J. R. R. Tolkien — V1 Hobbitul

J.R.R. Iolkien 


|. R. R. Iolkien 


Povestea unui Hobbit 


CUPRINS: 

CAPITOLUL 1 MUSAFIRI NEPOFTIŢI. 
CAPITOLUL 2 BERBEC FRIPT. 

CAPITOLUL 3 O SCURTĂ POVESTE. 
CAPITOLUL 4 PE DEAL ŞI PE SUB DEAL. 
CAPITOLUL 5 CIMILITURI ÎN ÎNTUNERIC. 
CAPITOLUL 6 DIN LAC ÎN PUȚ. 
CAPITOLUL 7 UN ADĂPOST CIUDAT. 
CAPITOLUL 8 MUŞTE ŞI PĂIANJENI. 
CAPITOLUL 9 BUTOAIELE SALVATOARE. 
CAPITOLUL 10 O PRIMIRE CĂLDUROASĂ. 
CAPITOLUL 11 ÎN PRAG. 

CAPITOLUL 12 INFORMAŢII DE CULISE. 
CAPITOLUL 13 PLECAT DE ACASĂ. 
CAPITOLUL 14 FOC ŞI APĂ. 

CAPITOLUL 15 SE ADUNĂ NORII. 
CAPITOLUL 16 UN TÂLHAR ÎN INIMA NOPŢII. 
CAPITOLUL 17 RUPERE DE NORI. 
CAPITOLUL 18 DRUMUL DE ÎNTOARCERE. 
CAPITOLUL 19 ULTIMA ETAPĂ. 


CAPITOLUL 1 

MUSAFIRI NEPOFTIŢI. 

A fost odată un hobbit care locuia într-o gaură în pământ. 
Nu era o vizuină din acelea antipatice, murdare sau umede, 
pline de capete sau cozi de viermi şi cu miros de mâl; nu 
era nici nisipoasă sau lipsită de apă, sau o vizuină în care să 
n-ai pe ce să te aşezi sau pe ce să mănânci; era o vizuină de 
hobbit, şi asta înseamnă confort. 


Avea o uşă rotundă ca un hublou, vopsită în verde, şi drept 
în mijlocul ei era o clanţă ca un buton de alamă, galbenă şi 
lucioasă. Uşa dădea pe un culoar în formă de tub, ca un 
tunel; dar un tunel cât se poate de confortabil, fără fum, cu 
pereţii căptuşiţi cu lemn, cu dale pe jos şi cu covor, cu 
scaune lustruite şi multe, multe cuiere pentru haine şi 
pălării - pentru că hobbitul era întotdeauna bucuros de 
oaspeţi. Tunelul şerpuia şi tot şerpuia, pătrunzând pe 
ocolite până în inima Dealului - „Dealul”, aşa îi spunea toată 
lumea - cale de mai mulţi kilometri în jur. Tunelul avea 
multe uşi mici şi rotunde, întâi pe o parte, apoi pe cealaltă. 
Etaj nu exista. Aşa e la hobbiţi. Dormitoarele, băile, 
beciurile, cămările (multe cămări!), dulapurile (avea 
încăperi întregi pentru haine!), bucătăriile, sufrageriile, 
toate erau la acelaşi nivel şi dădeau pe acelaşi culoar. Cele 
mai bune încăperi erau cele de pe partea stângă (îndată 
după intrare); erau singurele care aveau ferestre, ferestre 
rotunde, îngropate adânc în perete; dădeau în grădina lui şi 
în pajiştile care se întindeau dincolo de grădină, coborând 
până la râu. 

Hobbitul de care vă vorbesc era un hobbit cu stare şi 
numele lui era Baggins. Familia Baggins trăia pe lângă Deal 
de când lumea şi toţi o considerau foarte respectabilă, nu 
numai pentru că cei mai mulţi dintre membrii ei erau buni 
gospodari, dar şi pentru că nu făcuseră niciodată nimic 
neaşteptat; ştiai perfect ce va spune un Baggins despre o 
problemă sau alta, fără să-ţi mai baţi capul să-l întrebi. 
Povestea de faţă este despre un membru al familiei Baggins 
care s-a trezit antrenat într-o aventură, făcând şi spunând 
lucruri cu totul neaşteptate, cu care ocazie şi-a pierdut 
respectul vecinilor şi, în schimb, a câştigat... ei, o să vedeţi 
dacă, până la urmă a câştigat ceva. 

Mama acestui hobbit al nostru... Dar, de fapt, ce este un 
hobbit, mă întrebaţi? Eu cred că astăzi hobbiţii au nevoie de 
o descriere pentru că ei s-au înstrăinat şi au devenit cam 
scumpi la vedere cu Oamenii Mari, cum ne spun ei nouă. Ei 


sunt (sau au fost) mici de stat, cam jumătate cât noi şi mai 
mici decât Piticii bărboşi. Hobbiţii nu au barbă. Fac vrăji 
puţine sau chiar deloc, în afară de cele obişnuite, de fiecare 
zi - care îi ajută să dispară repede şi pe nesimţite când 
oamenii voluminoşi şi neghiobi ca noi apar poticnindu-se şi 
fac zgomot ca de elefant, care se aude la un kilometru. Sunt 
cam burtoşi, se îmbracă în culori stridente (mai ales verde 
şi galben); nu poartă pantofi pentru că le cresc tălpi 
naturale şi o blană de păr des, călduros şi negru pe 
picioare, ca părul de pe cap (care e buclat); au degete 
lungi, negre şi îndemânatice, o faţă binevoitoare şi un râs 
gros şi gălăgios (mai ales după masa de seară pe care o iau 
de două ori pe zi, atunci când reuşesc s-o obţină). Acum ştiţi 
destul ca să aveţi o bază de pornire. 

Deci, după cum spuneam, mama hobbitului nostru, adică a 
lui Bilbo Baggins, a fost celebra Belladonna Took, una 
dintre cele trei fiice remarcabile ale Bătrânului 'Took, 
căpetenia hobbiţilor, care locuia pe cealaltă parte a Apei - 
râuleţul care curge la picioarele Dealului. Se spunea adesea 
(în alte familii) că odată, de mult, unul dintre strămoşii Took 
şi-ar fi luat drept nevastă o zână. Aceasta era, fireşte, 
absurd, dar era clar că, faţă de trăsăturile hobbiţilor, clanul 
Took avea ceva neobişnuit şi, din când în când, câte unul 
dintre ei trăia o aventură extraordinară. Dispărea discret şi 
familia ţinea totul în secret; dar era foarte clar că familia 
Took nu era chiar atât de respectabilă ca familia Baggins, 
cu toate că era, fără doar şi poate, mai înstărită. 

Nu cumva să credeţi că Belladonna look a trăit vreo 
aventură neobişnuită după ce a devenit doamna Bungo 
Baggins. Bungo - adică tatăl lui Bilbo - i-a construit (în 
parte cu banii ei) cea mai luxoasă vizuină de hobbit din câte 
au existat vreodată, atât sub Deal, cât şi deasupra sau pe 
celălalt mal al Apei. Şi acolo au rămas toată viaţa. Iotuşi, e 
probabil că Bilbo, singurul ei fiu, cu toate că arăta şi se 
purta de parcă ar fi fost o copie a tatălui său, solid şi demn 
de încredere, avea un „ce” ciudat, care-i venea de la familia 


Took şi care abia aştepta să iasă la iveală. Ocazia nu s-a ivit 
însă decât după ce a crescut mare, pe la cincizeci de ani, 
când locuia în frumoasa vizuină construită de tatăl lui, pe 
care v-am descris-o mai devreme, şi după ce s-a stabilit 
acolo, după câte se părea, pentru totdeauna. 

Printr-o întâmplare ciudată, într-o dimineaţă de demult, în 
liniştea lumii, pe vremea când zgomotul era mai mic şi 
verdeaţa mai abundentă, iar numărul hobbiţilor şi 
prosperitatea lor erau încă destul de mari, în timp ce Bilbo 
Baggins stătea în uşa casei lui, după ceaiul de dimineaţă, 
trăgând dintr-o pipă uriaşă de lemn care îi ajungea până 
aproape de degetele de la picioare, acoperite cu păr 
(frumos periat), trecu pe acolo Gandalf. Gandalf! Dacă aţi fi 
auzit doar un sfert din ce am auzit eu despre el, iar eu am 
auzit doar o parte foarte mică din tot ce s-ar putea auzi, aţi 
fi fost pregătiţi să ascultați poveştile cele mai fantastice. Pe 
oriunde trecea, răsăreau în mod neaşteptat fel de fel de 
istorii şi de aventuri. Nu mai trecuse de ani de zile pe aici, 
pe la umbra Dealului - de fapt, de când murise prietenul lui, 
Bătrânul 'Took - aşa că hobbiţii aproape că-i uitaseră 
înfăţişarea. Fusese plecat dincolo de Deal, dincolo de Apă, 
cu treburi de-ale lui, încă de pe vremea când erau cu toţii 
copii, hobbiţei şi hobbiţele. 

Singurul lucru pe care l-a văzut în dimineaţa aceea 
încrezătorul Bilbo a fost un bătrân cu baston. Avea o pălărie 
albastră, înaltă şi ascuţită, o pelerină lungă, cenuşie, o 
eşarfă de mătase, peste care atârna barba lui albă şi lungă 
până dincolo de brâu, şi nişte cizme negre, uriaşe. 

— Bună dimineaţa! Spuse Bilbo. „Şi chiar că e bună”, se 
gândi el. Soarele strălucea şi iarba era foarte verde. 

Dar Gandalf se uită la el pe sub sprâncenele lungi şi 
stufoase care-i ieşeau de sub borul pălăriei umbroase. 

— Cum adică? Spuse, îmi urezi o dimineaţă bună, sau vrei 
să spui că dimineaţa e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei 
să spui că te simţi bine azi, de dimineaţă; sau că eo 
dimineaţă care te face să vrei să fii bun. 


— 'Toate laolaltă, spuse Bilbo. Şi mai e şi o dimineaţă foarte 
bună ca să fumezi o pipă în aer liber. Dacă aveţi o pipă la 
dumneavoastră, vă rog să luaţi loc şi să vă serviţi din 
tutunul meu. Nu vă grăbiţi, căci avem toată ziua în faţa 
noastră. 

După care Bilbo se aşeză într-un fotoliu lângă uşă, 
încrucişă picioarele şi suflă un inel de fum, frumos şi 
cenuşiu, care urcă, zburând, fără să se destrame şi se 
depărtă, plutind, peste Deal. 

— Foarte frumos, spuse Gandalf. Dar eu, azi, n-am timp să 
fac rotocoale de fum. Caut pe cineva cu care să pornesc 
într-o expediţie pe care o pregătesc, dar e foarte greu de 
găsit un amator. 

— Cred şi eu. Prin părţile astea! Noi suntem cuminţi şi 
liniştiţi şi nu ne plac aventurile. Nuuuuu! Sunt nesuferite, 
incomode, îţi strică liniştea şi te fac să întârzii la masă. Nu 
ştiu ce-or fi găsind unii la ele, spuse hobbitul nostru, 
domnul Bilbo Baggins, şi, vârându-şi degetele mari pe după 
bretele, scoase un rotocol de fum şi mai grozav ca primul. 

Îşi luă apoi corespondenţa de dimineaţă şi începu să 
citească prefăcându-se că nu-l mai bagă în seamă pe 
bătrân. Hotărâse că nu era de soiul lui şi ar fi dorit să-l vadă 
plecând. Bătrânul însă nici vorbă să se mişte. Stătea 
sprijinit în baston, fixându-l pe Bilbo, fără să scoată o vorbă, 
până când hobbitul începu să se simtă stânjenit, ba chiar se 
şi supără puţin. 

— Ziua bună, spuse hobbitul, în cele din urmă. Noi nu 
vrem nici un fel de aventuri pe aici, mulţumesc, încercaţi-vă 
norocul în cealaltă parte a Dealului sau dincolo de Apă. 

Asta însemna, de fapt, că discuţia luase sfârşit. 

— La dumneata „Ziua bună” are mai multe înţelesuri, 
spuse Gandalf. Şi de data asta înseamnă că vrei să scapi de 
mine şi că ziua n-o să fie bună decât dacă plec! 

— Nici pomeneală, domnul meu, nici pomeneală!... Dar 
staţi puţin, mi se pare că vă cunosc numele! 


— Ba da, dragul meu domn, ba da. Şi să ştii că şi eu îl 
cunosc pe al dumitale: domnul Bilbo Baggins. Îmi ştii 
numele, cu toate că nu-ţi aminteşti că e vorba despre mine. 
Eu sunt Uandail, şi „Gandalf” e totuna cu subsemnatul. 
Când te gândeşti că am trăit să-l văd pe fiul Belladonnei 
Took că mă ia cu „Ziua bună”, de parcă aş fi venit la uşa lui 
să vând nasturi! 

— Gandalf! Gandalf! Doamne, Dumnezeule! Nu cumva e 
vorba de vrăjitorul călător care i-a dat Bătrânului Took o 
pereche de butoni cu diamant fermecaţi, care se prindeau 
şi nu se mai desprindeau decât la poruncă? Nu cumva 
sunteţi cel care spunea la petreceri poveşti minunate cu 
balauri şi spiriduşi, şi uriaşi, şi prințese salvate, şi norocul 
neaşteptat al unor fii de văduvă? Sau cel care făcea focuri 
de artificii deosebit de frumoase? Mi-aduc şi acum aminte 
de ele! Le aprindea bunicul Took în ajunul solstițiului de 
vară. Erau grozave! Se ridicau ca nişte lalele mari de foc 
sau flori de gura-leului sau de salcâm galben şi pluteau 
peste întuneric toată seara. (Cred că v-aţi dat seama că 
domnul Baggins nu era chiar atât de prozaic cât îi plăcea lui 
să-şi închipuie şi că, în plus, îi mai plăceau şi florile.) 
Doamne, Dumnezeule, continuă el. Nu cumva sunteţi acela 
care a împins atâţia băieţi şi fete cuminţi să plece în lumea 
largă, să se vâre în aventuri nesăbuite? Să se caţere în 
pomi, să se ducă în vizită la elfi sau să navigheze pe 
vapoare, spre ţărmuri îndepărtate? Doamne, ce viaţă 
intere... adică, vreau să spun că pe vremuri aţi cam 
încurcat lucrurile pe aici. Chiar destul de rău, aş zice. Vă 
rog să mă iertaţi, dar credeam că v-aţi retras din afaceri. 

— Şi cu ce să mă ocup? Spuse vrăjitorul. Ei, dar, oricum, 
mă bucur că îţi mai aminteşti de mine. Şi că măcar de 
focurile mele de artificii îţi aminteşti cu simpatie. Asta îmi 
dă oarecare speranţe. De aceea, de dragul bunicului tău, 
Bătrânul 'Took, şi al bietei Belladonna, o să-ţi dau ceea ce ai 
cerut. 

— Ce vreţi să spuneţi? Eu n-am cerut nimic! 


— Ba da. Ba da. Şi încă de două ori. le rog să mă ierţi. Dar 
am să mă achit. De fapt, am să merg până într-acolo încât 
să te fac să participi la aventura de care-ţi spuneam, foarte 
nostimă pentru mine, foarte bună pentru tine - şi, dacă 
reuşeşti s-o duci până la capăt, probabil şi foarte 
folositoare. 

— Regret, dar nu vreau aventuri de nici un fel, mulţumesc. 
Nu azi! Lia revedere! Dar vă rog să veniţi la ceai, oricând 
doriţi. Uite, de exemplu, mâine! La revedere! 

Şi cu asta, domnul Baggins s-a întors şi a intrat grăbit pe 
uşa lui rotundă şi verde, închizând-o cât a îndrăznit el de 
iute, ca să nu pară nepoliticos. Căci, la urma urmei, 
vrăjitorii rămân tot vrăjitori şi nu e bine să te puicu ei. 

„Ce mi-o fi venit să-l invit la ceai?” îşi spuse Bilbo 
îndreptându-se către cămară. Abia îşi luase masa de 
dimineaţă, dar se gândea că o prăjiturică-două şi ceva de 
băut l-ar mai linişti după spaima pe care o trăsese. 

Între timp, Gandalf continua să stea în faţa porţii, râzând 
îndelung, dar fără zgomot. După un timp însă se apropie şi 
zgârie cu cuiul bastonului un semn ciudat pe uşa frumoasă 
şi verde a hobbitului. Apoi plecă, pe când Bilbo îşi termina a 
doua prăjitură şi se gândea că reuşise foarte bine să scape 
de aventuri. 

A doua zi uitase aproape cu totul de Gandalf. Nu prea avea 
ţinere de minte. Dacă nu însemna lucrurile în agendă, le 
uita. Ar fi trebuit să scrie aşa: „Gandalf, ceai, miercuri”. Dar 
în ajun fusese prea nervos ca să mai noteze ceva. 

Tocmai când să se facă ora ceaiului, auzi pe cineva sunând 
insistent la uşa de la intrare - şi atunci îşi aminti totul! 
Alergă să pună ceainicul pe foc, să aşeze încă o ceaşcă şi o 
linguriţă pe masă, să mai scoată o prăjiturică-două, apoi se 
repezi la uşă. 

Tocmai era să spună: „Îmi pare foarte rău că v-am făcut să 
aşteptaţi” când văzu că nu era câtuşi de puţin vorba de 
Gandalf. La uşă se afla un pitic cu o barbă albastră, îndesată 
într-un brâu auriu, şi cu ochii extrem de strălucitori sub o 


scufie verde-închis. De îndată ce se deschise uşa, piticul 
intră în casă de parcă ar fi fost într-adevăr invitat. 

Îşi atârnă pelerina şi scufia pe primul cuier şi spuse, 
închinându-se: 

— Sluga dumitale, Dwalin. 

— Şi eu a dumitale, Bilbo Baggins, răspunse hobbitul, prea 
uimit ca să pună, deocamdată, vreo întrebare. Dar, când 
tăcerea care urmă deveni stânjenitoare, adăugă: Tocmai 
voiam să iau ceaiul; vă rog să-mi faceţi onoarea să beţi şi 
dumneavoastră o ceaşcă de ceai cu mine. 

Poate fusese cam ţeapăn, dar intenţiile lui erau bune. De 
fapt, dumneavoastră ce aţi face dacă un pitic nepoftit ar 
veni să-şi atârne lucrurile în vestibulul dumneavoastră, fără 
să vă dea nici o explicaţie? 

N-apucară bine să se aşeze la masă, de fapt ajunseseră 
abia la a treia prăjitură, când se auzi din nou soneria, de 
astă dată şi mai puternic. 

— Vă rog să mă iertaţi o clipă, spuse hobbitul şi se 
îndreptă către uşă. 

„Până la urmă tot aţi venit”, asta voia el să-i spună lui 
Gandalf. Dar nu era Gandalf. În locul lui, pe trepte, se afla 
un pitic cu barbă albă şi scufie stacojie, care părea foarte 
bătrân. Intră şi el, ţopăind într-un picior de cum se deschise 
uşa, cu aerul omului care a fost poftit. 

— Văd că au şi început să sosească, spuse el, zărind scufia 
verde a lui Dwalin, atârnată în cui. Şi o atârnă pe a lui, cea 
stacojie, lângă ea. Sluga dumitale, Balin! Spuse, cu mâna pe 
inimă. 

— Mulţumesc, răspunse Bilbo, suspinând. 

Nu era exact ce trebuia să spună, dar acest „Au început să 
sosească” îl neliniştise îngrozitor. Îi plăceau musafirii, dar 
prefera să-i cunoască înainte să-i vină în casă. Şi eventual, 
să fie poftiţi de el. Îi trecu prin minte gândul înfiorător că s- 
ar putea să nu ajungă prăjiturelele şi atunci el, ca gazdă (îşi 
cunoştea datoria şi o respecta oricât i-ar fi venit de greu), 
ar fi trebuit să renunţe să mai mănânce. 


— Veniţi, intraţi să beţi o ceaşcă de ceai, reuşi el să spună 
după ce trase adânc aer în piept. 

— Dacă nu vă e cu supărare, eu aş prefera puţină bere, 
domnul meu, spuse Balin, cel cu barba albă. Dar n-am nimic 
împotrivă să mănânc prăjituri, prăjituri cu grăunţe, dacă 
aveţi. 

— Am berechet! Se trezi Bilbo spunând, spre propria lui 
mirare. 

Şi se trezi şi alergând la beci să umple o halbă de jumătate 
de litru, apoi la cămară să ia două turte frumoase de 
grăunţe, pe care le copsese chiar în după-amiaza aceea, să 
aibă ce lua ca gustare între mese. 

La întoarcere îi găsi pe Balin şi pe Dwalin stând de vorbă 
la masă ca nişte vechi prieteni. (De fapt, erau fraţi.) Bilbo 
trânti halba şi prăjitura în faţa lor, apoi se auzi din nou 
soneria, puternic, şi apoi încă o dată. 

„De data asta e sigur Gandalf!” îşi spuse în timp ce alerga 
gâfâind de-a lungul coridorului. Dar nici vorbă! Erau alţi doi 
pitici, amândoi cu scufii albastre, cordoane argintii şi bărbi 
galbene; şi fiecare dintre ei avea câte un sac cu unelte şi o 
lopată. Şi iarăşi, nici n-apucă să se deschidă bine uşa că şi 
intrară, ţopăind. Bilbo nici nu se mai miră: 

— Cu ce vă pot fi de folos, piticii mei? Spuse. 

— Sluga dumneavoastră, Kili, spuse unul. 

— Şi Fili, adăugă celălalt. 

Şi amândoi îşi scoaseră scufiile albastre, făcând câte o 
plecăciune. 

— Sluga dumneavoastră, răspunse Bilbo, amintindu-şi la 
timp de bunele maniere. 

— A, văd că Dwalin şi Balin au şi venit, spuse Kili. Să ne 
alăturăm mulţimii! 

„Mulţime, gândi domnul Baggins. Nu-mi prea place cum 
sună asta. Ar trebui să mă aşez o clipă, să-mi vin în fire şi să 
beau ceva.” 

Dar n-apucă decât să ia o înghiţitură, într-un colţ, în timp 
ce toţi cei patru pitici stăteau în jurul mesei şi vorbeau 


despre mine, şi aur, şi despre probleme pe care le aveau cu 
gnomii, şi despre jafurile pe care le comiteau balaurii, şi 
despre multe alte lucruri pe care nu le înţelegea şi nici nu 
voia să le înţeleagă, căci păreau mult prea aventuroase, 
când, deodată, ding-dong, ding-dang, se auzi iar soneria de 
la uşă, de parcă s-ar fi străduit un hobbiţel obraznic s-o 
strice. E cineva la uşă, îşi spuse, clipind. 

— După sunet, par să fie vreo patru, spuse Fili. De altfel, i- 
am văzut venind la oarecare distanţă în urma noastră. 

Bietul nostru hobbit se aşeză în hol, sprijinindu-şi capul în 
palme, şi se întrebă ce se întâmplase şi ce se va întâmpla, şi 
dacă vor rămâne cu toţii la cină. Apoi se auzi din nou 
soneria, mai tare ca oricând, şi fu nevoit să alerge să 
deschidă. De fapt, nu erau patru, ci vreo cinci. Mai venise 
încă un pitic în timp ce Bilbo se tot frământa singur la 
intrare. Nici n-apucă să întoarcă bine clanţa că se şi treziră 
cu toţii înăuntru, plecându-se şi spunând „sluga dumitale” 
unul după altul. Îi chema Dori, Nori, Ori, Oin şi Gloin. Şi, 
într-o clipă, apărură în cuier două scufii roşii, una cenuşie, 
una cafenie şi una albă, iar ei o porniră, cu mâinile lor mari 
vârâte în brâiele de aur sau de argint, să se alăture 
celorlalţi. Aproape că se putea spune că „mulţimea” era 
formată. Unii cerură bere blondă, alţii bere brună, unul 
ceru chiar cafea, în schimb toţi cerură prăjiturele; aşa că un 
timp hobbitul a fost foarte ocupat. 

Tocmai aşezase pe plită o cană mare cu cafea - se 
terminaseră turtele de grăunţe şi piticii se porniră să 
mănânce biscuiţi cu unt - când se auzi o bătaie puternică în 
uşă. Nu soneria, ci poc-poc puternic în uşa cea verde şi 
frumoasă a lui Bilbo. Cineva bătea cu bastonul. 

Bilbo alergă de-a lungul coridorului, foarte supărat şi 
complet zăpăcit - era cea mai penibilă miercuri din câte-şi 
amintea să fi trăit vreodată. Deschise uşa cu o smucitură şi 
căzură cu toţii înăuntru, unul peste altul! Alţi pitici! Alţi 
patru! Şi, în urma lor, Gandalf, care stătea sprijinit în 
baston şi râdea. Lăsase o grămadă de urme pe uşa cea 


frumoasă; de altfel, fiindcă tot veni vorba, loviturile 
şterseseră şi semnul tainic pe care-l făcuse pe uşă în 
dimineaţa din ajun. 

— Uşurel, uşurel, dragă Bilbo, spuse. Nu-ţi prea seamănă 
să-ţi laşi prietenii în prag şi apoi să deschizi uşa cu un 
pocnet de puşcă cu aer comprimat. Dă-mi voie să ţi-i prezint 
pe Bifur, Bofur şi Bombur, şi mai ales pe Thorin! 

— Sluga! Spuseră Bifur, Bofur şi Bombur pe rând, stând în 
şir. 

Apoi atârnară în cuier două scufii galbene şi una verde şi 
pe urmă şi una azurie, cu un ciucure lung de argint. 
Aceasta din urmă fiind a lui Thorin, un pitic nemaipomenit 
de însemnat, de fapt însuşi marele Thorin Scut-de-Stejar, 
care nu fusese câtuşi de puţin încântat să pice în nas pe 
preşul lui Bilbo şi să-i vadă pe Bifur, Bofur şi Bombur 
căzând peste el. Mai ales că Bombur era foarte gras şi greu. 
Thorin, fiind foarte înfumurat, nici nu se gândi să spună 
„sluga”. Dar bietul domn Baggins spuse de atâtea ori că-i 
pare rău, încât până la urmă mormăi totuşi: „Lasă, nu-i 
Nimic!” şi-şi descreţi fruntea. 

— Acum suntem toţi aici! Spuse Gandalf, uitându-se la 
şirul de treisprezece scufii - cele mai minunate scufii de 
sărbătoare - şi la propria lui pălărie, atârnate toate în cui. O 
adunare foarte veselă! Sper că a mai rămas ceva de 
mâncare şi de băut pentru cei întârziaţi. Ce-i asta? Ceai! 
Nu, mulţumesc! Mie să-mi dai puţin vin roşu. 

— Şi mie la fel, spuse Thorin. 

— Şi marmeladă de zmeură şi tartă cu mere, spuse Bifur. 

— Şi pateuri cu carne şi brânză, spuse Bofur. 

— Şi răcituri de porc cu salată, spuse Bombur. 

— Şi mai multe prăjituri, şi bere, şi cafea, dacă nu te 
superi, strigară ceilalţi pitici prin uşă. 

— Şi fii băiat bun şi mai pune şi nişte ouă, strigă Gandalf, 
în timp ce hobbitul pleca, şontâc-şontâăc, spre cămări. Şi 
între timp scoate friptura rece de pui şi murăturile. 


„S-ar zice că ştie tot atât de bine ca şi mine ce provizii am 
în cămară”, se gândi domnul Baggins, care era complet 
înnebunit şi începuse să se întrebe dacă nu-i pătrunsese o 
aventură, dintr-acelea fioroase, drept în casă. Când isprăvi 
de pus toate sticlele şi farfuriile, şi cuţitele, şi furculiţele, şi 
paharele, şi mâncărurile, şi lingurile, şi tot restul pe nişte 
tăvi mari, se încălzise de tot; îi ardeau obrajii şi era foarte 
enervat. 

— Blestemaţi pitici, ducă-s-ar naibii! Spuse el cu glas tare. 
Nici măcar nu vin să-mi dea o mână de ajutor! 

Şi ce să vezi! În uşa bucătăriei stăteau Balin şi Dwalin, şi în 
spatele lor Fili şi Kili, şi cât ai zice „peşte” înşfăcară tăvile şi 
câteva măsuţe şi le duseră în salon, unde aşternură din nou 
masa. 

Gandalf şedea în capul mesei, cu cei treisprezece pitici 
aşezaţi în jur; Bilbo şedea într-un fotoliu, lângă foc, ronţăind 
un biscuit (îi trecuse toată pofta de mâncare) şi încercând 
să dea impresia că tot ce se întâmpla era cât se poate de 
obişnuit şi nicidecum o aventură. Piticii au mâncat şi au tot 
mâncat, şi au vorbit şi au tot vorbit, şi uite aşa a trecut 
timpul. În cele din urmă s-au sculat de la masă şi Bilbo a 
făcut o mişcare să strângă paharele şi farfuriile. 

— Îmi închipui că rămâneţi cu toţii la cină? Spuse el cu 
tonul cel mai politicos şi mai puţin stăruitor. 

— Bineînţeles, zise Thorin. Şi după cină; că n-o să isprăvim 
treaba decât târziu şi trebuie întâi să ascultăm nişte 
muzică. Dar mai întâi strângeţi masa. 

La care cei doisprezece pitici - nu Thorin, că el era prea 
important şi rămăsese să stea de vorbă cu Gandalf - săriră 
în picioare şi aşezară toate lucrurile în grămezi mari. Apoi 
ieşiră fără să mai aştepte tăvile, legănând într-o mână 
farfurii, fiecare dintre vrafuri cu o sticlă în vârf, în timp ce 
Bilbo alerga după ei, chiţăind speriat: „Vă rog să aveţi 
grijă!” Şi: „Vă rog să nu vă deranjaţi, că mă descurc eu!” 
dar piticii nici nu-l băgau în seama. În schimb, cântau: 


Să crăpi farfurii, pahare să ciobeşti Să-ndoi furculiţe, 
cuțite să boţeşti Pe Bilbo Baggins de vrei să-nnebuneşti. 

Să spargi sticle-n lume nu se face, Nici pe podea să arunci 
lapte, Să tai postavul, şi alte fapte Ca: grăsime-ntinsă pe 
covor, Vase aruncate-n dormitor, Să-mproşti cu vin în capul 
oricui, Să baţi cu parul în castroane câte un cui, Şi, de-a 
rămas ceva întreg, să-l dai de-a dura, Să urli să se oprească, 
şi cât te ţine gura. 

Pe toate astea să le-ndeplineşti Pe Bilbo Baggins de vrei 
să-nnebuneşti. 

N-au făcut, bineînţeles, niciunul dintre ei aceste lucruri 
îngrozitoare. Au curăţat şi au pus totul frumos la loc, cât ai 
clipi din ochi, în timp ce hobbitul se tot învârtea în mijlocul 
găsit pe Thorin cu picioarele pe grilajul din faţa sobei, 
trăgând din pipă. Scotea uriaşe rotocoale de fum, şi, ori de 
câte ori le poruncea să plece, plecau - urcau pe horn sau se 
duceau în dosul orologiului de pe poliţa căminului sau sub 
masă, sau de jur împrejurul tavanului; dar nu se mişcau 
destul de iute ca să scape de Gandalf! 

Puf! Scotea câte un rotocol mai mic din pipa lui scurtă de 
lut, şi-l trimitea drept prin rotocoalele lui Thorin. Apoi, 
rotocolul lui Gandalf se înverzea şi se întorcea să plutească 
deasupra vrăjitorului. Şi se strânsese în jurul lui un nor 
întreg de rotocoale, şi în lumina slabă îi dădeau un aer 
ciudat şi magic. Bilbo rămase nemişcat să se uite - îi 
plăceau rotocoalele de fum la nebunie - apoi roşi gândindu- 
se cât fusese de mândru, în ajun, de rotocoalele de fum pe 
care le trimisese cu vântul dincolo de Deal. 

— Şi acum, puţină muzică, spuse Thorin. Scoateţi 
instrumentele. 

Kili şi Fili alergară la sacii lor şi se întoarseră cu nişte viori 
mici; Dori, Nori şi Ori scoaseră flauturi de undeva, din 
buzunare. Bombur aduse o tobă din hol; Bifur şi Bofur 
ieşiră şi ei şi se întoarseră cu clarinetele pe care le lăsaseră 
printre bastoane. Dwalin şi Balin spuseră: 


— Scuzaţi-ne, noi le-am lăsat pe ale noastre pe balcon! 

— Adu-o şi pe a mea de afară, spuse Thorin. 

Se întoarseră cu nişte viole cât ei de mari şi cu harfa lui 
Thorin înfăşurată într-o pânză verde. Era o harfă frumoasă, 
de aur, şi când o atinse Thorin muzica izbucni atât de brusc 
şi de armonios, încât Bilbo uită de tot restul şi se lăsă dus 
spre locuri misterioase, sub stele ciudate, departe de Apă şi 
foarte departe de vizuina lui de sub Deal. 

Întunericul pătrunse în încăpere prin ferestruica ce dădea 
într-o parte a Dealului. Focul pâlpâia în sobă - era aprilie - 
iar ei continuară să cânte, în timp ce umbra bărbii lui 
Gandalf se agita pe perete. 

Întunericul umpluse toată camera, focul se stinsese, 
umbrele se risipiseră, şi ei continuau să cânte. Şi deodată, 
întâi unul, apoi altul, începură să cânte şi din gură, cântecul 
cu voce joasă al piticilor, în subteranele adânci ale vechilor 
lor locuinţe; iată un fragment al cântecului - dacă mai poate 
fi, cu adevărat, cântec fără muzică: 

Departe, peste munţii fumurii, Spre hrube vechi şi ocne 
adâncate, În zori pleca-vom spre a scormoni Comorile de 
aur fermecate. 

Pe vremuri, vrăji făceau piticii, Cu dangăt greu ciocanul lor 
cădea Acolo unde dorm făpturile întunecimii, În peşteri de 
sub dealurile de lut. 

Pentru-mpăraţi şi regi de elfi Au strâns acolo frumuseți 
grămadă, Au făurit, au meşterit şi, pân-la urmă, Au prins 
lumina-n piatra de pe spadă. 

Pe salba de argint au înşirat Steluţe mii, au împletit 
cunună Din flăcări de balaur şi-au ţesut Năvod din fir de 
Soare şi de Lună. 

Departe, peste munţii fumurii, Spre hrube vechi şi ocne 
adâncate, Vom merge-n zori şi ne vom lua-ndărăt Comorile 
de-atât amar de vremi uitate. 

Aici, au modelat ei cupe aurii Şi harfe; acolo unde nu se- 
avântă om Au poposit - şi au cântat cântări Ce nu le-aude 
muritor sau gnom. 


Se încovoiau pe munte brazii, În noapte gemea vântul prin 
pustii, Se-mprăştiau văpăi şi flăcări, iară pomii Ardeau 
precum nepământeşti făclii. 

În vale clopotul bătea şi toţi Priveau spre cer cu chipurile 
trase; 

Ca focul mai cumplită, ura balei Ardea clopotniţele zvelte, 
ardea case. 

Sub luna albă, munţii fumegau; 

Văzând piticii că nu e a bună, Din hrube au plecat spre 
zmeul rău. 

Şi-au fost striviţi sub talpa lui, sub lună. 

Departe, peste munţii fumurii, Spre scorburi stăpânite de 
balaur, În zori noi vom porni spre a-i smulge Potirele şi 
harfele de aur! 

În timp ce cântau, hobbitul se simţi pătruns de dragoste 
pentru fel de fel de lucruri frumoase făcute de mână, cu 
pricepere şi farmec, o dragoste aprigă şi geloasă, care 
există în orice inimă de pitic. Apoi se treziră în el instinctele 
neamului Took şi se simţi atras de munţii cei înalţi şi de 
murmurul pinilor şi ai cascadelor; simţi nevoia să exploreze 
peşterile şi să poarte sabie în loc de baston. Se uită pe 
fereastră: stelele apăruseră pe cerul negru, deasupra 
copacilor. Se gândi la giuvaierele piticilor, strălucind în 
peşteri întunecoase. Deodată, în pădurea din spatele Apei, 
se ridică o flacără - probabil că era cineva care încerca să 
aprindă un foc de tabără - şi se gândi la dragonii puşi pe jaf 
care s-ar putea stabili pe Dealul lui liniştit şi i-ar putea da 
foc, şi se cutremură; apoi, după o clipă, deveni din nou 
domnul Baggins - doar atât - din Bag-End, de sub Deal. 

Se ridică tremurând. Pe de o parte, se gândea să se ducă 
să ia lampa, dar nu-i prea venea, şi, pe de altă parte, să se 
facă doar că o ia şi să se ducă să se ascundă în spatele 
butoaielor cu bere din beci, şi să nu mai iasă decât după ce 
vor fi plecat toţi piticii. Deodată îşi dădu seama că muzica şi 
cântecele se opriseră şi că se uitau toţi la el, cu ochii 
strălucind în întuneric. 


— Încotro? Spuse Thorin, pe un ton care voia parcă să-i 
arate hobbitului că-i ghicise gândurile. 

— Ce-ar fi să fac puţină lumină? Spuse Bilbo, vrând parcă 
să se scuze. 

— Ne place întunericul, spuseră toţi piticii, întuneric 
pentru treburi întunecate. Mai sunt încă multe ceasuri până 
în zori. 

— Da, e adevărat, spuse Bilbo, aşezându-se în grabă. 
Nimeri însă pe lângă scaun, în grilajul din faţa sobei. 
Răsturnă cu zgomot lopăţica şi vătraiul. 

— Ssst! Spuse Gandalf. Să-l lăsăm pe Thorin să vorbească. 

Şi 'Thorin începu astfel: 

— Gandalf, pitici, domnule Baggins! Ne-am întâlnit cu toţii 
în casa prietenului şi tovarăşului nostru întru conspirație, 
acest hobbit minunat şi cutezător - fie ca părul de pe 
degetele lui de la picioare să nu-i cadă niciodată şi toate 
laudele pentru vinul şi berea lui! 

Se opri să-şi tragă sufletul şi să audă o remarcă politicoasă 
din partea hobbitului, dar complimentele făcute bietului 
Bilbo Baggins erau orz stricat pe gâşte; şi în semn de 
protest pentru că fusese numit „cutezător” şi, ce e încă şi 
mai rău, „tovarăş întru conspirație”, îşi tot mişca buzele, 
dar, de uluit ce era, nu-i ieşea nici un sunet din gâtlej. Aşa 
că Thorin continuă: 

— Ne-am întâlnit aici ca să ne discutăm planurile, 
metodele, mijloacele, tacticile şi schemele. Curând, înainte 
de ivirea zorilor, vom porni în lunga noastră călătorie, o 
călătorie din care unii dintre noi, sau poate că toţi (cu 
excepţia prietenului şi sfătuitorului nostru, iscusitul vrăjitor 
Gandalf) s-ar putea să nu ne mai întoarcem. Ne aflăm într-o 
clipă solemnă. După câte ştiu, ne cunoaştem bine scopul, cu 
toţii. Doar Baggins şi unul sau doi dintre piticii mai tineri 
(cred că nu mă înşel dacă mă refer, de exemplu, la Kili şi la 
Fili) au, poate, nevoie de oarecare mici precizări în legătură 
cu situaţia exactă din clipa de faţă. 


Ăsta era stilul lui Thorin. Era un pitic de vază. Dacă ar fi 
fost lăsat, ar fi continuat, probabil, tot aşa, până şi-ar fi 
pierdut suflul, dar să spună celor de faţă vreun lucru pe 
care nu-l ştiau deja. Dar a fost întrerupt cu brutalitate. 
Bietul Bilbo nu mai putea suporta. 

La vorbele „s-ar putea să nu ne mai întoarcem”, începuse 
să simtă că i se urcă un ţipăt din piept şi, în clipa 
următoare, izbucni ca şuierul unei locomotive care iese 
dintr-un tunel. Toţi piticii săriră în picioare, răsturnând 
masa. Gandalf făcu să scapere o lumină albastră la capătul 
nuielei sale fermecate şi, în lumina aceea de foc de artificii, 
bietul hobbit, mititel cum era, apăru îngenunchind pe 
covorul din faţa căminului, tremurând ca un jeleu care se 
topeşte. Apoi căzu întins pe podea, strigând fără încetare: 
„Lovit de trăsnet, lovit de trăsnet!” 

Multă vreme nu reuşiseră să scoată nimic altceva de la el. 
L-au luat, l-au dus în salon şi l-au întins pe canapea cu un 
pahar la îndemână, după care s-au întors la treburile lor 
tainice. 

— Emotiv, băiatu'! Spuse Gandalf, pe când îşi reluau 
locurile. Are câteodată nişte crize cam ciudate, cam 
neobişnuite, dar e unul dintre cei mai buni, dintre cei mai 
buni - năprasnic ca un dragon aflat la ananghie. 

Dacă aţi văzut vreodată un dragon aflat la ananghie, vă 
puteţi da seama că această comparaţie, aplicată unui 
hobbit, era doar o figură de stil, chiar dacă ar fi fost vorba 
de însuşi răs-răs-unchiul Bătrânului 'Iook, Bandobras- 
Răget-de-Iaur, care era aşa un uriaş (pentru un hobbit), 
încât putea chiar să şi călărească un cal. Acesta a atacat 
rândurile gnomilor muntelui Gram, în bătălia de la Câmpiile 
Verzi, şi a retezat capul regelui lor, Golfimbul, dintr-o 
lovitură, cu un băţ de lemn. Capul a zburat o sută de metri 
prin aer şi a căzut într-o vizuină de iepure; aşa a fost 
câştigată bătălia, şi, în aceeaşi clipă, a fost inventat şi jocul 
numit Golf. 


Între timp însă urmaşul mai paşnic al lui Bandobras îşi 
revenea în salon. După un timp şi după un pahar de alcool, 
se târi enervat până la uşă. Şi iată ce-l auzi spunând pe 
Gloin: 

— Hm! Făcu el (într-un fel care aducea, mai mult sau mai 
puţin, a sforâit). Credeţi că e bun? E minunat că Gandalf ne 
tot spune cât de fioros e acest hobbiţel, dar încă un țipăt ca 
cel de adineauri, într-o clipă de emoție, şi-l va trezi pe 
dragon, împreună cu toate neamurile lui, şi ne vor ucide pe 
toţi. Mie mi s-a părut că a sunat mai mult a strigăt de 
spaimă decât de emoție! De fapt, dacă n-ar fi fost semnul de 
pe uşă, aş fi fost convins că am greşit casa! Când am dat cu 
ochii de mititelul ăsta care se legăna şi pufăia în prag, am 
început să am îndoieli. Arăta mai degrabă a băcan decât a 
spărgător de meserie. 

În clipa aceea domnul Baggins apăsă pe clanţă şi intră în 
cameră. Sângele 'Took fusese mai puternic. Simţise brusc că 
s-ar fi lipsit de pat şi chiar şi de micul dejun, numai să fie 
socotit fioros. Cât despre „mititelul care se legăna în prag”, 
păi asta mai-mai că l-a făcut într-adevăr fioros. Ulterior i s-a 
întâmplat de multe ori ca „partea Baggins” a fiinţei lui să 
regrete ceea ce a făcut şi să-şi spună: „Bilbo, ai fost un 
prost, ai călcat în străchini”. 

— lertaţi-mă, spuse, dacă din greşeală am auzit nişte 
cuvinte pe care le-aţi rostit. Nu pretind să vă înţeleg 
spusele sau referirile la spărgători, dar cred că nu greşesc 
(asta era ceea ce numea ela fi „demn”) când îmi închipui că 
socotiți că nu-s bun la nimic. Las' că v-arăt eu! N-am nici un 
semn pe uşă - a fost vopsită acum o săptămână - şi sunt 
convins că aţi greşit casa. De îndată ce v-am văzut feţele 
caraghioase în prag, am început să am îndoieli. Dar hai să 
zicem că asta e casa pe care o căutaţi. Spuneţi-mi ce vreţi 
să fac şi am să încerc să vă mulţumesc, chiar de-o fi să merg 
de aici până la răsăritul-răsăritului şi să mă lupt cu 
dragonii-vampiri care locuiesc în Pustiul cel din urmă. Am 


avut cândva un stră-stră-stră-stră-unchi pe care-l chema 
Bandobras-Răget-de-Taur 'Iook şi... 

— Da, da, dar ela trăit de mult, spuse Gloin. Eu vorbeam 
de DUMNEATA. Şi te asigur că pe uşa dumitale e un semn - 
semnul obişnuit în meserie - şi nu cred că s-a schimbat. 
„Spărgător caută slujbă bună, emoţii tari, remuneraţie 
rezonabilă.” Aşa se citeşte, de obicei, semnul. Dacă vrei, 
poţi spune şi „Expert în descoperirea comorilor”. Unii zic şi 
aşa. Nouă ne e totuna. Gandalf ne-a spus că există pe aici o 
asemenea persoană, care caută urgent de lucru şi că a 
aranjat să ne întâlnim aici, miercurea asta la ora ceaiului. 

— Sigur că există un semn, spuse Gandalf. Doar l-am făcut 
eu. Şi din motive foarte serioase. Mi-aţi cerut să găsesc pe 
cel care va fi al Paisprezecelea membru al expediției 
voastre şi eu l-am ales pe dom' Baggins. Şi să nu 
îndrăznească cineva să afirme că n-am ales omul potrivit 
sau casa potrivită, că vă las să rămâneţi treisprezece, cu 
toate consecinţele, sau să vă întoarceţi să scoateţi cărbuni 
din mină. 

Se răstise atât de furios la Gloin, încât piticul se ghemuise 
iar pe scaun, şi, când Bilbo încercă să deschidă gura ca să 
pună şi el o întrebare, se întoarse şi se încruntă la el, 
zburlindu-şi sprâncenele stufoase şi făcându-l pe Bilbo să-şi 
închidă gura cu un clămpănit. 

— Aşa, vezi! Spuse Gandalf. Hai să nu mai discutăm. Eu l- 
am ales pe domnul Baggins - şi deci n-ar trebui să mai 
discutaţi. Dacă spun eu că e bun, e bun, sau va fi, când va 
veni vremea. Să ştiţi că are înclinații infinit mai mari decât 
vă închipuiţi voi şi chiar mai mari decât îşi închipuie el. S-ar 
putea, nu e exclus, să-mi mulţumiţi cu toţii într-o zi... Şi 
acum, Bilbo, fiule, adu lampa să luminăm puţin lucrurile. 

Întinse pe masă, la lumina unei lămpi mari cu abajur roşu, 
o bucată de pergament care semăna cu o hartă. 

— Asta a făcut-o Thror, bunicul lui Thorin, spuse el drept 
răspuns la întrebările curioase ale piticilor. E un plan al 
Muntelui. 


— Nu prea cred că o să ne folosească, spuse Thorin, 
decepţionat, după ce-i aruncă o privire. Îmi amintesc destul 
de bine de Munte şi de locurile de prin jur. Şi ştiu unde e 
Codrul Întunecat şi Landa Veştejită, unde trăiesc dragonii 
cei mari. 

— Pe munte, e un dragon desenat cu roşu, spuse Balin, 
dar, dacă ajungem vreodată acolo, îl găsim noi şi fără asta. 

— Există un lucru pe care nu l-aţi observat, spuse 
vrăjitorul, şi anume, intrarea secretă. Vedeţi runa aceea în 
partea dinspre apus şi mâna care arată spre ea, dinspre 
celelalte rune? Asta înseamnă că e vorba de o trecere 
tainică spre Sălile de Jos. 

— Poate că a fost odată tainică, spuse Thorin, dar de unde 
ştim că mai e şi acum? Bătrânul Smaug trăieşte de mult 
acolo şi a avut destul timp ca să descopere tot ce se putea 
descoperi în legătură cu Peşterile de Jos. 

— Aşa o fi, dar cred că n-a mai folosit-o de ani de zile. 

— De ce? 

— Fiindcă e prea mică. Uşa e înaltă de cinci picioare şi pot 
intra câte trei în flanc, aşa cum spun runele, dar Smaug n- 
ar fi putut să se strecoare printr-o gaură ca asta, nici măcar 
când era un dragon tânăr, cu atât mai puţin după cea 
înfulecat atâţia pitici şi oameni din Dale. 

— Mie mi se pare o gaură foarte mare, chiţăi Bilbo (care 
nu avea nici o experienţă în materie de dragoni, ci doar în 
materie de vizuini de hobbit). 1 se trezise din nou interesul 
şi curiozitatea, şi de aceea uită să-şi ţină gura. Îi plăceau 
hărţile la nebunie şi în holul lui era atârnată o hartă mare a 
împrejurimilor, pe care îşi însemnase plimbările favorite, cu 
cerneală roşie. Cum de s-a putut păstra taina unei uşi atât 
de mari faţă de toată lumea, ca să nu mai vorbim de 
dragon? Adăugă el. Dar nu uitaţi că era doar un hobbit mic, 
mititel. 

— În multe feluri, spuse Gandalf. Dar cum s-a păstrat 
secretul acestei uşi anume n-o să ştim decât dacă ne ducem 
să vedem. După câte arată harta, aş crede că e vorba de o 


uşă închisă, făcută să arate întocmai ca stânca muntelui. 
Asta-i metoda obişnuită a piticilor. Nu mă înşel, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Thorin. 

— Şi, continuă Gandalf, am uitat să vă spun că, în afară de 
hartă, mai există şi o cheie, mică şi ciudată. Uitaţi, asta e! Şi 
îi întinse lui Thorin o cheie lungă, cu crestături complicate 
de argint. Ţine-o bine! 

— Nici o grijă, îl linişti Thorin, prinzând-o de un lanţ 
subţire pe care-l purta la gât, sub jachetă. Lucrurile încep 
să pară mai promițătoare. Această ştire le schimbă mult în 
bine. Până acum nu prea ştiam exact ce să facem. Ne-am 
gândit s-o luăm spre Răsărit, în linişte şi cu grijă, până 
ajungem la Lacul cel Lung. După asta vor începe 
necazurile... 

— Mult înainte, după câte ştiu eu despre drumurile de 
Răsărit, îl întrerupse Gandalf. 

— De acolo am putea să urcăm de-a lungul Râului 
Curgător, continuă Thorin, fără să-l ia în seamă, şi tot aşa 
până la ruinele Oraşului Dale - vechi oraş din valea aceea, 
de la umbra Muntelui. Dar nu ne place nici unuia dintre noi 
ideea cu Poarta Principală. Pe acolo iese râul, prin stânca 
aceea mare, din partea de sud a Muntelui, şi tot pe acolo 
iese şi dragonul - mult prea des, dacă nu s-au schimbat 
obiceiurile. 

— Aşadar, pe acolo nu e bine, spuse vrăjitorul, dacă n- 
avem un Războinic viteaz sau chiar un Erou. Eu am încercat 
să găsesc unul; dar războinicii sunt ocupați să se lupte între 
ei, pe meleaguri depărtate, iar eroii sunt rari prin locurile 
astea, sau pur şi simplu nu pot fi găsiţi. Pe aici, săbiile sunt 
aproape toate tocite, topoarele se folosesc la doborâtul 
copacilor; scuturile au fost transformate în leagăne pentru 
copii sau în capace de cratiţă; iar dragonii se află la o 
distanţă confortabilă şi de aceea legendară. Iată de ce, 
până la urmă, m-am gândit la o spargere - mai ales după ce 
mi-am adus aminte de existenţa unei uşi laterale, şi deci, 


iată-l pe micul nostru Bilbo Baggins, spărgătorul, cel asupra 
căruia ne-am oprit; şi acum, hai să facem câteva planuri. 

— Foarte bine, spuse 'Thorin. Ce-ar fi dacă expertul- 
spărgător ne-ar da câteva idei sau sugestii. Şi se întoarse cu 
o politeţe batjocoritoare către Bilbo. 

— În primul rând, aş dori să ştiu mai multe despre toate 
acestea, spuse Bilbo, cam uluit şi tremurând în sinea lui, 
dar hotărât deocamdată să meargă înainte, ca un adevărat 
Took ce se afla. Vreau să zic, în legătură cu dragonul şi 
aurul, şi tot restul, şi cum a ajuns acolo, şi cui îi aparţine, şi 
aşa mai departe, şi mai departe. 

— Ce Dumnezeu! Se miră Thorin. N-ai o hartă? Şi nu ne-ai 
auzit cântecul? Şi n-am vorbit despre asta ore întregi? 

— Ba da, dar aş vrea totuşi să mi se explice totul clar şi 
precis, spuse Bilbo cu încăpățânare, luând aerul omului 
care tratează o afacere (aerul pe care-l adopta de obicei 
când încerca cineva să-i ceară bani cu împrumut) şi 
străduindu-se să pară înţelept, chibzuit şi priceput şi să 
corespundă recomandărilor lui Gandalf. Vreau să ştiu şi 
care sunt riscurile, cât va trebui să cheltuiesc din buzunar, 
cât timp durează, care e remuneraţia şi aşa mai departe - 
ceea ce înseamnă, de fapt: „Cu ce mă aleg eu din toate 
astea? Şi am să mă întorc oare viu acasă?” 

— Bine, bine, spuse Thorin. Pe vremuri, când trăia bunicul 
Thror, neamul nostru a fost izgonit de acolo, din Nordul 
Îndepărtat, şi s-a întors cu toate avuţiile şi toate uneltele la 
acest Munte de pe hartă. Muntele fusese descoperit de un 
străbun îndepărtat, Thrain Bătrânul, dar, după ce s-au 
întors ai mei, au început să sape, să facă tuneluri şi săli mai 
vaste şi ateliere mai mari - în plus, mi se pare că au mai 
găsit şi o grămadă de aur şi giuvaiere. În orice caz, au 
devenit nemaipomenit de bogaţi şi de renumiţi, şi bunicul 
meu a fost din nou făcut Regele Tărâmurilor de sub Munte, 
şi oamenii muritori, care trăiau mai la miazăzi şi-şi 
întindeau încet, încet, aşezările urcând spre izvorul Râului 
Curgător, al Celduinului, de-a lungul văii de la umbra 


Muntelui, îi purtau mare respect. În zilele acelea clădiseră 
ei şi veselul oraş Dale. Regii obişnuiau să trimită după 
fierarii noştri şi îi răsplăteau cât se poate de frumos, chiar şi 
pe cei mai puţin pricepuţi. Iaţii ne rugau din suflet să le 
luăm fiii drept ucenici şi ne plăteau bine, mai ales cu de-ale 
gurii, pe care nu ne băteam niciodată capul să le producem 
sau să le găsim singuri. În general, au fost zile bune pentru 
noi şi chiar şi cei mai sărmani aveau bani de cheltuială şi 
mai aveau şi din ce să dea cu împrumut, şi timp să facă 
lucruri frumoase pentru plăcerea sufletului lor, ca să nu mai 
vorbim de jucăriile minunate şi fermecate, care nu-şi mai 
găsesc astăzi seamăn pe lume. Aşa că sălile bunicului se 
umpluseră încet, încet, cu armuri şi giuvaiere, şi sculpturi, 
şi potire, iar piaţa de jucării din Dale era mândria Nordului. 
Fără îndoială că asta e ceea ce a atras şi dragonul. Dragonii 
fură, după cum ştiţi, aur şi giuvaiere de la oameni şi elfi, şi 
pitici, de câte ori le găsesc, şi-şi păzesc bunurile jefuite cât 
trăiesc (ceea ce înseamnă aproape veşnic, dacă nu sunt 
răpuşi de careva), dar nu se bucură de nimic din ce fură. De 
fapt, nici nu prea ştiu să deosebească o treabă bine făcută 
de una prost făcută, cu toate că, în mod obişnuit, cunosc 
foarte bine valorile curente ale pieţei; şi nu sunt în stare de 
nici o treabă gospodărească, nici măcar să-şi cârpească un 
solz desprins din armură. Pe vremea aceea erau o grămadă 
de dragoni în Nordul Îndepărtat, şi aurul probabil că 
începuse să se mai rărească pe acolo, din pricina piticilor 
care fugeau spre munte sau erau ucişi; aşa că toate 
distrugerile şi nenorocirile produse în general de dragoni 
deveneau din ce în ce mai cumplite. Exista o reptilă 
deosebit de lacomă, de puternică şi de rea, pe care o chema 
Smaug. Într-o zi s-a ridicat în aer şi a zburat spre Munte. 
Primul lucru pe care l-am auzit a fost un zgomot ca de 
uragan venind dinspre miazănoapte, în timp ce pinii de pe 
Munte au început să scârţâie şi să trosnească în bătaia 
vântului. Câţiva pitici erau, din întâmplare, plecaţi; printre 
ei eram şi eu, din fericire, pe vremea aceea tânăr şi 


cutezător, şi veşnic pe drumuri, lucru care mi-a salvat, în 
ziua aceea, viaţa. Am văzut, deci, pe dragon, de la o 
distanţă bună, cum se instalează pe Muntele nostru într-o 
izbucnire de flăcări. Apoi a coborât povârnişurile şi, când a 
ajuns la pădure copacii s-au prefăcut toţi în vâlvătaie. Între 
timp, la Dale începuseră să bată clopotele şi războinicii îşi 
pregăteau armele. Piticii s-au repezit să iasă pe Poarta 
Principală; dar dragonul era acolo, şi-i aştepta. Şi n-a 
scăpat niciunul dintre cei care au ieşit pe acolo. Apele râului 
s-au ridicat în aburi şi un fel de ceaţă a cuprins tot oraşul 
Dale. Dragonul a înaintat, furişându-se prin ceaţă. Şi a 
nimicit aproape toţi războinicii - obişnuita poveste tristă, 
care în zilele acelea se petrecea mult prea des. Apoi s-a 
întors, s-a strecurat pe Poarta Principală şi a scotocit toate 
sălile, şi trecerile, şi tunelurile, culoarele, beciurile, 
locuinţele şi pasajele. După asta n-a mai rămas acolo nici un 
pitic în viaţă şi dragonul şi-a însuşit toate bunurile lor. 
Probabil că le-a adunat pe toate într-o grămadă mare, cât 
mai departe în inima Muntelui, şi acum doarme pe ea, 
folosind-o drept saltea. Aşa sunt apucăturile dragonilor. Mai 
târziu a început să iasă noaptea, pe Poarta Principală, şi să 
vină furiş până la Dale să răpească oameni, mai ales 
fecioare pe care apoi le mânca; şi aşa a devastat tot oraşul; 
oamenii au murit sau au plecat. Nu mai ştiu bine ce se 
petrece acum acolo, dar îmi închipui că nimeni nu mai 
îndrăzneşte să se mai apropie de Munte, să locuiască mai 
aproape de malul cel mai depărtat al Lacului cel Lung. Cei 
câţiva dintre noi care fusesem plecaţi departe am stat şi am 
plâns în ascunzişurile noastre şi l-am blestemat pe Smaug; 
acolo au apărut într-o zi, pe neaşteptate, şi tata, şi bunicul, 
cu bărbile pârjolite. Arătau fioros şi au vorbit foarte puţin. 
Când i-am întrebat cum de reuşiseră să scape, mi-au spus 
să-mi ţin gura şi că într-o zi, când va veni vremea, voi afla. 
După asta am plecat care încotro, să ne câştigăm pâinea 
cum ne-am priceput, ici-colo, ajungând de multe ori să 
facem treabă grea de potcovari sau să săpăm în minele de 


cărbune. N-am uitat însă niciodată de tezaurul pe care ni l- 
a furat dragonul. Şi chiar şi acum, când recunosc că mai 
avem şi noi câte ceva pus deoparte şi n-o ducem chiar atât 
de prost - şi, spunând asta Thorin, îşi mângâie lanţul de aur 
din jurul gâtului - tot vrem să ne luăm înapoi ce e al nostru 
şi, dacă putem, să-l pedepsim pe Smaug. M-am întrebat de 
multe ori cum scăpaseră tata şi bunicul. Acum îmi dau 
seama că trebuie să fi existat o uşă laterală, secretă, de 
care nu ştiau decât ei. Se pare însă că au făcut o hartă şi 
tare aş dori să ştiu cum a pus Gandalf mâna pe ea şi cum de 
n-a ajuns la mine, care sunt moştenitorul ei legal. 

— N-am „pus mâna pe ea”. Mi-a fost dată, spuse vrăjitorul. 
Bunicul tău, Thror, a fost ucis, dacă-ţi aminteşti, în minele 
de la Moira, de către gnomul Azog. 

— Da, blestemat să-i fie numele, spuse Thorin. 

— Iar Thrain, tatăl tău, a plecat pe 21 aprilie - joia trecută 
s-au împlinit o sută de ani - şi de atunci nu l-ai mai văzut 
niciodată... 

— Asta aşa e, spuse Thorin. 

— Ei bine, tatăl tău mi-a dat asta să ţi-o dau ţie; şi, dacă 
am ales eu momentul şi locul în care să ţi-o dau, nu cred că 
trebuie să te superi, dacă te gândeşti cât de greu mi-a fost 
să te găsesc. Când mi-a dat hârtia asta, tatăl tău nu-şi mai 
amintea nici cum îl cheamă. lar numele tău nu mi l-a spus 
niciodată. Aşa că, una peste alta, ar trebui să-mi mulţumeşti 
şi să mă proslăveşti. Uite, asta e! Spuse întinzându-i harta 
lui 'Thorin. 

— Nu înţeleg, spuse Thorin, şi Bilbo simţi că acelaşi lucru 
ar fi vrut să-l spună şi el. Lămurirea nu părea suficient de 
lămuritoare. 

— Înainte să plece la minele Moria, rosti vrăjitorul încet şi 
încruntat, bunicul tău i-a dat harta fiului său, ca să fie în 
siguranţă. După ce a fost ucis bunicul tău, tatăl tău a plecat 
cu harta să-şi încerce norocul; şi a avut o grămadă de 
aventuri, una mai neplăcută decât alta, dar n-a ajuns nici 


măcar în preajma Muntelui. Eu l-am găsit prizonier în 
temniţele Necromantului, deşi nu ştiu cum a nimerit acolo. 

— Dar dumneata ce căutai în temnițe? Întrebă Thorin, 
cutremurându-se, şi toţi piticii se înfiorară. 

— Lasă asta! Descopeream nişte lucruri, ca de obicei; a 
fost, de altfel, o treabă foarte nesuferită şi periculoasă. Până 
şi eu, Gandalf, abia am scăpat. Am încercat să-l salvez pe 
tatăl tău, dar era prea târziu. Îşi pierduse minţile şi spunea 
vrute şi nevrute, şi uitase aproape totul, în afară de hartă şi 
de cheie. 

— Pe gnomii de la Moira i-am făcut de mult să plătească, 
spuse 'Thorin, acu' trebuie să ne gândim puţin şi la 
Necromanit. 

— Nu fi prost! E un duşman mult mai puternic decât toţi 
piticii la un loc, dacă ar putea fi iar adunaţi din cele patru 
colţuri ale lumii. Singurul lucru pe care-l dorea tatăl tău era 
ca fiul lui să primească harta şi să folosească cheia. Şi aşa 
dragonul şi Muntele sunt mai mult decât îţi trebuie. 

— I-auziţi! Spuse Bilbo şi, din întâmplare, o spuse cu voce 
tare. 

— Ce să auzim? Întrebară toţi, întorcându-se brusc către 
el, şi Bilbo fu atât de tulburat încât răspunse: Ceea ce am 
eu de spus. 

— Şi ce ai de spus? Întrebară. 

— Eu cred că ar trebui s-o luaţi spre Răsărit, să vedeţi cum 
stau lucrurile. La urma urmei, uşa aceea laterală există şi 
pe urmă probabil că dragonii mai dorm şi ei uneori. Dacă vă 
aşezaţi în prag şi staţi mai multă vreme, nu se poate să nu 
vă vină o idee. Şi acum, aş îndrăzni să spun că am vorbit 
destul pentru o seară, nu-i aşa? Ce-aţi zice să ne culcăm, ca 
să vă treziţi în zori? Eu am să vă pregătesc ceva bun, să nu 
plecaţi cu stomacul gol. 

— Vrei să spui să nu plecăm, făcu Thorin. Nu eşti 
dumneata specialistul în spargeri? Nu e oare specialitatea 
dumitale să te aşezi în pragul uşii, ca să nu mai vorbim de 
pătrunsul dincolo de uşă? Dar sunt de acord să ne culcăm 


şi-mi place şi ideea cu masa de dimineaţă. Mie, înainte de a 
porni la drum, îmi place să mănânc şuncă cu şase ochiuri: 
prăjite, nu fierte. Şi bagă de seamă să nu le spargi. 

După ce toţi ceilalţi comandară, la rândul lor, ce voiau să 
mănânce, fără să spună măcar „te rog” (ceea ce îl supără 
foarte tare pe Bilbo), se ridicară. Hobbitul a trebuit să 
găsească loc să-i culce pe toţi; a umplut toate camerele 
goale, a făcut paturi pe scaune şi divane, şi, în cele din 
urmă, a reuşit să-i cazeze, după care s-a băgat în patul lui 
mic, obosit la culme şi nu cine ştie ce fericit. Hotări totuşi 
un lucru, şi anume să nu se chinuiască să se scoale prea 
devreme ca să le pregătească masa aceea nenorocită. 
Apucăturile caracteristice familiei 'Took începuseră să se 
mai estompeze şi nu mai era chiar atât de sigur că va pleca 
în călătorie a doua zi de dimineaţă. 

Stătea întins în pat şi-l auzea pe Thorin fredonând singur 
în dormitorul alăturat, cel mai bun dormitor din toată casa: 

Departe, peste munţii fumurii Sub hrube vechi şi ocne 
adâncate În zori pleca-vom spre a scormoni Comorile de 
aur fermecate. 

Bilbo adormi cu melodia în urechi, ceea ce-l făcu să viseze 
foarte urât. Când se trezi, trecuseră de mult zorile. 

CAPITOLUL. 2 

BERBEC FRIPI. 

Bilbo sări în picioare şi, punându-şi halatul, intră în 
sufragerie. Acolo nu era nimeni; în schimb, găsi urmele unei 
mese copioase, dar luate în grabă, în cameră era o 
dezordine îngrozitoare, iar în bucătărie vrafuri de vase 
nespălate. Absolut toate oalele şi tigăile lui păreau să fi fost 
folosite. Vasele astea, care trebuiau spălate, erau o crudă 
realitate, care îl făcu să-şi dea seama că petrecerea din ajun 
nu fusese un vis urât, aşa cum sperase. Dar, oricum, se simţi 
uşurat la gândul că plecaseră toţi fără el şi fără să-şi mai 
bată capul să-l trezească. („Dar şi fără să spună măcar o 
dată mulţumesc”, se gândi el.) Totuşi, într-un fel, fără voia 
lui, se simţea puţin decepţionat. Şi asta îl uimi. 


„Nu fi prost, Bilbo Baggins! Îşi spuse; auzi, la vârsta ta să 
te gândeşti la dragoni şi la fel de fel de poveşti fantastice de 
pe alte meleaguri!” Îşi puse deci un şorţuleţ dinainte, 
aprinse focurile, puse apa la fiert şi spălă totul. Apoi îşi 
pregăti o masă bună, în bucătărie, înainte de a face 
curăţenie în sufragerie. Între timp, soarele începuse să 
strălucească; iar uşa de la intrare era deschisă, poftind 
parcă în casă adierea caldă a primăverii. Bilbo începu să 
fluiere de zor, uitând de seara din ajun. Dar, tocmai când să 
se aşeze în sufragerie, lângă fereastra deschisă, să ia un al 
doilea rând de cafea cu lapte şi cu tot tacâmul, cine credeţi 
că apare? Gandalf! 

— Dragul meu, spuse el, când ai de gând să vii? Cum 
rămâne cu „sculatul în zori”? Stai liniştit şi-ţi iei micul 
dejun, sau cum vrei dumneata să-i spui, la ora zece şi 
jumătate! [i-au lăsat biletul fiindcă nu te-au mai putut 
aştepta. 

— Care bilet? Spuse bietul domn Baggins, tulburat la 
culme. 

— Sfinţii-mei-elefanţi, spuse Gandalf, nu ştiu ce ai azi, n-ai 
şters de praf poliţa căminului? 

— Ce legătura are una cu alta? Am avut şi aşa destulă 
treabă, să curăâţ după paisprezece inşi! 

— Dacă ai fi şters praful de pe poliţa căminului, ai fi găsit 
asta chiar sub ceas, spuse Gandalf, întinzându-i o notă 
(scrisă, fireşte, chiar pe hârtia lui). 

Şi iată ce scria: „Ihorin şi Compania îl salută pe 
Spărgătorul Bilbo. Cele mai sincere mulţumiri pentru 
găzduire; cât priveşte oferta dumisale de ajutor profesional, 
acceptăm plini de recunoştinţă. Condiţiile: bani peşin la 
livrare, până la şi fără să depăşească a paisprezecea parte 
din profiturile totale (dacă există); toate cheltuielile de 
transport garantate în orice situaţie; cheltuielile de 
înmormântare acoperite de noi sau reprezentanţii noştri, 
dacă e cazul şi lucrurile nu se pot aranja altfel. 


Considerând că nu e necesar să-ţi tulburăm odihna 
binemeritată, am procedat dinainte la o serie de pregătiri 
indispensabile şi vom aştepta, stimabile domn, la Hanul 
Dragonului Verde, la Bywater, fix la 11 dimineaţa. Fiind 
convinşi că veţi fi punctual, avem onoarea să rămânem ai 
dumneavoastră cu cele mai adânci sentimente, Thorin şi 
compania.” 

— Asta înseamnă că mai ai zece minute. Va trebui să 
alergi, îl înştiinţă Gandalf. 

— Bine, dar... protestă Bilbo. 

— Nu mai ai timp, spuse vrăjitorul. 

— Dar... făcu Bilbo din nou. 

— Nici pentru asta! Hai, pleacă! 

Bilbo n-a reuşit niciodată să-şi amintească cum de s-a 
trezit afară, fără pălărie, baston, bani sau alte lucruri pe 
care le lua de obicei când pleca de acasă; lăsându-şi a doua 
cafea cu lapte nebăută, complet nespălat, vâri cheile în 
mâna lui Gandalf şi începu să alerge cât de repede îl 
duceau picioarele acoperite cu blană, coborând aleea, 
trecând de Moara cea mare, peste apă, şi continuându-şi 
apoi drumul doi kilometri sau chiar mai mult. 

Când ajunse la Bywater, aproape de ora 11, gâfâia cumplit 
şi pe deasupra, descoperise şi că venise fără batistă 
asortată la cravată. 

— Bravo! Spuse Balin, care stătea în uşa hanului şi-l 
aştepta. 

Tocmai atunci apărură şi ceilalţi dintr-o cotitură pe care o 
făcea drumul către sat. Erau călare pe ponei, şi pe fiecare 
ponei erau încărcate bagaje, pachete, pacheţele şi tot felul 
de boarfe. Mai era şi un ponei foarte mic, destinat, după 
câte se părea, lui Bilbo. 

— Sus, amândoi, şi gata, plecăm! Spuse Thorin. 

— Îmi pare extrem de rău, spuse Bilbo, dar am venit fără 
pălărie şi mi-am lăsat batista de la buzunarul hainei acasă, 
şi n-am nici un ban. De fapt, ca să fiu exact, n-am primit 
nota dumneavoastră decât după 10.45. 


— Nu fi exact, spuse Dwalin, şi nu te mai frământa. În 
expediţia asta va trebui să te descurci fără batistă şi fără 
multe altele. Cât despre pălărie, eu am în bagaje o manta şi 
o glugă de rezervă. 

Şi aşa, într-o dimineaţă senină, în pragul lunii mai, au 
părăsit cu toţii hanul, zdruncinându-se pe căluţii încărcaţi. 
Bilbo purta o glugă verde-închis (puţin decolorată de ploaie 
şi de vânt) şi o manta verde-închis, împrumutate de la 
Dwalin. Erau cam mari pentru el şi îl făceau să pară puţin 
caraghios. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce-ar fi spus 
Bungpo, tatăl lui, dacă l-ar fi văzut. Singura lui mulţumire 
era că nu putea fi confundat cu un pitic, fiindcă n-avea 
barbă. 

Călătoreau de puţină vreme, când apăru şi Gandalf, măreț 
pe calul lui alb. Adusese o grămadă de batiste şi pipa lui 
Bilbo, şi tutun. O porniră deci cu toţii, foarte veseli, mai 
departe, spunând poveşti sau cântând. Merseră aşa toată 
ziua, oprindu-se, fireşte, doar la orele de masă. Mesele nu 
erau chiar atât de frecvente cât ar fi dorit Bilbo, dar începu 
să se simtă totuşi că aventurile nu erau, la urma urmei, un 
lucru chiar atât de rău. 

La început călătoriră pe pământurile hobbiţilor, o regiune 
întinsă şi respectabilă, locuită de fiinţe cumsecade, cu 
drumuri bune, un han-două, şi ici-colo câte un pitic sau un 
fermier care treceau pe lângă ei agale, în drum spre 
treburile lor. Apoi dădură de regiuni unde oamenii vorbeau 
ciudat şi cântau cântece pe care Bilbo nu le auzise 
niciodată. 

Apoi pătrunseră pe Meleagurile Singurătăţii, unde nu mai 
erau nici oameni, nici hanuri şi unde drumurile erau din ce 
în ce mai proaste. În faţa lor, nu prea departe, se înălţau din 
ce în ce mai sus nişte dealuri mohorâte, acoperite de copaci 
negri. Pe unele dintre ele erau castele vechi care păreau 
amenințătoare, de parcă ar fi fost clădite de oameni răi. 
Totul părea posomorât, mai ales că în ziua aceea se cam 
stricase şi vremea. În general, vremea fusese cât se poate 


de bună în mai, mai bună chiar decât în poveştile vesele, 
dar acum se făcuse frig şi umed de-a binelea. Pe 
Meleagurile Singurătăţii poposiseră pe unde se nimerise, 
dar la început măcar fusese uscat. 

— Când te gândeşti că în curând va fi iunie, mormăi Bilbo, 
stropind în dreapta şi în stânga pe când înainta anevoios în 
spatele celorlalţi, pe un drum desfundat şi plin de noroi. 

Trecuse de ora ceaiului; ploua cu găleata; plouase toată 
ziua; apa îi picura de pe glugă în ochi, mantaua era udă 
leoarcă; căluţul obosise şi se tot împiedica de pietre; iar 
ceilalţi, enervaţi la culme, nu mai scoteau nici o vorbă. „Şi 
sunt convins că ploaia a pătruns în hainele uscate şi în sacii 
cu merinde, îşi spuse Bilbo. Blestemate să fie toate porţile şi 
broaştele, şi tot ce are de-a face cu ele! Tot ce-aş vrea eu 
acum ar fi să fiu acasă, în vizuina mea frumoasă, la gura 
sobei, cu ceainicul gata, gata să fiarbă!” Şi nu era ultima 
dată când avea să-şi dorească acest lucru. 

Dar piticii îşi continuau înaintarea zdruncinată, fără să se 
întoarcă sau să-l bage în seamă pe Bilbo. Undeva, în spatele 
norilor cenuşii apusese probabil soarele, căci în timp ce 
coborau în valea în care curgea încă un râu, începu să se 
întunece. Se stârnise vântul şi sălciile de pe mal se plecau, 
oftând. Din fericire, drumul ducea peste un pod vechi de 
piatră, căci râul, umflat de ploi, cobora frumos de pe 
dealurile şi munţii de la miazănoapte. 

Când au ajuns pe partea cealaltă, era aproape noapte. 
Vântul atârnase norii cenuşii şi sus, printre zdrenţele care 
pluteau deasupra dealurilor, apăru luna călătoare. Se 
opriră cu toţii şi lhorin mormăi ceva despre cină şi spuse 
„unde-o să găsim oare un petic uscat pe care să dormim?” 

Abia atunci îşi dădură seama că Gandalf lipsea. Până 
atunci făcuse drumul cu ei, fără să le spună însă dacă 
participă la aventură sau le ţine doar de urât, o bucată de 
vreme. Mâncase cel mai mult, vorbise cel mai mult şi se 
distrase cel mai bine. Dar acum dispăruse cu totul. 


— Tocmai când ar fi foarte util să avem un vrăjitor, 
mormăiră Dori şi Nori (care împărtăşeau punctul de vedere 
al hobbitului în legătură cu orele regulate de masă, cu 
frecvenţa şi belşugul lor). 

În cele din urmă hotărâră că n-aveau ce să facă, trebuiau 
să poposească chiar acolo unde se găseau! Se apropiară de 
un pâlc de copaci, dar, cu toate că era mai uscat acolo, 
vântul scutura frunzele de ploaie şi... pic-pic... lucru cât se 
poate de supărător. Şi pe urmă, mai era ceva: parcă intrase 
blestemul în foc. Piticii pot face foc aproape oriunde, cu 
aproape orice, fie că e sau nu e vânt; dar în seara aceea n- 
au fost în stare să-l aprindă nici măcar Oin şi Gloin, care 
erau deosebit de pricepuţi la aşa ceva. 

Apoi, unul dintre căluţi se sperie din senin şi o luă la 
goană. Ajunse în râu înainte să poată fi prins; şi până 
reuşiră să-l scoată din nou, Fili şi Kili aproape că s-au 
înecat, iar bagajul pe care-l ducea căluţul în spate a fost 
luat de apă. Bagajul era, bineînţeles, aproape tot numai 
mâncare, ceea ce făcu să le rămână foarte puţin pentru 
cină şi încă şi mai puţin pentru micul dejun. 

Şi aşa stătură mohorâţi şi uzi, bodogănind, în timp ce Cin 
şi Gloin continuau să încerce să aprindă focul şi să se certe 
între ei din pricina asta. Bilbo tocmai se gândea cu tristeţe 
că aventură nu însemna numai plimbări călare sub soarele 
de mai, când Balin, care era cel ce stătea întotdeauna la 
pândă, spuse: „Uite, acolo, o lumină!” La oarecare distanţă 
se afla un deal acoperit cu arbori, care ici-colo formau câte 
un grup destul de compact. Iar în mijlocul desişului negru 
se vedea strălucind o lumină, o lumină roşiatică şi 
liniştitoare, care semăna a foc sau a făclii care pâlpâie. 

După ce se uitară un timp la ea, începură să se certe. Unii 
spuneau că nu e foc, alţii spuneau că „da”. Unii spuneau că 
n-au decât o cină sărăcăcioasă, o masă de dimineaţă şi mai 
sărăcăcioasă şi haine ude toată noaptea. 

Alţii spuseră: „Locurile astea sunt cam necunoscute şi cam 
prea aproape de munţi. Călătorii se abat rareori pe aici. 


Hărțile vechi nu ne mai folosesc la nimic: lucrurile s-au 
înrăutățit şi nimeni nu mai păzeşte drumul. Pe aici abia 
dacă au auzit de rege şi, pe măsură ce înaintezi, cu cât eşti 
mai puţin curios, cu atât rişti mai puţin să dai de bucluc”. 
Unii spuseseră „la urma urmei, suntem paisprezece”. Alţii 
se mirară: „Dar unde o fi Gandalf?” După care repetară cu 
toţii întrebarea. Apoi ploaia se porni şi mai tare şi Oin 
începu să se bată cu Gloin. 

Asta rezolvă lucrurile. „La urma urmei avem un 
SPĂRGĂTOR cu noi”, spuseră şi astfel plecară, îndreptându- 
şi căluţii (cu toată grija cuvenită) în direcţia luminii. 

Ajunseră în dreptul dealului şi, puţin mai târziu, în pădure, 
începură să urce; dar nu se vedea nici o cărare adevărată, 
din acelea care ar putea duce la o casă sau la o fermă; şi 
făcând şi ei ce puteau, stârniră foşnet şi trosnet, şi scârţâit 
(tot mormăind şi înjurând), în timp ce înaintau printre 
copaci, în întunericul ca de catran. 

Deodată, lumina roşie străluci puternic printre 
trunchiurile copacilor, la o distanţă destul de mică. „Acum e 
rândul Spărgătorului”, spuseră, referindu-se la Bilbo. 

— Trebuie să mergi mai departe, să descoperi ce e cu 
lumina şi de ce au aprins-o, dacă e vreo primejdie sau totul 
e în regulă, îi spuse Thorin hobbitului. Hai, du-te fuga şi, 
dacă totul e în ordine, întoarce-te îndată. Dacă nu, întoarce- 
te cum poţi. Şi dacă nu poţi, ţipă de două ori ca o bufniţă şi 
o dată ca o strigă, şi o să facem noi ce putem. 

A fost deci silit s-o pornească, fără să apuce să le explice 
că nu se pricepea să ţipe nici măcar o dată ca bufnița şi nici 
să sară ca liliecii. Dar, în orice caz, hobbiţii ştiu să se mişte 
fără zgomot prin pădure, absolut fără nici un zgomot. De 
altfel, făcuse asta şi de-a lungul călătoriei. Bilbo strâmbase 
de multe ori din nas faţă de ceea ce numea el „larma 
piticească”. 

— Deşi nu cred că dumneavoastră sau eu am fi auzit ceva 
pe o noapte cu vânt, nici dacă toată cavalcada ar fi trecut la 
doi metri de noi. Cât despre Bilbo, strâmbând din nas, 


înainta spre lumina roşie, şi nu cred să fi făcut nici măcar o 
nevăstuică să-şi mişte vreun fir de mustață la trecerea lui. 
Aşa că a ajuns, fireşte, chiar lângă foc - căci despre foc era 
vorba - fără să atragă atenţia nimănui. Şi iată ce a văzut. 

Trei făpturi foarte mari şi grase stăteau în jurul unui rug 
uriaş, din buşteni de fag. Frigeau carne de berbec pe frigări 
lungi din lemn şi îşi lingeau sosul de pe degete. Mirosul era 
îmbietor. Mai aveau lângă ei şi un butoiaş cu băutură bună, 
pe care o beau din ulcioare. Dar erau troli. Se vedeau cât 
de colo că asta erau. Până şi Bilbo, care avusese o viaţă 
ferită de rele, îşi dădu seama de asta: după feţele lor mari şi 
greoaie, după volumul lor şi după forma picioarelor, ca să 
nu mai vorbim de felul în care se exprimau, care nu era 
deloc civilizat, nu, absolut deloc! 

— Berbec ieri, berbec azi şi să fiu al naibii dacă nu s-arată 
că tot berbec mâncăm şi mâine, spuse unul dintre troli. 

— Nici nu mai ştiu de când nu am mai avut parte de o 
fărâmiţă lucioasă de carne de om, spuse al doilea. Măi, 
William, să fiu al naibii dacă înţeleg ce te-o fi apucat să ne 
aduci aici! Şi se mai duce şi pileala, spuse, dându-i una 
peste cot lui William, care tocmai bea din ulcior. 

William se înecă. 

— Taci naibii din gură! Spuse după ce-şi recapătă suflul. 
Doar nu crezi c-o să se oprească oamenii aici, numai ca să-i 
mănânci tu sau Bert. De când am coborât din munţi, aţi 
halit un sat şi jumătate. Ce vă mai trebuie? Au fost zile când 
aţi fi spus „Săru' mâna, Bill” pentru o ciozvârtă bună de 
berbec gras din vale... Uite, ca asta, zise şi muşcă dintr-un 
picior de oaie care se frigea la foc, şi-şi şterse gura cu 
mâneca. 

Da. Mă tem că aşa se poartă trolii, chiar şi cei care n-au 
decât un singur cap. Auzind toate astea, Bilbo simţi că ar fi 
trebuit să întreprindă ceva cât mai repede. Fie să se 
întoarcă, fără zgomot, şi să-şi prevină prietenii că dăduse 
peste trei troli măricei şi foarte prost dispuşi care, ca să-şi 
varieze mâncarea, nu s-ar fi dat în lături să guste şi pitici 


sau chiar ponei la frigare; fie să le arate uriaşilor de ce e în 
stare. Un aventurier legendar, de mare clasă, ar fi trebuit 
să le golească uriaşilor buzunarele - lucru pe care merită 
aproape întotdeauna să-l faci, dacă reuşeşti - apoi să fure 
carnea de berbec, cu frigare cu tot, şi berea şi s-o şteargă 
fără ca trolii să observe nimic. Alţii, mai practici, dar cu mai 
puţin orgoliu profesional, ar fi înfipt poate câte un pumnal 
în fiecare trol, înainte ca aceştia să-şi fi dat seama ce se 
petrece. După care ar fi benchetuit cu toţii, toată noaptea. 

Bilbo ştia toate astea. Erau multe lucruri pe care nu le 
văzuse sau le făcuse vreodată, dar despre care citise! Era 
foarte îngrijorat şi, în acelaşi timp, dezgustat; ar fi dorit să 
se afle la o sută de kilometri distanţă şi totuşi... totuşi nu se 
putea hotări să se întoarcă alergând la Thorin şi Compania 
cu mâinile goale. Aşa că rămase pe loc, şovăind în întuneric. 
Dintre diferitele îndeletniciri spărgătoriceşti de care auzise, 
cea mai uşoară i se păru totuşi să le şterpelească uriaşilor 
lucrurile din buzunare. Aşa că, în cele din urmă, se strecură 
după un copac, chiar în spatele lui William. 

Bert şi Iom se duseră la butoi. William bău o nouă cană. 
Atunci Bilbo îşi făcu curaj şi vâri mânuţa în buzunarul uriaş 
al lui William. În buzunar se afla o pungă cu bani, care, 
pentru Bilbo, era cât un geamantan. „Aha, se gândi el, 
animându-se la ideea acţiunii pe care avea s-o întreprindă, 
în timp ce ridica punga cu grijă s-o scoată din buzunar, 
oricum e un început!” 

Şi chiar a şi fost! Pungile trolilor sunt date naibii, şi asta nu 
era o excepţie. „Hei, cine eşti?” scânci ea, părăsind 
buzunarul. William se întoarse într-o clipă şi-l apucă pe 
Bilbo de ceafă, înainte ca acesta să se poată ascunde după 
copac. 

— Hei drăcie, Bert, ia vino-ncoa', să vezi ce-am prins! 

— Ce? Întrebară ceilalţi, apropiindu-se. 

— Să mor dacă ştiu! Ce eşti, bă? 

— Bilbo Baggins, un aventur-hobbit, spuse bietul Bilbo, 
tremurând din cap până-n picioare şi gândindu-se cum să 


scoată ţipetele acelea de bufniţă înainte să-l strângă trolii 
de gât. 

— Un aventur-hobbit? Spuseră ei, puţin uluiţi. Trolii sunt 
înceţi la minte şi tare bănuitori când văd un lucru nou. 

— Şi, mă rog, ce caută un aventur-hobbit în buzunarul 
meu? Spuse William. 

— Se poate găti? Întrebă Tom. 

— Se poate încerca, spuse Bert, luând o frigăruie de pe 
jos. 

— Da' nu e mai mult de o înghiţitură, spuse William, care 
mâncase foarte bine şi era sătul. După ce-l jupoi şi scoţi 
oasele, nu-ţi mai rămâne nimic. 

— Poate că găsim mai mulţi pe aici prin împrejurimi şi 
facem o plăcintă, spuse Bert. Hei, urâtule, mai sunt d-ăştia 
ca tine ascunşi pe-aici, prin pădure, iepure prăpădit şi 
nemernic, spuse uitându-se la blana de pe picioarele 
hobbitului; apoi îl ridică de degetele de la picioare şi-l 
scutură. 

— Da, mulţi, spuse Bilbo, înainte de a-şi aminti că nu 
trebuie să-şi trădeze prietenii. Nu, niciunul, nici măcar 
unul! Se grăbi el să adauge. 

— Cum vine asta? Spuse Bert, ţinându-l foarte sus, dar de 
astă dată de par. 

— Cum spuneam, făcu Bilbo, pierzându-şi suflul, şi vă rog 
să nu mă gătiţi, domnii mei milostivi! Sunt şi eu bucătar, şi 
încă bun. E mai bine să vă gătesc eu câte ceva decât să mă 
gătiţi dumneavoastră pe mine. Zău! Am să vă fac mâncăruri 
minunate, un mic dejun cu totul şi cu totul minunat, dacă nu 
mă mâncaţi la cină! 

— Biata stârpitură! Spuse William. Mâncase până se 
săturase şi mai băuse şi o grămadă de bere. Biata 
stârpitură! Daţi-i drumul! 

— Nu-i dau până nu ne spune ce înseamnă „mulţi şi 
niciunul”, făcu Bert. Nu vreau să mă înjunghie nimeni în 
somn. Bagă-i labele în foc până vorbeşte. 


— Nu vă dau voie, spuse William. Oricum, e al meu, eu l- 
am prins. 

— Eşti un prost mare şi gras, William, făcu Bert. După cum 
ţi-am mai spus o dată, astă-seară. 

— Şi tu eşti un mitocan. 

— Mitocan, ai? Unde te trezeşti, Bill Huhhins, spuse Bert, 
arzându-i lui William un pumn în ochi. 

Urmă o încăierare de toată frumuseţea. Lui Bilbo, când îl 
scăpă Bert pe jos, îi mai rămăsese exact atâta minte cât s-o 
şteargă dintre picioarele lor înainte să se încaiere ca nişte 
câini şi să-şi adreseze urlând fel de fel de insulte, cât se 
poate de adevărate şi potrivite. Nu trecu mult şi se treziră 
încleştaţi unul în braţele celuilalt, rostogolindu-se până 
aproape de foc, lovindu-se cu picioarele şi înghiontindu-se, 
în timp ce Tom îi plesnea pe amândoi cu o creangă să-i 
potolească, ceea ce bineînţeles că îi înfuria şi mai tare. 

Ăsta ar fi fost momentul în care Bilbo ar fi trebuit să 
dispară. Dar bietele lui picioruşe tremurau şi nu mai avea 
nici aer în plămâni, iar în jurul lui se-nvârtea totul; aşa că a 
rămas un timp culcat, gâfâind, chiar lângă cercul de lumină 
al focului. 

Tocmai când era bătaia în toi, apăru şi Balin. Piticii 
auziseră zgomot de la distanţă şi, după ce-l aşteptaseră un 
timp pe Bilbo să se întoarcă sau să ţipe ca o bufniţă, 
începură, unul câte unul, să se furişeze către lumină, 
încercând să facă cât mai puţin zgomot. Văzându-l pe Balin, 
Tom scoase un urlet. Trolii urăsc piticii (când nu sunt fripţi 
şi fierţi). Bert şi Bill se opriră îndată din încăierare, 
spunând: „Un sac, Iom, repede!” Şi înainte ca Balin să-şi 
dea seama de ce se întâmplă, în timp ce se întreba unde o fi 
Bilbo în toată această agitaţie, se trezi cu un sac în cap şi 
doborât la pământ. 

— Trebuie să mai vină şi alţii, zise Tom. Să nu-mi spui mie 
pe nume dacă n-o fi aşa. „Mulţi şi niciunul” asta e. Şi nu 
aventur-hobbiţi, ci o grămadă de pitici ca ăsta. Aşa se arată! 


— Eu zic că ai dreptate, spuse Bert, dar să ne dăm 
deoparte din lumină. 

Zis şi făcut. Se aşezară la pândă în întuneric, ţinând în 
mână sacii pe care îi foloseau de obicei să care carnea de 
berbec sau alte prăzi. Pe măsură ce apărea câte un pitic şi 
se uita la foc, la ulcioarele răsturnate şi la resturile de 
berbec, hop! Se trezea din senin cu un sac infect şi puturos 
în cap, şi doborât la pământ. Curând Dwalin trecu lângă 
Balin, şi Fili şi Kili, împreună, şi Dori, şi Nori, şi Ori, 
grămadă, şi Oin şi Gloin, şi Bifur şi Bofur şi Bombur, 
îngrămădiţi ca vai de ei, lângă foc. 

— Asta să le fie învăţătură de minte, spuse Tom. 

Căci Bifur şi Bombur le dăduseră mare bătaie de cap şi se 
luptaseră ca nebunii, aşa cum fac piticii când sunt strânşi cu 
uşa. 

Thorin a apărut ultimul - şi pe el nu l-au putut lua prin 
surprindere. A venit bănuind că o să dea de necaz. Şi n-a 
fost nevoie să vadă picioarele prietenilor lui ieşind din saci, 
ca să-şi dea seama că lucrurile stau cam rău. Rămase la 
oarecare distanţă în umbră şi spuse: 

— Ce s-a întâmplat? Cine mi-a maltratat oamenii? 

— Trolii, răspunde Bilbo din spatele unui copac. Pe elîl 
uitaseră cu totul. Stau la pândă cu sacul în tufişuri. 

— Zău? Spuse Thorin. 

Şi sări către foc, înainte ca uriaşii să se poată repezi 
asupra lui. Ridică o cracă mare, aprinsă la un capăt, şi Bert 
se trezi cu capătul acela în ochi, înainte să poată să se dea 
la o parte. Asta îl scoase pentru o vreme din luptă. Bilbo 
încercă să facă şi el ce putea. L-a apucat pe 'Tom de picior - 
cum s-a priceput mai bine, că era gros ca un trunchi de 
copac - dar a fost trimis învârtindu-se în vârful unor 
tufişuri, în timp ce Tom arunca scântei în ochii lui Thorin. 

Drept răspuns, Tom se trezi cu craca proiectată în dinţi şi 
pierdu unul din faţă. Asta, vă rog să mă credeţi că-l făcu să 
urle serios. Dar tocmai atunci veni şi William pe la spate şi-l 
acoperi brusc pe Thorin cu un sac, din cap până-n picioare. 


Şi aşa se sfârşi bătălia. Dăduseră toţi de mare necaz: erau 
legaţi frumos în saci, lângă trei uriaşi furioşi (doi cu arsuri 
şi lovituri drept amintire), care discutau dacă să-i prăjească 
la foc mic, să-i taie feliuţe subţiri şi să-i fiarbă, sau, pur şi 
simplu, să se aşeze unul câte unul pe ei şi să-i strivească 
până-i fac marmeladă; iar Bilbo stătea sus, în tufiş, cu 
hainele şi pielea sfâşiate, neîndrăznind să se mişte, de frică 
să nu fie auzit. 

Tocmai atunci s-a întors şi Gandalf. Dar nu l-a văzut 
nimeni. Uriaşii tocmai hotărâseră să frigă piticii imediat şi 
să-i mănânce mai târziu - asta fusese, de fapt, ideea lui 
Bert, dar, după discuţii lungi, căzuseră cu toţii de acord. 

— Nu, nu-i bine să-i frigem acum, că ţine toată noaptea, 
spuse o voce care lui Berti se păru a fi a lui William. 

— Nu mai începe iar discuţia, Bill, spuse, că atunci chiar că 
ţine toată noaptea. 

— Cine di-discută? Spuse William, care avea impresia că 
vorbise Bert. 

— Tu, făcu Bert. 

— Eşti un mincinos, spuse William, şi astfel discuţia porni 
iar de la început. 

În cele din urmă hotărâră să-i toace mărunt şi să-i fiarbă. 

Luară deci o oală mare, neagră, şi-şi scoaseră cuţitele la 
iveală. 

— Nu e bine să-i fierbem. N-avem apă şi pân' la fântână e 
departe, spuse o voce. Bert şi William îşi închipuiră că e 
Tom. 

— Taci! Spuseră. Sau nu mai isprăvim în vecii vecilor. Şi 
dacă mai spui ceva, te duci singur s-aduci apa. 

— Ba tu să taci! Spuse Iom, căruia i se păruse că e vocea 
lui William. Cine discută, mă rog? Cine în afară de tine? 

— Eşti un nătărău! Făcu William. 

— Cine spune ăla e! Zise Iom. 

Şi astfel discuţia începu din nou, toţi înfierbântându-se mai 
tare ca niciodată, până când, în cele din urmă, hotărâră să 


se aşeze pe saci, cu rândul, să-i strivească şi să-i fiarbă mai 
târziu. 

— Pe cine ne aşezăm întâi? Spuse vocea. 

— Cel mai bine pe ultimul, spuse Bert, care avea ce avea 
cu 'Thorin fiindcă-i nenorocise ochiul. 

Avusese impresia că auzise vocea lui Iom. 

— Nu mai vorbi de unul singur, spuse Tom. Dacă vrei să te 
aşezi pe ultimul, n-ai decât. Care e? 

— Cel cu ciorapii galbeni, spuse Bert. 

— Aiurea, cel cu ciorapii cenuşii, spuse o voce care semăna 
cu a lui William. 

— Eu m-am uitat bine, sunt galbeni, spuse Bert. 

— Da, galbeni, spuse William. 

— Atunci de ce-ai spus că sunt cenuşii, făcu Bert? 

— Cu cine vo-vorbeşti? Întrebă William. 

— Gura! Spuseră 'Tom şi Bert, în acelaşi timp. Acuşi trece 
noaptea; zorile s-arată devreme. Hai să-i dăm drumul! 

— Să vă prindă pe toţi zorile şi să vă facă stane de piatră, 
spuse o voce care suna ca a lui William. 

Dar nu era a lui. Căci chiar în clipa aceea apăru o geană 
de lumină de după deal şi din ramuri se ridică un ciripit 
puternic. William nu vorbise, căci fusese transformat în 
stană de piatră, aşa cum se aplecase; iar Bert şi Iom se 
transformaseră în stânci, aşa cum stăteau şi se uitau la el. 
Şi aşa au rămas până azi, singuri-singurei, doar cu câte o 
pasăre care se aşază uneori pe capul sau pe umerii lor. Căci 
trolii, după cum ştiţi probabil şi dumneavoastră, trebuie să 
se vâre sub pământ până să-i afle zorile, că de nu, se 
transformă iar în substanţa muntelui din care au fost 
zămisliţi şi rămân nemişcaţi pe vecie. Aşa s-a întâmplat şi cu 
Bert, şi cu 'Tom, şi cu William. 

— Minunat! Spuse Gandalf, ieşind de după un copac şi 
ajutându-l pe Bilbo să coboare dintr-un tufiş ţepos. Atunci 
Bilbo înţelese: vocea care îi făcuse pe uriaşi să se contrazică 
şi să se certe, până când veniseră zorile şi îi sfârşiseră, 
fusese vocea vrăjitorului. 


Acum trebuiau să dezlege sacii şi să-i elibereze pe pitici, 
care erau aproape asfixiaţi şi foarte enervaţi: nu le plăcuse 
deloc să-i audă pe uriaşi cum făceau planuri să-i frigă, să-i 
facă terci sau să-i taie felii. Şi nu se liniştiră decât după ce-l 
ascultară de două ori pe Bilbo povestindu-le ce i se 
întâmplase. 

— Tâmpit moment ţi-ai ales să faci exerciţii de ciupit prin 
buzunare, spuse Bombur, când, de fapt, ceea ce voiam noi 
era foc şi merinde! 

— Şi ăsta e ultimul lucru pe care l-aţi fi obţinut de la ei; în 
orice caz, nu fără luptă, spuse Gandalf. Dar de ce vă 
pierdeţi timpul? Nu vă daţi seama că trolii trebuie să aibă o 
peşteră sau o văgăună săpată pe undeva, pe-aproape, unde 
să se ascundă de soare? Trebuie să aruncăm şi noi o privire 
pe acolo. 

Începură să caute în jur şi curând descoperiră urmele 
cizmelor de piatră ale uriaşilor, pierzându-se printre copaci. 
Se luară după urme, urcând dealul, până când, în cele din 
urmă, descoperiră o uşă mare de piatră, ascunsă de 
tufişuri, care dădea într-o peşteră. Dar nu reuşiră s-o 
deschidă, cu toate că o împinseră cu toţii, în timp ce 
Gandalf rostea diverse formule magice. 

— Credeţi că asta vă poate fi de folos? Întrebă Bilbo, când 
începuseră să obosească şi să se înfurie de-a binelea. Am 
găsit-o în locul unde s-au bătut uriaşii. 

Şi le întinse o cheie mărişoară, care lui William însă 
trebuie să i se fi părut foarte mică şi tainică. Îi căzuse 
probabil din buzunar, din fericire, înainte să se facă stană 
de piatră. 

— De ce Dumnezeu n-ai spus nimic până acum? [ipară 
toţi. 

Gandalf o apucă şi o potrivi în broască şi, după o apăsare 
mai puternică, uşa de piatră se deschise şi pătrunseră cu 
toţii înăuntru. Pe jos zăceau o grămadă de alimente aşezate 
de-a valma şi fără grijă pe jos, grămezi împrăştiate de prăzi 
de tot felul, de la nasturi de alamă, până la vase pline cu 


monede de aur, aşezate într-un colţ. Mai erau şi o mulţime 
de haine agăţate pe perete, prea mici pentru uriaşi - mă 
tem că aparținuseră unor victime - printre ele, mai multe 
săbii de fabricaţie, forme şi mărimi diferite. Le atraseră 
atenţia mai ales două dintre ele, din pricina tecilor 
frumoase şi a plăselelor acoperite cu giuvaiere. 

Gandalf şi 'Thorin luară fiecare câte una, iar Bilbo îşi alese 
un cuţit într-o teacă de piele. Pentru troli ar fi fost cât un 
briceag, dar pentru un hobbit era ca o sabie mai scurtă. 

— Par să fie lame bune, spuse vrăjitorul, scoţându-le pe 
jumătate din teacă şi privindu-le cu curiozitate. N-au fost 
făcute de troli şi nici de vreun fierar dintre cei care trăiesc 
acum printre ei, dar vom afla mai multe când vom putea citi 
runele de pe ele. 

— Hai să ieşim din duhoarea asta îngrozitoare, spuse Fili. 

Aşa că ieşiră, luând cu ei vasele cu galbeni şi acele 
alimente care nu fuseseră alterate şi păreau bune de 
mâncat, şi mai luară şi un butoi cu bere, încă plin. Când 
terminară, simţiră nevoia să-şi ia micul dejun şi fiindu-le 
foarte foame, nu strâmbară din nas în faţa merindelor luate 
din cămara uriaşilor. Proviziile lor proprii începuseră să se 
împuţineze simţitor. Acum aveau pâine şi brânză, şi multă 
bere, şi slănină pe care s-o prăjească pe tăciunii aprinşi. 

După asta se culcară, căci avuseseră o noapte agitată; şi 
dormiră până după-amiază. Apoi aduseră căluţii sus şi 
cărară vasele cu galbeni, îngropându-le în taină, lângă 
poteca din apropierea râului, făcând o grămadă de semne 
deasupra lor, pentru cazul în care s-ar întoarce vreodată să 
le ia. Apoi încălecară din nou şi porniră încet, zdruncinaţi 
de cai, pe potecă, înspre răsărit. 

— Unde fuserăţi, dacă-mi daţi voie să-ntreb? Îl întrebă 
Thorin pe Gandalf, pe când înaintau călare. Şi ce v-a adus 
înapoi tocmai la timp? 

— O privire în urmă, spuse. 

— Exact, spuse 'Thorin, dar n-aţi putea fi mai clar? 


— M-am dus să cercetez cu atenţie drumul pe care-l avem 
de făcut. În curând va deveni greu şi periculos. Doream şi 
să refac micul nostru stoc de provizii. Dar n-am apucat să 
ajung prea departe când am întâlnit doi prieteni de-ai mei 
de la Rivendell. 

— Asta unde mai e? Întrebă Bilbo. 

— Nu mă întrerupe! Spuse Gandalf. Dacă avem noroc, în 
câteva zile ajungeţi acolo şi aflaţi tot ce doriţi. Deci, după 
cum spuneam, m-am întâlnit cu doi dintre oamenii lui 
Elrond. Fugeau de frica trolilor. Ei au fost aceia care mi-au 
spus că trei dintre uriaşi coborâseră din munţi şi se 
stabiliseră în pădure, destul de aproape de drum şi îi 
băgaseră în sperieţi pe toţi cei de prin împrejurimi, care o 
luaseră la sănătoasa, şi acum îi atrăgeau în cursă pe străini. 
Şi atunci am simţit că trebuie să mă întorc. Uitându-mă în 
urma mea, am văzut un foc în depărtare şi m-am îndreptat 
către el. Restul îl ştiţi. Pe viitor vă rog să fiţi mai atenţi, că 
altfel nu mai ajungem nicăieri. 

— Mulţumesc, spuse Thorin. 

CAPITOLUL 3 

O SCURTĂ POVESTE. 

În ziua aceea n-au cântat şi nici n-au spus poveşti, cu toate 
că se făcuse vreme frumoasă. Şi nici a doua zi, şi nici a treia 
zi. Începuseră să simtă pericolul apropiindu-se din toate 
părţile. Dormeau sub cerul liber, cât despre hrană, mai mult 
mâncau caii decât ei, căci iarbă era din belşug, iar traistele 
lor erau aproape goale, cu toate merindele pe care le 
luaseră de la uriaşi. 

Într-o dimineaţă trecură apa unui râu printr-un loc mai 
larg - nu era prea adânc, dar plin de zgomotul spumei şi al 
apei care se lovea de pietre. Malul celălalt era abrupt şi 
lunecos. Când ajunseră sus, ducându-şi căluţii, văzură că 
munţii cei înalţi coborâseră până foarte aproape de ei. Li se 
părea că nu au în faţa lor mai mult de o zi de călătorie 
uşoară până la picioarele primului munte. Acesta părea 
întunecat şi mohorât, cu toate că mai erau şi pete de soare 


pe coastele lui cafenii, iar în spatele coamelor luceau 
vârfurile acoperite de zăpadă. 

— E chiar Muntele acela? Spuse Balin. 

— Bineînţeles că nu! Spuse Balin. Asta-i doar începutul 
Munţilor Ceţoşi şi trebuie să trecem cumva printre ei sau 
peste ei, sau pe sub ei, ca să ajungem în Ţinutul Sălbatic din 
partea cealaltă. Şi de acolo mai e încă o cale bună până la 
Muntele Singuratic, unde stă Smaug aşezat pe comoara 
noastră. 

— Aha! Făcu Bilbo şi chiar în clipa aceea se simţi mai 
obosit decât îşi amintea el să se fi simţit vreodată. Se gândi 
încă o dată la fotoliul lui confortabil de la gura sobei, din 
camera care-i plăcea cel mai mult în vizuina lui de hobbit. Şi 
la ceainicul care şuiera. Şi asta nu era ultima oară când 
avea să se gândească la ele! 

Acum îi conducea Gandalf. 

— Nu trebuie să pierdem drumul, că altfel e vai de noi, 
spuse. În primul rând avem nevoie de hrană şi de odihnă, 
într-un loc mai mult sau mai puţin sigur, apoi e foarte bine 
să faceţi cunoştinţă cu Munţii Ceţoşi mergând pe cărarea 
potrivită, că altfel vă rătăciţi şi trebuie să vă întoarceţi şi s-o 
luaţi de la început, dacă reuşiţi să vă mai întoarceţi. 

L-au întrebat unde îi ducea şi le-a răspuns: 

— Unii dintre dumneavoastră ştiţi, probabil, că am ajuns la 
marginea Rhovanionului, a Ţinuturilor Sălbatice. Undeva în 
faţa noastră se află ascunsă frumoasa vale Rivendell, unde 
trăieşte Elrond în Ultima Casă Îmbietoare. l-am trimis 
vorbă prin prietenii mei şi ne aşteaptă. 

Ceea ce le spunea suna frumos şi mângâietor, dar nu 
ajunseră încă acolo şi nu era chiar atât de uşor să găseşti 
Ultima Casă Îmbietoare, din stânga munţilor. Părea că nu 
există nici copaci, nici văi, nici dealuri care să spargă 
întinderea din faţa lor - doar o pantă largă care urca şi tot 
urca lin până se întâlnea cu poalele primului munte, o 
regiune întinsă de culoarea ierbii negre şi a stâncilor 


fărâmicioase, cu pete şi crestături verzi ca iarba şi ca 
muşchiul, arătând unde ar putea să fie apă. 

Trecu dimineaţa, veni după-amiaza, dar în tot deşertul 
tăcut nu găsiră nici urmă de aşezare omenească. 
Începuseră să se simtă îngrijoraţi; îşi dădeau seama că 
locuinţa putea fi ascunsă aproape oriunde între ei şi 
începutul munţilor. Dădură peste văi neaşteptate, înguste, 
cu maluri abrupte care se deschideau brusc la picioarele 
lor, şi se uitară în jos, uimiţi să vadă arbori şi ape 
curgătoare în fundul văii. Dădură de viroage peste care 
aproape că ar fi putut sări, dar erau foarte adânci şi aveau 
cascade. Dădură de râpe întunecate peste care nu se putea 
sări şi în care nu se putea pătrunde. Dădură de mlaştini, 
unele dintre ele verzi şi plăcute la vedere, cu flori care 
creşteau strălucitoare şi înalte; dar, dacă un căluţ s-ar fi 
încumetat să treacă pe acolo cu o încărcătură în spate, n-ar 
mai fi ieşit niciodată. 

Întinderea de la vad şi până la munţi era, într-adevăr, mult 
mai lungă decât ar fi putut să-şi închipuie ei vreodată. Bilbo 
era uimit. Singura cărare pe care au găsit-o era însemnată 
cu pietre albe, unele mici, altele pe jumătate acoperite cu 
muşchi şi buruieni. De fapt, era destul de greu de urmat, 
deşi erau conduşi de Gandalf, care părea să cunoască 
destul de bine calea. Îşi agita capul şi barba încoace şi 
încolo, în timp ce se uita după pietre, iar ei îl urmau; dar 
când începu să se întunece, îşi dădură seama că nu prea 
păreau să se fi apropiat de sfârşitul căutărilor. Trecuse de 
mult ora ceaiului şi îşi spuseră că, probabil, aveau să sară şi 
peste cină. În jurul lor zburau fluturi de noapte şi era foarte 
întuneric, pentru că nu răsărise luna. Căluţul lui Bilbo 
începu să se împiedice de rădăcini şi pietre. Şi, deodată, 
ajunseră în dreptul unui povârniş abrupt, atât de brusc, 
încât calul lui Gandalf aproape că lunecă la vale. 

— În sfârşit, am ajuns! Strigă el, şi ceilalţi se strânseră în 
jurul lui şi se uitară peste mal. Departe, la picioarele lor, 
văzură o vale. De jos venea zgomotul unei ape care curgea 


grăbită în albia ei de stâncă; în aer plutea mireasma 
pomilor şi dincolo de apă, pe coasta văii, se zărea o lumină. 

Bilbo n-a uitat niciodată cum au lunecat şi s-au rostogolit 
în întuneric, pe cărarea abruptă, în zigzag, coborând în 
tainica vale din Rivendell. Coborând, aerul devenea tot mai 
cald, iar mirosul de pini îl ameţise atât de tare, încât din 
când în când se pomenea moţăind, gata să cadă de pe cal, 
sau se lovea cu nasul de coama lui. Pe măsură ce coborau, 
simțeau că le revine buna dispoziţie. Copacii erau acum fagi 
şi stejari, iar lumina de amurg crea o atmosferă de tihnă. 
Ultimele tonuri de verde ale ierbii aproape că se topiseră 
când ajunseră în sfârşit la o pajişte deschisă, nu prea sus, 
deasupra malurilor apei. 

„Miroase a elfi”, îşi spuse Bilbo şi ridică ochii spre stelele 
strălucitoare şi albastre. Tocmai atunci izbucniră printre 
copaci sunetele unui cântec, ce semăna a hohote de râs: 

Hei, voi, ce faceţi? 

Şi unde vă duceţi? 

Căluţii noştri au nevoie de potcoave, Râul curge-n cale Aici 
jos, în vale. 

Tra-la-la şi tra-la-la. 

Aici jos, în vale. 

Hei, voi, ce căutaţi! 

Şi-ncotro vă-ndreptaţi? 

Braţul de vreascuri arde pe foc În timp ce turtele se coc. 

Valea e plină de veselie Oh, tri-li-li, tri-li-li Şi ce mai 
bucurie! 

Ha! Ha! 

Hei, voi, nu se ştie nicicum Unde vă duceţi acum, Cu barba 
în vânt fluturând? 

Domnule Baggins şi Balin şi Dwalin! 

În linie... 

Nu ştiu de ce alergaţi tropăâind Pe căldura de iunie. 

Căutaţi ceva, Aici, în vâlcea? 

Ha! Ha! 

Oh, căluţii zburdă În pădurea surdă! 


Voi vreţi să zburaţi, Pe cai încălecaţi. 

Sau vreţi să staţi în pădurea mare În care ziua se stinge şi 
moare? 

Să fugiţi ar fi o nebunie, Rămâneţi şi-n noapte va fi veselie. 

Mai staţi şi-ascultaţi-ne cântecul Până se stinge-ntunericul! 

Da! Da! 

Aşa râdeau şi cântau ei, căţăraţi în copaci; şi îmi închipui 
că tot acest cântec trebuie să vi se pară o mare aiureală; 
lucru de care lor însă nici nu le-ar păsa; ba, chiar ar râde şi 
mai tare dacă le-ai spune-o. Erau, fireşte, elfi. 

Nu trecu mult şi, pe măsură ce întunericul se înteţea, 
Bilbo începu să-i zărească. Îi plăceau mult, deşi îi întâlnea 
rar; dar îi era şi puţin frică de ei. Piticii nu fac casă bună cu 
ei. Chiar şi piticii mai cumsecade, ca Thorin şi prietenii lui, îi 
consideră nesăbuiţi (ceea ce e o idee foarte nesăbuită) sau 
se enervează când îi văd. Căci unii elfi îi sâcâie şi râd de ei, 
şi mai ales de barba lor. 

— Ei, bravo! Spuse o voce. Ia priviţi! Hobbitul Bilbo, călare 
pe cal! Bravo! Nu-i minunat? 

— Minunea cea mai uimitoare! 

Şi se porniră pe un cântec tot atât de caraghios ca cel pe 
care l-am notat înainte. În cele din urmă, un elf tânăr şi 
înalt ieşi dintre copaci şi se aplecă în faţa lui Gandalf şi a lui 
Thorin. 

— Bine aţi venit în valea noastră! Spuse. 

— Vă mulţumesc, răspunse Thorin cam acru, dar Gandalf 
se şi dăduse jos de pe cal în mijlocul elfilor şi vorbea vesel 
cu ei. 

— Aţi cam pierdut drumul, spuse elful, vreau să spun, în 
cazul în care vă îndreptaţi către singura cărare care trece 
peste apă şi duce până la casa din partea cealaltă. Vă 
arătăm noi pe unde trebuie să mergeţi, dar e mai bine s-o 
luaţi pe jos până treceţi podul. Vreţi să staţi să cântaţi puţin 
cu noi sau vă continuaţi drumul? Acolo se pregăteşte cina, 
spuse. Simt mirosul focului de lemne la care se găteşte. 


Aşa obosit cum era, Bilbo simţea că ar fi vrut să mai 
rămână. Cântecele elfilor în luna iunie, la lumina stelelor, e 
un lucru care nu trebuie pierdut, dacă eşti amator de aşa 
ceva. I-ar fi plăcut să mai stea şi puţin de vorbă între patru 
ochi cu aceste fiinţe care păreau că-i ştiu numele ca şi totul 
despre el, deşi până atunci nu le văzuse niciodată. I se 
părea că ideile lor despre aventura în care se angajase ar 
putea fi interesante. Elfii ştiu multe şi sunt grozav de bine 
informaţi; află tot ce se petrece la toate neamurile de pe 
acolo, cât ai clipi din ochi sau chiar mai iute. 

Dar piticii ţineau cu tot dinadinsul să mănânce cât mai 
repede, aşa nu mai voiau să rămână. Au pornit-o, aşadar, cu 
toţii, ducându-şi caii de căpăstru până au dat de o cărare 
bună, şi astfel, în cele din urmă, au ajuns la malul râului. 
Curgea repede şi zgomotos, aşa cum curg pâraiele de 
munte în serile de vară, după ce soarele a mângâiat toată 
ziua zăpada care se află sus, departe. Peste apă trecea doar 
un pod îngust de piatră, fără parapet, atât de îngust, cât să 
poată trece un singur căluţ; peste acest pod au trebuit să 
treacă şi ei, încet şi cu grijă, unul câte unul, ducându-şi 
fiecare căluţul de căpăstru. Elfii aduseră felinare luminoase 
la mal şi începuseră să cânte o melodie veselă, care-i însoţi 
pe pitici pe când treceau de cealaltă parte a apei. 

— Vezi să nu-ţi moi barba în spumă, tăticule! Îi strigară ei 
lui Gloin, care se aplecase atât de tare, încât aproape că 
ajunsese în patru labe. A crescut destul, nu-i nevoie s-o mai 
uzi. 

— Băgaţi de seamă să nu mănânce Bilbo toate prăjiturile, 
strigară. E şi aşa prea gras ca să mai treacă prin gaura 
cheii. 

— Ssst! Sst, oameni buni! Şi noapte bună! Spuse Gandalf, 
care trecu ultimul. Văile au urechi, şi unii elfi au limba prea 
veselă şi slobodă. Noapte bună! 

Şi astfel, ajunseră, în sfârşit, la Ultima Casă Îmbietoare şi 
au găsit-o cu uşile larg deschise. 


E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc 
într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre 
ele; pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante 
sau te înspăimântă pot alcătui o poveste bună sau, în orice 
caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite. 

Au rămas multă vreme în casa aceea primitoare; cel puţin 
paisprezece zile; li se părea greu să mai plece. Bilbo ar fi 
rămas bucuros acolo pentru totdeauna - chiar dacă o 
dorinţă ar fi putut să-l întoarcă fără nici un necaz în vizuina 
lui de hobbit. Totuşi, despre timpul pe care l-au petrecut 
acolo nu prea e mare lucru de povestit. 

Stăpânul casei era un prieten al elfilor - unul dintre 
oamenii aceia ai căror străbuni aparţin poveştilor ciudate, 
dinainte de începutul Istoriei războaielor dintre gnomii cei 
răi şi elfi, şi primii oameni ai Nordului. În zilele în care se 
petrece povestea noastră, mai existau încă oameni care se 
trăgeau din elfi şi din eroii Nordului, iar Elrond, stăpânul 
casei, era conducătorul lor. 

Era nobil şi frumos la chip ca un stăpân al elfilor, viteaz ca 
un războinic, înţelept ca un mag, venerabil ca un rege al 
piticilor şi blând ca vara. Poveşti cu el sunt multe, dar rolul 
lui în marea aventură a lui Bilbo e mic, deşi important, după 
cum veţi vedea dacă ajungem la sfârşitul ei. Casa lui era 
desăvârşită, fie că voiai să mănânci, să dormi sau să 
munceşti, să spui poveşti, să cânţi, sau, pur şi simplu, să stai 
să te gândeşti la lucruri bune, sau o combinaţie plăcută a 
tuturor acestor îndeletniciri. În valea aceea relele nu 
pătrundeau niciodată. 

Tare aş fi vrut să am timp să vă spun măcar câteva dintre 
poveştile pe care le-au auzit în casa aceea, sau două-trei 
cântece. După câteva zile petrecute acolo, toţi, inclusiv 
căluţii, s-au simţit învioraţi şi puternici. Li s-au dres hainele 
şi zgârieturile, dispoziţia şi speranţele. Li s-au umplut 
raniţele cu merinde uşor de transportat, dar dătătoare de 
putere, ca să poată trece peste defileurile munţilor. Şi li s- 
au dat cele mai bune sfaturi care să le îmbunătăţească 


planurile. Şi aşa s-au trezit în ajunul solstițiului de vară. În 
dimineaţa solstițiului, la mijlocul zorilor, trebuiau să plece 
din nou. 

Elrond cunoştea runele de orice fel. În ziua aceea se uită 
la săbiile pe care le aduseseră din vizuina trolilor şi spuse: 

— Pe-astea nu le-a făcut mână de trol. Sunt săbii vechi, 
foarte vechi, şi-au aparţinut Eldarilor, Elfilor din Apus, 
neamuri de-ale mele. Au fost făcute la Gondolin pentru 
războaiele cu gnomii. Trebuie să fi zăcut în tezaurul vreunui 
dragon sau printre prăzile gnomilor, căci oraşul a fost 
distrus de dragoni şi de gnomi. Sabia asta, Thorin, e numită 
în rune Orcrist, ceea ce în vechea limbă din Gondolin 
înseamnă „Spintecătorul-de-gnomi”; e renumită. Iar asta, 
Gandalf, e Glam-Dring, „Ghioaga-care-ucide-inamici”, pe 
care a purtat-o cândva regele Gondolin. Păstraţi-le bine! 

— Dar mă întreb de unde le-or fi luat trolii? Spuse Thorin 
uitându-se la sabia lui cu un nou interes. 

— N-aş putea să-ţi spun, zise Elrond, dar eu cred că trolii 
voştri au jefuit alţi jefuitori sau au dat peste rămăşiţele unor 
vechi tâlhării, în vreo peşteră din munţi. Am auzit că în 
puţurile părăsite ale minelor din Moira se mai găsesc şi azi 
comori uitate de pe vremea războiului dintre gnomi şi pitici. 

La auzul acestor cuvinte, Ihorin rămase o clipă pe 
gânduri. 

— Am să păstrez sabia cu respect, spuse. Fie ca ea să 
spintece iarăşi gnomi, cât de curând. 

— O dorinţă care probabil că în munţi ţi se va împlini mai 
repede decât îţi închipui. Dar acum arătaţi-mi harta! 

O luă şi o studie îndelung, după care dădu din cap; căci 
chiar dacă nu-i aproba întrutotul pe pitici, ura dragonii şi 
răutatea lor plină de cruzime şi îl durea când îşi aducea 
aminte de distrugerea oraşului Dale şi a clopotelor lui 
voioase, şi de malurile Râului Curgător, care fuseseră 
cândva atât de vesele şi astăzi erau pârjolite. 

Luna, un semicerc mare de argint, strălucea deasupra lor. 
Ridică harta şi lumina albă trecu prin ea. 


— Ce e asta? Întrebă. În afară de runele simple, văd aici 
nişte litere ale lunii, care spun: „Înălţimea uşii, cinci 
picioare, pot înainta câte trei, unul lângă altul”. 

— Ce sunt literele lunii? Întrebă hobbitul, foarte interesat. 

După cum v-am mai spus, îi plăceau foarte mult hărţile; şi 
îi plăceau şi runele, şi literele, şi scrisul caligrafic, cu toate 
că scrisul lui era subţirel şi foarte mărunt. 

— Literele lunii sunt, de fapt, rune, dar nu le poţi vedea, 
spuse Elrond. În orice caz, nu te uiţi direct la ele. Nu se pot 
vedea decât când străluceşte luna în spatele lor; mai mult 
încă, pentru cele mai măiestrite trebuie să fie o lună cu 
aceeaşi formă şi din acelaşi anotimp ca cea din ziua când au 
fost scrise. După cum ţi-o pot spune şi prietenii tăi, ele au 
fost inventate de pitici, care le-au scris cu peniţe de argint. 
Astea de aici trebuie să fi fost scrise în ajunul solstițiului de 
vară, în timpul ultimului pătrar al lunii, acum multă vreme. 

— Şi ce spun literele? Întrebară Gandalf şi Thorin în 
acelaşi timp, poate puţin enervaţi că până şi Elrond 
descoperise asta înaintea lor, cu toate că până atunci nu 
avuseseră nici o ocazie şi nici n-ar fi avut până cine ştie 
când. 

— Staţi lângă piatra cenuşie când o ciocăni sturzul, citi 
Elrond, şi soarele apunând va lumina cu ultimele licăriri ale 
zilei lui Durin gaura cheii”. 

— Durin, Durin, spuse 'Thorin. A fost strămoşul strămoşilor 
celui mai vechi neam piticesc, neamul Barbă-lungă, şi 
primul meu străbun; eu sunt urmaşul lui. 

— Şi atunci ce înseamnă „ziua lui Durin”? Întrebă Elrond. 

— Prima zi a Anului Nou piticesc, spuse Thorin, este după 
cum ar trebui să ştie toată lumea, prima zi a ultimei luni 
pline a toamnei, în pragul iernii. Noi mai spunem şi azi că 
ziua lui Durin e atunci când ultima lună plină a toamnei şi 
soarele se află în acelaşi timp pe cer. Dar mă tem că asta n- 
o să ne ajute totuşi prea mult, căci azi nu ne mai pricepem 
să ghicim când va veni iarăşi ziua aceea. 


— Asta rămâne de văzut, spuse Gandalf. Dar mai scrie 
ceva acolo? 

— Nimic care să se vadă la lumina acestei luni, spuse 
Elrond şi îi dădu harta înapoi lui Thorin; după care 
coborâră până la apă să vadă elfii dansând în ajunul 
solstițiului de vară. 

A doua zi a fost o dimineaţă de solstiţiu senină şi 
răcoroasă, ca-n vis: un cer albastru, nici urmă de nori şi un 
soare care dansa pe luciul apei. S-au depărtat, călare, în 
sunetul cântecelor de bun-rămas şi drumeţie, cu sufletul 
deschis spre noi aventuri şi cunoscând acum drumul pe 
care vor trebui să-l urmeze peste Munţii Ceţoşi, până în 
ţinuturile din partea cealaltă. 

CAPITOLUL 4 

PE DEAL ŞI PE SUB DEAL. 

Existau multe poteci care urcau spre munţii aceia şi multe 
defileuri care treceau peste ei. Dar cele mai multe poteci 
erau false, înşelătoare, nu duceau nicăieri sau duceau spre 
locuri duşmănoase; iar în cele mai multe defileuri te 
pândeau necazuri şi pericole înspăimântătoare. Ajutaţi de 
sfaturile înțelepte ale lui Elrond şi de cunoştinţele şi 
memoria lui Gandalf, piticii şi hobbitul o luară pe poteca cea 
bună care ducea la defileul potrivit. 

Multă vreme după ce părăsiseră valea şi lăsaseră Ultima 
Casă Îmbietoare la kilometri întregi în urma lor, urcară sus, 
şi tot mai sus, şi mai sus. Era un drum anevoios, periculos, o 
potecă plină de cotituri, nesfârşită şi singuratică. Se puteau 
uita în urma lor la locurile pe care le părăsiseră, care se 
întindeau în spatele lor, jos, departe. Şi Bilbo ştia că şi mai 
departe, spre apus, unde totul era albastru şi estompat, se 
întindea propria lui patrie, unde totul era sigur şi 
confortabil şi unde se afla şi mica lui vizuină. 

Începu să dârdâie. Se lăsase un frig năprasnic, aici sus, şi 
vântul înainta pătrunzător printre stânci. Din când în când 
se rostogoleau bolovani în galop, coborând pe coamele 
munţilor, eliberaţi de soarele de amiază aţintit asupra 


zăpezii - trecând printre ei (ceea ce era îngrijorător). 
Nopțile erau reci şi neprietenoase. Nu îndrăzneau să cânte 
sau să vorbească tare, căci ecoul suna nefiresc, iar tăcerea 
părea că nu vrea să fie întreruptă decât de zgomotul apei, 
de vaietele vântului şi de trosnetul pietrelor. 

„Vara continuă acolo, jos, se gândi Bilbo, se încarcă fânul 
cosit şi oamenii ies la iarbă verde. Dacă mergem tot în 
ritmul ăsta, au să ajungă să-şi strângă recolta sau murele 
înainte ca noi să fi început măcar să coborâm pe partea 
cealaltă.” 

Ceilalţi rumegau gânduri tot atât de negre, deşi, când îşi 
luaseră rămas-bun de la Elrond, erau plini de speranţa unei 
dimineţi din miez de vară şi visau cum vor goni apoi călare 
peste ţinuturile din partea cealaltă. Se gândiseră că vor 
ajunge la intrarea cea tainică a Muntelui Singuratic, poate 
chiar în primul pătrar al lunii de toamnă, şi că vor avea, 
poate, parte şi de ziua lui Durin, de care vorbiseră. Numai 
Gandalf dăduse din cap, fără să scoată o vorbă. Piticii nu 
mai fuseseră pe meleagurile astea de ani de zile; în schimb, 
Gandalf fusese şi ştia cât de tare crescuseră şi se 
înrădăcinaseră răul şi primejdia în Ţinutul Sălbatic, de când 
dragonii goniseră oamenii de acolo şi locurile rămăseseră în 
stăpânirea gnomilor, care se stabiliseră în taină şi 
înfloriseră după bătălia de la minele Moira. Chiar şi 
planurile bune ale vrăjitorilor înţelepţi ca Gandalf şi ale 
prietenilor buni ca Elrond se încurcă uneori, atunci când 
porneşti într-o expediţie periculoasă, dincolo de hotarele 
Ţinutului Sălbatic; şi Gandalf era un vrăjitor destul de 
înţelept ca să ştie toate astea. 

Ştia că putea să se întâmple ceva neaşteptat şi nu 
îndrăznea câtuşi de puţin să spere că vor trece fără 
aventuri înspăimântătoare peste munţii înalţi, uriaşi, cu 
vârfuri singuratice şi văi unde nu domnea nici un rege. Şi 
nici nu trecură. Totul a mers bine până într-o zi în care i-a 
prins o vijelie - chiar mai mult decât o vijelie, un adevărat 
război de tunete şi fulgere. Ştiţi cât de înspăimântătoare 


poate fi o vijelie mare, atunci când are loc în câmpie sau 
într-o vale cu un râu; şi mai mult încă dacă se întâlnesc 
două vijelii puternice şi se înfruntă. Dar şi mai 
înspăimântătoare sunt tunetele şi fulgerele noaptea în 
munţi, când o furtună vine dinspre soare-răsare şi alta 
dinspre soare-apune şi încep să se încaiere. Fulgerele se 
despică pe piscuri, stâncile se animă şi bubuiturile mari 
sparg aerul şi se reped rostogolindu-se în toate peşterile 
sau văgăunile, în timp ce în întuneric se îngrămădesc 
zgomote distrugătoare şi lumini neaşteptate. 

Bilbo nu văzuse niciodată aşa ceva şi nici nu-şi închipuise 
că putea să existe. Se aflau sus, pe munte, într-un loc 
îngust, cu o prăpastie înfricoşătoare într-o parte, care 
dădea într-o vale neagră. Se adăpostiră pentru o noapte 
sub o stâncă suspendată şi Bilbo zăcea sub pătură, 
tremurând din cap până în picioare. Aruncând totuşi, de 
sub pătură, o privire asupra fulgerelor scânteietoare, văzu, 
de cealaltă parte a văii, pe uriaşii munţilor care ieşiseră la 
aer şi se jucau aruncându-şi stânci unii altora, prinzându-le 
şi azvârlindu-le apoi în valea întunecată, unde jos, departe, 
se izbeau de copaci sau se făceau bucățele cu un bubuit 
puternic. Au urmat apoi vântul şi ploaia; vântul plimba 
ploaia şi grindina în toate direcţiile, aşa că stânca 
suspendată nu le-a mai servit drept adăpost. În scurtă 
vreme se treziră muiaţi până la os; căluţii stăteau cu capul 
plecat şi cu cozile între picioare, unii dintre ei gemând chiar 
de frică. Auzeau uriaşii hohotind şi strigând pe toate 
povârnişurile. 

— Aşa nu merge, spuse Thorin. Dacă nu ne ia vântul, dacă 
nu ne înecăm sau nu ne loveşte trăsnetul, ne culege un 
uriaş şi, luându-ne drept mingi de fotbal, ne dă un picior şi 
zburăm până la cer. 

— Dacă ştii vreun loc mai bun, n-ai decât să ne duci acolo! 
Spuse Gandalf enervat, nefiind nici el prea fericit de 
prezenţa uriaşilor. 


În cele din urmă îi trimiseră pe Fili şi pe Kili să caute un 
adăpost mai bun. Aveau ochi foarte pătrunzători şi, fiind cu 
vreo cincizeci de ani mai tineri decât ceilalţi pitici, li se 
încredinţau întotdeauna asemenea însărcinări (toată lumea 
îşi dădea seama că nu servea absolut la nimic să-l trimită pe 
Bilbo). Dacă vrei să găseşti ceva, cel mai bun lucru e să-l 
cauţi (sau cel puţin aşa le-a spus Thorin piticilor celor 
tineri). Sigur că, de obicei, dacă te apuci să cauţi ceva, 
găseşti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai căutat. Aşa s-a 
întâmplat şi acum. 

Fili şi Kili se întoarseră repede, târându-se şi ţinându-se de 
stânci în bătaia vântului. 

— Am găsit o peşteră uscată, spuseră. Nu e prea departe, 
după primul colţ; putem intra cu ponei cu tot. 

— Aţi explorat-o bine? Întrebă vrăjitorul, care ştia că 
peşterile din munţi sunt rareori neocupate. 

— Da, da, spuseră piticii, deşi toată lumea ştia că nu prea 
avuseseră timp să se uite. Se întorseseră prea repede. Nu e 
chiar atât de mare şi nu pătrunde prea adânc în inima 
muntelui. 

Ăsta este, fireşte, lucrul cel mai periculos când e vorba de 
peşteri; nu ştii cât de departe pot merge în inima muntelui, 
unde poate duce o galerie secundară sau ce te aşteaptă 
înăuntru. De data asta însă ştirile aduse de Fili şi de Kili 
păreau bune. Aşa că se ridicară cu toţii, gata s-o pornească. 
Vântul urla şi tunetul continua să bubuie; era foarte greu 
pentru ei să înainteze, mai ales că erau şi căluţii. Dar n-au 
avut de mers prea departe şi câteva clipe mai târziu s-au 
trezit în faţa unei stânci, ieşită în afară în mijlocul cărării. În 
spatele ei era o boltă joasă, tăiată drept în coasta muntelui. 
Dar abia au avut loc pe unde să treacă poneii, înghesuindu- 
se unul câte unul, după ce li se scoseseră şeile şi 
încărcătura. Trecând pe sub boltă, se bucurară să audă 
vântul şi ploaia afară, în loc să le audă în jurul lor, şi să se 
simtă la adăpost de uriaşii cei cu stâncile. Dar vrăjitorul nu 
voia să rişte nimic. Îşi aprinse bagheta aşa cum făcuse, dacă 


vă amintiţi, în sufrageria lui Bilbo, în ziua aceea care părea 
acum atât de depărtată, şi la lumina ei cercetară peştera de 
la un capăt la altul. 

Părea să fie destul spaţiu; dar nu exagerat de mult şi nu 
avea nimic misterios. Avea podeaua uscată şi nişte văgăuni 
comode. La capăt era un loc pentru cai; de altfel, acolo şi 
stăteau (tare bucuroşi de schimbare) scoțând aburi pe nări 
şi rumegând ce aveau în traiste. Oin şi Gloin voiau să 
aprindă un foc la intrare, să-şi usuce hainele, dar Gandalf 
nici n-a vrut să audă de asta. Aşa că şi-au întins lucrurile 
ude pe jos şi şi-au scos unele uscate din boccele; apoi şi-au 
aşezat păturile cât mai comod, şi-au luat pipele şi au 
început să scoată inele de fum cărora Gandalf, ca să-i 
distreze, le dădea diferite culori şi le trimitea să danseze în 
tavan. Şi s-au pus pe taclale, şi au vorbit, şi au tot vorbit, 
uitând de furtună, povestind fiecare ce va face cu partea lui 
din comoară (când vor pune mâna pe ea, ceea ce la ora 
aceea nu părea chiar imposibil); şi astfel adormiră unul 
după altul. A fost ultima dată când au mai folosit poneii, 
boccelele, traistele, uneltele şi tot calabalăcul pe care-l 
căraseră cu ei. 

În noaptea aceea s-a dovedit a fi totuşi un lucru bun că-l 
aduseseră pe micul Bilbo cu ei. Căci, nu ştiu din ce pricină, 
n-a reuşit multă vreme să adoarmă. Şi când, în cele din 
urmă, a reuşit, a avut nişte vise foarte urâcioase. Se făcea 
că în peretele din fundul peşterii se deschide o spărtură 
care se face tot mai mare, tot mai largă. lar el, deşi era 
foarte speriat, nu reuşea să strige şi să facă nici un gest; nu 
putea decât să tacă şi să asculte. Apoi a visat că podeaua 
peşterii cedează şi că el alunecă şi începe să cadă, jos, tot 
mai jos, până Dumnezeu ştie unde. 

În punctul acela se deşteptă sărind în sus şi descoperi că o 
parte din visul lui era adevărat. În fundul peşterii se 
deschisese într-adevăr o spărtură, care se şi transformase 
într-o trecere largă. Abia avu timp să vadă cozile ultimilor 
căluţi dispărând pe acolo. Scoase, bineînţeles, un răcnet 


puternic, cât îi stă unui hobbit în putere, ceea ce, oricum, 
era uimitor pentru dimensiunile lui. 

Şi deodată, înainte să poţi spune roca şi coca, apărură 
sărind prin crăpătura aceea deschisă nişte gnomi, gnomi 
mari şi hidoşi, gnomi mulţi, foarte mulţi. Erau cel puţin câte 
şase de fiecare pitic şi chiar doi pentru Bilbo; îi înşfăcară pe 
toţi şi îi împinseră prin crăpătură, fără ca ei să apuce măcar 
să zică „peşte”. Îi luară pe toţi, în afară de Gandalf. Cu 
răcnetul lui, Bilbo reuşise totuşi să facă ceva: să-l trezească 
pe Gandalf într-o secundă, aşa că, în clipa în care veniseră 
să-l înşface, se ridică în peşteră o lumină puternică 
asemenea unui fulger, se împrăştie un miros ca de praf de 
puşcă şi mai mulţi dintre ei căzură morţi. 

Crăpătura se închise la loc, ca acționată de un resort, şi 
Bilbo cu piticii se treziră de partea cea rea a zidului. Unde 
era Gandalf? Habar n-aveau nici ei, nici gnomii, care, de 
altfel, n-au aşteptat să se lămurească; i-au îmbrâncit pe 
Bilbo şi pe pitici, silindu-i să se grăbească. Era un întuneric 
adânc şi negru, un întuneric în care nu pot vedea decât 
gnomii care trăiesc de mult în inima muntelui. Galeriile 
erau încrucişate şi încâlcite în toate direcţiile, dar gnomii 
ştiau drumul aşa cum îl ştiţi dumneavoastră pe cel care vă 
duce la oficiul poştal din colţ; drumul cobora tot mai jos şi 
aerul era înăbuşitor. 

Gnomii erau foarte grosolani, ciupeau, chicoteau şi râdeau 
cu voci îngrozitoare şi reci ca de piatră; Bilbo se simţea 
chiar mai nefericit decât atunci când îl apucase trolul de 
degetele de la picioare. Şi i se făcu iarăşi dor, şi încă ce dor! 
De frumoasa şi strălucitoarea lui vizuină. Şi nu era ultima 
dată când avea să-i fie dor. 

În faţa lor apărură acum licăririle unei lumini roşii. Gnomii 
începură să cânte, sau mai bine zis să croncăne, bătând 
tactul cu picioarele lor plate pe care le plesneau de piatră, 
scuturându-şi între timp prizonierii: 

Zdrang! Se-nchide crăpătura neagră. 

Hăţ! Ciupegşte şi-apucă şi trage. 


Şi în jos, tot mai jos, în oraşul de gnomi. 

Vă ducem pe toţi ca pe un singur om! 

Plici! Placi! Bing! Bang! 

Ciocane şi cleşti, pe toţi să-i ciupeşti! 

Roc! Poc! Sub pământ e loc, Ha, ha, ha! Jos, tot mai jos. 

Şfichi! Pleosc! Biciul, pe loc, Bate şi loveşte, geme şi 
jeleşte. 

Trage, hai, munceşte, nu te-opri, trudeşte! 

Cât stăm noi şi dăm pe gât, Voi vă duceţi tot mai jos Sub 
pământ, jos, foarte jos. 

Suna, într-adevăr, înfricoşător. Pereţii făceau să răsune 
ecoul lui „Plici, placi!” şi al lui „Bing, Bang!” şi al râsului lor 
hidos când spuneau „Ha, ha, ha! Jos, tot mai jos”. Înţelesul 
general al cântecului era, din păcate, foarte clar; căci 
gnomii scoseseră nişte bice şi începuseră să-i plesnească - 
„Şfichi! Pleosc!” - făcându-i să alerge cât mai repede, drept 
înainte; piticii se smiorcăiau şi se văicăreau de mama 
focului, când, tot poticnindu-se, dădură de o grotă mare. 

Era luminată de un foc roşu, uriaş, care ardea drept în 
mijloc, şi de făclii de-a lungul pereţilor, şi era plină de gnomi 
de-ăia răi. Râseră cu toţii şi bătură din picioare şi din palme 
când piticii (cum era Bilbo, săracul, în spatele lor şi cel mai 
aproape de bici) intrară alergând, în timp ce gnomii 
supraveghetori îi mânau de la spate, răcnind şi pocnind din 
bici. Căluţii erau deja acolo, înghesuiți într-un colţ; şi toate 
traistele şi boccelele lor zăceau rupte şi desfăcute, 
cotrobăite de gnomi, mirosite de gnomi, pipăite de gnomi - 
motiv de ceartă între gnomi. 

Mă tem că a fost ultima dată când au mai văzut căluţii 
aceia minunaţi, printre care se afla şi unul alb, voinic şi vioi, 
pe care Elrond i-l împrumutase lui Gandalf, calul lui nefiind 
bun pentru cărările de munte. Gnomii se hrănesc cu cai şi 
ponei, şi măgari (sau alte lucruri mult mai cumplite) şi sunt 
veşnic înfometați. Dar în clipa aceea prizonierii se gândeau 
numai la ei înşişi. Gnomii le prinseseră mâinile la spate cu 
lanţuri şi îi legaseră pe toţi unul de altul în şir, după care îi 


târâseră în celălalt capăt al peşterii, cu micul Bilbo 
smucindu-se la capătul şirului. 

Acolo, în umbră, aşezat pe o piatră mare şi netedă, era un 
gnom înspăimântător, cu un cap uriaş, iar în jurul lui 
stăteau gnomi înarmaţi cu securile şi săbiile încovoiate pe 
care le folosesc ei de obicei. Să ştiţi că gnomii sunt cruzi, 
primejdioşi şi răi la suflet. Nu fac niciodată lucruri 
frumoase, în schimb, fac multe lucruri ingenioase. Când vor, 
ştiu să sape tuneluri şi să extragă minereuri, tot atât de 
bine ca oricare altul, în afară de piticii cei mai iscusiţi; dar 
de obicei sunt neglijenţi şi murdari. Se pricep foarte bine să 
facă ciocane, securi, săbii, pumnale, târnăcoape, cleşti şi, de 
asemenea, instrumente de tortură; sau îi pun pe alţii să le 
facă după desenele lor - prizonieri şi sclavi care muncesc 
până mor din lipsă de aer şi de lumină. Se prea poate caei 
să fi fost cei care au născocit unele dintre maşinăriile care 
de atunci au tot necăjit omenirea, mai ales dispozitivele 
ingenioase care servesc la uciderea unui mare număr de 
oameni dintr-un singur foc, fiindcă ei au fost întotdeauna 
fascinaţi de roţi, motoare şi explozii şi i-a încântat ideea să 
nu muncească mai mult decât e absolut necesar; dar pe 
vremea aceea şi prin locurile acelea sălbatice nu prea 
progresaseră (parcă aşa se spune). N-aveau o ură specială 
faţă de pitici; în orice caz, nu-i urau mai tare decât urau 
restul lumii şi mai ales pe cei ordonaţi şi prosperi; erau 
unele locuri unde nişte pitici răi încheiaseră chiar alianţe cu 
ei. Pe oamenii lui Thorin însă aveau o pică deosebită din 
pricina războiului de care am pomenit, dar care nu face 
parte din această poveste; şi, oricum, gnomilor nu le pasă 
pe cine prind, dacă o fac prompt şi tainic, şi prizonierii nu 
se pot apăra. 

— Cine sunt aceste făpturi jalnice? Întrebă Marele Gnom. 

— Nişte pitici, şi „ăsta”! Spuse unul dintre cei care-i 
mânau, trăgând de lanţul lui Bilbo şi făcându-l astfel să 
cadă în genunchi. I-am găsit adăpostindu-se în Tinda 
noastră de la intrare. 


— Ce înseamnă asta? Zise Marele Gnom, întorcându-se 
către 'Thorin. Pot pune mâna în foc că sunt puşi pe rele, c-au 
vrut să-mi spioneze oamenii şi treburile lor; nu m-ar mira să 
descopar că sunt hoţi, şi, mai mult, că sunt asasini şi 
prieteni de-ai elfilor. Ei, ce ai de spus? 

— Thorin piticul, sluga dumneavoastră! Răspunse el. (Era 
doar o formulă gratuită de politeţe.) Habar n-am avut de 
toate lucrurile pe care le bănuiţi sau vi le închipuiţi. Ne-am 
adăpostit de furtună, în ceea ce ni s-a părut o peşteră 
potrivită şi nefolosită; departe de noi gândul să necăjim 
gnomii în vreun fel sau altul. Şi asta este chiar purul 
adevăr! 

— Hm, făcu Marele Gnom. Asta o spui tu! Pot să întreb ce 
căutaţi în general pe munte, de unde veniţi şi unde vă 
duceţi? De fapt, aş dori să ştiu totul despre voi, nu că v-ar 
folosi la ceva, Thorin Scut-de-Stejar. Ştiu şi aşa prea multe 
despre ai tăi; dar vreau adevărul, că de nu, am să pregătesc 
ceva deosebit de neplăcut. 

— Ne ducem în vizită la nişte rude, nepoți, nepoate, veri 
primari şi de-al doilea şi de-al treilea, şi alţi urmaşi ai 
bunicilor noştri, care locuiesc pe partea dinspre răsărit a 
acestor munţi deosebit de primitori, spuse Thorin, care nu 
prea ştia ce să spună aşa, deodată, într-un moment în care 
era clar că adevărul-adevărat nu era deloc ceea ce trebuia 
spus. 

— E un mincinos, o, Marele Nostru Gnom! Spuse unul 
dintre supraveghetori. Mai mulţi dintre ai noştri au fost 
loviți de trăsnet în Peşteră, când am poftit făpturile astea să 
coboare, şi sunt morţi şi ţepeni ca piatra. Şi nici n-a explicat 
ce înseamnă asta! Spuse, întinzând sabia pe care o purtase 
Thorin, sabie găsită în bârlogul Trolilor. 

Uitându-se la ea, Marele Gnom scoase un răcnet fioros şi 
toţi soldaţii lui scrâşniră din dinţi, zăngăniră din scuturi şi 
bătură din picioare. Recunoscuseră sabia dintr-o privire. 
Ucisese la vremea ei sute de gnomi, atunci când elfii 
frumoşi din Gondolin îi hăituiseră pe dealuri sau se 


războiseră cu ei în faţa zidurilor lor. Numiseră sabia 
Orcrist, „Spintecătorul-de-gnomi”, dar gnomii îi spuneau 
pur şi simplu Străpungătorul. O urau şi urau şi mai tare pe 
oricine o purta. 

— Ucigaşi şi iubitori de elfi! Strigă Marele Gnom. Biciuiţi-i! 
Băteţi-i! Zdrobiţi-i! Luaţi-i şi duceţi-i în văgăuni întunecate, 
pline de şerpi, şi nu-i mai lăsaţi să vadă niciodată lumina 
Soarelui. Era atât de furios, încât sări de pe scaun şi se 
repezi el însuşi la Thorin, cu gura deschisă. 

Dar în clipa aceea se stinseseră toate luminile din peşteră, 
iar focul uriaş explodă făcând puf! Şi o coloană de fum 
albastru, strălucitor, se ridică până la tavan, împrăştiind 
scântei albe, arzătoare, printre gnomi. 

Răcnetele şi vaietele, bombănelile, bolboroselile, urletele, 
mârâielile, înjurăturile şi ţipetele care au urmat nici nu se 
pot descrie. Sute de pisici sălbatice şi de lupi fripţi în acelaşi 
timp, încet şi de vii, ar fi făcut mult mai puţină larmă. 
Scânteile îi ardeau pe gnomi, lăsând găuri oriunde îi 
atingeau, şi fumul care cădea acum din tavan îmbâcsea în 
aşa hal aerul, încât nu-l puteau străpunge cu privirea nici 
chiar ei. Nu trecu mult şi începură să cadă unii peste alţii, şi 
aşa, în grămezi, să se rostogolească pe podea, muşcând, 
dând din picioare şi luptându-se de parcă şi-ar fi pierdut cu 
toţii minţile. 

Deodată o sabie luci din propria ei lumină. Bilbo o văzu 
străpungându-l pe Marele Gnom care stătea împietrit de 
furie. Căzu mort şi gnomii-soldaţi, văzând sabia, o luară la 
fugă urlând în întuneric. 

Sabia se întoarse în teacă. 

— Urmaţi-mă repede! Spuse o voce poruncitoare, dar 
calmă şi, înainte ca Bilbo să priceapă ce se întâmplase, se 
trezi alergând din nou la trap, cât putea de repede, la 
capătul şirului, coborând noi galerii întunecate, în timp ce 
răcnetele din sala mare a gnomilor se pierdeau în urma lui. 
Înaintau conduşi de o lumină palidă din faţa lor. 


— Mai repede, mai repede, spuse vocea, că într-o clipă se 
aprind iar făcliile. 

— Un minut! Făcu Dori, care se afla în spate, chiar lângă 
Bilbo, şi care era un tip cumsecade. Îl ajută pe hobbit să se 
caţere pe umerii lui, cât putea el de bine, căci avea mâinile 
legate, apoi o porniră cu toţii la goană, în clinchetul de 
lanţuri şi cu mii de poticneli, pentru că n-aveau mâinile 
libere cu care să se sprijine. Îşi continuară aşa multă vreme 
drumul şi când, în sfârşit, se opriră, trebuie să se fi aflat jos 
de tot, chiar în inima muntelui. 

Atunci Gandalf îşi aprinse bagheta. Bineînţeles că era 
Gandalf; dar în clipa aceea erau prea ocupați să-l întrebe 
cum ajunsese acolo. Îşi scoase din nou sabia din teacă şi din 
nou luci în întuneric, de una singură. Ardea cu o furie care 
o făcea să scapere ori de câte ori se apropia vreun gnom; 
acum strălucea ca o flacără albastră, de bucurie că-l ucisese 
pe Marele Stăpân al peşterii. Fără nici o greutate tăie 
lanţurile cu care-i legaseră gnomii pe prizonieri şi-i eliberă 
pe toţi într-o clipă. Poate că v-amintiţi că numele acestei 
săbii era Glam-Dring, „Ghioaga-care-ucide-inamici”. Gnomii 
îi spuneau pur şi simplu Trăsnitorul şi, dacă se poate spune, 
o urau mai mult decât pe Străpungătorul; sabia Orcrist 
fusese şi ea salvată, căci Gandalf o smulsese din mâinile 
unei santinele îngrozite şi o adusese cu el. Gandalf se 
gândea aproape la toate, şi, deşi nu putea face totul, putea 
face foarte mult pentru prietenii lui când se aflau la 
ananghie. 

— Suntem toţi aici? Spuse înapoindu-i sabia lui Thorin, cu 
o plecăciune. la să vedem: unu - ăsta-i Thorin; doi, trei, 
patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece. Unde 
sunt Fili şi Kili? A, aici! Doisprezece, treisprezece - şi iată-l 
şi pe domnul Baggins, paisprezece! Eh, ar putea fi şi mai 
rău, dar, pe de altă parte, ar putea fi şi mult mai bine. Ponei 
nu, mâncare nu, exact unde suntem nu ştim şi, chiar în 
spatele nostru, vin hoarde de gnomi înfuriaţi. Aşadar, 
înainte! 


Au mers, prin urmare, înainte. Gandalf avea dreptate: 
începură să audă zgomot de gnomi şi strigăte înfiorătoare 
departe, în urma lor, în galeriile prin care trecuseră. Asta îi 
făcu să grăbească şi mai tare pasul, şi cum bietul Bilbo nu 
putea nici pe departe să se ţină de ei fiindcă, vă rog să mă 
credeţi că, atunci când e nevoie, piticii pot înainta 
rostogolindu-se cu o viteză uluitoare - hotărâră să-l care în 
spate, cu rândul. 

Totuşi, gnomii se mişcă mai repede decât piticii, şi gnomii 
despre care e vorba aici mai cunoşteau şi drumul (că doar 
ei îl săpaseră) şi mai erau şi nebuni de furie; şi astfel, deşi 
făceau tot ce puteau, piticii auziră şi ţipetele, şi răcnetele 
apropiindu-se din ce în ce. 

Curând auziră chiar şi plescăitul picioarelor de gnomi, 
multe, multe picioare care păreau că se află chiar după colţ. 
În tunelul în care înaintau acum, vedeau sclipiri de făclii 
roşii; piticii începuseră să obosească cumplit. 

— De ce, ah! De ce oi fi părăsit eu vizuina mea cea bună? 
Se tânguia bietul domn Baggins, săltând în cârca lui 
Bombur. 

— De ce, ah! De ce om fi luat cu noi un hobbit mic şi 
prăpădit, într-o expediţie atât de grea? Spunea bietul 
Bombur, care era gras şi se clătina înaintând, în timp ce, de 
groază şi de căldură, îi curgea năduşeala pe nas. 

În clipa aceea Gandalf rămase în urmă cu Thorin. Tocmai o 
cotiseră brusc. 

— Stânga-mprejur! Strigă el. Thorin, scoate sabia! 

Nici nu era altceva de făcut; iar gnomilor treaba asta nu 
le-a plăcut deloc. Veneau în goană de după colţ, răcnind cât 
îi ţinea gura, şi au dat de Spintecătorul-de-gnomi şi de 
Ghioaga-care-ucide-inamici lucind reci, cu mii de reflexe, 
drept în ochii lor miraţi. Cei din faţă scăpară făcliile din 
mână şi scoaseră un singur răcnet înainte de a fi răpuşi; cei 
din urma lor răcniră mai tare şi săriră înapoi, răsturnându-i 
pe cei care veneau alergând în spatele lor. 
„Străpungătorul!” şi „Irăsnitorul!” ţipară ei; şi, o clipă mai 


LIA 


târziu, începu învălmăşeala, cei mai mulţi îmbrâncindu-se 
să se întoarcă pe unde veniseră. 

Trecu destul de mult timp înainte ca vreunul dintre ei să 
mai îndrăznească să apară de după colţ. Între timp, piticii o 
porniseră din nou şi făcuseră cale lungă în tunelurile 
întunecate ale împărăției gnomilor. Când descoperiră acest 
lucru, gnomii stinseră făcliile, îşi puseră pantofi moi şi îi 
aleseră pe alergătorii lor cei mai buni, pe cei cu văzul şi 
auzul cel mai pătrunzător. Aceştia înaintau alergând iute ca 
nevăstuicile pe întuneric, şi făceau zgomot cam cât fac 
liliecii. 

lată de ce nici Bilbo, nici piticii şi nici măcar Gandalf nu i- 
au auzit venind, şi nici nu i-au văzut. În schimb, gnomii, 
care alergau fără zgomot în urma lor, îi vedeau, cu atât mai 
mult, cu cât bagheta lui Gandalf emana o lumină slabă, ca 
să le arate piticilor calea. 

Deodată Dori, care se afla din nou în urmă, cărându-l pe 
Bilbo, fu înhăţat pe la spate, în întuneric. Ţipă şi căzu; şi 
hobbitul se rostogoli de pe umerii lui, în beznă, se lovi cu 
capul de o stâncă tare şi uită de tot şi de toate. 

CAPITOLUL 5 

CIMILITURI ÎN ÎNTUNERIC. 

Când deschise din nou ochii, Bilbo se întrebă dacă într- 
adevăr îi deschisese; căci era atât de întuneric, că nu vedea 
nimic. Şi nicăieri, lângă el, nu era nimeni. Vă închipuiţi ce 
spaimă l-a cuprins! Nu auzea nimic, nu vedea nimic şi nu 
simţea nimic, decât piatra de pe jos. 

Se ridică foarte încet şi bâjbâi în patru labe prin întuneric, 
până atinse peretele galeriei; dar nu reuşi să descopere 
nimic pe perete, nici sus, nici jos; chiar nimic, nici urmă de 
gnomi, nici urmă de pitici. 1 se învârtea capul şi n-avea idee 
nici măcar de direcţia în care mergeau când căzuse. 
Încercă să ghicească şi se târî o bună bucată de drum, până 
când, deodată, dădu cu mâna de ceea ce simţi a fi un mic 
inel de metal rece, care zăcea pe jos. Asta avea să însemne 
o cotitură în cariera lui, dar atunci n-o ştia. Puse inelul în 


buzunar, aproape fără să-şi dea seama ce face. Sigur că pe 
moment nu i se părea c-ar putea să-i fie de vreun folos. Nu 
mai înaintă mult şi se aşeză pe pardoseala rece, şi multă 
vreme rămase aşa, copleşit de o jale cumplită. Se gândi ce 
frumos ar fi să se afle în bucătăria lui de acasă şi să-şi 
gătească ochiuri cu şuncă - căci stomacul lui simţea că 
trecuse de mult vremea prânzului sau a cinei; dar gândurile 
astea nu făcură altceva decât să-l amărască şi mai rău. 

Nu ştia deloc ce să facă; şi nici nu-şi dădea seama ce se 
întâmplase; sau de ce fusese părăsit de ceilalţi; sau de ce, 
dacă fusese părăsit, nu-l prinseseră gnomii; sau măcar de 
ce-l durea atât de tare capul. Adevărul e că zăcuse multă 
vreme în tăcere, într-un colţ foarte întunecat, departe de 
privirea şi atenţia tuturor. 

După un timp îşi căută, bâjbâind, pipa. Nu se spărsese şi 
ăsta era un lucru bun. Îşi căută apoi, tot bâjbâind, punga cu 
tutun, şi descoperi că nu era chiar complet goală. Asta era 
şi mai bine. Apoi, tot bâjbâind, îşi căută chibriturile, fără să 
reuşească să găsească nici măcar unul, ceea ce îi nărui 
toate speranţele. Dar tot răul spre bine, recunoscu el, 
gândindu-se încă o dată. Cine ştie ce s-ar fi năpustit asupra 
lui ţâşnind din găurile negre, în locul acela îngrozitor, dacă 
ar fi aprins chibriturile sau ar fi împrăştiat miros de tutun. 
Totuşi, în clipa aceea era tare amărât. Apoi, tot plesnindu-se 
peste buzunare şi pipăind toate locurile din jurul lui în 
căutarea chibriturilor, dădu cu mâna de plăselele sabiei lui 
mititele - micul pumnal pe care-l luase de la troli şi de care 
uitase cu totul; din fericire, nu-l observaseră nici gnomii, 
căci îl purta ascuns în pantalonii lui bufanţi. 

Îl scoase. Luci palid şi vag în faţa ochilor. „Deci şi asta e tot 
o lamă elfească, se gândi el; cred că gnomii nu sunt prea 
aproape, şi totuşi nici destul de departe nu sunt.” 

Dar, oricum, se simţi mai liniştit. Era o fericire să poţi 
purta o sabie făcută la Gondolin pentru războaiele cu 
gnomii, despre care se cântaseră atâtea cântece; şi mai 


observase şi că asemenea arme făceau mare impresie 
asupra gnomilor care dădeau brusc peste ele. 

„Să mă-ntorc? Se gândi el. Nu foloseşte la nimic. S-o iau 
într-o parte? Imposibil! Să merg înainte? E singurul lucru 
de făcut. Aşa că, înainte!” Se ridică şi o porni în pas săltat, 
ţinând sabia în faţa lui şi pipăind cu o mână peretele, în 
timp ce inima lui bătea să se spargă. 

E clar că Bilbo se afla, cum s-ar zice, la strâmtoare. Dar 
gândiţi-vă că pentru el strâmtoarea nu era chiar atât de 
mare cât ar fi fost pentru mine sau pentru dumneavoastră. 
Hobbiţii nu sunt chiar ca oameni obişnuiţi. Şi, la urma 
urmei, dacă bârlogul lor e un loc frumos, vesel şi bine 
aerisit, cu totul diferit de galeriile gnomilor, sunt totuşi mai 
obişnuiţi cu viaţa într-un tunel decât noi şi nu-şi prea pierd 
simţul de orientare când se află sub pământ, mai ales după 
ce-şi revin dintr-o lovitură primită în cap. Şi mai e ceva! Se 
mişcă fără zgomot, se ascund uşor, îşi revin foarte repede 
după căzături şi contuzii şi au rezerve mari de înţelepciune 
şi de zicale înțelepte, pe care majoritatea oamenilor fie că 
nu le-au auzit niciodată, fie că le-au uitat de mult. 

Totuşi, nu mi-ar fi plăcut să mă aflu în locul domnului 
Baggins. Tunelul părea fără sfârşit. Tot ce ştia era că 
mergea încontinuu la vale şi în aceeaşi direcţie, chiar dacă, 
din când în când, dădea de câte o cotitură. Ici-colo era câte 
un pasaj lateral, de care îşi dădea seama după lucirea sabiei 
sau pipăind peretele cu mâna. Dar nu le lua în seamă, 
numai că se grăbea când trecea pe lângă ele, de teamă să 
nu ţâşnească de acolo vreun gnom sau vreo făptură a 
întunericului, pe jumătate născocită de mintea lui. Îşi 
continuă drumul, mereu înainte, mereu la vale; şi continua 
să nu audă nici un sunet, în afară de fâlfâitul pe care îl făcea 
câte un liliac care trecea când şi când pe lângă urechea lui. 
La început îl speriaseră, apoi se făcuseră prea mulţi ca să-i 
mai ia în seamă. Nu ştiu cât a mers aşa, îngrozit să-şi 
continue drumul, neîndrăznind să se oprească, înainte, tot 
înainte, simțindu-se din ce în ce mai obosit. | se părea că 


făcuse tot drumul până la capătul lumii, şi chiar că mersese 
şi mai departe. 

Deodată, fără să ştie, nimeri, plici! În apă. Brr! Era rece ca 
gheaţa. Asta îl opri brusc. Nu ştia dacă era doar o băltoacă 
în mijlocul drumului sau marginea unui izvor subteran, care 
curgea de-a curmezişul tunelului, sau malul unui lac în 
inima muntelui, adânc şi negru. Sabia abia dacă mai lucea. 
Se opri. Dacă se străduia tare, putea auzi picături făcând 
pic-pic-pic! Pe când cădeau dintr-un tavan nevăzut în apa 
de jos; alt zgomot însă nu părea să mai fie. 

„Deci e o baltă sau un lac, dar nu un râu subteran”, îşi 
spuse. Totuşi, nu îndrăzni să pătrundă în apa neagră. Nu 
ştia să înoate; şi se mai gândi şi la nişte făpturi scârboase şi 
vâscoase, cu ochi mari, bulbucaţi, lipsiţi de vedere, care s-ar 
fi putut furişa prin apă. În bălțile şi lacurile din inima 
muntelui trăiesc fel de fel de făpturi ciudate: peşti ai căror 
străbuni veniseră înot, Dumnezeu ştie cu câţi ani în urmă, şi 
nu mai plecaseră niciodată, în timp ce ochii lor creşteau 
mari, pe măsură ce încercau să străpungă întunericul; şi 
mai existau şi alte făpturi mai vâscoase decât peştii. Chiar şi 
în galeriile şi peşterile pe care puseseră stăpânire gnomii 
mai trăiau şi alte făpturi, neştiute de ei, care se furişaseră 
de afară, ca să zacă aici, în întuneric. Pe de altă parte, unele 
dintre aceste peşteri se născuseră mult înainte de existenţa 
gnomilor, care nu făcuseră altceva decât să le lărgească şi 
să le unească prin galerii, în timp ce proprietarii lor iniţiali 
continuaseră să se afle acolo, prin unghere neaşteptate, 
furişându-se şi adulmecând în dreapta şi în stânga. 

Aici, jos, în adâncuri, lângă apa cea neagră, trăia bătrânul 
Gollum, o făptură mică şi vâscoasă. Nu ştiu de unde venea, 
nici cine sau ce era. Era Gollum - negru ca întunericul, în 
afară de cei doi ochi mari, rotunzi şi spălăciţi de pe faţa lui 
subţire. Avea o bărcuţă şi se plimba vâslind în linişte pe lac, 
căci era un lac, mare şi adânc, şi ucigător, şi rece. Vâslea cu 
tălpile lui mari, care se bălăbăneau peste marginea bărcii, 
dar nu făceau nici cea mai mică încreţitură. Nu, nu! Se uita 


cu ochii lui palizi, aparent neputincioşi, după peştii orbi, pe 
care-i înhăţa cu degetele lui lungi cât ai clipi din ochi. Dar îi 
plăcea şi carnea. Gnomii erau buni şi ei când reuşea să-i 
înhaţe. Dar avea mare grijă să nu fie descoperit, îi sugruma 
pe la spate, dacă se apropiau singuri de malul apei atunci 
când umbla el după pradă. De fapt, veneau foarte rar, căci 
simțeau ei că acolo, jos, chiar la rădăcina muntelui, îi 
pândeşte ceva rău. Dăduseră de lac, odată, de mult, când 
săpau galeriile la vale, şi descoperiseră că nu pot merge 
mai departe; aşa că drumul lor se oprise acolo şi nu aveau 
nici un motiv să mai meargă vreodată în direcţia aceea, 
decât dacă îi trimitea Marele Gnom. Din când în când i se 
făcea poftă de peşte din lac, şi uneori nu mai vedea nici 
gnomul, nici peştele. 

De fapt, Gollum locuia pe o insulă vâscoasă de stâncă din 
mijlocul lacului. Acum îl privea pe Bilbo de la distanţă cu 
ochii lui spălăciţi, ca nişte telescoape. Bilbo nu-l vedea, el în 
schimb îşi punea o grămadă de întrebări în legătură cu 
Bilbo, căci îşi dădea bine seama că nu e deloc vorba de un 
gnom. 

Gollum se urcă în barcă şi o porni ca din puşcă, în timp ce 
Bilbo stătea pe mal, complet buimăcit, la capătul drumului 
şi al puterilor. Deodată apăru Gollum, care îi spuse şoptind 
şi sâsâind: 

— Ce noroc pe noi, bălăcine-am sufletul, sscumpule! Ce 
massă aleasssă! Ssau măcar o bucăţică gusstoasă, Gollum! 
Şi spunând gollum, făcu un zgomot îngrozitor, de parcă ar fi 
înghiţit ceva. De acolo îi venea şi numele, cu toate că el îşi 
spunea întotdeauna „sscumpule”. 

Hobbitul aproape că-şi sări din piele de frică atunci când 
auzi sâsâitul acela la ureche şi văzu, deodată, ochii spălăciţi 
care se holbau la el. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Spuse, împingând 
pumnalul înainte. 

— Da' ăssta cine o fi, sscumpule? Şopti Gollum (care 
vorbea întotdeauna cu el însuşi, pentru că nu avea pe 


nimeni altcineva cu care să vorbească). Asta voia să şi 
descopere; nu era prea flămând, era doar curios; altfel ar fi 
înhăţat întâi şi ar fi şoptit pe urmă. 

— Eu sunt domnul Bilbo Baggins. M-am rătăcit de pitici şi 
de vrăjitor şi nu ştiu unde mă aflu şi nici nu vreau să ştiu, 
vreau numai să ies de aici. 

— Ce o fi având în mânussă? Spuse Gollum, uitându-se la 
sabie, care nu-i prea plăcea. 

— O sabie, o lamă din Gondolin. 

— Sssss! Spuse Gollum şi deveni foarte politicos. Poate 
sstai aici şi sschimbi două-trei vorbulisse cu el, sscumpule. Îi 
plac ghicitorile? Poate că-i plac! Îi plac? 

Dorea să pară prietenos, cel puţin deocamdată, până afla 
mai multe despre sabie şi despre hobbit: dacă era, fără nici 
o îndoială, singur, dacă era bun de mâncat şi dacă lui 
Gollum îi era într-adevăr foame. Ghicitorile erau singurul 
lucru care îi venise în minte. Să spună ghicitori şi uneori să 
le ghicească. Fusese singurul joc pe care-l jucase vreodată 
cu făpturile ciudate care locuiau în văgăuni, odată demult, 
înainte să-şi fi pierdut toţi prietenii şi să fi fost gonit, singur, 
înainte de a fi coborât furişându-se, tot mai jos, în 
întunericul de sub munţi. 

— Foarte bine, spuse Bilbo, care nu dorea deloc să-l 
contrazică până nu afla ceva mai mult despre el: dacă era 
singură, dacă era fioroasă sau înfometată şi dacă era 
prietenă cu gnomii. Întrebaţi dumneavoastră întâi, spuse, 
fiindcă nu avusese timp să se gândească la o ghicitoare. 

— Ce are rădăcini, dar nimeni nu le vede, E mai înalt, cu 
mult, ca orişicare Şi urcă ssuss, şi tot mai ssuss, sspre 
sstele, El nu creşte nicicum, şi totuşi el e mare! 

— Asta-i uşor! Spuse Bilbo. Probabil că muntele! 

— Ghiceşte oare aşa uşor? Trebuie ssă sse ia la întrecere 
cu noi, sscumpule! Dacă sscumpul întreabă şi el nu 
răspunde, îl mănâncă! Dacă ne întreabă pe noi şi nu 
răspundem, atunci noi facem ce vrea, sss! Îi arătăm pe 
unde să iassă, bine? 


— Da, spuse Bilbo, care nu îndrăznea să-l contrazică şi 
care îşi storcea creierii să găsească ghicitori care să-l scape 
de făptura care voia să-l mănânce: 

Treizeci de cai albi, pe-un deal roş, Întâi rumegă, Pe urmă 
spumegă, Pe-urmă stau pe loc, Nemişcaţi. 

Ăsta a fost singurul lucru care i-a venit în minte - era cam 
obsedat de ideea mâncării. Era şi o ghicitoare cam veche şi 
Gollum ştia răspunsul tot atât de bine ca dumneavoastră. 

— Răssuflată, răssuflată! Sâsâi el. Dinţii! Dinţii! 
Sscumpule! Ssscumpule are doar şase! Apoi întrebă el, a 
doua ghicitoare: 

Strigă fără voce, Zboară fără aripi Muşcă fără dinte, 
Mormăie fără gură. 

— O clipiţică, strigă Bilbo, care tot se mai gândea cu un 
sentiment penibil la mâncare. Din fericire mai auzise odată 
ceva asemănător şi, adunându-şi minţile, găsi răspunsul. 
„Vântul, sigur că e vântul!” spuse şi fu atât de mulţumit 
încât ticlui o ghicitoare chiar atunci, pe loc. „Asta o s-o- 
ncurce pe făptura subpământeană, mică şi scârboasă”, se 
gândise el. 

Un ochi pe-o faţă albastră Vede un ochi pe o faţă verde. 

„Ochiul ăla e ca mine, Spune ochiu 'ntâi. 

Da, numai că eu sunt sus lară el e jos.” 

— Ss, ss, ss, făcu Gollum. Trăise prea mult sub pământ. 
Începuse să uite lucrurile astea. Dar tocmai când Bilbo 
începea să spere că spurcăciunea nu va mai fi în stare să 
răspundă, Gollum răscoli amintiri foarte, foarte vechi, de pe 
vremea când trăia cu bunica lui într-o gaură, pe malul unui 
râu. Ss, ss, sscumpule! Spuse, înseamnă soarele strălucind 
pe părăluţele din câmp, assta însseamnă! 

Dar aceste cimilituri obişnuite, cotidiene, de deasupra 
pământului, îl oboseau. Şi îi aminteau de vremuri când 
fusese mai puţin singur, mai puţin ticălos şi scârbos. Şi asta 
îl scoase din sărite; în plus, îi mai deschisese şi pofta de 
mâncare; aşa că de data asta încercă ceva puţin mai greu şi 
mai neplăcut: 


Nu poate fi văzut, şi nici simţit, Nici auzit, nici mirosit. 

Zace dincolo de stele, Zace pe sub dealuri grele, Umple 
goluri, goale toate, Vine-ntâi, vine pe urmă, Viaţa o 
sfârşeşte, Râsu-l nimiceşte. 

Din păcate pentru Gollum, Bilbo mai auzise cimilitura; în 
orice caz, răspunsul îl învăluia din toate părţile. 

— Întunericul! Spuse, fără măcar să se scarpine-n cap sau 
să-şi pună căciuliţa gânditoare. 

O cutie fără balamale, cheie sau capac, Comoară de aur 
închide ca-ntr-un sac! 

Pe aceasta o spuse doar ca să câştige timp, până găsea 
una într-adevăr grea. I se părea o ghicitoare foarte uşoară 
şi răsuflată, cu toate că nu folosise cuvintele obişnuite 
pentru această ghicitoare. Dar pentru Gollum se dovedi a fi 
o încuietoare periculoasă. Sâsâi către el însuşi şi nu găsi 
nici un răspuns; şuşoti şi mormăi cuvinte nedesluşite. 

După un timp îşi pierdu răbdarea. 

— Ei, ce e? Întrebă. Răspunsul nu e „o oală care dă în foc”, 
cum s-ar părea că gândeşti, după zgomotul pe care îl faci. 

— Mai dă-ne puţin timp, hai ssă ne mai dea puţin timp, 
sscumpule, ss, ss, ss. 

— Ei, făcu Bilbo, după ce-l lăsă un timp destul de lung, 
care-i răspunsul? 

Şi, deodată, Gollum îşi aminti cum, cândva, demult, prăda 
cuiburile de păsări şi cum stătea sub malul râului şi-şi 
învăţa bunica să bea... 

— Oussoare, sâsâi el, oussoare, ăssta e răsspunsuul. Apoi 
întrebă: 

Viu, fără suflare, Rece, ca şi mort, Sete nu-i e niciodată 
Bea şi când înoată, Poartă zală argintată, Nu s-aude 
niciodată. 

Şi el, la rândul lui, se gândi că e o ghicitoare foarte uşoară, 
fiindcă răspunsul era un lucru la care el se gândea mereu. 
Dar în clipa aceea nu reuşea să găsească ceva mai bun, 
fiindcă fusese foarte enervat de chestiunea cu ouăle. Totuşi, 
se dovedi a fi o încuietoare pentru bietul Bilbo, care, dacă 


nu era silit, n-avea niciodată nimic de-a face cu apa. Cred că 
ştiţi răspunsul, sau, în orice caz, sunt sigur că vă e uşor să-l 
ghiciţi cât ai clipi din ochi, pentru că staţi liniştiţi acasă şi 
pericolul de a fi mâncaţi nu vă întunecă judecata. Bilbo îşi 
drese de vreo două, trei ori glasul, dar nu reuşi să găsească 
nici un răspuns. 

După un timp, Gollum începu să sâsâie de plăcere, 
spunându-şi: 

— Ssă fie bun, sscumpule? Ssă fie fraged? Ssă fie bun de 
ronţăit, cranţ, cranţ? Şi începu să-l fixeze pe Bilbo în 
întuneric. 

— Un minuţel, spuse hobbitul, tremurând. Adu-ţi aminte 
că te-am lăsat să te gândeşti o grămadă, adineauri. 

— Trebuie ssă sse grăbeasscă ss, ss, spuse Gollum, 
încercând să coboare din barcă şi să-l înhaţe pe Bilbo, care 
se afla pe mal. Dar, când băgă piciorul lung şi palmat în apă, 
un peşte speriat sări pe uscat şi căzu pe degetele 
picioarelor lui Bilbo. 

— Îâî! Spuse, e rece şi umed - şi astfel ghici. Peştele, 
peştele! Strigă el. Asta-i răspunsul! 

Gollum era cumplit de dezamăgit; dar Bilbo spuse repede 
o nouă ghicitoare, aşa că Gollum trebui să se întoarcă în 
barca lui, să se gândească: 

Fără de picioare, zace pe-un picior. 

Două picioare stau alături pe trei picioare, lar patru 
picioare capătă şi ele câte ceva. 

Nu era timpul cel mai potrivit pentru ghicitoarea asta, dar 
Bilbo se grăbea. Gollum ar fi găsit greu răspunsul dacă ar fi 
fost întrebat cu altă ocazie. Dar acum când se vorbise de 
peşte „fără de picioare”, nu era chiar atât de greu de ghicit, 
şi o dată ce ştiai asta, restul era uşor. „Un peşte pe o masă 
mică, un om stă pe scaun la masă, iar oasele le capătă 
pisica”, ăsta era, bineînţeles, răspunsul şi Gollum îl dădu 
destul de repede. Apoi se gândi că venise vremea să întrebe 
ceva greu şi îngrozitor. Aşa că spuse: 


Înghite lacom tot şi toate, Păsări, fiare, nestemate, Roade 
fierul, muşcă oţelul. 

Macină şi piatra tare, Răzuie şi-un munte mare, Oraşe 
astăzi luminează Şi mâine, el le ruinează. 

Şi pe regi îi nimiceşte, Chiar nimic nu ocoleşte. 

Bietul Bilbo stătea în întuneric, gândindu-se la numele 
înfiorătoare ale tuturor uriaşilor şi căpcăunilor de care 
auzise în poveşti, dar niciunul dintre ei nu făcuseră 
vreodată tot ce spunea ghicitoarea. Simţea că răspunsul 
trebuie să fie cu totul altul şi că ar trebui să-l ştie, dar nu-i 
venea în minte. Începu să-i fie frică. Şi asta nu te-ajută 
deloc când trebuie să te gândeşti. Gollum cobori din barcă. 
Făcu, pleosc! În apă şi vâsli înaintând către mal; Bilbo îi 
vedea ochii apropiindu-se. Limba părea să i se fi lipit în 
gură; ar fi vrut să strige: „Mai dă-mi puţin timp! Nu, n-a 
trecut timpul! Dar din gâtul lui nu ieşi brusc decât un țipăt: 
Timpu'! Timpu'! 

Bilbo fu salvat din pură întâmplare. Căci „timpul” era, 
bineînţeles, răspunsul la ghicitoare. 

Gollum se simţi încă o dată dezamăgit; şi, în plus, începuse 
să se înfurie şi să se sature de joc, care-i aţâţase foarte tare 
pofta de mâncare. De astă dată nu se mai întoarse în barcă. 
Se aşeză în întuneric lângă Bilbo. Asta îl făcu pe hobbit să 
se simtă îngrozitor de rău şi îi întunecă minţile. 

— Trebuie să ne mai pună o întrebare, sscumpule, massa, 
assa, assa. Încă una ssingură, assa, spuse Gollum. 

Dar Bilbo nu se mai putea gândi la nimic, cu făptura aceea 
scârboasă, rece şi udă stând lângă el, pipăindu-l cu labele şi 
înghiontindu-l; se scărpină, se ciupi, dar nu-i veni nici o 
idee. 

— Întreabă-ne! Întreabă-ne, făcu Gollum. 

Bilbo se ciupi şi se pălmui; îşi ţinu sabia strâns cu o mână 
şi cu cealaltă se scotoci în buzunare. Acolo găsi inelul pe 
care-l ridicase de pe jos din galerie şi de care uitase. 

— Ce am în buzunar? Spuse el cu voce tare. 


De fapt, spusese asta pentru el, dar Gollum a crezut că eo 
ghicitoare şi s-a simţit foarte neliniştit. 

— Nu-i ssinstit, nu-i ssinstit, sâsâi el, nu-i ssinstit, 
sscumpule, să ne întrebe ce are în bussunărelele lui 
sscârboase! 

Bilbo, văzând ce s-a întâmplat şi negăsind nimic mai bun 
să-l întrebe, se menţinu ferm pe poziţie. 

— Ce am în buzunar? Spusese el şi mai tare. 

— S-s-s-s-s, sâsâi Gollum. Trebuie ssă ne dea dreptul la 
trei răspunsuri, sscumpule, trei. 

— Bine, bine, hai, ghiceşte! Spuse Bilbo. 

— Mânussele! Spuse Gollutn. 

— Greşit, spuse Bilbo, care, din fericire, tocmai îşi scoase 
din nou mâna din buzunar. Mai ghiceşte o dată. 

— S-s-s-s-s! Spuse Gollum, mai necăjit ca oricând. Se 
gândi la toate lucrurile pe care le ţinea el în buzunar: oase 
de peşte, dinţi de gnom, scoici ude, o bucăţică dintr-o aripă 
de liliac, o piatră ascuţită ca să-şi ascută colții şi alte lucruri 
la fel de urâcioase. Încercă să se gândească la ce aveau alţii 
în buzunare 

— Cussit! Spuse el, în cele din urmă. 

— Greşit! Zise Bilbo, care-l pierduse pe-al lui, cu câtăva 
vreme în urmă. Ultimul răspuns! 

Gollum era acum într-o stare mult mai proastă decât 
atunci când îi pusese lui Bilbo întrebarea cu ouăle. Sâsâi şi 
bolborosi, se legănă înainte şi înapoi, plesni cu tălpile de 
podea, se zvârcoli şi se suci; dar nu îndrăzni totuşi să-şi 
irosească ultimul răspuns. 

— Hai, făcu Bilbo, că aştept! Încerca să pară curajos şi 
vesel, dar nu ştia deloc cum se va isprăvi jocul, indiferent 
dacă Gollum ghicea sau nu. 

— A trecut timpul, gata, spuse. 

— Ssfoară ssau nimic, strigă Gollum, ceea ce nu prea era 
cinstit, căci strecurase două răspunsuri deodată. 

— Gregşit şi una şi alta, strigă Bilbo, foarte uşurat. 


Sări îndată în picioare, se lipi cu spatele de primul perete 
şi întinse sabia lui cea mică. Ştia, fireşte, că jocul 
ghicitorilor era sfânt şi foarte vechi, şi că până şi făpturile 
cele mai fioroase se temeau să înşele când îl jucau. Dar 
simţea că nu poate avea încredere că făptura asta vâscoasă, 
strânsă cu uşa, îşi va ţine făgăduiala. Va folosi orice scuză, 
să scape. Şi, de fapt, după legile vechi, ultima întrebare nu 
fusese chiar o ghicitoare adevărată. 

În orice caz, Gollum nu-l atacă imediat. Văzu sabia în mâna 
lui Bilbo şi rămase nemişcat, tremurând şi mormăind în 
şoaptă. În cele din urmă Bilbo simţi că nu mai poate 
aştepta: 

— Ei, spuse, cum rămâne cu făgăduiala pe care mi-ai 
făcut-o? Vreau să plec. Trebuie să-mi arăţi calea. 

— Ssă fi sspus noi assta sscumpule? Ssă-i arătăm micului 
Bagginss, sscârbosul, pe unde să iassă, assa, assa! Dar ce-o 
fi având în buzunare? Nici ssfoară, sscumpule, nici nimic. 
Vai, vai, Gollum! 

— Lasă asta, spuse Bilbo, făgăduiala-i făgăduială. 

— Vai de mine, ce nerăbdător e, sscumpule, sâsâi Gollum. 
Dar trebuie ssă mai asstepte, da, trebuie. Nu putem urca 
tunelul assa de repede. Trebuie întâi să mergem ssă luăm 
nisste lucrussoare, da, lucrussoare de care avem nevoie. 

— Bine, dar grăbeşte-te! Spuse Bilbo, simțindu-se uşurat 
la gândul că Gollum se va depărta. Probabil că voia să 
găsească un pretext să plece şi să nu se mai întoarcă. Ce tot 
spunea Gollum? Ce lucru folositor păstra el oare pe lacul cel 
negru? 

De altfel, Bilbo se înşelase. Gollum avea intenţia să se 
întoarcă. Era furios acum şi îi era foame. Şi era o 
lepădătură păcătoasă, care îşi mai şi făcuse un plan. 

Insula lui, despre care Bilbo nu ştia nimic, se afla destul de 
aproape şi acolo, în ascunzătoarea lui, Gollum păstra câteva 
vechituri nenorocite şi un lucru foarte frumos, foarte 
frumos şi magic. Un inel, un inel de aur, un inel preţios. 


— Un dar căpătat de ziua noasstră de nasstere! Spuse 
către sine, în şoaptă, aşa cum făcuse adesea în zilele 
întunericului fără de sfârşit. Assta-i ce vrem noi acum, da, 
assta vrem! 

Îl voia fiindcă era un inel cu puteri miraculoase: când îl 
puneai pe deget, te făceai nevăzut; nu puteai fi văzut decât 
în lumina Soarelui, şi chiar şi atunci doar pentru că ţi se 
zărea umbra, care era şi ea slabă şi instabilă. 

— Darul meu! L-am primit de ziua noasstră de nasstere, 
sscumpule! 

Asta era povestea pe care şi-o spusese el întotdeauna. Dar 
cine ştie cum dăduse de acel dar, în vremurile de demult, 
când asemenea inele mai erau răspândite încă prin lume? 
Poate nici chiar Stăpânul care domnea peste ele n-ar fi ştiut 
să spună. La început Gollum îl purtase încontinuu, până 
când se săturase de el, pe urmă îl păstrase într-un săculeţ 
lipit de piele, până începuse să-l roadă; acum îl ascundea pe 
insula lui, într-o gaură de stâncă, şi se ducea mereu să se 
uite la el. Totuşi, uneori îl mai punea în deget, când nu mai 
putea îndura să stea despărţit de el sau când îi era foarte, 
foarte foame şi se sătura de peşte. Atunci se furişa de-a 
lungul galeriilor întunecate, în căutare de gnomi rătăciţi. Se 
aventura uneori chiar până în locuri cu făclii aprinse, care-l 
făceau să clipească şi-l supărau la ochi; nu-l vedea nimeni, 
nu-l observa nimeni, decât când se trezeau cu degetele lui 
în jurul gâtului. Tocmai îl purtase cu câteva ore înainte, 
când prinsese un gnomişor! Vai, ce mai chiţăise! Îi mai 
rămăsese de altfel, un os sau două de ros, dar acum voia 
ceva mai fraged. 

— Abssolut, cu ssiguranţă, da, şopti el către sine. N-o ssă 
ne vadă, şi ssabia lui mică şi sscârboassă nu-i va folosi la 
Nimic, la nimic! 

La asta se gândea cu mintea lui ticăloasă când lunecă 
brusc de lângă Bilbo şi se întoarse plescăind la barca lui, 
dispărând în întuneric. Bilbo aşteptă puţin, căci n-avea nici 
o idee cum să găsească singur drumul spre ieşire. 


Deodată auzi un țipăt. Simţi un fior pe şira spinării. 
Socotind după sunet, undeva pe aproape Gollum înjura şi se 
jelea în beznă. Era pe insula lui şi se învârtea peste tot în 
patru labe, căutând şi scotocind în zadar. 

— Unde ssă fie? Unde ssă fie? Îl auzi Bilbo, plângând. Ss-a 
pierdut, sscumpule, ss-a pierdut de tot, de tot! Fir-aş 
blesstemat! Ssunt ssdrobit, ss-a pierdut, sscumpule! Ss-a 
duss! 

— Ce s-a întâmplat, strigă Bilbo. Ce-ai pierdut? 

— Nu trebuie ssă ne-ntrebe, ţipă Gollum. Nu-i treaba lui, 
nu, Gollum, nu-i! Ss-a duss, Gollum, Gollum, Gollum! 

— Dar şi eu m-am pierdut, strigă Bilbo, şi vreau să mă 
regăsesc. Am câştigat jocul şi mi-ai făgăduit. Hai, vino şi mă 
scoate la lumină! Pe urmă n-ai decât să cauţi mai departe. 

Oricât de nefericit ar fi părut Gollum după voce, Bilbo tot 
nu reuşea să simtă vreo milă pentru el şi îşi spuse că un 
lucru pe care îl dorea Gollum atât de tare nu poate fi decât 
un lucru rău. 

— Nu, încă nu, sscumpule, răspunse Gollum. Trebuie ssă-l 
căutăm; ss-a pierdut, Gollum. 

— Dar n-ai reuşit să ghiceşti ultima mea întrebare şi mi-ai 
făgăduit, spuse Bilbo. 

— N-ai reuşit, spuse Gollum. Apoi brusc, din întuneric, se 
auzi un sâsâit pătrunzător: Ce are în bussunare. Sspune-ne 
assta. Întâi să sspună şi pe urmă... 

După câte îşi dădea Bilbo seama, nu exista nici un motiv să 
nu-i spună. Mintea lui Gollum găsise mai iute răspuns la 
ghicitori decât el; dar era firesc: Gollum meditase un car de 
ani numai la asta şi era mereu speriat să nu fie jefuit. Dar 
Bilbo era enervat de faptul că întârzia. La urma urmei, 
câştigase destul de cinstit şi cu riscuri îngrozitoare. 

— Răspunsurile trebuiau ghicite, nu date, spuse. 

— Dar n-a fosst o întrebare cinsstită, spuse Gollum. N-a 
fost o ghicitoare, sscumpule, n-a fosst! 

— Bine, dacă-i vorba de întrebări obişnuite, răspunse 
Bilbo, atunci am pus-o eu pe prima: Ce ai pierdut? Asta să- 


mi spui. 

— Ce are în bussunare? Sâsâitul răsună şi mai tare şi mai 
pătrunzător, şi când se uită într-acolo, Bilbo văzu cu 
îngrijorare două puncte mici de lumină care îl fixau. 

Pe măsură ce-i creştea bănuiala în minte, Gollum îşi 
aprindea tot mai tare flacăra palidă a ochilor. 

— Ce ai pierdut? Stărui Bilbo. Între timp, lumina din ochii 
lui Gollum se prefăcuse într-un foc verde, care se apropia 
cu mare viteză. Gollum se vârâse din nou în barcă şi vâslea 
cu disperare spre malul întunecat; era atât de furios din 
pricina pagubei suferite şi a anumitor bănuieli, încât nu-l 
mai putea înspăimânta nici o sabie din lume. 

Bilbo nu era deloc dumerit de ce se înfuriase făptura cea 
jalnică, dar îşi dădea seama că totul era pierdut şi că 
Gollum voia cu tot dinadinsul să-l ucidă. Se întoarse tocmai 
la timp şi începu să alerge orbeşte prin galeria întunecată 
pe care coborâse, ţinându-se pe lângă zidul pe care-l pipăia 
cu mâna stângă. 

— Ce are în bussunare? Auzi el sâsâitul puternic în spatele 
lui, o dată cu pliciul pe care-l făcu Gollum când sări din 
barcă. 

„Şi, de fapt, chiar, ce-oi fi având? Îşi spuse Bilbo gâfâind, în 
timp ce înainta împleticindu-se. Băgă mâna stângă în 
buzunar. Simţi inelul, foarte rece, lunecând fără efort pe 
degetul lui arătător, în timp ce bâjbâia în buzunare. 

Sâsâitul din spatele lui se apropiase şi mai mult. Se 
întoarse şi văzu ochii lui Gollum ca nişte lămpi mici, verzi, 
care urcau panta. Îngrozit, încercă să alerge mai iute, dar 
deodată se lovi cu degetele de la picioare de un ciot şi se 
întinse pe jos, cu sabia cea mică sub el. 

O clipă mai târziu, Gollum se repezi la el. Dar înainte ca 
Bilbo să poată face ceva să-şi recapete suflul, să se adune 
de pe jos sau să ridice sabia, Gollum trecu pe lângă el, 
alergând, fără să-l bage în seamă, înjurând şi mormăind în 
şoaptă. 


Oare ce înseamnă asta? Gollum vedea foarte bine în 
întuneric. Bilbo vedea lumina ochilor lui, lucind stins chiar 
şi din spate. Se ridică cu greu şi vâri în teacă sabia care 
lucea acum din nou, palidă; apoi, cu mare grijă, îl urmă pe 
Gollum. De altfel, nici n-ar fi avut altceva de făcut. N-avea 
rost să se întoarcă târându-se până la apa lui Gollum. Poate, 
dacă-l urma, Gollum îl va duce, fără să-şi dea seama, până 
într-un loc de unde să poată scăpa. 

— Fir-ar al naibii, al naibii, al naibii! Se văita Gollum. 
Blesstemat, Bagginssul ăssta. S-a dusss! Ce are oare în 
bussunare? Ah, am ghicit, am ghicit, sscumpule. Da, l-a 
găsit! Asta e! Darul pe care l-am primit de ziua mea. 

Bilbo ciuli urechile, în sfârşit, începea să înţeleagă. Grăbi 
puţin pasul, apropiindu-se cât îndrăznea el de Gollum, care 
continua să înainteze grăbit, fără să se uite în urmă, dar 
întorcând capul dintr-o parte într-alta. Bilbo îşi dădu seama 
de asta după pâlpâirea slabă de lumină pe pereţi. 

— Darul meu! Fir-ar să fie! Cum de l-am pierdut, 
sscumpule? Da, assta e! Când am venit aici ultima dată şi l- 
am sstorss pe păcătossul ăla tânăr care ssschelălăia, assta 
e. Fir-ar să fie! A alunecat, după ani şi ani de zile. Ss-a duss, 
Gollum! 

Deodată, Gollum se aşeză pe jos şi începu să plângă, un fel 
de sâsâit şi de bolboroseală care formau nişte sunete 
îngrozitoare. Bilbo se opri făcându-se aproape una cu 
peretele galeriei. După un timp, Gollum se opri din plâns şi 
începu să vorbească. Părea că discută în contradictoriu cu 
el însuşi: 

— Nu foloseşte la nimic să ne întoarcem acolo. Nu! Doar 
nu ne amintim de toate locurile pe care le-am vizitat. Şi 
degeaba. Bagginss-ul îl are în bussunar. Sspurcăciunea 
băgăreassă, noi assa gândim!... Pressupuneri, sscumpule, 
doar pressupuneri! Nu sstim, până nu găssim 
sspurcăciunea şi n-o sstoarcem. Dar nu ştie ce putere are 
darul nu-i assa? O să-l ssină în bussunar, atâta tot. Nu sştie 
şi nu poate ajunge departe. Ss-a rătăssit, sspurcăciunea 


băgăreassă. Nu sştie pe unde sa iassă. Assa a sspus... A 
spuss-o, da, dar e ssmecher. Sspune una şi crede alta. Nu 
vrea ssă sspună ce are în bussunare. Sştie! Sştie drumul 
până aici, trebuie ssă sştie şi drumul de iessire. A pornit-o 
spre iessirea din spate... iessirea din sspate, asta el... 
Atunci o să-l prindă gnomii. Nu poate iessi pe acolo, 
sscumpule... sss, sss, Gollum! Gnomii! Da, dar dacă are 
darul, darul nosstru pressios, o ssă-l ia gnomii, Gollum! O 
ssă-l găsească, o ssă-i desscopere puterile. N-o ssă mai fim 
niciodată în ssiguranssă, niciodată, Gollum! Unul dintre 
gnomi o ssă-l pună, ssi n-o ssă-l mai vadă nimeni. O ssă fie 
de fassă, dar nevăssut. Nici măcar ochii nosstri desstepssi 
n-o ssă-l obsserve; ssi o ssă vină furissându-sse şi 
însselându-ne, şi haţ! Ne va prinde, Gollum, Gollum! Atunci 
hai ssă nu mai vorbim, sscumpule, şi ssă ne grăbim. Dacă 
Bagginssul a luat-o pe acolo, trebuie ssă ne ducem repede 
ssă vedem. Hai! Nu mai e mult! Grăbesste-te! 

Gollum se ridică cu o săritură şi începu să facă paşi mari, 
târşâindu-şi picioarele. Bilbo alergă după el, dar tot cu 
băgare de seamă, teama lui cea mare fiind acum să nu se 
împiedice de alt ciot şi să cadă cu zgomot. Era zăpăcit de 
uimire şi speranţă. Inelul era deci fermecat: te făcea 
nevăzut! Auzise, fireşte, despre asemenea lucruri, în 
basmele foarte vechi; dar era greu de crezut că găsise într- 
adevăr un asemenea inel din întâmplare. Şi totuşi, aşa era: 
Gollum, cu ochii lui strălucitori, trecuse pe lângă el, doar la 
un metru distanţă. 

Îşi continuară drumul, Gollum plici-pliciuind în faţă, 
sâsâind şi blestemând, iar Bilbo în spate, mergând cât poate 
merge de nezgomotos un hobbit. Curând ajunseră în locuri 
unde, după cum observase Bilbo mergând în jos, se 
deschideau într-o parte şi într-alta pasaje. Gollum începu să 
le numere. 

— Unul la sstânga, da. Unul la dreapta, da. Două la 
dreapta, da, da, două la sstânga, da, da. Ssi assa mai 
departe. 


Pe măsură ce creştea numărătoarea, încetinea pasul, apoi 
începu să tremure şi să plângă; apa se depărta din ce în ce, 
rămânând în urma lui şi începea să-i fie frică. Puteau fi 
gnomi în jur, iar el îşi pierduse inelul. În cele din urmă se 
opri lângă o deschizătură joasă chiar în stânga lor, cum 
urcau. 

— Ssapte la dreapta, da, ssase la sstânga, da! Şopti el. 
Assta e. Ăsssta e drumul sspre intrarea din sspate, da. Aissi 
e passajul. 

Se uită atent înăuntru şi se dădu înapoi: 

— Nu cutessăm să mergem mai departe, sscumpule, nu 
cutessăm. Pe-acolo-s gnomi. Mulssi gnomi, îi mirosim. Sss!... 
Sse să fassem? Să-l blestemăm, să-l sstrivim! Trebuie să 
assteptăm aissi, sscumpule, assteptăm pussin, ssi vedem! 

Se opriră deci locului. Gollum îl adusese totuşi până la 
urmă pe Bilbo la ieşire, dar Bilbo nu putea ajunge până 
acolo. Gollum stătea cocârjat, drept în mijlocul 
deschizăturii; ochii lui aruncau săgeți reci în timp ce-şi 
legăna capul între genunchi, dintr-o parte într-alta. 

Bilbo se depărtă de perete, furişându-se şi făcând chiar 
mai puţin zgomot decât un şoricel; Gollum înţepeni totuşi 
îndată, adulmecă şi ochii i se făcură verzi. Sâsâi încet, dar 
ameninţător. Nu putea să-l vadă pe Bilbo, dar era în stare 
de alarmă şi avea două simţuri pe care i le ascuţise 
întunericul: auzul şi mirosul. Ghemuit cum era, părea una 
cu pământul, cu mâinile lui plate desfăcute larg pe jos, 
capul scos în afară şi nasul aproape lipit de piatră. 

Cu toate că Gollum era doar o umbră neagră în licărirea 
propriilor lui ochi, Bilbo vedea sau, oricum, simţea că e 
întins ca o coardă de arc, gata să sară. Bilbo aproape că-şi 
opri răsuflarea şi înţepeni şi el. Era disperat. Trebuia 
neapărat să scape, să iasă din acest întuneric cumplit, cât 
mai avea putere. Trebuia să lupte, să lovească făptura 
scârboasă cu pumnalul, să-i scoată ochii, s-o ucidă. De fapt 
şi ea voia să-l ucidă. Nu, nu era o luptă dreaptă. Şi era 
acum nevăzut, Gollum n-avea sabie. 


De fapt, Gollum nu ameninţase până acum să-l ucidă şi nici 
nu încercase să o facă. Şi era nenorocit şi singur, şi pierdut. 
Şi deodată, inima lui Bilbo se umplu de înţelegere şi de milă 
amestecată cu oroare: imaginea unor zile nesfârşite, 
neînsemnate, fără lumină sau speranţă de îmbunătăţire, 
piatră neîndurătoare, peşte îngheţat, mişcări pe furiş şi 
vorbe în şoaptă. Toate aceste gânduri îi trecură prin minte 
într-o fracțiune de secundă. Şi se cutremură. Apoi, deodată, 
într-o altă străfulgerare, împins, parcă de puteri nevăzute şi 
cu hotărâre sporită, sări. 

Pentru un om, n-ar fi fost o săritură prea mare, dar, în 
orice caz, era o săritură pe întuneric. Sări drept peste capul 
lui Gollum, trei metri în faţa lui şi un metru în aer, fără să-şi 
dea seama că fusese cât pe-aci să-şi crape ţeasta de bolta 
joasă a galeriei. 

Gollum se aruncă înapoi şi dădu să apuce hobbitul care 
zbura peste el; dar prea târziu: mâinile lui prinseră doar 
aerul şi Bilbo, căzând drept pe picioarele lui puternice, o 
rupse la fugă, coborând tunelul necunoscut. Nu se întoarse 
să vadă ce face Gollum. La început auzi sâsâit şi înjurături 
chiar în spatele lui, apoi nu se mai auzi nimic. 

Deodată răsună un țipăt plin de ură şi disperare, dintr- 
acelea care-ţi îngheaţă sângele în vine. Gollum era învins. 
Nu îndrăznea să meargă mai departe. Pierduse; îşi 
pierduse prada şi mai pierduse şi singurul lucru la care 
ţinuse vreodată: darul lui scump. Auzind ţipătul, Bilbo simţi 
că i se strânge inima, dar îşi văzu de drum. Slabă acum, ca 
un ecou, dar amenințătoare, vocea continua să-l 
urmărească: 

— Hoss! Hoss! Hoss! Bagginss hossul! Îl urâm, îl urâm, îl 
urâm pentru vessie! 

Apoi - tăcere. Dar lui Bilbo şi tăcerea i se păru 
amenințătoare. Dacă gnomii sunt atât de aproape încât să-i 
miroasă, se gândi el, unii probabil că i-au auzit ţipetele şi 
înjurăturile. Trebuie să bag de seamă, că, dacă nu, tunelul 
ăsta mă va duce la lucruri şi mai rele. 


Galeria era joasă şi săpată rudimentar. Dar asta nu 
constituia pentru hobbitul nostru o dificultate, în afară doar 
de faptul că îşi lovise din nou de câteva ori bietele degete în 
pietrele ascuţite şi urâcioase de pe jos. „E cam jos tavanul 
pentru gnomi, cel puţin pentru cei mari”, îşi spuse Bilbo, 
neştiind că până şi cei mai mari monştri înaintează cu mare 
viteză aplecându-se până jos, cu mâinile aproape de 
pământ. 

Galeria, care până atunci coborâse, începu s-o ia din nou 
la deal şi, după un timp, să urce abrupt. Dar, în cele din 
urmă, panta se opri, galeria o coti şi o porni din nou la vale 
şi acolo, la capătul unei pante scurte, văzu apărând după alt 
cot o licărire de lumină. Nu lumină roşie ca de flăcări sau de 
lanternă, ci o lumină palidă, de exterior. Şi atunci Bilbo 
începu să alerge. 

Gonind cât îl ţineau picioarele, trecu de ultima cotitură şi 
ajunse brusc într-un loc deschis unde, după atâta timp 
petrecut în beznă, lumina păru că-l orbeşte. De fapt, era 
doar o rază de soare care se furişa printr-o intrare ale cărei 
porţi mari de piatră rămăseseră larg deschise. Bilbo clipi, 
apoi deodată văzu gnomii. Gnomi înarmaţi până-n dinţi, cu 
săbiile scoase din teacă, stând chiar în dreptul porţii, pe 
dinăuntru, păzind cu ochii cât cepele poarta şi galeria care 
ducea până la ea. Erau întărâtaţi, în stare de alarmă, gata 
de orice. 

Îl văzură înainte să-i vadă el. Da, îl văzură. Fie că fusese un 
accident sau o ultimă festă a inelului înainte de a-şi prelua 
noul stăpân, el nu se mai afla în degetul lui. Şi gnomii se 
năpustiră cu strigăte de bucurie. 

Bilbo se simţi cuprins de panică şi de un sentiment de 
înfrângere, ca un ecou al nefericirii lui Gollum, şi, uitând 
tot, chiar şi să-şi scoată sabia din teacă, îşi înfundă mâinile 
în buzunare. Acolo, în buzunarul lui stâng, dădu de inelul 
care i se vâri în deget. Gnomii se opriră brusc. Nu mai 
vedeau nici urmă de hobbit. Dispăruse, începură să urle de 
două ori mai tare ca înainte, dar de data asta fără bucurie. 


— Pe aici! Urlară unii. 

— Pe acolo! Urlară alţii. 

— Aveţi grijă de intrare, zbieră căpitanul. 

— Unde e? Strigară unii. 

— S-a întors în galerie, strigară câţiva. 

Se auziră şuierături, zăngănit de armuri şi de săbii, gnomii 
înjurând, blestemând şi alergând încoace şi încolo, 
prăbuşindu-se unii peste alţii, cumplit de furioşi. Se auziră 
apoi strigăte, larmă şi o agitaţie îngrozitoare. 

Bilbo era mort de spaimă, dar avu totuşi atâta minte încât 
să înţeleagă ce se întâmplase şi să se furişeze în spatele 
unui butoi mare, în care era băutură pentru gnomii-paznici, 
şi să iasă astfel din calea lor, evitând în felul acesta riscul să 
se împiedice de el, să-l prindă atingându-l din întâmplare 
sau să-l calce în picioare şi să-l ucidă. 

„Trebuie să ajung la poartă, trebuie să ajung la poartă!” îşi 
tot spunea Bilbo, dar trecu vreme îndelungată înainte să 
îndrăznească să încerce. Apoi urmă un fel de joc de-a baba 
oarba, îngrozitor, cu gnomi peste tot, alergând încoace şi 
încolo; bietul hobbit, care se ferea de ei când într-o parte, 
când într-alta, fu răsturnat de unul dintre gnomi care nu 
reuşi să-şi dea seama de ce se lovise, după care se depărtă 
în patru labe, se strecură tocmai printre picioarele 
căpitanului, se ridică şi alergă către poartă. 

Era întredeschisă; unul dintre gnomi o împinsese şi 
aproape că o închisese. Bilbo se luptă, dar nu reuşi s-o 
mişte, încercă să se strecoare prin crăpătură. Se zbătu, se 
presă şi rămase prins. Era îngrozitor! Nasturii lui 
rămăseseră fixaţi între marginea uşii şi căprior. Se uită 
afară: câteva trepte coborau într-o vale îngustă, străjuită de 
munţi înalţi; soarele ieşea din spatele unui nor şi strălucea 
puternic dincolo de poartă, dar Bilbo nu reuşea să treacă. 

Deodată, unul dintre gnomii dinăuntru strigă: 

— E o umbră lângă uşă, e ceva afară! 

Bilbo îşi simţi inima în gât. Se smuci brusc din toate 
puterile. Nasturii săriră care încotro. Trecuse în partea 


cealaltă, cu haina şi vesta rupte, coborând treptele cu 
sărituri de ţap, în timp ce gnomii, uluiţi, tot mai culegeau 
din prag nasturii lui frumoşi de aramă. 

O clipă mai târziu coborâră după el, huiduind şi strigând, 
şi hăâituindu-l printre pomi. Dar gnomilor nu le place 
soarele: îi ameţeşte şi le moaie picioarele. Şi, nereuşind să-l 
găsească pe Bilbo, care avea inelul în deget şi intra şi ieşea 
mereu din umbra copacilor, alergând iute şi fără zgomot şi 
ferindu-se de soare, se întoarseră după un timp să păzească 
intrarea, bombănind şi înjurând. Bilbo scăpase. 

CAPITOLUL. 6 

DIN LAC ÎN PUȚ. 

Bilbo scăpase de gnomi, dar nu ştia unde se află. Îşi 
pierduse scufia, mantaua, căluţul, nasturii şi prietenii. O luă 
drept înainte tot mergând până când soarele începu să 
coboare la asfinţit, în spatele munţilor. Umbrele lor îi tăiau 
calea. Se uită înapoi, se uită în faţă şi văzu numai creste şi 
coaste care coborau spre şes şi din când în când, printre 
copaci, câte o fărâmă de câmpie. 

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă el. S-ar părea că am ajuns 
de cealaltă parte a Munţilor Ceţoşi, chiar la hotarul Ţării de 
Dincolo. Unde, vai, unde or fi Gandalf şi piticii? Doamne 
fereşte să mai fie tot în mâinile gnomilor. 

Îşi continuă drumul, ieşind din valea înaltă şi îngustă, 
trecând peste marginea ei şi coborând pe partea cealaltă; 
dar în tot acest timp îl frământa un gând penibil. Se întreba 
dacă nu cumva, acum când avea inelul fermecat, ar trebui 
să se întoarcă în tunelurile acelea groaznice, groaznice, să- 
şi caute prietenii. Tocmai hotărâse că era de datoria lui să 
se întoarcă - deşi se simţea foarte nefericit la gândul ăsta - 
când auzi zgomot de voci. 

Se opri să asculte. Nu păreau a fi gnomi; aşa că înaintă 
furişându-se cu grijă. Se afla pe o potecă pietruită care 
cobora şerpuind; în partea stângă a potecii era un perete, 
în partea cealaltă pământul cobora în pantă, şi sub nivelul 
potecii erau vâlcele acoperite cu arbuşti şi cu pomi. Într- 


una dintre aceste vâlcele, sub arbuşti, vorbeau nişte 
oameni. 

Bilbo se apropie pe furiş şi deodată văzu un cap cu o scufie 
roşie răsărind dintre bolovanii mari şi uitându-se cu atenţie 
în jur; era Balin, care stătea de veghe. Lui Bilbo îi veni să 
bată din palme şi să strige de bucurie, dar n-o făcu. 
Continua să poarte inelul de teamă să nu dea de vreun 
bucluc pe neaşteptate şi văzu că Balin se uită drept la el 
fără să-l vadă. 

„Am să le fac tuturor o surpriză”, se gândi el, târându-se 
printre tufişurile de la marginea vâlcelei. 

Gandalf discuta cu piticii. Vorbeau despre ce li se 
întâmplase în subterane şi se întrebau şi dezbăteau ce 
aveau de făcut acum. Piticii bombăneau şi Gandalf spunea 
că nu puteau în nici un caz să-şi continue drumul şi să-l lase 
pe domnul Baggins în mâinile gnomilor, fără să încerce să 
descopere dacă era viu sau mort şi fără să încerce să-l 
salveze. 

— La urma urmelor e prietenul meu, spuse vrăjitorul, şi nu 
e băiat rău, mititelul. Mă simt răspunzător de soarta lui. Ah, 
bine ar fi fost dacă nu l-aţi fi pierdut. 

Piticii voiau să ştie de ce fusese luat în călătorie din capul 
locului, de ce nu rămăsese cu prietenii lui şi venise cu ei şi 
de ce nu alesese vrăjitorul pe cineva cu mai multă minte. 

— Până acum mai mult ne-a încurcat decât ne-a ajutat, 
spuse unul dintre ei, şi dacă trebuie să ne mai şi întoarcem 
în galeriile alea înfiorătoare să-l căutăm, atunci eu zic mai 
bine să-l ia naiba! 

Gandalf răspunse furios: 

— Eu l-am adus şi eu nu obişnuiesc să aduc pe nimeni 
nefolositor. Ori mă ajutaţi să-l caut, ori plec şi vă las să vă 
descurcaţi cum ştiţi. Dacă reuşim să-l găsim, sunt convins 
că până la urmă o să-mi mulţumiţi. Ce Dumnezeu ţi-o fi 
venit să-l laşi să cadă, Dori! 

— L-aţi fi lăsat şi dumneavoastră să cadă, spuse Dori, dacă 
v-aţi fi simţit deodată apucat de gleznă de un gnom, pe la 


spate şi pe întuneric, dacă aţi fi simţit că vă pune piedică şi 
vă loveşte cu picioarele în spate. 

— Bine, dar după aia de ce nu l-ai ridicat? 

— Doamne, ce întrebare! Gnomii luptau şi muşcau pe 
întuneric, toţi cădeau unii peste ceilalţi şi se pocneau unul 
pe altul. Aproape că mi-aţi retezat capul cu sabia Glam- 
Dring, în timp ce Thorin înjunghia cu Orcrist tot ce găsea în 
dreapta şi în stânga şi roată împrejur. Deodată aţi declanşat 
unul dintre fulgerele acelea orbitoare şi am văzut gnomii 
chelălăind şi retrăgându-se în fugă. Pe urmă aţi strigat: 
„După mine, toţi!” Şi ar fi trebuit să vă urmeze toţi. Ne-am 
închipuit, de altfel, că aşa s-a şi întâmplat. N-a fost timp de 
numărătoare - asta o ştiţi prea bine - decât după ce am 
ieşit pe poarta de jos, zbughind-o printre paznici şi am venit 
în mare dezordine până aici. Şi-acum, uite c-am pierdut 
Spărgătorul, lua-l-ar naiba! 

— Ba-i aici, spuse Bilbo, coborând în mijlocul lor şi 
scoţându-şi inelul. 

Vai, cum au mai sărit! Au început să strige de uimire şi de 
bucurie. Gandalf era tot atât de uimit ca şi ceilalţi, dar 
probabil mult mai bucuros decât ei. Lui Balin îi strigă 
părerea lui despre un paznic care lasă oamenii să pătrundă 
printre ei fără să-i prevină. Dar oricum, după asta, 
reputaţia lui Bilbo în ochii piticilor a crescut considerabil. 
Dacă până atunci, cu toate asigurările lui Gandalf, se mai 
îndoiseră că ar fi un Spărgător de mâna-ntâi, care poate să 
pătrundă oriunde, acum se convinseseră. Singurul 
nedumerit era Balin; dar toţi îi spuseseră că Bilbo fusese 
ingenios. 

Iar hobbitul se simţi atât de bucuros de laudele lor, încât 
chicoti în sinea lui pe înfundate şi nu le spuse nimic în 
legătură cu inelul; când îl întrebară cum a făcut-o, spuse: 

— Eh, m-am furişat şi eu, aşa - cu mare grijă şi fără 
zgomot. 

— În orice caz, până acum nu mi s-a întâmplat să se 
furişeze pe sub nasul meu nici măcar un şoricel, oricât de 


mare grijă ar fi avut şi oricât de puţin zgomot ar fi făcut, 
spuse Balin. Eu unul scot scufia şi mă plec în faţa dumitale. 
Ceea ce şi făcu: Balin, sluga dumitale! 

— Al dumitale, Bilbo Baggins, spuse hobbitul. 

Apoi îl întrebară despre aventurile prin care trecuse după 
ce-l pierduseră, şi Bilbo se aşeză şi le povesti totul - în afară 
de faptul că găsise inelul. („Nu le spun chiar acum”, se 
gândi el.) Ascultară cu mare interes povestea despre 
concursul de ghicitori şi se cutremurară plini de înţelegere 
când auziră descrierea lui Gollum. 

— Şi când l-am văzut cum stă lângă mine, n-am mai reuşit 
să găsesc nici o ghicitoare, sfârşi Bilbo. Aşa că i-am spus 
„Ce am în buzunar?” şi n-a ghicit, deşi l-am lăsat să încerce 
de trei ori. Şi atunci i-am zis: „Cum rămâne cu făgăduiala? 
Arată-mi drumul spre ieşire!” dar el s-a repezit la mine să 
mă ucidă; am fugit şi am căzut, însă era întuneric şi m-a 
pierdut. După aceea l-am urmărit eu, fiindcă l-am auzit cum 
îşi vorbea singur. Îşi închipuia că eu chiar ştiu drumul spre 
ieşire şi se grăbea într-acolo. Pe urmă s-a aşezat de-a 
curmezişul intrării, blocându-mi trecerea; în cele din urmă 
am sărit peste el, am scăpat şi am alergat la poartă. 

— Dar cu paznicii ce-ai făcut? Întrebară piticii. Nu era 
niciunul? 

— Ba da. O grămadă, dar i-am păcălit. Pe urmă m-am prins 
în poartă, care era doar crăpată, şi am pierdut o grămadă 
de nasturi, spuse uitându-se cu tristeţe la hainele lui rupte. 
Dar până la sfârşit tot m-am strecurat şi acum iată-mă-s 
aici. 

Piticii se uitară la el cu un nou respect când le povesti cum 
păcălise paznicii sau cum sărise peste Gollum, sau cum se 
strecurase afară, de parcă toate astea ar fi fost extrem de 
uşoare sau lipsite de pericol. 

— Ce vă spuneam? Zise Gandalf, râzând. Domnul Baggins 
are mult mai multe resurse decât ţi-ai închipui. Şi spunând 
asta, îi aruncă lui Bilbo o privire ciudată pe sub sprâncenele 


lui stufoase, şi hobbitul se întrebă dacă nu cumva ghicise 
partea din poveste pe care o trecuse sub tăcere. 

După care îi puse şi el o serie de întrebări vrăjitorului, 
căci, dacă între timp Gandalf le explicase piticilor totul, 
Bilbo nu auzise nimic. Voia să ştie cum reapăruse vrăjitorul 
şi unde se aflau acum cu toţii. 

Drept să vă spun, vrăjitorul era întotdeauna încântat să 
vorbească despre inteligenţa lui, chiar şi de mai multe ori la 
rând, aşa că-i spuse lui Bilbo că atât el, cât şi Elrond ştiau 
foarte bine că în partea aceea a muntelui trăiau nişte gnomi 
răi. Dar intrarea lor principală dădea înainte de trecătoare, 
una pe care era mai uşor de mers, aşa că prindeau adesea 
oamenii pe care-i apuca noaptea lângă intrare. După un 
timp, oamenii renunţaseră să mai meargă pe drumul acela 
şi gnomii deschiseseră, probabil, de curând, o nouă intrare, 
în vârful defileului pe care veniseră piticii, pentru că până 
nu demult defileul fusese socotit un loc sigur. 

— Trebuie să văd dacă nu pot găsi un uriaş cât de cât 
săritor care să blocheze din nou intrarea, spuse Gandalf, că 
altfel, curând, curând, n-o să se mai poată trece deloc peste 
munte. 

De îndată ce auzise răcnetul lui Bilbo, Gandalf îşi dăduse 
seama ce se întâmplase. Profitase de lumina fulgerului care- 
i ucisese pe gnomii ce tocmai voiau să-l înhaţe şi trecuse 
înghesuindu-se prin crăpătură, tocmai când să se închidă cu 
zgomot. Urmări gărzile şi prizonierii lor până la marginea 
sălii mari şi acolo elaboră în umbră cea mai eficientă 
vrăjitorie de care era în stare. 

— A fost o treabă foarte grea, spuse, şi riscantă. 

Dar Gandalf făcuse, fireşte, studii de specialitate în 
domeniul vrăjilor cu foc şi lumini (după cum ştiţi, până şi 
hobbitul îşi amintea de minunatele focuri de artificii de la 
petrecerile solstițiului de vară date de Bătrânul Took). 
Restul îl ştim cu toţii, în afară doar de faptul că Gandalf 
cunoştea poarta din spate (aşa numeau gnomii poarta de 
jos) unde îşi pierduse Bilbo nasturii. De fapt, era o poartă 


pe care o cunoşteau bine toţi cei care umblau prin părţile 

astea ale muntelui; dar era nevoie de un vrăjitor care să-şi 
păstreze calmul prin toate galeriile şi care să-i îndrume în 
direcţia cea bună. 

— Poarta aceea au făcut-o de o veşnicie, spuse, întâi ca să 
aibă pe unde scăpa, dacă va fi vreodată nevoie, iar apoi, ca 
să iasă spre meleagurile din cealaltă parte, unde se tot duc 
noaptea şi fac mare prăpăd. Poarta e păzită tot timpul şi 
nimeni n-a reuşit până acum s-o blocheze. Iar după cele 
petrecute, o vor păzi şi mai bine, adăugă el, râzând. 

Râseră şi ceilalţi. La urma urmei, deşi pierduseră mult, îl 
uciseseră totuşi pe Marele Gnom şi pe mulţi alţii pe de 
lături şi scăpaseră cu toţii teferi, aşa că s-ar putea spune că 
deocamdată ieşiseră învingători. 

Dar vrăjitorul îi readuse cu picioarele pe pământ: 

— Ei, acum, după ce ne-am odihnit puţin, trebuie s-o 
pornim din nou, spuse. De îndată ce se lasă noaptea, ies şi 
ne atacă cu sutele; umbrele au şi început să se lungească; 
ne pot mirosi urmele paşilor ore întregi după ce-am trecut. 
Înainte să se însereze, trebuie să punem câţiva kilometri 
buni între ei şi noi. Dacă cerul rămâne senin, avem şi un pic 
de lună şi asta ar fi un noroc. Nu că le-ar păsa lor mult de 
lună, dar am avea puţină lumină care să ne îndrume paşii. 
Da, sigur, spuse el ca răspuns la o serie de alte întrebări ale 
hobbitului. În galeriile gnomilor pierzi noţiunea timpului. 
Azi e joi, şi pe noi ne-au prins luni noaptea sau marţi 
dimineaţă. Am mers kilometri în linie dreaptă prin inima 
muntelui şi am ieşit de partea cealaltă, o scurtătură 
grozavă. Dar nu ne aflăm acolo unde ne-ar fi dus încercarea 
noastră. Suntem prea departe, la nord, şi în faţa noastră se 
întind nişte tărâmuri cam neplăcute. Şi mai suntem încă 
destul de sus. Hai să mergem! 

— Mi-e îngrozitor de foame, se văită Bilbo, care îşi dăduse 
brusc seama că nu mai mâncase din noaptea dinaintea celei 
din ajun. Gândiţi-vă numai ce înseamnă asta pentru un 


hobbit! Acum, când îi trecuse emoția, îşi simţea stomacul 
gol şi uşor şi i se împleticeau picioarele. 

— N-avem ce-ţi face, spuse Gandalf, în afară de cazul în 
care vrei să te întorci şi să le ceri frumos gnomilor să te lase 
să-ţi iei calul şi bagajele-napoi. 

— Nu, mulţumesc, spuse Bilbo. 

— Bine, atunci trebuie să strângem cureaua şi s-o pornim 
chiar dacă o să înaintăm greu - că de nu, ne fac pe noi 
mâncare şi asta va fi mult mai rău decât să n-avem noi ce 
mânca. 

În timp ce înaintau aşa, Bilbo se uita în dreapta şi în 
stânga, doar-doar o găsi ceva merinde; dar murele abia 
înfloriseră şi bineînţeles că nu era nici urmă de nuci şi nici 
măcar de boabe de gherghină. Ronţăi câteva boabe de 
măcriş şi bău dintr-un pârâiaş de munte care le tăie 
drumul. Apoi mâncă trei boabe de zmeură sălbatică pe care 
le găsi pe mal, dar asta nu prea-i ajută. 

Continuă să meargă şi să tot meargă. Cărarea accidentată 
dispăru. Tufişurile şi buruienile înalte dintre bolovani, 
peticele de iarbă păscută de iepuri, cimbrul şi salvia, şi 
trandafirii de munte galbeni - totul dispăru şi se treziră la 
picioare cu un povârniş larg şi abrupt de pietre căzute, 
urmele unor alunecări de teren. Începură să coboare 
povârnişul, pietricele şi gunoaie rostogolindu-se pe sub 
picioarele lor; curând după aceea, bucăţi mari de piatră 
spartă o porniră uruind în jos, antrenând alte bucăţi de sub 
ele, care le urmară alunecând şi rostogolindu-se la vale; 
asta răscoli şi bucăţi de stâncă, care începură să salte, 
prăbuşindu-se apoi cu zgomot în mijlocul unui nor de praf. 
Nu trecu mult şi tot povârnişul de deasupra şi de la 
picioarele lor păru să se pună în mişcare şi se treziră duşi 
de terenul care luneca, ghemuiţi unul într-altul într-o 
învălmăşeală înfricoşătoare de bolovani şi de lespezi 
mişcătoare, care pârâiau şi crăpau. 

Îi salvară copacii din fundul văii. Lunecară până la 
marginea unei păduri de pini care se căţăra pe coasta 


muntelui spre vârf, ca o continuare a pădurilor mai dese şi 
mai întunecate ale văilor de jos. Unii apucară trunchiurile 
copacilor şi, legănându-se, se prinseră de crăcile mai joase, 
alţii (ca micuțul hobbit) se vârâră în spatele unui copac 
pentru a se feri de atacul violent al stâncilor. Dar pericolul 
nu dură mult, alunecarea se opri şi ultimele zgomote slabe 
de sfărâmături se pierdură în depărtare, în timp ce mulţi 
dintre cei mai mari bolovani răscoliţi coborau săltând şi 
învârtindu-se printre ferigi şi rădăcinile de pini, departe, în 
vale. 

— Bun! Asta ne-a făcut să mai înaintăm puţin, spuse 
Gandalf, şi chiar şi gnomii care ne urmăresc vor ajunge cu 
greu să coboare liniştiţi până la noi. 

— Da, mormăi Bombur, dar aş îndrăzni să spun că în 
schimb o să le fie uşor să ne arunce cu pietre în cap. 

Piticii (şi Bilbo) erau departe de a fi fericiţi şi-şi frecau 
picioarele şi labele picioarelor vătămate şi umflate. 

— Prostii! O să ne depărtăm de aici, să ieşim din calea 
avalanşei. Dar repede. Uitaţi-vă la lumină. 

Soarele dispăruse de mult în spatele munţilor. Întunericul 
începuse să se îngroaşe în jurul lor, cu toate că departe, 
printre arbori şi deasupra vârfurilor negre ale copacilor 
care creşteau mai jos, tot se mai vedeau luminile serii, pe 
câmpiile din partea cealaltă. Coborâră şchiopătând, cât 
puteau de repede, coastele molcome mergând pe o cărare 
abruptă tot către sud. Din când în când se trezeau 
înaintând anevoios printr-o mare de ferigi: frunzele înalte 
se ridicau până deasupra capului lui Bilbo; alteori, înaintau 
fără nici un zgomot pe un covor de ace de pin; pe drum, 
întunericul pădurii se făcu tot mai negru şi tăcerea tot mai 
adâncă. În seara aceea nu era nici un pic de vânt care să 
aducă puţin din suspinele mării printre ramurile copacilor. 

— Trebuie neapărat să mergem mai departe? Întrebă 
Bilbo. 

Se făcuse atât de întuneric, încât abia mai vedea barba lui 
Thorin mişcându-se încoace şi încolo lângă el, iar liniştea 


era atât de adâncă, încât răsuflarea piticilor părea un 
zgomot puternic. 

— Degetele de la picioare mi-s stâlcite şi chircite, 
picioarele mă dor şi stomacul mi se clatină încoace şi încolo 
ca un sac gol. 

— Încă puţin, spuse Gandalf. 

După ceea ce păru a fi o veşnicie, dădură brusc de o 
poiană unde nu creştea nici un copac. Luna se urcase pe 
cer şi-şi trimitea acum razele drept în poiană. Nu ştiu de ce, 
dar toţi au avut impresia că locul acela are ceva antipatic, 
cu toate că la prima vedere părea că nu e nimic rău. 

Dar deodată auziră un urlet, jos, în vale, un urlet lung şi 
înfiorător. Drept răspuns răsună alt urlet mai la dreapta, şi 
mult mai aproape; apoi altul şi mai aproape, în stângă. Erau 
lupi care urlau la lună, lupi care se adunau! 

Domnul Baggins cunoştea zgomotul, deşi acasă, lângă 
vizuina lui, nu trăia nici un lup. Îi fusese descris adesea, în 
basme. Unul dintre verii lui mai mari (din ramura 'look) 
care fusese un mare călător, obişnuia să-i imite, ca să-l 
sperie. Dar auzindu-i aici în pădure, sub clar de lună, Bilbo 
simţi că e prea mult. Nu te poţi lupta împotriva lupilor nici 
măcar cu inele fermecate - mai ales împotriva haitelor 
fioroase care trăiesc la umbra munţilor înţesaţi de gnomi, 
dincolo de marginea Ținutului Sălbatic, la hotarele 
Cunoscutului. Lupii de felul ăsta au un miros chiar mai fin 
decât câinii şi nici nu trebuie să te vadă ca să te prindă. 

— Ce ne facem, ce ne facem! Începu el să se jelească. Am 
scăpat de gnomi ca să ne prindă lupii, spuse, lucru care 
deveni pe dată un proverb, cu toate că azi, în asemenea 
situaţii neplăcute, se spune: „Din lac în puț”. 

— Repede, sus, în copaci! Strigă Gandalf. 

Se repeziră deci la copacii din marginea poienii, căutând 
unii care aveau ramurile mai joase sau care se îndoiau 
destul de uşor ca să se caţere în ei. Bineînţeles că n-au 
pierdut nici o clipă; s-au urcat sus, tot mai sus, cât de sustii 
ţineau ramurile. Aţi fi râs, desigur (dacă aţi fi fost la o 


distanţă sigură) dacă i-aţi fi văzut pe pitici aşezaţi în copaci, 
cu bărbile atârnând în jos şi legănându-se; erau ca nişte 
moşnegi nebuni care s-ar fi jucat de-a copiii. Fili şi Kili erau 
în vârful unei zade înalte care semăna a pom de Crăciun 
uriaş. Dori, Nori, Ori, Cin şi Gloin stăteau mai confortabil 
într-un pin mare cu crengi care ieşeau regulat din loc în loc, 
ca spiţele unei roţi. Bifur, Bofur, Bombur şi Thorin se aflau 
într-un alt pin, Dwalin şi Balin se căţăraseră într-un brad 
înalt şi subţire cu ramuri puţine şi încercau să găsească în 
frunzişul crăcilor din vârf un loc unde să se aşeze. Gandalf, 
care era mult mai înalt decât ceilalţi, găsise un copac în 
care ceilalţi nu reuşiseră să se caţere, un pin mare care se 
înălța chiar la marginea luminişului. Ramurile îl ascundeau 
cu totul, doar ochii îi luceau în lumina lunii ori de câte ori 
arunca o privire în jur. 

Şi Bilbo? Nu reuşi să se caţere în nici un copac şi alerga de 
la un copac la altul, ca un iepure care şi-a pierdut vizuina şi 
e urmărit de un dulău. 

— Iar l-ai părăsit pe Spărgător! Îi spuse Nori lui Dori, 
uitându-se în jos. 

— Nu pot căra toată ziua spărgători în spinare, spuse Dori, 
când cobor galerii sau când mă caţăr în copaci. Ce vă 
închipuiţi c-oi fi? Hamal?! 

— Dacă nu facem ceva, îl mănâncă, spuse Thorin, căci 
între timp urletele care-i înconjurau se apropiau din ce în 
ce. Dori! Strigă şi, căci Dori se afla cel mai aproape de 
pământ, în arborele cel mai potrivit. Dă-i repede mâna 
domnului Baggins şi ajută-l să urce! 

Cu toate că bombănea tot timpul, Dori era un tip 
cumsecade. Dar bietul Bilbo nu reuşi să ajungă până la 
mâna lui, nici măcar după ce Dori cobori până la ultima 
ramură de jos şi-i întinse braţul cât putea el de mult. În cele 
din urmă, Dori cobori pur şi simplu din copac şi-l puse pe 
Bilbo să i se urce în cârcă. 

Tocmai în clipa aceea lupii se repeziră urlând în luminiş. 
Deodată apăruseră sute de ochi care-i priveau din toate 


părţile. Totuşi, Dori nu-l lăsă pe Bilbo. Aşteptă până cobori 
de pe umerii lui şi se instală pe o cracă, apoi sări şi el să 
apuce la rândul lui o cracă. Un lup căuta să-l prindă de 
manta în timp ce se sălta să urce în copac, şi aproape că 
reuşi. O clipă mai târziu apăru o întreagă haită care începu 
să latre în jurul arborelui şi să sară sus, pe trunchi, cu ochi 
strălucitori şi limbi scoase. 

Dar nici chiar wargii cei sălbatici (căci aşa li se spunea 
lupilor haini de dincolo de marginea 'Ținuturilor Sălbatice) 
nu se pot căţăra în copaci. Piticii erau, deci, un timp, în 
siguranţă. Din fericire, era cald şi nu bătea vântul. În 
general, nu e prea comod să stai mult timp în copaci nici 
când e vreme bună, dar când mai e şi frig, şi vânt, şi-ţi urlă 
şi te pândesc lupii, la picioarele copacului, atunci e cu 
desăvârşire îngrozitor. 

Această poiană înconjurată de arbori era locul de întâlnire 
al lupilor. Veneau mereu alţii şi alţii, la nesfârşit. Îi lăsară pe 
unii de pază la picioarele pinului în care se căţăraseră Dori 
şi Bilbo, după care începură să adulmece în dreapta şi în 
stânga, până când descoperiră toţi copacii în care se 
căţărase câte cineva. Postară şi acolo lupi de pază, în timp 
ce restul (păreau a fi sute şi sute) formară un cerc mare în 
poiană. În mijlocul cercului se afla un lup uriaş, cenuşiu, 
care începu să le vorbească celorlalţi în graiul nesuferit al 
lupilor wargi. Gandalf înţelegea acest grai. Bilbo nu, dar i se 
păru că sună îngrozitor, că exprimă numai lucruri rele şi 
urâte, şi aşa şi era. Din când în când lupii din cerc îi 
răspundeau şefului lor cenuşiu în cor, şi larma lor 
înspăimântătoare aproape îl făcu pe Bilbo să cadă din pinul 
în care se urcase. 

Am să vă spun ce a înţeles Gandalf din ceea ce i se părea 
lui Bilbo a fi doar o larmă. Lupii wargi şi gnomii se ajutau 
adesea, când era vorba de rele. De obicei, gnomii nu se 
prea depărtau de munţii lor, decât dacă erau goniţi de acolo 
şi trebuiau să-şi caute un nou adăpost sau dacă se duceau 
la război (ceea ce mă bucur să vă spun că nu se mai 


întâmplase de mult). Dar pe atunci porneau uneori la atac, 
mai ales ca să găsească de mâncare sau sclavi care să 
trudească pentru ei. Uneori călăreau pe lupi, ca oamenii pe 
cai. Acum se părea că gnomii pregătiseră un mare atac 
chiar pentru seara aceea. Lupii veniseră să se întâlnească 
cu gnomii dar gnomii erau în întârziere. Pricina întârzierii 
era, fără îndoială, moartea Marelui Gnom şi toate emoţiile 
pricinuite de pitici, de Bilbo şi de vrăjitor, pe care, probabil, 
gnomii tot îi mai urmăreau. 

Cu toate pericolele care existau pe aceste meleaguri 
îndepărtate, oameni viteji se întorseseră de curând acolo, 
venind dinspre sud, tăiaseră copacii şi-şi construiseră case 
în mijlocul pădurilor îmbietoare, în văi şi de-a lungul apelor. 
Erau mulţi asemenea oameni şi erau curajoşi şi bine 
înarmaţi, şi nici chiar lupii wargi nu îndrăzneau să-i atace 
ziua în amiaza mare, chiar când oamenii erau singuri. În 
noaptea aceea însă lupii plănuiseră să atace cu ajutorul 
gnomilor câteva dintre satele cele mai apropiate de munţi. 
Dacă şi-ar fi pus planul în aplicare, a doua zi n-ar mai fi 
existat nimeni acolo; ar fi fost ucişi toţi, în afară de câţiva pe 
care gnomii i-ar fi păzit din calea lupilor şi i-ar fi dus în 
peşterile lor ca prizonieri. 

Era cumplit să auzi o asemenea discuţie nu numai din 
pricina vitejilor pădurari, a nevestelor şi copiilor lor, dar şi 
din pricina pericolului care-i ameninţa acum pe Gandalf şi 
pe prietenii lui. Lupii erau furioşi şi uimiţi să-i găsească la 
locul lor de întâlnire. Îşi închipuiau că trebuie să fie prieteni 
de-ai pădurarilor şi că veniseră să-i spioneze, după care să 
le povestească celor din vale despre planurile lor, şi deci 
gnomii şi lupii să fie siliţi să ducă o bătălie crâncenă, în loc 
să ia prizonieri sau să înfulece oameni treziţi pe neaşteptate 
din somn. Aşa că lupii nici nu se gândeau să plece şi să lase 
făpturile din copaci să le scape; în nici un caz, înainte de 
răsăritul Soarelui, când gnomii-soldaţi vor fi coborât de 
mult din munţi; şi gnomii se pot căţăra în copaci sau îi pot 
dobori. 


Acum înţelegeţi de ce, ascultându-le mârâitul, Gandalf s-a 
speriat îngrozitor, cât era el de vrăjitor, şi şi-a dat seama că 
se aflau într-un loc mizerabil, unde nici vorbă să fi putut 
scăpa de pericol. Oricum, nu era să-i lase să-şi facă de cap 
cum voiau, cu toate că mare lucru nu putea face, fiind 
imobilizat într-un pin înalt, cu lupi de jur-împrejur la 
picioarele arborelui. Strânse conurile uriaşe de pin de pe 
crengi, aprinse unul dintre conuri cu o văpaie albastră- 
strălucitoare şi-l aruncă vâjâind în mijlocul lupilor. Îl lovi pe 
unul în spate şi într-o clipă blana lui aspră începu să ardă, şi 
lupul începu să sară încoace şi încolo, chelălăind îngrozitor. 
Urmă alt con, apoi altul, unul arzând cu flăcări albastre, 
altul cu flăcări roşii, altul cu flăcări verzi. Căzură pe pământ 
şi explodară în mijlocul lupilor, scoțând scântei colorate şi 
fum. Un con deosebit de mare îl lovi pe căpetenia lupilor 
drept în nas, făcându-l să sară zece metri în sus, după care 
lupul începu să alerge de jur împrejurul cercului, 
repezindu-se chiar şi la ceilalţi lupi şi muşcându-i de furie şi 
de teamă. 

Piticii şi Bilbo strigară şi aplaudară. Dar furia lupilor era 
un spectacol înspăimântător şi gălăgia pe care o făceau 
umplea toată pădurea. Lupii s-au temut întotdeauna de foc, 
dar de astă dată mai era vorba şi de un foc groaznic şi 
ciudat. Cum îi atingea vreo scânteie, se lipea de blana lor, 
începea s-o ardă cu mare repeziciune şi, dacă nu se 
rostogoleau repede, se acopereau îndată de flăcări. 

Nu trecu mult şi luminişul se umplu de lupi care se tot 
rostogoleau să-şi stingă blana plină de scântei, în timp ce 
lupii acoperiţi cu flăcări alergau încoace şi încolo, 
aprinzându-i şi pe alţii, până când propriii lor tovarăşi îi 
goniră făcându-i să alerge în vale să caute apă, urlând şi 
tânguindu-se. 

— Ce-i cu larma asta din pădure? Întrebă Regele 
Vulturilor. Stătea, negru, în lumina lunii, în vârful unei 
stânci ascuţite şi singuratice, pe marginea dinspre răsărit a 


munţilor. Aud voci de lupi! S-au apucat gnomii de rele, prin 
pădure? 

Se ridică în aer şi, într-o clipă, două dintre străjile lui, 
cocoţate pe stâncile din dreapta şi din stânga, ţâşniră în sus 
să-l urmeze. Se rotiră în aer şi se uitară la cercul de lupi - o 
pată mică jos, la mare, mare depărtare. Dar vulturii au ochi 
pătrunzători şi sunt în stare să vadă lucruri mici la mare 
distanţă. Regele Vulturilor din Munţii Ceţoşi era în stare să 
se uite la soare fără să clipească şi să vadă, chiar şi în 
lumina lunii, un iepure care se mişca pe pământ, la o milă 
sub el. Aşadar, cu toate că nu putea să-i vadă pe cei care se 
căţăraseră în copaci, reuşi totuşi să-şi dea seama de agitația 
lupilor să vadă micile scântei de foc, să audă urletele şi 
lătrăturile care veneau slabe, de la mare distanţă. Mai văzu 
şi lumina lunii reflectată pe coifurile şi suliţele gnomilor în 
timp ce făpturile astea păcătoase coborau în şiruri lungi, 
ieşind pe poartă, furişându-se pe coastele muntelui şi 
cotind-o înspre pădure. 

Vulturii nu sunt păsări prea prietenoase. Ba, unii sunt 
chiar laşi şi cruzi. Dar vulturii din vechiul neam din Munţii 
Nordului erau cele mai grozave păsări din câte au existat 
vreodată: erau mândri şi puternici, şi aveau o inimă 
generoasă. Nu le plăceau gnomii şi nici nu se temeau de ei. 
Când se întâmpla să-i bage vreodată în seamă (ceea ce era 
rar, căci vulturii nu mănâncă asemenea făpturi), se 
năpusteau asupra lor, în ciuda răcnetelor pe care le scoteau 
aceştia; îi goneau înapoi în peşterile lor, oprind astfel orice 
ticăloşie pe care o făceau în clipa aceea. Gnomii urau 
vulturii şi se temeau de ei, dar nu puteau ajunge până în 
înaltul lor lăcaş şi nici nu-i puteau goni din munţi. 

În seara aceea, Regele Vulturilor era extrem de curios să 
ştie ce se întâmpla; convocă deci mai mulţi vulturi şi 
împreună părăsiră munţii, în zbor. Rotindu-se încet, în 
cercuri din ce în ce mai mici, coborâră tot mai jos şi mai jos, 
către haita lupilor şi locul de întâlnire al gnomilor. 


Şi bine au făcut! Căci acolo jos se petreceau lucruri 
cumplite. Lupii care luaseră foc fugiseră în pădure şi o 
aprinseseră în mai multe locuri. Era miez de vară şi aici, în 
partea de răsărit a munţilor, nu prea plouase în ultima 
vreme. Ferigi îngălbenite, ramuri căzute, ace de pin 
aşternute în strat gros şi ici, colo, copaci uscați se aprinseră 
într-o clipă. Flăcările începură să salte de jur împrejurul 
poienii. Dar lupii-paznici nu părăsiră copacii. Înnebuniţi de 
furie, stăteau şi urlau în jurul trunchiurilor, înjurând piticii 
în graiul lor îngrozitor, în timp ce le spânzura limba din 
gură şi ochii le străluceau sălbatici şi roşii ca focul. 

Apoi deodată apărură, fugind şi răcnind, şi gnomii. La 
început crezură că e o luptă cu pădurarii; dar aflară într-o 
clipă despre ce e vorba. Unii dintre ei se aşezară şi 
începură să râdă. Alţii îşi agitară suliţele şi îşi izbiră lăncile 
de scuturi. Gnomii nu se tem de foc, aşa că făcură un plan 
care păru să-i distreze grozav. 

Unii strânseră toţi lupii la un loc, într-o haită; alţii aşezară 
câte o claie de ferigi şi de vreascuri în jurul fiecărui pin, 
alţii, în sfârşit, alergară în dreapta şi în stânga tot bătând 
din picioare şi lovind, şi iar bătând până când stinseră 
aproape toate flăcările, în afară de focul de lângă copacii 
unde se aflau piticii. Pe acesta, dimpotrivă, îl hrăniră cu 
frunze, crengi uscate şi ferigi, reuşind să creeze un cerc de 
fum şi flăcări de jur împrejurul piticilor, pe care aveau însă 
grijă să nu-l lase să se întindă în afară; încet, focul începu să 
se adune spre centrul cercului până când atinse clăile 
îngrămădite la rădăcinile copacilor. Ochii lui Bilbo se 
umplură de fum şi el începu să simtă căldura flăcărilor; prin 
fum vedea gnomii învârtindu-se într-o horă ca oamenii în 
jurul focului de tabără, în miez de vară. Dincolo de cercul 
războinicilor care dansau ridicând suliţele şi topoarele, la o 
distanţă respectuoasă, se aflau lupii, care stăteau şi 
aşteptau. Îi auzeau pe gnomi, cântând un cântec îngrozitor: 

Cincisprezece păsărele, în cinci brazi înalţi, Simţeau 
boarea arzătoare, simțeau boarea înfiorătoare! 


Dar aceste păsărele n-aveau aripi ca să zboare! 

Ce să facem, ce să facem cu ciudatele făpturi? 

Să le prăjim de vii sau să le fierbem în oală, Să le frigem 
sau să le mâncăm cu pâine goală? 

Apoi se opriră şi strigară: 

— Zburaţi, păsărele, zburaţi dacă puteţi! Coborâţi, 
păsărele, că de nu, ardeţi în cuib. Cântaţi păsărele, cântaţi! 
De ce nu cântaţi? 

— Plecaţi de aici, puştilor, le strigă Gandalf drept răspuns. 
Acu nu-i vreme de umblat după cuiburi. Şi copiii care nu-s 
cuminţi şi se joacă cu focul o păţesc! 

Gandalf le spunea asta ca să-i înfurie şi ca să le arate că 
nu-i este frică de ei, cu toate că, deşi vrăjitor, îi era, fireşte, 
foarte frică. Dar gnomii nu-l luară în seamă şi continuară să 
cânte: 

Ardeţi ferigi şi voi pomi până vă chirciţi O lumină în 
noaptea încântării noastre... 

Prăjiţi-i şi coaceţi-i, frigeţi-i şi pârjoliţi-i Să le ardă bărbile 
şi ochii să le lucească, Şi părul tot să li se pârlească. 

Iar pielea să le plesnească, Osânza să se topească, Oasele 
să li se-nnegrească, Spuza lor zăcând. 

Sub cerul blând. 

Da, a piticilor oaste Să ardă în noaptea Încântării noastre, 
Hei-hei, la-hei, la-hei! 

Şi cu ultimul „la-hei”, flăcările atinseră pinul lui Gandalf. 
Apoi, într-o clipă, cuprinseră şi ceilalţi pini. Scoarța luă foc 
şi ramurile mai joase începură să trosnească. 

Gandalf se urcă în vârful arborelui. Şi deodată, pe când se 
pregătea să sară în mijlocul suliţelor purtate de gnomi, 
vârful baghetei lui fulgeră o lumină orbitoare, ca de trăsnet. 
Sărind, şi-ar fi pus capăt zilelor, cu toate că ar fi ucis, 
probabil, o grămadă de gnomi când s-ar fi prăbuşit, ca un 
trăsnet. Dar nu apucă să sară. 

Pentru că tocmai atunci Regele Vulturilor cobori de sus, îl 
luă în gheare şi dispăru cu el. 


Gnomii scoaseră un răcnet de furie şi de uimire. Regele 
Vulturilor, care între timp vorbise cu Gandalf, strigă o 
poruncă şi păsările uriaşe care erau cu el se întoarseră în 
zbor, coborând ca nişte umbre mari, negre, spre pământ. 
Lupii urlară şi scrâşniră din dinţi; gnomii ţipară şi bătură 
din picioare, înfuriaţi, şi aruncară suliţele lor grele în aer. 
Dar fără rezultat. Vulturii se năpustiră asupra lor. Asaltul 
negru al aripilor fâlfâitoare îi aruncă pe gnomi la pământ 
sau îi goni departe; ghearele păsărilor le sfâşiau feţele. Alte 
păsări zburară către vârful copacilor şi îi apucaseră pe 
pitici, care se căţăraseră mai sus decât îndrăzniseră ei 
vreodată. Bietul Bilbo era cât pe-aci să fie iar uitat. Abia 
reuşi să se agaţe de picioarele lui Dori, ultimul pe care îl 
luară păsările, şi se ridicară pe deasupra larmei şi a focului. 
Bilbo legănându-se în aer, mai-mai să-şi rupă braţele. 

Departe, jos, lupii şi gnomii se risipiseră prin pădure, cât 
mai departe de câmpul de luptă pe deasupra căruia tot mai 
zburau şi se învârteau câţiva vulturi. Flăcările din jurul 
pinilor ţâşniră deodată mai sus decât cele mai înalte ramuri 
care luară foc trosnind, într-o rafală de scântei şi de fum. 
Bilbo scăpase tocmai la timp! 

Lumina incendiului se pierdu, rămânând undeva, jos, 
departe, ca o scânteie mică şi roşie pe pământul întunecat, 
în timp ce ei erau în văzduh, ridicându-se tot mai sus, în 
cercuri compacte. Bilbo nu uită niciodată zborul pe care-l 
făcu, agăţat de gleznele lui Dori. Gemea întruna: „Braţele 
mele, braţele mele!”, iar Dori îi răspundea, văicărindu-se: 
„Bietele mele picioare, bietele mele picioare!” 

Înălţimea îi dădea lui Bilbo ameţeală chiar şi în condiţiile 
cele mai fericite. 1 se făcea rău chiar dacă se uita în jos pe o 
pantă foarte lină şi nu-i plăcuseră niciodată scările, ca să nu 
mai vorbim de copaci (căci până acum nu fusese niciodată 
în situaţia să trebuiască să scape de lupi). Vă închipuiţi deci 
cum i se învârtea capul, când se uita printre degetele 
picioarelor lui care se legănau şi vedea pământurile negre 
desfăşurându-se sub el, colorate ici-colo de razele lunii care 


luminau câte o stâncă, un povârniş sau un pârâiaş pe 
câmpie. 

Crestele palide ale munţilor se apropiau din ce în ce, 
vârfuri stâncoase, luminate de lună, străpungând umbrele 
nopţii. Cu toate că era vară, lui Bilbo i se părea că e foarte 
frig. Închise ochii şi se întrebă dacă va mai putea rezista 
mult, agăţat de Dori. Apoi se gândi ce i s-ar fi întâmplat 
dacă nu ar rezista şi simţi că i se face râu. 

Zborul se isprăvi la timp, tocmai când braţele lui erau gata 
să cedeze. Dădu drumul gleznelor lui Dori icnind şi căzu pe 
suprafaţa aspră a unui cuib de vulturi. Zăcu acolo fără să 
scoată o vorbă; în mintea lui se amesteca uimirea că fusese 
salvat din foc şi teama să nu cadă de pe locul îngust unde se 
afla, în întunericul adânc ce se întindea în dreapta şi-n 
stânga lui. În clipa aceea avu, într-adevăr, nişte senzaţii 
foarte ciudate; doar trecuse în ultimele trei zile prin 
aventuri îngrozitoare şi nu mâncase aproape nimic. Aşa că 
se trezi spunând cu voce tare: 

— Acuma ştiu ce simte o bucată de slănină când e ridicată 
brusc din tigaie cu furculiţa şi pusă în raft! 

— Nu, nu ştii, îl auzi pe Dori răspunzând, fiindcă slănina 
ştie că la un moment dat ajunge înapoi în tigaie, pe când noi 
ar fi de sperat să nu ajungem niciodată. Şi, pe urmă, vulturii 
nu sunt furculiţe. 

— Nu, nu! Nici gând să semene a şunculiţe, adică 
furculiţe, spuse Bilbo, ridicându-se în capul oaselor şi 
uitându-se îngrijorat la vulturul care stătea cocoţat lângă ei. 
Se întrebă ce alte prostii o mai fi spus şi dacă vulturul 
considera cele spuse de el ca fiind nepoliticoase. Nu trebuie 
să fii nepoliticos cu vulturii când eşti de mărimea unui 
hobbit şi te afli în cuibul lor, în crucea nopţii. 

Dar vulturul îşi ascuţea ciocul de o piatră şi îşi potrivea 
penele şi nu-l băgă deloc în seamă. 

Curând apăru zburând un alt vultur: 

— Regele porunceşte să aduci prizonierii la Marea Stâncă! 
Strigă el şi plecă din nou. 


Primul vultur îl luă pe Dori în gheare şi zbură pierzându-se 
cu el în noapte şi lăsându-l pe Bilbo singur. Bilbo mai avu 
doar atâta putere cât să se întrebe: „Ce-o fi vrut să spună 
vestitorul prin prizonieri”, că se şi văzu, la rândul lui, făcut 
bucăţi-bucăţi, ca un iepure bun de cină. 

Vulturul se întoarse, îl apucă cu ghearele de spatele hainei 
şi plecă zburând în grabă. De data asta drumul fu scurt. 
Câteva clipe mai târziu Bilbo, tremurând de frică, fu depus 
pe o stâncă ce ieşea din coasta muntelui. Nu se vedea nici 
un drum pe care să poţi ajunge până acolo; nu ajungeai 
decât în zbor; şi nici nu puteai cobori în vale decât sărind 
peste o prăpastie. Acolo îi găsi pe toţi ceilalţi, aşezaţi cu 
spatele lipit de zidul de stâncă. Şi mai era şi Regele 
Vulturilor, care vorbea cu Gandalf. 

Deci, Bilbo nu va fi mâncat. Vrăjitorul şi Vulturul cel Mare 
păreau să se cunoască puţin, ba chiar să fie prieteni. De 
fapt, Gandalf, care cutreiera adeseori munţii le făcuse 
cândva vulturilor un bine şi le vindecase regele de o rană 
de săgeată. Vedeţi deci că „prizonierii” însemna, de fapt, 
„prizonierii scăpaţi din mâinile gnomilor” şi nu „captivi ai 
vulturilor”. Ascultând discuţia lui Gandalf, Bilbo îşi dădu 
seama că aveau în sfârşit să scape de munţii aceia cumpliţi. 
Gandalf făcea planuri cu regele Vulturilor ca piticii, cu el şi 
cu Bilbo să fie duşi departe şi depuşi într-un loc cât mai 
apropiat de ţinta lor, peste dealurile din vale. 

Regele Vulturilor nu voia să-i ducă nicăieri unde se aflau 
case de oameni în apropiere. 

— Ar trage în noi cu arcuri mari de tisă, spuse. Şi-ar 
închipui că vrem să le furăm oile. Şi altă dată chiar le-am 
fura! Nu! Suntem încântați să-i păcălim pe gnomi şi să le 
stricăm distracţia şi ne-ar părea bine să ne arătăm 
recunoştinţa faţă de dumneata, dar nu ne riscăm pielea 
pentru pitici, în câmpiile dinspre miazăzi. 

— Foarte bine, spuse Gandalf. Duceţi-ne unde vreţi şi cât 
puteţi voi de repede. Vă suntem şi aşa foarte îndatoraţi. Dar 
în acelaşi timp suntem lihniţi de foame. 


— Eu sunt aproape mort, spuse Bilbo cu o voce mică şi 
slabă pe care n-o auzi nimeni. 

— Asta s-ar putea drege, spuse Regele Vulturilor. 

Ceva mai târziu, pe stâncă se ridică un foc mare şi în jurul 
lui piticii începură să gătească, lăsând să se împrăştie un 
miros de carne friptă. Vulturii aduseseră crengi uscate 
pentru foc, iepuri şi o oaie mică. Piticii se ocupară de toate 
pregătirile. Bilbo era prea slăbit să-i poată ajuta şi oricum 
nu se pricepea să jupoaie iepuri sau să taie carnea bucăţi, 
fiind obişnuit să i-o aducă măcelarul gata pregătită; se 
întinsese şi el după ce contribuise la aprinderea focului, 
căci Oin şi Gloin îşi pierduseră cutiile de iască (piticii nu au 
trecut nici acum la chibrituri). Şi astfel se sfârşiră 
aventurile în Munţii Ceţoşi. Bilbo se simţi curând vesel şi 
sătul; şi-şi dădu seama că poate dormi liniştit, cu toate că, la 
drept vorbind, i-ar fi plăcut mai mult o bucată de pâine cu 
unt decât bucăţelele de carne friptă pe beţişoare. Dormi 
ghemuit pe stânca tare, mult mai adânc decât dormise 
vreodată în patul lui de puf, în vizuina lui mică, dar toată 
noaptea îşi visă căsuţa şi se plimbă în somn prin toate 
încăperile, căutând ceva ce nu putea găsi şi nici nu-şi putea 
aminti cum arată. 

CAPITOLUL 7 

UN ADĂPOST CIUDAT. 

A doua zi dimineaţă, Bilbo se trezi cu soarele zorilor în 
ochi. Sări în picioare să se uite la ceas şi să se ducă să pună 
ceainicul pe foc - şi-şi dădu seama că nici vorbă să fie acasă. 
Se aşeză deci gândindu-se cu jind la un duş şi la o perie, dar 
în zadar. Nu obţinu niciuna nici alta, şi nici ceai cu pâine 
prăjită şi slănină la micul dejun; nu obţinu decât friptură 
rece de miel şi de iepure. După asta trebui să se 
pregătească pentru a porni din nou la drum. 

De astă dată i se dădu voie să se urce în spinarea unui 
vultur şi să se ţină de aripile lui. Cincisprezece păsări mari 
se ridicară de pe coasta muntelui, în timp ce piticii strigau 
vorbe de rămas-bun, făgăduind că-l vor răsplăti pe Regele 


Vulturilor dacă se va ivi vreodată ocazia. Soarele era încă 
aproape de limita de răsărit a locurilor. Dimineaţa era rece, 
iar văile şi depresiunile pline de ceaţă, care se îngrămădea 
ici-colo, în jurul culmilor şi vârfurilor ascuţite ale dealurilor. 
Bilbo deschise un ochi să arunce o privire şi văzu că 
păsările urcaseră foarte sus, că lumea era departe şi munţii 
se tot retrăgeau în urma lor. Închise din nou ochii, ţinându- 
se şi mai strâns. 

— Nu ciupi, spuse vulturul. Nu-i nevoie să fii speriat ca un 
iepure, deşi semeni a iepure. E o dimineaţă senină, şi ce e 
mai minunat decât să zbori? 

Bilbo ar fi vrut să spună: „O baie caldă şi, după aceea, un 
mic dejun luat pe pajişte”, dar se gândi că e mai bine să nu 
spună nimic şi să mai desfacă puţin strânsoarea. 

După un timp destul de lung, vulturii văzură, probabil, 
locul spre care se îndreptau, chiar şi de la înălţimea unde se 
aflau, căci începură să coboare în spirale mari. Se învârtiră 
astfel multă vreme până când, în cele din urmă, hobbitul 
deschise iarăşi ochii. 

Pământul se apropiase mult, sub ei se vedeau copaci, care 
păreau a fi stejari şi ulmi, pajişti întinse şi, şerpuind printre 
toate astea, un râu. 

Dar, ţâşnind ca din pământ drept în calea râului care 
curgea în jurul ei, se afla o stâncă mare, aproape cât un 
deal de piatră, ca un ultim avanpost al munţilor îndepărtați 
sau ca o sculptură modelată în câmp, la mulţi kilometri 
distanţă, de un uriaş între uriaşi. 

Vulturii coborâră repede, unul câte unul, depunându-şi 
pasagerii în vârful acestei stânci. 

— Drum bun, strigară ei, ori pe unde aţi umbla până la 
sfârşitul călătoriei care vă va duce din nou la cuiburile 
voastre. (Aşa se spune când te afli printre vulturi şi vrei să 
fii politicos.) 

— Iar vântul de sub aripile voastre să vă ducă unde 
pluteşte Soarele şi hoinăreşte Luna, spuse Gandalf, care 
cunoştea răspunsul potrivit. 


Şi astfel se despărţiră. Şi cu toate că Regele Vulturilor a 
devenit mai târziu Regele Tuturor Păsărilor purtând 
coroană de aur, iar cele cincisprezece căpetenii ale lui, 
gulere de aur (din aurul dat de pitici), Bilbo nu i-a mai văzut 
decât la bătălia celor Cinci Armate, când au stat însă foarte 
sus şi foarte departe. Dar cum asta pare, mai degrabă, a se 
fi întâmplat la sfârşitul povestirii noastre, n-am să vă spun 
deocamdată mai mult. 

În vârful dealului de piatră se afla un loc neted şi o cărare 
cu mai multe trepte, care cobora până la un râu; un vad de 
pietre mari şi plate te ducea de cealaltă parte a apei, până 
la o pajişte. La sfârşitul treptelor şi lângă capătul vadului 
pietros era o mică grotă (una curată şi cu prundiş pe jos). 
Aici se strânseseră cu toţii să discute ce aveau de făcut. 

— Am vrut din capul locului să vă văd pe toţi trecuţi cu 
bine peste munţi (dacă se poate), spuse vrăjitorul, şi cu 
iscusinţă şi noroc am izbutit. Ne aflăm acum mult mai 
departe, spre răsărit, decât am avut eu vreodată intenţia să 
vin, căci, la urma urmei, asta nu e aventura mea. S-ar putea 
să mai apar înainte să se sfârşească, dar între timp am nişte 
treburi urgente care mă cheamă într-altă parte. 

Piticii suspinară întristându-se cumplit, iar Bilbo începu să 
plângă. Ajunseseră să creadă că Gandalf îi va însoţi tot 
drumul şi că va fi întotdeauna lângă ei, să-i ajute când 
dădeau de bucluc. 

— N-am să dispar chiar imediat, spuse. Mai pot sta o zi- 
două cu voi. Cred că vă pot ajuta să ieşiţi din situaţia grea în 
care vă găsiţi acum, şi pe urmă am şi eu nevoie de puţin 
ajutor! Nu avem nici merinde, nici bagaje, nici ponei pe 
care să călătorim şi nici nu ştiţi unde vă aflaţi. Dar asta vă 
pot spune eu: sunteţi la câţiva kilometri înspre nord de 
drumul pe care ar fi trebuit să mergem dacă n-am fi părăsit 
defileul degrabă. Pe aici trăiesc foarte puţini oameni, dacă 
nu cumva au mai venit câţiva de când am fost eu ultima 
oară prin locurile astea, acum câţiva ani. Dar ştiu pe cineva 
care trăieşte pe aici, în nici un caz ziua, şi n-are rost să-l 


aşteptăm. Ar fi chiar foarte periculos. Trebuie să mergem 
să-l găsim; şi dacă toate merg bine, când ne-om întâlni cu el 
vă părăsesc şi vă urez, ca şi vulturii: „Drum bun, ori pe 
unde aţi umbla”. 

L-au rugat din suflet să nu-i părăsească. I-au oferit aur-de- 
dragon şi argint şi giuvaiere, dar n-au reuşit nicicum să-l 
facă să-şi schimbe părerea. 

— O să vedem! O să vedem, spuse, dar cred că am şi 
câştigat ceva din aurul vostru de dragon dacă veţi pune 
mâna pe el. 

După asta nu mai stăruiră. Îşi scoase hainele şi se scăldară 
în râu, care nu era prea adânc, avea multe pietre şi era 
limpede în dreptul vadului. După ce se uscară la soare, care 
ardea acum cu putere, se simţiră învioraţi, deşi încă necăjiţi 
şi puţin înfometați. Curând după aceea trecură vadul (cu 
hobbitul în spate) şi o porniră cu braţele larg deschise, prin 
iarba înaltă şi verde, de-a lungul şirurilor de stejari şi de 
ulmi înalţi. 

— Şi de ce îi spune Carrock? Întrebă Bilbo, înaintând 
lângă vrăjitor. 

— Aşa i-a spus el, Carrock, ăsta-i cuvântul care i se pare 
potrivit. El numeşte asemenea lucruri carroci, şi stânca asta 
anume este Carrock. 

— De ce? 

— Fiindcă e singura de lângă casa lui şi o cunoaşte bine. 

— Cine-i spune aşa, cine o cunoaşte? 

— Acel Cineva de care v-am vorbit - o făptură grozavă. Să 
fiţi foarte politicoşi când vă prezint. Cred că am să vă 
prezint pe rând, doi câte doi; trebuie să băgaţi de seamă să 
nu-l supăraţi, că cine ştie ce se poate întâmpla. Poate fi 
îngrozitor la furie, cu toate că e destul de prietenos când e 
mulţumit. Numai vă previn că se supără uşor. 

Auzind ce-i spunea vrăjitorul lui Bilbo, piticii se strânseră 
cu toţii în jurul lor. 

— Asta-i persoana la care ne duceţi acum? Întrebară ei. 
Nu puteţi găsi pe cineva cu o fire mai blândă? N-ar fi mai 


bine să ne explicaţi lucrurile ceva mai clar? Etc., etc. 

— Da, asta e! Nu, nu putem! Şi v-am explicat totul foarte 
clar, răspunse vrăjitorul, supărat. lar dacă vreţi să ştiţi mai 
multe, numele lui e Beorn. E foarte puternic, şi e un 
„Schimbă-piele”. 

— Ce? Un blânar?! Un om care dă iepuri sălbatici drept 
iepuri de casă, atunci când nu le vinde blana drept blană de 
veveriţă? Întrebă Bilbo. 

— Doamne fereşte, nu, nu, nu! Spuse Gandalf. Te rog, nu fi 
prost, domnule Baggins; şi, pentru Dumnezeu, nu cumva să 
pronunţi cuvântul „blănar” cât timp te afli la mai puţin de 
două sute de kilometri de casa lui; şi să nu spui nici 
cuvântul „covor”, sau „pelerină”, sau „capă de blană”, sau 
„manşon”, sau vreun alt asemenea cuvânt nefericit. E un 
Schimbă-piele, adică pur şi simplu îşi schimbă pielea: 
uneori e un urs mare şi negru, alteori e un om mare, 
puternic, cu părul negru, braţe uriaşe şi barbă lungă. Nu vă 
pot spune mai mult, dar, de fapt, cred că vă ajunge atât. 
Unii spun că e urs, că se trage din urşii cei mari şi străvechi 
ai munţilor, care trăiau acolo înainte să vină uriaşii. Alţii 
spun că e om şi că se trage din primii oameni care au trăit 
înainte ca Smaug şi ceilalţi dragoni să se pripăşească prin 
părţile astea şi înainte ca gnomii să vină din Nord, să se 
stabilească în inima dealurilor. Eu nu ştiu, dar cred că 
adevărul e ăsta din urmă. În orice caz, nu e o persoană 
căreia să-i pui întrebări... Şi nu se lasă vrăjit decât de el 
însuşi. Locuieşte într-o pădure de stejari şi are o casă mare 
de lemn şi când e om, ţine pe lângă casă vite şi cai, aproape 
tot atât de extraordinari ca el, şi nu-i mănâncă şi nici nu 
vânează sau mănâncă animale sălbatice. Are mulţi, mulţi 
stupi, cu albine mari, fioroase, şi se hrăneşte mai ales cu 
smântână şi miere. Când e urs, umblă încolo şi încoace. 
Odată l-am văzut stând singur în vârful Carrocei noaptea şi 
privind luna cum se cufundă înspre Munţii Ceţoşi, şi l-am 
auzit mormăind în graiul urşilor: „O să vină ziua-n care vor 


pieri, şi eu mă voi întoarce”. Iată de ce cred că şi el a venit 
cândva din munţi. 

Bilbo şi piticii aveau acum la ce să se gândească, aşa că nu 
mai puseră nici o întrebare. Mai aveau încă mult de mers. 
Înaintau cu greu, urcând la deal şi coborând la vale. Se 
făcuse foarte cald. Uneori se opreau să se odihnească la 
umbra copacilor şi atunci Bilbo simţea că îi este aşa o 
foame, încât ar fi mâncat şi ghinde, dacă ar fi fost destul de 
coapte să cadă din copac. 


Abia pe la jumătatea după-amiezii au observat că încep să 
apară petice mari de pământ cu flori, toate de acelaşi fel, 
care creşteau laolaltă de parcă ar fi fost cultivate dinadins. 
Era mai ales trifoi, petice întregi de pământ acoperite cu 
trifoi creastă-de-cocoş, care se legăna în vânt, şi trifoi 
purpuriu, şi întinderi mari de trifoi scurt, alb, cu miros 
dulce de miere. În aer se auzea un fel de bâzâit zumzăit, şi 
zbârnâit. Erau albine care-şi vedeau de treabă! Bilbo nu 
văzuse niciodată aşa ceva! 

„Dacă mă înţeapă una, se gândi el, mă umflu de mă fac de 
două ori cât sunt.” 

Erau mai mari decât viespile, trântorii erau mai lungi 
decât degetul dumneavoastră mare, mult mai lungi, iar 
dungile galbene de pe trupurile lor foarte negre luceau ca 
aurul incandescent. 

— Ne apropiem, spuse Gandalf. Suntem la marginea 
prisăcilor lui. 

După un timp ajunseră în dreptul unui brâu de stejari 
înalţi şi foarte bătrâni; dincolo de ei dădură de un gard înalt 
de spini, prin care nu te puteai uita şi pe care nu puteai 
urca. 

— Cred că e mai bine să aşteptaţi aici, le spuse vrăjitorul 
piticilor, şi când auziţi că strig sau fluier, începeţi să veniţi 
după mine - o să vedeţi pe unde mă duc, dar băgaţi de 
seamă să nu veniţi mai mult de doi deodată şi să treacă 
cinci minute de la o pereche la alta. Bombur e cel mai gras 
şi face cât doi, aşa că ar fi bine să vină singur şi ultimul. Hai, 
domnule Baggins! E o poartă prin partea asta. 

Şi o porni de-a lungul gardului, luând hobbitul speriat cu 
el. 

Curând ajunseră în dreptul unei porţi de lemn, înalte şi 
largi, în dosul căreia se vedeau grădini şi un grup de clădiri 
joase de lemn, unele acoperite cu stuf şi făcute din bârne 
necioplite: hambare, grajduri, şoproane şi o casă de lemn 
lungă şi joasă. În interior, în partea dinspre miazăzi a 
gardului cel mare, erau stupii, aşezaţi rânduri-rânduri, cu 


acoperişul în formă de clopot. Zgomotul albinelor uriaşe, 
zburând încoace şi încolo şi târându-se înăuntru şi afară, 
umplea tot văzduhul. 

Vrăjitorul şi hobbitul deschiseră poarta cea grea, care 
scârţâia, şi o porniră pe o potecă largă spre casă. Nişte cai 
foarte bine îngrijiţi şi cu părul lucios se apropiară în trap, 
pe iarbă, şi se uitară la ei cu feţe foarte inteligente; apoi se 
îndreptară în galop către clădiri. 

— S-au dus să-l anunţe că au venit nişte străini, spuse 
Gandalf. 

Ajunseră într-o curte interioară, cu trei pereţi formaţi din 
casa de lemn şi cele două aripi lungi ale ei. În mijloc zăcea 
un trunchi mare de stejar şi lângă el, o grămadă de ramuri 
tăiate. Alături de trunchi stătea un om uriaş, cu barba şi 
părul dese şi negre, cu braţele şi picioarele mari şi goale, cu 
muşchii noduroşi. Era îmbrăcat într-o tunică de lână care-i 
venea până la genunchi şi se sprijinea de un topor mare. 
Caii se aflau lângă el şi-şi vârâseră botul în umărul lui. 

— Aha, uite-i! Le spuse cailor. Nu par periculoşi. Puteţi 
pleca! 

Şi începu să râdă în hohote, un râs care i se rostogolea din 
gâtlej. Apoi puse toporul jos şi se îndreptă spre ei. 

— Cine sunteţi şi ce vreţi? Întrebă el cu brutalitate, 
oprindu-se în faţa lor şi dominându-l cu înălţimea sa pe 
Gandalf. Cât despre Bilbo, acesta i-ar fi putut uşor trece 
printre picioare, fără să plece capul să se ferească de 
marginea tunicii cafenii a omului. 

— Eu sunt Gandalf, spuse vrăjitorul. 

— N-am auzit niciodată de el, mârâi omul. Şi cine-i 
mititelul? Spuse aplecându-se către hobbit şi încruntându-şi 
sprâncenele negre şi stufoase. 

— Domnul Baggins, un hobbit de familie foarte onorabilă şi 
cu o reputaţie ireproşabilă, spuse Gandalf. Bilbo făcu o 
plecăciune. Nu avea pălărie pe care s-o scoată şi îşi dădu 
seama cu durere cât de mulţi nasturi îi lipseau. Sunt 
vrăjitor, continuă Gandalf, şi am auzit de dumneavoastră, 


chiar dacă dumneavoastră n-aţi auzit de mine; dar poate că 
aţi auzit de vărul meu bun Radagast, care locuieşte lângă 
marginea dinspre miazăzi a Codrului Întunecat. 

— Da, un băiat destul de bun pentru un vrăjitor. 
Obişnuiam să ne mai vedem din când în când, spuse Beorn. 
Bun, acum că ştiu cine sunteţi sau cine spuneţi că sunteţi, 
ce vreţi? 

— Drept să vă spun, ne-am pierdut bagajele şi aproape că 
ne-am rătăcit cu totul şi am avea nevoie de ajutor sau 
măcar de un sfat. Am putea spune că am cam avut necazuri 
cu gnomii, în munţi. 

— Gnomii? Spuse omul cel mare, mai puţin arţăgos. Aha, 
deci aţi avut necazuri cu ei! De ce v-aţi băgat în gura lor? 

— Fără să vrem. Ne-au prins noaptea într-o trecătoare pe 
unde trebuia să mergem. Tocmai veneam de pe pământurile 
de la Apus şi intram pe meleagurile astea! E o poveste 
lungă. 

— Atunci mai bine intraţi şi povestiţi-mi câte ceva, dacă nu 
durează toată ziua, spuse omul, conducându-i printr-o uşă 
întunecată care dădea din curte în casă. 

Urmându-l, se treziră într-o sală mare, cu un cămin la 
mijloc. Deşi era vară, lemnele ardeau în vatră şi fumul se 
ridica spre grinzile înnegrite, căutându-şi ieşirea printr-o 
deschizătură din tavan. Trecură prin sala întunecată, 
luminată doar de foc şi de gaura de deasupra lui, apoi 
printr-o altă uşă mai mică, ajungând într-un fel de tindă 
susţinută de stâlpi de lemn, făcuţi din trunchiuri întregi de 
copac. Era aşezată cu faţa la miazăzi, era caldă şi plină încă 
de lumina piezişă a Soarelui care apunea şi îşi arunca 
razele aurii. Grădina plină cu flori se întindea chiar până la 
trepte. 

Se aşezară acolo, şi Gandalf îşi începu povestea în timp ce 
Bilbo îşi legăna picioarele uitându-se la florile din grădină şi 
întrebându-se care le-or fi numele, căci aproape că nu 
văzuse niciuna dintre ele vreodată. 


— "Tocmai treceam peste munţi cu unul sau doi prieteni... 
spuse vrăjitorul. 

— Sau doi? Nu văd decât unul şi pe deasupra mai e şi mic, 
spuse Beorn. 

— Păi, drept să vă spun, n-am vrut să vă necâjesc cu prea 
mulţi dintre noi până n-am fost sigur dacă sunteţi sau nu 
ocupat. Dacă-mi daţi voie, îi strig! 

— Dă-i drumul, strigă! 

Aşa că Gandalf scoase un şuierat lung şi ascuţit şi într-o 
clipă Thorin veni cu Dori din spatele casei, pe aleea din 
grădină. Se opriră şi făcură o plecăciune adâncă. 

— După câte văd nu e unul, ci trei, spuse Beorn. Şi, pe 
urmă, ăştia nu-s hobbiţi, sunt pitici! 

— Thorin Scut-de-Stejar, servitorul dumneavoastră! Dori, 
servitorul dumneavoastră, spuseră cei doi pitici, făcând o 
plecăciune. 

— N-am nevoie de serviciile voastre, mulţumesc, spuse 
Beorn, cred că voi aveţi nevoie de ale mele. Eu pe pitici nu-i 
iubesc din cale afară, dar, dacă e adevărat că eşti Ihorin 
(fiul lui Thrain care mi se pare că e fiul lui Thror), că 
tovarăşul tău e respectabil şi că sunteţi duşmanii gnomilor 
şi că n-aţi venit aici cu gânduri rele... dar, de fapt, ce 
gânduri aveţi? 

— Vor să viziteze meleagurile strămoşilor, departe spre 
Răsărit, dincolo de Codrul Întunecat, interveni Gandalf, şi 
ne aflăm pe meleagurile dumneavoastră cu totul din 
întâmplare. Tocmai mergeam de-a lungul trecătorii înalte 
care se află la miazăzi de pământurile dumneavoastră, când 
am fost atacați de gnomii cei răi - după cum voiam să vă 
spun. 

— Păi, spune! Zise Beorn, care nu era prea politicos din 
fire. 

— Şi s-a pornit o furtună îngrozitoare; uriaşii munţilor au 
ieşit să arunce cu stânci şi la capătul Trecătorii ne-am 
adăpostit într-o peşteră, hobbitul şi cu mine, şi alţi câţiva 
prieteni... 


— La dumneata doi înseamnă câţiva? 

— Nu. De fapt, ştiţi, erau mai mult de doi. 

— Şi unde sunt? Ucişi, mâncaţi, întorşi acasă? 

— Nu, de fapt, nu. Văd că n-au venit chiar toţi când am 
fluierat. Probabil că s-au sfiit. Ştiţi, ne e teamă că suntem 
cam mulţi ca să ne daţi găzduire. 

— Hai, dă-i drumul, mai fluieră o dată! S-ar părea că mă 
aşteaptă o societate întreagă, aşa că unul sau doi în plus nu 
mai contează, mormăi Beorn. 

Gandalf fluieră din nou; dar nici n-a apucat bine să fluiere, 
că Nori şi Ori au şi apărut. Dacă vă amintiţi, Gandalf le 
spusese să vină doi câte doi, la distanţă de cinci minute. 

— Bună ziua, spuse Beorn, dar repede aţi mai venit - unde 
vă ascundeaţi? Hai, apropiaţi-vă, omuleţii mei pe arcuri. 

— Nori, servitorul dumneavoastră, Ori servi... începură ei. 

Dar Beorn îi întrerupse: 

— Mulţumesc! Când voi avea nevoie de serviciile voastre, 
vă spun. Staţi jos şi să continuăm povestea, că mi-e că ne 
apucă ora cinei fără să aud sfârşitul. 

— De îndată ce-am adormit, continuă Gandalf, s-a deschis 
o crăpătură în fundul peşterii; gnomii au ieşit pe acolo şi au 
înhăţat hobbitul, piticii şi detaşamentul nostru de căluţi... 

— Dar ce sunteţi, circ ambulant? Sau căraţi o grămadă de 
bunuri cu voi? Sau la voi şase înseamnă un detaşament?! 

— Nu! De fapt erau mai mult de şase ponei, căci şi noi 
eram mai mulţi de şase şi... uite încă doi! 

Tocmai în clipa aceea apărură Balin şi Dwalin şi se plecară 
atât de jos, încât bărbile lor măturară podeaua de piatră. La 
început omul cel mare se încruntă, dar piticii se străduiră 
să fie cât se poate de politicoşi, continuând să dea din cap, 
să se îndoaie şi să se plece şi să-şi fluture scufiile în faţa 
genunchilor (după cea mai aleasă tradiţie piticească), până 
când, în cele din urmă, i se descreţi fruntea şi izbucni într- 
un râs plin de veselie: erau grozav de caraghioşi. 

— Detaşament, chiar că ăsta era cuvântul, spuse, şi încă 
detaşament grozav de comic! Intraţi, voinicilor - pe voi cum 


vă cheamă? Nu-mi oferiţi serviciile acum, deocamdată 
vreau doar numele vostru. Şi pe urmă staţi jos şi nu vă mai 
agitaţi atât. 

— Balin şi Dwalin, spuseră cei doi, neîndrăznind să se 
simtă jigniţi, şi se aşezară cu un „buf” şi un aer cam mirat 
pe podea. 

— Ei, şi acum continuă, îi spuse Beorn vrăjitorului. 

— Unde eram? A, da. Pe mine nu m-au înhăţat. Am ucis 
unul sau doi gnomi cu un fulger... 

— Bun! Mormăi Beorn. Tot serveşte la ceva să fii vrăjitor. 

—... şi am intrat pe furiş prin crăpătură, înainte să se 
închidă. Am coborât până în sala principală, care era plină- 
ochi de gnomi. Era chiar Marele Gnom acolo, cu treizeci 
sau patruzeci de gărzi înarmate şi mi-am spus: „Chiar dacă 
n-ar fi legaţi unul de altul cu lanţuri, ce poate face o duzină 
împotriva unei cete atât de mari?” 

— O duzină? E prima dată când aud că opt fac o duzină. 
Sau mai aveţi şi alţi maimuţoi care aşteaptă să iasă din 
cutie? 

— Păi... da, uite au mai venit încă doi, Fili şi Kili, parcă ei 
ar fi, spuse Gandalf, când îi văzu pe cei doi apărând şi 
zâmbind în timp ce tot făceau plecăciuni. 

— Gata, destul! Spuse Beorn. Staţi jos şi tăceţi din gură. 
Hai, continuă, Gandalf. 

Gandalf îşi continuă deci povestea până ajunse la lupta din 
întuneric, descoperirea porţii de jos şi spaima lor când şi-au 
dat seama că-l pierduseră pe domnul Baggins. 

— Am numărat câţi suntem şi am văzut că nu mai era nici 
urmă de hobbit. Nu mai rămăsesem decât paisprezece. 

— Paisprezece? E prima dată când am auzit că zece minus 
unu face paisprezece. Fie că vrei să spui nouă, fie că nu mi- 
ai spus încă toate numele celor care alcătuiesc grupul 
vostru. 

— E drept că nu i-aţi văzut pe Oin şi Gloin. Ah, Doamne, 
iată-i! Vă rog să-i iertaţi că vă necăjesc. 


— Las' să vină cu toţii! Grăbiţi-vă. Hai, voi doi, veniţi 
încoace şi aşezaţi-vă! Dar ascultă, Gandalf, chiar şi aşa nu 
eşti decât dumneata şi zece pitici şi hobbitu părăsit. Asta nu 
face decât unsprezece (plus unul pierdut) şi nu 
paisprezece, sau poate că vrăjitorii numără altfel decât 
restul lumii. Dar, oricum, continuă-ţi povestea. 

Deşi nu le arătase mai mult interes faţă de poveste decât 
avusese intenţia să le arate, Beorn începuse totuşi să se 
pasioneze de toate astea. De fapt, pe vremuri, cunoscuse 
bine partea munţilor pe care o descria Gandalf. Dădu din 
cap şi mormăi când auzi cum reapăruse hobbitul şi cum 
coborâseră de-a buşilea pe panta lunecoasă plină de pietre, 
şi cum îi încercuiseră lupii în pădure. 

Când Gandalf povesti cum se căţăraseră în copaci cu toţi 
lupii aceia la picioare, Beorn se ridică şi începu să se plimbe 
murmurând: „Lare aş fi vrut să fiu acolo! Le-aş fi dat mai 
mult decât focuri de artificii!” 

— Ei, spuse Gandalf, încântat să vadă că povestea lui făcea 
impresie bună, am făcut şi eu ce-am putut. Stăteam acolo, 
cu lupii înnebuniţi la picioarele noastre şi cu pădurea care 
începuse să ardă din loc în loc, când s-au pornit şi gnomii să 
coboare de pe dealuri şi să ne descopere. Au început să ţipe 
de bucurie şi să cânte cântece în care îşi băteau joc de noi. 
„Cincisprezece păsărele cocoţate în cinci brazi”... 

— Ce Dumnezeu! Mormăi Beorn. Vrei să spui că gnomii nu 
ştiu să numere? Au ei păcatele lor, dar asta nu... 
Doisprezece nu-i cincisprezece, şi ei o ştiu foarte bine! 

— Şi eu. Dar mai erau şi Bifur şi Bofur. N-am îndrăznit să 
vi-i prezint mai devreme, dar uite c-au venit. 

Şi într-adevăr, Bifur şi Bofur îşi făcuseră apariţia. „Şi eu!” 
spuse Bombur, gâfâind în urma lor. Era gras şi mai era şi 
furios că fusese lăsat la urmă. Refuză să mai aştepte cinci 
minute şi apăru îndată după ceilalţi doi. 

— Ei, acum sunteţi într-adevăr cincisprezece, şi cum 
gnomii ştiu să numere, îmi închipui că ăştia sunt toţi cei din 


copaci. Şi acum, poate că ajungem la sfârşitul poveştii fără 
să mai fim întrerupţi. 

Abia atunci îşi dădu domnul Baggins seama cât de deştept 
fusese Gandalf. Întreruperile îi aţâţaseră lui Beorn interesul 
faţă de poveste, iar povestea îl împiedicase să alunge piticii 
din capul locului ca pe nişte cerşetori suspecți. Nu poftea 
niciodată pe nimeni în casă, decât când n-avea încotro. 
Puţinii lui prieteni locuiau la mare distanţă; şi nu invita 
niciodată la el mai mult de doi în acelaşi timp. Şi acum avea 
cincisprezece străini în tindă. 

Când vrăjitorul ajunse la sfârşitul povestirii, spunând cum 
îi salvaseră vulturii şi cum îi aduseseră pe toţi până la 
Carrock, soarele coborâse în spatele Munţilor Ceţoşi şi 
umbrele din grădina lui Beorn erau lungi acum. 

— Mi-a plăcut povestea! Spuse. De mult n-am mai auzit o 
poveste atât de interesantă. Dacă toţi cerşetorii ar fi în 
stare să spună poveşti atât de grozave, m-ar găsi mai blând 
faţă de ei. S-ar putea, fireşte, ca totul să fie o născocire, dar 
povestea merită oricum o masă. Hai să mâncăm. 

— Da, vă rugăm! Spuseră toţi deodată. Şi vă mulţumim din 
suflet! 

Înăuntru, în sală, se făcuse complet întuneric. Beorn bătu 
din palme şi apărură la trap patru ponei albi şi frumoşi, şi 
mai mulţi câini cenuşii, mari şi cu trup lung. Beorn le spuse 
ceva într-o limbă ciudată, care semăna a sunete de animale 
transformate în vorbire omenească. leşiră din nou şi se 
întoarseră aproape imediat, ducând torţe în gură, pe care 
le aprinseră de la foc şi le înfipseră în nişte suporturi joase, 
pe stâlpii care înconjurau căminul central. Când voiau, 
câinii se puteau ridica pe picioarele dinapoi şi puteau căra 
lucruri cu labele din faţă. Scoaseră repede nişte scânduri şi 
nişte căpriori de lângă zidurile laterale şi le instalară în faţa 
focului. 

Apoi se auziră „mee-mee-mee!” şi în sală apărură nişte oi 
albe ca zăpada, conduse de un berbec mare şi negru 
precum cărbunele. Una din ele ducea o pânză albă, brodată 


pe margini cu siluete de animale; altele purtau pe spatele 
lor lat tăvi cu castroane, farfurii şi cuțite, şi linguri de lemn, 
pe care câinii le luau iute şi le așezau pe mesele de pe 
căpriori. Mesele erau foarte joase, atât de joase, încât până 
şi Bilbo putea sta comod la ele. Un ponei împinse lângă 
mese două banchete joase, late, de papură şi cu picioare 
mici, scurte şi groase, pentru Gandalf şi Thorin, iar la 
celălalt capăt aşeză fotoliul mare şi negru al lui Beorn pe 
care acesta se instală întinzându-şi picioarele mari, 
departe, pe sub masă. Astea erau singurele scaune care 
existau în sală, joase ca şi mesele, pentru ca animalele 
năzdrăvane să poată servi mai uşor. Dar pe ce se aşezară 
ceilalţi? Nu-i uitară nici pe ei. După o clipă apărură ceilalţi 
ponei, rostogolind bucăţi de buşteni ca nişte tobe, şlefuite şi 
lustruite şi destul de joase chiar şi pentru Bilbo; 
răspunzând invitaţiei lui Beorn, se aşezară deci cu toţii la 
masă; o adunare nu mai avusese loc în sala aceea de ani de 
zile. 

Acolo îşi luară cina; nu mai luaseră aşa masă de când 
părăsiseră Ultima Casă Îmbietoare şi îşi luaseră rămas-bun 
de la Elrond. În jurul lor pâlpâiau torţele şi flăcările din 
cămin, iar pe masă ardeau două lumânări înalte, roşii, din 
ceară de albine. Tot timpul cât au mâncat, Beorn le-a spus 
cu vocea lui joasă ca de tunet poveşti ale meleagurilor 
sălbatice de pe partea asta a munţilor şi mai ales poveşti 
din codrul negru şi periculos la care ajungeai după ce 
mergeai o zi călare şi care se întindea departe, către 
miazăzi şi miazănoapte, tăindu-le drumul spre răsărit, 
înfricoşătorul Codru Întunecat. 

Piticii ascultau şi dădeau din barbă, căci ştiau că în curând 
vor trebui să se avânte în pădurea aceea şi că, în afară de 
munţi, era pericolul cel mai mare din câte aveau de 
înfruntat înainte să ajungă la fortăreaţa dragonului. După 
ce isprăviră masa, începură să spună poveşti de-ale lor, dar 
Beorn devenise somnoros şi nu-i asculta ce spuneau. 
Vorbeau mai ales despre aur şi argint şi giuvaiere, şi despre 


lucrurile pe care le făceau, dar pe Beorn părea că nu-l 
interesează asemenea lucruri; în sala aceea nu era nimic de 
aur sau de argint şi, cu excepţia cuţitelor, existau puţine 
lucruri de metal. 

Multă vreme au stat la masă cu cănile lor de lemn umplute 
cu hidromel. Afară se făcuse întuneric beznă. Focul din 
mijlocul sălii a fost aţâţat cu butuci noi, făcliile s-au stins, iar 
ei au continuat să stea la lumina flăcărilor pâlpâitoare, cu 
stâlpii casei în spatele lor, înalţi şi întunecaţi la vârf ca pomii 
dintr-o pădure. Nu ştiu dacă a fost vrajă sau nu, dar lui 
Bilbo i s-a părut că aude un sunet de vânt în ramuri, un vânt 
ce scutura căpriorii, şi ţipete de bufniţă. După o vreme 
începu să moţăie şi când se trezi sări în sus. 

Uşa cea mare scârţâise şi se crăpase. Beorn plecase. Piticii 
stăteau pe jos în jurul focului, cu picioarele încrucişate, şi 
după o clipă începură să cânte. Multe, multe cântece, pe 
care le-au continuat vreme îndelungată. Unele dintre 
versurile lor sunau cam aşa: 

Vântul sufla greu în iarba-nvineţită. 

Dar în pădure frunza era amuţită. 

În acel loc, umbre pluteau în zi şi-n noapte, Vieţuitoare 
negre se furişau prin iarba încâlcită. 

Vântul cobora din munţii reci ai serii, Mugea, se văita ca 
valurile mării. 

Crengile gemeau şi codrul tot ofta, Frunzele cădeau pe 
pământul cărării. 

Vântul îşi vedea de drum, de la apus la răsărit, Mişcarea-n 
codru, toată, în cale-i s-a oprit, Dar ascuţit, sălbatic, aspru. 

Se auzea prin mlaştini glasul pădurii ce n-a amuţit. 

Au sâsâit, plecându-se ca nişte ciucuri, ierburile, Şi stuful a 
zăngănit - iar vântul şi-a văzut de drum. 

Peste apa-nvolburată şi pe cerurile reci Nourii se- 
mprăştiară, rupându-şi legăturile. 

Vântul a trecut peste muntele gol şi singuratic, Aruncându- 
se peste vizuina dragonului sălbatic, Acolo unde zăceau 
bolovanii despuiaţi Şi aerul se ferea de fumul elfesc. 


Lăsă omenirea şi-şi luă zborul, Acoperind mărilor nopţii 
izvorul. 

Luna şi-a înălţat pânzele de-argint în furtună, Stelele s-au 
aprins, dând luminii ce venea, fiorul. 

Bilbo începu din nou să moţăie. Deodată, Gandalf se ridică 
în picioare: 

— E timpul să ne culcăm, spuse; noi, dar cred că nu şi 
Beorn. Aici, în sala asta, putem dormi bine şi în siguranţă, 
dar vă previn pe toţi să nu uitaţi ce a spus Beorn înainte să 
ne părăsească: să nu umblaţi pe afară decât după ce răsare 
soarele că de nu, e riscul vostru. 

Bilbo descoperi că se şi făcuseră paturile într-o parte a 
sălii, pe un fel de platformă ridicată între stâlpi şi peretele 
exterior. Lui îi pregătiseră o salteluţă de paie şi pături de 
lână. Se cuibări sub ele, fericit. Cu toate că era vară, focul 
ardea mocnit şi Bilbo adormi. În timpul nopţii însă se trezi; 
din tot focul nu mai rămăseseră decât vreo câţiva tăciuni 
aprinşi. Judecând după răsuflarea lor, piticii şi Gandalf 
dormeau; luna plină, ce privea prin hornul acoperişului, 
arunca o pată albă pe podea. 

Afară se auzeau mârâituri şi un zgomot de parcă s-ar fi 
încăierat nişte animale în dreptul uşii lor. Bilbo se întrebă 
ce o fi, dacă nu era cumva Beorn sub altă înfăţişare şi dacă 
va intra cumva în casă ca urs şi îi va ucide. Se vâri sub 
pături, ascunzându-şi capul şi, în cele din urmă, cu toate 
temerile lui, adormi din nou. 

Când se trezi, se făcuse de mult ziuă. Unul dintre pitici, 
zăcând în întuneric, căzuse peste el şi se rostogolise cu o 
izbitură de pe platformă, pe podea. Piticul era Bofur şi 
tocmai bombănea despre asta când deschise Bilbo ochii. 

— Scoală, trântore, spuse Bofur, că nu-ţi mai rămâne nimic 
de mâncare. 

Bilbo sări în sus: 

— Mâncare! Strigă el. Unde e mâncarea? 

— Cea mai mare parte, în stomacurile noastre, răspunseră 
ceilalţi şi care se agitau prin sală. Dar ce-a mai rămas e 


afară în tindă. L-am tot căutat pe Beorn de când a răsărit 
soarele, dar nici urmă de el pe nicăieri, cu toate că am găsit 
masa pusă de cum am ieşit. 

— Unde e Gandalf? Întrebă Bilbo, grăbindu-se să găsească 
ceva de mâncare. 

— A, pe undeva, pe afară, îi spuseră. 

Dar toată ziua aceea, până seara, nu văzură nici urmă de 
vrăjitor. Tocmai când să apună soarele, apăru şi el în sala 
unde hobbitul şi piticii îşi luau cina, serviţi de animalele 
năzdrăvane ale lui Beorn, aşa cum îi serviseră toată ziua. Pe 
Beorn nu-l văzuseră şi nici nu auziseră de el din ajun, aşa că 
începuseră să fie îngrijoraţi. 

— Unde o fi gazda noastră, şi unde ai fost dumneata toată 
ziua? Îi strigară cu toţii. 

— Vă rog să puneţi întrebările pe rând... şi, în orice caz, 
după cină. N-am mâncat nimic de azi-dimineaţă. 

În cele din urmă, Gandalf dădu farfuria şi cana deoparte; 
mâncase două pâini întregi (cu o grămadă de unt şi miere, 
şi chişleag) şi băuse cel puţin un litru de hidromel, apoi îşi 
scoase pipa: 

— Am să răspund întâi la întrebarea a doua, spuse, dar, 
Doamne, ce noroc! Uite un loc minunat ca să faci rotocoale 
de fum! 

Şi, într-adevăr, multă vreme n-au reuşit să mai scoată o 
vorbă de la el; era prea ocupat să scoată rotocoale de fum 
pe care le trimitea să se plimbe în jurul stâlpilor sălii, le 
dădea fel de fel de forme şi de culori şi, în cele din urmă, le 
făcea să se fugărească ieşind prin gaura tavanului. De afară 
trebuie să fi arătat tare ciudat cum ieşeau aşa, pe 
neaşteptate, unul după altul, verzi, albastre, roşii, cenuşii, 
argintii, galbene, mari şi mici; cele mici ferindu-se şi 
trecând prin cele mari, unindu-se în formă de opturi şi 
dispărând ca un cârd de păsări în depărtare. 

— Am găsit urme de urs, spuse el în cele din urmă. 
Trebuie să fi fost o adevărată întrunire de urşi afară, azi- 
noapte. Mi-am dat seama imediat că Beorn n-ar fi putut să 


facă singur toate urmele; erau mult prea multe şi mai aveau 
şi mărimi diferite. Eu aş zice că au fost urşi mici, urşi mari, 
urşi de mărime obişnuită şi urşi uriaşi - şi toţi au dansat 
afară, de seara până-n zori. Au venit aproape din toate 
direcţiile, în afară de apus - peste râu şi dinspre munţi, în 
direcţia aceea nu se vedea decât un singur rând de urme - 
şi nu urme care veneau, ci doar urme care plecau. Le-am 
urmat până la Carrock. Acolo au dispărut în râu, iar în 
partea cealaltă a stâncii apa era prea adâncă şi prea iute ca 
să pot trece. După cum vă amintiţi, e destul de uşor să treci 
de pe malul ăsta prin vad până la Carrock, dar în partea 
cealaltă e un țărm stâncos care se ridică din albia plină de 
vârtejuri. A trebuit să merg kilometri întregi până să găsesc 
un loc unde râul să fie destul de lat şi de puţin adânc ca să 
pot trece sau înota, şi pe urmă să mă întorc alţi kilometri pe 
partea cealaltă ca să găsesc aceleaşi urme. Dar se făcuse 
prea târziu să le urmez mai departe. Mergeau drept înspre 
pădurile de pini, în partea de răsărit a Munţilor Ceţoşi, 
unde am avut mica noastră petrecere cu lupii, alaltăieri- 
noapte. Şi cu asta cred că v-am răspuns la prima întrebare, 
spuse Gandalf în încheiere şi multă vreme nu mai scoase 
nici o vorbă. 

Bilbo credea că ştie ce-a vrut să spună vrăjitorul. 

— Ce ne facem, strigă el, dacă ne aduce toţi lupii şi gnomii 
aici? Ne prind şi ne ucid. Credeam c-aţi spus că nu-i prieten 
cu ei. 

— Sigur că nu e! Lasă prostiile! Ar fi mai bine să te culci, 
că ţi-e mintea cam adormită. 

Hobbitul tăcu ruşinat, şi, cum nu avea altceva de făcut, se 
culcă. În timp ce piticii continuau să cânte, adormi 
frământându-şi mintea în legătură cu Beorn şi avu un vis cu 
sute de urşi negri care dansau dansuri încete şi greoaie, 
învârtindu-se în curte la lumina Lunii. Se trezi apoi când 
dormeau toţi ceilalţi şi auzi acelaşi scârţâit, aceleaşi 
încăierări, aceleaşi fornăituri şi mormăituri ca în noaptea 
din ajun. 


A doua zi de dimineaţă, îi trezi pe toţi chiar Beorn în 
persoană. 

— Aşadar, sunteţi încă aici toţi! Spuse. Apoi, ridicând 
hobbitul în braţe, începu să râdă. După câte văd încă nu te- 
au mâncat lupii sau gnomii, sau urşii cei răi. Şi împunse cu 
degetul jiletca domnului Baggins, cu o lipsă totală de 
respect. lepuraşul a păpat pâine şi miere şi s-a făcut din 
nou gras şi frumos, chicoti el. Hai să mai mănânci puţin. 

Se duseră deci cu toţii cu ella masă. De astă dată, Beorn 
era foarte bine dispus; da, părea extrem de vesel şi-i făcu 
pe toţi să râdă cu poveştile lui caraghioase, şi nici n-au 
trebuit să se întrebe multă vreme unde fusese sau de ce era 
atât de drăguţ cu ei, că le-a spus-o chiar el, imediat. 
Trecuse râul şi se întorsese în munţi - vă daţi deci seama că 
se mişca foarte repede, cel puţin când avea formă de urs. 
Ajungând în poiana arsă a lupilor, descoperise îndată că o 
parte din povestea lor era adevărată; dar mai descoperise 
şi altele: prinzând un lup şi un gnom hoinărind prin pădure, 
aflase o grămadă de lucruri. Patrulele de gnomi tot mai 
umblau după pitici cu lupii şi erau înnebuniţi de furie că 
Marele Gnom fusese ucis, că mai-marelui lupilor i se arsese 
nasul şi că fulgerele vrăjitorului uciseseră mulţi dintre 
supuşii săi cei mai de încredere. Atâta îi spuseseră lui Beorn 
după ce îi silise s-o facă, dar el era sigur că mai pregăteau 
şi alte rele şi că întreaga armată a gnomilor, aliaţi cu lupii, 
aveau de gând să dezlănţuie curând un mare atac pe 
meleagurile umbrite de munţi, ca să-i găsească pe pitici sau 
să se răzbune pe oamenii sau pe făpturile care trăiau acolo 
şi care îşi închipuiau ei că-i adăpostesc. 

— Povestea aceea a voastră mi-a plăcut mult, le spuse 
Beorn, dar acum, când sunt convins că e adevărată, îmi 
place şi mai mult. Vă rog să mă iertaţi că nu v-am crezut pe 
cuvânt. Dacă aţi trăi lângă Codrul Întunecat, nu v-aţi 
încrede în cuvântul nimănui pe care nu-l cunoaşteţi ca pe 
un frate sau chiar mai bine. Dar aşa stând lucrurile, vă pot 
spune doar că am alergat acasă cât am putut de repede, să 


mă asigur că sunteţi în siguranţă şi să vă ofer tot ajutorul 
de care sunt în stare. De acum încolo o să-mi schimb 
părerea despre pitici. L-au ucis pe Marele Gnom! Spuse el 
chicotind fioros, ca pentru el. 

— Ce aţi făcut cu gnomul şi cu lupul? Întrebă Bilbo din 
senin. 

— Veniţi să vedeţi! Zise Beorn şi ei îl urmară în spatele 
casei. 

Capul unui gnom stătea înfipt de cealaltă parte a porţii, iar 
puţin mai departe era o blană de lup, bătută în cuie pe un 
copac. Era cumplit să-l ai pe Beorn drept duşman. Dar 
acum le era prieten, şi Gandalf se gândi că ar fi înţelept să-i 
spună toată povestea şi scopul călătoriei lor, ca să obţină de 
la el tot ajutorul pe care putea să-l dea. 

lată ce le-a făgăduit: va da fiecăruia câte un ponei şi lui 
Gandalf un cal, să meargă până la Codru, şi-i va încărca cu 
merinde care să le ajungă, cu cumpătare, săptămâni 
întregi; va împacheta merindele astfel încât să fie cât mai 
uşor de cărat - nuci şi făină, borcane sigilate cu fructe 
uscate şi vase roşii de pământ pline cu miere, şi prăjituri 
coapte de două ori, ca să rămână multă vreme gustoase şi 
din care să ajungă să mănânci câte puţin ca să-ţi ţină multă 
vreme de foame. Reţeta lor era una dintre tainele lui Beorn; 
dar, în orice caz, aveau miere, aşa cum aveau aproape toate 
felurile lui de mâncare, şi erau bune la gust, cu toate că-ţi 
făceau sete. De apă nu aveau nevoie până la pădure - le 
spuse - căci erau o grămadă de izvoare şi pâraie pe drum. 

— În schimb, călătoria voastră prin Codrul Întunecat va fi 
neplăcută, grea şi periculoasă, continuă el. Acolo nu găsiţi 
nici apă, nici de ale gurii. Nu-i încă vremea nucilor (cu toate 
că, până ajungeţi în cealaltă parte a pădurii, s-ar putea să şi 
treacă vremea lor) şi nucile sunt, poate, singurul lucru din 
tot ce creşte acolo care se poate mânca; în pădurea asta 
sălbăticiunile sunt tainice, crude şi ciudate. Am să vă dau 
burdufuri de piele în care să căraţi apă şi am să vă dau şi 
nişte arcuri cu săgeți. Dar tare mă mai îndoiesc că ceea ce 


veţi găsi în Codrul Întunecat ar fi bun de mâncat sau de 
băut. E un pârâu acolo - îl ştiu - e negru şi învolburat şi 
curge de-a curmezişul drumului. Nu cumva să beţi de acolo 
sau să vă scăldaţi în el, că am auzit că e fermecat, te 
vlăguieşte şi te face să uiţi de toate. Şi în umbrele negre de 
acolo nu cred că o să puteţi ucide ceva hrănitor sau 
nehrănitor fără să vă depărtaţi de drum. Şi asta NU 
TREBUIE S-O FACEŢI, cu nici un chip. Astea sunt toate 
sfaturile pe care vi le pot da. După ce intraţi în pădure, nu 
vă mai pot ajuta; va trebui să vă bizuiţi pe norocul şi curajul 
vostru şi pe merindele pe care vi le-am dat. Şi când ajungeţi 
la intrarea în pădure, vă rog să-mi trimiteţi calul şi poneii 
înapoi. Vă doresc drum bun şi, dacă vă întoarceţi vreodată 
pe aici, să ştiţi că pentru voi uşa mea e oricând deschisă. 

I-au mulţumit, fireşte, cu o grămadă de plecăciuni şi de 
saluturi, scoţându-şi scufiile şi spunând: „Supusul 
dumneavoastră, oh, stăpân al marilor săli de lemn!” dar 
cuvintele lui grave îi cam făcuseră să-şi piardă curajul şi 
simţiră cu toţii că aventura era mult mai periculoasă decât 
îşi închipuiseră şi, în plus, chiar dacă aveau să învingă toate 
pericolele de pe drum, la capătul lui îi aştepta dragonul. 

Toată dimineaţa aceea şi-au petrecut-o făcând pregătiri. 
Puțin după orele douăsprezece au mâncat cu Beorn pentru 
ultima dată, şi după masă s-au urcat pe armăsarii pe care-i 
împrumutaseră de la el şi, luându-şi rămas-bun de mai 
multe ori, au ieşit călare pe poarta lui, în pas susţinut. 

De îndată ce au trecut de gardurile lui înalte, la răsărit de 
pământurile lui împrejmuite, au cotit-o spre nord, apoi au 
mers pe un drum înspre nord-vest. Urmând sfatul lui Beorn, 
nu se mai îndreptară către poteca principală a pădurii, la 
miazăzi de pământurile blănarului. Dacă ar fi putut urma 
Trecătoarea înaltă, un drum i-ar fi dus în josul unui pârâu 
care cobora din munţi şi se unea cu Râul cel Mare, cu 
Anduinul, mai mulţi kilometri la sud de Carrock. În punctul 
acela era un vad adânc, pe care l-ar fi putut trece dacă ar 
mai fi avut poneii, şi dincolo de el era un drum care ducea 


LIA 


înspre pădure şi înspre capătul vechiului ei drum. Dar 
Beorn îi prevenise că pe drumul acela umblau tot timpul 
gnomii, iar, după câte auzise el, poteca propriu-zisă a 
pădurii era acoperită cu bălării şi în partea dinspre răsărit 
nici nu mai era folosită, ducând la nişte mlaştini pe unde nu 
se putea trece şi unde nu mai existau de mult poteci. 
Drumul se deschidea la răsărit, într-un loc care se afla 
departe, la sud de Muntele Singuratic, ceea ce însemna că, 
după ce ar fi ajuns în partea cealaltă, ar mai fi trebuit să 
facă un drum lung şi greu înspre nord. La nord de Carrock, 
liziera Codrului Întunecat se apropia de malurile Râului cel 
Mare, şi cu toate că aici şi munţii coborau apropiindu-se de 
ele, Beorn îi sfătuise să aleagă drumul ăsta; căci într-un loc, 
la o distanţă de câteva zile călare la nord de Carrock, se 
afla începutul unei poteci mai puţin cunoscute, care trecea 
prin Codrul Întunecat şi îi ducea direct până la Muntele 
Singuratic. 

„Gnomii, le spusese Beorn, nu vor îndrăzni să treacă Râul 
cel Mare mai aproape de două sute de kilometri la nord de 
Carrock şi nici să se apropie de casa mea - e bine pazită 
noaptea - dar eu, în locul vostru, aş îndemna caii să alerge; 
că, dacă au de gând să atace curând, trec râul la sud şi 
încep să cutreiere toată marginea pădurii şi încearcă să vă 
izoleze, iar lupii wargi aleargă mai iute decât căluţii mei. 
Totuşi, sunteţi mai în siguranţă dacă mergeţi spre nord, cu 
toate că vi s-ar putea părea că vă întoarceţi iar lângă 
fortărețele lor; căci la asta se aşteaptă ei cel mai puţin, şi 
drumul până la voi, ca să vă prindă, va fi astfel mai lung. Şi 
acum plecaţi cât puteţi de repede.” 

lată de ce înaintau acum în tăcere, galopând ori de câte 
ori găseau pământ neted şi acoperit cu iarbă; în stânga 
însoţindu-i munţii negri iar în depărtare apărând dunga 
Anduinului, cu copaci pe mal, care se apropiau din ce în ce. 
Când o porniseră, soarele abia se îndreptase către apus, şi 
până seara aşternu aur pe pământul din jurul lor. Era greu 
să te gândeşti că în spatele lor puteau fi gnomi care să-i 


urmărească, şi când se depărtară la mulţi kilometri de casa 
lui Beorn, începură iar să cânte şi să vorbească, şi să uite de 
cărarea întunecată a pădurii, care-i aştepta. Dar seara, 
când se lăsă întunericul şi vârfurile munţilor păreau 
înfricoşătoare în lumina apusului, îşi stabiliră o tabără, 
puseră pe unul dintre ei de veghe, iar ceilalţi adormiră 
agitaţi, cu vise în care-i urmăreau urlete de lupi şi ţipete de 
gnomi. 

A doua zi de dimineaţă însă zorile se iviră strălucitoare şi 
senine. Pământul era învăluit de o ceaţă albă ca de toamnă 
şi aerul era rece, dar curând soarele apăru roşu la răsărit şi 
pâcla se risipi; umbrele erau încă lungi când o porniră din 
nou la drum. Îşi continuară drumul încă două zile, călare, 
nevăzând nimic în afară de iarbă şi de flori, şi de păsări, şi 
de pomi risipiţi în jur, şi, pe alocuri, de turme mici de 
căprioare roşcate păscând sau stând în miez de zi la umbră. 
Bilbo vedea din când în când coarnele căpriorilor ţâşnind 
din iarba înaltă - la început crezuse că sunt crengi uscate 
de copac. 

A treia seară, erau atât de nerăbdători şi se grăbeau atât 
de tare - căci Beorn le spusese că e bine să ajungă la 
marginea pădurii devreme, a doua zi de dimineaţă - încât 
îşi continuară drumul după apusul Soarelui, noaptea, sub 
lumina Lunii. Când începu să scadă lumina, lui Bilbo i se 
păru mereu că vede, undeva, la dreapta sau la stânga, 
forma întunecată a unui urs mare, care părea că umblă 
după pradă în aceeaşi direcţie cu ei. Dar când îndrăzni să-i 
pomenească lui Gandalf de asta, vrăjitorul îi răspunse doar: 
„Ssst, fă-te că nu observi”. 

A doua zi, o porniră înainte de a miji zorile, cu toate că 
avuseseră o noapte scurtă. De îndată ce se făcuse lumină, 
văzuseră pădurea venindu-le, ca să spunem aşa, în 
întâmpinare, sau aşteptându-i ca un zid negru şi încruntat 
în faţă. Terenul începu să urce şi să tot urce, şi lui Bilbo i se 
păru că se aşterne tăcere în jurul lor. Păsările începură să 
cânte mai rar, cerbii dispărură şi nu se mai vedeau nici 


măcar iepurii. După-masă ajunseră la geana Pădurii 
Întunecate şi se odihniră sub crengile mari ale copacilor din 
margine, care atârnau deasupra lor. Copacii aveau 
trunchiuri uriaşe şi noduroase, crengi răsucite, frunze 
lunguieţe şi întunecate la culoare. Pe trunchiuri creştea 
iederă care se târa apoi pe jos. 

— Ei, ăsta e Codrul Întunecat, spuse Gandalf. Cea mai 
mare parte dintre pădurile de la miazănoapte. Sper că vă 
place cum arată. Acum trebuie să trimiteţi înapoi căluţii 
ăştia minunaţi, pe care i-aţi luat cu împrumut. 

Piticii ar fi vrut grozav să protesteze, dar vrăjitorul le 
spuse că trebuie să fie nebuni: 

— Beorn nu e chiar atât de departe pe cât vă închipuiţi şi 
oricum e mai bine să vă ţineţi făgăduiala, căci e un duşman 
foarte rău. Dacă n-aţi văzut seara, după ce se întuneca, un 
urs mare mergând cu noi sau stând la distanţă în lumina 
lunii şi pândindu-ne tabăra, înseamnă că domnul Baggins 
are ochi mai pătrunzători ca ai voştri. De altfel, ursul nu 
numai că vă păzea şi vă călăuzea, dar nici nu voia să piardă 
poneii din ochi. O fi Beorn prietenul vostru, dar animalele şi 
le iubeşte ca pe copiii lui. Nici nu vă închipuiţi ce favoare v- 
a făcut să vă lase să-i încălecaţi căluţii şi să mergeţi cu ei 
atât de departe şi de iute, şi nici ce vi s-ar întâmpla dacă aţi 
încerca să intraţi cu ei în pădure. 

— Dar atunci, cu calul dumneavoastră cum rămâne, 
întrebă Thorin, de ce n-aţi pomenit că-l restituiţi? 

— N-am pomenit, fiindcă nu-l restitui. 

— Dar dumneavoastră n-aţi făgăduit? 

— Las' că am eu grijă de asta. Nu-i restitui calul fiindcă 
mai umblu cu el. 

Atunci îşi dădură seama că Gandalf avea intenţia să-i 
părăsească taman la marginea Codrului Întunecat, şi îi 
apucă disperarea. Dar nimic din ce i-au spus nu l-a făcut să- 
şi schimbe hotărârea. 

— V-am mai spus o dată toate astea, când am aterizat pe 
Carrock, zise. N-are rost să mai discutăm. După cum v-am 


mai spus, am nişte treburi urgente în sud. Şi-am întârziat şi 
aşa, bătându-mi capul cu voi. S-ar putea să ne mai întâlnim 
înainte să se sfârşească toată povestea, după cum s-ar 
putea fireşte să nu ne mai întâlnim niciodată. Asta depinde 
de norocul, de vitejia şi de mintea voastră. Îl trimit pe 
domnul Baggins cu voi. V-am mai spus şi înainte că are 
calităţi mult mai mari decât vă închipuiţi, şi curând o să le 
descoperiţi şi voi. Hai, Bilbo, curaj, nu mai face mutra asta 
mohorâtă! Şi tu, Thorin, şi voi ceilalţi, înveseliţi-vă! La urma 
urmei, e expediţia voastră. Gândiţi-vă la comoara care vă 
aşteaptă la sfârşit şi uitaţi de pădure şi de dragon, măcar 
până mâine dimineaţă! 

Când se făcu „mâine dimineaţă”, le spuse din nou acelaşi 
lucru. Aşa că nu le rămăsese altceva de făcut decât să-şi 
umple burdufurile cu apă, de la un izvor limpede pe care îl 
găsiră lângă intrarea în pădure, şi să descarce căluţii. Îşi 
împărţiră traistele cât mai echitabil, cu toate că Bilbo se 
gândi că ceea ce avea el de cărat era prea greu şi prea 
obositor şi nu-i plăcea deloc ideea să-şi târască picioarele 
kilometri în şir cu toate astea în spinare. 

— N-aveţi nici o grijă, spuse Thorin, că se vor uşura fără să 
vrem. Nu va trece mult şi merindele noastre vor începe să 
scadă, şi atunci ne va părea râu că traistele noastre nu-s 
mai grele. 

În cele din urmă îşi luară rămas-bun de la ponei şi îi 
întoarseră cu capul spre casă. Căluţii o porniră în trap 
vesel, părând încântați să întoarcă spatele umbrelor din 
Codrul Întunecat. Bilbo ar fi putut jura că, o dată cu 
plecarea căluţilor, ceva care semăna cu un urs părăsi 
umbra copacilor şi o porni repede în urma lor, târându-şi 
picioarele. 

Atunci îşi luă rămas-bun de la ei şi Gandalf. Bilbo se 
aşezase pe pământ, foarte nefericit şi gândindu-se ce bine 
ar fi fost dac-ar fi putut sta şi el lângă vrăjitor, pe calul lui 
înalt. Intrase puţin în pădure după masa de dimineaţă (o 
masă foarte sărăcăcioasă) şi i se păruse întunecată ca 


noaptea şi plină de mister. „Îţi dă sentimentul că ceva stă la 
pândă şi aşteaptă”, îşi spuse în sinea lui. 

— La revedere! Îi spuse Gandalf lui Thorin. Şi vouă 
tuturor, la revedere! Drumul vostru merge acum drept 
înainte prin pădure. Dar să nu părăsiţi poteca! Dacă o 
părăsiţi, nu mai aveţi decât una la o mie şanse s-o regăsiţi 
sau să mai ieşiţi vreodată din Codrul Întunecat; şi atunci nu 
cred că eu sau altcineva o să vă mai vadă vreodată. 

— Trebuie neapărat să trecem prin pădure? Se văită 
hobbitul. 

— Da, trebuie, spuse vrăjitorul, dacă vreţi să ajungeţi în 
partea cealaltă. Ori treceţi prin pădure, ori renunţaţi la 
ceea ce căutaţi. Şi n-am să te las să te retragi tocmai acum, 
domnule Baggins. Mi-e ruşine să văd că te gândeşti la una 
ca asta. Trebuie să ai grijă de toţi piticii ăştia, în locul meu, 
spuse el, râzând. 

— Nu, răspunse Bilbo, n-am vrut să mă retrag. Am 
întrebat doar dacă există vreun drum ocolit. 

— Există, dacă vrei să faci un ocol de patru sute de 
kilometri spre miazănoapte şi de două ori pe atât spre 
miazăzi. Dar nici ăla nu-i prea sigur. Prin părţile astea nu 
există drumuri sigure. Nu uitaţi că aţi trecut de marginea 
Ţinutului Sălbatic şi că vă pândesc fel de fel de distracţii, 
oriunde v-aţi duce. Nici n-aţi apuca să înconjurați Codrul 
Întunecat dinspre miazănoapte, şi v-aţi trezi în mijlocul 
Munţilor Ceţoşi, care sunt de-a dreptul înţesaţi de gnomi şi 
paragnomi, şi fel de fel de monştri, dintre cei mai fioroşi. Ca 
s-o puteţi înconjura pe la miazăzi, trebuie să intraţi în ţara 
Necromantului; şi nici chiar dumneata, Bilbo, n-ai nevoie de 
mine ca să-ţi spun ce-i cu vrăjitorul ăsta hain. Nu vă 
sfătuiesc să vă apropiaţi de locurile străjuite de Turnul lui 
Negru. Ţineţi-vă de poteca din pădure, păstraţi-vă umorul şi 
speranţele, şi, cu o felie serioasă de noroc, aţi putea să ieşiţi 
de aici într-o zi şi să vedeţi Mlaştinile Întinse, la picioarele 
voastre, şi dincolo de ele, departe, sus, înspre răsărit, 


Muntele Singuratic, unde trăieşte drăgălaşul Smaug, care 
sper că nu vă aşteaptă. 

— Tare ne mai încurajezi, n-am ce spune, mormăi Thorin. 
La revedere! Dacă tot nu vii cu noi, mai bine pleacă şi nu 
mai spune nimic. 

— Bine, atunci drum bun; şi chiar bun să fie, spuse 
Gandalf şi întorcând calul cobori înspre soare-apune. 

Dar nu rezistă tentaţiei de a avea el ultimul cuvânt. Înainte 
să se fi depărtat prea tare ca să mai poată fi auzit, se 
întoarse şi, ducând mâinile la gură, strigă ceva. Vocea 
ajunse la urechile lor, pierdută: „La revedere, fiţi cuminţi, 
aveţi grijă de voi - şi NU PĂRĂSIŢI CĂRAREA”. 

Apoi se depărtă în galop şi curând dispăru cu totul. „Bine, 
bine, la revedere şi pleacă odată!” mormăiră piticii, cu atât 
mai furioşi, cu cât erau, într-adevăr, plini de spaimă că-l 
pierduseră. Acum începea partea cea mai periculoasă a 
călătoriei. Îşi puseră fiecare bocceaua cea grea şi burduful 
cu apă pe umăr şi întorcând spatele luminii care încălzea 
pământurile de afară, se cufundară în codru. 

CAPITOLUL. 8 

MUŞTE ŞI PĂIANJENI. 

Înaintau în şir, unul după altul. Intrarea potecii, care 
dădea într-un tunel întunecat, era ca un fel de arc, format 
din doi copaci mari care se înclinau unul către celălalt, prea 
bătrâni şi înăbugşiţi de iederă şi cu prea mulţi licheni ca să 
aibă mai mult de câteva frunze înnegrite. Poteca însăşi era 
îngustă şi şerpuia pe după trunchiurile copacilor. Curând, 
lumina de la intrarea pădurii păru că rămâne departe, în 
urma lor, ca o gaură mică şi strălucitoare; tăcerea era atât 
de adâncă, încât, înaintând, picioarele lor păreau să 
bufnească, în timp ce toţi copacii se aplecau peste ei şi îi 
ascultau. 

După ce li se obişnuiseră ochii cu întunericul, reuşiră să 
vadă la o oarecare distanţă, de o parte a cărării, un fel de 
licărire verde, întunecată. Din când în când câte o rază 
subţire de soare, care avea norocul să se furişeze printr-o 


deschizătură în frunzişul care se afla departe, deasupra lor, 
şi norocul şi mai mare să nu se rătăcească printre crengile 
încâlcite şi printre rămurelele încurcate de dedesubt, se 
înfigea subţire şi strălucitoare în pământul din faţa lor. Dar 
asta se întâmpla rar şi, puţin mai departe, încetă cu totul. 

În pădure erau veveriţe negre. Şi când ochii pătrunzători 
ai lui Bilbo se obişnuiră cu întunericul, începu să le 
zărească de câte ori treceau repede poteca şi o zbugheau 
în dosul trunchiurilor de copaci. Mai erau şi sunete ciudate, 
mârâituri, zgomot de încăierare şi de paşi care alergau pe 
sub arbori şi pe frunzele căzute care zăceau în mormane 
groase pe pământul pădurii; dar cine şi ce făceau acele 
zgomote, asta nu putea să vadă. Cel mai scârbos lucru din 
tot ce-au văzut au fost pânzele de păianjen negre şi dese, cu 
fire foarte groase, întinse de cele mai multe ori de la un 
copac la altul sau încâlcite în ramurile joase ale arborilor, în 
dreapta şi în stânga potecii. De-a curmezişul potecii însă nu 
era nici urmă; nu reuşeau să-şi dea seama dacă rămăsese 
liberă din cauza animalelor sau a altor pricini. 

Nu trecu mult şi începură să urască pădurea cu aceeaşi 
patimă cu care urâseră galeriile gnomilor, dar aveau şi mai 
puţine speranţe că ar putea ajunge vreodată la capătul ei. 
Şi totuşi trebuiau să meargă mai departe, mult după ce 
începuse să li se facă rău de dorul Soarelui, şi al cerului, şi 
al vântului care să le mângâie faţa. Sub acoperişul pădurii 
aerul stătea nemişcat, totul părea întunecat, înăbuşitor şi 
încremenit pentru totdeauna. O simțeau chiar şi piticii, care 
erau obişnuiţi cu săpatul tunelelor şi care trăiau uneori 
multă vreme fără să vadă lumina Soarelui; dar hobbitul, 
căruia îi plăceau găurile doar ca locuinţă, iar nu ca să-şi 
petreacă în ele zilele de vară, simţi cum treptat, treptat se 
înăbuşă. 

Cel mai rău era noaptea. Se făcea întuneric beznă - nu 
ceea ce numiţi de obicei beznă, ci o beznă adevărată; atât 
de neagră, încât nu mai puteai să desluşeşti chiar nimic. 
Bilbo încercă să-şi mişte mâna în faţa nasului, dar nu reuşi 


s-o vadă deloc. De fapt, poate că nu e corect să spui că nu 
vedeau nimic; vedeau ochi. Dormeau toţi strâns cuibăriţi 
unul lângă altul, făcând de pază cu rândul; când îi veni 
rândul lui Bilbo, văzu în întunericul care-i învăluia licăriri şi, 
din când în când, perechi de ochi galbeni sau roşii sau verzi, 
care îl fixau de la mică distanţă, după care păleau încet şi 
dispăreau; o clipă mai târziu începeau iarăşi să lucească în 
altă parte. Uneori luceau sus, pe ramuri, chiar deasupra lui; 
şi asta îl înspăimânta cumplit. Dar ochii care i se păreau cei 
mai nesuferiţi erau nişte ochi palizi şi bulbucaţi. „Ochi de 
insectă, se gândi el, nu ochi de animal, parcă sunt mult prea 
mari.” 

Cu toate că nu era încă foarte frig, încercară noaptea să 
aprindă focuri de tabără, dar renunţară repede. Focurile 
păreau să atragă sute de ochi în jurul lor, deşi făpturile, fie 
ele ce-or fi fost, aveau grijă să nu li se vadă niciodată 
trupurile în pâlpâirea slabă a flăcărilor. Ce era şi mai rău e 
că atrăgeau mii de fluturi cenuşii sau negri, unii mari, 
aproape cât mâna, care băteau din aripi şi bâzâiau pe lângă 
urechile lor. Asta nu puteau suporta, după cum nu suportau 
nici liliecii uriaşi, negri ca un joben; aşa că renunţară la foc 
şi moţăiră noapte de noapte în întunericul adânc şi ireal. 

Toate astea continuară un timp care lui Bilbo i se păru o 
veşnicie; şi îi era mereu foame, căci îşi drămuiau merindele 
cu mare grijă. Chiar şi aşa, pe măsură ce treceau zilele şi 
vedeau că pădurea nu se schimbă cu nimic, începură să fie 
îngrijoraţi. Merindele nu vor ajunge la nesfârşit; de fapt, 
începură chiar să scadă. Încercară să tragă în veveriţe, dar 
până să ajungă să doboare una pe potecă, pierdură o 
grămadă de săgeți. Apoi, când au fript-o şi au încercat s-o 
mănânce, şi-au dat seama că avea un gust îngrozitor, aşa că 
au renunţat să le mai vâneze. 

Le era şi sete, căci nu prea aveau apă şi de când intraseră 
în pădure nu văzuseră nici un izvor şi nici un pârâu. Cam 
aşa stăteau lucrurile când, într-o zi, descoperiră o apă 
curgătoare, care le tăia drumul. Curgea repede, cu putere, 


şi drept de-a curmezişul potecii, dar era destul de îngustă şi 
era neagră sau în orice caz aşa părea, în umbră. Noroc că îi 
prevenise Beorn că altfel ar fi băut, oricare i-ar fi fost 
culoarea, şi şi-ar fi umplut şi câteva dintre burdufurile 
goale. Dar aşa, se gândiră doar cum să facă să treacă pe 
malul celălalt fără să se ude. Existase cândva un pod de 
lemn, dar putrezise şi căzuse, şi nu mai rămăseseră decât 
stâlpii rupţi lângă mal. 

Bilbo, îngenunchind la margine şi uitându-se atent 
înaintea lui, strigă: 

— E o barcă lângă celălalt mal. Ce bine ar fi fost să fie de 
partea asta! 

— Cât crezi că e până acolo? Întrebă Thorin, căci între 
timp îşi dăduseră seama că, dintre toţi, Bilbo avea ochii cei 
mai pătrunzători. 

— Puțin! Cel mult zece metri. 

— Zece metri? Eu aş fi zis că sunt cel puţin treizeci, dar 
ochii mei nu mai văd ca acum o sută de ani. Oricum, e 
totuna dacă sunt zece sau o sută de metri. Nu putem sări 
pe partea cealaltă şi nu cred că-i bine să îndrăznim să 
trecem prin apă cu piciorul sau înot. 

— Ştie vreunul dintre voi să arunce o frânghie? 

— La ce bun? Barca e sigur priponită chiar dacă reuşim s- 
o agăţăm, lucru de care mă îndoiesc 

— Nu cred că e priponită, spuse Bilbo, deşi la lumina asta 
nu-mi pot da seama precis, dar mie mi se pare ca abia a fost 
trasă la mal, care, tocmai în locul unde coboară drumul 
până la apă, e destul de jos. 

— Dori e cel mai puternic dintre noi, iar Fili e cel mai tânăr 
şi are vederea cea mai bună, spuse Thorin. la vino-ncoace, 
Fili, şi vezi dacă poţi zări barca de care vorbeşte domnul 
Baggins. 

Fili spuse că da. După ce studie multă vreme locul, ca să-şi 
dea seama de direcţie, îi puse pe ceilalţi să-i aducă o 
frânghie. Aveau mai multe frânghii şi la capătul celei mai 
lungi legară unul dintre cârligele mari de fier pe care le 


folosiseră ca să-şi prindă raniţele de curelele de la umeri. 
Fili luă cârligul în mână, îl legănă o clipă, apoi îl aruncă de 
cealaltă parte a apei. 

Cârligul făcu, pleosc! În apă. 

— Prea aproape, spuse Bilbo, uitându-se atent în faţa lui. 
Încă vreo doi metri şi ai fi nimerit drept în barcă. Mai 
încearcă o dată. Nu cred că apa e atât de vrăjită, încât să-ţi 
facă rău dacă atingi puţină frânghie udă. 

Fili trase cârligul înapoi şi-l scoase din apă, după ce şovăi 
totuşi o clipă. Apoi îl aruncă cu putere şi mai mare. 

— Mai încet! Spuse Bilbo. Că acu' ai nimerit pe partea 
cealaltă, drept în pădure. Hai, trage binişor. 

Fili trase încet de frânghie şi după un timp Bilbo spuse: 

— Uşurel! Cârligul e acum pe barcă. Să sperăm că se 
agaţă de ea. 

Se agăţă. Frânghia se încordă, dar Fili trase în zadar. Îi 
veni într-ajutor Kili, apoi Oin şi Gloin. Au tras şi au tot tras 
până când au căzut cu toţii pe spate. Bilbo însă era cu ochii 
în patru, aşa că prinse frânghia şi cu o bucată de băț 
respinse bărcuţa neagră care se apropia în grabă de-a 
curmezişul apei. „Ajutor!” strigă, şi Balin reuşi tocmai la 
timp să prindă barca înainte s-o ia la vale, dusă de curent. 

— Deci era priponită, spuse el, uitându-se la bareta ruptă, 
care tot se mai bălăbănea. Frumos aţi tras, băieţi, şi bine că 
frânghia noastră a fost mai tare. 

— Cine trece primul? Întrebă Bilbo. 

— Eu, răspunse Thorin, şi dumneata vii cu mine, împreună 
cu Fili şi Balin. Mai mult nu ţine barca. După noio să vină 
Kili şi Oin şi Gloin şi Dori, şi pe urmă Ori şi Nori, Bifur şi 
Bofur, şi la urmă o să vină Dwalin şi Bombur. 

— Eu sunt întotdeauna ultimul şi nu-mi place deloc! Spuse 
Bombur. Azi să treacă altul la rând. 

— N-ai decât să slăbeşti. Aşa cum eşti acum, trebuie să vii 
cu ultima barcă, cu încărcătura cea mai uşoară. Şi nu 
bombăni împotriva ordinelor, c-o păţeşti. 


— N-avem vâsle. Cum să ajungem pe malul celălalt? 
Întrebă hobbitul. 

— Mai daţi-mi o frânghie lungă şi încă un cârlig, spuse Fili, 
şi când totul a fost gata, a aruncat frânghia în întuneric, cât 
s-a priceput el de sus. Şi văzând că nu mai cade la loc, au 
înţeles că trebuie să se fi prins de ramuri. Acum urcaţi-vă, 
spuse Fili, şi unul dintre noi să tragă de sfoara care s-a 
agăţat de copacul de pe malul celălalt. Iar altul trebuie să 
ţină cârligul pe care l-am folosit prima dată, şi, după ce o să 
fim în siguranţă pe partea cealaltă, îl prinde de barcă şi voi 
ceilalţi o trageţi înapoi. 

Şi aşa se treziră curând cu toţii pe celălalt mal, în 
siguranţă, scăpaţi de apa fermecată. Dwalin tocmai se 
căţărase pe mal, cu frânghia înfăşurată pe braţ, şi Bombur 
(care continua să bombăne) se pregătea să-l urmeze, când 
li se întâmplă totuşi un necaz. Se auzi un zgomot grăbit de 
copite pe cărarea din faţa lor. Şi din întuneric apăru 
deodată un cerb care alerga în goană. Se năpusti printre 
pitici, îi dădu jos ca pe nişte popice şi se încordă să sară. 
Sări foarte sus şi trecu de partea cealaltă a apei cu un salt 
puternic. Dar nu ajunse cu bine acolo. Thorin era singurul 
care rămăsese în picioare şi-şi păstrase calmul. Îndată după 
ce debarcaseră, îşi îndoise arcul şi fixase o săgeată, să fie 
pregătit în caz că ar fi apărut vreun păzitor ascuns al bărcii. 
Aruncă deci o săgeată iute drept în fiara săritoare, care, 
ajungând pe celălalt mal, se poticni. Umbrele o înghiţiră, 
dar auziră sunet de copite care se împleticesc şi apoi se 
opresc cu totul. 

Dar înainte ca piticii să poată scoate vreun strigăt de 
bucurie, îl auziră pe Bilbo scoțând un vaiet îngrozitor care îi 
făcu să uite cu desăvârşire vânatul. „A căzut Bombur în apă, 
se îneacă!”, strigă. Şi din păcate, chiar aşa şi era. Când se 
năpustise cerbul asupra lui, sărind peste el, Bombur abia 
pusese piciorul pe pământ. Piticul se împiedicase, 
împingând barca de la mal; după care se rostogolise în apa 
neagră, mâinile lui lunecând pe rădăcinile vâscoase de pe 


margine, iar barca se depărtase rotindu-se încet şi în cele 
din urmă dispăruse. 

Când ajunseră alergând la mal, i se mai vedea doar 
căciuliţa deasupra apei. Îi aruncară repede o frânghie cu un 
cârlig. O prinse şi piticii îl traseră la mal. Era, bineînţeles, 
murat de la păr până la cizme, dar asta nu era cel mai rău. 
Când îl întinseseră pe mal, dormea adânc şi strângea 
frânghia atât de tare, încât n-au reuşit în nici un fel să i-o ia; 
şi cu toate încercările lor de a-l trezi, continuă să doarmă 
dus. 

Stăteau aplecaţi asupra lui, blestemându-şi soarta şi lipsa 
lui de îndemânare, şi văicărindu-se că pierduseră barca 
fără de care nu se mai puteau întoarce pe celălalt mal să 
caute cerbul, când li se păru că aud un sunet vag de goarne 
în pădure şi lătratul unor câini în depărtare. Tăcură cu toţii, 
vrând să asculte; şi cum stăteau aşa, li se păru că aud 
zgomotul unei cete mari de vânători care trecea pe la 
miazănoapte, dar nu văzură nimic. 

Rămaseră multă vreme pe loc, fără să îndrăznească să 
facă nici o mişcare. Bombur continua să doarmă, cu un 
zâmbet pe faţa lui rotundă, de parcă nici nu i-ar fi păsat de 
necazurile care-i copleşeau. Deodată, în faţa lor, pe cărare, 
apărură nişte căprioare albe, de fapt o căprioară şi câţiva 
cerbi tineri, albi ca zăpada, tot atât de albi, pe cât fusese 
primul cerb de închis la culoare. Luceau în umbră. Şi 
înainte ca Thorin să poată striga, trei dintre pitici săriseră 
în picioare şi dăduseră drumul la săgeți. Niciuna nu păru să 
ajungă la ţintă. Căprioarele se întoarseră şi dispărură 
printre copaci, tot atât de tăcute cum veniseră. Piticii 
continuară să trimită săgeți în direcţia lor, dar în zadar! 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! Strigă Thorin; dar prea târziu. 
Piticii stârniţi îşi irosiseră ultimele săgeți; arcurile pe care 
le aveau de la Beorn nu le mai slujeau acum la nimic. 

În seara aceea au fost cu toţii foarte amărâţi, iar în zilele 
următoare tristeţea îi copleşi cu totul. Trecuseră peste râul 
fermecat. Pădurea părea neschimbată. Totuşi, dacă ar fi 


cunoscut-o mai bine, şi s-ar fi gândit mai mult la înţelesul 
sunetelor vânătorii şi al apariţiei căprioarelor albe care le 
ieşiseră în cale, şi-ar fi dat seama că se apropiau în sfârşit 
de marginea de răsărit a pădurii şi că, dacă şi-ar fi putut 
păstra curajul şi speranţa, ar fi ajuns curând la nişte copaci 
mai subţiri şi nişte locuri unde începea din nou să apară 
lumina Soarelui. 

Dar nu ştiau nimic din toate astea şi mai aveau şi o povară, 
pe Bombur, pe care trebuiau să-l care cum puteau, 
achitându-se cu rândul, câte patru, de treaba asta 
obositoare, în timp ce restul le duceau traistele. Şi dacă în 
ultimele zile traistele lor n-ar fi devenit atât de uşoare, n-ar 
fi reuşit niciodată să se descurce; dar un Bombur adormit şi 
zâmbitor în locul unor traiste pline cu mâncare, oricât ar fi 
fost de grele, era un schimb cam nefericit. Mai trecură 
câteva zile şi ajunseră în situaţia de a nu mai avea aproape 
nimic de mâncat sau de băut. Şi oricât s-ar fi uitat prin jur, 
în pădure nu creştea nimic hrănitor; doar ciuperci şi 
buruieni cu frunze palide şi miros neplăcut. 

La vreo patru zile depărtare de râul fermecat ajunseră 
într-un loc unde aproape că nu existau alţi copaci decât 
fagi. În prima clipa s-au bucurat de schimbare, căci aici nu 
mai existau arbori şi umbra nu mai era chiar atât de deasă. 
Mai era şi o lumină verzuie de o parte şi de alta a cărării. 
Dar lumina nu le arăta altceva decât şiruri nesfârşite de 
trunchiuri drepte, cenuşii, ca stâlpii unei săli uriaşe şi 
întunecoase. Era ceva mai mult aer şi un vânt care şuiera, 
dar totul suna a jale. Câteva frunze căzură foşnind, 
amintindu-le că se apropie toamna. Înaintând, răscoleau cu 
paşii lor frunzele moarte ale unui număr nesfârşit de alte 
toamne, frunze ce zburau peste marginea potecii, de pe 
covoarele roşii ale pădurii. 

Bombur continua să doarmă, iar ei obosiră cu totul. Uneori 
auzeau râsete care-i îngrijorau, alteori auzeau cântece, dar 
asta mai departe. Cei care râdeau aveau voci armonioase, 
nu semănau a gnomi, iar cântecele erau frumoase, numai 


că sunau sinistru şi ciudat aşa că piticii nu simţiră nici o 
alinare, ci, mai degrabă, un îndemn de a fugi de prin 
locurile acelea, cu toată puterea care le mai rămăsese. 

Mai trecură încă două zile şi descoperiră că drumul lor o 
lua în jos, şi curând după aceea se treziră într-o vale 
acoperită aproape în întregime cu stejari puternici. 

— Oare chiar n-are sfârşit pădurea asta păcătoasă? Spuse 
Thorin. Ar trebui să se caţere cineva în vârful unui copac, să 
încerce să scoată capul pe deasupra şi să se uite în jur. 
Singura soluţie e să alegem copacul cel mai înalt dintre toţi 
câţi se apleacă deasupra cărării. 

Bineînţeles că „cineva” însemna Bilbo. L-au ales pentru că 
cel care se căţăra nu le putea fi de folos decât dacă ajungea 
cu capul deasupra frunzelor din vârf, şi pentru asta trebuia 
să fie destul de uşor ca să-l ţină crengile din vârf, care erau 
şi cele mai subţiri. Bietul domn Baggins nu prea avea 
antrenament la căţăratul în copaci, dar ceilalţi l-au urcat pe 
crengile de jos ale unui stejar uriaş ce creştea drept în 
mijlocul drumului, aşa că n-a mai avut încotro şi a trebuit în 
continuare să urce cum se pricepea el mai bine. Îşi făcu 
drum printre ramurile încâlcite, primind tot timpul 
plesnituri în faţă, se înverzi şi se murdări de la scoarţa 
bătrână a crengilor mai mari, alunecă de mai multe ori, dar 
îşi recăpătă la timp echilibrul, şi în cele din urmă, după ce 
se zbătu cumplit într-un loc dificil unde nu părea să existe 
nici o ramură care să-i convină, ajunse la vârf. Şi în tot 
timpul ăsta se întrebase dacă nu cumva erau păianjeni în 
copac şi cum va mai cobori de acolo (altfel decât prin 
cădere). 

În cele din urmă scoase capul pe deasupra bolţii de frunze 
şi atunci văzu, într-adevăr, păianjeni. Dar erau dintre cei 
mici, de mărime obişnuită, şi umblau după fluturi. Lumina 
era cât pe-aci să-l orbească, îi auzea pe pitici strigându-l de 
jos, de undeva de departe, dar nu putea să le răspundă; tot 
ce putea era să se ţină strâns şi să clipească. Soarele 
strălucea puternic şi nu reuşi să se obişnuiască cu el decât 


după multă vreme. Când, în sfârşit, reuşi, văzu de jur 
împrejurul lui o mare verde-închis. Încreţită ici-colo de 
adierea vântului; şi peste tot sute de fluturi. Trebuie să fi 
fost din specia „împăratul purpuriu” - un fluture căruia îi 
plac vârfurile copacilor din pădurile de stejar - dar ăştia nu 
erau purpurii, ci negru-închis, foarte închis, catifelaţi şi fără 
nici un fel de desen pe aripi. 

Se uită multă vreme la „împărații negri” şi se bucură 
simțind adierea vântului în păr şi pe faţă; dar în cele din 
urmă strigătele piticilor, acolo, jos, care începuseră chiar să 
bată din picioare de nerăbdare, îi amintiră de ceea ce 
trebuia să facă. Oricât s-ar fi uitat, nu vedea decât întinderi 
de arbori şi de frunze care se prelungeau la nesfârşit. Inima 
lui, care se înseninase când văzuse soarele şi simţise vântul 
pe faţă, i se cufundă iar până-n călcâie: nu aveau nici un pic 
de mâncare, ca să fie îndemnat să se întoarcă acolo, jos. 

De fapt, după cum v-am mai spus, nu se aflau prea departe 
de marginea pădurii; şi dacă Bilbo ar fi avut mintea să vadă 
ce era de văzut, copacul în care se urcase, cu toate că era 
înalt, se afla aproape de fundul unei văi largi, aşa că, din 
vârful lui, ceilalţi copaci păreau că se ridică de jur-împrejur 
ca marginile unei străchini uriaşe; aşa că nu se putea 
aştepta să vadă până unde se întindea pădurea. Dar nu 
văzu nimic din toate astea şi cobori disperat, în cele din 
urmă ajunse jos, zgâriat, încălzit şi amărât, şi în întunericul 
peste care dădu nu reuşi să vadă nimic. Ceea ce povesti îi 
făcu, de altfel, într-o clipă şi pe ceilalţi să devină la fel de 
trişti ca el. 

— Pădurea se întinde şi se tot întinde, şi iar se întinde, în 
toate direcţiile. Ce facem? Şi la ce-a servit să trimitem un 
hobbit? Strigară toţi, de parcă ar fi fost vina lui. Nu le păsa 
de fluturi nici cât negru sub unghie, iar când le povesti de 
adierea minunată, pe care nu puteau s-o simtă pentru că 
erau prea graşi să se caţere până sus, se înfuriară de-a 
binelea. 


În seara aceea au mâncat ultimele rămăşiţe şi firimituri pe 
care le mai aveau; aşa că primul lucru pe care l-au observat 
când s-au trezit a doua zi de dimineaţă, a fost că tot îi mai 
rodea foamea, iar al doilea că ploua şi că din loc în loc 
picăturile cădeau grele de-a lungul cărării. Aşa şi-au amintit 
că pe deasupra li se mai uscase şi gura de sete, dar ploaia 
nu-i ajută în nici un fel să şi-o potolească; o sete grozavă nu 
se potoleşte stând sub stejari uriaşi şi aşteptând să-ţi cadă o 
picătură de apă pe limbă, din întâmplare. Singura fărâmă 
de alinare le veni, pe neaşteptate, de la Bombur. 

Se trezi brusc şi se ridică scărpinându-se în cap. N-avea 
nici cea mai mică idee unde se află şi nici de ce îi era atât de 
foame; uitase tot ce se întâmplase de când o porniseră la 
drum, în dimineaţa aceea de mai, atunci, de mult. Ultimul 
lucru de care-şi amintea era petrecerea din casa hobbitului, 
şi s-au străduit mult până au reuşit să-l facă să creadă 
povestea numeroaselor întâmplări prin care trecuseră de 
când plecaseră. 

Când auzi că nu e nimic de mâncare, se aşeză şi începu să 
plângă, căci se simţea foarte slăbit, nici nu se putea ţine 
bine pe picioare. 

— De ce m-oi mai fi trezit? Strigă. Visam atât de frumos! 
Se făcea că mă plimbam printr-o pădure, cam ca asta, dar 
cu torţe aprinse în copaci şi lămpi care se legănau atârnate 
de ramuri, şi focuri care ardeau jos, pe pământ; şi era o 
mare sărbătoare, care se tot prelungea la nesfârşit. Şi mai 
era acolo şi un rege al pădurilor, cu o coroană de frunze pe 
cap; cântau cu toţii cântece vesele şi nici nu vă pot spune 
sau enumera câte mâncăruri sau băuturi minunate erau 
acolo. 

— Nici să nu încerci, spuse Thorin. De fapt, dacă nu poţi 
vorbi despre altceva, mai bine taci. Dacă nu te-ai fi trezit, 
te-am fi lăsat în pădure cu visele tale tâmpite, cu tot; nu-i 
nici o plăcere să te care cineva în spinare, după săptămâni 
întregi de porţii scăzute. 


Acum nu mai era nimic de făcut decât să-şi strângă 
curelele în jurul stomacurilor goale, să-şi ia traistele şi 
boccelele goale în spate şi să-şi târască picioarele, fără prea 
mari speranţe că vor ajunge la capătul drumului înainte să 
leşine cu totul de foame. Continuară aşa toată ziua, 
mergând foarte încet, cu mare oboseală, în timp ce Bombur 
nu înceta să se vaite că nu-l mai duc picioarele şi că vrea să 
doarmă. 

— Nu, n-ai să te culci! Îi spuseră ceilalţi. Las' mai simţi şi 
tu greutatea pe picioarele tale, că destul te-am dus noi în 
spate. 

Totuşi, refuză să mai facă vreun pas şi se aruncă la 
pământ. 

— N-aveţi decât să mergeţi mai departe, dacă vreţi. Eu mă 
culc aici şi dorm, şi visez mâncare, dacă n-o pot avea altfel. 
Şi sper să nu mă mai trezesc niciodată. 

Tocmai atunci Balin, care se afla puţin mai în faţă, strigă: 

— Ce-a fost asta? Mi s-a părut că am văzut o licărire de 
lumină în pădure. 

Se uitară cu toţii şi în faţa lor, într-un loc care li se păru 
destul de depărtat, văzură ceva roşu licărind în întuneric; 
apoi apăru încă o licărire, după care mai ţâşni încă una, 
lângă ea. O porniră cu toţii în grabă - se ridicase chiar şi 
Bombur - fără să le pese că vor da de troli sau de gnomi. 
Lumina era în faţa lor şi în stânga potecii, şi când, în cele 
din urmă ajunseră, la acelaşi nivel cu ea, văzură clar că sub 
copaci ardeau torţe şi focuri, dar că astea se aflau la o 
distanţă bună de poteca lor. 

— S-ar părea că visurile mele se împlinesc, gâfâi Bombur, 
în urma lor. 

Voia să se repeadă în pădure, după lumini. Dar ceilalţi îşi 
amintiră ce le spuseseră atât vrăjitorul, cât şi Beorn. 

— La ce ne-ar servi ospăţul dacă nu ne-am mai întoarce vii 
de acolo? Spuse Thorin. 

— Dar fără ospăț tot nu mai rămânem multă vreme în 
viaţă, spuse Bombur, şi Bilbo îi dădu întru totul dreptate. 


Discutară multă vreme problema, întorcând-o pe faţă şi pe 
dos, până când în cele din urmă căzură de acord să trimită 
vreo două iscoade, să se furişeze pe lângă lumini şi să afle 
ce reprezintă. Dar, pe de altă parte nu au reuşit să se 
hotărască pe cine să trimită, nimeni nu părea nerăbdător să 
rişte să se piardă şi să nu-şi mai găsească niciodată 
prietenii. 

În cele din urmă, în pofida faptului că fuseseră preveniţi, 
foamea îi făcu să se hotărască, pentru că Bombur continua 
să le tot povestească despre toate lucrurile bune pe care le 
mâncase el în vis, la ospăţul din pădure; aşa că părăsiră cu 
toţii poteca şi se cufundară împreună în inima pădurii. 

După ce se furişară şi se târâră o bună bucată de drum, se 
uitară pe furiş din spatele trunchiurilor şi văzură un luminiş 
unde se tăiaseră mai mulţi arbori şi se nivelase pământul. În 
luminiş erau o grămadă de inşi, făpturi care arătau ca elfii, 
îmbrăcate toate în verde şi cafeniu şi aşezate într-un cerc 
mare pe butucii rotunzi ai copacilor tăiaţi, în mijlocul lor era 
un foc şi pe câţiva dintre copacii din jur erau fixate torţe; 
dar priveliştea care li se păru cea mai minunată era că toţi 
mâncau şi beau, şi râdeau cu poftă. 

Mirosul de carne friptă era atât de ademenitor, încât fără 
să mai aştepte să se consulte unul cu altul, se ridicară cu 
toţii şi se repeziră în mijlocul cercului, singurul lor gând 
fiind să ceară de mâncare. Dar nici n-apucă primul să 
păşească bine în poiană, că toate luminile se stinseră ca 
prin minune. Cineva lovi cu piciorul în foc, din care se 
ridicară scântei strălucitoare, ca nişte rachete. După care 
focul dispăru cu totul. Erau pierduţi într-un întuneric 
desăvârşit, fără urmă de lumină, şi nu reuşiră nici măcar să 
se găsească unul pe altul, în orice caz nu înainte să treacă 
multă vreme. După ce bâjbâiră înnebuniţi prin întuneric, 
împiedicându-se de buşteni, izbindu-se şi zdrelindu-se de 
copaci, strigând şi ţipând până când se trezi - probabil - 
toată pădurea pe o rază de câţiva kilometri în jur, reuşiră în 
cele din urmă să se strângă cu toţii într-un maldăr şi să se 


numere pe pipăite. Bineînţeles că între timp uitaseră cu 
desăvârşire în ce direcţie se afla poteca şi erau cu toţii 
pierduţi fără speranţă, în orice caz până dimineaţa. 

N-aveau încotro! Trebuiau să-şi petreacă noaptea acolo 
unde se aflau; nici măcar nu îndrăzniră să caute resturi de 
mâncare pe jos de teamă să nu se piardă din nou unul de 
altul. Dar abia apucaseră să se culce şi Bilbo tocmai 
începuse să simtă că-l cuprinde somnul, când Dori, pe care 
căzuseră sorții să stea primul de veghe, spuse, şoptind 
răspicat: 

— Luminile se aprind din nou, uite acolo, şi sunt mai multe 
ca oricând. 

Săriră în sus toţi deodată. Şi, într-adevăr, văzură zeci de 
lumini sclipitoare şi auziră cât se poate de clar vocile şi 
râsetele dinainte. Se apropiară pe furiş, unul după altul, 
fiecare atingând spatele celui din faţă. Când ajunseră 
aproape de ele, Thorin spuse: 

— De data asta nu vă mai repeziţi! Nimeni să nu se 
clintească din ascunzătoare până nu-i spun eu. Am să-l 
trimit întâi pe domnul Baggins singur, să vorbească cu ei. 
De el n-or să se sperie („Dar eu de ei?” se gândi Bilbo) şi, 
oricum, nădăjduiesc că nu-i vor face nici un rău. 

Când ajunseră la marginea cercului de lumini, îl împinseră 
brusc pe Bilbo din spate. Şi înainte să aibă timp să-şi vâre 
inelul în deget, se împiedică şi făcu un pas, gata să cadă 
drept în mijlocul vâlvătăilor focului şi torţelor. Dar totul se 
dovedi a fi în zadar. 

Luminile se stinseseră din nou şi se făcu întuneric beznă. 
Dacă le-a fost greu să se regăsească prima oară, de data 
asta le-a fost şi mai greu. Pe de altă parte, nu reuşiră cu nici 

un chip să-l găsească pe hobbit. De câte ori se numărau, 
ieşeau doar treisprezece la număr. Strigară şi-l chemară: 
„Domnule Baggins! Bilbo! Hobbit! Hobbit afurisit! Hei! Fir- 
ai al naibii, unde eşti?” Şi alte asemenea strigăte. Dar nu 
primiră nici un răspuns. 


Tocmai pierduseră orice speranţă, când Dori se împiedică 
de el, din pură întâmplare. Căzu, în întuneric, peste ceea ce 
i se păru a fi un buştean şi descoperi că era hobbitul; stătea 
ghemuit şi dormea dus. Au trebuit să-l scuture o grămadă 
ca să-l trezească, şi când se trezi, se arătă foarte mulţumit. 

— Visam aşa de frumos! Bombăni. Se făcea că mănânc un 
prânz nemaiauzit de bogat. 

— Doamne, Dumnezeule! I s-au dus minţile ca lui Bombur, 
spuseră. Nu ne vorbi despre vise. Ospăţurile din vis nu-s 
bune de nimic, nu le poţi împărţi cu noi. 

— Sunt, probabil, cele mai bune pe care le voi căpăta 
vreodată în locul ăsta păcătos, mormăi el, întinzându-se pe 
jos lângă pitici şi încercând să adoarmă din nou ca să-şi 
regăsească visul. 

Dar acelea nu fuseseră ultimele lumini din pădure. Mai 
târziu, când îmbătrâni noaptea, Kili, care stătea de veghe, 
veni şi îi trezi din nou pe toţi, spunând: 

— A apărut o adevărată vâlvătaie aici, aproape. Parcă s-au 
aprins deodată, ca prin minune, sute de torţe şi zeci de 
focuri. Ia ascultați cântecul şi harfele! 

După ce ascultară un timp, întinşi pe jos, îşi dădură seama 
că nu pot rezista dorinţei de a se apropia şi de a încerca 
încă o dată să obţină ajutor. Săriră, aşadar, iarăşi în 
picioare. De data asta rezultatul fu într-adevăr dezastruos. 
Petrecerea pe care o văzură era mai mare, mai grozavă ca 
cele dinainte; şi în capul unui şir lung de petrecăreţi stătea 
un rege al pădurilor, cu o coroană de frunze pe părul lui 
auriu. Regele ăsta semăna foarte tare cu figura pe care 
spusese Bombur că ar fi văzut-o în vis. Elfii îşi treceau nişte 
castroane din mână în mână, pe deasupra focurilor, cântau 
din harfă şi din gură. Părul lor lucios era împletit cu flori; la 
gulere şi la brâie aveau giuvaiere strălucitoare, cu pietre 
verzi şi albe, iar feţele şi cântecele lor erau pline de veselie. 
Cântau clar, puternic şi frumos. Şi drept în mijlocul 
ospăţului, apăru brusc Thorin. 


Se făcu o linişte totală, drept la jumătatea unui cuvânt. Şi 
se stinseră toate luminile. Flăcările săriră în sus, 
transformându-se în fum negru. Ochii piticilor se umplură 
de scrum şi de cenuşă. Şi pădurea se umplu din nou de 
vaietele şi strigătele lor. 

Bilbo se trezi alergând în cerc (sau, cel puţin, aşa i se 
păru) şi strigând: „Dori, Nori, Ori, Cin, Gloin, Fili, Kili, 
Bombur, Bifur, Bofur, Dwalin, Balin şi Thorin Scut-de- 
Stejar!” în timp ce nişte făpturi pe care nu le putea vedea 
sau simţi făceau şi ele la fel în jurul lui (strigând din când în 
când şi „Bilbo!”). Dar vaietele celorlalţi se depărtau din ce 
în ce, devenind tot mai slabe, cu toate că după un timpi se 
păru că se schimbaseră în ţipete şi strigăte de ajutor, la 
mare distanţă, în cele din urmă toate zgomotele se potoliră 
şi Bilbo rămase singur, într-o linişte şi o beznă desăvârşite. 

A fost una dintre clipele lui cele mai nenorocite. Curând 
însă ajunse la concluzia că nu serveşte la nimic să încerce 
să facă ceva înainte să apară ziua şi lumina şi că e inutil să 
bâjbâie încoace şi încolo, obosindu-se fără nici o speranţă că 
va putea mânca şi astfel se va putea întrema. Se aşeză deci 
sprijinindu-se cu spatele de un copac şi începu să se 
gândească, nu pentru ultima oară, la vizuina lui depărtată, 
cu cămările ei minunate. Era adânc cufundat în gânduri, 
visând şuncă, ochiuri şi pâine prăjită cu unt, când simţi că îl 
atinge ceva. Ceva care seamănă cu o sfoară groasă şi 
lipicioasă şi care se afla chiar lângă mâna lui stângă, iar 
când încercă să se mişte, descoperi că picioarele lui erau 
înfăşurate în aceleaşi sfori; încercă să se ridice şi căzu 
imediat la loc. 

Apoi păianjenul uriaş, care se grăbise să-l lege pe când 
moţăia, veni din spate şi se repezi asupra lui. Bilbo nu reuşi 
să vadă decât ochii făpturii, dar îi simţi picioarele păroase 
în timp ce se străduia să înfăşoare firele ei scârboase în 
jurul lui. 

Avusese mare noroc că se trezise la timp. O clipă mai 
târziu n-ar mai fi fost în stare să facă nimic. Acum însă se 


luptă cu disperare şi scăpă. A trebuit să respingă cu mâinile 
făptura care încerca să-l anihileze cu un fel de otravă, aşa 
cum fac păianjenii cu muştele. Deodată îşi aminti de sabie şi 
o scoase din teacă. Păianjenul sări înapoi şi Bilbo avu timp 
să taie firele şi să-şi elibereze picioarele. După asta se 
pregăti să atace. Fireşte că păianjenul nu ştia că există 
fiinţe care purtau asemenea ace la şold, că altfel ar fi fugit 
mai repede. Bilbo se repezi la el înainte să poată dispărea 
şi-l lovi cu sabia drept în ochi. Păianjenul, înnebunit de 
furie, începu să sară şi să danseze, şi să arunce cu 
picioarele în toate direcţiile, cu smucituri îngrozitoare, până 
când Bilbo îl ucisese cu o nouă lovitură de sabie. După asta 
căzu şi multă vreme nu-şi mai aminti de nimic. 

Când îşi reveni, lumina era slabă şi cenuşie, aşa cum e ziua 
în pădure. Păianjenul zăcea mort lângă el şi lama sabiei 
avea pete negre pe ea. Într-un fel, uciderea păianjenului 
uriaş, de unul singur, în întuneric, fără ajutorul vrăjitorului 
sau al piticilor, sau al altcuiva, însemna mare lucru pentru 
domnul Baggins. Şi, ştergându-şi sabia de iarbă şi punând-o 
înapoi în teacă, se simţi alt hobbit, mult mai aprig şi mai 
viteaz, cu toate că-i chiorâiau maţele de foame. 

— Am să-ţi dau un nume, îi spuse el sabiei, am să-ţi spun 
„Țeapa.” 

După asta începu să exploreze împrejurimile. Pădurea era 
sinistră şi tăcută; dar trebuia să-şi caute prietenii; asta în 
primul rând; şi nici nu puteau fi prea departe, dacă nu 
cumva îi prinseseră elfii (sau alte făpturi şi mai rele) şi-i 
făcuseră prizonieri. Bilbo simţi că e periculos să strige şi 
rămase multă vreme pe loc, întrebându-se în ce direcţie o fi 
drumul şi pe unde s-o ia mai întâi ca să-i caute. 

— Vai, de ce n-am ţinut minte sfatul lui Beorn şi al lui 
Gandalf, se văicări el. De ce belea am dat cu toţii! CU TOŢII! 
Ce bine ar fi să fim iar împreună: e cumplit să fii singur. 

În cele din urmă ghici, de bine de rău, direcţia din care 
veniseră strigătele de ajutor în timpul nopţii - şi spre 
norocul lui (se născuse cu o porţie bună de noroc) ghici mai 


mult sau mai puţin exact, după cum veţi vedea. Se hotărî, 
aşadar, s-o ia în direcţia aceea, strecurându-se cât se 
pricepu el mai bine. După cum v-am mai spus, hobbiţii se 
pot mişca fără zgomot, mai ales prin pădure. Şi, în plus, 
înainte de a o porni la drum, Bilbo îşi mai pusese şi inelul în 
deget. Aşa că păianjenii nici nu l-au văzut, nici nu l-au auzit 
că vine. 

Un timp îşi continuă drumul pe furiş, până când văzu un 
fel de umbră neagră şi deasă în faţa lui, neagră chiar şi 
pentru pădurea aceea; era ca o pată a nopţii care nu se 
risipea niciodată. Pe când se apropia, văzu că e vorba de 
pânze de păianjeni, una în spate, alta deasupra şi încâlcită 
cu încă una, şi deodată, aşezaţi pe crengile de deasupra lui, 
văzu păianjenii uriaşi şi fioroşi, şi, deşi avea inelul în deget, 
începu să tremure de spaimă să nu-l descopere. Stând după 
un copac, se uită multă vreme la un grup de păianjeni, apoi 
în tăcerea şi nemişcarea pădurii, îşi dădu seama că făpturile 
acelea dezgustătoare vorbeau între ele. Vocea lor era ca un 
fel de sâsâit şi scârţâit subţire, dar reuşi totuşi să înţeleagă 
multe dintre cuvintele pe care le rosteau. Vorbeau despre 
pitici. 

— A fost o luptă crâncenă, dar a meritat, spuse unul. Ce 
piei groase şi nesuferite au! Dar sunt sigur că trebuie să fie 
buni şi zemoşi. 

— Numai nu-i lăsa să stea prea mult, spuse al treilea. Nu 
sunt aşa de graşi cât ar trebui să fie. N-au mâncat prea bine 
în ultima vreme. 

— Uside-i, hai, sâsâi al patrulea, uside-i acum. Şi atârnă-i 
pe urmă. 

— Eu sunt sigur c-au şi murit, spuse primul. 

— Nici gând! Am văzut adineauri unul care se zbătea. 
Tocmai se trezise, ca să spun aşa, dintr-un somn mi-i-nunat. 
Vreţi să-l vedeţi? 

Şi zicând asta, unul dintre păianjenii graşi alergă pe o 
sfoară până ajunse la vreo zece legături atârnate în şir, de o 
cracă înaltă. Observându-i pentru prima oară bălăbănindu- 


se în umbră, Bilbo se îngrozi când văzu un picior de pitic 
prin capătul unora dintre legături sau ici-colo câte un vârf 
de nas, un pic de barbă sau de scufie. 

Păianjenul se duse la cea mai grasă dintre legături - 
„Trebuie să fie bietul Bombur”, îşi spuse Bilbo - şi ciupi tare 
nasul care ieşea din legătură. Se auzi un țipăt înăbuşit 
dinăuntru şi deodată din legătură ţâşni un deget de la 
picior, care-l lovi pe păianjen puternic şi direct. Bombur tot 
mai avea vlagă. Se auzi un zgomot ca o lovitură dată într-o 
minge de fotbal dezumflată şi păianjenul furios căzu de pe 
cracă, prinzându-se în ultima clipă cu propriul său fir. 

Ceilalţi râseră: 

— Ai avut dreptate, spuseră, carnea e vie şi loveşte. 

— Le pun eu capac la toţi, curând, sâsâi păianjenul cel 
furios, căţărându-se din nou pe cracă. 

Bilbo îşi dădu seama că venise vremea să facă ceva. Nu se 
putea căţăra până la lighioane şi n-avea cu ce să tragă în 
ele. Uitându-se în jur, văzu totuşi că în locul acela erau 
multe pietre care zăceau în ceea ce părea să fi fost un 
pârâu, dar care acum secase. Bilbo se pricepea destul de 
bine să ţintească cu pietre şi nu-i trebui mult până să 
găsească una frumoasă, netedă, în formă de ou, care să i se 
potrivească foarte bine în mână. Când era mic se antrena 
aruncând cu pietre spre o anume ţintă, până când toţi 
iepurii, toate veveriţele şi chiar păsările începuseră să 
dispară din calea lui cu iuţeala fulgerului ori de câte ori îl 
vedeau că se apleacă; chiar după ce crescuse, tot îşi mai 
petrecea o bună parte din timp trimițând săgeți într-o ţintă 
sau aruncând inele într-un ţăruş, împuşcând vergeaua, 
jucând popice sau bile, sau alte jocuri paşnice. Da, în afară 
de rotocoale de fum, ghicitori şi gătit, se mai pricepea încă 
la o grămadă de lucruri despre care n-am avut timp să vă 
spun. N-am nici acum. În timp ce hobbitul culegea pietre, 
păianjenul ajunsese la Bombur; câteva clipe mai târziu ar fi 
fost mort. Dar tocmai atunci Bilbo ţinti. Piatra izbi 


păianjenul cu putere în cap, făcându-l să cadă leşinat din 
copac, trosc! La pământ, cu picioarele încovrigate. 

Piatra următoare zbură vâjâind printr-o pânză mare de 
păianjen, muşcându-i firele, făcându-i vânt păianjenului 
care stătea în mijlocul ei şi - pac! 

— Ucigându-l. După asta s-a creat o mare panică în colonia 
de păianjeni, şi pot să vă asigur că un timp au uitat de pitici. 
Nu-l vedeau pe Bilbo, dar ghiceau din ce direcţie veneau 
pietrele. Aşa că se repeziră spre hobbit, iuți ca fulgerul, 
alergând, legănându-se, aruncându-şi firele lungi în toate 
direcţiile, până când aerul păru că se umple de frânghii 
fâlfâitoare. 

Dar Bilbo se furişă îndată în alt loc. Se gândea să încerce 
să atragă păianjenii, să-i facă să se depărteze tot mai mult 
de pitici; şi în acelaşi timp să-i facă să devină curioşi, 
nervoşi şi furioşi. Când ajunseră vreo cincizeci în locul unde 
se aflase el puţin mai devreme, mai aruncă nişte pietre în ei 
şi într-unii care se opriseră în urma lor; apoi, dansând 
printre copaci, începu să cânte un cântecel care să-i înfurie 
şi mai tare şi să-i facă pe toţi să-l urmeze, şi, în acelaşi timp, 
să-i facă pe pitici să-l audă. 

lată ce cânta: 

Un păianjen ţese-n pomu' înalt Gras, bătrân, nu poate să 
mă vadă, Ghem cu picioare, ghem cu picioare, Iu te faci că 
n-ai habar, Dar vrei, văd eu prea bine, Să-ţi cad şi eu în 
nadă. 

Blegulea, bătrânul, umflat peste măsură, Blegulea, 
bătrâne, tu chiar nu vrei să vii? 

Bătrâne pântecos, Ia vino puţin mai jos, Că sus n-ai să mă 
prinzi. 

Blegulea, zău să ştii! 

Planul nu era poate prea grozav, dar nu uitaţi că Bilbo a 
trebuit să-l născocească într-o clipă şi încă într-o clipă 
foarte grea. În orice caz, şi-a atins scopul. În timp ce cânta, 
continua să arunce cu pietre şi mai bătea şi tactul cu 
piciorul. Aproape toţi păianjenii care se aflau de faţă se 


luară după el. Unii căzură din copaci, alţii alergară de-a 
lungul crengilor, se legănară făcându-şi vânt de pe un copac 
pe altul sau aruncând fire noi peste spaţii întunecate. Se 
năpustiră în direcţia cântecului mult mai repede decât se 
aşteptase Bilbo. Erau îngrozitor de supăraţi. Nu era vorba 
numai de pietre; păianjenilor nu le-a plăcut niciodată să li 
se spună „Ghem cu picioare”, iar „Blegulea” e o insultă 
pentru oricine. 

Bilbo alergă spre alt loc, dar păianjenii alergară în 
grupuri, în diferite locuri din luminişul unde locuiau, şi 
ţeseau acum pânze ca să închidă toate spaţiile libere dintre 
trunchiurile de copaci. În câteva clipe hobbitul avea să se 
trezească prins între pânzele groase, sau cel puţin asta era 
intenţia păianjenilor. Stând acum în mijlocul insectelor care- 
| hăituiau şi tot ţeseau de zor, Bilbo îşi luă inima în dinţi şi 
începu un nou cântec: 

Grasul L.ob şi tontul Cob Mreje-au început să-ntindă; 

Sunt gustos, o ştiu prea bine, Dar n-au să mă prindă. 

Sunt aici, musca cea rea. 

Voi, plini de-osânză. 

Mult prea leneşi să mă prindeţi, În scârboasa pânză. 

Şi cu aceste cuvinte se întoarse şi descoperi că ultimul 
spaţiu dintre doi copaci înalţi fusese închis cu pânză - din 
fericire, nu una ţesută serios, ci doar şiruri mari de sfoară- 
de-păianjen de grosime dublă, întinse în grabă de la un 
trunchi la altul. Bilbo scoase sabia lui cea mică, ciopârţi 
firele şi se depărtă cântând. 

Păianjenii văzură sabia, cu toate că nu cred că şi-au dat 
seama ce e, şi într-o clipă toată ceata se năpusti alergând 
spre hobbit, pe pământ şi pe crengi, legănându-şi picioarele 
păroase şi apucând totul cu cleştii şi cu torcătoarele, în timp 
ce ochii li se bulbucaseră şi spumegau. Îl urmară prin 
pădure până când Bilbo ajunse la limita până unde 
îndrăznea să se încumete. Apoi, făcând chiar mai puţin 
zgomot decât un şoricel, se întoarse pe furiş de unde 
plecase. Ştia că timpul era preţios, că nu va trece mult şi 


păianjenii se vor întoarce la copacii unde îi atârnaseră pe 
pitici. Aşa că trebuia să-i salveze în mare grabă. Lucrul cel 
mai greu era să se caţere pe craca cea lungă de care 
atârnau legăturile. Nu cred că ar fi reuşit dacă unul dintre 
păianjeni n-ar fi lăsat, din fericire, să atârne un fir până jos; 
cu ajutorul acestui fir, cu toate că i se lipea de mână şi-l 
durea, Bilbo se urcă în copac unde dădu nas în nas cu un 
păianjen bătrân, cu o minte cam înceată şi cam gras la trup, 
care rămăsese să păzească prizonierii şi îi tot ciupise să 
vadă care era cel mai zemos şi mai bun de mâncat. Se 
gândise să înceapă ospăţul în lipsa celorlalţi, dar domnul 
Baggins era grăbit, şi înainte ca păianjenul să-şi dea seama 
ce se întâmplă, simţi o împunsătură şi se rostogoli mort de 
pe cracă. 

Lucrul următor pe care trebuia să-l facă Bilbo era să 
elibereze un pitic. Cum? Dacă tăia firul care-l ţinea 
spânzurat, nefericitul se prăbuşea, buf! La pământ, care se 
afla la mare distanţă. Înaintând cu smucituri pe cracă (ceea 
ce îi făcu pe bieţii pitici să danseze şi să se bălăbăne ca 
nişte fructe coapte), ajunse la prima legătură. 

„Fili sau Kili”, se gândi el după vârful unei scufii albastre 
care ieşea în partea de sus. „Probabil că Fili”, deduse după 
vârful unui nas lung care ieşea din pachetul de fire 
înfăşurate. Plecându-se peste el, reuşi să taie majoritatea 
firelor tari şi lipicioase, după care, bineînţeles, dând din 
mâini şi din picioare, Fili apăru în întregime. 

Mă tem că Bilbo începu să râdă când îl văzu mişcându-şi 
mâinile şi picioarele ţepene, în timp ce se balansa pe firul 
de păianjen ce-i trecea pe sub braţe, făcându-l să semene 
cu o jucărie caraghioasă care saltă pe sârmă. 

Până la urmă reuşi totuşi să-l ridice pe Fili pe cracă; după 
care Fili făcu tot ce-i stătu în putere să-l ajute pe hobbit, cu 
toate că era bolnav din pricina otravei de păianjen şi a 
faptului că stătuse atârnat aproape toată noaptea şi toată 
ziua dinainte acoperit de firele înfăşurate în jurul lui, prin 
care nu-i ieşea decât nasul cu care trebuia să respire. l-a 


trebuit o veşnicie să-şi poată scoate scârboşenia aceea din 
ochi şi din sprâncene, cât despre barbă, a trebuit s-o taie 
aproape pe toată. În orice caz, începură amândoi să ridice 
întâi un pitic, apoi altul sus pe cracă şi să-i elibereze, 
tăindu-le firele. Niciunul dintre pitici nu se afla într-o stare 
mai bună ca Fili, iar unii dintre ei se simțeau chiar mai rău. 
Unii aproape că n-avuseseră cum să respire (vedeţi, aşadar, 
că nasurile lungi sunt, uneori, folositoare), iar alţii se 
otrăviseră cumplit. 

Astfel îi scăpară pe Kili, Bifur, Bofur, Dori şi Nori. Bietul 
Bombur era istovit. Era cel mai gras şi fusese ciupit şi 
înghiontit fără încetare - aşa că se rostogoli pur şi simplu 
de pe cracă şi căzu, buf! Pe pământ, din fericire pe nişte 
frunze care se aflau acolo, rămânând întins pe jos. Când 
începură să se întoarcă păianjenii, mai răi ca niciodată, mai 
erau încă cinci pitici atârnaţi de capătul crengii. 

Bilbo se întoarse repede la celălalt capăt al crengii, 
aproape de trunchi, şi-i opri pe cei care încercau să se 
caţere sus. Îşi scosese inelul când îl salvase pe Fili şi uitase 
să-l pună la loc, aşa că începură toţi să bolborosească şi să 
sâsâie. 

— Acum te vedem, stârpitură păcătoasă! Las' că te 
mâncăm noi şi-ţi lăsăm oasele şi pielea atârnate de un 
copac! Îââââi! Are un ac, nu-iaşa? Lasă că tot îl prindem şi-l 
atârnăm cu capu-n jos, o zi sau două. 

În timp ce se întâmplau toate astea, ceilalţi pitici se 
munceau să elibereze restul prizonierilor, tăind firele cu 
cuțitul. Curând aveau să fie toţi liberi, deşi nu era clar ce 
avea să urmeze după asta - păianjenii îi prinseseră destul 
de uşor în noaptea din ajun, dar atunci îi luaseră prin 
surprindere şi pe întuneric. De data asta se anunţa o luptă 
crâncenă. 

Deodată Bilbo observă că mai mulţi păianjeni se 
strânseseră în jurul lui Bombur, care zăcea pe jos, şi îl 
legaseră din nou, târându-l acum după ei. Bilbo scoase un 
răcnet şi începu să ciopârţească păianjenii din faţa lui. 


Aceştia se retraseră iute, iar el se târi în patru labe şi căzu 
din copac drept în mijlocul celor de jos. Sabia lui mică era 
pentru ei un nou fel de înţepătură. Lovea fără milă în toate 
direcţiile! Lucea încântată parcă, în timp ce-i înjunghia. 
Ucise vreo jumătate de duzină înainte ca ceilalţi să se 
hotărască să se retragă şi să-l lase pe Bombur lui Bilbo. 

— Coborâţi! Coborâţi! Le strigă el piticilor care stăteau pe 
cracă. Nu mai staţi acolo sus, că vă acoperă cu plase! Vedea 
păianjeni care se îngrămădeau pe toţi copacii dimprejur, 
târându-se pe crengi deasupra piticilor. 

Piticii se rostogoliră, săriră sau căzură pe jos, toţi 
unsprezece grămadă, majoritatea neputincioşi, reuşind cu 
greu să se ţină pe picioare. Se strânseră, în sfârşit, toţi 
doisprezece, numărându-l şi pe bietul Bombur, care stătea 
sprijinit de o parte şi de alta de vărul lui, Bifur, şi de fratele 
lui, Bofur; Bilbo dansa în preajma lor, fluturând sabia, în 
timp ce sute de păianjeni furioşi se holbau la ei de peste tot, 
din jur şi de deasupra. Situaţia era destul de disperată. 

Atunci începu bătălia. Unii pitici aveau cuțite, alţii bețe şi 
toţi aveau la îndemână pietre, iar Bilbo avea pumnalul lui 
elfesc. Reuşiră să respingă păianjenii o dată şi încă o dată, 
şi chiar să ucidă mulţi dintre ei. Dar asta nu putea continua 
la nesfârşit. Bilbo era aproape mort de oboseală; doar patru 
dintre pitici erau în stare să se ţină pe picioare, şi nu mai 
era mult până când urmau să fie cu toţii doborâţi ca nişte 
muşte sleite. Păianjenii începuseră iarăşi să-şi ţeasă pânza 
în jurul lor, de la un copac la altul. 

Până la urmă Bilbo nu reuşi să găsească alt plan decât să 
le spună piticilor taina inelului. Nu-i prea convenea, dar n- 
avea încotro. 

— Eu o să dispar, spuse. Şi dacă pot, o să distrag atenţia 
păianjenilor. Voi trebuie să rămâneţi împreună şi s-o luaţi în 
direcţia opusă, înspre stânga. Cam pe acolo trebuie să 
mergeţi, ca să daţi de locul unde am văzut focurile elfilor 
ultima dată. 


A fost greu să-i facă să înţeleagă, pe de-o parte din pricină 
că erau ameţiţi şi pe de alta, din pricina strigătelor, 
pocniturilor de bâţ şi a pietrelor aruncate; dar după un 
timp Bilbo simţi că lucrurile nu mai pot suferi amânare - 
păianjenii strângeau cercul tot mai tare. Îşi puse brusc 
inelul şi, spre marea uimire a piticilor, dispăru. 

Puțin mai târziu, se auzi o voce spunând „Grasul Ghem cu 
picioare”, printre copaci, departe, în stânga. Asta îi nelinişti 
grozav pe păianjeni. Se opriră, şi unii o porniră în direcţia 
vocii. „Ghem cu picioare” îi făcu să se înfurie în aşa hal, 
încât îşi pierdură minţile. Apoi Balin, care înţelesese planul 
lui Bilbo mai bine decât ceilalţi, conduse atacul. 

Piticii, ghemuiţi unul într-altul, formând un mănunchi 
compact şi aruncând cu pietre ca o grindină, urmăriră 
păianjenii spre stânga şi sparseră cercul. Strigătele şi 
cântecul care se auzeau departe, în urma lor, se opriră 
brusc. 

Sperând cu disperare că Bilbo nu fusese prins, piticii îşi 
continuară drumul. Dar nu destul de repede. Erau bolnavi 
şi obosiţi, şi cu toate că mulţi dintre păianjeni se aflau 
destul de aproape în urma lor, nu puteau înainta decât 
şontâc-şontâc. Când şi când trebuiau să se întoarcă să lupte 
cu făpturile care-i ajungeau din urmă; câţiva păianjeni se şi 
urcaseră în copacii de deasupra lor şi aruncau fire lungi şi 
lipicioase înspre ei. 

Lucrurile se stricaseră iarăşi cam rău, când, deodată, 
Bilbo reapăru şi atacă păianjenii uluiţi, dintr-o parte. 

— Plecaţi, plecaţi, strigă el, că-i împung eu! 

Şi îi împunse. Se repezea înainte şi înapoi, ciopârţind fire 
de păianjen, tocându-le picioarele şi spintecându-le 
trupurile grase când se apropiau prea tare. Păianjenii se 
umflau de furie, bolboroseau şi spumegau, şi sâsâiau 
blesteme fioroase. „[eapa” îi speriase de moarte şi acum, 
când apăruse din nou, nu îndrăzneau să se apropie decât 
până la un punct. Aşa că, oricât ar fi blestemat-o, prada lor 
se depărta încet, dar sigur. A fost îngrozitor, lucrurile au 


părut să dureze la nesfârşit. Dar în cele din urmă, tocmai 
când Bilbo simţea că nu mai poate ridica mâna nici pentru o 
singură lovitură, păianjenii renunţară să-i mai urmărească 
şi se întoarseră, dezamăgiţi, în colonia lor cea neagră. 
Piticii văzură atunci că ajunseseră la marginea unui cerc 
unde arseseră focurile elfilor. Dar nu-şi dădeau seama dacă 
era vorba de vreunul dintre focurile pe care le văzuseră în 
noaptea din ajun. Totuşi, părea că peste locurile acelea 
pluteşte un fel de vrajă. Avea altă culoare care nu le plăcea 
deloc păianjenilor. Oricum, lumina era aici mai verde şi 
ramurile mai puţin groase şi amenințătoare, aşa că avură 
norocul să se poată odihni, să-şi poată trage sufletul. 
Zăcură o vreme, suflând şi gâfâind. Dar nu trecu totuşi 
prea mult şi începură să pună întrebări. Îi cerură lui Bilbo 
să le explice în cele mai mici amănunte cum se făcea 
nevăzut, iar Inelul pe care-l găsise îi interesă atât de tare, 
încât un timp uitară de propriile lor necazuri. Balin, mai cu 
seamă, insistă să i se spună de mai multe ori povestea cu 
Gollum, cu ghicitorile şi tot restul, şi unde, şi cum găsise 
Inelul. După un timp însă lumina începu să scadă şi atunci 
întrebările se schimbară: unde se aflau, unde era cărarea, 
unde puteau găsi ceva de mâncare şi ce trebuiau să facă în 
continuare? Repetau aceste întrebări întruna şi păreau că 
aşteaptă ca micul Bilbo să le dea răspunsul. De unde se 
vede că îşi schimbaseră cu totul părerea despre domnul 
Baggins şi începuseră să-l respecte cum se cuvine (şi aşa 
cum le spusese şi Gandalf c-o să se întâmple). Într-adevăr, 
nu mai bombăneau, ci erau convinşi că hobbitul va găsi un 
plan minunat care să-i ajute. Ştiau prea bine că, dacă n-ar fi 
fost hobbitul, ar fi murit deja cu toţii. Îi mulţumiră, deci, de 
mai multe ori. Unii se ridicară chiar şi se plecară până la 
pământ, cu toate că efortul îi făcu să pice în nas şi nu mai 
reuşiră multă vreme să se pună la loc pe picioare. Adevărul 
despre dispariţia lui Bilbo nu scăzu cu nimic părerea lor 
bună despre el; căci văzuseră că are totuşi minte şi noroc, 
şi un inel fermecat - toate trei bunuri foarte folositoare; de 


fapt, l-au lăudat într-aşa hal, încât Bilbo începu să simtă că, 
la urma urmei, are în el ceva de aventurier curajos, cu toate 
că ar fi fost mult mai curajos dacă ar fi avut parte şi de ceva 
mâncare. 

Dar n-avea nimic, absolut nimic; şi niciunul dintre ei nu 
era în stare să se ducă să caute ceva sau să găsească 
drumul pierdut. Drumul pierdut! În mintea obosită a lui 
Bilbo drumul devenise o idee fixă. Stătea şi se uita în faţa 
lui, la copacii care nu se mai terminau, şi după un timp se 
cufundară din nou, cu toţii, în tăcere. Toţi, în afară de Balin. 
Multă vreme după ce toţi ceilalţi tăcuseră şi închiseseră 
ochii să doarmă, continuă să mormăie şi să râdă pe 
înfundate: 

— Gollum! Să fiu al naibii! Deci aşa ai reuşit să te furişezi 
pe lângă mine! Acuma ştiu! Te-ai strecurat încet pe lângă 
mine, nu-i aşa, domnule Baggins? Ah, şi nasturii împrăştiaţi 
în pragul uşii! Bunul şi drăguţul Bilbo, Bilbo, Bilbo - bo-bo- 
bo”. După care adormi. Şi multă vreme a domnit o linişte 
deplină. 

Deodată Dwalin deschise un ochi şi se uită în jur: 

— Unde e Thorin? Întrebă. 

Şocul a fost îngrozitor, într-adevăr, erau numai 
treisprezece - doisprezece pitici şi un hobbit. Da. Unde era 
Thorin? Se întrebară ce lucru nefast i s-o fi întâmplat, ce 
vrajă sau ce monştri întunecaţi dăduseră peste el. Şi cum 
zăceau aşa pierduţi în pădure, se cutremurară. După care 
se cufundară unul după altul într-un somn agitat, plin de 
vise înfricoşătoare, în timp ce seara se transforma în noapte 
neagră; şi deocamdată trebuie să-i lăsăm acolo, prea 
bolnavi şi obosiţi să stabilească gărzi sau să stea cu rândul 
de veghe. 

Thorin fusese prins mult mai repede decât ei. Vă amintiţi 
că Bilbo adormise buştean când păşise în cercul de lumină? 
Apoi, fusese rândul lui Thorin să păşească în mijlocul 
cercului şi, când se stinseseră luminile, căzuse ca o piatră 
fermecată. 'Tot zgomotul pe care-l făcuseră piticii pierduţi în 


noapte, ţipetele pe care le scoseseră când îi prinseseră 
păianjenii şi îi legaseră, şi tot zgomotul bătăliei de a doua zi 
trecuseră peste el, fără să le audă. După care veniseră Elfii 
Pădureni, îl legaseră şi-l luaseră de acolo. 

Făpturile pe care le văzuseră petrecând erau, fireşte, Elfii 
Pădureni. Ei nu sunt fiinţe rele. Dar au un păcat: nu au 
încredere în străini. Şi cu toate că pe atunci vrăjile lor 
aveau mare putere, erau foarte circumspecţi. Se deosebeau 
de Eldari, de Elfii Apuseni - erau mai periculoşi şi mai puţin 
înţelepţi. Căci cei mai mulţi (împreună cu neamurile lor 
răspândite pe dealuri şi pe munţi, se trăgeau din triburi 
vechi care nu se duceau niciodată în ţara Elfilor Apuseni. 
Elfii Luminii, Adâncurilor şi Mărilor se duceau acolo şi 
trăiau ani şi ani şi se făceau mai buni, şi mai înţelepţi, şi mai 
învăţaţi, şi descopereau vrăji noi şi o nouă artă a 
îndemânării, făcând lucruri frumoase şi uimitoare, înainte 
ca unii dintre ei să se întoarcă în Pământul de Mijloc. Elfii 
Pădureni se simțeau atraşi de amurgul Soarelui şi al Lunii 
noastre; dar cel mai mult le plăceau stelele; şi hoinăreau în 
pădurile întinse care creşteau înalte, în ţinuturi care acuma 
nu mai sunt. Locuiau de cele mai multe ori la marginea 
codrului, de unde fugeau uneori ca să vâneze sau să 
călărească şi să alerge pe câmpiile deschise la lumina lunii 
sau a stelelor. Dar după venirea Oamenilor, au început să 
iubească din ce în ce mai mult amurgul şi umbrele. Cu toate 
astea erau şi rămâneau elfi, şi asta înseamnă „făpturi cu 
suflet bun”. 

Într-o grotă uriaşă, câţiva kilometri de la marginea 
Codrului Întunecat, în partea dinspre răsărit, trăia pe 
vremea aceea regele lor cel mai mare. În faţa porţilor 
uriaşe de granit era un râu care venea din înălțimile pădurii 
şi continua apoi să curgă, intrând în mlaştinile de la 
picioarele platourilor înalte şi împădurite. Această grotă 
uriaşă, din care porneau nenumărate peşteri mai mici de 
fiecare parte, continua, cotind, departe, sub pământ, şi avea 
multe galerii şi săli spaţioase; dar era mai luminoasă şi mai 


sănătoasă decât locuinţele gnomilor, şi mai puţin adâncă şi 
periculoasă. De fapt, supuşii regelui vânau şi trăiau mai 
mult afară, în pădure, şi aveau case sau colibe pe pământ şi 
pe crengile copacilor. Copacii care le plăceau cel mai mult 
erau fagii. Grota era palatul regelui, seiful unde îşi păstra 
avuţia şi fortăreaţa în care se retrăgeau supuşii lui când 
voiau să se apere de duşmani. 

Peştera mai servea şi drept temniţă pentru prizonieri. Aşa 
că acolo l-au târât pe Thorin - fără prea multă blândeţe, 
căci nu prea iubeau piticii şi-şi închipuiau că e un duşman. 
Pe vremuri se războiseră cu unii dintre piticii pe care-i 
acuzaseră că le furaseră comoara. Ar fi însă drept să 
spunem că piticii susțineau, dimpotrivă, că luaseră ce li se 
cuvenea, pentru că se învoiseră cu Regele Elfilor să-i 
lucreze aurul şi argintul. După ce lucraseră, regele 
refuzase să le mai plătească. De fapt, marea slăbiciune a 
Regelui Elfilor erau lucrurile de preţ, mai ales argintul şi 
nestematele albe; şi cu toate că avea un tezaur destul de 
mare, voia mereu mai mult, fiindcă nu era încă atât de 
bogat ca alţi suverani ai elfilor, de pe vremuri. Supuşii lui nu 
scoteau din pământ şi nu prelucrau metalele sau 
nestematele, şi nici nu se prea sinchiseau de negoţ sau de 
agricultură. Asta o ştia orice pitic, deşi familia lui Thorin n- 
avusese nici o legătură cu vechea ceartă de care v-am 
pomenit. Aşa că Thorin s-a supărat din cauza felului în care 
s-au purtat cu el după ce şi-a retras vraja şi el şi-a venit în 
fire; şi s-a hotărât să nu scoată nici o vorbă despre aur sau 
despre giuvaiere. 

Când îl aduseră în faţa regelui, acesta îl privi pe Thorin cu 
severitate şi îi puse o grămadă de întrebări. Dar Thorin nu 
spunea nimic altceva decât că moare de foame. 

— De ce aţi încercat de trei ori, dumneata şi oamenii 
dumitale, să-mi atacați supuşii în timp ce petreceau? 
Întrebă regele. 

— Nu i-am atacat, răspunse Thorin. Ne-am dus să cerşim, 
fiindcă muream de foame. 


— Unde sunt prietenii dumitale acum şi ce fac? 

— Nu ştiu, dar cred că rabdă de foame în pădure. 

— Ce făceaţi în pădure? 

— Căutam mâncare şi băutură, că eram sleiţi de foame. 

— Dar, de fapt, de ce aţi venit în pădure? Întrebă regele, 
supărat. 

Thorin închise gura şi refuză să mai vorbească. 

— Foarte bine, spuse regele. Luaţi-l de aici şi puneţi-l la loc 
sigur, până se hotărăşte să spună adevărul, chiar dacă o fi 
să aşteptăm şi o sută de ani. 

Elfii îl prinseră atunci în chingi şi îl închiseră într-una din 
peşterile lor cele mai ascunse, în dosul unor uşi solide de 
lemn, şi-l lăsară acolo. Îi dădură mâncare şi băutură şi chiar 
dacă mâncarea nu era foarte gustoasă, oricum, era din 
belşug; căci elfii nu sunt gnomi şi au o educaţie destul de 
aleasă chiar când e vorba de cei mai mari duşmani ai lor, pe 
care i-au luat prizonieri. Păianjenii uriaşi erau singurele 
făpturi faţă de care nu aveau milă şi pe care nu le cruţau. 

Bietul 'Thorin zăcea deci acolo, în temniţa regelui, şi după 
ce mai trecu un timp în care se simţi plin de recunoştinţă 
pentru pâinea şi carnea, şi apa pe care i-o dădeau, începu 
să se întrebe ce deveniseră nefericiţii lui prieteni. Nu trecu 
mult şi descoperi; dar asta ţine de capitolul următor şi de 
începutul unei alte aventuri, în care hobbitul şi-a dovedit 
din nou utilitatea. 

CAPITOLUL. 9 

BUTOAIELE SALVATOARE. 

A doua zi după bătălia cu păianjenii, Bilbo şi piticii făcură 
un ultim efort disperat să găsească o soluţie înainte de a 
muri de foame sau de sete. Se ridicară şi o porniră 
clătinându-se pe picioare, în direcţia în care opt din 
treisprezece, câţi erau, ghiciră că s-ar afla poteca, dar nu 
apucară niciodată să descopere dacă e aşa. Puţina lumină 
care era în pădure începuse iarăşi să scadă, topindu-se în 
întunericul nopţii, când deodată în jurul lor ţâşni lumina mai 
multor torţe, de parcă ar fi fost sute de stele roşii. Elfii 


Pădureni apărură cu arcuri şi săgeți şi le strigară piticilor 
să se oprească. De luptă nu putea fi vorba. Chiar dacă piticii 
n-ar fi ajuns în starea în care erau, încât să se bucure că 
sunt prinşi, cuţitele lor mici, singurele arme pe care le 
aveau, nu le-ar fi fost de nici un folos împotriva săgeţilor cu 
care elfii puteau lovi chiar şi un ochi de pasăre în întuneric. 
Aşa că au încremenit pe loc, s-au aşezat pe jos şi au aşteptat 
- toţi în afară de Bilbo care şi-a vârăât iute inelul în deget şi 
s-a dat, pe furiş, la o parte. Iată de ce, când elfii i-au legat 
pe pitici într-un şir lung, unul în spatele celuilalt, şi i-au 
numărat, n-au găsit sau, mai bine zis, nu l-au numărat 
niciodată pe hobbit. 

Şi nici nu l-au auzit sau l-au simţit cum urmărea, de la 
distanţă, lumina făcliilor când îşi duceau prizonierii spre 
inima pădurii. Piticii erau cu toţii legaţi la ochi, dar, oricum, 
n-avea mare importanţă căci până şi Bilbo, care-şi putea 
folosi ochii, tot nu vedea unde îi duceau, şi, în orice caz, nici 
el, nici ceilalţi nu ştiau locul unde plecaseră. Bilbo făcu 
toate eforturile să se ţină după torţe, căci ielele îi sileau pe 
pitici să meargă cât mai repede, deşi erau bolnavi şi obosiţi. 
Regele le dăduse poruncă să se grăbească. Deodată torţele 
se opriră şi hobbitul abia avu timp să le ajungă din urmă, 
înainte să înceapă trecerea peste pod. Era podul peste râu, 
care ducea până la porţile regelui. Sub pod apa întunecată 
curgea iute şi cu forţă. La celălalt capăt erau porţile unei 
peşteri uriaşe, care pătrundea în coasta unei văi molcome, 
acoperite de arbori. Acolo, fagii înalţi coborau chiar până la 
malul râului, muindu-şi rădăcinile în apă. 

EIfii îşi împinseră prizonierii peste acel pod, dar Bilbo, 
care venea în urma lor, şovăi. Nu-i plăcea deloc cum arăta 
gura peşterii şi nu se hotări să-şi urmeze prietenii decât în 
ultima clipă, când se repezi după ultimii elfi, înainte ca 
marile porţi ale regelui să se închidă cu zgomot. 

Înăuntru galeriile erau luminate de flăcările roşii ale 
torţelor, şi elfii care făceau de gardă cântau înaintând prin 
galeriile cotite şi încrucişate, în care răsuna ecoul. Nu 


semănau cu cele din fortărețele gnomilor pentru că erau 
mai mici, coborau mai puţin adânc sub pământ, iar aerul 
care le umplea era mai curat. Într-o sală mare, cu stâlpi 
ciopliţi din piatră vie, pe un tron de lemn sculptat, stătea 
Regele Elfilor. Pe cap avea o coroană de boabe şi frunze 
roşii, căci venise iarăşi toamna. Primăvara purta coroană 
din flori de pădure. În mână ţinea un toiag de stejar, 
sculptat. 

Prizonierii fură aduşi în faţa lui şi, cu toate că se uita crunt 
la ei, le spuse oamenilor lui să-i dezlege, căci erau sleiţi de 
puteri şi în zdrenţe. 

— De altfel, aici nu-i nevoie să stea legaţi, spuse. Nimeni 
din cei aduşi aici nu mai poate scăpa prin porţile mele 
fermecate. 

Îi întrebă îndelung şi în amănunţime ce fac, unde vor să se 
ducă, de unde vin, dar nu reuşi să scoată de la ei mult mai 
mult decât de la Thorin. Erau morocănoşi şi supăraţi şi nici 
măcar nu se străduiau să pară politicoşi. 

— Ce-am făcut, Măria-ta? Întrebă Balin, care era cel mai 
bătrân dintre cei rămaşi. E oare o crimă să te rătăceşti în 
pădure, să-ţi fie foame şi sete, să fii prins în ghearele 
păianjenilor? De ce vă înfurie atât de tare uciderea lor? 
Sunt animalele dumneavoastră de casă, favorite? 

Întrebarea îl înfurie, fireşte, pe rege, mai rău ca niciodată 
făcându-l să răspundă: 

— E o crimă să umbli prin împărăţia mea fără aprobarea 
mea. Uitaţi că vă aflaţi în regatul meu şi că aţi folosit 
drumul făcut de oamenii mei? N-aţi tulburat voi de trei ori 
liniştea oamenilor mei în pădure, nu i-aţi supărat, n-aţi 
stârnit voi păianjenii cu zarva şi strigătele voastre? După 
toate necazurile pe care mi le-aţi pricinuit, am şi eu dreptul 
să ştiu ce vă aduce pe aici şi, dacă nu vreţi să-mi spuneţi 
acum, vă ţin pe toţi închişi până vă vine mintea la cap şi 
învăţaţi să vă purtaţi. 

Porunci ca fiecare pitic să fie pus într-altă celulă, să i se 
dea de mâncare şi de băut, dar să nu li se dea voie să iasă 


din mica lor închisoare până când nu se hotărăşte măcar 
unul dintre ei să-i spună tot ce voia el să ştie. Dar nu le-a 
spus că Thorin era şi el prizonierul lui. Asta a descoperit-o 
Bilbo. 

Bietul domn Baggins! Multă şi istovitoare vreme a trebuit 
să trăiască în locul acela, complet singur, ascunzându-se tot 
timpul, neîndrăznind să-şi scoată niciodată Inelul, abia 
îndrăznind să doarmă, chiar şi ghemuit în cele mai ascunse 
şi îndepărtate unghere, pe care reuşise să le găsească. Ca 
să facă şi el ceva, îşi luă obiceiul să se plimbe prin palatul 
Regelui Elfilor. Intrările erau închise cu porţi fermecate, 
dar uneori, dacă se grăbea, reuşea totuşi să iasă. Grupuri 
de Elfi Pădureni, conduşi uneori de rege, plecau când şi 
când la vânătoare sau după alte treburi, prin pădurile 
dinspre soare-răsare. Şi atunci, dacă Bilbo se mişca destul 
de repede, reuşea să iasă strecurându-se în urma lor, cu 
toate că asta era periculos. De mai multe ori a fost cât pe- 
aci să fie prins între uşile care s-au închis brusc după ce au 
trecut ultimii elfi; dar nu îndrăznea să se apropie prea mult 
din cauza umbrei lui, oricât ar fi fost de inconsistentă şi de 
nesigură în lumina torţei, sau de teamă să nu se ciocnească 
cineva de el şi să-l descopere. Şi pe urmă, chiar când ieşea, 
ceea ce nu se întâmpla prea des, tot nu-i servea la nimic. 
Nu voia să-i părăsească pe pitici şi, de fapt, nici nu ştia unde 
Dumnezeu să se ducă fără ei. Nu reuşea să ţină pasul cu 
elfii-vânători chiar tot timpul cât umblau pe afară, aşa că nu 
descoperi niciodată drumurile care l-ar fi scos din pădure; 
nu făcea decât să rătăcească disperat, îngrozit să nu se 
piardă, până când i se ivea iar ocazia să se întoarcă. Când 
ieşea la aer i se mai făcea şi foame, căci nu ştia să vâneze - 
în timp ce în peşteri reuşea, de bine de rău, să trăiască 
furând mâncare din cămară sau de pe masă, când nu era 
nimeni prin preajmă. 

„Sunt ca un spărgător care, o dată ce-a intrat, nu mai 
poate pleca şi trebuie să continue să prade în chip jalnic 
aceeaşi casă, zi de zi, îşi spunea. Aici e partea cea mai tristă 


şi plicticoasă din toată aventura asta nenorocită, obositoare 
şi penibilă. Aş da orice să fiu din nou în vizuina mea, lângă 
un foc bun, la lumina lămpii!” Şi ar mai fi vrut uneori să-i 
poată trimite vrăjitorului un mesaj în care să-i ceară ajutor, 
dar asta era, fireşte, imposibil; îşi dădu foarte repede 
seama că, dacă era ceva de făcut, trebuia s-o facă el, 
domnul Baggins, singur şi fără ajutor. 

În cele din urmă, după o săptămână sau două de viaţă 
trăită în ascuns, pândind şi urmărind gărzile, profitând de 
orice ocazie, reuşi să afle unde era ţinut fiecare pitic în 
parte. Descoperi toate cele douăsprezece celule în care se 
aflau, în diferite părţi ale palatului, şi după un timp reuşi să 
se orienteze foarte bine. Şi mare-i fu mirarea, trăgând într- 
o zi cu urechea în timp ce stăteau nişte paznici de vorbă, să 
afle că mai era un pitic închis, într-un loc deosebit de tainic 
şi de întunecos. Ghici, bineînţeles, într-o clipă că trebuie să 
fie vorba de Thorin; şi după un timp descoperi că aşa şi era. 
În cele din urmă, reuşi cu mare greutate să găsească locul, 
când nu era nimeni prin jur, şi să schimbe două-trei vorbe 
cu căpetenia piticilor. 

Thorin era prea amărât ca să mai fie furios de necazurile 
lui şi începuse chiar să se gândească să-i spună regelui totul 
despre comoară şi despre căutările lor (ceea ce dovedea cât 
de mult îi scăzuse moralul), când auzi vocişoara lui Bilbo 
prin gaura cheii. După o clipă însă îşi dădu seama că nu se 
poate înşela, se apropie de uşă şi avu o lungă convorbire în 
şoaptă cu Bilbo, care stătea de partea cealaltă. 

Şi astfel Bilbo reuşi să ducă în taină mesajul lui Thorin 
fiecăruia dintre ceilalţi pitici întemnițați, spunându-le că 
Thorin, căpetenia lor, se află aproape de ei şi că niciunul nu 
trebuie să dezvăluie misiunea lui regelui, sau în orice caz 
nu înainte să le dea Thorin semnalul. Căci lui Thorin îi 
venise inima la loc, auzind cum îşi salvase hobbitul tovarăşii 
de păianjeni, şi era din nou hotărât să nu se răscumpere 
prin făgăduieli făcute regelui, că i-ar da o parte din 
comoară, decât atunci când nu va mai fi altă speranţă de 


scăpare; decât atunci când extraordinarul domn Baggins 
cel Nevăzut (despre care începuse, într-adevăr, să aibă o 
părere foarte bună) nu va mai reuşi să găsească nici o 
soluţie ingenioasă. 

Primind mesajul, ceilalţi pitici au fost cu totul de acord. S- 
au gândit cu toţii că partea lor din comoară (căci o socoteau 
a lor, cu toate că se aflau acum într-o situaţie critică şi 
dragonul era încă în viaţă) va suferi serios dacă Elfii 
Pădureni vor avea pretenţia la o parte din ea; în plus, aveau 
toată încrederea în Bilbo. Căci, vedeţi, se întâmpla tocmai 
ce spusese Gandalf. Poate că ăsta era unul din motivele 
pentru care plecase şi îi lăsase singuri. 

Dar Bilbo nu împărtăşea nici pe departe speranţele lor. 
Nu-i plăcea să depindă toţi de el şi tare ar fi vrut să-l aibă 
pe vrăjitor pe aproape. În zadar; probabil că îi despărţea de 
el toată întinderea misterioasă a Codrului Întunecat. Se 
gândi şi se tot gândi, până aproape să-i crape capul, dar nu- 
i veni nici o idee strălucită. Un inel fermecat era un lucru 
foarte bun, dar nu servea la mare lucru când ei erau 
paisprezece. Dar, după cum aţi ghicit, probabil, până la 
urmă tot a reuşit să-şi salveze prietenii, şi iată cum s-a 
întâmplat. 

Într-o zi, pe când tot adulmeca şi se plimba încoace şi 
încolo, Bilbo descoperi ceva foarte interesant: porţile cele 
mari nu erau singura intrare spre peşteri. Exista un pârâu 
care curgea pe sub o parte din zona cea mai joasă a 
palatului şi se unea cu Râul Pădurii mai departe, spre 
răsărit, dincolo de dealul abrupt unde se afla deschizătura 
principală; în locul unde pârâul subteran ieşea din coasta 
dealului se afla un zăgaz. Tavanul de stâncă cobora acolo 
până aproape de suprafaţa apei, unde se putea lăsa un 
zăgaz drept în albia râului, ca sa împiedice pe oricine ar fi 
vrut să intre sau să iasă pe acolo. Dar era adesea deschis, 
căci pe acolo treceau multe mărfuri, fie că intrau, fie că 
ieşeau. Dacă ar fi intrat cineva pe acolo, s-ar fi trezit într-un 
tunel negru şi accidentat, care pătrundea adânc în inima 


dealului; era totuşi un loc unde tunelul trecea pe sub 
peşteri şi unde tavanul fusese tăiat şi acoperit cu 
chepenguri mari din lemn de stejar, care se deschideau, în 
sus, spre beciurile regelui. În beciuri se aflau butoaie, 
butoaie şi iar butoaie; căci Elfilor Pădureni şi mai ales 
regelui lor le plăcea foarte mult vinul, deşi prin părţile 
acelea nu creştea viţa de vie. Vinul şi celelalte bunuri erau 
aduse de la rudele lor dinspre miazăzi, sau de la viile 
oamenilor de pe meleaguri îndepărtate. 

Stând ascuns în spatele unui poloboc dintre cele mai mari, 
Bilbo descoperi chepengurile şi la ce foloseau, şi stând la 
pândă şi ascultând ce spuneau servitorii regelui, află cum 
se aduceau vinurile şi alte bunuri, pe apă sau pe uscat, de la 
Lacul cel Lung. 

După câte se părea, acolo continua să existe un oraş 
înfloritor al oamenilor, construit pe poduri şi pătrunzând 
departe în apă, ca un mijloc de apărare împotriva 
duşmanilor de tot felul şi mai ales împotriva dragonului de 
pe Munte. Din Oraşul Lacului, butoaiele plecau pe Râul 
Pădurii. De multe ori erau doar prinse unul de altul ca nişte 
plute mari, şi împinse cu prăjina sau cu vâslele în sus, pe 
apă; alteori erau încărcate pe vase. 

După ce le goleau, elfii luau butoaiele şi le aruncau prin 
trape, apoi deschideau zăgazul şi butoaiele ieşeau plutind şi 
legănându-se pe apă, până când curentul le ducea într-un 
loc, departe de râu, la vale, unde malul ieşea afară, aproape 
de marginea cea mai răsăriteană a Codrului Întunecat. 
Acolo erau culese, legate şi aduse înapoi, pe apă, în Oraşul 
Lacului, care se afla în apropiere de punctul în care Râul 
Pădurii se vărsa în Lacul cel Lung. 

Un timp Bilbo stătu şi se gândi la zăgaz, întrebându-se 
cum l-ar putea folosi ca să-şi scape prietenii şi, în cele din 
urmă, ajunse să conceapă un plan disperat. 

Prizonierilor li se adusese masa de seară. Gărzile se 
depărtau tropăind pe culoare, luând torţele cu ei şi lăsând 


totul în întuneric, în urma lor. Apoi Bilbo îl auzi pe chelarul 
regelui spunându-i căpitanului gărzilor „noapte bună”. 

— Hai cu mine, spuse, să-ţi dau să bei puţin din vinul ăla 
nou pe care l-am primit acum, de curând. Astă-seară am 
mult de tras, că trebuie să scot butoaiele goale din beciuri, 
aşa că un păhărel te ajută să munceşti mai bine. 

— Bine, spuse râzând şeful gărzilor, am să gust şi eu un 
pahar, să văd dacă vinu-i vrednic de masa regelui. Astă- 
seară e un ospăț şi nu se cade să servim vin prost. 

Auzind acestea, Bilbo începu să tremure de emoție, căci 
văzu că norocul e de partea lui şi că are imediat ocazia să-şi 
încerce planul lui disperat. Îi urmă pe cei doi până când 
intrară într-un beci mic şi se aşezară la o masă pe care se 
aflau două carafe mari şi pântecoase. Nu trecu mult şi 
începură să bea şi să râdă cu poftă. Şi atunci Bilbo avu un 
noroc cu totul neobişnuit. Elfii Pădureni nu se ameţesc 
decât cu vin extrem de tare, dar, după cât se părea, vinul 
ăsta era din recolta îmbătătoare a marilor grădini din 
Dorwinion şi nu era destinat soldaţilor sau servitorilor, ci 
doar ospăţului regelui; şi trebuia servit în cupe mici, nu în 
carafe mari şi pântecoase ca ale chelarului. 

Puțin timp după aceea, şeful gărzilor începu să moţăie, 
apoi puse capul pe masă şi căzu într-un somn adânc. 
Chelarul continuă un timp să vorbească şi să râdă de unul 
singur, fără să dea vreun semn că văzuse ce s-a întâmplat, 
dar puţin mai târziu începu să picotească şi el - îi căzu 
capul pe masă şi adormi sforăind lângă prietenul lui. Atunci 
hobbitul intră pe furiş în beci. Câteva clipe mai târziu şeful 
gărzilor nu mai avea chei, iar Bilbo alerga cât putea de 
repede pe culoare, spre celule. Legătura mare de cheii se 
părea foarte grea pentru braţele lui şi, cu toate că purta 
inelul, simţi de mai multe ori că i se taie picioarele de frică, 
pentru că nu putea să împiedice cheile să zornăie destul de 
tare din când în când. Şi asta îl făcea să tremure din cap 
până-n picioare. 


Întâi descuie uşa lui Balin, apoi, imediat după ce ieşi piticul 
de acolo, o încuie cu grijă la loc. După cum vă închipuiţi, 
Balin rămase foarte uimit; dar oricât ar fi fost de fericit să 
iasă din cămăruţa lui de piatră atât de plictisitoare, voia 
totuşi să se oprească şi să pună întrebări, să ştie ce voia să 
facă Bilbo şi multe altele. 

— N-avem timp acum, spuse hobbitul, urmează-mă şi-ai să 
vezi! Trebuie să rămânem cu toţii împreună, să nu riscăm 
să ne pierdem unul de altul. Ori scăpăm toţi, ori niciunul, şi 
asta e ultima noastră şansă. Dacă se află asta, Dumnezeu 
ştie unde vă mai pune regele, cu lanţuri la mâini şi probabil 
şi la picioare. Fii băiat bun şi nu mai discuta. 

După care se duse din uşă în uşă, până când numărul celor 
care-l urmau ajunse la doisprezece - niciunul dintre ei 
nefiind prea sprinten, din cauza întunericului şi a faptului 
că fuseseră prea mult timp închişi. Inima lui Bilbo bătea să 
se rupă ori de câte ori se loveau unul de altul sau mormăiau 
şi şuşoteau pe întuneric. „Naiba s-o ia de afacere 
piticească”, îşi spunea Bilbo în sinea lui. Dar totul a mers ca 
pe roate şi n-au întâlnit nici un paznic. De fapt, în noaptea 
aceea avea loc în pădure şi în sălile de sus o mare Petrecere 
a loamnei. Aproape toţi supuşii regelui petreceau şi se 
veseleau. 

În cele din urmă, după multe poticneli, ajunseră la temniţa 
în care se afla Thorin, la mare adâncime sub pământ, dar, 
din fericire, destul de aproape de beciuri. 

— Ia te uită! Spuse Thorin, când îi şopti Bilbo să iasă să se 
alăture prietenilor lui. Gandalf a spus adevărul, ca de 
obicei. La o adică, s-ar părea că eşti un Spărgător de mâna- 
ntâi. Sunt convins că în viitor, orice s-ar întâmpla, suntem 
cu toţii oamenii dumitale. Dar ce facem? 

Bilbo îşi dădu seama că venise vremea să le explice cât de 
cât ideea, dar nu era deloc convins că piticii o vor primi 
bine. 

Temerile lui se vădiră a fi cât se poate de justificate. Căci 
ideea nu le-a plăcut deloc şi începură să bombăne în gura 


mare, cu toate că asta era periculos. 

— O să ne izbească şi o să ne facă bucăţi, şi o să ne mai şi 
înecăm, mormăiră. Când ai reuşit să pui mâna pe chei, am 
crezut că ai şi un plan inteligent. Ideea asta e o nebunie! 

— Foarte bine, spuse Bilbo descurajat, dar în acelaşi timp 
şi cam enervat. Hai înapoi în celulele voastre frumoase; o să 
vă încui la loc şi o să staţi comod, să găsiţi un alt plan mai 
bun - dar nu cred că o să mai pot pune vreodată mâna pe 
chei, chiar dacă aş fi dispus să mai încerc. 

Perspectiva era prea îngrozitoare, aşa că se potoliră. În 
cele din urmă, au trebuit să facă ceea ce le sugerase Bilbo, 
pentru că era clar că nu puteau să încerce să găsească 
drumul până-n sălile de sus sau să se lupte să iasă pe porţi, 
care se închideau ca prin farmec; sau să bombăne prin 
galerii, până erau iarăşi prinşi. Aşa că, urmându-l pe hobbit, 
se furişară în beciurile cele mai adânci. Trecură prin faţa 
unei uşi prin care îi văzură pe căpitanul gărzilor şi pe 
chelar care continuau să sforăie fericiţi, cu un zâmbet pe 
faţă. Vinul de Dorwinion dă un somn adânc, cu vise plăcute. 
A doua zi expresia căpitanului gărzilor probabil că avea să 
fie alta, cu toate că Bilbo, înainte să-şi continue drumul, se 
furişase lângă el şi, milos, îi pusese cheile înapoi la 
cingătoare. 

„Aşa va avea mai puţine necazuri”, îşi spuse domnul 
Baggins. „N-a fost om rău şi s-a purtat destul de frumos cu 
prizonierii. Vai, ce-o să se mai mire cu toţii! O să-şi închipuie 
că am avut puteri supranaturale grozave, ca să trecem prin 
toate uşile încuiate şi să dispărem! Trebuie să ne punem 
foarte repede pe treabă dacă vrem aşa ceva!” 

Balin a fost pus să pândească paznicul şi chelarul şi să dea 
de veste dacă mişcă. Ceilalţi s-au dus în beciul alăturat, cel 
cu trapele. Nu era timp de pierdut. După câte ştia Bilbo, 
câţiva elfi primiseră poruncă să coboare curând, să-l ajute 
pe chelar să împingă butoaiele goale prin trape, în râu. 
Butoaiele erau, de fapt, gata pregătite, rânduri-rânduri, în 
mijlocul încăperii, şi aşteptau să li se dea brânci. Unele erau 


butoaie de vin - şi cu astea nu aveau ce face, pentru că era 
greu să le deschizi la capăt fără zgomot şi era greu să le 
închizi la loc. Dar printre ele se aflau şi câteva cu care se 
căraseră alte lucruri în palatul regelui, cum ar fi unt, mere 
şi altele. 

Găsiră repede treisprezece butoaie destul de mari ca să 
încapă câte un pitic în fiecare. De fapt, unele erau chiar 
prea spaţioase şi, vârându-se în ele, piticii se gândiră 
îngrijoraţi cât vor fi de scuturaţi şi de izbiţi, cu toate că 
Bilbo se strădui să găsească într-un timp atât de scurt paie 
şi alte lucruri cu care să-i împacheteze confortabil. Thorin îi 
făcuse mari necazuri şi acum se sucea şi se răsucea în 
butoi, mârâind ca un câine mare într-un coteţ prea mic, în 
timp ce Balin, care rămăsese ultimul, făcea o grămadă de 
mofturi din cauza găurilor prin care trebuia să intre aerul, 
spunând că se sufocă înainte chiar să se fi pus capacul la 
butoi. Bilbo se străduise să astupe găurile din părţile 
laterale ale butoaielor şi să fixeze capacele cât mai bine, şi 
acum rămăsese din nou singur; alerga încoace şi încolo, 
făcând ultimele rectificări şi sperând, oricât ar fi fost de 
absurd, că planul lui va reuşi. 

Treaba s-a isprăvit tocmai la timp. Un minut sau două 
după ce fixase capacul butoiului lui Balin, Bilbo auzi voci 
care râdeau şi vorbeau, şi cântau frânturi de cântece. 
Părăsiseră un ospăț vesel, care se desfăşura într-una din 
sălile palatului, şi aveau intenţia să se întoarcă acolo cât mai 
repede. 

— Unde-i bătrânul Galion, chelarul? Spuse unul dintre elfi. 
Nu l-am văzut servind la masă astă-seară. Ar trebui să fie 
aici acum, să ne arate ce-avem de făcut! 

— Dacă bătrânul gură-cască întârzie, mă supăr, spuse 
altul. N-am de gând să-mi pierd vremea aici, când acolo sus 
toţi petrec şi se veselesc. 

— Aha! Se auzi un strigăt. Uite-l pe bătrânul pezevenghi. 
E cu capul în cană! A făcut şi el o mică petrecere în doi, cu 
prietenul lui, căpitanul. 


— Scutură.-l! Trezeşte-l! Strigară ceilalţi, nerăbdători. 

Galion nu prea era încântat să fie scuturat sau trezit şi 
încă şi mai puţin să fie batjocorit. 

— Aţi auzit, mormăi el, am aşteptat şi-am tot aşteptat, aici 
jos, în timp ce voi beaţi şi vă veseleaţi, uitând de datorie. 
Nu-i de mirare că am adormit. Mi-a fost urât. 

— Nu-i de mirare, spuseră elfii, dar explicaţia e aici, în 
cană. la dă-ne şi nouă o gură din licoarea asta aromitoare, 
înainte să ne apucăm de treabă. Nu-i nevoie să-l trezeşti pe 
temnicer. După cum arată, pare să-şi fi luat porţia. 

Au băut apoi un rând şi deodată au devenit nemaipomenit 
de veseli. Dar nu şi-au pierdut minţile cu totul. 

— Salvează-ne, Galion, strigară, ai început cheful devreme 
şi ţi s-au cam încâlcit minţile. Ai pus aici butoaiele pline în 
loc să le pui pe cele goale, dacă le judeci după greutate. 

— la apucaţi-vă de treabă, mormăi chelarul, cum o să-şi 
dea seama de greutate nişte beţivani care trebuie să plece, 
şi gata! Faceţi ce vă spun! 

— Bine, bine, răspunseră elfii, rostogolind butoaiele către 
trapă. Dar să ştii că tu răspunzi dacă poloboacele pline cu 
unt pentru rege şi cu cel mai bun vin al lui se duc pe gârlă 
şi ajung la Oamenii Lacului, pe gratis. 

Hai de-a dura, dura, dura, Oricare le-ar fi măsura, Până 
cade jos, prin trapă, Plici şi placi, cade în apă! 

Aşa cântară, în timp ce un butoi şi pe urmă altul se 
rostogoliră uruind spre deschizătura neagră, căzând apoi în 
apa rece, câţiva metri mai jos. Unele dintre butoaie erau, 
într-adevăr, goale, dar în altele, împachetat cu grijă, se afla 
câte un pitic; jos căzură toate, unele peste altele, plesnind 
apa, ciocnindu-se de pereţii tunelului sau unul de altul, 
plecând apoi la vale, pe apă. 

Şi deodată Bilbo îşi dădu seama de punctul slab al planului 
său. Probabil că dumneavoastră v-aţi dat seama mai demult 
şi v-aţi distrat; dar cred că, dacă aţi fi fost în locul lui, n-aţi fi 
reuşit să faceţi nici măcar cât a făcut el. Deci rămăsese pe 
afară şi nu era nimeni care să-l împacheteze, chiar dacă ar 


mai fi avut posibilitatea s-o facă. Se părea că de data asta îşi 
va pierde într-adevăr piticii. Dispăruseră aproape toţi prin 
gaura neagră a trapei; va rămâne singur de tot şi va trebui 
să stea ascuns pe vecie, ca Spărgător permanent, în 
peşterile elfilor. Căci, chiar de ar fi putut să scape în clipa 
aceea prin porţile de sus, era foarte puţin probabil că va 
mai găsi vreodată piticii. Pe uscat nu ştia drumul care să-l 
ducă până-n locul unde se adunau butoaiele. Se întreba ce 
vor păţi fără el, căci nu avusese timp să le spună piticilor tot 
ce aflase sau ceea ce avusese intenţia să facă după ce vor fi 
ieşit din pădure. 

Pe când îi treceau toate aceste gânduri prin minte, elfii, 
făpturi voioase, începură să cânte un cântec în jurul 
zăgazului râului. Câţiva mânuiau deja frânghiile care 
ridicau uşile porţii prin care urmau să iasă butoaiele, odată 
ajunse toate în apă. 

Jos, pe apă, hai, coboară Spre ţinuturi de-odinioară! 

Lasă hrube şi palate, Lasă coamele-avântate, Unde codru-i 
des şi negru Şi-umbre sure-s în tot locul. 

Peste-a pomilor lumi zboară Spre-adierile de vară, Peste 
stuf, peste rogoz, Peste bălării şi boz, Printre ceţuri ce 
cresc, albe, Din a mlaştinilor salbe! 

Du-te, du-te după stele De pe ceruri reci şi rele; 

Să te-ntorci când zorii crapă Peste țărm, nisip şi apă, Du-te 
către miazăzi, Unde-i Soare şi e zi, Şi sunt pajişti înverzite, 
Unde pasc cirezi de vite. 

Vino sus, unde-s grădini Şi-unde sunt ciorchinii plini, Unde 
Soarele domneşte... 

Către miazăzi grăbeşte! 

Jos, pe apă, hai, coboară, Spre ţinuturi de-odinioară! 

Unii se duseră să tragă de frânghiile care ridicau zăgazul, 
să poată ieşi butoaiele de îndată ce erau toate acolo jos, în 
apă. 

Tocmai rostogoleau ultimul butoi spre trape. În disperare 
de cauză şi neavând altceva mai bun de făcut, micul Bilbo, 
sărăcuţul, s-a agăţat şi el şi s-a trezit aruncat în trapă, cu 


butoi cu tot. Şi plici! A căzut în apă - o apă rece şi moartă - 
cu butoiul peste el. 

Apoi a ieşit din nou la suprafaţă, scuipând şi agăţându-se 
de lemnul butoiului, ca un şobolan; dar oricâte eforturi a 
făcut, tot n-a reuşit să se caţere pe butoi. Ori de câte ori 
încerca, butoiul se rostogolea trăgându-l din nou pe sub el, 
în apă. De fapt butoiul era gol şi plutea, uşor ca un dop. Cu 
toate că avea urechile pline cu apă, Bilbo auzea elfii care 
continuau să cânte în pivniţa de sus. Apoi, deodată, 
chepengurile se închiseră cu o bufnitură şi vocile se 
pierdură. Bilbo se afla într-un tunel negru, plutind în apa 
îngheţată, singur-singurel - căci cum să te bizui pe nişte 
prieteni împachetaţi în butoaie! 

Curând apăru însă în întunericul din faţă o pată cenuşie. 
Auzi scârţâitul zăgazului pe care îl trăgeau elfii în sus şi 
descoperi că se află în mijlocul unei mase plutitoare de 
butoaie şi poloboace, care se tot izbeau unele de altele şi se 
îngrămădeau să treacă pe sub arcadă şi să ajungă în şuvoiul 
de afară. Bilbo s-a ferit cât a putut el mai bine, ca să nu fie 
lovit din toate părţile şi făcut bucăţi; dar în cele din urmă 
mulţimea de butoaie care se înghionteau a început să se 
mai împrăştie, plutind unul câte unul pe sub bolta de piatră 
şi depărtându-se. Atunci şi-a dat el seama că n-ar fi fost bine 
nici dac-ar fi reuşit să se aşeze călare pe butoi, căci între 
butoi şi tavanul care cobora brusc în dreptul zăgazului nu 
mai era loc nici măcar pentru un hobbit. 

leşiră de sub crengile care atârnau din copacii de pe cele 
două maluri. Bilbo se întrebă cum s-or fi simțind piticii şi 
dacă o fi intrat multă apă în butoaie. Printre butoaiele care 
înaintaseră plutind pe lângă el în întuneric, erau unele care 
păreau să atârne greu în apă, şi Bilbo îşi spuse că trebuie să 
fie cele în care erau pitici. 

„Numai de-aş fi înfundat bine capacele”, se gândi el, dar 
nu trecu mult şi starea lui deveni atât de îngrijorătoare, 
încât uită de pitici. Reuşi să ţină capul afară din apă, dar 
tremura de frig şi-şi spunea în sinea lui că asta îl va ucide 


înainte ca norocul să se întoarcă în favoarea lui; se întreba 
cât timp va mai fi în stare să se ţină agăţat de butoi şi dacă 
n-ar trebui să rişte să-i dea drumul şi să încerce să înoate 
până la mal. 

Norocul se schimbă într-adevăr în favoarea lui, puţin mai 
târziu; la un moment dat, curentul plin de vârtejuri împinse 
mai multe butoaie până aproape de mal, unde rămaseră un 
timp blocate de o rădăcină ascunsă. 

Bilbo profită atunci de ocazie ca să se urce dintr-o parte 
pe butoiul lui, în timp ce acesta rămăsese înţepenit lângă un 
altul. Se căţără ca un şobolan murat şi se lungi deasupra, 
cu mâinile şi picioarele întinse în lături, să-şi poată păstra 
cât mai bine echilibrul. Vântul era rece, dar, în orice caz, 
mai plăcut ca apa şi Bilbo spera că n-o să alunece brusc de 
pe butoi când s-or porni din nou la drum. 

N-a trecut mult şi butoaiele s-au eliberat din nou şi au 
început să se sucească şi să se răsucească, coborând pe apă 
şi intrând în şuvoiul principal. Bilbo îşi dădu seama că, aşa 
cum se şi temuse, îi venea foarte greu să se ţină bine de 
butoi; reuşi totuşi cumva, cu toate că era groaznic de 
incomod. Din fericire, el era foarte uşor şi butoiul era bun şi 
mare, şi, fiind permeabil, luase şi puţină apă. Totuşi, era ca 
şi cum ar încerca să călărească, fără căpăstru sau scări, un 
căluţ burtos, care tot voia să se rostogolească pe iarbă. 

Tot înaintând aşa, domnul Baggins ajunse, în sfârşit, într- 
un loc unde copacii de pe ambele maluri deveneau tot mai 
subţiri. Reuşea să vadă cerul palid printre ei. Râul Negru se 
făcea dintr-o dată larg, întâlnindu-se cu apele principale ale 
Râului Pădurii care cobora grăbit de la porţile mari ale 
regelui. Era o fâşie de apă luminată, pe care n-o mai 
umbrea nimic, suprafaţa ei lunecoasă dansând, întreruptă 
ici-colo de oglindirea norilor şi a stelelor. Apoi, apele grăbite 
ale Râului Pădurii împinseră toată armata de butoaie şi 
poloboace spre malul dinspre miazănoapte, unde, tot 
muşcând terenul, săpaseră un golf larg. Golful avea un țărm 
cu pietriş, pe sub maluri suspendate, şi în capătul dinspre 


răsărit era întărit de un mic promontoriu de rocă tare, ieşit 
în afară. Pe ţărmul cu apa mică, majoritatea butoaielor se 
rostogoliseră pe uscat, doar câteva continuându-şi drumul 
până se loviră de digul de piatră. 

Pe mal erau oameni care priveau cu atenţie. Într-o clipă 
împinseră cu prăjinile şi strânseră toate butoaiele la un loc, 
în apa joasă, şi, după ce le numărară, le legară la un loc cu 
sfoară şi le lăsară să rămână aşa până dimineaţa. 

Bieţii pitici! În schimb, situaţia lui Bilbo era ceva mai bună! 
Cobori de pe butoi, trecu cu greu prin apă până la mal, 
după care însă se furişă până la nişte cocioabe pe care le 
văzuse lângă mal. Acum nu se mai gândea de două ori dacă 
să ia sau nu, neinvitat, mâncarea care-i apărea în faţă; era 
de atâta vreme silit s-o facă! Şi ştia acum prea bine ce 
înseamnă să fii înfometat, şi nu doar interesat în mod 
politicos de delicatesele unei cămări bine garnisite. Zărise, 
printre copaci, şi un foc şi asta îl atrăsese, căci hainele lui 
erau muiate şi zdrenţuite şi le simţea pe piele reci şi 
lipicioase. 

Cred că nu e nevoie să vă dau prea multe amănunte în 
legătură cu aventurile lui din noaptea aceea, căci ne 
apropiem de sfârşitul călătoriei către soare-răsare şi 
ajungem la ultima şi cea mai mare dintre aventuri, aşa că 
trebuie să ne grăbim. Bineînţeles că, ajutat de inelul lui 
fermecat, s-a descurcat la început foarte bine. După un 
timp însă l-au trădat urmele ude ale tălpilor şi picăturile de 
apă pe care le lăsa oriunde se ducea sau se aşeza; mai mult 
încă, începuse să se smiorcăie, şi de câte ori încerca să se 
ascundă, îl descopereau din cauza exploziei violente a 
strănuturilor lui înăbuşite. Într-o clipă, în satul de lângă râu 
se stârni o mare agitaţie; dar Bilbo scăpă, fugind în pădure; 
ducea cu el o pâine, un burduf cu vin şi nişte plăcinte, care 
nu erau câtuşi de puţin ale lui. Restul nopţii îl petrecu ud şi 
departe de foc, dar vinul îl ajută să suporte frigul şi, de fapt, 
adormi chiar puţin pe nişte frunze uscate, cu toate că anul 
se apropia de sfârşit şi aerul era îngheţat. 


Se trezi din nou, strănutând deosebit de tare. Era o 
dimineaţă înnourată şi jos, lângă râu, se auzea larmă şi 
veselie. Se făcea o plută de butoaie, pe care elfii-plutaşi 
aveau s-o ducă în curând la vale, spre Oraşul Lacului. Bilbo 
strănută din nou. Nu mai era ud, dar se simţea îngheţat din 
cap până în picioare. Cobori cât reuşiră să-l ducă de repede 
picioarele lui ţepene şi ajunse tocmai la timp lângă grămada 
de butoaie, fără să-l observe nimeni în agitația generală. 
Din fericire, nu era soare la ora aceea, ca să arunce umbre 
stânjenitoare şi din fericire reuşi să nu mai strănute multă 
vreme. 

Butoaiele erau împinse cu putere dintr-un loc într-altul, cu 
prăjina. Elfii stăteau în apa joasă, trăgeau şi împingeau. 
Butoaiele, care erau acum toate legate strâns la un loc, 
scârţâiau şi se bâţâiau. 

— Încărcătura asta e grea, mormăiră unii dintre elfi. Se 
cufundă prea mult - şi unele nu par deloc goale. Dacă le-am 
fi primit în timpul zilei, am fi aruncat şi noi o privire 
înăuntru, spuseră. 

— Acu' n-avem timp, strigară plutaşii, împingeţi! 

În cele din urmă se urniră, mai întâi încet, până trecură de 
vârful de stâncă unde stăteau alţi elfi ca să le împingă cu 
prăjina, apoi din ce în ce mai repede, pe măsură ce intrau în 
şuvoiul principal şi coborau la vale, tot mai la vale, înspre 
lac. 

Scăpaseră de temniţele regelui, trecuseră de pădure, dar 
rămânea de văzut dacă rămăseseră vii sau erau morţi. 

CAPITOLUL. 10 

O PRIMIRE CĂLDUROASĂ. 

Pe măsură ce înaintau plutind pe apă, ziua se făcea tot mai 
luminoasă şi mai călduroasă. După o vreme, râul ocoli un 
umăr abrupt de pământ care cobora în stânga lor. Sub 
picioarele lui stâncoase, formând o costişă interioară, 
curgea, clipocind şi susurând, un pârâu adânc. Deodată, 
costişa se micşoră. Malurile se cufundară. Copacii 


rămăseseră în urmă. Şi Bilbo văzu în faţa lui o privelişte 
grozavă. 

Pământul se întindea larg de jur-împrejur, plin de apele 
râului care se risipeau într-o sută de râuleţe şerpuite, sau 
se înfundau în mlaştini şi bălți presărate cu insulițe de 
fiecare parte; totuşi, prin mijloc curgea în continuare, 
liniştit, un râu violent. Iar departe se zărea Muntele, cu 
vârful lui întunecat ascuns într-un nor zdrenţuit. Dar nu se 
vedeau nici vecinii lui cei mai apropiaţi la nord-est, nici 
pământul răvăşit care îi lega de el. Se ridica singur şi se 
uita peste mlaştini înspre pădure. Muntele Singuratic! Bilbo 
venise de departe şi trecuse prin multe peripeții ca să-l 
vadă, şi acum, când îl vedea, nu-i plăcea deloc cum arată. 

Ascultând ce spuneau plutaşii şi punând cap la cap 
frânturile de informaţie pe care le lăsau să scape, îşi dădu 
repede seama că avea mare noroc să-l fi văzut chiar şi atât, 
chiar şi de la distanţa asta. Oricât ar fi fost de jalnică 
întemnițarea de care tocmai scăpase şi oricât de neplăcută 
i-ar fi fost situaţia actuală (ca să nu mai vorbim de bieţii 
pitici de sub el), avusese totuşi mai mult noroc decât îşi 
închipuise. Discuţiile se refereau la marfa care venea şi 
pleca pe apă şi la creşterea circulaţiei pe râu, pe măsură ce 
drumurile dinspre răsărit, care duceau spre Codrul 
Întunecat, dispăreau sau nu mai erau folosite; se mai 
refereau şi la certurile dintre Oamenii Lacului şi Elfii 
Pădureni, în legătură cu întreţinerea Râului Pădurii şi a 
malurilor sale. 

Locurile astea se schimbaseră mult de pe vremea când 
Muntele era locuit de pitici, zile de care cei mai mulţi dintre 
oameni nu-şi mai aminteau azi decât ca de un basm pierdut 
în negura vremii. Se schimbaseră chiar şi de curând, de la 
ultimele informaţii pe care le primise Gandalf în legătură cu 
ele. Inundații mari şi ploi umflaseră râurile care curgeau 
înspre răsărit. Mai fuseseră şi unul sau două cutremure (pe 
care unii erau dispuşi să le atribuie dragonului, pe care-l 
pomeneau doar cu blesteme şi cu un semn ameninţător cu 


capul în direcţia Muntelui). Mlaştinile şi mocirla se 
întinseseră tot mai mult de o parte şi de alta. Cărările 
dispăruseră, după cum dispăruseră şi mulţi călăreţi şi 
călători care încercaseră să regăsească drumurile pierdute. 
Cărarea elfilor, pe care-o urmaseră piticii prin pădure la 
sfatul lui Beorn, ajunsese acum să fie rar folosită şi lipsită 
de orice siguranţă. Ea se sfârşea, de altfel, la marginea de 
răsărit a pădurii; râul rămăsese singura cale lipsită de 
pericole de la marginea Codrului Întunecat, la miazănoapte, 
până la câmpiile umbrite de munte, pe partea cealaltă, iar 
râul era păzit de Regele Elfilor. 

Vedeţi, aşadar, că până la urmă Bilbo luase singura cale 
cât de cât sigură. L.-ar fi liniştit poate puţin pe domnul 
Baggins, care stătea tremurând pe butoaie, dacă ar fi ştiut 
că Gandalf, care era departe, aflase de toate astea, că se 
îngrijorase grozav şi că, de fapt, îşi isprăvea celelalte 
treburi (care nu au legătură cu povestea asta) şi se 
pregătea să vină în căutarea lui Thorin şi a tovarăşilor săi. 
Dar Bilbo nu ştia. 

Tot ce ştia era că râul părea să continue şi să tot continue 
la nesfârşit, şi că-i era foame, şi avea un guturai urâcios, şi 
nu-i plăcea Muntele ăsta care părea că se încruntă şi-l tot 
ameninţă, pe măsură ce se apropia de el. După o vreme 
însă râul o luă mai spre sud, şi Muntele se retrase din nou; 
în cele din urmă, către sfârşitul zilei, malurile se făcură 
stâncoase, râul îşi strânse toate apele rătăcitoare într-un 
şuvoi adânc şi iute, şi se văzură înaintând cu mare viteză. 

Soarele apusese când, cotind-o din nou înspre răsărit, 
Râul Pădurii năvăli în Lacul cel Lung. Râul avea acolo o 
gaură largă de vărsare şi în fiecare parte ecluze stâncoase 
ca nişte terase, cu prundiş îngrămădit la picioarele lor. 
Lacul cel Lung! Bilbo nu-şi închipuise niciodată că, atunci 
când nu e vorba de mare, poate exista o apă atât de întinsă. 
Lacul era atât de lat încât malurile opuse păreau mici şi 
îndepărtate, şi era atât de lung, încât capătul dinspre 
miazănoapte, care se întindea spre Munte nici nu se mai 


vedea. Bilbo ştia doar de pe hartă că acolo sus, departe, 
unde sclipeau stelele Carului, Râul Curgător se vărsa în lac 
venind din Dale, şi, împreună cu Râul Pădurii umplea cu 
ape adânci ceea ce fusese, probabil, cândva o vale mare, 
adâncă şi stâncoasă. La capătul dinspre miazăzi, apele 
umflate peste măsură se revărsau iarăşi, în cascade înalte, 
şi goneau grăbite către meleaguri necunoscute. În aerul 
liniştit al serii, zgomotul cascadelor se auzea ca un muget 
îndepărtat. 

Nu prea departe de gura Râului Pădurii era oraşul ciudat 
despre care vorbiseră elfii în pivniţa regelui. Nu se afla pe 
mal, cu toate că erau şi acolo câteva cocioabe şi chiar 
câteva clădiri; era construit pe suprafaţa lacului şi era 
apărat împotriva râului, care pătrundea cu vârtejuri în lac, 
de un promontoriu de piatră care forma un golf liniştit. Un 
pod mare, de lemn se întindea până într-un loc, unde pe 
stive uriaşe de copaci din pădure se construise un oraş de 
lemn, în care viaţa pulsa din plin; nu era un oraş de elfi, ci 
un oraş omenesc; cei care mai îndrăzneau să locuiască aici, 
la umbra Muntelui îndepărtat al dragonului, continuau să 
se îmbogăţească de pe urma negoţului cu bunuri, care 
veneau de la miazăzi pe Râul cel Mare şi erau apoi 
transportate cu căruţa, pe lângă cascade, până în oraşul 
lor; dar în vremurile bune de demult, când Dale, oraşul de 
la miazănoapte, era bogat şi înfloritor, fuseseră bogaţi şi 
puternici şi avuseseră flote întregi pe apă, unele pline cu 
aur, altele cu războinici în armură, şi avuseseră loc războaie 
şi fapte de vitejie care acum deveniseră legendă. Şi când 
apele scădeau, pe vreme de secetă, se mai vedeau încă, de- 
a lungul malurilor, clădirile unui oraş mare, care acum 
putrezea. 

Dar oamenii îşi aminteau puţin din toate astea, deşi unii 
mai cântau cântecele vechi despre regii pitici de pe Munte, 
Thror şi Thrain, din neamul lui Durin, şi despre venirea 
dragonului şi prăbuşirea Seniorilor din Dale. Unii mai 
cântau şi că Thror şi Thrain se vor întoarce cândva şi că 


aurul va curge râuri-râuri prin ecluzele Muntelui, şi că 
toată regiunea aceea se va umple iar de cântece şi de 
veselie. Dar această legendă plăcută nu prea le influenţa 
îndeletnicirile de fiecare zi. 

De îndată ce zăriră pluta de butoaie, o seamă de bărci 
ieşiră dinspre grămada de clădiri ale oraşului şi se 
apropiară de ea, şi nişte voci îi salutară pe plutaşi. Apoi se 
aruncară frânghii, se împinseră vâsle şi puţin după aceea 
pluta fu scoasă din şuvoiul Râului Pădurii şi priponită de 
pintenul înalt de stâncă, în micul golf din Oraşul Lacului. O 
prinseră acolo, aproape de capătul dinspre mal al marelui 
pod. Curând aveau să vină oameni de la miazăzi să ia câteva 
butoaie şi să umple altele cu bunuri aduse de ei, pentru ca 
apoi butoaiele să se întoarcă în amonte până în locul unde- 
şi aveau casa Elfii Pădureni. Între timp, butoaiele fuseseră 
lăsate să plutească, iar elfii se duseseră cu luntraşii să 
chefuiască în oraş. 

Ar fi fost uimiţi să vadă ce s-a întâmplat pe mal, după ce au 
plecat şi s-au lăsat umbrele nopţii. Bilbo a tăiat întâi şi întâi 
sfoara care ţinea primul butoi, pe care apoi l-a împins pe 
mal şi l-a deschis. Înăuntru s-au auzit nişte mârâieli şi un 
pitic, cât se poate de amărât, s-a târât afară. În barba lui 
udă leoarcă se amestecaseră fire ude de paie; îl dureau atât 
de tare braţele şi picioarele şi era atât de înţepenit, de lovit 
şi plin de vânătăi, încât abia dacă putea să mai stea în 
picioare sau să treacă împleticindu-se prin apa mică şi să se 
întindă, fornăind, pe mal. Avea o privire sălbatică şi 
hămesită, ca un câine legat în lanţ şi uitat în cuşcă de o 
săptămână. Era Thorin, dar nu mai putea fi recunoscut 
decât după lanţul de aur, culoarea scufiei albastre ca cerul, 
acum murdară şi zdrenţuită, şi ciucurele de argint care-şi 
pierduse toată strălucirea. Trecu destul de mult timp până 
să fie în stare să se poarte măcar politicos cu hobbitul. 

— Hotărăşte-te, eşti viu sau mort? Îl întrebă Bilbo, 
supărat. 


Uitase probabil că el, spre deosebire de pitici, mâncase 
mai mult, fusese liber să-şi folosească braţele şi picioarele 
şi, în plus, se bucurase de o porţie mult mai mare de aer. 

— La urma urmei, ce, mai eşti în închisoare? Sau eşti 
liber? Dacă vrei de mâncare şi vrei să continui aventura 
asta absurdă - la urma urmei e aventura voastră, nu-i a 
mea - ar fi bine să te plesneşti puţin peste braţe, să-ţi freci 
picioarele şi să încerci să mă ajuţi să-i scot şi pe ceilalţi din 
butoaie acum, cât mai e timp! 

Thorin şi-a dat, fireşte, seama de înţelepciunea vorbelor lui 
Bilbo, aşa că, după ce a mai mormăit de câteva ori, s-a 
ridicat şi s-a apucat să-l ajute pe hobbit, cât s-a priceput el 
mai bine. Era foarte greu şi neplăcut, în întuneric şi 
zbătându-se în apa rece, să găsească butoaiele care-i 
interesau. Ciocănind şi strigând, au descoperit doar vreo 
şase pitici care le-au răspuns. l-au despachetat şi i-au ajutat 
să ajungă la mal, unde s-au aşezat ori s-au întins gemând şi 
bodogănind. Erau atât de uzi, de ţepeni şi de plini de 
vânătăi, încât abia reuşeau să-şi dea seama că fuseseră 
eliberaţi, sau să mulţumească pentru asta cum se cuvine. 

Dwalin şi Balin erau printre cei mai amărâţi şi nu servea la 
nimic să le ceri vreun ajutor. Bifur şi Bofur erau mai puţin 
învineţiţi şi mai uscați, dar s-au întins pe jos şi au refuzat să 
se mai mişte. În schimb Fili şi Kili, care erau tineri (pentru 
nişte pitici) şi care fuseseră împachetaţi cu mai multă grijă 
şi cu mai multe paie, în butoaie mai mici, au ieşit destul de 
zâmbitori; aveau doar câteva vânătăi şi înţepeneala le-a 
trecut într-o clipă. 

— Sper să nu mai simt în viaţa mea miros de mere! Spuse 
Fili. Butoiul meu era plin de el. Poţi să-ţi pierzi minţile tot 
mirosindu-ţi a mere la nesfârşit, când abia poţi să te mişti şi 
ţi-e frig, şi-ţi vine rău de foame. La ora asta aş fi în stare să 
mănânc orice pe lume, ore în şir - orice, în afară de mere. 

Cu ajutorul binevoitor al lui Fili şi Kili, al lui Thorin şi al lui 
Bilbo descoperiră, în cele din urmă, restul piticilor şi îi 
scoaseră din butoaie. Grasul Bombur, săracul, dormea sau 


căzuse în nesimţire; Dori, Nori, Ori, Oin şi Gloin erau 
complet uzi şi păreau pe jumătate morţi. Aşa că au trebuit 
să fie luaţi şi căraţi unul câte unul şi întinşi, în nesimţire, pe 
mal. 

— lată-ne, aşadar, cu toţii, spuse Thorin. Am impresia că ar 
trebui să mulţumim sorții şi domnului Baggins. Sunt sigur 
că are tot dreptul să se aştepte la mulţumirile noastre, cu 
toate că aş fi preferat să ne fi organizat o călătorie mai 
plăcută. Totuşi, dă-mi voie să-ţi mai spun încă o dată, 
domnule Baggins, că îţi suntem foarte îndatoraţi. Şi fără 
îndoială că-ţi vom exprima recunoştinţa noastră aşa cum 
trebuie, după ce vom mânca şi ne vom reveni. Dar, 
deocamdată, ce facem? 

— Eu vă propun Oraşul Lacului, spuse Bilbo. Dar, de fapt, 
nici n-avem de ales. 

Bineînţeles că n-aveau de ales! Aşa că, lăsându-i pe ceilalţi, 
Thorin, Fili, Kili şi hobbitul o porniră pe mal, până la marele 
pod. La intrarea pe pod se aflau nişte paznici, care însă nu 
erau foarte atenţi, căci trecuse prea multă vreme de când 
fusese într-adevăr nevoie să fie cu ochii în patru. Cu Elfii 
Pădureni erau prieteni; doar din când în când se mai iscau 
certuri în legătură cu taxele râului, dar asta se întâmpla rar. 
Ceilalţi oameni erau departe; cât despre dragon, mulţi 
dintre tinerii oraşului se îndoiau făţiş de existenţa vreunui 
dragon al Muntelui şi râdeau de „bărbile cărunte” şi de 
bătăliile în care spuneau că-l văzuseră zburând prin 
văzduh, în tinereţile lor de mult trecute. Aşa stând lucrurile, 
nu e de mirare că paznicii beau şi râdeau în jurul focului, în 
ghereta lor, şi n-au auzit zgomotul despachetării piticilor 
sau paşii celor patru iscoade. De aceea mare le-a fost 
mirarea când Thorin, Scut-de-Stejar, intră pe uşă. 

— Cine sunteţi şi ce doriţi? Strigară paznicii sărind în 
picioare şi pipăind să-şi caute armele. 

— Eu sunt Thorin, fiul lui Thrain, fiu al regelui Thror de 
sub munte! Spuse piticul cu o voce puternică - şi chiar 
părea a fi toate astea, în ciuda hainelor lui rupte şi a scufiei 


târâte prin noroi. La gât şi la talie avea lanţ de aur 
strălucitor; ochii lui erau negri şi adânci. M-am întors. 
Vreau să-l văd pe Stăpânul oraşului vostru. 

Se iscă o agitaţie grozavă. O parte dintre cei mai slabi de 
înger ieşiră alergând din cocioabă, de parcă s-ar fi aşteptat 
ca Muntele să se prefacă în aur, în miez de noapte, şi toate 
apele lacului să se îngălbenească într-o clipă. Căpitanul 
gărzilor făcu un pas înainte. 

— Şi ăştia cine sunt? Întrebă el arătând către Fili şi Kili, şi 
Bilbo. 

— Fiii fiicei tatălui meu, răspunse Thorin, Fili şi Kili, din 
neamul Durin, şi domnul Baggins, tovarăş de călătorie în 
drumul pe care l-am făcut de la soare-apune. 

— Dacă veniţi cu gânduri paşnice, lăsaţi armele, spuse 
căpitanul. 

— Nu avem arme! Spuse Thorin, şi, una peste alta, era 
adevărat. Elfii Pădureni le luaseră cuţitele şi marea sabie 
Orcrist. Bilbo avea la el sabia cea scurtă, dar nu au pomenit 
despre asta nimic. N-avem nevoie de arme, când ne 
întoarcem în sfârşit la ai noştri, după cum spun bătrânii. Şi 
nici n-am putea lupta cu atât de mulţi. Duceţi-ne la 
Stăpânul vostru. 

— Stăpânul benchetuieşte, spuse căpitanul. 

— O pricină în plus ca să ne duci la el, izbucni Fili, pe care 
tot ritualul ăsta îl scotea din sărite. Suntem obosiţi şi morţi 
de foame, după drumul lung pe care l-am făcut, şi mai avem 
şi nişte tovarăşi bolnavi. Aşa că grăbiţi-vă şi lăsaţi vorba, că 
de nu, s-ar putea ca Stăpânul vostru să vă cam ia la 
întrebări. 

— Atunci, urmaţi-mă, spuse căpitanul, şi, înconjurându-i cu 
şase oameni, îi conduse, trecând peste pod şi intrând pe 
poartă, până în piaţa oraşului. 

„Piaţa” era un cerc mare de apă liniştită, înconjurat cu 
stâlpi înalţi, pe care se construiseră casele mai mari, cu 
cheiuri lungi de lemn, cu multe trepte şi scări care coborau 
până la suprafaţa lacului. Într-una din clădiri văzură o 


feerie de lumini strălucitoare şi auziră zgomot de voci. 
Intrară şi rămaseră clipind în lumină, uitându-se la nişte 
mese lungi la care erau aşezaţi o grămadă de oameni. 

— Eu sunt Thorin, fiul lui Thrain, fiu al Regelui Thror de 
sub Munte! M-am întors! Strigă de la uşă Thorin cu o voce 
puternică, înainte ca şeful gărzilor să poată scoate o vorbă. 

Toţi săriră în picioare. Stăpânul oraşului sări din fotoliul lui 
mare. Dar nimeni nu a fost mai uimit decât luntraşii elfilor, 
care stăteau la celălalt capăt al sălii. Înghesuindu-se în faţa 
mesei Stăpânului, strigară: 

— Sunt prizonieri ai regelui nostru care au scăpat, pitici 
vagabonzi şi nomazi, care n-au reuşit să explice cum 
trebuie ce-i cu ei. S-au furişat prin pădure şi ne-au necâjit 
oamenii. 

— E adevărat? Întrebă Stăpânul. De fapt, i se părea mult 
mai verosimil să creadă ce spun luntraşii decât că s-ar fi 
întors Regele de sub Munte, dacă asemenea persoană 
existase vreodată cu adevărat. 

— E drept că am fost atraşi în cursă din greşeală şi 
întemnițați fără vină de Regele Elfilor, pe când ne 
întorceam acasă, răspunse Thorin. Dar nici lacăt, nici gratii 
nu pot împiedica întoarcerea propovăduită din bătrâni. lar 
oraşul ăsta nu face parte din regatul Elfilor Pădureni. Mă 
adresez Stăpânului din Oraşul Lacului, şi nu luntraşilor 
regelui. 

Stăpânul şovăi şi se uită de la unul la altul. Regele Elfilor 
era foarte puternic prin locurile acelea şi Stăpânul nu voia 
să fie în duşmănie cu el, şi nici nu prea avea o părere prea 
bună despre cântecele vechi, el ocupându-se mai cu seamă 
de comerţ şi de vămi, de încărcături de mărfuri şi de aur, 
îndeletnicire căreia îi datora situaţia pe care o avea. Dar nu 
erau toţi de părerea lui şi problema fu repede rezolvată 
fără el. Ştirile ieşiră pe uşile clădirii şi în afara ei. Pe cheiuri 
se auzi o îngrămădeală de tălpi grăbite. Unii începură chiar 
să cânte frânturi din cântecele vechi, despre întoarcerea 
Regelui de sub Munte; nu-i supăra câtuşi de puţin faptul că 


cel care se întorsese era nepotul lui Thror, şi nu 'Thror 
însuşi. Şi cântecul fu preluat de alţii şi răsună puternic, 
rostogolindu-se deasupra Lacului: 

Domnitorul de sub munte, Rege-al stâncilor sculptate Şi-al 
argintatelor cişmele, Vă va aduce iar dreptate. 

Îşi va pune iar coroana. 

Harfa îi va fi-nstrunită, Sălile vor răsuna De cântarea-i 
măiestrită. 

Codrii se vor legăna pe munte, larba-naltă pe câmpii, În 
pâraie şi în râuri Vor fi aur, bogății. 

Apele vor curge vesel, Lacurile vor luci, Nimeni nu va şti 
de jaleCând se-ntoarce el în vale! 

Aşa au cântat ei, sau cam aşa, doar că totul era mult mai 
lung şi se mai auzeau şi strigăte şi muzică de harfe, şi viori, 
care se amestecau cu vocile. 

Într-adevăr, nici cel mai bătrân bunic nu-şi mai amintea să 
fi cunoscut vreodată oraşul o asemenea emoție. Până şi Elfii 
Pădureni începură să se minuneze şi chiar să se teamă. Nu 
ştiau, fireşte, cum scăpase 'Thorin şi începură să creadă că 
regele lor făcuse, poate, o mare greşeală. Cât despre 
Stăpân, îşi dădu seama că nu putea face altceva decât să se 
supună protestelor generale, cel puţin pentru moment, şi să 
pretindă că e convins de ceea ce spune Thorin. Aşa că îi 
cedă propriul lui jilţ şi îi aşeză pe Fili şi pe Kili lângă el, la 
loc de onoare. Chiar şi lui Bilbo i se dădu un loc la masa 
mare şi, în îngrămădeala generală, nu întrebă nimeni ce 
legătură avea el cu toate astea, deşi nici un cântec nu se 
referise la el, nici pe departe. 

Curând după aceea fură aduşi şi ceilalţi pitici în oraş, dând 
loc unor scene de entuziasm uimitor. Au fost cu toţii 
doftoriciţi, hrăniţi, cazaţi şi răsfăţaţi - extrem de bine şi de 
satisfăcător. Lui Thorin şi tovarăşilor lui li s-a dat o casă 
mare; li s-au pus la dispoziţie bărci şi vâslaşi; iar afară 
mulţimea stătea şi cânta toată ziua sau izbucnea în urale 
dacă vreunul dintre pitici îşi arăta chiar şi numai vârful 
nasului. 


Unele dintre cântece erau chiar vechi; altele însă erau noi 
de tot şi vorbeau cu încredere despre moartea subită a 
dragonului şi despre încărcături de daruri bogate care 
coborau pe râu până la Oraşul Lacului. Acestea din urmă 
erau în mare parte inspirate de Stăpân şi nu prea le plăcea 
piticilor; dar, pe de altă parte, erau mulţumiţi, aşa că se 
îngrăşară iute, recâştigându-şi puterile. 

Într-o săptămână se restabiliră total; erau îmbrăcaţi acum 
în haine din stofe fine, fiecare în culorile lui, aveau bărbile 
bine tunse şi pieptănate şi umblau un pas ţanţoş. Thorin 
arăta şi umbla de parcă şi-ar fi recâştigat deja regatul şi 
Smaug ar fi fost tocat bucăţi-bucăţele. 

Apoi, după cum spusese şi el, bunăvoința piticilor faţă de 
hobbit devenea din ce în ce mai mare. Încetaseră să se mai 
vaite sau să bombăne. Beau în sănătatea lui, îl băteau pe 
spate şi făceau mare caz de el; ceea ce era foarte bine, căci 
nu prea era bine dispus. Era obsedat de imaginea Muntelui, 
continua să se gândească la dragon, şi în plus avea şi un 
guturai revoltător. Timp de trei zile rămase în casă 
strănutând şi tuşind, şi chiar şi după aceea discursurile lui 
la banchete se limitară la: „Mulţumesc foarte mult”. 

Între timp, elfii plecaseră cu încărcătura în susul Râului 
Pădurii, după care se iscă o mare agitaţie în palatul regelui. 
N-am reuşit să aflu niciodată ce s-a întâmplat cu căpetenia 
gărzilor şi cu chelarul. Fireşte că în tot timpul cât au stat 
piticii în Oraşul Lacului nu s-a pomenit nici despre chei, nici 
despre butoaie, iar Bilbo a avut grijă să nu se facă niciodată 
nevăzut. Totuşi, aş îndrăzni să spun că lucrurile mai mult s- 
au ghicit decât s-au aflat cu adevărat şi, oricum, domnul 
Baggins a rămas un fel de mister. În orice caz, regele 
cunoştea acum misiunea piticilor, sau îşi închipuia că o 
cunoaşte, şi îşi spuse: „Bine, bine! Las' c-o să vedem noi! N- 
o să treacă nici o comoară prin Codrul Întunecat, fără să-mi 
spun şi eu cuvântul. Dar eu cred că vor sfârşi rău cu toţii, şi 
aşa le şi trebuie!” EI, în orice caz, nu credea în pitici care să 
lupte şi să ucidă dragoni ca Smaug şi bănuia că vor încerca 


o spargere sau ceva asemănător - ceea ce dovedeşte că era 
un înţelept, mai înţelept decât oamenii oraşului, cu toate că 
nu avea întru totul dreptate, după cum vom vedea până la 
urmă. Îşi trimise iscoadele pe malul lacului şi spre 
miazănoapte, cât de aproape de Munte au vrut ele să 
meargă, şi aşteptă. 

După două săptămâni, Thorin începu să se gândească la 
plecare. Trebuia să încerce să capete ajutor, cât timp mai 
dura entuziasmul din oraş. N-ar fi servit la nimic să lase 
lucrurile să se răcească pentru că le amânase. Aşa că îi 
spuse Stăpânului şi sfetnicilor săi că în curând vor pleca, el 
şi tovarăşii lui, către Munte. 

Atunci, pentru prima dată, Stăpânul fu uimit şi speriat; şi 
se întrebă dacă Thorin era într-adevăr urmaşul vechilor 
regi. Nu-şi închipuise niciodată că piticii vor îndrăzni să se 
apropie de Smaug; era convins că sunt nişte escroci, care 
mai devreme sau mai târziu vor fi descoperiţi şi alungaţi. 
Greşea. Thorin era, într-adevăr, nepotul regelui de sub 
Munte - şi nici nu vă puteţi închipui ce îndrăzneală poate 
avea şi ce poate face un pitic, atunci când e vorba să-şi 
răzbune onoarea sau să recapete ceea ce eallui. 

Dar Stăpânul nu era deloc nemulţumit să-i vadă plecând. 
Întreţinerea loc costa bani mulţi şi sosirea lor transformase 
totul într-o lungă sărbătoare, în care afacerile încetaseră cu 
totul. „Las' să se ducă să-l piseze pe Smaug, să vadă cum îi 
primeşte!” se gândi, dar spuse: 

— Sigur, oh, Thorin, fiu al lui Thrain, fiu al lui Thror! 
Trebuie să te duci să redobândeşti ceea ce ealtău. A bătut 
ceasul, după cum spun bătrânii! O să vă dăm tot ajutorul şi 
ne bizuim pe recunoştinţa voastră după ce vă recâştigaţi 
regatul. 

Şi astfel, într-o zi, cu toate că toamna înaintase acum mult 
către iarnă şi vânturile erau reci, iar frunzele cădeau 
repede, trei bărci mari părăsiră Oraşul Lacului, încărcate 
cu vâslaşi, pitici, domnul Baggins şi o grămadă de merinde. 
Caii şi căluţii fuseră trimişi pe căi ocolite să-i aştepte la locul 


stabilit pentru debarcare. Stăpânul şi sfetnicii lui îşi luară 
rămas-bun de la ei stând pe treptele mari ale Primăriei, 
care coborau până la suprafaţa lacului. Oamenii cântau pe 
cheiuri şi la ferestrele caselor. Ramele albe se cufundară în 
apă şi stropiră pornind-o înspre miazănoapte, în ultima 
etapă a lungii lor călătorii. Singura persoană într-adevăr 
nenorocită era Bilbo. 

CAPITOLUL 11 

ÎN PRAG. 

Vâslind două zile la rând, ajunseră până la capătul Lacului 
celui Lung şi intrară în Râul Curgător; puteau să vadă acum 
Muntele Singuratic, ridicându-se înalt şi fioros în faţa lor. 
Curentul era puternic şi înaintarea lor - înceată. La sfârşitul 
zilei a treia, la câţiva kilometri în sus pe râu, se apropiară 
de malul stâng, adică cel dinspre soare-apune, şi debarcară. 
Acolo găsiră caii trimişi în întâmpinarea lor, cu noi provizii 
şi obiecte de primă necesitate, şi ponei pe care să 
călărească. Încărcară tot ce s-a putut pe căluţi, iar restul îl 
depozitară sub un cort; dar nimeni dintre oamenii din oraş 
n-a vrut să rămână atât de aproape de umbra Muntelui, nici 
măcar o noapte. 

„În orice caz, nu înainte să se adeverească cântecele”, 
ziseră. În locurile astea sălbatice credeau mai uşor în 
dragon decât în Thorin. Şi într-adevăr, proviziile lor erau în 
totală siguranţă, căci regiunea era goală şi pustie. Aşa că 
însoțitorii lor îi părăsiră, coborând în goană apele râului şi 
luând-o pe drumurile care veneau către țărm, cu toate că se 
lăsa noaptea. 

Petrecură noaptea în frig şi în pustietate, ceea ce le scăzu 
foarte mult moralul. lar a doua zi porniră din nou la drum. 
Balin şi Bilbo încheiau procesiunea şi, în afară de poneiul pe 
care-l călăreau, împovărat cu merinde, mai duceau încă 
unul de căpăstru. Ceilalţi se aflau în faţă, la o oarecare 
distanţă, încercând să desluşească drumul, căci nu existau 
cărări. O porniră spre nord-vest depărtându-se pieziş de 
Râul Curgător şi apropiindu-se din ce în ce de un mare 


pinten al Muntelui, care se repezea spre miazăzi venind 
parcă spre ei. 

A fost o călătorie istovitoare, făcută în tăcere şi pe furiş. 
Nu se auzeau nici râsete, nici cântece, nici sunet de harfă, 
şi mândria şi speranţele care se stârniseră în inima lor când 
cântaseră cântecele vechi, pe malul lacului, se topiră într-o 
tristeţe apăsătoare. Ştiau că se apropie de sfârşitul 
călătoriei şi că acest sfârşit putea fi groaznic. Pământul din 
jurul lor deveni mohorât şi sterp, cu toate că odată, după 
câte le spusese Thorin, fusese verde şi frumos. larba era 
rară şi curând nu mai văzură nici arbuşti, nici copaci, doar 
buturugi înnegrite, ce aminteau de copacii care existaseră 
odată. Se aflau în Pustiul Dragonului şi la sfârşitul anului. 

Ajunseră totuşi la marginea Muntelui fără să dea de vreun 
pericol sau de vreo urmă a dragonului, în afară de pustiul 
pe care-l semănase în jurul vizuinii lui. Muntele stătea tăcut 
şi încruntat ridicându-se tot mai înalt. Instalară prima lor 
tabără pe partea dinspre apus a marelui pinten de la 
miazăzi care se termina cu o culme numită Dealul Corbilor. 
Acolo fusese cândva un punct de strajă, dar încă nu 
îndrăzneau să se caţere până acolo, pentru că era prea 
expus. 

Înainte să pornească să cerceteze pintenii dinspre apus ai 
Muntelui, în căutarea intrării secrete pe care se bizuiau 
toate speranţele lor, Thorin trimise o expediţie în 
recunoaştere, să vadă ce se întâmplă în partea dinspre 
miazăzi unde se afla Poarta Principală. 

Îi alesese în acest scop pe Balin, pe Fili şi pe Kili, şi cu ei se 
duse şi Bilbo. Înaintară sub stâncile cenuşii, până la 
picioarele dealului Corbilor. Acolo, râul, după ce cotea 
făcând o buclă largă peste valea Dale, se depărta de munte, 
repede şi zgomotos. Malul lui era sterp şi stâncos, înalt şi 
abrupt deasupra apei; şi privind de acolo, pe deasupra apei 
înguste, care spumega şi împroşca printre o puzderie de 
bolovani, văzură în valea largă, umbrită de braţele 


Muntelui, ruinele cenuşii ale unor case, turnuri şi ziduri 
vechi. 

— Acolo zace tot ce a mai rămas din Dale, spuse Balin. Pe 
vremea când mai băteau clopotele în oraş, coastele 
Muntelui erau acoperite cu păduri verzi şi toată valea aceea 
ferită era veselă şi bogată. Spunând toate astea, faţa lui luă 
o expresie tristă şi în acelaşi timp neiertătoare; fusese unul 
dintre tovarăşii lui Thorin în ziua în care venise dragonul. 

Nu îndrăzniră să urmeze cursul râului mai departe, înspre 
Poartă, dar îşi continuară drumul dincolo de capătul 
pintenului dinspre miazăzi, până când, deşi ascunşi în 
spatele unei stânci, au reuşit să vadă, trăgând cu ochiul, 
deschiderea neagră, ca de peşteră, tăiată într-un perete 
mare de stâncă, între braţele Muntelui. De acolo ţâşneau 
apele Râului Curgător; şi tot pe acolo ieşeau aburi şi fum 
negru. În tot pustiul nu mişca nimic, în afară de vapori şi de 
apă, şi din când în când câte o cioară neagră, care 
croncănea ca o piază-rea. Singurul sunet era sunetul apei 
lovindu-se de pietre şi, din când în când, croncănitul aspru 
al unei păsări. Balin se cutremură. 

— Hai să ne întoarcem! Spuse. Aici nu putem face nimic 
bun. Şi nu-mi plac păsările astea negre; arată ca nişte 
iscoade ale răului! 

— Deci dragonul continuă să fie în viaţă; şi stă probabil în 
peşterile de sub munte - sau aşa-mi închipui eu după fum, 
spuse hobbitul. 

— Nu te lua după asta, spuse Balin, cu toate că eu cred că 
ai dreptate. Dar fum şi aburi pot ieşi prin Poartă chiar dacă 
ar fi plecat un timp sau dacă ar zăcea la pândă pe unul 
dintre povârnişurile muntelui; toate peşterile dinăuntru 
trebuie să fie pline de duhoarea lui respingătoare. 

Cu asemenea gânduri sumbre în minte, urmaţi tot timpul 
de ciori croncănitoare care le zburau pe deasupra capului, 
se întoarseră istoviţi în tabără. Luna iunie, când fuseseră 
oaspeţii lui Elrond în casa lui frumoasă, nu era chiar atât de 
departe şi cu toate că toamna se târa acum către iarnă, 


vremurile acelea plăcute păreau să se fi petrecut cu mulţi 
ani în urmă. Erau singuri în pustiul plin de primejdii şi n- 
aveau nici o speranţă de ajutor. Se aflau la sfârşitul 
călătoriei şi totuşi păreau a fi mai departe de ţintă ca 
niciodată. Îşi pierduseră în acea noapte tot entuziasmul, în 
afară de domnul Baggins, oricât de ciudat ar părea acest 
lucru. Lua mereu harta de la Thorin, o studia şi medita la 
rune şi la mesajul literelor Lunii pe care le citise Elrond. El 
a fost acela care i-a făcut pe pitici să înceapă cercetările 
periculoase pe povârnişurile dinspre apus, ca să găsească 
intrarea secretă. 

Şi-au mutat apoi tabăra într-o vale lungă, mai îngustă 
decât marea vâlcea de la miazăzi unde se afla Poarta 
Râului, şi înconjurată de un zid de culmi mai joase ale 
Muntelui. Două asemenea culmi se întindeau spre soare- 
apune, sub formă de creste lungi, cu margini abrupte, care 
păreau să cadă jos, tot mai jos, către câmpie. Pe partea 
asta, dinspre soare-apune, se vedeau mai puţine urme ale 
labelor cotropitoare ale dragonului, şi mai era şi ceva iarbă 
pentru căluţii piticilor. De aici, din această tabără, umbrită 
toată ziua de o costişă şi de un perete de stâncă, până când 
soarele începea să coboare către pădure, plecau în fiecare 
zi în grup, căznindu-se să găsească poteci care să urce pe 
panta Muntelui. Dacă harta era bună, undeva sus, deasupra 
costişei, la capătul văii, se afla intrarea secretă. Dar zilele 
treceau şi ei se întorceau în tabără fără nici un succes. 

În cele din urmă găsiră ceea ce căutau, pe neaşteptate. 
Fili şi Kili, şi hobbitul se întorseseră într-o zi în vale şi 
începuseră să caute în patru labe printre stâncile prăbuşite 
în partea dinspre miazăzi. Pe la prânz, furişându-se de-a 
buşilea în spatele unei pietre mai mari care stătea 
stingheră ca un pilon, Bilbo dădu de ceea ce păreau a fi 
nişte trepte rudimentare, care mergeau în sus. Urcându-le 
cu sufletul la gură, descoperiră urmele unei poteci înguste 
care ducea în vârful crestei de la miazăzi şi care dispărea 
când şi când, apoi iarăşi reapărea, ducându-i în cele din 


urmă până la o terasă şi mai îngustă, care o cotea spre 
miazănoapte, de-a curmezişul, pe faţa Muntelui. Uitându-se 
în jos, văzură că se află în vârful costişei din capătul văii şi 
că acolo jos, la picioare, era propria lor tabără. În tăcere, 
ţinându-se de peretele stâncos din dreapta lor, înaintară de- 
a lungul terasei, unul în spatele celuilalt, până când dădură 
de o deschizătură în peretele stâncos şi se treziră într-un fel 
de nişă caldă şi liniştită, cu pereţii abrupți şi cu iarbă pe jos. 
Deschizătura care dădea spre nişă nu putea fi văzută de jos 
din pricina marginii proeminente, şi nici mai departe, 
pentru că era atât de mică încât părea doar un fir negru şi 
atât. Nu era peşteră - era deschisă către cer; la celălalt 
capăt se ridica un perete plat, care, în partea de jos, 
aproape de pământ, era neted şi drept, de parcă l-ar fi făcut 
o mână de zidar; dar n-avea nici o încheietură sau 
crăpătură la vedere. Nu era nici urmă de uşă, prag sau 
UuSCior, de zăvor sau şurub, de gaură de cheie; şi totuşi nu 
se îndoiră că în cele din urmă găsiseră intrarea. 

Bătură, o împinseră şi o îmbrânciră, o implorară să se 
mişte, rostiră frânturi de farmece care deschideau multe 
uşi, dar de data asta rămase totul neclintit. 

În cele din urmă, obosiţi, se odihniră pe iarba de la 
picioarele peretelui, şi seara începură coborâşul lung care îi 
ducea înapoi la tabără. 

În noaptea aceea toată lumea din tabără a fost în mare 
fierbere. lar dimineaţa s-au pregătit de plecare. Nu 
rămăseseră în urmă decât Bofur şi Bombur, să păzească 
poneii şi rezervele pe care le aduseseră cu ei de la râu. 
Ceilalţi coborâră valea, apoi urcară cărarea proaspăt 
descoperită şi astfel ajunseră la terasa aceea îngustă. Pe 
aici nu puteau căra boccele sau baloturi, căci era atât de 
îngustă, încât îţi tăia răsuflarea; riscai oricând să cazi de la 
o sută patruzeci şi cinci de metri, pe stânci ascuţite; dar se 
încinseră bine şi strâns în jurul mijlocului cu o sfoară şi 
astfel, până la urmă, ajunseră cu bine la deschizătura cu 
covor de iarbă. 


Acolo îşi stabiliră ei a treia tabără, trăgând în sus, cu 
sforile, tot ce aveau nevoie. Pe aceeaşi cale cobora din când 
în când unul dintre piticii mai iscusiţi, cum ar fi de exemplu 
Kili, pentru a schimba puţinele noutăţi pe care le aveau sau 
pentru a participa jos la strajă, în timp ce Bofur era urcat la 
tabăra de sus. Bombur, în schimb, nu vrea să urce nici pe 
sfoară, nici pe potecă. 

— Sunt prea gras ca să merg ca musca, spuse. Risc să 
ameţesc, să mă calc pe barbă, şi iar rămâneţi treisprezece. 
Sforile cu noduri sunt prea subţiri pentru greutatea mea! 

Din fericire pentru el, asta s-a dovedit a nu fi adevărat, 
după cum veţi vedea. 

Între timp, câţiva dintre ei explorară marginea de dincolo 
de deschizătură şi descoperiră o cărare care ducea sus, tot 
mai sus, pe Munte; dar nu îndrăzniră să se aventureze prea 
mult în direcţia aceea, şi de altfel nici nu le folosea la mare 
lucru. Acolo, sus, era o linişte pe care n-o întrerupea nici o 
pasăre, nici un sunet, altul decât vântul prin spărturile din 
stâncă. Vorbeau încet, nu chemau, nu cântau, căci pericolul 
îi pândea de după fiecare stâncă. Între timp, cei care se 
ocupau de taina uşii n-aveau nici ei mai mult succes. N- 
aveau răbdare să-şi mai bată capul cu rune sau cu literele 
Lunii; căutau fără încetare să descopere, pe suprafaţa 
netedă a stâncii, unde era ascunsă uşa. Aduseseră 
târnăcoape şi fel de fel de alte unelte din Oraşul Lacului şi 
la început încercaseră să le folosească. Dar când izbiră 
stânca, mânerele se făcuseră bucățele şi le loviseră braţele 
cu violenţă, iar capetele de oţel se rupseră sau se îndoiseră 
de parcă-ar fi fost de plumb. Era clar că uneltele de mineri 
nu foloseau la nimic împotriva vrăjii care ferecase uşa; şi se 
mai înspăimântară şi de zgomotul care se răspândea prin 
ecou. 

Îl găsiră pe Bilbo aşezat în pragul intrării, trist şi abătut - 
nu exista, fireşte, nici un prag, dar aşa numeau ei, în glumă, 
micul spaţiu, acoperit cu iarbă, dintre perete şi deschidere, 
şi îşi amintiră cuvintele pe care le rostise Bilbo cu multă 


vreme în urmă, la petrecerea neaşteptată din vizuina lui, 
când le spusese că n-au decât să se aşeze în prag până 
găsesc o soluţie. S-au aşezat deci şi s-au cufundat în 
gânduri sau au început să se plimbe încoace şi încolo fără 
rost, devenind din ce în ce mai mohorâţi. 

La început, când descoperiseră drumul, se mai 
înseninaseră puţin, dar acum moralul le coborâse până în 
cizme; şi totuşi nu voiau să renunţe şi să plece. Hobbitul 
încetase să fie „mult mai deştept decât piticii”. Nu voia să 
facă altceva decât să stea cu spatele către peretele de 
stâncă şi să se uite în zare, spre soare-apune, prin 
deschizătură, pe deasupra crestei, peste pământurile 
întinse, la zidul negru al Codrului Întunecat şi la întinderile 
de dincolo de pădure, unde i se părea uneori că zăreşte 
Munţii Ceţoşi, mici şi îndepărtați. Dacă piticii îl întrebau ce 
face, răspundea: „Aţi spus că va trebui să stau în pragul uşii 
şi să mă gândesc, ca să nu mai vorbim de faptul că va trebui 
să pătrundem şi înăuntru, aşa că stau şi mă gândesc”. Dar 
mă tem că nu se gândea la ce avea de făcut, ci la ceea ce se 
întindea dincolo de zările albastre - meleagurile liniştite de 
la apus, şi dealul sub care se afla vizuina lui de hobbit. 

În mijlocul ierbii era o piatră mare, cenuşie, şi Bilbo se tot 
uita încruntat la ea şi la nişte melci mari. Melcilor părea să 
le placă nişa asta închisă, cu pereţii ei de stâncă rece; erau 
mulţi şi foarte mari, şi se târau încet, lăsând o dâră 
lipicioasă pe laturile ei. 

— Mâine începe ultima săptămână a toamnei, spuse 'Thorin 
într-o zi. 

— Şi după toamnă vine iarna, spuse Bifur. 

— Şi după asta anul viitor, spuse Dwalin, şi bărbile noastre 
vor creşte până vor atârna peste mal şi vor ajunge jos, în 
vale, şi aici tot n-o să se întâmple nimic. Şi cu ce ne ajută 
Spărgătorul nostru? Dacă tot are un inel care-l face nevăzut 
şi a venit momentul să-şi arate iscusinţa, încep să cred că ar 
trebui să intre pe Poarta Principală şi să miroasă puţin cum 
stau lucrurile. 


Bilbo auzi toate astea - piticii stăteau aşezaţi pe stânci, 
chiar deasupra nişei unde se afla el - şi-şi spusese: „Vai de 
mine, Doamne, deci asta au început ei să gândească acum. 
Tot mereu cade beleaua pe mine, săracu', să-i scap de 
necaz, mai ales de când a plecat Vrăjitorul. Ce să fac? Ar 
trebui să-mi închipui că până la urmă o să mi se întâmple 
ceva îngrozitor. Nu cred c-aş avea inima să mai văd o dată 
trista vale a oraşului Dale, ca să nu mai vorbim despre 
Poarta cu aburi...!” 

În noaptea aceea se simţi foarte nefericit şi abia reuşi să 
adoarmă. A doua zi, piticii se răspândiră care încotro; unii 
se apucară de antrenament cu poneii, jos, în vale, alţii 
rătăciră pe povârnişul muntelui. Bilbo stătu toată ziua 
mohorât în nişa cu iarbă, uitându-se fix la piatră sau prin 
crăpătura îngustă, departe, în zare. Avea senzaţia ciudată 
că aşteaptă ceva. „Poate că vrăjitorul se va întoarce, azi, pe 
neaşteptate”, gândi el. 

Dacă ridica puţin capul, putea zări pădurea îndepărtată. O 
dată cu întoarcerea Soarelui către apus, apăru o licărire 
galbenă pe vârfurile îndepărtate ale copacilor, de parcă 
lumina ar fi prins în raza ei ultimele frunze palide. Curând, 
Bilbo văzu mingea portocalie a Soarelui coborând până la 
nivelul ochilor lui. Se apropie de crăpătură şi acolo, palidă 
şi neputincioasă, era o lună nouă, subţire, deasupra 
pământului. 

În clipa aceea auzi în spatele lui o pocnitură puternică. Pe 
piatra cenugşie din iarbă se afla un sturz uriaş, aproape 
negru ca tăciunele, cu pieptul galben-deschis, presărat cu 
pete închise. Poc! Prinsese un melc şi-l izbea de piatră. Poc! 
Poc! 

Deodată Bilbo înţelesese. Uitând de pericol, s-a aşezat pe 
marginea stâncii şi a început să-i cheme pe pitici, strigând 
şi gesticulând. Cei care se aflau mai aproape s-au repezit 
poticnindu-se peste stânci, apoi de-a lungul marginii, până 
la el, întrebându-se ce Dumnezeu s-o fi întâmplat; ceilalţi au 


strigat să fie traşi în sus cu frânghia (cu excepţia lui 
Bombur care, fireşte, dormea). 

Bilbo se grăbi să le explice despre ce era vorba. Toţi 
amuţiră. Hobbitul rămase nemişcat lângă piatra cenugşie, în 
timp ce piticii o priveau cu nerăbdare, clătinându-şi barba. 
Soarele cobora din ce în ce mai jos, în timp ce li se năruiau 
toate speranţele. În cele din urmă se scufundă într-un brâu 
de nori roşcaţi şi dispăru; piticii mârâiră, dar Bilbo continua 
să stea aproape nemişcat. Luna mică apăru la orizont. 
Începuse să se întunece. Apoi, deodată, când îşi pierduseră 
orice speranţă, o rază roşie de soare scăpă ca un deget 
printr-o spărtură a norului, o rază de lumină care intră 
drept prin crăpătura stâncii în nişă, şi căzu pe faţa netedă a 
peretelui. Bătrânul sturz, cu ochii ca mărgelele, care privise 
scena cocoţat undeva, sus, cu capul aplecat într-o parte, 
scoase deodată un tril. Apoi se auzi o trosnitură puternică. 
O aşchie de stâncă se desfăcu de perete şi căzu, şi deodată, 
cam la un metru de la pământ, apăru o gaură. 

Repede, tremurând să nu piardă momentul, piticii se 
repeziră la stâncă şi împinseră în zadar. 

— Cheia, cheia! Strigă Bilbo. Unde e Thorin? 

Thorin se apropie în grabă. 

— Cheia! Urlă Bilbo. Cheia care însoțea harta, încearc-o 
acum, cât mai e timp! 

Thorin se ridică şi scoase cheia de pe lanţul din jurul 
gâtului. O vâri în gaură. Se potrivea. O întoarse! Trosc! 
Lumina se topi, soarele asfinţi, luna dispăru şi întunericul 
ţâşni spre cer. 

Începură să împingă toţi deodată şi încet, încet, o parte 
din peretele de stâncă cedă. Apărură nişte crăpături lungi 
şi drepte, care apoi se lărgiră formând conturul unei uşi 
înalte de un metru şi jumătate şi lată de un metru, care, 
fără nici un zgomot, se deschise încet spre interior. 
Întunericul păru că se revarsă ca un abur prin gaura care 
se făcuse în peretele muntelui. Un întuneric dens, în care 


nu se putea desluşi nimic, li se întindea în faţa ochilor, o 
gură căscată care ducea în jos, spre inima muntelui. 

CAPITOLUL 12 

INFORMAŢII DE CULISE. 

Multă vreme piticii au rămas în faţa uşii tot contrazicându- 
se în întuneric până când, în cele din urmă, Thorin spuse: 

— A venit clipa în care distinsul domn Baggins - care în 
drumul nostru lung s-a dovedit a fi un bun tovarăş şi un 
hobbit viteaz şi plin de resurse care-au depăşit cu mult 
dimensiunile lui, şi, aş adăuga, cu un noroc ce-a depăşit cu 
mult raţia obişnuită - a venit deci clipa să îndeplinească 
sarcina pentru care a fost cooptat în societatea noastră, 
clipa în care să-şi câştige recompensa. 

Cunoaşteţi stilul lui Thorin în ocazii mari, aşa că n-am să 
vă mai citez în continuare, deşi a continuat multă vreme să 
vorbească. Ocazia era, fără îndoială, mare, dar Bilbo n-avea 
răbdare; între timp, ajunsese să-l cunoască foarte bine pe 
Thorin şi ştia unde vrea să ajungă. 

— Dacă te gândeşti că e de datoria mea să intru primul în 
pasajul secret, o, Thorin, fiu al lui Thrain, Scut-de-stejar, 
crească-ţi-ar barba şi mai lungă, spuse el supărat, spune 
odată şi gata! De fapt, s-ar putea să refuz. V-am scos până 
acum din două încurcături, care nici nu erau prevăzute în 
contract. Aşa că aş zice că oricum mi s-ar cuveni o oarecare 
răsplată. Dar cum toate cele bune sau rele sunt trei - aşa 
obişnuia să spună tata - cred că n-am să refuz. Poate că am 
început să mă încred mai mult în norocul meu ca pe 
„vremuri” - se referea la primăvara trecută, când plecase 
de acasă, şi care i se părea că avusese loc cu secole în urmă 
- aşa că am să mă duc probabil s-arunc o privire, ca să 
scăpăm de-o grijă. Dar cine vine cu mine? 

Nu se aşteptase la un cor de voluntari, aşa că n-a fost 
decepţionat. Fili şi Kili păreau stânjeniţi şi stăteau într-un 
picior, ceilalţi nu încercau nici măcar să pretindă că s-ar 
oferi - cu excepţia bătrânului Balin, cel care făcea de pază 
şi îl iubea pe hobbit. Spuse că în orice caz va intra cu el şi 


poate că-l va şi însoţi o bucată de drum, gata să strige după 
ajutor dacă va fi nevoie. 

Ceea ce se poate spune în apărarea piticilor e că 
intenționau să-l plătească foarte bine pe Bilbo pentru 
serviciile lui; îl luaseră să facă o treabă primejdioasă şi n- 
aveau nimic împotrivă dacă hobbitul, sărăcuţul, voia s-o 
facă; dar ar fi sărit cu toţii să-l scoată din bucluc, aşa cum 
făcuseră în povestea cu trolii, la începutul acestei aventuri, 
când nici măcar nu aveau motive speciale să-i fie 
recunoscători. Asta era situaţia: piticii nu sunt eroi, ci 
făpturi calculate, cu o părere foarte bună despre valoarea 
banului; unii sunt vicleni şi perfizi, şi soi rău; alţii însă, dacă 
nu aveai pretenţii prea mari de la ei, erau cumsecade, aşa 
ca Thorin şi Compania lui. 

Când hobbitul se strecură prin uşa fermecată şi pătrunse 
în interiorul Muntelui, stelele răsăreau în spatele lui pe 
cerul palid, cu dungi negre. A mers mult mai uşor decât îşi 
închipuise. Asta nu era nici intrare de gnomi şi nici peştera 
aspră a Elfilor Pădureni. Era un tunel săpat de pitici, la 
nivelul averii şi priceperii lor: drept ca o riglă, cu podeaua 
şi pereţii netezi, care duceau în pantă lină şi dreaptă, fără 
variaţii, până departe, în întunericul de jos. 

După un timp, Balin îi ură lui Bilbo „Noroc!” şi se opri într- 
un loc de unde mai putea vedea conturul vag al uşii, şi, 
printr-un artificiu al ecourilor, să audă murmurul vocilor 
celorlalţi care şuşoteau afară, la intrare. Hobbitul îşi puse 
atunci inelul şi, sfătuit de ecouri să aibă chiar mai multă 
grijă să nu facă zgomot decât are un hobbit de obicei, se 
strecură în linişte şi întuneric, coborând tot mai jos. 
Tremura de frică, dar feţişoara lui avea o expresie îndârjită 
şi înverşunată. Era cu totul alt hobbit decât cel care plecase 
cândva de din Bag-End, fără să-şi ia măcar o batistă 
asortată în buzunar. Nu mai avusese batistă de buzunar de 
secole. Îşi aşeză mai bine pumnalul în teacă, strânse 
cureaua şi-şi continuă drumul. 


„Acum, eşti în sfârşit în miezul lucrurilor, Bilbo Baggins, îşi 
spuse. În noaptea aceea când cu petrecerea, am zbârcit-o, 
şi acum trebuie s-o dreg şi să mai şi plătesc pentru asta. 
Doamne, ce nerod am fost şi mai sunt şi acuma! Spuse 
partea din el care semăna mai puţin cu neamul Took. Nu-mi 
trebuie comoară păzită de dragon, şi aş lăsa-o pe toată aici, 
pe vecie! Ce bine ar fi să mă trezesc şi să descopăr că în loc 
să mă aflu în tunelul ăsta blestemat, sunt în vestibulul meu 
de acasă.” 

Dar fireşte că nu s-a trezit, ci şi-a continuat drumul 
înainte, tot înainte, până când n-a mai văzut nici urmă de 
uşă în spatele lui. Era complet singur. Curând după aceeai 
se păru că începe să se încălzească. „Oare ceea ce mi se 
pare că se apropie în faţa mea, de acolo, de jos, nu e un fel 
de văpaie?” se întrebă. 

Era. Şi pe măsură ce Bilbo înainta, se făcea tot mai mare şi 
mai mare, până când s-a lămurit despre ce e vorba. Era o 
lumină roşie ce devenea din ce în ce mai roşie. Şi, în plus, 
era şi foarte cald acum în tunel. Rotocoale de aburi zburau 
pe deasupra şi pe lângă el, şi începu să năduşească. În 
acelaşi timp, începu să-i pulseze în urechi un fel de zgomot, 
zgomotul unui lichid care clocoteşte într-un cazan mare pe 
foc, amestecat cu un fel de uruit care semăna cu torsul unui 
motan uriaş. loate astea se dovediră a fi sforăiturile unui 
animal gigantic, care dormea, acolo, jos, în lumina roşie din 
faţa lui. 

Şi atunci Bilbo se opri. Şi când o porni mai departe, dădu 
dovadă de cel mai mare curaj din viaţa lui. Comparate cu 
asta, lucrurile înspăimântătoare care s-au întâmplat mai 
târziu au fost floare la ureche. Adevărata bătălie a dus-o în 
tunelul acela, singur, înainte să vadă pericolul care-l 
aştepta. 

După un scurt popas, îşi continuă drumul! Şi vi-l puteţi 
închipui ajungând la capătul tunelului, în dreptul unei 
deschizături cam de aceeaşi formă şi mărime cu uşa de mai 
sus. Prin ea îşi vâri Bilbo, încet, capul lui mic, de hobbit. În 


faţa lui se întindea peştera mare, cea de jos de tot - temniţa 
subterană a piticilor de altădată, care se găsea chiar la 
baza Muntelui. Era aproape beznă, aşa că n-a putut să-i 
ghicească mărimea decât vag, dar, ridicându-se în partea 
stângă a pardoselii stâncoase, era o lumină puternică. 
Lumina lui Smaug! 

Dragonul cel uriaş, roşu-auriu, zăcea acolo şi dormea dus; 
maxilarele lui clănţăneau necontenit şi nările scoteau fâşii 
de fum, dar focul era slab când dormea. Sub el, sub 
membrele lui, sub coada lui imensă şi încolăcită, peste tot în 
jurul lui, întinzându-se departe pe podea până unde nu se 
mai vedea nimic, zăceau teancuri de obiecte preţioase - aur 
împodobit şi neîmpodobit, nestemate şi bijuterii, argint 
pătat cu roşu în lumina rumenă. 

Smaug zăcea cu aripile îndoite, ca un liliac uriaş, întors 
puţin pe o parte, astfel încât hobbitul putea să-i vadă părţile 
de dedesubt, burta lui lungă şi palidă, încrustată cu 
nestemate şi frânturi de aur care se lipiseră de el, pentru că 
zăcuse atâta vreme în culcuşul lui preţios. În spatele lui, 
acolo unde pereţii se aflau cel mai aproape de el, se vedeau 
vag cămăşi de zale, căşti, săbii şi sulițe atârnate în cui. Şi 
tot acolo se aflau şiruri de recipiente şi vase mari, umplute 
cu bogății pe care nici nu mai puteai să le socoteşti. 

A spune că lui Bilbo i s-a tăiat răsuflarea e mult prea puţin. 
Nu există cuvinte pentru a exprima uluirea lui, pentru că 
oamenii au schimbat limbajul pe care l-au învăţat de la elfi, 
pe vremea când pământul era minunat. Bilbo mai auzise 
poveşti sau cântece despre comorile dragonilor, dar până 
acum nu-şi dăduse niciodată seama de strălucirea, 
fascinația şi splendoarea lor. Inima lui era plină, pătrunsă 
de încântare, şi se gândea la dorinţa piticilor; uitând 
aproape de paznicul cel fioros, fixă zăpăcit aurul care era 
dincolo de orice preţ sau posibilitate de calcul. 

Privi un timp, care-i păru o veşnicie, înainte să se simtă 
atras, aproape împotriva voinţei lui, să se furişeze din 
umbra intrării, până la marginea mormanelor de comori 


care se aflau cel mai aproape de el. Dragonul îl domina; 
deşi zăcea adormit, era totuşi cumplit şi ameninţător. Bilbo 
apucă un potir mare cu două toarte, atât de greu încât abia 
îl putea duce, şi aruncă o privire speriată în sus. Smaug 
mişcă o aripă, desfăcu o gheară şi începu să sforăie pe alt 
ton. 

Bilbo o luă la goană. Dar dragonul nu se trezi - încă nu! 

— Se mută doar în alte vise de lăcomie şi violenţă, zăcând 
acolo, în peştera pe care o cotropise, în timp ce hobbiţelul 
se străduia cu greu să urce tunelul lung care ducea înapoi 
la uşă. Inima îi bătea repede şi picioarele îi tremurau mai 
rău decât atunci când coborâse; dar ţinea totuşi potirul şi 
se gândea: „Am făcut-o! Asta o să-i înveţe minte. Auzi: „mai 
degrabă seamănă a băcan decât a spărgător,! Nu zău! N-o 
să mai spună fraza asta niciodată.” 

Şi nici n-au mai spus-o. Balin a fost în culmea fericirii să-l 
vadă din nou - şi pe cât era de încântat, pe atât era de 
uimit. Îl ridică pe Bilbo în braţe şi îl scoase afară, la aer. Era 
miezul nopţii şi stelele erau acoperite de nori, dar Bilbo 
zăcea cu ochii închişi, respirând din greu şi bucurându-se 
că simte iarăşi aer curat, şi aproape că nici n-a observat 
emoția piticilor sau laudele pe care i le aduceau, sau că-l 
mângâiau pe spate şi că se declarau supuşii lui împreună cu 
familiile lor de atunci până în vecie. 

Piticii încă îşi mai treceau potirul din mână în mână şi 
sporovăiau încântați despre redobândirea comorii lor când, 
deodată, sub ei, în inima Muntelui, răsună un bubuit 
îngrozitor, ca şi cum ar fi fost vorba de un vulcan care s-ar fi 
hotărât să erupă din nou. Uşa din spatele lor a fost făcută 
bucăţi şi blocată cu o piatră, iar de-a lungul tunelului, de 
jos, din adâncuri, se auziră ecourile înfiorătoare ale unor 
mugete şi tropăituri, care făcură pământul de sub ei să 
tremure. 

Piticii uitară atunci de toată bucuria şi mândria 
încrezătoare pe care o simţiseră cu puţin timp în urmă şi se 
chirciră unul într-altul de frică. Smaug nu trebuia pierdut 


din vedere. Nu e bine să elimini un dragon viu din calculele 
tale, dacă trăieşti în preajma lui. Sigur, dragonii nu prea au 
pe ce să-şi cheltuiască averea, dar în principiu o cunosc în 
cele mai mici amănunte, mai ales după ce au fost în posesia 
ei vreme îndelungată. Şi Smaug nu era o excepţie. Trecuse 
de la un vis agitat (în care figura în mod cât se poate de 
neplăcut un războinic, cu totul neînsemnat ca mărime, dar 
posedând o sabie cumplită şi mult curaj) la moţăială, şi de la 
moţăială la o totală stare de veghe. În peştera lui mirosea a 
ceva străin. Să fi pătruns oare mirosul prin găurica aceea? 
Nu-i plăcuse niciodată prea mult, cu toate că era foarte 
mică, şi acum se uita la ea crunt şi cu bănuială, întrebându- 
se de ce n-o blocase. I se păruse de curând că prinde 
ecourile vagi ale unei lovituri, sus, departe, care coborâseră 
prin găurică până în vizuina lui. Se trezi de tot şi întinse 
gâtul să adulmece. Şi atunci îşi dădu seama că-i lipseşte 
potirul. 

Hoţii! Foc! Crimă! Asemenea lucruri nu se întâmplaseră 
niciodată de când se stabilise în inima Muntelui. Furia lui 
depăşi orice imaginaţie - era o furie dintr-acelea care nu 
apar decât atunci când bogătaşii, care au mai mult decât le 
trebuie, pierd deodată un lucru care e în posesia lor de 
multă vreme, dar de care n-au avut niciodată nevoie şi pe 
care nici nu l-au folosit. Împroşcă foc în jurul lui, umplu sala 
de fum şi zgâlţâi Muntele din temelii, împinse în zadar 
capul, încercând să-l vâre prin gaura aceea mică, apoi, 
încolăcindu-şi trupul cât era de lung şi bubuind ca tunetul 
sub pământ, se repezi din vizuina lui adâncă, prin poarta 
cea mare, ieşind în tunelurile uriaşe ale muntelui-palat şi 
urcând apoi către Poarta Principală. 

Singurul lui gând era să scotocească Muntele, să prindă 
hoţul, să-l sfâşie şi să-l calce în picioare. leşi pe Poartă; 
apele se ridicară, transformate într-un abur sălbatic, 
şuierător. Se avântă ca focul în aer şi se opri în vârful 
Muntelui, într-o trombă de flăcări verzi şi purpurii. Piticii 
auziră vâjâitul groaznic al zborului său şi se ghemuiră pe 


lângă pereţii terasei cu iarbă, făcându-se mici pe sub 
bolovani, sperând, într-un fel, să scape de ochii fioroşi ai 
dragonului care-i căuta. 

Şi acolo i-ar fi ucis pe toţi, dacă n-ar fi intervenit din nou 
Bilbo: 

— Repede! Repede! Spuse cu răsuflarea tăiată. Uşa! 
Tunelul! Nu e bine să rămânem aici! 

Îndemnaţi de aceste cuvinte, erau cât pe-aci să se furişeze 
în tunel, când Bifur scoase un strigăt: 

— Verii mei, Bombur şi Bofur! I-am uitat; sunt jos, în vale! 

— O să-i ucidă şi pe ei şi pe căluţi, şi-o să ne pierdem şi 
toate proviziile, gemură ceilalţi. Şi nu putem face nimic! 

— Prostii, făcu Thorin, recâştigându-şi demnitatea. O să-i 
aducem de acolo. Intraţi, domnule Baggins, şi tu, Balin, şi 
voi, Fili şi Kili. Dragonul n-are să aibă parte de pitici! Voi 
ceilalţi hai, unde sunt frânghiile? Hai, repede! 

Au fost poate clipele cele mai grele din câte trăiseră până 
atunci. Ecoul sunetelor îngrozitoare, dezlănţuite de furia lui 
Smaug, se auzea în scobiturile stâncilor, sus, departe; ar fi 
putut în orice clipă să coboare în flăcări sau să zboare 
rotindu-se în jur şi să-i găsească acolo, lângă marginea 
pantei periculoase, trăgând de sfori cu disperare. Bofur 
ajunse sus; totul era încă liniştit. Apoi ajunse şi Bombur, 
gâfâind şi pufăind, în timp ce sforile scârţâiau; lucrurile 
continuau să fie destul de calme. Mai traseră în sus şi ceva 
scule şi legături cu merinde, şi atunci se năpusti şi pericolul 
asupra lor. 

Se auzi un uruit. O lumină roşie atinse vârfurile stâncilor 
neclintite. Venea dragonul. 

Abia au avut timp să se repeadă în tunel, înghesuind şi 
trăgând boccelele după ei, când Smaug apăru ca fulgerul 
de la miazănoapte, măturând povârnişurile muntelui cu 
flăcări şi bătând din aripile lui mari, cu un zgomot care 
semăna a şuierat de vânt. Răsuflarea lui fierbinte ofili iarba 
din faţa uşii şi intră prin crăpătura pe care o lăsaseră în 
urma lor, pârjolindu-i aşa cum zăceau ei ascunşi. Flăcările 


pâlpâitoare săriră în sus şi umbrele negre ale stâncilor 
începură să danseze. Apoi Smaug se depărtă din nou şi 
întunericul învălui totul. Poneii nechezară de spaimă, 
rupseră frânghia cu care erau priponiţi şi o luară la fugă. 
Dragonul se întoarse, se năpusti în urma lor şi dispăru. 

— S-a sfârşit cu bietele noastre dobitoace! Spuse Thorin. 
Dacă Smaug a apucat să vadă un lucru, nu mai scapă! 
Suntem aici, aici trebuie să rămânem, dacă nu cumva există 
vreun amator care vrea s-o ia pe jos până la râu; drumul, 
ştiţi, e lung şi descoperit, şi Smaug stă la pândă. 

Nu era o perspectivă prea plăcută! Intrară mai adânc în 
tunel şi zăcură acolo dârdâind, cu toate că era cald şi 
înăbuşitor, până când zorile palide începură să pătrundă 
prin crăpătura uşii. Când şi când, se auzea vâjâitul pe care-l 
făcea dragonul când zbura prin întuneric; zgomotul 
creştea, apoi trecea mai departe şi se pierdea, în timp ce 
dragonul tot căuta ceva, rotindu-se în jurul Muntelui. 

Ghicise, după ponei şi după urmele taberelor pe care le 
descoperise, că veniseră oameni de pe râu şi de pe lac şi că 
urcaseră povârnişul Muntelui, care dădea în valea unde 
fuseseră priponiţi poneii; dar uşa rezistase ochilor lui 
iscoditori, şi nişa aceea mică, cu ziduri înalte, îi ferise pe 
pitici de flăcările lui cele mai năprasnice. Căută multă 
vreme în zadar, până când zorile îi îngheţară furia, şi se 
întoarse la culcuşul lui de aur ca să doarmă şi să câştige noi 
puteri. Nici vorbă să uite sau să ierte furtul, nici dacă într-o 
mie de ani s-ar fi preschimbat într-o piatră stinsă, dar îi 
dădea mâna să aştepte. Se furişă deci încet şi tăcut în 
vizuina lui şi închise ochii pe jumătate. 

Odată cu venirea dimineţii, scăzu şi spaima piticilor; 
înţeleseră că asemenea pericole erau inevitabile când aveai 
de-a face cu un custode ca ăsta, dar că nu era cazul să 
renunţe la ceea ce căutau. Şi nici nu puteau să plece. După 
cum le atrăsese şi Thorin atenţia, căluţii fugiseră sau 
fuseseră ucişi, şi oricum trebuiau să mai aştepte un timp, 
până când Smaug îşi slăbea destul atenţia ca să poată ei 


îndrăzni să străbată o cale atât de lungă pe jos. Din fericire, 
reuşiseră să salveze destule merinde ca să le mai ajungă 
puţin. 

Discutară îndelung ce să facă, dar nu ajunseră la nici o 
soluţie care să-i scape de Smaug, ceea ce fusese din capul 
locului punctul slab al planurilor lor, după cum se simţi 
Bilbo dator să sublinieze. Apoi, după cum se întâmplă 
adesea cu cei care nu mai ştiu ce să facă, începură să-l 
bombăne pe Bilbo, reproşându-i ceea ce la început îi 
bucurase atât de mult: faptul că adusese potirul şi că 
declanşase atât de iute mânia lui Smaug. 

— Şi ce credeţi că trebuie să facă un Spărgător? Întrebă 
Bilbo, furios. Eu n-am fost angajat să ucid dragoni, asta-i 
treabă de războinic; eu am fost angajat să recuperez o 
comoară. Şi pentru început am făcut şi eu ce-am putut. V-aţi 
aşteptat, probabil, să mă întorc alergând şi cărând toată 
comoara lui Thror în spate! Şi, la urma urmei, dacă e vorba 
de bombănit, aş avea şi eu dreptul să bombăn. Ar fi trebuit 
să aduceţi cinci sute de Spărgători, nu unul. Nu mă îndoiesc 
că reputaţia bunicului dumitale nu are decât de câştigat, 
dar nu poţi pretinde că mi-ai explicat vreodată clar cât de 
mare i-a fost averea. Mi-ar trebui sute de ani ca s-o ridic 
toată, chiar dacă aş fi de cincizeci de ori mai înalt şi Smaug 
ar fi blând ca un iepuraş. 

Bineînţeles că după asta piticii i-au cerut cu toţi iertare. 

— Şi-atunci, cum zici să facem, domnule Baggins? Întrebă 
Thorin, politicos. 

— Deocamdată n-am nici o idee - dacă vă referiţi la 
transportarea comorii. Asta depinde dacă se schimbă roata 
norocului şi scăpăm de Smaug. Stârpirea dragonilor nu e 
specialitatea mea, dar am să fac tot posibilul să găsesc o 
soluţie. Dar mari speranţe n-am şi tare aş vrea să mă văd 
din nou liniştit, acasă. 

— Lasă asta, deocamdată! Ce facem acum, azi? 

— Dacă vreţi într-adevăr sfatul meu, cred că nu putem 
face altceva decât să stăm unde suntem. Ziua cred că nu e 


prea periculos să ne furişăm până afară, să luăm puţin aer. 
Poate că n-o să treacă mult şi o să putem alege pe unul sau 
doi dintre noi care să se întoarcă la rezervele noastre de 
lângă râu, să ne mai aprovizionăm puţin. Dar noaptea toată 
lumea trebuie să stea ascunsă cât mai bine, în tunel. Şi 
acum am să vă propun ceva. Am inelul acela, şi chiar azi, la 
prânz, mă furişez până jos când îşi face Smaug siesta - cred 
că atunci e momentul să văd ce gânduri are. Poate că se 
iveşte ceva. „Fiecare dragon îşi are punctul lui vulnerabil”, 
după cum obişnuia să spună tata, cu toate că eu sunt 
convins că n-a cunoscut nici un dragon, personal. 

Piticii acceptară, fireşte, propunerea cu entuziasm. 
Ajunseseră să-l respecte pe micul Bilbo. Devenise, în sfârşit, 
adevăratul conducător al expediției, începuse să aibă idei şi 
planuri proprii. La amiază, se pregăti de o nouă călătorie în 
inima Muntelui. Fără îndoială, nu-i plăcea ideea, dar nu era 
chiar atât de înfricoşătoare acum, când ştia mai mult sau 
mai puţin ce-l aştepta. Şi totuşi, dacă ar fi ştiut mai multe 
despre dragoni şi despre purtările lor viclene, ar fi fost, 
poate, mai speriat şi n-ar mai fi tras nădejdea să-l găsească 
pe numitul Smaug moţăind. 

Când o porni, afară soarele strălucea; în schimb, în tunel 
era beznă ca noaptea şi lumina de la uşă, care era aproape 
închisă, dispăru curând, pe măsură ce cobora. Făcea atât de 
puţin zgomot, încât l-ai fi putut compara cu fumul împins de 
o adiere blândă de vânt, şi pe când se apropia de capătul 
tunelului, îşi spuse că poate că ar fi cazul să se simtă puţin 
mândru de el. Nu se desluşea decât o lumină foarte vagă. 

„Bătrânul Smaug e ostenit şi doarme, îşi spuse. Nu mă 
poate vedea şi n-o să mă audă. Curaj, Bilbo!” Uitase sau nu 
auzise niciodată despre simţul mirosului la dragoni. Şi mai 
era ceva neplăcut: dacă au vreo bănuială, ei pot păstra 
jumătate de ochi deschis şi pot sta de veghe, chiar dacă 
dorm. 

Bilbo îi aruncă o nouă privire, de la intrare; i se părea, 
într-adevăr, că doarme dus, aproape mort şi învăluit în 


întuneric, scoțând un sforăit care era ceva mai mult decât 
pufăitul unui abur nevăzut. locmai se pregătea să facă un 
pas înăuntru, când deodată observă o rază subţire şi 
pătrunzătoare care ieşea de sub pleoapa căzută a ochiului 
stâng al lui Smaug. Se prefăcea doar că doarme! Păzea 
intrarea tunelului! Bilbo făcu repede un pas înapoi şi 
binecuvântă norocul de a fi avut inelul. Atunci Smaug vorbi. 

— Ei, tâlharule! Te miros şi te simt! Îţi aud răsuflarea. Hai, 
vino! Mai serveşte-te o dată, că ai de unde. 

Dar Bilbo nu era chiar atât de neştiutor în ceea ce priveşte 
obiceiurile dragonilor, şi dacă Smaug sperase că va fi uşor 
să-l facă să se apropie, se înşelase. 

— Nu, mulţumesc, o, Smaug înfricoşătorule! Răspunse. N- 
am venit pentru daruri; am vrut doar să mă uit la tine şi să 
văd dacă eşti într-adevăr atât de grozav, cât se spune în 
basme. Că eu n-am crezut. 

— Şi acuma crezi? Zise dragonul, oarecum măgulit, cu 
toate că nu credea nici o vorbă din ce auzea. 

— Basmele şi cântecele sunt, zău, mult sub realitate, o, 
Smaug, cea mai Măreaţă, cea mai Grozavă Năpastă! 
Răspunse Bilbo. 

— Eşti destul de bine crescut, pentru un tâlhar şi un 
mincinos, spuse dragonul. Pari să-mi cunoşti numele, dar 
eu, în schimb, nu-mi amintesc să te fi mirosit vreodată. Cine 
eşti şi de unde vii, dacă-mi dai voie să te întreb? 

— Se poate?! Vin de sub Deal şi drumul meu a trecut pe 
sub dealuri şi pe deasupra lor. Şi-am mers şi prin aer. Eu 
sunt acela care umblă nevăzut. 

— Asta aşa-i, spuse Smaug. Dar care îţi este numele? 

— Descoperitorul de urme, tăietorul pânzelor de păianjen, 
Musca cea cu ţeapă. Am fost ales Numărul Norocos. 

— Minunate titluri! Rânji dragonul. Dar numerele 
norocoase nu ies întotdeauna câştigătoare. 

— Eu sunt cel care-şi îngroapă prietenii de vii, şi îi îneacă, 
şi îi scoate iarăşi, vii, din apă. Sosesc din fundul unui saci, 
dar nici un sac nu mi-a fost tras pe cap. 


— 'Toate astea nu prea par vrednice de laudă, spuse 
Smaug, dispreţuitor. 

— Sunt prietenul urşilor şi oaspetele vulturilor. Sunt 
Câştigă-inel şi Poartă-noroc, şi mai sunt şi Călăreţ-de- 
butoaie, continuă Bilbo, căruia începuse să-i placă vorbitul 
ăsta în dodii. 

— Aşa, da! Spuse Smaug. Dar vezi să nu ţi-o ia imaginaţia 
razna. 

Bineînţeles că aşa trebuie să vorbeşti cu dragonii când nu 
vrei să-ţi dai numele adevărat (ceea ce e înţelept) şi nici nu 
vrei să-i înfurii cu un refuz categoric (ceea ce e, de 
asemenea, foarte înţelept). Nu există dragon care să reziste 
fascinaţiei pe care o exercită vorbirea enigmatică şi care să 
nu piardă vremea s-o priceapă. Erau foarte multe lucruri, 
din ceea ce spusese hobbitul, pe care Smaug nu le 
înţelesese deloc (deşi îmi închipui că dumneavoastră le 
înţelegeţi - pentru că ştiţi totul în legătură cu aventurile la 
care se referise Bilbo), dar lui i se părea că înţelesese 
destul şi chicotea în sinea lui. „Aşa mi-am închipuit eu încă 
de aseară, îşi spuse el, zâmbind. Oamenii de pe lac - un 
plan păcătos al amărâţilor de pe lac, negustorii de 
poloboace, să mă fac eu şopârlă dacă n-am dreptate! N-am 
mai fost acolo de o veşnicie şi-un an! Dar schimb eu toate 
astea, curând!” Foarte bine. 

— O, Călăreţ-de-butoaie, spuse el cu voce tare. Poate că 
Butoi e numele căluţului tău: sau poate că nu e, deşi era 
destul de gras. Umbli tu nevăzut, dar n-ai venit pe jos tot 
drumul. Să ştii că am mâncat şase căluţi, aseară şi n-o să 
treacă mult şi-o să-i prind şi-o să-i mănânc şi pe ceilalţi. Şi 
în schimbul acestei mese gustoase, am să-ţi dau şi eu un 
sfat care să-ţi prindă bine: nu te încurca cu piticii mai mult 
decât trebuie. 

— Pitici?! Spuse Bilbo, prefăcându-se că e uimit. 

— Nu-mi spune mie! Zise Smaug, că eu cunosc mirosul (şi 
gustul) piticilor - mai bine ca orice pe lume. Să nu-ţi 
închipui că pot mânca un căluţ pe care a călărit odată un 


pitic, fără să-mi dau seama. O să sfârşeşti rău dacă te 
înhăitezi cu asemenea făpturi, Călăreţ-de-butoaie-tâlhar. N- 
am nimic împotrivă să te întorci la ei să le spui asta din 
partea mea. 

Dar nu i-a spus lui Bilbo că există un miros pe care nu-l 
putea dibui nicicum, şi ăsta era mirosul de hobbit; nu intra 
în sfera lui de experienţă şi îl scotea din sărite. 

— Îmi închipui că ai luat un preţ bun pe potir, azi-noapte? 
Continuă el. Hai, spune drept, ai luat? Nimic? Ei, asta le 
seamănă leit. Şi îmi închipui că stau ascunşi pe afară, iar tu 
trebuie să faci toată treaba periculoasă şi să iei tot ce poţi 
când nu mă uit - şi totul pentru ei? Şi crezi c-o să-ţi dea o 
parte bună? Nici vorbă! Ai noroc dacă scapi cu viaţă! 

Începuse să se simtă foarte stânjenit. De câte ori îl 
străfulgera ochiul rătăcitor al lui Smaug, care îl căuta 
cotrobăind prin întuneric, tremura şi simţea o dorinţă 
nejustificată să intre în peşteră, să-şi dezvăluie identitatea 
şi să-i spună dragonului tot adevărul. De fapt, era în mare 
pericol să se lase ademenit de acea fascinaţie magică a 
dragonilor. Dar luându-şi inima-n dinţi, vorbi din nou. 

— Nu ştii tot, o, Smaug cel Puternic, spuse. N-am venit aici 
aduşi numai de aur. 

— Aha! Deci recunoşti că ai spus „aduşi”, rânji Smaug. De 
ce nu spui „toţi paisprezece” şi să isprăvim, Domnule 
Număr Norocos? Mă bucur să aud că în afară de aurul meu 
aţi mai avut şi alte interese. În cazul ăsta, chiar că s-ar 
putea să vă pierdeţi timpul degeaba. Nu ştiu dacă vă daţi 
seama, dar, chiar dacă aţi putea să furaţi aurul fărâmă cu 
fărâmă - treabă care v-ar lua o sută de ani sau chiar mai 
mult - tot n-aţi putea să-l duceţi departe! Pe coasta 
Muntelui, nu merge! Şi nici prin pădure. Ha, ha! Şi te-ai 
gândit vreodată la câştig? Îmi închipui că trebuie să fie a 
paisprezecea parte din întreg, sau aşa ceva, asta a fost 
învoiala, nu-i aşa? Dar cu livrarea ce faceţi? Dar cu 
cărăuşia? Dar cu gărzile înarmate şi cu taxele vamale? Şi 
Smaug râse cu poftă. Avea o inimă haină şi vicleană şi ştia 


că presupunerile lui erau, în mare parte, adevărate, cu 
toate că bănuia că oamenii de pe lac erau cei care urziseră 
planurile şi că cea mai mare parte a prăzii avea să rămână 
acolo, în oraşul de pe mal, care în tinereţea lui se numise 
Esgaroth. 

Poate că n-o să mă credeţi, dar bietul Bilbo rămase, într- 
adevăr, uluit. Până acum îşi concentrase toate gândurile şi 
toată energia ca să ajungă până la Munte şi să găsească 
intrarea. Nu se întrebase niciodată cum va fi scoasă 
comoara de acolo şi sigur nu se gândise niciodată că partea 
care ar putea să-i revină lui, la împărţeală, mai trebuia şi 
adusă înapoi, tot drumul până la Fundul Sacului-de-Sub- 
Deal. 

O bănuială urâtă începu să-şi facă loc în mintea lui: 
uitaseră oare şi piticii acest punct important sau îşi 
bătuseră tot timpul joc de el? Ăsta e efectul pe care îl au 
vorbele de dragon asupra celor lipsiţi de experienţă. Bilbo 
ar fi trebuit, fireşte, să bage de seamă, să n-aibă nici o 
încredere; dar Smaug avea o personalitate destul de 
copleşitoare. 

— V-am mai spus, zise Bilbo, făcând un efort să le rămână 
credincios prietenilor şi să-şi ţină fruntea sus, că la aur ne- 
am gândit mai târziu. Am venit peste deal şi pe sub deal, pe 
vânt şi pe val, cu gând de RĂZBUNARE. Nu mă-ndoiesc că- 
ţi dai seama, o, Smaug-cel-fără-de-limite, că succesul ţi-a 
creat nişte duşmani înverşunaţi. 

Auzind asta, Smaug începu într-adevăr să râdă - un sunet 
pustiitor, care-l făcu pe Bilbo să se cutremure din creştet 
până-n tălpi, în timp ce departe, sus, în tunel, piticii se 
înghesuiră unii într-alţii, închipuindu-şi că hobbitul îşi 
găsise brusc şi cumplit sfârşitul. 

— Răzbunare! Sforăi el şi ochii i se aprinseră luminând 
sala de la podea la tavan, ca un fulger stacojiu. Răzbunare! 
Regele de sub Munte a murit. Unde sunt neamurile lui care 
îndrăznesc să umble după răzbunare? Girion, stăpânul 
oraşului Dale, a murit, iar eu i-am mâncat supuşii cum 


mănâncă lupul oile; unde sunt fiii fiilor lui care îndrăznesc 
să se apropie de mine? Eu ucid unde vreau şi nimeni nu- 
ndrăzneşte să se împotrivească. Am trântit la pământ 
războinicii din alte vremuri, şi alţii ca ei nu mai există în 
toată lumea. Pe atunci eram tânăr şi plăpând. Acum sunt 
bătrân şi puternic, puternic, puternic! 'Tâlharule din umbră! 
Spuse el fioros. Armura mea e de zece ori mai groasă decât 
un scut obişnuit, dinţii mei sunt ca săbiile, ghearele mele-s 
harpoane, şocul pe care-l produce coada mea e ca o lovitură 
de trăsnet, aripile mele dezlănţuie uragane şi răsuflarea 
mea ucide! 

— Am crezut întotdeauna, spuse Bilbo cu un chiţăit 
speriat, că dragonii sunt mai moi pe dedesubt, mai ales în 
regiunea... pieptului; dar fără îndoială că o făptură atât de 
puternică s-a gândit şi la asta. 

Dragonul încetă brusc să se mai laude. 

— Informaţiile sunt depăşite, spuse el scurt. Sunt blindat şi 
pe deasupra şi pe dedesubt cu solzi de fier şi nestemate 
dure. Nu mă poate străpunge nici o sabie. 

— Trebuia să-mi închipui, spuse Bilbo. Chiar că nu există 
seamăn pe lume pentru Smaug, Seniorul Impenetrabil. 
Grozav trebuie să fie să ai o jiletcă de diamante fine. 

— Da, destul de neobişnuit şi de frumos, spuse Smaug, cu 
o mulţumire absurdă. Nu ştia că hobbitul văzuse puţin din 
învelişul neobişnuit de pe burtă, la prima vizită, şi că ardea 
de nerăbdare să se uite mai de aproape, din motive 
cunoscute doar de el. Zmeul se rostogoli într-o parte. 
Priveşte! Zise. Ce spui de asta? 

— Uluitor de frumos! Perfect! Fără de cusur! Ameţitor! 
Exclamă Bilbo cu voce tare, în timp ce în sinea lui spunea: 
„Ce bătrân neghiob! Are o pată mare în scobitura dinspre 
partea stângă a pieptului, goală ca un melc fără casă!” 

Acum, singura idee a domnului Baggins era să plece. 

— Dar nu trebuie să vă mai rețin, Măreţia-Voastră! Spuse, 
sau să vă opresc de la odihna binemeritată. Nu e chiar atât 
de uşor să prinzi poneii, după ce îi pui pe fugă! Şi nici 


Spărgători! Adăugă el ca o lovitură de despărţire, 
întorcându-se în tunel şi urcându-l în goană. 

A fost o idee nefericită să spună asta, căci dragonul începu 
să arunce flăcări uriaşe în urma lui şi, oricât s-ar fi grăbit, 
mergea la deal şi nu ajunse nici pe departe unde trebuia, 
pentru a se simţi în siguranţă înainte ca Smaug să-şi fi 
împins mutra înfricoşătoare în deschizătura tunelului. Din 
fericire, n-a reuşit să-şi înghesuie tot capul şi fălcile 
înăuntru, dar nările lui trimiseră flăcări şi vapori în urma lui 
Bilbo, şi aproape că îl dobori; hobbitul înainta cu mare 
greutate şi teamă, împleticindu-se, orbit. Fusese destul de 
mulţumit de conversaţia lui abilă cu Smaug, dar greşeala de 
la urmă îl zgudui, făcându-l să revină la realitate. 

„Să nu râzi niciodată de dragonii vii, prostule!” îşi spuse; 
mai târziu asta deveni una dintre zicalele lui favorite, 
transformându-se apoi în proverb. „Eşti departe de sfârşitul 
aventurii”, adăugă el, ceea ce era, de asemenea, foarte 
adevărat. 

Când ieşi din nou la aer, poticnindu-se şi căzând lat în 
„pragul uşii”, după-amiaza începuse să se transforme în 
noapte. Piticii îl readuseră la viaţă şi îi îngrijiră arsurile cum 
se pricepură ei mai bine, dar trecu multă vreme înainte să-i 
crească din nou, şi cum trebuie, părul de pe ceafă şi din 
călcâie; fusese pârlit şi totul sfârâise până la piele. Între 
timp, prietenii lui se străduiră din răsputeri să-l mai 
înveselească; şi erau nerăbdători să-i audă povestea, 
dorind, în primul rând, să afle de ce făcuse dragonul 
zgomotul acela îngrozitor şi cum scăpase Bilbo. 

Dar hobbitul era supărat şi neliniştit, aşa că le-a fost foarte 
greu să scoată o vorbă de la el. Gândindu-se din nou la ceea 
ce făcuse, începu să regrete unele lucruri pe care i le 
spusese dragonului şi nu-i prea venea să le repete. Bătrânul 
sturz stătea pe o stâncă, în apropiere, cu capul plecat într-o 
parte şi asculta tot ce vorbeau. Şi ca să vă daţi seama în ce 
toane rele era Bilbo, ridică o piatră şi o aruncă spre sturz, 


care nu făcu altceva decât să bată din aripi, să se dea la o 
parte şi să se aşeze apoi iarăşi la loc. 

— Fir-ar al naibii de sturz! Spuse Bilbo furios. Trage cu 
urechea, şi nici nu-mi place mutra lui. 

— Lasă-l în pace, spuse Thorin. Sturzii sunt buni şi 
prietenoşi, iar ăsta e, într-adevăr, foarte bătrân şi poate că 
e ultimul care a rămas din neamul cel vechi care locuia pe 
aici, îimblânzit de tata şi de bunicul. E un neam fermecat şi 
cu viaţă lungă şi ăsta ar putea fi chiar unul dintre cei care 
trăiau pe aici, acum vreo două sute de ani sau chiar mai 
mult. Locuitorii din Dale ştiau cum să le înţeleagă graiul şi îi 
foloseau drept mesageri, trimiţându-i la oamenii de pe lac 
sau, prin alte părţi. 

— Eh, o să aibă ştiri destule să ducă în Oraşul Lacului, 
dacă asta vrea, spuse Bilbo. Cu toate că nu cred c-au mai 
rămas acolo oameni care să-şi bată capul cu limba sturzilor. 

— Dar ce s-a întâmplat? Strigară piticii. Povesteşte mai 
departe. 

Aşa că Bilbo le spuse tot ce-şi aminti şi le împărtăşi 
sentimentul supărător că vorbirea lui enigmatică şi taberele 
lor, şi căluţii îl făcuseră pe dragon să ghicească mai mult 
decât era cazul. 

— Sunt convins că ştie că venim din Oraşul Lacului şi că 
locuitorii lui ne-au ajutat; şi am o presimţire îngrozitoare că 
următoarea lui mişcare va fi într-acolo. Ce Dumnezeu m-o fi 
apucat să-i spun că sunt Călăreţ-de-butoaie? Chiar şi un 
iepure chior, de aici, ar fi ghicit că e vorba de oamenii de pe 
Lac. 

— Lasă, nu te mai necăji. Ce e făcut e bun făcut şi e greu 
să nu greşeşti când vorbeşti cu dragonii, cel puţin aşa mi s- 
a spus întotdeauna, făcu Balin, dornic să-l liniştească. Dacă 
mă întrebi pe mine, eu zic că ai făcut foarte bine ce-ai făcut 
- în orice caz, ai descoperit ceva foarte folositor şi te-ai 
întors şi viu acasă, şi asta nu prea li se întâmplă celor care 
apucă să schimbe o vorbă-două cu cei de soiul lui Smaug. Şi 


s-ar putea să fie un noroc şi o binefacere că ştim de peticul 
descoperit din vesta de diamante a bătrânului Vierme. 

Asta îl făcu să schimbe discuţia şi să înceapă să vorbească 
despre răpunerea dragonilor din punct de vedere istoric şi 
legendar despre diferitele feluri în care fuseseră 
înjunghiaţi, loviți, împunşi în burtă şi despre diferitele 
şiretlicuri şi stratageme care fuseseră folosite în acest scop. 
Părerea generală era că nu e chiar atât de simplu să prinzi 
un dragon când moţăie; încercarea de a-l înjunghia sau de 
a-l împunge pe când dormea se putea mult mai uşor sfârşi 
cu un dezastru, decât un atac frontal, curajos. Tot timpul 
cât au vorbit, sturzul a stat şi a ascultat, dar când au 
început să apară stelele, şi-a întins în tăcere aripile şi s-a 
îndepărtat în zbor. Şi tot pe când vorbiseră de li se 
lungiseră umbrele, Bilbo devenise tot mai amărât având 
presimţiri din ce în ce mai rele. 

În cele din urmă îi întrerupse: 

— Sunt convins că aici suntem în mare nesiguranţă, spuse. 
Şi nu văd de ce am rămâne. Dragonul a pârjolit toată 
verdeaţa care era tare plăcută, şi a venit noaptea, şi e frig. 
Simt până în măduva oaselor că locul ăsta va fi iarăşi atacat. 
Smaug ştie cum am coborât până la peştera lui şi puteţi fi 
convinşi că a ghicit unde se află celălalt capăt al tunelului şi, 
dacă e nevoie, va face partea asta a Muntelui bucăţi, ca să 
ne blocheze intrarea şi dacă ne face şi pe noi arşice cu 
această ocazie, va fi cu atât mai mulţumit. 

— Ai gânduri foarte negre, domnule Baggins, spuse 
Thorin. Dacă Smaug vrea atât de mult să nu mai putem 
intra, de ce n-a blocat capătul de jos? N-a făcut-o, că îl 
auzeam. 

— Nu ştiu, nu ştiu - probabil pentru că la început a vrut să 
încerce să mă momească să intru din nou, şi acum poate că 
aşteaptă până după vânătoarea de astă-seară, sau nu vrea 
să-şi distrugă iatacul dacă nu e neapărat nevoie. În orice 
caz, tare aş vrea să nu mai discutaţi. Smaug trebuie să iasă 


dintr-o clipă într-alta şi singura noastră speranţă e să ne 
vârâm cât mai bine în tunel şi să închidem uşa. 

Părea atât de convins, încât, în cele din urmă, piticii au 
făcut ce le-a spus, dar au întârziat să închidă uşa - planul 
părea disperat, căci nu ştia nimeni dacă şi cum vor mai 
putea s-o deschidă dinăuntru şi gândul de a fi închişi într-un 
loc de unde nu se putea ieşi decât trecând prin vizuina 
dragonului nu le plăcea deloc. Dar totul părea liniştit atât 
afară, cât şi la capătul dinăuntrul tunelului. Aşa, că vreme 
destul de lungă au stat în tunel, nu prea departe de uşa de 
sus, deschisă pe jumătate, şi au continuat să discute. 
Discuţia ajunsese la vorbele ticăloase pe care le spusese 
dragonul în legătură cu piticii. Bilbo se gândea că ar fi 
preferat să nu le fi auzit niciodată sau să fi fost convins că 
piticii erau absolut sinceri, acum, când îi spuneau că nu se 
gândiseră la ceea ce avea să se întâmple după ce vor fi 
câştigat comoara. 

— Ştiam că va fi o aventură periculoasă, spuse Thorin, şi 
suntem convinşi de asta şi acum; şi cred că după ce vom 
învinge va fi destul timp să ne gândim la ce vom face. Cât 
despre partea dumitale, domnule Baggins, te asigur că-ţi 
suntem mai mult decât recunoscători şi că ai să alegi singur 
a paisprezecea parte de îndată ce vom avea ceva de 
împărţit. Îmi pare rău că eşti îngrijorat de problema 
transportului şi recunosc că greutăţile sunt mari - locurile 
astea n-au devenit mai puţin sălbatice între timp, ci, mai 
degrabă, invers - dar vom face tot ce se poate pentru 
dumneata şi la vremea potrivită ne vom lua fiecare partea. 
N-ai decât să mă crezi sau nu! 


Apoi discuţia se concentră asupra marelui tezaur şi asupra 
lucrurilor pe care şi le mai aminteau Thorin şi Balin. Se 
întrebau dacă mai zăceau acolo, în sala de jos, intacte: 
lăncile care fuseseră meşterite pentru armatele regelui 
Bladorthin (mort de mult); aveau vârf forjat de trei ori şi 
coada lungă, minunat încrustată cu aur, lănci care nu mai 
apucaseră să fie predate sau plătite; scuturi, făcute pentru 
războinici care odihneau de mult în pace; marea cupă de 
aur a lui Thror, cu două mânere, sculptată cu păsări şi flori 
cu ochi şi Petale de nestemate; armuri de nepătruns din 
zale aurite şi argintate, colierul lui Girion, Stăpânul oraşului 
Dale, compus din cinci sute de smaralde verzi ca iarba, pe 
care îl primiseră când îl înarmaseră pe primul lui născut cu 
o platoşă din verigi, meşterită de pitici, aşa cum nu se mai 
făcuse niciodată, căci era lucrată din argint pur, de puterea 
şi rezistenţa oţelului triplu. Dar cel mai frumos lucru dintre 
toate era giuvaierul mare şi alb pe care-l găsiseră piticii sub 
rădăcinile Muntelui: Inima Muntelui, Piatra Ark, Piatra lui 
Thrain. 

— Piatra Ark. Piatra Ark, şopti Thorin în întuneric, visător, 
cu bărbia sprijinită de genunchi. Era ca un glob cu o mie de 
fațete, strălucea ca argintul în lumina focului, ca apa la 
soare, ca zăpada la lumina stelelor, ca ploaia pe lună. 

Dar Bilbo nu mai simţea acea atracţie fermecată pentru 
tezaur. Asculta discuţia doar cu o ureche. Stătea cel mai 
aproape de uşă, atent să audă, pe de o parte, orice zgomot 
cât de mic care ar fi venit de afară şi, pe de altă parte, orice 
ecou care ar fi răsunat dincolo de murmurul piticilor, sau 
orice urmă de mişcare, jos, departe. 

Întunericul se îndesi şi Bilbo deveni din ce în ce mai agitat. 

— Închideţi uşa! Îi rugă el. Mi-e frică de dragonul ăsta, 
până-n măduva oaselor. Liniştea asta îmi displace mult mai 
mult decât zarva de azi-noapte. Închideţi uşa cât mai e 
timp. 

Era ceva în vocea lui care îi nelinişti pe pitici. Încet, Thorin 
se scutură de visele lui şi, ridicându-se, dădu la o parte cu 


piciorul piatra care fixa uşa, după care începură cu toţii să 
împingă şi uşa se închise cu o bufnitură şi cu un zăngănit. Şi 
nici urmă de broască înspre partea lor. Erau încuiaţi 
înăuntrul Muntelui. 

Era şi timpul. Nici n-apucară să coboare bine în tunel, 
când panta muntelui fu nimicită de o izbitură, de parcă ar fi 
fost sfărâmată de nişte berbece din stejari întregi de 
pădure, împinşi de uriaşi. Stânca bubuia, pereţii se crăpară 
şi din tavan începură să le cadă în cap pietre. Nici nu vreau 
să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă uşa ar fi rămas 
deschisă. Coborâră tunelul, în fugă, fericiţi că mai erau încă 
în viaţă, în timp ce în spatele lor, afară, se auzeau răcnetele 
şi zarva pe care o făcea Smaug în culmea furiei. Făcea 
stâncile bucăţi, zdrobind pereţi şi costişe cu plesniturile 
cozii lui uriaşe, până când iarba arsă, piatra sturzului, 
zidurile acoperite cu melci, terasa îngustă şi tot restul 
dispărură într-un iureş de ţăndări şi o avalanşă de pietre 
crăpate se prăvăli peste costişă în jos, în vale. 

Smaug îşi părăsise hoţeşte vizuina, se ridicase fără zgomot 
în aer, apoi plutise încet şi greoi prin întuneric, ca o cioară 
monstruoasă, coborând pe aripile vântului către partea 
dinspre apus a Muntelui, cu speranţa de a prinde pe cineva 
sau ceva acolo, pe nepregătite, şi de a descoperi supapa de 
ieşire din pasajul pe care îl folosise hoţul. Ce se întâmplase 
fusese rezultatul accesului de furie provocat de faptul că nu 
găsise pe nimeni şi nu văzuse nimic, şi acolo unde bănuia că 
trebuie să fie, de fapt, ieşirea. 

După ce-şi dădu astfel frâu liber furiei, se simţi mai bine şi 
se gândi, în sinea lui, că nu-l va mai necăji nimeni din partea 
aceea. Dar trebuia să-şi continue răzbunarea. „Călăreţ-de- 
butoaie, sforăi el, picioarele tale veneau dinspre malul 
râului, şi nu e nici o îndoială c-ai venit pe apă. Nu-ţi ştiu 
mirosul, dar dacă nu eşti unul dintre oamenii de pe lac, în 
orice caz, ei te-au ajutat. Acum or să mă vadă şi-or să-şi 
amintească cine e adevăratul Rege de sub Munte.” 


Se ridică înconjurat de flăcări şi o porni spre sud, către 
Râul Curgător. 

CAPITOLUL 13 

PLECAT DE ACASĂ. 

Între timp, piticii stăteau în întuneric, înconjurați de o 
tăcere totală. Mâncau şi beau foarte puţin. N-aveau cum să 
socotească trecerea timpului şi abia îndrăzneau să se mişte, 
căci şoaptele lor trezeau ecoul şi fremătau în tunel. Aţipeau 
şi se trezeau tot în întuneric şi în tăcerea care continua să-i 
înconjoare, nestingherită. În cele din urmă, după un timp 
care li se păru a fi zile întregi de aşteptare, când începuseră 
să se înăbuşe şi să ameţească din lipsă de aer, simţiră că nu 
mai pot îndura. Mai-mai că ar fi fost fericiţi să audă sunete 
venind de jos şi vestind întoarcerea dragonului. Se temeau 
ca tăcerea asta să nu fie cumva rezultatul uneia dintre 
cruzimile lui iscusite, dar nu puteau rămâne acolo la 
nesfârşit. 

Thorin vorbi: 

— Să încercăm uşa! Spuse. Dacă nu simt curând vântul în 
obraz, mor. Mai bine să mă zdrobească Smaug în aer liber 
decât să mă sufoc aici! 

După care, mai mulţi pitici se ridicară şi se duseră 
bâjbâind până acolo unde fusese uşa. Dar descoperiră că în 
partea aceea tunelul fusese distrus şi blocat cu stânci 
sfărâmate. Nici o cheie şi nici o formulă magică nu o vor 
mai deschide vreodată. 

— Suntem prinşi în cursă, se văitară. Asta-i sfârşitul. O să 
pierim aici! 

Dar, nu ştiu cum, tocmai când piticii se perpeleau în 
culmea deznădejdii, Bilbo simţi o uşurare ciudată în suflet, 
de parcă i s-ar fi luat o mare greutate de sub jiletcă: 

— Hai, lăsaţi! Făcu el. Piticul cât trăieşte speră, după cum 
obişnuia să spună tata, şi „toate cele bune sau rele sunt 
trei”. Eu mai cobor o dată până la capătul tunelului. Am fost 
de două ori acolo, când ştiam precis c-am să dau de dragon, 
aşa că risc şi a treia vizită, când nu ştiu ce mă aşteaptă. 


Oricum, singura cale spre ieşire e pe jos şi cred că de data 
asta ar fi mai bine să mă întovărăşiţi cu toţii! 

Disperaţi, încuviinţară şi 'Thorin fu primul să o ia înainte, 
alături de Bilbo. 

— Dar vă rog din suflet să băgaţi de seamă, să faceţi cât 
mai puţin zgomot, le spuse hobbitul în şoaptă. S-ar putea să 
nu mai fie nici un Smaug acolo, dar nu se ştie niciodată. Nu 
e bine să riscăm inutil. 

O porniră în jos, tot mai jos. Piticii nu se puteau compara, 
fireşte, cu hobbitul în arta de a se mişca pe furiş şi de aceea 
gâfâiră şi îşi târşăiră picioarele cu zgomot, ecoul 
amplificând îngrijorător sunetele; dar, deşi Bilbo se oprea 
din când în când, speriat, să asculte, de jos nu se auzea nici 
un zgomot. Aproape de capătul tunelului, după câte îşi dădu 
el seama, Bilbo îşi puse inelul în deget, după care îşi văzu 
mai departe de drum. Dar nu avea nevoie de inel; 
întunericul era desăvârşit şi, cu sau fără inel, tot nu se 
vedea nimic. De fapt, bezna era atât de adâncă, încât Bilbo 
ajunse la deschizătură pe neaşteptate; dădu cu mâna de 
gol, se împiedică şi se rostogoli cu capul înainte, în peşteră. 

Zăcu acolo, pe podea, cu faţa în jos, fără să îndrăznească 
să se ridice şi nici măcar să răsufle. Dar nu auzi nici o 
mişcare. Nu era nici cea mai mică rază de lumină - în afară 
doar, după cum i se păru când în cele din urmă ridică încet 
capul, de o licărire palidă şi albă deasupra lui, departe, în 
întuneric. Dar sigur nu era scânteie de foc de dragon, cu 
toate că duhoarea fiarei umplea toată încăperea şi Bilbo 
simţea gust de abur pe limbă. 

Cu timpul, domnul Baggins simţi că nu mai poate. 

— Vierme blestemat şi nenorocit! Strigă el cu voce tare. 
Nu te mai juca de-a v-aţi ascunselea, fă puţină lumină şi pe 
urmă mănâncă-mă, dacă mă poţi prinde. 

Ecouri vagi alergară în jurul peşterii nevăzute, dar nu se 
auzi nici un răspuns. 

Bilbo se ridică şi descoperi că nu ştie încotro s-o apuce. 


— Mă întreb ce joc o fi jucând Smaug, spuse. Eu cred că 
azi (sau astă-seară sau, mă rog, ce-o fi) nu e acasă. Şi dacă 
Oin şi Gloin nu şi-au pierdut cutiile cu iască, poate că facem 
puţină lumină şi ne uităm prin jur până nu se întoarce 
norocul împotriva noastră. Lumină! Strigă el. Poate cineva 
să facă puţină lumină? 

Piticii fireşte, se speriaseră grozav când se împiedicase 
Bilbo de treaptă şi căzuse cu o bufnitură în peşteră; 
rămăseseră înghesuiți unul într-altul, chiar acolo unde îi 
lăsase el, adică la capătul tunelului. 

— Pst, pst! Sâsâiră ei când îi auziră vocea; şi cu toate că 
asta îl ajută pe Bilbo să descopere unde se aflau, trecu 
oarecare timp înainte să poată să-i facă să mai scoată vreun 
sunet. În cele din urmă, când Bilbo începu să bată cu 
piciorul în podea şi să strige „lumină” cu toată puterea vocii 
lui ascuţite, Thorin cedă şi îi trimise pe Oin şi pe Gloin la 
boccelele lor din celălalt capăt al tunelului. 

După un timp apăru o rază pâlpâitoare, semn că se 
întorceau; Oin ţinea în mână o torţă mică de pin, aprinsă, 
iar Gloin un pachet de asemenea torţe, sub braţ. Bilbo se 
duse repede la uşă, luă torţa, dar nu reuşi să-i convingă pe 
pitici să le aprindă şi pe celelalte sau să vină până unde 
fusese el. În orice caz, nu imediat. După cum le explică 
Thorin cu mare grijă, în mod oficial domnul Baggins 
continua să fie expertul lor în materie de spargeri şi 
cercetări. Dacă voia să rişte să facă lumină, treaba lui! Ei 
vor aştepta însă în tunel să le dea raportul. Aşa că 
rămăseseră lângă intrare, urmărindu-l cu privirea. 

Silueta mică şi întunecată a hobbitului o porni deci prin 
peşteră, ţinând mica lui torţă sus. Din când în când - mai 
era încă destul de aproape - piticii vedeau câte o scânteie 
sau auzeau câte un clinchet, când se împiedica de câte un 
obiect de aur. Lumina tot scădea pe măsură ce Bilbo înainta 
în peştera cea mare; apoi începu să se ridice, dansând în 
aer. Bilbo se căţără pe mormanul mare de giuvaiere. Puțin 
mai târziu ajunse în vârf, dar îşi continuă drumul. Apoi îl 


văzură oprindu-se şi aplecându-se o clipă; dar nu şi-au dat 
seama de ce. 

Era Piatra Ark, Inima Muntelui. Bilbo îşi dădu seama că e 
vorba de ea, după descrierile pe care i le făcuse Thorin; şi, 
într-adevăr, nu puteau exista două asemenea giuvaiere nici 
măcar într-un tezaur atât de grozav ca ăsta, nici dacă ai fi 
căutat în lumea întreagă. Pe când urcase, lucise în faţa lui 
ca un fulger atrăgându-i atenţia. Încetul cu încetul se 
făcuse tot mai mare, până ajunsese să arate ca un glob de 
lumină. Acum, când era lângă ea, văzu că la suprafaţă avea 
scântei pâlpâitoare de mai multe culori, reflectate şi 
despicate de lumina schimbătoare a torţei. În cele din urmă 
plecă privirea spre ea şi i se tăie răsuflarea. Marele 
Giuvaier strălucea la picioarele lui, emanând o lumină 
interioară, tăiat şi şlefuit de piticii care îl scoseseră cândva 
din inima Muntelui; absorbea toată lumina care cădea pe el, 
schimbând-o în zeci de mii de scântei, ca o aureolă albă în 
care se revărsau luminile curcubeului. 

Deodată, braţul lui Bilbo se întinse spre el, atras ca de un 
miraj. Dar mâna lui mică nu-l putea cuprinde, căci 
giuvaierul era mare şi greu; îl ridică totuşi, închise ochii şi îl 
băgă în buzunarul lui cel mai ascuns. 

„Acum sunt într-adevăr Spărgător, se gândi. Dar probabil 
că va trebui să le spun şi piticilor - la un moment dat. De 
fapt, au spus că-mi pot alege ce vreau, şi eu cred că aş 
alege asta, chiar dacă iau ei tot restul!” dar, în sinea lui, nu 
era foarte convins că, atunci când îi spuseseră să aleagă, se 
referiseră şi la acest giuvaier minunat, şi simţea că asta ar 
putea isca neplăceri. 

Îşi continuă drumul coborând pe cealaltă parte a 
maldărului şi strălucirea torţei lui dispăru din câmpul vizual 
al piticilor, care-l urmăreau. După un timp apăru din nou, 
departe, la mare distanţă: Bilbo traversa peştera. 

Continuă să înainteze până ajunse la porţile mari din 
partea cealaltă; acolo dădu de un curent de aer care îl 
răcori, dar care aproape că-i stinse lumina. Se uită pe furiş, 


cu sfială, la ce era de partea cealaltă a porţilor şi văzu nişte 
galerii mari şi conturul nedesluşit al capătului unor scări 
largi, care urcau pierzându-se în întuneric. Dar de Smaug, 
nici urmă. Bilbo tocmai voia să facă stânga împrejur şi să se 
întoarcă la pitici, când o formă neagră se năpusti asupra lui 
şi îi atinse faţa. Bilbo scoase un țipăt ascuţit, sări în sus, se 
împiedică şi căzu pe spate, iar torţa căzu şi ea, cu vârful în 
Jos, şi se stinse. 

„Sper că e doar un liliac, îşi spuse el disperat. Dar ce mă 
fac, unde o fi răsăritul, sudul, nordul sau apusul?” 

— Thorin! Balin! Gloin! Fili! Kili! Strigă el cu toată puterea 
- dar strigătele răsunară ca un zgomot slab şi subţire în 
hăul negru. S-a stins lumina! Veniţi careva, găsiţi-mă, 
ajutaţi-mă! Pentru moment îl părăsi tot curajul. 

Piticii auziră vag strigătele lui mici; dar singurul cuvânt pe 
care-l puteau desluşi era „ajutor!” 

— Ah, Doamne, ce păcătoşenie sau ce minune s-o mai fi 
întâmplat iar? Spuse Thorin. De dragon nu cred că e vorba, 
fiindcă atunci hobbitul n-ar mai chiţăi. 

Aşteptară câteva clipe, dar nu auziră nici un zgomot de 
dragon; de fapt, nu auziră nici un fel de zgomot în afară de 
vocea depărtată a lui Bilbo. 

— Hai, luaţi unul dintre voi o torţă sau două, ordonă 
Thorin. S-ar părea că trebuie să ne ducem să ne ajutăm 
Spărgătorul. 

— Da, ar cam fi rândul nostru să-l ajutăm, spuse Balin, şi 
eu sunt foarte dispus să mă duc. Şi cred, că, deocamdată, 
nu e nici un pericol. 

Gloin aprinse mai multe torţe, după care ieşiră furişându- 
se unul după altul şi înaintară în grabă de-a lungul 
peretelui. Nu trecu mult şi dădură chiar de Bilbo care se 
întorcea spre ei. Îi venise inima la loc de îndată ce văzuse 
licărirea torţelor. 

— De fapt, n-a fost nimic! Doar un liliac şi o torţă care a 
căzut pe jos, spuse Bilbo, drept răspuns la întrebările lor. 


Cu toate că li se luase o piatră de pe inimă, erau cam prost 
dispuşi pentru că fuseseră speriaţi degeaba; şi nu ştiu, zău, 
ce ar fi spus, dacă le-ar mai fi vorbit şi de Piatra Ark. Simpla 
imagine a comorii, pe care o văzuseră în treacăt pe când 
umblau prin peşteră, trezise tot focul inimii lor piticeşti, şi 
când inima unui pitic, chiar şi cel mai respectabil, e trezită 
de aur şi de nestemate, el devine brusc curajos şi uneori 
chiar necruţător. 

Piticii nu s-au mai lăsat rugaţi. Erau toţi nerăbdători să 
exploreze peştera cât mai aveau timp şi dispuşi să creadă 
că, deocamdată, Smaug plecase de acasă. Apucară fiecare 
câte o torţă aprinsă; şi tot privind aşa, când într-o parte, 
când într-alta, uitară de teamă şi chiar de prudenţă. 
Începură să vorbească cu glas tare şi să se strige unul pe 
altul, în timp ce ridicau comori de altădată din morman sau 
le scoteau de pe perete, ţinându-le în dreptul luminii, 
pipăindu-le şi mângâindu-le. 

Fili şi Kili erau aproape veseli acum şi, găsind atârnate pe 
perete o mulţime de harfe de aur cu corzi de argint, le 
dădură jos şi începură să ciupească corzile; fiind fermecate 
(şi neatinse de dragon, pe care îl interesa destul de puţin 
muzica) mai erau încă acordate. În peştera întunecoasă, 
care fusese atâta vreme tăcută, răsuna acum o melodie pe 
care n-o mai cântase nimeni de mult. Dar majoritatea 
piticilor fură mai practici: culeseră nestemate şi îşi umplură 
buzunarele, şi ceea ce nu putură duce lăsară să le cadă 
printre degete cu un oftat. Thorin nu se lăsă nici el mai 
prejos, dar căută în dreapta şi în stânga ceva ce nu putea 
găsi: Piatra Ark; dar deocamdată nu voia să spună nimănui 
despre asta. 

Piticii luară apoi platoşe şi arme de pe pereţi şi se 
pregătiră de apărare. Thorin arăta, într-adevăr, princiar, 
îmbrăcat într-o cămaşă de zale aurite, cu o secure cu mâner 
de argint şi cu o cingătoare acoperită cu pietre roşu-aprins. 

— Domnule Baggins, strigă el, iată primul avans din 
răsplata dumitale. Scoate-ţi haina cea veche şi îmbrac-o pe 


asta! 

După care îl îmbrăcă pe Bilbo cu o cămaşă de zale mititică, 
lucrată pesemne cândva pentru vreun prinţ al elfilor. Era 
dintr-un oţel de argint, pe care spiriduşii îl numesc mithril, 
şi avea o cingătoare cu perle, împodobită cu figuri, întărit 
pe dedesubt cu cercuri de oţel şi bătut pe margine cu 
giuvaiere albe. 

„Mă simt grozav, îşi spuse în sinea lui. Dar cred că arăt 
cam caraghios. Ce-ar mai râde cei de acasă, de pe Deal, de 
mine, şi totuşi mi-ar fi plăcut să fie o oglindă pe aici, pe 
aproape”. 

Cu toate astea, domnul Baggins îşi pierdu mai puţin capul 
în faţa tezaurului, decât piticii. Se sătură de el mult înainte 
ca piticii să fi obosit să cotrobăie printre bogății, şi se aşeză 
pe jos; apoi începu să se întrebe neliniştit cum se va sfârşi 
toată povestea asta. „Aş da multe dintre pocalurile astea 
preţioase, îşi spuse, pentru o băutură dătătoare de curaj, 
scoasă dintr-un poloboc de al lui Beorn.” 

— Thorin, strigă el cu voce tare. Acu' ce mai facem? 
Înarmaţi suntem, ce e drept, dar crezi c-a servit vreodată 
vreo platoşă în faţa cumplitului Smaug? Tezaurul nu l-am 
recâştigat încă şi deocamdată nu căutăm aur, ci o ieşire. Şi 
prea ne-am jucat mult cu norocul. 

— Că bine spui, răspunse 'Thorin, venindu-şi din nou în 
fire. Să mergem! Vă călăuzesc eu. Nici într-o mie de ani n- 
am să uit să mă descurc în palatul ăsta. 

Apoi îi chemă pe ceilalţi. Se strânseră toţi, ţinându-şi 
torţele deasupra capului, şi trecură prin uşile larg deschise, 
după ce se uitară de mai multe ori în urmă, cu regret. 

Îşi acoperiră platoşele cu mantale vechi, şi coifurile 
strălucitoare cu căciuliţele lor zdrenţuite, şi o porniră după 
Thorin, unul în spatele celuilalt, un şir de luminiţe în 
întuneric, care se opreau mereu, ascultând cu teamă 
zgomotele care ar anunţa sosirea dragonului. Cu toate că 
vechile ornamentaţii se năruiseră sau fuseseră distruse şi 
totul era mânjit şi ars de toate venirile şi plecările 


monstrului, Thorin cunoştea fiecare galerie şi fiecare 
cotitură. Urcară nişte scări lungi, o cotiră şi coborâră de-a 
lungul unor tuneluri largi şi pline de ecou, apoi cotiră din 
nou, urcară alte trepte, şi iarăşi altele. Acestea din urmă 
erau line, săpate în stâncă vie, largi şi frumoase, şi piticii 
urcară sus, tot mai sus, fără să dea de nici un fel de vietate, 
doar de umbre ascunse care dispăreau când se apropiau 
torţele ce pâlpâiau în curent. 

Treptele nu erau totuşi făcute pentru picioare de hobbit, şi 
Bilbo tocmai începuse să simtă că nu mai poate înainta, 
când, deodată, tavanul se depărtă mult de ei, ieşind din 
raza de lumină a torţelor. Printr-o deschizătură, sus, 
departe, intra o lumină albă şi aerul se făcu mai dulce. Altă 
lumină palidă pătrundea prin nişte porţi mari din faţa lor, ce 
atârnau strâmbate din ţâţâni şi pe jumătate arse. 

— Asta e Marea Sală a lui Thror, spuse Thorin, Sala de 
Recepție şi de Consiliu. Acum nu mai e mult până la Poarta 
Principală. 

Trecură prin sala în ruine. Era plină de mese care 
putrezeau, de scaune şi bănci răsturnate, carbonizate şi în 
stare de descompunere. Pe jos, prin praf şi printre sticle 
pântecoase, printre castroane şi coarne sparte din care se 
băuse cândva, erau răspândite cranii şi oase. Trecând 
printr-o nouă serie de uşi, la celălalt capăt, un zgomot de 
apă curgătoare le izbi auzul şi lumina cenugşie se făcu 
deodată mai puternică. 

— Aici se naşte Râul Curgător, spuse el; de aici aleargă 
spre Poartă. Hai să-l urmăm. 

O apă clocotitoare ieşea printr-o deschizătură neagră din 
peretele de stâncă şi curgea învolburându-şi apele printr- 
un canal îngust tăiat în piatră de priceperea unor mâini din 
alte vremuri care-l croiseră drept şi adânc. Lângă canal 
alerga un drum pietruit, destul de larg ca să încapă mai 
mulţi oameni de-a latul, aşezaţi unul lângă altul. Porniră 
iute pe acest drum, apoi urmă o cotitură care şerpuia larg 
şi... când colo, ce să vezi! Dădură de lumina limpede a zilei. 


Înaintea lor se ridica un arc înalt, în interiorul căruia se mai 
desluşeau încă fragmentele unor cioplituri vechi de piatră, 
oricât ar fi fost de tocite, crăpate şi înnegrite. Un soare 
ceţos îşi trimitea lumina slabă printre crestele Muntelui şi 
razele de aur cădeau pe podeaua de stâncă, în prag. 

Un vârtej de lilieci speriaţi, treziţi din somn de torţele 
fumegânde, se agitau acum deasupra lor; încercând să 
înainteze printr-o săritură, piticii alunecară pe pietrele 
acoperite cu mâl şi netezite prin frecare de trecerea 
dragonului. Apa, care ţâşnea gălăgioasă din Munte în faţa 
lor, cobora apoi, spumegând în vale. Îşi aruncară torţele 
palide la pământ şi rămaseră locului, uitându-se orbiţi 
afară. Ajunseră la poarta Principală, de unde puteai zări 
oraşul Dale. 

— Ia te uită, spuse Bilbo. Nu m-am aşteptat niciodată să 
privesc prin poarta asta, dinăuntru în afară. Şi nici nu m-am 
aşteptat să mă bucur atât că văd din nou soarele şi că simt 
vântul pe obraz. Dar, bârrr, ce rece e vântul ăsta! 

Era! Bătea un vânt năprasnic dinspre răsărit - o 
ameninţare a iernii. Se rotea ca un vârtej pe deasupra şi de 
jur împrejurul Muntelui, până în vale, oftând printre stânci. 
După atâta vreme petrecută în adâncurile înăbuşitoare ale 
cavernelor bântuite de dragon, se cutremurară sub 
atingerea razelor de soare. 

Deodată Bilbo îşi dădu seama că nu mai e obosit, dar că îi 
este foarte foame. 

— Pare să fie dimineaţă, târziu, spuse, şi deci trebuie să fie 
mai mult sau mai puţin ora micului dejun - dacă ar putea să 
existe aşa ceva pe aici. Dar nu cred că pragul Porții 
Principale a vizuinii lui Smaug e locul cel mai sigur pentru o 
masă tihnită. Hai să mergem undeva unde să putem sta 
liniştiţi. 

— Aşa e, spuse Balin. Şi cred că ştiu încotro trebuie s-o 
pornim spre vechiul post de observaţie, care se află în colţul 
dinspre sud-vest al Muntelui. 

— Cât e de departe? Întrebă hobbitul. 


— Cred că cinci ore de mers. Şi nu e uşor! Drumul de la 
Poartă de-a lungul malului stâng al izvorului pare distrus cu 
totul. Dar ia uitaţi-vă acolo, jos! Râul o coteşte brusc la 
dreapta, înspre Dale, în faţa oraşului în ruine. Acolo era 
cândva un pod care ducea la nişte trepte abrupte ce urcau 
pe malul drept, şi apoi la un drum care se căţăra până la 
Dealul Corbilor. Acolo e (sau era) o cărare care părăseşte 
drumul şi urcă până la post. Un urcuş greu, de altfel, chiar 
dacă mai există treptele vechi. 

— Doamne! Mormăi hobbitul. lar umblăm şi iar urcăm fără 
mâncare. Mă întreb câte cafele cu lapte şi câte mese am 
pierdut în văgăuna aceea urâcioasă, fără ceas şi fără 
calendar. 

De fapt, de când spărsese dragonul uşa fermecată, 
trecuseră două nopţi şi ziua dintre ele (nu chiar fără 
mâncare), dar Bilbo pierduse şirul şi nu mai era în stare să- 
şi dea seama dacă trecuse o noapte sau o săptămână de 
nopți. 

— Ia ascultă, spuse Thorin, râzând - moralul lui începuse 
iar să se ridice, în timp ce se juca cu nestematele din 
buzunare. Să nu spui că palatul meu e o văgăună urâcioasă. 
Aşteaptă până va fi din nou tencuit şi rearanjat. 

— Asta n-o să se întâmple dacă nu moare Smaug... spuse 
Bilbo, posac. Dar unde o fi? Aş da o cafea cu lapte bună să 
aflu. Sper că nu stă cocoţat pe Munte şi se uită la noi. 

Auzind aceste vorbe, piticii se neliniştiră grozav şi într-o 
clipă hotărâră că Bilbo şi Balin aveau dreptate. 

— Trebuie să plecăm de aici, spuse Dori. Am impresia că-i 
simt ochii în ceafă. 

— Ce loc rece şi pustiu! Spuse Bombur. Băutură o fi, dar 
nu văd nici urmă de mâncare. Un dragon care locuieşte pe 
meleagurile astea trebuie să fie veşnic flămând. 

— Hai, hai! Strigară ceilalţi. S-o luăm pe drumul lui Balin. 

Sub peretele de stâncă din dreapta nu era nici un drum, 
aşa că înaintară anevoios printre pietre, pe malul stâng al 
râului, iar pustietatea locului îl făcu până şi pe Thorin să 


revină la realitate. Descoperiră că podul de care vorbise 
Balin se dărâmase de mult şi aproape toată piatra se 
fărâmiţase în pietricele care zăceau acum în râul mic şi 
gălăgios; dar trecură prin vad fără prea mare greutate, 
găsiră treptele vechi şi se căţărară pe malul înalt. După ce 
au mai mers puţin, au dat de drumul vechi şi îndată după 
aceea, de o vale îngustă şi adâncă, adăpostită între stânci; 
acolo se odihniră un timp, hrănindu-se cu ce mai aveau, mai 
ales cu umplutură şi apă. (Dacă vreţi să ştiţi ce e umplutura, 
vă pot spune că nu-i cunosc reţeta, dar că are consistenţa 
posmagilor, se păstrează bine oricât, se spune că e 
hrănitoare, dar sigur nu e gustoasă, ba e chiar foarte fadă 
şi nu prezintă interes decât ca exerciţiu de mestecat; 
oamenii de pe lac o pregătesc întotdeauna pentru 
călătoriile lungi.) 

După asta o porniră iar; drumul o lua acum înspre apus şi 
părăsea malul apei, apropiindu-se din ce în ce de un pinten 
al Muntelui, îndreptat către sud. Într-un târziu ajunseră la 
cărarea care ducea în sus. Urca abrupt şi ei se târâră încet, 
unul în spatele celuilalt, până când ajunseră, în sfârşit, 
târziu după-amiază, în vârful crestei şi văzură soarele 
iernatic coborând spre apus. Aici găsiră un loc întins care 
nu avea perete decât într-o parte, spre miazănoapte un zid 
de stâncă cu o deschizătură spre răsărit, spre miazăzi şi 
spre apus. 

— Pe vremuri, spuse Balin, aveam întotdeauna paznici aici; 
uşa aceea din fund dă într-o sală săpată în stâncă, făcută să 
servească drept corp de gardă. Săli din astea erau mai 
multe de jur împrejurul Muntelui. Numai că în vremurile 
noastre de glorie nu prea părea să fie nevoie de pază şi de 
aceea, de prea mult confort, gărzile trăiau într-un fel de 
stare de amorţeală - că altfel ne-am fi dat seama la timp de 
venirea dragonului şi lucrurile n-ar mai fi fost aşa cum sunt 
acum. Totuşi, putem sta aici o vreme, ascunşi şi la adăpost, 
şi putem vedea multe fără să fim văzuţi. 


— Dacă ne-a văzut venind aici, nu ne mai foloseşte la 
nimic, spuse Dori, care se tot uita în sus, spre vârful 
Muntelui, de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă pe Smaug 
cocoţat acolo, ca o pasăre pe clopotniţă. 

— Trebuie să riscăm. N-avem încotro, spuse Thorin. Azi nu 
putem merge mai departe. 

— Bravo! Bravo! Strigă Bilbo şi se trânti pe jos. 

În sala săpată în stâncă ar fi încăput o sută ca ei, şi în fund 
dădură peste o altă încăpere, mică şi mai adăpostită de 
frigul de afară. Încăperea era cu desăvârşire goală; după 
câte se părea, în perioada stăpânirii lui Smaug n-o 
folosiseră nici măcar animalele sălbatice. Acolo îşi depuseră 
poverile; unii se trântiră îndată pe jos şi adormiră, în timp 
ce ceilalţi rămaseră lângă uşa de afară să discute ce aveau 
de făcut. Toate discuţiile lor se întorceau mereu la acelaşi 
lucru: unde era Smaug? Se uitară înspre apus şi nu văzură 
nimic, apoi înspre răsărit, nimic, la miazăzi nici urmă de 
dragon, în schimb se adunaseră foarte multe păsări. Le 
priviră îndelung, întrebându-se ce-o fi cu ele; iar când 
răsăriră primele stele reci, tot mai căutau să găsească 
răspunsul. 

CAPITOLUL 14 

FOC ŞI APĂ. 

Dacă doriţi, aşa cum doreau şi piticii, să ştiţi ce se 
întâmplase cu Smaug, trebuie să vă întoarceţi cu două zile 
în urmă, la seara în care sfărâmase uşa şi plecase furios în 
zbor. Majoritatea locuitorilor din oraşul Esgaroth, Oraşul 
Lacului, se aflau în casă, căci vântul care venea dinspre 
estul negru era rece; câţiva umblau totuşi pe chei, privind, 
aşa cum le plăcea lor, stelele, care de îndată ce răsăreau pe 
cer păreau că ţâşnesc din suprafaţa lină a lacului. Din 
oraşul lor nu puteau vedea Muntele Singuratic, pentru că 
se ascundea în dosul dealurilor joase, de la celălalt capăt al 
lacului, unde era o prăpastie prin care curgea Râul 
Curgător, venind dinspre miazănoapte. Nu se vedea decât 
vârful lui înalt şi doar când era senin; dar, oricum, se uitau 


rar la el, căci era ameninţător şi mohorât chiar şi în lumina 
dimineţii. Acum dispăruse cu totul, topit în întuneric. 

Deodată licări, apărând din nou la vedere; îl atinsese o 
lumină care, într-o clipă, se pierdu iar. 

— la uitaţi-vă, spuse unul. lar apar luminile! Paznicii au 
văzut azi-noapte cum au apărut şi au dispărut, de la miezul 
nopţii până în zori. Acolo, sus, se întâmplă ceva. 

— Poate că Regele de sub Munte fabrică aur, spuse altul. E 
mult de când a plecat spre miazănoapte. A venit vremea să 
se adeverească iarăşi cântecele. 

— Care rege? Spuse altul, pe un ton aspru. Eu aş spune că 
e focul prădalnic al dragonului, singurul rege al Muntelui 
pe care l-am cunoscut vreodată. 

— Tu mereu cobeşti, spuseră ceilalţi. Nu te gândeşti decât 
la lucrurile rele - de la inundaţii, la otrăvirea peştelui. la 
mai gândeşte-te şi la ceva vesel. 

Apoi, deodată, apăru o lumină puternică la poalele 
dealurilor şi capătul dinspre miazănoapte al lacului se făcu 
auriu. 

— Regele de sub Munte! Strigară. Bogăţiile lui sunt ca 
soarele, argintul lui e ca o fântână arteziană şi în râurile lui 
curge aur. Râul aduce cu el aur de la Munte! Strigară şi 
peste tot se deschiseseră ferestrele şi se auziră paşi care 
alergau. 

Şi din nou se stârni o emoție nemaipomenită şi un mare 
entuziasm. Dar cetăţeanul cu voce aspră alergă în mare 
grabă la Stăpân. 

— Să-mi spuneţi mie „prost” dacă n-o fi aşa, dar eu spun 
că vine dragonul! Strigă. Tăiaţi podurile! La arme! La arme! 

Într-o clipă răsunară trompetele de alarmă; ecoul lor se 
pierdu de-a lungul malurilor stâncoase. Veselia se opri şi se 
transformă în spaimă. Şi aşa s-a făcut că dragonul nu i-a 
găsit cu totul nepregătiţi. 

N-a trecut mult şi viteza lui a devenit atât de mare, încât |- 
au văzut ca o scânteie de foc care se năpusteşte asupra lor, 
crescând tot mai mare şi mai strălucitoare, şi cei care nu 


erau chiar proşti de tot începură a se îndoi că prevestirile 
au fost greşite. Totuşi, mai aveau puţin timp înaintea lor. 
Toate vasele din oraş au fost umplute cu apă, toţi 
războinicii, înarmaţi, toate săgețile şi lăncile pregătite, şi 
podul care-i lega de pământ a fost dat jos şi distrus, înainte 
ca vâjâitul apropierii înfricoşătoare a lui Smaug să se 
înteţească şi lacul să facă vălurele roşii ca focul sub bătaia 
înfiorătoare a aripilor lui. 

Dragonul se repezi asupra oamenilor, în mijlocul ţipetelor 
şi strigătelor, se năpusti ca o vijelie asupra podului, dar se 
trezi că este împiedicat. Podul dispăruse şi duşmanii lui de 
aflau pe o insulă înconjurată cu apă adâncă - prea adâncă şi 
neagră, şi rece ca să-i placă dragonului. Dacă se cufunda în 
ea, se ridicau vapori şi aburi cât să acopere tot ţinutul cu 
ceaţă, zile în şir; şi lacul era mai puternic decât el, i-ar fi 
stins tot focul înainte să poată ajunge pe partea cealaltă. 

Vâjâind, se întoarse năpustindu-se asupra oraşului. O 
grindină de săgeți negre ţâşni în sus, plesnind şi răpăind pe 
solzii şi giuvaierele lui Smaug, cozile săgeţilor luând foc la 
răsuflarea lui şi căzând respinse în lac, unde ardeau 
sfârâind. Scena din noaptea aceea nu se poate compara cu 
nici un foc de artificii din câte aţi putut vedea vreodată. 
Auzind vâjâitul arcurilor şi sunetul strident al trompetelor, 
dragonul se făcu foc şi pară, orbit şi înnebunit de furie. De 
câteva milenii nu îndrăznise nimeni să i se împotrivească, şi 
n-ar fi îndrăznit nici acum dacă n-ar fi fost omul acela cu 
vocea aspră (numele lui era Bard) care să-i alerge încoace 
şi încolo, îmbărbătând arcaşii şi îndemnându-l pe Stăpân să 
le poruncească să lupte până la ultima săgeată. 

Fiara scotea foc pe gură. Se roti o vreme, sus de tot, în 
aer, pe deasupra lor, luminând tot lacul; pomii de lângă mal 
străluceau ca arama şi ca sângele, şi la rădăcina lor săltau 
umbre negre şi dese. După care se năpusti în jos, 
înfruntând vijelia săgeţilor, nesăbuit în furia lui, neavând 
grijă să întoarcă părţile cu solzi către inamic, obsedat 
numai de ideea de a da foc oraşului. 


Ori de câte ori se repezea în jos, ţâşneau flăcări din 
acoperişurile de stuf şi de la capetele grinzilor, apoi focul 
trecea mai departe şi iar se întorcea, deşi totul fusese 
îmbibat cu apă încă dinainte de a veni el. De altfel, cum 
apărea câte o scânteie, o sută de mâini aruncau din nou 
apă. Dragonul se întoarse iarăşi, ca un vârtej. Roti o dată 
coada, zdrobind şi dărâmând acoperişul Casei Mari. Flăcări 
care nu se puteau stinge se ridicau înalte în întunericul 
nopţii; monstrul se năpusti o dată, şi încă o dată, după care 
o nouă casă şi apoi alta se acoperiră de flăcări şi se 
dărâmară. În zadar continuau săgețile să i se 
împotrivească, îl atingeau cam cât l-ar fi atins o muscă din 
mlaştini. 

Oamenii începuseră să sară în apă de pe un mal şi de pe 
celălalt al lacului. Femei şi copii se înghesuiră în bărci 
încărcate, în bazinul care servea drept loc de târg. Oamenii 
aruncară armele. Acolo unde cu puţină vreme în urmă se 
cântaseră vechi balade ale piticilor despre bucuria care va 
să vină, se auzeau acum doar bocete şi vaiete de jale. 
Oamenii blestemau până şi numele de pitic. Stăpânul însuşi 
se întorsese către barca lui cea mare şi poleită, nădăjduind 
că în toată învălmăşeala va putea să se depărteze vâslind şi 
să scape. Curând tot oraşul avea să fie pustiit şi ars până la 
suprafaţa apei. 

Asta voia şi dragonul. La urma urmei, n-aveau decât să se 
urce toţi în bărci. S-ar distra de minune urmărindu-i sau i- 
ar putea înghesui într-un loc până ar muri de foame. Lasă-i 
să încerce să ajungă pe uscat, că va avea el ac de cojocul 
lor! O să dea foc tuturor pădurilor de pe mal şio să 
ofilească toate câmpiile. Deocamdată însă, hărţuind oraşul, 
se distra cum nu se mai distrase de ani de zile. Printre 
casele care mai ardeau mai rămăsese încă o companie de 
arcaşi pe poziţie. Căpetenia lor era Bard, cel cu vocea şi 
faţa aspră, cel pe care îl acuzaseră prietenii că prevesteşte 
inundaţii şi otrăvirea peştelui, cu toate că ştiau că-i vrednic 
şi viteaz. Era un urmaş îndepărtat al lui Girion, Stăpânul 


oraşului Dale, a cărui nevastă şi copil scăpaseră de pieire 
atunci, demult, coborând pe Râul Curgător. Acum trăsese 
cu un arc mare de tisă până rămăsese doar cu o singură 
săgeată. Flăcările erau aproape. Tovarăşii îl părăseau. 
Atunci întinse arcul pentru ultima oară. 

Deodată, în întuneric, ceva se apropie fluturând de umărul 
lui. Tresări, dar nu era decât un sturz bătrân. Netemător, se 
cocoţă lângă urechea lui şi îi şopti ultimele ştiri. Uimit, Bard 
descoperi că poate înţelege graiul sturzului, dar asta 
pentru că el însuşi se trăgea din neamul celor din Dale. 

— Stai! Aşteaptă, îi spuse sturzul, că răsare luna. Caută-i 
scobitura din partea stângă a pieptului, pe când zboară şi 
se învârteşte deasupra ta! Şi în timp ce Bard se opri uimit, îi 
spuse care erau noutăţile de pe Munte şi tot ce auzise 
acolo. 

Bard apropie atunci coarda arcului de ureche. Dragonul 
se rotea aproape de pământ şi, pe când se apropia, luna se 
ridică deasupra malului dinspre răsărit, făcând să-i 
lucească aripile întinse, de parcă ar fi fost de argint. 

— Săgeată, spuse arcaşul, săgeată neagră! le-am păstrat 
până la urmă. Nu m-ai dezamăgit niciodată şi întotdeauna 
am reuşit să te iau înapoi. Te am de la tatăl meu şi el, din 
vremuri de demult. Dacă ai fost într-adevăr plăsmuită de 
fierarii adevăratului Rege de sub Munte, du-te acum, 
zboară cu folos! 

Dragonul se năpusti încă o dată, mai jos ca înainte, şi, pe 
când se întoarse şi plonja, burta lui luci, albă, presărată cu 
giuvaiere care scânteiau în lumina lunii; dar era un loc 
unde pietrele lipseau. Arcul cel mare şuieră. Săgeata 
neagră zbură din arc drept în scobitura descoperită, din 
partea stângă a pieptului, căci îşi desfăcuse larg laba din 
faţă. Săgeata veni cu atâta putere, încâl lovi scobitura şi 
dispăru cu vârf, coadă şi aripioare cu tot. Smaug ţâşni în 
aer cu un răcnet care asurzi oamenii, dobori copacii şi 
crăpă pietrele, apoi se întoarse şi se prăbuşi răpus. 


Căzu în plin oraş. Ultimele lui zvârcoliri făcură oraşul praf 
şi pulbere. Lacul se ridică vâjâind, aburi gigantici săriră în 
sus, albi în lumina Lunii, în întunericul care îi înconjura. Se 
auzi un sâsâit, apa se învolbură şi se revărsă, după care se 
lăsă tăcerea. Şi astfel s-a isprăvit cu Smaug şi cu Esgaroth, 
dar nu şi cu Bard. 

Luna ca de ceară se ridică tot mai sus şi vântul începu să 
sufle rece şi zgomotos. Răsuci ceața albă, prefăcând-o în 
coloane aplecate şi în nouri grăbiţi, gonind-o apoi spre 
apus, unde se împrăştie în fâşii zdrenţuite peste mlaştinile 
din faţa Codrului Întunecat. Pe suprafaţa lacului se vedeau 
acum bărci numeroase ca nişte pete negre şi vântul aduse 
cu el vocile oamenilor din Esgaroth, care-şi jeleau oraşul, 
bunurile pierdute şi casele dărâmate. 'Iotuşi, dacă s-ar fi 
gândit bine, şi-ar fi dat seama că au multe motive să fie 
recunoscători, cu toate că era greu să te aştepţi să se 
gândească la asta tocmai atunci: trei sferturi dintre oamenii 
oraşului scăpaseră cu viaţă; pădurile şi câmpiile, şi 
păşunile, şi vitele, şi majoritatea bărcilor pe care le aveau 
rămăseseră intacte; şi Dragonul era mort. Dar încă nu-şi 
dădeau seama ce înseamnă asta. 

Se strânseră în grupuri îndoliate pe malurile dinspre apus, 
tremurând sub vântul rece, şi primele lor izbucniri de 
mânie, primele lor plângeri se îndreptară împotriva 
Stăpânului, care părăsise prea devreme oraşul atunci când 
unii ar mai fi vrut să-l apere. 

„O fi având el cap bun de afaceri, dar mai ales pentru 
afacerile lui, murmurară unii. Când se întâmplă ceva mai 
grav, nu e bun de nimic!” Şi lăudară vitejia lui Bard şi ultima 
lui lovitură atât de puternică. „Dacă n-ar fi murit, spuseră 
cu toţii, l-am fi făcut rege. Bard, Ucigătorul-de-dragoni, din 
neamul Girion. Ce păcat că nu maie!” 

Dar tocmai când discuţia lor era în toi, apăru din umbră o 
siluetă înaltă, un om ud leoarcă, cu părul negru atârnându-i 
în şuviţe pe faţă şi pe umeri şi cu o lucire sălbatică în ochi. 


— Bard nu e pierdut! Strigă el. A sărit la Esgaroth în apă, 
când a fost ucis duşmanul. Eu sunt Bard din neamul Girion 
şi eu am răpus dragonul. 

— Regele Bard! Regele Bard! Strigară toţi. 

Dar Stăpânul scrâşni din dinţii care-i clănţăneau: 

— Girion a fost Stăpânul oraşului Dale, şi nu rege al 
Esgarothului, spuse. Noi, cei din Oraşul Lacului, ne-am ales 
întotdeauna Stăpânii dintre oamenii bătrâni şi înţelepţi şi n- 
am îndurat niciodată domnia unor simpli războinici. Lăsaţi-l 
pe „regele Bard” să se întoarcă în regatul lui. Datorită 
faptelor lui de vitejie, Dale e liber acum, aşa că nimic nu-l 
împiedică să se întoarcă acolo. Şi cei ce doresc îl pot urma, 
dacă preferă pietrele reci de la umbra Muntelui malurilor 
verzi ale Lacului. Înţelepţii vor rămâne aici, cu speranţa să 
reconstruiască oraşul şi, cu timpul, să se bucure din nou de 
pacea şi bogăţiile lui. 

— Noi îl vrem rege pe Bard! Strigară oamenii din 
apropiere, drept răspuns. Ne-am săturat de bătrâni şi de 
socotitori-de-bani. 

Şi alţii, care se aflau mai departe, reluară strigătul: 
„Trăiască arcaşul! Jos cu bogătaşii!”, până când larma se 
împrăştie pe tot malul. 

— Departe de mine gândul să-l nesocotesc pe Bard 
Arcaşul, spuse Stăpânul, grijuliu (căci Bard stătea acum 
chiar lângă el). În seara asta şi-a câştigat în anale un loc de 
frunte printre binefăcătorii oraşului nostru; şi merită multe 
cântece nepieritoare. Dar de ce, o, oameni buni - şi aici 
Stăpânul se ridică în picioare şi vorbi foarte tare şi răspicat 
- de ce să aruncaţi toată vina pe mine? Pentru care păcat 
vreţi să mă izgoniți? Eu aş vrea să vă întreb cine a stârnit 
dragonul din amorţeală? Cine a obţinut de la noi daruri 
bogate şi ajutor din plin? Cine ne-a făcut să credem că 
baladele vechi se pot adeveri? Cine a profitat de inimile 
noastre miloase şi de gustul nostru pentru lucruri plăcute? 
Care e aurul pe care ni l-au trimis pe râu, în semn de 
răsplată? Flăcările dragonului şi prăpădul! Cui trebuie să-i 


cerem despăgubiri pentru stricăciuni, şi ajutor pentru 
văduve şi orfani? 

După cum vedeţi, Stăpânul nu-şi obținuse situaţia chiar 
degeaba. Rezultatul cuvintelor lui a fost că, pentru moment, 
oamenii au uitat cu totul de ideea unui nou rege şi şi-au 
îndreptat gândurile mintoase către Thorin şi tovarăşii lui. 

Din mai multe părţi se auziră oamenii strigând cuvinte 
crunte şi amare; unii dintre cei care cântaseră balade vechi 
cu mare foc strigau acum cu aceeaşi patimă că piticii 
aţâţaseră dinadins dragonul împotriva lor. 

— Caraghioşilor, spuse Bard. De ce vă irosiţi vorbele 
împotriva acestor făpturi nefericite? Probabil că au pierit în 
flăcări înainte să se repeadă Smaug asupra noastră. Şi 
deodată, pe când vorbea, îi veni în minte comoara 
legendară a Muntelui, care zăcea acum fără pază şi fără 
proprietar, şi tăcu. Se gândi la cuvintele Stăpânului şi la 
Dale, reconstruit şi plin de clopote de aur; dar pentru asta 
trebuia să găsească oameni. 

În cele din urmă, vorbi din nou: 

— Stăpâne, acum nu-i vremea să rostim cuvinte de mânie 
şi nici să facem planuri hotărâtoare care să schimbe 
lucrurile. Avem treabă de făcut. Deocamdată sunt încă 
slujitorul dumitale - cu toate că după un timp s-ar putea să 
mă gândesc din nou la ce-ai spus şi să plec spre 
miazănoapte, cu oricine va voi să mă urmeze. 

Apoi plecă să ajute la rânduirea taberelor şi la îngrijirea 
răniților Şi a bolnavilor. Stăpânul rămase aşezat pe pământ, 
bombănind în urma lui. Chibzui mult, strigându-şi doar din 
când în când oamenii, să-i aducă foc şi mâncare. 

Acum, peste tot unde se ducea, Bard descoperea că ştirea 
despre comoara cea mare, care stătea nepăzită, se 
răspândise ca focul. Oamenii vorbeau despre ea ca despre o 
despăgubire pentru tot răul pe care-l suferiseră şi spuneau 
că bogăţia, care depăşea cu mult tot ce-şi putea cineva 
închipui, le va folosi să cumpere lucruri minunate din Sud. 
Asta îi făcea să mai uite de starea jalnică în care se aflau, 


ceea ce nu era rău pe o noapte atât de aspră şi de tristă. 
Reuşiră să găsească adăpost doar pentru câţiva dintre ei 
(Stăpânul fiind unul dintre aceştia) şi merinde foarte puţine 
(de asta ducând lipsă chiar şi el). 

Mulţi se îmbolnăviră în noaptea aceea, de frig, de 
umezeală şi de amărăciune, şi muriră, după ce scăpaseră 
din distrugerea oraşului fără o zgârietură măcar. În zilele 
care au urmat, în oraş a fost boală grea şi foamete mare. 

Între timp, Bard preluă conducerea şi organiză totul după 
cum voia el, cu toate că o făcea de fiecare dată în numele 
Stăpânului; avea sarcina grea să stăpânească oamenii şi să 
supravegheze pregătirile pentru apărarea şi adăpostirea 
lor. Probabil că majoritatea ar fi pierit în frigul iernii, care 
acum se grăbea să ia locul toamnei, dacă n-ar fi avut 
ajutoare pe aproape. Şi ajutoarele veniră în grabă; Bard 
trimisese pe apă, în codru, soli iuți să ceară ajutor de la 
Regele Elfilor Pădureni, iar solii îşi găsiseră gazda pe picior 
de plecare, cu toate că se aflau doar în a treia zi după 
răpunerea lui Smaug. 

Regele Elfilor primise ştirea de la propriii săi soli şi de la 
păsările care-i iubeau supuşii şi care aflaseră multe din cele 
întâmplate. Era, într-adevăr, mare agitaţie printre 
vieţuitoarele cu aripi care locuiau la marginea Meleagurilor 
Pustiite ale dragonului. Văzduhul era plin de stoluri care se 
tot roteau, solii lor cu zborul iute apărând când ici, când 
colo pe cer. Deasupra marginilor pădurii se auzeau ţipete şi 
ciripit de păsărele. Veştile se răspândiră departe, peste 
Codrul Întunecat: „Smaug a murit!” fremăta frunzişul, iar 
urechile tuturor se ciuliră. Încă dinainte s-o pornească 
Regele Elfilor la drum, ştirile plecaseră spre soare-apune, 
ajungând la pădurile de pini ale Munţilor Ceţoşi; le auzise şi 
Beorn în casa lui de lemn, iar gnomii se strânseseră în 
peşterile lor şi ţineau sfat. 

— Mă tem că n-o să mai auzim niciodată de Thorin Scut- 
de-Stejar, s-a terminat cu el, spuse regele. Nu era mai bine 
să fi rămas oaspetele meu? Şi suflă un vânt nefast, adăugă 


el, care n-o s-aducă nimic bun nimănui. Căci nici el nu 
uitase legenda averii lui Thror. 

Şi astfel se întâmplă ca solii lui Bard să-l găsească 
înaintând cu o armată de lăncieri şi de arcaşi; deasupra lui 
se strânseseră cârduri dese de ciori, care credeau că e rost 
de un nou război, aşa cum nu mai fusese pe meleagurile 
acelea de o veşnicie Dar, primind rugăminţile lui Bard, 
regele, care era stăpânul unui neam blând şi bun, se lăsă 
înduplecat. Şi întorcându-se din drum, căci la început o 
pornise către Munte, se grăbi să coboare râul înspre Lacul 
cel Lung. Nu avea destule bărci sau plute pentru toată 
oastea, aşa că au fost siliţi să meargă mai încet, cu piciorul, 
pe uscat; trimise însă înainte, pe calea apei, rezerve 
serioase de bunuri. Totuşi, elfii sunt iuți de picior şi, cu toate 
că pe atunci nu prea erau obişnuiţi cu marşul şi cu 
terenurile nesigure dintre pădure şi lac, înaintau repede. 
Nu trecură nici cinci zile de la răpunerea dragonului şi se şi 
aflau pe malul lacului, uitându-se la ruinele oraşului. Fură 
bine primiţi, după cum era şi de aşteptat; oamenii şi 
Stăpânul lor erau gata să cadă la orice învoială pentru 
viitor, dacă Regele Elfilor consimţea să-i ajute. 

Îşi făcură iute planurile. Stăpânul trebuia să rămână în 
urmă, cu femeile, copiii, bătrânii şi invalizii, şi cu câţiva 
meşteşugari, şi mai mulţi elfi care se pricepeau la una şi la 
alta. Se apucară să taie copaci şi să strângă cheresteaua 
care era trimisă din pădure. Apoi se apucară să clădească 
mai multe colibe pe mal, care să slujească oamenilor drept 
adăpost împotriva iernii care bătea la uşă; tot sub 
conducerea Stăpânului începură să facă planurile unui nou 
oraş, mai frumos şi mai mare chiar decât cel vechi, dar 
aşezat într-un alt loc: mai sus, pe mal, spre miazănoapte; 
căci spaima de apa în care zăcea acum dragonul n-avea să 
le treacă în vecii vecilor. Fiara nu se va mai întoarce 
niciodată în patul lui de aur; zăcea rece ca piatra, chircit pe 
fundul nu prea adânc al apei. Şi secole de-a rândul, în zilele 
senine, s-au mai putut vedea oasele lui uriaşe, printre 


pilonii dărâmaţi ai vechiului oraş. Dar puţini îndrăzneau să 
treacă prin locul blestemat şi nimeni nu cuteza să sară în 
apa care se încreţea, sau să redobândească pietrele 
preţioase care cădeau din hoitul lui în putrefacție. 

Dar toţi soldaţii care mai erau în puteri şi cea mai mare 
parte din oastea Regelui Elfilor, se pregătiră să o pornească 
spre miazănoapte, către Munte. Şi astfel, unsprezece zile 
după dărâmarea oraşului, capul armatei trecu prin porţile 
de stâncă din cealaltă parte a lacului şi intră pe Meleagurile 
Pustiite. 

CAPITOLUL 15 

SE ADUNĂ NORII. 

Să ne întoarcem acum la Bilbo şi la pitici. Toată noaptea 
stătuse de veghe unul dintre ei, dar dimineaţa îşi dădură 
seama că nu auziseră şi nu văzuseră nici un semn de 
pericol. Totuşi, păsările se strângeau în stoluri din ce în ce 
mai dese. Veneau tot mai multe, zburând dinspre miazăzi; 
iar ciorile, care tot mai trăiau în jurul Muntelui, se roteau în 
văzduh ţipând neîncetat. 

— Se întâmplă ceva ciudat, spuse Thorin. A trecut timpul 
migrărilor de toamnă; şi astea sunt păsări care locuiesc pe 
aici tot anul; sunt grauri şi cârduri de cintezoi; şi acolo, 
departe, sunt păsări răpitoare care parcă ar simţi că se 
pregăteşte o bătălie. 

— Uitaţi! Strigă Bilbo deodată, arătând cu degetul. Iar a 
venit bătrânul sturz! S-ar părea că a scăpat când a dărâmat 
Smaug partea aceea a Muntelui; în schimb, cred că melcii s- 
au dus cu totul. 

Da, era într-adevăr bătrânul sturz şi, după cum subliniase 
şi Bilbo, zbură către ei şi se aşeză în vârful unei pietre din 
apropiere. Apoi bătu din aripi şi cântă; după care lăsă capul 
într-o parte, de parcă ar fi vrut să asculte ceva; apoi iar 
începu să cânte, şi iar să asculte. 

— Mi se pare că încearcă să ne spună ceva, zise Balin. Dar 
nu pot urmări vorbirea sturzilor; e foarte grea. Şi oricum 
vorbesc prea iute. Tu poţi, Baggins? 


— Nu prea, spuse Bilbo (de fapt nu înţelegea absolut 
nimic), dar bătrânul pare foarte tulburat. 

— Ce bine ar fi să fie corb! Spuse Balin. 

— Credeam că nu-ţi plac! Când am venit pe aici, data 
trecută, păreai foarte speriat de ei. 

— Alea erau ciori! Nişte făpturi scârboase, cu un aer 
suspect şi foarte prost crescute. N-ai auzit ce vorbe urâte 
au strigat după noi? Cu corbii e altceva. A existat odată o 
mare prietenie între ei şi oamenii lui Thror; ne aduceau 
adesea veşti secrete şi, drept răsplată primeau lucrurile 
strălucitoare pe care le râvneau. 

— Trăiesc ani mulţi, au memorie şi lasă înţelepciunea 
moştenire puilor. Când eram mic, îi cunoşteam pe mulţi 
dintre corbii stâncilor. Chiar vârful ăsta s-a numit cândva 
Dealul Corbilor fiindcă aici, deasupra corpului de gardă, 
trăia o pereche vestită, cu scaun la cap, bătrânul Corb şi 
nevasta sa. Acum cred că nu mai există nici un urmaş al 
neamului vechi, pe aici. 

Dar n-apucă să isprăvească cele spuse, că bătrânul sturz 
scoase un strigăt puternic şi se depărtă în zbor. 

— Nu l-om fi înțelegând noi pe bătrân, dar sunt sigur că el 
pe noi ne înţelege, spuse Balin. Fiţi atenţi să vedem ce se 
întâmplă. 

Nu trecu mult şi se auzi un fâlfâit de aripi şi sturzul se 
întoarse; era însoţit de o pasăre foarte bătrână şi ramolită. 
Era aproape oarbă, nu mai putea zbura decât cu greu şi 
chelise de tot în creştet. Era un corb bătrân, uriaş. Ateriză 
ţeapăn pe pământ, în faţa lor, bătu încet din aripi şi făcu o 
reverență scurtă în faţa lui Thorin: 

— O, Thorin, fiu al lui Thrain, şi tu, Balin, fiu al lui Fundin, 
croncăni el (şi Bilbo înţelese ce spunea, căci folosea 
vorbirea obişnuită şi nu limba păsărească). Eu sunt Roac, 
fiul lui Carc. Carc a murit, dar l-aţi cunoscut bine altădată. 
De când am ieşit din ou, au trecut o sută de ani şi încă 
cincizeci şi trei, dar n-am uitat niciodată vorbele tatii. Acum 
sunt eu căpetenia marilor corbi ai Muntelui. Suntem puţini, 


dar nu l-am uitat pe regele de altădată. Cei mai mulţi dintre 
ai mei sunt acum plecaţi, că în Sud s-au întâmplat lucruri 
multe - unele îmbucurătoare pentru voi, altele mai puţin. 
Uitaţi-vă, iar se strâng păsările şi zboară către Munte şi 
către Dale, venind din sud, din răsărit şi din apus, căci 
vestea că Smaug a fost ucis s-a răspândit în cele patru 
vânturi. 

— Ucis? Ucis? Strigară piticii. Ucis? Atunci ne-am temut 
degeaba - şi comoara e a noastră! Săriră cu toţii în sus şi 
începură să facă tumbe de bucurie. 

— Da, ucis, spuse Roac. Sturzul, păstra-şi-ar veşnic penele, 
l-a văzut prăbuşindu-se şi putem să ne încredem în vorbele 
lui. L-a văzut cum a căzut în lupta cu oamenii din Esgaroth. 
Astă-seară la răsăritul Lunii, se vor împlini trei nopţi de 
când s-a întâmplat. 

Lui Thorin i-a trebuit mult timp până când a reuşit să-i 
facă pe pitici să tacă şi să asculte ştirile aduse de corb. În 
cele din urmă, după ce le-a povestit totul în legătură cu 
bătălia, corbul a continuat: 

— Astea-s veştile bune, Thorin Scut-de-Stejar. Vă puteţi 
întoarce la peşterile voastre, fără pericol; comoara vă 
aparţine toată - deocamdată. Dar, în afară de păsări, s-au 
mai strâns şi alţii să vină încoace. Şi sunt mulţi. Ştirea 
morţii celui care pândea comoara s-a răspândit în lung şi-n 
lat şi legenda comorii lui Thror nu s-a uitat, că a tot fost 
povestită de-a lungul anilor; sunt mulţi care ar dori să ia şi 
ei o parte din comoară. O armată de elfi a şi pornit încoace, 
însoţită de păsări răpitoare care trag nădejdea c-o să fie 
luptă şi măcel. Pe malul lacului, oamenii au început să-i 
blesteme pe pitici că de la ei li se trag toate necazurile; nu 
mai au adăpost şi mulţi dintre ai lor au pierit; iar Smaug le- 
a distrus tot oraşul; şi ei se gândesc la comoara voastră ca 
la o despăgubire, fie că sunteţi în viaţă sau nu. 

Singuri voi, cu înţelepciunea voastră, veţi hotări ce să 
faceţi, dar nu uitaţi că aţi rămas doar treisprezece din ce-a 
fost odată marele popor al lui Durin, care locuia pe aici şi 


care acum s-a răspândit departe. Dacă vreţi să mă ascultați 
pe mine, să nu aveţi încredere în Stăpânul Oamenilor 
Lacului, ci în cel care a ucis dragonul cu sulița lui. Îl cheamă 
Bard şi se trage din seminţia lui Girion din Dale; e un om 
aspru, dar de nădejde. Mă gândesc că după atâta pustiire 
ar putea fi din nou pace între pitici, elfi şi oameni; dar s-ar 
putea, pe de altă parte, ca asta să vă coste mult aur. Eu 
atâta am avut de spus. 

Thorin izbucni atunci, furios: 

— Îţi mulţumesc, Roac, fiu al lui Carc. N-o să te uităm şi n- 
o să-i uităm nici pe ai tăi. Dar hoţii n-or să ia nimic din aurul 
nostru şi nici n-o să ni-l smulgă nimeni cu forţa, cât vom fi în 
viaţă. lar dacă vrei să ai şi mai mult parte de recunoştinţa 
noastră, adu-ne veşti despre oricine se apropie. Şi te mai 
rog ceva. Din suflet! Dacă ai printre ai tăi pe unii care sunt 
mai tineri şi au aripi mai puternice, trimite-i în solie la 
neamurile noastre din Munţii Nordului, atât la apus, cât şi 
la răsărit de locul ăsta, să le spună de necazul peste care 
am dat. Duceţi-vă mai cu seamă şi la vărul meu, Dain, de pe 
Dealurile de Fier, că el are o ceată mare şi înarmată şi 
locuieşte cel mai aproape de aici. Rugaţi-l stăruitor să se 
grăbească! 

— Nu ştiu dacă ce mă îndemni să fac e bine sau e rău, 
croncăni Roac, dar am să fac tot ce pot. După care se 
depărtă, zburând încet. 

— Şi acum, înapoi la Munte! Strigă Thorin. N-avem timp 
de pierdut. 

— Şi nici mâncare, strigă Bilbo, care era întotdeauna 
practic în aceste probleme. În orice caz, simţea că o dată cu 
uciderea dragonului aventura se încheiase - dar se înşela - 
şi ar fi dat cea mai mare parte din ce i se cuvenea ca să se 
sfârşească totul în chip paşnic. 

— Înapoi la Munte! Strigară piticii, de parcă nici nu l-ar fi 
auzit. 

Aşa că a trebuit să-i urmeze. 


Având în vedere că unele dintre întâmplări le cunoaşteţi, 
vă daţi seama că piticii mai puteau conta pe câteva zile de 
linişte. Explorară încă o dată peşterile şi descoperiră, după 
cum se şi aşteptaseră, că nu mai rămăsese deschisă decât 
Poarta Principală; toate celelalte intrări (bineînţeles în afară 
de mica uşă secretă) fuseseră de mult dărâmate şi blocate 
de Smaug şi nu se mai vedea nici urmă din ele. Aşa că 
începură să muncească din greu, să consolideze intrarea 
principală şi să facă un nou drum care să pornească de la 
ea. Găsiră unelte din belşug, folosite de minerii, pietrarii şi 
constructorii de pe vremuri; şi la asemenea treburi piticii 
continuau să fie foarte pricepuţi. 

Ei lucrau şi corbii le aduceau întruna veşti. Astfel aflară că 
Regele Elfilor se abătuse pe la lac, şi deci mai aveau şi ei 
puţin răgaz. Auziră şi o veste mai bună, şi anume că trei 
dintre căluţii lor scăpaseră şi hoinăreau acum sălbatici pe 
malul Râului Curgător, departe, jos, pe lângă locul unde 
lăsaseră ei restul proviziilor. Aşa că, în timp ce toţi ceilalţi îşi 
vedeau de treabă, Fili şi Kili fură trimişi, călăuziţi de un 
corb, să găsească poneii şi să aducă înapoi tot ce puteau. 

Lipsiră patru zile şi când se întorseseră ştiau că armatele 
unite ale oamenilor de pe lac şi ale elfilor se îndreptau 
grăbite spre Munte. Dar erau mai optimişti acum căci, dacă 
le drămuiau cu cumpătare, aveau merinde cât să le ajungă 
mai multe săptămâni - mai ales umplutură; de fapt, se 
săturaseră de ea până-n gât, dar tot era mai bună decât 
nimic - iar intrarea era acum blocată de un perete de pietre 
tăiate şi aşezate acolo fără tencuială, dar într-un strat 
foarte gros şi înalt, de-a curmezişul deschiderii. În zid erau 
găuri prin care puteau să vadă (sau să tragă), dar nici o 
intrare. Ca să intre sau să iasă, foloseau scări şi trăgeau 
lucrurile în sus cu frânghiile. Pentru râu făcuseră o boltă 
mică şi joasă sub noul zid, prin care acesta curgea afară; 
dar lângă intrare schimbaseră albia îngustă a râului, atât 
de tare, încât se formase un lac mare care se întindea de la 
peretele Muntelui până la capătul povârnişului peste care 


curgea râul spre Dale. Acum nu se putea apropia nimeni de 
poartă decât înotând, sau pe o margine îngustă a stâncii 
abrupte, în dreapta, dacă stăteai cu spatele la perete. 
Aduseră căluţii doar până la capătul treptelor, deasupra 
vechiului pod şi, descărcându-i acolo, îi îndemnaseră să se 
întoarcă la stăpânii lor şi îi trimiseseră fără călăreţi spre 
miazăzi. 

Se lăsă noaptea. Şi deodată, în faţa lor, apăru o droaie de 
lumini ca de foc sau de torţe, departe, spre miazăzi, la Dale. 

— Au venit! Strigă Balin. Şi armata lor e foarte mare. 
Trebuie să fi pătruns în vale pe ambele maluri ale râului, 
tăinuiţi de umbrele nopţii. 

În noaptea aceea, piticii n-au prea reuşit să doarmă. 
Dimineaţa era încă palidă când au văzut o armată care se 
apropia. O urmăriră din spatele zidului cum se apropie de 
capătul văii şi cum începe, domol, să urce. Nu trecu mult şi 
văzură că e formată atât din oamenii de pe lac înarmaţi ca 
de război, cât şi din arcaşi ai elfilor. În cele din urmă o parte 
începu să urce pe stâncile prăbuşite şi apăru la capătul 
povârnişului; mare le-a fost mirarea când au dat în faţa lor 
de lac şi de intrarea blocată cu un zid de piatră, proaspăt 
cioplit. 

Stăteau arătând cu degetul şi vorbind între ei, când Thorin 
li se adresă, strigând cu voce tare: 

— Cine sunteţi voi, care veniţi pe picior de război la porţile 
lui Thorin, fiu al lui Thrain, regele de sub Munte? Şi ce 
doriţi? 

Dar nu primi nici un răspuns. Unii făcură stânga împrejur 
şi o porniră înapoi, în grabă; alţii, după ce se uitară o vreme 
îndelung la Poartă şi la fortificaţii, îi urmară pe ceilalţi. În 
ziua aceea armata fu mutată la răsărit de râu, chiar între 
ramificaţiile Muntelui. Ecoul vocilor şi cântecelor răsună 
printre stânci, aşa cum nu mai răsunase de mult. Se auziră 
şi harfele elfilor, şi sunetul unei muzici suave; şi, o dată cu 
ecoul care se ridica spre ei, aerul rece păru că se încălzeşte 


şi simţiră vag mireasma florilor de pădure ce se deschideau 
în faţa primăverii. 

Bilbo simţi atunci dorinţa de a scăpa de fortăreaţa 
întunecată, de a se duce în vale să ia şi el parte la veselia şi 
la petrecerile de lângă foc. Unii dintre piticii mai tineri se 
simţiră şi ei emoţionaţi şi mormăiră că ar fi dorit ca 
lucrurile să fi ieşit altfel şi că ar fi putut să primească 
asemenea făpturi ca pe nişte prieteni. Dar Thorin se uită la 
ei, încruntat. 

Atunci, piticii scoaseră şi ei nişte harfe şi alte instrumente 
pe care le găsiseră o dată cu comoara şi începură să cânte 
ca să-l îmbuneze pe Thorin; dar cântecul lor nu era cântec 
elfesc, ci semăna mult mai mult cu cel pe care-l cântaseră 
atunci, demult, în mica vizuină a hobbitului Bilbo. 

Sub Muntele înalt şi-ntunecos, Stăpânul s-a întors acasă! 

Duşmanul lui e mort, ucis e înfricoşătorul vierme, Răpus 
de-o sabie aleasă. 

Tăios e paloşul şi lungă lancea, Săgeata-i iute Poarta e de 
nepătruns Cutează inima ce vede aur; 

Piticii greutăţi au suferit de-ajuns! 

Pe vremuri, vrăji au tot făcut piticii! 

Ciocanul lor cu dangăt greu cădea În peşterile-adânci ce- 
adăpostesc făpturi ceţoase, În hăuri mari, sub mlaştini şi 
sub lut. 

Pe salbe de argint au înşirat Lumina stelelor, şi-au smuls 
cununi Din flăcări de balaur, şi-au ţesut Din sârma harfelor 
cânt din străbuni. 

Din nou e liber tronul Muntelui! 

Ehei, popor pribeag, dă ascultare! 

Coboară-n zbor din munte şi ponor, Căci regele, frăţie-i la 
strâmtoare. 

Chemarea să răsune peste munţii reci. 

Întoarceţi-vă toţi la peşterile vechi, Aici, la Poartă, regele 
aşteaptă Cu braţele deschise, dornic să vă răsplătească. 

Stăpânul s-a întors acasă, Sub Muntele înalt şi-ntunecos. 

Ucis e înfricoşătorul vierme, Răpus de-o sabie aleasă! 


Cântecul păru să-i placă lui Thorin; zâmbi din nou şi se 
înveseli; şi începu să socotească distanţa până la Dealurile 
de Fier şi cât avea să treacă până va ajunge Dain la 
Muntele Singuratic, dacă o pornise la drum de îndată ce 
primise solia corbilor. Dar inima lui Bilbo se întristă când 
auzi cântecul, cât şi discuţia: prea miroseau a război. 

A doua zi în zori, văzură o armată de lăncieri care trecu 
râul şi începu să urce coasta. Purtau steagul verde al 
Regelui Elfilor şi steagul albastru al Lacului, înaintară până 
când ajunseră drept în faţa zidului, la Poartă. 

Şi Thorin le strigă din nou cu voce tare: 

— Cine sunteţi voi, care veniţi înarmaţi ca de luptă, la 
Porţile lui Thorin, fiu al lui Thrain, Rege de sub Munte? 

De data asta primi răspuns. Un om înalt, cu părul negru şi 
faţa întunecată, înaintă câţiva paşi şi strigă: 

— Bine te-am găsit, Thorin! De ce te-ai ferecat ca un tâlhar 
în fortăreață? Doar nu suntem duşmani şi ne bucurăm să vă 
găsim în viaţă, deşi nu ne mai aşteptam. Credeam că n-o să 
întâlnim pe nimeni aici, dar acum, că v-am găsit, bine-ar fi 
să stăm de vorbă şi să negociem. 

— Cine eşti şi ce vrei să negociezi? 

— Eu sunt Bard, şi mâna mea e cea care a ucis dragonul şi 
v-a eliberat comoara. Oare asta nu vă priveşte? Şi pe urmă, 
mai e ceva: eu mă trag în linie dreaptă din Girion de la 
Dale, şi în comoara dumitale sunt amestecate multe din 
comorile oraşului şi palatelor sale, pe care le-a prădat 
bătrânul Smaug. Oare despre asta nu e cazul să vorbim? În 
plus, în ultima bătălie, Smaug a distrus locuinţele oamenilor 
din Esgaroth şi eu mai sunt încă slujitorul Stăpânului lor. Aş 
vorbi în numele lui, întrebându-vă dacă nu vă gândiţi deloc 
la durerea şi nenorocirea oamenilor lui. V-au ajutat în clipe 
grele şi până acum nu le-aţi adus drept răsplată decât 
nenorocire, deşi fără îndoială că n-aţi făcut-o dinadins. 

Cuvintele erau frumoase şi adevărate, chiar dacă Bard le 
rostise cu mândrie şi înverşunare; şi Bilbo se gândi că 
Thorin va recunoaşte imediat că omul avea dreptate. Nu se 


aştepta, fireşte, să-şi amintească nimeni că el - şi numai el 
descoperise punctul vulnerabil al dragonului; şi mai bine că 
nu s-a aşteptat, fiindcă nici nu şi-a amintit nimeni. Dar nici 
nu se gândea ce putere are aurul clocit multă vreme de un 
zmeu, şi ce suflet au piticii. În ultimele zile Thorin petrecuse 
multe ore în vistierie, şi asta îi înteţise setea de comoară. Cu 
toate că umblase în primul rând după Piatra Ark, ştia că 
erau multe lucruri minunate care zăceau acolo şi de care se 
legau vechi amintiri de trudă şi suferinţă ale neamului său. 

— Ultimul argument, şi cel căruia îi atribui cea mai mare 
importanţă, e cel mai puţin valabil, răspunse Thorin. Nimeni 
n-are dreptul la comoara oamenilor mei numai pentru că 
Smaug, care a furat-o de la noi, i-ar fi distrus şi lui viaţa sau 
căminul. Comoara nu a fost a lui, aşa că nu credeţi că poate 
servi măcar în parte drept compensaţii pentru crimele pe 
care le-a comis. Vom plăti bunurile şi ajutorul pe care le-am 
primit de la oamenii de pe lac. Aşa cum se cuvine şi la 
timpul potrivit. Dar nu vom da NIMIC, nici măcar un capăt 
de aţă, dacă suntem ameninţaţi cu forţa. Atâta timp cât se 
află o ceată înarmată în faţa porţii noastre, vă considerăm 
inamici şi tâlhari. Şi daţi-mi voie să vă întreb, voi cât aţi fi 
plătit neamurilor noastre din moştenirea care li se cuvine 
dacă aţi fi descoperit comoara nepăzită, iar pe noi ne-aţi fi 
aflat morţi? 

— O întrebare firească, răspunse Bard, dar voi n-aţi fost 
ucişi şi noi nu suntem tâlhari. În plus, cei bogaţi ar trebui să 
aibă, dincolo de dreptate, şi milă faţă de cei nevoiaşi, care i- 
au ajutat când au fost la ananghie. Şi totuşi n-aţi răspuns 
celorlalte revendicări ale mele. 

— După cum v-am mai spus, nu vreau să negociez cu 
oamenii înarmaţi ce stau în faţa Porții mele. Şi în nici un caz 
cu supuşii Regelui Elfilor, de care nu prea mi-amintesc cu 
plăcere. N-au ce să caute în discuţia asta. Şi acum plecaţi, 
înainte să înceapă suliţele noastre să zboare. lar dacă doriţi 
vreodată să mai vorbiţi cu mine, spuneţi-le întâi elfilor să se 


întoarcă în pădure, că acolo le e locul, şi când vă întoarceţi, 
lăsaţi armele înainte să vă apropiaţi de pragul Porții. 

— Regele Elfilor e prietenul meu, şi i-a ajutat pe oamenii 
de pe lac ori de câte ori au avut nevoie, cu toate că n-aveau 
de ce să aibă pretenţie la altceva decât la prietenie, 
răspunse Bard. Cu timpul o să vă pară râu de vorbele 
voastre. Nădăjduiesc să vă vină mintea la cap până ne 
întoarcem! După care plecă, înapoindu-se în tabără. 

Dar nu trecură prea multe ore şi stegarii se întoarseră. 
Trompeţii făcură un pas înainte şi suflară o dată din goarnă: 
— În numele lui Esgaroth şi al Pădurii, strigă unul dintre 

ei, ne adresăm lui Thorin Scut-de-Stejar, fiu al lui Thrain, 
care se pretinde Rege de sub Munte, şi îl rugăm să ia 
revendicările noastre în considerare, că de nu, va fi 
declarat duşmanul nostru. Să dea cel puţin a 
douăsprezecea parte din comoară lui Bard, pentru că a 
răpus dragonul şi pentru că se trage din neamul lui Girion. 
Din acea parte, Bard va ajuta, la rândul lui, oraşul 
Esgaroth; iar dacă Thorin doreşte să se bucure de prietenia 
şi de respectul celor ce locuiesc pe meleagurile astea, aşa 
cum s-au bucurat pe vremuri şi strămoşii lui, va trebui să 
mai dăruiască şi el ceva oamenilor de pe lac, drept alinare. 

Thorin luă atunci un arc de corn şi trase în vorbitor. 
Săgeata se înfipse în scutul lui şi rămase acolo, tremurând. 

— Dacă ăsta vă e răspunsul, strigă solul, declar Muntele 
asediat. Nu veţi putea pleca de aici decât după ce veţi cere 
voi un armistițiu şi negocieri, dar vă lăsăm aurul. N-aveţi 
decât să-l mâncaţi. 

După care solii se depărtară în grabă şi piticii fură lăsaţi să 
mediteze asupra situaţiei. Thorin devenise atât de furios, 
încât ceilalţi, chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi îndrăznit să-i 
facă vreun reproş; şi, de fapt, majoritatea păreau a fi de 
partea lui - cu excepţia, poate, a bătrânului şi grasului 
Bombur, a lui Fili şi a lui Kili. Bilbo dezaproba, desigur, 
toată întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Se săturase 


până peste cap de Munte şi tare nu-i plăcea ideea să fie 
asediat înăuntrul lui. 

— Locul ăsta tot mai duhneşte a dragon, mormăi el în 
sinea lui. Simt că mi se face greață. Şi umplutura a început 
pur şi simplu să-mi stea în gât. 

CAPITOLUL 16 

UN TÂLHAR ÎN INIMA NOPŢII. 

Zilele treceau acum încet şi obositor. Mulţi dintre pitici îşi 
petreceau timpul rânduind şi strângând comoara în 
teancuri. Thorin le povesti despre piatra Ark, cea care îi 
aparţinea lui Thrain, şi îi rugă fierbinte s-o caute prin toate 
ungherele. 

— Căci piatra asta, care a fost a tatălui meu, valorează în 
sine mai mult decât un râu de aur, iar pentru mine e de-a 
dreptul nepreţuită. Din toată comoara asta nu doresc decât 
piatra şi mă voi răzbuna pe oricine o găseşte şi o tăinuieşte. 

Auzind cuvintele astea, Bilbo simţi că i se face frică, 
întrebându-se ce se va întâmpla dacă se va găsi piatra - 
înfăşurată într-o legătură veche de boarfe zdrenţuite, pe 
care o folosea el drept pernă. Dar nu vorbi de ea, căci pe 
măsură ce oboseala zilelor creştea tot mai tare, în căpşorul 
lui se iviseră începuturile unui plan. 

Lucrurile continuau în felul acesta de câtăva vreme, când 
corbii aduseră ştirea că Dain şi mai bine de cinci sute de 
pitici veneau în grabă dinspre nord-est, de pe dealurile de 
Fier, aflându-se acum la vreo două zile de marş de oraşul 
Dale. 

— Dar nu pot ajunge până la Munte neobservaţi, spuse 
Roac, şi mă tem că în vale vor fi lupte. Eu nu consider că e 
bine aşa. Cu toate că sunt fioroşi, nu cred că vor putea 
învinge armata care vă asediază; şi chiar dacă ar face-o, ce 
câştigaţi? Iarna şi zăpada îi gonesc din urmă. Credeţi că vă 
veţi putea hrăni fără prietenia şi bunăvoința pământurilor 
din jur? S-ar putea ca această comoară să vă aducă 
moartea, cu toate că dragonul a fost răpus. 

Dar Thorin nu se lăsă impresionat: 


— Frigul şi zăpada vor asalta şi oamenii, şi elfii, spuse, şi s- 
ar putea ca ei să găsească dărâmăturile în care locuiesc 
greu de îndurat. Cu prietenii mei în coastă şi copleşiţi de 
iarnă, vor deveni poate mai înţelegători şi vom putea sta de 
vorbă. 

În noaptea aceea, Bilbo luă o hotărâre. Cerul era negru şi 
fără lună. De îndată ce se întunecă de-a binelea, se duse în 
colţul unei peşteri interioare, chiar lângă Poartă, şi scoase 
din bocceaua lui o frânghie şi Piatra Ark, înfăşurate într-o 
cârpă. Apoi se caţără în capătul de sus al zidului. Acolo nu 
era decât Bombur, fiind rândul lui să stea de strajă - piticii 
stând doar câte unul de pază, cu rândul. 

— Straşnic frig! Spuse Bombur. Bine ar fi dacă am avea şi 
noi aici un foc, aşa cum au ei acolo, în tabără. 

— Înăuntru e destul de cald, spuse Bilbo. 

— Da, cred, dar eu sunt nevoit să stau aici, afară, până la 
miezul nopţii, mormăi piticul cel gras. Toată povestea asta e 
cât se poate de neplăcută. Nu că aş îndrăzni să fiu de altă 
părere decât Thorin, creşte-i-ar barba tot mai lungă, dar el 
a fost întotdeauna un pitic îndărătnic, cu mintea ţeapănă. 

— Dar nu mai mult ca picioarele mele, spuse Bilbo. M-am 
săturat de trepte şi de tuneluri săpate în stâncă; aş da mult 
să simt iarăşi iarba sub degetele de la picioare. 

— Eu aş da oricât să simt gustul unei băuturi tari în gâtlej 
sau să am parte de un pat moale, după o cină gustoasă. 

— Astea nu ţi le pot da atâta timp cât mai durează asediul. 
Dar e mult de când n-am mai stat de strajă şi pot să-ţi ţin eu 
locul, dacă vrei. Astă-seară n-am somn. 

— Eşti un băiat bun, domnule Baggins, şi am să profit de 
propunerea dumitale cu bucurie. Dar bagă de seamă, dacă 
observi ceva, mă scoli imediat. Eu dorm aici aproape, în 
cămăruţa dinăuntru, în stânga. 

— Du-te fără grijă, făcu Bilbo, că te scol eu la miezul nopţii 
ca să poţi trezi santinela următoare. 

De îndată ce a plecat Bombur, Bilbo şi-a pus inelul, şi-a 
legat sfoara de mijloc, s-a strecurat peste zid, şi dus a fost. 


Avea vreo cinci ore la dispoziţie. Bombur va dormi (era în 
stare să doarmă la orice oră, şi, de când cu aventura din 
pădure, încerca mereu să regăsească visele frumoase pe 
care le avusese atunci), iar ceilalţi erau toţi ocupați cu 
Thorin. Era puţin probabil ca vreunul dintre ei, chiar şi Fili 
sau Kili, să vină până la zid, înainte să le vină rândul să stea 
de strajă. 

Era foarte întuneric şi, după un timp, când părăsi drumul, 
făcut de curând, şi cobori spre cursul inferior al râului, locul 
i se păru străin. În cele din urmă ajunse la un cot unde, 
dacă voia să se ducă la tabără, trebuia să treacă apa. În 
punctul acela, albia râului nu prea era adâncă, dar în 
schimb era destul de lată şi nu-i prea venea uşor micului 
hobbit să treacă prin apă, în întuneric. Ajunsese aproape de 
celălalt mal când lunecă pe o piatră rotundă şi căzu în apa 
rece, pleoscăind. leşi din apă în patru labe, tremurând de 
frig şi împroşcând stropi de apă, şi deodată, în întuneric 
apărură nişte elfi care voiau să cerceteze de unde venea 
zgomotul. 

— N-a fost peşte, spuse unul. Trebuie să fie vreo iscoadă. 
Ascundeţi luminile, că-i servesc mai mult ei decât nouă, 
dacă e vorba de făptura aceea mică şi ciudată de care se 
spune că e slujitorul lor. 

— Curat slujitor! Sforăi Bilbo; şi în mijlocul sforăielii 
strănută cu zgomot şi elfii se strânseră îndată, apropiindu- 
se de direcţia din care venise sunetul. Faceţi lumină, spuse. 
Sunt aici dacă aveţi nevoie de mine! Şi, scoţându-şi inelul, 
apăru brusc de după o stâncă. 

Îl înhăţară iute, în ciuda uimirii lor. 

— Cine eşti? Hobbitul piticilor? Ce faci? Cum de ai trecut 
de santinelele noastre şi ai ajuns până aici? Întrebară elfii, 
unul după altul. 

— Eu, dacă vreţi să ştiţi, sunt domnul Bilbo Baggins, 
răspunse, tovarăşul lui Thorin. Îl cunosc bine pe regele 
vostru, din vedere, deşi poate că el nu m-ar cunoaşte dacă 


m-ar vedea. Dar Bard îşi va aminti de mine. Şi eu mai ales 
pe Bard vreau să-l văd. 

— Nu zău! Spuseră elfii. Şi ce treabă aicu el? 

— Oricare ar fi treaba, e a mea, elfii mei dragi. Dar dacă 
vreţi să vă întoarceţi vreodată în pădurile voastre, dacă 
vreţi să părăsiţi locul ăsta rece şi trist, răspunse el 
tremurând, duceţi-mă repede lângă un foc unde să mă pot 
usca - şi pe urmă lăsaţi-mă să vorbesc cu căpeteniile 
voastre. Dar cât mai repede, că n-am decât o oră sau două 
la îndemână. 

Şi asta se întâmplă la vreo două ore după ce fugise de la 
Poartă, Bilbo stătea lângă un foc bun, în faţa unui cort 
mare, şi tot acolo stăteau, uitându-se ciudat la el, Regele 
Elfilor şi Bard. Un hobbit în armură de elfi, pe jumătate 
înfăşurat într-o pătură veche, era ceva nou pentru ei. 

— Ştiţi, de fapt, situaţia e imposibilă, spunea Bilbo, cu 
tonul omului care tratează o afacere. Eu unul m-am săturat 
de toată povestea până-n gât. Aş vrea să mă întorc acasă; 
acolo oamenii sunt mult mai de înţeles. Dar am şi eu un 
interes - a paisprezecea parte, ca să fiu precis, aşa se spune 
într-o scrisoare pe care cred că, din fericire am păstrat-o - 
şi scoase dintr-un buzunar al jachetei lui vechi (pe care o 
purta peste armură) scrisoarea lui Thorin, mototolită şi 
îndoită de mai multe ori, cea pe care i-o puseseră sub 
ceasul de pe poliţa căminului, în luna mai. O cotă-parte din 
PROFITURI, nu uitaţi, continuă el. Îmi dau seama de asta. 
Personal, sunt cât se poate de hotărât să iau în considerare 
cu atenţie toate pretenţiile dumneavoastră şi să scad din 
total ceea ce vi se cuvine de drept, înainte să ridic eu 
pretenţiile mele. Dar nu-l cunoaşteţi pe Thorin Scut-de- 
Stejar atât de bine cât am ajuns eu să-l cunosc acum. Vă 
asigur că e gata să se aşeze pe mormanul de aur şi să 
rămână acolo să moară de foame până plecaţi. 

— N-are decât să rămână, spuse Bard. Dacă-i aşa de prost, 
n-are decât ce merită. 


— Ce e drept, aşa e! Spuse Bilbo. Înţeleg punctul 
dumneavoastră de vedere. Dar, pe de altă parte, iarna se 
apropie cu paşi repezi, în curând va cădea zăpada şi câte şi 
mai câte, şi cred că va fi greu să găsiţi de mâncare - chiar şi 
dumneavoastră, şi elfii - şi se vor mai ivi şi alte greutăţi. Aţi 
auzit de Dain şi de piticii de pe Dealurile de Fier? 

— Da, demult, dar ce legătură are asta cu noi? Întrebă 
regele. 

— Ştiam c-o să mă întrebaţi. Văd că am informaţii mai 
multe ca voi. Aflaţi deci că Dain se găseşte acum la mai 
puţin de două zile distanţă de aici; că vine cu cel puţin cinci 
sute de pitici fioroşi - mulţi dintre ei cu experienţă 
acumulată în războaiele cumplite dintre pitici şi gnomi, 
despre care sunt sigur că aţi auzit. Şi când or ajunge aici, s- 
ar putea să fie necazuri serioase. 

— De ce ne spui asta? Îţi trădezi prietenii sau ne ameninţi 
pe noi? Întrebă Bard, încruntat. 

— Dragul meu Bard, chiţăi Bilbo. Nu te mai repezi aşa! În 
viaţa mea n-am cunoscut o făptură atât de bănuitoare. 
Vreau doar să împiedic nenorocirile care s-ar putea abate 
asupra noastră, a tuturor. Şi acum, am să vă fac o ofertă. 

— S-o auzim, spuseră. 

— Nu. S-o vedeţi, spuse Bilbo. Asta e! Şi scoase Piatra Ark 
la iveală, aruncând cârpa cu care o înfăşurase. 

Chiar şi Regele Elfilor, care avea ochii obişnuiţi cu 
minunăţii şi frumuseți, se ridică uimit. lar Bard rămase cu 
ochii pe ea, fascinat, fără să mai poată scoate o vorbă. Era 
ca un glob în care s-ar fi răsturnat lumina Lunii şi care ar fi 
fost apoi atârnat în faţa lor, într-o plasă ţesută din scântei 
de stele îngheţate. 

— Asta e Piatra Ark; a fost a lui Thorin, spuse Bilbo. E 
Inima Muntelui şi e şi inima lui Ihorin. O preţuieşte mai 
mult decât un râu de aur. Eu v-o dau. Osă vă folosească la 
tocmeli. După care Bilbo, cutremurându-se şi aruncându-i o 
privire tristă, de rămas-bun, îi dădu piatra cea minunată lui 
Bard, care rămase cu ea în mână, nemişcat şi uluit. 


— Dar cum de-i a ta? Cum de ne-o poţi da? Întrebă, în cele 
din urmă, cu un mare efort. 

— Ştiţi, spuse Bilbo cam încurcat, de fapt nu e chiar a mea, 
dar sunt gata să renunţ, pentru ea, la toate pretenţiile 
mele. Pe cuvântul meu! Oi fi eu Spărgător - aşa spun ei - 
deşi personal nu m-am simţit niciodată ca atare, dar sper că 
sunt un Spărgător cinstit. În orice caz, eu acum mă întorc şi 
piticii n-au decât să-mi facă ce vor. Sper să vă fie de folos. 

Regele Elfilor se uită la Bilbo cu uimire. 

— Bilbo Baggins, spuse, eşti mai demn de a purta armura 
de prinţ al elfilor decât mulţi care ar arăta mai frumos în ea. 
Dar mă întreb dacă Thorin Scut-de-Stejar va fi de aceeaşi 
părere. Poate că eu ştiu mai multe despre pitici decât tine. 
Te sfătuiesc, deci, să rămâi cu noi; aici vei fi onorat şi de trei 
ori bine venit 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Bilbo, făcând o 
plecăciune. Dar cred că nu trebuie să-mi părăsesc prietenii, 
după câte am pătimit împreună. Şi pe urmă, i-am făgăduit 
bătrânului Bombur că-l trezesc la miezul nopţii. Trebuie să 
plec, şi încă repede. 

Nimic din ce i-au spus n-a reuşit să-l convingă; aşa că i-au 
dat un însoțitor şi a plecat, atât regele, cât şi Bard, 
salutându-l cu respect. Pe când treceau prin tabără, un 
bătrân înfăşurat într-o pelerină neagră s-a ridicat din uşa 
unui cort, unde stătea aşezat, şi a venit către ei. 

— Bravo, domnule Baggins, spuse bătrânul, dându-i o 
palmă pe spate. Mereu depăşeşti aşteptările tuturor! 

Era Gandalf. 

Şi pentru prima dată, după zile întregi, Bilbo se simţi 
fericit. Dar nu era timp acum pentru toate întrebările pe 
care voia să i le pună vrăjitorului. 

— Toate la vremea lor, spuse Gandalf. Dacă nu mă înşel, 
lucrurile se apropie de sfârşit. Te aşteaptă clipe cam grele. 
Dar nu-ţi pierde firea. S-ar putea să ieşi cu bine din toate 
astea. Se pune ceva la cale, de care n-au auzit nici măcar 
corbii. Noapte bună! 


Nedumerit, dar mult mai bine dispus, Bilbo grăbi pasul. Îl 
duseră până la un vad sigur şi-l trecură pe partea cealaltă 
fără să se ude, după care Bilbo îşi luă rămas-bun de la elfi şi 
urcă cu grijă spre Poartă. Începuse să-l cuprindă o mare 
oboseală, şi mai era încă destul până la miezul nopţii când 
se căţără pe frânghia care era tot acolo unde o lăsase. 
Odată ajuns sus, dezlegă frânghia şi o ascunse, după care 
se aşeză pe zid şi se întrebă cu îngrijorare ce se va 
întâmpla. 

La miezul nopţii îl trezi pe Bombur; apoi se ghemui şi el în 
colţişorul lui, fără să mai asculte mulţumirile bătrânului 
pitic (pe care simţea că nu prea le merită). Curând după 
aceea adormi dus, uitând de toate grijile, până dimineaţă, 
visând, de fapt, ouă cu şuncă. 

CAPITOLUL 17 

RUPERE DE NORI. 

A doua zi trompetele răsunară în tabără dis-de-dimineaţă. 
După care n-a trecut mult şi un mesager singuratic a 
apărut alergând pe poteca îngustă. S-a oprit la o oarecare 
distanţă, i-a salutat şi a întrebat dacă Thorin nu vrea să 
asculte un nou mesaj, pentru că avea ştiri noi şi lucrurile se 
schimbaseră. 

— Trebuie să fie vorba de Dain, spuse Thorin. Pesemne că 
au prins de veste că vine. Ştiam eu că asta le va schimba 
dispoziţia. Spune-le să vină puţini la număr şi fără arme şi 
atunci îi voi asculta, îi strigă el mesagerului. 

Pe la amiază apărură din nou călăreţi, purtând steagurile 
Pădurii şi ale Lacului şi venind spre ei. Era o companie de 
douăzeci. 

La capătul cărării înguste aruncară săbiile şi suliţele, şi-şi 
continuară drumul către Poartă. Piticii văzură cu 
surprindere că printre ei se aflau atât Bard, cât şi Regele 
Elfilor, iar în faţa lor era un bătrân înfăşurat într-o pelerină 
cu glugă şi care purta o lădiţă de lemn cu cercuri de fier. 

— Bine te-am găsit, Thorin, spuse Bard. Ţi-ai mai schimbat 
punctul de vedere? 


— Crezi că ajunge să răsară şi să apună de câteva ori 
soarele ca să mi-l schimb”? Răspunse Thorin. Ai venit să-mi 
pui întrebări fără rost? Văd că armata elfilor e tot aici, deşi 
ţi-am cerut să plece, şi până nu pleacă, degeaba vii să 
încerci să cădem la vreo învoială. 

— Nu există chiar nimic pentru care ai ceda puţin din 
aurul dumitale? Ce ai spune de Piatra Ark a lui Thrain, zise 
Bard - şi cât ai clipi din ochi, bătrânul deschise lădiţa şi 
ridică giuvaierul în sus. Lumina îi ţâşni din mână, albă şi 
strălucitoare sub soarele dimineţii. 

Thorin amuţi, zăpăcit şi uluit. Şi multă vreme nimeni n-a 
mai scos o vorbă. 

În cele din urmă, Thorin întrerupse tăcerea, dar când 
vorbi aproape că se înecă de furie. 

— Piatra asta a aparţinut tatălui meu şi acum ea mea, 
spuse. De ce să cumpăr ceva care e al meu? Imediat însă îi 
veni o idee şi întrebă: Dar cum a ajuns această amintire de 
familie în mâinile voastre - asta dacă voi credeţi că e cazul 
să pun asemenea întrebări unor hoţi? 

— Nu suntem hoţi, răspunse Bard. O să vă dăm ceea ce e 
al vostru, dar voi daţi-ne ce e al nostru. 

— Cum a ajuns în mâna voastră? Strigă Thorin, din ce în 
ce mai furios. 

— Eu le-am dat-o, chiţăi Bilbo, care se uita cu coada 
ochiului pe deasupra zidului, cuprins de o panică 
îngrozitoare. 

— Tu? Tu? 'Ţipă Thorin, întorcându-se către el şi 
înşfăcându-l cu amândouă mâinile. Hobbit nenorocit! 
Minispărgător ce eşti, strigă nemaigăsindu-şi cuvinte şi 
scuturându-l pe bietul Bilbo ca pe un iepure. Pe barba lui 
Durin! Ce aş mai vrea să-l am în mâinile mele pe Gandalf. 
Blestemat să fie că te-a ales. Ofili-i-s-ar barba! lar pe tine te 
arunc în prăpastie, strigă el, ridicându-l pe Bilbo în braţe. 

— Stai! Că ţi s-a îndeplinit dorinţa! Spuse o voce. Şi 
bătrânul care ţinea lădiţa aruncă pelerina şi gluga 
deoparte. lată-l pe Gandalf. Şi s-ar părea că am venit tocmai 


la timp. Nu-ţi place Spărgătorul meu. Foarte bine! Dar, 
rogu-te, nu mi-l vătăma. Pune-l jos şi ascultă ce are de spus. 

— E clar, v-aţi unit cu toţii împotriva mea, spuse Thorin, 
dându-i lui Bilbo drumul să cadă pe zid. În viaţa mea n-am 
să mai fac afaceri cu vrăjitori sau cu prietenii lor. Ce ai de 
spus, neam de şobolan? 

— Vai de mine şi de mine! Făcu Bilbo. Ce jenante sunt 
toate astea! Vă rog să vă aduceţi aminte că mi-aţi spus că- 
mi pot alege ce mi se cuvine, adică a paisprezecea parte din 
comoară. Poate că am luat făgăduiala prea în serios; mi s-a 
spus mie că piticii promit uneori mai mult decât fac. Şi 
totuşi a fost o vreme când aţi socotit că vă sunt de folos. 
Auzi, neam de şobolan! Oare asta e toată răsplata pe care 
mi-aţi făgăduit-o, dumneata şi neamurile dumitale? 
Consideră că mi-am luat partea şi am făcut ce am vrut cu 
ea, şi gata! 

— Bine, gata! Spuse Thorin încruntat. Şi te las să şi pleci - 
şi bine ar fi să nu ne mai întâlnim niciodată. După asta se 
întoarse şi le vorbi celor care se aflau de cealaltă parte a 
zidului. Am fost trădat spuse, şi bine a ghicit cine a ghicit că 
nu voi putea să rabd să nu răscumpăr Piatra Ark, o comoară 
a dinastiei mele. Pentru ea vă voi da a paisprezecea parte a 
comorii, în aur şi argint, lăsând deoparte pietrele preţioase, 
dar asta va conta drept partea făgăduită acestui trădător şi 
cu ea poate pleca, după care n-aveţi decât s-o împărţiţi cum 
vreţi. Nu mă îndoiesc că va obţine destul de puţin. Luaţi-l de 
aici, dacă vreţi să mai rămâneţi în viaţă; şi fireşte că a 
pierdut prietenia mea, pe vecie. 

— Hai, du-te jos la prietenii dumitale, îi spuse apoi lui 
Bilbo, sau te arunc eu jos. 

— Dar aurul şi argintul? Întrebă Bilbo. 

— Urmează să-l primiţi mai târziu, după cum se va putea 
aranja, spuse. Pleacă! 

— Până atunci păstrăm Piatra, strigă Bard. 

— Nu prea arăţi măreț ca rege de sub Munte, spuse 
Gandalf. Dar lucrurile se mai pot schimba. 


— Se pot într-adevăr schimba, spuse Thorin. Căci comoara 
îl îmbătase atât de tare, încât se gândea că poate, cu 
ajutorul lui Dain, va reuşi să pună din nou mâna pe Piatra 
Ark şi să păstreze şi partea de răsplată. 

Şi astfel Bilbo fu coborât peste zid şi plecă fără nici o 
compensație pentru toate necazurile pe care le suferise, în 
afară de armura pe care apucase să i-o dea Thorin. Şi nu 
puţini au fost piticii care, când l-au văzut cum pleacă, s-au 
simţit ruşinaţi şi în inimile lor li s-a făcut milă de el. 

— Rămâneţi cu bine, le strigă Bilbo, s-ar putea să ne mai 
întâlnim şi să fim din nou prieteni într-o zi. 

— Pleacă! Strigă Thorin. Eşti îmbrăcat în zale făcute 
cândva de supuşii mei, şi sunt prea bune pentru tine. Nu le 
poate străpunge nici o săgeată; dar dacă nu te grăbeşti, îţi 
înţep labele picioarelor tale scârboase. Hai, grăbeşte-te! 

— Uşurel! Făcu Bard. Aveţi timp până mâine. Mâine la 
amiază, ne întoarcem să vedem dacă aţi adus partea din 
comoară care să răscumpere Piatra. Şi dacă schimbul se 
face, aşa, fără înşelătorii, plecăm. Şi zicând acestea, se 
întoarseră la tabără; dar Thorin trimise soli prin Roac să-i 
spună lui Dain ce se petrecuse şi să-l roage stăruitor să vină 
în grabă, dar cu grijă. 

Trecu ziua aceea, trecu şi noaptea. A doua zi, vântul se 
întoarse către apus şi ziua rămase întunecată şi mohorâtă. 
Abia se iviseră zorile când se auzi un strigăt în tabără. 
Veniseră soli să spună că apăruse o armată de pitici de 
după pintenul răsăritean al Muntelui şi că se grăbea acum 
să ajungă la Dale. Era Dain. Gonise toată noaptea, aşa că 
ajunsese la ei mai devreme decât se aşteptaseră. Piticii lui 
aveau haine din zale de oţel care le atârnau până la 
genunchi şi picioarele acoperite cu pantaloni din plasă 
subţire şi flexibilă de metal, pe care nu ştiau s-o facă decât 
oamenii lui Dain. Piticii sunt extrem de solizi pentru 
înălţimea lor, iar majoritatea supuşilor lui Dain erau chiar 
mai solizi decât sunt piticii de obicei. În luptă mânuiau 
săpăligile grele cu două mânere; dar fiecare dintre ei mai 


avea şi o sabie scurtă şi lată, la şold, şi un scut rotund, prins 
în spate. Aveau bărbile bifurcate, împletite şi înfipte în 
cingătoare, căciuli de fier, încălțări de fier, iar feţele lor 
erau neîndurătoare. 

Trompeţii chemară oamenii şi elfii la arme. Nu trecu mult 
şi piticii fură văzuţi urcând valea cu pas grăbit. Se opriră 
între râu şi pintenul dinspre răsărit; câţiva însă continuară 
drumul şi, trecând râul se apropiară de tabără; acolo 
depuseră armele şi ridicară mâinile în semn de pace. Bard 
ieşi în întâmpinarea lor şi cu el veni şi Bilbo. 

— Suntem trimişi de Dain, fiul lui Nain, răspunseră ei la 
întrebările lor. Ne grăbim să ajungem la neamurile noastre 
din Munte, fiindcă am auzit că regatul de altădată a 
reînviat. Dar cine sunteţi voi, care staţi în câmp ca duşmanii 
în faţa unor ziduri de apărare? 

Asta, fireşte, însemna, în limbajul politicos şi cam de modă 
veche, care se folosea în asemenea situaţii: „Nu aveţi ce 
căuta aici. Noi oricum mergem mai departe, aşa că, ori vă 
daţi la o parte, ori ridicăm armele.” Aveau intenţia să 
ajungă într-un loc aflat între Munte şi cotul râului, căci fâşia 
îngustă de pământ de acolo nu părea a fi cine ştie ce bine 
păzită. 

Bard refuză, bineînţeles, să-i lase pe pitici să se ducă drept 
la Munte. Era hotărât să aştepte până când i se aducea 
aurul şi argintul în schimbul Pietrei Ark; căci, dacă această 
armată atât de mare şi de războinică ajungea până la 
fortăreață, nu i-ar mai fi dat nimic. În plus, mai duceau cu ei 
şi o cantitate de provizii; căci piticii pot căra poveri foarte 
grele, şi aproape toţi soldaţii lui Dain, deşi mersul lor era 
iute, duceau în spate, în afară de arme, şi nişte raniţe mari. 
Asta putea să-i ajute să reziste la asediu şi săptămâni de-a 
rândul, şi până atunci s-ar fi putut să mai vină şi alţi pitici, şi 
alţii, căci Thorin avea multe neamuri. Pe de altă parte, 
aveau posibilitatea să redeschidă şi să păzească altă poartă 
şi deci asediatorii să fie nevoiţi să încercuiască tot Muntele; 
şi pentru asta nu erau destui. 


Şi chiar asta le era intenţia (căci corbii-mesageri ţinuseră 
tot timpul legătura între Thorin şi Dain); pentru moment 
însă drumul era barat şi după câteva schimburi de cuvinte 
mânioase, piticii-mesageri se retraseră mormăind în barbă. 
Bard trimise atunci, îndată, soli la Poartă; dar solii n-au 
găsit nimic acolo, nici aur şi nici alt fel de plată. De îndată 
ce s-au apropiat, au început să ţâşnească săgeți către ei, 
aşa că, înspăimântați, s-au grăbit să se întoarcă. La tabără 
era acum mare agitaţie, de parcă s-ar fi pregătit de luptă; 
căci piticii lui Dain înaintau pe malul dinspre răsărit al 
râului. 

— Proştii, spuse Bard râzând, auzi, să vină aşa, chiar sub 
ramificaţia Muntelui! Ei nu se pricep să lupte afară, în aer 
liber, nu ştiu să se bată decât în subterane. Pe stânci, în 
dreapta lor, stau ascunşi o grămadă de arcaşi şi de lăncieri 
de-ai noştri. O fi bună poşta piticească, dar în curând vor fi 
puşi într-o situaţie foarte grea. Aşa că hai să-i atacăm de pe 
acum din ambele flancuri, înainte să apuce să se 
odihnească. 

Dar Regele Elfilor spuse: 

— Mă mai faceţi mult să-mi pierd vremea cu războiul ăsta 
pentru aur? Piticii nu pot trece de noi decât dacă vrem noi 
să-i lăsăm, şi nici nu pot face nimic de care să nu ne dăm 
seama. Să sperăm, totuşi, că va interveni ceva care ne va 
aduce împăcarea. lar dacă la urmă va trebui să ajungem la 
situaţia regretabilă de a ne lupta, ajunge faptul că suntem 
mai mulţi decât ei. 

Dar uitase că piticii aveau punctul lor de vedere. Faptul că 
ştiau că Piatra Ark se află în mâinile asediatorilor le ardea 
minţile şi ghiciseră şovăiala lui Bard şi a prietenilor lui, aşa 
că hotărâră să-i lovească în timp ce aceştia stăteau şi se 
sfătuiau. 

Deci, brusc, fără să anunţe în nici un fel, săriră în tăcere la 
atac. Arcurile zăngăniră, săgețile şuierară; bătălia era cât 
pe-aci să înceapă. 


Dar şi mai brusc, iute ca fulgerul, se întunecă totul. Un 
nour negru alergă grăbit pe cer. Tunetele iernii, mânate de 
vântul sălbatic, se rostogoliră mugind în aer şi bubuind 
deasupra Muntelui, iar trăsnetul îi lumină piscul. Iar pe sub 
nori o altă masă neagră înainta ca un vârtej. Dar nu venea 
cu vântul, venea dinspre miazănoapte şi semăna cu un stol 
uriaş de păsări, atât de dens, încât printre aripile lor nu 
putea pătrunde nici o rază de lumină. 

— Opriţi-vă! Strigă Gandalf, care apăru deodată şi se 
aşeză, cu braţele ridicate către cer, între piticii care 
înaintau şi rândurile care îi aşteptau. Opriţi-vă! Le strigă el 
cu o voce ca de tunet şi din bagheta lui ţâşni o flacără vie şi 
strălucitoare ca trăsnetul. Nenorocire! Din păcate, a venit 
mai repede decât mi-am închipuit. Vă atacă gnomii pe toţi! 
Şi mai vine şi Bolg de la miazănoapte! Bolg e fiul lui Azog 
cel pe care tu, Dain, l-ai ucis la Moira. Priviţi! Liliecii zboară 
pe deasupra armatei lui, ca o mare de lăcuste. lar ei 
călăresc pe lupi, şi în urma lor vin şi lupii wargi. 

Rămaseră cu toţii uluiţi şi în mintea lor se învălmăşi totul. 
Încă pe când vorbea Gandalf, începuse să se facă din ce în 
ce mai întuneric. Piticii se opriră şi se uitară la cer. Elfii 
începură să strige care mai de care. 

— Hai, spuse Gandalf, că mai avem timp cât ne trebuie să 
ținem un sfat. Să vină repede la noi Dain, fiul lui Nain. 

Şi astfel începu o bătălie la care nu se aşteptase nimeni; a 
fost numită Bătălia celor Cinci Armate. Şi a fost cumplită. 
De o parte erau gnomii şi lupii cei fioroşi, iar de cealaltă 
erau Elfii, Oamenii şi Piticii. Şi iată cum s-a petrecut: Din 
ziua în care fusese răpus Marele Gnom al Munţilor Ceţoşi, 
ura gnomilor faţă de pitici se înteţise. Mesagerii chemaseră 
la luptă coloniile şi cetăţile gnomilor; căci se hotărâseră să 
devină stăpânii tuturor ținuturilor de la miazănoapte. 
Culeseseră ştiri în taină; şi în toţi munţii începuse să se bată 
fierul şi să se facă arme. Apoi au umblat şi s-au adunat de 
pe dealuri şi din văi, trecând numai prin tuneluri sau 
circulând când se lăsa noaptea, până când, în jurul şi la 


poalele marelui Munte Gundabad, de la miază-noapte, unde 
le era capitala, s-a strâns o armată mare, gata să se 
năpustească pe neaşteptate, atacând pe timp de furtună 
ţinuturile de la miazăzi. Apoi au auzit de uciderea lui 
Smaug şi asta i-a bucurat nespus. Şi s-au grăbit noapte 
după noapte, trecând prin munţi, şi au ajuns în cele din 
urmă, dinspre miazănoapte, brusc, în spatele lui Dain. 
Venirea lor n-au simţit-o nici măcar corbii, decât după ce-au 
apărut pe pământurile crăpate care despărţeau Muntele 
Singuratic de dealurile din spatele lui. Nu-mi dau seama cât 
ştia Gandalf, dar e limpede că nu se aşteptase nici el la 
acest atac subit. 

Şi iată ce plan a întocmit, sfătuindu-se cu Regele Elfilor şi 
cu Bard; şi cu Dain, căci stăpânul piticilor li se alăturase şi 
el acum: gnomii erau duşmanii tuturor şi o dată cu venirea 
lor toate celelalte conflicte au fost uitate. Singura lor 
speranţă era să-i atragă pe gnomi în valea dintre braţele 
Muntelui; iar ei să se plaseze pe pintenii cei mari, care se 
îndreptau înspre miazăzi şi răsărit. Dar asta era periculos 
dacă gnomii erau destul de mulţi ca să invadeze Muntele 
însuşi şi deci să-i atace şi prin spate, şi de sus; dar nu era 
timp de alte planuri şi nici de cerut ajutor. 

Curând, tunetele trecură, rostogolindu-se către sud-est; 
dar norul de lilieci se apropia zburând tot mai jos, peste 
umărul Muntelui; se roti deasupra lor, acoperind lumina şi 
vârându-le spaima în suflet. 

— La Munte, strigă Bard. La Munte! Să ne luăm locurile 
cât mai e timp. 

Elfii se aşezară pe pintenul dinspre miazăzi, pe 
povârnişurile lui mai joase şi pe stâncile de la poale; pe 
pintenul dinspre răsărit se aşezară oameni şi pitici. Dar 
Bard şi câţiva dintre oamenii şi elfii cei mai sprinteni se 
căţărară în vârful umărului dinspre răsărit, ca să poată 
vedea ce se petrece la miazănoapte. Nu trecu mult şi 
văzură ţinutul de la poalele Muntelui înnegrit de o mulţime 
care foşnea grăbită. Şi într-o clipă avangarda înconjură, ca 


un vârtej, capătul pintenului şi intră alergând în oraşul 
Dale. Erau gnomii, călare pe lupii cei mai iuți; strigătele şi 
urletele lor sfâşiau văzduhul până departe. Câţiva oameni 
viteji s-au aşezat în faţa lor, unul lângă altul, încercând într- 
un fel să se împotrivească, şi au căzut mulţi, iar cei care au 
reuşit să scape au fugit repede care încotro. După cum 
sperase Gandalf, armata gnomilor se strânsese în spatele 
avangărzii, căreia i se împotriviseră, şi venea acum în vale 
ca un puhoi furios, căţărându-se nebuneşte între braţele 
Muntelui, în căutarea duşmanului. Aveau steaguri 
nenumărate, negre, şi se apropiau ca o avalanşă, furioşi şi 
în dezordine. 

A fost o bătălie înspăimântătoare. Cea mai groaznică din 
toate experienţele lui Bilbo, cea pe care, atunci, a urât-o cel 
mai mult - ceea ce însemna, de fapt, cea de care a fost cel 
mai mândru şi cea de care i-a plăcut cel mai mult să-şi 
amintească mai târziu, cu toate că rolul lui în toată povestea 
a fost foarte mic. De fapt, la drept vorbind, şi-a pus inelul 
chiar de la început; asta l-a ferit de priviri, dar nu şi de 
pericol. Un inel fermecat ca cel pe care-l avea Bilbo nu 
constituie un scut când eşti atacat de gnomi şi nici nu 
opreşte săgețile zburătoare sau lăncile dezlănţuite; dar te 
ajută să ieşi din învălmăşeală şi capul tău să nu devină cu 
tot dinadinsul ţinta unei lovituri năvalnice dată de vreun 
gnom lăncier. Elfii atacară primii. Ura lor împotriva 
gnomilor era înverşunată şi fără de iertare. Suliţele şi 
săbiile lor străluceau în întuneric ca o flacără îngheţată, 
atât de cumplită era furia mâinilor care le ţineau. De îndată 
ce armata duşmană se strânse compactă în vale, trimiseră o 
ploaie de săgeți împotriva ei şi fiecare dintre ele licări pe 
când zbura, de parcă ar fi fost un ac de foc. În spatele 
săgeţilor urmară o mie de suliţaşi, care săriră de sus şi 
atacară. Strigătele lor erau asurzitoare. Stâncile erau 
pătate de sângele negru al gnomilor. 

Tocmai când gnomii îşi reveneau din atacul violent pe care 
îl dezlănţuiseră elfii împotriva lor, şi care oricum se oprise, 


se ridică de-a curmezişul văii un răcnet gutural, cu strigăte; 
oamenii lui Dain, de pe Dealurile de fier se aruncară în 
luptă din cealaltă parte, mânuindu-şi săpăligile; lângă ei 
veneau Oamenii Lacului, cu săbii lungi. 

Pe gnomi îi cuprinse panica; şi tocmai când să se întoarcă 
să facă faţă acestui nou atac, elfii se năpustiră iarăşi asupra 
lor, cu forţe noi. Mulţi dintre gnomi o şi porniseră alergând, 
făcând cale întoarsă pe malul râului, ca să scape de 
încleştare; şi mulţi dintre lupii lor îi atacau acum pe ei şi le 
sfâşiau morţii şi răniții. Victoria părea a fi la un pas, când un 
strigăt răsună pe înălţimi. 

Gnomii escaladaseră Muntele pe partea cealaltă şi mulţi 
dintre ei ajunseseră pe povârnişurile de deasupra Porții, 
urmaţi de alţii care veneau valuri-valuri, fără teamă, 
nepăsători faţă de cei care cădeau ţipând de pe stânci, în 
prăpăstii; voiau să atace pintenii de sus. La pintenii ăştia 
ajungeai pe nişte cărări care coborau din masa principală a 
Muntelui către centru; apărătorii erau prea puţini la număr 
ca să le ţină piept multă vreme. Victoria se depărta acum 
fără speranţă de întoarcere. Stăviliseră doar primul atac 
violent al şuvoiului negru. 

Ziua înainta. Gnomii se strânseră din nou la vale. După ei 
se năpusti şi o armată de lupi wargi şi cu ei veni şi garda 
personală a lui Bolg, gnomi uriaşi cu iatagane de oţel. Nu 
trecu mult şi cerul răvăşit de furtună se întunecă de- 
adevărat, în timp ce liliecii mari tot mai zburau rotindu-se în 
jurul ielelor şi al oamenilor, în jurul capului şi urechilor lor, 
sau se prindeau ca vampirii de cei loviți. Bard se lupta acum 
să apere pintenul dinspre răsărit, dar se retrăgea totuşi, 
încetul cu încetul, iar căpeteniile elfilor erau încolţite şi 
stăteau în jurul regelui lor, pe ramificaţia dinspre miazăzi a 
Muntelui, aproape de punctul de observaţie de pe Dealul 
Corbilor. 

Deodată răsună un strigăt puternic şi de la Poartă se auzi 
sunet de trompetă. Uitaseră de Thorin! O parte din perete, 
mişcat de un sistem de pârghii, se prăbuşi în afară, căzând 


în groapă cu un bubuit. Regele de sub Munte sări afară, 
urmat de tovarăşii lui. Scufiile şi pelerinele dispăruseră; 
purtau acum armuri lucioase şi în ochii lor sclipea o lumină 
roşie. În întuneric, marele pitic lucea ca aurul într-un foc 
care dădea să se stingă. 

Gnomii rostogoleau stânci şi le aruncau de sus, de unde se 
aflau; dar ei nu se lăsară, săriră jos la picioarele cascadei şi 
se repeziră în focul luptei. Lupii şi călăreţii cădeau sau o 
luau la goană. Thorin îşi mânuia toporişca cu lovituri 
puternice şi nimic nu părea să-l atingă. 

— Veniţi aici, aici, la mine! Elfi şi Oameni! La mine! O, 
neamurile mele! Strigă el, şi vocea lui răsună ca un corn în 
toată valea. 

Şi toţi piticii lui Dain coborâră repede, înghesuindu-se să 
vină în ajutorul lui. Coborâră şi mulţi dintre oamenii de pe 
Lac, căci Bard nu reuşi să-i împiedice; şi din partea cealaltă 
veniră o grămadă de lăncieri de-ai elfilor. Şi din nou gnomii 
fură loviți şi nimiciţi în vale, şi aşezaţi grămadă unii peste 
alţii, până când oraşul Dale se întunecă devenind hidos de 
stârvurile lor. Lupii wargi se împrăştiară şi Thorin se repezi 
drept împotriva gărzii personale a lui Bolg. Dar nu reuşi să 
le străpungă rândurile. 

În spatele lui, printre gnomii ucişi, zăceau destui oameni şi 
pitici, şi mulţi elfi mândri, care ar fi putut să mai trăiască 
mult timp, fericiţi, în pădure. Pe măsură ce valea se lărgea, 
atacul lui 'Thorin încetinea. Avea prea puţine forţe. 
Flancurile lui erau neapărate. Nu trecu mult şi atacatorii 
fură asaltaţi şi forţaţi să se strângă într-un cerc mare, 
întorşi cu feţele în toate direcţiile, strânşi de jur-împrejur, 
ca în chingi, de gnomii şi lupii care se întorseseră în luptă. 
Garda personală a lui Bolg se repezi urlând şi intră în 
rândurile lor ca nişte valuri pe o faleză de nisip. Prietenii lor 
nu mai puteau să-i ajute, căci atacul dinspre Munte porni 
din nou cu forţe sporite şi de fiecare parte oamenii şi elfii 
erau încet, încet înfrânți. 


Bilbo se uita la toate astea, nefericit. Stătea pe Dealul 
Corbilor, printre elfi pe de o parte, pentru că de acolo era 
mai uşor de scăpat, şi pe de alta (aici intervenea sângele 
Took din vinele lui), pentru că, dacă avea să se afle într-o 
ultimă situaţie disperată, prefera, una peste alta, să-l apere 
pe Regele Elfilor. Gandalf era, de altfel, şi el acolo, aşezat 
pe jos şi cufundat parcă adânc în gânduri, pregătind 
probabil o ultimă vrăjitorie, înainte să se sfârşească totul. 

„Sfârşitul pare aproape. Nu mai e mult, se gândi Bilbo, şi 
gnomii ajung la Poartă şi ne măcelăresc pe toţi sau ne 
fugăresc până jos şi ne ucid. Zău dacă nu-ţi vine să plângi, 
după toate prin câte am trecut. Mai bine ar fi trăit bătrânul 
Smaug şi ar fi păstrat tezaurul ăsta blestemat, decât să-l ia 
asemenea făpturi ticăloase; şi bătrânul Bombur, săracul, şi 
Balin, şi Fili, şi Kili, şi ceilalţi să sfârşească toţi atât de rău! 
Şi Bard, şi oamenii de pe Lac şi elfii cei voioşi. Vai de capul 
meu! Am auzit multe cântece de bătălie şi am crezut 
întotdeauna că înfrângerea poate fi glorioasă. Mie, unul, mi 
se pare foarte penibilă, ca să nu spun dureroasă. lare aş 
vrea să fiu departe.” 

Norii se mişcau sfârtecaţi de vânt şi lumina roşie a 
apusului spinteca cerul. Văzând brusc o licărire în amurg, 
Bilbo se uită în jur şi scoase un strigăt. Ceea ce văzuse 
făcuse să-i tresalte inima de bucurie: forme negre, încă mici 
deocamdată, dar care se detaşau maiestuoase pe văpaia 
roşie din depărtări. 

— Vulturii! Vulturii! Strigă el. Vin vulturii! 

Lui Bilbo nu prea i se întâmpla să-l înşele ochii. Vulturii 
coborau cu vântul, şir după şir, o armată atât de mare încât 
trebuie să se fi strâns din toate cuiburile de la miazănoapte. 

— Vulturii! Vulturii! Strigă Bilbo, dansând şi făcând semne 
cu braţele, şi, chiar dacă nu puteau să-l vadă, elfii, oricum, îl 
auzeau. 

Curând după aceea începură şi ei să strige, şi ecoul 
strigătelor se răspândi în toată valea. O mulţime de ochi 


uimiţi se ridică înspre cer, cu toate că deocamdată nu se 
putea vedea decât de pe umerii de la miazăzi ai Muntelui. 

— Vulturii! Strigă Bilbo încă o dată, dar în clipa aceea o 
piatră căzu de sus, îi izbi cu putere coiful şi Bilbo se prăbuşi 
pierzându-şi cunoştinţa. 

CAPITOLUL 18 

DRUMUL DE ÎNTOARCERE. 

Când îşi reveni în simţiri, Bilbo văzu că e, literalmente, 
singur cu simţirile lui. Zăcea pe pietrele plate de pe Dealul 
Corbilor, şi nu era absolut nimeni pe aproape. O zi fără nori, 
dar răcoroasă, îl înconjura din toate părţile. Tremura şi era 
îngheţat bocnă, dar capul îi ardea ca focul. 

„Mă întreb ce s-o fi întâmplat? Îşi spuse. În orice caz, nu 
sunt încă ceea ce se cheamă un erou căzut la datorie; dar 
probabil că nu e timpul pierdut.” 

Se ridică cu greu. Se uită în vale, dar nu văzu nici un gnom 
viu. După un timp, când i se mai limpezi puţin mintea, i se 
păru că vede elfi mişcându-se pe stâncile de jos. Se frecă la 
ochi. Probabil că mai rămăsese o tabără la oarecare 
distanţă, în câmpie; şi era într-adevăr şi oarecare forfotă în 
jurul Porții? 1 se părea că vede piticii care dărâmă zidul. 
Dar totul era învăluit într-o tăcere de mormânt. Nu se 
auzeau nici strigăte, nici ecouri de cântec. În aer părea că 
pluteşte tristeţea. 

„Până la urmă, probabil că am fost totuşi victorioşi, îşi 
spuse, pipăindu-şi capul care-l durea îngrozitor. Dar o 
victorie cam sinistră.” 

Deodată văzu un om care se urca îndreptându-se către el. 

— Hei! Strigă el cu o voce care tremura. Bună ziua! Ce se 
întâmplă? 

— Ce e vocea asta care se aude printre pietre? Spuse omul 
oprindu-se şi uitându-se cercetător în jurul lui, destul de 
aproape de locul unde se afla Bilbo. 

Bilbo îşi aminti atunci de Inel. „Vai de mine! Spuse. Până la 
urmă nu e întotdeauna bine să fii nevăzut. Poate că altfel aş 
fi petrecut o noapte caldă şi confortabilă în pat.” 


— Eu sunt! Bilbo Baggins, tovarăşul lui Thorin, strigă el, 
scoțând în grabă inelul. 

— Bine că te-am găsit, spuse omul, apropiindu-se de el. E 
nevoie de dumneata şi te căutam de mult. Ai fi fost trecut 
printre morţi, şi sunt mulţi, dacă Gandalf, vrăjitorul, n-ar fi 
spus că ultima dată când ţi-a auzit vocea erai cam pe aici. 
Am fost trimis să te mai caut o dată, pentru ultima oară. 
Eşti rănit rău? 

— O lovitură urâcioasă la cap, cred, spuse Bilbo, dar 
aveam coif şi capul meu e tare. Totuşi, mi-e cam rău şi-mi 
simt picioarele ca de paie. 

— Te duc eu în braţe până la tabăra din vale, spuse celălalt 
şi-l ridică cu grijă. 

Omul era iute şi avea un pas sigur. Aşa că nu trecu mult şi 
Bilbo se trezi aşezat pe jos, în faţa unui cort din Dale. Acolo 
se afla şi Gandalf, cu braţul într-o eşarfă. Nici măcar 
vrăjitorul nu scăpase fără o rană. Şi, în general, în toată 
armata nu prea scăpaseră mulţi neatinşi. 

Văzându-l pe Bilbo, Gandalf se arătă încântat. 

— Baggins! Exclamă el. la te uită! Totuşi, ai scăpat. Ce 
bine îmi pare! Începusem să mă întreb dacă ai reuşit să 
treci de toate astea, deşi ştiam că eşti norocos. Groaznică 
poveste, care era cât pe-aci să se transforme într-un 
dezastru. Dar lasă că-ţi spun restul ştirilor mai târziu. Hai, 
vino! Spuse şi tonul lui se făcu serios. Eşti chemat. Şi 
arătându-i drumul, îl duse în cort. 

— Bună ziua, Thorin! Spuse, intrând. L-am adus. 

Şi, într-adevăr, Thorin Scut-de-Stejar zăcea acolo grav 
rănit, iar armura lui sfâşiată şi securea crăpată erau 
aruncate pe jos. Bilbo se apropie de el şi Thorin îşi ridică 
privirea. 

— Rămâi cu bine, bunul meu hoţ, spuse, mă duc acum în 
Sălile Aşteptării, să mă aşez lângă străbunii mei, alături de 
Thrain şi Thror. Şi cum las o grămadă de aur şi de argint 
care, acolo unde mă duc eu, nu e de nici un folos, vreau să 


mă despart de tine cu prietenie şi să-mi retrag vorbele şi 
faptele de la Poartă. 

Bilbo se aşeză cu un genunchi la pământ; sufletul îi era 
plin de tristeţe. 

— Rămâi cu bine, rege de sub Munte, spuse. Dureroasă 
aventură, dacă trebuie să se isprăvească astfel; şi nici un 
munte întreg de aur nu poate s-o îndrepte. Dar îmi pare 
bine că am împărţit pericolele cu dumneavoastră; asta e 
mai mult decât merită un Baggins. 

— Nu, spuse Thorin, ai mult mai multe calităţi decât îţi 
închipui, copil al blândului soare-apune. Ai curaj şi 
înţelepciune împletite în egală măsură. Dacă ar fi mai mulţi 
care să preţuiască mâncarea şi cântecul, şi veselia mai 
presus de comori şi de aur, lumea ar fi mai fericită. Dar, 
fericită sau tristă, eu trebuie s-o părăsesc acum. Rămâi cu 
bine! 

Bilbo plecă atunci şi se aşeză singur, înfăşurat într-o 
pătură, şi nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar începu să 
plângă, şi a plâns până i s-au înroşit ochii şi a răguşit de tot. 
Avea sufletul blând şi bun. Şi, într-adevăr, a trecut multă 
vreme până când l-a lăsat inima să facă din nou o glumă. 
„Mare noroc că m-am trezit, îşi spuse el în cele din urmă. 
Grozav aş vrea să mai fie Thorin în viaţă, dar oricum îmi 
pare bine că am ajuns să ne despărţim prieteni. Eşti un 
prost, Bilbo Baggins. Ai încurcat povestea aceea cu Piatra 
rău de tot, şi tota fost război, cu toată strădania ta dea 
cumpăra pacea şi liniştea, dar cred că de data asta nu mă 
poate face nimeni răspunzător.” 

Mai târziu află că toate se întâmplaseră după ce primise 
lovitura aceea în cap; dar se simţi mai degrabă trist decât 
fericit, şi, oricum, se săturase de toată aventura. Simţea 
dorul de acasă ca pe o durere până în măduva oaselor. Dar 
drumul de întoarcere a mai suferit totuşi o mică amânare, 
aşa că între timp am să vă povestesc puţin ce s-a întâmplat. 
Vulturii avuseseră de mult o bănuială că se ridică gnomii, 
căci ochiul lor ager prindea aproape orice mişcare ce avea 


loc în munţi. Aşa că se întruniseră şi ei, mulţi, foarte mulţi, 
sub conducerea Marelui Vultur din Munţii Ceţoşi; şi în cele 
din urmă, simțind de departe miros de bătălie, veniseră 
iute, o dată cu furtuna, şi ajunseseră tocmai la timp. Ei 
fuseseră aceia care îi îndepărtaseră pe gnomi de pe 
povârnişurile Muntelui, aruncându-i în prăpastie sau 
urmărindu-i până jos, în vale, în mijlocul duşmanilor, în timp 
ce ţipau înnebuniţi. Eliberaseră astfel iute Muntele 
Singuratic; iar elfii şi oamenii, de o parte şi de alta a văii, 
reuşiseră în sfârşit să vină în ajutorul celor care luptau jos. 
Dar chiar şi aşa vulturii tot erau mult mai puţini la număr 
decât inamicii lor. În ultima clipă apăruse chiar şi Beorn, în 
persoană - nimeni n-a ştiut cum şi de unde. Venise singur şi 
sub înfăţişarea de urs; şi, de furie, părea să fi crescut 
aproape cât un uriaş. 

Tunetul vocii lui era ca răpăitul de tobe şi ca salvele de 
tun, şi arunca gnomii şi lupii din calea lui de parcă ar fi fost 
vorba de paie sau de fulgi. Se năpusti în ariergarda lor şi 
străpunse încercuirea ca trăsnetul. Piticii încetaseră lupta şi 
se strânseră în jurul stăpânilor lor, pe un deal mic şi 
rotunjit. Apoi Beorn se opri şi îl ridică pe Thorin, care 
căzuse străpuns de sulițe, şi îl scoase din focul bătăliei. 

Se întoarse însă repede, de două ori mai furios, şi nimic şi 
nimeni nu mai reuşi să i se împotrivească; nici o armă nu 
părea să-l mai atingă. Împrăştie corpul de gardă, îl trase 
chiar pe Bolg însuşi în jos şi-l strivi. Gnomii se simţiră atunci 
cuprinşi de panică şi o luară la fugă în toate direcţiile. Dar 
inamicii lor uitaseră de oboseală de îndată ce apăruseră noi 
speranţe, aşa că îi urmăriră îndeaproape, împiedicându-i pe 
cei mai mulţi dintre ei să scape pe unde puteau. Împinseră 
mulţi dintre ei în Râul Curgător, iar pe cei care o porniseră 
alergând la miazăzi sau la apus îi urmăriră până la 
mlaştinile de lângă Râul Pădurii; acolo pieriră cei mai mulţi 
dintre ultimii fugari, iar cei care ajunseră cu greu până în 
împărăţia Elfilor Pădureni fură ucişi acolo sau atraşi să 
moară în adâncurile negre şi fără de cărare ale Codrului 


Întunecat. Cântecele spun că trei sferturi dintre gnomii 
războinici de la miazănoapte au pierit în ziua aceea, şi 
munţii au trăit apoi mulţi ani în linişte şi pace. 

Victoria fusese câştigată înainte de căderea nopţii, dar, 
când Bilbo se întoarse în tabără, urmărirea tot mai 
continua; şi în vale aproape că nu rămăseseră decât cei 
grav răniţi. 

— Unde sunt vulturii? Îl întrebă el pe Gandalf în seara 
aceea, pe când zăcea în mai multe pături călduroase. 

— Unii iau parte la urmărire, spuse vrăjitorul, dar cei mai 
mulţi s-au întors la cuiburile lor. N-au vrut să stea aici; au 
plecat cu primele raze ale dimineţii. Dain i-a mulţumit 
stăpânului lor, acoperindu-l cu aur, şi le-a jurat tuturor 
prietenie veşnică. 

— Îmi pare rău, adică vreau să spun că aş fi vrut să-i mai 
văd o dată, spuse Bilbo somnoros; dar, lasă, că poate îi văd 
în drum spre casă; fiindcă îmi închipui că voi pleca curând 
acasă. 

— Când vrei, spuse vrăjitorul. 

Dar n-a reuşit să plece decât după câteva zile. Pe Thorin |- 
au înmormântat adânc sub Munte, şi Bard i-a pus Piatra Ark 
pe piept. 

— Acolo să rămână cât o sta Muntele în picioare, spuse. Şi 
să aducă noroc tuturor semenilor săi, ce vor trăi aici în anii 
care vor să vie. 

Pe mormântul lui, Regele Elfilor aşeză sabia fermecată, 
Orcrist, pe care i-o luase lui Thorin când era în captivitate. 
Baladele spun că, ori de câte ori se apropiau duşmanii, 
strălucea în întuneric, aşa că fortăreaţa piticilor nu a mai 
putut fi luată niciodată prin surprindere. Acolo Dain, fiul lui 
Nain, a devenit Rege de sub Munte, iar cu timpul s-au 
strâns mulţi alţi pitici în jurul tronului său din sălile vechi. 
Din cei doisprezece tovarăşi ai lui Thorin rămăseseră doar 
zece. Fili şi Kili căzuseră apărându-l, făcându-i scut din 
trupul lor, căci era fratele mai mare al mamei lor. Ceilalţi au 
rămas cu Dain; pentru că Dain îşi împărţise bine comoara. 


Nu mai era, fireşte, vorba să se împartă în câte părţi se 
hotărâse la început - lui Balin şi Dwalin, şi Dori, şi Nori, şi 
Ori, şi Oin, şi Gloin, şi Bifur, şi Bofur, şi Bombur - sau lui 
Bilbo. Totuşi, a paisprezecea parte din tot aurul şi argintul, 
lucrat şi nelucrat, i s-a dat lui Bard, căci Dain a spus: „Vom 
cinsti cuvântul celui care s-a dus, şi Piatra Ark e acum în 
păstrarea lui”. 

Chiar şi a paisprezecea parte însemna o avere foarte 
mare, mai mare decât a multor regi pământeni. Din acea 
comoară, Bard îi trimise mult aur Stăpânului din Oraşul 
Lacului; şi-şi răsplăti slujitorii şi prietenii cu mărinimie. 
Regelui Elfilor îi dădu smaraldele lui Girion, giuvaiere pe 
care le preţuia foarte mult şi pe care i le restituise Dain. 

Lui Bilbo îi spuse: 

— Această comoară îţi aparţine tot atât cât îmi aparţine şi 
mie, cu toate că vechile învoieli nu mai stau în picioare, 
fiindcă sunt mulţi cei care au pretenţia de a fi câştigat-o şi 
apărat-o. Dar, deşi eşti gata să renunţi la orice pretenţie, aş 
dori ca vorbele spuse de Thorin la Poartă, şi de care i-a 
părut atât de rău, să nu se îndeplinească; aş dori, adică, să- 
ţi dăm măcar puţin din comoară. Pe tine am să te răsplătesc 
cel mai bine. 

— Sunteţi foarte generos, spuse Bilbo, dar zău că eo 
uşurare pentru mine să nu iau nimic. Cum voi putea duce 
eu toată comoara asta până acasă, fără război şi fără 
crime? Şi ce-aş putea face cu ea, odată ajuns acasă? Sunt 
convins că e mai bine să rămână în mâinile dumneavoastră. 

N-a vrut nici în ruptul capului să ia mai mult de două 
casete mici, una plină cu argint, cealaltă cu aur, cât să 
poată duce un căluţ solid. „Mai mult decât atât nici n-aş 
putea mânui”, spuse. 

În cele din urmă veni şi vremea ca Bilbo să-şi ia rămas-bun 
de la prieteni. 

— Rămâi cu bine, Balin, spuse, şi tu, Dwalin, rămâneţi cu 
bine Dori, Nori, Ori, Oin, Gloin, Bifur, Bofur şi Bombur! Să 
nu vi se rărească niciodată bărbile! Şi întorcându-se înspre 


Munte, adăugă: Rămâi cu bine, Thorin Scut-de-Stejar! Şi 
voi, Fili şi Kili! Să nu vi se stingă amintirea niciodată. 

La Poartă, piticii se plecară adânc în faţa lui, dar cuvintele 
li se împotmoliră în gâtlej. 

— La revedere şi să ai noroc oriunde te-ai duce! Spuse 
Balin, în cele din urmă. Şi dacă vii să ne mai vezi vreodată, 
când sălile noastre vor fi iarăşi frumoase, vom face o 
petrecere într-adevăr grozavă! 

— Şi dacă drumul vostru va trece vreodată pe la mine, 
spuse Bilbo, nu şovâiţi să bateţi la poartă. Ceaiul e la ora 
patru; dar oricare dintre voi e bine venit la orice oră. 

Apoi se întoarse şi plecă. 

Oastea elfilor se întorcea acasă; şi chiar dacă numărul lor 
se împuţinase întristător, totuşi mulţi dintre ei erau fericiţi, 
căci se gândeau că cei de la miazănoapte vor trăi fericiţi 
acum, mulţi, mulţi ani. Dragonul fusese ucis, gnomii, 
înfrânți, şi-n inimile tuturor era lumină, căci după iarnă se 
pregătea o primăvară de bucurie. 

Gandalf şi Bilbo l-au urmat pe Regele Elfilor călare, iar 
lângă ei a păşit Beorn, care-şi recăpătase înfăţişarea de om 
şi care a râs şi a cântat cu voce tare tot drumul. Şi au tot 
mers aşa, până când au ajuns aproape de marginea 
Codrului Întunecat, la miazănoapte de locul de unde izvora 
Râul Pădurii. Acolo se opriră, căci vrăjitorul şi Bilbo nu 
voiau să intre în pădure, cu toate că regele îi invitase să 
stea un timp în palatele lui. Voiau s-o ia pe lângă marginea 
pădurii şi s-o ocolească în capătul dinspre miazănoapte, în 
pârloaga care se întindea între pădure şi Munţii Cenuşii. 
Era un drum lung şi mohorât, dar acum, după ce gnomii 
fuseseră zdrobiţi, li se părea că e mai sigur decât cărările 
înfricoşătoare de sub copaci. Pe de altă parte, Beorn 
mergea şi el în aceeaşi direcţie. 

— Rămâi cu bine, o, Rege al Elfilor, spuse Gandalf. Să-ţi fie 
veselă pădurea verde, cât o fi pământul tânăr. Şi vesel să-ţi 
fie tot neamul. 


— Mergi cu bine, o, Gandalf! Spuse regele. Să apari 
întotdeauna unde e cea mai mare nevoie de dumneata, dar 
nimeni nu se aşteaptă să vii. Cu cât ai să vii mai des pe la 
mine, cu atât o să fiu mai mulţumit. 

— Vă rog din suflet, spuse Bilbo, bâlbâindu-se şi stând într- 
un picior, să acceptaţi darul acesta. După care scoase un 
colan de argint şi perle, pe care i-l dăduse Dain la 
despărţire. 

— Ce am făcut eu ca să câştig un asemenea dar, o, Hobbit? 
Spuse regele. 

— Păi, ştiţi, m-am gândit, spuse Bilbo puţin ruşinat, că ar 
trebui să vă răsplătesc cumva, pentru, hm! Pentru 
ospitalitatea de atunci. Vreau să spun că şi un Spărgător 
poate avea sentimente... Prea am băut mult din vinul 
dumneavoastră şi prea multă pâine am mâncat fără să ştiţi! 

— Am să iau darul pe care mi-l dai, o, Bilbo, hobbit 
minunat, spuse regele cu gravitate. Te declar Prieten-al- 
elfilor şi te binecuvântez: Să nu ţi se micşoreze niciodată 
umbra (că altfel ar fi prea uşor să te furişezi şi să 
şterpeleşti). Du-te cu bine! 

După care elfii se întoarseră în pădure, iar Bilbo o porni pe 
drumul lui lung către casă. 

Până a ajuns acasă a mai avut însă multe greutăţi şi 
aventuri. |inutul Sălbatic rămăsese tot ţinut sălbatic, şi pe 
vremea aceea, în afară de gnomi, mai trăiau acolo şi alte 
făpturi; dar a fost bine călăuzit şi bine păzit - vrăjitorul era 
cu el. Şi o bună parte din drum a mers cu ei şi Beorn, aşa că 
nu s-a mai aflat niciodată în mare pericol. În orice caz, cam 
pe la miezul iernii, Gandalf şi Bilbo făcuseră tot drumul de-a 
lungul ambelor margini ale pădurii, până în pragul casei lui 
Beorn; acolo au rămas, un timp, amândoi. Perioada 
sărbătorilor de iarnă a fost plăcută şi veselă acolo; oamenii 
veneau din toate părţile să chefuiască, la invitaţia lui Beorn. 
Gnomii Munţilor Ceţoşi erau acum puţini la număr şi morţi 
de frică, şi stăteau ascunşi în văgăunile cele mai adânci pe 
care reuşiseră să le găsească; lupii wargi dispăruseră din 


pădure, aşa că oamenii puteau călători acum dintr-un loc 
într-altul, fără să le mai fie teamă. Mai târziu, Beorn a 
devenit, într-adevăr, un mare conducător al acelor locuri şi 
a domnit peste un pământ sălbatic, aşezat între munţi şi 
pădure; se mai spune şi că, timp de mai multe generaţii, 
bărbaţii din neamul lui au păstrat puterea să se prefacă în 
urşi, şi, dacă unii au fost oameni răi şi încruntaţi, cei mai 
mulţi au avut sufletul lui Beorn, chiar dacă nu au avut 
mărimea şi puterea lui. În vremea lor au fost izgoniți ultimii 
gnomi din Munţii Ceţoşi şi o pace nouă s-a răspândit dincolo 
de marginea Ţinutului Sălbatic. 

Era primăvară, o primăvară dulce cu un soare strălucitor, 
când Bilbo şi Gandalf şi-au luat, în cele din urmă, rămas-bun 
de la Beorn, şi, deşi îi era dor de casă, lui Bilbo îi păru rău 
că pleacă, pentru că florile din grădinile lui Beorn erau, 
primăvara, tot atât de minunate ca florile din miezul verii. 

În cele din urmă au dat de drumul cel lung şi au ajuns la 
trecătoare, unde îi prinseseră altădată gnomii. Dar au ajuns 
în locul acela înalt dimineaţa, şi uitându-se în spatele lor au 
văzut un soare alb care lucea peste pământurile întinse. 
Acolo, în spate, se afla Codrul Întunecat, albastru în 
depărtare şi verde-închis şi misterios la marginea mai 
apropiată, deşi era primăvară. Acolo, departe, unde abia se 
mai vedea, era Muntele Singuratic. Pe vârful cel mai înalt 
zăpada, care încă nu se topise, lucea palidă. 

— Şi astfel, după foc vine zăpadă, şi chiar şi dragonii îşi 
găsesc sfârşitul, spuse Bilbo şi întoarse spatele Aventurii. 
Partea 'Iook a firii lui obosise cumplit, pe măsură ce partea 
Baggins devenea din zi în zi mai puternică. Tot ce doresc 
acum e să stau în fotoliul meu de acasă, spuse. 

CAPITOLUL 19 

ULTIMA ETAPĂ. 

Era în mai când Bilbo şi Gandalf se întoarseră, în sfârşit, la 
marginea Văii Rivendell, unde se afla Ultima (sau Prima) 
Casă Îmbietoare. Au ajuns seara şi căluţii lor erau obosiţi, 
mai ales cel care căra bagajele; simțeau cu toţii nevoia de 


odihnă. Şi cum coborau cărarea abruptă, Bilbo îi auzi pe elfi 
cum cântau urcați în copaci, de parcă nu se opriseră nici o 
clipă de când trecuse ultima dată pe acolo. Şi de îndată ce 
călăreţii au ajuns în luminişurile din josul pădurii, elfii au 
izbucnit într-un cântec care semăna foarte mult cu cel pe 
care îl auziseră prima dată. Adică suna cam aşa: 

Balaurul a fost răpus Şi oasele-i sunt fărâmate-acum. 

Cămaşa lui de za e ruptă, Din slava-i s-a ales doar scrum. 

Chiar dacă spada rugineşte. 

Iar tronul şi coroana pier, Cu braţul ce-a fost de nădejde Şi 
mult iubitul giuvaier. 

Aici tot va mai creşte iarba Şi pomii se vor legăna Şi apa 
tot va curge lină, Şi spiriduşii vor cânta, Hai, hai, la-la-la-la- 
la. 

Veniţi, hai, vă întoarceţi cu toţii în vâlcea. 

Stelele-s mult mai strălucitoare Ca giuvaierele lor, Mult 
mai albă este, sigur, Luna, Decât argintul din comori. 

Cu mult mai orbitor e focul, În astă vatră şi-n cuptor Decât 
e aurul din mină. 

De ce să fii rătăcitor? 

O, tra-la-la-la-la-la, Veniţi, hai, vă-ntoarceţi cu toţii în 
vâlcea. 

Dar unde vă duceţi Acum, târziu, în noapte? 

Când stelele clipesc Şi râul curge-n şoapte Unde vă duceţi, 
încărcaţi, Cu feţele-ntristate, cu sufletul mâhnit, Căci zânele 
de-aicea sunt toate zâmbitoare Şi vor să-nveselească 
pribeagul cel trudit, Cu tra-la-la-la-la Vă-ntoarceţi în vâlcea, 
Tra-la-la-la-la-la, La-la-la-la La-la! 

Apoi elfii din vale le-au ieşit în întâmpinare, i-au salutat şi i- 
au dus pe celălalt mal al apei, până la casa lui Elrond. Acolo 
li s-a făcut o primire călduroasă şi multe au fost în seara 
aceea urechile nerăbdătoare să asculte povestea 
aventurilor lor. Cel care le-a spus-o a fost Gandalf, căci Bilbo 
devenise tăcut şi somnoros. Cunoştea cea mai mare parte a 
poveştii, căci o trăise, şi i-o spusese aproape toată şi 
vrăjitorului, pe drumul de întoarcere sau în casa lui Beorn; 


doar când şi când deschidea câte un ochi şi asculta, când 
apărea câte un episod pe care nu-l cunoştea. 

Aşa a aflat şi unde fusese Gandalf: auzind ceea ce i-a spus 
vrăjitorul lui Elrond. După câte se părea, Gandalf fusese la 
un mare sfat al vrăjitorilor, stăpâni ai ştiinţei străvechi şi ai 
magiei celei mai iscusite; şi îl goniseră în cele din urmă pe 
Necromant din vizuina lui cea neagră, de la miazăzi de 
Codrul Întunecat. 

— Curând, spunea Gandalf, pădurea va deveni un loc mai 
sănătos. Sper că Nordul va trăi eliberat de groază, mulţi- 
mulţi ani. Şi totuşi, tare aş fi vrut să-l fi izgonit din lume 
pentru totdeauna. 

— Ar fi fost, într-adevăr, foarte bine, spuse Elrond, dar mă 
tem că asta n-o să se întâmple în mileniul nostru şi nici în 
multe altele care vor veni după noi. 

După ce isprăvi povestea călătoriilor, urmară alte poveşti 
şi apoi altele, poveşti de demult, şi poveşti din vremuri noi, 
şi poveşti care nu se legau de nici o vreme, până când lui 
Bilbo îi căzu capul în piept şi începu să sforăie tihnit în 
colţişorul lui. 

Când se trezi descoperi că se află într-un pat alb, iar luna 
strălucea prin fereastra deschisă. Sub fereastră, pe 
malurile izvorului, cântau o grămadă de elfi, cu o voce 
puternică şi clară: 

Cântaţi cu toţii acum un imn de bucurie, Căci vântul lin 
prin cetini şi ierburi iar adie; 

Stelele au muguri şi Luna e în floare, Şi-a nopţii mici 
ferestre lucesc, sunt zâmbitoare. 

Dansaţi cu toţii veseli, dansaţi toţi împreună. 

Uşori ca pana pe iarba de sub Lună. 

De-argint e râul-acuma şi umbre trec în zbor, În luna mai e 
vesel şi nici urmă de nor. 

Dar să cântăm în şoaptă, să-i ţesem lui un vis, Şi să-l lăsăm 
să doarmă, că ochii i-a închis, Uraţi-i „noapte bună”, somn 
dulce, pernă moale, Somn dulce, nani, nani, somn dulce 
pân-se scoală. 


Să nu mai fremătaţi, copaci, nici brad, nici fag, nici salcie. 

Tu, Lună, cazi, şi bezna peste toţi domnească. 

Sst! Salcie, şi tu, frasin, şi tu, mândre stejar, Să fie mut şi 
râul, până e ziuă, iar. 

— Hei, făpturi voioase, spuse Bilbo, uitându-se afară. Care- 
i ora Lunii acum? Cântecul vostru de leagăn ar trezi şi un 
gnom beat! Totuşi, eu vă mulţumesc. 

— Iar sforăiturile tale ar trezi şi un dragon de piatră - 
totuşi noi îţi mulţumim, răspunseră elfii, râzând. Se apropie 
zorile şi tu dormi de când s-a lăsat noaptea. Mâine poate că 
vei fi vindecat de oboseală. 

— Puțin somn în Casa lui Elrond te tămăduieşte de multe, 
spuse el, dar o să profit să mă tămăduiesc cât mai bine. Vă 
spun din nou noapte bună, frumoşii mei prieteni. Şi zicând 
asta, se întoarse în pat şi dormi până târziu dimineaţă. 

În casa aceea se vindecă repede de oboseală, glumind şi 
dansând adesea, vesel şi voios, cu elfii din vale, în zori sau 
în miez de noapte. Dar nici chiar locul acela nu l-a putut 
reţine multă vreme; îi era dor de casă. De aceea, după o 
săptămână îşi luă rămas-bun de la Elrond şi, dându-i mici 
daruri, dintre acelea pe care ştia că le va accepta, o porni 
călare cu Gandalf mai departe. 

Tocmai când să părăsească valea, cerul se întunecă în faţa 
lor şi ploaia şi vântul le ieşiră în cale. 

— Veselă e luna mai, spuse Bilbo, pe când ploaia îi biciuia 
obrazul. Dar am lăsat legendele în urma noastră şi ne 
întoarcem acasă. Probabil că asta e ca să ne aducem 
aminte. 

— Mai e drum lung până acasă, spuse Gandalf. 

— Dar e ultimul, răspunse Bilbo. 

Ajunseră la râul care însemna chiar marginea zonei de 
frontieră a Ținutului Sălbatic, şi la vadul de sub malul 
abrupt, de care poate că vă amintiţi; apele erau umflate 
pentru că se topiseră zăpezile o dată cu apropierea verii şi 
pentru că ploua de dimineaţă până seara; trecură vadul cu 


oarecare greutăţi, dar îşi continuă drumul, pe când se lăsa 
seara asupra ultimei etape a călătoriei. 

Lucrurile se petrecură, în mare parte, ca şi prima dată 
când trecuseră pe acolo, doar că erau mai puţini şi mai 
tăcuţi; şi pe urmă, de data asta, nici troli n-au mai fost. 
Bilbo îşi amintea în fiecare punct al drumului întâmplările 
care se petrecuseră şi vorbele care fuseseră rostite cu un 
an în urmă - luii se părea că trecuseră zece - aşa că 
recunoscu, fireşte, şi locul unde căzuse căluţul în râu, şi cel 
unde o cotiseră şi dăduseră de aventura urâcioasă cu Tom 
şi Bert şi Bill. 

Nu prea departe de drum găsiră, ascuns şi neatins, aurul 
trolilor pe care-l îngropaseră ei atunci. 

— Eu am destul, să-mi ajungă cât m-o ţine vremea, spuse 
Bilbo, după ce îl scoaseră din pământ. Mai bine ia-l 
dumneata, Gandalf. Cred că-ţi poate fi de folos. 

— Sigur că-mi poate fi de folos, spuse vrăjitorul. Dar să 
împărţim totuşi frăţeşte. S-ar putea să descoperi că ai mai 
multă nevoie de el decât îţi închipui. 

Aşa că puseră aurul în saci şi-l aşezară pe căluţi, care se 
arătară foarte nemulţumiţi. După asta, au mers mult mai 
încet căci cea mai mare parte a timpului au trebuit să 
umble pe jos. Dar regiunea era verde şi avea multă iarbă 
prin care hobbitul trecea fericit, îşi ştergea faţa cu o batistă 
roşie de mătase - nu! Nu supravieţuise nici măcar una 
dintre batistele lui; pe asta o împrumutase de la Elrond, 
căci o dată cu luna iunie venise şi vara, şi era din nou cald şi 
senin. 

Dar toate lucrurile au un sfârşit, chiar şi povestea noastră, 
aşa că a venit, într-un târziu, şi ziua când au văzut 
meleagurile unde se născuse şi crescuse Bilbo, unde 
cunoştea formele pământului şi ale copacilor tot atât de 
bine ca şi mâinile şi degetele lui de la picioare... 

Ajungând pe o înălţime şi văzând propriul lui Deal, în 
depărtare, se opri brusc şi spuse: 


Peste stânci şi pe sub pomi Şerpuiesc spre zări cărări, 
Lângă peşteri reci şi râuri Ce nu poposesc în mări, Peste- 
omăt cernut de iarnă, Şi prin florile-n cunună. 

Peste munţi, în clar de lună. 

Pe sub nori şi pe sub stele, Drumu-aleargă, nici nu-i pasă, 
Însă paşii drumeţiei În sfârşit mă-duc acasă. 

Ochii ce-au văzut măceluri Şi, în peşteri, grozăvii, Văd în 
fine lunci şi pomii, Amintiri ce azi sunt vii! 

Gandalf se uită la el, spunând: 

— Dragul meu Bilbo, cu tine s-a petrecut ceva. Nu mai eşti 
hobbitul de altădată! 

Apoi traversară podul, trecură de moara de lângă râu şi 
ajunseră la uşa lui Bilbo. 

— Doamne! Ce se întâmplă aici? Strigă el. Era, într-adevăr, 
mare forfotă şi oameni de toate felurile, respectabili şi mai 
puţin respectabili, stăteau strânşi ciorchine la uşa lui, mulţi 
dintre ei intrând şi ieşind, fără măcar să-şi şteargă 
picioarele pe preş, după cum observă Bilbo, enervat. 

Dacă Bilbo a fost, cu drept cuvânt, cam uluit, persoanele 
acelea au rămas de-a dreptul trăsnite. Se întorsese tocmai 
la mijlocul unei licitaţii. La intrare era atârnat un anunţ, 
mare, roşu şi negru, care spunea că la 22 iunie, domnii 
Grubb, Grubb & Burrowes vor vinde la licitaţie efectele 
răposatului domn Bilbo Baggins Esquire, proprietar al 
Fundului-de-Sac, de sub Deal, Hobbiton. Vânzarea începuse 
la ora 10 fix. Acum era aproape de prânz şi cele mai multe 
lucruri se şi vânduseră pe diferite preţuri, de la mai nimic 
până la o ceapă degerată (ceea ce nu e neobişnuit la 
licitaţii). Verii lui Bilbo, ramura Baggins din Sac-Ville, erau 
ocupați să măsoare încăperile, să vadă dacă erau destul de 
mari pentru mobila lor. Pe scurt, Bilbo era „presupus mort”, 
şi mulţi dintre cei care o spuseseră erau trişti să descopere 
că presupunerea fusese greşită. 

Întoarcerea domnului Bilbo Baggins a creat, într-adevăr, o 
mare agitaţie, atât sub Deal şi peste Deal, cât şi de cealaltă 
parte a Apei. N-a fost o minune dintr-acelea care ţin doar 


trei zile; plictiselile legale au durat ani şi ani. A trecut, de 
fapt, destul de mult timp înainte ca domnul Baggins să fie 
din nou admis printre cei vii; persoanele care făcuseră 
afaceri deosebit de bune la licitaţie n-au vrut să se lase 
convinse cu una, cu două; şi în cele din urmă, ca să câştige 
timp, Bilbo a trebuit să răscumpere o bună parte din 
propriile lui mobile. Multe dintre linguriţele lui de argint au 
dispărut în chip misterios şi n-au mai fost recuperate 
niciodată. El, unul, i-a bănuit pe verii Baggins din Sac-Ville. 
Ei, pe de altă parte, n-au vrut niciodată să admită că 
Bagginsul care se întorsese era cel adevărat şi deci relaţiile 
lor cu Bilbo n-au mai fost niciodată aceleaşi. Prea doriseră 
mult să trăiască în vizuina lui cea atât de frumoasă. 

Bilbo descoperi că pierduse mai mult decât linguriţele, îşi 
pierduse reputaţia. E adevărat că a rămas pe vecie Prieten- 
al-elfilor, că s-a bucurat de stima piticilor, vrăjitorilor şi a 
tuturor făpturilor de acest fel, care treceau prin faţa porţii 
lui, dar nu mai era sută la sută respectabil. Toţi hobbiţii din 
împrejurimi îl considerau „excentric” - în afară de nepoţii şi 
nepoatele lui din partea Took, dar nici chiar aceia nu erau 
încurajați în această simpatie de către cei vârstnici. 

Îmi pare rău să vă spun, dar lui Bilbo nici nu-i păsa. Era 
cât se poate de mulţumit; şi şuieratul apei în ceainicul de pe 
vatră a rămas, pentru el, muzica cea mai dulce, mai dulce 
chiar decât fusese în zilele liniştite dinaintea Petrecerii 
Neaşteptate. Sabia a atârnat-o deasupra căminului, cămaşa 
de zale a aşezat-o pe un cuier la intrare (până când a 
împrumutat-o unui Muzeu). Aurul şi argintul le-a cheltuit în 
mare parte pe daruri, atât din cele utile cât şi din cele 
excentrice - ceea ce într-o anumită măsură explică 
afecțiunea pe care i-o purtau nepoţii şi nepoatele. Inelul 
fermecat l-a păstrat însă ca pe o mare taină, căci îl folosea 
ori de câte ori apăreau oaspeţi antipatici la orizont. 

S-a apucat să scrie poezii şi să frecventeze elfii; şi cu toate 
că mulţi dădeau din cap şi îşi atingeau fruntea spunând: 
„Bietul Baggins!” şi cu toate că puţini au fost cei care să 


creadă vreuna din poveştile lui, a trăit fericit până la 
sfârşitul zilelor sale, care au fost extrem de multe. 

Într-o seară de toamnă, câţiva ani mai târziu, Bilbo stătea 
la biroul lui şi-şi scria memoriile - se gândise să le intituleze 
„Până acolo şi înapoi: vacanţa unui hobbit”, când auzi 
soneria de la intrare. Era Gandalf şi un pitic; piticul nu era 
altul decât Balin. 

— Intraţi, intraţi, spuse Bilbo, şi câteva clipe mai târziu 
stăteau toţi trei, aşezaţi în fotolii în faţa focului. Dacă Balin 
a observat că haina domnului Baggins se cam mărise (şi 
avea nasturi din aur adevărat), Bilbo a observat şi el, la 
rândul lui, că barba lui Balin se lungise cu mai mulţi 
centimetri, iar cojocul lui bătut cu nestemate era foarte 
elegant. 

Bineînţeles că s-au apucat să vorbească de timpurile pe 
care le petrecuseră împreună şi Bilbo întrebă cum mai 
merg lucrurile în ţinuturile Muntelui. Se pare că mergeau 
foarte bine. Bard reconstruise oraşul Dale şi oamenii se 
strânseseră în jurul lui, venind de pe Lac şi dinspre miazăzi, 
şi apus, şi toată valea devenise iarăşi roditoare şi bogată. 
Primăvara era plină de flori şi pomi, şi toamna, plină de 
fructe şi serbări. Oraşul Lacului a fost reîntemeiat şi era 
acum mai înfloritor ca oricând; pe Râul Curgător circulau 
multe bogății în sus şi-n jos; iar între pitici şi oameni se 
legase o mare prietenie. 

Vechiul stăpân o sfârşise rău. Bard îi dăduse o grămadă de 
aur ca să ajute oamenii de pe Lac, dar, fiind dintre aceia 
care prind uşor boala numită molimă-de-dragon, luase 
aproape tot aurul şi fugise cu el. Până la urmă a murit de 
foame în Ținuturile Pustii, părăsit de toţi ai lui. 

— Noul Stăpân e mai înţelept, spuse Balin, şi foarte iubit, 
căci fireşte că oamenii îi atribuie aproape toate meritele 
pentru bunăstarea lor actuală. Oamenii compun acum 
cântece care spun că, în vremea lui, râurile curg pline de 
aur. 


— Atunci, profeţiile vechilor cântece s-au adeverit într-un 
fel, spuse Bilbo. 

— Sigur că da, spuse Gandalf. De ce să nu se adeverească? 
Doar nu te îndoieşti de profeţii, fiindcă ai şi dumneata o 
contribuţie în a le fi făcut să se adeverească? Doar nu îţi 
închipui că aventurile dumitale şi felul în care ai scăpat de 
necazuri s-au datorat norocului, sau că au fost doar spre 
folosul dumitale? Eşti o persoană foarte bine, domnule 
Baggins, şi eu ţin foarte mult la dumneata, dar, la urma 
urmelor, nu eşti decât o făptură mititică într-o lume mare, 
mare! 

— Slavă Domnului! Spuse Bilbo, râzând şi îi întinse cutia în 
care ţinea tutunul. 


SFÂRŞIT 


1 Bag-End, locuinţa lui Bilbo, înseamnă în limba engleză, 
„Fund de sac”.