şi Merry se clătina şi 
murmura ca şi când ar fi vorbit în somn. 

"N-am să izbutesc să-l duc până acolo, îşi spuse Pippin. 
Oare nu-i nimeni care să-mi ajute? Nu pot să-l las aici." 

Chiar atunci, spre surprinderea lui, în urma lor apăru 
alergând un băietan şi când trecu pe lângă ei, Pippin îl 
recunoscu a fi Bergil, fiul lui Beregond. 

— Salutare, Bergil! strigă el. Un' te duci? Mă bucur să te 
văd din nou, şi încă în viaţă. 

— Alerg cu veşti pentru tămăduitori! N-am timp de 
zăbovit. 

— Foarte bine, foarte bine, încuviinţă Pippin. Dar spune-le 
acolo sus că am cu mine un hobbit bolnav, un perian, aşa să 


le spui, care a venit de pe câmpul de bătălie. Nu cred că 
mai are puterea să meargă până acolo. Dacă îl găseşti pe 
Mithrandir, spune-i ce ţi-am zis, că tare are să se bucure. 

Bergil îşi continuă fuga mai departe. 

"Mai bine aştept aici", îşi zise Pippin. 

Îl lăsă pe Merry să alunece încet la pământ, într-un petec 
de soare, iar el se aşeză alături, luând capul lui Merry în 
poala sa. Îi cercetă cu degete blânde trupul şi mădularele, 
apoi luă mâna prietenului său într-ale sale. Mâna dreaptă 
era rece ca gheaţa. 

Nu trecu mult şi Gandalf însuşi veni la ei. Se lăsă jos lângă 
Merry şi îi mângâie sprâncenele; apoi îl ridică încetişor în 
braţe. 

— Ar fi trebuit adus în urale în Oraş, spuse el. Mi-a 
răsplătit peste poate încrederea; căci dacă Elrond nu s-ar fi 
înduplecat la rugămintea mea, nici unul dintre voi n-ar fi 
pornit în călătoria asta; şi atunci cu mult mai cumplite ar fi 
fost ticăloşiile ce s-au petrecut în această zi. Oftă, apoi 
adăugă: Şi uite că s-a mai ivit ceva de care trebuie să mă 
îngrijesc, şi în tot acest timp soarta bătăliei stă în cumpănă. 

Într-un târziu, Faramir şi Eowyn şi Meriadoc ajunseră 
tustrei să fie culcaţi în paturile din Casele Tămăduirii; şi 
acolo au fost bine îngrijiţi. Cu toate că leacurile băbeşti nu 
se mai bucurau de prețuirea ce-o câştigaseră în zilele de 
demult, Gondorul era încă vestit pentru ştiinţa tămăduirii şi 
pentru priceperea de a obloji răni şi suferinţe trupeşti şi 
toate boleşniţele cărora le cădeau pradă muritorii de la 
răsărit de Mare. Numai bătrâneţea nu se supunea acestei 
ştiinţe, împotriva ei nu găsiseră nici un leac; iar vieţile lor se 
scurtaseră tare mult, abia dacă întreceau cu puţin pe aceea 
a altor oameni, iar cei dintre ei care treceau în plină 
vigoare hotarul a de cinci ori câte douăzeci de ani se 
împuţinaseră peste măsură, doar câţiva mai erau prin 
familii din cele nobile. Numai că acum până şi ştiinţa lor se 
dovedea neputincioasă; căci mulţi erau cuprinşi de o 
suferinţă ce nu se lăsa tămăduită; i-au pus numele de 


Umbra Neagră, căci se trăgea de la nazguli. Cei pe care-i 
cuprinsese boala aceasta cădeau încet într-un vis tot mai 
adânc, apoi se cufundau într-o tăcere deplină şi-i năpădea 
un frig de moarte şi mureau. lar cei care-i îngrijeau pe 
piticuţ şi pe Domnița din Rohan ar fi jurat că pe aceştia doi 
boala îi lovise cel mai rău. Încă mai vorbeau, când şi când, 
pe măsură ce trecea dimineaţa, murmurând în vis; cei care 
vegheau la căpătâiul lor ascultau aceste murmure, în 
speranţa că vor putea desluşi ceva ce i-ar fi putut face să 
înţeleagă anume care le era suferinţa. Dar curând bolnavii 
începură să se cufunde în întunecime şi când soarele ajunse 
deasupra orizontului apusean, o umbră cenuşie se aşternu 
peste chipurile lor. Faramir, în schimb, ardea de o 
fierbinţeală ce nu se domolea cu nici un chip. 

Gandalf trecea neliniştit de la unul la altul, iar 
priveghetorii îi repetau tot ceea ce puteau ei auzi. Şi astfel 
a trecut ziua aceea, în timp ce afară lupta se purta mai 
departe cu speranţe schimbătoare şi veşti ciudate; Gandalf 
încă aştepta şi supraveghea, refuzând să se ducă la bătălie; 
şi asta până când, într-un târziu, apusul roşu umplu tot 
cerul şi lumina ce pătrundea pe fereşti cădea pe chipurile 
cenuşii ale bolnavilor şi atunci li se păru celor ce se aflau în 
preajmă că în acea strălucire chipurile lor se îmbujorară 
uşor, ca şi când li s-ar fi întors sănătatea în obraji, dar 
nădejdea s-a dovedit deşartă. 

Şi atunci o femeie bătrână, loreth, cea mai bătrână dintre 
femeile ce îngrijeau de bolnavi în acele case, privi la chipul 
lui Faramir şi izbucni în plâns, căci toată lumea îl iubea. 

— Vai, vai! numai de n-ar muri. Şi de-ar mai fi regi în 
Gondor cum se spune că au fost odată! Căci e o vorbă din 
bătrâni care zice aşa: "Mâinile unui rege sunt mâini de 
tămăduitor". Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să 
fie. 

— Oamenii-şi vor aminti multă vreme vorbele tale, loreth! 
zise Gandalf care se afla în preajmă. Căci e multă nădejde 


în ele. Poate că s-a şi întors cu adevărat un rege în Gondor; 
sau încă n-ai auzit veştile ciudate ce-au fost aduse în Oraş? 

— Am avut prea multă bătaie de cap ba cu una, ba cu alta 
ca să iau seamă la toate strigătele şi urletele, răspunse 
femeia. Singura mea speranţă este ca netrebnicii ăia 
spintecători să nu intre în sălaşul ăsta şi să-i tulbure cumva 
pe suferinzi. 

După aceste vorbe, Gandalf ieşi în grabă afară. Pălălaia 
din văzduh se stingea încet, şi dealurile ce până atunci 
arătaseră ca şi când ar fi ars mocnit păleau pe măsură ce 
înserarea cenuşie se furişa peste câmpie. 

În vreme ce soarele cobora în spatele dealurilor, Aragorn 
şi Eomer, şi Imrahil se apropiau de Oraş împreună cu 
căpitanii şi cavalerii lor; şi ajunşi în faţa Porții, Aragorn 
spuse: 

— Uitaţi-vă cum apune soarele parcă într-un mare foc! E 
semn că multe lucruri iau sfârşit şi se năruie şi că lumea îşi 
schimbă cursul. Dar Oraşul acesta şi întreg regatul au 
rămas de ani îndelungaţi în grija Majordomilor, şi mă tem 
că dacă pătrund în el nepoftit, s-ar putea să se işte multe 
îndoieli şi neînţelegeri, care n-au ce căuta aici atâta vreme 
cât se mai poartă războiul acesta. Nu voi intra, nu voi cere 
nimic, până nu vom vedea cine va izbândi: noi sau 
Mordorul. Să se ridice corturile aici, pe câmpie, şi aici voi 
sta şi voi aştepta să fiu primit de Seniorul Oraşului. 

— Dar tu ai apucat să înalţi stindardul regilor şi să 
înfăţişezi tuturor însemnele Casei lui Elendil, zise Eomer. 
Vrei oare ca acestea să fie puse la îndoială? 

— Nu, răspunse Aragorn. Dar socotesc că încă nu s-a 
împlinit timpul; şi nu am de gând să mă cert, decât cu 
Vrăjmaşul nostru al tuturor şi cu slujitorii lui. 

La care Prinţul Imrahil zise: 

— Cuvintele Măriei tale sunt înțelepte, dacă este îngăduit 
unei rudenii de-a Seniorului Denethor să-ţi dea sfaturi în 
această treabă. Seniorul are o voinţă de fier şi e tare 
mândru, dar bătrân; şi a fost în toane tare ciudate de când 


a fost doborât fiul său. Cu toate astea, eu nu te-aş lăsa să 
rămâi ca un cerşetor la uşă. 

— Nu-s cerşetor, răspunse Aragorn. Mai curând Căpetenie 
de Pribegi, neobişnuiţi cu oraşele şi casele de piatră. 

Porunci apoi ca stindardul lui să fie strâns; şi desprinse şi 
steaua Regatului de la Miazănoapte de pe sprânceană şi o 
dădu spre păstrare fiilor lui Elrond. 

Prinţul Imrahil şi Eomer din Rohan îşi luară rămas-bun de 
la el şi, intrând în Oraş, îl străbătură, trecând prin toată 
viermuiala de oameni, până sus în Citadelă; ajunşi în Sala 
Turnului, îl căutară pe Majordom. Dar îi găsiră jilţul gol, iar 
în faţa treptelor pe un catafalc de onoare zăcea întins 
Theoden, Regele Obştei; în jurul lui ardeau douăsprezece 
torţe şi stăteau de strajă doisprezece străjeri, cavaleri din 
Rohan şi Gondor. Draperiile catafalcului erau albe cu verde, 
însă pe trupul regelui fusese întinsă o cuvertură mare din 
fir de aur, ce-l acoperea până pe piept, iar deasupra, scoasă 
din teacă, sabia lui şi scutul la picioare. Lumina torţelor 
scânteia în părul lui alb precum barele în ploaia de stropi ai 
unei furtuni, dar chipul regelui era frumos şi tânăr, doar că 
pacea aşternută pe el nu ţinea de tinereţe; părea mai 
curând să doarmă. 

Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi lângă rege, apoi Imrahil 
întrebă: 

— Dar unde-o fi Majordomul? Şi unde-i Mithrandir? 

— Majordomul Gondorului se găseşte în Casele 
Tămăduirii, răspunse unul dintre străjeri. 

— Unde-i Lady Eowyn, sora mea? întrebă la rândul său 
Eomer. Căci ar trebui să se afle aici, lângă rege, să i se 
arate aceeaşi cinstire ca şi lui. Pe ea unde au aşezat-o? 

— Dar Lady Eowyn era încă în viaţă când au adus-o, 
răspunse Imrahil. Sau n-ai ştiut de acest lucru? 

Auzind asemenea veste, în inima lui Eomer renăscu 
speranţa la care nici măcar nu îndrăznise să viseze, şi o 
dată cu ea îngrijorarea şi teama, încât nu mai spuse nici un 
cuvânt, ci se răsuci pe călcâie şi părăsi în grabă încăperea; 


Prinţul îl urmă deîndată. Ajunşi afară, văzură că noaptea se 
lăsase şi cerul se umpluse de stele. Porniră spre Casele 
Tămăduirii. În faţa uşii se întâlniră cu Gandalf care era 
însoţit de un bărbat acoperit din cap până-n picioare de o 
mantie cenuşie. Îl salutară pe Gandalf şi-i spuseră că îl 
căutau pe Majordom. 

— Ni s-a zis că s-ar afla în sălaşul acesta. A fost cumva 
rănit? Şi unde-i Lady Eowyn? 

— E înăuntru, răspunse Gandalf. Nu a murit, dar nici 
departe nu e. Cât despre Seniorul Faramir, el a fost rănit de 
o săgeată otrăvită, după cum aţi auzit; el este Majordomul 
acum, căci Denethor s-a dus, iar casa lui a ajuns o grămadă 
de cenuşă. 

Vorbele lui Gandalf îi uimi şi-i îndurera în egală măsură pe 
cei doi. 

— Prin urmare, spuse Imrabhil, victoria a fost văduvită de 
bucurie şi a fost câştigată cu un preţ nemăsurat de mare 
dacă amândouă regatele, Rohan şi Gondor, şi-au pierdut în 
aceeaşi zi cârmuitorii. Eomer a rămas stăpân peste 
rohirrimi. Dar acum cine va conduce Oraşul? Să nu 
trimitem după Seniorul Aragorn? 

— A şi sosit, răsună glasul omului ascuns de mantie. 
Bărbatul păşi în lumina făcliilor de la uşă, şi abia atunci 
văzură ei că în faţa lor se afla Aragorn, care-şi pusese peste 
cămaşa de zale o mantie cenuşie din cele ţesute în Lorien, şi 
nu purta nici un alt însemn în afară de piatra verde a lui 
Galadriel. 

— Am venit pentru că aşa m-a rugat Gandalf, spuse el. 
Deocamdată însă nu-s decât Căpitanul dunedainilor din 
Arnor; iar Seniorul din Dol Amroth va cârmui Oraşul până 
se trezeşte Faramir. Dar iată sfatul meu: Gandalf să fie cel 
care să ne cârmuiască pe toţi în zilele ce vor urma, până 
când vom isprăvi ce e de isprăvit cu vrăjmaşul. Ceilalţi 
consimţiră. 

— Să nu stăm în prag, zise Gandalf, căci timpul nu ne 
aşteaptă. Să intrăm. 


— Şi să ştiţi de la mine, venirea lui Aragorn este singura 
nădejde ce a mai rămas pentru cei care zac acolo înăuntru. 
Aşa a spus Ioreth, înţeleapta Gondorului: "Mâinile regelui 
sunt mâini de tămăduitor. Astfel se cunoaşte când regele e 
cel în drept să fie". 

Aragorn intră primul, urmat de ceilalţi. Intrarea era păzită 
de doi Străjeri înveşmântaţi în uniforma Citadelei: unul era 
înalt, celălalt însă părea un copilandru; şi când dădu cu 
ochii de nou-veniţi, scoase un strigăt de surpriză şi bucurie. 

— Pas Mare! Ce minunat! Să ştii că m-am gândit că eşti tu 
acolo, în corăbiile negre. Dar toţi din jur strigau corsarii, 
corsarii, şi nimeni nu voia să mă asculte. Cum s-a întâmplat? 

Aragorn izbucni în râs şi îl luă pe hobbit de mână. 

— Că bine ne-am mai întâlnit! zise el. Dar acum nu avem 
încă timp pentru poveşti de călătorie. 

— Oare aşa am ajuns să vorbim regilor noştri? îl întrebă 
Imrahil pe Eomer. Dar poate că va purta coroana sub un alt 
nume! 

Auzindu-l, Aragorn se răsuci spre el: 

— Că bine zici, căci în graiul nobil al strămoşilor eu sunt 
Elessar, Piatra Elfă şi Înnoitorul - şi zicând acestea, ridică la 
vedere de la piept piatra verde ce o ţinea ascunsă acolo. 
Dar casa mea, dacă voi întemeia vreuna, se va numi Pas 
Mare. În graiul nobil nici nu va suna atât de pocit, astfel că 
Telcontar vom fi şi eu şi vlăstarele trupului meu. 

Acestea fiind zise, intrară în sfârşit în Casă; şi în timp ce se 
îndreptau spre încăperile unde erau îngrijiţi cei suferinzi, 
Gandalf povesti despre faptele lui Eowyn şi Meriadoc. 

— Am stat mult la căpătâiul lor şi la început au vorbit mult 
în vis, înainte să se cufunde în întunericul aducător de 
moarte. Şi mai am şi eu ceva putere să văd lucruri ce se 
petrec la mare depărtare. 

Aragorn se duse mai întâi la Faramir, apoi la Lady Eowyn 
şi la urmă la Merry. Privi la chipurile lor, le cercetă rănile şi 
oftă. 


— Trebuie să-mi folosesc toată puterea şi priceperea ce 
mi-au fost date, spuse el. Ce n-aş da să fie şi Elrond aici, 
căci el este cel mai bătrân din seminţia noastră şi are cea 
mai mare putere. 

Văzând cât de amărât şi de obosit era Aragorn, Eomer îi 
spuse: 

— Nu crezi că ar trebui mai întâi să te odihneşti puţin şi să 
mănânci? 

— Nu, căci pentru aceştia trei, şi mai ales pentru Faramir, 
sorocul e aproape. Trebuie să mă grăbesc peste măsură. 

O chemă pe Ioreth la el şi o întrebă: 

— Aveţi aici în Casă puse deoparte ierburile tămăduirii? 

— Da, stăpâne, dar mă tem că nu-s destule pentru toţi cei 
ce vor avea nevoie de ele. Ştiu însă că altele nici că avem 
unde să găsim; căci în zilele astea cumplite totul s-a 
învălmăşit sau a pierit în foc şi pârjol, şi au rămas puţini 
flăcăi pe care să-i trimiţi să caute, iar drumurile sunt 
închise. Am şi pierdut socoteala zilelor de când am văzut pe 
ultimul cărăuş venind din Lossarnach la noi la târg! Astfel 
că ne străduim aici să ne descurcăm cu ceea ce avem, după 
cum îşi va da seama şi Măria ta. 

— Întâi să văd şi apoi îţi voi spune ce gândesc, zise 
Aragorn. Până una-alta, nici de vorbit nu mai prea e răgaz. 
Aveţi athelas? 

— Nu ştiu, stăpâne, sau, mai bine spus, numele ăsta nu mi- 
e ştiut. Mă duc să-l întreb pe spiţer; el cunoaşte toate 
numele cele vechi. 

— Se mai numeşte frunza regilor, spuse Aragorn; poate că 
pe ăsta-l ştii, căci pe la ţară toţi îi spun aşa în ziua de azi. 

— Aha! se dumiri loreth. Dacă Măria ta mi-ar fi spus aşa 
de la bun început, aş fi putut să-i răspund. Nu, nu avem o 
asemenea plantă, sunt sigură. Nici nu ştiam că are vreo 
virtute iarba asta; am dat de multe ori peste ea în pădure, şi 
de fiecare dată le spuneam suratelor mele "frunza regilor, 
ziceam, ce nume ciudat, de ce s-o fi numind aşa?! Căci dacă 
aş fi rege, mi-aş dori să am ierburi mai de soi în grădina 


mea." Când o sfărâmi între degete, are miros dulce, nu-i 
aşa? Poate că nu-i bine spus dulce; mai curând priincios. 

— Priincios, chiar aşa, încuviinţă Aragorn. Şi acum, 
măicuţă dacă-l iubeşti pe Seniorul Faramir, fugi la fel de 
iute precum ţie limbariţa şi găseşte-mi frunza regilor, dacă 
a mai rămas vreuna în Oraş. 

— Iar dacă nu, se băgă în vorbă Gandalf, mă reped călare 
până în Lossarnach, cu Ioreth pe şa în spatele meu, şi acolo 
ea o să mă ducă în pădure, auzi, loreth? nu la suratele tale. 
Şi Iute ca Gândul o s-o înveţe ce înseamnă să te grăbeşti. 

După plecarea lui loreth, Aragorn le rugă pe celelalte 
femei să pună apă la încălzit. Apoi luă mâna lui Faramir 
într-a sa, iar pe cealaltă şi-o aşeză pe fruntea bolnavului. 
Era scăldată în sudoare: Faramir însă nu se mişcă, nu dădu 
nici un semn de viaţă, parcă nici nu mai respira. 

— E dus aproape de tot, zise Aragorn, întorcându-se către 
Gandalf. Dar asta nu i se trage de la rană. Vezi? Rana se 
vindecă. Dacă ar fi fost nimerit de o săgeată a nazgulilor, 
aşa cum ai crezut tu, ar fi murit chiar în acea noapte. Mai 
curând aş zice că rana i-a fost făcută de o săgeată de-a 
celor de la miazăzi. Cine i-a scos-o? Aţi păstrat-o? 

— Eu am scos-o din rană, zise Imrahil, şi i-am oblojit rana. 
Dar n-am păstrat săgeata, aveam prea multe de făcut. Din 
câte îmi amintesc eu, era o săgeată ca acelea folosite de 
sudişti. Dar îmi vine să cred că a venit dinspre umbrele din 
văzduh, căci altfel nu înţeleg de unde fierbinţeala asta a lui 
şi boleşniţa; rana nu a fost nici adâncă Şi nici mortală. 
Atunci cum se explică? 

— Oboseala, răspunse Aragorn, durerea pricinuită de 
supărarea tatălui său, o rană şi, peste toate acestea, 
Răsuflarea Neagră. E un bărbat cu o voinţă de fier, căci 
înainte de a ieşi la bătălie pe zidurile exterioare, a fost 
foarte aproape de a cădea sub puterea Umbrei. 
Întunecimea trebuie că l-a surprins cu încetul chiar în timp 
ce el lupta şi se străduia să nu-şi piardă avanpostul. Ah, de- 
aş fi putut ajunge aici mai iute! 


Chiar atunci intră spiţerul. 

— Măria ta a întrebat de frunza regelui cum o numesc cei 
din popor, spuse el; sau athelas, în graiul celor nobili, sau al 
acelora ce ştiu câte ceva din graiul valinorean. 

— Eu ştiu graiul acesta, îl întrerupse Aragorn, şi totuna-i 
pentru mine că-i spun asea oranion ori frunza regelui, atâta 
vreme cât o ai. 

— Să-mi fie cu iertare, stăpâne! Bag seamă că nu eşti un 
simplu căpitan de oşti, ci ai cunoştinţă şi despre vechea 
noastră învăţătură. Dar, vai! stăpâne, nu avem buruiana 
asta în Casele Tămăduirii, unde numai cei greu vătămaţi ori 
suferinzi sunt aduşi spre a fi tămăduiţi. Căci noi nu o ştim să 
aibă altă virtute decât aceea de a îndulci miasmele, sau să 
alunge niscai greutate trecătoare a trupului. Asta, 
bineînţeles, dacă nu cumva luăm seamă la versurile de 
demult, pe care le rostesc femeile când şi când, chiar şi 
buna noastră loreth, fără să le priceapă: 

Umbra morţii când se-ntinde Şi-n suflarea ei te prinde, Şi 
lumina stă să piară, Hai, athelas, iarbă rară! 

Viaţa muribundului Stă în mâna regelui! 

O biată poezioară acolo, mă tem, nimic mai mult, pocită şi 
mai mult de slaba ţinere de minte a bătrânelor. 'le las pe 
Măria ta să-i desluşeşti înţelesul, dacă are vreunul. Ştiu 
doar că bătrânii încă mai folosesc o fiertură din buruiana 
asta împotriva durerilor de cap. 

— Atunci, în numele regelui, strigă Gandalf, te du şi adă-mi 
pe unul din bătrânii aceştia mai puţin învăţaţi, dar mai 
înţelepţi, care are buruiana în casă! 

Aragorn îngenunche lângă Faramir şi îşi puse o mână pe 
fruntea lui. Şi cei care priveau simţiră că acolo se dădea o 
mare luptă. Căci chipul lui Aragorn deveni cenuşiu, cuprins 
ca de o mare sfârşeală; şi când şi când rostea numele lui 
Faramir, dar de fiecare dată tot mai slab îl desluşeau 
urechile lor, de-ar fi zis că însuşi Aragorn se depărta de ei, 
îndreptându-se spre o vale întunecoasă, strigând după cel 
se pierduse acolo. 


Într-un târziu, Bergil dădu buzna înăuntru, aducând într-o 
legătură şase frunze. 

— Frunza regelui, stăpâne, gâfâi el; dar nu-i proaspătă, 
din păcate. A fost culeasă cam acum două săptămâni, poate 
mai mult. Nădăjduiesc să-ţi fie de trebuinţă, stăpâne. 

Privind spre Faramir, izbucni în plâns. Dar Aragorn zâmbi. 

— Sunt bune, zise. Răul cel mare a trecut. Aşează-te şi 
trage-ţi sufletul! 

Luând frunzele, le aşeză pe palmele sale şi suflă asupra 
lor, apoi le sfărâmă şi deodată o prospeţime vie umplu 
încăperea, ca şi când aerul însuşi înviase şi palpita, 
scăpărând de bucurie. Aragorn aruncă frunzele zdrobite în 
oalele cu apă clocotită ce-i fuseseră aduse şi, în clipa 
următoare, povara ce apăsase inimile celor din încăpere 
dispăru. Căci mireasma învălui pe fiecare precum amintirea 
dimineţilor înrourate ale soarelui neumbrit, într-un tărâm 
unde lumea minunată a Primăverii a rămas doar o amintire 
fugară. Aragorn se ridică, el însuşi înviorat, şi ochii lui 
zâmbeau când apropie una din oale de chipul cufundat în 
vis al lui Faramir. 

— Ia te uită! exclamă Ioreth, adresându-se femeii de lângă 
ea. Cine-ar fi crezut? Buruiana asta-i mai bună decât mi-am 
închipuit. Îmi aminteşte de trandafirii din Imloth Melui, 
când eram copilă, şi pe-atunci regii nici că-şi doreau ceva 
mai bun. 

Deodată Faramir dădu semn de viaţă, deschise ochii şi îi 
aţinti asupra lui Aragorn care se aplecă asupra lui; în 
privirile sale scapără lumina recunoaşterii şi a iubirii. 

— Măria ta, m-ai chemat, spuse el cu voce stinsă. Am venit. 
Ce-mi porunceşte regele? 

— Să nu mai umbli printre umbre, ci să te trezeşti! 
răspunse Aragorn. Eşti istovit. Odihneşte-te o vreme, 
hrăneşte-te bine şi fii pregătit pe când mă voi întoarce. 

— Aşa voi face, Măria ta. Căci cine ar putea sta cu mâinile 
în sân când s-a întors regele? 


— Cu bine, atunci, pentru o vreme! spuse Aragorn. 
Trebuie să mă duc şi la alţii care au nevoie de mine. 

Şi părăsi încăperea însoţit de Gandalf şi Imrahil; Beregond 
şi fiul său rămaseră pe loc, abia stăpânindu-şi bucuria. 
Pippin îl urmă pe Gandalf şi, când să închidă uşa, o auzi pe 
Ioreth exclamând: 

— Rege! Aţi auzit ce ziceam? Mâini de tămăduitor, asta am 
Zis. 

Curând vestea cum că regele se întorsese cu adevărat 
printre ei şi după bătălie a alinat şi a tămăduit părăsi Casele 
Tămăduirii şi se răspândi în tot Oraşul. 

Când o văzu pe Eowyn, Aragorn spuse: 

— Inima e îndurerată şi trupul a primit o lovitură 
straşnică. Braţul frânt a fost îngrijit cu pricepere şi se va 
tămădui cu timpul, dacă ea are puterea să trăiască. Braţul 
ce ţine scutul i-a fost schilodit; dar râul cel mare vine din 
braţul ce ţine spada. Căci din el viaţa pare să se fi scurs, 
chiar dacă nu-i frânt. 

Vai, vai! A înfruntat un vrăjmaş mai presus de puterea 
trupului sau a minţii ei. lar cei care ridică arma asupra unui 
asemenea duşman trebuie să fie mai de neînfrânt decât 
oţelul. Dacă nu-i nimiceşte cumva însăşi spaima de a-i ţine 
piept. O ursită ticăloasă a dus-o în calea lui. Tocmai pe ea, 
copila cea frumoasă, cea mai frumoasă domniţă dintre 
regine. Şi uite că nu ştiu cum să-i vorbesc. În prima clipă 
când m-am uitat la ea şi i-am simţit nefericirea, mi s-a părut 
că am în faţa ochilor o floare albă, înaltă şi dreaptă, 
graţioasă ca un crin, dar totodată aspră, ca şi când spiritele 
elfilor ar fi făurit-o din oţel. Sau să fi fost oare un îngheţ cel 
ce i-a preschimbat seva în gheaţă, şi iat-o rămasă aşa, 
dulce-amară, frumoasă încă la vedere, dar lovită, şi în 
curând are să se prăbuşească şi să moară? Suferinţa ei a 
început nu de azi, ci demult, mai demult, nu-i aşa, Eomer? 

— Mă minunează întrebarea ta, stăpâne, răspunse acesta. 
Nu te învinovăţesc nici de boala ei şi de nimic altceva; dar 
nu ştiu ca Eowyn, sora mea, să fi fost atinsă de vreun îngheţ, 


înainte să te fi văzut pe tine întâia dată. Multe griji şi dureri 
a avut şi le mărturisea mie cât a fost Limbă de Vierme la 
curte şi regele s-a aflat sub vraja lui; şi temerile îi sporeau 
pe măsură ce-l îngrijea pe rege. Dar nici grija şi nici teama 
n-au adus-o în această stare! 

— Ascultă-mă, prietene, spuse Gandalf, tu aveai cai şi 
făptuiseşi fapte de arme şi câmpiile toate erau deschise în 
faţa ta; dar ea avea în trupul ei de fecioară un spirit şi o 
temeritate pe potriva a lor tale, dacă nu cumva le şi 
întrecea. Era însă sortită să îngrijească de un om bătrân pe 
care-l iubea ca pe propriul ei tată, şi să-l vadă dând în 
doaga copilăriei, umilitoare şi ruşinoasă; încât ursita ei i se 
părea mai nedemnă chiar şi decât a cârjei pe care se 
sprijinea el. 

Şi gândeşti că Limbă de Vierme picura otravă doar în 
urechile lui Theoden? "Nătărău bătrân! Ce-i Casa lui Eorl 
altceva decât un grajd acoperit cu paie, unde tâlharii beau 
în puturoşenie şi prăsilele li se tăvălesc pe jos laolaltă cu 
câinii?" N-ai mai auzit vorbele astea? Saruman le rostea, 
dascălul lui Limbă de Vierme. Numai că îmi vine să cred că 
acasă Limbă de Vierme ştia să îmbrobodească înţelesul în 
cuvinte mai alese. Dacă dragostea ce o nutrea Eowyn 
pentru tine, domnul meu, şi dorinţa de a-şi împlini 
îndatorirea nu i-ar fi pecetluit buzele, poate că ai fi auzit-o 
rostind astfel de vorbe. Dar cine poate şti ce şoptea 
întunericului, în singurătate, în ceasurile amare ale nopţii, 
când întreaga ei viaţă i se părea că se strâmtorează şi 
pereţii cămăruţei se strâng în jurul ei, ca o cuşcă ce ţine 
zăvorită înăuntru o sălbăticiune? 

Eomer nu spuse nimic, îşi privi doar sora, ca şi când în 
mintea lui cumpănea într-un fel nou toate zilele trecute ale 
vieţii lor împreună. 

— Am văzut şi eu ce ai văzut tu, Eomer, spuse Aragorn. 
Puţine sunt mâhnirile printre toate năpastele acestei lumi, 
care să aducă mai multă amărăciune şi ruşinare în inima 
unui bărbat cum este aceea de ai se fi dăruit iubirea unei 


domniţe atât de frumoase şi viteze, iar el să nu-i poată 
răspunde pe măsură. Amărăciunea şi mila m-au însoţit tot 
timpul de când am lăsat-o în deznădejde în Valea Calvarului 
şi am pornit-o pe Căile Morților; şi pe acel drum nici o 
teamă nu a fost mai mare ca teama de ce i s-ar putea 
întâmpla ei. Cu toate acestea, Eomer, îţi spun că pe tine te 
iubeşte mai adevărat decât pe mine; pe tine te iubeşte şi te 
cunoaşte; în mine ea nu iubeşte decât o umbră şi gând: o 
speranţă de glorie şi fapte măreţe, şi de tărâmuri mult 
îndepărtate de câmpiile Rohanului. 

Poate că îmi stă în putere să-i vindec trupul şi s-o chem 
înapoi din valea întunecoasă. Dar ce va fi în ea când se va 
trezi: speranţă, uitare, deznădejde, asta n-am de unde să 
ştiu. Şi dacă va fi disperare, atunci ea va muri dacă nu va 
avea parte de o altă tămăduire pe care eu nu i-o pot aduce. 
Vai şi-amar! căci faptele ei au aşezat-o între reginele cele 
mărite. 

După ce spuse acestea, Aragorn se aplecă asupra ei, privi 
la chipul care cu adevărat era alb ca un crin, rece precum 
îngheţul şi neclintit asemenea pietrei cioplite. Dar Aragorn 
o sărută pe frunte, îi rosti încetişor numele şi spuse: 

— Eowyn, fiică a lui Eomund, trezeşte-te! Căci duşmanul 
tău s-a stins! 

Ea nu se clinti, însă începu din nou să respire adânc, şi 
pieptul i se ridica şi se lăsa iarăşi în jos sub pânza albă a 
cuverturii. Încă o dată Aragorn sfărâmă două frunze de 
athelas şi le aruncă în apă aburindă; îi spălă apoi cu fiertură 
fruntea şi braţul rece, lipsit de viaţă, ce zăcea pe cuvertură. 

Şi atunci, fie că Aragorn avea cu adevărat ceva din uitatele 
haruri ale Apusenilor, ori poate vorbele ce le spusese 
despre Lady Eowyn pătrunseseră adânc în inimile celor 
aflaţi în preajmă, dar când aburul dulce al ierburilor se 
răspândi în încăpere, lor li se păru că un vânt sturlubatic se 
furişase prin fereastră, fără să poarte cu sine vreo 
mireasmă, ci era ca un aer tare proaspăt şi curat şi tânăr, 
pe care nici o fiinţă omenească nu-l respirase vreodată, căci 


acum cobora pentru prima oară, nou-născut, de pe munţii 
înzăpeziţi, de sus, de sub panoplia stelelor, sau venea de pe 
ţărmuri de argint din depărtare, udate de mări de spumă. 

— Trezeşte-te, Eowyn, Doamnă a Ţării Rohan! spuse 
Aragorn încă o dată şi îi luă mâna dreaptă într-a sa şi o 
simţi încălzindu-se de viaţa ce revenea în ea. Trezeşte-te! 
Umbra a trecut şi întunecimea întreagă s-a risipit şi totul e 
curat! Puse mâna ei în mâna lui Eomer şi se dădu deoparte. 
Cheam-o pe nume! mai zise el, apoi ieşi tăcut din încăpere. 

— Eowyn, Eowyn! strigă Eomer printre lacrimi. lar ea 
deschise ochii şi murmură: 

— Eomer! Ce bucurie-mi văd ochii? Căci mi s-a spus că ai 
pierit. Ba nu, acelea au fost doar vocile întunecate din visul 
meu. De când visez? 

— Nu de mult, surioară, spuse Eomer. Dar nu te mai gândi 
la asta! 

— Ce sfârşeală ciudată e în mine. Trebuie să mă odihnesc 
puţin. Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat cu Seniorul Obştei? 
Vai! Să nu-mi spui că am visat; căci ştiu că nu e aşa. A murit, 
aşa cum a spus că are să se întâmple. 

— A murit, spuse Eomer, dar şi-a luat rămas-bun prin mine 
de la Eowyn, mai dragă lui decât o fiică. Zace acum în 
Citadela Gondorului, unde a fost dus cu toată cinstirea cei 
se cuvine. 

— Mă dor cele ce-mi spui. Dar e mai bine decât tot ceea ce 
îndrăznisem să nădăjduiesc în zilele acelea întunecate, când 
Casa lui Eorl îmi părea mai nedemnă de orice onoare decât 
bordeiul unui cioban. Şi ce s-a întâmplat cu scutierul 
regelui, piticuţul? Eomer, înnobilează-l la rang de cavaler al 
Obştei Călăreţilor, căci este tare viteaz! 

— Zace într-o cameră alăturată, aici, în Casele Tămăduirii 
şi mă voi duce acum la el, spuse Gandalf. Eomer va rămâne 
cu tine o vreme. Dar nici să nu vorbeşti de război sau 
nenorociri, până nu te întremezi de tot. Tare ne bucurăm să 
te vedem trezindu-te întru sănătate şi speranţă, viteaza 
noastră domniţă! 


— Întru sănătate? făcu Eowyn mirată. Poate aşa o fi. 
Măcar atâta vreme cât se mai găseşte vreo şa goală a cine 
ştie cărui Călăreţ căzut, în care eu să mă pot sui, şi câtă 
vreme mai este ceva de făcut. Dar întru speranţă? Nu ştiu, 
zău aşa. 

Gandalf şi Pippin intrară în camera lui Merry, unde-l găsiră 
pe Aragorn stând lângă pat. 

— Vai, bietul meu Merry! strigă Pippin şi alergă la pat, căci 
lui i părea că prietenul său arăta mai rău ca înainte şi chipul 
îi devenise pământiu, ca şi când peste el s-ar fi lăsat povara 
multor ani de durere; dintr-o dată, Pippin fu cuprins de 
teama că Merry va muri. 

— Nu te teme, îi zise Aragorn. Am venit la timp şi l-am 
chemat înapoi. E obosit acum şi are dureri mari, căci a fost 
rănit ca şi Lady Eowyn, când a îndrăznit să lovească în 
jivina aceea ucigătoare. Dar relele acestea pot fi învinse, 
căci spiritul lui e puternic şi plin de veselie. Durerea nu o va 
uita, dar nu-i va întuneca inima, ci îl va face mai înţelept. 

Aragorn îşi puse mâna pe capul lui Merry, şi-o trecu blând 
prin cârlionţii castanii, îi atinse pleoapele şi îi rosti numele. 
Şi când aroma de athelas se furişă în încăpere, precum 
mireasma orhideelor şi a ierbii negre în lumina soarelui 
plină de albine, Merry se trezi brusc şi spuse: 

— Mi-e foame. Cât o fi ceasul? 

— Trecut de cină, răspunse Pippin, dar aş zice că-ţi pot 
aduce câte ceva de mâncare dacă mă vor lăsa. 

— Te vor lăsa, zise Gandalf. Şi orice îşi mai doreşte ăst 
Călăreţ din Rohan, şi poate fi găsit în Minas Tirith unde 
numele lui se află la mare cinste. 

— Minunat! zise Merry. Atunci aş dori mai întâi cina, după 
aceea o pipă. Zicând acestea, chipul i se umbri. Nu, fără 
pipă. Nu cred că am să mai fumez vreodată. 

— De ce nu? nu pricepu Pippin. 

— Cum să zic, aproape că şopti Merry, ela murit. Mi-am 
amintit acum de tot. Mi-a zis că-i pare râu că n-o să mai 
poată sta la poveşti cu mine despre ierburi. Aproape că ăsta 


a fost ultimul lucru pe care l-a spus. N-o să mai pot 
niciodată fuma fără să mă gândesc la el şi la ziua aceea, 
Pippin, când a venit călare în Isengard şi a fost atât de 
politicos. 

— Atunci fumează şi gândeşte-te la el! îl sfătui Aragorn. A 
avut o inimă bună şi a fost un rege mare şi şi-a împlinit 
jurămintele; şi s-a ridicat din umbre pentru o ultimă 
dimineaţă minunată. L-ai slujit puţin, dar răstimpul acesta 
trebuie să-ţi rămână ca o amintire plină de bucurie şi 
cinstire până la capătul zilelor. 

Merry zâmbi. 

— Dacă Pas Mare îmi aduce toate cele trebuincioase, voi 
fuma şi mă voi gândi. Aveam în raniţa mea nişte tutun din 
cel mai bun de-al lui Saruman, dar ce s-a ales de raniţă în 
timpul bătăliei habar nu mai am. 

— Jupâne Meriadoc, zise Aragorn, dacă îţi închipui că am 
străbătut munţii şi regatul Gondor prin foc şi sabie ca să 
aduc ierburi unui oştean delăsător, care-şi rătăceşte raniţa, 
te înşeli amarnic. Dacă nu va fi fost găsită raniţa ta, va 
trebui să trimiţi după spiţerul acestei Case. Şi el îţi va spune 
că nu ştia că buruiana pe care ţi-o doreşti avea vreo virtute, 
dar că oamenii de rând o numesc buruiana apuseanului, iar 
cei de viţă îi spun galenas, şi ţi-ar mai spune şi alte nume în 
graiuri mult mai iscusite, şi după ce ar adăuga câteva 
versuri pe jumătate uitate pe care oricum nu le pricepe, ţi- 
ar zice cu părere de rău că nu se găseşte aşa ceva în Casă, 
şi te va lăsa să cugeti la istoria graiurilor. Şi la fel voi face 
eu acum. Căci n-am mai dormit într-un pat din acesta de 
când am plecat din Valea Calvarului, şi n-am mai pus nimic 
în gură de seara trecută. 

Merry îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Îmi pare cumplit de rău, spuse. Nu mai zăbovi nici o 
clipă! Din noaptea aceea din Bree şi până acum nu ţi-am 
fost decât povară. Dar aşa e felul seminţiei mele, să 
vorbească în răspăr în clipe de cumpănă şi să spună mai 
puţin decât gândesc. Ne temem să nu spunem prea mult. 


Nu ne găsim vorbele potrivite şi atunci facem glume 
nelalocul lor. 

— Ştiu asta prea bine, altfel nici n-aş fi stat de vorbă cu 
voi, zise Aragorn. Îi doresc Comitatului să nu-şi piardă 
veselia în veci! 

Îl sărută pe Merry şi ieşi, urmat de Gandalf. 

Pippin rămase pe loc. 

— A fost vreodată unul care să-i semene? În afară de 
Gandalf, de bună seamă. Cred că sunt neamuri pe undeva. 
Mă, zăpăcitule, mă, păi raniţa ta e aici lângă pat şi o duceai 
în spate când te-am întâlnit! Bineînţeles că a văzut-o tot 
timpul cât ţi-a vorbit. Şi mai am şi eu provizia mea. Haide! 
Uite aici, Frunză din Valea Lungă. Umple pipa până mă 
reped să găsesc ceva de-ale gurii. După care ne facem puţin 
de cap. Măiculiţă dragă! Noi ăştia din neamurile Iook şi 
Brandybuck nu suntem făcuţi să trăim multă vreme la 
înălţime. 

— Nu prea! recunoscu Merry. Eu unul câtuşi de puţin. Sau 
nu încă. Dar, Pippin, măcar acum putem să-i vedem şi să-i 
cinstim cum se cuvine. Cel mai bine e să iubeşti mai întâi 
ceea ce ţi se potriveşte să iubeşti, eu aşa gândesc: trebuie 
să porneşti de undeva, să prinzi rădăcini într-un loc, şi 
Comitatul are pământul adânc. Dar mai sunt şi alte lucruri 
mult mai adânci şi mult mai înalte, şi nici un unchiaş n-ar 
putea să aibă grijă de grădina sa în pace sau ceea ce 
socoteşte el a fi pace, dacă n-ar fi aceste lucruri, fie că are 
habar de ele sau nu. Eu mă bucur că am habar de ele, un 
pic acolo. Da' să mă baţi şi nu ştiu de ce vorbesc aşa. Unde-i 
frunza aia? Şi fă bine şi scoate pipa din raniţă, dacă nu s-o fi 
frânt. 

În acest timp, Aragorn şi Gandalf s-au dus la 
Supraveghetorul Caselor Tămăduirii ca să-i spună că 
Faramir şi Eowyn vor trebui să mai rămână acolo încă multe 
zile sub îngrijire. 

— Lady Eowyn, adăugă Aragorn, va voi să se ridice din pat 
şi să plece; dar să nu i se îngăduie să facă acest lucru; vezi 


ce faci ca să-i împiedici, măcar zece zile de azi încolo. 

— Cât despre Faramir, zise Gandalf, curând va trebui să 
afle că tatăl lui e mort. Dar să nu i se spună întreaga 
poveste a nebuniei lui Denethor decât după ce s-a întremat 
îndeajuns să se poată apuca de îndatoririle sale. Ai grijă să 
nu-i ia gura pe dinainte pe Beregond şi perianii care au fost 
de faţă! 

— Şi celălalt perian, Meriadoc, ce fac cu el, că şi el este în 
grija mea? vru să ştie Supraveghetorul. 

— Aş zice că mâine va avea voie să se ridice puţin din pat, 
spuse Aragorn. Dacă vrea, lasă-l. Poate chiar să se plimbe 
niţeluş însoţit de prietenii săi. 

— De minune seminţia asta a lor, dădu Supraveghetorul 
din cap. Vână tare, aş zice. 

La intrare se strânsese o mulţime de oameni ca să-l vadă 
pe Aragorn, şi când el ieşi, îl urmară; iar după ce mâncă în 
sfârşit de cină, veniră mulţi să-l roage să le tămăduiască 
rubedeniile ori prietenii ale căror vieţi le erau primejduite 
de răni sau alte vătămării sau se aflau sub Umbra Neagră. 
Şi Aragorn se ridică de la masă şi ieşi cu ei afară; acolo 
trimise după fiii lui Elrond şi împreună trudiră până târziu 
în noapte. Se răspândise vestea în tot oraşul: "S-a întors 
Regele. Regele a venit înapoi." Şi i-au dat numele de Piatra 
Elfă, din pricina pietrei verzi pe care o purta, şi astfel 
numele ce-i fusese prorocit la naştere că-l va purta cândva 
îi fu acum ales chiar de către poporul său. 

Şi când nu se mai simţi în stare să trudească, se înveli în 
mantie, se strecură afară din Oraş şi ajunse la cortul său cu 
puţin înainte să se ivească zorii şi izbuti să doarmă o vreme. 
lar dimineaţa, stindardul castelului Dol Amroth, o corabie 
albă precum o lebădă, pe o mare albastră, prinse a flutura 
în vârful Turnului şi oamenii îl văzură şi se întrebară dacă 
nu cumva venirea Regelui fusese doar un vis. 

Chapter 9 Ultimul sfat. 

Dimineaţa veni după ziua bătăliei, frumoasă, cu nori 
străvezii şi vânt bătând spre apus. Treziţi încă de la primele 


ceasuri, Legolas şi Gimli cerură acum îngăduinţa să se ducă 
în Oraş; ardeau de nerăbdare să-i vadă pe Merry şi pe 
Pippin. 

— Tare mă bucur să aud că sunt în viaţă, spuse Gimli; prea 
ne-au chinuit când am străbătut Rohanul şi n-aş fi vrut ca 
toate chinurile astea să fi fost în van. 

Astfel se făcu că elful şi gnomul intrară împreună în Minas 
Tirith; cei care-i zăreau trecând se minunau de o asemenea 
pereche; căci Legolas avea chipul mai frumos decât îşi 
putea închipui mintea omenească, şi mergea cântând un 
cântec elf cu o vece nespus de limpede; Gimli se ţinea tare 
ţanţoş, mângâindu-şi barba ţi privind în jur. 

— Au şi zidărie bună pe-aici, zise el privind zidurile, dar nu 
peste tot, iar străzile ar fi putut fi mai bine gândite. Când o 
să se suie Aragorn pe tron, o să-i ofer serviciile meşterilor 
pietrari de la Munte şi vom face din oraşul acesta un loc pe 
cinste. 

— Au nevoie de mai multe grădini îşi dădu Legolas cu 
părerea. Casele sunt ca moarte şi prea puţine vietăţi cresc 
pe aici cu bucurie. Dacă o să se suie Aragorn pe tron, 
seminţia Pădurii îi va aduce păsări care să cânte şi copaci 
care să nu moară. 

În sfârşit ajunseră la Prinţul Imrahil şi Legolas îl privi şi 
făcu o plecăciune adâncă; căci vedea că avea în faţă o fiinţă 
prin venele căreia cu adevărat curgea sânge elfesc. 

— Să trăieşti, Măria ta! zise. Multă vreme a trecut de când 
poporul din Nimrodel a părăsit ţinuturile împădurite ale 
LOrienului, cu toate acestea, din cât se poate vedea, nu toţi 
au pornit peste mare, spre apus, din portul din Amroth. 

— Cu adevărat aşa cum spun legendele ţării mele, 
încuviinţă Prinţul; şi totuşi de ani fără număr nu s-a mai 
văzut picior de seminţie bălaie prin acele locuri. Şi mă 
minunez când văd un elf taman aici, în mijlocul atâtor 
necazuri şi al războiului. Ce vânt te aduce pe aici? 

— Sunt unul dintre cei Nouă Însoţitori care a pornit la 
drum împreună cu Mithrandir din Imladris, răspunse 


Legolas, şi împreună cu acest gnom, prietenul meu, l-am 
însoţit pe Seniorul Aragorn. Dar acum vrem să-i vedem pe 
prietenii noştri, Meriadoc şi Peregrin, care, din câte ni s-a 
spus, se află în grija Domniei tale. 

— Îi veţi găsi în Casele Tămăduirii, iar eu vă voi conduce 
până acolo 

— E de ajuns, Măria ta, să trimiţi pe cineva care să ne 
arate drumul, zise Legolas. Căci avem o solie din partea lui 
Aragorn pentru domnia ta. Nu voieşte să mai intre încă o 
dată în oraş la acest ceas. Dar e nevoie ca toţi căpitanii să 
ţină sfat de îndată şi vă roagă pe domnia ta şi pe Eomer din 
Rohan să coborâţi la corturile lui cât mai repede cu putinţă. 
Mithrandir este acolo. 

— Ne von duce, spuse Imrahil şi se despărţi de cei doi cu 
vorbe curtenitoare. 

— Mândru senior, şi mare căpitan al oamenilor, zise 
Legolas. Dacă se mai află astfel de oameni în Gondor, în 
aceste zile ale pieririi, mare trebuie să-i fi fost gloria în 
zilele puterii sale. 

— Şi fără îndoială că zidurile acestea sunt cu mult mai 
vechi şi au fost înălțate când s-a construit întâi oraşul, 
comentă Gimli. Aşa e cu toate lucrurile pe care le încep 
oamenii: un îngheţ primăvara, o grindină vara, şi gata, s-a 
dus cu făgăduielile lor. 

— Dar rareori dau greş cu sămânţa lor, i-o întoarse 
Legolas. Stă în colb şi putregăieşte şi numai ce răsare când 
şi unde te aştepţi mai puţin. Faptele oamenilor vor dura mai 
mult decât noi. Gimli. 

— Ca până la urmă să nu se aleagă nimic de ele, decât un 
ar-fi-pu-tut-să-fie. aşa am eu impresia, nu se lăsă gnomul. 

— Noi, elfii, nu avem de unde şti asemenea lucru, puse 
Legolas capăt discuţiei. 

Tocmai atunci apărură şi slujitorii Prințului, ca să-i 
conducă până la Casele Tămăduirii; acolo îşi găsiră prietenii 
în grădină şi tare se mai veseliră cu toţii de revedere. O 
vreme se plimbară şi vorbiră, bucurându-se de acel răgaz 


de pace şi odihnă în lumina dimineţii, acolo sus, în cercurile 
vântoase ale Oraşului. Şi când Merry obosi, coborâră şi se 
aşezară pe zid, cu spatele la pajiştea verde a sălaşului; în 
faţa lor, departe spre miazăzi, se afla Anduinul sclipind în 
soare şi ducându-şi apele departe, până unde nici măcar 
Legolas nu mai putea zări, în câmpiile întinse şi aburul 
verde din Lebennin şi Ithilienul de la Miazăzi. 

În timp ce prietenii lui vorbeau, Legolas rămase tăcut şi 
privi spre soare şi atunci văzu păsări albe de mare, zburând 
în susul Râului. 

— Priviţi! strigă el. Pescăruşi! Zboară departe de mare. 
Tare mă miră păsările astea şi mă tulbură. Nu le-am ştiut 
niciodată în viaţa mea înainte să ajungem la Pelargir, şi 
acolo le-am auzit ţipând în văzduh când ne-am dus la 
bătălia corăbiilor. Atunci m-am oprit locului, uitând de 
războiul din Pământul de Mijloc; căci glasurile lor îmi 
vorbeau despre Mare. Marea! Vai! N-am văzut-o încă. Dar 
adânc în inimile tuturor celor din neamul meu sălăşluieşte 
dorul de Mare, pe care mai bine să nu-l stârneşti. Vai, 
pescăruşilor! Nu-mi voi mai găsi liniştea sub fagi sau ulmi. 

— Nu vorbi aşa! îl mustră Gimli. Sunt încă sumedenie de 
lucruri pe care merită să le vezi în Pământul de Mijloc, şi 
multe sunt de făcut. Dar dacă întregul neam bălai se va 
refugia la Limanuri, lumea va fi tare tristă pentru cei sortiţi 
să rămână. 

— Cu adevărat tristă şi mohorâtă! spuse Merry. Să nu te 
duci la Limanuri, Legolas. Întotdeauna se va găsi o 
seminţie, mare sau mică că, şi vor fi câţiva gnomi înţelepţi 
aşa ca Gimli care vor avea nevoie de tine. Cel puţin aşa 
nădăjduiesc eu. Cu toate că, nu ştiu de ce, dar simt că 
partea cea mai rea a războiului va încă să vină. Ah, cum aş 
vrea să se fi sfârşit, să se fi sfârşit de tot! 

— Nu fiţi atât de cătrăniţi! izbucni Pippin. Soarele 
străluceşte, suntem cu toţii împreună măcar o zi sau două. 
Vreau să-mi mai povestiţi despre voi toţi. Hai, Gimli! Tu şi 
cu Legolas mi-aţi tot pomenit de nu ştiu câte ori până acum 


despre ciudata voastră călătorie cu Pas Mare, dar nu mi-aţi 
povestit nimic despre ea. 

— O fi strălucind soarele aici, spuse Gimli, însă sunt câteva 
amintiri despre drumul acela pe care nu vreau să le scot din 
întunecime. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cred că pentru 
nici o prietenie din lume nu aş fi apucat-o pe Căile Morților. 

— Căile Morților? tresări Pippin. L-am auzit pe Aragorn 
pomenind ceva despre asta şi mă-ntrebam ce poate să 
însemne. Nu vreţi să ne lămuriţi şi pe noi? 

— Nu de voie, mărturisi Gimli. Căci pe acel drum am dat 
de ruşine: Gimli, fiul lui Gl6in, care credea despre sine că e 
mai vânjos decât oamenii şi mai temerar sub pământ decât 
orice elf. Dar n-am dovedit nici una, nici alta; şi am fost 
făcut să merg pe drumul acela doar de voinţa lui Aragorn. 

— Şi de dragostea pentru el, adăugă Legolas. Căci toţi cei 
cărora le este dat să-l cunoască ajung să-l îndrăgească, 
fiecare în felul său, chiar şi domniţa cea neprietenoasă a 
rohirrimilor. Am părăsit Valea Calvarului la primul ceas al 
dimineţii zilei în care ai sosit tu acolo, Merry, şi o asemenea 
spaimă îi cuprinsese pe toţi, încât nimeni n-a venit să ne 
privească plecând, în afară de Lady Eowyn, care zace acum 
rănită acolo jos, în Casele Tămăduirii. Mâhnire adâncă a 
fost la acea despărţire, ceea ce m-a îndurerat peste măsură. 

— Vai! Eu n-am simţit durere decât pentru mine, spuse 
Gimli. Nu! Nu am să vorbesc despre călătoria asta. 

Şi amuţi; dar Pippin şi Merry erau atât de nerăbdători să 
afle veşti, încât în cele din urmă Legolas le spuse: 

— O să vă spun atât cât să vă găsiţi liniştea; căci eu n-am 
simţit groaza şi nu m-am temut de umbrele oamenilor, căci 
le socoteam neputincioase şi şovăitoare. 

Şi le povesti pe nerăsuflate despre drumul bântuit de sub 
munţii de acolo, nouăzeci de leghe şi încă trei, până la 
Pelargir pe râul Anduin. 

— Patru zile şi patru nopţi şi încă o zi, a cincea, am călărit 
de pe Piatra Neagră, povesti el. Şi în întunecimea 
Mordorului am prins din nou speranţa; căci în întunecimea 


aceea Armia Umbrelor părea să devină mai puternică şi mai 
înfricoşătoare la privit. Pe unele le vedeam călări, pe altele 
alergând pe jos, dar toate înaintau la fel de iute. Tăcute 
erau, dar ochii le străluceau. Şi în ţinutul muntos Lamedon 
ne-au ajuns din urmă caii, erau peste tot în jurul nostru şi 
ne-ar fi întrecut dacă nu le-ar fi oprit Aragorn. 

La porunca lui au rămas în urmă. "Chiar şi umbrele 
oamenilor ascultă de porunca lui, mi-am zis în gând. Încă-l 
pot ajuta când va avea nevoie de ele!" 

Şi am călărit încă o zi întreagă de lumină şi apoi a venit 
ziua fără zori, dar noi am călărit înainte şi am traversat 
râurile Ciril şi Ringl6; şi în a treia zi am ajuns la Linhir, 
deasupra gurilor râului Gilrain. Şi acolo oamenii din 
Lamedon au apărat vadurile împotriva seminţiilor 
sângeroase din Umbar şi Harad care veniseră pe râu în sus. 
Dar şi apărătorii şi vrăjmaşii au uitat de bătălia lor şi au 
fugit care încotro atunci când am venit noi, şi strigau ca din 
gură de şarpe că Regele Morților se năpustise asupra lor. 
Doar Angbor, Seniorul din Lamedon, a avut curajul să ne 
aştepte; şi Aragorn l-a rugat să-şi strângă oamenii şi să ne 
urmeze, de-ar cuteza, după ce va fi trecut Armia Cenuşie. 

"La Pelargir, moştenitorul lui Isildur va avea nevoie de voi", 
le-a spus el. 

Şi aşa am trecut râul Gilrain, scoțând din bârlogurile lor 
pe toţi aliaţii Mordorului şi alungându-i din calea noastră; şi 
abia atunci ne-am luat şi noi un timp de răgaz. Dar curând 
Aragorn s-a ridicat în picioare şi a strigat: "Vai şi-amar! 
Minas Tirith este atacat. Mă tem că va cădea înainte să 
apucăm noi să venim în ajutor." Aşa că am sărit pe cai şi am 
pornit la drum înainte să se fi sfârşit noaptea, alergând cu 
toată puterea de care erau în stare caii noştri peste 
câmpiile Lebennin. 

Legolas se opri din vorbă şi oftă, apoi, întorcându-şi 
privirile spre miazăzi, cântă încetişor: 

Argintiile izvoare, Din Celos până-n Erui Curg prin şesul 
din Lebennin Unde creşte iarba-naltă Şi în vântul dinspre 


Mare Crinii albi se leagănă Şi se scutur clopoţeii De mallos 
şi aifirin. 

Prin câmpia din Lebennin Bate vântul dinspre Mare. 

— Verzi sunt acele câmpii în cântecele seminţiei mele; dar 
atunci erau întunecate, pustiiciuni fumurii în bezna 
dinaintea noastră. Şi peste întinderea necuprinsă, călcând 
sub copite, fără să ne pese, iarbă şi flori deopotrivă, am 
vânat vrăjmaşi o zi întreagă şi încă o noapte, până când, 
într-un târziu amarnic, am ajuns în sfârşit la Râul cel Mare. 

Atunci am simţit în inima mea că ne-am apropiat de Mare; 
căci tare întinse păreau apele în întuneric şi negândit de 
multe păsări de mare chemau pe ţărmuri. Vai, vai, 
tânguirea pescăruşilor! Nu mi-a spus mie Doamna să mă 
feresc de ei? Şi acum nu-i mai pot uita. 

— Eu unul m-am făcut că nu-i aud, spuse Gimli; căci în 
sfârşit ajunsesem la o luptă din aia adevărată. Acolo la 
Pelargir se afla oastea principală din Umbar, cincizeci de 
corăbii mari iar vase mai mici făr' de număr. Mulţi dintre cei 
pe care-i urmărisem ajunseseră înaintea noastră la porturi, 
aducând teama cu ei; astfel că unele corăbii ridicaseră 
ancora şi o porniseră la vale, încercând să-şi găsească 
scăparea pe Râu sau să ajungă la ţărmul mai îndepărtat; 
cât despre vasele mai mici, multe ardeau vâlvătaie. Dar 
haradrimii, înghesuiți în ţărmul stâncos, au făcut stânga- 
mprejur şi în disperarea lor ne-au înfruntat cu sălbăticie; şi 
când ne-am măsurat din priviri au izbucnit în hohote, căci la 
acea vreme încă erau o oştire numeroasă. 

Aragorn însă s-a oprit în loc şi a strigat cu glas mare: 
"Acum să veniţi! În numele Pietrei Negre vă chem!" Şi 
dintr-o dată, Oştirea Umbrelor care rămăsese în urmă până 
în ultima clipă, înainta ca o maree cenuşie, măturând totul 
din cale. Am auzit ţipete stinse, corni abia chemând, şi un 
murmur ca de voci nenumărate şi îndepărtate: ai fi zis că 
era ecoul cine ştie cărei bătălii uitate din Anii Întunecimii de 
demult. Săbii cu tăiş abia sclipind fură scoase din teacă; dar 
nu ştiu dacă tăişurile lor încă mai puteau muşca, căci Morţii 


nu mai aveau trebuinţă de nici o armă, ci doar de teamă. 
Nimeni n-a putut să le ţină piept. 

S-au dus la fiece corabie ce pornise pe râu, apoi au trecut 
peste apă la cele care erau ancorate; şi toţi marinarii au 
fost cuprinşi de nebunia spaimei şi s-au aruncat peste bord, 
în afară de sclavii legaţi în lanţuri de ramele lor. Fără teamă 
ne mânam caii printre duşmanii care fugeau, alungându-i 
ca pe nişte frunze, până am ajuns la țărm. Acolo, Aragorn a 
trimis pe fiecare corabie rămasă ancorată câte un 
dunedain, pentru a-i linişti pe captivi, rugându-i să lase 
deoparte orice teamă, căci de acum încolo erau liberi. 

Înainte să se sfârşească acea zi întunecată, nu mai 
rămăsese nici urmă de duşman care să ni se împotrivească; 
se înecaseră cu toţii, ori fugeau spre miazăzi, nădăjduind să 
se reîntoarcă pe jos în ţinuturile lor. Ce ciudat şi ce 
minunat, îmi ziceam în sinea mea, ca toate socotelile 
Mordorului să fie răsturnate de duhurile spaimei şi 
întunericului. Cu propriile sale arme fusese înfrânt! 

— Ciudat, într-adevăr, spuse Legolas. În acel ceas m-am 
uitat la Aragorn şi mi-am zis ce senior mare şi cumplit ar fi 
devenit cu toată puterea voinţei sale, dacă ar fi luat el 
Inelul. Nu degeaba se teme Mordorul de el. Dar cu mult 
mai nobil e spiritul lui decât puterea de înţelegere a lui 
Sauron; căci nu e el unul din vlăstarele lui Luthien? 
Niciodată nu va pieri seminţia lor, oricâţi ani s-ar scurge la 
mijloc. 

— Ochii gnomilor nu văd atât de departe, zise Gimli. Dar 
măreț era, cu adevărat, Aragorn în acea zi. Să vezi şi să nu 
crezi! Întreaga flotă neagră se afla în mâinile lui; el şi-a ales 
corabia cea mai mare dintre toate şi a urcat pe punte. Apoi 
a poruncit să se sune din toata trâmbiţele luate de la 
vrăjmaşi; şi Oastea Umbrelor s-a retras pe țărm. Au rămas 
acolo tăcute, aproape nevăzute, nu se zărea decât lucirea 
roşie din ochii umbrelor, ce prinseseră vâlvătaia corăbiilor 
arzânde. Şi cu glas mare Aragorn a strigat către morţi: 
"Ascultaţi acum vorbele Moştenitorului lui Isildur! 


Jurământul vostru a fost împlinit. Întoarceţi-vă şi nu mai 
tulburaţi nicicând văile! Duceţi-vă şi găsiţi-vă odihna!" 

La aceste cuvinte, Regele morţilor a ieşit în faţa oştirii, a 
frânt sulița şi a aruncat-o la pământ. A făcut o plecăciune 
adâncă şi s-a întors către ai săi; şi, cât ai clipi, întreaga 
oştire cenuşie s-a retras şi a dispărut precum ceața 
alungată de un vânt neaşteptat; iar mie mi s-a părut că mă 
deştept dintr-un vis. 

În acea noapte noi ne-am odihnit, în vreme ce alţii au 
trudit. Căci mulţi prizonieri dintre cei eliberaţi erau 
locuitori ai Gondorului, prinşi în timpul raidurilor; şi curând 
s-au strâns mulţi şi din Lebennin şi din Ethir şi Angbar din 
Lamedon a venit cu toţi călăreţii pe care-i găsise. Odată 
pierită teama de cei morţi, veneau în ajutorul nostru şi ca 
să-l vadă pe Moştenitorul lui Isildur; căci vestea acestui 
nume se întinsese ca focul în întuneric. 

Şi uite că ne apropiem de sfârşitul poveştii noastre. Căci în 
timpul serii şi a nopţii aceleia, multe corăbii au fost 
pregătite şi oamenii s-au urcat la bordul lor; iar dimineaţa 
flota a ridicat ancora. Câtă vreme pare să fi trecut de- 
atunci, şi uite că n-a fost decât acum două dimineţi, a şasea 
zi de când am pornit din Valea Calvarului. Cu toate acestea, 
Aragorn era mânat de teama că ajungem prea târziu. 

"Sunt patruzeci de leghe şi încă două din Pelargir şi până 
la cheiurile din Harlond, ne-a spus el. Dar dacă nu ajungem 
până mâine acolo, totul e zadarnic." 

Ramele erau acum mânuite de oameni liberi, şi vârtos mai 
ştiau să tragă la ele; dar înaintarea noastră în susul Râului 
cel Mare era greoaie, căci ne împotriveam curgerii sale, şi, 
cu toate că râul nu se-ndreaptă chiar atât de iute spre 
miazăzi, vântul nu ne ajuta câtuşi de puţin. Şi cumplită 
apăsare aş fi simţit în inimă, cu toată victoria noastră din 
port, dacă Legolas nu ar fi izbucnit dintr-o dată în râs. 

"Ridică-ţi fruntea, fiu al lui Durin! a strigat el. Căci nu-i 
zadarnică zicala ce zice că nădejdea apare când te aştepţi 
mai puţin". Dar ce nădejde vedea el de atât de departe, nu 


a vrut să ne spună. Noaptea s-a lăsat, adâncind şi mai mult 
întunericul, dar inimile ne ardeau în piept căci departe, 
spre miazănoapte, zăream lucirea roşie sub nor şi Aragorn 
a zis: "Minas Tirith e în flăcări." 

— Dar la miezul nopţii, speranţa a renăscut cu adevărat în 
inimile noastre, continuă Gimli. Oameni încercaţi de mare, 
din cei ce veneau din Ethir, au privit spre miazăzi şi au spus 
că simțeau vântul proaspăt venind dinspre Mare şi aducând 
schimbarea. Cu mult înainte să se ivească zorile, pânzele 
corăbiilor au fost înălțate şi am prins viteză, până când 
zorile au albit spuma din jurul provelor. Şi astfel s-a făcut, 
după cum ştii, că am ajuns la al treilea ceas al zilei cu vânt 
bun şi soarele încă nedezvăluit şi am înălţat marele stindard 
în bătălie. Măreaţă zi a fost. Şi măreț ceas, orice ar fi să 
vină de aici încolo. 

— Să vină orice-ar veni, marile fapte nu pier, spuse 
Legolas. Şi faptă mare a fost să străbatem Căile Morților, şi 
mare va rămâne, chiar de nu va fi mai nimeni viu în Gondor 
care s-o cânte în zilele ce va să vie. 

— Şi tare mă tem că aşa se va întâmpla, zise Gimli. Căci 
tare mai sunt încruntate chipurile lui Aragorn şi al lui 
Gandalf. Şi tare-aş vrea să ştiu ce sfat ţin ei acolo în 
corturile de sub ziduri. Din partea mea, mi-aş dori, ca şi 
Merry, ca victoria noastră să fi adus cu sine şi sfârşitul 
războiului. Dar, orice-ar mai fi de făcut, trag nădejde să fiu 
şi eu cu ceva de folos întru onoarea poporului Muntelui 
Singuratic. 

— Şi eu, pentru seminţia Pădurii celei Mari, zise Legolas, 
şi pentru dragostea ce-o port Seniorului Copacului Alb. 

Şi după aceste vorbe se lăsă tăcerea între ei, dar o vreme 
râmaseră aşezaţi pe înălţimea aceea, fiecare frământat de 
propriile sale gânduri, în vreme ce Căpitanii ţineau sfat. 

După ce Prinţul Imrahil s-a despărţit de Legolas şi Gimli, a 
trimis de îndată vorbă lui Eomer; împreună au coborât din 
Oraş şi au ajuns la corturile lui Aragorn, ce fuseseră înălțate 
pe câmpie, nu departe de locul unde căzuse regele 


Theoden. Şi s-au aşezat la sfat împreună de Gandalf şi 
Aragorn şi fiii lui Elrond. 

— Domnii mei, începu Gandalf, ascultați ce a spus 
Majordomul Gondorului înainte să moară: "Poate că veţi 
triumfa pe câmpiile Pelennorului vreme de o zi, dar 
împotriva Puterii ce s-a dezlănţuit acum nu e chip să 
învingeţi". Nu vă îndemn la disperare, aşa cum a făcut el, ci 
să cântăriţi la adevărul acestor vorbe. 

Pietrele Văzătoare nu mint şi nici chiar Seniorul din 
Barad-dur nu le poate face să mintă. Poate să aleagă, să 
zicem, prin puterea voinţei sale ce anume să fie văzut de 
minţile mai slabe, sau le poate face pe acestea să 
desluşească anapoda ceea ce văd. Dar nu avem de ce ne 
îndoi că atunci când Denethor a văzut forţe mari pornite îm- 
potriva lui în Mordor şi altele care urmau să se mai strângă, 
a văzut adevărul. 

Abia am izbutit cu forţele noastre să respingem primul 
mare asalt. Următorul va fi cu mult mai mare. Înseamnă că 
nu e nici o speranţă la sfârşitul acestui război. Aşa cum a 
văzut Denethor. Victoria nu poate fi câştigată cu arma, fie 
că şedeţi aici îndurând atac după atac, fie că ieşiţi la luptă, 
pentru a fi copleşiţi dincolo de Râu. Trebuie să alegeţi ce-i 
mai puţin rău din toate relele; şi din prevedere ar trebui să 
întăriţi toate fortificațiile pe care le aveţi şi acolo să 
aşteptaţi începerea luptei; căci astfel veţi mai amâna puţin 
sfârşitul vostru. 

— Să înţelegem că ne sfătuieşti să ne retragem în Minas 
Tirith sau Dol Amroth, sau în Valea Calvarului, şi să stăm 
liniştiţi precum copiii cocoţaţi pe castele de nisip când vine 
fluxul? întrebă Imrahil. 

— Şi nici n-ar fi un sfat nou, răspunse Gandalf. N-aţi făcut 
exact la fel cât a trăit Denethor? Nu! Eu am spus că aşa ar 
fi prudent. Am spus că victoria nu poate fi câştigată prin 
forţa armelor. Încă mai nădăjduiesc în victorie, dar nu cu 
armele. Căci în tot ce punem noi la cale trebuie să ne 


amintim de Inelul Puterii, temelia Turnului Barad-dur şi 
nădejdea lui Sauron. 

Şi dacă e să vorbim de acest obiect, seniori, ştiţi cu toţii 
îndeajuns ca să pricepeţi cum stăm şi noi şi Sauron. Dacă 
pune el mâna pe Inel curajul vostru nu face două parale, iar 
victoria lui va fi grabnică şi deplină: atât de deplină, încât 
nimeni nu-i va putea ghici sfârşitul câtă vreme va mai fi 
această lume. Dacă inelul va fi distrus, Sauron se va 
prăbuşi; şi se va prăbuşi atât de jos, încât nimeni nu va 
putea spune dacă se va mai înălța vreodată. Căci va pierde 
ceea ce are el mai bun în puterea ce a avut-o în firea sa încă 
de la început, şi tot ceea ce a fost început sau s-a făcut cu 
această putere se va nărui şi el va rămâne schilodit pentru 
totdeauna, preschimbându-se în spirit al răului şi nimic mai 
mult, care se roade pe sine înconjurat de tenebre, dar care 
nu va mai putea nicicând să crească ori să prindă iarăşi 
formă. Şi astfel va fi dat la o parte un râu mare al acestei 
lumi. 

Dar mai sunt şi alte rele care pot să vină; căci Sauron 
însuşi nu este decât un slujitor, un sol, ca să spun aşa. 
Numai că treaba noastră nu este să cunoaştem toate 
mişcările acestei lumi, ci să facem ce ne stă în putinţă ca să 
ajutăm evul acesta în care ne este dat să trăim, smulgând 
din rădăcini răul pe câmpurile pe care le cunoaştem, astfel 
ca aceia care vor trăi după noi să aibă o țarină curată pe 
care să o poată însămânţa. Cum va fi vremea atunci, nu ne 
stă nouă în putinţă să hotărâm. 

Sauron ştie toate acestea şi mai ştie că acest obiect preţios 
pe care l-a pierdut a fost regăsit; dar încă nu ştie unde se 
află, sau cel puţin asta e nădejdea noastră. Astfel că acum 
stă în cumpănă. Căci dacă l-am găsit noi, se află printre noi 
câţiva destul de puternici care să-l poată stăpâni. Şi acest 
lucru îi este cunoscut. Oare nu ghicesc corect, Aragorn, 
când spun că i te-ai arătat în Piatra din Orthanc? 

— Ba m-am arătat încă înainte de a pleca din Cetatea 
Cornului, răspunse Aragorn. Am socotit că sosise clipa cea 


mai potrivită şi că tocmai de aceea venise Piatra la mine. 
Trecuseră zece zile de când Purtătorul Inelului o luase spre 
răsărit de la Cascadele Rauros, astfel că, mi-am zis eu, 
Ochiul lui Sauron ar trebui atras afară din propriul său 
tărâm. Prea arar a fost stârnit de când s-a întors în Turnul 
său. Deşi, dacă aş fi ghicit cât de iute avea să se urnească 
din loc drept răspuns, poate că nu aş fi îndrăznit să mă arăt. 
Abia de-am avut răgaz să vin în ajutorul vostru. 

— Dar nu pricep, făcu Eomer. Zici că totul e în zadar dacă 
pune el mâna pe Inel. Atunci de ce să nu creadă şi el că e în 
zadar să ne atace dacă noi suntem cei care avem Inelul? 

— Încă nu e sigur, răspunse Gandalf. Unde mai pui că el nu 
şi-a clădit puterea aşteptând până când duşmanii lui vor fi 
fost în siguranţă, aşa cum am făcut noi. În plus, n-am putea 
învăţa de pe o zi pe alta cum să folosim întreaga putere. 
Inelul nu poate fi folosit deci de un singur stăpân odată, nu 
de mai mulţi; iar el aşteaptă pentru clipa vrajbei, când unul 
dintre cei mari ai noştri devine stăpân şi-i înlătură pe toţi 
ceilalţi. Într-o asemenea clipă Inelul l-ar putea ajuta dacă el 
se mişcă repede. 

Stă la pândă. Vede multe şi aude multe. Nazgulii lui încă 
bântuie. Au trecut peste câmpia asta înainte de răsăritul 
soarelui, cu toate că puţini dintre cei obosiţi sau adormiţi au 
băgat de seamă. Cercetează toate semnele: sabia care i-a 
răpit comoara a fost făurită la loc; vânturile norocului 
suflând înspre partea noastră şi neaşteptata înfrângere a 
primului său atac; căderea marelui său Căpitan. 

Se va îndoi tot mai mult, chiar şi acum, în timp ce stăm şi 
vorbim aici. Ochiul lui s-a mijit în direcţia noastră, orb la 
aproape orice altceva ce mişcă. Şi asupra noastră trebuie 
să-l ţinem. În aceasta zace toată speranţa noastră. lată, prin 
urmare, sfatul meu. Nu avem Inelul. Din înţelepciune ori 
din nesăbuinţă a fost trimis departe pentru a fi distrus, ca 
să nu ne distrugă el pe noi. Fără el nu putem înfrânge prin 
forţă forţa lui Sauron. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în 
putinţă pentru a-i ţine Ochiul departe de adevărata 


primejdie ce-l pândeşte. Nu putem câştiga victoria cu 
armele, dar cu armele putem să-i dăm Purtătorului Inelului 
singura lui şansă, oricât ar fi de firavă. 

Aşa cum a început Aragorn, tot astfel trebuie şi noi să 
mergem mai departe. Trebuie să-l împingem pe Sauron să 
arunce în luptă tot ce are. Să-i scoatem din bârlog toată 
forţa lui ascunsă, ca să-şi golească de tot ţara. Trebuie să 
pornim neîntârziat în calea lui. Să fim momeala lui, chiar 
dacă fălcile sale se vor închide asupra noastră. Va muşca 
din momeală, plin de speranţă şi cu lăcomie, căci îşi va 
închipui că graba asta nu poate fi altceva decât mândria 
stăpânului Inelului: şi va zice: "Hait! Uite cum îşi întinde 
gâtul prea curând şi prea departe. Îl las să vină şi una-două 
îl voi prinde într-o capcană din care nu mai are scăpare. Şi 
acolo o să-l zdrobesc şi ceea ce mi-a luat cu neruşinare va fi 
din nou al meu pentru totdeauna." 

Trebuie să intrăm cu ochii larg-deschişi în capcana aceea, 
cu temeritate, dar cu puţină nădejde pentru noi. Căci, 
seniorii mei, se prea poate ca noi înşine să pierim cu toţii 
într-o bătălie neagră, departe de tărâmurile locuite; astfel 
încât, chiar de-ar fi să cadă Barad-dur, noi vom mai trăi să 
vedem evul cel nou. Dar, socotesc eu, asta ne este datoria. 
Şi mai bine aşa, decât să pierim oricum - căci oricum vom 
pieri, dacă rămânem pe loc - şi să ştim, murind, că niciun 
ev nou nu ne va urma. 

Rămaseră cu toţii tăcuţi o vreme. Într-un târziu Aragorn 
vorbi: 

— Aşa cum am început, aşa voi merge înainte. Ajungem 
acum la acea muchie unde speranţa şi disperarea se 
înrudesc. A ne clătina înseamnă a ne prăbuşi. Nici unul să 
nu respingă sfaturile lui Gandalf, ale cărui îndelungi 
strădanii de-a-l înfrânge pe Sauron vor fi în sfârşit puse la 
încercare. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi fost pierdut de 
multă vreme. Cu toate acestea, eu nu doresc să poruncesc 
nimănui. Fiecare să facă aşa cum crede de cuviinţă. 

Atunci vorbi Elrohir: 


— De la Miazănoapte am venit mânaţi de acest gând şi de 
la Elrond, tatăl nostru, acest sfat l-am primit. Nu ne vom 
întoarce îndărăt. 

— Cât despre mine, spuse Eomer, am prea puţină ştiinţă 
despre toate aceste lucruri atât de adânci; şi nici nu am 
nevoie să le ştiu. Mi-e de ajuns să ştiu ceea ce ştiu, anume 
că aşa cum Aragorn a venit în ceas de nevoie în ajutorul 
meu şi al poporului meu, aşa îl voi ajuta şi eu când mă 
cheamă. Voi merge. 

— Seniorul Aragorn, spuse Imrahil, este pentru mine 
seniorul meu, fie că-mi cere sau nu să-l recunosc ca atare. 
Dorinţa lui este poruncă pentru mine. Voi merge şi eu. 
Deocamdată însă voi ţine o vreme locul Majordomului 
Gondorului şi datoria mea dintâi este să mă gândesc la 
poporul său. Şi trebuie să fim şi prevăzători, fără doar şi 
poate. Să fim pregătiţi pentru orice ar fi să vină, bun sau 
rău. Se prea poate, nu-i aşa, să învingem, şi câtă vreme mai 
avem o fărâmă de speranţă, Gondorul trebuie să fie apărat. 
Nu vreau să ne întoarcem victorioşi într-un Oraş căzut în 
ruină şi o ţară pustiită m urma noastră. Şi iată că aflăm de 
la rohirrimi că la miazănoapte încă se mai află o oştire ce nu 
a intrat în luptă. 

— Ai dreptate în tot ce spui, zise Gandalf. Nu te sfătuiesc 
să laşi Oraşul nepăzit. Într-adevăr, oştirea pe care o vom 
duce spre răsărit nu trebuie să fie chiar atât de mare cât să 
atace în forţă Mordorul, ci doar cât să facă faţă unei bătălii. 
Şi trebuie să pornească la drum cât mai curând cu putinţă. 
Prin urmare, îi întreb acum pe Căpitani: câţi oşteni putem 
strânge cu care să pornim la drum în cel mult două zile? Şi 
să fie oameni neînfricaţi, care să meargă de bunăvoie, ştiind 
ce primejdii îi pasc. 

— "Toţi sunt istoviţi şi foarte mulţi poartă răni mai uşoare 
sau mai grele, răspunse Eomer, cât despre cai, am pierdut 
mulţi şi asta este foarte rău. Dacă e să o pornim atât de 
curând, atunci n-am speranţă să adun nici măcar două mii 
şi să las tot pe atâţia să apere Oraşul. 


— Nu trebuie să punem la socoteală numai pe cei care au 
luptat pe câmpia aceasta, zise Aragorn. Forțe noi se 
îndreaptă spre noi dinspre fortificațiile de la miazăzi, acum 
că malurile Râului au fost eliberate. Patru mii am trimis la 
drum acum două zile din Pelargir, trecând prin Lossarnach; 
neînfricatul Angbor se află în fruntea lor. Dacă pornim peste 
două zile, vor fi aici înainte să plecăm. Mulţi alţii au fost 
rugaţi să mă urmeze pe Râu în sus în orice corabie vor găsi; 
şi cu câteva corăbii au şi ajuns la Harlond. După socoteala 
mea, putem strânge şapte mii de oşteni călări şi pedeştrii, şi 
încă să lăsăm Oraşul mai bine apărat decât atunci când a 
început atacul. 

— Poarta a fost distrusă, mai zise Imrahil, şi unde să 
găsesc acum oameni pricepuţi care s-o facă la loc? 

— În Erebor, în Regatul lui Dâin, meşteşugul acesta este 
cunoscut, răspunse Aragorn; şi dacă nu ne pierdem toate 
speranţele, atunci voi trimite la timp pe Gimli, fiul lui Gl6in, 
să-i cheme în ajutor pe făurarii munţilor. Oamenii însă sunt 
mai buni decât porţile, şi nici o Poartă nu va ţine piept 
Duşmanului nostru dacă e părăsită de oameni. 

Astfel s-a sfârşit sfatul seniorilor: anume că urmau să 
pornească în dimineaţa celei de-a treia zile însoţiţi de şapte 
mii de oşteni, dacă vor Putea să strângă atâţia; cei mai 
mulţi dintre ei vor fi pedeştri, din pricina tărâmurilor 
primejdioase în care aveau să meargă. Aragorn urma să 
adune vreo două mii dintre cei pe care-i strânsese sub 
porunca sa la Miazăzi; însă Imrahil trebuia să vină cu trei 
mii şi cinci sute; iar Eomer cu cinci sute de rohirrimi, 
rămaşi fără cai, însă războinici temuţi, iar el însuşi avea să 
comande alţi cinci sute dintre cei mai buni călăreţi de-ai săi; 
şi mai era nevoie de încă o companie de cinci sute de cai, 
printre care urmau să călărească fiii lui Elrond împreună cu 
dunedainii şi cavalerii din Dol Amroth: una peste alta, şase 
mii pedeştri şi o mie călare. Dar forţa principală a 
rohirrimilor, care rămânea călare şi în stare să lupte, cam 
trei mii sub comanda lui Elfhelm, trebuia să păzească 


Drumul Apusean împotriva vrăjmaşului aflat în Andrien. 
Fără altă clipă de zăbavă, trimiseră solii călare pentru a 
aduna toate veştile pe care le puteau afla la miazănoapte; şi 
la miazăzi, din Osgiliath şi de-a lungul drumului spre Minas 
Morgul. 

Şi după ce socotiră pe toţi războinicii şi plănuiră călătoriile 
pe care le aveau de făcut şi drumurile ce le aveau de ales, 
Imrabhil izbucni dintr-o dată în râs. 

— Ah, strigă el, e cea mai mare glumă din toată istoria 
Gondorului: să pornim însoţiţi de şapte mii, abia dacă 
numărăm câţi oşteni se aflau în avangardă în zilele sale de 
glorie, ca să atacăm munţii şi poarta de nepătruns a 
Tărâmului Negru! E ca şi când un ţânc ar ameninţa un 
cavaler îmbrăcat în za, cu un arc făcut dintr-o creangă de 
salcie verde şi o sfoară! Dacă Seniorul întunecimii ştie 
atâtea câte spui tu că ştie, Mithrandir, n-o să zâmbească el 
mai degrabă, decât să se teamă, şi cu degetul lui mic să ne 
strivească aşa cum ar strivi un ţânţar ce încearcă să-l 
înţepe? 

— Nu, va încerca să prindă ţintarul şi să-i ia acul, răspunse 
Gandalf. Şi printre noi se află nume care fac mai mult decât 
o mie de cavaleri înzăuaţi. Nu, nu va zâmbi. 

— Şi nici noi, răspunse Aragorn. Dacă asta e o glumă, e 
prea amară ca să râdem. Nu, este ultima mişcare într-un 
mare joc primejdios şi, ori de o parte, ori de alta, va pune 
capăt jocului. 

Apoi îşi trase sabia Anduril din teacă şi o ridică în soare, ca 
să strălucească. 

— Nu vei mai intra în teacă până nu se va da şi ultima 
bătălie, spuse el. 

Chapter 10 Poarta Neagră se deschide. 

Două zile mai târziu, oştirea Apusului era strânsă pe 
câmpiile Pelennor. Oastea orcilor şi a răsăritenilor se 
reîntorsese venind dinspre Andrien, dar urmărită şi 
împrăştiată fiind de rohirrimi, dăduse bir cu fugiţii fără să 
se împotrivească prea mult, îndreptându-se spre Cail 


Andros; odată înlăturată această primejdie şi cu noile forţe 
care veneau dinspre Miazăzi, Oraşul era apărat cum nu se 
putea mai bine. După spusele cercetaşilor, nici un duşman 
nu rămăsese pe drumurile răsăritene până departe, la 
Răscrucea Regelui Căzut. Totul era pregătit pentru ultima 
lovitură. 

Legolas şi Gimli urmau să călărească din nou împreună 
alături de Aragorn şi Gandalf care se aflau în avangardă, 
laolaltă cu dunedainii şi fiii lui Elrond. Dar Merry, spre 
ruşinea lui, nu avea să-i însoţească. 

— Nu eşti destul de întremat pentru o astfel de călătorie, i- 
a explicat Aragorn. Dar nu-i nici un motiv de ruşine, aşa să 
ştii. Chiar dacă n-o să mai faci nimic în războiul ăsta, tu ţi-ai 
câştigat onoarea cea mare. Va merge Peregrin, în numele 
seminţiei din Comitat; şi să nu-l invidiezi pentru norocul de- 
a putea înfrunta pericolul, căci, chiar dacă a făcut atât cât l- 
a lăsat soarta să facă, încă n-a făcut ceva pe măsura 
faptelor tale. Drept e însă că toţi ne găsim acum în aceeaşi 
primejdie. Dac-o fi şi-o fi ca noi să ne dăm amarnicul sfârşit 
în faţa Porții Mordorului, vei pieri şi tu, c-o fi aici sau în altă 
parte, unde te-o duce valul cel negru. Rămâi cu bine! 

Amărât şi descurajat, Merry stătea acum şi se uita cum se 
adună oştirea. Bergil era şi el acolo, la fel de abătut; căci 
tatăl lui avea să comande o companie a Oamenilor Oraşului; 
el unul nu putea să se întoarcă la Străjeri până nu va fi fost 
judecată fapta sa. În aceeaşi companie se afla şi Pippin, ca 
oştean al Gondorului. Merry îl zări, nu prea departe, o 
siluetă micuță, dar sumeţită, printre bărbaţii cei înalţi din 
Minas Tirith. 

În sfârşit răsunară trâmbiţele şi oştirea se puse în mişcare. 
Trupă după trupă şi companie după companie se îndreptară 
pe rând spre răsărit. Şi mult timp după ce pieiră din vedere 
de-a lungul drumului cel mare spre Zăgaz, Merry rămase 
neclintit în loc. Ultima oglindire a soarelui de dimineaţă în 
vreun coif sau vreo suliță scapără şi se stinse şi ea, şi Merry 
tot acolo sta, cu capul plecat şi inima grea, simțindu-se 


singur, fără nici un prieten. Toţi cei pe care-i îndrăgea 
plecaseră spre întunecimea aceea care atârna peste 
îndepărtatul cer de la răsărit; şi prea puţină nădejde îi mai 
rămăsese în inimă că avea să-l mai revadă pe vreunul dintre 
ei vreodată. 

Parcă rechemată de disperarea din sufletul său, durerea 
din braţ se trezi din nou, şi Merry se simţi slăbit şi bătrân, 
iar lumina soarelui i se păru deodată firavă. Tresări când îl 
atinse mâna lui Bergil. 

— Vino, jupâne Perian! spuse băiatul. Văd că încă te mai 
doare. Te ajut să te întorci la Tămăduitori. Dar nu te teme! 
Vor veni înapoi. Oamenii din Minas Tirith nu vor fi niciodată 
înfrânți. Şi acum îi au cu ei şi pe Seniorul Piatra Elfă, şi pe 
Beregond Străjerul. 

Oastea ajunse la Osgiliath înainte de amiază. Toţi meşterii 
şi cei care puteau să muncească trudeau din răsputeri. Unii 
întăreau bacurile şi podurile de bărci construite de duşmani 
şi distruse în parte atunci când aceştia se retrăseseră; alţii 
strângeau provizii şi ceea ce rămăsese de la duşmani; iar 
alţii, pe malul răsăritean al Râului, ridicau în grabă 
fortificaţii. 

Avangarda trecu printre ruinele Vechiului Gondor şi peste 
Râul cel lat şi urmă drumul drept şi lung care fusese 
construit în zilele de glorie pentru a lega frumosul Turn al 
Soarelui de Turnul Lunii cel înalt care acum era Minas 
Morgul în blestemata sa vale. Se opriră dincolo de 
Osgiliath, la vreo cinci mile distanţă, şi acolo se încheie 
prima zi a marşului. 

Dar călăreţii merseră mai departe şi până să se însereze 
ajunseră la Răscruce şi la marele cerc al copacilor şi peste 
tot era linişte. Nu văzuseră nici urmă de duşman, nu 
auziseră nici un țipăt ori vreo chemare, nici o săgeată nu 
ţâşnise de după vreun bolovan ori din desişurile ce 
mărgineau drumul, cu toate acestea, cu cât înaintau mai 
mult, cu atât se simțeau mai supravegheați de tot ceea ce-i 
înconjura. Copac şi piatră, fir de iarbă şi frunză erau în 


ascultare, iar în zare, soarele apunea peste Valea 
Anduinului şi crestele albe ale munţilor se îmbujorau în 
văzduhul albăstrui; doar Ephel Duath era ascuns în umbră 
şi înnegurare. 

Atunci Aragorn trimise trâmbiţaşii la fiecare din cele patru 
drumuri ce tăiau cercul copacilor, pentru a suna din 
trâmbiţe, şi vestitorii strigară cu glas mare: 

— Seniorii Gondorului s-au reîntors şi tot acest meleag ce 
al lor a fost îndărăt şi-l vor lua. 

Hidoasa căpăţână de orc înfiptă în trunchiul sculptat fu 
rostogolită la pământ şi sfărâmată în bucăţi, şi în locul ei 
înălţară din nou capul bătrânului rege, căci acolo îi era 
locul, încins cu aceleaşi vechi flori albe şi galbene; apoi 
trudiră să spele şi să înlăture toate vorbele de ocară pe 
care orcii le scrijeliseră pe piatră. 

Ţinură sfat; unii gândeau ca Minas Morgul să fie atacat 
primul, Şi dacă vor reuşi să-l cucerească, atunci trebuie 
distrus până în temelii. 

— Şi, zise Imrabhil, poate că drumul care duce de aici şi 
până la trecătoarea de acolo de sus se va dovedi o cale mult 
mai uşoară ca să-l atacăm pe Seniorul întunecimii, decât 
poarta sa de la miazănoapte. 

Gandalf însă se împotrivi fără să stea în cumpănă, şi asta 
din pricina răului care pusese stăpânire pe acea vale, unde 
minţile celor vii pierdeau stăpânirea de sine, cuprinse de 
groază, dar şi din cauza veştilor pe care le adusese Faramir. 
Căci dacă într-adevăr putătorul Inelului pe acea cale o 
apucase, cu nici un chip nu trebuia atras Ochiul Mordorului 
într-acolo. Prin urmare, a doua zi când sosi şi grosul 
armatei, puseră o strajă puternică la Răscruce, pentru a-şi 
asigura cât de cât apărarea în cazul în care Mordorul ar fi 
avut de gând să trimită trupe peste Pasul Morgul, sau să-şi 
aducă încă şi mai mulţi oşteni de la Miazăzi. Straja fu aleasă 
mai cu seamă din rândul arcaşilor, care cunoşteau 
drumurile din Ithilien şi aveau să stea ascunşi în pădurile şi 
pe coastele din jurul răspântiei. Gandalf şi Aragorn porniră 


cu avangarda către intrarea în Valea Morgul şi de acolo 
priviră spre oraşul ticălos. 

Arăta întunecat şi lipsit de viaţă; orcii şi creaturile încă şi 
mai josnice care sălăşluiseră acolo fuseseră ucişi în bătălie, 
iar nazgulii bântuiau pe alte meleaguri. Cu toate acestea, 
aerul din vale apăsa îngreunat de teamă şi vrăjmăşie. 
Avangarda trecu podul blestemat, aprinse focuri care 
cuprinseră cu limbi roşii câmpurile duhnitoare şi plecă. 

Ziua următoare, a treia de când părăsise Minas Tirith, 
armata porni în marşul spre miazănoapte, de-a lungul 
drumului. Vreo sută de mile aveau de străbătut de la 
Răscruce şi până la Morannon, şi ce primejdii puteau să-i 
pască până ajungeau acolo nimeni n-ar fi putut spune. 
Înaintau la loc deschis, dar cu simţurile la pândă, şi înaintea 
lor, în faţa flancului răsăritean, călăreau cercetaşii; în 
partea aceea se întindeau desişuri întunecate şi un 
adevărat labirint de ravene stâncoase şi săritori, în spatele 
cărora se înălţau pantele fioroase ale muntelui Ephel 
Duath. Vremea se păstra frumoasă peste lume, vântul 
continua să bată dinspre apus, dar nimic nu putea risipi 
negurile şi ceţurile triste ce atârnau în jurul Munţilor 
Umbrei; dincolo de acestea, când şi când se vălătuceau în 
sus perdele groase de fum, rămânând agăţate în vânturile 
văzduhului. 

În timp ce înaintau, Gandalf îi punea pe trâmbiţaşi să sune 
din trâmbiţe şi atunci pristavii strigau: 

— Sosit-au Seniorii Gondorului! Părăsiţi aceste pământuri, 
ori dacă nu, ieşiţi de-i înfruntaţi! 

— Nu mai spuneţi "Seniorii Gondorului", le atrase Imrahil 
luarea aminte. Spuneţi "Regele Elessar". Căci acesta-i 
adevărul, chiar dacă el încă nu s-a urcat pe tron; şi-l veţi 
tulbura mult mai mult pe duşman dacă folosiţi acest nume. 

Şi de atunci, de trei ori pe zi, pristavii vesteau sosirea 
Regelui Elessar. Dar nimeni nu se arăta pentru a răspunde 
sfruntării. 


Cu toate că înaintarea lor părea să se desfăşoare în linişte 
şi pace, inimile tuturor oştenilor, de la cel mai înalt în rang 
şi până la cel de pe urmă soldat de rând, erau grele şi cu 
fiecare milă pe care o străbăteau spre miazănoapte 
prevestirea răului îi apăsa tot mai greu. Abia către sfârşitul 
celei de-a doua zile de când plecaseră de la Răscruce li s-a 
ivit ocazia să pună mâna pe arme, atunci când o armată de 
orci şi răsăriteni încercă să prindă în ambuscadă companiile 
aflate în frunte; şi asta tocmai în locul în care Faramir 
răpusese pe oamenii din Harad şi drumul înainta printr-o 
strâmtoare adâncă ce tăia pintenii dealurilor estice. Însă 
Căpitanii Apusului fuseseră preveniţi de cercetaşii conduşi 
de Mablung, oamenii destoinici din Henneth Annun, care-şi 
cunoşteau rostul foarte bine; astfel că ambuscada se dovedi 
o capcană chiar pentru cei care-o puseseră la cale. Călăreţii 
făcură un ocol mare către vest şi atacară duşmanul dinspre 
flancul stâng şi din spate, răpunându-l sau silindu-l să fugă 
spre dealurile estice. 

Victoria nu prea avu darul să-i îmbărbăteze pe căpitani. 

— E un şiretlic, spuse Aragorn; şi aş zice că rostul lui a fost 
mai curând să ne facă să credem că Duşmanul ar fi slab, 
decât să ne provoace pierderi, cel puţin deocamdată. 

Şi din acea seară, nazgulii şi-au făcut apariţia, urmărind 
fiecare mişcare a armatei. Încă zburau în înaltul 
văzduhului, nevăzuţi de ochii pământeni, fără doar de aceia 
ai lui Legolas, dar prezenţa lor putea fi simțită precum o 
umbră tot mai adâncă şi o strângere a soarelui. Şi cu toate 
că Duhurile Inelelor nu se lăsau în jos asupra vrăjmaşului 
lor şi zburau în tăcere, fără să scoată nici un țipăt, teama pe 
care o stârneau nu putea fi alungată. 

Vremea trecea şi călătoria fără de speranţă se apropia de 
sfârşit. În a patra zi de când părăsiseră Răscrucea, şi în a 
şasea de când plecaseră din Minas Tirith, au ajuns în cele 
din urmă la hotarele lumii vii, intrând în pustiiciunea ce-i 
despărţea de porţile Trecătorii Cirith Gorgor; desluşeau 
mlaştinile şi uscăciunea care se întindeau la nord şi la vest 


de Emyn Muil. Atât de lipsite de orice urmă de viaţă erau 
acele locuri, şi atât de adâncă groaza pe care o răspândeau, 
încât unii oşteni se pierdură cu firea cu totul, nemai 
simțindu-se în stare nici să umble şi nici să călărească mai 
departe spre miazănoapte. 

Aragorn îi privi şi ochii îi erau plini de milă, nu de mânie; 
căci aceştia erau bărbaţii tineri din Rohan, din îndepărtata 
Depresiune de Apus, şi ţărani din Lossarnach, şi pentru toţi 
aceştia Mordorul fusese încă din copilărie un nume al 
răului, dar cu atât mai nereal, o legendă ce nu-şi avea locul 
în viaţa lor simplă; şi iată că acum mergeau ca nişte bărbaţi 
în toată firea, într-un coşmar din cele mai negre care 
devenea realitate şi nu pricepeau nimic din acest război, 
anume de ce trebuia soarta să-i ducă spre o asemenea 
încercare. 

— Înturnaţi-vă, le spuse Aragorn. Dar păstraţi-vă onoarea, 
câtă v-a mai rămas, şi n-o rupeţi la fugă! Ar mai fi ceva ce 
aţi putea face voi, fără a vă acoperi cu totul de ruşine. 
Apucaţi-o spre sud-vest, până ajungeţi la Cair Andros, şi 
dacă se mai află încă în mâinile duşmanilor, aşa cum cred 
eu, recuceriţi-l, dacă puteţi; şi păziţi-l până la ultimul om 
întru apărarea Gondorului şi al Rohanului! 

După aceste vorbe, unii dintre ei se ruşinară de mila ce le- 
o arătă Aragorn, încât izbutiră să-şi învingă teama şi 
merseră mai departe, iar în alţii se retrezi nădejdea când 
aflară că mai era o treabă vitejească mai pe măsura 
puterilor lor şi pe care o puteau duce la îndeplinire, astfel 
că se întoarseră din drum. Şi cum mulţi oşteni fuseseră 
lăsaţi la Răscruce, Căpitanii Apusului aveau acum mai puţin 
de şase mii de luptători cu care să înfrunte, în sfârşit, 
Poarta Neagră şi puterea Mordorului. 

Înaintau încet, aşteptându-se oricând ca Duşmanul să 
răspundă provocării lor, şi acum stăteau toţi la un loc, căci 
ar fi fost o irosire zadarnică să trimită în faţă cercetaşi ori 
grupuri mici din oastea principală. La căderea nopţii, la 
capătul celei de-a cincea zile de mărşăluială dinspre Valea 


Morgul, îşi aşezară ultima tabără; aprinseră focuri de jur 
împrejur din puţinele vreascuri şi tufărişuri uscate pe care 
le mai găsiseră. Îşi petrecură ceasurile nopţii stând de 
strajă, şi în tot acest timp simţiră peste tot multele lucruri 
pe jumătate nevăzute care mişunau şi le dădeau târcoale, şi 
auziră urletul lupilor. Vântul murise, văzduhul întreg părea 
neclintit. De zărit nu zăreau aproape nimic, căci, cu toate că 
cerul era senin şi luna cernită răsărea deja de patru nopţi, 
din pământuri se înălţau fumuri şi aburi, încât secera 
albicioasă a astrului era înconjurată de ceţurile Mordorului. 

Se făcuse frig. Pe măsură ce se apropiau zorii, vântul se 
stârni din nou, dar acum sufla dinspre miazănoapte şi 
curând prinse să se înteţească. Vietăţile care bântuiseră 
noaptea pieriră cu toatele, încât meleagul părea pustiu. 
Spre nord, printre puţurile duhnitoare din pământ, se 
înălţau primele gorgane urieşeşti şi colnicele de scorie şi 
stânci prăvălite şi ţărână răscolită, vărsăturile spiţei 
viermilor din Mordor; însă spre miazăzi şi de-acum foarte 
aproape, se desena ameninţător masivul Cirith Gorgor şi 
Poarta Neagră la mijloc, străjuită de o parte şi de alta de 
cele Două Turnuri ale Colţilor, înalte şi întunecate. Căci în 
timpul ultimului lor marş, Căpitanii părăsiseră vechiul drum 
care o cotea spre răsărit, evitând astfel primejdiile ce 
pândeau între dealuri, astfel că acum se apropiau de 
Morannon dinspre nord-vest, aşa cum făcuse şi Frodo. 

Cele trei aripi mari ale Porții Negre erau bine zăvorite sub 
bolțile lor mohorâte. Pe metereze nu se zărea ţipenie. Totul 
era tăcut, însă la pândă. Căpitanii ajunseseră la capătul 
călătoriei lor nebuneşti, Şi acum stăteau ca pierduţi şi 
înfriguraţi în lumina cenuşie a dimineţii timpurii, în faţa 
turnurilor şi a zidurilor pe care oştirea lor n-avea nici o 
speranţă să le ia cu asalt, nici chiar dacă ar fi adus cu ea 
maşinării de război, iar Duşmanul n-ar fi avut altă forţă 
decât i-ar fi trebuit să apere poarta şi zidul. Dar ei ştiau că 
toate dealurile şi stâncile din jurul Morannonului erau 
împânzite de duşmani pitiţi în ascunzători, iar defileul 


îngropat în umbre de dincolo de poartă era un furnicar de 
văgăuni şi tuneluri tăinuind puzderie de fiinţe ticăloase. Şi 
cum stăteau ei aşa, văzură nazgulii cum se strâng şi încep 
să se rotească precum vulturii deasupra Turnurilor 
Colţurilor; şi înţeleseră fără urmă de tăgadă, că erau 
supravegheați îndeaproape. Cu toate acestea, Duşmanul nu 
dădea nici un semn. 

N-aveau altceva de ales, decât să-şi joace cartea până la 
capăt. Astfel că Aragorn îşi răspândi oştirea după cum 
socoti el că era mai bine; o împărţi pe două gruiuri uriaşe 
de piatră sfărâmată şi pământ, înălțate de orci în ani de 
muncă fără număr. Înaintea lor, către Mordor, se întindea 
ca un şanţ de apărare o fâşie lată şi lungă de mlaştini din 
care se înălța un abur puturos, şi de ochiuri de apă la fel de 
rău mirositoare. După ce oştirea îşi ocupă poziţiile, 
Căpitanii se îndreptară călare spre Poarta Neagră, însoţiţi 
de o gardă numeroasă, formată din călăreţi, pristavi şi 
trâmbiţaşi, şi ducând cu ei stindardul. Gandalf se afla în 
fruntea pristavilor; urmau Aragorn împreună cu fiii lui 
Elrond, cu Eomer din Rohan şi cu Imrahil: Legolas, Gimli şi 
Peregrin au fost şi ei rugaţi să li se alăture, astfel ca toţi 
duşmanii Mordorului să aibă câte un martor. 

Ajunşi la o aruncătură de suliță de Morannon, desfăşurară 
stindardul şi suflară în trâmbiţe; şi pristavii ieşiră în faţă şi 
strigară cu glas mare, ca să se audă dincolo de meterezele 
Mordorului. 

— leşi şi te înfăţişează! Să iasă Seniorul Tărâmului Negru! 
Să-l judecăm. Căci cu păcat a pornit război împotriva 
Gondorului şi i-a subjugat ţinuturile. Este pricina pentru 
care Regele Gondorului îi cere să-şi ispăşească ticăloşiile şi 
apoi să părăsească aceste meleaguri pentru totdeauna. leşi 
şi te înfăţişează! 

Urmă o tăcere lungă, fără ca vreun strigăt sau alt sunet să 
răzbească dinspre zid sau metereze. Sauron însă îşi făcuse 
de mult socotelile şi gândul lui era ca mai întâi să se joace 
cu şoriceii ăştia cu cât mai multă cruzime cu putinţă, înainte 


să-i lovească de moarte. Aşa s-a făcut că tocmai când 
căpitanii dădeau să se întoarcă la oştenii lor, tăcerea fu 
spartă dintr-o dată. Se auzi în munţi o cavalcadă ca de 
bubuituri prelungi de tobe uriaşe, apoi nişte zbierete de 
corni ce făcură ca stâncile să se cutremure şi îi asurziră pe 
oşteni. Şi în acest vacarm uşa din mijloc a Porții Negre se 
deschise cu o smucitură şi un zornăit infernal, şi prin ea 
ieşiră trimişii Turnului întunecimii. 

În frunte se afla o creatură deşirată şi scârbavnică, călare 
pe un cal negru, dacă jivina aceea putea fi numită cal; căci 
era o hidoşenie uriaşă, cu un chip ca o mască 
înspăimântătoare, aducând mai curând a craniu decât a cap 
de vietate, şi care scotea foc prin găvanele ochilor şi pe 
nări. Călărețul era înveşmântat în negru şi negru îi era 
coiful înalt. Cu toate acestea, nu era un Duh al Inelelor, ci o 
fiinţă omenească. Era însuşi Locotenentul Turnului Barad- 
dur, al cărui nume nici o poveste nu l-a amintit vreodată; 
căci nici chiar el nu-l mai ţinea minte, ci spunea despre 
sine: "Sunt Gura lui Sauron". Se spune însă că era un 
proscris, trăgându-se din neamul celor care sunt numiţi 
Numenoreenii Negri; îşi făcuseră sălaşurile în Pământul de 
Mijloc în anii în care Sauron fusese mare şi tare, iar acum 
pe el îl venerau, căci prinseseră patima ticăloşiilor. 
Proscrisul intrase în slujba Turnului întunecimii atunci când 
puterea acestuia începuse din nou să se facă simțită, şi 
vicleşugurile sale l-au înălţat tot mai mult în grațiile 
Seniorului; a deprins multe din tainele vrăjitoriei, încât 
reuşea să citească gândurile lui Sauron, şi era mai crud 
decât oricare orc. 

lată, prin urmare, cine era cel care a ieşit pe uşa din 
mijloc, însoţit de o trupă mică de oşteni în armuri negre, 
purtând un stindard, un singur stindard negru pe care era 
desenat în roşu Ochiul cel Rău. Se opri la câţiva paşi în faţa 
Căpitanilor Apusului, îi măsură din priviri şi izbucni în râs. 

— E vreunul în adunătura asta care să aibă căderea să 
negocieze cu mine? întrebă el. Sau cu destulă minte ca să 


mă înţeleagă? Altcineva afară de tine, de bună seamă! pufni 
el batjocoritor, adresându-se cu dispreţ lui Aragorn. Căci ca 
să fii rege îţi trebuie ceva mai mult decât un ciob de sticlă 
elfească sau o gloată ca asta. Ce zic eu aici? Păi orice tâlhar 
de codru poate să adune o asemenea şleahtă! 

Aragorn nu răspunse vorbelor de ocară, ci îi prinse 
privirea şi i-o ţinu şi astfel se înfruntară cei doi o vreme; dar 
curând, cu toate că Aragorn nu se clintise şi nu-şi dusese 
mâna la sabie, celălalt se pierdu cu firea şi se dădu înapoi 
ca sub ameninţarea unei lovituri. 

— Sunt vestitor şi legat, nu pot fi atacat! strigă el. 

— Acolo unde se ţine seamă de asemenea legiuire e în 
obicei ca legaţii să lase deoparte necuviinţele, zise Gandalf. 
Nu te-a ameninţat nimeni. Nu ai de nimic a te teme din 
partea noastră, până nu-ţi vei fi îndeplinit solia. Dar dacă 
stăpânului tău nu i-a venit mintea la cap, atunci tu şi toţi 
servitorii săi veţi fi în mare primejdie. 

— Aşa, deci! se dumiri Trimisul. Care va să zică, mata eşti 
staroste aici, tataie cu barbă sură? Parc-am auzit noi de 
matale când şi când, de cum te vânturi prin lume şi cum 
cloceşti de la depărtare tot felul de urzeli şi de ticăloşii, aşa- 
i? Numa! că de data asta ţi-ai vârât nasu' prea adânc în 
oală, jupâne Gandalf; şi-ai să vezi ce păţeşte unu' care-şi 
răsfiră plasele neghioabe la picioarele lui Sauron cel Mare. 
Drept mărturie a celor spuse, am câteva lucruri pe care am 
fost rugat să ţi le arăt - matale anume, dacă ai îndrăzni 
cumva să te înfăţişezi aici. 

Făcu semn unuia dintre străjerii lui şi acesta înainta 
aducând o boccea de cârpă neagră. 

Trimisul desfăcu bocceaua şi, spre mirarea şi deznădejdea 
tuturor Căpitanilor, ridică de jos mai întâi o sabie mică, 
asemănătoare cu aceea pe care o purtase Sam, apoi o 
mantie cenuşie cu o pafta elfică, şi la urmă pieptarul din za 
de mithril, cea pe care o îmbrăcase Frodo pe sub 
veşmintele lui ponosite. Ca o negreală se aşternu peste 
ochii lor şi într-un răstimp de tăcere li se păru ca şi când 


întreaga lume încremenise, iar inimile lor încetaseră să mai 
bată şi ultima speranţă le pierise. Din spatele Prințului 
Imrahil unde stătuse până atunci, Pippin se repezi înainte 
cu un țipăt de durere. 

— Tăcere! ceru Gandalf aspru, dându-i lui Pippin un brânci 
în spate; dar Trimisul izbucni într-un hohot răsunător şi 
strigă: 

— După cum văd, mai aveţi un zvânturatic din ăia cu voi! 
Ce folos trageţi de pe urma lor zău că nu pot pricepe; dar 
ca să-i trimiteţi ca iscoade în Mordor întrece toate 
obişnuitele voastre nesăbuinţe, îi mulţumesc totuşi 
flăcăiaşului ăstuia, căci este limpede că a mai văzut 
lucruşoarele, încât ar fi fără nici un rost să vă faceţi că 
habar n-aveţi ce-s şi ale cui. 

— Nu doresc să mă prefac că nu ştiu, răspunse Gandalf. 
Ba le ştiu şi le cunosc întreaga poveste şi, în ciuda 
dispreţului tău, spurcată Gură a lui Sauron, nu poţi să spui 
acelaşi lucru. Ce nu pricep eu e de ce le-ai adus aici? 

— Tunică de gnom, mantie elfească, tăiş din Apusul 
decăzut, şi spion din mica ţară de şobolani numită Comitat - 
ne, ne, nu-ncepe! Le ştim prea bine - astea-s semne de 
uneltire. Acum, se prea poate ca acela care le-a purtat să fie 
o creatură după a cărei pierdere să nu te smiorcăi, da' 
poate fi şi altfel: te pomeneşti că-i cineva drag ţie? Dacă aşa 
stă treaba, ia stai puţin la sfat cu mintea care ţi-a mai 
rămas. Căci lui Sauron nu-i plac iscoadele şi soarta aceluia 
acum zace în mâinile tale. 

Nimeni nu răspunse; dar Trimisul le vedea chipurile 
pământii de frică şi ochii măriţi de groază, şi iar izbucni în 
hohot de râs, căci ar fi zis că jocul era pe placul lui. 

— Bine, aşa-i bine! Înţeleg că vă era drag. Sau poate că 
voiaţi ca să nu dea greş în trebuşoara pe care l-aţi pus s-o 
facă? Păi, a cam dat. Şi-acu' are să îndure ani în şir tortura 
înceată, pe cât de lungă şi de înceată se pricep s-o 
născocească ştiinţele noastre din Marele Turn, şi nu va fi 
lăsat niciodată liber, decât după ce-l vom fi schimbat şi 


înfrânt cu totul şi abia când se va întoarce la voi veţi vedea 
ce aţi făcut. Şi cum am zis aşa va fi - dacă nu vă învoiţi la 
ceea ce vă va cere Seniorul. 

— Spune ce ne cere, zise Gandalf stăpân pe sine, dar cei 
aflaţi lângă el desluşiră semnele chinului pe chipul său şi li 
se păru că în faţa lor aveau un bătrân zbârcit, zdrobit, 
înfrânt în cele din urmă. Nu aveau nici o îndoială că se va 
învoi. 

— Asta e ceea ce vă cere el, zise Trimisul şi zâmbi, privind 
la fiecare pe rând. Gloata Gondorului şi aliaţii săi amăgiţi de 
acesta se vor retrage neîntârziat dincolo de Anduin, dar nu 
înainte de a jura că nu-l vor mai ataca pe Marele Sauron cu 
oştiri, fie făţiş ori în taină. Toate pământurile la răsărit de 
Anduin vor fi pentru totdeauna ale lui Sauron, şi numai ale 
lui. Meleagul de la apus de Anduin, până la Munţii Ceţoşi şi 
la Strunga Rohan, va plăti tribut Mordorului, iar oamenii de 
acolo nu vor purta arme, dar vor fi lăsaţi să-şi rânduiască 
singuri treburile obştii. Vor ajuta însă la reconstruirea 
Isengardului, pe care l-au distrus cu atâta nesocotinţă, iar 
acesta al lui Sauron va fi şi acolo va sta locotenentul lui: nu 
Sauron, ci unul mult mai demn de încredere. 

Uitându-se în ochii lui, Căpitanii îi citiră pe dată gândul. El 
avea să fie acel locotenent şi avea să adune sub stăpânirea 
sa tot ceea ce mai rămânea din Apus; avea să fie tiranul lor, 
iar ei sclavii lui. 

Dar Gandalf spuse: 

— E cam mult ce ne cere pentru eliberarea unui singur 
slujitor: în schimbul lui stăpânul tău vrea să primească tot 
ceea ce ar trebui să câştige purtând nenumărate războaie! 
Sau poate, cine ştie, câmpia Gondorului i-o fi năruit orice 
speranţă pe care şi-o punea în războiul acesta încât s-a 
gândit c-ar fi mai bine să se tocmească? Şi dacă, într- 
adevăr, noi punem un preţ atât de mare pe prizonierul 
acesta, ce siguranţă avem că Sauron, Mârşavul Maestru al 
Trădării, îşi va ţine cuvântul? Unde-i prizonierul acesta? Să 


ne fie adus aici, să ne fie predat, şi atunci vom sta să 
cumpănim la ceea ce ne cere. 

Zicând acestea, lui Gandalf, care îl scruta cu atenţie, ca un 
om ce înfruntă un duşman de moarte, i se păru că, preţ de o 
răsuflare, Trimisul se pierdu cu firea; în clipa următoare 
însă izbucni din nou în râs. 

— Nu te lua la harţă, în neobrăzarea ta, cu Gura lui 
Sauron! strigă el. Ceri garanţii! Ei bine, Sauron nu-ţi dă nici 
o garanţie. Dacă vrei îndurare din partea lui, întâi să faci 
aşa cum cere el. Acestea sunt condiţiile lui. Le primeşti, 
bine, nu le primeşti, iarăşi bine! 

— Iată ce vom primi! spuse Gandalf deodată. Îşi desfăcu 
mantia şi o lumină albă ţâşni ca un tăiş de sabie în 
întunericul pulpanei. În faţa mâinii lui ridicate, mârşavul 
Trimis se trase îndărăt, iar Gandalf înainta şi culese de pe 
jos pieptarul, mantia elfică şi sabia. Pe acestea le vom lua în 
amintirea prietenului nostru, strigă el. Cât despre condiţiile 
voastre, le respingem în întregime. Piei de aici, căci misia ta 
s-a sfârşit şi moartea vă dă târcoale. Nu am venit să irosim 
vorbe tocmindu-ne cu Sauron, perfidul şi blestematul; şi cu 
atât mai puţin cu unul dintre sclavii lui. Piei şi să nu te mai 
văd! 

De data aceasta trimisul Mordorului nu mai râse. Obrazul i 
se schimonosi de uluială şi mânie, asemenea unei fiare 
sălbatice care, în timp ce-şi pândeşte prada, este plesnită 
peste bot cu o nuia înspinată. Furia îl copleşi, gura i se 
îmbăloşă, zgomote nedesluşite îi bolboroseau în gâătlej. Iar 
când privi la chipurile crunte ale Căpitanilor şi la ochii lor 
ucigători, teama deveni mai puternică decât furia din el: 
scoase un strigăt înfiorător, se răsuci pe călcâie, sări în şa şi 
porni într-un galop dezlănţuit, urmat de garda sa, către 
Cirith Gorgor. Dar tot atunci, în timp ce galopau, oştenii săi 
suflară în corni, dând un semnal asupra căruia se 
înţeleseseră dinainte; şi până să ajungă ei la poartă, Sauron 
porni atacul-surpriză. 


Tobele prinseră a bubui şi focuri izbucniră. Toate porţile 
din Morannon se deschiseră larg. Prin ele năvăli o oaste 
nemăsurat de mare, şi tot atât de iute precum apele 
vijelioase când este ridicat un zăgaz. 

Căpitanii săriră pe cai şi se întoarseră la armia lor şi din 
piepturile oştenilor Mordorului ţâşni un urlet batjocoritor. 
Colbul se învolbură, îmbăcsind văzduhul, atunci când de 
undeva din apropiere se ivi o oaste de răsăriteni, care 
aşteptase semnalul în umbrele munţilor Ered Lithui, dincolo 
de Turnul mai îndepărtat. Din dealurile ce mărgineau 
Morannonul se revărsară orci fără de număr. Oamenii 
Apusului erau prinşi în capcană şi curând, de jur împrejurul 
gorganelor cenuşii pe care stăteau ei, armate de zeci de ori 
mai numeroase decât ei îi înconjură într-o mare vrăjmaşă. 
Sauron prinsese prada mult dorită în fălci de oţel. 

Lui Aragorn prea nu îi mai rămăsese timp să-şi desfăşoare 
oştirea. El unul stătea pe unul dintre gorgane, alături de 
Gandalf, înălţând cu disperare frumosul stindard al 
Copacului şi Stelelor. Pe celălalt gorgan, aflat la oarece 
depărtare, fluturau stindardul Rohanului şi cel din Dol 
Amroth, Calul Alb şi Lebăda Argintie. Şi de jur împrejurul 
gorganelor, oştenii formaseră câte un cerc de apărare, un 
cordon zburlit de suliţi şi săbii. Dar în faţă, către Mordor, 
unde avea să se dea primul atac nemilos, se aflau, la stânga, 
fiii lui Elrond înconjurați de dunedaini, iar la dreapta, 
Prinţul Imrahil împreună cu oştenii înalţi şi chipeşi din Dol 
Amroth, şi bărbaţii cu chipuri ascuţite din Turnul Strâjii. 

Vântul prinse a bate, trâmbiţele răsunară şi săgețile 
zbârnâiră; dar soarele care urca pe cerul de la miazăzi fu 
învăluit de negurile Mordorului, încât se zărea printr-o 
ceaţă amenințătoare, îndepărtat, de un roşu-mohorât, de-ai 
fi zis că era sfârşitul zilei sau poate sfârşitul întregii lumi a 
luminii. Şi din întunecimea ce se adâncea se iviră nazgulii, 
cu glasurile lor reci strigând vorbe aducătoare de moarte; 
şi în acea clipă orice speranţă se nărui. 


Pippin se încovoiase ca lovit de groaza ce pusese stăpânire 
pe el când îl auzise pe Gandalf respingând condiţiile şi 
condamnându-l pe Frodo la chinurile din Turn; dar izbutise 
să se stăpânească şi acum se afla alături de Beregond în 
prima linie a Gondorului, împreună cu oamenii lui Imrabhil. 
Căci mai bine să moară cât mai iute cu putinţă şi astfel să 
scape de amarnica poveste a propriei sale vieţi, dacă totul 
se ducea de râpă. 

— Ce n-aş da să fie Merry aici, se pomeni el vorbind de 
unul singur şi tot felul de gânduri îl străfulgerară în vreme 
ce privea cum se apropie atacul duşmanului. "Măi să fie, îşi 
spuse în gând, parcă-l înţeleg pe Denethor mai bine acum. 
S-ar putea să murim amândoi, Merry şi cu mine, şi dacă tot 
e să murim, de ce să n-o facem? Dar cum el nu este aici, 
nădăjduiesc să găsească o cale mai uşoară. lar eu trebuie 
să-mi dau adevărata măsură." 

Îşi trase sabia din teacă, o privi, se uită la împletitura de 
roşu şi auriu; şi literele curgătoare ale Numenorului 
scăpărară precum focul pe tăiş. "Pentru un asemenea ceas 
a fost făcută sabia asta. Ah, dacă l-aş putea spinteca pe 
ticălosul ăsta de Trimis, atunci aproape că aş fi la fel de 
viteaz ca bătrânul Merry. Tot o să spintec eu până la urmă o 
halcă din jivină. Ce n-aş da să văd din nou lumina răcoroasă 
a soarelui şi iarba verde!" 

Şi chiar în timp ce el gândea astfel, atacul se dezlănţui 
asupra lor. Împiedicaţi să înainteze de smârcurile de la 
poalele dealurilor, orcii se opriră şi trimiseră o ploaie de 
săgeți asupra liniilor de apărare. Dar printre ei se năpusti 
cu mugete de fiară o întreagă armie de căpcăuni de la 
munte, dinspre Gongoroth. Mai înalţi şi mai laţi în umeri 
decât seminţia oamenilor erau ei, şi înveşmântaţi într-o 
plasă deasă de solzi cornoşi, sau poate că aceea era hidoasa 
lor piele; aveau însă şi scuturi mari şi rotunde şi în pumnii 
noduroşi strângeau baroase negre, grele, dar uşor de 
mânuit. Săreau în ochiurile mlaştinilor fără să le pese şi 
treceau prin ele urlând. Şi se prăvăliră asupra oamenilor 


din Gondor precum o furtună, izbind coifuri, capete, braţe 
şi scuturi, asemenea fierarilor care bat pe nicovală fierul 
încins. Alături de Pippin, Beregond stătea ca năuc, 
împietrit, şi deodată căzu: uriaşa căpetenie a căpcăunilor 
care-l izbise se aplecă asupra lui, întinzând spre el o labă 
închircită; căci aceste creaturi crunte obişnuiau să muşte 
grumazurile celor pe care-i doborau la pământ. 

Dar tot atunci Pippin fanda înainte şi tăişul purtând 
însemnele Apusimii străpunse pielea căpcăunului şi îi 
pătrunse adânc în măruntaie, încât sângele negru ţâşni 
gâlgâind. Căpcăunul se împletici şi se prăbuşi asemenea 
unei stânci, îngropând sub trup pe toţi cei aflaţi dedesubt. 
Pippin fu năpădit de întunecime, duhoare şi o durere 
sfâşietoare, şi mintea lui se cufundă în beznă. 

"Se sfârşeşte aşa cum mi-am închipuit", zise gândul lui, 
înainte să se stingă; şi chicoti uşor, aproape amuzat că, în 
sfârşit, putea să se lepede de orice îndoială, grijă şi teamă. 
Şi chiar în clipa în care îşi lua zborul spre uitare, gândul 
auzi voci, care păreau să strige într-o lume uitată, aflată 
undeva la o mare înălţime: 

— Vin Vulturii! Vin Vulturii! 

Preţ de o clipă, gândul lui Pippin şovăi. "Bilbo! şopti. Dar 
nu! Vulturul ăla venea într-o poveste de-a lui, cu mult, tare 
mult timp în urmă. Asta de acum e povestea mea, şi ea s-a 
sfârşit. Adio!" Şi gândul fugi spre depărtări, iar ochii nu mai 
văzură nimic. 

CARTEA A ŞASEA 
Chapter 11 Turnul din Cirith Ungol. 

Sam se ridică cu greu, în capul oaselor, de la pământ. În 
prima clipă nu se dumiri unde se află, apoi însă întreaga 
disperare şi amărăciune îl copleşiră înnoit. Era în 
întunericul adânc din faţa porţii subpământene a fortăreței 
orcilor; porţile de bronz erau închise. Trebuie că se 
prăbuşise la pământ năucit de izbitură atunci când se 
năpustise în ele; dar cât zăcuse acolo nu putea şti. Atunci ar 
fi fost în stare să mănânce jăratic, atât era de furios şi de 


deznădăjduit; acum tremura tot de frig. Se târi în patru 
labe spre porţi şi îşi lipi urechea de ele. 

De dincolo, dintr-o mare depărtare, auzea abia desluşit 
voci arţăgoase de orci, dar curând şi acestea încetară ori 
poate ajunseseră prea departe ca să mai răzbată până la el, 
şi totul se cufundă în tăcere. Capul îl durea, ochii lui zăreau 
tot felul de luminiţe părelnice în întuneric, cu toate acestea 
Sam se strădui să-şi vină în fire şi să înceapă să gândească. 
Cel puţin un lucru îi era limpede, anume că nu avea nici o 
nădejde să pătrundă în bârlogul orcilor prin acea poartă; 
putea să aştepte el mult şi bine, poate chiar zile întregi, 
până să se deschidă din nou, numai că el nu avea vreme de 
pierdut aşteptând: timpul era deosebit de preţios. Şi nu mai 
avea nici o îndoială privinţa a ceea ce trebuia să facă: să-şi 
salveze stăpânul sau să piară în această încercare. 

"Mai curând mi-e dat să pier, şi oricum ar fi mult mai 
simplu aşa, decât altminteri", îşi spuse mohorât în sinea sa, 
în vreme ce-şi vâra sabia înapoi în teacă şi se depărta de 
porţile de bronz. Încet, pe bâjbâite, porni înapoi prin 
întunericul din tunel, neîndrăznind să folosească lumina 
elfilor; şi, în timp ce mergea, încerca să pună cap la cap tot 
ceea ce se întâmplase de când părăsise împreună cu Frodo 
Răscrucea. N-avea habar cât putea să fie ceasul. Cândva 
între o zi şi alta, după socoteala lui; dar nici numărătoarea 
zilelor n-o mai ţinuse. Se găsea în lumea întunericului, unde 
zilele lumii păreau să fi fost uitate, cum uitaţi erau toţi cei 
care pătrundeau acolo. 

"Mă-ntreb dacă ei se mai gândesc la noi şi oare ce Li s-o 
mai fi întâmplând lor acolo", îşi zise, făcând un gest cu 
mâna în aer, spre o bănuită direcţie; numai că întorcându- 
se prin tunelul lui Shelob, el se îndrepta de fapt spre 
miazăzi, nu spre apus. În lumea de afară, meleagul dinspre 
soare-apune se apropia de crucea amiezii celei de a 
paisprezecea zi a lunii martie, după calendarul din Comitat, 
şi chiar în acele clipe Aragorn se afla în fruntea flotei cele 
negre, venind dinspre Pelargir, iar Merry călărea cu 


rohirrimii de-a lungul Văii Carelor de Piatră, în vreme ce în 
Minas 'Tirith se înălţau flăcările şi Pippin vedea cum creştea 
nebunia în ochii lui Denethor. Dar între toate temerile şi 
grijile, gândurile prietenilor se întorceau iar şi iar la Frodo 
şi la Sam. Nu-i uitaseră. Numai că nu era chip să-i ajute şi 
nici un gând nu era în stare deocamdată să vină în sprijinul 
lui Sam cel înţelept, fiul Meşterului îndemânatic; acum era 
singur-singurel. 

În sfârşit ajunse la uşa de piatră a coridorului orcilor, dar 
cum nici de data asta nu izbuti să găsească zăvorul sau 
cârligul care o ţinea închisă, se caţără pe ea şi o trecu pe 
deasupra, aşa cum făcuse şi prima dată, sărind fără zgomot 
pe pământ. La fel de neauzit se furişă spre ieşirea din 
tunelul lui Shelob, unde zdrenţele plasei ei uriaşe încă se 
legănau şi fluturau în suflarea rece a aerului. Aşa i se părea 
lui Sam, că este rece, după bezna plină de miasme ce 
rămăsese în urmă; dar tocmai răceala ei îl învioră. leşi cu 
multă fereala afară. 

Tăcerea ce-l întâmpină era amenințătoare. Lumina, câtă 
era, părea mai curând ca la ceasul amurgului, la capătul 
unei zile înnegurate. Aburii nesfârşiţi ce se înălţau din 
Mordor şi se vălătuceau spre apus treceau chiar pe 
deasupra capului, o învălmăşeală colosală de nori şi fum, 
luminată de jos de o lucire de un roşu-mohorât. 

Sam îşi înălţă privirile spre turnul orcilor şi, deodată, în 
dreptul ferestrelor înguste, se iviră nişte lumini îndreptate 
în afară asemenea căutăturii unor ochi mici şi roşii. Te 
pomeneşti că sunt nişte semnale, îşi spuse Sam. Teama de 
orci, pe care şi-o uitase o vreme în furia şi disperarea lui, 
puse din nou stăpânire pe el. Cât cuprindea cu ochii, nu 
vedea decât o singură cale pe care ar fi putut-o urma: 
trebuia să-şi continue drumul şi să încerce să găsească 
intrarea principală în îngrozitorul turn; îşi simţea însă 
genunchii moi şi tremura din tot trupul. Îşi desprinse 
privirile de la turn şi de la pereţii ascuţiţi ai fisurii din faţa 
lui şi îşi obligă picioarele îndărătnice să i se supună încet, 


cu urechile ciulite, refăcu drumul pe care venise, trecu de 
locul unde căzuse Frodo şi unde duhoarea lui Shelob încă 
mai stăruia în văzduh, şi mai departe, începu să urce, până 
ajunse chiar în crăpătura unde îşi petrecuse Inelul pe deget 
şi unde văzuse trecând oastea lui Shagrat. 

Acolo se opri şi se aşeză. Nu se simţea în stare să meargă 
mai departe. Ca şi când, dacă apuca să treacă muchia 
crăpăturii de partea cealaltă şi să facă primul pas adevărat 
înspre ţinutul Mordorului, acel pas era definitiv. Nu mai 
exista cale de întoarcere. Fără vreun gând anume, trase 
Inelul afară şi şi-l puse din nou pe deget. În aceeaşi clipă 
simţi marea apăsare a greutăţii lui şi încă o dată, parcă mai 
puternic şi mai insistent ca oricând înainte, răutatea 
Ochiului Mordorului, iscoditor, încercând să străpungă 
umbrele pe care tot el le zămislise pentru propria sa 
apărare şi care iată că acum stăteau în calea neliniştii şi a 
îndoielii sale. 

Ca şi prima dată, Sam descoperi că auzul i se ascuţise, în 
schimb ochilor lui lucrurile acestei lumi le păreau subţiate, 
nedesluşite. Pereţii stâncoşi ai trecătorii erau palizi, ca şi 
când i-ar fi văzut printr-o ceaţă, în schimb auzea undeva 
departe bolboroselile chinuite ale lui Shelob; ascuţite şi 
limpezi răsunau, parcă de undeva de foarte aproape, ţipete 
şi un zăngănit metalic. Sam sări în picioare şi se lipi de 
stânca ce mărginea drumul. Se bucura că avea Inelul cu el, 
căci iată că se apropia o altă oaste de orci mărşăluitori. Sau 
cel puţin acesta i-a fost primul gând. Dar îşi dădu brusc 
seama că nu era aşa, auzul îl înşelase: strigătele orcilor 
veneau din turn, şi cornul cel mai înalt al acestuia se afla 
chiar deasupra lui, în partea stingă a crăpăturii. 

Tremurând tot, Sam se forţă să se clintească din loc. Era 
limpede că acolo sus se petrecea o mârşăvie. Cine ştie dacă 
nu cumva, în ciuda poruncilor date, orcii se lăsaseră pradă 
cruzimii lor şi acum îl chinuiau pe Frodo, sau poate că îl 
hăcuiau cu sălbăticie. Sam îşi ciuli urechile; o undă de 
speranţă i se trezi în suflet. Ar fi putut jura că în turn se 


dădea o luptă, orcii se luptau între ei, Shagrat şi Gorbag 
ajunseseră să se bată. Oricât de firavă era nădejdea 
născută din bănuiala lui, îi fu de ajuns ca să-şi revină. Exista 
o şansă, chiar şi mică. Dragostea lui pentru Frodo învinse 
orice alt gând şi, uitând de primejdia în care se afla, strigă 
în gura mare: 

— Vin, domnu' Frodo, vin acu'. 

Alergă într-un suflet spre şaua trecătorii şi trecu de partea 
cealaltă. Brusc, drumul cotea spre stânga şi cobora abrupt. 
Sam intrase în Mordor. 

Scoase Inelul de pe deget, poate mânat de o presimţire a 
primejdiei, izvorâtă din adâncul fiinţei sale, cu toate că în 
sinea lui nu-şi dorise decât să vadă mai limpede. 

— Ia să privesc eu răul în faţă, murmură el. N-are rost să 
orbecăi ca prin ceaţă! 

În faţa privirilor lui se ivi dintr-o dată un tărâm 
neîndurător, crud, aspru. Chiar la picioarele lui, cea mai 
înaltă creastă a munţilor Ephel Duath îşi prăvălea abrupt 
stâncile masive într-un hău întunecos, iar de partea cealaltă 
a acestuia se înălța o altă creastă, mult mai joasă, din a 
cărei muchie zimţată şi crenelată steiurile ca nişte colţi se 
desenau negre pe lumina roşiatică din spatele lor: era 
sălbaticul Morgai, inelul interior al zidurilor de apărare ale 
ținutului. Dincolo de acesta, la mare depărtare, dar aproape 
în linie dreaptă şi peste o mare întinsă de întuneric 
punctată de focuri mici, se zărea o pălălaie urieşească; şi 
din aceasta se înălţau în coloane colosale vălătuci de fum, 
de un roşu-sângeriu în partea de jos, dar negre în capătul 
de sus, unde se revărsau în talazul mişcător ce acoperea 
întreg blestematul meleag. 

Sam privea către Orodruin, Muntele de Foc. Când şi când, 
furnalele din adânc, mult sub conul de cenuşă, se încingeau 
şi cu vuiet şi bubuituri straşnice vărsau fluvii de stâncă 
topită prin fisurile adânci din pereţii conului. Unele curgeau 
arzânde, prin albii largi, către Barad-dur; altele coborau 
şerpuit spre şesul pietros, până se răceau şi înţepeneau ca 


nişte trunchiuri de dragoni contorsionate, borâte de 
pământul chinuit. Într-un asemenea ceas de frământare îi 
fu dat lui Sam să vadă Muntele Osândei, şi lumina lui, 
ascunsă vederii celor care urcau pe poteca dinspre Apus 
din pricina înaltului perete al masivului Ephel Duath, 
strălucea orbitoare pe feţele stâncoase şi golaşe, încât 
acestea păreau scăldate în sânge. 

Sam stătea ca trăsnit în lumina aceea îngrozitoare, căci 
acum, dacă privea la stânga lui, putea vedea Turnul din 
Cirith Ungol în toată puterea lui. Cornul pe care-l văzuse de 
pe partea cealaltă nu era altceva decât foişorul său cel mai 
înalt. Faţa răsăriteană avea trei caturi teribil de înalte şi 
pornea de pe un prag din peretele muntelui, aflat departe 
jos; spatele se lipea de stânca uriaşă, ieşind din ea sub 
formă de bastioane ascuţite, unul deasupra celuilalt, tot mai 
mici pe măsură ce se înălţau, cu pereţi verticali, măiestrit 
zidiţi, îndreptaţi spre nord-vest şi sud-est. În jurul celui mai 
de jos cat, la vreo două sute de picioare sub locul unde 
stătea acum Sam, era un zid crenelat ce închidea o curte 
mică. Poarta din latura de sud-est, mai apropiată, se 
deschidea spre un drum lat, iar parapetul exterior drumului 
urma buza unei prăpăstii, până când drumul făcea un cot 
spre sud şi cobora şerpuind în întunecime, pentru a se uni 
cu acela care venea dinspre Trecătoarea Morgul. Şi de 
acolo continua mai departe, traversa inelul Morgai printr-o 
fisură zimţată şi ieşea în valea Gongoroth, iar de acolo 
mergea până la Barad-dur. Drumul îngust de sus, pe care 
se oprise Sam, cobora iute în trepte, prelungindu-se cu o 
potecă abruptă până la drumul principal, pe sub zidurile 
încruntate, nu departe de Poarta Turnului. 

Cum sta şi se uita la toate acestea, Sam pricepu deodată, 
aproape şocat, că această fortăreață fusese construită nu 
pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă de Mordor, ci pentru 
a-i ţine înăuntru. Era una dintre zidirile Gongorului, 
construită cu multă vreme în urmă, un avanpost răsăritean 
durat pentru apărarea Ithilienului, după ultima Alianţă, 


când oamenii Apusimii supravegheau ţinutul ticălos al lui 
Sauron, ce mişuna încă de creaturile sale. Dar aşa după 
cum s-a întâmplat şi cu Turnurile Colţilor, Narchost şi 
Carchost, şi aici strădania oamenilor a dat greş, căci 
trădarea a făcut ca Turnul să cadă în mâinile mai-marelui 
peste Duhurile Inelelor, încât de ani făr' de număr era în 
stăpânirea răului. De când se întorsese în Mordor, Sauron 
descoperise că Turnul îi era de trebuinţă; căci el avea puţini 
slujitori, dar mulţi sclavi ai fricii, iar rostul Turnului era 
acela de a împiedica orice fugă din Mordor. Căci dacă se 
găsea vreun duşman într-atât de nechibzuit încât să încerce 
să pătrundă în taină pe acel meleag, Turnul se dovedea un 
ultim străjer mereu la pândă, urmărindu-l pe cel care ar fi 
izbutit să treacă neobservat de Shelob sau prin Trecătoarea 
Morgul. 

Sam îşi dădea foarte bine seama ce puţină speranţă ar fi 
putut el să aibă să se furişeze în jos, pe sub pereţii aceia cu 
mulţi ochi, şi să treacă prin poarta străjuitoare. Şi chiar 
dacă reuşea, nu putea ajunge departe pe drumul păzit de 
dincolo de poartă: nici măcar umbrele negre ce sălăşluiau 
acolo unde nu răzbătea lucirea roşie nu l-ar fi ferit multă 
vreme de orcii cu ochi ce zăreau în întuneric. Însă oricât ar 
fi fost de fără de speranţă acel drum, o încercare încă şi mai 
rea îi stătea în faţă: nu să evite poarta şi să scape, ci să 
intre pe poarta de unul singur. 

Se pomeni gândindu-se la Inel, dar era un gând în care nu 
găsea alinare, ci doar teamă şi primejdie. De cum zărise 
Muntele Osândei care ardea în depărtare, simţise cum se 
schimbă ceva în povara pe care o purta. Căci pe măsură ce 
se apropia de marile furnale unde fusese modelat şi făurit 
într-un trecut îndepărtat, puterea Inelului creştea, 
devenind încă şi mai cumplită, fără a putea fi stăpânită 
decât de o voinţă mai puternică decât ea. Şi cum stătea 
Sam acolo, fără ca Inelul să-i fie pe deget, ci agăţat de lanţ 
în jurul gâtului, îl simţi parcă mărindu-se, ca şi când ar fi 
fost învelit în propria sa umbră, uriaşă şi deformată, o 


ameninţare colosală proiectată pe pereţii Mordorului. 
Înţelegea că de acum încolo nu mai avea de ales decât între 
a se feri de Inel, cu toate că îl va chinui, şi a şi-l însuşi şi a 
înfrunta Puterea ce sălăşluia în fortăreaţa sa întunecată, de 
dincolo de valea umbrelor. Inelul îl ispitea, rozând din 
voinţa şi dreapta lui judecată. Mintea îi era bântuită de 
închipuiri nebuneşti; i se năzări că-l vede pe înțeleptul Sam 
cel puternic, Eroul Evului, traversând meleagul întunecat 
cu o sabie arzândă în mână, şi oştiri care se înghesuiau să 
vină la chemarea lui pentru a i se alătura în marşul său 
împotriva Turnului Barad-dur. Şi atunci toţi norii se 
desfăceau şi soarele strălucea alb, şi la porunca lui Sam 
întreaga vale Gongoroth devenea o grădină de flori şi pomi 
care dădeau rod. Era destul să-şi pună Inelul, să şi-l 
revendice, şi toate aceste gânduri puteau deveni realitate. 

În acest ceas de ispitire, ceea ce l-a ajutat să se ţină tare a 
fost mai cu seamă iubirea pentru stăpânul său; dar şi 
simplul său bun-simţ de hobbit, care încă mai zăcea 
necucerit în străfundul fiinţei sale: ştia, în adâncul 
sufletului, că el unul nu era îndeajuns de mare să poarte o 
asemenea povară, chiar dacă închipuirile sale nu erau doar 
un şiretlic pentru a-l face să se dea de gol. Mica grădină a 
unui grădinar liber era tot ce-i trebuia şi i se cădea, 
nicidecum grădina devenită regat; şi-i erau de ajuns mâinile 
sale două ca să o lucreze, câtuşi de puţin mâinile altora, 
cărora să le poruncească. 

"Si oricum, toate bazaconiile astea sunt o şmecherie, îşi 
spuse el. M-ar dibui şi m-ar încolţi înainte să apuc să strig 
văleu. M-ar dibui cât ai zice peşte dacă mi-aş pune Inelul 
acum, în Mordor. La naiba îmi pare că am tot atât de puţine 
speranţe cât îngheţul primăvara, asta-i tot ce pot spune. 
Taman când mi-ar prinde cu adevărat să mă fac nevăzut, nu 
pot folosi Inelul! Şi dac-am să izbutesc ajung mai departe 
de aici, Inelul ăsta o să fie o pacoste şi o povară tot mai 
mare, cu fiecare pas. Şi atunci, ce-i de făcut?" 


Îndoielile lui nu erau chiar atât de mari. Ştia că trebuia să 
coboare la poartă, fără să mai zăbovească. Dădu din umeri, 
ca pentru a se scutura de umbră şi a alunga nălucile, şi 
începu coborâşul. Cu fiecare pas părea să se micşoreze tot 
mai mult. Astfel că în curând deveni din nou un hobbit mic 
şi înspăimântat. Tocmai trecea pe sub pereţii Turnului, iar 
strigătele şi larma luptei puteau fi auzite de urechile lui fără 
nici un alt ajutor. Ar fi zis că în acea clipă zgomotele veneau 
din curtea aflată în spatele zidului exterior. 

Sam străbătuse jumătate din potecă, atunci când de sub 
portalul întunecos doi orci ieşiră în fugă în lucirea roşiatică. 
Nu s-au întors către el. Ci se îndreptau spre drumul 
principal; dar deodată se poticniră, căzură la pământ şi 
rămaseră nemişcaţi. Sam nu zărise nici o săgeată, dar îşi 
zise că fără doar şi poate fuseseră răpuşi de alţi orci de sus, 
de pe metereze, sau poate pitiţi în umbrele portalului, îşi 
continuă drumul, târându-se de-a lungul peretelui din 
stânga sa. Îi fusese de ajuns să-l cerceteze o dată cu 
privirea, ca să-şi dea seama că nu se putea căţăra pe el. 
Zidăria era înaltă de treizeci de picioare, fără nici o 
crăpătură sau vreo muchie, până sus la buza răsfrântă, ca 
nişte trepte răsturnate. Singura cale era poarta. 

Se târi mai departe, întrebându-se câţi orci or fi sălăşluind 
în Turn împreună cu Shagrat, şi câţi erau de partea lui 
Gorbag, şi ce pricină or fi având să se ciondănească, dacă 
asta era ceea ce se întâmpla acolo. După socoteala lui, ai lui 
Shagrat erau vreo patruzeci, iar orcii lui Gorbag de două 
ori pe-atât; dar, fără îndoială că patrula lui Shagrat nu era 
decât o parte din garnizoana lui. Mai mult ca sigur că se 
ciorovâiau din pricina lui Frodo şi a prăzii. Sam se opri o 
clipă locului, căci dintr-o dată îi păru că totul se limpezea, 
aproape ca şi când ar fi văzut cu propriii săi ochi ce se 
petrecea acolo. Vesta de mithril! Asta era, Frodo o purta, 
iar ei o găsiseră. Şi, din câte auzea Sam, Gorbag amarnic ce 
mai râvnea la ea. Numai că poruncile Turnului Întunecimii 
erau deocamdată singura apărare a lui Frodo şi dacă 


acestea nu erau luate în seamă, Frodo putea omorât în 
orice clipă. 

— Hai, trântor prăpădit ce eşti! strigă Sam pentru sine. 
Înainte! 

Scoase sabia Sting din teacă şi o rupse la fugă către 
poarta deschisă. Dar chiar când era să treacă pe sub bolta 
ei mare, simţi un soc: ca şi când nimerise în plină fugă într-o 
plasă, ca aceea a lui Shelob, numai că invizibilă. Nu vedea 
nici un obstacol, însă ceva mult prea puternic pentru ca 
voinţa lui să-l înfrângă i se pusese în drum. Se uită în jur şi 
abia atunci îi zări în umbra porţii pe cei Doi Veghetori. 

Parcă erau nişte fiinţe uriaşe aşezate pe tronuri. Fiecare 
avea trei trupuri lipite unul de altul, cu trei capete care 
priveau în afară, înăuntru şi în partea cealaltă a porţii. 
Capetele aveau chipuri de vultur, iar pe genunchii imenşi 
erau aşezate mâini îngherate. Figurile astea păreau tăiate 
din blocuri mari de piatră, de neclintit, şi cu toate acestea 
stăteau de strajă; un spirit înspăimântător al veghei 
ticăloase sălăşluia în ele. Ştiau din prima clipă cine era 
duşman. Nimeni nu putea trece de ele nebăgat în seamă, fie 
el chiar invizibil. Nu i-ar fi îngăduit să intre şi nici să scape, 
odată ajuns înăuntru. 

Oţelindu-şi voinţa, Sam se aruncă încă o dată înainte, dar 
se opri cu o smucitură, clătinându-se ca şi când ar fi primit 
o lovitură în piept şi-n cap. Neştiind ce altceva să facă şi 
răspunzând unui gând neaşteptat ce-i răsări în minte, Sam 
îndrăzni un gest de mare curaj: scoase încet sticluţa primită 
de la Galadriel şi-o ridică în sus. Lumina sa albă prinse iute 
putere, alungând umbrele de sub arcul porţii. Monstruoşii 
Veghetori stăteau acolo reci, nemişcaţi, arătându-şi 
întreaga hidoşenie a formei lor. Preţ de o clipă, Sam 
surprinse o sclipire în pietrele negre ale ochilor lor, atât de 
haină încât îl făcu să se chircească de frică: dar încet-încet, 
puterea lor păru să şovăie şi să se preschimbe în teamă. 

Dintr-un salt, Sam trecu de ei; însă chiar în aceeaşi 
secundă şi tocmai când pitea sticluţa înapoi în sân, simţi ca 


un fel de coardă de oţel care plesni în spatele lui, semn că 
veghetorii îşi reveniseră la starea lor de veghe. Şi din 
capetele acelea crâncene ţâşni un țipăt ascuţit ce se izbi de 
zidurile falnice din faţa lui Sam. Undeva sus, la mare 
înălţime, un clopot răguşit bătu o singură dată, ca un fel de 
semnal de răspuns. 

— Asta a pus capac la toate! mormăi Sam. Nici că se putea 
o intrare mai cu surle şi tobe! Hei, nu mă întâmpină nimeni? 
strigă el. Spuneţi-i Căpitanului Shagrat că-l caută marele 
războinic elf, care şi-a adus şi sabia elfă cu el! 

Nici un răspuns. Sam înainta. Sting scapără albastră în 
mâna lui. Curtea era cufundată într-o umbră adâncă, dar cu 
toate acestea Sam văzu că dalele de piatră erau îngropate 
sub cadavre. Chiar la picioarele lui zăceau doi arcaşi orci, 
cu pumnale înfipte în spate. Dincolo de ele, şi mai multe 
trupuri; unii orci căzuseră împrăştiaţi, răpuşi de săgeți sau 
căsăpiţi; alte jivine se prăbuşiseră încleştate, mătrăşite în 
timp ce-şi înfigeau pumnalele unele în altele, se gâtuiau sau 
se muşcau. Piatra de pe jos era alunecoasă din pricina 
sângelui negru. 

Sam desluşi două uniforme, una purtând însemnul 
Ochiului Roşu, cealaltă având brodată pe ea o Lună 
schimonosită de masca înspăimântătoare a morţii; dar nu se 
opri să se uite mai îndeaproape, în capătul opus al curţii, o 
ditamai uşă ce dădea în Turn stătea pe jumătate deschisă; 
prin deschizătură răzbătea o lumină roşie, iar în prag zăcea 
mort un orc din cei mari. Sam sări peste hoitul lui şi intră: 
se opri locului, uitându-se în jur cu un aer încurcat. 

Un coridor lung, răsunând de ecou, pornea din dreptul uşii 
spre coasta muntelui. Era slab luminat cu facle care ardeau 
în armături fixate pe perete, dar capătul său îndepărtat se 
pierdea în beznă. De o parte şi de alta se zăreau multe uşi 
şi deschizături; însă, în afară de încă două sau trei hoituri 
răstignite pe podea, locul era pustiu. Din cât reuşise să 
prindă din ceea ce-şi spuseseră căpitanii, Sam îşi dădu 
seama acum că pe Frodo îl putea găsi mort sau viu, într-o 


încăpere undeva sus de tot, în foişorul cel mai înalt; dar 
dacă se apuca să caute drumul, mai pierdea o zi până să-l 
găsească, şi asta cu puţin noroc. 

— Îmi vine să cred că e pe undeva aproape de capătul 
celălalt, murmură el. Tot Turnul ăsta se înalţă parcă cu 
spatele. Până una-alta, aş face mai bine să mă iau după 
lumini. 

Porni de-a lungul coridorului, de data asta însă încet, tot 
mai fără tragere de inimă cu fiecare pas. Groaza începea 
din nou să pună stăpânire pe el. Nici un alt zgomot nu se 
auzea, în afara de clipăitul paşilor lui, care devenea tot mai 
puternic din pricina ecoului, ca şi când nişte palme mari 
loveau piatra. Stârvurile; pustiul; pereţii negri şi jilavi, de 
pe care parcă picura sânge; teama de moartea neaşteptată 
care pândea din intrândurile uşilor sau din umbră; şi 
dincolo de toate închipuirile din mintea lui, duşmănia de la 
poartă, care aştepta şi veghea; aproape că era mai mult 
decât putea el să îndure, oricât s-ar fi străduit. O luptă - mă 
rog, fără prea mulţi duşmani deodată - ar fi fost mai bine 
venită decât această nesiguranţă îngrozitoare şi 
amenințătoare. Ca să uite de sine, se îndârji să se 
gândească la Frodo, care cine ştie unde zăcea în acel loc 
îngrozitor, legat fedeleş sau rănit, sau poate chiar mort. Îşi 
continuă drumul. 

Lăsase lumina torţelor în urmă şi ajunsese la o uşă mare şi 
arcuită, la capătul coridorului, care nu era altceva decât 
partea interioară a intrării subpământene, aşa după cum 
bine bănuise, când de undeva de foarte sus răsună un 
înfiorător țipăt gâtuit. Sam se opri ca împietrit. Auzi paşi 
care se apropiau. Cineva cobora în mare fugă de undeva de 
deasupra, pe nişte scări care răsunau de ecou. 

Voința lui se dovedi prea slabă şi prea înceată pentru a-i 
ţine mâna în loc. Cât ai clipi trase lanţul afară şi se încleşta 
pe Inel. Dar Sam nu şi-l petrecu pe deget; căci chiar când îl 
strângea la piept, îl auzi pe orc zuruind la vale. Sărind 
dintr-o deschizătură neagră din dreapta, orcul porni în 


goană chiar spre el. Ajuns la vreo şase picioare de Sam, îşi 
înălţă capul şi-l zări; Sam îi auzi respiraţia gâfâită şi văzu 
sclipirea din ochii injectaţi. Orcul se opri ca trăsnit. Căci 
ceea ce avea în faţa lui nu era un hobbit mic şi speriat, 
chinuindu-se să ţină sabia fără să-i tremure mâna: ci o 
formă nemaipomenit de mare şi de tăcută, învelită într-o 
umbră cenuşie, care se desena amenințătoare pe lumina 
tremurătoare din spatele ei; într-o mână ţinea o sabie, a 
cărei lucire în sine îi provoca o durere amarnică, iar 
cealaltă mână îi era încleştată la piept, dar ţinea ascunsă în 
ea o primejdie fără nume, vestitoare de putere şi 
prevestitoare de moarte. 

În prima clipă, orcul se chirci, ca în clipa următoare să 
scoată urlet înfiorător de teamă, să facă stânga-mprejur şi 
să fugă înapoi unde a venit. Nicicând vreun câine n-a prins 
mai mult curaj când duşmanul o şterge cu coada între 
picioare, ca acum Sam în faţa acestei fugi neaşteptate. Cu 
un strigăt ţâşni în urma lui. 

— Da! Războinicul elf este liber! Vin. Numa' arată-mi 
drumul dacă nu vrei să te jupoi de viu! 

Orcul însă era la el acasă, sprinten nevoie mare şi bine 
hrănit. Sam era străin de locul acela, flămând şi frânt de 
oboseală. Treptele erau înalte, abrupte, şerpuitoare. Încât 
Sam începu curând să gâfâie. Orcul se făcu iute nevăzut, iar 
paşii lui nu se mai auzeau decât palid, un lipăit ce urca tot 
mai sus. Când şi când mai scotea un urlet, pe care ecoul îl 
purta din zid în zid, dar curând şi aceste sunete încetară. 

Sam urcă târâş-grăpiş mai departe. Simţea că e pe drumul 
cel bun, din care pricină era mult mai în apele lui. Vâri 
Inelul în sân, strânse cureaua. 

— Măi să fie! mormăi ei. Păi dacă pe toţi îi muşcă strechea 
când dau cu ochii de mine şi de Sting, aş zice că e chiar mai 
bine decât mi-am dorit. Oricum, din câte-am văzut, Shagrat, 
Gorbag şi ai lor mi-au făcut aproape toată treaba. Şi-mi vine 
să cred că în afară de şobolănelul ăla speriat n-a mai rămas 
nici unu' viu pe-aici! 


La aceste vorbe se opri brusc, parcă s-ar fi izbit cu capul 
de-un zid de piatră. Căci înţelesul deplin a ceea ce tocmai 
spusese îl lovi ca o măciucă. N-a mai rămas nici unul viu! Al 
cui fusese acel îngrozitor urlet de moarte? 

— Frodo! Frodo! Stăpâne! strigă el aproape hohotind. Ce 
mă fac dacă te-au răpus? Uite că vin, vin până sus, în 
sfârşit, să văd ce-am de făcut. 

Şi urcă, urcă tot mai sus. Era întuneric, doar la câte o 
cotitură ardea o torţă, sau în dreptul unei deschizături ce 
ducea la alte caturi, şi mai înalte, ale Turnului. Încercă să 
ţină socoteala treptelor, dar după două sute le pierdu şirul. 
Acum înainta fără zgomot; căci i se părea că aude nişte voci 
undeva deasupra, încă destul de departe. Care va să zică 
mai erau în viaţă şi alţii, în afară de şobolanul ăla. 

Şi pe neaşteptate, tocmai când simţea că nu mai are 
putere sa respire şi nici să-şi mai îndoaie genunchii, 
treptele se sfârşiră. Se opri şi el şi rămase nemişcat. Vocile 
se auzeau tare, din apropiere. Sam se uită în jur. Urcase 
chiar până pe acoperişul plat al celui de-al treilea şi cel mai 
de sus cat al Turnului; un spaţiu deschis, lat de vreo 
douăzeci de metri, înconjurat de-un parapet puţin înalt. 
Scara se termina într-o cămăruţă boltită, chiar în mijlocul 
acoperişului, cu nişte uşi joase care dădeau spre est şi spre 
vest. La răsărit, Sam văzu câmpia Mordorului, departe jos, 
întinsă şi acoperită de întuneric, iar în zare muntele arzând. 
O nouă răscolire îi frământa puţurile adânci, iar râurile de 
foc străluceau atât de sălbatic, încât chiar şi la acea 
depărtare, de multe mile, pălălaia strălumina cu o licărire 
roşiatică vârful turnului. Spre apus, vederea se oprea la 
baza măreţului foişor construit în partea din spate a acestei 
curţi suspendate, îndreptându-şi cornul mult peste creasta 
munţilor înconjurători. Un ochi de geam răsfrângea lumina. 
Uşa foişorului era la mai puţin de zece yarzi de unde stătea 
Sam. Era deschisă, dar înăuntru era întuneric şi tocmai din 
acea întunecime răzbăteau vocile. 


La început Sam nu le ascultă; ieşi în pragul uşii răsăritene 
şi se uită înjur. I-a fost de ajuns o privire ca să-şi dea seama 
că aici se dăduse lupta cea mai grea. Hoituri peste hoituri 
de orci sau de capete şi mădulare retezate. Locul duhnea a 
moarte. Un mârâit, urmat de o lovitură şi un strigăt, îl făcu 
să sară înapoi la adăpostul cămăruţei. O voce de orc izbucni 
mânioasă. Sam o recunoscu de îndată, aceeaşi voce aspră, 
brutală, rece. Era a lui Shagrat, Căpitanul Turnului. 

— Zici că nu te mai duci, hă? Naiba să te ia, Snaga, vierme 
împuţit! Dacă-ţi închipui că-s chiar atât de hodorogit ca să 
poţi să mă iei peste picior, greşeşti amarnic. Vino 
numa'ncoa şi vezi tu cum îţi scot ochii aşa cum i-am scos şi 
lu' Radbug mai adineaori. Las' că vezi tu cum mă socotesc 
cu tine. Numa' să vină băieţii ăia: la Shelob te trimit 
învârtindu-te. 

— N-or să vină până nu crapi tu, răspunse Snaga ursuz. Ţi- 
am zis de două ori pân-acu' că porcu ăla a lu' Gorbaga 
ajuns primu' la Poartă, nici unu' d-a noşti n-a ieşit. Nu şi! 
cum s-a făcut de-au scăpat Lagdut şi Muzgash, da' i-au 
doborât. Am văzut de la o fereastră, zău. Ei au fost ultimii. 

— Atunci trebuie să te duci. Eu oricum trebuie să rămân 
aici. Numa' că-s rănit. Foasele Negre să-l înghită pe 
împuţitu' ăla de răzvrătit Gorbag! Vocea lui Shagrat se 
pierdu într-o ploaie de sudalme şi blesteme. I-am dat mai 
mult decât mi-am dat mie, şi el mînjunghiat, gunoiu' naibii, 
înainte să apuc să-l gâtui. Te duci, auzi, sau te sfârtec de 
viu! Trebuie să-i dai de ştire lui Lugburz, altfel pe amândoi 
ne pasc Foasele Negre. Da, da, şi pe tine. N-ai să scapi 
pitindu-te aici. 

— Nu mai cobor nici mort scările alea cu toată căpităânia ta 
cu tot, bodogăni Snaga. Ne! [ine-ţi labele la fereală de 
jungher de nu vrei să te trezeşti c-o săgeată-n pântece. N-o 
să mai fii tu căpitan multă vreme când or auzi Ei ce s-a 
petrecut aici. M-am luptat pentru Turn cu duhorile alea de 
şobolani din Morgul şi v-aţi băgat voi doi, căpitani sadea, să 
mătrăşiţi totu', scărmănându-vă din pricina prăzii ăleia. 


— Gata, mi-a ajuns, mârâi Shagrat. Aveam de îndeplinit o 
poruncă. Gorbag a început totu' când a încercat să 
şterpelească frumuseţea aia de cămaşă. 

— Păi atât te-ai dat că eşti mare şi tare că l-ai scos din 
ţâţâni. Avea oricum mai multă minte decât tine. Nu o dată 
ţi-a zis că a' mai primejdioasă din iscoadele astea e încă 
liberă, da' n-ai vrut s-asculţi şi pace. Şi nici acu' nu vrei s- 
asculţi. Gorgar avea dreptate să m-asculte pe mine. Mişună 
pe-aici un războinic d-ăla mare, un elf d-ăla setos de sânge, 
sau un tark din ăia împuţiţi. Vine-ncoa', ascultă-mă pe mine. 
Ai auzit clopotu'. A trecut de Veghetori, ş-asta-i treabă de-a 
tarkilor. E pe scări şi pân' nu se dă jos d-acolo eu nu cobor. 
Nici d-aca-i fi nazgul n-aş cobori. 

— Care va să zică aşa stă treaba? urlă Shagrat. Adică faci 
asta şi nu faci aia? Şi când o fi să vină ăla, o ştergi frumuşel 
şi mă laşi? Ne, n-ai s-o faci! întâi îţi viermuiesc eu 
burdihanu' de n-ai să-l poţi duce. 

Orcul mai mic ţâşni pe uşa foişorului. În urma lui ieşi 
Shagrat, o matahală de orc, cu braţe lungi care atingeau 
podeaua din pricină că alerga încovoiat de spate. Însă unul 
dintre braţe atârna fără viaţă şi părea să sângereze; celălalt 
ţinea strâns o boccea mare şi neagră. În lumina roşie din 
vârful turnului, Sam, care stătea ascuns în spatele uşii de la 
scară, apucă să-i vadă chipul hain atunci când trecu pe 
lângă el: era crestat, parcă fusese sfâşiat cu ghearele, şi 
mânjit de sânge; din colții lui ieşiţi în afară picura salivă; iar 
gura îi era rânjită ca un bot de fiară. 

Din ascunzătoarea lui, Sam văzu cum îl vânează Shagrat 
pe Snaga în jurul acoperişului, până când, ferindu-se de 
matahală, orcul mai mic se repezi cu un scheunat înapoi în 
foişor şi se făcu nevăzut. Shagrat se opri din fugă. Pitulat în 
spatele uşiţei dinspre răsărit, Sam îi zări lângă parapet, 
gâfâind şi chinuindu-se să-şi încleşteze şi să-şi descleşteze 
laba stângă. Puse bocceaua jos şi cu laba dreaptă scoase un 
cuţit cu lama lungă şi roşie şi scuipă pe ea. Se apropie şi 
mai mult de parapet, se aplecă peste el şi privi în jos, la 


curtea exterioară, aflată mult sub ei. Strigă de două ori, dar 
nu primi răspuns. 

Deodată, în timp ce Shagrat stătea aplecat cu spatele la 
acoperiş, Sam văzu uluit că unul dintre trupurile răstignite 
pe jos se mişcă. Se târa. Întinzând o labă, înşfacă bocceaua. 
Se chinui să se ridice în picioare. În cealaltă labă ţinea o 
suliță cu vârful lat şi coadă scurtă, frântă. Era pregătit să o 
înfigă. Dar chiar în acea clipă îi scăpă un sâsâit printre 
dinţi, un suspin de durere sau de ură. Cu iuţeala şarpelui, 
Shagrat alunecă într-o parte, se răsuci şi înfipse lama 
cuţitului în grumazul duşmanului. 

— Te-am prins, Gorbag! strigă el. N-ai crăpat de tot, hă? Ia 
să isprăvesc acu' ce-am început. 

Sări cu picioarele pe trupul căzut şi îl calcă şi-l tescui cu 
furie, aplecându-se când şi când ca să-l înjunghie şi să-l 
sfârtece cu jungherul, în sfârşit, mulţumit de ispravă, îşi 
dădu căpăţâna pe spate şi lăsă să-i scape din gâtlej un urlet 
triumfător, bolborosit şi dătător de fiori. Apoi linse lama, o 
prinse între dinţi şi, luându-şi bocceaua, se îndreptă 
şchiopătând spre uşa scărilor, care era mai aproape de el. 

Sam n-avea timp să stea pe gânduri. Ar fi putut să se 
furişeze afară pe cealaltă uşă, dar nu fără să fie văzut; şi 
nici nu ar fi putut să se joace multă vreme de-a pisica şi 
şoarecele cu orcul acesta înfiorător. Astfel că făcu ceea ce 
poate era cel mai bun lucru pe care-l putea face: cu un 
strigăt sări afară din ascunzătoare, chiar în faţa lui Shagrat. 
Acum nu mai strângea Inelul în pumn, dar îl avea acolo, o 
putere ascunsă, o ameninţare ce ţinea sub obroc pe toţi 
sclavii Mordorului; iar în mână se afla Sting, şi sclipirea 
tăişului orbi ochii orcului precum scăpărarea stelelor haine 
din îngrozitoarele meleaguri ale elfilor, care umpleau de 
coşmaruri nopţile tuturor celor din neamul său şi îi făceau 
să tremure de frică. Unde mai pui că Shagrat nu putea şi să 
lupte şi să nu lase din labă comoara. Se opri şi rânji, 
dezvelindu-şi colții. Şi încă o dată sări într-o parte, aşa cum 
fac orcii, iar când Sam se repezi la el, ridică bocceaua drept 


scut. Dar şi drept armă, căci îşi izbi cu putere vrăjmaşul în 
faţă. Sam se clătină sub lovitură şi, până să apuce să se 
descebelească din ameţeală, Shagrat trecu pe lângă el şi se 
năpusti pe scări în jos. 

Sam fugi după el blestemând, însă nu ajunse departe. Căci 
gândul la Frodo îi reveni în minte şi îşi aminti că celălalt orc 
se întorsese în foişor. larăşi trebuia să facă o alegere 
cumplită şi nu avea vreme să cumpănească la ea. Dacă 
Shagrat izbutea să iasă, curând avea să găsească ajutoare 
şi să se întoarcă. lar dacă se lua pe urmele lui, cine ştie ce 
era în stare să facă celălalt orc acolo sus. Şi poate că nu-l 
mai prindea pe Shagrat, sau chiar cădea răpus de el. Făcu 
iute stânga-mprejur şi fugi înapoi pe scări în sus. 

"Mă tem că iar am zbârcit-o, oftă el. Treaba mea însă e să 
urc mai întâi până sus de tot, orice s-ar întâmpla după 
aceea. 

Acolo jos Shagrat cobora scările sărind din treaptă-n 
treaptă, ieşea în curte şi trecea de poartă, purtând cu sine 
povara sa prețioasă. Dacă Sam l-ar fi putut vedea şi ar fi 
ştiut ce suferinţă avea să aducă fuga orcului, poate că l-ar fi 
părăsit curajul. Acum însă nu se gândea la altceva, decât la 
ultima etapă din căutarea lui. Se apropie prudent de uşa 
foişorului şi păşi înăuntru. Nimeri în beznă. Dar curând 
ochii lui scormonitori desluşiră o lumină firavă undeva în 
dreapta. Venea de la o deschizătură înspre o altă scară, 
întunecoasă şi îngustă: părea să urce în spirală, urmând 
peretele interior al zidurilor circulare ale foişorului. Undeva 
sus licărea o faclă. 

Sam începu să urce tiptil. Ajunse la o torţă înfiptă într-un 
suport deasupra unei uşi în stânga lui, în dreptul unei 
deschideri ce folosea ca fereastră şi dădea spre apus: unul 
dintre ochii aceia roşii pe care-l zărise împreună cu Frodo 
de jos, de la gura tunelului. Sam trecu repede de uşă şi 
urcă iute spre al doilea cat, stăpânit de teama că putea fi 
atacat şi că acu-acu are să simtă din spate degete 
sugrumătoare încleştându-se pe gâtul lui. Ajunse la o 


fereastră ce dădea spre răsărit şi la o a doua torţă deasupra 
uşii care dădea într-un coridor străbătând foişorul pe la 
mijloc. Uşa era deschisă, iar coridorul nu era luminat decât 
de torţa cu limbi tremurătoare şi de lucirea roşie de afară, 
filtrată prin crăpătura ferestrei. Aici însă se oprea scara, nu 
urca mai departe. Sam se furişă în coridor. De o parte şi de 
alta, câte o uşă scundă, închise şi zăvorite amândouă. Nu se 
auzea nici un sunet. 

— O fundătură, murmură Sam; şi-am mai şi urcat până 
aici! Ăsta nu poate fi vârful turnului. Şi ce-am să fac? 

Cobori în fugă la catul de jos, încercă uşa. Nu se clintea. 
Urcă iar în fugă; sudoarea îi curgea de pe faţă. Simţea că 
fiecare minut era preţios, şi uite cum le pierdea unul câte 
unul; şi nu putea face nimic. Nu-i mai păsa de Shagrat sau 
de Snaga sau de alt orc prăsit vreodată. Nu-şi dorea decât 
să fie cu stăpânul său, să-i mai vadă o dată chipul sau să-i 
mai atingă o dată mâna. 

Într-un târziu, vlăguit şi simțindu-se înfrânt fără speranţă, 
se aşeză pe o treaptă puţin mai jos de intrarea în coridor, şi- 
şi aplecă fruntea în palme. Era o linişte înfiorătoare peste 
tot. Torța care arsese cu flacără mică încă de când sosise el 
acolo pâlpâi şi se stinse; simţi cum întunericul îl acoperă ca 
un val uriaş. Şi atunci, spre propria lui uluială, în locul acela 
care era sfârşitul lungii lui călătorii şi al durerii sale, stârnit 
de-un simţământ al inimii pe care nu-l putea răspica, Sam 
începu să cânte. 

Vocea lui suna subţire şi tremurătoare în turnul rece şi 
întunecos: vocea unui hobbit pierdut şi istovit, pe care nici 
un orc care s-ar fi putut s-o audă n-ar fi luat-o drept vocea 
limpede a unui senior elf. Sam îngâna melodii vechi de-ale 
copiilor din Comitat, frânturi din cântecele domnului Bilbo, 
ce-i veneau în minte asemenea unor întrezăriri palide ale 
locurilor de acasă. Şi deodată, o putere reînnoită se trezi în 
el, vocea îi răsună limpede, şi vorbe născocite de el fără 
trudă se legară în stanţe potrivite cântării simple. 


De-acum, în Primăvară, prin şesuri apusene pot flori să 
înflorească, pot muguri să răsară, Şi apele să curgă prin 
verzile poiene Şi vesele cinteze să cânte-n zarea clară. 

Ori poate-s nopţi senine cu fagi în legănare ce poartă-n 
rămurişuri ca albe nestemate a elfilor coroană cu- 
mpodobiri stelare ca-ntr-o poveste spusă din lumi 
îndepărtate. 

Doar eu sunt la sfârşitul călătoriei mele Şi stau în 
întuneric, parcă în gropi adânci, dincolo şi de turnuri înalte, 
mândre, grele, dincolo şi de munţii încremeniţi în stânci. 

Dar Soarele răsare pe-o cale negreşită Şi Stele sting în 
ceruri din veci acelaşi glas - de-aceea nu voi spune că ziua e 
sfârşită Şi Stelelor eu nu le voi spune bun-rămas. 

— Dincolo de toate turnurile puternice şi înalte, începu el 
din nou, dar se opri brusc. Parcă a auzit o voce firavă, 
răspunzându-i. Acum nu mai auzea nimic. Ba da, ceva-ceva, 
dar nu voce. Paşi care se apropiau. Şi acum se deschidea 
încet o uşă în coridorul de deasupra; balamalele scârţâiră. 
Sam se făcu mic şi ascultă. Uşa se închise cu un bufnet surd 
şi răsună o voce mârâită de orc care strigă: 

— Hei! Tu ăla de colo, şobolan de băligar ce eşti! 
Isprăveşte cu chiţcăiturile că de nu vin la tine şi n-o să-ţi 
pice bine. M-auzi? 

Nici un răspuns. 

— Aşa te vreau, grohăi Snaga. Da' ia să vin eu să văd ce 
cloceşti tu acolo. 

Balamalele scârţâiră din nou; trăgând cu ochiul de după 
colţul intrării în coridor, Sam zări o pâlpâire de lumină în 
cadrul unei uşi deschise şi forma întunecată a unui orc ce 
tocmai ieşea. Parcă ducea o scară cu el. Aha, se dumiri Sam 
într-o clipită: în încăperea cea mai de sus a turnului se 
ajungea printr-un chepeng în tavanul coridorului. Snaga 
împinse scara în sus, o propti şi urcă, dispărând din vedere. 

Sam auzi cum se trage un zăvor şi apoi din nou vocea 
aceea hidoasă. 


— Şezi chitic, c-altfel o păţeşti! Nu mai ai tu mult de trăit 
în pace, ascultă la mine; da' dacă nu vrei să-ncepem de-acu' 
distracţia, tine-ţi fleanca, auzi? Şi-asta ca să ţii minte ce ţi- 
am zis! 

Se auzi ceva ca un plesnet de bici. 

La acest zgomot, mânia din sufletul lui Sam se preschimbă 
dintr-o dată într-o adevărată furie. Sări în picioare, fugi şi 
urcă scara ca o mâţă. Capul îi ieşi în mijlocul podelei unei 
încăperi largi. De tavan atârna o lampă roşie; crestătura 
îngustă a ferestrei dinspre apus era undeva sus şi 
întunecată. Ceva zăcea pe podea, lângă peretele de sub 
fereastră, dar deasupră-i era aplecată o formă neagră, 
orcească. Forma asta înălţă biciul a doua oară, numai că 
şfichiul nu se mai abătu. 

Cu un strigăt şi strângând pe Sting în pumn, Sam sări pe 
podea. Orcul se răsuci, dar înainte să apuce să facă vreo 
mişcare, Sam îi despică de braţ laba în care ţinea biciul. 
Urlând de durere şi de frică, însă şi disperat, orcul se 
aruncă spre Sam cu capul înainte. A doua lovitură a lui Sam 
nimeri mult în lături şi îl făcu să-şi piardă echilibrul, încât 
Sam căzu pe spate, agăţându-se de orcul care se împiedică 
de el şi căzu şi el. Dar înainte să apuce să se ridice în 
picioare, Sam auzi un strigăt şi o bufnitură. În graba lui ne- 
bunească, orcul călcase pe treapta de sus a scării şi se 
prăvălise prin gaura chepengului. Sam nici nu se mai 
sinchisi de el, ci se repezi la silueta ghemuită pe podea. Era 
Frodo. 

Gol puşcă, zăcea ca leşinat pe o grămadă de zdrenţe 
jegoase: un braţ îi era ridicat, pentru a-şi feri capul, iar pe o 
parte a trupului se vedea o urmă urâtă a plesnei biciului. 

— Frodo! Domnu' Frodo, dragu' meu! strigă Sam aproape 
orbit de lacrimi. Sunt eu, Sam, am venit! îşi ridică stăpânul 
pe jumătate Şi-l strânse la pieptul său. 

Frodo deschise ochii. 

— Oare visez încă? murmură el. Dar celelalte vise au fost 
îngrozitoare. 


— Nu visaţi câtuşi de puţin, stăpâne. E de-adevăratelea. 
Eu sunt. Am venit. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Frodo, agăţându-se de el. 
Adineaori era un orc aici, cu un bici, şi deodată se 
preschimbă în Sam! Înseamnă că n-am visat când am auzit 
cântecul ăla acolo jos şi când am încercat să răspund? Tu ai 
fost? 

— Chiar eu, domnu' Frodo. Aproape că nu mai aveam nici 
o nădejde. Nu vă puteam găsi. 

— Ei, Sam, dragul meu Sam, acum m-ai găsit, spuse Frodo 
şi se lăsă moale în braţele blânde ale lui Sam, şi închise 
ochii aşa ca un copil care şi-a găsit liniştea după ce un glas 
ori o mână dragă i-a alungat spaimele nopţii. 

Lui Sam îi venea să şadă aşa la nesfârşit, în starea aceea 
de neţărmurită fericire; dar nu-i era îngăduit. Nu-i era de 
ajuns că-şi găsise stăpânul, acum trebuia să încerce să-l 
salveze. Îl sărută pe Frodo pe frunte. 

— Haide! Treziţi-vă, domnu' Frodo! spuse încercând să 
pară la fel de vesel ca atunci când dădea la o parte 
perdelele în Fundătura, în dimineţile de vară. 

Frodo oftă, se ridică în capul oaselor şi întrebă: 

— Unde suntem? Cum am ajuns aici? 

— N-avem timp de poveşti, domnu' Frodo, până nu 
ajungem în altă parte. Da' sunteţi în vârful turnului ăluia pe 
care l-am zărit împreună de acolo de jos, de la intrarea în 
tunel, înainte să vă răpească orcii. Când s-a întâmplat asta 
nu pot spune. Să fi trecut o zi, dacă nu şi mai bine. 

— Numai atât? făcu Frodo mirat. Mie îmi pare că au trecut 
nu ştiu câte săptămâni. Dar de-om avea răgazul, va trebui 
să-mi povesteşti pe-ndelete. M-a lovit ceva, nu-i aşa? şi am 
căzut în întunecime şi în vise groaznice şi când m-am trezit 
a fost încă şi mai rău. Numai orci peste tot în jurul meu. Din 
câte-mi amintesc, îmi turnau pe gât o licoare înfiorătoare 
care mă ardea. M-am limpezit la minte, dar mă dureau 
toate cele şi eram vlăguit. M-au dezbrăcat de toate hainele; 
după care au venit două ditamai dihăniile şi m-au descusut 


şi iar m-au descusut, de simţeam că-mi pierd minţile, 
stăteau aplecate asupra mea, desfătându-se cu chinurile 
mele şi pipăind tăişul jungherelor. N-am să le pot niciodată 
uita ghearele şi ochii. 

— N-o să le uitaţi dacă o să tot vorbiţi despre ele, domnu' 
Frodo. Şi dacă nu vrem să le mai vedem, cu cât o ştergem 
mai repejor de-aici, cu atât mai bine. Puteţi merge? 

— Da, pot, spuse Frodo, ridicându-se încet în picioare. Nu- 
s rănit, Sam. Doar că mă simt tare istovit şi mă doare uite- 
aici. 

Îşi duse mâna la spate, deasupra umărului stâng. Se ridică 
în picioare şi lui Sam i se păru că era înveşmântat tot în 
flăcări: pielea lui Frodo era ca purpura în lumina lămpii de 
deasupra. Frodo măsură încăperea de două ori în sus şi-n 
jos. 

— Acum e mai bine! spuse cu ceva mai mult curaj în voce. 
Nu-ndrăzneam să mă mişc atunci când eram lăsat singur 
sau când venea unul dintre paznici. Şi după aia au început 
urletele şi păruiala. Dihăniile alea mari se ciorovăiau, pare- 
mi-se. Din pricina mea şi a lucrurilor mele. Zăceam acolo 
îngrozit. Şi după aia s-a lăsat o tăcere de moarte şi asta a 
fost şi mai cumplit. 

— Da, s-au ciorovâit, aşa se pare. Vreo două sute de jivine 
de-alea scârboase trebuie c-au fost aici. Cam mulţi pentru 
Sam Gamgee, s-ar putea zice. Da' treaba cu răpusu' au dus- 
o ei la bun sfârşit. Noroc chior, trebuie să recunosc, numai 
că povestea e prea lungă să v-o povestesc di'a fir-a-păr, până 
n-om ieşi de-aici. Să vedem acum ce-i de făcut. Doar n-o să 
umblaţi gol-puşcă prin Tărâmul Negru, domnu' Frodo. 

— Mi-au luat totul, Sam. Tot ce-aveam. Înţelegi? Totul! 
Frodo se ghemui din nou la podea, cu capul plecat, copleşit 
de disperarea pe care i-o treziseră propriile sale cuvinte, 
căci îşi dădu seama deodată de proporţiile dezastrului. 
Căutarea a dat greş, Sam. Chiar şi dacă ieşim de-aici, nu 
putem scăpa. Numai elfii pot scăpa. Departe, departe, 


dincolo de Pământul de Mijloc, departe peste Mare. Dacă şi 
aceea e destul de mare ca să-i ferească de Umbră. 

— Nu, domnu' Frodo, n-au luat chiar tot. Şi n-a dat greş, 
nu încă. L-am luat, domnu' Frodo, să-mi fie cu iertare. Şi l- 
am păstrat bine. E la gâtul meu acum, şi tare mă mai 
împovărează. Sam scotoci în sân după lanţ şi Inel. Da' 
gândesc că trebuie să-l luaţi înapoi. 

Acum că sosise această clipă, Sam nu se prea arăta dispus 
să-i dea stăpânului său Inelul înapoi şi o dată cu el şi povara 
purtării lui. 

Îl ai? întrebă Frodo ca trăsnit. Îl ai aici? Sam, eşti o 
minune! În clipa următoare, şi în mod cu totul ciudat, vocea 
lui se schimbă. Dă-mi-l! strigă el, ridicându-se în picioare şi 
întinzând spre Sam o mână tremurătoare. Dă-mi-l imediat! 
N-ai voie să-l ai! 

— Am înţeles, domnu' Frodo, spuse Sam oarecum speriat. 
Uitaţi-l! Trase încet Inelul din sân şi scoase lanţul peste cap. 
Dar acum vă găsiţi în Ţara Mordor, stăpâne; şi când o fi să 
ieşiţi o să vedeţi Muntele Cumplit şi toate celelalte. O să 
vedeţi că Inelul e tare primejdios aici şi tare greu de dus. 
Dacă-i prea greu, aş putea să vă ajut să-l duceţi, ce ziceţi? 

— Nu, nu! strigă Frodo, smulgând Inelul şi lanţul din mâna 
lui Sam. Nu, n-ai s-o faci, tâlharule! Gâfâia şi se holba la 
Sam cu ochi măriţi de frică şi duşmănie. Şi deodată, 
strângând Inelul în pumnul încleştat, rămase înmărmurit. 
Parcă i se risipea o ceaţă de pe ochi; îşi trecu o mână peste 
fruntea ce-l durea. Nălucirea aceea hidoasă i se păruse atât 
de reală, aşa buimăcit cum încă mai era din pricina rănii şi 
a fricii. Chiar în faţa ochilor săi, Sam se preschimbase din 
nou într-un orc, care privea pofticios la comoara lui şi 
încerca să i-o ia, o jivină mică şi scârbavnică, cu ochi lacomi 
şi gură băloasă. Dar năluca pierise. În faţa lui era Sam, 
îngenuncheat, cu chipul schimonosit de durere, ca şi când 
ar fi fost înjunghiat în inimă; din ochi îi ţâşneau râuri de 
lacrimi. 


— Ah, Sam! strigă Frodo. Ce-am spus? Ce-am făcut? le 
rog, iartă-mă! După tot ce-ai făcut tu! Puterea asta 
îngrozitoare a Inelului e de vină. Ah, ce mi-aş dori să nu fi 
fost găsit niciodată, niciodată. Dar să nu-ţi faci griji din 
pricina mea, Sam. Trebuie să port povara până la sfârşit. 
Altminteri nu se poate. Nu poţi să te pui între mine şi soarta 
asta. 

— Bine, domnu' Frodo, spuse Sam, ştergându-se cu mâna 
la ochi. Am priceput. Da' pot încă să vă ajut, nu-i aşa? 
Trebuie să vă scot de-aici. Acum, pe loc, pricepeţi? Numa' 
că vă trebuie nişte veşminte şi-o armă, după care ceva de- 
ale gurii. Hainele or să fie cel mai uşor de găsit. Şi pentru 
că suntem în Mordor, am face bine să ne îmbrăcăm după 
cum e portul pe-aici; oricum tot n-avem de-ales. Mă tem că 
va trebui să vă îmbrăcaţi cu haine orceşti, domnu' Frodo. Şi 
eu aşijderea. E mai bine să ne potrivim la îmbrăcăminte 
dacă mergem împreună. Până una-alta, înveliţi-vă în asta! 

Sam desprinse mantia cenuşie din pafta şi i-o puse lui 
Frodo p umeri. Apoi îşi dădu raniţa jos din spinare şi o lăsă 
pe podea. O scoase pe Sting din teacă. Tăişul ei abia dacă 
licări. 

— Era să uit de asta, domnu' Frodo! Nu au luat totul! Mi- 
aţi dat-o mie pe Sting, dacă mai ţineţi minte. Şi sticluţa 
Doamnei. Le mai am pe amândouă. Dar mai lăsaţi-mi-le 
puţin, domnu' Frodo. Trebuie să mă duc să văd ce mai 
găsesc. Rămâneţi aici. Mai umblaţi puţin ca să vă dezmorţiţi 
picioarele. Mă întorc degrabă. Nu va trebui să mă duc prea 
departe. 

— Fii cu băgare de seamă, Sam! Şi nu zăbovi! Or mai fi 
rămas în viaţă niscai orci şi stau la pândă. 

— Trebuie să-mi încerc norocul, spuse Sam. Se duse la 
gaura chepengului şi dispăru în jos pe scară. Dar reapăru 
aproape imediat. Aruncă pe podea un cuţit cu lama lungă. 
Poate să aveţi nevoie de el, zise. A murit ăla de v-a biciuit. 
Şi-a frânt gâtu' cu graba aia a lui, aşa mi se pare. Acuma 
trageţi scara în sus, dacă puteţi, domnu' Frodo; şi n-o mai 


coborâţi decât când o să mă auziţi spunând parola. O să 
strig Elbereth. Cum spun elfii. Nici un orc n-ar rosti vorba 
asta. 

Frodo rămase o vreme şezând acolo şi tremurând, cu 
mintea bântuită de spaime cumplite. Apoi se ridică, se 
înfăşură strâns în mantia elfă şi, ca să-şi îndrepte mintea 
spre alte lucruri, începu să umble de colo-colo iscodind şi 
cercetând fiecare cotlon al închisorii lui. 

N-a trecut mult, cu toate că din pricina spaimei, lui i se 
păruse a fi trecut cel puţin un ceas, până auzi vocea lui Sam 
chemând în Şoaptă de jos: Elbereth, Elbereth. Frodo cobori 
scara uşoară. Sam urcă gâfâind, aducând pe cap o legătură 
mare. O lăsă să cadă la podea cu bufnet. 

— Haideţi, repejor, domnu' Frodo! A trebuit să răscolesc 
puţin până să găsesc ceva îndeajuns de mic pentru d-alde 
noi. O să trebuiască să ne descurcăm cu ce avem. Dar să ne 
grăbim. N-am dat peste nici un suflet viu şi n-am văzut 
nimic care să-mi dea de bănuit, numa' că nu sunt în apele 
mele. Simt că locul ăsta e vegheat. De ce simt asta, nu ştiu, 
da' treaba stă cam aşa: e ca şi cum unu' din Călăreţii ăia 
înaripaţi şi îngrozitori a dat târcoale pe-aici, undeva sus în 
beznă, unde nu poate fi văzut. 

Desfăcu legătura. Frodo privi cu scârbă la veşmintele 
dinăuntru, dar avea ce face: ori se îmbrăca, ori umbla 
despuiat. Era acolo o pereche de pantaloni lungi dintr-o 
țesătură păroasă, făcută din cine ştie ce blană jegoasă de 
animal, şi o tunică din piele soioasă. Le trase pe el. Peste 
tunică îmbrăcă o za din împletitură îndesată, cam scurtă 
pentru un ditamai orcul, dar prea lungă şi grea pentru 
Frodo. Îşi strânse mijlocul într-un brâu de care era prinsă o 
teacă scurtă şi în aceasta din urmă se găsea o sabie cu lama 
lată. Sam adusese mai multe coifuri orceşti. Frodo găsi unul 
care i se potrivea destul de bine, o cască neagră cu 
marginea de fier şi cu inele de fier acoperite cu piele, pe 
care era pictat în roşu Ochiul Rău, deasupra apărătoarei de 
nas ce semăna cu un cioc. 


— Uniforma ălora din Morgul, din care purta şi Gorbag, 
era mai potrivită şi mai bine croită, spuse Sam, numa' că nu 
s-ar face, zic eu, să ne ducem cu însemnele lor în Mordor, 
după tot ce s-a-ntâmplat aici. Aşa, domnu' Frodo, ia să vă 
văd. Un orculeţ sadea, dacă nu-s prea îndrăzneţ - adică aşa 
aţi arăta dacă am izbuti să vă acoperim faţa cu o mască, 
dacă v-am lungi braţele şi v-am crăcăna picioarele. Uite aici 
ceva ce o să mai acopere din cacealma, zise Sam şi îi puse 
lui Frodo pe umeri o mantie neagră largă. Acum chiar 
sunteţi gata! Când plecăm luăm şi-un scut. 

— Şi tu, Sam? Ziceai că o să ne potrivim la haine. 

— Ştiţi, domnu' Frodo, am stat şi am cugetat că nu ar fi 
bine să las aici lucrurile mele, şi nici nu le-am putea şterge 
urma. lar zaua asta orcească n-am cum s-o trag peste 
hainele mele, înţelegeţi? Aşa că o să mă acopăr, şi-asta-i tot. 

Se lăsă pe vine ca să împăturească mantia elfă. Făcu din 
ea un pacheţel neaşteptat de mic, pe care-l vâri în raniţa de 
pe podea. Se ridică, luă raniţa în spate, îşi puse un coif 
orcesc pe cap şi se înveli în altă mantie neagră. 

— Aşa! zise. Acum ne potrivim cât de cât. Şi trebuie s-o 
luăm din loc! 

— Nu pot să merg tot alergând, Sam, spuse Frodo cu un 
zâmbet timid. Ai aflat cumva dacă sunt hanuri pe drum? 
Sau ai uitat că mai trebuie să şi mâncăm şi să bem? 

— lertăciune, da' am uitat! recunoscu Sam. Fluieră 
descumpănit. Bată-mă să mă bată, domnu' Frodo, da' după 
ce-aţi dispărut nici c-am mai ştiut de foame şi sete! Nu ştiu 
de când n-am mai pus strop de apă ori fărâmă de mâncare 
în gură. Am uitat de toate astea tot încercând să vă găsesc. 
Ia staţi! Ultima oară când m-am uitat în raniţă încă mai 
aveam destul din pâinea şi merindele pe care ni le-a dat 
Căpitanul Faramir, ca să mă ţină pe picioare vreo două 
săptămâni la nevoie. Cât despre licoare, n-a mai rămas nici 
un strop din puţinul pe care-l mai aveam. N-o să ne ajungă 
nicicum la amândoi. Da' orcii ăştia nu mănâncă şi ei, nu 


beau? Te pomeneşti că îşi duc zilele numa' cu duhori şi 
otravă? 

— Ba mănâncă şi beau şi ei, Sam. Umbra care i-a adus pe 
lume e-n stare doar să batjocorească, nu şi să zămislească 
ceva nou cu de la sine putere. Aş zice că orcilor ăstora nu 
le-a dat viaţă. Ci doar i-a prăpădit şi i-a pocit; şi dacă e să 
trăiască, trebuie s-o facă asemenea oricărei alte vietăţi. Se 
mulţumesc şi cu apă puturoasă şi carne stricată dacă nu 
găsesc ceva mai bun, dar nici vorbă de otravă. Mi-au dat şi 
mie să mănânc, aşa că sunt mai întremat decât tine. Nu se 
poate să nu găsim ceva de-ale gurii pe-aici. 

— N-avem vreme de pierdut cu căâutatul, protestă Sam. 

— Să ştii că lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât crezi. 
A dat şi peste mine puţin norocul cât ai fost tu plecat. N-au 
luat chiar totul, într-adevăr. Mi-am găsit traista cu mâncare 
printre zdrenţele de pe podea. Au întors-o cu fundu-n sus, 
de bună seamă. Da-mi vine să cred că nu le-a plăcut cum 
miroase şi cum arată lembasul, chiar mai puţin decât lui 
Gollum. L-au împrăştiat peste tot, l-au călcat în picioare, dar 
am reuşit să strâng fărâmele. Nu-i cu mult mai puţin decât 
ceea ce ţi-a rămas ţie. Însă merindele de la Faramir le-au 
luat toate şi mi-au spart butelca de apă. 

— Atunci asta e. Avem destul pentru început. Numa' cu 
apa o să fie belea. De-acuma haideţi, domnu' Frodo! S-o 
întindem, altfel nici un lac întreg de apă n-o să ne fie de 
folos! 

— Nu plecăm până nu îmbuci ceva, Sam. Nu mă urnesc 
de-aici. Uite, ia prăjitura asta elfească şi bea ce ţi-a mai 
rămas în butelcă! Toată povestea asta e atât de zadarnică, 
încât n-are rost să ne facem griji pentru ziua de mâine. 
Poate că nici n-o să mai fie o zi de mâine. Porniră, în sfârşit. 
După ce coborâră scara, Sam o luă şi o puse coridor, lângă 
trupul făcut grămadă al orcului mort. Scara cealaltă era 
cufundată în întuneric, dar de pe acoperiş se mai zărea încă 
strălucirea Muntelui, cu toate că începuse să se stingă, 


preschimbându-se într-un roşu-mohorât. Culeseră două 
scuturi care le întregea costumaţia şi plecară mai departe. 

Pe scara cea mare de jos pasul lor şovăi. Încăperea aceea 
din vârful foişorului unde se reîntâlniseră le devenise 
aproape familiară: acum însă ieşiseră din nou la loc deschis, 
unde teroarea se furişa de-a lungul zidurilor. O fi părut totul 
mort în Turnul din Cirith Ungol, dar spaima şi răul mai 
sălăşluiau încă aici. 

Când ajunseră la uşa care da în curtea exterioară, se 
opriră. Chiar şi de acolo unde stăteau simțeau împotrivindu- 
li-se duşmănia Veghetorilor, formele acelea negre şi tăcute, 
aşezate de-o parte şi de alta a porţii prin care se întrezărea 
pălălaia din Mordor. Îşi croiră drum printre hoiturile 
hidoase şi cu fiecare pas pe care-l făceau înaintarea le era 
tot mai grea. Nici n-apucară să se apropie de bolta porţii, 
când fură siliţi să se oprească din nou. De-un deget de-ar fi 
încercat să meargă mai departe, nu făceau decât să-şi 
tortureze şi să-şi vlăguiască voinţa şi mădularele. 

Frodo nu avea putere pentru o astfel de bătălie. Se lăsă 
moale la pământ, murmurând: 

— Nu pot să merg, Sam. Simt că leşin. Nu ştiu ce m-a 
apucat. 

— Eu ştiu, domnu' Frodo. [ineţi-vă tare! Poarta e de vină. 
E. ceva necurat acolo. Da' eu am pătruns prin ea şi am de 
gând să şi ies. Nu poate fi mai primejdios decât prima dată. 
Acum, haideţi! 

Sam scoase încă o dată din sân sticluţa elfă, dată de 
Galadriel. Parcă pentru a-i răsplăti curajul şi a da strălucire 
credincioasei lui mâini maronii de hobbit care făptuise 
asemenea fapte vitejeşti, clondirul strălumină dintr-o dată, 
încât întreaga curte cufundată în umbră se lumină de o 
scăpărare orbitoare ca de fulger; numai că fulgerul acesta 
nu se stinse. 

— Gilthoniel, A Elbereth! strigă Sam. Fără să ştie de ce, 
gândul lui se întorsese brusc la elfii din Comitat şi la 
cântecul care-l alungase din pădure pe Călărețul Negru. 


— Aiya denion ancalima! strigă Frodo din spatele lui. 

Puterea Veghetorilor se frânse la fel de neaşteptat ca o 
coardă întinsă care plesneşte. Şi cei doi hobbiţi aproape 
căzură în nas. În clipa următoare o rupseră la fugă pe 
poartă afară, printre cei doi coloşi aşezaţi, cu ochii lor 
scăpărători. Se auzi o trosnitură. Cheia de boltă a arcului 
porţii se prăbuşi aproape să le cadă în cap, zidul de 
deasupra se crăpă şi se nărui la pământ. Cât p'aci să-i 
îngroape de vii. Se auzi bătaia unui clopot şi dinspre 
Veghetori se înălţă un vaiet ascuţit şi înfiorător. I se 
răspunse de sus, din întunecime Şi din cerul negru ca 
smoala o formă înaripată se năpusti în jos ca o săgeată, 
sfâşiind norii cu un țipăt de groază. 

Chapter 12 Tărâmul Umbrei. 

Sam mai avea atâta minte cât să vâre sticluţa înapoi în 
sân. 

— Fugiţi, domnu' Frodo! strigă el. Nu, nu pe-acolo! E o 
scurtătură râpoasă peste perete. După mine! 

Fugiră în jos pe drumul ce pornea de la poartă. Din 
cincizeci de paşi, ocolind strâns o stană ieşită mult în afară, 
dispărură din raza de vedere a Turnului. Scăpaseră, de 
data asta. Se lipiră de stâncă, respirară adânc şi-şi apăsară 
piepturile cu mâinile. Cocoţat pe zid, lângă poarta 
prăbuşită, nazgulul îşi trimitea în văzduh ţipetele vestitoare 
de moarte, făcând stâncile să răsune de ecou. 

Cuprinşi de groază, hobbiţii porniră împleticit mai 
departe. Curând drumul coti brusc din nou spre răsărit, 
aducându-i încă o dată, preţ de o clipă înfiorătoare, în 
dreptul Turnului. Străbătând cât puteau de iute bucata aia 
de drum, hobbiţii priviră peste umăr şi văzură uriaşa siluetă 
neagră ţuţuiată pe meterez; apoi se prăvăliră printre 
pereţii mari de stâncă printr-un pripor ce cobora abrupt 
pentru a se uni cu drumul dinspre Morgul. Ajunseră la 
punctul de întâlnire a drumurilor. Nici urmă de orci şi nici 
nazgulul nu primise încă răspuns la strigătul lui; dar 


hobbijţii ştiau că tăcerea nu putea dura mult. Vânătoarea 
avea să înceapă din clipă în clipă. 

— N-o să reuşim, Sam. Dacă am fi orci adevăraţi, ar trebui 
să ne avântăm înapoi spre Turn, nu să fugim de el. Primul 
duşman cu care o să ne întâlnim o să ne recunoască pe loc. 
Trebuie să părăsim drumul ăsta într-un fel sau altul. 

— Da' n-avem cum, decât dac-am fi înaripaţi. 

Feţele răsăritene ale munţilor Ephel Duath erau pieptişe, 
stâncile şi prăpăstiile prăvălindu-se în viroaga neagră 
cuprinsă între aceşti pereţi şi creasta interioară. Nu 
departe de locul de întâlnire a drumurilor, după încă un 
repeziş, un pod de piatră suspendat trecea peste hău, 
ducând drumul mai departe între ravenele şi grohotişurile 
Morgulului. Strângându-şi disperaţi puterile, Frodo şi Sam 
se repeziră pe pod; dar n-apucară să ajungă în partea 
cealaltă, când auziră semnalul de începere a vânătorii. 
Departe, în urma lor şi mult deasupra, pe coasta muntelui, 
se înălța ameninţător Turnul din Cirith Ungol, ale cărui 
pietre luceau stins. Dintr-o dată, clopotul său aspru răsună 
din nou, apoi se dezlănţui într-o rafală cutremurătoare. 
Cornii chemau. Şi de dincolo de capătul crestei răsunară 
strigăte de răspuns. În viroaga întunecată, feriţi de 
strălucirea orbitoare şi ucigătoare a Orodruinului, Frodo şi 
Sam nu puteau zări nimic în faţă, dar de-acum auzeau 
tropăitul picioarelor cu încălțări de fier, iar pe drum răsuna 
dupăitul repezit al copitelor. 

— Repede, Sam! Să trecem dincolo! strigă Frodo. 

Se căţărară pe parapetul jos al podului. Din fericire, 
coborâşul în viroagă era scurt, căci coastele Morgaiului se 
înălţau aici până aproape la nivelul drumului; dar era prea 
întuneric pentru ca ei să-şi dea seama cât de adâncă era 
prăpastia. 

— Gata, domnu' Frodo, am pornit-o, spuse Sam. Cu bine! 
Şi îşi dădu drumul la vale. Frodo îl urmă. Şi în timp ce se 
prăvăleau, auziră iureşul călăreţilor ce goneau peste pod şi 
răpăitul picioarelor orceşti care fugeau după ei. Dar Sam ar 


fi izbucnit în râs dacă ar fi îndrăznit. Căci, după toată frica 
lor că îşi vor frânge oasele în cine ştie ce stânci nevăzute, se 
pomeniră picând cu o bufnitură şi-un trosnet, la mai puţin 
de douăsprezece picioare mai jos, în ultimul lucru la care s- 
ar fi putut aştepta: o încâlcire de tufăriş spinos. Sam 
rămase pironit locului, sugându-şi încet mâna zgăriată. 

După ce se stinse şi ultimul zgomot al copitelor şi 
picioarelor, îndrăzni să şoptească: 

— Să fiu al naibii, domnu' Frodo, da' nu ştiam că în 
Mordorul ăsta poate creşte ceva! Da' şi dac-aş fi ştiut, la aşa 
ceva nu m-aş f, gândit. Cum îi simt eu, spinii ăştia-s lungi de- 
un picior. Mi-au pătruns prin toate cele. Măcar de mi-aş fi 
pus cămaşa aia de zale pe mine! 

— Zaua orceasă nu te fereşte de ghimpii ăştia, spuse 
Frodo. Nici măcar pieptarul de piele nu-i mare scofală. 

Avură de furcă să iasă din desiş. Spinii şi mărăcinii erau 
tari ca drotul şi se agăţau de ei ca nişte gheare. Mantiile se 
sfâşiaseră şi se flenduriseră până să apuce ei să se 
descâlcească de acolo. 

— Şi acum în jos, Sam, şopti Frodo. Jos în vale, repede, 
apoi o luăm spre miazănoapte de cum găsim o cale. 

Ziua venea din nou peste lumea de afară şi departe, 
dincolo de negurile Mordorului, Soarele se înălța peste 
orizontul răsăritean al Pământului de Mijloc; aici jos însă 
întunericul era la fel de adânc ca noaptea. Muntele dospea 
în străfunduri şi îşi scuipa focurile afară. Strălucirea 
orbitoare pălea în stânci. Vântul răsăritean care suflase de 
când plecaseră ei din Ithilien părea să fi murit. Încet, cu 
trudă nemăsurată, începură să coboare, bâjbâind, 
împiedicându-se, ajutându-se de mâini, printre bolovani şi 
mărăcini şi vreascuri, prin umbrele oarbe, în jos, tot mai jos, 
până nu mai avură unde cobori. 

Se opriră, într-un sfârşit. Se aşezară alături, cu spatele la 
un bolovan. Erau leoarcă de sudoare amândoi. 

— Dac-ar fi să-mi dea Shagrat însuşi un pahar cu apă, i-aş 
strânge mâna, mormăi Sam. 


— Să nu spui aşa ceva! îl mustră Frodo. Nu faci decât să 
înrăutăţeşti şi mai mult lucrurile. 

Se întinse, ameţit, vlăguit, şi rămase tăcut o vreme. Mai 
apoi îşi adună puterile şi se ridică din nou în capul oaselor. 
Mare îi fu mirarea când descoperi că Sam adormise. 

— Trezeşte-te, Sam! Haide. E timpul să ne mai ostenim 
oleacă. 

Sam se chinui să se ridice în picioare. 

— Fir-aş să fiu! Cred c-am adormit. A trecut atâta vreme, 
domnu' Frodo, de când n-am mai avut parte de un somn ca 
lumea şi ochii mi s-au închis de la sine. 

Frodo mergea acum primul, încercând să ţină direcţia 
nordică, dibuind drumul printre bolovanii ce se 
îngrămădeau pe fundul marii ravene. Deodată se opri. 

— Zadarnic, Sam. Nu mai pot îndura. Cămaşa asta de zale, 
de ea vorbesc. Nu în starea în care mă aflu. Chiar şi vesta 
de mithril mi se părea grea când eram obosit. Asta e cu 
mult mai grea. Şi ce rost are s-o port? N-o să învingem dacă 
e să ne luptăm. 

— Numai că s-ar putea să trebuiască să ne luptăm. Şi mai 
sunt pietre pe lumea asta, şi săgeți rătăcite. Întâi şi-ntâi că 
Gollum ăla n-a crăpat. Nu-mi place să vă ştiu doar cu o 
bucăţică de piele acolo, între domnia voastră şi o lovitură de 
cuţit în noapte. 

— Uite ce-i Sam, băiat drag ce eşti. Sunt frânt de oboseală. 
Şi nu mi-a mai rămas nici o nădejde. Dar trebuie să încerc 
să ajung la Munte atâta vreme cât mai sunt în stare să mă 
mişc. Inelul mi-e de-ajuns povară. Greutatea asta în plus mă 
omoară. Trebuie s-o scot. Dar să nu crezi că sunt 
nerecunoscător. Nici nu vreau să mă gândesc la ce treabă 
scârbavnică te-ai înhămat printre hoiturile alea ca să 
găseşti zaua asta pentru mine. 

— Să nu vorbim despre asta, domnu' Frodo. Fiţi sănătos! 
Şi în cârcă v-aş duce dacă aş putea. Dezbrăcaţi-o! 

Frodo puse mantia deoparte, îşi scoase pieptarul de zale 
şi-l aruncă cât colo. Îl luă cu frig. 


— Ceva care să ţină de cald îmi trebuie mie acum, zise el. 
S-a făcut frig, mi-e teamă să nu răcesc. 

— Luaţi mantia mea, domnu' Frodo. Sam desfăcu raniţa şi 
scoase dinăuntru mantia elfă. Ce ziceţi de asta, domnu' 
Frodo? Vă înveliţi bine cu flendura aia orcească şi peste ea 
vă prindeţi brâul. După care puneţi mantia asta. Nu prea 
aduce ea a port orcesc, da' o să vă ţină de cald; şi-aş cuteza 
să spun că o să vă ferească de rău mai bine decât orice 
platoşă. Doamna a făcut-o cu mâna ei. Frodo luă mantia, şi- 
o puse pe umeri şi o prinse cu agrafa. 

— Acum e mai bune! spuse el. Mă simt mai uşor. Pot să 
merg mai departe. Dar întunericul ăsta orb îmi pătrunde 
parcă în inimă. Ştii, Sam, când zăceam prizonier, am 
încercat să-mi amintesc de Coniaied şi de Cornu Împădurit 
şi de Râul care curge în moara din Hobbiton. Dar acum nu 
le pot vedea cu ochii minţii. 

— Ei poftim, domnu' Frodo, cine-a pomenit acu' de apă? 
Dacă Doamna ar putea să ne vadă ori să ne audă, i-aş zice: 
"Doamnă, Măria ta, nu vrem decât lumină şi apă: apa 
limpede şi lumina zilei, căci mai bune-s decât toate 
nestematele, să-mi fie cu iertăciune." Da' până-n Lorien e 
cale lungă, oftă Sam şi-şi flutură mâna spre înălțimile Ephel 
Duath, ce nu puteau fi decât ghicite ca o negreală încă şi 
mai neagră pe un cer negru. 

Porniră din nou la drum. Nu merseră mult şi Frodo se opri 
din nou. 

— Pe deasupra noastră e un Călăreţ Negru, spuse el. Îl 
simt. Mai bine să nu ne mişcăm o vreme. 

Se ghemuiră sub un bolovan mare, cu faţa îndreptată spre 
apus, şi rămaseră acolo tăcuţi. După un timp Frodo scoase 
un oftat de uşurare. 

— A trecut, spuse el. 

Se ridicară. În clipa următoare amândoi se holbau uimiţi. 
Departe, în stânga lor, spre miazăzi, pe un cer care devenea 
cenuşiu, începeau să se deseneze tot mai limpede 
contururile negre şi întunecate ale ţancurilor şi crestelor 


înalte ale marelui lanţ muntos, în spatele lor apăru o lumină 
care se întinse încet spre miazănoapte. În tăriile văzduhului 
se ducea o bătălie. Talazurile de nori erau alungate, 
marginile lor se zdrenţuiau sub suflarea unui vânt stârnit în 
lumea vie şi care se înălța în văzduh, măturând aburii şi 
perdelele de fum spre meleagul întunecat ce le era sălaş. Pe 
sub palele tot mai ridicate ale baldachinului mohorât, un fir 
de lumină timidă se furişă în Mordor precum o dimineaţă 
palidă prin fereastra zăbrelită a unei temnițe. 

— Ia priviţi, domnu' Frodo! Priviţi! S-a schimbat vântul. 
Ceva se petrece acolo. Nu se-ntâmplă toate pe placul lui. 
Întunecimea lui începe să se risipească în lumea de-afară. 
Ah, ce n-aş da să ştiu ce se întâmplă! 

Era dimineaţa zilei de cincisprezece martie şi peste valea 
Anduinului Soarele se ridica deasupra umbrei de la răsărit, 
iar vântul bătea dinspre miazăzi. Theoden zăcea pe moarte 
pe Câmpiile Pelennor. 

În timp ce Frodo şi Sam stăteau şi priveau, geana de 
lumină se întinse cât era creasta Ephel Duath de lungă; 
deodată zăriră o formă care venea cu repeziciune dinspre 
apus, la început mică, doar un punct negru pe fâşia 
luminoasă de deasupra vârfurilor muntoase, apoi tot mai 
mare, până când se repezi ca o săgeată în bolta întunecată 
şi trecu mult deasupra celor doi hobbiţi. Trecând, scoase un 
țipăt ascuţit şi prelung, vocea unui nazgul; dar ţipătul nu-i 
mai înspăimântă; era mai curând un țipăt de alarmă şi 
deznădejde, prevestind nenorociri pentru Turnul 
Întunecimii. Seniorului Duhurilor Inelelor îi sunase ceasul. 

— Ce v-am zis? Se-ntâmplă ceva! strigă Sam. "De la 
război, numai veşti bune", a spus Shagrat, da' Gorbag 
gândea altminteri. Şi cu dreptate. Roata pare să se-ntoarcă, 
domnu' Frodo. Nu simţiţi niţică nădejde, acolo? 

— Nu prea, Sam, ca să fiu sincer, oftă Frodo. Orice se- 
ntâmplă e dincolo de munţi. Noi mergem spre răsărit, nu 
spre apus. Şi sunt atât de istovit. Iar Inelul e atât de greu, 


Sam. Şi încep să-l văd în mintea mea tot timpul, ca o uriaşă 
roată de foc. 

Entuziasmul lui Sam se risipi într-o clipită. Îşi privi 
îngrijorat stăpânul şi-l luă de mână. 

— Haideţi, domnu' Frodo! spuse el. Am primit unul din 
lucrurile pe care mi le doream: un strop de lumină, destulă 
cât să ne ajute, dar mă tem că-i şi primejdioasă. Hai să 
încercăm să mai mergem puţin şi după aceea ne culcăm 
unul lângă altul şi ne odihnim. Acum însă luaţi să mâncaţi 
puţin, o bucăţică din merindea dată de elfi; să mai prindeţi 
puteri. 

Împărţiră între ei o turtă de lembas şi mestecară 
dumicatul cu greu din pricina uscăciunii din gură, apoi 
porniră încet mai departe. Lumina, cât o geană cenuşie de 
amurg, nu mai mult, le ajungea să vadă că se aflau adânc în 
valea dintre munţi. Urca acum în pantă uşoară spre 
miazăzi, iar pe fundul ei se zărea albia unui pârâu secat. 
Dincolo de matca pietroasă, zăriră o potecă bine bătătorită 
ce şerpuia la poalele stâncilor apusene. Dacă ar fi ştiut, 
hobbiţii ar fi putut să ajungă la ea mult mai curând, căci era 
o potecă ce se rupea din drumul Morgulului la capătul 
apusean al podului şi cobora în multe trepte tăiate în 
stâncă, până în fundul văii. Era folosită de patrule sau de 
soli drept scurtătură până la posturile de strajă mai 
neînsemnate şi la forturile nordice, aflate între Cirith Ungol 
şi strunga Gura Isenului, fălcile de fier din Carach Angren. 

Pentru hobbiţi era primejdios să folosească o asemenea 
potecă, dar ei aveau nevoie să se grăbească, unde mai pui 
că Frodo simţea că nu mai avea puteri ca să se caţere 
printre bolovani sau de-a lungul zăpodiilor nebătute ale 
Morgaiului. Pe de altă parte, socotea că drumul spre 
miazănoapte era poate ultimul pe care s-ar fi gândit hăitaşii 
lor să-i caute. Primele câi pe care aveau să le cerceteze cu 
de-amănuntul erau drumul la est de câmpie sau cel care 
ducea înapoi, spre apus. Abia după ce trecea bine de Turn, 
spre miazănoapte, avea să se ostenească să caute o cale 


care să-l ducă spre răsărit, spre ultima etapă disperată a 
călătoriei lui. Până una-alta, traversară şleaul pietros şi o 
apucară pe poteca orcilor şi o vreme merseră de-a lungul 
ei. Stâncile din stânga atârnau deasupra potecii, încât nu 
puteau fi văzuţi de sus; dar poteca făcea multe cotituri, şi la 
fiecare cot îşi încleştau mâinile pe mânerele săbiilor şi 
înaintau cu precauţie. 

Ziua rămase la fel de cenuşie, căci Orodruin continua să 
scuipe vălătuci de fum care, bătut în sus de vânturile de la 
poale, urca tot mai spre înalt, până când ajunse deasupra 
vânturilor şi se răspândi într-un acoperiş făr' de margini, a 
cărui coloană centrală creştea din umbre pe care ei nu le 
puteau zări. Mai bine de o oră merseră ei aşa târâş-grăpiş, 
când deodată auziră un zgomot ce-i făcu să se oprească. De 
necrezut, dar adevărat. Susur de apă. Dintr-un făgaş la 
stânga lor, atât de drept şi de îngust de-ai fi zis că stânca 
neagră fusese despicată cu un topor uriaş, picura apă: 
poate ultimele rămăşiţe ala unei ploi dulci adunate din mări 
bătute de soare, dar sortită, din păcate, să cadă în cele din 
urmă pe pereţii Tărâmului Negru şi să se scurgă stearpă în 
ţărână. Aici însă ieşea din piatră într-un mic izvor ce cădea 
până la potecă, o traversa, cotea spre miazăzi şi curgea 
repejor mai departe, pentru a se pierde printre pietrele 
moarte. Dintr-un salt, Sam fu lângă izvor. 

— Dac-am s-o mai văd vreodată pe Doamnă, o să-i spun! 
strigă el. Întâi lumina, acum apa! Se opri brusc. Lăsaţi-mă 
să beau eu întâi, domnu' Frodo. 

— Bea, dar să ştii că e loc de amândoi. 

— Nu asta am vrut să spun, se apără Sam. Mă gândeam că 
dacă e otrăvitoare sau se va dovedi îndată într-altfel 
vătămătoare, atunci, stăpâne, mai bine să fiu eu cel care., 
dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. 

— Te-nţeleg. Dar cred că-i mai bine să ne-ncercăm norocul 
împreună, Sam; sau binecuvântarea. Totuşi ai grijă, s-ar 
putea să fie foarte rece! 


Apa era rece, dar nu ca gheaţa, avea un gust neplăcut, 
amară şi uleioasă totodată sau, mă rog, aşa ar fi zis dacă ar 
fi fost la ei acasă. Aici însă părea mai presus de orice laudă 
şi dincolo de orice teamă ori prevedere. Băură pe săturate 
iar Sam umplu butelca. Frodo simţea că-i reveniseră 
puterile, astfel că merseră mai departe preţ de câteva mile 
bune, până când poteca începu să se lăţească şi să fie 
mărginită de un perete crenelat, semn că se apropiau de un 
alt fort orcesc. 

— Aici părăsim drumul, Sam. Şi trebuie s-o apucăm înspre 
răsărit. Oftă când privi la crestele sumbre de dincolo de 
vale. Mai am doar atâta putere cât să găsesc o văgăună 
acolo sus, undeva. După care trebuie să mă odihnesc puţin. 

Albia râului era ceva mai jos de potecă. Coborâră anevoie 
până la ea şi începură s-o traverseze. Spre mirarea lor, 
dădură peste băltoace întunecate în care se scurgeau 
firicele de apă ce picurau de undeva din susul văii. La 
hotarul său de la poalele munţilor vestici, Mordorul era un 
meleag muribund, dar încă mai avea o urmă de viaţă în el. 
Aici mai creştea ceva vegetaţie, aspră, contorsionată, 
înverşunată, luptându-se să trăiască. Copăcei piperniciţi se 
strecurau afară din ravenele Morgaiului, de partea cealaltă 
a văii, agăţându-se de stâncă, smocuri de iarbă aspră şi 
cenuşie se luptau cu pietrele pe care se târa un muşchi 
ofilit; peste tot se răsfirau rugi uriaşi, zgârciţi şi încâlciţi. 
Unii aveau ţepi lungi şi ascuţiţi, alţii ghimpi încârligaţi, 
tăioşi ca o lamă de pumnal. Frunze veştede şi mohorâte 
rămase peste an atârnau de vrejuri, foşnind şi pârâind în 
văzduhul trist, dar mugurii lor plini de viermi dădeau să se 
deschidă. Mugşte surii, maronii sau negre, însemnate 
precum orcii cu o pată roşie de forma unui ochi, bâzâiau şi 
pişcau; iar deasupra desişurilor de rugi, dansau şi se roteau 
roiuri de musculiţe flămânde. 

— Zdrenţele astea orceşti nu-s bune de nimic, se plânse 
Sam dând din mâini. Mai bine aş avea piele de orc! 


Frodo nu mai putea merge. Se căţăraseră de-a lungul unei 
ravene înguste şi uşor înclinate, dar încă mai aveau destul 
de urcat până să ajungă să vadă măcar ultima creastă 
stâncoasă. 

— Acum trebuie să mă odihnesc, Sam, şi să aţipesc dac-oi 
putea, spuse Frodo şi se uită în jur, dar, din cât vedea el, 
nici măcar un animal nu ar fi avut unde se cuibări în 
stâncăraia aia deprimantă. În cele din urmă, frânţi de 
oboseală, se furişară sub o perdea de rugi ce atârnau ca o 
saltea peste un prag îngust de piatră. 

Se aşezară şi încropiră ceva de-ale gurii. Păstrând 
nepreţuita lembas pentru zilele negre ce aveau să vină, 
ciuguliră jumătate din ceea ce mai rămăsese în traista lui 
Sam din merindele dăruite de Faramir: nişte fructe uscate 
şi o bucăţică de carne afumată; sorbiră câteva guri de apă. 
Băuseră şi din ochiurile de apă din vale, dar li se făcuse 
iarăşi foarte sete. Aerul din Mordor avea o asprime ce le 
usca cerul gurii. Gândul la apă îl făcea pe Sam să se piardă 
cu firea, în ciuda încrederii ce nu-l părăsea nici o clipă. 
Numai că dincolo de Morgai se întindea îngrozitoarea 
câmpie Gongoroth, pe care trebuiau să o traverseze. 

— Acum trageţi un pui de somn, domnu' Frodo. lar se 
întunecă. Semn, după mine, că în câmpie se sfârşeşte şi 
ziua asta. 

Nici n-apucă să zică aceste vorbe, că Frodo oftă şi adormi 
pe loc buştean. Sam se împotrivi propriei sale oboseli şi luă 
mâna luă Frodo într-ale sale şi râmase acolo tăcut, până se 
înnopta de-a binelea. Abia atunci se hotări să iasă din 
ascunzătoare, mai degrabă ca să se scuture de somn, şi 
privi în jur. Tărâmul ăla părea plin de tot felul de pârâituri şi 
trosnituri şi scârţâituri, dar nici o voce sau călcătură de 
picior nu se auzea. Deasupra masivului Ephel Duath, înspre 
Apus, cerul nopţii păstrase o părere de lumină. Acolo zări 
Sam, preţ de o clipă, furişându-se licărul unei stele albe, 
printr-o spărtură a norilor, deasupra unui ţanc întunecat al 
crestei. Şi cum o privea el din meleagul acela uitat de lume, 


frumuseţea Stelei îl păli drept în inimă şi brusc i se retrezi 
speranţa. Ca o suliță îl străpunse gândul limpede şi rece că, 
la urma urmei, Umbra era un lucru mărunt şi trecător, 
nimic altceva; lumina şi frumuseţea supremă aveau să 
dăinuiască veşnic, fără ca ea să le poată întina. Cântecul lui 
din Turn fusese mai curând o sfruntare, nu o speranţă; căci 
atunci se gândea la sine. Dar acum, preţ de o clipă, propria 
sa soartă şi chiar şi aceea a stăpânului său încetară să-l mai 
frământe. Se târi înapoi sub rugi, se întinse lângă Frodo şi, 
dând uitării orice teamă, se cufundă într-un somn adânc şi 
netulburat. 

Se treziră amândoi, mână în mână. Sam era aproape vioi, 
gata să înceapă o nouă zi, Frodo oftă. Somnul îi fusese 
frământat, plin de vise despre foc, iar deşteptarea nu avu 
darul să-l liniştească. Somnul îi prinsese totuşi bine: se 
întremase, se simţea mai în puteri să ducă Inelul mai 
departe. Nici unul nu ştia ceasul zilei şi nici cât dormiseră; 
dar după ce mai luară câte o îmbucătură din merinde şi o 
gură de apă, se aşternură la drum, urcând ravena până ce 
aceasta se sfârşea într-un povârniş abrupt, de grohotiş şi 
pietre alunecoase. Acolo, orice urmă de viaţă se dăduse 
bătută, vârfurile Morgaiului erau golaşe, zimţuite, sterpe, 
lipsite până şi de iarbă. 

După multă căutare şi umblet de colo-colo, găsiră o cale pe 
unde puteau urca mai departe şi astfel se mai căţărară o 
sută de picioare, până la o fisură între două steiuri 
întunecoase, şi trecând şi prin ea se pomeniră chiar pe 
creasta ultimului zid de apărare al Mordorului. Sub ei, pe 
fundul unei prăpăstii înalte de vreo sută cincimi de picioare, 
se afla şesul care se întindea până departe, într-o 
întunecime fără formă, ce nu putea fi cuprinsă cu privirea. 
Vântul lumii bătea dinspre Apus, norii uriaşi erau împinşi în 
sus şi spre est; cu toate acestea, peste câmpiile mohorâte 
ale Gorgorothului nu răzbătea decât o lumină cenuşie. 
Acolo vălătucii de fum se târau aproape de pământ şi se 


cuibăreau în vâlcele, iar din crăpăturile pământului ieşeau 
aburi. 

Dar în zare, la mai bine de patruzeci de mile distanţă, 
zăriră Muntele Osândei, ale cărui poale erau îngropate în 
cenuşă: conul său uriaş se ridica la mare înălţime până 
acolo unde coroana sa fumegândă se ascundea în nori. 
Focurile se mai astâmpăraseră, mocneau în adânc, şi 
muntele părea să doarmă somnul ameninţător şi primejdios 
al unei fiare. Dincolo de el atârna o umbră mare, rău 
prevestitoare, ca un nor de furtună, vălurile turnului Barad- 
dur zidit departe foarte, pe un pinten al unei creste lungi 
desprinse la capătul ei nordic din Munţii de Cenuşă. 
Puterea Întunecimii era cufundată în gânduri. Ochiul privea 
înăuntru, cumpănind la veştile născătoare de îndoieli şi 
vestitoare de primejdii: ceea ce i se înfăţişa acum era o 
sabie strălucitoare şi un chip aspru şi regesc şi deocamdată 
dăduse la o parte orice gând la alte lucruri; şi întreaga sa 
fortăreață, poartă după poartă şi turn peste turn, era 
învăluită într-o negură urzitoare de răzbunări. 

Frodo şi Sam priveau tot acest tărâm odios cu un amestec 
de uluială şi scârbă. Între ei şi muntele fumegător şi de jur 
împrejurul acestuia, spre miazănoapte şi miazăzi, totul 
părea căzut pradă ruinei şi morţii, o pustietate arsă şi 
înecată în fum. Oare cum îşi păstra şi îşi hrănea sclavii şi 
oştirile Seniorul meleagului ăstuia? Căci oştiri avea cu 
duiumul. Cât puteai cuprinde cu ochii, de-a lungul 
Morgaiului şi înspre miazăzi, tabere şi iar tabere, unele de 
corturi, altele aranjate ca nişte orăşele. Unul dintre cele 
mai mari se afla chiar sub ei. Pe câmpie, la mai puţin de o 
milă depărtare, era ca un fel de adunătură de muşuroaie 
uriaşe de gângănii, uliţe drepte, mohorâte, mărginite de 
colibe şi construcţii cafenii, lungi şi joase. În jurul aşezării, o 
viermuială de fiinţe care se agitau încoace şi-ncolo; un 
drum lat pornea de acolo spre sud-est, pentru a se uni cu 
drumul Morgulului, iar de-a lungul lui grăbeau şiruri 
nenumărate de siluete mici şi negre. 


— Nu-mi place ce văd aici, spuse Sam. Fără ieşire, aş zice - 
doar că acolo unde e atâta viermuială sunt şi fântâni sau 
apă, ca să nu mai vorbim de mâncare. Şi ăştia-s oameni, nu 
orci, dacă nu mă înşeală ochii Nici el, nici Frodo nu aveau 
habar de marile câmpuri la care trudeau sclavi, aflate în 
partea de miazăzi a acestui întins regat, dincolo de aburii 
Muntelui, lângă apele întunecate şi triste ale lacului 
Nurnen; şi nici de drumurile cele mari care se întindeau la 
răsărit şi la miazăzi, spre ţări ce plăteau tribut Mordorului 
şi de unde soldaţii Turnului aduceau convoaie de căruţe 
încărcate de bunuri şi prăzi şi sclavi noi. Aici, în regiunile 
nordice, erau minele şi fierăriile şi aici erau mobilizați 
oştenii pentru războaiele de mult puse la cale; şi tot aici, 
Puterea Întunecimii, care-şi muta armiile precum piesele pe 
o tablă de joc, le aduna pe toate la un loc. Primele mişcări şi 
primele dovezi ale puterii sale le făcuse cu oştirile de la 
apus, mutându-le la nord şi la sud. Numai pentru a le 
retrage ceva mai târziu şi a aduce alte forţe proaspete, 
concentrându-le în jurul Cirith Gorgorului, pentru o lovitură 
de pedeapsă. Şi dacă prin această manevră îşi pusese de 
gând să apere şi Muntele împotriva oricui ar fi încercat să 
se apropie, nici că se putea o mişcare mai bine chibzuită. 

— Al naibii! mormăi Sam mai departe. Pot să aibă orice-ar 
avea de mâncare şi de băut, că noi tot n-o să avem parte. 
Nu văd pe unde-am putea cobori acolo. Şi chiar de-am 
ajunge jos, nu-i chip să străbatem tot câmpul ăsta care 
mişună de duşmani. 

— Va trebui totuşi să încercăm, spuse Frodo. Nu-i mai rău 
decât mă aşteptam. Nici o clipă n-am nădăjduit că o să pot 
ajunge dincolo. Şi nici acum nu văd vreo rază de speranţă. 
Asta nu înseamnă că nu trebuie să fac tot ce pot. Care va să 
zică, acum trebuie să mă feresc cât mai mult cu putinţă să 
fiu prins. Aşa că zic s-o ţinem tot spre miazănoapte şi să 
vedem cum stă treaba acolo unde câmpul deschis se 
îngustează. 


— Am eu aşa un gând de cum trebuie să fie, spuse Sam. 
Unde-i mai îngust, e şi-mbulzeala de orci şi oameni mai 
mare. O să vedeţi, domnu' Frodo. 

— Tare mă tem că o să văd, dacă apucăm să ajungem până 
acolo, oftă Frodo şi se depărtă. 

Curând descoperiră că le era cu neputinţă să îşi continue 
drumul de-a lungul crestei Morgai şi nici pe stâncile mai 
înalte, lipsite de poteci şi tăiate de pogoane adânci nu 
puteau merge. În cele din urmă se văzură nevoiţi să se 
întoarcă înapoi la ravenă şi să coboare pe unde urcaseră, 
pentru a căuta o altă cale de-a lungul văii. Înaintau cu greu, 
căci nu îndrăzneau să treacă pe malul apusean, unde era 
poteca. După mai bine de o milă, văzură într-o văgăună la 
poalele stâncii fortul orcesc pe care-l bănuiseră a fi prin 
preajmă; un zid şi o mână de cocioabe de piatră ridicate în 
jurul gurii negre a unei peşteri. Nu se zărea nici o mişcare, 
cu toate acestea hobbiţii se furişară cu precauţie pe lângă 
fort, ţinându-se cât mai aproape de mărăcinişul care acolo 
creştea din belşug pe ambele maluri ale fostei albii. 

Şi aşa merseră încă vreo două-trei mile, până când fortul 
rămase în urma lor ascuns vederii; dar abia apucară să 
respire ceva mai uşuraţi, când auziră deodată voci aspre şi 
puternice de orci. Se pitiră iute în spatele unei tufe cafenii 
pipernicite. Vocile se apropiau şi curând apărură şi orcii. 
Unul era îmbrăcat în nişte zdrenţe maronii şi înarmat cu un 
arc din lemn de carpen: făcea parte dintr-o seminţie de orci 
mici de statură, cu pielea neagră şi nări largi şi fornăitoare: 
unul dintre cei care adulmeca urmele, fără îndoială. Celălalt 
era un ditamai războinicul, ca aceia din compania lui 
Shagrat, purtând însemnul ochiului. Şi el avea un arc prins 
de spate, iar în mână o suliță scurtă cu vârful lat. Se 
ciorovâiau, ca de obicei şi, fiind din neamuri diferite, 
vorbeau Limba Comună, pocind-o după felul lor orcesc. 

La nici douăzeci de paşi de locul unde se pitiseră hobbiţii, 
orcul cel mic se opri. 


— Naiba-n ea de treabă! mârâi el. Mă duc acasă. Arătă în 
partea cealaltă a văii, spre fort. N-are rost să-mi mai frec 
nasu' de pietrele astea. N-a rămas nici o urmă, ascultă-mă 
pe mine. Am pierdut-o când m-am luat după tine. Urcă sus 
în munţi, nu pe vale, îţi zic eu. 

— Nu prea faceţi mare brânză, voi ăştia sforăiţi, he? zise 
matahala. Pun rămăşag că ochii-s mai de ispravă decât 
râturile alea ale voastre. 

— Şi ce-ai văzut cu ei de te-mpăunezi aşa? se oţări cel mic. 
Bah! N-ai habar nici ce cauţi. 

— Şi-a cui e vina? nu se lăsă oşteanul. A mea nu-i. 
Brambureala-i de la ăi de sus. Ba zic că-i un elf din âia mari 
cu armură lucitoare, ba o-ntorc c-ar fi o piticanie de om, ba 
cică-i o şleahtă de urukhai răsculați; te pomeneşti că-s toţi 
claie peste grămadă. 

— Crr! croncăni adulmecătorul. Şi-au pierdut capu', asta-i. 
Şi unii d-ăia mari or să-şi piardă şi pielea, ascultă-mă pe 
mine, dacă ce-am auzit e-adevărat: cică ar fi atacat Turnu' 
şi alta nu, şi sute de-ai tăi au dat în primire şi prizonieru' a 
şters-o frumuşel. Dac-aşa vă faceţi voi treaba, băi 
luptătorilor, nu mă mir că veştile despre bătălie-s rele. 

— Cine zice că-s rele? strigă oşteanul. 

— Hah! Cine nu zice? 

— Astea-s cleveteli blestemate de-ale răzvrătiţilor şi dacă 
nu isprăveşti te trag în ţeapă, auzi? 

— Gata, gata! făcu împăciuitor adulmecătorul. Uite, tac şi 
cuget. Da' ce-are-a face stârpitura aia neagră cu toată 
povestea asta? Gămanu' ăla cu mâini ca labele de rață? 

— Habar n-am, poate că nimica. Da' nu prea are gânduri 
curate cu amuşinatu' ăla. Băga-s-ar naiba-n el! Nici n-a 
apucat să ne scape bine şi s-o şteargă, c-am şi primit ştire 
că trebuie prins de viu, şi-ncă repede. 

— Păi să-l prindă, atunci, şi să-i dea de să nu poată duce, 
tună adulmecătorul. A încurcat toate urmele acolo, 
şterpelind zaua aia aruncată pe care-a găsit-o şi fâţâindu-se 
peste tot locu' pân-am apucat eu s-ajung. 


— I-a salvat viaţa, asta-i sigur, spuse oşteanul. Că înainte 
să ştiu că-i căutat, am tras în el, punct ochit punct lovit, de 
la cincizeci de paşi, drept în spate, şi numa' ce-l văd c-o ia la 
sănătoasa. 

— Aiurea! Ai greşit ţinta, asta-i, îl luă peste picior 
adulmecătorul. Întâi că tragi unde vezi cu ochiu' cefei, 
după-aia fugi de zici că stai şi dup-aia trimiţi după amărâţii 
de adulmecători. Gata, m-am saturat până-n gât d-alde voi. 

Şi cu aceasta o luă din loc. 

— Vino înapoi! strigă soldatul. Că altfel te raportez! 

— Cui? Poate lu' nepreţuitu' tău de Shagrat. Las' că n-o să 
mai fie ăla căpitan. 

— O să-ţi dau număru' şi numele la nazguli, zise oşteanul 
coborând vocea până la şoaptă sâsâită. Unu' dintre ei e 
acum mare şi tare la Turn. 

Celălalt se opri şi glasul lui fu năpădit de teamă şi furie. 

— Fir-ai tu să fii de pungaş pârâtor! urlă el Nu eşti în stare 
să-ţi faci treaba pe care ai fost pus s-o faci şi nici cu aităinu 
te ţii. Hai, du-te la Răcnitorii ăia împuţiţi şi d-ar-ar să-ţi 
îngheţe carnea pe tine! Dacă n-apucă duşmanii să pună mai 
întâi laba pe ei. L-au mătrăşit pe Număru' Unu, aşa-m auzit, 
şi trag nădejde că-i adevărat! 

Orcul cel mare se repezi la el cu sulița în mână. Dar 
adulmecătorul sări în spatele unei pietre; din fugă îl săgetă 
drept în ochi şi matahala se prăbuşi la pământ cu o 
bufnitură. lar celălalt fugi, traversă valea şi dispăru. 

O vreme, hobbiţii rămaseră în ascunzătoare fără să scoată 
un cuvânt. Într-un târziu Sam se foi. 

— Punct ochit, punct lovit, aş zice. Dacă prietenia asta 
drăgălaşă s-ar răspândi peste tot în Mordor, păi zău că ne- 
ar scăpa din jumate din necazuri. 

— Taci, Sam, şopti Frodo. Poate mai sunt şi alţii prin 
preajmă Am scăpat ca prin urechile acului şi hăituiala e mai 
înverşunată decât am crezut. Dar asta este firea celor din 
Mordor, Sam: şi toţi sunt aşa, până-n cel mai îndepărtat 
ungher, orcii aşa s-au purtat întotdeauna - aşa se spune în 


toate poveştile - atunci când sunt între ei. Dar să nu-ţi faci 
iluzii deşarte. Pe noi ne urăsc mai mult, fără deosebire şi tot 
timpul. Dacă ăia doi ne-ar fi zărit, ar fi uitat de gâlceava lor 
până ne vedeau morți. 

Şi iarăşi tăcură. După câtăva vreme, Sam rupse din nou 
tăcerea, dar de data asta cu o şoaptă: 

— Aţi auzit ce-au zis de gămanu , ăla, domnu' Frodo? V-am 
zis eu că Gollum n-a crăpat, aşa-i? 

— Da, mi-amintesc. Şi m-am întrebat de unde ştii tu asta. 
Ei hai, lasă! Mă gândesc că ar fi mai bine să nu ne clintim 
de-aici până nu se lasă bine întunericul. Aşa că avem 
răgazul să-mi spui de unde ştiai şi să-mi povesteşti tot ce s-a 
întâmplat. Numai să vorbeşti încet. 

— O să-ncerc, făgădui Sam. Dar când mă gândesc la 
împuţiciunea aia, îmi vine să urlu de furie. 

Şi astfel au stat hobbiţii la adăpostul mărăcinişului în 
vreme ce lumina mohorâtă se stinse încet peste Mordor, 
preschimbându-se într-o noapte adâncă fără stele; şi Sam îi 
povesti lui Frodo la ureche cum se pricepu el mai bine 
despre atacul mişelesc al lui Gollum, despre 
înspăimântătoarea Shelob şi despre păţaniile sale cu orcii. 
După ce isprăvi el, Frodo nu spuse nimic, ci îl apucă pe Sam 
de mână şi i-o strânse. După încă o vreme, se foi şi zise: 

— Ei, cred că trebuie să ne aşternem din nou la drum. Mă- 
ntreb cât va mai trece până vom fi prinşi de-adevăratelea şi 
când tot chinul şi tot furişatul se vor fi sfârşit şi vor fi fost 
zadarnice. Se ridică în picioare. E întuneric, nu putem folosi 
sticluţa Doamnei. Ţine-o tu bine pentru mine. N-am unde s- 
o pun acum, decât s-o ţin în mână, dar o să am nevoie de 
amândouă mâinile în bezna asta. Pe Sting ţi-o dau ţie. Eu 
am tăişul orcesc, dar nu cred că-mi va fi mie dat să mă mai 
bat vreodată. 

Drumul acela în noapte, fără potecă, era şi greu şi 
primejdios; dar cătinel şi cu împiedicături la tot pasul, cei 
doi hobbiţi se spetiră ceasuri la rând către miazănoapte, de- 
a lungul malului răsăritean al văii pietroase. Şi când un fir 


de lumină cenugşie se ivi după culmile apusene, mult după 
ce se crăpase de ziuă pe meleagurile de dincolo de ele, 
hobbiţii se adăpostiră din nou, aţipind câte puţin, ba unul 
ba celălalt. Când făcea el de strajă, Sam era frământat de 
gândul la mâncare. Şi într-un târziu, când se trezi Frodo 
într-un rând şi pomeni de ceva de-ale gurii şi se pregătiră 
pentru încă un marş trudnic, Sam puse întrebarea care-l 
chinuia cel mai mult. 

— Să-mi fie cu iertare, domnu' Frodo, da' aveţi habar de 
cât mai avem de mers? 

— Nu, prea bine nu ştiu, Sam, recunoscu Frodo. Înainte să 
plecăm din Vâlceaua Despicată, mi-au arătat o hartă a 
Mordorului, făcută înainte să se fi întors Duşmanul pe 
meleagul ăsta, dar prea bine nu mi-o mai amintesc. Foarte 
limpede însă ţin minte că undeva la miazănoapte era un loc 
unde din lanţul de la miazănoapte şi din cel de la apus al 
munţilor porneau creste care aproape că se uneau. Să tot 
fie vreo douăzeci de leghe dacă nu şi mai bine de la podul 
de lângă Turn. Ar putea fi un loc bun de traversare. Dar, de 
bună seamă că dacă ajungem acolo ne depărtăm şi mai 
mult de Munte, am fi cam la şaizeci de mile depărtare, după 
socoteala mea. Şi tot după ea aş zice că de la pod şi până 
aici am străbătut spre miazănoapte vreo douăsprezece 
leghe. Chiar dacă toate merg ca unse, tot nu pot ajunge la 
Munte într-o săptămână. Şi mă tem, Sam, că povara va 
deveni şi mai mare şi-o să merg tot mai încet, pe măsură ce 
ne apropiem. Sam oftă. 

— Tocmai de-asta mă temeam. Ei bine, domnu' Frodo, de 
apă nu mai zic nimic, cât despre mâncare, va trebui ori să 
mâncăm mai puţin, ori să ne mişcăm mai iute, măcar câtă 
vreme mai suntem în valea asta. Dintr-o îmbucătură 
isprăvim toată merindea, nu mai rămânem decât cu turta 
elfilor. 

— O să-ncerc să merg mai repede, Sam, făgădui Frodo, 
trăgând adânc aer în piept. Hai, la drum! Încă un marş! 


Nu se întunecase de tot. Dar noaptea se lăsă curând, în 
timp ce ei îşi croiau cu greu drum de-a lungul văii. Orele se 
scurgeau într-un mers obositor şi împiedicat, întrerupt doar 
de scurte pauze. La prima geană de lumină cenuşie sub 
poalele baldachinului de întuneric, se pitiră din nou într-o 
văgăună, sub bolta adâncă a unei pietre. Lumina prinse 
încet puteri, până când se făcu mai clară decât oricând 
până atunci. Un vânt puternic de la apus împingea 
perdelele de fum ale Mordorului din tăria văzduhului. În 
scurtă vreme, hobbiţii puteau desluşi formele ținutului pe o 
distanţă de câteva mile în jur. Valea dintre munţi şi Morgai 
se îngustase pe măsură ce urca, încât creasta interioară nu 
mai era acum decât un prag în abruptul munţilor Ephel 
Duath; spre răsărit însă cobora prăpăstios de-a dreptul 
până în Gongoroth. În faţă, albia se sfârşea în trepte de 
stâncă frânte; căci din lanţul principal se desprindea un 
pinten înalt, golaş, împingându-se înspre răsărit ca un 
perete. În întâmpinarea lui pornea din cenuşiul şi ceţosul 
lanţ Ered Lithui un braţ lung; între capetele pintenului şi al 
braţului, o strungă îngustă: Carach Angren, Gura Isenului, 
dincolo de care se găsea adânca vâlcea Udun. În acea 
vâlcea de după Morannon se găseau tunelurile şi arsenalele 
pe care slujitorii Mordorului le săpaseră şi le pregătiseră 
întru apărarea Porții Negre a ţării lor: şi acolo strângea 
acum Seniorul lor, în grabă mare, oştiri numeroase, pentru 
a ţine piept asaltului Căpitanilor din Apus. Pe promontoriile 
mult împinse în afară fuseseră zidite forturi şi turnuri şi 
ardeau focuri de strajă; iar de-a latul văii era înălţat un 
perete de pământ şi săpat un şanţ adânc, ce nu putea fi 
trecut decât pe un singur pod. 

Câteva mile mai la nord, sus de tot, în unghiul unde 
pintenul apusean se desprindea de lanţul principal, se afla 
vechiul castel Durthang, devenit acum unul dintre multele 
fortărețe orceşti îngrămădite în jurul vâlcelei Udun. Un 
drum ce se desluşea de-acum în lumina tot mai sporită 
şerpuia în jos de la zidul castelului până când făcea un cot, 


la vreo milă sau două depărtare de unde se aflau hobbiţii, şi 
o apuca spre răsărit, urmând un umăr tăiat în costişa pinte- 
nului, şi de acolo mai departe, în jos până la şes şi spre 
Gura Isenului. 

Cum stau hobbiţii şi cuprindeau cu privirea întreaga 
privelişte, călătoria asta a lor spre miazănoapte li se păru 
dintr-o dată zadarnică, în dreapta lor, şesul se desluşea cu 
greu din pricina fumului, încât nu vedeau nici tabere şi nici 
vreo mişcare de trupe; numai că toată regiunea aceea se 
găsea sub supravegherea neabătută a forturilor din Carach 
Angren. 

— Am ajuns într-o înfundătură, Sam. Dacă mergem mai 
departe, nu facem decât să ajungem la turnul ăla al orcilor, 
dar singurul drum pe care-l putem urma este cel care 
coboară de la el - sau ne întoarcem pe unde-am venit. Nu 
putem urca nici spre apus şi nici să coborâm spre răsărit nu 
putem. 

— Atunci trebuie s-o apucăm pe drum, domnu' Frodo. O 
apucăm pe acolo şi ne încercăm norocul, dacă e vreun dram 
de noroc în Mordor. Putem şi să ne predăm, şi atunci 
sfârşim cu vântureala, sau să facem cale-ntoarsă. N-o să ne 
ajungă merindele. Trebuie să ne avântăm înainte cu orice 
preţ! 

— S-a făcut, Sam. Ia-o 'nainte! Atâta vreme cât mai e o 
fărâmă de speranţă în tine. Mie mi s-a spulberat de tot. 
Numa' că nu mă pot avânta, Sam. O s-o iau cătinel după 
tine. 

— Înainte s-o apucaţi cătinel sau altfel, aveţi trebuinţă de 
somn şi de mâncare, domnu' Frodo. Haideţi încoa', vedeţi 
ce mai puteţi alege de-aici! 

Îi dădu să bea apă şi îi mai dădu o turtă de lembas în plus; 
făcu o pernă din mantia sa şi o puse sub capul stăpânului 
său. Frodo era prea vlăguit să se împotrivească, iar Sam nu 
i-a spus că băuse ultimul strop de apă şi-i mâncase şi porţia 
lui. După ce Frodo adormi, Sam se aplecă asupra lui şi îi 


ascultă respiraţia şi-i cercetă chipul. Era brăzdat, supt, dar 
în somn părea mulţumit şi netemător. 

— Aşa, stăpâne, aşa! murmură Sam pentru sine. O să te 
las puţintel şi mă-ncred în noroc. De apă avem nevoie ori 
altfel nu mergem mai departe. 

Sam se strecură afară şi, furişându-se de la o piatră la alta 
cu o grijă mai dihai ca aceea obişnuită în firea hobbiţilor, 
cobori la albie şi o urmă o vreme în sus spre miazănoapte, 
până ajunse la treptele de stâncă de unde fără îndoială că 
de mult de tot izvorul ţâşnise într-o cascadă mică. Acum 
însă totul părea uscat şi tăcut; dar Sam refuză să se lase 
cuprins de disperare, aşa că se aplecă şi ascultă şi, spre 
încântarea lui, desluşi un sunet, un zvon de picureală. 
Urcând câteva trepte de piatră, găsi un izvoraş de apă 
întunecată ce ieşea din coasta muntelui şi umplea un ochi 
micuţ, din care apoi se revărsa şi dispărea sub pietrele 
golaşe. 

Sam gustă apa şi i se păru destul de bună. Apoi bău pe 
săturate, umplu butelca şi, răsucindu-se pe călcâie, dădu să 
o pornească îndărăt. În acea clipă zări scurt o formă 
neagră, sau poate o umbră, care se strecura printre 
bolovanii din apropierea ascunzătorii lui Frodo. Muşcându- 
şi limba ca să nu strige, Sam sări jos de la izvor şi o rupse la 
fugă, din piatră în piatră. Vietatea aia ştia să se ferească de 
niscai priviri iscoditoare, dar Sam, cu toate că n-o putea 
vedea bine, ştia ce este şi nu-şi dorea decât să-şi încleşteze 
mâinile în jurul grumazului ei. Numai că vietatea îl auzi 
venind şi se iute nevăzută. Lui Sam i se năzări că o zăreşte 
furişându-şi o ultimă privire peste buza prăpastiei dinspre 
răsărit, înainte să se ascundă după stânci şi să dispară. 

— Pot zice că nu ne-a părăsit norocul, murmură Sam, dar 
cât pe ce, cât pe ce! N-ajunge că avem parte de orci cu 
miile, acu' mai trebuia şi împuţita asta de jivină să amuşine 
pe-aici? Ah, ce n-aş da să nu-i fi scăpat orcului ăluia! 

Se aşeză lângă Frodo, dar nu-l trezi; însă nici nu 
îndrăznea să se întindă şi el alături. Într-un târziu, când 


simţi că ochii i se închid singuri şi înţelese că strădania de a 
rămâne treaz avea curând să fie zadarnică, îl trezi blând pe 
Frodo. 

— Mă tem că Gollum iarăşi ne dă târcoale, domnu' Frodo: 
Iar dacă n-a fost el, înseamnă că-s doi de-aceeaşi teapă. M- 
am dus să caut apă şi numa' ce-l prind, când să mă-ntorc, că 
amuşină pe-aici. Socotesc că nu-i bine să dormim amândoi 
în acelaşi timp şi, iertat să-mi fie, da' nu-mi mai pot ţine 
ochii deschişi multă vreme. 

— Fii binecuvântat, Sam! Întinde-te şi fă-ţi somnul cum 
trebuie! Dar dacă-i vorba de Gollum, mai bine el decât orcii. 
Oricum, n-o să ne dea pe mâna orcilor - câtă vreme nu- 
ncape el pe mâna lor. 

— Da' puţin jaf şi crimă colo tot îl trage inima să facă de 
capu' lui, mârâi Sam. Fiţi cu ochii-n patru, domnu' Frodo! 
Uite-aici butelca plină cu apă. Beţi cât vă duce inima, o 
putem umple din nou când plecăm. 

Şi cu aceste vorbe, Sam se cufundă în somn. 

Ziua pălea când se trezi. Frodo stătea sprijinit de stânca 
din spatele lor, dar adormise la loc. Butelca era goală. Nici 
urmă de Gollum. 

Întunericul coborâse din nou peste Mordor şi focurile de 
strajă de pe înălţimi ardeau cu vâlvătaie roşie, atunci când 
hobbiţii porniră iarăşi, în cea mai primejdioasă etapă a 
călătoriei lor. Întâi merseră la izvoraş, apoi, urcând cu greu, 
ajunseră la drum, în locul unde acesta o apuca brusc spre 
est, către Gura Isenului, care se afla la douăzeci de mile 
depărtare. Nu era un drum lat şi nu era mărginit de zid sau 
parapet în partea exterioară, unde clina devenea tot mai 
adâncă şi mai prăpăstioasă pe măsură ce drumul înainta. 
Hobbiţii nu auzeau nici o mişcare, astfel că, după ce stătură 
o vreme şi ciuliră bine urechile, porniră spre răsărit cu pas 
sigur. 

După vreo douăsprezece mile de mers ţeapăn, se opriră. 
Ceva mai în spate, drumul cotise puţin spre nord, 
ascunzându-le vederii ceea ce rămăsese în urmă. Curând 


acest lucru se dovedi catastrofal. Se odihniră puţin, apoi 
porniră mai departe; dar nu făcură mulţi paşi când, dintr-o 
dată, în liniştea nopţii, auziră zgomotul de care se temuseră 
în taină până atunci; paşi care mărşăluiau. Erau încă destul 
de mult în urmă, dar când priviră într-acolo, zăriră licărul 
torţelor care dădeau colţul, la mai puţin de o milă distanţă, 
şi se apropiau cu repeziciune: prea iute ca Frodo să scape 
fugind pe drum înainte. 

— De-asta mă temeam, Sam. Ne-am încrezut în noroc şi 
iată că ne-a lăsat. Am căzut în capcană. 

Căută cu disperare la peretele nemilos, acolo unde 
drumarii din vechime tăiaseră stânca neted, preţ de mulţi 
stânjeni deasupra capetelor lor. Fugi de partea cealaltă şi 
privi peste margine, în hăul de întuneric. 

— Până la urmă tot am fost prinşi! repetă el şi se lăsă jos 
pe pământ, sub peretele de stâncă, înclinându-şi capul în 
piept. 

— Cam aşa pare, zise Sam. Asta e, n-avem de ales decât să 
aşteptăm şi să vedem ce s-o întâmpla. 

Şi cu aceste cuvinte se aşeză lângă Frodo, sub umbra 
stâncii. 

Aşteptarea le fu scurtă. Orcii înaintau cu pas mare. Cei 
aflaţi în primele rânduri duceau torţe. Şi veneau, şi focurile 
roții din noapte creşteau iute. Şi când torţele ajunseră 
aproape, Sam îşi plecă şi el capul, sperând ca astfel să-şi 
ascundă chipul; şi aşeză scuturile în dreptul genunchilor, 
pentru a-şi piti labele. 

"Numa' de s-ar grăbi într-atât încât să lase în plata Cerului 
doi oşteni obosiţi şi să-şi vadă de drum!" spuse în sinea lui. 

Şi chiar aşa părea că se va întâmpla. Orcii din frunte 
veneau pleoştiţi, gâfâind, cu capetele plecate. Erau o trupă 
de orci din soiul cel mic, mânaţi fără voia lor la războaiele 
Seniorului Întunecimii care-i păstorea; singurul lucru de 
care le păsa era să se isprăvească odată marşul ăsta şi să 
scape de şfichiul biciului. Pe lângă ei, ţopăind în sus şi-n jos 
de-a lungul şirului, veneau doi urukşi din cei mari şi fioroşi 


la înfăţişare, plesnind din bici şi urlând. Rânduri după 
rânduri trecură şi lumina torţelor, care ar fi putut să-i 
trădeze pe cei doi hobbiţi, se depărtase de-acum. Şi numai 
ce unul dintre supraveghetorii sclavilor dibui cele două 
siluete de lângă drum. Şfichiui chiui cu pleasna biciului spre 
ei şi urlă: 

— Hei, voi de colo! Ridicaţi-vă! Şi cum ei nu răspunseră, 
urukul opri întreaga companie cu un strigăt. 

— Făceţi-vă-ncoa, trântorilor! Nu-i vreme de milcoşit. Făcu 
un pas spre ei şi, în ciuda întunericului, desluşi însemnele 
de pe scuturile lor. Aha, dezertaţi, hă? mârâi el. Sau asta 
clociţi, aşa-i? De-aseară trebuia să fiţi voi şi-ai voştri în 
Udun. Ştiţi asta. Hai, sus, încolonarea, altfel vă iau 
numerele şi vă raportez. 

Hobbiţii se ridicară cu greu în picioare şi, cu capetele tot 
plecate şi şchiopătând ca nişte oşteni cu tălpile băşicate de- 
atâta mers, lipăiră către coada coloanei. 

— Ne, ne, nu la coadă! strigă supraveghetorul. Trei 
rânduri mai sus. Hai, şi-acol' să rămâneţi, că altfel vă ia 
mama naibii dacă vin la voi! 

Şi pocni pleasna lungă a biciului peste capetele lor; apoi, 
cu încă o plesnitură şi un urlet, puse compania în mişcare la 
pas mărunt şi iute. 

Nu-i venea uşor bietului Sam, frânt de oboseală cum era; 
dar pentru Frodo era un adevărat chin. Care curând se 
transformă în coşmar. Strânse din dinţi şi încercă să-şi 
oprească mintea de la a gândi şi aşa se târi mai departe. 
Duhoarea orcilor din jur îl sufoca şi peste toate cele îl frigea 
setea. Mergeau înainte, tot înainte, şi el îşi încorda toată 
voinţa ce-i mai rămăsese ca să poată respira şi să-şi mâne 
picioarele mai departe; dar nu îndrăznea să se gândească 
pentru care ţel ticălos se chinuia şi îndura atâtea. Nu era 
nici o speranţă să se poată strecura afară din rând fără să 
fie văzut. Supraveghetorul orcilor apărea când se aştepta 
mai puţin şi-i lua în derâdere. 


— Aşa, aşa! rânjea el, plesnindu-i peste picioare. Unde-i 
bici e şi voinţă, putorilor. Copăcel, copăcel! Na, asta-i ca să 
vă învioreze niţeluş, că după aia o să vă primiţi porţia de 
bici cât n-o să vă poată duce pielea, pentru c-aţi ajuns târziu 
în tabără. Vă prinde bine. Nu ştiţi că suntem în război? 

Merseră câteva mile bune, iar drumul începea în sfârşit să 
coboare de-a lungul unei pante lungi, până în câmpie, când 
Frodo simţi că-l părăsesc puterile şi voinţa nu-l mai ascultă. 
Se clătină şi se împiedică. Disperat, Sam încercă să-l ajute 
şi să-l ţină drept, cu toate că simţea că nici el nu mai poate 
merge aşa multă vreme. Ştia că în orice clipă putea să se 
sfârşească totul: stăpânul lui va leşina ori va cădea şi totul 
va fi dat în vileag, iar strădania lor va fi fost zadarnică. 
"Măcar pe nenorocitul ăla de mânător de sclavi tot îl 
spintec", gândi el. 

Şi tocmai când îşi încleşta mâna pe mânerul spadei, se ivi o 
salvare neaşteptată. leşiseră la câmp deschis, se apropiau 
de intrarea în Udun. La oarecare distanţă în faţa lor, 
înaintea porţii de la capătul podului, drumul dinspre apus 
se unea cu altele care veneau de la miazăzi şi dinspre 
Barad-dur. lar pe drumuri, trupe şi iar trupe; căci Căpitanii 
Apusului înaintau şi Seniorul Întunecimii îşi mâna degrabă 
oştirile spre miazănoapte. Aşa s-a întâmplat că mai multe 
companii au ajuns în acelaşi timp la răscruce, în întunericul 
de dincolo de lumina focurilor de veghe de pe ziduri. Şi 
numai ce izbucni vacarmul, ocări, blesteme, căci fiecare 
oştire încerca să ajungă prima la poartă ca să-şi încheie 
odată marşul. Cu toate că supraveghetorii urlau şi-şi 
plesneau biciurile, nu trecu mult până se iscară încăierări şi 
câteva săbii fură scoase din teci. O trupă de urukşi din 
Barad-dur, înarmaţi până-n dinţi, se năpusti asupra coloanei 
din Durthang şi ceea ce urmă fu o învălmăşeală de toată 
frumuseţea. 

Sam se dezmetici dintr-o dată din ameţeala pricinuită de 
durere şi istovire, înţelese că norocul era de partea lor şi se 
aruncă iute la pământ, trăgându-l şi pe Frodo după el. Orcii 


se împiedicară de ei şi căzură grămadă, mârâind şi 
blestemând. Încet, în patru labe, hobbiţii se târâră afară din 
grămădeală, până când, nebăgaţi de nimeni în seamă, 
ajunseră în cealaltă parte a drumului şi se rostogoliră peste 
marginea acestuia: o bordură înaltă, menită a călăuzi 
comandanții de trupe în nopţile foarte întunecoase ori pe 
ceaţă, şi care se ridica la câteva picioare deasupra câmpiei. 

Hobbiţii rămaseră o vreme nemişcaţi acolo. Era prea 
întuneric să caute vreun adăpost, asta dacă aveau unde să 
găsească unul; dar Sam simţea că trebuiau măcar să se 
depărteze de toate drumurile şi să iasă din bătaia focurilor 
de veghe. 

— Haideţi, domnu' Frodo! şopti el. Ne mai târâm puţin şi 
după aia puteţi să vă întindeţi liniştit. 

Cu un ultim efort disperat, Frodo se ridică în patru labe şi 
se mai târi preţ de câteva zeci de picioare. După care se 
prăvăli într-o gropelniţă, care se căscă parcă din senin în 
faţa lui, şi acolo rămase ca mort. 

Chapter 13 Muntele Osândei. 

Sam îşi puse pelerina elfă ferfeniţită sub capul stăpânului, 
iar mantia cenuşie din Lorien o întinse peste amândoi; 
făcând aceasta, gândurile sale se reîntoarseră la ţara aceea 
frumoasă şi la elfi şi îşi dori în sinea lui, dincolo de orice 
speranţă, ca țesătura aceea lucrată de mâinile lor să aibă 
darul de a-i ţine ascunşi în pustiiciunea aia a groazei. Auzi 
cum se sting zgomotele încăierărilor şi strigătele, pe 
măsură ce trupele se depărtau, trecând prin Gura Isenului. 
Şi din cât se părea, în toată zăpăceala şi încâlceala aceea de 
armii de soiuri atât de amestecate, nimeni nu băgase de 
seamă dispariţia lor, sau cel puţin nu încă. 

Sam luă o gură de apă, pe Frodo însă îl sili să bea zdravăn, 
şi după ce stăpânul său îşi mai veni puţin în fire, îi dădu o 
turtă întreagă din preţioasa lor hrană elfică şi nu-l iertă 
până nu o mâncă pe toată. Apoi, prea istoviţi până şi pentru 
a se mai teme, se întinseră pe pământ. Dormiră un somn 
scurt şi neliniştit, din care se trezeau din când în când din 


pricină că sudoarea se răcea pe trupurile lor, făcându-i să 
tremure, iar pietrele îi împungeau când şi unde. De la 
miazănoapte, dinspre Poarta Neagră, străbătând 
trecătoarea Cirith Gorgor, o suflare subţire şi tăioasă se 
scurgea susurând peste pământuri. 


A doua zi dimineaţa se ivi din nou o geană de lumină 
cenuşie, căci în regiunile înalte încă bătea Vântul Apusean, 
dar jos, pe pietrele dindărătul zidurilor de apărare ale 
Tărâmului Negru, văzduhul părea aproape mort, rece, şi cu 
toate acestea înăbuşitor. Sam privi afară din adâncitura în 
care dormiseră. De jur împrejur o întindere mohorâtă, 
netedă şi cenuşie. Pe drumurile din apropiere nu se zărea 
nici o mişcare; dar Sam se temea de ochii străjuitori de pe 
zidul fortăreței Gura Isenului, la nici trei sute de paşi 
depărtare spre miazănoapte. Spre miazăzi şi răsărit, 
Muntele se întrezărea în zare, înălțându-se ca o umbră 
întunecată. În el se revărsau vălătuci de fum, şi în vreme ce 
unii se ridicau mult în văzduh şi erau purtaţi spre soare- 
răsare, alţii, ca nişte nori uriaşi, pluteau la vale pe coastele 
muntelui, împânzind pământul. La câteva mile spre nord- 
est, dealurile de la poalele Munţilor de Cenuşă apăreau ca 
nişte fantasme cenuşii, neîndurătoare, dincolo de care 
povârnişurile înceţoşate de la miazănoapte se desenau ca o 
linie de nori îndepărtați, cu puţin mai întunecaţi decât cerul 
la zenit. 

Sam încercă să socotească în minte distanţele şi să 
hotărască ce cale era mai bună să urmeze. "Oricum am 
apuca-o, cincizeci de mile tot avem de făcut, murmură 
pentru sine, privind încruntat la muntele ameninţător, şi 
asta-nseamnă o săptămână, nici mai mult nici mai puţin, cu 
domnu' Frodo în neputinţa în care e." Clătină din cap şi, în 
timp ce încerca să limpezească lucrurile, un gând încă şi 
mai sumbru i se ivi în minte. Nicicând înainte nu pierise 
speranţa pentru prea multă vreme din inima lui vitează şi 
întotdeauna avusese o fărâmă de nădejde că se vor întoarce 
acasă. Şi iată că acum era silit să privească în faţă crudul 
adevăr: merindele şi apa abia dacă le ajungeau până să-şi 
atingă ţinta; iar o dată ce împlineau ce aveau de împlinit, se 
sfârşea şi drumul lor şi rămâneau singuri, fără adăpost, fără 
hrană, în mijlocul unei pustietăţi cumplite. De acolo nu mai 
exista întoarcere. 


"Vasăzică asta era treaba pe care simţeam că trebuie s-o 
fac atunci când am pornit la drum, gândi Sam: să-l ajut pe 
domnu' Frodo până la ultimu' pas şi apoi să mor împreună 
cu el? Ei bine, dacă asta am de făcut, atunci o voi face. Dar 
tare mi-aş dori să mai vedea o dată Lângă Ape şi pe Rosie 
Cotton (Cotton - bumbac, n. tr.) şi pe fraţii ei, şi pe Unchiaş 
şi pe Marigold (Rosie - diminutiv de la "trandafir"; marigold 
- gălbenele; în text două nume de fată; în Comitat obiceiul 
era de a da fetelor nume de flori. Vezi Cartea VI, cap. 8n. 
tr.) şi pe toţi ceilalţi. Nu ştiu cum, da' parcă nu-mi vine a 
crede că Gandalf l-ar fi trimis pe domnu' Frodo în această 
misie dacă n-ar fi avut nici o cât de mică nădejde că se va 
întoarce. 'Toate au mers de-a-ndoaselea de când a pierit el 
în Moria. Ah, de n-ar fi pierit! Acum ar fi făcut ceva, orice, 
dar ar fi făcut." 

Dar tocmai când speranţa murea în Sam, ori părea să 
moară, ea se preschimbă într-o nouă putere. Chipul 
nevinovat de hobbit al lui Sam se înăspri, căpătând o 
expresie aproape înverşunată, pe măsură ce i se oţelea 
voinţa, şi mădularele îi fură cuprinse ca de un fior, ca şi 
când întreaga sa fiinţă se transforma într-o creatură de 
piatră şi oţel pe care nici disperarea, nici vlăguirea şi nici 
nesfârşitele mile nu o puteau dobori. 

Cu acest nou simţământ al datoriei pe care o avea de 
împlinit, îşi cobori ochii înapoi la pământul din jurul lui, 
cumpănind următoarea mişcare. Şi cum dimineaţa se mai 
luminase întrucâtva, văzu cu mirare că ceea ce de la 
distanţă păruseră a fi întinderi fără capăt şi netede ca-n 
palmă, erau în fapt scobite şi răscolite cât cuprindeau cu 
privirile. Şi cu adevărat, câmpiile Gongoroth erau în tot 
locul găurile de scorbelituri mari, de-ai fi zis că încă de pe 
vremea când nu erau altceva decât o mare de mocirlă, se 
abătuse asupra lor o ploaie de săgeți şi uriaşe pietre de 
praştie. Cele mai mari dintre aceste scorbelituri aveau 
drept margine creste de stânci rupte şi strungi largi le tăiau 
în toate direcţiile. Era un tărâm în care puteai să te furişezi 


dintr-o ascunzătoare în alta, nevăzut decât de ochii 
supraveghetori: asta dacă erai în putere şi nu te împingea 
nimic de la spate. Dar pentru cel flămând şi sleit, care mai 
avea încă mult de mers până i se stingea viaţa, era o 
privelişte ce nu prevestea nimic bun. 

Gândind la toate acestea, Sam se reîntoarse la stăpânul 
său. N-a fost nevoie să-l trezească. Frodo zăcea pe spate, cu 
ochii deschişi, aţintiţi spre cerul înnourat. 

— Ei, domnu' Frodo, zise Sam, am fost să mă uit prin jur şi 
să cuget niţeluş. Drumurile sunt pustii, aşa că am face bine 
să ne aşternem pe mers cât mai avem norocul ăsta. Credeţi 
c-o să izbutiţi? 

— Cred că o să izbutesc, spuse Frodo. Trebuie. 

Şi din nou porniră, târându-se din scobitură în scobitură, 
furişându-se după orice le putea oferi adăpost, dar 
înaintând fără oprire şi pieziş spre dealurile de la poalele 
lanţului apusean. Dar în înaintarea lor îi însoțea drumul cel 
mai răsăritean. Până într-un punct unde se depărta brusc, 
dând ocol munţilor pe la poale şi pierind departe, într-un 
perete de umbre întunecate. Nici om, nici orc nu se zărea 
mişcând pe întinderea sa netedă şi cenuşie; căci Seniorul 
Întunecimii îşi mişcase de-acum armiile şi chiar şi în 
repeziciunea cu care îşi muta oştenii de-a lungul şi de-a 
latul propriului său regat, căuta mai curând adăpostul 
nopţii, temându-se de vânturile lumii ce se întorseseră 
împotriva lui, sfâşiindu-i vălurile şi fiind tulburat de 
zvonurile că nişte iscoade neobrăzate răzbiseră prin zidu- 
rile sale de apărare. 

Hobbiţii nu se opriră decât după ce străbătuseră câteva 
mile bune. Frodo arăta ca şi cum nu mai avea strop de 
vlagă în el. Sam înţelese că nu mai putea merge mai 
departe în felul ăsta, târându-se, ghemuindu-se, acum 
cercând cu precauţie un drum îndoielnic, acum repezindu- 
se la vale, pe un povârniş. 

— Eu mă întorc la drum cât mai e lumină, domnu' Frodo, 
zise el. Mă încred încă o dată în noroc! Aproape că ne-a 


trădat ultima dată, da' nu chiar de tot. Mai facem câteva 
mile la pas bătut, apoi ne odihnim. 

Îşi punea la încercare norocul mai mult decât îşi putea el 
închipui; Frodo însă era într-atât de apăsat de povara sa şi 
de bătălia ce se dădea în mintea lui, încât nu se opuse şi 
aproape că nu mai avea nici o speranţă ca să-i mai pese de 
ceva. Urcară priponul şi se târâră mai departe, de-a lungul 
drumului neîndurător şi aspru care ducea niciunde 
altundeva decât la Turnul Întunecimii. Dar norocul a fost de 
partea lor şi cât a mai ţinut ziua n-au mai întâlnit nici o 
fiinţă vie sau mişcătoare; şi la lăsatul nopţii îi înghiţi bezna 
Mordorului. Întregul meleag era în aşteptare, ca înaintea 
unei furtuni mari: căci Căpitanii Apusului trecuseră de 
Răscruce şi aprinseseră focurile pe câmpiile moarte din 
Imlad Morgul. 

Şi călătoria disperată continuă, Inelul se îndrepta spre 
miazăzi, iar flamurile regilor înspre miazănoapte. Pentru 
hobbiţi, fiecare zi, fiecare milă erau mai amarnice decât 
cele dinainte, căci puterile li se împuţinau şi tărâmul se 
arăta tot mai nemilos. Ziua nu întâlneau ţipenie. Noaptea, 
uneori, când se ghemuiau la pământ sau moţăiau cu 
spaima-n suflet în vreo văgăună de lângă drum, auzeau 
strigăte şi zgomote de paşi nenumărați sau galopul 
dezlănţuit al unui armăsar călărit fără milă. Dar mult mai 
rău decât asemenea primejdii era ameninţarea ce se 
apropia din ce în ce şi care-i înfrângea tot mai mult, cu 
fiecare pas pe care-l făceau: îngrozitoarea ameninţare a 
Puterii care aştepta, cufundată în gânduri şi urzind 
neobosită ticăloşii, ascunsă în spatele vălului întunecat ce-i 
înconjura Tronul. Tot mai mult se apropia, tot mai neagră se 
înălța, asemenea unui zid de noapte la capătul de pe urmă 
al lumii. 

Şi veni şi o noapte înfiorătoare; în vreme ce Căpitanii 
Apusului erau din ce în ce mai aproape de hotarul 
pământurilor locuite, pe cei doi peregrini îi aştepta un ceas 
de disperare fără leac. Trecuseră patru zile de când 


scăpaseră de orci, dar timpul scurs adăsta în urma lor 
asemenea unui vis tot mai întunecat. Cât a durat a patra zi, 
Frodo n-a scos un cuvânt, ci a mers pe jumătate adus de 
spate, împiedicându-se adesea, ca şi când ochii săi nu mai 
zăreau drumul din faţa picioarelor. Desigur, îşi spunea Sam, 
între toate suferinţele lor, Frodo o îndura pe cea mai rea 
dintre toate, greutatea tot mai mare a Inelului, o povară 
pentru trup şi un chin pentru mintea lui. Sam vedea, din ce 
în ce mai îngrijorat, că mâna stângă a stăpânului se ridica 
adesea ca pentru a se împotrivi unei lovituri, sau a-şi feri 
ochii mijiţi de un Ochi înfiorător care căuta să se aţintească 
asupra lor. Şi uneori mâna lui dreaptă se furişa spre piept, 
încleştându-se, ca apoi încet, când voinţa i se oţelea din 
nou, să se retragă. Dar acum, o dată cu lăsarea nopţii, 
Frodo stătea cu capul între genunchi, cu braţele atârnând 
vlăguite pe pământ şi palmele tresărind încet. Sam îl urmări 
cu atenţie până când noaptea îi acoperi pe amândoi, 
ascunzându-i unul de altul. Sam nu mai ştia ce să spună; 
astfel că se întoarse la propriile sale gânduri întunecate. El 
însuşi, deşi istovit şi sub umbra fricii, mai avea încă putere 
în trup. Turtele lembas aveau o virtute fără de care ei doi 
de mult ar fi zăcut în ghearele morţii. E adevărat, nu le 
astâmpăra pofta, încât adeseori mintea lui Sam era 
năpădită de amintirea merindelor adevărate şi de dorul 
după pâinea simplă şi după carne, dar cu toate acestea, 
turta asta elfească avea în ea un har care sporea pe măsură 
ce călătorii îşi puneau temeiul numai în ea şinu o 
amestecau cu alte merinde. Hrănea voinţa, dădea putere de 
a îndura şi de a stăpâni trup şi mădular, dincolo de putinţa 
seminţiei muritoare. Dar acum trebuiau să ia o hotărâre 
nouă. Nu mai puteau urma acelaşi drum, căci acesta o lua 
spre răsărit, intrând în marea Umbră, câtă vreme Muntele 
se desena la dreapta lor, aproape spre miazăzi, încât erau 
nevoiţi să o apuce într-acolo. Numai că în faţa lor aveau o 
întindere uriaşă de pământ fumegător, sterp, acoperit de 
cenuşă. 


— Apă, apă! murmură Sam. Aproape că nu mai pusese 
gura pe apă, încât în gura lui uscată limba părea să se fi 
îngroşat, ca umflată; dar, cu toată grija lui, nu le mai 
rămăsese decât puţină, să mai fi fost jumătate de butelcă, şi 
cine ştie câte zile mai aveau de mers. Şi chiar şi asta li s-ar 
fi isprăvit de mult, dacă n-ar fi îndrăznit să meargă pe 
drumul orcilor. Căci din loc în loc, la distanţe mari unele de 
altele, fuseseră construite rezervoare înalte pentru oştirile 
trimise în grabă spre meleaguri lipsite de apă. Într-una din 
aceste cisterne Sam mai găsise un strop de apă, sălcie, 
înnoroiată de orci, dar destulă pentru nevoia lor 
deznădăjduită. Asta însă fusese cu o zi în urmă. Acum nu 
mai aveau nici o speranţă să găsească alta. 

Istovit de atâtea griji, Sam aţipi într-un târziu, lăsând totul 
pentru când avea să vină dimineaţa; tot nu putea face nimic 
mai mult. Somnul îi era tulburat de vise şi treziri. Vedea 
lumini asemănătoare unor ochi sclipind de o bucurie 
răutăcioasă, şi tot felul de forme întunecate furişându-se, şi 
auzea zgomote făcute parcă de sălbăticiuni sau ţipetele 
înfiorătoare ale unor creaturi schingiuite; încât tresărea şi 
se trezea, în nimic altceva decât într-o lume de întuneric, 
înconjurat din toate părţile de o negreală goală. Doar o 
dată, stând capul oaselor şi uitându-se disperat împrejur, i 
se năzări, cu toate că era treaz, că încă mai putea zări nişte 
luminiţe palide, ca nişte ochi; însă după o vreme acestea 
clipiră şi dispărură. 

Îngrozitoarea noapte trecu încet, parcă nu mai voia să 
plece. Iar zorii care se iviră abia de se puteau desluşi; căci 
aici, mai aproape de Munte, văzduhul era tot mai întunecat, 
în vreme ce din Turnul Întunecimii se târau în afară vălurile 
Umbrei pe care Sauron le ţesea în jurul său. Frodo zăcea 
pe spate nemişcat. Sam stătea lângă el, fără nici o dorinţă 
de a scoate vreun cuvânt, cu toate că ştia că de vorbele lui 
ţinea totul: el trebuia să întărească voinţa stăpânului său 
pentru încă un efort. Într-un târziu, aplecându-se şi 
mângâind pe Frodo pe frunte, îi şopti în ureche: 


— Trezeşte-te, stăpâne! E vremea să pornim din nou. 

Ca trezit de-un dangăt de clopot, Frodo se ridică imediat 
în capul oaselor, apoi în picioare şi îşi aţinti privirile spre 
depărtarea de la miazăzi; dar când ochii lui zăriră Muntele 
şi pustietatea, se ghemui iar la pământ. 

— N-o să izbutesc, Sam. E atât de mare greutatea pe care 
o port, atât de mare! 

Încă înainte să vorbească din nou, Sam ştiu că era în zadar 
şi că asemenea cuvinte ar fi făcut mai mult rău decât bine, 
dar copleşit de milă, nu se putu abţine: 

— Atunci, stăpâne, lăsaţi-mă să vi-l duc eu o vreme. Ştiţi că 
aş face-o, şi încă bucuros, atâta cât mă mai ţin puterile. 

În ochii lui Frodo se aprinse o scăpărare sălbatică: 

— Stai deoparte! Nu mă atinge! strigă el. E al meu, auzi? 
Dispari! Mâna i se îndreptă către mânerul săbiei. Dar în 
clipa următoare vocea i se schimbă. Nu, nu, Sam, spuse el 
cu tristeţe. Dar trebuie să mă înţelegi. E povara mea, 
nimeni altcineva nu o poate purta. E prea târziu acum, 
Sam, dragul meu. Nu mă mai poţi ajuta astfel încă o dată. 
Aproape că sunt de tot în puterea lui. Nu l-aş putea da 
altcuiva şi dacă ai încerca să mi-l iei aş înnebuni de-a 
binelea. 

Sam dădu din cap. 

— Înţeleg, spuse. Da' ştiţi, domnu' Frodo, m-am gândit că 
ne-am putea descotorosi de alte lucruri. De ce să nu ne 
uşurăm niţeluş povara? De-acum într-acolo ne îndreptăm 
cât de drept putem. Şi arătă spre Munte. N-are rost să 
luăm cu noi ce poate nu ne trebuie neapărat. 

Frodo se uită din nou la Munte. 

— Aşa e, zise, n-o să avem nevoie de prea multe pe drumul 
ăla. lar la capătul lui chiar de nimic. 

Culese de pe jos scutul orcesc şi-l aruncă cât colo, iar după 
aceea aruncă şi coiful. Dezbrăcă mantia cenuşie, desfăcu 
brâul greu, îl lăsă să cadă la pământ şi, o dată cu el, şi sabia 
cu teacă cu tot. Sfâşie de tot pelerina neagră zdrenţuită şi o 
împrăştie peste tot. 


— Poftim, n-o să mai fiu orc de-aici încolo, strigă el, şi nu 
voi mai purta armă de nici un fel, nici măiastră, nici 
ticăloasă. N-au decât să vină să mă prindă, dacă asta vor! 

Sam făcu acelaşi lucru şi-şi lepădă harnaşamentul orcesc: 
din raniţă scoase tot ce avea. Fiecare lucru în parte îi 
devenise drag oarecum, măcar pentru că le purtase cu sine 
atâta amar de drum şi cu atâta trudă. Cel mai greu îi venea 
să se despartă de ustensilele de gătit. Ochii i se umplură de 
lacrimi la gândul că trebuia să le arunce. 

— Vă mai amintiţi de fleica aia de iepure, domnu' Frodo? 
Şi de locşorul nostru sub malul ăla cald, în ţara Căpitanului 
Faramir, ziua aia în care am văzut un olifant? 

— Nu, mă tem că nu-mi amintesc, Sam. Adică, ştiu că toate 
astea s-au întâmplat, dar nu le pot vedea cu ochii minţii. 
Nici gustul mâncării, nici mângâierea apei, nici susurul 
vântului, nici o amintire despre copaci sau iarbă sau flori, 
nici chipul lunii sau înfăţişarea stelelor, nimic nu mi-a mai 
rămas. Stau despuiat în întuneric, Sam, şi nici un vălnu e 
între mine şi roata de foc. Am început s-o văd şi când sunt 
treaz, şi tot restul păleşte. 

Sam se apropie de el şi îi sărută mâna. 

— Atunci, cu cât scăpăm mai repede de el, cu atât va veni 
mai iute vremea odihnei, spuse el împleticit, căci nu ştia ce 
altceva mai bun să zică. Nu dregem nimic cu vorbă lungă, 
mormăi el ca pentru sine în timp ce strângea grămadă toate 
lucrurile pe care se hotărâse să le arunce. Nu voia să le lase 
la întâmplare în sălbăticie, ca să le poată vedea oricine. O fi 
furat hoţu' nostru zaua aia orcească, da' nu pupă el şi sabie, 
spuse Sam. Labele alea ale lui şi goale fac destul rău. Şi să 
nu-l prind că-şi găseşte de lucru cu tigăile mele! 

Cu aceste vorbe, duse tot calabalăcul la una dintre multele 
crăpături căscate, ce crestau pământul de-a lungul şi de-a 
latul, şi-l aruncă înăuntru. Zăngănitul preţioaselor lui crătiţi 
atunci când se rostogoliră în scobitura întunecată răsună ca 
o toacă de moarte în inima sa. 


Se reîntoarse la Frodo şi din frânghia primită de la elfi tăie 
o bucată scurtă, cât să-i ajungă drept brăcinar stăpânului 
său, şi cu aceasta îi legă strâns mantia în jurul mijlocului. 
Restul de frânghie îl încolăci cu grijă şi-l vâri înapoi în 
raniţă. În afară de frânghie, mai păstrase doar resturile de 
turtă, butelca de apă şi pe Sting, care-i atârna de brâu; şi 
ascunsă într-un buzunar al tunicii, aproape de piept, 
sticluţa de la Galadriel şi cutiuţa pe care tot ea i-o dăduse în 
dar. 

În sfârşit se întoarseră spre Munte şi porniră într-acolo, 
nemaigândindu-se să se mai ascundă de aici încolo, ci 
depăşindu-şi toată oboseala şi concentrându-şi voinţa tot 
mai slabă într-o singură direcţie - aceea de a-şi continua 
drumul. În întunecimea acelei zile lugubre, puţine lucruri ar 
fi putut să-i descopere chiar şi în acel meleag al veghii 
continue, decât doar dacă s-ar fi aflat aproape de ei. Dintre 
toţi sclavii Seniorului întunecimii, numai nazgulii şi aripile 
lor negre erau pe alte meleaguri, mânaţi de alte solii: se 
strânseseră departe, ca să umbrească înaintarea 
Căpitanilor Apusului, şi într-acolo era îndreptat gândul 
întreg al Turnului Întunecimii. 

În acea zi lui Sam i se păru că stăpânul său îşi găsise 
puteri noi şi era limpede că nu numai din pricină că se 
uşurase întrucâtva povara pe care o avea de purtat. În 
primele răstimpuri ale marşului lor, merseră mult mai 
departe şi mai repede decât sperase el. Terenul era aspru, 
duşmănos, cu toate acestea înaintaseră mult şi chiar şi 
Muntele se apropiase. Dar, pe măsură ce ziua se sfârşea şi 
prea de timpuriu lumina firavă începu să se stingă, Frodo 
prinse iar a merge cocârjat şi se împiedica de parcă efortul 
ăsta înnoit risipise toată puterea pe care o mai avusese. 

La ultimul popas, se prăbuşi la pământ şi spuse doar 
atât: Mi-e sete, Sam", după care nu mai scoase nici un 
cuvânt. Sam îi dădu bea o gură de apă; numai atât mai 
rămăsese, o gură. Pentru el însă nu mai era nici un strop; şi 
când noaptea Mordorului se închise din nou peste ei, 


gândurile lui Sam fură năpădite de amintirea apei; şi 
fiecare izvor sau pârâiaş sau fântână pe care le văzuse în 
viaţa lui, sub umbra verde a sălciilor ori sclipind în soare, 
dansa şi clipocea în spatele pleoapelor închise, numai ca să- 
| chinuie pe el. Simţea noroiul răcoros în jurul degetelor în 
timp ce lipăia în Heleşteul din Lângă Ape împreună cu Jolly 
Cotton şi Tom şi Nibs şi sora lor Rosie. "Dar asta a fost în 
urmă cu ani de zile, oftă el, şi tare departe de-aici. Drumul 
înapoi, dacă este vreunul, trece pe lângă Munte." 

Neputând dormi, ţinu sfat cu sine însuşi. "Hai, hai, doar 
ne-am descurcat mai bine decât ai nădăjduit, îşi spuse el cu 
hotărâre. Sau măcar a început bine. Aş zice că am făcut 
jumate de drum înainte să ne oprim. Încă o zi şi-am ajuns." 
La aceste vorbe, gândul se opri. 

"Nu fi smintit, măi, Sam Gamgee, răspunse propria lui 
voce. N-o să mai meargă el încă o zi aşa cum a mers, dacă-l 
mai ţin puterile să se urnească vreun pic. Şi nici tu nu mai 
poţi merge multă vreme, dacă-i dai lui toată apa şi aproape 
toată mâncarea." "Ba pot să merg mult şi bine şi voi 
merge." "Încotro?" "Spre Munte, de bună seamă." "Şi dup' 
aia, Sam Gamgee, dup'aia? Când ajungi acolo, ce-ai să faci? 
El n-o să poată face nimic de unul singur." 

Spre disperarea lui, Sam îşi dădu seama că nu avea 
răspuns la această întrebare. N-avea nimic limpede în cap. 
Frodo nu-i spusese prea multe despre misia lui, încât tot ce 
ştia Sam era că Inelul trebuia cum-necum aruncat în foc. 
"Hăul de la Capătul Lumii, murmură el, amintindu-şi de 
vechiul nume. Dacă stăpânul ştie cum să-l găsim, e bine, 
pentru că eu nu ştiu." "Vezi? veni răspunsul. Totu-i fără rost. 
EI singur a spus-o. Tu eşti smintitul, cu nădejdile şi toate 
strădaniile tale. V-aţi fi putut întinde pe jos şi trece în lumea 
somnului amândoi de multe zile, dacă n-ai fi fost atât de 
îndărătnic. Da' tot o să muriţi şi încă şi mai rău. Uite, chiar 
acu' te poţi întinde aci jos şi să dai naibii tot. Tot n-o să 
ajungeţi în vârf." "Ba o să ajung dacă las totul în urmă, în 
afară de oase, spuse Sam. Şi-o să-l duc şi pe domnu' Frodo 


până sus, singur, chiar de-ar fi să-mi frângă spatele şi inima. 
Aşa că nu mă mai bate la cap!" 

În acea clipă, Sam simţi pământul de dedesubt că începe 
să se zguduie şi auzi sau simţi un huruit adânc şi 
îndepărtat, ca un tunet întemnițat în străfund. O flamă 
scurtă şi roşie licări sub nori şi pieri. Nici Muntele nu avea 
somnul mai liniştit. 

Şi sosi şi ultima parte a călătoriei spre Orodruin şi se 
dovedi un chin mai mare decât şi-ar fi putut Sam imagina 
vreodată că ar putea îndura. Toate îl dureau şi gura şi 
gâtlejul i se uscaseră într-atât că nu mai putea înghiţi nici 
măcar o bucătură de mâncare. Întunericul nu se risipise, nu 
numai din pricina fumurilor Muntelui; ci şi pentru că părea 
să se apropie o furtună, căci departe, spre sud-est, sub 
cerurile smolite scăpărau fulgere. Unde mai pui că 
văzduhul întreg era plin de fum; respiraţia le devenise 
dureroasă şi grea, erau ameţiţi, se împiedicau şi cădeau la 
tot pasul. Cu toate acestea, voinţa lor nu ceda, împingându-i 
mai departe. 

Muntele se apropia tot mai mult, încât în curând, ridicând 
privirile, nu mai văzură altceva decât masivitatea lui: o 
masă de cenuşă şi scorie şi stâncă arsă, din care un con cu 
pereţi verticali se înălța spre nori. Înainte să se sfârşească 
amurgul acela lung cât întreaga zi şi să coboare din nou 
noaptea cea adevărată, ajunseră târâş-grăpiş până la 
poalele muntelui. 

Cu un suspin, Frodo se aruncă la pământ. Sam se aşeză 
lângă el. Spre mirarea lui, se simţea istovit, dar mai uşurat, 
şi capul parcă i se limpezise. Orice încleştare între gânduri 
dispăruse. Ştia care erau temeiurile disperării, dar nu voia 
să asculte de ele. Voința sa era neclintită, numai moartea 
putea s-o înfrângă. Nu mai simţea nici dorinţa, nici nevoia 
de a dormi, ci mai curând de a sta treaz. Ştia că toate 
şansele şi primejdiile se îndreptau acum către un singur 
punct: a doua zi avea să fie ziua de pe urmă, ziua ultimului 
efort al dezastrului, ultima răsuflare. 


Dar când avea să vină? Noaptea părea fără de sfârşit şi 
fără de timp, minutele cădeau moarte unul după altul, 
adăugându-se unor ore ce nu mai treceau, fără să aducă 
nici o schimbare. Sam chiar se întreba dacă nu cumva 
începuse o a doua întunecime, nicicând altă zi să se mai 
nască vreodată. Într-un târziu, căută mâna lui Frodo. Era 
rece, tremura. Stăpânul său tremura de frig. 

— N-ar fi trebuit să las pătura acolo, murmură Sam; se 
întinse alături şi încercă să-l încălzească pe Frodo cu 
braţele şi trupul său. 

Apoi îl cuprinse somnul şi lumina palidă a ultimei zile a 
căutării lor îi găsi unul lângă altul. Vântul se domolise cu o 
zi în urmă, când se mutase dinspre Apus, iar acum sufla tot 
mai aprig de la Miazănoapte; încet, lumina soarelui nevăzut 
se strecură în jos prin umbrele în care zăceau hobbiţii. 

— Acum, înainte! Pentru ultima răsuflare! spuse Sam, 
ridicându-se cu greu în picioare. 

Se aplecă peste Frodo, trezindu-l încetişor. Frodo gemu; 
dar cu un mare efort de voinţă se ridică în picioare; apoi 
căzu înapoi în genunchi. Îşi îndreptă anevoie ochii spre 
costişele întunecate ale Muntelui Osândei ce se înălţau în 
faţa lui, apoi, ca vai de el, prinse a se târi înainte în patru 
labe. 

Sam se uită la el şi simţi cum îi plânge inima, dar nici o 
lacrimă nu se ivi în ochii lui uscați şi usturători. 

— Am spus că o să-l car în cârcă, chiar de-ar fi să-mi frâng 
spinarea, murmură el, şi aşa am să fac! Apoi îi strigă lui 
Frodo: Hai, domnu' Frodo! Nu-l pot duce eu, ca să vă ajut, 
da' atunci vă duc pe amândoi. Aşa că, în picioare! Haideţi, 
domnu' Frodo, dragu' meu! vă duce Sam în cârcă. Numa' 
să-i spuneţi încotro s-o apuce, şi vă duce. 

Frodo i se aburcă în spinare, ţinându-l uşor cu braţele pe 
după gât, dar strângându-şi picioarele împrejurul mijlocului 
lui Sam, iar Sam se chinui să se ridice în picioare; dar, după 
ce izbuti să facă acest lucru, spre mirarea lui povara i se 
păru uşoară dintr-o dată. Se temuse că abia dacă va avea 


destulă putere să-l ridice pe stăpânul sau, unde mai pui că 
ar fi trebuit să îndure şi înfiorătoarea greutate a 
blestematului acela de Inel. Însă nu era aşa. Ori pentru că 
Frodo era vlăguit de îndelungile lui suferinţe pricinuite de 
rana de cuţit şi de otrava picurată în el, de amărăciune, 
teamă şi rătăcirile departe de casă, ori poate că i se dăruise 
lui, acum la sfârşit, o putere neaşteptată, fapt e că Sam îl 
ridică pe Frodo fără caznă mai mare decât i-ar fi cerut să 
ducă în cârcă un pui de hobbit, în hârjoanele copilăreşti de 
pe pajiştile sau miriştile din Comitat. Trase adânc aer în 
piept şi porni la drum. 

Ajunseseră la poalele Muntelui în partea dinspre 
miazănoapte, oarecum către apus; acolo, coastele lungi şi 
cenuşii, chiar dacă povârnite, erau mai blânzi. Frodo nu 
scotea un cuvânt, încât Sam înainta cât putea de repede şi 
fără altă călăuză decât voinţa de a urca, cât mai sus cu 
putinţă. Până îl va fi părăsit de tot puterile şi voinţa. Urca 
trudit, mai sus, tot mai sus, luând-o ba la stânga, ba la 
dreapta, pentru a îmblânzi şi mai mult clina; adeseori cădea 
în nas, ca până la urmă să ajungă să se târască asemenea 
unui melc doborât de povara din spinare. Şi când voinţa nu 
mai reuşi să-l împingă mai departe şi mădularele se 
frânseră sub el, se opri şi-l lăsă pe stăpân încet pe pământ. 

Frodo deschise ochii şi trase aer în piept. Aici sus putea 
respira mai uşor, căci se aflau deasupra miasmelor ce se 
învârtejeau şi se târau la poale. 

— Mulţumesc, Sam, spuse el într-o şoaptă hârşâită. Cât 
mai avem de mers? 

— Nu ştiu, pentru că habar n-am încotro ne îndreptăm. 

Se uită în urmă, apoi în sus; şi se minună de cât de 
departe îi adusese ultima sa strădanie. Muntele acela 
ameninţător şi singuratic păruse mai înalt decât era. Abia 
acum îşi dădea Sam seama că era chiar mai puţin înalt 
decât trecătorile din Ephel Duath pe care le urcase 
împreună cu Frodo. Umerii de la poale, din labirint de 
stânci şi bolovani prăvăliţi, se înălţau la mai bine de trei 


sute de picioare deasupra şesului, pentru ca mai sus de ei 
să se avânte încă pe jumătate atât de înalt conul central, ca 
un cuptor sau un coş uriaş, în vârful căruia era cocoţat un 
crater zimţat. Sam ajunsese la mijlocul bazei, învăluită în 
fum şi umbră. Când se uită în sus, lui Sam îi veni să strige, 
numai că nu-l lăsa gătlejul uscat; căci printre gheburile şi 
umerii zimţuiţi de deasupra lui văzu limpede, ca lumina 
zilei, o potecă, sau un drum. Urca asemenea unui brâu ce 
venea în pantă dinspre apus şi şerpuia în jurul Muntelui 
până când, înainte de a face un cot, pierzându-se din 
vedere, atingea baza conului în partea dinspre răsărit. 

Sam nu putea zări poteca imediat deasupra lui, unde era 
mai aproape, din pricina unui pripor abrupt ce pornea chiar 
de unde stătea el; dar bănui că, dacă mai făcea un ultim 
efort şi ajungea deasupra priporului, aveau să dea în 
potecă. O geană de speranţă se retrezi în el. Încă mai putea 
cuceri Muntele. "Ile pomeneşti că poteca asta a fost anume 
pusă acolo! îşi spuse în sinea lui. lar dacă n-ar fi acolo, ar 
trebui să mă recunosc înfrânt." 

Poteca nu fusese pusă acolo anume pentru Sam. N-avea de 
unde să ştie că privea la Drumul lui Sauron, ce ducea de la 
Barad-dur la Sammath Naur, Încăperile Focului. leşea din 
uriaşa poartă apuseană a Turnului Întunecimii, traversa un 
hău adânc peste un pod lat de fier, intra în câmpie, 
străbătea o leghe întreagă printre două genuni fumegânde, 
după care intra într-un lung drum pietruit în pantă, care 
urca Muntele pe latura sa dinspre soare-răsare. De acolo, 
înconjurând poalele vaste dinspre miazăzi spre 
miazănoapte, pătrundea, în cele din urmă, în partea de sus 
a conului, dar nu chiar prin craterul fumegând, ci mult mai 
jos, printr-o deschizătură întunecoasă, căscată spre răsărit, 
dând chiar spre Fereastra Ochiului, în fortăreaţa învăluită 
în umbre a lui Sauron. Adesea astupat sau năruit de 
revărsările din furnalele Muntelui, drumul era de fiecare 
dată dres şi desfundat cu truda orcilor făr' de număr. 


Sam trase adânc aer în piept. Poteca era acolo, dar cum 
avea să urce priporul până sus la ea nu avea habar. Mai 
întâi să-şi uşureze spinarea dureroasă. O vreme rămase 
întins pe jos, lângă Frodo. Tăceau amândoi. Încet, lumina 
deveni mai clară. Şi deodată, fără să înţeleagă cum şi de ce, 
Sam simţi în el un imbold atât de puternic de parcă cineva i- 
ar fi spus: "Acum, acum, sau va fi prea târziu!" Îşi strânse 
puterile şi se ridică în picioare. Părea că şi Frodo simţise 
chemarea, căci se ridică cu greu în genunchi. 

— O să mă târăsc, Sam, şopti el gâfâit. 

Pas după pas, ca nişte mici insecte cenuşii, urcară târâş 
priporul. Când ajunseră la potecă, văzură că era un drum în 
toată legea, lat, pavat cu pietriş şi cenuşă bine bătătorită. 
Frodo se caţără pe drum şi apoi, parcă împins de o forţă 
nevăzută, se răsuci încet cu faţa spre răsărit. În depărtare 
atârnau umbrele lui Sauron; însă o pală de vânt venită din 
lumea largă sau poate vreo mare tulburare dinlăuntrul lor 
făcu uriaşa plapumă de nori să se învârtejească şi să se 
deschidă preţ de o clipă; şi atunci zări Frodo, înălțându-se 
negre, mai negre şi mai întunecoase decât umbrele vaste în 
mijlocul cărora se aflau, foişoarele nemiloase şi coroana de 
fier a celui mai înalt turn al fortăreței Barad-dur. Nu mai 
mult de o clipă se ivi, dar ca de la o fereastră nemăsurat de 
mare şi de înaltă, o flacără roşie sfâşie văzduhul la 
miazănoapte, scăpărarea unui Ochi străpungător; în clipa 
următoare umbrele se închiseră la loc şi cumplita vedenie 
dispăru. Ochiul nu era întors spre ei: ci privea către 
miazănoapte, acolo unde Căpitanii Apusului se apărau cu 
îndârjire, şi-ntr-acolo era aţintită întreaga sa ticăloşie şi tot 
într-acolo se îndrepta Puterea pentru a da lovitura de 
graţie; dar lui Frodo îi fusese de-ajuns acea clipită 
îngrozitoare, pentru a se simţi ca cineva lovit de moarte. 
Mâna lui căută lanţul atârnat în jurul gâtului. 

Sam îngenunche lângă el. Firav, abia desluşindu-se, auzi 
şoapta lui Frodo: 


— Ajută-mă, Sam! Ajută-mă, Sam! Ţine-mi mâna! N-o pot 
opri. Sam apucă ambele mâini ale stăpânului său şi le lipi 
una de alta, palmă în palmă, şi le sărută; apoi le strânse cu 
blândeţe într-ale sale. Şi brusc îl trăsni gândul: "Ne-a 
dibuit! Am fost daţi în vileag sau vom fi, în curând. Acum, 
Sam Gamgee, acum e sfârşitul sfârşitului." 

Îl aburcă din nou pe Frodo în spinare, trăgându-i mâinile 
în jos pe pieptul său şi lăsându-i picioarele să se bălăngăne. 
Îşi lăsă capul în piept şi se urni mai departe pe drumul care 
urca. Nu era un drum chiar atât de uşor precum păruse la 
început. Din fericire, focurile care se revărsaseră în acele 
răscoliri văzute de Sam din Cirith Ungol aleseseră mai cu 
seamă pantele apusene şi sudice, încât drumul pe această 
parte nu era blocat. Dar în multe locuri se năruise sau era 
brăzdat de căscături largi. O vreme urca spre răsărit, ca 
apoi să facă un cot strâns, să se întoarcă îndărăt şi s-o 
apuce spre apus. Acolo unde era cotul, era despicat adânc 
de un stei de stâncă vârstată, surpată cine ştie când din 
cuptoarele Muntelui. Gâfâind sub povara sa, Sam urmă 
cotul drumului; şi tot atunci zări, cu coada ochiului, preţ de 
o fracțiune de secundă, ceva care cădea de pe stei, ca o 
bucăţică de piatră neagră rostogolită la trecerea lui. 

O greutate neaşteptată îl izbi şi Sam căzu în nas, 
zdrelindu-şi dosul mâinilor care încă mai ţineau încleştate 
mâinile stăpânului său. Şi atunci înţelese ce s-a întâmplat, 
căci, cum zăcea el întins pe jos, auzi deasupra sa o voce pe 
care o ura din tot sufletul. 

— Sstăpân rău! sâsâi aceasta. Ssstăpân rău ne păcăleşte; 
păcăleşte pe Sssmeagol, gollum. Nu pe-acolo trebuie sss-o 
apuce. Nu trebuie sssă-i facă rău Nepreţuitului. Dă-l lui 
Sssmeagol, da, dă-ni-l nouă! Dă-ni-l nouă! 

Cu o smucitură violentă, Sam se ridică de pe jos. Îşi smulse 
sabia din teacă; dar nu putea face nimic, Gollum şi Frodo 
erau înlănţuiţi unul de altul. Gollum trăgea de stăpânul său, 
încercând să ajungă la lanţ şi la Inel. Era poate singurul 
lucru care ar fi putut retrezi jarul aproape stins din inima şi 


voinţa lui Frodo. Se împotrivi cu o furie neaşteptată, care-i 
ului în egală măsură pe Sam şi pe Gollum. Chiar şi aşa, 
lucrurile ar fi putut să aibă o cu totul altă întorsătură, dacă 
Gollum însuşi ar fi rămas neschimbat; dar căile îngrozitoare 
numai de el ştiute, pe care le bătuse de unul singur, 
flămând şi însetat, împins de o dorinţă devoratoare şi de o 
spaimă cumplită, îl însemnaseră cu urme dureroase. Era o 
creatură sfrijită, suptă de foame, scheletică, numai oase şi 
piele ca de ceară, lipită pe hârca lui de cap. În ochi îi ardea 
o flacără sălbatică, dar puterea de altădată din mâinile lui 
apucătoare nu mai era în stare să vină în ajutorul răutăţii 
sale. Astfel că Frodo îl îmbrânci cât colo şi se ridică în 
picioare, tremurând tot. 

— Jos, jos! gâfâi el, ducându-şi mâna la piept pentru a o 
încleşta pe Inelul ascuns sub tunica de piele. Jos, târâtură 
ce eşti, şi piei din calea mea! Vremea ta s-a sfârşit. Nu mă 
mai poţi trăda, nu mă mai poţi răpune. 

Şi dintr-o dată, ca demult, sub streaşină crestei Emyn 
Muil, Sam avu în faţa ochilor o altă înfăţişare a acestor doi 
vrăjmaşi, o formă târâtoare, aproape doar umbra unei fiinţe 
vii. O creatură dărâmată şi înfrântă pe de-a-ntregul, dar 
încă plină de o poftă şi o furie hidoase; în faţa ei, o figură 
dârză, neîngăduind mila, înveşmântată în alb, dar ţinând la 
piept o roată de foc. Şi din acea roată se auzi o voce 
poruncitoare: 

— Piei şi nu mă mai tulbura! Dacă mă mai atingi vreodată 
vei fi tu însuţi azvârlit în Focul Osândei. 

Forma târâtoare se dădu îndărăt şi-n ochii lui clipitori se 
putea citi groaza, dar şi o dorinţă nestinsă. 

Nălucirea însă dispăru şi Sam îl văzu pe Frodo stând cu 
mâna la piept, cu respiraţia întretăiată, iar pe Gollum la 
picioarele lui, în genunchi şi cu labele lui mari răşchirate pe 
pământ. 

— Atenţie, stăpâne! strigă Sam. O să sară! Făcu un pas 
înainte, roti sabia şi-l îmboldi pe Frodo: Iute, stăpâne! 


Înainte! Mergeţi înainte! Nu mai pierdeţi vremea. Lăsaţi-l 
pe mâna mea. Mergeţi! 

Frodo se uită la el ca la cineva aflat la mare depărtare. 

— Da, trebuie să merg înainte, spuse. Cu bine, Sam! 
Acesta e sfârşitul, iată. Pe Muntele Osândei va cădea 
osânda. Cu bine! 

Se răsuci şi porni mai departe, cu pas încet, dar cu capul 
drept, pe potecă în sus. 

— laca! făcu Sam. Acu' ai să ai cu mine de furcă! 

Sări înainte cu sabia pregătită pentru luptă. Dar Gollum 
nu se repezi la el. Ci se trânti la pământ şi scânci. 

— Nu ne ucide, se văicări el. nu ne face rău cu lama 
urâcioassă şi nemiloassă! Lassă-ne ssă trăim, da, ssă mai 
trăim un pic. Pierduţi, pierduţi! Ssuntem pierduţi. Şi când 
Nepreţuitul piere, o ssă murim şi noi, da, murim în colb. Îşi 
zgârci degetele lungi şi descărnate în cenuşa drumului. O 
ssă murim în colb! sâsâi el. 

Mâna lui Sam şovăi. Drept ar fi să răpună jivina asta 
trădătoare şi ucigaşă, drept şi meritat cu vârf şi îndesat; şi 
totodată cel mai sigur lucru pe care-l putea face. Dar ceva 
din adâncul inimii lui îl reţinea: nu putea lovi fiinţa asta 
căzută în colb, pierdută, sfârşită, mizerabilă. El însuşi 
purtase Inelul, chiar dacă pentru scurt timp, şi acum 
înţelegea întrucâtva agonia din mintea rătăcită ţi trupul 
descărnat ale lui Gollum, căzut în sclavia Inelului, neînstare 
să mai găsească vreodată pace sau uşurare câte zile va mai 
avea. Dar Sam nun avea cuvinte pentru ceea ce simţea. 

— Ah, blestemat să fii, împuţiciune ce eşti! pufni el. Pleacă! 
Hai, cară-te! N-am încredere în tine nici de-ar fi să te fac 
chisăliţă; aşa că valea, hai! Altfel o să-ţi fac rău, da, cu lamă 
urâcioasă şi nemiloasă. 

Gollum se ridică în patru labe, se dădu îndărăt câţiva paşi 
şi apoi se răsuci pe călcâie şi când Sam dădu să arunce-n el 
cu o piatră, fugi pe potecă la vale. Sam nu-l mai luă în 
seamă, căci deodată îşi amintise de stăpânul său. Se uită pe 
potecă în sus, dar nu-l zări. O apucă la deal cât îl ţineau 


puterile de repede. Dacă s-ar fi uitat în urmă, poate că l-ar 
fi văzut pe Gollum, nu prea departe în vale, cum se întorcea 
şi, cu o sclipire sălbatică de nebunie în ochi, urcă înapoi, 
iute, dar ferit şi furişat, o umbră care abia se desluşea 
printre pietre. 

Poteca urca tot mai sus. Curând făcu din nou un cot; de 
acolo, apucând-o pentru ultima oară către răsărit, tăia faţa 
conului şi ajungea la intrarea întunecată din coasta 
Muntelui, poarta către Sammath Naur. În zare, înălțându-se 
spre zenitul de la miazăzi, Soarele străpungea fumurile şi 
aburii şi lucea ameninţător, un disc roşu-stins şi înceţoşat; 
însă jur-împrejurul Muntelui, Mordorul se întindea ca un 
pământ mort, tăcut, învăluit în umbre, ca în aşteptarea unei 
lovituri îngrozitoare. 

Sam ajunse la deschizătura aceea larg deschisă şi privi 
înăuntru. Era întuneric şi cald acolo, şi o huruială adâncă 
făcea aerul să tremure. 

— Frodo! Stăpâne! strigă el. 

Nici un răspuns. Sam rămase nemişcat, doar inima îi bătea 
cuprinsă de spaime teribile, apoi se repezi înăuntru. O 
umbră îl urmă. 

La început nu văzu nimic. Mânat de marea nevoie în care 
se afla, scoase încă o dată din sân sticluţa lui Galadriel, dar 
aceasta abia dacă luci în mâna lui tremurătoare, fără să 
arunce nici măcar o rază de lumină în întunecimea aceea 
sufocantă. Sam ajunsese în chiar inima regatului lui Sauron 
şi în cuptoarele unde fusese făurită străvechea lui Putere, 
cea mai mare de pe Pământul de Mijloc; orice altă putere 
era îngenuncheată aici. Plin de teamă, Sam făcu câţiva paşi 
nesiguri în întuneric şi deodată ţâşni în sus un fulger roşu, 
izbind tavanul înalt şi întunecat. Şi atunci văzu Sam că se 
afla într-o peşteră lungă, sau poate un tunel ce sfredelea 
conul fumegător al Muntelui. Dar nu departe de locul în 
care se afla el, podeaua şi pereţii de ambele părţi erau 
despicaţi de o fisură neînchipuit de mare prin care venea 
pojarul acela roşu, acum ţâşnind în sus, acum stingându-se 


în întunericul din afund; şi în tot acest timp se auzeau un 
freamăt şi-un zbucium ca de maşinării uriaşe care vibrau şi 
trudeau. 

Lumina ţâşni din nou, şi acolo, chiar pe buza prăpastiei, 
chiar la Hăul de la Capătul Lumii, stătea Frodo, desenându- 
se negru pe strălucirea aceea roşie, încordat, drept în 
picioare, dar parcă preschimbat în stană. 

— Stăpâne! strigă Sam. 

La acest strigăt, Frodo tresări şi începu să vorbească, cu 
voce limpede, chiar aşa, cu voce atât de limpede şi de 
puternică, cum lui Sam nu-i mai fusese niciodată dat să 
audă ieşind din gura lui. Şi vocea aceasta se înălţă peste 
freamătul şi zbuciumul Muntelui Osândei, răsunând în boltă 
şi pereţi. 

— Am venit, spuse el. Dar nu doresc să fac ceea ce am 
venit aici să fac. Nu voi face această faptă. Inelul este al 
meu! 

Şi dintr-o dată, când şi-l puse pe deget, dispăru din faţa 
ochilor lui Sam. Lui Sam i se opri respiraţia în piept, dar n- 
avu vreme să strige, căci în acea clipă se petrecură mai 
multe lucruri deodată. 

Ceva îl lovi cu violenţă pe Sam în spate, picioarele îi fugiră 
de pe pământ şi zbură cât colo, izbindu-se cu capul de 
podeaua de piatră, atunci când o formă întunecată sări 
peste el. Sam rămase nemişcat şi preţ de o clipă totul se 
întunecă în mintea lui. 

Iar departe de acolo, când Frodo şi-a pus Inelul pe deget şi 
a hotărât că era al lui şi numai al lui, şi a făcut asta în 
Sammath Naur, în chiar inima regatului, stăpânul acestuia, 
Puterea din Barad-dur s-a cutremurat şi Turnul s-a scuturat 
din temelii şi până la mândra şi neîndurătoarea sa coroană. 
Seniorul Întunecimii şi-a dat seama existenţa lui, şi Ochiul 
lui, care străpungea toate umbrele, privi peste câmpie la 
uşa aceea pe care tot el o făcuse; şi nesăbuinţa sa i se 
dezvălui în întreaga ei grozăvenie într-o străfulgerare 
orbitoare, şi atunci abia pricepu şiretlicurile duşmanilor săi. 


Furia îi izbucni într-un foc pârjolitor, dar teama lui se înălţă 
ca o mare de fum negru ce sta să-l înece. Căci înţelese în ce 
pericol de moarte se afla şi cât de subţire era firul de care 
se mai agăța soarta lui. 

Mintea lui se scutura de toate şireteniile şi plasele de 
teamă şi trădare, de toate vicleniile şi războaiele pe care le 
urzise; şi regatul său fu străbătut de o zguduire, sclavii săi 
se pierdură cu firea, armiile sale se opriră locului, iar 
căpitanii lui, împietriţi deodată şi neputincioşi, şovăiră şi se 
lăsară pradă disperării. Căci Puterea îi uitase. Întreaga ei 
putere şi mintea ei întreagă, care-i mânuise şi-i mânase 
până atunci, se năpustiseră cu o forţă copleşitoare asupra 
Muntelui. La porunca Seniorului, nazgulii, Duhurile 
Inelului, se rotiră scoțând ţipete sfâşietoare, zburară într- 
un ultim zbor disperat, mai iute ca vântul şi, cu bătăi 
furtunoase din aripi, se repeziră spre miazăzi, asupra 
Muntelui Osândei. 

Sam se ridică în picioare. Era ameţit şi sângele ce-i ţâşnea 
din cap îi picura în ochi. Făcu pe bâjbâite câţiva paşi înainte 
şi atunci văzu un lucru ciudat şi cumplit. La marginea 
prăpastiei, Gollum se lupta ca un nebun cu un duşman 
nevăzut. Se clătina încoace şi-ncolo, acum atât de aproape 
de buza hăului, încât aproape că se prăvăli înăuntru, acum 
retrăgându-se, căzând la pământ, ridicându-se, căzând iar. 
Şi în tot acest timp sâsâia fără să scoată un cuvânt. 

Focurile de dedesubt se stârniră mânioase, lumina roşie 
străluci şi întreaga peşteră fu năpădită de străluminare 
orbitoare şi mare fierbinţeală. Brusc, Sam văzu cum 
degetele lungi ale lui Gollum se trag în sus spre gura 
acestuia; colții lui albi luciră şi apoi clănţăniră când se 
încleştară. Frodo scoase un țipăt şi iată-l acolo, căzut în 
genunchi, la marginea genunei. lar Gollum, dansând ca 
nebun, ridică că în sus Inelul, în cercul căruia încă mai 
stătea înfipt un deget. Inelul lucea acum ca şi când cu 
adevărat fusese făurit din foc viu. 


— Nepreţuitul, nepreţuitul, nepreţuitul! strigă Gollum. 
Nepreţuitul meu! Ah, Nepreţuitul meu! 

Şi cu aceste vorbe, tocmai când ochii îi erau îndreptaţi în 
sus pentru a se desfăta cu trofeul, păşi mult prea departe, 
calcă în gol, se legănă o clipă pe margine şi, cu un țipăt 
sfâşietor, se prăbugşi. Din adâncuri mai răzbătu un ultim 
nepreţuit văitat şi dus a fost. 

Un vuiet şi o mare învălmăşeală de zgomote urmară. 
Focuri izbucniră, repezindu-se spre tavan şi lingându-l cu 
limbile lor. Pulsaţia din adânc deveni un tumult asurzitor şi 
Muntele se zgudui. Sam fugi la Frodo, îl culese de pe jos şi-l 
cără la intrare. Şi acolo, pe pragul întunecat al Încăperilor 
Focului, mult deasupra câmpiilor Mordorului, o asemenea 
minune şi groază puse stăpânire pe el, încât rămase 
nemişcat, uitând de orice altceva, holbându-se doar, ca 
împietrit. 

Căci i se năzări că vede un nor ca o vâltoare şi în mijlocul 
lui, turnuri şi bastioane înalte cât munţii, durate pe un 
urieşesc munte-tron, deasupra unor genuni de necuprins; 
curţi şi donjoane măreţe, temnițe fără ochi, cu pereţii netezi 
şi abrupți precum stâncile şi porţi de oţel şi adamant, stând 
căscate; şi toate acestea pieiră în clipa următoare. 
Turnurile se năruiră, munţii alunecară; pereţii se prâbuşiră 
şi se topiră, făcându-se praf şi pulbere; coloane imense de 
fum şi aburi se învârtejiră spre tării, tot mai sus, până când 
se răsturnară ca un val gigantic, a cărui creastă dezlănţuită 
se învălătuci şi se năpusti înspumată peste pământuri. Şi 
abia atunci se auzi un uruit răzbind de la acea depărtare, 
care crescu până se preschimbă într-un bubuit şi un muget 
asurzitor; pământul se cutremură, câmpia se umflă şi crăpă 
şi Orodruin se clătină din temelii. Focul ţâşni din creştetul 
său crăpat. Cerurile izbucniră în tunete şi fulgere le 
brăzdară. Asemenea unor bice şfichiuitoare se abătură 
torentele de ploaie neagră. Şi în miezul furtunii, cu un 
strigăt ce sfredeli toate celelalte sunete şi sfâşie norii, se 
iviră nazgulii, zburând ca nişte săgeți aprinse, dar prinşi în 


năruirea sălbatică a munţilor şi a cerului, hârcâiră, se veşte- 
jiră dintr-o dată şi pieiră. 

— Ăsta-i sfârşitul, Sam Gamgee, spuse o voce de lângă el. 

Era Frodo, palid, tras la faţă, dar el, cel dintotdeauna; şi în 
ochii lui se citea liniştea, nicidecum voinţă încleştată sau 
nebunie, sau spaimă. Povara îi fusese luată. Era stăpânul 
iubit din dulcile zile din Comitat. 

— Stăpâne! strigă Sam, căzând în genunchi. 

În toată acea năruire a lumii, el se lăsă preţ de o clipă 
copleşit de bucurie, de o bucurie imensă. Gata cu povara. 
Stăpânul său era salvat; îşi revenise în fire. Abia atunci 
observă Sam mâna schilodită şi sângerândă. 

— Ah, biata mână, domnu' Frodo! Şi n-am nimic cu ce s-o 
leg sau s-o oblojesc. Mai bine îi dădeam o mână întreagă de- 
a mea. Da' acu' s-a dus, gata, pentru totdeauna. 

— Da, spuse Frodo. Dar, Sam, îţi aminteşti ce-a spus 
Gandalf: "Chiar şi Gollum poate să mai aibă ceva de făcut?" 
Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi putut nimici Inelul. Căutarea 
noastră ar fi fost în zadar sau s-ar fi sfârşit cum nu se putea 
mai prost. Aşa că, hai să-l iertăm! Căci Căutarea a fost 
împlinită şi acum totul s-a sfârşit. Mă bucur că eşti aici cu 
mine. Aici, la capătul tuturor lucrurilor, Sam. 

Chapter 14 Câmpia Cormallen. 

Peste tot, în jurul dealurilor şi al colinelor, armiile 
Mordorului se dezlănţuiseră. Căpitanii Apusului erau 
înghiţiţi ca de o mare tot mai întinsă. Soarele lucea roşu şi 
sub aripile nazgulilor, umbrele morţii cădeau întunecate 
asupra pământului. Aragorn stătea sub stindardul său, 
tăcut, încruntat, ca cineva pierdut în gânduri la lucruri de 
mult petrecute sau de departe; însă ochii lui luceau 
asemenea stelelor ce strălucesc tot mai luminoase pe 
măsură ce noaptea se adânceşte. În vârful colinei stătea 
Gandalf, alb, rece, fără ca vreo umbră să coboare asupra 
lui. Atacul celor din Mordor se abătuse asemenea unui val 
asupra colinelor asediate şi vocile vuiau ca o maree prin 
zăngănitul armelor şi prăpădul armiilor. 


Ca şi când o vedenie neaşteptată apăruse în faţa ochilor 
lui, Gandalf tresări; se răsuci şi privi spre miazănoapte, 
unde cerurile erau luminate şi senine. Apoi îşi ridică braţele 
şi strigă cu voce tare ce acoperi larma: Vin Vulturii! Şi 
multe glasuri răspunseră cu strigăt: Vin Vulturii! Vin 
Vulturii! Oştirile Mordorului priviră la cer, întrebându-se ce 
putea să însemne asta. 

Şi iată-i venind pe Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi pe 
fratele său, Landroval, cel mai măreț dintre Vulturii de la 
Miazănoapte, cel mai puternic dintre urmaşii bătrânului 
Thorondor, care-şi durase cuiburile pe ţancurile de neajuns 
ale Munţilor Încercuitori, în vremurile de început ale 
Pământului de Mijloc. În urma celor doi, în şiruri lungi şi 
iuți, veneau toţi vasalii lor din munţii nordici, mânaţi încă şi 
mai repede de vântul ce sufla tot mai tare. Se năpusteau 
drept asupra nazgulilor, lăsându-se să cadă dintr-o dată din 
tăria văzduhului, şi iureşul aripilor largi era ca o furtună 
atunci când treceau pe deasupra. 

Dar nazgulii se răsuciră în zbor şi se depărtară iute, 
dispărând în umbrele Mordorului, căci din Turnul 
Întunecimii auziseră un strigăt cumplit şi neaşteptat; şi în 
tot aceeaşi clipă, armiile Mordorului se cutremurară, 
îndoiala le cuprinse ca un cleşte inimile, hohotele de râs se 
stinseră, mâinile prinseră a le tremura şi picioarele să li se 
înmoaie. Puterea care îi mânase şi îi umpluse de ură şi furie 
şovăia, voinţa sa îi părăsise; şi acum, privind în ochii duşma- 
nilor lor, văzură o lumină de moarte şi frica li se cuibări în 
suflete. 

Dar Căpitanii Apusului izbucniră în strigăte, căci inimile 
lor se umpleau de o nădejde nouă în mijlocul acelei 
întunecimi şi de pe dealurile asediate, cavalerii Gondorului, 
Călăreţii din Rohan, dunedainii de la Miazănoapte, 
companiile umăr la umăr se avântară asupra duşmanilor 
care pregetau, străpungând învălmăşeala cu suliţele lor 
neiertătoare. Gandalf însă îşi înălţă iarăşi braţele şi încă o 
dată strigă cu glas limpede: 


— Opriţi, oameni ai Apusului! Opriţi şi aşteptaţi. Acesta 
este ceasul osândei. 

Şi chiar în timp ce el rostea aceste vorbe, pământul se 
hurducă sub picioarele lor. Apoi, înălțându-se cu 
repeziciune, mult deasupra Turnurilor Porții Negre şi a 
munţilor, o întunecime uriaşă ţâşni spre tăriile cerului, 
scăpărând cu limbi de foc. Pământul gemu şi se cutremură. 
Turnurile Colţilor se clătinară, se frânseră şi se prăvăliră la 
pământ; puternicul parapet se nărui; Poarta Neagră se făcu 
fărâme-fărâmiţe; şi de la mare depărtare, întâi surd, apoi 
din ce în ce mai puternic, crescând către nori, răsună un 
duruit ca un bubuit de tobe, un vuiet, o rostogolire 
clocotitoare de vuiet hârâitor. 

— S-a sfârşit cu regatul lui Sauron! spuse Gandalf. 
Purtătorul Inelului şi-a împlinit Căutarea. 

Şi privind către miazăzi, câtre Ţara Mordor, Căpitanilor 
Apusului li se păru că o formă de umbră nemaipomenit de 
mare se înalţă neagră peste giulgiul norilor de nepătruns, 
încoronată cu fulgere, umplând tot cerul. Şi crescând 
acoperea întreaga lume, întinzând către ei o mână enormă 
şi amenințătoare, o mână cumplită însă neputincioasă, căci 
tocmai când se lăsa asupra lor, un vânt mare o luă cu sine, 
împrăştiind-o în cele patru zări şi spulberând-o; şi deodată 
se lăsă liniştea. 

Căpitanii îşi plecară capetele şi când iar şi le ridicară, ce 
să vezi! duşmanii lor fugeau care-ncotro şi oştirile 
Mordorului se spârcuiau precum colbul în vânt. Şi aşa cum 
furnicile o apucă razna, fără să ştie încotro şi de ce, şi pier 
de slăbiciune, atunci când moartea loveşte matca umflată 
ce sălăşluieşte în muşuroiul lor colcăitor şi le ţine pe toate 
sub stăpânirea sa, la fel şi creaturile lui Sauron, orci sau 
căpcăuni sau fiare înrobite prin vrajă, alergau acum 
buimace încoace şi-ncolo; unele se înjunghiau singure, 
altele se azvârleau în genuni sau fugeau cu vaiet ca să se 
ascundă în gropelniţe şi văgăuni întunecoase, unde nu 
pătrundea lumina, departe de orice speranţă. lar oamenii 


din Rhun şi Harad, Răsăritenii şi Sudiştii, văzură cum s-a 
abătut prăpădul asupra războiului lor şi cum se înalţă gloria 
şi slava Căpitanilor Apusului şi cei care se aflau de cea mai 
multă vreme în cea mai adâncă înrobire ticăloşită şi care 
urau Apusul, dar în acelaşi timp erau mândri şi temerari, îşi 
strânseră acum rândurile pentru a mai da o ultimă bătălie 
disperată. Cei mai mulţi însă o rupseră la fugă spre răsărit, 
cât de iute îi ţineau puterile; iar alţii îşi azvârliră la pământ 
armele, cerşind îndurare. 

Şi atunci Gandalf, lăsând în seama lui Aragorn şi a 
celorlalţi seniori grija bătăliei şi comanda oştilor, strigă de 
pe vârful dealului; şi la el cobori măreţul vultur, Gwaihir, 
Seniorul Vânturilor, şi se lăsă jos în faţa lui. 

— De două ori m-ai purtat, Gwaihir, prietene, spuse 
Gandalf. Mai poartă-mă şi a treia oară, dacă nu ţi-e cu 
supărare. Nu mă vei simţi drept o povară mai mare ca 
atunci când m-ai purtat din Zirak-Zigil unde s-a prefăcut în 
scrum vechea mea viaţă. 

— Te-aş purta oriîncotro ai vrea, chiar de-ar fi să fii durat 
cu piatră, răspunse Gwaihir. 

— Atunci vino şi să vină şi fratele tău cu noi şi încă altul din 
seminţia voastră, care-i mai iute. Căci ne trebuie iuţeală mai 
dihai ca a oricărui vânt, pentru a o lua înaintea aripilor 
nazgulilor. 

— Suflă vântul de la Miazănoapte, dar noi o să-l întrecem, 
spuse Gwaihir. 

Şi-l luă pe sus pe Gandalf şi porni în grabă către miazăzi şi 
cu el zburară Landroval şi Meneldor, cel tânăr şi iute de 
aripă. Şi trecură ei în zbor peste Udun şi Gorgoroth şi 
văzură sub ei întregul meleag căzut în ruină şi răscolit şi în 
faţa lor Muntele Osândei arzând, scuipându-şi focul în 
afară. 

— Mă bucur că eşti aici cu mine, spuse Frodo. Aici, la 
capătul tuturor lucrurilor, Sam. 

— Da, sunt cu domnia voastră, stăpâne, zise Sam, 
aşezându-i cu blândeţe mâna rănită pe pieptul său. Şi 


domnia voastră e cu mine. Şi călătoria s-a sfârşit. Da' după 
ce-am bătut atâta cale, nu vreau încă să mă dau bătut. Nu 
prea îmi stă în fire, dacă mă-nţelegeţi. 

— Poate nu ţi-o sta, Sam, dar aşa-s lucrurile pe lume. 
Nădejdile mor. Sfârşiturile vin. Nu ne-a mai rămas decât 
puţin de aşteptat. Suntem pierduţi între ruine şi prăbuşiri, 
n-avem scăpare. 

— Aşa o fi, stăpâne, da' măcar să ne depărtăm niţeluş de 
cotlonul ăsta primejdios, de la Hăul ăsta al Capătului Lumii, 
dacă aşa s-o fi numind. Nu-i aşa că putem face asta? 
Haideţi, domnu' Frodo, să coborâm măcar potecuţa asta! 

— Bine, Sam, bine. Dacă tu vrei să mergem, eu te însoțesc. 

Se sculară de pe jos şi porniră încet la vale, pe poteca 
şerpuită; şi în timp ce ei se îndreptau spre poalele 
hurducătoare ale Muntelui, un fum şi un abur mare 
izbucniră din Sammath Naur şi o latură a conului se 
despică şi o uriaşă revărsare de foc prinse a se rostogoli în 
cascade duduitoare pe povârnişurile răsăritene ale 
muntelui. 

Frodo şi Sam nu puteau merge mai departe. Ultima 
fărâmă de putere a minţii şi trupului se risipea cu 
repeziciune. Ajunseseră la micul colnic de cenuşă de la 
poalele Muntelui; dar de acolo nu mai era scăpare. Se 
preschimbase într-o insulă şi chiar şi ea avea să piară 
curând în măcinarea Orodruinului. Peste tot în jur, 
pământul se crăpa şi din genuni şi hăuri adânc căscate se 
vălătuceau în sus nori de fum şi abur. În urma lor, Muntele 
se zvârcolea. Fisuri uriaşe se deschideau în coastele sale. 
Râuri de foc se scurgeau încet către ei de-a lungul pantelor. 
Curând aveau să fie înghiţiţi. Şi peste toate cădea o ploaie 
de cenuşă fierbinte. 

Se opriră; şi Sam mângâie mâna stăpânului său, pe care 
încă o mai ţinea într-a sa. Oftă. 

— În ce poveste grozavă ne-am băgat, domnu' Frodo, ce 
ziceţi? spuse el. Ce n-aş da s-o aud povestită de cineva. 
Credeţi oare că o să se spună ceva de soiul ăsta: Şi acum 


începe povestea lui Frodo cel cu Nouă Degete şi Inelul 
Osândei? Şi-atunci toţi or să tacă, aşa cum am tăcut noi în 
Vâlceaua Despicată, când ne-au spus povestea lui Beren 
Ciungul şi Nestemata cea Mare. Ce mi-ar plăcea s-o aud! Şi 
mă-ntreb cum o să fie mai departe, după partea cu noi. 

În timp ce vorbea astfel, pentru a ţine teama deoparte 
până în ultima clipă, ochii săi stăteau aţintiţi către 
miazănoapte, către miazănoapte în chiar ochiul vântului, 
unde cerul, la depărtarea aceea mare, era senin. Căci pala 
rece, care se preschimba într-o adevărată furtună, alunga 
întunericul şi pacostea norilor. 

Şi astfel s-a făcut că i-a zărit Gwaihir, cu ochii lui ageri şi 
departe-văzători, pe când cobora pe suflarea vântului 
sălbatic şi, înfruntând marea primejdie a cerurilor, se roti în 
văzduh: două siluete micuţe şi întunecate, pierdute mână în 
mână pe un colnic, în vreme ce lumea se zguduia sub ei şi 
se căsca şi râuri de foc se tot apropiau. Şi în timp ce, 
dibuindu-i, se abătea în jos, îi văzu căzând, vlăguiţi de tot, 
sau poate înecaţi de fum şi doborâţi de dogoare, sau poate 
răpuşi în cele din urmă de disperare, ferindu-şi ochii din 
calea morţii. 

Zăceau unul lângă altul; şi Gwaihir se repezi în jos la ei, 
urmat cu repeziciune de Landroval şi Meneldor cel iute de 
aripă; şi ca într-un vis, neştiind ce soartă se abătuse asupra 
lor, peregrinii fură înălţaţi în văzduh şi purtaţi departe de 
întunecime şi de foc. 

Când se trezi, Sam descoperi că zăcea într-un pat moale, 
dar deasupra lui se legănau alene ramuri mari de fag, prin 
ale căror frunze tinere sclipea soarele, verde şi auriu. lar 
aerul era plin de tot felul de miresme dulci. 

Îşi amintea de mirosul acesta: era aroma din Ithilien. 
"Bată-mă să mă bată! murmură el în sinea lui. Cât oi fi 
dormit?" Căci aroma îl dusese înapoi la ziua în care 
aprinsese micul său foc sub malul însorit şi preţ de o clipă 
tot ceea ce se petrecuse de atunci îi pieri din amintirea vie. 
Se întinse, inspiră adânc. "Măiculiţă, ce vis am avut! Bine că 


m-am trezit!" Se ridică în capul oaselor şi atunci îl văzu pe 
Frodo întins lângă el, dormind în pace, cu o mână sub cap 
iar cealaltă odihnind pe cuvertură. Era mâna dreaptă, de la 
care lipsea degetul mijlociu. 

În acea clipă memoria îi reveni pe de-a-ntregul şi Sam 
strigă în gura mare: 

— N-a fost vis! Atunci unde suntem? 

— În ţara Ithilien, vorbi o voce blândă din spatele lui, în 
grija Regelui care vă aşteaptă. 

Şi zicând aceasta, Gandalf veni în faţa lui, înveşmântat în 
alb, cu barba lucind ca neaua albă în scăpărările printre 
frunze ale razelor soarelui. 

— Ei, jupâne Sam cel Înţelept, cum te simţi? 

Dar Sam căzu la loc pe pat, holbându-se cu gura căscată 
şi, pradă în acelaşi timp uluielii şi unei bucurii fără margini, 
nu fu în stare să răspundă imediat. Într-un târziu suspină. 

— Gandalf! Te credeam mort! Dar şi pe mine m-am crezut 
mort. Oare tot ce-i trist se dovedeşte neadevărat până la 
urmă? Ce s-a întâmplat cu lumea largă? 

— O mare Umbră s-a risipit, spuse Gandalf şi izbucni în 
râs, şi hohotul lui era ca un cântec sau ca apa pe pământul 
pârjolit; şi auzindu-l, lui Sam îi veni deodată în gând că nu 
mai auzise râset, acel sunet curat al veseliei adevărate, de 
atât de multe zile că le pierduse şirul. Picura în urechile lui 
precum ecoul tuturor bucuriilor pe care le cunoscuse 
vreodată. El însă izbucni în plâns. Ca apoi, asemenea unei 
ploi dulci ce se lasă dusă de vântul primăverii, după care 
soarele străluce cu şi mai multă putere, lacrimile lui se 
zvântară şi râsul îi gâlgâi în gâtlej şi, râzând, Sam sări jos 
din pat. 

— Cum mă simt? strigă el. Păi nu prea ştiu cum să spun. 
Mă simt, mă simt - îşi flutură mâinile în aer - mă simt ca 
primăvara după iarnă şi ca soarele pe frunze; şi ca surlele, 
şi harfele, şi ca toate cântecele pe care le-am auzit în viaţa 
mea! Se opri din vorbit, se răsuci către stăpânul său. Dar 
cum e domnu' Frodo? întrebă el. Nu-i păcat de biata lui 


mână? Da' nădăjduiesc că altfel se simte bine. A avut multe 
de îndurat. 

— Da, altfel mă simt bine, zise Frodo ridicându-se în pat şi 
izbucnind şi el în râs. Am adormit la loc tot aşteptându-te, 
Sam, somnorosule. M-am trezit devreme azi-dimineaţă, 
acum trebuie că s-a făcut de amiază. 

— Amiază? se miră Sam, încercând să socotească în 
mintea lui. În ce zi la amiază? 

— Ziua a paisprezecea a Noului An, zise Gandalf, sau, dacă 
vrei, a opta zi a lui aprilie, după numărătoarea din Comitat 
Martie (sau Rethe avea treizeci de zile în Calendarul din 
Comitat, n. aut.). Dar în Gondor Anul Nou va începe de- 
acum încolo, pe douăzeci şi cinci martie, ziua în care a 
căzut Sauron şi când aţi fost scoşi din mijlocul focului şi 
aduşi Regelui. El v-a îngrijit şi acum vă aşteaptă. Veţi mânca 
şi bea împreună cu el. Când sunteţi gata, vă voi duce la el. 

— Regele? făcu Sam. Ce rege, şi cine e? 

— Regele Gondorului şi Senior al Meleagurilor Apusene, 
răspunse Gandalf; şi şi-a luat înapoi întregul său regat de 
demult. În curând se va duce să fie încoronat, dar acum vă 
aşteaptă pe voi. 

— Ce să purtăm? întrebă Sam; căci nu zărea decât vechile 
şi rufoasele lor veşminte, cele pe care le purtaseră în timpul 
călătoriei; acum zăceau împăturite pe podea, lângă pat. 

— Veşmintele pe care le-aţi purtat tot drumul până în 
Mordor, spuse Gandalf. Chiar şi zdrenţele orceşti ce le-ai 
avut pe tine, Frodo, în Tărâmul Negru, chiar şi acelea. Nici 
mătăsurile sau pânzeturile, nici armurile sau blazoanele nu 
ar putea fi mai de preţ. Dar poate că mai târziu o să vă 
găsesc nişte straie mai bune. 

Îşi întinse mâinile spre ei şi ei văzură că una dintre ele 
strălucea cu Lumină. 

— Ce-ai acolo? strigă Frodo. Nu cumva? 

— Ba da, v-am adus cele două comori ale voastre. Au fost 
găsite la Sam, când aţi fost salvaţi. Darurile de la Lady 


Galadriel: sticluţa ta, Frodo, şi cutiuţa ta, Sam. Cred că vă 
veţi bucura să le aveţi din nou întregi şi nevătămate. 

După ce se spălară şi se îmbrăcară, şi după ce luară un 
prânz frugal, hobbiţii îl urmară pe Gandalf. leşiră din 
crângul de fagi în care dormiseră şi păşiră pe o pajişte 
lungă şi verde, scăldată de soare şi mărginită de copaci 
semeţi, cu frunza închisă la culoare şi flori purpurii. Dincolo 
de ei se auzea zvonul unei căderi de apă, iar prin dreptul 
lor între maluri înflorite curgea un pârâiaş, până la un 
luminiş, aflat la capătul pajiştii, şi de acolo intra sub bolta 
copacilor printre ale căror trunchiuri se zărea în depărtare 
sclipirea apei. 

Ajungând la luminiş, văzură cu uimire că acolo stăteau 
cavaleri în zale lucitoare şi străjeri înalţi îmbrăcaţi în 
argintiu şi negru, şi toţi îi salutară şi se înclinară în faţa lor. 
Apoi unul suflă dintr-o trâmbiţă lungă, iar hobbiţii îşi 
continuară drumul pe sub bolta copacilor şi de-a lungul 
pârâiaşului susurător. Şi astfel ajunseră la un şes întins şi 
verde, dincolo de care se zărea un râu lat acoperit de un 
abur argintiu din care apărea o insulă lungă şi împădurită şi 
multe corăbii erau trase la malurile ei. Dar pe şesul unde se 
găseau ei acum era aliniată o oştire numeroasă, rânduri şi 
companii strălucind în soare. La apropierea hobbiţilor, 
săbiile fură scoase din teci, suliţele se legănară, cornii şi 
trâmbiţele răsunară şi bărbaţii strigară cu voci nenumărate 
şi tot atâtea graiuri. 

Trăiască Piticuţii! Slăviţi să fie cu slavă mare! 

Cuio i Pheriain anann! Aglar'ni Pheriannath! 

Slăviţi să fie cu slavă mare, Frodo şi Sam cel înţelept! 

Daur a Berhael, Conin en Annun! Eglerio! 

Slăviţi să fie! 

Eglerio! 

A laita te, laita te! Andave laituvalmet! 

Slăviţi să fie! 

Cormacolindor, a laita târienna! 


Slăviţi să fie! Purtătorii Inelului, slăviţi să fie cu slavă 
mare! 

Cu obrajii roşii ca bujorii şi ochii lucind de uimire, Frodo şi 
Sam înaintară şi văzură că în mijlocul oştirii aceleia 
răsunătoare se aflau trei jilţuri înalte, făcute din iarbă 
verde. În spatele jilţului din dreapta flutura alb pe un câmp 
verde un mare armăsar în galop liber; la stânga era un 
stindard argintiu pe câmp albastru - o corabie cu prova ca 
o lebădă plutind pe mare; iar în spatele celui mai înalt jilţ 
era desfăşurat un stindard măreț înfăţişând un copac 
înflorit alb pe un câmp negru, sub o coroană lucindă şi 
şapte stele scăpărătoare. Pe acest tron şedea un bărbat 
îmbrăcat în zale, cu o sabie mare pusă pe genunchi, dar 
fără coif. Şi când hobbiţii se apropiară, el se ridică în 
picioare. Şi atunci îl recunoscură, chiar dacă se schimbase 
atât de mult, căci era înalt, cu faţa strălucind de bucurie, 
regesc în toate cele, seniorul oamenilor, cu păr ca pana 
corbului şi ochi de culoarea oţelului. 

Frodo alergă spre el, urmat îndeaproape de Sam. 

— Măi, da' asta pune capac la toate! strigă Sam. Ori eşti 
Pas Mare, ori încă visez! 

— Da, Sam, Pas Mare, răspunse Aragorn. Cale lungă, nu-i 
aşa, din Bree, unde nu ţi-a plăcut defel înfăţişarea mea? 
Cale lungă pentru noi toţi, dar drumul vostru a fost cel mai 
întunecat dintre toate. 

La aceste vorbe, spre uluiala şi zăpăceala lui Sam, Aragorn 
se înclină în faţa lor, îndoindu-şi un genunchi; apoi, luându-i 
de mână, pe Frodo în dreapta sa şi pe Sam în stânga, îi 
duse la tron, îi aşeză pe el, apoi se răsuci spre oamenii şi 
căpitanii aflaţi în apropiere şi strigă cu glas tare, să se audă 
peste întreaga armie: 

— Slăviţi să fie cu slavă mare! 

Şi după ce strigătul bucuros se înălţă din piepturile lor şi 
apoi se stinse, un menestrel din Gondor păşi în faţă, 
îngenunche şi, spre deplina şi suprema încântare a lui Sam, 
ceru voie să cânte. Şi numai ce spuse: 


— Voi! seniori şi căpitani şi oameni neînfricaţi şi neînvinşi, 
regi şi prinți, şi bărbaţi chipeşi din Gondor, şi Călăreţi din 
Rohan, şi voi fii ai lui Elrond şi dunedaini din Miazănoapte, 
elfi şi gnomi, şi inimi mari din Comitat, şi voi, seminţie liberă 
din Apus, ascultați acum la cântecul nou. Căci vă voi cânta 
despre Frodo cel cu Nouă Degete şi despre Inelul Osândei. 

Şi auzind Sam acestea, izbucni într-un hohot răsunător de 
râs, atât era de încântat, şi se ridică în picioare şi strigă: 

— Ah, măreaţă slavă şi strălucire! Toate dorinţele mi s-au 
împlinit! 

Şi izbucni în plâns. 

Iar oştenii râdeau cu un ochi şi plângeau cu celălalt şi 
între atâtea hohote şi lacrimi glasul limpede al 
menestrelului se înălţă precum argintul şi aurul şi toţi 
bărbaţii aceia tăcură. lar menestrelul cântă, ba în graiul 
elfilor, ba în cel apusean, până când inimile lor, rănite de 
vorbe dulci, se revărsară de prea-umplere şi bucuria lor era 
precum spadele, şi gândurile lor îi duseră spre meleaguri 
unde durerea şi încântarea se împleteau şi unde lacrimile 
erau însuşi vinul binecuvântării. 

Într-un târziu, când Soarele cobori de la chindie şi 
umbrele copacilor se alungiră, menestrelul îşi sfârşi 
cântarea. 

— Slăviţi să fie cu slavă mare! spuse şi îngenunche. 

Aragorn se ridică în picioare şi o dată cu el se puse în 
mişcare întreaga armie şi se îndreptară spre corturile mari 
anume pregătite, pentru a mânca, a bea şi a se veseli cât 
mai rămăsese din acea zi. 

Frodo şi Sam fură duşi în altă parte, la un cort unde li se 
ceru să se dezbrace de vechile lor veşminte care fură apoi 
frumos împăturite şi puse cu cinstire la o parte; în locul lor 
li se dădură straie noi şi curate. Apoi veni Gandalf, aducând 
în braţe, spre mirarea lui Frodo, sabia şi mantia elfă şi vesta 
din mithril ce-i fuseseră luate în Mordor. Lui Sam îi aduse o 
vestă de za aurită şi mantia lui elfă, curățată de mânjeală şi 


dreasă în toate stricăciunile pe care le suferise; la urmă 
puse în faţa lor două săbii. 

— Nu doresc nici o sabie, spuse Frodo. 

— În seara asta va trebui să porţi una, spuse Gandalf. 

Atunci Frodo luă sabia mică ce fusese a lui Sam şi fusese 
pusă lângă el în Cirith Ungol. 

— Pe Sting ţi-o dau ţie, Sam, spuse el. 

— Nu, stăpâne! Domnu' Bilbo domniei voastre v-a dat-o, 
dimpreună cu vesta de argint; n-ar dori s-o poarte altcineva 
în asemenea clipe. 

Frodo cedă; iar Gandalf, ca şi când ar fi fost scutierul lor, 
îngenunche şi le prinse săbiile în jurul mijlocului, apoi se 
ridică şi aşeză pe creştetele lor câte un cerc de argint. 
Astfel gătiţi, se duseră la marele banchet: şi şezură la masa 
Regelui împreună cu Gandalf şi cu Regele Eomer din 
Rohan, şi cu Prinţul Imrahil, şi cu toţi căpitanii cei mari; şi 
acolo se aflau şi Gimli, şi Legolas. 

Dar când fu adus vinul după cele câteva clipe de Tăcere în 
Picioare, intrară doi scutieri ca să-l servească pe Rege; sau 
asta păreau a fi: unul era înveşmântat în argintiu şi negru, 
asemenea Străjerilor din Minas Tirith, iar celălalt în alb şi 
verde. Sam însă se întrebă în sinea lui ce căutau puştanii 
ăştia într-o oştire de bărbaţi în toată firea. Dar când cei doi 
se apropiară şi îi zări mai bine, exclamă dintr-o dată: 

— la'n priviţi, domnu' Frodo! Uitaţi-vă aici! Doar n-o fi 
chiar Pippin! Adică domnu' Peregrin 'Tlook, aş zice mai bine, 
şi domnu' Merry! Măiculiţă, ce-au mai crescut! Bată-mă să 
mă bată. Sunt mai multe poveşti de spus aici, bag seamă, nu 
numai a noastră. 

— Chiar aşa, zise Pippin răsucindu-se spre el. Şi-o să 
începem să le spunem de cum se termină banchetul ăsta. 
Între timp, cearcă-l pe Gandalf. Nu mai e chiar atât de 
scump la vorbă cum era, doar că acum râde mai mult decât 
vorbeşte. Până una-alta, Merry şi cu mine suntem prinşi de 
treburi. Suntem cavaleri ai Oraşului şi ai Obştii, după cum 
bănuiesc că bagi de seamă. 


Şi se sfârşi şi ziua aceea de bucurie; şi când Soarele 
dispăru dincolo de orizont şi Luna rotundă se înalţă încet 
peste ceţurile Anduinului şi sclipi printre frunzele 
fremătătoare, Frodo şi Sam se aşezară sub copacii 
şopotitori înconjurați de miresmele frumosului Ithilien; şi 
statură la vorbă până târziu în noapte, împreună cu Merry 
şi Pippin şi Gandalf, şi după o vreme li se alăturară şi 
Legolas şi Gimli. Astfel aflară Frodo şi Sam multe din cele 
ce s-au petrecut cu Însoţitorii Inelului după ce Frăția lor s-a 
rupt în acea blestemata zi la Parth Galen, aproape de 
Cascadele Rauros; şi tot mereu mai era ceva de întrebat şi 
încă şi mai multe de spus. 

Orci, copaci vorbitori, leghe întregi de iarbă, călăreţi în 
galop, grote sclipitoare, turnuri albe, săli daurite, bătălii, 
corăbii înalte plutind pe ape, toate acestea trecură prin faţa 
minţii lui Sam până când simţi ce-l apucă ameţeala. Dar 
printre toate acestea, nu se mai sătura să se minuneze de 
cât crescuseră Merry şi Pippin; îi puse spate în spate cu 
Frodo şi cu sine însuşi. Se scarpină în cap. 

— Nu pricep, la vârsta noastră! spuse. Da' asta e: sunteţi 
cu trei degete mai înalţi decât ar trebui să fiţi, ori oi fi eu 
pitic. 

— Pitic nu eşti, câtuşi de puţin (Dwarf (în text) - "pitic", 
dar şi "gnom". În textul original, cuvântul este folosit în 
special pentru seminţia lui Gimli, şi a fost tradus în 
româneşte prin "gnom". De aici şi replica lui Gimli gnomul. 
Sam se referă la faptul că e "pitic" faţă de cei din seminţia 
lui. n. tr.), pufni Gimli. Da' ce vorbesc eu aici? Dacă 
muritorii beau licori de-ale enţilor, doar nu s-ar aştepta să 
iasă din ei ţucale de bere. 

— Licorile enţilor? făcu Sam. lar mă ameţiţi cu enţii ăştia; 
da' să mă trăsnească şi tot nu pricep ce-s ăia. O' să ne ia 
câteva săptămâni bune până punem toate astea cap la cap. 

— Săptămâni, că bine zici, încuviinţă Pippin. După care îl 
încuiem pe Frodo într-un turn în Minas Tirith, ca să pună 


totul pe hârtie. Altfel o să uite jumătate din ce s-a petrecut 
şi sărmanul Bilbo o să fie cumplit de dezamăgit. 

Într-un târziu Gandalf se ridică. 

— Mâinile Regelui sunt mâini de tămăduitor, dragii mei, 
spuse el. Dar voi aţi fost chiar în pragul morţii înainte să 
apuce el să vă recheme, punându-şi la bătaie întreaga sa 
putere. Şi să vă trimită în somnul dulce al uitării. Şi chiar 
dacă aţi dormit îndelung şi binecuvântat, e vremea să vă 
duceţi din nou la culcare. 

— Şi nu numai Sam şi Frodo! răspunse Gimli, ci şi tu, 
Pippin. Te iubesc măcar pentru câte suferinţe mi-ai 
pricinuit, pe care n-am să le uit nicicând. Şi n-am să uit nici 
cum te-am găsit pe colina aia în ultima bătălie. Dacă n-ar fi 
fost Gimli gnomul, te-am fi pierdut atunci. Dar acum ştiu 
cum arată o labă de hobbit, chiar dacă e singurul lucru ce 
se poate vedea sub o grămadă de hoituri. Şi când am ridicat 
stârvul ăla uriaş de pe tine, puneam mâna-n foc că erai 
mort. Îmi venea să-mi smulg barba. Şi n-a trecut decât o zi 
de când eşti iar pe picioarele tale. Aşa că la culcare, hai! Şi 
eu mă duc. 

— lar eu mă voi plimba prin pădurile acestei ţări 
minunate, şi-atât mi-ajunge ca să mă odihnesc. În zilele ce 
vor veni, dacă va îngădui seniorul meu elf, o parte din 
seminţia noastră se va strămuta aici şi atunci meleagul 
acesta va fi binecuvântat o vreme. O vreme: o lună, o viaţă, 
o sută de ani de-ai oamenilor. Dar Anduin e aproape şi 
Anduinul duce spre Mare. Spre Mare! 

Spre Mare! Spre Mare! Pescăruşii albi ţipă Şi în vânt 
spuma albă are joc de aripă. 

Şi apus, la apus intră soarele-n mare. 

Dinspre sure corăbii, ce măreaţă chemare! 

Neamul meu ce s-a dus, neamul meu să mă cheme? 

Părăsi-voi pădurea, cuibul meu, prea devreme? 

Zilele par pe sfârşite, anii-s departe, curgând Peste- 
ntinsele ape voi pleca în curând. 


Unde-i Ultimul ţărm valuri cad fără teamă, Din Tărâmul 
Pierdut glasuri dulci care cheamă - 

În Eress&a, ţara elfilor, pe care nimeni n-o ştie, Înverzită 
mereu, ţara neamului meu, de acum în vecie! 

Astfel cântând, Legolas se depărta pe colină la vale. 

Plecară şi ceilalţi, iar Frodo şi Sam se duseră la paturile 
lor şi se culcară. Şi a doua zi dimineaţa se treziră din nou 
plini de speranţe şi în deplină pace; şi multe zile petrecură 
astfel în Ithilien. Căci Câmpia Cormallen, unde era strânsă 
acum oştirea, se găsea în apropiere de Henneth Annun, iar 
pârâul care curgea pe cascadele sale putea fi auzit noaptea 
prăvălindu-se prin poarta stâncoasă şi trecând prin 
zăvoaiele înflorite, până în apele Anduinului, nu departe de 
Insula Cair Andros. Hobbiţii hălăduiau prin toate părţile, 
vizitând locurile pe unde trecuseră înainte; şi-n tot acest 
timp Sam nădăjduia ca în umbra pădurilor sau în vreo 
dumbravă tainică să zărească, măcar preţ de o clipă, un 
olifant din cei mari. Şi când află că, la asediul Gondorului, 
fuseseră nenumărate fiinţe din acestea, dar toate fuseseră 
nimicite, socoti că asta era o pierdere tristă. 

— Ce să zic, o fi să nu putem fi în toate părţile deodată, 
oftă el. Da'mi vine să cred că am pierdut multe. 

Între timp, armata se pregătea pentru întoarcerea în 
Minas Tirith. Cei istoviţi se odihneau, cei răniţi se 
tămăduiau. Căci unii dintre ei avuseseră mult de furcă şi de 
luptat cu Răsăritenii şi Sudiştii rămaşi, până când toţi au 
fost puşi cu botul pe labe. Şi ultimii care s-au întors au fost 
cei care pătrunseseră în Mordor şi distruseseră fortărețele 
din nordul ţării. 

Dar veni şi vremea când, la apropierea lunii mai, Căpitanii 
Apusului porniră din nou la drum, se îmbarcară în corăbii 
cu toţi oamenii lor şi astfel străbătură Anduinul de la Cair 
Andros până la Osgiliath; acolo făcură popas o zi; în ziua 
următoare ajunseră la câmpiile verzi ale Pelennorului şi 
văzură din nou turnurile albe de sub înaltul Mindolluin, 
Oraşul Oamenilor din Gondor, ultimul vestigiu al Apusimii, 


care trecuse prin întunecime şi foc pentru a începe o nouă 
Zi. 

Şi acolo, în mijlocul câmpurilor, îşi ridicară corturile şi 
aşteptară venirea dimineţii; căci era Ajunul lunii Mai şi 
Regele avea să Pătrundă pe Poarta Oraşului o dată cu 
răsăritul Soarelui. 

Chapter 15 Majordomul şi Regele. 

Oraşul Gondor era apăsat de mari îndoieli şi de o teamă 
cumplită. Vremea frumoasă şi soarele limpede păreau a-i 
lua în derâdere pe acei oameni care aveau prea puţină 
nădejde şi care, în fiecare dimineaţă, nu aşteptau altceva 
decât vestea osândei. Seniorul lor murise pârjolit, mort 
zăcea Regele din Rohan în citadela lor, iar regele cel nou 
abia venise la ei pe timp de noapte, ca să plece din nou la 
un război cu puteri mult prea întunecate şi 
înspăimântătoare ca să poată fi învinse de vreun om, oricât 
de puternic sau viteaz ar fi fost acesta. Veştile întârziau să 
sosească. După ce armia părăsise Valea Morgul şi o apucase 
pe drumul dinspre miazănoapte şi sub umbra munţilor, nici 
un sol nu se întorsese şi nu se auzise nici un zvon despre 
ceea ce se petrecea în Răsăritul ameninţător. 

La două zile după plecarea Căpitanilor, Lady Eowyn le 
rugă pe femeile care o îngrijeau să-i aducă veşmintele şi se 
ridică din pat fără să ţină seamă de împotrivirea lor; după 
ce ele o ajutară să se îmbrace şi îi sprijiniră braţul într-o 
eşarfa din pânză, Eowyn se duse la Supraveghetorul 
Caselor Tămăduirii. 

— Domnule, spuse ea, sunt pradă unei mari nelinişti şi nu 
mai pot lenevi în pat. 

— Domniţă, încă nu sunteţi tămăduită, iar eu am primit 
poruncă să mă îngrijesc cu osebire de Domnia voastră. Nu 
ar fi trebuit să vă ridicaţi din pat încă şapte zile, aşa mi s-a 
spus. Vă rog, prin urmare, să vă duceţi înapoi. 

— Sunt tămăduită, cel puţin la trup, doar braţul stâng mă 
mai supără, dar şi acesta puţin. Dar o să mă îmbolnăvesc 


din nou dacă nu mi se dă ceva de făcut. Nu s-au primit veşti 
despre război? Femeile nu-mi pot spune nimic. 

— Nici o veste, în afară de acea că Seniorii s-au îndreptat 
spre Valea Morgul; şi oamenii spun că noul căpitan venit de 
la Miazănoapte comandă acum oştirea. E un senior mare şi 
un tămăduitor; şi mie mi se pare tare ciudat, dacă-mi daţi 
voie s-o spun, ca mâna tămăduitoare să poarte şi sabie. Nu-i 
un lucru obişnuit în Gondor, chiar dacă odată a fost aşa, de 
e să dăm crezare vechilor poveşti. Dar timp de mulţi ani noi, 
tămăduitorii, n-am căutat decât să dregem spintecăturile 
pricinuite de oamenii purtători de săbii. Cu toate că avem 
destule stricăciuni şi fără aceştia: lumea e plină de suferinţe 
şi nenorociri chiar şi fără războaie care să le înmulțească. 

— E de ajuns un singur duşman, nu doi, să aprindă 
războiul, domnule, răspunse Eowyn. Iar cei care nu poartă 
sabie pot să moară din pricina lor. Ai dori poate ca poporul 
din Gondor să nu facă altceva decât să-ţi strângă dumitale 
ierburi, în vreme ce Seniorul Întunecimii strânge armate? 
Pe lângă asta, nu e totdeauna bine să-ţi tămăduieşti trupul, 
cum nu e întotdeauna rău să mori în bătălie, chiar dacă în 
chinuri cumplite. Dacă mi s-ar îngădui, în acest ceas în- 
tunecat aş alege-o pe-a doua. 

Supraveghetorul o privi cu atenţie. Stătea acolo înaltă, cu 
ochii strălucind pe chipul ei alb, iar când se întoarse ca să 
se uite pe fereastra de la încăperea lui, care dădea spre 
răsărit, îşi încleşta mâna dreaptă. El oftă şi clătină din cap. 
După câteva clipe de tăcere, Eowyn se răsuci spre el. 

— Nu e nimic de făcut aici? îl întrebă. Cine porunceşte în 
oraşul acesta? 

— Prea bine nu ştiu. Nu-s lucruri care să mă privească pe 
mine. Mai-marele Călăreţilor din Rohan este un mareşal; 
apoi Seniorul Hurin este în fruntea oştenilor din Gondor. 
Dar Seniorul Faramir este de drept Majordomul Oraşului. 

— Unde-l pot găsi? 

— În casa aceasta, domniţă. A fost rănit grav, dar acum s-a 
întremat şi e pe calea cea bună. Dar nu ştiu. 


— Vrei, te rog, să mă duci la el? Atunci vei şti. 

Seniorul Faramir se plimba singur prin grădina Caselor 
Tămăduirii, lumina soarelui îl încălzea şi el simţea că viaţa 
curge din nou prin venele sale; dar inima îi era grea şi 
privirile aţintite peste zidul grădinii, către răsărit. 
Apropiindu-se, Supraveghetorul îi rosti numele, iar el se 
răsuci şi o văzu pe Lady Eowyn din Rohan; şi se simţi 
cuprins de milă, căci îi citea pe chip suferinţa şi ochiului său 
pătrunzător nu-i scăpară amărăciunea şi neliniştea ei. 

— Măria ta, spuse Supraveghetorul, iat-o pe Lady Eowyn 
din Rohan. L-a însoţit pe rege şi a fost rănită grav şi se află 
acum în grija mea. Dar nu este mulţumită şi doreşte să 
vorbească Majordomului Oraşului. 

— Să nu-l înţelegi greşit, domnul meu, zise Eowyn. Nu 
lipsa de grijă mă îndurerează. Nici o altă casă n-ar putea fi 
mai frumoasă pentru cei ce doresc să se tămăduiască. Dar 
nu pot să stau în lenevie, în nemişcare, închisă în cuşcă. Mi- 
am căutat moartea în bătălie. Dar n-am murit şi bătălia 
continuă. 

La un semn al lui Faramir, Supraveghetorul se înclină şi 
plecă. 

— Ce-ai dori să fac, domniţă? Şi eu sunt prizonier în 
mâinile tămăduitorilor. 

Se uită la ea şi, fiind un om pe care mila îl mişca până-n 
adâncul sufletului, simţi ca şi cum i se sfâşia inima în faţa 
frumuseţii ei adumbrite de durere. Iar ea îl privi şi văzu 
bunătatea gravă din ochii lui, dar ştia de asemenea, ca o 
fiinţă ce crescuse printre oşteni, că în faţa ei se afla un 
bărbat pe care nici un Călăreţ al Obştei nu-l putea întrece 
în bătălie. 

— Ce doreşti? întrebă el din nou. Dacă stă în puterea mea 
să fac, voi face. 

— Aş dori să-l chemi pe acest Supraveghetor şi să-l rogi 
lase să plec, spuse ea; dar cu toate că vorbele ei erau 
mândre, inima ei şovăi şi pentru prima oară se simţi 
cuprinsă de îndoială faţă de ea însăşi. Se gândi că poate 


acest bărbat înalt, aspru şi blând totodată o va crede 
capricioasă, o copilă care n-are destulă dârzenie pentru a 
duce o treabă plicticoasă până la capăt. 

— Şi eu sunt ţinut aici de Supraveghetor, răspunse 
Faramir. Şi încă nu mă aflu la cârma acestui Oraş. Dar chiar 
dacă m-aş afla, tot de sfatul lui aş asculta, căci el ştie cel 
mai bine ce-i de făcut, şi nu i-aş încălca povaţa, decât dacă 
mă împinge o mare nevoie. 

— Dar eu nu doresc să mă tămăduiesc, spuse ea. Vreau să 
mă sui pe cal şi să plec la război, ca fratele meu Eomer, sau 
mai curând ca Theoden regele, căci el a murit şi acum are 
parte şi de glorie şi de pace. 

— E prea târziu, domniţă, să-i mai urmezi pe Căpitani, 
chiar dacă ai fi în deplină putere. Cât despre moartea în 
bătălie, ne poate încă paşte pe toţi, fie c-o dorim sau nu. Şi 
vei fi mult mai pregătită să o înfrunţi aşa cum doreşti dacă, 
acum cât încă mai este timp, te supui poruncii date de 
Tămăduitor. Şi domnia ta şi eu trebuie să îndurăm cu 
răbdare ceasurile de aşteptare. 

Ea nu răspunse, dar privind-o lui Faramir i se păru că ceva 
parcă se îmblânzise în ea, ca un îngheţ amarnic ce se 
înmoaie la prima suflare timidă a Primăverii. O lacrimă 
apăru în ochii ei şi se prelinse pe obraz, ca un strălucitor 
strop de ploaie. Capul ei mândru se aplecă puţin. Apoi încet, 
parcă vorbindu-şi sieşi, ea spuse: 

— Dar tămăduitorii vor să mă ţină la pat încă şapte zile. 
lar fereastra mea nu dă spre răsărit. 

Vocea ei era ca aceea a unei copiliţe cuprinse de tristeţe. 
Faramir zâmbi, cu toate că inima lui era plină de milă. 

— Fereastra nu dă spre răsărit? întrebă el. Păi, ăsta e un 
lucru ce poate fi îndreptat. O să vorbesc cu 
Supraveghetorul. Dacă vei rămâne în casa aceasta, 
domniţă, în grija noastră, şi te vei odihni atât cât trebuie, 
atunci te vei putea plimba prin această grădină după pofta 
inimii; şi vei privi către răsărit, într-acolo unde s-au dus 
toate nădejdile noastre. Şi aici mă vei găsi pe mine, 


preumblându-mă şi aşteptând şi îndreptându-mi şi eu 
privirile către răsărit. Şi tare mi-ai mai uşura grijile dacă 
mi-ai vorbi sau te-ai plimba când şi când cu mine. 

Atunci ea îşi înălţă capul şi-l privi din nou în ochi; şi obrajii 
ei palizi se îmbujorară uşor. 

— Cum să-ţi uşurez grijile, domnul meu? Iar eu nu doresc 
vorba oamenilor vii. 

— Dar răspunsul meu sincer ai dori totuşi să-l auzi? 

— Da. 

— Atunci, Eowyn din Rohan, îţi spun că eşti frumoasă. În 
văile dintre munţii noştri sunt flori frumoase şi 
strălucitoare, şi copile încă şi mai frumoase; dar nici floare 
şi nici domniţă atât de minunată şi atât de tristă nu mi-a fost 
încă dat să văd în Gondor. Cine ştie, poate că mai sunt doar 
câteva zile până ca întunecimea să cadă peste lumea 
noastră, iar când o fi să vină, nădăjduiesc s-o înfrunt fără 
teamă; dar mi-ar fi mai uşoară inima dacă, atâta vreme cât 
mai străluce soarele, te-aş putea vedea. Căci amândoi am 
trecut pe sub aripa Umbrei şi aceeaşi mână ne-a tras 
îndărăt. 

— Vai, nu şi pe mine, domnul meu! Umbra este încă asupra 
mea. Nu-ţi căuta în mine tămăduirea! Sunt o fecioară 
obişnuită să port scutul şi mâna nu mi-e blândă. Dar îţi 
mulţumesc măcar pentru că nu mai sunt silită să stau în 
camera mea. Mă voi plimba dincolo de zidurile ei, cu 
îngăduinţa Majordomului Oraşului. 

Şi cu acestea, făcu o plecăciune şi porni înapoi spre casă. 
Faramir însă se plimbă încă multă vreme în grădină şi 
privirile sale se îndreptau acum mai mult spre casă decât 
spre zidurile de la răsărit. 

Când ajunse în camera sa, îl chemă pe Supraveghetor şi 
află de la el tot ce ştia despre Domnița din Rohan. 

— Dar nu mă îndoiesc, stăpâne, că vei afla mai multe de la 
piticuţul care e cu noi; căci, din câte se spune, el a fost în 
suita regelui şi s-a aflat lângă Domniţă până la sfârşit. 


Astfel că Merry a fost trimis la Faramir şi cât a mai durat 
ziua aceea au stat ei doi îndelung de vorbă şi Faramir a 
aflat multe, chiar mai multe decât a pus Merry în vorbele 
sale; şi şi-a spus că acum pricepea câte ceva din suferinţa şi 
neliniştea lui Eowyn din Rohan. Şi în înserarea frumoasă, 
Faramir şi Merry s-au plimbat în grădină, dar ea nu a 
apărut. 

Însă a doua zi dimineaţă, când a ieşit din Casele 
Tămăduirii, Faramir a zărit-o stând sus pe ziduri; era 
înveşmântată în alb şi strălucea în soare. Şi când a strigat-o, 
ea a coborât şi apoi s-au plimbat pe pajişte sau s-au aşezat 
sub un copac verde şi au vorbit şi au tăcut împreună. Şi 
astfel au făcut în toate zilele care au urmat. Şi 
Supraveghetorul, privind de la fereastră, se bucura în inima 
sa, căci el era un tămăduitor şi grija lui era cu mult uşurată; 
şi nu mai încăpea îndoială că, deşi teama şi presimţirile 
negre îngreunau inimile oamenilor, cei doi aflaţi sub 
oblăduirea lui înfloreau şi puterile le reveneau pe zi ce 
trecea. 

Şi a venit şi a cincea zi de când Lady Eowyn l-a întâlnit 
pentru prima oară pe Faramir; stăteau din nou unul lângă 
altul pe zidul Oraşului, privind în depărtare. Nici o veste nu 
se primise şi inimile tuturor erau întunecate. Vremea, şi ea, 
se înnegurase. Se lăsase frigul. Vântul stârnit în timpul 
nopţii sufla acum tăios dinspre miazănoapte şi se înteţea; 
iar pământurile din jur arătau cenuşii şi mohorâte. 

Se îmbrăcaseră cu veşminte călduroase şi mantii groase, 
iar Lady Eowyn purta şi o pelerină largă, de culoarea 
nopţilor adânci de vară, împodobită cu stele de argint la 
poale şi în jurul gâtului. Faramir ceruse să i se trimită 
pelerina aceasta care era a lui şi pe care i-o aşezase pe 
umeri; şi privind-o îşi spuse că Eowyn era încă şi mai 
frumoasă şi arăta ca o regină aşa cum stătea acolo, lângă el. 
Pelerina fusese ţesută pentru mama lui, Finduilas din 
Amroth, care murise înainte de vreme, rămânând pentru el 
doar ca o amintire a frumuseţii unor zile tare îndepărtate şi 


a primei lui dureri; iar pelerina ei i se părea drept foarte 
potrivită pentru frumuseţea şi tristeţea lui Eowyn. 

Tremurând ca înfiorată sub pelerina aceea înstelată, 
Eowyn privi către miazănoapte, undeva deasupra 
pământurilor cenuşii din acea parte, în chiar ochiul vântului 
rece, unde cerul arăta necruţător şi limpede. 

— La ce te uiţi, Eowyn? întrebă Faramir. 

— Nu acolo se află Poarta Neagră? Şi n-ar trebui ca el să fi 
ajuns de-acum la ea? Au trecut şapte zile de când a plecat. 

— Şapte zile, da. Dar să nu mă judeci greşit dacă-ţi voi 
spune că zilele astea mi-au adus o asemenea bucurie şi o 
asemenea suferinţă cum nu gândeam că am să simt 
vreodată. Bucuria de a te vedea pe tine; iar suferinţă 
pentru că acum teama şi îndoiala pe care mi le trezeşte 
ceasul acesta rău au devenit şi mai apăsătoare. Eowyn, n-aş 
vrea ca lumea asta să se sfârşească tocmai acum şi să pierd 
atât de curând ceea ce-am găsit. 

— Să pierzi ce-ai găsit, domnul meu? întrebă ea, privindu-l 
cu un aer grav, dar cu blândeţe în ochi. Nu ştiu ce ai găsit în 
aste zile şi ai putea pierde. Dar, prietene, haide să nu 
vorbim despre asemenea lucruri! Să nu vorbim defel! Mă 
aflu pe o muchie înspăimântătoare, iar genunea de la 
picioarele mele e cufundată în beznă şi nu pot şti dacă în 
urmă-mi e vreo rază de lumină. Căci nu mă pot întoarce. 
Aştept o lovitură a soartei. 

— Da, cu toţii aşteptăm o lovitură a soartei, spuse Faramir 
şi apoi tăcură amândoi; şi cum stăteau acolo, pe zid, li se 
păru că vântul încetează să mai sufle şi că lumina se stinge 
şi Soarele se înceţoşează şi că amuţesc toate zgomotele din 
Oraş şi de peste tot împrejurul lui: nu se mai auzeau nici 
vântul, nici voci sau chemări de pasăre, ori foşnet de frunze, 
nici măcar propria lor răsuflare n-o mai auzeau: înseşi 
inimile lor încetaseră să bată. Timpul se oprise locului. 

Şi stând ei aşa, mâinile lor se atinseră şi se încleştară una 
de alta fără ca ei să-şi dea seama. Încă mai aşteptau ceva ce 
nici ei nu ştiau. La un moment dat li se năzări că peste 


crestele munţilor din depărtare creştea un alt munte uriaş, 
un munte de întunecime, înălțându-se ca un val ce avea să 
înghită lumea, şi în jurul lui scăpărau fulgere; apoi 
pământul fu străbătut de o zguduire şi simţiră zidurile 
Oraşului clătinându-se. Un sunet ca un oftat se auzi dinspre 
pământurile din jur; şi inimile lor prinseră din nou a bate. 

— Îmi aduce aminte de Numenor, spuse Faramir, mirat de 
propria sa voce. 

— De Numenor? 

— Da, de ţara Apusimii, căzută în ruină, şi de marele val de 
întuneric ce s-a întins peste câmpiile sale verzi şi peste 
dealuri, şi s-a tot întins întunecimea de neînvins. O visez 
adesea. 

— Şi gândeşti că acum vine Întunecimea? Întunecimea de 
Neiînvins: 

Brusc, se lipi de el. 

— Nu, zise Faramir, privindu-i chipul. Era doar ceea ce 
vedeam în mintea mea. Nu ştiu ce se întâmplă. Dacă e să 
mă iau după judecata mea, aş zice că ne-a lovit un mare rău 
şi că sfârşitul ne e aproape. Dar inima îmi spune altminteri; 
şi mădularele mi-s uşoare m-au cuprins o speranţă şi o 
bucurie pe care n-am cum să le explic. Eowyn, Eowyn, 
Domniţă Dalbă a Rohanului, în ceasul acesta nu cred că e 
vreo întunecime care să poată dăinui! 

Şi aplecându-se o sărută pe frunte. 

Şi au rămas acolo, pe zidurile Oraşului Gondor, şi un vânt 
mare s-a sfârşit şi a început să sufle şi părul lor, cel negru 
ca pana corbului şi cel bălai, flutura împletindu-şi şuviţele. 
Şi Umbra s-a îndepărtat şi Soarele s-a dezvăluit şi lumina s- 
a revărsat deplină; şi apele Anduinului sclipeau precum 
argintul şi în toate casele Oraşului oamenii au început să 
cânte de bucuria care le inunda inimile dintr-un izvor 
neştiut de ei. 

Şi înainte ca Soarele să se depărteze mult de crucea 
amiezei şi de zenitul răsăritean, un mare Vultur s-a ivit în 


zbor, aducând veşti dincolo de orice speranţă, de la Seniorii 
Apusului, şi astfel striga el: 

Cântări înălţaţi, veselească-se-ntregul popor Căci înfrânt 
este Turnul blestemat din Anor! 

Turnul nopţii-i căzut! - să vestiți tuturor! 

Voi ai Turnului Strajei bucuraţi-vă iar, veghea voastră, 
vegherea, nu v-a fost în zadar şi acum Poarta Neagră e-n 
molozul cel mut şi prin ea neînfrântul Rege-al nostru-a 
trecut! 

Bucuraţi-vă, neamuri, voi al Vestului fii, acum Regele 
vostru între voi va veni Şi cu voi va rămâne cât pe lume veţi 
(1 

Înverzit-a copacul veştejit oarecând peste locuri înalte, cu 
foşnire de vânt, Şi Oraşul va fi-n libertate! Veniţi, bucuraţi- 
vă, oameni, şi cântaţi fericiţi! 

Şi oamenii cântau pe străzile Oraşului. 

Zilele au urmat aurite, primăvara şi vara au venit deodată, 
benchetuind pe câmpiile Gondorului. Iar veştile soseau 
acum, aduse de călăreţi iuți, din Cair Andros, despre toate 
cele ce se făcuseră acolo şi Oraşul se pregătea pentru 
venirea Regelui. Merry a fost chemat să se alăture 
căruţelor care duceau provizii de mâncare în Osgiliath şi de 
acolo, cu corăbiile, până în Cair Andros; Faramir însă nu s-a 
dus, căci acum, tămăduit fiind, a luat cârma Oraşului ca 
Majordom al acestuia, chiar dacă pentru scurt timp, şi 
datoria lui era să pregătească toate cele pentru acela care 
avea să-l înlocuiască. 

Nici Eowyn nu s-a dus, cu toate că fratele ei i-a trimis 
vorbă, rugând-o să vină pe câmpia Cormallen. Faramir tare 
s-a mirat de aceasta, dar acum o vedea rareori, căci avea 
multe pe cap; iar ea rămăsese mai departe în Casele 
Tămăduirii şi se plimba singură prin grădină şi chipul ei şi-a 
pierdut din nou roşeaţa şi părea că în tot Oraşul ea singură 
suferea şi era tristă. Şi Supraveghetorul Caselor era tare 
îngrijat din pricina asta, astfel că s-a dus să-i spună lui 
Faramir. 


Atunci Faramir veni s-o caute pe Eowyn şi împreună se 
urcară încă o dată pe zid, şi el o întrebă: 

— Eowyn, de ce stai aici şi nu te duci să te bucuri şi tu de 
revedere în Cormallen, dincolo de Cair Andros, unde te 
aşteaptă fratele tău? 

— Chiar nu ştii de ce? întrebă ea la rândul ei. 

— Două pot să fie pricinile, răspunse el, dar nu ştiu care 
este cea adevărată. 

— Nu-mi plac ghicitorile. Aşa că vorbeşte mai pe înţeles! 
— Dacă asta ţi-e voia, domniţă, atunci îţi spun: nu vrei să 
te duci pentru că te-a chemat doar fratele tău şi a-l privi pe 
Seniorul Aragorn, moştenitorul lui Elendil, în ceasul acesta 
de triumf nu-ţi aduce nici o bucurie. Sau pentru că nu m-am 

dus nici eu şi doreşti să-mi fii în apropiere. Şi poate din 
amândouă pricinile şi nici măcar tu nu poţi alege între ele. 
Eowyn, oare nu mă iubeşti sau n-ai să mă iubeşti? 

— Mi-aş dori să fiu iubită de altul, răspunse ea. Dar nu 
doresc mila nici unui bărbat. 

— Ştiu asta. Îţi doreai să ai parte de dragostea Seniorului 
Aragorn. Pentru că este slăvit şi puternic şi doreai să ai 
parte de faimă şi glorie şi să te înalţi mult deasupra tuturor 
vietăţilor mărunte care se târăsc pe pământ. Şi aşa cum 
priveşte un oştean de rând către o mare căpetenie, la fel îl 
priveai şi tu şi ţi se părea o fiinţă minunată. Căci aşa şi este, 
un adevărat senior printre oameni, cel mai mare ce se află 
acum. Dar când el ţi-a arătat numai înţelegere şi milă, 
atunci nu ţi-ai mai dorit nimic, decât o moarte curajoasă în 
bătălie. Uită-te în ochii mei, Eowyn! 

Şi Eowyn se uită în ochii lui îndelung şi fără să clipească; şi 
Faramir spuse: 

— Nu dispreţui mila care este darul unei inimi bune, 
Eowyn! Dar eu nu-ţi dăruiesc mila mea. Căci tu eşti o 
domniţă slăvită şi vitează şi ţi-ai câştigat singură faima şi nu 
vei fi uitată; şi eşti frumoasă, domniţă, cutez a spune, mai 
frumoasă decât s-ar afla cuvinte chiar şi-n limba elfică să o 
zică. Şi te iubesc. Odată mi-a fost milă de tristeţea ta. Dar 


acum, chiar de n-ai mai fi tristă, chiar de n-ai avea nici o 
spaimă şi n-ai duce lipsă de nimic, chiar de-ai fi 
binecuvântata Regină a Gondorului, tot te-aş iubi. Eowyn, 
oare nu mă iubeşti? 

Şi atunci inima lui Eowyn se înduplecă sau cel puţin ea 
începu să-i înţeleagă glasul. Şi frigul iernii o părăsi şi 
soarele străluci asupra ei. 

— Stau în Minas Anor, Turnul Soarelui, spuse ea, şi, uite! 
Umbra s-a îndepărtat! Nu voi mai fi fecioara obişnuită să 
poarte scutul şi nu mă voi mai lua la întrecere cu călăreţii, 
şi nu mă voi mai bucura doar la auzul cântecelor despre 
război. Voi fi o tămăduitoare şi voi iubi toate cele ce cresc şi 
nu-s sterpe. Privi din nou spre Faramir şi adăugă: Nu mai 
doresc să fiu regină. 

Auzind acestea, Faramir izbucni într-un râs plin de veselie. 

— E bine, aşa e bine, zise el, căci eu nu sunt rege. Dar mă 
voi însura cu Domnița Dalbă din Rohan, dacă aceasta este 
dorinţa ei. Şi dacă ea doreşte, atunci vom trece Râul şi în 
zilele mai fericite ce vor urma vom trăi în frumosul Ithilien 
şi acolo vom face o grădină. Şi toate vor creşte acolo cu 
bucurie dacă va veni Domnița Dalbă. 

— Înseamnă că va trebui să-mi părăsesc neamul meu, 
omule din Gondor? întrebă ea. Şi vei vrea ca neamul tău 
mândru să spună despre tine: "Iată-l pe seniorul care a 
îmblânzit o sălbatică fecioară obişnuită să poarte scutul, 
venită de la Miazănoapte. Nu se afla nici o femeie în 
seminţia numeroneenilor pe care s-o aleagă?", aşa vei vrea 
să spună? 

— Aşa voi vrea, spuse Faramir. 

Şi o luă în braţele sale, şi o sărută sub cerul însorit, şi nu-i 
păsa că stăteau sus de tot, pe ziduri, în văzul multora. Şi, 
într-adevăr, mulţi i-au văzut şi au văzut lumina ce-i învăluia 
atunci când au coborât de pe zid şi s-au îndreptat ţinându- 
se de mână către Casele Tămăduirii. 

lar către Supraveghetorul Caselor Tămăduirii spuse: 


— Iat-o pe Domnița Eowyn a Rohanului, acum este 
tămăduită. 

— Înseamnă că nu trebuie s-o mai ţin în grija mea, zise 
Supraveghetorul, şi îmi iau rămas-bun de la ea şi îi urez să 
nu mai fie nicicând rănită sau să sufere de vreo boală. O 
dau acum în grija Majordomului Oraşului până la 
întoarcerea fratelui ei. 

Dar Eowyn răspunse: 

— Numai că acum când am voie să plec, aş dori să rămân. 
Căci această Casă a devenit pentru mine cea mai 
binecuvântată dintre toate. 

Astfel că a rămas acolo până când a venit Regele Eomer. 

Toate erau acum pregătite în Oraş; se adunase o mare de 
oameni, căci vestea se răspândise în fiece colţ al 
Gondorului, de la Min-Rimmon până la Pinnath Golin şi 
chiar până la îndepărtatele coaste ale mării; şi toată 
suflarea care putea veni în Oraş s-a grăbit să vină. Iar 
Oraşul era din nou plin cu femei şi copii frumoşi, întorşi la 
casele lor cu braţele încărcate de flori; din Dol Amroth au 
venit harpiştii care cântau cel mai măiastru la harpă din 
întreaga ţară; şi erau cântăreţi la violă şi la flaut şi la corni 
de argint, şi cântăreţi cu voci de cleştar, sosiți din văile 
Lebenninului. 

Şi a venit şi seara în care de pe ziduri se puteau zări 
corturile ridicate pe câmpie şi întreaga noapte au ars 
făcliile în vreme ce bărbaţii au stat să aştepte ivirea zorilor. 
Şi când soarele s-a înălţat în dimineaţa limpede, deasupra 
munţilor de la Răsărit peste care nu mai atârnau umbrele, 
atunci bătură toate clopotele şi toate flamurile se desfăcură 
şi fluturară în vânt; şi pe Turnul Alb al citadelei fu înălţat 
pentru ultima oară în Gondor stindardul Majordomilor, de 
un alb-strălucitor, asemenea zăpezii proaspete în soare, 
fără nici un însemn sau blazon pe el. 

Căpitanii Apusului se aflau acum în fruntea oastei lor şi se 
îndreptau spre Oraş, iar norodul îi văzu înaintând rând 
după rând, sclipind şi scânteind în razele tinere ale soarelui 


şi scăpărând ca argintul. Astfel ajunseră în faţa Porții şi se 
opriră la câteva sute de paşi de ziduri. Aripile Porții nu 
fuseseră încă reparate, în locul lor însă era o barieră, şi 
acolo stăteau oameni în armuri argintii cu negru, cu săbiile 
lor lungi scoase din teci. În faţa barierei aştepta Faramir 
Majordomul, şi Hurin, Păstrătorul Cheilor, şi alţi căpitani ai 
Gondorului şi Domnița Eowyn din Rohan împreună cu 
Elfhelm Maregşalul şi nenumărați căpitani ai Obştei; de o 
parte şi de alta a Porții se înghesuia o mare mulţime de 
oameni în veşminte de multe culori şi purtând ghirlande de 
flori. 

Spaţiul larg din faţa zidurilor cetăţii Minas Tirith era 
înconjurat din toate părţile de cavalerii şi oştenii 
Gondorului şi ai Rohanului şi de către locuitorii Oraşului şi 
oameni veniţi de peste tot din ţară. Şi când din oştire păşiră 
în faţă dunedainii înveşmântaţi în argintiu şi cenuşiu, peste 
toţi şi toate se lăsă liniştea; şi înaintea dunedainilor ieşi 
Seniorul Aragorn. Era îmbrăcat într-o za neagră, încinsă cu 
un brâu de argint, şi purta o mantie lungă, albă ca spuma, 
prinsă la gât cu o nestemată mare şi verde, a cărei 
strălucire se vedea până la mare depărtare; capul îi era 
descoperit, doar pe frunte avea o stea legată cu un fir 
subţire de argint. Împreună cu el erau Eomer din Rohan şi 
Prinţul Imrahil, şi Gandalf îmbrăcat în alb din cap până-n 
picioare, precum şi patru siluete micuţe pe care mulţi 
oameni le priveau cu mirare. 

— Nu, verişoară dragă, nu-s băieţandri, îi spunea Ioreth 
rubedeniei ei din Imloth Melui care stătea alături. Sunt 
periannathi, din ţara piticuţilor de tare departe, unde se 
zice că sunt prinți vestiți. Poţi să mă crezi, pentru că am 
îngrijit unu' din ăştia în Casele Tămăduirii. Sunt mici da' 
tare curajoşi. Auzi tu, verişoară dragă, unu' s-a dus numa' 
cu scutieru' său chiar în Tărâmu' Negru şi s-a luptat singur 
cu Senioru' Întunecimii şi i-a dat foc la Turn. Poţi să crezi 
una asta? Aşa se povesteşte în Oraş. Ăla trebuie să fie, care 
merge cu Piatra Elfă al nostru. Am auzit că ar fi prieteni 


tare buni. lar Senioru' Piatra Elfă e o minune de om: n-are 
vorbă prea blândă el, e drept, da' inima-i e de aur, cum se 
zice; şi are mâinile tămăduitoare. "Mâinile regelui sunt 
mâini de tămăduitor", am zis eu; şi aşa s-a dat în vileag 
totul. Şi Mithrandir mi-a zis: "loreth, oamenii or să-şi 
amintească multă vreme de vorbele tale, şi. " 

Dar loreth n-apucă să termine cu dădăcitul rubedeniei 
sale de la ţară, pentru că se auzi chemarea unei singure 
trâmbiţe, şi imediat se lăsă tăcerea. Apoi Faramir părăsi 
Poarta însoţit de Hurin, Păstrătorul Cheilor, fără nimeni 
altcineva în afară de patru bărbaţi ce veneau în urma lor, 
îmbrăcaţi în armia Citadelei şi cu coifurile înalte pe 
creştete, ducând un sipet mare din lemn negru de 
lebethron legat în argint. 

Faramir îl întâmpină pe Aragorn în mijlocul tuturor celor 
adunaţi acolo şi, îngenunchind, spuse: 

— Ultimul Majordom al Gondorului cere îngăduinţa să se 
retragă din îndatoririle sale. 

Şi cu aceste vorbe îi întinse lui Aragorn un sceptru alb; dar 
Aragorn luă sceptrul şi i-l dădu înapoi zicând: 

— Îndatoririle acestea nu s-au sfârşit şi vor fi ale tale şi ale 
moştenitorilor tăi atâta vreme cât va dăinui dinastia mea. 
Îndeplineşte-ţi-le acum! 

Atunci Faramir se ridică şi vorbi cu glas limpede: 

— Oameni ai Gondorului, ascultaţi-l acum pe Majordomul 
acestui Regat! Iată, în sfârşit a venit cineva să ceară înapoi 
tronul. lată-l pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căpetenia 
dunedainilor din Arnor, Căpitanul Armiei Apusului, purtător 
al Stelei de la Miazănoapte, mânuitor al Săbiei Refăurite, 
victorios în bătălie, ale cărui mâini aduc tămăduire, Piatra 
Elfă, Elessar din dinastia lui Valandil, fiul lui Isildur, fiul lui 
Elendil din Numenor. Să fie el rege şi să intre în Oraş şi să 
trăiască aici? 

Şi întreaga armie şi tot norodul strigară Daaa într-un 
singur glas. 

Iar Ioreth se întoarse către rubedenia sa: 


— Asta-i o ceremonie aşa cum avem noi aici în Oraş, 
verişoară, pentru că el a intrat dinainte, aşa cum ţi-am 
spus; şi mi-a zis. 

Şi iarăşi a trebuit să-şi înghită vorbele, pentru că Faramir 
vorbi din nou: 

— Oameni din Gondor, cărturarii spun că datina din 
vechime e aceea ca regele să primească de la tatăl său 
coroana, înainte ca acesta să moară; sau dacă acest lucru 
nu se poate, să se ducă singur şi să-şi ia coroana din mâinile 
tatălui său din mormântul unde a fost aşezat. Dar cum 
acum lucrurile trebuie făcute altfel, prin mijlocirea 
Majordomului, am adus astăzi aici, din Roth Dinen, coroana 
lui Eărnur, ultimul rege, ale cărui zile s-au sfârşit în vremea 
străbunilor noştri din vechime. 

Atunci cei patru străjeri păşiră în faţă şi Faramir deschise 
sipetul şi dinăuntru scoase o coroană străveche. Forma era 
ca aceea a coifurilor străjerilor Citadelei, numai că era mai 
înaltă şi era albă toată, iar aripile de o parte şi de alta erau 
făcute din perle şi argint, semănând cu aripile unei păsări 
de mare, căci era însemnul regilor veniţi de peste Mare; iar 
în inel erau bătute şapte diamante, cu o singură nestemată 
în vârf, care strălucea ca o flacără. 

Aragorn luă coroana, o ridică în sus şi spuse: 

— Et Eărello Endorenna utulien. Sinome maruvan ar 
Hildunyar tenn' Ambar-metta! 

Acestea erau cuvintele pe care le rostise Elendil când 
ieşise din Mare pe aripile vântului: "Din Marea cea Mare în 
Pământul de Mijloc am venit. În acest loc vor poposi şi 
moştenitorii mei până la sfârşitul lumii." 

Dar, spre minunarea multora, Aragorn nu-şi puse coroana 
pe cap, ci o dădu înapoi lui Faramir, spunând: 

— Prin strădania şi curajul multora am ajuns să-mi 
dobândesc moştenirea. Ca mărturie a acestui lucru, aş dori 
ca Purtătorul Inelului să-mi dea coroana, iar Mithrandir să 
mi-o aşeze pe creştet, dacă voieşte; căci el a fost cel care a 


pus în mişcare tot ceea ce s-a întâmplat, iar izbânda a lui 
este. 

Atunci Frodo se apropie, luă coroana de la Faramir şi i-o 
dădu lui Gandalf; iar Aragorn îngenunche şi Gandalf puse 
Coroana Elfă pe creştetul lui. 

— De-acum încep zilele Regelui şi fie ele binecuvântate 
atâta timp cât vor dăinui tronurile valarilor! 

Dar când Aragorn se ridică, toţi cei de faţă îl priviră în 
tăcere, căci parcă abia acum li se înfăţişa el pentru prima 
oară. Înalt precum regii mărilor din vechime, îi întrecea cu 
mult pe cei aflaţi în preajma lui; bătrân ca vremea părea a fi 
şi cu toate acestea în floarea bărbăţiei lui; înţelepciune se 
citea pe fruntea lui, putere şi tămăduire avea în mâini şi o 
lumină îl înconjura. Şi atunci Faramir strigă: 

— lată Regele! 

În acea clipă toate trâmbiţele răsunară şi Regele Elessar 
înainta până la barieră şi Hurin, Păstrătorul Cheilor, o dădu 
la o parte; şi în muzici de harpă şi violă şi flaut şi în cântec 
de voci limpezi, Regele străbătu străzile încărcate de flori şi 
ajunse la Citadelă şi pătrunse înăuntru; Stindardul 
Copacului şi al Stelelor fu înălţat pe cel mai de sus turn şi 
astfel începu domnia Regelui Elessar, despre care multe 
cântece au povestit de atunci încoace. 

În vremea lui, Oraşul a devenit mai frumos decât oricând 
înainte, chiar şi decât în zilele primei sale glorii; s-a umplut 
de copaci şi fântâni, porţile i-au fost făurite noi din mithril şi 
oţel, iar străzile pavate cu marmură albă; seminţia Muntelui 
a trudit în el iar Seminţia Pădurii a primit cu bucurie să vină 
aici; şi toate relele au fost tămăduite şi făcute bune încă o 
dată şi casele erau pline de bărbaţi şi femei şi de râsetele 
copiilor şi nici o fereastră nu era oarbă sau vreo curte 
goală; şi după ce al Treilea Ev al lumii a ajuns la capăt, evul 
ce a urmat a păstrat amintirea şi gloria anilor duşi. 

În zilele de după încoronare, Regele a stat pe tronul său 
din Sala Regilor şi a hotărât ce era de făcut. Şi legaţii 
multor ţări şi multor popoare au venit, de la Miazaăzi şi 


Răsărit, de la hotarele Pădurii Întunecate, şi din ţara Murgă 
din Apus. Şi Regele i-a iertat pe Răsăritenii care s-au predat 
şi i-a lăsat să plece liberi, şi a făcut pace cu popoarele din 
Harad; şi i-a eliberat pe sclavii din Mordor şi le-a dat lor 
spre stăpânire toate pământurile din jurul Lacului Nurnen. 
Şi mulţi au fost aduşi în faţa lui pentru a fi lăudaţi de el şi a- 
şi primi răsplata pentru vitejia dovedită; iar la urmă 
căpitanul Străjii îl aduse pe Beregond pentru a fi judecat. 
lar Regele îi spuse lui Beregond: 

— Beregond, cu sabia ta a fost vărsat sânge în Locurile 
Venerate, unde acest lucru nu este îngăduit. Ţi-ai părăsit 
postul fără să ai îngăduinţă de la Senior sau de la Căpitan. 
Pentru aceste fapte, în străvechime erai pedepsit cu 
moartea. Prin urmare, acum trebuie să ţi se hotărască 
soarta. Nu ţi se va da nici o pedeapsă, continuă Aragorn, şi 
asta pentru că te-ai arătat viteaz în luptă şi mai ales pentru 
că ceea ce ai făcut ai făcut din dragoste pentru Seniorul 
Faramir. lotuşi va trebui să părăseşti Oraşul Minas Tirith. 

Beregond se făcu alb ca varul la faţă şi, lovit până-n 
adâncul inimii, îşi lăsă capul în piept. Dar Regele încă nu 
terminase ce avea de spus: 

— Aşa am hotărât şi aşa se va împlini, căci eşti numit să 
faci parte din Frăția Albă, Straja lui Faramir, Prinţ al 
Ithilienului, şi vei fi căpitanul acesteia şi vei locui în Emyn 
Arnon, în cinstire şi pace, slujindu-l pe acela pentru care ai 
pus în joc totul ca să-l salvezi de la moarte. 

Şi Beregond, înțelegând milostenia şi dreapta judecată a 
Regelui, tare se bucură şi îngenunchind, îi sărută mâna şi 
apoi plecă de acolo vesel şi mulţumit. lar Aragorn îi dărui 
lui Faramir ţinutul Ithilien să-i fie principat şi-l rugă să 
întemeieze curtea între dealurile Emyn Arnon, nu departe 
de Oraş. 

— Căci, îl lămuri el, Minas Ithil din Valea Morgul va fi 
distrus în întregime şi chiar dacă în anii ce vor veni locul va 
fi curăţat, nimeni nu va putea trăi acolo mulţi ani de-aici 
înainte. 


În sfârşit, Aragorn îl primi pe Eomer din Rohan şi după ce 
se îmbrăţişară Aragorn îi spuse: 

— Noi doi n-avem ce să ne dăm sau să ne luăm şi nici să ne 
răsplătim în vreun fel; căci noi suntem ca fraţii unul pentru 
celălalt. Într-un ceas fericit a venit Eorl călare de la 
Miazănoapte şi nicicând n-au fost alte seminţii mai 
binecuvântate, şi nu s-au trădat unele pe altele şi nici nu se 
vor trăda. Acum, după cum ştii, l-am aşezat pe Iheoden cel 
Vestit într-un mormânt în Locurile Venerate şi acolo va 
dormi pe veci, printre Regii Gondorului, dacă şi tu doreşti 
astfel. Dar dacă vrei altminteri, venim şi-l aducem în Rohan, 
ca să odihnească în mijlocul poporului său. 

La care Eomer îi răspunse: 

— Din ziua în care ai apărut dinainte-mi din iarba verde a 
gruiurilor te-am îndrăgit şi dragostea asta nu va pieri 
nicicând. Dar acum va trebui să mă întorc o vreme în 
regatul meu unde sunt multe de tămăduit şi de îndreptat. 
Cât despre cel Căzut, după ce totul va fi pregătit cum se 
cuvine, vom veni după el; acum să-l lăsăm să doarmă aici o 
vreme. 

Iar Eowyn îi zise lui Faramir: 

— Acum trebuie să mă duc înapoi în ţara mea, să o mai văd 
o dată şi să-l ajut pe fratele meu în strădaniile lui; dar când 
acela pe care multă vreme l-am iubit ca pe tatăl meu va fi 
pus în sfârşit în locul somnului său de veci, mă voi întoarce. 

Şi astfel au trecut zilele bucuriei; călăreţii din Rohan s-au 
pregătit de plecare şi într-o bună zi au pornit spre 
Miazănoapte; iar de-a lungul drumului, de la Poarta 
Oraşului până la zidurile Pelennorului, s-au înşirat toţi cei 
voiau să-i cinstească şi să-i laude. Iar cei care trăiau în 
ţinuturi îndepărtate s-au întors cu bucurie la casele lor; în 
Oraş, în ăst timp, trudeau de zor multe mâini dornice să 
reclădească şi să reînnoiască, şi să înlăture toate cicatricele 
războiului şi amintirile lăsate de întunecime. 

Hobbiţii au mai rămas o vreme în Minas Tirith, dimpreună 
cu Legolas şi Gimli; căci Aragorn nu voia ca Frăția lor să se 


destrame. 

— Până la urmă tot trebuie să se isprăvească odată şi 
odată, le-a spus el, dar aş dori să mai zăboviţi puţin; căci 
încă nu s-au sfârşit acele fapte la care aţi fost făcuţi părtaşi. 
Se apropie o zi pe care am aşteptat-o în toţi anii ăştia, de 
când am devenit bărbat, şi când va să vină aş dori să-i am 
pe toţi prietenii mei în preajmă. 

Dar despre ce zi era vorba nu vru să spună mai multe. 

Însoţitorii Inelului stăteau cu toţii într-o casă frumoasă 
împreună cu Gandalf şi erau liberi să umble pe unde 
pofteau. 

— Ştii despre ce zi vorbeşte Aragorn? îl întrebă Frodo într- 
o zi pe Gandalf. Căci noi ne simţim bine aici şi nu-mi doresc 
să plec; dar zilele zboară şi Bilbo ne aşteaptă; şi Comitatul 
este casa mea. 

— Dacă e vorba de Bilbo, răspunse Gandalf, el aşteaptă 
aceeaşi zi şi ştie ce anume vă ţine aici. Cât despre zilele 
care zboară, de-abia suntem în luna mai, mai e până-n vară; 
şi chiar dacă toate par să se fi schimbat, ca şi când s-ar fi 
terminat un ev al lumii, pentru copaci şi iarbă a trecut mai 
puţin de-un an de când v-aţi pornit la drum. 

— Pippin, se întoarse Frodo către prietenul său, nu 
spuneai tu că Gandalf e mai puţin secretos decât obişnuia 
să fie odată? Cred că în vremea aceea era obosit de toate 
câte le avea pe cap. Acum pare că-şi revine. 

— Mulţi vor să ştie ce vor primi la masă, răspunse Gandalf; 
dar aceia care au pregătit ospăţul doresc să-şi păstreze 
taina; căci cu cât minunarea oaspeţilor e mai mare, cu atât 
sunt mai răsunătoare laudele. Aragorn însuşi aşteaptă un 
semn. 

Şi într-o bună zi Gandalf n-a fost de găsit, iar însoțitorii se 
întrebau ce putea să însemne aceasta. Gandalf însă îl 
scosese pe Aragorn din oraş în timpul nopţii, ducându-l la 
poalele dinspre miazăzi ale Muntelui Mindolluin; acolo au 
dat peste o potecă ce fusese bătută în vremuri de mult 
apuse şi pe care puţini se încumetau acum să umble. Căci 


ducea sus în munte, într-o zăpodie înaltă, unde numai 
regilor le era îngăduit să meargă. Urcară într-acolo pe 
făgaşuri abrupte, până sus pe platou, chiar sub căciulile de 
zăpadă ce acopereau tancurile crestei, şi care dădea în 
prăpastia din spatele Oraşului. Acolo se opriră şi de acolo 
priviră către şesuri, scăldate în lumina dimineţii; departe 
jos zăriră turnurile Oraşului, asemenea unor plaivazuri albe 
atinse de razele soarelui, şi întreaga vale a Anduinului era 
ca o grădină, iar Munţii Umbrei erau învăluiţi într-un abur 
auriu. Într-o parte, privirile lor desluşeau în zare cenuşiul 
Emyn Muil, iar licărirea cascadelor Rauros semăna cu o 
stea scăpărând pe bolta cerului; în partea cealaltă era 
panglica Râului, întinsă până la Pelargir, iar şi mai departe 
bolta cerului oglindea o lumină care trăda Marea. 

— Acesta este regatul tău, spuse Gandalf, şi inima 
regatului încă şi mai mare care va să fie. Al Treilea Ev al 
lumii s-a sfârşit, un nou ev va începe; şi este de datoria ta să 
porunceşti acest început şi să păstrezi ce este de păstrat. 
Căci, cu toate că multe au fost salvate, multe altele trebuie 
să piară; iar puterea celor Trei Inele s-a sfârşit şi ea. Şi 
toate pământurile pe care le vezi şi cele care se află de jur 
împrejurul acestora vor fi sălăşluite de oameni. A venit 
vremea Stăpânirii Oamenilor şi Rubedeniile Bătrâne vor 
pieri încet-încet sau vor pleca. 

— Ştiu asta, prietene drag, zise Aragorn, dar de sfatul tău 
tot nu mă pot lipsi. 

— Deocamdată, deocamdată. Al Treilea Ev a fost evul meu. 
Eu am fost Duşmanul lui Sauron; treaba mea s-a sfârşit. 
Curând voi pleca. De aici încolo povara va trebui să stea pe 
umerii tăi şi ai acelora înrudiţi cu tine. 

— Dar eu voi muri, protestă Aragorn. Căci eu sunt muritor, 
şi cu toate că sunt ceea ce sunt, fără să am sânge apusean 
în venele mele, iar viaţa mea e mai lungă decât a altor 
oameni, ea e totuşi doar cu puţin mai lungă; şi când cei ce 
se află acum în pântecele mamelor lor vor fi fost născuţi şi 
vor fi crescut mari şi vor fi îmbătrânit, şi eu voi fi de-acum 


bătrân. Şi cine va cârmui atunci Gondorul şi pe cei pentru 
care Oraşul acesta e ca o regină, dacă dorinţa mea nu se va 
împlini? Copacul din Curtea Fântânii este tot veşted şi 
sterp. Când voi vedea semnul că lucrurile stau altminteri? 

— Întoarce-ţi privirile de la lumea verde şi priveşte într- 
acolo unde totul pare sterp şi rece! îl sfătui Gandalf. 

Atunci Aragorn se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de un 
pripon pietros, chiar în spatele lui, care cobora de la buza 
căciulii de zăpadă. Şi în timp ce privea, îşi dădu seama că în 
pustiiciunea aceea creştea ceva. Urcă până acolo şi văzu că 
în chiar locul unde începea zăpada creştea un puiet, nu mai 
înalt de trei picioare. Îi dăduseră frunze noi, lungi, mlădii, 
întunecate în partea de sus şi argintii dedesubt, iar coroana 
firavă încă purta câteva flori ale căror petale albe 
străluceau precum omătul în lumina soarelui. 

— Ye! utuvienyes! strigă Aragorn. L-am găsit! Uite! Un 
vlăstar din Cel mai Bătrân Copac! Dar cum de-a ajuns aici? 
Căci n-are mai mult de şapte ani. 

Gandalf urcă şi el lângă Aragorn şi, uitându-se la puiet, 
spuse: 

— Cu adevărat acesta e un vlăstar al lui Nimloth cel 
frumos; care a fost o sămânță a lui Galathilion care, la 
rândul său, a fost un fruct al lui Telperion ce se trăgea din 
multe alte nume, Cel mai Bătrân dintre Copaci. Cine poate 
spune cum de-a ajuns aici la ceas hotărât? Dar platoul 
acesta este străvechi şi înainte ca regii să fost înfrânți sau 
Copacul să se fi uscat în Curte, unul din fructele sale a fost 
îngropat aici. Căci se spune că, deşi fructul Copacului arar 
ajunge să se coacă, viaţa din el zace acolo, dormind ani 
mulţi şi îndelungaţi şi nimeni nu poate proroci când se va 
trezi. Să nu uiţi asta. Căci dacă un fruct ajunge să se coacă, 
trebuie pus în pământ, altfel seminţia lui piere pentru 
totdeauna de pe lume. Acesta a zăcut aici, ascuns în munţi, 
aşa cum seminţia lui Elendil a stat ascunsă în pustietăţile de 
la Miazănoapte. Dar dinastia lui Nimloth e mult mai veche, 
chiar şi decât a ta, Rege Elessar. 


Atunci Aragorn cuprinse blând în mână vlăstarul şi, ce să 
vezi! părea că rădăcinile sale abia se ţineau de pământ, căci 
se desprinse uşor, fără să fie vătămat cu nimic; şi de acolo 
Aragorn îl duse înapoi în Citadelă. Copacul veştejit fu scos 
din rădăcini, cu multă venerație; nu-l arseră, ci-l aşezară 
întru odihnă în liniştea din Rath Dinen. Iar pe vlăstarul cel 
nou, Aragorn îl plantă în curte, lângă fântână, şi copacul 
începu să crească iute şi bucuros; şi când veni luna iunie, 
era greu de flori. 

— Semnul a fost dat, zise Aragorn, şi ziua nu este departe. 
Astfel că puse sentinele pe ziduri. 

În ziua de dinaintea Miezului de Vară pătrunseră în Oraş 
solii din Amon Diîn, cu vestea că dinspre Miazănoapte 
veneau călare cei din Seminţia Bălaie şi acum erau aproape 
de zidurile Pelennorului. Auzind acestea, Regele spuse: 

— În sfârşit, au sosit. Întreg Oraşul să se pregătească! 

Şi chiar în Ajunul Miezului de Vară, când cerul era 
albastru precum safirul şi stele albe se aprindeau la Răsărit, 
dar Apusul era încă daurit, iar văzduhul răcoros şi plin de 
miresme, călăreţii veniră pe drumul de Miazănoapte până 
la porţile Oraşului Minas Tirith. În frunte se aflau Elrohir şi 
Elladan, cu un stindard argintiu, urmau Glorfindel şi 
Erestor şi întreaga curte din Vâlceaua Despicată, iar după 
aceştia veneau Lady Galadriel şi Celeborn, Seniorul din 
Lothlorien, călărind pe armăsari albi, şi împreună cu ei 
mulţi din seminţia frumoasă din ţara lor, cu mantii cenuşii 
pe umeri şi nestemate albe în păr; la urmă de tot venea 
Stăpânul Elrond, măreț printre elfi şi oameni deopotrivă, 
purtând sceptrul din Annuminas, iar alături, pe un armăsar 
sur, călărea Arwen, fiica lui, Steaua Înserării, cum o numea 
poporul său. 

Şi când o văzu Frodo venind atât de strălucitoare în 
înserare, cu stele pe frunte şi înconjurată de o mireasmă 
dulce, fu tulburat peste măsură şi îi spuse lui Gandalf: 

— Acum înţeleg de ce am aşteptat! Acesta e sfârşitul. De- 
acum nu numai zilele vor fi minunate, ci şi nopţile vor fi 


frumoase şi binecuvântate şi toate spaimele vor pieri! 

Regele ură bun venit oaspeţilor săi şi ei descălecară; iar 
Elrond îşi dădu sceptrul Regelui şi puse mâna fiicei sale în 
mâna acestuia şi împreună urcară în Oraşul de Sus şi toate 
stelele se aprinseră pe boltă. Iar Aragorn, Regele Elessar, 
luă de soaţă pe Arwen Und6miel în Oraşul Regilor în ziua 
Mijlocului de Vară, iar povestea despre lunga lor aşteptare 
şi chinurile îndurate s-a împlinit astfel. 

Chapter 16 Multe despărţiri. 

Când zilele bucuriei ajunseră la capăt, însoțitorii Inelului 
se gândiră să se întoarcă la casele lor. Astfel că Frodo se 
duse la Rege; îl găsi şezând lângă fântână împreună cu 
Regina Arwen care cânta un cântec din Valinor, iar lângă ei 
Copacul creştea şi înflorea. Măriile lor îl primiră cu bucurie 
şi se ridicară să-l întâmpine, iar Aragorn spuse: 

— Ştiu ce-ai venit să-mi spui, Frodo: vrei să te întorci 
acasă. Ei bine, dragă prietene, copacul creşte cel mai bine 
în ţara strămoşilor săi, dar tu vei fi întotdeauna bine venit în 
toate meleagurile din Apus. Şi cu toate că neamul tău nu se 
bucură de prea mare faimă în legendele celor mari, acum 
va fi mai vestit decât multe regate măreţe care nu mai sunt. 

— E adevărat că vreau să mă întorc în Comitat, recunoscu 
Frodo. Dar mai întâi trebuie să mă duc în Vâlceaua 
Despicată. Căci dacă-mi, lipseşte ceva într-o vreme atât de 
binecuvântată, acesta e Bilbo; şi m-a durut să vădcănua 
venit împreună cu toţi cei din Casa Elrond. 

— Chiar nu pricepi de ce, Purtător al Inelului? îl întrebă 
Arwen. Doar ştii puterea acelui lucru ce a fost distrus; iar 
acum piere tot ceea ce a fost făcut de către acea putere. 
Numai că rubedenia ta a avut acel lucru asupra sa mai mult 
timp decât tine. Şi e foarte bătrân acum, după socoteala 
celor de-o seminţie cu el: te aşteaptă, căci nu va mai face 
nicicând o călătorie lungă, în afară de una singură. 

— Atunci vă rog să-mi îngăduiţi să plec cât mai iute, ceru 
Frodo. 


— Vom pleca peste şapte zile, zise Aragorn. Căci vom 
merge cu tine până departe, adică până în Rohan. Peste trei 
zile se întoarce Eomer ca să-l ia pe Th&oden pentru a-l 
îngropa în Obşte, şi vom călări cu el pentru a aduce cinstire 
celui căzut. Dar înainte să pleci, vreau să întăresc ceea ce 
ţi-a spus Faramir: eşti pentru totdeauna dezlegat de orice 
legământ faţă de regatul Gondor, la fel şi toţi cei care te-au 
însoţit. Şi dacă ar fi să vă pot dărui ceva pe măsura faptelor 
voastre, spuneţi-mi şi se va împlini, iar dacă doriţi să luaţi 
ceva cu voi, sunteţi liberi să luaţi şi veţi călători cu toată 
cinstirea şi veşmintele cuvenite unor prinți ai acestei ţări. 

Dar Regina Arwen spuse: 

— Eu îţi voi dărui ceva. Căci sunt fiica lui Elrond. Nu voi 
pleca împreună cu el când se va duce la Limanuri; căci 
alegerea mea este aceeaşi ca a lui Luthien, cum a ales ea 
am ales şi eu, atât dulcele cât şi amarul. Vei merge însă tu 
în locul meu, Purtător al Inelului, atunci când va veni 
vremea şi dacă vei voi. Dacă rănile te mai dor şi amintirea 
poverii tale te mai apasă, atunci vei putea trece în Apus, 
până ce toate rănile şi istovirea ţi s-au tămăduit. Dar acum 
poartă asta în amintirea Pietrei Elfe şi a Stelei înserării cu 
care ţi-ai împletit viaţa! 

Zicând acestea, scoase o nestemată albă asemenea unei 
stele, ce odihnea pe pieptul ei atârnată de un lanţ de argint, 
şi petrecu lanţul pe după gâtul lui Frodo. 

— Când te va chinui amintirea temerilor şi a întunericului, 
nestemata îţi va veni în ajutor, mai spuse ea. 

Peste trei zile, aşa cum spusese Regele, Eomer din Rohan 
intră călare în Oraş şi împreună cu el veni şi un eored 
alcătuit din cei mai chipeşi cavaleri ai Obştei. Eomer fu 
primit cu braţele deschise; şi când se aşezară cu toţii la 
masă în Merethrond, Marea Sală a Banchetelor, băgă de 
seamă cât de frumoase erau domniţele acolo de faţă şi tare 
se mai minună. Şi înainte să se retragă pentru a se odihni, îl 
chemă la sine pe Gimli gnomul şi-l întrebă: 

— Gimli, fiu al lui GlOin, ţi-ai pregătit toporul? 


— Nu, domnia ta, spuse Gimli, dar pot să-l aduc de-ndată, 
dacă e nevoie. 

— Singur vei hotărî asta. Între noi doi au rămas rostite 
nişte vorbe nesăbuite despre Doamna din Pădurea de Aur. 
Acum am văzut-o cu ochii mei. 

— Ei bine, şi ce spune domnia ta acum? 

— Cu părere de rău n-am să spun că-i cea mai frumoasă 
doamnă de pe lume. 

— Atunci mă duc să-mi iau toporul, hotări Gimli. 

— Dar înainte trebuie să limpezesc un lucru. Dacă aş fi 
văzut-o între alte doamne, aş fi spus tot ce ţi-ai dori tu să 
spun. Acum însă trebuie s-o pun înaintea ei pe Regina 
Arwen, Steaua înserării. Şi sunt gata să mă bat cu oricine 
zice altminteri. Să cer să mi se aducă sabia? 

Gimli făcu o plecăciune adâncă. 

— Nu, domnia ta, eu te-am iertat. Ai ales Înserarea; eu 
însă mi-am dăruit dragostea Dimineţii. Şi inima-mi spune că 
în curând se va stinge pentru totdeauna. 

Şi sosi şi ziua plecării şi numerogşii şi chipeşii oaspeţi veniţi 
de la Miazănoapte se pregătiră de drum. Cei doi regi, al 
Gondorului şi al Rohanului, se duseră la Locurile Venerate 
şi coborâră la criptele din Rath Dinen şi de acolo îl scoaseră 
pe Regele Theoden pe un catafalc aurit şi cu el străbătură 
Oraşul în tăcere. Apoi aşezară catafalcul pe un car mare, 
înconjurat de Călăreţii din Rohan şi cu stindardul lui purtat 
în frunte; iar Merry, ca scutier al lui Theoden, stătea în car, 
ţinând armele regelui. 

Celorlalţi însoțitori li se aduseră cai pe măsura şi rangul 
lor; 

Frodo şi Sam cel înţelept călăreau alături de Aragorn, 
Gandalf era calare pe lute ca Gândul, iar Pippin călărea 
împreună cu cavalerii din Gondor; Legolas şi Gimli îl 
călăreau împreună pe Arod, aşa cum făcuseră şi până 
atunci. 

Regina Arwen călărea şi ea laolaltă cu ei. Şi Celeborn şi 
Galadriel, împreună cu însoțitorii lor, precum şi Elrond şi fiii 


săi; şi mai erau în mulţimea aceea prinți din Dol Amroth şi 
din Ithilien şi numărați căpitani şi cavaleri. Nicicând nu mai 
avusese vreun rege al Obştii o asemenea suită pe drum cum 
avea acum Theâoden, fiul lui Thengel, la întoarcerea în ţara 
lui de baştină. 

Fără să se grăbească şi în deplină pace intrară în Andrien 
şi ajunseră la Codrul Cenuşiu de la poalele muntelui Amon 
Dîn, şi acolo auziră un zvon dintre dealuri, ca un bubuit de 
tobe, cu toate că nu puteau zări nici o fiinţă vie. Aragorn 
porunci să răsune trâmbiţele; iar vestitorii strigară: 

— lată, a venit Regele Elessar! şi dăruieşte Codrul 
Druadan lui Ghân-buri-Ghân şi poporului său, spre a fi a lor 
pentru totdeauna; şi nicicând de-acum încolo picior de om 
să nu-i mai păşească hotarul fără îngăduinţa lor. 

Tobele bubuiră mai tare la aceste vorbe, apoi amuţiră. 

În sfârşit, după cincisprezece zile de călătorie, carul ce-l 
purta pe Regele Theoden străbătu plaiurile verzi ale 
Rohanului şi ajunse în Edoras; şi acolo făcură popas cu toţii. 
Lăcaşul Auriu era împodobit cu ghirlande care mai de care 
mai frumoasă şi făclii fără număr îl inundară cu lumina lor, 
iar ospăţul care urmă fu cel mai mare pe care îl găzduise 
lăcaşul acela de când fusese construit. După trei zile, 
Oamenii din Obşte pregătiră funeraliile pentru Theoden; şi 
el fu aşezat într-un sălaş de piatră cu armele sale alături şi 
cu multe alte lucruri frumoase pe care le avusese în viaţă, şi 
deasupra fu înălţat un gorgan măreț, acoperit cu iarbă 
verde şi cu veşnicuţe albe. Şi iată că acum erau opt gorgane 
de partea răsăriteană a Câmpiei Gorganelor. 

Apoi Călăreţii de la Curtea Regelui, călare pe cai albi, 
înconjurară gorganul şi cântară cântecul lui Theoden, fiul 
lui Thengel, născocit de menestrelul său Gleowine, care 
nicicând n-a mai scris un alt cântec după aceea. Vocile 
molcome ale Călăreţilor tulburară chiar şi inimile celor care 
nu cunoşteau graiul acelui popor; dar stihurile făcură ochii 
poporului Obştei să se lumineze, căci li se părea că aud din 
nou tunetul copitelor de la Miazănoapte şi glasul lui Eorl 


strigând peste vuietul bătăliei pe Câmpia Celebrant, şi 
povestea regilor continua cu răsunetul cornului lui Helm 
peste munţi, până când a venit întunecimea şi atunci s-a 
ridicat la luptă Regele Theoden şi a trecut prin Umbră până 
a ajuns la foc şi acolo a murit vitejeşte chiar când Soarele s- 
a reîntors dincolo de orice speranţă şi a strălucit dimineaţa 
peste Mindolluin. 

Din îndoieli, din întuneric, spre aşteptaţii zori de zi Cu 
sabia din teacă scoasă el înspre soare călări. 

În el a renăscut speranţa, şi în speranţă a sfârşit Peste 
osândă, peste moarte-nălţat acum, nebiruit, din viaţă şi din 
tot ce piere, spre glorie, în infinit! 

Merry însă a stat la piciorul gorganului cel verde în tot 
acest timp şi a plâns şi când se sfârşi cântecul se ridică şi 
strigă: 

— Rege Theoden, Rege Theoden! Adio! Ca un tată mi-ai 
fost, chiar dacă pentru atât de puţin timp. Adio! 

După ce s-a încheiat înmormântarea şi femeile şi-au şters 
lacrimile şi Theoden a fost în sfârşit lăsat singur în gorganul 
său, poporul se adună în Lăcaşul Auriu pentru marele 
praznic, uitând de tristeţi; căci Theoden îşi trăise viaţa şi 
murise glorios, asemenea celor mai de seamă strămoşi ai 
săi. Şi când sosi clipa ca, după datina Obştei, să se bea în 
amintirea regilor, Eowyn, Domnița Rohanului, ieşi în faţă, 
daurită precum soarele şi dalbă asemenea zăpezii, şi îi dădu 
lui Eomer o cupă plină. 

Atunci un menestrel şi un cărturar se ridicară de la 
locurile lor şi înşirară toate numele Seniorilor Obştei în 
ordine: Eorl cel Tânăr; şi Brego, cel care a construit 
Lăcaşul; şi Aldor, frate al lui Baldor cel fără de noroc; şi 
Frea, şi Freawine, şi Goldwine, şi Deor, şi Gram; şi Helm 
care a zăcut ascuns în Văgăuna lui Helm când a fost 
cotropită Obştea; şi cu gorganul lui se isprăvea şirul celor 
nouă de pe partea apuseană, căci la acea vreme dinastia s-a 
întrerupt, după care au urmat gorganele răsăritene; 
Frealaf, nepotul de soră al lui Helm; şi Leofa, şi Walda, şi 


Folca, şi Folcwine, şi Fengel, şi Thengel, şi Theoden, cel de 
pe urmă. Şi la rostirea numelui lui Thâoden, Eomer goli 
cupa. Apoi Eowyn îi rugă pe chelari să umple din nou 
cupele şi toţi cei prezenţi se ridicară în picioare şi băură 
întru slava noului rege, strigând: 

— Trăiască Eomer, Rege al Obştei! 

La urmă, când praznicul se apropia de sfârşit, Eomer se 
ridică şi spuse: 

— Acesta e un praznic în amintirea Regelui Theoden; dar 
până să plecăm vreau să vă dau o veste de bucurie, căci el 
nu s-ar supăra dacă o fac, pentru că a fost ca un tată pentru 
sora mea Eowyn. Auziţi, prin urmare, oaspeţi ai mei, 
oameni chipeşi din multe regate, cum nicicând nu s-au fost 
strânşi în acest lăcaş! Faramir, Majordomul Gondorului şi 
Prinţ al Ithilienului, o cere de soaţă pe Eowyn, Domnița 
Gondorului, iar ea a primit. Astfel că îşi vor jura credinţă 
unul altuia în faţa voastră a tuturor. 

Faramir şi Eowyn păşiră în faţă, ţinându-se de mână şi toţi 
băură în cinstea lor şi se bucurară: 

— Astfel se leagă o dată în plus prietenia dintre Obşte şi 
Gondor şi cu atât mai mult e prilej de bucurie pentru mine, 
spuse Eomer. 

— Se vede treaba că nu eşti zgârcit, Eomer, spuse 
Aragorn, dacă primeşti să dăruieşti Gondorului ce ai tu mai 
frumos în regatul tău! 

Eowyn privi adânc în ochi pe Aragorn şi zise: 

— Urează-mi fericire, senior şi tămăduitor al meu! 

La care el răspunse: 

— 'Ţi-am dorit fericirea de când te-am văzut întâiaşi dată. 
Îmi simt inima mângâiată să te văd fericită. 

Şi când s-a sfârşit ospăţul, cei care urmau să plece îşi 
luară rămas-bun de la Regele Eomer. Aragorn şi cavalerii 
săi, precum şi cei veniţi din Lorien şi din Vâlceaua Despicată 
se pregătiră de drum; Faramir şi Imrahil rămâneau în 
Edoras; la fel şi Arwen, Steaua Înserării, care-şi luă rămas- 
bun de la cei din seminţia ei. Nimeni n-a văzut ultima 


întâlnire dintre ea şi Elrond, căci s-au dus amândoi departe, 
între dealuri, unde au stat îndelung de vorbă şi amară le-a 
fost despărţirea, ce avea să dăinuiască dincolo de sfârşitul 
lumii. 

În cele din urmă, înainte ca oaspeţii să pornească la drum, 
Eomer şi Eowyn veniră la Merry şi îi spuseră: 

— Rămas-bun, deocamdată, Meriadoc din Comitat şi 
Chelar al Obştei! Să-ţi fie cu noroc călătoria şi întoarce-te 
cât mai curând la noi! 

lar Eomer adăugă: 

— Pentru faptele tale de pe câmpiile Fortăreţei Colnicului, 
regii de altădată te-ar fi încărcat de daruri atât de multe, că 
un car nu ţi le-ar fi putut duce; dar tu nu vrei să iei nimic cu 
tine, aşa spui, doar armele ce ţi-au fost date. Şimă 
întristează acest lucru, pentru că nu am cu adevărat nici un 
dar pe măsura faptelor; sora mea însă te roagă să iei acest 
lucru mic, în amintirea lui Dernhelm şi a cornilor ce anunţă 
în Obşte venirea dimineţii. 

Şi Eowyn îi dădu lui Merry un corn străvechi, mic însă 
măiestrit lucrat din argint alb şi legat de o curea verde; 
făuritorii gravaseră pe el un şir de călăreţi în galop, care se 
înfăşura în spirală din vârful cornului şi până la buză; şi 
acolo erau înscrise rune cu puteri mari. 

— Este o moştenire a familiei noastre, spuse Eowyn. A fost 
făurit de gnomi şi Scatha Viermele l-a avut în comoara sa. 
Eorl Tânărul l-a adus de la Miazănoapte. Cel care suflă în el 
la nevoie umple de teamă inimile duşmanilor săi şi de 
bucurie inimile prietenilor care îl vor auzi şi vor veni în 
ajutorul lui. 

Merry primi cornul, căci nu-l putea refuza, şi sărută mâna 
lui Eowyn; iar ei îl îmbrăţişară şi aşa se despărţiră pentru o 
vreme. 

Gata de drum, oaspeţii urcați în şa băură un ultim pahar şi 
plecară în urale de laudă şi prietenie, iar după o vreme 
ajunseră în Văgăuna lui Helm unde se odihniră timp de 
două zile. Acolo Legolas îşi ţinu promisiunea pe care i-o 


făcuse lui Gimli, ducându-se cu el în Peşterile 
Scânteietoare; şi după ce se întoarseră de acolo, Legolas nu 
spuse decât că Gimli singur poate să găsească vorbele 
potrivite pentru a povesti despre ele. 

— Şi aş spune că niciodată până acum nu s-a lăudat vreun 
gnom că l-a învins pe un elf într-o întrecere de cuvinte, mai 
zise el. Aşa că hai să mergem în Fangorn şi să lămurim 
lucrurile! 

Din Văgăuna lui Helm călătoriră până în Isengard ca să 
vadă ce ispravă au făcut enţii acolo. Inelul de piatră a fost 
dărâmat şi îndepărtat în întregime, iar pământurile 
dinăuntrul inelului au fost preschimbate într-o grădină plină 
de pomi, străbătută de un pârâu; chiar în mijloc era un lac 
cu apă limpede, din care încă se înălța Turnul Orthanc, 
înalt, de nepătruns, ale cărui ziduri de piatră neagră se 
oglindeau în apa lacului. 

O vreme călătorii statură chiar pe locul unde altădată se 
găseau Porţile Isengardului; acum acolo se înălţau doi 
copaci ca două santinele, de o parte şi de alta a unei poteci 
mărginite de maluri de iarbă verde, şi care ducea spre 
Orthanc: călătorii priveau şi se minunau de toată această 
trudă, dar nu vedeau pe nicăieri nici un suflet. Deodată 
auziră o voce care striga ceva cam aşa, "Hmm-hm,hmm- 
hm"; şi numai ce apăru Arborebărbos, păşind cu paşi mari 
pe potecă, şi alături venea Bârnăzor. 

— Bun venit în Arboregrădina din Orthanc! spuse el. Ştiam 
că veniţi, dar eram la treabă sus pe vale; mai sunt multe de 
făcut. Dar nici voi nu aţi pierdut vremea nici la miazăzi, nici 
la răsărit, din câte am auzit; şi veştile sunt bune, foarte 
bune. 

Arborebărbos lăudă toate faptele lor despre care părea să 
ştie tot ce era de ştiut; şi după ce isprăvi cu laudele tăcu şi 
se uită la Gandalf. 

— Aşa, care va să zică! spuse el. Te-ai dovedit cel mai tare, 
toate strădaniile tale s-au împlinit. Acu' încotro de îndrepţi? 
Şi de ce ai venit aici? 


— Ca să văd cum vă merge treaba, prietene, spuse 
Gandalf, şi să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai 
dat în tot ce-am izbândit. 

— Hm, mda, corect, pentru că se ştie că enţii şi-au jucat 
rolul. Şi nu numai în treaba cu ăla, hm, blestematul ăla de 
ucigaş de copaci care a sălăşluit aici. Dar a fost o adevărată 
invazie de din ăia, burârum, ăia cu-ochi-răi-mâini-negre- 
picioare-crăcănate-inimi-de-piatră-degete-cu-gheare- 
pântece-umflate-însetaţi-de-sânge, morimaite-sincahonda, 
hm, mă rog, voi sunteţi o seminţie tare grăbită şi numele lor 
întreg este lung cât ani întregi de chin, becisnicii ăia de 
orci; şi au venit peste Râu şi dinspre Miazănoapte şi au 
înconjurat întreaga pădure Laurenind6renan în care n-au 
putut intra mulţumită celor Măreţi care sunt aici. 

Făcu o plecăciune către Seniorul şi Doamna L6rienului. 

— Şi vietăţile alea ticăloase au fost tare mirate să ne 
găsească pe Platoul Golaş, căci până atunci nu auziseră de 
noi; deşi asta se poate spune şi despre seminţii mai de soi. 
Şi nu mulţi îşi vor aminti de noi, pentru că nu-s mulţi cei 
care au scăpat vii din mâinile noastre, iar Râul a înghiţit 
leşurile multora. Dar pentru voi a fost bine, căci dacă nu ne- 
ar fi întâlnit pe noi, atunci regele ţării de iarbă nu ar fi ajuns 
departe, iar dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi avut casă unde se 
întoarcă. 

— Ştim asta foarte bine, spuse Aragorn, şi ce-aţi făcut 
nicicând nu se va uita în Minas Tirith sau în Edoras. 

— Nicicând e un cuvânt lung chiar şi pentru mine, 
răspunse Arborebărbos. Adicătelea atâta timp cât vor 
dăinui regatele voastre; dar vor avea mult de dăinuit ca să 
le pară şi enţilor lungi. 

— Începe Noul Ev, spuse Gandalf, şi cine ştie dacă în evul 
ăsta nu se va dovedi că regatele oamenilor te vor întrece în 
vârstă, Fangorn, prietene? Dar ia să-mi zici tu mie: ce se 
aude cu treaba pe care te-am rugat s-o faci? Ce face 
Saruman? Nu s-a săturat de Orthanc? Pentru că nu-mi vine 


să cred că-i place cum i-ai schimbat priveliştea de la 
fereastră. 

Arborebărbos îl privi pe Gandalf îndelung, o privire 
aproape pişicheră, ar fi zis Merry. 

— Aha! făcu Arborebărbos. Eram sigur că o să mă-ntrebi. 
Săturat de Orthanc? Până-n gât, în cele din urmă; dar nu 
neapărat din pricina turnului său, cât a vocii mele. Hmm! I- 
am înşirat nişte poveşti lungi sau, mă rog, aşa le-aţi socoti 
voi în vorbirea voastră. 

— Şi de ce-a stat să te asculte? Ai intrat în Orthanc? nu 
pricepu Gandalf. 

— Hmm, nu, nu în Orthanc! leşea el la fereastră să asculte, 
pentru că altfel nu avea cum să primească veşti şi, cu toate 
că le ura, era prea lacom să le afle; şi am avut grijă să le 
audă pe toate. Dar am adăugat şi de la mine o grămadă, ca 
să aibă la ce să se gândească. Aşa că i s-a făcut lehamite de- 
a binelea. Întotdeauna s-a grăbit în toate. Asta l-a nenorocit. 

— Dragul meu Fangorn, văd că vorbeşti numai la trecut 
despre el. Ce poţi să-mi spui despre prezent? E mort 
cumva? 

— Nu, din câte ştiu nu-i mort, spuse Arborebărbos. Dar a 
plecat. Da, a plecat acum şapte zile. Eu l-am lăsat să plece. 
Când s-a târât afară, abia dacă mai aveai ce alege din el, iar 
creatura aia ca un vierme de pe lângă el, aia cel puţin era 
ca o umbră ştearsă. Gandalf, nu-mi spune că ţi-am promis 
să-l ţin la păstrare; ştiu. Dar de atunci lucrurile s-au 
schimbat. Şi i-am ţinut până am fost sigur de el, sigur că n-o 
să mai poată face nici un râu. lu artrebui să ştii că mai 
mult şi mai mult urăsc să ţin fiinţele vii în cuşcă şi n-aş ţine 
nici asemenea fiinţe decât dacă altfel nu se poate. Un şarpe 
fără colţi se poate târi pe unde pofteşte. 

— Poate că ai dreptate, spuse Gandalf, dar şarpelui ăstuia 
mă tem că i-a mai rămas un dinte. Avea otravă în voce şi am 
eu bănuiala că te-a convins şi pe tine, chiar şi pe tine, 
Arborebărbos, ştiindu-ţi slăbiciunea inimii. Asta e, s-a dus, 
nu mai e nimic de spus. Dar Turnul Orthanc va fi de-acum al 


Regelui, căci al lui este de drept. Deşi poate că nu va avea 
nevoie de el. 

— Asta o să vedem mai încolo, zise Aragorn. Valea asta 
însă o voi da enţilor, să facă ce vor cu ea, atâta vreme cât 
vor păzi Turnul ca nimeni să nu intre înăuntru fără învoirea 
mea. 

— E încuiat, spuse Arborebărbos. L-am pus pe Saruman 
să-l încuie şi să-mi dea mie cheia. Sunt la Bârnăzor. 

Bârnăzor se înclină precum un copac bătut de vânt şi îi 
întinse lui Aragorn două chei mari şi negre, cu o formă tare 
ciudată, prinse pe un inel de oţel. 

— Îţi mulţumesc încă o dată, zise Aragorn, şi rămâneţi cu 
bine. Fie ca pădurea voastră să crească din nou în linişte şi 
pace. După ce veţi fi umplut valea asta, mai e loc şi pe 
partea apuseană a munţilor, pe unde aţi mai umblat voi 
odată, de mult de tot. 

Chipul lui Arborebărbos se întristă. 

— Pădurile or creşte ele. Codrii s-or întinde. Dar nu şi 
enţii. Pentru că nu mai sunt entmlădiţe. 

— Poate că veţi avea mai mult noroc în căutarea voastră, 
zise Aragorn. De-acum vă puteţi îndrepta spre meleagurile 
răsăritene, unde de mult n-aţi mai putut pătrunde. 

Însă Arborebărbos clătină din cap. 

— E prea departe până acolo. Şi-s prea mulţi oameni prin 
locurile acelea în ziua de azi. Dar mi-am uitat îndatoririle de 
gazdă! Ce-ar fi să rămâneţi o vreme cu noi, să vă odihniţi? 
Poate că unii dintre voi vor s-o taie prin Pădurea Fangorn, 
să scurteze drumul, ce ziceţi? 

Arborebărbos îşi aţinti privirile asupra lui Celeborn şi a lui 
Galadriel. 

Dar, în afară de Legolas, toţi spuseră că trebuiau să plece 
ori spre miazăzi, ori spre apus. 

— Hai cu mine, Gimli! îl îndemnă Legolas. Cu voia lui 
Fangorn pot acum să vizitez tainiţele Pădurii Enţilor şi să 
văd copacii aceia care nu se mai găsesc niciunde altundeva 
în Pământul de Mijloc. Hai cu mine, ca să-ţi ţii cuvântul dat 


şi astfel vom călători împreună spre meleagurile noastre în 
Pădurea Întunecimii şi mai departe. 

Gimli primi, dar nu cu mare tragere de inimă, din cât se 
părea. 

— Prin urmare, iată că se sfârşeşte şi cu Frăția Inelului, 
spuse Aragorn. Dar nădăjduiesc să vă întoarceţi curând în 
ţara mea cu ajutorul promis. 

— Vom veni, dacă ne vor îngădui seniorii noştri, zise Gimli. 
Păi, rămâneţi cu bine, hobbiţilor! Să ajungeţi cu bine la voi 
acasă şi ştiu că n-am să-mi pierd somnul de prea multă grijă 
pentru voi. Vom trimite vorbă de câte ori vom putea, şi 
poate că ne vom mai şi întâlni unii-alţii; dar mă tem că 
niciodată n-o să mai fim cu toţii împreună. 

Arborebărbos îşi luă rămas-bun de la fiecare în parte şi se 
înclină de trei ori, încet, cu venerație în faţa lui Celeborn şi 
a lui Galadriel. 

— E multă vreme de când nu ne-am mai întâlnit pe 
drumuri de pădure sau de munte, A vanimar, vanimâlion 
nostari! spuse el. E trist că ne întâlnim doar la sfârşit. Căci 
lumea se schimbă; o simt în apă, o simt în pământ, o 
adulmec în aer. Nu cred că ne vom mai întâlni. 

— Nu ştiu, Prea-bătrânule, zise Celeborn. 

— Nu în Pământul de Mijloc, spuse Galadriel, şi nu înainte 
ca meleagurile ce zac sub valuri să se înalțe din nou. Abia 
atunci, cine ştie, ne vom întâlni din nou în văile mănoase din 
Tasarinan, la vreme de primăvară. Rămâi cu bine! 

În fine, era rândul lui Merry şi a lui Pippin să-şi ia rămas- 
bun de la ent şi, când se uită la ei, Arborebărbos se veseli 
întrucâtva. 

— Ei bine, piticuţilor veseli, vreţi să mai trageţi o duşcă 
împreună cu mine înainte de plecare? 

— De bună seamă, răspunseră ei, aşa că entul îi luă cu sine 
la umbra unui copac şi acolo hobbiţii văzură că fusese 
pregătit un ulcior mare de piatră. Arborebărbos umplu trei 
cupe şi băură toţi trei, şi hobbiţii văzură cum ochii entului 
privesc la ei peste buza cupei. 


— Fiţi cu băgare de seamă, cu băgare de seamă! spuse el. 
Căci aţi crescut ceva de când nu v-am mai văzut. 

Izbucniră în râs şi îşi goliră cupele. 

— Păi, cu bine, atunci! zise el. Şi nu uitaţi că dacă auziţi 
veşti despre entsoaţe prin ţărişoara voastră, să-mi trimiteţi 
vorbă. 

Şi cu acestea, îşi flutură mâinile sale mari către toţi şi se 
pierdu printre copaci. 

Călătorii călăreau acum mai iute, îndreptându-se spre 
Strunga Rohan; aproape de locul unde Pippin privise în 
Piatra Turnului Orthanc, Aragorn îşi luă rămas-bun de la ei. 
Despărțirea aceasta îi îndurera pe hobbiţi; căci Aragorn nu- 
i dezamăgise niciodată şi fusese călăuza lor prin multe 
primejdii. 

— Mi-aş dori să avem o Piatră ca să ne putem vedea 
prietenii în ea, spuse Pippin, şi ca să putem vorbi cu ei chiar 
dacă suntem departe! 

— Mai e o singură piatră pe care aţi putea-o folosi, 
răspunse Aragorn, şi asta pentru că sunt sigur că n-aţi dori 
să vedeţi ce v-ar arăta Piatra din Minas Tirith. Dar 
Palantirul din Orthanc va rămâne în păstrarea Regelui, ca 
să vadă ce se petrece în regatul său şi ce fac supuşii săi. Nu 
uita, Peregrin Took, tu eşti cavaler al Gondorului, şi nu te 
eliberez din serviciul meu. Acum îţi dau voie să pleci, dar s- 
ar putea să te chem înapoi. Şi nu uitaţi, dragi prieteni din 
Comitat, că regatul meu se întinde până la Miazănoapte, şi- 
ntr-o bună zi voi veni până acolo. 

Aragorn îşi luă rămas-bun de la Celeborn şi de la 
Galadriel. 

— Piatră Elfă, prin întunecime ai venit la noi, retrezindu- 
ne speranţa, şi acum ţi-ai împlinit toate dorinţele. Foloseşte- 
ţi din plin zilele! îi ură Galadriel. 

— Frate al nostru, rămâi cu bine! Fie ca soarta ta să fie 
alta decât a mea şi comoara ta să rămână cu tine până la 
sfârşit! 


Şi cu aceasta se despărţiră. Şi era vremea apusului; când, 
după o vreme, priviră în urmă, îl zăriră pe Regele Apusului 
în şa, înconjurat de cavalerii săi; soarele ce apunea 
strălucea deasupra lor şi făcea ca zalele şi armele lor să 
lucească asemenea aurului roşu, iar mantia albă a lui 
Aragorn părea să se fi preschimbat într-o flacără. Şi atunci 
Aragorn ridică piatra verde şi din mâna lui ţâşni o flacără 
verde. 

După ce urmară valea Isenului o vreme, călătorii, tot mai 
puţini o apucară spre apus şi trecură prin Strungă în 
pustietăţile de dincolo, apoi o luară spre miazănoapte şi 
trecură hotarul ţării Murge. Dunlendingii o rupeau la fugă 
din calea lor şi se piteau care pe unde apuca, căci se 
temeau de seminţia elfilor, cu toate că puţini dintre aceştia 
ajungeau prin partea locului; dar călătorii nu-i băgară în 
seamă: încă erau mulţi şi aveau tot ceea ce le trebuia; aşa 
că îşi văzură de drum în linişte şi tihnă, poposind şi ridicând 
corturile când pofteau. 

În a şasea zi de la despărţirea de Rege, traversară o 
pădure ce cobora din dealurile de la poalele Munţilor 
Ceţoşi, aflaţi acum în dreapta lor. Şi când ieşiră din nou la 
loc deschis, la ceasul scăpătatului, ajunseră din urmă un 
bătrân sprijinit într-un toiag, îmbrăcat în zdrenţe cenuşii 
sau poate de un alb murdar, la picioarele căruia se târa un 
cerşetor scâncitor şi scheunător. 

— Ei, ei, Saruman! zise Gandalf. Încotro aşa grăbit? 

— Ce te priveşte? făcu el ţâfnos. Tot mai vrei să-mi 
porunceşti unde şi ce să fac, nu te mulţumeşte că am ajuns 
în ruină? 

— Cunoşti răspunsurile; nu şi nu. Dar, oricum, vremea 
strădaniilor mele se apropie de sfârşit. Greul apasă acum 
umerii regelui. Dacă ai fi avut răbdare să aştepţi în Turnul 
Orthanc, l-ai fi văzut şi ţi-ar fi arătat cât de înţelept şi 
milostiv este. 

— Atunci cu atât mai bine am făcut că am plecat mai 
devreme, zise Saruman. N-am nici un chef să-l văd. lar dacă 


vrei un răspuns la prima ta întrebare, ei bine, caut o cale să 
ies din regatul lui. 

— Păi atunci chiar că ai apucat-o pe un drum greşit şi nu 
văd cum ai să reuşeşti în călătoria asta a ta. Ne 
dispreţuieşti chiar într-atât ajutorul? Pentru că noi vrem să 
te ajutăm. 

— Pe mine? făcu Saruman. Nu, te rog, nu-ţi râde de mine! 
Mai bine să te văd încruntat. Cât despre Doamna asta de- 
aici, n-am nici o încredere în ea: întotdeauna m-a urât şi ţi-a 
ţinut ţie partea. Sunt pe deplin încredinţat că anume te-a 
adus prin părţile astea ca să ai plăcerea să te bucuri de 
sărăcia mea. Dacă aş fi avut vreun semn căosămă 
urmăreşti, fii sigur că nu ţi-aş fi făcut plăcerea asta. 

— Ascultă, Saruman, zise Galadriel, noi avem alte rosturi 
şi alte griji mult mai importante decât să te vânăm pe tine. 
Mai degrabă recunoaşte că a dat norocul peste tine; căci 
acum ţi se oferă ultima şansă. 

— Dacă ar fi cu adevărat ultima, m-aş bucura, spuse 
Saruman, căci n-ar trebui să mă mai ostenesc să o refuz 
încă o dată. Nu mai am nici o nădejde, dar nu vreau să le 
împărtăşesc pe-ale voastre, dacă aveţi aşa ceva. 

Preţ de o clipă, ochii lui scăpărară. 

— Plecaţi! Nu mi-am pierdut degeaba vremea cercetând 
toate acestea. Singuri v-aţi pecetluit soarta şi o ştiţi prea 
bine. Şi în timp ce hălăduiesc aşa, mă gândesc că v-aţi 
dărâmat propriile voastre case când aţi distrus-o pe a mea, 
un gând care, trebuie să recunosc, mă mângâie întrucâtva. 
Şi, dacă nu-s indiscret, ce corabie vă va purta înapoi peste 
marea cea mare? întrebă el batjocoritor. O corabie cenuşie, 
plină de fantome? 

Izbucni în râs, dar vocea lui era spartă şi hâdă. 

— Ridică-te, netotule! strigă el către celălalt cerşetor care 
se aşezase în drum, şi-l lovi cu toiagul. Întoarce-te! Dacă 
spilcuiţii ăştia merg pe acelaşi drum cu noi, atunci noi o 
apucăm pe altul. Hai, urneşte-te sau nu-ţi primeşti coaja la 
cină! 


Cerşetorul se întoarse şi trecu pe lângă ei, abia mergând 
şi adus de spate. 

— Bietu' şi bătrânu' Grima! se smiorcăi el. Bietu' şi 
bătrânu' Grima! Mereu bătut şi înjurat. Ah, cât îl urăsc! Ah, 
de l-aş putea părăsi! 

— Atunci părăseşte-l! zise Gandalf. 

Dar Limbă de Vierme se mulţumi să-i arunce o privire 
scurtă şi îngrozită, cu ochii lui împăienjeniţi, după care se 
târşâi iute la adăpost în spatele lui Saruman. Şi trecând pe 
lângă călăreţi, cei doi nenorociţi ajunseră în dreptul 
hobbiţilor. Văzându-i, Saruman se opri şi se holbă la ei; dar 
ei îl priveau cu milă. 

— Vasăzică, şi voi aţi venit să vă desfătaţi, micuţii mei? Nu 
vă pasă de nevoile unui cerşetor, nu-i aşa? Pentru că voi 
aveţi tot ce vreţi, mâncărică, haine frumoase şi cea mai 
bună iarbă pentru pipele voastre. Aaaa, da, ştiu, ştiu! Ştiu 
de unde vine. Nu i-aţi da unui cerşetor o pipă plină, nu-i 
aşa? 

— Dacă aş avea, ţi-aş da, spuse Frodo. 

— Îţi dau ce mi-a rămas mie, numai să aştepţi niţel, zise 
Merry. 

Cobori de pe ponei şi răscoli în traista agăţată de şa. Apoi 
întinse lui Saruman o punguliţă de piele. 

— Vezi ce mai găseşti. Poţi s-o iei pe toată. Atât mi-a mai 
rămas de la Isengard. 

— Ea mea, a mea, da, şi cumpărată scump tare! strigă 
Saruman, apucând strâns punga. E doar o plată simbolică; 
căci ai luat mult mai mult, pun rămăşag. Da' un cerşetor 
trebuie să fie recunoscător când hoţul îi înapoiază chiar şi o 
fărâmă din ce-a fost a lui. Mă rog, să nu te miri când o să 
ajungi acasă dacă ai să găseşti lucrurile mai puţin bune în 
Meleagul de la Miazăzi decât ar fi pe placul tău. Multă 
vreme o să ducă ţărişoara ta lipsă de frunze d-astea! 

— Mulţumesc! răspunse Merry. În cazul ăsta, îmi iau 
punguliţa înapoi, pentru că nu e ata, cia bătut cale lungă 


împreună cu mine. N-ai decât să înveleşti buruiana într-o 
zdreanţă de-a ta! 

— După plată şi răsplată, pufni Saruman şi, întorcându-i 
spatele lui Merry, îi dădu un şut lui Limbă de Vierme şi 
porni în direcţia pădurii. 

— Da' ştii că-mi place! izbucni Pippin. l-auzi, hoţ! Ce să 
mai zicem noi atunci că am încăput pe mâinile duşmanului 
şi-am fost răniţi şi târâţi de orci prin tot Rohanul? 

— Ah, oftă Sam. Şi-a pomenit ceva de cumpărat. Cum 
naiba? lar ce-a spus despre Meleagul de la Miazănoapte nu 
mi-a plăcut câtuşi de puţin. E timpul să ne întoarcem acasă. 

— Da, aşa zic şi eu, spuse Frodo. Dar nu putem ajunge mai 
iute dacă e să-l vedem pe Bilbo. Întâi mă duc în Vâlceaua 
Despicată, orice s-ar întâmpla. 

— Aşa e mai bine să faceţi, consimţi Gandalf. Dar vai de 
nenorocitul ăsta de Saruman! Mă tem că pentru el nu se 
mai poate face nimic. S-a veştejit de tot. Însă şi aşa, tot îmi 
vine să cred că Arborebărbos nu are dreptate: încă mai e în 
stare să facă rău, chiar dacă mic şi meschin. 

A doua zi ajunseră în partea nordică a ţării Murge, unde 
nu mai locuia nici un om, cu toate că ţinutul era verde şi 
plăcut. Septembrie venea cu zile aurii şi nopţi argintii, şi 
călătorii îşi urmară calea nestingheriţi până la râul Gârla 
Lebedelor; găsiră vechiul vad, la răsărit de cascadă, unde 
râul cădea abrupt în luncă. Departe la apus, se zăreau în 
ceaţă iazurile şi ostroavele printre care râul îşi croia valea 
până la 'Torentul Cenuşiu: acolo, în pădurea de stuf îşi 
făceau cuibare lebede făr' de număr. 

Şi ajunseră şi în Eregion, şi zorii unei dimineţi minunate se 
revărsară sclipind peste ceţurile lucitoare; şi privind din 
tabăra lor aşezată pe o dâlmă, călătorii văzură la orizontul 
răsăritean trei piscuri avântate spre cer printre norii 
plutitori, luminate de primele raze ale Soarelui: Caradhras, 
Celebdil şi Fanuidhol. În apropierea lor se găseau Porţile 
Moriei. 


Zăboviră acolo şapte zile încheiate, căci sosise ceasul unei 
noi despărţiri şi nici unul nu se grăbea să facă primul pas. 
Curând, Celeborn şi Galadriel şi suita lor aveau să o apuce 
spre răsărit, să treacă de Trecătoarea Cornului Roşu, în jos 
pe Scara Pârâiaşului Tainic, până la Râul Argintului şi de 
acolo în ţara lor. Făcuseră tot ocolul acesta pe drumuri 
apusene pentru că avuseseră multe de vorbit cu Elrond şi 
Gandalf, iar acum descoperiseră că încă mai aveau ce să-şi 
spună, Astfel că, după ce hobbiţii se cuibăreau în culcu- 
şurile lor, ei rămâneau de vorbă până târziu în noapte, sub 
acoperişul de stele, amintindu-şi de evuri trecute şi de 
bucuriile şi suferinţele pe care le trăiseră pe lume, sau se 
sfătuiau în privinţa zilelor ce aveau să urmeze. Dacă s-ar fi 
întâmplat să treacă pe-acolo vreun drumeţ pribeag, n-ar fi 
avut multe de văzut sau de auzit, ci i s-ar fi năzărit că 
zăreşte nişte forme cenuşii, tăiate în piatră, monumente 
ridicate în amintirea cine ştie căror fapte şi rătăcite pe 
meleaguri pustii. Căci stăteau nemişcaţi şi nu-şi vorbeau 
prin viu grai, ci îşi priveau unii altora gândurile; şi numai 
ochii lor strălucitori se mişcau sau se aprindeau şi mai tare, 
în urmărirea gândurilor. 

A venit însă şi momentul în care nu mai rămăsese nimic 
nespus, astfel că se despărţiră din nou, pentru o vreme, 
până când sosea ceasul ca cele Trei Inele să dispară din 
această lume. Făcându-se repede nevăzuţi printre pietre şi 
umbre din pricina mantiilor cenuşii, seminţia din Lorien îşi 
urmă drumul spre munţi; iar cei care mergeau spre 
Vâlceaua Despicată statură îndelung sus pe dâlmă şi priviră 
în urmă-i, până zăriră o scăpărare ca de fulger în ceața tot 
mai deasă; după care nu se mai văzu nimic. Frodo ştia că 
Galadriel îşi ridicase inelul, în semn de rămas-bun. 

— Ce mi-aş fi dorit să mă întorc în Lorien, oftă Sam şi îşi 
întoarse privirile de la munţi. 

Într-o seară, străbătând podişul ierbos, s-au pomenit dintr- 
o dată, aşa cum li se părea întotdeauna călătorilor, la 
marginea acestuia, deasupra văii adânci a Vâlcelei 


Despicate, şi au văzut departe jos făcliile aprinse în casa lui 
Elrond. Au coborât în vale, au traversat podul şi au ajuns la 
uşă şi toată casa s-a umplut de lumină şi cântec de bucurie, 
căci, iată, se întorsese Elrond. 

Primul lucru pe care l-au făcut hobbiţii înainte de a mânca, 
de a se spăla sau chiar de a-şi dezbrăca mantiile, a fost să-l 
caute pe Bilbo. L-au găsit singur-singurel în odăiţa lui. Peste 
tot vrafuri de hârtii, tocuri de scris şi condeie; Bilbo însă 
şedea într-un jilţ în faţa unui foc mic şi vesel. Arăta foarte 
bătrân, dar împăcat şi somnoros. 

La intrarea lor, el a deschis ochii şi şi-a înălţat privirile. 

— Salutare, salutare! Vasăzică v-aţi întors? Şi mâine e ziua 
mea. Aţi nimerit la tanc! Ştiţi că împlinesc o sută douăzeci şi 
nouă de ani? Şi dacă mi se mai dă un an de viaţă, o să-l 
ajung pe Bătrânul Took. Mi-ar plăcea să-l întrec; dar asta 
vom mai vedea. 

După sărbătorirea zilei de naştere a lui Bilbo, hobbiţii au 
mai rămas câteva zile în Vâlceaua Despicată şi în tot acest 
timp au stat mult împreună cu bătrânul lor prieten care-şi 
petrecea mai toată vremea în odăiţă, de unde ieşea numai 
ca să mănânce. La mese era foarte punctual, ca de obicei, şi 
arareori i se întâmpla să nu se trezească la timp pentru ele. 
Adunați în jurul focului, hobbiţii i-au povestit pe rând tot 
ceea ce-şi puteau aminti din călătoriile şi aventurile lor. La 
început, Bilbo s-a prefăcut a lua notițe; dar deseori aţipea; 
şi când se trezea spunea: "Ce minunat! Ce minunat! Dar 
unde rămăsesem?" Astfel că ei reluau povestea de acolo de 
unde îl cuprinsese pe el somnul. Singura parte care părea 
să-l fi stârnit cu adevărat şi să-l ţină treaz a fost episodul 
încoronării şi căsătoriei lui Aragorn. 

— Am fost invitat la nuntă, desigur. Şi cât am mai aşteptat 
clipa aceasta. Dar, nu ştiu cum s-a făcut că atunci când a 
fost să plec, mi-am dat seama că aveam multe de făcut aici; 
şi împachetatul îţi dă atâtea bătăi de cap. 

Trecuseră aproape două săptămâni când, într-o bună 
dimineaţă, Frodo se uită pe geam afară şi văzu că noaptea 


căzuse bruma, încât plasele de păianjen arătau ca nişte 
ţesături albe. Şi brusc îşi dădu seama că trebuia să plece şi 
să-şi ia rămas-bun de la Bilbo. Vremea încă era liniştită şi 
frumoasă, după una dintre cele mai minunate veri de care- 
şi aminteau oamenii; însă iată că intraseră în octombrie şi în 
curând vremea avea să se schimbe, aducând ploi şi vânt 
urât. Şi drumul până acasă era lung. Dar nu gândul la 
vreme îl frământa pe el. Ci avea simţământul ăsta că 
trebuia neapărat să se întoarcă în Comitat. Şi Sam simţea 
acelaşi lucru. Cu o seară înainte chiar îi spusese lui Frodo: 

— Ei, domnu' Frodo, departe am mai umblat şi multe am 
văzut, da' nu cred că am găsit un alt loc mai grozav ca ăsta. 
Aici găseşti câte puţin din toate, dacă mă-nţelegeţi ce vreau 
să spun: şi din Comitat, şi din Pădurea de Aur, şi din Gondor, 
şi case regeşti şi hanuri, păşuni şi munţi, toate laolaltă. Da' 
nu ştiu cum, simt aşa că trebuie s-o pornim la drum curând. 
Ca să fiu sincer, îmi fac griji din pricina Unchiaşului meu. 

— Da, Sam, din toate câte puţin, doar Marea lipseşte, 
răspunsese Frodo; iar acum îşi repetă în sinea lui; "Doar 
Marea lipseşte." 

În acea zi Frodo vorbi cu Elrond şi hotărâră să plece a 
doua zi dimineaţa. 

— Cred că o să vin şi eu, spuse Gandalf, spre încântarea 
lor. Măcar până în Bree. Vreau să-l văd pe Captalan. 

Seara îşi luară rămas-bun de la Bilbo. 

— Ei, dacă trebuie să plecaţi, atunci trebuie, spuse el. Îmi 
pare rău. O să vă duc dorul. Îmi place să vă ştiu pe-aici, pe- 
aproape. Dar acum mi s-a făcut tare somn. 

După care îi dădu lui Frodo vesta de mithril şi sabia Sting' 
uitând că i le mai dăduse o dată; îi mai dădu însă şi trei cărţi 
cu datini şi legende, pe care le scrisese de-a lungul timpului 
cu scrisul său mărunt şi fin şi pe care le intitulase Traduceri 
din elfică, de B. B. - titlul fiind scris pe copertele roşii. 

Lui Sam îi dădu o punguliţă cu aur. 

— Cam ultima picătură din prada lui Smaug. S-ar putea 
să-ţi de folos dacă ai de gând să te însori, Sam. 


La care vorbe Sam roşi. 

— Vouă, tinereilor, nu prea am ce să vă dau, se întoarse el 
spre Merry şi Pippin, în afară de nişte sfaturi bune. Şi după 
ce le dădu sfaturile cuvenite, adăugă după cum era obiceiul 
în Comitat: Să nu vi se urce la cap prea tare că n-osăvă 
mai încapă pălăriile! Numai că dacă nu vă opriţi din 
crescut, curând şi pălăriile şi hainele o să vă ardă la 
buzunare. 

— Dar tu vrei să-l întreci pe Bătrânul 'Took, i-o-ntoarse 
Pippin. Aşa că nu văd de ce n-am încerca şi noi să-l întrecem 
pe Muget de Taur. 

Bilbo izbucni în râs şi scoase din buzunar două pipe 
frumoase, cu muştiuc din sidef şi împodobite cu argint 
filigranat. 

— Gândiţi-vă la mine când fumaţi cu pipele astea! îi rugă 
el. Le-am primit de la elfi, le-au făcut anume pentru mine, 
dar eu nu mai fumez acum. Şi spunând acestea, capul îi 
căzu în piept şi aţipi pe loc; iar când se trezi, spuse: Unde 
rămăsesem? Aa, da, împărţeam daruri. Că mi-am adus 
aminte: ce s-a ales de inelul meu, Frodo, pe care mi l-ai 
luat? 

— L-am pierdut, Bilbo dragă, spuse Frodo. Am scăpat de 
el, ştii doar. 

— Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să-l văd. Ba nu, ce prost sunt! 
Doar de-asta-i plecat în călătorie, să scapi de el, nu-i aşa? 
Dar totul e aşa de încâlcit, pentru că multe altele s-au 
amestecat în povestea asta: treburile lui Aragorn, şi Staful 
Alb şi Gondorul, şi Călăreţii şi Sudiştii şi olifanţii - chiar ai 
văzut unul, Sam? - şi peşteri, şi turnuri, şi copaci de aur, şi 
naiba ştie câte şi mai câte. 

Desigur că eu m-am întors acasă din călătoria mea pe un 
drum mult prea drept. Cred că Gandalf ar fi putut să mă 
ducă să-mi arate şi mie una-alta. Dar dacă aş fi făcut asta, 
licitaţia s-ar fi isprăvit înainte să apuc eu să mă întorc şi aş 
fi dat de un bucluc mult mai mare decât cel în care am 
intrat. Oricum, acum e prea târziu; şi chiar cred că e mult 


mai comod să stau aici şi să mi se povestească. Focul e tare 
plăcut şi mâncarea e foarte bună şi sunt elfi pe care-i poţi 
vedea oricând ai chef. Ce-şi mai poate dori un hobbit? 

Din faţa uşii început, Se pierde drumu-n depărtare. 

Urmează-i urma lui de lut De-acum încol' cine-i în stare De 
noi porniri şi drumeţii! 

Ci eu, prea istovit de cale La hanul cald voi poposi, Să 
dorm în tihna nopţii sale. 

Şi în timp ce murmura ultimele cuvinte, capul îi căzu de 
tot în piept şi Bilbo se cufundă într-un somn adânc. 

O dată cu lăsarea nopţii, odaia era tot mai întunecoasă şi 
focul mai luminos; hobbiţii îl priviră pe Bilbo cum dormea şi 
văzură că faţa lui zâmbea. Rămaseră o vreme acolo în 
tăcere, apoi Sam se uită înjur, la odăiţă şi la umbrele ce 
dansau pe pereţi şi spuse încetişor: 

— Nu cred, domnu' Frodo, că a scris prea mult cât am fost 
noi plecaţi. Povestea noastră n-o s-o scrie niciodată. 

La aceste cuvinte, Bilbo deschise un ochi, ca şi cum l-ar fi 
auzit. Se foi în jilţ şi se trezi de-a binelea. 

— Ştiţi, mă fură somnul în ultima vreme, explică el. lar 
când am timp de scris, îmi place mai mult să scriu poezii. 
Mă-ntreb, Frodo, dragule, dacă te-ar deranja să faci puţină 
ordine pe-aici înainte de a pleca? Să-mi strângi însemnările 
şi hârtiile şi jurnalul şi să le iei cu tine, dacă vrei. Vezi tu, nu 
mai am mult timp ca să aleg şi să aranjez totul. Pune-l pe 
Sam să te ajute şi după ce-ai pus totul la punct, întoarce-te 
ca să mă uit şi eu ce-ai făcut. N-o să fiu prea aspru cu 
criticile. 

— Bineînţeles că o să fac ce-mi spui! răspunse Frodo. Şi 
bineînţeles că o să mă întorc iute; nu mai e nici o primejdie. 
Acum avem un rege adevărat care o să se îngrijească în 
curând şi de drumuri. 

— Îţi mulţumesc, dragul meu prieten! Îmi iei o adevărată 
povară de pe cap, să ştii. În clipa următoare adormi 
buştean. 


A doua zi, Gandalf şi hobbiţii se despărţiră de Bilbo în 
odaia lui, pentru că afară era prea frig; apoi îşi luară rămas- 
bun de la Elrond şi de la toţi ai casei. 

În prag, Elrond îi ură lui Frodo drum bun, îl binecuvântă 
şi-i spuse: 

— Ascultă-mă, ori te întorci foarte curând, ori cred că nu 
mai e nevoie să vii aici. Cam la vremea asta a anului, când 
frunzele se auresc înainte să cadă, caută-l pe Bilbo în 
pădurile Comitatului. Voi fi cu el. 

Nimeni altcineva n-a auzit aceste cuvinte, iar Frodo le-a 
păstrat doar pentru sine. 

Chapter 17 Spre casă. 

În sfârşit, hobbiţii priveau spre casă. Erau nerăbdători să 
revadă Comitatul; la început au mers încet, din pricină că 
Frodo avea un fel de nelinişte în el. Când au ajuns la Vadul 
Urşilor, el s-a oprit şi mai că n-ar fi voit să-şi mâie calul în 
apele râului; prietenilor nu le-a scăpat că ochii lui păreau să 
nu-i vadă, nici pe ei şi nici ce era în jurul lor. Toată ziua 
aceea Frodo a rămas tăcut. Era şase octombrie. 

— Te doare ceva, Frodo? îl întrebă Gandalf încet în timp ce 
călărea alături de el. 

— Mda, mă doare. Umărul. Rana mă înţeapă şi amintirea 
Întunecimii mă apasă. Azi se împlineşte anul. 

— Din păcate, unele răni nu se vindecă niciodată pe de-a- 
ntregul, oftă Gandalf. 

— Mă tem că rana mea e de acest soi. Nu am cum să mă 
întorc cu adevărat acasă. Da, ajung în Comitat, dar nu mi se 
va mai părea la fel; pentru că nu voi fi acelaşi. Sunt rănit de 
cuţit, de vârf ascuţit, de dinte veninos şi de o lungă povară. 
Unde mai pot eu găsi odihna? 

Gandalf nu-i răspunse. 

La capătul zilei următoare durerea şi neliniştea trecuseră 
şi Frodo era din nou vesel, atât de vesel de parcă nu-şi 
amintea de întunericul de cu o zi înainte. Au continuat 
călătoria cu bine, zilele treceau cu repeziciune; căci 
călăreau în tihnă şi adeseori zăboveau pe frumoasele plaiuri 


împădurite unde frunzele erau roşii şi galbene în soarele 
toamnei. Şi au ajuns şi la Ţancul Vremii; era la scăpătat şi 
umbra dealului se întindea neagră pe drum. Frodo i-a rugat 
să se grăbească. Nu s-a uitat nici o clipă spre deal, ci a 
călărit mai departe prin umbra lui, ţinându-şi capul plecat şi 
strângându-şi pelerina în jurul trupului. În noaptea ceea 
vremea a dat semne de schimbare, vântul a început să bată 
dinspre Apus, aducând cu el ploaie; sufla tare şi tăios, 
frunzele galbene se învârteau precum păsările în văzduh. 
Când au ajuns la Pădurea Rea, ramurile erau aproape 
despuiate şi o perdea grea de ploaie ascundea Dealul Bree 
de ochii lor. 

Aşa s-a făcut că la capătul unei seri vijelioase şi umede, în 
ultimele zile ale lui octombrie, după ce au urcat drumul în 
pantă, cei cinci călători ajunseră la Poarta dinspre Miazăzi a 
satului Bree. Era încuiată zdravăn; ploaia le bătea în faţă şi 
norii joşi se fugăreau pe cerul tot mai întunecat, încât cei 
cinci se simţiră oarecum descumpăniţi, căci se aşteptaseră 
la o primire mai călduroasă. 

Fură nevoiţi să strige de mai multe ori până când Portarul 
se îndură să iasă, cu un ciomag în mână, după cum 
observară ei. Îi privi cu teamă şi neîncrezător; dar când îl 
recunoscu pe Gandalf şi văzu că însoțitorii săi erau hobbiţi, 
în ciuda straielor lor străine de partea locului, se lumină la 
faţă şi le ură bun venit. 

— Poftiţi, intraţi! îi invită el, descuind poarta. N-o să stăm 
de poveşti aici în frig şi umezeală, o noapte de câine. Da' 
bătrânu' Barley sigur o să vă primească cu braţele deschise 
la Ponei şi-acolo o să auziţi tot ce-i de auzit. 

— Şi-acolo o să auziţi mai târziu tot ce-avem noi de zis, şi 
chiar mai multe, zise Gandalf râzând. Ce face Harry? 

Portarul sudui. 

— S-a dus, spuse. Da' mai bine-l întrebaţi pe Captalan. 
Seară bună! 

— Seară bună! îi urară la rândul lor şi trecură mai 
departe. 


Abia acum băgară de seamă că în spatele gardului viu ce 
mărginea pe o parte drumul fusese construită o baracă 
joasă şi lungă şi din ea ieşiseră câţiva oameni care stăteau 
şi se uitau la ei peste gard. Când ajunseră în dreptul casei 
lui Bill Ferigă, văzură că gardul viu crescuse neîngrijit şi 
netuns de multă vreme, iar ferestrele erau toate oblonite. 

— Oare i-ai făcut de petrecanie când l-ai lovit cu mărul 
ăla? îl întrebă Pippin pe Sam. 

— N-am eu norocu' ăsta, domnu' Pippin, răspunse Sam. 
Dar tare-aş vrea să ştiu ce s-a ales de bietu' poneiu' ăla. M- 
am gândit de multe ori la el, şi la lupii ăia care urlau, şi la 
tot. 

Ajunseră într-un târziu şi la Poneiul în două Picioare, unde 
lucrurile păreau neschimbate pe dinafară; în spatele 
perdelelor roşii de la ferestrele de la parter se zăreau 
lumini. Aşa că traseră de clopotul de la intrare. Nob veni la 
uşă, deschise o ferestruică şi îşi furişă o privire afară; şi 
când îi văzu stând sub felinar, scoase un strigăt de surpriză. 

— Domnu' Captalan! Stăpâne! urlă el. S-au întors! 

— Chiar aşa? Ei las' că-i învăţ eu minte, se auzi vocea 
domnului Captalan, şi numai ce ieşi val-vârtej din casă cu o 
bâtă zdravănă în mână. Dar când văzu cine erau întorşii, se 
opri brusc şi încruntătura neagră de pe chipul lui se 
preschimbă în uimire şi încântare. 

— Nob, neghiob cu minte de câlţi ce eşti! strigă el. Nu poţi 
să zici numele vechilor noştri prieteni? Auzi, să mă sperii tu 
în halu' ăsta, şi pe asemenea vremuri. Măi să fie, măi să fie! 
Şi de unde-mi veniţi, mă rog frumos? Nu mă aşteptam să vă 
mai văd pe vreunu' pe-aici, zău aşa: s-o apucaţi aşa pe 
pustii, cu Pas Mare ăla şi cu toţi Oamenii Negri mişunând 
peste tot. Da-s bucuros de-a binelea că vă văd, şi mai ales 
pe Gandalf. Intraţi! Intraţi! Aceleaşi camere ca data 
trecută? Sunt libere. Da, aproape toate camerele sunt 
libere în ziua de azi, nu mă feresc să v-o spun, căci o să 
aflaţi şi singuri în curând. Să văd ce putem pregăti de cină, 
şi cât mai repede; da' nu prea am ajutoare deocamdată. 


Hei, Nob, trântore! Spune-i lui Bob! Ah, tot uit, Bob s-a dus; 
se întoarce seara la ai lui acasă, mai nou. Mda. Nob, ia 
poneii oaspeţilor şi du-i în grajd! lar dumneata, Gandalf o să 
vrei să-ţi duci singur calul la grajd, nu-i aşa? Frumos 
animal, ţi-am zis-o încă de când l-am văzut întâiaşi dată. Păi, 
hai, intraţi! Simţiţi-vă ca acasă! 

Domnul Captalan, cel puţin, nu-şi schimbase câtuşi de 
puţin felul de a vorbi şi părea că-şi ducea viaţa în acelaşi 
iureş clocotitor. Cât despre muşterii, aproape că nu era 
nimeni în preajmă, totul era tăcut; din Sala Mare se auzea 
un murmur stins de două-trei voci, mai multe. Iar faţa 
hangiului arăta cam vârstată şi roasă de griji, acum că o 
puteau vedea mai bine în lumina celor două lumânări pe 
care le aprinsese pentru a le lumina drumul. 

Îi conduse pe coridor până în salonaşul pe care-l 
ocupaseră în acea noapte ciudată cu mai mult de un an în 
urmă; iar ei se luară după el oarecum neliniştiţi, căci nu 
aveau nici o îndoială că bătrânul Barliman era ros de 
gânduri în ciuda aerului său curajos. Lucrurile nu mai erau 
cum fuseseră odată. Dar călătorii nu spuseră nimic, 
aşteptau să vadă ce s-a mai întâmplat. 

După cum bănuiseră, domnul Captalan veni în salonaş 
după cină, să vadă dacă totul fusese pe placul lor. Şi fusese, 
într-adevăr: cel puţin în privinţa berii sau a merindelor 
gătite la Poneiul, nici o schimbare în rău. 

— N-am să cutez chiar atât de mult încât să vă invit în Sala 
Mare în seara asta, zise Captalanul. Trebuie că sunteţi 
obosiţi; şi oricum nu prea e nimeni acolo. Dar dacă-mi 
puteţi dărui o jumate de oră înainte să mergeţi la culcare, 
tare-aş vrea să stau niţel de vorbă cu Domniile voastre, aşa, 
liniştit, între noi. 

— Chiar asta voiam şi noi să facem, zise Gandalf. Nu 
suntem obosiţi. Am venit fără nici o grabă. Ne-a murat 
ploaia, am îngheţat, ne era foame, dar mulţumită ţie am 
scăpat şi de astea. Hai, şezi colea! Şi dacă ai nişte buruiană 
de pipă, ţi-am fi recunoscători. 


— Uff, orice altceva să-mi fi cerut vă dădeam bucuros, 
numai asta nu, zise Captalanul. E unul dintre lucrurile ce 
aproape că nu se mai găsesc prin părţile astea, numa' ce 
apucăm să creştem pe lângă casă şi alea nu-s de ajuns. Din 
Comitat nu mai primim nimic în ultima vreme. Da' să văd ce 
pot face. 

Când se întoarse, le dădu cât să le ajungă pentru o zi sau 
două; un cocoloş de frunze netăiate. 

— De pe terasele noastre de la miazăzi, explică el, cel mai 
bun pe care-l avem, da' nu se compară cu cel din Meleagul 
de la Miază-zi, aşa am spus întotdeauna, chiar dacă ţin cu 
Bree în mai toate cele, să-mi fie cu iertare. 

Îl poftiră să şadă într-un jilţ mare lângă foc, Gandalf se 
aşeză de partea cealaltă a vetrei, iar hobbiţii pe nişte 
taburete între ei; şi astfel stătură şi vorbiră mai multe 
jumătăţi de oră şi îşi împărtăşiră toate noutăţile pe care 
dorea domnul Captalan să le audă ori să le dea în vileag. 
Cele mai multe lucruri pe care le povesteau ei umpleau de 
mirare şi uluială pe gazda lor şi întrecea de departe orice 
închipuire a minţii sale; şi arareori provocau un comentariu 
mai adânc decât: "Nu mai spune!" repetat adeseori în ciuda 
a ceea ce auzea domnul Captalan cu propriile sale urechi. 

— la nu mai spune, domnu' Baggins; sau ăi fi domnu' 
Subdeal? M-am zăpăcit de tot. Nu mai spune, domnu' 
Gandalf! Al naibii să fiu! Cine să-şi închipuie aşa ceva în ziua 
de azi! 

Cât despre veştile sale, lui Captalan nu-i ajungea o singură 
gură să spună tot ce avea de spus. Lucrurile erau departe 
de a fi bune, zicea el. Afacerile nici măcar bunicele nu mai 
erau, dimpotrivă, rele de tot. 

— Nimeni nu mai vine în Bree de Afară. lar cei dinăuntru 
stau mai tot timpul închişi în casă, cu uşile zăvorite. 'lotu' se 
trage de la străinii şi teleleii care-au început să sosească pe 
Calea Verde anu' trecut, după cum bănuiesc că vă amintiţi; 
da' mai târziu au venit şi mai mulţi. Unii erau nişte vai-de- 
capu'-lor, fugeau de necaz; da' cei mai mulţi erau oameni 


răi, puşi pe hoţii şi ticăloşii. Şi-au fost belele chiar aici în 
Bree, belele mari. Am avut parte chiar şi de o încăierare, şi 
unii au fost omorâţi, omorâţi de-a binelea! Puteţi să credeţi 
aşa ceva? 

— Da, eu da, zise Gandalf. Câţi? 

— Trei şi doi, răspunse Captalanul, voind să spună că trei 
din Neamul Mare şi doi din Neamul Mic. Bietu' Mat larba 
Neagră şi Rowlie Măr Pădureţ, şi micu' Tom Scai Ghimpos 
din Pestedeal; şi Willie Maluri de Dinsus, şi unul din familia 
Subdeal, din Căpiţa: băieţi de treabă cu toţii, le simţim 
lipsa; şi Harry Iarba Ciutei, ăla de era la Poarta de la Apus 
şi ăla de-i zicea Bill Ferigă s-au dat cu străinii şi cu ei s-au 
tot dus; şi am eu aşa o bănuială că ăştia doi i-au lăsat să 
intre. În noaptea încăierării, vreau să spun. Şi asta a fost 
după ce le-am arătat pe unde sunt porţile şi i-am dat afară; 
adică înainte de sfârşitu' anului; iar încăierarea a fost la 
începutu' anului cestălalt, după zăpada grea ce-am avut-o. 

Şi-acu' s-au dat pe jaf şi trăiesc Afară, se-ascund în păduri 
dincolo de Fundurâului, şi-n pustietăţile de la miazănoapte. 
E cam ca în vremurile alea rele despre care povestesc 
legendele. Drumurile sunt primejdioase şi nimeni nu se- 
ncumetă să meargă prea departe, iar oamenii se încuie în 
case de cum apune soarele. Ţinem străjeri de jur împrejurul 
gardului, iar noaptea porţile sunt bine păzite. 

— Să ştiţi că noi n-am avut nici o bătaie de cap pe drum, 
zise Pippin, şi-am venit agale şi n-am stat de veghe. 
Credeam că am lăsat în urmă toate problemele astea. 

— Ei, Jupâne, aflaţi că nu le-aţi lăsat şi tare-i păcat, oftă 
Captalanul. Da' nu-i de mirare că nu v-au sâcâit. Nu se iau 
de cine-i înarmat cu spade şi coifuri şi scuturi şi toate cele. 
Îi face să se gândească de două ori, zău. Şi trebuie să spun 
că şi pe mine m-a luat niţel cu frig când v-am văzut. 

Abia acum înţeleseră hobbiţii că oamenii îi priviseră uluiţi 
nu din pricină că erau surprinşi de întoarcerea lor, ci 
pentru că se minunau de tot harnaşamentul. Ei înşişi se 
obişnuiseră într-atât să poarte arme şi să călătorească 


printre oşteni înarmaţi până-n dinţi, încât uitaseră că zalele 
lucioase care se întrezăreau de sub mantiile lor şi coifurile 
din Gondor şi din Obşte, precum şi frumoasele însemne de 
pe scuturile lor aveau să pară ca de pe altă lume în propriul 
lor ţinut. Gandalf, şi el, călărea acum pe calul lui mare şi 
sur, înveşmântat în alb tot, cu o mantie albastră cu argintiu 
pe deasupra şi cu sabia cea lungă, numită Glamdring, 
prinsă la şold. 

Gandalf izbucni în râs. 

— Măi, măi, zise, dacă ăştia se tem de noi cinci, apoi să ştii 
că am avut parte de duşmani mai de temut în drumurile 
noastre. Dar, oricum, or să te lase în pace noaptea cât 
suntem noi pe-aici. 

— Şi cât veţi sta? întrebă Captalanul. N-am să ascund că 
tare ne-ar bucura să vă avem o vreme printre noi. Vedeţi 
dumneavoastră, nu prea suntem obişnuiţi cu asemenea 
belele; iar Pribegii au plecat cu toţii, aşa vorbeşte lumea. 
Nu cred că până acum am priceput noi prea bine ce-au 
făcut ei pentru noi. Căci am avut parte de jivine mai rele 
decât bandiții. Iarna trecută urlau lupii pe la garduri. Şi-n 
păduri bântuie tot felu' de lighioane negre, atât de 
înspăimântătoare că-ţi îngheaţă sângele-n vine numa' când 
te gândeşti Ia ele. Tare ne mai frământă toate astea, vă zic. 

— Te cred, zise Gandalf. Aproape toate meleagurile au fost 
cuprinse de tulburare în zilele din urmă, de mare tulburare. 
Dar, capul sus Barliman! Aţi fost în pragul unor nenorociri 
cu adevărat mari şi mă bucur că nu vi s-a întâmplat nimic 
mai rău de-atât. Acum vin vremuri mai bune. Mai bune 
poate decât îţi aminteşti că ai trăit vreodată. Pribegii s-au 
întors. Noi am venit înapoi cu ei. Şi avem din nou rege, 
Barliman. În curând o să-şi îndrepte gândurile şi prin 
părţile voastre. 

Şi atunci Calea Verde va fi din nou deschisă şi solii lui vor 
veni spre miazănoapte şi se va vântura multă lume în sus şi- 
n jos şi tot ce-i rău va fi alungat din pustietăţi. Crede-mă că 


timpul scurs nu s-a irosit în zadar şi unde a fost odată 
sălbăticie vor fi din nou oameni şi câmpii. 

Domnul Captalan clătină din cap. 

— Dacă pe drum umblă câţiva oameni de bună-credinţă şi 
cuviincioşi, n-au decât să umble cât or vrea, n-avem noi 
treabă cu ei. Da' ne-am săturat de gloate şi de tâlhari. Şi nu 
vrem nici picior de străin în Bree. Sau prin preajmă. Vrem 
să fim lăsaţi într-ale noastre. N-am chef să ne vină pe cap o 
adunătură de străini şi să-şi facă sălaş aici şi să strice 
frumuseţe de natură. 

— O să fiţi lăsaţi într-ale voastre, Barliman, zise Gandalf 
împăciuitor. E loc destul pentru alte aşezări între Isen şi 
Torentul Cenuşiu, sau de-a lungul malurilor la miazăzi de 
Coniaied, fără suflare de om pe distanţe de zile-ntregi de 
călărit până-n Bree. Unde mai pui că mulţi au trăit la 
miazănoapte, la mai bine de o sută de mile de-aici, la 
capătul celălalt al Căii Verzi; pe Gruiurile de la Miazănoapte 
sau în preajma Lacului Amurgului. 

— Acolo sus, la Stăvilarul Morților? întrebă Captalanul, 
privindu-i cu şi mai multă neîncredere. Alea-s locuri 
bântuite, aşa umblă vorba. În afară de tâlhari, nimeni nu 
bate locuri din alea. 

— Pribegii le bat, zise Gandalf. Stăvilarul Morților, zici tu. 
Da, aşa s-a numit mulţi ani la rând; dar numele său 
adevărat, Barliman, este Fornost Erain, Fortăreaţa de la 
Miazănoapte a Regilor. Şi într-o bună zi regele se va duce 
acolo; şi-atunci prin Bree o să treacă mulţi oameni de soi. 

— Mă rog, asta mai sună a încurajare, dacă-mi daţi voie, 
zise Captalanul. Şi poate o să fie bine şi pentru trebuşoarele 
noastre de pe-aici. Numa' să ne lase satu'n pace. 

— O să vi-l lase, îl asigură Gandalf. Îl cunoaşte şi-l iubeşte. 

— Oare? făcu Captalanul uluit. Deşi nu văd de unde şi 
până unde, doar stă cocoţat pe tronu' lui mare din castelu' 
ăla mare, la sute de mile depărtare. Şi nu m-ar mira să aflu 
că-şi bea vinu' din pocal de aur. Ce-i Poneiu', pentru el, sau 
ce-s ulcelele cu bere? Nu că berea mea n-ar fi bună, 


Gandalf. E chiar neobişnuit de bună de când ai venit 
toamna trecută şi-ai descântat-o dumneata ştii cum. Şi-asta 
a fost o mare mângâiere cu atâtea necazuri în jur, crede- 
mă. 

— Aaa, da' el zice că berea ta e întotdeauna grozavă, 
spuse Sam. 

— El? 

— Da, el. El e Pas Mare. Căpetenia Pribegilor. Încă nu ţi-a 
intrat în cap? 

I-a intrat, în sfârşit, şi chipul lui era uluiala însăşi. Ochii i se 
rotunjiseră pe faţa lui lătăreaţă, gura i se deschise larg, 
răsuflarea i se opri în piept. 

— Pas Mare! explodă el când îşi recapătă suflul. Ăla, cu 
coroană şi toate cele şi cu pocal de aur! Da' unde-ajungem? 

— În vremuri mai bune, pentru Bree în orice caz, răspunse 
Gandalf. 

— Trag nădejde, zău aşa. Ei, să ştiţi că vorba asta pe care- 
am avut-o cu voi a fost cea mai frumoasă pe care-am avut-o 
de când mă ştiu. Şi n-am să ascund că voi dormi mai bine în 
noaptea asta şi cu inima mai uşoară. Mi-aţi dat multe la 
care să mă gândesc, da' mai e şi mâine o zi. Mă trage aţa 
spre pat acu' şi cred că şi domniile voastre aţi fi bucuroase 
să vă culcaţi. Hei, Nob! strigă el, îndreptându-se spre uşă. 
Nob, trântore! Barliman se pocni cu palma peste frunte. 
Nob! De ce-mi aminteşte mie asta? se întrebă el. 

— Sper că nu e încă o scrisoare de care ai uitat, domnule 
Captalan? îl luă Merry peste picior. 

— Ei, ei, domnu' Brandybuck, nu-mi mai amintiţi de 
povestea aia! Da' uite că mi-aţi întrerupt gându'. Unde 
rămăsesem? Nob, grajd, aa! Da, asta era. Am ceva aici de-al 
domniilor voastre. Dacă vă amintiţi de Bill Ferigă şi de 
furtu' cailor: poneiu' ăla de l-aţi cumpărat, ştiţi, e aici. A 
venit înapoi singur-singurel. Da' pe unde-a hălăduit ştiţi 
domniile voastre mai bine decât mine. Era răpciugos ca un 
câine bătrân şi slab ca un umeraş de haine, da' viu. S-a 
îngrijit Nob de el. 


— Ce? Bill al meu? strigă Sam. Înseamnă că m-am născut 
sub o zodie norocoasă, orice-ar zice unchiaşu'. Încă o 
dorinţă care mi s-a împlinit. Unde-i? 

Sam refuză să meargă la culcare înainte să-l vadă pe Bill 
în grajd. 

Călătorii au rămas în Bree toată ziua următoare şi domnul 
Captalan nu s-a putut plânge de lipsă de muşterii la 
ceasurile serii. Curiozitatea învinsese orice teamă şi hanul 
s-a umplut de lume. În semn de politeţe pentru gazda lor, 
hobbiţii s-au dus seara în Sala Mare şi au stat o vreme 
acolo, răspunzând nenumăratelor întrebări. Şi cum ţinerea 
de minte a celor din Bree era straşnică, Frodo a fost 
întrebat de mai multe ori dacă şi-a scris cartea. 

— Încă nu, răspunse el într-un târziu. Acum mă duc acasă 
şi mă apuc să fac ordine în însemnări. 

Le făgădui că va scrie şi despre uluitoarele întâmplări din 
Bree, pentru ca să facă mai interesantă o carte ce altfel ar fi 
părut că se ocupă mai cu seamă de treburi "de la 
miazănoapte", îndepărtate şi mai puţin importante. 

Apoi unul dintre cei mai tineri aflaţi acolo ceru un cântec. 
Primi însă numai sâsâituri drept răspuns şi priviri 
încruntate, încât nu-şi mai repetă dorinţa. Era limpede că 
nimeni nu mai dorea evenimente ciudate în Sala Mare. 

Nici un necaz ziua, nici un zgomot noaptea, nimic nu a 
tulburat pacea satului Bree cât au stat călătorii acolo; 
numai că a treia zi dimineaţa s-au trezit devreme, căci 
ploaia nu încetase şi ei doreau să ajungă în Comitat înainte 
de căderea nopţii, şi drumul era lung. Sătenii ieşiseră cu 
toţii să-i conducă şi erau mai veseli acum decât fuseseră tot 
anul acela; iar cei care n-apucaseră să-i vadă pe străini cu 
tot harnaşamentul îi priveau acum cu gurile căscate: pe 
Gandalf cu barba lui albă şi cu lumina aceea ce părea să 
iasă din el, ca şi când mantia albastră era doar un nor peste 
lumina soarelui; şi pe cei patru hobbiţi care semănau cu 
nişte cavaleri rătăcitori din poveşti străvechi aproape 
uitate. Chiar şi cei care izbucniseră în râs când se vorbise 


despre Rege începeau să creadă că ceva-ceva adevăr tot 
era în vorbele acelea. 

— Păi, s-aveţi noroc la drum şi la sositu' acasă! le ură 
domnul Captalan. Ar fi trebuit să vă previn că nici în 
Comitat nu-i tocmai bine, dacă ceea ce-am auzit e adevărat. 
Tot felu' de trăsnăi ciudate, aşa se zice. Da' uite-aşa ne 
luarăm cu unele şi uitarăm de altele, unde mai pui că şi mie- 
mi bubuia capu' d-ale mele. Da' dacă-mi daţi voie, aţi venit 
schimbaţi din peregrinările voastre şi-arătaţi acum ca unii 
care pot să dea piept cu necazurile ce-au scăpat din hăţuri. 
Sunt sigur c-o să le daţi de capăt cât de curând. S-aveţi 
noroc! Şi cu cât veniţi mai des înapoi, cu atât o să mă bucur 
mai tare. 

Îşi luară rămas-bun de la el şi, după ce ieşiră prin Poarta 
de la Apus se aşternură la drum întins spre Comitat. Bill 
poneiul îi însoțea, încărcat şi acum de bagaje, dar tropăia 
voiniceşte pe lângă Sam şi avea un aer tare mulţumit. 

— Mă-ntreb ce-a vrut să spună Barliman, zise Frodo. 

— Am eu aşa o bănuială-două, mormăi Sam ursuz. Ce-am 
văzut în Oglindă - copaci tăiaţi, tot felul de lucruri şi 
unchiaşu' meu bătrânu' aruncat în uliţă din Vizuina lui. 
Trebuia să mă fi grăbit să ajung mai repede. 

— Este limpede că ceva nu e în ordine în tot Meleagul de 
la Miazăzi, spuse Merry. Nu se mai găseşte buruiană de 
pipă. 

— Orice-ar fi, poţi fi sigur că Lotho e capu' tuturor relelor, 
zise Sam. 

— Vârât până-n gât, poate, dar nu neapărat capul, spuse 
Gandalf. L-aţi uitat pe Saruman. S-a arătat interesat de 
Comitat încă înaintea celor din Mordor. 

— Nu-i nimic, eşti tu cu noi, aşa că lucrurile se vor lămuri 
iute, zise Merry împăcat. 

— Sunt cu voi acum, dar curând nu voi mai fi. Nu vin în 
Comitat. Treburilor de acolo singuri trebuie să le daţi de 
capăt; pentru asta aţi fost pregătiţi. Încă nu aţi înţeles? 
Vremea mea s-a sfârşit, nu mai este treaba mea să îndrept 


lucrurile şi nici să-i ajut pe alţii s-o facă. Cât despre voi, 
dragii mei prieteni, voi n-o să aveţi nevoie de nici un ajutor. 
Aţi crescut mari de-acum. Şi aţi crescut chiar foarte sus: 
sunteţi printre cei mari de tot şi nu mă mai tem câtuşi de 
puţin pentru voi. 

Şi dacă vreţi să ştiţi, curând mă despart de voi. Mă duc să 
stau de vorbă pe îndelete cu Bombadil: o vorbă lungă cum 
n-am avut de când mă ştiu. El e din cei ce prind cheag, iar 
eu am fost mereu o piatră sortită să se rostogolească. Dar 
zilele rostogolirii se sfârşesc, aşa că acum avem multe să ne 
povestim. 

Nu trecu mult şi ajunseră la acel loc de pe Drumul spre 
Răsărit unde se despărţiseră odată de Bombadil; trăgeau 
nădejde, aproape că se aşteptau să-l vadă stând acolo şi 
salutându-i. Dar nu se vedea nici urmă de el. Iar la miazăzi, 
Gruiurile-gorgane erau îngropate într-o ceaţă deasă şi o 
pâclă groasă se lăsase peste Pădurea Bătrână din 
depărtare. 

Se opriră şi Frodo privi cu jind spre miazăzi. 

— Tare mi-aş dori să-l mai văd o dată pe bătrân, zise el. 
Ce-o mai fi făcând? 

— La fel de bine ca întotdeauna, poţi fi sigur, răspunse 
Gandalf. Netulburat, şi aş zice că nici prea interesat de ce- 
am făcut sau am văzut noi, decât poate doar de vizitele 
noastre la enţi. Poate că ceva mai încolo o să vină vremea să 
te duci să-l vezi. Dar în locul vostru eu m-aş grăbi spre casă, 
căci altfel n-o să ajungeţi la Podul Viniac înainte să se 
închidă porţile. 

— Dar nu sunt porţi acolo, zise Merry, în orice caz nu pe 
Drum; doar ştii asta foarte bine. E Poarta [ării ledului; însă 
pe acolo pot trece oricând vreau. 

— Vrei să zici că n-au fost porţi, îl corectă Gandalf. Ei bine, 
acum veţi da peste câteva. Şi veţi avea de furcă până şi la 
Poarta "Ţării ledului, mai mult decât vă închipuiţi. Dar o să 
vă descurcaţi, fiţi fără grijă. Cu bine, prieteni! Nu pentru 
ultima oară, nu încă. Cu bine! 


Îl trase pe Iute ca Gândul de frâu ca să coboare de pe 
drum şi marele armăsar sări peste şanţul verde care, în 
acest loc, era chiar lipit de drum; şi apoi, la un strigăt al lui 
Gandalf, dus a fost, gonind spre Gruiurile-gorgane precum 
vântul de la Miazănoapte. 

— Iată-ne deci şi aici, numai noi patru, ca atunci când am 
pornit-o la drum, spuse Merry. l-am lăsat pe toţi în urmă, 
unul după altul. Parcă-i un vis care se destramă încet. 

— Nu şi pentru mine, spuse Frodo. Mie mi se pare ca şi 
când aş adormi la loc. 

Chapter 18 Se face curăţenie în Comitat. 

Trecuse de miezul nopţii când, uzi şi obosiţi, călătorii 
ajunseră în sfârşit în Coniaied şi găsiră drumul închis. La 
ambele capete ale podului, câte o poartă mare cu ţăruşi; iar 
pe celălalt mal al râului se zăreau nişte case nou-construite: 
cu două caturi, ferestre înguste şi dreptunghiulare, lipsite 
de grădini şi slab luminate, mohorâte şi fără să semene cu 
nimic din Comitat. 

Bătură la poartă, strigară, dar nu primiră nici un răspuns: 
şi numai ce deodată, spre surprinderea lor, se auzi un corn 
chemând şi luminile de la ferestre se stinseră. O voce strigă 
în întuneric: 

— Cine-i? Şterge-o! Nu poţi intra. Nu vezi ce scrie: 
Intrarea interzisă între apus şi răsărit? 

— E la mintea cocoşului că în întuneric nu vedem ce scrie, 
strigă Sam drept răspuns. Şi dacă hobbiţii din Comitat sunt 
siliţi să rămână pe-afară în ploaie pe o noapte ca asta, vă fac 
bucăţi-bucăţele afişul când dau de el. 

La aceste vorbe se auzi o fereastră trântindu-se şi o ceată 
de cu lămpaşe ieşiră buluc din casa din stânga. Deschiseră 
poarta de la capătul celălalt şi câţiva dintre ei traversară 
podul. Când dădură cu ochii de călători, păru să-i cuprindă 
frica. 

— Haideţi, măi! îi chemă Merry, recunoscându-l pe unul 
dintre ei. Dacă nu mă cunoşti, Hob Hayward, s-ar cuveni s-o 
faci. Sunt Merry Brandybuck şi aş dori să ştiu ce-i cu toată 


povestea asta şi ce face aici unul din [ara ledului aşa ca 
tine. Te ştiam la Poarta Fânului. 

— Al naibii să fiu! E jupânu' Merry, zău aşa, şi-mbrăcat de 
zici că pleacă la bătălie! exclamă bătrânul Hob. Păi, lumea 
vorbea c-ai murit! Că te-ai rătăcit în Pădurea Bătrână, aşa 
se zvonea. Mă bucur să văd că eşti în viaţă! 

— Atunci nu te mai zgâi la mine printre gratii şi deschide 
poarta! ceru Merry. 

— Fără supărare, Stăpânu' Merry, da' avem ordin. 

— Ordin de la cine? 

— De la şefu' din Fundătura. 

— Şefu'? Şefu'? Adică domnu' Lotho? nu pricepu Frodo. 

— Aşa cred, domnu' Baggins; da'n ziua de azi trebuie să 
spunem '"şefu", aşa şi nicicum altfel. 

— Ce vorbeşti, frate?! făcu Frodo. Păi să ştii că mă bucur 
că a uitat de numele de Baggins. Însă este limpede că a 
sosit timpul ca familia să-l ia la scuturat şi să-i arate lungul 
nasului. 

De cealaltă parte a porţii hobbiţii amuţiră. 

— Nu-i bine să vorbiţi aşa, zise unul dintre ei. O să-i ajungă 
la urechi. Şi dacă faceţi atâta tărăboi o să-l treziţi pe Omu' 
Mare a' şefului. 

— O să-l trezim într-un fel care o să-l lase cu gura căscată, 
nu se potoli Merry. Dacă vreţi să spuneţi că nepreţuitul 
vostru şef tocmeşte bandiți din pustie, înseamnă că am 
întârziat cam multişor cu întorsul. Sări jos din şa şi, zărind 
afişul în lumina lămpaşelor, îl smulse şi-l aruncă peste 
poartă. Hai, Pippin! zise el. Doi suntem de-ajuns. 

Merry şi Pippin se căţărară pe poartă; când îi văzură ce 
fac, hobbiţii de pe partea cealaltă o rupseră la fugă. Alt corn 
răsună. Din casa mai mare, din dreapta, se ivi o matahală şi 
se opri sub felinarul din prag. 

— Ce-i asta? mârâi matahala înaintând. Forţaţi poarta? 
Valea de-aici ori vă frâng grumazurile alea mici şi jegoase! 

Dar se opri brusc, căci zări sclipirea săbiilor. Bill Ferigă, 
spuse Merry, dacă nu deschizi poarta până număr la zece, o 


să-ţi pară rău. Trec oţelul ăsta prin tine dacă nu faci ce-ţi 
spun. Şi după ce deschizi porţile, treci frumuşel prin ele şi 
te nevăzut. Eşti un ticălos şi-un tâlhar de drumul mare. 

Bill Ferigă făcu feţe-feţe, îşi târşâi picioarele până la 
poarta şi o descuie. 

— Dă-mi mie cheia, ceru Merry. 

Dar ticălosul i-o azvârili în cap şi o rupse la fugă în 
întuneric. Când trecu pe lângă ponei, unul dintre ei azvârli 
din picioarele dindărăt şi-l pocni în plină fugă. Bill făcu un 
salt înainte, scoase un urlet şi-n clipa următoare se pierdu 
în beznă şi nimeni n-a mai auzit de el vreodată. 

— Curat lucrat, Bill, zise Sam către ponei. 

— Cu tine am terminat, Om Mare, spuse Merry. De şef ne 
ocupăm mai încolo. Până una-alta, vrem găzduire pentru o 
noapte şi pentru că, din câte-mi dau seama, aţi dărâmat 
Hanul Podului şi-aţi clădit căsoaiele astea îngrozitoare, va 
trebui să ne luaţi la voi. 

— Îmi pare rău, domnu' Frodo, zise Hob, da' nu e voie. 

— Ce nu e voie? 

— Să primim în casă pe oricine aşa, tam-nesam, să 
mâncăm mai mult decât ni se dă voie şi altele de felu' ăsta. 

— Ce naiba se-ntâmplă prin locurile astea? întrebă Merry 
nedumerit de-a binelea. Aţi avut un an prost, asta e? Şi eu 
care credeam că aţi avut o vară frumoasă şi o recoltă 
bogată. 

— Păi anu' fuse bun, nu-i vorbă, zise Hob. Grâne avurăm 
din belşug, da' nu prea ştim ce se-alege de ele. E toţi 
"perceptorii" şi "împărţitorii" ăştia, zic eu, care merge peste 
tot şi socoteşte, şi măsoară, şi ia, şi duce la păstrare. Ăştia 
mai mult ia decât împarte şi noi rămânem cu buzele 
umflate, că ce ne-a luat nu mai vedem înapoi. 

— Hai, gata! făcu Pippin căscând. Mi-a ajuns pentru seara 
asta. Avem mâncare în raniţă. Dă-ne o cameră unde să ne 
punem capu'. O să fie oricum mai bună decât multe locuri 
pe care mi-a fost dat să le văd. 


Hobbiţii de la poartă încă dădeau din colţ în colţ, era 
limpede că oricum ar fi întors-o tot încălcau o lege sau alta; 
dar n-aveai cum să refuzi patru asemenea călători 
poruncitori, înarmaţi până-n dinţi, dintre care doi erau 
neobişnuit de spătoşi şi de vânjoşi. Frodo le porunci să 
încuie porţile la loc. Avea şi paza asta rostul ei, la urma 
urmei, atâta vreme cât dădeau târcoale toţi netrebnicii. 
Apoi cei patru prieteni intrară în casa străjii şi încercară să 
se simtă cât mai acasă cu putinţă. Locul era gol şi urât, cu o 
vatră mică şi prăpădită în care nu se putea face un foc ca 
lumea. În încăperile de sus, şiruri de paturi mici şi tari, şi pe 
fiecare perete un afiş şi o listă de Reguli. Pippin le smulse 
pe toate de pe pereţi. Bere nu era; iar mâncare cât să le- 
ajungă pe-o măsea, dar cu ce mai aduseseră călătorii, 
reuşiră să încropească o cină mulţumitoare pentru toţi; iar 
Pippin încălcă Regula 4, punând pe foc toată provizia de 
lemne pentru a doua zi, apoi se întoarse spre Hob: 

— Şi-acum, ce-ar fi să fumăm o pipă în timp ce ne 
povesteşti ce s-a mai întâmplat în Comitat? 

— Nu mai avem buruiană de pipă, spuse Hob, nu maie 
decât pentru oamenii şefului. Proviziile s-a dus toate, din 
cât se pare. Convoaie întregi de care pline cu buruiană, aş- 
am auzit, au luat drumu' vechi ce iese din Meleagu' de la 
Miazăzi, dincolo de Vadu' Sarn. A fost cam pe la sfârşitu' 
anului trecut, după ce-aţi plecat voi. Da' şi înainte de asta 
dispărea fără ştirea nimănui, aşa, câte-un pic, câte-un pic. 
Lotho ăla. 

— Acuma să taci, Hob Hayward! strigară câţiva dintre 
ceilalţi hobbiţi. Ştii că nu-i îngăduit să vorbim astfel. O să 
audă şefu' şi o să dăm toţi de belea. 

— N-ar auzi nimic dacă n-ar fi şi ciripitori printre noi, pufni 
Hob înfierbântat. 

— Bine, bine! îl potoli Sam. De-ajuns. Nu vreau să mai aud 
nimic. Nici tu bun-venit, nici tu bere, nici tu pipă, în schimb 
reguli şi vorbe orceşti cu ghiotura. Nădăjduiam să-mi pot 
trage şi eu sufletul, da' văd că-i treabă nu glumă şi belele 


cât cuprinde. Hai să ne culcăm acum şi să nu ne mai 
gândim la nimic până mâine! 

Era limpede că noul "şef" avea mijloacele sale de a primi 
veşti. Între Pod şi Fundătura erau mai bine de patruzeci de 
mile, cu toate acestea cineva le străbătuse în mare grabă. 
Frodo şi prietenii săi aveau să descopere acest lucru în 
curând. 

Nu-şi făcuseră nici un plan bine stabilit, se gândiseră să 
meargă mai întâi toţi la Scobitura Râului şi să se odihnească 
acolo o vreme. Dar acum, văzând cum stau lucrurile, au 
hotărât să se îndrepte direct spre Hobbiton. Astfel că a 
doua zi o luară pe Drum cu pas mărit şi hotărât. Vântul se 
potolise, cerul însă era mohorât. Câmpiile arătau triste şi 
părăsite; dar, la urma urmei, era prima zi de noiembrie şi 
sfârşitul toamnei. Chiar şi aşa, miriştea părea să ardă mai 
dihai ca de obicei şi fumul se înălța din multe locuri peste 
tot în jur. Un vălătuc mare se vedea în depărtare, spre 
Cornu Împădurit. 

La lăsatul serii ajunseră aproape de Frogmorton, un sat 
aşezat la dreapta Drumului, cam la douăzeci şi două de mile 
de Pod. Voiau să rămână acolo peste noapte, Buşteanul 
Plutitor era un han bun în Frogmorton. Dar când ajunseră 
la capătul de răsărit al satului, dădură peste o barieră de 
care atârna o pancartă mare cu următorul anunţ: DRUM 
ÎNCHIS; iar în spatele ei stătea o ceată mare de şirifi cu 
bâte în mâini şi pene la căciuli, şi cu un aer important pe 
chipuri, dar şi speriat. 

— Ce-i asta? întrebă Frodo căruia-i venea să izbucnească 
în râs. 

— E ce e, domnu' Baggins, spuse şeful şirifilor, un hobbit 
cu două pene. Sunteţi arestaţi pentru că aţi Trecut de 
Poartă fără învoire şi aţi Rupt Regulamentul, şi i-aţi Atacat 
pe Portari, şi aţi Pătruns, şi aţi Dormit în clădiri din Comitat 
fără învoire, şi i-aţi Mituit pe Paznici cu Mâncare. 

— Şi mai ce? pufni Frodo. 

— Deocamdată atât pentru început, zise şeful. 


— Aş mai putea şi eu adăuga câteva, dacă vreţi, zise Sam. 
Vă Facem şefu' în Toate Felurile, Dorim să-i pocnim Faţa 
Buboasă şi Credem că voi şirifii arătaţi ca nişte Dobitoci. 

— Uite ce-i, Domnu', gata. Ordinu' şefului e să veniţi 
binişor cu noi. O să vă ducem la Lângă Ape şi acolo vă 
predăm Oamenilor Șefului; şi după ce vede şefu' ce şi cum 
stă treaba cu voi, puteţi spune ce aveţi de spus. Dar dacă nu 
vă arde să staţi în Beciuri mai mult decât e nevoie, aţi face 
mai bine să fiţi scurţi la vorbă, eu aşa vă zic. 

— Nu fiţi caraghioşi! zise Frodo. Merg unde poftesc şi 
când cred eu de cuviinţă. Din întâmplare mă îndrept spre 
Fundătura cu nişte treburi, dar dacă ţineţi neapărat să 
mergeţi şi voi, e treaba voastră. 

— Prea bine, domnu' Baggins, spuse şeful şi deschise 
bariera. Să nu uitaţi însă că v-am arestat. 

— N-o să uit, făgădui Frodo. Niciodată. Dar s-ar putea să 
vă iert. Numai că astăzi nu mă duc cu nici un chip mai 
departe, aşa că, dacă binevoiţi să mă escortaţi până la 
Buşteanul Plutitor, v-aş fi îndatorat. 

— Nu pot să fac asta, domnu' Baggins. Hanul e închis. E o 
casă a şirifilor la capătul celălalt al satului. Vă duc acolo. 

— Foarte bine, acceptă Frodo. Mergeţi înainte şi vă 
urmăm. 

Sam, care-i măsurase pe şirifi din cap până-n picioare, îl 
ochi pe unul pe care-l cunoştea. 

— Hei, Robin Smallburrow (Robin - măcăleandru, small 
burrow - vizuină mică, n. tr.)! strigă el. Vino-ncoa, vreau să 
am o vorbă cu tine. 

Furişând o privire timidă către şeful său care arăta 
furibund, dar nu îndrăznea să se amestece, şiriful 
Smallburrow rămase în urmă ca să meargă alături de Sam 
care coborâse de pe ponei. 

— Uite ce-i, Păunaşul Codrilor! începu Sam. Tu eşti de 
felul tău din Hobbiton şi ar trebui să ai mai multă minte-n 
cap, nu să te apuci să-l pândeşti pe domnu' Frodo şi aşa mai 
departe. Şi de ce-i hanu' închis, mă rog frumos? 


— Toate-s închise, răspunse Robin. Şefului ăl mare nu-i 
place berea. De-aici a-nceput totu'. Da' acu' credcă 
Oamenii lui o ţin pe toată pentru ei. Şi nu-i place ca lumea 
să umble încoace şi-ncolo; dar dacă vrea cu tot dinadinsu' 
sau trebuie, atunci merge la casa şirifilor şi acolo explică ce 
treabă are de umblă. 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine că te-ai băgat într-o asemenea 
neghiobie, îl mustră Sam. Pe vremuri îţi plăceau hanurile 
mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară. Una-două îţi iţeai 
capu' înăuntru, ori în timpul serviciului, ori după. 

— Şi-acu' aş face la fel, Sam, dacă aş putea. Dar nu mă 
judeca prea aspru. Ce pot să fac? Ştii de ce m-am băgat la 
şirifi acu' şapte ani, înainte să înceapă toate astea. Puteam 
să străbat Comitatu', să mă întâlnesc cu unii-alţii, să aflu 
veşti şi să ştiu unde-i berea a bună. Acu' e altfel. 

— Dar las-o atunci baltă, termină cu şirifatul, dacă nu mai 
e o slujbă demnă. 

— Nu ne este îngăduit. 

— Ascultă, dacă mai aud mult treaba asta cu neîngăduitul, 
mă supăr rău de tot, izbucni Sam. 

— N-aş putea spune că mi-ar părea rău s-o văd şi pe asta, 
zise Robin coborând vocea. Dacă ne-am supăra cu toţii, 
poate că am izbuti să facem ceva. Da' e Oamenii ăştia, Sam, 
Oamenii şefului. Îi trimite peste tot şi dacă vreunu' d-ai 
noştri din seminţia mică îşi cere drepturile, îl duc fedeleş la 
Beciuri. l-am dus pe moş Flourdumpling şi pe moş Will 
Whitfoot (aprox. "Gogoaşă", "Picior Alb", n. tr.) Primaru' 
întâi şi-ntâi şi apoi pe mulţi alţii. În ultima vreme e tot mai 
rău. Acu' îi mai şi bat. 

— Atunci de ce munceşti pentru ei? se mânie Sam. Cine te- 
a trimis la Frogmorton? 

— Nimeni. Aici stăm, în casa a' mare a şirifilor. Acu' 
suntem Prima Trupă din Meleagu' de la Răsărit. E sute de 
şirifi, şi-ncă mai vrea, cu toate regulile astea noi. Mulţi e 
băgaţi fără voia lor, da' nu toţi. Chiar şi în Comitat e d-unii 
care le place să-şi vâre nasu' în treburile altora şi să se dea 


mari. Şi chiar mai rău: e unii care fac pe iscoadele pentru 
şefu' şi Oamenii lui. 

— Aha! Care va să zică, aşa aţi prins de veste despre noi, 
da? 

— Da. Nu ne mai e îngăduit să folosim Serviciul Poştei, da' 
ei foloseşte Serviciu' Poştei Fulger ăla vechi şi ţine mesageri 
anume tocmiţi în anumite locuri. A venit ieri seara târziu 
unu' din Dâra Albă cu o “solie tainică" şi altu' de-aici a dus-o 
mai departe. Şi un alt mesaj a venit azi după-masă înapoi 
care zice să vă aresteze şi să vă ducă la Lângă Ape, nu de-a 
dreptu' la Beciuri. E limpede că şefu' vrea să vă vadă pe loc. 

— N-o să mai fie chiar atât de nerăbdător după ce 
isprăveşte domnu' Frodo cu el, îl linişti Sam. 

Casa şirifilor din Frogmorton era la fel de proastă ca şi cea 
de la pod. Avea un singur cat, dar aceleaşi ferestre înguste 
şi era zidită din cărămizi nearse, tare urâte şi prost aşezate. 
Înăuntru era jilav şi nici un pic de veselie, iar cina le-a fost 
servită la o masă lungă, neacoperită şi nefrecată de 
săptămâni de zile. La aşa decor, aşa mâncare. Călătorii erau 
bucuroşi că plecau de-acolo. Până la Lângă Ape erau 
optsprezece mile. Au plecat la zece dimineaţa. Ar fi pornit ei 
mai devreme, dar au vrut să-l scoată din minţi pe şeful 
şirifilor cu moşmondeala lor. Vântul se mutase de la apus la 
miazănoapte şi sufla mai rece, dar nu mai ploua. 

Cavalcada care părăsea satul era de-a dreptul 
caraghioasă, cu toate că puţinii care ieşiseră să se uite la 
"arestarea" călătorilor nu prea păreau siguri dacă hohotele 
de râs erau îngăduite. Doisprezece şirifi fuseseră aleşi să 
escorteze "prizonierii", numai că Merry îi obliga să meargă 
în faţă, în vreme ce Frodo şi ai săi veneau călare în urma 
lor. Merry, Pippin şi Sam călăreau în tihnă, râzând, vorbind, 
cântând, iar şirifii mergeau târâş-grăpiş, încercând să arate 
cât mai severi şi mai importanţi. Frodo însă era tăcut şi mai 
curând trist şi gânditor. 

Ultima persoană prin dreptul căreia trecură era un 
unchiaş bătrân şi vânjos, care tundea un gard. 


— Salutare, salutare! rânji el. Acu' cine-a arestat pe cine? 

Doi dintre şirifi părăsiră imediat formaţia şi se îndreptară 
spre el. 

— Şefu'! strigă Merry. Porunceşte oamenilor tăi să se 
întoarcă imediat la locurile lor, dacă nu vrei să mă ocup eu 
de asta! 

La o poruncă tăioasă a şefului, cei doi hobbiţi veniră înapoi 
cu feţe îmbufnate. 

— Hai, daţi-i drumul! ordonă Merry, după care călătorii 
avură grijă ca poneii lor să grăbească pasul într-atât, încât 
să-i împingă pe şirifi din spate cât mai repede cu putinţă. 

Soarele răsări, vântul sufla rece, cu toate acestea şiriifii 
începură curând să gâfâie şi să asude. 

La Piatra celor Trei Hotare se dădură bătuţi. Făcuseră 
aproape paisprezece mile cu o singură oprire, la prânz. 
Acum era ora trei. Erau flămânzi, cu tălpile numai băşici şi 
nu mai puteau ţine pasul. 

— Păi atunci veniţi cum puteţi! le spuse Merry. Noi 
mergem mai departe. 

— La revedere, Păunaşul Codrilor! zise Sam. 'Te aştept în 
faţă la Dragonul Verde, dacă n-ai uitat unde-i. Să nu te 
mocoşeşti pe drum! 

— Nesocotiţi arestul, asta faceţi, spuse şeful pe un ton 
nenorocit şi n-am să fiu eu cel răspunzător. 

— O să nesocotim încă multe lucruri şi n-o să-ţi cerem să fii 
răspunzător, i-o-ntoarse Pippin. Hai noroc! 

Călătorii îşi continuară drumul la trap şi când soarele 
începea să coboare spre Colinele Albe aflate la zenitul 
apusean, ajunseră la Lângă Ape, pe malul heleşteului întins 
al satului; abia acolo avură primul şoc cu adevărat dureros. 
Era chiar ţara lui Frodo şi a lui Sam şi abia acum îşi dădeau 
seama că le păsa de ea mai mult decât de orice alt loc de pe 
lume. Multe din casele pe care le ştiau acolo dispăruseră. 
Unele păreau a fi fost arse până-n temelii. Şirul atât de 
plăcut al vechilor văgăune ale hobbiţilor de pe malul nordic 
al Heleşteului erau părăsite, iar buruienile năpădiseră 


micile lor grădini care înainte coborau până jos la marginea 
apei. Mai rău decât atât, pe Malul Heleşteului, acolo unde 
Drumul Hobbiton se găsea foarte aproape de țărm, apăruse 
un întreg lanţ de case noi şi urâte. Drumul fusese cândva 
mărginit de copaci. Nici urmă de ei. Uitându-se disperaţi 
de-a lungul drumului, spre Fundătura, zăriră în depărtare 
un coş înalt de cărămizi din care se vălătucea spre cerul 
serii un fum negru. 

Sam simţea că-l ia cu ameţeală. 

— Mă duc direct acasă, domnu' Frodo! strigă el. Mă duc să 
văd ce s-a întâmplat. Vreau să-l găsesc pe unchiaş. 

— Sam, mai întâi să vedem ce ne aşteaptă, îl domoli Merry. 
Pun rămăşag că 'şefu"!' şi-a pregătit ceata de ticăloşi. Mai 
bine să găsim pe cineva care să ne poată spune cum stau 
lucrurile pe-aici. 

Dar în satul Lângă Ape toate casele şi văgăunile erau 
închise şi nimeni nu le-a ieşit în întâmpinare. Lucrul acesta 
avu darul să-i mire, dar curând descoperiră pricina. Când 
ajunseră la Dragonul Verde, ultima casă din capătul dinspre 
Hobbiton, acum pustie şi cu ferestrele sparte, zăriră nu fără 
tulburare că de zidul hanului stăteau rezemaţi câţiva 
bărbaţi mătăhăloşi, cu chipuri livide şi încruntate şi o lucire 
duşmănoasă în ochii lor saşii. 

— Ăştia seamănă cu prietenul ăla al lui Bill Ferigă din 
Bree, spuse Sam. 

— Seamănă cu mulţi pe care i-am văzut în Isengard, 
murmură Merry. 

Bandiţii aveau bâte în mâini şi corni prinşi la brâu, dar nici 
o altă armă la vedere. La apropierea călătorilor, îşi părăsiră 
locurile de lângă zid şi ieşiră în drum, blocându-le 
înaintarea. 

— Unde credeţi voi că mergeţi? întrebă unul dintre ei, cel 
mai mare şi mai fioros din ceată. Pentru voi drumul se 
sfârşeşte aici. Şi unde-s comorile alea de şirifi? 

— Vin în urmă domol, răspunse Merry. Poate că îi dor 
picioarele. Le-am promis că-i aşteptăm aici. 


— Ce v-am spus, hă? se-ntoarse netrebnicul către ceilalţi. 
I-am zis lu' Sharkey că nu se poate pune temei pe neghiobii 
ăia mici. Ar fi trebuit să trimită pe câţiva d-ai noştri. 

— Şi cu ce-ar fi schimbat situaţia, mă rog frumos? vru să 
ştie Merry. Nu suntem deprinşi cu tâlhari în ţara asta, dar 
ştim cum să ne descurcăm cu ei. 

— Tâlhari, zici? mârâi omul. Vas' că ăsta-i felu' în care-mi 
vorbeşti? Ia vezi de ţi-l schimbă, altfel ţi-l schimbăm noi. Vă 
cam luaţi nasu' la purtare, voi ăştia micuţii. Nu vă încredeţi 
prea mult în mărinimia şefului. Acum a venit Sharkey, şi 
şefu' o să facă aşa cum vrea Sharkey. 

— Şi cam ce-ar vrea el? întrebă Frodo liniştit. 

— Ţara asta trebuie să se trezească şi să-şi pună lucrurile 
în ordine, spuse netrebnicul, şi Sharkey o să aibă grijă ca 
acest lucru să se întâmple; şi n-o să vă fie moale dacă-i 
forţaţi mâna. Aveţi nevoie de un şef mai mare aici. Şi-o să vă 
vină unu' înainte să se încheie anu', dacă mai faceţi multe 
nazuri. O să vă învăţăm noi minte, neam de şobolănei ce 
sunteți. 

— Mda. Mă bucur că vă ştiu planurile, spuse Frodo. 
Tocmai mă îndreptam spre domnul Lotho şi cred că o să fie 
şi el interesat să le afle. 

Netrebnicii pufniră în râs. 

— Lotho! Ştie, nu-ţi face griji. O să facă exact aşa cum 
spune Sharkey. Pentru că dacă un şef dă bătăi de cap, îl 
schimbăm una-două. Pricepi? Şi dacă seminţiile mici 
încearcă să se vâre acolo unde nu-s dorite, le putem 
împiedica să facă prostii. Pricepi? 

— Da, pricep, zise Frodo. Întâi şi-ntâi pricep că pe-aici aţi 
rămas în urma vremurilor şi a noutăţilor. S-au petrecut 
multe de când aţi plecat de la Miazăzi. Vremea voastră s-a 
sfârşit, a voastră şi a tuturor celorlalţi ticăloşi. Turnul 
Întunecimii a căzut, acum este un Rege în Gondor. Isengard 
a fost distrus, nepreţuitul vostru stăpân a ajuns cerşească 
prin pustietăţi. L-am lăsat în urmă pe drum. De-acum pe 


Calea Verde vor veni solii Regelui şi nu toţi bătăuşii âia din 
Isengard. 

Omul se uită lung la el şi zâmbi. 

— Cerşetor prin pustietăţi! îl îngână el pe Frodo. Nu mai 
spune?! Şi ce te-mpăunezi cu asta, bă, ţângău ţanţoş? Dar 
asta n-o să ne împiedice să trăim în ţărişoara asta a voastră 
îmbelşugată unde voi aţi ars destul gazu' de pomană. Şi 
ziceai ceva de solii Regelui? Asta le dau! zise, pocnindu-şi 
degetele în nasul lui Frodo. Şi când oi vedea unu', mă mai 
gândesc dacă merită osteneala să-l bag în seamă. 

Era prea mult pentru Pippin. Gândurile sale se întoarseră 
la câmpia Cormallen şi-n faţa lui se afla un ticălos cu ochi 
saşii care-l făcea "ţângău ţanţoş" pe Purtătorul Inelului. Îşi 
dădu pelerina pe spate, trase sabia din teacă şi argintul şi 
mătasea Gondorului luciră pe el atunci când înaintă spre 
netrebnici. 

— Sunt sol al Regelui, spuse. Vorbeşti cu prietenul regelui 
şi unul dintre cei mai vestiți din meleagurile de la Apus. Eşti 
ticălos şi nesăbuit. Jos, în genunchi, aici în drum, şi cere 
iertare, altfel bag otrava orcească în tine! 

Sabia sclipi în soarele ce asfinţea. Merry şi Sam îşi 
scoaseră şi ei săbiile şi veniră în sprijinul lui Pippin; Frodo 
însă nu se clinti. Ticăloşii bătură în retragere. Până acum 
avuseseră de-a face doar cu ţărani speriaţi din ţinutul Bree 
şi cu hobbiţi zăpăciţi ori fanfaroni. Dar nişte hobbiţi 
netemători, cu săbii strălucitoare şi feţe încruntate, ei bine, 
asta da surpriză. Şi era ceva în vocile acestor nou-veniţi 
cum nu le mai fusese dat să audă până atunci. Îi luă cu un 
fior rece pe spinare. 

— Plecaţi! zise Merry. Şi dacă mai tulburaţi satul ăsta, o să 
vă pară rău. 

Cei trei hobbiţi făcură încă un pas înainte şi atunci ticăloşii 
se răsuciră pe călcâie şi o luară la sănătoasa în sus pe 
Drumul Hobbiton, fără să uite să sufle din corn în timp ce 
fugeau. 

— Mda, nu ne-am întors prea devreme, zise Merry. 


— Nici o zi prea devreme. Poate prea târziu ca să-l mai 
salvăm Lotho, spuse Frodo. Neghiob nenorocit, dar mi-e 
milă de el. 

— Să-l salvăm pe Lotho? Ce vrei să spui? nu pricepu 
Pippin. Adică să-l distrugem, poate asta-i vrut să spui. 

— Nu cred că înţelegi prea bine cum stau treburile, 
Pippin. Lotho n-a vrut niciodată ca lucrurile să ia o 
asemenea întorsătură, întotdeauna a fost un neghiob 
afurisit, dar acum a căzut în cursă. Ticăloşii sunt în frunte, 
jefuiesc, bagă spaima-n toată lumea, cârmuiesc şi distrug 
cum îi taie capul, toate în numele lui. Şi nici treaba asta n-o 
să mai ţină mult. Pentru că acum e prizonier în Fundătura, 
aşa bănuiesc, şi e tare speriat. Ar trebui să încercăm să-l 
salvăm. 

— Bată-mă să mă bată! exclamă Pippin. Dintre toate 
sfârşiturile pe care le-ar fi putut avea călătoria noastră, la 
ăsta mă aşteptam cel mai puţin; să fiu nevoit să mă lupt cu 
nişte doar-pe-jumate-orci şi nişte bandiți chiar în Comitat - 
ca să-l salvez pe Lotho Bubosu? 

— Să te lupţi? se miră Frodo. Da, poate că o să se ajungă şi 
la asta. Dar nu uitaţi: dintre hobbiţi nu trebuie să moară 
nici unul, chiar dacă au trecut la vrâăjmaş. Trecut de tot, nu 
doar că se supun ordinelor acestor ticăloşi din pricină că 
sunt speriaţi. Nici un hobbit n-a omorât vreodată înadins alt 
hobbit aici în Comitat şi n-o să începem noi s-o facem. Şi 
dacă se poate să nu omorâm pe nimeni, cu atât mai bine. 
Păstraţi-vă firea şi stăpâniţi-vă mâinile până în ultima clipă! 

— Dar dacă ticăloşii ăştia sunt prea mulţi, cu siguranţă o 
să se ajungă la luptă, protestă Merry. Poţi să fii oricât de 
trist şi de descumpănit, dragul meu Frodo, cu asta n-ai să 
salvezi nici Comitatul şi nici pe Lotho. 

— Aşa e, zise şi Pippin. A doua oară n-o să-i mai speriem la 
fel de uşor. Acum i-am luat pe nepregătite. Doar ai auzit 
chemarea cornilor? Cu siguranţă că sunt şi alţi ticăloşi 
undeva prin apropiere. Când or să fie mai mulţi, or să aibă 
mai mult curaj. Ar trebui să ne gândim să ne adăpostim 


undeva peste noapte. La urma urmei, suntem doar patru, 
chiar dacă suntem înarmaţi. 

— Am o idee, se lumină Sam. Hai să mergem la bătrânu' 
Tom Cotton, pe uliţa de la miazăzi! A fost întotdeauna un 
hobbit curajos şi are o mulţime de băieţi care-s prieteni cu 
mine. 

— Nu! se opuse Merry. Nu-i bine “să ne adăpostim", asta 
au făcut toţi până acum şi asta le place şi ticăloşilor ăstora. 
Or să năvălească peste noi, or să ne încolţească şi după 
aceea ne scot afară pe brânci sau ne dau foc înăuntru. Nu, 
trebuie să facem ceva acum, pe loc. 

— Să facem ce? întrebă Pippin. 

— Să ridicăm Comitatul în picioare! spuse Merry. Acum! 
Să-i trezim pe toţi ai noştri! Nu le place nimic din ce se 
întâmplă, este limpede; nimănui, în afară de unul sau doi 
nemernici şi câţiva nebuni care vor să fie băgaţi în seamă. 
Dar locuitorii Comitatului au avut o viaţă atât de tihnită atât 
de multă vreme, încât nu ştiu ce să facă. Însă e de ajuns un 
chibrit ca să se aprindă scânteia. Oamenii şefului ştiu acest 
lucru, fără îndoială. Or să încerce să ne calce în picioare şi 
să ne strivească iute. Nu avem decât puţin timp. 

— Sam, tu dacă vrei, repede-te până la ferma lui Cotton. El 
e starostele aici, şi cel mai curajos. Hai, du-te. 

— Eu o să suflu în cornul din Rohan şi aşa o muzică am să 
le fac cum n-au mai auzit nicicând. 

Se reîntoarseră în mijlocul satului. Acolo Sam trase de 
hăţuri şi o luă la vale pe ulicioara care ducea spre 
gospodăria lui Cotton, în partea de sud a satului. Nu 
ajunsese prea departe când auzi o chemare limpede de 
corn înălțându-se în văzduh. Răsună până departe, peste 
câmpuri şi dealuri; şi atât de puternică era chemarea 
aceea, încât Sam însuşi aproape că dădu să se întoarcă din 
drum şi să se repeadă înapoi. Poneiul lui se cabra şi 
necheză. 

— Diiii, băiete! înainte! strigă el. O să ne întoarcem 
curând. 


Apoi îl auzi pe Merry schimbând nota şi cornul intona 
chemarea din [ara ledului, care cutremură văzduhul. 

"Săriţi! Săriţi! Primejdie, foc, vrăjmaşi! Săriţi! Foc, 
vrăjmaşi!" 

În urma lui, Sam auzi tumult de voci, hărmălaie, uşi 
trântite. În faţa lui, lumini se aprinseră deodată în înserare; 
câinii lătrau; picioare lipăiau. Înainte să apuce să ajungă la 
capătul uliţei, numai ce-i văzu pe fermierul Cotton 
împreună cu trei dintre flăcăii lui, Tom cel Mic, Jolly şi Nick, 
alergând spre el. Cu topoare în mâini i se puseră în drum. 

— Nu! Nu-i unu' din ticăloşii ăia, îl auzi Sam pe fermier. E 
un hobbit după înălţime, da-i ciudat îmbrăcat. Hei! strigă el. 
Cine eşti şi ce-i cu tot vacarmu' ăsta? 

— Sunt Sam. Sam Gamgee. M-am întors. 

Fermierul Cotton se apropie şi se holbă la el în lumina 
amurgului. 

— Măi să fie! exclamă el. Vocea-i tot a ta şi nici chipul nu ţi- 
e mai bocciu ca înainte, Sam. Da' aş fi trecut pe lângă tine 
pe uliţă fără să te recunosc, îmbrăcat cum eşti. Ai umblat pe 
meleaguri străine, din cât se pare. Ne temeam că ai murit. 

— N-am murit! Nici domnu' Frodo. E aici cu prietenii lui. 
Din pricina asta-i vacarmul. Scoală Comitatul în picioare. 
Vrem să-i alungăm pe toţi nemernicii ăştia şi pe şeful lor. 
Acum începem. 

— Bine, aşa-i bine! strigă fermierul Cotton. Vas' că a- 
nceput, în sfârşit! M-au mâncat palmele tot anu', da' ai 
noştri n-au vrut să mă ajute. Şi trebuia să mă gândesc la 
nevastă şi la Rosie. Nemernicii ăştia nu se dau înapoi de la 
nimic. Da' acu' să mergem, băieţi! Lângă Ape se răscoală! 
Suntem alături de voi! 

— Şi doamna Cotton şi Rosie? întrebă Sam. Nu trebuie să 
fie lăsate singure. 

— Nib al meu e cu ele. Da' poţi să te duci să-l ajuţi, dacă la 
asta te gândeşti, zâmbi cu înţeles fermierul Cotton. 

Şi cu acestea, fugi spre sat, urmat de fiii săi. 


Sam porni în galop spre casă. Lângă uşa mare şi rotundă 
din capul scărilor ce urcau din curtea largă stăteau doamna 
Cotton şi Rosie, iar în faţa lor Nib, strângând în mâini o 
furcă. 

— Eu sunt! strigă Sam, înaintând acum la trap. Sam 
Gamgee! Aşa că nu încerca să mă înţepi, Nib. Oricum, am o 
za pe mine. 

Sări din şa şi urcă treptele. Îl priveau în tăcere. 

— Bună seara, doamnă Cotton! Bună, Rosie! 

— Bună, Sam! spuse Rosie. Pe unde-ai umblat? Se spunea 
că ai murit; dar eu te aştept din primăvară. Nu te-ai prea 
grăbit, nu-i aşa? 

— Poate că nu, se fâstâci Sam. Dar mă grăbesc acum. 
Vrem să-i mătrăşim pe netrebnici şi trebuie să mă întorc 
iute la domnu Frodo. Da' m-am gândit să vin să văd cum o 
mai duce doamna Cotton, şi tu, Rosie. 

— O ducem bine, mulţumim, spuse doamna Cotton. Sau 
aşa ar trebui, de n-ar fi netrebnicii ăştia de bandiți. 


— Păi, hai, şterge-o! spuse Rosie. Dacă de domnu' Frodo ai 
avut grijă în tot timpul ăsta, de ce vrei să-l părăseşti tocmai 
când primejdia-i mai mare? 

Asta era prea mult pentru Sam. I-ar fi luat o săptămână 
întreagă să răspundă, aşa că mai bine tăcu. Făcu stânga- 
mprejur, încăleca în şa, dar când dădu pinteni poneiului, 
Rosie cobori în fugă treptele. 

— Zic că arăţi bine, Sam, zise ea. Du-te acum! Dar ai grijă 
de tine şi vino aţă înapoi după ce-ai isprăvit cu ticăloşii ăia! 

Când ajunse înapoi, tot satul era în picioare. Pe lângă mulţi 
tineri, se strânseseră peste o sută de hobbiţi vânjoşi, cu 
topoare, baroase, cuțite cu lamă lungă şi bâte zdravene; 
câţiva aveau arcuri de vânătoare. Şi încă mai veneau şi alţii 
de la fermele din împrejurimi. 

Câţiva săteni aprinseseră un foc mare, ca să mai 
însufleţească atmosfera, dar şi pentru că era unul dintre 
lucrurile interzise de şef. Ardea tot mai luminos, pe măsură 
ce se adâncea noaptea. La porunca lui Merry, alţii se 
apucaseră să baricadeze drumul la ambele capete ale 
satului. Când veniră şirifii la capătul din vale, râmaseră fără 
grai; dar când înţeleseră cum stă treaba, cei mai mulţi 
dintre ei îşi scoaseră penele de la căciuli şi se alăturară 
răsculaților. Ceilalţi se făcură nevăzuţi. 

Sam îi găsi pe Frodo şi pe prietenii lui lângă foc, stând de 
vorbă cu bătrânul Tom Cotton şi înconjurați de o mulţime de 
săteni din Lângă Ape, care îi priveau plini de admiraţie. 

— Bun, şi care-i următoarea mişcare? întrebă fermierul 
Cotton. 

— Nu pot să spun până nu ştiu mai multe. Câţi bandiți din 
ăştia sunt? 

— Greu de spus. Tot vine şi pleacă. Câteodată e cincizeci în 
cocioabele alea ale lor în sus pe drumu' spre Hobbiton; da' 
de acolo dau iama în jur şi jefuiesc sau, cum zic ei, "adună". 
Da'n juru' Șefului nu e niciodată mai puţini de douăzeci - 
aşa-i zice ei, şefu'. E la Fundătura, sau a fost; da' ăla nu mai 
iese la suprafaţă. Nimeni nu l-a mai văzut de vreo 


săptămână sau două; da' Oamenii nu lasă pe nimeni să se 
apropie. 

— Nu-s numai în Hobbiton, nu-i aşa? întrebă Pippin. 

— Nu, şi-asta-i rău, zise Cotton. Mai este destui în jos, spre 
miază-zi în Valea Lungă şi pe lângă Vadu' Sarn, aş-am auzit; 
şi unii se pitesc în Cornu împădurit; şi mai are adăposturi la 
Răspântie. Şi-apoi e Beciurile, cum le zice ei: vechile 
tuneluri de provizii din Michel Delving, alea le-a făcut 
temnițe pentru âi' de le ţin piept. Da' tot n-aş zice că-s mai 
mulţi de trei sute cu totu' în Comitat, poate mai puţin. Dacă 
suntem uniţi, îi dovedim. 

— Arme au? întrebă Merry. 

— Bice, cuțite, ciomege, destul pentru ticăloşiile lor; până 
acu' n-au arătat că ar avea mai multe, spuse Cotton. Da' aş 
zice că mai are şi d'altele dacă e să se ajungă la luptă. Unii 
are arcuri, asta-i sigur. A tras în unu' sau doi d'ai noştri. 

— Ce ţi-am spus, Frodo! sări Merry. Ştiam că va trebui să 
luptăm. Deci au început să omoare. 

— Nu chiar, zise Cotton. Adică nu în treaba asta cu arcu'. 
Cei din familia Took a început. Adică tătâne-tău, domnu' 
Peregrin, n-a vrut nici să stea de vorbă cu Lotho ăsta, de la 
bun început; spunea că dacă e cineva să facă pe mai-marele 
în vremuri din astea, apoi acela nu poate fi decât Thainul 
Comitatului şi nu un ajuns. Lotho şi-a trimis oamenii, da! n- 
au scos-o la capăt cu el. 'Tookşii-s tare norocoşi, au vizuinile 
alea adânci în Dealurile Verzi, Marile Tuneluri, cum li se 
zice, şi tâlharii ăştia nu pot să-i înhaţe; unde maipuică nu-i 
lasă pe bandiți să le calce pământurile. Dacă o fac totuşi, 
începe vânătoarea. Trei a împuşcat dintre ei pentru că a dat 
târcoale şi a jefuit. După treaba asta nemernicii s-a ticăloşit 
şi mai mult. Şi n-au mai scăpat din ochi Ţara ledului. 
Nimeni nu mai iese şi nu mai intră acolo. 

— Bravo, Took! strigă Pippin. Dar acum va intra cineva. 
Am şi pornit spre Tuneluri. Mai vine cineva cu mine la 
Târgupitit? 

Pippin plecă însoţit de vreo şase flăcăi călare pe ponei. 


— Ne vedem curând! strigă el. Sunt doar vreo paisprezece 
mile peste câmp. Mă întorc mâine dimineaţă cu o armată 
întreagă de Tookşi. 

Înainte să dispară de tot, înghiţiţi de întunericul tot mai 
adânc, Merry suflă din corn în direcţia lor. Mulțimea chiui. 

— Chiar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, nu vreau să 
ucideţi pe nimeni; nici dintre ticăloşi, decât dacă e 
neapărată nevoie, pentru a-i împiedica să facă rău vreunuia 
de-ai noştri. 

— Bine! acceptă Merry. Dar de-acum ne putem aştepta în 
orice clipă la o vizită din partea haitei din Hobbiton. N-or să 
vină doar ca să negociem. Vom încerca să vorbim frumos cu 
ei, dar trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău. Acum însă am 
un plan. 

— În regulă, spuse Frodo. Atunci las în seama ta totul. 
Tocmai atunci se apropiară în fugă câţiva hobbiţi care 
fuseseră trimişi spre Hobbiton. 

— Vin! spuseră ei. Vreo douăzeci şi mai bine. Doi însă au 
apucat-o spre apus, peste câmp. 

— Înseamnă că spre Răspântie, ca să mai adune câţiva, 
zise Cotton. Cinşpe mile dus-întors. Cu ăia nu trebuie să ne 
batem capu' acu'. 

Merry se apucă imediat de dat ordine. Fermierul Cotton 
eliberă drumul, trimiţându-i acasă pe toţi, în afară de 
hobbiţii mai în vârstă, care aveau arme. N-au trebuit să 
aştepte mult. Curând auziră voci puternice şi tropăitul unor 
picioare greoaie. Mai trecu puţin şi o bandă întreagă de 
tâlhari apăru pe drum, îndreptându-se spre ei. Când 
dădură cu ochii de barieră, izbucniră în râs. Nu-şi imaginau 
că în ţărişoara aia putea să existe ceva care să poată ţine 
piept la douăzeci dintre ei în acelaşi timp. 

Hobbiţii deschiseră bariera şi se dădură în lături. 

— Mulţam! hohotiră Oamenii. Acum fuguţa acasă, înainte 
să fiţi biciuiţi. Apoi, mărşăluind pe drum, începură să strige: 
Stingeţi luminile! Intraţi în case şi acolo să rămâneţi! Dacă 


nu, o să luăm cincizeci dintre voi şi-i închidem în Beciuri 
pentru un an întreg, înăuntru! Mahăru' îşi pierde răbdarea. 

Nimeni nu luă în seamă poruncile lor; în loc de aceasta, pe 
măsură ce treceau bandiții, hobbiţii strângeau rândurile în 
spatele lor şi-i urmau. Când Oamenii ajunseră la foc, îl 
găsiră acolo pe fermierul Cotton care şedea singur-singurel 
şi-şi încălzea mâinile. 

— Cine eşti şi ce-ţi închipui că faci aici? îl luă la rost 
căpetenia bandiţilor. 

Fermierul Cotton îşi ridică încet privirile spre ei. 

— Tocmai voiam să vă întreb acelaşi lucru, zise el. Asta nu 
e ţara voastră şi nu sunteţi doriţi aici. 

— Tu, în schimb, eşti dorit oricum, zise căpetenia. Te vrem. 
Ridicaţi-l, băieţi! Beciurile-s de el, şi daţi-i ceva să-şi ţină 
fleanca. 

Oamenii făcură un pas spre Cotton, dar se opriră brusc. În 
jurul se iscă un vuiet de voci şi dintr-o dată îşi dădură 
seama că fermierul Cotton nu era singur. Erau împresuraţi. 
În întuneric, la marginea cercului de lumină, se găsea un 
inel de hobbiţi care se furişaseră din umbre. Vreo două 
sute, fiecare purtând o armă de-un fel sau altul. 

Merry păşi în faţă. 

— Ne-am mai întâlnit, se adresă el căpeteniei, şi te-am 
prevenit să nu te întorci aici. Te avertizez din nou: staţi în 
lumină şi sunteţi înconjurați de arcaşi. Dacă-l atingeţi numai 
şi cu un deget pe acest fermier sau pe oricare altul, veţi fi 
ucişi. Lăsaţi jos toate armele! 

Căpetenia privi înjur. Era prins în capcană. Dar nu era 
speriat, căci îi avea pe ortacii săi care să-l apere. Ştia prea 
puţine despre hobbiţi ca să înţeleagă în ce primejdie se afla. 
Nesăbuit, hotări să lupte. Nu-i va fi greu să scape din 
încercuire, îşi închipuia el. 

— Pe ei, băieţi! strigă el. Beliţi-i! 

Cu un cuţit lung în mâna stângă şi o bâtă în dreapta, se 
repezi spre cercul hobbiţilor, încercând să treacă cu forţa şi 
să fugă înapoi în Hobbiton. Ţinti o lovitură năprasnică 


asupra lui Merry care se găsea în drumul lui. În clipa 
următoare căzu mort, cu patru săgeți înfipte în el. 

Asta a fost de-ajuns pentru ceilalţi. Se predară. Hobbiţii le 
luară armele, iar pe ei îi legară unul de altul şi-i duseră într- 
o cocioabă goală, construită chiar de ei, şi acolo îi legară 
fedeleş de mâini şi de picioare şi-i încuiară înăuntru sub 
pază. Căpetenia moartă fu târâtă din drum şi îngropată. 

— Pare cam prea simplu, nu-i aşa? întrebă Cotton. Am 
spus eu că-i putem dovedi. Da' aveam nevoie de o chemare. 
Te-ai întors chiar la timp, domnu' Merry. 

— Încă mai sunt multe de făcut, zise el. Dacă ai socotit 
bine, înseamnă că n-am isprăvit decât cu o mână de bandiți. 
Dar acum e întuneric. Cred că următoarea lovitură trebuie 
să aştepte până mâine dimineaţă, când ne vom duce la şef. 

— De ce să nu mergem acum? întrebă Sam înflăcărat. Încă 
nu-i trecut de şase. Şi vreau să-l văd pe unchiaş. Ştiţi cumva 
ce s-a ales de el, domnu' Cotton? 

— N-o duce prea bine, da' nici prea râu, Sam, răspunse 
fermierul. Ăştia a săpat peste tot în Puşcă-ntraistă şi asta a 
fost o lovitură tare tristă pentru el. Stă acu' în una din 
casele alea noi pe care le-a zidit Oamenii şefului, când încă 
mai făceau şi altele decât să dea foc şi să jefuiască: cam la o 
milă de capătul lui Lângă Ape. Da' vine pe la mine când 
apucă şi am grijă să-l hrănesc mai bine decât apucă ăia 
săraci de tot. Asta împotriva Regulilor, să fim înţeleşi. L-aş fi 
ţinut cu mine, da' nu-i îngăduit aşa ceva. 

— Mulţam, domnu' Cotton, şi n-am să uit asta, spuse Sam. 
Da' vreau să-l văd. Şefu' ăla şi Sharkey ăla, cum li se spune, 
pot să pricinuiască mare rău înainte de venirea dimineţii. 

— Bine, Sam, acceptă Cotton. Alege-ţi unu' sau doi băieţi şi 
duceţi-vă să-l aduceţi la mine acasă. Nu-i nevoie să te 
apropii de vechiu' Hobbiton peste Apă. Sally al meu o să-ţi 
arate drumu'. 

Sam plecă. Merry alese grupurile care să facă de strajă 
peste noapte în jurul satului şi la bariere. Apoi el şi Frodo 
plecară împreună cu fermierul Cotton. Statură cu întreaga 


familie în bucătăria caldă, iar fermierul şi ai lui le puseră 
câteva întrebări politicoase despre călătoriile lor, dar abia 
dacă ascultau răspunsurile: gândul lor era la ceea ce se 
petrecuse în Comitat. 

— Totu' a-nceput cu Bubosu', cum îi spunem noi, povesti 
fermierul Cotton, şi a-nceput la scurtă vreme după plecarea 
dumitale, domnu' Frodo. Avea tot felu' de bazaconii-n cap, 
Bubosu' ăsta voia ca totu' să fie al lui şi dup-aia să 
poruncească-n dreapta şi-n stânga. Curând s-a aflat că avea 
mai mult decât era bine pentru el; şi mereu punea mâna pe 
tot mai mult, numa' că de unde făcea rost de bani nimeni n- 
ar fi putut spune: mori, slădării, hanuri, ferme, plantaţii de 
rădăcina-pipei. Din cât se pare, moara lu' Roşcovanu' o 
cumpărase înainte de-a veni la Fundătura. 

Bunînţeles că începuse cu averea din Meleagu' de la 
Miazăzi, rămasă de la tătâne-său; şi-am auzit că vindea 
buruienile cele mai bune şi vreun an sau doi le-a tot trimis 
pe alte meleaguri. Da' la sfârşitu' anului trecut a-nceput să 
scoată peste hotare lăzi întregi, nu numa' buruieni. Şi 
recolta s-a tot împuţinat şi venea şi iarna. Lumea s-a 
înfuriat, da' el a ştiut cum să le răspundă. Şi-atunci a venit 
mulţi Oameni, mai cu seamă bandiți din ăştia, în care mari, 
unii ca să plece cu carele pline către miazăzi, alţii însă ca să 
rămână. Şi după ăştia a venit şi mai mulţi. Şi înainte să ne 
dezmeticim noi, se şi aşezaseră ba ici, ba colo, în tot 
Comitatu' şi tăiau copacii şi săpau şi-şi construiau şoproane 
şi case după placul lor. La început Bubosu' a plătit tot ce 
luau şi toate stricăciunile, da' n-a trecut mult şi-a început ei 
să dea porunci în dreapta şi-n stânga şi să ia tot ce poftea. 

Lumea iar s-a burzuluit, da' nu destul. Bătrânu' Will 
Primaru' s-a dus la Fundătura să se plângă, da' n-a apucat 
să ajungă acolo. L-au prins ticăloşii şi l-au luat şi l-au închis 
într-o văgăună în Michel Delving şi acolo e şi acu'. Şi dup- 
aia, asta să fi fost curând după Anu' Nou, n-a mai fost 
primar şi Bubosu' s-a pus singur şirif-şef, sau şefu', atât, şi 


LI | pa 


făcea cum îl tăia capu'; şi dacă vreunu' "îşi lua nasu' la 


purtare", cum zicea ei, iute ajungea lângă Will. Şi treaba s-a 
tot împuţit. De fumat numa' Oamenii mai avea ce fuma; iar 
şefului nu-i plăcea berea, şi aia era doar pentru Oamenii lui, 
aşa că a-nchis toate hanurile; şi totu', în afară de reguli, a- 
nceput să se împuţineze, numa' dacă apucai să mai piteşti 
câte ceva înainte să vină bandiții ăştia să strângă, cică 
pentru "împărţeală cinstită": adicătelea ei avea şi noi nu, 
doar firimiturile cu care te mai alegeai la casele şirifilor, 
dacă nu-ţi stăteau în gât. Iotu' rău, rău şi iar rău. Da' de 
când a venit Sharkey, prăpăd şi alta nu. 

— Cine-i Sharkey ăsta? întrebă Merry. L-am auzit pe unul 
dintre bandiți vorbind de el. 

— Banditu' ăl' mai mare dintre toţi, aşa pare. La ultima 
recoltă, cam pe la sfârşitu' lui octombrie, atunci am auzit 
întâiaşi dată de el. De văzut nu l-am văzut, da' stă la 
Fundătura; şi el e şefu' adevărat acu', îmi vine să cred. Toţi 
bandiții face cum zice el; şi ce zice el sună cam aşa: 
hăcuieşte, arde, prăpădeşte; şi-acu' a ajuns şi să ucidă. Nu 
mai are nici o noimă nimic din ce face ăştia. Taie copacii şi-i 
lasă să zacă, pârjoleşte casele da' altele nu zideşte în locu' 
lor. 

Moara lu' Roşcovanu, să zicem. Bubosu a dărâmat-o de 
cum a venit la Fundătura. Apoi a adus nu ştiu câţi oameni 
jegosi ca să construiască o moară mai mare, pe care a 
umplut-o cu roţi şi tot felu' de născoceli de pe alte 
meleaguri. Numa' că neghiobului ăluia de Ted i-a plăcut şi 
stă şi munceşte acolo şi curăţă roţi pentru Oameni, în locu' 
unde tătâne-său a fost morar şi stăpân pe moara lui. Mai 
are şi alte mori. Da' trebuie să ai grăunţe ca să poţi măcina; 
da' sămânță nu mai era nici pentru moara veche, necum 
pentru aia nouă. lar de când a venit Sharkey, nu mai macină 
de nici un fel. Ciocănesc toată ziua acolo şi numa' fum şi 
putoare iese şi nu mai e linişte nici măcar noaptea în 
Hobbiton. Şi-anume varsă toată murdăria afară de-au 
spurcat toată Apa din vale şi-acu' ajunge şi-n Coniaied. 
Dacă vor să preschimbe Comitatu' într-o pustiiciune, apoi 


au pornit-o pe calea cea bună. Şi nu cred că neghiobu' ăla 
de Bubos e-n spatele tărăşeniei ăsteia. Vă spun eu că-i 
Sharkey. 

— Aşa e! se băgă în vorbă Tom cel Mic. Păi cum, au luat-o 
până şi pe maica a' bătrână a lui Bubosu, pe Lobelia, şi-o- 
ndrăgea Bubosu ca nimeni altu'. Au văzut câţiva din 
Hobbiton cum s-a-ntâmplat. Cică vine bătrâna pe uliţă cu 
umbrela aia veche a ei. Şi câţiva bandiți urcau cu un car 
mare. 

"Da' un' vă duceţi?", întreabă ea. 

"La Fundătura", răspunde ei. 

"Pentru care treabă?" "Să construim nişte şoproane 
pentru Sharkey." "Da' cin' v-a zis că puteţi?" "Sharkey. Aşa 
că şterge-o din drum, cotoroanţo!" "Vă dau eu Sharkey, 
ticăloşi bandiți şi împuţiţi ce sunteţi!", zice ea şi se repede 
cu umbrela la căpetenie, unu' de două ori cât ea. Aşa că au 
luat-o. Au târât-o în Beciuri, la vârsta ei. I-au luat şi pe alţii 
de care ne pare mai rău, da' zău că ea s-a arătat mai 
vitează decât mulţi. 

Chiar atunci în încăpere năvăli Sam împreună cu 
unchiaşul său. Bătrânul Gamgee nu arăta cu mult mai 
bătrân, doar că era mai tare de urechi. 

— Bună seara, domnu' Baggins! spuse el. lare mă bucur 
să vă văd întreg şi nevătămat acasă. Da' am eu un dinte 
împotriva dumitale, ca să zic aşa, şi dacă nu cutez prea 
mult. N-ar fi trebuit în vecii vecilor să vindeţi Fundătura, 
aşa cum v-am spus mereu. D-aici a pornit tot răul. Şi-n 
vreme ce domnia voastră băteaţi meleaguri străine, vânând 
Oameni Negri prin coclaurile munţilor, cum mi-a povestit 
Sam, cu toate că nu-mi zice limpede de ce, ăştia vin şi sapă 
toată Puşca-ntraistă şi-mi fac praf şi pulbere bunătate de 
cartofi! 

— Îmi pare tare rău, domnule Gamgee, zise Frodo. Dar 
acum m-am întors şi voi face tot ce pot să îndrept lucrurile. 

— Păi mai frumos nici că puteaţi s-o spuneţi, zise 
unchiaşul. Domnu' Frodo Baggins e un adevărat 


gentlehobbit, întotdeauna am spus asta, orice-aţi gândi 
domniile voastre despre alţii care poartă acelaşi nume, să- 
mi fie cu iertare. Şi trag nădejde că Sam s-a purtat 
cuviincios şi aţi fost mulţumit de el? 

— Foarte mulţumit, domnule Gamgee. Mai mult chiar, dacă 
puteţi crede aşa ceva, este unul dintre cei mai vestiți din 
toate meleagurile, şi peste tot se scriu cântece despre 
faptele lui măreţe, de-aici şi până la Mare şi până dincolo de 
Râul cel Mare. 

Sam roşi, dar îl privi recunoscător pe Frodo, căci ochii lui 
Rosie străluceau şi faţa ei era numai zâmbet pentru Sam. 

— Îmi vine greu să cred, zise unchiaşul, cu toate că, din 
câte văd, s-a înhăitat cu tot felu' de neamuri străine. Ce s-a 
ales din jiletca ta? Nu-mi place să te văd cu fierăraiele astea 
pe tine, chiar dacă-ţi sade bine în ele. 

Toţi ai casei fermierului Cotton şi oaspeţii se treziră 
devreme a doua zi dimineaţa. Nici un zgomot nu tulburase 
noaptea, dar nimeni nu se îndoia că necazurile aveau să se 
ivească înainte să se însereze. 

— Pare-se că n-a rămas picior de bandit în Fundătura, zise 
Cotton, da' ne putem aştepta oricând să apară şleahta de la 
Răspântie. 

După micul dejun veni un sol din ţara Tuk. Era înflăcărat 
nevoie mare, 

— 'Thainul a sculat toată ţara, zise el, şi veştile se 
răspândesc ca focul în toate părţile. Bandiţii care ne 
supravegheau ţara şi-au luat tălpăşiţa spre miazăzi, ăia 
care au scăpat cu viaţă. Thainul s-a luat după ei, ca să 
prindă clica cea mare pe drum; pe domnu' Peregrin l-a 
trimis încoa' cu toţi de care s-a putut lipsi. 

Veştile care au urmat nu erau tot atât de bune. Merry 
fusese plecat toată noaptea şi se întoarse pe la zece 
dimineaţa. 

— E o bandă cam la patru mile de-aici, zise el. Vin pe 
drumul dinspre Răspântie, dar li s-au alăturat şi alţi bandiți 


răzleţi, veniţi de prin alte locuri. Sunt vreo sută, dacă nu şi 
mai bine; şi dau foc la tot pe unde trec. Blestemaţii! 

— Ah! ăştia nu stau la vorbe, ăştia ucid dacă poate, zise 
fermierul Cotton. Dacă Took nu vine mai degrabă, mai bine 
ne punem la adăpost şi tragem fără vorbă. Fără luptă nu 
isprăvim trebuşoara asta, domnu' Frodo. 

Cei din neamul 'Took veniră într-adevăr mai degrabă. Nu 
trecu mult şi numai ce-i văzură, o sută-n cap, din Târgupitit 
şi Dealurile Verzi, cu Pippin în frunte. Merry avea acum 
destui hobbiţi voinici ca să dea piept cu bandiții. Din spusele 
cercetaşilor, netrebnicii veneau în grup compact, ştiau că 
toată ţara se ridicase împotrivă-le şi aveau de gând să 
înăbuşe fără milă răscoala, chiar în inima ei, în Lângă Ape. 
Dar oricât de fioroşi erau, n-aveau printre ei nici o căpe- 
tenie care să se priceapă la război. Drept care veneau fără 
fereală. Astfel că Merry îşi făcu iute planurile. 

Bandiţii înaintau tropăind pe Drumul de Miazăzi şi, fără să 
se oprească o luară pe Drumul care ducea în Lângă Ape şi 
urca printre maluri înalte ce se terminau în partea de sus 
cu garduri vii joase. La un cot, să fi tot fost vreo patru sute 
de picioare de la drumul principal, dădură peste ditamai 
bariera improvizată din căruţe vechi răsturnate. Asta îi făcu 
să se oprească în sfârşit. În aceeaşi clipă, băgară de seamă 
că, de ambele laturi, de-a lungul gardurilor ce se aflau chiar 
deasupra capetelor lor, erau înşiraţi hobbiţi. În spatele lor, 
alţi hobbiţi împingeau şi mai multe căruţe ce stătuseră 
ascunse pe un câmp din apropiere, astfel că şi calea de 
întoarcere le era blocată. De deasupra se auzi o voce: era a 
lui Merry. 

— Vasăzică, aţi nimerit într-o capcană şi amicii voştri din 
Hobbiton au păţit la fel, şi unul este mort, iar ceilalţi au fost 
luaţi prizonieri. Depuneţi armele! Apoi depărtaţi-vă 
douăzeci de paşi şi aşezaţi-vă. Cine-ncearcă să fugă, va 
muri pe loc. 

Bandiţii însă nu se lăsau intimidaţi cu una-cu două. Câţiva 
se supuseră, dar imediat săriră ceilalţi cu gura, astfel că 


prinseră din nou curaj. Vreo douăzeci se năpustiră asupra 
căruţelor. Şase căzură săgetaţi, dar restul reuşiră să scape, 
omorâră doi hobbiţi şi se risipiră spre Cornu Împădurit. Mai 
căzură doi în timp ce fugeau. Merry suflă cu putere în corn 
şi alţi corni îi răspunseră din depărtare. 

— N-or să ajungă departe, spuse Pippin. Peste tot acolo 
sunt vânătorii noştri. 

Oamenii prinşi în capcană, vreo optzeci câţi mai 
rămăseseră, încercară să scape căţărându-se peste bariere 
şi pe maluri, astfel că hobbiţii se văzură nevoiţi să tragă în 
ei cu săgeți sau să-i spintece cu topoarele. Dar mulţi dintre 
cei mai vânjoşi şi mai disperaţi scăpară prin partea dinspre 
apus, atacându-şi vrăjmaşii cu furie, fiind acum mai curând 
porniţi să ucidă decât să fugă. Căzură răpuşi câţiva hobbiţi, 
ceilalţi şovăiau, când Merry şi Pippin, care erau în partea 
răsăriteană, veniră de partea ceastălaltă şi se aruncară 
asupra ticăloşilor. Merry însuşi îşi înfipse sabia în căpetenia 
lor, o brută cu ochi saşii, ca un orc din cei mari. Apoi îşi 
regrupă forţele, făcând un cerc mare de arcaşi în jurul 
Oamenilor care mai rămăseseră în viaţă. 

Într-un târziu, lupta se sfârşi. Aproape şaptezeci de bandiți 
zăceau morţi pe câmp şi vreo doisprezece fuseseră făcuţi 
prizonieri. Dintre hobbiţi muriseră nouăsprezece şi aproape 
treizeci erau răniţi. Încărcară bandiții morţi în căruţe şi-i 
duseră la o veche groapă de nisip din apropiere, unde îi 
îngropară: în Groapa Bătăliei, cum avea să se numească 
mai apoi. Pe hobbiţii răpuşi îi aşezară unul lângă altul într- 
un mormânt săpat în coasta dealului, unde mai târziu a fost 
aşezată o lespede mare, înconjurată de o grădină. Astfel s-a 
încheiat Bătălia de la Lângă Ape, în 1419, ultima bătălie 
purtată în Comitat şi singura de la cea din 1147 de la 
Câmpiile Verzi, departe în Meleagul de la Miazănoapte. Ca 
urmare, cu toate că, din fericire, a costat puţine vieţi, îşi are 
un capitol aparte în Cartea Roşie, iar numele tuturor celor 
care au luat parte la ea au fost consemnate într-un Sul pe 
care istoricii Comitatului îl învățau pe de rost. Faima şi 


prosperitatea de care s-a bucurat ulterior familia Cotton din 
acea vreme datează; dar primii în lista de pe Sul se află, 
fără doar şi poate, numele Căpitanilor Meriadoc şi Peregrin. 

Frodo luase şi el parte la bătălie, dar nu-şi scosese sabia 
din teacă, rostul lui de căpătâi fiind acela să-i împiedice pe 
hobbiţii furioşi de uciderea semenilor lor, să nu-i 
măcelărească pe acei duşmani care-şi aruncau armele. 
După ce s-a încheiat lupta şi s-au da ordinele pentru 
împlinirea celorlalte rânduieli, Merry, Pippin şi Sam i se 
alăturară lui Frodo şi tuspatru se întoarseră în sat 
împreună cu fermierul Cotton şi ai lui. Mâncară un prânz 
târziu după-masă, apoi Frodo zise oftând: 

— Cred că a sosit vremea să ne ocupăm de "şef.". 

— Da, cu cât mai repede cu atât mai bine, consimţi Merry. 
Şi să nu aveţi milă! El e vinovatul pentru că i-a adus pe 
aceşti bandiți şi pentru tot răul făcut de aceştia. 

Fermierul Cotton strânse vreo douăzeci şi ceva de hobbiţi 
voinici. 

— Asta pentru că n-avem cum şti de n-or mai fi alţi bandiți 
la Fundătura, explică el. 

Porniră pe jos, în frunte cu Frodo, Sam, Merry şi Pippin. 

Era unul dintre cele mai triste momente din viaţa lor. 
Marele horn se înălța în faţa lor; şi cu cât se apropiau mai 
mult de bătrânul sat de peste Apă, printre şiruri de case noi 
şi mizere de-o parte şi de alta a drumului, văzură noua 
moară în toată urâţenia ei, posomorită şi răpănoasă: o 
clădire masivă din cărămidă, încălecând râul şi spurcându-i 
apele cu o scursură grea de aburi şi duhoare. De-a lungul 
Drumului spre Lângă Ape, toţi copacii fuseseră doborâţi. 

Traversând podul şi ridicându-şi privirile spre Măgură, 
simţiră că li se opreşte respiraţia în piept. Nici măcar ceea 
ce întrezărise Sam în Oglindă nu-l pregătise pentru ceea ce 
le era dat să vadă acum. Hambarul cel Vechi, de pe partea 
apuseană, fusese dărâmat, în locul lui fiind ridicate şiruri de 
şoproane smolite, castanii dispăruseră fără urmă. lerasele 
şi gardurile vii - praf şi pulbere. Care mari se îngrămădeau 


de-a valma pe-un tăpşan fără fir de iarbă. Puşca-ntraistă, 
rândul de vizuini ale hobbiţilor, stătea căscat ca o carieră de 
nisip şi pietriş. Fundătura, aflată mai sus, nu se zărea din 
Pricina unui talmeş-balmeş de barăci mai mari. 

— L-au tăiat! urlă Sam. Au tăiat Copacul Petrecerii! 

Şi arătă cu mâna spre locul unde se aflase copacul sub 
care Bilbo îşi ţinuse Discursul de Adio. Acum zăcea retezat 
şi mort în câmp. Ca şi când acesta fusese picătura ce-a 
revărsat paharul, Sam izbucni în plâns. 

Un hohot de râs îl făcu pe Sam să-şi înghită restul 
lacrimilor. Peste zidul scund al ogrăzii morii stătea aplecat 
un hobbit ursuz, chipul îi era mânjit de funingine şi mâinile 
aşijderea. 

— Nu-ţi place, Sam? rânji el. Da' tu întotdeauna-i fost slab 
de inimă. Credeam c-ai plecat cu o corabie de-a ălora de 
care tot băteai câmpii, să pluteşti pe mare. Ce-ţi veni să te- 
ntorci? Acu' avem treabă de făcut în Comitat. 

— Văd, spuse Sam. Timp să te speli n-ai, da' să sprijini 
zidul ai. Da' ascultă la mine, jupân Roşcovan, am nişte poliţe 
de plătit în satu' ăsta, aşa că isprăveşte cu rânjitu', că altfel 
ţi se ridică nota de n-ai s-o poţi duce. 

Ted Roşcovanul trase un scuipat peste zid. 

— Haida-de! pufni el. Nu te poţi atinge de mine. Îs prieten 
cu Mahăru'. Da' elo să se atingă de tine, n-ai grijă, dacă mă 
mai ameţeşti mult cu meliţa aia a ta. 

— Nu-ţi mai răci gura de pomană cu măscăriciul ăsta, 
Sam! îl sfătui Frodo. Sper să nu fie mulţi hobbiţi care să se 
fi schimbat în halul ăsta. Ar fi o pacoste mult mai rea decât 
tot răul pe care l-au făcut Oamenii. 

— Eşti jegos şi neobrăzat, Roşcovane, spuse Merry. Şi ţi-ai 
făcut greşit toate socotelile. Tocmai mergem la Măgura să-l 
scoatem de-acolo pe nepreţuitul tău Mahăr. Cu Oamenii lui 
am isprăvit. 

Ted căscă gura ca un peşte pe uscat, căci abia acum băgă 
de seamă escorta care, la un semn al lui Merry, începu să 


traverseze podul. Sări jos de pe zid, se repezi în moară şi de 
acolo ieşi val-vârtej cu un corn în care suflă din toţi bojocii. 

— Vezi să nu rămâi fără aer! râse Merry. Eu am unul mai 
bun. Şi ridicându-şi cornul de argint, suflă în el, şi 
chemarea lui limpede răsuna peste Măgură, şi din toate 
vizuinile, şi şoproanele, şi casele prăpădite din Hobbiton 
răspunseră glasuri de hobbiţi care se revărsau afară şi, cu 
strigăte şi urale li se alăturară, urcând împreună drumul 
spre Fundătura. 

În vârful uliţei, ceata se opri, lăsându-i pe Frodo şi ai săi 
să-şi continue drumul singuri; în sfârşit ajunseră la locul 
atât de drag lor odinioară. Grădina era plină de colibe şi 
şuri, unele atât de aproape de vechile ferestre dinspre 
apus, încât le luase de tot lumina. Peste tot mormane de 
gunoaie şi resturi. Uşa era plină de crăpături; lanţul 
clopoţelului atârna desprins din perete şi clopoţelul nu mai 
suna. Bătură la uşă, dar nimeni nu răspunse. În cele din 
urmă o împinseră şi uşa se deschise singură. Intrară. 
Înăuntru - duhoare, murdărie, dezordine: din câte se 
părea, locul nu mai era locuit de-o bucată bună de vreme. 

— Unde se ascunde mizerabilul ăla de Lotho? întrebă 
Merry. Scotociseră în fiecare încăpere şi în afară de 
şobolani şi şoareci nu dăduseră peste nici un alt suflet viu. 
Să-i punem pe ceilalţi să caute în şoproane? 

— E mai rău ca-n Mordor! spuse Sam. Într-un fel chiar cu 
mult mai rău. Adică te trăsneşte dintr-o dată, ca să zic aşa; 
pentru că eşti acasă, dar ţi-o aminteşti cum arăta înainte de 
a ajunge în ruină. 

— Da, e Mordorul, spuse şi Frodo. Una din lucrările sale. 
Saruman n-a încetat o clipă să-i desăvârşească opera, chiar 
şi atunci când îşi închipuia că trudeşte pentru sine. La fel s- 
a întâmplat şi cu aceia care s-au lăsat amăgiţi de Saruman, 
aşa ca Lotho. 

Merry privi înjur îngrozit şi scârbit. 

— Haide afară! spuse. Dacă aş fi ştiut ce mare rău a făcut 
Saruman, până-n cot mi-aş fi vârât pumnul în gâtlejul lui. 


— De bună seamă, de bună seamă! Dar n-ai făcut-o, aşa că 
pot să vă urez bun-venit acasă. 

În prag stătea însuşi Saruman, arătând bine hrănit şi 
peste măsură de încântat; ochii lui scăpărau cu răutate şi 
amuzament. Frodo se dumiri dintr-o dată. 

— Sharkey! strigă el. Saruman izbucni în râs. 

— Vas' că ai auzit de numele ăsta, nu-i aşa? Aşa-mi 
spuneau cam toţi ai mei în Isengard. Poate în semn de 
dragoste pentru mine (probabil de origine orcească: sharku 
- "moşneag", n. tr.). Dar desigur că nu v-aţi aşteptat să mă 
vedeţi aici. 

— Eu nu, recunoscu Frodo. Însă ar fi trebuit să-mi treacă 
prin cap. O răutate mică, dar mârşavă: m-a prevenit 
Gandalf că încă mai eşti în stare de aşa ceva. 

— În stare şi-ncă cum, zise Saruman, şi n-aş spune căe 
mică. Ce-am mai râs de voi, măi senioraşi hobbiţei, călăreaţi 
cu toate mărimile alea şi vă simţeaţi atât de apăraţi şi eraţi 
atât de încântați de măruntele voastre fiinţe. Gândeaţi că v- 
aţi descurcat cum nu se poate mai bine şi acum vă puteţi 
întoarce acasă ţanţoşi nevoie mare, la un trai tihnit în ţara 
voastră. Casa lui Saruman se poate duce de râpă, el poate fi 
aruncat pe drumuri, dar de-ale voastre nu se poate atinge 
nimeni. Oho, nu! Gandalf se va îngriji de trebuşoarele 
voastre. 

Saruman izbucni din nou în râs. 

— Dar nu e el omul ăla! După ce uneltele şi-au împlinit 
rostul, le aruncă. Voi însă vă ţineţi scai de el, trândăviţi, staţi 
la taclale, faceţi de două ori drumul. "Mă rog, dacă-s 
neghiobi, eu o să ajung înaintea lor şi le dau o lecţie", mi-am 
zis eu. "Rău cu rău se plăteşte." Lecţia ar fi fost şi mai 
amară dacă mi-aţi fi dat ceva mai mult timp şi mai mulţi 
Oameni. Dar am făcut şi aşa destule ca să vă vină greu să le 
îndreptaţi sau să le îndepărtați din vieţile voastre. Şi-mi va 
fi foarte plăcut să mă gândesc la asta şi să le pun în balanţă 
cu propriile mele suferinţe. 


— Păi, dacă asemenea lucruri îţi fac plăcere, zise Frodo, 
chiar că mi-e milă de tine. Mă tem că vei găsi plăcere doar 
în amintiri. Hai, acum să pleci şi să nu te mai întorci 
niciodată! 

Hobbiţii din sate îl văzuseră pe Saruman ieşind din una 
dintre colibe şi iute se buluciseră la intrarea în Fundătura. 
Când auziră porunca lui Frodo, prinseră a murmura furioşi: 

— Nu-l lăsaţi să plece! Omorâţi-l! E un ticălos şi-un ucigaş. 
Omorâţi-l. Saruman privi la feţele lor duşmănoase şi zâmbi. 

— Omorâţi-l! îngână el. Omorâţi-l, dacă credeţi că sunteţi 
de-ajuns, vitejii mei hobbiţi! Se îndreptă de spate şi îşi aţinti 
asupra lor privirea întunecată a ochilor lui negri. Dar să nu 
gândiţi că, dacă am pierdut tot ce aveam, mi-am pierdut şi 
toată puterea! Cine mă loveşte va fi blestemat. Şi dacă 
sângele meu pângăreşte Comitatul, ţara voastră se va 
veşteji şi nicicând nu va mai fi tămăduită. 

Hobbiţii bătură în retragere. Dar Frodo nu se lăsă 
intimidat: 

— Să nu-l credeţi! Şi-a pierdut toată puterea, în afară de 
glas care încă vă mai poate speria şi amăgi. Dar nu-l voi 
ucide. Nu are rost să răspunzi cu răzbunare la răzbunare: 
nu aşa îndreptăm lucrurile. Te du, Saruman, pe unde-i mai 
iute! 

— Vierme! Vierme! strigă Saruman; şi dintr-o cocioabă din 
apropiere se ivi Limbă de Vierme, târându-se aproape ca un 
câine. Hai la drum, din nou, Vierme! zise Saruman. Sătenii 
ăştia de treabă şi senioraşii lor ne dau din nou cu şutul. 
Haide! 

Saruman se întoarse să plece şi Limbă de Vierme porni 
şonticăit în urma lui. Dar chiar când Saruman trecu pe 
lângă Frodo, în mâna lui luci o lamă de cuţit şi-n clipa 
următoare o înfipse în hobbit. Lama nimeri în zaua ascunsă 
şi se frânse. Câţiva hobbiţi, cu Sam în frunte, se repeziră 
strigând şi-l trântiră pe netrebnic la pământ. Sam scoase 
sabia. 


— Nu, Sam! îl opri Frodo. Nici măcar acum să nu-l ucizi. 
Căci nu m-a rănit. Şi, oricum, nu vreau să fie omorât în 
starea asta ticăloasă în care se află. Odată a fost mare, de o 
nobleţe asupra căreia n-ar trebui să îndrăznim să ridicăm 
mâna. A decăzut şi este peste puterile noastre să-l lecuim; 
dar, cu toate acestea, i-aş cruța viaţa, nădăjduind că poate 
îşi va găsi leacul într-o bună zi. 

Saruman se ridică în picioare şi se uită lung la Frodo. În 
ochii lui se desluşea un amestec ciudat de uimire, respect şi 
ură. 

— Ai crescut, Piticuţule, zise el. Da, ai crescut foarte mult. 
Eşti înţelept şi crud. Îmi lipseşti răzbunarea de toată 
dulceaţa ei, şi-acum trebuie să plec de-aici cu amar în suflet 
şi îndatorat milosteniei tale. Urăsc milostenia asta şi te 
urăsc pe tine! Ei bine, voi pleca, şi nu-ţi voi mai pricinui 
necazuri. Dar să nu te aştepţi să-ţi urez viaţă îndelungată şi 
fericire. Nu vei avea parte de nici una. Dar asta nu din 
pricina mea. Eu doar ţi-o prezic. 

Plecă, şi hobbiţii se dădură la o parte ca să-l lase să treacă; 
dar încheieturile degetelor li se albiră de cât de tare 
strângeau armele în mâini. Limbă de Vierme şovăi, apoi îşi 
urmă stăpânul. 

— Limbă de Vierme! strigă Frodo în urma lui. Nu trebuie 
să-l urmezi. Nu ştiu ca tu să-mi fi pricinuit vreun rău. Poţi să 
rămâi o vreme aici, să te odihneşti şi să mănânci, până 
prinzi puteri şi poţi pleca de unul singur. 

Limbă de Vierme se opri şi privi peste umăr la el, aproape 
gata să rămână. Dar Saruman se răsuci pe călcâie. 

— Nici un rău, zici? chicoti el. Oho, nu! Chiar şi când se 
furişează noaptea afară, o face doar ca să se uite la stele. 
Dar oare am auzit pe cineva întrebând unde se piteşte 
bietu' Lotho? Tu ştii, nu-i aşa, Vierme? Nu vrei să le spui? 

— Nu, nu, scheună Limbă de Vierme şi se făcu mic la 
pământ. 

— Atunci am să le spun eu. Viermele l-a omorât pe şefu' 
vostru, amărâtul de el, pe micuțul vostru Mahăr. Nu-i aşa, 


Vierme? L-a înjunghiat în somn, aşa cred. Şi sper că l-a 
îngropat, deşi Viermele a fost tare flămând în ultima vreme. 
Nu, Viermele nu e chiar atât de drăguţ. Mai bine îl lăsaţi cu 
mine. 

În ochii roşii ai lui Limbă de Vierme se aprinse o ură 
sălbatică. 

— Tu mi-ai sspuss ss-o fac, tu m-ai făcut ss-o fac, sâsâi el. 
Saruman izbucni în râs. 

— Tu faci totdeauna ce-ţi spune Sharkey să faci, nu-i aşa, 
Vierme? Ei bine, acum îţi spune: urmează-mă! 

Îl izbi în faţă pe Limbă de Vierme care se târa în patru 
labe, apoi se răsuci pe călcâie şi porni. Dar în acea clipă 
ceva plesni: dintr-o dată, Limbă de Vierme se ridică în 
picioare, scoase un cuţit ţinut ascuns până atunci şi, cu un 
mârâit ca de câine, îi sări lui Saruman în cârcă, îi smuci 
capul pe spate, îi spintecă gâtlejul şi, cu un urlet, fugi pe 
uliţă la vale. Înainte ca Frodo să se dezmeticească ori să-şi 
recapete glasul, trei arcuri de-ale hobbiţilor vibrară şi 
Limbă de Vierme căzu mort. 

Spre uluiala celor de faţă, în jurul trupului lui Saruman se 
alese o ceaţă deasă care se înălţă încet în înaltul înaltului, 
asemenea fumului de la un foc, şi alcătui acolo, în văzduh, o 
siluetă palidă, înfăşurată în giulgiu, rămânând atârnată 
deasupra Măgurii. Şovăi câteva clipe, privind spre Apus; 
dar dintr-acolo veni o pală rece, silueta se legănă şi, cu un 
oftat, se risipi în nimicnicie. 

Frodo privi la trupul de pe pământ cu milă şi groază, căci 
în timp ce privea, i se păru că ani lungi de moarte se arătau 
dintr-o dată în acel trup, care se-mpuţină şi faţa smochinită 
se preschimbă în zdrenţe de piele pe o tigvă hidoasă. Frodo 
ridică poala pelerinei murdare ce căzuse alături, acoperi 
rămăşiţele cu ea şi plecă de acolo. 

— Şi acesta-i sfârşitul poveştii ăsteia, zise Sam. Urât 
sfârşit, mi-aş fi dorit să nu trebuiască să-l văd; dar bine c- 
am scăpat. 


— Şi nădăjduiesc că e şi sfârşitul cel de pe urmă al 
Războiului, zise Merry. 

— Şi eu sper asta, oftă Frodo. Lovitura cea mai de pe 
urmă. Dar când te gândeşti că aici a trebuit să cadă, chiar 
la uşa Fundăturii! Între toate speranţele şi temerile mele, 
este ultimul lucru la care m-am aşteptat. 

— Eu n-aş zice că-i sfârşitul, până nu curăţăm toată 
murdăria asta, spuse Sam posomorit. Şi-asta o să ne ia mult 
timp şi muncă multă. 

Chapter 19 Limanurile Cenuşii. 

Curăţenia cerea într-adevăr multă muncă, dar le-a luat 
mai puţin timp decât se temuse Sam. A doua zi după 
bătălie, Frodo se duse călare la Michel Delving şi eliberă 
prizonierii din Beciuri. Unul dintre primii pe care-i găsiră 
era Fredegar Bolger, care nu mai era Grăsunu' de-altădată. 
Fusese prins când bandiții afumaseră o ceată de răzvrătiți, 
silindu-i să iasă din Scobiturile Sparte, în apropierea 
dealurilor din Spăimoasa, unde-i dusese Grăsunu' din 
ascunzătorile lor. 

— Mai bine veneai cu noi, zău aşa, bietule Fredegar 
bătrâne! zise Pippin în timp ce-l scoteau de-acolo pe braţe, 
căci era prea slăbit să umble singur. 

El deschise un ochi şi încercă un zâmbet viteaz. 

— Cine-i uriaşul ăsta tânăr cu voce de tunet? şopti el. Că n- 
o fi micul Pippin? Ce măsură porţi la pălărie? 

A urmat Lobelia. Sărmana de ea, arăta bătrână tare şi 
firavă când au scos-o dintr-o celulă întunecoasă şi îngustă. A 
ţinut să iasă singură, şonticăit, dar pe picioarele ei; şi a avut 
parte de o asemenea primire, cu aplauze şi urale atunci 
când a apărut sprijinindu-se de braţul lui Frodo, dar 
strângând în mână umbrela, încât s-a pierdut cu firea şi a 
izbucnit în plâns. Nicicând înainte nu se bucurase de sim- 
patia lor. Dar vestea despre uciderea lui L.otho a doborât-o, 
încât n-a mai vrut să se întoarcă la Fundătura. I-a dat-o 
înapoi lui Frodo şi s-a întors printre ai ei, neamul 
Bracegirdle din Sticlăţapănă. 


Şi când amărâta a murit în primăvara următoare - la urma 
urmei, avea mai mult de o sută de ani - Frodo a rămas 
mirat şi a fost tare mişcat: banii ei şi ai lui Lotho i-a lăsat lui 
pentru a-i ajuta pe hobbiţii rămaşi pe drumuri în urma 
nenorocirilor. Şi astfel s-a sfârşit vrajba dintre ei. 

Bătrânul Will Whitfoot stătuse cel mai mult în Beciuri şi, 
chiar dacă se purtaseră cu el cu mai puţină asprime decât 
cu alţii, a avut nevoie de multă hrană înainte să-şi ocupe din 
nou jilţul de Primar; astfel că Frodo a primit să fie Vechilul 
lui până avea să-şi revină în puteri. Singurul lucru pe care l- 
a făcut Frodo ca Vechil al Primarului a fost să micşoreze 
numărul şirifilor la câţi fuseseră şi să le dea numai acele 
îndatoriri pe care le avuseseră înainte. Merry şi Pippin au 
primit misia de a-i vâna pe ultimii bandiți, pe care au şi 
împlinit-o foarte curând. Aflând despre Bătălia din Lângă 
Ape, bandele de la miazăzi au fugit din ţară, nepreavrând 
să-i ţină piept Thainului. Înainte de sfârşitul Anului, puţinii 
supraviețuitori au fost împresuraţi în păduri şi cei dintre ei 
care s-au predat au fost duşi frumugşel la hotare. 

În acest timp, truda de a repara stricăciunile continua şi 
Sam era ocupat până peste cap. Hobbiţii pot trudi 
asemenea furnicilor când îi apucă sau când e nevoie. Acum 
erau mii de truditori, de toate vârstele, de la puradei şi 
copilite de hobbiţi, mici, dar sprinteni, până la mătuşicile şi 
unchieşii hodorogiţi şi plini de negi. Înainte de Sărbătoarea 
Iernii nu mai rămăsese nici o cărămidă în picioare din noile 
case ale şirifilor sau din tot ceea ce zidiseră "Oamenii lui 
Sharkey"; însă aceleaşi cărămizi au fost folosite pentru a 
repara multe din vechile văgăuni, pentru a le face mai 
confortabile şi mai uscate. Au fost găsite provizii mari de tot 
felul de obiecte şi alimente şi de bere, dosite de bandiți în 
şoproane şi hambare şi în vizuini părăsite, dar mai ales în 
tunelurile din Michel Delving şi în carierele din Spăimoasa; 
încât acea Sărbătoare a fost mai veselă decât sperase 
oricare dintre ei. 


Unul dintre primele lucruri făcute în Hobbiton chiar şi 
înainte de dărâmarea morii celei noi, a fost curățirea 
Măgurii şi a Fundăturii şi reconstruirea vizuinilor din 
Puşcă-ntraistă. Partea din faţă a noii gropi de nisip a fost 
nivelată şi preschimbată într-o mare grădină acoperită, iar 
vizuinile noi au fost săpate în latura dinspre miazăzi, spre 
adâncul Măgurii, şi pereţii au fost întăriţi cu cărămizi. 

Unchiaşul şi-a reocupat vizuina de la Numărul Trei; şi 
adesea spunea fără să-i pese de-l auzea cineva: 

— Cine seamănă vânt, culege furtună, asta-i vorba mea. 
Da' totu-i bine când se termină cu bine! 

Nu s-au prea înţeles ce nume să dea noului rând de 
vizuini. Cineva s-a gândit la Grădinile Bătăliei sau 
Tunelurile mai hune. Dar după o vreme, buna judecată a 
hobbiţilor a hotărât să i se spună Noul Rând. Iar în Lângă 
Ape îl numeau în glumă Fundătura lui Sharkey. 

Cea mai mare pagubă, şi cea mai rea, erau copacii, căci 
din ordinul lui Sharkey fuseseră tăiaţi fără noimă peste tot 
în Comitat; Sam suferea din pricina asta mai mult decât din 
oricare alta. Căci rana aceasta avea nevoie de mult timp ca 
să se vindece şi numai stă-strănepoţii săi, îşi spunea el, 
aveau să vadă Comitatul aşa cum trebuia să fie. 

Apoi, dintr-o dată, într-o bună zi, căci până atunci, timp de 
săptămâni, fusese prea ocupat ca să se gândească la 
aventurile lui, şi-a amintit de darul lui Galadriel. Astfel că a 
scos cutia şi a arătat-o celorlalţi Călători (aşa le spuneau 
acum toţi), cerându-le sfatul. 

— Chiar mă-ntrebam când ai să te gândeşti la ea, spuse 
Frodo. Deschide-o! 

Era plină de o ţărână cenuşie, moale şi fină, iar la mijloc se 
găsea o sămânță, ca o nucă mică învelită într-o coajă 
argintie. 

— Ce să fac cu asta? întrebă Sam. 

— Arunc-o în văzduh într-o zi vântoasă şi las-o să-şi 
împlinească rostul! spuse Pippin. 

— Unde? nu pricepu Sam. 


— Alege-ţi un loc drept răsadniţă şi vezi ce se-ntâmplă cu 
plantele de-acolo, zise Merry. 

— Dar sunt sigur că Doamnei nu i-ar plăcea să păstrez 
totul doar pentru grădina mea, acum când atât de mulţi 
dintre noi au avut de pătimit. 

— Pune-ţi la bătaie mintea şi cunoştinţele, Sam, îl îndemna 
Frodo, şi-apoi foloseşte darul pentru a te ajuta în ceea ce 
vrei sa faci şi a face chiar mai bine. Dar foloseşte-l cu 
măsură. Nu prea a mult şi gândesc că fiece sămânță îşi are 
rostul ei. 

Astfel că Sam a plantat lăstare în toate locurile unde 
fuseseră retezaţi copaci deosebit de frumoşi sau de 
îndrăgiţi, şi a pus câte un fir din preţioasa ţărână în 
pământul de la rădăcina fiecăruia. Şi aşa a făcut în lungul 
şi-n latul Comitatului; dar dacă s-a gândit cu osebire la 
Hobbiton şi Lângă Ape nimeni nu i-a găsit vină din pricina 
asta. Şi la urmă a văzut că-i mai rămăsese puţină ţărână; 
aşa că s-a dus la Piatra celor Trei Hotare, care se afla chiar 
în mijlocul Comitatului, şi a aruncat ţărână în văzduh, 
binecuvântând-o. Mica sămânță argintie a plantat-o în 
Pajiştea Petrecerii, pe locul unde fusese înainte copacul; 
tare era curios ce avea să iasă din ea. A aşteptat râăbdător 
iarna întreagă, stăpânindu-se să nu se ducă una-două acolo 
ca să vadă dacă se întâmpla sau nu ceva. 

Primăvara i-a întrecut până şi cele mai nebuneşti 
speranţe. Copacii înmugureau şi creşteau, ca şi când timpul 
însuşi se grăbea şi voia să facă într-un an cât în douăzeci. Pe 
Pajiştea Petrecerii, o mlădiţă minunată şi fragedă se ivise: 
cu coaja argintie şi frunze lungi; iar în aprilie i s-au deschis 
florile de aur. Era, nici mai mult nici mai puţin, un copac 
mallorn, minunea-minunilor în întreg ţinutul, în anii care 
aveau să urmeze, avea să crească frumos şi mlădiu, 
ducându-i-se faima în cele patru zări, şi neamuri de tare 
departe băteau cale lungă numai ca să-l vadă: singurul 
mallorn la apus de Munţi şi la răsărit de Mare şi unul dintre 
cei mai frumoşi din lume. 


Una peste alta, 1420 a fost un an minunat în Comitat. Nu 
numai răsărituri de soare pline de splendoare şi ploi 
mângâietoare, la timpul potrivit şi atât cât trebuia, dar 
parcă era şi altceva: un aer al bogăției şi al rodniciei, o 
strălucire a frumuseţii ce întrecea verile pieritoare care 
pâlpâie şi se trec pe acest Pământ de Mijloc. Toţi copiii ce s- 
au născut sau au fost concepuţi în acel an, şi au fost mulţi, 
erau frumoşi la înfăţişare şi voinici, şi mulţi dintre ei aveau 
părul bogat şi auriu, ceea ce fusese lucru rar înainte printre 
hobbiţi. Fructele erau atât de multe, încât copiii aproape că 
se scăldau în fragi cu smântână; iar mai târziu în an se 
întindeau pe pajişti sub pruni şi mâncau până când 
sâmburii se înălţau ca nişte mici piramide sau precum 
movilele de tigve retezate de un cuceritor, şi abia după 
aceea se mutau în alt loc. Şi nimeni n-a fost suferind şi toţi 
erau mulţumiţi, în afara celor care trebuiau să tundă iarba. 

În Meleagul de la Răsărit, viile erau grele de ciorchini, iar 
recolta de "frunze" uluitor de bogată; şi peste tot era atât 
de mult grâu, încât la vremea secerişului hambarele s-au 
umplut ochi. În Meleagul de la Miazănoapte orzul a fost atât 
de grozav, că berea făcută din malţul anului 1420 n-a fost 
uitată vreme îndelungată şi a ajuns de pomină. Şi cu 
adevărat, o generaţie mai târziu se mai găsea câte-un 
moşneag în cine ştie ce han care, după ce golea o halbă de 
bere binemeritată, o punea jos cu un oftat: "Ah! Berea aia 
adevărată din 1420, aia da bere!" 

Sam a stat la început la fermierul Cotton acasă, împreună 
cu Frodo; dar după ce s-a isprăvit de săpat Noul Rând, s-a 
mutat cu Unchiaşul. Pe lângă toate celelalte treburi de care 
se îngrijea, supraveghea şi curățirea şi repararea 
Fundăturii; dar adesea pleca prin diverse colţuri ale 
Comitatului, unde-l mânau îndatoririle sale de silvicultor. 
Astfel că n-a fost acasă la începutul lui martie şi n-a ştiut că 
Frodo zăcuse bolnav. Pe treisprezece ale lunii aceleia, 
fermierul Cotton l-a găsit pe Frodo întins în pat; strângea în 


pumn o piatră albă atârnată de un lanţ în jurul gâtului şi 
părea că pluteşte într-un fel de vis: 

— S-a dus pentru totdeauna, spunea el, şi acum totul e 
întunecat şi pustiu. 

Dar criza a trecut şi când s-a întors Sam pe douăzeci şi 
cinci, Frodo îşi revenise şi nu i-a spus nimic lui Sam despre 
sine. Între timp, Fundătura era gata, astfel că Merry şi 
Pippin au venit din Scobitura Râului cu mobila cea veche şi 
toate cele trebuincioase, iar vechea vizuină arăta curând 
aproape la fel cum arătase întotdeauna. 

Şi când totul a fost în sfârşit gata, Frodo spuse: 

— Când ai de gând să te muţi cu mine, Sam? Sam avea un 
aer cam stânjenit. 

— Nu-i nevoie să vii chiar acum, dacă nu vrei. Dar ştii că 
Unchiaşul e în vecini şi o să fie bine îngrijit de văduva 
Rumble. 

— Nu-i asta, domnu' Frodo, zise el roşindu-se ca o 
pătlăgică. 

— Atunci ce-i? 

— Rosie, Rose Cotton. Nu i-a prea plăcut că am mers pe 
meleaguri străine, săraca fată; da' cum eu nu am zis nimica, 
n-a putut nici ea să se plângă. Şi n-am spus nimica pentru 
că mai întâi aveam o treabă de făcut. Da' acu' am vorbit şi 
ea zice: "Ei bine, ai irosit un an, de ce să mai aşteptăm?" 
"Irosit? fac eu. N-aş zice aşa." Da' pricep unde bate ea. Şi 
mă simt rupt în două, ca să zic aşa. 

— Înţeleg, vrei să te însori, dar vrei şi să stai cu mine la 
Fundătura? Dar, dragul meu Sam, e atât de simplu! 
Însoară-te cât poţi de repede şi apoi mută-te la mine cu 
Rosie. Loc este berechet la Fundătura pentru o familie atât 
de mare cât vrei tu să ţi-o faci. 

Şi aşa a rămas hotărât. Sam Gamgee s-a însurat cu Rose 
Cotton în primăvara lui 1420 (un an vestit, de altfel, şi 
pentru nunțile sale) şi amândoi au venit să locuiască la 
Fundătura. lar dacă Sam se socotea norocos, Frodo gândea 
că el însuşi e mult mai norocos; căci nici un alt hobbit din 


Comitat nu era la fel de bine îngrijit ca el. Şi după ce toate 
lucrările de reparaţii au fost plănuite şi pornite, el s-a retras 
într-o existenţă liniştită, scriind mult şi recitindu-şi toate 
însemnările. Şi când a avut loc Târgul Liber în mijlocul verii, 
a renunţat la postul de Vechil al Primarului, iar dragul şi 
bătrânul Will Whitfoot a mai avut încă şapte ani de atunci 
încolo onoarea să fie starostele Banchetelor. 

Merry şi Pippin au locuit o vreme împreună în Scobitura 
Râului, astfel că toată ziua-bună ziua era o vântureală 
întreagă între Fundătura şi Ţara ledului. Celor doi tineri 
Călători le mersese vestea în tot Comitatul cu cântecele şi 
poveştile lor, şi veşmintele preţioase şi cu minunatele 
petreceri pe care le dădeau. Când vorbea despre ei, lumea 
zicea "ca nişte mari seniori", gândind numai de bine; căci le 
încălzea inimile să-i vadă călărind cu strălucitoarele lor 
cămăşi de zale şi cu minunatele scuturi, râzând şi cântând 
cântece de pe meleaguri străine; şi deşi crescuseră atât de 
mult şi arătau atât de semeţi, nu însemna că se 
schimbaseră în firea lor, decât poate doar în aceea că aveau 
vorbă mai aleasă şi erau mai prietenoşi şi mai plini de 
veselie decât oricând înainte. 

Frodo şi Sam au revenit la îmbrăcămintea lor obişnuită, şi 
numai atunci când era nevoie îşi puneau amândoi pelerinele 
lungi şi cenuşii, din țesătura aceea fină, prinse la gât cu 
agrafe măiestrit lucrate; iar domnu' Frodo purta 
întotdeauna o nestemată albă agăţată de un lanţ în jurul 
gâtului, la care îşi ducea adesea mâna ca să o pipăie. 

Toate mergeau acum bine şi erau speranţe de şi mai bine; 
iar Sam era ocupat până peste cap şi tot atât de fericit pe 
cât îşi putea dori un hobbit să fie. Nimic nu i-a stricat 
bucuria în acel an, fără doar de o oarecare îngrijorare 
pentru stăpânul său. Frodo se retrăsese încet din toate cele 
câte se făceau în Comitat şi Sam suferea când vedea de cât 
de puţină preţuire se bucura stăpânul său în ţară. Puţini 
cunoşteau sau doreau să afle despre faptele şi peripeţiile 
sale; admiraţia şi respectul lor se îndreptau în special către 


domnul Meriadoc şi domnul Peregrin şi către el însuşi, Sam 
(dar Sam nu ştia acest lucru). lar în toamnă, umbra unor 
vechi necazuri şi-a făcut din nou simțită prezenţa. 

Într-o seară, Sam intră în camera de lucru a lui Frodo şi 
văzu că stăpânul său arăta ciudat. Era foarte palid şi ochii 
săi păreau să zărească lucruri îndepărtate. 

— Ce s-a-ntâmplat, domnu' Frodo? 

— Sunt rănit, rănit; nu se va vindeca niciodată cu totul. 

Dar apoi se ridică din pat şi tulburarea păru să treacă, iar 
a doua zi era iarăşi el cel dintotdeauna. Abia mai târziu şi-a 
amintit Sam că ziua cu pricina fusese şase octombrie. Cu 
doi ani înainte, în acea zi fusese tare întuneric în viroaga de 
pe [ancul Vremii. 

Timpul s-a scurs şi aşa a venit şi anul 1421. Frodo a căzut 
din nou bolnav în martie, dar cu mare efort a reuşit să-şi 
ascundă suferinţa, pentru că Sam avea alte griji pe cap. Pe 
douăzeci şi cinci martie s-a născut primul dintre copiii lui 
Sam şi ai lui Rosie. O zi pe care Sam şi-a notat-o. 

— Domnu' Frodo, m-am cam împotmolit. Rose şi cu mine 
ne hotărâsem să-l numim Frodo, cu îngăduinţa domniei 
voastre; dar nu e un el, ci o ea. O scumpete de copiliţă cum 
şi-ar dori orice părinte, seamănă mai mult cu Rosie decât cu 
mine, din fericire. Dar nu ştim ce să facem. 

— Sam, de ce nu te iei după vechile noastre obiceiuri? 
Alege un nume de floare, aşa ca Rose. Jumătate din 
copiliţele Comitatului au nume de flori, şi ce-ar putea fi mai 
frumos decât asta? 

— Cred că aveţi dreptate, domnu' Frodo, zise Sam. Am 
auzit câteva nume frumoase pe unde-am umblat, da' cred 
că-s prea pompoase pentru viaţa de zi cu zi, ca să zic aşa. 
Unchiaşu' meu spune: "Scurtează-l de la bun început şi- 
atunci nu mai trebuie să-l scurtezi înainte să-l foloseşti." Da' 
dacă e să-i punem nume de floare, atunci nu-mi fac griji de 
lungime: trebuie să fie o floare frumoasă, pentru că, vedeţi, 
socotesc că e o copilă foarte frumoasă şi va fi şi mai 
frumoasă. 


Frodo rămase o clipă pe gânduri. 

— Atunci, Sam, ce-ai zice de elanor, steaua-soarelui, îţi 
aminteşti de floarea aceea mică şi aurie din iarba din 
Lothlrien? 

— Din nou aveţi dreptate, domnu' Frodo! exclamă Sam 
încântat. Asta-i ce voiam. 

Micuța Elanor avea aproape şase luni şi 1421 intrase în 
anotimpul toamnei, când Frodo îl chemă într-o bună zi pe 
Sam în camera lui de lucru. 

— Joi o să fie ziua lui Bilbo, Sam. Şi-l va întrece pe 
Bătrânu' 'Took. Va împlini o sută treizeci şi unu! 

— Cu adevărat! Cu totul neobişnuit! 

— Ei bine, Sam, vreau să stai de vorbă cu Rose şi să vezi 
dacă se poate lipsi de tine ca să mergi cu mine. Bineînţeles 
că acum nu mai poţi pleca pentru mult timp sau departe, 
mai spuse el oarecum cu părere de rău. 

— Mda, şi-asta nu-i prea bine, domnu' Frodo. 

— Nu e, desigur. Dar nu-i nimic. Mă poţi conduce. Spune-i 
lui Rose că n-o să lipseşti mult, cel mult o săptămână; şi vei 
veni înapoi întreg şi nevătămat. 

— Aş dori să pot merge cu domnia voastră până în 
Vâlceaua Despicată, domnu' Frodo, să-l văd pe domnu' 
Bilbo, spuse Sam. Cu toate acestea, singurul loc în care 
vreau cu adevărat să fiu e aici. Sunt rupt în două. 

— Bietul Sam! Aşa ai să te simţi, din păcate. Dar o să-ţi 
treacă. [i s-a menit să fii puternic şi întreg, şi aşa vei fi. 

În următoarele două zile, Frodo îşi revizui toate hârtiile şi 
scrierile împreună cu Sam şi îi dădu cheile. Era acolo o 
carte mare cu coperte simple, din piele roşie; paginile sale 
înalte erau acum aproape umplute. La început erau multe 
file acoperite de scrisul subţire şi săltăreţ al lui Bilbo; 
restul, cele mai multe, erau scrise cu scrisul sigur şi 
curgător al lui Frodo. Cartea era împărţită în capitole, dar 
capitolul optzeci nu fusese încheiat, după care urmau 
câteva pagini goale. Pagina de titlu avea multe titluri pe ea, 
tăiate unul după celălalt: 


Jurnalul meu. Călătoria mea neaşteptată. Într-acolo şi din 
nou înapoi. Şi ce s-a întâmplat după aceea. 

Cinci hobbiţi şi aventurile lor. Povestea Inelului Suprem, 
compilată de Bilbo Baggins din propriile sale observaţii şi 
din relatările prietenilor săi. Ce-am făcut în Războiul 
Inelului. 

Aici se sfârşea scrisul lui Bilbo şi începea cel al lui Frodo: 

DECĂDEREA STĂPÂNULUI INELELOR ŞI ÎNTOARCEREA 
REGELUI 

(Aşa cum au fost ele văzute de Seminţia Mică; fiind memo- 
riile lui Bilbo şi ale lui Frodo din Comitat, cu adăugiri din 
cele povestite de prietenii lor şi din învăţăturile 
Înţelepţilor.) 

Laolaltă cu fragmente din Cărţile cu datini şi legende 
traduse de Bilbo în Vâlceaua Despicată. 

— Ia te uită, aproape că aţi isprăvit-o, domnu' Frodo! 
exclamă Sam. V-aţi ţinut de ea, trebuie să recunosc. 

— Aproape am terminat-o, Sam. Ultimele pagini îţi rămân 
ție de umplut. 

Pe douăzeci şi unu septembrie porniră la drum împreună, 
Frodo pe poneiul care-l purtase tot timpul din Minas Tirith, 
şi care acum se numea Pas Mare, iar Sam călare pe 
preaiubitul său Bill. Era o dimineaţă aurie minunată şi Sam 
nu întrebă încotro se îndreptau: avea el bănuielile sale şi 
asta-i era de-ajuns. 

O apucară pe Drumul spre Stogu, peste dealuri, 
îndreptându-se spre Cornu Împădurit şi-acolo îşi lăsară 
poneii să umble în voie. Făcură popas la Dealurile Verzi şi 
pe douăzeci şi doi septembrie coborâră încet la vale spre 
liziera pădurii, la ceasul la care după-amiaza făcea loc 
înserării. 

— Păi ăsta-i chiar copacul după care v-aţi pitit când s-a 
arătat prima oară Călărețul Negru, domnu' Frodo! spuse 
Sam, arătând în stânga lor. Acum îmi pare-un vis. 

Se înserase, stelele luceau pe cerul răsăritean atunci când 
ei trecură prin dreptul stejarului scorburit, cotiră şi 


coborâră panta dealului spre desişurile de aluni. Sam 
călărea tăcut, cufundat în amintiri. Deodată îşi dădu seama 
că Frodo cânta încetişor, pentru sine, vechiul lor cântec de 
drumeţie, doar cuvintele nu erau chiar la fel. 

Poate la colţ aşteaptă şi-acum ca în trecut O poartă mai 
ascunsă, un drum necunoscut, Pe unde-am fost odată, acum 
nici nu mai ştiu, De unde o să vină când singur o să fiu Pe 
lungi cărări tăcute ce trec şerpuitoare De la Apus de Lună 
la Răsărit de Soare. 

Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte 
glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum: 

A! Elbereth Gilthoniel! 

silivren penna miriel o menel aglar elenath, Gilthoniel, A! 
Elbereth! 

De-aceste-ndepărtate meleaguri, noi, cei vii, Ca de lumini 
de stele pe rând ne-om aminti Pe sub copaci în foşnet şi 
clătinări de sus, Peste oglinda Mării încinse la Apus. 

Frodo şi Sam se opriră şi rămaseră tăcuţi în umbrele 
blajine, până zăriră un licăr de lumini pe măsură ce se 
apropiau călătorii. 

Şi erau acolo Goldor şi mulţi elfi frumoşi; şi, spre mirarea 
lui Sam, Elrond şi Galadriel veneau şi ei călare. Elrond 
purta o mantie cenuşie şi avea o stea pe frunte şi o harpă 
de argint în mână, iar pe deget un inel de aur cu o piatră 
albastră mare, Vilya se numea, cea mai puternică dintre 
cele Trei. lar Galadriel călărea pe un armăsar alb şi era 
înveşmântată în alb-strălucitor, asemenea norilor din jurul 
Lunii; căci ea însăşi părea să strălumineze de o lumină 
blândă. Pe degetul ei se afla Nenya, inelul făurit în mithril, 
ce purta o singură piatră albă sclipind ca o stea îngheţată. 
Călărind încet în urma lor pe un ponei sur şi părând a 
moţăi, venea Bilbo însuşi. 

Elrond îi salută cu un aer solemn şi binevoitor, iar 
Galadriel le zâmbi. 

— Ei, jupâne Sam cel înţelept, spuse ea, aud şi văd că ai 
ştiut cum să-mi foloseşti darul. Comitatul va fi mai 


binecuvântat şi mai iubit ca oricând înainte. 

Sam făcu o plecăciune, dar parcă-şi înghiţise limba. Uitase 
cât de frumoasă era Doamna. 

Atunci se trezi şi Bilbo şi deschise ochii. 

— Salutare, Frodo! zise. L-am întrecut pe Bătrânu' 'Took! 
Vasăzică, am făcut-o şi pe asta. Acum cred că sunt pregătit 
să plec într-o altă călătorie. Vii şi tu? 

— Da, vin, spuse Frodo. Purtătorii Inelului trebuie să 
meargă împreună. 

— Un' vă duceţi, stăpâne? strigă Sam, cu toate că în sfârşit 
înţelesese ce se petrecea. 

— La Limanuri, Sam. 

— Şi eu nu pot să vin. 

— Nu, Sam. Nu încă, oricum nu mai departe de Limanuri. 
Cu toate că şi tu ai fost Purtător al Inelului, chiar dacă 
pentru un timp scurt. Poate va veni şi vremea ta. Să nu fii 
trist, Sam. Nu poţi tot timpul să te rupi în două. Va trebui să 
fii unul singur şi întreg mulţi ani de-acum înainte. Ai atât de 
multe lucruri de care să te bucuri şi atâtea de făcut. 

— Da' credeam că şi domnia voastră o să se bucure de 
Comitat mulţi, mulţi ani, după tot ce aţi făcut, bâigui Sam cu 
lacrimi în ochi. 

— Aşa am gândit şi eu, odată. Dar am fost rănit mult prea 
în adânc, Sam. Am încercat să salvez Comitatul şi a fost 
salvat, dar nu pentru mine. Adesea aşa se întâmplă, Sam, 
când lucrurile sunt în primejdie: cineva trebuie să renunţe 
la ele, să le piardă, pentru ca alţii să le poată avea. Tu însă 
eşti moştenitorul meu: tot ce-am avut sau aş fi putut avea îţi 
las ţie. Şi apoi o ai pe Rose şi pe Elanor; Şi va veni şi 
flăcăiandrul Frodo, şi fătuca Rosie, şi Merry, şi Zulufiaurii şi 
Pippin; şi poate şi alţii încă, pe care nu-i pot vedea. Va fi 
nevoie de mâinile şi de mintea ta peste tot. Vei fi Primarul, 
desigur, atât cât vei vrea să fii, şi cel mai vestit grădinar din 
istorie; şi vei citi din Cartea Roşie şi vei păstra vie amintirea 
evului care-a trecut, pentru ca lumea să-şi amintească de 
Marea Primejdie şi să-şi iubească încă şi mai mult ţara 


îndrăgită. Şi astea te vor ţine ocupat şi fericit ca nimeni 
altul, atât cât va dăinui partea ta din Poveste. 

Hai acum, câlăreşte cu mine! 

Şi atunci Elrond şi Galadriel porniră mai departe; căci al 
Treilea Ev se încheiase şi Zilele Inelului trecuseră şi cu 
aceasta se sfârşeau şi povestea şi cântecul despre acele 
vremi. Şi împreună cu ei au plecat mulţi elfi din Seminţia 
celor Nobili care nu mai avea să se afle pe Pământul de 
Mijloc; şi printre ei, copleşiţi de o tristeţe în acelaşi timp 
binecuvântată şi fără urmă de amărăciune, călăreau Sam şi 
Frodo, iar Bilbo şi elfii erau încântați să le arate toate 
onorurile. 

Cu toate că au călărit chiar prin mijlocul Comitatului cât 
au fost seara şi noaptea de lungi, nimeni nu i-a văzut 
trecând, în afară de sălbăticiuni; sau ici şi colo un drumeţ în 
întuneric, care zărea o sclipire pe sub copaci sau o lumină şi 
o umbră trecând prin iarbă după apusul Lunii. Şi după ce 
au ieşit din Comitat, trecând pe la poalele dinspre miazăzi 
ale Colinelor Albe, au ajuns la Gruiurile din Zare, şi la 
Turnuri, de unde au privit Marea îndepărtată; şi astfel au 
coborât în cele din urmă spre Mithlond, la Limanurile 
Cenugşii din lungul estuar al râului Lune. 

Când ajunseră la porţi, Cirdan Făuritorul de Corăbii ieşi în 
întâmpinarea lor. Era înalt foarte şi barba îi atârna lungă, şi 
era cărunt şi bătrân, doar ochii îi străluceau ca nişte stele; 
şi privind la ei făcu o plecăciune şi spuse: 

— Totul e pregătit. 

Apoi Cirdan îi conduse la Limanuri şi acolo era ancorată o 
corabie mare, iar pe chei îi aştepta o siluetă înveşmântată 
toată în alb. Şi când aceasta se întoarse şi veni spre ei, 
Frodo văzu că era Gandalf; iar pe mână purta al Treilea 
Inel, Măreţul Naryo, iar piatra din el era roşie ca para 
focului. lare se mai bucurară cei care aveau să plece, căci 
înţeleseră că şi Gandalf va călători cu ei. 

Dar Sam avea acum inima grea de amărăciune şi i se 
părea că, oricât de dureroasă va fi despărţirea, mult mai 


dureros va fi drumul spre casă, de unul singur. Dar cum 
stătea el acolo şi privea la elfii ce urcau pe corabie şi toţi se 
pregăteau de plecare, numai ce apărură Merry şi Pippin, 
galopând cu sufletul la gură. Şi Pippin râdea şi plângea în 
acelaşi timp. 

— Ai mai încercat tu o dată să ne tragi clapa, Frodo, dar n- 
ai reuşit, spuse el. De data asta aproape că ai izbutit, dar nu 
până la capăt. Însă n-a mai fost Sam cel care te-a trădat, ci 
Gandalf însuşi! 

— Da, spuse Gandalf; căci e mai bine să vă întoarceţi acasă 
câteştrei, decât singur. Ei bine, dragi prieteni, iată-ne în 
cele din urmă pe ţărmul Mării şi aici se sfârşeşte şi Frăția 
noastră pe Pământul de Mijloc. Mergeţi în pace! N-am să vă 
spun să nu plângeţi, căci nu toate lacrimile sunt rele. 

Apoi Frodo îi sărută pe Merry şi pe Pippin şi ultimul pe 
Sam, şi urcă pe corabie; pânzele fură înălțate, vântul le 
umflă şi încet corabia se desprinse de la țărm şi porni în jos, 
de-a lungul estuarului cenuşiu; şi lumina sticluţei lui 
Galadriel, pe care o purta Frodo cu sine, luci şi apoi pieri. Şi 
corabia ieşi în Marea cea Mare şi trecu spre Apus, până 
când, într-un târziu, într-o noapte ploioasă, Frodo simţi în 
nări o mireasmă dulce în văzduh şi auzi zvon de cântec ce 
venea peste ape. Şi i se năzări că, aşa cum văzuse şi în visul 
din casa lui Bombadil, cortina cenugşie a ploii se preschimbă 
într-o sticlă argintie şi se dă la o parte şi el zăreşte 
țărmurile albe şi dincolo de ele un meleag verde şi 
îndepărtat, scăldat de scăpărarea unui răsărit de soare. 

Pentru Sam însă seara se adânci în întunecime, aşa cum 
stătea el la Limanuri; şi când privi la marea cenugşie, zări 
doar o umbră pe ape, ce se pierdu curând spre Soare- 
apune. Şi rămase el acolo îndelung, până târziu în noapte, 
auzind doar suspinul şi murmurul valurilor la ţărmul 
Pământului de Mijloc, şi foşnetul lor pătrunse adânc în 
inima sa. Lângă el stăteau Merry şi Pippin şi nici unul n-a 
scos o vorbă. 


Într-un târziu, cei trei prieteni traseră de dârlogi şi, fără 
să mai arunce nici o privire îndărăt, porniră încet către 
casă; şi nu-şi vorbiră până în Comitat, dar fiecare se simţea 
mângâiat la gândul că prietenii îi erau alături. 

Şi trecură şi peste coline şi ajunseră la Drumul de Răsărit 
şi de acolo Merry şi Pippin se îndreptară spre Ţara ledului 
şi numai ce se apucară de cântat în timp ce călăreau. Sam 
însă o luă spre Lângă Ape şi ajunse înapoi la Măgură pe 
înserat. Şi merse mai departe şi zări lumina galbenă şi focul 
din vatră, cina era pregătită, şi el era aşteptat. Şi Rose îl 
trase înăuntru, îl aşeză pe jilţul său şi i-o puse pe micuța 
Elanor în poală. 

EI trase adânc aer în piept. 

— Ei bine, m-am întors, spuse. 


SFÂRŞIT