JRR Tolkien — 2 Stapanul inelelor 01 Fratia inelului

ACUM O ECRANIZARE DE SUCCES 


| B D 
s G O EERI AAN 


FRATIA INELULUI 


`x 


„J-R.R. Tolkien 
STAPANUL INELELOR 


partea I 


FRĂŢIA INELULUI 


THE LORD OF THE RINGS 
Part One - The Fellowship of the Ring 
Traducător Irina Horea 


Editura Rao 
- 2012 - 


Trei inele pentru stăpânii elfi cei de sub soare, 

Şapte pentru ei, piticii de viţă din săli de stâncă, 

Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare, 

Unul pentru el, Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă 
Unde-s Umbrele în Ţinutul Mordor, ca să le găsească. 

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, 

Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească, 

Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime. 


Cuvânt înainte 

Această poveste a crescut pe măsură ce era povestită, 
până când a devenit o istorie a Războiului cel Mare al Inelului, 
cuprinzând însă multe imagini fugare din istoria încă şi mai 
veche ce a precedat-o. A fost începută curând după ce a fost 
scris Hobbitul şi înaintea publicării acestuia în 1937; dar nu am 
continuat seria, căci am dorit ca mai întâi să închei şi să pun în 
ordine mitologia şi legendele Zilelor de Odinioară care, la acea 
dată, prinseseră deja contur. Am dorit să fac acest lucru pentru 
propria satisfacţie şi aveam puține speranţe că vor fi şi alții care 
să manifeste interes pentru această lucrare, mai ales că sursă ei 
de inspirație era în primul rând lingvistică, iar de început am 
început-o pentru a oferi fundalul istoric necesar limbilor elfice. 

Când cei cărora le-am cerut sfaturi şi păreri m-au corectat, 
înlocuind puține speranțe cu fără speranță, m-am întors la seria 
mea, încurajat de cererile venite din partea cititorilor de a le 
oferi mai multe informații despre hobbiți şi despre aventurile lor. 
Dar povestea era atrasă în mod irezistibil spre lumea mai veche 
şi a devenit o relatare, ca să zic aşa, a sfârşitului şi a trecerii ei, 
înainte să se spună ceva despre începutul şi mijlocul ei. Procesul 
a început pe când scriam Hobbitul, în care existau încă de pe 
atunci câteva referiri la subiectul mai vechi: Elrond, Gondolin, 
EIfii Nobili şi orci, cât şi imagini fugare, care se iviseră fără a fi 
chemate, ale unor lucruri mai înalte, sau mai afunde, sau mai 
întunecate decât ceea ce se găsea la suprafaţă: Durin, Moria, 
Gandalf,  Necromantul, Inelul. Descoperirea  semnificațiilor 
acestor imagini fugare şi a relatiei lor cu istoriile străvechi a 
scos la lumină Al Treilea Ev care a culminat cu Războiul Inelului. 

Cei care au cerut mai multe informatii despre hobbiti le-au 
primit până la urmă, dar au trebuit să aştepte o vreme 


îndelungată; căci alcătuirea Stăpânului Inelelor a durat cu 
întreruperi din 1936 până în 1949, o perioadă cu multe obligații 
pe care nu le-am neglijat, şi multe alte interese de cercetător şi 
profesor, care m-au absorbit adesea. Amânarea a fost pricinuită, 
de asemenea, de izbucnirea războiului în 1939, aşa încât la 
sfârşitul acelui an povestea nu ajunsese încă la capătul Cărţii 
întâi. In ciuda întunericului din următorii cinci ani, am constatat 
că povestea nu mai putea fi pe de-a-ntregul abandonată şi m- 
am târât mai departe, mai ales noaptea, până când am ajuns 
lângă mormântul lui Balin din Moria. Acolo m-am oprit multă 
vreme. A trecut aproape un an până când am pornit mai 
departe, şi astfel am ajuns la Lothlórien şi Râul cel Mare, târziu 
în 1941. Anul următor am scris primele ciorne ale materialului 
care alcătuieşte Cartea a Treia şi inceputurile Capitolelor 1 şi 3 
din Cartea a Cincea; şi acolo, în timp ce semnalele luminoase au 
scăpărat în Andrien iar Theoden a ajuns în Valea Calvarului m- 
am oprit. Îmi lipsea puterea de previziune, iar timp de gândire 
nu aveam. 

Abia în anul 1944 am abandonat mărunțişurile încă 
nerezolvate şi dilemele unui război pe care eram dator să-l 
urmăresc îndeaproape sau măcar să-l consemnez în scris şi m- 
am forțat să descriu călătoria lui Frodo spre Mordor. Aceste 
capitole, care până la urmă au devenit Cartea a Şasea, au fost 
scrise şi expediate sub formă de serial fiului meu Christopher, 
aflat la acea vreme în Africa de Sud, cu Forțele Aeriene 
Britanice. Totuşi, a mai fost nevoie de cinci ani înainte ca 
povestea să ajungă la capătul ei de-acum, în acel răstimp, mi- 
am schimbat casa, Slujba şi colegiul, iar zilele, deşi mai puțin 
întunecate, n-au fost cu mult mai laborioase. Apoi, când în 
sfârşit s-a ajuns la capăt, întreaga poveste a trebuit revizuită şi 
chiar rescrisă de la sfârșit spre inceput. Şi a trebuit 
dactilografiată şi redactilografiată de către mine; costurile unei 
dactilografieri profesioniste, cu toate cele zece degete, îmi 
depăşeau posibilitățile buzunarelor. 

Stăpânul Inelelor a fost citită de mulţi oameni de când, într- 
un târziu, a văzut lumina tiparului; şi aş dori să spun aici ceva 
referitor la multele opinii sau presupuneri pe care le-am primit 
sau le-am citit, privitoare la motivele şi semnificaţia poveştii. 
Motivul principal a fost dorința unui povestitor de a-şi încerca 
mâna cu o poveste cu adevărat lungă, în stare să capteze 


atenția cititorilor, să-i amuze, să-i încânte şi uneori poate să-i 
tulbure sau să-i mişte profund. În rolul meu de călăuză, nu 
aveam decât propriile sentimente privitoare la ceea ce este 
tulburător sau mişcător, şi adesea pentru mulți călăuza a 
dovedit inevitabil că urma o pistă greşită. Unii care au citit 
cartea sau, oricum, au recenzat-o, au găsit-o plicticoasă, 
absurdă sau demnă de dispreţ; şi nu am de ce să mă plâng, 
deoarece am păreri similare despre operele lor sau despre genul 
de scriitură pe care ei, în mod evident, îl preferă. Dar chiar şi din 
punctele de vedere ale multora dintre cei care au fost încântați 
de povestea mea, sunt destule aspecte care nu plac. Poate că 
nu este cu putinţă ca într-o poveste lungă să îi satisfaci pe toți în 
toate şi nici să dezamăgeşti pe toată lumea în exact aceleaşi 
privințe; căci, din scrisorile pe care le-am primit, găsesc că 
pasajele sau capitolele care pentru unii reprezintă un neajuns 
pentru alții sunt demne de toată lauda. Cel mai critic cititor 
dintre toți, eu însumi, găseşte acum multe defecte, minore şi 
majore, dar nefiind, din fericire, obligat nici să recenzeze cartea 
şi nici să o scrie încă o dată, va trece peste ele în tăcere, 
menționând doar una care a fost observată şi de alţii: cartea e 
prea scurtă. 

Cât despre sensul său, „mesajul” interior, autorul n-a avut 
nici o intenţie în această privință. Nu este nici alegoric, nici 
tematic. Pe măsură ce povestea creştea, prindea rădăcini (în 
trecut) şi dădea ramuri neaşteptate; dar tema ei principală a 
fost fixată de la bun început prin alegerea inevitabilă a Inelului 
ca element de legătură între această poveste şi Hobbitul. 
Capitolul crucial, „Umbra trecutului", este una dintre cele mai 
vechi părți ale poveştii. A fost scris cu mult înainte ca semnele 
de rău augur ale anului 1939 să fi devenit amenințarea unui 
dezastru de neînlăturăt, şi din acel punct povestea ar fi evoluat 
în mod esenţial pe aceleaşi linii, dacă respectivul dezastru ar fi 
fost evitat. Sursele sale sunt lucruri aflate în mintea mea cu 
mult înainte, sau deja puse pe hârtie în unele cazuri, şi prea 
puțin sau chiar nimic n-a fost schimbat de războiul care a 
început în 1939, şi nici de urmările acestuia. 

In desfăşurarea sau în finalitatea sa, războiul adevărat nu 
se aseamănă cu războiul din legendă. Dacă ar fi inspirat sau ar fi 
condus evoluția legendei, atunci fără îndoială că Inelul ar fi fost 
capturat şi folosit împotriva lui Sauron; acesta n-ar fi fost 


anihilat, ci aruncat în sclavie, iar Barad-dur n-ar fi fost distrus, ci 
ocupat. Nereuşind să intre în posesia Inelului, Saruman ar fi 
găsit în Mordor - în acea vreme de confuzie şi trădări - 
elementele de legătură care-i lipseau în propriile sale cercetări 
asupra Legendelor Inelului, şi nu după multă vreme ar fi făcut 
un Inel Mare al său, cu ajutorul căruia să-l înfrunte pe pretinsul 
Suveran al Pământului de Mijloc. In acel conflict, ambele tabere 
i-ar fi urât şi i-ar fi disprețuit pe hobbiţi: aceştia nu ar fi 
supraviețuit nici măcar ca sclavi. 

S-ar putea născoci şi alte combinații, în funcţie de gusturile 
sau opiniile celor cărora le plac alegoriile sau trimiterile la 
actualitate. Dar mie, cu toată sinceritatea, îmi displace alegoria 
în oricare dintre manifestările ei şi-mi displace şi mai mult de 
când am îmbătrânit şi am devenit destul de abil în a-i depista 
prezența. Prefer istoria, adevărată sau inventată, pe care 
gândirea şi experienţa cititorilor o pot folosi în varii forme. Cred 
că mulţi confundă aplicabilitatea cu „alegoria“; numai că una 
rezidă în libertatea cititorului, iar cealaltă în dominația 
intenționată a autorului. 

Bineînțeles că un autor nu poate rămâne în totalitate 
neafectat de experiența sa, dar felurile în care Sămânța poveştii 
foloseşte solul experienței sunt extrem de complexe, iar 
încercările de a defini acest proces sunt în cel mai bun caz 
bănuieli bazate pe probe neadecvate şi ambigue. Este de 
asemenea fals, deşi firesc de atrăgător, atunci când vieţile unui 
autor şi unui critic s-au suprapus, să presupunem că mişcările 
gândirii sau evenimentele vremurilor trăite de amândoi au 
reprezentat în mod necesar cele mai puternice influențe. Omul 
trebuie într-adevăr să ajungă personal sub umbra războiului 
pentru a simţi în întregime apăsarea sa; dar, pe măsură ce trec 
anii, pare a se uita adesea faptul că a fi prins în plină tinerețe de 
anul 1914 se dovedea o experiență prin nimic mai puțin 
îngrozitoare decât aceea de a fi implicat în anul 1939 şi în cei 
care-au urmat. Până în 1918 îmi muriseră toţi prietenii apropiați, 
cu excepția unuia singur. Sau, că să iau o situaţie mai puțin 
dureroasă: sunt unii care au presupus că „Străbătâna 
Comitatul” reflectă situația din Anglia la vremea la care 
isprăveam eu povestea. Şi nu este câtuşi de puţin aşa. 
Reprezintă o parte esențială din intrigă, gândită încă de la 
început, deşi pe parcurs este modificată din pricina caracterului 


lui Saruman aşa cum a evoluat el în poveste, fără - dacă e 
nevoie s-o mai spun - vreo semnificație alegorică sau vreo aluzie 
politică în contemporaneitate. Se bazează întrucâtva pe 
experiență, deşi foarte puțin (căci situaţia economică era total 
diferită) şi foarte departe în trecut. Ţara în care am trăit eu în 
copilărie a fost adusă într-o stare jalnică înainte de-a împlini eu 
unsprezece ani, într-o vreme în care maşinile erau obiecte rare 
(nu văzusem nici una), iar în suburbii se mai construiau linii de 
tren. De curând am văzut într-un ziar o fotografie a ceea ce mai 
rămăsese dintr-o moară, odată prosperă, lângă viitoarea, care, 
pe vremuri, mi se păruse atât de importantă. Nu mi-a plăcut 
niciodată cum arăta morarul cel Tânăr, dar tatăl lui, morarul cel 
Bătrân, avea o barbă neagră şi nu se numea Roşcovanul. 
J.R.R.T. 


Prolog 
1. Cu privire la hobbiţi 


Această carte se ocupă în mare măsură de hobbiţi, şi din 
paginile ei cititorul poate afla multe despre caracterul lor şi câte 
ceva din istoria lor. Alte informaţii pot fi găsite de asemenea în 
selecţia din Cartea Roşie a Hotarului de la Soare-Apune, care a 
fost deja publicată sub titlul Hobbitu/. Acea poveste îşi are 
originea în capitolele de început ale Cărţii Roşii, compuse de 
Bilbo însuşi, primul hobbit care a devenit vestit în lumea largă, 
şi intitulate tot de el într-acolo și din nou înapoi, deoarece 
relatau despre călătoria lui spre Soare-Răsare şi întoarcerea 
acasă: o aventură care, ulterior, i-a implicat pe toţi hobbiţii în 
marile evenimente ale acelui Ev despre care se relatează în 
paginile de faţă. 

Dar poate că nu puţini sunt cei care vor să cunoască încă 
de la început mai multe despre acest popor remarcabil, iar 
altora se prea poate să nu le fi căzut în mâini prima carte. 
Pentru asemenea cititori au fost alese aici din poveştile 
hobbiţilor câteva însemnări despre cele mai importante aspecte, 
iar prima aventură este relatată pe scurt. 

Hobbiţii sunt un popor discret, dar foarte vechi, mult mai 
numeros în vremurile de altădată decât astăzi; ei iubesc pacea, 
liniştea şi pământul temeinic lucrat: dintotdeauna le-a plăcut să 
străbată ţinuturi bine gospodărite şi îngrijite. Nu înţeleg acum, 
după cum n-au înţeles nici înainte şi nici nu le-au plăcut 
maşinăriile mai complicate decât foalele fierăriei, moara de apă 
sau războiul de mână, deşi se pricepeau să mânuiască uneltele. 
Chiar şi în zilele de odinioară se fereau de „Seminţia Mare", cum 
ne numesc ei pe noi, dar acum ne evită cu teamă şi aproape că 
nu-i mai poţi întâlni. Au auzul foarte fin, vederea ascuţită şi, deşi 
sunt predispuşi spre îngrăşare şi nu se zoresc dacă nu e nevoie, 
sunt sprinteni şi iuți în mişcări. Încă de la început au stăpânit 
arta de a dispărea cu repeziciune şi pe neauzite atunci când 
seminţii mai mari ca rasă, pe care nu doresc să le întâlnească, 
ajung din întâmplare pe meleagurile lor; şi această artă au 
dezvoltat-o într-atât, încât oamenilor a început să li se pară 
curată vrăjitorie. Dar, în realitate, hobbiţii n-au deprins niciodată 
nici un fel de magie şi dibăcia lor de a dispărea se datorează 
numai şi numai unei îndemânări deosebite pe care ereditatea şi 


practica, precum şi o prietenie intimă cu pământul, au făcut-o să 
nu poată fi nicicum imitată de rase mai mari şi mai nepricepute. 

Căci ei sunt o seminţie mică, mai mică decât a gnomilor: 
adică mai puţin vânoşi şi îndesaţi, chiar dacă nu sunt cu mult 
mai scunzi, înălţimea lor e variabilă, între două şi patru picioare, 
după măsurătoarea noastră. Acum arareori mai ating trei 
picioare în înălţime, dar asta pentru că s-au micit ei, aşa se zice, 
căci în zilele de odinioară erau mult mai înalţi. După cum scrie în 
Cartea Roşie, Bandobras Took (poreclit Răget de Taur), fiul lui 
Isengrim al Doilea, avea patru picioare şi jumătate în înălţime şi 
putea călări un cal. A fost depăşit, spun toate documentele 
hobbiţilor, doar de două personaje vestite în vechime; dar 
această ciudată poveste va fi lămurită în cartea de faţă. 

Cât despre hobbiţii din Comitat, despre care va fi vorba în 
istorisirile ce urmează, erau un popor vesel în vremurile lor de 
pace şi prosperitate. Se îmbrăcau în culori vii, plăcându-le în 
mod deosebit galbenul şi verdele; încălțări, însă, purtau 
arareori, pentru că tălpile le erau acoperite cu o piele întărită, 
iar labele învelite cu păr des şi cârlionţat, asemănător celui de 
pe cap, care adeseori era castaniu. Astfel, singura meserie cu 
care se îndeletniceau prea puţin era aceea a cizmăriei; cu toate 
acestea, aveau degete lungi şi pricepute şi puteau să facă o 
mulţime de alte lucruri utile şi minunate. Chipurile lor erau, de 
regulă, blajine mai degrabă decât frumoase, lătăreţe, cu ochi 
strălucitori, obraji îmbujoraţi şi guri deprinse să râdă, să 
mănânce şi să bea. Şi cu adevărat râdeau, mâncau şi beau 
adesea şi din toată inima, plăcându-le oricând o glumă bună şi 
să mănânce de şase ori pe zi (atunci când li se oferea ocazia). 
Ospitalieri, încântați de petreceri şi de cadouri pe care le 
împărțeau cu dărnicie şi le primeau cu nerăbdare. 

Este cum nu se poate mai limpede că, în ciuda înstrăinării 
care s-a petrecut, hobbiţii sunt înrudiţi cu noi; mult mai apropiaţi 
nouă decât elfii sau chiar decât gnomii. In străvechime vorbeau 
limbile oamenilor, după felul lor de a vorbi, şi le plăceau sau nu 
le plăceau cam aceleaşi lucruri ca şi oamenilor. Dar cum anume 
suntem înrudiţi cu ei nu mai poate fi limpezit. Începuturile 
hobbiţilor se află undeva foarte departe, în Zilele de Odinioară, 
pierdute de-acum şi uitate. Doar elfii mai păstrează niscaiva 
mărturii ale acelui timp dispărut, iar tradiţiile li se leagă aproape 
în întregime de istoria lor, în care omul arareori apare, iar 


hobbiţii nu-s câtuşi de puţin pomeniţi. Şi totuşi este limpede că, 
de fapt, hobbiţii trăiseră în pace pe Pământul de Mijloc vreme de 
mulţi ani îndelungaţi, înainte ca alte seminţii să fi prins chiar de 
veste că existau. Şi cum lumea este, la urma urmei, plină de 
creaturi ciudate fără număr, acest popor mic părea să aibă prea 
puţină însemnătate. Dar în vremea lui Bilbo şi a lui Frodo, 
moştenitorul său, au devenit dintr-o dată, fără voia lor, şi 
importanţi, şi renumiţi, născând nelinişte în sfaturile celor 
înţelepţi şi ale celor Mari. 

Acele zile, ale celui de-al Treilea Ev al Pământului de Mijloc, 
sunt de-acum de mult trecute, şi forma tuturor pământurilor s-a 
schimbat; dar ţinuturile în care trăiau pe atunci hobbiţii erau 
fără îndoială aceleaşi în care trăiesc şi-acum: la Sud-Vest de 
Lumea Veche, la răsărit de Mare. Despre meleagul lor de 
baştină, hobbiţii din vremea lui Bilbo n-au păstrat nici un fel de 
cunoştinţe. Dragostea pentru învăţătură (alta decât cea primită 
din moşi-strămoşi) era departe de a fi cuprins pe cei mai mulţi 
dintre ei, dar în familiile mai vechi se găseau câte unii care îşi 
studiau propriile hrisoave şi chiar strângeau mărturii, de la elfi, 
gnomi şi oameni, despre vremurile de demult şi despre 
tărâmurile îndepărtate. Propriile lor documente începeau doar 
după ce se stabiliseră în Comitat, iar cele mai vechi legende ale 
lor nu se întorceau cu mult mai în urmă decât Zilele Pribegiei. Şi 
totuşi, reiese limpede din aceste legende şi din vorbele şi 
obiceiurile lor caracteristice ce stau drept mărturie că, la fel ca 
multe alte seminţii, hobbiţii au migrat spre apus în trecutul 
îndepărtat. Primele lor poveşti par să întrezărească un timp 
când ei sălăşluiseră în văile superioare ale râului Anduin, între 
poalele Marii Păduri Verzi şi cele ale Munţilor Ceţoşi. De ce, mai 
târziu, s-au pornit în greaua şi primejdioasa traversare a 
munţilor, în Eriador, nu se mai cunoaşte cu certitudine. Propriile 
lor relatări povestesc despre înmulţirea oamenilor în ţinut şi 
despre umbra ce cădea peste pădure, astfel că a devenit 
întunecoasă, şi numele i-a fost schimbat în Codrul Intunecat. 

Înainte să traverseze munţii, hobbiţii se împărţiseră deja în 
trei neamuri oarecum diferite: Harfoot, Stoor şi Fallohide. Cei din 
neamul Harfoot aveau pielea mai măslinie, erau mai mici de 
înălţime şi mai zvelţi, şi nu purtau bărbi şi încălțări; mâinile şi 
picioarele le erau fine şi sprintene; preferau podişurile şi 
regiunile deluroase. Cei din neamul Stoor erau mai laţi în spate, 


mai mătăhăloşi; cu mâini şi picioare mai late; le plăceau 
câmpiile şi luncile. Neamul Fallohide avea pielea mai deschisă, 
ca şi părul; statura mai înaltă şi mai suplă ca a celorlalţi; iubeau 
copacii şi zonele împădurite. 

Neamul Harfoot avusese mult de-a face cu gnomii în 
timpurile de odinioară şi trăise o vreme îndelungată în dealurile 
de la poalele munţilor. Spre apus au apucat-o de timpuriu şi au 
hălăduit prin Eriador până hăt-departe, în preajma Piscului 
Vremii, în vreme ce neamurile celelalte au rămas în Ţara 
Pustietăţii. Ei alcătuiau seminţia cea mai normală şi mai 
reprezentativă de hobbiţi şi de departe cea mai numeroasă. 
Erau cei mai dornici să se stabilească într-un loc şi tot ei şi-au 
păstrat cel mai mult obiceiul ancestral de-a locui în tuneluri şi 
vizuine. 

Cei din neamul Stoor au zăbovit o vreme îndelungată pe 
malurile Marelui Râu Anduin şi s-au arătat mai puţin temători 
faţă de oameni. Au venit spre apus după neamul Harfoot şi au 
urmat valea râului Apa Zgomotoasă înspre miazăzi; mulţi dintre 
ei s-au aşezat o vreme lungă între Tharbad şi hotarele Ţării 
Murge înainte să o apuce din nou spre miazănoapte. 

Cei din neamul Fallohide, cel mai puţin numeros, erau o 
ramură nordică, mai prietenoşi cu elfii decât ceilalţi hobbiţi, mai 
pricepuţi în grai şi-n cântec decât în meşteşuguri; şi 
dintotdeauna au preferat să vâneze decât să lucreze pământul. 
Au traversat munţii la nord de Vâlceaua Despicată şi au coborât 
de-a lungul Izvorului Brumat. In Eriador s-au amestecat curând 
cu celelalte neamuri care le-o luaseră înainte, dar fiind de felul 
lor mai temerari şi mai aventuroşi, adeseori erau întâlniți ca şefi 
sau căpetenii printre clanurile Harfoot sau Stoor. Chiar şi în 
vremea lui Bilbo, vâna puternică a neamului Fallohide încă 
putea fi întâlnită printre familiile cele mari, aşa cum erau Took şi 
stăpânii Ţării ledului. 

Pe pământurile la vest de Eriador, între Munţii Ceţoşi şi 
Munţii Lune, hobbiţii au întâlnit şi oameni, şi elfi. Într-adevăr, 
mai locuiau acolo câţiva urmaşi de-ai Dunedainilor, regii 
oamenilor care veniseră peste Mare din Apusime; dar se 
împuţinau văzând cu ochii, iar pământurile din Regatul lor de la 
Miazănoapte se preschimbau pe rând în pârloage. Loc pentru 
nou-veniţi era din belşug şi în scurtă vreme hobbiţii au început 
să se aşeze în comunităţi rânduite. Cele mai multe dintre 


primele aşezări au dispărut de mult şi au fost date uitării în 
vremea lui Bilbo, dar una dintre primele care aveau să capete 
însemnătate a rezistat timpului, deşi redusă ca dimensiuni; era 
vorba de Bree, în regiunea Pădurea Rea, care se întindea cam la 
patruzeci de mile est de Comitat. 

Fără îndoială că în acele zile de început şi-au învăţat 
hobbiţii alfabetul şi au început să scrie după felul Dunedainilor, 
care la rândul lor deprinseseră această artă de la elfi. Şi tot în 
acele zile au uitat toate limbile pe care le folosiseră înainte sau 
le-au vorbit după Limba Comuna, westron se numea aceasta, 
care era răspândită în toate ţările regilor din Arnor până în 
Gondor şi în jurul tuturor coastelor Mărilor, de la Belfalas până la 
Lune. Dar şi-au mai păstrat câteva cuvinte ale lor, ca şi numele 
pe care le dăduseră lunilor şi zilelor, şi un pomelnic de nume 
proprii din trecut. 

In jurul acelei perioade, legenda devine, pentru prima oară 
printre hobbiţi, istorie, cu un răboj al anilor. Căci a fost în o mie 
şase sute ai celui de-al Treilea Ev când fraţii Fallohide, Marcho şi 
Blanco, au pornit din Bree; şi după ce-au primit îngăduinţa de la 
înaltul rege din Fornost , au trecut râul Baranduin cel cu ape 
cafenii, în urmă-le venind în număr mare hobbiţii. Au traversat 
Podul Arcurile de Piatră, care a fost construit în zilele puterii 
Regatului de la Miazănoapte, şi au luat tot pământul de dincolo 
de el ca să se aşeze între râu şi Gruiurile din Zare. Tot ce li se 
cerea în schimb era să ţină Marele Pod în stare bună, ca şi toate 
celelalte poduri şi drumuri, să-i sprijine pe solii regelui şi să-i 
recunoască acestuia autoritatea. 

Aşa a început Calendarul Comitatului, căci anul în care a 
fost traversat Râul Viniac (după cum au tălmăcit hobbiţii 
numele) a devenit Anul 1 al Comitatului şi toate celelalte date 
de la el au pornit să fie socotite . Hobbiţii de la apus au îndrăgit 
imediat noua lor ţară şi acolo au rămas şi curând au ieşit pentru 
a doua oară din istoria oamenilor şi a elfilor. Câtă vreme exista 
un rege, ei erau supuşii lui doar cu numele, în fapt fiind conduşi 
de propriile căpetenii, şi nu se amestecau în treburile lumii de 
afară. La ultima bătălie de la Fornost cu Seniorul-vrăjitor al 
Angmarului, au trimis câţiva arcaşi în ajutorul regelui, sau cel 
puţin aşa au susţinut ei, deşi nici o poveste de-a oamenilor n-a 
înregistrat acest fapt. Dar în acel război, Regatul de la 
Miazănoapte şi-a găsit sfârşitul; după care hobbiţii au luat întreg 


pământul să fie al lor şi au ales dintre căpeteniile lor un Thain să 
preia puterea în locul regelui care nu mai era. Şi timp deo mie 
de ani au fost prea puţin tulburaţi de războaie şi au prosperat şi 
s-au înmulţit după Ciuma Intunecimii (C.S. 37) până la prăpădul 
făcut de larna cea Lungă şi până la foametea care a urmat. 

Multe mii au pierit atunci, dar Zilele Foametei (1158-60) 
trecuseră de mult la data când începe această poveste, şi 
hobbiţii se obişnuiseră din nou cu belşugul. Pământul era bogat 
şi primitor şi, deşi fusese de mult părăsit atunci când s-au 
aşezat ei aici, fusese înainte bine lucrat şi regele avusese multe 
domenii pe acele meleaguri şi câmpuri de grâne, podgorii şi 
păduri. 

Pe patruzeci de leghe se întindea acest ţinut de la Gruiurile 
din Zare spre Podul Viniac, şi cincizeci de la pârloagele de la 
miazănoapte până la mlaştinile de la miazăzi. Hobbiţii l-au numit 
Comitatul, fiind regiunea aflată sub autoritatea Thain-ului lor şi 
un ţinut bine gospodărit; şi acolo, în acel colţ plăcut al lumii, şi- 
au dus ei viaţa lor bine-orânduită şi tot mai puţin luau seamă la 
lumea de afară, unde bântuiau lucruri întunecoase, până au 
ajuns să creadă că pacea şi belşugul erau atotstăpânitoare în 
Pământul de Mijloc şi dreptul oricărui popor cu scaun la cap. Au 
uitat sau au nesocotit până şi puţinul pe care-l ştiau despre 
Străjeri şi despre trudniciile celor care făceau posibilă îndelunga 
pace din Comitat. De fapt, erau proteguiţi, dar încetaseră să-şi 
mai amintească acest lucru. 

Neam de neamul lor n-au fost hobbiţii războinici şi nicicând 
nu s-au luptat între ei. In zilele de demult au fost, neîndoios, 
nevoiţi adesea să se lupte ca să-şi apere existenţa într-o lume 
nemiloasă, dar, în vremea lui Bilbo, acele zile ţineau de 
străvechime. Ultima bătălie, înainte să înceapă această poveste, 
şi cu adevărat singura care s-a dus între graniţele Comitatului, 
s-a petrecut înainte ca cineva să-şi mai poată aminti de ea: 
Bătălia de la Câmpiile Verzi, CCI 147, în care Bandobras Took a 
ţinut piept invaziei orcilor. Chiar şi clima s-a mai îmblânzit de 
atunci, iar lupii care dădeau năvală după pradă dinspre 
miazănoapte în iernile albe şi grele deveniseră de-acum poveşti 
la gura sobei. Astfel că, deşi se mai găseau câteva stocuri de 
arme în Comitat, erau folosite mai mult ca trofee, atârnând 
deasupra vetrelor sau pe pereţi, ori adunate în muzeu, la Michel 
Delving. Se numea Casa Mathom muzeul acesta, căci aşa 


numeau hobbiţii orice obiect de care nu aveau neapărată 
nevoie, dar nici nu voiau să-l arunce, mathom. Locuinţele lor 
puteau să ajungă înţesate de mathom-uri şi multe dintre 
cadourile ce treceau din mână în mână erau de acest soi. 

Cu toate acestea şi oricât ar fi părut de ciudat, viaţa tihnită 
şi pacea nu tociseră curajul acestui popor. La o adică, nu se 
speriau ei aşa uşor şi nu puteau fi omorâţi cu una cu două; şi 
poate că le plăceau atât de nemăsurat de mult lucrurile bune nu 
în ultimul rând din pricină că puteau, dacă era cazul, să trăiască 
şi fără ele, şi erau în stare să îndure durerea şi vitregiile sorții 
sau ale vremii într-un fel ce trezea uimirea celor care nu-i 
cunoşteau bine şi nu priveau dincolo de pântecele lor şi de 
chipurile bine hrănite. Deşi nu săreau la harţă şi nici nu omorau 
vreo vietate de dragul de-a omori, erau viteji la ananghie, iar la 
nevoie se pricepeau să mânuiască armele. Trăgeau bine cu 
arcul, căci aveau văzul ascuţit şi ţinta sigură. Nu numai cu arcul 
şi săgețile. Când se apleca un hobbit după o piatră, bine era să- 
ţi găseşti degrabă un adăpost, lucru ştiut de orice fiară ce 
comitea un lucru neîngăduit. 

Toţi hobbiţii, sau cel puţin aşa credeau ei, au trăit la 
începuturi în văgăuni săpate în pământ şi în asemenea 
adăposturi se simțeau şi acum cel mai bine; dar, în decursul 
timpului, au fost nevoiţi să se obişnuiască şi cu alte soiuri de 
sălaşuri. De fapt, pe vremea lui Bilbo, de regulă doar cei mai 
bogaţi şi cei mai săraci dintre hobbiţi păstraseră vechiul obicei 
în Comitat. Cei mai săraci continuau să trăiască în vizuine dintre 
cele mai primitive, chiar aşa, nişte biete găuri, cu o singură 
fereastră sau fără nici una; în timp ce înstăriţii îşi construiau 
versiuni tot mai luxoase ale străvechilor locuinţe. Numai că 
povârnişuri potrivite pentru asemenea tuneluri mari şi 
ramificate (sau smiale, cum le numeau ei) nu erau de găsit 
orişiunde, încât la şes, pe măsură ce hobbiţii se înmulţeau, au 
început să construiască la suprafaţa pământului. Ba mai mult, 
chiar şi în regiunile deluroase şi în satele mai vechi, cum erau 
Hobbiton sau Târgupitit, sau în oraşul de căpetenie al 
Comitatului, Michel Delving, pe Colinele Albe, se înălţau acum 
multe case din lemn, cărămidă său piatră. Acestea erau 
preferate în mod special de morari, fierari, sforari, căruţaşi şi de 
alţii de felul lor; căci şi atunci când aveau văgăuni în care să 


locuiască,  hobbiţii se  obişnuiseră de multă vreme să 
construiască şoproane şi ateliere. 

Se spune că obiceiul de-a construi ferme şi hambare se 
încetăţenise mai întâi printre locuitorii din Smârcuri, jos lângă 
Viniac. Hobbiţii din partea locului, adică în Meleagul de la 
Răsărit, erau mai laţi în umeri, cu picioare butucănoase, şi 
purtau cizme-de-gnomi pe vreme ploioasă. Dar se ştia prea bine 
despre ei că sângele lor se trăgea în cea mai mare parte din 
familia Stoor, după cum într-adevăr se vădea în tuleiele pe care 
le lăsau să le acopere obrazurile. Nici un Harfoot sau un 
Fallohide n-avea urmă de barbă. Chiar aşa, neamurile din 
Smârcuri şi din Ţara ledului, la răsărit de râu, meleaguri pe care 
le-au ocupat mai târziu, au venit după ei în Comitat, dinspre 
miazăzi; şi încă mai aveau nume deosebite şi cuvinte ciudate, 
de negăsit în alte părţi din Comitat. 

Se prea poate ca meşteşugul ridicării de case, ca şi multe 
alte meşteşuguri, să-l fi deprins de la Dunedaini. Dar poate că 
hobbiţii l-au învăţat direct de la elfi, dascălii oamenilor în 
tinereţea lor. Căci elfii din Regatul de Sus nu părăsiseră încă 
Pământul de Mijloc, şi la acea vreme încă sălăşiuiau în 
Limanurile Cenugşii de la apus şi în alte părţi apropiate de 
Comitat. Trei turnuri ale elfilor, din timpuri prea uitate, mai 
puteau fi văzute pe Dealurile Turnului, dincolo de mlaştinile 
vestice. Luceau în depărtare, în lumina lunii. Cel mai înalt era şi 
cel mai îndepărtat, înălțându-se singuratic pe o măgură verde. 
Hobbiţii din Meleagul de la Apus spuneau că din vârful turnului 
se zărea Marea; dar nu se ştie de nici un hobbit care să fi urcat 
până în vârful lui. Căci puţini sunt hobbiţii care au văzut Marea 
sau au luat calea Ei, şi sunt chiar şi mai puţini cei care s-au 
întors să povestească. Mulţi hobbiţi priveau până şi râurile şi 
ambarcaţiunile mici cu profundă nelinişte, şi nu erau mulţi cei 
care să ştie să înoate. Şi, pe măsură ce zilele Comitatului se 
lungeau, hobbiţii vorbeau tot mai puţin cu elfii, ajungând să se 
teamă de ei şi să prindă neîncredere în aceia care aveau treabă 
cu ei; iar Marea a devenit un cuvânt de spaimă printre hobbiţi şi 
un semn al morţii, astfel că şi-au întors feţele de la dealurile 
vestice. 

S-o fi tras meşteşugul construirii de case de la elfi sau de la 
oameni, dar hobbiţii îl foloseau în felul lor. Nu s-au apucat să 
înalțe turnuri. Casele lor erau de obicei lungi, joase şi 


confortabile. Cele mai vechi nu erau, de fapt, altceva decât 
construcţii ce imitau tunelurile, cu acoperişuri din paie sau stuf 
sau petice de iarbă, şi cu pereţii uşor bombaţi. Dar stilul acesta 
ţinea de zilele de început ale Comitatului şi de atunci hobbiţii și- 
au schimbat mult tehnica de a construi, îmbunătăţind-o cu tot 
felul de născoceli deprinse de la gnomi, sau descoperite de ei 
înşişi. Preferinţa pentru ferestrele rotunde şi chiar pentru uşile 
rotunde era particularitatea principală a arhitecturii lor. 

Casele şi vizuinele hobbiţilor din Comitat erau adesea mari, 
în ele locuind familii numeroase. (Bilbo şi Frodo Baggins, ca 
celibatari, reprezentau, într-adevăr, excepţii, ca şi în alte 
privinţe, de pildă în prietenia lor cu elfii.) Uneori, cum era cazul 
neamului Took din Marile Tuneluri, sau Brandybuck din Conacul 
Coniac, multe generaţii locuiau în (relativ) bună-înţelegere 
laolaltă într-o singură locuinţă străveche şi cu multe tuneluri. În 
orice caz, toţi hobbiţii trăiau în clanuri şi ţineau socoteala 
gradelor de rudenie cu mare grijă. Îşi întocmeau arbori 
genealogici lungi şi complicaţi, cu ramuri nenumărate. Când ai 
de-a face cu hobbiţii, e important să ţii minte cine cu cine e 
înrudit şi care este gradul de rudenie. Ar fi imposibil ca în 
această carte să întocmim un arbore genealogic care să-i 
includă chiar şi numai pe cei mai însemnați membri ai celor mai 
importante familii la vremea despre care vor istorisi poveştile ce 
urmează. Arborii genealogici de la sfârşitul Cărţii Roşii a 
Hotarului de La Soare-Apune reprezintă o cărticică în sine şi 
toată lumea, cu excepţia hobbiţilor, le-ar găsi extrem de 
plicticoase. Hobbiţii, însă, erau încântați de asemenea lucruri, 
dacă erau corect întocmite: le plăcea să aibă cărţi pline de 
lucruri pe care le ştiau dinainte puse pe hârtie întocmai, fără 
părtinire şi fără să se contrazică. 

2. Cu privire la Buruiana Pipei 

Mai este un lucru ce-i priveşte pe hobbiţii de demult şi care 
trebuie amintit, un obicei surprinzător: absorbeau sau inhalau, 
prin pipe de lut sau de lemn, fumul din frunzele arzânde ale unei 
plante pe care ei o numeau buruiana pipei, sau frunza, probabil 
o varietate de Wicotiana. Un mare mister învăluie originea 
acestui obicei ciudat, sau „arta", cum preferau să o numească 
hobbiţii. Tot ceea ce s-a putut descoperi despre el în 
străvechime a fost strâns laolaltă de Meriadoc Brandybuck (mai 
târziu stăpân al Ţării ledului) şi, întrucât el şi tutunul din 


Meleagul de la Miazăzi joacă un rol în istoria ce urmează, pot fi 
citate observaţiile sale din introducerea la Secretele plantelor în 
Comitat. 

„Aceasta, spune el, este singura artă despre care putem 
spune cu deplină încredințare că este propria noastră invenţie. 
Când anume au început hobbiţii să fumeze întâia oară nu este 
cunoscut, toate legendele şi istoriile familiilor o iau ca pe un dat; 
de când se ştie, seminţia din Comitat a fumat felurite ierburi, 
unele mai puturoase, altele mai dulci. Dar în toate spunerile 
găsim că Tobold Hornblower din Valea Lungă, Meleagul de la 
Miazăzi, a cultivat pentru prima oară adevărata buruiană-a-pipei 
în grădinile sale, pe vremea lui Isengrim al Doilea, cam în jurul 
anului 1070 după Calendarul Comitatului. Cea mai bună 
buruiană de gradină vine tot din acea parte, mai ales soiurile 
cunoscute sub numele de Frunza Valea Lungă, Bătrânul Toby şi 
Steaua Sudului. 

Cum a ajuns planta la Bătrânul Toby n-a rămas însemnat 
nicăieri, căci până la sfârşitul zilelor sale el a refuzat să spună. 
Ştia multe despre plante, dar nu era călător de felul său. Se zice 
că, în tinereţea lui, se ducea adesea în Bree, deşi cu siguranţă 
că mai mult de atât nicicând nu s-a depărtat de Comitat. Se 
prea poate astfel să fi aflat de această plantă în Bree, unde, 
oricum, creşte din plin pe pantele sudice ale dealului. Hobbiţii 
din Bree aşa zic, că ei ar fi primii fumători adevăraţi ai buruienii- 
pipei. De bună seamă vezi Doamne, au făcut totul înaintea 
locuitorilor din Comitat, pe care îi numesc „colonişti"; dar de 
data asta am bănuiala că aşa stau lucrurile. Şi nu încăpea 
îndoială că arta de a fuma buruiana cea adevărată s-a răspândit 
din Bree în ultimele secole printre gnomi şi printre alte seminţii, 
tâlhari, vraci sau rătăcitori, care încă străbăteau într-o parte şi-n 
alta acea străveche răscruce de drumuri. Locul de baştină şi 
centrul acestei arte se găseşte, prin urmare, în vechiul han din 
Bree, Poneiul în două picioare, care e ţinut de familia Captalan 
din vremuri străvechi. 

Cu toate acestea observaţiile pe care le-am făcut în multele 
mele călătorii spre sud m-au convins că buruiana în sine nu e de 
locul ei din partea noastră de lume, căci a ajuns în nord din 
valea inferioara a râului Anduin, unde, bănuiesc eu, a fost adusă 
originar de peste Mare de către oamenii din Apusime. Creşte din 
abundentă în Gondor, fiind mai grasă şi mai mare decât la nord, 


unde nu se găseşte sub formă sălbatică niciodată, şi înfloreşte 
doar în locuri calde şi ferite, aşa cum e Valea Lungă. Oamenii 
din Gondor o numesc galena dulce şi o preţuiesc doar pentru 
aroma florilor. De pe acele meleaguri trebuie că a fost adusă în 
sus pe Drumul Verde în lungile secole ce s-au scurs între venirea 
lui Elendil şi zilele noastre. Dar chiar şi Dunedainii din Gondor ne 
recunosc acest merit: hobbiţii sunt primii care au pus buruiana 
în pipe. Nici măcar vrăjitorii nu s-au gândit la asta înaintea 
noastră. Deşi am cunoscut un vrăjitor care a deprins această 
artă acum multă vreme şi a devenit la fel de priceput ca şi în 
toate celelalte îndeletniciri la care-şi punea mintea." 


3. Despre orânduiala din Comitat 

Comitatul era împărţit în patru regiuni, aşa-numitele 
Meleaguri, pe care le-am pomenit înainte, de Miazănoapte, de 
Miazăzi, de la Răsărit şi de la Apus; şi acestea, la rândul lor, în 
mai multe comitate, care încă poartă numele câtorva dintre 
vechile familii de frunte, deşi, la vremea la care se desfăşoară 
această istorie, numele ca atare nu se mai întâlneau doar în 
comitatele respective. Aproape toţi cei din neamul Took încă 
trăiau în Ţara Tuc, dar nu la fel se întâmpla cu multe alte familii, 
Baggins sau Boffin de pildă. Dincolo de cele patru Meleaguri se 
întindeau Hotarele de la Est şi de la Vest: Ţara ledului (| 138-9); 
şi Hotarul de la Soare-Apune, alipit Comitatului în CC. 1462. 

In acea vreme, Comitatul aproape că nu avea „guvern”. 
Cele mai multe familii îşi orânduiau singure treburile. 
Producerea hranei şi consumul ei le ocupau cea mai mare parte 
a timpului. În alte privinţe, erau de regulă generoşi şi defel 
lacomi, ci mulţumiţi şi moderați, încât domeniile, fermele, 
atelierele şi micile meşteşuguri rămâneau adesea neschimbate 
generaţii întregi. 

Bineînţeles că s-a păstrat străvechea tradiţie a înaltului 
rege de la Fornost, sau Norbury, cum îi spuneau ei, în regiunea 
nordică a ținutului. Dar în aproape o mie de ani n-a mai fost nici 
un rege, şi până şi ruinele cetăţii regeşti Norbury erau năpădite 
de iarbă. Totuşi, hobbiţii încă pomeneau de-un neam sălbatic şi 
de lucruri rele (cum erau căpcăunii), dar nici un cuvânt despre 
rege. Deşi regelui din vechime îi datorau toate legile liberului 
arbitru, căci acestea erau Legile (cum spuneau ei) şi vechi, şi 
drepte. 


Adevărat este că familia Took a fost dintotdeauna mai 
presus de toate celelalte. Căci funcţia de Thain le-a fost 
încredinţată (de la familia Oldbuck ) cu multe secole în urmă, şi 
căpetenia neamului Took a purtat acest titlu de atunci încoace. 
Thain-ul era mai-marele adunării din Comitat şi căpetenia 
statului-major al Comitatului şi al trupelor de hobbiţi , dar cum 
adunarea şi statul-major se convocau doar în vremuri de 
restrişte, care nu se mai iviseră de mult, funcţia de Thain 
încetase să fie altceva decât un titlu formal. Familiei Took i se 
acorda, într-adevăr, în continuare un respect special, căci 
rămăsese la fel de numeroasă şi de neînchipuit de bogată, şi 
generaţie de generaţie aducea pe lume caractere puternice, 
dovedind deprinderi deosebite şi chiar un temperament 
aventuros. Totuşi, aceste de pe urmă calităţi erau acum mai 
degrabă tolerate (la familiile bogate) decât aprobate în general. 
Dar se păstrase obiceiul ca formula de adresare faţă de capul 
familiei să fie Stăpânul Took, iar la nume să i se adauge, dacă 
era nevoie, un număr, ca de pildă Isengrim al Doilea. 

Singura persoana oficială în Comitat la această dată era 
Primarul din Michel Delving (sau din Comitat), care era ales la 
fiecare şapte ani la Târgul Liber de pe Colinele Albe, în toiul 
verii, sau Lithe, cum îi spuneau ei. Aproape singura îndatorire a 
primarului era aceea de a prezida banchetele organizate cu 
prilejul sărbătorilor din Comitat, destul de frecvente de altfel. 
Dar posturile de Guvernator al Poştei şi de Şirif Principal erau 
ataşate celui de primar, astfel că primarul controla atât Serviciul 
Poştei, cât şi Paza. Acestea erau singurele două servicii ale 
ținutului, iar mesagerii erau cei mai numeroşi şi mai ocupați 
dintre toţi. Asta nu însemna că toţi hobbiţii ştiau carte, dar cei 
care ştiau scriau cu consecvență tuturor prietenilor lor (şi 
câtorva dintre rubedenii) care locuiau mai departe de-o 
plimbare pe jos în ceasurile după-amiezei. 

Şirif era numele dat de hobbiţi poliţiştilor lor, sau celor care 
îndeplineau o muncă de acest soi. Bineînţeles că nu purtau 
uniformă (aşa ceva era necunoscut pentru ei), doar o pană la 
căciulă; iar în realitate mai degrabă păzeau păşunile decât pe 
locuitori, mai degrabă aveau grijă să n-o ia razna dobitoacele 
decât locuitorii. In întregul Comitat nu se găseau decât 
doisprezece  şirifi, trei pentru fiecare meleag, pentru Muncă 
Internă. Un organism oarecum mai numeros, variind şi acesta 


după necesităţi, era convocat pentru „a apăra graniţele" şi 
pentru a veghea ca străinii de orice fel, mici sau mari, să nu dea 
bătăi de cap. 

La vremea când începe această poveste, vameşii sporiseră 
mult în număr. Se primeau multe plângeri în legătură cu tot felul 
de persoane străine şi creaturi care dădeau târcoale hotarelor, 
sau chiar le treceau pe furiş - primul semn că lucrurile nu 
stăteau cum ar fi trebuit să stea şi cum fuseseră întotdeauna, 
fără a pune la socoteală basmele şi legendele din timpuri 
străvechi. Puţini luau seamă la acest semn, şi nici măcar Bilbo 
nu se dumirea ce putea să prevestească. Şaizeci de ani 
trecuseră de când pornise el în memorabila lui călătorie, şi era 
bătrân chiar şi pentru hobbiţi, care foarte adesea atingeau suta 
de ani; dar de bună seamă că din averea pe care o adusese cu 
sine la întoarcere rămăsese destul. Cât de mult sau de puţin, 
nimănui n-a dezvăluit, nici măcar lui Frodo, nepotul său 
„favorit". Şi încă ţinea în taină inelul pe care-l găsise. 

4. Despre găsirea Inelului 

După cum se spune în Hobbitul, într-o bună zi a venit la uşa 
lui Bilbo marele Vrăjitor, Gandalf cel Sur, şi treisprezece gnomi îl 
însoțeau; nimeni altul decât Thorin Scut de Stejar, descendent 
din regi, şi cei doisprezece tovarăşi ai săi în exil. Cu ei s-a pornit 
el la drum, spre propria şi eterna sa consternare, într-o 
dimineaţă de aprilie, fiind atunci anul 1341 după Calendarul 
Comitatului, întru căutarea comorii celei mari, comorile gnomice 
ale Regilor de sub Munte, în adâncurile muntelui Erebor din 
Ţinutul de Jos, departe în est. Căutarea nu s-a dovedit în zadar, 
şi Dragonul care apăra comoara a fost nimicit. Totuşi, chiar dacă 
înainte ca totul să fie câştigat fusese dusă Bătălia celor Cinci 
Armate, Thorin căzuse ucis şi multe fapte de răsunet fuseseră 
înfăptuite, episodul ar fi interesat prea puţin istoria ulterioară 
sau ar fi fost cel mult amintit într-o notă a lungilor anale ale 
celui de-al Treilea Ev, dacă n-ar fi avut loc un „accident“ în tot 
acest timp. Grupul care se îndrepta spre Ţara Pustietăţii a fost 
atacat de orci într-o trecătoare înaltă din Munţii Ceţoşi; şi astfel 
s-a întâmplat că Bilbo s-a rătăcit pentru o vreme în întunecatele 
mine ale orcilor, în măruntaiele muntelui, şi acolo, orbecăind 
zadarnic prin beznă, a pus mâna pe un inel ce zăcea pe jos, în 
galerie. L-a băgat în buzunar. Atunci a părut un simplu noroc. 


Încercând să găsească ieşirea din galerie, Bilbo şi-a 
continuat drumul în jos, spre temeliile munţilor, până când nu a 
avut unde merge mai departe. În fundul galeriei se afla un lac 
cu apă rece, departe de orice rază de lumină, şi pe o insulă de 
stâncă în mijlocul apelor trăia Gollum. Era o creatură mică şi 
scârboasă: avea o bărcuţă la care vâslea cu labele lui mari şi 
plate, se uita în jur cu ochi palizi şi luminiscenţi, iar cu degetele 
lui lungi prindea peşti orbi pe care-i devora cruzi. Mânca tot ce 
era viu, chiar şi orci dacă putea să-i prindă şi să le rupă gâtul 
fără luptă. Avea o comoară tainică, ajunsă în stăpânirea lui cu 
mulţi ani în urmă, când încă mai trăia la lumină: un inel de aur 
ce-l făcea invizibil pe acela pe al cărui deget se afla. Gollum 
atâta tot iubea pe lume, acest obiect, „nepreţuitul", şi-i vorbea 
chiar şi când inelul nu se afla asupra lui. Căci îl ţinea ascuns la 
adăpost, într-o gaură de pe insula sa, şi nu-l lua decât atunci 
când mergea la vânătoare sau ca să-i spioneze pe orcii din 
mine. 

Poate că l-ar fi atacat de-ndată pe Bilbo, dacă inelul ar fi 
fost la el în momentul întâlnirii; dar nu era, şi hobbitul ţinea în 
mână un cuţit elf, pe care-l folosea ca pe o sabie. Încât, ca să 
câştige timp, Gollum l-a provocat pe Bilbo să joace Jocul 
Ghicitorilor, zicându-i că, dacă îi va spune o ghicitoare pe care 
Bilbo nu va fi în stare s-o dezlege, atunci îl va omori şi-l va 
mânca; dar dacă Bilbo va învinge, atunci va face aşa cum va voi 
Bilbo: îl va duce pe un drum ce ieşea din galerii. 

Fiind pierdut fără speranţă în întuneric, căci nu putea 
continua drumul şi nici să se întoarcă nu avea cum, Bilbo a 
acceptat provocarea; şi au început să-şi spună unul altuia multe 
ghicitori. În cele din urma Bilbo a fost cel care-a câştigat, mai 
mult din noroc (pare-se) decât din isteţime; căci, într-un târziu, 
când nu mai ştia nici o ghicitoare, a dat cu mâna în buzunar 
peste inelul pe care-l găsise şi de care uitase, şi a strigat 
deodată: Ce-am în buzunar? La asta Gollum n-a fost în stare să 
răspundă, deşi i-a cerut îngăduinţa să încerce de trei ori. 

Exegeţii, este adevărat, au păreri diferite în ceea ce 
priveşte această ultimă întrebare, dacă nu cumva a fost o 
simplă „întrebare" şi nu o „ghicitoare", conformă cu regulile 
stricte ale Jocului; dar toţi sunt de acord că, după ce i s-a 
adresat întrebarea şi a încercat să ghicească răspunsul, Gollum 
a trebuit să-şi împlinească promisiunea. lar Bilbo l-a încolţit să-şi 


ţină cuvântul dat; căci i-a venit deodată gândul că acea creatură 
făţarnică ar putea să-l ducă de nas, deşi atare promisiuni erau 
considerate sacre şi din străvechime doar cele mai abjecte fiinţe 
nu se temeau să le încalce. Dar după atâta amar de vreme de 
unul singur în beznă, inima lui Gollum se înnegrise şi în ea îşi 
făcuse loc trădarea. S-a furişat şi s-a întors pe insula lui - despre 
care Bilbo nu ştia nimic - undeva nu prea departe, pe apa 
întunecoasă. Acolo, şi-a spus el, se afla inelul lui. | se făcuse 
foame de-acum şi era mânios, iar când „nepreţuitul" se va găsi 
la el, nu se va mai teme de nici un fel de armă. 

Dar inelul nu se afla pe insulă; îl pierduse, dispăruse. 
Ţipătul lui ascuţit i-a-ngheţat lui Bilbo spatele, deşi el încă nu 
înţelegea ce se petrecuse. Gollum, în schimb, găsise în sfârşit 
răspunsul la ghicitoare, prea târziu. Ce-are în buzunăraşele lui? 
a ţipat el. Lumina din ochii lui era ca o flamă verde atunci când 
s-a repezit înapoi să-l ucidă pe hobbit şi să-şi recupereze 
„nepreţuitul". Bilbo a mirosit pericolul la vreme şi a rupt-o la 
fugă înapoi prin galerie, depărtându-se de apă; şi încă o dată i-a 
venit norocul în ajutor. Căci, în timp ce fugea, a băgat mâna în 
buzunar şi inelul i-a alunecat de la sine pe deget. Astfel s-a făcut 
că Gollum a trecut pe lângă el fără să-l vadă, îndreptându-se 
spre ieşire cu gândul s-o păzească pentru ca „hoţul“ să nu 
scape. Prudent, Bilbo s-a luat după el, auzindu-l cum blestema şi 
vorbea de unul singur despre „nepreţuitul" lui; vorbărie din care 
Bilbo a descifrat în cele din urma adevărul şi în întunecime s-a 
simţit cuprins de speranţă: el era cel care găsise inelul cel 
minunat şi o dată cu el şi şansa să scape de orci şi de Gollum. 

După o bucată de vreme s-au oprit în faţa unei deschideri 
bine ascunse, care ducea spre porţile de jos ale minei, pe latura 
sudică a munţilor. Acolo Gollum s-a ciucit încolţit, adulmecând şi 
ciulind urechile; şi lui Bilbo i-a venit să-l străpungă cu sabia. Dar 
l-a oprit mila şi, deşi avea să păstreze inelul în care zăcea 
singura lui speranţă, nu avea de gând să profite de el pentru a 
omori nenorocita aia de fiinţă neajutorată. Până la urmă, 
făcându-şi curaj, a sărit peste Gollum în întuneric şi a rupt-o la 
fugă prin galerie, urmat de strigătele pline de ură şi disperare 
ale duşmanului său: Hotule, hoțule! Baggins ! Te urâm în vecii 
vecilor! 

Acuma, curios e faptul că aceasta nu este povestea aşa 
cum a spus-o Bilbo prima oară tovarăşilor săi de drum. Lor le-a 


povestit cum că i-ar fi promis Gollum să-i facă un gar dacă avea 
să câştige jocul; însă când Gollum s-a dus să-i aducă darul cu 
pricina de pe insulă, a descoperit că nu mai avea comoara: un 
inel vrăjit ce-i fusese dat de ziua lui cu multă vreme în urmă. 
Bilbo a ghicit că tocmai acest inel îl găsise el şi, cum câştigase 
jocul, era de-acum al lui de drept. Dar, fiind la ananghie, n-a 
scos un cuvânt despre el şi l-a făcut pe Gollum ca, în loc de 
cadou, să-i arate drumul de ieşire. Această versiune a relatat-o 
Bilbo şi în memoriile lui şi, după cât se pare, n-a modificat-o 
nicicând după aceea, nici după Sfatul de la Elrond de-acasă. De 
bună seamă că a apărut ca atare şi în Cartea Roşie originală şi 
în mai multe dintre copiile şi fragmentele ulterioare. Dar sunt 
multe copii care conţin relatarea adevărată (ca o variantă) 
dedusă negreşit din notele lui Frodo sau ale lui Sam înțeleptul, 
amândoi descoperind adevărul, deşi se pare că nici unul nu a 
dorit să înlăture ceva din cele scrise de bătrânul hobbit însuşi. 

Cu toate acestea, auzind prima poveste a lui Bilbo, Gandalf 
nu i-a dat crezare şi a continuat să fie foarte curios în legătură 
cu inelul. La un moment dat, a scos de la Bilbo versiunea 
adevărată, asta după multe întrebări care, o vreme, le-au 
tensionat prietenia; dar vrăjitorul părea să pună mare preţ pe 
adevăr. Fără să i-o spună lui Bilbo, la fel de important şi de 
îngrijorător, gândea el, era faptul că hobbitul nu spusese de la 
bun început adevărul: ceea ce nu-i stătea în fire. Ideea de 
„cadou" nu era, totuşi, o simplă invenţie tipică pentru hobbiţi. Îi 
fusese sugerată lui Bilbo, după cum el însuşi a mărturisit, de 
ceea ce-l auzise pe Gollum mormăind; căci Gollum într-adevăr 
spusese despre inel, şi chiar de mai multe ori, că îl primise „în 
dar de ziua lui". Şi acest lucru găsise Gandalf a fi ciudat şi 
suspect; dar în legătură cu asta n-a descoperit adevărul decât 
mulţi ani mai târziu, aşa după cum se va vedea în cartea de 
faţă. 

Cât despre aventurile lui Bilbo care au urmat, prea multe 
nu mai sunt de spus aici. Cu ajutorul inelului, a scăpat de 
străjerii orcilor de la porţi şi şi-a regăsit tovarăşii. A folosit inelul 
de nenumărate ori în căutările sale, mai cu seamă pentru a-şi 
ajuta prietenii, dar şi-a păstrat taina faţă de ei cât a putut de 
mult. După întoarcerea acasă, n-a mai pomenit de inel niciodată 
nimănui, doar lui Gandalf şi lui Frodo; şi nimeni altcineva din 
Comitat nu ştia de existenţa lui, sau aşa îşi închipuia el. Cât 


despre relatarea călătoriei sale, numai pe Frodo l-a lăsat s-o 
citească pe măsură ce-o scria. 

Sabia Sting şi-a agăţat-o Bilbo deasupra şemineului, iar 
haina din za măiestrită, primită în dar de la gnomi din comoara 
Dragonului, a dăruit-o unui muzeu, de fapt Casei Mathom de la 
Michel Delving. Dar într-un sertar, la Fundătura, a păstrat 
vechea mantie şi gluga pe care le purtase în timpul călătoriilor; 
iar inelul, prins de un lanţ frumos, a rămas în buzunarul lui. 

S-a întors acasă la Fundătura pe 22 iunie, în al cincizeci şi 
doilea an al său (CC.1342) şi nimic demn de consemnat nu s-a 
petrecut în Comitat până în ziua în care domnul Baggins a 
început pregătirile pentru sărbătoarea celei de-a o suta 
unsprezecea zi de naştere a sa (CC.1401). În acest punct începe 
istoria de faţă. 


NOTA LA DOCUMENTELE COMITATULUI 


La capătul celui de-al Treilea Ev, rolul jucat de hobbiţi în 
marile evenimente care au dus la includerea Comitatului în 
Regatul Reunit a trezit în rândurile lor un interes mult mai mare 
pentru propria lor istorie; şi multe dintre poveştile lor, până în 
acel moment orale în cea mai mare parte, au fost adunate şi 
puse pe hârtie. Familiile mai mari erau de asemenea preocupate 
de evenimentele din întregul Regat şi mulţi dintre membrii lor i- 
au studiat vechile istorii şi legende. Către sfârşitul primului secol 
al celui de-al Patrulea Ev se puteau deja găsi în Comitat mai 
multe biblioteci care cuprindeau nenumărate cărţi şi documente 
istorice. 

Probabil că cele mai mari dintre aceste colecţii se aflau în 
conacurile Sub Turnuri, Marile Tuneluri şi Coniac. Relatarea 
despre sfârşitul celui de-al Treilea Ev este luată în principal din 
Cartea Roşie a Hotarului de la Soare-Apune. Această sursă 
extrem de importantă pentru istoria Războiului Inelului a fost 
numită aşa pentru că multă vreme a fost păstrata în conacul 
Sub Turnuri, sălaşul Copiilor Bălai, Străjuitorii Hotarului de la 
Soare-Apune . La originile sale, a fost jurnalul intim al lui Bilbo, 
pe care l-a luat cu sine în Vâlceaua Despicată. Frodo l-a adus 
înapoi în Comitat, împreună cu multe pagini răzlețe acoperite de 
însemnări, iar în anii 1420-l ai Calendarului din Comitat i-a 
umplut aproape în întregime paginile cu relatarea sa despre 
Război. Dar anexate la acesta şi păstrate laolaltă cu el, probabil 
în aceeaşi cutie roşie, erau cele trei volume groase, legate în 


piele roşie, pe care i le-a dăruit Bilbo la despărţire. Acestor patru 
volume li s-a mai adăugat un al cincilea în Hotarul de la Soare- 
Apune, conţinând comentarii, genealogii şi o mulţime de alte 
documente privitoare la hobbiţii care făceau parte din Frăţie. 

Cartea Roşie originală nu a fost păstrată, dar au fost făcute 
unele copii, mai ales după primul volum, pentru folosul 
descendenților copiilor Stăpânului Sam Înțeleptul. Totuşi, cea 
mai importantă copie are o cu totul altă istorie. A fost păstrată 
la Marile Tuneluri, dar a fost scrisă în Gondor, probabil la 
cererea strănepotului lui Peregrin, şi încheiată în CC. 1592 (FA. 
172). Copistul de la miazăzi a adăugat această notă: Findegil, 
Scribul Regelui, a terminat această lucrare în IV 172. Este o 
copie exactă până la cel mai mic amănunt a Cărţii Thain-ului din 
Minas Tirith. Acea carte a fost o copie, făcută la cererea Regelui 
Elessar, a Cărţii Roşii a Periannathilor, şi i-a fost adusă de către 
Thain-ul Peregrin atunci când s-a retras în Gondor în IV 64. 

Cartea Thain-ului a fost astfel prima copie făcută după 
Cartea Roşie şi conţinea multe din cele ce-au fost ulterior omise 
sau pierdute. In Minas Tirith a fost generos adnotată şi 
corectată, în special în ceea ce priveşte numele, cuvintele şi 
citatele din limbile elfice; şi i-a mai fost adăugată o versiune 
prescurtată a acelor părţi din Povestea lui Aragorn şi a lui 
Arwen, care se află în afara relatării despre Război. Se spune că 
întreaga poveste a fost scrisă de Barahir, nepotul Majordomului 
Faramir, la câtăva vreme după moartea Regelui. Dar cel mai 
însemnat lucru în legătură cu copia lui Findegil este aceea că ea 
este singura care conţine întreaga „Traducere în limba elfică" 
realizată de Bilbo. Aceste trei volume au fost considerate a fi o 
operă de mare măiestrie şi ştiinţă de carte, în care, între anii 
1403 şi 1418, Bilbo a folosit toate sursele pe care le-a găsit în 
Vâlceaua Despicată, atât cele orale, cât şi cele scrise. Dar cum 
ele au fost prea puţin folosite de Frodo, căci se ocupau aproape 
în întregime de Zilele de Odinioară, asta e tot ce se va fi spus 
despre ele aici. 

Deoarece Meriadoc şi Peregrin au devenit capii marilor lor 
familii şi în acelaşi timp şi-au păstrat legăturile cu regiunile 
Rohan şi Gondor, bibliotecile din Cotuascuns şi Târgupitit 
conţineau multe elemente ce nu apăruseră în Cartea Roşie. In 
Conacul Coniac se găseau multe lucrări despre Eriador şi istoria 
regiunii Rohan. Unele dintre acestea au fost scrise sau începute 


de Meriador însuşi, deşi în Comitat el era în special pomenit 
pentru Secretele plantelor din Comitat şi pentru Numărătoarea 
Anilor în care punea problema relaţiei dintre calendarele din 
Bree şi Comitat şi cele din Vâlceaua Despicată, Gondor şi Rohan. 
A mai scris un mic tratat despre Cuvinte şi nume vechi din 
Comitat, manifestând un interes special pentru descoperirea 
relaţiei cu limba rohirrimilor a unor „cuvinte din Comitat" de 
genul mathom, precum şi a elementelor toponimice vechi. 

Cărţile păstrate la Marile Tuneluri nu prea atrăgeau 
interesul cititorilor din Comitat, dar prezentau o mai mare 
importanţă pentru istorie în general. Nici una nu a fost scrisă de 
Peregrin, în schimb el şi cei ce l-au urmat au strâns multe 
manuscrise scrise de copiştii din Gondor; în special copii sau 
rezumate ale istoriilor sau legendelor referitoare la Elendil şi 
moştenitorii săi. Doar aici în Comitat puteau fi găsite materiale 
cuprinzătoare pentru istoria lui Numenor şi înălţarea lui Sauron. 
Probabil că la Marile Tuneluri a fost unificată Povestea Anilor cu 
ajutorul materialului strâns de Meriador. Deşi datele menţionate 
sunt adesea nesigure, în special pentru al Doilea Ev, ele merită 
toată atenţia. Nu este exclus ca Meriador să fi primit sprijin şi 
informaţii din Vâlceaua Despicată, unde s-a dus nu doar o dată. 
Acolo, deşi Elrond plecase între timp, fiii lui au rămas vreme 
îndelungată, împreună cu o parte din poporul Elfilor Nobili. Se 
spune că Celeborn s-a dus să trăiască acolo după plecarea lui 
Galadriel; dar nu există nicăieri menţionată data la care a căutat 
pentru ultima oară Limanurile Cenuşii, şi o dată cu el s-au stins 
şi ultimele amintiri legate de Zilele de Odinioară ale Pământului 
de Mijloc. 


CARTEA ÎNTÂI 
I O petrecere mult aşteptată 


Când domnul Bilbo Baggins din Fundătura a anunţat că în 
curând îşi va celebra a o sută unsprezecea zi de naştere cu o 
petrecere de o măreție nemaiîntâlnită, s-au stârnit multe discuţii 
şi mare agitaţie în Hobbiton. 

Bilbo era foarte bogat şi foarte aparte şi fusese minunea 
ținutului timp de şaizeci de ani, de la acea extraordinară 
dispariţie şi neaşteptată întoarcere a lui. Bogăţiile pe care le 
adusese cu sine din călătorie deveniseră de-acum o legendă a 
locului şi toată lumea credea, indiferent ce spuneau cei bătrâni, 


că Măgura Fundăturii era brăzdată de tuneluri burduşite de 
comori. Ca şi când atât n-ar fi fost îndeajuns pentru a-i aduce 
faima, de mirare era şi îndelungata lui vigoare. Timpul măcina 
totul, dar, după cât se părea, nu acelaşi lucru făcea cu domnul 
Baggins. La nouăzeci de ani arătase la fel ca la cincizeci. La 
nouăzeci şi nouă, lumea începuse să zică despre el că se tinea 
bine; dar mai exact ar fi fost să spună că era neschimbat. Se 
găseau şi dintre aceia care clătinau din cap şi gândeau că prea 
le avea pe toate; părea nedrept ca cineva să se bucure de 
(chipurile) tinereţe veşnică şi în acelaşi timp de o avere 
nesecată (lucru ştiut de toată lumea). 

Odată şi odată tot va plăti, ziceau ei. E lucru necurat, şi din 
asta i se va trage. 

Dar până acum nici un necaz nu se abătuse asupra lui; şi 
pentru că domnul Baggins era generos cu banii lui, cei mai mulţi 
se arătau dispuşi să-i ierte ciudăţeniile şi norocul. Continua să se 
viziteze cu rudele (bineînţeles, cu excepţia familiei Sackville- 
Baggins), şi avea mulţi admiratori devotați printre hobbiţii din 
familii sărace şi neimportante. Dar nici un prieten apropiat, până 
când unii dintre verii lui mai tineri au început să crească mai 
mari. 

Cel mai în vârstă dintre aceştia, şi favoritul lui Bilbo, era 
tânărul Frodo Baggins. Când Bilbo a împlinit nouăzeci şi nouă de 
ani, l-a adoptat pe Frodo ca moştenitor al său şi l-a adus să 
locuiască la Fundătura; şi speranţele familiei Sackville-Baggins 
s-au năruit în cele din urmă. Din întâmplare, Bilbo şi Frodo 
aveau aceeaşi zi de naştere, 22 septembrie. 

— Mai bine ai veni să locuieşti aici, Frodo, băiete, i-a spus 
Bilbo într-o bună zi, şi atunci o să ne putem sărbători frumos 
zilele de naştere împreună. 

La acea dată, Frodo era încă dovăzecist, cum numeau 
hobbiţii acea vârstă iresponsabilă trecută de douăzeci de ani, 
între copilărie şi apropiata vârstă de treizeci şi trei. 

Şi au mai trecut doisprezece ani. In fiecare an, cei doi 
Baggins dăduseră petreceri comune foarte  însufleţite la 
Fundătura; dar acum toată lumea înţelesese că se punea la cale 
ceva foarte special pentru acea toamnă. Bilbo urma să 
împlinească unsprezece zeci şi unu, adică 111, o cifră destul de 
ciudată şi o vârstă foarte respectabilă pentru un hobbit 
(bătrânul Took însuşi nu ajunsese decât până la 130); iar Frodo 


împlinea treizeci şi trei, 33, o cifră importantă: vârsta 
„maturizării" sale. 

Gurile nu mai tăceau o clipă în Hobbiton şi Lângă Ape, şi 
vestea evenimentului ce se apropia se răspândise în întregul 
Comitat. Trecutul şi personalitatea domnului Bilbo Baggins 
deveniseră încă o dată subiectul principal al conversaţiilor; şi 
bătrânii s-au pomenit deodată că erau rugaţi să-şi depene 
amintirile. 

Nici un altul nu avea un public mai atent ca bătrânul Ham 
Gamgee, cunoscut îndeobşte ca Unchiaşul. Locul unde-şi 
depăna el amintirile se numea La iedera, un han mic pe drumul 
spre localitatea Lângă Ape; şi povestea cât de cât în cunoştinţă 
de cauză, căci fusese grădinar la Fundătura timp de patruzeci 
de ani, şi înainte de asta îl ajutase pe bătrânul Holman la 
aceeaşi treabă. Acum că el însuşi începuse să îmbătrânească şi 
încheieturile să-i înţepenească, îndeletnicirea aceasta era 
îndeplinită mai mult de fiul său mai mic, Sam Gamgee. Atât 
tatăl, cât şi fiul aveau relaţii foarte prieteneşti cu Bilbo şi Frodo. 
Locuiau chiar pe Măgura, la Puşca-n-traistă numărul 3, imediat 
sub Fundătura. 

— Un gentlehobbit tare de treabă şi cu darul vorbirii e 
domnu' Bilbo, întotdeauna am zis asta, declara Unchiaşul. 

Şi adevăr grăia: căci Bilbo se purta cu multă politeţe faţă de 
el, „Meştere îndemânatic" , aşa i se adresa, şi mereu îi cerea 
sfatul despre cum trebuia îngrijită ba una, ba alta dintre legume 
- în materie de rădăcinoase, mai ales cartofi, Unchiaşului îi 
mersese vestea ca fiind cel mai priceput dintre toţi din 
împrejurimi (ştia mai multe chiar decât Bilbo însuşi). 

— Dar cum e Frodo ăsta care stă cu el? îl întrebă Bătrânul 
Noakes din Lângă Ape. După nume o fi el Baggins, dar zice-se 
că-i un Brandybuck mai mult de jumătate. Nici în ruptul capului 
nu pot pricepe de ce să se ducă un Baggins din Hobbiton să-şi 
caute nevastă taman în Ţara ledului, unde lumea e atât de 
ciudată. 

— Nu-i de mirare că-i ciudată, îşi dădu cu părerea Tăticu' 
Două Picioare (vecinul Unchiaşului), dacă locuiesc pe malul care 
nu trebuie al Râului Viniac, şi chiar sub poala Pădurii Bătrâne. 
Ala-i un loc rău şi întunecos, dacă-i ceva adevăr în ce se spune. 

— Aşa e, Tăticu'! îi dădu dreptate Unchiaşul. Nu numai că 
cei din neamul Brandybuck din Ţara ledului trăiesc în Pădurea 


Bătrână; dar sunt şi un soi ciudat, aşa se pare. Da', oricum ar fi, 
domnu' Frodo e un hobbit tânăr, cum nu se poate mai de 
treabă. Tare mai seamănă cu domnu' Bilbo, şi nu numai la chip. 
La urma urmei, tatăl lui a fost un Baggins. Un hobbit cumsecade 
şi preacinstit, aşa a fost domnu' Drogo Baggins; nu s-a prea 
vorbit despre el până când a murit înecat. 

— Înecat? întrebară mai multe voci în acelaşi timp. Auziseră 
ei zvonuri şi mai urâte decât acesta, de bună seamă; dar 
hobbiţilor le plac tare mult istoriile de familie, astfel că erau 
dispuşi s-o mai audă încă o dată. 

— Păi, aşa zice lumea, continuă Unchiaşul. Vedeţi, domniile 
voastre: domnu' Drogo, prin urmare, s-a însurat cu săraca 
domnişoara Primula Brandybuck. Ea era verişoară primară a 
domnului Bilbo al nostru, după mamă (mama ei fiind cea mai 
mică dintre fetele Bătrânului Took); iar domnu' Drogo era vărul 
lui de-al doilea. Astfel, domnu' Frodo este văr primar şi de-al 
doilea cu domnia sa, o dată din partea mamei şi-o dată din 
partea tatălui, cum s-ar zice, dacă mă-nţelegeţi. lar domnu' 
Drogo stătea la Conacul Coniac cu socrul său, bătrânul Jupân 
Gorbadoc, aşa cum făcuse adesea după însurătoare (avea o 
mare slăbiciune pentru mâncare, iar batrânu' Gorbadoc întindea 
mese îmbelşugate); şi ieşea cu barca pe Râul Viniac; şi într-o 
bună zi el şi nevasta lui s-au înecat, iar bietu' domnu' Frodo era 
doar un copil pe vremea aia. 

— Am auzit c-au ieşit pe râu după cină, la lumina lunii, zise 
Bătrânul Noakes; şi barcă s-a scufundat din pricina că Drogo era 
prea greu. 

— lar eu am auzit că ea l-a împins în apă şi ela tras-o după 
sine, spuse Roşcovanul, un morar din Hobbiton. 

— N-ar trebui s-asculţi la tot ce se zice, Roşcovane, îl sfătui 
Unchiaşul, care nu-l prea avea la suflet pe morar. Pricini nu sunt 
să mergi cu vorba despre care-a-mpins şi care-a tras. Bărcile 
sunt destul de parşive şi când stai liniştit, ca să mai fie nevoie să 
căutăm alte explicaţii. Oricum, domnu' Frodo, că de el era 
vorba, a rămas orfan şi abandonat, s-ar putea zice, printre toţi 
ciudaţii ăia din Ţara ledului, dar şi până atunci crescuse la 
Conacul Coniac. Un loc deocheat, locul ăla, zău aşa. De când se 
ştie, Jupân Gorbadoc să tot fi avut vreo câteva sute de legături, 
nici mai mult, nici mai puţin, în casa aia. Domnu' Bilbo nici c-a 


făcut faptă mai bună la viaţa lui atunci când l-a adus pe băiat să 
trăiască printre suflete cumsecade. 

— Da' socotesc eu c-a fost o lovitură tare urâtă pentru ăia 
din neamul Sackville-Baggins. Chiteau ei c-or să pună mâna pe 
Fundătură, atunci când a pornit-o în lume şi dus a fost, de l-au 
crezut mort. Şi numa' ce se-ntoarce şi le zice să-şi ia tălpăşiţa; şi 
de-atunci tot trăieşte şi n-arată nici c-o zi mai bătrân, fie 
binecuvântat! Şi pe nepusă masă scoate de unde-de neunde un 
moştenitor, şi cu hârtii în regulă. Neamul Sackville-Baggins n-o 
să mai calce pragul Fundăturii în veci, sau măcar aşa tragem 
nădejde. 

— Am auzit c-ar fi nişte bănişori frumoşi pitiţi acolo 
înăuntru, se băgă în vorbă un străin, un oaspete venit cu treburi 
tocmai din Michel Delving, din Meleagul de la Răsărit. Tot vârful 
măgurii domniilor voastre e brăzdat de tuneluri doldora de 
cufere pline cu aur şi argint şi giuvaiericale, aşa am auzit. 

— Atunci ai auzit mai multe decât am eu de unde şti, 
răspunse Unchiaşul. Nu am cunoştinţă de giuvaiericale. Domnu' 
Bilbo e darnic cu banii şi s-ar zice că nu duce lipsă de ei; de 
lucrătura de tuneluri însă nu am cunoştinţă. L-am văzut pe 
domnu' Bilbo când s-a-ntors, să tot fie şaizeci de ani de-atunci, 
când încă eram un flăcăiandru. Abia intrasem ca ucenic la 
bătrânu' Holman (era văr cu taică-meu), da' el m-a luat la 
Fundătura să-l ajut să-i ţinem deoparte pe cei ce dădeau să 
umble şi să calce peste tot prin grădină când se făcea vânzarea. 
Şi numa' ce ne pomenim cu domnu' Bilbo că urcă Măgura călare 
pe-un ponei, cu nu ştiu câţi ditamai sacii doldora şi două cufere. 
Nu mă-ndoiesc că erau doldora de comorile ce le strânsese pe 
meleaguri străine, pe unde se zice că-s munţi de aur; dar nu 
atât cât să umple tuneluri întregi. Fiu-meu Sam va fi ştiind însă 
mai multe despre asta. El e toată ziua-bună ziua la Fundătura. ŞI 
e nebun după poveşti din vremuri de demult şi stă şi-ascultă tot 
ce-i povesteşte domnu' Bilbo. Domnu' Bilbo l-a-nvăţat să scrie şi 
să citească pe limba lui - fără vreun gând rău, să ştiţi asta, şi 
nădăjduiesc nici să nu iasă vreun pocinog din atât. Elfi şi 
Dragoni! îi zic eu. Varza şi cartofii sunt mai buni pentru alde 
mine şi tine. Nu te-ncurca în treburile ălora mai presus de tine, 
de nu vrei să te trezeşti cu pocinoage de n-ai să le poti duce, 
zic. Şi-o zic şi altora, adaugă el, aruncând o privire străinului şi 
morarului. 


Dar cei de faţă nu se lăsară convinşi de avertismentul 
Unchiaşului. Legenda avuţiei lui Bilbo era de-acum bine înfiptă 
în minţile hobbiţilor celor tineri. 

— Ehei, da' de-atunci şi-a mai tot sporit avuţia, nu se lăsă 
morarul, dând glas părerii celor mai mulţi. E dus adesea de- 
acasă. Şi uitaţi-vă numa ' la străinii ce-i calcă pragul: gnomi care 
se furişează noaptea şi solomonarul ăla bătrân şi rătăcitor, 
Gandalf, şi câţi alţii. Orice-ai spune, Unchiaşule, da' Fundătura e- 
un loc tare ciudat, şi cei care locuiesc acolo sunt şi mai ciudaţi. 

— Şi domnia ta n-ai decât să spui ce pofteşti despre lucruri 
pe care nu le ştii mai bine decât te pricepi la vâslit, domnule 
Roşcovan, i-o-ntoarse Unchiaşul, pornit mai abitir decât oricând 
împotriva morarului. Dacă asta-nseamnă ciudăţenie, atunci nu 
ne-ar strica mai multă ciudăţenie din asta prin părţile noastre. 
Sunt unii nu prea departe de-aici care n-ar oferi nici o halbă de 
bere unui prieten, chiar dacă ar trăi într-o vizuină cu totul şi cu 
totul din aur. Dar la Fundătura toate lucrurile se fac aşa după 
cum se cuvine. Sam al meu zice că toată lumea o să fie invitată 
la petrecere şi-or să se împartă daruri, luaţi aminte, daruri la 
toată lumea - chiar luna asta, adică. 

Acea lună era septembrie, şi mai frumoasă nici că se putea. 
A doua sau a treia zi s-a zvonit (mai mult ca sigur că de la Sam 
atoateştiutorul pornise zvonul) că or să fie focuri de artificii - mai 
mult chiar, artificii cum nu mai fuseseră văzute în Comitat de 
mai bine de-un secol, chiar aşa, de la moartea Bătrânului Took. 

Vremea trecea şi Ziua se apropia din ce în ce. Într-o seară, 
un car cu aspect neobişnuit, încărcat cu pachete cu aspect 
neobişnuit, îşi făcu apariţia în Hobbiton şi urcă opintit Măgura 
spre Fundătura. Surprinşi, hobbiţii îşi iţiră capetele prin uşile 
luminate cu lămpaşe, ca să caşte gura în urma lui. Carul era 
mânat de străini care cântau cântece ciudate: gnomi cu bărbi 
lungi şi glugi mari. Câţiva dintre ei rămaseră peste noapte la 
Fundătura. La capătul celei de-a doua săptămâni a lui 
septembrie, o căruţă străbătu satul Lângă Ape, venind în plină zi 
dinspre Podul Viniac. De data asta, pe capră se afla un singur 
căruţaş bătrân. Purta o pălărie albastră cu ţugui înalt, o mantie 
cenuşie, lungă până-n pământ, şi o eşarfă argintie. Avea barba 
lungă şi sprâncene stufoase, care ieşeau pe sub borul pălăriei. 
Copilandrii hobbiţi se luară alergând după căruţă cât era 
Hobbitonul de lung şi pe Măgura în sus. Căruţa era încărcată cu 


artificii, aşa cum bănuiseră şi ei. Ajuns în faţa uşii lui Bilbo, 
Bătrânul începu să descarce pachete mari de artificii de toate 
soiurile şi formele, fiecare purtând ca inscripţie un G roşu mare 
şi o rună elfică. 

Acesta era însemnul lui Gandalf, negreşit, iar bătrânul era 
Gandalf Vrăjitorul, a cărui faimă în Comitat i se trăgea mai ales 
de la priceperea sa la focuri, fumuri şi lumini. Indeletnicirea lui 
era mult mai dificilă şi mai periculoasă, dar locuitorii din Comitat 
n-aveau cunoştinţă de ea. Pentru ei, el nu reprezenta decât una 
dintre „atracţiile" Petrecerii. De aici şi agitația hobbiţilor celor 
mici. 

— G pentru Grozav! strigau ei, făcându-l pe bătrân să 
zâmbească. Îl cunoşteau din vedere, deşi îşi făcea apariţia în 
Hobbiton când şi când şi niciodată pentru vreme îndelungată; 
însă nici prichindeii şi nici unul dintre cei mai în vârstă dintre 
bătrâni nu văzuseră vreodată reprezentațiile lui cu focuri de 
artificii - acestea ţineau de trecutul legendar. 

Când bătrânul, ajutat de Bilbo şi de câţiva gnomi, isprăvi cu 
descărcatul, Bilbo împărţi câţiva gologani; dar nici o rachetă 
luminoasă sau vreo pocnitoare nu se  întrezări, spre 
dezamăgirea spectatorilor. 

— Haida, luaţi-o din loc, le spuse Gandalf. O să aveţi pe 
săturate la timpul cuvenit. 

După care dispăru înăuntru cu Bilbo, iar uşa se închise în 
urma lor. Zadarnic se uitară hobbiţii cei mici lung la uşă; plecară 
într-un târziu, apăsaţi de gândul că ziua petrecerii nu va mai 
sosi nicicând. 

În Fundătura, Bilbo şi Gandalf şedeau la fereastra deschisă 
a unei camere mici ce dădea spre vest, în grădină. După-amiaza 
târzie era luminoasă şi paşnică. Florile străluceau roşii şi 
galbene: gura-leului, floarea-soarelui şi colţunaşi împânzind 
pereţii de iarbă şi iţindu-se la ferestrele rotunde. 

— Ce viu colorată e grădina ta, spuse Gandalf. 

— Da, încuviinţa Bilbo. Într-adevăr, mi-e foarte dragă, la fel 
şi întreg bătrânul Comitat; dar cred că am nevoie de odihnă. 

— Asta înseamnă că vrei să-ţi duci la îndeplinire planul? 

—  Întocmai. M-am hotărât acum multe luni şi nu m-am 
răzgândit. 


— Prea bine. N-are rost să mai vorbim despre asta. Ţine-te 
de planul tău - de tot planul, ia aminte - şi sper să iasă bine, 
pentru tine şi pentru noi toţi. 

— Aşa sper şi eu. Oricum, am de gând să mă distrez joi şi 
să fac mica mea şotie. 

— Mă întreb cine va râde, făcu Gandalf, clătinând din cap. 

— Vom vedea, răspunse Bilbo. 

A doua zi şi mai multe căruţe urcară Măgura, şi după ele 
alte căruţe. Or fi fost unii care să mormăie că adică ar fi vorba 
de niscai „negoţ local", dar chiar în săptămâna aceea de la 
Fundătura au început să curgă comenzile pentru tot felul de 
provizii, tot felul de bunuri sau articole de lux ce puteau fi 
obţinute în Hobbiton sau Lângă Ape sau oriunde în împrejurimi. 
Locuitorii au început să se entuziasmeze şi să taie zilele din 
calendar, pândindu-l nerăbdători pe poştaş, doar-doar le-o 
aduce invitaţiile. 

Nu peste multă vreme invitaţiile au început să vină cu 
grămada, încât oficiul poştal s-a blocat, iar acela din Lângă Ape 
s-a pomenit îngropat ca sub ninsoare, astfel că au fost chemaţi 
în ajutor poştaşii voluntari. Şirul lor nu se mai isprăvea pe 
Măgura în sus, ducând sute de variante politicoase de 
Multumesc, am să vin cu siguranță. 

Pe poarta Fundăturii se putea citi următorul anunţ: 
INTRAREA OPRITĂ PENTRU TOŢI, ÎN AFARĂ DE CEI VENIȚI LA 
PETRECERE. Chiar şi aceia care aveau sau pretindeau că aveau 
treburi legate de Petrecere erau arareori lăsaţi să intre. Bilbo 
era ocupat: scria invitaţii, bifa răspunsuri, împacheta cadouri şi 
făcea anumite pregătiri numai de el ştiute. Din ziua în care a 
sosit Gandalf nu s-a mai arătat la faţă. 

Trezindu-se hobbiţii într-o bună zi dimineaţa, descoperiră 
că pajiştea ce se întindea la sud de uşa lui Bilbo era acoperită cu 
frânghii şi stâlpi pentru corturi şi pavilioane. În malul ce ducea la 
drum fusese tăiată o intrare specială, cu trepte largi şi o poartă 
mare, albă. Cele trei familii de hobbiţi din Puşca-n-traistă, care 
se mărginea cu pajiştea, se arătau foarte interesate de tot ce se 
petrecea acolo şi toată lumea îi invidia. Bătrânul unchiaş 
Gamgee nici măcar nu se mai prefăcea că lucra în grădină. 

Corturile începeau să se înalțe. Unul dintre pavilioane era 
deosebit de mare, atât de mare, încât copacul care creştea pe 
pajişte se găsea acum chiar în interiorul lui, înălțându-se 


mândru la unul dintre capete, în dreptul mesei principale. De 
crengi atârnau lampioane. Şi mai promiţător decât atât (după 
mintea hobbiţilor), o bucătărie uriaşă, în aer liber, fusese 
ridicată la colţul dinspre miazănoapte al pajiştii. O ceată 
întreagă de bucătari, de la toate hanurile şi ospătăriile până hăt- 
departe, sosiseră ca să dea o mână de ajutor gnomilor şi altor 
neamuri ciudate găzduite la Fundătura. Răbdarea tuturor era 
pusă greu la încercare. 

Apoi vremea s-a înnorat. Asta a fost miercuri, în ajunul 
Petrecerii. Ceea ce a stârnit mare nelinişte. Şi în sfârşit au venit 
şi zorile zilei de joi, 22 septembrie. Soarele a răsărit, norii au 
dispărut, steagurile au fost desfăşurate şi distracţia a început. 

Bilbo Baggins o numea petrecere, dar în realitate erau o 
sumedenie de distracţii adunate într-una singură. Practic, toată 
lumea ce locuia în împrejurimi fusese invitată. Foarte puţini 
fuseseră trecuţi cu vederea din greşeală, dar nici asta n-a mai 
avut importanţă atunci când respectivii au venit din proprie 
iniţiativă. Fuseseră invitaţi mulţi şi din alte părţi ale Comitatului; 
şi erau chiar câţiva din afara hotarelor. Bilbo îşi întâmpina 
personal oaspeţii (şi pe cei veniţi neinvitaţi) la poarta cea nou 
construită. Dădea cadouri tuturor fără excepţie - asta 
însemnând şi celor care se strecurau afară printr-o ieşire 
dosnică şi intrau din nou prin poarta din faţă. Hobbiţii împart 
cadouri atunci când îşi sărbătoresc zilele de naştere. Nu din cele 
scumpe, de regulă, şi nu cu atâta dărnicie ca acum; obiceiul însă 
nu era rău. De fapt, în Hobbiton şi Lângă Ape aproape în fiecare 
zi era ziua cuiva, încât fiecare hobbit din acele părţi avea şansa 
să primească cel puţin un cadou pe săptămână. Dar de săturat 
nu se săturau niciodată. 

De data aceasta cadourile erau neobişnuit de grozave. 
Copiii hobbiţi erau atât de emoţionaţi, încât o vreme uitară până 
şi să mănânce. Primiseră jucării din care nu mai văzuseră 
nicicând până atunci, toate minunate şi unele neîndoios vrăjite. 
Multe dintre ele fuseseră într-adevăr comandate cu un an în 
urmă şi străbătuseră tot drumul de la Munte şi din Ţinutul de Jos 
până aici şi erau făcute de gnomi. 

După ce fiecare oaspete a fost primit cu urări de bun-venit, 
au urmat dansurile, muzica, jocurile şi, bineînţeles, mâncarea şi 
băutura. Trei mese oficiale fuseseră pregătite: prânzul, ceaiul şi 
dineul (sau cina). Dar prânzul şi ceaiul s-au deosebit îndeobşte 


prin faptul că toţi oaspeţii au şezut cu toţii la mese şi au mâncat 
laolaltă. In rest, oaspeţii se strângeau în grupuri mari ca să 
mănânce şi să bea - fără întrerupere, de la orele unsprezece 
până la şase şi jumătate, când începeau focurile de artificii. 

De focuri a avut grijă Gandalf: nu numai că au fost aduse 
de el, dar tot el a fost cel care le-a conceput şi le-a meşterit; iar 
efectele speciale, artificiile combinate şi rachetele luminoase 
erau lansate tot de el. Pe lângă acestea, oaspeţilor li s-au 
împărţit petarde, pocnitori, scăpărători, torţe, lumânări gnomice, 
fântâni elfice, roţi-de-foc din cele făcute de spiriduşi, bubuitori. 
Toate erau minunate. Arta lui Gandalf era tot mai desăvârşită cu 
trecerea anilor. 

Rachetele arătau ca nişte stoluri scânteietoare care cântau 
cu glasuri dulci. Erau copaci verzi cu tulpini de fum negru: 
frunzele lor se deschideau precum o primăvară întreagă, 
desfăşurându-se într-o clipită, iar ramurile lor strălucitoare 
picurau flori incandescente peste hobbiţii uluiţi, dispărând cu o 
aromă dulce chiar înainte să le atingă chipurile înălțate. Erau 
fântâni de fluturi care zburau scânteind în copaci; coloane de 
focuri colorate ce se înălţau şi se transformau în vulturi, corăbii 
plutitoare, sau o adevărată falangă de lebede zburătoare; o 
furtună roşie de tunete şi fulgere cu un torent galben de ploaie; 
o pădure de sulițe argintii ce ţâşneau brusc spre cer cu un chiot 
ca de armată încleştată în luptă, ca să se prăvălească apoi în 
apă cu un sâsâit ca de la o sută de şerpi clocotiţi. Şi la urmă de 
tot, încă o surpriză, în onoarea lui Bilbo, care îi năuci pe hobbiţi 
nemăsurat de mult, ceea ce şi urmărise Gandalf. Luminile se 
stinseră. Un fum mare se înălța. Luă forma unui munte zărit în 
depărtare şi începu să se înroşească spre soare-răsare. Prinse să 
scuipe limbi de foc verzi şi purpurii, din el îşi luă zborul un 
dragon roşu-auriu - nu de mărime naturală, dar semănând cu un 
dragon adevărat: dintre fălcile lui ţăâşneau focuri, ochii lui 
scăpărau în jos; se auzi un răget, iar dragonul se roti de trei ori 
peste capetele mulţimii. Toţi se aplecară ferindu-se, unii chiar 
căzură cu feţele la pământ. Dragonul trecu ca un fulger, făcu o 
tumbă şi se dezintegră deasupra satului Lângă Ape cu o 
explozie asurzitoare. 

— Acesta e semnalul pentru cină! răsună vocea lui Bilbo. 
Suferinţa şi spaima se risipiră ca prin minune şi hobbiţii 
prosternaţi săriră în picioare. Fiecare primi o cină minunată; 


fiecare, adică fără cei invitaţi la un dineu special în familie. 
Acesta fusese pregătit în pavilionul cel mare cu copacul. 
Invitaţiile fuseseră limitate la douăsprezece duzini (un număr 
căruia hobbiţii îi mai spuneau şi un Gros, deşi cuvântul nu era 
considerat ca fiind cel mai nimerit când era vorba de persoane); 
iar oaspeţii fuseseră aleşi din toate familiile înrudite cu Bilbo şi 
Frodo, alături de care se mai numărau şi câţiva prieteni 
deosebiți, neînrudiţi (cum era Gandalf). Mulţi hobbiţi tineri 
participau şi ei cu îngăduinţa părintească, pentru că hobbiţii se 
arătau îngăduitori cu copiii când era vorba de stat până târziu, 
mai ales dacă puteau să le ofere o masă fără cheltuială. Căci 
pentru a-şi creşte odraslele hobbiţii aveau nevoie de multă 
mâncare. 

Erau mulţi din familiile Baggins şi Boffins, şi din familiile 
Took şi Brandybuck; din neamul Grubb veniseră tot felul (rude 
de-ale bunicii lui Bilbo Baggins), şi din ramura Chubb (înrudită 
cu bunicul Took); câţiva Burrows şi Bulger şi Bracegirdle şi 
Brockhouse şi Goodbody şi Hornblower şi Proudfoot, aleşi pe 
sprinceană. Unii dintre aceştia erau înrudiţi de departe cu Bilbo, 
iar câţiva aproape că nu fuseseră niciodată în Hobbiton, căci 
trăiau în colţuri îndepărtate ale Comitatului. Nu fuseseră uitaţi 
nici cei din familia Sackville-Baggins. Erau acolo şi Otho, şi soţia 
lui Lobelia. Nu-l aveau la inimă pe Bilbo, iar pe Frodo îl detestau, 
dar invitaţia arătase atât de magnifică, scrisă în cerneală de aur, 
încât le-a fost cu neputinţă să o refuze. Pe lângă asta, vărul 
Bilbo era renumit pentru talentele lui culinare, astfel că mesele 
lui se bucurau de o reputaţie binemeritată. 

Toţi cei o sută patruzeci şi patru de oaspeţi se aşteptau la 
un ospăț plăcut; deşi se cam temeau de discursul ce urma să-l 
ţină gazda lor după dineu (un punct inevitabil în program). Era 
ştiut că avea să-şi împăneze cuvântarea cu frânturi din ceea ce 
el numea poezie; şi uneori, după un pahar sau două, începea să 
pomenească de aventurile absurde ale călătoriei lui misterioase. 
Oaspeţii n-au fost dezamăgiţi: ospăţul a fost foarte plăcut, de 
fapt o seară captivantă de-a dreptul: bogată, abundentă, variată 
şi prelungită. 

După ospăț sau cam pe-atunci veni rândul Discursului. 
Majoritatea comesenilor erau acum, totuşi, într-o dispoziţie 
îngăduitoare, în acea stare minunată pe care ei o numeau 
„umplerea colţurilor", îşi sorbeau băuturile favorite, ciuguleau 


din trufandalele favorite, dăduseră uitării toate temerile. Erau 
pregătiţi să asculte orice, să se veselească la fiecare sfârşit de 
frază. 

Dragii mei prieteni, începu Bilbo, ridicându-se în picioare. 

— l-auzi! l-auzi! l-auzi! strigară ei, repetând exclamaţia în 
cor şi părând să nu dorească să dea ascultare propriului lor 
îndemn. 

Bilbo îşi părăsi locul, se apropie de un scaun de sub un 
copac luminat, urcându-se pe el. Lumina lampioanelor cădea pe 
faţa lui radioasă; nasturii de aur străluceau pe jiletca de mătase 
brodată. Toţi îl vedeau stând cocoţat acolo şi fluturând o mâna 
în aer, pe cealaltă ţinând-o în buzunarul pantalonului. 

Dragii mei Bagginşi şi Boffini, reluă el; şi dragii mei Tookşi, 
Brandybuckşi, Grubbi şi Chubbi, Burrowi şi Hombloweri şi 
Bolgeri, Bracegirdleri, Goodbodyşi, Brockhouseri şi Proudfooteri. 

— ProudFEET ! strigă un hobbit mai bătrân din fundul 
pavilionului. 

Numele lui, bineînţeles, era Proudfoot, şi pe bună dreptate; 
căci labele picioarelor lui erau mari, deosebit de păroase şi 
amândouă se aflau pe masă. 

Proudfooteri, repetă Bilbo. De asemenea, prea bunii mei 
Sackville-Bagginşi, cărora vă urez bun venit în sfârşit la 
Fundătura. Astăzi este a o suta unsprezecea mea zi de naştere: 
azi împlinesc o sută unsprezece ani! 

— Ura! Ura! La mulţi ani! strigară oaspeţii şi bătură voioşi în 
tăbliile meselor. 

Bilbo se descurcă minunat. Lor asemenea vorbe le plăceau: 
erau scurte şi la obiect. 

Sper că vă distrati cu toții la fel de bine ca şi mine. 

Urale asurzitoare. Strigăte de Da (şi Wu). Vacarm de 
trompete şi coarne, de cimpoaie şi flaute şi alte instrumente 
muzicale. După cum am mai spus, erau prezenţi mulţi hobbiţi 
tineri. Se auzi o salvă de bubuituri atunci când sute de pocnitori 
muzicale cu surprize fuseseră deschise. Majoritatea purtau 
însemnul ŢINUTUL DE JOS; ceea ce nu spunea mare lucru celor 
mai mulţi dintre hobbiţi, dar toţi consimţiră că pocnitorile- 
surpriză erau minunate. Conţineau instrumente muzicale mici, 
însă cu o lucrătură desăvârşită şi sunete încântătoare. Mai mult, 
într-un colţ, câţiva tineri Took şi Brandybuck, închipuindu-şi că 
unchiul Bilbo îşi încheiase discursul (căci spusese răspicat tot 


ceea ce era de spus) improvizară pe loc o orchestră şi începură 
să cânte o melodie veselă de dans. Jupânul Everard Took şi 
domnişoara Melilot Brandybuck se urcară pe o masă şi, ţinând 
clopoței în mână, se apucară să danseze lnelul-laţ: un dans 
fermecător, dar cam aprig. 

— Bilbo însă nu isprăvise. Apucând un corn de la un tinerel 
aflat alături, suflă în el d trei ori cu putere. Vacarmul se curmă. 

Nu vă voi ţine mult, strigă Bilbo. 

Adunarea izbucni în urale. 

V-am chemat pe toți aici cu un anumit scop. 

Ceva din felul în care rostise aceste cuvinte îi făcu să 
tresară. Tăcerea se făcu aproape totală şi unul sau doi din 
familia Took îşi ciuliră urechile. 

Mai bine zis, cu Trei Scopuri! Întâi şi-întâi, să vă spun că tin 
la voi toți nemăsurat de mult şi că o sută unsprezece ani sunt 
prea puțini pentru a trăi în mijlocul unor hobbiţi atât de grozavi 
şi de admirabili. 

Strigăte năucitoare de încuviinţare. 

Pe jumătate din voi nu vă cunosc nici pe jumătate din cât 
aş vrea; şi tin la jumătate din voi numai pe jumătate pe cât ati 
merita. 

Neaşteptate vorbe, şi cam greu de înghiţit. Ici şi colo 
aplauze răzlețe, dar cei mai mulţi dintre ei încercau să se 
dumirească dacă să le ia sau nu ca pe un compliment. 

În al doilea rând, pentru a-mi sărbători ziua de naştere. 

Urale din nou. _ 

Ar trebui să spun: ziua NOASTRA de naştere. Căci este, 
neîndoios, şi ziua de naştere a moştenitorului şi nepotului meu 
Frodo. Astăzi împlineşte vârsta majoratului şi intră în posesia 
moştenirii. 

Câteva aplauze de mântuială din partea celor mai în vârstă; 
şi câteva strigăte puternice de „Frodo! Frodo! Să trăiască 
batrânu' Frodo!" din partea tinerilor. Cei din familia Sackville- 
Baggins se încruntară şi se întrebară ce putea să însemne acel 
„intră în posesia moştenirii". 

Împreună facem o sută patruzeci şi patru. V-am invitat tot 
pe atâţia, pentru ca numărul vostru să se potrivească acestei 
sume remarcabile: un Gros, dacă mi-e îngăduit să folosesc 
această expresie. 


Fără urale. Ce caraghios. Mulţi oaspeţi - şi în special cei din 
familia Sackville-Baggins - se simțeau jigniţi, fiind convinşi că 
fuseseră chemaţi doar că să împlinească acel număr, ca un 
număr fix de produse într-un pachet. 

— Un Gros. Chiar aşa! Vulgară expresie. 

De asemenea, dacă mi-e îngăduit să mă refer la istoria 
străveche, este aniversarea sosirii mele la Esgaroth, traversând 
Lacul cel Lung călare pe butoi, chiar dacă faptul că era ziua mea 
de naştere mi-a zburat atunci din memorie. Pe atunci nu aveam 
decât cincizeci şi unu, şi zilele de naştere nu păreau atât de 
importante. Cu toate acestea, banchetul a fost minunat, deşi 
eram tare răcit la acea dată, îmi aduc aminte, şi n-am putut să 
spun decât atât ,mu'țu'me'c foa'te mu't". Acum pot să repet 
acelaşi lucru mult mai corect: Mulţumesc foarte mult că ați venit 
la mica mea petrecere. 

Tăcere îndărătnică. Se temeau că acum o să urmeze 
neapărat un cântecel sau vreo poezioară; şi începeau să dea 
semne de plictiseală. De ce nu se putea opri din vorbit, să-i lase 
să bea în sănătatea lui? Dar Bilbo nici nu recita, nici nu cânta. 
Câteva clipe rămase tăcut. 

In al treilea rând, şi cel din urmă, spuse el mai departe, 
doresc să fac un ANUNŢ. 

Rosti acest din urmă cuvânt atât de tare şi de neaşteptat, 
încât toţi cei care mai erau în stare să se ridice în picioare o 
făcură. 

Cu părere de rău, vă anunţ că - deşi, aşa cum v-am spus, O 
sută unsprezece ani sunt prea puţini să-i fi petrecut în mijlocul 
vostru - acesta este SFARSITUL. Plec. Vă părăsesc chiar ACUM. 
ADIO! 

Cobori de pe scaun şi dispăru. O lumină orbitoare scăpără, 
făcându-i pe oaspeţi să închidă brusc ochii. Când îi redeschiseră, 
Bilbo nu se zărea nicăieri. O sută patruzeci şi patru de hobbiţi 
uluiţi se uitau cu gurile căscate. Bătrânul Odo Proudfoot îşi 
cobori labele de pe masă şi le izbi de pământ. Se lăsă o tăcere 
grea, până când, după câteva răsuflări adânci, toţi cei din 
neamurile Baggins, Boffin, Took, Brandybuck, Grubb Chubb, 
Burrows, Bolger, Bracegirdle, Brockhouse, Goodbody, 
Hornblower şi Proudfoot începură să vorbească deodată şi în 
aceeaşi clipă. 


Părerea unanimă era aceea că gluma era de prost gust, 
drept care trebuiau aduse şi mai multă mâncare şi băutură 
pentru a-i scoate pe musafiri din starea de şoc şi iritare. 

— E ţicnit, întotdeauna am spus asta, ziceau mai mulţi 
dintre ei. Chiar şi cei din familia Took (cu câteva excepţii) 
considerau că Bilbo avea o purtare absurdă. Deocamdată, 
majoritatea erau convinşi că dispariţia lui nu era nimic altceva 
decât o glumă proastă. 

Dar bătrânul Rory Brandybuck avea oarecare îndoieli. Nici 
vârsta şi nici masa copioasă nu-i înceţoşaseră raţiunea, astfel că 
se adresă nurorii lui, Esmeralda: 

— E ceva necurat în povestea asta, draga mea! Eu cred că 
nebunu' de Baggins a şters-o din nou. Bătrân prost şi nebun. Dar 
de ce să ne facem griji? N-a luat cu el bunătăţurile. 

Şi-i strigă lui Frodo să mai trimită vinul şi în direcţia lui. 

Frodo era singurul dintre cei prezenţi care nu spusese 
nimic. O vreme şezuse în tăcere lângă scaunul gol al lui Bilbo, 
refuzând să asculte comentariile şi întrebările. Bineînţeles că-i 
plăcuse gluma, deşi ştia despre ce era vorba. Îi venise greu să-şi 
stăpânească râsul în faţa surprinderii indignate a oaspeţilor. Dar 
în acelaşi timp se simţea profund tulburat: de-abia acum îşi 
dădea seama că-l iubea foarte mult pe bătrânul hobbit. Cei mai 
mulţi musafiri continuau să mănânce, să bea şi să discute 
despre bizareriile lui Bilbo Baggins, cele noi şi cele vechi; dar cei 
din familia Sackville-Baggins plecaseră deja furioşi. Frodo nu 
mai voia să aibă nimic de-a face cu petrecerea. Dădu ordin să 
fie adus şi mai mult vin; apoi se ridică, îşi goli paharul în 
sănătatea lui Bilbo, însă fără s-o spună, şi se furişă afară din 
pavilion. 

Cât despre Bilbo Baggins, chiar în timp ce-şi rostea 
discursul, pipăia inelul de aur din buzunar: inelul lui vrăjit, 
asupra căruia păstrase taina atâţia ani. Coborând de pe scaun, 
şi l-a strecurat pe deget şi din acel moment nici un hobbit nu l-a 
mai văzut vreodată în Hobbiton. 

Se întoarse iute la vizuina lui şi, câteva clipe, se opri 
zâmbind să asculte la zarva din pavilion şi la zvonurile de 
veselie ce răsunau în alte părţi ale pajiştii. Apoi intră. Îşi scoase 
hainele de petrecere, împături şi înveli în foita de hârtie vesta 
de mătase brodată şi o puse bine. Se îmbrăcă în nişte veşminte 
vechi şi mototolite, iar în jurul taliei îşi încinse un brâu de piele, 


vechi şi el. De acesta prinse o sabie scurtă băgată într-o teacă 
de piele neagră şi crăpată. Descuie un sertar ce mirosea a 
camfor şi dinăuntru scoase o manta veche şi o glugă. Fuseseră 
ţinute încuiate ca şi cum ar fi fost ceva de mare preţ, dar erau 
atât de peticite şi decolorate de vreme, încât culoarea lor iniţială 
cu greu mai putea fi desluşită; se prea poate să fi fost un verde- 
închis. Erau cam prea mari pentru el. Apoi se duse în camera lui 
de lucru şi dintr-o casă de bani scoase ceva învelit în nişte cârpe 
vechi, precum şi un manuscris legat în piele; pe lângă acestea, 
scoase şi un plic voluminos. Manuscrisul şi plicul le puse peste 
lucrurile ce aproape umpleau un sac greu pregătit dinainte, în 
plic strecură inelul şi lanţul subţire de care era legat, apoi îl 
sigilă şi scrise pe el numele lui Frodo. Intâi aşeză plicul la vedere 
pe polita şemineului, dar brusc se răzgândi şi îl îndesă în 
buzunar, în aceeaşi clipă uşa se deschise şi Gandalf intră repede 
în încăpere. 

— Bună! îl salută Bilbo. Mă întrebam dacă o să mai apari. 

— Mă bucur să te găsesc vizibil, răspunse vrăjitorul, 
aşezându-se pe un scaun, voiam să te prind ca să mai 
schimbăm câteva ultime vorbe. Îmi închipui că ai sentimentul că 
totul s-a petrecut minunat şi întocmai cum ai plănuit? 

— Da, aşa cred, spuse Bilbo. Deşi străfulgerarea aceea a 
fost neaşteptată; m-a speriat pe mine, darămite pe ceilalţi. A 
fost mâna ta la mijloc, nu-i aşa? 

— Întocmai. Ai făcut un lucru înţelept că ai păstrat taina 
inelului aceluia atâţia ani, iar eu am considerat că era nevoie să 
le ofer oaspeţilor tăi ceva în plus care să explice dispariţia ta 
bruscă. 

— Şi să-mi strice mie gluma. Eşti un băgăreţ bătrân, te 
amesteci unde nu-ţi fierbe oala, izbucni Bilbo în râs, dar 
presupun că ştii mai bine, ca întotdeauna. 

— Ştiu... atunci când trebuie să ştiu. Dar nu prea sunt sigur 
de toată povestea asta. Acum s-a isprăvit. Ţi-ai făcut şotia, ţi-ai 
alarmat şi ţi-ai jignit aproape toate rudele şi i-ai dat întregului 
Comitat subiect de bârfă pentru nouă zile, sau mai degrabă 
nouăzeci şi nouă. Vrei să continui? 

— Da. Simt că am nevoie de odihnă, o odihna foarte lungă, 
aşa cum ţi-am mai spus. Poate o odihnă eternă: nu cred că am 
să mă mai întorc. De fapt, nici nu am de gând, am aranjat totul. 
Sunt bătrân, Gandalf. Nu o arăt, dar încep s-o simt în străfundul 


inimii. Bine conservat, chiar aşa! pufni el dispreţuitor. Ştii, mă 
simt subţire, parc-aş fi întins, dacă mă înţelegi ce vreau să spun: 
ca untul întins pe o felie prea mare de pâine. Şi nu e bine. Am 
nevoie de o schimbare, sau de nu ştiu ce. 

Gandalf îl scrută curios. 

— Aşa e, nu pare să fie bine, spuse el gânditor. Aşa e, până 
la urmă cred că planul tău este poate cel mai bun. 

— Ce-o fi o fi, eu oricum sunt hotărât. Vreau să văd din nou 
munţii, Gandalf - munții; şi apoi să găsesc un loc unde să mă pot 
odihni. În linişte şi pace, fără toate rubedeniile astea care să 
tragă cu ochiul, şi fără şirul de musafiri afurisiţi care parcă-s 
atârnaţi de clopotul de la intrare. Poate găsesc un loc unde să- 
mi pot isprăvi cartea. M-am gândit la o încheiere frumoasă 
pentru ea: şi a trăit mulţi ani fericiți până la sfârşitul zilelor. 

Gandalf izbucni în râs: 

— Sper s-o şi facă. Dar nimeni n-o să citească această 
carte, oricum s-ar sfârşi. 

— Ba or s-o citească, în anii care-or să vină. Frodo a citit cât 
am scris până acum. N-ai să-l scapi din ochi pe Frodo, bine? 

— Bineînţeles - n-am să-l scap din ambii ochi, ori de câte ori 
voi putea să mă lipsesc de ei. 

— Ar veni cu mine, ştii doar, dacă l-aş chema. De fapt, s-a 
şi oferit o dată, chiar înainte de petrecere. Dar încă nu vrea cu 
adevărat s-o facă. Eu îmi doresc să mai văd încă o dată 
sălbăticia înainte să mor, şi Munţii; dar el încă iubeşte ţinutul 
ăsta, cu pădurile şi câmpurile şi pâraiele lui. Ar trebui să se 
simtă bine aici. Îi las totul, desigur, în afară de câteva fleacuri. Îi 
doresc să fie fericit după ce se va obişnui să trăiască de unul 
singur. E timpul să-şi fie propriul stăpân. 

— Totul? făcu Gandalf. Chiar şi inelul? Ai acceptat, nu uita. 

— Păi, cum să spun, da, cred că da, se bâlbâi Bilbo. 

— Unde e? 

— Într-un plic, dacă e atât de important să ştii, pufni Bilbo 
iritat. Acolo, pe şemineu. De fapt, nu! Aici, în buzunarul meu! Nu 
e ciudat? murmură el ca pentru sine. Şi, la urma urmelor, de ce 
nu? De ce să nu rămână aici? 

Gandalf îl pironi din nou pe Bilbo cu o privire dură şi ochii îi 
luciră. 

— Bilbo, începu el calm, eu cred că l-aş lasă acasă. Tu nu 
vrei asta? 


— Pai, da... şi nu. Dacă stau şi mă gândesc bine, aş zice că 
nu-mi place defel să mă despart de el. Şi nici nu înţeleg de ce ar 
trebui s-o fac. De ce vrei s-o fac? întrebă el, şi vocea lui se 
schimbă în mod ciudat, devenind tăioasă din pricina suspiciunii 
şi a iritării. Tot timpul mă baţi la cap cu inelul ăsta, dar niciodată 
nu m-ai luat la întrebări în privinţa celorlalte obiecte pe care le- 
am adus cu mine din călătorie. 

— Aşa e, numai că a trebuit să te bat la cap, voiam 
adevărul. Era important. Inelele magice sunt... ei da, magice; şi 
sunt rare şi ciudate. Eram interesat de inelul tău ca un 
profesionist, ca să spun aşa; şi încă mai sunt. Aş dori să ştiu 
unde este, dacă o porneşti din nou haihui prin lume. De 
asemenea, cred că tu l-ai avut destulă vreme. N-o să mai ai 
nevoie de el Bilbo, dacă nu cumva greşesc fără să-mi dau 
seama. 

Bilbo roşi, iar în ochii lui scăpăra o străfulgerare mânioasă. 
Faţa lui blândă se înăspri. 

— De ce nu? strigă el. Şi, la urma urmei, ce treaba ai tu să 
ştii ce fac cu propriile mele lucruri? E al meu. Eu l-am găsit. Mi-a 
ieşit în cale. 

— Da, da. Dar nu e nevoie să te superi. 

— Dacă mă supăr e vina ta, spuse Bilbo. E al meu, mă auzi? 
Al meu. Nepreţuitul meu. Da, nepreţuitul meu. 

Chipul vrăjitorului rămase grav şi scrutător, şi doar un licăr 
în ochii lui adânci îi trăda surprinderea, neliniştea chiar. 

— | s-a mai spus aşa şi înainte, zise el, dar nu de către tine. 

— Dar acum o spun eu. Şi de ce nu? Chiar dacă a zis-o şi 
Gollum odată. Acum nu mai e al lui, ci al meu. Şi am să-l 
păstrez, aşa cum am zis. 

Gandalf se ridică. 

— Eşti nebun dacă o faci, vorbi el aspru. O dovedeşti cu 
fiecare cuvânt pe care-l rosteşti. A pus mult prea multă 
stăpânire pe tine. Dă-i drumul! Şi-apoi poţi şi tu pleca şi poţi fi 
liber. 

— Am să fac ce-mi place şi-am să plec când o să am chef, 
se îndărătnici Bilbo. 

— Ei, ei, dragul meu hobbit. Toată viaţa ta lungă am fost 
buni prieteni şi-mi eşti dator cu ceva. Haide! Fă aşa cum ai 
promis, renunţă la el. 


— Ascultă, ţipă Bilbo, dacă vrei tu inelul pentru tine, spune- 
o răspicat. Dar n-ai să-l capeţi. N-am să-mi dau nepreţuitul, mă 
auzi? 

Mâna i se încleştă pe mânerul micii lui spade. Ochii lui 
Gandalf scăpărară. 

— Nu-mi trebuie mult ca să-mi pierd cumpătul, spuse el. 
Mai spune o dată ce-ai spus şi chiar mă înfurii. Atunci ai să-l vezi 
pe Gandalf cel Sur fără mască. 

Făcu un pas către hobbit şi deodată păru să se înalțe 
ameninţător; umbra lui umplu micuta încăpere. 

Bilbo se retrase lângă perete, respiraţia i se înteţi, iar mâna 
şi-o apăsă pe buzunar. Rămaseră o vreme înfruntându-se din 
priviri; aerul din încăpere părea să ardă. Ochii lui Gandalf îl 
pironeau pe hobbit. Încet, mâinile lui Bilbo se relaxară şi el 
începu să tremure. 

— Nu ştiu ce te-a apucat, Gandalf, spuse el. N-ai mai fost 
niciodată aşa. Ce se petrece? E al meu, nu-i aşa? Eu l-am găsit, 
iar Gollum m-ar fi omorât dacă nu l-aş fi păstrat. Nu-s hoţ, orice- 
ar fi spus el. 

— Nici n-am spus că eşti, răspunse Gandalf. Şi nici eu nu 
sunt. Aş vrea să ai încredere în mine, aşa cum ai avut cândva. 

Îşi întoarse faţa de la el şi umbra dispăru. Părea să se 
micşoreze din nou, să redevină bătrânul cu părul cărunt, 
cocârjat şi apăsat de griji. 

Bilbo îşi trecu mâna peste ochi. 

— lartă-mă, spuse el. Dar m-am simţit atât de ciudat. Şi 
totuşi, într-un fel ar fi o uşurare să nu mai am bătăi de cap din 
pricina lui. În ultima vreme a ajuns să pună stăpânire pe mine. 
Uneori aveam sentimentul că era ca un ochi ce mă privea. Şi tot 
timpul îmi vine să-l petrec pe deget şi să mă fac nevăzut, nu ştiu 
dacă mă-nţelegi; sau mă întreb dacă e în siguranţă şi-mi vine 
să-l scot din buzunar ca să mă conving. Am încercat să-l încui, 
dar am descoperit că nu am linişte dacă nu-mi stă în buzunar. 
Nu ştiu de ce. Şi parcă nu pot să mă hotărăsc. 

— Atunci ai încredere în mine, îl îndemnă Gandalf. Te-ai 
hotărât deja. Pleacă şi lasă-l în urmă-ţi. Incetează să-i mai fii 
stăpân. Dă-i-l lui Frodo şi o să am eu grijă de băiat. 

Bilbo rămase o vreme încordat şi nehotărât. Într-un târziu 
oftă. 


— Bine, zise el cu greu. Aşa am să fac. Dădu din umeri şi 
schiţă un zâmbet jalnic. 

— La urma urmei, ăsta a fost rostul poveştii cu petrecerea, 
zău: să dăruiesc o mulţime de cadouri de ziua mea, şi astfel să- 
mi vină mai uşor să-l dăruiesc şi pe el. Uite că nu-mi vine mai 
uşor, dar ar fi păcat ca toate pregătirile mele să fi fost 
zadarnice. Ar strica şotia. 

— Chiar, n-ar mai avea noimă nici singurul rost pe care l- 
am văzut în toată povestea asta, spuse Gandalf. 

— Prea bine, acceptă Bilbo, va fi al lui Frodo împreună cu 
restul. 

Trase adânc aer în piept. 

— Şi acum într-adevăr trebuie s-o pornesc la drum, altfel 
mă va prinde careva. Mi-am luat o dată rămas-bun, n-aş suporta 
s-o iau iarăşi de la capăt. 

Apucă sacul şi se îndreptă spre uşa. 

— Inelul ţi-a rămas în buzunar, îi atrase atenţia vrăjitorul. 

— Da, aşa e! strigă Bilbo. Şi testamentul, şi toate celelalte 
documente. Mai bine ţi-l dau ţie şi-l dai tu mai departe. Aşa e cel 
mai sigur. 

— Nu, nu-mi da mie inelul, spuse Gandalf. Pune-l pe poliţă. 
Acolo va fi în siguranţă până vine Frodo. II aştept aici. 

Bilbo scoase plicul, dar tocmai când dădu să-l pună lângă 
orologiu, mâna i se smuci singură îndărăt şi plicul căzu pe 
podea, înainte să apuce el să-l ridice, vrăjitorul îl culese de pe 
jos şi-l aşeză la locul lui. Un spasm de mânie trecu încă o dată 
repede peste chipul hobbitului. Dar imediat fu urmat de o 
expresie de uşurare şi Bilbo izbucni în râs. 

— Păi, cam asta e, spuse el. Acum plec. 

leşiră în hol. Din raster, Bilbo îşi alese bastonul favorit; apoi 
scoase un fluierat scurt. Trei gnomi apărură din trei încăperi 
diferite, unde se îndeletniciseră cu ceea ce li se ceruse să facă. 

— E gata totul? întreba Bilbo. Aţi făcut pachetele, aţi pus 
etichetele? 

— Totul, răspunseră aceştia. 

— Ei, atunci să ne urnim! leşi pe uşa din faţă. 

Noaptea era frumoasă, cerul negru presărat de stele. Se 
uită în sus, adulmecă aerul. 

— Ce grozav! Ce grozav s-o iau din nou din loc, s-o apuc din 
nou pe drum, împreună cu gnomii! lată de ce mi-a fost dor atâta 


amar de ani! Cu bine! spuse el, uitându-se la casa lui veche şi 
închinându-se în faţa uşii. Cu bine, Gandalf! 

— Cu bine, deocamdată, Bilbo. Ai grijă de tine. Eşti destul 
de bătrân, şi poate şi destul de înţelept. 

— Tu să ai grijă. Eu n-am nici o grijă. Nu-ţi face gânduri din 
pricina mea. Sunt fericit acum cum n-am mai fost nicicând şi 
asta înseamnă foarte mult. Dar a sosit clipa. În sfârşit, sunt 
copleşit de emoție, adăugă el şi, cu o voce joasă, parcă numai 
pentru sine, începu să cânte încetişor în beznă: 

Drumul duce-n jos la vale 
De la uşa mea-ncepând. 
Ah, grăbit, pe-aceeaşi cale 
Voi pleca şi eu curând, 
Pân-la drumu-n care alte 
Drumuri duc de oareunde - 
Şi de-acolo mai departe? 
Incă n-aş putea răspunde. 

Se opri şi rămase tăcut o clipă. Apoi, fără vreun alt cuvânt, 
întoarse spatele luminilor şi vocilor de pe pajişti şi din corturi şi, 
urmat de cei trei însoțitori ai săi de drum, intră în gradină şi o 
apucă la vale pe poteca lungă în pantă. Sări gardul viu din 
partea de jos a grădinii, printr-un loc unde tufişurile erau mai 
mici, iar de acolo porni peste imaşuri, pierzându-se în noapte ca 
o adiere de vânt prin firele ierbii. 

Gandalf se uită o vreme în urma lui în întuneric. 

— Cu bine, bunul meu Bilbo - până la viitoarea noastră 
întâlnire, murmură el şi intră înapoi în casă. 

Nu după multă vreme veni şi Frodo şi îl găsi şezând în 
întuneric, cufundat în gânduri. 

— A plecat? întrebă el. 

— Da, răspunse Gandalf, în sfârşit a plecat. 

— Mi-aş fi dorit... adică am sperat până în seara asta că 
totul va fi doar o glumă. Dar în inima mea am ştiut că avea cu 
adevărat de gând să plece. Intotdeauna glumea când era vorba 
de lucruri serioase, îmi pare rău că n-am venit mai devreme, ca 
să-l conduc. 

— Cred că de fapt a vrut până la urmă să plece fără să-l 
mai vadă nimeni. Nu-ţi faci griji prea mari. O să-i fie bine acum. 
Ţi-a lăsat un pachet. Uite-l colo. 


Frodo luă plicul de pe poliţa şemineului şi se uită la el, dar 
nu-l deschise. 

— Înăuntru ai să găseşti testamentul lui şi alte câteva 
documente, aşa cred, spuse vrăjitorul. Acum eşti stăpân peste 
Fundătura. Şi am impresia că ai să găseşti şi un inel de aur 
înăuntru. 

— Inelul! exclamă Frodo. Mi l-a lăsat mie? Mă întreb de ce. 
Totuşi, s-ar putea să-mi folosească. 

— Da şi nu, spuse Gandalf. Eu nu l-aş folosi, dacă aş fi în 
locul tău. Ţine-l însă ascuns şi la loc sigur! Acum mă duc să mă 
culc. 

Ca stăpân peste Fundătura, Frodo consideră că era de 
datoria lui, chiar dacă era chinuitoare, să-şi ia rămas-bun de la 
oaspeţi. Zvonuri despre întâmplări ciudate se răspândiseră de- 
acum prin toate ungherele pajiştii, dar Frodo le răspundea că, 
fără doar şi poate, totul se va lamuri a doua zi dimineaţa. Spre 
miezul nopţii, trăsurile începură să vină după oaspeţii 
importanţi. Pe rând, apoi, se depărtară, pline de hobbiţi sătui, 
însă nemulţumiţi. După cum fusese stabilit dinainte, grădinarii 
se  înfiinţară şi-i transportară în tărăboanţe pe aceia care 
rămăseseră în urmă nesocotit de mult. 

Şi noaptea trecu. Soarele răsări. Hobbiţii se treziră mai 
târziu ca de obicei. Orele dimineţii treceau şi ele. Sosiră 
îngrijitorii şi începură (aşa după cum li se spunea) să strângă 
pavilioanele şi corturile şi mesele şi scaunele, lingurile şi cuţitele 
şi sticlele şi farfuriile şi lampioanele, şi să pună în cutii 
boschetele ornamentale şi resturile şi hârtia pocnitorilor, genţile, 
mănuşile şi batistele uitate şi mâncarea nemâncată (o cantitate 
foarte mică). Apoi veniră şi alţii (fără să li se fi spus): din 
familiile Baggins, Boffin, Bolger, Took şi alţi musafiri care trăiau 
sau locuiau în apropiere. Până la amiază, când până şi cei mai 
bine hrăniţi se întorseseră după ce plecaseră o dată, la 
Fundătura se adunase o mare mulţime, neinvitată, dar nu şi 
neaşteptată. 

Frodo stătea pe trepte, zâmbind, însă arătând destul de 
obosit şi de neliniştit. Le ură bun venit tuturor, dar mai mult 
decât le spusese cu o seară înainte nu avea ce să le spună. 
Răspunsul lui la toate întrebările era următorul: 

— Domnul Bilbo Baggins a plecat; din câte ştiu eu, pentru 
totdeauna. 


Pe unii dintre cei prezenţi îi pofti în casă, deoarece Bilbo 
lăsase „mesaje" pentru ei. 

În holul de la intrare se găsea un morman compus din tot 
felul de pachete şi pacheţele şi piese mici de mobilier. Pe fiecare 
obiect în parte era prinsă o etichetă. Etichetele sunau cam aşa: 

Pentru ADELARD TOOK, pentru EL ŞI NIMENI ALTCINEVA, de 
la Bilbo; asta pe o umbrelă. Adelard luase cu sine multe alte 
pachete neetichetate. 

Pentru DORA BAGGINS, în amintirea unei LUNGI 
corespondențe, cu dragoste de la Bilbo; pe un coş mare de 
hârtii. Dora era sora lui Drogo şi cea mai bătrână rudă 
supraviețuitoare de sex femeiesc dintre neamurile lui Bilbo şi 
ale lui Frodo; avea nouăzeci şi nouă de ani şi strânsese vrafuri 
de sfaturi bune timp de mai bine de o jumătate de secol. 

Pentru MILO BURROWS, cu speranță că-i va folosi, de la 
B.B.; pe un stilou de aur şi o sticluţă de cerneală. Milo nu 
răspundea la scrisori niciodată. 

În folosul ANGELICĂI, de la Unchiul Bilbo; pe o oglinda 
convexă rotundă. Ea era o Baggins tânără, care îşi cerceta 
chipul cu prea multă insistenţă în oglindă. 

Pentru colectia lui HUGO BRACEGIRDLE, de la un 
contribuabil; pe o bibliotecă (goală). Hugo împrumuta cărţi cu 
multă osârdie şi nu se prea ostenea să le dea înapoi. 

Pentru LOBELIA SACKVILLE-BAGGINS, în DAR; pe o casetă 
cu linguri de argint. Bilbo era convins că ea era aceea care-i 
luase o mare parte din lingurile lui cât timp fusese plecat în 
prima lui călătorie. Lobelia ştia foarte bine acest lucru. Când sosi 
mai târziu, înţelese imediat aluzia, dar luă lingurile. 

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre multele daruri 
strânse. Locuinţa lui Bilbo ajunsese să fie ticsită de tot felul de 
lucruri în lunga lui viaţă. Cam spre asta trăgeau toate vizuinele 
hobbiţilor, să devină ticsite; şi vinovat nu era decât obiceiul lor 
de-a face atâtea daruri cu ocazia zilelor de naştere. Bineînţeles 
că darurile nu erau întotdeauna noi; unul sau două mathom-uri 
vechi, ale căror întrebuinţări fuseseră uitate, circulaseră chiar 
prin tot ţinutul; dar Bilbo dăruise, de obicei, obiecte noi, 
păstrându-le pe acelea pe care le primise el însuşi. Incât vechea 
lui vizuină arăta acum ceva mai aerisită. 

Fiecare dintre cadourile de despărţire purta câte o eticheta, 
scrisă de Bilbo personal, iar unele dintre ele aveau un anume 


tâlc sau un înţeles hâtru. Dar, neîndoios, majoritatea lucrurilor 
erau destinate celor care le doreau sau aveau nevoie de ele. 
Hobbiţii mai săraci, în special cei din Puşcă-n traistă, fuseseră 
norocoşi. Bătrânul Unchiaş Gamgee se alese cu doi saci de 
cartofi, o spadă nouă, un surtuc de lână şi o sticluţă cu pomadă 
pentru încheieturile lui înţepenite. Bătrânul Rory Brandybuck, ca 
răsplată pentru ospitalitatea lui, primi o duzină de sticle din 
„Podgoriile vechi": un vin roşu tare de la Miazăzi şi destul de 
vechi, căci fusese făcut de tatăl lui Bilbo. lar Rory, după prima 
sticlă, îl iertă pe Bilbo aproape de tot şi-l declară un tip a-ntâia. 

Din toate cele erau destule şi pentru Frodo. Şi bineînţeles, 
lucrurile cele mai de preţ cât şi cărţile, tablourile şi mai multă 
mobilă decât avea el trebuinţă au rămas în posesiunea sa. Dar 
nicăieri nu se zărea vreo urmă sau nu se pomenea ceva despre 
bani ori bijuterii: nimeni n-a primit nici măcar un bănuţ sau 
măcar o mărgea de sticlă. 

După-amiaza aceea a fost tare obositoare pentru Frodo. 
Cineva lansase zvonul că întreaga gospodărie era împărţită 
fiecăruia cum poftea, zvon care s-a răspândit apoi ca focul de 
paie: încât nu după multă vreme casa s-a umplut de o 
sumedenie de indivizi care n-aveau nici o treabă acolo, dar nici 
nu puteau fi împiedicaţi să intre. Etichetele au fost smulse şi 
aruncate, astfel că în curând au izbucnit certuri. Unii dintre ei 
încercau să pună la cale tot felul de trocuri şi afaceri în hol; alţii 
dădeau să se furişeze cu obiecte mărunte ce nu le erau 
destinate, sau cu orice altceva ce nu părea dorit de nimeni sau 
rămăsese nesupravegheat. Drumul spre poartă se blocase din 
pricina roabelor sau a cărucioarelor. 

Familia Sackville-Baggins sosi tocmai când era harababura 
mai mare. Frodo se retrăsese pentru o vreme, lăsându-l pe 
prietenul său Merry Brandybuck să supravegheze lucrurile. Când 
Otho ceru cu glas ridicat să-l vadă pe Frodo, Merry făcu o 
plecăciune politicoasă. 

— Nu se simte bine, explică el. S-a retras. 

— Adică s-a ascuns, spuse Lobelia. Oricum, vrem să-l 
vedem şi-l vom vedea. Aşa că du-te şi spune-i. 

Merry îi lasă o vreme destul de lungă în hol, timp în care ei 
şi-au descoperit lingurile primite drept cadou de despărţire. 
Ceea ce nu i-a făcut să se binedispună. Apoi se văzură invitaţi în 
camera de lucru. Frodo şedea la o masă încărcată cu o 


sumedenie de hârtii. Avea un aer indispus - şi nu numai pentru 
că-i vedea pe cei doi Sackville-Baggins; se ridică în picioare, 
băgându-şi o mână în buzunar, ca pentru a se juca sau a căuta 
ceva acolo. Dar musafirilor li se adresă politicos. 

Otho şi Lobelia trecură imediat la ofensivă. Începură prin a-i 
oferi nişte preţuri de nimic (ca între prieteni) pentru diferite 
obiecte valoroase şi nedestinate cuiva anume. Frodo le spuse că 
numai lucrurile specificate de Bilbo însuşi puteau fi dăruite, dar 
ei săriră imediat că ceva nu era în regulă în toată această 
afacere. 

— Un singur lucru este limpede pentru mine, zise Otho, şi 
anume că tu ieşi cel mai bine. Insist să văd testamentul. 

Otho ar fi fost moştenitorul lui Bilbo dacă acesta nu l-ar fi 
adoptat pe Frodo. Citi testamentul cu atenţie şi pufni 
dispreţuitor. Din nefericire, era foarte limpede şi corect (după 
obiceiurile avocăţeşti ale hobbiţilor, care, printre alte lucruri, 
impuneau semnăturile a şapte martori, puse pe hârtie în 
cerneală roşie). 

— larăşi traşi pe sfoară, îi spuse el soţiei sale. Şi după 
şaizeci de ani? Linguri? Prostii! 

Pocnind din degete sub nasul lui Frodo, părăsi încăperea. 
Dar Lobelia nu se lăsă dusă cu una, cu două. Ceva mai târziu, 
Frodo ieşi să vadă cum mai stăteau treburile şi o găsi în hol, 
cercetând ungherele şi cotloanele şi ciocănind podelele. Mai cu 
sila, mai cu forţa, o conduse afară din casă, după ce mai întâi o 
uşură de câteva piese mici (dar valoroase) care căzuseră ca din 
întâmplare în umbrela ei. Lobelia avea aerul că în gând clocea o 
replică zdrobitoare de rămas-bun, dar tot ce găsi de cuviinţă să 
spună, întorcându-se spre el pe trepte, fură aceste cuvinte: 

— Ai să ajungi să-ţi pară rău, tinere. De ce nu te-ai dus şi tu 
cu el? Nu aparţii acestui loc; nu eşti un Baggins, eşti - eşti un 
Brandybuck! 

— Ai auzit-o, Merry? Asta a fost o insultă, dacă vrei să ştii, 
spuse Frodo în timp ce închidea uşa în urma ei. 

— Ba a fost un compliment, fu de părere Merry 
Brandybuck, şi astfel, desigur, un neadevăr. 

După care făcură turul vizuinii şi izgoniră trei hobbiţi tineri 
(doi Boffini şi un Bolger) care spărgeau găuri în pereţii uneia 
dintre pivnițe. Frodo se încăieră chiar cu tânărul Sancho 
Proudfoot (nepotul bătrânului Odo Proudfoot), care se apucase 


să sape într-una dintre cămările mai mari unde i se păruse că 
auzise un ecou. Legenda aurului lui Bilbo stârnise deopotrivă 
curiozitatea şi speranţa; căci aurul legendar (obţinut pe căi 
misterioase, dacă nu de-a dreptul dubioase) este, precum ştie 
oricine, al celui care-l găseşte - dacă respectivul nu este 
întrerupt în căutarea sa. 

După ce-l dovedi pe Sancho şi-l dădu afară din casă, Frodo 
se prăvăli pe un scaun din hol. _ 

— E timpul să închidem prăvălia, Merry, spuse el. Incuie 
uşa şi n-o mai deschide nimănui azi, nici chiar dacă vin cu 
berbecele. 

Apoi se duse să se învioreze cu o ceaşcă de ceai sleit. 

Nici n-apucă să se aşeze bine, când auzi un ciocănit discret 
în uşa de la intrare. „Precis că e Lobelia, îşi spuse el. S-a gândit 
la ceva cu adevărat josnic şi s-a întors să mi-o arunce de la 
obraz. Să aştepte." 

Îşi bău ceaiul mai departe. Ciocăniturile răsunară din nou, 
mai tare de data asta, dar Frodo nu se sinchisi nici acum. Brusc, 
scăfârlia vrăjitorului apăru în cadrul ferestrei. 

— Dacă nu mă laşi să intru, Frodo, am să-ţi bubui în aer uşa 
drept în văgăună, până-n partea cealaltă a dealului, îl ameninţă 
el. 

— Dragul meu Gandalf! Stai niţel! strigă Frodo, repezindu- 
se afară din cameră. Intră! Intră! spuse el, deschizând uşa. Am 
crezut că e Lobelia. 

— Atunci te iert. Dar am văzut-o mai adineauri, mânând un 
ponei înhămat la o brişcă, se ducea spre Lângă Ape cu o faţă ce- 
ar fi covăsit şi laptele din ugerul vacii. 

— Aproape că m-a covăsit pe mine. Zău că mi-a venit să- 
ncerc inelul lui Bilbo. Îmi venea să mă fac nevăzut. 

— Să nu faci asta, îl avertiză Gandalf, aşezându-se. Te rog 
să ai grijă cu inelul ăla, Frodo. De fapt, ăsta e unul dintre 
motivele care m-au făcut să vin să mai am o ultimă vorbă cu 
tine. 

— Adică, despre ce? 

— Ce ştii până acum? 

— Doar ceea ce mi-a spus Bilbo. l-am auzit povestea: cum 
l-a găsit, cum l-a folosit; vorbesc de călătorie. 

— Care poveste, aş vrea să ştiu. 


— Aaa, nu pe aceea pe care le-a spus-o gnomilor şi a pus-o 
în carte, zise Frodo. Mi-a zis povestea adevărată la scurt timp 
după ce-am venit să locuiesc aici. Mi-a zis cum l-ai bătut la cap 
până ţi-a povestit-o, aşa că cel mai bine era s-o ştiu şi eu. „Fără 
secrete între noi, Frodo, mi-a zis, dar nici nu vor fi duse mai 
departe. Inelul e al meu, oricum." 

— Interesant, medită Gandalf. Bun, şi care-i părerea ta 
despre toate astea? 

— Dacă te referi la faptul că a inventat treaba aia cu 
„cadoul", ei bine, mie mi s-a părut povestea adevărată mult mai 
demnă de crezut şi n-am înţeles de ce a fost nevoie s-o-ntoarcă. 
Doar nu-i stă în fire să facă asemenea lucruri, drept care mi s-a 
părut cam ciudat. 

— Şi mie. Dar ciudăţenii se pot ivi la cei care au asemenea 
comori - dacă le folosesc. la-l drept avertisment pentru tine că 
trebuie să fii atent foarte cu inelul. S-ar putea să aibă şi alte 
puteri în afară de aceea de-a te face să dispari la comandă. 

— Nu înţeleg, făcu Frodo nedumerit. 

— Nici eu, mărturisi vrăjitorul. De-abia acum am început să 
mă gândesc la inel, mai ales de aseară încoace. Nu trebuie să-ţi 
faci griji. Dar, dacă vrei să-mi urmezi sfatul, foloseşte-l cât mai 
rar, sau chiar deloc. Te implor, măcar nu-l folosi în nici un chip 
care ar trezi bănuiala sau i-ar face pe alţii să şuşotească. Repet: 
păstrează-l bine şi în taină. 

— Tare eşti misterios. De ce anume te temi? 

— Nu sunt sigur, deci asta e tot ce pot să-ţi spun. S-ar 
putea să-ţi spun mai multe după ce mă întorc. Acum plec: prin 
urmare, cu bine, deocamdată. 

Se ridică în picioare. 

— Acum?! striga Frodo. De ce, credeam că ai să stai cel 
puţin o săptămână. Voiam să-ţi cer ajutorul. 

— Aşa am vrut - dar a trebuit să mă răzgândesc. E posibil 
să lipsesc o vreme mai îndelungată; dar mă voi întoarce să te 
văd cât de repede pot. Aşteaptă-mă şi voi fi aici! Am să mă 
strecor înapoi. N-am să mai vizitez prea des Comitatul la lumina 
zilei. Am descoperit că am devenit destul de nedorit pe-aici. Am 
auzit că aduc numai necazuri şi tulbur pacea. Sunt unii care mă 
acuză că l-am dus cine ştie unde pe Bilbo, chiar mai rău. Dacă ţii 
neapărat să ştii, se zice că noi doi am pus la cale totul ca să-i 
luam averea. 


— Unii! exclamă Frodo. Adică te referi la Otho şi Lobelia. Ce 
dezgustător! Le-aş da Fundătura şi tot restul dacă l-aş putea 
aduce pe Bilbo înapoi şi aş putea pleca împreună cu el să 
străbatem ţara. lubesc meleagurile astea. Dar, nu ştiu cum, 
încep să regret că n-am plecat şi eu. Tare aş vrea să ştiu dacă 
am să-l mai văd vreodată. 

— Şi eu. Şi aş dori să mai ştiu multe alte lucruri. Şi-acum, 
cu bine. Ai grijă de tine. Şi aşteaptă-mă să apar când te aştepţi 
mai puţin. Cu bine! 

Frodo îl conduse la uşă. Gandalf îi mai făcu o dată semn cu 
mâna, după care porni la drum cu un pas surprinzător de iute; 
lui Frodo însă i se păru că bătrânul vrăjitor arăta neobişnuit de 
cocârjat, ca şi cum ar fi dus în spate o grea povară. Seara se 
apropia tot mai mult, încât silueta învelită în manta pieri curând 
în umbrele amurgului, iar Frodo nu-l mai văzu multă vreme. 


II Umbra trecutului 

Bârfele nu s-au stins în nouă zile, şi nici în nouăzeci şi nouă. 
A doua dispariţie a domnului Bilbo Baggins a fost întoarsă pe 
toate feţele în Hobbiton şi de altfel peste tot în Comitat, timp de 
un an şi o zi, iar în amintirea tuturor a rămas mult mai mult 
decât atât. Pentru hobbiţii tineri, a devenit povestea de la gura 
sobei; ca, până la urmă, Nebunul Baggins care dispărea cu tunet 
şi fulger şi apărea cu saci plini de bijuterii şi aur să devină un 
personaj legendar îndrăgit şi să continue să trăiască mult după 
ce întâmplările adevărate au fost uitate. 

In acelaşi timp însă părerea generală a celor din 
împrejurimi era că Bilbo, care întotdeauna fusese oarecum sărit 
de pe fix, înnebunise acum de tot şi se topise în văzduh. De 
acolo negreşit că a căzut într-o baltă sau într-un râu unde şi-a 
găsit sfârşitul tragic, dar cum nu se poate mai nimerit. Vina, 
ziceau cei mai mulţi, o purta Gandalf. 

— Măcar dacă l-ar lăsa vrăjitorul ăla afurisit în pace pe 
Frodo, să se aşeze şi el la casa lui şi să-i vină mintea la cap, 
spuneau ei. 

Şi, din câte se părea, vrăjitorul l-a lăsat pe Frodo singur, iar 
Frodo a-nceput să se gospodărească, dar semne că i-ar fi venit 
mintea de hobbit la cap nu se vădeau. Ba dimpotrivă, a ajuns 
să-i meargă şi lui buhul cum că ar fi ceva ciudat cu el, aşa cum 
fusese şi cu Bilbo. A refuzat să poarte doliu; iar anul următor a 
dat o petrecere în cinstea celei de-a o sută douăsprezecea zi de 


naştere a lui Bilbo, pe care el a botezat-o Ospăţul celor O Suta 
Doisprezece. Ceea ce s-a dovedit departe de adevăr, căci au 
fost invitaţi doar douăzeci de oaspeţi şi s-au servit mai multe 
mese la care a nins cu mâncare şi a turnat cu vin, cum spun 
hobbiţii. 

Unii au fost de-a dreptul şocaţi; cu toate acestea, Frodo a 
păstrat obiceiul de a da Petrecerea de Ziua de Naştere a lui 
Bilbo în fiecare an, până când toţi s-au obişnuit cu asta. El nu 
credea că Bilbo era mort, explică Frodo. Şi când îl întrebau 
„Atunci unde este?", ridica din umeri. 

Trăia de unul singur, aşa cum făcuse şi Bilbo; dar avea 
mulţi prieteni buni, mai ales printre hobbiţii mai tineri 
(majoritatea descendenţi ai Bătrânului Took) care, în copilărie, 
ţinuseră mult la Bilbo şi toată ziua-bună ziua erau la Fundătura. 
Folco Boffin şi Fredegar Bolger erau doi dintre aceştia; dar cei 
mai apropiaţi dintre ei îi erau Peregrin Took (de obicei i se 
spunea Pippin) şi Merry Brandybuck (pe numele adevărat 
Meriadoc, dar rareori îşi amintea careva de acest lucru) . Frodo 
hălăduia prin ţinut în compania lor; însă cel mai adesea hoinărea 
de unul singur, şi, spre mirarea celor cu scaun la cap, era uneori 
văzut umblând departe de casă, prin păduri şi printre dealuri, la 
lumina stelelor. Merry şi Pippin îl bănuiau că-i vizita pe elfi în 
acele plimbări ale lui, după cum făcuse şi Bilbo. 

O dată cu trecerea anilor, lumea a prins să bage de seamă 
că Frodo vădea aceleaşi semne de bună „păstrare“: pe dinafară 
avea acelaşi aspect de hobbit robust şi plin de energie abia ieşit 
din adolescenţă. 

— Unii au tot norocul de pe lume, ziceau ei. 

Dar, abia când Frodo s-a apropiat de vârsta ceva mai 
matură a celor cincizeci de ani, a început acest lucru să li se 
pară celorlalţi de-a dreptul ciudat. 

Cât despre Frodo, după zăpăceala de la început, a 
descoperit că era destul de plăcut să-şi fie propriul stăpân şi 
Domnul Baggins, nimeni altcineva, de la Fundătura. Câţiva ani s- 
a simţit fericit şi nu şi-a făcut prea mari griji în legătură cu 
viitorul său. Dar în sinea lui, şi fără să-şi dea pe de-a-ntregul 
seama, regretul că nu plecase cu Bilbo îl rodea tot mai mult. Se 
pomenea uneori, mai ales toamna, gândindu-se la pustietăţi şi 
în vise i se strecurau imagini ciudate cu munţi pe care nu-i 
văzuse niciodată. „Poate că am să traversez şi eu într-o bună zi 


Râul", se trezea cugetând. La care, cealaltă jumătate a minţii lui 
răspundea de fiecare dată: „Încă nu". 

Şi-aşa a trecut vremea, până când, apropiindu-se de 
sfârşitul celor patruzeci de ani, s-a pomenit şi în pragul celei de- 
a cincizecea aniversări: cincizeci era o cifră pe care o considera 
într-un fel semnificativă (sau de rău augur); oricum ar fi fost, la 
acea vârstă îl apucase pe Bilbo dintr-o dată gustul pentru 
aventură. Frodo începea să se simtă neliniştit; şi vechile poteci 
păreau de-acum prea bătute. Cerceta hărţile şi se întreba ce se 
găsea dincolo de marginile lor: mai toate hărţile făcute în 
Comitat arătau numai întinderi albe dincolo de graniţele 
ținutului. Îi plăcea din ce în ce mai mult să hoinărească tot mai 
departe pe câmpii şi tot mai adesea de unul singur; iar Merry şi 
ceilalţi prieteni ai săi îl urmăreau cu îngrijorare. Adeseori era 
văzut umblând şi stând de vorbă cu călători străini care 
începuseră la acea vreme să-şi facă apariţia în Comitat. 

Se zvoneau tot felul de lucruri ciudate care se petreceau în 
lumea de afară; şi cum Gandalf nu se întorsese până la acea 
dată şi nici nu trimisese vreo veste de mai mulţi ani, Frodo 
strângea cât mai multe noutăţi cu putinţă. Elfii, care intrau 
rareori în Comitat, erau acum zăriţi trecând spre vest prin păduri 
la ceas de seară, ducându-se fără să se mai întoarcă; dar ei 
părăseau Pământul de Mijloc şi nu mai zăboveau cu gândul la 
grijile lui. Mai erau însă şi gnomi, care străbăteau drumurile într- 
un număr neobişnuit de mare. Străvechiul Drum de la Soare- 
Răsare la Soare-Apune traversa Comitatul până la capătul 
acestuia, înspre Limanurile Cenuşii, iar gnomii îl folosiseră 
întotdeauna când se îndreptau spre minele din Munţii Albaştri. 
Mai ales ei erau, pentru hobbiţi, cei care le aduceau veşti de pe 
meleaguri îndepărtate - dacă voiau să afle câte ceva: de regulă, 
gnomii dezvăluiau puţine lucruri, iar hobbiţii nu mai puneau alte 
întrebări. Dar acum Frodo întâlnea nu arareori gnomi străini din 
ţări îndepărtate, şi unii dintre ei vorbeau în şoaptă despre 
Duşmanul din Ţinutul Mordor. 

Numele acesta îl ştiau hobbiţii doar din legendele trecutului 
întunecat, zăcând în adâncile cotloane ale memoriei precum o 
umbră; dar era de rău augur şi năştea nelinişti. Ai fi zis că 
puterea cea rea din Codrul Întunecimii fusese alungată de Sfatul 
Alb, doar ca să apară cu şi mai mare forţă în vechile fortărețe 
din Mordor. Turnul Întunecat fusese reconstruit, aşa se zvonea. 


De acolo, puterea se întindea în lung şi-n lat, şi departe înspre 
soare-răsare şi miazăzi erau războaie şi stăpânea o teamă tot 
mai mare. Orcii se înmulţeau din nou în munţi. Căpcăunii cei răi 
ieşiseră din cotloane, dar nicidecum cu minţile înceţoşate, ci 
vicleni şi înarmaţi cu arme înspăimântătoare. Şi se zvonea în 
şoaptă că ar fi existat creaturi şi mai cumplite decât acestea, 
dar fără de nume. 

Puţine dintre toate acestea, bunînţeles, ajungeau la 
urechile hobbiţilor de rând. Dar chiar şi cei mai surzi şi mai 
închişi-în-casă începuseră să prindă din zbor tot felul de poveşti 
stranii; iar celor ai căror treburi îi duceau spre hotare le era dat 
să vadă lucruri ciudate. Vorbele ce se spuneau într-o seară de 
primăvară, în anul în care Frodo împlinea cincizeci, la Dragonul 
verde din Lângă Ape, dovedeau că până şi în miezul tihnit al 
Comitatului ajunseseră zvonurile, deşi mulţi hobbiţi încă râdeau 
de ele. 

Sam Gamgee şedea într-un colţ lângă foc, iar în faţa lui 
stătea Ted Roşcovanul, fiul morarului; şi mai erau de faţă tot 
felul de alţi hobbiţi simpli, care ascultau la ce vorbeau ei. 

— Tare ciudate lucruri se mai aud în ziua de azi, zău aşa, 
spuse Sam. 

— De auzit, auzi dacă stai şi-asculţi, zise Ted. Dar poveşti la 
gura sobei şi basme de-adormit copiii aud şi-acasă dacă vor. 

— Nu mă-ndoiesc c-auzi, i-o-ntoarse Sam, şi-aş cuteza să 
spun că-i mai mult adevăr în unele dintre ele decât îţi poţi 
închipui. 

Cine-a inventat poveştile, dacă-i pe-aşa? Să luăm, 
bunăoară, poveştile cu dragoni de-acum. 

— Ba, mulţam. Am auzit vorbindu-se despre ei când eram 
copil şi n-avem pricini să credem în ele taman acuma. În Lângă 
Ape e-un singur Dragon, şi ăla-i verde. 

La aceste vorbe ale lui Ted, toţi izbucniră în râs. 

— Fie cum spui tu, încuviinţă Sam, râzând împreună cu 
ceilalţi. Dar ce zici de oamenii-copaci, uriaşii ăia, sau cum vrei 
să le spui; umblă vorba c-a fost văzut unu' mai mare decât un 
copac, dincolo de Pârloagele de la Miazănoapte, şi nu cu foarte 
mult timp în urmă. 

— Cine l-a văzut? 


— Văru-meu Hal, spre pildă. Lucrează la domnu' Boffin, la 
Peste Deal şi se duce la vânătoare în Meleagul de Miazănoapte. 
El a văzut unu'. 

— Poate numai zice aşa. Hal al tău întotdeauna zice că 
vede lucruri; şi te pomeneşti că vede lucruri care nici nu-s. 

— Dar ăsta cică era tot pe-atât de mare cât un ulm şi 
umbla... umbla cu un pas cât şapte de-ai noştri. 

— Pun capu' că nici de-un deget nu-nainta. Ce-a văzut el 
chiar a fostun ulm, vrei, nu vrei. 

— Dar ăsta umbla, ascultă-mă pe mine; unde mai pui că 
nu-i urmă de ulm la Pârloagele de la Miazănoapte. 

— Atunci nici c-a văzut Hal vreunu', hotărî Ted. 

Se auziră câteva hohote şi bătăi din palme: ascultătorii mai 
c-ar fi zis că Ted ieşise învingător. 

— Să zicem, nu se dădu Sam bătut, dar nu poţi să nu 
recunoşti că sunt şi alţii pe lângă Halfast al nostru care au văzut 
seminţii ciudate străbătând Comitatul - străbătându-l dintr-un 
cap în celălalt, ia seamă; şi încă mai multe sunt întoarse din 
drum la hotare. Vameşii noştri n-au avut nicicând atâta treaba 
ca acum. Şi-am mai auzit spunându-se că elfii o iau înspre 
soare-apune. Ei spun că se duc spre porturi, departe, dincolo de 
Turnurile Albe. 

Sam îşi flutură mâna într-un gest nedesluşit: nici el şi nici 
altcineva dintre ei nu ştia cât de lung era drumul până la Mare, 
trecând de vechile turnuri şi dincolo de hotarele dinspre nord ale 
Comitatului. Dar poveştile de demult ziceau că acolo, departe, 
se aflau Limanurile Cenuşii, de unde, din când în când, plecau 
corăbiile elfilor spre a nu se mai întoarce nicicând. 

— Se duc departe, departe pe Mare, se duc înspre soare- 
apune şi ne părăsesc, continuă Sam, pe jumătate incantând 
cuvintele, clătinându-şi trist şi solemn capul. 

Dar Ted izbucni în râs. 

— Păi, nu-i nimic nou în asta, dacă te încrezi în basmele 
alea vechi. Şi nu văd ce treabă ai tu sau am eu. Să se ducă! Da' 
mă pun chezaş că nu i-ai văzut cu ochii tăi făcând-o; şi nici 
altcineva din Comitat. 

— Apoi, ştiu şi eu, căzu Sam pe gânduri. 

Era încredinţat că, odată, văzuse un elf în pădure şi trăgea 
nădejdea să mai vadă unul într-o bună zi. Dintre toate legendele 
pe care le auzise în anii copilăriei lui, cel mai mult îl tulburaseră 


asemenea frânturi de basme şi poveşti pe jumătate ţinute minte 
despre elfi, din cele pe care le ştiau hobbiţii. 

— Sunt unii, chiar şi prin părţile noastre, de-i ştiu pe cei din 
Seminţia Bălaie şi primesc veşti despre ei, spuse el. Cum e 
domnu' Baggins, pentru care lucrez acum. Mi-a zis că elfii pleacă 
pe Mare, şi el cunoaşte una-alta despre ei. Şi Bătrânu' Bilbo ştia 
şi mai multe: la câte poveşti n-am stat cu el când eram puştan. 

— Ohoho, amândoi sunt săriţi, pufni Ted. Cel puţin Bătrânu' 
Bilbo era sărit bine de tot, iar Frodo e şi el pe-aproape. Dacă de 
la de-alde ăştia îţi culegi mata veştile, n-ai s-auzi decât 
baliverne. Ei, prieteni, mă duc acasă. Sănătate tuturor! 

Îşi goli cana şi ieşi trântind uşa. 

Sam rămase tăcut. Avea destule la care să se gândească. 
Întâi şi-ntâi, erau multe de făcut în grădina Fundăturii; a doua zi 
o să trudească nu glumă, dacă se limpezea vremea. larba 
creştea repede. Dar mai erau şi alte gânduri care stăruiau în 
mintea lui, în afară de gradină. Într-un târziu oftă, se ridică şi 
părăsi crâşma. 

Era la începutul lui aprilie, iar cerul se limpezea după ce 
turnase cu găleata. Soarele coborâse spre asfinţit şi înserarea 
răcoroasă şi tăcută se stingea tot mai mult în noapte. Se 
îndreptă spre casă trecând prin Hobbiton şi urcând Măgura pe 
sub bolta presărată cu primele stele, fluierând încetişor şi 
lăsându-se năpădit de gânduri. 

Cam la acest timp reapăru şi Gandalf după lunga lui 
absenţă. Plecat în seara Petrecerii, dispăruse timp de trei ani. 
Apoi i-a făcut o vizită scurtă lui Frodo şi, după ce l-a privit o 
vreme cu multă atenţie, a dispărut din nou. Un an sau doi după 
aceea revenise destul de des, apărând pe neaşteptate după 
lăsarea serii şi plecând fără un cuvânt înainte să răsară soarele. 
Nu spunea nimic despre ce treburi îl aduceau sau ce drumuri 
bătuse, părea interesat mai mult să afle despre cum stătea 
Frodo cu sănătatea şi ce isprăvi mai făcuse. 

Apoi, dintr-o dată, vizitele lui au încetat. Trecuseră mai bine 
de nouă ani de când Frodo nu-l mai văzuse şi nu mai primise nici 
o veste de la el, încât începuse să creadă că vrăjitorul nu se va 
mai întoarce vreodată şi nu-l mai interesau hobbiţii. Dar în seara 
cu pricina, în timp ce Sam venea spre casă şi amurgul pălea, la 
fereastra camerei de lucru se auzi ciocănitul atât de familiar 
odată. 


Frodo îşi primi prietenul cu surprindere şi mare încântare. 
Se priviră îndelung. 

— Toate bune, da? întreba Gandalf. Araţi la fel ca 
întotdeauna, Frodo. 

— Şi tu, răspunse Frodo, dar în sinea lui îşi spuse că 
Gandalf arăta mai bătrân şi mai ros de griji. 

incepu să-l descoase despre ce mai era nou la el şi în 
lumea largă şi curând se adânciră amândoi în vorbe, stând treji 
mult în noapte. 

A doua zi dimineaţa, după o gustare servită târziu, 
vrăjitorul şedea cu Frodo în dreptul ferestrei deschise a camerei 
de lucru. Un foc darnic ardea în vatră, dar soarele era cald şi 
vântul bătea dinspre sud. Totul arăta proaspăt şi verdele crud al 
primăverii scânteia pe pajişti şi în vârful crengilor răşchirate ca 
nişte degete ale copacilor. 

Gandalf se gândea la o altă primăvară, în urmă cu optzeci 
de ani, când Bilbo îşi luase tălpăşiţa de la Fundătura fără măcar 
o batistă la el. Părul lui era poate mai alb decât îi fusese atunci, 
faţa mai brăzdată de griji şi înţelepciune; însă ochii erau la fel de 
strălucitori, iar de fumat, fuma şi scotea rotocoale de fum cu 
aceeaşi străşnicie şi plăcere. 

Acum fuma în tăcere, căci Frodo stătea nemişcat, adâncit 
în gânduri. Chiar şi în lumina dimineţii, resimțea umbra 
întunecoasă a veştilor pe care le adusese Gandalf. Într-un târziu, 
rupse tăcerea. 

— Seara trecută, Gandalf, ai început să-mi spui lucruri 
ciudate despre inelul meu. Apoi te-ai oprit, zicând că e mai bine 
ca asemenea treburi să fie lăsate pentru lumina zilei. Nu crezi că 
ai putea să isprăveşti acum? Spui că inelul e primejdios, mult 
mai primejdios decât îmi pot închipui. În ce fel? 

— In multe feluri, răspunse vrăjitorul. Este mult mai 
puternic decât am îndrăznit vreodată să gândesc la început, atât 
de puternic încât, până la urmă, ar înfrânge pe de-a-ntregul 
orice fiinţă muritoare în posesia căreia s-ar afla. Ar ajunge să o 
posede. 

In Eregion, continuă el, acum multă vreme au fost făcute 
multe inele elfice, inele magice, cum li se spune, şi erau, de 
bună seamă, de multe feluri: unele cu mai multă putere, altele 
cu mai puţină. Inelele mai slabe erau doar încercări, până când 
meşteşugul a-nceput să se desăvârşească, iar pentru fierarii elfi 


devenise o joacă să le meşteşugească - totuşi, după câte ştiu, 
primejdioase pentru muritori. Dar Inelele Mari, Inelele Puterii, 
erau o adevărată ameninţare. 

Un muritor, Frodo, care ţine asupra sa unul dintre Inelele 
Mari nu moare, dar nici nu creşte şi nici nu i se lungeşte viaţa, ci 
continuă să trăiască până când, într-un sfârşit, fiecare clipă 
înseamnă epuizare. Şi dacă foloseşte prea adesea Inelul pentru 
a se face nevăzut, dispare el însuşi: la urmă devine pentru 
totdeauna nevăzut, umblând în amurg sub ochiul puterii 
întunecate ce stăpâneşte Inelele. Dar, mai devreme sau mai 
târziu - mai târziu, dacă este puternic sau are gânduri curate, 
dar nici forţa lui şi nici buna intenţie nu ţin o veşnicie - mai 
devreme sau mai târziu Puterea Întunecimii îl va devora. 

— Ce cumplit! exclamă Frodo. 

Urmă o altă tăcere lungă. Din grădină se auzea zgomotul 
făcut de Sam Gamgee, care tundea iarba. 

— De când ştii aceste lucruri? întrebă Frodo după o vreme. 
Şi cât ştia Bilbo din toate astea? 

— Bilbo nu ştia mai multe decât ţi-a spus ţie, n-am nici o 
îndoială. Cu siguranţă că nu ţi-ar fi lăsat moştenire ceva ce ar fi 
fost primejdios, chiar dacă i-am promis că mă voi îngriji de tine. 
El găsea că inelul era foarte frumos şi foarte folositor la nevoie; 
şi dacă era ceva în neregulă sau ciudat, ei bine, era el însuşi. Imi 
zicea că „îi creştea în minte" şi mereu îşi făcea griji din pricina 
asta; nu bănuia că de vină era inelul. Dar şi-a dat seamă că 
obiectul nu trebuia scăpat din ochi nici o clipă; nu părea 
întotdeauna de aceeaşi mărime sau aceeaşi greutate; se 
micşora sau se lărgea într-un mod ciudat şi te pomeneai că din 
senin îţi alunecă de pe degetul pe care până atunci stătuse ca 
lipit. 

— Da, mi-a zis ceva despre asta în ultima lui scrisoare, 
astfel că l-am ţinut mereu prins de lanţ. 

— Înţelept lucru. Cât despre viaţa lui lungă, Bilbo n-a făcut 
niciodată vreo legătură între ea şi inel. A gândit că meritul era 
doar al lui şi era foarte mândru. Deşi începuse să fie cam 
neliniştit şi stânjenit. Subțire şi întins, acestea i-au fost vorbele. 
Semn că inelul începea să pună stăpânire pe el. 

— De unde ştii toate astea? întrebă Frodo încă o dată. 

— De unde ştiu? Ştiu multe din cele pe care le ştiu numai 
înţelepţii, Frodo. Dar dacă mă întrebi „de când ştiu despre acest 


inel", ei bine, încă nu ştiu, aş putea să zic. Mai am de făcut o 
încercare. Dar nu mă mai îndoiesc de intuiţia mea. 

Când am avut prima bănuială? cugetă el, răscolindu-şi 
amintirile. Stai să văd - a fost în anul în care Sfatul Alb a alungat 
Puterea Întunecimii din Codrul Întunecat, chiar înainte de Bătălia 
celor Cinci Armate, atunci a găsit Bilbo inelul. Mi-am simţit inima 
cuprinsă ca de o umbră, deşi n-am ştiut atunci ce anume îmi 
trezea spaima. M-am întrebat adesea cum de-a dat Gollum 
peste un Inel Mare, căci asta era limpede - cel puţin, asta a fost 
limpede de la bun început. Apoi am auzit povestea ciudată cu 
Bilbo, despre cum l-a „câştigat", şi nu mi-a venit să cred. Când, 
în sfârşit, am scos adevărul de la el, am văzut imediat că se 
străduia să-şi păstreze dincolo de orice îndoială dreptul asupra 
inelului. Aproape aşa cum făcuse şi Gollum cu „darul de ziua 
lui". Minciunile se asemănau prea mult, încât n-aveau cum să 
mă  liniştească. Era limpede că inelul avea o putere 
nesănătoasă, ce începuse să se facă simțită asupra posesorului 
său încă din prima clipă. Acela a fost primul avertisment pe care 
l-am primit că ceva nu era în regulă. l-am spus adeseori lui Bilbo 
că asemenea inele mai bine rămâneau nefolosite; dar nu-i 
plăcea că-i spuneam, şi nu după multă vreme a-nceput să se- 
nfurie. Mai mult de atât nu puteam face. Nu puteam să i-l iau 
fără să pricinuiesc un rău şi mai mare; şi, oricum, nu aveam 
dreptul să fac aşa ceva. Nu-mi rămânea decât să-l urmăresc şi 
să aştept. Să zicem că m-aş fi sfătuit cu Saruman cel Alb, dar 
ceva mă reţinea de fiece dată. 

— Despre cine vorbeşti? făcu nedumerit Frodo. N-am auzit 
niciodată de el până acum. 

— Poate că nu. Nu-şi bate capul cu hobbiţii, sau cel puţin 
nu şi-l bătea. Cu toate acestea, are un cuvânt greu printre 
înţelepţi. Este căpetenia ordinului meu şi mai-marele Sfatului. 
Cunoaşterea lui este adâncă, dar pe măsură de mare e şi 
mândria lui, şi nu-i place să-şi bage altcineva nasul. Tot ce 
priveşte inelele elfice, mari şi mici, e tărâmul lui. Le-a cercetat 
îndelung, căutând să afle tainele pierdute ale făuririi lor, dar, 
când s-a vorbit despre Inele în Sfat, tot ceea ce s-a îndurat să ne 
dezvăluie despre ceea ce ştia legat de ele n-a făcut decât să-mi 
domolească temerile. Îndoiala mea a căzut în adormire - somnul 
însă nu i-a fost prea liniştit. Căci eu stăruiam să urmăresc şi să 
aştept. 


Şi toate păreau în regulă cu Bilbo. lar anii au trecut. Da, au 
trecut şi-ai fi zis că nu-l atingeau. Nu dădea nici un semn că ar fi 
îmbătrânit. Şi iar m-a învăluit umbra. Dar mi-am zis: „La urma 
urmei, din partea mamei se trage dintr-o familie cu viaţă lungă. 
Mai are timp. Aşteaptă!" 

Şi am aşteptat. Până în noaptea când a părăsit această 
casă. A spus şi a făcut atunci nişte lucruri care m-au umplut de 
o teamă pe care nici o vorbă de-a lui Saruman n-ar putea-o 
alunga. În sfârşit, ştiam dincolo de orice îndoială că era în 
stăpânirea a ceva întunecat şi ucigător. Şi de atunci mi-am 
petrecut aproape întreaga vreme încercând să aflu adevărul. 

— Dar răul nu e de neînlăturat, nu-i aşa? întrebă Frodo 
neliniştit. O să se facă bine cu timpul, da? Adică o să se poată 
odihni în tihnă? 

— Atunci pe loc s-a şi simţit mai bine, răspunse Gandalf. 
Dar pe lumea asta exista doar o singură Putere care ştie totul 
despre Inele şi înrâuririle lor; şi, din câte ştiu, nu-i nici o Putere 
pe lume care să ştie totul despre hobbiţi. Intre înţelepţi, sunt 
singurul care s-a dovedit dornic să cunoască tradiţiile şi istoria 
hobbiţilor; o ramură nebuloasă a cunoaşterii, dar plină de 
surprize. Moi ca untul pot fi ei uneori, iar alteori la fel de 
neînfrânt precum rădăcinile unui arbore bătrân. Şi se prea 
poate, găsesc eu, ca cineva să se împotrivească Inelelor o 
vreme mult mai îndelungată decât şi-ar închipui înţelepţii. Nu 
cred că trebuie să-ţi faci griji din pricina lui Bilbo. 

Neîndoios, continuă vrăjitorul, el a avut Inelul asupra sa 
mulţi ani la rând şi l-a folosit, prin urmare s-ar putea să treacă 
ceva timp până va scăpa de sub puterea lui - şi abia atunci o să 
poată să-l vadă din nou fără să aibă de ce se teme, spre pildă. 
De trăit, însă, va trăi fericit încă multă vreme: cum a trăit şi 
până s-a despărţit de el. Căci, în cele din urma, s-a despărţit de 
el prin propria voinţă: un lucru important. Nu, nu mi-am mai 
făcut gânduri din pricina lui Bilbo din momentul în care a 
îndepărtat inelul de la sine. Pentru tine mă simt acum 
răspunzător. 

De când a plecat Bilbo, am fost foarte îngrijorat din pricina 
ta şi a acestor hobbiţi încântători, caraghioşi, neajutoraţi. Ar fi o 
cumplită lovitură pentru întreaga lume dacă Puterea Întunecimii 
ar pune stăpânire peste Comitat; dacă toţi  Bolgerii, 
Hornblowerii, Boffinii, Bracegirdlerii ăştia veseli, prostuţi, de 


treabă şi tot restul, ca să nu mai vorbesc de Bagginşii ăia 
ridicoli, ar cădea în sclavie. Frodo se scutură înfiorat. 

— Dar de ce să se întâmple aşa ceva? Şi de ce-ar dori 
Puterea asemenea sclavi? 

— Ca să-ţi spun adevărul, răspunse Gandalf, cred că până 
acum - până acum, bagă de seamă - nu i-a păsat câtuşi de puţin 
de existenţa hobbiţilor. Şi pentru asta ar trebui să fiţi 
recunoscători. Dar de-acum s-a sfârşit cu traiul vostru lipsit de 
griji. Nu are nevoie de voi - are mulţi alţi servitori folositori - dar 
n-are să vă ierte încă o dată. Şi hobbiţii ca sclavi nenorociţi or să 
încânte Puterea mai mult decât dacă sunt liberi şi fericiţi. Există 
ceva ce se numeşte răutate şi răzbunare! 

— Răzbunare? făcu Frodo. Răzbunare pentru ce? încă nu 
înţeleg ce are a face toată povestea asta cu Bilbo şi cu mine şi 
inelul nostru. 

— Totul, răspunse Gandalf. Încă nu cunoşti întreg pericolul; 
dar ai să-l cunoşti. Nici eu n-am fost sigur de el când am fost 
ultima oară aici; acum însă a sosit clipa să vorbesc. Dă-mi puţin 
inelul. 

Frodo îl scoase din buzunarul pantalonilor săi bufanţi; era 
prins de un lanţ fixat de curea. Îl desfăcu din lanţ şi i-l întinse 
încet vrăjitorului. Dintr-o dată părea să atârne foarte greu, ai fi 
zis că, într-un fel, ori inelul, ori Frodo însuşi nu dorea ca 
vrăjitorul să-l atingă. 

Gandalf îl ridică. Arăta de parcă era făcut din aur curat şi 
masiv. 

— Vezi vreun semn pe el? întrebă Gandalf. 

— Nu, răspunse Frodo. Nu e nici unul. E un inel simplu, 
unde mai pui că n-am zărit vreun semn de zgârietură sau că ar 
fi fost purtat. 

— Ei bine, atunci, priveşte. 

Spre uluiala şi disperarea lui Frodo, vrăjitorul îl azvârli dintr- 
o dată într-un colţ al pălălaiei din vatră. Frodo scoase un țipăt şi 
căuta cleştele; dar Gandalf îl opri cu un gest. 

— Aşteaptă! spuse el pe un ton autoritar, săgetându-l pe 
Frodo pe sub sprâncenele zburlite. 

Inelul nu părea să se modifice în nici un fel. După o vreme, 
Gandalf se ridică, închise obloanele la ferestre şi trase perdelele, 
încăperea se cufundă în întuneric şi linişte, deşi clănţănitul 
foarfecelor lui Sam, care între timp se apropiase de ferestre, 


încă putea fi auzit din grădină. Preţ de câteva clipe, vrăjitorul 
rămase cu privirile aţintite la foc; apoi se aplecă şi, cu cleştele, 
trase inelul spre marginea vetrei şi imediat îl ridică de jos. Lui 
Frodo i se tăie răsuflarea. 

— E rece, spuse Gandalf. la-l! 

Frodo îl primi în palma tremurândă: inelul devenise mai 
gros şi mai greu decât oricând înainte. 

— Ridică-l, îl îndemnă Gandalf. Şi uită-te la el cu atenţie. 
Făcu după cum i se spuse şi abia acum zări nişte linii subţiri, mai 
subţiri decât cele mai subţiri atingeri de penel, străbătând inelul 
pe din afară şi pe dinăuntru: linii de foc ce arătau ca şi cum ar fi 
format literele unui scris curgător. Strălucirea lor ardea privirile, 
şi totuşi păreau să vină de departe, ca dintr-o mare adâncime. 

— Nu pot citi literele de foc, spuse Frodo cu o voce 
tremurată. 

— Tu nu, eu însă, da. Literele sunt elfice, dintr-un alfabet 
străvechi, dar limba este aceea vorbită în Mordor, pe care nu 
am s-o rostesc aici. Dar în limba obişnuită sună cam aşa: 

Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, 
Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească. 
Doar două versuri dintr-un poem cunoscut de mult în 
folclorul elfilor: 
Trei inele pentru stăpânii elfi cei de sub soare, 
Şapte pentru ei, piticii de viţă din săli de stâncă, 
Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare, 
Unul pentru el, Seniorul Întunecimii-n noaptea lui 
adâncă, 
Unde-s Umbrele în Ţinutul Mordor, ca să le găsească 
Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime, 
Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească, 
Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime. 

Se opri câteva clipe, apoi continuă rar, cu o voce adâncă: 

— Acesta este Inelul Suprem, acel Unu care să domnească 
peste toate celelalte. Acesta este acel Unu pe care l-a pierdut 
acum multe veacuri, spre marea slăbire a puterii sale. Mult mai 
jinduieşte după el - dar nutrebuie să-l capete. 

Frodo rămase tăcut si nemişcat. Părea că teama îşi întindea 
o mână uriaşă, precum un nor înnegurat ridicându-se dinspre 
soare-răsare şi atârnând deasupra lui pentru a-l înghiţi. 

— Inelul ăsta, bâigui el. Cum, cum naiba a ajuns la mine? 


_ — Ooo! exclamă Gandalf. E o poveste foarte lungă. 
Inceputurile sale se află undeva în Anii Negri pe care doar cei ce 
cunosc legendele şi-i mai amintesc. Dacă ar fi să-ţi spun toată 
povestea, ar trece primăvara, ar veni iarna şi pe noi tot aici ne- 
ar prinde. 

Dar noaptea trecută îţi povesteam de Sauron cel Mare, 
Seniorul  Intunecimii. Zvonurile pe care le-ai auzit sunt 
adevărate. Aşa e, a apărut din nou, părăsindu-şi refugiul din 
Codrul Întunecimii şi întorcându-se la bastionul lui din Turnul 
Intunecat din Mordor. De numele acesta chiar şi voi hobbiţii veţi 
fi auzit, ca de o umbră la marginea bătrânelor poveşti. 
Intotdeauna după o înfrângere şi un moment de acalmie, Umbra 
capătă o altă formă şi creşte din nou. 

— Aş vrea să nu se fi întâmplat asta în vremea mea, 
murmura Frodo. 

— Şi eu, mărturisi Gandalf, şi la fel doresc toţi cei ce trăiesc 
acum asemenea vremuri. Dar nu stă în puterea lor să hotărască 
aşa ceva. Tot ce putem hotări este ce să facem cu timpul ce ne 
este dat. Şi de pe-acum, Frodo, vremea noastră a-nceput să se 
uite îndărăt. Duşmanul devine iute foarte puternic. Planurile lui 
sunt departe de a fi desăvârşite, eu aşa cred, dar sunt pe cale 
să se desăvârşească. Vom fi puşi la mare încercare. Am fi puşi la 
mare încercare chiar dacă n-ar fi vorba de acest noroc atât de 
plin de ameninţare. 

Duşmanului îi lipseşte un singur lucru care să-i dea forţa şi 
ştiinţa să înfrângă orice împotrivire, să învingă şi ultima redută 
şi să acopere toate meleagurile cu o a doua întunecime. Îi 
lipseşte acest inel, Unul. 

Pe Trei, cele mai nepătate dintre ele, stăpânii elfi le-au 
ascuns de el, mâna lui nu le-a atins şi nu le-a mânijit vreodată. 
Şapte erau în stăpânirea regilor gnomi, dar trei dintre acestea el 
le-a luat înapoi, iar pe celelalte le-au devorat dragonii. Pe nouă 
le-a dat oamenilor muritori, mândri şi măreţi, şi astfel i-a atras în 
mreje. Mult a trecut de când au căzut sub stăpânirea acelui Unu, 
devenind Duhuri ale Inelului, umbre sub Umbra lui mare, cei mai 
cumpliţi servitori ai lui. Mult a trecut de-atunci. Şi mulţi ani s-au 
scurs de când cele Nouă au trecut hotarele spre meleaguri 
străine. Dar, cine Ştie? Acum că Umbra creşte din nou, şi inelele 
astea s-ar putea întoarce. Dar, fie! Nu vom vorbi despre astfel 
de lucruri nici măcar în dimineaţa acestui ţinut, Comitatul. 


Căci lucrurile astfel stau: pe cele Nouă le-a adunat pentru 
sine; ca şi pe cele Şapte, de n-or fi fost distruse. Trei sunt încă 
ascunse. Dar ele nu-i mai pricinuiesc griji. Doar de Unul acesta 
are trebuinţă; căci el cu mâinile lui a făcut Inelul, al lui este, şi 
mare parte din puterea lui de odinioară a lăsat-o să treacă în el, 
pentru a le putea stăpâni pe toate celelalte. Dacă va deveni din 
nou al lui, atunci încă o dată le va putea porunci, oriunde se vor 
afla, chiar şi celor Trei, şi tot ce s-a aflat sub tortură lor iarăşi va 
fi torturat, iar el va fi mai puternic decât oricând. 

Şi iată, Frodo, care este norocul atât de plin de ameninţare. 
Seniorul îşi închipuia că acest Unu a pierit; că elfii l-au distrus, 
aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Dar acum ştie că nu a pierit, că a 
fost găsit. Şi-l caută, îl caută şi toate gândurile sale asupra lui 
sunt îndreptate. E marea lui speranţă şi marea noastră teamă. 

— De ce, de ce n-a fost distrus? striga Frodo. Şi cum de-a 
izbutit Duşmanul să-l piardă, dacă era atât de puternic şi pentru 
el atât de nepreţuit? 

Strânse Inelul în pumn, ca şi cum în aceeaşi clipă văzuse 
degete negre întinzându-se spre a-l apuca. 

— l-a fost luat, explică Gandalf. Forţa elfilor de-a i se 
împotrivi era mult mai mare în vremurile de demult; şi nu toţi 
oamenii se înstrăinaseră de ei. Oamenii din Apusime au venit în 
ajutorul lor. E un capitol din istoria străveche pe care am face 
bine să ne-o reamintim; căci tristeţe era şi în acea vreme, şi 
întunericul devenea tot mai gros, dar şi vitejia era mai mare 
precum şi faptele măreţe, şi nu cu totul în zadar. Va veni poate 
o zi când am să-ţi spun toată povestea, sau o vei auzi spusă pe 
de-a-ntregul de cineva care o ştie cel mai bine. 

Deocamdată, pentru că ceea ce ai nevoie să ştii este cum a 
ajuns acest obiect la tine, şi atât îţi va ajunge, nu-ţi voi spune 
decât că Gil-galad, regele elfilor, şi Elendil din Apusime au fost 
cei ce l-au înfrânt pe Sauron, deşi ei înşişi au pierit în timpul 
luptei. lar fiul lui Isildur, Elendil, i-a tăiat lui Sauron Inelul de pe 
deget şi l-a luat pentru sine. Apoi Sauron a fost înfrânt şi duhul 
lui a fugit şi s-a ascuns ani lungi, până când umbra lui a căpătat 
din nou formă în Codrul Întunecimii. 

Dar Inelul s-a pierdut. A căzut în Râul cel Mare, Anduin, şi a 
dispărut. Căci Isildur mărşăluia spre miazănoapte de-a lungul 
malurilor de răsărit ale Râului şi în apropierea Câmpiilor Vesele 
a fost ajuns din urmă de orcii din Munţi şi aproape tot poporul 


său a fost ucis. El a sărit în apă, dar Inelul i-a alunecat de pe 
deget în timp ce înota, şi atunci orcii l-au văzut şi l-au omorât 
trăgând în el cu săgeți. 

Gandalf tăcu pentru câteva clipe. 

— Şi acolo, continuă el, în vâltorile întunecate dintre 
Câmpiile Vesele, Inelul a dispărut dintre cele ştiute şi din 
poveste; şi chiar şi aşa, mare parte din istoria lui este cunoscută 
doar de puţini, iar Sfatul Înţelepţilor n-a izbutit să afle mai 
multe. Dar în sfârşit pot să duc eu mai departe povestea, aşa 
cred. 

— Mult după aceea, povesti el, dar încă tare departe în 
urmă, lângă malurile Râului cel Mare, la marginea Ţării 
Pustietăţii, trăia un neam cu mâini pricepute şi iute-de-picior. 
După socoteala mea, se trăgeau din neamul hobbiţilor, înrudiţi 
cu părinţii părinţilor clanului Stoor, căci iubeau Râul şi adeseori 
înotau în el sau îşi făceau bărcuţe din trestie. În neamul acesta 
se afla o familie de vază, numeroasă şi mai bogată decât multe, 
şi era condusă de o bunică a lor, aspră şi ştiutoare a istoriilor 
străvechi, cele pe care le avea neamul lor. Cel mai iscoditor şi 
mai dornic de a şti din această familie se numea Smeagol. Îl 
pasionau rădăcinile şi tot ce se afla abia la început; se scufunda 
în vâltorile adânci; scormonea la rădăcinile copacilor şi ale 
plantelor ce creşteau; îşi sfredelea tuneluri în colnicele înverzite; 
şi curând nu şi-a mai ridicat privirile spre culmile dealurilor sau 
spre frunzele copacilor, sau la florile ce se deschideau în aer; 
capul şi ochii lui erau îndreptaţi în jos. 

Avea un prieten, pe nume Déagol, de-aceeaşi fire cu el, cu 
ochi mai ageri, dar nu la fel de iute şi de vânjos. Odată au luat o 
barcă şi au coborât pe râu în jos, spre Câmpiile Vesele, unde 
creşteau, cât vedeai cu ochii, irişi şi trestii înflorite. Acolo a 
coborât Smeagol şi-a pornit la scormonit de-a lungul malurilor, 
dar Déagol a rămas în barcă să pescuiască. Dintr-o dată, un 
peşte mare s-a prins în cârligul lui şi, înainte să se dumirească 
ce se întâmpla, peştele l-a tras din barcă până-n adânc, pe 
fundul apei. Abia atunci a lăsat undiţa din mâna, căci i s-a 
năzărit că vede ceva lucind în mâl; şi, ţinându-şi răsuflarea, a- 
ntins mâna. 

S-a înălţat apoi stropind şi împroşcând, cu rădăcini prinse-n 
păr şi-un pumn plin de noroi; şi a înotat spre mal. Dar, ce să 
vezi? Când a spălat noroiul, acolo, în mâna lui, zăcea un 


minunat inel de aur; lucea şi scânteia în soare, încât inima lui 
Déagol a tresărit de bucurie. Dar Smeagol îl urmărea de după 
un copac şi, în timp ce Déagol sorbea din priviri inelul, Smeagol 
s-a apropiat furişat din spate. 

— Dă-l încoa, Déagol, dragule, a spus Smeagol peste 
umărul prietenului său. 

— De ce? a-ntrebat acesta. 

— Pentru că e ziua mea de naştere, dragule, şi mi-l doresc. 

— Puțin îmi pasă. Abia ţi-am făcut un cadou, mai mult 
decât mă lăsau buzunarele. Eu l-am găsit şi am de gând să-l 
păstrez. 

— Oho, nu mai spune, dragule, a pufnit Smeagol şi l-a prins 
pe Déagol de gât şi l-a sugrumat, căci aurul arăta minunat de 
strălucitor şi de frumos. Apoi şi-a strecurat inelul pe deget. 

Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu Déagol; 
fusese ucis departe de casă, iar cadavrul ascuns după aceea cu 
mare grijă. Dar Smeagol s-a întors singur; şi a descoperit că 
familia lui nu-l putea vedea atunci când purta inelul. Era foarte 
încântat de descoperirea lui, drept care a ascuns inelul; îl 
folosea ca să afle taine, iar ceea ce afla punea în slujba 
vicleşugurilor şi a blestemăţiilor sale. Agerimea văzului şi 
ascuţimea auzului au început să fie folosite pentru tot ce 
pricinuia suferinţă. Inelul îi dăduse putere pe măsura faimei lui. 
Nu e de mirare, prin urmare, că în curând neamurile sale nu l-au 
mai avut la inimă şi-l ocoleau (atunci când puteau să-l vadă). Ei 
îl loveau, el îi muşca de picioare. S-a apucat de furtişaguri şi 
umbla bombănind de unul singur şi gâlgâind în fundul gâtlejului. 
Şi aşa i-au dat numele de Gollum, l-au blestemat şi i-au spus să 
dispară undeva departe; iar bunica lui, dorind linişte, l-a alungat 
din familie şi l-a dat afară din vizuină. 

El a pornit pe drumuri singur-singurel, plângând puţin din 
pricina vitregiei vieţii, a luat-o în sus pe Râu, până când a ajuns 
la un izvor care ţâşnea din munţi, şi a apucat-o de-a lungul lui. 
Cu degete nevăzute prindea peşti în vâltorile adânci şi îi devora 
cruzi. 

Intr-o zi, fiind tare mare fierbinţeala, pe când se aplecă 
deasupra unei vâltori, a simţit o arsură la ceafă şi o lumină 
orbitoare din apă i-a rănit ochii umezi. S-a minunat de aceasta, 
căci aproape că uitase de Soarele de pe cer. Apoi, pentru ultima 
oară, şi-a ridicat privirile şi a ameninţat astrul cu pumnul. 


Dar când şi-a plecat ochii, a văzut departe în zare tancurile 
Munţilor Ceţoşi, de unde cobora pârâiaşul. Şi dintr-o dată şi-a zis 
în sinea lui: „Ar putea fi răcoare şi umbros sub munţii aceia, 
acolo soarele nu m-ar mai putea zări. Rădăcinile munţilor ălora 
trebuie că sunt cu adevărat rădăcini; negreşit că acolo sunt 
îngropate mari taine, ce n-au fost descoperite nicicând de la 
începutul începuturilor". 

Astfel că noaptea a pornit-o spre platourile înalte, unde a 
găsit o grotă mică din care ţâşnea izvorul întunecat; şi ca un 
vierme şi-a sfredelit drum înspre inima munţilor şi a dispărut 
dintre toate cele ştiute. Inelul a intrat în umbrele negre laolaltă 
cu el, şi nici chiar făcătorul lui, atunci când puterea lui a prins 
din nou a creşte, n-a putut afla nimic despre el. 

— Gollum! a strigat Frodo. Gollum? Adică vrei să spui că 
acesta este unul şi acelaşi cu creatura Gollum pe care a întâlnit- 
o Bilbo? Ce scârboşenie! 

— Găsesc că este o poveste tristă, îşi dădu cu părerea 
vrăjitorul, şi s-ar fi putut prea bine întâmpla altora, chiar şi unor 
hobbiţi pe care i-am cunoscut. 

— Nu pot să cred că Gollum a fost cumva înrudit cu 
hobbiţii, oricât de pe departe, spuse Frodo cu năduf. Ce gând 
înfiorător! 

— Şi totuşi, acesta-i adevărul, răspunse Gandalf. Despre 
originile lor, cel puţin, ştiu mai multe decât hobbiţii înşişi. Și 
chiar povestea lui Bilbo ne duce cu gândul la înrudire... In 
străfundurile minţilor şi amintirilor lor erau multe lucruri tare 
asemănătoare. Se înțelegeau unul pe altul foarte bine, mult mai 
bine decât l-ar înţelege un hobbit pe, să zicem, un gnom sau un 
orc, sau chiar pe un elf. Gândeşte-te numai la ghicitorile pe care 
le cunoşteau amândoi, spre exemplu. 

— Da, admise Frodo. Deşi sunt şi alte neamuri, în afară de 
hobbiţi, care zic ghicitori, şi cam de acelaşi soi. lar hobbiţii nu 
trag pe sfoară. Gollum numai asta voia, să tragă pe sfoară. Nu 
încerca decât să-l prindă pe săracul Bilbo pe picior greşit. Şi aş 
îndrăzni să spun că în răutatea lui se amuza să înceapă un joc la 
sfârşitul căruia îşi obținea cu multă uşurinţă o victimă. lar dacă 
pierdea, el unul nu avea de suferit. 

— Din păcate, prea adevărat, consimţi Gandalf. Dar mai era 
ceva la mijloc, cred eu, ce încă nu vezi. Nici măcar Gollum nu 
era pe de-a-ntregul decăzut. S-a dovedit mai rezistent decât şi- 


ar fi închipuit chiar şi înţelepţii - aşa, ca un hobbit. Un ungher 
mic al minţii tot i-a rămas al său şi doar al său, şi prin acela 
pătrundea lumina, ca printr-o crăpătură în întuneric: o lumină 
din trecut. Cred că, la urma urmei, era plăcut să auzi din nou o 
voce binevoitoare, care să readucă amintiri ale vântului şi ale 
copacilor, ale soarelui pe iarbă şi altele asemenea, uitate. 

Dar, bineînţeles, aceasta nu făcea decât ca, până la urmă, 
partea rea din el să fie şi mai încrâncenată - dacă nu putea fi 
stăpânită. Dacă nu putea fi lecuită. 

Gandalf oftă. 

— Dar, vai! prea puţină speranţă este pentru el. Şi totuşi, 
nu chiar fără de speranţă. Măcar că a avut Inelul în stăpânirea 
sa atât de îndelungată vreme, aproape dintotdeauna de când îşi 
poate aminti. Căci de mult timp nu-l mai purtase cu osârdie: în 
întunecimea neagră arar avea trebuinţă de el. E sigur că nu a 
„pălit' niciodată. E subţirel şi încă rezistent. Dar lucrul îi devora 
mintea, fără îndoială, şi chinul devenise aproape de neîndurat. 

Toate „marile secrete" de sub munţi se dovediseră a fi doar 
noapte pustie - nu mai era nimic de aflat, nimic ce să merite a fi 
făcut, doar înfulecatul josnic şi pe ascuns şi aduceri-aminte 
ranchiunoase. Era nenorocit de-a dreptul. Ura întunericul, dar şi 
mai mult ura lumina: ura totul, şi Inelul mai presus de orice. 

— Cum aşa? se miră Frodo. Nu era Inelul nepreţuitul şi 
singurul lucru la care ţinea? lar dacă-l ura, de ce n-a scăpat de 
el, sau de ce n-a plecat, lăsându-l acolo? 

— Ar trebui să începi să înţelegi, Frodo, după toate câte le- 
ai auzit. Îl ura şi-l iubea în egală măsură, aşa cum se ura şi se 
iubea pe sine. Nu putea să scape de el. Nu-i mai rămăsese 
voinţă pentru aşa ceva. 

Un Inel al Puterii are singur grijă de sine, Frodo. Poate 
singur să alunece parşiv de pe deget, dar păstrătorul său nu-l 
abandonează niciodată. Cel mult îi dă târcoale gândul de a-l 
dărui altcuiva spre păstrare - şi asta doar la început, când Inelul 
abia începe să-l prindă în mrejele sale. Dar, din câte ştiu, doar 
Bilbo din toată istoria a nutrit un asemenea gând şi chiar a făcut 
acest lucru. A avut nevoie şi de ajutorul meu. Şi chiar şi aşa, tot 
nu-i venea să renunţe la el sau să-l lase deoparte. Ascultă-mă, 
Frodo, nu Gollum era acela care lua hotărâri, ci Inelul însuşi. 
Inelul l-a părăsit pe el. 


— Cum adică, anume ca să-l întâlnească pe Bilbo? pufni 
Frodo. Un orc n-ar fi fost mai nimerit? 

— Nu-i de râs, îl mustră Gandalf. Şi tu ar trebui să fii ultimul 
care să râdă. A fost cea mai ciudată întâmplare din întreaga 
istorie de până acum a lnelului: ca Bilbo să sosească exact în 
acel moment şi să-şi pună orbeşte mâna tocmai pe el, în 
întuneric. 

N-a fost doar o singură putere la mijloc atunci, Frodo. Inelul 
încerca să ajungă înapoi la stăpânul lui. Alunecase de pe mâna 
lui Isildur, trădându-l; apoi, când s-a ivit ocazia, l-a prins pe 
sărmanul Déagol, care a fost ucis; după el, Gollum, pe care l-a 
devorat. Nu mai avea trebuinţă de Gollum; devenise prea 
mărunt şi meschin; şi, atâta vreme cât stătea cu el, Gollum nu 
şi-ar fi părăsit pentru nimic în lume vâltoarea adâncă. Astfel că 
acum, când stăpânul său se trezise încă o dată şi-şi trimitea în 
eter gândul său întunecat din Codrul Întunecimii, Inelul l-a 
abandonat pe Gollum. Doar ca să fie cules de cea de pe urmă 
fiinţă pe care şi-ar fi putut-o imagina; Bilbo din Comitat! 

Dar în spatele acestei puteri se afla şi altceva, dincolo de 
orice planuri ale făurarului Inelului. Mai simplu de-atât nu pot 
spune: Bilbo, iar nu făurarul, era cel menit a găsi Inelul. Asta 
vrea să spună că şi tu ai fost menit să-l ai. Şi acesta ar putea fi 
un gând încurajator. 

— Ba nicidecum, protestă Frodo. Deşi nu sunt sigur că te- 
nţeleg. Dar cum de-ai aflat toate astea despre Inel şi despre 
Gollum? Chiar ştii totul, sau îţi dai cu presupusul? 

Gandalf îl privi pe Frodo şi ochii lui sclipiră. 

— Ştiam multe şi am aflat multe, răspunse el. Dar n-am de 
gând să-ţi înşirui ție toate mişcările mele. Istoria despre Elendil 
şi Isildur şi despre acest Unu este ştiută de toţi înţelepţii. Inelul 
tău se dovedeşte a fi acel Unu doar prin înscrisul de foc, dincolo 
de orice altă dovadă. 

— Şi când ai descoperit asta? îl întrerupse Frodo. 

— Doar adineauri, în această încăpere, răspunse tăios 
vrăjitorul. Dar mă aşteptam să găsesc ce-am găsit. M-am întors 
din călătoriile întunecate şi din căutările îndelungi pentru a face 
această ultimă încercare. E cea de pe urmă dovadă şi totul e 
acum mult mai limpede. Mi-a trebuit puţină chibzuială pentru a 
lega tot ceea ce-l privea pe Gollum şi pentru a potrivi partea lui 


în golul istoriei. Poate că am pornit de la presupuneri în privinţa 
lui Gollum, dar acum nu mai merg pe dibuite. Ştiu. L-am văzut. 

— L-ai văzut pe Gollum? exclamă Frodo uluit. 

— Da. Cel mai de la sine înţeles lucru pe care puteam să-l 
fac, cu condiţia, nu-i aşa, să-l pot face. Multă vreme am încercat, 
şi în cele din urmă am izbutit. 

— Atunci ce s-a întâmplat după ce Bilbo i-a scăpat printre 
degete? Asta ştii? 

— Nu cu aceeaşi limpezime. Ce ţi-am spus este tot ceea ce 
s-a îndurat Gollum să spună - deşi, bineînţeles, nu cu aceleaşi 
vorbe. Gollum este un mincinos, încât trebuie să-i cerni zisele. 
Bunăoară, a spus despre Inel că este „darul pe care l-a primit la 
naştere" şi altfel nicicum nu l-ar numi. A spus că l-a primit de la 
bunica lui, care avea nemăsurat de multe asemenea lucruri 
frumoase. De tot râsul povestea asta. N-am de ce mă îndoi că 
bunica lui Smeagol a fost o mare stăpână de clan, o persoană 
importantă în felul ei, dar a spune că avea multe inele elfice 
este peste închipuire, iar cât despre faptul că le-a şi dăruit, asta 
este o minciună. Dar o minciună cu un sâmbure de adevăr. 

Uciderea lui Déagol l-a urmărit pe Gollum, drept care şi-a 
născocit o dezvinovăţire, pe care a repetat-o „nepreţuitului" său 
de nenumărate ori, în timp ce rodea la oase în întuneric, până 
când aproape că a ajuns să creadă singur în propria invenţie. 
Era ziua lui de naştere. S-ar fi cuvenit ca Deagol să-i dea lui 
inelul. Nu încăpea îndoială că tocmai de aceea şi apăruse inelul, 
ca să-l primească el cadou. Era cadoul de ziua lui de naştere, şi 
aşa mai departe. 

L-am suportat cât m-au ţinut răbdările, dar trebuia să aflu 
adevărul cu orice preţ, şi într-un târziu a trebuit să fiu nemilos. 
L-am ameninţat cu focul şi-am stors de la el povestea 
adevărată, fărâmă cu fărâmă, laolaltă cu tot felul de mărâituri şi 
smiorcăituri. Socotea că n-a fost înţeles cum trebuie, că m-am 
purtat rău cu el. Dar când, în sfârşit, mi-a zis povestea lui, până 
la jocul Ghicitorilor şi la fuga lui Bilbo, n-a mai vrut să scoată un 
singur cuvânt, doar câteva aluzii nedesluşite. O altă teamă, mai 
mare decât eram în stare să-i inspir, îl încolţea. Cu jumătate de 
gură mormăia că o să pună din nou mâna pe ce era al lui. O să 
vadă lumea cum nu el era ăla care să stea să se lase burduşit şi 
înghesuit într-o gaură şi apoi jefuit. Gollum are prieteni buni 
acum, prieteni buni şi tare puternici. O să-l ajute. Baggins o să 


plătească pentru ce-a făcut. Ăsta era gândul ce-l frământa. Îl ura 
pe Bilbo, i-a blestemat numele. Mai mult chiar, ştia de unde 
venea. 

— Dar cum de-a aflat acest lucru? se miră Frodo. 

— Păi, cât despre nume, Bilbo a fost destul de zăbăuc să i-l 
spună chiar el lui Gollum; după care, din clipă în care a ieşit la 
suprafaţă, lui Gollum nu i-a fost greu să descopere ţara de unde 
venea. Da, da, căci a ieşit la lumină. Dorul după Inel s-a dovedit 
mai puternic decât teama lui de orci sau chiar de lumină. După 
un an sau doi a părăsit munţii. Vezi tu, deşi mai era legat de Inel 
prin dorinţa de a-l avea, acesta nu-l mai devora. Drept care, 
Gollum începuse întrucâtva să redevină el însuşi. Se simţea 
bătrân, îngrozitor de bătrân, dar mai puţin timid, şi era flămând 
de moarte. 

Încă se temea de lumină, lumina Soarelui şi a Lunii, o ura 
chiar şi întotdeauna o va face, cred eu; dar e viclean. A 
descoperit cum să se ascundă de lumina zilei şi de lucirea lunii, 
cum să umble cu repeziciune şi neauzit în toiul nopţii, 
desluşindu-şi drumul cu ochii lui palizi şi reci, şi cum să prindă 
vietăţi mici şi luate pe nepregătite. Hrana cea nouă şi aerul 
proaspăt l-au făcut să se întremeze şi să capete îndrăzneală. A 
ştiut cum să ajungă în Codrul Intunecimii, aşa cum era de 
aşteptat. 

— Acolo ai dat peste el? 

— Acolo l-am văzut, răspunse Gandalf, dar înainte de asta 
paşii l-au dus departe, pe urmele lui Bilbo. Uşor nu mi-a fost să 
scot ceva de la el, căci vorbirea-i era întreruptă de blesteme şi 
ameninţări. „Ce-are în buzunăraşele lui?" spunea hodoronc- 
tronc. „Nu zicea nimic, nici un nepreţuit. Mică păcăleală. Nici 
gând de întrebare cinstită. Întâi m-a tras pe sfoară, asta a făcut. 
A încălcat regulile. Ar fi trebuit să-l strângem cu uşa, da, 
nepreţuitule. Şi asta vom face, da, nepreţuitule!" 

Uite aşa vorbea. Nu cred că mai vrei s-auzi. Obositoare zile- 
am mai avut din pricina asta. Dar din vorbele scăpate printre 
mârâituri am priceput că labele lui vâslitoare îl duseseră în cele 
din urmă până-n Esgaroth, şi chiar până pe ulițele din Ţinutul de 
Jos, unde-a tras cu urechea şi cu ochiul în dreapta şi-n stânga. Ei 
bine, veştile despre întâmplările cele mari străbătuseră Ţara 
Pustietăţii în lung şi-n lat, şi erau mulţi cei care auziseră de 
numele lui Bilbo şi ştiau de unde se trăgea. Nu făcuserăm nici o 


taină din călătoria noastră de întoarcere până la casa lui de la 
Soare-Apune. Urechile fine ale lui Gollum aveau curând să afle 
tot ceea ce voia el. 

— Atunci de ce nu i-a luat şi mai departe urma lui Bilbo? nu 
se dumiri Frodo. De ce n-a venit în Comitat? 

— Aaaa, făcu Gandalf, ajungem şi la asta. Bănuiesc că 
Gollum a încercat să vină. Dar apoi a renunţat. Nu de drumurile 
lungi se temea, sunt sigur de asta. Nu, altceva l-a făcut să-şi 
schimbe gândul. Aşa cred prietenii mei, cei pe care i-am rugat 
să-l urmărească. 

Intâi s-au luat după el elfii Pădurilor, o treabă uşoară pentru 

alde ei, căci urmele lui erau încă proaspete atunci. l-au dus în 
Codrul Intunecimii şi înapoi afară din el, deşi de prins nu l-au 
putut prinde. Pădurea vuia de veşti despre el, poveşti 
înspăimântătoare chiar şi printre fiare şi zburătoare. Pădurenii 
spuneau că pe meleaguri străine bântuia o nouă ameninţare, o 
stafie ce se hrănea cu sânge. Se căţăra în copaci spre a găsi 
cuiburi; se furişa în vizuini pentru a găsi puii; se strecura prin 
ferestre în căutarea leagănelor. 
_ Dar la marginea dinspre soare-apune a Codrului 
Intunecimii, urmele o luau într-altă parte. Se îndreptau spre 
miazăzi, părăsind tărâmul elfilor Pădurii şi pierzându-se curând. 
Atunci am făcut o mare greşeală. Da, Frodo, şi nici măcar nu era 
prima; deşi mă tem că se va dovedi cea mai rea dintre toate. 
Am lăsat totul baltă. L-am lăsat să dispară; căci la acea vreme 
aveam multe altele la care să mă gândesc şi încă mă încredeam 
în poveştile lui Saruman. 

Dar asta a fost cu ani în urmă. De atunci mi-am 
răscumpărat greşeala cu nenumărate zile întunecoase şi 
primejdioase. Urmele se răciseră de mult când am pornit încă o 
dată în căutarea lor, după ce Bilbo a plecat de-aici. Şi căutarea 
mea ar fi fost în van, dacă n-aş fi primit ajutorul unui prieten: 
Aragorn, cel mai mare călător şi vânător din evul acesta al lumii. 
Laolaltă am răscolit după Gollum în lungul şi-n latul Ţării 
Pustietăţii, fără de speranţă şi fără de izbândă. Dar în cele din 
urmă, când renunţasem la urmărire şi mă-ndreptam spre alte 
meleaguri, am dat de Gollum. Prietenul meu s-a întors din mari 
primejdii, aducând cu sine creatura aceea nenorocită. 

Ce făcuse şi ce dresese n-a vrut cu nici un chip să spună. 
Nu făcea decât să plângă şi să ne învinuiască de cruzime, cu 


gâtlejul plin de gâlgâituri: şi când l-am luat mai din scurt, a- 
nceput să se văicărească, să se chircească şi să-şi frece una de 
alta palmele lui lungi, lingându-şi degetele de ziceai că-l dor, ca 
şi cum îşi amintea de niscai torturi de demult. Dar mă tem că nu 
încape nici o îndoială: şi-a urmat drumul încet şi furişat, pas cu 
pas, milă după milă, înspre miazăzi, înspre Ţinutul Mordor în 
cele din urmă. 

În încăpere se aşternu o tăcere grea, Frodo îşi auzea inima 
cum bătea. Chiar şi afară totul părea cufundat în neclintire. Nu 
mai răsuna nici clănţănitul foarfecelor lui Sam. 

— Da, înspre ţara Mordor, repetă Gandalf. Vai, da! Mordor 
atrage toate relele, şi Puterea Întunecimii îşi adună întreaga 
voinţă pentru a le strânge acolo. Inelul Duşmanului şi-a pus şi el 
pecetea asupra lui, făcându-l să răspundă chemării. Şi întreaga 
suflare vorbea în şoapte despre noua Umbră de la Miazăzi, şi 
despre ura pe care aceasta o nutrea pentru ceea ce se găsea la 
Miazănoapte. lată care erau noii lui prieteni de nădejde, care îl 
vor ajuta în răzbunarea.-i! 

Nebun nenorocit! Acolo avea să înveţe multe, prea multe 
pentru liniştea lui. Şi, mai devreme sau mai târziu, cum stă la 
pândă la hotare, căutând să afle şi să vadă, tot avea să fie prins 
şi luat pe sus - iar apoi la întrebări. Şi mă tem c-aşa s-au 
întâmplat lucrurile. Când a fost găsit, trecuse multă vreme de 
când zăbovea pe acele meleaguri, acum se întorcea. Cu misia 
de a pune la cale o ticăloşie. Dar prea puţin contează asta 
acum. Cea mai mare ticăloşie a sa o împlinise. 

Da, din nenorocire, prin el Duşmanul a aflat că acel Unu a 
fost găsit din nou. Ştie unde a căzut Isildur. Ştie unde şi-a găsit 
Gollum inelul. Ştie că e un Inel Mare, căci era din acelea care 
dădeau viaţă lungă. Ştie că este unul dintre cele Trei, căci 
acestea n-au fost niciodată pierdute, şi nici un rău nu s-a abătut 
asupra lor. Ştie că nu este unul dintre cele Şapte, sau din cele 
Nouă, căci despre soarta lor are cunoştinţă. Ştie că este acel 
Unu. Şi în cele din urmă a aflat, cred eu, de hobbiti şi de 
Comitat. 

Comitatul - se prea poate să fi pornit de-acum în căutarea 
ținutului, dacă încă n-a primit veste despre unde este aşezat. 
Chiar aşa, Frodo, tare mă tem că în mintea lui îşi închipuie că 
numele de Baggins, amar de vreme nebăgat în seamă, a 
căpătat însemnătate. 


— Dar este cumplit! strigă Frodo. Mult mai rău decât răul 
cel mai mare pe care mi l-am înfăţişat din toate aluziile şi 
prevenirile tale. Ah, Gandalf, prietene, cel mai bun din câţi 
există, ce-mi rămâne de făcut? Căci acum mi-e cu adevărat 
teamă. Ce-mi rămâne de făcut? Mare păcat că Bilbo nu s-a 
îndurat să înjunghie creatura aia josnică atunci când a putut s-o 
facă! 

— Îndurat? Îndurarea a fost cea care i-a oprit mâna, 
Îndurarea şi Mila; să nu lovească fără a fi nevoie. Şi a fost 
răsplătit pe măsură, Frodo. Fii încredinţat că nu i-a făcut prea 
mare rău, şi în cele din urmă a scăpat de el, şi asta pentru că şi- 
a început stăpânirea asupra Inelului astfel. Cu îndurare. 

— lartă-mă, spuse Frodo. Dar sunt speriat; şi nu simt nici o 
milă pentru Gollum. 

— Nu l-ai văzut, îl întrerupse Gandalf. 

— Nu, şi nici nu vreau. Nu te pot înţelege. Vrei să zici că tu 
şi elfii l-aţi lăsat să trăiască după toate faptele acelea cumplite? 
Acum, cel puţin, e la fel de rău ca orice orc, şi nu-i altceva decât 
un duşman. Merită să moară. 

— Merită! Aşa zic şi eu. Mulţi din cei care trăiesc merită să 
moară, şi unii dintre cei ce mor merită să trăiască. Le poţi da ce 
merită? Aşa că nu te repezi să împarţi moartea în dreapta şi-n 
stânga atunci când e vorba de judecată. Căci nici cei mai 
înţelepţi nu pot să prezică tot ce va urma. Nu prea am speranţă 
că Gollum poate fi vindecat înainte de-a muri, dar o şansă tot a 
rămas. Pe lângă asta, el este legat de soarta Inelului. Inima-mi 
spune că încă mai are un rol de jucat, în bine sau în rău, înainte 
de sfârşit; şi când se va ajunge la asta, se prea poate ca 
îndurarea lui Bilbo să hotărască soarta multora - a ta nu mai 
puţin. Oricum, noi nu l-am ucis: este foarte bătrân şi foarte 
nenorocit. Elfii Pădurii îl ţin în închisoare, dar se poartă faţă de el 
cu atâta bunătate câtă pot găsi în inimile lor înțelepte. 

— Totuşi, spuse Frodo, chiar dacă Bilbo n-a putut să-l 
omoare pe Gollum, mi-aş dori să nu fi păstrat Inelul. Mi-aş dori 
să nu-l fi găsit niciodată, iar eu să nu-l fi primit! De ce m-ai lăsat 
să-l păstrez? De ce nu m-ai făcut să-l arunc sau... sau să-l 
distrug? 

— Să te las? Să te fac? se miră vrăjitorul. N-ai ascultat tot 
ce ţi-am spus până acum? Vorbeşti fără să gândeşti. lar cât 
despre a-l arunca, bunînţeles că ar fi fost o greşeală. Inelele 


astea au un fel al lor de a fi găsite. În mâini rele ar putea face 
mult rău. Şi mai rău decât atât ar fi putut să cadă în mâinile 
Duşmanului. Şi cu adevărat ar putea; căci acesta este acel Unu, 
iar duşmanul îşi pune la bătaie întreaga putere pentru a-l găsi 
sau a-l atrage la sine. 

Desigur, dragul meu Frodo, era primejdios pentru tine; şi 
asta m-a neliniştit profund. Dar erau atât de multe în joc, încât a 
trebuit să-mi asum un risc - căci chiar şi atunci când am fost 
departe, n-a trecut zi în care Comitatul să nu fi fost păzit de ochi 
vigilenţi. Atâta vreme cât nu l-ai folosit, nu cred că Inelul îşi va fi 
pus pecetea asupra ta, nu în rău, şi oricum, nu pentru multă 
vreme. Şi trebuie să-ţi aminteşti că în urmă cu nouă ani, când 
ne-am văzut ultima oară, ştiam încă prea puţine cu siguranţă. 

— Dar de ce să nu-l distrug, după cum ai spus că ar fi 
trebuit făcut cu multă vreme în urmă? strigă Frodo, încă 
nelămurit. Dacă m-ai fi prevenit, dacă măcar mi-ai fi trimis un 
mesaj, m-aş fi descotorosit de el. 

— Chiar aşa? Şi cum ai face-o? Ai încercat vreodată? 

— Nu. Dar cred că poate fi zdrobit cu ciocanul sau aruncat 
în foc. : 

— Încearcă, îl îmboldi Gandalf. Încearcă acum! 

Frodo trase încă o dată Inelul din buzunar şi se uită la el. 
Acum îi apărea nemeşteşugit şi neted, fără vreun semn sau 
vreun ornament pe care să-l poată zări. Aurul arăta fără cusur şi 
pur, încât, în gândul lui, Frodo îi admiră intensitatea şi 
frumuseţea nuanţei şi perfecțiunea rotunjimii formei. O lucrătură 
admirabilă şi într-adevăr nepreţuită. Când îl scosese, o făcuse 
pentru a-l arunca în para focului. Dar acum îşi dădu seamă că 
nu putea duce la bun sfârşit gestul, nu fără o mare sforţare. 
Cântări Inelul în mână, ezitând, chinuindu-se să-şi aducă aminte 
de tot ceea ce-i spusese Gandalf; şi apoi, cu un mare efort de 
voinţă, făcu o mişcare, pasămite să-l azvârle - dar se pomeni că- 
| pune înapoi în buzunar. 

Gandalf izbucni într-un râs sumbru. 

— Vezi? Nici măcar tu, Frodo, nu mai eşti în stare să-l 
depărtezi cu uşurinţă de la tine ori să-l distrugi. lar eu nu te-aş 
putea „face" - căci n-aş reuşi decât să-ţi tulbur minţile. Cât 
priveşte distrugerea Inelului, forţa este inutilă. Şi de l-ai lovi cu 
barosul, o urmă n-ai izbuti să-i laşi. Nu poate fi desfăcut de 
mâinile tale sau ale mele. 


Ca să nu mai vorbesc de micul tău foc ce nu topeşte nici 
măcar aurul obişnuit. Inelul acesta a trecut o dată prin el, şi a 
rămas nevătămat, rece chiar. Dar nu e fierar în vreo fierărie din 
Comitat care să-l poată schimba în vreun fel. N-au putut-o face 
nicovalele şi cuptoarele gnomilor. Am auzit spunându-se că 
focul dragonilor ar putea topi şi devora Inelele Puterii, dar n-a 
rămas un singur dragon pe pământ în care focul străvechi să fie 
îndeajuns de încins; şi n-a existat vreodată vreun dragon, fie el 
Ancalagon cel Negru, care l-ar fi putut vătăma pe acel Inel, 
Inelul Stăpân, căci acela a fost făcut de însuşi Sauron. 

O singură cale este: să găseşti Hăul de la Capătul Lumii în 
străfundurile Muntelui de Foc, Orodruin, şi acolo să arunci Inelul, 
dacă vrei cu adevărat să-l distrugi, ca mâinile Duşmanului să nu- 
| mai poată atinge nicicând. 

— Vreau cu adevărat să-l distrug! se înflăcără Frodo. Sau, 
mă rog, să fie distrus. Nu-s făcut pentru căutări pline de 
primejdii. Ah, mai bine nu mi-era dat să văd Inelul! De ce-a 
ajuns la mine? De ce-am fost eu ales? 

— Asemenea întrebări nu-şi au răspuns, zise Gandalf. 
Pentru nici un merit de-al tău pe care alţii nu l-ar avea, fii 
încredinţat de asta; necum pentru putere sau înţelepciune. Dar 
ai fost ales şi prin urmare trebuie să-ţi foloseşti forţa şi mintea, 
atâtea câte le ai. 

— Dar am atât de puţin din toate astea! Tu eşti înţelept şi 
puternic. Nu vrei tu să iei Inelul? 

— Nu! strigă Gandalf, sărind în picioare. Căci puterea mea 
ar deveni prea mare şi prea cumplită. Şi asupra mea Inelul ar 
avea o putere şi mai mare şi mai distrugătoare. 

Ochii îi scăpărară, iar faţa i se lumină ca de un foc interior. 

— Nu mă ispiti! zise el, căci nu doresc să devin asemenea 
Seniorului Intunecimii însuşi. Cu toate acestea, Inelul îşi poate 
croi drum spre inima mea prin milă, milă faţă de ce e slăbiciune, 
şi prin dorinţa ca forţa să facă numai bine. Nu mă ispiti! Nu 
cutez a-l lua, nici măcar a-l ţine în păstrare, fără să mă folosesc 
de el. Ispita de a-l mânui ar fi prea mare pentru puterea mea. O 
să am atâta nevoie de puterea aceasta. Primejdii mari mi se 
întrezăresc înainte. 

Se apropie de fereastră, trase perdelele la o parte şi 
deschise obloanele. Soarele inundă iarăşi încăperea. Sam trecu 
pe poteca din gradină, fluierând. 


— lar acum, se răsuci vrăjitorul către Frodo, hotărârea 
rămâne s-o iei tu. Dar am să te ajut mereu. 

Puse o mână pe umărul lui Frodo. 

— Am să te ajut să duci această povară atâta vreme cât va 
apasă pe umerii tăi. Numai că trebuie să facem ceva, cât de 
curând. Duşmanul se mişcă. 

Urmă o tăcere lungă. Gandalf se aşeză la locul lui şi pufăi 
din pipă, căzut parcă pe gânduri. Ai fi zis că ţinea ochii închişi, 
doar că pe sub gene îl urmărea pe Frodo cu mare atenţie. Frodo 
îşi aţintise privirile la tăciunii încinşi din vatră, până când în faţa 
ochilor nu mai avu altceva decât roşeaţa jarului, ca şi cum s-ar fi 
uitat în adâncurile unei fântâni de foc. Gândul îi era dus la acel 
Hău de la Capătul Lumii de care vorbeau legendele şi la 
înspăimântătorul Munte de Foc. 

— Ei, spuse Gandalf deodată. La ce ţi-e gândul? Ai hotărât 
ce faci? 

— Nu, răspunse Frodo, desprinzându-se din acea 
întunecime şi descoperind, spre mirarea sa, că nu era câtuşi de 
puţin întuneric şi că afară, pe geam, zărea grădina scăldată în 
soare. Sau poate că da, continuă el. Dacă am înţeles bine ceea 
ce mi-ai spus, cred că trebuie să păstrez Inelul şi să-l păzesc, cel 
puţin o vreme, orice mi-ar face. 

— Orice ţi-ar face, o va face încet, prea încet pentru a fi 
nefast, dacă acesta ţi-e gândul cu care-l păstrezi, îi spuse 
Gandalf. 

— Nădăjduiesc. Dar mai nădăjduiesc să găseşti curând un 
păstrător mai bun pentru el. Până atunci însă, îmi pare că sunt o 
primejdie, o primejdie pentru toţi cei care trăiesc în preajma 
mea. Nu pot să păstrez Inelul şi totodată să rămân aici. Ar trebui 
să părăsesc Fundătura, să părăsesc Comitatul, să las totul în 
urmă şi să plec, oftă Frodo. Mi-ar plăcea să salvez ţinutul ăsta, 
dacă-mi stă în putinţă - chiar dacă au fost vremuri când i-am 
socotit pe locuitorii lui mai nătângi şi mai grei de cap decât o 
pot spune vorbele, şi când mă bătea gândul că un cutremur sau 
o năvală a dragonilor le-ar prinde bine. Dar acum nu mai 
gândesc la fel. Simt că atâta vreme cât Comitatul rămâne în 
urma mea, în afara primejdiei şi în pace, drumeţia îmi va părea 
mai uşor de îndurat; am să ştiu că undeva se află un liman 
sigur, chiar dacă tălpile mele nu-l vor mai atinge. 


De bună seamă că uneori mi-a stat în gând să plec, 
continuă Frodo, dar socoteam că e aşa, ca şi cum ţi-ai lua 
lumea-n cap, un şir de aventuri la fel ca ale lui Bilbo, poate şi 
mai grozave, care se vor sfârşi cu bine. Acum însă ar însemna 
să pornesc în pribegie, să fug dintr-o primejdie în altă primejdie, 
trăgându-le după mine. Şi gândesc că trebuie să plec singur, 
dacă tot trebuie s-o fac, şi astfel să salvez Comitatul. Dar mă 
simt tare mic şi cu rădăcini adânci şi, cum să spun, disperat. 
Duşmanul este atât de puternic şi de înfricoşător. 

În timp ce vorbea, o mare dorinţă de a-l urma pe Bilbo se 
stârnise în inima lui, dar acest lucru nu i-l mai spuse lui Gandalf - 
dorinţa de a-l urma pe Bilbo, şi, cine ştie, chiar de a-l găsi. Era 
atât de puternică, încât îi înfrângea teama: se simţea în stare să 
iasă afară în fugă şi apoi s-o ia la vale pe drum, chiar şi fără 
pălărie, aşa cum făcuse şi Bilbo într-o dimineaţă asemănătoare, 
cu multă vreme în urmă. 

— Dragul meu Frodo! exclamă Gandalf. Cu adevărat 
hobbiţii sunt creaturi uluitoare, aşa cum am spus şi înainte. Poţi 
învăţa tot ce e de ştiut despre obiceiurile lor într-o lună de zile, 
şi chiar şi după o sută de ani te pot lua prin surprindere când te 
aştepţi mai puţin. Nu speram să primesc un asemenea răspuns, 
nici măcar de la tine. Dar Bilbo n-a dat greş când te-a ales ca 
moştenitor al lui, deşi prea puţin s-a gândit cât se va dovedi de 
important acest lucru. Mă tem că ai dreptate. Inelul nu va putea 
să mai stea ascuns în Comitat prea multă vreme; iar pentru 
binele tău, cât şi al altora, va trebui să pleci şi să laşi numele de 
Baggins în urmă. Nu vei fi în siguranţă câtă vreme porţi acest 
nume, indiferent dacă este dincolo de hotarele ținutului sau în 
Pustietate. Am să-ţi dau un nume de călătorie. Când vei pleca, 
fă-o sub numele de domnul Subdeal . 

Dar nu cred că e neapărată nevoie să o porneşti de unul 
singur. Asta în cazul în care ştii pe cineva de încredere şi care va 
voi să te însoţească - şi pe care ai fi pregătit să-l bagi în 
primejdii necunoscute. Dar dacă îţi vei căuta un tovarăş, fii cu 
băgare de seamă pe cine alegi. Şi fii cu băgare de seamă la 
ceea ce spui, chiar şi prietenilor celor mai apropiaţi. Duşmanul 
are multe iscoade şi feluri nenumărate de-a prinde de veste. 

Se opri dintr-o dată din vorbit, parcă în ascultare. Abia 
acum îşi dădu Frodo seama câtă linişte era peste tot, înăuntru şi 
în afară. Gandalf se furişă până aproape de una dintre ferestre. 


Apoi, cu un salt, se repezi la pervaz, întinse mâna afară şi o 
îndreptă în jos. Se auzi un chiţăit şi în clipă următoare se ivi 
capul numai cârlionţi al lui Sam Gamgee, tras de o ureche. 

— Măi, măi, pe barba mea, făcu Gandalf. Sam Gamgee să 
fie? Păi, şi cam ce faci mata aici? 

— Cerul să vă binecuvânteze, domnu' Gandalf, stăpâne, 
bâigui Sam. Nimic. Tocmai tundeam malul de iarbă de sub 
fereastră, dacă mă-nţelegeţi. 

Îşi ridică foarfecele şi le clănţăni drept mărturie. 

— Nu te-nţeleg, se încruntă Gandalf. Cam de multişor n-am 
mai auzit zgomotul foarfecelor tale. De când asculţi la colţ? 

— S-ascult la colţ, stăpâne? Nu prea înţeleg, să-mi fie cu 
iertare. Nu sunt colţuri la Fundătura, ăsta-i adevăru'. 

— Nu face pe prostul! Ce-ai auzit şi de ce ascultai? 

Ochii lui Gandalf scăpărară şi sprâncenele lui se zburliră 
precum ţepii unui arici. 

— Domnu' Frodo, stăpâne! ţipă răguşit Sam. Nu-l lăsaţi să- 
mi facă vreun rău, stăpâne! Nu-l lăsaţi să mă preschimbe în 
ceva nefiresc! Tătâne-meu ar suferi prea mult. N-am avut 
gânduri rele, pe onoarea mea, stăpâne! 

— N-o să-ţi facă nici un rău, îl asigură Frodo, abia 
stăpânindu-şi râsul, deşi el însuşi era uluit şi oarecum 
nedumerit. Ştie la fel de bine ca şi mine că n-ai gânduri rele. Dar 
vino-ţi în fire şi răspunde-i la întrebări fără ocolişuri. 

— Păi, stăpâne, zise Sam, tremurând. Am auzit ceva ce n- 
am priceput, despre un duşman şi despre inele şi despre domnu' 
Bilbo, stăpâne, şi dragoni şi un munte înfricoşător şi... şi despre 
elfi, stăpâne. Am ascultat pentru că nu m-am putut stăpâni, 
dacă mă-nţelegi. Cerul să mă aibă-n pază, stăpâne, da' mie-mi 
plac poveşti dintr-astea. Şi mai şi cred în ele, orice-ar zice Ted. 
Elfii, stăpâne! Tare-aş vrea să-i văd. N-aţi putea să mă duceţi să 
văd elfi, stăpâne, când o fi să plecaţi? 

Dintr-o dată Gandalf izbucni în râs. 

— Hai înăuntru! strigă el şi, întinzând braţele amândouă, îl 
săltă pe înmărmuritul Sam, cu foarfece şi fire de iarbă cu tot, 
de-a dreptul prin fereastră şi-l depuse pe podea. 

— Să te ia să-i vezi pe elfi, ai? spuse el, scrutându-l 
îndeaproape pe Sam, dar cu faţa tresărindu-i într-un zâmbet. 
Care va să zică ai auzit că domnul Frodo pleacă? 


— Am auzit, stăpâne. Şi de-asta era cât p-aci să mă-nec: 
după cât se pare, m-aţi auzit. Am încercat să mă stăpânesc, 
stăpâne, da' mi-a scăpat din gâtlej: eram atât de tulburat. 

— Nu se poate altfel, Sam, spuse Frodo întristat. 

Işi dădea seama că fuga din Comitat aducea cu sine 
despărţiri mult mai dureroase decât doar a-şi lua rămas-bun de 
la confortul familiar din Fundătura. 

— Va trebui să plec. Dar, - şi aici îl privi adânc pe Sam - 
dacă ţii cu adevărat la mine, vei păstra acea taina de moarte. 
Pricepi? Dacă n-o faci, dacă sufli un singur cuvinţel despre ceea 
ce-ai auzit aici, atunci trag nădejde că Gandalf o să te prefacă 
într-o broască râioasă şi o să umple grădina cu şerpi de iarbă. 

Sam căzu în genunchi, tremurând ca varga. 

— Ridică-te, Sam, zise Gandalf. Mi-a venit un gând mult mai 
bun decât acesta. Ceva care să-ţi ferece gura şi să te 
pedepsească aşa cum se cuvine pentru că ai tras cu urechea. Ai 
să pleci cu domnu' Frodo. 

— Eu, stăpâne!? ţipă Sam, ţopăind asemenea unui câine 
poftit la o plimbare. Să merg şi să-i văd pe elfi şi toate alea!? 
Uraa! strigă el şi apoi izbucni în plâns. 


III Al treilea nu-i de prisos 

— Trebuie să plecaţi fără zarvă şi cât mai curând, îi sfătui 
Gandalf. 

Trecuseră de-acum două, chiar trei săptămâni, dar Frodo 
nu dădea semn că ar fi fost gata de ducă. 

— Ştiu. Dar e greu să le faci pe amândouă, observă el. 
Dacă aş dispărea aşa ca Bilbo, imediat s-ar auzi în tot ţinutul. 

— Bineînţeles că nu trebuie să dispari, spuse Gandalf. Asta 
nu se face. Am spus cât de curând, nu pe loc. Dacă te poţi gândi 
la vreo cale de-a dispărea din Comitat fără să afle tot târgul, 
merită să mai întârzii un pic. Dar nu trebuie să amâni prea mult. 

— Ce-ai zice să o fac la toamnă, de Ziua Noastră sau după? 
întrebă Frodo. Cred că până atunci pot să fac unele pregătiri. 

Adevărul e că, acum că se ajunsese în acest moment 
hotărâtor, nu-i ardea defel să o pornească la drum. Fundătura 
părea un cămin mult mai plăcut decât oricând înainte, iar Frodo 
dorea să se bucure din plin de ultima lui vară în Comitat. Ştia că 
la apropierea toamnei măcar o parte din inima lui se va simţi 
mai atrasă de ideea călătoriei, la fel cum se simţise întotdeauna 
în acel anotimp. În sinea lui se hotărâse mai de mult să plece la 
a cincizecea aniversare a zilei sale de naştere: a o sută douăzeci 
şi opta a lui Bilbo. Ar fi zis că acea zi era cea mai potrivită 
pentru a porni pe urmele bătrânului. Acesta era gândul care-i 
stăruia în minte cu deosebire, să-l urmeze pe Bilbo. Şi singurul 
care făcea perspectiva plecării mai uşor de îndurat. Aproape că 
nu se gândea deloc la Inel şi la unde-l va duce El în cele din 
urmă. Lui Gandalf însă nu-i dezvălui aceste frământări ale sale. 
Era întotdeauna greu de spus ce concluzie putea să tragă 
vrăjitorul. 

Gandalf îl privi pe Frodo şi zâmbi. 

— Aşa să fie, consimţi el. Cred că e bine la toamnă - dar nu 
trebuie nicidecum să fie mai târziu. Incep să fiu foarte neliniştit. 
Între timp, te rog să ai grijă şi nu scăpa nici un cuvânt despre 
unde ai de gând să te duci. Şi vezi ca nici Sam Gamgee să nu se 
apuce să pălăvrăgească. Altfel, chiar că-l prefac într-o broască. 

— Cât despre unde mă duc, oftă Frodo, va fi greu să spun 
cuiva ceva, căci nici eu însumi încă nu m-am hotărât. 

— Prostii! Nu ţi-am cerut să nu-ţi laşi adresa la poştă! Ce- 
am vrut să spun este că pleci din Comitat şi acest lucru nu 
trebuie ştiut până nu vei fi ajuns destul de departe. Şi desigur că 


te vei îndrepta, sau cel puţin ai să porneşti, ori spre 
Miazănoapte, ori spre Miazăzi, ori spre Soare-Apune, ori spre 
Soare-Răsare - iar direcţia cu siguranţă nu trebuie cunoscută. 

— Am fost atât de prins de gândul părăsirii acestui loc, 
Fundătura, şi al despărțirii, încât nici măcar nu mi-am ales 
direcţia, spuse Frodo. Căci încotro aş putea s-o apuc? Şi ce 
anume să-mi îndrepte paşii? Ce caut? Bilbo s-a dus să caute o 
comoară, s-a dus până acolo şi s-a întors; eu însă mă duc să 
pierd una şi să nu mă mai întorc, din câte îmi dau seama. 

— N-ai cum să-ţi dai seamă de prea multe, îl întrerupse 
Gandalf. Şi nici eu n-am. Cine ştie dacă nu cumva menirea ta 
este să găseşti Hăul de la Capătul Lumii; la fel de bine pot să fie 
alţii meniţi pentru asta: nu am cum şti. Ce pot să-ţi spun este că 
încă nu eşti pregătit pentru acest drum lung. 

— Aşa e, nu sunt, recunoscu Frodo. Insă, în acelaşi timp, ce 
cale ar trebui să urmez? 

— Spre primejdie; nici prea pripit, nici pe un drum prea 
drept, răspunse vrăjitorul. Dacă vrei să-mi urmezi sfatul, 
îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. E o călătorie ce nu se va 
dovedi foarte primejdioasă, deşi Drumul e mai puţin uşor decât 
altă dată şi se va dovedi şi mai greu pe măsură ce trec anii. 

— Vâlceaua Despicată! exclamă Frodo. Bună idee: am s-o 
iau către răsărit şi am să mă îndrept spre Vâlceaua Despicată. II 
duc pe Sam să-i vadă pe elfi; ce-o să se mai bucure! 

Vorbea cu nepăsare: dar inima lui tresălta dintr-o dată de 
dorinţa de a vedea casa lui Elrond Halfelven şi de-a respira aerul 
acelei văi adânci unde mulţi din Seminţia Bălaie trăiau în pace 
încă şi acum. 

Intr-o seară de vară, o veste uluitoare umplu hanurile 
Mănunchiul de iederă şi Dragonul Verde. Uriaşii şi celelalte 
pieze-rele de la hotarele ținutului fuseră date uitării, locul lor 
fiind luat de chestiuni mai arzătoare: domnul Frodo vindea 
Fundătura, ba chiar o şi vânduse de-acum - nimănui altcuiva 
decât familiei Sackville-Baggins! 

— Şi încă la un preţ de nimic, răsunară alte voci, şi nu e 
greu de crezut când cumpărătoarea e cucoana Lobelia. 

(Otho murise cu câţiva ani în urmă, la vârsta matură, dar 
dezamăgită, de 102 ani.) 

Motivul pentru care domnul Frodo vindea vizuina lui 
minunată stârnea şi mai multe discuţii decât preţul. Unii 


susțineau părerea - confirmată prin înclinări ale capului şi prin 
tot felul de aluzii de către domnul Baggins în persoană - că banii 
lui Frodo erau pe sfârşite: el intenţiona să părăsească 
Hobbitonul şi să ducă o viaţă liniştită, cu ceea ce lua pe vizuina 
lui, în Ţara ledului, printre rudele sale din neamul Brandybuck. 
„Cât mai departe de familia Sackville-Baggins", adăugau unii. 
Dar părerea că în Fundătura cei doi Baggins tăinuiseră imense 
bogaţii se fixase atât de bine în capul tuturor, încât această 
explicaţie era greu de crezut, mai de necrezut decât orice alt 
motiv sau lipsă de motiv scornite de fantezia lor: cei mai mulţi 
ar fi zis că la mijloc era o conjurație ticăloasă şi încă 
nedescoperită, pusă la cale de Gandalf. Deşi vrăjitorul se ţinea 
ascuns şi nu umbla la lumina zilei, era un lucru ştiut că „se pitea 
la Fundătura". Dar, oricum s-ar fi potrivit mutarea lui Frodo cu 
tertipurile vrăjitoriilor lui Gandalf, un lucru era limpede: Frodo 
Baggins se întorcea în Ţara ledului. 

— Da, mă voi muta în această toamnă, spunea el. Merry 
Brandybuck tocmai îmi caută o vizuină mică şi frumoasă, poate 
chiar o căsuţă. 

De fapt, cu ajutorul lui Merry alesese şi chiar şi cumpărase 
o casă mică în Scobitura Râului, în regiunea ce se întindea 
dincolo de Cotuascuns. In afară de Sam, tuturor celorlalţi le 
spunea că acolo avea de gând să se stabilească pentru 
totdeauna. Era un gând ce se născuse în urma hotărârii de-a o 
porni spre răsărit, căci Ţara ledului se afla la hotarele estice ale 
Comitatului şi, întrucât acolo locuise în copilărie, întoarcerea pe 
acele meleaguri nu părea prin nimic ciudată. 

Gandalf rămase în Comitat timp de două luni. Apoi, într-o 
seară, la sfârşitul lui iunie, curând după ce planul lui Frodo 
fusese în sfârşit pus la punct, anunţă pe nepusă masă că avea 
să plece din nou în dimineaţa următoare. 

— Doar pentru puţin timp, aşa sper, adăugă el. Dar o apuc 
în jos, spre miazăzi, dincolo de hotare, să încerc să aflu ce mai e 
nou. Am zăbovit mai mult decât ar fi trebuit. 

Vorbea cu detaşare, lui Frodo îi făcu însă impresia că arăta 
cam îngrijorat. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă el. 

— N-aş zice; doar că am auzit ceva ce m-a cam neliniştit şi 
care trebuie cercetat mai îndeaproape. Dacă voi socoti că e 
neapărată nevoie să pleci imediat, mă voi întoarce cât mai 


repede, sau măcar iți voi trimite vorbă. Între timp, ţine-te de 
planul tău, însă ai grijă mai mult decât oricând, mai ales de Inel. 
Dă-mi voie să ţi-o mai repet o dată foarte răspicat: nu-/ folosi! 

În zori plecă. 

— Pot să mă întorc în orice zi, spuse la despărţire. Şi cel 
mai târziu voi fi înapoi la petrecerea de despărţire. Gândesc că, 
la urma urmei, tot vei avea nevoie de tovărăşia mea pe Drum. 

O vreme, Frodo a fost destul de neliniştit, şi se tot întreba 
oare ce anume auzise Gandalf; dar încetul cu încetul îngrijorarea 
i se risipi şi vremea bună îl ajută să uite de griji pentru un timp. 
Comitatul nu prea avusese parte de o vară atât de frumoasă şi 
de o toamnă atât de îmbelşugată; pomii erau împovăraţi de 
mere, iar porumbul crescuse înalt şi plin de ştiuleţi. 

Era în plină toamnă când Frodo începu încă o dată să-şi 
facă griji din pricina lui Gandalf. Septembrie era pe sfârşite şi de 
la vrăjitor nici o veste. Ziua de naştere şi mutarea se apropiau, 
dar el nu venea şi nu trimitea vorbă. Fundătura intră în forfota 
pregătirilor. Câţiva dintre prietenii lui Frodo veniră să stea cu el 
şi să pună umărul la împachetat: printre ei se aflau şi Fredegar 
Bolger, Folco Boffin şi, bineînţeles, prietenii săi intimi, Pippin 
Took şi Merry Brandybuck. Cu ajutorul lor, toată locuinţa ajunse 
curând întoarsă cu fundu-n sus. 

Pe 20 septembrie, două căruţe acoperite şi pline ochi au 
pornit spre Ţara ledului, ducând mobila şi bunurile pe care Frodo 
nu le vânduse spre noua lui locuinţă şi urmând drumul ce 
traversa Podul Viniac. A doua zi, pe Frodo l-a cuprins cu 
adevărat îngrijorarea, drept care n-a făcut altceva decât să se 
uite şi iar să se uite după Gandalf. Zorii zilei de joi, dimineaţa 
aniversării sale, s-au ivit la fel de senini şi de frumoşi ca şi în 
acea dimineaţă de demult, a marii petreceri a lui Bilbo. Dar 
Gandalf nici acum n-a apărut. Seara, Frodo a dat petrecerea de 
despărţire în cerc restrâns. O cină pentru sine şi cele patru 
ajutoare ale sale; dar era tulburat şi n-avea chef de petrecere. 
Gândul că în curând trebuia să se despartă de tinerii lui prieteni 
îi îngreuna inima. Se întreba cum să facă să le împărtăşească 
hotărârea pe care o luase. 

Cei patru hobbiţi erau tare veseli şi curând petrecerea 
începu să se încălzească, în ciuda absenței lui Gandalf. In 
sufragerie nu mai rămăsese altceva în afara unei mese şi a 
câtorva scaune, dar mâncarea era bună, iar vinul aşijderea: 


vinul lui Frodo nu ajunsese printre obiectele vândute familiei 
Sackville-Baggins. 

— Nu ştiu ce s-o alege de restul lucrurilor mele când vor 
încăpea în ghearele S.B.-ilor, dar cel puţin ăstuia i-am găsit un 
adăpost bun, spuse Frodo, golindu-şi paharul. Era ultimul strop 
din „Podgoriile Vechi". 

După ce cântară multe cântece şi vorbiră despre şi mai 
multe lucruri pe care le făcuseră împreună, ridicară paharul în 
cinstea zilei de naştere a lui Bilbo şi băură în sănătatea lui şi a 
lui Frodo, aşa după cum era obiceiul încetățenit de Frodo. Apoi 
ieşiră ca să ia o gură de aer curat şi să se uite la stele, după 
care se duseră la culcare. Petrecerea lui Frodo luase sfârşit, dar 
Gandalf tot nu venise. 

A două zi dimineaţă încărcară într-o căruţă restul de 
bagaje. Pe capră urcă Merry şi, însoţit de Grasunu' (adică 
Fredegar Bolger), o luă din loc. 

— Cineva trebuie să ajungă acolo înaintea ta şi să te 
aştepte cu casa încălzită, spuse el. Păi, atunci pe curând - 
poimâine, înţeleg, dacă nu vă opriţi să dormiţi undeva pe drum. 

După prânz, Folco se duse acasă, dar Pippin mai zăbovi. 
Frodo era agitat şi neliniştit, tot trăgea cu urechea, doar-doar o 
auzi paşii lui Gandalf. Se hotări să aştepte până la căderea 
nopţii. După care, în cazul în care Gandalf avea neapărată 
nevoie de el, se va duce direct la Scobitura Râului, poate chiar 
va ajunge primul. Pentru că Frodo mergea pe jos. Planul lui era 
să străbată distanţa între Hobbiton şi Pontonul Cotuascuns ca 
într-o plimbare, fără să se grăbească - şi asta din plăcere şi din 
dorinţa de a mai vedea o ultimă oară Comitatul, mai mult decât 
din orice alt motiv. 

— Unde mai pui că mă va ajuta să-mi intru puţin în formă, 
spuse el, uitându-se la sine într-o oglindă prăfuită din holul pe 
jumătate golit de mobilă. 

De multă vreme nu mai făcuse plimbări lungi, drept care 
avea impresia că imaginea din oglindă arăta puţin cam fleşcăită. 

După prânz, familia Sackville-Baggins se  înfiinţă în 
persoana Lobeliei şi a fiului ei Lotho cel roşcovan, spre iritarea 
lui Frodo. 

— În sfârşit a noastră, suspină Lobelia trecând pragul. 

Lipsă de politeţe, şi nici măcar adevărat nu era, căci sălaşul 
devenea al ei abia după miezul nopţii. Dar să fim îngăduitori cu 


Lobelia: până să primească vizuina, fusese nevoită să aştepte cu 
şaptezeci şi şapte de ani mai mult decât sperase la început, şi 
iată că acum avea o sută de ani. Oricum, venise să se asigure 
că nimic din ceea ce cumpărase nu dispăruse; şi dorea cheile. l- 
a luat destul de mult să se declare satisfăcută, căci adusese cu 
sine o listă a tuturor lucrurilor, pe care a dorit să o verifice de la 
un cap la altul, într-un târziu plecă împreună cu Lotho şi cu 
cheia în buzunar, după ce i s-a promis că cealaltă cheie îi va fi 
lăsată la familia Gamgee, la Puşca-n-traistă. Promisiune care a 
făcut-o să mârâie şi să nu-şi ascundă gândul că familia aia ar fi 
în stare să golească vizuina în timpul nopţii. Frodo nu i-a oferit 
nici măcar o ceaşcă de ceai. 

In schimb, după plecarea ei, a băut ceai cu Pippin şi Sam 
Gamgee în bucătărie. În mod oficial, se ştia că Sam se ducea în 
Ţara ledului „ca să-l servească pe domnu' Frodo şi să se ocupe 
de grădinărit": un aranjament consfințit de Unchiaş, deşi asta 
nu-l consola pentru faptul că avea să o aibă pe Lobelia drept 
vecină. 

— Ultima noastră cină la Fundătura, spuse Frodo, 
împingând în spate scaunul. 

Spălatul vaselor îl lăsară în seama Lobeliei. Pippin şi Sam 
strânseră curelele celor trei raniţe, apoi îngrămădiră totul pe 
verandă. Pippin cobori în gradină ca să-i arunce o ultimă privire. 
Sam dispăru. 

Soarele asfinţea. Vizuina Fundăturii părea tristă, sumbră şi 
vraişte. Frodo trecu încă o dată prin toate încăperile familiare şi 
văzu lumina asfinţitului pălind pe pereţi şi umbrele crescând 
prin unghere. |n vizuină se înstăpânea întunericul. Frodo ieşi, 
cobori spre poarta de la capătul potecii şi de acolo mai merse 
puţin pe Drumul Măgurii la vale. Aproape că se aştepta să-l vadă 
pe Gandalf apropiindu-se cu paşi mari prin înserare. 

Cerul era senin, iar stelele prindeau să strălucească. 

— O să fie o noapte frumoasă, gândi el cu voce tare. Semn 
bun de început. Am poftă să umblu. Nu mai am răbdare să stau 
locului. O s-o pornesc la drum, şi Gandalf trebuie să-mi ia urma. 

Se răsuci ca să se întoarcă acasă, dar imediat se opri, căci 
auzise glasuri chiar după colţ, la capătul uliţei Puşca-n-traistă. 
Una dintre voci era cu siguranţă a bătrânului Unchiaş; cealaltă 
era necunoscută şi oarecum neplăcută. Frodo nu desluşea ce 


spunea, auzind doar răspunsurile Unchiaşului, care erau cam 
ţâfnoase. Bătrânul părea să se fi pierdut cu firea. 

— Nu, domnu' Baggins a plecat. Azi-dimineaţa a plecat, iar 
Sam al meu s-a dus cu el: şi şi-a luat şi toate lucrurile. Da, a 
vândut şi a plecat, cum v-am spus. De ce? Nu-i treaba mea, şi 
nici a domniei voastre. Încotro? Ăsta nu-i un secret. S-a mutat la 
Cotuascuns, sau pe-acolo pe undeva, în vale. Da, aşa e -o 
bucată bună de drum. Eu unu' n-am fost nicicând atât de 
departe; ăia din Ţara ledului sunt cam ciudaţi. Nu, nu pot să-i 
dau nici un fel de ştire. Noapte bună. 

Se auziră paşi depărtându-se în josul Măgurii. Cu oarece 
mirare, Frodo se pomeni stăpânit de un sentiment de uşurare că 
paşii nu urcaseră Măgura spre el. „Cred că m-am săturat de 
întrebări şi de toată iscodirea asta în legătură cu ce fac şi ce 
dreg, îşi zise el. Ce fiinţe curioase sunt toţi!" Mai că-i venea să 
se ducă la Unchiaş şi să-l întrebe cu cine stătuse de vorbă; dar, 
gândindu-se mai bine (sau mai rău), făcu repede cale întoarsă 
spre Fundătura. 

Pippin şedea pe raniţa lui, în verandă. Sam nu se zărea 
nicăieri. Frodo intră în întunericul casei. 

— Sam! strigă el. Sam! E vremea! 

— Vin, stăpâne! se auzi răspunsul de undeva din adânc, 
urmat curând de Sam însuşi, care se ştergea la gură. 

Îşi luase rămas-bun de la butoiul cu bere din pivniţă. 

— Totu-mbarcat, Sam? întrebă Frodo. 

— Da, stăpâne. Asta o să-mi ajungă pentru o vreme. Frodo 
închise şi încuie uşa rotundă, iar cheia i-o dădu lui Sam. 

— Fugi şi du-o acasă, Sam! îi spuse el. Apoi tai-o pe uliţă şi 
vino cât poţi de repede la poarta dinspre drumul de dincolo de 
Pajişti. În seara asta nu trecem prin sat. Prea multe urechi ciulite 
şi prea mulţi ochi la pândă. 

Sam porni ca din puşcă. 

— Ei, în sfârşit la drum! spuse Frodo. 

Îşi aburcară raniţele în spate, îşi luară toiegele şi dădură 
colţul spre latura de apus a vizuinii Fundăturii. 

— Rămâi cu bine! mai zise Frodo, uitându-se la fereastra 
neagră şi oarbă. 

Flutură mâna, se răsuci pe călcâie şi (pornind pe urma lui 
Bilbo, numai că el nu ştia asta) grăbi pasul după Peregrin, la 
vale pe poteca din gradină. La capătul de jos al acesteia, trecură 


gardul viu pe la pârleaz şi o apucară spre câmpuri, pierzându-se 
în întuneric precum foşnetul vântului prin iarbă. 

La poala Măgurii, în partea ei dinspre soare-apune, 
ajunseră la poarta ce dădea într-un drum îngust. Acolo se opriră 
şi-şi aranjară curelele raniţelor. După puţin timp se ivi şi Sam, 
apropiindu-se cu paşi repezi şi gâfâind din greu; raniţa grea i se 
înălța mult peste umeri, iar pe cap îşi pusese un sac ţuguiat, 
fără formă şi pleoştit, despre care zicea că-i pălărie. Pe 
întuneric, Sam semăna tare mult cu un gnom. 

— Mai că-mi vine să cred că mi-aţi dat tot ce era mai greu, 
zise Frodo. Mi-e milă de melci şi de toate vieţuitoarele ce-şi cară 
casa în spinare. 

— Aş putea să mai iau încă multe, stăpâne. Raniţa mea e 
destul de uşoară, minţi Sam, făcând pe grozavul. 

— Ba nu poţi, Sam, îl contrazise Pippin. Las' că-i face bine. 
N-are nimic în plus decât ce ne-a zis să împachetam. A cam 
lâncezit în ultima vreme, dar după ce-o să meargă o bucată de 
drum, o să i se pară mai uşor. 

— Fii bun cu un biet hobbit bătrân! pufni Frodo în râs. Pun 
rămăşag că am să fiu la fel de subţire ca o nuia de trestie 
înainte să ajungem în Ţara Buck. Vorbeam şi eu ca să nu tac. 
Am bănuiala că tu, Sam, ai încărcat mai mult decât ţi-era 
partea, dar o să am grijă când ne-om face din nou bagajele. 

Işi luă toiagul. 

— Ei, la toţi ne place să umblăm prin întuneric, mai zise el, 
aşa că hai să lăsăm în urmă câteva mile înainte să tragem un 
pui de somn. 

O vreme urmară drumul spre vest. Apoi, părăsindu-l, o 
apucară spre stânga şi, tăcuţi ca şi până atunci, se îndreptară 
încă o dată spre câmpuri. Mergeau în şir, de-a lungul gardurilor 
vii şi al crângurilor, în timp ce noaptea cobora tot mai 
întunecoasă peste ei. În pelerinele lor negre, erau la fel de 
nevăzuţi că şi cum ar fi purtat toţi trei inele magice. Şi întrucât 
erau hobbiţi şi încercau să umble cât mai neauziţi, nu făceau 
nici un zgomot, nici cât le-ar fi putut hobbiţii înşişi desluşi. Până 
şi sălbăticiunile câmpurilor şi ale pădurilor rămaseră neştiutoare 
de trecerea lor. 

După un timp traversară Apa, la vest de Hobbiton, pe un 
podeţ îngust de scânduri. In acel loc, râul nu era decât o 
panglică neagră şerpuitoare, mărginită de arini înclinați 


deasupra văii. La o milă său două spre sud traversară iute 
marele drum ce venea dinspre Podul Vimac; acum se găseau în 
Ţara Tuc şi, cotind spre sud-est, se îndreptară spre ţinutul 
Dealului Verde. Începând să urce primele coaste, se uitară în 
urmă şi zăriră lămpaşele din Hobbiton licărind în depărtare, în 
valea domoală a Apei. Curând aşezarea dispăru în faldurile 
pământului întunecat, urmată fiind de Lângă Ape şi de iazul 
cenuşiu din vecinătate. După ce lumina ultimei gospodării 
rămase mult în urmă, sclipind când şi când printre copaci, Frodo 
se răsuci încă o dată şi-şi flutură mâna în semn de rămas-bun. 

— Mă-ntreb dacă-mi va fi dat să mai privesc vreodată valea 
asta, zise el încet. 

După aproape trei ore de mers, făcură un popas. Noaptea 
era senină, răcoroasă şi înstelată, dar câteva pale de negură ca 
nişte fuioare de fum prindeau a urca pripoanele dealurilor 
dinspre pâraie şi lunci adânci. Ramuri subţiri legănate de un 
vânt uşor deasupra capetelor lor teşeau o plasă neagră pe cerul 
palid. Cei trei încropiră o gustare modestă (aşa, ca pentru 
hobbiţi) şi purceseră mai departe. Curând ajunseră la un drum 
îngust ce urca şi cobora, până se pierdea cenușiu în întunericul 
din faţă: drumul spre Pădureni şi Stogu şi spre Pontonul 
Cotuascuns se desprindea în sus din drumul principal din valea 
Apei şi cotea pe la poalele Dealurilor Verzi spre Capătul 
Împădurit, un colţ sălbatic al Meleagului de la Soare-Răsare. 

Merseră ce merseră şi nimeriră pe o cărare tăiată adânc 
printre copaci înalţi ce-şi foşneau în noapte frunzele uscate. 
Întunericul era de nepătruns. Începură să vorbească şi să 
fredoneze toţi trei încetişor o melodie, căci se găseau acum 
departe de orice ureche iscoditoare. Apoi se cufundară din nou 
în tăcere, iar Pippin prinse a rămâne în urmă. Intr-un târziu, 
când poteca deveni tot mai abruptă pe povârniş în sus, se opri şi 
căscă. 

— Mi-e atât de somn, zise el, că în curând o să mă 
prăbuşesc în mijlocul potecii. Aveţi de gând să dormiţi în 
picioare? Aproape că-i miezul nopţii. 

— Credeam că-ţi place să umbli pe întuneric, spuse Frodo. 
Dar nu ne mână nimeni de la spate. Merry se aşteaptă să 
ajungem poimâine în timpul zilei; avem, prin urmare, încă două 
zile. Vom poposi în primul loc mai potrivit. 


— Vântul e de la soare-apune, zise Sam. Dacă ajungem de 
partea cealaltă a dealului ăstuia, stăpâne, o să găsim un loc 
adăpostit si îndeajuns de tihnit. Chiar deasupra noastră e o 
pădure uscată de brazi, dacă-mi aduc bine aminte. 

Sam cunoştea regiunea pe o rază de douăzeci de mile jur- 
împrejurul aşezării Hobbiton, dar mai mult nici că ştia din 
geografie. 

Chiar în vârful dealului dădură peste peticul de pădure de 
brazi. Părăsind poteca, se afundară în întunericul adânc al 
brazilor, greu de mirosul de răşină, şi adunară vreascuri uscate 
şi conuri ca să încingă un foc. Curând flăcările trosneau vesel la 
rădăcina unui brad uriaş, iar ei rămaseră o vreme aşezaţi în jurul 
lui, până când capetele începură să le cadă în piept. Atunci, 
alegându-şi fiecare un cotlon între rădăcinile primitoare, se 
făcură covrig sub pelerine şi pături şi în scurtă vreme adormiră. 
Hotărâseră să nu stea nimeni de pază; nici măcar Frodo nu se 
temea încă de vreo primejdie, căci se mai aflau în inima 
Comitatului. Câteva vietăţi se apropiară şi îi priviră după ce focul 
se stinse. O vulpe ce trecea prin pădure cu niscai treburi de-ale 
ei se opri câteva minute şi adulmecă îndelung. 

„Hobbiţi, îşi spuse în sinea ei. Şi ce mai urmează? Am auzit 
de tot felul de lucruri ciudate prin partea asta de lume, dar nu- 
mi amintesc să-mi fi spus careva de vreun hobbit care să 
doarmă sub cerul liber, la adăpostul unui copac. Şi-ncă trei! îmi 
miroase a ceva tare ciudat aici!" Şi gândea cu dreptate, dar mai 
mult de-atât n-avea să afle vreodată. 

Dimineaţa veni palidă, rece şi umedă. Primul se trezi Frodo, 
care descoperi că rădăcina copacului îi lăsase o adâncitură în 
spate, iar gâtul îi era înţepenit. „Să mergi de plăcere? De ce n- 
am venit călare?" se întrebă în sinea lui, la fel cum se întreba ori 
de câte ori era la începutul unei expediţii. „Şi minunatele mele 
paturi de puf au fost toate vândute Sackville-Bagginşilor! Nişte 
rădăcini de-astea de copac ar merita!" Se întinse, iar apoi strigă: 

— Scularea, hobbiţilor! Dimineaţa e minunată! 

— Ce-i atât de minunat la ea? mormăi Pippin, uitându-se 
chiondorâş cu un singur ochi peste marginea păturii. Sam! 
Pregăteşte micul dejun pentru ora nouă şi jumătate! Ai încălzit 
apa la baie? 

Sam sări în picioare cu un aer buimac. 

— Nu, stăpâne, n-am încălzit-o, stăpâne, zise el. 


Frodo trase păturile din jurul lui Pippin, rostogolindu-l, apoi 
se duse la marginea pădurii. Departe, spre răsărit, soarele 
răsărea roşu din negurile ce acopereau grele lumea. Stropiţi cu 
roşu şi auriu, copacii tomnatici păreau să plutească 
dezrădăcinaţi pe o mare de umbre. Puțin mai la vale, spre 
stânga, drumul cobora abrupt şi dispărea într-o scobitură. 

Reveni în tabără; între timp, Sam şi Pippin aprinseseră un 
foc zdravăn. 

— Apa! strigă Pippin. Unde-i apa? 

— Nu ţin apă în buzunare, pufni Frodo. 

— Credeam că te-ai dus să găseşti apă, îl luă la rost Pippin, 
ocupat cu aranjatul bucatelor şi al cănilor. Ce-ar fi să te duci 
acu' să aduci nişte apă? 

— Ai putea veni şi tu, şi să iei şi butelcile cu tine, i-o- 
ntoarse 

La poalele dealului curgea un pârâiaş. Umplură butelcile şi 
micul ceaun de expediţie la o cascadă unde apa se prăvălea 
câteva picioare peste muchia unei stânci cenuşii. Era rece ca 
gheaţa, aşa încât spălatul feţelor şi al mâinilor fu însoţit de 
bolboroseli şi găfăieli. 

Când isprăviră de mâncat şi raniţele erau din nou legate 
strâns, trecuse de ora zece şi ziua devenea tot mai senină şi mai 
caldă. Coborâră panta, trecură pârâul acolo unde acesta se 
ascundea sub drum, urcară povârnişul următor şi apoi coborâră 
iarăşi şi urcară la loc un alt colnic; de-acum, pelerinele, păturile, 
apa, merindele şi toate celelalte le apăsau parcă şi mai grele 
umerii. 

Marşul din acea zi promitea să fie o treabă obositoare şi 
năduşitoare. Totuşi, după câteva mile, poteca încetă să urce şi 
să coboare: urca abrupt şi în zigzag până în vârful unei culmi, iar 
de acolo se vedea coborând pentru ultima oară. In faţa lor zăriră 
plaiurile mai joase, punctate de pâlcuri mici de copaci, ce se 
pierdeau în depărtare în aburul cafeniu al unui ţinut păduros. 
Privirile lor cuprinseră Capătul Împădurit până în zare, spre Râul 
Viniac. Drumeagul şerpuia înainte, ca o bucată de sfoară. 

— Drumul ăsta nu se mai isprăveşte, zise Pippin, dar nu 
mai pot dacă nu mă odihnesc niţel. E timpul să prânzim. 

Se aşeză pe marginea drumului şi îşi aţinti privirea spre est, 
spre ceţuri, dincolo de care curgea Râul şi se afla marginea 
Comitatului în care-şi petrecuse întreaga viaţă. Sam rămase în 


picioare lângă el. Ochii lui rotunzi erau larg deschişi - căci se 
uita la pământuri pe care nu le văzuse niciodată, spre un nou 
orizont. 

— În pădurile alea locuiesc elfii? întrebă el. 

— N-am auzit de aşa ceva, zise Pippin. 

Frodo tăcea. Şi el urmărea din priviri drumul spre răsărit, ca 
şi cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Dintr-o dată 
prinse glas, rostind rar, cu voce tare, dar totodată ca pentru 
sine: 

Drumul duce-n jos la vale 

De la uşa mea-ncepând. 

Ah, grăbit, pe-aceeaşi cale 

Voi pleca şi eu curând, 

Pân-la drumu-n care alte drumuri duc de oareunde 
Şi de-acolo mai departe? încă n-aş putea răspunde. 

— Parcă-i o poezie dintr-alea de-ale lui Bilbo, spuse Pippin. 
Sau e una dintre imitaţiile tale? Nu prea sună a încurajare. 

— Nu ştiu, recunoscu Frodo. Mi-a venit aşa, ca şi cum eu aş 
fi născocit-o. Dar se poate s-o fi auzit cândva, demult. Sigur că- 
mi aminteşte de Bilbo cel din ultimii ani, înainte să plece. 
Adeseori îmi spunea că nu exista decât un Drum, că e ca un râu 
mare: izvoarele lui ţâşnesc din fiecare prag şi fiecare potecă i se 
supune. „E o treaba tare periculoasă, Frodo, să ieşi pe uşa casei 
tale, îmi spunea. Păşeşti pe Drum şi, dacă nu ştii să-ţi stăpâneşti 
picioarele, nu ai habar încotro te poate duce curentul. lţi dai 
seama că ăsta e drumul ce străbate Codrul Întunecimii şi că, 
dacă îl laşi în voia lui, s-ar putea să te ducă până la Muntele 
Singuratic şi chiar mai departe şi-n locuri şi mai blestemate?" 
îmi spunea asta pe poteca din faţa uşii de la Fundătura, mai cu 
seamă după ce se întorcea dintr-o plimbare lungă. 

— Dar să ştii că Drumul n-o să mă ducă nicăieri cel puţin 
pentru o oră, decretă Pippin, dând jos raniţa din spate. 

Ceilalţi îi urmară exemplul: îşi sprijiniră raniţele de răzorul 
drumului iar picioarele şi le întinseră pe drum. După ce se 
odihniră, îşi puseră burţile la cale, iar pe urmă se mai odihniră o 
vreme. 

Soarele cobora spre asfintit, iar lumina amurgului începuse 
să cuprindă pământul atunci când se urniră din loc. Până acum 
nu întâlniseră nici un suflet. Nu era o cale bătută spre Capătul 
Împădurit. Mărşăluiau de mai bine de o oră, când Sam se opri 


deodată, parcă în ascultare. Ajunseseră în vale; după multe 
şerpuiri, drumul se întindea drept în faţă, traversând păşunile pe 
care creşteau risipiţi copaci înalţi, vestitori ai pădurii ce se 
apropia. 

— Aud un ponei sau un cal ce vine în urma noastră, anunţă 
el. Se uitară în spate, dar cotul drumului îi împiedica să vadă 
prea departe. 

— Mă-ntreb dacă nu e Gandalf care vine după noi, spuse 
Frodo. 

Dar nici n-apucă bine să zică aceste vorbe, când îl cuprinse 
un sentiment că nu era tocmai aşa, şi o dorinţă bruscă de-a se 
ascunde de călăreț puse stăpânire pe el. 

— Poate că n-are prea mare importanţă, adăugă el, parcă 
cerându-şi iertare, dar tare-aş vrea să nu fiu văzut pe drum - de 
către nimeni. M-am săturat să mi se urmărească şi tălmăcească 
fiecare pas pe care-l fac. lar dacă este Gandalf, mai zise el ca un 
gând întârziat, îi pregătim o mică surpriză, ca să-l pedepsim 
pentru că a întârziat atât de mult. Hai să ne facem nevăzuţi. 

Ceilalţi doi alergară iute spre stânga şi se pitiră într-o 
scobitură, nu departe de drum. Rămaseră nemişcaţi. Frodo 
şovăi o clipă: curiozitatea sau poate o altă senzaţie se opunea 
dorinţei de a se ascunde. Tropăitul se apropia. In ultima clipă, 
Frodo se azvârli într-un petic de iarbă înaltă din spatele unui 
copac ce umbrea drumul. De acolo îşi înălţă capul şi iscodi 
prudent pe deasupra unei rădăcini. 

De după cotul drumului se ivi un cal negru, nu un ponei ca 
al hobbiţilor, ci un cal în toată regula; iar călare se afla un 
ditamai omul, ce părea să stea chircit în şa, învelit într-o mantie 
mare şi neagră, cu glugă, astfel că numai cizmele vârâte în 
scările înalte se zăreau dedesubt; faţa lui era ascunsă în umbră, 
nevăzută. 

Când ajunse la copac, în dreptul lui Frodo, calul se opri. 
Silueta călare rămase nemişcată, cu capul plecat, de-ai fi zis că 
ascultă ceva. De sub glugă se auzea un zgomot ca de 
amuşinare a unui miros ce nu se lasă desluşit; capul se răsuci 
dintr-o parte în alta a drumului. 

O teamă, ivită din senin şi inexplicabilă, de a nu fi 
descoperit îl cuprinse pe Frodo, şi-n clipa aceea gândul îi fugi la 
Inel. Abia îndrăznea să respire, cu toate acestea dorinţa de a 
scoate Inelul din buzunar deveni atât de copleşitoare, încât 


începu să-şi mişte încet mâna. Simţea că nu are decât să şi-l 
strecoare pe deget ca să fie în afara oricărei primejdii. Sfatul lui 
Gandalf părea absurd. Bilbo folosise Inelul. „Şi încă sunt în 
Comitat", îşi spuse el, în timp ce mâna atinse lanţul. In aceeaşi 
clipă, călăreţul se îndreptă de spate şi trase de hăţuri. Calul paşi 
înainte, întâi la pas, pornind apoi în galop. 

Frodo se târî până la marginea drumului şi se uită în urma 
călăreţului, până când acesta se pierdu în zare. Frodo n-ar fi 
putut jura, dar i se păruse că, dintr-o dată, înainte să piară de 
tot din vedere, calul o luase într-o parte, intrând printre copacii 
din dreapta. 

„Măi să fie, dar ştiu că-i ceva tare ciudat aici, şi chiar că 
neliniştitor", spuse Frodo în sinea lui, în vreme ce se îndrepta 
spre tovarăşii săi. Pippin şi Sam nu se clintiseră din iarbă, astfel 
că nu văzuseră nimic; drept care Frodo trebui să le descrie 
călăreţul şi felul ciudat în care se purtase. 

— N-aş putea spune de ce, dar am fost sigur că eu eram cel 
pe care-l căuta sau după care adulmecă; şi la fel de sigur am 
fost că nu voiam să mă descopere. Incă nu mi-a fost dat să văd 
sau să simt ceva asemănător în Comitat. 

— Dar ce-are face cu noi unul din Seminţia Mare? se miră 
Pippin. Şi ce căuta prin partea asta de lume? 

— Sunt nişte oameni prin părţile astea, explică Frodo. Celor 
din Meleagul de la Miazăzi Seminţia Mare le-a cam dat de furcă, 
din câte ştiu. Dar n-am auzit vreodată de un asemenea călăreț. 
Mă-ntreb de unde-o fi venind. 

— Să-mi fie cu iertare, interveni Sam deodată, da' ştiu de 
unde vine. Din Hobbiton vine călăreţu' ăsta negru, dacă n-or mai 
fi şi alţii. Şi ştiu încotro se duce. 

— Ce vrei să spui cu asta? se răsti Frodo la el, privindu-l 
uluit. De ce n-ai spus nimic pân-acum? 

— Abia acu' mi-am amintit, stăpâne. Uite cum a fost: când 
m-am dus la vizuina noastră ieri-seară să duc cheia, tătâne-meu 
numa' ce-mi zice: Bună, Sam! Credeam c-ai plecat cu domnu' 
Frodo azi-dimineaţa. A fost pe-aici un muşteriu ciudat care-a- 
ntrebat de domnu' Baggins de la Fundătura, tocma' a plecat. L- 
am trimis la Cotuascuns. Nu că mi-ar fi plăcut cum vorbea. 
Părea tare mânios când i-am zis că domnu' Baggins şi-a părăsit 
locuința cea veche pentru totdeauna. A sâsâit la mine, zău că 
da. M-a cam luat cu frig. Ce neam era? îl întreb eu pe Unchiaş. 


Nu ştiu, zice el, da' nu era hobbit. Era-nalt şi parcă negru, şi 
stătea aşa, aplecat asupra mea. Aş zice că era unu' din Seminţția 
Mare de pe meleaguri străine. Vorbea tare ciudat. 

N-am putut zăbovi să aud mai multe, stăpâne, pentru că m- 
aşteptaţi; şi nici n-am pus prea mult temei pe vorbele lui. 
Unchiaşul e tot mai bătrân şi cu vederea tot mai slabă, unde mai 
pui că era aproape întuneric atunci când fiinţa asta a urcat 
Măgura şi l-a găsit stând la aer curat la capătul uliţei noastre. 
Sper că nu v-a pricinuit nici un rău, stăpâne, şi nici eu. 

— Unchiaşul n-are nici o vină, zise Frodo. La drept vorbind, 
l-am auzit stând de vorbă cu un străin ce părea să se intereseze 
de mine, şi mi-a venit să mă duc să-l întreb cine e. Mai bine o 
făceam, sau măcar tu să-mi fi spus de povestea asta mai 
devreme. Aş fi fost mai atent pe drum. 

— Dar nu trebuie neapărat să fie o legătură între călăreţul 
ăsta şi străinul Unchiaşului, îşi dădu Pippin cu părerea. Am 
părăsit Hobbitonul în destulă taină, nu văd cum ne-ar fi putut 
urmări. 

— Da' ce ziceţi de adu/mecat, stăpâne? îi aminti Sam. lar 
Unchiaşul mi-a zis că străinul era negru. 

— Ah, mai bine îl aşteptam pe Gandalf, murmură Frodo. 
Dar poate că n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc şi mai mult 
lucrurile. 

— Atunci ştii ceva sau ai vreo bănuială în legătură cu acest 
călăreț? îl iscodi Pippin, care-i auzise murmurul. 

— De ştiut nu ştiu, şi e mai bine să nu bănuiesc nimic. 

— Bine, vere Frodo. Păstrează-ţi secretele deocamdată, 
dacă vrei să fii misterios. Până una-alta, nouă ce ne rămâne de 
făcut? Aş dori să îmbuc ceva şi să-mi umezesc gâtlejul, dar 
parcă tot mai bine e s-o luăm din loc de-aici. Toată vorbăria asta 
a noastră despre călăreţi adulmecători cu nasuri nevăzute m-a 
cam neliniştit. 

— Da, cred că o luăm din loc, consimţi Frodo, dar nu pe 
drum - nu care cumva să-i vină călăreţului să se întoarcă, sau 
poate că mai e vreun altul care-l urmează. Azi trebuie să mai 
mergem o bucată bună de drum. [ara ledului e încă tare 
departe. 

Umbrele copacilor se întindeau lungi şi subţiri pe iarbă 
atunci când cei trei porniră din nou. Se ţineau la o aruncătură de 
piatră în stânga drumului, cât mai mult cu putinţă ascunşi 


vederilor. Dar asta îi împiedica la mers; căci iarba era deasă şi 
smocuită, terenul plin de hârtoape şi de muşuroaie, iar copacii, 
răzleţi la început, începeau să se îndesească. 

Soarele coborâse roşu dincolo de dealurile din spatele lor, 
iar înserarea îşi făcea încet loc atunci când, ajunşi la capătul 
platoului întins pe care drumul îl străbătuse câteva mile bune în 
linie dreaptă, au îndrăznit să iasă la vedere. Chiar în acel punct, 
drumul cotea la dreapta şi cobora spre şesurile din Yale, 
îndreptându-se spre Stogu, dar la dreapta se făcea un drumeag 
ce intra şerpuind într-un codru de stejari bătrâni, ca apoi să 
ajungă la Pădureni. 

— Ăsta-i drumul nostru, zise Frodo. 

Nu departe de punctul de răscruce a celor două drumuri, 
dădură peste trunchiul uriaş al unui copac: încă era viu, avea 
frunze pe crenguţele ce crescuseră în jurul cioturilor rămase de 
la crăcile frânte de mult; dar pe dinăuntru era gol, putea fi 
pătruns printr-o scorbură mare de pe partea opusă drumeagului. 
Hobbiţii se strecurară înăuntru şi se aşezară pe o saltea de 
frunze uscate şi lemn putrezit. Se odihniră, îmbucară ceva uşor, 
vorbind cu voci scăzute şi oprindu-se din când în când ca să 
asculte. 

Se înnopta la ceasul la care reveniră pe drumeag. Vântul de 
la apus suspina printre crengi. Frunzele şuşoteau. Curând, 
drumeagul prinse a cobori în întuneric într-o pantă lină şi 
neîntreruptă. O stea se ivi deasupra copacilor, în faţa lor, pe 
cerul tot mai negru dinspre răsărit. Mergeau cot la cot, în pas, 
ca să-şi dea curaj. După o vreme, pe măsură ce stelele se 
îndeseau şi deveneau mai luminoase, sentimentul de nelinişte îi 
părăsi şi renunţară să mai tragă cu urechea la tropăit de copite. 
Începură să fredoneze încetişor, aşa după cum era obiceiul 
hobbiţilor în timp ce călătoreau, mai ales noaptea, când se 
apropiau de casă. Cel mai adesea era un cântec de cină sau de 
culcare, dar cei trei hobbiţi de-acum fredonau un cântec de 
drumeţie (deşi, buniînţeles, se pomenea în el şi de cină, şi de 
culcare). Cuvintele fuseseră potrivite de Bilbo Baggins, pe o 
melodie la fel de veche precum dealurile, iar Frodo de la el le 
învățase, odată, pe când se plimbau pe pajiştile din valea Apei şi 
vorbeau despre Aventură. 

Ce jar în vatra purpurie! 
Sub acoperiş un pat ne-mbie. 


Dar oboseala nu ne-apasă; 

Incă zărim dincol' de casă 

Un pom stingher, un colţ de stâncă 
Pe care nu l-am văzut încă... 

larbă, floare, pomi sub cer, 

Toate pier! Toate pier! 

Dealuri, ape, câte-or fi, 

Nu te-opri! Nu te-opri! 


Încă mai pot să ne aştepte 

La colţ un drum, o poartă, trepte, 
Azi încă neluate-n seamă, 

Pe care le-auzim cum cheamă, 
Poteci ascunse, suitoare, 

Ce duc spre Lună, ori spre Soare 
Măr, măceş, alun, orice 

Ducă-se! Ducă-se! 

Bălții, văilor de lut, 

Un salut! Un salut! 


Rămâne casa. Lumea mare 
Ne-aşteaptă. Umbre pe cărare, 
Hotarul nopţii dinadins e, 
Când toate stelele-s aprinse... 
Apoi întorşi la pat, acasă 

lar lumea-n urma lor, rămasă! 
Ceaţă, umbră, nori târzii, 

Vor păli! Vor păli! 

Focul, cina, ceasuri dulci! 

Să te culci! Să te culci! 

Cântecul se sfârşi. 

— Să ne culcăm! Să ne culcăm! cântă Pippin cu o voce 
înaltă. 

— Sssst! îl potoli Frodo. Parcă iar aud copite! 

Se opriră locului şi rămaseră la fel de nemişcaţi ca şi 
umbrele copacilor, ascultând. Se auzea tropăit de copite pe 
drum, la oarecare distanţă în urmă, dar apropiindu-se încet şi 
desluşit o dată cu vântul. Repede şi neauziţi, cei trei se 
retraseră de pe drumeag şi alergară în umbra deasă a stejarilor. 


— Să nu ne depărtăm prea mult, şopti Frodo. Nu vreau să 
fim văzuţi, însă vreau să văd dacă-i tot un Călăreţ Negru. 

— Prea bine, acceptă Pippin. Numai nu uita de adulmecare. 
Copitele se apropiau. N-apucară să găsească un ascunziş mai 
bun altul decât întunericul desişului; Sam şi Pippin se tupilară în 
spatele unei buturugi mari; în schimb, Frodo se târî câţiva paşi 
îndărăt spre drum. Se zărea, cenuşie şi palidă, o fâşie de lumină 
ce se stingea printre copaci. Deasupra, stelele se înghesuiau pe 
cerul întunecat, lună însă nu era. 

Tropăitul încetă. Încordându-şi privirile, Frodo zări ceva 
negru traversând spaţiul mai luminos dintre două trunchiuri şi 
oprindu-se. Părea să fie umbra neagră a unui cal, iar în faţa ei o 
umbră mai mică. Umbra neagră se oprise foarte aproape de 
locul unde părăsiseră ei drumeagul, şi acum se legăna uşor într- 
o parte şi-n alta. Frodo avu impresia că o auzea cum adulmecă. 
Umbra se aplecă spre pământ, apoi începu să se târâie în 
direcţia lui. 

Incă o dată, dorinţa de a-şi strecura Inelul pe deget îl 
cuprinse pe Frodo; de data asta era chiar mai puternică decât 
prima dată. Atât de puternică, încât, înainte să-şi dea seama de 
ce se întâmplă, mâna i se furişă în buzunar. Insă în aceeaşi clipă 
se auzi un zvon de cântec şi râset amestecate laolaltă. Voci 
limpezi se înălţau şi se strângeau în aerul luminat de stele. 
Umbra neagră se ridică şi se retrase. Se urcă în spinarea calului 
întunecat şi dădu impresia că dispare dincolo de drum, în 
întunericul de pe partea cealaltă. Frodo îndrăzni să respire. 

— Elfi! exclamă Sam cu o şoaptă răguşită. Elfi, stăpâne. 

Şi aproape că ar fi ţâşnit dintre copaci şi s-ar fi repezit în 
direcţia vocilor, dacă nu l-ar fi reţinut ei. 

— Da, sunt elfi, spuse Frodo. Uneori pot fi întâlniți în 
Capătul Impădurit. Nu trăiesc în Comitat, dar migrează încoace 
primăvara şi toamna, părăsindu-şi meleagurile de dincolo de 
Dealurile Turnului. Le sunt recunoscător pentru asta. Voi n-aţi 
văzut, dar Călărețul ăla Negru s-a oprit chiar aici şi se apucase 
să se târască spre noi, şi tocmai atunci s-a pornit cântecul. Când 
a auzit vocile, a şters-o. 

— Şi elfii? întrebă Sam, prea emoţionat ca să-şi facă griji 
din pricina călăreţului. Nu putem să mergem să-i vedem? 

— Ascultaţi! Vin încoace, spuse Frodo. Nu trebuie decât să 
aşteptam. 


Cântecul se apropia. O voce clară se auzea mai puternică 
decât celelalte. Cânta în limba frumoasă a elfilor, pe care Frodo 
o ştia puţin, iar ceilalţi n-o cunoşteau deloc. Insă sunetul ce se 
împletea cu melodia părea să prindă contur în mintea lor sub 
formă de cuvinte pe care le înțelegeau doar pe jumătate. lată 
care era cântecul, aşa cum îl pricepea Frodo: 

Albă ca Zăpada! Ah, Doamnă curată! 
Dinspre Asfinţituri peste Mări Regină! 
Ah, prin lumea noastră faţa ta se-arată 
Când copacii-şi suie crengile-n lumină! 


Gilthoniel! Ah, plină-i, Gilthoniel, livada, 
Limpezime-i totul, cântec şi chemare! 
Albă ca Zăpada! Alba ca Zăpada! 

Într-o altă ţară, dincolo de Mare. 


Ah, de ea ţesute-s Anul fără Soare 

Stelele, de mâna ei şi peste Fire, 

Peste câmpii, sub vânturi prind acum să zboare 
Într-o necuprinsă, albă înflorire. 


Ah, Elbereth! Gilthoniel! Ca-ntr-o poveste 
Celor de pe-aceste locuri ne apare, 
Strălucind lumina ta cerească 
Mările-Apusene, în roiuri stelare. 

Cântecul se sfârşi. 

—  Ăştia-s Elfi Nobili! exclamă Frodo uluit. Au pomenit 
numele lui Elbereth! Puţini din seminţia asta, cea mai bălaie 
dintre toate, sunt văzuţi vreodată în Comitat. N-au mai rămas 
mulţi în Pământul de Mijloc, la răsărit de Marea cea Mare. Cu 
adevărat un noroc ciudat. 

Hobbiţii rămaseră la marginea drumului, în umbră. Nu trecu 
mult şi elfii apărură pe drum, coborând spre vale. Mergeau 
încet, iar hobbiţii văzură cum le străluceşte în păr şi-n ochi 
lumina stelelor. N-aveau lămpaşe cu ei; cu toate acestea, în 
timp ce mergeau, un licăr precum lumina lunii înainte să răsară 
peste crestele dealurilor părea să cadă în jurul picioarelor lor. 
Înaintau în tăcere şi în clipa în care ultimul elf trecu prin dreptul 
hobbiţilor, se răsuci, se uită drept la ei şi izbucni în râs. 

— Salutare, Frodo! strigă el. E cam târziu să te afli pe 
meleag străin. Sau te-i fi rătăcit? 


Apoi îi strigă pe ceilalţi din faţă şi toţi se opriră şi făcură 
roata în jurul hobbiţilor. 

— Ce minunăţie! exclamară ei. Trei hobbiţi în pădure 
noaptea! N-am mai pomenit aşa ceva de când a plecat Bilbo. Ce 
să-nsemne oare? 

— Ce să-nsemne, bălailor, răspunse Frodo, decât că 
mergem şi noi, pare-mi-se, în aceeaşi direcţie cu voi. Imi place 
să umblu la lumina stelelor. Dar m-aş bucura dacă ne-aţi ţine 
tovărăşie. 

— Dar noi n-avem nevoie de altă tovărăşie, iar hobbiţii sunt 
atât de plicticoşi, râseră ei. Şi cum de ştiţi că ne îndreptăm în 
aceeaşi direcţie cu voi, căci nu ştiţi încotro mergem? 

— Voi de unde ştiţi numele meu? le-o-ntoarse Frodo. 

— Noi ştim multe lucruri, ziseră ei. Te-am văzut de multe 
ori înainte cu Bilbo, deşi poate că tu nu ne-ai văzut. 

— Cine sunteţi şi cine-i mai-marele vostru? întrebă Frodo. 

— Eu sunt Gildor, răspunse conducătorul lor, elful care-l 
salutase primul. Gildor Inglorion din Casa Finrod. Suntem 
surghiuniţi şi nenumărați din seminţia noastră au plecat cu 
multă vreme în urmă şi nici noi nu facem altceva decât să mai 
zăbovim puţin pe-aici înainte să ne întoarcem peste Marea cea 
Mare. Dar mai sunt din neamul nostru, care încă trăiesc în pace 
în Vâlceaua Despicată. Hai, Frodo, zi-ne ce faci pe-aici? Căci 
vedem cu ochiul liber că peste voi pluteşte o umbră de spaimă. 

— Ah, Neam înţelept, se băgă Pippin în vorbă fără să se mai 
poată stăpâni. Spuneţi-ne de Călăreţii Negri. 

— Călăreţii Negri? aproape că şoptiră ei. De ce întrebaţi de 
Călăreţii Negri? 

— Pentru că au fost doi Călăreţi Negri care ne-au ajuns din 
urmă, sau a fost unul singur care-a făcut-o de două ori, continuă 
Pippin, şi numai adineauri s-a făcut nevăzut, când v-a auzit 
apropiindu-vă. 

Elfii nu răspunseră imediat, ci se sfătuiră între ei în şoaptă, 
într-un târziu, Gildor se răsuci spre hobbiţi. 

— N-o să vorbim despre asta aici, zise el. Credem că e mai 
bine să veniţi cu noi. Nu stă în obiceiul nostru, dar de data asta 
vă vom lua cu noi pe drumul nostru şi veţi înnopta cu noi, dacă 
veţi voi. 

— Ah, Popor Bălai! Ce noroc, dincolo de toate speranţele 
mele! exclamă Pippin. 


Lui Sam îi pierise glasul. 

— Îţi mulţumesc din inimă, Gildor Inglorion, se înclină 
Frodo. Elen slia limenn' omentielvo, o stea străluceşte la ceasul 
întâlnirii noastre, adăugă el în limba elfă nobilă. 

— Fiţi cu băgare de seamă, prieteni! strigă Gildor, 
izbucnind în râs. Să nu dezvăluiţi secrete! Avem de-a face cu un 
cunoscător al Limbii Vechi. Bilbo era un maestru al ei. Salutare, 
prieten al elfilor! mai zise el, făcând o plecăciune în faţa lui 
Frodo. Şi-acum vino cu prietenii tăi şi ne ţineţi tovărăşie! Ar fi 
bine să mergeţi în mijlocul nostru, ca să nu vă pierdeţi pe drum. 
S-ar putea să obosiţi înainte să ne oprim. 

— De ce? Unde mergeţi? nu pricepu Frodo. 

— Păi, în seara asta mergem spre pădurile de pe dealurile 
ce străjuiesc Pădurenii. Sunt câteva mile bune până acolo, dar 
ne vom putea adăposti şi ne va scurta călătoria de mâine. 

Porniră din nou în tăcere şi trecură precum umbrele şi 
luminile palide: căci elfii (chiar mai mult decât hobbiţii) puteau 
să meargă, atunci când doreau, fără să facă vreun zgomot sau 
să li se audă pasul. Curând lui Pippin începu să i se facă somn şi 
o dată sau de două ori se împiedică; dar de fiecare dată un elf 
mai înalt, aflat lângă el, îl prinse, oprindu-l astfel să cadă. Sam 
mergea în pas cu Frodo, însă ca prin vis, cu o expresie de teamă 
pe chip, dar şi de bucurie uluită. 

De-o parte şi de cealaltă a potecii pădurea devenea tot mai 
deasă; copacii erau mai tineri şi cu trunchiurile mai apropiate; şi 
pe măsură ce drumeagul cobora, pătrunzând într-o vale dintre 
dealuri, pe costişe se înmulţeau alunii. In sfârşit, elfii părăsiră 
poteca. Prin desişul din dreapta se desluşea cu greu o altă 
potecă înierbată; pe aceasta o apucară, întorcându-se puţin 
înapoi şi urcând mult, pe coasta împădurită ce ducea în vârful 
câtorva măguri care înaintau până spre albia râului. Deodată 
ieşiră din umbra copacilor, trezindu-se în faţa unei suprafeţe 
mari de iarbă, cenuşie în întunericul nopţii. Din trei părţi era 
mărginită de pădure; dar înspre răsărit terenul cobora în pantă 
abruptă, iar vârfurile copacilor întunecaţi ce creşteau spre poala 
povârnişului se găseau mai jos de picioarele drumeţilor. Dincolo 
de copaci, şesurile se zăreau întunecate şi drepte ca-n palmă 
sub firmament. Ceva mai aproape, câteva lumini licăriră în satul 
Pădureni. 


Elfii se aşezară pe iarbă şi vorbiră între ei cu voci coborâte, 
ca şi cum ar fi uitat de hobbiţi. Frodo şi tovarăşii săi se înveliră 
în Pelerine şi în pături şi curând îi cuprinse somnul. Noaptea se 
adâncea, luminile din vale se stinseră pe rând. Pippin adormi, cu 
capul sprijinit de un muşuroi verde. 

Departe, pe cerul de la răsărit, ţâşniră Remmirath, Stelele 
împletite, şi încet se înălţă deasupra negurilor Borgil cel roşu, 
lucind ca o bijuterie de foc. Apoi curenţii de aer împrăştiară 
negurile ca pe un văl şi atunci se zări, urcând deasupra hotarului 
lumii, Războinicul Cerului, Menelvagor, cu brâul său strălucitor. 
Elfii izbucniră toţi într-un cântec şi, pe neaşteptate, sub 
coroanele copacilor, ţâşniră limbile roşietice ale unui foc. 

— Veniţi! îi chemară elfii pe hobbiţi. Veniţi! E vremea să 
tăifăsuim şi să ne veselim! 

Pippin se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. Se 
scutură înfiorat. 

— În sală focul s-a aprins în vatră şi sunt merinde pentru 
oaspeţii flămânzi, îl anunţă un elf proţăpit în faţa lui. 

La capătul dinspre miazăzi al pajiştii se zărea ca un fel de 
poiană. Întinderea de iarbă înainta mult în pădure, formând un 
spaţiu larg, ca o sală mare cu acoperiş împletit din rămurişul 
copacilor. Trunchiurile masive se aliniau precum nişte coloane 
de-o parte şi de alta. În mijloc trosnea un foc de lemne, iar de 
trunchiurile-coloane erau aprinse torţe ce ardeau necontenit cu 
flăcări aurii şi argintii. Elfii se aşezară roată în jurul focului, drept 
pe iarbă sau pe buturugile rămase de pe urma trunchiurilor 
bătrâne tăiate cu ferăstrăul. Câţiva se agitau încolo şi-ncoace, 
aducând ceşti şi turnând de băut; alţii aduceau de-ale gurii, 
merinde îngrămădite morman pe platouri şi farfurii. 

— Bucate sărăcăcioase, se scuzară elfii, şi asta pentru că 
înnoptăm în pădurea verde, departe de casele noastre. Dar dacă 
ne veţi fi oaspeţi vreodată, vă vom omeni mai bine. 

— Mie mi se pare prea îndeajuns pentru o petrecere de ziua 
mea de naştere, zise Frodo. 

Mai târziu, Pippin avea să-şi aducă aminte cu greutate ce 
mâncase sau băuse, căci mintea lui era plină doar de lumina de 
pe chipurile elfilor şi de vocile lor atât de variate şi de frumoase, 
încât i se părea că visează cu ochii deschişi. Avea totuşi să-şi 
amintească de pâine, de gustul acela, fără seamăn pentru cel 
flămând, al unei minunate felii de pâine albă; de frunzele dulci 


ca fructele pădurii şi mai pline de sevă decât îngrijitele fructe 
ale grădinii; sau de cum golise pe nerăsuflate o cupă ce era 
plină cu o licoare înmiresmată, răcoroasă aşa cum doar o 
fântână limpede poate fi, şi aurie ca după-amiaza de vară. 

Sam n-ar fi putut niciodată descrie în cuvinte sau închipui 
cu limpezime în mintea lui ceea ce a simţit sau a gândit în acea 
noapte, deşi i-a rămas în amintire ca unul dintre cele mai de 
seamă momente din întreaga lui viaţă. Singurul lucru pe care a 
reuşit să-l rostească au fost următoarele cuvinte: 

— Ei bine, stăpâne, dacă aş putea creşte mere aşa cum 
sunt astea, abia atunci aş zice că sunt grădinar. Dar ce mi-a 
mers la inimă a fost cântecul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Frodo şedea şi mânca, bea şi pălăvrăgea încântat; dar 
mintea lui stătea la vorbele care se rosteau. Ştia câte ceva din 
limba elfă, astfel că asculta cu urechile ciulite. Când şi când li se 
adresa celor care-l serveau şi le mulțumea pe limba lor. Ei îi 
zâmbeau şi spuneau râzând: 

— Eşti o nestemată printre hobbiţi! 

Nu trecu mult şi Pippin adormi buştean, drept care îl luară 
pe sus şi-l duseră într-un umbrar pregătit sub copaci; acolo fu 
întins pe un pat moale, unde dormi dus toată noaptea. Sam 
refuză să-şi părăsească stăpânul. După ce Pippin fu dus de 
acolo, el se apropie de Frodo, se încovrigă la picioarele lui şi, 
dând din cap, închise în sfârşit ochii. Frodo rămase multă vreme 
treaz, de vorbă cu Gildor. 

Povestiră despre multe lucruri, vechi şi noi, iar Frodo îl 
descusu pe Gildor despre ce se mai întâmplase în lumea largă 
dincolo de hotarele Comitatului. Veştile erau mai cu seamă 
triste şi rău prevestitoare: întunecimea ce se întindea tot mai 
mult, războaiele oamenilor şi fuga elfilor. În cele din urmă, Frodo 
puse întrebarea care-l frământa cel mai mult: 

— Spune-mi, Gildor, l-ai văzut vreodată pe Bilbo de când 
ne-a părăsit? 

Gildor zâmbi. 

— Da, răspunse el. De două ori. Chiar în acest loc şi-a luat 
rămas-bun de la noi. Dar l-am mai văzut o dată, departe de-aici. 

Atât spuse despre Bilbo şi nimic mai mult, iar Frodo nu 
insistă. 

— Nu mă întrebi şi nu-mi spui prea multe din ce te priveşte 
pe tine, Frodo, observă Gildor. Dar ştiu de-acum câte ceva şi 


altele le pot citi pe chipul tău şi în gândul ce se ascunde în 
spatele întrebărilor tale. Pleci din Comitat, şi cu toate acestea te 
îndoieşti că vei găsi ceea ce cauţi, că vei împlini ceea ce ai de 
gând, sau că te vei întoarce vreodată. N-am dreptate? 

— Ba ai, recunoscu Frodo; dar gândeam că plecarea mea 
este o taină ştiută doar de Gandalf şi de credinciosul meu Sam. 

Se uita în jos la Sam, care sforăia încetişor. 

— Taina nu va fi aflată de Duşman de la noi, îl linişti Gildor. 

— Duşmanul? se miră Frodo. Atunci ştii de ce părăsesc 
ţinutul? 

— Nu ştiu motivul pentru care Duşmanul e pe urmele tale, 
răspunse Gildor, dar înţeleg că o face - oricât de ciudat îmi pare 
acest lucru. Şi te previn că primejdia o ai acum şi în faţă şi în 
spate, şi de o parte şi de alta. 

—  Călăreţii, adică? Mă temeam eu că-s slujitorii 
Duşmanului. Ce sunt Călăreţii Negri? 

— Gandalf nu ţi-a spus nimic? 

— Nimic despre asemenea creaturi. 

— Atunci nu socot că am căderea să vorbesc mai mult - ca 
nu cumva spaima să te oprească din călătoria ta. Căci pare-mi- 
se că te-ai aşternut la drum chiar la momentul potrivit, dacă 
într-adevăr este momentul potrivit. De-acum trebuie să te 
grăbeşti, să nu zăboveşti şi să nu te întorci; Comitatul nu te mai 
poate apăra. 

— Nu-mi pot închipui ce altceva ar putea fi mai 
înspăimântător decât ce mi-ai dat de înţeles şi prevenirile tale! 
exclamă Frodo. Ştiam, cum să nu, că primejdia îmi stă înainte; 
dar nu mă aşteptam s-o întâlnesc chiar aici, în Comitatul nostru. 
Oare nu poate un hobbit să meargă în pace de la Apă şi până la 
Râu? 

— Dar nu este Comitatul tău, îi atrase atenţia Gildor. Au 
fost alţii care s-au aşezat pe meleagurile astea înaintea 
hobbiţilor; şi vor fi alţii care vor trăi aici după ce hobbiţii nu vor 
mai exista. 

Lumea largă este peste tot în jurul vostru: puteţi să ridicaţi 
ziduri în jurul vostru, dar lumea n-o puteţi ţine afară o veşnicie. 

— Ştiu - şi cu toate astea, întotdeauna mi s-a părut atât de 
ferit de primejdii şi de apropiat. Ce să fac acum? Planul meu era 
să părăsesc în taină ţinutul şi să mă îndrept spre Vâlceaua 


Despicată; dar acum paşii mi-s adulmecaţi şi n-am ajuns nici 
măcar în Ţara ledului. 

— După mine, trebuie să-ţi urmezi planul, îl sfătui Gildor. 
Nu cred că Drumul se va dovedi prea anevoios pentru curajul 
tău. Dar, dacă doreşti să capeţi un sfat mai limpede, ar trebui 
să-l întrebi pe Gandalf. Nu cunosc motivul fugii tale, prin urmare 
nu ştiu care sunt căile prin care te vor ataca urmăritorii. 
Asemenea lucruri numai Gandalf le poate şti. Presupun că-l vei 
vedea înainte să ieşi din Comitat, nu-i aşa? 

— Sper. Dar ăsta-i un alt lucru ce mă îngrijorează. L-am 
aşteptat pe Gandalf zile nenumărate. Ar fi trebuit să se întoarcă 
în Hobbiton cel mai târziu acum două seri; dar nu s-a ivit. Acum 
mă întreb ce-a putut să se întâmple. Să-l aştept? 

Gildor rămase tăcut preţ de câteva clipe. 

— Nu-mi place că aud aşa ceva, zise el în cele din urmă. 
Nu-i semn bun că întârzie. Dar ştii cum se zice - Nu te amesteca 
în treburile vrăjitorilor, căci sunt vicleni şi iuți la mânie. Tu 
trebuie să hotărăşti: pleci, sau stai şi aştepţi. 

— Şi se mai spune, replică Frodo: Nu le cere elfilor sfatul, 
căci vor spune şi da, şi nu. 

— Chiar aşa? râse Gildor. Elfii nu prea dau sfaturi ca să se 
afle în treabă, căci sfatul e un dar periculos, chiar şi între 
înţelepţi, şi toate căile se pot dovedi nefaste. Dar tu ce faci? Nu 
mi-ai spus tot ce te priveşte; şi atunci cum să aleg mai bine 
decât tine? însă dacă-mi ceri sfatul, ţi-l dau, de dragul prieteniei. 
Eu socotesc că trebuie să porneşti neîntârziat, fără zăbavă; şi 
dacă Gandalf nu se iveşte înainte să porneşti, atunci te mai 
sfătuiesc şi asta: nu umbla singur. la cu tine prieteni de 
încredere şi cu tragere de inimă. Ar trebui să fii recunoscător, 
pentru că nu-s generos cu sfaturile. Elfii îşi au şi ei bătăile lor de 
cap şi amărăciunile lor şi nu se prea uită la ce fac hobbiţii sau 
alte creaturi de pe pământ. Drumurile noastre arar le întretaie 
pe ale lor, doar din întâmplare sau cu un anume scop. În 
întâlnirea asta a noastră poate că nu-i doar întâmplare la mijloc; 
dar scopul nu mi-e limpede şi mă tem să spun mai mult. 

— ţi sunt adânc recunoscător, zise Frodo; însă aş vrea să 
mă lămureşti ce sunt Călăreţii Negri. Dacă îţi urmez sfatul, se 
prea poate să nu-l văd pe Gandalf multă vreme şi ar trebui să 
ştiu ce este această primejdie care mă urmăreşte. 


— Nu e de-ajuns să ştii că sunt Slujbaşii Duşmanului? 
întrebă Gildor drept răspuns. Fugi de ei! Nu le adresa nici un 
cuvânt! Sunt o primejdie de moarte. Nu-mi cere mai mult! Dar 
inima-mi spune că, înainte de-a se sfârşi totul, tu, Frodo, fiu al 
lui Drogo, vei şti mai multe decât Gildor Inglorion despre toate 
aceste lucruri de temut. Elbereth să te aibă în pază! 

— Dar unde să găsesc curajul ce-mi trebuie? întrebă Frodo. 
De-asta am nevoie mai cu seamă. 

— Curajul îl găseşti în cele mai negândite locuri, răspunse 
Gildor. Numai să ai speranţă. Dormi acum. Noi vom fi plecat 
mâine dimineaţă; dar vom da de ştire prin toate locurile. 
Tovărăşiile Rătăcitoare vor afla despre călătoria voastră, şi 
acelea dintre ele care au puterea să facă bine vor sta de veghe. 
Te numesc prieten al elfilor; şi fie ca stelele să strălucească la 
capătul drumului vostru. Arareori ne-au încântat nişte străini aşa 
cum aţi făcut-o voi, şi este o adevărată minune să auzi vorbe din 
Rostirea Străveche pe buzele altor rătăcitori în această lume. 

Frodo simţea cum îl cuprindea somnul, încă înainte să fi 
isprăvit Gildor de vorbit. 

— Voi dormi acum, spuse el, iar elful îl duse la un umbrar 
lângă acela al lui Pippin, unde Frodo se aruncă pe un pat şi pe 
loc căzu într-un somn fără vise. 


IV O scurtătura spre ciuperci 


A doua zi dimineaţa, Frodo se trezi înviorat. Zăcea sub un 
umbrar făcut de un copac viu, cu ramuri întreţesute şi aplecate 
până la pământ; drept pat îi serviseră ferigile şi iarba, o saltea 
adâncă şi moale, care răspândea o aromă ciudată. Soarele 
scăpăra printre frunzele tremurătoare, încă verzi pe crengi. 
Frodo sări în picioare şi ieşi. 

Sam şedea pe iarbă, la marginea pădurii. Pippin stătea în 
picioare, cercetând cerul şi vremea. Elfii nu se zăreau nicăieri. 

— Ne-au lăsat fructe şi băutură şi pâine, îl anunţă Pippin. 
Vino să mănânci. Pâinea aproape că are acelaşi gust bun ca ieri- 
seară. Eu n-am vrut să-ţi las nici o bucată, dar a insistat Sam. 

Frodo se aşeză lângă Sam şi se apucă de mâncat. 

— Azi ce plan avem? vru să ştie Pippin. 

— Să ajungem la Cotuascuns cât mai repede cu putinţă, 
răspunse Frodo şi-şi concentră atenţia asupra mâncării. 


— Crezi că o să-i mai vedem pe Călăreţii ăia? întrebă Pippin 
vesel. Sub soarele dimineţii, perspectiva de a vedea o trupă 
întreagă de călăreţi nu-i apărea îngrijorătoare. 

— Da, tot ce se poate, spuse Frodo, abătut la acest gând. 
Dar nădăjduiesc să traversăm râul fără să ne zărească. 

— Ai aflat ceva despre ei de la Gildor? 

— Nu prea multe - doar vorbe aruncate şi ghicitori, 
răspunse Frodo în doi peri. 

— L-ai întrebat despre adulmecare? 

— N-am pomenit de asta, molfăi Frodo cu gura plină. 

— Ar fi trebuit s-o faci. Sunt sigur că e foarte important. 

— De-i pe-aşa, sunt sigur că Gildor ar fi refuzat să-mi dea 
vreo explicaţie, se răsti Frodo. Şi-acum lasă-mă puţin în pace. 
Nu vreau să răspund la nu ştiu câte întrebări în timp ce mănânc. 
Vreau să cuget. 

— Ceruri! exclamă Pippin. La gustarea de dimineaţă? 

Îi întoarse spatele şi se depărtă spre marginea întinderii 
verzi. 

Dimineaţa senină - amăgitor de senină, îşi zise Frodo - nu-i 
alungase din minte teama de urmăritori; cumpănea la ceea ce-i 
spusese Gildor. Vocea veselă a lui Pippin ajunse până la el. 
Alerga pe pajiştea verde şi cânta. 

„Nu! N-aş putea, îşi zise Frodo. Una e să-i iau pe tinerii mei 
prieteni într-o hălăduială prin Comitat până cădem de istoveală 
şi de foame, şi când mâncarea şi paturile sunt atât de dulci. Dar 
să-i iau în surghiun, unde foamea şi istovirea pot să n-aibă 
sfârşit, este cu totul altceva - chiar dacă ei vin de bunăvoie. 
Moştenirea este doar a mea. Nu cred că s-ar cuveni să-l iau nici 
măcar pe Sam." 

Se uită la Sam Gamgee şi descoperi că Sam îl privea cu 
atenţie. 

— Ei, Sam, i se adresă el. Ce zici de asta? Am să părăsesc 
ţinutul cât mai repede cu putinţă - de fapt, chiar acum m-am 
hotărât să nu pierd nici măcar o zi în Scobitura Râului, dacă se 
poate. 

— Prea bine, stăpâne. 

— Tot mai vrei să vii cu mine? 

— Da. 

— Are să fie tare primejdios, Sam. De-acum e primejdios. 
Cine ştie, poate nici unul dintre noi n-o să se mai întoarcă. 


— Dacă domnia voastră nu vă întoarceți, stăpâne, atunci 
nici eu nu mă voi mai întoarce, asta-i sigur, zise Sam. Nu-l 
părăsi! aşa mi-au zis. Să-l părăsesc!? am zis. Nici prin gând nu- 
mi trece. Cu el mă duc, chiar de-ar fi să urce în Lună; şi dacă 
vreunul dintre Călăreții Negri o incerca să-l oprească, apoi cu 
Sam Gamgee o să aibă de furcă, am zis. Şi ei au râs. 

— Cine-s ei şi ce tot spui tu acolo? 

— Elfii, stăpâne. Am schimbat şi noi o vorbă astă-noapte; şi 
mi s-a părut că ei ştiau că plecaţi, aşa că n-am văzut rostul s-o- 
ntorc pe după cireş. Minunată seminţie, elfii, stăpâne! Minunată! 

— Aşa e, încuviinţă Frodo. Acum, după ce i-ai văzut mai 
îndeaproape, îţi plac la fel de mult? 

— Mie îmi par puţin mai presus de ceea ce-mi place sau nu- 
mi place, ca să zic aşa, răspunse Sam domol. Nu cred că are 
importanţă ce gândesc despre ei. Sunt destul de diferiţi de cum 
mi i-am închipuit - atât de bătrâni şi de tineri, atât de veseli şi 
de trişti, ca să zic aşa. 

Frodo îl privi pe Sam cu oarecare uluială, aproape că se 
aştepta să zărească vreun semn exterior al schimbării ciudate 
ce părea să se fi petrecut cu el. Vocea lui nu semăna cu aceea a 
bătrânului Sam Gamgee pe care îşi închipuise că-l cunoştea. 
Parcă tot bătrânul Sam Gamgee era acela care şedea acolo, 
doar că faţa lui era neobişnuit de gânditoare. 

— Mai simţi nevoia să pleci din Comitat - acum că dorinţa 
ta de a-i vedea s-a împlinit? îl întrebă el. 

— Da, stăpâne. Nu ştiu cum s-o zic, dar după noaptea 
trecută gândesc altfel. Am oarecum sentimentul că văd departe 
în faţă. Ştiu că vom merge pe un drum lung, în necunoscut; dar 
mai ştiu că nu mă pot întoarce. Acum nu mai e că-mi doresc să 
văd elfi sau dragoni sau munţi - de fapt, nici nu ştiu ce vreau: 
dar am ceva de făcut înainte de sfârşit, şi acest ceva se află în 
faţa noastră, nu în Comitat. Şi trebuie să mă ţin tare până la 
capăt, dacă mă-nţelegeţi. 

— Nu prea. Dar pricep că Gandalf mi-a ales un tovarăş bun. 
Sunt mulţumit. Vom merge împreună. 

Frodo îşi isprăvi dejunul în tăcere. Apoi, ridicându-se în 
picioare, se uită înainte, spre marginea pajiştii, şi-l strigă pe 
Pippin. 


— Totu-i gata de plecare? îl întrebă când Pippin se apropie 
în fugă. Trebuie s-o pornim de-ndată. Am dormit cam mult; şi 
avem de străbătut cale lungă. 

— Vrei să zici că tu ai dormit până târziu, îl corectă Pippin. 
Eu m-am trezit de mult; şi n-aşteptam decât să termini tu de 
mâncat şi de cugetat. 

— Sunt gata cu amândouă. Şi am de gând să mă îndrept 
spre Pontonul Cotuascuns cât se poate de iute. N-am să mă 
întorc la drumul pe care l-am părăsit ieri-seară, ci am s-o tai de- 
a dreptul chiar de-aici. 

— Înseamnă că ai de gând să zbori, îl luă Pippin peste 
picior. N-ai cum s-o tai, şi încă pe jos, pe nicăieri de jur împrejur. 

— Oricum o s-o tăiem mai de-a dreptul decât drumul, nu se 
lăsă Frodo. Pontonul este la răsărit de Pădureni; pe când drumul 
bătut ocoleşte prin stânga. Uite că se vede cotul lui de-aici, 
înspre miazănoapte. O ia pe după capătul dinspre miazănoapte 
al Smârcurilor, ca să iasă în drumul pietruit ce vine dinspre Pod, 
mai sus de Stogu. Dar asta înseamnă un ocol de multe mile. 
Putem scurta pe sfert distanţa asta dacă o luăm de-aici de-a 
dreptul spre Ponton. 

— Leneşul mai mult aleargă, replică Pippin. Regiunea e 
aspră prin părţile astea, iar jos, în Smârcuri, sunt mlaştini şi tot 
felul de alte piedici - cunosc locurile. Dacă îţi faci griji din pricina 
Călăreţilor Negri, nu văd de ce-ar fi mai rău să-i întâlnim pe 
drum decât în pădure sau la loc deschis. 

— E mai greu să găseşti pe cineva în pădure sau pe câmp, 
răspunse Frodo. Şi dacă se ştie că mergi pe un drum, mai 
curând te caută pe drum şi nu în altă parte. 

— Bun, acceptă Pippin. Am să te urmez în toate mlaştinile 
şi şanţurile. Dar e greu. Îmi făceam socoteala că trecem de 
Bibanul de Aur din Stogu înainte de apus. Au cea mai bună bere 
din Meleagul de la Soare-Răsare, sau aveau, cândva: de mult n- 
am mai pus gura pe ea. 

— E limpede, zise Frodo. Om alerga noi mai mult din pricina 
scurtăturilor, dar din pricina hanurilor alergam şi mai mult. 
Oricât ne-ar costa, trebuie să te ţinem departe de Bibanu/ de 
Aur. Vrem să ajungem la Cotuascuns înainte să se lase noaptea. 
Ce părere ai, Sam? 


— Eu pe domnia voastră vă urmez, domnu' Frodo, răspunse 
Sam (în ciuda unei tainice nelinişti şi a unei adânci păreri de rău 
după cea mai bună bere de pe Meleagul de la Soare-Răsare). 

— Atunci, dacă tot ne vom târî prin mlaştini şi mărăcini, s-o 
pornim odată! izbucni Pippin. 

Era de pe-acum aproape la fel de cald ca şi cu o zi înainte, 
dar norii începeau să se ridice dinspre apus. Arăta ca şi cum în 
curând avea să plouă. Hobbiţii mai mult se rostogoliră la vale pe 
o pantă înierbată abruptă şi nimeriră drept în desişul copacilor 
de mai jos. Işi aleseseră calea în aşa fel încât Pădurenii să 
rămână în stânga lor, iar ei să taie pieziş prin pădurea ce 
acoperea coasta răsăriteană a dealului, până ajungeau la şes. 
De acolo puteau s-o ia spre Ponton peste câmp, o regiune 
dreaptă ca-n palmă, în afară de câteva scobituri şi garduri. După 
socoteala lui Frodo, aveau de străbătut optsprezece mile în linie 
dreaptă. 

Curând aveau să descopere că pădurea era mult mai deasă 
şi mai încâlcită decât păruse la început. Nu era tăiată nici o 
potecă prin tufăriş, aşa încât nu puteau înainta prea repede. 
După ce ajunseră, cu mare caznă, la poalele povârnişului, 
dădură peste un pârâu ce se prăvălea din dealurile rămase în 
urmă printr-o albie adâncă, peste ale cărei maluri abrupte şi 
alunecoase atârnau rugi. Cel mai supărător lucru era acela că 
albia tăia direcţia lor de mers. Nici gând să poată sări pe malul 
opus, cu atât mai puţin să traverseze fără să se ude, să se 
julească şi să se umple de noroi. Neştiind ce să facă, se opriră. 

— Păi, să cercetăm puţin locurile, zise Pippin, zâmbind 
întunecat. Sam Gamgee se uită în urmă. Printr-o rarişte între 
copaci zări vârful povârnişului de iarbă pe care tocmai îi 
coborâseră. 

— Uitaţi-vă! exclamă el, prinzându-l pe Frodo de braţ. 
Ridicară privirile: sus pe muchie, deasupra lor, văzură un cal, 
desenat pe albastrul cerului. Lângă el, aplecată de spate, o 
siluetă neagră. 

Dădură imediat uitării orice gând de-a se întoarce din drum. 
Frodo o luă înainte şi se azvârli repede în tufele dese de pe mal. 

— Văleu! făcu el, adresându-i-se lui Pippin. Amândoi am 
avut dreptate. Scurtătura a şi-nceput să se încâlcească; dar ne- 
am ascuns taman la vreme. Ai auz fin, Sam: ia spune, auzi ceva 
venind? 


Rămaseră nemişcaţi, aproape că-şi ţineau respiraţia în timp 
ce ascultau; dar nici un zgomot nu trăda că erau urmăriţi. 

— Nu-mi închipui că o să încerce să coboare cu calul pe 
povârnişul ăla, zise Sam. Da' mă bate gândul că ştie că noi l-am 
coborât. Ar fi bine să ne continuăm drumul. 

Uşor de zis, greu de făcut. Duceau raniţe în spate, iar 
tufărişul şi rugii nu-i lăsau să treacă. Vântul nu ajungea până la 
ei din pricina coastei din spate, încât aerul era nemişcat şi 
înăbuşitor. Când, în sfârşit, reuşiră să răzbească la un loc mai 
deschis, erau năduşiţi, obosiţi şi foarte zgâriaţi; unde mai pui că 
nici nu mai erau siguri în ce direcţie se îndreptau. Malurile 
pârâului deveneau mai joase pe măsură ce râul ajungea într-un 
loc mai plat, iar valea se lărgea şi era mai puţin adâncă cu cât 
se apropia de Smârcuri şi de Râu. 

— Păi, ăsta e pârâul Stogu, se dumiri Pippin. Dacă vrem să 
revenim la scurtătura noastră, trebuie să-l traversam chiar aici 
şi s-o ţinem tot la dreapta. 

Trecură pârâul şi, nimerind într-un spaţiu deschis, acoperit 
cu papură şi fără nici un copac, grăbiră pasul ca să ajungă pe 
malul celălalt cât mai repede cu putinţă. Acolo se găsea o altă 
centura de copaci: stejari înalţi, cei mai mulţi dintre ei, ici şi colo 
câte un ulm sau un frasin. Terenul era destul de neted, cu 
puţină vegetaţie; dar copacii erau prea apropiaţi unii de alţii ca 
să se poată vedea până departe. Frunzele uscate se învolburară 
dintr-o dată, stârnite de pale de vânt, şi stropi de ploaie prinseră 
a cădea din cerul acoperit. Apoi vântul încetă şi ploaia se 
revarsă şuvoaie. Hobbiţii se târau cât de iute îi ţineau puterile, 
împiedicaţi de petice de iarbă, de mormane de frunze moarte; 
iar peste tot în jur, ploaia cădea şi se prelingea. Nu vorbeau, 
doar se uitau tot timpul ba în urmă, ba dintr-o parte într-alta. 

După o jumătate de oră, Pippin spuse: 

— Nădăjduiesc că n-am luat-o prea mult spre miazăzi, căci 
ar însemna să străbatem pădurea dintr-un capăt în altul. 
Centura asta nu e prea întinsă - mai mult de-o milă n-are unde-i 
mai lată, aşa ştiu - ar fi trebuit s-ajungem de-acum în partea 
cealaltă. 

— N-are rost să-ncepem să mergem în zigzag, îşi dădu 
Frodo cu părerea. Nu ne ajută cu nimic. S-o ţinem tot aşa cum 
am apucat-o. Nu-s prea sigur că vreau să ies din pădure. 


Mai merseră aşa alte câteva mile bune. Apoi soarele începu 
să se întrevadă printre norii zdrenţuiţi şi ploaia se domoli. Cum 
trecuse de ora prânzului, hobbiţii simţiră că era vremea să 
mănânce. Se opriră sub un ulm: frunzele erau aproape toate 
galbene, dar nu se scuturaseră, iar pământul de la rădăcină era 
destul de uscat şi adăpostit. Când se apucară să pregătească 
ceva de-ale gurii, descoperiră că elfii le umpluseră butelcile cu o 
licoare clară şi palid-aurie; avea aroma mierii făcute din flori 
amestecate şi era minunat de înviorătoare. Nu trecu mult şi cei 
trei râdeau şi dădeau cu tifla ploii şi Călăreţilor Negri. Curând, 
simteau ei, ultimele mile vor rămâne în urmă. 

Frodo se sprijini cu spatele de trunchiul copacului şi închise 
ochii. Sam şi Pippin se apropiară de el şi toţi trei începură să 
fredoneze, iar apoi să cânte încetişor: 

Ho! Ho! Ho! Cu sticla, iată, 
Vreau să-mi văd amarul şters. 
Cadă ploaia, vântul bată, 

Eu destul mai am de mers. 
Dar, sub un copac - mai bine! 
Nori să treacă peste mine. 

Ho! Ho! Ho!, o luară ei de la capăt, mai tare. Dintr-o dată 
însă, tăcură. Frodo sări în picioare. Un vaiet prelung fu adus de 
vânt, precum ţipătul unei dihănii necunoscute şi singuratice. 
Vaietul crescu în intensitate, apoi scăzu şi se termină cu un 
sunet ascuţit şi pătrunzător. Şi, în timp ce hobbiţii stăteau ca 
împietriţi, un alt țipăt răspunse primului, mai slab, mai 
îndepărtat, dar care le îngheţa şi mai amarnic sângele în vine. 
Apoi se lăsă tăcerea, întreruptă doar de şoapta vântului prin 
frunze. 

— Şi-asta ce crezi c-a fost? întrebă Pippin într-un târziu, 
încercând să vorbească pe un ton cât mai liniştit, dar 
neputându-şi stăpâni tremurul. Dacă a fost o pasăre, atunci e un 
soi de care n-am auzit niciodată în Comitat. 

— N-a fost nici pasăre, nici fiară, spuse Frodo. A fost o 
chemare, sau un semnal - au fost vorbe în ţipătul ăla, deşi nu le- 
am putut desluşi. Dar nici un hobbit nu are o asemenea voce. 

Altceva nu-şi mai spuseră. Se gândeau toţi trei la Călăreţi, 
dar nu-i pomeniră. Nu le mai venea nici să stea, dar nici să plece 
nu se îndurau; însă mai devreme sau mai târziu tot trebuiau să 
străbată şesul spre Ponton, şi cel mai bine era s-o pornească 


iute şi să meargă pe lumină. În câteva minute erau cu raniţele în 
spate şi aşternuţi drumului. 

Nu trecu mult şi pe neaşteptate ajunseră la capătul pădurii. 
Pajişti verzi se desfăşurau înaintea lor. Abia acum îşi dădură 
seamă că o luaseră prea mult spre miazăzi. De partea cealaltă 
se vedea măgura din Cotuascuns, dincolo de Râu, dar la stânga 
lor. Cu multă precauţie ieşiră din liziera pădurii şi porniră ca din 
puşcă peste pajişti. 

La început se temură întrucâtva, pentru că nu se mai 
găseau la adăpostul pădurii. Mult în urma lor se afla platoul înalt 
unde mâncaseră de dimineaţă. Frodo aproape că se aştepta să 
vadă silueta mică, îndepărtată, a unui călăreț sus pe buza râpei, 
proiectându-se neagră pe cer, dar nu se zărea nici una. 
Coborând spre dealurile pe care le părăsiseră drumeţii, soarele 
scăpase de norii zdrenţuiţi şi strălucea acum din nou. Hobbiţilor 
nu le mai era teamă, dar nici nu se simțeau în largul lor. Terenul 
însă nu mai era atât de accidentat şi începea să se netezească. 
In curând pajiştile deveniră câmpuri bine cultivate şi păşuni: 
erau mărginite de garduri cu porţi şi canale pentru irigaţii. Totul 
arăta liniştit şi paşnic, un colţ obişnuit al Comitatului. Cu fiecare 
pas pe care-l făceau, hobbiţii erau tot mai bine dispuşi. Linia 
Râului se apropia tot mai mult, iar Călăreţii Negri păreau să fi 
fost doar nişte duhuri ale pădurilor rămase în urmă. 

Trecură pe lângă un câmp uriaş de napi şi ajunseră la o 
poartă solidă. Dincolo de ea, un drumeag brăzdat de făgaşe 
înainta printre gardurile vii îngrijit tunse, până la un pâlc de 
copaci îndepărtat. Pippin se opri locului. 

— Cunosc câmpurile astea şi poarta, zise el. E Bamfurlong, 
pământul bătrânului Fermier Maggot . Ferma lui e acolo, între 
copaci. 

— O belea după alta, mormăi Frodo cu un aer atât de 
îngrijorat, de parcă Pippin i-ar fi spus că drumeagul era 
căscătura ce ducea în văgăuna unui dragon. 

Ceilalţi îl priviră surprinşi. 

— Da' ce-ai cu batrânu' Maggot? E prieten bun cu cei din 
neamul Brandybuck. Ai dreptate, e spaima trecătorilor şi are o 
haită de câini fioroşi - da', la urma urmelor, cei de pe-aici trăiesc 
lângă graniţă şi trebuie să se păzească mai mult. 

— Ştiu. Şi totuşi, adăugă Frodo, râzând ruşinat, mi-e teamă 
de el şi de câinii lui. De ani de zile mă feresc să trec pe lângă 


ferma lui. M-a prins de câteva ori călcându-i hotarul ca să fur 
ciuperci, eram copilandru pe-atunci, stăteam la Conacul Coniac. 
Ultima dată m-a bătut, apoi m-a luat şi m-a arătat câinilor lui. „II 
vedeţi, flăcăi, le-a spus, data viitoare când mai pune viermele 
ăsta piciorul pe pământul meu, îl sfârtecaţi. Acum duceţi-l de- 
aici!" Şi s-au ţinut după mine tot drumul până la Ponton. N-am 
mai scăpat de frică de-atunci - deşi recunosc că fiarele alea îşi 
cunoşteau meseria, nu m-ar fi atins cu adevărat. Pippin izbucni 
în râs. 

— În cazul ăsta, e timpul să te pui bine cu el. Mai ales dacă 
ai de gând să rămâi în Ţara ledului. E un bătrân de ispravă - 
dacă-i laşi ciupercile în pace. Hai s-o luam pe drumul ăsta şi 
atunci nu-i călcăm hotarul. Dacă ne întâlnim cu el, lasă-mă pe 
mine să vorbesc. E prieten cu Merry şi a fost o vreme când 
veneam aici des împreună. 

Merseră pe drumeag până când zăriră acoperişurile de stuf 
ale unei case mari şi ale acareturilor fermei ivindu-se printre 
copacii din faţă. Familia Maggot şi familia Puddifoot din Stogu, şi 
multe alte familii din Smârcuri erau constructori de case; drept 
care ferma aceasta era solid construită, din cărămidă, 
împrejmuită de un zid înalt. Ajuns la zid, drumeagul se isprăvea 
în dreptul unei porţi late, de lemn. 

Dintr-o dată, în timp ce se apropiau, izbucni un cor 
înfiorător de schelălăituri şi lătrături şi o voce puternică se auzi 
strigând: 

— Colț! Falcă! Lupu! Şo pe ei, băieţi! 

Frodo şi Sam se opriră stană, dar Pippin mai înaintă câţiva 
paşi. Poarta se deschise şi trei dulăi imenşi ieşiră mâncând 
pământul şi se azvârliră asupra călătorilor, lătrând ca turbaţi. Pe 
Pippin nu-l băgară în seamă; Sam, în schimb, se făcu una cu 
zidul, în timp ce doi dulăi ca nişte lupi îl amuşinară bănuitori, 
mârâind la cea mai mică mişcare a lui. Cel mai mare şi mai 
fioros dintre ei se proţăpi în faţa lui Frodo, arătându-şi colții şi 
mârâind. 

În clipa următoare, în poartă se ivi un hobbit mătăhălos, cu 
un trup îndesat şi o faţă rotundă şi rumenă. 

— Salutare! Salutare! Şi cine mă rog sunteţi domniile 
voastre şi cam ce-aţi pofti? întrebă el. 

— Bună ziua, domnule Maggot, zise Pippin. 

Fermierul se uită la el mai atent. 


— Măi, doar n-o fi Stăpânu' Pippin - domnu' Peregrin Took, 
aş zice! strigă el, preschimbându-şi încruntătura în zâmbet. Nu 
te-am mai văzut de multă vreme prin locurile astea. Norocu' 
matale că te cunosc. Tocmai voiam să-mi asmut câinii la orice 
străin trece pe-aci. Se petrec nişte lucruri ciudate azi. Nu-i 
vorbă, se-ntâmplă să mai treacă tot felu' de nepoftiţi ciudaţi prin 
părţile noastre. Prea aproape de Râu, zise el, clătinând din cap. 
Da' un muşteriu mai neobişnuit ca ăsta încă nu mi-a fost dat să 
văd. Nu-mi mai trece el a două oara hotarul aşa, de capu' lui, să 
ştiu că intru-n păcat. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă Pippin. 

— Adică nu l-aţi văzut? se miră fermierul. A luat-o înapoi, 
spre drumu' pietruit, nu-i mult de-atunci. Ciudat mugşteriu, a pus 
tot felu' de întrebări aiurea. Da' poate că vreţi să intraţi şi vă voi 
povesti mai pe îndelete. Am un strop de bere bună la cană, dacă 
dumneata şi prietenii dumitale doriţi, domnu' Took. 

Era limpede că fermierul era dispus să le spună mai multe 
dacă i se îngăduia să o facă când şi cum găsea el de cuviinţă, 
astfel că primiră invitaţia. 

— Şi câinii? întrebă Frodo neliniştit. Fermierul izbucni în râs. 

— N-o să vă facă nici un rău - dacă nu le spun eu. Aici, şezi! 
Colț! Falcă! strigă el. Şezi! Lupu! 

Spre uşurarea lui Frodo şi a lui Sam, câinii se îndepărtară, 
lăsându-i în pace. 

Pippin făcu prezentările. 

— Domnul Frodo Baggins, spuse el. Poate că nu-ţi aminteşti 
de el, pe vremuri locuia la Conacul Coniac. 

Auzind numele de Baggins, fermierul tresări şi îl săgetă pe 
Frodo cu privirea. Preţ de o clipă, Frodo îşi închipui că bătrânul 
îşi adusese aminte de povestea cu ciupercile furate şi că îşi va 
asmuţi încă o dată câinii asupra lui. În loc de asta, Fermierul 
Maggot îl luă de braţ. 

— Păi nu-i asta cea mai mare ciudăţenie? rosti el. Chiar 
domnu' Baggins? Intraţi! Avem de vorbit. 

Intrară în bucătărie şi se aşezară lângă vatra largă. 
Doamna Maggot aduse bere într-un ulcior cât toate zilele şi 
umplu patru căni mari. Băutura era bună şi Pippin se considera 
mai mult decât consolat pentru că nu ajunsese la Bibanul/ de 
Aur. Sam îşi sorbea berea cu multă suspiciune. Avea o 
neîncredere înnăscută faţă de cei care locuiau în alte părţi ale 


Comitatului; şi nu era dispus să se împrietenească prea repede 
cu cineva care i-a chelfănit stăpânul, oricât de demult se 
întâmplase asta. 

După ce stătură puţin de vorbă despre vreme şi despre 
viitoarele recolte (care nu se întrezăreau mai rele ca de obicei), 
Fermierul Maggot puse cana jos şi se uită pe rând la musafirii 
săi. 

— Acuma, domnu' Peregrin, începu el, dincotro veţi fi 
venind şi-ncotro vă veţi fi îndreptând? Veneaţi, poate, să mă 
vizitaţi pe mine? Căci, dacă aşa stau lucrurile, trecuserăţi de 
poarta mea fără să vă văd. 

— Păi, nu, răspunse Pippin. Cinstit vorbind, dacă tot ai 
ghicit, am intrat pe drum din celălalt capăt: am traversat 
câmpurile dumitale. A fost o întâmplare. Ne-am rătăcit în 
pădure, în partea dinspre Pădureni, încercam s-o tăiem de-a 
dreptul spre Ponton. 

— Dacă vă grăbeaţi, drumu' v-ar fi fost de mai mult folos, 
spuse fermierul. Dar nu de-asta îmi făceam griji. Din partea 
mea, puteţi umbla pe pământurile mele dacă aşa vi-e voia, 
domnu' Peregrin. Şi dumneata la fel, domnu' Baggins - deşi aş 
îndrăzni să spun că încă îţi plac ciupercile. 

Izbucni în râs. 

— Da, da, ţi-am recunoscut numele. Îmi aduc aminte de 
vremea când tânăru' Frodo Baggins era unu' dintre cei mai 
afurisiţi ştrengari din Ţara ledului. Dar nu la ciuperci mă 
gândeam. Tocmai mi se pomenise numele de Baggins înainte să 
apăreţi domniile voastre. la ghiciţi ce voia muşteriu' ăla ciudat 
să afle de la mine? 

Hobbiţii ardeau de nerăbdare să afle răspunsul. 

— Ei bine, continuă fermierul, lungind povestea pentru a-i 
da savoare, a venit călare pe-un cal mare negru, a intrat pe 
poartă, s-a întâmplat că era deschisă, şi drept în faţa uşii mele 
s-a oprit. Era negru din cap până-n picioare, acoperit cu pelerină 
şi glugă, ai fi zis că nu voia să fie văzut la faţă. „Ce naiba-n 
Comitat o fi vrând şi ăsta?" m-am întrebat. Nu prea vedem mulţi 
din Seminţia Mare să treacă hotarele; şi, oricum, nicicând n-am 
auzit de vreunu' ca soiu' ăsta negru. 

„Bună ziua dumitale, zic eu, ieşind să-l întâmpin. „Drumu' 
pe care ai apucat nu duce nicăieri şi, oriîncotro ai vrea să te- 
ndrepţi, cea mai scurtă cale e înapoi pe drumu' pietruit." Nu-mi 


plăcea cum arăta, şi când a ieşit Falcă din casă şi a adulmecat, 
numa' ce-l aud schelălăind de parcă-l înţepase strechea: şi-a 
ascuns coada între picioare şi a luat-o la sănătoasa urlând. Omu' 
negru stătea nemişcat. 

„Vin dintr-acolo, zice el, tărăgănat şi parcă înţepenit, 
arătând spre soare-apune, peste câmpurile me/e, mă rog 
frumos. L-ai văzut pe Baggins?" mă-ntreabă cu o voce ciudată şi 
numa' ce se-apleacă spre mine. Nu i-am putut vedea faţa, căci 
avea gluga trasă mult peste ochi; şi m-a luat cu frig parcă pe 
spinare. Dar nu pricepeam de unde atâta neobrăzare să umble 
călare pe pământurile mele. 

„Vezi-ţi de drum! i-am spus. Nu-i nici un Baggins pe-aci. N- 
ai nimerit unde trebuie în Comitat. Mai bine ia-o-ndărăt spre 
apus, către Hobbiton - dar de dată asta poţi să mergi pe drum." 

„Baggins a plecat", a răspuns el în şoaptă. „Vine-ncoace. E 
pe-aproape. Aş dori să-l găsesc. Dacă trece pe-aici, îmi spui? îţi 
aduc aur." 

„Ba n-ai să-mi aduci, i-am zis eu. Ai să te-ntorci de unde-ai 
venit, şi-ncă repede. Îţi dau un minut, după care îmi adun câinii 
toţi." 

A scos un fel de sâsâit. Să fi fost râsul lui, sau altceva, nu 
ştiu. A dat pinteni calului, care s-a ridicat în două picioare drept 
asupra mea, de-abia am avut timp să mă dau în lături. Am 
chemat câinii, însă el a tras de hăţuri, a-ntors calu' şi-a ieşit pe 
poartă ca fulgeru', dispărând pe drumeag spre drumu' principal. 
Ei, ce credeţi de-asta? 

Frodo rămase câteva clipe cu privirile aţintite la focul din 
vatră, dar singurul lui gând era cum naiba să ajungă ei la 
Ponton. 

— Nu ştiu ce să cred, spuse el într-un târziu. 

— Atunci îţi zic eu ce să crezi, continuă Maggot. N-ar fi 
trebuit niciodată să te-amesteci cu de-alde ăia din Hobbiton, 
domnu' Frodo. Aia-s tare ciudaţi prin părţile alea. 

Sam se foi în scaun, uitându-se chiondorâş la fermier. 

— Dar mata ai fost întotdeauna un puşti neastâmpărat. 
Când am auzit că ai plecat de la Brandybuck şi te-ai dus să stai 
cu batrânu' domn Bilbo, mi-am zis, puştiu' ăsta şi-o căută cu 
lumânarea. la seamă la ce-ţi spun, toate se trag de la 
ciudăţeniile lui domnu' Bilbo. A pus mâna pe banii ăia într-un fel 
tare ciudat, pe meleaguri străine, aşa zice lumea. Poate că sunt 


unii care vor să ştie ce s-a ales de aurul şi bijuteriile pe care le-a 
îngropat sub măgura din Hobbiton, cum am auzit? Frodo nu 
spuse nimic: iscodirile cu tâlc ale fermierului îl cam nelinişteau. 

— Ce să-ţi spun, domnu' Frodo, vorbi din nou Maggot. Mă 
bucur că ţi-a venit mintea la cap şi te-ai întors în Ţara ledului. Îţi 
dau un sfat: rămâi aici şi nu te mai amesteca printre neamurile 
alea ciudate. Ai să-ţi găseşti prieteni şi pe-aici. Dacă mai apare 
vreuna dintre arătările astea negre şi întreabă încă o dată de 
dumneata, mă ocup eu de ea. Am să-i spun c-ai murit, sau ai 
plecat din Comitat, cum vrei. Şi s-ar putea chiar să fie adevărat 
oarecum; căci mai mult ca sigur că ăştia despre domnu' Bilbo 
vor să afle noutăţi. 

— Poate că ai dreptate, zise Frodo, evitând să se uite la 
fermier şi pironindu-şi privirile în foc. 

Maggot îl scrută gânditor. 

— Văd că dumneata ai alte păreri, zise el. Da' mi-e limpede 
ca lumina zilei că nu-i o întâmplare că şi dumneata' şi călăreţu' 
v-aţi nimerit aici în aceeaşi după-masă; şi poate că veştile mele 
nu-s chiar atât de noi, la urma urmei. Nu-ţi cer să-mi spui nimic 
din ceea ce crezi că trebuie să păstrezi pentru mata; dar îmi dau 
seama că te cam afli la ananghie. Poate că te gândeşti că n-o 
să-ţi fie prea uşor să ajungi la Ponton fără să fii prins? 

— Aşa mă gândeam, recunoscu Frodo. Dar trebuie să 
încercăm să ajungem; nu facem nimic dacă tot stăm şi cugetăm. 
Aşa că mă tem că trebuie să plecăm. Mulţumim tare mult pentru 
bunătatea dumitale. M-am temut de dumneata şi de câinii 
dumitale mai bine de treizeci de ani, fermiere Maggot, deşi 
poate că ai să râzi auzind asta. Îmi pare rău că nu m-am putut 
bucura de un prieten bun. lar acum îmi pare rău că trebuie să 
plec atât de curând. Dar poate că într-o bună zi mă voi întoarce 
- dacă am norocul. 

— Oricând vei fi bine venit, îi zise Maggot. Da' mi-a venit o 
idee. Soarele stă să apună şi în curând cinăm, căci obiceiul ne 
este să ne culcăm imediat după Apus. Dacă dumneata şi 
domnu' Peregrin aţi putea sta să îmbucăm cu toţii ceva, ne-ar 
face mare bucurie. 

— Şi nouă, îl asigură Frodo. Dar mă tem că trebuie s-o 
pornim de îndată. Chiar şi acum dacă plecăm, tot se va întuneca 
înainte să ajungem la Ponton. 


— Uf! Da' aveţi puţină răbdare! Tocmai voiam să spun: 
după cină scot căruţa şi vă duc pe toţi până la Ponton. Asta o să 
vă scutească de o bucată bună de drum şi o să vă ferească de 
alte necazuri. 

De data aceasta Frodo acceptă invitaţia cu plăcere şi, 
auzindu-l, Pippin şi Sam răsuflară uşuraţi. Soarele coborâse de- 
acum dincolo de dealurile apuse şi lumina zilei pălea. Doi dintre 
fiii lui Maggot şi cele trei fiice ale lui intrară în bucătărie şi pe 
masa cea mare apărură bucatele unei cine îmbelşugate. 
Aprinseră lumânările şi încinseră focul. Doamna Maggot se 
agita, intrând şi ieşind. Unul sau doi hobbiţi care lucrau la fermă 
apărură şi ei. În curând, paisprezece hobbiţi şedeau în jurul 
mesei şi mâncau. Bere era din belşug, iar în mijlocul mesei trona 
un castron uriaş plin cu ciuperci şi slănină, pe lângă alte feluri 
mai consistente, pregătite din ceea ce oferea gospodăria. Câinii 
se întinseseră lângă foc, rozând coji şi oase. 

După ce isprăviră de mâncat, fermierul şi fiii lui ieşiră 
ducând un felinar şi pregătiră căruţa. Era întuneric în curte 
atunci când oaspeţii părăsiră casa. lşi aruncară raniţele în 
căruţă, apoi urcară şi ei. Instalat pe capră, fermierul dădu bice 
poneilor voinici. Soţia lui rămăsese în raza de lumină ce venea 
prin uşa deschisă. 

— Să fii atent, Maggot! îi striga ea. Nu te lua la harţă cu 
străinii şi întoarce-te imediat acasă! 

— Aşa voi face, promise el şi porni, ieşind pe poartă. 

Vântul nu adia, noaptea era liniştită şi tăcută, doar în aer se 
simţea o undă răcoroasă. Mergeau pe întuneric şi agale. După o 
milă sau două, drumeagul traversă un şanţ adânc şi, urcând o 
pantă scurtă, se sfârşi în drumul cel mare, pietruit şi construit 
pe un mal înalt. 

Fermierul cobori, se uită cu atenţie în ambele direcţii, spre 
miazănoapte şi spre miazăzi, dar nimic nu se zărea în întuneric, 
iar în aerul nemişcat nu se desluşea nici un zgomot. Peste 
şanţuri, fuioare subţiri de ceaţă adunate deasupra apei se târau 
spre câmpuri. 

— Se ridică negurile, spuse Maggot, dar n-am să aprind 
felinarele până la întoarcere. O s-auzim orice s-ar afla pe drum 
înainte să-l vedem. 

De unde se sfârşea drumeagul fermierului şi până la Ponton 
erau vreo cinci mile, poate mai mult. Hobbiţii se înveliră în 


pelerine, dar urechile le erau ciulite la cel mai mic zgomot ce s- 
ar fi auzit peste scârţâitul roţilor şi tropăitul agale al copitelor 
poneilor. Lui Frodo i se părea că se târau mai încet decât melcul. 
Lângă el, Pippin moţăia, cuprins de somn. Sam, în schimb, se 
uita drept înainte, spre ceţurile ce se ridicau. 

Într-un târziu ajunseră la bifurcația de unde începea drumul 
spre Ponton. Era însemnat prin doi stâlpi mari, albi, ce se iviseră 
pe neaşteptate în dreapta. Fermierul Maggot trase de hăţuri şi 
căruţa se opri cu un scârţâit. Tocmai se pregăteau să coboare, 
când deodată auziră ceea ce se temuseră cu toţii că vor auzi: un 
tropăit de copite pe drumul din faţa lor. Zgomotul se apropia de 
ei. 

Maggot sări de pe capră şi, ţinând poneii de dârlogi, îşi 
încordă privirile ca să desluşească prin negură. C/ip-clop, clip- 
clop, se auzea călăreţul apropiindu-se. Tropăitul răsuna puternic 
în aerul neclintit şi înceţoşat. 

— Mai bine v-aţi ascunde, domnu' Frodo, şopti Sam, cuprins 
de îngrijorare. Întindeţi-vă pe fundul căruţei şi acoperiţi-vă cu 
păturile, şi avem noi grijă să-l trimitem pe călăreţul ăsta la 
plimbare. 

Sam cobori şi se alătură fermierului. Călăreţii Negri vor 
trebui să treacă peste cadavrul lui dacă voiau să se apropie de 
căruţă. 

Clop-clop, dop-clop. Călărețul aproape că ajunsese în 
dreptul lor. 

— Salutare! strigă Fermierul Maggot. 

Copitele se opriră dintr-o dată. Hobbiţilor li se păru că 
disting cu greu, la câţiva paşi în faţa lor, o siluetă întunecoasă 
acoperită cu o pelerină şi glugă. 

— S-auzim! bubui Maggot, aruncându-i lui Sam hăţurile şi 
pornind cu paşi mari în întâmpinarea siluetei. Să nu care cumva 
să mai faci un pas! Ce pofteşti, şi-ncotro te-ndrepţi? 

— ÎI vreau pe domnul Baggins. L-ai văzut cumva? răsună o 
voce înăbuşită - dar vocea era aceea a lui Merry Brandybuck. 

Un felinar negru apăru de sub pelerină, luminând faţa 
uimită a fermierului. 

— Domnu' Merry! strigă acesta. 

— Da, chiar el! Cine-ţi închipuiai că e? întrebă Merry, 
apropiindu-se. Când se ivi din ceaţă, temerile celor patru se 
risipiră şi călăreţul păru deodată să-şi reducă dimensiunile la 


acelea obişnuite ale hobbiţilor. Călărea pe un ponei, iar în jurul 
gâtului avea înfăşurată o eşarfă ce-i acoperea şi bărbia, ferindu-i 
faţa de atingerea ceţii. Frodo sări din căruţă ca să-l salute. 

— În sfârşit, iată-te! se bucură Merry. Începeam să mă 
întreb dac-o să mai apăreţi, şi tocmai voiam să mă aşez la cină. 
Când am văzut că se înceţoşează, m-am dus călare până la 
Stogu, zicându-mi că poate aţi căzut în vreun şanţ. Dar să fiu al 
naibii dacă ştiu pe ce drum aţi venit. Unde-ai dat de ei, domnule 
Maggot? în iazul dumitale pentru gâşte? 

— Nu, i-am prins călcându-mi hotarul, zise fermierul, şi 
aproape că am asmuţit câinii la ei; da' o să-ţi povestească ei 
totul, sunt sigur. Acum, dacă nu vă e cu supărare, domnu' 
Merry, domnu' Frodo, domnilor, aş face mai bine să mă-ntorc 
acasă. Doamna Maggot trebuie că e tare îngrijorată văzând că 
se lasă negurile. 

Dădu căruţa cu spatele înapoi spre drumul principal, apoi o 
întoarse. 

— Ei, noapte bună la toată lumea, mai zise el. A fost o zi 
tare ciudată, zău aşa. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine; 
deşi poate că e mai bine să n-o zicem până n-ajungem la casele 
noastre. Nu spun altminteri decât că o să-mi pară bine să mă 
văd acasă. 7 

Îşi aprinse felinarele şi urcă pe capră. În ultima clipă, 
scoase un coş mare de sub banchetă. 

— Era să uit, zise. Doamna Maggot l-a pregătit pentru 
domnu' Frodo, cu complimente. 

l-I întinse lui Frodo, apoi plecă, însoţit de un cor de 
mulţumiri şi urări de noapte bună. 

Urmăriră din priviri inelele palide de lumină din jurul 
felinarelor care se legănau în noaptea ceţoasă. Şi brusc Frodo 
începu să râdă; din coşul acoperit pe care-l ţinea în mână se 
înălța până la nasul lui un miros de ciuperci. 


V O conspirație demascată 

Acum am face bine să ajungem şi noi acasă, spuse Merry. 
Înţeleg că e ceva necurat la mijloc; dar să avem răbdare până 
ne vedem la adăpost. 

O luară pe drumul spre Ponton, care era drept şi bine 
întreţinut, mărginit de pietre mari spoite în alb. După 
aproximativ o sută de paşi ajunseră la râu, în dreptul unui 
ponton lat de lemn. Un pod plutitor încăpător era legat de el. 


Bolarzii albi de lângă mal luceau în lumina aruncată de cele 
două felinare cocoţate pe doi stâlpi înalţi. In urmă, negurile de 
pe câmpuri se ridicaseră până peste gardurile vii; dar în faţă apa 
era întunecoasă şi doar printre trestiile de la mal se desluşeau 
nişte cute şerpuitoare, ca un fel de abur. Ceva mai departe, 
ceața părea mai rară. 

Merry îşi duse poneiul pe o pasarelă până pe pod, iar 
ceilalţi îl urmară. Apoi, cu ajutorul unei prăjini lungi, începu să 
împingă podul. Viniac curgea domol şi lat înaintea lor. Malul de 
peste râu era abrupt, dar o potecă ce începea de la celălalt 
ponton urca în serpentine până sus. Pontonul era luminat de 
felinare. Dincolo de mal se desluşea Dealul ledului; şi în el, 
printre valurile răzlețe de ceaţă, luceau multe ferestre rotunde, 
galbene si roşii. Erau ferestrele de la Conacul Coniac, 
străvechiul cămin al neamului Brandybuck. 

De mult de tot, Gorhendad Oldbuck , capul familiei 
Oldbuck, una dintre cele mai vechi din Smârcuri sau chiar din 
Comitat, trecuse râul, întâiul hotar răsăritean al ţării. El a 
construit (şi a săpat) Conacul Coniac, i-a schimbat numele în 
Brandybuck şi s-a stabilit în acel loc pentru a deveni stăpânul a 
ceea ce, de fapt, forma o mică ţară independentă. Familia lui s-a 
tot mărit şi a continuat să se mărească şi după ce lui i s-au 
sfârşit zilele, până când Conacul Coniac a ajuns să ocupe 
întreaga colină, având trei uşi principale, multe uşi laterale şi 
aproape o sută de ferestre. După care, familia Brandybuck şi 
numeroşii ei servitori au început să sfredelească, şi mai târziu să 
construiască peste tot în jur. Aşa a apărut Ţara ledului, o fâşie 
dens populată între râu şi Pădurea Bătrână, un soi de colonie 
ţinând de Comitat. Satul principal se numea Cotuascuns, 
îngrămădit pe malurile şi pantele din spatele colinei Conacul 
Coniac. 

Populaţia din Smârcuri era prietenoasă cu locuitorii Ţării 
ledului, iar autoritatea Stăpânului de la Conac (cum era numit 
capul familiei Brandybuck) era şi acum recunoscută de fermierii 
care locuiau între Stogu şi Stufărişu. Dar majoritatea locuitorilor 
din bătrânul Comitat îi considerau pe cei din Ţara ledului ca fiind 
deosebiți de ei, adică pe jumătate străini. Deşi, în realitate, nu 
se deosebeau chiar atât de mult de ceilalţi hobbiţi din cele Patru 
Meleaguri. Decât într-o singură privinţă: le plăceau bărcile, şi 
unii dintre ei ştiau să înoate. 


La început, ţara lor nu fusese prin nimic apărată în est; mai 
târziu, însă, au înălţat un gard: Fânul cel Înalt l-au numit. A fost 
plantat în urmă cu multe generaţii, iar acum se îndesise şi 
crescuse înalt, căci era tuns cu regularitate. Se întindea fără 
întrerupere de la Podul Coniaied, într-o buclă mare ce pornea de 
la râu, până la Fânar (loc unde râul Salcia ieşea din Pădure şi se 
vărsa în Viniac); măsura mai bine de douăzeci de mile de la un 
capăt la altul. Dar, de bună seamă, gardul acesta nu izbutea să-i 
ocrotească cine ştie ce. Pădurea înainta până aproape de el în 
multe locuri. Locuitorii Ţării ledului îşi încuiau uşile după lăsarea 
întunericului, ceea ce nu se obişnuia în Comitat. 

Podul plutitor alunecă încet pe suprafaţa apei. Ţărmul Ţării 
ledului se zărea tot mai aproape. Sam era singurul din grup care 
nu traversase niciodată râul până atunci. Un sentiment ciudat îl 
cuprinsese, în vreme ce râul leneş se scurgea clipocind pe lângă 
ei: viaţa lui de până acum rămăsese în urmă, în neguri, iar în 
faţă îl aştepta aventura necunoscută. Se scărpină în creştet şi 
preţ de o clipă îl fulgeră dorinţa ca domnul Frodo să fi putut să-şi 
ducă pe mai departe traiul liniştit în Fundătura. 

Cei patru hobbiţi coborâră pe mal. Până să lege Merry 
podul de bolard, Pippin şi pornise cu poneiul de dârlog să urce 
poteca la deal, când Sam (care se uitase în urmă ca pentru a-şi 
lua rămas-bun de la Comitat) murmură în şoaptă răguşită: 

— la uitaţi-vă-ndărăt, domnu' Frodo. Vedeţi ceva? 

Pe pontonul îndepărtat, sub felinarele la fel de îndepărtate, 
desluşeau cu greu o siluetă: arăta ca o boccea neagră 
abandonată. Dar, chiar în vreme ce se uitau, forma păru a se 
mişca şi a se clătina dintr-o parte în alta, de-ai fi zis că cerceta 
terenul. După care se lăsă în patru labe, sau se târî înapoi în 
bezna de dincolo de felinare. 

— Ceruri din Comitat, ce poate fi asta? întrebă Merry. 

— Ceva ce vine pe urmele noastre, răspunse Frodo. Lasă 
însă întrebările acum. Să plecăm de îndată. 

Porniră în grabă în sus pe potecă, până pe buza malului, iar 
când se uitară îndărăt încă o dată, malul îndepărtat era cufundat 
în ceţuri, încât nimic nu se mai zarea. 

— Slavă Cerului că nu ţineţi bărci pe malul apusean! 
exclamă Frodo. Caii pot să treacă râul? 

— Pot să meargă douăzeci de mile spre miazănoapte, până 
la Podul Viniac - sau pot înota, spuse Merry. Deşi încă n-am auzit 


de vreun cal care să fi trecut înot râul Viniac. Dar ce-au a face 
caii în toată povestea asta? 

— Am să-ţi spun mai târziu. Să ajungem în casă şi vorbim 
acolo. 

— Bine. Tu şi Pippin cunoaşteţi drumul; aşa că o iau înainte 
şi-i spun lui Bolger Grăsunu' că veniţi. O să pregătim cina şi 
toate cele. 

— Am mâncat de cină mai devreme, cu fermierul Maggot, 
zise Frodo, dar loc e pentru încă una. 

— O veţi căpăta. Dă-mi să duc eu coşul ăla, mai zise Merry 
şi dispăru în întuneric. 

Între Viniac şi noua casă a lui Frodo din Scobitura Râului 
era o bucată bună de mers. Trecură de Dealul ledului şi de 
Conacul Coniac, aflate în stânga, şi, înainte să ajungă în 
Cotuascuns, intrară pe drumul principal al Ţării ledului, care, de 
la Pod, o lua spre sud. Cam la o jumătate de milă în direcţie 
opusă, spre nord, ajunseră la un drum secundar ce pornea din 
dreapta. Îl urmară pe acesta vreo două mile, urcând şi coborând 
o dată cu el înspre interiorul ţării. 

În cele din urmă se opriră în dreptul unei porţi înguste 
tăiate într-un gard viu gros. În întuneric nu se vedea nimic din 
casă: se găsea departe de drum, în mijlocul unei pajişti circulare 
întinse, înconjurată de un brâu de copaci pitici în interiorul 
spaţiului împrejmuit de gardul viu. Frodo o alesese deoarece se 
afla într-un colţ izolat al regiunii, fără alte gospodării în preajmă. 
Puteai să intri şi să ieşi fără să te vadă careva. Familia 
Brandybuck o construise de mult, drept casă de oaspeţi sau 
pentru membrii familiei care doreau să scape o vreme de 
existenţa aglomerată de la Conacul Coniac. O casă ţărănească, 
de modă veche, foarte asemănătoare cu o vizuină de hobbit: 
lungă şi joasă, fără etaj; acoperiş de iarbă, ferestre rotunde şi o 
uşă mare şi rotundă. 

Luând-o pe cărarea de iarbă ce pornea de la poartă, nu 
zăriră nici o lumină; ferestrele întunecate erau oblonite. Frodo 
ciocăni şi uşa fu deschisă de Bolger Grăsunu'. Dinăuntru se 
revărsă o lumină prietenoasă. Intrară iute şi închiseră uşa, 
izolând lumina şi pe ei înşişi de lumea de afară. Se pomeniră 
într-un hol larg, cu uşi de ambele părţi; în faţă, un coridor 
străbătea casa prin mijlocul ei. 


Frodo privi în jur. Arăta ca acasă la el. Multe dintre 
obiectele lui preferate - sau ale lui Bilbo (în spaţiul acesta nou îi 
aduceau dureros aminte de el) - erau aranjate aproape tot aşa 
cum se găsiseră la Fundătura. Un loc plăcut, confortabil, 
primitor; Frodo se surprinse dorind să fi venit cu adevărat aici 
pentru a duce o viaţă retrasă şi liniştită. | se părea nedrept că le 
dăduse atâta bătaie de cap prietenilor săi; şi încă o dată se 
întreba cum avea să le împărtăşească vestea că trebuia să-i 
părăsească atât de curând, imediat chiar, pe cât posibil. Cum- 
necum, dar trebuia s-o facă în seara asta, înainte să se culce cu 
toţii. 

— E minunat, făcu el efortul să spună. Mai c-aş zice că nici 
nu m-am mutat. 

Drumeţii îşi atârnară pelerinele în cuier şi-şi puseră raniţele 
grămadă pe podea. Merry o luă pe coridor înainte şi-i duse până 
în capătul celălalt al casei, unde deschise o uşă. Lumina unui foc 
şi un fuior de abur năvăliră în coridor. 

— O baie! strigă Pippin. Ah, fii binecuvântat, Meriadoc! 

— În ce ordine intrăm? întrebă Frodo. Cei mai în vârstă 
întâi, sau cei mai iuți? Tu oricum vei fi ultimul, Meştere Peregrin. 

— Fiţi încredinţaţi că am aranjat treburile mai bine decât 
credeţi, îi potoli Merry. Nu putem începe viaţa la Scobitura 
Râului certându-ne din pricina băii. In încăperea asta sunt trei 
căzi şi un cazan plin cu apă clocotita. Mai sunt şi prosoape, 
rogojini şi săpun. Intraţi şi isprăviţi iute! 

Merry şi Grăsunu' se duseră în bucătărie, care se afla de 
partea cealaltă a coridorului, şi se apucară de ultimele pregătiri 
pentru o cină târzie. Frânturi de cântece, care mai de care mai 
sonore, răsunau din baie, amestecate cu plescăituri şi chiuituri. 
Deodată, vocea lui Pippin le acoperi pe celelalte, intonând unul 
dintre cântecele de baie mult îndrăgite de Bilbo. 

Un cântec pentru baia de la sfârşitul zilei 

Ce spală tot noroiul din trupul obosit. 

Acela doar nu cântă ce-n case mai umile-i 
Ooo! Apa cea Fierbinte, ce dar nepreţuit! 

Şi ploaia în cădere, ooo! Cât de dulce sună, şi, 
de pe deal, izvorul rostogolit la şes; 

decât izvorul, însă, şi ploaia, mult mai bună e 
Apa cea Fierbinte, cu aburul ei des. 

Ooo! Apa rece poate oricine bea, fireşte, 


să-l stâmpere de sete sorbitul răcoros; 

dar berea e mai bună când altceva lipseşte, 

şi Apa cea Fierbinte, s-o torni pe spate-n jos. 

Ooo! Limpede e Apa ţâşnind învolburată dintr-o fântână 
albă, 

în jocul ei ceresc, dar n-a foşnit fântâna mai dulce, 

niciodată ca Apa cea Fierbinte, când singur mă 
stropesc!, 

Se auzi o plescăitura puternică şi un strigăt de valeu! din 
partea lui Frodo. Din câte se părea, cea mai mare parte a apei 
din cada lui Pippin imitase o fântâna arteziană, sărind mult în 
afară. 

Merry se apropie de uşă. 

— Ce-aţi zice de-o cină şi de nişte bere care să curgă pe 
gâtlej la vale? strigă el. 

Frodo ieşi, uscându-şi părul. 

— E atât de multă apă în aer, încât mai bine vin în 
bucătărie ca să isprăvesc baia, se plânse el. 

— Sfinţi din Ceruri! se cruci Merry, uitându-se în baie. 
Peregrin, va trebui să ştergi totul cu o cârpă înainte să capeţi 
ceva de mâncare. Grăbeşte-te, că nu te aşteptăm. 

Cinară în bucătărie, pe o masă lângă foc. 

— Presupun că voi trei nu poftiţi din nou ciuperci? îi întrebă 
Fredegar fără prea mari speranţe. 

— Ba da, ba da! ţipă Pippin. 

— Alea-s ale mele! strigă Frodo. Mi-au fost date mie de 
doamna Maggot, o regină între nevestele de fermieri. Luaţi-vă 
mâinile nesătule de pe ele, ciupercile-s numai pentru mine. 

Hobbiţii au pentru ciuperci o pasiune ce depăşeşte până şi 
cele mai aprige patimi ale Seminţiei Mari. Un fapt care explică în 
parte expedițiile îndelungi ale tânărului Frodo spre vestitele 
câmpuri din Smârcuri, cât şi furia lui Maggot cel păgubit. De 
data asta se găseau din belşug pentru toţi, şi după ce isprăviră, 
până şi Bolger Grasunu' scoase un suspin de satisfacţie. 
Impinseră masa la locul ei şi aşezară scăunele în jurul focului. 

— Strângem mai târziu, zise Merry. Şi-acum să v-aud. Îmi 
vine să cred că aţi avut aventuri, ceea ce nu mi se pare prea 
cinstit fără mine. Vreau să-mi povestiţi totul, dar mai ales vreau 
să ştiu ce s-a întâmplat cu bătrânul Maggot şi de ce mi-a vorbit 


astfel. Mi s-a părut speriat de-a dreptul, dacă vă puteţi închipui 
aşa ceva. 

— Toţi am fost speriaţi, spuse Pippin după un moment de 
tăcere, timp în care Frodo s-a uitat ţintă la foc, fără să 
vorbească. Şi tu ai fi fost dacă te-ar fi urmărit timp de două zile 
Călăreţii Negri. 

— Şi ce-s ăştia? 

— Nişte arătări negre, care călăresc pe cai negri, răspunse 
Pippin. Dacă Frodo nu vrea să vorbească, o să-ţi spun eu 
povestea de la început. 

Şi relată întreaga lor călătorie din clipa în care plecaseră 
din Hobbiton. Sam întărea cele spuse cu nenumărate clătinări 
din cap şi cu exclamaţii. Frodo rămase tăcut. 

— AŞ fi zis că aţi inventat totul, spuse Merry, dacă n-aş fi 
văzut cu ochii mei arătarea aia neagră de pe ponton - şi dacă n- 
aş fi auzit nota aceea stranie din vocea lui Maggot. Tu ce-nţelegi 
din toate astea, Frodo? 

— Vărul Frodo a fost foarte închis în sine, zise Pippin. Dar a 
venit timpul să se deschidă. Până acum n-am mers mai departe 
de bănuiala fermierului Maggot, anume că e ceva legat de 
comoara bătrânului Bilbo. 

— A fost doar o bănuială, se grăbi Frodo să observe. 
Maggot nu ştie nimic. 

— Bătrânul Maggot e un tip viclean, zise Merry. Multe se 
petrec în spatele feţei ăleia rotunde a lui, ce nu ies la iveală în 
cuvinte. Am auzit că a fost o vreme în care obişnuia să se ducă 
în Pădurea Bătrână, şi i-a mers vestea că ştie o mulţime de 
lucruri ciudate. Dar, Frodo, spune-mi măcar dacă bănuiala lui e 
bună sau rea, ce crezi? 

— Eu cred, răspunse Frodo încet, că a fost o bănuiala bună, 
cel puţin până acum. Este legat de aventurile de demult ale lui 
Bilbo, iar Călăreţii ori pe mine mă caută, ori pe el - sau poate că 
mai corect ar fi să spun, fac cercetări. Şi mă tem, dacă chiar 
vreţi să ştiţi, că nu-i o glumă şi că eu nu sunt în siguranţă nici 
aici şi nici în altă parte. 

Se uită în jur, la pereţi şi la ferestre, parcă temător că se 
vor deschide toate deodată. Ceilalţi îl scrutară în tăcere şi 
schimbară între ei priviri cu subînţeles. 

— Acuşi o să spună tot, îi şopti Pippin lui Merry, iar acesta 
dădu din cap. 


— Asta-i, oftă Frodo într-un târziu, aşezându-se mai bine în 
scaun şi îndreptându-şi spatele, ca şi cum ar fi luat o hotărâre. 
Nu mai pot ţine ascuns. Am ceva să vă spun la toţi. Dar nu prea 
ştiu cum să încep. 

— Cred că pot să te ajut, se oferi Merry cu o voce calmă, 
spunând eu o parte. 

— Cum adică? făcu Frodo, privindu-l neliniştit. 

— Adică, dragul şi bătrânul meu Frodo, eşti disperat pentru 
că nu ştii cum să-ţi iei rămas-bun. Aveai de gând să pleci din 
Comitat, asta e limpede. Însă primejdia te-a încolţit mai curând 
decât te-ai aşteptat, şi acum plănuieşti s-o iei din loc imediat. Și 
nu vrei. Ne pare tare rău pentru tine. 

Frodo deschise gura şi o închise la loc. Expresia de 
surprindere de pe faţa lui era atât de caraghioasă, încât ceilalţi 
izbucniră în râs. 

— Dragul şi bătrânul nostru Frodo, se înduioşă Pippin. Chiar 
credeai că ne-ai aruncat cu praf în ochi? N-ai fost îndestul de 
atent sau de isteţ pentru asta. Din aprilie îţi tot faci planuri 
vădite de plecare şi ţi-ai luat rămas-bun de la toate locurile pe 
unde ai hoinărit. Te-am tot auzit murmurând: „Oare am să mai 
văd vreodată valea asta?" şi altele de acest soi, şi prefăcându-te 
că ai ajuns la fundul sacului cu bani şi că de-asta ţi-ai vândut 
iubita Fundătură afurisiţilor ălora de Sackville-Baggins! Şi toate 
discuţiile între patru ochi cu Gandalf. 

— Ceruri! exclamă Frodo. Şi eu care credeam că am fost şi 
atent, şi isteţ. Nu ştiu ce-ar spune Gandalf de-ar şti. Înseamnă 
că tot ţinutul ştie de plecarea mea? 

— Aaa, nu, îl linişti Merry. Nu-ţi face griji din pricina asta. 
Multă vreme n-o să mai rămână un secret, de bună seamă; dar 
deocamdată este, cred eu, ştiut doar de noi, conspiratorii. La 
urma urmei, nu trebuie să uiţi că te cunoaştem bine şi suntem 
adesea alături de tine. De obicei ghicim ce-ţi trece prin cap. ŞI 
pe Bilbo îl cunoşteam. Ca să fiu sincer, te urmăresc atent de 
când a plecat. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, ai să 
porneşti pe urmele lui; şi, drept să-ţi spun, mă aşteptam să pleci 
mai curând, iar mai târziu am început să fim îngrijoraţi. Ne 
temeam cumplit că ai putea să ne tragi clapa, să pleci pe 
neaşteptate, singur-singurel, aşa cum a făcut şi el. Şi încă din 
primăvară am stat cu ochii pe tine şi ne-am făcut şi noi planurile 
noastre. N-ai să scapi cu una-cu două. 


— Dar trebuie să plec, insistă Frodo. Nu-i nimic de făcut, 
prieteni dragi. E foarte trist pentru noi toţi, dar n-are rost să 
încercaţi să mă reţineţi. Dacă tot aţi ghicit atât de multe, vă rog 
să mă ajutaţi şi să nu mă împiedicaţi. 

— Nu înţelegi, zise Pippin. Trebuie să pleci - şi prin urmare 
şi noi trebuie să plecăm. Merry şi cu mine te însoţim. Sam e un 
băiat minunat, e în stare să-i sară unui dragon de gât ca să te 
salveze, asta dacă nu-şi dă cu stângu-n dreptul; dar vei avea 
nevoie de mai mult de un singur însoțitor în aventura ta 
periculoasă. 

— Dragii şi prea iubiții mei hobbiţi! exclamă Frodo, profund 
înduioşat. Dar nu m-aş putea învoi la aşa ceva. Şi eu m-am 
hotărât de multă vreme. Vorbiţi de pericole, dar nu înţelegeţi. 
Nu-i vorba de-a găsi o comoară, şi nici de o hălăduială de colo 
până colo. Eu fug dintr-un pericol de moarte într-alt pericol de 
moarte. 

— Dar bineînţeles că înţelegem, spuse Merry cu fermitate. 
Asta-i motivul pentru care ne-am hotărât să mergem cu tine. 
Ştim că Inelul nu-i o glumă; dar o să facem tot ce putem 
împotriva Duşmanului. 

— Inelul! strigă Frodo, deşi nu era foarte uimit. 

— Da, Inelul, repetă Merry. Dragul şi bătrânul meu hobbit, 
nu prea ţii seamă de curiozitatea indiscretă a prietenilor tăi. De 
ani de zile am ştiut de existenţa lInelului - de fapt, înainte de 
plecarea lui Bilbo; dar cum el în mod vădit îl ţinea ca pe o taină, 
am păstrat şi eu doar pentru mine ceea ce ştiam, până când am 
pus la cale conspirația noastră. Desigur, nu-l cunoşteam pe 
Bilbo la fel de bine pe cât te cunosc pe tine; eram prea tânăr pe 
vremea aceea; iar el era mult mai atent - dar nu îndeajuns. Dacă 
vrei să ştii cu adevărat cum am aflat de el prima şi prima dată, 
am să-ţi spun. 

— Spune, zise Frodo pierdut. 

— Familia Sackville-Baggins i-a venit de hac, cum uşor poţi 
presupune. Într-o zi, cu un an înainte de Petrecere, s-a întâmplat 
că mă plimbam pe drum, când îl văd pe Bilbo în faţa mea. 
Deodată, în depărtare, apar ăia din familia S.B., veneau spre 
noi. Bilbo încetineşte şi apoi, una-două, dispare. Am fost atât de 
surprins, încât abia dacă mi-a trecut prin cap să mă ascund şi 
eu, într-un fel mai puţin spectaculos; dar m-am strecurat prin 
gard şi mi-am continuat drumul pe partea cealaltă. După ce-au 


trecut ăia, m-am tot uitat prin gard, spre drum, şi mă uitam 
exact la Bilbo când brusc îl văd că reapare. Am apucat să zăresc 
o lucire de aur atunci când a vârât ceva înapoi în buzunarul 
pantalonilor. 

După povestea asta, am căscat bine ochii. De fapt, 
mărturisesc că am spionat. Dar trebuie să recunoşti că era ceva 
menit să tulbure, şi, ce să-ţi spun, eram un băietan pe atunci. 
Cu siguranţă că sunt singurul din Comitat, în afară de tine, 
Frodo, care a văzut vreodată cartea secretă a bătrânului. 

— l-ai citit cartea! strigă Frodo. Sfinţi din Ceruri! Nu-i nimic 
în siguranţă pe lumea asta? 

— Nu în destulă siguranţă, aş zice, observă Merry. Dar n- 
am făcut decât să-mi arunc ochii pe ea, şi chiar şi asta a fost 
greu de făcut. Nu-şi lăsa niciodată cartea aiurea. Mă-ntreb ce s- 
a ales de ea. Mi-ar face plăcere s-o mai răsfoiesc o dată. O ai 
Frodo? 

— Nu. Nu era la Fundătura. Cred că a luat-o cu el. 

— Prin urmare, aşa cum îţi spuneam, continuă Merry, am 
ţinut în mine tot ce ştiam, până astă-primăvară, când treburile 
au început să devină serioase. Atunci a luat naştere conspirația 
noastră; şi cum şi noi eram serioşi şi aveam intenţii serioase, n- 
am stat să ne codim prea mult. Nu eşti o fiinţă prea comodă, iar 
Gandalf este o pacoste şi mai mare. Dar dacă vrei să te prezint 
iscoadei noastre principale, pot să ţi-o aduc. 

— Unde e? întrebă Frodo, uitându-se în jurul său, cu aerul 
că se aştepta ca o faţă mascată şi înspăimântătoare să apară 
dintr-un dulap. 

— Fă un pas înainte, Sam, îi ceru Merry, şi Sam se ridică, 
roşu la faţă până-n vârful urechilor. lată-l pe strângătorul nostru 
de informaţii! Şi a strâns multe, ascultă-mă pe mine, până a fost 
prins în cele din urmă. După care, aş zice, mi s-a părut că a 
considerat că se află sub jurământ şi n-a mai ciripit. 

— Sam! strigă Frodo, simțind că uimirea îşi avea şi ea 
limitele ei şi neştiind ce să facă: să se supere, să pufnească în 
râs, să răsufle uşurat sau să stea ca un caraghios. 

— Da, stăpâne, făcu spăşit Sam. Să-mi fie cu iertare, 
stăpâne. Dar n-am vrut să vă fac nici un rău, domnu' Frodo, şi 
nici domnului Gandalf. E/ a simţit ceva, să ştiţi, şi când aţi spus 
că mergeti singur, el a zis Nu! ia pe cineva în care poţi avea 
încredere. 


— Dar se pare că nu pot avea încredere în nimeni, se văită 
Frodo. 

Sam se uita la el nefericit. 

— Depinde ce vrei, interveni Merry. Poţi avea încredere în 
noi că vom sări şi-n foc pentru tine - până la capătul capătului. 
Şi poţi să ai încredere în noi că vom păstra orice secret de-al tău 
- mai bine decât o poţi face tu. Dar nu te poţi încrede în noi că 
te vom lăsa să înfrunţi buclucurile de unul singur şi s-o ştergi 
fără să spui un cuvânt. Suntem prietenii tăi, Frodo. Oricum: asta 
e. Ştim aproape tot ce ţi-a spus Gandalf. Ştim destul de multe 
despre Inel. Suntem îngrozitor de speriaţi - dar venim cu tine; 
sau te vom urma ca nişte câini. 

— Şi, la urma urmei, stăpâne, adăugă Sam, s-ar cuveni să 
urmaţi sfatul elfilor. Gildor v-a zis că ar trebui să-i luaţi pe aceia 
care-s dornici să vină, şi nu puteţi spune că n-a fost aşa. 

— Nu zic nu, recunoscu Frodo, uitându-se la Sam, care 
zâmbea cu gura până la urechi. Nu zic nu, dar n-am să te mai 
cred niciodată că dormi, chiar dacă sforăi sau nu. Am să te 
învineţesc cu ghionturi ca să fiu sigur. 

Şi, întorcându-se către ceilalţi, le spuse: 

— Sunteţi o şleahtă de trădători infami. Dar fiţi 
binecuvântaţi, mai zise el, izbucnind în râs şi, ridicându-se în 
picioare, îşi desfăcu larg braţele: Mă predau. Am să urmez sfatul 
lui Gildor. Dacă primejdia n-ar fi atât de neagră, aş dansa de 
bucurie. Dar, chiar şi aşa, nu pot să nu mă simt fericit; mai 
fericit decât am fost de multă vreme încoace. M-am temut de 
seara asta. 

— Bun! Aşa rămâne. De trei ori ura pentru Căpitanul Frodo 
şi compania sa! strigară ei şi ţopăiră în jurul lui. 

Merry şi Pippin începură să cânte un cântec pe care, pare- 
se, îl pregătiseră anume pentru această ocazie. 

Era compus după modelul acelui cântec al gnomilor pe 
care-l cântase Bilbo când pornise la drum, cu atâţia ani în urmă, 
iar melodia era aceeaşi: 

Ne luăm rămas-bun de la hol, de la vatră, 
Ploaia poate să cadă, vântul poate să bată, 
Când se crapă de ziuă să ne afle departe, 
Peste munte, pădurea din înalt luminată - 


'n Vâlceaua Despicată, acolo unde elfii-s în viaţă 


În adânci luminişuri, pe sub streşini de ceaţă 
Prin pustiu şi prin mlaştini călărim fără-odihnă 
Şi-ncotro, mai departe, drumul nu ne învaţă. 


Cu duşmanul în preajmă şi cu moartea la pândă 
Şi culcuşul în ceruri căutat ca-n osândă 

Până când or să treacă încercările toate 

Şi pe drumuri menirea să ne fie mai blândă - 
lar acum să plecăm! Luminoasele zări 

Când se crapă de ziuă să ne afle călări! 

— Foarte bine, acceptă Frodo. Dar asta înseamnă că sunt 
multe de făcut înainte să mergem la culcare - sub un acoperiş, 
în seara asta în orice caz. 

— Ah! Câtă poezie, suspină Pippin. Chiar vrei să pornim 
înainte de spartul zorilor? 

— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mă tem de Călăreţii ăia Negri şi 
sunt sigur că nu e bine să stăm în acelaşi loc prea mult timp, 
mai ales într-un loc unde se ştie că mă duceam. Gildor chiar m-a 
avertizat să nu aştept. Dar tare mi-aş dori să-l văd pe Gandalf. 
Am băgat de seamă că până şi Gildor s-a arătat îngrijorat când i- 
am spus că Gandalf nu s-a mai întors. Totul depinde de două 
lucruri. Cât de curând pot Călăreţii să ajungă la Cotuascuns? Şi 
cât de curând putem pleca noi? Pregătirile ne vor lua destul de 
mult timp. 

— Răspunsul la a doua întrebare, zise Merry, este că putem 
pleca într-un ceas. Ca să zic aşa, am pregătit totul. In grajdul din 
partea cealaltă a pajiştii sunt şase ponei, proviziile şi 
echipamentul sunt gata împachetate, au mai rămas doar câteva 
schimburi de pus şi alimentele care se strică repede. 

— Încep să cred că toată conspirația asta şi-a împlinit rostul 
cu folos, mormăi Frodo. Dar ce ne facem cu Călăreţii Negri? 
Putem să-l mai aşteptăm o zi pe Gandalf fără să păţim ceva? 

— Asta depinde de ce anume crezi că ar face Călăreţii dacă 
te găsesc aici, răspunse Merry. Ar fi putut ajunge de-acum până 
aici, de bună seamă, dacă n-ar fi fost opriţi la Poarta-de-la- 
Miazănoapte, unde Gardul merge până jos, pe malul râului, de 
partea aceasta a Podului. Gărzile Porții nu i-ar lăsa să treacă în 
timpul nopţii, deşi ei ar putea forţa intrarea. Chiar şi în timpul 
zilei gărzile ar încerca să-i reţină, eu aşa cred, măcar până ar 
trimite vorbă Stăpânului de la Conac - căci nu le-ar plăcea cum 


arată Călăreţii şi cu siguranţă că le-ar fi teamă de ei. Pe de altă 
parte, Ţara ledului nu poate ţine piept prea mult unui atac 
hotărât. Şi se prea poate ca, mâine dimineaţă, până şi un 
Călăreţ Negru care s-ar apropia de poartă şi ar spune că vrea să 
stea de vorbă cu domnul Baggins să fie lăsat să treacă. Cam 
toată lumea ştie că te întorci să locuieşti la Scobitura Râului. 

O vreme Frodo rămase pe gânduri. 

— M-am hotărât, zise el într-un târziu. Pornesc mâine de 
îndată ce se luminează de ziua. Dar nu merg pe drum. Căci aşa 
mai sigur ar fi să rămânem aici. Dacă ies prin Poarta-de-la- 
Miazănoapte, se va afla pe dată că am părăsit Ţara ledului, în 
loc să rămână o taină cel puţin câteva zile, aşa cum s-ar 
întâmpla în celălalt caz. Mai mult decât atât: Podul şi Drumul de 
Miazăzi din apropierea hotarului vor fi negreşit pândite, şi dacă 
pătrunde vreun Călăreţ în Ţara ledului, şi dacă nu. Nu ştim câţi 
sunt; cel puţin doi, de-asta sunt sigur, poate mai mulţi. Singurul 
lucru ce-mi rămâne de făcut este s-o şterg frumos într-o direcţie 
neaşteptată. 

— Dar asta nu poate să însemne decât să intri în Pădurea 
Bătrână, se îngrozi Fredegar. Doar nu vrei aşa ceva. E la fel de 
periculos ca şi Călăreţii Negri. 

— Nu chiar, îl contrazise Merry. E o soluţie disperată, dar 
cred că Frodo are dreptate. E singura cale de a pleca fără a ţi se 
lua imediat urma. Cu puţin noroc, putem să le-o luăm mult 
înainte. 

— În Pădurea Bătrână n-o să aveţi noroc, nu se lăsă 
Fredegar convins. Nimeni n-are noroc acolo. O să vă rătăciţi. 
Nimeni nu intră acolo. 

— Ba da, intră, stărui Merry. Cei din familia Brandybuck 
intră - uneori, când îi apucă. Avem o intrare numai a noastră. Şi 
Frodo a intrat o dată, de mult de tot. Eu am intrat de mai multe 
ori; de obicei pe lumină, se înţelege, când copacii dorm şi sunt 
mai liniştiţi. 

— Ei, atunci faceţi cum credeţi de cuviinţă, cedă Fredegar. 
Eu unul mai tare mă tem de Pădurea Bătrână decât de orice 
altceva ce mi-e cunoscut: poveştile pe care le aud despre ea 
sunt adevărate coşmaruri; dar votul meu contează prea puţin, 
căci nu eu merg în călătorie. Totuşi, mă bucur foarte că rămâne 
cineva în urmă care să-i spună lui Gandalf ce-aţi făcut, atunci 


când o s-apară, căci sunt sigur că o să apară, şi încă foarte 
curând. 

Oricât ar fi ţinut la Frodo, Bolger Grasunu' n-avea nici o 
dorinţă să părăsească ţinutul sau să vadă ce se afla dincolo de 
hotarele lui. Familia lui se trăgea din Meleagul dinspre Soare- 
Răsare, mai precis din Vadul Mieilor, Plaiurile Podului, dar 
niciodată nu trecuse de partea cealaltă a Podului Viniac. 

După cum plănuiseră conspiratorii de la bun început, 
sarcina lui era să rămână pe loc, ca s-o scoată la capăt cu aceia 
care se vor dovedi curioşi, şi să păstreze cât mai mult impresia 
că domnul Baggins locuia încă la Scobitura Râului. Adusese cu 
sine chiar şi nişte haine vechi de-ale lui Frodo, ca să-şi poată 
juca rolul mai bine. Prea puţin se gândiseră la cât de periculos 
se putea dovedi acest rol. 

— Minunat! exclamă Frodo după ce înţelese planul. Altfel n- 
am fi avut cum să-i lăsăm un mesaj lui Gandalf. De bună seamă, 
n-am de unde şti dacă aceşti Călăreţi au sau nu habar să 
citească, dar n-aş fi îndrăznit să risc să-i las un mesaj scris, de 
teamă să nu intre ei în casă şi, scotocind, să-l găsească. Dar 
dacă Grasunu' rămâne de bunăvoie aici ca să aibă grijă de tot, 
astfel că pot să fiu sigur că Gandalf va afla pe ce drum am 
apucat-o, nu mai am de ce sta pe gânduri. Mâine dimineaţă la 
prima oră intru în Pădurea Bătrână. 

— Care va să zică, aşa rămâne, zise Pippin. Una peste alta, 
îmi place mai mult ceea ce vom face noi decât ceea ce-i rămâne 
Grăsunului de făcut - să aştepte aici până vin Călăreţii Negri. 

— Aşteptaţi voi până ajungeţi în Pădure, se burzului 
Fredegar. Pe vremea asta mâine o să doriţi să fiţi aici cu mine. 

— N-are rost să ne mai ciorovăim atâta, interveni Merry 
împăciuitor. Mai avem de strâns în bucătărie şi de controlat încă 
o dată bagajele înainte să ne culcăm. O să vă trezesc până se 
ivesc zorii. 

Când, în sfârşit, se vâri în pat, Frodo nu reuşi să adoarmă o 
bucată de vreme. Îl dureau picioarele. Era bucuros că a doua zi 
avea să călărească. Într-un târziu, se cufundă într-un fel de vis 
în care se făcea că privea de la o fereastră înaltă, afară, peste o 
mare întunecată de copaci care se clătinau. Departe jos, la 
rădăcinile lor, se distingeau zgomote de creaturi care se târau şi 
adulmecau. Era sigur că, mai devreme sau mai târziu, aveau să- 
| simtă. 


Apoi auzi un sunet în zare. Întâi crezu că era un vânt mare 
care se abătea asupra frunzişului pădurii. Dar iute înţelese că nu 
frunzele foşneau, ci Marea, departe de tot; un sunet pe care nu-l 
auzise niciodată în stare de trezie, deşi îi tulburase adeseori 
visurile. Deodată se pomeni că se găsea afară. lar în jur nu erau 
copaci. Se găsea pe o câmpie stearpă şi neagră, iar în aer se 
simţea un miros sărat ciudat. Ridicând privirile, văzu un turn alb 
şi înalt, stând singuratic sus de tot, pe o creastă. Îi cuprinse o 
dorinţă arzătoare de-a sui în turn pentru a vedea Marea. Incepu 
să urce cu greu povârnişul, spre turn, dar dintr-o dată pe cer 
apăru o lumină şi răsună bubuitul unui tunet. 

VI Pădurea Bătrână 

Frodo se trezi dintr-o dată. În camera era încă întuneric. ÎI 
zări pe Merry stând cu o lumânare în mână şi lovind în uşă cu 
mâna cealaltă. 

— Gata, gata! Ce e? întreba Frodo, încă tulburat şi uluit. 

— Ce să fie! strigă Merry. E vremea să te scoli. E patru şi 
jumătate şi ceața groasă. Hai! Sam s-a şi apucat de micul dejun. 
Chiar şi Pippin s-a trezit. Eu mă duc să înşeuez poneii şi să-l 
aduc pe acela care va căra bagajele. Trezeşte-l şi pe trântorul 
de Grăsun! Măcar să se scoale ca să ne conducă. 

Curând după ora şase, cei cinci hobbiţi erau gata de 
plecare. Bolger Grasunu' căsca de zor. Se furişară tiptil din casă. 
Merry porni primul, ducând de dârlogi un ponei împovărat cu 
bagaje, şi o luă pe o poteca ce trecea printr-un hăţiş din spatele 
casei, ca apoi să traverseze câteva fânețe. Frunzele copacilor 
luceau şi ceața picura de pe fiecare creangă şi crenguţă; iarba 
era surie, acoperită de roua rece. Nimic nu se clintea, iar 
zgomotele îndepărtate răsunau aproape şi limpezi: cotcodăcitul 
găinilor într-o ogradă, o uşă închizându-se undeva. 

In grajd găsiră poneii: animale mici şi voinice, aşa cum le 
plăceau hobbiţilor, nu neapărat iuți, însă bune de tras din greu o 
zi întreagă. Încălecară şi curând se pierdură în ceața ce părea să 
nu se deschidă de bunăvoie în calea lor; în schimb, se închidea 
amenințătoare în urmă. După ce călăriră aproape o oră, agale şi 
fără să-şi vorbească, văzură Gardul ivindu-se brusc din negură 
în faţa lor. Era înalt şi acoperit de un fileu argintiu de plase de 
păianjen. 

— Cum o să treceţi prin ăsta? întreba Fredegar. 

— Veniţi după mine, zise Merry, şi veţi vedea. 


O luă la stânga pe lângă gard şi nu după multă vreme 
ajunseră într-un loc unde acesta era uşor scobit, urmând buza 
unei gropi. La oarecare distanţă de Gard fusese săpată o bortă 
ce intra în pantă uşoară în pământ. Malurile erau întărite cu 
cărămidă, înălțându-se treptat până se uneau deasupra, 
formând un tunel sfredelit adânc sub Gard, ieşind în groapa 
aflată de cealaltă parte a lui. 

Aici se opri Bolger Grasunu'. 

— Rămâi cu bine, Frodo, zise el. Tare-aş fi vrut să nu intri în 
Pădure. Sper doar să n-ai nevoie să fii salvat înainte de lăsarea 
serii. Dar noroc îţi urez şi azi şi în toate zilele. 

— Dacă nu-s şi alte lucruri rele înainte-mi în afară de 
Pădure, înseamnă că am noroc, oftă Frodo. Să-i spui lui Gandalf 
s-o ia repede pe Drumul spre Soare-Răsare: în curând ne vom 
întoarce la el şi vom merge cât mai repede cu putinţă. 

— Cu bine! strigară ceilalţi şi coborâră panta în galop, 
dispărând în tunel, unde Fredegar nu-i mai putea vedea. 

Era întuneric şi umezeală acolo. Capătul celălalt era blocat 
cu o poartă din gratii groase de fier. Merry descalecă şi o 
descuie, iar după ce trecură toţi o împinse la loc. Poarta se 
închise cu un zgomot metalic, iar încuietoarea clincăni. Sunetul 
nu prevestea nimic bun. 

— Poftim, zise Merry. Aţi părăsit Comitatul, acum sunteţi 
afară, şi încă la marginea Pădurii Bătrâne. 

— Sunt adevărate poveştile ce se spun despre ea? întrebă 
Pippin. 

— Nu ştiu despre care poveşti vorbeşti, răspunse Merry. 
Dacă e vorba de poveştile alea vechi de speriat copiii, pe care le 
spuneau dădăcile Grăsunului, despre tot felul de spiriduşi şi lupi 
şi altele de soiul ăsta, aş zice că nu-s adevărate. Cel puţin eu nu 
cred în ele. Dar Pădurea este stranie. Spre deosebire de 
Comitat, aici tot ce se afla în ea este mult mai viu, mai atent la 
ceea ce se petrece, ca să zic aşa. lar copacilor nu le plac străinii. 
li urmăresc. De obicei se mulţumesc doar să-i urmărească, atât 
cât ţine lumina zilei, şi nu prea fac mare lucru. Uneori, cei mai 
puţin prietenoşi pot să scape o ramură, să scoată o rădăcină, 
său să-i apuce cu o plantă târâtoare lungă. Dar noaptea poate 
deveni foarte periculos, aşa mi s-a spus. Mi s-a întâmplat doar o 
dată să mă aflu în ea după lăsarea întunericului, şi atunci foarte 
aproape de Gard. Mi s-a năzărit că toţi copacii şopteau între ei, 


transmiţându-şi veşti şi complotând într-o limbă necunoscută; 
iar ramurile se clătinau şi se agitau fără să fi bătut vântul. Se 
spune că, de fapt, copacii se mişcă într-adevăr şi pot să-i 
înconjure pe străini şi să-i prindă înăuntru. De mult de tot, au 
atacat chiar şi Gardul; au venit, s-au înrădăcinat zdravăn şi s-au 
aplecat peste el. Dar au venit hobbiţii şi au tăiat sute şi apoi au 
făcut un foc de tabăra uriaş în Pădure şi au ars pământul pe o 
fâşie lungă la răsărit de Gard. După asta, copacii au renunţat să 
atace, dar au devenit tare neprietenoşi. Incă exista o suprafaţă 
stearpă mare, nu departe în interior, acolo unde a fost făcut 
focul. 

— Doar copacii sunt periculoși? întrebă Pippin. 

— Mai sunt tot felul de ciudăţenii ce trăiesc adânc în 
Pădure, în partea cealaltă a ei, sau aşa am auzit; dar n-am văzut 
nimic de acest soi. Totuşi, este ceva ce taie poteci. De câte ori 
intră careva în Pădure, găseşte drumuri deschise; dar astea par 
să se mişte şi să se strămute din când în când într-un fel tare 
ciudat. Nu departe de acest tunel se află, sau s-a aflat vreme 
îndelungată, începutul unei poteci destul de late, care ducea la 
Poiana Focului, iar de acolo venea mai mult sau mai puţin în 
direcţia noastră, spre nord-est. Aceasta e poteca pe care vreau 
S-O găsesc. 

Hobbiţii părăsiră poarta tunelului şi traversară groapa cea 
lată. De partea cealaltă se desluşea cu greu o potecă ce urca 
spre poala Pădurii, cam la o sută de metri, poate mai mult, 
depărtare de Gard; dar de cum ajunseră sub coroanele 
copacilor, aceasta dispăru. Uitându-se în urmă, zăriră linia 
întunecată a Gardului printre trunchiurile copacilor ce se 
îngrămădeau încă de pe-acum în jurul lor. În faţă nu vedeau 
altceva decât trunchiuri de nenumărate dimensiuni şi forme: 
drepte sau îndoite, răsucite, aplecate, late sau zvelte, netede 
sau cioturoase şi rămuroase; şi toate erau verzi sau sure din 
pricina muşchiului şi a unor excrescenţe zburlite şi lipicioase. 

Merry era singurul care părea vesel. 

— Mai bine ai lua-o înainte şi ai găsi poteca aia, îl sfătui 
Frodo. Să nu ne pierdem unul de altul sau să uitam de care 
parte se află Gardul. 

Aleseră o anume direcţie printre copaci, iar poneii înaintau 
ocolind cu atenţie multele rădăcini întortocheate şi împletite 
între ele. Pământul nu era acoperit de vegetaţie. Urca întruna şi, 


pe măsură ce înaintau, copacii păreau să devină tot mai înalţi, 
mai întunecaţi şi mai deşi. Nu se auzea nici un sunet, doar din 
când în când câte-un strop de umezeală picura printre frunzele 
nemişcate. Deocamdată nu răzbătea vreo şoaptă sau vreo 
mişcare dinspre ramuri; dar hobbiţii aveau senzaţia neplăcută 
că erau urmăriţi cu o dezaprobare ce se transforma încet în 
aversiune şi chiar duşmănie. Senzaţia se accentua, până când 
se pomeniră că-şi ridicau iute privirile în sus, sau se uitau 
îndărăt, parcă aşteptând o lovitură din senin. 

Poteca nu se zărea încă nicăieri, copacii păreau tot timpul 
că li se pun în cale. Pippin simţi dintr-o dată că nu mai putea 
suporta şi scoase un strigăt fără veste: 

— Ai! Ai! Nu vreau să fac nimic. Doar lăsaţi-mă să trec, vă 
rog! Ceilalţi se opriră speriaţi; dar strigătul lui căzu ca înăbuşit 
de o cortină grea. Nu răsuna nici ecou, nici răspuns, deşi 
pădurea păru să se îndesească şi mai tare şi să pândească mai 
abitir. 

— Eu n-aş striga în locul tău, îl mustră Merry. Faci mai mult 
rău decât bine. 

Frodo începea să se îndoiască de putinţa lor de a găsi o 
cale şi se întrebă dacă nu cumva greşise făcându-i pe ceilalţi să 
vină în pădurea asta îngrozitoare. Merry se uită ba într-o parte, 
ba în alta, dând semne că nu prea era sigur în ce direcţie s-o 
apuce. Lui Pippin nu-i scăpă nesiguranța lui. 

— Nu ţi-a trebuit mult ca să ne rătăceşti, îl luă el peste 
picior. Dar în aceeaşi clipă Merry scoase un fluierat şi arătă 
înainte. 

— Măi, măi, mormăi el. Copacii ăştia chiar se mişcă. Uite 
Poiana Focului în faţă (sau cel puţin aşa sper), dar poteca înspre 
acolo îmi pare că s-a mutat din loc. 

Se lumina tot mai mult, pe măsură ce înaintau. Pe 
neaşteptate, ieşind dintre copaci, se pomeniră într-un spaţiu 
larg şi circular. Deasupra se zărea cerul, albastru şi senin spre 
surprinderea lor, căci jos, sub acoperişul Pădurii, nu putuseră 
vedea apropierea dimineţii şi ridicarea negurilor. Soarele însă nu 
se înălţase destul ca să strălucească în poiană, deşi razele lui 
poposiseră pe vârfurile copacilor. Frunzişul era mai des şi mai 
verde de jur-împrejurul poienii, formând aproape un zid 
compact. Copaci nu creşteau, doar iarba aspră şi plante înalte 
nenumărate: cucută şi pătrunjel sălbatic, cu lujerele păioase şi 


ofilite, răscoage ce-şi scuturau sămânţa ca o cenuşă pufoasă, 
urzici luxuriante şi scaieţi uriaşi. Un loc lugubru, dar, după 
desişul Pădurii, părea o gradină fermecătoare şi veselă. 

Hobbiţii prinseră curaj şi, plini de speranţă, ridicară privirile 
spre cerul tot mai luminat de astrul zilei. În capătul celălalt al 
poienii era o spărtură în peretele format de copaci şi mai 
departe se zărea desluşit o potecă. Vedeau cum se adânceşte în 
pădure, lăţindu-se uneori şi deschizându-se deasupra, deşi 
copacii iute se apropiau din nou, umbrind-o cu ramurile lor 
întunecoase. Pe această potecă o apucară şi ei. Drumul continua 
să urce în pantă domoală, dar ei mergeau acum mai repede ca 
înainte şi cu inima ceva mai uşoară, căci li se părea că Pădurea 
se îmblânzise şi îi lăsa să treacă nestingheriţi. 

Nu după multă vreme aerul deveni fierbinte şi înăbugşitor. 
Copacii se apropiară din nou de ambele părţi, astfel că nu se 
mai putea vedea până departe în faţă. Mai dihai ca înainte 
simțeau cum pădurea îi încolţea cu reaua ei voinţă. Era atâta 
linişte în jur, încât călcătura copitelor poneilor, foşnind pe 
frunzele uscate şi împiedicându-se când şi când de rădăcinile 
ascunse, bubuia ca tunetul în urechile lor. Frodo încercă să 
cânte ceva ca să-i încurajeze, dar vocea lui se transformă în 
murmur. 

Ooo! Rătăcitori în ţara umbrită, 

Nu disperaţi, căci deşi nesfârşită 

Noaptea pădurilor tot o să piară 

Şi trecând veţi vedea soarele iară, 
Soarele-n apus, soarele-n răsărit, 

Ziua ce s-a dus, ziua ce-a venit. , 

Căci spre asfintit ori înspre apus, 

Şi pădure şi umbre s-au tot dus, s-au dus. 

Dus - nici nu rosti bine cuvântul şi vocea i se stinse. Aerul 
părea greu şi rostirea cuvintelor obositoare. Chiar în spatele lor 
o cracă groasă se desprinse dintr-un copac bătrân, aplecat 
peste potecă, şi căzu cu o trosnitură la pământ. Copacii păreau 
că se închid în faţa lor. 

— Nu le place să audă vorbindu-se despre pieire şi dureri, 
observă Merry. Eu n-aş mai cânta nimic deocamdată. Aşteaptă 
să ajungem cu adevărat la poala pădurii, şi atunci o să ne- 
ntoarcem spre ea şi-o să-i cântam în cor. 


Vorbea cu veselie, iar dacă simţea vreo nelinişte, n-o arăta. 
Ceilalţi nu răspunseră. Erau descurajaţi. O greutate mare îi 
apăsa inima lui Frodo, căci regreta acum fiecare pas pe care-l 
făcea cu gândul să sfideze ameninţarea pădurii. Tocmai voia să 
se oprească şi să le propună să se întoarcă (dacă mai puteau 
face asta), când se petrecu ceva cu totul neaşteptat. Poteca 
încetă să urce, continuând o vreme să înainteze orizontal. 
Copacii întunecaţi se retraseră, încât hobbiţii văzură poteca în 
faţă, ca o linie aproape dreaptă. La o oarecare distanţă se înălța 
vârful verde al unui deal, fără nici un copac pe el, ca un cap 
pleşuv ieşind din pădurea înconjurătoare. După câte îşi dădeau 
seamă, într-acolo se îndrepta poteca. 

Grăbiră pasul, bucuroşi la gândul că vor urca o vreme 
deasupra acoperişului Pădurii. După ce cobori puţin, poteca 
începu din nou să urce, ducându-i într-un târziu până la poala 
dealului abrupt. Acolo părăsi copacii şi se afundă în iarbă. 
Pădurea împrejmuia dealul precum o coamă deasă de păr ce se 
isprăvea brusc într-un cerc în jurul creştetului ras. 

Hobbiţii îşi duseră poneii în sus, dând ocol dealului de mai 
multe ori până ajunseră în vârf. Acolo se opriră şi priviră în jur. 
Aerul strălucea în lumina soarelui, dar era păclos; nu puteau 
vedea prea departe. În jurul lor însă, ceața dispăruse; deşi ici şi 
colo adăsta în golurile dintre copaci, iar înspre miazăzi, unde era 
o vale adâncă, ce tăia Pădurea dintr-o parte în alta, ceața se 
ridica încă precum un abur sau ca fuioarele de fum alb. 

— Aia e, spuse Merry, arătând cu mâna, aia e linia râului 
Salcia. Izvorăşte din Gruiuri şi curge pieziş spre sud-vest prin 
mijlocul Pădurii, ca să se verse în Viniac, mai jos de Fânar. Noi 
nu vrem s-o luăm în direcţia aia! Se zice că Valea Salcia este 
cea mai stranie parte a întregii păduri - locul de unde, pare-se, 
ar porni toate ciudăţeniile. 

Ceilalţi priviră în direcţia arătată de Merry, însă nu prea 
aveau ce vedea, în afară de ceţuri deasupra văii adânci şi pline 
de umezeală; iar dincolo de ea, jumătatea dinspre miazăzi a 
Pădurii pierea din vedere. 

Pe vârful dealului, soarele devenea fierbinte. Trebuie că era 
în jur de ora unsprezece; dar pâcla uşoară a toamnei încă îi 
împiedica să vadă prea departe, oriîncotro s-ar fi uitat. Spre 
apus nu distingeau nici linia Gardului şi nici Valea Viniac, aflată 
dincolo de el. Înspre miazănoapte, unde li se îndreptară privirile 


pline de speranţă, nu se vedea nimic din ce-ar fi putut să 
însemne linia marelui Drum de Miazăzi, adică acolo unde voiau 
să ajungă. Se găseau pe o insulă în mijlocul unui ocean de 
copaci, iar orizonturile erau ascunse vederii. 

În partea dinspre miazăzi şi răsărit, terenul cobora foarte 
abrupt, ca şi cum povârnişurile dealului continuau departe în 
jos, sub coroanele copacilor, precum țărmurile unei insule care 
formează în realitate laturile unui munte crescut din adâncurile 
apelor. Aşezându-se pe buza verde a râpei, începură să 
mănânce merindele pe care şi le pregătiseră pentru prânz, 
plimbându-şi în acest timp privirile peste pădurea de dedesubt. 
Cum soarele se înălţase şi trecuse de crucea amiezii, reuşiră să 
zărească în depărtare, înspre răsărit, liniile cenuşii-verzui ale 
Gruiurilor întinzându-se în acea parte dincolo de Pădurea 
Bătrână. Priveliştea îi înveseli nespus de mult; căci era tare bine 
să vadă ceva dincolo de hotarele pădurii, chiar dacă nu aceea 
era direcţia în care aveau de gând să se îndrepte, atâta vreme 
cât acest lucru depindea de ei: căci Gruiurile gorgane aveau un 
renume la fel de sinistru printre hobbiţi ca şi Pădurea însăşi. 

Într-un târziu, hotărâră că era timpul să o pornească iarăşi 
la drum. Poteca ce-i adusese până la poalele dealului reapăru la 
nord; merseră ei ce merseră pe ea, când deodată îşi dădură 
seamă că o ţineau tot spre dreapta. Curând începu să coboare 
abrupt, semn că, de fapt, se îndrepta spre valea râului Salcia: 
numai că ei nu într-acolo doreau să meargă. După ce cumpăniră 
o vreme, hotărâră să părăsească poteca amăgitoare şi s-o ia 
spre miazănoapte; chiar dacă nu reuşiseră să-l vadă de pe deal, 
Drumul acolo se afla şi nu putea fi prea departe. Tot spre 
miazănoapte, cam la stânga potecii, terenul părea să fie mai 
uscat şi mai deschis, urcând spre nişte costişe unde copacii se 
răreau şi unde pinii şi brazii luau locul stejarilor, al ulmilor şi al 
altor copaci ciudaţi şi fără de nume din pădurea deasă. 

La început, alegerea lor se arătă a fi bună; mergeau mai 
repede, deşi, de câte ori aveau ocazia să zărească o rază de 
soare într-un luminiş, nu pricepeau cum, dar parcă o apucaseră 
spre răsărit. După o vreme însă, copacii se îndesiră din nou, 
exact acolo unde, văzuţi de departe, păruseră a se rări şi a se 
descâlci. Apoi, pe neaşteptate, se iviră scobituri adânci în 
pământ. Ca nişte şleauri de roţi uriaşe, sau ca nişte şanţuri late 
şi drumuri surpate de mult nefolosite şi sufocate de rugi. Cele 


mai multe dintre scobiturile acestea tăiau direcţia de mers a 
hobbiţilor şi nu puteau fi traversate decât coborând până în 
fundul lor şi urcând pe partea cealaltă, ceea ce era chinuitor şi 
obositor pentru poneii lor. De câte ori coborau, se pomeneau 
nimerind în hăţişuri dese şi mărăcinişuri care nicicum nu voiau 
să-i lase să treacă prin stânga lor, făcându-le loc doar atunci 
când o luau spre dreapta; şi trebuiau să meargă o bună bucată 
de drum pe fundul şanţului până găseau un loc unde să poată 
urca pe malul celălalt. De câte ori se căţărau afară, copacii 
păreau să se fi îndesit şi întunecat şi mai mult; spre stânga, în 
susul pantei, era aproape imposibil de găsit un drum, încât, 
neavând de ales, o luau spre dreapta, înspre vale. 

După o oră sau două, pierduseră orice simţ al direcţiei, deşi 
ştiau foarte bine că de mult nu se mai îndreptau spre 
miazănoapte. Fuseseră abătuţi din drum, iar acum nu făceau 
altceva decât să urmeze o direcţie aleasă de altcineva - spre 
sud-est, înspre inima Pădurii, nicidecum înspre marginile ei. 

Era de-acum târziu după-amiaza atunci când coborâră, dar 
mai mult se rostogoliră, într-un şanţ mai lat şi mai adânc decât 
toate pe care le traversaseră până atunci. Era atât de abrupt şi 
de năpădit de hăţişuri, încât se dovedi imposibil să mai iasă din 
el, în oricare parte ar fi apucat-o, decât dacă-şi părăseau poneii 
şi-şi lăsau bagajele în urmă. Nu le rămânea decât să meargă pe 
fundul şanţului spre vale. Pământul deveni tot mai moale, chiar 
mocirlos din loc în loc; din maluri ţâşneau izvoare, încât curând 
se treziră că înaintau de-a lungul unui pârâiaş ce se prelingea şi 
susura prin albia buruienoasă. Apoi coborâşul se făcu tot mai 
abrupt, iar pârâiaşul se transformă într-un pârâu iute şi 
zgomotos, care se prăvălea şi sărea pe pripor în jos. Ajunseseră 
într-o viroagă adâncă şi abia luminată, deasupra căreia copacii 
se arcuiau departe în sus. 

Hobbiţii îşi continuară drumul anevoios, pe lângă albia 
râului, când, pe neaşteptate, ieşiră din întunecime. Ca printr-o 
poartă, în faţa lor văzură lumina soarelui. Apropiindu-se de acea 
deschizătură, descoperiră că locul pe unde coborâseră ei era, de 
fapt, o fisură într-un mal înalt şi abrupt, aproape un stei. La 
poalele acestuia se găsea o întindere mare de iarbă şi stuf, iar în 
depărtare se zărea un alt mal, aproape la fel de abrupt. O după- 
masă aurie, scăldată în razele apusului, adăsta caldă şi 
somnoroasă peste şesul dintre cei doi pereţi. Tăindu-l prin 


mijloc, un râu întunecat, cu apa cafenie, curgea şerpuit printre 
sălcii bătrâne, pe sub arcurile lor, împiedicându-se în coroane 
căzute şi ducându-şi la vale undele împestriţate de mii de frunze 
de salcie scuturate. Aerul însuşi părea greu din pricina frunzelor 
care fremătau galbene pe crengi; căci jos în vale adia o boare 
caldă şi blândă, în suflarea căreia trestiile foşneau, iar crengile 
sălciilor trosneau încetişor. 

— Aşa deci, acum măcar îmi pot face o idee despre unde 
suntem, zise Merry. Am mers aproape în direcţia opusă celei în 
care doream noi să mergem. Asta e Râul Salcia! Am s-o iau 
înainte să cercetez terenul. 

leşi în lumina soarelui şi dispăru în iarba înaltă. Se întoarse 
nu după multă vreme şi le spuse că solul era destul de bun între 
piciorul peretelui şi râu; în câteva locuri limbi de pământ uscat, 
acoperite cu iarbă, coborau până pe malul apei. 

— Mai mult, continuă el, mi se pare că am zărit o potecă ce 
merge de partea asta, de-a lungul malului. Dacă o luăm la 
stânga şi o apucăm pe ea, artrebui ca în cele din urmă să ieşim 
din Pădure în partea ei de răsărit. 

— Poate, zise Pippin neîncrezător. Adică dacă poteca 
ajunge până acolo, dacă nu cumva ne bagă în vreo mocirlă şi ne 
lasă acolo. Cine a făcut poteca asta, ai vreo idee, şi de ce? Pun 
capul că n-a fost tăiată de hatârul nostru. Sunt din ce în ce mai 
bănuitor cu Pădurea şi cu tot ce-i în ea şi încep să cred în toate 
poveştile pe care le-am auzit despre ea. Şi poţi să-mi spui cât de 
mult avem de mers spre răsărit? 

— Nu, răspunse Merry. Nu pot. Habar n-am cât de departe 
la vale pe râu suntem, sau cine-ar putea umbla pe aici atât de 
des, încât să taie o asemenea potecă. Dar nu văd şi nu-mi trece 
prin minte nici o altă cale de ieşire. 

Nemaiavând nici unul ce spune, se aliniară în şir indian, cu 
Merry în frunte, care-i conduse pe drumul pe care-l descoperise. 
De jur-împrejur, iarba şi stuful creşteau mănoase şi înalte, 
uneori trecându-le mult peste capete; dar, odată găsită, poteca 
putea fi urmată cu uşurinţă, cu toate şerpuirile ei pentru a găsi 
pământul mai uscat printre mlaştini şi ochiuri de apă. Ici şi colo 
traversa râuleţe ce coborau prin făgaşuri din tăpşanele 
păduroase mai înalte, ca să se verse în Salcia, şi în aceste locuri 
poteca era înlocuită de trunchiuri de copaci sau mănunchiuri de 
vreascuri aşezate de-a curmezişul. 


Hobbiţilor le era din ce în ce mai cald. Oştiri de muşte de 
cele mai felurite soiuri le bâzâiau în jurul urechilor, iar soarele 
după-amiezii le pârjolea spatele. Când sperau mai puţin, se 
pomeniră în umbră, o umbră subţire, aruncată de ramurile mari 
şi cenuşii ce se întindeau peste potecă. Fiecare pas înainte era 
făcut cu tot mai puţină tragere de inimă. Somnolenţa părea să 
se strecoare afară din pământ şi să urce prin picioarele lor, 
părea să se cearnă blând din aer peste capetele şi ochii lor. 

Frodo simţi cum îi cade bărbia în piept şi cum nu-şi mai 
poate ţine capul drept. Chiar în faţa lui, Pippin se prăbuşi în 
genunchi. Frodo se opri. 

— N-are rost, îl auzi el pe Merry spunând. Nu pot să mai fac 
nici un pas dacă nu mă odihnesc. Trebuie să trag un pui de 
somn. Sub sălcii e răcoare. Mai puţine muşte. 

Lui Frodo nu-i plăcea ce auzea. 

— Veniţi! le strigă el. Nu putem dormi aici. Mai întâi trebuie 
să ieşim din Pădure. 

Dar ceilalţi erau prea pierduţi ca să le mai pese. Sam stătea 
lângă ei, căscând şi clipind buimac. 

Frodo simţi deodată că somnul îl răpune. Capul îi plutea. În 
văzduh aproape că nu se mai auzea nici un sunet. Muştele nu 
mai băzâiau. Doar un murmur blând, ca un cântec şoptit pe 
jumătate, părea să freamăte în crengile de deasupra. Frodo îşi 
înălţă ochii grei şi văzu aplecându-se asupra lui o salcie uriaşă, 
bătrână şi acoperită cu un puf alb. Părea enormă, ramurile 
răşchirate se întindeau ca nişte braţe cu multe mâini şi cu 
degete lungi, trunchiul noduros şi contorsionat se căsca în 
scorburi largi, care trosneau uşor atunci când se mişcau 
ramurile. Frunzele ce tremurau pe cerul senin îl ameţiră pe 
Frodo, făcându-l să se împiedice şi să cadă lat în iarbă. 

Merry şi Pippin se târâră în faţă şi se aşezară cu spatele la 
trunchiul sălciei. Marile scorburi se deschiseră şi mai mult ca să-i 
primească, în timp ce salcia se clătina şi trosnea. Cei doi îşi 
ridicară privirile spre frunzele galbene şi cenuşii, care se 
legănau uşor în lumină şi cântau. Hobbiţii închiseră ochii, după 
care li se păru că aud cuvinte, cuvinte răcoroase, susurând ceva 
despre apă şi somn. Merry şi Pippin se lăsară pradă vrăjii şi 
adormiră buştean la piciorul uriaşei sălcii cenușii. 


Frodo rămase o vreme întins, luptându-se cu somnul ce-l 
năucea: apoi, cu mare efort, se chinui să se ridice în picioare. 
Simţi o dorinţă irezistibilă de-a atinge apa rece. 

— Aşteaptă-mă, Sam, bolborosi el. Trebuie să-mi scald 
puţin picioarele. 

Ca prin vis se îndreptă înainte, spre partea dinspre apă a 
salciei, unde rădăcini mari şi contorsionate crescuseră până în 
apă, ca nişte pui noduroşi de dragon ce se întindeau să se 
adape. Frodo încălecă o rădăcină din aceasta şi-şi cufundă 
picioarele înfierbântate în unda rece şi maronie; acolo şi adormi, 
cu spatele rezemat de copac. 

Sam se aşeză şi se scărpină în creştet, căscând cu gura 
mare cât o peşteră. Era îngrijorat. După-amiaza era târzie, iar 
această somnolenţă nu i se părea lucru curat. 

— In spatele poveştii ăsteia e ceva mai mult decât soarele 
şi aerul cald, murmură el pentru sine. Nu-mi place copacul ăsta 
mare de tot. N-am încredere în el. la auzi-l cum cântă acum 
despre somn. N-o să-i meargă. 

Işi adună puterile, se ridică în picioare şi porni împleticit să 
vadă ce se întâmplase cu poneii. Descoperi că doi dintre ei se 
depărtaseră destul de mult pe potecă; şi tocmai îi prinsese din 
urmă şi-i aducea acum înapoi lângă ceilalţi, când auzi două 
sunete; unul tare, iar celălalt slab, dar distincte amândouă. 
Primul era o plescăitură, ca atunci când un obiect greu cade în 
apă; cel de-al doilea, un sunet ca de clinchet de clanţă, când o 
uşă se închide fără zgomot, dar repede. 

Sam fugi spre râu. Frodo era în apă, aproape de mal, şi o 
rădăcină mare părea să stea peste el şi să-l apese în jos, dar nu 
se zbătea. Sam îl prinse de haină şi-l trase de sub rădăcină; cu 
mare greutate îl aburcă pe mal. Aproape imediat Frodo se trezi, 
tuşi, vomită. 

— Ştii, Sam, zise el într-un târziu, copacul ăsta fioros m-a 
aruncat înăuntru. Am simţit. Rădăcina aia mare s-a răsucit şi m- 
a băgat înăuntru. 

— Eraţi în lumea viselor, domnu' Frodo, aşa îmi vine să 
cred. N-ar trebui să şedeţi în asemenea loc dacă sunteţi 
somnoros. 

— Ce-i cu ceilalţi? întrebă Frodo. Mă-ntreb ce vise au ei. 
Trecură de partea cealaltă a copacului, şi abia acum pricepu 
Sam ce fusese acel clinchet pe care-l auzise. Pippin dispăruse. 


Se aşezase lângă o scorbură care se închisese atât de bine, 
încât nu se mai zărea nici măcar o crăpătură. Merry era prins şi 
el în capcană: o altă scorbură se închisese în jurul taliei lui; 
picioarele îi rămăseseră afară, dar restul trupului se găsea într-o 
deschizătură întunecoasă, ale cărei margini îl strângeau ca-ntr- 
un cleşte. 

Frodo şi Sam se năpustiră mai întâi asupra trunchiului de 
care se rezemase Pippin. Apoi se chinuiră ca scoşi din minţi să 
deschidă fălcile scorburii ce-l ţineau prizonier pe sărmanul 
Merry. Zadarnic. 

— Ah, ce grozăvie, strigă înnebunit Frodo. Ce ne-a trebuit 
să venim în Pădurea asta îngrozitoare? Ce n-aş da să fim acum 
cu toţii la Scobitura Râului. 

Izbi în copac cu toată puterea, fără să-i pese că-şi rănea 
picioarele. Un fior abia perceptibil străbătu trunchiul până sus la 
ramuri; frunzele foşniră şi susurară, dar freamătul aducea acum 
mai degrabă a hohot de râs pierdut în depărtare. 

— N-avem cumva vreun topor prin bagajele noastre, 
domnu' Frodo? întrebă Sam. 

— Am adus o bărdiţă, ca să tăiem surcele pentru foc. Dar 
nu ne-ar fi de prea mare folos. 

— la staţi niţel, sări Sam, luminat de-un gând când auzi de 
focul de surcele. Am putea izbuti ceva cu focul. 

— Am putea, zise Frodo, deşi nu arăta prea convins. Am 
izbuti să-l prăjim pe Pippin de viu înăuntru. 

— Întâi şi-ntâi i-am face un rău copacului ăstuia, măcar să-l 
speriem, se burzului Sam încrâncenat. Dacă nu-l eliberează, îl 
dobor, chiar de-ar fi să-l rod cu dinţii. 

Dădu fuga la ponei şi nu după mult timp se întoarse cu 
două cutii de iască şi o bărdiţă. 

Adunară iute iarbă şi frunze uscate şi bucăţi de coajă de 
copac; făcură un morman de crengi frânte şi surcele. Le aduseră 
pe toate lângă trunchi, de partea opusă celei în care se aflau 
prinşi hobbiţii. Sam lovi bucăţile de iască şi de la prima scânteie 
iarba uscată se aprinse şi o limbă de foc şi o şuviţă de fum se 
înălţară cât ai clipi. Crenguţele trosniră. Degete mici de foc 
atinseră coaja uscată şi crestată a copacului bătrân, pârjolind-o. 
Întreaga salcie fu cuprinsă de tremur. Frunzele păreau să sâsâie 
deasupra capetelor lor, un sâsâit de durere şi mânie. Un țipăt 


ascuţit răsună de acolo de unde se afla Merry, iar din străfundul 
copacului îl auziră pe Pippin scoțând un urlet înăbuşit. 

— Stingeţi-l! Stingeţi-l! ţipă Merry. O să mă frângă în două 
dacă n-o faceţi. Aşa zice! 

— Cine? Ce? strigă Frodo, fugind în partea cealaltă a 
copacului. 

—  Stinge-l! Stinge-l! îl auziră pe Merry rugându-se. 
Ramurile sălciei începură să se zbată violent. Se auzea un sunet 
ca de vânt ce se înteţeşte şi se repede asupra crengilor tuturor 
celorlalţi copaci din jur, ca şi cum cei doi hobbiţi ar fi aruncat o 
piatră în somnul liniştit al văii râului, stârnind astfel clipociri de 
mânie ce s-ar fi răspândit în întreaga Pădure. Sam lovi cu 
piciorul în focul timid şi stinse sub tălpi scânteile împrăştiate în 
jur. Dar Frodo, fără să ştie prea bine ce-l apucase să facă ceea 
ce făcea sau ce spera prin asta, o rupse la fugă pe cărare, 
strigând ajutor! ajutor! ajutor! Avea senzaţia că şi el abia dacă-şi 
auzea vocea piţigăiată: parcă vântul sălciei i-o smulsese şi i-o 
alungase de cum rostise acele cuvinte, înecându-i-o în 
fremătarea zgomotoasă a frunzelor, îl cuprinse disperarea: se 
simţea pierdut şi neghiob. 

Deodată se opri locului. Primise un răspuns, sau aşa i se 
păruse: dar ar fi zis că venea din spatele lui, din josul potecii, de 
departe din Pădure. Se întoarse, ascultă şi curând nu mai avu 
nici o îndoială: cineva cânta un cântec; o voce adâncă şi veselă 
cânta fără griji, fericită, dar vorbele n-aveau nici o noimă: 

Hei hop! Hopa-hop! Dumbi-mambi-rop! 
Hopa-hop! Top în salcă! To bambilo! 
Tom, Bom, vesel, Tom, Bombadil Tom! 

Pe jumătate plini de speranţă, pe jumătate temându-se de 
o nouă primejdie, Frodo şi Sam rămaseră neclintiţi. Pe 
neaşteptate, dintr-un şir lung de vorbe aiurea (aşa păreau, cel 
puţin) vocea se înălţă puternică şi răspicată şi dădu glas 
următorului cântec: 

Hei hop! Fată dragă 

Bate vântul ziua-ntreagă, 
Şi spre dealuri aurii 
Zboară-n stoluri graurii. 
Fiica Râului şi ea, 

Draga mea, domniţa mea, 
Ca o salcie plecată 


Decât apa mai curată, 

Stă şi-aşteaptă către seară 
Roi de stele să răsară - 
Ţopăind ca un copil, 

Tom bătrânul Bombadil 

Flori de nufăr aducând 
Se-ntoarce acas' cântând 
Hei-hop! Hopa-hop! 

Olario! Bambi-rop, 
Goldberry, Aurită Fragă, 
Floarea dragostei cea dragă! 
Omul-Salcie, săracul, 

Singur şi bătrân ca veacul, 
Pe sub mâluri mai afunde 
Rădăcinile-şi ascunde. 
Seara în curând se lasă, 
Tom grăbit se-ntoarce-acasă 
Şi-n al florilor potop 

Cântă, cântă! Hopa-hop! 

Frodo şi Sam stăteau ca vrăjiţi. Vântul se potoli. Frunzele 
atârnau din nou tăcute de crengile nemişcate. Cântecul izbucni 
iarăşi şi, dintr-o dată, ţopăind şi dansând pe potecă, se ivi 
deasupra stufului o pălărie veche şi pleoştită, cu o calotă înaltă 
şi o pană lungă şi albastră înfiptă în panglică. Incă o ţopăitură şi 
o învârtitură şi în faţa ochilor celor doi hobbiţi apăru un om, sau 
cam aşa ceva. Oricum, era prea mătăhălos ca să fie hobbit, şi 
totuşi nu chiar atât de înalt ca pentru cei din Seminţia Mare, 
deşi făcea tot atâta gălăgie cât unul dintre aceştia, tropăind cu 
cizmele lui galbene şi uriaşe, trase pe nişte picioare 
butucănoase, şi năpustindu-se prin iarbă şi papură ca o vită ce 
coboară la adăpătoare. Purta o haină albastră şi avea o barbă 
lungă şi castanie; ochii îi erau albaştri şi luminoşi, iar faţa roşie 
ca un măr copt, dar brăzdată de o sumedenie de încreţituri din 
pricina râsului. In mâini ducea o frunză mare pe care se afla, ca 
pe o tavă, o grămăjoară de nuferi. 

— Ajutor! strigară Frodo şi Sam, alergând în întâmpinarea 
lui cu braţele întinse. 

— Hei! Hei! Staţi pe loc! strigă bătrânul, ridicând o mână, 
iar ei se opriră locului ca loviți în moalele capului. la spuneţi, 
micuţii mei, încotro, aşa, suflând ca nişte foale? Ce s-a-ntâmplat 


aici? Ştiţi cine-s eu? Sunt Tom Bombadil. Spuneţi-mi care-i 
necazul. Tom se grăbeşte-acum. Să nu care cumva să-mi striviţi 
nuferii! 

— Prietenii mei sunt prinşi în salcie! ţipă Frodo cu 
răsuflarea tăiată. 

— Stăpânu' Merry-i stors într-o scorbură! ţipă Sam. 

— Ce? strigă Tom Bombadil, sărind în sus. Bătrânu' Om- 
Salcie? Numai atât a făcut? Asta se îndreaptă repede. Ştiu ce 
melodie-i vine de hac. Bătrânu' şi suriu' Om-Salcie! îi îngheţ eu 
sloi măduva, dacă nu-şi vâră minţile-n cap. Îi cânt de-i rad 
rădăcinile. Îi cânt de-i stârnesc un vânt să-i zboare toate 
crengile şi frunzele. Bătrânu' Om-Salcie! 

După ce-şi aşeză cu grijă nuferii în iarbă, alergă spre sălcie. 
Acolo dădu cu ochii de picioarele lui Merry, care încă atârnau 
afară - restul trupului fusese supt înăuntru. Tom îşi lipi gura de 
crăpătură şi începu să cânte în ea cu o voce înceată. Hobbiţii nu 
înțelegeau cuvintele, dar se vedea limpede că Merry se trezise. 
Picioarele lui prinseră a se zbate. Tom sări într-o parte, rupse o 
cracă ce atârna şi lovi cu ea trunchiul sălciei. 

— Dă-l afară, Bătrâne Om-Salcie, spuse el. Ce-ţi trece prin 
minte? N-ar trebui să te trezeşti. Mănâncă pământ! Sapă adânc! 
Bea apă! Du-te la culcare! Acum vorbeşte Bombadil! 

Apoi îl prinse pe Merry de picioare şi-l trase afară din 
scorbura care se căscase dintr-o dată. 

Se auzi un scrâşnet ca de ceva ce se rupe, şi apoi se crăpă 
şi cealaltă scorbură, iar din ea sări afară Pippin, ca izbit din 
spate. Apoi cu o bubuitură de tunet, cele două scorburi se 
închiseră la loc. Copacul fu scuturat de un tremur de la rădăcină 
până-n vârf, după care se lăsă o tăcere adâncă. 

— Multumesc! ziseră hobbiţii unul după altul. Tom 
Bombadil izbucni în râs. 

— Aşa, deci, micuţii mei, spuse el, aplecându-se ca să-i 
poată privi în faţă. Acum veţi veni cu mine acasă. Masa e plină 
de cremă de ouă, miere de fagure şi pâine albă şi unt. Goldberry 
ne-aşteaptă. Avem timp berechet de întrebări la cină. Urmaţi- 
mă cât vă ţin puterile de iute. 

Zicând acestea, îşi culese nuferii, făcu un semn de chemare 
cu mâna şi porni săltând şi dansând pe potecă, înspre răsărit, 
cântând la fel de tare şi de fără de-nţeles. 


Prea uimiţi şi prea uşuraţi ca să fie în stare să spună ceva, 
hobbiţii se luară după el cât de repede puteau. Dar nu era 
destul de repede, încât cântecul să se piardă în depărtare. 
Deodată, auziră un Hei! răsunător şi vocea lui ajunse îndărăt la 
ei: 

Hai, pe valea Sălcioarei, ţopăiţi, în sus, mai sus, 

Hai, micuţii mei prieteni, până-i soarele-n apus, 

Tom, grăbit, o ia-nainte, are grijă de făclii, 

In curând se lasă noaptea, în curând veţi bâjbăi, 

Dar se va deschide-o uşă la un semn al nu-ştiu-cui, 

Şi prin ochiuri de ferestre vor clipi lumini gălbui, 

Nu vă temeţi de ariciul negru, umbră fioroasă, 

Nici nu vă feriţi de ramuri, nici de salcia pletoasă, 

Nici de rădăcini ascunse. Inaintea voastră-i Tom, 

lar pe voi, micuţi prieteni, v-aşteptam. Hei, bambi-bom! 

După care nu se mai auzi nimic. Aproape în aceeaşi clipă, 
soarele păru să se scufunde în copacii din spatele lor. Gândul le 
zbură la lumina piezişă a apusului ce scăpăra în undele Râului 
Viniac şi la ferestrele din Cotuascuns, care începeau să 
strălucească în sute de luminiţe. Umbre uriaşe pogorâră peste 
ei; trunchiuri şi ramuri groase atârnau întunecoase şi 
amenințătoare deasupra potecii. Ceţuri albe porniră a se ridica 
şi a se vălătuci pe apa râului, furişându-se în preajma rădăcinilor 
copacilor crescuţi pe mal. Din pământ, chiar la picioarele lor, se 
înălța un abur ca o umbră, devenind una cu umbra nopţii ce se 
lăsă cu mare repeziciune. 

Poteca ajunse tot mai greu de urmat, iar ei erau frânţi de 
oboseală. Picioarele le erau ca de plumb. Tot felul de zgomote 
tainice şi ciudate se furişau printre tufişuri şi prin papură la 
dreapta şi la stânga lor; iar când ridicau privirile spre cerul palid, 
surprindeau chipuri năstruşnice, zgrunţuroase şi noduroase ce 
se desenau pe roşeaţa amurgului şi căutau chiorâş în jos la ei 
din înălțimile pereţilor văii şi de la marginile pădurii. Hobbiţii 
simțeau tot mai mult că tot ţinutul ăsta era ireal şi că înaintau 
cu greu printr-un vis ce nu prevestea nimic bun şi din care n- 
aveau cum să se trezească. 

Tocmai când părea că picioarele nu mai vor să-i ducă, 
observară că terenul prinse a urca uşor. Apa începu să 
murmure. În întuneric se distingea lucirea albă a spumei, acolo 
unde râul se prăvălea într-o cascadă mică. Deodată copacii se 


isprăviră şi ceţurile rămaseră în urmă. leşind din Pădure, se 
pomeniră în faţa unui mal întins de iarbă, ce se înălța aidoma 
unui val înaintea lor. Râul, acum îngust şi repede, venea în 
întâmpinare sprinten şi vesel, scăpărând ici şi colo în lumina 
stelelor ce se aprinseseră pe cer. 

larba de sub tălpile lor era moale şi scurtă, ca şi cum abia 
fusese tunsă ori cosită. Poala Pădurii rămasă în spate era tunsă 
şi ea, aşa cum se tunde un gard viu. Poteca se distingea cu 
claritate, bine îngrijită şi mărginită de pietre. Şerpuia până în 
vârful unei movile înierbate, cenuşie acum sub cerul palid al 
nopţii înstelate; iar colo, mai sus, pe o pantă mai îndepărtată, 
hobbiţii zăriră luminile clipind ale unei case. Cărarea o lua încă o 
dată la vale, şi iar la deal, pe panta lină, acoperită cu iarbă 
scurtă, spre lumini. Pe neaşteptate, o fâşie lată şi galbenă năvăli 
afară pe o uşă care se deschise. In faţa lor se afla casa lui Tom 
Bombadil, pe deal, în josul dealului, sub deal. Dincolo de ea, un 
grui se iţea abrupt, cenuşiu, spelb, ca apoi să urmeze 
contururile negre ale Gruiurilor gorgane, pândind în noaptea 
dinspre soare-răsare. 

Cu toţii, hobbiţi şi ponei, iuţiră pasul. Oboseala şi aproape 
toate temerile căzuseră de pe ei ca un veşmânt lepădat. Hei! 
Veniti, hopla-hop! se rostogolea cântecul în întâmpinarea lor. 

Scumpe inimioare, bambi-hei, veniţi 
Să petrecem, haideţi, ponei şi hobbiţi, 
Să cântăm cu toţii, veseli, împreună! 

O voce la fel de limpede şi la fel de tânără şi de străveche 
precum Primăvara, precum cântecul unei ape jucăuşe curgând 
în jos spre noapte din dimineaţa strălucitoare dintre dealuri, 
răsuna ca un clinchet de clopoței de argint pentru a le ura bun 
venit: 

Să cântăm cu toţii, veseli, împreună 
Despre soare, stele, ceaţă, ploaie, lună, 
Mugurii-n lumină, penele sub rouă, 
Vântul de pe coama dealului când plouă, 
Nuferii pe baltă şi în largul văii 

lazul, trestii şi-n umbră, zurgălăii, , , 
Cântecul cu Fiica Râului, hai, zi-l, 

Şi cu Tom bătrânul, cu Tom Bombadil! 

Pe acest cântec hobbiţii se opriră în prag, iar de jur- 
împrejurul lor strălucea o lumină de aur. 


VII In casa lui Tom Bombadil 

Cei patru hobbiţi păşiră peste pragul lat de piatră şi se 
opriră în loc, clipind uluiţi. Se găseau într-o încăpere lungă şi 
joasă, inundată de lumina felinarelor ce se legănau de bârnele 
acoperişului; pe masa din lemn negru şi lustruit ardeau cu 
generozitate multe lumânări înalte şi galbene. 

Pe un scaun, în capătul îndepărtat al camerei, şedea cu 
faţa spre uşă o femeie. Părul ei lung şi galben i se revărsa pe 
umeri; purta o rochie verde, la fel de verde ca şi trestiile tinere, 
cu sclipiri argintii precum picurii de rouă; o încingea un brâu de 
aur, imaginând o împletitură de irişi, punctată de ochii albaştri- 
pal ai florilor de nu-mă-uita. Lângă picioarele ei, în vase mari de 
lut, brune şi verzi, pluteau nuferi albi, astfel că ea părea să 
troneze în mijlocul unui iaz. 

— Intraţi, cinstiţi oaspeţi, îi invită ea şi, auzind-o vorbind, 
hobbiţii îşi dădură seamă că a ei fusese vocea limpede pe care o 
auziseră cântând. 

Făcură câţiva paşi timizi în cameră şi se înclinară până-n 
pământ de câteva ori, simțindu-se nefiresc de miraţi şi de 
stânjeniţi, aşa, ca drumeţii de rând care, ciocănind la poarta 
oarecui pentru a cere o gură de apă, sunt întâmpinați de o 
regină elfă, bălaie şi tânără, înveşmântata în flori vii. Dar înainte 
să apuce să spună ceva, ea sări iute în picioare, păşind peste 
vasele cu nuferi, şi fugi râzând în întâmpinarea lor; în fuga ei, 
rochia foşni moale, aşa cum foşneşte vântul peste malurile 
acoperite de flori ale unui râu. 

— Apropiaţi-vă, fiinţe dragi, spuse ea, luându-l pe Frodo de 
mână. Râdeţi şi fiţi veseli. Eu sunt Goldberry, fiica Râului. 

Cu pas uşor, trecu de ei şi, închizând uşa, se răsuci cu 
spatele la ea, deschizându-şi larg braţele de-a curmezişul. 

— Să închidem noaptea afară, mai zise ea. Căci am 
bănuiala că nu v-a trecut spaima de ceţuri şi umbre ale 
copacilor şi ape adânci şi creaturi neîmblânzite. De nimic să n- 
aveţi teamă. Căci în noaptea asta vă găsiţi sub acoperişul lui 
Tom Bombadil. 

Hobbiţii se uitau la ea cu uimire; iar ea îi privi pe rând pe 
fiecare şi zâmbi. 

— Frumoasă domniţă Goldberry, îşi găsi Frodo vocea într- 
un târziu, simțind cum îi tresălta inima de-o bucurie pe care nu o 
pricepea. 


Stătea la fel de vrăjit cum i se mai întâmplase să stea alte 
dăţi la auzul vocilor încântătoare ale elfilor; dar vraja ce pusese 
acum stăpânire pe el era cu totul alta: mai puţin intensă şi 
sublimă, ci mai profundă şi mai apropiată inimii unui muritor; 
minunată, şi cu toate acestea, defel neobişnuită. 

— Frumoasă domniţă Goldberry, spuse el încă o dată. Acum 
bucuria ascunsă în cântecele pe care le-am auzit mi s-a 
dezvăluit cu limpezime. 

Ooo, mlădie ca o trestioară, 

Ooo, mai clară decât apa clară, 
Ooo, ce vară, primăveri să-ncapă , 
Ooo, foşnire de frunziş, de apă! 

Se opri dintr-o dată, bâlbâindu-se, copleşit de surprinderea 
de a se auzi pe sine rostind asemenea lucruri. Dar Goldberry 
izbucni în râs. 

— Fii bine venit, zise ea. N-am auzit până acum ca seminţia 
din Comitat să aibă o vorbă atât de dulce. Dar văd că eşti 
prieten de-al elfilor; te trădează lumina din ochi şi sunetul vocii. 
Ce întâlnire veselă! Şedeţi acum şi aşteptaţi-l pe Stăpânul casei. 
Mult n-are să-ntârzie. Se îngrijeşte de animalele voastre 
ostenite. 

Hobbiţii se aşezară bucuroşi pe scaune joase, din papură 
împletită, în vreme ce Goldberry se ocupa de pregătirea mesei: 
ochii lor o urmăreau, căci graţia mlădioasă a mişcărilor ei îi 
umplea de-o încântare calmă. 

De undeva din spatele casei se auzea un zvon de cântec. 
Din când în când, printre nenumăratele bambi-rop şi paralop şi 
bumbi-dămbi-rio, se auzeau repetate două versuri: 

Vesel e bătrânul Tom cum altul nu-i, 
Haina i-i albastră, cizmele gălbui. 

După o vreme, Frodo vorbi din nou: 

— Frumoasă domniţă. Spune-mi, dacă întrebarea mea nu 
pare prostească, cine e Tom Bombadil? 

— El e, răspunse Goldberry, oprindu-se din agitația ei şi 
zâmbind. Frodo o privi întrebător. 

— El e, aşa cum l-aţi văzut, mai zise ea, răspunzând privirii 
lui. El e stăpânul pădurii, al apei şi al dealului. 

— Înseamnă că tot ţinutul ăsta ciudat al lui este? 

— Nu tocmai, răspunse ea şi zâmbetul îi pieri. Ar fi cu 
adevărat o povară, adăugă apoi cu o voce scăzută, ca pentru 


sine. Copacii şi ierburile şi toate cele ce cresc sau viețuiesc în 
ţinut îşi aparţin lor înşile. Tom Bombadil este Stăpânul. Nimeni 
nu i-a făcut vreodată vreun rău lui Tom pe când umbla prin 
pădure, se bălăcea în apă, sărea de pe-un vârf de deal pe altul 
în lumina zilei sau în întunericul nopţii. N-are teamă de nimic. 
Tom Bombadil este stăpân. 

O uşa se deschise şi în încăpere intră Tom Bombadil. Avea 
capul descoperit, iar părul lui castaniu şi des era încoronat cu 
frunzele toamnei. Izbucni în râs şi, apropiindu-se de Goldberry, îi 
luă mâna într-a sa. 

— lat-o pe drăguţa mea doamnă, zise el, făcând o 
plecăciune în faţa hobbiţilor. lat-o pe Goldberry a mea, 
înveşmântată toată în verde-argint, cu flori la cingătoare. E 
aşternută masa? Văd cremă de ouă şi miere de stup şi pâine 
albă şi unt; lapte, brânză şi ierburi verzi şi fructe pârguite, toate 
la un loc. Ne ajung oare? Gata-i cina? 

— Gata, zise Goldberry, dar poate oaspeţii încă nu-s? Tom 
bătu din palme şi strigă: 

— Tom, Tom, oaspeţii tăi sunt obosiţi, şi tu aproape c-ai 
uitat. Haideţi, prieteni veseli, Tom vă va înviora. Vă veţi curăța 
mâinile înnegrite şi vă veţi spăla chipurile ostenite; azvârliţi 
pelerinele pline de noroi şi pieptănaţi-vă pletele încâlcite. 

Deschise uşa, iar ei îl urmară într-un coridor scurt, care 
cotea dintr-o dată. Ajunseră într-o încăpere scundă, cu acoperiş 
în pantă (o marchiză, după câte se părea, construită la capătul 
de miazănoapte al casei). Pereţii erau din piatră de râu, dar 
acoperiţi aproape în întregime de scoarţe verzi atârnate de 
tavan şi de perdele galbene. Peste podeaua din lespezi fusese 
împrăştiat stuf verde abia cules. Patru saltele adânci, cu un 
morman de cuverturi albe pe fiecare, se găseau aşezate pe 
podea, de-a lungul unuia dintre pereţi. Lângă peretele opus se 
afla o bancă lungă, pe care stăteau înşirate lighene mari de lut, 
iar alături de fiecare dintre acestea se găseau căni cafenii 
umplute cu apă, unele cu apă rece, altele cu apă aburindă. În 
dreptul fiecărui pat fusese pregătită o pereche de papuci verzi, 
moi. 

Nu trecu mult până când hobbiţii, spălaţi şi învioraţi, se 
aşezară la masă, câte doi de fiecare parte, la cele două capete 
şezând Goldberry şi Stăpânul. Masa tinu mult şi fu plină de 
veselie. Deşi hobbiţii mâncau aşa cum numai hobbiţii flămânzi 


pot să mănânce, bucatele nu se isprăveau. Băutura din pocaluri 
părea să fie apă rece, limpede; cu toate acestea, le mergea 
drept la inimă, aşa ca vinul, slobozindu-le vocile. Oaspeţii îşi 
dădură deodată seama că se puseseră pe un cântat vesel, 
venindu-le parcă mai la îndemână şi mai firesc decât vorbele. 

In cele din urmă, Tom şi Goldberry se ridicară şi strânseră 
iute masa. Le cerură oaspeţilor să şadă liniştiţi în jilţuri şi le 
aduseră scăunele pentru odihna picioarelor lor obosite. In faţa 
lor, focul ardea în vatra largă, răspândind o aromă dulce, ca 
atunci când se arde lemn de măr. După ce rânduiră ce era de 
rânduit, suflară în toate lumânările, lăsând să ardă numai o 
singură lampă şi câte două lumânări la fiecare capăt al plitei de 
deasupra vetrei. Apoi Goldberry veni cu o lumânare în mână şi 
se opri în faţa lor, urându-le noapte bună şi somn adânc. 

— Să aveţi linişte acum, până mâine dimineaţă. Nu luaţi 
seamă la zgomotele nopţii. Căci nimic nu trece aici de uşă sau 
de fereastră, doar lumina lunii şi a stelelor şi vântul de pe 
creasta dealului. Noapte bună. 

leşi din cameră însoţită de sclipirile şi foşnetul rochiei. 
Sunetul paşilor ei era ca un izvor ce curge lin la vale peste 
pietrele răcoroase, în liniştea nopţii. 

Tom se aşeză lângă ei şi rămase tăcut o vreme, timp în 
care ceilalţi încercau fiecare să-şi adune curajul ca să pună una 
din sumedenia de întrebări cărora doriseră să le dea glas la 
cină. Somnul le îngreuna pleoapele. In cele din urmă, Frodo îşi 
luă inima-n dinţi: 

— M-ai auzit strigând, Stăpâne, sau numai întâmplarea te-a 
adus tocmai atunci? 

Tom se foi ca trezit brusc dintr-un vis plăcut. 

— Mmm, ce? făcu el. Dacă te-am auzit strigând? Nu, nu te- 
am auzit. Eram ocupat cu cântatul. Doar întâmplarea m-a adus, 
dacă tu aşa o numeşti, întâmplare. Nu-mi pusesem asta în cap, 
deşi vă aşteptam. Am primit veşti despre voi, ni s-a spus că aţi 
pornit-o în hălăduială. Am bănuit că n-o să treacă multă vreme 
până veţi ajunge jos la apă: toate potecile duc încoace, în jos, la 
râul Salcia. Bătrânul Om-Salcie suriu e-un cântăreţ sadea; şi-i 
cam greu pentru seminţiile mici să scape de capcanele lui 
perfide. Dar Tom are un rost acolo, pe care el nu îndrăzneşte să- 
i zădărnicească. 


Tom îşi lăsă capul în piept, ai fi zis că iar pusese somnul 
stăpânire pe el; numai că el începu să cânte cu voce înceată: 
O, aveam un rost acolo, 
Nuferi cu luciri de stele 
Să-i adun din apa verde 
Şi să-i duc domniţei mele, 
Să-l feresc de frigul iernii 
Aşternându-l la picioare - 
Şi pe cel din urmă mugur 
Când era să deie-n floare, 
Şi ca-n fiecare vară, 
Jos pe-a Sălcioarei vale 
Pentru ea pornesc să-i aflu 
Şi să-i duc Măriei Sale. 
Lângă iaz, de mult, acolo, 
Mi-a ieşit în cale-aproape 
Fiica Râului, frumoasă 
Dinspre trestii, dinspre ape. 
Ea venea din ascunzişuri 
Şi cânta ca o ispită, 
Răspândind atâta farmec, 
Dulcea Fragă Aurită! 
Deschise ochii şi-i privi pe toţi cu o neaşteptată 
străfulgerare albastră: 
Aşa-i mai bine. N-o să mai cobor 
În jos, de-a lungul apelor pădurii 
Până ce anul nu va trece-n zbor. 
Şi nici să mai ajung sub norii, surii, 
Pe unde, troienit în casa lui 
Mai doarme Omul-Salcie Bătrânul, 
Cât timp al primăverii glas verzui 
N-o să aud cum apele îngânu-l, 
Când Fiică Râului parcă din veci 
În înveliş de luminişuri calde, 
În dans uşor pe-al undelor poteci 
Va căuta în unde să se scalde. 
Tăcu din nou; însă Frodo nu se putu stăpâni şi puse încă o 
întrebare: aceea la care dorea cel mai aprig să afle răspuns: 
— Vorbeşte-ne, Stăpâne, de Omul-Salcie. Ce este el? N-am 
auzit încă vorbindu-se de el până acum. 


— Ba să nu vorbeşti! săriră Merry şi Pippin în acelaşi timp, 
îndreptându-se amândoi în jilţuri. Nu acum! Las-o pe mâine 
dimineaţă! 

— Că bine ziceţi, le dădu dreptate bătrânul. Acum e vreme 
de odihnă. Unele lucruri nu e bine să le auzi când lumea e 
cufundată în umbră. Dormiţi până coboară lumina zilei peste 
noi, odihniţi-vă cu capul pe pernă. Nu luaţi seamă la zgomotele 
nopţii. Teamă să n-aveţi de salcia cenuşie. 

Şi cu aceste vorbe înclină lampa şi suflă în ea, apoi, luând 
câte o lumânare în fiecare mână, îi conduse afară din cameră. 

Saltelele şi pernele erau moi ca puful, iar cuverturile erau 
din lână albă. Abia dacă apucară să-şi întindă trupurile pe 
saltelele adânci şi să se acopere cu acele cuverturi moi, când 
somnul îi cotropi. 

În întunericul nopţii, Frodo era cufundat într-un vis fără 
lumină. Curând zări luna nouă răsărind: sub lumina ei palidă, 
apăru în faţa ochilor lui un perete negru de stâncă, străpuns de 
un arc întunecos asemenea unei porţi uriaşe. Frodo se simţi ca 
ridicat în aer şi purtat pe deasupra stâncii, astfel că văzu cum 
acel perete era, în fapt, un cerc de coline, în mijlocul lor se afla 
o câmpie, iar în mijlocul câmpiei se găsea un stei de piatră, ar fi 
jurat că era un turn, numai că nu era făcut de mâinile nici unei 
seminţii cunoscute. În vârful steiului se desena silueta unui om. 
In înălţarea ei, luna părea să rămână atârnată deasupra capului 
acelui om, scăpărând în părul lui alb zburlit de suflarea vântului. 
Dinspre câmpia de la poalele steiului răsunau strigătul unor voci 
înfricoşătoare şi urlete de lupi în număr neştiut. Dintr-o dată, o 
umbră imaginând nişte aripi uriaşe acoperi luna. Silueta îşi 
înălţă braţele şi din ceva ce ţinea în mâini scăpără o lumina. Un 
vultur puternic cobori ca o săgeata asupra lui, luându-l cu sine. 
Vocile urlară şi lupii schelălăiră. Se auzi un zgomot ca al vântului 
care sufla cu tărie şi o dată cu el răsună şi tropăitul copitelor, 
galopând, galopând, galopând dinspre soare-răsare. „Călăreţii 
Negri!" îşi zise Frodo, trezindu-se cu tropăitul copitelor 
răsunându-i încă în urechi. Se întrebă dacă va mai avea 
vreodată curajul să părăsească aceşti pereţi de piatră între care 
se simţea apărat. Rămase nemişcat, ascultând cu atenţie; însă 
peste tot era linişte, şi în cele din urmă se răsuci pe o parte şi 
adormi din nou, sau intră într-un alt vis pe care nu avea să şi-l 
mai amintească. 


Pe salteaua lui, Pippin visa un vis plăcut; dar ceva se 
petrecu în visul lui, ce-l făcu să se foiască şi să geamă. Se trezi 
brusc, sau aşa crezu, dar tot mai auzea în întuneric acel sunet 
ce-i tulburase visul: pac-poc, scârţ: zgomotul crengilor care se 
clatină în vânt, degetele-crengi râcâind fereastra şi pereţii: 
sciiirţ, scîiirţ, scîiirț. Oare erau sălcii în apropierea casei? se 
întrebă el; ca dintr-o dată să-l cuprindă sentimentul îngrozitor că 
nu se găsea într-o casă obişnuită, ci înăuntrul salciei, unde 
auzea acea voce scârţâită, cumplit de uscată, care-şi râdea de 
el. Se ridică în capul oaselor, căută cu mâinile pernele moi care 
se adânciră sub apăsarea lor şi se întinse la loc uşurat. | se păru 
că-i mai stăruia în urechi ecoul vorbelor dinainte de culcare: „N- 
aveţi de ce vă teme. Dormiţi în pace până mâine dimineaţă. Nu 
luaţi seamă la zgomotele nopţii". După care adormi la loc. 

Ceea ce auzi Merry pătrunzând în visul lui fu zgomotul apei: 
apa izvorând şi curgând lin la vale, apoi făcându-se tot mai 
mare şi mai mare, răspândindu-se de nestăvilit peste tot în jurul 
casei, devenind un iaz fără ţărmuri. Gâlgâia sub ziduri, crescând 
încet, dar fără contenire. „O să mă înec!" îşi spuse în sinea lui. 
„O să găsească un loc pe unde să pătrundă şi-o să mă-înec." 
Simţea că zăcea într-o mlaştină cleioasă, vâscoasă, dar, când 
sări în capul oaselor, nimeri cu talpa pe colţul unei lespezi dure 
şi reci. Îşi aminti unde se găsea şi se întinse la loc pe saltea. 
Auzi parcă, sau îşi aminti că auzea: „Nimic nu trece de uşă sau 
ferestre, fără doar de lumina lunii şi a stelelor şi de vântul din 
creştetul dealului". O adiere de aer dulce mişcă perdeaua. Merry 
respiră adânc şi se cufundă încă o dată în somn. 

Atât cât îşi putea aminti, Sam dormi toată noaptea într-o 
mulţumire profundă, asta doar dacă buştenii pot cunoaşte 
mulţumirea. 

Se treziră, toţi patru deodată, în lumina dimineţii. Tom se 
fâţâia prin cameră fluierând ca un graur. Când îi auzi foindu-se, 
bătu din palme şi strigă: 

— Hei! Hau, hopla-hop! Bimbo-ţop! Inimioarele mele! 

Dădu la o parte perdelele galbene şi hobbiţii văzură că 
acestea acoperiseră două ferestre la ambele capete ale 
camerei, una dând spre soare-răsare, cealaltă spre soare-apune. 

Săriră în picioare învioraţi. Frodo se repezi la fereastra 
dinspre soare-răsare şi se pomeni că privea într-o grădină de 
zarzavaturi, cenuşie din pricina rouăi. Aproape că se aşteptase 


să vadă o pajişte de iarbă, pornind chiar de sub fereastră şi 
plină toată de urme adânci de copite. Şi iată că privirea i se 
oprea într-un strat de vrejuri de fasole căţărate pe araci înalţi; 
dar pe deasupra lor şi mult mai departe, creştetul cenuşiu al 
dealului se profila pe lumina soarelui care se năştea. Dimineaţa 
era palidă: la răsărit, în spatele norilor lungi, semănând cu 
straturi de lână murdară pătată cu roşu la margini, scăpărau 
hăuri de galben. Cerul dădea semne despre ploaia care avea să 
vină; dar lumina se răspândea tot mai mult, iar florile roşii ale 
vrejurilor de fasole începură să strălucească pe fundalul 
frunzelor verzi şi ude. 

Pippin se uită pe fereastra dinspre apus, înspre un lac de 
pâclă. Pădurea era pitită sub neguri. Ar fi putut jura că privea de 
undeva de sus spre clina unui acoperiş-nor. Se zărea o cută, sau 
un canal, unde negurile se spărseseră în panaşe şi valuri: valea 
Salcia. Pârâul curgea la vale la stânga şi pierea în umbrele albe. 
Foarte aproape de fereastră se găseau o grădină de flori şi un 
gard viu tuns, înţesat de pânze argintii de păianjen, iar dincolo 
de acesta iarba tunsă, cenuşie din pricina boabelor palide de 
rouă. Nici urma de salcie. 

— Bună dimineaţa, prieteni veseli! strigă Tom, deschizând 
larg fereastra de la soare-răsare. 

În încăpere năvăli un aer proaspăt; aducea miros de ploaie. 

— Soarele n-o să-şi prea arate faţa astăzi. Aşa am eu 
bănuiala. M-am plimbat mult, sărind de pe-un vârf de deal pe 
altul, încă de când s-au ivit primii zori, şi am adulmecat vântul şi 
vremea, iarba udă de sub tălpi şi cerul umed de deasupra 
capului. Am trezit-o pe Goldberry cântând sub fereastră; dar n- 
am trezit seminţia hobbiţilor. Azi-noapte, seminţia micuță s-a 
trezit în întuneric şi a adormit după ivirea zorilor! Olariola! 
Treziţi-vă acum, veselii mei prieteni! Uitaţi de zgomotele nopţii! 
Olariolarila! Bimbo-hop! Inimioarele mele! Dacă nu zăboviţi 
mult, veţi găsi micul dejun pe masă. Dacă nu vă grăbiţi, veţi 
primi iarbă şi apă-de-ploaie! 

Nu e nevoie s-o spunem - şi nu pentru că ameninţarea lui 
Tom ar fi sunat prea serioasă - hobbiţii nu zăboviră mult, iar de 
la masă se ridicară târziu şi doar când începu să arate cam 
pustie. Tom şi Goldberry nu erau în încăpere. Pe Tom îl auzeau 
pe undeva prin casă, sporovăind în bucătărie, urcând şi 
coborând scările, cântând pe-afară. Incăperea era îndreptată cu 


ferestrele spre apus, spre valea îngropată în păclă, iar fereastra 
era deschisă larg. Din streşinile de stuf picura apa. Inainte să 
sfârşească ei cu masa, norii se uniseră într-un acoperiş compact 
şi o ploaie cenuşie începu să cadă drept în jos, molcomă, dar 
stăruitoare. In spatele perdelei de apă, Pădurea era pe de-a- 
ntregul ascunsă vederii. 

In timp ce ei se uitau pe fereastră afară, auziră 
prelingându-se încet, ca şi cum ar fi coborât cu ploaia din înalt, 
mlădierile vocii limpezi a Fiicei-Râului care cânta undeva 
deasupra lor. Prea multe cuvinte nu prinseră ei, dar pricepură 
imediat că era un cântec de ploaie, la fel de dulce ca şi ploile 
peste dealurile uscate, ce povestea despre curgerea unui râu de 
la izvoarele din ţinuturile înalte spre Marea aflată departe jos. 
Hobbiţii ascultară încântați; iar Frodo era bucuros în inima lui şi 
binecuvânta vremea generoasă care îi împiedica să plece. 
Gândul la plecare îl apăsase încă din clipă în care se trezise; dar 
acum presimţea că nu aveau să-şi continue drumul în acea zi. 

Vântul din înalturi bătea dinspre apus, rostogolind nori şi 
mai groşi, mai plini de apă, pentru a-şi revărsa ploaia strânsă-n 
ugere peste creştetele pleşuve ale Gruiurilor. In jurul casei nu se 
zărea nimic altceva decât perdeaua de ploaie. Frodo stătea 
lângă uşa deschisă şi se uita cum se preschimbă poteca albă, 
calcaroasă, într-un râuleţ de lapte şi cum se scurgea cu bulbuci 
înspre vale. Tom Bombadil veni lipăind de după colţul casei, 
fluturându-şi braţele ca şi cum ar fi dat la o parte ploaia - şi, într- 
adevăr, când sări peste prag, arăta destul de uscat, mai puţin 
cizmele. Pe acestea şi le scoase şi le puse în ungherul hornului. 
Apoi se aşeză în cel mai mare jilţ şi-i chemă pe hobbiţi să se 
strângă în jurul lui. 

— Azi, zise el, e ziua în care Goldberry spală rufe şi se 
apucă de curăţenia de toamnă. Prea mare umezeală pentru 
seminţia hobbiţilor - să-i lăsăm să se odihnească atâta cât mai 
pot s-o facă. Zi tocmai potrivită pentru poveşti lungi, pentru 
întrebări şi răspunsuri, aşa că Tom va începe să vorbească. 

Le spuse multe poveşti nemaiauzite, uneori părând că 
vorbeşte cu sine însuşi, alteori fulgerându-i pe neaşteptate cu 
privirea sa albastră pe sub sprâncenele stufoase. Adeseori, 
vocea lui trecea în cântec, şi atunci se ridica din jilţ şi dansa în 
jurul lor. Le spuse poveşti despre albine şi flori, despre 
obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale Pădurii, 


despre lucruri rele şi lucruri bune, despre altele prietenoase şi 
încă altele neprietenoase, despre lucruri pline de cruzime şi 
lucruri pline de bunăvoință, cât şi despre taine ascunse sub rugi. 

Ascultându-l,  hobbiţii începură să le înţeleagă pe 
vieţuitoarele Pădurii, deosebite de ei înşişi, şi chiar să se simtă 
ca nişte intruşi într-o lume în care toate celelalte se simțeau ca 
acasă. Cel care revenea cu stăruinţă în poveştile lui şi le 
părăsea de tot atâtea ori era Bătrânul Om-Salcie, iar Frodo află 
acum destule cât să fie mulţumit, chiar prea destule, căci 
istorisirile nu erau menite a-l linişti. Vorbele lui Tom dezvăluiau 
inimile şi gândurile copacilor, care erau adeseori întunecate şi 
tare ciudate şi grele de ură faţă de tot ce se mişcă liber pe faţa 
pământului şi roade, muşcă, frânge, taie, arde: distrugători şi 
uzurpatori. Nu degeaba se numea Pădurea Bătrână, căci cu 
adevărat era străveche, o supraviețuitoare a imenselor păduri 
uitate; iar în ea trăiau încă, îmbătrânind la fel de repede ca şi 
dealurile,  străbunii străbunilor copacilor, amintindu-şi de 
vremurile când erau stăpâni peste toate. Nemăsuraţii ani îi 
umpluseră de mândrie şi de înţelepciune înrădăcinată, precum 
şi de răutate. Dar nici unul nu era mai primejdios ca Salcia cea 
Mare; inima acesteia era măcinată, însă puterea îi rămăsese 
verde; unde mai pui că era şi vicleană, stăpână peste vânturi, 
iar cântecul şi gândul său străbăteau pădurea de ambele maluri 
ale râului. Duhul ei cenuşiu şi însetat îşi trăgea seva din pământ 
şi se răsfira ca o țesătură fină de rădăcini pe sub pământ, şi ca o 
plasă invizibilă de rămurele prin aer, până când cuprindea sub 
stăpânirea sa toţi arborii Pădurii, de la Gard până la Gruiuri. 

Pe neaşteptate, povestea lui Tom părăsi pădurile şi urcă 
sprintenă spre izvoarele pârâului, peste cascadele înspumate, 
peste pietre şi stânci mâncate de ape, printre florile în iarba 
deasă şi prin fisuri pline de umezeală, ajungând în cele din urmă 
sus, pe Gruiuri. Hobbiţii auziră povestea Marilor Gorgane şi a 
colnicelor verzi şi a inelelor de piatră de pe măguri şi din 
vâlcelele dintre măguri. Oile behăiau în turme. Se ridicau ziduri 
verzi şi ziduri albe. Pe înălţimi erau fortărețe. Regi ai micilor 
regate luptau între ei, iar Soarele tânăr lucea precum focul pe 
metalul roşu al paloşelor lor noi şi lacome. Se numărau victorii şi 
înfrângeri; turnuri se năruiau, fortărețe cădeau sub pârjol, iar 
flăcările suiau până-n înaltul cerului. Aurul era adunat grămezi 
pe catafalcurile regilor şi ale reginelor; ridicături de pământ le 


acopereau şi uşi de piatră erau închise asupra-le; iar iarba 
creştea peste toate. Oile mai hălăduiau o vreme păscând iarba, 
dar curând dealurile rămâneau din nou pustii. O umbră venea 
din locuri întunecoase aflate departe şi osemintele începeau să 
se clintească în ridicăturile de pământ. Duhurile Gorganelor 
coborau în vâlcele, clincănind din inelele pe care le purtau pe 
degetele lor reci şi zornăind lanţuri de aur în vânt. Inele de 
piatră rânjeau din pământ, semănând cu nişte măsele stricate în 
lumina lunii. 

Hobbiţii se scuturară înfioraţi. Chiar şi în Comitat se auzise 
despre Duhurile Gorganelor de la Gruiurile gorgane de dincolo 
de Pădure. Dar poveşti din acestea nu erau pe placul hobbiţilor, 
chiar şi lângă un foc plăcut aflat mult departe de acele locuri. 
Acum şi aici, hobbiţii îşi amintiră dintr-o dată ceea ce bucuria 
din această casă le alungase din minte: casa lui Tom Bombadil 
era cuibărită chiar sub creasta acelor dealuri temute. Pierdură 
şirul poveştii şi se foiră neliniştiţi, trăgând cu coada ochiului de 
la unul la altul. 

Când reuşiră să-şi încordeze din nou atenţia pentru a-l 
urmări pe Tom, înţeleseră că el pătrunsese de-acum pe tărâmuri 
necunoscute, care treceau dincolo de amintirile şi gândurile lor 
din vreme de trezie, în evuri când lumea era mai mare, iar 
mările ajungeau până pe ţărmul de la soare-apune; şi povestea 
lui cântată mergea şi mai în urmă, în vremea străvechii lumini 
stelare, când doar stăpânii elfi erau treji. Tom tăcu deodată şi 
hobbiţii văzură cum i se lasă capul în piept, ca şi cum ar fi 
adormit. Rămaseră neclintiţi, ca vrăjiţi, în faţa lui; şi ar fi putut 
jura că sub descântecul vocii lui vântul murise, norii secaseră, 
iar ziua se retrăsese, lăsând loc întunericului dinspre răsărit şi 
dintre apus, şi cerul se acoperi de lumina stelelor albe. Frodo n- 
ar fi putut spune dacă trecuseră dimineaţa şi seara unei singure 
zile sau a mai multora. Nu se simţea nici flămând, nici obosit, ci 
doar plin de uimire. Stelele străluceau prin fereastră, iar liniştea 
din tării părea să se fi lăsat peste tot în jur. Într-un târziu, Frodo 
se smulse din starea aceea şi, cuprins deodată de teamă în faţa 
liniştii, îndrăzni să întrebe: 

— Cine eşti tu, Stăpâne? 

— Mmmm, ce? făcu Tom, îndreptându-se de spate şi ochii îi 
străluciră în întuneric. Încă nu mi-ai aflat numele? Acesta-i 
singurul meu răspuns. Spune-mi cine eşti tu, singur, tu însuţi şi 


făr' de nume? Dar tu eşti tânăr, eu sunt bătrân. Cel mai bătrân, 
ăsta sunt. Ţineţi minte vorbele mele, prieteni: Tom a fost aici 
înaintea râului şi a copacilor. Tom îşi aminteşte de primul strop 
de ploaie şi de prima ghindă. A tăiat poteci înainte de Seminţia 
Mare şi a văzut venind Seminţia Mică. A fost aici înaintea 
Regilor, a mormintelor şi a Duhurilor Gorganelor. Când elfii au 
trecut spre soare-apune, Tom era de mult aici, înainte ca mările 
să fi fost îngenuncheate. A cunoscut întunericul de sub stele pe 
vremea când era netemător - înainte ca Seniorul Întunecimii să 
vină din Afară. 

O umbră păru să treacă prin dreptul ferestrei, făcându-i pe 
hobbiţi să arunce iute o privire prin ochiurile de geam. Când îşi 
întoarseră din nou ochii spre Tom, Goldberry stătea în pragul 
uşii din spatele lui, într-o ramă de lumină. Tinea o lumânare în 
mână, apărându-i flacăra cu palma; lumina trecea prin mână 
precum razele soarelui printr-o scoică. 

— Ploaia a încetat, spuse ea, şi ape noi curg pe deal la vale, 
sub stele. E vremea să râdem şi să ne veselim. 

— Şi să mâncăm şi să bem! strigă Tom. Poveştile lungi fac 
sete. lar ascultarea lungă e-o treabă ce naşte foame, oricând ar 
fi, dimineaţa, la prânz sau seara! 

Cu aceste vorbe, sări din jilţ şi, ţopăind, luă o lumânare de 
pe poliţă, se apropie de Goldberry şi aprinse lumânarea de la 
flăcăruia din mâna ei; apoi dansă în jurul mesei. Pe neaşteptate, 
se repezi spre uşă şi se făcu nevăzut. 

Se întoarse repede, aducând o tavă mare plină de bunătăţi. 
Tom şi Goldberry puseră masa; iar hobbiţii stăteau şi se uitau 
jumătate a râs, jumătate a mirare: într-atât era de fermecătoare 
graţia ei şi într-atât de vesele şi de neobişnuite giumbuşlucurile 
lui. Oarecum însă, cei doi păreau să urzească mişcările unui 
singur dans, căci nici unul nu-l stânjenea pe celălalt tot ieşind şi 
intrând în încăpere şi învârtindu-se în jurul mesei; şi cu mare 
iuţeală totul fu pus la locul cuvenit, bucatele, văsăria şi luminile. 
Masa strălucea de licăririle galbene şi albe ale lumânărilor. Tom 
făcu o reverență în faţa oaspeţilor săi. 

— Cina e gata, anunţă Goldberry. 

Abia acum văzură hobbiţii că era înveşmântată toată în 
argint, încinsă cu o cingătoare albă, iar pantofii îi erau ca solzii 
peştilor. Tom, în schimb, purta veşminte de-un albastru-pur, la 


fel de pur ca şi acela al florilor de nu-mă-uita udate de ploaie iar 
ciorapii îi erau verzi. 

Cina o întrecu pe aceea de cu o seară înainte. Vrăjiţi de 
Tom, hobbiţii ar fi sărit peste o masă ori mai multe, dar când se 
pomeniră în faţa bucatelor, li se păru că nu mâncaseră de-o 
săptămână. O vreme nu cântară şi nici nu vorbiră prea mult, 
aţintindu-şi atenţia doar asupra mâncării. Dar mai încolo inimile 
şi spiritele li se înviorară, iar vocile le răsunară cu voioşie şi 
hohote de râs. 

După masă, Goldberry le cântă multe cântece, care 
începeau vesele între dealuri şi se stingeau încet în tăcere; iar în 
tăcerile acestea, ei imaginau cu ochii minţii iazuri şi ape mai 
întinse decât oricare dintre cele ştiute de ei, şi privind în undele 
lor zăreau cerul dedesubtul lor şi stele asemenea bijuteriilor în 
adâncuri. Mai apoi Goldberry le ură încă o dată noapte bună şi-i 
lăsă lângă vatra focului. Dar Tom arăta acum treaz de-a binelea 
şi-i copleşea cu întrebări. 

După câte se părea, ştia dinainte multe despre ei şi familiile 
lor, şi chiar despre întreaga istorie şi tot ce se întâmplase în 
Comitat încă din vremurile pe care hobbiţii înşişi de-abia dacă şi 
le mai aminteau. Dar asta nu-i mai surprindea; iar el nu făcu nici 
o taină din faptul că datora ceea ce ştia Fermierului Maggot pe 
care, din câte îşi dădură ei seamă, îl socotea drept o persoană 
mult mai însemnată decât îşi închipuiseră ei că era. 

— Are tarina sub tălpile lui bătrâne şi lut pe degete, 
înţelepciune în oase şi amândoi ochii îi sunt larg deschişi, spuse 
Tom. 

La fel de limpede era faptul că Tom avea socotelile sale cu 
elfii, şi, pe cine ştie ce cale, veştile privind fuga lui Frodo îi 
fuseseră transmise şi de Gildor. 

Şi, cu adevărat, atât de multe aflase Tom şi atât de 
meşteşugit ştia să pună întrebări, încât Frodo se pomeni că-i 
spune mai multe despre Bilbo şi despre propriile speranţe şi 
temeri decât îi dezvăluise înainte chiar şi lui Gandalf. Tom dădea 
din cap, dar când auzi de Călăreţi, ochii îi scăpărară: 

— Arată-mi Inelul acela preţios! ceru el dintr-o dată în 
miezul unei poveşti. 

Cuvinte la care Frodo, spre propria mirare, trase lanţul din 
buzunar şi, desfăcând Inelul de pe el, i-l dădu lui Tom fără să 
şovăie. 


Cât stătu, preţ de câteva clipe, în palma lui mare, cu pielea 
brună, Inelul păru să se mai mărească. Brusc, Tom îl puse în 
dreptul ochiului şi râse. Privindu-l în aceeaşi clipă, hobbiţii zăriră 
imaginea, caraghioasă şi neliniştitoare în egală măsură, a 
ochiului său albastru şi luminos scăpărând printr-un cerc de aur. 
După care Tom petrecu Inelul peste vârful degetului său mic şi-l 
ridică în dreptul flăcării de la lumânare. În primul moment, 
hobbiţilor nu li se păru nimic neobişnuit în asta, pentru ca o 
secunda mai târziu să li se taie respiraţia. Tom nu dădea nici un 
semn că ar dispărea! 

Bătrânul izbucni iarăşi în râs, apoi aruncă Inelul în aer - şi 
Inelul dispăru cu o fulgerare. Frodo scoase un țipăt, iar Tom se 
aplecă în faţă şi i-l dădu înapoi zâmbind. 

Frodo privi Inelul cu atenţie şi oarecum bănuitor (ca cineva 
care i-a împrumutat o bijuterie unui scamator). Era acelaşi Inel, 
sau cel puţin arăta şi cântărea la fel: căci Inelul ăsta întotdeauna 
i se păruse lui Frodo a atârna ciudat de greu în palma lui. Dar 
ceva îl îmboldi să se convingă. Poate că pe undeva îl supărase 
faptul că Tom părea să fi luat cu atâta uşurătate ceea ce chiar şi 
Gandalf socotea că era de o importanţă născătoare de primejdii. 
Aştepta să se ivească momentul prielnic, când vorba se legă din 
nou şi Tom spunea o poveste aiurită despre bursuci şi obiceiurile 
lor - şi îşi petrecu Inelul pe deget. 

Răsucindu-se spre el să zică ceva, Merry tresări şi, fără să 
vrea, îi scăpa un strigăt. Frodo era încântat (într-un fel): da, era 
Inelul lui, căci Merry se uita ca orb la jilţul său şi era limpede că 
nu-l putea vedea. Se sculă în picioare şi se furişă tiptil de lângă 
vatră, spre uşa ce dădea afară. 

— Hei, tu! strigă Tom, uitându-se în direcţia lui cu o privire 
atotvăzătoare în ochii săi strălucitori. Hei! Haide, Frodo! încotro 
te-i fi ducând? Bătrânu' Tom Bombadil n-a orbit încă într-atât. 

Scoate-ţi de pe deget inelul de aur! Mâna ţi-e mult mai 
frumoasă fără el. Vino-napoi! Lasă-te de joacă şi aşează-te lângă 
mine! Mai avem de vorbit şi de cumpănit la dimineaţa de mâine. 
Tom trebuie să vă înveţe drumul cel bun şi să vă ferească 
picioarele de-a o lua razna. 

Frodo pufni în râs (prefăcându-se încântat) şi, scoțând 
Inelul, veni şi se aşeză la locul său. Tom le spuse acum că, după 
socoteala lui, Soarele va străluci a doua zi, dimineaţa va fi 
veselă, iar aşternerea la drum va fi plină de speranţă. Dar ar 


face bine s-o pornească din timp, căci în acea parte de ţară 
vremea era un lucru de care nici măcar Tom nu putea fi prea 
sigur, şi uneori se schimba mai iute decât şi-ar putea schimba el 
haina. 

— Nu-s stăpân peste vreme, zise el, cum nu e nimic din 
ceea ce merge în două picioare. 

Urmându-i sfatul, hotărâră ca de la casa lui s-o apuce 
aproape drept spre miazănoapte, peste colinele mai joase de la 
apus ale Gruiurilor: astfel puteau nutri speranţa ca într-o singură 
zi să ajungă la Drumul de Miazăzi şi să ocolească Gorganele. Le 
spuse să nu aibă teamă - ci să-şi vadă de treaba lor. 

— Ţineţi-vă pe iarba verde. Nu vă încurcaţi cu piatra cea 
veche sau cu duhurile reci, şi nu care cumva să vă băgaţi nasul 
în casele lor, decât dacă sunteţi flăcăi vajnici, cu inimi ce nu 
tresaltă niciodată. 

Le repetă aceste poveţe nu numai o dată; şi-i mai sfătui să 
ocolească gorganele pe latura dinspre soare-apune, dacă li se 
întâmpla să se rătăcească prin preajma vreunuia. Apoi îi învăţă 
un cântec, pentru cazul în care a doua zi aveau ghinionul să 
nimerească în vreo primejdie sau vreo încurcătură. 

Hei! Tom Bombadil! 

Bombadil Tom, auzi? 

Peste ape, prin pădure, peste deal, 

Prin trestii dese alergând ca un copil, 

Printre sălcii răsărite în lumini de muguri cruzi, 
Hai, prin foc vărsat din soare 

Ori din lună, hai acasă. 

Hei, Tom Bombadil, 

Depărtarea ta ne doare 

Şi nevoia ne apasă! 

După ce-l cântară şi ei o dată cu el, Tom îl bătu pe fiecare 
pe spate râzând şi, luând lumânările, îi conduse în dormitorul 
lor. 


VIII Ceaţa pe Gruiurile-gorgane 


În noaptea aceea nu auziră nici un zgomot. Dar, ori în 
timpul viselor, ori în afara lor, n-ar fi putut spune cu siguranţă, 
Frodo desluşi o cântare dulce plimbându-i-se prin minte: un 
cântec ce părea să vină ca o lumină palidă din spatele unei 
cortine cenuşii de ploaie, devenind tot mai puternic până când 
valul acela se preschimbă numai şi numai în sticlă şi argint, ca 
în cele din urmă să fie dat cu totul la o parte şi un ţinut verde, 
îndepărtat, să i se dezvăluie în faţa ochilor, sub un soare ce 
răsărea cu repeziciune. 

Imaginea se topi în trezie; lângă ei se găsea Tom, fluierând 
precum un copac plin de păsări; soarele aluneca de-acum pe 
costişa dealului, intrând prin fereastra deschisă. Afară totul era 
verde şi pal-auriu. 

După ce mâncară de dimineaţă, şi de data asta singuri, se 
pregătiră să-şi ia rămas-bun, cu inima grea cât putea să fie de 
grea într-o asemenea dimineaţă răcoroasă, strălucitoare şi 
limpede sub un cer de un albastru-palid tomnatic, spălat de 
ploaie. In văzduh se simţea o boare proaspătă dinspre nord- 
vest. Poneii lor liniştiţi erau aproape sirepi, fornăind şi foindu-se 
nerăbdători. Tom ieşi din casă, îşi flutură pălăria şi dansă pe 
trepte, îndemnându-i pe hobbiţi să încalece, s-o pornească la 
drum şi să meargă cât de repede puteau. 

O luară pe-o poteca ce şerpuia din spatele casei, şi urcară 
spre capătul nordic a coamei de deal care adăpostea casa. 
Tocmai descălecaseră pentru a-şi duce poneii de dârlogi pe 
ultimul povârniş abrupt, când Frodo se opri dintr-o dată. 

—  Goldberry! strigă el. Frumoasa mea  domniţă, 
înveşmântată în verde şi argint! Nu ne-am luat rămas-bun de la 
ea, şi nici n-am văzut-o de-aseară! 

Era atât de nenorocit, încât dădu să se întoarcă din drum; 
dar în aceeaşi clipă o chemare limpede susura în jos spre ei. 
Acolo sus, pe streaşina dealului, se afla ea, făcându-le cu mâna 
semn să urce: părul ei flutura despletit, iar razele soarelui, 
prinzându-se de şuviţele lui, îl făceau să lucească şi să 
clipească. O străluminare ca scăpărarea apei pe iarba înrourată 
fulgera sub picioarele ei dănţuitoare. 

Hobbiţii urcară în grabă acel ultim povârniş şi se opriră cu 
respiraţia tăiată lângă ea. Se înclinară, dar cu o fluturare a 
mâinii ea îi rugă să se uite în jur; iar ei se uitară de pe vârful 


dealului spre pământurile scăldate în lumina dimineţii. Erau tot 
atât de clare şi de senine, pe cât fuseseră de ascunse şi ploioase 
când stătuseră pe dealul din Pădure, care putea fi acum zărit 
înălțându-se uşor înceţoşat şi verde dintre copacii întunecoşi 
dinspre soare-apune. În acea direcţie, pământul se ridica în 
coaste împădurite, verzi, galbene, ruginii în soare, ascunzând în 
dosul lor valea Viniac. Spre miazăzi, dincolo de firul râului Salcia, 
se zărea o lucire depărtată, ca de sticlă mată, acolo unde Râul 
Viniac făcea un cot în regiunea şesurilor, ca să curgă mai 
departe înspre meleagurile neştiute de hobbiţi. La miazănoapte, 
după Gruiurile puţin înalte, pământul se întindea, cât putea 
cuprinde ochiul, în depresiuni şi valuri de verde şi cenuşiu şi 
culori de pământ, până se pierdea în depărtarea fără formă şi 
pâcloasă. Spre răsărit se profilau Gruiurile-gorgane, coamă după 
coamă în seninul dimineţii, dispărând din vedere într-o zare ce 
putea fi doar ghicită: nimic mai mult decât o părere de albastru 
şi o tremurare albă greu perceptibilă ce se unea cu buza cerului, 
dar pentru hobbiţi acela era semnul recunoscut din amintiri şi 
din vechi basme că acolo se găseau munţii înalţi şi îndepărtați. 

Traseră adânc aer în piept şi mai că ar fi zis că dintr-un salt 
şi câţiva paşi voiniceşti erau în stare să ajungă oriunde ar fi 
poftit. Li se părea o lipsă de curaj să meargă la pas pe la poalele 
încreţite ale Gruiurilor până la Drum, când ar fi putut ţopăi, la fel 
de viguros precum Tom, peste pietrele ca nişte trepte ale 
culmilor, drept până la Munţi. 

Goldberry le vorbi, făcându-i să-şi întoarcă spre ea privirile 
şi gândurile. 

— Grăbiţi-vă acum, oaspeţi dragi, spuse ea. Şi nu vă abateţi 
de la calea voastră. Spre miazănoapte, cu vânt în ochiul stâng şi 
cu binecuvântare pentru paşii voştri. Cu bine, prieten al elfilor, 
mai zise ea, adresându-se lui Frodo, a fost o întâlnire veselă. 

Dar Frodo nu-şi găsea vorbe să răspundă. Făcu o 
plecăciune adâncă, încălecă pe poneiul său şi, urmat de 
prieteni, porni la trap pe cărăruia ce cobora blând de partea 
cealaltă a dealului. Casa lui Tom Bombadil şi valea şi Pădurea nu 
se mai zăreau. Văzduhul se încinsese între pereţii verzi ai 
dealurilor de-o parte şi de alta, iar aroma ierbii umplea şi 
îndulcea aerul pe care-l respirau. Uitându-se în urmă atunci 
când ajunseră pe fundul văioagei pline de verdeață, o văzură pe 
Goldberry, o siluetă micuță şi firavă ca o floare scăldată de 


soare, desenându-se pe bolta cerului: stătea nemişcată, 
urmărindu-i cu privirea, iar braţele-i erau întinse spre ei. 
Văzându-i că se întorc spre ea, dădu un strigăt scurt, îşi ridică o 
mână, se răsuci pe călcâie şi dispăru dincolo de deal. 

Drumul lor şerpuia pe fundul văioagei, înconjurând poala 
verde a unui deal râpos, ca să ajungă într-o vale mai adâncă şi 
mai largă, de unde urca pintenul unui lanţ de coline mai 
depărtate, cobori clinele lungi, apoi urcă încă o dată pantele 
domoale, sus pe alte culmi de dealuri, şi iar în jos, în alte văi. 
Nici urmă de copac sau apă; un meleag al ierbii înalte şi al 
ierburilor pipernicite şi ţepoase, tăcut, unde se auzeau doar 
şoapta văzduhului la buza râpelor şi ţipetele pustii din înalturi 
ale păsărilor fără nume. Intre timp, soarele se înălţase şi se 
făcea tot mai fierbinte. De câte ori urcau pe o creastă, adierea 
părea mai firavă. La un moment dat, uitându-se spre tărâmurile 
dinspre soare-apune, li se păru că Pădurea scotea fum, ai fi zis 
că ploaia ce căzuse se ridica acum în aburi de pe fiece frunză, 
rădăcină sau ciupercă. Poala cerului era de-acum cufundată în 
umbră, o pâclă înnegurată, peste care tăria cerului semăna cu o 
căciula albastră, fierbinte şi grea. 

Pe la crucea amiezii ajunseră în vârful unui deal, un platou 
larg şi drept, ca o farfurie lată cu marginea bulbucată şi verde. 
In copaia asta aerul era neclintit, iar cerul aproape că-l atingeai 
cu mâna. Străbătură platoul până-n partea cealaltă şi priviră 
spre miazănoapte, în aceeaşi clipă inimile le tresăltară 
bucuroase, căci, după câte îşi dădeau ei seama, merseseră mai 
mult decât crezuseră. De bună seamă că distanţele, împâclite 
cum erau, înşelau ochiul, dar nu încăpea îndoială că nu mai 
aveau mult şi ieşeau dintre Gruiuri. O vale lungă se deschidea la 
picioarele lor, şerpuind spre miazănoapte, până ajungea la un 
defileu între doi pinteni abrupți. Dincolo de care, aşa vedeau ei, 
nu mai existau dealuri. La orizont, în aceeaşi direcţie, se 
distingea cu greu o linie neagră, prelungă. 

— Acolo e un şir de copaci, zise Merry, semn că ăla-i 
Drumul. De-a lungul lui, dintr-un capăt în altul, pe multe leghe la 
răsărit de Pod, cresc copaci. Am auzit de la unii că ar fi fost 
plantați în zilele de demult. 

— Minunat! exclamă Frodo. Dacă o să mergem şi acum la 
fel de bine ca şi de dimineaţă, ieşim dintre Gruiuri înainte să 
apună Soarele şi putem să ne găsim un loc de popas. 


Spunând acestea, îşi întoarse privirile spre răsărit şi abia 
acum văzu că de acea parte dealurile se înălţau mult deasupra 
lor; şi toate aveau creştetele încoronate cu movile verzi, iar în 
vârful unora dintre acestea stăteau înfipte pietre, înţepând aerul 
ca nişte colţi ascuţiţi ieşind din gingii verzi. 

Priveliştea aceasta avu darul să-i neliniştească pe hobbiţi 
întrucâtva, astfel că îi întoarseră spatele şi coborâră înapoi în 
platoul circular. În mijlocul lui se găsea o singură stană, înaltă şi 
dreaptă sub soarele proţăpit chiar deasupra ei, din care pricină, 
la acel ceas, piatra nu arunca nici o umbra. Fără formă era stana 
asta, şi cu toate acestea nu puteai să nu iei aminte la ea: ca o 
piatră de hotar, sau un deget ridicat prevenitor, sau un 
avertisment. Dar hobbiţilor li se făcuse foame, iar soarele era 
încă la ceasul amiezii, când nu aveai de ce te teme; prin urmare, 
se puseră cu spatele la partea dinspre miazăzi a stanei. Era 
răcoroasă, ca şi cum soarele n-ar fi avut puterea s-o 
încălzească; dar, în acelaşi timp, senzaţia era plăcută. Scoaseră 
merindele şi băutura şi pregătiră un prânz tot atât de bun pe cât 
şi l-ar fi putut dori cineva sub cerul liber; căci merindele veneau 
„de jos, de sub deal". Tom le dăduse cât să-i îndestuleze o zi 
întreagă. Despovăraţi, poneii păşteau în preajmă. 

Călăritul peste culmile dealurilor, nu pe la poale, mâncatul 
pe săturate, soarele fierbinte şi mireasma ierbii, zăbovitul puţin 
prea îndelungat, răşchiratul picioarelor şi privitul la cerul de 
deasupra nasurilor: toate acestea sunt poate îndeajuns ca să 
lămurească ceea ce a urmat. Cum-necum, asta a fost: se treziră 
dintr-o dată şi buimaci dintr-un somn pe care nu-l plănuiseră. 
Stana era rece şi arunca o umbra prelungă, ce se întindea spre 
răsărit, peste ei. Soarele, de un galben-palid şi apos, lucea prin 
ceaţă chiar deasupra malului apusean al fundului de tipsie în 
care se găseau ei; înspre miazănoapte, miazăzi şi răsărit, 
dincolo de margine, ceața era groasă, rece şi lăptoasă. Văzduhul 
tăcut, apăsător şi la fel de rece. Poneii se adunaseră unul lângă 
altul, cu capetele plecate. 

Hobbiţii săriră speriaţi în picioare şi alergară spre marginea 
dinspre apus. Descoperiră că se aflau pe o insulă în mijlocul 
ceţurilor. Abia dacă apucaseră să se uite disperaţi spre soarele 
care apunea, că acesta se şi cufundă sub privirile lor într-o mare 
albă, iar în spatele lor, la răsărit, se ivi deodată o negură 
îngheţată şi surie. Ceaţa se vălătuci în sus, spre malurile 


platoului, şi se ridică deasupra, curbându-se, în timp ce urca, 
peste capetele lor, prefăcându-se într-un acoperiş: hobbiţii erau 
închişi într-o sală cu totul şi cu totul de ceaţă, al cărei pilastru 
central era stana de piatră. 

Se simțeau ca prinşi într-o capcană; dar nu se pierdură de 
tot cu firea. Încă îşi aminteau priveliştea plină de speranţă a 
firului Drumului aflat undeva înainte, şi ştiau în ce direcţie s-o 
apuce. Pe de altă parte, într-atât le displăcea locul acela scobit 
din jurul pietrei, că nici nu le trecea prin minte să mai rămână 
acolo. Astfel că strânseră tot ce era de strâns cât de repede le 
îngăduiau degetele îngheţate. 

Curând, îşi duceau poneii în şir peste mal şi apoi în jos, pe 
panta lungă dinspre nord a dealului, intrând în marea de ceaţă. 
Cu cât coborau, cu atât negura se făcea tot mai rece şi mai 
umedă, din care pricină părul le atârna lins, picurându-le pe 
frunte. Când ajunseră la poale, se făcuse frig de-a binelea, încât 
se opriră să-şi pună pelerinele şi glugile care se acoperiră iute 
de stropi cenuşii. Încălecară şi porniră din nou, la pas, ghicindu- 
şi drumul după urcuşurile şi coborâşurile potecii. Din câte îşi 
puteau da seama, se îndreptau spre acea deschidere ca o 
poartă de la capătul îndepărtat, dinspre miazănoapte, al lungii 
văi zărite de dimineaţă. Odată trecuţi prin deschizătură, nu 
aveau decât s-o ţină cât de cât în linie dreaptă, ca să ajungă, în 
cele din urmă, la Drum. Gândurile lor nu mergeau mai departe 
de atât, decât doar că nutreau o speranţă palidă că, cine ştie, 
dincolo de Gruiuri s-o isprăvi cu ceața. 

Mersul le era tare anevoios. Ca nu cumva să se rătăcească 
unul de altul şi s-o apuce fiecare în altă parte, înaintau unul în 
urma celuilalt, cu Frodo în frunte. În spatele lui venea Sam, apoi 
Pippin şi la urmă Merry. Valea părea să nu se mai sfârşească. 
Deodată, Frodo zări un semn de speranţă. In faţa lor, oriunde se 
uita, distingea prin ceaţă ceva întunecat; bănui că, în sfârşit, se 
apropiau de spărtura dintre dealuri, poarta nordică a Gruiurilor- 
gorgane. Dacă puteau trece de ea, erau liberi. 

— Haideţi! După mine! strigă el peste umăr şi grăbi pasul. 

Dar speranţa lui se transformă curând în derută şi 
îngrijorare. Petele întunecoase se întunecau şi mai mult, însă se 
îngustau; şi într-o clipă văzu înălțându-se ameninţător în faţă şi 
aplecându-se una spre cealaltă, precum stâlpii unei porţi fără 
pragul de sus, două coloane uriaşe de piatră. Nu-şi amintea să 


le fi zărit în vale, atunci când se uitase de dimineaţă din vârful 
dealului. Acum trecu printre ele înainte să-şi dea seama de ceea 
ce face: şi în clipa în care făcu asta, întunericul părea să-l 
învăluiască din toate părţile. Poneiul se ridică în două picioare, 
fornăi, iar Frodo căzu din şa. Când privi în urmă, descoperi că 
era singur: ceilalţi dispăruseră. 

— Sam! strigă el. Pippin! Merry! Veniţi! De ce nu vă ţineţi 
după mine? 

Nimeni nu-i răspunse. Teama puse stăpânire pe el, încât 
Frodo fugi îndărăt, trecu din nou printre cele două coloane de 
piatră şi începu să strige cu disperare: 

— Sam! Sam! Merry! Pippin! 

Poneiul se repezi în neguri şi dispăru. De la o oarecare 
depărtare, sau cel puţin aşa părea, lui Frodo i se năzări că aude 
un strigăt: 

— Hei! Frodo! Hei! 

Undeva înspre răsărit, la stânga lui cum stătea între 
pietrele cele înalte, uitându-se fix în ceaţă şi încercând să 
desluşească ceva. Fugi într-acolo şi numai ce se pomeni că urcă 
pieptiş o coastă de deal. 

In timp ce se chinuia să dovedească priponii, striga fără 
încetare, cu şi mai mare deznădejde; dar o vreme nu primi nici 
un răspuns, iar când veni totuşi unul, i se păru slab şi de undeva 
de sus, deasupra lui, foarte departe. 

— Frodo! Hei! răsunară vocile subţiri din ceaţă; apoi un 
strigăt, ceva ca un ajutor, ajutor! repetat de mai multe ori, şi 
încă o dată ajutor! ce se pierdu într-un vaiet prelung, retezat 
brusc. 

Grăbi pasul, poticnindu-se, spre acele strigăte; însă lumina 
zilei se stinsese de-acum şi noaptea se strângea tot mai 
vâscoasă în jurul lui, încât era imposibil să mai fie sigur din ce 
direcţie le auzise. Nu-şi dădea seama decât că urcă întruna. 

Doar schimbarea înclinării povârnişului de sub picioarele 
sale îl făcu să înţeleagă că, în sfârşit, ajunsese în vârful coastei, 
sau al dealului. Era vlăguit, asudat, şi cu toate acestea tremura 
de frig. Întunericul era deplin. 

— Unde sunteţi? întrebă el distrus. 

Nici un răspuns. Se opri să asculte. Abia acum simţea cât 
de frig se făcuse şi că acolo sus începea să bată vântul, un vânt 
de gheaţă. Semn că vremea se schimba. Perdelele de ceaţă 


pluteau pe lângă el în fuioare şi şuviţe. Respirația lui se 
preschimbă în abur, iar bezna era mai puţin compactă şi parcă 
se depărta. Frodo ridică privirile şi, surprins, văzu că stele palide 
se aprindeau pe boltă printre vrejurile grăbite de nori şi ceaţă. 
Vântul sâsâia, măturând iarba. 

Ar fi jurat că auzise un țipăt înăbuşit, astfel că se îndreptă 
în direcţia de unde parcă venise acesta; şi în timp ce el înainta, 
ceața se rostogoli în sus şi se desfăcu dintr-o dată, dezvelind 
cerul înstelat. Dintr-o privire, pricepu că se îndrepta spre 
miazăzi şi că se găsea pe o culme de deal rotundă, pe care 
probabil ajunsese urcând povârnişul nordic. Dinspre soare- 
răsare sufla un vânt muşcător. La dreapta lui, pe panoplia 
apuseană a stelelor, se desena o siluetă neagră. Acolo se afla un 
gorgan mare. 

— Unde sunteţi? strigă el încă o dată, supărat şi 
înspăimântat în egală măsură. 

— Aici! răsună o voce adâncă şi rece, care ai fi zis că venea 
din străfundul pământului. Te aştept! 

— Nu! se împotrivi Frodo, dar de fugit nu fugi. Genunchii îl 
lăsară, şi se prăbuşi la pământ. Nu se petrecu nimic, nu se auzi 
nici un sunet. Tremurând tot, se uită în sus, la timp ca să vadă o 
siluetă întunecată şi înaltă, ca o umbră, profilată pe stele. Stătea 
aplecată asupra lui. Ar fi putut jura că zărise o pereche de ochi, 
foarte reci, deşi luminaţi de o lumină palidă ce venea parcă de 
undeva de foarte departe. Apoi ceva mai puternic şi mai rece 
decât fierul îl apucă strâns. Atingerea glacială îi îngheţă 
măduva-n oase şi Frodo nu-şi mai aminti de nimic altceva. 

Când îşi veni din nou în simţiri, tot ce-şi aminti în prima 
clipă fu senzaţia de groază. Apoi pricepu că era întemnițat, prins 
fără de speranţă; se găsea într-un gorgan. Un duh al Gorganelor 
pusese mâna pe el, şi foarte probabil că se găsea de-acum sub 
puterea cumplitelor vrăji ale Duhurilor Gorganelor, despre care 
se pomenea în poveştile şuşotite. Nu îndrăzni să se clintească, ci 
rămase în aceeaşi poziţie în care se trezise: întins pe spate, pe o 
piatră rece, cu mâinile pe piept. 

Dar, deşi groaza lui era atât de mare încât părea să fie o 
parte din însuşi întunericul din jur, se pomeni că se gândeşte la 
Bilbo Baggins şi la poveştile lui, la preumblările lor pe pajiştile 
din Comitat, la cum stăteau de vorbă despre drumuri şi 
aventuri. Până şi în inima celui mai dolofan şi mai timid hobbit 


se găseşte ascunsă (uneori adânc, e adevărat), o sămânță de 
curaj, aşteptând ca o primejdie mare, uneori disperată, să o facă 
să crească. Frodo nu era nici foarte gras, nici foarte timid; iar 
Bilbo şi Gandalf îl socotiseră întotdeauna, deşi el n-avea habar 
de acest lucru, drept cel mai bun hobbit din Comitat. Acum 
Frodo îşi spunea în sinea lui că ajunsese la capătul aventurii 
sale, şi încă ce capăt cumplit, dar iată că acest gând îl 
îmbărbătă. Simţi cum i se încordează trupul, ca pentru un salt 
final; nu se mai simţea neputincios, o pradă neajutorată. 

Şi cum zăcea întins acolo, cugetând şi punând iarăşi 
stăpânire pe trupul său, băgă de seamă că întunericul nu mai 
era chiar atât de dens: în jurul lui se năştea o lumină verde, 
palidă. Lumina nu-i dezvălui de la bun început în ce fel de loc se 
află, căci părea să iasă chiar din trupul lui şi din podeaua de 
lângă el, neajungând încă la pereţi şi la tavan. Răsuci capul, şi 
acolo, în lucirea rece, îi văzu întinşi lângă el pe Sam, Pippin şi 
Merry. Zăceau şi ei pe spate, iar feţele lor arătau palide, 
cuprinse parcă de moarte; toţi trei erau înveşmântaţi în alb. De 
jur-împrejur, nenumărate comori, de aur poate, deşi în acea 
lumină păreau reci şi urâte. Capetele celor trei hobbiţi erau 
încinse cu cercuri, în jurul încheieturilor de la mâini aveau 
lanţuri de aur, iar pe degete multe inele. Săbii fuseseră puse 
alături de trupurile lor, şi scuturi la picioare. Dar peste gâturile 
lor se găsea un singur paloş, lung şi scos din teacă. 

Un cântec începu din senin: un murmur rece, care creştea 
şi scădea. S-ar fi zis că vocea venea de foarte departe şi suna 
înfricoşătoare, când înalt şi subţire, când un geamăt înfundat, 
din adânc. Din acel şuvoi inform de sunete jalnice, însă 
îngrozitoare, se alcătuiau uneori înşiruiri de cuvinte: funeste, 
neîndurătoare, de gheaţă, nemiloase, teribile. Noaptea se 
înverşuna împotriva dimineţii de care era văduvită, frigul 
blestema căldura după care tânjea. Frodo simţi cum îngheaţă 
până-n străfundul sufletului. După o vreme, cântecul deveni mai 
limpede şi, cu inima strânsă de spaimă, Frodo pricepu că se 
preschimbase într-o incantaţie: 

Să-i fie reci şi mâna şi inima şi fata, 

Și somnul umbră rece sub lespedea de gheață, 
Nicicând pe pat de piatră să nu se mai trezească, 
Pin' la pieirea lumii şi a soarelui, cerească 

Și stelele s-or stinge prin viforul din spații, 


Ci ei, aici, pe aur încremeniţi, lăsaţi-i 
Până când el, Seniorul Întunecimii, nu-şi poartă 
Peste pârjoluri mâna, şi peste marea moartă. 

Deasupra capului auzi un sunet ca de plesnitură şi 
râcâitură. Ridicându-se într-un cot, se uită în spate şi văzu, în 
lumina palidă, că se găseau într-un fel de coridor care, mai 
încolo, făcea un cot. De după colţ apăru un braţ lung ce se 
îndrepta mergând pe degete spre Sam, aflat cel mai aproape, şi 
spre mânerul paloşului aşezat peste grumazurile hobbiţilor. 

În acea clipă, Frodo se simţi ca şi cum incantaţia îl 
preschimbase cu adevărat într-o stană de piatră. Ca aproape 
imediat să-i vină un gând nebunesc de scăpare. Se întrebă dacă 
nu cumva, punându-şi Inelul pe deget, nu va mai fi văzut de 
Duhul Gorganului şi astfel va putea găsi un drum de ieşire. Se şi 
vedea alergând liber peste pajişti, jelindu-i pe Merry şi Sam şi 
Pippin, dar liber şi viu. Gandalf va trebui să accepte că nu 
avusese de ales. 

Însă curajul ce se stârnise în el era de-acum bezmetic de-a 
binelea: nu-şi putea părăsi prietenii chiar atât de uşor. Se foi, 
băgă mâna în buzunar, şi iar se luptă cu sine însuşi; în acest 
timp, braţul se târa din ce în ce mai aproape. Brusc, hotărârea 
lui deveni de neclintit, încât Frodo apucă o spadă scurtă aflată 
lângă el şi, ridicându-se în genunchi, se aplecă mult peste 
trupurile tovarăşilor săi. Cu toată puterea de care era în stare, 
izbi braţul lângă încheietură şi mâna căzu; dar în aceeaşi clipă 
lama sabiei se despică până la plăsele. Un strigăt izbucni şi 
lumina dispăru. În întuneric se auzi un mârâit. 

Frodo întinse mâinile în faţă, spre Merry, şi-i simţi obrazul 
rece. Tot atunci reveni la suprafaţă, într-un cotlon al minţii din 
care dispăruse cu prima perdea de ceaţă, amintirea casei de 
sub Deal şi a lui Tom care cânta. Işi aminti de versurile pe care 
le învăţaseră de la el. Cu voce firava şi disperată, începu: „Hei! 
Tom Bombadil!" şi, când îi rosti numele, glasul lui parcă prinse 
putere: sunetul ieşea clar, răspicat, iar încăperea întunecată 
răsună de ecou, ca de bubuit de tobe şi trâmbiţat de trompete: 

Hei, Tom Bombadil! 

Bombadil Tom, auzi? 

Peste apă, prin pădure, peste deal, 

Prin trestii dese alergând ca un copil, 

Printre sălcii răsărite în lumini de muguri cruzi, 


Hai, prin foc vărsat din soare, ori din lună, 
Hai acasă, 

Hei, Tom Bombadil, 

Depărtarea ta ne doare 

Şi nevoia ne apasă! 

Tăcerea se lăsă deodată, adâncă, doar inima şi-o mai auzea 
Frodo bătând. După o clipă, ce păru o veşnicie, auzi limpede, 
însă de la mare depărtare, venind parcă prin pământ sau prin 
ziduri groase, o voce de răspuns, care cânta: 

Vesel e bătrânul Tom, cum altul nu-i, 
Haina-i albastră, cizmele gălbui 

Să-l întreacă nimeni încă nu-i sub soare 
Cu mai tare cântec şi mai iuți picioare. 

Răsună un zgomot mare, de huruială, de pietre care se 
rostogolesc şi cad, şi deodată înăuntru se revărsă lumina, 
lumina adevărată, lumina albă a zilei. O deschidere joasă, ca o 
uşă, apăru la capătul încăperii aceleia, la picioarele lui Frodo; şi- 
acolo se ivi capul lui Tom (cu pălărie şi pană cu tot) profilat pe 
strălucirea soarelui ce se ridica roşu în spatele lui. Lumina căzu 
pe podea şi pe feţele celor trei hobbiţi care zăceau lângă Frodo. 
Nu se clinti nici unul dintre ei, dar aerul bolnav de pe chipurile 
lor dispăruse ca prin farmec. Privindu-i, ai fi zis că erau 
cufundaţi într-un somn foarte adânc. 

Tom se aplecă, îşi scoase pălăria şi păşi î 
întunecoasă, cântând: 

leşi, duh bătrân! Te stinge-n a soarelui văpaie 
Ca vântul piei, când urlă şi neguri sure taie 
Peste pustiuri, dincol' de munţi şi mai departe! 
Nicicând aceste locuri să nu-ţi mai facă parte! 
Pierdut să fii, ca noaptea mai negru, în uitare, 
Până la noua lumii de-a pururi vindecare! 

La aceste cuvinte, izbucni un strigăt şi o parte din capătul 
dinăuntru al încăperii se nărui cu un bubuit. Urmă un țipăt 
prelung, pierzându-se într-o depărtare cu neputinţă de ghicit; 
apoi tăcere. 

— Hai, prietene Frodo, zise Tom. Să ieşim pe iarba reavănă. 
Trebuie să mă ajuţi să-i duc. 

Împreună îi scoaseră pe Merry, Pippin şi Sam. Părăsind 
gorganul pentru ultima oară, lui Frodo i se păru că zăreşte o 
mână retezată care încă se zgârcea, ca un păianjen rănit, într-un 


n încăperea 


morman de pământ prăbuşit. Tom mai intră o dată şi curând se 
auziră din încăpere tot felul de pufnete şi bufnituri. Când reveni, 
ţinea în braţe, cât putea el duce, o mare grămadă din comorile 
aflate acolo: lucruri făurite din aur, argint, cupru şi bronz: 
nenumărate mărgele şi lanţuri şi tot felul de podoabe bătute-n 
nestemate. Urcă gorganul verde şi le aşeză pe toate în vârf, în 
soare. 

Tom rămase acolo, cu pălăria în mână, lăsând vântul să-i 
joace prin păr, şi se uita la cei trei hobbiţi ce fuseseră întinşi pe 
spate pe iarbă, în partea dinspre apus a gorganului. Ridicându-şi 
mâna dreaptă, rosti cu voce răspicată şi poruncitoare: 

Hai, treziţi-vă, prieteni, 
Auziţi-mă, vă chem. 

Piatra rece-i năruită, 

Am scăpat ca de-un blestem 
Veseliţi-vă, e timpul, 

Mâinile vă fie calde, 

Inimile în vestirea învierii să se scalde. 
Uşa nopţii-i dată-n lături, 
Mâna morţii zace frântă, 
Umbrele s-au dus 

Şi lumea în lumina zilei cântă. 

Spre marea bucurie a lui Frodo, hobbiţii se mişcară, îşi 
întinseră braţele, se frecară la ochi şi, dintr-o dată, săriră în 
picioare. Priviră în jur plini de uimire, întâi la Frodo, apoi la Tom 
care stătea, măreț ca viaţa însăşi, în vârful gorganului, chiar 
deasupra lor; apoi la ei înşişi, la zdrenţele acelea albe şi subţiri, 
la coroanele şi lanţurile de aur palid, ca şi la alte mici bijuterii ce 
clincăneau la fiecare mişcare. 

— Ce minune a lumii e asta? începu Merry, pipăind cercul 
de aur care-i alunecase pe un ochi. 

Dar îşi opri gestul, o umbră trecu peste faţa lui şi el închise 
ochii. 

— Ah, da, îmi amintesc, spuse el. Oamenii din Carn Dâm s- 
au năpustit asupra noastră astă-noapte şi am fost înfrânți. Ah! 
Suliţa din inima mea! 

Işi duse mâna la piept. 

— Nu! Nu! ţipă el, deschizând ochii. Ce tot spun aici? Am 
visat. Tu unde-ai dispărut, Frodo? 


— Am crezut că m-am rătăcit, explică el, dar nu vreau să 
vorbesc despre asta. Să ne gândim la ce avem de făcut de-aici 
încolo. Să ne vedem de drum. 

— Aşa îmbrăcaţi, stăpâne? se miră Sam. Unde-mi sunt 
straiele? 

Azvârli cercul, lanţul şi inelele în iarbă şi se uită în jur 
neajutorat, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi găsească pelerina, 
haina şi nădragii şi toate celelalte veşminte pe care le poartă un 
hobbit, puse undeva în iarbă, la îndemână. 

— N-o să vă mai găsiţi hainele, zise Tom, sărind jos de pe 
gorgan şi râzând, în timp ce dansa în jurul lor în razele soarelui. 

Nimeni n-ar fi zis că se petrecuse ceva atât de primejdios şi 
de cumplit; şi cu adevărat groaza le părăsi inimile în timp ce-l 
priveau şi-i vedeau scăpărarea veselă din ochi. 

— Ce vrei să spui? nu înţelese Pippin, uitându-se la el pe 
jumătate uluit şi pe jumătate amuzat. De ce nu? 

Tom clătină din cap. 

— V-aţi regăsit pe voi înşivă, din ape adânci, zise el. 
Hainele sunt o pierdere neînsemnată după ce-aţi scăpat de la 
înec. Bucuraţi-vă, prieteni veseli, şi lăsaţi soarele cald să vă 
încălzească inimile şi mădularele. Azvârliţi deoparte aceste 
zdrenţe reci. Alergaţi goi prin iarbă cât se va duce Tom la 
vânătoare. 

Porni în salturi pe povârniş la vale, fluierând şi strigând. 
Urmărindu-l cu privirea, Frodo îl văzu fugind spre miazăzi, de-a 
lungul văii verzi dintre dealul pe care se aflau ei şi următorul, 
ţinând-o tot într-un fluierat şi-un cântat: 

Hei, haideţi, grăbite, 
Urechi Ascuţite, 

Cu stângul, cu dreptul, 
Tu, Nasu'-Deşteptul. 
Sus, jos, haideţi, hei, 
Voi Albi-Ciorăpei. 

Dar Coadă-Zburilito 
Încotro ai pornit-o? 
Acolo, aiurea, ' 
Mocan cu securea, 
Departe, pe-aice, 
Micuţule-amice, 

Şi de-acum într-un an 


Mocofan-Dolofan! 

Astfel cânta el, alergând cât îl ţineau picioarele, aruncându- 
şi pălăria în aer şi prinzând-o, până dispăru după o ridicătură; 
dar strigătele sale de Haideţi! Veniţi încoa! se mai auziră o 
vreme, purtate de vântul care bătea acum dinspre miazăzi. 

Văzduhul se încingea din nou. Hobbiţii alergară ce alergară 
prin iarbă, după cum le spusese Tom. Apoi se puseră la soare, la 
fel de încântați ca fiinţele aduse pe nepusă masă din cea mai 
cruntă iarnă într-un ţinut cu vreme prietenoasă, sau ca aceia 
care, după o boală lungă ce i-a țintuit la pat, se trezesc într-o 
bună zi că s-au tămăduit printr-un miracol şi ziua e iarăşi plină 
de promisiuni. 

Când se întoarse Tom, ei se simțeau din nou în puteri şi 
flămânzi. Întâi văzură apărând pălăria lui Tom, peste buza 
dealului, iar în urma lui se înşiruiau ascultători șase ponei: cei 
cinci ai lor şi încă unul. Ultimul era chiar Dolofanul Mocofan: mai 
mare acum, mai vânjos, mai gras (şi mai bătrân) decât poneii 
lor. Merry, stăpânul celor cinci, nu le dăduse nicicând asemenea 
nume, dar de acum încolo, până la capătul zilelor lor, aveau să 
răspundă la numele cu care-i botezase Tom. Acesta îi chemă pe 
rând şi ei urcară buza râpii şi se opriră unul în spatele celuilalt. 
Apoi Tom făcu o plecăciune în faţa hobbiţilor. 

— lată-vă poneii, zise el. Au mai multă minte (în anumite 
privinţe) decât voi, hobbiţi rătăcitori - nasuri mai simţitoare 
decât ale voastre. Căci ei adulmecă pericolul din cale, în care 
voi vă vârâţi cu capu' înainte; iar dacă ei fug ca să se salveze, 
atunci ştiu încotro să fugă. Trebuie să-i iertaţi pe toţi; căci, deşi 
inimile le sunt credincioase, nu pentru a înfrunta teama de 
Duhurile Gorganelor au fost ei făcuţi. Vedeţi, uite cum se-ntorc, 
aducând toate poverile. 

Merry, Sam şi Pippin puseră pe ei veşminte noi ce se aflau 
în raniţe; curând li se făcu prea cald, pentru că, neavând 
încotro, trebuiseră să îmbrace hainele mai groase şi mai calde 
pregătite pentru iarna ce avea să vina. 

— Dar Dolofanul Mocofan ăsta de unde-a apărut? întreba 
Frodo. 

— E-al meu, răspunse Tom. Prietenul meu cu patru 
picioare; deşi arareori îl călăresc, şi uneori o porneşte haihui 
până departe, de capul lui, peste dealuri. Când poneii voştri au 
stat în grajdul meu, au făcut cunoştinţă cu Mocofanu' meu; azi- 


noapte l-au simţit după miros şi au fugit în întâmpinarea lui. Am 
socotit că el o să aibă grijă de ei şi cu vorbele lui înțelepte o să 
le alunge spaima. Dar acum, veselul meu Dolofan, batrânu' Tom 
o să te călărească. Hei! Batrânu' Tom vine cu voi până vă va 
scoate la drum; care va să zică, are trebuinţă de-un ponei. Căci 
nu-i uşor să stai de vorbă cu hobbiţii călare, când tu unul eşti pe 
propriile picioare şi încerci să te ţii după ei. 

Hobbiţii erau încântați să audă acest lucru şi nu mai 
conteneau cu mulţumirile; dar Tom izbucni în râs şi le spuse că 
se pricepeau atât de bine să se rătăcească, încât nu ar fi avut 
linişte până nu-i vedea ajunşi cu bine la hotarul ţării sale. 

— Am multe treburi pe cap, mai zise el, toate câte le am de 
făcut şi de căutat şi de vorbit şi de umblat şi de păzit. Tom nu 
poate fi tot timpul lângă porţile deschise şi scobiturile sălciilor. 
Tom trebuie să aibă grijă de casa lui, iar Goldberry îl aşteaptă. 

După soare era încă devreme, între nouă şi zece, astfel că 
hobbiţii se gândiră la mâncare. Ultima dată când mâncaseră 
ceva fusese acel prânz de la piciorul steiului de piatră, cu o zi 
înainte, încropiră o gustare din ce le rămăsese din merindele 
date de Tom şi care ar fi urmat să reprezinte cina, adăugând la 
acestea proviziile aduse acum de Tom. Masa nu era bogată 
(punând la socoteală pofta hobbiţilor şi situaţia în care se aflau), 
dar le pică tare bine. Lăsându-i să mănânce, Tom urcă în vârful 
gorganului şi cercetă comoara. Cele mai multe obiecte le puse 
într-o grămadă ce scăpăra şi strălucea în iarbă. Le ceru apoi să 
rămână acolo pentru „a fi găsite de oricine, pasăre, fiară, elf sau 
Om şi oricare creatură de bună-credinţă"; numai astfel putea fi 
ruptă şi risipită vraja gorganului, pentru ca nici un duh să nu se 
mai întoarcă vreodată după ele. Pentru sine alese din grămadă 
o broşă bătută în pietre albastre, cu tot atâtea nuanţe câte au 
florile de in sau aripile fluturilor albaştri. O privi îndelung, ca 
năpădit de cine ştie ce amintire, clătină din cap şi în cele din 
urmă spuse: 

— lată o jucărie drăguță pentru Tom şi domniţa lui! 
Frumoasă a fost aceea care în vremuri de mult uitate a purtat-o 
pe umăr. Goldberry o va purta acum, iar pe frumoasă n-o vom 
uita nicicând. 

Hobbiţilor le alese, fiecăruia în parte, câte un pumnal cu 
lama lungă şi tăioasă şi plăsele în formă de frunză, o lucrătură 
minunată, încrustată cu şerpuiri în roşu şi auriu. Când le trase 


din tecile negre, lamele scăpărară în soare, meşteşugite fiind 
dintr-un metal ciudat, uşor şi dur, şi bătute în nestemate. Dacă 
tecile aveau vreun har tainic, sau la mijloc era vraja sub care se 
afla gorganul, Tom n-ar fi putut spune, dar lamele arătau ca şi 
cum timpul nu le atinsese, căci erau neruginite, bine ascuţite şi 
luceau în soare de-i luau ochii. 

— Pumnalele străvechi sunt destul de lungi pentru a fi 
mânuite de către hobbiţi în loc de săbii, spuse el. Bine e să aveţi 
asupra voastră lame tăioase atunci când voi, cei din Comitat, o 
porniţi la drum spre răsărit, spre miazăzi, sau hăt-departe, în 
întunecime şi-n mari primejdii. 

Le mai spuse că lamele fuseseră făurite cu mulţi, mulţi ani 
în urmă de către Oameni din Apusime: aceştia se împotriviseră 
Seniorului Întunecimii, dar căzuseră înfrânți de regele cel rău din 
Carn Dim, din Ţara Angmar. 

— Puţini îşi mai amintesc de ei acum, murmură Tom, dar 
mai sunt unii care umblă pribegi, fii ai regilor uitaţi, umblă 
singuratici, păzindu-i de rele pe cei nechibzuiţi. 

Hobbiţii nu-i pricepeau vorbele, însă, ascultându-l văzură cu 
ochii minţii o înşiruire lungă de ani în urmă, ca o câmpie vastă, 
neumbrită de nimic, peste care hălăduiau siluete de oameni, 
înalte, cu feţe încrâncenate, purtând spade strălucitoare, iar 
ultimul care venea avea o stea pe o sprinceană. Imaginea păli şi 
hobbiţii reveniră în lumea luminată de soare. Era vremea să 
pornească din nou la drum. Se pregătiră, strânseră ce aveau de 
strâns şi aburcară totul pe spinările poneilor. Armele cele noi şi 
le prinseră la brâiele de piele de sub haine, numai că se simțeau 
stânjeniţi de ele şi se întrebau dacă aveau să le fie de vreun 
folos. Nicicând nu se gândiseră că fuga lor de-acasă i-ar putea 
arunca în vreo aventură în care să fie nevoiţi să se lupte. 

În sfârşit, o luară din loc. Îşi duseră poneii de dârlogi pe 
povârniş la vale. Ajunşi jos, încălecară şi porniră la pas pe fundul 
văii. Uitându-se în urmă, văzură vârful bătrânului gorgan de pe 
deal, pe care strălucirea aurului în soare se înălța ca o flacăra 
galbenă. Dispăru din vedere abia după ce ocoliră un umăr de 
grui. 

Deşi se uita peste tot în jur, Frodo nu zări nici urmă din cei 
doi pilaştri de piatră aşezaţi ca o poartă, iar după scurt timp 
ajunseră la un defileu în capătul nordic al văii, îl traversară cu 
repeziciune şi orizontul se deschise în faţa lor. Călătoria era 


veselă, Tom Bombadil călărea voios alături de ei sau în faţa lor, 
pe Dolofanul Mocofan care era mult mai iute de picior decât ai fi 
bănuit văzându-i talia. Tom o ţinea tot într-un cântec, dar 
vorbele sale cel mai adesea nu aveau nici o noimă, sau poate 
erau rostite într-o limbă ciudată, necunoscută hobbiţilor, o limbă 
străveche, ale cărei cuvinte erau mai cu seamă exclamaţii de 
mirare şi încântare. 

Mergeau înainte fără să se abată, dar curând văzură că 
Drumul se afla mult mai departe decât îşi imaginaseră ei. Chiar 
şi fără neguri, din pricina somnului ce-i cuprinsese la prânz cu o 
zi înainte n-ar fi putut ajunge la el decât după miezul nopţii. 
Linia aceea întunecată pe care o zăriseră nu era un şir de 
copaci, ci de tufişuri care creşteau pe marginea unui şanţ adânc, 
malul celălalt fiind un perete abrupt. Odată pe acolo trecuse 
hotarul unui regat, le spuse Tom, dar asta cu mult timp în urmă. 
Avea aerul că acest fapt îi trezea amintiri triste, de aceea era 
zgârcit la vorbă. 

Coborâră până în fundul şanţului, ieşiră din el printr-o 
spărtură făcută în peretele abrupt, iar apoi Tom o luă spre 
miazănoapte, căci până atunci merseseră oarecum spre apus. 
Ţinutul se deschidea larg şi aproape orizontal, ceea ce îi făcu să 
grăbească pasul, numai că soarele prinsese să asfinţească 
atunci când în sfârşit zăriră în faţă centura de copaci înalţi, 
semn că ajunseseră din nou la Drum, după atâtea aventuri 
neaşteptate. Ultimele câteva sute de metri le străbătură în 
galop şi se opriră abia în umbrele lungi ale copacilor. Se găseau 
pe creasta unui mal înalt, iar Drumul, nedesluşit din pricina 
întunericului care cobora, şerpuia ceva mai jos de ei. Chiar în 
acest loc, venea de la nord-vest şi se îndrepta spre sud-est, iar 
la dreapta lor cobora destul de povârnit într-o depresiune largă. 
Era brăzdat de făgaşuri şi purta urmele unei ploi mari căzute de 
curând; şleaurile şi şanţurile erau pline de apă. 

Coborâră râpa şi priviră în susul şi în josul Drumului. Nu se 
zărea nimic. 

— lată-ne ajunşi, în sfârşit, zise Frodo. Sper că n-am pierdut 
mai mult de două zile din pricina scurtăturii mele prin Pădure. 
Dar poate că întârzierea asta se va dovedi folositoare - ne-or fi 
pierdut urma, cine ştie. 

Ceilalţi îşi întoarseră privirile spre el. Umbra spaimei 
pricinuite de Călăreţii Negri se lăsă deodată asupra lor. De când 


intraseră în Pădure, nu se gândiseră decât la cum să ajungă 
înapoi la Drum; doar acum, când se afla sub tălpile lor, îşi 
amintiră de primejdia care-i urmărea şi foarte probabil că stătea 
în aşteptarea lor chiar pe Drum. Se uitară neliniştiţi în urmă, la 
soarele ce apunea, dar Drumul se întindea cafeniu şi pustiu. 

— Crezi, întrebă Pippin şovăitor, crezi că vom fi urmăriţi în 
noaptea asta? 

— Nu, trag nădejde că în noaptea asta nu, îşi dădu Tom 
Bombadil cu părerea, şi nici mâine, aşa zic. Dar nu vă luaţi după 
ceea ce cred eu; căci n-aş putea jura. In partea asta de răsărit, 
cunoştinţele nu-mi sunt de folos. Tom nu este stăpân peste 
Călăreţii din Tărâmul întunecat ce se întinde departe, dincolo de 
hotarul lui. 

Chiar şi aşa stând lucrurile, tare ar mai fi vrut hobbiţii ca 
Tom să-i însoţească. Simţeau că el ar fi ştiut să se descurce cu 
aceşti Călăreţi Negri mai bine decât oricare altul. Curând aveau 
să pătrundă pe tărâmuri ce le erau pe deplin necunoscute, doar 
ceea ce ştiau din legendele străvechi şi aproape pierdute, auzite 
în Comitat, încât, în lumina tot mai palidă a amurgului, îi 
cuprinse dorul de casă. Îi apăsa o singurătate cumplită şi o 
senzaţie de rătăcire. Rămaseră tăcuţi, nedorind să-şi ia un ultim 
rămas-bun, şi abia dacă-şi dădură seama că Tom le spunea adio 
şi îi povăţuia să aibă curaj şi să călărească fără oprire până la 
lăsarea întunericului. 

— Tom o să vă dea sfaturi bune până la capătul acestei zile 
(după care nu vă rămâne decât norocul vostru să vă însoţească 
şi să vă arate calea cea bună): la patru mile pe Drum de-aici o 
să ajungeţi la un sat, Bree se numeşte, sub Dealul Bree, ale 
cărui case sunt cu faţa spre apus. Acolo o să găsiţi un han vechi, 
Poneiul în două picioare. Barliman Captalanul este destoinicul 
hangiu. Puteţi rămâne peste noapte, iar dimineaţă porniţi la 
drum fără zăbavă. Fiţi curajoşi, dar cu băgare de seamă. Nu vă 
pierdeţi firea veselă; şi călăriţi să vă găsiţi norocul. 

Hobbiţii îl rugară să vină cu ei măcar până la han şi să mai 
bea o dată cu ei; dar el râse şi-i refuză, spunând: 

Ţara lui Tom sfârşeşte-aici, şi dup-o lege dreaptă. 
El are-n grija casa lui, iar Goldberry l-aşteaptă. 

Făcu stânga-mprejur, îşi îndesă pălăria pe cap, încălecă pe 
spinarea Mocofanului, urcă înapoi malul şi dispăru cântând în 
întuneric. 


Hobbiţii urcară după el şi îl urmăriră cu privirile până se 
pierdu în depărtare. 

— Imi pare rău că ne-am despărţit de Stapânu' Bombadil, 
spuse Sam. E prevăzător şi nu face nici o greşeală. Zic eu că 
putem merge înc-o bună bucată de drum fără să întâlnim cine 
ştie ce ciudăţenii. Dar n-aş zice că n-am să mă bucur să 
ajungem la Poneiu/ în două picioare de care ne-a spus el. Ce n- 
aş da să fie la fel ca Dragonul Verde de la noi. Ce seminţie-s 
ăştia din Bree? 

— Sunt hobbiţi în Bree, spuse Merry, şi Seminţia Mare. Aş 
zice că-i ca acasă la noi. Poneiul e un han bun, din câte-am 
auzit. Din când în când, ai mei dau o raită pe-acolo. 

— Nici c-ar fi ce să ne dorim mai mult, spuse Frodo, dar tot 
în afară Comitatului nostru suntem. Nu vă simţiţi prea acasă. Vă 
rog, ţineţi minte - cu toţii - numele de Baggins NU trebuie 
pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm un 
nume. 

Încălecară pe ponei şi porniră tăcuţi în umbrele serii. 
Întunericul cobora cu repeziciune în vreme ce ei mergeau încet, 
la pas, pe drum la vale şi iar în sus, până ce, într-un târziu, 
zăriră lumini pâlpâind la oarecare depărtare în faţa lor. 

Inainte se înălța Dealul Bree, parcă pus în drum, o pată 
uriaşă, întunecată, desenată pe stelele înceţoşate; şi sub coasta 
lui stângă stătea cuibărit un sat întins. Intr-acolo dădură ei 
pinteni poneilor, nemaidorind altceva decât să găsească un foc 
şi o uşă care să-i despartă de noaptea de afară. 


IX La Poneiul în două picioare 


Bree era satul principal al ținutului Bree, o întindere mică 
de pământ locuit, ca o insulă între pământurile pustii peste tot 
în jur. În afară de Bree, mai era Căpiţa, de partea cealaltă a 
dealului, Viroaga, într-o vale adâncă, ceva mai către est, şi 
Fundurăului, la marginea Pădurii Rele. Imprejurul dealului şi al 
satelor se aflau câmpuri şi petice de pădure bine îngrijite, pe o 
lăţime de numai câteva mile. 

Oamenii din Bree aveau părul castaniu, erau laţi în umeri şi 
mai degrabă mici de statură, veseli şi liberi; nu-şi aparţineau 
decât lor înşile; dar erau mult mai prietenoşi şi mai apropiaţi 
faţă de hobbiţi, gnomi şi elfi, precum şi faţă de alte seminţii din 
vecinătăţi, decât erau (sau sunt) îndeobşte cei din Seminţia 
Mare. După cum spun legendele lor, ei ar fi primii oameni care 


s-au aventurat vreodată în Apusul lumii de mijloc. Puţini au fost 
cei care au supravieţuit năpastelor zilelor de odinioară; dar, 
când Regii s-au întors de peste Marea cea Mare, i-au găsit pe 
oamenii din Bree pe aceleaşi meleaguri, şi acolo mai erau şi 
acum, după ce amintirea vechilor Regi pierise de mult în iarbă. 

În acele vremuri, nici un alt om n-a ridicat aşezări atât de 
departe spre vest, sau cale de o sută de leghe de Comitat. Dar 
în ţinuturile sălbatice de dincolo de Bree hălăduiau rătăcitori 
misterioşi. Cei din Bree îi numeau Pribegi şi nu aveau cunoştinţă 
de originile lor. Erau mai înalţi şi mai oacheşi decât oamenii din 
Bree şi se credea că văzul şi auzul lor aveau puteri neobişnuite, 
şi că ei înțelegeau graiurile fiarelor şi al zburătoarelor. Rătăceau 
după bunul lor plac înspre sud şi răsărit, chiar şi mai departe, 
până la Munţii Ceţoşi; dar se împuţinaseră mult şi arareori mai 
erau văzuţi. Când apăreau, aduceau veşti de pe meleaguri 
îndepărtate şi spuneau poveşti ciudate şi uitate, pe care cei din 
preajmă le ascultau cu sufletul la gură; dar locuitorii ținutului 
Bree nu se împrieteneau cu ei. 

In Bree se găseau şi multe familii de hobbiţi, care o ţineau 
una şi bună că ţinutul acesta era cea mai veche aşezare de 
hobbiţi din lume şi că luase fiinţă cu mult înainte ca cineva să fi 
traversat râul Viniac şi să se fi aşezat în Comitat. Cei mai mulţi 
trăiau în Căpiţa, deşi se numărau şi în satul Bree câteva familii, 
mai cu seamă pe coastele mai înalte ale dealului, deasupra 
caselor oamenilor. Neamul Mare şi Neamul Mic (cum îşi spuneau 
ei unii altora) se împăcau bine între ei, fiecare văzându-şi de 
treburile sale după cum le erau legile, dar socotind, şi unii, şi 
alţii, că îşi ocupau locul de drept între locuitorii ținutului Bree. 
Nicăieri altundeva în lume nu s-ar fi putut găsi o potrivire a 
lucrurilor mai aparte (dar şi mai minunată). 

Locuitorii din Bree, Mari şi Mici, nu prea erau călători de 
felul lor; şi treburile din cele patru sate erau preocuparea lor 
principală. Când şi când, hobbiţii din Bree se duceau până în 
Ţara ledului, sau în Meleagul de la Soare-Răsare; dar, deşi 
micuțul lor ţinut nu se afla decât la o zi de mers spre răsărit de 
la Podul Viniac, hobbiţii din Comitat îl vizitau şi mai rar. Se mai 
găsea câte unul din Ţara ledului sau un aventuros din Tuc, care 
se abătea pe la Han o noapte, cel mult două, dar şi asta se 
întâmpla tot mai rar. Când vorbeau de hobbiţii din Bree sau de 
oricare alţii care locuiau în afara graniţelor ținutului lor, cei din 


Comitat îi socoteau drept Cei din Afară şi nu le prea dădeau 
multă atenţie, găsindu-i plicticoşi şi barbari în apucături. Se prea 
poate ca, în alte zile, în apusul Lumii să fi fost răspândiţi mult 
mai mulţi hobbiţi „din Afară" decât îşi imaginau hobbiţii din 
Comitat. Unii, fără îndoială, nu erau altceva decât nişte 
vagabonzi, gata să scobească o vizuină în oricare ridicătură de 
pământ, unde să se adăpostească nu mai mult decât le venea 
lor la socoteală. Ceea ce nu se putea spune despre cei din 
ţinutul Bree, hobbiţi la casele lor şi prosperi, prin nimic mai 
simpli decât cele mai multe rubedenii îndepărtate de-ale lor din 
Interior. Încă nu se dăduse uitării vremea când între Comitat şi 
Bree drumurile fuseseră mult bătute şi-ntr-o direcţie şi-n alta. Ca 
urmare, prin vinele locuitorilor din Coniaied curgea destul sânge 
de Bree. 

Satul Bree avea cam o sută de case de piatră ale Seminţiei 
Mari, aproape toate construite peste Drum, pe coasta dealului, 
cu ferestrele îndreptate spre apus. De la acea parte, pornind în 
semicerc din dreptul dealului şi ajungând înapoi la poala lui, se 
întindea un şanţ adânc, mărginit, în interior, de un gard viu des. 
Drumul traversa şanţul pe un zăgaz, dar acolo unde străpungea 
gardul era închis de o poartă mare. O altă poartă se afla în 
capătul sudic, unde Drumul ieşea din sat. Amândouă se încuiau 
la căderea nopţii, şi imediat în spatele lor erau două căsuțe 
pentru păzitorii lor. 

Acolo unde Drumul o lua la dreapta, înconjurând poala 
dealului, se găsea un han mare. Fusese construit cu mult timp în 
urmă, pe vremea când drumurile erau bătute în sus şi-n jos. 
Căci Bree se afla la o veche răscruce de drumuri; alt drum 
străvechi tăia Drumul de Miazăzi chiar dincolo de şanţ, la 
capătul de apus al satului, şi odinioară oamenii şi alte seminţii 
felurite îl străbăteau adesea. Era o vorbă care se mai auzea încă 
în Meleagul dinspre Soare-Răsare - De mirare, ca şi veştile din 
Bree - rămasă din acele vremuri când veştile de la Miazănoapte, 
Miazăzi şi Răsărit puteau fi aflate la han şi când hobbiţii din 
Comitat obişnuiau să meargă până acolo numai ca să le audă. 
Dar ţinuturile de la Miazănoapte rămăseseră de mult pustii, iar 
Drumul de la Miazănoapte aproape că nu-l mai străbătea 
nimeni: iarba îl năpădise, din care pricina locuitorii din Bree îl 
numeau Drumul Verde. 


Cu toate acestea, Hanul din Bree tot acolo se afla, iar 
hangiul era o persoană cu greutate. Casa lui era loc de întâlnire 
pentru toţi cei mari şi mici, din cele patru sate, care doreau să-şi 
omoare timpul, să stea de poveşti şi să-şi astâmpere 
curiozitatea; şi loc de popas pentru Pribegi şi alţi rătăcitori, ca şi 
pentru călători (gnomi, cel mai adesea) care călătoreau încă pe 
Drumul de Răsărit, spre şi dinspre Munţi. 

Era noapte şi stelele străluceau atunci când Frodo şi 
tovarăşii săi se apropiară de sat. Poarta apuseană, în dreptul 
căreia se opriră, era încuiată, dar în pragul căsuţei din spatele ei 
şedea un om. Acesta sări în picioare, luă un lampas şi se uita 
mirat la ei peste poartă. 

— Ce vreţi şi dincotro veniţi? întrebă el aspru. 

— Vrem să ajungem la han, răspunse Frodo. Călătorim spre 
miazăzi si nu putem merge mai departe în noaptea asta. 

— Hobbiţi. Patru hobbiţi. Mai mult, veniţi din Comitat, după 
vorbă, spuse portarul, şoptind ca şi când vorbea cu sine însuşi. 

Îi scrută câteva clipe cu o căutătură întunecată, apoi 
descuie încet poarta şi îi lasă să intre. 

— Nu-i prea vedem pe-ăştia din Comitat venind călare pe 
Drum noaptea, mai spuse el atunci când ei se opriră puţin în 
dreptul căsuţei lui. Să-mi fie cu iertare că tare aş vrea să ştiu ce 
vânt vă aduce la răsărit de Bree. Şi care vă sunt numele, dacă 
nu-i cu supărare? 

— Numele şi vântul ce ne-aduce-n treaba noastră, iar ăsta 
nu pare loc prea nimerit să le discutăm, zise Frodo, neplăcându-i 
nici chipul omului şi nici tonul vocii. 

— O fi treaba voastră, nu zic nu, nu se lăsă portarul, dar 
treaba mea e să pun întrebări după căderea nopţii. 

— Suntem hobbiţi din Ţara ledului şi ne-a venit nouă aşa, 
să călătorim şi să tragem la hanul de-aici, se băgă Merry în 
vorbă. Eu sunt domnul Brandybuck. Îţi ajunge atât? Parcă 
locuitorii din Bree aveau vorbă bună pentru străini, mă rog, aşa 
am auzit. 

— Bine, bine, se înduplecă portarul. N-am vrut să vă supăr. 
Dar să nu vă mire dacă or fi să fie şi alţii, în afară de Harry de la 
poartă, care or să vă pună întrebări. Umblă tot felul de stirpe 
ciudate pe-aici. Dacă trageţi la Ponei;, o să vedeţi că nu sunteţi 
singurii muşterii. 


Le ură noapte bună, nici unul nu mai spuse nimic, dar în 
lumina lămpaşului Frodo îl văzu pe păzitorul porţii cercetându-i 
cu o privire iscoditoare. Răsuflă uşurat auzind cum se închide 
poarta în urma lor în timp ce ei îşi continuară drumul. In sinea 
lui se întrebă de ce oare era omul ăsta atât de bănuitor, şi dacă 
nu cumva cineva dorise să afle noutăţi despre nişte hobbiţi 
călători. Să fi fost Gandalf? Te pomeneşti că ajunsese aici cât ei 
încă rătăceau în Pădure şi printre Gruiuri. Dar ceva din privirea 
şi din vocea strajei îl făcea să se simtă neliniştit. 

Păzitorul porţii se uită o vreme în urma hobbiţilor, apoi intră 
înapoi în căsuţă. Nici nu se întoarse bine cu spatele, când o 
siluetă neagră sări iute peste poartă şi se topi în umbrele uliţei 
satului. 

Hobbiţii urcară o uliţă în pantă, trecură de câteva case şi 
opriră în faţa hanului. Casele li se păreau mari şi ciudate. Sam 
se uită îndelung la hanul cu cele trei caturi ale sale şi ferestre 
multe, şi parcă i se puse o piatră pe inimă. Îşi imaginase că la un 
anumit moment al călătoriei îi va fi dat să întâlnească uriaşi mai 
înalţi decât copacii şi alte creaturi mai cumplite chiar; dar în 
clipa asta, vederea pentru întâia dată a oamenilor şi a caselor 
lor înalte i se părea îndeajuns, chiar prea mult pentru sfârşitul 
înnoptat al unei zile obositoare. În mintea lui, umbrele ogrăzii 
hanului erau pline de cai negri înşeuaţi, iar de la ferestrele 
întunecate de la ultimul etaj se uitau la ei ochii sfredelitori ai 
Călăreţilor Negri. 

— Doar n-o să rămânem aici peste noapte, nu-i aşa, 
stăpâne? nu se putu el abţine. Dacă tot sunt hobbiţi prin părţile 
astea, de ce n-am trage la unu' dintre ei? Ne-am simţi mai ca 
acasă. 

— Dar hanul ce cusur are? vru să ştie Frodo. Tom Bombadil 
ne-a spus de el. Sper că înăuntru e foarte ca acasă. 

Chiar şi de afară, hanul arăta ca o casă plăcută pentru cei 
obişnuiţi cu asemenea locaşuri. Fatada dădea spre Drum şi mai 
erau două aripi ce se întindeau în spate, tăiate în parte în 
povârnişul de la poalele dealului, astfel că spre capătul lor 
ferestrele de la al doilea cat se aflau aproape de pământ. O 
arcadă largă se deschidea spre curtea dintre cele două aripi, iar 
în stânga, sub arcadă, se zărea o uşă, largă şi ea, până la care 
urcau câteva trepte late. Uşa era deschisă, lăsând lumina să se 
reverse în afară, în partea de sus a arcadei se găsea un felinar 


dedesubtul căruia se legăna o pancartă mare: un ponei alb şi 
dolofan ridicat pe picioarele dindărăt. Deasupra uşii stătea scris 
cu litere albe: PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE la BARLIMAN 
CAPTALANUL. De la multe dintre ferestrele de jos răzbătea 
lumină dindărătul draperiilor groase. 

Hobbiţii încă zăboveau nehotărâţi în umbrele drumului, 
când deodată auziră o voce dinăuntru care se apucase să cânte 
un cântec vesel, şi alte voci, tot atât de vesele, acompaniind-o 
în cor. Ascultară o vreme cântecul acesta încurajator, apoi 
descălecară. Cântecul se isprăvi şi fu urmat de o explozie de 
râsete şi de bătăi din palme. 

Hobbiţii îşi duseră poneii până sub arcadă şi, lăsându-i în 
ogradă, urcară cele câteva trepte. Frodo o luă înainte şi aproape 
că se izbi de un om scund şi gras, pleşuv şi roşu la faţă. Purta un 
şorţ alb şi tocmai ieşea valvârtej pe o uşă şi se repezea spre 
alta, ducând o tavă încărcata de halbe pline. 

— Putem... Începu Frodo. 

— Îndată, vă rog frumos! strigă omul peste umăr şi dispăru 
într-un vacarm de voci şi-un nor de fum, pentru ca în clipă 
următoare să apară din nou, ştergându-şi mâinile de şorţ. 

— Bună seara, micule stăpân! spuse el, înclinându-se. Cam 
ce-ai dori domnia ta? 

— Paturi pentru patru şi grajd pentru cinci ponei, dacă se 
poate. Sunteţi domnul Captalan? 

— Chiar el! Barliman mi-e numele. Barliman Captalanul, la 
dispoziţia domniilor voastre. Sunteţi din Comitat, greşesc 
cumva? întrebă el şi în clipa următoare se plesni cu palma peste 
frunte, parcă încercând să-şi adune gândurile. Hobbiţi! strigă el. 
Oare ce-mi aminteşte mie asta? Pot să vă întreb cum vă numiţi, 
domnule? 

— Domnul Took şi domnul Brandybuck, îi prezentă Frodo. 
lar el este Sam Gamgee. Numele meu este Subdeal. 

— Aşa, aşa, făcu domnul Captalan, pocnind din degete. Ah, 
iar l-am pierdut! Da-mi vine mie-n minte, numa' să am vreme să 
mă gândesc. N-am timp nici să răsuflu; dar să văd ce pot face 
pentru domniile voastre. Nu prea avem parte de călători din 
Comitat în ziua de azi, încât mi-ar părea rău să nu vă primesc 
aşa cum se cuvine. Atâta lume este însă strânsă-n han în seara 
asta, cum n-a mai fost de multă vreme. Nu plouă, dar toarnă, 


cum zicem noi aici în Bree. Hei! Nob! striga el. Pe unde-mi 
umbli, adormitule şi tanduriule? Nob! 

— Vin, stăpâne! Vin! 

Un hobbit cu o faţă veselă năvăli pe o uşă, dar, dând cu 
ochii de călători, se opri dintr-o dată şi-i privi cu mare interes. 

— Unde-i Bob? întrebă stăpânul. Nu ştii? Atunci găseşte-l. 
Fuga-marş! N-am şase picioare şi nici şase ochi. Spune-i lui Bob 
că-s cinci ponei afară care trebuie băgaţi în grajd. Să facă ce-o 
şti şi să le găsească loc. 

Nob ieşi fuguţa, zâmbind şi clipind din ochi cu înţeles. 

— Aşa, care va să zică, ce ziceam? 

Domnul Captalan îşi ciocăni fruntea cu degetele. 

— Un gând îl alungă pe celălalt, cum se zice. Aşa-s de 
ocupat în seara asta, că mi se-nvârte capul. Aseară mi-au venit 
câţiva pe Drumul Verde, de la Miazăzi - lucru tare ciudat, 
ascultaţi-mă pe mine. Apoi nişte gnomi călători, care merg spre 
soare-apune, au sosit în seara asta. Şi-acum domniile voastre. 
Dacă n-aţi fi hobbiţi, nu ştiu dac-aş putea să vă găzduiesc. Insă 
avem o cameră sau două în aripa dinspre miazănoapte, făcute 
anume pentru hobbiţi atunci când s-a construit casa asta. La 
parter, aşa cum le place lor de obicei; cu ferestre rotunde şi 
toate celelalte, ca să le fie pe plac. Trag nădejde c-o să vă 
simţiţi bine. Şi mai mult ca sigur că vreţi să vă ospătaţi, şi asta 
cât mai repede. Pe aici! 

Îi conduse pe un coridor şi deschise o uşă. 

— Vă poftesc în salonul acesta mic şi plăcut. Cred că, până 
una-alta, e ceea ce vă trebuie. Sunt ocupat până peste cap. N- 
am vreme de stat de vorbă. Trebuie s-o iau din loc. Treabă grea 
pentru două picioare, dar nici gând să slăbesc. Mai bag eu capu' 
pe-aici. Dacă aveţi trebuinţă de ceva, scuturaţi clopoţelul şi vine 
Nob. Dacă nu vine, scuturaţi şi strigaţi! 

Şi cu aceste vorbe dispăru, lăsându-i cam cu răsuflarea 
tăiată. Părea în stare s-o ţină tot într-un torent de vorbe, oricât 
ar fi fost de ocupat. Hobbiţii se uitară în jur - o cameră mică şi 
plăcută. În vatră ardea un foc jucăuş, iar în faţa ei se găseau 
câteva jilţuri joase şi confortabile. Mai era şi o masă rotundă, 
acoperită cu o faţă albă, pe care se afla un clopoțel de mână, 
mai degrabă o talangă. Dar Nob, hobbitul rândaş, năvăli în 
încăpere înainte ca ei să se gândească să scuture clopoţelul. 
Aducea sfeşnice şi o tavă plină cu farfurii. 


— Doriţi să beţi ceva, domnilor? întrebă el. Să vă arăt 
dormitoarele până e gata cina? 

Când domnul Captalan şi Nob reveniră în micul salon, 
călătorii erau de mult spălaţi şi apucaseră să bea jumătate din 
halbele mari cu bere. Cât ai bate din palme, pe masă apărură 
bucatele. Supă fierbinte, carne rece, tartă de mure, pâine 
proaspătă, bucăţi de unt şi caş copt: bucate gustoase şi simple, 
cu nimic mai prejos decât cele din Comitat şi îndestul de 
familiare ca să risipească şi ultimele reţineri ale lui Sam (pe 
deplin satisfăcut de-acum de gustul minunat al berii). 

Hangiul se mai învârti puţin prin cameră, apoi le spuse că-i 
lasă singuri. 

— Nu ştiu dacă doriţi să veniţi dincolo, la ceilalţi oaspeţi, 
după ce-aţi terminat de mâncat, zise el din prag. Poate că veţi 
vrea să vă duceţi la culcare. Oricum, ei ar fi încântați foarte să 
vă ureze bun venit, dacă domniilor voastre le-ar face plăcere. 
Nu se prea întâmplă ca Cei din Afară - călători din Comitat, aş 
zice, dacă nu vă e cu supărare - să poposească printre noi; şi am 
dori să aflăm veşti, poveşti sau cântece pe care le ştiţi. Dar, 
după voia domniilor voastre. Scuturaţi clopoţelul dacă vă 
lipseşte ceva. 

Se simțeau atât de învioraţi şi de încurajați la sfârşitul cinei 
(aproape trei sferturi de oră de mâncat, neîntrerupte de nici o 
vorbă de prisos), încât Frodo, Pippin şi Sam hotărâră să li se 
alăture celorlalţi. Merry le spuse că era prea mare înghesuiala 
acolo. 

— Eu mai zăbovesc aici în linişte şi poate mai încolo ies să 
adulmec puţin aer curat. Numai fiţi atenţi la ce ziceţi şi ce faceţi 
şi nu uitaţi că nimeni nu trebuie să ştie de fuga voastră şi încă 
vă găsiţi pe drumul mare, nu destul de departe de Comitat. 

— S-a făcut, zise Pippin. lar tu ai grijă de tine. Să nu te 
rătăceşti şi nu uita că e mai sigur înăuntru. 

Lumea era strânsă în sala mare a hanului. Multă şi 
amestecată, după cum descoperi Frodo când ochii i se obişnuiră 
cu lumina, care venea mai ales de la un foc de buşteni ce ardea 
cu o pălălaie mare, căci cele trei felinare atârnate de grinzi abia 
pâlpâiau, pe jumătate ascunse de fum. Barliman Captalanul 
stătea lângă foc, vorbind cu doi gnomi şi cu încă unul sau doi 
oameni cu o înfăţişare destul de ciudată. Pe bănci şedeau 
diverşi oameni din Bree, câţiva hobbiţi din partea locului (care 


stăteau unul lângă altul, sporovăind), alţi câţiva gnomi şi câteva 
feţe greu de recunoscut în umbră şi în unghere. 

Nici nu intrară bine hobbiţii din Comitat, şi în încăpere 
izbucni un cor de urări de bun-venit din partea locuitorilor din 
Bree. Străinii, mai cu seamă cei care veniseră pe Drumul Verde, 
îi priveau curioşi. Hangiul îi prezentă pe cei din Bree nou- 
veniţilor, atât de repede încât, deşi reţinuseră câteva nume, 
Frodo şi ai lui n-ar fi putut spune care de ce chip anume ţinea. 
Oamenii din Bree păreau să aibă cu toţii nume de plante 
(sunând destul de neobişnuit pentru cei din Comitat), cum ar fi 
Muc de Trestie, larba Ciutei, larba Neagra, Măr Pădureţ, Ciuline 
Pufos sau Ferigă (ca să nu mai pună la socoteala numele 
hangiului,  Captalanul). Unii dintre hobbiţi aveau nume 
asemănătoare. Cei mai mulţi, de exemplu, păreau să se 
numească larbă Rea. Dar ceilalţi purtau nume fireşti, cum ar fi 
Maluri, Vizuina de Viezure, Vizuina Lungă, Cărăuş de Nisip şi 
Tunelarul, care se întâlneau adeseori şi în Comitat. Erau câţiva 
care se numeau Subdeal şi erau din Căpiţa, şi, cum nu-şi puteau 
închipui că purtau acelaşi nume cu Frodo fără să fie înrudiţi, îl 
adoptară pe acesta pe loc, ca pe un var de mult pierdut. 

Hobbiţii din Bree se arătară, de fapt, tare prietenoşi şi 
curioşi, încât Frodo înţelese curând că trebuia să le dea cât de 
cât o lămurire despre ceea ce făcea. Astfel, le spuse că era 
interesat de istorie şi geografie (la care capetele din jur se 
înclinară de câteva ori, deşi nici unul dintre aceste cuvinte nu 
era foarte folosit în dialectul din Bree). Le mai spuse că se 
gândea să scrie o carte (la care în sală se aşternu o linişte 
uluită) şi că el şi prietenii lui doreau să strângă informaţii despre 
hobbiţii care trăiau în afara Comitatului, mai ales în ţinuturile 
dinspre răsărit. 

De data aceasta se stârni un cor de voci. Dacă Frodo ar fi 
vrut cu adevărat să scrie o carte şi ar fi avut mai multe perechi 
de urechi, în câteva minute ar fi aflat destul cât să umple câteva 
capitole. Şi dacă asta nu era destul, i se mai oferi o listă 
întreagă de nume, începând cu „bătrânul Barliman aici de faţă", 
la care se putea duce pentru a afla şi alte lucruri. După o vreme 
însă, cum Frodo nu dădea nici un semn că s-ar fi apucat să scrie 
cartea atunci şi acolo, hobbiţii începură din nou să-l întrebe 
despre cum mai mergeau treburile în Comitat. Frodo nu se 


dovedi prea vorbareţ, încât, în scurt timp, se trezi că stătea 
singur într-un colţ, ascultând şi privind în jurul său. 

Oamenii şi gnomii vorbeau mai ales despre întâmplări de 
mult trecute, iar noutăţile pe care le dezvăluiau începeau să 
sune prea cunoscute. La miazăzi erau tulburări şi se părea că 
oamenii care veniseră încoace pe Drumul Verde plecaseră din 
locurile de baştină în căutarea unor ţinuturi unde să poată trăi în 
pace. Locuitorii din Bree îi căinau, dar se vedea de la o poştă că 
nu se înghesuiau să primească prea mulţi străini în ţărişoara lor. 
Unul dintre drumeţi, un individ cu privire saşie şi ţâfnos din fire, 
făcea prorociri sumbre, anume că în curând tot mai mulţi vor 
veni spre miazănoapte. 

— Dacă nu se găseşte loc pentru ei, or să şi-l găsească 
singuri. Au tot dreptul să trăiască, la fel ca toţi ceilalţi, zise el cu 
voce tare. 

Cei din partea locului nu se arătau încântați de perspectiva 
asta. 

Hobbiţii însă nu prea dădeau atenţie prevestirilor de acest 
soi şi deocamdată nici nu părea să-i privească pe ei. Seminţia 
Mare nu avea cum să ceară să fie găzduită în vizuinele 
hobbiţilor. Mai degrabă curiozitatea le era atrasă de Sam şi 
Pippin, care se simțeau acum aproape ca acasă şi sporovăiau 
veseli despre tot felul de întâmplări din Comitat. Pippin stârni 
hohote de râs când povesti cum se prăbuşise acoperişul 
Văgăunii Primăriei din Michel Delving: Will Picior Mic, primarul, 
cel mai iute hobbit de pe Meleagul de la Soare-Apune, ajunsese 
să fie îngropat sub tencuială, de unde ieşise ca o găluşcă plină 
de făină. Câteva întrebări însă îl puseră puţin în încurcătură pe 
Frodo. Unul dintre locuitorii din Bree, care, după câte dăduse de 
înţeles, fusese în Comitat de mai multe ori, dorea să ştie unde 
anume locuiau cei din neamul Subdeal şi cu cine erau înrudiţi. 

Deodată, Frodo observă că un bărbat cu o înfăţişare 
ciudată şi faţa arsă de soare, care şedea în umbră lângă perete, 
ascultă şi el cu multă atenţie vorbele hobbiţilor. Avea dinainte o 
cană cu capac înaltă şi fuma o pipă lungă, lucrată nemaivăzut 
de meşteşugit. Îşi ţinea picioarele întinse, punând la vedere 
cizmele cu tureac înalt, din piele fină, care-i veneau foarte bine, 
dar se vedea că erau purtate de mult, iar acum erau pline de 
noroi. Se învelise într-o manta din stofă groasă, verde-închis, 
plină de colbul drumurilor, şi, în ciuda căldurii din încăpere, pe 


cap avea o glugă ce-i umbrea chipul, dar nu şi lucirea ochilor în 
timp ce-i urmărea pe hobbiţi. 

— Cine-i ăla? vru să ştie Frodo, prinzând un moment 
prielnic să şoptească în urechea domnului Captalan. Imi pare că 
pe el nu mi l-aţi prezentat. 

— Pe el? şopti hangiul la rândul său, trăgând cu coada 
ochiului fără să-şi răsucească într-acolo capul. Nu prea ştiu. E 
unul dintre cei care bat drumurile - noi le spunem Pribegi. 
Arareori vorbeşte: doar atunci când are chef să istorisească o 
poveste neobişnuită. Dispare câte-o lună, sau un an, şi apoi 
numai ce ne pomenim cu el într-o bună zi. Primăvara asta a tot 
plecat şi s-a tot întors, dar în ultima vreme l-am văzut destul de 
rar. Care-i numele lui adevărat, n-am habar; pe-aici a fost 
poreclit Pas Mare pentru că face paşi mari cu picioroangele alea 
ale lui când merge; deşi nu zice nimănui ce-l face să fie atât de 
grăbit. Dar pe noi nu ne priveşte ce treabă au nici cei din 
Răsărit, nici cei din Apus, adică nici Pribegii, nici cei din Comitat, 
să-mi fie cu iertăciune. Ciudat că mă-ntrebi de el. 

In aceeaşi clipă, domnul Captalan fu rugat de muşterii să 
mai aducă băutură, astfel că ultima lui nedumerire rămase 
nelămurită. 

Frodo băgă de seamă că Pas Mare se uita acum ţintă la el, 
de parcă auzise sau poate ghicise tot ce se spusese despre el. 
Deodată, cu o fluturare de mână şi o înclinare a capului, străinul 
îl invită pe Frodo să se apropie şi să se aşeze alături. Şi când 
hobbitul fu lângă el, omul dădu jos gluga, dezvelind un cap 
hirsut, sub o claie de păr negru cu smocuri sure, şi o faţă palidă 
şi aspră, cu o pereche de ochi cenuşii, pătrunzători. _ 

— Mi se spune Pas Mare, zise el cu o voce joasă. Imi face 
deosebită plăcere să te cunosc, jupâne... Subdeal, dacă bătrânul 
Captalan ţi-a înţeles bine numele. 

— L-a înţeles, adeveri Frodo pe un ton încordat. 

Nu se simţea câtuşi de puţin în apele sale sub căutătura 
acelor ochi pătrunzători. 

— Ei bine, jupâne Subdeal, dacă aş fi în locul dumitale, i-aş 
opri pe tinerii dumitale prieteni să sporovăiască prea mult. 
Băutura, focul, întâlnirile întâmplătoare sunt lucruri plăcute, n- 
am ce zice, dar, mă rog - nu suntem în Comitat. E tot felul de 
lume ciudată pe-aici. Poate m-amestec fără să-mi fiarbă oala, 
vei fi gândind mata, adăugă el cu un zâmbet strâmb, 


nescăpându-i privirea lui Frodo. lar în ultima vreme au trecut 
călători şi mai ciudaţi pe-aici prin Bree, continuă el, scrutând 
chipul lui Frodo. 

Hobbitul se uită ţintă în ochii străinului, dar nu spuse nimic; 
Pas Mare tăcu şi el. Atenţia lui păru atrasă dintr-o dată de 
Pippin. Spre îngrijorarea lui, Frodo începu să-şi dea seama că 
tânărul Took, care se dădea în spectacol, încurajat de succesul 
pe care-l avusese cu primarul cel grăsan din Michel Delving, se 
apucase acum să descrie, spre hazul tuturor, petrecerea de 
rămas-bun a lui Bilbo. Îi imita până şi discursul de despărţire, şi 
nu mai avea mult şi ajungea la uluitoarea Dispariţie. 

Frodo îl urmărea cu teamă. Fără îndoială că, pentru cei mai 
mulţi hobbiţi din partea locului, povestea era nevinovată: o 
poveste caraghioasă despre populaţia aceea caraghioasă de 
dincolo de Râu; doar că unii dintre ei (de pildă, bătrânul 
Captalan) mai ştiau şi alte lucruri şi cu siguranţă că auziseră 
niscaiva zvonuri, cu multă vreme în urmă, despre cum se făcuse 
Bilbo nevăzut. Ceea ce spunea Pippin acum îi va face să-şi 
amintească numele de Baggins, mai ales dacă locuitorii din Bree 
fuseseră descusuţi în legătură cu acest nume. 

Frodo se foi, neştiind ce să facă. Oricine putea vedea că 
Pippin era încântat de atenţia ce i se dădea şi ai fi zis că uitase 
de pericolul care-i păştea. În starea în care se afla acum, îşi 
spuse Frodo, cuprins de o spaimă neaşteptată, ar fi în stare să 
pomenească de Inel, ceea ce ar fi fost o adevărată catastrofă. 

— Fă ceva, cât mai e vreme, îi susură la ureche Pas Mare. 

Frodo sări în picioare şi drept pe tăblia unei mese, unde 
începu să vorbească, abătând astfel atenţia celor care-l ascultau 
pe Pippin. Uitându-se la Frodo, câţiva hobbiţi izbucniră în râs şi 
bătură din palme, gândind că domnul Subdeal întrecuse puţin 
măsura la bere şi iată că se veselise. 

Frodo se simţi deodată ca un caraghios şi se pomeni că-şi 
pipăia obiectele pe care le purta în buzunar (aşa cum îi era 
obiceiul ori de câte ori ţinea o cuvântare). Nimeri peste Inelul 
legat de lanţ şi, fără să-şi poată explica de ce, îl cuprinse dorinţa 
să şi-l strecoare pe deget şi să se facă nevăzut, doar ca să 
scape din acea situaţie neghioabă. | se păru că, într-un fel, ideea 
aceea îi venise de undeva din afară, de la ceva sau cineva aflat 
în încăpere. Rezistă ispitei şi strânse Inelul în palmă, parcă 
vrând să-l ţină bine, ca nu cumva să-i scape sau să facă cine 


ştie ce pocinog. Gestul însă nu-i oferi nici o idee salvatoare. 
Rosti „câteva cuvinte potrivite", cum ar fi zis ai lui din Comitat: 
Suntem recunoscători foarte pentru primirea pe care ne-ati 
făcut-o şi îmi îngădui să nădăjduiesc că vizita mea scurtă va 
ajuta la reînnodarea vechilor legături între Comitat şi Bree; se 
opri, ezită, tuşi. 

Toate privirile erau acum îndreptate asupra lui. 

— Un cântec! strigă unul dintre hobbiţi, Un cântec! Un cântec! 
strigară toţi ceilalţi. Hai, jupâne, cântă-ne ceva ce n-am mai auzit 
pân-acum'. 

Câteva clipe, Frodo rămase cu gura căscată. Apoi, disperat, 
începu un cântec caraghios, care-i plăcuse destul de mult lui 
Bilbo (şi chiar fusese mândru de el, căci cuvintele el însuşi le 
făcuse). În el era vorba despre un han, şi poate că din această 
pricină şi-l amintise Frodo tocmai atunci. lată-l de la primul până 
la ultimul vers. Ce se mai ţine minte din el acum sunt doar 
câteva cuvinte: 

La poala unui deal bălan 

E veselul, străvechiul han, 
Unde-i o bere aşa de bună 
Că pân' şi Omul de pe Lună 
Bău cât într-un an. 


Rândaşul are un motan, 

Bun ceteraş, bun beţivan, 
Ce-şi plimbă-arcuşul lui frumos 
Ţipând în sus, jelind în jos, 

La mijloc, de aman! 


Un căţelandru mai hazliu 
Are năstruşnicul hangiu, 
Care- ntre veseli muşterii 
Adună tot ce se zvoni, 
Vânând până târziu. 


Mai au şi o vacă-ncornorată, 

Mai mândră-n coarne nu se vede 
Numai când muzica o-mbată 

S-o vezi cu coada ridicată, 
Dansând prin iarba verde. 


Şi, ah, în şiruri nu vă mint, 

Blide şi linguri de argint! 

Două-s pentru Duminică - 

Şi apoi să-i vezi, de Sâmbătă cu grijă lustruind! 


Bea straşnic Omul de pe Lună, 

Motanul plânge, blidul sună, 

Căţelul dă din coadă, iată, 

Şi în grădină, vaca beată tot ţopăind nebună. 


Dar Omul... să-i mai umple olul! 
Apoi s-a dus de-a rostogolul 
Sub masă, şi visând la bere 
Dormi, iar stelele-n tăcere 

Pe cer ii dau ocolul. 

Rândaşul plin de-ngrijorare 

l-a spus motanului, îmi pare: 

În Lună caii albi nechează 

Şi el e mort de beat sub masă, 
Şi soarele răsare! 


Şi atunci motanul prinde, frate, 
Să scârţâie pe deşelate - 
Hangiu-n spaima lui nebună, 
Strigă la Omul de pe Lună: 

E trei şi jumătate! 


Şi mi-l legară fedeleş, 

Şi-n sus pe coastă fără greş, 
Spre herghelie-n luna clară 
În grabă mare-l înălţară, 

Cu toţii înţeleşi! 


lar vaca ţopăia nebună, 
Şi cetera ţipa din strună, 
Şi câinele urla pustiii 

Şi se treziră muşteriii 

Să joace împreună! 


Vaca trecu pe Lună-n sus, 
Şi corzile, poc, poc, s-au dus! 


Blidul de sâmbătă zbura 
Şi lingura pe urma sa, 
Cum alte zboruri nu-s! 


Luna sfinţi în umbre rare 

Când soarele din depărtare 
Suia, când toată-această ceată 
Se întorcea în paturi, beată, 
Privind-o cu mirare! 

Urmară aplauze îndelungi şi răsunătoare. Frodo avea voce 
bună, iar cântecul le stârnise tuturor imaginaţia. 

— Unde-i batrânu' Barley? strigară ei. Ar trebui s-audă 
cântecul ăsta. Bob ar trebui să-şi deprindă mâţa să cânte la 
vioară, şi-atunci să vezi ce-am mai dansa. 

Muşteriii cerură să li se mai aducă un rând de bere, după 
care strigară: 

— Hai să-l mai cântăm o dată, jupâne! Haide! încă o dată! 

Îl făcură pe Frodo să mai bea o cană de bere, după care s-o 
ia de la capăt cu cântecul, şi mulţi i se alăturară; căci melodia 
era bine cunoscută, iar ei aveau uşurinţă în a învăţa cuvintele. 
Acum urmă rândul lui Frodo să fie încântat de sine. incepu să 
dănţuiască pe masă; şi când ajunse a două oara la versul Vaca 
trecu pe Lună-n sus, sări şi el în aer. Cu prea multă putere; căci 
căzu îndărăt, zbang, peste o tavă plină de căni, alunecă şi se 
rostogoli de pe masă, trosc, zdrang şi bufff! Spectatorii 
deschiseră larg gurile ca să izbucnească în râs, dar rămaseră cu 
ele căscate, într-o tăcere deplină; căci cântăreţul dispăruse. Pur 
şi simplu se făcuse nevăzut, ca şi cum ar fi trecut prin podea, 
uite-aşa, fără să facă nici o gaură 

Hobbiţii din partea locului se holbară uluiţi, apoi săriră în 
picioare şi strigară după Barliman. Toţi se depărtară de Sam şi 
Pippin, care se pomeniră rămaşi singuri într-un ungher, ţintuiţi 
de la distanţă de priviri întunecate şi bănuitoare. Era limpede că 
mulţi dintre cei de faţă îi socoteau ca fiind însoțitorii unui vrăjitor 
rătăcitor, ale cărui puteri şi scopuri le erau necunoscute. Un 
singur locuitor din Bree, oacheş la piele, se uita la ei cu o 
căutătură vicleană şi pe jumătate batjocoritoare, care-i făcu să 
se simtă şi mai încolţiţi. După câteva clipe, acesta se furişă pe 
uşă afară, urmat de călătorul cu ochi saşii venit de la miazăzi: 


căci cei doi stătuseră şi şuşotiseră între ei aproape toată seara. 
Harry portarul ieşi îndată după ei. 

Frodo ştia că se purtase neghiobeşte. Nevenindu-i altceva 
în minte, se târî pe sub mese până în colţul întunecos unde se 
afla Pas Mare, care şedea nemişcat, fără să-şi trădeze gândurile. 
Frodo se rezemă de perete şi scoase Inelul de pe deget. Cum de 
ajunsese pe degetul lui, n-ar fi putut spune. Nu-i rămânea decât 
să creadă că se jucase cu el în buzunar în timp ce cânta şi, cine 
ştie, poate-i alunecase pe deget atunci când scosese mâna din 
buzunar ca să se sprijine în cădere. O clipă se întrebă dacă nu 
cumva Inelul îi jucase o festă; te pomeneşti că încercase să se 
dea în vileag, răspunzând astfel unei dorinţe sau unui ordin dat 
de undeva din încăpere. Lui Frodo nu-i plăcea cum arătau cei 
doi care ieşiseră pe uşă mai devreme. 

— Ei bine? i se adresă Pas Mare când Frodo reapăru. De ce- 
ai făcut asta? Mai rău decât orice-ar fi putut spune prietenii tăi. 
Ţi-ai băgat picioarele în tot. Sau mai corect ar fi să spun 
degetul? 

— Nu ştiu ce vrei să spui, se apără Frodo, necăjit şi cuprins 
de panică. 

— Ooo, ba ştii, dar mai bine să aşteptăm să se isprăvească 
balamucul. Apoi, dacă nu ţi-e cu supărare, domnule Baggins, aş 
dori să am o vorbă între patru ochi cu mata. 

— Despre ce anume? întrebă Frodo, făcându-se că nu 
auzise că i se rostise dintr-o dată numele. 

— Despre o chestiune importantă... pentru noi doi, 
răspunse Pas Mare, privindu-l pe Frodo drept în ochi. S-ar putea 
să auzi ceva care să-ţi fie de folos. 

— Prea bine, acceptă Frodo, încercând să pară indiferent. 
Vorbim mai târziu. 

Intre timp, se stârnise oarecare zarvă lângă vatra focului. 
Domnul Captalan intrase valvârtej în încăpere şi-acum încerca 
să asculte mai multe păreri deodată despre cele întâmplate, 
fiecare contrazicând-o pe cealaltă. 

— L-am văzut, domnu' Captalan, zicea un hobbit, sau mai 
degrabă nu l-am văzut, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. A 
dispărut în văzduh, uite-aşa, cum se zice. 

— Nu mai spune, făcu hangiul cu un aer mirat. 

— Ba spun, nu se lăsă hobbitul. Şi spun bine, ascultă-mă pe 
mine. 


— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, clătină din cap 
Captalanul. Nu-i chiar atât de firav domnul Subdeal ca să 
dispară în văzduh; sau în nor, căci mai degrabă asta e în 
încăperea asta. 

— Bun, atunci unde-i acum? strigară câteva voci. 

— De un' să ştiu? Din partea mea poate să se ducă unde-o 
pofti, atâta vreme cât plăteşte mâine dimineaţă. Uite-l pe 
domnul Took, poftim, dumnealui n-a dispărut. 

— Ba eu am văzut ce-am văzut, şi am văzut ce n-am văzut, 
se încăpăţână hobbitul. 

— lar eu spun că trebuie să fie o greşeală la mijloc, repetă 
hangiul, luând tava şi strângând cioburile de căni sparte. 

— De bună seamă că e o greşeală, se auzi vocea lui Frodo. 
N-am dispărut. Uite-mă-s. Tocmai am schimbat câteva vorbe cu 
Pas Mare aici în colţ. 

Înaintă până în cercul de lumină al focului; dar cei mai mulţi 
se retraseră din faţa lui, mai tulburaţi ca înainte. Nu-i mulțumea 
câtuşi de puţin explicaţia pe care le-o oferea el, anume că se 
târâse repede pe sub mese după ce căzuse. Hobbiţii şi oamenii 
din Bree părăsiră aproape toţi hanul supăraţi, nemaiavând chef 
de petrecere în acea seară. Unul sau doi îl săgetară pe Frodo cu 
priviri negre de mânie şi plecară bombănind între ei. Gnomii şi 
doi sau trei dintre oamenii străini care rămăseseră se ridicară de 
la locurile lor şi-i urară noapte bună hangiului, nebăgându-l în 
seamă pe Frodo şi pe prietenii lui. Curând, nu mai rămase 
nimeni în afară de Pas Mare, care şedea în continuare, neluat în 
seamă, lângă perete. 

Domnul Captalan nu părea prea tulburat. Mai mult ca sigur 
că-şi spunea că hanul lui se va umple din nou în serile ce vor 
veni, până când misterul de acum se va fi lămurit pe deplin. 

— Păi, ce-ai făcut, domnule Subdeal? întrebă el. Mi-ai 
speriat muşteriii şi mi-ai spart cănile cu giumbuşlucurile 
dumitale. 

— Imi pare nespus de rău că am pricinuit necazuri, spuse 
Frodo. Fără să vreau, credeţi-mă. Un accident dintre cele mai 
nefericite. 

— Bine, bine, domnule Subdeal. Dar dacă ai de gând să mai 
faci tumbe sau vrăji sau ce-ai făcut, mai bine ar fi să-i anunţi din 
vreme pe spectatori - şi pe mine. Suntem cam suspicioşi noi 
ăştia de pe-aici, când lucrurile nu-s tocmai cum e firesc să fie - 


adică-s neobişnuite, dacă mă-nţelegi; şi nu le deprindem aşa, 
una-două. 

— N-am să mai fac nimic de soiul ăsta, domnule Captalan, 
vă promit. Şi acum cred că am să mă duc la culcare. Mâine 
plecăm devreme. Vreţi, vă rog, să vă îngrijiţi ca poneii noştri să 
fie pregătiţi până la ora opt? 

— Prea bine. Dar înainte să pleci, aş dori să am o vorbă cu 
dumneata, domnule Subdeal, între patru ochi. Tocmai mi-am 
amintit de ceva ce ar trebui să-ţi spun. Nădăjduiesc că n-o să 
mi-o iei în nume de rău. Mai am să mă-ngrijesc de-un lucru sau 
două, şi-apoi o să vin în camera dumitale, dacă mi-e îngăduit. 

— Cum să nu, acceptă Frodo. 

Dar se simţea descurajat. Se întrebă câte vorbe între patru 
ochi i se vor mai cere înainte să apuce să se culce, şi ce vor 
dezvălui acestea. Oare toţi erau împotriva lui? începea să 
bănuiască până şi faţa dolofană a hangiului că ar tăinui semne 
întunecate. 


X Pas Mare 


Frodo, Pippin şi Sam se întoarseră în salonul cufundat în 
întuneric. Merry nu era acolo, iar focul aproape că se stinsese. 
Abia după ce suflară în cărbuni şi puseră deasupra un braţ de 
vreascuri descoperiră că Pas Mare venise cu ei. Şedea liniştit 
într-un jilţ, acolo, lângă uşă. 

— Salutare, i se adresă Pippin. Cine eşti şi ce pofteşti? 

— Mi se spune Pas Mare, răspunse acesta, şi prietenul 
dumitale mi-a promis, deşi se prea poate să fi uitat asta, c-o să 
stea de vorbă cu mine în linişte. 

— Spuneai că s-ar putea să aflu ceva în avantajul meu, am 
impresia, zise Frodo. Ce anume? 

— Mai multe lucruri. Dar, de bună seamă, cer ceva în 
schimb. 

— Cum adică? se răsti Frodo. 

— Nu te pierde cu firea. Adică atât: o să-ţi dezvălui ce ştiu 
şi o să-ţi dau câteva sfaturi bune - dar cer o răsplată. 

— Şi care ar fi aceasta, mă rog frumos? vru să ştie Frodo. 

Avu dintr-o dată bănuiala că picase în capcana unui 
şarlatan şi se gândi, cuprins de nelinişte, că luase cu sine prea 
puţini bani. O sumă ce n-ar fi mulţumit câtuşi de puţin un 
asemenea potlogar, şi oricum nu se putea lipsi de ea. 


— Nimic mai mult decât îmi poţi oferi, răspunse Pas Mare 
cu un zâmbet molcom, ghicind parcă gândurile lui Frodo. Atât: 
va trebui să mă iei cu tine, până când voi dori să te părăsesc. 

— Ei, nu mai spune, făcu Frodo surprins, dar câtuşi de puţin 
uşurat. Chiar dacă mi-aş dori încă un însoțitor, n-aş accepta aşa 
ceva, până când n-aş şti mai multe despre dumneata şi despre 
ce învârţi. 

— Minunat! exclamă Pas Mare, aşezându-se şi mai comod 
în jilt, picior peste picior. Imi pare că începe să-ţi vină mintea la 
cap, şi asta-i spre binele tău. Până acum ai fost mult prea 
neatent. Prea bine. iți voi spune ce ştiu şi las recompensa pe 
seama ta. S-ar putea să mi-o oferi bucuros după ce mă vei fi 
ascultat. 

— Dă-i drumul, atunci, îi ceru Frodo. Ce ştii? 

— Prea mult; prea multe lucruri întunecate, zise Pas Mare 
încruntat. În ceea ce priveşte treburile tale... 

Se ridică, se duse la uşă, o deschise cu un gest brusc şi 
privi afară. O închise apoi încet şi-şi reluă locul. 

— Am un auz ascuţit, continuă el, coborând vocea, şi, deşi 
nu pot să dispar, am vânat multe şi viclene sălbăticiuni şi ştiu 
cum să mă feresc să fiu văzut, dacă doresc. Care vasăzică, mă 
aflam în seara asta în spatele gardului viu, pe Drum, la vest de 
Bree, când patru hobbiţi s-au apropiat venind dinspre ţinutul 
Graiurilor. Nu-i nevoie să repet tot ce i-au spus bătrânului 
Bombadil sau ce-au vorbit între ei, dar un lucru anume mi-a 
trezit interesul. Vă rog, ţineţi minte, a zis unul dintre ei, că 
numele de Baggins nu trebuie pomenit. Eu sunt domnul 
Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm un nume. Intr-atât m-a 
interesat acest lucru, încât i-am urmărit până aici. Am sărit pe 
furiş peste poartă, imediat în spatele lor. Poate că domnul 
Baggins are o pricină de bună-credinţă pentru a renunţa la 
numele său; dar dacă aşa stau lucrurile, l-aş sfătui pe dânsul şi 
pe prietenii domniei sale să fie mai cu băgare de seamă. 

— Nu văd cu ce i-ar putea interesa numele meu pe cei din 
Bree, pufni Frodo mânios, şi încă n-am aflat de ce te interesează 
pe dumneata. Poate că domnul Pas Mare are o pricină de bună- 
credinţă pentru a spiona şi a trage cu urechea; dar, dacă aşa 
stau lucrurile, l-aş sfătui să o lămurească. 

— Bun răspuns! izbucni Pas Mare în râs. Lămurirea e 
simplă: căutam un hobbit, pe nume Frodo Baggins. Voiam să-l 


găsesc cât mai repede cu putinţă. Aflasem că plecase din 
Comitat ducând cu sine, mă rog, o taină care ne priveşte pe 
mine şi pe prietenii mei. Stai, nu mă înţelege greşit! strigă el, 
când îl văzu pe Frodo ridicându-se din jilţ şi pe Sam sărind în 
picioare şi mărâind. Eu pot să am mai multă grijă de taina asta 
decât tine. Şi e nevoie de multă grijă. 

Se aplecă în faţă şi îi privi pe rând. 

— Fiţi cu băgare de seamă la fiece umbră! zise el aproape 
în şoaptă. Prin Bree au trecut călăreţi negri. Am auzit că luni a 
venit unul de pe Drumul Verde; altul a apărut mai târziu, tot de 
pe Drumul Verde, dinspre sud. 

Se lăsă tăcerea. După o vreme, Frodo li se adresă lui Pippin 
şi lui Sam: 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama după felul în care m-a 
salutat portarul. Şi hangiul pare să fi auzit ceva. De ce a insistat 
atâta să ne alăturăm celorlalţi? Şi de ce naiba m-am purtat atât 
de prosteşte? Ar fi trebuit să rămânem liniştiţi aici. 

— Ar fi fost mai bine, zise Pas Mare. Dacă aş fi avut cum, v- 
aş fi împiedicat să mergeţi în camera mare, dar hangiul nu mi-a 
îngăduit să intru la voi sau să vă transmit un mesaj. 

— Crezi că... Incepu Frodo. 

— Nu, nu mă gândesc la nimic rău din partea bătrânului 
Captalan. Doar că lui nu-i prea plac vagabonzii misterioşi ca 
mine. 

Frodo îl privi surprins. 

— Păi, şi arăt ca un pungaş, nu crezi? continuă Pas Mare, 
rânjind puţin şi având o sclipire ciudată în ochi. Sper însă să 
ajungem să ne cunoaştem ceva mai bine. Abia atunci mă aştept 
să-mi explici ce s-a întâmplat la sfârşitul cântecului. Căci 
şmecheria aia... 

— A fost un simplu accident, îl întrerupse Frodo. 

— Îndoi-m-aş. Bun, accident să fie. Accidentul ăla te-a pus 
într-o poziţie periculoasă. 

— Prea puţin faţă de cum era înainte, îl contrazise Frodo. 
Ştiam că aceşti călăreţi sunt pe urma mea; dar acum am 
impresia că au ajuns mai devreme decât mine şi au plecat. 

— Să nu te bizui pe asta, îl mustră Pas Mare pe un ton 
tăios. Se vor întoarce. Şi încă şi mai mulţi. Sunt şi alţii. Îi cunosc 
prea bine. Îi ştiu pe Călăreţii ăştia. 

Tăcu, privindu-i cu ochi reci şi neîngăduitori. 


— Şi sunt anumite persoane în Bree în care nu trebuie să 
vă încredeţi, continuă el. Bill Ferigă, de pildă. l-a mers buhul în 
întreg ţinutul, şi multă lume ciudată merge la el acasă. Sunt 
sigur că l-aţi băgat de seamă printre cei din sală; un individ 
oacheş, care lua pe toată lumea în răspăr. A stat mai toată 
seara cu unul dintre străinii veniţi din sud, şi împreună s-au şi 
strecurat afară după „accidentul" tău. Nu toţi ăia veniţi de la 
miazăzi au gânduri curate; cât despre Ferigă, el ar vinde orice 
oricui, sau ar face rău numai ca să se distreze. 

— Ce-o să vândă Ferigă ăsta, şi ce-are a face accidentul 
meu cu el? se făcu Frodo că încă nu pricepea unde bătea Pas 
Mare. 

— Veşti despre tine, bunînţeles, răspunse Pas Mare. 
Povestea dispariţiei tale ar fi socotită foarte interesantă de către 
unii. După asta nici n-ar mai fi nevoie să ţi se pomenească 
numele adevărat. Aş putea să jur că vor afla despre cele 
întâmplate încă înainte de ivirea zorilor. Ţi-e destul? Poţi să faci 
cum crezi de cuviinţă în ceea ce priveşte recompensa mea: ia- 
mă drept călăuză, sau nu mă lua. Dar aş îndrăzni să spun că ştiu 
cu ochii închişi toate ţinuturile aflate între Comitat şi Munţii 
Ceţoşi, căci de mulţi ani le străbat în lung şi-n lat. Sunt mai 
bătrân decât arăt. Aş putea să mă dovedesc folositor. După 
seara aceasta va trebui să părăsiţi drumul deschis; pentru că va 
fi păzit zi şi noapte de Călăreţi. O să ieşiţi din Bree cu bine, aş 
zice, şi-o să fiţi lăsaţi să înaintați atâta vreme cât e soarele sus 
pe cer, dar nu veţi ajunge departe. Vă vor prinde din urmă în 
sălbăticie, în vreun loc întunecat, unde nu aveţi scăpare. Vrei să 
vă găsească? Sunt cumpliţi. 

Hobbiţii îl priviră şi văzură, spre mirarea lor, că faţa îi era 
trasă, suferindă parcă, iar mâinile lui se încleştaseră de braţele 
jilţului. Liniştea şi nemişcarea din încăpere erau depline, lumina 
părea să fi pălit şi ea. O vreme, Pas Mare rămase cu privirile în 
gol, ca şi cum mintea îi era dusă departe, spre cine ştie ce 
amintiri vechi, sau poate că asculta la zgomotele îndepărtate ale 
Nopţii. 

— Ascultaţi! strigă el după o vreme, trecându-şi o mână 
peste o sprinceană. S-ar putea să ştiu mai multe despre aceşti 
urmăritori decât ştiţi voi. Vă temeţi de ei, dar încă nu vă temeţi 
destul. Mâine va trebui să scăpaţi, dacă puteţi. Pas Mare vă 


poate duce pe poteci ce sunt rareori umblate. Vreţi să-l luaţi cu 
voi? 

Urmă o tăcere grea. Frodo nu răspunse, mintea îi era 
tulburată de îndoială şi teamă. Sam se încrunta şi se uita la 
stăpânul său; în cele din urmă nu s-a mai putut stăpâni şi 
izbucni: 

— Dacă-mi îngăduiţi, domnu' Frodo, eu aş zice nu! Pas 
Mare ăsta de-aici ne avertizează şi ne sfătuieşte să avem grijă, 
şi la astea zic da, dar atunci să începem cu el. Vine din 
Pustietate, iar despre cei de-acolo n-am auzit niciodată lucruri 
bune. Ştie câte ceva, e limpede, mai mult chiar decât îmi place 
mie; dar nu-i un motiv să-l lăsăm să ne arate drumul până în nu 
ştiu ce loc necunoscut, unde nu am avea altă scăpare, cum 
singur zice. 

Pippin se foi în jilţ, vădit încurcat. Pas Mare nu-i răspunse 
lui Sam, ci îşi fixă privirile pătrunzătoare asupra lui Frodo. Frodo 
i le surprinse, dar îşi feri ochii. 

— Nu, zise el încet. Nu primesc. Cred, cred că nu eşti chiar 
aşa cum doreşti să pari. Ai început prin a-mi vorbi ca unul de 
prin partea locului, dar apoi vocea ţi s-a schimbat. Aş zice că 
Sam are dreptate în privinţa asta: nu văd de ce ar trebui să ne 
avertizezi să avem grijă, şi în acelaşi timp ne ceri să te luăm pe 
încredere. De ce-i nevoie de masca asta? Cine eşti? Ce ştii cu 
adevărat despre... despre treburile mele; şi cum de ştii despre 
ele? 

— Lecţia de prevedere a fost învățată bine, spuse Pas Mare 
cu un zâmbet întunecat. Numai că prevederea e un lucru, iar 
şovăiala este altul. De-acum nu vei mai ajunge în Vâlceaua 
Despicată de unul singur, nu-ţi mai rămâne decât să mă iei cu 
tine. Trebuie să te hotărăşti. Am să-ţi răspund la unele întrebări, 
dacă asta te va ajuta. Dar de ce mi-ai lua de bună povestea, 
dacă n-ai izbutit să mă crezi până acum? Totuşi, ţi-o spun... 

In acea clipă se auzi un ciocănit în uşă. Domnul Barliman 
Captalan aducea sfeşnice, urmat de Nob, cu oalele cu apă caldă. 
Pas Mare se retrase într-un ungher întunecos. 

— Am venit să vă urez noapte bună, zise hangiul, punând 
sfeşnicele pe masă. Nob, du apa în camere. 

Intră şi închise uşa. 

— Uitaţi care-i treaba, începu el şovăitor, cu un aer 
preocupat. Dacă v-am făcut vreun necaz, îmi pare tare rău. Dar 


un lucru atrage după sine un altul, cred că recunoaşteţi şi 
domniile voastre asta; ca să nu mai vorbesc că sunt un om 
ocupat. Numai că săptămâna asta, întâi un lucru, apoi al doilea 
mi-au pus la treabă ţinerea de minte, cum se zice; trag nădejde 
că nu e prea târziu. Vedeţi, domniile voastre, am fost rugat să 
fiu atent când s-or ivi prin părţile noastre nişte hobbiţi din 
Comitat, şi mai ales unul, cu numele de Baggins. 

— Şi ce-are asta a face cu mine? făcu Frodo pe niznaiul. 

— Vai! domnia ta ştii mai bine, zise hangiul cu subînţeles. 
N-am să te trădez; dar mi s-a spus că acest Baggins o să 
călătorească sub numele de Subdeal, şi mi s-a mai dat şi o 
descriere care ţi se potriveşte de minune, dacă pot să mă 
exprim astfel. 

— Zău? la s-o auzim! exclamă Frodo, întrerupându-l 
neinspirat. 

— Un individ mărunţel şi îndesat, roşu în obraji, zise domnul 
Captalan solemn, făcânau-l pe Pippin să chicotească şi pe Sam 
să se încrunte revoltat. N-o să-ţi fie de prea mare folos; se 
potriveşte aproape tuturor hobbiţilor, Barley, continuă domnul 
Captalan, aruncându-i o privire lui Pippin. Dar ăsta e mai înalt 
decât mulți şi mai chipeş decât cei mai mulți, şi are o gropiță în 
bărbie; sigur pe sine şi cu ochi luminoşi şi ageri. Să-mi fie cu 
jertăciune, el a spus-o, nu eu. 

— EI a spus-o? Dar cine-i e/ ăsta? se grăbi Frodo să întrebe. 

— Ah! Gandalf, dacă înţelegi ce vreau să spun. Se zice c-ar 
fi vrăjitor, dar e bun prieten cu mine, orice-ar fi. Acu' însă, nu 
ştiu ce-mi va spune când ne-om întâlni din nou: te pomeneşti 
că-mi acreşte toată berea, sau mă preschimba într-un buştean. 
E cam aprig din fire. Dar asta e, ce-i făcut e bun făcut. 

— Bun, şi ce-ai făcut? îşi pierdu Frodo răbdarea din pricina 
încetinelii cu care-şi dezvăluia Captalanul gândurile. 

— Unde rămăsesem? întrebă hangiul, pocnind din degete şi 
rămânând tăcut câteva clipe. Ah, da! Bătrânul Gandalf. Acu' trei 
luni a intrat la mine în cameră fără să bată la uşă. Barley, zice 
el, plec mâine dimineaţă. Vrei să faci ceva pentru mine? Zi ce-ai 
de zis, îi spun. Sunt tare grăbit, zice, şi n-am vreme s-o fac eu, 
dar aş vrea să trimit un mesaj în Comitat. Ai pe cineva care se 
poate duce şi în care să ai deplină încredere? Găsesc eu pe 
cineva, zic, poate mâine dimineaţă sau poimâine. Să fie mâine, 
zice el, după care îmi dă o scrisoare. Adresa e cum nu se poate 


mai limpede, continuă domnul Captalan, scoțând o scrisoare din 
buzunar şi citind adresa răspicat şi mândru (ţinea la renumele 
lui de om cu carte): i 

Domnului FRODO BAGGINS, FUNDATURA, HOBBITON, în 
COMITAT. 

— O scrisoare pentru mine de la Gandalf! strigă Frodo. 

— Aha, făcu domnul Captalan. Deci numele adevărat al 
domniei tale e Baggins? 

— Precum auzi, şi-ai face bine să-mi dai imediat scrisoarea 
aia şi să-mi explici de ce nu mi-ai trimis-o până acum. Asta ai 
venit să-mi spui, aşa am impresia, deşi ţi-a trebuit cam mult că 
să ajungi la miez. 

Bietul domnul Captalan arăta nespus de necăjit. 

— Aşa e, domnule, şi îţi cer iertare. Şi mi-e o teamă de 
moarte de ce va spune Gandalf dacă se va abate răul asupra 
domniilor voastre din pricina asta. Dar n-am păstrat-o cu vreun 
gând anume. Am pus-o bine. Apoi, a doua zi, n-am găsit pe 
nimeni dornic să meargă până în Comitat, şi nici a treia zi, şi nu 
puteam să mă lipsesc de nici unul dintre oamenii mei; şi-apoi au 
venit tot alte lucruri care mi-au alungat asta din minte. Sunt un 
om ocupat. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă să îndrept 
lucrurile, dacă pot să dau o mână de ajutor, doar să-mi spuneţi 
ce trebuie să fac. 

Pe lângă scrisoare, i-am promis şi altceva lui Gandalf. 
Barley, zice el, prietenul ăsta al meu din Comitat s-ar putea să 
nu treacă mult şi să vină pe-aici însoțit de-un altul. O să vină sub 
numele de Subdeal. Ţine minte! Dar nu trebuie să pui nici o 
întrebare. Şi dacă nu-s eu cu el, s-ar putea să dea de bucluc şi 
să aibă nevoie de ajutor. Fă tot ce poți pentru el şi am să-ți fiu 
recunoscător, mai zice el. Şi iată-mă, iar buclucul nu-i nici el 
prea departe, aşa-mi pare. 

— Ce vrei să spui? întrebă Frodo. _ 

— Oamenii ăştia negri, cobori hangiul vocea. Il caută pe 
unul, Baggins, şi dacă ei au gânduri curate, atunci eu sunt 
hobbit. Luni a fost, câinii scheunau ca apucaţi şi gâştele 
gâgâiau. Tare ciudat, mi-am zis. Vine Nob al meu şi-mi zice că la 
uşă-s doi oameni negri, întrebând de un hobbit pe nume 
Baggins. | se făcuse părul măciucă lui Nob al meu, nu alta. l-am 
poftit pe negrii ăia s-o ia din loc şi le-am izbit uşa-n nas; dar, din 
câte-am auzit, au pus aceeaşi întrebare tot drumul până-n Satul 


Fundurăului. Apoi Pribeagul ăla, Pas Mare, a pus tot felul de- 
ntrebări. A-ncercat să intre aici, să vă vadă, înainte s-apucaţi să 
mâncaţi ceva, zău c-a-ncercat. 

— A-ncercat! spuse Pas Mare deodată, ieşind din umbră 
spre lumină. Şi de mult necaz am fi fost scăpaţi, Barliman, dacă 
l-ai fi lăsat. 

Hangiul sări cât colo, speriat. 

— Tu! strigă el. Una-două apari. Ce mai vrei? 

— E aici cu voia mea, interveni Frodo. A venit ca să mă 
ajute. 

— Mă rog, dumneata poate ştii mai bine ce-ai de făcut, zise 
domnul Captalan, uitându-se bănuitor la Pas Mare. Dar dac-aş fi 
în situaţia dumitale, eu nu m-aş însoţi cu un Pribeag. 

— Atunci cu cine? îl încolţi Pas Mare. Cu un hangiu gras, 
care-şi aminteşte cum îl cheamă doar pentru că-i strigă lumea 
numele toată ziua-bună ziua? Nu pot rămâne în han o veşnicie, 
şi nu se pot întoarce acasă. Le stă un drum lung în faţă. Te duci 
mata cu ei ca să-i aperi de oamenii negri? 

— Eu? Să părăsesc satul? N-aş face asta să ştiu că mă 
plătesc în aur, zise domnul Captalan speriat de-a binelea. Dar, 
domnule Subdeal, ce-ar fi să te dai la fund o vreme? Ce-i cu 
toate întâmplările astea ciudate? Ce căută oamenii ăştia negri şi 
de unde vin, asta aş vrea să ştiu. 

— Îmi pare rău că nu pot explica totul, răspunse Frodo. 
Sunt obosit şi foarte îngrijorat, iar povestea este lungă. Dar dacă 
vrei să mă ajuţi, ar trebui să te previn că vei fi în primejdie atâta 
vreme cât stau în casa dumitale. Călăreţii ăştia Negri: nu sunt 
sigur, dar cred, mă tem că vin din... 

— Vin din Mordor, spuse Pas Mare aproape şoptit. Din 
Mordor, Barliman, dacă asta înseamnă ceva pentru tine. 

— Apără şi păzeşte! strigă domnul Captalan, îngălbenindu- 
se tot; nu încăpea nici o îndoială că numele îi era cunoscut. 
Asta-i cea mai rea veste care a ajuns în Bree de când mă ştiu pe 
pământ. 

— Este, întări Frodo. Tot mai vrei să mă ajuţi? 

— Vreau. Mai mult decât oricând. Cu toate că nu prea ştiu 
ce-ar putea unul ca mine face împotriva... 

Vocea i se pierdu. 

— Împotriva Umbrei de la Miazăzi, continuă Pas Mare 
netulburat. Nu prea mult, Barliman, dar, oricât ar fi de puţin, tot 


ajută. Poţi să-l laşi pe domnul Subdeal să rămână aici peste 
noapte, sub numele de domnul Subdeal, şi să dai uitării numele 
de Baggins până ce va fi ajuns departe. 

— Aşa voi face. Dar mă tem că vor prinde de veste şi fără 
ajutorul meu că e aici. Mare păcat că în astă-seară domnul 
Baggins a atras luarea-aminte asupra domniei sale, ca să nu 
spun mai mult. Povestea cu plecarea domnului Bilbo a făcut 
ocolul satului înainte de căderea nopţii. Chiar şi Nob al nostru 
bănuie ceva în tărtăcuţa aia înceată a lui; şi sunt alţii în Bree 
care-s mai iuți la minte decât el. 

— Ei bine, nu ne rămâne decât să nădăjduim că încă nu se 
vor întoarce Călăreţii, zise Frodo. 

— Asta e şi nădejdea mea. Dar năluci de-ar fi, şi tot n-ar 
pătrunde lesne în han. Nu vă faceţi griji până mâine dimineaţă. 
Nob n-o să sufle un cuvânt. Nici un om negru n-o să treacă de 
uşile mele atâta vreme cât sunt pe cele două picioare ale mele. 
Eu şi-ai mei om face de strajă la noapte; cât despre domniile 
voastre, aţi face bine să trageţi un pui de somn dacă puteţi. 

— Oricum trebuie să fim treziţi în zori, spuse Frodo. S-o 
pornim la drum cât mai devreme cu putinţă. Micul dejun la ora 
şase şi jumătate, te rog. 

— S-a făcut. O să am grijă de tot, făgădui hangiul. Noapte 
bună, domnule Baggins - Subdeal, iertare. Noapte bună - acum, 
ceruri mari. Unde-i domnul Brandybuck al dumneavoastră? 

— Nu ştiu, zise Frodo, cuprins dintr-o dată de îngrijorare. 
Uitaseră de tot de Merry, şi se făcuse târziu. 

— Mă tem că-i afară pe undeva. Spunea că vrea să ia puţin 
aer curat. 

— Ehei, chiar că trebuie s-avem grijă de domniile voastre: 
parcă n-aţi avea nici o grijă pe lume, oftă Captalanul. Trebuie să 
mă duc să pun drugii la porţi, dar o să am grijă ca prietenul 
vostru să fie lăsat să intre atunci când vine. Mai bine-l trimit pe 
Nob să-l caute. Noapte bună la toată lumea. 

În sfârşit domnul Captalan ieşi, aruncându-i o privire 
bănuitoare lui Pas Mare şi clătinând din cap. Paşii lui se pierdură 
pe coridor. 

— Ei? făcu Pas Mare. N-ai de gând să deschizi scrisoarea 
aia? Frodo cercetă cu atenţie sigiliul înainte să-l rupă. După cât 
îşi dădea seama, era chiar al lui Gandalf. lnăuntru, scris cu 


caligrafia viguroasă, dar îngrijită a vrăjitorului, stătea următorul 
mesaj: 


PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE, BREE, 

Ziua mijlocului de An, Anul calendarului din Comitat, 1418. 

Dragă Frodo, 

Veşti rele m-au ajuns aici din urmă. Trebuie să plec îndată. 
Ai face bine să pleci cât mai repede din Fundătura şi să ieşi din 
Comitat înainte de sfârşitul lui iulie, cel mai târziu. Eu am să mă 
întorc cât de curând pot; şi am să te urmez dacă aflu că ai 
plecat. 

Lasă-mi un mesaj aici, dacă treci prin Bree. Poţi să ai 
încredere în hangiu (Captalanul). Se prea poate ca pe Drum să 
întâlneşti un prieten de-al meu: un om slab, oacheş, înalt, numit 
de unii Pas Mare. Ştie de treaba noastră şi te va ajuta. 
Îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. Acolo trag nădejde să ne 
întâlnim din nou. Dacă nu vin, te va sfătui Elrond ce să faci. 

Al tău, în fugă, 

Gandalf 

P.S. NU-L mai folosi, pentru nici un motiv! Nu călători 
noaptea! 

P.P.S. Asigură-te că e Pas Mare cel adevărat. Umblă multi 
oameni ciudati pe drum. Aragorn este numele lui adevărat. 

Nu-i aur tot ce străluceşte. 
Nu toți sunt rătăciţi în viață. 
Ce-i tare nu se invecheşte 

Și rădăcini adânci nu-ngheaţă 
Cenuşa-ncinge foc deodată 
Lumini iau umbrele la goană. 
Ca nou tăişul rupt se-arată, 

Și regi, acei fără coroană. 

P.P.P.S. Sper ca Barliman să trimită scrisoarea asta pe loc. 
Un om de nădejde, numai că ţinerea lui de minte seamănă cu o 
magazie de vechituri: tot ce-ţi trebuie e adânc şi bine îngropat. 
Dacă uită, îl mănânc fript. Cu bine! 


Frodo citi scrisoarea, apoi o dădu şi lui Pippin, şi lui Sam. 

— Chiar că a-ncurcat rău lucrurile Captalanul ăsta. Merită 
să fie mâncat fript. Dacă primeam scrisoarea atunci, eram cu 
toţii nevătămaţi şi de mult în Vâlceaua Despicată. Dar ce s-o fi 


putut întâmpla cu Gandalf? Din ce scrie, îmi vine să cred că a 
plecat spre mari primejdii. 

— De ani de zile face asta, spuse Pas Mare. 

Frodo se răsuci spre el şi îl privi gânditor, amintindu-şi de-al 
doilea post-scriptum al lui Gandalf. 

— De ce nu mi-ai spus de la bun început că eşti prietenul 
lui Gandalf? îl întrebă el. N-am mai fi pierdut atâta vreme. 

— Oare? M-ar fi crezut vreunul dintre voi până acum? 
întrebă Pas Mare. Habar n-am avut de această scrisoare. Nu 
ştiam decât că trebuia să vă conving fără să am dovezi, dacă 
era nevoie să vă ajut. Mai întâi trebuia să vă cercetez eu pe voi, 
să mă conving că voi sunteţi cu adevărat. Duşmanul mi-a întins 
câteva capcane până acum. In clipa în care deveneam sigur, 
eram gata să vă spun tot ce-aţi fi dorit. Dar trebuie să recunosc, 
adaugă el cu un hohot de râs ciudat, că speram să vă încredeţi 
în mine fără să ştiţi cine sunt. Cine a vânat oboseşte uneori să 
tot fie neîncrezător şi duce dorul unei prietenii. Dar, asta e, îmi 
vine să cred că înfăţişarea mea mi-e potrivnică. 

— Este - cel puţin la prima privire, râse Pippin, uşurat dintr- 
o dată după citirea scrisorii lui Gandalf. Frumos e însă cel ce 
face bine, cum zicem noi în Comitat, şi aş zice că toţi am arăta 
la fel ca tine dacă am sta zile întregi în şanţuri şi-n hăţiş. 

— V-ar trebui mai mult de câteva zile, săptămâni sau ani de 
hălăduială prin pustietate ca să arătaţi ca Pas Mare, răspunse 
acesta. Şi aţi pieri mult mai curând, dacă nu cumva aveţi o 
alcătuire mult mai trainică decât păreţi a avea. 

Pippin nu mai zise nimic; dar Sam nu se lăsă chiar atât de 
uşor convins; încă îl cerceta bănuitor pe străin. 

— De unde să ştim noi că dumneata eşti Pas Mare âla de 
care ne scrie Gandalf? îl încolţi el. N-ai pomenit nici măcar o 
dată de Gandalf, până n-a apărut scrisoarea asta. Se prea poate 
să fii o iscoadă care joacă bine teatru, din câte vad, şi să încerci 
să ne faci să mergem cu tine. Poate că adevăratului Pas Mare i- 
ai făcut de petrecanie şi ai îmbrăcat hainele lui. La asta ce-ai de 
spus? 

— Că eşti un hobbit neînfricat, răspunse Pas Mare, dar mă 
tem că singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Sam Gamgee, este 
acesta. Dacă l-aş fi omorât pe adevăratul Pas Mare, v-aş putea 
omori şi pe voi. Şi v-aş fi omorât de mult, fără să mai pierd 


vremea cu vorbe. Dacă aş umbla după Inel, l-aş putea căpăta... 
ACUM! 

Se ridică în picioare şi deodată păru şi mai înalt. În ochii lui 
scăpără o lumină, pătrunzătoare şi poruncitoare. Aruncând 
mantia cât colo, puse mâna pe mânerul unei săbii atârnate la 
brâu şi care până atunci stătuse ascunsă. Hobbiţii nu îndrăzniră 
să facă vreo mişcare. Sam rămăsese cu gura deschisă, 
holbându-se mut la el. 

— Dar eu sunt adevăratul Pas Mare, din fericire, zise el, 
uitându-se în jos la hobbiţi cu faţa îmblânzită de un zâmbet 
neaşteptat. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn; şi dacă vă pot salva 
cu viaţa sau cu moartea mea, o voi face. 

Urma o tăcere îndelungată. Într-un târziu, Frodo vorbi 
şovăitor: 

— Am crezut că ne eşti prieten încă înainte de-a primi 
scrisoarea, sau măcar am dorit să fie aşa. M-ai înspăimântat de 
câteva ori în seara asta, dar niciodată aşa cum ar face-o slujitorii 
Duşmanului, cel puţin aşa-mi închipui. Îmi vine să cred că o 
iscoadă de-a lui ar... mă rog, s-ar arăta mai frumos şi ar mirosi 
mai urât, dacă mă-nţelegi. 

— Inţeleg, izbucni în râs Pas Mare. Eu arăt rufos şi miros 
bine. Nu-i aur tot ce străluceşte. Nu toți sunt rătăciţi în viață. 

— Prin urmare, versurile despre tine vorbesc? întrebă 
Frodo. N-am putut pricepe ce voiau să spună. Dar de unde ştiai 
că se găsesc în scrisoarea lui Gandalf, dacă zici că n-ai văzut-o 
niciodată? 

— Nu ştiam. Dar eu sunt Aragorn, şi versurile astea numelui 
meu se potrivesc. 

Scoase sabia, şi cu adevărat văzură că tăişul ei era spart la 
câteva palme sub mâner. 

— Nu prea e de folos, nu-i aşa, Sam? Va veni însă şi vremea 
când va fi ca nouă. 

Sam tăcu. 

— Ei, continuă Pas Mare, cu voia lui Sam, putem zice c-am 
lămurit lucrurile. Pas Mare vă va fi călăuză. Mâine o s-avem un 
drum greu. Chiar dacă suntem lăsaţi să părăsim satul fără 
piedici, puţine speranţe să plecăm neobservaţi. Dar o să-ncerc 
să ne pierdem urma cât mai repede cu putinţă. Cunosc o cale 
sau două care ne pot scoate din ţinutul Bree fără să urmăm 


drumul principal. Dacă izbutim să scăpăm de urmărire, o să mă- 
ndrept spre Ţancul Vremii. 

— Ţancul Vremii? se miră Sam. Ce-i aia? 

— Un deal, la nord de Drum, cam la jumătatea distanţei 
între Bree şi Vâlceaua Despicată. Străjuieşte o mare întindere de 
pământ de jur împrejur; de acolo de sus o să putem să ne uităm 
în toate părţile. Gandalf într-acolo o să se îndrepte dacă vine în 
urma noastră, sunt sigur de asta. După Ţancul Vremii, călătoria 
o să ni se îngreuneze şi o să fim nevoiţi să alegem între mai 
multe primejdii. 

— Când l-ai văzut pe Gandalf ultima dată? îl întrebă Frodo. 
Ştii unde este sau ce face? 

Un fel de umbră trecu peste chipul lui Pas Mare. 

— Nu ştiu. Am venit cu el spre Apus azi-primăvară. În 
ultimii ani am păzit adeseori hotarele Comitatului când el era 
plecat cu treburi pe alte meleaguri. Rareori le lasă nepăzite. 
Ultima dată ne-am întâlnit în prima zi a lunii mai: la Vadul Sarn, 
pe râul Viniac la vale. Mi-a spus că ceea ce puseserăţi voi la cale 
se rezolvase cu bine şi că vei porni spre Vâlceaua Despicată în 
ultima săptămână a lui septembrie. Ştiind că este alături de 
tine, am plecat într-o călătorie de unul singur. Şi asta s-a 
dovedit o greşeală; căci e limpede că a primit nişte veşti, iar eu 
nu eram în preajmă să dau o mână de ajutor. 

Pentru prima oară de când îl cunosc, sunt cuprins de 
îngrijorare, mărturisi Pas Mare. Ar fi trebuit să avem o ştire de la 
el, chiar dacă a fost împiedicat să vină. Când m-am întors, acum 
multe zile, am auzit veştile cele proaste. Mersese vorba în lung 
şi-n lat că Gandalf lipseşte şi că au fost zăriţi Călăreţii. Elfii din 
Gildor mi-au spus asta; mai pe urmă mi-au zis că plecaseşi de- 
acasă; dar nu se primise ştire că părăsiseşi Ţara ledului. Am 
urmărit Drumul de la Miazănoapte cu multă nelinişte. 

— Crezi că sunt amestecați Călăreţii Negri... În absenţa lui 
Gandalf, vreau să zic? întrebă Frodo. 

— Nu ştiu să existe altceva care să-i fi stat în cale în afară 
de Duşmanul însuşi, răspunse Pas Mare. Dar nu vă pierdeţi 
speranţa. Gandalf e mai măreț decât vă puteţi închipui voi, cei 
din Comitat - de obicei nu-i vedeţi decât glumele şi jucăriile. Dar 
treaba asta a noastră va fi fapta lui cea mai măreaţă. 

Pippin căscă. 


— lertaţi-mă, zise el, dar sunt mort de oboseală. Fie ele 
oricâte primejdii şi temeri, trebuie să mă bag în pat, sau adorm 
aici, pe loc. Unde-i hăbăucul ăla de Merry? Asta ne-ar mai lipsi, 
să trebuiască să ieşim în beznă să-l căutăm. 

În aceeaşi clipă auziră o uşă izbindu-se, apoi nişte paşi care 
se apropiau în fugă pe coridor. Merry năvăli înăuntru, urmat de 
Nob. Închise repede uşa şi se rezemă de ea. Gâfâia. Cei din 
cameră se uitară la el speriaţi. Cu greu reuşi să îngaime: 

— l-am văzut, Frodo. l-am văzut. Călăreţii Negri. 

— Călăreţii Negri? strigă Frodo. Unde? 

— Aici. În sat. Am stat în cameră aproape o oră. Apoi, 
văzând că nu vă întoarceţi, am ieşit să mă plimb puţin. Am venit 
înapoi şi m-am oprit niţel mai încolo de felinar, în umbră, ca să 
mă uit la stele. Şi aşa, pe neaşteptate, am început să tremur şi 
am simţit că ceva îngrozitor se furişa spre mine: un fel de umbră 
mai adâncă în umbra de pe uliţă, chiar în afara arcului de lumină 
aruncat de felinar. Ca în clipă următoare să alunece în întuneric, 
fără nici un zgomot. Cal n-am văzut. 

— În ce direcţie a apucat-o? întrebă Pas Mare deodată şi cu 
o voce răstită. 

Merry tresări, căci de-abia acum îl zări pe străin. 

— Vorbeşte mai departe, îl îndemnă Frodo. E un prieten de- 
al lui Gandalf. Am să te lămuresc mai târziu. 

— Mi s-a părut, continuă Merry, că a luat-o pe Drum în sus, 
spre răsărit. Am încercat să mă ţin după el. Vezi să nu, a 
dispărut cât ai clipi; atunci am dat şi eu colţul şi m-am dus până 
unde se termină casele pe uliţă. 

Pas Mare îl privi pe Merry cu mirare. 

— Ai o inimă vitează, zise el, dar a fost o nesăbuinţă din 
partea ta. 

— Nu ştiu, făcu îndoit Merry. Nici vitejie, nici nesăbuinţă, 
gândesc eu. N-am putut face altcum. Parcă mă trăgea ceva într- 
acolo. Oricum, m-am dus, şi numai ce aud voci lângă gard. Una 
mormăia. Cealaltă şoptea sau sâsâia. N-am putut prinde ce-şi 
spuneau. Nu m-am furişat mai aproape, pentru că am început să 
tremur din toate mădularele. Apoi m-a cuprins groaza şi m-am 
întors şi mă-ndreptam glonţ spre casă când ceva a venit pe la 
spatele meu şi... şi am căzut. 

— Eu l-am găsit, veni rândul lui Nob să povestească. 
Domnu' Captalan m-a trimis cu un felinar. M-am dus la Poarta 


de la Apus, apoi m-am întors să merg la Poarta de la Răsărit. 
Ajunsesem în dreptul casei lui Bill Ferigă şi mi s-a părut că văd 
ceva pe Drum. N-aş jura, dar arăta ca şi cum doi oameni stăteau 
aplecaţi peste ceva şi dădeau să-l ridice. Am scos un strigăt, dar 
când am ajuns la locul cu pricina, nici urmă de cei doi, doar 
domnu' Brandybuck zăcea lângă drum. Aş fi zis că dormea. „Am 
crezut că am căzut în apa adâncă", mi-a spus când l-am 
scuturat. Tare ciudat arăta, şi de cum l-am ridicat în capul 
oaselor, a sărit în picioare şi-a zbughit-o ca un iepure încoace. 

— Mi-e frică, e-adevărat, recunoscu Merry, cu toate că nu 
ştiu ce-am zis. Am avut un vis urât, pe care nu mi-l amintesc. Nu 
ştiu ce m-a pocnit. 

— Ştiu eu, zise Pas Mare. Răsuflarea Neagră. Călăreţii şi-or 
fi lăsat caii dincolo de Porţi şi s-or fi strecurat în taină prin Poarta 
de la Răsărit. Cu siguranţă că acum ştiu toate noutăţile, căci au 
fost la Bill Ferigă; şi mai mult ca sigur că străinul ăla venit de la 
Miazăzi e şi el iscoadă. Se prea poate să se întâmple ceva în 
noaptea asta, înainte să apucăm să părăsim satul. 

— Ce să se întâmple? vru să ştie Merry. Or să atace hanul? 

— Nu, nu cred. Încă nu-s toţi aici. Şi, oricum, nu le stă în 
obicei. Ei sunt puternici doar pe întuneric şi în singurătate, nu 
atacă pe faţă o casă în care ard lumini şi e plină de oameni - 
decât dacă sunt la ananghie rău de tot - şi în nici un caz atâta 
vreme cât ne mai despart multe leghe până la Eriador. Dar 
puterea lor stă în teroare, şi câţiva locuitori din Bree se află de 
mai de mult în ghearele lor. Pe nenorociţii ăştia or să-i pună să 
facă nişte lucruri murdare: pe Ferigă, pe câţiva dintre străini şi 
poate şi pe portar. Cu Harry au stat de vorbă luni, la Poarta de la 
Apus. l-am urmărit. Harry era alb la faţă şi tremura ca varga 
după ce-au plecat. 

— Imi pare că unde ne-ntoarcem numai peste duşmani 
dăm, oftă Frodo. Ce putem face? 

— Rămâneţi aici, nu vă duceţi în camerele voastre. Cu 
siguranţă că au aflat care sunt. Ferestrele de la camerele 
hobbiţilor dau spre miazănoapte şi sunt aproape de pământ. O 
să rămânem cu toţii împreună aici şi-o să baricadăm fereastra şi 
uşa. Dar mai întâi merg cu Nob să vă aducem bagajele. 

După ce ieşi Pas Mare, Frodo începu să-i povestească lui 
Merry ce se întâmplase după cină. Când se întoarseră cei doi, 
Merry încă citea şi cumpănea la scrisoarea lui Gandalf. 


— Dragi stăpâni, le spuse Nob, am făcut grămadă 
aşternuturile în mijlocul fiecărui pat. Şi am mai pus o pătură de 
lână cafenie pe o pernă, ca să pară că-i capul dumitale, domnule 
Bag... Subdeal, stăpâne, adaugă el cu un surâs. 

Pippin izbucni în râs. 

— Reugşită imitație, îl lăudă el. Dar ce-o să se întâmple când 
or să-şi dea seama că i-am păcălit? 

— Vom vedea, zise Pas Mare. Poate reuşim să-i ţinem la 
distanţă până mâine dimineaţă. 

— Noapte bună tuturor, le ură Nob şi ieşi, căci era rândul lui 
să facă de strajă la porţi. 

işi îngrămădiră toate raniţele pe podea. În dreptul uşii 
puseră un scaun şi închiseră bine fereastra. Uitându-se afară, 
Pippin văzu că noaptea era senină. Secera atârna strălucitoare 
deasupra culmilor Dealului Bree. Apoi închise obloanele grele şi 
puse drugul, trăgând şi perdelele. Pas Mare înteţi focul şi suflă în 
lumânări. 

Hobbiţii se întinseră pe jos, pe paturi, cu picioarele spre 
vatra căminului; Pas Mare însă se aşeză în jilţul din dreptul uşii. 
Mai vorbiră o vreme, căci Merry avea încă întrebări de pus. 

— Auzi tu, să treci pe Lună-n sus! chicoti Merry, învelindu- 
se bine. Ce caraghios trebuie că ai fost, Frodo! Da'-mi pare rău 
că n-am fost de faţă să te văd şi eu. Venerabilii satului or să 
vorbească despre asta înc-o sută de ani de-aici încolo. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu, zise Pas Mare. Apoi tăcură şi, unul 
după altul, hobbiţii adormiră. 


XI Un pumnal în beznă 

În timp ce ei se pregăteau de somn în Bree, noaptea 
coborâse peste Ţara ledului; neguri umpleau vâlcelele şi se 
răşchirau de-a lungul malurilor râului. Casa din Scobitura Râului 
era tăcută. Bolger Grasunu' deschise precaut uşa şi privi afară. 
Toată ziua îl stăpânise un simţământ de teamă, iar acum nu era 
în stare să se odihnească sau să se bage în pat: în aerul 
nemişcat al nopţii parcă pândea o ameninţare. În timp îşi mijea 
ochii în întuneric, o umbră neagră se clinti pe sub frunzişul 
copacilor; poarta păru să se deschidă de la sine şi să se închidă 
la loc fără sunet. Bolger simţi cum îl cuprinde groaza. Se retrase 
din prag şi câteva clipe rămase tremurând în hol. Apoi închise 
uşa şi împinse zăvorul. 


Noaptea devenea tot mai adâncă. Se auzi sunetul firav al 
cailor duşi pe furiş peste pajişte. În dreptul porţii se opriră şi trei 
siluete negre intrară, precum umbrele nopţii ce se întindeau 
neauzite pe pământ. O siluetă se îndreptă spre uşă, iar celelalte 
două fiecare la câte un colţ al casei, de-o parte şi de alta a 
intrării; acolo rămaseră la fel de nemişcate ca şi umbrele 
pietrelor, în vreme ce noaptea se făcea tot mai adâncă. Casa şi 
copacii neclintiţi păreau să aştepte în încordare. 

O boare uşoară trecu printre frunze, iar undeva în 
depărtare răsuna strigătul unui cocoş. Ora cea rece dinaintea 
ivirii zorilor se scurgea. Silueta din dreptul uşii se mişcă. In 
întunericul deplin, fără lună şi stele, scăpără o lamă trasă din 
teacă, precum scăpărarea unui fulger de gheaţă. Urmă o 
izbitură surdă, însă puternică, şi uşa se cutremură. 

— În numele lui Mordor, deschide! porunci o voce şuierată 
ameninţător. 

La o a doua lovitură, uşa cedă şi se prăvăli înăuntru, cu 
zăvorul rupt şi lemnul făcut ţăndări. Siluetele negre îi trecură 
iute pragul. 

În aceeaşi clipă, dintre copacii din apropierea casei răsună 
un corn. Chemarea lui sparse noaptea la fel ca un foc încins pe 
coama unui deal. i g 

SĂRIŢI! PRIMEJDIE! FOC! VRĂJMAŞI! SĂRIŢI! 

Bolger Grăsunu' nu stătuse cu mâinile în sân. De cum 
văzuse siluetele negre furişându-se dinspre grădină, înţelesese 
că trebuia ori să fugă din calea lor, ori să piară. Alesese fuga pe 
uşa din dos, prin grădină şi peste pajişti. Ajuns la cea mai 
apropiată casă, la mai mult de o milă depărtare, se prăbuşise pe 
trepte. 

— Nu, nu, nu! ţipase el ca din gură de şarpe. Nu, nu eu! Nu- 
i la mine! 

Trecu ceva vreme până când lumea reuşi să priceapă ceva 
din bălmăjeala lui. În cele din urmă se dumiriră că duşmanul 
pătrunsese în Ţara ledului, o invazie ciudată cu totul, dinspre 
Pădurea Bătrână. Şi din acel moment nu mai stătură nici o clipă 
pe gânduri. i 

PRIMEJDIE! FOC! VRĂJMAŞI! 

Clanul Brandybuck sună chemarea Cornului din Ţara 
ledului, ce nu mai fusese auzită de o sută de ani, de când lupii 


albi năvăliseră în larna Cruntă, când râul Viniac îngheţase din 
mal în mal. 

SĂRIŢI! SĂRIŢI! 

De departe se auzeau alţi corni răspunzând chemării. 
Alarma se dădea peste tot. 

Siluetele negre părăsiră casa în goană. Una dintre ele 
scăpă din fugă o pelerină de hobbit. Pe pajişte se auzi deodată 
un tropot de copite, devenind iute galop şi pierzându-se ca 
tunetul în întuneric. Peste tot în Scobitura Râului răsunau corni 
şi voci strigând şi picioare alergând. Dar Călăreţii Negri goneau 
ca vântul spre Poarta de la Miazănoapte. Lasă-i pe pitici să sufle 
cât or vrea! Sauron o să se ocupe de ei mai târziu. Până una- 
alta, pe Călăreţi îi aştepta o nouă încercare: căci de-acum ştiau 
că acea casă era pustie şi Inelul dispăruse. Trecură ca fulgerul 
de gărzile de la poartă şi dispărură din Comitat. 

Noaptea era încă mică atunci când Frodo se trezi brusc 
dintr-un somn profund, ca tulburat de cine ştie ce zgomot sau 
de prezenţa cine ştie cui. Îl zări pe Pas Mare stând de veghe în 
jilţul său: ochii îi luceau în scăpărările focului care fusese încins 
şi acum ardea vioi; Frodo însă nu făcu nici un semn şi nici nu se 
clinti de la locul lui. 

Adormi din nou; şi visurile îi fuseră încă o dată frământate 
de zbuciumul vântului şi de galop de copite. Vântul părea să se 
învolbureze în jurul casei şi s-o scuture din temelii; în depărtare, 
Frodo parcă auzea chemarea sălbatică a unui corn. Deschise 
ochii şi tocmai atunci un cocoş cânta îndăriit în ograda hanului. 
Pas Mare trăsese la o parte draperiile şi deschisese obloanele, 
făcând balamalele să scârţâie. Primele luciri cenușii ale zilei 
pătrunseseră în cameră, o dată cu aerul rece. 

După ce-i trezi pe toţi, Pas Mare îi conduse pe hobbiţi spre 
dormitoare. Pătrunzând înăuntru, se bucurară că dăduseră 
ascultare sfatului lui: căci ferestrele fuseseră deschise cu forţa, 
iar acum se bălăbăneau în vântul ce înfoia şi perdelele; paturile 
fuseseră  răscolite, pernele zăceau sfârtecate pe podea; 
cuvertura cafenie era sfâşiată. 

Pas Mare se duse imediat să-l aducă pe hangiu. Bietul 
domn Captalan arăta somnoros şi foarte speriat. Abia dacă 
apucase să închidă un ochi toată noaptea (aşa zicea el), dar zău 
dacă auzise vreun zgomot. 


— Nici că s-a mai întâmplat aşa ceva de când sunt! strigă 
el, ridicând îngrozit mâinile. Oaspeţii mei să nu poată dormi în 
paturile lor, şi uite în ce hal mi-au ajuns pernele. Ce vremuri 
trăim? 

— Vremuri întunecate, spuse Pas Mare. Dar deocamdată o 
să fii lăsat în pace după ce vei fi scăpat de noi. Nu mai pierdem 
nici o clipă. Nu te mai ocupa de micul dejun: îmbucăm şi bem 
ceva în picioare şi e de-ajuns. În câteva minute ne-am şi strâns 
calabalâcul. 

Domnul Captalan ieşi în fugă să se îngrijească de ponei şi 
să pregătească oaspeţilor o „îmbucătură". Dar curând se 
întoarse disperat. Poneii dispăruseră! Porţile grajdului fuseseră 
deschise în timpul nopţii, iar poneii se făcură nevăzuţi: nu numai 
poneii lui Merry, ci toţi caii şi toate celelalte dobitoace. 

Pe Frodo îl cuprinse disperarea auzind această veste. Cum 
să mai nădăjduiască să ajungă în Vâlceaua Despicată pe jos, 
urmăriţi de duşmani călare? Ca şi cum ar fi încercat să ajungă 
pe Lună! Pas Mare rămase tăcut o vreme, uitându-se la hobbiţi, 
cântărindu-le parcă puterile şi curajul. 

— Poneii nu ne-ar fi de prea mare ajutor ca să scăpam de 
călăreţi, zise el într-un târziu, cu un aer gânditor, ca şi cum ar fi 
ghicit ce gânduri îl chinuiau pe Frodo. N-am merge pe jos cu 
mult mai încet pe drumurile pe care vreau să le urmăm. Oricum, 
doream să mergem pe jos. Problemele mele sunt mâncarea şi 
proviziile. Nu ne putem bizui că vom găsi ceva de mâncare între 
Bree şi Vâlceaua Despicată, decât ceea ce luăm cu noi; şi 
trebuie să luăm îndeajuns de mult, căci s-ar putea să fim nevoiţi 
să întârziem pe drum sau să facem ocolişuri departe de calea 
cea dreaptă. Cât de mult sunteţi în stare să căraţi în spate? 

— Cât trebuie de mult, spuse Pippin, simțind cum îi piere 
curajul, dar încercând să se arate mai temerar decât îl trăda 
înfăţişarea (sau decât se simţea). 

— Eu pot să duc cât doi, se avântă Sam sfidător. 

— Chiar nu putem face nimic, domnule Captalan? îl întrebă 
Frodo pe hangiu. Nu putem găsi o pereche de ponei undeva în 
sat, măcar unul pentru bagaje? Nu-mi închipui că-i putem 
închiria, dar poate îi cumpărăm, adăugă el şovăitor, neştiind 
dacă-l lasă punga să facă aşa ceva. 

— Mă îndoiesc, mărturisi hangiul cu un aer nefericit. Cei 
doi-trei ponei buni de călărie care se găseau în Bree erau ţinuţi 


în grajdul meu, şi uite că s-au dus şi ăştia. Cât despre alte 
animale, cai, ponei de povară sau de ce-or fi, se găsesc tare 
puţini în Bree şi nu-s de vânzare. Da' am să fac tot ce pot. Il scol 
pe Bob din culcuş şi-l trimit pe la vecini cât de repede. 

— Mda, mormăi Pas Mare fără tragere de inimă, cam asta 
ai de făcut. Mă tem c-o să trebuiască să găsim măcar un ponei. 
Dar uite cum se spulberă speranţele că am putea porni devreme 
şi fără să prindă careva de veste. Dac-am fi suflat din corn ca să 
ne anunţăm plecarea, ar fi fost acelaşi lucru. Sunt sigur că ăsta 
a fost şi planul lor. 

— Tot ne-a rămas o fărâmă de mângâiere, zise Merry, şi 
cred că mai mult de-o fărâmă: putem măcar mânca în timp ce 
aşteptăm - şi încă să stăm la masă. Hai să-l găsim pe Nob. 

Până la urmă trecură trei ore şi ei tot nu plecaseră. Bob se 
întoarse, aducându-le vestea că în vecini nu se găsea nici cal, 
nici ponei, nici de hatârul lor, nici pe bani - cu o singură 
excepţie: Bill Ferigă avea unul pe care mai că l-ar vinde. 

— O mârţoagă răpciugoasă, aproape moartă de foame, zise 
Bob, dar, după cum îl ştiu pe Bill, nu l-ar da decât dacă-i plătiţi 
de trei ori pe cât face, asta pentru că sunteţi la ananghie. 

— Bill Ferigă? se încrunta Frodo. Nu-i vreo şmecherie la 
mijloc? N-o să facă dobitocul cale-ntoarsă la stăpânul său cu 
toate sarsanalele noastre, sau te pomeneşti că-l ajută să ne ia 
urma, sau mai ştiu eu ce? 

— Nu m-ar mira, cugetă Pas Mare. Dar nu-mi închipui că 
vreun animal ar mai dori să se întoarcă la el o dată ce-a scăpat 
de-acolo. Cred că ăsta-i un gând care i-a venit bunului jupân 
Ferigă mai târziu: o cale să profite şi mai mult de pe urma 
întregii poveşti. Pericolul cel mare e acela că mai mult ca sigur 
nenorocitul ăla de animal e cu un picior în groapă. Dar, după 
câte vad, n-avem de ales. Cât cere pe el? 

Preţul cerut de Bill Ferigă era de doisprezece bani de 
argint: cu adevărat, cel puţin de trei ori valoarea poneiului prin 
partea locului. Se dovedi că animalul era o gloabă ciolănoasă, 
flămânzită şi tristă; dar încă nu arăta ca şi cum ar fi tras să 
moară. Domnul Captalan plăti el însuşi pentru ponei şi-i mai 
dădu lui Merry alţi optsprezece bani, drept despăgubire pentru 
animalele pierdute. În Bree era socotit un om cinstit şi înstărit, 
dar treizeci de bani de argint reprezentau o lovitură pentru el, şi 


încă şi mai greu de îndurat era faptul că se lăsase înşelat de Bill 
Ferigă. 

Dar până la urmă ieşi chiar bine din toată această 
întâmplare. După cum se află mai târziu, doar un cal fusese 
furat. Ceilalţi fugiseră ori goniţi din urmă, ori cuprinși de groază, 
ca mai apoi să fie găsiţi rătăcind care-ncotro prin ţinut. Poneii lui 
Merry scăpaseră nevătămaţi, drept care (având destulă minte) 
făcuseră cale întoarsă spre Gruiuri, în căutarea Mocofanului 
celui Dolofan. Astfel au ajuns pentru o vreme în grija lui Tom 
Bombadil şi au dus-o foarte bine. Dar când veştile despre 
întâmplările din Bree au ajuns la urechile lui Tom, acesta a 
trimis poneii înapoi la domnul Captalan, care s-a ales astfel cu 
cinci animale la un preţ chiar mai bun. E drept că aveau mai 
mult de tras în Bree, dar Bob se purta bine cu ei; aşa că, una 
peste alta, poneii au avut noroc: scăpaseră de o călătorie în 
necunoscut şi plină de primejdii. In schimb, nu le-a fost dat să 
ajungă în Vâlceaua Despicată. 

Deocamdată însă domnul Captalan nu ştia decât că banii 
lui oricum erau daţi - sau poate rău - daţi. Colac peste pupăza, 
mai avea şi alte necazuri. Căci, de cum se treziră ceilalţi oaspeţi 
şi auziră de jaful de la han, se iscă mare tărăboi. Călătorii veniţi 
de la miazăzi, care pierduseră mai mulţi cai, dădeau vina pe 
hangiu, până când se descoperi că, în timpul nopţii, chiar unul 
dintre ei se făcuse nevăzut, nimeni altul decât amicul cu ochi 
saşii al lui Bill Ferigă. Pe dată bănuiala căzu asupra acestuia. 

— Dacă vă întovărăşiţi la drum cu un hoţ de cai şi mi-l 
aduceţi în casă, se burzului hangiul, s-ar cuveni să plătiţi 
domniile voastre toată paguba, nu să va răţoiţi la mine. Duceţi- 
vă de-l întrebaţi pe Ferigă unde-i frumuseţea aia de prieten al 
vostru. 

Reieşi că dispărutul nu era prietenul nici unuia dintre ei şi 
nici nu-şi aminteau când se alăturase grupului lor. 

După ce isprăviră de mâncat, hobbiţii trebuiră să 
împacheteze totul încă o dată şi să ia şi mai multe provizii 
pentru călătoria mult mai lungă ce le stătea înainte. Se apropia 
de ceasurile zece atunci când, în sfârşit, se urniră din loc. De- 
acum tot satul fierbea din pricina celor întâmplate. Şmecheria 
lui Frodo cu dispariţia; ivirea călăreţilor negri în sat; jefuirea 
grajdurilor şi, nu în ultimul rând, vestea că Pas Mare Pribeagul 
se însoţise cu misterioşii hobbiţi, toate astea aveau să fie 


povestite şi răspovestite de-aici încolo ani de-a rândul, timp în 
care nu avea să se mai întâmple nimic. Mulţi locuitori din Bree şi 
din Căpiţa, şi chiar din Combe şi Fundurăului, se înghesuiau pe 
uliţa satului ca să fie martori la plecarea drumeţilor. Ceilalţi 
oaspeţi de la han stăteau în pragurile uşilor ori atârnau ciorchine 
la ferestre. 

Pas Mare îşi schimbase planul, hotărând să părăsească 
satul Bree pe drumul principal. Orice încercare de a tăia de-a 
dreptul peste câmpuri n-ar fi făcut decât să înrăutăţească şi mai 
mult lucrurile: jumătate dintre locuitori s-ar fi luat după ei, ca să 
vadă ce puneau la cale şi să-i împiedice să le calce pământurile. 

Işi luară rămas-bun de la Nob şi de la Bob, iar de domnul 
Captalan se despărţiră cu multe mulţumiri. 

— Nădăjduiesc să ne mai întâlnim cândva, când lucrurile or 
fi din nou vesele, zise Frodo. Nu mi-aş dori altceva mai mult 
decât să pot sta o vreme în casa dumitale în pace şi linişte. 

Se aşternură la drum cuprinşi de nelinişte şi descurajaţi, 
urmăriţi de privirile mulţimii. Nu toate feţele erau prietenoase, 
cum nu erau nici toate cuvintele ce li se strigau. Dar Pas Mare 
părea să fie respectat de cei mai mulţi locuitori din Bree, încât 
cei asupra cărora îşi aţintea ochii închideau imediat gura şi se 
retrăgeau. Pas Mare mergea primul, cu Frodo alături; urmau 
Merry şi Pippin; ultimul venea Sam, ducând de dârlogi poneiul 
împovărat de atâtea bagaje câte se înduraseră să-i pună în 
spinare; dar încă de pe-acum bietul animal arăta mai puţin 
nenorocit, ca şi cum era mulţumit de schimbarea sorții sale. Dus 
pe gânduri, Sam rodea un măr. Avea un buzunar plin de mere: 
darul de despărţire primit de la Nob şi de la Bob. 

— Merele pentru drum şi pipa pentru şezut, le spuse el 
drept mulţumire. Dar, după cum chitesc, în curând am să le simt 
lipsa. 

Hobbiţii nu luau seamă la capetele curioase ce se iţeau de 
după uşi sau se iveau pe deasupra gardurilor şi zidurilor în timp 
ce treceau. Dar, când nu mai aveau mult până să ajungă la 
poartă, Frodo zări o casă întunecoasă, dărăpănată, în spatele 
unui gard verde şi des; ultima casă din sat. La una dintre 
ferestre surprinse preţ de o clipă un chip livid, cu ochi vicleni şi 
oblici; în clipa următoare chipul se făcu nevăzut. 


„Vasăzică, aici se ascunde călătorul nostru de la miazăzi, îşi 
spuse el în gând. Mai degrabă îmi pare că seamănă a moroi 
decât a om." 

Peste gardul viu, alt om se uita la ei fără fereală. Avea 
sprâncene stufoase şi negre, şi ochi negri şi dispreţuitori; gura 
lui mare se strâmbase într-un rânjet. Fuma o pipă scurtă şi 
neagră. Când hobbiţii se apropiară, el scoase pipa din gură şi 
scuipă. 

— 'neaţa, Craci Lungi, zise el. Te-ai pornit devreme? Ţi-ai 
găsit amici de drum? 

Pas Mare dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

— "'neaţa, micuţii mei prieteni, îi salută apoi pe hobbiţi. 
Presupun că ştiţi cu cine v-aţi înhăitat? Asta-i Pas Mare Hainul, 
zău. Am auzit c-ar avea şi alte nume, nu tot atât de drăguţe. Fiţi 
cu ochii-n patru la noapte. lar tu, Sammie, să nu te porţi rău cu 
amărâtul şi bătrânul meu ponei. Ptiu! scuipă el din nou. 

Sam se răsuci fulgerător spre el. 

— lar tu, Feriguţă, ascunde-ţi faţa aia hâdă, sau ţi-o pocesc 
şi mai rău. 

Şi cu o zvâcnire scurtă, iute că fulgerul, un măr plecă din 
mâna lui şi-l lovi pe Bill drept în nas. Omul n-apucă să se 
ferească la timp, încât din spatele tufişurilor se auziră înjurături 
şi blesteme. 

— Un măr bun dus pe apa sâmbetei, spuse Sam cu părere 
de rău şi îşi continuă drumul. 

Satul rămase în urma lor. Cohorta de copii şi haimanale 
care se luase după ei obosi şi la poarta sudică se întoarse 
înapoi. Drumetii însă trecură de poartă şi merseră încă o vreme 
pe Drum. Acesta cotea spre stânga, luând-o înapoi spre est, 
după ce ocolea poala Dealului Bree, apoi cobora cu repeziciune 
spre regiunea împădurită. La stânga lor, pe pantele mai 
domoale dinspre sud-est ale dealului, călătorii zăriră câteva 
dintre casele şi văgăunile hobbiţilor, ce ţineau de satul Căpiţa; 
jos, într-o văioagă adâncă, la nord de Drum, se legănau fuioare 
de fum, semn că acolo se afla satul Combe; Fundurăului era 
ascuns în spatele copacilor din Combe. 

După ce Drumul cobori o vreme în pantă şi părăsi Dealul 
Bree ce se înălța semeţ şi cafeniu în urmă, hobbiţii ajunseră la 
un drumeag îngust care se îndrepta spre nord. 


— Aici părăsim drumul deschis şi o luăm pe poteci ascunse, 
îi anunţă Pas Mare. 

— Sper că nu e o „scurtătură", zise Pippin. Ultima noastră 
scurtătură prin păduri era să se termine cu o nenorocire. 

— Mda, numai că atunci nu mă aveaţi cu voi, zise Pas Mare. 
Scurtăturile mele, mari sau mici, nu greşesc ţinta. 

Se uita în susul şi-n josul Drumului. Nu se vedea nici 
țipenie; după care, fără altă clipă de zăbavă, o luă în jos pe 
drumeag, spre valea împădurită. 

Din câte îşi puteau da seama, necunoscând regiunea, 
intenţia lui era aceea de-a se îndrepta mai întâi spre 
Fundurăului, dar s-o ţină pe dreapta şi să depăşească satul pe la 
est, ca apoi s-o taie cât mai repede cu putinţă peste întinderile 
pustii, spre Dealul Ţancul Vremii. Astfel, dacă totul mergea bine, 
ar fi evitat o curbă mare a Drumului, care cobora spre miazăzi 
pentru a ocoli Apele Muştelor, cum se numea ţinutul mlăştinos 
din acea parte. Dar, de bună seamă, erau nevoiţi să traverseze 
mlaştinile, şi felul cum le descria Pas Mare nu avea darul să-i 
încurajeze. 

Până una-alta, mersul ăsta nu era neplăcut. 

Chiar aşa, dacă n-ar fi fost întâmplările tulburătoare din 
noaptea dinainte, s-ar fi putut bucura de această parte a 
călătoriei lor mai mult decât de oricare alta de până atunci. 
Soarele strălucea, dar nu era prea fierbinte. Pădurea din vale 
era încă înfrunzită, plină de culoare, părând paşnică şi 
primitoare. Pas Mare îi conducea fără nici o ezitare pe multe 
cărări ce se întretăiau, pe care, dacă ar fi fost de unii singuri, s- 
ar fi rătăcit curând. El alesese o cale întortocheată, cu 
nenumărate coturi şi ocolişuri, pentru a descuraja orice 
încercare de urmărire. 

— Sunt încredinţat că Bill Ferigă s-a luat după noi ca să 
vadă unde părăsim Drumul, zise Pas Mare, deşi mă îndoiesc că 
se va încumeta să ne urmărească el însuşi. Cunoaşte regiunea 
destul de bine, dar mai ştie că nu mă poate întrece într-o 
pădure. Mă tem mai mult de ceea ce-ar putea spune altora. ŞI 
nu cred că ăştia-s prea departe. lar dacă-şi închipuie că ne- 
ndreptam spre Fundurăului, cu atât mai bine. 

Poate că Pas Mare era cu adevărat de neîntrecut, sau poate 
alta să fi fost pricina, fapt e că nu auziră nici un sunet făcut de 
vreo altă fiinţă, cât fu ziua de lungă: nici din cele pe două 


picioare, fără doar de păsări, şi nici din cele pe patru, fără doar 
de vreo vulpe şi câteva veveriţe. În ziua următoare începură să 
se îndrepte spre soare-răsare, aproape fără abatere; totul în jur 
era la fel de liniştit şi de tăcut. A treia zi de la plecarea din Bree, 
ieşiră din Pădurea Rea. Terenul coborâse întruna încă de când 
părăsiseră Drumul, iar acum se pomeniră în faţa unei întinderi 
mari, orizontale, mai greu de străbătut. Se găseau de mult în 
afară hotarelor ținutului Bree, în pustietatea lipsită de poteci, şi 
se apropiau de Mlaştinile Apele Muştelor. 

Pământul era din ce în ce mai umed, mustind de apă ici şi 
colo; dădură chiar peste băltoace şi suprafeţe mari acoperite de 
stuf şi papură pline de ciripit de păsărele nevăzute. Trebuiau să- 
şi caute drumul cu grijă, ca să nu se ude la picioare şi nici să se 
abată de la direcţia pe care şi-o aleseseră. La început înaintară 
cu spor, dar, cu cât mergeau mai mult, cu atât înaintarea 
devenea mai anevoioasă şi mai primejdioasă. Mlaştinile îi 
amăgeau, le întindeau capcane, nici o potecă nu era îndeajuns 
de lungă, încât nici măcar Pribegii nu se descurcau printre 
smârcurile mişcătoare. Muştele prinseseră şi ele să-i chinuie, 
văzduhul era plin de musculiţe mici de tot care li se vârau pe 
sub mâneci, pe sub cracii pantalonilor, li se încurcau în păr. 

— Mă mănâncă de viu! ţipă Pippin. Apele Muştelor! Mai 
multe sunt musculiţele astea decât apele. 

— Cu ce s-or hrăni când n-au parte de hobbiţi? întrebă Sam, 
scărpinându-se pe gât. Petrecură o zi nenorocită pe meleagurile 
acelea pustii şi respingătoare. Locul de popas era umed, rece, 
incomod, iar micile zburătoare muşcătoare nu-i lăsau să 
doarmă. Ca şi cum astea n-ar fi fost de ajuns, apăruseră şi nişte 
creaturi îngrozitoare ce mişunau prin stufăriş şi smocurile de 
iarbă; după sunetele pe care le scoteau, păreau nişte rubedenii 
spurcate ale greierului. Cu miile năvăliseră, ţiuind peste tot în 
jur, țiuuu-cric, cric-țiuuu, una-ntruna, cât fu noaptea de lungă, 
mai-mai să-i scoată pe hobbiţi din minţi. 

Ziua următoare, a patra, nu se dovedi cu mult mai bună, 
nici noaptea mai plăcută. 

Chiar dacă  ţiuuucricuitorii (cum îi botezase Sam) 
rămăseseră în urmă, musculiţele se ţineau scai de ei. 

Şi cum zăcea Frodo treaz, căci, deşi mort de oboseală, nu 
era în stare să pună geană peste geană, i se păru că zăreşte, la 
mare depărtare, o lumină pe cerul de la răsărit: tot apărea şi 


dispărea. Zorile nu puteau fi, încă mai erau câteva ceasuri bune 
până atunci. 

— Ce-i lumina aia? îl întrebă el pe Pas Mare, care se trezise 
şi stătea în picioare, cu privirile pierdute în noapte. 

— Nu ştiu. Prea-i departe ca să-mi dau seama. Parcă-s 
fulgere ce ţâşnesc din vârful dealului. 

Frodo se întinse la loc, dar se uită multă vreme la 
scăpărările albe. Şi din când în când la silueta înaltă şi 
întunecată a lui Pas Mare, care stătea tăcut şi veghetor. Intr-un 
târziu, Frodo se cufundă într-un somn chinuit. 

În a cincea zi n-avură mult de mers până lăsară în urmă 
ultimele băltoace şi smârcuri răzlețe ale mlaştinilor. In faţa lor, 
terenul începea din nou să urce. Departe, spre est, se zarea 
acum linia dealurilor. Cel mai înalt dintre ele se găsea la dreapta 
acestei linii, răzleţit de celelalte. Avea vârful conic, uşor turtit în 
creştet. 

— Ăla-i Ţancul Vremii, zise Pas Mare. Vechiul Drum, pe care 
l-am lăsat de mult de tot în dreapta noastră, trece pe la miazăzi 
de el. Nu prea departe de poale. Se prea poate să ajungem 
acolo mâine, pe la prânz, dacă o luăm de-a dreptul spre el. Şi 
cred că aşa ar trebui să facem. 

— Ce vrei să spui? nu înţelese Frodo 

— Asta vreau să spun: când vom ajunge acolo, nu sunt 
sigur ce anume vom găsi. Drumul e aproape. 

— Păi, nu sperăm să-l găsim pe Gandalf acolo? 

— Ba da, însă nădejdea asta e slabă. Dacă e să vină pe 
drumul ăsta, nu e neapărat nevoie să treacă prin Bree, prin 
urmare n-are de unde şti ce facem noi. Oricum, dacă prin noroc 
ajungem aproape în acelaşi timp cu el, n-o să ne întâlnim; 
pentru nici unii nu e bine să aşteptăm prea multă vreme acolo. 
Călăreţii, să spunem, nu dau de urma noastră în pustietate, şi 
atunci mai mult ca sigur că se vor îndrepta şi ei spre Ţancul 
Vremii. De acolo se vede până hăt-departe de jur-împrejur. Sunt 
multe zburătoare şi sălbăticiuni prin colţul ăsta de lume, ce ne 
pot zări de-acolo de sus cum stăm aici. Nu te poţi încrede în 
toate zburătoarele, ca să nu mai vorbesc că sunt şi alte iscoade, 
mult mai primejdioase decât ele. 

Hobbiţii priviră îngrijoraţi spre dealurile îndepărtate. Sam îşi 
ridică ochii spre cerul palid, temându-se să nu vadă niscai şoimi 


sau vulturi rotindu-se deasupra capetelor lor, aţintindu-i cu ochi 
scăpărători şi neprietenoşi. 

— Mă faci să mă simt tare speriat şi singur, Pas Mare, 
mărturisi el. 

— Ce ne sfătuieşti? vru să ştie Frodo. 

— Cred, răspunse Pas Mare tărăgănat, ca şi cum nu era 
foarte sigur, cred că cel mai bun lucru este s-o luăm spre răsărit 
cât putem de direct, şi să ne-ndreptăm spre linia dealurilor, nu 
spre Tancul Vremii. De acolo o apucăm pe o potecă pe care o 
ştiu şi care merge pe la poalele lor; ne duce până la Ţancul 
Vremii pe la miazănoapte, unde suntem mai puţin la vedere. Ce- 
o să facem mai departe, om vedea când om fi acolo. 

Merseră toată ziua, până la lăsarea frigului şi a înserării 
timpurii. Pământul era tot mai uscat şi mai sterp; în spatele lor, 
deasupra mlaştinilor, pluteau ceţuri şi aburi. Câteva păsări 
singuratice se tânguiau şi ciripeau, până când soarele rotund şi 
roşu se cufundă încet în negurile apusului; apoi se lăsă o tăcere 
pustie. Gândurile hobbiţilor se întoarseră spre linia subţire a 
apusului care se zărea de la ferestrele vesele din Fundătura, 
rămas departe în urmă. 

În ultimul ceas al zilei ajunseră la un pârâiaş ce cobora de 
pe coastele dealurilor, pierzându-se în bahna stătută; urcară de- 
a lungul malurilor acestuia atât cât mai întârzie lumina zilei. 
Când în sfârşit se opriră sub nişte arini piperniciţi, pentru a-şi 
aşeza acolo tabăra de noapte, era de-acum întuneric. Undeva 
deasupra lor, pe cerul amurgit, se desenau grebenele sumbre şi 
golaşe ale dealurilor. In noaptea aceea făcură de strajă cu 
rândul, iar Pas Mare, din câte aveau să-şi dea ei seama a două 
zi, nu dormi defel. Luna se înălța tot mai mult pe cer, astfel că în 
primele ore ale nopţii pământul se acoperi cu o lumină rece şi 
cenuşie. 

Dimineaţă porniră la drum de cum se ivi soarele. Aerul 
părea ca îngheţat, cerul era de un albastru palid şi senin. 
Hobbiţii se simțeau învioraţi, ca şi cum ar fi dormit adânc, fără 
vise, cât fusese noaptea de lungă. De-acum se obişnuiseră să 
meargă mult şi să mănânce pe sponci - oricum mai puţin decât 
s-ar fi gândit vreodată în Comitat că le-ar fi ajuns ca să se ţină 
pe picioare. Pippin declară că Frodo arăta de două ori mai bine 
decât hobbitul care fusese la-nceputul călătoriei. 


— Ciudat, aş zice, dacă e să mă iau după cât nu mai este 
din mine, mârâi Frodo, strângând şi mai tare cureaua de la 
pantaloni. Vreau să cred că subţierea asta n-o să ţină o veşnicie, 
sau o să mă transform într-o stafie. 

— Nu pomeni despre asemenea lucruri, îl repezi Pas Mare, 
cu o gravitate surprinzătoare în glas. 

Dealurile se apropiau din ce în ce. Creasta lor era crenelată, 
ţâşnind pe alocuri până la o mie de picioare înălţime, 
prăvălindu-se apoi în fisuri adânci, sau defileuri ce duceau spre 
şesurile răsăritene, aflate de partea cealaltă. De-a lungul 
crestei, hobbiţii văzură ceea ce păreau să fie rămăşiţele unor 
ziduri acoperite de muşchi verde şi ale unor şanţuri, iar în 
defileuri încă se zăreau ruinele unor construcţii de piatră. Până 
la căderea nopţii ajunseseră la poalele povârnişurilor apusene, 
unde îşi aşezară tabăra. Era noaptea zilei de cinci octombrie, şi 
a celei de-a şasea de când plecaseră din Bree. 

A doua zi dimineaţa, pentru prima dată după ce ieşiseră din 
Pădurea Rea, dădură peste un drumeag ce se desena cu 
limpezime. O luară spre dreapta şi porniră pe el, îndreptându-se 
spre sud. Era o potecă iscusit tăiată, urmând o cale ce părea 
aleasă anume ca să rămână cât mai mult ascunsă vederii, atât 
de pe culmile dealurilor de deasupra, cât şi dinspre şesurile de 
la apus. Cobora în vâlcele, înconjura maluri abrupte, iar acolo 
unde traversa o porţiune mai dreaptă de ambele părţi era 
mărginită de şiruri de bolovani uriaşi şi pietre iscusit făţuite, ce-i 
apărau pe călători ca un gard viu. 

— Mă-ntreb cine-a făcut poteca asta şi pentru ce, zise 
Merry, în timp ce mergeau pe una dintre alei, printre pietre 
neobişnuit de mari şi foarte apropiate unele de altele. N-aş zice 
că mă omor după ea; are, nu ştiu cum... mă rog, ca un fel de 
duh al gorganelor. Se găsesc gorgane pe Ţancul Vremii? 

— Nu. Nu-i nici un gorgan pe Tancul Vremii şi nici pe altul 
dintre dealurile astea, răspunse Pas Mare. Oamenii din Apus n- 
au trăit pe meleagurile astea; deşi mai târziu au apărat o vreme 
dealurile de răul care venea dinspre Angmar. Drumeagul a fost 
făcut ca să servească forturile construite de-a lungul zidurilor. 
Dar, cu mult timp în urmă, în zilele de început ale Regatului de 
la Miazănoapte, au înălţat un foişor pe Ţancul Vremii, l-au numit 
Amon Sul. A ars, a fost dărâmat, n-a mai rămas din el decât un 
inel, care s-a rostogolit şi s-a aşezat precum o coroană 


neterminată pe creştetul dealului bătrân. Însă pe vremuri se 
înălța falnic. Se povesteşte că acolo stătea Elendil, ca să vadă 
când va veni Gil-galad dinspre Apus, în zilele Ultimei Alianțe. 

Hobbiţii se uitau la el cu ochi mari. După câte îşi dădeau 
seama, Pas Mare cunoştea legendele cele vechi, la fel de bine 
ca şi tainele pustietăţilor. 

— Cine-a fost Gil-galad? vru să ştie Merry, dar Pas Mare nu 
răspunse, având aerul că se cufundase în amintiri. 

Pe neaşteptate se auzi o voce murmurând: 

A fost un rege, Gil-galad 

Şi harfe-i aduceau cântare. 

El rege-al elfilor era în ţara dintre Munţi şi Mare. 
Departe-un coif strălucitor 
Zăreai, şi lama lăncii grele - 
De sus, în scutul lui de-argint 
Cădeau puzderie de stele. 

Dar el călare s-a tot dus 

De mult, spre nu se ştie unde, 
Că-n Mordor, steaua lui de sus 
Pieri în umbrele afunde. 

Ceilalţi se răsuciră uluiţi, căci vocea era a lui Sam. 

— Nu te opri, îl rugă Merry. 

— E tot ce ştiu, bâigui Sam, roşind. L-am învăţat de la 
domnu' Bilbo, pe când eram puştan. Imi spunea adeseori 
poveşti de-astea, ştia că-mi plăcea să-l ascult vorbind despre 
elfi. Tot domnu' Bilbo m-a deprins cu scrisul şi cititul. Tare mai 
era învăţat domnu' Bilbo, zău că era. Şi scria poezii. El a scris 
ce-am cântat mai 'nainte. 

— Nu l-a scris el, spuse Pas Mare. Cuvintele sunt ale unei 
balade ce se numeşte Căderea lui Gil-galad şi se cânta într-o 
limbă străină. Bilbo trebuie că a tălmăcit-o. Habar n-aveam de 
lucrul ăsta. 

— Era şi mai lungă, zise Sam, şi toată despre Mordor. 
Partea aceea n-am învăţaţ-o. Mă făcea să mă-nfior. Nicicând nu 
mi-a trecut prin cap c-o să mă-ndrept chiar eu într-acolo. 

— Spre Mordor! exclamă Pippin. Nădâăjduiesc să nu 
trebuiască s-ajungem acolo. 

— Nu mai rostiţi numele ăsta cu voce tare, îi mustră Pas 
Mare. 


Era aproape de mijlocul zilei când ajunseră la capătul 
dinspre sud al drumeagului şi văzură în faţa lor, în lumina 
limpede a soarelui de octombrie, un mal verde-cenuşiu, ce 
ducea în sus, ca un pod, pe coasta nordică a dealului. Hotărâră 
să pornească fără zăbavă spre vârf, cât ziua era încă plină. De- 
acum nu se mai puteau ascunde, nu le rămânea decât speranţa 
să nu-i observe vreun duşman sau vreo iscoadă. Pe deal nu se 
zărea nici o mişcare. Poate că Gandalf era undeva prin 
apropiere, dar nici din el nu se zărea urma. 

Pe latura apuseană a [ancului Vremii descoperiră o 
văgăună adăpostită, în fundul căreia se găsea o vâlcea, ca un 
ceaun, cu malurile înierbate. Acolo rămaseră Sam şi Pippin 
împreună cu tot calabalâcul şi poneiul, iar ceilalţi trei merseră 
mai departe. După o jumătate de oră de urcuş anevoios, Pas 
Mare ajunse în creştetul dealului; Frodo şi Merry urcau în urmă, 
gâfâind şi frânţi de oboseală. Ultimul povârniş fusese abrupt de- 
a binelea şi stâncos. 

Aşa după cum le spusese Pas Mare, sus dădură peste un 
inel larg de zidărie străveche, măcinată de vreme şi acoperită 
cu iarba necosită vreodată. Dar în mijlocul acestuia fusese 
înălţată o movilă din pietre sparte. Negre la culoare, parcă 
afumate la foc. In jurul acesteia, iarba era pârjolită până la 
rădăcină, ca de altfel peste tot în interiorul inelului, unde 
verzişul era veşted şi uscat, ca şi cum flăcările ar fi măturat 
întregul vârf al dealului; nu se zărea însă nici urmă de fiinţă vie. 

Stând pe marginea cercului ruinat, vedeau, oriunde s-ar fi 
uitat în jur, până hăt-departe, o întindere uriaşă de pământ 
pustiu şi drept ca-n palmă; doar la miazăzi se distingeau petice 
de pădure, dincolo de care sclipeau ici şi colo ochiuri de apă. 
Ceva mai încoace, chiar dedesubtul lor, pe partea asta dinspre 
miazăzi, se desfăşura asemănător unei panglici Vechiul Drum, 
ce venea de la Apus şi se unduia în sus şi-n jos, ca să se piardă 
după o creastă de pământ întunecat, spre Răsărit. Cât 
cuprindeai cu ochii, nici o mişcare. Urmărind cu privirile linia 
Drumului spre est, zăriră Munţii: gurguiele mai apropiate erau 
cafenii, mohorâte; în spatele lor, forme ceva mai înalte, cenuşii, 
iar dincolo de acestea piscurile înalte şi albe, scăpărând printre 
nori. 

— Ei, iată unde ne aflăm! exclamă Merry. Şi tare puţin 
vesel şi primitor arată. Nu tu apă, nu tu adăpost. Nu tu urmă de 


Gandalf. Dar nu-l învinovăţesc că nu ne-a aşteptat - asta dacă a 
trecut vreodată pe-aici. 

— Tot ce se poate, făcu îndoit Pas Mare, uitându-se 
gânditor în jur. Chiar dacă a ajuns o zi sau două în urma noastră 
în Bree, ar fi putut fi aici primul. Poate călări foarte iute dacă îl 
apasă nevoia. 

Se opri deodată din vorbit şi se uită la piatra din vârful 
movilei; era mai netedă decât celelalte şi mai albă, ai fi zis că 
focul o ocolise. O luă de acolo şi o cercetă, răsucind-o între 
degete. 

— Cineva a pus mâna pe piatra asta nu de mult, zise el. Ce 
părere aveţi de semnele astea? 

Pe partea de dedesubt, la fel de netedă, Frodo văzu câteva 
zgârieturi: 

— Par să fie o linie, un punct, alte trei linii, spuse el. 

— Linia din stânga poate fi runa G, cu ramuri subţiri, 
mormăi Pas Mare. S-ar putea să fie un semn lăsat de Gandalf, 
deşi n-avem cum să fim siguri. Zgârieturile sunt fine. Par făcute 
de curând, fără doar şi poate. Dar semnele pot să însemne ceva 
cu totul diferit, fără vreo legătură cu noi. Pribegii folosesc rune şi 
vin uneori aici. 

— Ce-ar putea să însemne, chiar dacă le-a făcut Gandalf? 
întrebă Merry. 

— Aş zice că înseamnă G3, îşi dădu Pas Mare cu părerea, 
semn că Gandalf a fost aici pe trei octombrie, adică acum trei 
zile. Ar mai arăta că era grăbit, pericolul pe aproape, prin 
urmare n-a avut timp sau nu s-a ostenit să scrie mai mult sau 
mai limpede. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să fim cu ochii-n 
patru. 

— Tare aş vrea să fim siguri că semnele sunt făcute de el, 
orice-ar însemna ele, murmură Frodo. Ar fi o mare uşurare să 
ştim că se află pe drum, înaintea sau în urma noastră. 

— Să zicem, nu se arătă convins Pas Mare. Eu unul cred că 
a fost aici şi că-l pândea o primejdie. Aici a pârjolit focul; şi uite 
că acum îmi amintesc de luminile pe care le-am văzut acum trei 
nopţi pe cerul de la răsărit. Am o bănuială că a fost atacat pe 
coama asta de deal, dar n-aş putea spune care-a fost rezultatul. 
Gandalf nu mai este aici, deci singuri trebuie să avem grijă de 
noi şi să găsim drumul spre Vâlceaua Despicată, cum om putea 
mai bine. 


— Cât de departe e Vâlceaua? întrebă Merry, uitându-se în 
jur cu un aer obosit. 

De sus, de pe Tancul Vremii, lumea părea sălbatică şi 
nesfârşită. 

— Nu ştiu dacă Drumul a fost vreodată măsurat în mile mai 
departe de Hanul Părăsit, care se află la o zi distanţă de Bree, 
spre răsărit, spuse Pas Mare. Unii spun într-un fel, alţii spun 
altfel. Un drum ciudat, drumeţii sunt bucuroşi când îşi sfârşesc 
călătoria, oricât de mult sau de puţin au mers. Dar eu ştiu cât 
mi-ar lua mie, pe propriile picioare, dacă e şi vremea bună şi îmi 
surâde norocul: douăsprezece zile de aici până la Vadul Urşilor, 
unde Drumul traversează Apa Zgomotoasă ce izvorăşte din 
Vâlceaua Despicată. Avem înainte o călătorie de cel puţin două 
săptămâni, căci nu-mi închipui că vom putea folosi Drumul. 

— Două săptămâni! 

Lui Frodo nu-i venea să creadă. 

— Multe se mai pot întâmpla în acest timp, oftă el. 

— Aşa e, adeveri Pas Mare. 

Rămaseră o vreme tăcuţi pe vârful de deal, lângă 
povârnişul răsăritean. În locul acela singuratic, Frodo îşi dădu 
pentru prima oară pe de-a-ntregul seama de pribegia lui şi de 
pericolul în care se afla. Tare şi-ar mai fi dorit ca soarta să-l fi 
lăsat în prea iubitul şi liniştitul său Comitat. Se uită în jos, la 
îngrozitorul Drum ce ducea înapoi, spre vest - spre casa lui. 
Dintr-o dată, privirea îi prinse două puncte negre ce se mişcau 
încet de-a lungul drumului spre vest; privi şi mai atent şi 
observă că mai erau trei, care se târau spre est, în întâmpinarea 
celorlalte. li scăpă un strigăt şi iute îl prinse pe Pas Mare de braţ. 

— Priveşte! zise el, arătând în jos. 

Pe loc Pas Mare se aruncă la pământ, la adăpostul cercului 
ruinat, trăgându-l şi pe Frodo jos lângă el. Merry se trânti alături. 

— Ce-i? întrebă el în şoaptă. 

— Nu ştiu, dar mă tem de ce-i mai rău, răspunse Pas Mare. 

Se târâră până la marginea inelului şi iscodiră printr-o 
crăpătura dintre doi colţi ascuţiţi. Lumina nu mai era puternică, 
căci seninul dimineţii trecuse de mult şi nori ce veneau de la est 
acoperiseră soarele care începuse să coboare spre asfinţit. 
Vedeau cu toţii petele negre, dar nici Frodo şi nici Merry nu le 
puteau distinge clar contururile; ceva totuşi le spunea că acolo 


departe, jos, se strângeau Călăreţii Negri pe Drum, dincolo de 
piciorul dealului. 

— Da, zise Pas Mare, a cărui privire mai ascuţită nu-l lăsa 
prada îndoielii. Duşmanul e acolo. 

Se furişară în grabă din ascunzătoare şi coborâră pe costişa 
nordică a dealului, că să-şi găsească prietenii. 

Sam şi Peregrin nu stătuseră degeaba. Exploraseră 
Vâlceaua şi clinele înconjurătoare. Destul de aproape dăduseră 
peste un izvor cu apă limpede, ce venea din coasta dealului, iar 
lângă el urme de tălpi, vechi de cel mult o zi sau două. Chiar pe 
fundul vâlcelei găsiseră urme destul de proaspete de foc şi alte 
semne de popas încropit în mare grabă. Câteva pietre căzuseră 
pe buza dinspre deal a vâlcelei. În spatele lor, Sam descoperise 
o provizie mică de lemne de foc, aranjate frumos într-o 
grămadă. 

— Mă-ntreb dacă n-a trecut Gandalf pe-aici, îi spuse el lui 
Pippin. Cine-a pus lemnele aici avea de gând să se întoarcă, aşa 
mi se pare. 

Aflând despre aceste descoperiri, Pas Mare se încruntă. 

— Mai bine mai aveam puţină răbdare şi cercetam locul 
ăsta eu însumi, zise pornind iute spre izvor, ca să studieze 
urmele de tălpi. 

— Mă temeam eu c-aşa are să fie, spuse el când se 
întoarse. Sam şi Pippin au umblat peste tot, şi acolo pământul e 
moale, aşa că urmele ori s-au distrus, ori s-au amestecat. Nu de 
mult au trecut Pribegii pe-aici. Ei au lăsat lemnele de foc. Dar 
sunt şi urme mai proaspete, ce n-au fost făcute de Pribegi. Cel 
puţin o urmă a fost lăsată de cizme mari, acum o zi sau două. 
Cel puţin una. Acum nu mai pot fi sigur, dar cred că au fost 
multe picioare încălţate în cizme. 

Tăcu şi rămase adâncit în gânduri. 

În minţile lor, hobbiţii aveau imaginea clară a Călăreţilor 
înveliţi în pelerine şi încălţaţi cu cizme. Dacă într-adevăr 
Călăreţii descoperiseră Vâlceaua, cu cât îi ducea Pas Mare mai 
repede în altă parte, cu atât era mai bine. Sam se uită în jurul 
său cu vădită neplăcere, mai ales după ce auzise noutăţile 
despre duşmanii lor, aflaţi pe Drum, doar la câteva mile 
distanţă. 


— N-ar fi mai bine s-o ştergem imediat, domnu' Pas Mare? 
întrebă el înfrigurat. Se întunecă şi nu-mi place văgăuna asta: 
mă face să-mi simt inima grea. 

— Da, negreşit trebuie să ne hotărâm ce să facem acum, 
pe loc, răspunse Pas Mare, uitându-se la cer ca să vadă cât timp 
mai aveau şi cum se anunţa vremea. Ei bine, Sam, zise el într- 
un sfârşit, nici mie nu-mi place locul ăsta, dar nu-mi vine în 
minte nici un alt loc unde-am putea ajunge până la căderea 
nopţii. Cel puţin deocamdată n-am fost zăriţi, iar dacă ne 
mişcăm, e mult mai probabil să fim văzuţi de iscoade. Tot ce-am 
putea face ar fi să ne abatem de la drumul nostru şi s-o luăm 
drept spre miazănoapte, pe partea asta a dealurilor, unde 
ţinutul seamănă foarte mult cu ce este aici. Drumul este 
supravegheat, dar va trebui, vrem nu vrem, să-l traversam dacă 
am încerca să ne punem la adăpost în desişurile de la miazăzi. 
La miazănoapte de Drum, dincolo de dealuri, e pustietate mare 
şi oglindă cât vezi de jur-împrejur. 

— Călăreţii ăştia pot vedea? întrebă Merry. Adică, mi se 
pare ciudat că şi-au folosit mai degrabă nasurile şi nu ochii, şi că 
ne-au adulmecat, dacă ăsta-i cuvântul potrivit, cel puţin în 
timpul zilei. Dar ne-ai pus să ne culcăm la pământ când i-ai 
văzut jos, în vale; iar acum spui că am putea fi văzuţi, dacă ne 
mişcăm. 

— Am fost prea imprudent sus pe culme, răspunse Pas 
Mare. Eram atent să găsesc vreun semn lăsat de Gandalf, dar a 
fost o greşeală din partea noastră să urcăm şi să stăm acolo 
atât de mult. Căci cei care văd sunt caii negri, iar Călăreţii pot 
folosi oameni şi creaturi drept iscoade, aşa cum ne-a fost dat să 
descoperim în Bree. Ei înşişi nu pot vedea lumea luminii aşa 
cum o vedem noi, dar formele noastre aruncă umbre în minţile 
lor, pe care doar soarele amiezii le distruge; iar în întuneric 
disting multe semne şi forme ce pentru noi zac ascunse: atunci 
sunt cel mai de temut. Şi tot timpul simt mirosul de sânge cald, 
dorindu-l şi urându-l în acelaşi timp. Şi simţurile sunt altele 
decât cele ale vederii sau mirosului. Le simţim prezenţa - ne-a 
tulburat inimile din clipa în care am ajuns aici şi încă înainte de 
a-i vedea; ei ne-o simt pe-a noastră mult mai intens. Pe lângă 
asta, adăugă el, coborându-şi vocea până la şoaptă, îi atrage 
Inelul. 


— Vrei să spui că nu exista scăpare? întrebă Frodo uitându- 
se în jur cu disperare. Dacă mă mişc, sunt văzut şi vânat. Dacă 
stau pe loc, îi atrag la mine. 

Pas Mare îşi puse o mână pe umărul lui. 

— Mai există speranţă, spuse el. Nu eşti singur. Să luăm 
lemnele astea pregătite aici pentru foc drept un semn bun. Nu 
prea avem unde să ne adăpostim sau să ne apărăm aici, dar 
focul ne va servi şi de adăpost, şi de apărare. Poate Sauron să 
folosească focul în mârşăviile sale cât pofteşte, dar Călăreţii 
ăştia nu iubesc focul şi se tem de cei care-l mânuiesc. Focul este 
prietenul nostru în pustietate. 

— Aşa o fi, murmură Sam. Pe de altă parte, nici nu văd cale 
mai bună de a le spune „cucu, aici suntem", decât poate să ne 
apucăm să strigăm. 

In cel mai adânc şi mai adăpostit cotlon al văioagei 
aprinseră un foc şi pregătiră ceva de mâncare. Umbrele serii 
începeau să coboare, se făcea tot mai frig. Simţiră deodată cât 
de foame le era, căci nu mâncaseră nimic de dimineaţă; dar nu 
cutezară să pregătească altceva mai mult decât o cină modestă. 
Nici o vietate nu popula întinderile de dincolo de dealuri, în afara 
zburătoarelor şi a sălbăticiunilor - ţinuturi neprimitoare, părăsite 
de toate seminţiile lumii. Pribegii mai hălăduiau din timp în timp 
pe acele meleaguri, dar erau puţini la număr şi nu poposeau 
niciodată. Alţi rătăcitori erau şi mai rari, şi oricum de soi rău: 
căpcăunii rătăceau când şi când, ieşind din văile nordice ale 
Munţilor Ceţoşi. Doar pe Drum puteau fi întâlniți călători, cel mai 
adesea gnomi, grăbind cu treburi numai de ei ştiute, fără să-i 
ajute pe străinii aflaţi la ananghie sau să schimbe mai mult de 
câteva vorbe cu ei. 

— Nu văd cum am putea face să ne ajungă merindele, zise 
Frodo. Nu-i vorbă, am fost cumpătaţi în aceste ultime zile, nici 
cina de-acum nu-i un festin; dar am mâncat mai mult decât ar fi 
trebuit, dacă socotim că avem de mers două săptămâni, poate 
chiar mai mult. 

— De-ale gurii găsim în pustietate, zise Pas Mare. Fructe de 
pădure, rădăcini, ierburi; iar dacă e nevoie, mă pricep niţel la 
de-ale vânătorii. Să nu vă temeţi că o să flămânziţi înainte de 
venirea iernii. Numai că strânsul hranei şi vânatul sunt 
îndeletniciri anevoioase şi obositoare, iar noi n-avem vreme de 


pierdut. Aşa că strângeţi-va brâiele şi gândiţi-vă cu speranţă la 
mesele din casa lui Elrond. 

Frigul se făcea tot mai aprig pe măsură ce se adâncea 
întunericul. Uitându-se pe furiş peste buza văioagei, nu vedeau 
altceva decât întinderi de pământ cenuşiu ce repede se 
pierdeau în umbră. Deasupra, cerul se limpezise din nou; îl 
acopereau încet, pâlpâind, stelele. Frodo şi tovarăşii săi se 
strânseră în jurul focului, înveliţi în toate păturile şi veşmintele 
pe care le aveau cu ei; Pas Mare, în schimb, se mulţumi doar cu 
o pelerină şi se aşeză mai la o parte, trăgând gânditor din pipă. 

Când noaptea se făcu şi mai adâncă şi focul prinse a 
străluci cu mai multă viaţă, el începu să le spună poveşti, ca să 
le abată gândul de la teamă. Ştia nenumărate istorii şi legende 
străvechi, despre elfi şi oameni şi despre faptele rele şi cele 
bune din zilele de odinioară. În sinea lor, hobbiţii se întrebau cât 
de bătrân era Pas Mare şi de unde învățase toate aceste comori. 

— Vorbeşte-ne de Gil-galad, îl rugă Merry deodată, când 
Pas Mare sfârşi o poveste despre Regatele Elfilor. Ştii cum sună 
mai departe balada aia veche de care ne-ai pomenit? 

— Ştiu, cum să nu. Şi Frodo ştie, căci ne priveşte pe toţi 
îndeaproape. 

Merry şi Pippin se uitară la Frodo, care îşi aţintise privirile la 
foc. 

— Ştiu doar puţinul pe care mi l-a spus Gandalf, zise Frodo 
încet. Gil-galad a fost ultimul dintre marii regi elfi de pe 
Pământul de Mijloc. În limba lor, Gil-galad înseamnă Lumina 
stelei. Împreună cu Elendil, prietenul elfilor, el a plecat spre 
ţara... 

— Nu, îl întrerupse Pas Mare. Nu cred că povestea asta 
trebuie spusă acum, când slujitorii Duşmanului sunt pe aproape. 
Dacă izbutim să ajungem la casa lui Elrond, o s-o puteţi auzi 
acolo, de la un capăt la altul. 

— Atunci spune-ne încă o poveste de demult, îl rugă Sam, o 
poveste despre elfii dinainte de apusul vremurilor. Tare aş vrea 
să mai aflu despre elfi; întunericul ăsta îmi pare să se strângă 
atât de tare în jurul nostru. 

— Am să vă spun povestea lui Tinuviel, hotărî Pas Mare, dar 
pe scurt - căci este o poveste lungă, al cărei sfârşit nu se 
cunoaşte; şi nu-s alţii, afară doar de Elrond, care să şi-o 
amintească pe de-a-ntregul, aşa cum era spusă pe vremuri. E un 


basm, chiar dacă-i trist, aşa cum sunt toate basmele despre 
Pământul de Mijloc, şi cu toate acestea ne poate însenina. 
Tăcu o vreme, apoi începu nu să vorbească, ci să cânte 

încetişor: 

Frunzişuri dese, ierburi moi, 

Înaltă floarea de cucută 

Şi în poiană stele, roi, 

Prin umbrele în tremurare. 

Tinuviel dansa pierdută 

Pe-al flautului cânt vioi, 

Cu părul ei, sub vraja mută 

A strălucirilor stelare. 


Din iarna munţilor venind 

Pe râul elfilor la vale, 

Beren călca pe foi de-argint, 
Hoinar şi trist şi singuratic. 
Dar când îi apăru în cale 
Veşmântul ei de flori sclipind 
Ce se-arăta privirii sale 

Şi părul lung umbrind sălbatic, 


Cuprins de vrajă, se trezi 

Şi ar fi vrut cu-nfrigurare 

Ca într-o joacă de copii 

Să prindă-a lunii licărire 
Fecioara-n dans prin frunze rare 
În codrii elfilor pieri 

Şi el rămase-n aşteptare, 
Pierdut şi singur în iubire. 
Parcă prin frunzele de tei 

Un zbor trecea ca o părere, 
Şi un cântec, poate şoapta ei, 
Prin văi adânci şi tăinuite 

Dar vremea scutura-n tăcere 
Frunzişul codrilor erei 

Şi flori cădeau fără putere 
Sub vântul iernii, veştejite 


În urma ei, neostenit 
O căuta pe-ntreg pământul 


Şi sub al stelelor sclipit 

Şi prin văzduhuri îngheţate 
În lună îi vedea veşmântul 
Ca pe un cal nebănuit 
Dansa fecioara luminându-l 
Ca-n albe neguri depărtate. 


larna trecu, dar n-a uitat 
Să-ntoarcă iarăşi primăvara 

Cu al ciocârliilor cântat 

Şi ploi venind prin zarea-adâncă. 
Flori albe, in lumina clară, 

Văzu sub tălpi şi, vindecat, 

ar fi dansat cu ea, fugara, 

Pe iarba neatinsă încă. 


Fecioara dispăru, dar el 

Un nume elf chema cu jale 
Tinuviel! Tinuviel! 

Şi ea-ncercă să înţeleagă 
Oprită-n vraja vocii sale - 
Beren veni, şi-n veci, astfel, 
Îmbrăţişaţi, pe-aceeaşi cale, 
Să fie viaţa lor întreagă. 


Privind în ochii ei umbriţi 

De părul lung în unduire 

Păreau de cer adeveriţi în oglindiri adânci de stele - 
Tinuviel, fecioara elfă 

Nemuritoare prin iubire, 

Cu braţe albe în lumină, 

Cu părul, umbră peste ele. 


De-acum pe lungi poteci vor fi 

Pe stânci de munte, duşi de soartă, 
Prin porţi de fier şi săli pustii, 

Peste păduri de-ntunecime, 

Şi despărţiri aveau să-i poarte, 

Dar soarta iar îi întâlni 

Pierduţi prin veacuri fără moarte, 
Prin codri neştiuţi de nime! 


Pas Mare oftă şi tăcu o vreme, înainte să vorbească din 
nou. 

— Acesta e un cântec pe care elfii îl numesc ann-thennath, 
dar e greu să fie tălmăcit altfel în vorbirea noastră de zi cu zi, iar 
ceea ce v-am cântat eu este doar un ecou palid. Povesteşte 
despre Beren, fiu al lui Barahir şi Luthien Tinuviel. Beren era 
muritor, dar Luthien era fiica lui Thingol, un Rege al elfilor de pe 
Pământul de Mijloc, pe vremea când lumea era încă tânără, iar 
ea era cea mai frumoasă fecioară ce a fost văzută vreodată 
printre copiii acestei lumi. Precum stelele deasupra ceţurilor de 
pe meleagurile de la miazănoapte era frumuseţea ei, iar chipul 
ei aidoma luminii soarelui, în acele timpuri, Marele Duşman, 
căruia Sauron din Mordor îi era un simplu slujitor, sălăşluia în 
Angband, la Miazănoapte, iar elfii de la soare-apune, care s-au 
întors pe Pământul de Mijloc, au pornit război împotriva lui ca să 
recucerească Silmarilurile răpite de el; iar străbunii Oamenilor i- 
au ajutat pe elfi. Dar Duşmanul a învins, Barahir a fost ucis, iar 
Beren, scăpând din mare primejdie, a trecut peste Munţii 
Groazei, intrând în tăinuitul Regat Thingol, în codrul Neldoreth. 
Acolo a zărit-o pe Luthien, care cânta şi dansa într-un crâng, 
lângă râul Esgalduin cel fermecat; şi i-a pus numele de Tinwviel, 
adică Privighetoarea, în vorbirea străveche. Multe amărăciuni s- 
au abătut mai târziu asupra lor, şi vreme îndelungată au fost 
despărțiți. Tinuviel l-a scăpat pe Beren din temniţele lui Sauron, 
şi împreună au trecut prin mari primejdii, l-au dat jos de pe 
tronul lui chiar pe Marele Duşman şi au luat din coroana lui de 
fier una dintre cele trei Silmarilsuri, cele mai mari nestemate ce- 
au fost văzute vreodată, pentru a o da în schimbul miresei 
Luthien tatălui ei, Thingol. Dar în cele din urmă Beren a fost ucis 
de Lupul care a venit de la porţile din Angband, şi a murit în 
braţele lui Tinuviel. Ea însă a ales să fie muritoare şi să piară de 
pe lumea asta, ca să-l poată urma; iar cântecul spune că ei s-au 
întâlnit din nou dincolo de Mările Despărţirilor şi după ce au mai 
umblat o vreme, vii încă o dată, prin pădurile verzi, au trecut, în 
timpuri de mult duse, dincolo de hotarele lumii noastre. Aşa se 
face că Lúthien Tinuviel, singura din tot regatul elfilor, a murit 
cu adevărat şi a părăsit lumea, iar ei au pierdut-o pe cea pe care 
au iubit-o cel mai mult. Dar de la ea s-au tras stăpânii elfi din 
străvechime, amestecându-se printre oameni. Acolo trăiesc încă 
aceia a căror strămoaşă a fost Luthien, şi se spune că viaţa ei 


nu va pieri niciodată. Elrond din Vâlceaua Despicată este din 
acea seminţie. Din Beren şi Lúthien s-a născut moştenitorul lui 
Dior Thingol; iar din acesta Elwing cel Alb, cu care s-a măritat 
Eärendil, cel care a pornit cu corabia lui din ceţurile lumii pe 
mările cerurilor, cu nestemata Silmaril deasupra sprâncenei 
sale. lar din Eărendil s-au tras Regii din Numenor , adică din 
Apusime. 

În timp ce Pas Mare vorbea, hobbiţii îi priveau chipul, 
ciudat, pătimaş, abia luminat de lucirea roşie a focului de lemne. 
Ochii lui străluceau, vocea îi era gravă şi adâncă. Deasupra, 
bolta era neagră şi înstelată. Dintr-o dată, în spatele lui apăru o 
lumină palidă pe creştetul Ţancului Vremii. Luna ceruită urcă 
încet peste dealul ce-i domina, făcând stelele din jur să 
pălească. 

Povestea se sfârşise. Hobbiţii se foiră, îşi întinseră 
mădularele. 

— Uitaţi-vă! le atrase Merry luarea-aminte. Răsare luna; 
semn că s-a făcut târziu. 

Priviră cu toţii. În aceeaşi clipă, văzură în vârful dealului 
ceva mic şi negru, decupat pe lucirea lunii ce răsărea. Poate că 
era doar un bolovan mare sau un stei dezvelit de razele palide. 

Sam şi Merry se ridicară în picioare şi se depărtară de foc. 
Frodo şi Pippin rămaseră aşezaţi şi tăcuţi. Pas Mare urmărea 
încordat lumina lunii. Totul părea liniştit şi nemişcat, dar Frodo 
simţi cum inima îi era cuprinsă de o groază de gheaţă, acum că 
Pas Mare nu mai vorbea. Se ghemui şi mai aproape de foc. Dar 
tocmai atunci se întoarse şi Sam în fugă, de la marginea 
văioagei. 

— Nu ştiu ce e, zise el, dar mi s-a făcut frică dintr-o dată. N- 
aş ieşi din vâlceaua asta pentru nimic în lume; mi s-a năzărit, 
aşa, că cineva se căţăra în sus pe povârniş. 

— Ai văzut ceva? întrebă Frodo, sărind în picioare. 

— Nu, stăpâne. De văzut, n-am văzut, dar nici că m-am 
oprit să mă uit. 

— Eu am văzut ceva, zise Merry; sau aşa cred - spre apus, 
unde lumina lunii cădea pe şesurile de dincolo de umbra 
aruncată de vârful dealului, mi s-a părut că am zărit două sau 
trei siluete negre. Parcă veneau încoace. 

— Staţi lângă foc, cu spatele la el! strigă Pas Mare. Luaţi în 
mâini nişte lemne din cele lungi şi fiţi pregătiţi. 


O vreme fără măsură rămaseră acolo tăcuţi şi încordaţi, cu 
spatele la focul de lemne, cu privirile aţintite la umbrele ce-i 
împrejmuiau. Nu se întâmplă nimic. Nici o mişcare şi nici un 
sunet în noapte. Frodo se foi, simțind nevoia să spargă tăcerea: 
să urle. 

— Sssst, susură Pas Mare. 

— Ce-a fost asta? abia şopti Pippin în aceeaşi clipă. 

Peste buza micii văioage, pe partea mai îndepărtată de 
deal, mai mult simţiră decât văzură înălțându-se o umbră, o 
singură umbră sau mai multe decât una. Curând nu mai încăpu 
nici o îndoială: trei sau patru siluete înalte şi negre stăteau 
acolo, pe clină, uitându-se în jos la ei. Atât de negre erau, încât 
semănau cu nişte găuri negre în umbra adâncă din spatele lor. 
Lui Frodo i se păru că aude un sâsâit slab, ca o respiraţie 
înveninată, şi simţi un fior subţire, străpungător. Apoi siluetele 
începură să înainteze. 

Teroarea puse stăpânire pe Pippin şi Merry, făcându-i să se 
arunce cu feţele la pământ. Sam se înghesui în Frodo. Frodo nu 
era mai puţin îngrozit decât tovarăşii săi; dârdâia, cuprins parcă 
de un frig cumplit, dar groaza lui fu înghițită de neaşteptata 
ispită de a-şi pune Inelul pe deget. Dorinţa îl copleşi într-aşa 
măsură, încât nu se mai putea gândi la nimic altceva. Nu uitase 
Gorganul, şi nici mesajul lui Gandalf; dar ceva părea să-l 
împingă să dea la o parte toate prevenirile - nu-şi mai dorea 
decât să dea ascultare ispitei. Nu în speranţa de-a scăpa sau de- 
a face ceva anume, spre bine sau spre rău: nu simţea decât că 
trebuia să ia Inelul şi să şi-l petreacă pe deget. Nu putea scoate 
un singur cuvânt. Simţi privirea lui Sam pironită asupra lui, ca şi 
cum acesta ştia că stăpânul său se afla în mare cumpănă, dar 
Frodo nu se putu răsuci spre el. inchise ochii şi se luptă cu sine 
câteva clipe; împotrivirea i se păru de neîndurat, astfel că trase 
lanţul afară şi-şi puse Inelul pe arătătorul mâinii stângi. 

În clipa următoare, deşi totul rămăsese la fel ca înainte, 
ameninţător şi întunecos, formele căpătară o claritate teribilă. 
Frodo vedea până sub mantiile lor negre. Cinci siluete înalte: 
două stăteau pe buza vâlcelei, trei înaintau. Pe chipurile lor albe 
ardeau ochi pătrunzători şi nemiloşi; sub pelerine purtau 
veşminte lungi, cenuşii; peste părul sur, coifuri din argint; în 
mâinile scheletice, săbii de oţel. Ochii lor coborâră asupra lui, 
străpungându-l, şi în aceeaşi clipă siluetele se repeziră la el. 


Disperat, Frodo îşi trase sabia din teacă, şi când o scoase, i se 
năzări că tăişul ei scăpărase cu o lumină roşie, parcă ar fi fost o 
limbă de foc. Două dintre siluete se opriră locului. A treia era 
mai înaltă decât celelalte: avea părul lung, lucitor, iar pe coif o 
coroană. Într-o mână ţinea o sabie lungă, în cealaltă un pumnal; 
şi pumnalul, şi mâna care-l ţinea apăreau străluminate de o aură 
palidă. Silueta făcu un pas înainte şi se prăvăli peste Frodo. 

În acea fracțiune de secundă, Frodo se aruncă pe burtă şi 
se pomeni strigând: Ooo, Elbereth! Gilthoniel! \zbi în picioarele 
vrăjmaşului. Noaptea fu săgetată de un țipăt ascuţit, iar el simţi 
o durere ca de aşchie de gheaţă otrăvită înfigându-i-se în 
umărul stâng. Înainte ca mintea să i se întunece, zări, ca printr-o 
ceaţă învârtejită, cum Pas Mare ţâşneşte din întuneric cu un 
mănunchi de lemne arzânde în fiecare mână. Cu un ultim efort, 
Frodo lăsă paloşul să-i cadă şi-şi scoase Inelul de pe deget, 
strângându-l în pumnul drept. 


XII Fuga spre Vad 


Când Frodo îşi veni în simţiri, încă strângea în pumn Inelul. 
Zăcea întins lângă focul ce ardea acum cu o vâlvătaie mare şi 
strălucitoare. Cei trei tovarăşi ai săi stăteau aplecaţi deasupra 
lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? Unde-i regele cel palid? întrebă Frodo 
cu disperare. 

Hobbiţii erau prea copleşiţi de bucuria de a-l auzi vorbind 
ca să-i răspundă imediat; drept e că nici nu-i înţeleseseră 
întrebarea, într-un târziu, Frodo pricepu de la Sam că ei unii nu 
văzuseră nimic, decât nişte siluete vagi, umbroase, ce se 
îndreptau spre ei. Şi deodată, spre groaza lui, Sam descoperise 
că stăpânul dispăruse; şi tot atunci o umbră neagră trecuse ca 
fulgerul pe lângă el şi se prăbuşise la pământ. Auzise vocea lui 
Frodo, dar i se păruse că venea de undeva de la mare 
depărtare, sau de sub pământ, strigând vorbe ciudate. Şi 
altceva nici că mai zăriseră, până se împiedicaseră de trupul lui 
Frodo, zăcând ca şi mort, cu faţa în jos pe iarbă şi cu sabia sub 
el. Pas Mare le poruncise să-l ridice şi să-l întindă lângă foc, apoi 
se făcuse nevăzut. Şi de atunci trecuse ceva vreme. 

Era limpede că Sam începea să se îndoiască de Pas Mare; 
dar chiar în timp ce vorbea, acesta se reîntoarse, apărând pe 
nepusă masă din umbrele nopţii. Toţi tresăriră, iar Sam chiar îşi 


scoase sabia, punându-se scut deasupra lui Frodo; numai că Pas 
Mare îngenunche iute alături de el. 

— Nu-s Călăreţ Negru, Sam, zise el cu blândeţe, şi nici în 
tabăra lor nu-s. Am încercat să aflu câte ceva din mişcările lor; 
dar n-am aflat. Nu pot şti din ce pricină au plecat şi nu au atacat 
încă o dată. Însă prezenţa lor nu se simte nicăieri în preajmă. 

Când auzi povestea lui Frodo, se încruntă, clătină din cap şi 
oftă. Apoi le ceru lui Pippin şi lui Merry să pună la încălzit cât 
mai multă apă în ceaunele lor mici şi să spele rana cu ea. 

— Puneţi lemne pe foc tot timpul şi aveţi grijă să-i fie cald 
lui Frodo, mai spuse el. 

Apoi se ridică în picioare şi-l chemă pe Sam mai la o parte. 

— Cred că acum pricep mai bine ce se-ntâmplă, zise el cuo 
voce coborâtă. După cât se pare, au fost doar cinci dintre 
duşmani. De ce n-au venit toţi, nu ştiu; dar nu cred că se 
aşteptau să întâmpine rezistenţă. Deocamdată s-au retras. Dar 
tare mi-e teamă că nu prea departe. Or să vină înapoi în altă 
noapte, dacă nu izbutim să scăpăm. Nu fac decât să aştepte, 
pentru că îşi închipuie că sunt aproape de victorie şi că Inelul nu 
va mai putea să se depărteze mult. Teama mea, Sam, e că îşi 
închipuie că stăpânul tău are o rană mortală, ce-l va face 
neputincios în faţa vrerii lor. Vom trăi şi vom vedea. 

Sam îşi reţinu cu greu lacrimile. 

— Nu te pierde cu firea, încercă să-l liniştească Pas Mare. 
Acum trebuie să ai încredere în mine. Frodo al tău e făcut dintr- 
o stofă mult mai rezistentă decât am crezut, chiar dacă Gandalf 
m-a prevenit asupra acestui lucru. Frodo nu e rănit de moarte, şi 
cred că va rezista puterii rele a rănii mai mult decât se aşteaptă 
duşmanii. Am să fac tot ce pot ca să-l ajut şi să-l vindec. 
Păzeşte-l bine cât lipsesc. 

O luă iute din loc şi dispăru încă o dată în întuneric. 

Frodo moţăia, deşi durerea din rană devenea tot mai 
puternică şi o răceală ucigătoare se întindea din umăr spre braţ 
şi latura trupului. Prietenii lui vegheau asupra lui, încingeau 
focul ca să-i fie cald şi-i spălau rana. Noaptea trecu încet şi 
istovitoare. Zorile se iveau pe cer şi văioaga se umplea de o 
lumină cenuşie, atunci când se întoarse Pas Mare. 

— la priviţi! strigă el şi, aplecându-se, ridică de jos o 
pelerină neagră ce zăcuse acolo ascunsă de întunericul nopţii. 

La câteva palme mai sus de tiv, țesătura avea o crestătură. 


— Aici a lovit sabia lui Frodo, zise el. Singura vătămare, mă 
tem, pe care a adus-o duşmanului său; căci acesta rămâne 
nevătămat, doar tăişurile ce străpung pe înspăimântătorul Rege 
pier. Mai ucigător pentru el a fost numele lui Elbereth. lar pentru 
Frodo, mai ucigător a fost ăsta! 

Se aplecă încă o dată şi culese din iarbă un pumnal lung şi 
subţire. Lama lucea ca o scăpărare de gheaţă. Când Pas Mare se 
ridică, hobbiţii văzură că tăişul era zimţat, iar vârful rupt. Şi spre 
marea lor uimire, în timp ce el ţinea pumnalul în sus, în lumina 
tot mai limpede a zorilor, lama păru a se topi, dispărând ca un 
fum în văzduh; Pas Mare rămăsese doar cu plăselele în mână. 

— Vai, vai! se văită el. Pumnalul ăsta blestemat l-a rănit. 
Puţini sunt cei care se pricep să tămăduiască rănile lăsate de 
armele lor blestemate. Dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă. 

Se aşeză pe pământ şi puse plăselele pumnalului pe 
genunchi iar deasupră-le cânta încet un cântec, într-o limbă 
ciudată. Apoi, dându-le deoparte, se răsuci spre Frodo şi, cu o 
voce şoptită, rosti vorbe de neînțeles pentru ceilalţi. Din 
săculeţul atârnat la brâu scoase frunzele lungi ale unei plante. 

— După frunzele astea m-am dus până departe ca să le 
găsesc, spuse el. Căci planta nu creşte pe dealurile sterpe; am 
dat de ea în întuneric, în desişurile aflate la miazăzi de Drum, de 
unde am simţit venind aroma frunzelor ei. 

Zdrobi o frunză între degete şi aerul se umplu de un miros 
dulceag şi înţepător. 

— Am avut noroc că am găsit-o, adăugă el, căci e o plantă 
vindecătoare, adusă pe Pământul de Mijloc de oamenii din Apus. 
Athelas îi e numele dat de ei şi creşte ici şi colo, doar lângă 
locurile unde s-au aşezat sau au poposit ei în vremurile de 
demult; la Miazănoapte nu e cunoscută, decât de puţinii care se 
încumetă în Pustietate. Are virtuţi mari, numai că puterile ei 
tămăduitoare se pot dovedi slabe pentru rana lui Frodo. 

Aruncă frunzele în apa clocotindă şi cu acea fiertură spălă 
umărul lui Frodo. Mireasma aburului era înviorătoare, încât 
hobbiţii nevătămaţi simţiră cum li se liniştesc şi li se limpezesc 
gândurile. Buruiana păru să aibă oarece putere şi asupra rănii, 
căci Frodo avu senzaţia că durerea şi răceala din partea aceea a 
trupului se alinau; dar braţul îi rămase la fel de neputincios: nu 
şi-l putea ridica şi nici mişca. Îi părea cumplit de rău de 
nesăbuinţa de care dăduse dovadă şi se învinuia că nu rezistase 


ispitei; abia acum pricepea că, punându-şi Inelul pe deget, nu se 
supusese propriei dorinţe, ci voinţei poruncitoare a duşmanilor 
săi. Se întreba dacă nu cumva avea să rămână beteag pe viaţă, 
şi cum îşi vor mai putea continua călătoria. Se simţea prea slab 
ca să se ţină pe picioare. 

Aceasta era întrebarea care-i frământa şi pe ceilalţi hobbiţi. 
Fără să mai stea pe gânduri, hotărâră să părăsească Tancul 
Vremii cât mai curând cu putinţă. 

— Îmi vine să cred, zise Pas Mare, că duşmanul pândeşte 
locul ăsta de câteva zile bune. Dacă a ajuns Gandalf aici, trebuie 
că a fost nevoit să plece degrabă şi nu se va mai întoarce. 
Oricum, după atacul de ieri-seară, suntem în mare primejdie aici 
de cum se lasă întunericul, şi oriunde ne-am duce n-am da de 
pericole mai mari. 

Nici nu se lumină bine de ziuă, că ei şi îmbucară ceva la 
repezeală, apoi îşi făcură bagajele. Lui Frodo îi era cu neputinţă 
să meargă pe jos, aşa că împărţiră cea mai mare parte a 
bagajelor între ei patru, iar pe Frodo îl cocoţară pe spinarea 
poneiului. În ultimele zile, bietul animal se întremase mult, 
părea mai gras şi mai voinic, şi chiar începuse să dea dovadă de 
oarecare afecţiune pentru noii lui stăpâni, mai ales pentru Sam. 
Trebuie că felul în care se purtase Bill Ferigă fusese tare 
neomenos, dacă această călătorie în pustietate putea să 
însemne o atât de mare schimbare în bine faţă de viaţa lui 
dinainte. 

Porniră înspre sud. Drept e că erau nevoiţi să traverseze 
Drumul, dar altă cale mai scurtă spre ţinuturile împădurite nu 
exista. În plus, aveau nevoie de lemne; căci Pas Mare le spusese 
că lui Frodo trebuia să-i fie cald tot timpul, cu deosebire 
noaptea, şi pe lângă asta focul avea să-i apere întrucâtva pe 
toţi. De asemenea, planul lui Pas Mare era acela de a mai scurta 
un ocol mare pe care-l făcea Drumul: dincolo de Ţancul Vremii, 
la răsărit, acesta îşi schimba direcţia şi cotea mult spre nord. 

Merseră încet, cu ochii-n patru, ocolind clinele dealului 
dinspre miazăzi şi apus, şi în scurtă vreme ajunseră la marginea 
Drumului. Nu se vedea nici urmă de Călăreţi. Insă tocmai când 
treceau în fugă pe partea cealaltă, auziră în depărtare două 
strigăte: o voce rece care chema, şi o altă voce rece care 
răspundea. Tremurând din toate încheieturile, grăbiră şi mai 
mult pasul, îndreptându-se spre desişul aflat în faţa lor. 


Pământul cobora în pantă spre sud, dar era un ţinut sălbatic, 
lipsit de poteci; tufăriş şi copaci piperniciţi creşteau în hăţişuri 
greu de pătruns, despărțite de întinderi sterpe. larba era rară, 
aspră şi cenuşie, iar frunzele desişurilor se veştejiseră şi cădeau. 
Un ţinut posomorât, pe care-l străbăteau anevoie şi cu multă 
amărăciune în suflet. Abia dacă schimbau câte o vorbă în timp 
ce înaintau cu greu. Frodo îşi simţea inima ca de plumb, 
văzându-i cum mergeau pe lângă el, cu capetele plecate şi 
spinările cocârjate sub greutăţi. Chiar şi Pas Mare arăta obosit şi 
abătut. 

Inainte să se isprăvească marşul din acea zi, durerea lui 
Frodo se ascuţi din nou, dar multă vreme el nu spuse nimic. De 
patru zile mergeau, şi ţinutul nu-şi schimbase prea mult 
înfăţişarea, doar Tancul Vremii se cufunda încet în urma lor, iar 
în faţă munţii din zare se desenau mai aproape cu fiecare pas. 
De la acel strigăt îndepărtat nu mai văzuseră şi nu mai auziseră 
nimic ce ar fi putut să însemne că duşmanul prinsese de veste 
despre fuga lor sau că îi urmărea. Se temeau de orele 
întunericului şi stăteau de strajă câte doi în timpul nopţii, 
aşteptându-se în orice clipă să vadă siluete negre profilându-se 
pe cenuşiul nopţilor, abia luminate de luna învăluită în nori; dar 
nu zăreau şi nu auzeau altceva decât oftatul frunzelor şi al ierbii 
veştejite. Nici măcar o clipă nu simţiseră prezenţa răului ce-i 
cuprinsese înaintea atacului din văioagă. Ar fi fost prea mult să 
spere că duşmanul călare le pierduse încă o dată urma. Te 
pomeneşti că aşteptau să-i atace prin surprindere la vreo 
strâmtoare? 

La capătul celei de-a cincea zi, terenul începu iarăşi să urce 
încet, ieşind din valea largă şi puţin adâncă în care coborâseră. 
Pas Mare schimbă din nou direcţia, dinspre răsărit uşor înspre 
miazănoapte, iar în cea de-a şasea zi, ajungând în vârful unui 
urcuş lin şi lung, văzură departe în faţă o îngrămădire de coline 
împădurite. La poalele lor se desluşea şerpuind Drumul, iar în 
dreapta, un râu cenuşiu lucea palid în soarele apos. Şi mai 
departe, abia dacă se zărea un alt râu, într-o vale pietroasă, pe 
jumătate îngropată în ceţuri. 

— Mă tem că de-aici trebuie s-o apucăm din nou pe Drum 
pentru o vreme, zise Pas Mare. Am ajuns la râul de i se spune 
Izvorul Brumat şi pe care elfii îl numesc Mitheithel. Izvorăşte din 
Pârloagele Etten, aflate în munţii căpcăunilor, la miazănoapte de 


Vâlceaua Despicată, şi se varsă în Apa Zgomotoasă, departe la 
miazăzi. Din acel loc, unii îi spun Torentul Cenuşiu. Se lăţeşte 
foarte mult înainte să ajungă la mare. Nu poate fi trecut pe 
nicăieri altundeva mai jos de izvoarele din Pârloagele Etten, 
decât peste Ultimul Pod, peste care trece şi Drumul. 

— Celălalt râu de-acolo de departe cum se numeşte? 

— Acela e Apa Zgomotoasă, sau Urşii din Vâlceaua 
Despicată, răspunse Pas Mare. Drumul străbate multe mile pe la 
poalele dealurilor între Pod şi Vadul Urşilor. Dar încă nu m-am 
gândit cum o să traversam râul. Fiecare apă la timpul ei. Să ne 
considerăm norocoşi dacă n-o să fim atacați pe Ultimul Pod. 

A două zi, la primele ore ale dimineţii, ajunseră din nou la 
marginea Drumului. Sam şi Pas Mare o luară înainte, dar nu 
zăriră alţi călători sau călăreţi. Aici, la umbra dealurilor, plouase 
puţin. După socotelile lui Pas Mare, ploaia căzuse cu două zile 
înainte, asta însemnând că ştersese toate urmele. De atunci nu 
mai trecuse nimeni călare, din cât putea să vadă. 

Porniră pe Drum cât le stătea în puteri de repede, şi după o 
milă sau două, în faţă le apăru Ultimul Pod, la capătul unui 
pripor scurt. Se temeau să nu care cumva să dea cu ochii de 
siluetele negre, dar nu era ţipenie. Pas Mare le spuse să se 
ascundă în hăţişul de la marginea Drumului până se ducea el să 
cerceteze împrejurimile. 

Nu după multă vreme se întoarse în fuga la ei. 

— N-am văzut nici o urmă, îi anunţă el, şi tare mă-ntreb ce- 
o fi însemnând asta. În schimb, am găsit ceva foarte ciudat. 

Întinse palma spre ei, arătându-le o nestemată de un verde 
pal. 

— Am găsit-o în noroi, în mijlocul Podului. Un beril, o piatră- 
elfă. Dacă a fost pusă anume acolo sau a fost scăpată din 
întâmplare, n-aş putea zice, dar îmi dă speranţe. O iau ca semn 
că putem trece Podul; însă după aceea nu mai îndrăznesc să 
merg tot pe Drum, dacă nu am vreun semn limpede că o pot 
face. 

Nu mai zăboviră o clipă în plus. Traversară Podul în 
siguranţă, fără să audă alt zgomot decât al apei care se 
învolbura în jurul celor trei arcuri mari. După încă o milă 
ajunseră la o râpă îngustă, care ducea spre miazănoapte, spre 
ţinuturile abrupte din stânga Drumului. Aici Pas Mare se abătu 
de la calea dreaptă şi curând se pierdură într-un desiş 


posomorât, de copaci întunecaţi la coajă, ce se legănau la 
poalele dealurilor neprietenoase. 

Hobbiţilor le părea bine că părăsiseră meleagurile acelea 
neprimitoare şi Drumul primejdios, dar ţinutul în care intraseră 
acum se arăta ameninţător şi potrivnic. Cu cât mergeau mai în 
adâncul râpei, cu atât dealurile se înălţau mai mult. Ici şi colo, 
pe culmi şi creste desluşeau urme de vechi ziduri de piatră şi 
ruine de turnuri: înfăţişarea lor nu prevestea nimic bun. Frodo, 
care nu mergea pe jos, avea timp să se uite în jur şi să cugete. 
Îşi aminti de ce-i spusese Bilbo despre călătoria lui şi despre 
turnurile amenințătoare de pe dealurile aflate la nord de Drum, 
pe meleagurile din apropierea pădurii căpcăunilor, acolo unde 
se petrecuse prima lui mare aventură. Frodo bănuia că se aflau 
în acelaşi ţinut şi se întreba dacă nu cumva aveau să treacă 
tocmai prin locul cu pricina. 

— Cine locuieşte prin părţile astea? întrebă el. Şi cine a 
înălţat turnurile alea? Căpcăunii, cumva? 

— Nu, spuse Pas Mare. Căpcăunii nu construiesc. Nimeni nu 
trăieşte aici. Cu multă vreme în urmă au sălăşluit oameni pe 
aceste meleaguri, dar s-au dus cu toţii. Legendele spun că au 
devenit un popor rău, căci umbra lui Angmar s-a întins peste ei. 
Dar toţi au fost răpuşi în războiul ce a pus capăt Regatului de la 
Miazănoapte. De atunci însă, a trecut atât de mult timp, încât 
dealurile i-au uitat, deşi pe pământ încă se întinde o umbră. 

— Unde ai aflat asemenea poveşti, dacă meleagurile astea 
sunt pustii cu toatele şi căzute în uitare? vru să ştie Peregrin. 
Păsările şi sălbăticiunile nu spun asemenea poveşti. 

— Moştenitorii lui Elendil nu uită tot ce s-a-ntâmplat în 
străvechime, răspunse Pas Mare, şi mult mai multe din câte aş 
putea povesti încă mai sunt ţinute minte în Vâlceaua Despicată. 

— Ai fost adeseori în Vâlceaua Despicată? întreba Frodo. 

— Am fost. Pe vremuri acolo mi-am avut sălaşul, şi mă 
întorc de câte ori pot. Acolo îmi este rămasă inima; dar soarta 
mea nu-mi dă pace să stau într-un loc, nici chiar în casa 
frumoasă a lui Elrond. 

Râpa se îngustă tot mai mult. Drumul rămas în urmă 
continua până la Râul Urșilor, dar nici drumul şi nici râul nu se 
mai zăreau de-acum. Călătorii ajunseră într-o vale lungă; 
strâmtă, adâncă, întunecoasă şi tăcută. Copaci cu rădăcini 


bătrâne şi întortocheate atârnau peste stânci şi creşteau în sus 
unii în spatele celorlalţi, formând povârnişuri de păduri de pin. 

Hobbiţii erau din ce în ce mai obosiţi. Mergeau încet, căci 
trebuiau să-şi croiască drum printr-o vale ce nu avea poteci, 
împiedicându-se la tot pasul de trunchiuri căzute şi stânci 
prăvălite. Evitau pe cât puteau orice urcuş, de dragul lui Frodo, 
dar şi pentru că le venea greu să găsească vreo cale care să-i 
scoată la lărgime. De două zile se aflau în ţinutul ăsta, când, pe 
neaşteptate, vremea se schimbă. Vântul prinse a sufla fără 
contenire dinspre vest, aducând revărsări de ploaie de la mările 
îndepărtate, peste coamele întunecate ale dealurilor. Până să 
cadă noaptea, erau muiaţi până la piele, iar tabăra lor era 
posomorâtă, căci nu găsiseră nici un lemn de foc. A doua zi, 
dealurile se înălţau mai mult şi mai abrupt dinaintea lor, 
forţându-i să se abată de la calea lor şi s-o ia spre miazănoapte. 
Pas Mare arăta tot mai neliniştit: trecuseră aproape zece zile de 
când părăsiseră Ţancul Vremii şi merindele începeau să se 
împuţineze. lar ploaia nu contenea. 

În acea noapte făcură popas pe un prag de stâncă, ferit de 
un perete în care se găsea o văgăună puţin adâncă, o simplă 
scobitură. Frodo era agitat. Din pricina umezelii şi a frigului, 
rana îl durea mai dihai ca înainte, iar durerea şi răceala aceea 
de moarte îi răpiseră somnul. Rămase treaz, foindu-se şi 
răsucindu-se de pe-o parte pe alta, ascultând plin de teamă 
zgomotele tainice ale nopţii: şuierul vântului prin despicăturile 
stâncilor, picurul apei, o trosnitură, zgomotul neaşteptat al unei 
pietre desprinse şi rostogolite. | se năzări că se apropiau de el 
siluete negre ca să-i facă de petrecanie; dar, când se ridică în 
capul oaselor, nu văzu altceva decât spinarea lui Pas Mare care 
şedea ghemuit, îşi fuma pipa şi făcea de strajă. Se întinse la loc 
şi curând începu să viseze un vis tulbure, în care se făcea că 
umbla prin iarbă în gradina lui din Comitat, dar totul părea 
înceţoşat şi nedesluşit, mai neclar decât umbrele înalte şi negre 
ce priveau de după gardul verde. 

Trezindu-se dimineaţa, băgă de seamă că ploaia încetase. 
Norii încă acopereau cerul, dar se spărgeau din loc în loc şi 
printre ei se iveau fâşii palide de albastru. Vântul sufla din nou. 
Nu se grăbiră să pornească la drum. Îndată ce isprăviră 
gustarea rece, care n-avea puterea să le dea curaj, Pas Mare 
plecă de unul singur, spunându-le celorlalţi să rămână la 


adăpostul stâncii până se va întoarce. Voia să urce, dacă 
izbutea, ca să vadă cum arăta ţinutul. 

Veştile pe care le aduse nu avură darul să-i liniştească. 

— Am mers prea mult spre miazănoapte, îi anunţă el. 
Trebuie să găsim o cale să ne întoarcem spre miazăzi. Dacă o 
ţinem tot înainte, o s-ajungem în Valea Etten, mult prea la 
miazănoapte de Vâlceaua Despicată. E ţinutul căpcăunilor, 
aproape necunoscut mie. Să zicem că o să găsim o cale de 
trecere şi ne apropiem dinspre miazănoapte de Vâlceaua 
Despicată; dar ne-ar lua prea mult, căci nu cunosc drumul, unde 
mai pui că nici hrana nu ne ajunge. Deci, cum-necum, o să 
trebuiască să dăm de Vadul Urşilor. 

Restul zilei şi-l petrecură căţărându-se pe stânci. Găsiseră o 
trecere printre doi pereţi, care-i scotea la o vale orientată spre 
sud-est, adică într-acolo unde doreau ei să se îndrepte; dar 
către sfârşitul zilei un alt prag se ivi în calea lor: o creastă lungă 
şi înaltă, a cărei muchie întunecoasă desenată pe cer era spartă 
în multe locuri, făcând-o să apară ca dinţii unei pânze ştirbe de 
ferăstrău. N-aveau de ales: ori se întorceau din drum, ori o 
traversau. 

Hotărâră să încerce să urce, dar urcuşul se dovedi tare 
greu. Curând Frodo se văzu nevoit să descalece şi să se chinuie 
să continue drumul pe jos. Chiar şi aşa, adeseori îi cuprindea 
disperarea din pricina poneiului care nu putea să urce, sau 
pentru că ei înşişi nu ştiau pe unde s-o ia, aşa împovăraţi cum 
erau. Lumina aproape că dispăruse de pe cer, iar ei erau frânţi 
de oboseală când, pe neaşteptate, se pomeniră în vârf. 
Ajunseseră într-o şa îngustă, între două tancuri mai înalte, iar în 
partea cealaltă, puţin mai încolo, coborâşul se arăta la fel de 
abrupt. Frodo se prăvăli la pământ şi rămase acolo tremurând. 
Mâna stângă zăcea lipsită de viaţă, şi toată partea aceea a 
trupului îi era cuprinsă parcă între gheare de gheaţă. Copacii şi 
stâncile din jur i se păreau nişte umbre nedesluşite. 

— Nu putem merge mai departe, îi spuse Merry lui Pas 
Mare. Tare mă tem pentru Frodo. Ce ne facem? Crezi că-l vor 
putea vindeca în Vâlceaua Despicată, asta dacă vom ajunge 
vreodată acolo? 

— Rămâne de văzut, spuse Pas Mare. Aici, în pustietate, nu 
pot face mai mult; şi tocmai din pricina rănii lui ţin atât de mult 


să ne continuăm drumul. Dar ştiu că în noaptea asta nu se mai 
poate. 

— Ce se-ntâmplă cu stăpânul meu? întrebă Sam cu o voce 
coborâtă, uitându-se rugător la Pas Mare. Rana a fost mică, 
aproape că s-a închis. Nu se mai vede altceva decât un semn 
alb şi rece pe umăr. 

— Frodo a fost atins de armele Duşmanului, explică Pas 
Mare, iar în trupul lui a pătruns o otravă sau un alt rău care îmi 
depăşeşte ştiinţa de a-l tămădui. Dar nu-ţi pierde speranţa, 
Sam. 

Noaptea era rece sus pe creastă. Făcură un foc mic sub 
rădăcinile noduroase ale unui pin bătrân ce atârna peste o 
scobitură nu foarte adâncă: ai fi zis că cineva scosese cândva 
piatra de-acolo. Stăteau ghemuiţi unii în alţii. Vântul sufla rece 
prin şa, vârfurile pinilor se aplecau scoțând gemete şi suspine. 
Frodo zăcea ca toropit de-un vis în care i se părea că aripi negre 
şi nesfârşit de mari fâlfâiau pe deasupra lui şi că pe aripi 
călătoreau urmăritorii ce-l căutau prin toate văgăunile. 

Zorii se iviră senini şi frumoşi; văzduhul era curat, cu o 
lumină palidă şi clară pe cerul spălat de ploaie. Hobbiţii simţiră 
că le revine curajul, dar tânjeau după soarele care să le 
încălzească mădularele înţepenite şi îngheţate. Aşteptară să se 
lumineze mai bine, apoi Pas Mare îl luă pe Merry cu el şi se 
duseră până în partea cealaltă a şeii, ca să vadă valea dinspre 
răsărit. Soarele se înălţase deasupra orizontului şi strălucea din 
plin atunci când cei doi se întoarseră cu veşti dătătoare de 
speranţe. Se părea că se găseau mai mult sau mai puţin pe 
direcţia cea bună. Dacă îşi continuau drumul pe povârniş la vale, 
de partea cealaltă a crestei, munţii rămâneau în stânga lor. Nu 
prea departe în faţă, Pas Mare zărise din nou sclipirile Apei 
Zgomotoase şi ştia că Drumul spre Vad, chiar dacă încă nu se 
vedea, nu se găsea departe de Râu, ci undeva pe malul mai 
apropiat de ei. 

— larăşi trebuie să ne îndreptăm spre Drum, mai spuse el. 
Nu cred să găsim o altă cale de trecere printre dealuri. Oricare 
ar fi primejdiile care ne aşteaptă acolo, Drumul este singurul ce 
ne poate duce spre Vad. 

De cum isprăviră de mâncat, se urniră din loc. Începură să 
coboare încet priporul de pe partea sudică a crestei; coborâşul 
era mai uşor decât se aşteptaseră, priporul nefiind chiar atât de 


abrupt, astfel că Frodo putea din nou să încalece. Bietul ponei 
bătrân al lui Bill Ferigă se arăta tot mai priceput în a alege 
poteca cea mai lesnicioasă şi cu cât mai puţine hârtoape cu 
putinţă, anume pentru a-şi cruța călăreţul. Drumeţii îşi 
recăpătară buna dispoziţie. Chiar şi Frodo se simţea mai bine în 
lumina zilei, deşi, când şi când, o ceaţă părea să-i acopere 
vederea, făcându-l să-şi treacă mâna peste ochi. 

Pippin o luase puţin înaintea celorlalţi. Deodată se întoarse 
spre ei şi strigă: 

— Am dat peste o potecă! 

Când ajunseră la el, văzură că nu se înşelase: cu adevărat, 
părea să fie începutul unei poteci ce urca şerpuind din pădurile 
de dedesubt, pierzându-se pe culmea de pe care tocmai 
coborâseră. In unele locuri, aproape că nu se mai desluşea sub 
buruieni sau sub pietrele şi trunchiurile prăvălite, dar era 
limpede că pe vremuri se umblase mult pe ea. Era o cărare 
tăiată de braţe vânjoase şi picioare cu călcătura grea. Ici şi colo, 
copaci bătrâni fuseseră retezaţi sau frânţi, pur şi simplu, şi 
bolovani mari fuseseră scobiţi sau prăvăliţi la vale pentru a lasă 
cale liberă. 

Urmară poteca o vreme, căci era cel mai uşor drum de 
coborâre, dar mergeau cu multă băgare de seamă, şi neliniştea 
lor crescu atunci când ajunseră în pădurea întunecată, unde 
poteca se contura mai clar şi se lăţea ca dintr-o dată, ieşind 
dintr-o centură de brazi, ca să coboare o pantă abruptă şi să 
cotească brusc la stânga, în jurul unui şold stâncos. Ajunşi la 
cotul acela, se uitară în jur şi văzură că poteca mergea înainte, 
pe o bârnă orizontală, sub peretele unei stânci puţin înalte, 
peste care atârnau copaci. În peretele stâncos se găsea o uşă 
pe jumătate deschisă şi lăsată într-o rână, prinsă într-o singură 
balama uriaşă. 

Se opriră cu toţii în faţa uşii. Dădea spre o grotă, sau o 
încăpere săpată în stâncă, dar în întunericul ce domnea înăuntru 
nu se putea desluşi nimic. Impingând cu toată puterea, Pas 
Mare, Sam şi Merry reuşiră să deschidă şi mai mult uşa, apoi Pas 
Mare şi Merry intrară. Nu înaintară mult, căci pe podea zăceau 
multe oase vechi, iar lângă intrare nu se vedea nimic altceva 
decât câteva ceaune mari şi goale şi nişte oale sparte. 


— Dacă a existat vreodată un bârlog de căpcăun, apoi ăsta 
e, zise Pippin. Hai, ieşiţi şi să plecăm de-aici. Acum ştim cine-a 
făcut cărarea - şi ar fi bine s-o luăm imediat din loc. 

— Nu-i nici o grabă, eu aşa zic, spuse Pas Mare ieşind. E, 
într-adevăr, o văgăună de căpcăun, dar, din cât se vede, a fost 
părăsită de multă vreme. Socotesc că nu avem de ce ne teme. 
Să coborâm totuşi cu atenţie şi om vedea ce-o mai fi. 

Cărarea pornea mai departe din dreptul uşii, cotea din nou 
pe bârna dreaptă, o lua la vale, pe o costişă împădurită. 
Nevrând ca Pas Mare să-şi dea seama că încă îi era teamă, 
Pippin o luă înainte împreună cu Merry. Sam şi Pas Mare veneau 
în urmă, de-o parte şi de alta a lui Frodo călare pe ponei, căci 
poteca era de-acum destul de lată ca să încapă patru sau cinci 
hobbiţi unul lângă celălalt. Dar nu ajunseră prea departe, când 
Pippin se întoarse în fugă, urmat de Merry. Amândoi arătau 
îngroziţi. 

— Sunt căpcăuni, abia îngăimă Pippin. Jos, într-o poiană din 
pădure, nu departe de-aici. l-am văzut printre copaci. Sunt tare 
mari. 

— Mergem să-i vedem şi noi, hotărî Pas Mare, luând în 
mână o bâtă. 

Frodo nu spuse nimic. Sam însă arăta foarte speriat. 

Soarele urcase în tăriile cerului şi strălucea printre ramurile 
pe jumătate desfrunzite ale copacilor, pătând poiana cu petice 
mari de lumină. Hobbiţii şi Pas Mare se opriră deodată la 
marginea poienii şi priviră pe furiş printre trunchiuri, ţinându-şi 
răsuflarea. Căpcăunii erau acolo: trei căpcăuni mari. Unul stătea 
aplecat, iar ceilalţi doi se uitau la el. 

Pas Mare înaintă nepăsător. 

— Ridică-te, pietroi bătrân! porunci el, frângând bâta de 
spinarea căpcăunului aplecat. 

Nu se întâmplă nimic. Hobbiţii rămaseră cu gurile căscate 
de uluială, ca apoi chiar şi Frodo să izbucnească în râs. 

— Măi, măi, zise el printre hohote. Uităm istoria familiei 
noastre. Te pomeneşti că ăştia sunt cei trei prinşi de Gandalf, pe 
când se ciorovăiau cum ar fi fost mai nimerit să gătească trei 
gnomi şi un hobbit. 

— Nu mi-aş fi închipuit să ne găsim atât de aproape de 
locul ăla, pufni Pippin. 


Cunoştea povestea prea bine. Bilbo şi Frodo i-o spuseseră 
adeseori; dar, ca să fie sincer, niciodată nu crezuse în ea decât 
pe jumătate. Chiar şi acum se uita la căpcăunii de piatră cu 
neîncredere, temându-se ca nu cumva vreo vrajă să-i readucă 
dintr-o dată la viaţă. 

— Uitaţi nu numai istoria familiei, dar şi tot ceea ce-aţi ştiut 
despre căpcăuni, zise Pas Mare. E ziua în amiaza mare, soarele 
străluceşte, şi cu toate astea veniţi să mă speriaţi cu basme 
despre căpcăuni vii care pasămite ne-ar aştepta aici, în lumină. 
Oricum, poate că aţi băgat de seamă că unul dintre ei are după 
ureche un cuib vechi de pasăre. Ce ornament cu totul neobişnuit 
pentru un căpcăun viu! 

Izbucniră din nou în râs. Frodo simţi cum îşi revine la viaţă: 
amintirea primei aventuri reuşite a lui Bilbo îi dădea puteri. 
Soarele era cald şi mângâietor, iar vălul de pe ochi parcă se mai 
risipise. Se odihniră o vreme în luminiş şi prânziră chiar la umbra 
picioarelor celor mari ale căpcăunilor. 

— Ce-ar fi să cânte unul dintre noi ceva, cât e soarele sus 
pe cer? veni Merry cu ideea după ce isprăviră de mâncat. De zile 
întregi n-am mai auzit un cântec sau o poveste. 

— De pe Ţancul Vremii, socoti Frodo. Ceilalţi se uitară la el. 

— Nu vă faceţi griji în privinţa mea, adaugă el. Mă simt 
mult mai bine, dar nu cred că aş putea cânta. Poate-şi 
răscoleşte Sam amintirile şi găseşte ceva. 

— Hai, Sam, îl îmboldi Merry. Ai mult mai multe strânse 
acolo, în capul tău, decât dai de înţeles. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, se apără Sam. Daria să 
vedem ce ziceţi despre asta. Nu-i chiar o poezie, dacă mă- 
nţelegeţi ce vreau să spun: doar o prostioară. Dar ceea ce-am 
văzut aici mi-a amintit de ea. 

Ridicându-se în picioare, îşi duse mâinile la spate, ca şi cum 
ar fi fost la şcoală, şi începu să cânte o melodie veche: 

Un Căpcăun pe-un jilţ de piatră sta singur, foarte 
înciudat, 

Şi rumega şi morfolea un os bătrân şi descărnat. 

De ani de zile-l tot rodea 

Căci carne-n jur nu se ivea. 

Îl mesteca! ÎI ronţăia! 

Acolo-n peşteră, pe dealuri 

Unde doar el sălăşluia , 


Şi carne-n jur nu se ivea. 


Cu cizmele lui mari veni şi Tom la Căpcăun odată 

Şi-i spuse: Ce tot rozi acolo? Ce-i aia? Rogu-te-mi arată! 
Că parc-ar fi din ţintirim Ţurloiul unchiului meu Tim 

Vai, Unchiule! Mănunchiule! 

De multă vreme unchiul Tim 

Credeam că zace-n ţintirim 

Hei, Căpcăune! Aferim! 


Băiete, zise Căpcăunul, eu osul ăsta l-am furat, 

Dar ce fac oasele în groapă? Au ele-un rost adevărat? 
Unchiaşul tău era grămadă 

De oase nu putea să vadă 

Ţurloi! Burloi! 

Dar unui Căpcăun bătrân 

Putea să-i dea, că sunt destule 

Ţurloaie care mai rămân. 


Şi-i zise Tom: Ascultă, nene, cum alde tine, poţi să spui, 
Îşi face mendrele în voie şi fără ştirea nimănui 

Cu oasele lui unchiu-meu? 

Aşa că osul lui îl vreu 

Corsarule! Tâlharule! 

Chiar dacă-i mort, e-al lui şi gata 

Şi-i rubedenie cu tata 

Aşa că dă încoa' bucata! 


Nu-l dau nici pentru două ace! Şi nu mai face pe 
nebunul 

C-o să te molfăi şi pe tine, îi spune-atuncea Căpcăunul, 

O carne proaspătă-i ca mierea, 

Cu tine-o să-mi încerc puterea! 

Fă-te-ncoa! Păzea! 

Destul am ros şi piei şi oase, 

Vreau cărnuri crude şi gustoase 

Ş-apoi să trag la aghioase! 


Dar tocmai când credea că cina-i pregătită, pusă-n oale, 
Se pomeni, când vru s-apuce, că mâinile-i atârnă goale! 
Căci unde-şi face omul clisma, 


Tom îi dădu un şut cu cizma 
Să-l izbească! Să-l pocnească! 
Un şut în locuri nu prea sfinte 
A fost ca să-l înveţe minte, 
Gândea şi Tom şi-i da-nainte! 


Dar mult mai tari ca piatra-s osul şi pielea unui Căpcăun 

Ce şade singur între dealuri, de care nici nu pot să 
spun! 

Decât în fundul lui bătaia, în munte dac-ai da, tot aia! 

Descojeşte-l! Netezeşte-l! 

Bătrânul Căpcăun şi gâde 

Cum Tom gemea, porni a râde 

De degetele-i sângerânde. 


Fără picior ajuns acasă, Tom nu mai poate să se scoale 
Şi laba fără cizmă-i zace, doar piele, ca o cârpă moale, 
Dar Căpcăunul ştie gluma 

Cu osul lui furat acuma 

Furat! Luat! 

De la stăpânul său, durutul, 

Şi ca şi osul i-i şezutul, 

La fel ca piatra şi ca lutul! 

— Asta da prevenire pentru noi toţi! pufni Merry în râs. Bine 
că te-ai folosit de-o bâtă, Pas Mare, şi nu de propria ta mână. 

— De unde-ai învăţat cântecul ăsta, Sam? îl iscodi Pippin. 
N-am mai auzit până acum asemenea cuvinte. 

Sam bălmăji ceva de neînțeles. 

— Din capul lui, bunînţeles, îl dădu Frodo în vileag. Aflu tare 
multe despre Sam Gamgee în călătoria asta. Intâi a fost 
conspirator, acum e şugubăţ. Pân' la urmă o s-ajungă vrăjitor 
sau războinic. 

— Să n-aud de-aşa ceva, zise Sam. Nu vreau să fiu nici una, 
nici alta. 

Când isprăviră de mâncat, porniră la vale spre pădure. 
Poate că mergeau chiar pe drumul pe care umblaseră cu mulţi 
ani în urmă Gandalf, Bilbo şi gnomii. După câteva mile, ajunseră 
pe culmea unui mal înalt de pământ, deasupra Drumului. In acel 
loc, Izvorul Brumat rămăsese mult în urmă, în valea lui îngustă, 
iar Drumul se ţinea aproape de poalele dealurilor, şerpuind şi 


cotind spre est, printre păduri şi povârnişuri acoperite cu iarba- 
neagră, spre Vad şi Munţi. Ceva mai jos pe malul de pământ, 
Pas Mare arătă spre o piatră pitită în iarbă. Pe suprafaţa ei, 
săpate grosolan şi mâncate de vreme, se mai puteau desluşi 
rune elfe şi semne misterioase. 

— Uite colo! strigă Merry. Aia trebuie să fie piatra care 
însemna locul unde şi-au ascuns căpcăunii aurul. Oare cât o mai 
fi rămas, Frodo, din partea cuvenită lui Bilbo? 

Frodo se uită la piatră şi îşi dori în sinea lui ca Bilbo să nu fi 
adus acasă o comoară atât de primejdioasă şi de care nu era 
chip să scapi uşor. 

— N-a mai rămas nimic, răspunse el. Bilbo a dat-o pe toată. 
Mi-a spus că n-o simţea să fie a lui cu adevărat, pentru că o 
strânseseră jefuitorii. 

Drumul se întindea liniştit sub umbrele lungi ale înserării 
timpurii. Nu se zăreau alţi călători. Cum nu aveau pe unde s-o ia 
prin altă parte, coborâră malul şi, făcând la stânga, grăbiră 
pasul cât putură de repede. Curând, un şold de deal tăie lumina 
soarelui ce apunea cu repeziciune. Un vânt rece îi întâmpină din 
înalturile munţilor aflaţi în faţă. 

Tocmai se pregăteau să găsească un loc mai departe de 
Drum, unde să poposească peste noapte, când auziră un 
zgomot ce le făcu inimile să le tresară din nou de spaimă: 
tropăitul copitelor undeva în spate. Se uitară în urmă, dar nu 
vedeau prea departe, din pricina multelor cotituri şi şerpuiri ale 
Drumului. Cât îi mai ajutau puterile, se depărtară iute de calea 
bătută şi se afundară în hăţişul de iarbă neagră şi de afine de pe 
clinele de deasupra, până ajunseră la un aluniş. Uitându-se pe 
furiş de după tufe, văzură Drumul cam la treizeci de picioare sub 
ei, tot mai neclar şi mai cenuşiu în lumina ce se stingea. 
Tropăitul copitelor se apropia din ce în ce. Veneau repede, 
troca-poc, troca-poc, troca-poc. Apoi, abia auzit, purtat parcă 
departe de ei de adierea vântului, li se păru că descifrează un 
sunet firav, ca un clinchet de clopoței. 

— Ăsta nu-mi pare a fi cal de Călăreţ Negru, spuse Frodo, 
ascultând încordat. 

Plini de speranţă, ceilalţi hobbiţi îi dădură dreptate, dar 
rămaseră ascunşi, pradă îndoielii. De atâta vreme se temeau de 
urmăritori, încât orice zgomot venea din spatele lor li se părea 
rău prevestitor şi duşmănos. Dar Pas Mare se aplecă în faţă, se 


ghemui la pământ şi-şi duse o mână la ureche, iar faţa i se 
lumină dintr-o dată de bucurie. 

Lumina zilei se stinse şi frunzele hăţişului foşniră uşor. Tot 
mai clar şi mai aproape răsunau acum clinchetul clopoţeilor şi 
tropăitul copitelor, troca-poc, troca-poc. Pe neaşteptate, pe felia 
de drum de sub ei apăru în galop un cal alb, un alb strălucitor în 
umbrele înserării. Harnaşamentul scăpăra şi scânteia, bătut 
parcă în nestemate, ca nişte stele mişcătoare. Mantia călăreţului 
flutura în urma lui, gluga era lăsată pe spate; părul de aur fâlfâia 
lucind, umflat de vântul goanei. Lui Frodo i se păru că o 
fulgerare albă strălumina dincolo de silueta şi straiele 
călăreţului, ca printr-un mal străveziu. 

Pas Mare sări din ascunzătoare şi se repezi la vale, spre 
Drum, sărind peste tufele de iarbă-neagră şi strigând; dar chiar 
înainte ca el să fi făcut vreo mişcare sau să fi strigat, călăreţul 
trăsese de dârlogi şi se oprise locului, uitându-se în sus spre 
hăţişul unde stăteau ei pitiţi. Când îl zări pe Pas Mare, descălecă 
şi fugi în întâmpinarea lui. 

— Ai na vedui Dunadan! Mae govannen! îl auziră hobbiţii şi 
vorbirea lui şi vocea clară şi răsunătoare nu mai lăsară loc de 
îndoială în inima nimănui. 

Călărețul era de neam elf. Nici o altă seminţie din lumea 
largă nu putea să aibă voci care să încânte într-atât auzul. Dar 
în strigătul lui părea să răzbată înfrigurarea, sau poate teama, 
iar hobbiţii îl văzură vorbind repede şi îngrijorat cu Pas Mare. 

Curând Pas Mare le făcu semn să coboare, iar hobbiţii 
părăsiră hăţişul şi coborâră în grabă la Drum. 

— El e Glorfindel, care stă în casa lui Elrond, le spuse Pas 
Mare. 

— Salutare, şi bine ne-am întâlnit în sfârşit, i se adresă 
seniorul elf lui Frodo. Cei din Vâlceaua Despicată m-au trimis să 
vă caut. Ne-am temut că aţi dat de necaz pe drum. 

— Înseamnă că Gandalf a ajuns în Vâlceaua Despicată? 
strigă Frodo, cuprins de bucurie. 

— Nu. Când am plecat eu, încă nu ajunsese; dar asta a fost 
în urmă cu opt zile, răspunse Glorfindel. Elrond a primit veşti ce 
l-au tulburat. Câteva rubedenii de-ale mele, călătorind pe 
meleagurile voastre de dincolo de Baranduin , au aflat că 
treburile nu stăteau tocmai bine şi au trimis solii cât de repede 
au putut. Ne dădeau de ştire că cei Nouă trecuseră hotarele şi 


că v-aţi rătăcit şi, lipsiţi de călăuză, căci Gandalf nu se întorsese, 
aţi dat de mari necazuri. Chiar şi în Vâlceaua Despicată sunt 
puţini cei ce pot ţine piept la drum deschis celor Nouă; dar chiar 
şi aşa, Elrond a trimis ajutoare în toate cele patru zări. S-a 
gândit că veţi face un ocol foarte mare ca să scăpaţi de urmărire 
şi că vă veţi pierde în Pustietate. 

Sorţii au căzut ca eu să o apuc pe Drum; am venit până la 
Podul Mitheithel şi am lăsat un semn acolo, acu' nouă sau şapte 
zile. Trei dintre slujitorii lui Sauron se aflau pe Pod, dar s-au 
retras, iar eu i-am urmărit spre apus. Am mai nimerit peste alţii 
doi, dar au luat-o repede spre miazăzi. De atunci încerc să dau 
de urmele voastre. Acu' două zile le-am găsit şi le-am urmărit 
peste Pod, iar azi am descoperit locul unde aţi coborât din nou 
dintre dealuri. Dar, să mergem! Nu mai e vreme de pierdut cu 
alte veşti. Dacă tot vă aflaţi aici, trebuie să riscăm primejdiile 
Drumului şi s-o pornim fără zăbavă. Cinci sunt în urma noastră, 
şi când or da de urmele voastre pe Drum, ca vântul şi ca gândul 
or să gonească. Şi nu-s numai ei. Unde pot fi ceilalţi patru, n-am 
ştire. Tare mă tem că ne-aşteaptă la Vad. 

În timp ce Glorfindel vorbea, umbrele întunericului se 
adânciră. Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală. De când 
începuse să apună soarele, pâcla de pe ochi se făcuse şi mai 
groasă, parcă o umbră se pusese între el şi chipurile prietenilor 
săi. Acum se ascuţi şi durerea, iar frigul deveni de neîndurat. 
Clătinându-se pe picioare, se prinse de braţul lui Sam. 

— Stăpânul meu e bolnav şi rănit, spuse Sam mânios. Nu 
poate călări după lăsarea nopţii. Are nevoie de odihnă. 

Glorfindel îl prinse pe Frodo în clipa în care se prăbuşea şi, 
luându-l cu blândeţe în braţe, îi privi chipul cu mare nelinişte. 

In câteva cuvinte, Pas Mare îi povesti despre cum fuseseră 
atacați la tabăra lor de sub Tancul Vremii şi despre pumnalul 
ucigaş. Scoase plăselele, pe care le păstrase, şi i le dădu elfului. 
Glorfindel se cutremură când le luă în mână, dar le cercetă 
atent. 

— Vorbe rele sunt scrise pe plăselele astea, zise el, pe care 
poate că ochii voştri nu le văd. Păstrează-le, Aragorn, până 
ajungem la casa lui Elrond. Dar ai grijă, umblă cu ele cât mai 
puţin cu putinţă. Vai mie! Rănile pricinuite de asemenea arme 
sunt peste putinţa mea de-a le tămădui. Voi face tot ce-mi stă în 


puteri - acum, însă, mai mult ca înainte, vă rog să pornim 
neîntârziat la drum, fără nici o clipă de odihnă. 

Pipăi cu degetele rana de pe umărul lui Frodo şi chipul i se 
înnegură şi mai mult, ca şi cum ceea ce descoperise îl 
neliniştise, însă Frodo simţi cum frigul din braţ şi din partea 
stângă a trupului se mai îmblânzi întrucâtva; o undă de căldură 
se furişa în jos dinspre umăr spre mână, iar durerea se potoli şi 
ea. Parcă şi întunericul serii se lumina în jur, ca şi cum s-ar fi 
îndepărtat un nor. Chipurile prietenilor se desenau mai clare şi 
inima îi fu cuprinsă de speranţă şi putere. 

— O să călăreşti pe calul meu, zise Glorfindel. O să scurtez 
scările până la poala şeii, ca să stai cât mai ghemuit şi mai 
ţeapăn cu putinţă. Dar să nu ai teamă: calul meu nu lasă să 
cadă călăreţul pe care îi spun să-l ducă. Pasul lui e uşor şi lin; şi 
dacă primejdia se apropie prea mult, o să te poarte atât de iute, 
încât nici armăsarii negri ai duşmanului nu-l pot întrece. 

— Nu, n-o să facă asta, se împotrivi Frodo. N-am să-l 
călăresc, chiar de-ar fi s-ajung în Vâlceaua Despicată sau 
oriunde altundeva,  lăsându-mi prietenii în urmă, pradă 
primejdiei. 

Glorfindel zâmbi şi zise: 

— Tare mă îndoiesc că prietenii tăi ar mai fi în primejdie 
dacă n-ai fi tu cu ei. Urmăritorii după tine s-ar lua, pe noi ne-ar 
lăsa în pace, eu aşa socotesc. Tu, Frodo, şi ceea ce porţi cu tine 
ne pune pe noi toţi în primejdie. 

La aceste vorbe, Frodo nu avu ce să răspundă, aşa că se 
lăsă convins să încalece pe calul cel alb al lui Glorfindel. Poneiul 
fu împovărat cu o mare parte din greutăţile duse de ceilalţi, 
astfel că-acum puteau umbla mai uşor, şi o bună bucată de 
drum merseră destul de iute; doar că hobbiţilor le venea din ce 
în ce mai greu să ţină pasul cu elful, ale cărui picioare se 
dovedeau mult mai sprintene şi neobosite. Elful îi ducea înainte, 
în gura întunericului, şi încă şi mai departe, sub noaptea adânc 
înnorată. Fără lună şi fără stele. Abia la spartul zorilor cenuşii le 
îngădui să facă popas. Pippin, Merry şi Sam aproape că dormeau 
pe ei, împiedicându-se la tot pasul; şi chiar şi Pas Mare arăta 
frânt, după cum i se încovoiaseră umerii. Frodo şedea în şa, 
cufundat într-un vis întunecos. 

Se prăvăliră în iarbă la câţiva paşi de drum şi adormiră 
buştean. Abia dacă închiseseră ochii, aşa li se păru lor, când 


Glorfindel, care se pusese de strajă cât dormiseră ei, îi trezi din 
nou. Soarele urcase de două sulițe pe cer, norii şi negurile nopţii 
dispăruseră. 

— Beţi asta, îi îndemnă Glorfindel, turnând la fiecare în 
parte câte puţină licoare din clondirul îmbrăcat în piele şi bătut 
în argint. Era limpede ca apa de izvor şi fără nici un gust, iar în 
gură nu părea nici rece, nici caldă; în schimb, o dată cu prima 
sorbitură, în mădularele lor pătrunseră forţa şi vigoarea. După o 
asemenea duşcă, pâinea veche şi fructele uscate (adică tot ce le 
rămăsese) pe care le mâncară le potoliră foamea mai bine decât 
orice masă îmbelşugată pe care ar fi luat-o în Comitat. 

După nici cinci ore de odihnă, o apucară încă o dată pe 
Drum la vale. Glorfindel îi zorea la fel ca şi în ziua precedentă şi 
nu le îngădui decât două popasuri scurte în timpul acelei zile de 
marş forţat. Astfel străbătură aproape douăzeci de mile înainte 
de căderea nopţii, ajungând la un loc unde Drumul o cotea spre 
dreapta şi urma fundul unei văi, ceea ce însemna că se 
îndreptau spre Vadul Urşilor. Până aici nu fusese nici un zgomot 
sau vreun semn de urmărire pe care hobbiţii să-l fi putut auzi 
sau vedea; dar adeseori Glorfindel se oprea şi stătea câteva 
clipe în ascultare, dacă ei rămâneau cumva în urma lui, şi un nor 
de nelinişte îi umbrea chipul. O dată sau de două ori i se adresă 
lui Pas Mare în limba elfă. 

Dar, oricât ar fi fost de neliniştită călăuza lor, era limpede 
că hobbiţii nu mai aveau putere să-şi continue călătoria în acea 
noapte. Se împiedicau ameţiţi de oboseală şi gândul nu le mai 
era la altceva decât la tălpile şi la picioarele lor. Durerea lui 
Frodo se înteţise mai mult ca oricând, iar în timpul zilei lucrurile 
din jur păleau, devenind umbre de un cenuşiu spectral. Aproape 
că se bucura de venirea nopţii, căci atunci lumea părea mai 
puţin palidă şi goală. 

Oboseala nu le trecuse când au pornit la drum a doua zi 
dimineaţa. Mai aveau multe mile de străbătut până la Vad, iar 
paşii le erau tot mai îngreunaţi, dar se străduiau să meargă atât 
cât le stătea în puteri de repede. 

— Primejdia ce ne pândeşte, zise Glorfindel, va fi cumplită 
încă înainte să ajungem la râu, căci inima îmi spune că 
urmăritorii gonesc spre noi, unde mai pui că la Vad ne-ar putea 
aştepta şi alte pericole. 


Drumul îşi continua coborâşul pe deal la vale, doar că 
acum, din loc în loc, de-o parte şi de alta, creşteau petice mari 
de iarbă, prin care hobbiţii alegeau să meargă ori de câte ori 
puteau, pentru a-şi mai alina tălpile obosite. Târziu după-amiaza 
ajunseră la un loc unde Drumul intra dintr-o dată sub umbra 
deasă a unor pini înalţi, după care se prăvălea într-un defileu 
adânc, cu pereţi de piatră roşie prăpăstioşi şi umezi. Inaintarea 
lor grăbită era însoţită de ecourile paşilor; dar parcă mai era un 
zgomot, de alţi paşi care-i urmau pe ai lor. La fel de brusc, parcă 
printr-o poartă de lumină, Drumul ieşi dincolo de capătul 
tunelului, la loc deschis. Acolo, la piciorul unei cline râpoase, 
văzură în faţa lor un şes lung şi drept ca-n palmă, iar dincolo de 
el Vadul Vâlcelei Despicate. De partea cealaltă a Vadului, un mal 
abrupt, cafeniu, tăiat de-o poteca şerpuitoare; mai departe se 
înălţau Munţii mari, creastă peste creastă, pisc după pisc, spre 
cerul tot mai palid. 

Se mai auzea ecoul acela de paşi care-i urmăreau, în 
defileul rămas în spate; un fel de foşnet, ca atunci când vântul 
se-nteţeşte şi se cerne printre ramurile pinilor. O clipă, 
Glorfindel se răsuci şi ascultă, apoi făcu un salt înainte, scoțând 
un strigăt puternic. 

Fugiţi! urlă el. Fugiţi! Duşmanul e asupra voastră! 

Calul alb ţâşni în galop. Hobbiţii alergară pe clină la vale. 
Glorfindel şi Pas Mare rămaseră în ariergardă. Abia ajunseră la 
jumătatea şesului, când, pe neaşteptate, se auziră cai galopând. 
Prin deschiderea dintre copaci, pe care abia o părăsiseră, apăru 
un Călăreţ Negru. Acesta trase de dârlogi, opri calul şi se răsuci 
în şa. În urma lui se ivi încă unul, apoi un al treilea, şi încă doi 
după aceea. 

— la-o înainte! Dă-i pinteni! îi strigă Glorfindel lui Frodo. 
Hobbitul nu se supuse imediat, căci îl cuprinse o dorinţa de 
împotrivire. Strunindu-şi calul la pas, se întoarse şi privi în urmă. 
Călăreţii păreau să şadă pe armăsarii lor măreţi ca nişte statui 
amenințătoare pe culmea unui deal, negri şi neclintiţi, în vreme 
ce pădurile şi întinderea întreagă din jurul lor parcă se lăsaseră 
înghiţite de neguri. Deodată, Frodo ştiu în inima lui că, pe 
tăcute, Călăreţii îi porunceau să aştepte. Dar la fel de brusc 
teama şi ura se deşteptară în el. Mâna se desprinse de pe frâu, 
se încleştă pe mânerul sabiei şi, cu o străfulgerare roşie, o trase 
din teacă. 


— Călăreşte mai departe! Du-te! urlă Glorfindel, iar apoi, cu 
voce tunătoare şi răspicată, strigă pe limbă elfă calului: noro 
Hm, noro Hm Asfaloth! 

Pe dată calul făcu un salt înainte şi porni ca din puşcă pe 
ultima bucată de Drum. În aceeaşi clipă, caii negri ţâşniră pe 
povârniş la vale, pe urmele lui, şi din piepturile Călăreţilor 
izbucni un strigăt cumplit, din cele pe care Frodo le auzise 
altădată umplând de groază codrii îndepărtați ai Meleagului de 
la Soare-Apune. Strigătului i se răspunse; şi, spre disperarea lui 
Frodo şi a prietenilor lui, dintre copacii şi stâncile aflate la 
stânga lor, ceva mai departe, apărură în goană dezlănţuită alţi 
patru Călăreţi. Doi dintre aceştia se îndreptau spre Frodo: doi 
galopau ca nebunii spre Vad, ca să-i taie calea. Văzându-i, lui 
Frodo i se părea că mănâncă pământul sub copite, atât de 
repede goneau, şi că sub ochii lui se făceau tot mai mari şi mai 
negri, pe măsură ce se apropiau de el. 

Frodo aruncă o privire peste umăr. Nu-şi mai zărea 
prietenii. Călăreţii din urmă rămâneau tot mai în urmă: nici chiar 
armăsarii lor măreţi nu se puteau măsura cu albul cal elf al lui 
Glorfindel. Îşi întoarse din nou privirile în faţă, dar speranţa abia 
încolţită i se risipi. Nu vedea sorţi de izbândă să ajungă la Vad 
înainte să-i taie calea cei care stătuseră la pândă. Acum îi 
desluşea cu limpezime: după câte îşi dădea seama, îşi 
lepădaseră mantiile şi glugile negre, lăsându-şi la vedere 
veşmintele albe şi cenugşii. Săbiile stăteau scoase din teci în 
mâinile lor palide; pe cap aveau coifuri. Ochii lor reci scăpărară, 
iar vocile cu care strigau la el erau ca de neoameni. 

Frica puse stăpânire pe mintea lui Frodo. Nu se mai gândi 
la sabie. Nici un strigăt nu-i scăpă din gâtlej. Închise ochii şi se 
încleştă de coama calului. Vântul îi şuiera în urechi, clopoţeii 
harnaşamentului răsunau sălbatic şi ascuţit. O răsuflare rece ca 
moartea îl străpunse precum o suliță şi parcă într-o ultimă 
izbucnire, ca un fulger de foc alb, calul elf trecu pe sub nasul 
celui mai din faţă Călăreţ, zburând că şi cum i-ar fi crescut aripi. 

Frodo auzi plescăitul apei. Picioarele îi fură înconjurate de 
spumă. Simţi efortul şi zvâcnetul calului care părăsi apa şi se 
avânta pe cărarea de piatră. Urcă acum malul abrupt. Trecuse 
Vadul. 

Dar urmăritorii erau chiar în spatele lui. În buza râpii, calul 
se opri şi se răsuci, nechezând fioros. Nouă Călăreţi erau la 


malul apei, sub el, şi curajul lui Frodo se risipi când le citi 
ameninţarea de pe chipurile ridicate spre el. Nu ştia ce i-ar fi 
putut împiedica să traverseze la fel de uşor cum o făcuse el; şi 
simţi că, după ce Călăreţii vor fi trecut şi ei de partea astalaltă, 
era zadarnic să încerce să scape gonind pe poteca lungă şi 
nesigură ce despărţea Vadul de hotarul Vâlcelei Despicate. Până 
una-alta, ceva neauzit şi aprig îi poruncea să stea pe loc. Ura se 
stârni încă o dată în el, dar nu mai avu puterea să se 
împotrivească. 

Deodată, Călărețul din faţă dădu pinteni calului. Armăsarul 
încercă apa, iar apoi se ridică în două picioare. Cu un mare efort 
Frodo se îndreptă în şa şi-şi roti sabia. 

— Duceţi-vă înapoi! strigă el. Duceţi-vă înapoi la Stăpânul 
din Mordor, şi nu mă mai urmăriţi! 

Vocea lui răsună subţire şi piţigăiata în propriile lui urechi. 
Călăreţii se opriră, dar Frodo nu avea puterea lui Bombadil. 
Duşmanii izbucniră în râs, scoțând hohote aspre şi menite a-i 
îngheţa sângele-n vine. 

— Întoarce-te! întoarce-te! strigară ei. În Mordor te vom 
duce! 

— Duceţi-vă înapoi, şopti el. 

— Inelul! Inelul! strigară ei cu voci ucigătoare, şi în clipa 
următoare cel ce se afla în frunte îşi îmboldi calul s-o ia prin 
apă, urmat îndeaproape de alţii doi. 

— In numele lui Elbereth şi-al Frumoasei Lúthien, îngăimă 
Frodo cu o ultimă sforţare, înălţându-şi sabia, nu mă veţi avea 
nici pe mine, nici Inelul. 

Abia rosti aceste vorbe şi primul Călăreţ, care se afla de- 
acum în mijlocul Vadului, se ridică în scări şi îşi înalţă mâna. 
Frodo rămase ca mut îşi simţi limba încleiată în cerul gurii şi 
inima abia bătând. Sabia i se frânse şi căzu din mâna lui 
tremurândă. Calul elf se ridică în două picioare şi fornăi. Cel mai 
din faţă dintre caii negri aproape că atinsese malul râpos cu 
copita. 

In clipă aceea se auziră un muget şi un vuiet de ape 
vijelioase, ce năvălesc rostogolind munţi de pietre. Ca prin 
ceaţă, Frodo văzu cum se umfla râul de sub el, şi o dată cu 
apele venea o adevărată cavalerie de valuri împănoşate. Flăcări 
albe îi păreau lui Frodo că scânteiau pe crestele lor şi aproape 
că i se năzări că vedea în mijlocul puhoiului călăreţi pe cai albi 


cu coame înspumate. Cei trei Călăreţi ce se aflau încă în mijlocul 
Vadului fură acoperiţi. Dispărură înghiţiţi într-o clipită de spuma 
furioasă. Cei rămaşi în urmă se retraseră îngroziţi. 

Cu ultimele puteri ale simţurilor sale aproape pierite, Frodo 
auzi strigăte şi un fel de nălucă i se arătă, dincolo de Călăreţii 
rămaşi în descumpănire pe mal - o siluetă strălucitoare, de 
lumină albă, în spatele ei alergau alte siluete mici, asemenea 
unor umbre, fluturând flăcări ce scăpărau roşu in ceața sură 
care se lăsa peste lume. 

Caii negri fură cuprinşi de nebunie şi, sărind în faţă, 
stăpâniţi de groază, îşi îngropară Călăreţii în şuvoiul dezlănţuit. 
Ţipetele lor ascuţite se pierdură în mugetul râului care-i ducea la 
vale. Apoi Frodo simţi cum el însuşi se prăbuşeşte, iar vuietul şi 
clocotirea parcă se înălţară până la el şi-l înhăţară laolaltă cu 
duşmanii săi. După care nu mai auzi şi nu mai văzu nimic. 


CARTEA A DOUA 


I Multe întâlniri 

Când îşi veni în simţiri, Frodo se pomeni că zăcea întins pe 
un pat. Intâi crezu că dormise prea mult, după un vis urât ce 
încă stăruia într-o margine de aducere-aminte. Sau te 
pomeneşti că zăcuse bolnav. Acoperişul însă părea ciudat; 
drept, cu bârne închise la culoare şi cu ornamente bogate. Mai 
rămase o vreme întins, privind petele de lumină de pe perete şi 
ascultând vuietul unei cascade. 

— Unde mă aflu şi ce oră din zi este? se adresă el cu voce 
tare tavanului. 

— În casa lui Elrond, la ora zece dimineaţa, răspunse o 
voce. Dimineaţa zilei de douăzeci şi patru octombrie, dacă vrei 
să ştii cu adevărat. 

— Gandalf! strigă Frodo, ridicându-se în capul oaselor. 
Bătrânul vrăjitor era acolo, şezând pe un scaun lângă fereastra 
deschisă. 

— Da, aici sunt. Şi tu eşti norocos că te afli aici, după toate 
cele făr' de minte pe care le-ai făcut de când ai plecat de-acasă. 

Frodo se întinse la loc. Prea se simţea bine şi în pace ca să-l 
contrazică pe bătrân, şi oricum nu credea că l-ar fi dovedit. Se 
trezise de-a binelea, începea să-şi amintească de toată 
călătoria; de "scurtătura" catastrofală prin Pădurea Bătrână; de 
„accidentul" de la Poneiul în două picioare; şi de nebunia lui de 
a-şi pune Inelul în văioaga de sub Tancul Vremii. In timp ce se 
gândea la toate acestea şi încerca în zadar să-şi aducă aminte 
cum ajunsese în Vâlceaua Despicată, în încăpere domni tăcerea, 
întreruptă doar de pufăiturile molcome ale lui Gandalf, care 
trăgea din pipă şi trimitea inele de fum alb pe fereastră. 

— Unde-i Sam? întrebă Frodo într-un târziu. Şi ceilalţi, sunt 
bine? 

— Da, toţi sunt bine sănătoşi, răspunse Gandalf. Sam a stat 
aici până l-am trimis să se odihnească, cam acum o jumătate de 
oră. 

— Ce s-a-ntâmplat la Vad? Totul mi-a părut atunci atât de 
tulbure; la fel îmi pare şi acum. 

— Da, cred. Începeai să-ţi pierzi simţirile. Rana reuşea să te 
doboare în cele din urmă. Câteva ore să mai fi trecut, şi n-am 
mai fi putut face nimic pentru tine. Dar pot să spun că ai ceva 


putere în tine, dragul meu hobbit! Aşa cum ai dovedit-o în 
Gorgan. La mare ananghie te-ai aflat atunci: poate cea mai 
primejdioasă parte a călătoriei. Păcat că n-ai rezistat până la 
capăt şi la Ţancul Vremii. 

— După câte vad, ştii de-acum o mulţime de lucruri. N-am 
spus nimănui ce s-a întâmplat la Gorgan. La început a fost prea 
cumplit, apoi a trebuit să mă gândesc la alte lucruri. Dar tu de 
unde le ştii? 

— Ai vorbit mult în somn, Frodo, zise Gandalf cu blândeţe, 
şi nu mi-a fost greu să-ţi citesc gândurile şi amintirile. Nu-ţi face 
griji. Deşi mai devreme am rostit cuvintele „făr' de minte", nu 
asta am vrut să spun. Am o părere bună despre tine - şi despre 
ceilalţi. Nu e de ici-de colea să ajungeţi atât de departe după ce- 
aţi trecut prin atâtea primejdii, şi încă să ai Inelul asupra ta. 

— N-am fi izbutit fără Pas Mare, zise Frodo. Dar aveam 
nevoie de tine. Nu ştiam ce să fac fără tine. 

— Am întârziat fără voia mea, şi asta era să ne distrugă pe 
toţi. Deşi nu sunt chiar foarte sigur: poate că ar fi fost mai bine 
să se întâmple aşa. 

— Tare-aş vrea să-mi spui ce s-a întâmplat. 

— Toate la timpul lor. Azi nu ai voie să vorbeşti sau să-ți 
faci vreo grijă, aşa a poruncit Elrond. 

— Dar dacă vorbesc nu mă mai gândesc şi nu-mi mai pun 
tot felul de întrebări, care sunt la fel de obositoare, spuse Frodo. 
Sunt cât se poate de treaz şi-mi amintesc atâtea lucruri care 
trebuie lămurite. De ce-ai întârziat? Măcar asta trebuie să-mi 
spui. 

— Curând o să afli tot ce doreşti să ştii, îl încredinţă 
Gandalf. O să ţinem un sfat, după ce te vei fi făcut bine de tot. 
Până atunci îţi spun doar atât, am fost ţinut captiv. 

— Tu? nu-i veni lui Frodo să creadă. 

— Da, eu, Gandalf cel Sur, spuse vrăjitorul solemn. Sunt 
multe forţe pe lumea asta, ale binelui şi ale răului. Unele sunt 
mai puternice decât mine. Cu unele dintre ele încă nu m-am 
măsurat. Dar îmi vine şi mie timpul. Seniorul din Morgul şi 
Călăreţii lui Negri au ieşit la lumină. Războiul bate la uşă. 

— Vasăzică ştiai de Călăreţi dinainte... dinainte de a-i 
întâlni eu? 

— Da, ştiam. Şi chiar ţi-am vorbit de ei odată; căci Călăreţii 
Negri sunt Duhurile Inelelor, cele Nouă Slugi ale Stăpânului 


Inelelor. Dar nu ştiam că s-au ridicat din nou, căci aş fi fugit cu 
tine fără să mai stau pe gânduri. Am primit veşti despre ei doar 
după ce-am plecat de la tine în iunie; povestea asta însă mai 
trebuie să aştepte. Până una-alta, am fost salvaţi de la dezastru 
de către Pas Mare. i 

— Da, Pas Mare ne-a scăpat. lţi mărturisesc că m-am temut 
de el la început. Sam n-a avut nici o clipă încredere în el pe 
deplin, aşa am simţit, măcar până l-am întâlnit pe Glorfindel. 

Gandalf zâmbi. 

— Am aflat despre Sam, zise el. Acum nu mai are nici o 
îndoială. 

— Mă bucur. Căci Pas Mare mi-a devenit foarte drag. Mă 
rog, poate că drag nu e tocmai cuvântul potrivit. Vreau să spun 
că ţin mult la el; deşi e tare ciudat şi uneori neîndurător. Ştii, 
adeseori îmi aminteşte de tine. Nu mi-am putut închipui că cei 
din Seminţia Mare pot fi aşa. Imi ziceam, cum să spun, că sunt 
doar mari şi tăntălăi; buni şi înceţi la minte, cum e Captalanul; 
său prost şi ticălos ca Bill Ferigă. Dar poate că nu ştim noi, cei 
din Comitat, prea multe despre oameni, afară doar decât despre 
cei din Bree. 

— Şi nici chiar despre aceia nu ştiţi multe, dacă îţi închipui 
că bătrânul Barliman este prost, zise Gandalf. E destul de 
înţelept când e vorba de treburile lui. Gândeşte mai puţin decât 
vorbeşte, şi mai încet; dar poate vedea la timp printr-un perete 
de cărămidă (asta-i o vorbă din Bree). E drept însă că pe 
Pământul de Mijloc au rămas puţini aşa ca Aragorn, fiul lui 
Arathorn. Rasa Regilor de peste Mări s-a stins aproape cu totul. 
Imi vine să cred că Războiul ăsta al Inelului o să fie ultima lor 
aventură. 

— Vrei să spui că Pas Mare se trage din Regii cei străvechi? 
întrebă Frodo mirat. Eu aş fi zis că au murit cu toţii de mult. Îmi 
închipuiam că e un Pribeag ca mulţi alţii. 

— Doar un Pribeag! exclamă Gandalf. Dragul meu Frodo, 
păi Pribegii tocmai asta şi sunt. Ultimii urmaşi de la Miazănoapte 
din acea seminţie măreaţă: Oamenii de la Apus. Mi-au fost de 
mare ajutor înainte vreme, şi-o să am nevoie de ajutorul lor în 
zilele ce vor veni; căci am ajuns cu toţii în Vâlceaua Despicată, 
numai că Inelul încă nu şi-a sfârşit călătoria. 

— Aşa e, ai dreptate. Dar până acum singurul meu gând a 
fost acela de-a ajunge aici; şi nădăjduiesc să nu trebuiască să 


merg mai departe. Tare e bine să nu faci altceva decât să te 
odihneşti. Am avut o lună de pribegie şi de aventuri, şi găsesc 
că mai mult nu-mi doresc. 

Tăcu şi închise ochii. După o vreme spuse: 

— Am tot socotit şi nu văd cum poate fi douăzeci şi patru 
octombrie. Trebuie că e douăzeci şi unu. După câte ştiu, am 
ajuns la Vad pe douăzeci. 

— Ai vorbit şi ai socotit mai mult decât e sănătos pentru 
tine. Cum îţi simţi mâna şi partea stângă a trupului? 

— Nu-mi dau seama. Parcă nu le simt deloc: ceea ceeo 
îmbunătăţire, dar - Frodo făcu un efort - îmi pot mişca puţin 
braţul. Da, prinde din nou putere. Şi nu mai e rece, adăugă el, 
atingându-şi mâna stângă cu cea dreaptă. 

— În regulă. Se vindecă repede. Curând ai să fii din nou 
sănătos. Elrond te-a vindecat: te-a îngrijit în toate zilele astea de 
când ai fost adus aici. 

— Zile?! 

— Păi, mai exact patru nopţi şi trei zile. Elfii te-au adus de 
la Vad în noaptea de douăzeci, şi de-atunci ai pierdut socoteala. 
Am fost cu toţii foarte îngrijoraţi. Sam, cel puţin, aproape că nu 
s-a clintit de la căpătâiul tău, zi şi noapte, decât când a fost 
vorba să ducă mesaje. Elrond e un maestru al tămăduirilor, dar 
armele Duşmanului nostru sunt ucigaşe. Ca să-ţi spun adevărul, 
eu unul nu prea aveam speranţe, pentru că m-am temut că ţi-a 
rămas vreo bucată de tăiş în rana închisă. Abia seara trecută au 
găsit-o. Cât o ţandără de mică, ţi-a scos-o Elrond. Era înfiptă 
adânc, şi de-acolo continua să te otrăvească. 

Frodo se cutremură când îşi aminti de pumnalul feroce, cu 
lama lui zimţată care se făcuse nevăzut în mâna lui Pas Mare. 

— Dar acum nu mai ai de ce te teme, îl linişti Gandalf. S-a 
dus, gata. A fost pusă pe foc. Şi, din câte văd, hobbiţii nu se lasă 
duşi cu una cu două. Mi-a fost dat să cunosc războinici dintre cei 
mai în putere din Seminţia Mare, care ar fi fost iute răpuşi de 
aşchia aia pe care ai purtat-o în tine timp de şaptesprezece zile. 

— Ce mi-ar fi făcut? vru să ştie Frodo. Ce-ncercau Călăreţii 
să facă? 

— Au încercat să-ţi străpungă inima cu un pumnal Morgul, 
din cele care rămân în rană. Dacă ar fi izbutit, ai fi devenit şi tu 
aşa cum sunt ei, doar că mai slab şi supus poruncilor lor. Ai fi 
devenit un duh sub puterea Seniorului Întunecimii şi te-ar fi 


chinuit pentru că ai încercat să păstrezi Inelul care era al lui, 
dacă poate să existe chin mai mare decât acela de-a te şti 
văduvit de el şi de a-l vedea mereu pe mâna lui. 

— Slavă cerurilor că nu am avut habar de primejdia asta 
îngrozitoare, spuse Frodo cu o voce stinsă. De bună seamă că 
mi-a fost o frică de moarte; dar, de-aş fi ştiut mai multe, n-aş fi 
îndrăznit nici măcar să mă mişc. E-o minune c-am scăpat. 

— Da, norocul sau soarta ţi-au fost de ajutor, că să nu mai 
vorbesc de curaj. Căci inima nu ţi-a fost atinsă, doar umărul ţi l- 
a străpuns; şi asta pentru că li te-ai împotrivit până- n ultima 
clipă. Însă te-a nimerit la firul de păr, ca să zic aşa. În cea mai 
mare primejdie te-ai aflat în timp ce-ai purtat Inelul, căci atunci 
ai fost tu însuţi pe jumătate în lumea duhurilor şi ar fi putut să 
pună mâna pe tine. Aşa cum îi vedeai tu pe ei, te vedeau și ei 
pe tine. 

Ştiu, zise Frodo. Erau cumpliţi la vedere. Dar caii îi 
vedeam, cum devine asta? 

— Păi, caii sunt din carne şi oase, asta-i pricina; aşa cum şi 
mantiile negre sunt mantii adevărate, pe care le poarta pentru a 
da formă nefiinţei lor atunci când au de-a face cu fiinţele vii. 

— Şi cum de îndură caii asemenea călăreţi? Toate celelalte 
vieţuitoare sunt cuprinse de groază la apropierea lor, chiar şi 
calul elf al lui Glorfindel. Câinii urlă, gâştele gâgâie înnebunite. 

— Aceşti cai sunt aduşi pe lume şi sunt crescuţi anume 
pentru a-l sluji pe Seniorul Întunecimii din Mordor. Nu toţi 
slujitorii şi robii lui sunt duhuri. Mai sunt şi orci şi căpcăuni 
printre ei, şi zmei şi vârcolaci; au mai fost şi încă sunt mulţi 
oameni, războinici şi regi, care umblă vii sub soare, şi totuşi sunt 
sub puterea lui. lar numărul lor creşte pe zi ce trece. 

— Şi cu Vâlceaua Despicată şi elfii ce-i? Vâlceaua e un loc 
sigur? 

— Da, până acum, până va fi cucerit totul. Oricât s-ar teme 
elfii de Seniorul Întunecimii şi ar fugi din calea lui, nicicând n-or 
să-i mai dea ascultare şi n-or să-l mai slujească. lar aici, în 
Vâlceaua Despicată, trăiesc câţiva dintre vrăjmaşii lui cei mai 
înfocaţi, să ştii: înţelepţii elfilor, stăpânii Eldarului de dincolo de 
mările cele mai îndepărtate. Ei nu se tem de Duhurile Inelului, 
căci cei care-au sălăşluit pe Tărâmul Binecuvântat trăiesc în 
acelaşi timp în amândouă lumile şi au puteri mari asupra celor 
Văzute şi Nevăzute în egală măsură. 


— Mi s-a părut că am zărit o siluetă albă care strălucea şi 
nu pălea la fel ca celelalte. Era oare Glorfindel? 

— Da, l-ai zărit preţ de o clipă aşa cum este el în partea 
cealaltă: unul dintre puternicii Primilor Născuţi. Este stăpânul elf 
al unei case princiare. Este adevărat că aici, în Vâlceaua 
Despicată, există o forţă care se poate împotrivi o vreme puterii 
din Mordor: şi mai sunt forţe şi prin alte părţi. Se află una şi în 
Comitat, chiar dacă-i de alt soi. Dar asemenea locuri or să 
devină curând insule asediate, dacă lucrurile continuă aşa cum 
sunt acum. Seniorul Întunecimii îşi aruncă în luptă toată 
puterea. 

Şi totuşi, adăugă el, ridicându-se deodată în picioare şi 
împingându-şi bărbia în faţă, astfel că barba lui înţepeni dreaptă 
ca sârma ghimpată, trebuie să ne păstram curajul. Curând te vei 
face bine, dacă nu te mai ţin de vorbă până-ţi pierzi suflarea. 
Acum te afli în Vâlceaua Despicată şi până una-alta n-ai de ce te 
teme. 

— Eu nu mai am ce curaj să-mi păstrez, murmură Frodo, 
dar de temut nu mă tem. Spune-mi numai ce fac prietenii mei, 
zi-mi cum s-a sfârşit povestea de la Vad, după cum te-am tot 
rugat, şi mă mulţumesc cu atât deocamdată. După care cred c-o 
să mai dorm puţin; dar nu pot închide ochii până nu isprăveşti 
de povestit. 

Gandalf îşi trase jilţul până lângă pat, iar apoi îl privi cu 
atenţie pe Frodo. Culoarea îi revenise în obraji, ochii îi erau 
limpezi, larg deschişi, treji pe deplin. Zâmbea, şi nimic nu părea 
să se fi întâmplat rău cu el. Dar ochiului vrăjitorului nu-i scăpă o 
uşoară schimbare, ca un văl de transparenţă, aşa i se părea, ce-l 
înconjura pe Frodo, mai ales mâna stângă, aşezată pe pătură. 

„Ar trebui să mă aştept la aşa ceva, cugetă Gandalf în 
sinea lui. Încă nu e pe de-a-ntregul întremat, şi cum se va 
întrema în cele din urmă nici măcar Elrond nu poate prezice. 
Trag nădejde că o să fie bine. Poate că o să ajungă aşa ca un 
pahar plin cu o lumină limpede pe care o văd doar ochii ce pot 
să vadă”. 

— Arăţi minunat, spuse el cu voce tare. Am să mă încumet 
totuşi să-ţi spun povestea pe scurt, fără să-i mai cer îngăduinţa 
lui Elrond. Dar foarte pe scurt, să fim înţeleşi, şi apoi trebuie să 
mai dormi puţin. După cum îmi dau seama, s-a întâmplat cam 
aşa. Călăreţii au plecat după tine imediat ce-ai pornit în galop. 


Nu mai aveau nevoie să fie călăuziţi de cai: ochii lor te puteau 
vedea, căci te aflai de-acum în pragul lumii lor. Şi mai era şi 
Inelul care-i atrăgea. Prietenii tăi s-au dat iute la o parte din 
drum, altfel ar fi fost călcaţi sub copite. Ştiau că nimic nu te-ar fi 
putut salva, dacă nu reuşea calul alb s-o facă. Prea iuți erau 
Călăreţii ca să fie întrecuţi, şi prea mulţi de înfruntat. Fără cai, 
nici măcar Glorfindel şi Aragorn împreună n-ar fi ţinut piept celor 
Nouă deodată. 

După ce Duhurile Inelului au trecut de ei, prietenii tăi au 
luat-o la fugă în urma lor. Aproape de Vad se găseşte o 
scobitură mică, chiar lângă drum, ascunsă vederii de câţiva 
copăcei piperniciţi. Acolo au făcut la repezeală un foc; căci 
Glorfindel ştia că apele se vor revărsa dacă ar fi încercat 
Călăreţii să treacă prin Vad, şi atunci va avea de înfruntat pe 
oricare dintre cei rămaşi pe partea aia a râului. Când s-a 
apropiat clipa revărsării, a ieşit din scobitură, urmat de Aragorn 
şi de ceilalţi, toţi cu torţe aprinse în mâini. Prinşi între foc şi apă 
şi dând cu ochii de un senior elf care nu-şi mai ţinea în frâu 
mânia, s-au pierdut cu firea şi caii lor parcă au fost loviți de 
streche. Trei dintre ei au dispărut în primele valuri ale potopului; 
pe ceilalţi i-au băgat propriii lor cai în vâltoare şi au pierit 
înghiţiţi de ape. 

— Şi ăsta-i sfârşitul Călăreţilor Negri? 

— Nu. Caii au pierit, nu încape îndoială, iar fără cai sunt ca 
şi fără picioare. Dar Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât 
de uşor. Doar că acum nu mai avem de ce ne teme din pricina 
lor. Prietenii tăi au trecut prin Vad după ce s-a scurs puhoiul; şi 
te-au găsit zăcând cu faţa la pământ, sus pe mal, iar sub tine o 
sabie frântă. Erai alb ca varul şi rece şi s-au temut că ai murit, 
său chiar mai rău. Le-au venit în întâmpinare Elrond şi-ai săi şi 
te-au adus încet spre Vâlceaua Despicată. 

— Cine-a slobozit apele? 

— Elrond. Râul din valea asta se află sub puterea lui şi 
apele se umflă furioase atunci când are el mare nevoie să umple 
Vadul. De cum a păşit căpetenia Duhurilor Inelului în Vad, 
zăgazul a fost ridicat. Dacă pot să spun aşa, am pus şi eu câte 
ceva de la mine: poate că nu ai băgat de seamă, dar câteva 
dintre valurile acelea au luat forma unor cai albi, călăriţi de 
călăreţi de-un alb strălucitor; şi mai erau mulţi bolovani care se 
rostogoleau şi scrâşneau. Ne-am temut la început că am dat 


frâu liber unei mânii mult prea fioroase, încât potopul o să ne 
scape din mâini şi-o să te măture şi pe tine din cale. E multă 
putere în apele care coboară din zăpezile Munţilor Ceţoşi. 

— Da, spuse Frodo, acum îmi amintesc de vuietul acela 
cumplit. Credeam c-o să mă înec şi eu şi prietenii mei, duşmanii 
şi tot restul. Dar acum suntem în siguranţă. 

Gandalf îi aruncă o privire scurtă, însă Frodo închisese 
ochii. 

— Da, acum sunteţi în siguranţă. Curând va fi un banchet şi 
mare veselie în cinstea victoriei de la Vadul Urşilor, iar voi veţi 
sta la locurile de cinste. 

— Grozav. Este minunat că Elrond, Glorfindel şi alţi 
asemenea seniori mari, ca să nu mai vorbesc de Pas Mare, îşi 
dau atâta osteneală şi se arată atât de buni cu mine. 

— Păi, au câteva pricini pentru care fac asta, zâmbi 
Gandalf. Una dintre pricini sunt eu. Inelul e altul: tu eşti 
purtătorul Inelului. Şi mai eşti moştenitorul lui Bilbo, cel care-a 
găsit Inelul. 

— Dragul de Bilbo, murmură Frodo aproape adormit. Mă- 
ntreb pe unde-o fi. Păcat că nu-i aici ca să audă de toate 
isprăvile astea. L-ar fi făcut să râdă. Vaca trecu de Lună-n sus. Și 
săracul căpcăun bătrân. 

Cu aceste vorbe adormi. 

Frodo se afla acum în siguranţă în Ultima Casă Primitoare la 
răsărit de Mare. Aşa cum îi spusese Bilbo odată, casa asta era „o 
casă desăvârşită, în care puteai găsi mâncare, sau un loc de 
dormit sau poveşti, cântece, sau puteai doar să şezi şi să cugeţi 
în linişte, ori găseai o plăcută îmbinare din toate astea la un 
loc". Era de ajuns să te afli acolo ca să te vindeci de oboseală 
teamă şi tristeţe. 

Spre înserat, Frodo se trezi din nou şi abia acum simţi că nu 
mai avea nevoie de odihnă sau somn; gândul îi fugea la 
mâncare şi băutură, iar după aceea n-ar fi stricat puţin cântat şi 
povestit. Sculându-se din pat, descoperi că îşi putea folosi braţul 
aproape la fel de bine ca şi înainte. Găsi pregătite veşminte 
curate, croite dintr-o țesătura verde, ce i se potriveau de 
minune. Se privi în oglindă şi rămase surprins văzându-se mult 
mai subţire decât îşi amintea să fi fost vreodată: tare mai 
semăna cu tânărul nepot al lui Bilbo, care hoinărea pe vremuri 


împreună cu unchiul său prin Comitat; dar ochii îi întorceau o 
privire gânditoare. 

— Da, ţi-a fost dat să vezi câte ceva de când te-ai uitat 
ultima oară într-o oglindă, se adresă el chipului din oglindă. Dar 
acum, să mergem la vesela întrunire. 

işi întinse braţele şi fluieră o melodie. 

In acea clipă se auzi un ciocănit în uşă şi în încăpere intră 
Sam. Se repezi la Frodo şi, cu stângăcie şi sfială, îi luă mâna 
stângă într-ale sale. O mângâie cu duioşie, dar roşi imediat şi îşi 
feri faţa. 

— Bună, Sam, îl salută Frodo. 

— E caldă, spuse Sam. Mâna domniei voastre, domnu' 
Frodo. A fost atât de rece în nopţile astea lungi. Dar, slăvit fie 
cerul! strigă el, întorcându-se din nou spre el, cu ochi 
strălucitori, şi începu să danseze prin cameră. Tare-i bine, 
stăpâne, să vă vad iarăşi pe picioare şi întreg. Gandalf m-a rugat 
să vin să văd dacă sunteţi gata să coborâţi, şi mi-am zis că 
glumeşte. 

— Sunt gata. Să mergem şi să-i căutăm şi pe ceilalţi. 

— Vă duc eu la ei, stăpâne. Casa e mare şi ciudat împărţită. 
Mereu descoperi ceva nou şi nu ştii peste ce dai la următorul 
colţ. Şi elfi, stăpâne! Elfi ici, elfi dincolo! Unii arată ca regii, 
înfricoşători şi minunaţi; alţii sunt veseli ca nişte copilandri. Şi 
muzică, şi dansul - nu că aş fi avut timp sau inima s-ascult prea 
mult de când am sosit aici. Dar am început să mă deprind cu 
obiceiurile casei. 

— Ştiu ce-ai făcut, Sam, spuse Frodo, luându-l de braţ. Dar 
în seara asta te vei veseli şi vei asculta după placul inimii. Hai, 
călăuzeşte-mă pe după toate colţurile. 

Sam îl duse prin mai multe coridoare şi pe multe scări în 
jos, până ieşiră într-o grădină înaltă, aflată deasupra malului 
abrupt al râului. Frodo îşi găsi prietenii şezând într-o verandă, pe 
partea dinspre est a casei. Umbrele se lăsaseră peste valea 
aflată sub ei, dar munţii din zare erau încă luminaţi. Văzduhul 
era cald. Vuietul apei care curgea şi se prăvâălea în cascadă 
răsuna puternic, iar aroma copacilor şi a florilor îmbălsăma aerul 
serii, de-ai fi zis că vara încă adăsta în grădina lui Elrond. 

— Urrraaa! strigă Pippin sărind în picioare. lată-l pe nobilul 
nostru văr! Faceţi-i loc lui Frodo, Stăpânul Inelului! 


— Taci! îl domoli Gandalf din umbrele din spate ale 
verandei. Lucrurile rele nu ajung în valea asta, dar tot nu trebuie 
să le numim. Stăpânul Inelului nu-i Frodo, ci stăpânul Turnului 
Intunecimii din Mordor, şi puterea lui se întinde iarăşi peste 
lume. Ne aflăm într-o fortăreață. Afară se întunecă. 

— Tot felul de lucruri de-astea vesele ne spune Gandalf, 
pufni Pippin. Dacă ar fi să mă iau după el, tot timpul ar trebui să 
mă înfrânez. Dar, îmi pare, nu ştiu cum, mi-e peste poate să 
stau posomorât sau abătut într-un loc ca ăsta. Îmi vine să cânt, 
dacă aş şti cântecul potrivit pentru o asemenea împrejurare. 

— Şi mie-mi vine să cânt, recunoscu Frodo râzând. Numai 
că, în această clipă chiar, mai degrabă aş mânca şi aş bea. 

— Asta se va împlini cât de curând, îl asigură Pippin. Te-ai 
dovedit la fel de iscusit ca întotdeauna în a te ridica din pat 
tocmai la timp pentru a te aşeza la masă. 

— Mai mult decât o simplă masă. Un adevărat festin! strigă 
Merry. De cum ne-a anunţat Gandalf că ţi-ai venit în simţiri, au 
şi început pregătirile. 

Abia spuse aceste vorbe, că auziră zvon de clopoței care-i 
chemau la masă. 

Sala cea mare a casei lui Elrond era plină de lume: cei mai 
mulţi erau elfi, deşi veniseră şi alţi oaspeţi, de alte neamuri. 
După cum îi era obiceiul, Elrond şedea într-un jilt mare, la 
capătul unei mese lungi aflate pe o estradă; lângă el, de o parte 
şedea Glorfindel, iar de cealaltă Gandalf. 

Frodo se uită la ei cu uimire, căci până atunci nu-l văzuse 
pe Elrond, de care se vorbea în atât de multe poveşti; şi aşa 
cum şedeau în stânga şi în dreapta lui Elrond, Glorfindel şi chiar 
Gandalf, pe care îşi închipuia că-l cunoştea atât de bine, se 
dovedeau a fi seniori de rang mare şi cu putere. 

Gandalf era mai mic de stat decât ceilalţi doi, dar părul lui 
lung şi alb, barba argintie şi viforoasă, umerii săi laţi îl făceau să 
apară ca un rege înţelept din legendele străvechi. Pe faţa lui 
bătrână, cu sprâncene stufoase şi ninse, ochii negri semănau cu 
doi cărbuni gata oricând să devină vâlvătaie. 

Glorfindel era înalt, cu spatele drept; părul auriu-strălucitor, 
faţa frumoasă, tânără, netemătoare şi plină de bucurie; ochii 
luminoşi şi pătrunzători, vocea ca un cântec; pe fruntea lui se 
citea înţelepciunea, iar mâna trăda putere. 


Chipul lui Elrond părea fără vârstă, nici tânăr, nici bătrân, 
deşi îl brăzdau amintirile multor tristeţi şi bucurii. Părul îi era 
negru precum umbrele amurgului, împodobit cu un inel de 
argint; ochii cenușii precum seara clară, iar în ei scăpăra o 
lumină ca o licărire de stele. Arăta venerabil, asemenea unui 
rege încoronat cu nenumărate ierni, în acelaşi timp voinic 
precum un războinic încercat, aflat în deplinătatea puterilor 
sale. Era Seniorul din Vâlceaua Despicată şi cu multă putere atât 
printre elfi, cât şi printre oameni. 

La mijlocul mesei, lipit de tapiseria ce împodobea peretele, 
se afla un jilţ sub un baldachin, pe care şedea o domniţă 
frumoasă la privit, şi atât de mult semăna în trăsăturile ei de 
femeie cu Elrond, încât Frodo bănui că era o rudă apropiată a 
acestuia. Tânără, dar nu foarte. Nici un fir nins nu brăzda 
cosiţele părului ei negru, braţele-i albe şi chipul senin erau 
netede, cu pielea întinsă, iar sclipirea stelelor se ascunsese în 
ochii ei luminoşi, cenuşii precum noaptea fără nor; arăta ca o 
regină, iar privirea îi era îngândurată şi înţeleaptă, ca a cuiva 
care a aflat multe lucruri din cele aduse la rând de ani. O calotă 
din dantelă de argint, cusută cu nestemate mici, sclipind albe, îi 
acoperea creştetul până deasupra sprâncenelor; dar straiele ei 
diafane şi surii nu aveau nici un ornament, în afară de o 
cingătoare de frunze îmbrăcate în argint. 

Aşa o zări Frodo pe aceea pe care puţini muritori o 
văzuseră vreodată; Arwen, fiica lui Elrond, în care, aşa se 
spunea, se reîntrupase Luthien: şi era numită Undomiel, căci era 
Steaua înserării a poporului ei. Multă vreme îşi petrecuse în ţara 
seminţiei mamei ei, în Lórien, dincolo de munţi, şi abia de 
curând se întorsese în Vâlceaua Despicată, în casa tatălui ei. 
Dar fraţii, Elladan şi Elrohir, umblau în pribegie: căci adeseori 
călăreau până departe, cu Pribegii de la Miazănoapte, fără să 
poată uita de chinurile îndurate de mama lor în sălaşurile 
orcilor. 

Asemenea frumuseţe la o fiinţă vie, lui Frodo nu-i mai 
fusese dat să cunoască şi nici să-şi închipuie cu mintea lui; şi cu 
mirare şi fâstâceală descoperi că i se păstrase un loc la masa lui 
Elrond, printre cei dintr-un neam atât de nobil şi de frumos. Deşi 
avea jilţ potrivit şi fusese aşezat pe mai multe perne, se simţea 
tare mic şi nelalocul lui; dar simţământul acesta îl părăsi iute. 
Petrecerea era veselă, iar bucatele erau pe măsura foamei lui. 


Trecu ceva vreme înainte să se uite din nou în jur, şi chiar să se 
întoarcă spre vecini. 

Întâi îşi căută din priviri prietenii. Sam ceruse îngăduinţa să 
îşi servească stăpânul, dar i se spusese că de data asta era 
oaspete de onoare. Frodo îl zări şezând cu Pippin şi Merry la 
capătul de sus al uneia dintre mesele laterale, de lângă estradă. 
Pe Pas Mare nu-l vedea nicăieri. 

Lângă Frodo, la dreapta lui, şedea un gnom care arăta 
foarte important şi era îmbrăcat cu straie bogate. Barba lui, 
foarte lungă şi despicată în furculiţă, era albă, aproape la fel de 
albă ca şi țesătura albă ca zăpada a veşmintelor sale. Era încins 
cu un brâu de argint, iar în jurul gâtului îi atârna un lanţ de 
argint şi nestemate. Frodo se opri din mâncat ca să se uite la el. 

— Fii binevenit şi mă bucur să te cunosc, spuse gnomul, 
răsucindu-se spre el. 

Se ridică în picioare şi făcu o plecăciune. 

— Glâin, la dispoziţia dumitale, spuse el şi se aplecă şi mai 
adânc. 

— Frodo Baggins, la dispoziţia dumitale şi a familiei 
dumitale, răspunse Frodo în acelaşi fel, ridicându-se surprins şi 
răsturnând pernele. Greşesc cumva dacă spun că eşti ace/ 
Gl6in, unul dintre cei doisprezece însoțitori ai marelui Thorin 
Scut de Stejar? 

— Chiar el, spuse gnomul, apoi strânse de pe jos pernele şi 
îl ajută politicos pe Frodo să se aşeze la loc. lar eu, continuă el, 
n-am să întreb, căci mi s-a spus dinainte că eşti neam cu 
prietenul nostru Bilbo cel vestit, şi moştenitorul său adoptiv. 
Îngăduie-mi să te felicit pentru însănătoşire. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Am auzit că ai avut câteva aventuri tare neobişnuite, 
spuse Gl6in. Tare mă mir ce-i poate face pe patru hobbiţi să 
pornească într-o călătorie atât de lungă. Aşa ceva nu s-a mai 
întâmplat de când a venit Bilbo la noi. Dar poate că nu trebuie 
să pun întrebări prea indiscrete, atâta vreme cât Elrond şi 
Gandalf nu par dispuşi să vorbească despre asta. 

— Nu vom vorbi despre asta, aşa socotesc, măcar o vreme, 
răspunse Frodo politicos. 

Bănuia el că nici în casa lui Elrond nu se pomenea de Inel 
cu una-cu două; şi, oricum, o vreme dorea să dea uitării 
necazurile sale. 


— Totuşi, continuă el, sunt şi eu curios să aflu ce-l aduce pe 
un gnom aşa de important atât de departe de Muntele 
Singuratic. 

Glâin îl privi în ochi. 

— Dacă încă nu ai auzit, socotesc că nici despre asta nu 
vom vorbi o vreme. Jupânul Elrond ne va aduna pe toţi în 
curând, aşa mi se pare, şi atunci ne va fi dat să auzim multe. 
Dar mai sunt şi altele ce se pot spune. 

Cât dură masa, vorbiră unul cu altul. Frodo însă mai mult 
ascultă decât vorbea; pentru că, lăsând la o parte povestea 
Inelului, veştile din Comitat apăreau mărunte, depărtate şi 
neînsemnate, în vreme ce Gl6in avea multe de spus despre cele 
întâmplate pe meleagurile de la nord de Ţara Pustietăţii. Astfel, 
Frodo afla că Bătrânul Grimbeorn, fiul lui Beorn, era acum 
seniorul multor bărbaţi vajnici şi că în ţara lor dintre Munţi şi 
Codrul Întunecimii nu îndrăznea să calce nici orc, nici lup. 

— Chiar aşa, spuse Glâin, dacă n-ar fi fost neamul Beorn, 
de mult nu s-ar mai fi putut trece dinspre Ţinutul de Jos către 
Vâlceaua Despicată. Ei sunt bărbaţi viteji şi ţin deschise 
Trecătoarea Înaltă şi Vadul Carrock. Dar preţul pe care-l cer e 
mare şi nu prea-i au la inimă pe gnomi. Te poţi însă bizui pe ei, 
şi ăsta-i mare lucru în ziua de azi. Nicăieri în altă parte oamenii 
nu sunt atât de prietenoşi cu noi cum sunt cei din Ţinutul de Jos. 
Neamul Bard e un neam de oameni buni. Nepotul lui Bard 
Arcaşul e mai marele lor, Brand, fiul lui Bain, care era fiul lui 
Bard. E un rege puternic şi regatul său se întinde până departe 
la miazăzi şi la răsărit de Esgaroth. 

— Şi poporul dumitale? întrebă Frodo. 

— Sunt multe de spus, şi bune şi rele, zise Gl6in, dar cele 
mai multe sunt bune: până acum am fost norocoşi, chiar dacă 
nu scăpăm nici noi de umbra acestor vremi. De vrei într-adevăr 
să afli despre noi, am să-ţi vorbesc bucuros. Numai să mă 
opreşti când te vei fi săturat. Limbile gnomilor nu ştiu să se 
oprească când e să povestească despre treburile lor, aşa spune 
lumea. 

Acestea fiind zise, Gl6in se apucă să-i spună despre toate 
cele din regatul Gnomilor. Era încântat că găsise un ascultător 
atât de politicos; căci Frodo nu dădea semn că s-ar fi săturat şi 
nu făcu nici o încercare de a schimba subiectul, chiar dacă în 
curând ajunse să se piardă printre ciudatele nume de fiinţe şi 


locuri de care nu auzise niciodată. Totuşi, se arătă interesat 
când află că Dâin era încă Rege în ţinuturile de sub Munte, că 
îmbătrânise (trecuse de al două sute cincizecilea an al vieţii 
sale), era respectat şi neînchipuit de bogat. Dintre cei zece 
însoțitori care supravieţuiseră Bătăliei celor Cinci Armate, şapte 
se găseau încă alături de el: Dwalin, Gl6in, Dori, Nori, Bifur, 
Bofur şi Bombur. Bombur se îngrăşase atât de tare, încât nu se 
putea urni singur de pe canapea pe jilţul de la masă şi-i trebuiau 
şase gnomi să-l ridice. 

— Şi cu Balin, Ori şi Oin ce s-a întâmplat? întreba Frodo. O 
umbră trecu peste chipul lui Gl6in. 

— Nu ştim, răspunse el. Mai cu seamă din pricina lui Balin 
am venit să mă sfătuiesc cu acei care locuiesc în Vâlceaua 
Despicată. Dar hai să trecem la lucruri mai vesele în seara asta. 

Gl6in începu apoi să povestească despre ce făcea poporul 
său, despre marile lucrări din Ţinutul de Jos şi de sub Munte. 

— Ne-am descurcat bine, zise el. Dar în meşteşugul fierăriei 
nu-i putem întrece pe strămoşii noştri, ale căror taine s-au 
pierdut aproape toate. Facem armuri bune şi spade tăioase, dar 
nu mai suntem în stare să meşteşugim zale sau tăişuri 
asemenea acelor făurite înainte de venirea dragonului. Doar în 
minerit şi construcţii i-am întrecut pe cei de demult. Ar trebui să 
vezi canalele din Ţinutul de Jos, Frodo, şi munţii, şi iazurile. Să 
vezi drumurile pietruite cu dale din diferite culori. Şi sălile şi 
căile subterane, cu arcuri dăltuite în formă de copaci; şi terasele 
şi turnurile de pe coastele Muntelui. Atunci abia te-ai convinge 
că n-am stat degeaba. 

— O să vin să le văd, dacă şi când voi putea, făgădui Frodo. 
Bilbo ar fi fost tare mirat să vadă câte s-au schimbat pe 
Pământul Părăginit al lui Smaug. 

Gl6in se uită la Frodo, zâmbind. 

— Ai ţinut mult la Bilbo, nu-i aşa? îl întrebă el. 

— Da, recunoscu Frodo. Mai degrabă l-aş vedea pe el decât 
toate ţinuturile şi palatele lumii. 

Într-un târziu, festinul ajunse la capăt. Elrond şi Arwen se 
ridicară de la masă şi străbătură sala cea mare, urmaţi de 
ceilalţi meseni, după rangul ce-l purta fiecare. Trecură prin uşile 
larg deschise şi prin alte câteva, străbătură un coridor lung şi 
ajunseră într-o altă sală. Acolo nu erau mese, în schimb un foc 


mare ardea cu putere într-o vatră largă, încadrată de o parte şi 
de alta de coloane sculptate. 

Frodo se pomeni că mergea alături de Gandalf. 

— Aceasta e Sala Focului, spuse vrăjitorul. Aici vei auzi 
multe cântece şi poveşti - dacă te poţi ţine treaz. De regulă, 
afară doar de zilele însemnate, sala e pustie şi tăcută, nu intră 
aici decât cei care doresc să stea să cugete în linişte. Tot timpul 
anului arde focul şi tot el e singurul care da lumină. 

In timp ce Elrond se îndrepta spre jilţul pregătit anume 
pentru el, menestrelii elfi începură să cânte o melodie suavă. 
Incet, sala se umplu şi Frodo privi cu încântare la multele chipuri 
frumoase ce erau adunate acolo; lumina aurie a focului juca pe 
obraji şi scăpăra în plete. Deodată, Frodo observă, nu departe 
de celălalt capăt al vetrei, o siluetă măruntă şi întunecată care 
şedea pe un scaun, cu spatele lipit de o coloană. Pe podea lângă 
el se găseau o cupă şi o bucată de pâine. Frodo se întrebă dacă 
nu cumva fiinţa aceea era suferindă (dacă putea fi cineva 
bolnav în Vâlceaua Despicată), din care pricină nu fusese în 
stare să ia parte la festinul lor. Capul părea să-i fi căzut în piept, 
ca şi cum ar fi dormit, şi un fald al mantiei negre îi acoperea 
chipul. 

Elrond înaintă şi se opri lângă silueta tăcută. 

—  Trezeşte-te, micule stăpân, spuse el zâmbind. 
Răsucindu-se spre Frodo, îi făcu semn să se apropie. 

— In sfârşit, spuse el, a sosit clipă aşteptată de tine, Frodo. 
lată aici un prieten căruia îi duci de mult dorul. 

Silueta neagră înălţă capul şi-şi descoperi faţa. 

— Bilbo! strigă Frodo, recunoscându-l dintr-o dată, şi se 
repezi înainte. 

— Salutare, Frodo, băiete, îl întâmpină Bilbo. lată c-ai ajuns. 
Trăgeam nădejde să izbuteşti. Măi, măi! Care va să zică, toată 
petrecerea asta este în onoarea ta, aşa cred. Te-ai distrat? 

— De ce n-ai venit şi tu? izbucni Frodo. Şi de ce nu mi s-a 
îngăduit să te văd mai înainte? 

— Pentru că dormeai. Eu însă te-am văzut pe săturate. Am 
stat cu Sam lângă patul tău în toate zilele. Cât despre petrecere, 
nu mă mai dau în vânt după asemenea treburi. Şi am avut altele 
de făcut. 

— Ce anume? 


— Păi, să stau aici şi să cuget. Mă gândesc mult în ultima 
vreme, şi aici îmi pare locul cel mai nimerit să fac asta. Auzi, să 
mă trezesc! pufni el, căutând pieziş spre Elrond. 

Ochii îi scăpărară bucuroşi, fără urmă de adormire în ei, din 
câte văzu Frodo. 

— Să mă trezesc! Păi, nu dormeam, jupâne Elrond. Dacă 
vrei să ştii, aţi isprăvit cu zaiafetul prea repede şi m-aţi deranjat 
- taman în mijlocul compunerii unui cântec. Mă împotmolisem la 
un vers sau două şi tocmai mă gândeam la ele; dar acum am 
bănuiala că n-o să le mai găsesc nicicând pe cele potrivite. O să 
cântăm atât de mult, că o să-mi zboare toate ideile din cap. O 
să trebuiască să-l chem pe prietenul meu Dunadan să-mi dea o 
mână de ajutor. Unde-i? 

Elrond izbucni în râs. 

— O să-l găsim, nici o grijă, spuse el. Şi-atunci o să vă 
puteţi retrage amândoi într-un ungher ca să vă puteţi isprăvi 
trebuşoara, iar noi o să auzim cântecul şi-o să-l judecăm înainte 
să se isprăvească petrecerea. 

De îndată fură trimişi soli să dea de urma prietenului lui 
Bilbo, deşi nimeni nu ştia pe unde se afla, sau de ce nu fusese 
de faţă la festin. 

În acest timp, Frodo şi Bilbo şezură unul lângă altul, iar Sam 
se apropie şi el în grabă şi îşi găsi un loc alături. Stătură de 
vorbă cu voci încete, uitând de veselia şi muzica din jurul lor. 
Bilbo n-avea prea multe de spus despre sine. După ce plecase 
din Hobbiton, hoinărise fără rost, pe Drum sau prin ţinut, într-o 
parte sau alta; dar, cum-necum, paşii îl duseseră în cele din 
urmă spre Vâlceaua Despicată. 

— Am ajuns aici fără cine ştie ce peripeții şi, după ce m-am 
odihnit o vreme, mi-am continuat călătoria împreună cu gnomii, 
spre Ţinutul de Jos; ultima mea călătorie. N-am să mai 
călătoresc de-acum încolo. Bătrânul Balin plecase. Aşa că m-am 
întors aici, şi aici am rămas. Am făcut una-alta. Am mai scris la 
carte. Şi, bineînţeles, am compus câteva cântece noi. Le cântă 
ei uneori; ca să-mi facă plăcere, aşa bănuiesc; căci e limpede că 
nu sunt destul de bune pentru Vâlceaua Despicată. lar eu ascult 
şi cuget. Timpul nu prea pare să treacă aici: el doar este. Un loc 
cu totul deosebit, prin tot ce are. 

Aud tot felul de veşti, continuă el, de dincolo de Munţi şi de 
la Miazăzi, dar aproape nimic din Comitat. Despre Inel am auzit, 


fără doar şi poate. Gandalf a venit adeseori aici. Nu că mi-ar fi 
spus el prea multe, în ultimii ani s-a închis mult în sine. Mai 
degrabă de la Dunadan am aflat câte ceva. Nu-mi închipuiam că 
Inelul ăla al meu o să pricinuiască atâta tulburare! Păcat că 
Gandalf n-a aflat mai multe mai curând. Aş fi putut de mult să 
iau obiectul ăla aici cu mine, fără atâtea bătăi de cap. M-am 
gândit adeseori să mă întorc după el în Hobbiton; dar eu 
îmbătrânesc, iar ei nu m-au lăsat; de Gandalf şi Elrond vorbesc. 
După câte am înţeles, erau încredinţaţi că Duşmanul răscolea 
peste tot după mine şi m-ar fi făcut fărâme-fărâmiţe dacă m-ar 
fi prins bântuind prin Pustietate. 

Apoi Gandalf mi-a spus: „Inelul a trecut mai departe, Bilbo. 
N-ar fi spre binele nimănui, nici al tău, nici al altora, dacă ai 
încerca să te încurci încă o dată cu el." Ciudate vorbe, aşa, ca 
de-ale lui Gandalf. Dar mi-a spus că avea grijă de tine, aşa că 
am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine. Nu-ţi poţi închipui ce 
bucuros sunt că te văd teafăr şi sănătos. 

Tăcu şi se uită la Frodo cu o privire nesigură. 

— L-ai adus aici? întrebă el în şoaptă. Nu-mi pot stăpâni 
curiozitatea, recunosc, după toate câte le-am auzit. Ştii, tare aş 
vrea să-l mai văd o dată. 

— Da, îl am aici, răspunse Frodo, simțind o ciudată reţinere. 
Arată la fel ca întotdeauna. 

— Păi, aş vrea să-l văd o clipă, insistă Bilbo. 

Când se îmbrăcase, Frodo descoperise că, în timp ce 
dormise, Inelul îi fusese atârnat în jurul gâtului, de un lanţ nou 
uşor, dar trainic. Îl scoase încet din sân. Bilbo întinse mâna spre 
el. Dar Frodo îl feri iute de atingere. Tulburat şi uimit, îşi dădu 
seama că nu se mai uita la Bilbo; o umbră se pusese parcă între 
ei, şi prin ea se pomeni că privea la o creatură măruntă şi 
zbârcită, cu o faţă flămândă şi mâini osoase şi lacome. li veni s- 
o pălmuiască. 

Muzica şi cântul din jur părură să se poticnească şi deodată 
se lăsă tăcerea. Bilbo îşi ridică iute privirile spre chipul lui Frodo 
şi îşi trecu mâna peste ochi. _ 

— Acum înţeleg, zise el. Pune-l la loc. Imi pare rău: rău 
pentru că ai ajuns să porţi povara asta; şi pentru tot restul. Oare 
n-or să se mai sfârşească niciodată aventurile? îmi vine să cred 
că nu. Întotdeauna se va găsi altcineva care să ducă povestea 
mai departe. Ei, asta e. Mă-ntreb dacă are vreun rost să-mi 


isprăvesc cartea. Dar să nu ne gândim la asta acum - hai s- 
auzim câteva Veşti adevărate. Spune-mi totul despre Comitat. 

Frodo ascunse Inelul înapoi în sân şi umbra dispăru, lăsând 
doar o fărâmă de amintire. Lumina şi muzica din Vâlceaua 
Despicată umplură încă o dată văzduhul din jurul lui. Bilbo 
zâmbi şi râse fericit. Fiecare noutate despre Comitat pe care o 
putea aduce Frodo adăugită şi îndreptată când şi când de Sam - 
îi stârnea teribil interesul lui Bilbo, de la prăbuşirea celui de pe 
urmă copac şi până la gânguritul celui mai fraged prunc din 
Hobbiton. Erau atât de adânc cufundaţi în ce se dregea şi se 
făcea în cele Patru Meleaguri, încât nu băgară de seamă sosirea 
unui bărbat înveşmântat în straie de un verde-închis. O bucată 
de vreme acesta rămase în picioare, uitându-se la ei cu un 
zâmbet pe buze. 

Dintr-o dată, Bilbo îşi ridică privirile. 

— Ah, în sfârşit, iată-te, Dunadane! strigă el. 

— Pas Mare! exclamă Frodo. Da' multe nume ai! 

— Mda, Pas Mare e oricum unul pe care nu l-am auzit până 
acum, zise Bilbo. De ce-i spui aşa? 

— Aşa mi se spune în Bree, râse Pas Mare, şi aşa le-am fost 
prezentat lor. 

— lar tu de ce-i spui Dunadan? vru să ştie Frodo. 

— Dunadanul, îl corectă Bilbo. Aşa i se spune aici. Credeam 
că ştii destul de bine limba elfă ca să ai habar măcar că dun- 
adan înseamnă Omul de la Apus, Numenoreanul. Insă acum n- 
avem vreme de lecţii. 

Se răsuci spre Pas Mare: 

— Pe unde mi-ai umblat, prietene? De ce n-ai venit la 
petrecere? A fost şi Domniţa Arwen acolo. 

Pas Mare se uită în jos la Bilbo cu o privire gravă. 

— Ştiu. Dar adeseori trebuie să las veselia la o parte. 
Elladan şi Elrohor s-au reîntors pe neaşteptate din Pustietate şi 
au veşti pe care am dorit să le aud de îndată. 

— Ei bine, dragul meu prieten, zise Bilbo, acum c-ai auzit 
noutăţile, poţi să-mi acorzi şi mie o clipă? Vreau să-mi dai o 
mâna de ajutor într-o problemă urgentă. Elrond zice că acest 
cântec al meu trebuie isprăvit înainte de a se sfârşi seara, iar eu 
m-am împotmolit. Hai să ne retragem într-un colţ şi să-l cizelăm. 

Pas Mare zâmbi. 

— Atunci, să mergem, spuse el. Vreau să-l aud. 


Frodo rămase singur o vreme, căci Sam adormise. Era 
singur şi se simţea oarecum pierdut, deşi în jurul lui se 
strânseseră toţi cei din Vâlceaua Despicată. Dar cei mai aproape 
de el stăteau tăcuţi, cu atenţia încordată la vocile care cântau şi 
la instrumente, fără să le pese de nimic altceva. Frodo începu şi 
el să asculte. 

Întâi, frumuseţea melodiilor împletite cu vorbe din multe 
limbi elfe, chiar dacă prea puţin le înţelegea, îl cuprinse în vraja 
ei de îndată ce începu să le asculte cu atenţie. Aproape că ar fi 
zis că vorbele căpătau formă, şi imagini de meleaguri 
îndepărtate şi lucruri minunate, nicicând ivite în mintea lui, se 
închipuiau acum în faţa ochilor; sala străluminată de foc se 
prefăcu într-o boare aurie deasupra mărilor înspumate care 
suspinau la hotarele lumii. Mai apoi, încântarea se preschimbă 
tot mai mult în vis, până când el simţi ca un fel de râu de aur şi 
argint curgând peste el, atât de necuprins în alcătuirea lui, încât 
îi era cu neputinţă să şi-l explice; căci părea să se fi contopit cu 
aerul ce fremăta peste tot în jur, pătrunzându-l până în măduva 
oaselor şi înecându-l. Pe negândite, se cufundă sub greutatea sa 
strălucitoare şi se pierdu într-un ocean adânc de somn. 

Acolo se lăsă purtat vreme îndelungată de un vis de 
muzică, iar aceasta deveni o apă curgătoare şi dintr-o dată o 
voce. Parcă era vocea lui Bilbo, recitând versuri. Cuvintele 
răsunară pierdute la început, apoi din ce în ce mai clare. 

Demult, demult, trăia în Arvernien 

un marinar pe nume Eärendil, 

care-şi făcuse dintr-un trunchi căzut corabia, 
să-apuce cu ea spre Nimbrethil. 
Ţesuse pânzele din fir de-argint , 

şi din argint făcu şi felinare, 

iar prova-n chip de lebădă-o ciopli 

apoi catargu-l înălţă în zare. 

Armuri de regi străvechi pe el îşi pune 
şi trupul îşi încinge-n zale grele; 
strălucitoru-i scut era gravat cu rune 
menite să-l ferească de răni şi alte rele; 
os de dragon îşi încrustase-n arc 

şi în săgeți luciri de ebonită; 

tunica lui părea ca de monarc 

şi-n zale de argint era-mpletită; , 


din caledoniu teacă, şi sabia, de-oţel 

şi coiful, în luciri diamantine, 

podoaba crestei, pene de vultur, fel şi fel, 

pe piept, smaragd ca marea-i stătea atât de bine. 
Sub Luna albă şi sub cer de stele, 

de țărm, din Miazănoapte, se desprindea grăbit, 
gândind la câte drumuri o să-l aştepte, grele, 
prin zile trecătoare, prin ce-i era menit. 

De scrâşnetele Gheţii fără Zare 

unde adastă umbre-n măguri reci, 

şi de pustiuri arse, de fierbinţeli amare 

l-au depărtat în grabă întinsele poteci. 

Pe ape fără stele pierdut spre oareunde, 
Într-un târziu spre Noaptea Nimicniciei dus, 
trecu fără să vadă pe-ntunecate unde 

un țărm ori o lumină ce-o aştepta de sus - 

şi vânturi mânioase îl împingeau din spate 
şi-n valuri înspumate se avânta orbeşte, 

de la apus, pe drumuri spre răsărit, uitate, 
spre casă, fără veste, ştiind că se grăbeşte. 
Atunci înaripata Elwing spre el se-nclină 

şi-n întuneric parcă o flacăra se-aprinse. 

Mai alb ca diamantul se arătă-n lumină 

a părului podoabă cu scânteieri de vise. 

Pe Silmaril de brâu i l-a legat 

şi fruntea i-a încins-o cu o lumină vie - 
şi-atunci, cu fruntea-n arşiţi, neînfricat 

el prova şi-o întoarse şi-n noaptea mai pustie, 
din Cealaltă Lume, de dincolo de Mare 

o aprigă urgie se prăvăli spre el 

corabia mânându-i în cruda răzbunare 

a Vântului puterii suflând în Tarmanel, 

pe căi arar de muritori bătute, 

doar ale morţii poate, ce peste mări surii 

mai răscolesc adâncuri în veci necunoscute, 
şi el din răsărituri către apus pieri. 

Din Noaptea veşniciei el renăscu atunci 

pe valuri înspumate ce se loveau 

ca scuturi în prăbuşiri de maluri 

şi-ntunecări prelungi sub apele din ziua dintâi, 


de la-nceputuri. 

Dar auzi un cântec pe ţărmuri împerlate 
născut acolo parcă la margine de lume, 
unde bătăi de aur la stinse nestemate 

se limpezesc în valuri cu legănări de spume. 
Acolo unde-amurgul 

pe genunchii lui Valinor se-aşterne, 

cu mirare cum 

Muntele se-nalţă pe-a valurilor muchii 

şi Eldamar se-arată de dincolo de Mare, 
scăpat de pribegie, din noaptea lui, 

ajunse la Elfi, La Casa lor, 

sub dunga verde a zării de cristal, 

cu nepătrunse lumini pe care 
cerul-mărgăritar le pierde, 

sub coasta dealului din Ilmarin unde 

sclipind în valea de râpi şi de răzoare, 
răsfrânte-n Lacul umbrei 

răsar ca din senin ale lui Tiron turnuri 

cu lămpi strălucitoare. 

Rămas aici, nu mai era pribeag 

şi elfii, bucuroşi să mai rămână, 

poveşti, legende, cânturi l-au învăţat cu drag 
şi-o harfă aurită i-au pus frumos în mână. 

În alb veşmânt de elf l-au îmbrăcat 

şi înainte şapte lumini i-au fost aduse 

când prin tărâmul Calacirian 

s-a îndreptat spre țărmurile altor tărâmuri mai ascunse. 
Ajuns în holuri fără timp şi legi 

de unde ani în şiruri sunt prăvăliţi în jos, 

şi veacuri fără număr domnesc Bătrânii Regi, 
În llmarin pe Muntele râpos, 

s-au auzit cuvinte parcă din altă lume 

de seminţia oamenilor spuse, 

de-a Elfilor rudenii cu-nfăţişări şi nume 
ne-ngăduite celor de-aici şi nesupuse. 
Atunci din sticla elfă, pe-a apelor olaturi, 

şi din mithril, o altă corabie-au croit, 

cu prova strălucindă şi fără vâsle-n lături, 

şi fără pânze de-a lungul catargului de-argint. 


Căci Silmaril lumină de fulger scăpărând 
din steagul ca mănunchiuri de flăcări colorate 
strălumina întinsuri de ape rând pe rând, 
de Elbereth ea însăşi suit ca să arate 

ce soartă în vecie-i meni, ce cale lungă, 
nemuritoare aripi legănându-i dintr-o dată, 
neţărmurite ceruri să străbată, 

de soare şi de lună dincolo să ajungă. 

De pe-nălţimi în veşnice-nserări 

unde izvoare curg împuhoiate 

aripile l-au rătăcit în zări 

departe, peste-a Munţilor Perete. 

De la hotarul lumii mai departe 

zbura tânjind, cuprins de-un dor fierbinte 
prin rătăciri şi-ntunecări deşarte 

căminul lui să-i iasă înainte. 

Şi ca o stea pierdută-n căi cereşti 

din ceaţă-n calea Soarelui ieşi 

când zorii zilei dau în lume veşti 

pe unde-n Miazănoapte curg ape cenuşii. 
Cum străbătea în zboru-i Pământul de Mijloc 
Intr-un târziu aude femeile plângând 

şi elfele fecioare jelind fără noroc 

ca-n anii de restrişte ştiuţi de oarecând. 
Dar soarta lui l-apasă pe umeri şi îl doare 
Pîn' la pieirea Lunii, o stea fără odihnă, 
să nu mai poposească, 

să nu cunoască tihna pe-acele Ţărmuri 
unde e lumea muritoare; 

pe veci i-i dat lumina să şi-o poarte, 

un vestitor prin lege supremă şi menire, 
el, purtător de flăcări, 

biruitor de moarte 

prin zări necunoscute de om, 

în Asfinţire. 

Cântarea încetă. Frodo deschise ochii şi văzu că Bilbo 
şedea într-un jilţ, în mijlocul celor ce-l ascultaseră şi care acum 
zâmbeau şi aplaudau. 

— Ce-ar fi să-l mai auzim o dată? propuse un elf. Bilbo se 
ridică în picioare şi făcu o plecăciune. 


— Mă simt măgulit, Lindir, zise el. Dar m-ar istovi peste 
măsură să-l iau de la capăt. 

— Ba pe tine nu, râseră elfii. Ştii bine că niciodată nu 
istoveşti să-ţi reciţi propriile versuri. Dar chiar nu putem să-ţi 
dăm răspuns la întrebare după ce l-am auzit o singură dată. 

— Ce? se burzului Bilbo. Nu sunteţi în stare să deosebiți 
părţile mele de cele ale lui Dunadan? 

— Ne e cu adevărat greu să deosebim între doi muritori, 
recunoscu elful. 

— Prostii, Lindir, mârâi Bilbo. Dacă nu poţi face deosebirea 
între un om şi un hobbit, înseamnă că judecata ta e mai jalnică 
decât mi-am închipuit. Sunt tot atât de diferiţi unul faţă de 
celălalt, cum sunt perele de mere. 

— Se prea poate. Oilor le par altfel celelalte oi, pufni Lindir 
în râs. Sau chiar păstorilor. Dar noi n-am stat să-i cercetăm pe 
Muritori. Avem altele de făcut. 

— Nu stau să mă ciorovăiesc cu tine, mormăi Bilbo. Mi s-a 
făcut somn după atâta muzică şi cântat. Vă las să ghiciţi singuri, 
dacă aveţi chef. 

Se ridică din jilţ şi se apropie de Frodo. 

— Gata, s-a isprăvit, zise el cu voce înceată. A fost mai bine 
decât m-am aşteptat. Nu se întâmplă prea des să mi se ceară să 
cânt a două oară. Tu ce părere ai? 

— Eu nu mă încumet să ghicesc, zâmbi Frodo. 

— Nici nu-i nevoie s-o faci. De fapt, tot cântecul a fost 
compus de mine. Aragorn n-a ţinut decât să bag şi povestea aia 
cu piatra verde. Se pare că pentru el era foarte importantă. 
Habar n-am de ce. Altfel, mi-a dat de înţeles foarte limpede că 
m-am întrecut pe mine însumi şi mi-a zis că, dacă am avut 
neobrăzarea să compun versuri despre Eărendil în casa lui 
Elrond, este treaba mea. Şi cred că a avut dreptate. 

— Nu ştiu ce să spun, recunoscu Frodo. Mie mi s-a părut că 
totul s-a potrivit de minune, dar nu-mi cere să explic în ce fel. 
Eram pe jumătate adormit când ai început şi parcă s-a alcătuit 
totul din ceva ce tocmai visam. Abia către sfârşit m-am dumirit 
că tu erai cel care cânta. 

— Cu adevărat este greu să rămâi treaz aici, dar numai 
până te obişnuieşti. Nu vreau să spun că hobbiţii ar deprinde 
vreodată pe de-a-ntregul pofta elfilor pentru muzică şi poezie şi 
poveşti. Din câte mi-am dat seama, le place la fel de mult ca 


mâncarea, chiar mai mult, aş îndrăzni să zic. Petrecerea o să 
ţină încă o vreme. Ce-ar fi să ne furişăm afară şi să stăm tihniţi 
de vorbă? 

— Putem? P 

— Cum de nu. Aştia-s puşi pe zaiafet, nu pe treburi 
serioase. Hai să mergem, numai să nu prindă careva de veste. 

Se ridicară amândoi şi se retraseră neauziţi în umbrele 
încăperii, îndreptându-se spre una dintre uşi. Pe Sam îl lăsară în 
urmă, adormit buştean şi cu un zâmbet pe faţă. Cu toate că se 
bucura de faptul că Bilbo era cu el, Frodo simţi o undă de regret 
când ieşiră din Sala Focului. Chiar când păşiră peste prag, o 
voce clară începu să cânte: 

A Elbereth Gilthonie, 
silivren penna miriel 

o menel aglar elenath! 
Na-chaered palan-diriel 

o galadhremmin ennorath, 
Fanuilos, le linnathon 

nef aear, si nef aearon! 

Pentru o clipă, Frodo se opri locului, privind peste umăr. 
Elrond se afla în jilţul său, pâlpâirea focului îi cădea peste chip 
precum lumina verii peste copaci. Alături de el şedea Domnița 
Arwen. Spre mirarea lui, Frodo văzu că Aragorn stătea lângă ea; 
pelerina îi era desfăcută, lăsând să se zărească ceea ce părea a 
fi o za elfă, iar pe piept îi strălucea o stea. Cei doi vorbeau 
împreună, şi dintr-o dată lui Frodo i se năzări că domniţa se 
răsuceşte spre el şi lumina ochilor ei se pironeşte din depărtare 
asupra lui, străpungându-i inima. 

Rămase țintuit locului ca vrăjit, în vreme ce suavele silabe 
ale cântecului elf picurau precum nestematele din țesătura 
melodiei şi a vorbelor. 

— E un cântec închinat lui Elbereth, spuse Bilbo. ÎI vor 
cânta laolaltă cu alte cântece ale Tărâmului Binecuvântat, şi nu 
de puţine ori în noaptea asta. Să mergem. 

II conduse pe Frodo înapoi în cămăruţa lui. Fereastra dădea 
spre grădini, spre miazăzi, peste râpa Urşilor. Stătură aşa, în 
dreptul ferestrei, uitându-se la stelele strălucitoare de deasupra 
pădurilor ce ascundeau răpi abrupte, şi vorbind cu glasuri 
şoptite. Nu mai povestiră despre cele multe şi mărunte din 
îndepărtatul Comitat, şi nici despre umbrele întunecoase şi 


primejdiile ce-i înconjurau, ci despre lucrurile minunate pe care 
amândoi le zăriseră în lumea largă, despre elfi, stele şi copaci, şi 
despre toamna blândă a strălucitorului an, pogorâta peste 
păduri. 

După o oarecare vreme se auzi un ciocănit în uşă. 

— Să-mi fie cu iertare, zise Sam, iţindu-şi capul prin 
crăpătură, dar mă-ntrebam de n-aveţi cumva vreo trebuinţă. 

— Şi nouă să ne fie cu iertăciune, Sam Gamgee, răspunse 
Bilbo. Să ghicesc, oare, că vrei să spui că stăpânul tău trebuie 
să se culce? 

— Păi, domnu' Bilbo, mâine dis-de-dimineaţă se ţine un 
sfat, aşa am auzit, şi stăpânu' abia s-a sculat azi din pat pentru 
prima oară. 

— Ai dreptate, Sam, râse Bilbo. Poţi s-o iei din loc şi să-i 
spui lui Gandalf că stăpânul s-a culcat. Noapte bună, Frodo. 

Binecuvântat fie Cerul, că tare m-am bucurat să te revăd. 
Nici o altă seminţie nu-i întrece pe hobbiţi când e să stai de 
vorbă aşa cum trebuie cu cineva. lmbătrânesc tot mai mult și- 
ncep să mă-ntreb dacă o să mai apuc să citesc capitolele pe 
care le vei adăuga tu poveştii noastre. Noapte bună. Cred că am 
să ies puţin la plimbare, să mă uit din grădină la stelele lui 
Elbereth. Somn uşor. 


II Sfat la Elrond acasă 

A doua zi, Frodo se trezi devreme, simțindu-se înviorat şi pe 
deplin sănătos. Străbătu terasele lungi construite deasupra 
zgomotoaselor ape ale Râului Urşilor şi privi soarele palid şi rece 
care se înălța peste munţii îndepărtați, lucind în jos, pieziş, prin 
ceața străvezie şi argintie; roua de pe frunzele galbene sclipea, 
iar plasele păianjenilor scăpărau în fiece tufiş. Sam mergea 
tăcut alături, adulmecând aerul şi uitându-se când şi când, cu 
mirare în ochi, la înălțimile semeţe de la Răsărit. Zăpada albă 
acoperea crestele. 

La o cotitura a aleii dădură peste Gandalf şi Bilbo, aşezaţi 
pe o bancă tăiată în piatră, cufundaţi în vorbă. 

— Salutare! Bună dimineaţa, îl întâmpină Bilbo. Gata 
pregătiţi pentru marele Sfat? 

— Gata pregătiţi pentru orice, răspunse Frodo. Dar cel mai 
mult îmi doresc să umblu azi şi să explorez valea. Mi-ar plăcea 
să pătrund în pădurile alea de pin. 

— Poate mai târziu, zise Gandalf. Deocamdată nu putem să 
ne facem nici un plan. Avem multe de auzit şi de hotărât azi. 

În timp ce vorbeau, un clopot răsună deodată cu un 
clinchet de cleştar. 

— E clopotul ce ne cheamă la Sfatul lui Elrond! strigă 
Gandalf. Să mergem. Tu şi Bilbo sunteţi aşteptaţi. 

Frodo şi Bilbo îl urmară în grabă pe vrăjitor de-a lungul aleii 
întortocheate ce ducea spre casă; în urma lor, nepoftit şi uitat, 
tropăia Sam. 

Gandalf îi conduse pe terasă unde, cu o seară înainte, 
Frodo îşi găsise prietenii. Lumina dimineţii senine de toamnă 
inundase întreaga vale. Vuietul apelor învolburate se înălța din 
albia înspumată până sus la el. Păsările cântau şi o pace 
binecuvântată se întindea peste întreg pământul. Lui Frodo, 
fuga lui presărată cu primejdii şi zvonurile întunericului ce se 
năşteau în lumea din afară păreau de-acum doar amintirile unui 
vis chinuit; dar chipurile întoarse spre a-i întâmpina atunci când 
păşiră înăuntru erau înnourate. 

Elrond se afla acolo, şi mulţi alţii şedeau în tăcere în jurul 
lui. Frodo îi zări pe Glorfindel şi Gl6in; într-un colţ stătea de unul 
singur Pas Mare, îmbrăcat în straiele lui de drum vechi şi roase. 
Elrond îl trase pe Frodo spre un jilţ de lângă el şi-l prezentă 
celorlalţi cu aceste vorbe: 


— El, prieteni, este hobbitul Frodo, fiul lui Drogo. Puţini au 
ajuns până la noi trecând prin primejdii mai mari sau cu o solie 
mai grabnică. 

După care îi arătă şi-i numi pe cei pe care Frodo nu-i 
întâlnise până atunci. Un gnom mai tânăr, de-o parte a lui Glóin: 
chiar fiul lui, Gimli. Lângă Glorfindel erau alţi câţiva sfetnici din 
casa lui Elrond, al căror mai-mare era Erestor; împreună cu el se 
afla Galdor, un elf din Limanurile Cenuşii, care venise cu solie de 
la Cirdan, Marangozul. Mai era şi un elf străin, cu straie verzi şi 
cafenii, Legolas pe nume, sol venit din partea tatălui său, 
Thranduil, Regele Elfilor din Codrul Întunecat de la Miazănoapte. 
Şi aşezat ceva mai retras se găsea un bărbat înalt, cu trăsături 
frumoase şi nobile, păr negru şi ochi cenuşii, mândru la 
înfăţişare şi aspru la căutătură. 

Era îmbrăcat şi încălţat ca pentru a merge călare; şi, cu 
adevărat, deşi straiele îi erau bogate, iar mantia căptuşita cu 
blană, toate erau colbuite şi mânjite de pe urma unei lungi 
călătorii. In jurul gâtului avea un colier de argint încrustat cu o 
singură nestemată albă; cârlionţii îi erau tăiaţi până pe umeri. 
De cingătoare atârna un corn mare, cu vârf de argint, care acum 
stătea pus pe genunchii lui. Străinul se uită cu o privire dintr-o 
dată mirata la Bilbo şi la Frodo. 

— EI, zise Elrond, adresându-i-se lui Gandalf, e Boromir, un 
om de la Miazăzi. A sosit în zorii cenuşii ai acestei dimineţi şi 
doreşte să se sfătuiască împreună cu noi. L-am rugat să ni se 
alăture, căci aici va găsi răspuns la întrebările sale. 

Nu e nevoie să se înşiruie în paginile de faţă tot ceea ce s-a 
spus şi s-a chibzuit în timpul Sfatului. S-au zis multe despre cele 
întâmplate în lumea largă, mai cu seamă la Miazăzi, şi pe 
meleagurile întinse la răsărit de Munţi. Despre acestea Frodo 
auzise dinainte nenumărate zvonuri; dar povestea lui Gl6in era 
cu totul nouă pentru el, astfel că atunci când vorbi gnomul, el 
stătu numai ochi şi urechi. Din cele spuse de Gl6in, se vădea că, 
deşi din mâinile gnomilor ieşeau lucruri măiestrit meşteşugite, 
inimile gnomilor din Muntele Singuratic erau neliniştite. 

— Mulţi ani au trecut, povesti Glâin, de când umbra 
tulburării a cuprins poporul nostru. Dincotro venea această n-am 
putut să ne dumirim de la bun început. Felurite vorbe au prins 
să fie şoptite în taină: se spunea că noi eram sortiţi să sălăşluim 
într-un cotlon, când în lumea cea mare se găseau mult mai 


multe minunăţii şi comori. Unii vorbeau de Moria: lucrările cele 
măreţe şi nemaivăzute ale strămoşilor noştri, cărora pe limba 
noastră li se spune Khazad-dûm; şi aceleaşi veşti vesteau că, în 
sfârşit, eram destui şi ne stătea în puteri să ne reîntoarcem 
acolo. 

Gl6in oftă. 

— Moria! Moria! Minune a Lumii de la Miazănoapte! Prea în 
adânc am sfredelit acolo, până am trezit teama cea fără de 
nume. Multă vreme au zăcut pustii casele cele mari, după ce-au 
fugit copiii lui Durin. Şi uite că iarăşi vorbeam despre asta, cu 
alean, dar şi cu teamă; căci nici un gnom n-a cutezat să treacă 
de uşile acelui Khazad-dûm minunat în timpul vieţii multor regi, 
afară doar de Thrór, iar el a pierit. Într-un târziu însă, Balin a dat 
ascultare zvonurilor şi şuşotelilor şi s-a hotărât să se ducă; cu 
toate că Dâin nu s-a îndurat să-i îngăduie plecarea, Balin i-a luat 
cu sine pe Ori şi Oin şi pe alţi mulţi dintre ai noştri şi cu toţii au 
pornit-o spre miazăzi. 

Ce povestesc acum s-a petrecut în urmă cu treizeci de ani. 
O vreme am tot primit veşti, şi erau bune: solii spuneau că se 
pătrunsese în Moria şi că acolo se pornise o lucrare măreaţă. 
După care s-a aşternut tăcerea şi de atunci nici o altă ştire n-a 
mai ajuns până la noi din Moria. 

Insă acum un an, un sol a sosit la Dáin, dar nu din Moria - ci 
din Mordor: un călăreț în noapte, care l-a chemat pe Dáin la 
poartă: Seniorul Sauron cel Mare, spunea el, dorea prietenia cu 
noi. In schimbul acesteia, ne dăruia Inele, aşa cum dăduse şi 
alte dăţi. Şi voia cu deosebire să afle cât mai iute veşti despre 
hobbiţi, ce fel de seminţie erau şi unde îşi aveau sălaşurile. 
„Căci Sauron ştie, zicea el, că pe unul dintre ei l-ai cunoscut 
cândva." 

Auzind aşa ceva, tare ne-am neliniştit, dar n-am dat nici un 
răspuns. Apoi el şi-a coborât vocea fioroasă, ehei, şi-ar fi 
îndulcit-o dacă ar fi putut: „Ca o dovadă umilă a prieteniei tale, 
Sauron îţi cere doar atât, mai zicea el, să-l găseşti pe-acest 
bandit, ăsta a fost cuvântul lui, şi să iei de la el, cu voia sau cu 
de-a sila, un inel mic, cel mai neînsemnat inel din câte se află, 
pe care l-a furat el odată. E o nimica toată ce-ţi cere Sauron, şi o 
mărturie a bunei tale credinţe. Găseşte-l, şi trei inele pe care 
seniorii gnomilor le-au avut în străvechime vă vor fi înapoiate, 
iar tărâmul Moriei va fi al vostru pentru totdeauna. Află doar 


veşti despre jefuitor, dacă mai trăieşte şi unde anume, şi vei 
primi răsplată mare şi prietenia veşnică a Seniorului. De te 
împotriveşti, nu va fi bine. Te împotriveşti?" 

Şi la aceste vorbe, vocea lui a părut mai degrabă a sâsâit 
de şarpe, şi toţi cei care ne aflam în preajmă ne-am cutremurat, 
dar Dâin a zis: „Nici da, nici ba nu zic. Trebuie să cumpănesc la 
această solie şi la înţelesul ei ascuns sub haina asta frumoasă". 

„Cumpăneşte, dar nu prea îndelung", i-a zis el. 

„Cât îmi va lua este în puterea mea să hotărăsc", i-a-ntors- 
o Dâin. 

„Nu pentru multă vreme", a mai zis călăreţul şi a dispărut 
în întuneric. 

Din acea noapte, grele tare au mai fost inimile mai-marilor 
noştri. N-aveam trebuinţă de glasul fioros al solului pentru a 
pricepe că în vorbele lui era şi ameninţare, şi vicleşug; căci 
apucaserăm să aflăm că puterea care intrase din nou în Mordor 
nu se schimbase şi din străvechimi a fost cu trădare faţă de noi. 
De două ori s-a reîntors solul şi a plecat fără să primească 
răspuns. A treia şi ultima dată, aşa spune el, va urma curând, 
până să se sfârşească anul. 

Astfel că, în cele din urmă, Dáin m-a trimis să-l înştiinţez 
din timp pe Bilbo că duşmanul îl caută, şi să aflu, dacă s-o 
putea, de ce doreşte el acest inel, ultimul dintre inele. Totodată, 
dorim sfatul lui Elrond. Căci Umbra creşte şi vine tot mai 
aproape. Descoperim că solii au fost trimişi şi la Regele Brand 
din Vale, iar el se teme. Ne gândim cu grijă mare ca nu cumva 
să se supună. Războiul bate încă de-acum la hotarele sale de la 
răsărit. Dacă nu dăm nici un răspuns, s-ar putea ca Duşmanul să 
pună în mişcare oamenii aflaţi sub comanda sa pentru a-l lua cu 
asalt pe regele Brand şi totodată pe Dâin. 

— Ai făcut bine că ai venit, spuse Elrond. Azi ai să auzi tot 
ce vei avea nevoie ca să înţelegi cam ce urmăreşte Duşmanul. 
Altceva nimic nu puteţi face decât să rezistaţi, cu sau fără 
speranţă. Dar nu sunteţi singuri. Vei afla că necazurile voastre 
sunt doar o parte din necazurile întregii lumi apusene. Inelul! Ce 
vom face cu Inelul, ultimul dintre inele, flecuşteţul acela după 
care râvneşte Sauron? Este osânda pe care trebuie s-o 
cumpănim bine. 

Acesta este şi rostul pentru care v-am chemat aici. Chemat 
e un fel de-a zice, căci nu eu v-am chemat la mine, străinilor de 


pe meleaguri îndepărtate. Voi aţi venit şi v-aţi întâlnit negândit 
de iute, din voia sorții, după cât se pare. Şi totuşi, lucrurile nu 
stau chiar aşa. Mai bine să fiţi încredinţaţi că aşa a fost rânduit 
ca noi, cei care şedem aici, şi nimeni altcineva, trebuie să aflăm 
cum să salvam lumea de la pieire. 

Astfel că vom spune pe şleau tot ceea ce a fost ascuns de 
toţi în afara câtorva, până în această zi. Şi mai întâi, ca toţi să 
priceapă unde zace pericolul, Povestea Inelului va fi spusă de la 
bunul început până în această clipă. Eu voi fi cel care-o va 
începe, dar poate că alţii o vor încheia. 

După aceste vorbe, toţi ascultară cum Elrond, cu vocea sa 
răspicată, spuse despre Sauron şi Inelele Puterii, şi despre 
meşteşugirea lor în timpul celui de-al Doilea Ev al lumii 
străvechi. Într-o oarecare măsură, povestea lui era cunoscută de 
câţiva dintre cei aflaţi acolo, dar întreaga poveste n-o ştia 
nimeni, şi multe perechi de ochi se aţintiră asupra lui Elrond cu 
teamă şi mirare când îl auziră vorbind de fierarii elfi din Eregion 
şi despre prietenia lor cu Moria şi setea lor de cunoaştere, prin 
mijlocirea căreia îi prinsese Sauron în capcana lui. Căci în acele 
vremi nu-l priveau a fi o fiinţă a răului, astfel că i-au primit cu 
bucurie ajutorul şi au devenit neîntrecuţi în dibăcie, în timp ce el 
le-a aflat toate tainele, i-a trădat şi, fără să prindă nimeni de 
veste, a făurit în Muntele de Foc acel Inel ce avea să le fie 
stăpân. Doar Celebrimbor i-a ghicit gândul, drept care le-a 
ascuns pe cele Trei pe care le făcuse el însuşi; şi a fost război, 
ţara a rămas pustiită, iar poarta Moriei s-a închis. 

De atunci, în mulţii ani care-au trecut, Sauron n-a făcut 
altceva decât să ia urma lnelului; dar cum această istorie este 
spusă în altă parte, aşa după cum Elrond însuşi a consemnat-o 
în cărţile sale de istorii, nu este locul s-o înşiruim aici. Căci este 
lungă, plină de fapte mari şi vitejeşti, şi, cu toate că Elrond nu s- 
a lungit defel cu vorba, Soarele se urcase bine pe boltă şi 
dimineaţa se apropia de ceasul amiezii atunci când el sfârşi de 
istorisit. 

Despre Numenor povesti mai pe urmă, despre gloria şi 
decăderea acestei ţări şi despre întoarcerea Regilor oamenilor 
pe Pământul-de-Mijloc, ieşind din adâncurile Mării, aduşi de 
aripile furtunilor, ca mai apoi Elendil cel înalt şi fiii săi 
preaputernici, Isildur şi Anârion, să devină mari seniori; şi 
Tărâmul de la Miazănoapte l-au preschimbat ei în Arnor, iar pe 


cel de la Miazăzi în Gondor, deasupra gurilor râului Anduin. Dar 
Sauron din Mordor i-a atacat, şi aşa a ajuns să se încheie Ultima 
Alianţă dintre Elfi şi Oameni, şi oştirile lui Gil-galad şi Elendil au 
fost chemate sub arme în Arnor. 

Ajuns aici cu povestea, Elrond se opri din vorbit şi oftă. 

— Parcă văd şi acum splendoarea flamurilor lor, continuă 
el. Îmi aduceau în minte gloria Zilelor de Odinioară şi Oştile lui 
Beleriand, atât de mulţi prinți şi căpetenii de seamă se 
strânseseră. Şi totuşi, nu tot atât de mulţi şi de mânari ca atunci 
când a fost zdrobit Thangorodrim şi când elfii au socotit că răul 
se sfârşise o dată pentru totdeauna, dar n-a fost să fie aşa. 

— Chiar îţi aminteşti? îi scăpă lui Frodo întrebarea cu voce 
tare fără să vrea, într-atât era de uluit. Dar credeam - şi se opri 
o clipă fâstăcit, atunci când Elrond se răsuci spre el - credeam 
că Gil-galad a căzut cu mult mai multă vreme în urmă. 

— Cu adevărat aşa a fost, răspunse Elrond cu o voce 
groasă. Doar că amintirile mele se întorc departe în timp, până 
în Zilele de Odinioară. Eărendil a fost seniorul meu, cel care s-a 
născut în Gondolin înainte de pieirea acestei ţări; iar mama mea 
a fost Elwing, fiica lui Dior, fiul lui Luthien din Doriath. Am fost 
martor la trei evuri în partea de apus a lumii, la multe înfrângeri 
şi la multe victorii nerodnice. 

Am fost pristavul lui Gil-galad şi am însoţit oastea lui. Am 
fost la Bătălia de la Dagorlad înaintea Porții Negre din Mordor, 
unde am ieşit învingători; căci nimeni nu se putea pune 
împotriva Suliţei lui Gil-galad şi a Sabiei lui Elendil, Aiglos şi 
Narsil se numeau acestea. Ultima bătălie în care am luptat a 
fost pe povârnişurile de la Orodruin, acolo unde s-a stins Gil- 
galad, şi unde a căzut Elendil, iar Narsil s-a despicat sub trupul 
lui; dar Sauron însuşi a fost înlăturat de pe tron şi Isildur a tăiat 
Inelul de pe mâna lui cu ciotul de tăiş ce mai rămăsese din sabia 
tatălui său şi l-a luat pentru sine. 

Auzind aceasta, străinul Boromir îl întrerupse strigând: 

— Vasăzică asta s-a întâmplat cu Inelul! Dacă o asemenea 
poveste ar fi fost spusă pe meleagurile de la Miazăzi, de mult ar 
fi fost dată uitării. Despre Marele Inel am aflat de la cel al cărui 
nume nu-l rostim; doar că noi gândeam că Inelul a pierit de pe 
faţa pământului o dată cu năruirea primului său regat. Şi-acum 
aud că Isildur l-a luat. Asta da, veste. 


— Din păcate, aşa este, îşi reluă Elrond vorba. Isildur l-a 
luat, cum n-ar fi trebuit s-o facă. Atunci ar fi trebuit să fie 
azvârlit înapoi în focul lui Orodruin, în care fusese făurit. Dar 
puţini au băgat de seamă ce făcea Isildur. El singur s-a aflat 
lângă tatăl său în acea ultimă şi devastatoare bătălie; şi în 
preajma lui Gil-galad s-au aflat numai Cirdan şi cu mine. Dar 
Isildur cu nici un chip n-a dat ascultare sfaturilor noastre. 

„Pe acesta îl voi păstra ca răscumpărare pentru tatăl şi 
fratele meu", a zis el; astfel că puteam noi să zicem orişice, el l- 
a luat şi al lui a fost. Dar curând Inelul l-a trădat, aducându-i 
moartea; din care pricina la Miazănoapte i se spune Blestemul 
lui Isildur. Dar poate că moartea a fost răul cel mai mic ce i s-ar 
fi putut întâmpla. 

Doar la Miazăzi s-a aflat despre toate acestea, şi de către 
foarte puţini. Aşa că nu e de mirare, Boromir, că n-aţi auzit 
nimic. Din prăpădul de pe Câmpiile Vesele, unde a pierit Isildur, 
doar trei bărbaţi s-au mai întors vreodată trecând Munţii înapoi 
după lungi pribegii. Unul dintre aceştia a fost Ohtar, cavalerul lui 
Isildur, care aducea rămăşiţele sabiei lui Elendil; le-a adus lui 
Valandil, moştenitorul lui Isildur, care, copil fiind la acea vreme, 
rămăsese acasă, aici, în Vâlceaua Despicată. Narsil însă se 
despicase, lumina tăişului ei se stinsese pentru totdeauna şi 
nicicând n-a mai fost făurit altul asemenea. 

Nerodnică am spus că a fost victoria Ultimei Alianțe? Nu 
întru totul, şi totuşi nu şi-a atins țelul. Sauron fusese pus cu 
botul pe labe, dar nu şi nimicit. Inelul său pierdut era, dar nu şi 
distrus. Turnul Intunecimii ajunsese în ruină, dar temeliile sale 
tot acolo se aflau; căci fuseseră zidite cu puterea Inelului şi, 
atâta vreme cât acesta se mai afla pe pământ, ele vor dura. Elfi 
şi oameni viteji şi prieteni de-ai lor făr' de număr au pierit în 
război. Anârion a fost răpus, Isildur a fost răpus; Gil-galad şi 
Elendil se stinseseră. Nicicând nu se va mai ivi o asemenea 
însoţire de elfi şi oameni; căci oamenii se înmulţesc şi Primii 
Născuţi se împuţinează şi cele două seminţii se înstrăinează una 
de alta. Şi din acea zi seminţia din Númenor a început să decadă 
şi anii vieților lor să se scurteze. 

După război şi după măcelul de pe Câmpiile Verzi, oamenii 
din Apusime sunt tot mai puţini, şi Annuminas, oraşul lor de pe 
malul Lacului Evendim, a căzut în ruină; urmaşii lui Valandil s-au 
strămutat şi s-au aşezat în Fornost, pe Gruiurile înalte de la 


Miazănoapte, dar şi acel loc este acum părăsit. Oamenii îi spun 
Stăvilarul Morților şi se tem să pună piciorul pe acel meleag. 
Căci poporul lui Arnor s-a risipit care-ncotro şi vrăjmaşii i-au 
secerat şi stăpânirea lor a trecut şi-n urmă-le au rămas doar 
coline verzi printre dealurile înierbate. 

La Miazăzi, regatul Gondor a durat şi-a tot durat; şi o vreme 
splendoarea lui s-a făcut tot mai mare, amintind oarecum de 
puterea regatului Númenor , înainte să fi pierit. Turnuri înalte 
clădite de locuitorii săi, fortărețe de neînvins, porturi pentru 
nenumărate corăbii; şi coroana înaripată a Regilor oamenilor era 
privită cu venerație de multe neamuri vorbind tot atâtea limbi. 
Oraşul de căpetenie era Osgiliath, Citadela Stelelor, prin mijlocul 
căruia curgea Râul. Şi tot ei au construit Minas Ithil, Turnul Lunii 
care Răsare, la răsărit, pe un umăr al Munţilor Umbrei; iar la 
apus, la poalele Munţilor Albi, alt turn au construit, Minas Anor, 
Turnul Soarelui care Apune. Acolo, în curţile Regelui creştea un 
copac alb, din sămânţa acelui copac adus de Isildur de peste 
apele cele adânci, şi înainte de aceasta sămânţa acelui copac 
din Eressa se trăsese, chiar mai înainte, din Apusul cel mai de la 
Apus, din Ziua dinaintea vremurilor când lumea a fost tânără. 

Dar anii Pământului-de-Mijloc treceau iute, şi neamul lui 
Meneldil, fiu al lui Anârion, s-a stins. Copacul s-a veştejit, iar 
sângele locuitorilor din Númenor s-a amestecat cu acela al unui 
neam de oameni mai neînsemnat. Apoi timpul s-a oprit 
deasupra zidurilor Mordorului şi făpturi întunecate s-au furişat 
înapoi în Gorgoroth. Şi a venit o vreme când făpturi rele au venit 
de oare-unde şi, cucerind Minas Ithil, s-au aşezat acolo, 
prefăcându-l într-un sălaş de temut; Minas Morgul i se spune 
acum, Turnul Vrăjitoriilor. Apoi Minas Anor şi-a preschimbat 
numele în Minas Tirith, Turnul Străjii, şi aceste două oraşe s-au 
aflat mereu în război, dar Osgiliath ce se găsea între ele a rămas 
pustiu şi ruinele sale erau bântuite de umbre. 

Aşa a fost timp de multe vieţi de-ale oamenilor. Doar că 
Seniorii din Minas Tirith sunt şi azi pe picior de luptă, ţinând 
piept duşmanilor noştri, apărând Râul de la Argonath şi până la 
Mare. Şi iată că am ajuns să isprăvesc acea parte a poveştii pe 
care am vrut s-o spun. Căci în zilele lui Isildur, Inelul Stăpân n-a 
mai fost ştiut de nimeni unde se află, iar cele Trei au scăpat de 
sub puterea lui. Numai uite că în ultima vreme ele se află din 


nou în primejdie, căci acel Unu a fost găsit. Alţii vor vorbi despre 
cum a fost găsit, căci rolul meu a fost neînsemnat. 

Tăcu, iar Boromir se ridică de îndată în picioare, înalt şi 
mândru în faţa lor. 

— Îngăduie-mi, Stăpâne Elrond, zise el, întâi să adaug şi eu 
câte ceva la povestea despre Gondor; căci cu adevărat din Ţara 
lui Gondor am venit până aici. Şi ar fi bine ca toţi să ştie ce se 
petrece acolo. Puţini, socotesc eu, au cunoştinţă despre faptele 
noastre şi prin urmare n-au cum şti despre ce-i aşteaptă dacă 
nu vom izbândi. 

Să nu vă închipuiţi că în Ţara Gondor se iroseşte sângele 
celor din Númenor , şi nici mândria şi demnitatea lor n-au fost 
date uitării. Mulțumită vitejiei noastre, seminţia cea sălbatică de 
la Soare-Răsare este şi-acum înfrânată, iar grozăvia din Morgul 
este ţinută departe; doar astfel sunt păstrate pacea şi libertatea 
pe meleagurile de dincolo de noi, dinspre Apus. Dar dacă Râul 
ce noi îl apărăm va cădea în mâini vrăjmaşe, ce va fi atunci? 

Şi uite că acel ceas pare să nu fie prea departe. Fum se 
înalţă din nou din Orodruin, numit de noi Muntele Osândei. 
Puterea Tărâmului Negru se înteţeşte şi straşnic ne mai apasă. 
Când s-a întors Duşmanul, poporul nostru a fost alungat din 
Thilien, ţara noastră preafrumoasă la răsărit de Râu, cu toate că 
ne-am păstrat o fortăreață acolo şi un corp de oştire. Dar chiar 
în acest an, în zilele lui iunie, s-a pornit pe neaşteptate război 
împotriva noastră dinspre Mordor şi am fost alungaţi. Ne-au 
copleşit, atât de mulţi erau, căci Mordor s-a aliat cu Răsăritenii 
şi cu sângerosul Haradrim; dar nu din pricina numărului lor am 
fost înfrânți. Ci se afla acolo o putere pe care n-o simţiserăm 
niciodată înainte. 

Unii spuneau că putea fi văzută, precum un călăreț uriaş şi 
negru, o umbră întunecată în lumina lunii. Oriunde se ivea, un 
fel de nebunie îi cuprindea pe vrăjmaşi, în schimb ai noştri, până 
şi cei mai viteji, erau cuprinşi de spaimă, încât cal şi călăreț se 
dădeau bătuţi şi-o rupeau la sănătoasa. Doar o mână din oştirea 
noastră de la răsărit s-a mai întors, distrugând ultimul pod ce 
încă se mai afla în mijlocul ruinelor din Osgiliath. 

M-am aflat în compania ce-a apărat podul, până când s-a 
năruit în spatele nostru. Doar patru s-au salvat înotând: fratele 
meu şi cu mine, şi alţi doi. Dar noi luptam şi mai departe, 
apăram tot ţărmul apusean al râului Anduin; şi cei ce stau la 


adăpost dincolo de noi ne ridică în slăvi ori de câte ori aud de 
numele nostru: multe laude, însă prea puţin ajutor. Doar dinspre 
Rohan se mai îndreaptă spre noi oameni atunci când îi chemăm. 

În ceasul acesta rău am venit cu solie până la Elrond, 
străbătând multe leghe presărate cu primejdii: timp de o sută 
zece zile am călătorit de unul singur. Numai că eu nu aliaţi de 
război caut. Puterea lui Elrond stă în înţelepciunea lui, nu în 
arme, aşa se zice. Am venit să cer un sfat şi descâlcirea unor 
vorbe tare nedesluşite. Căci în ajunul unui atac neaşteptat 
fratele meu a avut un vis pe când dormea un somn chinuit, iar 
mai apoi acelaşi vis i-a tulburat somnul adeseori, şi o dată mi s-a 
arătat şi mie. 

În acel vis se făcea că bolta de la răsărit se întunecă şi un 
tunet se auzea tot mai răsunător, dar la Apus o lumină palidă se 
întrezărea pe cer şi din ea am auzit o voce, îndepărtată şi totuşi 
răspicată, care striga: 

Căută Sabia ce-a fost despicată, 

Se-ascunde în Imladris, în valea ciudată; 

Vor fi date şi sfaturi de gurile vrednice, 

Decât străjile din Morgul cu mult mai puternice. 
Arăta-se-vor semne prin ceruri deşarte 

Despre Sfârşitul care nu e departe, 

Căci Blestemul lui Isildur se va trezi din ceaţă 
Şi Pitic-Piticuţul va ieşi în faţă. 

Puțin am putut pricepe noi din aceste vorbe şi ne-am dus 
să i le spunem tatălui nostru, Seniorul din Minas Tirith, căci el 
cunoaşte istoriile din Gondor. Atât s-a priceput să ne spună, 
anume că Imladris era în străvechime un nume dat de elfi unei 
văi îndepărtate la miazănoapte, unde trăia Elrond cel pe 
jumătate elf, cel mai învăţat dintre ştiutorii de istorii. Astfel că 
fratele meu, văzând cât de fără de nădejde era nevoia în care 
ne aflăm, s-a arătat nerăbdător să dea ascultare visului şi să 
caute acel Imladris; dar cum calea era îndoielnică şi cu primejdii 
nenumărate, am hotărât să pornesc eu în această călătorie. 
Tata şi-a călcat pe inimă când mi-a îngăduit să plec şi mult am 
umblat apoi pe drumuri uitate, căutând casa lui Elrond, de care 
mulţi auziseră, dar puţini ştiau unde se află. 

— Şi aici, în casa lui Elrond, vei afla destule cât să te 
limpezeşti, spuse Aragorn, ridicându-se în picioare. 


Îşi aruncă spada pe masa ce se afla în faţa lui Elrond şi toţi 
văzură că lama îi era despicată în două. 

— lată Sabia care s-a Despicat, spuse el. 

— Şi cine eşti tu, şi ce legături ai cu Minas Tirith? vru să ştie 
Boromir, uitându-se cu uimire la faţa suptă a Pribeagului şi la 
pelerina lui roasă de vreme. 

— El e Aragorn, fiul lui Arathorn, îl lămuri Elrond, şi se 
trage, prin nenumărați strămoşi, din fiul lui Isildur Elendil, din 
Minas Ithil. El este căpitanul Dunedainilor de la Miazănoapte, şi 
puţini au rămas în zilele noastre din acel neam. 

— Atunci al tău este, şi nicidecum al meu, strigă Frodo 
uluit, sărind în picioare ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Inelul să-i fie 
cerut de îndată. 

— Scoate Inelul la lumină, Frodo, îi ceru Gandalf solemn. A 
sosit clipa. Ridică-l să-l vedem, şi atunci Boromir va înţelege şi 
celelalte vorbe ale ghicitorii sale. 

Cineva sâsâi, cerând linişte, şi toţi ochii se întoarseră spre 
Frodo. Teama şi ruşinea puseseră pe neaşteptate stăpânire pe 
el; şi simţea o mare strângere de inimă să arate Inelul şi chiar 
scârbă să-l atingă. Ar fi vrut să fie undeva departe de acel loc. 
Inelul străluci şi sclipi atunci când îl înălţă cu mână tremurătoare 
dinaintea tuturor. 

— lată Blestemul lui Isildur, rosti Elrond. 

Ochii lui Boromir se aţintiră scăpărând asupra inelului de 
aur. 

— Piticuţul, murmură el. Să înţeleg că sfârşitul pentru Minas 
Tirith e aproape? Dar atunci de ce să căutăm o spadă frântă? 

— Cuvintele nu însemnau sfârșitul pentru Minas Tirith, 
spuse Aragorn. Dar cu adevărat se apropie un sfârşit şi fapte 
măreţe. Căci sabia care s-a despicat este sabia lui Elendil şi s-a 
despicat sub trupul lui când a căzut. A fost păstrată cu sfinţenie 
de urmaşii săi, în timp ce tot ce a rămas moştenire de la el s-a 
pierdut; căci ştiam de la străbunii noştri că va fi să o făurim încă 
o dată atunci când se va fi găsit Inelul, Blestemul lui Isildur. Şi- 
acum că ai văzut sabia pe care o căutai, ce urmează să ceri? 
Casa lui Elendil doreşti poate să se întoarcă pe meleagurile 
Gondorului? 

— N-am fost trimis să cer o favoare, ci doar să caut tâlcul 
unei ghicitori, răspunse Boromir mândru. E adevărat că suntem 
strânşi cu uşa, iar Spada lui Elendil ne-ar fi de-un ajutor 


nesperat - dacă un asemenea lucru ar putea într-adevăr să iasă 
din umbrele trecutului. 

Se uită încă o dată la Aragorn, şi privirea îi era grea de 
îndoială. 

Frodo simţi că Bilbo, care se afla alături de el, începea să-şi 
piardă răbdarea. Era limpede că situaţia în care era pus 
prietenul său îl irita. Se ridică deodată în picioare şi izbucni: 

Nu-i aur tot ce străluceşte. 

Nu toţi sunt rătăciţi fără viaţă. 
Ce-i tare nu se învecheşte, 

Şi rădăcini adânci nu-ngheaţă. 
Cenuşa-ncinge foc deodată, 
Lumini iau umbrele la goană. 
Ca nou tăişul rupt se-arată, 

Şi regi, acei fără coroană. 

— Poate că versurile nu-s dintre cele mai bune, dar sunt 
cele nimerite - dacă ai nevoie de încă o dovadă după vorbele lui 
Elrond. Dacă pentru asta ai făcut o călătorie de o sută una zile, 
atunci fă bine şi ia-le în seamă. 

Şi Bilbo se aşeză cu un mârâit. 

— Eu am compus versurile astea, îi şopti el lui Frodo, 
pentru Dunadan, când mi-a povestit întâia dată povestea lui. 
Aproape că mi-aş dori să nu mi se fi isprăvit aventurile şi să fi 
putut merge cu el atunci când va veni vremea să se ducă. 

Aragorn zâmbi către el; apoi se întoarse iarăşi spre 
Boromir. 

— Eu unul te iert pentru îndoiala ce-o arăţi, spuse el. Prea 
puţin mă asemăn la chip cu Elendil şi Isildur aşa cum sunt 
înfăţişaţi în piatră, în toată măreţia lor, în sălile din Denethor. Eu 
nu-s decât urmaşul lui Isildur, nu Isildur însuşi. Am dus o viaţă 
neîndurătoare şi lungă; şi leghele ce se numără de aici până în 
Gondor sunt doar o fărâmă din neînchipuit de multele mele 
călătorii. Am trecut mulţi munţi şi multe râuri, de bătut am bătut 
multe şesuri, până hăt-departe în ţările Rhân şi Harad, unde 
stelele ne sunt străine. 

Dar casa mea, atâta şi aşa cum este, se află la 
Miazănoapte. Căci acolo au trăit urmaşii lui Valandil, într-o linie 
neîntreruptă din tată-n fiu, timp de multe generaţii. Zilele 
noastre s-au întunecat, iar noi ne-am risipit; dar sabia a ajuns în 
mâinile unui nou stăpân. Şi iată ce-ţi voi spune ţie, Boromir, 


înainte să isprăvesc. Singuratici suntem noi, Pribegii din 
pustietate, vânătorii, dar întotdeauna îi vom vâna pe slujitorii 
Duşmanului; căci se găsesc în multe locuri, nu numai în Mordor. 

Ascultă, Boromir, dacă ar fi fost Gondor o fortăreață 
trainică, altul ne-ar fi fost jocul. Multe lucruri rele sunt pe lume, 
cărora zidurile voastre puternice şi săbiile strălucitoare nu le pot 
sta împotrivă. Ştiţi prea puţine despre tărâmurile ce se întind 
dincolo de hotarele voastre. Vorbeşti despre pace şi libertate? 
Cei de la Miazănoapte nu le-ar fi cunoscut de n-am fi fost noi. l- 
ar fi răpus teama. Dar când lucruri întunecoase ies dintre 
dealurile nelocuite sau se furişează afară din pădurile neînsorite 
şi dau de noi, o rup la fugă din calea noastră. Ce drumuri ar mai 
cuteza careva să străbată, ce siguranţă ar mai fi în ţinuturile 
liniştite, sau noaptea în casele oamenilor simpli, dacă 
Dunedainii ar dormi sau ar fi coborât cu toţii în mormânt? 

Şi cu toate astea, nouă ni se aduc mai puţine mulţumiri 
decât vouă. Drumeţii ne privesc cu ochi răi, iar sătenii 
născocesc porecle pline de dispreţ pentru noi. „Pas Mare" îmi 
zice un grăsan ce locuieşte la o zi depărtare de căile bătute de 
vrăjmaşi la vederea cărora i s-ar opri inima-n piept sau care i-ar 
preface în praf şi pulbere orăşelul, de n-ar fi păzit cu străşnicie zi 
şi noapte. Dar lăsam lucrurile aşa cum sunt. Dacă neştiutorii 
trăiesc fără griji şi teamă, neştiutori să rămână, iar noi în taină 
vom veghea să-şi ducă astfel viaţa mai departe. Aceasta a fost 
menirea seminţiei mele, în vreme ce anii s-au lungit şi iarba a 
crescut. 

Şi uite că lumea se schimbă acum încă o dată. Un alt ceas 
răsună. Blestemul lui Isildur a fost găsit. Lupta ne bate la uşa. 
Spada va fi făurită ca nouă. lar eu voi veni la Minas Tirith. 

— Spui că Blestemul lui Isildur a fost găsit, zise Boromir. 
Am văzut un inel strălucitor în mâna Piticuţului; numai că Isildur 
a pierit înainte să fi început evul acestei lumi, aşa se spune. De 
unde ştiu înţelepţii că acest inel este al lui? Şi cum de s-a 
păstrat de-a lungul atâtor ani, până a fost adus aici de un sol 
atât de ciudat? 

— i se vor spune toate acestea, îi făgădui Elrond. 

— Dar nu acum, te rog, jupâne, scânci Bilbo. Soarele a 
ajuns la ceasul amiezii şi simt o nevoie năprasnică de ceva care 
să-mi dea puteri. 


— Pe tine nu te-am poftit încă să vorbeşti, zâmbi Elrond. 
Dar o fac acum. Hai. Spune-ne povestea ta. Şi dacă n-ai apucat 
să-ţi pui în versuri istorisirea, poţi să ne-o zici cu vorbe 
nemeşteşugite. Cu cât va fi mai scurtă, cu atât mai degrabă te 
vei putea înviora. 

— Prea bine, acceptă Bilbo. Voi face precum m-ai rugat. 
Dar voi spune povestea adevărată. Şi de sunt pe-aici dintre cei 
care m-au auzit spunând-o altfel - aruncă o privire piezişă spre 
Gl6in - îi voi ruga s-o uite şi să mă ierte. N-am dorit, în acele zile, 
decât să-i conving pe toţi că eram de drept stăpânul comorii şi 
astfel să scap de numele de hoţ ce mi se dăduse. Dar poate că 
acum înţeleg lucrurile ceva mai bine. Orice-ar fi fost atunci, iată 
ce s-a întâmplat. 

Pentru unii aflaţi în sală, povestea lui Bilbo era cu totul 
nouă, drept care ascultau cu uimire, în vreme ce bătrânul 
hobbit, nicidecum nemulţumit, le spunea aventura sa cu Gollum 
de la cap la coadă. N-a lăsat deoparte nici o singura ghicitoare. 
Şi ar fi povestit şi despre petrecere şi dispariţia sa din Comitat, 
dacă i s-ar fi îngăduit; dar Elrond ridică mâna. 

— Bine povestit, prietene, însă pentru acum e destul. Ne 
ajunge să ştim că Inelul a fost trecut lui Frodo, moştenitorul tău. 
Lasă-l pe el să spună mai departe. 

Mai puţin dornic să vorbească decât Bilbo, Frodo le spuse 
despre tot ce făcuse cu Inelul din ziua în care intrase în grija sa. 
Fiecare etapă a călătoriei sale din Hobbiton şi până la Vadul 
Urşilor fu descusută şi cumpănită şi tot ce-şi putea aminti 
despre Călăreţii Negri fu întors pe toate feţele. Într-un târziu se 
aşeză la loc în jilţul său. 

— Nu te-ai descurcat rău, i se adresă Bilbo. Ai fi putut 
scoate o poveste bună, dacă nu te-ar fi întrerupt ăştia tot 
timpul. Am încercat să-mi fac nişte însemnări, dar va trebui să le 
revedem amândoi ceva mai târziu, dacă e să le pun pe hârtie. 
Se pot scoate nu ştiu câte capitole din ce-ai păţit până să ajungi 
aici. 

— Da, povestea este lungă, îi dădu Frodo dreptate. Dar încă 
nu mi se pare încheiată. Vreau să mai aflu multe lucruri, mai cu 
seamă despre Gandalf. 

Galdor de la Limanuri, care şedea în apropierea lui, îi auzi 
cuvintele. 


— Că bine zici! strigă el şi, răsucindu-se spre Elrond, spuse: 
înţelepţii or fi având pricinile lor întemeiate să fie încredinţaţi că 
inelul tinerelului ăstuia e cu adevărat Marele Inel despre care se 
vorbeşte de atâta vreme, chiar dacă acest lucru pare greu de 
crezut de către cei ce ştiu mai puţin. Dar nu s-ar putea să aflăm 
şi dovezile? Şi aş mai pune o întrebare: Cum rămâne cu 
Saruman? E învăţat, cunoaşte Istoria Inelului, cu toate acestea 
nu este aici cu noi. El ce sfat ne dă - dacă are habar de ceea ce 
ne-a fost dat să auzim aici? 

— Întrebările tale, Galdor, au legătură între ele, răspunse 
Elrond. Nu le-am dat deoparte şi vor primi răspuns. Dar pe 
acestea e rândul lui Gandalf să le lămurească; iar pe el am să-l 
rog să vorbească la urmă, pentru că lui i se cuvine cea mai mare 
cinste şi, în aceste privinţe, el este cel care ştie cel mai bine 
totul. 

— Unii dintre noi, Galdor, spuse Gandalf, ar putea crede că 
veştile aduse de Glóin şi urmărirea lui Frodo sunt îndeajuns 
dovezi că inelul hobbitului este un lucru de mare preţ în ochii 
Duşmanului. Cu toate acestea, este doar un inel. Pe cele Nouă le 
ţine Nazgul. Cele Şapte sunt duse departe sau distruse. 
(Auzindu-l, Gl6in tresări, dar nu spuse nimic.) Despre cele Trei 
ştim şi noi. Ce este atunci acesta de-aici, ca Duşmanul să-l 
dorească atât? 

Cu adevărat, mult timp s-a scurs între Râu şi Munte, între 
pierdere şi regăsire. Dar golul din ştiinţa înţelepţilor a fost 
umplut în cele din urmă. Prea încet, totuşi. Căci Duşmanul ne-a 
urmat îndeaproape, chiar mai îndeaproape decât m-am temut. 
Dar e bine că abia în anul ăsta, în vara asta, după cât se pare, a 
aflat întregul adevăr. 

Unii îşi vor aminti că acum mulţi ani eu însumi am cutezat 
să trec pragul Necromantului din Don Guldur, să-i cercetez în 
taină ştiinţa, şi astfel să aflu că temerile noastre erau adevărate: 
el însuşi nu era altul decât Sauron, Duşmanul nostru din 
străvechime, care căpăta încă o dată formă şi-şi strângea din 
nou puterile. Şi sunt şi dintre cei care-şi vor aminti că Saruman 
ne-a povâăţuit să nu-l atacăm pe faţă, astfel că vreme 
îndelungată n-am făcut altceva decât să stăm cu ochii pe el. In 
cele din urmă, cum umbra lui Sauron creştea, Saruman nu s-a 
mai împotrivit şi Sfatul şi-a adunat toate forţele şi a alungat răul 
din Codrul Întunecimii - şi asta s-a petrecut chiar în anul în care 


a fost găsit acest Inel: un noroc tare ciudat, dacă a fost cu 
adevărat noroc. 

Dar întârziasem prea mult, aşa cum prevestise Elrond. 
Sauron stătuse şi el la pândă şi se pregătise de cu vreme 
împotriva atacului nostru, cârmuind Ţinutul Mordor de departe, 
ajutat de cei din Minas Morgi, unde trăiau cei Nouă slujitori ai 
săi, şi asta până a fost totul pregătit. Atunci abia s-a dat bătut în 
faţa noastră, dar numai s-a prefăcut că fuge, căci curând după 
aceea s-a refugiat în Turnul Întunericului şi s-a dat în vileag. Şi 
tot atunci s-a adunat sfatul pentru ultima oară; căci aflaserăm 
de-acum că ceea ce căuta el cu atâta înfrigurare era acest Inel. 
Ne-am temut că avea cunoştinţe de care noi nu prinsesem de 
veste. Dar Saruman a zis că nu şi a repetat ceea ce ne spusese 
şi înainte: anume că acest Unu nu va mai fi nicicând găsit pe 
Pământul-de-Mijloc. 

„Dacă e să pun răul înainte, ne-a zis, atunci Duşmanul ştie 
că noi nu-l avem, că s-a pierdut şi pierdut a rămas. Dar ce-a fost 
pierdut o dată mai poate fi găsit, aşa gândeşte el. Teamă să n- 
aveţi. Nădejdea asta a lui e o amăgire. Oare n-am cercetat chiar 
eu acest lucru în amănunţime? Inelul a căzut în apele Marelui 
Anduin; şi cu multă vreme în urmă, în timp ce Sauron zăcea 
dormind, a fost dus pe Râu la vale, până în Mare. Acolo să-l 
lăsaţi să zacă până la sfârşit." 

Gandalf tăcu şi privirile lui se îndreptară spre răsărit, 
dincolo de verandă, spre tancurile îndepărtate ale Munţilor 
Ceţoşi, la ale căror poale largi zăcea pitită de atâta vreme 
primejdia ce ameninţa lumea. Scoase un oftat. 

— Atunci am greşit eu, spuse el. M-am lăsat convins de 
vorbele lui Saruman cel înţelept; ar fi trebuit să caut adevărul 
mai curând. Şi primejdia în care ne aflam acum ar fi fost mai 
mică. 

— Toţi am greşit, zise Elrond, şi dacă n-ai fi stat tu de 
strajă, poate că întunericul ne-ar fi înghiţit de mult cu totul. Dar, 
continuă. 

— Din prima clipă am avut o presimţire, cu toate că, din 
câte ştiam, n-aş fi avut nici un motiv, spuse Gandalf mai 
departe, şi am dorit să descopăr cum a încăput acest obiect pe 
mâinile lui Gollum şi de când. Aşa că m-am pus la pândă, 
socotind că n-o să treacă multă vreme şi tot o să iasă din 
întunecime, ca să-şi caute comoara. Şi cu adevărat a ieşit, dar 


nu ştiu cum de n-am prins de veste, şi dus a fost. lar apoi, vai! 
nu mi-am mai bătut capul cu asta, doar stăteam de veghe şi 
aşteptam, aşa cum am făcut cu toţii prea adesea. 

Timpul a trecut şi alte griji s-au ivit, până când bănuielile 
mele s-au preschimbat dintr-o dată în frică. De unde provenea 
Inelul hobbitului? lar dacă frica mea avea temei, ce anume 
trebuia făcut cu el? Trebuia să cumpănesc aceste două lucruri. 
Dar încă nu vorbisem nimănui despre teama mea, ştiind cât de 
periculoasă era o şoaptă scăpată la timpul necuvenit şi dusă 
mai departe. În toate lungile războaie purtate cu Turnul 
Întunericului, trădarea ne fusese cel mai mare vrăjmaş. 

Asta s-a întâmplat acum şaptesprezece ani. Curând mi-am 
dat seama că iscoade de tot felul, chiar şi fiare şi păsări, se 
adunaseră în jurul Comitatului, şi teama mea a crescut. l-am 
chemat în ajutor pe Dunedaini, care s-au pus şi ei de veghe; şi 
mi-am mărturisit temerile lui Aragorn, moştenitorul lui Isildur. 

— lar eu, interveni Aragorn, l-am sfătuit să luăm urma lui 
Gollum, chiar dacă părea să fie prea târziu. Şi întrucât, după 
judecata mea, moştenitorul lui Isildur trebuia să se străduiască 
să îndrepte greşeala lui Isildur, am pornit alături de Gandalf în 
căutarea cea lungă şi fără de speranţă. 

După aceste vorbe, Gandalf le spuse cum răscoliseră ei 
Ţara Pustietăţii în lung şi-n lat, până hăt departe, spre Munţii 
Umbrei şi spre îngrăditurile Mordorului. 

— Acolo am auzit vorbindu-se despre el, ceea ce ne-a făcut 
să bănuim că se ascunsese o vreme lungă în dealurile 
întunecate; dar n-a fost chip să dăm de el, şi atunci a început să 
mă cuprindă disperarea, în deznădejdea aceea a mea, m-am 
gândit să încerc să fac ceva, iar dacă izbândeam, poate că nu 
mai avea să fie nevoie să-l căutăm pe Gollum. Insuşi inelul îmi 
putea dovedi dacă într-adevăr era acel Inel şi nu altul. Mi-au 
venit în minte cuvinte ce se rostiseră la Sfat: cuvintele lui 
Saruman, pe care le auzisem doar cu o ureche la acea vreme. 
Acum însă le auzeam răspicat în inima mea. 

„Cele Nouă, cele Şapte, cele Trei, spusese el, îşi au fiecare 
dintre ele nestemata lui. Nu şi acel Unu. Acesta era rotund fără 
altă podoabă, la fel cu oricare alt inel mai puţin preţios; dar 
făurarul lui a încrustat anumite semne pe el, pe care cei 
pricepuţi se prea poate să mai fie în stare să le desluşească şi 
să le citească." 


Care erau acele semne, nu spusese. Cine le putea şti? Doar 
făurarul. Şi Saruman? Dar, oricât de multe ar fi ştiut el, trebuie 
că le învățase la rândul său de undeva. Care altă mână, în afară 
aceleia a lui Sauron, mai ţinuse acest inel, înainte să se fi 
pierdut? Doar mâna lui Isildur. 

Stăpânit de acest gând, am renunţat la urmărire şi m-am 
dus cât am putut de iute în Gondor. În zilele de demult, membrii 
ordinului meu erau primiţi cu braţele deschise acolo, iar 
Saruman cu deosebire. Adeseori stătuse vreme îndelungată că 
oaspete al Seniorului Oraşului. Seniorul Denethor însă nu s-a 
arătat la fel de încântat să mă vadă şi a cam scrâşnit din dinţi 
când mi-a îngăduit să-i cercetez pergamentele şi cărţile. 

„Dacă, aşa precum spui, nu doreşti altceva decât să cauţi 
mărturii despre vremurile apuse şi despre începuturile Oraşului, 
eşti liber să citeşti! mi-a zis el. Căci pentru mine ceea ce a fost 
este mai puţin întunecat decât ceea ce va fi să vină, şi grija mea 
asta e. Dar dacă nu dovedeşti mai multă pricepere decât 
Saruman, care a stat îngropat aici ca să scarmene totul d'a fir a 
păr, nu vei găsi nimic din ce nu-mi este mie prea bine cunoscut, 
eu, care sunt stăpânul tuturor învățăturilor şi poveştilor acestui 
Oraş." 

Aşa mi-a spus Denethor. Şi totuşi între grămezile lui de 
arhive se aflau multe pe care puţini mai sunt în ziua de azi în 
stare să le citească, chiar şi dintre învățații cei mai învăţaţi, căci 
scrisurile şi limbile lor au devenit de neînțeles pentru cei de 
acum. Ascultă la mine, Boromir, în Minas Tirith încă se găseşte - 
necitit de nimeni altcineva în afară de mine şi de Sauron, după 
ce nici regii n-au izbutit - un pergament întocmit chiar de Isildur 
însuşi. Căci Isildur, după războiul din Mordor, nu s-a întors drept 
acasă, aşa cum au povestit unii. 

— Poate unii de la Miazănoapte, îl întrerupse Boromir. 
Toată lumea din Gondor ştie că mai întâi s-a dus în Minas Anor, 
unde a locuit o vreme la nepotul său Meneldil, povăţuindu-l 
despre tot ce trebuia să ştie înainte să lase pe mâinile lui 
conducerea Regatului de la Miazăzi. Atunci a însămânţat acolo 
ultima sămânță din Copacul Alb, în amintirea fratelui său. 

— Dar tot atunci a făcut şi acest pergament, îşi reluă 
Gandalf vorba; şi asta nu s-a ţinut minte în Gondor, după cât se 
pare. Căci pergamentul vorbeşte despre Inel, şi astfel a scris 
Isildur acolo: 


Marele Inel se va duce acum ca moştenire în Regatul de la 
Miazănoapte; însă va rămâne mărturie scrisă despre el aici în 
Gondor, unde se află moştenitori ai lui Elendil, pentru vremurile 
când amintirea acestor mari fapte se va fi şters. 

După aceste vorbe, Isildur descria Inelul aşa cum îl găsise: 

Era fierbinte când l-am luat întâia dată, fierbinte ca un 
tăciune, şi mâna mi s-a pârlit, încât tare mi-e teamă că nicicând 
nu voi mai scăpa de durerea pe care mi-a pricinuit-o. Dar chiar 
în vreme ce scriu, prinde să se răcească şi pare că se face mai 
mic, fără să-şi piardă forma sau frumusețea. Inscrisul de pe el, 
care întâi a fost la fel de limpede ca o flacăra purpurie, piere, 
abia de se mai poate desluşi. Caligrafia se asemuieşte cu aceea 
a elfilor din Eregion, căci aici în Mordor nu au litere pentru o 
lucrătură atât de fină; limba, însă, e neştiută mie. Mă bate 
gândul că ar fi o limbă vorbită pe Tărâmul Intunecat, căci îmi 
pare plină de scârbăvnicii şi aspră. Ce răutăţi spune nu pot eu 
să ştiu; dar am să pun pe hârtie semnele, ca nu cumva să se 
stingă dincolo de orice putință de-a le desluşi. Poate că Inelul 
tânjeşte după fierbințeala mâinii lui Sauron, care, aşa neagră 
cum era, ardea ca focul, şi astfel Gil-galad a fost nimicit, şi 
gândesc că, dacă aurul ar fi încă o dată încins, scrisul ar apărea 
cu limpezime. Dar eu unul n-am să cutez să fac nici un rău 
acestui obiect: singurul o adevărată minunăție din tot ce-a făurit 
Sauron. Pentru mine e nepretuit, chiar dacă-l câştig prin mare 
suferință. 

— După ce-am citit aceste cuvinte, continuă Gandalf, 
căutarea mea a luat sfârşit. Căci scrisul transpus pe pergament 
era întocmai aşa cum bănuise Isildur, în limba vorbită în Mordor 
şi de către slujitorii Turnului. Şi ce stătea scris pe Inel se ştia de 
mult. Căci în ziua în care Sauron pusese pentru prima oară Inelul 
pe deget, Celebrimbor, făuritorul celor Trei, îl simţise şi de 
departe îl auzise rostind vorbele acelea, astfel că îi aflase toate 
gândurile ticăloase. 

Am plecat din Denethor de îndată, dar chiar în vreme ce 
mă îndreptam spre miazănoapte, mi-au venit veşti din Lórien, 
anume că Aragorn trecuse pe acolo şi dăduse peste acea 
creatură numită Gollum. Astfel că mai întâi m-am dus să-l 
întâlnesc pe el şi să-i aud povestea. Prin ce pericole de moarte 
trecuse de unul singur, nici cu gândul nu îndrăzneam să 
gândesc. 


— Prea multe n-am ce să povestesc, zise Aragorn. Când 
ajungi să trebuiască să treci prin dreptul Porții Negre sau să 
calci sub tălpi florile ucigătoare din Valea Morgul, atunci poţi să 
te aştepţi la primejdii cu ghiotura. Intr-un târziu mă cuprinsese 
chiar şi pe mine disperarea, aşa că am pornit-o înapoi spre casă. 
Şi, ce să vezi, norocul îmi scoate în cale taman ceea ce căutam: 
urmele unor tălpi moi pe malul unui iaz mocirlos. Erau 
proaspete, se vedea limpede că cine trecuse pe-acolo se 
grăbise, şi nu spre Mordor, ci tocmai în cealaltă parte. M-am luat 
după ele de-a lungul Smârcurilor Morților şi deodată îl văd. M- 
am apropiat pe furiş de un heleşteu stătut, m-am uitat atent în 
apă, după ce umbrele serii s-au adâncit îndeajuns, şi am pus 
mâna pe Gollum. Era acoperit cu o mâzgă verde. Mă tem că n-o 
să mă aibă niciodată la suflet, căci m-a muşcat, iar eu nu m-am 
purtat cu îndurare faţă de el. Nimic n-am reuşit să scot din gura 
lui, decât doar urmele dinţilor. Pot să spun că acea parte a 
călătoriei, întoarcerea acasă, a fost cea mai rea dintre toate, 
pentru că a trebuit să-l păzesc zi şi noapte şi să-l fac să meargă 
înaintea mea, după ce-i legasem o frânghie de gât şi-i băgasem 
un căluş în gură, până ce s-a îmblânzit de tot din pricină că-l 
ţinusem fără apă şi mâncare, şi tot aşa până la Codrul 
Întunecimii. Când în sfârşit am ajuns acolo, l-am dat pe mâna 
elfilor, căci aşa ne înţeleseserăm să fac; şi zău că m-am bucurat 
să scap de el, într-atât puţea de cumplit. Eu unul nădăjduiesc să 
nu-l mai văd vreodată în faţa ochilor; Gandalf, însă, după ce-a 
venit, a stat multe ceasuri de vorbă cu el. i 

— Da, multe şi secătuitoare, dar nu fără de folos. Intâi 
pentru că ceea ce mi-a povestit despre cum pierduse inelul se 
potrivea cu povestea pe care ne-a spus-o Bilbo aici, pentru 
prima oară întocmai aşa cum s-a întâmplat; dar asta avea prea 
puţină însemnătate pentru mine, căci adevărul îl ghicisem 
singur. Ceea ce-am aflat atunci şi nu ştiusem înainte a fost că 
inelul lui Gollum a ieşit din apele Râului cel Mare foarte aproape 
de Câmpiile Vesele. Şi am mai aflat că fusese al lui vreme 
îndelungată. Puterea inelului îi lungise anii peste adevărata lor 
măsură; dar acea putere doar Râul cel Mare o stăpâneşte. 

Şi dacă aceasta nu este îndeajunsă dovadă, Galdor, mai 
este şi cealaltă încercare de care am amintit. Pe acest inel ţinut 
în sus pentru ca ochii voştri să-l vadă, rotund şi neîmpodobit, 
semnele pomenite de Isildur mai pot fi citite, dacă vreunul 


dintre voi are curajul să pună pentru câteva clipe inelul de aur în 
foc. Intocmai cum am făcut eu, şi iată ce-am citit: 

Ash nazg durbatuluk, 

ash nazg gimbatul, 

ash nazg thrakatuluk 

agh burzum-ishi krimpatul. 

Schimbarea din vocea vrăjitorului îi uimi pe toţi. Dintr-o 
dată devenise amenințătoare, puternică, dură ca o piatră. O 
umbră păru să treacă peste soarele din înalt şi veranda se 
întunecă preţ de-o clipă. Toţi tremurară înfioraţi şi elfii îşi 
astupară urechile. 

— Nicicând până acum n-a cutezat vreo voce să rostească 
vorbe în această limbă în Imladris, Gandalf cel Sur, spuse Elrond 
după ce umbra trecu şi toţi răsuflară uşuraţi. 

— Şi să tragem nădejde că nici nu vor mai fi rostite 
vreodată în acest loc, răspunse Gandalf. Dar n-am să-ţi cer 
iertare, jupâne Elrond. Căci dacă această limbă nu va fi curând 
auzită în toate ungherele Apusului, atunci să nu ne mai îndoim 
de adevărul celor rostite de înţelepţi: comoara Duşmanului 
ascunde răutatea lui întreagă; şi în ea zace o mare parte din 
forţa lui din străvechime. Din Anii cei Negri se trag vorbele 
auzite de Făurarii din Eregion, când au înţeles că au fost trădaţi: 

Şi pe toate să le-adune un inel, si altul nime, 
Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească. 

Şi să mai ştiţi, prieteni, că asta nu-i tot ce am aflat de la 
Gollum. Nu-l trăgea inima să vorbească, iar povestea lui era 
încâlcită rău, dar nu încăpea nici o îndoială că s-a dus în Mordor, 
iar acolo tot ce ştia i-a fost smuls cu sila. Astfel că Duşmanul ştie 
că acel Unu a fost găsit şi că de multă vreme se află în Comitat; 
slujitorii lui i-au luat urma până aproape de uşa noastră, prin 
urmare va afla şi el curând, poate că şi ştie de-acum, chiar în 
timp ce eu rostesc aceste cuvinte, că-l avem aici, cu noi. 

O vreme nimeni nu scoase un cuvânt, până când, într-un 
târziu, Boromir spuse: 

— Ziceai că e o creatura mică, Gollum ăsta? Mică, dar mare 
când e să facă rău. Ce s-a ales de el? Ce soartă i-ai hărăzit? 

— E în închisoare, atât, răspunse Aragorn. A suferit mult. 
Nu am nici o îndoială că a fost chinuit şi teama de Sauron e 
adânc înfiptă în inima lui. Cu toate acestea, eu unul sunt 
bucuros că-i pus la loc sigur şi păzit de elfii cei veghetori din 


Codrul Întunecimii. Răutatea lui e mare şi-i dă o forţă pe care n- 
ai bănui că zace într-o fiinţă atât de pricăjită şi stafidită. Şi ar 
putea să mai facă mult rău şi acum, dacă ar fi liber. Sunt sigur 
că i s-a îngăduit să plece din Mordor pentru că i s-a încredinţat o 
misie blestemată. 

— Vai nouă! Vai nouă! strigă Legolas, pe al cărui chip bălai 
de elf se citea disperarea. A sosit vremea să vă aduc la 
cunoştinţă pricina ce m-a adus aici. Veştile nu-s bune, dar abia 
acum am înţeles cât de rele vi se vor părea. Smeagol, căruia i se 
spune Gollum, a scăpat. 

— Scăpat? strigă Aragorn. Chiar că-s veşti proaste. Mă tem 
că o să ne căim amarnic. Cum de s-a putut să ne înşele 
încrederea seminţia lui Thranduil? 

— Nu din pricina slăbirii pazei, se apără Legolas. Poate că 
din prea multă bunătate. Ne temem că prizonierul a primit 
ajutor din partea altora, care au prins de veste despre ceea ce 
facem mai mult decât am fi dorit. Am păzit creatura zi şi noapte, 
după cum ne ceruse Gandalf, chit că eram frânţi de oboseală. 
Gandalf însă ne spunea să nu ne pierdem nădejdea, era 
încredinţat că fiinţa asta se va îmblânzi, iar noi n-aveam sufletul 
s-o ţinem o veşnicie în temniţa subpământeană, unde ar fi 
început iarăşi să-şi clocească gândurile negre. 

— Cu mine n-aţi fost la fel de îndurători, sări Glin, 
străfulgerându-l cu privirea, căci îşi amintise cum stătuse 
prizonier în beciurile de sub sălile palatelor elfice. 

— Lasă asta, îl opri Gandalf. Nu-l întrerupe, te rog, dragul 
meu  Glâin. O greşeală ruşinoasă, e drept, dar şi-au 
răscumpărat-o de mult. Dacă e să ne-apucăm acum să scoatem 
la lumină toate neînțelegerile dintre elfi şi gnomi, atunci mai 
bine isprăvim cu Sfatul ăsta. 

Gl6in se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, iar Legolas 
continuă: 

— In zilele când vremea era frumoasă, îl scoteam pe 
Gollum la plimbare prin pădure; era un copac înalt acolo, 
crescut la o mare depărtare de toţi ceilalţi, în care-i plăcea să se 
caţăre. Adeseori îl lăsam să se cocoaţe până sus de tot, unde 
simţea vântul suflând; dar de fiecare dată puneam pe cineva de 
strajă jos, la poala copacului. Într-una din zile n-a mai vrut să 
coboare, iar Străjerii n-au vrut să urce după el: învățase cum să 


se prindă de crengi cu picioarele şi mâinile; astfel că am stat de 
strajă până târziu în noapte. 

A fost chiar în noaptea aceea de vară, fără lună şi fără 
stele, când orcii ne-au atacat pe nepusă masă. l-am alungat noi, 
nu-i vorbă; oricât ar fi fost ei de mulţi şi de fioroşi, veneau de 
dincolo de munţi şi nu erau deprinşi cu pădurile. Când bătălia a 
luat sfârşit, am descoperit că prizonierul nostru dispăruse, iar 
cei pe care-i pusesem de strajă zăceau căsăpiţi sau fuseseră 
luaţi ostatici. Atunci am înţeles că puseseră la cale atacul 
anume ca să-l elibereze pe Gollum şi că el ştiuse de atac 
dinainte. Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva, nu ne este 
limpede nici acum; dar Gollum e o creatură vicleană, iar 
iscoadele Duşmanului nebănuit de multe. Fiinţele întunecate pe 
care le alungaserăm în toamna anului Dragonului s-au întors şi 
mai numeroase, iar Codrul Întunecimii a devenit iarăşi un loc 
blestemat, fără doar de meleagul pe care se află regatul nostru. 

N-am izbutit să punem din nou mâna pe Gollum. l-am găsit 
urmele printre cele nenumărate ale orcilor, se înfundau adânc în 
Pădure, spre miazăzi. Dar nu după multă vreme le-am pierdut şi 
pe astea, iar mai departe n-am cutezat să mergem; căci curând 
am fi ajuns în Doi Guldur, un tărâm şi mai blestemat; într-acolo 
nu ne îndreptăm nicicând paşii. 

— Asta e, s-a dus, oftă Gandalf. N-avem vreme să pornim 
încă o dată în căutarea lui. N-are decât să facă ce-o pofti. Dar 
îmi vine să cred că o să mai aibă de jucat un rol pe care nici el 
însuşi, nici Sauron nu-l bănuiesc. lar acum, continuă Gandalf, o 
să răspund la celelalte întrebări ale lui Galdor. Cum a rămas cu 
Saruman? Ce sfaturi ne dă el, când ne aflăm la o asemenea 
ananghie? Această poveste trebuie s-o spun de la un capăt la 
celălalt, căci numai lui Elrond i-am împărtăşit-o şi atunci în 
câteva cuvinte, dar veţi vedea că se leagă de tot ceea ce vom 
hotărî aici. Este ultimul capitol din Povestea Inelului, atât cât s-a 
petrecut până acum. 

La sfârşitul lui iunie mă găseam în Comitat, dar mintea mi- 
era adumbrită de un nor de nelinişte, astfel că am pornit-o 
călare spre hotarele de la miazăzi ale micului ţinut; căci 
presimţeam o primejdie, ce mi-era încă tăinuită, însă părea să 
se apropie tot mai mult. Acolo m-au ajuns din urmă ştiri despre 
războaie şi înfrângeri în Gondor, şi când am auzit de Umbra 
Neagră, mi-a îngheţat inima în piept. De întâlnit n-am întâlnit 


altceva decât câţiva fugari veniţi de la Miazănoapte; însă parcă 
citeam în ei o teamă de care nu voiau să vorbească. De acolo 
m-am îndepărtat către răsărit şi către miazănoapte, urmând 
Drumul Verde; nu departe de Bree, am dat peste un călător care 
şedea pe un dâmb la marginea drumului, şi un cal păştea 
alături. S-a dovedit a fi Radagast Cafeniul, care odată a locuit în 
Rhosgobel, aproape de hotarele Pădurii Intunecimii. Face parte 
din ordinul meu, dar nu-l mai văzusem de multă vreme. 

„Gandalf! a strigat el văzându-mă. Tocmai în căutarea ta 
am pornit. Doar că-s străin prin părţile astea. Tot ce ştiam era că 
ai putea fi găsit într-un ţinut sălbatic ce poartă un nume barbar, 
Comitatul." 

„Ştii bine ce ştii, i-am zis. Dar nu vorbi astfel de te vei 
întâlni cu locuitorii acestui ţinut. Te afli aproape de hotarele 
Comitatului. Şi ce doreşti de la mine? îmi vine să cred că este 
ceva foarte important. Nu mi te amintesc să-ţi placă să 
călătoreşti, afară doar dacă te împinge nevoia." 

„Am o solie ce nu poate să aştepte. Veştile pe care ţi le 
aduc sunt rele." 

S-a uitat în jur, ca şi cum tufişurile ar fi putut să aibă urechi, 
apoi a şoptit: 

„Nazgul. Cei Nouă au părăsit hotarele. Au trecut Râul în 
taină şi se îndreaptă către apus. Şi-au luat înfăţişarea de călăreţi 
înveşmântaţi în negru." 

Atunci am înţeles că teama mă stăpânise fără s-o ştiu. 

„Înseamnă că Duşmanul e la mare ananghie sau urmăreşte 
ceva, a mai zis Radagast, dar ce anume îl împinge să cerceteze 
meleagurile astea îndepărtate şi pustii, n-am habar." 

„Cum adică?" l-am întrebat, nepricepând ce voia să spună. 

„Mi s-a zis că, oriîncotro se îndreaptă, Călăreţii întreabă de 
o ţară numită Comitatul." 

„Comitatul“, am zis eu, cuprins de disperare. Căci până şi 
înţelepţii se tem să ţină piept celor Nouă, atunci când sunt 
adunaţi laolaltă sub comanda acelei căpetenii haine a lor. Ce 
rege mare fusese el pe vremuri, şi ce mare vraci, ca acum să 
stăpânească peste o ceată ucigaşă. 

„Cine ţi-a spus acestea? l-am întrebat. Cine te-a trimis?" 

„Saruman cel Alb. Şi m-a rugat să-ţi mai spun că e gata să 
te ajute dacă ai nevoie, dar trebuie să-i ceri acum ajutorul, altfel 
va fi prea târziu." 


Vorbele lui mi-au renăscut speranţa, căci Saruman cel Alb 
este cel mai mare în ordinul meu. De bună seamă că Radagast 
e-un vrăjitor vrednic de toată lauda, maestru al formelor şi al 
jocurilor de nuanţe; şi ştie toate tainele plantelor şi ale fiarelor, 
iar zburătoarele îi sunt cei mai apropiaţi prieteni. Dar Saruman 
de multă vreme cercetează tainele Duşmanului însuşi, astfel că 
adeseori am putut să i-o luăm înainte. Vicleşugurile lui Saruman 
ne-au ajutat să-l alungăm pe Duşman din Doi Guldur. Prin 
urmare, m-am gândit că poate găsise el niscaiva arme care să le 
vină de hac celor Nouă. 

„Mă voi duce la Saruman", am hotărât. 

„De e aşa, trebuie s-o porneşti de-ndată, a zis Radagast, 
căci am pierdut mult timp căutându-te şi zilele sunt numărate. 
Mi s-a spus să dau de tine înainte de Miezul Verii, şi iată că e 
Miezul Verii. Chiar de-ar fi să o porneşti la drum din locul ăsta, 
tot n-ai s-ajungi înainte ca cei Nouă să descopere ţara aia pe 
care o căuta ei. Eu însumi pornesc înapoi fără să mai zăbovesc." 

Şi cu aceste vorbe a încălecat şi a dat pinteni calului. 

„Stai puţin! am strigat. O să avem nevoie de ajutorul vostru 
şi de al tuturor celor care mi-l pot da. Trimite această solie a 
noastră sălbăticiunilor şi zburătoarelor care-ţi sunt prietene. 
Spune-le să le dea de ştire lui Saruman şi lui Gandalf de cum 
află ceva. Trimite solie până în Orthanc." 

„Aşa voi face", a spus el şi dus a fost, căci cei Nouă erau pe 
urmele lui. 

Nu m-am putut lua după el atunci şi acolo. Călărisem prea 
mult în ziua aceea şi eram la fel de ostenit ca şi calul meu; şi 
trebuia să cumpănesc la tot. Am rămas în Bree în noaptea 
aceea şi am hotărât că n-aveam vreme să mă întorc în Comitat. 
Nicicând n-am făcut o greşeală mai mare. 

l-am lăsat totuşi un mesaj lui Frodo şi l-am rugat pe 
prietenul meu hangiul să i-l trimită. Am pornit în zori; şi în cele 
din urmă am ajuns la sălaşul lui Saruman. Se găseşte departe la 
miazăzi, în Isengard, la capătul Munţilor Ceţoşi, în apropiere de 
Strunga Rohan. Boromir vă poate spune că e o vale largă ce se 
deschide între Munţii Ceţoşi şi povârnişurile cele mai nordice ale 
crestei Ered Nimrais, Munţii Albi, aflaţi în ţara lui. Insă Isengard e 
un inel de stânci pleşuve ce înconjoară asemenea unui zid o 
vale în mijlocul căreia se află un turn de piatră, numit Orthanc. 
Nu Saruman e cel care l-a construit, ci oamenii din Numenor , cu 


multă vreme în urmă; foarte înalt, tăinuind secrete nenumărate; 
cu toate acestea, nu arată a fi fost făcut de oameni pricepuţi. Nu 
se poate ajunge la el decât trecând prin inelul Isengard; iar în 
acest inel se află o singură poartă. 

Târziu într-o seară am ajuns la poartă, un fel de arc mare, 
scobit într-un zid de stâncă şi păzit cu străşnicie. Dar străjerii 
ştiau de venirea mea, aşa că mi-au spus că Saruman mă 
aştepta. Am trecut călare pe sub arc, poarta s-a închis neauzită 
în urma mea şi deodată m-a cuprins frica, fără să ştiu de ce. 

Am călărit până la poalele turnului şi m-am oprit în dreptul 
treptelor lui Saruman; acolo m-a întâmpinat chiar el şi m-a 
condus până sus de tot, în încăperea lui. Pe deget purta un inel. 

„Vasăzică, ai venit, Gandalf, mi-a spus el cu o voce gravă; 
în ochii lui, însă, mi s-a părut că văd o lumină albă, ca şi cum în 
inima lui râdea cu hohote de gheaţă. 

„Da, am venit. Am venit să-ţi cer ajutorul, Saruman cel 
Alb." 

Numele acesta părea să-l supere. 

„Chiar aşa, Gandalf cel Sur? a pufnit el în bătaie de joc. Să- 
mi ceri ajutorul? Nu s-a prea auzit ca Gandalf cel Sur să ceară 
ajutor cuiva, el care e atât de viclean şi de înţelept, şi umblă 
haihui prin te miri ce coclauri şi îşi vâră nasul peste tot, chiar 
dacă nu e treaba lui." 

L-am privit cu mirare. 

„Dacă nu mă-nşel, am zis, apele s-au tulburat într-aşa 
măsură, încât va fi nevoie de forţele noastre ale tuturor să se 
unească." 

„Se prea poate, dar ţi-a venit târziu acest gând. De când - 
stau eu şi mă întreb - ascunzi de mine, mai-marele Sfatului, un 
lucru atât de însemnat? Ce te-aduce acum din vizuina ta din 
Comitat?" 

„Cei Nouă au ieşit din nou la lumină, am răspuns. Au trecut 
Râul. Aşa mi-a spus Radagast." 

„Radagast, cel Cafeniu! a hohotit Saruman, fără să-şi mai 
ascundă disprețul. Radagast îmblânzitorul de Păsări! Radagast 
Nătăfleţul! Radagast Nebunul! A avut totuşi atâta minte cât să-şi 
joace rolul pe care i l-am încredinţat. Căci, iată-te, ai venit, şi 
ăsta a fost scopul soliei mele. Şi aici vei rămâne, Gandalf cel 
Sur, şi te vei odihni după atâtea călătorii. Căci eu sunt Saruman 


înțeleptul, Saruman Făuritorul de Inele, Saruman cel de Multe 
Culori!" 

Abia atunci l-am privit mai bine şi am văzut că straiele sale, 
care-mi păruseră albe, nu erau albe, ci croite dintr-o țesătură 
din multe culori, care licăreau şi-şi schimbau nuanțele la fiece 
mişcare a lui, zăpăcind privirile. 

„Albul îmi plăcea mai mult", i-am spus. 

„Albul! a rânjit el. E bun pentru început. Stofa albă poate fi 
vopsită. Pagina albă poate fi mâzgălită; lumina albă poate fi 
fărâmată." 

„Şi-atunci nu mai e albă. Şi cel care fărâmă un lucru numai 
ca să vadă ce este a părăsit calea înţelepciunii." 

„Nu-i nevoie să-mi vorbeşti ca unuia dintre neghiobii pe 
care ţi i-ai făcut prieteni, s-a înfuriat el. Nu te-am adus aici că să 
primesc sfaturi de la tine, ci ca să-ţi dau putinţa să alegi." 

S-a ridicat în picioare şi a început să declame, de-ai fi zis că 
ţinea un discurs pregătit cu mult înainte. 

„Zilele de Odinioară s-au dus. Acum trec Zilele de Mijloc. Și 
încep Zilele Timpurii. Vremea elfilor s-a sfârşit, dar a venit 
vremea noastră: lumea oamenilor, pe care trebuie s-o 
conducem. Dar pentru asta avem nevoie de putere, puterea de- 
a pune în ordine toate lucrurile după vrerea noastră, în numele 
acelui bine pe care doar cei înţelepţi îl pot vedea. 

Şi ascultă bine, Gandalf, bătrânul meu prieten şi ajutor, a 
continuat el, apropiindu-se şi înmuindu-şi glasul. Am spus noi, 
căci aşa poate fi, dacă mi te vei alătura. O Putere nouă se ridică 
acum. Împotriva ei nu ne mai slujesc vechile alianţe şi tactici. Nu 
ne-a mai rămas nici o speranţă în elfi sau în muribundul 
Numenor . lată, aşadar, ce alegere îţi stă dinainte. Putem să ne 
alăturăm acelei Puteri. Aşa ar fi înţelept, Gandalf. Numai aşa 
mai putem avea speranţă. Victoria e aproape; şi răsplata va fi 
bogată pentru cei care i-au venit în ajutor. Cu cât creşte 
Puterea, cu atât se vor înălța şi prietenii ei dovediţi; iar 
înţelepţii, cei ca mine şi ca tine, vom putea, dacă avem răbdare, 
să ajungem în cele din urmă să-i dirijăm mersul, să o controlăm. 
Putem aştepta să se ivească timpul potrivit, putem să ne 
păstrăm gândurile în sinea noastră, deplângând poate ticăloşiile 
săvârşite când şi când, lăudând însă telul sublim şi ultim: 
Cunoaşterea, Legea, Ordinea; toate acele lucruri pe care ne-am 
străduit atâta amar de vreme şi în zadar să le desăvârşim, mai 


degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de prea slabii sau leneşii noştri 
prieteni. Nu e nevoie, mai bine spus, nu vor fi schimbări 
însemnate în planurile noastre, ci doar în mijloacele pe care le 
vom folosi." 

„Saruman, l-am întrerupt eu, am mai auzit discursuri din 
acestea şi înainte, dar numai din gurile emisarilor trimişi din 
Mordor pentru a-i amăgi pe cei săraci cu duhul. Nu pot să-mi 
închipui că m-ai adus de atât de departe doar că să-mi impui 
urechile." 

S-a uitat la mine pieziş şi a rămas câteva clipe gânditor. 

„Bun, văd că această linie înţeleaptă nu reuşeşte să te 
convingă. Nici pe viitor? Nici dacă vom găsi o cale mai bună?" 

S-a apropiat şi şi-a pus mâna lui lungă pe braţul meu. 

„Şi de ce nu, Gandalf? a şoptit el. De ce nu? Inelul Stăpân? 
Dacă reuşim să-l stăpânim pe acesta, atunci întreaga Putere va 
intra în mâinile noastre. In fapt, aceasta este cauza pentru care 
te-am adus aici. Căci am mulţi ochi ce mă slujesc şi am 
încredințarea că tu ştii unde zace acum acest obiect preţios. Nu 
este aşa? Altfel, din ce pricină întreabă cei Nouă despre Comitat 
şi ce treabă poţi tu să ai acolo?" 

Spunând acestea, în ochii lui a scăpărat o poftă pe care nu 
şi-a mai putut-o ascunde. 

„Saruman, am spus, depărtându-mă de el, doar o singură 
mână o dată poate să stăpânească Inelul, ştii asta foarte bine, 
aşa că nu te mai osteni să vorbeşti despre Noi. Dar nu ţi l-aş da, 
nu, nu, nu ţi-aş da nici măcar veşti despre el, acum că ştiu ce-ţi 
trece prin minte. Ai fost mai-marele Sfatului, dar acum ţi-ai dat 
jos masca în sfârşit. Din câte înţeleg, am de ales între a mă 
supune lui Sauron sau a mă supune ţie. N-am să aleg nici una, 
nici alta. Mai ai şi altceva să-mi oferi?" 

„Cum să nu, a răspuns el, rece dintr-o dată şi ameninţător. 
Nu m-am aşteptat să dai dovadă de înţelepciune, chiar şi pentru 
propriul tău bine; dar ţi-am oferit şansa să mă ajuţi de bunăvoie, 
pentru a te feri singur de necazuri şi suferinţa. A treia 
posibilitate e aceea de a te ţine aici până la sfârşit." 

„Până la care sfârşit?" 

„Până când îmi vei dezvălui unde se află acel Unu. Pot să 
găsesc mijloace să te conving. Sau până când va fi găsit în ciuda 
ta, iar Cârmuitorul va avea timp să se ocupe de treburi mult mai 


uşoare; ca, de pildă, să se gândească la cea mai potrivită 
răsplată pentru îndărătnicia şi insolenţa lui Gandalf cel Sur." 

„S-ar putea că asta să nu se arate a fi o treabă mult mai 
uşoară", i-am întors-o eu. 

El mi-a râs în nas, căci vorbele mele n-aveau acoperire, iar 
el ştia asta prea bine. 

— M-au dus şi m-au închis de unul singur în foişorul turnului 
Orthanc, acolo de unde Saruman avea obiceiul să urmărească 
stelele. Nu se poate cobori din foişor decât pe o scară îngustă, 
cu mai multe mii de trepte, iar valea de la poalele turnului pare 
neînchipuit de departe. Am privit-o de sus şi am văzut că ceea 
ce fusese odată verde şi frumos era acum plin de puțuri de mină 
şi fierarii. Lupi şi orci îşi făcuseră sălaşurile în Isengard, căci 
Saruman îşi alcătuise propria oştire, încercând să rivalizeze cu 
Sauron şi fără să intre încă în servitutea lui. Peste toate acestea 
atârna un fum negru, ce se vălătucea în jurul turnului. Stăteam 
singur pe o insulă între nori; de evadat nici vorbă, iar zilele îmi 
erau pline de amărăciune. Frigul mă scotea din minţi; abia dacă 
aveam loc în cămăruţa aceea să mă mişc în sus şi-n jos, 
neliniştit peste poate de Călăreţii ce se îndreptau spre 
Miazănoapte. 

Eram încredinţat că cei Nouă ieşiseră din nou la lumină, şi 
asta nu numai din ceea ce-mi spusese Saruman, care s-ar fi 
putut foarte bine să fie minciuni. Cu multă vreme înainte de-a 
mă duce spre Isengard primisem veşti pe căi ce erau mai presus 
de orice îndoială. Inima-mi era grea de teamă pentru prietenii 
mei din Comitat; dar tot mai nutream o speranţă. Trăgeam 
nădejde că Frodo pornise la drum de îndată, aşa cum îi cerusem 
în scrisoare, şi că ajunsese în Vâlceaua Despicată până să 
înceapă cumplita urmărire. Şi atât speranţa, cât şi teama s-au 
dovedit neîntemeiate. Căci speranţa mi-o pusesem într-un 
grăsan din Bree; iar teama îmi era pricinuită de viclenia lui 
Sauron. Dar grăsanii ce vând bere au de alergat în toate părţile; 
iar puterea lui Sauron este mai slabă decât ne-o închipuim noi 
din pricina fricii. Numai că, singur cum eram şi prins în capcana 
inelului Isengard, n-aveam de unde să ştiu că vânătorii, din faţa 
cărora toţi o rupeau la fugă sau cădeau răpuşi, se vor poticni 
tocmai în îndepărtatul Comitat. 

— Te-am văzut! strigă Frodo. Umblai în sus şi-n jos. Luna 
lucea în părul tău. 


Gandalf tăcu uluit şi-l privi. 

— N-a fost decât un vis, continuă Frodo, dar mi l-am amintit 
aşa, deodată. Aproape că-l uitasem. L-am visat de mult; cred că 
după ce-am plecat din Comitat. 

— inseamnă că l-ai visat târziu, spuse Gandalf, aşa după 
cum vei vedea. Mă găseam într-o stare cumplită. Şi cei care mă 
cunosc vă pot spune că rar mi s-a întâmplat să fiu la o ananghie 
atât de mare şi că nu o îndur prea uşor. Gandalf cel Sur prins 
precum o muscă într-o plasă perfidă a unui păianjen. Dar chiar şi 
celor mai pricepuţi păianjeni le scapă un fir mai slab. 

La început mă temusem, aşa după cum dorise chiar 
Saruman să se întâmple, că Radagast căzuse şi el în ispită. Apoi 
m-am gândit că nu simţisem nimic rău în vocea lui sau în ochii 
lui atunci când ne întâlniserăm. Altfel nu m-aş fi dus niciodată în 
Isengard, sau, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost cu ochii-n patru. Aşa a 
gândit şi Saruman, numai că şi-a tăinuit bine gândul şi şi-a 
amăgit solul. Sunt încredinţat că, dacă ar fi încercat, n-ar fi 
izbutit să-l ademenească pe cinstitul Radagast în trădarea lui. El 
m-a căutat cu cea mai bună-credinţă şi doar aşa a avut puterea 
să mă convingă. 

Aceasta a şi fost calea prin care am dejucat planul pus la 
cale de Saruman. Căci Radagast n-avea nici o pricină să nu facă 
ceea ce-l rugasem; astfel că a călărit până în Codrul Întunecimii, 
unde-şi avea prieteni mulţi şi străvechi. Şi Vulturii Munţilor au 
pornit să cutreiere lumea în lung şi-n lat şi le-a fost dat să vadă 
multe: adunarea lupilor şi chemarea laolaltă a orcilor; şi pe cei 
Nouă Călăreţi bătând meleagurile în lung şi-n lat; iar de auzit au 
auzit despre fuga lui Gollum. Pe toate acestea avea să mi le 
spună un sol de-al lor, trimis anume. 

Aşa s-a făcut că, spre sfârşitul verii, într-o noapte cu lună, 
Gwaihir Stăpânul Vânturilor, cel mai iute dintre vulturii cei mari, 
a zburat nevăzut de nimeni până la turnul Orthanc; şi m-a găsit 
stând pe acoperişul foişorului. Eu i-am vorbit şi el m-a luat pe 
aripile sale înainte ca Saruman să prindă de veste. Ne 
depărtaserăm mult de Isengard când lupii şi orcii au ieşit pe 
poartă ca să pornească în urmărirea mea. 

„Cât de departe mă poţi duce?" l-am întrebat pe Gwaihir. 

„Multe leghe, a răspuns el, dar nu până la capătul 
pământului. Am fost trimis să aduc veşti, nu să duc poveri." 


„Dacă e pe-aşa, îmi va trebui un armăsar care să alerge pe 
pământ, un armăsar de neîntrecut, căci nicicând n-am fost într-o 
asemenea mare grabă ca acum." 

„Te voi duce atunci în Edoras, unde şade în palatul său 
Seniorul Ţinutului Rohan; locul acela nu e departe de-aici." 

M-am bucurat auzindu-l ce spune, pentru că în Obştea 
Călăreţilor din Rohan trăiesc rohirrimii, Stăpânii Cailor, şi nu se 
află nicăieri pe pământ cai că aceia ce cresc în valea cea largă 
dintre Munţii Ceţoşi şi Munţii Albi. 

„Spune-mi, ce crezi, mă pot bizui pe oamenii din Rohan?" l- 
am întrebat pe Gwaihir, pe când încrederea îmi era zdruncinată 
din pricina trădării lui Saruman. 

„Plătesc tribut în cai, mi-a răspuns, şi în fiecare an trimit nu 
ştiu câţi în Mordor, aşa am auzit; dar nu sunt juruiţi lor. Dacă 
Saruman se lasă ademenit de rău, cum zici tu, atunci soarta lor 
va fi curând pecetluită." 

— M-a lăsat pe pământ în Ţinutul Rohan înainte de ivirea 
zorilor; dar uite că m-am lungit prea mult cu povestea. Ce 
urmează va fi scurt. În Rohan am descoperit că răul îşi începuse 
de-acum lucrarea ticăloasă: minciunile lui Saruman, şi regele 
care nici nu voia să-mi audă avertismentele. Mi-a zis să-mi aleg 
ce cal vreau şi să mă fac nevăzut; iar eu mi-am ales un cal după 
pofta inimii mele, nu şi a lui. Am luat cel mai bun cal ce se 
găsea în ţinutul lui, nici că mai văzusem unul asemenea. 

— Înseamnă că e cu adevărat un animal de sânge nobil, 
spuse Aragorn, şi mă doare mai mult decât multe alte veşti ce 
par mai rele la prima vedere, să aflu că Sauron cere un 
asemenea tribut. Lucrurile nu stăteau aşa când am fost ultima 
dată în acea ţară. 

— Nici acum nu sunt aşa, jur pe capul meu, sări Boromir. E 
o minciună răspândită de Duşman. Eu îi cunosc pe oamenii din 
Rohan, cinstiţi şi viteji, aliaţii noştri, care încă trăiesc pe 
pământurile primite de la noi cu multă vreme în urmă. 

— Umbra din Mordor se întinde peste meleaguri 
îndepărtate, răspunse Aragorn. Saruman i-a căzut pradă. Rohan 
a intrat sub stăpânirea ei. Cine ştie ce vei găsi acolo dacă te vei 
întoarce vreodată? 

— Nicidecum că şi-ar plăti vieţile cu cai, se îndârji Boromir. 
Ei îşi iubesc caii la fel de mult că pe propriile rubedenii. Şi nu 
fără motiv, căci caii din Obştea Călăreţilor se trag de pe 


Câmpiile de la Miazănoapte, unde Umbra nu ajunge, iar rasa lor, 
ca şi aceea a stăpânilor lor, coboară din zilele de demult ale 
libertăţii. 

— Aşa este, întări Gandalf. Şi se află unul anume printre ei, 
ce a fost fătat, din câte ştiu eu, în dimineaţa lumii. Caii celor 
Nouă nu se pot lua la întrecere cu el; neobosit şi ager din cale- 
afară. Numele îi e lute ca Gândul. Ziua, pielea îi luceşte precum 
argintul, iar noaptea, e asemenea unei umbre, trecând nebăgat 
de seamă. Călcătura lui e ca fulgul! Nicicând n-a fost încălecat 
de om, dar eu l-am luat şi l-am îmblânzit şi atât de iute m-a 
purtat, de am ajuns în Comitat când Frodo era în Gruiurile- 
gorgane, cu toate că pornisem din Rohan o dată cu plecarea lui 
din Hobbiton. 

Teama însă îmi devenea tot mai puternică, în timp ce 
călăream. Nici n-am ajuns bine pe meleagurile de la 
miazănoapte, că am şi primit veşti despre călăreţi şi, oricât m-aş 
fi apropiat de ei cu fiecare zi mai mult, ei tot înaintea mea erau. 
Am aflat că-şi împărțiseră forţele: unii rămăseseră la hotarele de 
la miazăzi, nu departe de Drumul Verde, alţii pătrunseseră în 
Comitat dinspre miazăzi. Am sosit în Hobbiton, dar Frodo 
plecase; am stat însă de vorbă cu bătrânul Gamgee. Multe 
vorbe, însă puţine despre frământările mele. El avea să-mi 
spună destule despre noii stăpâni ai vizuinii Fundătura. 

„Nu pot îndura schimbările, mi-a zis, oricând s-ar petrece 
astea, Şi mai cu seamă schimbările în ce poate fi mai rău." A 
repetat de mai multe ori vorbele astea: „schimbările în ce poate 
fi mai rău". 

„Ce poate fi mai rău' sunt vorbe mari, i-am spus eu, şi trag 
nădejde să nu apuci ziua să le vezi aievea." 

Din tot ce mi-a zis am priceput în cele din urmă că Frodo 
plecase din Hobbiton cu mai puţin de o săptămână înainte şi un 
călăreț negru dăduse târcoale prin vecini chiar în aceeaşi seară. 
Astfel că am pornit de acolo cuprins de teamă. Am ajuns în Ţara 
ledului şi i-am găsit pe toţi în frământare mare, ca un muşuroi 
de furnici când le zgândări cu un băț. Am ajuns la casa din 
Scobitura Râului şi am găsit-o spartă şi pustie; dar pe prag am 
dat peste o mantie ce fusese a lui Frodo. Speranţa m-a părăsit 
atunci pentru o vreme şi n-am mai zăbovit să aflu veşti, care mi- 
ar fi risipit temerile; ci am pornit-o pe urmele Călăreţilor. Greu 
de urmat, căci se risipiseră în cele patru vânturi şi astfel m-am 


zăpăcit rău de tot. Mi s-a părut însă că una sau două se 
îndreptaseră spre Bree; într-acolo am apucat-o şi eu, cu gândul 
la ceea ce le va fi dat urechilor unui hangiu să audă. 

„Captalan e numele lui, mi-am zis în sinea mea. Dacă 
întâmplarea asta e din vina lui, am să-i topesc toată osânza de 
sub piele. Am să-l rumenesc pe neghiobul ăsta bătrân la foc 
mic." 

La asta se aştepta şi el, căci atunci când m-a văzut la faţă a 
picat în genunchi şi a-nceput să se topească sub ochii mei. 

— Ce i-ai făcut? sări Frodo ca ars. Să ştii că s-a purtat foarte 
frumos cu noi şi s-a străduit cât a putut. 

Gandalf izbucni în râs. 

— Nu te teme. Nu l-am muşcat, iar de lătrat am lătrat puţin. 
Atât de bucuros am fost de veştile pe care le-am smuls din gura 
lui, după ce-a isprăvit cu dârdâiala, încât l-am luat în braţe. Cum 
de s-a brodit aşa, n-am putut să mă dumiresc atunci, dar am 
aflat că tocmai fuseserăţi în Bree cu o noapte înainte şi că 
porniserăţi în aceeaşi dimineaţă, împreună cu Pas Mare. 

„Pas Mare!" am strigat eu, bucuros peste poate. 

„Da, domnule, mi-e teamă că aşa e, a bâiguit Captalanul, 
neînţelegând bucuria mea. A ajuns la ei, chit că am făcut tot ce- 
am putut ca să-l împiedic, iar ei l-au luat cu ei. S-au purtat tare 
ciudat în tot timpul cât au fost aici: parcă anume au făcut totul." 

„Tâmpitule! Nebunule! De trei ori nepreţuitule şi iubitule 
Barliman! am strigat eu. Sunt cele mai bune veşti pe care le-am 
primit de la mijlocul verii: merită cel puţin un gologan de aur. Îţi 
menesc ca berea să fie de cea mai bună calitate timp de şapte 
ani! i-am zis. Acum pot în sfârşit să dorm o noapte liniştit, prima 
de nici nu mai ştiu când." 

— Şi am stat acolo în noaptea aceea, neştiind ce să cred că 
se alesese de Călăreţi; numai despre doi se aflase, pare-se, câte 
ceva în Bree. Dar în timpul nopţii ne-a fost dat să aflăm mai 
multe. Cel puţin cinci veniseră dinspre apus, dărâmaseră porţile 
şi trecuseră prin Bree ca vântul turbat; cei din Bree tremură şi- 
acum şi se aşteaptă la sfârşitul lumii. În zori m-am trezit şi am 
pornit-o pe urmele lor. 

Sigur nu sunt, dar mi se pare totuşi că lucrurile s-au 
petrecut astfel. Căpetenia lor a rămas în taină la miazăzi de 
Bree, în vreme ce doi au luat-o înainte, prin sat, iar alţi patru au 
năvălit în Comitat. Dar, după ce s-au regrupat în Bree şi în 


Scobitura Râului, s-au întors la Căpetenia lor cu veşti, astfel că 
au lăsat Drumul supravegheat o vreme doar de către iscoadele 
lor. Căpetenia i-a trimis apoi pe câţiva spre soare-răsare, tăind-o 
de-a dreptul peste câmpuri, iar el cu ceilalţi rămaşi au luat-o pe 
Drum plini de mânie. 

Până la Ţancul Vremii am galopat ca o furtuna şi am ajuns 
acolo înainte de apusul soarelui, a două zi după plecarea din 
Bree - dar ei au fost acolo mai curând. S-au retras din faţa mea, 
căci simțeau cum se apropie mânia mea şi nu cutezau s-o 
înfrunte câtă vreme Soarele era sus pe cer. In timpul nopţii, 
însă, au strâns cercul, m-au asediat sus, în creştetul dealului, în 
vechiul inel Amon Sul. Nu mi-a fost deloc uşor: lumină şi pălălaie 
ca acelea nu mai fuseseră zărite pe Ţancul Vremii de pe timpul 
războaielor din vechime. 

La răsăritul soarelui am izbutit să scap şi am fugit spre 
miazănoapte. Mai mult de-atât nu trăgeam nădejde să fac. Mi-a 
fost cu neputinţă să te găsesc, Frodo, în pustietate, şi ar fi fost o 
nesăbuinţă până şi să încerc să o fac, cu cei Nouă pe urmele 
mele. Astfel că a trebuit să-mi pun toate speranţele în Aragorn. 
Nutream, totuşi, gândul că-i fac pe câţiva să se ia după mine şi 
în acelaşi timp să ajung la Vâlceaua Despicată înaintea voastră, 
ca să trimit ajutoare. Patru Călăreţi m-au urmat, într-adevăr, dar 
în scurt timp s-au întors din drum şi s-au îndreptat spre Vad, din 
câte mi s-a părut. A fost şi asta de ceva ajutor, căci rămăseseră 
numai cinci, din cei nouă, atunci când tabăra voastră a fost 
atacată. 

Am ajuns aici într-un târziu, pe un drum lung şi greu, pentru 
că am urcat până la Izvorul Brumat şi am trecut prin Pârloagele 
Etten, şi iar la vale, venind tot dinspre miazănoapte. Paisprezece 
zile aproape mi-au trebuit după ce-am plecat de pe Tancul 
Vremii, căci nu puteam merge călare printre stâncile din munţii 
căpcăunilor, astfel că lute că Gândul m-a părăsit. L-am trimis 
înapoi la stăpânul său; dar între noi s-a legat o mare prietenie şi 
dacă aş fi avut nevoie de el, era de ajuns să-l chem pe nume şi 
ar fi venit. Dar uite aşa s-a făcut că am ajuns la Vâlceaua 
Despicată doar cu trei zile înainte de Inel, iar veştile despre 
primejdia în care se afla Inelul sosiseră înaintea mea - şi bine că 
a fost aşa. 

lată deci, Frodo, sfârşitul poveştii mele. Să mă ierte Elrond 
şi ceilalţi pentru că a fost atât de lungă. Dar nu s-a mai 


întâmplat ca Gandalf să nu se ţină de cuvânt şi să nu vină după 
cum a promis, încât am gândit că purtătorul Inelului trebuia să 
afle întreaga întâmplare. Ei bine, povestea a fost spusă de la 
început până la sfârşit. lată-ne pe toţi aici şi iată Inelul. Şi tot nu 
ne-am apropiat de ceea ce ne-a adus aici. Ce-o să facem cu el? 

Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Elrond vorbi din nou: - 
Este dureros ceea ce-am aflat despre Saruman, căci am crezut 
în el şi l-am primit la toate sfaturile noastre. E periculos să 
cercetezi prea în adânc tainele Duşmanului, de-o faci cu gând 
bun sau rău. Dar asemenea căderi în păcat şi trădări, vai, s-au 
mai petrecut şi înainte. Dintre poveştile auzite azi aici, a lui 
Frodo mi s-a părut cea mai ciudată. Nu mi-a fost dat să cunosc 
prea mulţi hobbiţi până acum, în afară de Bilbo; dar acum mi se 
pare că el nu e chiar atât de unic şi de deosebit precum mi-l 
închipuisem. Lumea s-a schimbat mult de când am străbătut 
ultima dată drumurile de la apus. 

Duhurile Gorganurilor ne sunt cunoscute sub multe nume; 
iar despre Pădurea Bătrână au fost spuse nenumărate poveşti: 
tot ce-a mai rămas acum e un dâmb-martor din hotarul ei de la 
miazănoapte. Au fost vremuri când veveriţele puteau sări din 
copac în copac din ceea ce numiţi voi Comitat şi până în Ţara 
Sură, la apus de Isengard. Am străbătut şi eu odată meleagurile 
acelea şi multe primejdii şi ciudăţenii mi-a fost dat să cunosc. 
Dar de Bombadil am uitat, dacă într-adevăr e unul şi acelaşi 
care bântuia odinioară pădurile şi dealurile, şi chiar şi în acea 
vreme era mai bătrân decât bătrâneţea. Pe atunci nu avea acest 
nume. Noi îi spuneam larwain Ben-adar, cel mai bătrân şi cel 
fără de strămoşi. Dar câte alte nume nu i-au fost date de alte 
neamuri de-a lungul timpului: Forn îi spuneau gnomii, oamenii 
de la Miazănoapte îl numeau Orald, şi au mai fost şi altele. O 
creatură neobişnuită, dar mă gândesc că poate ar fi fost bine să- 
| chemăm la Sfatul nostru. 

— N-ar fi venit, spuse Gandalf. 

— N-am putea totuşi să-i trimitem o solie şi să-i cerem 
ajutorul? stărui Erestor. După câte înţeleg, are puteri şi asupra 
Inelului. 

— Nu, eu n-aş spune asta, îl contrazise Gandalf. Mai corect 
ar fi să zici că Inelul nu are nici o putere asupra lui. Este propriul 
său stăpân. Dar nu poate preface Inelul în altceva şi nici puterea 
pe care acesta o are asupra altora n-o poate înfrânge. Unde mai 


pui că Bombadil s-a retras într-un ţinut mic, între hotare pe care 
tot el le-a hotărât, chiar dacă nimeni nu le vede, şi poate că 
aşteaptă acolo o schimbare a vremurilor, dar de ieşit dintre 
hotare nu iese. 

— Numai că între hotarele acelea nimic nu-l tulbură, 
adăugă Erestor. Ce-ar fi să ia Inelul cu sine şi să-l ţină acolo, că 
să nu mai poată face rău nimănui? 

— Nu, se împotrivi Gandalf, de bunăvoie n-o va face. Poate 
doar dacă toate seminţiile libere din lume s-ar ruga de el să o 
facă, numai că el nu ar pricepe de ce e nevoie de aşa ceva. lar 
dacă i s-ar da Inelul, ar uita de el curând, său mai degrabă cred 
că l-ar arunca. Nu stă cu mintea prea mult la asemenea lucruri. 
Ar fi cel mai nepotrivit paznic cu putinţă, şi cu asta am zis tot. 

— Oricum, cumpăni Glorfindel, a-i trimite lui Inelul n-ar 
însemna decât să amânăm ziua răului. E atât de departe de noi. 
Nu putem să-l ducem acum înapoi la el, fără a da de bănuit, fără 
să ne vadă vreo iscoadă. Şi chiar de-am putea, mai devreme sau 
mai târziu Stăpânul Inelelor ar prinde de veste unde se află 
ascuns şi şi-ar îndrepta întreaga putere într-acolo. Oare 
Bombadil poate să ţină Piept acelei puteri de unul singur? Eu zic 
că nu. Cred că, până la urmă, dacă totul în jur va cădea în 
mâinile lor, Bombadil va cădea şi el. Ultimul, aşa cum a fost 
întâiul odată; şi atunci va veni Noaptea. 

— Pe larwain nu-l ştiu decât după nume, spuse Galdor, dar 
socotesc că Glorfindel are dreptate. Nu-i stă în putere să 
înfrunte Duşmanul, decât dacă această putere se află în însuşi 
Pământul. Şi uite că ne este dat să vedem că Sauron e în stare 
să supună la tortură şi să distrugă până şi munţii. Dacă există 
vreo putere, aceea se află în mâinile noastre, aici, în Imladris, 
sau ale lui Cirdan, la Limanuri, sau în Lórien. Au ei însă forţa, 
avem noi aici tăria să ne opunem Duşmanului, şi la urmă, după 
ce totul a fost nimicit, să ne opunem venirii lui Sauron? 

— Eu n-am această putere, recunoscu Elrond, şi nici ei n-o 
au. 

— Înseamnă, zise Glorfindel, că, dacă Inelul nu poate fi 
ţinut departe de el pentru totdeauna prin forţă, nu ne mai 
rămân decât două lucruri: să-l trimitem departe, peste Mare, 
sau să-l distrugem. 

— Bine, dar Gandalf ne-a spus că nu-l putem distruge prin 
nici un meşteşug cunoscut de noi, le aminti Elrond. lar cei care 


trăiesc dincolo de Mare nu l-ar primi: de bine, de rău, el aici îşi 
are locul, pe Pământul de Mijloc; noi, cei care încă trăim aici, 
trebuie s-o scoatem la capăt cu el. 

— Atunci, îşi dădu Glorfindel cu părerea, să-l aruncăm în 
adâncuri, pentru ca minciunile lui Saruman să se adeverească. 
Acum am văzut limpede cu toţii că, şi atunci când a venit în 
Sfatul nostru, picioarele lui umblau pe calea cea strâmbă. Ştia 
că Inelul nu era pierdut pentru totdeauna, dar asta a vrut să ne 
facă să gândim; căci şi-l dorea doar pentru sine. Adeseori, însă, 
adevărul în minciună zace: pe fundul Mării ar sta la loc sigur. 

— Dar nu pentru totdeauna, îl contrazise Gandalf. Apele 
adânci ascund multe; iar mările, ca şi pământurile, se pot 
schimba. Treaba noastră aici nu este aceea de-a ne gândi doar 
la ce se va întâmpla mâine, la vieţile câtorva oameni, sau doar 
la un ev trecător al lumii. Noi trebuie să găsim sfârşitul 
sfârşitului acestei ameninţări, chiar dacă n-avem nădejde în 
izbândă. 

— Nu-l vom găsi nicidecum pe drumurile ce duc la Mare, 
zise Galdor. O fi ea primejdioasă întoarcerea la larwain, dar fuga 
spre Mare este cu atât mai ameninţată. Inima-mi spune că, după 
ce va fi aflat ce s-a întâmplat, Sauron ne va aştepta s-o apucăm 
pe drumul apusean. lar de aflat, va afla curând. Or fi fost cei 
Nouă doborâţi de pe cai, dar asta e numai o păsuire, până-şi vor 
fi găsit alţi armăsari, şi mai iuți. Chiar dacă mult slăbită, puterea 
din Gondor e singura care mai stă în calea înaintării lui Sauron în 
plină forţă spre coastele de la Miazănoapte, iar dacă va veni şi 
va lua cu asalt Turnurile Albe şi Limanurile, veţi vedea că elfii n- 
or să mai aibă unde scăpa de umbrele tot mai lungi dinspre 
Pământul de Mijloc. 

— Marşul ăsta nu va începe chiar atât de curând, spuse 
Boromir. Gondor a pierdut din putere, aşa ai zis. Dar Gondor se 
află încă în picioare şi puternic, în ciuda slăbiciunii sale. 

— Cu toate astea, îi aminti Galdor, veghea n-o să-i mai 
poată ţine multă vreme departe pe cei Nouă. Şi cine spune că 
Duşmanul nu va izbuti să găsească alte drumuri, nestrăjuite de 
Gondor? 

Erestor vorbi din nou: 

— Prin urmare, Glorfindel a chibzuit bine: nu ne rămâne 
decât ori să ascundem Inelul pentru totdeauna, ori să-l 


distrugem. Şi amândouă sunt peste puterile noastre. Cine 
dezleagă această ghicitoare? 

— Nimeni din cei aici de faţă n-o poate face, spuse Elrond 
întunecat la chip. Mai bine zis, nimeni nu poate şti dinainte ce se 
va întâmpla dacă alegem una sau alta dintre aceste căi. Drumul 
apusean pare cel mai lesnicios dintre toate. Aşa că trebuie să ne 
ferim de el, căci va fi vegheat. Prea adesea au fugit elfi pe 
acolo. Nu ne rămâne decât să găsim un drum potrivnic, 
negândit de nimeni până acum. In el ne stă speranţa, dacă ne-a 
mai rămas vreuna. Să ne aruncăm în primejdie - spre Mordor. 
Trebuie să trimitem Inelul în Foc. 

Încă o dată se lăsă tăcerea. Chiar şi în acea casă minunată, 
Frodo simţi cum o întunecime de moarte îi cuprinde inima când 
îşi aruncă privirile spre valea însorită, răsunând de vuietul 
apelor limpezi. Boromir se foi în jilţ şi Frodo îşi întoarse ochii 
spre el. Îl văzu că-şi duce mâna la cornul cel mare şi că se 
încruntă. Nu trecu mult şi Boromir zise: 

— Nu mă dumiresc defel. Saruman este un trădător, dar n-a 
făcut dovada unei sclipiri de înţelepciune? De ce tot vorbim de 
ascunziş şi distrugere? De ce oare să nu ne gândim că Marele 
Inel a poposit în mâinile noastre tocmai pentru a ne ajuta atunci 
când suntem la mai mare ananghie? Acum se afla în stăpânirea 
Seniorilor Liberi ai celor Liberi şi asta nu poate decât să-l 
înfrângă pe Duşman. Presimt că el de asta se teme cel mai tare. 

Oamenii din Gondor sunt viteji, nicicând nu se vor supune, 
dar pot fi înfrânți. Vitejia are mai întâi nevoie de putere, şi apoi 
de-o armă. Să fie atunci Inelul arma voastră, dacă are puterea 
de care vorbiţi. Luaţi-l şi porniţi spre victorie! 

— Din pacte nu, spuse Elrond. Nu putem să ne folosim de 
Inelul Stăpân. Prea bine ştim asta cu toţii. Al lui Sauron este, de 
Sauron a fost făcut şi tot ce e mai rău în el se află. Forţa lui, 
Boromir, este prea mare pentru a putea fi mânuit după cum ne 
e vrerea, în afară doar de cei care au o putere a lor mult mai 
mare. Dar pentru aceştia primejdia este şi mai ucigătoare. 
Numai dorinţa de a-l avea este de-ajuns să smintească inima. 
Gândiţi-vă la Saruman. Oricare dintre înţelepţi l-ar răsturna pe 
Seniorul din Mordor cu ajutorul Inelului, făcând-o aşa cum se 
pricepe mai bine, s-ar aşeza mai apoi pe tronul lui Sauron şi 
astfel ar apărea un alt Senior al Întunecimii. Altă pricină, prin 
urmare, ca Inelul să fie distrus: atâta vreme cât se află pe 


această lume, va fi primejdie chiar şi pentru înţelepţi. Căci nimic 
nu este ticălos de la bun început. Nici Sauron însuşi n-a fost. Eu 
unul mă tem să iau Inelul şi să-l ascund. Cu atât mai puţin voi 
lua Inelul ca să-l stăpânesc. 

— La fel şi eu, spuse Gandalf. 

Boromir îi privi cu îndoială, dar dădu din cap. 

— Aşa să fie, zise. Prin urmare, când vom fi în Gondor ne 
vom pune nădejdea în armele pe care le avem. Măcar să ne 
luptăm în vreme ce înţelepţii vor veghea asupra Inelului. Şi dea 
Cerurile ca Sabia-Care-a-Fost-Despicată să poată ţine piept 
năvalei - ca mâna ce-o mânuieşte să fi moştenit nu doar 
zorzoane, ci şi tăria Regilor oamenilor. 

— Cine poate şti? făcu Aragorn. Va veni şi ziua marii 
încercări. 

— Să nu vină prea târziu, oftă Boromir. Nu cerem ajutor, 
însă avem nevoie de el. Şi mult ne-ar mai încuraja să ştim că 
luptă şi alţii cum şi cu ce pot. 

— Atunci simte-te încurajat, spuse Elrond. Căci mai sunt şi 
alte puteri şi tărâmuri de care n-ai cunoştinţă, ascunse fiind de 
ştirea ta. Marele Anduin udă multe maluri până să ajungă în 
Argonath şi la Porţile Gondorului. 

— Eu zic, se băgă în vorba Gl6in, gnomul, că ne-ar fi mai 
bine tuturor dacă toate aceste forţe s-ar uni, iar puterile 
fiecăreia ar fi de folos tuturor. Şi mai sunt şi alte inele, mai puţin 
mişeleşti, ce s-ar putea dovedi de ajutor în nevoia asta a 
noastră. Cele şapte sunt pierdute pentru noi - dacă Balin n-a 
găsit inelul lui Thrór, care era ultimul dintre ele, şi nici nu s-a 
mai auzit despre acest inel de când a pierit Thrór în Moria. lată 
că acum pot să vă dezvălui aici că nădejdea de a-l găsi a fost 
una dintre pricinile pentru care Balin a pornit în pribegie. 

— N-o să găsească Balin nici un inel în Moria, spuse 
Gandalf. Căci Thrór l-a dat fiului său, Thrâin, dar Thrâin n-a mai 
apucat să i-l dea lui Thorin. A îndurat multe chinuri când i-a fost 
luat în temniţele din Doi Guldur. Eu am ajuns prea târziu. 

— Ah, vai nouă! strigă Glóin. Când va sosi ziua răzbunării 
noastre? Dar mai sunt cele Trei. Cu cele Trei Inele ale elfilor ce- 
i? Inele foarte puternice, aşa se spune. Nu sunt păstrate oare de 
seniorii elfi? Şi ele au fost făcute de Seniorul Întunecimii, cu 
multă vreme în urmă. Care-i rostul lor? Zăresc câţiva seniori elfi 
aici. Nu vor ei să ne spună? 


Elfii nu răspunseră. 

— Dar nu m-ai auzit, Gl6in? i se adresă Elrond. Cele Trei n- 
au fost făcute de Sauron, nici măcar nu le-a atins vreodată. 
Numai că despre acestea trei nu ne este îngăduit să vorbim. 
Doar atât îmi stă in putinţă să vă spun la acest ceas de 
cumpănă. Îşi au şi ele rostul lor. N-au fost însă făcute ca arme 
de război sau de cucerire: nu asta le e puterea. Cei care le-au 
făurit n-au dorit forţă, stăpânire sau munţi de comori, ci 
înţelegere, făurire, tămăduire, pentru ca toate cele de pe 
pământ să rămână neîntinate. Şi au izbândit cât de cât elfii din 
Pământul de Mijloc în ceea ce-au vrut, chiar dacă prin suferinţă. 
Numai că tot ceea ce s-a împlinit de către cei care le stăpânesc 
pe cele Trei se va întoarce împotrivă-le, iar minţile şi inimile lor 
vor putea fi citite de Sauron, dacă el va pune din nou mâna pe 
acel Unu. Mult mai bine ar fi dacă cele Trei n-ar fi existat 
nicicând. Asta vrea Sauron. 

— Dar ce se va-ntâmpla dacă Inelul Stăpân ar fi distrus, aşa 
cum ne povăţuieşti? întrebă Glóin. 

— Prea bine nu ştim, se întristă Elrond. Unii dintre noi cred 
că cele Trei Inele, pe care Sauron nu le-a atins niciodată, vor fi 
libere, iar stăpânilor lor le va sta în putinţă să tămăduiască 
suferinţele lumii pricinuite de Inelul Suveran. Dar se prea poate 
ca, atunci când acest Unu se va fi dus, cele Trei să piară şi ele, 
iar multe dintre minunile făurite prin ele să piară şi să fie date 
uitării. lată ce gândesc. 

— Cu toate acestea, vorbi Glorfindel, toţi elfii sunt gata să 
primească această încercare, dacă prin ea puterea lui Sauron 
poate fi înfrântă şi teama pentru întinderea stăpânirii lui va fi 
alungată pentru totdeauna. 

— lar ne întoarcem la distrugerea Inelului, spuse Erestor, şi 
tot n-am ajuns mai aproape. Ce putere avem să găsim Focul în 
care a fost făurit? Înseamnă să pornim pe calea disperării. A 
nesăbuinţei, aş spune, dacă lunga înţelepciune a lui Elrond mi-ar 
îngădui-o. 

— Disperare? Nesăbuinţă? se miră Gandalf. Nu e disperare, 
căci disperarea e dată numai celor care văd sfârşitul dincolo de 
orice îndoială. Noi nu-l vedem. E semn de înţelepciune să 
înţelegem ce trebuie să facem după ce toate celelalte căi au 
fost cumpănite, deşi poate să apară drept o nesăbuinţă celor 
care se agaţă de nădejdi false. Foarte bine, fie ca nesăbuinţa să 


ne fie veşmântul, un văl în faţa ochilor Duşmanului! Căci el e 
foarte înţelept şi cântăreşte toate lucrurile pe talerele din 
balanţa răutăţii sale. Singura măsură, totuşi, pe care o cunoaşte 
este aceea a poftei, pofta de putere; şi după ea măsoară toate 
inimile. În inima lui nu poate să-şi facă loc gândul că sunt unii 
care ar refuza puterea, că, având Inelul, am putea căuta să-l 
distrugem. Dacă vom încerca să facem asta, îi vom da peste cap 
toate socotelile. 

— Măcar o vreme, cugetă Elrond cu voce tare. Trebuie 
încercată această cale, cu toate că ne va fi foarte greu. Şi nici 
forţa, nici înţelepciunea nu ne vor duce departe de el. E-o 
căutare ce trebuie încercată de cei slabi cu tot atâta nădejde în 
sufletele lor cât şi în ale celor puternici. Numai că adeseori aşa 
sunt orânduite faptele ce învârt roţile lumii: mâinile mici le 
îndeplinesc, pentru că astfel le este scris, în vreme ce ochii celor 
mari privesc în altă parte. 

— Prea bine, prea bine, jupâne Elrond, zise Bilbo deodată. 
Mai multe nu-i nevoie să spui. Ne este limpede încotro baţi. 
Bilbo, prostul de hobbit, a pornit toată tărăşenia asta, şi tot el ar 
face mai bine s-o ducă la sfârşit, sau să piară el însuşi. Mi-a fost 
tare bine aici, am avut răgaz să scriu şi la carte. Dacă vreţi să 
ştiţi, tocmai îi scriu încheierea. Mă gândeam la ceva de felul: şi a 
trăit mulţi ani fericiți, până la capătul zilelor. E o încheiere bună, 
şi n-are a face dacă a mai fost folosită şi altă dată. Dar acum va 
trebui s-o schimb: nu-mi pare că se va împlini aievea; şi oricum, 
e limpede că vor urma şi alte capitole, dacă voi mai apuca să le 
scriu. Ce bătaie de cap teribilă. Când trebuie s-o pornesc? 

Boromir îl privi surprins pe Bilbo, dar hohotele de râs îi 
îngheţară pe buze când văzu că toţi ceilalţi se uitau la bătrânul 
hobbit cu un respect grav. Doar Gl6in zâmbi, numai că ceea ce-l 
făcea să zâmbească erau amintiri vechi. 

— Cum să nu, dragul meu Bilbo, zise Gandalf. Dacă ai 
pornit cu adevărat toată tărăşenia ăsta, ne-am putea aştepta că 
tot tu s-o şi sfârşeşti. Dar de-acum ştii prea bine că a spune că 
ai început ceva e un lucru mare pentru oricine, iar în faptele 
cele mari eroii au un rol tare mic. Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. 
Chiar dacă ce-am spus am şi gândit, nimeni nu se îndoieşte că, 
lăsând gluma la o parte, de fapt ne faci o propunere curajoasă. 
Dar care îţi depăşeşte puterile, Bilbo. Nu mai poţi lua pe umerii 
tăi această treabă. A trecut în grija altcuiva. Dacă-ţi mai sunt de 


folos sfaturile mele, aş spune că partea ta s-a încheiat, nu ţi-a 
mai rămas decât aceea de cronicar. Termină-ţi cartea şi lasă 
sfârşitul ei neschimbat. Încă mai poţi să speri în el. Dar 
pregăteşte-te să scrii o continuare, după ce se vor fi întors ei. 

Bilbo pufni în râs. 

— Nu te ştiu să-mi fi dat vreodată înainte sfaturi plăcute. 
Toate cele neplăcute au fost bune, încât mă-ntreb dacă nu 
cumva cel de acum e rău. Oricum, nu gândesc că mi-au mai 
rămas puteri sau noroc să înfrunt Inelul. El a crescut, eu însă nu. 
Dar, spune-mi: ce-ai vrut să zici cu acel eí? 

— Adică solii ce vor fi trimişi cu Inelul. 

— Bun. Şi cine ar fi să fie ei? îmi pare că tocmai faptul ăsta, 
şi numai ăsta, trebuie hotărât de către Sfat acum. Poate că 
elfilor le prieşte vorbitul cu nemiluita, iar gnomii îndură cu 
uşurinţă oboseala; dar eu-s doar un hobbit bătrân şi simt că-mi 
lipseşte prânzul. Nu vă puteţi opri la nişte nume? Sau să 
amânaţi totul până după masă? 

Nimeni nu răspunse. Se auzi răsunând clopotul care anunţa 
amiaza. Nici de data asta nimeni nu spuse nimic. Frodo scrută 
pe rând toate chipurile, dar acestea nu erau întoarse spre el. 
Toţi cei adunaţi la sfat stăteau cu ochii plecaţi, cufundaţi parcă 
în gânduri. O teamă cumplită puse stăpânire pe el, de parcă ar fi 
aşteptat hotărârea unei sentinţe pe care el o presimţise de mult 
şi nutrise speranţa vană că, poate-poate, nu va fi rostită 
niciodată. O dorinţă aprigă de-a se odihni şi de-a fi lăsat să stea 
în pace alături de Bilbo în Vâlceaua Despicată îi umplu inima. 
Într-un târziu, reuşi cu greu să vorbească şi se mira singur de 
vorbele pe care le rostea, ca şi cum o altă voinţă s-ar fi folosit 
de vocea lui firavă: 

— O să iau eu Inelul, cu toate că nu cunosc drumul. 

Elrond îşi ridică privirile şi se uită la el, iar Frodo îşi simţi 
inima străpunsă de ascuţimea privirii. 

— Dacă pricep bine tot ceea ce-am auzit până acum, zise 
el, cred că această solie îţi este menită, Frodo; şi dacă tu nu vei 
putea găsi un drum, nu va putea nimeni. A sosit vremea celor 
din Comitat să o pornească de pe meleagurile lor paşnice pentru 
a face să se clatine fortărețele şi vrerile celor Mari. Care dintre 
înţelepţi ar fi putut întrezări aceasta? Sau, dacă sunt cu- 
adevărat înţelepţi, de ce ar dori să afle totul înainte să fi bătut 
ceasul? 


Răspunderea este foarte mare, continuă Elrond. Atât de 
mare, încât nimeni n-o poate pune pe umerii altcuiva. Eu n-o 
pun pe umerii tăi. Dar dacă o iei de bunăvoie, voi spune că 
alegerea ta e dreaptă; şi chiar dacă toţi puternicii prieteni elfi 
dintotdeauna, Hador şi Hurin, precum şi Turin şi Beren însuşi s- 
au aşezat unul lângă altul, locul tău printre ei s-ar cuveni să fie. 

— Doar n-o să-l trimiteţi de unul singur stăpâne? strigă 
Sam, nemaiputând să se stăpânească şi sărind de la locul lui din 
colţ, unde şezuse până atunci tăcut pe podea. 

— Bineînţeles că nu! 

Zâmbind, Elrond se răsuci spre el. 

— Măcar tu îl vei însoţi. Nu văd chip să fii despărţit de el, 
chiar şi atunci când este chemat la un sfat tainic la care tu n-ai 
fost poftit. 

Roşu la faţă, Sam se aşeză bolborosind. 

— În mare belea ne-am băgat, domnu' Frodo, zise el, 
clătinând din cap. 

III inelul merge spre miazăzi 

Mai târziu în aceeaşi zi, hobbiţii au ţinut un sfat al lor în 
camera lui Bilbo. Merry şi Pippin s-au supărat foarte tare când 
au auzit că Sam se furişase în Sala Sfatului şi fusese ales ca 
tovarăş de drum al lui Frodo. 

— Nu e drept, spuse Pippin. În loc să-l arunce afară şi să-l 
pună în lanţuri, Elrond, mă rog frumos, îl răsplăteşte pentru 
neruşinarea lui. 

— Răsplăteşte! exclamă Frodo. Nu-mi pot imagina o 
pedeapsă mai aspră. Nu te gândeşti la ce spui: condamnat să 
meargă înainte în călătoria asta fără de speranţă, asta numeşti 
tu răsplată? leri visam că mi-am îndeplinit misia şi pot să mă 
odihnesc aici o bună bucată de vreme, poate chiar pentru 
totdeauna. 

— Nu mă miră, spuse Merry, şi ţi-aş dori s-o poţi face. Dar 
noi îl invidiem pe Sam, nu pe tine. Dacă trebuie să pleci, atunci 
noi vom fi pedepsiţi, cei care rămânem aici, chiar dacă-i vorba 
de Vâlceaua Despicată. Am venit cale lungă împreună cu tine şi 
am trecut prin multe greutăţi. Vreau să mergem mai departe. 

— Tocmai asta spuneam şi eu, sări Pippin. Noi, hobbiţii, ar 
trebui să rămânem împreună şi o vom face. Trebuie să mă lege 
în lanţuri ca să mă împiedice să merg. E nevoie de cineva cu 
cap în ceata asta. 


— Ei, atunci cu siguranţă nu tu vei fi alesul, Peregrin Took, 
îi tăie Gandalf entuziasmul, uitându-se pe fereastra care era 
construită aproape de pământ. Dar prea vă faceţi griji fără să 
trebuiască, încă nu s-a luat nici o hotărâre. 

— Nici o hotărâre! exclamă Pippin. Păi, ce-aţi făcut acolo? 
Aţi stat închişi nu ştiu câte ceasuri. 

— Am vorbit, răspunse Bilbo. Aveam multe de vorbit şi 
fiecăruia i s-au deschis ochii. Până şi lui Gandalf. Am bănuiala că 
veştile despre Gollum pe care le-a adus Legolas l-au prins chiar 
şi pe el pe nepregătite, dar şi-a revenit iute. 

— Te înşeli, se apără Gandalf. N-ai văzut tu bine. Le 
aflasem de mult, de la Gwaihir. Şi dacă vrei să ştii, singurii care 
au deschis ochii, aşa cum spui tu, aţi fost tu şi Frodo; iar eu am 
fost singurul pe care nu l-a luat nimic pe nepregătite. 

— Mă rog, acceptă Bilbo, oricum, nimic n-a fost hotărât 
încă, în afară de a-i alege pe sărmanii Frodo şi Sam. Tot timpul 
m-am temut că la asta se va ajunge, dacă voi fi lăsat deoparte. 
Însă de vreţi să ştiţi părerea mea, Elrond va trimite la drum 
destui, după ce vom fi primit veşti. Au pornit, Gandalf? 

— Da, spuse vrăjitorul. Câţiva dintre cercetaşi au şi plecat. 
Alţii vor purcede mâine. Elrond trimite şi elfi, care vor lua 
legătura cu Pribegii, şi poate şi cu neamul lui Thranduil, din 
Codrul Întunecimii. lar Aragorn s-a dus cu fiii lui Elrond. Vom fi 
nevoiţi să cercetăm terenul pe multe mile în jur înainte să facem 
o mişcare. Aşa că, bucură-te, Frodo. E foarte posibil să stai aici 
mult şi bine. 

— Ah, mormăi îmbufnat Sam. O s-aşteptam pân' s-o face 
iarna. 

— Asta e, n-avem ce face, ridică Bilbo din umeri. Pe undeva 
e şi vina ta, Frodo, băiete: ai ţinut morţiş s-aştepţi până la ziua 
mea. Ciudat fel de a o sărbători, iartă-mă c-o zic. Eu nu aş fi ales 
chiar ziua aia să-i las pe S.B.-işti să intre în Fundătura. Dar, asta 
e: acum nu mai poţi aştepta până la primăvară; şi nici nu poţi 
porni până nu primim veştile. 

Când iarna frigul muşcă, cumplitul vânt când bate, 
de ger când crapă pietre în nopţile-ngheţate 
Când iazurile-s negre şi frunza-i scuturată, 
„atunci Pustietatea întregul rău şi-arată. 
Asta ţi-e norocul, mă tem. 


— Aşa mă tem şi eu, mormăi Gandalf. Nu putem porni la 
drum până nu primim veşti despre Călăreţi. 

— Dar credeam că s-au înecat toţi în puhoi, făcu Merry 
mirat. 

— Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât de uşor, se 
întoarse Gandalf spre el. În ele zace puterea stăpânului lor, el le 
face să se ţină tari sau să se prăbuşească. Nădejdea noastră e 
că au rămas cu toţii fără cai şi fără măşti, astfel că, o vreme, vor 
fi mai puţin periculoşi; numai că trebuie să fim siguri de asta. 
Până atunci, Frodo, te sfătuiesc să uiţi de necazurile tale. Nu ştiu 
dacă pot să fac ceva pentru tine, dar ascultă ce-ţi şoptesc la 
ureche. Cineva a spus că e nevoie de minte în ceata asta. ŞI 
drept vorbea. Mă gândesc să vin cu tine. 

Atât de tare se bucură Frodo auzind aceste vorbe, încât 
Gandalf părăsi pervazul pe care şezuse până atunci, îşi scoase 
pălăria şi făcu o plecăciune. 

— Am spus doar că mă gândesc să vin. Nu te bizui încă pe 
nimic. În această privinţă, Elrond va avea un cuvânt greu, la fel 
şi prietenul tău, Pas Mare. Că veni vorba, vreau să-l vad pe 
Elrond. Trebuie să plec. 

— Cât crezi că o să stau aici? îl întrebă Frodo pe Bilbo după 
ce Gandalf părăsi încăperea. 

— Uf, nu ştiu. În Vâlceaua Despicată nu pot număra zilele, 
răspunse Bilbo. Dar destul de mult, aş zice. Avem vreme să 
vorbim pe îndelete. Ce-ar fi să-mi dai o mână de ajutor la carte 
şi s-o începem pe următoarea? Te-ai gândit la o încheiere 
potrivită? 

— Da, la mai multe, şi toate sunt negre şi urâte, zise Frodo. 

— Ah, aşa n-o să meargă treaba! pufni Bilbo. Cărţile trebuie 
să se termine cu bine. Ce zici de ceva de genul ăsta: și cu toții s- 
au aşezat la casele lor şi au trăit fericiți mulți ani nesfârşiți ? 

— Sună bine, dacă aşa ar sta lucrurile, zise Frodo 
şovăielnic. 

— Mda, făcu Sam. Şi unde or să trăiască? Asta mă tot 
întreb şi eu. 

O vreme, hobbiţii au rămas la sfat, gândindu-se la călătoria 
pe care o încheiaseră şi la pericolele ce le stăteau înainte; dar 
asemenea virtuţi avea meleagul Vâlcelei Despicate, încât 
curând teama şi neliniştea le-a dispărut din minte. Bun sau rău, 
viitorul n-a fost dat uitării, doar că şi-a pierdut orice putere 


asupra prezentului. Hobbiţii se simțeau tot mai întremaţi şi mai 
plini de speranţe, fiecare zi nouă şi bună le aducea mulţumire, 
fiecare masă le făcea plăcere şi fiecare cântec sau vorbă îi 
încânta. 

Şi aşa au trecut zilele, dimineţile se năşteau de fiecare dată 
senine şi frumoase, iar serile coborau cu răcoarea şi limpezimile 
lor. Toamna însă se scurgea cu repeziciune; curând, lumina 
aurie se prefăcu într-un argintiu palid şi ultimele frunze căzură 
din copacii goi. Un vânt se porni să bată rece dinspre Munţii 
Ceţoşi aflaţi la răsărit. Luna Vânătorului se ceruia rotundă pe 
bolta nopţii, alungând stelele mai mici. Dar la orizontul dinspre 
răsărit era o stea ce strălucea roşie. Seară de seară, cu cât Luna 
pălea, cu atât steaua strălucea mai tare. Frodo o vedea de la 
fereastră, adânc cufundată în boltă, arzând ca un ochi veghetor 
ce scăpăra deasupra copacilor, la buza văii. 

Trecuseră aproape două luni de când petreceau hobbiţii în 
Casa lui Elrond, şi noiembrie se apropia de sfârşit, luând cu sine 
ultimele fuioare ale toamnei, apoi urmă decembrie şi ajunse şi 
acesta la capăt când cercetaşii începură să se întoarcă. Unii 
fuseseră spre obârşiile Izvorului Brumat, până în Pârloagele 
Etten; alţii se îndreptaseră spre vest şi, cu ajutorul lui Aragorn şi 
al Pribegilor, răscoliseră pământurile departe în josul Lacului 
Cenuşiu, până în Tharbad, unde vechiul Drum de Miazănoapte 
traversă râul in apropierea unui oraş în ruină. Mulţi o apucaseră 
spre sud-est; câţiva dintre aceştia au trecut de partea cealaltă a 
Munţilor şi au intrat în Codrul Întunecimii, în vreme ce alţi câţiva 
urcaseră trecătoarea până la izvoarele Pârâului Vesel şi 
coborâseră în Tara Pustietăţii, străbătuseră Câmpiile Vesele, 
ajungând într-un târziu la casa cea străveche a lui Radagast, din 
Rhosgobel. Radagast nu se afla acolo; astfel că au făcut cale 
întoarsă peste trecătoarea cea înaltă ce se numea Scara 
Pârâiaşului Tainic. Elladan şi Elrohir, fiii lui Elrond, au fost ultimii 
care s-au întors; făcuseră o călătorie lungă, trecând pe lângă 
Zăcământul de Argint şi intrând pe nişte meleaguri ciudate, dar 
despre ceea ce-au făcut ei acolo nu voiră să spună nimănui 
nimic, decăt lui Elrond. 

In nicicare parte trimişii n-au descoperit vreun semn şi n-au 
primit veşti despre Călăreţi sau alţi slujitori ai Duşmanului. Nici 
vulturii din Munţii Ceţoşi nu le dăduseră veşti noi. Nimeni n- 
auzise şi nu văzuse urmă de Gollum; dar lupii sălbatici încă se 


adunau şi porniseră din nou la vânătoare până hăt-departe, în 
sus pe Marele Râu. Trei dintre caii negri fuseseră iute găsiţi 
înecaţi în Vadul inundat. Pe bolovanii cascadelor aflate mai jos, 
cercetaşii descoperiseră cadavrele altor cinci, precum şi o 
mantie lungă, neagră, sfâşiată şi zdrenţuită. Atâtea toate erau 
urmele pe care le lăsaseră Călăreţii Negri, iar de simţit, nu erau 
simţiţi pe nicăieri. lţi venea să crezi că dispăruseră cu totul de 
pe meleagurile de la miazănoapte. 

— Din Nouă, ştim care e soarta măcar a Opt, spuse 
Gandalf. E bine să nu ne pripim şi să nu spunem că suntem 
siguri; cu toate astea, socotesc că putem nădăjdui că Duhurile 
Inelelor au fost împrăştiate în cele patru vânturi şi au fost silite 
să se întoarcă fiecare cum a putut la Stăpânul lor în Mordor, cu 
mâinile goale şi fără formă. Dacă aşa stau lucrurile, va mai trece 
niscai vreme până vor fi în stare să-şi înceapă din nou 
vânătoarea. Duşmanul, nu încape vorbă, are şi alţi slujitori, dar 
aceştia vor trebui să bată tot drumul până la hotarele Vâlcelei 
Despicate, înainte să ne dea de urmă. Şi dacă suntem cu băgare 
de seamă, nu le va fi câtuşi de puţin uşor să ne găsească. Dar 
nu trebuie să mai zăbovim. 

Elrond îi chemă pe hobbiţi la el. Îl privi solemn pe Frodo şi 
spuse: 

— A sosit vremea. Dacă e ca Inelul să plece de-aici, acest 
lucru trebuie să se întâmple curând. Dar cei care vor merge cu 
el să nu se bizuie că în misiunea lor vor putea să se ajute de 
bătălii sau forţa armelor. Trebuie să intre pe tărâmul 
Duşmanului fără nici un ajutor. Te mai ţii de cuvântul dat, Frodo, 
anume că vei fi Purtătorul Inelului? 

— Mă ţin, răspunse Frodo. Mă voi duce împreună cu Sam. 

— Atunci, mult nu pot să-ţi fiu de ajutor, nici măcar cu un 
sfat, zise Elrond. Cum arată drumul ce-l vei urma prea puţin pot 
să-ţi spun; iar felul în care îţi vei împlini misia nu mi-e cunoscut. 
Umbra s-a furişat de-acum la poalele Munţilor şi se apropie tot 
mai mult de hotarele Lacului Cenuşiu. lar pentru mine tot ce se 
afla sub întinderea Umbrei e întunecos. Vei întâlni mulţi 
vrăjmaşi, unii pe faţă, alţii într-ascuns, şi vei putea întâlni 
prieteni în drumul tău când te vei aştepta mai puţin. Voi trimite 
solii, câte şi cum voi putea, celor pe care-i cunosc în lumea 
largă; dar atât de primejdioase au devenit acum meleagurile, că 


unele dintre solii se vor putea rătăci pe drum, sau vor ajunge în 
acelaşi timp cu tine. 

Îţi voi alege şi tovarăşii de drum care să te însoţească până 
unde vor voi sau se va putea. Nu vor fi mulţi, căci singura 
nădejde îţi stă în iuţeală şi tăinuire. Chiar de-aş avea întreaga 
oştire de elfi din Zilele de Odinioară, şi tot n-ar fi de mare folos, 
decât doar că ar stârni puterea din Mordor. 

Cei ce vor însoţi Inelul vor fi Nouă la număr; cei Nouă 
Drumeţi vor porni împotriva celor Nouă Călăreţi care sunt răi. 
Împreună cu tine şi credinciosul tău servitor va merge Gandalf; 
şi aceasta va fi marea lui misiune, şi poate şi sfârşitul trudelor 
sale. 

Cât despre restul, ei vor reprezenta celelalte Seminţii 
Libere ale Lumii: elfii, gnomii şi oamenii. Legolas va fi dintre elfi; 
iar Gimli, fiul lui Gl6in, dintre gnomi. Sunt pregătiţi să meargă 
măcar până la trecătorile Munţilor, poate şi dincolo de ele. 
Dintre oameni îl vei avea pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căci Inelul 
lui Isildur îl priveşte îndeaproape. 

— Pas Mare! strigă Frodo. 

— Da, zâmbi acesta. Am cerut încă o dată să plec, pentru a- 
ţi fi tovarăş, Frodo. 

— Te-aş fi rugat să vii, zise Frodo, dar mă gândeam că te 
duci împreună cu Boromir la Minas Tirith. 

— Aşa am să şi fac. Şi Sabia-care-a-fost-Despicată va fi 
făurită încă o dată înainte de-a porni eu la război. Dar drumul 
tău şi al nostru sunt unul şi acelaşi pe multe sute de mile. Astfel 
că şi Boromir va face parte dintre însoțitori. E un om tare viteaz. 

— Mai rămân doi de găsit, zise Elrond. Voi cumpăni. Se 
prea poate să găsesc printre ai mei doi care să-mi pară potriviţi 
să vă însoţească. 

— Înseamnă că noi nu mai avem loc! strigă Pippin disperat. 
Nu vrem să fim lăsaţi în urmă. Vrem să ne ducem cu Frodo. 

— Asta pentru că nu pricepeţi şi nu vă puteţi închipui ce vă 
stă înainte, spuse Elrond. 

— Nici Frodo nu ştie, se băgă în vorbă Gandalf, luându-i pe 
neaşteptate partea lui Pippin. Nici unul dintre noi nu vede asta 
cu limpezime. Adevărul este că, dacă aceşti hobbiţi şi-ar da 
seama de primejdie, n-ar îndrăzni să meargă. Dar de mers tot ar 
dori să meargă, sau ar dori să cuteze, şi tare s-ar mai ruşina şi 
ar fi nefericiţi să n-o facă. Socotesc, Elrond, să te încrezi mai 


degrabă în prietenia ce-i leagă, decât în prea marea 
înţelepciune. Chiar dacă ne-ai alege un senior elf, cum e 
Glorfindel, n-ar putea să ia cu asalt Turnul Intunericului şi nici să 
deschidă drumul spre Foc n-ar fi în stare cu puterea ce se află în 
el. 

— Vorbeşti cu judecată, recunoscu Elrond, doar că eu stau 
la îndoială. Presimt că ţinutul vostru, Comitatul, nu a scăpat de 
primejdie; şi pe ei doi mă gândeam să-i trimit îndărăt ca soli, 
pentru a face tot ce le stă în putinţă, după cum ştiu ei că le este 
felul în ţara lor, să-i pună în gardă pe ai lor despre primejdia ce-i 
paşte. Oricum, socotesc că cel mai tânăr dintre ei, Peregrin 
Took, ar trebui să rămână pe loc. Inima-mi spune să nu meargă. 

— Atunci, stăpâne Elrond, va trebui să mă arunci în 
temniţă, sau să mă trimiţi acasă legat într-un sac, se sumeti 
Pippin. Căci altfel mă voi alătura însoţitorilor. 

— Să fie precum spui. Vei merge, hotărî Elrond şi oftă. Cei 
Nouă au fost aleşi. În şapte zile de azi încolo însoțitorii vor porni 
la drum. 

Sabia lui Elendil a fost făurită ca nouă de făurari elfi, iar pe 
lama ei au fost săpate şapte stele aşezate între Luna nouă şi 
Soarele înconjurat de raze; de jur-împrejur, făurarii au gravat 
rune multe; căci Aragorn, fiul lui Arathorn, pornea la război la 
hotarele Mordorului. Tare mai strălucea sabia aceea după ce-a 
fost isprăvită. Lumina Soarelui se răsfrângea roşie în ea, cea a 
Lunii lucea rece, iar tăişul era dur şi bine ascuţit. Aragorn i-a dat 
un nume nou, a numit-o Anduril, Flacăra Apusului. 

Aragorn şi Gandalf se plimbau laolaltă sau şedeau şi 
vorbeau îndelung despre drumul ce le stătea înainte şi despre 
primejdiile ce le puteau întâmpina; cumpăneau asupra hărților 
povestite şi desenate şi asupra cărţilor cu istorii ce se găseau în 
casa lui Elrond. Uneori li se alătura şi Frodo. Dar el se mulțumea 
să-şi pună nădejdile în ştiinţa lor de a descifra drumul, şi între 
timp căuta să stea cât mai mult cu Bilbo. 

În acele ultime zile, hobbiţii şi-au petrecut serile în Sala 
Focului şi printre nenumăratele poveşti pe care le auzeau s-a 
aflat şi balada, de la un cap la altul, a lui Beren şi Luthien, şi 
aceea despre cucerirea Nestematei celei Mari; în timpul zilei 
însă, în vreme ce Merry şi Pippin hoinăreau pe afară, Frodo şi 
Sam puteau fi găsiţi în cămăruţa lui Bilbo. Acesta le citea pagini 
întregi din cartea lui (care părea încă nedesăvârşită) sau frânturi 


din versurile sale, sau îşi făcea însemnări după aventurile lui 
Frodo. 

În dimineaţa ultimei zile, găsindu-se singur cu Frodo, Bilbo 
trase de sub pat o ladă de lemn. lnălţă capacul şi cotrobăi 
înăuntru. 

— lată-ţi sabia, spuse el. Numai că are tăişul ciobit. Am 
luat-o cu mine ca s-o păstrez la loc sigur, dar am uitat să întreb 
dacă fierarii o pot drege. Acum nu mai e vreme. M-am gândit că 
poate totuşi ai dori să o ai, cine ştie? 

Scoase din ladă o sabie mică, vârâtă într-o teacă veche din 
piele ponosită. Când o trase afară, lama lustruită şi bine îngrijită 
scăpără deodată, cu o lumină rece şi orbitoare. 

— Ea e Sting, Dintele, spuse Bilbo şi cu oarecare efort o 
împlântă într-o bârnă de lemn. la-o, dacă vrei, căci mie n-o să- 
mi mai trebuiască. 

Frodo o primi cu bucurie. 

— Şi mai este asta, continua Bilbo, scoțând o legătură care 
părea destul de grea pentru dimensiunile sale. 

Dădu la o parte câteva învelişuri de cârpe vechi, dezvăluind 
o cămaşă mică de zale. Era făcută dintr-o țesătură deasă din 
multe inele, la fel de fină ca şi o pânză de bumbac, rece ca 
gheaţa şi mai dură decât oţelul. Avea lucirea argintului luminat 
de lună şi era bătută în nestemate albe. Împreună cu ea se afla 
un brâu de perle şi cristal. 

— Frumoasă lucrătură, nu-i aşa? întrebă Bilbo, ducând-o la 
lumină. Şi folositoare. E zaua mea de gnom, mi-a fost dăruită de 
Thorin. Am luat-o înapoi de la Michel Delving înainte să pornesc 
la drum, am pus-o laolaltă cu celelalte bagaje. Am adus cu mine 
toate amintirile din Călătorie, în afară de Inel. Dar nu m-am 
aşteptat să am prilejul s-o folosesc, iar acum nu mai am 
trebuinţă de ea, doar ca să o privesc din când în când. Abia 
dacă-i simţi greutatea când o îmbraci. 

— Aş arăta... mă rog, nu cred că aş arăta prea bine în ea, 
spuse Frodo. 

— Întocmai vorbele mele. Dar nu te gândi cum arăţi. Poţi s- 
o porţi sub veşminte. Hai, ăsta să fie secretul nostru. Nimeni 
altcineva nu trebuie să ştie. Dar m-aş simţi mai fericit dacă aş 
şti că o porţi. Am eu o presimţire că te va apăra până şi de 
pumnalele Călăreţilor Negri, sfârşi el cu o voce coborâtă. 

— Prea bine, o voi lua, consimţi Frodo. 


Bilbo îl ajută s-o îmbrace, apoi prinse sabia Sting de brâul 
scăpărător. După care Frodo îşi încheie pantalonii decoloraţi de 
vreme şi puse deasupra tunica şi vesta. 

— Arăţi ca oricare alt hobbit, zise Bilbo. Dar acum eşti ceva 
mai mult decât ceea ce se vede la suprafaţă. Să ai noroc! 

Îşi întoarse faţa de la el şi privi afară pe fereastră, 
încercând să fredoneze o melodie. 

— Nu pot să-ţi mulţumesc precum aş vrea, Bilbo, pentru 
asta şi pentru toată bunătatea ta din trecut. 

— Nici nu-ncerca, zise bătrânul hobbit, răsucindu-se spre el 
şi bătându-l peste spate. Văleu! Eşti prea tare acum ca să-ţi trag 
o palmă. Dar, iată-te: hobbiţii trebuie să ţină unii cu alţii, mai cu 
seamă Bagginşii. Un singur lucru îţi cer în schimb: ai mare grijă 
de tine, cât poţi mai mare, şi întoarce-te cu toate noutăţile pe 
care le poţi afla şi toate cântecele şi poveştile pe care le auzi. Eu 
o să mă străduiesc să isprăvesc cartea până te întorci. Aş vrea 
să scriu încă una, dacă mai am putere. 

Tăcu brusc, se răsuci încă o dată spre fereastră şi începu să 
cânte încetişor: 

Stau lângă foc şi mă gândesc 
la tot ce-n viaţă am văzut, 

la câmpul plin de flori şi fluturi 
din verile care-au trecut; 


La funigei, la foi pălinde 

prin toamnele de oarecând, 
cu soare argintiu şi ceţuri 

şi vântu-n părul meu bătând. 


Stau lângă foc şi mă gândesc 
la lumea care va săvie, 

la câte ierni, la primăveri 

ce nu-mi vor mai fi date mie. 


Căci multe sunt pe care încă 
nu le-am văzut şi nu le ştiu, 
din primăveri cu-atâta verde-n 
păduri sub cerul străveziu. 


Stau lângă foc şi mă gândesc 
la cei ce-au fost şi nu mai sunt, 


şi la acei ce or să vină 
când eu voi fi de mult pământ. 


Aşa mă poartă gânduri iară 
prin timpurile celor duşi, 
aştept s-aud iar paşi afară 
şi voci ce-ngână pe la uşi. 

Era o zi rece şi cenuşie, la sfârşit de decembrie. Vântul de 
la răsărit năvălea printre crengile golaşe ale copacilor şi 
clocotea în pinii întunecoşi de pe dealuri. Nori zdrenţuiţi şi negri 
goneau aproape de culmile lor. În vreme ce umbrele 
neprietenoase ale înserării timpurii se lăsau tot mai jos, 
însoțitorii Inelului se pregăteau de plecare. Urmau să o ia din loc 
la amurg, căci Elrond îi sfătuise să călătorească pe cât puteau la 
adăpostul nopţii, până când se vor fi depărtat îndeajuns de 
Vâlceaua Despicată. 

— Să vă feriţi de ochii cei mulţi ai slujitorilor lui Sauron, îi 
povăţui el. N-am nici o îndoială că au ajuns la urechile lui veşti 
despre starea jalnică a Călăreţilor, şi asta îl va fi umplut de 
mânie. Nu va trece mult şi iscoadele lui umblătoare sau 
zburătoare se vor porni spre meleagurile de la miazănoapte. 
Chiar şi de cerul de deasupra va trebui să vă feriţi cât vă veţi 
afla pe drum. 

Insoţitorii nu se înarmară ca pentru bătălie, căci nădejdea 
lor stătea în tăinuirea drumului, nu în luptă. Aragorn o avea pe 
Anduril, nici o altă armă, şi pornea în călătorie înveşmântat în 
verde ruginiu şi cafeniu, ca orice Pribeag al Pustietăţii. Boromir 
se încinsese cu o spadă lungă ce avea aceeaşi lucrătură că 
Anduril, dar nu şi aceeaşi obârşie nobilă, şi mai ducea cu sine un 
scut, precum şi cornul său de bătălie. 

— Să auziţi numai ce tare şi limpede răsună în văile dintre 
dealuri, spuse el, şi-atunci să vedeţi cum o s-o ia la sănătoasa 
toţi vrăjmaşii din Gondor. 

Îl duse la buze şi suflă o dată în el, de se cutremurară deal 
după deal de ecoul lui şi toţi cei ce auziră acea chemare în 
Vâlceaua Despicată săriră în picioare. 

— Să te fereşti a mai sufla în cornul ăsta, Boromir, îl mustră 
Elrond, doar când te vei afla încă o dată la hotarele ţării tale şi 
numai când te va împinge nevoia cea mai cumplită. 


— Să fie precum zici, spuse Boromir. Însă află de la mine, e 
obiceiul meu a da glas cornului atunci când pornesc la drum, şi 
om umbla după aceea în umbrele nopţii, dar nu mă voi furişa ca 
un hoţ la ceas de noapte. 

Singur Gimli gnomul purta la vedere o cămaşă din za de 
oţel, căci gnomilor nu le pasă de greutăţi; iar sub brâu îşi vârâse 
o secure cu lama lată. Legolas se înarmase cu un arc şi o tolbă 
de săgeți şi îşi prinsese un pumnal la cingătoare. Hobbiţii mai 
tineri aveau săbiile pe care le luaseră de la Gorgan; Frodo, în 
schimb, se mulţumi doar cu Sting, iar cămaşa de zale, aşa cum 
îl rugase Bilbo, rămase ascunsă vederii celorlalţi; Gandalf 
mergea cu toiagul, dar încinsă la brâu se găsea spada lui elfică, 
Glamdring, surata lui Orcrist, care zăcea peste pieptul lui Thorin 
sub Muntele Singuratic. 

Toţi primiseră de la Elrond haine groase şi călduroase, 
peste care îmbrăcaseră veste şi pelerine căptuşite cu blană. 
Merindele de drum, hainele de schimb, cuverturile şi cele 
trebuincioase fuseseră încărcate pe un ponei, care era taman 
bietul animal pe care-l aduseseră din Bree. 

In timpul cât stătuse în Vâlceaua Despicată, cu el se 
petrecuse o schimbare cu adevărat minunată: lucea de sănătate 
şi părea să-şi fi recăpătat vigoarea tinereţii. Sam fusese cel care 
ţinuse morţiş să-l aleagă pe el, motivând că Bill (aşa-l botezase) 
va tânji dacă nu va merge cu ei. 

— Animalul ăsta numai că nu vorbeşte, spusese el, şi chiar 
ar prinde glas dacă ar mai zăbovi pe-aici. Mi-a aruncat o privire 
la fel de limpede de parcă mi-ar fi vorbit domnu' Pippin: Dacă nu 
mă laşi să merg cu tine, Sam, te voi urma de unul singur. 

Astfel că Bill îi însoțea pe post de animal de povară; cu 
toate acestea, era singurul membru al grupului care nu părea 
abătut. 

Işi luaseră rămas-bun în sala cea mare, lângă foc, iar acum 
îl mai aşteptau doar pe Gandalf, care încă nu ieşise din casă. O 
strălucire de lumină de foc pătrundea prin uşile deschise larg, 
iar în multele ferestre pâlpâiau luminiţe blânde. Învelit în mantia 
lui, Bilbo stătea tăcut în prag, alături de Frodo. Aragorn şedea cu 
capul sprijinit de genunchi; numai Elrond ştia ce însemna acest 
ceas pentru el. Ceilalţi se distingeau ca nişte umbre cenuşii în 
întuneric. 


Sam stătea lângă ponei, îşi sugea măselele şi se uita abătut 
în întunericul unde, în vale, râul vuia prăvălindu-se peste pietre; 
nu era câtuşi de puţin dornic de aventură. 

— Bill, băiatule, spuse el, n-ar fi trebuit să te înhăitezi cu 
noi. Ai fi putut să rămâi aici şi să mănânci cel mai bun fân de pe 
lume, până va răsări iarbă nouă. 

Bill şfichiui din coadă şi rămase tăcut. 

Sam îşi aranjă mai bine raniţa pe umeri şi înşiră în minte 
toate lucrurile pe care le vârâse înăuntru, întrebându-se dacă nu 
cumva uitase ceva: comoara lui cea mai de preţ, lampa de gătit; 
cutiuţa cu sare, pe care o purta mereu cu sine şi o reumplea de 
câte ori avea ocazia; o provizie bună de buruiană-de-pipă (dar 
nu îndestulă, pun rămăşag); cremene şi iască; pantaloni de lână; 
lenjerie; câteva mărunţişuri de-ale stăpânului său, pe care 
acesta le uitase, dar Sam le băgase în raniţă la el ca să le scoată 
triumfător când va fi nevoie de ele. Le enumeră pe toate în 
minte. 

— Frânghie, murmură el. N-avem frânghie. Şi doar aseară 
ţi-ai spus: „Sam, ce-ai zice de-o bucată de frânghie? Să vezi cum 
o să ai trebuinţă de ea dacă n-o s-o ai la tine. Ei bine, o să-mi 
trebuiască. Şi nu mai am de unde face rost. 

În acel moment, Elrond ieşi cu Gandalf şi-i chemă pe toţi la 
sine. 

— O ultimă vorbă am cu voi, spuse el cu o voce coborâtă. 
Purtătorul Inelului porneşte în căutarea Muntelui Osândei. Pe 
umerii lui apasă toată povara: să nu arunce Inelul, nici să nu-l 
dea vreunui slujitor de-al Duşmanului şi nici să nu lase pe 
nimeni să umble cu el, în afară de însoțitorii lui şi de cei ai 
Sfatului, şi atunci doar la mare ananghie. Ceilalţi îl vor însoţi ca 
tovarăşi de bunăvoie, spre a-i fi de ajutor pe drum. Puteţi 
zăbovi, vă puteţi întoarce, sau lua pe alte poteci, după cum vă e 
norocul. Cu cât mergeţi mai departe, cu atât va fi mai greu să 
vă retrageţi; dar nu sunteţi legaţi prin nici un legământ sau 
îndatorire de a merge mai mult decât vă este vrerea. Căci încă 
nu ştiţi câtă putere zace în inimile voastre sau ce-l aşteaptă pe 
fiecare pe drum. 

— Fără credinţă e cel care-şi ia rămas-bun când calea se 
întunecă, spuse Gimli. 

— Poate, încuviinţă Elrond, dar cel care n-a văzut căderea 
nopţii să nu se lege prin jurământ că va umbla prin întuneric. 


— Doar că vorba jurată întăreşte uneori inima temătoare, 
nu se dădu Gimli bătut. 

— Sau o frânge, i-o-ntoarse Elrond. Nu priviţi prea departe 
înainte. lar acum porniţi cu vitejie. Drum bun şi fie cu voi 
binecuvântarea elfilor şi a oamenilor şi a tuturor Seminţiilor 
Libere. Stelele să vă lumineze chipurile. 

— Noroc b... bun! strigă Bilbo, bâlbâindu-se din pricina 
frigului. Nu cred că ai să poţi face însemnări, Frodo, băiatule, 
dar aştept să-mi povesteşti totul când te vei întoarce. Şi să nu 
lipseşti mult. Drum bun! 

Mulţi alţii din casa lui Elrond stăteau în umbră şi îi priveau 
cum pleacă, urându-le cu voci şoptite drum bun. Nu se auzea 
nici un hohot de râs, nici zvon de muzică sau cântec. În cele din 
urmă, drumeţii întoarseră spatele casei şi dispărură în beznă. 

Trecură un pod şi începură să urce încet, şerpuit, cărările 
abrupte care-i scoteau din valea îngustă a Vâlcelei Despicate; 
într-un târziu ajunseră pe podişul înalt unde vântul şuiera prin 
iarba aspră. Cu o ultimă privire aruncată Ultimei Case Primitoare 
ce sclipea departe jos, se aşternură la drum în noapte. 

La Vadul Urşilor părăsiră Drumul şi, luând-o spre nord, 
urmară poteci înguste printre colnice. Gândul lor era să o ţină 
tot aşa, pe partea vestică a Munţilor, cât mai multe mile şi zile. 
Ţinutul era mult mai aspru şi mai sterp decât valea verde a 
Marelui Râu din Ţara Pustietăţii de pe partea cealaltă a lanţului 
muntos, încât mersul lor avea să fie îngreunat; dar astfel 
nădăjduiau să scape de a fi zăriţi de ochi neprietenoşi. Iscoadele 
lui Sauron nu prea fuseseră văzute pe meleagurile acelea pustii, 
iar potecile nu erau cunoscute decât de locuitorii Vâlcelei 
Despicate. 

Gandalf mergea în frunte, cu Aragorn alături, care ştia 
drumul chiar şi pe întuneric. Ceilalţi îi urmau în şir, cu Legolas 
cel cu ochi de şoim în ariergardă. Prima parte a călătoriei se 
dovedi grea şi apăsată de tristeţe: Frodo n-avea să-şi 
amintească multe din timpul ei, doar vântul. Vreme de zile în şir 
lipsite de soare, o suflare de gheaţă se abătu asupra lor dinspre 
Munţii de la răsărit, şi nici un veşmânt nu păru să-i poată apăra 
de degetele ei iscoditoare. Cu toate că erau bine îmbrăcaţi, arar 
simțeau căldură, fie că mergeau, fie că se odihneau. Dormeau 
pe sponci în miezul zilei, în vreo văioagă sau ascunşi sub 
porumbarii cu ramuri încâlcite, ce creşteau în desişuri în multe 


locuri. Târziu după-masă erau treziţi de cei care făcuseră de 
strajă şi luau masa principală: de obicei rece. Fără urmă de 
veselie, căci rareori îşi îngăduiau să rişte să aprindă un foc. 
Seara porneau iarăşi la drum, tot spre sud, după cum puteau 
găsi poteci. 

La început, hobbiţii avuseseră sentimentul că, oricât ar fi 
mers şi s-ar fi poticnit până cădeau frânţi de oboseală, înaintau 
ca melcii Şi nu ajungeau nicăieri. În fiecare zi, împrejurimile 
arătau aproape la fel ca şi cu o zi înainte. Şi totuşi, munţii se 
apropiau tot mai mult. La sud de Vâlceaua Despicată erau chiar 
mai înalţi şi coteau încet spre soare-apune; pe undeva pe la 
poalele lanţului principal începea un ţinut tot mai întins de 
coline întunecoase şi de văi adânci, pline cu ape vijelioase. 
Potecile erau mai puţine şi mai întortocheate, ducându-i 
adeseori doar până la piciorul unei cascade râpoase sau între 
mlaştini perfide. 

Trecuseră două săptămâni de când se aflau pe drum, când 
vremea se schimbă. Vântul se potoli dintr-o dată, apoi începu 
din nou să sufle spre sud. Norii împinşi cu repeziciune se 
înălţară şi se risipiră, dezvăluind un soare palid şi strălucitor. 
După un marş poticnit care dura o noapte întreaga, zorii se iviră 
reci şi senini. Călătorii ajunseră la o creastă joasă, împodobită 
cu stejari de piatra bătrâni, ale căror trunchiuri verzi-cenuşii 
păreau să fi crescut din chiar piatra dealurilor. Frunzele lor 
întunecate luceau, iar fructele scăpărau roşii în lumina soarelui 
care răsărea. 

Departe la miazăzi, Frodo văzu formele vag desenate ale 
unor munţi semeţi ce păreau să taie însuşi drumul pe care 
înaintau ei. La stânga acestui lanţ înalt ţâşneau trei piscuri; cel 
mai apropiat şi mai înalt arăta ca un dinte cu o căciulă de 
zăpadă; peretele nordic, masiv şi golaş, era încă ascuns aproape 
pe de-a-ntregul în umbră, dar, acolo unde îl ajungeau pieziş 
razele soarelui, lucea roşu. 

Gandalf veni lângă Frodo şi pe sub streaşina mâinii se uita 
la tancul stâncos. 

— Am mers bine, zise el. Am ajuns la hotarele ţării pe care 
oamenii o numesc Hollin; mulţi elfi au trăit aici în zilele mai 
fericite de odinioară; pe atunci se numea Eregion. Patruzeci şi 
alte încă cinci leghe în linie dreaptă am străbătut, cu toate că 
picioarele noastre au bătut pe cale ocolită multe mile. Ţara şi 


vremea or să fie mai îndurătoare de-acum, dar poate mai pline 
de primejdii. 

— Cu sau fără primejdii, răsăritul ăsta adevărat e tare 
binevenit, spuse Frodo, dându-şi gluga pe spate şi lăsând lumina 
dimineţii să-i scalde chipul. 

— Insă munţii sunt în faţa noastră, spuse Pippin nedumerit, 
înseamnă c-am apucat-o spre răsărit astă-noapte. 

— Nu, îl contrazise Gandalf. Doar că vezi tu mai departe din 
pricină că e clară dimineaţa. Dincolo de tancurile astea, creasta 
o apucă spre sud-vest. In casa lui Elrond se găsesc multe hărţi, 
dar, după câte bănuiesc, n-ai catadicsit să le priveşti. 

— Ba da, când şi când, se apără Pippin, numai că nu-mi 
amintesc nimic. Frodo are un cap mai bun pentru asemenea 
lucruri. 

— Eu n-am nevoie de hartă, zise Gimli, care îi ajunsese din 
urma împreună cu Legolas şi se uita în zare cu o scăpărare 
ciudată în ochii lui adânci. În ţara asta au trudit în străvechime 
străbunii noştri, iar noi am gravat imaginea acelor munţi în 
multe lucrături în metal şi piatră şi le-am descris în multe 
cântece şi basme. Tancurile astea ne apar în vise în toată 
semeţia lor: Baraz, Zirak, Shathur. 

O singură dată în viaţa mea le-am văzut cu ochii mei din 
depărtare, dar le ştiu, le cunosc şi numele, căci sub poala lor se 
află Khazad-dim, sau Subteranele Gnomilor, care astăzi se 
cheamă Groapa Neagră, sau Moria în limbă elfică. Dincolo e 
Barazinbar, Cornul Roşu, crudul Caradhras; şi dincolo de el sunt 
Argintatul şi Capul înnourat: Celebdil cel Alb, şi Fanuidhol cel 
Cenuşiu, numite de noi Zirak-Zizil şi Bundushathur. 

Apoi Munţii Ceţoşi se împart în două, şi între lanţurile lor se 
află valea adânc umbrită, pe care n-o putem uita: Azanulbizar, 
Valea Pârâiaşului Tainic, numită de elfi Nanduhirion. 

— Înspre Valea Pârâiaşului Tainic ne îndreptăm noi, spuse 
Gandalf. Dacă urcăm până în trecătoarea ce se numeşte 
Trecătoarea Cornului Roşu, sub creasta îndepărtată a lui 
Caradhras, coborâm pe Scara Pârâiaşului Tainic în valea cea 
adâncă a gnomilor. Acolo se găseşte Heleşteul Oglinzii şi tot de 
acolo ţâşnesc izvoarele îngheţate ale Râului Argintului. 

— Intunecată e apa heleşteului Kheled-zâram, spuse Gimli, 
şi reci izvoarele râului Kibilnala. Inima-mi tresare la gândul că le 
voi revedea curând. 


— Să te bucuri de privelişte, bunul meu gnom, îi ură 
Gandalf. Dar, orice ai face, de rămas în valea aceea nu putem 
rămâne. Trebuie să coborâm de-a lungul Râului Argintului până 
în pădurile tainice, de unde vom ajunge la Râul cel Mare şi 
apoi... 

Tăcu brusc. 

— Da, şi apoi unde? îl îmboldi Merry. 

— La capătul călătoriei... În cele din urmă, zise Gandalf. 
Prea departe nu putem privi. Să fim bucuroşi că am trecut cu 
bine de prima parte a călătoriei. Socotesc că ne putem odihni 
aici, nu numai azi, ci şi la noapte. În Hollin aerul e sănătos. Mult 
necaz trebuie să se fi abătut asupra unei ţări de-a ajuns să-i uite 
pe elfi, după ce-au trăit odată pe meleagurile ei. 

— Aşa este, spuse Legolas. Dar elfii de pe meleagurile 
astea nu erau de-un neam cu noi, adică seminţia pădurii - astfel 
că iarba şi copacii nu-şi amintesc de ei. Eu aud însă pietrele 
jelindu-i: în adâncuri ne-au săpat, frumos ne-au dăltuit, spre 
înaltuți ne-au zidit, dar s-au dus. S-au dus. Cu multă vreme în 
urmă au pornit în căutarea Limanurilor. 

În acea dimineaţa au aprins un foc într-o văioagă 
înconjurată de tufe mari de nalbe, şi micul lor dejun, sau cina lor 
târzie, a fost mai vesel decât fusese de când porniseră în 
călătorie. Nu s-au grăbit să se culce după ce au isprăvit, căci 
socoteau că vor avea întreaga noapte să doarmă şi n-aveau de 
gând să pornească la drum decât în noaptea următoare. Doar 
Aragorn stătea tăcut şi neliniştit. La un moment dat, îi părăsi pe 
ceilalţi şi porni de unul singur spre buza văioagei. Acolo se opri, 
la umbra unui copac, şi se uita în zare, spre sud-vest, cu capul 
aplecat parcă a ascultare. Apoi se întoarse cu faţa spre vâlcea şi 
privi în jos, spre ceilalţi care râdeau şi sporovăiau. 

— Ce s-a întâmplat, Pas Mare? striga Merry spre el. Ce 
cauţi? Vântul dinspre Răsărit? 

— Nu, chiar că nu, răspunse el, dar e ceva ce nu înţeleg. 
Am venit în Ţara Hollin în multe anotimpuri. Nici o seminţie nu 
mai trăiește pe aceste tărâmuri, dar sunt alte creaturi care 
viețuiesc aici tot anul, mai cu seamă păsările. Numai că acum 
toate tac, în afară de voi. Simt ăsta. Nu-i nici un sunet pe multe 
mile în jur, iar vocile voastre se preschimba în ecou. Şi nu pricep 
de ce. 

Gandalf ridică privirile, stârnit dintr-o dată. 


— Şi tu care crezi că e pricina? îl întreba el. O fi alta decât 
surprinderea de a vedea patru hobbiţi, că să nu ne mai pun pe 
noi la socoteala, acolo unde o asemenea stirpe este rareori 
văzuta său auzita? 

— Nădăjduiesc că e numai atât, răspunse Aragorn. Dar am 
un sentiment că trebuie să fiu cu ochii în patru, şi un fior de 
frică, aşa cum n-am avut nicicând în aceste locuri. 

— Înseamnă că trebuie să avem mai multă grija, zise 
Gandalf. Dacă aduci un Pribeag cu tine, e bine să iei seamă la 
vorbele lui, mai cu seamă dacă Pribeagul e Aragorn. Să nu mai 
vorbim cu glas tare, prin urmare, să stăm cât mai liniştiţi şi să 
facem de straja. 

În acea zi era rândul lui Sam să stea primul de strajă, dar 
Aragorn i se alătură şi el. Ceilalţi adormiseră. Tăcerea prinse a 
se adânci atât de mult, încât până şi Sam o simţea. Se auzea 
desluşit respiraţia celor care dormeau. Fâşâitul pe care-l scotea 
coada poneiului când se legăna şi mişcările întâmplătoare ale 
picioarelor deveniseră zgomote puternice. Sam îşi auzea 
încheieturile trosnind atunci când îşi mişcă şi el mădularele. În 
jur, o tăcere de moarte, şi peste toate se întindea un cer senin şi 
albastru, pe măsură ce soarele se înălța dinspre răsărit. 
Departe, la sud, o pată întunecată apăru şi crescu, în vreme ce 
se îndrepta spre nord, precum un fum purtat de vânt. 

— Ce-i aia, Pas Mare? Nu arată a nor, îi spuse Sam în 
şoaptă lui Aragorn. 

Aragorn nu răspunse şi se uita încordat la cer; nu trecu 
mult şi Sam văzu cu propriii ochi că se apropiau de ei stoluri de 
păsări, zburând cu mare repeziciune; se rostogoleau, se roteau, 
trecând pe deasupra ținutului întreg, ca şi cum căutau ceva 
anume; şi se apropiau din ce în ce mai mult. 

—  Întinde-te la pământ şi nu mişca! şuieră Aragorn, 
trăgându-l pe Sam în umbra tufişului. 

Un întreg regiment de păsări se desprinsese pe neaşteptate 
din stolul principal şi, zburând foarte jos, se îndrepta chiar spre 
buza văioagei. Lui Sam i se păru că erau un fel de ciori foarte 
mari. Când trecură chiar peste ei, atât de multe, încât pământul 
se întunecă de la umbra lor deasă, se auzi un croncănit aspru. 

Abia după ce se pierdură în depărtare, spre nord-vest, şi 
cerul se limpezi din nou, cuteză Aragorn să-şi ridice capul. Sări 
în picioare şi se repezi să-l trezească pe Gandalf. 


— Regimente de ciori negre zboară peste tot pământul 
dintre Munţi şi Lacul Cenugşiu, spuse el, tocmai au trecut peste 
Hollin. 

Nu-s de prin părţile astea; sunt crebaini din Fangorn şi Ţara 
Sură. Ştiu ce vânt le aduce; s-ar putea să fie necazuri la miazăzi, 
căci de acolo au venit; dar bănuiala mea e că iscodesc regiunea 
asta. Am zărit şi şoimi, mulţi, zburând la mare înălţime. Eu zic că 
trebuie s-o luăm la drum diseară. Hollin nu mai e un tărâm sigur 
pentru noi: e privegheat. 

— Atunci şi Trecătoarea Cornului Roşu este, spuse Gandalf, 
şi nu vad cum o să trecem de ea fără să fim zăriţi. Dar avem 
vreme să ne gândim la ăsta când o să fie nevoie. Cât despre a 
porni din loc de cum se întunecă, mă tem că ai dreptate. 

— Noroc că focul nostru n-a scos mult fum şi aproape că s-a 
stins înainte să vină crebainii, mai zise Aragorn. Trebuie să-l 
stingem de tot şi nici că mai aprindem altul. 

— Fir-ar să fie de pacoste şi necaz! pufni Pippin. 

Veştile: nici pomeneala de foc, iar la noapte din nou la 
drum, i-au fost aduse la cunoştinţa de cum s-a trezit târziu 
după-amiaza. 

— Şi toate doar din pricina unui cârd de ciori! lar eu care 
aşteptam o cină ca lumea în seara asta: ceva cald. 

— Ei, poţi s-aştepţi mult şi bine, zise Gandalf. S-ar putea să 
te aştepte multe chiolhanuri nebănuite. Eu unul aş pofti să 
fumez o pipa în linişte şi să-mi fie mai cald la picioare. Oricum, 
de un lucru putem fi siguri: o să se facă mai cald cu cât mergem 
spre miazăzi. 

— Nu m-ar mira să se facă prea cald, murmura Sam în 
urechea lui Frodo. Dar încep să mă gândesc că-i vremea să dam 
cu ochii de Muntele ala de Foc şi să ne vedem la capătul 
Drumului, că să zic aşa. Întâi am crezut că Hornul ăsta Roşu, său 
cum i-o fi numele, e muntele cu pricina, până când l-am auzit pe 
Gimli cu toate denumirile alea. Afurisită limbă au gnomii, îţi 
mută fălcile din loc, nu alta. 

Hărțile nu aveau nici o noimă pentru Sam, iar distanţele pe 
meleagurile acelea străine păreau atât de nesfârşite, încât el 
unul nu era în stare să le ţină măsurătoarea. 

În ziua aceea, drumeţii rămaseră în ascunzătoare. Păsările 
negre treceau din când în când pe deasupra lor; dar, pe măsură 
ce soarele se făcea tot mai roşu în asfinţit, zburătoarele 


dispărură şi ele spre nord. La amurg, însoțitorii lInelului se 
puseră în mişcare şi, luând-o mai mult spre sud decât până 
atunci, urmară drumul spre Caradhras ce încă se zărea de un 
roşu palid în zare, în ultimele raze ale soarelui care dispărea. 
Rând pe rând, stelele se năşteau pe cerul tot mai întunecat. 

Aragorn găsise o poteca bună. Lui Frodo i se părea a fi, în 
fapt, o rămăşiţă dintr-un drum străvechi, lat cândva şi bine 
gândit, anume ca să lege ţinutul Hollin de trecătoarea din munţi. 
Luna, plină de-acum, răsări deasupra munţilor, aruncând o 
lumină lăptoasă ce făcea ca umbrele bolovanilor să apară negre. 
Bolovanii înşişi dădeau impresia că fuseseră tăiaţi de o mână 
omenească, chiar dacă acum zăceau rostogoliţi unii peste alţii şi 
măcinaţi de vreme pe un tărâm sterp şi pustiu. 

Era ceasul rece, tăios, de dinainte de spartul zorilor, când 
luna coborâse spre linia orizontului. Frodo îşi înălţă privirile la 
cer. Deodată văzu, sau simţi, o umbră trecând peste stelele 
înalte, ce parcă se stinseseră preţ de o clipă, ca să se aprindă 
apoi din nou. Se înfioră tot. 

— Ai văzut ceva trecând pe deasupra noastră? îi susură el 
lui Gandalf, care mergea în faţa lui. 

— Nu, răspunse el, dar am simţit, nu ştiu ce-a putut să fie. 
N-o fi fost nimic, doar un fuior de nor. 

— Atunci se mişcă foarte repede, zise Aragorn, şi nu e 
purtat de vânt. 

In noaptea aceea nu se mai întâmplă nimic deosebit. 
Dimineaţa veni chiar mai senină decât cele de până atunci. Dar 
aerul era iarăşi tăios; vântul începea de-acum să bată dinspre 
est. Două nopţi la rând îşi continuară drumul, urcând una- 
ntruna, dar tot mai anevoios pe măsură ce urmau şerpuit 
costişele dealurilor în sus, iar munţii se înălţau din ce în ce mai 
aproape. A treia dimineaţă, Caradhras se ivi în faţa ochilor lor, 
un pisc impunător, cu vârful acoperit de zăpadă ca argintul, dar 
cu versanţii râpoşi, golaşi, de-un roşu stins, ca pătaţi cu sânge. 

Cerul arăta întunecat, soarele abia se întrezărea. Vântul 
sufla dinspre nord-est. Gandalf adulmecă văzduhul şi se uită în 
urmă. 

— Ne prinde iarna din spate, îi spuse el lui Aragorn cu o 
voce înceată. Crestele de la miazănoapte sunt mai albe ca până 
acum: zăpada a coborât mult mai jos pe coastele lor. În seara 
asta o să începem să urcăm spre Trecătoarea Cornului Roşu. Pe 


poteca aceasta îngustă numai bine o să fim văzuţi de iscoade şi 
cine ştie ce pacoste o să se abată asupra noastră; dar vremea 
se poate dovedi un vrăjmaş mai cumplit ca oricare altul. Ce zici 
de drumul pe care-l urmăm, Aragorn? 

Frodo prinse cuvintele astea şi pricepu că Aragorn şi 
Gandalf continuau o discuţie începută mai de mult. Ascultă cu 
nelinişte. 

— N-am nimic bun de zis de la început şi până la sfârşit, 
după cum ştii prea bine, Gandalf, răspunse Aragorn. lar 
primejdiile cunoscute şi necunoscute se vor înmulţi pe măsură 
ce mergem mai departe. Dar de mers trebuie să mergem; şi n- 
ar fi înţelept să nu traversăm munţii pe aici. Mai la miazăzi nu 
mai sunt alte trecători, până la Strunga Rohan. N-am încredere 
în drumul acela de când cu veştile tale despre Saruman. Cine 
poate şti de partea cui sunt acum mareşalii Seniorilor Cailor? 

— Chiar aşa, cine poate şti? oftă Gandalf. Dar mai este o 
cale, şi nu prin Trecătoarea din Caradhras: drumul întunecos şi 
tainic despre care am vorbit noi. 

— Şi nici să nu mai vorbim de el! încă nu. Te rog, nu spune 
nimic celorlalţi, măcar până ne încredinţăm că nu avem de ales. 

— Trebuie să hotărâm acum, înainte să mergem mai 
departe, îi atrase Gandalf luarea-aminte. 

— Atunci să cumpănim fiecare în mintea lui cât dorm ei şi 
se odihnesc. 

Târziu după-amiază, în vreme ce prietenii lor terminau de 
mâncat, Gandalf şi Aragorn se duseră ceva mai încolo şi se 
opriră ca să se uite la Caradhras. Coastele sale erau întunecate, 
mohorâte, creasta ascunsă de un nor cenuşiu. Frodo se uită la ei 
o vreme, întrebându-se care le va fi hotărârea. Când se 
întoarseră la grup, Gandalf fu cel care vorbi primul, astfel că 
Frodo pricepu că hotărâseră să înfrunte vremea şi trecătoarea 
înaltă. Răsuflă uşurat. Nu-şi putea închipui care ar fi fost cealaltă 
cale, întunecoasă şi tainică, dar simpla ei pomenire păruse a-l 
umple pe Aragorn de disperare, încât Frodo se bucură în sinea 
lui că fusese dată la o parte. 

— După semnele pe care le-am văzut în ultimele câteva 
zile, le spuse Gandalf, mă tem că Trecătoarea Cornului Roşu 
este supravegheată; pe lângă asta, mă tem de vremea ce vine 
din urmă. S-ar putea să ningă. Trebuie să mergem cât de 
repede putem. Chiar şi aşa, ne vor trebui mai mult de două 


marşuri până să ajungem în culmea trecătorii. În seara asta se 
va întuneca devreme. Aşa că o luăm din loc de cum aţi isprăvit 
de strâns. 

— Dacă-mi dai voie, am şi eu să dau un sfat, zise Boromir. 
M-am născut la umbra Munţilor Albi şi ştiu câte ceva despre 
drumurile pe înălţimi. O să dăm de un frig năprasnic, dacă nu şi 
mai rău, până să apucăm să coborâm de partea cealaltă. N-o să 
ne fie de folos să vă ascund că putem muri îngheţaţi. Aşa că, 
atunci când plecăm de-aici, unde încă avem copaci şi tufişuri, să 
luăm fiecare câte o cracă sau o bucată de lemn, atât cât poate 
duce fiecare. 

— Bill o să poată lua chiar mai multe, nu-i aşa, băiete? i se 
adresă Sam poneiului, iar animalul îi răspunse cu o privire de 
îngropăciune. 

— Prea bine, încuviinţa Gandalf. Dar nu avem voie să ne 
folosim de lemne - decât atunci când va fi să alegem între foc şi 
moarte. 

Grupul porni din nou la drum, cu pas bun la început; dar 
curând poteca deveni tot mai abrupta şi mai dificila. Şerpuia, 
urca, iar în unele locuri dispărea aproape de tot, acoperită de 
bolovani prăbuşiţi. Noaptea devenea tot mai neagra sub norii 
grei. Un vânt nemilos se învolbura în jurul stâncilor. Până la 
miezul nopţii ajunseseră abia la povârnişurile de la poalele 
munţilor celor mari. Poteca îngustă şerpuia la piciorul unui 
perete vertical al stâncilor din stângă, deasupra cărora flancurile 
funeste ale piscului Caradhras ţâşneau nevăzute în întuneric; la 
dreapta, un hău de beznă, spre care se deschidea brusc o 
prăpastie adâncă. 

Cu mare greutate urcară un povârniş şi, când ajunseră în 
vârful lui, se opriră pentru câteva clipe. Frodo simţi o atingere 
moale pe faţă. Întinse braţul şi văzu fulgii de zăpadă de un alb 
palid cum i se aşează pe mânecă. 

Merseră mai departe. Dar în scurt timp ninsoarea se înteţi, 
umplând văzduhul întreg şi intrându-i lui Frodo în ochi. Formele 
încovoiate şi negre ale lui Gandalf şi Aragorn, aflaţi doar la un 
pas în faţa lui, abia dacă se mai zăreau. 

— Nu-mi miroase deloc a bine toată povestea asta, gâfâi 
Sam chiar în spatele lui. Îmi place zăpadă pe o zi frumoasă, dar 
să fiu în pat când ninge. Ce păcat că ninsoarea asta nu e în 
Hobbiton! Acolo ar fi şi cine să se bucure de ea. 


În afară de platourile înalte din Meleagul de la Miazănoapte, 
în Comitat rareori ningea zdravăn, încât zăpada era privită drept 
o întâmplare plăcută şi un prilej de distracţie. Nici un hobbit în 
viaţă (în afară de Bilbo) nu-şi amintea de larna Cruntă din 1311, 
când lupii cei albi năvăliseră în Comitat peste apele îngheţate 
ale Râului Viniac. 

Gandalf se opri locului. Ninsoarea îi acoperise de tot gluga 
şi umerii; în jurul încălţărilor, zăpada îi ajungea până la glezne. 

— De-asta mă temeam, zise el. Acum ce mai spui, Aragorn? 

— Şi eu tot de-ăsta mă temeam, răspunse cel întrebat, dar 
mai puţin decât de alte lucruri. Ştiam că riscăm să înceapă 
ninsoarea, cu toate că rareori cad asemenea ninsori atât de 
departe înspre miazăzi, şi atunci doar sus de tot, în munţi, dar 
încă n-am ajuns acolo; suntem foarte jos, unde potecile sunt de 
obicei deschise toată iarna. 

— Mă-ntreb dacă nu e de-a Duşmanului, îşi dădu Boromir 
cu părerea. In ţara mea se spune că Duşmarnul are în stăpânirea 
sa furtunile din Munţii Umbrei care mărginesc Ţinutul Mordor. 
Are puteri ciudate şi mulţi aliaţi. 

— Da' ştiu că i s-a lungit mult braţul, mormăi Gimli, dacă 
poate să aducă zăpadă de la miazănoapte că să ne chinuie pe 
noi aici, la trei sute de leghe depărtare. 

— l s-a întins braţul, întări Boromir. 

Cât statura ei pe loc, vântul se domoli şi ninsoarea se potoli 
până când aproape că înceta. Porniră din nou la drum. Dar abia 
dacă făcură câţiva paşi, când furtuna se stârni cu şi mai multă 
furie. Vântul şuiera, ninsoarea îi lovea din faţa, orbindu-i. Curând 
chiar şi lui Boromir îi veni greu să mai înainteze. Hobbiţii, 
aplecaţi de spate până aproape de pământ, se târau la 
adăpostul celor mai înalţi, aflaţi în faţă, dar le era limpede că 
aşa nu puteau ajunge prea departe, dacă ninsoarea nu se oprea. 
Frodo parcă avea plumb în picioare. Pippin se târa în urma lui. 
Chiar şi Gimli, oricât ar fi fost de vânjos, ca orice gnom, gemea 
la fiecare pas. 

Cei din grup se opriră dintr-o dată, ca şi cum se 
înţeleseseră pe muţeşte. In jurul lor, din întuneric, se auzeau 
sunete lugubre. Poate că era doar o amăgire a vântului care se 
strecură prin crăpăturile şi găurile peretelui de stâncă, dar 
păreau să semene cu nişte ţipete ascuţite, cu hohote sălbatice 
de râs. De pe pantele muntelui prinseră să se rostogolească 


pietre, şuierând pe deasupra capetelor lor său izbindu-se de 
poteca, lângă ei. Când şi când auzeau că un fel de huruit surd, 
de-ai fi zis că se pornise la vale un bolovan uriaş dinspre 
înălțimile nevăzute de deasupra lor. 

— În noaptea asta nu putem merge mai departe, hotări 
Boromir. N-are decât să spună cine-o vrea că ăsta-i vântul; sunt 
voci diabolice, iar bolovanii anume pe noi ne caută. 

— Eu spun că-i vântul, îl contrazise Aragorn. Ceea ce nu 
înseamnă că ce spui tu nu-i adevărat. Pe lumea asta sunt multe 
lucruri rele şi neprietenoase, care nu-i au nici un pic la inimă pe 
cei care merg pe două picioare, dar pentru asta nu înseamnă că 
sunt în tabăra lui Sauron, ci au pricini numai de ele ştiute. Unele 
lucruri din astea se află pe lume de mai multă vreme decât 
Sauron. 

— Caradhras a căpătat numele de Piscul Cel Crud, explică 
Gimli, şi i s-a dus buhul încă de mult, cu ani în urmă, când 
nimeni n-auzise de Sauron prin părţile astea. 

— Prea puţin are importanţă cine e duşmanul, dacă nu-i 
putem ţine piept, zise Gandalf. 

— Dar ce putem face? strigă nenorocit Pippin. Se rezemase 
de Merry şi Frodo şi tremura tot. 

— Ori ne oprim aici unde suntem, ori ne întoarcem, 
răspunse Gandalf. Nu e bine să mai înaintăm. Din câte-mi 
amintesc, puţin mai sus poteca părăseşte stânca şi coboară într- 
o albie largă şi puţin adâncă, la poala unei pante lungi şi 
abrupte. Acolo nu ne putem apăra nici de zăpadă, nici de pietre 
- Şi nici de altceva. 

— Dar nici de întors nu ne putem întoarce atâta vreme cât 
ninge, adaugă Aragorn. De jos şi până aici, n-am trecut pe lângă 
nici un loc care să ne ofere un adăpost mai bun decât peretele 
ăsta de stâncă, sub care ne aflăm acum. 

— Adăpost, mormăi Sam. Dacă ăsta-i adăpost, atunci un 
acoperiş fără pereţi se numeşte casă. 

Se strânseră cu toţii cât mai aproape de stâncă. Peretele 
era orientat spre sud, iar la bază avea o muchie ieşită întrucâtva 
în afară, ceea ce le dădea speranţă că avea să-i apere cât de cât 
de vântul dinspre nord şi de pietrele căzătoare. Dar rafalele 
învârtejite îi loveau din toate părţile, iar ninsoarea se revărsă cu 
şi mai mare înverşunare. 


Se îngrămădiră unii în alţii, cu spatele la perete. Bill poneiul 
stătea răbdător, dar cu un aer nenorocit în faţa hobbiţilor, 
protejându-i şi el puţin; însă nu după multă vreme zăpada se 
strânse mormane în jurul picioarelor lui, urcând fără încetare. 
Dacă n-ar fi avut printre ei şi tovarăşi de drum mai trupeşi, în 
scurt timp zăpada i-ar fi îngropat cu totul. 

Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală; părea să se 
scufunde cu repeziciune într-un vis cald şi neclar. Se făcea că un 
foc îi încălzea degetele de la picioare, iar din umbrele de pe 
partea cealaltă a vetrei auzea vocea lui Bilbo adresându-i-se. W- 
am o părere prea buna despre calendarul tău, spunea el. Furtuni 
de zăpadă pe doisprezece ianuarie: nu era nevoie să vii înapoi 
ca să-mi spui asta! 

Dar voiam să mă odihnesc şi să dorm, Bilbo, răspundea 
Frodo cu greutate, când deodată se simţi scuturat şi cu mare 
chin îşi veni în fire. Boromir îl ridicase de pe jos, din cuibul de 
zăpadă. 

— Asta o să fie moartea piticuţilor, Gandalf, zise Boromir. 
Zău că n-are rost să stăm aici până ne trece zăpada de cap. 
Trebuie să facem ceva ca să ne salvăm. 

— Dă-le asta, spuse Gandalf, scotocind în raniţă şi scoțând 
de acolo un clondir îmbrăcat în piele. Fiecăruia câte o gură, nu 
mai mult - tuturor. E ceva foarte preţios. Se numeşte miruvor, 
întăritorul celor din Imladris. Mi l-a dat Elrond, la despărţire. 
Trece-l din mână în mână. 

De cum lua Frodo o înghiţitură din licoarea caldă şi 
înmiresmată, simţi cum inima îi prinde putere şi toropeala 
cumplită i se scurge din mădulare. Şi ceilalţi se înviorară, 
cuprinşi de noi speranţe şi de forţa. Numai ninsoarea nu se 
domolea. Se învolbura în jurul lor mai dihai că înainte, pe când 
vântul sufla cu turbare. 

— Ce-aţi zice de un foc? întreba deodată Boromir. Îmi pare, 
Gandalf, că s-a apropiat clipă să alegem între foc şi viaţa. E 
adevărat că o să fim feriţi de orice priviri neprietenoase după ce 
ne va fi acoperit zăpadă, numai că ăsta n-o să ne ajute. 

— Poţi să faci un foc dacă reuşeşti, încuviinţa Gandalf. Dacă 
se afla prin preajma vreo iscoadă în stare să îndure furtuna, 
atunci ne poate vedea oricum, şi cu, şi fără foc. 

Dar, cu toate că aduseseră lemne şi aprinzători, aşa după 
cum îi sfătuise Boromir, era peste puterile sau priceperea elfilor 


sau chiar a gnomului să scapere o flacără care să reziste 
învârtejirilor vântului, sau care să încingă lemnul ud. În cele din 
urma, fără tragere de inima, Gandalf se văzu nevoit să le dea o 
mână de ajutor. Culegând o cracă, o ridică în sus şi, rostind 
câteva cuvinte poruncitoare, naur an edraith, ammen! înfipse 
vârful crăcii în mijlocul grămezii de lemne. Pe loc, o pălălaie 
mare de limbi verzi şi albastre ţâşniră în văzduh, iar lemnele se 
aprinseră şi prinseră a trosni. 

— Dacă sunt ochi care ne vad, măcar m-am dat în vileag, 
zise el. Am scris Gandalf este aici cu semne pe care oricine le 
poate citi, din Vâlceaua Despicată şi până la gurile râului 
Anduin. 

Dar drumeţilor nu le mai păsa de iscoade sau ochi 
neprietenoşi. Inimile lor se bucurau la vederea luminii focului. 
Lemnele ardeau vesele; şi, cu toate că peste tot în jurul lor 
zăpada sfârâia şi se topea în băltoace sub tălpile lor, erau fericiţi 
că-şi puteau încălzi mâinile la dogoarea lui. Stăteau în cerc, 
ciuciţi, în jurul flăcărilor jucăuşe şi aţâţate. Feţele obosite şi 
neliniştite le erau luminate de o lucire roşie; în spatele lor, 
noaptea era asemenea unui zid negru. 

Numai că lemnele ardeau cu repeziciune şi ninsoarea 
cădea şi iar cădea. 

Focul abia mai pâlpâia când aruncară în jar şi ultimul 
vreasc. 

— Noaptea aproape că a trecut, zise Aragorn. Zorile nu-s 
departe. 

— Dacă or să poată străpunge norii ăştia, mormăi Gimli. 

Boromir paraşi cercul si îşi aţinti privirile în întunericul din 
jur. 

— Ninsoarea s-a mai potolit, îi anunţa el, la fel şi vântul. 
Frodo se uita obosit la fulgii care mai cădeau din întuneric, 
dezvăluindu-şi preţ de o clipă albul în lumina focului muribund; 
dar multă vreme nu văzu nici un semn că ninsoarea s-ar fi rărit. 
Apoi, pe neaşteptate, când somnul începea din nou să-i dea 
târcoale, băgă de seamă că vântul încetase cu adevărat, iar 
fulgii se făceau tot mai mari şi mai rari. Pe nesimţite, o lumina 
palidă prinse a se desluşi în jur. In cele din urma, ninsoarea se 
opri de tot. 

Pe măsură ce se lumina, ochilor lor li se dezvăluia o lume 
înecată în tăcere. Mai jos de refugiu se zăreau mormane, movile 


şi adâncimi fără forma, dedesubtul cărora poteca pe care 
înaintaseră ei cu greu se pierduse cu totul; dar înălțimile de 
deasupra stăteau ascunse în nori uriaşi, grei încă de 
ameninţarea zăpezii. 

Gimli se uită în sus şi clatină din cap. 

— Caradhras nu ne-a iertat, spuse el. Mai are destulă 
zăpadă de prăvălit asupra noastră. Cu cât facem mai repede 
cale întoarsă şi coborâm mai degrabă, cu atât mai bine. 

Toţi îi dădură dreptate, dar drumul de întoarcere se 
dovedea greu şi nu i-ar fi mirat să le fie chiar cu neputinţa să-l 
străbată. Doar la câţiva paşi de foc, zăpadă era adâncă de 
câteva picioare, trecându-le hobbiţilor de cap; în unele locuri, 
vântul o viscolise, ridicând-o în mormane uriaşe la poala stâncii. 

— Dacă ar merge Gandalf înaintea noastră cu o flacăra 
mare, ar putea să va croiască o poteca, spuse Legolas. 

Pe elf furtuna nu-l tulburase prea tare şi era singurul dintre 
toţi care avea inima uşoara. 

— lar dacă elfii ar putea zbura pe deasupra muntelui, ar 
putea aduce soarele să ne salveze, i-o întoarse Gandalf. Numai 
că mie-mi trebuie ceva care să poată arde, doar n-am să dau foc 
la zăpadă. 

— Ce să-i faci, ridică Boromir din umeri, acolo unde nu 
poate face capul, trage trupul, cum se zice la mine în ţara. Cel 
mai vânjos dintre noi trebuie să caute un drum. Vedeţi, chiar 
dacă totu-i acum acoperit de zăpadă, când am urcat aseară 
poteca noastră ocolea umărul ala de stâncă, acolo jos. Acolo a 
început să ne dea bătăi de cap ninsoarea. Dacă reuşim să 
ajungem în acel punct, s-ar putea că dincolo de el să ne fie mai 
uşor. Două sute de metri, nu cred că-s mai mulţi. 

— Atunci hai să tăiem drum până acolo, tu şi cu mine, zise 
Aragorn. 

Aragorn era cel mai înalt dintre ei, dar Boromir, cu puţin 
mai scund, era mai lat în umeri şi mai vânjos. O lua el primul, cu 
Aragorn pe urmele lui. Se îndepărtară încet, pentru ca, după 
câţiva paşi, să înceapă să se lupte cu nămeţii. Pe alocuri, 
zăpada le venea până la piept, şi adeseori Boromir părea mai 
degrabă să înoate sau să-şi sfredelească drum cu braţele, decât 
să meargă. 

Legolas îi urmări o vreme cu un zâmbet pe buze, apoi se 
întoarse către ceilalţi. 


— Aşa ziceţi voi, anume că cel mai puternic trebuie să 
caute drum? Eu zic altceva: lasă-l pe plugar la coarnele plugului, 
dar alege castorul ca să înoate în apă, iar ca să fugă uşor ca 
fulgerul pe deasupra ierbii şi a frunzelor sau pe deasupra zăpezii 
alege-l pe elf. 

Zicând acestea, făcu un salt sprinten înainte, şi abia atunci 
băgă Frodo de seamă că elful nu avea cizme, ci o pereche 
uşoară de încălțări, aşa cum purta întotdeauna, iar tălpile abia 
dacă lăsau urme în zăpadă. 

— Cu bine, îi zise Legolas lui Gandalf. Mă duc să caut 
soarele. Şi, iute ca un alergător pe nisip bătătorit, ţâşni înainte, 
îi depăşi cât ai clipi pe cei doi care se luptau cu nămeţii, 
făcându-le un semn de rămas-bun cu mâna, se depărtă ca 
fulgerul şi dispăru după colţul stâncos. 

Ceilalţi aşteptară strânşi unul în altul, uitându-se după 
Boromir şi Aragorn până când aceştia deveniră doar două pete 
negre în albeaţa din jur. Curând, şi ei se făcură nevăzuţi. Timpul 
trecea. Norii coborâră şi nu după mult timp câţiva fulgi prinseră 
din nou să cadă. 

să fi trecut o oră, cu toate că lor li se păruse mult mai mult, 
când îl zăriră pe Legolas întorcându-se. Tot atunci reapărură 
Boromir Şi Aragorn de după stânca rămasă mult în urma elfului, 
trudind pe povârniş în sus. 

— Ei, strigă Legolas fără să se oprească din fugă, n-am 
adus Soarele. Hoinăreşte pe câmpiile albastre de la miazăzi, iar 
cununa asta mică de zăpadă de pe colnicul Cornului Roşu nu-l 
tulbură câtuşi de puţin. Am adus în schimb o rază de speranţă 
pentru cei sortiţi să meargă pe picioarele lor. Cel mai mare 
nămete din câţi exista este chiar după colţul ala şi acolo 
aproape că s-au îngropat Vitejii noştri. Să moara de disperare şi 
alta nu, până ra-am întors eu şi le-am spus că nămetele era 
niţeluş mai mare că un perete. De cealaltă parte a lui, zăpada se 
subţiază dintr-o dată, iar şi mai jos e cât o păturică, numai bună 
să răcorească degeţelele hobbiţilor. 

— Aha, ce v-am spus, mârâi Gimli. N-a fost o furtuna 
obişnuita. E reaua-voinţă a lui Caradhras. Nu-i iubeşte pe elfi şi 
pe gnomi, iar nămetele ala anume a fost pus acolo că să ne taie 
orice putinţa de scăpare. 

— Dar, din fericire, Caradhras ăsta al tău a uitat că sunt şi 
oameni printre noi, zise Boromir, care tocmai atunci ajunsese 


lângă ei. Şi-ncă voinicoşi, dacă-mi daţi voie s-o spun; deşi 
oameni mai puţin bărbaţi, înarmaţi cu spade, v-ar fi fost mai de 
folos. Cu toate acestea, am deschis o poteca prin morman; şi 
pentru ăsta toţi cei care nu pot alerga cu aceeaşi uşurinţa că 
elfii s-ar cuveni să fie recunoscători. 

— Dar cum să coborâm până acolo, chiar dacă aţi deschis 
drum prin zăpadă? întrebă Pippin, dând glas gândului tuturor 
hobbiţilor. 

— Nu-ţi pierde speranţă, îl încuraja Boromir. Oi fi eu obosit, 
dar tot mi-a mai rămas ceva putere, şi lui Aragorn la fel. Noi îi 
ducem pe cei mici. Ceilalţi vor bate cu schimbul poteca în urma 
noastră. Hai, stăpâne Peregrin. Incep cu tine. 

Il ridică pe hobbit în spate. 

— Prinde-te de gâtul meu. O să am nevoie de braţe, mai 
spuse el şi porni cu pas întins înainte. 

Aragorn venea în urma cu Merry. Văzând poteca pe care o 
tăiase Boromir, fără vreo altă unealtă decât picioarele lui mari, 
Pippin se minună de forţa lui. Chiar şi aşa împovărat cum era 
acum, lărgea poteca pentru cei care veneau în spate, zvârlind 
din mers zăpada în lături. 

Într-un târziu, ajunseră la marele morman. Era proptit peste 
poteca muntelui precum un zid vertical şi neaşteptat în acel loc, 
iar creasta lui ascuţită, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuțitul, se 
afla la o înălţime de două ori cât Boromir; dar prin mijlocul lui 
fusese bătătorită o deschizătură, arcuită asemenea unui pod. 
Merry şi Pippin fură lăsaţi jos de partea cealaltă a ei şi acolo 
aşteptară împreună cu Legolas ca să vină şi restul grupului. 

Nu trecu mult şi Boromir se întoarse, purtându-l pe Sam. In 
urmă-i, pe poteca îngustă, dar bine bătătorită de-acum, venea 
Gandalf, aducându-l de căpăstru pe Bill, pe ale cărui poveri de 
pe spinare stătea cocoţat Gimli. Ultimul venea Aragorn, 
purtându-l pe Frodo. Trecură cu toţii prin deschizătură, dar abia 
puse Frodo piciorul jos de partea cealaltă, când, cu un huruit 
adânc, se rostogoli la vale o râpă de pietre şi baloturi de zăpadă. 
Pulberea de nea aproape că-i orbi pe călători, care se târâră 
până la peretele stâncii. Şi când văzduhul se limpezi, văzură că 
poteca era blocată în spatele lor. 

— De-ajuns, de-ajuns! strigă Gimli. O ştergem cât putem de 
repede! 


Şi cu adevărat, cu această ultimă răbufnire de răutate a 
piscului Caradhras păru să se risipească, de parcă muntele era 
mulţumit că invadatorii fuseseră înfrânți şi-acum nu aveau să 
mai îndrăznească să se întoarcă. Amenințarea zăpezii se 
depărta; norii se spărgeau, ziua devenea tot mai luminoasă. 

Aşa după cum le spusese Legolas, descoperiră că stratul de 
zăpadă devenea tot mai subţire, pe măsură ce coborau, încât 
până şi hobbiţii puteau merge pe picioarele lor. Curând se găsiră 
din nou pe pragul neted de la capătul povârnişului abrupt, acolo 
unde simţiseră primii fulgi în noaptea dinainte. 

Era târziu dimineaţă. De pe locul acela înalt se uitară în 
urmă, spre apus, la şesurile aflate la poale. Departe, între 
colinele răspândite la piciorul muntelui, se zărea văioaga din 
care porniseră să urce trecătoarea. 

Pe Frodo îl dureau picioarele. Era îngheţat până-n măduva 
oaselor şi flămând; simţea că-l ia cu ameţeală la gândul că 
trebuia să coboare priporul acela lung şi chinuitor. Picăţele 
negre îi dansau în faţa ochilor Şi-i frecă, dar picăţelele negre nu 
dispărură. Departe sub el, dar mai sus de cele mai din vale 
dealuri, puncte întunecate se roteau în văzduh. 

— Păsările spuse Aragorn, arătând într-acolo 

— Nu mai are importanţă, răspunse Gandalf. Că-s bune sau 
rele, sau că n-au nimic de a face cu noi, trebuie să coborâm de 
îndată. N-o să aşteptăm o altă noapte nici măcar la genunchii 
piscului. 

Un vânt rece năvăli în urma lor atunci când ei întoarseră 
spatele Trecătorii Cornului Roşu şi începură coborâşul istovitor. 
Caradhras îi înfrânsese. 


IV O călătorie în beznă 

Se însera şi lumina cenuşie se stingea încă o dată cu 
repeziciune, atunci când ei făcură popas pentru noapte. Erau 
frânţi de oboseală. Neguri tot mai adânci învăluiseră munţii, iar 
vântul bătea rece. Gandalf se îndură şi mai dădu fiecăruia câte o 
înghiţitură de miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată. După ce 
isprăviră de mâncat, ţinură sfat. 

— De bună seamă că în noaptea asta nu putem merge mai 
departe, spuse Gandalf Atacul din Trecătoarea Cornului Roşu 
ne-a istovit, trebuie să ne odihnim aici o vreme. 

— Şi apoi încotro? vru să ştie Frodo. 


— Călătoria şi misiunea încă nu s-au împlinit, răspunse 
Gandalf. N-avem altceva de ales decât să mergem înainte, sau 
să ne întoarcem în Vâlceaua Despicată. 

Chipul lui Pippin se lumină vădit la simpla pomenire a 
întoarcerii în Vâlcea, Merry şi Sam îşi ridicară privirile, plini de 
speranţă. Aragorn şi Boromir însă nu făcură nici un gest Frodo 
arăta tulburat. 

— Ce mi-aş dori să fiu acolo, spuse el. Dar cum să mă 
întorc fără să mă acopăr de ruşine - decât dacă, într-adevăr, nu 
e altă cale şi suntem cu toţii înfrânți. 

— Ai dreptate, Frodo, zise Gandalf, dacă ne întoarcem 
înseamnă că ne recunoaştem înfrânți şi vom avea de îndurat şi 
mai mari înfrângeri. Dacă ne întoarcem acum, Inelul va trebui să 
rămână acolo: nu vom mai putea porni a doua oară la drum. 
Apoi, mai devreme sau mai târziu, Vâlceaua Despicată va fi 
asediată şi după un timp scurt şi amarnic va fi distrusă. Duhurile 
Inelului sunt duşmani de moarte, şi totuşi nu sunt decât umbrele 
puterii şi ale terorii pe care le-ar avea şi le-ar răspândi atunci 
când Inelul Stăpân s-ar afla din nou în mâinile stăpânului lor. 

— Atunci trebuie să mergem înainte, dacă avem pe unde, 
oftă Frodo. 

Sam se întunecă din nou la chip. 

— Există o cale pe care o putem încerca, zise Gandalf. De 
la bun început, de când am cumpănit la această călătorie, m-am 
gândit la ea. Dar nu este un drum plăcut şi până acum nu v-am 
spus despre el. Aragorn s-a împotrivit până nu vom fi încercat 
calea peste munte. 

— Dacă drumul e mai rău decât acela prin Trecătoarea 
Cornului Roşu, cugetă Merry, înseamnă că este cu adevărat rău. 
Dar mai bine ne-ai spune despre el, ca să ştim dinainte ce ne 
aşteaptă. 

— Drumul despre care vă spun duce prin Minele Moriei, 
începu Gandalf. 

Doar Gimli îşi ridică privirile; în ochii lui ardea înăbușit un 
foc. Ceilalţi fură cuprinşi de groază auzind numele. Chiar şi 
pentru hobbiţi, Moria era o legendă menită a-i înfiora. 

— Poate că drumul duce în Moria, dar ce speranţă avem s-o 
şi străbată? întrebă Aragorn întunecat. 

— Un nume rău prevestitor, zise Boromir. Şi nu văd ce rost 
are să mergem pe acolo. Dacă nu putem traversa munţii, atunci 


s-o luăm spre miazăzi, până ajungem la Strunga Rohan, unde 
oamenii îi privesc cu bunăvoință pe semenii mei, şi astfel 
urmăm drumul pe care am venit încoace. Sau putem să trecem 
de strungă şi să traversăm râul Isen înspre Ţărmul Vechi şi 
Lebennin, ca să intrăm în Gondor dinspre regiunile din 
vecinătatea mării. 

— S-au schimbat multe, Boromir, de când ai venit tu spre 
miazănoapte, răspunse Gandalf. N-ai auzit ce v-am povestit 
despre Saruman? Cu el îmi voi avea propriile socoteli după ce se 
isprăveşte totul. Dar Inelul nu trebuie să se apropie de Isengard, 
dacă acest lucru poate fi împiedicat în vreun fel. Strunga Rohan 
ne este închisă atâta vreme cât îl însoţim pe Purtătorul Inelului. 

Cât despre drumul mai lung, continuă Gandalf, nu ne 
putem îngădui să pierdem atâta timp. Ne-ar lua un an o 
asemenea călătorie şi ar trebui să străbatem multe meleaguri, e 
drept, pustii şi fără ascunzişuri tainice, şi nici aşa n-ar fi sigură 
călătoria. Ochii veghetori ai lui Saruman şi ai Duşmanului sunt 
aţintiţi într-acolo. Când ai venit spre miazănoapte, Boromir, erai 
în ochii Duşmanului doar un călător rătăcitor de la miazăzi, n- 
avea de ce să-i pese prea mult de tine; în mintea lui nu se 
gândea decât la Inel. Dar acum te întorci printre însoțitorii 
lnelului şi eşti în primejdie atâta vreme cât te afli cu noi. 
Primejdia creşte cu fiecare leghe pe care o străbatem spre 
miazăzi, sub cerul liber. 

De când cu încercarea făţişă prin trecătoare, mă tem că 
situaţia noastră a devenit şi disperată. Nu văd să ne fi rămas 
prea multă speranţă, dacă nu ne facem nevăzuţi o vreme, 
pentru a ni se pierde urma. Prin urmare, sfatul meu este acela 
de a nu merge nici peste munţi şi nici să nu-i ocolim, ci s-o 
apucăm pe sub ei. Cel puţin acela e un drum pe care Duşmanul 
se aşteaptă cel mai puţin să-l urmăm. 

— Nu ştim ce aşteaptă Duşmanul să facem, îl întrerupse 
Boromir. S-ar putea foarte bine să vegheze toate drumurile. Şi 
atunci, a intra în Moria ar însemna a intra într-o capcană, adică 
la fel de rău ca şi a bate la porţile Turnului Întunericului însuşi. 
Numele Moriei înseamnă negru. 

— Vorbeşti fără să ştii când asemuieşti Moria cu fortăreaţa 
lui Sauron, răspunse Gandalf. Numai eu dintre voi toţi am fost 
vreodată în turnurile Seniorului Întunecimii, şi doar în sălaşul lui 
mai vechi şi mai neînsemnat din Don Guldur. Cei care trec de 


porţile Barad-dûr nu se mai întorc. Dar nu v-aş duce spre Moria 
dacă n-ar fi speranţă de ieşire. Dacă sunt orci acolo, nu ne va fi 
bine, e adevărat. Dar cei mai mulţi orci din Munţii Ceţoşi au fost 
alungaţi sau nimiciţi în Bătălia celor Cinci Armate. Vulturii mi-au 
dat de veste că orcii se strâng din nou din depărtări; mai există 
însă o nădejde că Moria este încă liberă. 

Nu ştiu dacă nu cumva se află şi gnomii acolo, iar în vreo 
sală adâncă a străbunilor s-ar putea să se găsească Balin, fiul lui 
Fundin. Oricum ar sta lucrurile, trebuie să urmăm calea pe care 
suntem nevoiţi s-o urmăm. 

— Am să urmez calea cu tine, Gandalf, spuse Gimli. Voi 
merge şi voi privi la sălile lui Durin, orice ne-ar aştepta acolo - 
dacă vei putea găsi porţile cele închise. 

— Bine, Gimli. Îmi dai curaj. Vom căuta porţile împreună. Şi 
vom răzbi. Între ruinele gnomilor, mintea unui gnom e mai greu 
de tulburat decât aceea a elfilor sau a oamenilor sau a 
hobbiţilor. Dar nu ar fi pentru prima oară că intru în Moria. Multă 
vreme l-am căutat acolo pe Thrâin, fiul lui Thrór, după ce s-a 
pierdut. Am trecut prin ea şi am ieşit viu. 

— Şi eu am trecut odată de Poarta Dimrill, zise Aragorn 
încet; dar, cu toate că am ieşit iarăşi la lumină, am amintiri 
foarte rele. Nu-mi doresc să intru în Moria a doua oară. 

— lar eu nu doresc să intru nici măcar o dată, mărturisi 
Pippin. 

— Nici eu, murmură Sam. 

— De bună seamă că nu. Cine şi-ar dori? Dar întrebarea e: 
cine mă urmează dacă vă duc într-acolo? 

— Eu, sări Gimli nerăbdător. 

— Eu, oftă Aragorn din greu. M-ai urmat prin zăpadă până 
aproape de nenorocirea noastră a tuturor şi n-ai spus nici un 
cuvânt de mustrare. Acum am să te urmez - dacă această 
ultimă prevenire nu te înduplecă. Nu la Inel mă gândesc acum, 
şi nici la noi ceilalţi, ci la tine, Gandalf. Şi ascultă ce-ţi spun: 
dacă păşeşti dincolo de porţile Moriei, fii cu băgare de seamă. 

— Eu nu mă duc, spuse Boromir, decât dacă toţi sunteţi 
împotrivă-mi. Ce spun Legolas şi Seminţia Mică? Nu trebuie s- 
auzim şi vocea Purtătorului Inelului? 

— Eu nu doresc să intru în Moria, zise Legolas. _ 

Hobbiţii rămaseră tăcuţi. Sam îl privi pe Frodo. Intr-un 
târziu acesta vorbi: 


— Nu doresc să merg, dar nici nu doresc să resping sfatul 
lui Gandalf. Vă rog, să nu hotărâm nimic până mâine dimineaţă. 
Va fi mai uşor pentru Gandalf să audă părerea noastră la lumina 
zilei, decât în întunericul ăsta rece. Cum mai urlă vântul! 

La aceste vorbe, toţi rămaseră tăcuţi şi duşi pe gânduri. 
Auzeau vântul şuierând printre stânci şi copaci, iar hăurile pustii 
ale nopţii erau pline de urlete şi vaiete. 

Deodată Aragorn sări în picioare. 

— Cum mai urlă vântul! strigă el. Urlă cu voci-de-lup. Wargii 
au trecut Munţii înspre apus! 

— Atunci mai trebuie să aşteptam până mâine dimineaţă? 
întrebă Gandalf. Ce v-am spus? A început vânătoarea! Chiar 
dacă trăim să vedem zorile, cine-şi mai doreşte acum să 
călătorească spre miazăzi pe timp de noapte cu lupii cei 
dezlănţuiţi pe urmele lui? 

— Cât de departe e Moria? întrebă Boromir. 

— Ştiam de o poartă la sud-vest de Caradhras, cam la 
cincisprezece mile în linie dreaptă şi douăzeci pe ocolite, 
răspunse Gandalf înverşunat. 

— Atunci pornim imediat cum s-a luminat de ziuă, dacă 
putem, hotărî Boromir. Lupul pe care-l auzi e mai rău decât 
orcul de care te temi. 

— Aşa e, încuviinţă Aragorn, potrivindu-şi mai bine sabia în 
teacă. Dar acolo unde urlă lupul dă târcoale şi orcul. 

— Ah, de ce n-am urmat sfatul lui Elrond, murmură Pippin 
în urechea lui Sam. Nu-s făcut pentru aşa ceva. N-am moştenit 
îndeajuns spiţa lui Bandobras Muget de Taur: urletele astea-mi 
îngheaţă sângele în vine. Nu ştiu să mă fi simţit vreodată atât 
de nenorocit. 

— Mie mi-a ajuns inima până-n vârful picioarelor, domnu' 
Pippin, mărturisi Sam. Dar încă nu suntem sfârtecaţi şi sunt 
câţiva voinici aici cu noi. Nu ştiu ce-l aşteaptă pe bătrânu' 
Gandalf, dar' pun capul jos că nu-i pântecele unui lup. 

Pentru a se putea apăra în timpul nopţii, însoțitorii Inelului 
urcară până în vârful colinei la poalele căreia se adăpostiseră 
până atunci. Era înconjurată ca de o coroană de copaci bătrâni 
cu tulpini contorsionate, în apropierea cărora se afla un inel 
frânt, făcut din bolovani. În mijlocul lui aprinseră un foc, căci nu 
aveau nici o speranţă ca întunericul şi tăcerea să le şteargă 
urmele din faţa haitelor ce-i urmăreau. 


Se aşezară în jurul focului, iar cei care nu făceau de veghe 
aţipiră şi dormiră un somn neliniştit. Bietul Bill, poneiul, tremura 
tot acolo unde stătea, scăldat în sudoare din cap până-n 
picioare. Urletul lupilor se auzea acum din toate părţile, uneori 
mai aproape, alteori mai departe. În bezna nopţii, multe perechi 
de ochi scăpărători puteau fi zărite iscodind de la marginea 
culmii. Unii înaintară chiar până la inelul de pietre. În dreptul 
unei spărturi între bolovani se desluşea o siluetă de lup 
întunecată, oprită acolo şi cu privirile aţintite asupra lor. Un urlet 
cutremurător izbucni din gâtlejul lui, de-ai fi zis că era căpetenia 
ce-şi striga haita să dea asaltul. 

Gandalf se ridică în picioare şi păşi înainte, ridicându-şi 
toiagul în sus. 

— Ascultă, cerber al lui Sauron! strigă el. Gandalf se află 
aici! Şterge-o dacă pui preţ pe blana ta scârboasă! Te jupoi de la 
coadă pân' la bot dacă îndrăzneşti să păşeşti în cercul ăsta. 

Lupul mârâi şi sări spre ei cu un salt uriaş. În aceeaşi clipă 
se auzi un plesnet ascuţit. Legolas dăduse drumul la arc. Urmă 
un schelălăit înfiorător şi silueta din aer se prăbuşi la pământ; 
săgeata elfică îi străpunsese gâtul. Ochii supraveghetori se 
stinseră dintr-o dată. Gandalf şi Aragorn se repeziră înainte, dar 
dealul era pustiu, iar haitele pornite la vânătoare dispăruseră. 
Peste tot în jur, întunericul se cufunda în tăcere şi nici un strigăt 
nu se mai apropie purtat de vânt. 

Noaptea era târzie şi luna în al treilea pătrar cobora spre 
vest, lucind în răstimpuri printre norii sparti. Brusc, Frodo tresări 
în somn. Ca din senin, o furtună de urlete izbucni cu furie şi 
sălbăticie de jur-împrejurul taberei. O mare haită de lupi se 
strânsese pe nesimţite şi îi atacă acum din toate părţile 
deodată. 

—  Incingeţi focul! strigă Gandalf către hobbiţi. Scoateţi 
spadele şi staţi spate în spate! 

In lumina săltăreaţă, pe măsură ce vreascurile se 
aprindeau, Frodo zări nenumărate forme cenuşii sărind peste 
cercul de pietre. Şi mai multe le urmau. Prin gâtlejul unei 
căpetenii uriaşe Aragorn îşi înfipse sabia dintr-o singură 
mişcare; cu o singură retezătură Boromir seceră capul unei 
alteia. Lângă ei, Gimli stătea cu picioarele sale vânjoase, 
învârtindu-şi securea de gnom. Arcul lui Legolas zbârnâia. 


În lumina unduitoare a focului, Gandalf păru deodată să 
crească: se înălța ca o siluetă uriaşă, amenințătoare, un 
monument al cine ştie cărui rege de demult al pietrelor, ridicat 
pe-un deal. Lăsându-se în jos precum un nor, el ridică o ramură 
arzândă şi păşi în întâmpinarea lupilor. Din faţa lui fiarele se 
retraseră. El aruncă ramura-flacără în văzduh. Aceasta scăpără 
cu o pară neaşteptată, ca un fulger; iar vocea lui Gandalf bubui 
ca tunetul: 

— Naur an edraith ammen! Naur dan i ngaurhoth! strigă el. 

Se auzi un vuiet şi un pârâit şi copacul de deasupra lui 
explodă într-o vâlvătaie de frunze şi flori de foc. Limbile se 
întinseră de la un vârf la altul. Întregul deal era încoronat cu o 
lumină orbitoare. Săbiile şi pumnalele celor care se apărau 
sclipiră şi scăpărară. Ultima săgeată a lui Legolas se aprinse în 
aer în plin zbor şi se înfipse arzând drept în inima unei mari 
căpetenii de-a lupilor. Toţi ceilalţi o rupseră la fugă. 

Încet-încet focul se stinse, până când nu mai rămase nimic 
altceva decât cenuşa care se scutura, şi scântei ici şi colo; un 
fum înecăcios se vălătucea deasupra tulpinilor arse ale copacilor 
şi se depărtă negru de colină atunci când primele semne ale 
zorilor apărură palide pe cer. Duşmanii fuseseră puşi pe fugă şi 
nu se mai întoarseră. 

— Ce ţi-am spus, domnu' Pippin? întrebă Sam, vârându-şi 
sabia în teacă. N-or să pună ei lupii laba pe el. Mare minune a 
fost asta, hotărât lucru. Mi-a făcut părul măciucă şi alta nu! 

În lumina dimineţii, nu se zărea nici urmă de lup şi în zadar 
căutară cadavrele celor ucişi. Nici o altă urmă de bătălie în afara 
copacilor carbonizaţi şi a săgeţilor lui Legolas, care zăceau 
împrăştiate pe coama dealului. Erau nevătămate, doar din una 
nu mai rămăsese altceva decât vârful. 

— Aşa cum m-am temut, spuse Gandalf. Lupii ăștia n-au 
fost dintre cei obişnuiţi, care vânează flămânzi în sălbăticie. Să 
îmbucăm ceva la repezeală şi s-o luăm din loc! 

În acea zi vremea se schimbă din nou, aproape ca la 
comanda unei puteri ce nu mai avea trebuinţă de zăpadă, 
pentru că ei părăsiseră de-acum trecătoarea - o putere ce dorea 
să aibă o zi senină în care tot ceea ce mişcă în pustietate să 
poată fi zărit de la mare depărtare. Vântul încetase de tot după 
ce în timpul nopţii începuse să bată dinspre nord spre nord-vest. 
Norii dispăruseră spre sud, iar cerul se deschisese albastru în 


înalt. Pe când stăteau ei pe muchia dealului, gata de plecare, o 
rază de soare palidă luci deasupra crestelor muntoase. 

— Trebuie să ajungem la porţi înainte să apună soarele, 
zise Gandalf, altfel mă tem că nu mai apucăm să le zărim. Mult 
nu e de mers, dar drumul s-ar putea să fie încâlcit, căci Aragorn 
nu ne mai poate conduce; pe meleagurile astea n-a prea 
umblat; cât despre mine, o singură dată am nimerit sub peretele 
apusean al Moriei, şi asta cu mult timp în urmă. Acolo se află, 
mai spuse el, arătând spre sud-est, unde pantele munţilor 
coborau abrupte până la umbrele de la picioarele lor. 

În depărtare se desluşea cu greu o linie de stânci golaşe, 
iar în mijlocul lor, mai înalte decât toate celelalte, un perete 
semet. 

— Când am părăsit poteca, continuă Gandalf, v-am dus 
spre miazăzi, nicidecum spre punctul de unde plecaserăm, cum 
poate ați băgat de seamă unii dintre voi. Şi bine am făcut, căci 
acum avem mai puţine mile de străbătut, şi e nevoie să ne 
grăbim. Să mergem. 

— Nu ştiu ce să sper mai curând, zise Boromir întunecat la 
chip, să găsească Gandalf ceea ce caută, sau, ajungând la 
stâncă, să descoperim că porţile au dispărut pentru totdeauna. 
Şi una, şi alta par la fel de rele, şi mai degrabă ne văd prinşi 
între lupi şi peretele de stâncă. Luaţi-o înainte. 

Gimli mergea în faţă, pas în pas cu vrăjitorul, într-atât era 
de nerăbdător să ajungă în Moria. Ei doi împreună îi conduceau 
pe însoțitorii Inelului înapoi, spre munţi. Singurul drum din 
străvechime spre Moria, dinspre vest, urmase lungul unui pârâu, 
Sirannon, care izvora de la picioarele stâncilor aflate în 
apropierea porţilor. Se prea poate însă ca Gandalf să se fi 
rătăcit, său poate că meleagul se schimbase întrucâtva în anii 
din urmă; căci nu dădu peste pârâu acolo unde se aşteptase să-l 
găsească, ci la câteva mile mai la sud de locul de unde 
porniseră. 

Dimineaţa se apropia de ora amiezii, dar ei rătăceau încă şi 
orbecăiau pe întinderea aceea pustie, presărată cu pietre roşii. 
Nicăieri nu zăreau o sclipire de apă şi nu auzeau vreun zvon de 
curgere, peste tot numai pustiu şi uscăciune. Nici tu vieţuitoare, 
nici tu pasăre pe cer; dar ce avea să le aducă noaptea dacă-i 
prindea pe acel tărâm pierdut, nu cutezau să se gândească. 


Deodată, Gimli, care o luase în fruntea tuturor, strigă în 
urmă către ei. Se cocoţase pe o movilă şi arăta spre dreapta. 
Grăbind pasul, văzură la picioarele lor un canal adânc şi îngust. 
Era gol, tăcut, abia dacă se zărea un firicel de apă ce se scurgea 
printre pietrele maronii, vârstate cu roşu, de pe fundul lui; dar 
pe malul de pe partea lor era o potecă, întreruptă şi pierdută în 
multe locuri, ce şerpuia printre pereţii în ruină şi dalele ce 
mărginiseră şi pavaseră odinioară o cale străveche. 

— Ah! în sfârşit, iată-l! exclamă Gandalf. Pe acolo curgea 
pârâul Sirannon, Pârâul Porții, aşa se numea. Dar nu-mi pot da 
seama ce s-a întâmplat cu apa; pe vremuri curgea repede şi 
tumultuoasă. Haideţi! Trebuie să ne grăbim. Am întârziat. 

Îi dureau picioarele şi erau obosiţi; cu toate acestea, s-au 
târât cu îndărătnicie multe mile de-a lungul potecii accidentate 
şi şerpuitoare. Soarele trecuse de amiază şi începea să coboare 
spre asfinţit. După un popas scurt şi ceva îmbucat în grabă, îşi 
continuară drumul. În faţa lor munţii îşi strângeau rândurile, dar 
poteca lor se afla într-o depresiune adâncă, de unde nu puteau 
zări decât coamele mai înalte şi tancurile îndepărtate de la 
răsărit. 

În cele din urmă ajunseră la un loc unde poteca, ce până 
atunci se strecurase între malul canalului şi un povârniş abrupt 
la stângă, cotea brusc şi o luă din nou spre est. Dând cotul, 
drumeţii se treziră în faţa unei stânci puţin înalte, cam de cinci 
stânjeni, cu vârful retezat şi zimţat. Deasupra ei, un fuior de apă 
picura printr-o fisură largă ce părea să fi fost scobită de o 
cascadă ce fusese cândva vijelioasă şi bogată. 

— Chiar că s-au schimbat lucrurile! exclamă Gandalf. Dar 
nu există nici o îndoială că acesta e locul. Asta e tot ce-a mai 
rămas din Cascada Scării. Dacă-mi amintesc bine, erau nişte 
trepte săpate în stâncă la dreapta lor, dar drumul principal o lua 
la stângă şi urca ocolit până pe platoul de deasupra. Pe vremuri, 
acolo era o vale puţin adâncă, dincolo de cascadă, chiar până la 
Porţile Moriei, şi prin ea curgea Sirannon, alături de drum. Să 
mergem şi să vedem cum mai stau lucrurile acum. 

Găsiră treptele de piatră fără greutate. Gimli le urcă în pas 
vioi, urmat de Gandalf şi Frodo. Ajunşi sus, văzură că nu mai 
puteau merge pe acelaşi drum, şi pricina pentru secătuirea 
Pârâului Porții li se dezvălui pe dată. In spatele lor, Soarele ce 
asfinţea umplea cerul apusean şi rece cu o lumină aurie, 


scăpărătoare. În faţa lor se întindea un lac negru şi neclintit. Nici 
cer şi nici apus nu se răsfrângeau în oglinda lui mohorâtă. 
Sirannon fusese zăgăzuit şi umpluse întreaga vale. Dincolo de 
apa amenințătoare se ridicau stânci uriaşe, cu pereţi aspri 
apărând palizi în lumina tot mai stinsă: de neînlăturat şi de 
netrecut. Fără urmă de poartă sau intrare, fără fisuri sau 
crăpături, nimic din toate astea nu putea Frodo desluşi pe 
suprafaţa încruntată a pietrei. 

— Aia-s Pereţii Moriei, spuse Gandalf, arătând spre malul 
opus al apei. Şi acolo se află Poarta, cândva, Poarta Elfilor la 
capătul drumului dinspre Hollin, pe care am venit noi. Dar 
drumul acesta este blocat acum. Bănuiesc că nimeni dintre noi 
nu va dori ca la sfârşitul zilei să înoate în apa asta dătătoare de 
fiori. Mă duce cu gândul numai la lucruri rele. 

— Trebuie să găsim o cale în jurul muchiei dinspre 
miazănoapte, îşi dădu Gimli cu părerea. Primul lucru pe care 
trebuie să-l facem e să urcăm pe poteca principală şi să vedem 
unde ne va duce. Chiar dacă n-ar fi nici un lac acolo, tot nu 
putem urca poneiul cu bagajele pe scări în sus. 

— Oricum, nu putem duce bietul animal în adâncul Minelor, 
zise Gandalf. Drumul pe sub Munţi este întunecos şi sunt locuri 
strâmte şi abrupte pe care noi le putem străbate, dar el nu. 

— Bietul şi bătrânul Bill! îl căină Frodo. La asta nu ne-am 
gândit. Şi bietul Sam. Oare ce-o să spună? 

— Îmi pare rău, oftă Gandalf. Bietul Bill ne-a fost un tovarăş 
de nădejde şi mi se frânge inima că acum trebuie să-l lăsăm în 
voia sorții. Dacă ar fi fost după mine, aş fi călătorit cu mai puţine 
bagaje, n-aş fi luat nici un animal cu mine, cu atât mai puţin pe 
acesta pe care-l îndrăgeşte Sam atâta. Tot timpul m-am temut 
că o să fim nevoiţi s-o apucăm pe aici. 

Ziua se apropia de sfârşit şi stele reci sclipeau pe cer, sus, 
deasupra orizontului de la apus, atunci când drumeţii, după ce 
urcară cât putură de repede povârnişul, ajunseră pe malul 
lacului. În lăţime, nu părea să aibă mai mult de şase-şapte sute 
de iarzi în punctul lui cel mai lat. Până unde se întindea spre sud 
nu-şi puteau da seama în lumina care se stingea; dar capătul 
dinspre nord nu se afla la mai mult de o jumătate de milă de 
locul unde se opriseră, iar între coamele stâncoase ce închideau 
valea şi marginea lacului se zărea o fâşie de pământ. Porniră cu 
pas grăbit înainte, căci încă mai aveau o milă sau două până la 


acel loc de pe malul îndepărtat spre care tintea Gandalf; şi abia 
acolo aveau să găsească porţile. 

Când ajunseră la colţul cel mai nordic al lacului, dădură 
peste un iaz puţin întins, ce le închidea drumul. Cu apa verde, 
stătătoare, desfăşurat ca un braţ vâscos, spre îngrăditura 
coamelor. Gimli păşi înainte nedescurajat şi descoperi că apa nu 
era adâncă, ci doar până la glezne. Ceilalţi îl urmară unul după 
altul, păşind cu grijă, căci sub plantele ce încărcau apa se 
găseau pietre alunecoase, acoperite cu muşchi, încât fiecare 
pas era nesigur. Frodo se cutremură de scârbă de câte ori 
atingea cu talpa acea apă întunecoasă şi mocirloasă. 

Când Sam, ultimul dintre ei, ajunse cu Bill pe pământul 
uscat de pe malul celălalt, se auzi un fâşâit şi o plescăitură, ca şi 
când un peşte tulburase suprafaţa liniştită a apei. În aceeaşi 
clipă, întorcând toţi capetele, văzură cercuri, cu margini 
întunecate de umbrele luminii ce se stingea: inele mari se 
lărgeau tot mai mult dinspre un punct îndepărtat al lacului. Se 
auzi un bolborosit, apoi tăcere. Inserarea se făcu mai adâncă şi 
ultimele raze ale apusului fură învăluite în nori. 

Gandalf grăbi şi mai mult pasul, iar ceilalţi îl urmară cât 
puteau ei de iute. Ajunseră pe fâşia de pământ dintre lac şi 
stânci: îngustă, în multe locuri abia dacă era lată de câţiva paşi, 
plină de stânci rostogolite şi pietre; găsiră totuşi o cărăruie, 
chiar pe lângă peretele stâncii, cât mai departe cu putinţă de 
apa întunecoasă. O milă mai la sud de-a lungul țărmului 
ajunseră la stejarii-de-piatră. Cioturi şi ramuri frânte putrezeau 
în vâlcele, rămăşiţe, pare-se, ale unui fost desiş sau ale unui 
perete viu ce mărginise odinioară drumul de-a lungul văii 
inundate. Dar chiar sub stâncă se aflau, încă viguroşi şi plini de 
sevă, doi copaci înalţi, mai semeţi decât orice alt stejar ce-i 
fusese dat lui Frodo să vadă sau să-şi închipuie că puteau 
exista. Rădăcinile lor masive se întindeau de la stâncă până la 
marginea apei. Văzuţi de departe, din capul scărilor, păruseră 
nişte tufe pipernicite sub stâncile ce se desenaseră nedesluşit; 
acum însă, se înălţau mult deasupra capetelor, drepţi, 
întunecaţi, neclintiţi, aruncând umbre noptatice adânci în jurul 
lor, stând ca nişte coloane de strajă la capătul drumului. 

— Aşa deci, am ajuns, îi anunţă Gandalf. Aici se sfârşea 
Drumul Elfilor ce venea de la Hollin. Stejarul-de-piatră era 
simbolul celor care locuiau pe acele meleaguri şi l-au plantat aici 


ca să însemne hotarul pământului lor; căci Poarta de Apus a fost 
făcută mai cu seamă pentru a le servi în negoţul lor cu Seniorii 
Moriei. Acelea au fost zile fericite, când încă exista prietenie 
între seminţii, chiar şi între gnomi şi elfi. 

— N-a fost vina gnomilor că această prietenie a luat sfârşit, 
spuse Gimli. 

— N-am auzit să fi fost vina elfilor, ripostă Legolas. 

— Eu am auzit şi de una, şi de alta, îi opri Gandalf, şi n-am 
să-mi spun părerea acum. Dar, vă rog pe voi doi măcar, Legolas 
şi Gimli, să fiţi prieteni şi să mă ajutaţi. Am nevoie de amândoi. 
Porţile sunt închise şi ascunse şi, cu cât le vom găsi mai repede, 
cu atât va fi mai bine. Noaptea stă să cadă. 

Întorcându-se către ceilalţi, spuse: 

— În timp ce eu caut, vreţi, vă rog, să vă pregătiţi pentru 
intrarea în Mină? Căci mă tem că aici suntem nevoiţi să ne luăm 
rămas-bun de la bunul nostru animal de povară. Va trebui să 
lăsaţi deoparte cât mai multe dintre lucrurile aduse cu noi 
pentru vreme rea: nu vă vor fi de trebuinţă înăuntru şi nici, trag 
nădejde, când vom răzbi de partea cealaltă şi ne vom continua 
călătoria spre Miazăzi. Fiecare va lua o parte din ceea ce a dus 
poneiul, mai cu seamă merindele şi burdufurile cu apă. 

— Da', domnu' Gandalf, nu-l poţi lăsa pe sărmanu' şi 
bătrânu' Bill în locul ăsta uitat de lume! strigă Sam, mânios şi 
tulburat. Nu îngădui aşa ceva şi cu asta basta. După ce-a 
străbătut atâta amar de drum şi după toate cele! 

— Îmi pare rău, Sam, spuse vrăjitorul. Dar, când se va 
deschide Poarta, nu cred că vei fi în stare să-l târăşti pe Bill 
înăuntru în lunga beznă a Moriei. Va trebui să alegi între Bill şi 
Stăpânul tău. 

— L-ar urma pe domnu' Frodo şi-ntr-o văgăună de dragon 
dacă-l duc eu, protestă Sam. Ar fi totuna cu a-l omori dacă-l 
părăsesc aici, cu toţi lupii ăştia care dau târcoale. 

— Nu va fi totuna cu a-l omori, aşa gândesc, zise Gandalf. 
Îşi puse mâna pe capul poneiului şi vorbi cu voce scăzută: 

— Du-te cu vorbe de povaţă şi ocrotire. Eşti un animal 
înţelept, ai învăţat multe în Vâlceaua Despicată. Caută să ajungi 
în locuri de păşunat şi apoi la Elrond acasă, sau oriunde vei voi 
tu să mergi. Haide, Sam, adăugă el. Va avea la fel de multe 
şanse ca şi noi să scape de lupi şi să ajungă acasă întreg şi 
nevătămat. 


Sam stătea abătut lângă ponei, fără să spună ceva. Părând 
a înţelege ce se întâmplă, Bill îl amuşină, punându-şi botul lângă 
urechea lui Sam. Sam izbucni în lacrimi şi, mai mult pe 
orbecăite, începu să desfacă toate curelele şi să descarce 
calabalăcul de pe spinarea poneiului, aruncându-l pe jos. Ceilalţi 
se apucară să aleagă dintre lucruri, punând deoparte tot ce 
putea fi lăsat în urmă şi împărțind restul între ei. 

După ce isprăviră treaba asta, se întoarseră spre Gandalf. 
Bătrânul părea să nu fi făcut nimic. Stătea între cei doi copaci şi 
se uita ţintă la peretele gol al stâncii, ca şi cum ar fi dorit să 
sfredelească o gaură în ea doar cu puterea ochilor. Gimli se 
mişca de colo-colo, ciocănind stânca din loc în loc cu toporul lui. 
Legolas stătea lipit de stâncă, parcă în ascultare. 

— Bun, iată-ne gata pregătiţi, zise Merry, dar unde sunt 
Porţile? Nu văd nici una. 

— Porţile gnomilor nu sunt făcute să fie văzute atunci când 
sunt închise, explică Gimli. Sunt invizibile, şi nici chiar Stăpânii 
lor nu le pot găsi şi nu le pot deschide dacă le este uitată taina. 

— Doar că această Poartă n-a fost făcută ca o taină 
cunoscută doar de gnomi, spuse Gandalf, prinzând brusc viaţă şi 
răsucindu-se spre ei. Atâta vreme cât lucrurile nu-s cu totul 
schimbate, ochii ce ştiu ce caută pot să descopere semnele. 

Inaintă până la zid. Chiar între cele două umbre aruncate 
de copaci se găsea o suprafaţă netedă, peste care el îşi trecu 
mâinile într-o parte şi-n alta, murmurând aproape neauzit nişte 
vorbe. Apoi făcu un pas îndărăt. 

— Uitaţi! Acum puteţi vedea ceva? 

Luna strălucea pe suprafaţa cenușie a stâncii; dar, o vreme, 
ceilalţi nu zăriră nimic. Apoi, treptat, pe locul peste care 
trecuseră mâinile vrăjitorului apărură nişte linii şterse, ca nişte 
vinişoare firave de argint ce străbat o piatră. La început doar ca 
nişte fire palide de zăbranic, atât de fine, încât abia dacă 
sclipeau când le prindea luna în razele ei, dar, încetul cu încetul, 
se lăţiră tot mai mult şi deveniră tot mai limpezi, până când li se 
putu desluşi desenul. 

In partea de sus, până unde putea Gandalf să ajungă, se 
găsea un arc din litere împletite între ele, scrise în alfabetul elf. 
Dedesubt, deşi din loc în loc firele se pierdeau sau erau 
întrerupte, se descifra conturul unei nicovale şi al unui ciocan, 
deasupra cărora se zărea o coroană cu şapte stele. Sub acestea, 


doi copaci, fiecare purtând mai multe în primul pătrar. Mai clar 
ca toate celelalte strălucea în mijlocul porţii o singură stea cu 
multe raze. 

— Acestea sunt însemnele lui Durin! strigă Gimli. 

— Şi aici e Copacul Elfilor Nobili, adaugă Legolas. 

— Şi Steaua Casei de Feanor, continuă Gandalf. Sunt 
lucrate din ithildin ce oglindesc doar lumina stelelor şi a lunii şi 
nu străluceşte decât când este atins de cineva care rosteşte 
vorbe de acum de mult uitate în Pământul de Mijloc. Eu le-am 
auzit de mult de tot şi a trebuit să mă gândesc adânc pîn-am 
putut să mi le reamintesc. 

— Ce stă scris acolo? întrebă Frodo, care încerca să 
descifreze inscripţia de pe arc. Credeam că ştiu alfabetul elfic, 
dar literele astea nu le pot citi. 

— Cuvintele sunt în limba elfică vorbită în Zilele de 
Odinioară la Apus de Pământul de Mijloc, răspunse Gandalf. Dar 
ele nu spun nimic important pentru noi. Spun doar atât: Portile 
lui Durin. Stăpânul Moriei. Rosteşte, prietene, şi intră, iar 
dedesubt, cu litere mici şi aproape şterse, spune aşa: Eu, Narvis, 
le-am făcut. Celebriombur din Hollin le-a lucrat. 

— Ce inseamnă rosteşte, prietene, şi intră? vru să ştie 
Merry. 

— E foarte limpede, zise Gimli. Dacă eşti prieten, spune 
parola şi porţile se vor deschide, iar tu poţi intra. 

Aici stă scris cu alfabet F&anorian după cum e felul în 
Beleriand: Enngn Durin Aran Moria:pedo mellon a minno. Im 
Narbi hain echant: Celebrimboro Eregion teithant i thibo hin. 

— Da, făcu Gandalf gânditor, aceste porţi sunt, probabil, 
Stăpânite prin cuvinte. Unele porți de-ale gnomilor se deschid 
doar în anumite momente, sau doar pentru cei meniţi anume; 
altele au încuietori şi chei de care tot ai nevoie, chiar şi când 
momentul şi vorbele sunt cele potrivite şi ştiute. Porţile acestea 
n-au chei. Pe vremea lui Durin nu erau tainice. Stăteau de obicei 
deschise şi erau semne puse anume să-ţi arate drumul spre ele. 
Dar dacă erau închise, oricine cunoştea cuvântul de deschidere 
a lor putea să-l rostească şi să le treacă pragul. Cel puţin aşa se 
spune din bătrâni, n-am dreptate, Gimli? 

— Ba ai, răspunse gnomul. Dar care e acel cuvânt nimeni 
nu-şi mai aminteşte. Narvi şi meşteşugul lui şi toţi cei de-un 
neam cu el au dispărut de pe faţa pământului. 


— Dar tu cunoşti cuvântul, Gandalf? i se adresă Boromir 
mirat. 

— Nu, răspunse vrăjitorul. 

Ceilalţi îl priviră disperaţi: doar Aragorn, care-l ştia bine pe 
Gandalf, rămase tăcut şi nepăsător. 

— Atunci ce rost a avut să ne aduci în locul ăsta blestemat? 
strigă Boromir, uitându-se peste umăr, înfiorat, la apa 
întunecată. Ne-ai spus că odată ai trecut prin Mina. Cum de-a 
fost cu putinţă, dacă n-ai ştiut-cum să intri? 

— Răspunsul la prima ta întrebare, Boromir, spuse 
vrăjitorul, este că nu cunosc cuvântul - încă. Dar vom vedea în 
curând. Şi, adaugă el cu o scăpărare în ochi pe sub sprâncenele 
stufoase, poţi prea bine să te întrebi care-i rostul faptelor mele 
abia după ce s-au dovedit zadarnice. Cât despre cealaltă 
întrebare a ta: te îndoieşti de povestea mea? Sau nu mai ai 
putere de judecată? Nu pe aici am intrat. Ci pe la Răsărit. 

Şi dacă vrei să ştii, am să-ţi spun că aceste porţi se deschid 
înspre afară. Dinăuntru le poţi împinge cu mâinile. De afară 
nimic nu le clinteşte, afară doar de vraja poruncii. Nu pot fi 
împinse cu forţa înspre înăuntru. 

— Şi atunci ce-ai să le faci? întrebă Pippin, fără să se 
înspăimânte de sprâncenele zburlite şi  încruntate ale 
vrăjitorului. 

— Am să ciocănesc în poartă cu căpăţâna ta, Peregrin Took, 
îl luă vrăjitorul în răspăr. Dacă nici asta n-o să le clintească, iar 
eu voi fi lăsat în pace cu toate întrebările astea nătângi, o să 
caut vorbele magice. 

Odată ştiam toate vrăjile în toate limbile elfilor sau ale 
oamenilor sau ale orcilor, ce erau folosite pentru aşa ceva. Îmi 
mai amintesc încă două sute dintre ele fără să-mi chinui mintea. 
Dar cred că n-o să fie nevoie decât de câteva încercări. Şi nu va 
trebui să-i cer lui Gimli ajutorul pentru cuvintele din limba 
gnomilor cea tainică, pe care n-o dezvăluie nimănui. Vorbele 
magice erau în elfică, la fel şi scrisul de pe arcul de piatră. Nu 
mă prea îndoiesc de asta. 

Se apropie din nou de stâncă şi cu toiagul atinse steaua de 
argint din mijloc, sub semnul nicovalei. 

Annon edhellen, edro hi ammen! 
Fennas nogothrim, lasto beth lammen! 
spuse el cu voce poruncitoare. 


Liniile de argint pieiră, dar piatra cenuşie şi goală nu se 
clinti. 

De multe ori repetă el vorbele astea, altfel ordonate, sau 
schimbând câte un cuvânt sau altul. Apoi încercă şi alte formule 
magice, una după alta, vorbind când mai repede şi mai tare, 
când rar şi şoptit. Rosti multe cuvinte din limba elfică. Dar de 
întâmplat nu se întâmplă nimic. Stânca se înălța în noapte, 
infinitele stele erau toate aprinse, vântul sufla rece şi porţile 
rămâneau închise. 

Gandalf se apropie încă o dată de perete şi, ridicându-şi 
braţele, vorbi cu o voce poruncitoare şi tot mai mânioasă. Edro, 
edro! strigă el şi îşi izbi toiagul în stâncă. Deschide-te, deschide- 
te! urlă şi apoi rosti aceeaşi poruncă în toate limbile ce fuseseră 
rostite vreodată la vest de Pământul de Mijloc. Apoi îşi aruncă la 
pământ toiagul şi se aşeză tăcut. 

În acea clipă, de foarte departe, vântul aduse până la 
urechile lor ciulite urletul lupilor. Bill poneiul tresări 
înspăimântat, iar Sam sări lângă el şi-i şopti ceva la ureche. 

— Nu-l lăsa să fugă, îl povăţui Boromir. Se pare că încă vom 
avea nevoie de el, dacă nu dau lupii peste noi. Ah, ce mai urăsc 
iazul ăsta împuţit! 

Se aplecă şi, culegând de pe jos o piatră mare, o aruncă 
departe, în apa neagră. 

Piatra dispăru cu un plescăit moale; dar tot atunci se auziră 
un foşnet şi un bolborosit. Cercuri mari, încreţite, se formară în 
jurul locului unde căzuse piatra, mişcându-se încet spre piciorul 
stâncii. 

— De ce-ai făcut ăsta, Boromir? îl mustră Frodo. Şi eu urăsc 
lacul ăsta şi mi-e teamă. Nu ştiu de ce anume: nu de lupi, nici de 
întunericul din spatele porţilor, ci de altceva. Mi-e teamă de lac. 
Nu-l tulbura. 

— Tare-aş vrea să putem pleca, se tângui Merry. 

— De ce nu se grăbeşte Gandalf să facă ceva? scânci 
Pippin. 

Gandalf nu lua seama la ei. Stătea cu capul plecat, ori din 
pricina disperării, ori fiindcă era prea adâncit în gânduri. Urletul 
sinistru al lupilor se auzi din nou. Încreţiturile apei crescură şi se 
apropiară şi mai mult; unele săltau de-acum pe mal. 

Cu un gest brusc, care-i sperie pe toţi, vrăjitorul sări în 
picioare. Râdea. 


— L-am găsit! strigă el. Bineînţeles, bineînţeles! Absurd de 
simplu, ca toate ghicitorile când găseşti răspunsul. 

Işi culese toiagul, se apropie de stâncă şi spuse cu voce 
limpede: Mellon! 

Steaua luci scurt şi iar pieri. Apoi, fără nici un zgomot, o 
poartă mare prinse contur, deşi până atunci nu se zărise nici o 
crăpătură sau balama. Incet, se împărţi în două la mijloc şi 
începu să se deschidă în afară, centimetru cu centimetru, până 
când ambele porţi se dădură la o parte şi se lipiră de perete. 
Prin deschiderea ei se zărea o scară înecată în umbre, urcând 
pieptiş; dar după primele trepte, întunericul era mai adânc 
decât noaptea. Uimiţi, drumeţii căscară ochii mari. 

— Vasăzică tot m-am înşelat, spuse Gandalf, şi Gimli la fel. 
Dintre toţi, doar Merry a fost pe calea cea bună. Cuvântul ce 
deschidea porţile a stat scris pe arcul de boltă tot timpul! 
Tălmăcirea ar fi trebuit să sune astfel: Rosteşte Prieten şi intră. 
Nu trebuia decât să rostesc cuvântul elfic pentru prieten şi uşile 
se deschideau. Foarte simplu. Prea simplu în zilele astea pline 
de suspiciune pentru un învăţat într-ale istoriilor. Zilele acelea 
de demult au fost mai fericite. Şi-acum să mergem. 

Păşi înainte şi puse piciorul pe prima treaptă. Dar în aceeaşi 
clipă se petrecură mai multe lucruri deodată. Frodo simţi cum îi 
apucă ceva de gleznă şi căzu ţipând. Bill poneiul necheză 
înspăimântat şi, făcând stângă-mprejur, se repezi în noapte, de- 
a lungul lacului. Sam ţâşni după el, dar, auzind ţipătul lui Frodo, 
fugi înapoi, plângând şi blestemând. Ceilalţi se răsuciră şi 
văzură apele lacului clocotind, de parcă o armată întreagă de 
şerpi ar fi venit înotând dinspre capătul lui sudic. 

Din apa se târâse în afară un tentacul lung şi suplu, verde- 
pal, fosforescent, ud. La capăt avea nişte degete care se 
încleştaseră pe glezna lui Frodo şi acum îl trăgeau spre apă. 
Căzut în genunchi, Sam încerca să-l reteze cu pumnalul. 

Bratul îi dădu drumul lui Frodo şi tot atunci Sam îl prinse în 
braţe, trăgându-l înapoi şi strigând după ajutor. Douăzeci de alte 
braţe ţâşniră din apă. Apa neagră fierbea, iar văzduhul era greu 
de o duhoare cumplită. 

— Intraţi pe poartă! Pe scări! Repede! strigă Gandalf, sărind 
înapoi. 

Scoţându-i din starea de groază ce părea să-i fi pironit 
locului pe toţi, în afară de Sam, Gandalf îi mână înainte. 


Tocmai la timp. Sam şi Frodo urcaseră câteva trepte doar, 
iar Gandalf începea să urce, când tentaculele apucătoare se 
zvârcoliră pe fâşia de țărm şi prinseră a pipăi cu degetele lor 
peretele de stâncă şi porţile. Unul chiar şerpui până pe prag, 
lucind în lumina stelelor. Gandalf se răsuci şi se opri. Dacă se 
gândea la cuvântul care ar fi putut să închidă porţile pe 
dinăuntru, efortul său era inutil. Multe braţe încolăcite prinseră 
cele două porţi şi, cu o forţă teribilă, le învârtiră în jurul 
balamalelor. Cu un ecou înfiorător, uşile se trântiră şi toată 
lumina pieri. Piatra masivă fu străbătută de un zgomot surd, ca 
de ceva ce se sparge şi crapă. 

Prinzându-se de braţul lui Frodo, Sam se prăbuşi pe o 
treaptă în întunericul deplin. 

— Bietu' şi bătrânu' Bill, spuse el cu o voce sugrumată. 
Sărmanu' Bill! Lupi şi şerpi! Şerpii l-au dat gata. A trebuit să 
aleg, domnu' Frodo. A trebuit să vin cu domnia voastră. 

Îl auziră pe Gandalf coborând treptele şi izbindu-şi toiagul 
în Porţi. Piatra vibră, treptele tremurară, dar porţile rămaseră 
închise. 

— Măi, măi, făcu vrăjitorul. Galeria este acum închisă în 
urma noastră şi nu avem decât o singura cale de ieşire - de 
partea cealaltă a munţilor. Din zgomotele pe care le aud, mă 
tem că au fost îngrămădite pietre şi copacii au fost 
dezrădăcinaţi şi aruncaţi de-a curmezişul porţii. Imi pare rău, 
căci copacii erau minunati şi creşteau de atâta vreme. 

— Am simţit că ne pândea ceva îngrozitor din clipa în care 
am atins prima oară apa cu piciorul, zise Frodo. Ce-a fost acel 
ceva acolo, ori poate au fost mai multe? 

— Nu ştiu, mărturisi Gandalf, dar braţele au fost mânate de 
un singur ţel. Ceva s-a furişat, sau a fost împins afară din apele 
întunecate de sub munţi. În ungherele adânci ale lumii sunt 
fiinţe mai străvechi şi mai cumplite decât orcii. 

Nu-şi rosti cu voce tare gândul că, orice ar fi fost ceea ce 
sălăşluia în lac, primul pe care-l înhăţase dintre ei toţi fusese 
Frodo. 

Boromir murmură ceva pentru sine, dar ecoul pietrelor 
întoarse murmurul într-o şoaptă răguşită pe care toţi o auziră: 

— În ungherele adânci ale lumii. Şi într-acolo ne-ndreptăm 
noi acum, împotriva voinţei mele. Cine ne va arăta drumul în 
locul ăsta întunecos ca un mormânt? 


— Eu, răspunse Gandalf, iar Gimli va merge alături de 
mine. Urmaţi-mi toiagul. 

Urcând treptele cele mari şi trecând în fruntea lor, el îşi 
ridică toiagul şi în vârful lui se zări o lucire palidă. Scara lată era 
solidă, fără nici o stricăciune. Două sute de trepte numărară, 
unele mai late şi altele mai înguste; iar la capătul lor dădură 
peste o galerie boltită, cu podeaua dreaptă ce ducea adânc în 
întuneric. 

— Să ne aşezăm, să ne odihnim şi să îmbucăm ceva aici, pe 
platformă. Căci sală de mese n-o să găsim, propuse Frodo. 

Incepuse să scape de groaza braţului-menghină şi dintr-o 
dată i se făcuse teribil de foame. 

Propunerea lui fu primită de toţi cu bucurie; se aşezară pe 
treptele de sus, siluete neclare în întunecime. După ce isprăviră 
de mâncat, Gandalf dădu fiecăruia câte o a treia sorbitură din 
miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată. 

— Din păcate se va isprăvi şi asta în curând, zise el, dar 
cred că avem nevoie de-o înghiţitură după groaza de la poartă. 
Şi dacă nu ne ajută norocul, o să avem nevoie de tot ce-a mai 
rămas înainte să ajungem de partea cealaltă. Să avem grijă şi 
de apă. Sunt multe izvoare şi fântâni în galerii, dar nu trebuie 
atinse. S-ar putea să nu avem unde să ne umplem burdufurile şi 
clondirurile până nu ajungem în Valea Pârâiaşului Tainic. 

— Cât o să facem până acolo? întrebă Frodo. 

— Nu pot spune, răspunse Gandalf. Depinde de multe. Dar 
dacă mergem drept, fără întâmplări nefericite şi fără să ne 
rătăcim, o să ne ia trei sau patru marşuri, aşa nădăjduiesc. Nu 
pot fi mai puţin de patruzeci de mile între Poarta de Apus şi 
Poarta de Răsărit în linie dreaptă iar drumul poate să fie tare 
întortocheat. 

După acest popas scurt, porniră din nou la drum. Toţi erau 
nerăbdători să încheie călătoria cât mai repede cu putinţă şi 
erau hotărâți, oricât ar fi fost de obosiţi, să mărşăluiască alte 
câteva ore bune. Gandalf mergea tot în frunte. În mâna stângă 
ţinea ridicat toiagul său lucitor, a cărui rază abia dacă lumina 
drumul de sub picioare; în dreapta îşi ţinea sabia, pe Glamaring. 
In urma lui venea Gimli, cu ochii scăpărând în lumina palidă 
atunci când îşi întorcea capul dintr-o parte în alta. În spatele 
gnomului, Frodo, şi el cu sabia lui scurtă, Sting, în mână. Nici o 
rază nu scăpără din tăişurile celor două săbii; ceea ce le aducea 


oarecare uşurare, căci, fiind lucrate de fierarii elfi în Zilele de 
Odinioară, săbiile acestea aveau o lucire rece atunci când se 
aflau în preajma vreun orc. După Frodo veneau Sam şi apoi 
Legolas, hobbiţii mai tineri şi Boromir. În întunericul din urmă de 
tot venea Aragorn, posomorât şi tăcut. 

Galeria coti de câteva ori, apoi prinse a cobori. Şi cobori 
întruna o bucată bună de vreme înainte să o ia din nou drept. 
Aerul era tot mai încins şi sufocant, dar nu respingător, şi din 
timp în timp simțeau curenţi ceva mai reci ce le răcoreau feţele, 
venind dinspre deschideri doar bănuite în pereţii laterali. Păreau 
să fie multe asemenea deschideri. În raza palidă a toiagului 
vrăjitorului, Frodo apucă să vadă scări şi bolți, coridoare şi 
tuneluri urcând, coborând abrupt sau doar deschizându-se 
oarbe de ambele părţi. Atât de multe erau, încât îl zăpăceau şi 
cu greu şi le-ar fi putut aminti. 

Gimli nu prea avea cu ce să-l ajute pe Gandalf, în afară 
doar de curajul său îndărătnic. Cel puţin nu era tulburat, aşa ca 
ceilalţi, de întuneric. Adeseori vrăjitorul se sfătuia cu el acolo 
unde încrucişările de galerii îl puneau în încurcătură; dar tot 
Gandalf era cel care avea ultimul cuvânt, de fiecare dată. Minele 
Moriei erau mai întinse şi mai întortocheate decât îşi putea 
închipui Gimli, oricât ar fi fost el fiul lui Gl6in, gnomul din rasă de 
munte. Pentru Gandalf, amintirile îndepărtate legate de o 
călătorie făcută cu atâţia amar de ani în urmă îi erau de prea 
puţin ajutor, dar chiar şi în bezna aceea şi în ciuda atâtor cotituri 
ale drumului el ştia încotro dorea să meargă, astfel că nu şovăia 
atâta vreme cât exista o cale ce ducea spre ţinta lui. 

— Nu vă temeti, îi încurajă Aragorn. 

Se opriseră ceva mai mult decât în alte dăţi, iar Gandalf şi 
Gimli şuşoteau împreună; ceilalţi se strânseseră în urma lor, 
aşteptând neliniştiţi. 

— Nu vă temeti. Am fost cu el în multe călătorii, chiar dacă 
în nici una atât de întunecoasă; în Vâlceaua Despicată sunt 
poveşti despre fapte de-ale sale mult mai măreţe decât tot ce 
mi-a fost dat să văd. Nu se va rătăci - atâta vreme cât există o 
cale ce poate fi găsită. Ne-a adus aici înăuntru cu toată frica 
noastră, dar ne va scoate de aici, oricât l-ar costa asta. Mai 
degrabă vă puteţi încrede în el să găsească drumul spre casă 
într-o noapte fără lună, decât în pisicile Reginei Beruthiel. 


Grupul avea noroc cu o asemenea călăuză. Căci n-aveau 
nici lămpaşele cu ei şi nici alt material din care să-şi facă torţe; 
în zăpăceala disperată de la porţi, multe lucruri rămăseseră în 
urmă. Dar fără nici un fel de lumină ar fi ajuns curând la mare 
ananghie. Nu numai că erau puzderie de căi între care să 
aleagă, ci în multe locuri se găseau gropi, puțuri şi fântâni negre 
pe marginile galeriei, ce răspundeau cu ecou paşilor lor. Fisuri şi 
genuni în pereţi şi podea, şi când şi când numai ce se deschidea 
o crăpătură chiar în faţa picioarelor lor. Cea mai lată fusese de 
şapte picioare, iar lui Pippin i-a trebuit multă vreme până a 
reuşit să-şi facă destul curaj ca să sară peste prăpastia aceea 
grozavă. Sunetul vijelios al unei ape răsună din adânc, ca şi cum 
o roată uriaşă de moară s-ar fi învârtit în fundul hăului. 

— Sfoară, murmură Sam. Ştiam eu c-o să-mi trebuiască 
dacă n-o am la mine. 

Cu cât aceste pericole se îndeseau, cu atât înaintarea lor 
devenea mai înceată. Aveau de-acum impresia că se învârteau 
în cerc la temeliile munţilor. Erau mai mult decât sfârşiţi de 
oboseală; cu toate acestea, nu le dădea ghes gândul de a se 
opri undeva. Frodo prinsese ceva curaj după ce scăpase de 
braţele-menghină şi după ce mâncase şi luase o înghiţitură din 
licoare; dar de la o vreme îl stăpânea o nouă nelinişte, ce se 
preschimba în frică. Deşi în Vâlceaua Despicată fusese tămăduit 
după lovitura provocată de pumnal, rana aceea urâtă nu 
rămăsese fără urmări. Simţurile sale erau mai ascuţite, prinzând 
mai repede de veste despre ceea ce nu putea fi zărit. Un semn 
al schimbării pe care-l băgase curând de seamă era acela că 
putea vedea în întuneric mult mai bine decât oricare altul dintre 
tovarăşii săi, poate în afară de Gandalf. Şi, oricum, era 
purtătorul Inelului: îi atârna pe piept legat de lanţ şi când şi 
când îi părea ca o mare greutate. Simţea dincolo de orice 
îndoială răul aflat deasupra şi răul din urma lor, dar nu spunea 
nimic despre aceasta. Strângea şi mai vârtos mânerul sabiei şi- 
şi continua drumul cu îndârjire. 

Cei din urma lui vorbeau arar, şi atunci doar în şoapte 
grăbite. În afară de propriii lor paşi nu se auzea alt zgomot: 
bufniturile înfundate ale picioarelor de gnom ale lui Gimli; 
călcătura grea a lui Boromir; pasul uşor al lui Legolas; tropăitul 
moale, abia auzit, al tălpilor hobbiţilor; şi, în spate, paşii rari, 
fermi, ai lui Aragorn, cu picioarele lui lungi. Când se opreau câte 


un moment, n-auzeau absolut nimic, decât poate, din când în 
când, susuratul şi picurul stins al unei ape nevăzute. Cu toate 
acestea, Frodo începu să audă, sau doar îşi imagina că aude, şi 
altceva: ca o călcătură stinsă a unor tălpi goale şi moi. Niciodată 
îndeajuns de puternică, nici îndestul de aproape, ca să fie sigur 
de ceea ce auzea; dar, odată început, sunetul acela nu se curma 
atâta vreme cât însoțitorii Inelului erau în mişcare. Şi totuşi nu 
putea fi vorba de ecou, căci atunci când se opreau, tropăitul 
continua puţin de unul singur şi abia apoi înceta. 

Trecuse de miezul nopţii când intraseră în Minele Moriei. 
Mergeau de câteva ore bune, doar cu câteva popasuri scurte, 
când Gandalf ajunse la primul obstacol cu adevărat serios. 
Inaintea lui se găsea o arcadă mare, din care se desfășurau trei 
coridoare: toate duceau în aceeaşi direcţie generală: spre 
răsărit; dar coridorul din stânga se prăvălea, în timp ce al 
treilea, cel din dreapta, urca, iar cel din mijloc părea să ducă 
drept înainte, neted şi orizontal, însă foarte îngust. 

— De locul ăsta nu-mi amintesc câtuşi de puţin, spuse 
Gandalf, stând nehotărât sub boltă. 

Işi ridică toiagul, în speranţa că va găsi nişte semne sau 
vreo inscripţie care să-l ajute în alegere; dar nimic de acest fel 
nu se zărea. 

— Sunt prea obosit să mă hotărăsc, clătină el din cap. Şi 
mă gândesc că şi voi sunteţi la fel de obosiţi ca şi mine, dacă nu 
şi mai şi. Am face bine să poposim aici pentru restul nopţii. Ştiţi 
ce vreau să spun. Aici e întotdeauna întuneric, dar afară Luna 
coboară spre asfinţit şi a trecut mai mult de jumătate din 
noapte. 

—  Săracu' Bill, oftă Sam. Mă-ntreb pe unde-o fi. 
Nădăjduiesc că lupii nu l-au înhăţat încă. 

La stânga marii arcade descoperiră o uşă de piatră: stătea 
pe jumătate închisă, dar se deschidea uşor la o simplă 
împingere. În spatele ei părea să fie o încăpere săpată în stâncă. 

— Incet! încet! strigă Gandalf când Merry şi Pippin dădură 
buzna bucuroşi să descopere un loc unde să se poată odihni 
măcar cu sentimentul că erau oarecum la adăpost faţă de cum 
ar fi fost în galeria aceea deschisă. Uşurel! încă nu ştiţi ce-i 
înăuntru. Intru eu primul. 

Gandalf intră prevăzător şi ceilalţi se înşiruiră în urma lui. 


— Poftim, zise el, arătând cu toiagul spre mijlocul podelei, 
înaintea picioarelor lui zăriră o groapă mare, rotundă, ca un fel 
de gură de fântână. Lanţuri rupte şi ruginite coborau de pe 
margine în puţul negru. În apropiere se găseau bucăţi de piatră. 

— Poftim, nimerea vreunul dintre voi înăuntru şi încă nici 
acum n-ar fi ajuns să întrebe când va ajunge la fund, îl mustră 
Aragorn pe Merry. Lăsaţi călăuza să meargă înainte atâta vreme 
cât aveţi una. 

— Pare să fi fost camera gărzilor, făcută anume pentru 
straja celor trei galerii, explică Gimli. Şi puţul ăsta e limpede că 
servea drept fântână pentru străjeri, şi era acoperit cu un 
chepeng de piatră. Chepengul însă s-a sfărâmat, aşa că trebuie 
cu toţii să fim atenţi pe întuneric. 

Ciudat, dar Pippin se simţea atras de fântână. În vreme ce 
tovarăşii săi desfăceau paturile şi-şi pregăteau culcuşurile pe 
lângă pereţii încăperii, cât mai departe cu putinţă de puţul din 
podea, el se târî pe burtă până la buza lui şi se uită înăuntru. 
Parcă simţea un curent rece pe faţă, înălțându-se din adâncimi 
nevăzute. Sub stăpânirea unui impuls de moment, căută cu 
mâna o piatră şi o aruncă înăuntru. Îşi simţi inima bătând de 
multe ori până când auzi un sunet. Apoi, departe jos, ca şi cum 
piatra căzuse în apă adâncă în cine ştie ce peşteră, răsună un 
pleosc, foarte îndepărtat, dar amplificat de ecoul puţului gol. 

— Ce-a fost asta? strigă Gandalf. 

Răsuflă uşurat când Pippin mărturisi că el era vinovatul. 

— Took neghiob! mârâi el. Asta e o călătorie serioasă, nu o 
plimbare de plăcere de-a hobbiţilor. Data viitoare să te arunci tu 
înăuntru, ca să nu mai avem necazuri. Acum stai liniştit. 

Câteva minute nu se mai auzi nimic; apoi, însă, din 
adâncuri urcă un ciocănit stins: toca-toc, toc-toca-toc. 
Ciocăniturile încetară, dar după ce ecoul încetă şi el, reîncepură: 
toca-toc, toc-toca-toc, toca-toca-toc. Sunetul era neliniştitor, de 
parcă ar fi fost un fel de semnal; însă după scurt timp ciocănitul 
se pierdu de tot şi nu mai reveni. 

— Dacă ăsta n-a fost ciocănit de ciocan, atunci n-am auzit 
un ciocănit în viaţa mea, zise Gimli. 

— Ba asta a fost, confirmă Gandalf, şi nu-mi place defel. 
Poate că n-are nici o legătură cu piatra aia prostească a lui 
Peregrin; dar e posibil să fi tulburat ceva ce ar fi trebuit să 
rămână netulburat. Vă rog, nu mai faceţi aşa ceva. Să sperăm 


că ne vom putea odihni fără alte necazuri. lar tu, Pippin, vei sta 
primul de strajă, drept răsplată, mârâi el şi se înveli în pătură. 

Pippin rămase amărât lângă uşă, în întunericul beznă; tot 
timpul se răsucea şi se învârtea, cuprins de teamă că ceva se va 
târî afară din puț. Tare ar fi vrut să astupe gura puţului, măcar 
cu o pătură, dar nu îndrăznea să se urnească din loc sau să se 
apropie de el, deşi Gandalf părea să fi adormit. 

Gandalf însă era treaz, doar că stătea nemişcat şi tăcut. Era 
cufundat în gânduri, încercând să-şi amintească fiecare 
amănunt al călătoriei lui de demult în Minele Moriei şi cugetând 
plin de nelinişte la drumul pe care trebuia să-l urmeze mai 
departe; dacă o apuca acum pe o cale greşită, s-ar fi putut 
dovedi o adevărată nenorocire. După o oră se sculă şi se duse 
lângă Pippin. 

— Du-te într-un colţ şi trage un pui de somn, băiete, îi 
spuse el cu o voce blândă. Vrei să dormi, aşa bănuiesc. Eu nu 
pot să pun geană peste geană, aşa că la fel de bine pot să stau 
de veghe. Ştiu ce e cu mine, murmură el, aşezându-se pe jos 
lângă uşă. Am nevoie să fumez. N-am mai pus gura pe tutun din 
dimineaţa dinaintea furtunii de zăpadă. 

Ultimul lucru pe care-l zări Pippin înainte să-l cuprindă 
somnul fu silueta întunecată a bălanului vrăjitor ghemuit pe 
podea, ferind o surcică aprinsă în căuşul palmelor, între 
genunchi. Scăpărarea de o clipă dezvălui nasul lui ascuţit şi un 
fuior de fum. 

Gandalf fu cel care-i trezi pe toţi. Stătuse şi veghease de 
unul singur aproape şase ore, lăsându-i să se odihnească. 

— Şi în timpul veghii m-am hotărât, le spuse el. Nu-mi place 
cum apare calea de mijloc; şi nu-mi place mirosul celei din 
stânga: de-acolo urcă o duhoare puturoasă şi, dacă n-am 
dreptate, înseamnă că nu-s călăuză. Am să urmez calea din 
dreapta. E vremea să urcăm din nou. 

Timp de opt ore de întuneric, fără a pune la socoteală două 
popasuri scurte, mărşăluiră înainte, fără să întâlnească vreo 
primejdie, fără să audă ceva, fără să vadă altceva decât lucirea 
palidă a toiagului vrăjitorului, plutind ca un licurici în faţa lor. 
Galeria aleasă de ei urca întruna în curbă. Din câte puteau ei să- 
şi dea seama, curbele erau largi, parcă în spirală, şi pe măsură 
ce urcau deveneau tot mai înalte şi mai spaţioase. Nu se zărea 
nici o deschidere spre alte galerii sau tuneluri, de nici o parte, 


podeaua era dreaptă, solidă sub picioare, fără puțuri sau 
crăpături. Era limpede că ajunseseră la ceea ce odaia fusese o 
galerie principală; acum puteau înainta mai repede decât în 
timpul primului marş. 

Astfel au izbutit să străbată cincisprezece mile, măsurate în 
linie dreaptă înspre soare-răsare, cu toate că în fapt trebuie că 
merseseră vreo douăzeci sau chiar mai multe. Pe măsură ce 
drumul urca tot mai mult, parcă şi Frodo prinse mai mult curaj; 
dar tot se mai simţea apăsat şi tot mai auzea, din când în când, 
sau i se năzărea că aude, în urma lor departe şi dincolo de 
călcătura şi lipăitul paşilor lor, un pas ce-i urmărea şi care nu 
era ecou. 

Mărşăluiră atât cât îi ţinură pe hobbiţi puterile, fără să se 
oprească, şi toţi se gândeau acum la un loc unde să poată 
dormi, când, fără veste, pereţii din dreapta şi din stânga 
dispărură. Ar fi zis că pătrunseseră, printr-o intrare boltită, într- 
un spaţiu întunecos şi gol. Din spate venea un curent de aer mai 
cald, dar feţele lor erau învăluite în bezna rece. Se opriră şi se 
strânseră neliniştiţi unii în alţii. Gandalf părea încântat. 

— Am ales drumul cel bun, spuse el. În sfârşit am ajuns în 
partea unde se locuia şi, după câte-mi dau seama, nu suntem 
departe de galeriile de la răsărit. Dar ne găsim foarte sus, mult 
deasupra Porții Părâiaşului Tainic, dacă nu cumva greşesc. După 
cum simt aerul, ne aflăm într-o sală mare. Am să risc şi am să 
aprind o lumină adevărată. 

Işi ridică toiagul şi preţ de o clipă se ivi o lumină orbitoare, 
ca o scăpărare de fulger. Umbre uriaşe ţâşniră şi zburară şi într- 
o fracțiune de secundă zăriră un tavan imens, tare sus deasupra 
capetelor lor, susţinut de nenumărate coloane puternice, tăiate 
în piatră. Inaintea lor şi de o parte şi de alta se întindea o sală 
uriaşă şi pustie; pereţii negri, lustruiţi şi netezi ca sticla, 
scăpărau şi străluceau. Zăriră încă alte trei intrări, trei arcade la 
fel de negre: una drept în faţa lor, spre răsărit, şi încă una de 
fiecare parte. Apoi lumina se stinse. 

— Doar atât îndrăznesc acum, zise Gandalf. Pe vremuri 
erau ferestre mari în pereţii muntelui şi puțuri ce duceau până la 
lumina zilei din părţile de sus ale Galeriilor. Cred că la ele am 
ajuns, dar afară s-a lăsat iarăşi noaptea, aşa încât până mâine 
dimineaţă nu ne putem da seama. Dacă am dreptate, mâine 
vom zări zorii strecurându-se înăuntru. Dar până una-alta mai 


bine să nu mergem mai departe. Să ne odihnim dac-om putea. 
Până aici totul a mers strună şi cea mai mare parte a drumului 
prin beznă s-a sfârşit. Dar încă n-am isprăvit şi până jos, la 
Porţile ce se deschid spre lume, e drum lung. 

Însoţitorii Inelului îşi petrecură noaptea în sala mare ca o 
peşteră, strânşi unii în alţii într-un ungher, ca să se ferească de 
curent: prin arcadă dinspre răsărit părea să pătrundă fără oprire 
aer rece. Peste tot în jurul lor, aşa cum stăteau ei întinşi, atârna 
întunericul gol şi imens, iar ei se simțeau apăsaţi de 
singurătatea şi vastitatea sălilor dăltuite în stâncă şi de 
păienjenişul fără sfârşit al scărilor şi galeriilor. Cele mai cumplite 
născociri ale minţii hrănite de zvonurile cele mai negre pe care 
le auziseră hobbiţii păleau în faţa amenințării şi a minunii Moriei. 

— Trebuie că aici a trudit odată o mare mulţime de gnomi, 
spuse Sam, şi fiecare dintre ei mai harnic decât viezurele, şi 
asta timp de cinci sute de ani, ca să sfredelească toate astea, şi 
aproape totul în stâncă dură. Pentru ce-au făcut-o? Doar n-au 
trăit în văgăunile astea întunecoase? , 

— Astea nu sunt văgăuni, Îi spuse Gimli Asta este Marele 
Regat şi Oraş Subteran al Gnomilor şi în străvechimea lui nu a 
fost întunecat, ci plin de lumină şi splendoare, aşa cum se 
pomeneşte în cântecele noastre. 

Se ridică şi, stând în picioare în întuneric, începu să cânte 
cu o voce adâncă, în timp ce ecourile se înălţau departe, spre 
tavan: 

Pământul tânăr, munţii verzi, 

Şi luna albă, fără pete - 

Dar pietre, râuri, n-aveau nume, 
Când Durin a pornit în lume. 

El a numit şi văi şi dealuri 

Şi din fântâni gustă întâiul 

Când peste-a Lacului Oglindă 
S-a aplecat, văzu coroana 

De stele pe un fir de-argint 
Deasupra umbrei feţei sale. 


Era o lume fără seamăn, 

În Zilele de Odinioară, 
Pân-au pierit semeţii regi 
Din Nargothrond şi Gondolin 


Spre soare-apune, peste Mări: 
Frumoasa lume-a lui Durin 


Un rege a fost, pe-un tron cioplit 
În săli de piatră-ntre coloane, 

Cu bolți de aur şi podele 
De-argint, şi rune-ale puterii 

Pe ziduri scrise şi pe uşi - 

Lumini cereşti luceau de-a pururi 
În lămpi cioplite din cristale 
Nicicând de nori şi nopţi umbrite. 


Izbeau ciocane-n nicovale 
Gravori şi cioplitori deodată 
Aici tăiau, legau dincolo, 
Mineri, zidari, săpau, clădeau, 
lar perla şi opalul palid 
Luceau în solzii de metale, 

Pe scuturi, platoşe, ori săbii 
Şi suliţi drepte şi topoare. 


Neobosit era poporul 

Lui Durin pe atunci, sub munte! 
La harpe menestreli cântau 

lar sus la porţi chemau trompete. 


Lumea-i pustie, munţii reci, 

Pe vetre-n fierării, cenuşă; 

Nici harfa nu mai e ciupită 

Şi nici ciocanul nu mai cade - 

În sălile lui Durin, beznă, 

Şi umbră pe mormântul lui 

în Moria, în Khazad-dûm 

Doar stele-apuse mai apar 

În noaptea Lacului-Oglindă, 

Acolo unde-n ape-adânci 

Coroana lui încă mai zace 

Până când Durin preaslăvitul 

Din somnul lui se va trezi. E 

— Îmi place! exclamă Sam. Aş vrea să-l învăţ şi eu. În 

Moria, în Khazad-duim! Dar asta face ca întunericul să fie parcă 


şi mai apăsător, când mă gândesc la toate lămpile alea. Mai 
sunt şi-acum grămezi de giuvaiericale şi aur care zac pe-aici? 

Gimli nu răspunse. După ce-şi cântase cântecul, nu mai 
voia să spună nimic. 

— Grămezi de giuvaiericale? repetă Gandalf. Nu, orcii au 
jefuit Moria adeseori, n-a mai rămas nimic în sălile de sus. Şi de 
când au fugit gnomii, nimeni nu cutează să caute în puţurile şi 
cămările din adâncuri. Sunt înecate în ape - sau într-un văl de 
spaimă. 

— Şi-atunci pentru ce vor să se întoarcă gnomii aici? 
întrebă Sam. 

— Pentru mithril, răspunse vrăjitorul. Bogăția Moriei nu 
stătea în aur şi giuvaiericale, alea erau jucăriile gnomilor; nici în 
fier, servitorul lor. Dintr-astea găseau ei aici, e adevărat, mai 
ales fier; dar nu aveau nevoie să sape după ele: tot ce-şi doreau 
puteau să aibă făcând negoţ. Căci numai aici din întreaga lume 
se găsea argintul de Moria, sau argintul adevărat, cum l-au 
numit unii: mitAri/ este numele elfic. Gnomii au un nume pentru 
el, pe care nu vor să-l rostească. Valoarea lui era de zece ori mai 
mare decât cea a aurului, iar acum e nepreţuit; căci prea puţin a 
mai rămas pe suprafaţa pământului, şi nici măcar orcii nu 
îndrăznesc să sape aici după el. Filoanele duc spre miazănoapte, 
spre Caradhras, şi în jos, spre adâncuri: gnomii nu-şi dezvăluie 
taina; dar aşa cum mithril a dat naştere la bogăţia lor, tot aşa le- 
a adus decăderea. Au săpat cu prea mare lăcomie şi prea în 
afund, tulburând ceea ce-i făcuse să fuga: Blestemul lui Durin. 
Căci aproape tot ce-au scos ei la lumină au venit orcii şi au 
strâns şi au dat drept tribut lui Sauron, care râvneşte la tot. 

Mithril! continuă Gandalf. Cine nu şi-l dorea. Putea fi bătut 
precum aurul, lustruit precum sticla; gnomii puteau face din el 
un metal uşor şi totuşi mai tare decât oţelul călit. Frumuseţea lui 
era a argintului obişnuit, dar frumuseţea mithri/-ului nu se ofilea, 
nu pălea. Elfii îl iubeau foarte mult şi din multele lucruri pe care 
le făceau din el era şi /thildin, piatra lunii, pe care aţi văzut-o pe 
porţi. Bilbo avea o za din inele de mithri/, pe care i-a dăruit-o 
Thorin. Mă-ntreb ce s-o fi ales de zaua aia. Poate că încă se 
pune praful pe ea în Casa Mathom din Michel Delving, aşa 
bănuiesc. 

— Ce? striga Gimli speriat, ieşind din muţenia lui. O za din 
argint de Moria? Asta a fost dar regesc. 


— Aşa e. Eu nu i-am spus niciodată nimic, dar preţul ei era 
mai mare decât întregul Comitat şi tot ce se găseşte în el. 

Frodo nu spuse nimic, îşi băgă doar mâna sub tunică şi 
atinse inelele cămăşii sale de zale. li veni ameţeala la gândul că 
umblase cu o asemenea comoară din Comitat sub jacheta lui. 
Bilbo ştiuse? Fără îndoială că ştia prea bine acest lucru. Intr- 
adevăr, un dar regesc. Dar acum gândurile îi zburară de la 
Minele întunecate spre Vâlceaua Despicată, la Bilbo, la 
Fundătura lor şi la zilele când Bilbo încă nu plecase. Işi dorea din 
toată inima să fie din nou acolo şi în acele zile anume, să tundă 
pajiştea, să plivească florile şi să nu fi auzit niciodată de Moria, 
de mithril - sau de Inel. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Unul câte unul, adormiră. Frodo 
făcea de strajă. Ca o răsuflare ce ar fi pătruns prin uşi nevăzute 
dinspre locuri adânci, aşa îl cuprinse pe el frica. Mâinile îi erau 
reci, fruntea acoperită de broboane de sudoare. Ascultă. Toată 
mintea lui se concentra pe ascultare şi pe nimic altceva timp de 
două ore care trecură cumplit de greu; dar nu auzi nici un sunet, 
nici măcar năzăritul ecou al vreunui pas. 

Veghea lui aproape că se sfârşise când, departe, acolo 
unde-şi închipuia că se află arcada dinspre apus, i se păru că 
zăreşte două puncte palide de lumină, aproape ca nişte ochi 
fosforescenţi. Tresări. Capul îi căzuse în piept. „Te pomeneşti că 
am adormit în gardă, îşi zise el. Tocmai visam ceva.” Se ridică, 
se frecă la ochi şi rămase în picioare, aţintindu-şi privirile în 
întuneric, până când Legolas îi luă locul. 

Când se întinse, adormi aproape imediat, dar visul părea să 
se continue: auzea şoapte, vedea două puncte palide de lumină 
apropiindu-se, încet. Se trezi şi descoperi că ceilalţi vorbeau în 
şoaptă lângă el şi că o lumină slaba îi cădea pe faţă. Sus de tot, 
deasupra arcadei dinspre răsărit, printr-un puț aproape de 
tavan, pătrundea o rază lungă de lumină palidă; în partea 
cealaltă a sălii, prin arcada dinspre miazănoapte, o altă rază 
abia scăpără în depărtare. 

Frodo se ridică în capul oaselor. 

— Bună dimineaţa, spuse Gandalf. Căci în sfârşit e din nou 
dimineaţa. Vezi, am avut dreptate. Suntem sus de tot, în partea 
de răsărit a Moriei. Inainte să se sfârşească ziua de azi ar trebui 
să găsim Porţile cele Mari şi să vedem apele Heleşteului Oglinzii 
ce se află în Valea Părâiaşului Tainic, undeva în faţă. 


— Voi fi foarte bucuros, spuse Gimli. Am vrut să ajung în 
Moria, e măreaţa, cu adevărat, dar a devenit prea încărcată de 
întuneric şi ameninţări; şi n-am găsit nici un semn lăsat de ai 
mei. Acum mă îndoiesc că Balin a trecut vreodată pe-aici. 

După ce luară masa de dimineaţă, Gandalf hotărî să o 
pornească la drum de îndată. 

— Suntem obosiţi, dar ne vom odihni mai bine după ce vom 
fi ieşit, le spuse el. Nu cred că vreunul dintre voi îşi mai doreşte 
să petreacă încă o noapte în Moria. 

— Chiar că nu, zise Boromir. Pe ce drum apucăm? Spre 
arcada ceea dinspre răsărit? 

— Poate, zise Gandalf. Dar încă nu sunt sigur unde ne 
aflăm. Dacă nu m-am rătăcit de tot, cred că suntem deasupra şi 
undeva la miazănoapte faţă de Porţile cele Mari, si s-ar putea să 
nu se dovedească atât de uşor să găsim drumul cel bun până 
jos la ele. Poate că arcada dinspre răsărit se va arăta a fi drumul 
pe care trebuie să-l urmăm, dar, înainte să ne hotărâm, să ne 
uităm puţin în jurul nostru. Să ne ducem la lumina aia din 
arcada dinspre miazănoapte. Dacă am găsi o fereastră, ne-ar fi 
de mare ajutor, însă mă tem că lumina pătrunde doar prin nişte 
puțuri lungi. 

Urmându-l, însoțitorii lInelului trecură pe sub arcada 
nordică. Se pomeniră într-un coridor larg. Pe măsură ce înaintau 
de-a lungul lui, lumina devenea tot mai puternică, şi abia atunci 
văzură că aceasta pătrundea pe o uşă aflată la dreapta lor, 
înaltă, cu pragul de sus drept, uşa de piatră încă stătea prinsă în 
balamale, pe jumătate deschisă. Dincolo de ea se găsea o 
cameră mare şi pătrată. Era slab luminată, dar pentru ochii lor, 
după atâta vreme petrecută în beznă, părea orbitor de 
puternică, aşa încât clipiră atunci când păşiră. 

Înăuntru, picioarele lor stârniră stratul gros de praf de pe 
podea şi se împiedicară de tot felul de lucruri ce zăceau aproape 
de prag şi ale căror forme nu izbutiră să le desluşească din 
prima clipă. Camera era luminată printr-un puț larg săpat sus de 
tot, în peretele mai îndepărtat, dinspre răsărit, urca în pantă, iar 
la capătul celălalt se putea zări un pătrat mic de cer albastru. 
Lumina din puț cădea drept pe o masă din mijlocul camerei, un 
bloc prelung dintr-o singură bucată, cam de două picioare 
înălţime, pe care era aşezată o dală masivă din piatră albă. 


— Arată ca un mormânt, murmură Frodo şi, stăpânit de un 
presentiment ciudat, se aplecă în faţă ca să se uite mai atent. 

Gandalf i se alătură pe dată. Dala avea încrustate adânc pe 
ea câteva rune. 

— Acestea sunt runele lui Daeron, din cele folosite în 
vremurile de demult ale Moriei, explică Gandalf. Aici stă scris 
astfel, în graiul gnomilor şi cel al oamenilor: 

BALIN, FIUL LUI FUNDIN SENIORUL MORIEI 

— Vasăzică a murit, spuse Frodo. M-am temut de-asta. 
Gimli îşi trase gluga peste faţă. 


V Podul Khazad-dâm 


Însoţitorii Inelului rămaseră tăcuţi lângă mormântul lui 
Balin. Frodo se gândi la Bilbo, la prietenia lui cea lungă cu 
gnomul şi la vizita lui Balin în Comitat, cu atâta timp în urmă. În 
camera aceea colbuită din inima munţilor, părea că trecuseră o 
mie de ani de atunci şi că totul se petrecuse pe faţa cealaltă a 
lumii. 

Intr-un târziu se urniră din loc, se uitară în sus şi începură 
să caute orice semn ce le-ar fi putut spune ceva despre soarta 
lui Balin sau despre ce se petrecuse cu neamul lui. In partea 
cealaltă a încăperii era o uşă mai mică, chiar sub gura puţului. 
Abia acum văzură că în apropierea celor două uşi se găseau 
multe oseminte răspândite pe jos, iar printre ele spade frânte, 
capete de securi, scuturi şi coifuri străpunse. Unele dintre spade 
erau încovoiate la vârf: iataganele orcilor, cu tăişuri înnegrite. 

In pereţii de stâncă erau scobite nenumărate firide, iar în 
ele se aflau cufere de lemn mari, legate în cercuri de fier. Toate 
fuseseră sparte şi jefuite; dar lângă capacul sfărâmat al unuia 
dintre ele se găsea ceea ce mai rămăsese dintr-o carte. 
Sfâşiată, tăiată, pe jumătate arsă, mânjita de asemenea cu pete 
negre sau mai întunecate, de parcă erau urme de sânge, încât 
prea puţin se mai putea citi din ea. Gandalf o luă în mâini cu 
multă grijă, dar paginile se fărâmiţară şi se rupseră atunci când 
o puse pe catafalc. Câtăva vreme o studie atent, fără să scoată 
un cuvânt. Stând de o parte şi de alta a lui, Frodo şi Gimli 
vedeau, pe măsură ce el dădea paginile cu băgare de seamă, că 
erau scrise de multe mâini deosebite una de alta, în rune din 
Moria şi din Ţinutul de Jos, iar pe alocuri în caligrafie elfică. 

Într-un târziu, Gandalf îşi ridică privirile. 

— Pare-se că e un catastif al sorții poporului lui Balin, spuse 
el. Din câte înţeleg, începe cu venirea lor în Valea Pârâiaşului 
Tainic, acum aproape treizeci de ani: paginile poartă numere ce 
ar însemna anii de după venirea lor. Prima pagină e notata cu 
unu-trei, care va să zică lipsesc cel puţin două pagini de la 
început. Ascultaţi aici: 

I-am gonit pe orci de la poarta cea mare şi camera - cred; 
următorul cuvânt e neclar, ars; probabil gărzii - i-am măcelărit 
pe mulţi în soarele - cred - strălucitor, în vale. Floi a fost răpus 
de o săgeată. El l-a ucis pe cel mare. Ceva neclar aici, apoi Floi 
sub iarba de lângă Heleşteul Oglinzii. Următoarele două sau trei 


rânduri nu le pot citi. După care: Am ales sala a douăzeci şi una 
dinspre capătul de la miazănoapte, să locuim în ea. Este nu ştiu 
ce. Se spune ceva despre un stâlp. Apoi: Balin şi-a aşezat tronul 
în încăperea Mazarbul. 

— Încăperea Catastifelor, spuse Gimli. Am impresia că în ea 
ne aflăm acum. 

— Aşa o fi, după aia nu mai pot citi o bună bucată, continuă 
Gandalf, doar cuvântul aur, şi Securea lui Durin şi ceva cu scut. 
Apoi Ba/in e acum Stăpân peste Moria. Aici pare să se 
sfârşească un capitol. Câteva steluțe, apoi alt scris, şi desluşesc 
Am găsit argint adevărat, şi mai încolo cuvântul bine bătut, şi 
apoi, ah înţeleg! mithril; şi ultimele două rânduri: Oin să caute 
arsenalele din a Treia Subterană, ceva ce merge spre apus, 
neclar, spre Poarta Hollin. 

Gandalf tăcu şi puse câteva foi deoparte. 

— Mai sunt câteva pagini de felul ăsta, scrise mai degrabă 
la repezeală şi mâncate de foc, dar la lumina asta nu pot 
descifra prea mult din ce-i scris pe ele. Aici trebuie că lipsesc 
mai multe foi, pentru că numerotarea începe cu cinci, al cincilea 
an al coloniei, din câte îmi dau seama. Staţi să văd. Nu, prea 
sunt rupte şi pătate; nu le pot citi. Poate izbutim la lumina 
soarelui. Staţi: aici e ceva: un scris mare, lăbărţat, în alfabet 
elfic. 

— Asta trebuie să fie mâna lui Ori, îşi dădu cu părerea 
Gimli, aruncând o privire peste braţul vrăjitorului. Ştia să scrie 
repede şi bine şi adeseori folosea literele elfice. 

— Mă tem că veştile pe care le scrie cu caligrafia lui 
frumoasă nu-s prea bune, spuse Gandalf. Primul cuvânt limpede 
este jale, restul rândului s-a pierdut, se termină cu seara. Sunt 
aproape sigur că e aseară, şi vine ziua fiind noiembrie zece, 
Balin, Stăpânul Moriei, a căzut în Valea Pârâiaşului Tainic, un orc 
l-a săgetat de după un bolovan, l-am ucis pe orc, dar mulți alții... 
dinspre răsărit, dinspre Râul Argintului. Restul paginii este atât 
de neclar, încât abia de mai pot descifra ceva, dar parcă tot mai 
văd aici am pus drugii pe porți, şi apoi, putem să-i îimpiedicăm 
mult dacă, şi apoi poate îngrozitor şi suferă. Săracul Balin! Din 
câte se înţelege, n-a păstrat mai mult de cinci ani titlul pe care 
şi l-a luat. Mă-ntreb ce s-a întâmplat după asta; dar n-avem 
vreme să stăm să punem laolaltă ultimele foi. Asta e ultima 
pagină din toate. 


Tăcu şi oftă. 

— E cumplit ce scrie, continuă el. Mă tem că sfârşitul lor a 
fost crud. Ascultaţi. Nu putem ieşi. Au luat Podul şi a doua sală. 
Frar şi Loni şi Nali au pierit acolo. Patru rânduri sunt înnegrite, 
nu mai înţeleg decât s-a dus acum 5 zile. Ultimele rânduri sună 
aşa: iazul a ajuns până la zid la Poarta dinspre Apus. Pânaarul 
din Apă l-a luat pe Oin. Nu putem ieşi. Vine sfârşitul, şi apoi 
bubuie, bubuie în adânc. Mă-ntreb ce-nseamnă asta. Ultimul 
lucru scris aici este o mâzgălitura de litere elfe: vin. Apoi nimic. 

Gandalf tăcu şi rămase cufundat în gânduri. Încăperea păru 
deodată să-i copleşească pe toţi cu groaza şi ameninţarea ei. 

— Nu putem ieşi, murmură Gimli. Pentru noi a fost bine că 
iazul şi-a retras puţin apele şi că Pândarul dormea în adânc, la 
capătul dinspre miazăzi. 

Gandalf îşi înălţă capul şi se uită în jur. 

— Se pare că ultima dată au ţinut piept la ambele porţi, 
spuse el, dar nu mai rămăseseră mulţi atunci. Aşa s-a sfârşit 
încercarea de-a recuceri Moria. Temerară, dar nebunească. N-a 
sosit încă vremea. Acum mă tem că trebuie să ne luăm rămas- 
bun de la Balin, fiul lui Fundin. Aici trebuie să rămână, în sălile 
străbunilor săi. Vom lua acest document, Documentul din 
Mazarbul, şi ne vom uita la el mai târziu. Mai bine îl ţii tu, Gimli, 
ca să-l duci înapoi lui Dâin, dacă vei ajunge. Sunt sigur că va voi 
să-l vadă, chiar dacă îl va durea cumplit. Haideţi, să mergem. 
Dimineaţa e pe sfârşite. 

— Pe unde-o luăm? întrebă Boromir. 

— Inapoi în sală, răspunse Gandalf. Măcar vizita noastră în 
această încăpere n-a fost zadarnică. Acum ştiu unde ne aflăm. 
Asta trebuie să fie, aşa cum a zis Gimli, încăperea Mazarbul; iar 
sala trebuie că e a douăzeci şi una de la Capătul de 
Miazănoapte. Prin urmare, trebuie să ieşim pe sub bolta 
răsăriteană a sălii şi s-o apucăm spre dreapta şi spre miazăzi, 
apoi în jos. A Douăzeci şi Una Sală trebuie să se găsească la 
Nivelul Şapte, adică la şase nivele peste cel al Porţilor. Să 
mergem. Înapoi în sală. 

Abia apucă Gandalf să rostească aceste vorbe, când se auzi 
un zgomot mare: un Buuum rostogolit, ce părea să răsune din 
adâncurile îndepărtate şi să se răsfrângă în lespezile 
tremurânde sub tălpile lor. Inspăimântaţi, se repeziră la uşă. 
Duum, duum, iar se rostogolea zgomotul, de parcă nişte mâini 


colosal de mari ar fi preschimbat cavernele Moriei într-o tobă 
imensă. Apoi se auzi o bubuitură ce făcu stânca să se înfioare de 
ecou: un corn uriaş sufla în sală, iar alţi corni şi nişte ţipete 
ascuţite se auziră în depărtare. Apoi paşi mulţi, care se apropiau 
în fugă. 

— Vin! strigă Legolas. 

— Nu putem ieşi! urlă Gimli. 

— Prinşi în capcană! ţipă Gandalf. De ce-am zăbovit? Uite 
cum am fost prinşi, la fel cum au fost şi ei înainte. Dar atunci n- 
am fost eu aici. Să vedem ce... 

Duum, duum se auzea bubuitul tobei şi pereţii se zgâlţâiră. 

— Închideţi uşile şi proptiţi-le! strigă Aragorn. Şi nu vă daţi 
raniţele jos, cât puteţi de mult: încă mai avem şansă să ne 
tăiem drum şi să ieşim. 

— Nu! se opuse Gandalf. Nu trebuie să ne închidem 
înăuntru. Ţineţi uşa de la miazăzi întredeschisă! Pe acolo o să 
ieşim, dacă prindem clipa. 

Din nou izbucni chemarea aspră a cornului şi ţipete ascuţite 
îi răspunseră. Se auzeau paşi apropiindu-se pe coridor. Săbiile 
zăngăniră şi zornăiră când însoțitorii Inelului şi le scoaseră din 
teci. Glamaring scăpără cu o străfulgerare palidă, iar muchiile 
lui Sting luciră. Boromir se puse cu umărul la uşa dinspre apus. 

— Aşteaptă! N-o închide încă, spuse Gandalf. 

Făcu un salt înainte, până la Boromir, şi se îndreptă de 
spate, înălțându-se atât cât era el de lung. 

— Cine vine aici să tulbure pacea lui Balin, Seniorul Moriei? 
strigă el cu o voce tunătoare. 

Izbucniră nişte hohote hârşâite, ca şi cum s-ar fi prăvălit 
bolovani într-un puț; din vuietul acela se desluşi o voce care 
striga o poruncă. Duuum, buum, duum bubuiau tobele din 
adâncuri. 

Cu o mişcare fulgerătoare, Gandalf paşi în dreptul 
întredeschiderii uşii, împingându-şi înainte toiagul. Un fulger 
orbitor lumină încăperea şi coridorul de afară. Preţ de o clipă, 
vrăjitorul se uită într-acolo. Coridorul şuiera şi zbârnâi de 
săgețile ce trecură la un fir de păr de capul vrăjitorului, care sări 
înapoi. 

— Orci, mulţi, spuse el. Unii sunt uriaşi şi fioroşi: Urukşii 
negri din Mordor. Se ţin încă la distanţă, dar mai e ceva acolo. 


Un căpcăun-de-peşteră, din cel mare, aşa cred, sau chiar mai 
mulţi. Pe aici n-avem cum scăpa. 

— Şi nici o altă speranţă, dacă vor veni şi la uşa cealaltă, 
spuse Boromir. 

— Aici încă nu se aude nimic, îi anunţă Aragorn, care stătea 
cu urechea lipită de uşa de la răsărit. Coridorul de aici coboară 
drept în jos, pe o scară: e limpede că nu se întoarce în sală. Dar 
nu e bine să fugim orbeşte pe aici, urmaţi îndeaproape. Nu 
putem bloca uşa. Cheia a dispărut, broasca e spartă şi se 
deschide spre interior. Mai întâi trebuie să facem ceva să-i ţinem 
în loc pe duşmani. Să-i facem să se teamă de încăperea 
Mazarbul! spuse el fioros, încercând tăişul lui Anduril, sabia sa. 

Pe coridor răsunară paşi grei. Boromir se repezi în uşă şi o 
împinse până se închise; apoi o propti cu tăişuri frânte de săbii 
şi cu bucăţi de lemn. Grupul se retrase în partea cealaltă a 
încăperii. Dar încă nu se ivise momentul să poată fugi. O izbitură 
în uşă o făcu să se cutremure; după care, scrâşnind, începu să 
se deschidă, împingând înapoi proptelele. Un braţ uriaş şi un 
umăr, cu o piele neagră şi solzi verzi, se înfipseră prin 
deschizătură. În partea de jos a ei se strecură o labă la fel de 
uriaşă, turtită şi fără degete. De afară nu se auzea nici cel mai 
mic zgomot. 

Boromir se repezi şi izbi în braţ cu toată puterea de care 
era în stare; dar sabia lui zăngăni, alunecă într-o parte şi căzu 
din mâna lui tremurândă. Tăişul era ştirbit. 

Dintr-o dată, luându-l şi pe el prin surprindere, Frodo simţi 
o mânie fierbinte cuprinzându-i inima. 

— Comitatul! strigă el şi, dintr-un salt, fu lângă Boromir, se 
aplecă şi înfipse vârful lui Sting în laba aceea înfiorătoare. 

Un urlet rupse tăcerea şi laba se smuci îndărăt, aproape 
smulgându-l pe Sting din mâna lui Frodo. Din tăiş picurau stropi 
negri, fumegând pe podea. Boromir se trânti încă o dată în uşă, 
închizând-o cu putere. 

— Unul pentru Comitat! strigă Aragorn. Muşcătura 
hobbitului este adâncă! Ai un tăiş bun, Frodo, fiu al lui Drogo! 

O izbitură în uşă, urmată de încă o izbitură şi încă una. 
Berbeci şi baroase loveau în ea. Uşa crăpă, se smulse din 
balamale şi deodată în ea se ivi o deschizătură mare. Săgeţi 
şuierară prin ea, dar se loviră de peretele dinspre miazănoapte, 
căzând neputincioase pe podea. O chemare de corn izbucni, 


paşi se apropiară în fugă şi orcii, unii după alţii, se repeziră în 
încăpere. 

Câţi erau, nimeni nu le mai ţinu şirul. Încleştarea fu 
cumplită, dar orcii îşi pierdură cumpătul în faţa unei apărări atât 
de înverşunate: Legolas săgetă pe doi în gât, Gimli seceră 
picioarele unuia care sărise pe lespedea lui Balin. Boromir şi 
Aragorn uciseră mulţi. Când căzu şi al treisprezecelea, ceilalţi se 
retraseră ţipând, lăsându-i pe apărători nevătămaţi; doar Sam 
se alesese cu o zgârietură în creştet. Îl salvase faptul că şi-l 
aplecase la vreme; după care îl căsăpi pe orc, înfigându-şi cu 
nădejde pumnalul primit la Gruiuri. În ochii lui căprui mocnea un 
foc ce l-ar fi făcut chiar şi pe Ted Roşcovanul să se retragă dacă 
l-ar fi văzut. 

— Acum e momentul! strigă Gandalf. Să fugim până nu 
vine căpcăunul! 

Dar, chiar în timp ce se retrăgeau şi înainte că Pippin şi 
Merry să fi ajuns la scara de pe coridor, o căpetenie de orci, 
uriaşă cât un stat de om, înveşmântată în zale negre din cap 
până-n picioare, sări în încăpere; în urma ei se îngrămădiră 
ceilalţi. Faţa lătăreaţa şi teşită era oacheşă. Ochii precum doi 
cărbuni, limbă roşie; purta în mână o suliță lungă. Cu o mişcare 
bruscă a scutului cât el de mare, orcul-căpetenie abătu lovitura 
sabiei lui Boromir, iar pe acesta îl împinse cât colo, trântindu-l la 
podea. Aplecându-se iute ca un şarpe gata de atac, pentru a se 
feri de lovitura lui Aragorn, se năpusti asupra fugarilor şi-şi 
aruncă sulița drept spre Frodo. Îl nimeri în partea dreaptă, încât 
Frodo fu împins în perete şi țintuit acolo. Cu un strigăt, Sam 
apucă sulița de coadă, însă aceasta se frânse. Dar chiar în 
vreme ce orcul îşi aruncă deoparte măciuca şi scotea din teacă 
sabia cu tăişul lat, Anduril se prăvăli asupra coifului său. Izbucni 
o scăpărare ca o flacără şi coiful se despică. Orcul căzu cu 
țeasta crăpată. Cei care-l urmau fugiră urlând atunci când 
Boromir şi Aragorn se repeziră la ei. 

Duum, duum bubuiau tobele în adâncuri. Vocea de tunet se 
rostogoli încă o dată spre ei. 

— Acum! dădu Gandalf semnalul. Ultima şansă. Fugiţi! 

Aragorn îl culese pe Frodo de unde zăcea lângă zid şi fugi 
spre scări, împingându-i pe Merry şi pe Pippin. Ceilalţi îi urmară, 
dar Gimli trebui să fie tras cu de-a sila de acolo de către 
Legolas; în ciuda pericolului, el rămăsese lângă mormântul lui 


Balin, cu capul aplecat. Boromir trase uşa dinspre răsărit în 
urma lui, făcând-o să scârţâie din balamale: cu toate că avea 
inele mari de fier de ambele părţi, nu putea fi închisă pe de-a- 
ntregul. 

— Mă simt bine, şopti Frodo. Pot să umblu. Pune-mă jos. 
Aragorn aproape că îl scăpă din braţe, atât era de uimit. 

— Credeam că eşti mort! exclamă el. 

— Incă nu, spuse Gandalf. Dar n-avem vreme de stat şi de 
minunat. Hai, valea, toţi pe scări! Aşteptaţi-mă puţin când 
ajungeţi jos, dar dacă nu apar curând, porniţi fără mine. Mergeţi 
iute şi alegeţi drumurile ce o iau spre dreapta şi în jos. 

— Nu te putem lasă să ţii uşa de unul singur, spuse 
Aragorn. 

— Faceţi precum am spus! se răsti la el Gandalf. Aici săbiile 
nu-şi mai au rostul. Porniţi! 

Coridorul nu era luminat de nici un puț, aşa încât 
întunericul era deplin. Orbecăiră în jos pe trepte fără număr, 
apoi se uitară în urmă, dar nu puteau vedea nimic, doar undeva, 
departe sus, lucirea stinsă a toiagului vrăjitorului. Părea să stea 
încă de pază la uşa închisă. Respirând cu greutate, Frodo se 
rezemă de Sam, care-l cuprinse cu braţele. Stăteau şi se uitau în 
susul scărilor, în întuneric. Lui Frodo i se păru că aude vocea lui 
Gandalf acolo sus, murmurând vorbe ce coborau spre ei de-a 
lungul tavanului înclinat, ca un ecou suspinat. Nu putea înţelege 
vorbele. Zidurile păreau să tremure. Când şi când, bătăile de 
tobă bubuiau şi se rostogoleau spre ei: duuum, duum. 

Deodată, în capul scărilor ţâşni o lumină albă. Apoi un 
scrâşnet stins şi un bubuit greu. Bătăile de tobă izbucniră cu 
sălbăticie: duum, duum, buum-duum, iar apoi încetară. Gandalf 
zbură pe scări în jos şi se prăbuşi la pământ în mijlocul lor. 

— Ei, ei. S-a sfârşit, spuse vrăjitorul ridicându-se cu greu în 
picioare. Am făcut tot ce-am putut. Insă mi-am găsit naşul şi 
aproape că m-a distrus. Dar nu staţi aici. Mergeţi! O vreme va 
trebui să vă descurcaţi fără lumină: sunt cutremurat. Mergeţi! 
Mergeţi! Unde eşti, Gimli? Vino cu mine în faţă! lar voi ţineţi-vă 
cât mai aproape! 

Porniră orbecăind după el, întrebându-se ce se petrecuse. 
Duum, dumm, se auzea bubuitul tobelor: înăbuşite acum, şi de 
foarte departe, dar îi însoțea. Nici un alt sunet în urmă. Nici 
tropăit de picioare, nici voci. Gandalf n-o luă nici la stânga, nici 


la dreapta, căci tunelul părea să înainteze în direcţia dorită de 
el. Când şi când scări care coborau, cincizeci de trepte, poate 
mai mult, spre un nivel aflat mai jos. Până una-alta, acesta era 
cel mai mare pericol pentru ei; în întuneric nu vedeau când 
urmau treptele, decât atunci când ajungeau la ele şi puneau 
piciorul în gol. Gandalf îşi pipăia drumul cu toiagul, ca un orb. 

La capătul unei ore întregi merseseră o milă, poate ceva 
mai mult, şi coborâseră multe scări. Încă nu se auzea vreun 
zgomot de urmărire. Aproape că începeau să spere că 
scăpaseră. La capătul celei de-a şaptea scări, Gandalf se opri. 

— Începe să fie cald, gâfâi el. Ar trebui să fim acum jos, cel 
puţin în dreptul Porţilor. Curând, aşa cred, ar trebui să căutăm o 
cotitură la stânga, ca să ne ducă spre răsărit. Nădăjduiesc să nu 
fie departe. Sunt tare ostenit. Trebuie să mă odihnesc aici un 
pic, chiar dacă toţi orcii zămisliţi vreodată sunt pe urmele 
noastre. 

Gimli îl apucă de braţ şi-l ajută să se aşeze pe o treaptă. 

— Ce s-a întâmplat acolo sus, la uşă? întrebă el. Ai dat nas 
în nas cu toboşarul? 

— Nu ştiu, răspunse Gandalf. Dar dintr-o dată m-am trezit 
în faţă cu ceva ce nu mi-a mai fost dat să văd. La altceva nu m- 
am putut gândi decât la o vrajă care să zăvorască uşa. Ştiu 
multe, dar ca să faci asemenea lucrare aşa cum trebuie e 
nevoie de timp, şi chiar şi atunci uşa poate fi spartă prin forţă. 

Şi cum stăteam acolo, auzeam voci de orci de partea 
cealaltă; în orice clipă, îmi ziceam, or s-o spargă. Nu desluşeam 
ce spuneau; păreau să vorbească în limba aia îngrozitoare a lor. 
N-am prins decât ghash; adică „foc". Apoi ceva a intrat în 
încăpere - am simţit prin uşă, şi chiar şi orcii s-au înspăimântat 
şi au tăcut. Acel ceva a atins inelul de fier, şi atunci m-a simţit 
pe mine şi vraja mea. 

Nu pot să spun ce-a fost, dar nicicând n-am simţit o 
asemenea înfruntare. Descântecul de rupere a vrăjii mele era 
cumplit. Aproape că m-a răpus. Preţ de o clipă uşa n-a mai 
ascultat de puterea mea şi a început să se deschidă. A trebuit să 
rostesc o Poruncă. S-a dovedit o încercare mult prea mare. Uşa 
s-a făcut fărâme. Ceva întunecos ca un nor acoperea toată 
lumina dinăuntru, iar eu am fost aruncat pe trepte în jos. Tot 
peretele s-a năruit, şi am impresia că şi tavanul. 


Mă tem că Balin a fost îngropat în adânc şi poate că maie 
şi altceva îngropat acolo. Nu pot spune ce. Dar măcar tunelul 
din urma noastră a fost astupat în întregime. Ah! Nu m-am 
simţit nicicând atât de sleit, dar trece. Şi acum, cum te simţi tu, 
Frodo? N-a fost vreme să-ţi spun, dar n-am fost în viaţa mea mai 
încântat ca atunci când ţi-am auzit glasul. Tare m-am temut că 
Aragorn purta în braţe un hobbit viteaz, dar mort. 

— Ce să fie cu mine? făcu Frodo. Sunt viu şi nevătămat, din 
câte-mi dau seama. Sunt rănit, mă doare, dar nu-i chiar atât de 
rău. 

— Ei bine, spuse Aragorn, nu pot spune decât că hobbiţii 
sunt făcuţi dintr-un aluat cum n-am mai întâlnit. Dacă ştiam, aş 
fi vorbit mai cu blândeţe în Hanul din Bree! Lovitura aia de suliță 
ar fi dat gata şi un mistreţ! 

— Uite că pe mine nu m-a dat gata, sunt bucuros s-o spun, 
chiar dacă mă simt ca şi cum aş fi fost prins între ciocan şi 
nicovală. 

Frodo tăcu. Avea dureri când respira. 

— Semeni cu Bilbo, zise Gandalf. Ai în tine ceva mai mult 
decât pare la prima vedere, aşa cum i-am spus şi lui de mult de 
tot. 

Frodo se întrebă în sinea lui dacă nu cumva cuvintele lui 
însemnau mai mult decât lăsau să se-nţeleagă. 

Işi văzură de drum mai departe. Nu trecu mult şi Gimli 
rupse tăcerea. Avea vederea bună în întuneric. 

— Mi se pare că văd o lumină în faţă. Dar nu e lumina de zi. 
E roşie. Ce poate fi? 

— Ghash, şopti Gandalf. Nu cumva asta au vrut să spună: 
că etajele de jos sunt cuprinse de flăcări? Dar n-avem de ales 
decât să ne continuăm drumul. 

Curând lumina aceea nu mai păru doar o năzărire: toţi o 
vedeau. Licărea şi lumina zidurile jos, în galerie, în faţa lor. 
Acum puteau zări şi drumul: înainte cobora abrupt, iar ceva mai 
departe se găsea o arcadă joasă; pe acolo venea lumina tot mai 
puternică. Aerul se făcea din ce în ce mai fierbinte. 

Când ajunseră la arcadă, Gandalf trecu pe sub ea, făcându- 
le celorlalţi semn să se oprească. Se opri şi el de partea cealaltă 
şi faţa i se lumină de o lucire roşie. Dar Gandalf se retrase iute. 

— Incă o blestemăţie, spuse el, în semn de bun venit 
pentru noi, fără îndoială. Măcar ştiu unde ne aflăm: am ajuns la 


Primul Adânc, nivelul aflat chiar sub Porţi. Aceasta e a Două Sală 
a Bătrânei Moria, iar Porţile sunt în apropiere: dincolo de capătul 
dinspre răsărit, pe stânga, la mai puţin de un sfert de milă. 
Peste Pod, în sus, pe o scară lată, de-a lungul unui drum lat prin 
Prima Sală şi afară. Dar veniţi de vedeţi! 

Se uitară cu toţii. În faţa lor se găsea o altă sală ca o 
peşteră. Mai înaltă şi mult mai lungă decât aceea în care 
dormiseră. Se găseau aproape de capătul estic; spre vest, totul 
se pierdea în beznă. 

În mijloc se înălța un şir dublu de coloane copleşitor de 
înalte. Erau tăiate sub formă de trunchiuri de arbori vânjoşi, ale 
căror ramuri susțineau tavanul ca o dantelărie de nervuri de 
piatră. Aveau suprafaţa netedă, neagră, dar lucirea roşie se 
oglindea în ea. În podea, aproape de capătul de jos a două 
coloane uriaşe, se căsca o crăpătură mare. Din ea ieşea o 
lumină roşie înspăimântătoare şi câte o limbă de foc scăpa la 
margine şi se încolăcea în jurul picioarelor coloanelor. Fuioare 
de fum negru pluteau în aerul încins. 

— Dacă am fi venit pe drumul principal de sus, am fi fost 
prinşi aici, spuse Gandalf. Să sperăm că focul se află acum între 
noi şi urmăritori. Veniţi. Nu mai e vreme de pierdut. 

Abia apucă să rostească aceste vorbe, când auziră din nou 
bubuitul care-i urmărea: duum, duum, duum. Departe, dincolo 
de umbrele din capătul vestic al sălii, răsunară strigăte şi 
chemări de corn. Dumm, dumm: coloanele păreau să se 
cutremure şi flăcările să tresalte. 

— Acum, ultima cursă, spuse Gandalf. Dacă soarele 
străluceşte afară, mai avem vreme să scăpăm. După mine! 

O lua la stânga şi porni în fugă pe podeaua netedă. 
Distanţa era mai mare decât părea. In timp ce alergau, auziră 
bubuitul şi ecoul multor picioare care fugeau în urma lor. Un 
urlet ascuţit sfâşie aerul: fuseseră văzuţi. Răsună un zăngănit de 
arme. O săgeată trecu şuierând peste capul lui Frodo. 

Boromir izbucni în râs. 

— La asta nu s-au aşteptat, spuse el. Focul le-a tăiat calea. 
Suntem pe partea care nu trebuie. 

— Uitaţi-vă înainte! strigă Gandalf. Podul e aproape. E 
periculos şi îngust. 

Pe neaşteptate, Frodo văzu în faţa lui un hău negru. La 
capătul sălii podeaua dispărea şi se prăbuşea într-o genune 


necunoscută. Până la poarta ce da afară se putea ajunge doar 
pe un pod îngust de piatră, fără margine sau parapet, ce lega 
malurile hăului, curbându-se deasupra lui pe o lungime de 
cincizeci de picioare. Era un sistem de apărare străvechi, folosit 
de gnomi împotriva oricăror duşmani care ar fi cucerit Prima 
Sală şi tunelurile exterioare. Nu-l puteau străbate decât în şir, 
unul câte unul. La buza prăpăstiei Gandalf se opri, iar ceilalţi se 
strânseră în spatele lui. 

— la-o înainte, Gimli, spuse el. Urmează Pippin şi Merry. 
Drept, apoi în sus, pe scările de dincolo de uşă. 

Săgeţile cădeau între ei. Una îl nimeri pe Frodo şi ţâşni 
înapoi. Alta străpunse pălăria lui Gandalf şi rămase acolo ca o 
pană neagră. Frodo se uită în spate. Dincolo de foc, văzu o 
mulţime de siluete negre care se agitau: păreau să fie sute şi 
sute de orci. Roteau în aer sulițe şi săbii ce scăpărau roşii ca 
sângele în lumina focului. Duum, dumm, se rostogoleau 
bubuiturile tobelor, tot mai tare şi mai tare, dumm, duum. 

Legolas se răsuci şi puse o săgeată în arc, deşi distanţa era 
mare pentru arcul lui mic. Trase, dar mâna îi alunecă şi săgeata 
nimeri în podea. Legolas scoase un strigăt de deznădejde şi 
teamă. Apărură doi căpcăuni uriaşi; aduceau cu ei lespezi mari 
de piatră, pe care le aruncară pe jos, astfel încât să le servească 
drept punți peste foc. Dar nu căpcăunii îl umpluseră de groază 
pe elf. Orcii rupeau rândurile şi se retrăgeau, de parcă ei înşişi 
căzuseră pradă fricii. Ceva venea din urma lor. Ce anume era nu 
putea fi zărit: ca o umbră colosală, în mijlocul căreia se afla o 
formă întunecată, ai fi zis că era om după cum arăta, numai că 
mult mai mare; şi părea să cuprindă în sine o putere şi o spaimă 
ce în acelaşi timp o luau înaintea lui. 

Acel ceva ajunse până la marginea focului şi lumina păli ca 
acoperita de un nor. Apoi, iute că gândul, sări peste crăpătură. 
Flăcările vuiră în semn de salut şi se învolburară în jurul lui, şi un 
fum negru se vălătuci în aer. Părul lui lung şi revărsat se aprinse 
şi străluci orbitor pe spate. In mâna dreaptă purta un tăiş, ca o 
limbă de foc ascuţită; în stânga ţinea un bici cu multe şfichiuri. 

— Vai, vai! se tângui Legolas. Un Balrog! A venit un Balrog! 
Gimli holbă ochii. 

— Blestemul lui Durin! strigă el şi, lăsând securea să-i cadă, 
îşi acoperi faţa cu palmele. 

— Un Balrog, murmură Gandalf. Acum înţeleg. 


Se clătină pe picioare şi se rezemă cu tot trupul în toiagul 
lui. 

— Ce soartă năprasnică! Şi eu sunt atât de ostenit. 

Silueta neagra urmată de un râu de foc se repezi spre ei. 
Orcii urlară şi se năpustiră peste punți. Atunci Boromir îşi înălţă 
cornul şi suflă în el. Chemarea răsună ca un tunet şi ca un 
muget, precum un urlet izbucnit din mai multe gâtlejuri sub 
tavanul uriaşei grote. Preţ de o clipă, orcii dădură înapoi şi 
fioroasa umbră se opri. Dar ecourile se stinseră la fel de brusc 
precum o flacără stinsă de un vânt întunecos, şi duşmanul porni 
iarăşi înainte. 

— Peste pod! urlă Gandalf, regăsindu-şi forţele. Fugiţi! 
Duşmanul acesta e mai presus de puterea oricăruia dintre voi. 
Eu trebuie să-l împiedic să treacă. Fugiţi! 

Aragorn şi Boromir nu dădură ascultare poruncii lui, ci 
rămaseră pe poziţii, unul lângă altul, în spatele lui Gandalf, la 
capătul îndepărtat al podului. Ceilalţi se opriră chiar în prag, în 
partea cealaltă a sălii, şi se răsuciră să privească, nesimţindu-se 
în stare să-l lase singur în faţa duşmanului pe cel ce-i adusese 
până acolo. 

Balrogul ajunse la pod. Gandalf stătea în mijlocul arcului, 
sprijinit cu mâna stângă în toiag, dar ţinând în dreapta sabia 
Glamdring, ce lucea cu o lumină albă şi rece. Duşmanul se opri 
încă o dată, înfruntându-l, şi umbra din jurul lui se întinse ca 
două aripi uriaşe. lnălţă biciul şi plesnele lui şuierară şi pocniră. 
Din mâinile lui ţâşniră flăcări. Dar Gandalf nu se clinti. 

— Nu poţi trece, spuse vrăjitorul. 

Orcii se opriră locului şi o linişte ca de mormânt se aşternu. 

— Sunt slujitorul Focului Tainic, mânuitorul văpăii din Anor, 
spuse Gandalf. Nu poţi trece. Focul întunecat nu te va ajuta, 
văpaie din Udûn. Intoarce-te înapoi în Umbră! Nu poţi trece. 

Balrogul nu răspunse. Focul din el păru a se stinge, dar 
întunericul se adânci. Păşi încet înainte, pe pod, şi dintr-o dată 
se trase în sus, la o mare înălţime, şi aripile i se deschiseră 
dintr-un zid până în celălalt. Gandalf însă putea fi văzul 
scânteind în întuneric; părea mic şi singur-singurel: cărunt, adus 
de spate, ca un copac uscat înainte de-a începe furtuna. 

Din umbra aceea ţâşni ca un fulger o sabie roşie. Glamdring 
îi răspunse cu o scăpărare albă. Răsună un zăngănit de arme şi 
izbucni o fulgerare albă, ca un pumnal. Balrogul căzu înapoi pe 


pământ şi sabia lui zbură cât colo, în bucăţi de metal topit. 
Vrăjitorul se clătină pe pod, făcu un pas îndărăt şi apoi rămase 
neclintit. 

— Nu poţi trece! ' 

Aplecându-se în faţă, Balrogul făcu un salt până în mijlocul 
podului. Biciul lui se roti în aer şi şuieră. 

— Nu-i poate ţine piept singur! strigă Aragorn deodată şi se 
repezi înapoi pe pod. Elendil! urlă el. Sunt cu tine, Gandalf! 

— Gondor! strigă Boromir şi se avântă pe urmele lui. 

In acea clipă, Gandalf ridică toiagul şi, cu un strigăt, izbi 
podul dinaintea lui. Toiagul se frânse şi-i căzu din mână. O pală 
de un alb orbitor ţâşni în sus. Podul crăpă. Se frânse drept la 
picioarele Balrogului şi piatra pe care stătea acesta se prăvăli în 
hău, în vreme ce restul rămase suspendat, tremurând ca o 
limbă de stâncă avântată în gol. 

Cu un urlet cumplit, Balrogul se prăbuşi în faţă, iar umbra 
lui se nărui şi ea şi dispăru în genune. Dar chiar în timp ce 
cădea, el plesni cu biciul şi sfârcurile acestuia şfichiuiră şi se 
încolăciră în jurul genunchilor vrăjitorului, trăgându-l spre 
marginea limbii de piatră. Gandalf se clătină, căzu, se prinse cu 
disperare de piatră şi alunecă în abis. 

— Fugiţi, nebunilor! urlă el şi se făcu nevăzut. 

__ Focurile se stinseseră, lăsând în urmă o beznă adâncă. 
Insoţitorii lInelului stăteau ca ţintuiţi de groază, cu privirile 
pierdute în genune. Nici n-apucară Aragorn şi Boromir să pună 
piciorul pe pământ, că rămăşiţele podului se frânseră şi căzură 
în prăpastie. Aragorn îi trezi pe toţi cu un strigăt. 

— Veniţi! Acum vă voi duce eu mai departe! strigă el. 
Trebuie să dăm ascultare ultimei lui porunci. După mine! 

Se repeziră disperaţi în sus pe scările cele mari, de dincolo 
de uşă, cu Aragorn în frunte şi Boromir la urmă. În capul scărilor 
începea o galerie largă, ce răspundea cu ecou paşilor lor. O 
străbătură în fugă. Frodo îl auzi lângă el pe Sam plângând şi 
abia atunci îşi dădu seamă că şi el alerga plângând. Dumm, 
dummm, dummm, bubuiau tobele în urmă, un sunet de jale 
acum, şi stins; dummm! 

Fugeau. În faţă, galeria se lumina tot mai mult; puțuri mari 
străpungeau tavanul. Fuga lor se iuți. Intrară într-o sală 
strălucind de lumina zilei ce pătrundea prin ferestrele înalte 
dinspre răsărit. O străbătură în goană. Trecură de uşile ei 


masive şi sfărâmate şi pe neaşteptate înaintea lor se deschiseră 
Porţile cele Mari, o boltă de lumină orbitoare. 

Câţiva orci făceau de strajă ciuciţi în umbrele stâlpilor celor 
mari ce se înălţau semeţi de-o parte şi de alta a porţilor, dar 
porţile însele erau sparte şi prăbuşite la pământ. Dintr-o lovitură 
Aragorn dobori căpetenia gărzilor ce i se pusese în cale şi ceilalţi 
orci o zbughiră care-ncotro îngroziţi de furia lui. Însoţitorii 
lnelului trecură pe lângă ei în goană, fără să-i ia în seamă. 
Fugind, trecură şi de Porţi şi la fel coborâră şi treptele mari de 
piatră roasă de vreme, pragul Moriei. 

Astfel ajunseră într-un sfârşit, dincolo de orice speranţă, 
sub cerul liber şi simţiră vântul răcorindu-le obrajii. 

Nu se opriră decât la o aruncătură de suliță de ziduri. În 
jurul lor se întindea Valea Pârâiaşului Tainic. Umbra Munţilor 
Ceţoşi cobora asupra ei, dar înspre soare-răsare pământurile 
erau scăldate de o lumină de aur. Abia trecuse un ceas de la 
crucea amiezii. Soarele strălucea; norii erau albi şi înalţi. 

Priviră în urmă. Arcada Porţilor se căscă întunecată sub 
umbra munţilor. Abia auzit şi departe în adânc, pământul era 
răscolit de bubuitul tobelor: dummm. Un fuior subţire de fum se 
încolăcea în văzduh. Nimic altceva nu se zărea; de jur împrejur, 
valea era pustie. Dummm. Jalea îi copleşi în cele din urmă, iar ei 
se lăsară pradă plânsului: unii în picioare, tăcuţi, alţii prăbuşiţi la 
pământ. Dummm, dummm. Bubuitul tobelor se stinse. 


VI Lothlórien 


— Mă tem, vai! că nu putem sta mult aici, spuse Aragorn. 
Se uită spre munţi şi îşi ridică spada. 

Rămâi cu bine, Gandalf! strigă el. Nu ţi-am spus eu: Dacă 
treci de porțile Moriei, fii cu băgare de seamă! Vai, cât de 
adevărate mi-au fost vorbele! Ce speranţă avem fără tine? 

Se răsuci spre ceilalţi. 

— Trebuie să ne descurcăm fără speranţă, spuse el. Cel 
puţin mai putem încă fi răzbunaţi. Să ne încingem spadele şi să 
nu mai jelim! Veniţi! Avem un drum lung şi multe de făcut. 

Se ridicară cu toţii şi priviră în jur. Spre nord, valea se 
pierdea într-o strungă de umbre între doi pinteni uriaşi ai 
munţilor, deasupra cărora străluceau trei piscuri albe. Celebadil, 
Fanuidhol şi Caradhras, Munţii Moriei. În capătul celălalt al văii, 
un torent curgea ca o dantelă albă peste o înlănţuire nesfârşită 


de cascade scurte şi o ceaţă de spumă atârna în văzduh, la 
poalele munţilor. 

— Acolo e Scara Pârâiaşului Tainic, arătă Aragorn spre 
cascade. Pe drumul săpat adânc de-a lungul torentului ar fi 
trebuit noi să venim dacă soarta ar fi fost mai îngăduitoare. 

— Sau Caradhras mai puţin crud, adăugă Gimli. la iute-l 
cum stă şi zâmbeşte la soare! 

Işi agită pumnul spre cel mai îndepărtat dintre piscurile cu 
căciulă de zăpadă, apoi îi întoarse spatele spre răsărit, pintenul 
lung al muntelui se sfârşea ca retezat; dincolo de el se zăreau 
câmpiile îndepărtate, întinse, pierdute în zare. Spre sud. Munţii 
Ceţoşi înaintau până unde puteau ajunge privirile. La mai puţin 
de o milă distanţă, şi puţin mai jos faţă de locul unde stăteau ei, 
căci încă se aflau sus, pe latura vestică a văii, se găsea un 
heleşteu. Lung, de formă ovală, ca un uriaş vârf de suliță înfipt 
afund în strunga nordică; dar capătul lui sudic ieşea din umbre, 
sub cerul luminat de soare. Cu toate acestea, apele erau 
întunecate: un albastru-adânc, la fel cu cerul limpede al serii 
văzut dintr-o încăpere luminată de un felinar. Oglinda lui era 
liniştită, neclintită. Era înconjurat de o pajişte netedă, coborând 
uşor în pantă din toate părţile, până la malul său sterp şi 
nevălurit. 

— Şi acela-i Heleşteul Oglinzii, adâncul Kheled-zâram! zise 
trist Gimli. Imi aduc aminte cum ne-a spus el: „Să vă bucuraţi la 
vederea lui! Dar nu vom putea zăbovi acolo". Mult o să mai am 
de mers până voi simţi din nou bucurie. Eu sunt cel ce trebuie să 
se grăbească, iar el, cel ce trebuie să zăbovească. 

Însoţitorii Inelului porniră în josul drumului ce începea la 
Porţi. Un drum pietros, hârtopit, care se pierdu curând într-o 
potecuţă şerpuind printre pârloage şi grozame ce se împingeau 
în afară dintre crăpăturile stâncoase. Dar încă se putea vedea 
că, în vremuri de mult apuse, un mare drum pietruit urcase 
dinspre şesurile regatului gnomilor. Din loc în loc, la marginea 
cărării se găseau ruinele a ceea ce fuseseră odată construcţii 
din piatră, precum şi movile verzi în vârful cărora creşteau zvelţi 
mesteceni sau brazi suspinând în vânt. Cotind spre est, după 
cum îi ducea poteca, ajunseră până aproape de pajiştea 
Heleşteului Oglinzii, unde, nu departe de potecă, se înălța o 
singură coloană, spartă la capătul de sus. 


— Asta-i Piatra lui Durin! strigă Gimli. Nu pot să trec mai 
departe fără să mă abat pentru o clipă să privesc minunăţia 
văii! 

— Grăbeşte-te, atunci, îl sfătui Aragorn, privind în urmă 
spre Porţi. Soarele asfinţeşte devreme. Orcii n-or ieşi ei înainte 
de amurg, dar noi trebuie să fim departe înainte de-a se 
înnopta. Luna e aproape în al patrulea pătrar, încât la noapte o 
să fie beznă. 

— Frodo, vino cu mine! îl chemă gnomul, sărind la 
marginea potecii. N-am să te las să pleci până nu vezi Kheled- 
zâram. 

Fugi la vale pe panta lungă şi verde. Frodo îl urmă cu un 
mers încet, atras, în ciuda durerii şi a oboselii, de apa liniştită şi 
albastră. Sam porni după el. 

Gimli se opri la piciorul coloanei de piatră şi privi în sus. Era 
crăpată, roasă de vreme, iar runele aproape şterse de pe 
suprafaţa ei nu mai puteau fi citite. 

— Coloana asta însemnează locul de unde s-a uitat Durin 
pentru prima oară în Heleşteul Oglinzii, spuse gnomul. Hai să 
privim şi noi o dată, înainte să plecăm. 

Se aplecară deasupra apei întunecate. La început nu zăriră 
nimic. După câteva clipe, prinseră contur munţii înconjurători ce 
se oglindeau într-un albastru-profund, iar piscurile erau ca un 
panaş de flăcări albe deasupra lor; dincolo de ele, o pată de cer. 
Ca nişte nestemate cufundate în adânc luceau stelele 
scăpărătoare, cu toate că deasupra cerul era scăldat de lumina 
soarelui. Din siluetele lor aplecate nu se zăreau nici măcar 
umbrele. 

— Ah, Kheled-zâram, cel limpede şi minunat, spuse Gimli. 
Acolo zace coroana lui Durin până se va trezi el. Cu bine! 

Se înclină, se răsuci pe călcâie şi o luă iute în sus pe 
pajiştea verde, spre drum. 

— Ce-ai văzut? îl întrebă Pippin pe Sam, dar Sam era prea 
adâncit în gânduri ca să răspundă. 

Drumul o lua acum spre miazăzi şi cobora cu repeziciune, 
ieşind dintre malurile văii. Ceva mai jos dădură peste o fântâna 
adâncă, plină cu apă limpede precum cristalul, din care un firicel 
se prelingea peste o buză de piatră şi apoi se prăvălea 
scăpărând şi susurând printr-un canal stâncos abrupt. 


— Ăsta-i izvorul din care creşte apoi Râul Argintului, le 
spuse Gimli. Nu beţi din el. E rece ca gheaţa. 

— Nu departe de aici devine un râu vijelios, căci îşi strânge 
apele din multe alte izvoare de munte, explică Aragorn. Calea 
noastră îl însoţeşte de-a lungul multor mile. Căci am să vă duc 
pe drumul ales de Gandalf şi nădăjduiesc să ajungem mai întâi 
la pădurile unde se varsă Râul Argintului în Râul cel Mare - 
acolo. 

Priviră în direcţia în care arăta el şi în faţa lor văzură izvorul 
sărind prin albia văii şi mai departe, în jos, spre şesuri, până se 
pierdea într-o ceaţă aurie. 

— Acolo se află pădurile din Lothlórien, zise Legolas. Cea 
mai frumoasă aşezare a semenilor mei. Nicăieri altundeva nu 
sunt copaci ca acolo. Căci toamna frunzele nu cad, ci se 
colorează auriu. Abia când vine primăvara cu verdeaţa ei cea 
nouă cad şi ele, şi atunci ramurile se îngreunează de flori 
galbene; iar podeaua pădurii este aurie, tot auriu este tavanul şi 
pilaştrii ei sunt argintii, căci scoarţa copacilor este netedă şi 
cenuşie. Aşa glăsuiesc încă şi acum cântecele noastre din 
Codrul Întunecimii. Inima mi s-ar bucura de m-aş afla sub 
streşinile acelei păduri şi de-ar fi primăvară. 

— Inima mi s-ar bucura chiar şi iarna, zise Aragorn. Dar se 
află la multe mile de-aici. Să ne grăbim. 

O vreme, Frodo şi Sam izbutiră să ţină pasul cu ceilalţi; dar 
Aragorn, în fruntea şirului, îi obliga să meargă prea repede, 
astfel că nu după mult timp cei doi rămaseră în urmă. Nu 
mâncaseră nimic de la primele ceasuri ale dimineţii. Tăietura îl 
ardea pe Sam ca focul şi aproape că nu-şi mai simţea capul pe 
umeri. În ciuda soarelui strălucitor, vântul îi părea rece după 
întunericul cald al Moriei. Îl trecu un fior. Frodo resimțea fiecare 
pas ca pe o durere şi abia mai putea respira. 

La un moment dat, Legolas privi peste umăr şi, văzându-i 
ramaşi departe în urmă, strigă în faţă spre Aragorn. Toţi se 
opriră, iar Aragorn fugi îndărăt, chemându-l pe Boromir cu el. 

— Îmi pare rău, Frodo! exclamă el plin de grijă. Atâtea s-au 
întâmplat astăzi, şi cumplit ce trebuie să ne grăbim, dar uite că 
am uitat că eşti rănit; şi tu, Sam. Ar fi trebuit să ne spuneţi. N- 
am făcut nimic să vă uşurăm mersul, aşa cum ar fi trebuit, cu 
toate că toţi orcii din Moria sunt pe urmele noastre. Haideţi! 
Puțin mai încolo e un loc unde ne putem odihni o vreme. Acolo 


voi face tot ce voi putea pentru voi. Hai, Boromir. O să-i ducem 
în cârcă. 

Curând ajunseră la un alt izvor care cobora dinspre vest şi- 
şi unea apele bolborosinde cu sprintenul Izvor al Argintului. 
Împreună se prăvăleau într-o cascadă din piatră verzuie şi de 
acolo, spumegând, umpleau fundul unei vâlcele. De jur-împrejur 
creşteau brazi, piperniciţi şi cu tulpini răsucite, iar malurile erau 
povârnite şi acoperite de limba-cerbului şi tufărişuri de afine. Pe 
fundul ei era un tăpşan prin mijlocul căruia pârâul curgea 
zgomotos peste pietricele lucitoare. Aici se opriră călătorii. 
Trecuseră aproape trei ore după miezul zilei şi nu se 
depărtaseră decât câteva mile de Porţi. Soarele cobora de-acum 
spre asfintit. 

În vreme ce Gimli şi cei doi hobbiţi mai tineri pregăteau un 
foc din vreascuri şi cetini de brad şi scoteau apă din pârâu, 
Aragorn se îngriji de Sam şi Frodo. Rana lui Sam nu era adâncă, 
ci doar urâtă, iar chipul lui Aragorn se întunecă atunci când o 
cercetă. Dar în clipa următoare respiră uşurat. 

— Ceasul bun, Sam. Mulţi s-au ales cu răni şi mai rele decât 
asta pentru uciderea primului lor orc. Tăietura nu e otrăvită, 
după cum prea adesea sunt rănile pricinuite de tăişurile orcilor. 
O să se vindece cum trebuie după ce-o voi doftorici. O spăl de 
îndată ce încălzeşte Gimli apa. 

Îşi deschise punga de la brâu şi scoase câteva frunze 
veştede. 

— S-au uscat, o parte din virtuțile lor s-au dus, spuse el, dar 
tot mi-au mai rămas câteva frunze de a/he/a pe care le-am 
strâns de lângă Tancul Vremii. Fărâmiţează una în apă, spală 
rana şi apoi ţi-o leg eu. Acum e rândul tău, Frodo. 

— Eu sunt bine, zise Frodo, ferindu-se să nu-i fie atinse 
hainele. N-am nevoie decât de nişte mâncare şi de puţina 
odihnă. 

— Nu, stărui Aragorn. Trebuie să ne uităm şi să vedem ce 
ti-au făcut ciocanul şi nicovala. Mă mir că mai eşti viu. 

Cu gesturi blânde, îl dezbracă pe Frodo de jacheta cea 
veche şi tunica roasă şi scoase o exclamaţie de uimire. Apoi 
izbucni în râs. Corsetul de argint străluci în faţa ochilor lui la fel 
ca lumina pe faţa vălurită a mării. l-o dezbracă şi pe aceasta cu 
multă grijă şi o ridică, iar nestematele scăpărară precum stelele; 


clinchetul inelelor astfel mişcate era ca un clipocit de ploaie într- 
un iaz. 

— la priviţi, prieteni! strigă el. O piele de hobbit drăguță 
foarte ce-un prinţişor de elf să învelească poate! Dacă s-ar şti că 
hobbiţii au asemenea piei, toţi vânătorii de pe Pământul de 
Mijloc ar da năvală în Comitat. 

— Şi toate săgețile vânătorilor din lume ar fi zadarnice, 
spuse Gimli, uitându-se cu mirare la za. E făcută din mithril. 
Mithril! Nu mi-a fost dat să văd sau să aud de una atât de 
frumoasă. Asta e vesta despre care vorbea Gandalf? Atunci 
trebuie să spun că n-a ştiut câţi bani face cu adevărat. Dar ţi-a 
prins bine. 

— Mă-ntrebam adeseori ce făceaţi tu şi Bilbo acolo, numai 
voi doi în cămăruţa aia a lui, spuse Merry. Binecuvântat fie 
bătrânul hobbit. Îl iubesc mai mult decât oricând. Poate c-o să 
avem norocul să-i povestim şi lui. 

In partea dreapta, pe coaste şi pe piept, Frodo avea o 
vânătaie urâtă. Sub za purta o cămaşă din piele moale, dar într- 
un loc inelele sfâşiaseră cămaşa şi i se înfipseseră în carne. Şi în 
partea stângă avea semne şi vânătăi, acolo unde se izbise de 
perete. In timp ce tovarăşii lor de drum pregăteau masa, 
Aragorn spăla rănile cu apă în care fuseseră fărâmiţate frunze 
de athela. Mirosul înţepător umplea valea şi cine îşi apropia faţa 
de aburul ce se înălța din apă se simţea de îndată înviorat şi 
înzdrăvenit. Curând durerea îl părăsi pe Frodo, iar respiraţia i se 
uşură; cu toate că multe zile mişcările aveau să-i fie îngreunate 
şi pieptul avea să-l doară la atingere. Aragorn îl pansă cu câteva 
bucățele de pânză moale. _ 

— Zaua este uimitor de uşoară, zise el. Imbrac-o din nou, 
dacă o poţi suporta. Inima mea se bucură să ştie că ai o 
asemenea tunică. N-o lăsa deoparte, nici măcar în somn, decât 
dacă norocul face să ajungi într-un loc lipsit de primejdii şi asta 
nu se va prea întâmpla cât va dura căutarea ta. 

Isprăvind de mâncat, se pregătiră de plecare. Stinseră focul 
şi făcură să dispară orice urmă a lui. Apoi, urcând înapoi la 
drum, porniră mai departe. N-apucară să meargă prea mult 
înainte ca soarele să coboare în spatele înălțimilor apusene şi 
umbre lungi se târau de-acum în jos pe coastele munţilor. 
Întunericul le învălui picioarele şi neguri umplură văioagele. 
Departe, spre răsărit, lumina  înserării cuprindea palidă 


întinderile abia ghicite ale şesurilor şi pădurii. Simţindu-se mult 
uşuraţi şi învioraţi, Sam şi Frodo puteau să ţină pasul cu ceilalţi 
şi, în afară unei opriri scurte, merseră toţi, cu Aragorn în frunte, 
alte aproape trei ceasuri. 

Se întunecase. Noaptea se lăsase în toată puterea ei. Multe 
stele se zăreau limpezi, dar luna, în descreştere, avea să răsară 
abia târziu. Gimli şi Frodo încheiau şirul, umblând cu pas uşor şi 
fără să-şi vorbească, atenţi însă la orice sunet ce s-ar fi putut 
auzi în urma lor. Într-un târziu, Gimli rupse tăcerea. 

— Zgomote nu-s, doar vântul. Nici un spiriduş prin preajmă, 
doar dacă nu cumva am urechi de lemn. Să nădăjduim că orcii 
se vor mulţumi doar să ne gonească din ţinutul Moriei. Şi poate 
că altă treaba nici n-au avut cu noi - cu Inelul, adică. Cu toate că 
adeseori orcii îşi urmăresc vrăjmaşii până departe, în câmpie, 
dacă au de răzbunat o căpetenie căzută în luptă. 

Frodo nu răspunse. lşi privi sabia - tăişul nu strălucea. ŞI 
totuşi, ceva auzise el, sau aşa i se năzărise. De cum îi 
împrejmuiseră umbrele şi drumul din urmă se cufundase în 
întuneric, auzise din nou lipăitul acela de tălpi grăbite. Chiar şi 
acum îl auzea. Se răsuci brusc. Zări două puncte luminoase, 
sau, preţ de o clipă, i se păruse că le vede, dar de îndată 
acestea părură să se abată de la drum şi să dispară. 

— Ce-i? întrebă gnomul. 

— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mi s-a părut că aud paşi şi mi s- 
a părut că zăresc o lumină - ca doi ochi. Atâtea mi s-au părut de 
când am intrat în Moria. 

Gimli se opri şi se aplecă la pământ. 

— N-aud nimic, doar şoaptele în noapte ale plantelor şi 
pietrelor, zise. Hai! Să ne grăbim! Nu-i mai zăresc pe ceilalţi. 

Vântul nopţii sufla rece din josul văii, întâmpinându-i. În 
faţa lor se desluşea vag o ceaţă cenuşie; auzeau un foşnet de 
frunze neîntrerupt, ca al plopilor stârniţi de vânt. 

— Lothlórien! strigă Aragorn. Ah, ce bucurie simt când mi-e 
dat să aud din nou vântul printre copaci! Nu ne-am depărtat mai 
mult de cinci leghe de Porţi, dar mai departe nici că putem 
merge. Să sperăm că aici bunătatea elfilor ne va feri în noaptea 
asta de primejdia ce vine din urmă. 

— Numai să mai fie elfi pe-aici, în lumea asta tot mai 
întunecoasă, zise Gimli. 


— A trecut multă vreme de când vreunul din seminţia mea 
s-a reîntors pe acest meleag de unde am pornit-o în pribegie în 
timpuri de mult apuse, spuse Legolas, dar am auzit că Lórien n- 
ar fi încă pustie, căci locul ăsta e binecuvântat cu o putere 
tainică ce ţine răul departe de hotare. Numai că locuitorii sunt 
rareori văzuţi şi se prea poate să se fi retras în adâncul pădurii, 
departe de hotarul de la miazănoapte. 

— Cu adevărat se ascund în adâncul pădurii, oftă Aragorn, 
cuprins parcă de cine ştie ce amintiri. Va trebui să ne purtăm 
singuri de grijă în noaptea asta. O să pătrundem numai puţin în 
pădure, până ce copacii ne vor înconjura din toate părţile, şi 
abia apoi ne vom abate de la potecă să căutăm un loc unde să 
ne putem odihni. 

Acestea fiind zise, păşi înainte; doar Boromir rămase pe loc 
nehotărât. 

— Altă cale nu e? întrebă el. 

— Ce altă cale mai bună ai dori? nu pricepu Aragorn. 

— Un drum desluşit, de-ar fi să treacă şi printr-un gard de 
suliţi, spuse Boromir. Pe tot felul de poteci ciudate am fost duşi, 
şi până acum doar spre nenorocul nostru. Împotriva vrerii mele 
am trecut pe sub umbrele Moriei, şi am pierdut. lar acum 
trebuie să intrăm în Pădurea Aurită, zici tu. Dar despre tărâmul 
acesta plin de primejdii am auzit povestindu-se în Gondor, şi ce 
se spune e că puţini ies vii după ce au intrat în ea; iar dintre cei 
puţini, nici unul n-a scăpat nevătămat. 

— Nu spune nevătămat, ci neschimbat, şi de-abia aşa ai 
vorbi cu dreptate, zise Aragorn. Dar rău au ajuns poveştile din 
Gondor, Boromir, dacă în oraşul celor atât de înţelepţi odată se 
vorbeşte cu păcat despre Lothlórien. Crezi ce pofteşti, altă cale 
nu avem - dacă nu cumva vrei să te întorci la Poarta Moriei, să 
urci aceşti munţi de netrecut, sau să traversezi înot Râul cel 
Mare de unul singur. 

— Atunci porneşte, se resemnă Boromir. Dar e primejdios. 

— Primejdios, aşa e, întări Aragorn, frumos şi primejdios; 
însă numai răul are de ce se teme, sau cei care aduc răul cu ei. 
Urmaţi-mă. 

Poate ceva mai mult de-o milă să se fi adâncit în pădure, 
când ajunseră la un alt pârâu, care curgea tumultuos de pe 
povârnişurile împădurite ce se ridicau la vest, spre munţi. ÎI 
auzeau prăvălindu-se într-o cascadă, undeva la dreapta lor, 


printre umbre. Apele lui întunecate şi grăbite tăiau poteca în 
faţa lor şi se întâlneau cu Râul Argintului într-o vâltoare abia 
desluşită printre rădăcinile copacilor. 

— Pârâul Nimrodel, îi anunţă Legolas. De mult de tot elfii 
pădurilor îl cântau în cântecele lor, pe care noi cei de la 
Miazănoapte încă le mai cântăm şi azi, căci ne amintim de 
curcubeiele ce-i încununau cascadele şi de florile galbene ce 
pluteau în apa lui înspumată. Dar acum totul e cufundat în 
întuneric, iar Podul peste Nimrodel s-a năruit. Imi voi scălda 
picioarele în apa lui, căci se spune că-l tămăduieşte pe cel 
istovit. 

Înaintă, coborî malul abrupt şi păşi în apă. 

— Veniţi! strigă el. Nu e adânc. Putem să-l trecem. Pe malul 
celălalt ne vom odihni şi poate că sunetul cascadei ne va face să 
adormim şi să uităm de durere. 

Unul câte unul, coborâră şi-l urmară pe Legolas. Frodo 
rămase câteva clipe nemişcat lângă mal, lăsând apa să curgă 
peste picioarele lui obosite. Era rece, dar o simţea curată, şi 
când făcu alţi câţiva paşi şi apa îi ajunse până la genunchi, toate 
urmele călătoriei şi ale oboselii din mădulare îi pieriră, duse de 
ape. 

Când ajunse şi ultimul dintre ei pe malul celălalt, se aşezară 
să se odihnească şi să îmbuce câte ceva; iar Legolas le spuse 
poveşti despre Lothlórien, pe care elfii din Codrul întunecimii le 
păstrau încă în inimă, poveşti despre soare şi lumină de stele 
revărsate peste pajiştile ce se întindeau de-a lungul Râului cel 
Mare înainte ca lumea să fi devenit cenuşie. 

Într-un târziu se aşternu tăcerea, şi astfel auziră muzica 
apelor susurând dulce în umbrele pădurii. Lui Frodo aproape că i 
se păru că printre sunetele apei auzea o voce care cânta. 

— Auziţi vocea lui Nimrodel? întrebă Legolas. O să vă cânt 
un cântec despre fecioara Nimrodel, care purta acelaşi nume cu 
al pârâu-lui pe malul căruia a trăit cu multă vreme în urmă. E un 
cântec tare frumos în limba noastră din ţinutul păduros; dar iată 
cum sună în vorbirea din Apus, aşa după cum este cântat în 
Vâlceaua Despicată. 

Cu o voce stinsă, abia dacă se auzea prin foşnetul de frunze 
de deasupra capetelor lor, el începu: 

Trăit-a printre elfi o fata, 
Cum alta n-a mai fost şi n-o fi, 


Cu albă mantie-ntraurată 
Şi din argint suriu pantofii. 


Pe frunte-o stea sub foi de laur, 
Lumini în părul ei se cern 

Ca soarele prin crengi de aur 
În preafrumosul Lórien. 


Cu părul lung, picioare albe, 
Frumoasă, liberă, dansând, 
Plutea parcă pe flori de nalbe, 
Ca frunzele de tei în vânt. 


Unde-i cascada Nimrodel, 
Cu apa limpede şi rece, 
Părea din stropi un clopoțel 
Cleştarul vocii ei cum trece, 


Şi-acuma cine-ar şti pe unde-i, 
În soare ori în umbra mută, 
Cu Nimrodel în jocul undei 
De mult în munţii suri pierdută. 


Corabia-n umbros liman 
Cu ochii elfilor în pânde, 
De zile-n şir aşteaptă-n van 
La malul mării spumegânde. 


Dar mari furtuni din Nord se sparg 
Şi de la ţărmul elf deodată , 
Corabia o-împing în larg 

Urlând pe apa-nfuriată. 


În zori nu se zăreau nici urme 

De țărm, de munţi ori de pădure, 
Doar valuri mari duceau în turme 
Panaşul ceţurilor sure. 


Amroth în goluri se uita 

Şi blestema spre zări de-a rândul 
Corabia ce-l depărta 

De Nimrodel a lui, trădându-l. 


El, rege elf din străvechime 

Când auriul florii e-n 

Copaci, Stăpân cum n-a fost nime 
În înfloritorul Lothlórien 


Când de la cârmă dintr-o dată 
Ţâşni-n adâncul fremătând, 
Parcă din arc pornit, săgeată, , 
Ori ca un pescăruş flămând. 


În vânt, sub lucitoare spume 
S-ar fi văzut în depărtări, 
Frumos, parcă din altă lume, 
Plutind, o lebădă, pe mări - 


Şi elfi s-au dus şi-au mai venit 
Pe ţărmul lor îndepărtat, 

Dar nimeni dinspre Asfinţit 
De Amroth veste n-a mai dat. 

Vocea lui Legolas şovăi şi cântecul încetă. 

— Nu mai pot cânta, zise el. E doar o parte, multe strofe le- 
am uitat. Un cântec lung şi trist, pentru că povesteşte despre 
cum s-a abătut amărăciunea peste Lothlórien, Lórien cel înflorit, 
atunci când gnomii au trezit răul din adâncul munţilor. 

— Dar nu gnomii au adus răul, sări Gimli. 

— Nu aşa am spus; răul totuşi s-a ivit, răspunse trist 
Legolas. Atunci a fost când mulţi elfi din neamul lui Nimrodel şi- 
au părăsit sălaşurile şi au plecat în pribegie, iar ea s-a pierdut 
departe, la Miazăzi, în trecătorile Munţilor Albi; şi nu a ajuns la 
corabia pe care o aştepta Amroth, iubitul ei. Dar primăvara, 
când vântul suspină prin frunzişul proaspăt, ecoul vocii ei se mai 
aude în apropierea cascadei ce-i poartă numele. lar când vântul 
suflă dinspre miazăzi, aduce cu sine de la mare vocea lui 
Amroth; căci Nimrodel se varsă în Râul Argintului, numit de elfi 
Celebrant, care Celebrant ajunge în Anduinul cel Mare, iar 
Anduin curge până în Golful Belfalas, de unde au pornit pe mare 
elfii din Lórien. Dar nici Nimrodel şi nici Amroth nu s-au mai 
întors vreodată. 

Povestea spune că ea îşi avea sălaşul între crengile unui 
copac ce creştea în apropierea cascadei; astfel era obiceiul 


elfilor din Lórien, să locuiască în copaci, şi poate că astfel este şi 
acum. Prin urmare, primiseră numele de Galadhrim, Locuitorii 
Copacilor. Adânc în pădurea lor, copacii sunt foarte mari. Înainte 
să vină Umbra, locuitorii pădurilor nu trăiau în pământ, aşa cum 
fac gnomii, şi nu-şi ridicau nici adăposturi trainice din piatră. 

— Şi chiar şi în zilele acestea poate că e mai ferit de 
primejdii să-ţi ai sălaşul în copaci decât pe pământ, spuse Gimli. 

Işi îndreptă privirile spre malul celălalt al pârâului, la 
drumul ce ducea înapoi până la Valea Părâiaşului Tainic, şi apoi 
le ridică spre bolta de ramuri negre. 

— Vorbele tale ne sfătuiesc de bine, Gimli, zise Aragorn. Nu 
ne putem clădi o casă, dar în noaptea asta vom face precum 
elfii Galadhrim şi ne vom refugia în vârful copacilor, dacă putem. 
Am şezut aici, lângă drum, mai mult decât era înţelept s-o 
facem. 

Călătorii părăsiră poteca şi se adânciră şi mai mult în 
umbra pădurii, spre vest, de-a lungul pârâului de munte, lăsând 
Râul Argintului în urmă. Nu departe de peretele cascadei dădură 
peste un pâlc de copaci, dintre care unii îşi aplecau ramurile 
peste pârâu. Trunchiurile lor masive şi cenuşii erau neînchipuit 
de groase, iar înălţimea lor nu putea fi ghicită. 

— Eu urc, spuse Legolas. Mă simt ca acasă printre copaci, 
la rădăcina lor sau sus pe crăci, doar că aceşti copaci sunt de un 
soi necunoscut mie, nu-i ştiu decât ca un nume pomenit în 
cântece. Me!//yrn li se spune şi sunt cei purtători de flori galbene, 
dar nicicând nu m-am suit în vreunul. O să văd acum care lee 
forma şi felul de a creşte. 

— Oricare ar fi acestea, îşi dădu Pippin cu părerea, trebuie 
că sunt nişte copaci minunaţi dacă pot oferi odihnă peste 
noapte şi altora decât păsărilor. Eu unul nu pot dormi cocoţat 
pe-o cracă. 

— Atunci sapă-ţi o vizuină în pământ, îl luă peste picior 
Legolas, dacă aşa e obiceiul seminţiei tale. Doar că trebuie s-o 
sapi adânc şi cu repeziciune, de vrei să te ascunzi de orci. 

După aceste vorbe, elful sări fără greutate de la pământ şi 
se prinse de o ramură ce creştea din trunchi mult deasupra 
capului său. Dar, chiar în vreme ce stătea aşa agăţat, 
legănându-se câteva clipe, se auzi deodată o voce dintre 
umbrele înalte ale copacului. 


— Daro! glăsui aceasta, făcându-l pe Legolas să cadă 
înapoi la pământ, surprins şi înspăimântat. 

Se trase lângă trunchi şi se ghemui acolo. 

— Nu mişcaţi, le şopti el celorlalţi. Nu vă clintiţi şi nu 
vorbiţi. De sus se auzi un hohot de râs şi apoi o altă voce, la fel 
de limpede, vorbi în limba elfică. Frodo pricepu doar câteva 
frânturi din ceea ce spunea vocea, căci graiul locuitorilor pădurii 
la răsărit de munţi nu se asemăna cu cel de la Apus. Legolas se 
uită înspre ramuri şi răspunse pe aceeaşi limbă . 

— Cine sunt şi ce spun? întrebă Merry. 

— Sunt elfi, zise Sam. Nu le auzi vocile? 

— Aşa e, sunt elfi, întări Legolas, şi spun că respiraţia 
voastră e atât de răsunătoare, că v-ar putea nimeri şi pe 
întuneric. 

Sam îşi duse iute mâna la gură. 

— Dar mai spun că nu aveţi de ce vă teme. Ştiu de mult că 
venim. Mi-au auzit vocea încă de pe malul celălalt al râului 
Nimrodel şi au înţeles că fac parte din neamul lor de la 
Miazănoapte, drept pentru care ne-au lăsat să trecem prin vad; 
mai târziu m-au auzit cântând. Acum mă roagă să urc împreună 
cu Frodo; căci, din cât se pare, au primit ceva veşti despre el şi 
călătoria noastră. Cât despre ceilalţi, îi roagă să aibă puţină 
răbdare şi să stea de strajă la piciorul copacului până hotărăsc 
ce este de făcut. 

Dintre umbre cobori până jos o scară: era făcută dintr-o 
frânghie cenuşiu-argintie, care strălucea în întuneric şi, cu toate 
că părea firavă, se dovedi destul de trainică să ţină mai mulţi 
deodată. 

Legolas urcă una-două, Frodo însă îl urmă mai încet; după 
el urcă Sam, care se străduia să-şi stăpânească respiraţia 
zgomotoasă. Ramurile  copacului-mallorn creşteau aproape 
direct din trunchi şi se îndreptau în sus; dar spre vârf trunchiul 
principal se împărțea într-o coroană din multe crengi şi printre 
acestea cei trei descoperiră că fusese construită o platformă de 
scânduri, numită flet în acele vremuri: în elfică i se spunea 
talan. Pe ea se ajungea printr-o gaură rotundă tăiată în mijloc, 
prin care fusese coborâtă şi scara. 

Când în sfârşit urcă şi Frodo pe flet, îl găsi pe Legolas 
şezând împreună cu alţi trei elfi. Erau înveşmântaţi în straie de 
un verde închis, astfel că nu puteau fi zăriţi între tulpinile 


copacilor decât dacă făceau mişcări bruşte. Se ridicară în 
picioare şi unul dintre ei scoase de sub veşmânt o lampă mică 
ce trimitea o singură rază argintie şi subţire. Elful o ridică în sus, 
luminând chipul lui Frodo şi al lui Sam. Apoi stinse lumina şi rosti 
cuvinte de bun venit în limbă lui elfă. Frodo îi răspunse 
împleticit. 

— Bun venit, îi ură din nou elful pe limba comună, vorbind 
rar. Nu prea folosim alt grai decât al nostru; căci acum sălăşluim 
în inima pădurii şi nu ne amestecăm de bunăvoie cu alte 
seminţii. Chiar şi neamurile noastre de la Miazănoapte sunt 
înstrăinate de noi. Dar mai sunt dintre noi unii care călătoresc 
încă pe meleaguri străine pentru a strânge noutăţi şi a veghea 
asupra vrăjmaşilor noştri, iar ei vorbesc în graiurile altor 
popoare. Eu sunt unul dintre ei. Haldir îmi este numele. Fraţii 
mei, Rumil şi Orophin, ştiu prea puţin limba voastră. 

Dar am auzit zvonuri despre venirea voastră, căci solii lui 
Elrond au trecut pe lângă Lórien în drumul lor spre casă, în sus 
pe Scările Pârâiaşului Tainic. N-am mai auzit despre... hobbiţi 
sau piticuţi de tare multă vreme, nici măcar nu ştiam că mai 
viețuiesc pe Pământul de Mijloc. Nu arătaţi că aţi avea gânduri 
rele. Şi pentru că umblaţi împreună cu un elf de-al nostru, 
suntem dornici să vă primim cu prietenie, aşa cum a cerut 
Elrond; cu toate că nu ne stă în obicei să-i însoţim pe străini prin 
ţara noastră. In noaptea asta, însă, va trebui să rămâneţi aici. 
Câţi sunteţi? 

— Opt, răspunse Legolas. Eu, patru hobbiţi şi doi oameni, 
dintre care unul, Aragorn, este un prieten al elfilor din seminţia 
celor din Apusime. 

— Numele lui Aragorn, fiu al lui Arathorn, este cunoscut în 
Lórien, zise Haldir, şi se află în grațiile Doamnei noastre. Toate 
bune şi frumoase, prin urmare. Dar nu ai înşirat decât şapte. 

— Al optulea e un gnom, adăugă Legolas. 

— Un gnom! exclamă Haldir. Asta nu e bine. N-am mai avut 
de-a face cu gnomii din Zilele întunecate de demult. Nu sunt 
îngăduiţi pe meleagul nostru. Nu-l pot lăsa să treacă. 

— Dar el e din ţara Muntelui Singuratic, credincios lui Dâin 
şi prieten cu Elrond, îi luă Frodo apărarea. Elrond însuşi l-a ales 
să fie unul dintre tovarăşii noştri şi s-a arătat plin de curaj şi 
bună credinţă. 


Elfii se sfătuiră între ei cu vocile lor şoptite şi-i puseră 
întrebări lui Legolas pe limba lor. 

— Prea bine, se înduplecă Haldir în cele din urmă. Ne vom 
învoi şi cu asta, măcar că o facem împotriva inimilor noastre. 
Dacă Aragorn şi Legolas se leagă să-l păzească şi să răspundă 
pentru el, va avea voie să treacă; dar va trebui să străbată 
Lothlórien legat la ochi. 

Acum însă, gata cu sfatul. Nici unul dintre voi nu trebuie să 
rămână pe pământ. Am păzit toate Râurile de când am văzut 
acum multe zile o ceată mare de orci îndreptându-se pe la 
poalele munţilor spre miazănoapte, unde se află Moria. Lupii 
urlă la hotarele pădurii. Dacă veniţi cu adevărat din Moria, 
primejdia nu poate fi departe în urmă. Mâine dimineaţă 
devreme trebuie să vă continuaţi drumul. 

Cei patru hobbiţi vor urca aici, să stea cu noi - nu ne temem 
de ei! In copacul alăturat se află un alt talan. Acolo să se 
refugieze ceilalţi. Tu, Legolas, ne vei da socoteală pentru ei. 
Strigă-ne, de e să se întâmple ceva. Şi stai cu ochii pe gnomul 
ăla. 

Legolas cobori iute scara pentru a duce mesajul lui Haldir; 
curând după aceea, Merry şi Pippin se căţărară până pe fletul 
înalt. Abia mai respirau şi păreau tare speriaţi. 

— Poftim, reuşi să îngaime Merry. Am adus şi paturile 
voastre, pe lângă ale noastre. Pas Mare a ascuns restul 
bagajelor sub un morman mare de pietre. 

— N-aveaţi nevoie de toate poverile astea, îi spuse Haldir. 
larna e frig aici sus, în vârful copacilor, doar că în noaptea 
aceasta vântul bate de la Miazăzi; şi avem destule merinde şi 
băutură să vă dăm ca să alunge răcoarea nopţii, iar blănuri şi 
pelerine sunt cu prisosinţă. 

Hobbiţii primiră cu bucurie această a doua (şi mult mai 
bună) cină. Apoi se înveliră la căldură, nu numai în pelerinele 
îmblănite ale elfilor, ci şi în paturile lor, şi încercară să adoarmă. 
Dar, cu toate că erau frânţi de oboseală, numai lui Sam îi fu 
lesne să adoarmă. Hobbiţilor nu le plac înălțimile şi nu dorm în 
locuri înalte, chiar şi când au scări în apropiere. Fletul nu era 
câtuşi de puţin un dormitor pe placul lor. N-avea pereţi şi nici 
măcar o balustradă; doar pe una dintre părţi se găsea un 
paravan uşor din împletitură de nuiele, ce putea fi mutat şi 
aşezat în locuri diferite, după cum bătea vântul. 


Pippin nu se îndura să închidă ochii. 

— Trag nădejde, spuse el, că, dacă adormim în această 
hulubărie de pal, n-am să mă rostogolesc până jos. 

— Dacă apuc să adorm, mormăi Sam, o să dorm şi dacă mă 
rostogolesc. Şi cu cât vorbesc mai puţin, cu atât o să adorm mai 
repede, dacă pricepi ce vreau să spun. 

Frodo rămase o vreme treaz, cu privirile aţintite la stelele 
ce luceau prin acoperişul palid al frunzelor tremurătoare. Lângă 
el, Sam sforăia de mult. Frodo desluşea vag formele a doi elfi 
care şedeau cu braţele în jurul genunchilor, vorbind în şoaptă. 
Cel de-al treilea coborâse pentru a-şi lua în primire postul de 
veghe de pe ramurile mai aproape de pământ. Intr-un târziu, 
vrăjit de zvonul vântului în crengile de deasupra şi de murmurul 
dulce al cascadei Nimrodel de jos, Frodo adormi cu gândul la 
cântecul lui Legolas. 

În miez de noapte se trezi. Ceilalţi hobbiţi dormeau. Elfii 
dispăruseră. Secera Lunii lucea stins printre frunze. Vântul 
încetase. De undeva, nu foarte departe, ajunse până la el un 
hohot de râs aspru şi tropăiturile multor picioare pe pământ. Se 
auzi un zăngănit de metale. Zgomotele se stinseră încet, părând 
a se depărta spre miazăzi, în adâncul pădurii. 

Un cap apăru deodată prin gaura din flet. Frodo se ridică 
speriat în capul oaselor şi văzu că era un elf cu creştetul 
acoperit de o glugă cenușie. Elful privi spre hobbiţi. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Frodo. 

— Yrch! sâsâi şoptit elful şi aruncă pe flet scara de frânghie 
făcută colac. 

— Orci, şopti Frodo. Ce fac? Dar elful dispăruse. 

Nu se mai auzea nici un sunet. Chiar şi frunzele stăteau 
nemişcate şi însăşi cascada părea să-şi fi oprit susurul. Frodo 
tremura tot în învelitorile lui. Mulţumea cerului că nu fuseseră 
prinşi jos, pe pământ, dar avea sentimentul că prea puţin îi 
apărau copacii, doar că-i ascundeau. Orcii erau la fel de ageri 
precum ogarii ce dădeau de-o urmă, aşa se spunea, dar puteau 
să se şi caţăre. Frodo scoase sabia din teacă: lama ei scăpără şi 
străluci ca o flacără albastră, pentru ca în clipele următoare 
strălucirea să dispară şi tăişul să devină mat. Cu toate acestea, 
simţământul de primejdie apropiată nu-l părăsi pe Frodo, ci se 
adânci. Se ridică de la locul lui, se târî până la deschizătură şi 


privi în jos. Era aproape sigur că auzea ceva mişcându-se pe 
furiş la poala copacului, departe jos. 

Şi nu erau elfi, căci seminţiile pădurilor se mişcau neauzite. 
Apoi urechea lui prinse un zgomot surd ca un fel de adulmecare; 
şi ceva părea să se caţăre pe scoarţa trunchiului. Frodo îşi 
încordă privirile în întuneric, ţinându-şi respiraţia. 

Cu adevărat, ceva urca încet, iar respiraţia se auzea ca un 
săâsâit înfundat, printre dinţii încleştaţi. După care, tot mai 
aproape şi lipiţi parcă de trunchi, Frodo zări doi ochi spălăciţi. Se 
opriră şi priviră în sus fără să clipească. Brusc se întoarseră de 
la Frodo şi o siluetă ca o umbră neagră alunecă în jurul 
trunchiului şi dispăru. 

Imediat după aceea Haldir apăru urcând cu repeziciune 
printre crengi. 

— A fost ceva în copacul ăsta din care nu mi-a mai fost dat 
să văd până acum, zise el. Nu era orc. Şi-a luat tălpăşiţa de cum 
am atins trunchiul. Părea să urce cu mare băgare de seamă şi 
cu oarecare pricepere, altfel mi-ar fi venit să cred că era unul 
dintre voi, hobbiţii. 

N-am tras, căci mi-e teamă să nu stârnesc ţipete: nu 
puteam risca o luptă. Abia a trecut o întreagă armată de orci. Au 
traversat Râul Nimrodel - blestemate să le fie tălpile împuţite 
ce-au spurcat apa lui curată! - şi-au apucat-o pe vechiul drum 
de-a lungul râului. Mi s-a părut că au dat de-o urmă, căci o 
vreme au cercetat în jurul locului unde v-aţi oprit voi. Noi trei n- 
am fi putut înfrunta o sută de-ai lor, astfel că am luat-o înaintea 
lor, vorbind cu voci înăbuşite, ca să-i atragem departe în 
pădure. 

Orophin s-a dus acum în mare grabă la sălaşurile noastre, 
să-i pună în gardă pe ceilalţi. Nici un orc n-o să mai iasă viu din 
Lórien. Şi mulţi elfi vor sta pitiţi la hotarul de la miazănoapte 
până se va lăsa din nou întunericul. Dar voi trebuie s-o porniţi 
spre miazăzi de cum se luminează de ziuă. 

Zorii se arătară palizi dinspre răsărit. Pe măsură ce se 
împlinea, lumina dimineţii pătrundea cernuta printre frunzele 
galbene ale copacului-mallorn, încât hobbiţii avură impresia că 
zăreau strălucind soarele la primele ceasuri ale unei dimineţi 
răcoroase de vară. Un cer albastru-palid se întrezărea printre 
ramurile mişcătoare. Uitându-se printr-o deschizătură făcută în 
marginea dinspre sud a platformei, Frodo văzu valea dintr-un 


cap într-altul al Râului Argintului, întinzându-se ca o mare de aur 
roşiatic ce se legăna uşor în adierea vântului. 

Era încă devreme foarte şi frig atunci când însoțitorii 
Inelului purceseră din nou la drum, avându-i acum pe Haldir şi 
pe fratele său Rumil drept călăuze. 

— Rămâi cu bine, dulce Nimrodel! strigă Legolas. 

Frodo se uită în urmă şi prinse o scăpărare de spumă albă 
printre trunchiurile cenuşii ale copacilor. 

— Rămâi cu bine, zise şi el. 

| se părea, nu se ştie cum, că nicicând nu-i va mai fi dat să 
audă o apă curgând atât de minunat, împletindu-şi fără 
contenire nenumăratele ei note într-o melodie veşnic nouă. 

Ajunseră la poteca ce continua de-a lungul malului vestic al 
Râului Argintului, şi o vreme o urmară spre miazăzi. În pământ 
se zăreau urme de tălpi de orci. Dar curând Haldir părăsi poteca 
şi o luă printre copaci, oprindu-se pe malul râului, sub umbra 
coroanelor. 

— Unul dintre elfii mei se află pe malul celălalt, spuse el, 
deşi poate că voi nu-l vedeţi. 

Scoase un sunet, ca un şuierat surd de pasăre, şi din 
tufărişul crescut în jurul unor copaci tineri apăru un elf, 
înveşmântat în straie cenușii, dar cu gluga dată pe spate; părul 
lui strălucea ca aurul în soarele dimineţii. Cu îndemânare, Haldir 
aruncă peste Râu un colac de funie cenuşie, iar elful îl prinse şi 
înfăşură capătul frânghiei în jurul unui copac de pe mal. 

— După cum vedeţi, Celebram e un Râu vijelios în acest 
loc, le spuse Haldir; e adânc şi curge cu repeziciune, iar pe 
lângă asta mai e şi foarte rece. Noi nu punem picioarele în el 
atât de departe la miazănoapte. Numai că în aceste zile de 
primejdie şi veghe nu durăm poduri. Uite cum trecem de pe-un 
mal pe celălalt. Urmăriţi-mă cu atenţie. 

Înnodă capătul său de frânghie în jurul altui copac şi apoi 
fugi iute până dincolo şi la fel se întoarse, de parcă alerga pe un 
drum bătătorit. 

— Eu pot trece pe cărăruia ăsta, zise Legolas, dar ceilalţi nu 
au deprindere pentru aşa ceva. Ce să facă, să treacă înot? 

— Nu. Mai avem două frânghii. Le vom lega deasupra 
celeilalte, una la înălţimea umărului, cealaltă la mijloc şi, 
ţinându-se de ele, şi dacă sunt cu mare grijă, vor putea trece şi 
străinii. 


După ce podul acesta firav fu terminat, drumeţii îl trecură, 
unii cu mare băgare de seamă şi încet, alţii cu mai mare 
uşurinţă. Dintre hobbiţi, Pippin se dovedi cel mai bun, căci avea 
piciorul sigur, drept care traversă repede, ţinându-se doar cu o 
mână; dar ochii îi erau îndreptaţi pe malul celălalt, nici o clipă în 
jos. Sam se târî, încleştându-şi disperat mâinile pe frânghii şi 
uitându-se tot timpul la apa albicioasă şi învolburată, ca spre o 
genune în munţi. 

Când se văzu pe malul celălalt, răsuflă uşurat. 

— Cât trăieşti, înveţi, cum zicea unchiaşul meu. Doar că el 
se gândea la grădinărit, nu cum să doarmă cocoţat pe-o cracă, 
de parcă am fi păsări, sau cum să umble ca un păianjen. Nici 
măcar unchiaşu' Andy n-a făcut vreodată şmecheria asta 

După ce toţi se strânseră pe malul răsăritean al Râului 
Argintului, elfii dezlegară frânghiile şi pe două le făcură colac. 
Rumil, care rămăsese pe celălalt mal, trase spre el a treia 
frânghie, o aruncă pe umăr şi, făcându-le semn cu mâna, plecă 
înapoi spre Nimrodel, să stea de strajă. 

— Ei, prieteni, zise Haldir, aţi intrat în Naith Lórien, sau 
Clinul lui Lórien, cum i-aţi spune voi, căci este meleagul ce se 
întinde ca un vârf de lance între braţele Râului Argintului şi al 
Anduinului cel Mare. Nici unui străin nu-i este îngăduit să 
pătrundă în tainele acestui meleag. Şi mai puţini sunt cei cărora 
le este dat cu voie de la noi să pună piciorul aici. 

După cum ne-a fost învoiala, pe Gimli Gnomul îl voi lega la 
ochi aici. Ceilalţi vor putea merge nestingheriţi o vreme, până 
vom ajunge în preajma sălaşurilor noastre, în Egladil, în Unghiul 
dintre ape. 

Vorbele acestea nu fură câtuşi de puţin pe placul lui Gimli. 

— Invoiala voastră nu a fost şi a mea, protestă el. N-am să 
merg legat la ochi, precum un cerşetor sau un prizonier. Şi nu-s 
iscoadă. Poporul meu n-a avut nicicând nici un fel de tocmeli cu 
supuşii Duşmanului. lar elfilor nu le-am făcut vreodată vreun 
rău. N-am să vă trădez mai mult decât ar face-o Legolas sau 
oricare altul dintre tovarăşii mei de drum. 

— Nu te bănuiesc de nimic, spuse Haldir. Doar că asta e 
legea noastră. Nu eu sunt cel care hotărăşte legea şi prin 
urmare nu o pot încălca. Destul că v-am lăsat să puneţi piciorul 
pe cestălalt mal al lui Celebram. 


Gimli însă nu se lăsă înduplecat. Îşi depărtă puţin picioarele 
şi le înfipse în pământ, ducând mâna la coada securii. 

— Voi merge mai departe liber, ori mă întorc şi-mi caut de 
unul singur ţara, unde toţi mă ştiu ca gnom de cuvânt, chiar de- 
o fi să pier în pustietate. 

— Nu te poţi întoarce, zise Haldir cu asprime. Acum că aţi 
venit până aici, va trebui să fiţi duşi în faţa Seniorului şi a 
Stăpânei. Ei vă vor judeca şi vă vor lasă să plecaţi sau vă vor 
ţine pe loc, după cum le va fi voia. Nu puteţi traversa Râurile 
înapoi, iar în urma voastră se află acum străji neştiute de voi, ce 
nu vă vor lăsa să treceţi. Veţi fi ucişi înainte să apucaţi să le 
zăriţi. 

Gimli îşi scoase securea de la brâu. Haldir şi tovarăşul său 
îşi încordară arcurile. 

— Molima să se abată asupra gnomilor şi a gâturilor lor 
țepene, mârâi Legolas. 

— Staţi aşa, îi opri Aragorn. Dacă mă mai recunoaşteţi de 
călăuză a voastră, veţi face aşa cum vă voi spune. Nu-i cade 
bine gnomului să fie ales singurul şi-n felul acesta dintre noi toţi. 
Ne vom lăsa cu toţii legaţi la ochi, chiar şi Legolas. Aşa va fi cel 
mai bine, cu toate că înaintarea ne va fi înceată şi plicticoasă. 

Gimli izbucni în râs. 

— O să arătăm ca o ceată veselă de nebuni. Ne va duce 
Haldir legaţi de-o funie, cum sunt duşi cerşetorii orbi legaţi de- 
un câine? Dar voi fi mulţumit, şi numai dacă Legolas singur va 
merge tot pe orbeşte ca şi mine. 

— Sunt elf şi neam cu cei de-aici, izbucni Legolas, mânios la 
rândul său. 

— Atunci să strigăm cu toţii: „Molima să se abată peste 
gâturile înţepenite ale elfilor!" spuse Aragorn. Cu toţii însă ne 
vom continua călătoria în acelaşi fel. Hai, leagă-ne la ochi, 
Haldir. 

— Am să cer să fiu despăgubit pentru fiece căzătura şi fiece 
deget lovit, dacă nu ne vei duce aşa cum se cuvine, mai zise 
Gimli, lăsându-se legat cu o bucată de pânză. 

— N-o să ai de ce să ceri despăgubiri, îl linişti Haldir. Va voi 
duce aşa cum trebuie, iar drumurile sunt netede şi drepte. 

— Vai, vai, câtă nebunie în lume în zilele astea, oftă 
Legolas. lată-ne cu toţii duşmanii unui singur Duşman, şi cu 


toate astea trebuie să umblu legat la ochi, în vreme ce soarele 
străluceşte vesel în ţara pădurii de sub frunzele de aur. 

— O fi nebunie, zise Haldir. Cu adevărat, în nimic altceva nu 
se arată mai limpede puterea Seniorului Intunecimii ca în 
înstrăinarea ce-i îndepărtează unii de alţii pe cei ce încă i se 
împotrivesc. Dar atât de puţină credinţă şi încredere găsim în 
lumea de dincolo de Lothlórien, în afară poate de Vâlceaua 
Despicată, încât nu cutezăm a pune în primejdie ţara noastră 
numai pentru că noi credem în alţii. Am ajuns să trăim pe o 
insulă înconjurată de multe pericole, iar mâinile ne sunt mai des 
pe coarda arcului decât pe corzile harpei. 

Multă vreme ne-au stat Râurile pavăză, dar nici pe ele nu 
ne mai putem bizui; căci Umbra s-a întins spre miazănoapte 
peste tot în jurul nostru. Sunt unii ce vorbesc despre plecare, 
numai că şi pentru asta pare de-acum să fie prea târziu. Răul 
pune tot mai mult stăpânire pe munţii de la apus; spre răsărit, 
pământurile sunt pustiite, doar creaturile lui Sauron mişună pe- 
acolo; şi-auzim şi zvonuri că nu mai putem fi siguri nici de 
trecerea spre miazăzi, prin Rohan, iar gurile Râului cel Mare sunt 
păzite de Duşman. Chiar de-am izbuti cumva s-ajungem pe 
țărmurile Mării, nu mai avem unde găsi adăpost. Se spune c-ar 
mai fi limanuri ale Elfilor Nobili, dar şi acestea sunt departe la 
miazăzi şi la apus, dincolo de meleagul piticuţilor. Unde anume, 
or fi ştiind Seniorul şi Doamna lui, mie unul mi-s necunoscute. 

— Ai putea măcar să ghiceşti, atâta vreme cât ne-ai văzut 
pe noi, zise Merry. Sunt limanuri ale elfilor la apus de ţinutul 
meu, Comitatul, unde locuiesc hobbiţii. 

— Fericit popor sunt hobbiţii, să trăiască în apropiere de 
țărmurile mării, ofta Haldir. Multă vreme a trecut de când 
vreunuia din neamul meu i-a fost dat s-o vadă, numai cântecele 
ne mai amintesc de ea. Povesteşte-mi despre aceste limanuri 
cât mergem. 

— Nu pot, recunoscu Merry, nu le-am văzut niciodată. Până 
acum n-am ieşit niciodată din ţinutul meu, şi dacă aş fi ştiut cum 
arată lumea de dincolo de hotare, nu cred c-aş fi avut curajul să- 
| părăsesc. 

— Nici măcar să vezi frumosul Lothlórien? întrebă Haldir. 
Aşa e, lumea e plină de pericole şi multe locuri întunecate se 
află în ea; dar tot mai este multă frumuseţe, şi o fi ea dragostea 


amestecată cu suferinţa peste tot pe pământ, numai că tot 
dragostea pare să fie mai puternică. 

Sunt printre noi dintre cei care cântă că Umbra se va 
retrage şi pacea va veni încă o dată. Numai că mie nu-mi vine a 
crede că lumea dimprejurul nostru va mai fi cândva aşa cum a 
fost în străvechime, sau lumina Soarelui aceeaşi ca în zilele de 
odinioară. Teamă mi-e că pentru elfi se va dovedi cel mult un soi 
de nelinişte, când vor putea trece spre Mare nestingheriţi şi vor 
părăsi Pământul de Mijloc pentru totdeauna. Vai de Lothlórien, 
ce mi-e atât de drag! Săracă va fi viaţa într-o ţară unde nu 
creşte mallornul. Şi de sunt copaci-mallorn dincolo de Marea cea 
Mare, n-am auzit pe nimeni să spună. 

În timp ce vorbeau astfel, însoțitorii Inelului mergeau încet, 
unul după altul, pe cărăruile pădurii, călăuziţi de Haldir, iar elful 
celălalt venea în urma lor. Sub tălpi drumul era moale şi neted, 
astfel că după o vreme paşii le deveniră nestingheriţi, fără 
teamă de cădere sau de lovituri. Cum ochii îi erau legaţi, Frodo 
descoperi că auzul şi celelalte simţuri i se ascuţiseră. Simţea 
mirosul copacilor şi al ierbii de sub tălpi. Auzea multe note 
diferite în foşnetul frunzelor de deasupra capului, murmurul 
îndepărtat al râului, undeva la dreapta lui, şi glasurile subţiri şi 
cristaline ale păsărilor din înaltul cerului. Simţea razele Soarelui 
pe faţă şi pe mâini atunci când treceau printr-o poiană deschisă. 

De cum pusese piciorul pe malul acesta al Râului Argintului, 
îl năpădise un sentiment ciudat, care devenea tot mai puternic 
cu cât înaintau mai mult în adâncul ţării: i se părea că trecuse 
un pod al timpului într-un colţ rămas din Zilele de Odinioară, şi 
acum mergea printr-o lume care nu mai exista. In Vâlceaua 
Despicată rămăseseră amintiri ale lucrurilor ce fuseseră odată; 
în Lórien acele lucruri străvechi încă dăinuiau peste tot în jur. 
Răul fusese văzut şi auzit acolo; suferinţa pătrunsese în sufletele 
lor; elfii se temeau de lumea din afară, nu aveau încredere în 
ea; lupii urlau la hotarele pădurii, dar peste pământul ţării Lórien 
nu atârna nici o umbra. 

Întreaga zi însoțitorii Inelului îşi continuară marşul, până 
simţiră cum coboară seara răcoroasă şi auziră vântul nopţii 
timpurii şoptind prin frunzişul des. Şi pentru că elfii care-i 
călăuzeau nu le îngăduiră să se dezlege la ochi, astfel că nu 
puteau urca, se opriră pentru odihnă şi dormiră fără teamă pe 
pământul gol. A doua zi dimineaţa porniră din nou la drum, 


umblând fără grabă. La amiază se opriră, iar Frodo îşi dădu 
seamă că ieşiseră din pădure în plin soare. Deodată, se auzi un 
zvon de multe voci în toate părţile. 

O companie de elfi se apropiase fără zgomot de ei, venind 
din Partea opusă: grăbeau spre hotarele de nord, să le păzească 
de niscai atacuri dinspre Moria; şi aduceau veşti pe care Haldir 
le împărtăşi în parte şi drumeţilor. Orcii jefuitori căzuseră într-o 
cursă şi cei mai mulţi dintre ei fuseseră nimiciţi; puţinii care 
scăpaseră cu viaţă o luaseră la sănătoasa spre apus, în direcţia 
munţilor, şi erau urmăriţi. Mai fusese văzută şi o creatură 
ciudată, care fugea îndoită de spate, cu mâinile aproape de 
pământ, ca o fiară, numai că n-avea formă de fiară. Nu 
izbutiseră s-o prindă şi nici nu trăseseră cu arcul în ea, neştiind 
dacă era bună sau rea, după care dispăruse înspre miazăzi, de-a 
lungul Râului Argintului. 

— Şi mi-au mai adus o solie, de la Senior şi Doamna lui, din 
Galadhrim. Veţi merge nestingheriţi, toţi, chiar şi gnomul Gimli. 
După cât se pare, Stăpâna ştie cine şi ce este fiecare dintre voi. 
Or fi ajuns şi alţi soli din Vâlceaua Despicată. 

Haldir îl dezlega la ochi mai întâi pe Gimli. 

— Să-mi fie cu iertare, spuse el, făcând o plecăciune 
adâncă. Să ne priveşti cu ochi prietenoşi. Priveşte şi te bucură, 
căci din Ziua lui Durin eşti primul gnom căruia îi este dat să 
vadă copacii din Naith. 

Când şi ochii lui fură dezlegaţi, Frodo privi în sus şi 
respiraţia i se opri în piept. Stăteau într-un loc deschis. La 
stânga se zărea o colină mare, acoperită cu un covor de iarbă la 
fel de verde ca verdele Primăverii în Zilele de Odinioară. În 
vârful ei, ca o coroană dublă, creşteau două inele de copaci; cei 
din afară aveau coaja albă ca zăpada şi erau desfrunziţi, însă 
minunati în goliciunea lor graţioasă; cei dinăuntru erau mallorni 
foarte înalţi şi încă poleiţi cu aur palid. Sus de tot, printre 
ramurile unui copac din mijlocul lor, mai înalt decât toţi ceilalţi, 
se zărea lucind un flet alb. La poalele copacilor şi de jur-împrejur 
pe clinele colinei, iarba era împestriţată de floricele aurii, în 
formă de stea. Printre ele, aplecându-şi căpşoarele pe lujerele 
zvelte, alte flori, albe şi de un verde-şters: licăreau ca o boare în 
verdele bogat al ierbii. Deasupra tuturora, cerul era albastru, iar 
soarele după-amiezii strălucea peste colină şi arunca umbre 
lungi şi verzi sub coroanele copacilor. 


— Priviţi! Aţi ajuns în Cerin Amroth, le spuse Haldir. Căci 
aici este inima tărâmului străvechi, aşa cum a fost el de mult de 
tot, iar aceasta este colina lui Amroth, unde, în zilele mai 
fericite, a fost durată casa lui înaltă. Aici înfloresc veşnic florile 
iernii în iarba mereu verde: galbenele e/anor, şi palidele 
niphredil. Aici vom sta o vreme, şi abia pe înserat vom intra în 
oraşul Galadhrim. 

Drumeţii se aruncară în iarba înmiresmata şi doar Frodo 
rămase în picioare, încă mut de uimire. Era ca şi cum ar fi 
pătruns printr-o fereastra înaltă, ce dădea spre o lume 
dispărută. O lumină adăsta peste ea, pentru care nu găsea cum 
s-o numească în graiul lui. Tot ce vedea era minunat alcătuit, 
dar formele apăreau atât de clare, ca şi cum fuseseră imaginate 
şi desenate abia când i se dezlegaseră lui ochii, şi în acelaşi 
timp atât de străvechi, de parcă fuseseră alcătuite 
dintotdeauna. Nu zărea alte culori, decât cele pe care le ştia; 
auriul şi albul şi albastrul şi verdele, numai că erau proaspete şi 
tulburătoare, de-ar fi zis că abia în acea clipă le zărise pentru 
prima oara şi le găsise nume noi şi încântătoare. In vreme de 
iarnă, nici o inimă nu putea tânji aici după primăvară sau vară. 
Nici o meteahnă, nici o suferinţă, nici o sluţenie nu puteau fi 
zărite în nimic ce vieţuia pe pământ. În ţara Lórien nu era nici o 
pată. 

Îşi întoarse privirile şi-l văzu pe Sam stând lângă el, 
uitându-se în jur cu un aer năuc şi frecându-se la ochi, de parcă 
nu-i venea să creadă că era treaz. 

— Poftim, soare pe cer şi zi senină. Şi eu care credeam că 
elfilor nu le plac decât luna şi stelele: dar ce văd acum e mai elf 
decât tot ce-am văzut la viaţa mea. Mă simt ca şi cum aş fi 
înăuntrul unui cântec, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. 

Haldir îi privi şi părea că înţelegea şi gândul şi vorba. 
Zâmbi. 

— Amândoi simţiţi puterea Stăpânei din Galadhrim, le 
spuse el. Aţi vrea să urcați cu mine pe Cerin Amroth? 

Elful o luă înainte, păşind cu pas uşor pe clinele înierbate, 
iar hobbiţii îl urmară. Deşi umbla şi respira, iar în jurul lui 
frunzele şi florile vii erau alintate de aceeaşi boare răcoroasă ce- 
i atingea şi lui faţa, Frodo se simţea ca şi cum se afla pe un 
tărâm în afara timpului, ce nu pălea, nu se schimba şi nu cădea 
în uitare. După ce va fi plecat de acolo şi va fi păşit în lumea de 


afară, Frodo, călătorul din Comitat, tot pe acolo îşi va purta 
paşii, pe iarbă printre e/anorşi niphredil, în frumosul Lothlórien. 

Pătrunseră în cercul copacilor albi. Şi tot atunci Vântul de la 
Miazăzi învălui colina Cerin Amroth şi suspină printre ramuri. 
Frodo rămase nemişcat, căci auzea de tare departe mările cele 
mari foşnind pe ţărmuri ce de mult fuseseră duse de ape, şi 
auzea ţipătul păsărilor de mare ale căror seminţii pieriseră de 
pe suprafaţa pământului. 

Haldir însă mersese mai departe, iar acum se căţăra spre 
fletul alb. Când Frodo se pregăti să urce după el, îşi puse mâna 
pe trunchiul copacului; nicicând înainte nu simţise atât de brusc 
şi cu atâta intensitate senzaţia pe care i-o dădea atingerea 
scoarţei, ca o piele sub care pulsa viaţa. Il încânta lemnul, îl 
încânta să-l simtă sub palmă, şi nu era senzaţia pe care o avea 
tăietorul de lemne sau tâmplarul, ci bucuria lemnului viu însuşi. 

Când în sfârşit ajunse sus, pe fletul înalt, Haldir îl luă de 
mână şi îl întoarse cu faţa spre sud. 

— Întâi uită-te într-acolo, îi zise el. 

Frodo se uită şi văzu, la o oarecare distanţă, un deal cu 
mulţi copaci falnici, sau poate un oraş de turnuri verzi: prea bine 
nici el n-ar fi putut spune ce era. Din acel loc i se părea că 
izvorăsc puterea şi lumina ce ţineau sub stăpânire întreg 
meleagul. Îl cuprinse deodată dorinţa să poată zbura ca o 
pasăre până în oraşul verde. Apoi privi spre est şi văzu ţara 
Lórien întinzându-se până la lucirea stinsă a lui Anduin, Râul cel 
Mare. Frodo îşi înălţă privirile deasupra râului şi toată lumina se 
stinse, iar el se găsea din nou în lumea pe care o ştia. Dincolo 
de Râu, pământul apărea drept ca-n palmă, pustiu, fără formă, 
fără contururi, până departe, unde se înălța din nou ca un zid 
întunecos şi mohorât. Soarele ce strălucea peste Lothlórien nu 
avea puterea să lumineze umbra acelei înălţimi îndepărtate. 

— Acolo se află fortăreaţa Codrului Întunecimii de la 
Miazăzi, spuse Haldir. E înconjurată de o pădure de brazi negri, 
unde copacii se înghesuie unii în alţii iar ramurile putrezesc şi se 
veştejesc. În mijlocul lor, pe o stâncă, se înălța Doi Guldur, unde 
şi-a avut sălaşul, de mult de tot, Duşmanul ascuns. Teamă ne e 
că iarăşi s-a aciuat cineva acolo, cu o putere de şapte ori mai 
mare. În ultima vreme, peste el se întinde adeseori un nor 
negru. Din locul acesta poţi vedea cele două puteri ce se 
împotrivesc una alteia; se înfruntă tot mereu în gând, chiar şi 


acum, dar, în vreme ce lumina pătrunde până în inima 
întunericului, propria sa taină n-a fost descoperită. Nu încă. 

Haldir se răsuci spre scară şi începu să coboare în grabă; ei 
îl urmară. 

La poala colinei, Frodo îl găsi pe Aragorn, stând nemişcat şi 
tăcut ca un copac; în mână însă ţinea o mică floare aurie de 
elanor, iar în ochii lui scăpără o lumină. Era învăluit de o 
amintire frumoasă; privindu-l, Frodo înţelese că Aragorn vedea 
lucrurile aşa cum fuseseră ele odată în acel loc. Căci anii de 
încrâncenare pieriseră de pe chipul lui Aragorn şi acum părea 
înveşmântat în alb, un senior tânăr, înalt şi frumos; şi buzele lui 
rosteau vorbe în limba elfică spre o fiinţă pe care Frodo n-o 
putea zări. Arwen, vanimel-da, namarie! spuse el, apoi trase 
adânc aer în piept şi, întorcându-se din gândurile sale, îl privi pe 
Frodo şi zâmbi. 

— Aici este inima regatului Elfilor pe acest pământ, zise el, 
şi aici îmi va rămâne inima pentru totdeauna, dacă nu vom găsi 
o altă lumină dincolo de drumurile întunecate pe care încă le 
avem de străbătut, tu şi cu mine. Vino. 

Luându-l pe Frodo de mână, părăsi colina Cerin Amroth, 
unde n-avea să se mai întoarcă nicicând ca fiinţă vie. 


VII Oglinda lui Galadriel 


Soarele cobori dincolo de munţi şi umbrele se adânceau în 
păduri atunci când ei porniră din nou la drum. Cărările pe care le 
urmau străbăteau desişuri în care se strânsese de-acum 
înserarea. Noaptea se strecură curând sub coroanele copacilor, 
astfel că elfii îşi descoperiră lămpile de argint. 

Pe neaşteptate, ajunseră iarăşi la loc deschis şi se 
pomeniră sub un cer palid, de seara, presărat cu primele stele. 
În faţa lor, o întindere fără copaci, ca o tipsie rotundă, uriaşă, ce 
cobora în panta uşoara de o parte şi de alta. La capătul celălalt 
se zărea un şanţ adânc, pierzându-se în negurile blânzi, dar 
iarba de pe margine era verde, de-ai fi zis că păstrase 
strălucirea soarelui care apusese. Pe celălalt mal se ridica la 
mare înălţime un zid verde ce înconjura o colină verde acoperită 
de copaci-mallorn ce creşteau mai semeţi decât tot ceea ce 
văzuseră până atunci pe acele tărâmuri. Vârfurile lor nu puteau 
fi ghicite, dar în lumina tot mai stinsă a amurgului se asemănau 
cu nişte turnuri vii. În rămurişul lor bogat şi printre frunzele 


mereu mişcătoare scăpărau sumedenie de luminiţe, verzi şi aurii 
şi argintii. Haldir se răsuci spre ceilalţi. 

— Bun venit în Caras Galadhon, le ură el. Aici este oraşul 
neamului Galadhrim, unde trăiesc Seniorul Celeborn şi Galadriel, 
Doamna Ţării Lórien. Dar nu putem intra pe aici, căci porţile nu 
dau spre miazănoapte. Trebuie să înconjurăm spre miazăzi şi 
drumul nu e scurt, pentru că oraşul este întins. 

De-a lungul malului exterior al şanţului înainta un drum 
pavat cu pietre albe. Pe acesta îl urmară, îndreptându-se spre 
vest, şi oraşul se afla la stânga, înălțându-se deasupra lor ca un 
nor verde; şi pe măsură ce noaptea se făcea tot mai neagră, tot 
mai multe lumini se iveau, până când întreaga colină păru 
cuprinsă de focul stelelor, în cele din urmă, ajunseră la un pod 
alb şi, trecându-l, se opriră în faţa marilor porţi ale oraşului: erau 
îndreptate spre sud-est, aşezate între cele două capete ale 
zidului înconjurător, care aici se petreceau unul peste celălalt, 
porţi înalte şi solide, iar pe ele atârnau o mulţime de lămpi. 
Haldir bătu, spuse ceva şi porţile se deschiseră fără zgomot; 
gărzile, însă, din cât putea vedea Frodo, nu se zăreau nicăieri. 
Drumeţii trecură pragul şi porţile se închiseră în urma lor. De 
acolo pornea un drum săpat adânc în pământ între capetele 
zidului şi, mergând iute de-a lungul lui, intrară în Oraşul 
Copacilor. Nu se vedea nici ţipenie pe nicăieri şi nici paşi nu 
răsunau pe poteci; în schimb, se auzeau multe glasuri, în jurul 
lor şi în văzduhul de deasupra. De departe, de sus de pe deal, 
ajungea până la ei un zvon de cântec, picurând din înălţimi ca o 
ploaie uşoară pe frunze. 

Merseră pe multe poteci şi urcară multe trepte până pe 
platourile înalte unde văzură în faţa lor, în mijlocul unei pajişti 
largi, licăririle unei fântâni. Era luminată cu lămpi de argint ce se 
legănau atârnate de crengile copacilor, iar apa curgea într-un 
bazin de argint, din care se prelingea un pârâu alb. Pe partea 
dinspre sud a pajiştii se găsea cel mai măreț dintre toţi copacii. 
Trunchiul lui gros şi neted lucea precum argintul cenuşiu şi urca 
până la primele ramuri, mult deasupra, care-şi deschideau 
braţele uriaşe sub norii umbroşi ai frunzelor. Lângă trunchi se 
afla o scară lată şi albă, iar la piciorul ei şedeau trei elfi. Se 
ridicară iute la apropierea drumeţilor şi Frodo văzu că erau înalţi 
şi înveşmântaţi în zale cenușii, iar de umeri le atârnau mantii 
lungi. 


— Aici sălăşluiesc Celeborn şi Galadriel, spuse Haldir. 
Dorinţa lor este să urcați şi să vorbiţi cu ei. 

Unul dintre străjerii elfi suflă într-un corn mic, scoțând un 
sunet limpede, căruia i se răspunse cu alte trei sunete venite de 
foarte sus. 

— Primul o să urc eu, spuse Haldir. Apoi Frodo, împreună cu 
Legolas. Voi, ceilalţi, urcați după cum vă e voia. Urcuşul e lung 
pentru cei care nu-s deprinşi cu asemenea trepte, dar vă puteţi 
odihni pe drum. 

In timp ce urca încet, Frodo trecu pe lângă multe fleturi: 
unele de o parte, altele de cealaltă parte a scării, şi mai erau din 
cele construite lipite de trunchi, încât scara trecea prin ele. La o 
mare depărtare de pământ, ajunse la un talan larg, ca o punte 
de corabie. Pe el era durată o casă, atât de încăpătoare, încât ar 
fi putut servi drept sfat pentru oameni jos pe pământ. Intră după 
Haldir şi se pomeni într-o încăpere de formă ovală, prin mijlocul 
căreia trecea trunchiul mallornului uriaş, ca o coloană foarte 
groasă, deşi aici, în apropierea coroanei, se îngustă. 

Incăperea era plină de o lumină blândă; pereţii îi erau verzi 
şi argintii, iar tavanul făcut din aur. Se găseau mulţi elfi acolo, 
aşezaţi de jur-împrejur. Pe două jilţuri, lângă trunchiul copacului, 
având drept baldachin o ramură verde, şedeau unul lângă altul 
Celeborn şi Galadriel. Se ridicară spre a-şi întâmpina oaspeţii, 
după cum cerea datina elfilor chiar şi celor care erau priviţi ca 
regi preaputernici. Şi erau foarte înalţi. Doamna întocmai la fel 
de înaltă ca şi Seniorul; amândoi aveau chipuri grave şi 
frumoase. Purtau veşminte albe din cap până-n picioare; dar nici 
un semn nu le trăda vârsta înaintată, decât poate adâncimile 
ochilor, căci scăpărau precum lănciile în lumina stelelor şi, cu 
toate acestea, erau profunzi, ca nişte fântâni ale memoriei 
străvechi. 

Haldir îl duse pe Frodo în faţa lor şi Seniorul îi ură bun venit 
chiar în graiul lui. Lady Galadriel nu rosti nici o vorbă, ci îl privi 
lung. 

— Aşeză-te acum lângă jilţul meu, Frodo din Comitat, spuse 
Celeborn. Când vor fi venit şi ceilalţi, vom sta de vorbă cu toţii. 

Pe fiecare însoțitor al lui Frodo îl salută curtenitor, 
spunându-i pe nume de cum intra. 

— Bun venit, Aragorn, fiu al lui Arathorn, zise el. Trecut-au 
opt ani peste cei treizeci ai lumii de afară de când n-ai mai fost 


în astă ţară; sunt ani care apasă greu pe umerii tăi. Dar sfârşitul 
e aproape, în bine sau în rău. Lasă-ţi aici povara pentru o 
vreme. 

Bun venit, fiu al lui Thranduil. Prea rar purcede încoace 
neamul meu la drum dinspre Miazănoapte. 

Bun venit, Gimli, fiu al lui Gl6in. Multă vreme s-a scurs, zău 
aşa, de când mi-a fost dat să vedem în Caras Galadhon vreun 
vlăstar al neamului lui Durin. Dar azi am încălcat străvechea 
noastră lege. Să fie acesta semnul că se întrevăd zile mai bune, 
cât o fi ea lumea de scufundată în beznă, şi că va renaşte 
prietenia între ale noastre seminţii. 

Gimli făcu o plecăciune adâncă. 

După ce toţi oaspeţii se aşezară în faţa jilţului său, Seniorul 
îi cuprinse cu privirea. 

— Aici sunt opt, spuse el. La drum pare-mi-se că aţi pornit 
nouă; aşa ştiam din solii. O fi fost vreo schimbare de ultimă clipă 
despre care noi n-am aflat. Elrond se află tare departe, bezna se 
strânge între noi şi în tot acest an umbrele s-au întins tot mai 
lungi. 

— Nu, n-a fost vorba de vreo schimbare de ultimă clipă, 
spuse Lady Galadriel, vorbind pentru prima oară. 

Vocea ei era limpede şi melodioasă, dar mai adâncă decât 
o voce de femeie. 

— Gandalf cel Sur a pornit la drum o dată cu ei, dar n-a 
trecut de hotarele acestei ţări. Acum spuneţi-ne unde se află; 
căci mult aş fi dorit să mai pot sta de poveşti cu el. De departe 
nu-l pot vedea, numai dacă trece de îngrădirile din Lothlórien: o 
negură cenuşie îl înconjoară şi cărările pe care-l poartă paşii săi 
şi căile pe care zboară gândurile sale îmi rămân ascunse. 

— Vai, da, spuse Aragorn. Gandalf cel Sur s-a prăbuşit în 
negură. A rămas în Moria şi n-a mai scăpat. 

La aceste vorbe, toţi elfii din încăpere strigară cuprinşi de 
amărăciune şi nevenindu-le să creadă. 

— Rele veşti ne dai, spuse Celeborn, cele mai rele ce-au 
fost rostite în lungi ani de fapte amarnice. 

Răsucindu-se spre Haldir, i se adresă: 

— De ce nu mi s-a spus nimic despre aceasta înainte? 
întrebă el în graiul elfic. 


— Nu i-am povestit nimic lui Haldir despre faptele noastre 
sau despre ceea ce ne aduce pe aceste meleaguri, îi luă Frodo 
apărarea. 

Gandalf ne-a fost călăuză şi ne-a arătat drumul prin Moria; 
şi când ne-am pierdut orice speranţă de a scăpa de acolo, el ne- 
a salvat şi s-a prăbuşit. 

— Vrem să auzim povestea întreagă, ceru Celeborn. 

Atunci Aragorn începu să depene toate cele ce se 
petrecuseră în trecătoarea Caradhras şi apoi în zilele ce au 
urmat; şi povesti despre Balin şi cartea lui şi despre lupta în 
încăperea Mazarbul şi despre foc şi puntea îngustă şi despre 
Teroarea ce se luase pe urmele lor. 

— Un rău din Lumea Străveche, aşa mi s-a părut, cum nu 
mi-a fost dat să văd niciodată înainte, continuă Aragorn. Era şi 
negură şi flamă, puternică şi înspăimântătoare. 

— Un Balrog din Morgoth, adăugă Legolas; cea mai 
năprasnică din toate năpastele elfice, fără doar de Acela ce şade 
în Turnul Întunericului. 

— Cu adevărat am văzut pe punte ceea ce ne bântuie cele 
mai întunecate visuri, am văzut Blestemul lui Durin, zise Gimli 
cu o voce coborâtă, cu ochii plini de spaimă. 

— Vai nouă, clătină din cap Celeborn. De mult aveam 
teama asta, că sub Caradhras stă ascunsă o ameninţare 
grozavă. De-aş fi ştiut că gnomii au stârnit încă o dată răul 
acesta din Moria, nu ţi-aş fi îngăduit să treci hotarele de la 
miazănoapte, nici ţie şi nici celor ce te însoțesc. Şi dacă n-ar fi 
cu supărare, s-ar zice că Gandalf a picat din marea lui 
înţelepciune într-o la fel de mare nesăbuinţă, căci a pătruns fără 
să trebuiască în plasa Moriei. 

— Şi tare s-ar pripi cel care ar zice acestea, vorbi Galadriel 
cu o voce gravă. Nimic n-a fost fără rost din ce-a făcut Gandalf 
la viaţa lui. Cei care l-au urmat nu-i ştiau tainele minţii şi nu pot 
vorbi de ceea ce numai el avea în gând. Dar, orice i s-a 
întâmplat călăuzei, cei care l-au urmat n-au nici o vină. Să nu-ți 
pară rău că i-ai urat bun venit gnomului. Dacă seminţia noastră 
ar fi fost surghiunită de atâta vreme şi atât de departe de 
Lothlórien, care elf din neamul Galadhrim, chiar şi Celeborn cel 
înţelept, ar trece prin preajma hotarelor ţării sale şi n-ar dori să- 
şi vadă pământul strămoşesc, chiar dacă le este acum 
dragonilor sălaş? 


Întunecată este apa Kheled-zâram, continuă Galadriel, reci 
sunt izvoarele Kibil-nâla şi minunate erau sălile cu mulţi pilaştri 
din Khazad-dâm în Zilele de Odinioară, înainte să fi căzut sub 
stâncă regii cei semeţi. 

Galadriel se uită la Gimli, care şedea trist, îmbujorat la faţă, 
şi zâmbi. lar gnomul, auzind de numele rostite în graiul lui 
străbun, ridică ochii şi-i întâlni privirile; şi dintr-o dată i se păru a 
privi până în străfundul inimii unui duşman, unde văzu doar 
dragoste şi înţelegere. Pe chip i se aşternu mirarea, apoi zâmbi 
la rândul său. 

Se ridică sfios şi se înclină după datina gnomilor, zicând: 

— Dar Ţara Lórien cea plină de viaţă e cu mult mai 
frumoasă, iar Lady Galadriel e mai presus de toate nestematele 
ce zac ascunse sub pământ. 

Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Celeborn vorbi din nou: 

— N-am ştiut că vă aflaţi la atât de mare ananghie. Să-mi 
ierte Gimli vorbele cele aspre: am dat glas doar grijilor ce-mi 
stăpânesc inima. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă ajut, pe 
fiecare după cum îi e vrerea şi nevoia, dar mai cu seamă pe 
acela din seminţia mică, ce poartă greul. 

— Ceea ce căutaţi voi ne este ştiut, zise Galadriel, uitându- 
se la Frodo. Nu vom spune aici nimic mai mult despre aceasta. 
Însă nu zadarnică se va dovedi, trag nădejde, venirea voastră pe 
meleagurile noastre spre a ne cere ajutorul şi e limpede că 
acesta a fost gândul lui Gandalf. Se ştie că Seniorul neamului 
Galadhrim este cel mai înţelept dintre toţi elfii ce trăiesc pe 
Pământul de Mijloc, şi mai darnic decât toţi regii. Căci el 
vieţuieşte în Apus de când s-au ivit primii zori ai lumii, iar eu 
alături îi sunt de ani făr' de număr; după ce a pierit regatul 
Nargothrond, sau Gondolin, cum îi spuneţi voi, am străbătut 
munţii şi de atunci ne împotrivim, prin evurile lumii, îndelungatei 
înfrângeri. 

Eu am fost cea care a chemat să se adune pentru întâia 
dată Sfatul cel Alb. Şi dacă planurile nu mi-ar fi fost zădărnicite, 
Gandalf cel Sur ar fi ajuns mai-marele Sfatului şi poate că 
lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. Dar încă există speranţe. N- 
am să vă povâăţuiesc să faceţi una sau cealaltă. Căci nu prin 
fapte sau urzeli şi nu alegând o cale sau alta vă pot fi de folos, ci 
numai ştiind ce-a fost şi ce este şi, în parte, ce va fi. Atât vă pot 
spune: Căutarea voastră se află pe muchie de cuţit. De vă 


rătăciţi fie şi numai o clipă, ea va da greş şi vă va paşte pe toţi o 
mare nenorocire. Dar, de veţi rămâne credincioşi Căutării 
voastre, mai aveţi o speranţă. 

Şi cu aceste vorbe îi cuprinse pe toţi cu privirea şi în tăcere 
îi cercetă pe rând pe fiecare în parte. În afară de Legolas şi 
Aragorn, nici unul nu se simţi în stare să-i îndure privirile. Sam 
roşi pe dată şi îşi lăsă capul în piept. 

În sfârşit, Lady Galadriel se îndură şi, zâmbind, îşi îndulci 
căutătura ochilor. 

— Nu vă lăsaţi inimile îngreunate de griji, le spuse ea. La 
noapte veţi dormi în pace. 

Drumeţii oftară, simțindu-se deodată istoviţi, ca şi cum ar fi 
fost supuşi unei cercetări îndelungi şi amănunțite, cu toate că 
nimic din ceea ce-i frământa nu fusese dat în vileag. 

— Şi-acum duceţi-vă, îi îndemnă Celeborn. Tristeţea şi 
greutăţile drumului v-au secătuit. Ceea ce căutaţi poate că nu 
ne priveşte îndeaproape; totuşi, veţi găsi adăpost în Oraşul 
acesta, până când vă veţi fi tămăduit şi întremat. Acum odihniţi- 
vă şi o vreme nu vom mai pomeni despre drumul ce vă 
aşteaptă. 

În acea noapte, însoțitorii Inelului dormiră jos, pe pământ, 
spre marea mulţumire a hobbiţilor. Elfii întinseseră pentru ei un 
cort mare, între copaci, în apropierea fântânii, în care aşezaseră 
sofale moi; apoi, rostind urări de linişte şi pace cu frumoasele lor 
voci elfice, îi lăsaseră să se culce. O vreme, drumeţii vorbiră 
despre seara petrecută în vârful copacului şi despre călătoria 
din acea zi, iar mai apoi despre Senior şi Doamna lui; căci încă 
nu cutezau să se întoarcă şi mai departe în timp. 

— De ce-ai roşit, Sam? îl iscodi Pippin. lute te-ai pierdut cu 
firea. S-ar fi zis că aveai conştiinţa încărcată. Nădăjduiesc că nu- 
i vorba de nimic altceva mai rău decât că îţi puseseşi în gând să- 
mi furi o pătură. 

— Departe de mine gândul ăsta, se apără Sam, care nu 
avea chef de glumă. Dacă vrei să ştii, m-am simţit de parcă mă 
găseam gol puşcă, şi nu mi-a plăcut defel. Părea să privească 
înlăuntrul meu şi să mă întrebe ce-aş face dacă mi-ar da putinţa 
să zbor înapoi în Comitat, la o văgăună de-a mea micuță şi cu... 
cu o bucăţică de grădină numai a mea. 


— Ciudat, spuse Merry. Aproape acelaşi lucru l-am simţit şi 
eu; doar, doar... mă rog, nu cred c-am să spun mai mult, încheie 
el istovit. 

Din câte se părea, acelaşi lucru se întâmplase şi cu ceilalţi: 
fiecare simţise că i se oferea şansa să aleagă între o umbră 
plină de spaime, ce se găsea în faţa lor, şi ceva ce-şi dorea mai 
presus de orice; se găsea acolo, desluşit, în faţa ochilor minţii, şi 
nu trebuia decât să se abată de la drum şi să lase Căutarea şi 
lupta împotriva lui Sauron în seama altora. 

— Şi eu am o bănuială, spuse Gimli. Ceea ce mi s-a arătat 
mie va rămâne o taină ştiută numai de mine. 

— Mie mi s-a părut tare ciudat, zise Boromir. Poate că a fost 
numai o încercare, iar Doamna n-a vrut altceva decât să ne 
citească gândurile doar pentru sine; dar aproape că mi-a venit 
să cred că ne-a ispitit, oferindu-ne ceea ce socotea că stătea în 
puterea ei să ne dea. Nu-i nevoie să spun că nici n-am vrut să 
ascult. Oamenii din Minas Tirith îşi ţin cuvântul dat. 

Boromir însă nu le dezvălui ce credea că-i oferise Doamna. 
Cât despre Frodo, el refuză să vorbească, în ciuda întrebărilor cu 
care-l încolţea Boromir. 

— Te-a ţinut mult sub privirile ei, Purtător al Inelului, nu se 
dădu bătut Boromir. 

— Aşa e, recunoscu Frodo, însă voi păstra doar pentru mine 
ceea ce mi-a venit în minte atunci. 

— Ei bine, fiţi cu grijă, mai zise Boromir. Nu pun prea mult 
temei pe Doamna asta elfă şi pe socotelile pe care le are. 

— Să nu zici nimic rău despre Lady Galadriel, îl avertiză 
Aragorn cu asprime. Nu ştii ce vorbeşti. În ea şi în ţara asta nu 
există nici un rău, decât dacă vreun om îl aduce cu sine. Și- 
atunci să se păzească. Dar în noaptea asta voi dormi fără frică, 
întâia dată de când am plecat din Vâlceaua Despicată. Şi trag 
nădejde că voi dormi adânc, ca să uit o vreme de durerea mea. 
Trupul şi sufletul mi-s ostenite. 

Se aruncă pe sofaua lui şi adormi cât ai clipi. 

Ceilalţi făceau curând acelaşi lucru şi nici sunet, nici vis nu 
le tulbura somnul. Când se treziră, văzură că lumina zilei 
cuprinsese întreaga pajişte din faţa cortului, iar apa din fântână 
se înălța şi cădea înapoi sclipind în soare. 

Din câte îşi putuseră da seama sau aveau să-şi amintească, 
popasul lor în Lothlórien durase câteva zile. Şi în tot timpul cât 


au stat acolo, Soarele a strălucit senin; doar când şi când cădea 
câte o ploaie blândă, care trecea repede, lăsând în urmă totul 
curat şi împrospătat. Aerul era răcoros şi blând, ca la început de 
primăvară. Cu toate acestea, în jurul lor simțeau liniştea 
profundă şi melancolică a iernii. Păreau să nu fi făcut altceva 
decât să mănânce şi să bea şi să se odihnească şi să se 
preumble printre copaci; şi era de ajuns atât. 

Pe Senior şi pe Doamna nu i-au mai revăzut, iar cu elfii nu 
vorbeau aproape deloc; căci puţini dintre aceştia cunoşteau şi 
foloseau graiul din ţinuturile de la Apus. Haldir îşi luase rămas- 
bun de la ei şi se reîntorsese la mărginimile de la Miazănoapte, 
unde se făcea strajă temeinică de când cu veştile despre Moria 
aduse de însoțitorii Inelului. Legolas era mai mult dus cu cei din 
neamul Galadhrim şi, după prima noapte, nu a mai dormit cu 
tovarăşii săi de călătorie, deşi se întorcea la ei să mănânce şi să 
stea de vorbă împreună. Adeseori îl lua pe Gimli cu sine de câte 
ori se ducea undeva mai departe în ţară, făcându-i pe ceilalţi să 
se mire de schimbarea petrecută cu el. 

Şi cum stăteau împreună sau se plimbau, vorbeau de 
Gandalf şi tot ceea ce ştia fiecare şi văzuse la el le venea în 
minte cu limpezime. O dată cu întremarea trupurilor de pe urma 
suferințelor şi oboselii îndurate, durerea din suflete pricinuită de 
pierderea lui devenise mai chinuitoare. Adeseori auzeau de 
undeva din apropiere voci elfice care cântau, şi ştiau că acelea 
erau cântece de jale pentru căderea lui, căci îi desluşeau 
numele printre dulcile şi tristele cuvinte pe care nu le puteau 
înţelege. 

Mithrandir, Mithrandir, cântau elfii, O, tu, Pelerin Sur! Căci 
astfel le plăcea lor să-l numească. Dar, dacă Legolas se afla 
împreună cu ei, nu voia să le tălmăcească vorbele cântecelor, 
spunând că nu se pricepea la aşa ceva şi că, pentru el, durerea 
era încă prea aproape de inima lui şi că-l făcea să simtă nevoia 
să plângă, nu să cânte. 

Până la urmă Frodo fu acela care tălmăci o parte din 
amărăciunea lui în cuvinte demne de ţinut minte. Arareori era 
cuprins de imboldul de-a compune cântece sau de-a face 
versuri; chiar şi în Vâlceaua Despicată doar ascultase, niciodată 
nu cântase el însuşi, chiar dacă în amintirile lui păstrase multe 
dintre cântecele şi versurile născocite de alţii înaintea lui. Dar 
acum, stând lângă fântână în Lórien şi auzind în jur glasurile 


elfilor, gândul lui lua forma unui cântec ce lui i se păru frumos; 
doar că, atunci când încercă să i-l cânte şi lui Sam, rămăseseră 
numai frânturi, palide ca un mănunchi de frunze veştede. 

Când acasă înserarea umbre cobora pe rând, 

Paşii lui puteai să-i bănui coasta Măgurii trecând; 

Până-n ziuă, făr-o vorbă, prin lumini tăiate-n dungi 

Pe cărări, peste hotare el pornea la drumuri lungi. 


Printr-o ţară a Pustiei, din apus parcă-l aud 

Cum bătea pustiul nordic înspre munţii de la sud, 
Cum trecea prin porţi ascunse la dragoni în vizuini 
Şi hălăduia prin codrii negri şi de spaime plini. 


Cu hobbiţi şi gnomi, cu elfii şi cu oameni uneori 
Cu acei ce-aveau să moară şi cu cei nemuritori, 
În bârlog cu fiare-ascunse şi cu păsările-n zbor 
El vorbea ca prin minune toate graiurile lor. 


Mâna tămăduitoare, spada cu tăişul ei, 

Spate ce purta povara unor ani bătrâni şi grei, 
Voce cu ecou de tunet, vorbă cu văpăi şi fum, 
Pribegea prin lumea mare, ostenit de-atâta drum. 


El, Stăpânul şi-nţeleptul, ca un rege-n tron șezând, 
lute şi la supărare şi la râs din când în când, 

Un bătrân cu pălăria adumbrind pe frunte-n jos, 
Sprijinindu-se de-o vreme în toiagul noduros, 


Când a fost pe pod, el singur s-a aflat şi dinadins, 

Să înfrunte umbra deasă, să sfideze focu-ncins, 

Când toiagu-n piatră dură i s-a frânt căzând în scrum - 
Şi comoara înţelepciunii i-a pierit - în Khazad-dâm. 

— Da' ştiţi că-l întreceţi pe domnu' Bilbo?! exclamă Sam 

— Nu, din păcate nu, spuse Frodo. Dar mai bine decât atât, 
nu izbutesc acum. 

— Dacă nu vă e cu supărare, domnu' Frodo, de mai faceţi 
o-ncercare, tare mi-ar plăcea să puneţi acolo o vorbă şi despre 
focurile lui de artificii, zise Sam. Ceva care să sune cam aşa: 

Nicicând în lume n-au fost asemenea rachete 
În stele verzi şi-albastre ţâşnind, să ne desfete, 
Şi-n aurii rafale, cu tunet, luminând, 


Ca ploi de flori, din ceruri să cadă pe pământ. 

Chiar dacă asemenea versuri nici pe departe nu se apropie 
de adevăr. 

— Nu, pe-astea le voi lăsa în seama ta. Sau a lui Bilbo, cine 
ştie. Dar... mă rog, nu mă mai simt în stare să spun mai mult. 
Mi-e cu neputinţă să mă gândesc că trebuie să-i duc vestea lui 
Bilbo. 

Într-una din seri, Frodo şi Sam se preumblau agale în aerul 
răcoros al amurgului. Amândoi se simțeau cuprinşi de nelinişti. 
Asupra lui Frodo se lăsase pe neaşteptate umbra despărțirii: 
într-un fel, ştia că se apropia ceasul când va trebui să plece din 
Lothlórien. 

— Ce gândeşti acum despre elfi, Sam? întrebă el. Ti-am mai 
pus o dată întrebarea asta - multă vreme pare să fi trecut de- 
atunci; dar de atunci ai întâlnit mai mulți. 

— Aşa e. Şi, după mintea mea, sunt elfi şi elfi. Toţi sunt elfi, 
nu-i vorbă, dar nu-s toți la fel. Cei de aici nu sunt rătăcitori sau 
pribegi şi îmi par mai de-alde noi: aş zice că sunt legaţi de locul 
ăsta mai mult decât sunt hobbiţii legaţi de Comitat. Dacă ei au 
făcut ţara, sau ţara i-a făcut pe ei, n-aş şti să spun, dacă mă- 
nţelegeţi. E o linişte minunată aici. Parcă nimic nu se întâmplă şi 
nimeni nu vrea să se întâmple ceva. Dacă e vreo vrajă la mijloc, 
atunci e ascunsă undeva în adânc, unde eu n-o pot găsi, ca să 
zic aşa. 

— O vezi şi-o simţi peste tot în jur, zise Frodo. 

— Aşa o fi, numai că nu vezi pe nimeni s-o folosească. Nici 
tu focuri de artificii, din acelea pe care ni le arăta bietu' Gandalf. 
Mă-ntreb de ce nu i-am văzut defel pe Senior şi pe Doamna lui 
în zilele astea. Stau şi mă gândesc că acum ea ar putea să facă 
nişte lucruri minunate, dacă ar vrea. Tare mi-ar plăcea, domnu' 
Frodo, să văd nişte vrăjitorie elfică. 

— Eu nu. Eu sunt mulţumit. Şi nu mi-e dor de artificiile lui 
Gandalf, ci de sprâncenele lui stufoase, de firea lui aprigă şi de 
vocea lui. 

— Drept vorbiţi, spuse Sam. Şi să nu gândiţi că eu caut nod 
în papură. Întotdeauna mi-am dorit să văd şi eu nişte vrăjitorie 
din aia despre care se pomeneşte în basmele cele de demult, 
dar nicicând n-am auzit de vreo ţară mai bună ca asta. E ca şi 
cum aş fi acasă şi în acelaşi timp dus aiurea, dacă mă-nţelegeţi. 
Nu vreau să plec. Dar încep să simt că, dacă tot trebuie să ne 


continuăm călătoria, atunci mai bine să plecăm acum. Treaba 
care n-a fost începută ia cel mai mult timp să fie isprăvită, cum 
zicea unchiaşu' meu. Şi nu văd cu ce ne mai pot ajuta cei de- 
aici, oricât de vrăjit ar fi locul ăsta. Abia după ce vom fi plecat o 
să-i ducem şi mai tare dorul lui Gandalf, eu aşa gândesc. 

— Şi mă tem că ai dreptate, Sam. Dar tot mai trag nădejde 
s-o vedem încă o dată pe Doamna effilor, înainte să plecăm de 
aici. 

Nici nu termină bine aceste cuvinte că o văzură pe Lady 
Galadriel apropiindu-se, chemată parcă de vorbele lor. Inaltă, 
albă, frumoasă, venea pe sub coroanele copacilor. Nu rosti nici 
un cuvânt, ci le făcu doar semn cu mâna a chemare. 

O luă înaintea lor, spre clinele sudice ale colinei Caras 
Galadhon şi, trecând printr-un gard viu înalt, intră într-o grădină 
împrejmuită. Acolo nu creşteau copaci, încât grădina n-avea alt 
acoperământ decât cerul. Luceafărul de seară răsărise şi lucea 
cu scăpărarea lui albă deasupra pădurilor de la apus. Doamna 
cobori un şir lung de trepte, până într-o vâlcea adâncă şi verde 
prin mijlocul căreia curgea murmurând izvorul argintiu ce izvora 
din fântâna aflată sus pe colină. În fundul vâlcelei, pe un 
piedestal nu prea înalt, sculptat ca un copac rămuros, se găsea 
un havuz de argint, larg şi puţin adânc, iar lângă el un ulcior de 
argint. 

Luând apă din izvor, Galadriel umplu havuzul până în buză, 
suflă în el şi, când suprafaţa apei se linişti din nou, spuse: 

— Aceasta este Oglinda lui Galadriel. V-am adus aici ca să 
puteţi privi în ea, dacă doriţi. 

Văzduhul era neclintit, vâlceaua întunecată, iar doamna 
elfilor înaltă şi palidă la chip. 

— Ce să căutăm dacă ne uităm şi ce vom vedea? întrebă 
Frodo, privind-o cu venerație. 

— Multe lucruri pot să-i cer Oglinzii să vă arate, răspunse 
ea, iar unora le pot arăta ce doresc ei să vadă. Dar Oglinda va 
arăta şi lucruri neaşteptate şi acelea sunt cel mai des mai 
ciudate şi mult mai de folos decât lucrurile pe care dorim să le 
aflăm. Ce veţi zări, de veţi lăsa Oglinda să facă ce va voi ea, nu 
vă pot spune. Căci ea arată lucruri ce au fost, lucruri ce sunt şi 
lucruri ce pot să fie. Dar ce îi va fi dat fiecăruia să vadă, nici cel 
mai înţelept nu poate spune întotdeauna. Vrei să priveşti? 

Frodo nu răspunse. 


— Dar tu? se întoarse ea spre Sam. Căci aceasta este ceea 
ce poporul tău ar numi magie, aşa cred; drept să spun, nu prea 
înţeleg bine ce vor să spună cu asta; şi-mi pare că folosesc 
acelaşi cuvânt şi pentru vicleşugurile Duşmanului. Dar aceasta, 
dacă vrei, este magia lui Galadriel. N-ai zis că voiai să vezi 
magie elfică? 

— Am zis, recunoscu Sam, cuprins de un uşor tremur de 
frică, dar şi de curiozitate. Am să arunc o privire, Doamnă, dacă 
îmi îngăduiţi. Şi nu m-ar supăra să văd niţel ce se petrece acasă, 
adăugă el, întorcându-se către Frodo. Imi pare că a trecut multă 
vreme de când tot sunt pe drumuri. Dar aici, după cât se pare, 
n-am să văd decât stelele, sau ceva ce nu voi pricepe. 

— După cât se pare, spuse Doamna, râzând uşurel. Dar, 
apropie-te, priveşte şi vei vedea ce vei putea. Nu atinge apa. 

Sam se urcă pe piedestal şi se aplecă deasupra havuzului. 
Apa arăta întunecată şi neîndurătoare. In oglinda ei se zăreau 
stelele. 

— Aşa cum am zis, numai stele sunt aici, spuse el. 

Dar în clipa următoare rămase cu respiraţia în piept, căci 
stelele dispăruseră. Ca şi cum ar fi fost dat în lături un val 
negru, oglinda deveni cenuşie, iar apoi se limpezi. Soarele 
strălucea în ea, ramurile copacilor se legănau şi se loveau unele 
de altele în bătaia vântului. Dar, înainte ca Sam să-şi dea seama 
ce anume avea în faţa ochilor, lumina se stinse; acum parcă îl 
vedea pe Frodo, cu o faţă palidă, zăcând aproape adormit sub o 
stâncă înaltă şi neagră. Apoi i se păru că se vede pe sine: 
mergea printr-un tunel întunecos şi urca o nesfârşita scară în 
spirală. | se năzări dintr-o dată că era acolo ca să caute ceva 
anume, dar nu ştia ce căuta. Ca într-un vis, imaginea se întoarse 
din nou la copacii aceia. Dar de data asta nu mai erau tot atât 
de aproape şi abia acum îşi dădu seama ce se întâmpla: copacii 
nu erau bătuţi de vânt, ci cădeau, se prăbuşeau la pământ. 

— Hei! strigă Sam furios. la uite-l pe Ted Roşcovanu', taie 
copacii şi n-are voie să facă asta. Copacii ăştia nu trebuie tăiaţi; 
e şirul ăla de dincolo de Moara, care umbreşte drumul spre 
Lângă Ape. Ah, ce-aş vrea să fiu acum lângă Ted şi să vezi cum 
l-aş dobori eu pe el! 

Dar Sam băgă de seamă că Vechea Moară dispăruse şi că 
în locul ei fusese înălţată o clădire mare, din cărămidă roşie. O 
mulţime de oameni se foia în jurul ei. In apropiere se zărea un 


coş roşu înalt. Un fum negru părea să acopere ca un nor 
suprafaţa oglinzii. 

— Duhurile negre îşi fac de cap în Comitat, asta trebuie să 
fie, zise el. Elrond ştia ce se petrece acolo când a vrut să-l 
trimită pe domnu' Merry înapoi. 

Deodată, Sam scoase un strigăt şi sări la o parte. 

— Nu pot să mai rămân aici, zise el cu disperare. Trebuie să 
mă duc acasă. Au săpat peste tot în Puşca-n traistă şi bătrânu' 
unchiaşu' meu coboară Măgura cu bruma lui de lucruri strânse 
într-o roabă. Trebuie să mă duc acasă. _ 

— Nu poţi să te duci singur, îl domoli Doamna. Inainte de-a 
privi în Oglindă nu ţi-ai dorit să te întorci fără Stăpânul tău, cu 
toate că ştiai că s-ar putea petrece lucruri rele în Comitat. Nu 
uita că Oglinda poate să arate multe şi nu toate s-au şi 
întâmplat. Unele nu se vor întâmpla niciodată, decât dacă cei 
care au avut parte să le vadă se abat de la drumul lor pentru a 
le împiedica. Oglinda este primejdioasă dacă ţi-o iei drept 
călăuză pentru faptele tale. 

Sam se aşeză pe pământ şi-şi cuprinse capul în mâini. 

— Mai bine nu veneam niciodată aici şi nu mai vreau să văd 
alte vrăji, zise el şi rămase tăcut. 

După un timp, vorbi din nou, cu o voce sugrumată, ca şi 
cum şi-ar fi ţinut lacrimile: 

— Nu, ori merg pe drumul cel lung, împreună cu domnu' 
Frodo, ori nu mai merg defel. Trag doar nădejde să ajung într-o 
bună zi înapoi acasă. Dacă ceea ce-am văzut se dovedeşte a fi 
adevărat până la urmă, cineva o s-o ia pe coajă! 

— Vrei să priveşti şi tu, Frodo? întrebă Lady Galadriel. Nu ti- 
ai dorit să vezi magia elfilor şi erai mulţumit. 

— Mă sfătuieşti să privesc? întrebă Frodo. 

— Nu, nu te sfătuiesc nici ce să faci, nici ce să nu faci. Eu 
nu dau sfaturi. Poate că vei afla ceva ce nu ştii şi oricum ar fi 
ceea ce vei vedea, bun sau rău, poate că îţi va fi de folos, poate 
nu. Dar eu aşa gândesc, Frodo, că ai destul curaj şi destulă 
înţelepciune să încerci, altfel nu te-aş fi adus aici. Faci cum 
socoteşti. 

— Am să mă uit, hotărî Frodo şi, urcând pe piedestal, se 
aplecă deasupra apei întunecoase. 

Oglinda se limpezi de îndată, dezvăluindu-i un meleag în 
lumina amurgului. Munţii se desenau negri în zare, pe un cer 


palid. Un drum lung şi cenuşiu se pierdea şerpuit undeva în 
urmă. Din depărtare venea o siluetă, întâi neclară şi mică, dar 
devenind tot mai mare şi mai desluşită pe măsură ce se apropia. 
Dintr-o dată, Frodo îşi dădu seama că silueta aceea îi amintea 
de Gandalf. Aproape că strigă numele vrăjitorului, dar văzu că 
silueta nu era înveşmântată în cenuşiu, ci în alb, într-un alb ce 
strălumina palid în amurg; iar în mână ţinea un toiag alb. Capul 
îi era atât de aplecat, încât faţa nu i se zărea şi la un moment 
dat, la o cotitură, silueta o luă pe un drum lateral şi ieşi din 
Oglindă. Frodo fu cuprins de îndoială: să fi fost o viziune a lui 
Gandalf într-una dintre multele lui călătorii singuratice, cu atâta 
vreme în urmă, sau fusese Saruman? 

Imaginea se schimbă. Preţ de o clipă i se arătă Bilbo, mic 
de tot, măsurând camera pradă neastâmpărului. Masa era 
încărcată de hârtii în neorânduială; ploaia bătea în ferestre. 

După câteva clipe de nemişcare, oglinda apei fu străbătută 
de multe scene care se preschimbau cu repeziciune şi despre 
care Frodo ştia, n-ar fi putut spune cum, că se întreţeseau într-o 
mare istorie ce-l cuprindea acum şi pe el. Aburul se risipi şi în 
faţa ochilor lui apăru o privelişte nevăzută vreodată până atunci, 
dar pe care o recunoscu pe dată: Marea. Se lasă întunericul. 
Marea tălăzuia şi urla pradă unei vijelii cumplite. Apoi apăru încă 
o dată soarele, cufundându-se roşu ca sângele într-o devălmăşie 
de nori, iar spre Apus se zărea plutind conturul întunecat al unei 
corăbii cu pânzele sfâşiate. Apoi un Râu lat curgând prin mijlocul 
unui oraş foarte populat. Pe urmă o fortăreață albă cu şapte 
turnuri. Şi din nou o corabie cu pânze negre, dar de-acum se 
făcuse iar dimineaţă şi apa sclipea în lumină şi o flamură 
purtând însemnul unui copac alb strălucea în soare. În văzduh 
se înălța fum ca de la un foc şi de la o bătălie, şi încă o dată 
soarele asfinţi roşu ca para focului, topindu-se într-o negură 
surie; în negura aceea o corabie mică trecu scăpărându-şi 
luminile. Dispăru, iar Frodo oftă şi dădu să se depărteze de 
havuz. 

Dar pe neaşteptate Oglinda se întunecă de tot, atât de tare, 
de-ai fi zis că o gaură neagră se căscase în lumea dinaintea 
ochilor, şi Frodo se pomeni privind în gol. În abisul acela negru 
se ivi un singur Ochi, ce prinse încet a creşte, până umplu 
aproape întreaga Oglindă. Era atât de cumplită priveliştea, încât 
Frodo rămase ca înţepenit, fără puterea de-a striga sau de a-şi 


feri privirea. Ochiul era mărginit de foc, el însuşi fiind sticlos, 
galben ca al pisicii, iscoditor şi pătrunzător, iar despicătura 
neagră a pupilei se deschidea asupra unui hău, o fereastră spre 
nimicnicie. 

Apoi Ochiul începu să se agite, căutând ba într-o parte, ba 
în alta; iar Frodo ştiu, dincolo de orice îndoială şi cuprins de 
groază, că printre multele lucruri pe care le căuta acesta, se 
număra şi el. Dar mai ştia şi că Ochiul nu-l putea zări - încă nu, 
nu fără voia sa. Inelul ce-i atârna de gât prins de lanţ se 
îngreuna, mai greu decât un pietroi, trăgându-i capul în jos. 
Oglinda părea să devină tot mai fierbinte şi fuioare de aburi se 
înălţau din apă. Frodo alunecă în faţă. 

— Nu atinge apa, spuse încetişor Lady Galadriel. 

Imaginea pieri şi Frodo se trezi că privea stelele reci care 
sclipeau în havuzul de argint. Se dădu înapoi, tremurând tot, şi 
se uită la Galadriel. 

— Ştiu care-a fost ultima imagine pe care-ai văzut-o, spuse 
ea, căci aceeaşi se află în mintea mea. Nu te teme. Dar nici nu-ţi 
închipui că doar prin cântecele pe care le cântăm printre copaci 
şi prin zveltele săgeți ale arcurilor elfice este meleagul acesta 
păstrat şi apărat în faţa Duşmanului. Şi-ţi spun, Frodo, că şi 
acum, când îţi vorbesc, îl întrezăresc pe Seniorul Întunecimii şi îi 
citesc gândul, sau măcar acele gânduri ce sunt sortite elfilor. 
Văd că dibuie să mă zărească şi să-mi prindă gândul. Dar uşa 
este încă închisă. 

Îşi înălţă braţele dalbe şi-şi întinse mâinile spre Răsărit, într- 
un gest de respingere şi renegare. Eärendil, Luceafărul de 
Seară, mult iubit de elfi, strălucea senin deasupra. Era atât de 
luminos, încât silueta Doamnei elfilor aruncă o mică umbră pe 
pământ. Raza lui scăpără într-un mic inel ce-l purta pe mână; 
acesta luci precum aurul şlefuit şi suflat cu lumina de argint şi o 
piatră albă încrustată în el clipi, ca şi cum Luceafărul ar fi 
coborât din înalt pentru a se aşeza pe mâna ei. Frodo privi 
fascinat la inel; căci dintr-o dată i se păru că înţelege. 

— Da, zise ea, ghicindu-i gândul, nu este îngăduit să vorbim 
despre asta şi nici Elrond n-a putut-o face. Dar nu poate fi 
tăinuit Purtătorului Inelului şi celui care a văzut Ochiul. Adevărat 
este că în ţara Lórien, pe degetul lui Galadriel se află şi va 
rămâne unul dintre cele Trei. Acesta este Nenya, Inelul de 
Adamant, iar eu sunt purtătoarea lui. 


El bănuieşte, dar nu ştie - încă nu. Oare nu pricepi acum de 
ce venirea ta este pentru noi ca o prevestire a Pieirii? Că dacă tu 
nu vei izbândi, atunci nimic nu mai stă între Duşman şi noi. Dar 
şi de vei ieşi victorios, puterea noastră se împuţinează şi 
Lothlórien va pieri, iar valurile Timpului îi vor şterge numele. 
Vom fi nevoiţi să o pornim spre Soare-Apune, sau să ne 
preschimbăm într-o seminţie necioplită ce-şi duce viaţa în 
văioage şi grote, pierzându-ne încet ţinerea de minte şi fiind daţi 
uitării. 

Frodo îşi lăsă capul în piept. 

— Şi care e dorinţa ta? întrebă el într-un târziu. 

— Ce va fi să fie va fi, răspunse ea. Dragostea elfilor pentru 
ţara lor şi ceea ce-au durat ei e mai adâncă decât adâncurile 
Mării, iar părerile lor de rău sunt nepieritoare şi nu vor putea fi 
vreodată pe de-a-ntregul alinate. Insă mai degrabă vor renunţa 
la tot decât să i se supună lui Sauron: căci acum îl ştiu ce-i 
poate pielea. Tu nu eşti răspunzător pentru ce se va întâmpla în 
Lothlórien, ci numai pentru ceea ce faci tu cu ceea ce ţi s-a 
încredinţat. Numai că mi-aş fi dorit, dacă asta ar mai putea avea 
vreo însemnătate, ca acel Unu să nu fi fost nicicând făurit, sau 
să fi rămas pierdut pentru totdeauna. 

— Eşti înţeleaptă, netemătoare şi frumoasă, Lady Galadriel, 
spuse Frodo. ŢIi-l voi da pe acest Unu dacă mi-l ceri. Pentru mine 
e o sarcină prea mare. 

— O fi ea înţeleaptă Lady Galadriel, spuse ea, doar că de 
data asta şi-a găsit naşul când e vorba de curtenie. Răzbunarea 
ta e blândă pentru felul în care ţi-am pus la încercare inima la 
prima noastră întâlnire. Începi să vezi cu un ochi pătrunzător. N- 
am să neg că tare şi-a mai dorit inima mea să-ţi ceară ceea ce-i 
oferi. Ani îndelungaţi şi nenumărați m-am tot gândit ce-aş face 
dacă Marele Inel ar poposi în mâinile mele şi ar rămâne în ele. 
Acum a fost adus chiar lângă mine. Răul pus la cale cu multă 
vreme în urmă îşi ţese lucrătura în felurite chipuri, fără să ţină 
seamă dacă Sauron rămâne la putere sau piere. N-ar fi fost o 
faptă nobilă, demnă de Inelul lui, dacă l-aş fi luat prin forţă sau 
mi l-ar fi dat de teamă oaspetele meu? 

Şi iată-l cum vine singur la mine. Îmi oferi Inelul de bună- 
voie. În locul Seniorului Întunecimii aşezi o regină. lar eu nu voi 
fi întunecată, ci frumoasă şi cumplită, asemenea Dimineţii şi 
Nopţii. Frumoasă ca Marea şi ca Soarele şi ca Zăpada pe creasta 


Muntelui,  înspăimântătoare ca Furtuna şi Trăsnetul. Mai 
puternică decât temeliile pământului. Toţi mă vor iubi şi vor 
dispera! 

Îşi înălţă mâna şi din inelul pe care-l purta ţâşni o lumină 
puternică ce o lumina doar pe ea, lăsând restul cufundat în 
întuneric. Aşa cum stătea acum în faţa lui Frodo, părea mai 
înaltă decât putea mintea să-şi închipuie, mai frumoasă decât 
putea sufletul să îndure, cumplită şi divină în acelaşi timp. Apoi 
îşi lăsă mâna să cadă şi pe neaşteptate izbucni din nou în râs şi, 
ah! uite cum se împuţinase dintr-o dată: o femeie-elfă zveltă, cu 
un veşmânt alb simplu, cu o voce blândă, şoptită şi tristă. 

— Am trecut de încercare, spuse ea. Voi alege umilinţa, voi 
pleca spre Apus şi voi rămâne Galadriel. 

O vreme lungă rămaseră tăcuţi. Într-un târziu, Doamna 
vorbi din nou: 

— Să ne întoarcem. Mâine dimineaţă trebuie să porniţi din 
nou la drum, căci acum aţi ales, şi timpul destinului vostru e 
măsurat. 

— Aş mai pune o singură întrebare înainte să plecăm, zise 
Frodo, o întrebare pe care de multe ori am vrut să i-o pun lui 
Gandalf în Vâlceaua Despicată. Mi se îngăduie să port acest Inel 
Unu; de ce nu le pot vedea pe toate celelalte şi să cunosc 
gândurile celor ce le poartă? 

— N-ai încercat, răspunse ea. Doar de trei ori ţi-ai petrecut 
Inelul pe deget de când ai aflat ce porţi asupra ta. Nu face 
această încercare. Te-ar distruge. Nu ţi-a spus Gandalf că inelele 
dau putere după măsura fiecăruia dintre cei care le poartă? 
Înainte să te poţi folosi de această putere, ar trebui să devii mult 
mai puternic tu însuţi şi să-ţi struneşti voinţa, lăsând-o să fie 
dominată de alţii. Dar chiar şi aşa, ca Purtător al Inelului şi ca 
unul care l-a purtat pe deget şi a văzut ceea ce zace ascuns, 
privirea ta a devenit mult mai ascuţită. Mi-ai ghicit gândul cu 
mult mai multă limpezime decât mulţi dintre cei ce sunt ştiuţi a 
fi înţelepţi. Ai văzut Ochiul celui care poartă cu sine pe al 
Şaptelea şi pe al Nouălea. Şi oare n-ai zărit şi n-ai recunoscut 
Inelul de pe degetul meu? Tu mi-ai văzut inelul? întrebă ea, 
întorcându-se spre Sam. 

— Nu, Stăpână, recunoscu acesta. Ca să fiu sincer, chiar 
mă întrebam despre ce tot vorbiţi. Dar, fie-mi cu iertare că spun, 
stăpânu' meu avea dreptate. Tare-aş dori să-i luaţi Inelul. Aţi 


îndrepta astfel toate lucrurile. l-aţi opri să-l mai scoată din 
văgăună pe unchiaşu' meu şi să-l arunce în drum. l-aţi face pe 
unii să plătească cu vârf şi îndesat pentru mârşăviile lor. 

— Aşa ar fi, într-adevăr, zise ea. Aşa ar începe totul. Dar, 
din păcate, nu s-ar sfârşi aici. Să nu mai vorbim despre asta. Să 
mergem. 


VIII Rămas-bun, Lórien 

În acea noapte, însoțitorii Inelului fură din nou chemaţi în 
sala lui Celeborn, şi acolo Seniorul şi Doamna lui îi întâmpinară 
cu vorbe frumoase. Dintr-una într-alta, Celeborn aduse vorba 
despre plecarea lor. 

— A sosit timpul ca aceia care vor să continue Căutarea să- 
şi împietrească inimile pentru a putea pleca din astă ţară. Cei ce 
nu vor să meargă înainte pot rămâne aici încă o vreme. Dar fie 
că plecaţi, fie că rămâneţi, nimeni nu poate fi sigur că va fi 
pace. Căci am ajuns acum în pragul sfârşitului. Cei care doresc 
să rămână pot să rămână în aşteptarea ceasului în care ori se 
vor deschide încă o dată drumurile spre lume, ori le vom cere să 
ajute pentru ultima oară Ţara Lórien. Apoi se vor putea întoarce 
pe meleagurile lor sau se pot duce la casele îndepărtate ale 
celor ce-au căzut în bătălie. 

Urmă o tăcere. 

— Cu toţii au ales să-şi continue drumul, spuse Galadriel, 
privindu-i în ochi. 

— Cât despre mine, zise Boromir, drumul meu spre casă îmi 
stă înainte, nu în urmă. 

— Aşa e, recunoscu Celeborn, dar oare merg toţi cu tine 
spre Minas Tirith? 

— Incă nu am hotărât ce drum să urmăm, răspunse 
Aragorn. Dincolo de Lothlórien n-am ştiinţă despre ce voia 
Gandalf să facă. Şi dacă-i pe-aşa, nici el nu cred că avea vreun 
gând limpede. 

— Poate că nu, acceptă Celeborn, numai că, în momentul în 
care veţi părăsi ăst meleag, nu veţi mai putea nesocoti Râul cel 
Mare. După cum ştiu unii dintre voi, între Lórien şi Gondor 
călătorii şi bagajele nu pot să-l treacă decât cu barca. Şi oare n- 
aţi aflat că podurile din Osgiliath au fost distruse, iar locurile de 
debarcare se află acum în mâinile Duşmanului? 

Pe care mal veţi călători? Drumul spre Minas Tirith pe malul 
ăsta este, cel dinspre apus; dar drumul cel drept al Căutării e la 
răsărit de Râu, pe malul întunecat. Ce mal veţi alege? 

— Dacă e să dăm ascultare sfatului meu, vom alege malul 
apusean. Drumul spre Minas Tirith, răspunse Boromir. Dar nu eu 
sunt călăuza. 

Ceilalţi nu spuseră nimic, iar pe faţa lui Aragorn se citeau 
îndoiala şi neliniştea. 


— Văd că încă nu ştiţi ce să faceţi, vorbi Celeborn. Nu e 
treaba mea să aleg în locul vostru; dar vă voi ajuta atât cât pot. 
Sunt printre voi câţiva care se pricep la bărci; Legolas, al cărui 
neam cunoaşte Râul cel repede al Pădurii; şi Boromir din 
Gondor; şi Aragorn, călătorul. 

— Şi un hobbit! sări Merry. Nu toţi hobbiţii se uită la bărci 
ca la nişte cai sălbatici. Neamul meu trăieşte pe malurile râului 
Viniac. 

— Asta e bine, consimţi Celeborn. Atunci vă voi da nişte 
bărci. Trebuie să fie uşoare şi mici, căci dacă mergeţi pe apă 
până departe, în unele locuri veţi fi nevoiţi să le luaţi în cârcă. 
Veţi ajunge la vâltorile Sarn Gebir, şi poate că, într-un târziu, la 
marea cascadă Rauros, unde râul se prăvale în jos din Nen 
Hithoel; şi nu-s acestea singurele primejdii. Bărcile vă vor uşura 
o vreme drumul. Dar nu vor putea să vă dea nici un sfat; în cele 
din urmă va trebui să părăsiţi şi bărcile, şi Râul, şi s-o apucaţi 
spre apus - sau spre răsărit. 

Aragorn nu mai contenea cu vorbele de mulţumire. Gândul 
că primeau acele bărci îl liniştea într-o măsură destul de mare, 
şi nu numai pentru că, timp de câteva zile, nu era nevoit să 
hotărască direcţia de mers. Ceilalţi păreau şi ei să fi prins ceva 
mai mult curaj. Oricare ar fi fost pericolele ce le stăteau în faţă, 
parcă li se părea mai uşor să le întâmpine plutind la vale, duşi 
de apele largi ale râului Anduin, decât să-şi târască picioarele cu 
spinările împovărate de raniţe. Doar Sam nu se arătă convins: 
pentru el, bărcile erau oricum ca nişte cai sălbatici, sau chiar şi 
mai rău, şi nici măcar pericolele din care scăpase cu viaţă nu-l 
făceau să aibă o părere mai bună despre ele. 

— Vor fi pregătite şi vă vor aştepta în port mâine înainte de 
prânz, mai spuse Celeborn. Îmi voi trimite elfii la voi dis-de- 
dimineaţă, ca să vă ajute să vă pregătiţi de drum. Acum vă 
urăm noapte bună şi somn netulburat. 

— Noapte bună, prieteni, le ură Galadriel. Dormiţi în pace. 
Nu vă frământaţi prea tare inimile în seara asta cu gânduri 
despre călătorie. Poate că potecile pe care le veţi străbate v-au 
fost de mult pregătite, cu toate că nu le vedeţi. Noapte bună. 

Drumeţii îşi luară rămas-bun şi se întoarseră la cortul lor. 
Legolas îi însoţi, căci aceasta avea să fie ultima lor noapte în 
Lothlórien şi, în ciuda cuvintelor lui Galadriel, doreau să ţină sfat 
împreună. 


Multă vreme vorbiră despre ce ar trebui să facă şi cum ar fi 
cel mai bine să încerce să ducă la bun sfârşit treaba pentru care 
porniseră la drum; dar nu reuşiră să ia nici o hotărâre. Era 
limpede că cei mai mulţi dintre ei doreau să ajungă mai întâi în 
Minas Tirith şi să scape, măcar pentru o vreme, de ameninţarea 
Duşmanului. Dacă ar fi avut cine să-i conducă, l-ar fi urmat de 
bunăvoie dincolo de Râu şi în umbra din Mordor; însă Frodo 
rămânea tăcut, iar Aragorn încă nu era hotărât. 

Planul lui fusese ca, în vreme ce Gandalf ar fi rămas cu 
ceilalţi, el să se ducă împreună cu Boromir, şi cu sabia lui ca să 
ajute la eliberarea Gondorului. Căci el credea că ceea ce i se 
arăta în vise era o chemare şi că sosise în sfârşit ora când 
moştenitorul lui Elendil trebuia să iasă în faţă şi să se înfrunte cu 
Sauron pentru putere. Dar în Moria povara lui Gandalf căzuse pe 
umerii lui; şi ştia că nu Putea lăsa Inelul în voia sorții, dacă Frodo 
refuza în cele din urmă să meargă şi el cu Boromir. Cu toate 
acestea, de ce ajutor puteau fi el sau ceilalţi lui Frodo, altul 
decât acela de a-l însoţi orbi prin întuneric? 

— Mă voi duce în Minas Tirith singur, dacă va fi nevoie, căci 
este de datoria mea să mă duc, spuse Boromir, după care tăcu o 
vreme, şezând cu privirile pironite asupra lui Frodo, ca şi cum ar 
fi încercat să citească gândurile Piticuţului. 

În cele din urmă vorbi din nou, cu glas încet, parcă mai 
mult pentru sine: 

— Dacă vrei doar să distrugi Inelul, atunci războiul sau 
armele nu vor fi de folos; iar oamenii din Minas Tirith nu-ţi pot fi 
de ajutor. Dar de vrei să nimiceşti puterea înarmată a Seniorului 
Întunecimii, atunci e o nebunie să intri fără armată pe 
pământurile lui; şi tot o nebunie e să jertfeşti... 

Se opri dintr-o dată; părea că de-abia atunci îşi dăduse 
seama că îşi rostea gândurile cu voce tare. 

— Ar fi o nebunie să jertfeşti atâtea vieţi, asta am vrut să 
spun, adăugă el. Trebuie să alegem între a apăra o fortificaţie şi 
a ne îndrepta de bunăvoie în braţele morţii. Cel puţin eu aşa văd 
lucrurile. 

Frodo citi ceva nou şi ciudat în privirea lui Boromir, ceea ce- 
| făcu să-l scruteze cu atenţie. Era limpede că gândul lui Boromir 
era altul decât cel rostit în ultimele lui cuvinte. O nebunie să 
jertfeşti, ce? Inelul Puterii? Spusese el ceva de acest soi la Sfat, 
atunci însă îl corectase Elrond şi el nu mai zisese nimic. Frodo se 


uită la Aragorn, dar acesta părea cufundat în gândurile sale şi 
nu dădea semn că ar fi auzit ce spusese Boromir. Astfel luă 
sfârşit sfatul lor. Merry şi Pippin adormiseră mai demult, iar Sam 
picotea. Noaptea era tot mai târzie. 

A doua zi dimineaţă, pe când îşi împachetau puţinele lucruri 
pe care le aveau, câţiva elfi ce vorbeau în graiul lor veniră la ei 
cu braţele încărcate de daruri: merinde şi veşminte pentru 
călătorie. Drept merinde le aduseseră nişte turte făcute din 
făină coaptă în cuptor, cu o crustă maronie şi cu miezul de 
culoarea caimacului. Gimli luă o turtă din acelea şi o privi 
neîncrezător. 

— Cram, mormăi el abia auzit, rupând un colţ şi ronţăindu-l. 

Dar expresia de pe chip i se schimbă iute şi mâncă toată 
turta cu vădită plăcere. 

— Gata, gata! strigară elfii râzând. Ai mâncat cât să-ţi 
ajungă pentru o zi întreagă de marş. 

— Am crezut că-i cram sau ceva asemănător, uscăciuni din 
alea pe care le pregătesc oamenii din Ţinutul De Jos pentru 
călătoriile în pustietate, răspunse gnomul. 

— Asta şi sunt, răspunseră elfii. Doar că noi le numim 
lembas, sau pâine pentru drum; te întremează mai mult decât 
orice mâncare pregătită de oameni, şi oricum e mai plăcută la 
gust decât cramul. 

— Chiar că este, recunoscu Gimli. Păi, e chiar mai bună 
decât turtele cu miere pe care le fac Beorningii, căci Beorningii 
sunt cei mai buni brutari din câţi cunosc pe lume; numai că în 
ziua de azi nu mai sunt chiar atât de darnici cu turtele lor când e 
vorba de străini. Voi sunteţi nişte gazde tare primitoare. 

— Totuşi, vă sfătuim să fiţi cumpătaţi cu merindele, mai 
ziseră ei. Mâncaţi câte puţin o dată, şi numai când e nevoie. 
Căci v-am dat turtele astea spre a vă fi de folos când nu veţi mai 
avea altceva. Turtele îşi vor păstra dulceaţa multe zile dacă nu 
le rupeţi şi le lăsaţi în învelişul lor de frunze, aşa cum vi le-am 
adus. Una e de ajuns să-l ţină pe un călător pe picioare vreme 
de o zi întreagă de mers istovitor, chiar şi dacă e unul dintre 
Oamenii înalţi din Minas Tirith. 

Apoi elfii despăturiră şi le dădură însoţitorilor lInelului 
veşmintele pe care le aduseseră cu ei. Pregătiseră câte o glugă 
şi o mantie după măsura fiecăruia, croite din acea pânză 
mătăsoasă şi uşoară, dar călduroasă, pe care o ţeseau cei din 


neamul Galadhrim. Greu de spus ce culoare aveau: păreau surii, 
cu o aură de amurg, acolo, sub frunzişul copacilor, dar la cea 
mai mică mişcare, sau dacă erau duse în lumină, deveneau 
verzi precum frunzele umbrite, ori cafenii, la fel ca şi pârloagele 
în noapte, ori chiar împrumutând argintiul prăfuit al apei sub 
razele stelelor. Fiecare mantie avea la gât o prinzătoare în 
formă de frunză verde vârstată cu argint. 

— Or fi vrăjite mantiile astea? întrebă Pippin, uitându-se la 
ele cu mirare. 

— Nu-ţi înţeleg întrebarea, răspunse mai-marele elfilor. 
Sunt veşminte frumoase, iar țesătura e bună, căci a fost făcută 
în ţara asta. Sunt mantii elfice, negreşit, dacă asta ai vrut să ştii. 
Frunză şi ramură, apă şi piatră; au culoarea şi frumuseţea 
tuturor acestora în lumina amurgului din Lórien cel îndrăgit de 
noi; pentru că punem gândul în tot ceea ce iubim şi în tot ceea 
ce facem. Sunt doar veşminte, nu armuri, şi nu vor opri sulița 
sau tăişul. Dar vă vor fi de folos: sunt uşoare la purtat, destul de 
călduroase sau de răcoroase, după cum e nevoie: şi veţi vedea 
cât sunt de bune să vă ferească de priviri neprietenoase, de-o fi 
să mergeţi printre stânci sau printre copaci. Şi ăsta-i semn, să 
ştiţi, de cât de mult vă preţuieşte Stăpâna. Căci ea însăşi şi 
fecioarele ei au ţesut pânza asta; şi nicicând înainte n-am dăruit 
străinilor veşminte de-ale neamului nostru. 

După ce mâncară de dimineaţă, însoțitorii Inelului îşi luară 
rămas-bun pe pajiştea de lângă fântână. Inimile le erau grele; 
căci meleagul acesta era minunat şi ajunseseră să se simtă ca 
acasă, cu toate că nu puteau ţine socoteala zilelor şi nopţilor pe 
care le petrecuseră acolo. Şi cum stăteau şi se uitau la apa cea 
albă, luminată de razele soarelui, numai ce-l văzură pe Haldir 
venind spre ei prin iarba verde a poienii. Frodo îl salută încântat. 

— Tocmai m-am întors de la Gardurile de la Miazănoapte, 
spuse elful, şi mi s-a spus să vă fiu călăuză. Valea Pârâiaşului 
Tainic e plină de aburi şi nori de fum, iar munţii sunt tulburaţi. 
Răzbat zgomote din străfundul pământului. Dacă vreunul dintre 
voi s-a gândit să se întoarcă acasă pe drumul de miazănoapte, 
vă spun că pe acolo nu se poate trece. Dar, să pornim. Drumul 
vostru o ia acum spre miazăzi. 

Pe când treceau prin Caras Galadhon, potecile verzi erau 
pustii; dar deasupra lor, în copaci, se auzeau voci nenumărate, 
care murmurau şi cântau. Ei însă mergeau tăcuţi. Într-un târziu, 


Haldir începu să coboare clinele sudice ale colinei şi nu după 
mult timp ajunseră din nou la poarta cea mare, de care atârnau 
felinarele, şi la podul alb; şi astfel ieşiră, lăsând în urmă oraşul 
elfilor. Apoi se abătură de la drumul pietruit şi o luară pe o 
potecă ce ducea spre un desiş de copaci-mallorn, şi de acolo 
mai departe, şerpuind printre măguri împădurite, cufundate în 
umbre argintii, tot mai la vale, spre sud şi spre est, către 
malurile Râului. 

Străbătuseră aproape zece mile, se făcuse de amiază, când 
ajunseră la un zid înalt şi verde. Trecând printr-o deschizătură, 
se pomeniră că pădurea rămăsese în spatele zidului. Inaintea lor 
se afla o pajişte lungă, acoperită cu iarbă lucitoare, stropită cu 
nişte e/anor aurii ce sclipeau în soare. La capătul celălalt, 
pajiştea se îngusta într-o limbă de pământ cuprinsă între două 
margini luminoase: la dreapta, spre apus, Râul Argintului curgea 
scăpărător; la stânga, spre răsărit, Râul cel Mare îşi revărsa 
apele întinse, adânci şi întunecate. Pe malurile îndepărtate, 
pădurile se continuau spre miazăzi cât cuprindeai cu ochii, dar 
țărmurile erau mohorâte şi pustii. Nici un mallorn nu-şi răşchira 
ramurile grele de galbenul auriu dincolo de Ţara Lórien. 

Pe malul Râului Argintului, ceva mai departe de locul unde 
se întâlneau cele două ape, se găsea un debarcader din piatră 
albă şi lemn alb. Acolo erau legate multe bărci şi barje. Unele 
erau viu colorate, vopsite în argintiu, auriu şi verde şi lucind în 
soare, dar cele mai multe erau ori albe, ori cenuşii. Trei bărci 
mici, cenuşii, fuseseră pregătite pentru călători, iar câţiva elfi le 
şi încărcau cu merinde şi celelalte lucruri ale lor, la care 
adăugară colaci de funii, câte trei la fiecare barcă. Funiile erau 
subţiri, dar trainice, mătăsoase la atingere şi cenuşii la culoare, 
la fel ca mantiile elfice. 

— Ce-s astea? întrebă Sam, luând în mână un colac ce se 
afla pe pajişte. 

—  Funii, precum vezi, răspunse elful de lângă bărci. 
Niciodată să nu porniţi la drum fără frânghie. Şi să fie lungă, 
trainică şi uşoară. Cum sunt astea. Pot să fie de ajutor la multe 
nevoi. 

— Mie-mi spui, zise Sam. Am pornit la drum fără funie şi de 
atunci mă roade gândul ăsta. Dar eu întrebam din ce-s făcute, 
pentru că mă pricep cât de cât cum se fac funiile: moştenire de 
familie, ca să zic aşa. 


— Sunt făcute din hith/ain, răspunse elful, dar acum nu-i 
vreme să-ţi dezvălui secretul lor. De ştiam că-ţi place acest 
meşteşug, te-am fi învăţat multe. Dar, din păcate, până te vei 
mai întoarce pe meleagurile astea, trebuie să te mulţumeşti cu 
darul nostru. Şi să-ţi fie de trebuinţă. 

— Haideţi, le zise Haldir. Totul e gata. Urcaţi în bărci. Numai 
cu mare grija prima dată! 

— Şi nu uitaţi ce vă spunem acum, ziseră ceilalţi elfi. 
Bărcile astea sunt uşoare, puternice, şi nu seamănă cu nici o 
altă barcă a altor seminţii. Nu se scufundă, oricât le-aţi încărca 
de mult; dar sunt năbădăioase dacă nu vă pricepeţi să le 
mânuiţi. Mai înţelept ar fi să vă deprindeţi aici, la debarcader, să 
urcați şi să coborâţi din ele, înainte s-o porniţi pe râu la vale. 

Drumeţii se împărţiră astfel; Aragorn, Frodo şi Sam într-o 
barcă; Boromir, Merry şi Pippin în alta; iar în a treia Legolas şi 
Gimli, care între timp se împrieteniseră la cataramă. In această 
ultimă barcă fusese încărcată cea mai mare parte a raniţelor şi a 
celorlalte obiecte. Bărcile aveau vâsle cu coadă scurtă şi cu 
lopeţi late, în formă de frunză. După ce urcară cu toţii, Aragorn 
porni în susul râului, într-o mică plimbare de încercare. Curentul 
era iute, aşa încât înaintau încet. Sam şedea la prova, cu mâinile 
încleştate de marginile bărcii şi uitându-se la țărm cu părere de 
rău. Soarele care scăpăra în unde îl orbea. Trecuseră de pajiştea 
verde a Limbii - aici, copacii coborau chiar până la apă. Ici şi 
colo, frunze galbene se scuturau şi curgeau la vale, duse de 
undele încreţite. Văzduhul era luminos şi neclintit şi, în afară de 
cântecul îndepărtat, din înalt, al ciocârliilor, restul era cufundat 
într-o tăcere deplină. 

Luară o cotitură strânsă a râului şi numai ce văzură o 
lebădă uriaşă, plutind mândră la vale, înspre ei. Apa se unduia 
în valuri mici de-a dreapta şi de-a stânga pieptului alb, sub gâtul 
arcuit al pasării. Ciocul îi lucea precum aurul șlefuit, iar ochii îi 
scăpărau ca doi tăciuni aşezaţi în două pietre galbene: aripile ei 
albe, la fel de uriaşe, erau ridicate pe jumătate. O muzică o 
însoțea în coborârea ei pe râu la vale; şi deodată îşi dădură 
seama că era o corabie, făurită şi cioplită cu măiestria elfilor, 
astfel încât să semene cu o lebădă. Doi elfi în straie albe o 
mânuiau cu ajutorul a două vâsle negre. In mijlocul corăbiei 
stătea Celeborn, iar în spatele lui, Galadriel, înaltă, veşmântată 
în alb; o coroniţă de flori aurii îi împodobea părul, iar în mână 


ţinea o harpă la care cânta. Trist şi dulce era sunetul vocii ei în 
aerul rece şi limpede: 

Am cântat frunzişuri de-aur şi frunzişuri au crescut, 

Şi de vânt, porni şi vântul peste-al ramurilor scut 

Pîn' la Soare, pîn' la Lună, Spuma-n cerul ei marin, 

Şi creştea Copac de aur sus pe țărm la Ilmarin. 

Prin etern amurg sub stele, în Eldamer el lucea 

Unde-s effii, la Tirion lângă ziduri, ca o stea. 

Acolo frunziş de aur - aici lacrima ce doare, 

Elfii căutând cu jale peste Mări Despărţitoare. 

Ah, Lórien! Dar vine iarna, fără frunze, zile moarte. 

Frunzele în râu căzură, Râul curge mai departe. 

Ah, Lórien! Pe ţărmul ăsta stăm cam prea de multă 

vreme. 

Ce corabie cântarea-mi ar putea acum să cheme? 

Împletit-am flori de aur în cununa veştejita - 

Cine-ar fi să mă întoarcă peste-o Mare nesfârşită? 

Aragorn îşi opri barca atunci când Lebăda-corabie ajunse în 
dreptul lor. Doamna îşi sfârşi cântecul şi-i salută. 

— Am venit să ne luăm un ultim rămas-bun, spuse ea, şi să 
vă binecuvântăm plecarea din ţara noastră. 

— Aţi fost oaspeţii noştri, spuse Celeborn, dar încă nu aţi 
şezut cu noi la masă, de aceea vă poftim la o masă de 
despărţire, aici, între apele curgătoare ce vă vor purta departe 
de Lórien. 

Lebăda trecu lin mai departe, spre debarcader, iar drumeţii 
îşi întoarseră bărcile şi o urmară. Masa fu pregătită acolo, pe 
iarba verde de la capătul Limbii Egladil; dar Frodo mâncă şi bău 
puţin, luând seama doar la frumuseţea Doamnei şi a vocii ei. 
Acum nu-i mai părea amenințătoare sau înspăimântătoare, şi 
nici că ar fi fost în stăpânirea cine ştie căror puteri misterioase. 
Ci o vedea aşa cum le apăreau uneori elfii oamenilor din zilele 
noastre: aici, de faţă, şi totuşi depărtată, o imagine vie a ceea 
ce fusese lăsat mult în urmă de scurgerea Timpului. 

După ce băură şi mâncară aşezaţi pe iarbă, Celeborn le 
vorbi din nou despre călătoria lor şi, ridicând mâna, arătă spre 
sud, unde se găseau pădurile, dincolo de fâşia Limbii. 

— Veţi cobori pe râu la vale şi veţi vedea că vor fi tot mai 
rari copacii, până veţi ajunge la un ţinut sterp. Acolo, Râul curge 
prin văi pietroase, printre platouri înalte, până când, într-un 


târziu, va întâlni insula cea înaltă, numită Stânca lascăi, sau Toi 
Brandir, cum îi spunem noi. Acolo râul îşi avântă braţele în jurul 
malurilor abrupte ale insulei şi apoi se prăvăleşte, cu vuiet mare 
şi cu ceţuri peste cataractele Rauros, până jos în Nindalf, sau 
Tunetul Umed în graiul vostru. E un ţinut întins, de smârcuri 
stătute, unde râul e tare întortocheat şi se desparte într-o 
sumedenie de braţe. Acolo se varsă râul Scăldătorii Enţilor prin 
multe guri, după ce iese din Pădurea Fangorn de la Soare- 
Apune. În jurul acestuia, de partea asta a Râului cel Mare, se 
întinde Rohan. De partea cealaltă sunt mohorâtele dealuri Emyn 
Muil. Acolo vântul bate de la soare-răsare, căci ele sunt 
îndreptate spre Smăârcurile Morților şi spre Meleagul Noman, 
până departe spre Cirith Gorgor şi porţile întunecate din Mordor. 

Boromir şi oricare dintre voi care veţi merge să căutaţi 
Minas Tirith, veţi face bine să lăsaţi în urmă Râul cel Mare 
deasupra cataractelor Rauros şi să traversaţi Scăldătoarea 
Enţilor până nu ajunge la mlaştini. Dar nu urcați prea mult în 
susul pârâului aceluia, şi nici nu vă adânciţi în Pădurea Fangorn. 
E un meleag ciudat acela, şi prea puţin cunoscut. Am, însă, 
credinţa că Boromir şi Aragorn nu au nevoie de acest sfat. 

— Am auzit şi noi, cei din Minas Tirith, pomenindu-se de 
Fangorn, spuse Boromir. Dar ce-am aflat mi se par poveşti 
pentru adormit copiii. Tot ce se întinde de la miazănoapte de 
Rohan este pentru noi atât de îndepărtat, încât numai cu 
închipuirea putem străbate meleagurile acelea. Din străvechime 
Fangorn se afla la hotarele noastre; dar multe generaţii de-ale 
oamenilor s-au stins, de când vreunul dintre noi i-a călcat 
pământul, ca să poată vedea cât de adevărate sau neadevărate 
sunt legendele ce au ajuns la noi în decursul vremii. 

Mi s-a întâmplat şi mie să pătrund, când şi când, în Rohan, 
dar niciodată n-am străbătut ţinutul până în părţile lui de la 
miazănoapte. De câte ori am fost trimis ca sol, am traversat 
Strunga pe la poalele Munţilor Albi şi apoi râul Isen şi Torentul 
Cenuşiu până în Meleagul de la Miazănoapte. Lungă şi 
obositoare călătorie. Patru sute de leghe, după socoteala mea, 
şi multe luni; mi-am pierdut şi calul în Tharbad, la vadul pe unde 
se trece Torentul Cenuşiu. După acea călătorie şi după drumul 
străbătut acum, cu însoțitorii Inelului, nu mă îndoiesc că voi 
reuşi să găsesc o cale prin Rohan şi chiar şi prin Fangorn, dacă 
va fi nevoie. 


— Atunci nu trebuie să spun mai mult decât am spus, zise 
Celeborn. Dar nu nesocoti poveştile din străvechime; căci 
adeseori se poate întâmpla ca bătrânele să păstreze în 
amintirile lor vorbe pe care alte dăţi şi cei înţelepţi aveau 
trebuinţă să le cunoască. 

Galadriel se ridică din iarbă şi, luând o cupă din mâna uneia 
dintre fecioarele ei, o umplu cu mied alb şi i-o dădu lui Celeborn. 

— E vremea să bem cupa despărțirii, spuse ea. Bea, Senior 
al Galadhrimilor. Şi nu-ţi lăsa inima să se întristeze, chiar dacă 
noaptea urmează amiezii, şi amurgul nostru e pe aproape de- 
acum. 

Apoi duse cupa fiecăruia dintre însoțitorii Inelului şi îi rugă 
să bea, după care le ură drum bun. Dar, după ce băură toţi, ea 
le spuse să se aşeze la loc în iarbă, iar ei şi lui Celeborn li se 
aduseră două jilţuri. Fecioarele din suită stăteau tăcute în jurul 
Doamnei lor. Galadriel ramase o vreme cu privirile aţintite 
asupra oaspeţilor ei. Într-un târziu vorbi: 

— Am băut cupa despărțirii şi umbrele se lasă între noi. Dar 
înainte să plecaţi, v-am adus cu mine în corabie daruri pe care 
Seniorul şi Doamna Galadhrimilor vi le dăruiesc acum în 
amintirea Ţării Lothlórien. 

Apoi îi chemă la sine pe fiecare în parte. 

— lată darul lui Celeborn şi al lui Galadriel pentru 
conducătorul grupului vostru, zise ea, privind la Aragorn şi 
dăruindu-i o teacă pe măsura sabiei lui. 

Pielea era acoperită cu o dantelărie de flori şi frunze lucrate 
în argint şi aur, peste care, încrustate în nestemate fără număr, 
se înşirau în rune elfice numele sabiei, Anduril, şi obârşia ei. 

— Tăişul ce e scos din această teacă nu se va păta şi nu se 
va frânge nici chiar de-i biruit, mai spuse ea. Dar oare este ceva 
anume ce ţi-ai dori de la mine la despărţire? Căci întunericul va 
cobori între noi şi este cu putinţă să nu ne mai fie dat să ne 
revedem, decât cine ştie când de-acum încolo, pe un drum ce 
nu are întoarcere. 

lar Aragorn răspunse: 

— Doamnă, îmi ştii dorinţa şi singura comoară pe care de 
mult o caut. Numai că nu-ți stă în putere să mi-o dăruieşti, chiar 
dacă ai vrea; şi doar prin întuneric voi ajunge la ea. 


— Totuşi, poate că aceasta îţi va uşura inima, spuse 
Galadriel. Căci mi-a fost lăsată în grijă pentru a ţi-o da ţie, de vei 
trece prin ţara asta. 

Din poală ridică o piatră mare, de un verde-translucid, într- 
o lucrătură de argint de forma unui vultur cu aripile întinse; 
ţinând-o aşa ridicată, nestemata scăpără precum o rază de 
soare scăpată printre frunzele primăverii. 

— Această piatră am dăruit-o fiicei mele, Celebrian, iar ea 
fiicei ei; şi acum ajunge la tine, ca un semn de speranţă. In 
acest ceas ai să iei numele ce ţi-a fost prorocit, Elessar, Piatra 
Elfilor din casa lui Elendil! 

Aragorn luă piatra şi o prinse la pieptul lui, iar cei care o 
văzură se minunară; căci până acum nu băgaseră de seamă cât 
de înalt şi de regesc apărea în faţa lor Aragorn, şi era ca şi cum 
toţi anii aceia mulţi de încercări căzuseră de pe umerii lui. 

— Îți mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai dat, spuse 
el, Doamnă a Ţării Lórien, din care s-au născut Celebrian şi 
Arwen, Steaua înserării, ce alte cuvinte de laudă să-ţi rostesc? 

Doamna îşi înclină capul şi se răsuci spre Boromir, căruia îi 
dărui un brâu de aur, iar lui Merry şi Pippin le dădu centuri de 
argint, fiecare având o cataramă ca o floare aurie. Lui Legolas îi 
dărui un arc, asemenea acelora folosite de neamul 
Galadhrimilor, mai lung şi mai puternic decât arcurile din Codrul 
Intunecimii, cu o coardă împletită din păr-elfic. O dată cu arcul îi 
mai dădu şi o tolbă cu săgeți. 

— Pentru tine, micule grădinar şi iubitor de copaci, i se 
adresă ea lui Sam, nu am decât un dar mic. 

li aşeză în palmă o cutiuţă din lemn cenuşiu nelăcuit şi fără 
alt ornament decât o singură rună de argint pe capac. 

— G-ul ăsta e de la Galadriel, explică ea, dar poate fi şi de 
la cuvântul grădină, din graiul vostru. Înăuntru vei găsi pământ 
din grădina mea. Încă are puterile pe care i le dă 
binecuvântarea lui Galadriel. Nu-ţi va ţine de foame pe drum, 
nici nu te va apăra de vreo primejdie; dar dacă-l păstrezi bine şi 
într-o bună zi vei fi ajuns din nou la tine acasă, atunci poate că 
te va răsplăti. Chiar dacă vei găsi totul sterp şi părăsit, poate că 
vor fi niscaiva grădini rămase în Pământul de Mijloc ce vor înflori 
precum grădina ta dacă vei împrăştia acest pământ acolo. 
Atunci îţi vei aminti de Galadriel preţ de o clipă şi vei întrezări 
îndepărtatul Lórien pe care nu l-ai văzut decât în vremea iernii 


noastre. Căci primăvara noastră şi vara noastră au trecut şi 
nicicând nu vor mai fi văzute pe faţa pământului, decât în 
amintire. 

Sam se îmbujoră până în vârful urechilor şi bâigui ceva 
neînțeles, strângând cutia la piept şi înclinându-se cât putu mai 
mult. 

— Şi ce dar ar putea un gnom să ceară de la elfi? se 
întoarse Galadriel spre Gimli. 

— Nici unul, Doamnă, răspunse Gimli. Pentru mine e de 
ajuns că am văzut-o pe Doamna Galadhrimilor şi că i-am auzit 
vorbele blânde. 

— Aţi auzit, elfilor? strigă ea către cei din jur. Să mai zică 
vreunul că gnomii sunt hrăpăreţi şi nepoliticoşi. Dar nu mă 
îndoiesc, Gimli, fiu al lui Gl6in, că doreşti ceva pe care eu ţi l-aş 
putea dărui. Numeşte-l, rogu-te. N-ai să rămâi tu singurul 
oaspete fără nici un dar. 

— Nimic nu doresc, Lady Galadriel, spuse Gimli, înclinându- 
se până-n pământ şi murmurând: Nimic, în afară de... doar 
dacă-mi este îngăduit să cer, nu, să numesc o singură şuviţă din 
părul tău, care întrece orice aur de pe lume, aşa cum stelele 
întrec nestematele minelor. Nu cer un asemenea dar. Însă mi-ai 
cerut să-l numesc. 

Elfii se foiră şi murmurară miraţi, iar Celeborn îl privi uimit 
pe gnom, dar Doamna zâmbi. 

— Se spune că măiestria gnomilor zace în mâinile lor, nu în 
vorbele lor, zise ea, dar asta nu e adevărat în ce-l priveşte pe 
Gimli. Căci nimeni până acum nu şi-a mărturisit în faţa mea o 
dorinţă atât de îndrăzneață şi de măgulitoare totodată. Şi cum 
să-l refuz, când chiar eu i-am cerut să vorbească? Dar, 
lămureşte-mă, ce-ai face cu un asemenea dar? 

— L-aş păstra ca pe o comoară, Doamnă, răspunse el, în 
amintirea vorbelor pe care mi le-ai spus prima oară când ne-am 
întâlnit. Şi dacă mă voi întoarce vreodată în fierăriile din ţara 
mea, o voi încastra în cristal fără moarte şi o voi lăsa drept 
moştenire urmaşilor mei ca un zălog de bunăvoință între Munte 
şi Pădure, până la ceasul din urmă. 

Atunci Doamna îşi despleti una dintre cosiţele ei lungi, tăie 
trei şuviţe aurii şi le puse în palma lui Gimli, iar apoi spuse: 

— O dată cu şuviţele, primeşte şi aceste vorbe: nu fac nici o 
prorocire căci orice prorocire este zadarnică acum: de o parte se 


află întunericul, de cealaltă speranţa. Dar dacă speranţa nu se 
va dovedi deşartă, atunci îţi spun, Gimli, fiu al lui Gl6in, că din 
mâinile tale se va revărsa aurul, dar tu nu vei ajunge nicicând 
sub stăpânirea lui. 

— lar ţie, Purtător al Inelului, se întoarse ea spre Frodo, ţie 
mă adresez ultimul, cu toate că nu eşti ultimul în gândurile 
mele. lată ce-am pregătit pentru tine. 

Zicând acestea, ridică o sticluţă de cristal: la cea mai mică 
mişcare cristalul scânteia şi raze albe de lumină ţâşneau din 
palmele ei. 

— În această sticluţă, continua ea, e prinsă lumina stelei 
Eărendil, ce se află în mijlocul apelor din fântâna mea. Va 
străluci cu şi mai multă putere când te vei afla în miez de 
noapte. Să-ţi slujească drept lumină în locuri întunecoase, când 
toate lumini sunt stinse în jurul tău. Să-ţi aminteşti de Galadriel 
şi de Oglinda ei. 

Frodo luă sticluţa şi în acea clipă, când cristalul se afla încă 
între ei doi, el o revăzu pe Galadriel aşa cum stătuse ca o regină 
măreaţă şi frumoasă, dar prin nimic înspăimântătoare. Se 
înclină, dar nu găsi nici o vorbă pe care să i-o spună. 

Doamna se ridică, iar Celeborn îi conduse spre debarcader. 
O lună galbenă străjuia pământul verde al Limbii, apa scânteia 
argintie. În sfârşit totul era pregătit. Însoţitorii lInelului îşi 
ocupară locurile în bărci, la fel ca şi prima dată. Strigând cuvinte 
de rămas-bun, elfii din Lórien îi împinseră cu ajutorul unor prăjini 
lungi, din lemn cenuşiu, până în mijlocul curentului, iar apele 
încreţite îi purtară încet la vale. Călătorii şedeau nemişcaţi şi 
fără să vorbească. Pe malul înverzit, chiar la capătul Limbii de 
pământ, Lady Galadriel stătea singură şi tăcută. Când trecură 
prin dreptul ei, se uitară într-acolo şi ochii lor o urmăriră cum se 
depărta uşor de ei, legănată de ape. Căci lor aşa li se părea: 
Lórien aluneca în urmă, ca o corabie luminoasă, cu copaci 
fermecaţi drept catarge, plutind spre ţărmuri uitate, în vreme ce 
ei şedeau neputincioşi pe marginea unei lumi cenuşii, 
desfrunzite. 

În vreme ce ei priveau astfel, Râul Argintului se uni cu 
undele Râului cel Mare, iar bărcile lor se răsuciră şi începură să 
alunece tot mai repede, spre răsărit. Silueta albă a Doamnei 
devenea tot mai mică, pe măsură ce se depărta. Acum lucea ca 
o fereastră de sticlă pe un deal îndepărtat, scăldat de razele 


apusului, sau ca un lac văzut în zare de pe vârful unui munte; un 
cristal căzut în poala pământului. Apoi lui Frodo i se păru că o 
vede înălţându-şi braţele într-un ultim rămas-bun, iar din 
depărtare, dar pătrunzător de limpede, se auzi, purtată de vânt, 
vocea ei care cânta. Numai că acum cânta în graiul străvechi al 
elfilor de dincolo de Mare, cuvinte pe care el nu le pricepea: 
minunată era melodia, însă n-avea darul să-i mângâie sufletul. 
Dar, după cum se întâmplă cu vorbele rostite în elfică, şi 

acestea rămaseră gravate în amintirea lui şi mult mai târziu el le 
repetă cât mai aidoma cu putinţă: graiul era acelaşi cu al tuturor 
cântecelor elfice şi pomenea de lucruri prea puţin ştiute în 
Pământul de Mijloc: 

Ai! lauri€ lantar lassi surinen, 

yeni únótimë ve rámar aldaron! 

yeni ve lint€ yuldar avânier, 

mi oromardi liss&-miruvâreva, 

Andúnë peua, Vardo tellumar, 

nu luini yassen tintilar i eleni, 

omaryo airetári-lír,gnen. 


Sí man i yulma nin enquantuva? 


An sí Tintallë Varda Oiotossëo, 

ve fanyar máryat Elentári ortanë, 

ar ilyë tier undulávë lumbulë: 

ar sindanóriello eaita mornië, 

i falmalinnar imbë met, 

ar hísië untupa Calaciryo miri oialë. 

Si vanwa ná, Romello vanwa, Valimar! 


Namăriă! Nai hiruvalyă Valimar! 
Nai elyë hiruva! Namárië! 

„Ah! precum aurul cad frunzele în vânt, ani îndelungi, 
nenumărați precum ramurile copacilor! Anii cei lungi au trecut 
asemenea sorbiturilor iuți din dulcele mied, în sălile prea înalte 
dincolo de Apusime, sub bolțile albastre ale Vardei, pe care 
stelele tremură în cântarea vocii ei, binecuvântată şi regească. 
Cine-mi va reumple pocalul? Căci de-acum Vestala, Varda, 
Regina Stelelor, de pe Muntele Veşnic Alb, şi-a înălţat mâinile 
precum norii, toate cărările sunt cufundate în umbre şi, în afara 
hotarelor țarii cenușii, întunericul zace pe valurile înspumate 


dintre noi, şi pâcla acoperă întru veşnicie nestematele din 
Calacirya. Pierdut, pierdut pentru cei de la Răsărit este Valimar! 
Cu bine! Poate că voi îl veţi regăsi pe Valimar. Poate că şi voi îl 
veţi regăsi. Cu bine!" Varda era numele acelei Stăpâne căreia 
elfii de pe aceste meleaguri ale înstrăinării îi spuneau Elbereth. 


Pe neaşteptate, Râul făcu o cotitură şi malurile se înălţară 
de ambele părţi, acoperind de tot luminile din Lórien. Pe acest 
pământ minunat Frodo nu se va mai întoarce niciodată. 

Călătorii se răsuciră cu faţa spre râul ce-i purta la vale; 
soarele se afla înaintea lor, orbindu-le ochii ce înotau în lacrimi. 
Gimli plângea fără să se ruşineze. 

— Mi-a fost dat să văd ultima dată ceea ce-a fost mai 
frumos pe lumea asta, îi spuse el lui Legolas, tovarăşul său de 
barcă. De-aici încolo nimic nu va mai fi frumos pentru mine, în 
afară de ce mi-a dăruit ea. 

Işi duse mâna la piept. 

— Spune-mi, Legolas, de ce-am venit în această călătorie a 
Căutării? Prea puţin ştiam înainte unde se află primejdia. Elrond 
n-a vorbit în răspăr când ne-a spus că nu putem prevedea ce ne 
aşteaptă pe drum. Mă temeam de chinuri în puterea nopţii, şi 
tot nu m-au făcut să renunţ. Dar n-aş fi venit de-aş fi ştiut că 
primejdia zace în lumină şi bucurie. Şi iată că despărţirea asta 
mi-a pricinuit cea mai dureroasă rană, chiar dacă în această 
noapte mi-ar fi fost sortit să ajung drept până la Seniorul 
Întunecimii. Vai de tine, Gimli, fiu al lui Gl6in. 

— Ba nu, făcu Legolas. Vai de noi toţi. Şi de cei care umblă 
prin lume în zilele ce vor veni. Căci aşa ni-e dat: să găsim şi să 
pierdem, cum li se pare tuturor celor ce se află într-o barcă pe 
apă curgătoare. Dar eu te socotesc binecuvântat, Gimli, fiu al lui 
Gl6in: pentru ceea ce-ai pierdut pătimeşti prin propria vrere, 
căci ai fi putut alege şi altfel. Nu ţi-ai părăsit tovarăşii de drum, 
şi cea mai neînsemnată răsplată ce o vei primi pentru aceasta 
va fi aceea că amintirea Ţării Lothlórien va rămâne veşnic 
limpede şi nepătată în inima ta; nu va păli, şi nici nu va 
îmbătrâni. 

— Poate, şi-ţi mulţumesc pentru ce mi-ai spus. Cuvinte 
adevărate, fără îndoială; dar ce rece e mângâierea lor. Inima nu- 
şi doreşte amintiri. Amintirea e doar o oglindă, fie ea la fel de 
limpede precum apele lacului Kheled-zâram. Sau cel puţin asta 


e ceea ce spune inima lui Gimli, gnomul. Poate că elfii văd altfel 
lucrurile. Adevărat e că am auzit că pentru ei amintirea se 
aseamănă mai mult cu lumea adevărată decât cu un vis. Nu şi 
pentru gnomi. Dar să nu mai vorbim despre asta. Ingrijeşte-te 
de barcă. E cufundată mult în apă din pricina raniţelor ăstora, iar 
Râul cel Mare curge iute. N-am poftă să-mi înec durerea în apă 
rece. 

Luă o vâslă şi ţinu cârma spre malul apusean, urmând 
barca lui Aragorn, care se afla înaintea lor şi care ieşise de-acum 
din mijlocul curentului. 

Şi astfel îşi continuară însoțitorii Inelului drumul lor lung în 
josul râului lat şi repede, mereu spre miazăzi. Păduri desfrunzite 
acopereau ambele maluri, până la marginea apei, încât nu se 
zărea nici o palmă din pământurile ce se întindeau dincolo de 
ele. Vântul îşi potolise suflarea, iar Râul curgea fără cel mai mic 
zgomot. Nici un ciripit de pasăre nu spărgea tăcerea. Soarele 
deveni ceţos pe măsură ce ziua înainta, până ajunse să se 
întrezărească pe un cer palid, ca o perlă albă şi îndepărtată. 
După care dispăru la orizontul apusean şi amurgul cobori iute, 
urmat de o noapte cenuşie, neînstelată. Ei plutiră mai departe şi 
în orele târzii, întunecate şi tăcute, ale nopţii, cârmindu-şi 
bărcile pe sub umbrele atârnânde ale pădurilor de la apus. 
Copaci uriaşi treceau pe lângă ei ca nişte stafii, împingându-şi 
rădăcinile răsucite şi însetate prin pâclă până în apă. 
Inspăimântătoare noapte, şi rece. Frodo stătea şi asculta 
plescăitul şi bolborositul stins ale undelor ce se strecurau printre 
rădăcinile copacilor şi printre bucăţile de lemn strânse aproape 
de mal, dar la un moment dat capul i se lăsă pe piept şi căzu 
într-un somn chinuit. 


IX Râul cel Mare 

Frodo fu trezit de Sam. Văzu că stătea întins, bine învelit, 
sub nişte copaci înalţi, cu trunchiurile fumurii, într-un colţ liniştit 
al pădurii de pe malul vestic al Râului cel Mare, Anduin. Dormise 
toată noaptea; cenuşiul dimineţii răzbătea palid prin rămurişul 
desfrunzit. Gimli trebăluia lângă un foc mic, aprins în apropiere. 

Porniră la drum fără să aştepte să se lumineze bine de ziuă. 
Nu neapărat pentru că ardeau de nerăbdare să grăbească spre 
sud: erau mulţumiţi că-i mai despărţeau câteva zile de 
momentul în care trebuiau să ia o hotărâre, şi asta înainte să 
ajungă la Rauros şi la Insula Stânca lascăi; încât se lăsau purtaţi 


de ritmul Râului, nedorind să grăbească spre primejdiile ce le 
stăteau în faţă, oricare ar fi fost calea pe care aveau s-o aleagă 
în cele din urmă. Aragorn le îngădui să plutească în voie, cu grijă 
doar să-şi cruţe forţele pentru oboseala ce avea să vină. Dar 
ţinea cu stăruinţă ca măcar să o pornească la drum cât mai 
devreme în fiecare dimineaţă şi să călătorească până târziu 
noaptea; căci în inima lui simţea că nu mai era timp de pierdut 
şi se temea că Seniorul Întunecimii nu stătuse cu mâinile 
încrucişate cât lânceziseră ei în Lorien. 

In acea zi nu văzură nici un semn că duşmanul ar fi prin 
preajmă, şi nici în următoarea. Orele cenuşii, monotone, treceau 
fără să se întâmple ceva deosebit. În a treia zi, pe măsură ce 
treceau orele călătoriei lor, peisajul se schimba treptat: pădurea 
se rări, până dispăru cu totul. Pe malul răsăritean, la stânga lor, 
văzură un perete continuu de povârnişuri nedefinite, care se 
înălţau spre cer; maronii, uscate, de parcă un pârjol trecuse 
peste ele, nelăsând în urmă nici un lujer verde: o pustietate 
neprietenoasă, nici măcar un copac frânt sau o piatră golaşă 
care să mângâie puţin goliciunea. Ajunseseră la Pământurile 
Maronii, cuprinse între Codrul Întunecimii de la Miazăzi şi 
măgurile Emyn Muil. Ce molimă sau război sau altă lucrare 
neştiută a Duşmanului prăpădise într-atât acel meleag, nici 
Aragorn nu ştia. 

La vest, la dreapta lor, pământul era la fel de despuiat de 
copaci, însă era drept şi din loc în loc acoperit cu întinderi mari 
de iarbă verde. De partea aceasta a Râului treceau pe lângă 
păduri de trestii uriaşe, atât de înalte încât, plutind în foşnet de 
apă cu bărcile lor mici de-a lungul marginilor fremătânde, 
privirile hobbiţilor nu puteau zări nimic din ce se afla dincolo de 
ele, spre soare-apune. Panaşul trestiilor, închis la culoare şi 
veşted, se apleca şi se legăna în adierea rece, susurând trist. 
Când şi când, prin spărturi, Frodo prindea frânturi de coline 
domoale, în spatele lor, în depărtare, dealuri scăldate în lumina 
apusului, iar la orizont o linie sură, semn că acolo se afla lanţul 
cel mai sudic al Munţilor Ceţoşi. 

Nici o altă vietate nu se zărea, în afară de păsări. Şi erau 
multe, pichere mici ce fluierau şi piuiau printre trestii, dar 
rareori se lăsau văzute. O dată sau de două ori auziră foşnetul 
grăbit şi tânguirea aripilor de lebădă, iar când îşi ridicară 


privirile zăriră un stol întreg, ca o falangă militară, ce împânzise 
cerul. 

— Lebede! exclamă Sam. Şi încă din cele mari şi puternice. 

— Da, zise Aragorn, sunt lebede negre. 

— Cât de uriaş şi de gol şi de jalnic arată ţinutul ăsta, spuse 
Frodo. Intotdeauna am crezut că, dacă ne îndreptăm spre 
miazăzi, o să se facă mai cald şi o să fie totul mai vesel în jur şi 
iarna o să rămână pentru totdeauna în urmă. 

— Incă n-am ajuns atât de departe înspre miazăzi, 
răspunse Aragorn. E încă iarnă şi suntem departe de mare. Aici 
lumea e rece până vine dintr-o dată primăvara, şi se poate să 
mai avem parte chiar şi de zăpadă. Departe la vale, în Golful 
Belfalas, spre care curge Anduinul, este cald şi vesel, sau aşa ar 
trebui să fie dacă n-ar exista Duşmanul. Dar aici nu suntem, 
după socoteala mea, la mai mult de şaizeci de leghe depărtare 
de Meleagul de la Miazăzi unde se află Comitatul vostru, şi încă 
avem de străbătut multe sute de mile. Voi vă uitaţi acum spre 
sud-vest, peste câmpiile Obştei Călăreţilor, ţara Stăpânilor de 
Cai. Nu peste mult vom ajunge la gurile râului Lumina Stinsă, 
care vine dinspre Fangorn ca să se unească acolo cu Râul cel 
Mare. Acesta este hotarul de la miazănoapte al Ţinutului Rohan; 
şi din străvechime tot ceea ce s-a aflat între pârâul Lumina 
Stinsă şi Munţii Albi a fost al neamului rohirrimilor. Un ţinut 
bogat, primitor, cu o iarbă ce nu se găseşte nicăieri altundeva; 
dar în zilele acelea grele, nimeni nu mai cuteza să trăiască în 
preajma Râului sau să se apropie călare de țărmurile lui. O fi 
Anduinul un râu mare, dar orcii îşi pot trimite săgețile până 
departe pe malul celălalt; şi am auzit spunându-se că în ultima 
vreme au cutezat chiar să treacă râul şi să vâneze hergheliile şi 
armăsarii din Rohan. 

Sam îşi plimbă neliniştit privirile de la un mal la celălalt. 
Copacii i se păruseră duşmănoşi înainte, căci îi bănuia 
ascunzând ochi tainici şi primejdii ce stăteau la pândă; acum, 
însă, tare şi-ar fi dorit să mai fie înconjurați de copaci. Prea erau 
neocrotiţi însoțitorii Inelului, îşi spunea el, aşa cum pluteau în 
bărcuţele acelea deschise, în mijlocul unor meleaguri lipsite de 
orice adăpost şi pe apele unui râu care se găsea la hotarul 
războiului. 

Ziua următoare şi încă o zi după aceea, în vreme ce-şi 
continuau călătoria pe râu la vale, purtaţi neabătut spre 


miazăzi, sentimentul acesta de nesiguranţă îi cuprinse pe toţi. O 
zi întreagă făcură cu schimbul la vâsle, ca să înainteze mai 
repede. Malurile alunecau pe lângă ei. Curând, Râul se lăţi şi 
deveni mai puţin adânc; la est, ţărmul era tot mai stâncos, iar 
din apă apăreau bancuri de pietriş, astfel că bărcile trebuiau 
cârmite cu atenţie. Pământurile Maronii se preschimbară în 
podişuri mohorâte, măturate de un vânt rece, dinspre răsărit. 
De partea cealaltă, povârnişurile deveniră gruiuri de iarbă 
veştejită în mijlocul unui tărâm acoperit doar de smârcuri şi 
smocuri de iarbă-rea. Frodo fu străbătut de un fior, căci gândul 
lui era la pajiştile, fântânile, soarele strălucitor şi la ploile blânde 
din Lothlórien. Nimeni din cele trei bărci n-avea chef de vorbă 
sau de râs. Fiecare era frământat de propriile gânduri. 

Inima lui Legolas hoinărea pe sub stelele unei nopţi de vară 
în numai el ştia ce poiană nordică, din pădurile de fag; Gimli 
pipăia în gând o bucată de aur, întrebându-se dacă era potrivită 
să meşterească din ea un mic sipet pentru darul ce i-l făcuse 
Doamna; în barca din mijloc, Merry şi Pippin nu erau nici ei în 
apele lor, din pricina lui Boromir, care şedea mormăind pentru 
sine şi din când în când îşi rodea unghiile, măcinat parcă de 
nelinişte sau îndoială, iar alteori se apuca să vâslească până se 
apropia de barca lui Aragorn. La un moment dat, Pippin, care 
şedea la prova, cu faţa spre amonte, prinse o sclipire ciudată în 
ochii lui Boromir, atunci când acesta se uită la Frodo. Sam 
hotărâse de mult în sinea lui că, deşi poate că bărcile nu erau 
chiar atât de primejdioase precum fusese deprins să creadă, 
erau mult mai puţin confortabile decât îşi imaginase vreodată. 
Era amorţit şi chinuit, căci n-avea altceva de făcut decât să se 
holbeze la pământurile iernatice care se târau prin dreptul lor şi 
la apa cenuşie de-o parte şi de alta a bărcii. Chiar şi când 
folosiră vâslele, lui nu i se încredinţă nici una. 

În a patra zi, pe când se lăsă înserarea, el se uită în urma, 
peste capetele aplecate ale lui Frodo şi Aragorn şi ale celorlalţi 
din bărcile care-i urmau; somnoros, nu-şi dorea decât să ajungă 
la un loc de popas şi să simtă pământul sub tălpi. Pe 
neaşteptate, ceva îi atrase atenţia: la început se uita apatic spre 
acel punct, pentru ca apoi să se ridice în picioare şi să se frece 
la ochi; dar când privi din nou, nu mai zări nimic. 

În acea noapte făcură popas pe un mic ostrov aproape de 
malul vestic. Sam zăcea învelit în pături alături de Frodo. 


— Domnu' Frodo, am avut un vis tare trăsnit, cam cu o oră 
sau două înainte să ne oprim, spuse el. Sau poate că n-a fost 
vis. Trăsnit a fost, în orice caz. 

— Ei, şi ce-ai visat? îl iscodi Frodo, ştiind că Sam n-o să aibă 
linişte până n-o să-şi spună povestea, oricare ar fi fost aceasta. 
Eu unul, de când am plecat din Lothlórien, n-am văzut şi nu m- 
am gândit la nimic ce m-ar fi putut măcar face să zâmbesc. 

— Nu trăsnit din ăsta, domnu' Frodo. Ciudat, voiam să 
spun. Anapoda, dacă n-ar fi vis. Şi mai bine aţi asculta ce vă 
spun. A fost cam aşa: am văzut un buştean cu ochi. 

— Buşteanul nu-i anapoda câtuşi de puţin. E plin Râul de ei. 
Dar uită de ochi. 

— Ba să-mi fie cu iertare. Ochii ăia m-au făcut să mă 
descebelesc, ca să spun aşa. La început am crezut că văd un 
buştean care plutea în lumina aia chioară, drept în spatele bărcii 
lui Gimli; dar n-am prea luat seamă la el. Apoi mi s-a năzărit că 
buşteanul ne ajunge din urmă. Ciudat, care va să zică, aţi putea 
gândi, pentru că pluteam cu toţii, duşi de acelaşi curent. Numai 
că în clipa următoare am văzut ochii: aşa, ca nişte puncte 
palide, oarecum lucitoare, pe un nod, la capătul dinspre noi al 
buşteanului. Unde pui că nici nu era buştean, pentru că avea 
două picioare ca nişte lopeţi, îţi venea să crezi că-s labe de 
lebădă, doar că păreau mai mari şi tot se cufundau în apă şi 
ieşeau. 

Atunci m-am ridicat în picioare şi m-am frecat la ochi, gata 
să strig dacă-l mai zăream şi după ce scăpam de buimăceala din 
cap. Căci ce-o-fi-fostul-acela venea la vale cu repeziciune, mai 
să ajungă din urmă barca lui Gimli. Acum, ori că lămpile alea 
două m-au văzut mişcându-mă şi holbându-mă la ele, ori că mi- 
am venit eu în fire, n-aş şti să spun. Când m-am uitat din nou, 
nu mai era nimic acolo. Da' tot îmi pare c-am prins cu coada 
ochiului, cum s-ar zice, aşa, ceva negru ţâşnind pe sub umbra 
malului. Ochi însă n-am mai văzut. 

Şi mi-am zis în sinea mea: „lar visezi, Sam Gamgee", aşa 
mi-am zis; şi altceva nu mi-am mai zis atunci. Da' de atunci stau 
şi mă gândesc, iar acu' nu mai sunt chiar atât de sigur. Ce 
înţelegeţi din asta, domnu' Frodo? 

— Dacă ar fi prima oară că ochii aceia au fost văzuţi, n-aş 
înţelege altceva, Sam, decât că a fost un buştean şi era seară şi 
ochii tăi erau adormiţi. Numai că nu a fost prima oară. l-am zărit 


şi eu, departe în nord, înainte să ajungem în Lórien. Şi am mai 
zărit şi o vietate ciudată, care se căţăra spre flet, în noaptea 
aceea dintâi. Şi Haldir a văzut-o. Şi îţi mai aminteşti ce-au 
povestit elfii care au urmărit banda aia de orci? 

— Aaa, da, şi-mi amintesc mai multe chiar. Nu-mi plac defel 
gândurile ce-mi umblă prin cap; da' tot gândindu-mă la una-alta, 
şi la poveştile spuse de domnu' Bilbo şi la toate celelalte, îmi 
vine să cred că pot să dau, pe ghicite, un nume vietăţii ăleia. Un 
nume urât. Gollum, te pomeneşti? 

— Da, şi mă tem de asta de câtăva vreme încoace, spuse 
Frodo. Adică din noaptea de pe flet. Am bănuiala că-şi făcea 
veacul în Moria şi că acolo ne-a luat urma; dar trăgeam nădejde 
că popasul nostru în Lórien o să-l facă să ne-o piardă. Inseamnă 
că fiinţa asta nesuferită a stat pitită în pădurile din apropierea 
Pârâului Argintului, pândindu-ne plecarea. 

— Cam aşa socotesc şi eu că s-a întâmplat, îi dădu dreptate 
Sam. Ar trebui să fim mai cu băgare de seamă, să nu ne 
pomenim cu niscaiva degete ticăloase că ni se înfig în gât într- 
una din nopţile astea, dacă apucăm să ne trezim şi să simţim 
ceva. Tocmai aici voiam s-ajung. N-are rost să-l tulburăm pe Pas 
Mare în seara asta, sau pe ceilalţi. Fac eu de strajă. Mâine pot să 
dorm, tot sunt doar de umplutură, ca să zic aşa, în barcă. 

— Poate zici tu aşa, dar eu spun „umplutură cu ochi". Bine, 
stai de strajă; dar numai dacă-mi făgăduieşti că mă trezeşti 
înainte de ivirea zorilor, dacă nu cumva se întâmplă ceva până 
atunci. 

Nu trecuse mult de miezul nopţii când, scuturat de Sam, 
Frodo se trezi dintr-un somn greu şi fără vise. 

— Să-mi fie iertat că vă trezesc, şopti Sam, da' aşa mi-aţi 
zis să fac. Nu că ar fi ceva de spus, sau, mă rog, n-ar fi multe. Mi 
s-a năzărit mai adineauri că aud ceva ca un pleoscăit şi un 
adulmecat; da' sunete din astea ciudate tot auzi noaptea în 
apropierea unui râu. 

Sam se întinse pe locul lui, iar Frodo se ridică în capul 
oaselor, învelit în pături şi luptându-se cu somnul. Minutele sau 
orele treceau încet, şi nimic nu se întâmplă. Tocmai voia să se 
lase prada ispitei de a dormi mai departe, când o formă 
întunecată, abia vizibilă, se apropie plutind de una dintre bărcile 
legate la mal. Desluşi vag o mână lungă, albicioasă, care ţâşni 
din apă şi se prinse de copastie; doi ochi palizi, ca două felinare, 


luciră reci când se uitară în barcă, apoi se înălţară şi se aţintiră 
asupra lui Frodo, pe ostrov. Erau la o depărtare de trei, cel mult 
patru paşi; Frodo auzi sâsâitul stins al respirației ţinute. Se ridică 
în picioare şi trase sabia din teacă, privind drept spre ochii 
aceia: dar în clipa următoare lumina lor se stinse. Se auzi un alt 
sâsâit, un plescăit şi, cât ai clipi, forma întunecată care semăna 
cu un buştean dispăru în noapte, pe râu la vale. Aragorn se 
mişcă în somn, se răsuci pe o parte, iar apoi se sculă în capul 
oaselor. 

— Ce-i? întrebă el şoptit, sărind în sus şi venind lângă 
Frodo. Am simţit ceva în somn. De ce-ai scos sabia? 

— Gollum, răspunse Frodo. Sau cel puţin aşa cred. 

— Aha! Care va să zică l-ai descoperit şi tu pe micul nostru 
pungaş? S-a ţinut după noi tot drumul din Moria şi până la Râul 
Nimrodel. Şi de când călătorim în bărci, s-a agăţat de un 
buştean şi vâsleşte cu mâinile şi cu picioarele. Am încercat să-l 
prind o dată sau de două ori, în timpul nopţii; dar e mai viclean 
decât o vulpe şi alunecos ca un tipar. Am tot aşteptat să-l biruie 
călătoria asta pe apă, dar se vede treaba că e un lopătar 
neîntrecut. 

Va trebui să încercăm să înaintăm mai repede mâine. 

Culcă-te acum, stau eu de strajă până în zori. Tare mi-aş mai 
dori să pot pune mâna pe ticălosul ăla. Ar putea să ne fie de 
folos. Dar dacă nu reuşesc, va trebui să încercăm să ne pierdem 
cumva urma. E o fiinţă periculoasă. Nu că ne-ar omori el cu 
mâna lui, ci ar pune pe urmele noastre un duşman aflat prin 
preajmă. 
_ Noaptea trecu fără ca Gollum să-şi mai arate umbra măcar. 
In zilele care au urmat, însoțitorii Inelului au stat cu ochii în 
patru, dar nu l-au mai văzut pe Gollum până la capătul 
călătoriei. Dacă încă se ţinea după ei, o făcea cu băgare de 
seamă şi vicleşug. La rugămintea lui Aragorn, vâsleau cu toţii 
îndelung, încât malurile alunecau repede prin dreptul lor. Dar 
abia dacă apucau să vadă ceva din meleagul pe care-l 
străbăteau, căci mai mult călătoreau noaptea şi în zori, 
odihnindu-se ziua şi ascunzându-se atât cât le îngăduiau 
locurile. Astfel a trecut timpul fără să se întâmple nimic, până în 
ziua a şaptea. 

Vremea era tot cenuşie şi înnourată, vântul bătea de la 
răsărit, dar când seara se preschimbă în noapte, cerul se limpezi 


la apus şi ochiuri de lumină palidă, galbenă şi verzuie, se 
deschiseră sub marile maluri de nori. Acolo se zări muchia albă 
a Lunii Noi, scăpărând în lacuri îndepărtate. Sam se uită la ea şi 
încruntă din sprâncene. A doua zi, peisajul de pe ambele ţărmuri 
începu să se schimbe cu repeziciune. Malurile erau tot mai 
înalte şi pietroase. 

Curând traversau un ţinut deluros şi stâncos, iar râul era 
străjuit de-o parte şi de alta de povârnişuri abrupte, îngropate în 
desişuri de nepătruns, de mărăciniş şi porumbari, printre care se 
încâlceau rugi şi plante târâtoare. În spatele lor se zăreau stânci 
puţin înalte şi fărâmicioase şi hornuri de piatră cenuşie, 
mâncată de vreme şi înnegrită din loc în loc de muşchi; iar 
dincolo de acestea se înălţau coame încoronate de brazi chirciţi 
de vânturi. Călătorii se apropiau de ţinutul deluros şi cenuşiu 
Emyn Muil, hotarul sudic al Ţării Pustietăţii. 

Era multă vânzoleala de păsări în jurul stâncilor şi al 
hornurilor de piatră şi stoluri întregi care se rotiseră toată ziua 
aceea în văzduh, desenându-se negre pe cerul palid. Cât au 
făcut popas, Aragorn le-a urmărit bănuitor, întrebându-se dacă 
nu cumva la mijloc era mâna ticăloasă a lui Gollum şi acum 
vestea despre călătoria lor se răspândea în întreg ţinutul. Mai 
târziu, când soarele cobora spre asfinţit, iar însoțitorii Inelului se 
urneau din culcuşuri şi se pregăteau de plecare, Aragorn desluşi 
un punct negru în lumina care se stingea. O pasăre foarte mare, 
sus de tot şi în depărtare, care ba se rotea, ba zbura încet spre 
sud. 

— Ce-i aia, Legolas? întrebă el, arătând spre cerul nordic. E 
un vultur, aşa cum cred eu? 

— Da, un vultur, un vultur pornit la vânătoare. Mă-ntreb ce 
semn o fi ăsta. Zboară departe de munţi. 

— Nu pornim până nu se-ntunecă de tot, hotărî Aragorn. 

Era a opta noapte a călătoriei lor. Liniştită, fără vânt; vântul 
cenuşiu de la răsărit se potolise. Secera subţire a Lunii se 
scufunda devreme în apusul palid, dar cerul era senin deasupra, 
şi cu toate că departe în sud se vedeau vălătuci mari de nori 
care încă păstrau ceva din lumina ştearsă a amurgului, pe bolta 
vestică stelele străluceau cu putere. 

— La drum! dădu Aragorn semnalul. Mai încercăm o 
călătorie pe timp de noapte. Ne apropiem de nişte meandre ale 
Râului pe care nu le cunosc bine; n-am străbătut niciodată 


părţile astea pe apă, adică de unde ne aflăm acum şi până la 
volburile Sarn Gebir. Dar, dacă am socotit bine, ne mai despart 
multe mile de locul acela. Insă şi până acolo sunt destule 
primejdii: stănci, ostroave pietroase în mijlocul râului. Să fim cu 
ochii în patru şi să nu ne grăbim la vâslit. 

Aflat în barca din faţa, lui Sam i se ceruse să stea de strajă. 
Şedea aplecat în faţă şi scruta întunericul. Noaptea devenea tot 
mai neagră, dar stelele pe cer erau neobişnuit de strălucitoare, 
iar suprafaţa Râului scăpăra. Se apropia de miezul nopţii; 
călătorii se lăsară o vreme purtaţi de curent, fără să folosească 
vâslele, când deodată Sam scoase un strigăt. În faţa lor, la 
câţiva paşi numai, zări nişte forme întunecate. Apăreau din apă; 
se auzea şi vuietul unui repeziş. Un curent mai iute îi trăgea 
spre stânga, spre ţărmul răsăritean, unde firul apei era curat. 
Lăsându-se duşi fără voia lor, călătorii văzură, acum de foarte 
aproape, spuma palidă a Râului ce biciuia stâncile ascuţite, 
împinse adânc în albia râului, ca o creastă de dinţi. Bărcile se 
strânseră una în alta. 

— Hei, Aragorn! strigă Boromir când barcă lui se izbi de cea 
din faţă. E o nebunie curată! Nu ne putem arunca în vâltori în 
timpul nopţii! Nici o barcă nu iese întreagă din Sarn Gebir, fie 
că-i zi sau noapte. 

_ — Înapoi, înapoi! strigă Aragorn la rândul său. Întoarceţi! 
Intoarceţi dacă puteţi! 

Işi scufundă vâsla în apă, încercând să frâneze barca şi s-o 
răsucească. 

— Am pierdut socoteala, îi spuse el lui Frodo. Nu mi-am dat 
seama că am ajuns atât de departe. Anduinul curge mai iute 
decât mi-am închipuit. Înseamnă că Sarn Gebir se află în 
apropiere. 

Cu mare efort izbutiră să stăpânească bărcile şi să le 
întoarcă din drum; dar le era greu să înainteze împotriva 
curentului, căci tot timpul erau împinşi spre ţărmul răsăritean, 
care se înălța negru şi rău prevestitor în noapte. 

— Toţi la vâsle! strigă Boromir. Vâsliţi! Sau o să fim împinşi 
spre bancurile de nisip! 

Nici nu termină de vorbit, că Frodo simţi sub picioare cum 
burta bărcii se frecă de pietre. 

In acea clipă se auzi pocnetul corzilor de arcuri: mai multe 
săgeți şuierară în jurul lor şi unele căzură între ei. Una îl izbi pe 


Frodo între umeri, făcându-l să se arunce pe burtă cu un strigăt 
şi să scape vâsla din mână; dar săgeata căzu cu vârful îndoit din 
pricina cămăşii de zale de sub haină. Altă săgeată străbătu 
gluga lui Aragorn; o a treia se înfipse în copastia celei de-a două 
bărci, aproape de mâna lui Merry. Lui Sam i se păru că 
desluşeşte câteva siluete negre ce alergau în sus şi-n jos pe 
bancurile de prundiş de sub malul răsăritean. Parcă erau la o 
aruncătura de băț de bărci. 

— Irch! şopti Legolas fără să vrea, în propriul grai. 

— Orci! ţipă Gimli. 

— Mâna lui Gollum, să fiu al naibii, i se adresă Sam lui 
Frodo. Şi-au şi ales locul. Parcă anume ne împinge râul drept în 
braţele lor. 

Se aplecară toţi în faţă, trăgând cu putere de vâsle: chiar şi 
Sam luă una şi începu să vâslească. In fiece clipă se aşteptau să 
simtă muşcătura săgeţilor cu pene negre. Multe şuierau peste 
capetele lor sau loveau apa din jur; dar nici una nu-i mai atinse. 
Era întuneric, însă nu destul pentru ochii orcilor care puteau 
vedea şi noaptea, iar în strălucirea stelelor cu siguranţă că erau 
o ţintă suficient de bună pentru duşmanii lor perfizi, dacă nu 
cumva mantiile cenuşii din Lórien şi lemnul cenuşiu din care 
erau construite bărcile elfilor păcăleau socotelile criminale ale 
orcilor din Mordor. 

Cu fiecare lovitură de vâslă urcau tot mai mult împotriva 
curentului. În bezna aceea aproape că nici nu-şi dădeau seama 
că se mişcau; dar, încet-încet, tulburarea apelor se domoli şi 
umbra malului răsăritean pieri din nou în noapte. Intr-un târziu, 
din câte li se păru lor, ajunseră din nou în mijlocul râului, ceva 
mai sus de colții stâncoşi. Apoi, întorcând bărcile pe jumătate, 
văsliră cu toată puterea de care erau în stare spre malul vestic. 
Se opriră sub tufărişul care atârna deasupra apei, ca să-şi tragă 
sufletul. 

Legolas puse vâsla lui în barcă şi îşi lua arcul pe care-l 
primise în Lórien. Sări pe mal şi urcă ceva mai mult. Punând o 
săgeată şi încordând arcul, se răsuci şi scrută întunericul, până 
pe malul celălalt al Râului. De dincolo se auzeau ţipete ascuţite, 
dar de văzut nu se vedea nimic. 

Frodo se uita în sus la elful înalt, aşa cum stătea el acolo, 
sfredelind întunericul în căutarea unei ţinte. Capul lui era ca o 
pată neagră încoronată cu stele albe şi limpezi, ce scăpărau în 


vâltorile negre ale cerului din spatele lui. Numai că dinspre 
miazăzi se ridicau şi se apropiau norii cei mari, trimiţându-şi solii 
întunecoşi pe cerul înstelat. O spaimă teribilă îi cuprinse dintr-o 
dată pe însoțitorii Inelului. 

— Elbereth Gilthoniel!  suspină Legolas, ridicându-şi 
privirile. 

In aceeaşi clipă, o formă întunecată, ca un nor şi totuşi fără 
să fie nor, căci se mişca mult prea repede, se desprinse din 
negureala de la miazăzi şi se apropie de însoțitorii Inelului, 
ascunzând vederii lor orice urmă de lumină. Curând avea să 
apară o creatură înaripată uriaşă, mai neagră decât tăciunii 
noaptea. Glasuri fioroase se înălţară de pe malul celălalt spre a 
o întâmpina. Frodo se simţi dintr-o dată ca străbătut de un fior 
rece, care i se încleşta în jurul inimii; era un frig de moarte, 
precum amintirea unei răni vechi, rămasă în umăr. Se ghemui 
pe fundul bărcii, ca pentru a se ascunde. 

Deodată, marele arc din Lórien zbârnâi. Cu un şuier ascuţit, 
săgeata porni din coarda elfică. Frodo se uită în sus. Aproape 
deasupra lui forma înaripata se trase în lături. Ilzbucni un țipăt 
frânt, croncănit, ce se rostogoli din înaltul văzduhului, pierind în 
întunericul țărmului răsăritean. Cerul era din nou limpede. De 
departe se auzea vacarmul stârnit de multe voci care blestemau 
şi se văicăreau în întuneric, apoi se lăsă tăcerea. În acea noapte 
nici suliță, nici strigăt nu se mai abătu asupra lor dinspre soare- 
răsare. 

După o vreme, Aragorn conduse bărcile înapoi pe râu în 
sus. Işi desluşeau drumul ţinându-se pe lângă mal, până găsiră 
un golfuleţ puţin adânc. Câţiva copăcei creşteau chiar pe mal, 
iar în spatele lor se înălța un perete abrupt şi stâncos. Aici 
hotărâră să se oprească şi să aştepte zorii: era zadarnică orice 
încercare de a-şi continua călătoria pe timp de noapte. Nu 
făcură tabără şi nu aprinseră foc, ci rămaseră ghemuiţi în bărcile 
legate la mal una lângă alta. 

— Lăudate fie arcul lui Galadriel şi mâna şi ochiul lui 
Legolas, spuse Gimli, în timp ce mesteca o turta de /lembas. A 
fost o lovitură straşnică în întuneric, prietene. 

— Dar cine-mi poate spune ce-am nimerit? întrebă Legolas. 

— Eu unul nu pot, recunoscu Gimli. Mă bucur însă că umbra 
nu s-a apropiat mai mult. Nu-mi plăcea defel. Prea mult îmi 


amintea de umbra din Moria - umbra Balrogului, adăugă el în 
şoaptă. 

— N-a fost un Balrog, spuse Frodo, încă înfiorat de frigul 
acela ce pogorâse peste el. A fost ceva mult mai rece. Cred că a 
fost... 

Dar se opri şi nu mai scoase un cuvânt. 

— Ce crezi? întrebă Boromir fără astâmpăr, aplecându-se 
peste barca lui şi încercând parcă să zărească chipul lui Frodo. 

— Cred... Nu, n-o să spun, hotărî Frodo. Orice ar fi fost, 
căderea i-a înspăimântat pe duşmanii noştri. 

— Aşa se pare, spuse Aragorn. Dar unde se află aceştia, cât 
sunt de mulţi şi care le va fi următoarea mişcare nu avem de 
unde şti. În noaptea asta trebuie să stăm toţi fără somn. 
Întunericul ne ascunde acum. Dar cine poate spune ce ne va 
dezvălui lumina zilei? Să aveţi armele la îndemână. 

Sam bătea darabana în teaca sabiei, ca şi cum ar fi adunat 
ceva pe degete şi privea cerul. 

— Ce ciudat, murmură el. Luna este aceeaşi în Comitat şi în 
Ţara Pustietăţii, sau aşa ar trebui să fie. Numai că ori s-a abătut 
de la mersul ei firesc, ori am pierdut eu socoteala. Dacă vă 
amintiţi, domnu' Frodo, Luna era în primul pătrar când stăteam 
noi pe fletul ăla, cocoţaţi în copac: o săptămână până să se 
împlinească, aşa am socotit atunci. Noaptea trecută s-a făcut 
săptămâna de când ne aflăm la drum, când numai ce apare încă 
o Lună Nouă, subţire ca bucăţelele de unghii tăiate, de-ai zice că 
nici n-am stat în ţara elfilor. Da' eu îmi amintesc de trei nopţi 
negreşit petrecute acolo şi par să-mi vină în minte alte câteva, 
deşi pot să jur că n-am stat o lună întreagă. |ţi vine să crezi că 
timpul n-are nici o măsură acolo! 

— Şi poate că aşa şi este, spuse Frodo. Poate că în ţara aia 
ne-am aflat într-un timp care, altundeva, de mult s-a trecut. Mă 
bate gândul că abia când Pârâul Argintului ne-a adus înapoi în 
apele Anduinului ne-am întors în timpul ce se scurge în lumea 
muritorilor până la Marea cea Mare. Şi nu-mi amintesc să fi 
văzut nici o lună, veche sau nouă, în Caras Galadhon: doar stele 
în timpul nopţii şi soare în timpul zilei. 

Legolas se foi în barca lui. 

— Nu, zise el, timpul nu zăboveşte niciodată, numai că 
schimbarea şi creşterea nu sunt aidoma pentru toate lucrurile şi 
în toate locurile. Pentru elfi, lumea se mişcă, şi se mişcă 


deopotrivă de repede şi de încet. Repede, pentru că ei înşişi se 
schimbă foarte puţin şi tot restul zboară pe lângă ei; şi asta e o 
suferinţă pentru ei. Incet, pentru că nu ţin răbojul anilor ce se 
scurg, dar nu se scurg pentru ei înşişi. Anotimpurile ce trec sunt 
doar valuri repetate la infinit în lungul, foarte lungul şuvoi. 
Numai că toate lucrurile de sub soare trebuie să ajungă, până la 
urmă, la un capăt. 

— Dar scurgerea asta e atât de înceată în Lórien, spuse 
Frodo. Puterea Doamnei se întinde peste toate cele. Chiar dacă 
par scurte, orele sunt bogate în Caras Galadhon, unde Galadriel 
poartă Inelul elfic. 

— Aşa ceva n-ar fi trebuit rostit dincolo de hotarele ţării 
Lórien, nici chiar mie, îl mustră Aragorn. Să nu mai vorbim 
despre asemenea lucruri. Dar cu adevărat aşa este, Sam: în ţara 
aceea ţi-ai pierdut răbojul. Acolo timpul a zburat mai repede 
pentru noi decât pentru elfi. Luna cea veche a trecut şi o lună 
nouă s-a ceruit şi s-a ivit secera în lumea de afară cât am stat 
acolo înăuntru. Şi ieri o lună nouă s-a ivit încă o dată. larna e 
aproape de capăt. Timpul se prelinge spre o primăvară cu prea 
puţine speranţe. 

Noaptea trecu în linişte. Fără alte voci sau strigăte de pe 
malul opus. Chinuiţi în bărcile lor, călătorii simțeau schimbarea 
vremii. Văzduhul se încălzi şi căpătă o oarecare nemişcare sub 
norii grei de umezeală ce urcaseră dinspre sud şi dinspre mările 
îndepărtate. Vaietul Râului peste stăncile viiturilor părea să 
devină tot mai puternic şi mai apropiat. Ramurile copacilor de 
deasupra erau grele de stropi. 

O dată cu venirea zorilor, lumea din jur arăta ploioasă şi 
tristă, încet, zorii se preschimbară într-o lumină stinsă, difuză şi 
fără umbră. Peste Râu plutea negura şi o ceaţă albă învăluia 
ţărmul: malul îndepărtat nu se zărea. 

— Nu pot suferi ceața, mormăi Sam, da' asta-mi pare 
aducătoare de noroc. Poate că acum o să reuşim s-o ştergem 
fără să ne vadă nenorociţii ăia blestemaţi. _ 

— Poate, nu se arătă încrezător Aragorn. Insă ne va fi greu 
să găsim drumul până nu se ridică puţin ceața. lar drumul 
trebuie să-l găsim dacă vrem să trecem de Sarn Gebir şi să 
ajungem în Emyn Muil. 

— Nu văd de ce ar trebui să trecem de Vâltori sau să 
urmăm Râul mai departe, spuse Boromir. Dacă Emyn Muil se 


află în faţa noastră, atunci lăsăm copăile astea pe undeva şi o 
apucăm pe jos, spre sud-vest, până ajungem la Scăldătoarea 
Enţilor şi de acolo trecem în ţara mea. 

— Aşa am face dacă ne-am îndrepta spre Minas Tirith, 
răspunse Aragorn, numai că încă nu ne-am înţeles asupra 
acestui lucru. Unde mai pui că drumul ar putea fi mai primejdios 
decât pare. Valea Scăldătorii Enţilor este netedă ca-n palmă, 
plină de smârcuri, şi-ntr-un asemenea loc ceața e primejdie de 
moarte pentru cei ce merg pe jos şi încărcaţi de bagaje. Nu 
vreau să părăsim bărcile până când nu va fi cu adevărat nevoie. 
Râul e măcar o cale de la care n-ai cum să te rătăceşti. 

Boromir însă nu se lăsă cu una, cu două: 

— Uiţi că malul răsăritean e în mâna Duşmanului. Şi chiar 
dacă treceţi de Porţile Argonath şi ajungeţi nevătămaţi la Stânca 
lascăi, ce veţi face mai departe? Săriţi peste Cascadă drept în 
smârcuri? 

— Nu, răspunse Aragorn. Ci ne vom duce bărcuţele în 
cârcă, pe drumul cel vechi, până la poalele cascadei Rauros, şi 
de acolo o pornim din nou pe apă. Oare nu ştii, Boromir, sau uiţi 
înadins de Scara de la Miazănoapte, şi de jilţul cel înalt de pe 
Amon Hen, amândouă făurite pe vremea celor mari? Eu unul am 
de gând să mă opresc încă o dată în acel loc înalt, înainte să mă 
hotărăsc încotro s-o apuc. Cine ştie dacă nu vom zări acolo 
vreun semn. 

Boromir se împotrivi multă vreme acestei hotărâri; dar, 
când deveni limpede pentru toată lumea că Frodo avea să-l 
urmeze pe Aragorn, oriunde s-ar fi dus, se dădu bătut. 

— Nu e felul oamenilor din Minas Tirith să-şi părăsească 
prietenii le greu, spuse Boromir, iar voi veţi avea nevoie de 
puterea mea, dacă vreţi să ajungeţi la Stânca lascăi. Până la 
insula aceea înaltă mă voi duce, dar nicicum mai departe. De 
acolo o voi apuca spre casa mea, singur, dacă ajutorul pe care l- 
am dat n-a reuşit să-mi câştige nici un tovarăş de drum. 

Ziua se împlinea, iar ceața se mai risipise. Hotărâseră ca 
Aragorn şi Legolas să pornească de îndată pe țărm la vale, 
ceilalţi rămânând la bărci. Aragorn nădăjduia să găsească o cale 
de a duce în acelaşi timp şi bărcile şi bagajele până la apele mai 
puţin frământate de dincolo de Vâltori. 

— Nu s-or fi cufundând ele bărcile elfilor, spuse el, dar asta 
nu înseamnă că vom trece de Sarn Gebir vii şi nevătămaţi. N-am 


auzit de nimeni care să fi izbândit. Oamenii din Gondor n-au 
tăiat pe aici nici un drum, căci nici în zilele lor măreţe regatul nu 
ajungea la apele râului Anduin dincolo de măgurile Emyn Muil; 
însă tot trebuie să fie o cale de trecere undeva pe ţărmul 
apusean, numai s-o găsesc. Nu se poate să fi dispărut; bărcile 
uşoare călătoreau dinspre Ţara Pustietăţii la vale spre Osgiliath, 
şi au tot făcut-o până acum câţiva ani, înainte ca orcii din 
Mordor să împânzească locul. 

— De când mişună orcii pe malul răsăritean, rareori mi-a 
fost dat să văd vreo barcă venind de la Miazănoapte, spuse 
Boromir. Dacă vă continuaţi drumul, primejdia va creşte la 
fiecare pas, chiar de veţi găsi o cale de trecere. 

— Toate drumurile spre miazăzi sunt presărate cu primejdii, 
răspunse Aragorn. Aşteptaţi-ne o zi. Dacă nu ne întoarcem la 
capătul zilei, veţi şti că într-adevăr ni s-a întâmplat ceva rău. 
Atunci vă veţi alege alt conducător şi-l veţi urma cum veţi putea 
mai bine. 

Cu inima grea, Frodo îi urmări pe Aragorn şi Legolas urcând 
malul râpos şi pierind în ceaţă; dar temerile sale se dovediră 
fără temei. Căci abia trecuseră două sau trei ore, abia dacă se 
făcuse amiază, când siluetele ca nişte umbre ale celor doi 
porniţi în cercetare se iviră dintre neguri. 

— Toate-s bune, anunţă Aragorn, coborând malul. O potecă 
duce la un loc de acostare ce încă poate fi folosit. Nu e mult de 
mers. Vâltorile încep cam la o jumătate de milă mai jos de noi şi 
nu se întind mai mult de o milă. Şi apoi mai e puţin şi apele 
devin iarăşi liniştite şi limpezi, chiar de curg repede. Cea mai 
grea treabă care ne aşteaptă e să ducem bărcile şi bagajele 
până la calea de trecere. De găsit am găsit-o, doar că e cam 
departe de apă şi trece chiar pe la poala unui perete de stâncă, 
cam la trei sute de metri de la țărm. N-am găsit locul de 
acostare de la miazănoapte. Dacă mai există, înseamnă că am 
trecut pe lângă el ieri noapte. Chiar şi dacă-l căutăm acum pe 
râu în sus, s-ar putea să nu-l vedem din pricina ceţii. Mă tem că 
va trebui să părăsim Râul şi să pornim din acest loc spre calea 
de trecere, aşa cum vom putea. 

— N-ar fi uşor nici dacă am fi cu toţii oameni, zise Boromir. 

— Deh, oricum am fi, trebuie să încercăm, spuse Aragorn. 

— Şi aşa o să şi facem, întări Gimli. Picioarele oamenilor se 
împotmolesc la drum greu, jupâne Boromir, dar gnomul nu 


pregetă, fie ea povara şi de douăzeci de ori mai grea decât 
trupul. 

Treaba se dovedi cu adevărat peste poate de grea, dar 
până la urmă o scoaseră la capăt. Descărcaseră bagajele şi le 
stivuiseră pe o palmă de pământ neted din partea de sus a 
malului. Apoi trăseseră bărcile din apă şi le urcaseră şi pe ele 
până sus. Erau mult mai uşoare decât îşi închipuiseră. Din ce soi 
anume de copac dintre cei care creşteau în ţara elfilor fuseseră 
făcute nici măcar Legolas n-avea habar; o esenţă tare şi ciudat 
de uşoară totodată. Merry şi Pippin şi-au putut urca singuri 
barca. Cu toate acestea, a fost nevoie de forţele celor doi 
oameni pentru a le ridica şi târî peste bucata de pământ pe care 
trebuiau acum să o traverseze cu toţii. Căci urca în pantă, un 
grohotiş de bolovani mari, calcaroşi, cu multe hârtoape ascunse 
şi înconjurate de buruieni şi tufăriş; desişuri de muri şi adâncimi 
râpoase; ici şi colo, mocirle în care apele picurau dinspre 
terasele aflate la oarece depărtare de rău. 

Boromir şi Aragorn duseră bărcile una câte una, iar ceilalţi 
se spetiră şi se târâră după ei cu bagajele. Într-un târziu, totul fu 
mutat şi îngrămădit pe calea aceea de traversare. Apoi, fără alte 
piedici decât niscaiva tufe de mărăcini răşchirate şi pietre 
rostogolite până-n drum, înaintară cu toţii împreună. Perdelele 
de ceaţă stăteau încă agăţate de pereţii de stâncă, iar la stânga 
lor pâcla ascundea suprafaţa Râului: îl auzeau vâjâind şi 
bolborosind înspumat peste pragurile ascuţite şi colții stâncoși ai 
bulboanelor Sarn Gebir, dar de văzut nu-l vedeau. De două ori 
făcură acest drum, înainte ca totul să fie adus în siguranţa la 
locul de acostare dinspre miazăzi. 

In acel punct, calea de traversare cotea încă o dată spre 
albia râului, coborând în pantă uşoară spre malul îngust al unui 
mic ochi de apă. Părea să fi fost scobit în albie, nu de mâna 
cuiva, ci de apa care cobora în vârtejuri din Sarn Gebir şi se 
lovea de un mic zăgaz de piatră ce înainta puţin spre mijlocul 
albiei. Dincolo de acest punct, ţărmul se înălța abrupt într-un 
stei cenuşiu şi nu mai exista nici o potecă de-a lungul malului. 

După-amiaza cea scurtă trecuse de-acum, un amurg 
înnourat şi ceţos cobora peste ei. Stăteau pe mal, ascultând 
vuietul şi foşnetul Bulboanelor ascunse în ceaţă; erau cu toţii 
obosiţi şi somnoroşi, inimile le erau la fel de întunecate ca şi 
ziua care se sfârşea. 


— Vasăzică, am ajuns, şi aici trebuie să ne petrecem încă o 
noapte, spuse Boromir. Avem nevoie de somn, şi chiar dacă 
Aragorn şi-a făcut socoteala să treacă prin Porţile Argonath în 
noaptea asta, suntem prea frânţi de oboseală cu toţii - în afară 
de voinicul nostru gnom, de bună seamă. 

Gimli nu răspunse, ci doar dădu din cap. 

— Să ne odihnim acum cât putem de mult, îi sfătui Aragorn. 
De mâine călătorim din nou ziua. Dacă vremea nu ne joacă 
iarăşi un renghi, ca să se schimbe după cum pofteşte, poate că 
avem noroc să ne strecurăm nevăzuţi de ochii pânditori de pe 
malul răsăritean. Dar în noaptea asta trebuie să facem de strajă 
cu rândul: trei ore de somn şi una de strajă. 

Nu se întâmplă nimic în noaptea aceea, în afară de o 
ploicică scurtă, puţin înainte de ivirea zorilor. De cum se lumină 
bine de ziuă, porniră. Ceaţa se subţia. Se ţineau cât mai 
aproape de malul vestic; desluşeau contururile palide ale 
steiurilor de stâncă ridicându-se tot mai înalte, pereţi întunecaţi 
cu poalele înfipte în torentele repezi. Către mijlocul dimineţii, 
norii coborâră mult şi începu să plouă cu găleata. Călătorii 
acoperiră bărcile cu învelitoarele de piele, pentru ca să nu se 
umple de apă, şi îşi continuară drumul; nu puteau vedea 
aproape nimic înaintea sau în jurul lor prin perdelele dese de 
apă. 

Ploaia însă nu dură mult. Treptat, cerul de deasupra se 
lumină şi dintr-o dată norii se sparseră iar marginile lor 
zdrenţuite se târâră spre nord, în susul Râului. Pâcla şi ceața se 
risipiseră. In faţa călătorilor se deschidea un defileu larg, cu 
pereţii cenuşii, stâncoşi, de care stăteau agăţaţi, pe praguri 
pietroase şi în fisuri înguste, câţiva copăcei răsuciţi. Valea se 
îngustă şi Râul curgea mai repede. Erau duşi de el fără speranţă 
să se poată opri sau întoarce, orice ar fi întâlnit în faţă. 
Deasupra lor se întindea o fâşie de cer albastru-spălăcit, iar în 
jur Râul cufundat în umbrele întunecate; în faţă, negre, 
acoperind soarele, înălțimile Emyn Muil, printre care nu se zărea 
nici o trecere. 

Frodo, care privea în faţă, văzu în depărtare două stânci 
mari: ca două turnuri sau doi pilaştri de piatră. Inalte, drepte, 
amenințătoare, de o parte şi de alta a Râului. Intre ele se zărea 
o strungă îngustă, spre care Râul îndrepta bărcile. 


— Priviţi la Argonath, Pilaştrii Regilor! strigă Aragorn. 
Curând vom trece printre ei. Ţineţi bărcile în linie dreaptă şi cât 
mai departe una de cealaltă! Ţineţi-vă pe mijlocul râului! 

Pe măsură ce se apropia de ei, Frodo avea impresia că 
pilaştrii aceia de stâncă se ridicau în calea lor ca nişte adevărate 
turnuri. Păreau gigantice, apariţii urieşeşti, cenuşii-tăcute, dar 
amenințătoare. Apoi văzu că forma lor era cioplită anume: 
măiestria şi forţa celor din vechime le modelaseră, şi cu toate 
ploile şi dogoarea soarelui din atâţia ani fără şir, îşi păstraseră 
liniile viguroase ce le fuseseră date de la început. Pe două 
piedestaluri uriaşe, zidite în albia adâncă, se aflau doi regi de 
piatră, la fel de mari: cu ochi înceţoşaţi şi sprâncene pline de 
crăpături, ei priveau încruntaţi spre miazănoapte. Mâna stângă 
a fiecăruia era ridicată cu palma întoarsă spre râu, în semn de 
prevenire: în mâna dreaptă a fiecăruia se afla o secure, iar pe 
capul fiecăruia era aşezat un coif şi o coroană măcinate de 
vreme. Încă dădeau impresia de putere şi măreție din vechime, 
gardieni tăcuţi ai unui regat de mult pierit. Frodo se simţi 
cuprins de smerenie şi teamă şi se chirci pe fundul bărcii, 
închizând ochii şi nemaiîndrăznind să se uite în sus când barca 
se apropie de ei. Chiar şi Boromir îşi ţinu capul plecat, iar bărcile 
trecură săltate şi învârtite de valuri ca nişte frunze plăpânde şi 
uşoare, pe sub umbra dăinuitoare a santinelelor din Numenor . 
Şi astfel intrară în abisul întunecat al Porţilor. 

Drepte se ridicau stâncile înspăimântătoare, spre înălţimi 
nebănuite, de o parte şi de alta. Undeva departe se zărea cerul. 
Apele negre mugeau şi urlau, iar pe deasupra lor ţipa vântul. 
Stând îngenuncheat, Frodo îl auzi în faţa lui pe Sam murmurând 
şi gemând 

— Ce loc! Ce loc îngrozitor! Numai să ies din barca asta şi 
jur să nu-mi mai ud în veci degetele nici măcar într-o băltoacă, 
darămite într-un râu! 

— N-aveţi teamă! se auzi o voce ciudată în spatele lor. 

Frodo se răsuci şi îl văzu pe Pas Mare; şi totuşi, parcă nu 
era el, căci Pribeagul bătut de vânturi şi de ploi nu mai era 
acolo. La pupa stătea Aragorn, fiul al lui Arathorn, mândru, 
falnic, vâslind şi cârmind cu pricepere; gluga îi era dată pe 
spate, părul lui negru flutura în vânt, ochii îi scăpărau luminoşi: 
un rege ce se întorcea acasă din surghiun. 


— N-aveţi teamă! spuse el. De mult îmi doream să-mi 
încânt privirile cu formele lui Isildur şi Anârion, strămoşii mei din 
străvechime. Sub umbra lor, Elessar, cel ce are Piatra Elfilor şi 
este fiu al lui Arathorn, din Casa lui Valandil, fiul al lui Isildur, 
moştenitor al lui Elendil, nu are de ce se teme. 

Apoi lumina din ochi i se stinse, iar el murmură doar pentru 
sine: 

— Ce n-aş da să fie Gandalf aici. Cât tânjeşte inima mea 
după Minas Anor şi după zidurile oraşului meu. Dar încotro s-o 
apuc acum? 

Defileul era larg şi umbros, străbătut de rafalele vântului, 
de vuietul apei, de ecoul ce se izbea de pietre. O cotea 
întrucâtva spre apus, încât, la început, totul păru negru înaintea 
lor; dar curând Frodo zări în faţă despicătura de lumină, înaltă şi 
tot mai largă. Se apropia cu repeziciune şi curând bărcile ţâşniră 
prin ea în plină zi. 

Soarele, trecut de mult de crucea amiezii, lucea pe un cer 
vântos. Apele îngrădite până atunci se revărsau într-un lac lung, 
oval, Nen Hithoel pe nume, împrejmuit de dealuri râpoase şi 
cenuşii, cu povârnişurile împădurite, dar cu creste golaşe, lucind 
în lumina soarelui. La capătul cel mai sudic se înălţau trei 
piscuri. Cel din mijloc stătea oarecum mai în faţă decât celelalte, 
despărţit de ele, o insulă între ape, înconjurată de braţele 
scânteind palid ale Râului. Vântul aducea cu sine un zgomot 
tumultuos, îndepărtat şi totuşi adânc, la fel ca rostogolirea unui 
tunet în zare. 

— Priviţi la Toi Brandir! strigă Aragorn, arătând spre piscul 
cel înalt dinspre sud. La stânga se află Amon Lhaw, la dreapta 
Amon Hen. Munţii Auzului şi ai Văzului. În zilele regilor cei mari, 
pe ele se găseau jilţuri înalte de unde se făcea de strajă. Dar se 
spune că picior de fiară sau de om n-a atins vreodată muntele 
Toi Brandir. Înainte de-a se pogori întunericul nopţii, vom ajunge 
la ei. Aud chemarea vocilor fără număr ale cascadei Rauros. 

Că să se odihnească, se lăsară duşi spre miazăzi de 
curentul ce-şi continua curgerea prin mijlocul lacului. Mâncară în 
pripă, iar apoi trecură iar la vâsle, grăbindu-şi înaintarea. Clinele 
dealurilor vestice intrară în umbră; soarele deveni rotund şi 
roşu. Ici şi colo răsărea câte o stea înceţoşată. Cele trei piscuri 
se desenau tot mai nedesluşit în faţa lor, pierzându-şi 
contururile în lumina amurgului. Rauros răsuna de vuiet mare. 


Noaptea prinsese să se lase peste ape atunci când călătorii 
ajunseră în sfârşit sub umbra munţilor. 

A zecea zi a călătoriei lor se încheiase. Ţara Pustietăţii 
rămăsese în urmă. De-acum nu puteau merge mai departe fără 
să aleagă între drumul spre răsărit şi drumul spre apus. Ultima 
parte a Căutării le stătea înainte. 


X Frăția se destramă 


Aragorn îi duse pe braţul drept al Râului. Pe malul apusean, 
la umbra lui Toi Brandir, o pajişte verde cobora până la apa de la 
poalele lui Amon Hen. Dincolo de ea se găseau primele cline 
blânde ale muntelui, pe care creşteau copaci; şi mai mulţi 
copaci creşteau spre vest, de-a lungul malurilor şerpuite ale 
lacului. Un izvor cobora de sus şi hrănea iarba. 

— Aici ne vom odihni la noapte, spuse Aragorn. Aceasta e 
pajiştea Parth Galen: un loc minunat în zilele de vară de demult. 
Poate că avem noroc ca nici un rău să nu-şi fi făcut încă sălaşul 
aici. 

Traseră bărcile pe malul înierbat şi lângă ele îşi aşezară 
tabăra. Hotărâră să facă de strajă, chiar dacă nu zăreau urma şi 
nu auzeau sunet de vrăjmaş. Dacă Gollum îi urmărise cumva 
până aici, reuşise să rămână nevăzut şi neauzit. Şi totuşi, pe 
măsură ce orele nopţii treceau, Aragorn devenea tot mai 
neliniştit în somn, răsucindu-se de pe-o parte pe alta şi trezindu- 
se adeseori. Imediat după miezul nopţii se sculă de-a binelea şi 
se apropie de Frodo, căruia îi venise rândul să facă de strajă. 

— De ce te-ai trezit? întrebă Frodo. Doar nu-i rândul tău. 

— Nu ştiu, dar o umbră şi o ameninţare au început să-mi 
cotropească visul. Ar fi bine să scoţi spada din teacă. 

— De ce? nu pricepu Frodo. Sunt duşmani prin preajmă? 

— Să vedem cum arată Sting, răspunse Aragorn. 

Atunci Frodo trase spada elfică din teacă. Spre disperarea 
lui, tăişurile luceau stins în noapte. 

— Orci! spuse el. Nu foarte aproape, şi totuşi destul de 
aproape, aşa se pare. 

— M-am temut de asta, murmură Aragorn. Dar poate că nu 
sunt de partea asta a Râului. Lumina lui Sting e palidă, şi s-ar 
putea să nu fie semn de altceva decât de iscoade din Mordor ce 
mişună pe povârnişurile lui Amon Lhaw. N-am auzit nicicând de 
orci pe Amon Hen. Dar cine mai ştie câte se pot întâmpla în 
zilele astea nefaste, acum când Minas Tirith nu mai străjuieşte 


valea Anduinului. Mâine va trebui să mergem cu băgare de 
seamă. 

Ziua se născu sub semnul focului. Spre răsărit, la orizont, 
se zăreau dungi negre de nori precum fumul unor mari incendii. 
Soarele ce se ivea îi lumina de dedesubt cu flăcări de un roşu 
mohorât; dar curând urcă deasupra lor, pe un cer senin. 
Creştetul lui Toi Brandir era pudrat cu aur. Frodo se uită spre 
est, la insula cea înaltă. Laturile ei ţâşneau prăpăstioase direct 
din apă. Sus de tot, deasupra steiurilor, se zăreau pante abrupte 
pe care creşteau copaci, unul deasupra celuilalt; şi mai sus de 
aceştia, pereţi cenuşii de piatră, cu neputinţă de urcat, 
încoronați cu un tanc uriaş de stâncă. Multe păsări se roteau în 
jurul lui, dar alt semn de fiinţă vie nu se zărea. 

După ce isprăviră de mâncat, Aragorn îi chemă pe toţi în 
jurul său. 

— A sosit în sfârşit ziua, spuse el, ziua alegerii, pe care atât 
am amânat-o până acum. Ce se va alege de noi, însoțitorii 
Inelului, după ce-am călătorit atât de departe în frăţietate? S-o 
apucăm spre apus, împreună cu Boromir şi să intrăm în 
războaiele din Gondor? Sau s-o luăm spre răsărit, unde ne 
aşteaptă Teama şi Umbra? Sau rupem frăţia şi o apucăm fiecare 
încotro doreşte? Orice am face, trebuie s-o facem cât mai 
repede. Multă vreme nu putem zăbovi aici. Duşmanul se află pe 
țărmul de răsărit, ştim asta; dar tare mi-e teamă că orcii au 
ajuns de-acum pe malul ăstalalt. 

Urmă o tăcere lungă, în care nimeni nu vorbi şi nu făcu 
vreo mişcare. 

— Ei, Frodo, spuse Aragorn într-un târziu. Mă tem că greul 
cade pe umerii tăi. Tu eşti Purtătorul desemnat de Sfat. Drumul 
tău tu singur ţi-l poţi alege. In această privinţă nu-ţi pot da nici 
un sfat. Nu sunt Gandalf, şi cu toate că am încercat să-i ţin locul, 
nu ştiu ce gând avea sau ce speranţă nutrea pentru acest ceas 
anume, nici măcar dacă avea sau nutrea aşa ceva. Insă îmi vine 
să cred că, dacă ar fi acum aici, alegerea tot a ta ar fi, Frodo. 
Asta ţi-e soarta. 

Frodo nu răspunse imediat. După un timp, spuse încet: 

— Ştiu că trebuie să ne grăbim, dar nu pot alege. Povara 
este grea. Daţi-mi încă o oră şi apoi voi vorbi. Vreau să fiu 
singur. 

Aragorn îl privi cu milă şi duioşie. 


— Prea bine, Frodo, fiu al lui Drogo. Îţi dăm o oră şi te 
lăsăm singur. Noi vom rămâne aici o vreme. Dar nu te depărta 
prea mult şi nu te duce unde nu te putem auzi. 

Frodo rămase câteva clipe cu capul în piept. Sam, care-şi 
privise stăpânul cu mare îngrijorare, clătină din cap şi mormăi: 

— Limpede ca lumina zilei, da' tot degeaba ar spune Sam 
Gamgee acum ce-are de spus. 

Frodo se ridică şi se depărtă; iar Sam văzu că, în vreme ce 
toţi ceilalţi se stăpâniră de-a se uita la Frodo, ochii lui Boromir îl 
urmăriră cu intensitate, până când acesta pieri printre copacii 
de la poalele lui Amon Hen. 

Hoinărind fără vreo ţintă anume, Frodo se pomeni că 
picioarele îl duceau spre pantele muntelui. Ajunse la o cărăruie - 
rămăşiţele, tot mai mâncate de vreme, ale unui vechi drum. În 
locurile mai abrupte fuseseră cioplite trepte, dar şi acestea erau 
crăpate şi tocite, sparte de rădăcinile copacilor. O vreme urcă, 
nepăsându-i încotro se îndrepta, până când ajunse la un loc 
înierbat. Peste tot în jur creşteau scoruşi de munte, iar în mijloc 
se găsea o piatră mare şi netedă. Mica pajişte de munte era 
deschisă spre răsărit, drept care acum era inundată de soarele 
dimineţii. Frodo se opri şi se uită la Râul aflat mult sub el. Se 
uita la Toi Brandir şi la păsările care se roteau în marele hău de 
văzduh dintre el şi insula necălcată vreodată. Vocea lui Rauros 
era o zbatere neînchipuit de puternică, amestecată cu un bubuit 
adânc, precum un zvâcnet. 

Se aşeză pe piatră, îşi sprijini bărbia în palme şi-şi aţinti 
privirile spre răsărit, dar fără ca ochii lui să vadă prea multe. 
Prin minte i se perindă tot ceea ce se întâmplase de când 
plecase Bilbo din Comitat şi îşi aminti multe vorbe de-ale lui 
Gandalf, de toate de câte-şi putea aminti şi căzu pe gânduri, 
cugetând la ele. Timpul se scurgea, dar tot nu se putea hotărî. 

Brusc, tresări: o senzaţie ciudată puse stăpânire pe el, cum 
că în spatele lui s-ar afla ceva şi că nişte ochi neprietenoşi erau 
aţintiţi asupra lui. Sări în picioare şi se răsuci; dar, spre 
surprinderea lui, nu-l văzu decât pe Boromir şi faţa lui era 
zâmbitoare şi blândă. 

— Mă temeam pentru tine, Frodo, spuse el, apropiindu-se. 
Dacă e aşa cum spune Aragorn şi orcii sunt pe-aproape, atunci 
nici unul dintre noi n-ar trebui să umble de unul singur, iar tu cel 
mai puţin: atât de multe depind de tine. Şi mie-mi este grea 


inima. Pot să stau puţin de vorbă cu tine, dacă tot te-am găsit? 
Ar fi o mângâiere pentru mine. Când sunt mulţi la un loc, orice 
vorbă devine o discuţie fără de sfârşit. Dar poate că, dacă ne 
sfătuim în doi, vom ajunge la o hotărâre înţeleaptă. 

— Eşti foarte bun, răspunse Frodo. Dar nu cred că mă poate 
ajuta vreo vorbă. Căci ştiu ce ar trebui să fac, însă mi-e teama 
să o fac, Boromir; mi-e teamă. 

Boromir rămase tăcut. Rauros vuia necontenit. Vântul 
murmura printre ramurile copacilor. Frodo tremură înfiorat. 
Deodată, Boromir veni şi se aşeză lângă el. 

— Eşti sigur că nu suferi fără rost? îl întrebă el. Aş vrea să 
te ajut. Ai nevoie de un sfat în alegerea asta grea a ta. Nu vrei 
să-l primeşti pe-al meu? 

— Am bănuiala că ştiu dinainte ce sfat mi-ai da, Boromir, 
spuse Frodo. Şi l-aş putea lua ca pe un sfat înţelept, dacă nu mi- 
ar spune inima să fiu cu băgare de seamă. 

— Cu băgare de seamă ? întrebă tăios Boromir. 

— Cu băgare de seamă la întârziere. Cu băgare de seamă 
la drumul ce pare mai uşor. Cu băgare de seamă să nu dau lao 
parte greutatea ce mi-a fost pusă pe umeri. Cu băgare de 
seamă... mă rog, dacă tot am început, cu băgare de seamă să 
nu mă încred în forţa şi adevărul oamenilor. 

— Cu toate acestea, tocmai forţa asta te-a apărat acolo, 
departe, în ţărişoara ta - deşi n-ai de unde să ştii acest lucru. 

— Nu pun la îndoială vitejia seminţiei tale. Dar lumea se 
schimbă. Or fi ele puternice zidurile Minas Tirith-ului, dar nu-s 
destul de puternice. De vor cădea, ce se va întâmpla atunci? 

— Vom pieri luptând cu vitejie. Dar avem speranţă că nu 
vor cădea. 

— Uitaţi de speranţă atâta vreme cât există Inelul, spuse 
Frodo. 

— Aha! Inelul! exclamă Boromir cu ochi scânteietori. Inelul! 
Nu-i ciudat că trebuie să suferim atâta spaimă şi atâtea îndoieli 
din pricina unui lucru atât de mic? Un lucru atât de mic. Şi nu l- 
am văzut decât preţ de o clipă în casa lui Elrond. N-ai putea să 
mi-l mai arăţi o dată? 

Frodo îşi ridică privirile. Simţi deodată un frig în inimă. 
Prinse sclipirea ciudată din ochii lui Boromir, chiar dacă faţa îi 
rămăsese la fel de blândă şi de prietenoasă. 

— E mai bine să rămână ascuns, zise el. 


— Cum doreşti, mie nu-mi pasă, spuse Boromir. Dar nu pot 
nici măcar să vorbesc despre el? Căci, din câte îmi pare mie, nu 
te gândeşti decât la puterea lui în mâinile Duşmanului: doar la 
cele rele ce se pot face cu el, nu şi la cele bune. Singur spui că 
lumea se schimbă. Minas Tirith va cădea, atâta vreme cât Inelul 
există. Dar de ce să fie aşa? Da, aşa ar fi, dacă Inelul s-ar găsi în 
mâinile Duşmanului. Dar de ce să fie aşa dacă Inelul s-ar găsi în 
mâinile noastre? 

— N-ai fost la Sfat? îl întrebă Frodo în loc de răspuns. 
Pentru că nu-l putem folosi şi orice s-ar face cu el se preschimbă 
în rău. 

Boromir se ridică şi începu să se plimbe agitat. 

— Deci îţi continui drumul! strigă el. Gandalf, Elrond - toţi 
asta te-au învăţat să spui. Poate că aşa o fi bine pentru ei. Poate 
că altfel toţi elfii, jumătăţile astea de elfi şi vrăjitorii ăştia ar 
avea de suferit. Dar adeseori mă întreb dacă sunt cu adevărat 
înţelepţi, sau doar temători. Numai că fiecare după cum îi este 
felul. Oamenii cinstiţi nu se lasă ademeniţi. Noi, cei din Minas 
Tirith, ne-am dovedit buna-credinţă în ani lungi de încercări 
grele. Nu dorim puterea seniorilor vrăjitori, doar forţa să ne 
apărăm singuri, puterea pentru o cauză dreaptă. Şi iată! În acest 
ceas de mare cumpănă pentru noi soarta scoate la lumină Inelul 
Puterii. E un dar, aş spune eu; un dar pentru duşmanii 
Mordorului. E o nebunie să nu-l folosim, să nu folosim puterea 
Duşmanului chiar împotriva lui. Cei netemători, cei neîndurători, 
numai aceştia vor ieşi victorioşi. Ce n-ar putea face un luptător, 
un mare conducător la acest ceas? Ce n-ar putea face Aragorn? 
Sau dacă el refuză, de ce să n-o facă Boromir? Inelul mi-ar da 
puterea să comand. Cum aş mai comanda armiile Mordorului, şi 
toţi oamenii s-ar strânge sub stindardul meu. 

Boromir se agita în sus şi-n jos, ridicând şi mai mult glasul. 
Ai fi zis că uitase de Frodo în vorbirea lui fără sfârşit despre 
ziduri şi arme şi chemarea la război a bărbaţilor; făcea planuri 
despre mari alianţe şi victorii răsunătoare ce urmau să vină; 
distrugea Mordorul şi devenea el însuşi un rege prea puternic, 
îngăduitor şi înţelept. Deodată se opri locului şi flutură din mâini. 

— Şi ni se spune să-l aruncăm! ţipă el. N-am spus să-l 
distrugem. Asta încă ar fi bine, dacă am putea spera în puterea 
raţiunii să facă aşa ceva. Dar nu aşa stau lucrurile. Singura cale 
pe care o avem de ales este ca un piticuţ să intre orbeşte în 


Mordor şi să dea Duşmanului prilej să pună din nou mâna pe 
Inel pentru sine. Nebunie curată. 

Doar vezi şi tu că aşa stau lucrurile, prietene, se răsuci el 
brusc spre Frodo. Spui că ţi-e teamă. Dacă e adevărat ce spui, 
atunci cel cu mai mult curaj decât tine ar trebui să te ierte. Dar 
oare nu bunul tău simţ e cel care se revoltă? 

— Nu. Mi-e frică, spuse Frodo, frică. Dar mă bucur că te-am 
auzit vorbind pe şleau. Mintea mi-e mai limpede acum. 

— Deci vii cu noi în Minas Tirith? strigă Boromir. Ochii îi 
luceau, faţa îi era lacomă. 

— M-ai înţeles greşit. 

— Dar vei veni, măcar o vreme? nu se lăsă Boromir. Oraşul 
meu nu e departe; iar până în Mordor e doar puţin mai mult de 
mers decât de-aici până la noi. Am petrecut multă vreme în 
pustietate, ai nevoie şi tu să afli veşti despre ce pune la cale 
Duşmanul, înainte să faci următoarea mişcare. Vino cu mine, 
Frodo. Ai nevoie de odihnă ca să te aventurezi mai departe, 
dacă altfel nu se poate. 

Îşi puse o mână pe umărul lui Frodo într-un gest foarte 
prietenesc, dar Frodo îi simţi mâna tremurând de o tulburare cu 
greu reţinută. Se dădu la o parte şi-i aruncă o privire neliniştită 
omului înalt, aproape de două ori mai înalt decât el şi de mult 
mai multe ori mai voinic. 

— De ce eşti atât de duşmănos? îl întrebă Boromir. Eu sunt 
un om adevărat, nu-s nici hoţ, nici poteră. Am nevoie de Inelul 
tău: acum ştii acest lucru; dar îţi dau cuvântul meu de onoare că 
nu doresc să-l păstrez. Nu vrei măcar să mă laşi să-mi încerc 
planul? împrumută-mi Inelul. 

— Nu! Nu! strigă Frodo. Sfatul mi l-a dat mie să-l port. 

— Doar din propria noastră neghiobie ne va învinge 
Duşmanul! explodă Boromir. Ah, cum mă poate înfuria! 
Neghiobule! Neghiob îndărătnic! Te duci de bunăvoie spre 
moarte şi ne ruinezi cauza. Dacă există vreun muritor care are 
dreptul să ceară Inelul, aceia sunt oamenii din Númenor şi nu 
piticuţii. Al tău e doar dintr-o nefericită întâmplare. Ar fi putut fi 
al meu. Ar trebui să fie al meu. Dă-mi-l. 

Frodo nu răspunse, ci se depărtă de el, până ce piatra cea 
mare şi netedă ajunse între ei. 

— Haide, haide, prietene, îl luă Boromir cu binişorul. De ce 
să nu scapi de el? De ce să nu te eliberezi de îndoieli şi spaimă? 


Poţi să dai vina pe mine, dacă vrei. Poţi să spui că am fost prea 
puternic şi l-am luat cu forţa. Căci sunt prea puternic pentru 
tine, piticuţule, strigă el şi pe neaşteptate sări peste piatră, 
prăvălindu-se peste Frodo. 

Faţa lui frumoasă şi plăcută era schimonosită hidos; ochii îi 
scăpărară de patimă şi ură. 

Frodo se feri în laturi şi puse iar piatra între ei. Nu putea 
face decât un singur lucru: tremurând tot, scoase lanţul cu Inelul 
de sub tunică şi-şi strecură iute Inelul pe deget, tocmai în clipa 
în care Boromir se aruncase iarăşi asupra lui. Omului i se opri 
respiraţia în piept, se holbă o clipă ca trăsnit, iar apoi începu să 
alerge înnebunit încoace şi-ncolo, căutând printre pietre şi 
copaci. 

— Ah, şarlatan mizerabil! strigă el. Numa' să pun mâna pe 
tine! Acum înţeleg ce unelteşti. Vei duce Inelul la Sauron şi ne 
vei vinde pe toţi. Atât ai aşteptat, să ne poţi părăsi la ananghie. 

Blestemat să fii cu toate jumătăţile astea de fiinţe ca tine. 
Moartea şi întunericul să vă mănânce! 

In aceeaşi clipă îşi prinse piciorul sub o piatră şi căzu cât 
era de lung, cu faţa la pământ. Câteva clipe rămase nemişcat, 
de parcă blestemul se întorsese asupra lui; şi în clipa următoare 
începu să plângă. 

Se ridică, îşi trecu mâna peste ochi, îşi şterse lacrimile. 

— Ce-am spus? strigă el. Ce-am făcut? Frodo, Frodo! îl 
chemă el. Intoarce-te! Am fost cuprins de nebunie, dar mi-a 
trecut, întoarce-te! 

Nu primi nici un răspuns. Frodo nici măcar nu-i auzea 
strigătele. Era de-acum departe, fugea mâncând pământul şi 
orbeşte pe potecă în sus, spre vârful muntelui. Era cutremurat 
de groază şi durere, neputând să-şi scoată din minte faţa aceea 
cuprinsă de nebunie şi fioroasă a lui Boromir şi ochii lui arzători. 

Curând, ajunse de unul singur în vârful lui Amon Hen şi 
acolo se opri, abia trăgându-şi sufletul. Ca prin ceaţă, zări un 
cerc larg şi neted, pavat cu dale uriaşe şi înconjurat de un 
parapet pe jumătate ruinat; iar în mijloc, cocoţat pe patru stâlpi 
sculptați, un jilţ măreț, până la care ducea un şir lung de trepte. 
Le urcă şi se aşeză pe jilţul străvechi, simțindu-se ca un copil 
pierdut ce se cocoţase pe tronul unor regi ai munţilor. 

La început nu zări mare lucru. | se părea a se afla într-o 
ţară de ceţuri, în care nu existau decât umbre; se găsea sub 


puterea Inelului. Apoi, ici şi colo, ceața prinse a se sparge şi în 
faţa ochilor lui apărură multe imagini ale închipuirii, mici şi 
desluşite, ca şi cum le-ar fi avut sub privirile lui pe o masă, şi cu 
toate acestea îndepărtate. Sunete nu erau, doar imagini 
luminoase şi pline de viaţă. S-ar fi zis că lumea se făcuse mică, 
mică de tot, şi căzuse în muţenie. Frodo şedea pe jJilţul Văzului, 
în vârful lui Amon Hen, Muntele Ochiului Oamenilor din Numenor 
. Spre Răsărit privi şi văzu pământuri necuprinse în hărţi, câmpii 
fără nume şi păduri necunoscute. Spre Miazănoapte privi şi 
Marele Râu se desfăşura ca o panglică sub el, iar Munţii Ceţoşi 
se zăreau mici şi ţepoşi, ca nişte măsele stricate. Spre Apus privi 
şi văzu imaşurile întinse din Rohan; şi Orthanc, Steiul Isengard, 
ca un spin negru. Spre Miazăzi privi şi sub picioarele sale Râul 
cel Mare se cocoşa ca un văl, prăbuşindu-se peste Cascada 
Răuros într-un hău de spumă; un curcubeu scăpărător dansa 
deasupra aburilor. Văzu şi Ethir Anduin, măreaţa deltă a Râului, 
precum şi mii şi mii de păsări de mare care se roteau precum un 
praf alb în soare, iar sub ele o mare verde şi argintie, încreţindu- 
se în cute nesfârşite. 

Dar, oriunde se uita, vedea doar semne de război. Munţii 
Ceţoşi erau cuprinşi de-o viermuială precum muşuroaiele de 
furnici; orcii se iveau din nenumărate văgăuni. Sub bolțile 
Codrului întunecat elfi şi oameni se încleştau pe viaţă şi pe 
moarte cu fiare fioroase. Ţinutul Beomingilor era cuprins de 
flăcări; Moria era îngropată sub un nor; fum se înălța de la 
hotarele Ţării Lórien. 

Călăreţi galopau pe iarba din Rohan; lupi se revărsau din 
Isengard. Din limanurile din Harad corăbii de război porneau pe 
mare; şi de la Răsărit oameni se scurgeau necontenit: războinici, 
suliţaşi, arcaşi călare, care pline cu conducători de oşti şi cu 
provizii. Toate puterile Seniorului Întunecimii erau în mişcare. 
Apoi, răsucindu-se din nou spre miazăzi, Frodo zări Minas Tirith. 
Tare depărtată părea cetatea şi frumoasă, cu ziduri albe, turnuri 
multe, mândră şi minunată, sus pe muntele ei; crenelurile pale 
sclipeau din pricina oţelului, iar pe foişoare fluturau flamuri 
multicolore. Inima lui Frodo tresări plină de speranţă. Dar, de 
partea cealaltă a cetăţii Minas Tirith era o altă cetate, mai mare 
şi cu mult mai puternică. Într-acolo, spre răsărit, ochii săi se 
simţiră atraşi fără voie. Trecură de podurile în ruină din 
Osgiliath, de porţile într-o rână ale lui Minas Morgul şi de Munţii 


bântuiţi de duhuri, şi se opriră în Gorgoroth, valea groazei din 
ţinutul Mordor. Cu tot soarele din tării, acolo domnea 
întunericul. Flăcări apăreau printre vălătuci de fum. Muntele 
Osândei ardea şi un fum gros se înălța din el. Intr-un târziu, 
privirile îi rămaseră aţintite: zid după zid, crenel după crenel, 
negre, neînchipuit de puternice, un munte de fier, poarta de 
oţel, turn de diamant, Frodo văzu totul: Barad-dûr, Fortăreaţa lui 
Sauron. Şi orice speranţă îl părăsi. 

Dintr-o dată simţi Ochiul. Era un Ochi în Turnul 
Întunericului, care nu dormea. Ştia că Ochiul prinsese de veste 
că îl privea. O voinţă avidă şi aprigă se afla acolo. Se repezea la 
el, o simţea ca pe un deget, căutându-l. Foarte curând avea să 
se pironească asupra lui, o să ştie fără tăgadă unde se află. 
Tocmai poposea pe Amon Lhaw. Acum se uita spre Toi Brandir - 
Frodo se aruncă pe jos de pe jilţ, târându-se, acoperindu-şi capul 
cu gluga lui cenuşie. 

Se auzi pe sine strigând cu voce tare: Niciodată, niciodată! 
Sau te pomeneşti că strigase: Chiar acum vin, vin la tine? N-ar fi 
putut spune cu siguranţă. Apoi, ca o străfulgerare dintr-un alt 
punct de putere, în minte îi apăru un alt gând: Scoate-/! Scoate- 
II! Nebunule, scoate-l! Scoate Inelul! 

Cele două puteri se încleştau în el. Preţ de o clipă, într-un 
echilibru desăvârşit între vârfurile lor străpungătoare, se chirci 
chinuit. Brusc deveni din nou conştient de sine însuşi. Frodo, şi 
nu Vocea sau Ochiul: liber să aleagă şi neavând mai mult de o 
clipă să facă acest lucru. Scoase Inelul de pe deget. Şedea în 
genunchi, în plin soare, în faţa jilţului înalt. O umbră neagră păru 
să treacă precum un braţ pe deasupra lui; trecu şi de Amon 
Hen, îndepărtându-se bâjbâind spre apus, unde pieri. După 
aceea tot cerul se limpezi şi se însenină, iar păsările cântau în 
fiece copac. 

Frodo se ridică în picioare. Era copleşit de o mare istovire, 
dar voinţa îi era de nezdruncinat şi mai uşoară inima-i. Vorbi cu 
voce tare pentru sine: 

— Acum voi face ceea ce trebuie să fac. Cel puţin asta mi-e 
limpede: răul lnelului s-a strecurat de-acum chiar şi printre 
însoțitorii Lui. Inelul trebuie să-i părăsească înainte de-a face şi 
mai mult rău. Mă voi duce singur. În unii nu pot avea încredere, 
iar cei în care pot avea mi-s prea dragi: săracul Sam batrânu', 
Merry şi Pippin. Pas Mare şi el; inima lui tânjeşte după Minas 


Tirith şi va fi nevoie de el acolo, acum că Boromir s-a lăsat 
cuprins de rău. Mă voi duce singur. Chiar acum. 

Cobori iute poteca şi se întoarse pe pajiştea unde-l găsise 
Boromir. Acolo se opri, în ascultare. | se păru că aude strigăte şi 
chemări din pădurea de pe mal. 

— Mă caută, spuse el. Mă-ntreb cât a trecut de când am 
plecat. Câteva ore bune, aşa socotesc. 

Stătu în cumpănă. 

— Ce să fac? murmură el. Acum e momentul să plec, altfel 
nu mai plec deloc. A doua oară n-o să mai am norocul ăsta. Ah, 
cum nu-mi place să-i părăsesc aşa, fără nici o vorbă lămuritoare. 
Dar or să mă înţeleagă. Sam o să mă înţeleagă. Şi altceva ce-mi 
rămâne de făcut? 

Incet, scoase Inelul din sân şi îl puse iar pe deget. Dispăru 
şi cobori muntele, ca o pala de vânt prin frunziş. 

Ceilalţi rămaseră multă vreme pe mal. O vreme tăcuseră, 
foindu-se neliniştiţi de colo-colo; dar acum stăteau aşezaţi în 
cerc, vorbind. Din când în când, făceau efortul să pomenească 
de alte lucruri, despre drumul cel lung şi multele aventuri; îl 
iscodeau pe Aragorn despre Ţinutul Gondor şi istoria lui 
străveche şi despre ce mai rămăsese din măreţele lui înfăptuiri 
care încă puteau fi zărite în acest ciudat tărâm de hotar, Emyn 
Muil: regii de piatră şi jilţurile de pe Lhaw şi Hen, ca şi despre 
marea scară alăturată cascadei Rauros. Dar de fiecare dată 
gândurile şi vorbele se întorceau la Frodo şi la Inel. Ce va alege 
Frodo? De ce stătea în cumpănă? 

— Se socoteşte care drum e mai anevoios dintre ele, aşa 
cred, spuse Aragorn. Şi are şi de ce s-o facă. Acum e şi mai fără 
de speranţă ca însoțitorii Inelului s-o apuce spre răsărit, căci 
Gollum ne-a luat urma şi teamă mi-e că taina călătoriei noastre 
a fost de-acum dată în vileag. Dar Minas Tirith nu e cu nimic mai 
aproape de Foc şi de nimicirea Poverii. 

Putem rămâne acolo o vreme, să ţinem piept cu vitejie 
Duşmanului; doar că Seniorul Denethor cu toţi oamenii lui nu 
pot nădâăjdui să facă ceea ce şi Elrond spunea că e dincolo de 
puterile lui: ori păstrează taina Poverii, ori ţine la distanţă 
întreaga forţă a Duşmanului atunci când va veni să ia Povara. 
Care drum l-ar alege oricare dintre noi în locul lui Frodo? Nu ştiu. 
Cu adevărat acum simţim cel mai dureros lipsa lui Gandalf. 


— Dureroasă pierdere, aşa e, spuse Legolas. Dar trebuie să 
ne hotărâm fără ajutorul lui. De ce nu putem hotărî ca să-l 
ajutăm pe Frodo? Hai să-l chemăm şi să votăm. Eu aş fi pentru 
Minas Tirith. 

— Şi eu la fel, spuse Gimli. Bineînţeles că am fost trimişi 
doar ca să-l ajutăm pe drum pe Purtătorul Inelului şi să mergem 
până unde vrem; nici unul nu ne aflăm sub vreun jurământ sau 
vreo poruncă ca să găsim Muntele Osândei. Greu mi-a fost să 
mă despart de Lothlórien. Dar iată că am venit până aici şi nu 
spun decât atât: acum, când am ajuns în clipa ultimei hotărâri, 
îmi este limpede că nu-l pot părăsi pe Frodo. Aş alege Minas 
Tirith, dar, dacă alegerea lui este alta, îl voi urma. 

— Şi eu voi merge cu el, spuse Legolas. Aş da dovadă de 
lipsă de credinţă ca tocmai acum să-l părăsesc. 

— Cu adevărat ar fi o trădare să-l părăsim cu toţii, zise 
Aragorn. Dar dacă se îndreaptă spre răsărit, nu înseamnă că toţi 
trebuie să mergem cu el: nici nu cred că ar fi bine s-o facem. 
Este o aventură disperată: chiar de suntem opt, trei sau unul 
singur. Dacă m-aţi lăsa pe mine să aleg, aş numi trei însoțitori: 
Sam, care n-ar îndura altminteri, Gimli şi eu însumi. Boromir se 
va întoarce în oraşul lui, acolo unde taică-său şi ai lui au nevoie 
de el; şi împreună cu el să se ducă şi ceilalţi, sau măcar 
Meriadoc şi Peregrin, dacă Legolas nu vrea să ne părăsească. 

— N-ai ales defel bine! strigă Merry. Nu-l putem părăsi pe 
Frodo! Pippin şi cu mine am vrut întotdeauna să-l urmăm, 
oriunde s-ar duce, şi aşa vrem şi acum. Dar nu ne-am dat seama 
ce va însemna asta. Totul părea altfel acolo, departe, în Comitat 
sau în Vâlceaua Despicată. Ar fi o nebunie şi-o cruzime să-l 
lăsăm pe Frodo să se ducă în Mordor. De ce nu-l putem opri? 

— Trebuie să-l oprim, spuse şi Pippin. Şi din pricina asta îşi 
face şi el griji, sunt sigur. Ştie că n-o să-l lăsăm s-o ia spre 
răsărit. Şi nu vrea, săracu', nici să roage pe vreunul să meargă 
împreună cu el. la închipuiţi-vă: să se ducă în Mordor de unul 
singur. Pippin se cutremură. 

— Dar bătrânu' şi caraghiosu' de hobbit ar trebui să ştie că 
nu-i nevoie să ne-o ceară. Ar trebui să ştie că, dacă nu-l putem 
opri, n-o să-l părăsim. 

— Ba să-mi fie cu iertare, se băgă în vorbă Sam. Nu cred 
că-l înţelegeţi defel pe Stăpânu' meu. El nu stă în cumpănă pe 
care drum s-o apuce. Bineînţeles că nu. Ce rost are Minas Tirith? 


Pentru el, voiam să zic, să-mi fie cu iertare, stăpâne Boromir, 
adaugă el şi se răsuci spre Boromir. 

Abia acum descoperiră că Boromir, care la început şezuse 
tăcut chiar la marginea cercului, nu se mai afla cu ei. 

— Ei, asta-i, da' unde s-o fi dus? sări Sam în picioare, 
privind în jur cu îngrijorare. A fost cam ciudat în ultima vreme 
omu' ăsta, după mine. Da' oricum, pe el tot nu-l priveşte. El se 
întoarce acasă. Aşa cum a spus de la bun început; şi n-am de ce 
să-i bag vină. Da' domnu' Frodo ştie că mort-copt trebuie să 
descopere Hăul de la Capătul Lumii, dacă poate. Numa' că-i e 
teamă. Acum că s-a ajuns şi la asta, îi e teamă, ca tuturor. Asta-i 
necazu' lui. Bunînţeles că a mai deprins şi el câte ceva, ca să zic 
aşa - toţi am învăţat - de când a plecat de-acasă, altfel ar fi atât 
de înspăimântat, de-ar arunca Inelul în Râu şi ar fugi mâncând 
pământul. Dar încă îi este prea teamă s-o pornească. Şi nici 
pentru noi nu-şi face griji, dacă mergem mai departe cu el sau 
nu. Ştie că asta vrem. Altceva îl sâcâie. Dacă se hotărăşte să 
meargă, va voi să plece singur. Ţineţi minte vorbele mele. O să 
avem bătaie de cap când se va întoarce. Dacă n-o s-o şteargă 
de unul singur, înseamnă că nu se numeşte Baggins. 

— Cred că tu, Sam, vorbeşti cu cel mai mult cap dintre noi 
toţi, zise Aragorn. Şi ce să facem dacă va fi aşa cum spui tu? 

— ÎI oprim! Nu-l lăsăm să se ducă! strigă Pippin. 

— Oare? făcu Aragorn. El e Purtătorul şi soarta Poverii e pe 
umerii lui. Nu cred că avem căderea să-l împingem într-o parte 
sau în cealaltă. Şi cred că nici n-am reuşi, chiar dacă am 
încerca. Altele sunt puterile ce uneltesc aici, mult mai 
neîndurătoare. 

— Uf, ce n-aş da „s-o şteargă" Frodo, şi să se întoarcă şi să 
isprăvim odată cu toată povestea asta, spuse Pippin. Aşteptarea 
e îngrozitoare. A trecut ora? 

— Da, spuse Aragorn. A trecut de mult. Ca şi dimineaţa. 
Trebuie să-l strigăm. 

În acea clipă reapăru Boromir. Venea dinspre copci şi se 
apropia de ei fără să spună un cuvânt. Chipul îi era întunecat şi 
trist. Se opri, parcă numărându-i pe cei de faţă, iar apoi se aşeză 
la o parte, ţinându-şi ochii plecaţi. 

— Unde-ai fost, Boromir? îl întrebă Aragorn. L-ai văzut pe 
Frodo? Boromir ezită puţin. 


— Da şi nu, răspunse el încet. Da, l-am găsit ceva mai sus, 
pe coastă, şi am vorbit cu el. L-am îmboldit să vină în Minas 
Tirith şi să nu se ducă spre răsărit. M-am supărat şi el a plecat 
de-acolo. A dispărut. N-am mai văzut niciodată aşa ceva, numai 
în poveşti mi-a fost dat să aud. Trebuie că şi-a pus Inelul pe 
deget. Nu l-am mai putut găsi. Mi-am zis că poate vine înapoi la 
voi. 

— Asta-i tot ce ai de spus? îl luă la rost Aragorn, pironindu-l 
cu priviri deloc îngăduitoare. 

— Da. Deocamdată nu spun nimic mai mult. 

— E de rău! strigă Sam, sărind în picioare. Nu ştiu ce-a 
clocit omu' ăsta. De ce să-şi fi pus domnu' Frodo lucrul ăla pe 
deget? N-ar fi trebuit s-o facă; şi dacă a făcut-o, naiba ştie ce s-a 
putut întâmpla! i 

— Dar n-o să-l țină pe deget o veşnicie, zise Merry. Il va fi 
scos după ce-a scăpat de musafirul nepoftit, aşa cum făcea 
Bilbo. 

— Dar încotro a luat-o? Unde e? ţipă Pippin. E plecat de nu 
ştiu când. 

— Boromir, cât a trecut de când l-ai văzut ultima dată pe 
Frodo? întrebă Aragorn. 

— O jumătate de oră, cam aşa ceva, răspunse acesta. Sau 
poate o oră. De atunci am mai hoinărit de unul singur. Nu ştiu. 
Nu ştiu! 

Işi cuprinse capul în mâini şi rămase ca răpus de durere. 

— O oră de când a dispărut! izbucni Sam. Acum trebuie să 
pornim să-l căutăm. Haideţi. 

— Staţi puţin! strigă Aragorn. Să ne împărţim câte doi şi să 
aranjăm - hei, staţi! Aşteptaţi! 

Zadarnic. Nu-l luară în seamă. Sam ţâşnise primul. Merry şi 
Pippin după el şi toţi trei se făcură nevăzuţi spre apus, printre 
copacii de pe mal, strigând Frodo! Frodo! cu glasurile lor limpezi 
şi înalte, de hobbiţi. Dintr-o dată, parcă tot grupul fusese cuprins 
de panică sau nebunie. 

— O să ne răspândim şi-o să ne rătăcim cu toţii, gemu 
Aragorn. Boromir, nu ştiu ce rol ai jucat în nenorocirea asta, dar 
acum ajută-ne! Du-te după hobbiţii ăia doi mai mici şi măcar 
păzeşte-i, chiar dacă nu-l puteţi găsi pe Frodo. Dacă-l găsiţi sau 
daţi de vreo urmă a lui, întoarceţi-vă în acest loc. Mă-ntorc şi eu 
repede. 


Aragorn o luă la fugă în urma lui Sam. ÎI ajunse în poieniţa 
dintre scoruşi - Sam se spetea urcând, gâfâia şi striga Frodo! 

— Vino cu mine, Sam! îi spuse el. N-ar trebui să umblăm 
singuri. Peste tot ne pândesc rele. Le simt. Mă duc până sus, la 
Jilţul de pe Amon Hen, să văd ce e de văzut ŞI, priveşte! E aşa 
cum am simţit în inima mea, Frodo a luat-o pe aici. Vino după 
mine şi cască bine ochii! mai zise el şi porni în grabă mare pe 
potecă în sus. 

Sam făcu tot ce-i stătea în putinţă, dar nu putea să ţină 
pasul cu Pas Mare Pribeagul, încât curând rămase în urmă. Nu 
apucă să urce prea mult, până când Aragorn se pierdu de tot din 
vedere. Sam se opri şi-şi trase sufletul. Deodată se izbi cu palma 
peste frunte. 

— Măi, Sam Gamgee, spuse el cu voce tare. Picioarele tale 
sunt prea scurte, aşa că foloseşte-ţi capul. la să vedem. Boromir 
nu minte, nu-i stă în fire; dar nu ne-a spus tot. Ceva l-a speriat 
rău pe domnu' Frodo. Şi asta l-a făcut s-o şteargă dintr-o dată. 
S-a hotărât, în sfârşit - să plece. Incotro? Spre Răsărit. Fără 
Sam? Da, chiar şi fără Sam al lui. Dur, crud şi dur. 

Sam îşi trecu palma peste ochi, ştergându-şi lacrimile. 

— Păstrează-ţi firea, Gamgee, spuse el. Gândeşte, dacă 
poţi. Nu poate zbura peste râuri şi nu poate sări peste cascade. 
N-are cu ce. Vasăzică, trebuie să se întoarcă la bărci. Inapoi la 
bărci! Inapoi la bărci, Sam, iute ca fulgerul! 

Făcu stânga-mprejur şi se repezi pe potecă la vale. Căzu şi 
se tăie la genunchi. Se ridică, fugind mai departe. Ajunse la 
marginea poienii Parth Galen, pe malul râului, acolo unde 
scoseseră bărcile din apă. Acolo - nimeni. Parcă se auzeau 
strigăte în urma lui, în pădure, dar nu le luă în seamă. Rămase o 
clipă țintuit locului, cu privirile pironite, cu răsuflarea tăiată. O 
barcă alunecă pe mal în jos, spre apă, de una singură. Cu un 
strigăt, Sam traversă în goana poiana verde. Barcă intră în apă. 

— Vin, domnu' Frodo! Vin! strigă Sam şi se aruncă direct de 
pe mal, cu gând să se prindă de marginea bărcii care pleca. 

Nimeri însă la mai puţin de un metru de ea. Cu un țipăt și- 
un pleoscăit, căzu cu faţa în jos în apa adâncă ce curgea iute. Se 
duse bâldâbăâc la fund şi râul se închise peste capul lui 
cârlionţat. 

Din barca goala se auzi o exclamaţie de spaimă. O vâslă se 
răsuci de îndată şi barca fu întoarsă din drum. Tocmai la timp, 


ca Frodo să apuce să-l prindă pe Sam de chică atunci când 
acesta urcă la suprafaţă, bulbucăind şi zbătându-se. Frica se 
cuibărise în ochii lui rotunzi şi căprui. 

— Sus, Sam, băiete, spuse Frodo. Hai, apucă-mă de mâna. 

— Salvaţi-mă, domnu' Frodo! icni Sam. M-am înecat. Nu vă 
văd mâna. 

— Uite-o. Nu ciupi, băiete. Nu-ţi dau drumul. Bate apa şi nu 
da din braţe. Ai să răstorni barca. Hai, prinde-te de margine şi 
lasă-mă să folosesc vâsla. 

Din câteva lovituri, Frodo aduse barca înapoi la mal şi Sam 
reuşi să se caţăre afară din apă, ud ca un pui de bogdaproste. 
Frodo îşi scoase inelul şi paşi pe mal. 

— Dintre toate belelele ce m-au zăpăcit de cap, tu eşti cea 
mai rea, Sam! 

— Vai, domnu' Frodo, ce vorbe grele! se văită Sam, 
tremurând. Ce lovitură, să încercaţi să plecaţi fără mine. Dacă n- 
aş fi ghicit corect, unde aţi fi fost acum? 

— În siguranţă, pe drumul meu. 

— În siguranţă! pufni Sam. Singur-singurel şi fără mine să 
vă ajut? Eu unul n-aş fi putut îndura, ar fi însemnat moartea 
mea. 

— Ar însemna moartea ta să vii cu mine, zise Frodo, iar eu 
n-aş putea îndura asta. 

— Mai puţin sigur decât dacă m-aţi fi lăsat în urmă, stărui 
Sam. 

— Dar eu mă duc în Mordor. 

— Ştiu foarte bine asta, domnu' Frodo. Bineînţeles că acolo 
mergeţi. lar eu vin cu domnia voastră. 

— Ascultă, Sam, nu mi te pune-n drum. Ceilalţi or să se 
întoarcă din clipă în clipă. Dacă mă prind aici, va trebui să mă 
cert cu ei, să-i lămuresc şi n-o să am niciodată curajul şi nici 
răgazul s-o iau din loc. Trebuie să plec acum. E singurul lucru pe 
care-l pot face. 

— Bineînţeles, îi dădu Sam dreptate. Dar nu singur. Vin şi 
eu, altfel nu merge nici unul dintre noi. Am să găuresc toate 
bărcile, să ştiţi. 

Frodo izbucni în râs. O căldură şi o bucurie neaşteptate îi 
cuprinseră inima. 

— Lasă măcar una, zise el. O să avem nevoie de ea. Dar nu 
poţi veni în halul ăsta, fără harnaşament, hrană şi toate cele. 


— Aşteptaţi-mă puţintel, să-mi iau lucrurile! strigă Sam, 
cuprins de frenezie. 

Se repezi la tabără şi pescui raniţa din grămada în care-o 
pusese Frodo atunci când golise barca de bunurile tovarăşilor 
săi, apucă o pătură şi câteva pachete în plus cu merinde şi fugi 
înapoi. 

— Deci s-a zis cu planul meu, spuse Frodo. N-are rost să 
încerc să scap de tine. Dar mă bucur, Sam. Nu-ţi pot spune cât 
mă bucur. Hai! E limpede că aşa ne-a fost dat, să mergem 
împreună. Noi vom merge, iar ceilalţi n-au decât să-şi găsească 
un drum mai sigur! Pas Mare o să aibă grijă de ei. Nu cred c-o 
să-i mai vedem vreodată. 

— Ba s-ar putea să-i mai vedem, domnu' Frodo. S-ar putea, 
zise Sam. 

Astfel porniră împreună Frodo şi Sam în ultima parte a 
Căutării lor. Vâslind, Frodo se depărtă de țărm, iar Râul îi duse 
cu iuţeală în jos, pe braţul apusean, prin dreptul stâncilor 
încruntate numite Tol Brandir. Mugetul marilor cascade se 
apropia. Chiar şi cu ajutorul pe care i-l putea da Sam, era treabă 
tare grea să străbată cursul de apă spre capătul sudic al insulei 
şi să cârmească barca spre est, spre ţărmul îndepărtat. 

Intr-un târziu, ajunseră să se oprească încă o dată, de data 
asta pe malul sudic al lui Amon Lhaw. Acolo găsiră o porţiune 
ferită, traseră barca din apă, sus, pe mal, şi o ascunseră cât 
putură de bine în spatele unui bolovan uriaş. Apoi, cu raniţele în 
spate, porniră în căutarea unei poteci ce avea să-i ducă pe 
dealurile cenuşii din Emyn Muil, iar de acolo în jos, spre Tărâmul 
Umbrei. 


Aici se încheie prima parte a istoriei Războiului Inelului. 
Partea a doua se numeşte CELE DOUA TURNURI, deoarece 
evenimentele relatate acolo sunt dominate de Orthanc, citadela 
lui Saruman, şi fortăreața Minas Morgul, care păzeşte intrarea 
tainică în Mordor; se vorbeşte în carte despre faptele şi 
primejdiile prin care trec toți membrii frăţiei acum destrămate, 
până la venirea Marelui Întuneric. 

A treia parte, ÎNTOARCEREA REGELUI, ne relatează despre 
ultima apărare împotriva Umbrei şi despre sfârşitul misiunii 
primite de Purtătorul Inelului.