Vasile Voiculescu — Povestiri vol.01

Vasile Voiculescu 


PROZĂ 


Volumul i 


Vasile Voiculescu 


POVESTIRI. 


VOLUMUL I 


1 În această antologie am adunat povestiri care se regăsesc în Capul de 
Zimbru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988, Căprioara din vis, 
Biblioteca pentru toţi copiii, nr. 25, Editura lon Creangă, Bucureşti, 
1973, precum şi din alte surse [/ntegrala prozei literare, Editura 
Anastasia, 1998]. 

2 


SATUL MAGIC 


PESCARUL AMIN 


Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi 
zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în 
primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dâmburi 
rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din 
matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în 
bârdanele bălților, în câmpia oablă, în toate râurile şi 
gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau. 

Şi, cu ele odată, duiumuri de peşte, de toate soiurile, de 
toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele 
cât gângăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mâl, târâţi de 
iuţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii 
căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu 
inundația, în toate bălțile, lacurile, ghiolurile, gârlele şi 
prevalurile din laturi. 

Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar 
chiar în bălțile necontenit frământate de năboaie nu se 
putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniţă. Peştele, 
mahmur, se ţinea numai la adânc, pe funduri, în nomoale şi 
cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de 
pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de 
rațe fără de rost, liote de lişiţe alungate, vârtejuri de gâşte 
deznădăjduite, spârcaci necăjiţi, bâtlani amărâţi, babiţe 
îmbufnate, cormorani bosumflaţi se foiau în toate părţile, 
căutând tihnă pentru puiţat. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau 


4 


cu ochii pe mâniile dezlănţuite. 

În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. 
Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, până 
atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se 
despresurară. Pustiul bălților prinse să se însufleţească. La 
limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri 
vâslind spre aşezările de pescuit. 

Marea baltă a Nazârului îşi primi şi ea oamenii. O ceată 
cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre 
capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă 
de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câţiva 
kilometri şi îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliştea, 
un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. 
Prin acest gâtlej năvăleşte o dată cu inundația sumedenie 
de peşte în baltă. Şi tot prin el fug înapoi când apele se 
trag, supte de Dunărea în scădere. 

Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii 
trebuie să le tăie calea, să nu scape în fluviu, unde-i 
cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o 
simt, cei dintâi, somnii... Ei dau semnalul şi pornesc cu 
urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o 
migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până 
atunci doldora să rămână săracă. Inştiinţaţi de semnele 
adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu 
multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă şi-i aşteaptă 
la locuri prielnice, cu capcanele întinse. 

Ca în toate primăverile, pocioveliştenii pătrunseră în 
gârlă şi o străbătură mai mult de jumătate. Într-un loc 
prevalul se strâmtează dar repede, scăpat din strungă, el îşi 
lărgeşte numaidecât albia într-un mare ochi de ape 
rotitoare, lat şi adânc, după care se gâtuie din nou, 
alcătuind între cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, 


5 


prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de 
pescuit cu garduri al Pocioveliştii. Două rânduri de 
bulumaci, bătuţi pieptiş de-a curmezişul gârlei, ţin calea 
apelor: un rând la capătul de către baltă al bulboanei, 
celălalt la capătul de către Dunăre, între ele, ochiul 
ghiolului. 

Scheletul  capcanei, bulumacii negri, ieşiţi ca nişte 
catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci şi zeci de ani. 
Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în 
fiecare primăvară. 

Aici traseră oamenii luntrele la mal să descarce 
materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se iţea de 
colo până colo, dând porunci anapoda: un ăla butucănos 
negru şi buzat, făcut din proaspăt şef. Ingâmfat şi gură 
mare, se căznea grozav să facă pe deşteptul. Altfel, prost 
pe toate părţile şi în toate felurile. 

— Amine, porunci el, văzând că oamenii habar n-au de el. 
Amine, hai sus. 

Un pescar arătos se desprinse din ceată şi-l urmă. 
Amândoi, căţăraţi pe o grindă prinsă de-a lungul stâlpilor, 
ca o punte de la un țărm la celălalt, cercetară, loviră, 
hâţânară fiecare taraş în parte, ciocăniră, bocăniră de jur 
împrejur schelăria. Sub ei gârla curgea sumbră, iute şi 
aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de 
care se izbea cu un vuiet greu şi înăbuşit o duduială 
adâncă, subpământeană, ce umplea de freamăt neîntrerupt 
lemnăria şi îi tremura şi pe ei. Coborâră. 

— Nici o grijă, încredința şeful pe oameni. Ţine şi o mie 
de ani... Le mai tragem nişte maiuri în cap, numai aşa, de 
petrecere. 

— Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborşi către oameni. 

Doi săriră într-o luntre, vâsliră până la cel dintâi stâlp, de 


6 


care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea 
din mâini ca vijelia un zmeu de hârtie. Legară apoi alta de 
piciorul din mijloc şi o a treia de stâlpul de lângă malul 
dimpotrivă. Câteştrele trăgeau ţintă ca nişte săgeți spre 
baltă. Sforile le zbârnâiau tari şi încordate sârmă. 

— Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o 
săptămână nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine? 

— la fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale! Ce ştiu 
capetele alea seci? Nu te uita la faţă: apele îşi mută 
umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. 
Dedesubt stau puterile. 

— Ei, dar tu ce crezi? Pe când? 

Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lângă mal, cu 
mâinile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. li loviră cu 
violenţă picioarele şi-l răsturnară. Trebui să înoate până la 
un stâlp, de care să se caţere, ca să se întoarcă. 

— Azi nu, poimâine seară vă spui, hotărî el, şi se trase 
deoparte, să aprinză focul. 

Zilele şi nopţile următoare au stat pe rând cu ochii pe 
tigve şi auzul aţintit la vâjâitul apelor, adulmecând o 
schimbare. 

A treia seară Amin intră iar. Înainta greu până la întâiul 
stâlp. Apa îi venea la gât şi-l bătea cu spume şi bolboroseli. 
Pieptul, mâinile, picioarele îi zbârnâiau în chipuri deosebite, 
după deosebitele niveluri la care şedeau în gârlă, şi pipăiau 
ca nişte antene iuţelile curenților, durităţile ca de corp tare 
ale izbirii apelor în toate caturile trupului şi trăgeau 
încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau 
înştiinţări despre gândurile apelor de la fundul unde aleargă 
peştii. Se afundă, tot, de câteva ori; zăbovi în adânc şi ieşi, 
hotărât. 

— De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate. 


7 


Tovarăşii îl priveau întrebători. 

— Lângă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult şi 
încep să se-ntoarcă. 

— Dar mijlocul? 

Şi brigadierul arătă spre chinga şihoaielor din miezul 
gârlei: se smucea învolburată şi făcea să tremure stâlpii. 

— Nici mijlocul nu mai are putere... L-am luat în piept. 
Balta umflată are să borască pe curând în Dunăre. 

Şi spuse asta parc-ar fi văzut-o aievea icnind. 

— Păi nu vezi că n-au gând să intre în cumpănire? Apele 
Dunării stau tot mai sus, îl sâcâi şeful. 

— Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele 
pe fund. Gârla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i 
fur asta. 

Şi-şi desfăcu pumnii plini de nisip. 

— Nisipul ca nisipul, dar peştii? Că de ei este vorba. Mai 
urcă din Dunăre? 

Şi brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat. 

— Cât am prefirat apele nu s-a strecurat nici unul. 
Dunărea a înţărcat, cum ştii. 

— Atunci ce fac? 

Amin zâmbi. 

— Stau în baltă, gata, strânşi ca oştile, şi aşteaptă 
poruncă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne 
treacă pe sub nas cât stăm de vorbă şi nu ne apucăm de 
treabă. Hai, băieţi! 

Şi, fără să mai spuie altceva, înşfăcă o bucată de gard şi 
intră cu ea în apă. 

Lucrară toţi noaptea întreagă la lumina stelelor şi zilele 
următoare, goi, cufundaţi în apele iuți şi reci, bâjbâind 
fundurile, ca să potrivească lacătul, să înnoade bucăţile de 
gard între stâlpi - pletoşi şi bărboşi ca nişte zei ai apelor, se 


8 


afundau, ieşeau de sute de ori, gâfâind, ca să răsufle. Apele 
stingherite bolboroseau curgând deasupra lor, dar nu-i 
putură zăticni. Până-n a treia dimineaţă ghiolul, din fund şi 
până de un stat de om deasupra feţei, sta prins între două 
zăplazuri de şipci şi trestii, prin pereţii cărora gârla îşi 
strecura apele. Cele din urmă au fost alcătuite în gardul din 
faţa bălții, clapele capcanei. Nişte uşi mlădii care se deschid 
cu mare meşteşug numai la apăsarea dinafară, din gârlă: 
ca la cursele de şoareci. 

Când apele bălții se-ntorc năvalnice şi curg înspre 
Dunăre, peştii năvălitori cu ele deodată împing, deschid 
clapele şi intră în prinzătoare, în ghiol... Şi nu se mai pot 
întoarce. Orice a căzut rămâne bun prins acolo. Al doilea 
gard din spate stă, neclintit, stavilă în cale. 


* 
XX 


Treaba s-a sfârşit, prinzătoarea este încheiată, aşteaptă 
numai vânatul. Oamenii strânşi de plecare îşi vorbesc la 
ureche. De acum înainte de jur împrejur şi până departe 
nimeni nu are voie să facă nici cel mai mic zgomot: peştele 
e nespus de temător. Sperios, se întoarce din drum... 

Ca în fiecare an, Amin rămâne să vegheze singur, 
săptămâni în şir, peste toată muţenia meleagurilor. Nimeni 
nu-i spune măcar: „Amine, ai grijă”... Nici măcar 
neisprăvitul brigadier. E de prisos: toţi ştiu bine că nu e 
altul mai iscusit, mai harnic, mai înţelept să cârmuiască cu 
putere şi cuminte treburile şi rânduielile gardurilor prin 
toate întâmplările ce ar veni peste ele. 

Şi tovarăşii plecară la alte cherhanale, pentru alte 
corvezi. Amin nici măcar nu-i petrece. Rămas dintr-o dată 


9 


singur, ia în stăpânire singurătăţile. Rar s-abate câte o 
pasăre. Uneori, dimineţile şi serile, intră sau iese vântul din 
frunzişurile sălciilor ori flutură fustele verzi de stuf ale 
malurilor. 

De sus, de pe grinda întâiului gard, ca un comandant la 
prora unei corăbii pe jumătate scufundată şi înţepenită 
între ţărmuri, Amin veghează necontenit peste această 
împărăție închinată muţeniei. De acum încolo vremea toată 
şi-o trece dând târcoale capcanei pe toate laturile. De zeci 
de ori se cufundă să dibuie pulsul gârlei, năzuielile 
curenților, să pândească punerile la cale ale peştilor, 
răsufletul bălții, uneltirile Dunării... 

Aşteaptă. Abia îmbucă fărâme de merindă rece. Se culcă 
rar, totdeauna în pielea goală, doarme iepureşte, sare şi iar 
aleargă să cerceteze. Aşteaptă... Şi iată, la început încet, pe 
nesimţite, ca la un uriaş ornic cu apă, balta îşi întoarce 
băşica prea plină şi începe să-şi răstoarne apele 
prisoselnice în cealaltă imensă băşică, Dunărea, care le 
soarbe în matcă... Întâi domol, apoi mai iute, tot mai 
repede, până ce gârla Pocioveliştii, schimbată ca printr-o 
minune, curge furioasă de-a-ndoaselea, din baltă în fluviu, 
izbind în gardul dintâi, cel cu clapele. 

Amin, într-o necontenită alergătură, când sus, pe puntea 
din faţă, când pe cea din spate, trebuie să se aţie peste tot. 
Sub el gârla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit 
subpământean  duduit. Apele, îngreuiate de piedica 
zăplazurilor, se încarcă de ciudă, curg dense, dure, ca de 
rece metal topit... Şi întreaga alcătuire dârdâie din 
rădăcinile-i afunde până-n vârful bulumacilor unşi cu 
catran. 

Amin  priveghează  neadormit. Simte cum curge 
sumedenia de peşte în oborul închis, pe măsură ce gârla îi 


10 


leapădă acolo şi apoi îşi vede înainte de cale. lar ghiolul se 
umple. Când vreun somn barosan, vreun crap de zeci de 
ocale se izbesc şi pătrund prin strunga clapelor, gardul, 
înfiorat, se cutremură. De cum cad în leasă, Amin îi 
urmăreşte cu ochii: îi cunoaşte după vălurarea ce fac 
spinările lor puternice pe faţa undelor; şi nu-i slăbeşte din 
priveghere până nu-i vede că se potolesc şi se aşază; stă 
gata să sară, dacă musafirii, năbădăioşi, ar cerca să dea 
asalt gardurilor. Peştii nu renunţă la scăpare: mereu năzuie 
la tălpile zăplazurilor, scormone dedesubt. Uneori izbutesc 
să dezgardine şipci, să rupă trestiile, să sape hrube, pe 
unde răzbesc afară şi fug în Dunăre. Amin simte: când 
peştele e afară din cale de liniştit, nu se învârteşte în faţa 
undelor, nu e nervos, nu se fugăreşte, e semn că se petrece 
ceva, lucrează la vreo gaură de scăpare. 

Atunci Amin se scufundă, cercetează temeliile şi dă ocol 
de-a buşilea pe sub stânjenii de apă gardurilor. Găseşte 
spărtura, iese pe mal îndată, înhaţă maldăre de şovar, saci 
cu pietriş, bolovani, le cară acolo la fund până drege 
stricăciunea şi întăreşte temelia. Îndeletnicirea asta nu 
numai că nu-l oboseşte, îi place. 

Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, 
şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături, un 
piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când 
îmborţoşată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte 
lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate, el se 
scurtează, şi se lungeşte în apă, zvâcnind ca broasca din 
arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el, 
lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşi-strămoşi a 
neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din peşti. 
Când iese din gârlă, el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o 
clipă. Tăbăcit de vânt şi soare, e încrustat ca de nişte 


11 


solzişori: locurile porilor sunt astupate de mâl şi de mâzga 
peştilor, cu care necontenit se freacă în bulboană. Se 
poartă tuns mărunt şi-şi rade barba, ca atunci când se 
ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-l 
orbească şiroaiele din părul căzut pe faţă. Din cel mai mare 
pescar al meleagului, stăpân din moşi-strămoşi, peste mai 
bine de trei sferturi din trupul bălții, cu valurile, acareturile 
şi cherhanalele ei, pe Amin noua rânduială a dreptăţii 
averilor l-a pus paznic al gardurilor Pocioveliştii. El s-a 
mulţumit şi cu atât, bucuros că-l îngăduie să aibă de-a face 
cu apa şi peştii. 


Aproape se împlinea săptămâna... Amin, la pândă sau pe 
grindă, iscodea întâmplările, când deodată, gardul de sub 
el, izbit cu furie, se clătină gata să se prăvălească. Prin 
aripile capcanei care pârâiră din ţâţâni se rostogoli ceva 
năprasnic: abia zări fulgeratic spinarea unei nămestii ce 
undui o clipă la faţa undelor, apoi se afundă în bulboană. 

Ceva nemaiobişnuit, neaşteptat căzuse. 

Numaidecât o undă de peşti din soiul celor ce stau lipiţi 
pe funduri se ridicară speriaţi şi se risipiră în toate părţile. 

„Un somn uriaş”, îşi spuse Amin. | se mai întâmplase în 
viaţa lui de pescar. O fi poate cel care de câţiva ani bântuie 
balta, nărăvit la prădăciuni şi spaima copiilor la scaldă. Şi se 
bucură. Are să se lupte cu namila, să o prinză. Numai de nu 
i-ar dărâma capcana în asalturile lui asupra gardurilor... 

Dihania nu stă liniştită. Alte stoluri de peşti stârniţi din 
fund se ridică şi se lasă, mutându-se de colo-colo. 

„E bătăios”, îşi zicea pescarul. 


12 


Gardul din spate se cutremură iarăşi de câteva ori; apoi 
se zgâlţâi cel din faţă. Inima lui Amin, o clipă, încremeni... 
Pe urmă, linişte în toată bulboana... Jigadina nu mai dete 
nici un semn. Asta îl neliniştea şi mai rău pe paznic. Ce face 
acolo în fund diavolul? Ce unelteşte? Unde scormone? Şi nu 
mai avu tihnă. De zeci de ori pe zi şi tot de atâtea ori pe 
noapte se cufunda. La început pe dinafară capcanei, de 
teamă să nu-l plesnească năprasna cu coada, să-i frângă 
şalele ori să-i înhaţe vreun mădular. Şi veghea temeliile 
prinzătorii numai din părţile de către gârlă. Le căptuşea cu 
bolovani, le întărea cu proptele. Şi iar se întorcea sus pe 
punte să spioneze mişcările fiarei. Nu izbutea însă s-o 
dibuie: jigadia se ţinea numai la fund. Nu ţâşnea lacom în 
fugăreala prăzii. ă 

„E sătul, îşi spunea Amin. Ori poate e prea bătrân. li 
place să doarmă... Mai bine!” Şi se încumetă să se cufunde 
iar în ghiolul capcanei. Acolo căsca ochii mari prin adâncuri 
să-i zărească năluca: nu aluneca nici o umbră uriaşă prin 
străvezimile întunecate. Se tulbura totuşi de avuţiile 
vânatului: călca pe pardoseli de peşti în stive. 

La al doilea gard îi găsea grămădiţi troian: dacă n-ar fi 
fost proptit pe dinafară, zăgazul s-ar fi năruit. Jos şedeau 
crapii cei mari, mai paşnici; peste ei, somnii, mereu aprigi, 
hrăpăreţi; mai sus, somoteii tineri; deasupra, peştele mic, 
sprinten şi aprins. Şi peste ei toţi, teancuri de plătici, 
năvârlioase. Sprijinite cu coada în straturile de dedesubt, 
ele se încordează, arcuindu-se, îşi fac vânt şi cad, 
plescăind, înapoi. Uneori, când apele urcă, ele saltă aşa de 
sus, că izbutesc să sară afară. 

Amin se străduia zi-noapte în încercări, se morfolea în 
planuri, cum să facă să prinză el singur, fruntea vânatului, 
fiara bălții, dovedindu-şi lui însuşi vitejia şi iscusinţa de prea 


13 


multă vreme nemaipuse la probă. Ştia bine că se frământă 
zadarnic: n-avea nici de unele, doar mâinile goale. Dar mai 
ştii ce poate aduce stăruința? Şi nădăjduia. Sta câteodată 
pe mal, lângă un cotlon cu peşti, nadă pentru lăcomia 
jiganiei, şi-l aştepta: dacă ar ieşi, şi-ar înfige cangea în 
carne... Îşi da seama că e o copilărie, însemna mai puţin ca 
o ciupitură de purece. Dar asta l-ar fi răcorit, i-ar fi potolit 
nerăbdarea. 

Până la urmă, îi păli un fel de nebunie. Şi-a vârât chiar el 
un picior în apă şi l-a ţinut mult timp aşa, bălăbănindu-l, 
momeală; dedulcită la carne de om, dihania poate s-ar 
hotări să se repeadă. Dar, până să-l apuce, el l-ar izbi cu 
lancea. Nici viclenia asta nu i-a izbutit. Uriaşul sta 
necontenit la fund. Ce-o fi făcând? Nu e mort; că hoitul s-ar 
fi ridicat şi ar pluti, tăbărât de ceilalţi peşti hrăpăreţi. Dar 
dacă i-ar veni pandaliile să fugă? Şi-l roade spaima să nu se 
opintească în garduri, să i le dea jos palancă, sau măcar să 
i le găurească şi să scape. 

Nu mai mănâncă, nu mai doarme, în mâini când cu 
cangea, când cu bolovani ori săculeţe cu pietriş, aşezându- 
le, metereze, gardurilor. 

La săptămână a picat nevastă-sa într-o lotcă, cu mălai şi 
merinde. Premenită şi dichisită, cu o muşcată la ureche, 
venea să stea o zi şi să doarmă noaptea acolo. S-a mirat 
când l-a văzut atât de ogârit. 

— Eşti bolnav? 

Şi vru să-i petreacă braţele pe după gât. El o îndepărtă, 
sanchiu... 

— Am treburi multe... Şi tăcu. 

Femeia nu se lăsă, îl descusu, până îl înduplecă să se 
destăinuie. Îi povesti scurt toată întâmplarea şi-i făcu vânt 
acasă, cu vorba pentru brigadier să vie numai decât cu 


14 


echipa. Trebuia să renunţe a săvârşi singur ispravă. 

— Spune-i că plesneşte capcana de atât vânat. Şi mi-e că 
dihania dărâmă gardurile. Să aducă cârligele cu lanţuri... Şi 
năvodul cel mare, care cuprinde toată bulboana. Să nu uite 
hălcile de carne împuţită. _ 

Şi o petrecu lung cu ochii cum vâsleşte înapoi. Întâia oară 
privi de sus de pe grindă, de unde se vedea departe. Până 
acum ţinuse ochii numai în jos, pe ape. Şi se minună... 
Inundaţia se trăsese... Ţinutul îşi lua din nou înfăţişarea lui 
obişnuită. Grindurile se scuturau din volbura spumelor. 
leşeau plaure înflorite. Răsăreau ostroave cu lațele 
sălciişurilor zbicite. Între ramurile gârlelor astâmpărate 
înverziseră plavii... Uscatul se despărţise de ape şi îşi ridica 
tărâmurile dintre braţele fluviului, care îşi părăsea prada. 
Satele ridicate de podmoluri albeau dintre grădinile cu 
pometuri. Holde de stuf mâlit îşi sculau din palănci moţurile 
înspicate. Cuci întârziaţi îşi isprăveau popasul în pădurile 
dobrogene şi urcau, cântându-şi numele, spre ţară, pe urma 
celorlalte păsări călătoare. Dimpotrivă, cârduri de stârci şi 
roate de berze se întorceau la loc pe meleagurile lor 
obişnuite, la smârcurile şi mlaştinile rămase pe urma 
scăderii apelor. Şi o undă de plăcere mângâie sufletul 
împovărat al paznicului. Delta renăştea la viaţă, cu visteriile 
doldora de peşte. 

Echipa sosi seara. În tăcere, toţi ascultară întâmplarea cu 
somnul uriaş... Se întinse cârligele pironite adânc, împănate 
cu împuţiciuni. Clătinară stâlpii, cercetară temeliile. 

— E în regulă, declară brigadierul. 

Şi iar sâcâi pe Amin cu fel şi fel de întrebări neroade. 

— Dacă mi-o cădea la cârlige, îl duc la Bucureşti, se lăuda 
el. E o expoziţie a pescăriilor noastre. 

Şi, fălos, se şi vedea, alături de somnul uriaş, într-o sală 


15 


plină de cele mai înalte autorităţi, dând lămuriri şi primind 
răsplată... De gâtul dihaniei avea să atârne o tăblie pe care 
scrie: prins de brigadierul Fâstâc lon, conducătorul echipei 
„Pocioveliştea”. 

Pe Amin vorbele astea îl pişcară dureros, chiar parcă de 
inimă. Îi părea rău, tainica lui jivină să fie astfel pângărită, 
întinsă şi dezvăluită tuturor. Şi parcă nu mai dorea s-o 
prinză... 

Vegheară, dormiră cu rândul. Dimineaţa traseră cârligele, 
goale. 

— Hei, nu s-a prins! E viclean al dracului! îl categorisi 
brigadierul. 

Nici vorba asta nu-i plăcu lui Amin. 

De ce să-l dea dracului? E şi el, nu numai în rând, dar 
chiar deasupra celorlalţi peşti ai lui Dumnezeu. 

— La năvod, băieţi! porunci şeful. Cu cine se pune el? 

Patru oameni pe un mal al bulboanei şi alţi patru pe 
celălalt desfăşurară un năvod cât toate zilele, înzorzonat cu 
gogonele de plumburi... Şi se puseră să rânească apele... 
Deodată, năvodul se propti într-o piedică şi o povară 
nebiruită îl opri. Pescarii se opintiră, o dată, de două ori. A 
treia oară greutatea din adânc se uşură, năvodul porni să 
se mişte, sus, mai sus. Când ajunse la faţa apei, o namilă se 
săltă cu furie, se zvârcoli, căzu la loc în plasă, o sparse şi 
într-o clipă se duse cu ea la fund. Năprasnica smucitură târî 
deodată cu năvodul şi oameni, în bulboană - de unde 
izbutiră să iasă, înspăimântați. 

— Mare noroc că nu v-a plesnit cu coada să vă 
zdrobească! râse brigadierul. 

Oricât de repede s-a petrecut întâmplarea şi oricât de 
iute a pierit arătarea, tot s-a putut vedea bine că nu fusese 
somn. Era un morun. L-au cunoscut toţi. 


16 


Un morun enorm, cu râtul de mistreţ, pe căpăţâna mică 
şi înfundată. 

— Morun! 

— Morun! 

— Morun! 

Strigau toți ca nebunii. 

De-aia se ținea numai la fund... Râmă, în nămol, cum Îi e 
obiceiul. Şi ei nu se gândiseră!... Cum să-şi închipuie? 
Morunii nu stau niciodată în bălți. Intră din mare în Dunăre, 
se plimbă, îşi lasă icrele şi numaidecât coboară înapoi. Cu 
cel de aici este o întâmplare nemaipomenită. Amin nu-şi 
mai venea în fire: trecuse pe lângă o minune şi o lăsase în 
mâinile altora. Şi-l durea ca o mare pierdere. 

— Ăsta se vede că a iernat în vreun cotlon mai cald al 
Dunării, se iscusi brigadierul, care făcuse şcoală şi citise 
asemenea lucruri în cărţi. L-au prins zăpoarele şi l-au 
împins cu inundația în balta noastră. 

Era singura explicaţie. Şi totuşi, nu se mai potoleau. 
Vorbeau tare, gălăgioşi, uitând de consemnul tăcerii. 

— Eu l-am prubuluit... E lung ca de zece metri, spunea 
unul, încă uluit, care privise de pe grindă. 

— Atunci are peste şapte sute de kilograme, spuse 
brigadierul, aşa cum citise la carte. 

Lui Amin schimbarea din somn în morun îi atârna din ce 
în ce mai greu pe suflet. Ca o nenorocire. Dar nu spuse 
nimic. Nici el nu ştia de ce. Poate dintr-o amintire uitată? In 
legătură cu ce-i povestise bunică-sa? Nu căta să se 
dumirească. La ce bun? Şi se întoarse la paza lui. 

— Acum ce ne facem? întrebau pescarii, după ce iureşul 
uimirii le mai trecu. Năvodul zace în mijlocul ghiolului. 
Cârlige de prins morunul şi maie de pocnit în ceafa lui n- 
avem. Şi chiar dacă s-ar găsi, nu ne pricepem. Trebuie 


17 


pescari speciali, de la mare. 

Şi se bălăbăneau bezmetici. 

— Lasă, că alerg eu chiar acum la Tulcea, la direcţie, şi 
cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapă el... se 
legă brigadierul, şi urmă: Voi vă duceţi înapoi la treburi. 
Amin rămâne la loc de pază. Când mă întorc, vă iau din sat, 
dacă am nevoie. 


* 
XX 


Amin se găsi singur. Îi păru bine de asta. Dar se simţea 
lânced, mâhnit. El cu morunul n-avea nimic de împărţit. Nu 
intra în socotelile pescuitului său: peşte de mare, zvârlit în 
surghiun de năvala Dunării în balta asta proastă. Cu 
somnul, da, avea pricini şi răfuieli, cum avea cu vecinii din 
sat, megieşi de ogrăzi. Somnul îi înhăţa regulat rațele şi 
gâştele de pe baltă. l-a apucat într-un rând mielul din cârdul 
de oi adus de copii la adăpat. Înşfăcase botul viţelului care 
bea apă. Retezase piciorul unui copilaş prins la scaldă. Avea 
de ce să-l prigonească, să-l prinză şi să-l judece. Dar 
morunul? Se ştie, ăsta nu se repede, nu sfâşie. Se 
mulţumeşte cu peşti mărunți, pe care-i apucă numai când 
vin ca nişte nerozi să-l gâdile pe la mustăţi. 

Şi îşi trecu vremea până la sosirea brigadierului mai mult 
în gânduri decât cu treburi. 

Brigadierul aducea un inginer piscicol trimis să cerceteze 
„cazul” şi să ia măsuri pe loc. 

Noul sosit ascultă puţin, se suci, se învârti. Amin nu-l 
slăbea din ochi, ca pe somnii şi crapii cei mari când intrau 
în apele capcanei. 

Insul îşi freca necontenit nasul, îşi ştergea mereu 


18 


ochelarii, şi între două din aceste îndeletniciri hotărî că nu e 
nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur 
„exemplar”. 

— Apoi cântăreşte mai bine de şapte sute de kilograme, 
întâmpină de data asta, sfios, brigadierul. 

— Să aibă şi o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de 
ăştia în mare. 

— Atunci, zise uimit un pescar, îl lăsăm aici, cu năvodul 
scufundat şi cu nămetul de peşte neprins? 

— Nu! Dăm dinamită şi „rezolvăm dintr-o dată toată 
problema”, spuse simplu, şi nepăsător inginerul delegat. 

La auzul că are să arunce dinamită, Amin, care se ţinuse 
deoparte, se încruntă. Dar rămase liniştit: e cu neputinţă 
una ca aista... gândi el. Nu e îngăduit de lege. N-are să 
îndrăznească. Asta nu ştie ce vorbeşte. Dar inginerul urma 
să arate cum şi ce fel are să împlinească nelegiuirea... Amin 
îl întrerupse pe neaşteptate: 

— Nu se poate, domnule. 

— De ce? întrebă uimit delegatul. 

Şi-şi scoase să şteargă ochelarii cu sticle groase s-ajungă 
cât pentru zece perechi obişnuite. 

— E oprit, zise Amin. 

— De cine? 

Şi inginerul îşi frecă tare nasul. 

— De lege. 

— De lege? şi râse. În împrejurarea de aici legea cade. O 
înlocuim cu dinamită! şi iar râse. Apoi serios: Eu constat 
cum stă cazul şi am putere să hotărăsc: trebuie dinamită. 
Alte încercări nu merită osteneală. Ar fi muncă şi cheltuială 
zadarnică. Pentru un fleac. 

Amin ieşi din rând şi făcu un pas. Nici el nu ştia de ce... 
parcă să-l roage. Poate să-l amenințe. 


19 


— Nu se poate, întări el cu alt glas, strein. Sar şi se fac 
praf gardurile cu toată schelăria: se duc pe gârlă peştii; se 
strică vadul... 

Şi gâfâia... Tovarăşii se feriră spăimântaţi, parcă sta să se 
întâmple explozia. 

— De asta să nu duci nici o grijă. Ştim câtă dinamită să 
dăm şi unde s-o punem ca să nu vatăme decât peştii. 

— Când o aruncăm, domnule inginer? se gudură 
brigadierul. 

— Te anunţ în sat la telefon. Să te găsesc aici cu oameni 
bărci şi căruţe pentru încărcat peştele. Şi, întors spre Amin: 
Până atunci ai grijă, te aţii peste tot. 

Se sui în barca cu motor şi se făcu nevăzut. Ceilalţi, 
grămădiţi în lotci, plecară la mămăligă şi ciorbe, fără să se 
mai uite înapoi. 


Amin, singur, rămase iarăşi domn peste pustietăţile 
întristate. Gândul dinamitei îi aprindea din ce în ce creierii. 
Auzea aievea detunăturile, vedea ţâşnind snopi înalţi de 
apă, bulboana cutremurată zvârlindu-şi din fund nămoalele. 
Şi numaidecât o umplea sumedenia de peşti plutind, ucişi, 
cu burţile albe în sus, urechile podidite de sânge în bătaia 
valurilor. Şi morunul? Nu mai vru să privească. Îşi acoperi 
ochii cu palmele, deşi ştia că e amăgire. 

Neputincioasă, revolta lui se prefăcea în fiere ce-i 
pătrundea cu uriaşă amărăciune carnea, îi coclea minţile. 
Işi simţea braţele amare, picioarele înveninate. 

Incepu să-l apese o neagră grijă necunoscută, să-l 
gârbovească povara unei spăimântătoare răspunderi. 


20 


— Mi s-a vărsat fierea în sânge, gândi, dându-şi seama de 
ce i se întâmplă. 

Privi apa, pământul, zările: ochii lui puneau pete galbene 
peste tot unde i se aşezau privirile. Plecat peste unda lucie, 
îşi căută chipul: i se arăta aşijderi verde-galben. 
Răsfrângerea frunzişurilor? Se ridică, icni de câteva ori nişte 
bale verzi, în gustul pelinului. 

Cercă să se liniştească. Dete de nenumărate ori ocol 
gardurilor. Din obişnuinţă... În neştire. Fără interes... Cu nici 
un gând de pază. Dezbrăcat de orice grijă pentru 
supraveghere. Ca o preumblare. 

Trecuse mult dincolo de amiaza mare... Obosit, sleit, se 
urcă şi se lungi, împotriva oricărui obicei, pe bârna punţii 
din faţă, o încolăci cu braţele... Sub el apele curgeau cu 
vuiet din ce în ce mai legănător. Şi, ca niciodată, se 
cufundă într-o beznă de somn ca un prunc. 

Când se trezi, coborâse noaptea... Se dezmetici. Scoase 
capul în afara grinzii şi privi dedesubt adâncul bulboanei. 
Ciudat aşa, dintr-o dată, acum o străvedea uşor până în 
fund. Vedea bine unii peşti odihneau nepăsători pe 
nămoale; alţii forfoteau între două ape la faţă, ştiucile 
săreau de un cot; crapii se smuceau spre văzduhul 
neîngăduit ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă 
aripate se avântau să zboare. Căută morunul; îndelung. Nu- 
| află. Se ascunsese? Şi se-nciudă. Îşi aminti de basm: 
cineva dinlăuntrul lui îl învaţă să se dea de trei ori peste 
cap, ca voinicul năzdrăvan, şi are să se prefacă în gând. 
Gândul pătrunde pretutindeni. Cât era de amărât, tot îşi 
zâmbi: încercase în copilărie toate tumbele. 

— Nu aşa ci în suflet, îi şopti lăuntrul. 

Aha... să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul?! Aşa se 
poate. 


21 


Se auzea şi se asculta vorbindu-şi şi răspunzându-şi 
singur. Să cerce. Ce strică! Şi se încordă. O dată: şi intră ca 
în fundul morţii. A doua oară şi ieşi ca dintr-un înec. A treia 
oară se opri într-un luminiş de adânc. Şi iată, se făcuse 
gând. De ce nu ştiuse asta mai înainte? Trebuise să vie 
ananghia să-l înveţe? 

Acum cobori în fund cu toate ştiinţele gândurilor 
pescăreşti. Se strânse în sine ca într-o dureroasă rugăciune, 
numai să descopere morunul. Pentru ce? Să-i ceară iertare? 
Să-i cerşească sfat? Să-i implore ajutor? 

Căci el nu ştia, nu se pricepea să-şi întoarcă chipul în sus, 
spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac aşa, cerşind de 
la Dumnezeul lor ploaie. Pescarii au cerul lor în fundul 
apelor: cer mult mai adânc: ameţitor de misterios... 
Dumnezeul lor nu umblă pe nori: se poartă pe mugetele 
talazurilor, prin vârtejuri şi anafore, pe chiţii şi morunii 
biblici. Unul din aceştia se afla închis aici, şi Dumnezeu 
trebuie să fie pe aproape. 

Un mare, solemn fior îl străbătu, din creier, prin măduvă, 
până în vârful mădularelor. Ca ţipătul de atac al trâmbiţei. 
Apoi altul şi altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, 
prins ca de un ger năprasnic. Dinţii îi clănţăneau ca o meliţă 
nebună. Il întorseseră frigurile copilăriei? Apoi zgâlţâiturile 
încetară şi simţi că începe să ardă. Arsură lăuntrică, dulce şi 
bună, ca o mângâiere de sobă când intri iarna în casă. Se 
potolea... li era bine. Acum se putea uita fără să cadă în 
cerul de dedesubt. 

Se scrută singur: simţea că trece într-o altă adâncă 
prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu 
lucrarea. De acum se închina cugetelor, odihnei în 
gânduri... Ca bunicul... Oare îmbătrânise aşa, dintr-o dată? 
Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrâneţe se arăta 


22 


cu totul nouă, un alt chip al vieţii. O îmbogăţire a ei cu 
nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă înţelegere, o 
dezinteresare împărătească, e) nepăsare plutind 
binevoitoare deasupra tuturor. Bătrâneţe grea de har şi 
puteri, dezbărate de carne, strânse, încordate în ele însele 
ca pentru o înălţare. Cum putea fi bătrâneţe, când se 
simţea gâlgâind în el ca sucul uriaş a mii şi mii de alte vieţi 
stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare şi mai preţios 
în ele ca să i se dăruiască lui. 

Acum înţelegea deplin: viaţa nu este nici ziua de azi, nici 
mâine, nici anul întreg. Vieţii adevărate îi este de ajuns 
clipa, clipa plină în care pumnul destinului tescuieşte timpul 
într-o lacrimă ca de spirit. Clipa când, copil, a scos singur 
întâiul peşte, un crap de două ori mai mare decât el. Clipa 
când, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă 
şoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, şi-a 
dat sufletul chiar în sufletul lui. Clipele astea nu sunt timp, 
n-au să moară niciodată... 

Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. 
Acum o siguranţă atotstăpânitoare îl liniştea. Pentru ce să 
mai sape să-şi întărâte fiinţa cu întrebări şi ispitiri? Asta 
face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase 
nedezgropate avuţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să 
le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă 
comoara ascunsă de strămoşi în beciurile deasupra cărora 
el doarme? 

Şi iată, stând acolo uitat de treburi, celălalt mare izvor al 
vieţii, potmolit până atunci, de neastâmpăr, muncă şi griji, 
se desfunda în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată 
pustiile singurătăţii şi ale dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl 
găti pentru îndrăzneli nemaicercate şi îl ajută să ajungă 
neajunsul. 


23 


Închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul, 
cleştarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. 
Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ţinându- 
se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! 
Printre ele mişună peştii uriaşi din care i se trage neamul, 
leviatani strămoşi ai legendelor, care cârmuiau sorţile 
pescuitului, chiţii nemăsuraţi, morunii balauroşi veghind 
peste adâncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care 
ieşeau pe ţărmuri să nască oameni din pântecul lor rodnic 
şi să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite. 
Ocrotitori prin veşnicie, îi simţea acum mai aproape şi mai 
adevăraţi decât pe bieţii pescari, soţii lui, cu care aruncase 
pân-adineauri năvoade cât pânza de păianjen şi trăsese la 
lopeţi cât firele de pai. 

Unul după altul, gândurile explodau cu zvâcniri de 
cartuşe de dinamită, rânduite de-a lungul creierilor. Până la 
urmă i le sparseră. 

Capacele cele mai tari şi ascunse săriră, fundurile se 
arătară: nu erau ale lui. Pătrunsese în cotloanele zămislirilor 
dintâi, trecea prin toate întortocherile desfăşurărilor de la 
începutul începuturilor, vedea tot, cunoştea tot, simţea şi 
înţelegea tot. Nu-l mai mărgineau pereţii lui strâmţi. 

Privea aievea cum strămoşii nu mai şedeau ca chiliuţele 
de miere, despărțite, deosebite unde de altele, deşi în 
acelaşi unic fagure, care era el. Obloanele dintre ei, sub 
apăsarea ananghiei, se spulberaseră, şi toată avuţia 
agonisită, toată ştiinţa lor, descoperirile, cercetările, 
biruinţele lor tăinuite, se vărsau din adâncurile lor în 
adâncurile acum ale lui... g 

Cu aceste uriaşe adaose privi iar sub el... In lumina de 
matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc 
paradis regăsit... în care el intră, lăsând afară timpul, ca pe 


24 


o slugă, să-i aştepte. Are să aştepte zadarnic el trece în 
veşnicie. 

In măreaţa-i aiurare, el fu aievea însăşi urzeala 
obştească, întregul sobor al străvechimii. Nu mai era o 
frântură. Se alcătuia, se împlinea cu întregul tot ce era 
afară. Şi tot ce fusese afară se umplea cu el. 

A... acum se putea uita lung fără să cadă în adâncimile 
cerului de dedesubt, în slăvile înălțimilor adâncului. 

Ce însemna, îşi spunea singur, că Cerul de sus, măsurând 
vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse, şi arăta, cu 
pleiadele şi Carele, miezul nopţii? Asta o făcea de milioane 
de ori. Şi tot închis sta. Pe când cerul lui, cel din adânc, se 
deschisese. 

Acum întâia oară. Pătrundea desăvârşit acolo. Se 
strămuta întreg. Întâi începu prin nişte fire subţiri, 
misterioase, de lumină: porneau din el, din ochi, din inimă, 
din vârful degetelor şi se ţeseau între el şi fiecare din 
fiinţele tuturor caturilor adâncului. Erau gânduri? Poate. Dar 
de alt soi, de soiul înțelegerilor cât ai clipi. Pricepea bine; 
acolo se mişcau stele şi peşti, nu una şi alta, ci topite într-o 
singură plăsmuire. Zodiile lumii se strângeau între cele 
două garduri... Şi îşi aduse aminte robite: închise de el ca 
să le facă mâine praf dinamita. 

Ah! iată şi morunul. Zadarnic se târăşte pe fund, căutând 
să se ascundă în dosul constelaţiilor. E aşa de uriaş, că nu-l 
încap bolțile. In pântecele lui strălucesc aştrii înghiţiţi. 
Aşadar, se hrăneşte cu luceferi? 

Îl urmări lăuntric ca într-o răsfrângere de oglindă magică. 
Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum ştie: nu e morun. Este 
ras-strămoşul său, legendarul, de care i se povestise. 
Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu 
băştinaşii şi întemeiase între braţele fluviului neamul cel 


25 


tare al Aminilor. Le dase lege: să nu se atingă de moruni. 
Apoi pierise fără urmă într-o furtună. Ştie că aiurează, 
simţea cum delirul creşte nemăsurat, îl umple cu arătări 
cutremurătoare. 

Dar se desfăşura aşa de repede, că uneori nu-l mai putea 
ajunge din urmă. Rămâneau rupturi lungi, goluri negre. 
Apoi iar îl prindea. Da, nu i se păruse. Aici sub el se află 
raiul. Raiul stă în ape. Cum să îngăduie el ca nemernicii să-l 
facă fărâme? Unde avea să se mai ducă după moarte? Ah, 
ştie ce are de făcut. Acum aşteptarea nu mai trebuie să 
stea sperioasă, locului, în el; ci să iasă în întâmpinarea 
întâmplărilor şi durerilor. 

Încordarea îl luă pe sus, la duhul obârşii veşnice cu care 
se înţelese. Timpul? Viitorul îndoielnic? nu le va mai îngădui 
să-i viclenească cu taine, să-i ascunză surprinderi. Le va sili 
să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De 
altfel, are cheia. E în mâinile lui. Se ridică. O putere liniştită 
îl purta ca în vis. 

Dete ocol de câteva ori capcanei. Se urcă şi stete 
îndelung întins pe bârna din spate. Prubului, socoti, se 
cobori, îşi umplu pieptul cu tot văzduhul nopţii şi se aruncă. 
Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peştii. Se 
cufundă glonţ la piciorul stâlpului din mijloc şi se puse cu 
nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriş, 
maldărele de stuf. Cele dintâi, apele simţiră şi se grămădiră 
pe el. În jur mişuna peştilor îl privea holbată. 

Se înăbuşea. leşi, luă o unealtă, îşi umplu din nou băşicile 
plămânilor şi ale pântecului şi se afundă în acelaşi loc. 
Dărâmă, sparse, rupse şi făcu o gaură în gardul bătut de 
toată greutatea gârlei. Şi o dată cu povara apelor care 
năvăli pe spărtură şi-i smulse mâinile, îl covârşi şuvoiul de 
peşti zbucniţi peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să 


26 


aibă timp? Morunul se ivise ameninţător. Când se înfipse în 
gaura neîncăpătoare şi se opinti, luă cu el în piept pe Amin, 
cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli. 

Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc 
cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând 
la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă 
apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a 
purces dintotdeauna, omul. 


1 mai 1958 


27 


LOSTRIŢA 


NICĂIERI DIAVOLUL CU TOATĂ puita şi nagodele lui nu se 
ascunde mai bine ca în ape. Dracul de baltă, se ştie, este 
nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. la felurite 
chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage 
pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se 
scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă 
flăcăilor neştiutori ca să-i înece. 

Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă! 
cu înfăţişarea de lostriţă. De sus de la izvoare şi până 
dincolo de Piatră, peştele naibei se arăta când la bulboane, 
când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău 
şi piele pestriţată auriu, cu bobiţe roşii - ruginii, ca a 
păstrăvului. 

După prubuluiala vânătorilor de peşte, ar fi ca la doi coţi 
de lungă şi ar cântări cu tot dinadinsul dincolo de 
douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înşele cu tot 
dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori pe 
atât şi îşi schimbă arătarea. lese şi se întinde, moale, la 
râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe 
plaja de nisip argintiu. 

Lostriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pescari iscusiţi i- 
au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoare, 


1 Vietate, dihanie, lighioană. 
28 


ca să se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcană 
copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi 
tulburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire. N- 
a fost an să nu-şi ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau 
doi inşi scoşi din minţi. 

De la o vreme, oamenii au început să-şi dea seama de 
primejdie şi să se păzească. Când zăreau lostriţa fulgerând 
ca o sabie care taie apele în sus şi în jos, întorceau capul şi 
fugeau. Cei de pe plută, când o vedeau luând şuvoaiele în 
lung şi călătorind alături de ei, nu ştiau cum să cârmească 
şi să se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnică! 
Hulpavă de peşte, pe care-l înghiţea cu nemiluita. Dar mai 
ales nesătulă de carne de om, cărei ajunsese să-i ducă 
dorul şi flămândă, se făcea din ce în ce mai îndrăzneață, 
mai frumoasă, mai ademenitoare. Dar şi lumea din ce în ce 
mai învegheată. Căci acum lostriţa era vestită. O cunoşteau 
toţi şi se fereau. 

Dintre rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, 
alergând cu undiţele pe urmele lostriţei, unii pieriseră 
înecaţi, cei mai mulţi, temători, se lăsaseră. Numai Aliman, 
singur, îi rămăsese credincios. Mereu îi întindea cârlige cu 
tot soiul de nade gustoase, mai ales păstrăvi vii, şi nu 
pierduse nădejdea că o dată şi-odată o să-i cază în mâini. El 
nu credea în basme bune pentru copii. Râdea când i se 
povestea de ştime schimbate în lostriţe, ori de naiba 
prefăcut în peşte. Şi flăcăul prigonea neobosit fiara apelor, 
care parcă fugea de el. 

„Dacă are ea vrăjile ei, apoi le am şi eu pe ale mele,” 
glumea pornind iar la vânat. Zvârlind de atâţia ani undiţa şi 
aşezând cârlige, i se arătase şi lui de câteva ori vestita 
lostriţă, nălucind prin bulboane, mlădie şi întru totul 
minunată, ca un peşte din poveste. Dar totuşi peşte 


29 


adevărat. 

Acum, când a ajuns flăcău voinic şi a deprins toate 
vicleşugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o prindă odată în 
undiţă. Numai o clipă! Când, cu inima bătând nebunește, se 
arcui s-o tragă afară, lostriţa scăpă şi se duse cu nadă cu 
tot. Prin câte trecuse desprinsese şi ea uneltele oamenilor 
şi învățase să scape de ele. Aşa se mângâia Aliman, 
istorisind păţania. Asta era pe la începutul primăverii. Pe la 
mijlocul verii a ochit-o din nou şi a încolţit-o într-un cot cu 
apă scăzută numai până la glezne. Plecându-se repede 
deasupra ei, a înhăţat-o în braţe. Dar sălbăticiunea a 
zvâcnit o dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi 
i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare, cum îi scăpa 
duminica câte o zvârlugă de fată la horă. Doar că n-a auzit- 
o şi pe ea hohotind. Flăcăul a rămas multă vreme acolo 
buimac, cu gura căscată, şi de atunci nu i-a mai ieşit din 
carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al 
lostriţei. li simţea mereu povara şi forma în mâinile 
nedibace şi în sufletul tulburat. 

Aliman era frumos şi voinic. Nu ştia de frica nimănui. Cu 
atât mai puţin de a celor nevăzute şi neştiute. Bistriţa 
pentru el nu mai avea taine şi ţinea la adânc ca o vidră. S-a 
jurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai îngăduit zi-noapte 
hodină. De dincolo de Toance, mai până-n Siret şi-napoi, el 
vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta scorburile, ca un 
nebun. Alerga, mânca, dormea, trăia numai pe prunduri şi 
în apă. 

Toţi vedeau şi îi băteau capul că-l vrăjise lostriţa 
blestemată şi curând are să-i facă de petrecanie. El nu mai 
râdea ca altădată. Punea capul în piept îndâriit şi pleca fără 
să mai asculte. 

De multe ori a fost gata să se înece. Dar niciodată din 


30 


pricina lostriţei. Ci în alte împrejurări. Aşa, odată, când a 
sărit să scape nişte plutaşi din fierbătorile râului. Altădată, 
pentru o undiţă furată de ape. De câteva ori a ieşit abia 
răsuflând, strâns de gât de braţele unor copii căzuţi în 
adânc. De curând, vrând să scoată un cal apucat în volbura 
talazurilor, abia a ieşit din şuvoaie pe o plavie unde a stat 
leşinat vreme îndelungă. Nici nu ştia cum şi cine îl trage cu 
viaţă în genunile fără fund. 

Dimpotrivă, când i se arăta lostriţa îi mergea bine şi avea 
spor. Atunci prindea cu uşurinţă peşte mult şi apele i se 
supuneau  ascultătoare, purtându-l lesnicioase încotro 
dorea. 

Dar lostriţa se ivea din ce în ce mai rar. Pe urmă, spre 
sfârşitul verii, a pierit... Flăcăul, de atâta zbucium şi 
alergătură se topea. S-ar fi zis de ciudă, dacă nu de dor. 
Bătea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se 
lăsa timpurie. Apele veneau năboi tot mai negre şi mai 
umflate, potmolind reniile senine unde ieşeau vietăţile la 
lumină. Acum toate se ascunseseră şi amorţeau în adânc. 

Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbări peste valea 
ferecată în gheţuri şi zăpezi. Trebuia să pui urechea pe 
țeasta groasă de cremene verde a gheţei, care, ca o 
lespede de mormânt, sugruma Bistriţa, ca să auzi ici-colo 
un gâlgâit sur şi depărtat, semn că râul trăieşte. 

Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase 
în el somnul iernii. Numai la gândul lostriţei mai învia. 
Atunci lua toporul şi spărgea de-a lungul bulboanelor copci 
şi răsuflători, ca să mai trimită puţin văzduh peştilor, care 
altfel mor acolo dedesubt, înăbuşiţi. 

Uneori flăcăii şi fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la 
şezători şi furcării. Şedea însă posomorât. Nu se dezmorţea 
decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată. 


31 


Asculta lacom isprăvile ei şi zâmbea. Descosea îndelung pe 
toţi cărora se arătase. Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu 
puteri asupra apelor şi peştilor, şi apoi rămânea cu minţile 
aiurea. 

Până când, în sfârşit, a dat Dumnezeu de-a venit şi 
primăvara. Bistriţa şi-a sfărâmat cătuşele şi apele au năboit 
furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu 
urlet, cu vuiete şi bubuituri ca de cumplită bătălie. In 
fiecare zi treceau vârtejuri duse de nahlapi, buşteni răzleţi, 
sfărâmături de plute, vite vii ori înecate. Oamenii se 
aţinteau cârduri să scape din valuri şi să tragă la câte 
puteau ajunge cu căngile. 

Încetul cu încetul, s-au potolit mâniile şi apele s-au 
aşezat în matcă. Păstrăvii ageri au început să se iţească, 
urmăriţi de lostriţe flămânde, fulgerând după ei. 

Numai lostriţa cea mare nu se arăta. O izbise vreun sloi 
sau vreun buştean repezit pe neaşteptate de valuri? O 
târâse năprasnica viitură pe alte meleaguri? Se strămutase 
în genuni mai avute în peşte? Aliman a căutat-o îngrijorat 
multă vreme. Pe la Paşti iat-o că s-a ivit. Mai mândră, mai 
vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el. Inima lui 
Aliman a început iar să bată ageră. Roşeaţa i-a venit în 
obraji. Şi bărbăţia, îndrăzneala lui de altădată sau dovedit 
în tot soiul de isprăvi de necrezut, biruind fără greutate 
puterile Bistriţei furioase. Mereu şi din toate încercările 
ieşea cu izbândă şi se întorcea nevătămat... Pescuitul lui 
era un neîntrerupt noroc. Pleca într-o doară să prinză cu 
mâna pe sub pietre câţiva păstrăvi pentru o gustare şi se 
întorcea îndată cu dăsaga doldora. 

Numai de lostriţa râvnită, care acum îl juca şi îl înfrunta 
pe faţă, nu se mai putea atinge, şi îi simţea mereu dulcea ei 
greutate în braţele-i pline de amintirea ei. 


32 


Povăţuit de nişte cojani urcați cu carele de lemne, a 
împletit din nuiele un fel de coteţe, ca nişte cuşti, pe care 
le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde ştia că trage 
sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu păstrăvi vii... Lăsa 
numai o portiţă ca o pâlnie pe unde să pătrundă lostriţa, 
dar pe unde să nu mai poată ieşi. La altele iscodise câte o 
clapă, care să se deschidă numai pe dinafară şi să se 
închidă îndată ce vânatul a pătruns înăuntru. Toate, 
zadarnice. Muntenii râdeau de coliviile lui în care vrea să 
prinză apele. Capcane pentru peştii proşti de baltă. Atât 
numai că dimineaţa găsea momelile mâncate şi gratiile 
rupte ca de o mână. Aliman s-a luat de gânduri şi a început 
să se încredinţeze că nu este lucru curat. Şi iar a pornit să 
tânjească. 

Într-o zi s-a hotărât. A plecat în sus, la un sat sălbatic de 
pe Neagra. Auzise el că acolo e un vraci bătrân, mare 
descântător de peşti; un fel de stăpân al apelor. A urcat 
cale de o zi şi a ajuns noaptea târziu. A nimerit casa, a 
bătut şi s-a rugat de găzduire. Vrăjitorul l-a primit şi l-a oprit 
de a rămas chiar la el câteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a 
învăţat, cum l-a descântat, nu se ştie. 

Aliman s-a întors acasă cu o lostriţă lucrată din lemn, 
aidoma de şuie şi frumoasă ca cea de pe Bistriţa. Vopsită la 
fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene ruginii. 
Era alcătuită din două jumătăţi care se îmbucau una-ntr- 
alta, cu scoabe. În mijlocul gol al închipuirii, după ce a 
frecat-o peste tot cu lapţi de lostriţă şi buruieni de apă, a 
ascuns un alt peştişor mai mic, tăiat dintr-un corn de cerb 
ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cârmuiască. Toate au 
fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi noime şi 
îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi. Şi într-un 
miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul flăcăului, 


33 


Aliman a intrat în mijlocul râului cu peştele vrăjit în mână, a 
spus încet descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda 
de lumea lui Dumnezeu, şi a dat drumul păpuşii cu chip de 
lostriţă. Apele au primit-o şi parcă au săltat, purtând-o 
supuse. Omul s-a dus, după povaţă, şi s-a culcat. Ca 
niciodată, a dormit adânc şi liniştit până a doua zi la prânz, 
când l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte şi Bistriţa 
venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la 
vale, cu case, oameni şi vite. Trebuia să sară şi el, cel mai 
cutezător şi mai priceput, să dea ajutor. 

Când a sosit Aliman nu se mai putea face nimic. 
Trecuseră toate ca nălucile, cu hăituri jalnice acoperite de 
tumultul nahlapilor, şi se pierduseră departe. Numai o 
sfărâmătură de plută se zărea în sus învârtindu-se năucă în 
volbura apelor, care o repezeau la vale, aci o ţineau iar în 
loc şi o întorceau în ochiurile uriaşe cu miezuri de sorb. Pe 
ea o făptură omenească abia se mai ţinea cu amândouă 
mâinile pe o rămăşiţă de cârmă. Aliman se pregătea să 
intre voiniceşte în valuri şi s-o aştepte la loc prielnic, cu 
cangea în mână, când pluta se smulse din fierbătoare şi 
veni cât ai clipi la mal, sub picioarele lui. Dintre sfărâmături 
el scoase în braţe o fată, singura vieţuitoare care nu fusese 
smulsă de apele hrăpăreţe. Era leşinată. Flăcăul o întinse 
pe iarbă, o frecă pe inimă, îi apăsă coşul pieptului, aşa cum 
se dă ajutor înecaţilor. Fata îşi veni numaidecât în fire. Nu 
înghiţise deloc apă. A zâmbit izbăvitorului ei, s-a uitat 
speriată la lumea adunată şi a cerut mâncare. Oamenii 
vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, ia, 
fota, opincile, ca şi când n-ar fi fost udă niciodată. Au mai 
băgat de seamă că are părul despletit pe umeri ca nişte 
şuvoaie plăviţe resfirate pe o stană albă. Ochii, de 
chihlimbar verde-aurii cu strilici albaştri, erau mari, rotunzi, 


34 


dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de 
pâine întinsă de Aliman, sau descoperit albi, dar ascuţiţi ca 
la fiare. 

Fata sta liniştită. Dar Aliman n-a lăsat-o mult acolo. A 
luat-o grabnic la el acasă, unde a ascuns-o de ochi străini. 
Şi s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe 
meleagurile acelea. Parcă fuseseră făcuţi şi adunaţi înadins 
unul pe potriva celuilalt. Era frumoasă, cu chipul poate cam 
bucălat, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura 
coapselor sus ca la buni înotători. 

Flăcăul uitase dintr-o dată de lostriţă şi de vrăji. [inea 
fata în braţe, şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise şi 
jinduise nebuneşte până atunci. Ziua stăteau închişi în casă 
ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, 
ţinându-se după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi, 
până îi prindea zorii. Apele se făceau pe rând de aur, de 
argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare. Când unda 
ajungea ca omazul, ei ieşeau şi se îmbrăcau. Vânau 
păstrăvi şi îi mâncau acolo, fripţi la foc de brad, cum îi 
plăcea fetei. 

Au trecut câteva săptămâni. Satul băzâia de zvonuri ca 
un roi întărâtat. Precum că fata ar suge sângele flăcăului ca 
o strigoaică. Dar Aliman era mai sănătos, mai voinic, mai 
frumos şi mai bun cum nu fusese niciodată. Şi nu le păsa de 
nimic. 

Lostriţa, după spusele lumii, se ivise iară. Acum nu se 
mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei... 
Numai flăcăul nu se sinchisea dacă e cea din lemn sau cea 
adevărată. leşise din minte trecutul întreg şi vremea trecea 
ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri... 

De la un timp, dezmeticit puţin, flăcăul, ca să-şi 
statornicească norocul, a început să se gândească la 


35 


rânduielile trebuitoare, nuntă, cununie, şi i-a spus fetei. Ea 
a hohotit nebuneşte, luându-l de gât. Ea ştia de ibovnic şi 
de dragoste, nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu 
pentru asta venise ea pe lume. 

Era sălbatecă. Cu multe ascunzişuri şi taine, şi totuşi, nu 
ştia nici cum o cheamă, îi dase de la el numele Ileana. 

Dar toate trebuie să aibă un isprăvit. Pe la mijlocul verii 
s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinică, iute şi 
sturlubatică!, aşijderi apelor după ploaie. Despărţindu-i cu 
asprime, ea prinse fata de braţ, ocărând-o mânioasă. Era 
mama llenei, care după multe cercetări îi aflase culcuşul. 
Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistriţei aurii, 
unde spunea că-şi are rosturile. Cunosc toţi ocina veche a 
Bistricencei... şi, smucind fata, o certă oţărâtă cum putuse 
ea să-şi uite de părinţi, să se lapede de surori, să-şi 
părăsească avuţiile ca să se lipească fără ruşine de sărăcia 
şi neamul prost al oamenilor de aici. Fata se împotrivi 
zadarnic. Maică-sa îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă 
o adormiră. Aliman, dat la o parte cu mâna, sta prostit, gol 
de puteri ca o armă descărcată şi până să-şi vină în fire, 
femeia cu prada era departe. Până târziu, toamna, Aliman a 
bătut izvoarele tuturor Bistriţelor, fără folos. Nimeni nu 
cunoştea, nici măcar n-auzise de Bistriceanca ori fata ei şi 
nici de sălaşurile lor. Numai un moşneag trecut de sută de 
ani îşi mai amintea de ele. Era copil când satul le alungase 
cu pietre şi le dase foc casei pentru multe blestemâăţii şi 
răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei. 

A căutat apoi pe vraciul care-l descântase. Nu l-a mai 
găsit nici pe ăsta. Plecase dincolo, peste munte, la nişte 
neamuri. 

Flăcăul s-a întors şi s-a închis în el şi în casă. Ajunsese 


1 Nebunatic, neastâmpărat, zvăpăiat. 
36 


nevolnic şi moale ca o cârpă. Făceau toţi din el ce vreau. Nu 
se mai împotrivea la nimic. 

Curând l-a ochit o fată mai îndrăzneață şi l-a îmbrobodit 
Uşor, şi se logodiseră, ca să-l lege de-a binelea. Aliman se 
lăsa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra în pădure după 
vânat, nu mai cobora la apele Bistriţei. Uitase parcă de 
lostriţă, de undiţe, de căprioare. Se însura numai fiindcă nu 
mai avea voinţă să se împotrivească nici unei biete fete, 
care în ochii lui era mai puţin decât o gânganie, şi orice îi 
era totuna. 

Nunta s-a hotărât în gura postului; la Filipi. Noaptea 
plouase potop la munte şi negureala stăruia încă. Dar la 
vale era cald şi senin ca vara. În curţile nunului, mesele 
întinse vuiau de râsete şi de voie bună. Mirii veniseră de la 
biserică şi se aşezaseră între cei doi nuni. Fata, veselă şi 
mândră. Aliman, tulburat visase în ajun că se însurase cu 
lostriţa şi-l cununa bătrânul vrăjitor. Ea sta dreaptă lângă el, 
înălţată pe coadă ca două pulpe gata să se despice, şi-şi 
rezema capul bucălat de al lui. Rachiul curgea gârlă. 
Secărica alerga din mână în mână cu ulcica. Toţi, bucuroşi, 
închinau lui Aliman, care ciocnea cu oricine, fără potrivire, 
şi da de duşcă. 

Pe la jumătatea praznicului sosi în goană un băieţaş, cu 
vestea că lostriţa vrăjită s-a arătat iarăşi. E aici aproape, 
ieşită la liman sub coasta iadului, unde stă lungită la soare, 
ca o domniţă. Parcă doarme. Numai bate uşor din coadă, ca 
şi cum s-ar apăra de musculiţe. E mai mare şi mai frumoasă 
ca până acum. Aliman, buimac de băutură, cum auzi de 
lostriţă, s-a deşteptat ca dintr-un somn adânc şi a sărit 
smintit dintre oaspeţi, strigând: „Azi nu mai scapă! O 
mănânc de nunta mea!” Şi a alergat nebun spre râu. 

S-auzea din ce în ce mai aproape hreamăt mare, cu 


37 


larmă asurzitoare şi muget cumplit. Valea iar detuna 
înspăimântată, ca în toiul unei bătălii. Apele veneau cu 
nahlapi săltaţi ca bivolii, unii peste alţii, şi lumea privea 
îngrozită. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu 
înaintea năboiului, cu o ceată de nuntaşi speriaţi după el. Şi 
iar simţea deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei 
poveri neuitate. Când sosi în locul de care povestise băiatul, 
lostriţa era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu 
capul ţintă la Aliman. Stătu aşa o clipă plină. Apoi porni, 
fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar, numaidecât, 
cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând 
cât să înăbuşe huietul: „lată, vin!...” şi, smucindu-se din 
mâinile a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele 
întinse spre lostriţă. 

Viitura, tunând vijelioasă, îl ajunse. Nahlapii trecură cu 
buşteni, acoperişuri de case şi punți peste capul lui. El a 
mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor 
se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. 
Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s- 
au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna. 

Dar povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. 
Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi adause şi alte 
scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări 
dincolo de fire. 

Ea colindă în sus şi-n jos malurile Bistriţei. Urcă o dată cu 
cărăuşii, coboară cu plutaşii, stă cu copiii... Dar se mişcă 
necontenit alături şi în rând cu lostriţa fabuloasă, care nu-şi 
găseşte astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulboanele, 
când odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnică la soare în 
calea flăcăilor aprinşi şi fără minte. 


10 şi 11 martie 1947, Bucureşti 


38 


IUBIRE MAGICĂ 


Un sâmbure de roman 


TREI ŞEDEAU GOI, ÎNTINŞI la soare, poetul, doctorul şi 
pictorul, care ne adusese cu maşina până la acest colţ unic, 
Kalicichioi. Eu, al patrulea, chibiţul lor, cercetam ţărmul, 
fără seamăn pe întregul litoral al Mării Negre. 

E un petec de Bretanie, cu arcuri de stânci zvârlite până 
departe în apele de un albastru sever, cu grote irizate, pline 
de cormorani închiondoraţi, cu nori de călifari de-a lungul 
falezelor dărăpănate şi spume fâlfâitoare de pescăruşi fără 
odihnă. 

Un murmur de glasuri ne tulbură liniştea. Două tătăroaice 
veneau spre noi. Cunoscuseră maşina pictorului, un fel de 
emir al acestor meleaguri, şi se înfăţişau să-i ghicească în 
ghioc. Ne deranjau. La un semn al pictorului, a trebuit să ne 
acoperim goliciunile. Le-am lăsat să-şi debiteze stângacele 
lor baliverne şi le-am concediat repede cu un mic bacşiş. 

— Ce săracă în folclor e marea! gândi tare poetul. 

— N-ai dreptate. N-o cunoşti, sări în apărarea mării 


39 


pictorul. 

— O cunosc şi cunosc tot atât de bine şi muntele, replică 
poetul. Dar ca să nu discutăm zadarnic, ascultați o 
întâmplare a cărei amintire o înăbuş de mult. Dar aici, în 
lumina asta necruțătoare, care alungă umbrele şi 
înspăimântă stafiile, îndrăznesc să mi-o destăinui. 

Acum câţiva ani pusesem la cale o lucrare pentru care 
îmi închipuiam că îmi trebuie o linişte şi o concentrare 
excepţională. 

Căutam deci departe de Bucureşti o atmosferă pură şi 
austeră, prielnică înaltei tensiuni la care ţinteam. Şovăiam 
între munte şi mare. 

Tocmai atunci un prieten folclorist se pregătea pentru 
campania lui de vară. Dibuise un ţinut virgin, cu adevărate 
mine folclorice neexplorate, ascuns în cutele unui masiv 
grandios. Şi m-a poftit, dacă vreau, să-l întovărăşesc. 

Mi-a făcut o listă de tot ce trebuie să iau. Nu m-am 
echipat însă în nici un fel. N-aveam nevoie de altceva decât 
de mediul prielnic inspiraţiei, în flacăra căreia nu vedeam 
arzând zi-noapte ca un Mahatma. 

M-am urcat în vagon numai cu o valiză uşurică, de mână. 
Prietenul, văzându-mă atât de pirpiriu, zâmbi. 

— Ai să simţi lipsa multor lucruri, acolo sus. 

El, mai cu experienţă, îşi luase, pe lângă un rucsac 
doldora, şi un cufăr umflat cu tot soiul de provizii şi 
echipament. „Calabalâc netrebnic”, cugetam în sinea mea, 
dar tăculi. 

După o noapte şi o zi de călătorie cu trenul şi apoi cu o 
căruţă, am descălecat la poalele muntelui, în ultimul sat 
până la care duceau şosele practicabile. Aici orice drum se 
înfunda. De aici încolo, până la aşezările unde năzuiam, se 
însăilau numai făgaşuri şi poteci. 


40 


Am fost siliţi să poposim aici şi să căutăm alte mijloace 
de transport. Ne încurcau mai cu seamă bagajele. 

Traserăm la un han, unde ni s-a spus că oamenii la care 
mergem sunt răi, neprimitori, aproape sălbatici. 

A doua zi de dimineaţă am cerut sfat şi ajutor 
autorităţilor locale. Şi în timp ce valiza mea jubila, cufărul 
amicului sta bosumflat pe prispa primăriei, unde ne 
târguiam cu un om, să-l care după noi cum o şti. 

Dar aveam noroc. Robotul nostru se potrivea să fie din 
cătunul unde prietenul plănuise, cum zicea el, să facă 
„centrul ariei lui de studii şi cercetări”. Şi odată cu soare- 
răsare pornirăm şi noi, petrecuţi de căinările notarului. 

— Vai de oasele dumneavoastră! 

Chiar de la început am intrat pieptiş în făgaşul unei 
viroage, de pereţii înghesuiți ai căreia îşi frecau coastele cei 
doi căluţi, între care trona acum, măreț, alături de un sac 
cu păpuşoi, cufărul. Deasupra lui, ca un moţ superfluu, se 
clătina valiza. 

Din viroagă am săltat în albia unui torent ce urca 
vijelioasă printre bolovani cât bivolii, în inima muntelui. Era 
unicul drum prin care se putea răzbi sus. Din când în când, 
îngenuncheam însetaţi şi sărutam apele singuratice. 

Am suit aşa ceasuri întregi, sugrumaţi în acest defileu 
spart în stânci de năvalele primordiale. Numai o curea 
albastră deasupra noastră însemna că acolo e cerul. 

Când şi unde, drumul răsufla mai slobod, dând zidurile 
spelbe în lături; ne opream să admirăm primitivitatea 
peisagiului, arhaismul geologic, grandioasa nuditate a 
coclaurilor rudimentare, fără o floare, fără o iarbă. Uriaşele 
răsturnări şi rostogoliri, îngrămădirile elementare coborau 
de-a dreptul din potop, mărturii ale giganticelor chinuri 
telurice. 


41 


Drum lung şi istovitor. A trebuit să ne împrietenim cu 
călăuza, care a tras tot timpul cu urechea la ce vorbeam, 
probleme de folclor. Aşa că, pe lângă cele ce va fi fost aflat 
de la primar, omul s-a încredinţat că suntem nişte târgoveţi 
de treabă. S-a minunat numai că în loc să învârtim alt negoţ 
umblăm după cântece şi ne ţinem de basme şi vrăji. 

— De-alde astea sunt berechet la noi în sat, pe la muieri 
şi babe. Merinde nu se prea găsesc. Streinii urcă rar să-şi 
caute între fetele noastre soţii, că sunt tare mândre. Şi 
zâmbi din ochi către noi. Nu cumva vă este a însurătoare? 
Şi ne măsură cântărindu-ne cu privirea. 

Am izbutit până la urmă să-i spulberăm toate bănuielile şi 
îndoiala. S-a învoit chiar să ne găzduiască la el, cât vom 
vrea să stăm. Partida era câştigată. 

II chema lon. lon Onişor. Ne da casa mare de sus, cu 
două odăi curate şi gătite, care tot stau degeaba. El locuia 
în cuhne, iar vara mai mult pe afară. 

Am aflat cu acest prilej că-i murise nevasta. Trei fete 
înstreinate erau măritate în satele bogate de jos. Băiatul cel 
mare i se prăpădise pe front. Altul, însurat, făcea armata în 
oraş, departe. Rămăsese singur, numai cu noră-sa, de care 
nu se arăta mulţumit. Dar avea s-o puie să facă mâncare şi 
să vază de noi. 

Vorbeam urcând şi gâfâind. La hopuri mai mari 
sprijineam cufărul, care se hăisea din leagănul de chingi şi 
arunca valiza mea jos. Gheaţa se spărsese şi omul sta 
deschis în faţa noastră. Seara, când am poposit în bătătura 
lui Onişor şi i-am pus în palmă cărăuşia şi arvuna din chirie, 
nu mai eram nişte streini bănuiţi, ci oaspeţi buni, cărora 
gazda le deschidea nu numai casa şi inima, ci şi barierele 
ținutului. 

De la poartă omul a strigăt de două-trei ori, în întunericul 


42 


amurgului. Dar n-a ieşit nimeni. A sfărâmat între dinţi 
câteva înjurături şi a dibuit într-o ascunzătoare cheia cu 
care ne-a deschis casa. Cufărul a fost purtat pe mâini, ca un 
mort, înăuntru. Şi nu ne-am mai gândit la altceva decât la 
somn.  Socotindu-ne încă drumeţi, ne-am trântit aşa 
îmbrăcaţi pe paturile nedesfăcute. Eu am dormit însă rău, 
cu visuri chinuite, şi m-am zvârcolit toată noaptea. 


A DOUA ZI, sub oblăduirea lui Onişor, am purces să 
vizităm satul. 

Era înşirat pe nişte râpi, într-o şea clădită pe-o cascadă 
de terase, despărțite fâşii-fâşii între ele prin viroage adânci 
şi bolovănoase ce ţineau loc de ulite. Casele atârnau în 
pantă, din ce în ce mai înclinată cu cât urcai. 

— „Inhaerent montes”, cită prietenul textul unui istoric 
roman despre daci. 

Priveam cu uimire sălbăticia locurilor. Peste tot, sărăcie 
de preistorie. Numai piatră şi lemn gol. Ici-colea, cocioabe 
ţuguiate, cu o ferestruică sus şi fumuri oarbe în podul înalt 
ca de locuinţă lacustră. Dar, ca şi când ar fi ascuns cine ştie 
ce comori, fiecare curte era înconjurată cu zid tare de 
piatră. 

Şi nici o mişcare. Bărbaţii după muncă, jos la câmp; 
muierile şi copiii mai mari, cu vitele în munte. Plozii, la 
joacă pe coclauri. Rar, babe şi moşnegi cu vederile scurtate 
de bătrâneţe se ridicau de pe laviţele din poartă când 
treceam, dând bineţe. 

Onişor, mândru, se oprea şi ne recomanda ca pe nişte 
domni mari, cărturari, prietenii lui de când lumea. Şi satul 


43 


lua act. 

Am întrebat de şcoală. 

— Apăi şcoală nu avem. S-a clădit jos, în comună cea 
mare. 

— Dar biserică? 

— Biserică avem, dar lipseşte preot, că nu ne ajung 
puterile să-l întreţinem, lămuri el. Dar urcă o dată, de două 
ori pe an, cu rândul, câte un domn preot de jos şi ne 
slujeşte slujba Învierii. lar când se poate şi pe-a Crăciunului. 

— Dar cu morţii ce faceţi? 

— Apoi la noi se moare greu, domnilor. Când se întâmplă 
aşa ceva, aşteaptă şi mortul până vine un preot din vale şi-i 
ceteşte. 

Am cerut de ne-a dus la biserică. O cutie de bârne cu un 
foişor cât un plop de înalt. De jur împrejur, câteva cruci 
răsfirate sub ocrotirea unor ziduri ca de cetate. 

Nici cârciumă nu se afla. Toate astea înfloreau acolo jos, 
în comuna nouă şi mare, cu şcoală, biserici, primărie şi 
bancă. Satul vechi rămăsese un fel de matcă, din care 
roiseră oameni în toate părţile, flămânzi de pământ negru şi 
avuţie. El colonizase dealurile şi câmpurile până departe. Şi 
rămânea mereu mic şi oropsit, uitat în sihăstria lui. Dar tare 
ca un sâmbure. 

Priveam cu inima strânsă şi mă durea atâta lipsă şi 
paragină. Împărtăşii prietenului jalea mea. Dar el sări şi luă 
apărarea sărăciei. 

— E bine că nu e nici un belşug şi nici un prisos, decretă 
el. Asprimea şi sobrietatea care domnesc sunt mântuitoare. 
Vezi? Oamenii se înfăţişează ciolănoşi şi uscați ca pământul 
care îi naşte; o pojghiţă de humă pe o temelie de stânci. 
Aşa şi ei: câteva funii de muşchi împletite pe oasele 
puternice, peste care aruncă doar o cămaşă, o ie sau nişte 


44 


itari. Podoabe: alb şi negru. 

Până aici tirada plăcu lui Onişor, care se uita fălos la 
cioarecii lui. 

— Mâncarea pe sponci, poame şi puţină mămăligă. 
Somnul pe o scândură neacoperită, urmă amicul. 

Asta nu-i mai conveni gazdei, care strâmbă din nas şi 
întoarse capul. 

— Mai mult mălai n-ar strica, insinuă el. 

— Simplitatea, sărăcia asta vă păstrează liberi şi senini, 
se adresă mustrător amicul către Onişor. Aşa, nu purtaţi 
povara nici unei bogății. Oieri şi ciubărari, nu sunteţi robii 
nici unei munci care să strice omenia din voi. 

Omul înfruntat astfel puse nasul în pământ. Prietenul era 
în vervă. 

— Îi vezi? se îndreptă el către mine. Ei nu datorează vieţii 
nimic altceva decât existenţa. N-au fatalitate. Au numai 
ursită. Nu vin încărcaţi de nici o moştenire. 

— Ba suntem moşneni din moşi-strămoşi, domnule, 
protestă omul. 

Prietenul trecu peste el şi urmă: 

— Stau drepţi şi uşori, gata să primească pe umerii lor 
slobozi viitorul. 

Aici Onişor se îndreptă instinctiv din umeri. 

— Nefiind prinşi în nici un ţarc sau teasc al aşa-zisei 
societăţi care să-i stârcească, ei, nelimitaţi, deschişi tuturor 
posibilităţilor, sunt vechi, adică antici - nicidecum bătrâni. 
In ei se odihneşte omenirea sleită acolo jos, de munci, 
smintită de avuţii, denaturată de viţii. 

Onişor, cu ochii la mine, cerşea o explicaţie. Dar tocmai 
intram într-o curte, unde dam peste o claie de copii aplecaţi 
asupra unei mogâldeţe. Ne-am strecurat în roata lor. Un 
pătrâior cu plete şi păr retezat pe frunte, cu un genunchi în 


45 


pământ, ţinea cu o mână un uliu enorm şi-l certa în gura 
mare, căznindu-se cu cealaltă să-i desfacă aripile. Hultanul 
se apăra fioros, şi pumnii omului, râcâiţi de gheare, şiroiau 
de sânge. Dar nu s-a lăsat până nu l-a întins cu spinarea pe 
o cruce de stinghii. Şi în timp ce bătea câte o ţintă în 
fiecare aripă, fixându-le de lemn, îl procitea amintindu-i de 
toate puicile şi găinile răpite; de Moţată, de Golaşa, de 
Pestriţa... O litanie, ca o oraţie funebră. Pasărea, zgârcită 
de furie şi durere, îl privea cu o cruzime arzătoare, ce 
ţâşnea din ochii rotunzi cercuiţi cu aur roşu. 

Crucea cu pasărea răstignită de vie a fost legată în vârful 
unei prăjini înalte şi ridicată sus în văzduhuri... Şi alaiul a 
pornit spre poartă, unde prâjina cu crucificatul a fost 
înţepenită lângă un stâlp. Pasărea rămase acolo, în cer, 
atârnând vie, cu aripile întinse, gata a zbor. Bătrânul, cu 
ochii în sus, o certa încă pe ea şi tot neamul ei de tâlhari 
aripaţi. 

Când dete cu ochii de noi se potoli. Schimbarăm bineţe. 
La rugămintea noastră şi la îndemnul lui Onişor, începu să 
ne povestească. Amicul scoase repede carneţelul şi porni să 
noteze cu lăcomie. 

— Aha! de când îl păşteam! De-o săptămână; după casă, 
după coşar. Dar jivina mirosea fierul puştii şi-mi da ocol. Azi 
în zori, după ce am frecat bine ţeava cu izmă şi am 
împodobit-o cu foi, m-am pitit, lungit cu faţa în sus, în 
grămada de buşteni din ogradă. Procletul a venit să-şi ia 
tainul şi s-a lăsat ademenit de un puişor. A făcut câteva 
rotocoale şi s-a slobozit deodată, repede şi greu ca un 
pietroi, în jos. Dar l-am trăsnit ca la trei stânjeni de la 
pământ. L-am aripat numai. Când să-l apuc, şi-a înfipt 
clonţul şi ghearele în mine, că de-abia m-am putut 
descăiera. 


46 


Şi-şi apăsa dosul mâinilor cu un ştergar ud. 

— Şi acum de ce l-ai urcat acolo, sus? întrebă prietenul, 
notând de zor. 

— Ca să dea de veste fârtaţilor că nu-i de glumă şi să nu 
se mai apropie. Că dacă nu i-am mai speria aşa, ne-ar 
mânca şi pe noi, nu numai păsăretul. 

Am aflat astfel că stâncăria din preajma satului era un 
adevărat cuibar, unde găile şi uliii îşi scoteau puii, ca să 
tabere apoi, cârduri hrăpăreţe, asupra satelor. Pe urmă am 
băgat de seamă că nu era poartă care să nu ne întâmpine 
cu păsări crucificate, câteodată două şi trei pe aceeaşi 
prăjină. 

Am străbătut astfel prin sat ca prin mijlocul unei legiuni 
care îşi poposise acolo cohortele cu acvilele steagurilor 
înălțate pentru bătălie. 


CÂND NE-AM ÎNTORS din colindul nostru era prânzul 
mare şi acasă nu ne aştepta nimeni. Am ospătat noi pe 
Onişor cu merindele rămase de pe drum şi l-am cinstit cu 
belşug de vin. Pe urmă, bine dispus, a luat parte cu cel mai 
mare interes la desfacerea cufărului. Prietenul a scos şi a 
înşirat pe masă şi pe laviţe un întreg bazar: săpun, ace, aţă, 
bomboane, caramele, dresuri pentru obraz, năframe, 
basmale, lulele, pachete cu tutun şi ţigări, cutii cu chibrituri, 
bricege, cărţi mici de rugăciuni, ilustraţii şi alte câte, 
arsenalul lui cu care să forţeze bunăvoința tuturor 
categoriilor de deținători, cât de îndărătnici, ai comorilor 
folclorice. Onişor s-a minunat mult de maşina de făcut 
cafea care ardea cu spirt, a mângâiat lung sticlele cu rom şi 


47 


coniac, s-a amuzat cu lanterna electrică şi a fost fericit când 
i s-a spus că la plecare îi lăsăm lui lampa cu petrol, 
lumânările şi chibriturile. 

Cu asta, amicul inaugura ancheta. Asta era capcana pe 
care i-o întindea lui Onişor, ca să-l descoasă dacă nu ştie 
vreo vrajă, dacă nu-şi aminteşte vreun basm, de vreun 
cântec vechi. Onişor a oftat adânc şi s-a întunecat vădit 
tulburat. Răscolisem nomolul durerilor de la fund. 

— Apoi, domnilor, descântecele s-au dus în groapă odată 
cu fie iertată nevastă-mea, că ea le ştia... Farmecele s-au 
împrăştiat cu fetele care le făceau, să se mărite mai 
repede, şi cântecele mi-au părăsit casa de când am pierdut 
feciorii. 

— Ei, de ce spui asta?... Unul trăieşte veşnic ca un erou. 
Celălalt face armata, în slujba ţării, îl mângâiarăm noi. 

— Da' de unde, domnilor... Am spus eu aşa ca să-mi 
ascund ruşinea. Nu e la oaste... E la temniţă grea. 

— La temniţă? 

— Da, a junghiat un fecior care se tot da pe lângă 
nevastă-sa... noru-mea... 

Am tăcut. 

— Dar, reluă Onişor, se cheamă că am şi eu vraja mea. 

Şi s-a oferit dintr-o dată să ne împărtăşească o taină a 
lui, pe care n-a arătat-o nici feciorului. Nouă însă ne-o dă pe 
faţă, fiindcă noi, ca oameni mari şi scriitori de cărţi, trebuie 
s-o cunoaştem. Dar e nevoie să plecăm îndată. Căci a doua 
zi el are de gând să urce în munte, după noru-sa: 

— Trebuie mână de femeie, altfel murim de foame şi de 
neîngrijire. 

Şi-a luat minteanul pe umeri, în mână toporişca şi am 
pornit. 

Departe, mai sus de sat, am intrat în marele aşezământ 


48 


al codrilor, pentru care obştea se judecă de un veac şi 
jumătate cu fel de fel de domni care şi-l vindeau unul altuia, 
măsluind şi amânând dreptăţile. 

— Acum suntem pe calea bună. Am pus un avocat care 
nu ne mai vinde, sfârşi Onişor cu tărie. 

După un mers bun prin răcoarea verde, am ieşit la gol pe 
cumpăna apelor. În perspectivele văilor se deschideau 
uriaşe circuri şi cratere glaciare, străjuite de piscuri cu 
profiluri bizare. Căutam singurătate şi mă întâmpina acolo 
nu una, ci o mie de singurătăţii... Aş fi întârziat bucuros... 
Omul sârguia însă la drum. Am coborât repede de cealaltă 
parte a muntelui, la poalele căruia curgea un râu, venit de 
departe pe undele umflate. Chiar sub noi se scobea un cot, 
ca un liman, în care apele se linişteau, bătând molcom faţa 
nisipului ce se strevedea prin ele. Ne-am strecurat printre 
tufişuri de mlajă şi bălării... 

— Să vedeţi, domnilor, cursa mea. N-o să vă pară rău de 
osteneală. O întind de patru ori din primăvară până în 
toamnă şi mai totdeauna o scot plină. 

Gândeam că e vorba de vreo plasă de pescuit nouă şi 
inedită în domeniul etnografiei. Alături de el, am înaintat 
până în pragul apei. Onişor s-a uitat întâi roată în toate 
părţile. Şi-a scos cămaşa, şi-a sumes cioarecii, a intrat în 
râu, a căutat semnele puse, nişte pietre albe, şi s-a oprit în 
netezişul liniştit al albiei. Acolo a început să scormone cu 
braţele sub apă... A tras un ţăruş, apoi altul, în totul şase. A 
săltat ceva, a răsucit şi a ridicat cu mare băgare de seamă 
un vălătuc gros pe care l-a stors şi l-a pus la subţioară. A 
mai bâjbâit apoi în lung şi în lat, cu braţele pe la fund. Dar 
n-a mai scos nimic şi a venit pe mal. 

— Pusesem patru, vorbea el mai mult ca pentru sine. Trei 
le-a luat apa... Ce să faci, partea ei... 


49 


Ne-a tras într-un zăvoi mai ascuns, a desfăcut vălătucul şi 
l-a întins pe iarbă, la dogoarea soarelui. Era o blană mare, 
miţoasă de berbec. Nu pricepeam. 

— Unde-i peştele? se uimi prietenul, cu carnetul gata. 

— Apoi asta nu-i de peşte. Asta-i doar capcană pentru 
altceva mai scump. Ci până s-o zvânta lâna, prindem şi 
peşte. 

Umblă domol în traistă, trase sfoară, cârlige, momeală, 
tăie trei nuiele mlădii şi încropi la repezeală undiţe, cu care 
ne aşezarăm nedumeriţi la prins. Din când în când, se ridica 
să supravegheze blana, care se zbicea iute. 

Când a socotit de cuviinţă că totul e gata, a răsucit-o la 
loc, a pus-o în traistă şi am pornit înapoi. 

Sosiţi acasă la vremea cinei, gazda a fost din nou 
oaspetele nostru. Nu spunea nimic. Legumea încet din 
provizii, bea vin şi zâmbea pe sub mustăţi, la curiozitatea 
noastră greu stăpânită. 

— Lasă! O să vedeţi. Intâi să se culce toate găinile 
satului, glumea el. 

După ce s-a lăsat bine noaptea, a aprins un felinar orb, a 
scos din tron o dimie groasă cu care a astupat ferestrele şi 
a tras zăvoarele la uşi. A întins jos o pânză, a luat blana şi, 
ţinând-o de un corn deasupra pânzei, a început s-o bată pe 
dos, adică pe partea jupuită, cu o vărguţă. La bătaia 
meşteşugită a omului a pornit să se scuture din miţele şi 
cârlionţii blănii un soi de praf, o pulbere ca un nisip. 
Operația se făcea metodic de sus în jos, bucată de blană cu 
bucată, fără grabă şi cu mare migală. Pulberea, gonită din 
ascunzişuri, se cernea galbenă şi strălucitoare pe aşternut. 
Uneori chiar în chip de paiete scânteietoare în raza lămpii, 
ca fluturaşii ce se cos pe ii. 

Aveam impresia că Onişor săvârşeşte o vrajă. 


50 


După ce a isprăvit cu dosul a luat, pe faţă, miţele în 
răspăr... Blana se istovise. | se smulsese ultimul grăuncior. 
El o vălătuci iar şi o zvârli după sobă. Apoi cu un pămătuf 
strânse în mijlocul pânzei o grămăjoară de pulbere. 

Din când în când, se oprea şi o pipăia, dând din cap. 

— Poftiţi, domnilor, ne îndemnă el voios. Puneţi mâna şi 
cercaţi. 

Prefiram printre degete pulberea culeasă şi nu 
înţelegeam. Îl priveam nedumeriţi. 

— E aur, domnilor, aur curat. 

Prietenul sări la carneţel. 

— Aur? Cum ? De unde? 

— Din nisipul râului. Apele vin de sus din munţi şi-s 
încărcate cu pulbere de aur, spuse simplu Onişor. 

Cerurăm lămuriri. Amicul pâlpâia de emoție. 

— ÎI rod apele din stânci şi-l amestecă în nisipul lor. Ba se 
mai adaugă şi cel scăpat din şteampurile care mărunţesc 
acolo, amănunţi omul. Pe vremea când nu se lucra în băi, 
moşii noştri îl pândeau aici jos şi-l prindeau în cursele astea 
de blănuri miţoase. 

— N-am auzit şi n-am citit nicăieri despre practica asta, 
se uimi prietenul spre mine. 

Nici eu nu ştiam despre aşa ceva. 

— E o taină străveche, care s-a pierdut, lămuri Onişor. O 
mai apucase tata, care mi-a lăsat-o mie moştenire, că îl 
ascultam. Şi eu poate s-o las feciorului, dacă o fi vrednic - şi 
adăugă amărât - dacă s-o mai dezbrobodi din ale muierii. 
Altfel, o duc în mormânt. Şi privind spre prietenul care 
buchisea carneţelul, adaose: că din cărţile dumneavoastră 
nu se mai întoarce ea înapoi aici. 

— Şi cum vine asta, bade? se nedumeri amicul. 

— Apoi vine aşa. Aşezi blana la limpeziş pe apă lină, cu 


51 


lâna în sus, şi o întăreşti în albie cu câţiva ţăruşi. Apa se 
prelinge prin miţe ca printr-o strecurătoare şi trece mai 
departe la vale, ducând cu ea nisipul netrebnic. Aurul, mai 
leneş, mai greu, merge mai domol şi se lasă, boieros, la 
fund, unde se încurcă şi se opreşte în firele încâlcite ale 
lânei. Se cheamă că a căzut în capcană. Te duci peste o 
lună, două, şi scoţi blana, cum văzurăţi, încărcată. 

Şi, povestindu-ne, strângea pulberea prețioasă într-un 
corn de bou în care se păstrează de obicei iarba de puşcă. 
să fi fost ca la trei-patru grame. 

— Şi cât se poate culege? întrebarăm. 

— Un năpârstoc, două pe an, că atârnă greu. Şi n-ai 
decât cinci luni. 

— De ce? întrebarăm. 

— Apoi de toamna, târziu, şi până în gura verii, nu te 
înţelegi deloc cu apele. Vin numai mânioase. 

— Numai atât, ne plânserăm noi, un degetar? 

— Apoi şi atât e prea destul, că se cheamă că-i fără nici o 
muncă. Doar că mai păgubesc câteva blăni furate de ape. 
Dar decât să te trudeşti acolo, în băi, îngropat de viu ca în 
temniţă, mai bine aici slobod pe prunduri... 

— Nu poate fi aur, spusei în franţuzeşte amicului. E 
probabil pulbere de mică, de care sunt pline toate pietrele. 
Când eram copii, tot aşa ne amăgeam şi noi şi le adunam 
socotindu-le că închid în ele firişoare de aur. 

După ton, după mimică, omul pricepu că nu cred. 

— Da' de unde, domnule, e aur - şi încă lamură. 

— Cum îl cunoşti? mă răţoii eu. 

— Apoi nu-l cunosc eu, îl cunoaşte negustorul de la târg. 
Că mă duc cu praful ăsta jos şi-l schimb pe mălai şi pe 
făină. Îl cearcă zaraful acolo cum ştie el cu apă tare şi mult 
se bucură. Că este aur bun, spălat şi lămurit în toate apele 


52 


muntelui. Numai că e puţin. S-ar aduna mai mult dacă nu 
şi-ar smulge şi râul dajdia lui. Da' i-o dau bucuros. 

Şi omul ascunse în fundul tronului slăvitul praf cules din 
lina de aur, după care alergau eroii lumii antice până la 
Colchida. Dar de unde să ştie asta lon Onişor, care se ridică, 
urându-ne noapte bună? 

Am rămas câtăva vreme tăcuţi, uluiţi, frământând 
gânduri şi potrivind înţelegeri. 

— Nu trebuie să ne mai îndoim, răsuflă prietenul. Noi n- 
am mai apucat, dar odinioară, şi nu e mult de atunci, albiile 
râurilor noastre erau pline de ţigani zlătari, care cerneau 
nisipurile şi culegeau aurul din ele. Am întâlnit într-o carte 
un desen, pare-mi-se de Raffet, în sfârşit nu importă, de un 
călător de pe la începutul veacului al nouăsprezecelea, 
care, minunat de cele ce vedea, desenase o astfel de 
scenă: Zlătari prefirând apele pentru aurul din ele. 

— De ce s-a părăsit procedeul? întrebai sceptic. 

— De bună seamă, răspunse, gândindu-se un timp, 
prietenul, fiindcă robia s-a desfiinţat. Mâna de lucru a ajuns 
din ce în ce mai rară şi mai prețioasă. Aurul cules în chipul 
ăsta ar costa prea scump, mult mai scump decât cel de 
mină. 

Dar cea mai mare nedumerire rămase hotărârea gazdei 
de a ni se destăinui nouă, doi streini. Singura explicaţie a 
fost că omul, încărcat de nădufuri, amărât de fecior, 
supărat de noră, a răsuflat într-o clipă de slăbiciune mai 
uşor către nişte necunoscuţi, nişte drumeţi. A fost aşa ca şi 
cum ar fi aruncat necazuri şi taină pe apa sâmbetei. 

Se făcuse frig de munte. Atunci am prețuit calabalâcul 
prietenului, din care m-am înfruptat c-un pled, un pulover, 
un cearşaf pentru pat şi o lumânare. Ne-am culcat fiecare în 
odaia lui. 


53 


IV. 


N-AM ADORMIT DELOC. M-am răsucit şi m-am zvârcolit 
toată noaptea. Mă mânca pielea îngrozitor şi trebuia să mă 
scarpin necontenit. Aruncai vina pe seama mezelurilor, 
care, sigur, mi-au dat o intoxicație cu urticarie. Desperat, 
am aprins lumânarea. Eram negru de pureci şi eu, şi patul. 
Nişte pureci mari şi flămânzi, care nu ciupeau, ci muşcau. 

Prietenul m-a simţit. A venit şi el nenorocit la mine. 

— Credeam că dormi şi nu îndrăzneam să te scol. 

Fusese şi el năvălit de o hoardă asemănătoare. Rufele, 
aşternuturile lui curate de la Bucureşti forfăiau de puncte 
negre zburătoare. 

— Astea nu mai sunt insecte, sunt armăsari, zicea 
alergând după ei prin pat. 

— Ceea ce înseamnă, îl dojenii, că prima unealtă şi cea 
mai esenţială pentru culegerea şi studierea folclorului la 
faţa locului sunt prafurile de pureci. Altă dată nu mai 
trebuie uitate. 

A fost o luptă zadarnică până-n zori, fără să putem 
închide ochii. lIsprăvisem scuipatul cu care ungeam 
degetele ca să punem mâna abia pe câţiva din pat. Dar 
temeiul lor era jos, în pomesteala odăilor. A doua zi ne-am 
înfăţişat gazdei cu jalba în protap. 

— Apoi i-aţi strâns din tot satul pe unde ne-am plimbat. 
Ba de la câini, ba de la vite, ba de la copii. S-au aciuat la 
dumneavoastră, că aveţi carne dulce şi piele subţire. De 
noi, ăştia mai bătrâni, cu pielea sfarog!, nu se mai lipesc. 


1 Lucru uscat, întărit din cauza căldurii şi a vechimii. 
54 


Lasă, că până o veni nor-mea să curețe, vă fac eu un 
aşternut să nu mai îndrăznească unul să se apropie. La 
noapte o să dormiţi împărăteşte. 

A plecat şi s-a întors numaidecât cu un maldăr de pelin 
verde şi aromat. Din el a făcut mai întâi un mănunchi, ca o 
mătură, cu care a măturat cu grijă odâăile. Pe celălalt l-a 
presărat pe jos, pe pat, sub pat, prin şi peste aşternuturi, 
pe perne, sub perne, în cămăşile noastre de noapte, 
pretutindeni, când lujere întregi, când fărâmiţându-i 
boabele din vârfurile înflorite, şi încredinţându-ne că de 
acum vom fi invulnerabili. Noi, încrezători, am aşteptat 
noaptea cu nerăbdare, hotărâți să o dormim toată, pe 
nerăsuflate. 

Ne-am trecut toată dimineaţa în aroma amăruie a 
pelinului rânduindu-ne lucrurile. Eu n-am avut de scos decât 
caietul, pe coperta căruia scria răspicat: Faust, partea a 
treia, epilogul în cer. Prietenul ceru, ca de obicei, explicaţii, 
fără carneţel în mână. Era un vast proiect de poem, pe 
care-l purtam de mult în minte. Urcam cuplul, pe Faust 
împreună cu Mefistofel, în cer şi inversam rolurile. Acum 
Faust ducea, acolo sus, de nas, pe diavol, şi-l ispitea cu 
aventuri de ordin superior, cu experienţe spirituale, de 
gândire şi cunoaştere, cum se cuvenea unor spirite 
descătuşate. Dam o replică lui Goethe şi-mi ascuţeam 
ironia pe spinarea prietenului, care nu pricepea subţirimea 
subiectului. Pe caietul în care el îşi trecea seara notele scria 
mare: Studii în folclor. Am râs. Pentru ce în şi nu de folclor? 
Ne-am luat apoi serios la harţă şi ne-am ciondănit pe 
chestia folclorului în general până aproape la supărare. Fără 
să cred folclorul o mistificare, ceream prietenului o 
neîncredere, o bănuială, ca pentru orice producţie unde 
individul, cu inspiraţia, cu fantezia, cu reaua lui credinţă, cu 


55 


interesul de a te câştiga, te înşală şi te păcăleşte. Tu crezi 
că faci ştiinţă obiectivă, tragi concluzii şi generalizezi o 
invenţie, o toană a unui singur năzdrăvan sau şoltic. Pe 
scurt, nu credeam în disciplina folclorică şi ceream măsuri 
de siguranţă şi mari îngrădiri. Aduceam în sprijin cazul 
ilustru al lui Macpherson cu Ossianul! inventat de el. 

La amiază ne-am dat într-o rână pe pături, să ne odihnim. 
Dar s-a pornit îndată un atât de înverşunat atac, de data 
asta de pureci uniţi cu furnicile aduse cu pelinul, că am sărit 
îngroziţi şi am părăsit mişeleşte câmpul de bătaie. 

Am alergat iar la gazdă. Eu am ameninţat ritos cu 
plecarea şi că fac satul de râs la gazetă. 

Omul a ascultat liniştit şi n-a căutat să se apere cu nimic. 

— Lighioi spurcate, ne mângâie el. Nu vor să iasă decât 
cu alai. Dar le vine lor Aldea de hac! O să vedeţi. Numai 
niţică îngăduinţă. 

Şi plecă. Peste puţin se întoarse însoţit de un moşneag 
adus de spate, care ne salută cuviincios şi adaose: 

— Lasă, că-i scot eu, domnilor, n-aveţi grijă, şi-i duc 
încolo, pe pustii, să nu se mai poată întoarce. 

Cum eram nervos şi cu ţâfna pusă de discuţia cu amicul, 
îl repezii: 

— S-or întoarce, nu s-or întoarce, nu vreau să ştiu! Vorba 
e să dormim la noapte, şi privii batjocoritor prietenul. 

— Lasă, că o să odihniţi fără să vă întoarceţi, mă potoli 
bătrânul. 

— Cum îi scoţi, moşule, îl îmbună prietenul cu o ţigară. 

Şi trase carneţelul. 


1 Ossian era un erou şi bard legendar scoţian, din sec. Ill, fiu al lui 
Fingal. Sub acest nume, James Macpherson a publicat, în 1760, un 
volum de poezii traduse din limba galică şi scoţiana veche şi al căror 
succes a constituit sursa unei mode literare. 

56 


— Hei, cu meşteşug! Că şi ei trebuie să asculte de cineva 
mai mare. 

Şi începu pregătirile, simple de altfel. 

Prietenul ceru frumos îngăduinţa să fim şi noi de faţă la 
operaţie. Cu foarte mare greutate, după lungi stăruinţe, 
după ce i-a dat câteva pachete de tutun, o pipă nouă şi 
chibrituri, moşul se învoi. A cerut ca atâta vreme cât va 
lucra el în casă, să se măture curtea, să se ridice gunoaiele 
şi să se înmoaie leoarcă praful din bătătură şi de pe prispă 
cu apă. Ceea ce gazda s-a apucat să execute, cu sfinţenie. 

Vrăjitorul a intrat în casă urmat de noi şi a purces la 
descântec, luând odaie cu odaie. 

A tras din teaca de la brâu un cuţit mare şi lat ca un 
iatagan, lucios ca argintul, pe care l-a aşezat potrivindu-l cu 
grijă într-un colţ, în piezul ferestrei. Apoi a acoperit 
fereastra cu o cârpă neagră pe care o ţinuse în sân. A lăsat 
numai un colţ uşor dat la o parte, potrivind aşa ca fâşia de 
raze ce se strecura pe acolo să cadă drept pe lama 
cuţitului. În întunericul ce se aşternuse în odaie, cuțitul 
ardea strălucitor, ca şi cum înaintea lui s-ar fi aprins o 
candelă. Pe urmă omul s-a pornit cu o vergeluşă mlădioasă 
să lovească, petec cu petec, palmă cu palmă, pomesteala, 
începând de la prag şi înaintând treptat, amănunţit, spre 
cuțitul flăcărător, până a ajuns la el. Tot timpul mormăia un 
descântec din care n-am prins decât cuvintele „negri 
procleţi”. Cuţitul a început să se întunece pierzând încet- 
încet luciul. Atunci moşul l-a ridicat repede şi a ieşit cu el 
afară, ţinându-l ascuns. Noi, după el. Cât am putut zări, 
lama era neagră de pureci, înţesaţi unul în altul pe 
amândouă feţele. Ei opreau reflexul luminii şi înnegriseră 
oţelul. 

Vrăjitorul s-a dus cu el departe, l-a curăţat scuturând 


57 


purecii pe coclauri şi s-a întors. A luat acum la bătaie 
aşternutul şi pernele pe care le trântise jos, aproape de 
cuțitul fermecat, şi a ieşit iar cu el, doldora de procleţi. A 
trecut apoi la scândurile patului şi ale laviţelor, în sfârşit, la 
tot ce se afla în casă şi în tindă. Şi aşa, rând pe rând, a 
cules, pe cuţit, sute de gângănii. 

La plecare l-am răsplătit cu câteva hârtii de bani. Nu le-a 
primit. Trebuia argint, numai aşa vraja avea putere. 

Ca să-l facem să vorbească mai mult, ne-am ţinut după el 
până acasă, într-o văgăună. Prietenul vrea morţiş să noteze 
cuvintele descântecului. N-a fost însă chip să scoatem de la 
el nimic. A rămas neînduplecat la toate momelile. Am cules 
doar din cocioaba lui alt rând de pureci. Moşul a făcut haz şi 
nu s-a sinchisit. 

— Vedeţi dumneavoastră, ăştia sunt purecii mei şi nu se 
cade să mă pun rău cu ei. Lepădaţi-i undeva, aiurea, că de- 
acolo îi chem eu înapoi acasă, glumi el. 

Am coborât la pârâu, unde i-am scuturat pe gârlă. Când 
am sosit acasă, Onişor plecase după vite şi după noru-sa, la 
munte. 

Am cinat şi ne-am culcat numaidecât, nu fără oarecare 
teamă. Am dormit însă noaptea toată în adevăr 
împărăteşte; sub paza descântecului, nici un vrăjmaş nu ne- 
a mai tulburat somnul. 


V. 


M-AM SCULAT TÂRZIU. Am trecut tinda; alături, prietenul 
meu lucra de zor. Umpluse un sfert de caiet, ceea ce mă 
irita oarecum... Eu nu scrisesem un rând şi era a treia zi de 
la sosire. Timp prețios pierdut cu fleacuri. La intrarea mea 


58 


el se opri. Angajarăm o discuţie asupra vrăjilor. L-am atacat 
direct. 

— M-aş închina, zisei, dacă vrăjitorul cu un fluier 
fermecat la gură ar fi ieşit din casă în fruntea unui alai de 
pureci încolonaţi şi i-ar fi cules şi pe cei din curte. Dar aşa 
se vede cât de colo că a folosit un procedeu de practică 
comună. 

— Cum comună? Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că orişicine poate face ca el. 

— Aş vrea s-o văd! se oţări amicul. Cum? 

— Foarte simplu. Lama cuţitului era unsă cu un clei de 
care se lipeau purecii. 

— Chiar dacă ar fi aşa, asta nu micşorează întru nimic 
lucrarea magică. 

— N-a fost deloc ce crezi tu, îl contrazisei. A fost 
curiozitatea purecilor pentru lumină. 

— Ei, asta-i acum... Purecii, curioşi!... 

— Da, şi încă foarte curioşi. Ca orice insectă, sunt 
fascinaţi de lumină. De ce este nevoie de întuneric în odaie 
şi de o rază de soare care să bată drept pe oţelul lamei? De 
ce vraja nu-i operantă afară, în curte? 

— Fiindcă vrăjile, explică el, au nevoie de condițiuni 
speciale, ca şi celelalte lucrări de acelaşi ordin. Nu-i vrea ca 
şedinţele de spiritism să se ţie în curţi şi fenomenele de 
materializare să se producă ziua-n amiaza mare!... 

— Fugi de-acolo! îl luai eu. Aici e altceva. Purecii stârniţi 
de vărguţa moşului alergau, ca şi fluturii, către lumina de 
pe lamă, care-i atrăgea - asta ţi-o conced - ca un farmec. 
Dar aici intervine dibăcia omului: nu vraja, ci cleiul îi prinde 
şi-i fixează. Dar cursa e mult mai stângace şi mai primitivă 
decât candela chinezească. 

— De unde ai mai scornit-o şi pe asta?! rânji amicul. 


59 


— N-o scornesc eu. Există de când lumea în Extremul 
Orient un fel de prinzătoare de pureci, bazată pe acelaşi 
principiu: o feştilă care arde noaptea jos pe podea în 
mijlocul unui talger. Purecii atraşi se precipită şi cad în 
lichidul din vas... Ingenios, nu-i aşa, şi simplu. Pe când 
procedeul nostru aduce a hârtie de prins muşte, plus 
recitativul. 

Prietenul, indignat, sări ars. Mi-a reproşat josnicul meu 
materialism. Mi-a ţinut un logos despre puterile magice 
care zac în noi şi de care habar nu avem. Despre legăturile 
mult mai adânci dintre anume oameni şi natura 
suprasensibilă, până la care noi nu putem pătrunde să-i 
cunoaştem legile şi să-i captăm forţele. 

L-am tratat de retrograd şi superstiţios. N-aveam 
dreptate. El n-a ştiut sau n-a vrut să-mi răspundă că printr- 
un fel de mimetism absolut necesar trebuia să îmbrace 
mentalitatea primitivă şi să primească forma culturii 
magice. Altfel n-ar fi putut pătrunde în intimitatea stărilor ei 
şi datelor ce ne apăreau, ne asediau aici din toate părţile, 
să se adapteze condiţiilor. Am tăgăduit orice realitate 
practicilor nătânge cu a căror culegere şi admiraţie îşi 
pierde vremea. Am râs de bieţii naivi ca el, care se lasă 
traşi pe sfoară de ţăranii şireţi, şi am sfârşit categorisind 
magia de impostură şi pe vrăjitori de  şarlatani, 
batjocorindu-i cum mi-a venit la gură. 

Prietenul, de data asta cu un fel de spaimă, mă opri, 
rugându-mă să nu mai vorbesc astfel. Dacă m-ar auzi unul 
din cei pe care-i insult, s-ar putea să se răzbune pe mine şi 
să mă pedepsească într-un chip îngrozitor. Are să-mi dea să 
citesc despre procedeele fatidice!... 

Era să-l reped din nou, dar umbla cineva în tindă şi n-am 


1 Hotărât de soartă; profetic. 
60 


vrut să ne audă cearta. 

Îmi urcasem inutil sângele în cap. Dezgustat, m-am 
smuls din discuţia stupidă şi fără rost şi am trecut la mine, 
hotărât s-o rup cu toate din afară şi să mă cufund în lumea 
mea, pentru care urcasem aici. M-am întins pe pat şi, cu 
hotărâre, cu efort aproape dureros, am început să mă 
cufund într-o meditaţie adâncă. 

Aveam practicile mele proprii spre a-mi  înlesni 
concentrarea până la exaltare. Un ritm al spiritului vital, un 
fel de stăpânire, o frână asupra respirației până la oprire, 
un soi de luciditate ca un control pus pe bătăile inimii şi 
aţintirea unei imagini mintale, care creşte şi înfloreşte, se 
amplifică sub privirile unui ochi lăuntric, dându-mi o 
beatitudine ca de haşiş, dar fără urmările dezastruoase ale 
acestuia. 

Mă străduiam astfel să compun pe Margareta în cer, cu 
mult deasupra celei închipuite de Goethe. Nu o martiră 
naivă, nu o mică sfântă abstractă, ridicată la acest rang din 
ceata amantelor convenţional seduse şi părăsite. Ci ca pe 
eternul feminin, uriaşă putere cosmică liberatoare, căci 
iertarea nu e decât liberare, care urcă şi potenţează acolo 
în cer până la rolul de virtute creatoare pasiunile care 
pentru noi, aici, pe pământ, sunt doar păcate şi ne strivesc 
sub ele. 

O Margaretă care, ca o altă Evă zămislitoare, creează din 
nou pe Faust aşa cum se dorea el şi-l schimbă pe Mefisto, 
din valetul mincinos, din sluga vicleană care-şi duce 
stăpânul la ispită, într-o necesară forţă antagonică, pe care 
Margareta şi-o aliază şi o integrează Universului. 

Începeam să văd o Margaretă violent de sfântă, dacă s-ar 
putea spune, sfântă cu acea violenţă a păcatului, care... 

Ajunsesem aici, când simţii un freamăt, o prezenţă. 


61 


Deschisei ochii. Cineva sta în mijlocul odăii şi mă privea 
intens. 

Cum intrase? Eu închisesem uşa şi ştiam că, furios, parcă 
trăsesem zăvorul. 

— Sunt Mărgărita, spuse tare apariţia. 

Sării speriat, mă clătinai năuc şi nu pot spune decât cu 
vorbele cele mai banale emoția smintită ce mă gâtui. Inima 
îmi bătea nebuneşte. Gândurile se învălmăşeau ca apele 
căzute într-o cataractă şi lumea se învârtea cu mine, ameţit 
în mijlocul ei. 

Când mi-am venit în fire, o zeiţă - nici acum nu-i pot 
spune altfel - sta şi mă privea cu un zâmbet şăgalnic. Era 
înaltă, zveltă, cu părul castaniu şi unduios, ochii mari de un 
verde ca fundul de talaz, obrazul alb-trandafiriu împuns de 
două gropiţe, nasul subţire, drept, cu nări pâlpâitoare. 
Bărbia puternică pornea semeaţă în jos, ca să se 
rotunjească seducătoare, şi gura fermecător arcuită îşi 
ascundea colţurile uşor sumese în două gingaşe bride. 
Coloana splendidă a gâtului se îmbina fără greş în linia 
umerilor de o proporţie şi o graţie nemaiînchipuite. Sânii, 
Zglobii, drepţi, umpleau de o viaţă misterioasă ia în care 
pâlpâiau fără încetare. Braţele admirabile, lungi şi netede, 
se terminau cu mâini suave şi mici cât un cuib de pitulice, 
încărcate cu dezmierdări. Sub mijlocul strâns, şoldurile 
glorioase, pline de voluptăţi erau modelate de fota neagră, 
care-i descoperea picioarele goale, desăvârşite, cu glezna 
delicată, sugrumată jos, cum numai o rasă cu har poate 
zămisli. Purta sandale, care scoteau la iveală uşoara boltire 
a tălpii şi călcâiul mic şi roz, ca la nimfele zugrăvite de 
maeştri. 

Nu ştiu dacă am privit-o îndelung sau mi-am dat seama; 
am intuit totul dintr-o ochire. Dar era de o perfecţie 


62 


copleşitoare. 

Şi un miros de dragoste, de busuioc amestecat cu 
dârhovnic, îmbătă odaia. 

Coborâse din exaltarea meditaţiei mele? Din miezul 
inspiraţiei din care mă trezise? Uitasem de mine, de timp, 
de locul unde mă aflu, de gura şi ochii căscaţi la ea 
zănatec. 

— Sunt Mărgărita, repetă ea zâmbitoare. 

— Margareta? Care Margareta? 

— Nora gazdei, şi plecă ochii în jos. 

— Ah, nora gazdei?!... 

Şi răsuflai adânc. Vălul magiei începu să se ridice. Onişor 
nu ne spusese niciodată cum o chema pe nora lui. Fata 
continua să râdă tainic, stând netulburată în faţa mea. 

Nu ştiam ce să fac. Incurcat, am poftit-o pe scaun. Nu-mi 
credeam ochilor. Mi-era teamă să nu se mistuie, ca o 
vedenie. Imi venea s-o pipăi, ca să mă încredinţez, şi nu 
îndrăzneam. O văpaie mă cutreiera din creier până-n tălpi, 
dar o simţeam mai ales în gânduri, în minţile în care nu mai 
eram. 

De unde răsărea minunea asta? Încântătoarea noră 
apocrifă a lui Onişor? Cine-i pusese atâta perfecţie în linii, 
nobleţe în atitudini, armonie în mişcări? 

Stam, fulgerat dintr-o dată de dragoste. De o dragoste 
impură. M-a plesnit fără veste atâta erotism, atâta răscol 
sexual necunoscut mie până atunci, că m-am înspăimântat. 
Frumuseţea cărnii ei îmi era, dacă nu aş fi putut-o poseda, 
cel mai teribil supliciu. 


63 


VI. 


Din acea clipă nu am mai trăit eu, a continuat să trăiască 
în mine frenezia mea pentru Mărgărita. O evocasem şi o 
coborâsem din cer pe pământ cu toată fatalitatea de păcate 
care o urmărea. Dar eu nu mai eram Faust. 

Am fost de aici înainte umbra ei pe lume, călcată 
necontenit în picioare. 

La început încercai s-o câştig cu bani şi daruri. M-a 
respins şi ţinut departe, ca pe un copil, nu cu severitatea şi 
băţoşenia femeilor care vor să te exaspereze, ci cu o 
demnitate simplă, cu atât mai intimidantă. O simţeam, o 
ghiceam expertă până la perfecţie în dragoste, capabilă să- 
ţi dea plăceri şi delicii dincolo de fire. Şi sufeream chinuri 
neînchipuite pe măsură ce pasiunea îmi creştea din ce în ce 
mai otrăvitoare. 

Nu mai mă recunoşteam. Se întâmpla oare cu mine o 
obsesie, până la substituire de personalitate? 

Şi pe aceeaşi măsură Margareta era mai rece, mai 
depărtată, mai dispreţuitoare. 

Credeam că mă joacă şi făceam toate chipurile să mă 
apropii şi s-o înving. Dar între noi se interpunea un schimb 
de stări bizare, un interflex de influenţe potrivnice. Ne 
aflam într-o ecuaţie a aceleiaşi existenţe, însă unul la 
semnul pozitiv, celălalt la semnul negativ. 

O dată cu sosirea ei, traiul ni s-a schimbat în bine. Doi 
ciobani fugari coborâseră după ea din munte. Unul cu 
coşuleţe de fragi şi zmeură, altul cu caş şi cu ciubăre de 
lapte dulce. Răsărise în curte un guşat căruia îi curgeau 
balele când o vedea şi care mătura, spărgea lemne, 
aprindea focul. Un şchiop crunt la înfăţişare ieşise de nu 


64 


ştiu unde şi o ajuta la cuhne. Tăia păsările, păzea oalele, 
fierbea mâncările. Şi un codan, cu câteva tuleie de mustață 
sub nas, scutura aşternuturile şi deretica prin casă. Toţi o 
slujeau ca pe o regină. Şi nu mă dumiream de unde se 
prăsise droaia asta, când deodată răsăriră alţii, cu zecile, 
care treceau pe la poartă şuierând sau se opreau şi se 
pofteau singuri la vorbă. Satul, fără de veste, nu mai era 
pustiu. Dar din toată ceata asta de nebuni, eu eram cel mai 
de plâns. 

Părăsisem lucrul. Lăsasem prietenul, care colinda singur. 
Nu mă mai interesa nimeni şi nimic afară de Mărgărita. 
Stam ziua întreagă numai s-o pândesc şi ţineam tot timpul 
ochii pe ea. Încercam s-o slujesc şi eu în rând cu ceilalţi 
ciraci şi-i cerşeam favoarea s-o ajut în casă, la gătit bucate. 
Mă îmbrânceam cu guşatul cine să-i care mai întâi lemne şi 
cu celălalt satelit, căruia vream să mă substitui la suflatul în 
foc. Şi-i culegeam orice fărâmă de vorbă. 

Ea mă primea nepăsătoare sau pleca de lângă mine. 
Pierdusem orice stăpânire asupra mea, orice control şi orice 
ruşine. Noaptea mă tăvăleam ca un posedat, plângeam şi 
mă băteam cu pumnii. 

Prietenul cercă să mă aducă la realitate. Îmi înşiră 
entuziast descoperirile lui în folclor, urmele unei balade 
care se cântă şi se joacă în acelaşi timp, ca o dramă 
magică. Eu stam inert şi nu auzeam. Purtăm în mine numai 
făptura copleşitoare a Mărgăritei. 

Aţi simţit ce simplificatoare este pasiunea? Cum reduce şi 
unifică existenţa numai la un singur şi acelaşi mod? La o 
unică cheie? In privinţa asta se poate spune că pasiunea 
este o fericire, o penibilă, dar autentică fericire. Ca orice 
pasiune, de altfel. Toate complicațiile dispar. Te întorci la o 
singură dimensiune, aceea a pasiunii tale. Pierzi înălţimea, 


65 


pierzi lărgimea, rămâi cu lungimea urâciunii în care te 
târăşti până la sfârşit. 

Uneori, când clocotea în ea belşugul de luxură pe care-l 
dospea, îmi îngăduia să mă apropii şi să mă gudur lângă 
trupul ei. Atunci era demonică. Ochii îi creşteau, îi 
izbucneau şi era în stare să târască după ea o haită 
întreagă de oameni. Se îndupleca o clipă, numai atât cât, 
aplecat asupra ei, privirile ameţite îmi leşinau pe lunecuşul 
alb dintre sânii dârzi, până la fundul magic unde sălăşluia 
fericirea. 

Atunci se smucea de lângă mine hohotind şi pierea pe 
coclauri, unde bănuiam că aleargă să se astâmpere, cum se 
vorbea, cu alţii. Dar eram atât de domesticit, că nici nu 
mârâiam, dar încă să ridic măcar un deget asupra ei. 

Era o făptură a Satanei, trimisă să mă piardă? Sau o 
bolnavă, o posedată, ca şi mine? Orice ar fi fost, atunci nu 
mă interesa. Ea, aşa cum se înfăţişa, era pentru mine 
existenţa. 

În sfârşit, nebunia ajunse culmea. Trebuia să fac ceva. 
Psihoza mă dusese la un pas de pieire. Dacă nu izbutesc, 
eram hotărât să mă ucid. Puşca lui Onişor atârna încărcată 
cu gloanţe pentru urs într-un cui din odaia mea. 

Din norocire, tragedia asta, de o intensitate ucigătoare, 
n-a ţinut mult. Mie mi s-a părut că a durat ani. De fapt, s-a 
desfăşurat, fulgerător, în numai alte trei zile! 

Am sosit în sat dumineca. Marţi izbucnise din zodiile rele 
Margareta. Vineri noaptea pătrunsei la ea, încuiai uşa şi, 
întărit de cumplita suferinţă, îi căzui în genunchi, îi propusei 
să părăsească sărăcia şi să vie cu mine în oraş, unde am s- 
o acopăr de podoabe şi bogății. 

Ea sta întinsă pe laviţă şi nu mişca. Surâse numai şi mă 
rugă să n-o mai tulbur, că e obosită. 


66 


Căzui atunci ca la o icoană cu metanie! la poalele ei şi o 
implorai cu lacrimi să mă ia de bărbat. O voi despărţi de 
feciorul lui Onişor şi mă aşez cu ea unde vrea, aici în sat, în 
altă parte, în străinătate, numai să fie soţia mea. Dacă nu, 
îmi fac seama! Şi se vedea bine că nu glumesc. 

Ea m-a certat şi m-a concediat uşor, cu câteva vorbe 
simple, ca pe guşatul bălos, care ieşea de-a-ndărătelea 
când îl da afară din cuhne. Aşa am ieşit şi eu. 

In curte mă pândea prietenul, care mă urmărise şi 
ascultase la uşă. Nu mi-a vorbit nimic. M-a luat şi m-a 
culcat în patul lui. lar el m-a vegheat scriind toată noaptea. 

A doua zi, sâmbăta, în zori, mă pregăteam să trec în 
odaia mea, decis. Prietenul m-a oprit şi mi-a spus multe, 
între care că sunt, ceea ce ştiam, fabula satului. Am mai 
aflat pe deasupra şi credinţa lui, că sunt vrăjit. Mărgărita 
auzise blestemele mele împotriva vrăjitorilor şi se răzbuna 
asupra mea în chipul acesta. Am găsit putere să-mi 
schimonosesc obrazul a râs. El nu s-a dat bătut. Mi-a vorbit 
de realitatea fenomenului, de vibrații şi unde, pe care 
fiecare din noi le emanăm. Mi-a adus pilda celebră a celor 
două persoane radiodifuzoare omeneşti de la Bratislava, 
care uimiseră lumea pe vremea aceea. Şi mi-a vorbit multă 
vreme de potrivirea asta între fenomenele pricinuite de 
vibrații. 

Vraja? E destul ca printr-o practică oarecare - şi aici e 
farmecul - pe lungimea de undă a vibraţiei tale vitale să se 
adapteze unda unei alte voințe, rea sau binefăcătoare, 
pentru ca vraja să se şi înscăuneze. Ce e, la urma urmei, 
sugestia? hipnotismul? O luptă între vibraţiile a două voințe 
adversare. 


1 Plecăciune până la pământ pe care creştinii ortodocşi o fac când se 
închină lui Dumnezeu. 
67 


Ascultam dus... Şi deodată gândul unei asemenea vrăji 
mi-a intrat în cap. De ce nu aş încerca? Oh, dacă ar fi posibil 
să-mi îmbuc gândurile, dorurile, tremurul meu în fiinţa ei, 
să i le împărtăşesc, ca unui aparat de radio... Numai cine 
este cel care ştie să sucească butonul la punctul anumit? 
Vrăjitorul, el singur poate, susţinea prietenul. 

L-am întrebat deodată dacă se află o vrăjitoare în sat. 
Era, şi încă una extraordinară, care-i dăduse câteva probe 
fantastice. Se împrietenise cu ea. Ar putea în cazul meu să 
facă minuni. 

M-am sculat. El mi-a luat mâna şi am pornit. De cum am 
ieşit pe poartă, m-am răzgândit. Parcă o voinţă nevăzută m- 
a oprit şi, îndărătnic, am dat să mă întorc. Mă cuprinsese un 
dor de Mărgărita ca şi cum n-o mai văzusem de ani, ca şi 
cum aş fi pierdut-o. Prietenul mă smulse şi mă luă mai mult 
pe sus. M-a dus numai cu făgăduiala că vrăjitoarea are să 
mi-o dea în braţe chiar în seara aceea, ascultătoare ca o 
păpuşă. 

În capul satului ne-am oprit la poarta farmecelor. A intrat 
întâi prietenul să ceară audienţă pentru mine. Mi-erau 
gândurile aiurea - ceea ce făceam săvârşeam automat, ca 
pentru altcineva, strein. După puţin timp prietenul a ieşit 
vesel şi m-a înfăţişat Sibilei, o bătrână înaltă, descărnată, 
puţin adusă de spate, cu nas cocârjat, barba întoarsă în 
obrazul numai creţuri. Dar ochii: doi cărbuni aprinşi. 

l-am spus şi eu pe scurt păsul care mă aduce şi am 
rugat-o să facă orice, numai Mărgărita să mă iubească. 
Dam tot, îmi vindeam chiar sufletul. Ea m-a ascultat 
clătinând cu compătimire din cap. Ştiam oare că Mărgărita 
este ea însăşi o vrăjitoare? Că lucrează numai cu farmece şi 
pentru asta se ţin bărbaţii zănateci după ea? Că e bătrână 
şi urâtă? Ştirbă şi strâmbă? Şi, spunând astea, baba îşi 


68 


înfigea cărbunii ochilor în minţile mele. Ştiam că numai 
Necuratul, a cărui unealtă este, o arată fragedă şi 
frumoasă? 

Predica asta mă impacientă. Am răspuns că nu mă 
interesau câtuşi de puţin bârfelile pe socoteala iubitei mele. 
Mi-era dragă cu atât mai mult. Eu viu şi-i cer farmecul de 
purtat ori filtrul de băut care să-mi deschiză raiul; s-o 
aprinză şi pe Mărgărita, dacă poate, cu vrăjile ei, de aceeaşi 
patimă cu a mea. 

Şi vedeam parcă aievea mâna uscată a bătrânei sucind 
un buton, pe o anumită lungime de undă, şi o armonie 
dumnezeiască luându-mă, cu Mărgărita deodată, în vultorile 
ei. 

Sibila privi repede spre prieten, care clipi de câteva ori, 
lăsând capul în jos. 

— Bine, zise ea. Stai aici jos. 

Şi mă aşeză pe un scăunaş rustic. Ea stete pe altul în faţa 
mea. 

Vă spun drept... Nu e puţin lucru ca atunci când fierb toţi 
diavolii în tine tu să stai nemişcat locului, fie chiar câteva 
minute, aşezat pe un fund de lemn cu trei picioare. Şi să 
simţi cum o mână zgronţuroasă îţi astupă ochii, pe când 
cealaltă îţi umblă prin păr, atingânduc-ţi ceafa, creştetul şi 
lingându-ţi cu asprimea ei tâmplele, în mormăielile unui 
descântec şuierat printre ştirbiturile dinţilor. M-am supus 
însă cu resemnare. 

Doar am clipit speriat când m-am trezit suflat de trei ori 
în obraz, cum te scuipă o pisică înfuriată. Abia am putut 
descleşta pleoapele. Am răbdat mai greu, nu ştiu de ce, 
alte trei insuflări peste piept. Dar m-am zvârcolit ca un 
demon când vrăjitoarea m-a gratificat, pe neaşteptate, cu 
alte trei, pe care le-am simţit reci şi tăioase ca gheaţa, jos 


69 


sub vintre, unde s-a aplecat fără să prind de veste, cu o 
nedelicată indiscreţie. Pe urmă mă afumă cu buruieni 
împuţite amestecate cu păr smuls de la fiare, mă descheie 
la haină, îmi dete gura cămăşii în lături şi îmi scrise la 
stânga, pe piele, în dreptul inimii, cu un cuţitaş, un semn în 
chipul unei stele în patru colţuri. Parcă aş fi fost anesteziat: 
nu am simţit nici o durere. 

Am urmat să primesc şi să îndur toate astea şi încă altele 
cu o linişte şi o supunere din ce în ce mai ciudate. Simţeam, 
ceea ce nu mi se mai întâmplase de când cunoscusem pe 
Mărgărita, că lucrurile ăstea mă privesc adânc şi că se 
pecetluieşte ceva. 

Bătrâna mă lăsă din descântec şi se sculă. Râcâi într-un 
colţ al cocioabei pământul şi scoase o oală din lăuntrul 
căreia alese o bucăţică de os cât un solz de crap. Făcu un 
semn cu degetele asupra lui şi-l scrijeli cu o stea ca şi cea 
de pe inima mea, numai că în cinci colţuri, din care unul 
căutând în jos. 

— Ţine, îmi spuse încet. Du-te cu farmecul acasă. Dar 
singur. Şi să nu te întâlneşti cu nimeni. Suflare de om să nu 
te ştie. Dacă-ţi iese cineva în cale, abate-te şi ocoleşte-l. De 
nu poţi, lasă vraja jos pe pământ şi dă-te în lături. Numai 
după ce s-a depărtat omul, te întorci şi iei osciorul. Odată 
ajuns acasă, ascunde-te. Numai când o fi ea singură, 
găseşte chip să te apropii fără să te vază. Atunci să-i 
strecori vraja oriunde-i putea, în păr, în sân, în betelie. Să n- 
ai nici o teamă. Doar să te gândeşti în clipa aia cu putere la 
mine şi să strigi tare: „mumă, sai!” 

Am smuls talismanul din mâna Sibilei şi am alergat tot 
drumul cu zvâcneli de inimă. Ca să ne supunem 
consemnului trebuia să fiu absolut singur. Prietenul a rămas 
acolo. Trebuia de altfel să aranjeze socoteala. Îi 


70 


autorizasem să plătească oricât. 

Am sosit acasă când încă era dimineaţă. Bătătura, pustie. 
lubita, pe prispă, aplecată deasupra unui ghiveci, răsădea o 
floare. 

Şi dragostea, dragostea mai pustiitoare ca oricând, mă 
prăvăli către ea. Ea m-a simţit. Dar până să se întoarcă şi 
să se apere, i-am strecurat, pe la spate, în betele cu care 
era încinsă, solzul vrăjit. Şi am strigat cum mă învățase 
bătrâna. 

— Ce faci? se răsuci spre mine, c-un țipăt ascuţit, ca un 
junghi. 

În drum spre casă culesesem un cărăbuş, pe care 
plănuisem să i-l anin de ie şi altfel să motivez gestul cu care 
să-i strecor vraja... 

La ţipătul ei îi arătai gângania, pretextând că se urcă pe 
ea s-o ciupească. Dar în clipa aceea se petrecu ceva 
cumplit. 

În faţa mea sta o strigoaică, cu ochii de albuş de ou 
răscopt, plesnit de dogoare; nasul mâncat de ulcer; obrajii 
scofâlciţi se sugeau adânc între gingiile ştirbe şi puruiate. 
Sânii tescuiţi îi atârnau ca două pungi goale, uscate şi 
încreţite. Coastele îi jucau ca cercurile pe un butoi dogit. Şi 
în bazinul  şoldiu, pe crăcanele oaselor picioarelor, 
măruntaiele spurcate clocoteau ca nişte şerpi veninoşi. Şi 
duhoarea morţii umplu deodată lumea. 

Am răcnit ca un nebun. Şi am smucit-o deodată la fugă, 
fără să mă mai uit îndărăt, părăsind toate acolo... 

Într-o goană am ieşit afară din sat şi în câteva ceasuri am 
coborât, numai în salturi, la întrecere cu torentul, defileul 
urcat cu atâta caznă. La amiază mă aflam în satul de jos, 
unde întâlnisem pe Onişor. 

Şi chiar în aceeaşi seară o căruţă mă aducea în galopul 


71 


cailor la gară, unde tocmai intra trenul. 

Abia la Bucureşti m-am trezit ca dintr-un delir. 

Şi nici acum nu ştiu bine ce a fost. Şi dacă a fost. Dar 
cred că vrăjitoarea n-a greşit. Nu mi-a dat ceea ce îi 
cerusem. Ci dimpotrivă, a făcut Mărgăritei, ca unei 
duşmance, de urât. În loc să ne acorde undele, vârâse între 
noi cei mai îngrozitori paraziți, ca să continui similitudinea 
prietenului. 

De atunci nu mai merg decât la mare. 

Şi, spuse el către doctor, am rămas cu o meteahnă: nu 
mai sufăr femeile. Au pentru mine acelaşi miros crâncen, a 
moarte, cu care am fugit în nări, din satul unde vulturii sunt 
răstigniţi şi unde oamenii încleiaţi de frumuseți magice, ca 
purecii seduşi de strălucirea cuţitelor vrăjite. 

Marea tăcea gravă. Noi toţi aşijderi. 

După un timp de muţenie, doctorul începu să se îmbrace. 

— Şi prietenul? întrebă el. 

— Nu mai ştiu de atunci de când l-am lăsat acolo absolut 
nimic despre el, răspunse povestitorul. M-am ferit să-l mai 
întâlnesc. Îmi era penibil, chiar odios să-l mai văd. Cred că a 
plecat în străinătate pentru studii, cum proiectase. 

— Cum îl chema? se interesă doctorul. 

— Îl chema... stai o clipă. Îl chema... nu-mi vine acum în 
minte... 

— Nu se numea Kivu? îi aminti doctorul. 

— Da, da, se lumină poetul: Kivu... 

— Şi mai cum? 

— lar nu-mi amintesc... Ceva cu T... 

— Teofil, împlini doctorul. Nu era un bărbat înalt, oacheş, 
cu sprâncene negre şi groase ca două lipitori?... 

— Da, da, exact. Teofil Kivu. De unde ştii? L-ai cunoscut? 

— L-am îngrijit, răspunse doctorul, acum câţiva ani, când 


72 


eram medic la ospiciul central. L-am avut bolnav în serviciul 
meu. 

— Bolnav? De ce? 

— O psihoză excito-maniacală, cu delir sistematizat. 
Vorbea numai de vrăji, de descântece... spunea de un 
farmec care i s-a făcut. Sărmanul a murit în nişte chinuri 
groaznice. 

...O înfiorare a aerului ne cuprinse fără veste. Se lăsa 
amurgul şi ne stăpâneau vrăjile. 

— Tot nu s-au lăsat până nu şi-au răzbunat pe unul din 
noi, spuse cu glas schimbat poetul, sculându-se de plecare. 
Şi bietul Kivu a căzut victimă în locul meu. 

— AŞ... Nu! Era o ereditate încărcată, vru să lămurească 
doctorul. 

Dar privind chipurile noastre alterate ca de o spaimă, se 
opri. 

În spatele nostru, un nor negru, cu gâtlej roşu, ca o 
scorpie, se zămislise din senin şi venea spre noi, înghițind 
cerul. 

Ne-am îmbrăcat în grabă şi am plecat. 

Nimeni n-a mai scos o vorbă în automobilul care ne purta 
pe drumurile negre ale Dobrogei spre casele unde luminile 
aprinse ne atrăgeau ca nişte vrăji. 

Departe, un far îşi zvâcnea în cele patru zări smocuri de 
raze, spre care pluteau, fermecate, corăbiile. 


1947, februarie 1-5 


73 


LACUL RĂU 


LACUL, CU APE TRAGICE, sta posomorât, adâncit în el 
însuşi, încleştat asupra prăzii pe care de trei zile o ţinea cu 
îndărătnicie la fund. In ciuda cruntei muţenii a apelor, 
malurile spuzite de lume lărmuiau de strigăte şi tânguiri. 
Oameni pe jumătate despuiaţi alergau de colo-colo prin 
rogozul până la brâu: femei rătăcite îşi frângeau mâinile şi o 
forfotă de copii se iţea necontenit, dâră de ştafete între 
satul ascuns de dâmburi şi lacul ce umplea colbul uriaş al 
văii. 

— L-a găsit? 

— Aş, nu... 

Şi frământul, dacă se mai ostoia o clipă, se pornea din 
nou, stârnit de mama înecatului, care, cutreierând soborul, 
scula, îndemna, îndatora mulţimea obosită la un nou ropot 
de jelanie, cu bocetele ei răguşite. 

— Aoleu, Gheorghieş maică, lumina zilelor mele, urla 
femeia cu gura arsă spre cer, cum s-a îndurat iezerul să te 
înghită, usca-i-ar Dumnezeu rădăcinile apelor... 

Şi sfâşiindu-şi pieptul secat cu unghiile, ridica blesteme şi 
mai cumplite asupra lacului, care, neclintit în pervazul 
dimineţii, nu se sinchisea, turnat în cositor. 

Bântuit de duhuri şi vârtejuri lăuntrice, lacul se ştia că e 
fără fund, lac rău: înhaţă - şi ce apucă nu mai dă drumul. La 
faţă se arată curat şi ademenitor. Dar numai la câteva 


74 


palme dedesubt mişună o plasă vie de brădiş lacom, 
răsfirat ca o nesfârşită caracatiţă, care te prinde şi te 
încâlceşte fără putinţă de scăpare. In câteva clipe, iezerul 
te trage într-unul din nenumăratele puțuri şi cotloane care-l 
căptuşesc, unde te închide ca într-o pungă. 

Lacul rău îşi avea tainele lui venite din vechi veleaturi, 
pravile pe care pescarii le ţineau din moşi-strămoşi cu 
smerenie. Nu era îngăduit să-i calci anume locuri, mai ales 
mijlocul, care sta ca un iezer aparte, miez negru, viu, unde 
vine de ape groase ca pe picior izbucnite din alte tărâmuri 
bulbuceau în afunzişuri, primenindu-l necontenit cu rotiri de 
unde când calde, când îngheţate. Peste alte colţuri de pe 
faţa lui întunecată stau puse legături şi oprelişti care nu se 
ridicau decât la anume zile, după datine şi rânduieli 
bătrâne. Şi numai de către oameni care cunoşteau 
cuviinţele şi se înfăţişau cu îmbunări şi descântece. 

Lacul nu suferea urâciunea sub nici un chip. Ucigaşii, 
nelegiuiţii, bolnavii care i-ar fi pângărit apele erau apucaţi 
fără veste şi înghiţiţi. Trebuia să-i ştii toanele, să-i respecţi 
năravurile, să-i pricepi gândurile ca să te lase să-l tulburi şi 
să-ţi dea slobozenie să umbli în visteriile lui cu peşte. 

Şi nimeni mai bine ca Gheorghieş nu-i cunoştea adâncul 
tainelor, toate apucăturile şi arţagurile. El se afla în slujba 
lacului de când venise pe lume. Gheorghieş era copil din 
flori. Maică-sa îl născuse într-o noapte de mai, acolo, pe 
malurile înflorite ale iezerului, ascunsă într-un cuib de 
papură, în rând cu lebedele sălbatice, fără să fi spus 
vreodată cine-i fusese ibovnic. O vreme mersese vorba că 
fata s-ar fi avut cu zmeul lacului. Dar asta se uitase. Părinţii 
o iertaseră. Şi copilul crescuse frumos şi vrednic, dar mai 
ales isteţ, fruntaş între toţi câţi se încumetau să se facă 
pescari pe lacul cu nume rău. 


75 


Pentru el apele aveau slăbiciune. | se deschideau 
totdeauna fără împotrivire şi-l primeau cu îngăduinţă. Nu-l 
apucau niciodată vijelii nebune stârnite din senin, cum se 
întâmpla multora, nici nu-i piereau mlăjile! şi cârligele 
furate de paznicii străfundurilor. Cu el pescuiai fără 
primejdie peşte mare şi frumos din avuţiile fără număr şi 
seamăn ale lacului. Căci el sta cuminte sub oblăduirile 
iezerului, supus la toate rânduielile, ca un fecior neîntinat şi 
ascultător. 

Dar de la armată flăcăul se întorsese schimbat, îngâmfat, 
năbădăios, nărăvit la băutură şi neruşinat cu femeile. Nu 
mai ţinea datinile, călca opreliştile. 

Într-o duminică, la horă, Gheorghieş făcu prinsoare să 
treacă înot lacul. Îl îndârjise la asta vinul, dar mai cu seamă 
feciorul popii, cu care se ciocnea mereu pentru fete. 

— Cum o să-l treci, mă? Ce, eşti peşte? Ori măcar vidră? 
îl aţâţa acesta. Te-ai descântat barem? 

— Îl trec, şi încă pe la mijloc, prin iezerul negru, să ştii tu. 
Eu pot să-mi învolt foalele cum îşi umflă peştii băşica 
înotului, se lăuda cu sfruntare Gheorghieş. Şi stau aşa, 
deasupra apei, şi o zi întreagă dacă vreau. Degeaba am fost 
eu la marină? 

— Pe ce te prinzi? îl întărâtau ceilalţi. 

Şi ţinură prinsoarea pe o vadră de vin, pusă la bătaie 
pentru toată roata flăcăilor dimprejur. Dar preţul care-l 
scosese din minţi pe Gheorghieş era o fată. Pentru ochii ei 
înfrunta mânia lacului şi-şi arăta lăudăroşenia. 

Au pornit la iezer, unde Gheorghieş s-a dezbrăcat într-un 
luminiş, şi-a lăsat grămadă straiele pe mal şi, fără să-şi facă 
o cruce, a sărit în apele încruntate, pe care a început să le 
taie voiniceşte cu lopeţilor braţelor. Fârtaţii îi ţineau de urât 


1 Undiţă din răchită. 
76 


de pe mal, hăindu-l necontenit. 

Dar Gheorghieş, ca un smintit, uitase că mai cu seamă 
duminica era cu asprime oprit să tulburi odihna lacului şi 
să-l înfrunţi... Şi încă încins de vin şi aprins de o muiere... Pe 
la un sfert din drumul către celălalt mal, s-a răsucit şi s-a 
pus plută, mânând lin spre mijlocul iezerului. Acolo deodată 
a scos un răcnet, s-a dus la fund, a săltat iar deasupra, 
luptând cu îndărătnicie şi cercând să strige. Celor de pe mal 
li s-a părut că vorbeşte cu cineva, că se roagă, zbătându-se 
între nişte braţe de apă ce se ridicau să-l încolăcească. ŞI li 
se năzăriră năluci şi spaime cu plete de spumă şi bărbi 
creţe de valuri. Dar repede, ca şi când cineva l-ar fi tras de 
picioare în jos, Gheorghieş s-a făcut nevăzut, înghiţit în 
adânc. Flăcăii care-l urmăreau cu ochii au încremenit la 
început, apoi s-au zbătut, neştiind ce să facă. Nici unul n-a 
îndrăznit să sară şi nici o luntre la îndemână. Spăimântaţi, 
au alergat în sat să dea de veste şi să ceară ajutor, 
părăsindu-l acolo. 

Doar straiele au rămas grămăjoară albă, să poarte grija 
înecatului şi să arate în ce parte să-l caute. 

A sosit peste câtva timp satul tot. Cârduri de femei şi fete 
au dat ocol iezerului văietându-se. Au venit numaidecât 
popa şi primarul. 

S-au  înfăţişat jandarmii cu pescari pricepuţi, care 
scoaseră lotca pitită într-un stufăriş. Şi de trei zile răvăşeau 
apele în sus şi în jos, aruncând năvoadele cu ghiulele de 
plumb, trăgeau cu plăşile, cotrobăiau cu căngile înfipte în 
prăjini de câte cinci stânjeni. Fără nici un folos. 

lezerul păstra cu îndărătnicie prada în apele întărâtate. 

In cele din urmă, jandarmii se hotărâră să arunce 
dinamită. Exploziile au să răscolească adâncurile, silindu-le 
să verse afară trupul înecatului. Lumea adunată îşi uită de 


77 


necaz, bucuroasă de rara privelişte a unui vânat de peşte 
neîngăduit oamenilor de rând. 

Pentru asta s-a împărţit mijlocul iezerului, unde se bănuia 
că e înecatul, în mai multe partaluri, în care s-au vârât cu 
socoteală, din loc în loc, cartuşele. Şi deodată zeci de 
detunături izbucnite una după alta umplură de tunete şi 
ecouri uriaşul cazan al văzduhului răsturnat deasupra văii. 
Trâmbi sălbatice de ape speriate ţâşniră din iezerul 
cutremurat din ţâţâni, amestecate cu mâl răscolit din fund. 
Şi adâncul îşi arătă o clipă chipul. Apoi bulboane 
bolborositoare fierseră multă vreme, vărsând spume 
mânioase ca dintr-un izbuc furios. Pe urmă noianul 
frământat al valurilor se potoli încet. Ici-colo, un tremur 
întârziat scutura încă pielita apelor. Şi pe liniştea şi mai 
încruntată a apelor lacului începură să se ivească pâlcuri de 
peşti cu pântecele-n sus, mai ales ştiuci argintii, crapi verzi 
şi lini negri. 

Căngile şi plăşile se zvârliră iar, dar acum nu pentru 
înecatul uitat cu desăvârşire. Oamenii de pe mal se uitau cu 
jind cum jandarmii şi pescarii culegeau în lotci grămezi de 
peşte ucis. Când sosea câte un pâlc azvârlit la mal, se 
buluceau toţi să apuce, îmbrâncindu-se. A fost o pomană de 
peşte cum nu şi-ar fi făcut Gheorghieş cu toată averea lui. 

Târziu, când s-a sfârşit cu adunarea şi împărţeala prăzii, 
şi-au adus aminte şi de înecat. Nici urmă de Gheorghieş pe 
limpezişul încă înveninat de mânie. Apele sloboziseră peşti, 
dar nu se îndurau să dezlege mortul. 

Acum se uitau unii la alţii cu braţele încrucişate, neştiind 
ce să mai facă. 

— Ei, drăcia dracului! Ce zici, domnule sergent, mai dăm 
o dată bomba? întrebă primarul. 

— Gata, nu se mai poate. Costă prea scump. Facem 


78 


raport precum că nu se găseşte şi ne vedem de treabă. 
Ajung trei zile. 

Şi jandarmii, săltându-şi armele din umăr, porniră spre 
sat. Primarul şi popa se alăturară şi ei şi părăsiră 
cercetarea. Autorităţile socoteau pe drept cuvânt, de acum 
înainte, orice încercare de prisos. 

Dar în faţa acestei părăsiri, ţipetele şi frângerile mamei, 
ostoite câtva timp de spectacolul exploziei şi de pescuitul 
miraculos, se porniră şi mai fioroase, în isonul celorlalte 
muieri. 

— Nu mi-l lăsaţi acolo... Nu-l părăsiţi, jivinelor, urla 
femeia cu gura neagră de durere, smulgându-şi părul şi 
ţinându-se după primar. Vânz boii, ţipa ea, vânz pământul 
şi plătesc tot, numai scoateţi-l să-l pot înmormânta. 

Dar starostele satului se scutură de mâinile ei 
slăbănoage şi îşi văzu de drum. Satul, însă, solidar cu 
durerea femeii, nu se urnea din loc. Şi bocete necurmate 
izbucneau din gloata milostivă, care înconjurase pe preot şi 
nu-l lăsa să plece. 

— Nu se poate să-l laşi peştilor, părinte, că e suflet de 
creştin, fecior de-al nostru şi se cade pus în pământ 
închinat. 

Şi îl întindeau toţi ca nişte câini, trăgându-l de anteriul 
ponosit. 

lată că tocmai când popa se smucea să scape, sosi la 
iezer, păşind anevoios în cârjă, o arătare, o mogâldeaţă 
abia ţinându-se pe picioare: bătrâna Savila, strămoaşa 
satului, intră în gloata zgomotoasă, aducând în gheba 
spatelui cuminţenia celor peste o sută douăzeci de ani ai 
ei... Cum o văzură, o înconjurară toţi. Popa înlemni locului... 

— Cum de te-ai încumetat să faci calea pe jos, şi încă pe 
arşiţa asta? o certau feciorii şi nepoţii. De ce n-ai stat acolo 


79 


pe prispă? 

— Da' ce, era să vie sfântul Ilie, cu carul lui, să mă 
aducă? îi repezi bătrâna. Că i-am auzit tunetele mânioase. 
Am plecat şi eu cum am putut, dacă voi nu m-aţi luat... 

— Dacă te prăbuşeai în drum? 

— Dumneata eşti de plecat singură de acasă? 

Însă lumea cealaltă o primi ca pe o nădejde nouă, şi 
femeile săriră s-o sprijine de subţiori. 

— Va să zică, nu l-aţi găsit? clăti din capul tremurat 
bătrâna. 

— Nu, maică, păcatele noastre. 

— Aţi mâniat lacul degeaba şi mai rău l-aţi înverşunat cu 
împuşcăturile voastre nelegiuite... 

— Ce era să facem, bitică? 

— Destul, lăsaţi căngile, făcu semn bătrâna. Trebuie să 
încercăm altfel, să luăm urma sufletului. Că sufletul se află 
şi răspunde mai uşor ca trupul. El ascultă de chemare şi 
rugăciuni. Şi trebuie îmbunat lacul. 

Şi bătrâna scoase dintr-un colţ al maramei o turtă de 
făină albă în chip de prescură, cu patru colţuri în cruce, dar 
mai lată şi mai subţire. 

— Părinte, se întoarse ea spre popă, mergi cu mine. Unde 
s-a întâmplat năprasna? 

O duseră acolo, la grămada de straie care stăruia să 
însemneze locul pe mal de unde pornise nenorocirea. 

— Faceţi o cruce din lobdii de anin, porunci ea oamenilor 
punând prescura jos. Nu s-au împlinit încă trei zile, nu-i aşa, 
de când s-a înecat Gheorghieş? întrebă ea. 

— Nu... mai avem un conac. La chindii abia se fac trei zile 
pline, o încredinţă unul din flăcăii ce însoţiseră pe înecat. 

— Este vreme destulă, mormăi bătrâna uitându-se la 
soare. Grăbiţi crucea. Părinte, să stai aici, că ai să citeşti. 


80 


— Da' cum, păcatele, că n-am cartea cu mine, se apără 
popa. 

— Nu-i nimic. Zici aşa pe deasupra o blagoslovenie din ce 
ţii minte. Că trebuie sfinţite crucea şi prescura dată pomană 
apelor de sufletul mortului. Să fie şi iezerul mulţumit cu 
ceva şi să se îndure. 

Repede, crucea strunjită din topor fu înfiptă pe mal în 
faţa pâlcului de haine ale mortului... La picioarele ei fu 
rânduită azima. Popa, răscolit, găsi în amintire frânturi de 
molitve!, ectenii şi psalmi, împletite cu rugăciuni, cu care 
cerşi milostivire pentru sufletul înecatului, şi dezlegare din 
legături şi greşeli, cerându-l înapoi spre  îngropare 
creştinească. 

Norodul îngenuncheat pe malul lacului, îndărătnic, se 
bătu îndelung cu fruntea de pământ, închinând tarina cu 
lacrimi îmbelşugate. Apoi urmă binecuvântarea turtei în 
care ardeau înfipte cinci lumânări, patru în cruce la cele 
patru colţuri şi una ca un miez în mijloc. 

La un îndemn al bătrânei, o fată şi un flăcău luară 
prescura pe mâini, şi cu mare alai, urmaţi de preot, păşiră 
până-n iezer, unde o puseră pe faţa mohorâtă a apelor. 

Lumea privea cu răsuflarea tăiată. Popa îşi istovise 
provizia de cântări şi tăcuse cuprins de sfială, dându-se 
câţiva paşi înapoi. Mulțimea aştepta, nu ştia nici ea ce. 

Atunci bătrâna, sprijinită de femei, se aplecă asupra 
iezerului şi începu să taie apele în chip de cruce cu cârja, 
îngânând o veche vrajă, ca un bocet: împăca peştii, chema 
sufletul apelor şi-i cerea îndurare pentru cei ce au greşit şi 
l-au pângărit. lar se ridica uitându-se la cer şi iar se 
încovoia peste ape, închinându-se cu toiagul în cele patru 


1 Rugăciune rostită de preot în anumite împrejurări (la botez, la 
înmormântare etc.) 
81 


zări spre care plecau cercuri. 

Bătrâna stete multă vreme aşa, întoarsă cu spatele spre 
soare, ascuţindu-şi privirile ca pe nişte iscoade trimise 
departe, când pe cer, când pe luciul apelor. Străbătură oare 
aievea vederile ei prin obrocul vânăt al undelor? Sau ea citi 
vedenia numai în limpezimea lăuntrică a ochilor ei? lată, 
într-o copcă răzleaţă a lacului, unde nu ajunsese răscoala 
exploziilor, se iscă deodată o înfiorare, un freamăt nesimţit, 
ca o veste adusă de undele misterioase ale unui miros. Şi, 
numaidecât, o dâră argintie plecă de acolo spre azima de 
sub toiagul fără astâmpăr. Venea pe sub faţa iezerului, cu 
iuţeală, o funie vie, împletită din peştişori de toate 
neamurile, care ajunseră la azimă şi o asaltară. Dar 
numaidecât, un nou curent, o şuviţă de vibrări se alese de 
sub toiag şi porni împotrivă, din mal spre lac, alunecând 
deasupra celei dintâi, spre copca iezerului de unde izvorâse 
noianul de peştişori. 

Se înteţea astfel sub ochii bătrânei un curent de lăcomie 
între doi poli de hrană. 

Cu nesmintita ei înţelepciune pescărească, Savila citi 
tainicele rune, cu care lacul îşi scria legile lui veşnice. Dar 
pentru toată lumea cealaltă semnele rămăseseră nevăzute, 
slove ascunse între două adâncuri. Numai bătrâna înţelese 
tâlcul fâşiei curgătoare între două momeli. O momeală era 
cea pe care o întinsese ea: azima de la mal. 

Dar acolo, în copca răzleaţă, de unde pornea roiul de 
peştişori lacomi, ce putea fi? 

Bătrâna aşeză şi împinse cu cârja azima în şuviţa de apă 
însufleţită, care, pornind stârnită de mâna ei prin toiag, 
ducea vibrările-i tainice către acel anume loc din larg, care- 
şi dezvăluia o taină asemănătoare despre care şi el trimitea 
veşti până la degetele atotsimţitoare ale bătrânei. Aşijderi 


82 


căutătorilor de fântâni şi comori, cu varga magică în mâini, 
ea dibuise în ascunzişul apelor trupul pierdut al înecatului. 

Şi iată că, fără o picătură de vânt sau măcar o boare, 
prescura cu lumânările aprinse porni uşor, ca dusă de o 
suflare, să se depărteze de mal. 

Gloata fremăta, parcă ea ar fi mânat-o cu sufletul şi 
vânzolirea ei. Câteva clipe trifoiul cu patru foi al azimei 
stete în loc, neştiind încotro s-o apuce. Bătrâna bătea tot 
mai aprig în cruce apele cu toiagul. După câteva şovăiri 
turta porni din nou, ca o corăbiuţă făcută de copii, de data 
asta îndreptându-se spre copca răzleaţă către care se 
ţintise toiagul Savilei, unde se opri. Şi nu se mai clinti din 
loc. Se zărea acolo, ca o foaie de nufăr pe care licăreau 
cinci lacrămi de lumină. 

— Acolo e  Gheorghieş, arătă bătrâna, închinând 
necontenit apele cu cârja. 

Oamenii priveau nedumeriţi. Nu înțelegeau... 

— Trei zile sufletul nu se dezlipeşte de trup, lămuri ea, 
mereu îi joacă împrejur. Nu se îndură să-l părăsească. 
Sufletul lui Gheorghieş a stat adineauri aici lângă noi, 
ademenit de crucea pe care s-a odihnit. Acum şi-a luat 
prescura şi a dus-o trupului în groapa iezerului. Căutaţi 
acolo, ce mai aşteptaţi?! _ 

Pescarii săriră în lotcă şi ajunseră înfriguraţi la azimă. In 
jurul ei tăbărâră nesfârşite roiuri de peşti, atât de deşi că o 
ţineau în loc, înconjurând-o de toate părţile s-o ciugulească. 
Din când în când, umbre prădalnice de ştiuci desprinse din 
adânc zvâcneau în sus până la ea, fugărind plevuşca 
spăimântată. Dar, nemulţumite cu gustul turtei, coborau 
iar, bătăioase, spre alt ospăț mai bogat ce se ghicea în 
fund, în jurul căruia o roată de dihănii lacome se ţeseau 
într-o zvârcolire fără de răgaz. 


83 


Acolo zvârliră pescarii căngile şi râcâiră iar adâncurile. 
După o scurtă caznă, apele se îndurară şi sloboziră prada 
aninată de cârligul unei prăjini. 

Leşul a fost săltat în luntre. În locul lui a rămas zălog 
acolo, tot mai afundată, azima sufletului. 

Gheorghieş, scos la mal, zăcea verde-vânăt, năucitor de 
umflat, hâd, ciugulit de peşti, forfecat de raci, cu brădiş în 
loc de păr şi scoici în coşul pieptului. 

Maică-sa, potolită scurt din plânsete, îl privea şi nu-şi 
credea ochilor. Mulțimea amuţită se holba îngrozită la el... 

— Mai bine îl lăsau acolo... izbucni scuturată de plânsete 
o fată care-l avusese drag. 

Bătrâna urma să molcomească apele bătându-le lin în 
cruce cu cârja. 


Luni, 7 iulie 1947 


84 


ULTIMUL BEREVOI 


PLOUASE MULT CU SÂNGE şi vremile veneau roşii şi- 
nvolburate. In tulbureala prefacerilor, marii vânători, 
ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească 
fiarele până-n rărunchii munţilor, pieriseră. Moşierilor, 
îndatoraţi oarecum să-şi apere codrii şi plaiurile de jivine, li 
se stârpise până şi sămânţa. Băştinaşilor li se ridicase şi cea 
din urmă ţeava de puşcă, orice gioarsă de pistol. Şi în 
vălmăşeala începutului de leat, bestiile se înmulţiseră 
nestingherite. 

Munţii mişunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau 
stânele, urşii dau buzna peste cirezi. Treceau prin 
ciomegele boarilor, umflau juncanii şi plecau fără măcar o 
bună ziua. 

In lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici 
străvechi, meşteşuguri primitive de apărare începeau să 
scoată capul. 

Mai ales că se adăogau şi alte grozăvii. Prin ceţurile 
piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi 
călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, 
năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce 
cotropeau turmele, ameţeau ciobanii şi, urcând înapoi, luau 
cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite. 

Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor şi 
puterile oculte puse în mişcare. 


85 


Şapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, 
vânturându-şi amintirile. 

De sus, de la vărat, veneau necontenit veşti tot mai rele. 
Nu trecea o săptămână să nu se fure o junice, să nu fie 
sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs 
jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. 
Asta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea 
capcanele, se strecura nevăzut şi ţâşnea, parcă da cu bobii, 
tocmai când nimeni nu se aştepta. li brodea pe toţi ori pe 
ceaţă, ori la masă, ori la somn. El înşfăca tacticos vita şi 
pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiţi, 
urmărit cu alai de hăieli şi lătrături neputincioase. 

Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de 
la Bucureşti, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta 
goală. 

Trebuia altfel şi altceva. Ca la o mare cumpănă, se 
scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară 
bordeiele cu moşnegi, până ce într-un corn de cătun uitat s- 
a scornit un unchiaş fără ani, fără nume, în minţile căruia 
stăruiau bătrânele solomonii!. Nu mai avea de-a face 
aproape cu nimeni. Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, 
târât de doftori pe la judecăţi, ajuns de hula tineretului, ca 
să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, 
lepădându-şi numele, trăia sihăstrit, cu câteva oi, o vacă şi- 
un cârd de găini la un loc. Îşi tăinuia cu mare grijă 
meşteşugul. 

Puţinii care-l mai cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă- 
mpletită.” 

Atâta ştiau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de 
scufă ţuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap 


1 Procedeu magic, căruia i se atribuie însuşiri supranaturale; vrajă; 
farmec. 
86 


lucrat în igliţe. 

— Am moştenit-o din moşi-strămoşi, răspundea el cui îl 
poreclea Căciulă-împletită. Altădată, când m-am pomenit 
eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am 
rămas singur cu cinstea asta. 

Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără 
să ştie că la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii 
păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală 
mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, 
semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau 
cârmuitorii noroadelor de rând. 

Solia îl află trebăluind şi-l înconjură umilită. 

Bătrânul, încredinţat că s-a întors roata şi i-a venit 
vremea, a ascultat plângerile şi ieşi din  găoacea 
cuminţeniei. Vechea trufie că ştie şi poate îl umplu iar. Şi, 
fără să mai cugete cât şi cum, se făgădui pe loc să curețe 
muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie 
plină de îndatoriri. Închinarea smeritei gloate, căzută cu 
rugăciuni s-o ajute şi s-o scape, îl investea c-o autoritate de 
mult mocnită în el. 

Şi, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se 
petrecu pe neaşteptate, în văzul oamenilor, ca o 
transfigurare. Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit 
bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se 
netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe 
grumaz. Trupul gubav i se îndreptă şi un piept voinic ieşi 
înainte, ca un ceardac deasupra brâului. 

Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în 
glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpârli un stăpân tare pe 
poruncile lui, cerând supunere şi ascultare. 

În faţa lui oamenii uimiţi începură să clipească şi fără să 
vrea să-şi ferească ochii. Însufleţirea îl aprinsese într-atât, 


87 


că parcă dogorea din el ceva fierbinte. 

Înfăţişarea asta nu ţinu mult. Se potoli şi se stinse. 

Sătenii, sfioşi, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu 
le ceară sufletele. 

— Nimic, răspunse el. 

A întrebat numai câţi văcari sunt la cirezi. 

— Şapte. 

— Bine, a mormăit. 

Îi mai trebuie. Dar are să-şi aleagă el ajutoarele. 

— Muieri sunt acolo? 

— Nici una. 

— Şi asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cât o fi 
el acolo. 

Ca un stăpân a dat apoi drumul oamenilor, care îl 
părăsiră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de 
ispravă. El s-a apucat să-şi vază de treburi. A cotrobăit în 
bordei, şi-a aninat de umăr o traistă înţesată cu 
meremeturile lui, şi-a înfipt la brâu fluierul, a trecut la spate 
ca o dăsagă cimpoiul cu două ţevi. Şi a pornit. 

S-a abătut doar la nişte case răzlețe, a strigat, a vorbit cu 
câte cineva prin gard. Apoi şi-a văzut de drum. 

La un ceas în urma lui, o făptură înfofolită să n-o 
cunoască nimeni a ieşit tiptil şi, ferită, a apucat calea 
muntelui. La alt ceas, s-a furişat o alta, luând alte cărări. 
Cum le orânduise unchiaşul, ca să nu ştie una de alta şi să 
nu se întâlnească. Fiecare primise osebite porunci pentru 
locurile de aşteptare, unde să se găsească când i-o căuta. 

Sosirea vraciului a scos tamazlâcul din amorţeală. 

Întâia treabă a fost să stingă focul târlei, foc nou, aprins 
cu amnar ori chibrit. 

A aţâţat vechiul foc, focul viu, singurul care are trecere la 
duhuri. Scânteia, care-l zămisleşte ca pe un copil, trebuie să 


88 


ţâşnească, sămânță vie, dintr-o sfârlează de lemn tare, 
frecată într-o găurică scobită în alt lemn mai slab. 

După asta s-a îngrijit să adune toate lucrurile şi uneltele 
de fier sau orice soi de metal din gospodăria târlei, topoare, 
cuțite, căldări. Până şi pirostriile le-a ridicat. Laptele se 
înfierbânta acum pe vetre cu cotloane de piatră şi numai în 
ciubăre de lemn. A scos tălăncile de la gâtul vitelor. Le-a 
lăsat acioaiele: în plămada lor intră argintul îndeletnic 
vrăjilor. A despoiat oamenii de bricege şi amnare, le-a scos 
chimirele cu capse de alamă; inelele din degete. Unuia 
aproape i-a sfâşiat sfârcul urechii ca să-i tragă cercelul 
înţepenit acolo de maică-sa când îl născuse, ca să-i 
trăiască. Pe toate le-a dosit departe, într-o văgăună, sub un 
morman de bolovani năruiţi. 

Lumea muntelui se-ntorcea înapoi la era lemnului şi la 
vârsta pietrei. 

Pe urmă s-a luat de păstori. Nişte măgăadăi, răi şi leneşi, 
ca mai toată lumea de acum. 

Ziua întreagă ar fi mâncat şi ar fi dormit, cu gândurile 
numai la muierile din sat, pentru care uneori îşi părăseau 
slujba. Neruşinaţi şi nesupuşi, învrăjbiţi între ei, cu mare 
caznă unchiaşul i-a putut aduce la ascultare ca să-şi 
înjghebeze vrăjile cu ei. 

La început au primit în glumă să intre în planurile 
moşului, ca un prilej de petrecere şi joc, fără să crează şi 
fără să se pătrunză de însemnătatea lucrului. 

Până la urmă, puterile vrăjitorului i-a înfrânt şi i-a înmuiat 
cât să alcătuiască un singur trup şi un singur suflet, supuşi 
ca un stog de oaste la poruncile lui. După ce i-a lăiat, i-a 
ghilit şi le-a dat primeneli, a început un soi de iniţiere cu 
fiecare ins în parte. Omul a fost dăscălit în taină ce să facă, 
cum să se poarte. Trebuia să se păstreze curat, să nu 


89 


ocărască, să nu pomenească pe diavol, să nu se atingă de 
rachiu şi de tutun, să nu se pângărească cumva cu vreo 
vită. Şi, mai presus de toate, să rămâie mut. Orice s-ar 
întâmpla, să nu scoată o vorbă tot timpul cât intră în 
trâmba vrăjilor. 

In răstimpuri culegea buruieni şi rădăcini de pe coclauri, 
iarbă cu smei, brâncă de urs?, turta lupului. Din ele plămădi 
băutura vrăjită care dă virtute şi chezăşuieşte biruinţa. Şi-o 
strânse într-o cadă pitită după uşa slonului. 

Când a fost gata, i-a întrulocat pe toţi şi a făcut câteva 
probe, închipuind cum avea să se desfăşoare rânduiala 
solomoniei. 

Dar parcă era un făcut: niciodată ursul nu pricinuise 
atâtea stricăciuni ca în vremea cât moşul s-a îndeletnicit cu 
punerile lui la cale. S-ar fi crezut că fiara ştia ce o aşteaptă 
şi îşi lua rămas bun de la cirezi. 

Intr-o noapte fără lună, prielnică ursului, unchiaşul a dat 
drumul tainelor. A intrat pe întuneric în slonul de vălătuci, 
unde nimeni nu avusese îngăduinţă să mai calce. Ciobanii 
mâncau şi dormeau pe-afară. Acolo a aţâţat focul mocnit pe 
vatră în stânga. Lipită pe peretele din fund al odăii, 
alcătuise pe ascuns o iesle acoperită cu o piele de vită albă 
sub care mişca ceva. Bătrânul se abătu de ticlui mai bine 
pielea peste lada ieslei şi o potrivi cu coarnele în afară. 

Apoi ieşi să aducă pe rând, câte unul-unul, pe cei şapte 
boari, care i se supuneau tăcuţi. Ei se rânduiră muţi, trei de 
o parte şi trei de alta a uşii, ca două aripi în laţurile celui de 
al şaptelea, vătaful, rămas în mijlocul lor. 

La un semn, flăcăii se răsuciră pe călcâie şi îşi înfipseră 
ciomegele drepte de-a lungul pereţilor. Apoi se-ntoarseră la 
loc şi se culcară, fiecare în dreptul bâtei din spatele lui. 


1 crucea-pământului. 
90 


Lungiţi la pământ, făceau acum o jumătate de cerc, cu 
deschiderea spre ieslea din fund, strejuiţi ca de nişte sulițe 
de cele şapte ciomege. 

Din ţarc pătrundeau sforăituri de vite neliniştite. Un 
clopot de la grumazul unei vaci dete ca o alarmă. Fiorul 
sunetului căzut în umbra albă a cirezilor le cutreieră în 
cercuri de clinchete tot mai largi. Şi toate acioaiele 
scuturate răsunară afară în noapte. 

înăuntru focul aţipise. Ciobanii se prefăceau că dorm 
greu, cu gemete şi sforăieli. Solomonarul cu căciula 
împletită în cap descânta în picioare. Pe uşa deschisă spre 
stelele ce clipoceau în gura ei se strecură în patru labe, cu 
răgazuri şi luări aminte, o matahală neagră. Călca parcă pe 
tălpi nesimţite de pâslă. Ocoli spre dreapta, se prelinse tiptil 
pe lângă arcul de oameni culcaţi şi se furişă spre iesle. 
Acolo, sculată, întinse labele şi se aruncă hrăpăreaţă. 
Deodată, de sub pielea zvârcolită ieşiră  mugete 
spăimântate. Văcarii, treziţi, se ridicară întâi în şezut şi se 
frecară buimaci la ochi. Focul se înteţi. Vraciul turnă peste 
el o amestecătură care-l făcu să sară în vâlvătăi sperioase. 
Odată cu el săriră şi păstorii în picioare. Dihania, 
descoperită, cercă să se tragă înapoi. Se cunoştea că e un 
om îmbrăcat într-o blană de urs, ca într-o manta trasă pe 
mâneci. Căpăţâna fiarei i se sprijinea cu colții rânjiţi în 
creştet. Obrazul, în jos, îi era acoperit de o mască neagră. 

Unchiaşul trase fluierul din brâu şi începu un cântec. 
Boarii se strânseră horă în jurul jivinei. Lăsaseră ciomegele 
neatinse. Ţineau în mâini numai câte o trestie. Şi porniră 
într-un joc săltat. Învârtiţi toţi în jurul ursului, lărgeau ori 
strâmtau roata după ritmul fluierului. Inaintau îndrăzneţi 
spre fiară şi  numaidecât se dau speriaţi înapoi. 
Sălbătăciunea, la mijloc, se repezea pe rând la fiecare. 


91 


Păstorul atacat o lovea cu trestia, care se rupea. Jocul 
magic era ca ursul să nu fie încă biruit de om. ŞI fiara 
aprigă nu numai că se apăra, dar trecea prin băţul fraged, 
se da la ciobani şi izbutea chiar să apuce pe câte unul cu 
ghearele labelor în care-şi vârâse mâinile. Ursul avea voie 
să sfâşie cu adevărat, ceea ce şi făcea. Pe când păstorii 
trebuiau doar să se ferească. Trestiile lor neputincioase 
închipuiau bâtele încă nedescântate. Din pulpa unuia 
începu să curgă sânge. In braţul altuia musti o zgârietură 
adâncă. Din pricina asta, omul ascuns în blana ursului 
trebuia să rămâie necunoscut. Altfel, l-ar fi urmărit 
răzbunările jos în sat. 

Sângele fu semnul pentru sfârşitul jocului. Capul cu 
căciulă împletită se ridică de pe fluier. Hora se sparse. 
Boarii, traşi spre uşă, o luară la fugă, lăsând ciomegele la 
locul lor. Lupta cu oamenii nedescântaţi se isprăvise. Ursul 
biruitor privi trufaş în toate părţile, mugi fioros, mirosi 
urmele fugarilor şi ieşi afară după ei. 

Vraciul aruncă pe foc o altă plămadă, de unt cu 
mirodenii, grămădind pe jar, maldăre, coji uscate de 
mesteacăn şi cetină, care pârâiră luminoase şi zbucniră că 
focurile de artificii în vâlvătăi. 

Împresurat de scântei, unchiaşul chemă în ajutor duhul 
marelui taur al muntelui, bătrânul arhitaur, străbunul celor 
de azi, care să dea tăria lui urmaşilor. 

În acest timp matahala neagră intră din nou în odaie. 
Ridică trufaşă capul, se scutură, porni de-a buşilea, se 
apropie cu îndrăzneală de iesle şi puse gheara. De sub 
pielea tainică zbucniră iar mugetele spăimântate. La auzul 
lor, năvăliră de-afară şapte dihănii încornorate, înfăşurate în 
uriaşe piei de vită. 

Şase purtau smocuri de iarbă la cingători şi copitele le 


92 


bălăngăneau pe laturi. La orice mişcare, cozile băteau 
văzduhul. Celui de al şaptelea, cel mai voinic, îi atârna sub 
pântece mădularul de taur, un drug de lemn vopsit roşu. 
Două gheme negre jucau aninate de el. 

La intrare se adăpară ca nişte vite, sorbind pe rând din 
găleata cu fiertura magică, trei de-o parte, trei de alta, cu 
buhaiul în fruntea lor gata de luptă. 

Moşul zvârlise în flăcări smocuri de păr de urs şi lup, care 
vindecă spaimele şi dă inimă bărbată. Sfârşi descântecul, 
duse la gură gâtlejurile cimpoiului, şi o gâlgâitură sălbatică 
ţâşni ca la îndemnul unui alt Orfeu. Fiarele, încremenite 
până atunci, se mişcară, şi dansul magic se desfăcu. Taurul 
înainta scurmând şi boncăluind. Celelalte dihănii se ţineau 
pe laturile lui. Ursul, ca şi întâia dată, vru să se tragă spre 
uşă. Dar cioporul vitelor magice îl atacară vârtos. Ciurda 
furioasă îl încolţi ritmic, din toate părţile, şi îl vâri în mijlocul 
ei. Roata, când lărgită, când sugrumată, îl hărţuia cu 
mugete sincopate, după cum o cârmuia unchiaşul din guşile 
cimpoiului umflat şi dezumflat pe rând. 

Ursul răcnea, împuns de coarne, lovit de copite, azvârlit 
în toate colţurile, hăituit de cercul monstruos sculat asupra 
lui. 

Când cimpoiul tăcu, taurul înfipse coarnele în şalele fiarei 
şi ursul se trânti la pământ. De sub blană, omul măscuit ieşi 
pe brânci, şi într-o clipă se mistui pe uşă. Rămase în mijloc 
pielea uriaşă, inertă, cu labele răscăcărate, baltă neagră în 
lumina schimbătoare a flăcărilor neadormite. 

Împrejurul trofeului se încinse acum alt joc, sărbătoresc. 
Vitele închipuite călcau în pas de dans hoitul jivinei, se- 
ntorceau îndărăt peste ea, defilau în faţa ei, schimbau 
locurile şi o împungeau ritmic, plecând capul, ca într-o 
adâncă metanie, cu coarnele până-n pământ... Se deşirară 


93 


apoi să alerge zăpăind în jurul odăii, ca iar să se-ntoarcă şi 
să se strângă pe fiară, s-o piseze cu tălpile, în mugete şi 
orăcăieli biruitoare. 

În cele din urmă, taurul ridică în coarne blana şi o zvârii 
la picioarele vrăjitorului. 

Oamenii gâfâiau, ameţiţi de învâărtituri, de salturi şi de 
băutura vrăjită. 

Moşul îi opri. Supuşi, ei se rânduiră din nou. Cei şase, în 
cerc, dar de data asta întorşi cu spatele spre iesle. Al 
şaptelea, taurul care dusese lupta şi răpusese ursul, 
rămase între ei, cu faţa către ieslea misterioasă. 

Moşul le dete un scurt răgaz, în care culese măciucele de 
pe lângă pereţi, le făcu mănunchi şi le rezemă de uşă. Apoi 
începu alt cântec, o chemare duioasă. 

Taurul se desprinse dintre soţii nemişcaţi, adulmecă 
văzduhul şi mugi lung. Din iesle îi răspunseră alte mugete 
lâncede. Fânul se zvârcoli, şi din el ţâşni o închipuire de 
junică albă, o femeie învăluită în vâlnice şi marame, cu 
chipul ascuns de un horbot de mireasă. În spate îi fâlfâia 
pielea de vită sub care aşteptase nevăzută. Două corniţe ca 
luna nouă îi luceau pe cap. 

În odaie se lăsase un fum ameţitor, cu miros greu de păr 
ars, amestecat cu iz sălbatec de piei crude, de sânge şi de 
sexualitate, cum se strânge în internate, în cazărmi sau în 
chiliile unor călugări. 

Vrăjitorul schimbă repede doina într-un cântec de nuntă, 
şi cimpoiul ţurlui bucuros. Taurul şi junicea înaintară, se 
opriră unul în faţa celuilalt, întinseră grumazele, se 
alăturară. El o alintă, o linse pe gât cu dezmierdare. 

Focul se stinse brusc. Junicea, sperioasă, ieşi în goană 
prin ştirbitura lăsată în cerc de taurul care se luă mugind 
după ea şi pieriră în noaptea de afară. In fugă, el culese în 


94 


braţe mănunchiul de bâte sprijinite de uşă şi le luă cu el. 

Rânduiala era ca taurul biruitor să se împreune cu 
juncana mântuită, undeva pe coclauri, unde unchiaşul le 
pregătise patul. Împerecherea se făcea tot muteşte şi 
tainic. După care se despărţeau îndată şi pentru totdeauna. 
Nu era îngăduit nici unuia dintre ei să-şi lepede pielea de 
vită, nici masca sub care se ascunsese. Femeia rămânea 
necunoscută, ca şi bărbatul care fusese urs. Moartea 
aştepta pe cel ce-ar fi căutat să le descopere taina. 

În culcuşul de nuntă, taurul aşeză cele şapte bâte ale 
păstorilor, ele să se învârtoşeze ca mădularul taurului 
gonitor. Pruncul zămislit avea să fie mare ucigător de fiare, 
ursit să nu-l atingă colţ şi gheară. 

Cei şase, istoviţi, îşi deshămară pieile, desfăcură capetele 
din chingile coarnelor şi aţipiră, neştiutori de pricina pentru 
care-i părăsise vătaful şi de rolul ce împlineşte mai departe 
taurul. Fiecare nu cunoştea decât ceea ce-l privea şi cât îi 
învățase moşul, care pierise de lângă ei odată cu perechea 
şi-i încuiase în slon. 

Când murgul zorilor bătea la uşă şi în ţarc vacile mugeau 
chemând mulsoarea, vraciul se ivi însoţit de vătaful 
ciobanilor cu braţul încărcat de măciucile descântate. 

În strigătele lor, cei şase se deşteptară cu greu. 

— Hai sus, grăi unchiaşul, dându-le dezlegare să 
vorbească; numai diavolii şi boierii se scoală târziu. 
Oamenii buni se scoală, ca îngerii, de dimineaţă, să 
pornească la treburi. 

Cel din urmă act al ceremonialului se săvârşi apoi afară, 
la lumina zilei, în chiote de bucurie. 

Văcarii îşi primiră din mâna vraciului bâtele descântate 
frecate cu unsoare magică. Fiecare şi-o înălța pe rând în 
pâlpâlirile dimineţii, care se răsfrângeau în lemnul lucios ca- 


95 


ntr-o făclie. Apoi o zbuciuma în braţul întins spre cele patru 
zări, închina cu ea muntele, ameninţa negurile şi tăbăra să 
o pocnească în blana ursului, întinsă pe pământ. 

Rămânea acum ca duhul şi tăria taurului să fie trecute 
aievea într-un buhai adevărat. Văcarii intrară între vite. Unii 
ridicau bârnele ţarcului, alţii le mânară cu strigăte. Ele se 
alegeau singure. Puhoiul boilor şi sterpelor se răspândi în 
păşune. Mulgătoarele se rânduiră în altă parte. 

După arătările unchiaşului, taurul cel mai voinic fu scos 
cu mare anevoie din cireadă şi răznit de lături împreună cu 
o ciurdă de şase vaci albe, despărțite de viței şi cu ugerele 
nemulse, doldora de lapte. Cârdul, alungat cu hăieli şi 
ciomege, fu abătut spre o vale gâtuită şi împins în albia ce 
urca drept în munte, unde se înfunda într-un circ larg 
împrejmuit cu perete de stânci. Acolo - nici apă, nici iarbă. 
Numai bolovani rostogoliţi într-o matcă seacă repezită spre 
cer. 

Cele şapte vite, nedumerite, hăituite din toate părţile, 
intrară furioase în capcană şi se înfundară. intoarse cu 
capetele spre oamenii care le prigoneau, ele mugiră spre 
grosul turmei din care se răşluiseră. 

Indată, la sugrumătura de jos a văii, unde albia măsura 
abia câţiva paşi lărgime, mogşul înfipse la iuţeală un par, pe 
care înfăşurase mai dinainte blana de urs, cu coiful 
căpăţânei în vârful ţepei şi labele lăbărţate pe două crăcane 
întinse ameninţător spre pâlcul vitelor încremenite. 

Ca să treacă jos, la adăpat, la mâncare, ele trebuiau să 
înfrunte ursul care le zăgăzuia drumul spre târlă. Boarii 
urcați pe stânci le priveau de pe laturile crestelor. 

Vitele surghiunite se domoliră. Stătură multă vreme în 
picioare, nemişcate. 

Apoi vacile se culcară, cu ugerele înfierbântate pe 


96 


pietrele umede răcorite de rouă. De departe, păreau nişte 
stane albe care ar rumega singurătăţile. Şedeau tihnite ca- 
ntr-un alt ţarc şi aşteptau să fie scoase după rânduiala de 
toate zilele la mulsoare. 

Numai buhaiul rămăsese drept şi căuta neliniştit în josul 
văii, pândind primejdia. Nu se mai vedeau oamenii. 
Rămăsese momâia singură. Se-ntoarse năbădăios şi răcni 
de câteva ori spre fundul cu ziduri de seninări ca sticla. 
Ecouri întărâtate îi răspunseră. Ocoli domol aria temniţei, 
mirosi pufnind steiurile lunecoase, trase pe nări văzduhul 
înălţimii, flutură spre azur ca spre un duşman coarnele. 
Apoi bolovăni ochii cu rămurele sângeroase în albuş la un 
vultur ce se roti îndelung deasupra, în cercuri din ce în ce 
mai coborâte, să se încredinţeze dacă nu sunt stârvuri. 

Vremea trecea. 

Sau vântul nu sufla să ducă iz de urs sub nasul buhaiului, 
ori blana prea veche îşi istovise miroasele. 

Un boar merse pe creastă până în spatele văii şi dete 
vânt unor bolovani, care se rostogoliră detunând pe pereţi 
şi săltară până-n spinarea dobitoacelor, doar le-or urni. 

Aromite, ele nu se mişcară. Nu pricepeau ce se-ntâmplă. 
Ciobanul conteni. Dacă ar fi urmat înainte, pietrele ce 
răbufneau sărind departe puteau să le strivească. 

Unchiaşul alergă la alte şiretlicuri: jos, în gura văii, 
începură să răsune mugete provocatoare. Vraciul ţinea 
între genunchi o putinică astupată cu o piele întinsă peste 
gură, în care sta înfipt un moţ de coadă de cal. Când omul 
trecea degetele unse peste smocul lunecos, putinica scotea 
muget tânguios de vițel flămând sau răget bătăios de 
buhai, după cum o mânuia mâna meşteră. 

Vacile, ciulite, se sculară. Taurul înaintă puţin, întinse 
grumazul, ascultă cu ochii la momâia necilintită şi se 


97 


întoarse la loc. Pricepuse amăgeala. Nu se prindea de el 
gluma. 

După prânz, ciobanii, adunaţi la gura văii, cu toate 
cirezile întrulocate, se porniră pe hăieli, cu chiote, chemări, 
pocnete de bice, aşa cum fac când strâng ciurdele de pe 
coclauri. Huietele se ciocneau şi se încrucişau de pereţii 
tuturor văilor, care clocoteau înnebunite ca la o mare 
bătălie. 

Asta făcu doar ca pâlcul încăpățânat să se tragă şi mai în 
fund. 

Dar bătrânul avea răbdare. Ştia că foamea şi setea biruie 
orice. La amiază, ciurda întemniţată se mişcă de la sine. Al 
doilea soroc al mulsorii venea să amintească vacilor mâna 
mângâioasă a cirezarilor care le uşura ugerele dureroase. 
Jos se auzeau clopotele cirezilor şi mugete line de viței 
chemându-şi mamele. Taurii slobozi răgeau spre tovarăşul 
lipsă. Cioporul se urni încet, în cumpăt, spre strunga unde 
dihania le zăvora ieşirea. Coborâşul îl începură întâi vacile, 
înteţite de foame. Taurul rămas înapoi răgea năbădăios, cu 
văpăi în ochi, spre boarul rămas de caraulă pe creastă. 

Vacile ajunseră până-n mijlocul albiei, se opriră o clipă, 
ţintiră matahala, apoi, fără şovăire, se năpustiră îndărăt, 
înconjurară buhaiul ocrotitor, arătând parcă, întoarse, cu 
ochii holbaţi, încotro este primejdia. Indemnat de spaima 
soaţelor, el porni falnic, cobori un petec spre ursul 
nemişcat, scoase un răcnet din fundul bojogilor, trase 
sforăitor pe nări, scurmă cu copita, boncălui provocator, 
fluturându-şi guşa atârnată sub bărbie ca un drapel, înălţă 
grumazul şi privi la vrăjmaş. Acesta nu primea provocarea. 
Sta ca un trunchi mort. Buhaiul scoase iar răcnetul de luptă, 
îşi spori furiile râcâind pietre, îşi zburli coama, clătină 
coarnele, îşi zvârli pe spinare coada mânioasă. Momâia 


98 


rămânea, înainte, ţeapănă. 

Aşa de câteva ori. 

Taurul, nedumerit, se întoarse la vacile lui şi se puse de-a 
curmezişul lor, la veghe. Nimic nu-l mai clinti. Sta numai 
gata să apere soaţele de sub paza lui. Să vie vrăjmaşul la 
el. 

Trebuiau încercate alte mijloace. 

O vacă gonitoare, în călduri, mânată până în spatele 
ursului, mugi dornică de buhai. Miresmele ei gâdilară nările 
taurilor din cirezi, care-i răspunseră. 

Cel de sus rămase nepăsător la momeli. Zbârcea doar 
pielea umedă a botului cu nări umflate şi refeca buza de 
sus, scoțând afară dinţii laţi într-un rânjet sinistru. 

Vrednicia lui se cerea de-acum stârnită de băutura 
descântată din care se adăpaseră noaptea taurul războinic 
cu luptătorii lui. 

Unchiaşul, îndrăzneţ, îşi îndesă căciula-mpletită, se 
strecură printre stânci, urcă mai sus de urs cu găleata plină 
şi o lăsă pe neaşteptate în văzul taurului. Până ce acesta, 
încremenit de furie, să-şi vie în fire, din două salturi moşul 
pierise. 

Buhaiul însetat şi răguşit de-atâta zbieret trebuia, după 
socoteala vrăjitorului, să bea apa vrăjită, care să-i deştepte 
vitejia, să-i spulbere prudenţa şi să-l hotărască la atac. 

Dacă se năpustea peste momâie şi o dărâma călcând-o în 
picioare, taurul nu avea să mai dea niciodată îndărăt, ori de 
câte ori ursul adevărat îi va ieşi în cale. Se va năpusti în el 
fără teamă. E legea neclintită a vrăjii. 

Şi  unchiaşul cu paznicii aşteptau de la băutura 
descântată ceea ce nu izbutiseră cu nici una din celelalte 
încercări. 

Taurul înaintă cu paşi cumpătaţi până lângă vas. ÎI 


99 


cercetă bănuitor, îl pufui zgomotos, apoi povârni gâtul 
vânjos, ca şi cum ar bea, şi cu colţul unui corn îl azvârli, 
dintr-o smucitură, de stânci. Doagele, puzderii, zburară ca 
nişte fulgi în toate părţile, şi zeama plouă din văzduh în 
picături mari peste pietrele arse, unde se zvântă într-o 
clipă. Rămase numai mirosul greu, aţâţător. 

Şi taurul îndărătnic se întoarse şi mai încruntat la vaci. 

Se apropia seara. Toate tertipurile fuseseră sleite. Nu mai 
era nimic de făcut. Ciobanii priveau descumpăniţi pe 
vrăjitor şi aşteptau îngrijoraţi. 

El se posomorâse. inu câtăva vreme ochii în pământ. 
Apoi, cătând sprijin, îi ridică spre piscuri. 

Aspru, muntele îl privea cu neîndurare din toate tăişurile 
lui sângerate de luminile apusului. În limpezimea-i fioroasă 
vrăjitorul desluşi o poruncă, parcă o mustrare. 

Greşise ceva? Porni să se cerceteze. Subţiindu-se ca o 
luminiţă pe găurica unei chei, pătrunse până în cele mai 
ascunse ale lui. Meşteşugul îl moştenise din neam în neam, 
odată cu pizma şi ura lumii, ursite tuturor câţi ridică măcar 
un creştet deasupra ei. 

- Uitase ceva? Cobori la taică-su, Berevoi cel tânăr, vestit 
vraci şi descântător, care pentru multele-i pâre grămădite 
asupră-i, că leagă ploile, ia mana vitelor şi pune cuţit 
duşmanilor, fusese nevoit să pribegească în Ardeal, unde se 
şi prăpădise. 

- Sărise o datină? Ajunse la bunică-su, Berevoi cel Mare, 
meşter zodier şi cetitor în stele, căruia îi slujeau spiriduşi 
închişi în sticlă, ucis de vodă fiindcă prorocise domnia unui 
boier, ceea ce mai târziu s-a şi izbândit. 

- Călcase vreo rânduială? Alunecă mai departe. Pe dâra 
lăsată de arderile vechiului duh se afundă în adâncul 
pomenirilor şi sosi pe funia neamului la moşi-strămoşi. 


100 


- Se abătuse de la vreo îndatorire? Şi în apriga-i pornire, 
clătină din somn străbunii cu căciuli aşijderi împletite, din 
care odinioară cei mai viteji se aruncau singuri, cu 
piepturile goale, în sulițe, să ducă de vii veste la zei despre 
năpastele căzute asupra neamului. 

Ce uitase? Ce nu împlinise? 

Dar Berevoii din veac, toţi mucenici ai vrăjitoriei, trecură 
trişti, fără să-i răspunză. Şi durerea lor îi spintecă sufletul. 

Atunci, ca nişte porţi, negurile lăuntrice se dădură într-o 
parte. Şi deodată se arătă marele taur de odinioară: Nu 
amăgit de o momăie, ci cu coarnele roşite de sânge. Apoi i 
se înfăţişă ursul tragic de odinioară, care murea împuns, 
lăsându-i taina: magia se istovise în om. Puterile ei se 
strămutaseră în fier şi în oţel. Muntele aştepta vânători cu 
arme înfricoşate, nu un unchiaş întârziat în coada veacului. 
Şi toţi îl chemau acolo, la ei. 

Negurile lăuntrice se alcătuiră la loc. 

Se trezi. Acuma ştia. Taurul magic vrea bărbăţie 
adevărată, potrivnic viu, nu o sperietoare. Se uită împrejur. 
Ciurdarii îl părăseau. Ciracului care întrupase pe urs îi 
dăduse drumul. Rămânea el. 

Pravila vrăjitoriei îl oprea să se amestece între fiare. El 
trebuia numai ca un stăpân, de sus, să le cârmuiască 
soarta. Dar acum nu-l mai putea nimic împiedica. Se simţea 
liber ca şi cum i-ar fi căzut zeci de lanţuri de la mâini şi 
picioare, pe care le târâse până atunci. 

Înseninat, ieşi din nou de după stânci. Se măsură cu 
muntele şi păşi hotărât, dea dreptul la simulacru. Scoase 
repede blana ursului din par, o îmbrăcă pe mâneci şi cu 
mare îndrăzneală se ivi deasupra strâmtorii, în văzul văii, 
unde se opri. Taurul îl zărise. Se-ntoarse numai în loc, se 
arcui pe toate încheieturile, îndoi uşor genunchii de 


101 


dinainte, îşi cocoşă spinarea, încovoie grumazul şi, 
nemişcat, puse ochii lui răi, de diavol, ţintă în dihanie. 

Se scurseră aşa câteva minute. Unchiaşul urma să stea 
neclintit. Taurul scutură capul, ca şi cum ar fi alungat o 
părere, şi iar îşi înmuie mâniile sinistre în priviri. Doar coada 
îi bătea ca un şarpe coapsele până la şolduri. Şi arcurile 
genunchilor stau mereu încordate. 

Moşul, nemulţumit, înaintă încă un pas în patru labe. 
Apoi, îndârjit de moliciunea vitei, se săltă de câteva ori 
întreg, răcni ca ursul, fâlfâi labele întinse. Taurul, 
fremătător, se ghemui şi mai mult în el însuşi, gata să 
zbucnească. Vraciul cobori de-a-ndărătele cei câţiva paşi, 
ajunse la par şi se rezemă cu spatele de el: urs liniştit, 
sculat să privească fagurul uriaş al muntelui din care se 
prelingea lumina ca o miere de piatră. 

Şi aşteptă. 

Dar taurul nu se clinti. Rămase lipit de turma lui. 

Omul se frământă puţin în blana grea, îşi întrebă duhul 
adâncurilor şi se hotărî. Muntele de data asta îi zâmbea cu 
îndemn şi încuviinţare. Potolit, începu să dezbrace pielea 
fără să părăsească din ochi taurul, o lepădă la picioare şi 
rămase aşa, cu mâinile în lături, răstignit de spetezele 
lemnului. 

Ciobanii din dosul steiurilor încremeniseră. Numai ochii le 
jucau de la om la taur şi îndărăt. Groaza le îngheţase 
strigătele în gâtlejuri. Ce aşteaptă? Ce vrea moşul? Vraciul 
visa cu gândurile sus. Şi zăbovea. Era oare adevărat că 
magia murise? Şi în om, şi în fiare? Poate. Dar cu orice chip 
vraja de acum, cea din urmă, se cerea împlinită. Taurul 
trebuia să biruie cu orice preţ. Apoi va pieri şi el, vraci de 
prisos, cu magia odată. 

Îşi încordă puterile, îşi aţinti vrerea şi porni alt descântec. 


102 


Nu cu fum, nici cu glas... Ci cu mintea, înfiptă de-a dreptul 
între coarnele buhaiului, fără mijlocitor între ei. 

Şi iar se aprinse în el ceva, care dogori în afară. Aproape 
lucea. Taurul gemu uşor. Vraciul se stinse. Şi unchiaşul din 
el porni din nou să se depene. Era vina lui că nu izbutea? 

lată, stă gata să dea seama şi să plătească ceea ce i se 
cere. Va duce însă, de viu, acolo unde trebuie, solie despre 
toate câte nu se mai ajung, câte lipsesc, câte sau pierdut, 
jălbar al celor părăsiţi aci, jos pe lume. 

Şi, luând blana, o făcu mototol şi o zvârli cu putere în 
taur, ale cărui coarne îl ispiteau ca două vârfuri de lănci. 

Fiara nu mai răbadă. 

Scăpără ca un fulger peste cei câţiva stânjeni, spulberă 
blana în picioare, ajunse omul, îl prinse şi, orăcăind 
îngrozitor, îl ridică în suliţele coarnelor şi începu să se 
coboare cu el vijelios. 

Ciurda furioasă şi-a dezlănţuit puhoiul după el. 

Într-o clipă, alaiul a ieşit buluc din matca văii, duduind 
nebuneşte pe padină. Acolo unchiaşul s-a desprins din 
înaltul coarnelor şi a căzut în păşune. Peste el a trecut cu 
tropote zăporul cirezilor stârnite la omor, alergând după 
fruntaş. 

Talazurile vălmăşagului s-au oprit din iureş departe, abia 
la marginile prăpastiei. 

Acolo taurul a fâlfâit într-un corn căciula împletită smulsă 
din capul vrăjitorului, arătând-o cu fală muntelui, ca să se 
ştie că de acum înainte nimeni nu-i mai poate sta 
împotrivă. 

Şi, măreț, buciuma din beregata-i de oţel în tuspatru zări, 
că el, taurul Sturului, a răpus fiara cea mai grozavă, pe 
omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul 
Berevoi. 


103 


1949 octombrie 27, Bucureşti 


104 


ÎN MIJLOCUL LUPILOR 


SE VORBEA DESPRE VÂNATUL MARE şi vânătorile majore 
din ce în ce mai părăsite la noi, deşi munţii sunt încă plini 
de urşi uriaşi, cerbi falnici, misterioşi ţapi negri şi mistreți 
primejdioşi, dacă nu de lincşi şi jderi. 

— Doar bourul lipseşte din vechea faună cinegetică a 
ţării. Şi e păcat, adause gazda, că nu l-am prăsit din nou, 
aşa cum au făcut alte state. 

— Eu o spun de mult, îl întări altul. Suntem încă un colţ al 
lumii unde pătimaşii ar putea găsi mult mai uşor emoţiile 
tari şi peripeţiile vânătorilor grele, fără să mai fie nevoie să 
alerge până-n Africa şi India. 

Şi conversaţia se învălmăşea în jurul decadenţei acestei 
activităţi vitale şi primordiale, vânătoarea, cu care omul 
vine din fundul mileniilor de piatră, când a fost silit să dea 
singur lupta inegală cu ursul cavernelor şi leul băştinaş. Dar 
mai ales cu elanul, cerbul impetuos al erelor primitive, mai 
primejdios decât toate fiarele la un loc. 

Cineva întrebă despre elan... Gazda aduse numaidecât 
albume cu reproduceri după desenele găsite în peşteri, 
înfăţişând minunate scene de vânătoare primitivă şi cărţi 
despre rolul şi însemnătatea vânătoarei în preistorie. Stăm 
toţi plecaţi pe ele şi începeam să înţelegem că lupta cu 
sălbăticiuni mult mai puternice decât noi ne-a silit, ca să le 
biruim, să ne preschimbăm în oameni. 


105 


Gazda ne lămurea cum pentru mâncare omul găsea 
destulă pradă mai slabă decât el, precum şi toate roadele 
pământului. Dar împotriva leului, care năvălea peste el în 
cavernă, şi a ursului, cu care intra în concurenţă pentru 
adăpost, ori a mamutului, care-l strivea, vânătoarea trebuia 
să se transforme în artă supremă, ştiinţă şi magie totodată, 
tehnică şi cultură, sacrificiu şi încordare de energii, cu 
simulacre şi ritualuri magice, desfăşurate pe ariile altarelor, 
aşa cum arată toate scenele zugrăvite în peşterile 
preistorice. Sau cum se mai practică la sălbaticii de azi. 

— Ecouri de atunci, urmă el, mai răsună ici-colo în 
practicile magice şi eresurile vânătorilor de la ţară: glonţul 
descântat, unsorile vrăjite, talismanele, zile faste şi nefaste, 
precum şi alte rânduieli ale vânatului, mergând până la 
purificare. Adevăratul vânător nu fumează tutun şi se ţine 
de la rachiu, măcar cât umblă la vânătoare. 

Dar cine se mai gândeşte, oftă el, să mai adune pulberea 
acestei sfărâmate culturi în care se întrupa odinioară 
esenţa idealului omenesc... 

Şi gândurile noastre, înfiorate, se întorceau înapoi pe 
pârtiile deschise de oamenii paleoliticului, la cavernele cu 
oase de urşi şi lei prohodite de magii clanului în incantaţii şi 
vrăji. 

După o mică tăcere, un magistrat, lăsând cartea din 
mână, ceru îngăduinţa să ne spuie o întâmplare de-a lui, 
căreia de-abia acum îi găseşte rostul şi îi înţelege legăturile. 

— Eram, începu el, judecător de pace al unui ocol rural, 
într-un ţinut deluros, acoperit cu păduri feciorelnice, la 
poalele munților. Ape furioase  sfâşiaseră odinioară 
pământul şi râpi imense cu straturi culcate de humă 
vânătă, vărgată cu gresie albă, dau o impresie de arhaism 
şi primitivitate tulburătoare. Nicăieri n-am mai văzut cer 


106 


sfâşiat de apusuri mai adânci şi mai misterioase, prin care 
se scurgea, galben, peste meleaguri încremenite în 
vechime, parcă sângele melancolic al unor ere de mult 
încheiate în restul lumii... Nu m-aş mira dacă găurile negre 
ce se deschideau în pereţii malurilor nu erau guri de 
peşteri, pline de osemintele trecutului, ca cele din albumul 
ce răsfoirăm. Ţinutul sta încă bogat în vânat, mai ales lupi 
şi vulpi, chiar jderi şi râşi, dar nu mă interesa vânătoarea. 
Pe atunci nu mă gândeam decât la cariera mea, cum să 
înaintez şi să scap mai repede de acolo. 

Începusem totuşi să adun rudimente de drept popular şi 
frânturi de obiceiul pământului, pentru un studiu pus la cale 
să-mi ţie de urât. 

Mă uimeau nu atât temenelele şi frica cu care mă priveau 
oamenii. Cu astea ne întâmpinau pe toţi câţi făceam parte 
din administraţie, şi erau îndreptăţite. Mânuiam şi eu 
pedepsele. Mă impresiona altceva: un fel de evlavie, o 
venerație de altă esenţă cu care eram întâmpinat şi de care 
colegii mei, medicul plaiului şi subprefectul, nu se 
învredniceau. Mi-am lămurit însă curând. Eu eram un mag. 
Judecătorul era pus mai presus decât ceilalţi, învestit cu 
puteri spirituale. Eu nu băteam, ca jandarmul sau ca 
pretorul. Nici nu smulgeam copiii bolnavi din braţele 
mamelor, ca medicul să-i trimit la spital. Eu aveam putere, 
ca judecător, cu un singur rând de buchi scrise, să leg şi să 
dezleg tot ce puneau la cale ceilalţi, amenzi, contravenţii, 
procese. Şi cu o iscălitură de-a mea puteam să spăl pe 
învinuit de toate păcatele pentru care era târât înaintea 
mea. Cum nu putea face popa, cu care satul, de altfel, avea 
cârcote şi judecăţi. 

Într-o zi am achitat un ţăran învinuit că vânase fără 
permis de vânătoare, în sezon oprit şi, pe deasupra, vânat 


107 


interzis: o căprioară. Jandarmul îl prinsese tocmai când o 
jupuia. 

Omul se apăra că n-o ucisese cu arma, nici n-o prinsese 
în cursă. Ci o scosese din gura unor lupi care o încolţiseră. 
In adevăr, la cercetare nu s-au găsit găuri de gloanţe, ci 
numai urmele colţilor adânc înfipţi în gâtul prăzii şi alte 
muşcături ale fiarelor. 

Dar satul s-a arătat foarte nemulţumit de judecata mea. 
Câţiva, pe care mi-i apropiasem, au îndrăznit să mi-o spuie. 
Omul mă înşelase. El vânase şi trebuia pedepsit. Că nu s-au 
găsit urmele gloanţelor nu era nici o dovadă. 

— Cum aşa? i-am întrebat. Aţi văzut doar toţi grumazul 
căprioarei sfârtecat de colții lupilor. 

— Da, dar lupii au lucrat pe socoteala lui. El i-a pus. 

— Cum să-i puie? mă mirai. Ce, lupii au ajuns pe la noi 
câini de vânătoare. 

— Aşa e, cum spuneţi dumneavoastră, întăriră ei. Fiarele 
stau în slujba lui, năimite. Aleargă şi ucid vânatul din 
poruncă. Ba încă i-l aduc şi la picioare. Altminteri cum l-ar 
putea el scoate din gura haitei, dacă nu cu bunăvoia. Că 
altfel l-ar face fâşii şi pe el. 

În adevăr, la proces eu nu mă gândisem să întreb pe 
împricinat cum silise pe lupi să-i lase prada. 

Am aflat cu acest prilej că omul meu era un mare vrăjitor 
de lupi, pe care îi supunea şi-i folosea cu farmecele şi 
magia lui, ca un stăpân. 

| se spunea Luparul şi era privit ca o urâciune a lumii. 
Asta m-a făcut curios şi m-a îndemnat să-l cercetez. Îmi 
putea fi preţios pentru îmbogățirea culegerii mele de datini 
populare şi că ţip uman, ieşit din comun. 

Trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de 
jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal 


108 


argilos şi sterp. N-avea nevastă, n-avea copil... nimic. Era 
singur ca un sihastru. Lumea spunea că în preajma lui nu 
suferea să vieţuiască nici un dobitoc domestic, din cele ce 
se găsesc în gospodăriile oamenilor. Vitele şi-ar lua lumea 
în cap, spăimântate la vederea lui, şi câinii ar fugi de el 
urlând. 

În adevăr, nu m-a întâmpinat nici o vietate când am 
pătruns în bătătura lui... Sărăcie, mi-am zis, nu-i altceva. 
Doar câteva găini râcâiau în nisip. L-am strigat. Abia a ieşit. 
Când m-a cunoscut s-a bucurat. Era un bătrân verde, uscat, 
înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, 
părul des căzut pe frunte şi mâinile lăţite, cu degete 
răşchirate ca nişte labe. Chipul măsliniu şi prelung, 
spânatic, abia ţărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară 
şi ţepoasă, avea ceva tainic, trist şi totodată vehement în 
el. 

Şi am priceput de ce era spaima şi hula satului, pentru ce 
toţi îl urau şi-l huiduiau. După înfăţişare se arăta ca un 
anormal. Un tip lombrozian?!. Umbla vorba că din trupul lui 
se răsfiră un iz sălbatic şi nimeni nu-i poate suferi nici 
mirosul, nici privirile. Cercai să-mi dau seama ce e adevărat 
din toate ponoasele cu care-l încarcă lumea, care-l învinuia 
de multe rele şi nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii 
înadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori 
se preface el însuşi în lup şi iese înaintea oamenilor să-i 
sfâşie. 

Luparul m-a privit stângaci, dar cuviincios, fără mari 
plecăciuni, cu o demnitate şi o stăpânire de sine care m-au 
impresionat. M-am dat aproape de el. Se simţea în adevăr 
un miros tare. Nu ştiu dacă aţi jupuit careva din 
dumneavoastră un şarpe? Ei bine, avea ca un iz arsenical, 


1 tip caracterizat prin înfăţişare primitivă, monstruoasă şi anormală. 
109 


un miros usturat. Dar cred că asta venea de la o bundă de 
blană cu care era îmbrăcat şi de la brâul tot de blană ce-i 
strângea mijlocul subţire de flăcău. 

M-a poftit în spelunca lui. Pe vatră ardea focul şi fierbea o 
oală cu nişte buruieni. Laviţa era aşijderea acoperită cu 
blăni şi piei de fiară. Şi pretutindeni blăni; de urşi, de lupi, 
de căprioară. 

L-am întrebat cu ce le-a vânat? Mi-a răspuns că toate 
sunt vechi. Cea mai mare parte de la taică-său şi moşu-său, 
altele de când umbla şi el, odinioară, ca toţi vânătorii, cu 
puşca. Dar de când a îmbătrânit şi nu mai poate ochi, s-a 
lăsat de vânat. Prinde din când în când în laţ şi la capcană 
câte o vulpe nărăvită la orătănii sau scoate şi mai arareori 
de la lupi, cu ciomagul, câte o pradă, cum s-a întâmplat cu 
căprioara pentru care fusese târât de duşmani la judecată. 
Dar trăieşte tot mai greu, pe cât îmbătrâneşte. Şi tot mai 
slăbănogit, aşteaptă să-l sfâşie într-o zi fiarele şi pe el. 

M-am folosit de vorbirea lui despre fiare şi-am mărturisit 
făţiş că mă interesează mult legăturile lui cu sălbăticiunile, 
mai ales cu lupii. Pentru asta venisem. Omul m-a privit fără 
să clipească şi a tăcut. L-am încredinţat că vin din mare 
prietenie pentru el, nicidecum să-l spionez sau să-l ispitesc. 
Că mă îndeletnicesc şi eu cu un soi de farmece şi 
descântece, cu care chem duhurile - făceam în adevăr 
spiritism... şi l-am rugat să-mi destăinuie şi mie din ştiinţa şi 
puterile lui. S-a apărat că nu-i adevărată hula lumii, că nu 
ştia şi nu poate nimic mai deosebit decât ceilalţi oameni. 
Dar că se pricepe să vorbească şi să se înţeleagă cu lupii în 
limba lor. 

— Cunoşti graiul lupilor? întrebai. 

— Da, domnule. L-am deprins de mic copil. 

— Cum şi de la cine? 


110 


— Întâi de la moşu-meu şi de la tata, că îl ştiau şi ei. 

— ÎI ştiau şi ei? 

— Da... Moşu-meu şi tata erau pădurari vechi. Trăiau în 
miezul codrilor şi creşteau pe lângă ei lupi, pe care îi 
prindeau de puienari. Eu m-am născut şi am crescut între 
căţei de lup, cu care mâncam alături, cu care mă jucam şi 
mă băteam în parte până veneau ai mei noaptea târziu de 
prin pustietăţi. Uite şi acum zgaibele lăsate de colții şi 
ghearele lor. 

Şi-şi desfăcu braţele, nişte cotoloane păroase, numai din 
vine, gâlci şi noduri. 

— Şi maică-ta? îl întrebai. 

— N-am avut mamă, răspunse el scurt. 

— Dar nevasta? 

— Nevastă-mea e o tufă scorburoasă din pădure... 

Am văzut că pe latura asta unde puneam degetul durea... 
Schimbai vorba. 

— Şi la ce foloseau alor dumitale lupii? 

— Le ţinea de urât, răspunse cu zâmbet amar omul. 

— Numai atât? 

— Ba le mai apăra bârlogul de oameni şi sălbăticiuni. 

Urmai să-l privesc întrebător. 

— Şi uneori îi ajutau la vânat, întregi omul răspunsul la 
ancheta mea. 

— Dar, urmă el, îndată ce creşteau mari şi li se făcea de 
dragoste, rupeau lanţurile şi fugeau înapoi în pădure, 
lepădându-se de prieteşugul nostru şi de traiul bun. 

— Vra să zică, vă erau ca un fel de câini? 

— Tot sălbăticiuni, domnule. Nu se afla chip să-i 
domesticeşti de-a binelea. Tata era numai semne şi răni pe 
mâini şi pe pulpe de muşcăturile lor. Trebuia întâi să-i 
îmbuibi de carne ca să te apropii de ei, să-i mângâi şi să le 


111 


scoţi prada din fălci. 

Din destăinuire în destăinuire, Luparul ajunse să-mi 
făgăduiască să mă ia cu el într-o noapte potrivită şi să-mi 
arate meşteşugul lui la lupi. 

A ales noaptea Sfântului Andrei, când lupii îşi primesc 
pentru tot anul merticul* lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte 
anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l 
mănânce. Atât! De vite şi de alte prăzi nu li se ţine 
socoteală. Au îngăduinţă oricâte, numai în ceea ce priveşte 
omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s-a dat 
tain. Era - şi-mi notai pentru studiul meu - un fel de drept, o 
frântură din vechea pravilă a vânătorii primitive. L-am 
descusut şi despre alte superstiții şi eresuri: mi-a răspuns 
deschis şi inteligent. 

Şi omul huiduit şi hulit care stă în faţa mea îmi inspira nu 
atât milă pentru singurătatea şi părăsirea în care fusese 
alungat de societatea cu care nu se împăca, cât un intens 
interes pentru dârzenia lui în lupta vieţii şi forţa cu care 
biruise până atunci lumea duşmănoasă, oamenii care 
pentru el erau adevărate fiare. 

La plecare a vrut să mă încarce cu o căciulă de ouă 
proaspete. Le-am refuzat. A scos repede dintr-o ladă câteva 
piei de jder, o splendoare. Nu le-am primit. Şi-a dat seama 
că nu umblu după plocoane şi n-a stăruit. 

A rămas înţeles că în ajun de Sfântul Andrei trec eu pe la 
el. Nu vream să ştie satul ce fac ca să se amestece în 
treburile mele. Până atunci mai erau vreo trei săptămâni. 
Nu pot spune că uitasem de întâlnire. Dar interesul îmi 
scăzuse în atât, că pregetam să mai iau frigul în nas şi să 
ies din casă. Alte griji mă hărţuiau. Indeosebi aşteptam un 


1 Porţie de hrană care se dă cailor sau altor animale pentru un anumit 
timp; tain. 
112 


răspuns grabnic de la Bucureşti, de care atârna trecerea 
mea în tribunal. Şi o plecare acolo spre a grăbi mutarea mă 
preocupa mult, căci n-aveam pe cine lăsa câteva zile în loc. 
Încât nu mai ţineam nici o socoteală de ziua făgăduită 
Luparului. 

Când, într-o noapte m-am trezit în răcnetele şi hăituirile 
satului şi cu toţi oamenii curţii în picioare. Doi lupi 
pătrunseseră cu mare îndrăzneală până la reşedinţa 
judecătoriei, unde locuiam, şi încercaseră să răşluiască un 
purcel al aprodului. Asta m-a hotărât să mă ţin de cuvânt, şi 
seara următoare, cu puşca în spate, m-am înfiinţat în 
spelunca Luparului. 

— Ti-am primit înştiinţarea, îi strigai glumind. Ai făcut 
bine că mi-ai trimis-o, mă bătea gândul să nu te mai 
necăjesc. 

— Da' de unde, domnule, zâmbi el cu ochi aprinşi, nici un 
necaz. Poftiţi înăuntru până se luminează întunericul. Că 
trebuie să se arate luna. 

Am intrat. La lumina opaiţului am văzut atunci ceea ce nu 
băgasem de seamă întâia oară. Pe pereţii văruiţi în alb, 
chipuri mari şi mici de lupi, de cerbi, vulpi şi mistreți 
zugrăviți unii cu cărbune, alţii cu humă roşie, în felurite 
înfăţişări. Câţiva alergând, alţii căzuţi, mulţi în atitudini 
nefireşti, de pildă sculaţi în două picioare sau suiţi în copaci 
rămuroşi. Şi în mijlocul acestora, icoane, un om uriaş cu o 
bâtă enormă, cu care-i mâna parcă. Contururile lui treceau 
dincolo şi se lungeau pe tavanul scund ca ale unei zeități 
protectoare. 

Desenul era tras cu o siguranţă şi o dibăcie uimitoare, ca 
de un adevărat înzestrat. 

— Copilării, zise omul urmărind fără plăcere uimirea mea. 
Am căzut în mintea copiilor, şi iarna, ca să-mi treacă de 


113 


urât, mă joc cum mă jucam în coliba tatii. 

Rotind ochii, zării pe vatră şi prin colţuri alte chipuri de 
fiare plăsmuite din lut. Astea erau mai grosolane, ca cele ce 
se vând prin bâlciuri... Unele se înfăţişau şchioape, le lipsea 
câte un picior, altele cu găuri în coaste, cu ţepuşe înfipte în 
oblâncuri... 

Am vrut să le cercetez mai de aproape. Dar Luparul mă 
împiedică... 

— Gata, domnule judecător, zise el solemn, sculat drept 
în faţa mea şi astupându-mi vederea. A ieşit luna şi trebuie 
să mergem, că e depărticior. 

A trebuit să las idolii de lut în pace şi să-l urmez. Luase 
cu el numai o bâtă enormă. Era înfăşurat într-o sarică de 
piei sălbatice, cred de lup, din care zbucnea nesuferitul 
miros usturat, de care acum era plin tot omul. 

Am mers ca două ceasuri, cu ocoluri, urcând şi coborând 
dâmburi şi gorgane, când spelbe, când încâlcite de păduri, 
până am ajuns într-un gurgui, care stăpânea văile. 
Gândindu-mă bine, cred că nu ne-am dus prea departe, dar 
omul m-a ocolit în loc, ca să-şi încurce ca fiarele pista. Sau 
ştiu eu... Însă acolo unde ne-am oprit stăpâneau o linişte, o 
pustietate şi un ger de planetă moartă. Lumina ameţitoare 
a lunii, care făcea totul şi mai fantastic, ne îmbăia, ne izola, 
însingurându-ne parcă şi mai mult de lume. 

Luparul mi-a ajutat să mă urc într-un tufan, crenguros, 
unde înjghebase din câţiva snopi de coceni un pătul între 
doi craci groşi ai copacului. Apoi s-a suit şi el, mai către 
vârf. 

Nu se clintea nimic în poleiul lunii, care lăcuia cu îngheţul 
ei cuprinderea toată. Doar inima mea bătea neliniştită... 

Deodată, din văzduhul de deasupra mea ţâşni un plânset 
amar, o schelăitură jalnică, schimbată repede într-un urlet 


114 


uriaş, lung, modulat, cu gâlgâituri... Dacă nu m-aş fi ţinut 
repede şi nu m-aş fi înţepenit în crăcăna copacului, aş fi 
căzut. Ridicai ochii. Omul, înălţat pe o creangă de care-şi 
încolăcise braţele, ieşea afară din coroana copacului cu 
obrazul plecat asupra unui lucru pe care-l ţinea cu 
amândouă mâinile şi din care scotea vaierele astea 
înfiorătoare. Tăcu câteva minute, în care timp tăcerile îşi 
aţinteau parcă urechile. Apoi începu iar luluitul straniu, ca o 
chemare dramatică un soi de strigăt al pustietăţii şi 
întrebare în acelaşi timp. Şi melopeea tragică iar se ostoi, 
aşteptând. 

De departe, o buciumare de bocet îi răspunse, fioroasă... 

Omul iar sună. Şi din alt colţ al lumii alt urlet mai fiornic 
dete semne. Şi repede se întreţinu un dialog, ci, aş zice, un 
polilog, o îngânare sălbatică între Luparul şi nevăzutul ale 
cărui glasuri dureroase se apropiau pe paşi nesimţiţi, trase 
de clamoarea tot mai înteţită a vrăjitorului. 

Şi dintr-o dată simţii cu toate instinctele dezlănţuite o 
prezenţă. Cătai în jos: la tulpina tufanului o dihanie cu capul 
ridicat ne privea... Apoi numaidecât alt lup se strecură 
lângă el, tăcut. Omul urma să cheme prelung şi tânguitor 
zările, de unde primea răspunsuri tot mai lugubre, văitături 
răsucite ca de viscol, recitative răguşite, hăituri sugrumate 
în gâtlejuri flămânde, asemeni ţipetelor unei imense 
deznădejdi. 

Curând tufanul fu împresurat de un hăitic de cinci lupi, 
aşezaţi în cerc, stând în şezut ca la sfat, pe picioarele 
dindărăt. Cu gâturile încordate, cu ochii lucitori, ei 
scheunau uşor, printre dinţi, cu gorgoane şi înflorituri, pe 
diferite glasuri şi tonuri, în bemoli şi diezi, întreţinându-se 
cu omul care acum îşi modula în ritmuri scurte, sincopate, 
melopeea lui ca la o ananghie, de la gravul cavernos la 


115 


catifelatul de flaut, şi acutul înfiorător al crimei; jos se 
împleteau vocalizări sălbatice cu tăceri gânditoare. 

Ce le spunea omul? Le povestea ceva? li certa? Le 
făgăduia? Împărţea prăzi? Că lupii, mereu cu gâtlejurile în 
sus, îşi schimbau între ei locurile, se târau pe burtă, săreau 
în picioare, se porneau pe bocet, clănţăneau din dinţi, 
dănţuind parcă aşa cum le buciuma stăpânul. Cât se ţinu 
reprezentaţia aceasta ca de circ n-aş putea spune. Eram 
mai mult decât zăpăcit şi ameţit... Stam hipnotizat. 
Încremenisem cu mâinile încleştate pe o creangă şi cu arma 
slobodă pe genunchi... Nu simţeam gerul, dar trebuie să-mi 
fi pătruns îngheţul la oase, că eram ţeapăn ca un turtur; şi 
m-am trezit... La mişcarea mea, puşca a pornit să cadă. Am 
vrut s-o prind, dar mă răsturnasem de pe maldărul unde 
înţepenisem, şi din câteva rostogoliri am ajuns jos la 
rădăcina copacului, în ocolul fiarelor, care în aceeaşi clipă 
toate se ridicară zbârlite... 

Dar mai înainte ca una din ele să iasă din cerc şi să se 
arunce, Luparul îşi dăduse drumul din vârf chiar în mijlocul 
lor, năvalnic, cu bâta ridicată ca un sceptru şi cu un urlet 
înspăimântător. 

Cum stam trântit şi-l priveam de jos în sus, mi s-a părut 
enorm, cu sarica înfoiată şi cu căciula moţată acoperind 
luna, care-i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. 
Din ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din 
mâinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie 
fosforescentă, ca la licurici. lar izul puternic, mirosul 
nesuferit de nimeni, şi mai usturat, duhnea din el cu o tărie 
de neînvins. 

Lupii încremeniseră. Omul băgă din nou gura, acum 
vedeam bine, într-o oală şi începu repede să scoată nişte 
sunete din ce în ce mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte 


116 


gâfâituri, gâfâituri înăbuşite de gâtlej sălbatec, la auzul 
cărora lupii, pleoştind cozile, începură să se tragă înapoi şi 
să lărgească laţul dimprejurul nostru... 

— Urcă-te repede în tufan, îmi porunci încet Lupanii, 
scoțând pe jumătate botul din oala unde fierbea ecoul 
urletelor. 

Încercai să mă ridic, dar nu putui. Mă durea grozav o 
gleznă. 

— Nu pot, gemui, mi-am rupt glezna. 

Omul se apropie cu spatele de mine şi se apleacă pe 
vine. 

— Agaţă-te în cârca mea, iute. 

Şi se mogâldi, ca o moviliţă, cât putu, ca să-l ajung şi să- 
mi vie bine să-mi încolăcesc braţele de gâtul lui. Pe atunci 
eram încă subţire! şi uşor. 

Omul s-a ridicat cu mine în spinare s-a scuturat ca să mă 
aşez bine de-a lungul spatelui său lat şi a pornit cu mine în 
cârcă, fără să înceteze sunetele vrăjite şi polilogul cu fiarele 
care stricaseră cercul şi se strângeau iar haitic, cu dihania 
cea mare în frunte. 

Am ridicat puţin picioarele, zgârcind genunchii, ca să mi 
se târască vârfurile tălpilor de pământ, să mă împiedic de 
pietre şi rădăcini. Şi stăm acolo în spatele lui, trăgând 
adânc în piept mirosul descântat cu care biruia fiarele şi 
căruia îi simţeam acum toată puterea magică. Mâinile lui 
urmau să  împrăştie, mai ales din degete, văpaia 
fosforescentă, pe care o vedeam dincolo de el în faţă, când 
întindea şi juca bâta către bestiile ce dau îndărăt pas cu pas 
şi se trăgeau dinaintea lui. 

După câteva şovăiri, hăiticul se dete bătut... Cumpăna 
magică era să nu curgă sânge. O singură picătură, de la om 
sau de la fiare, şi vraja se spărgea, nimic n-ar fi mai oprit 


117 


catastrofa. Dar Luparul izbutise... 

Urlete din ce în ce mai îndepărtate, mai înăbuşite de 
zăbranicul lunii şi al tăcerii se pierdeau în tainele de dincolo 
de zarea noastră... Pe urmă nu mai ştiu... De emoție, de 
durere, cred c-am leşinat, sau poate numai am adormit. 
Ceea ce ştiu e că m-am trezit în patul meu din odaia de 
culcare de la reşedinţă. Era dimineaţă mare, şi aprodul îmi 
adusese, ca de obicei, cafeaua la pat... 

Cum se strecurase nesimţit omul cu mine în cârcă mi-a 
rămas o taină. Dacă n-ar fi fost durerea de la gleznă, aş fi 
fost convins că am visat... 

Doctorul a constatat că era o simplă scrântitură. A pus 
încheietura într-un bandaj strâns şi am putut umbla cu 
piciorul în şoşon şi sprijinit în băț. Nu se putea să stau în 
pat, venise telegramă chiar în dimineaţa aceea să mă 
prezint imediat la Bucureşti, pentru mutare. Mi-am strâns 
lucrurile şi am plecat ca un nebun. 

— Şi Luparul? întrebă gazda. 

— Nu mai ştiu nimic. 

Am lăsat toate în urmă, fără să-mi întorc ochii sau 
gândurile. Ajuns la Bucureşti şi intrat în marea carieră, a 
trebuit să mă fac eu însumi vrăjitor, de alt soi de fiare, de 
oameni, cu care am avut, cum ştiţi, mult de luptat. 

Dar discuţia dumneavoastră despre vânătoarea magică 
mi-a împrospătat toate emoţiile de atunci şi m-a făcut să 
pătrund o parte din tainele ce s-au petrecut în mine. 

— Ce crezi că era văpaia din ochii şi din degetele omului? 
întrebă cineva. 

— Nu aş şti acum. Dar atunci şi acolo, cum stăm căzut în 
mijlocul fiarelor, cu toate instinctele treze şi încordate, îmi 
amintesc că am făcut, fără să vreau, reflecţia că văpaia 
aceea era toată voinţa omului exasperată, tot fluidul magic 


118 


strâns şi condensat din fiinţa celui care făcea efortul 
extraordinar să alunge primejdia... Fără această magie, am 
fi fost pierduţi. Pe urmă nu m-am mai gândit la asta, am 
uitat... Dar acum iar încep să pricep. Ca şi în magia vechilor 
vânători. Omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de 
sălbătăciunea strâmtă a lui, ca să poată cuprinde şi 
înţelege pe lup, să şi-l asimileze. Numai cunoscându-l 
astfel, magic, putea să-l supună şi să-l stăpânească. O 
formidabilă activitate în duh, pe care noi nu o mai putem 
săvârşi. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, 
marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de 
rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger... 
Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, 
săgeta taine protivnice, întindea curse pentru probleme de 
existenţă... 

— Exagerezi, preşedinte, îl întrerupse un prieten. Eu cred 
că văpaia omului dumitale era un fosfor oarecare, un 
putregai, cum face lemnul unor anume copaci, cu care îşi 
îmbibase mâinile şi obrazul, ca să ţie în respect fiarele. Am 
citit undeva despre asta. 

— Se poate, dar cu asta văpaia n-a fost mai puţin 
magică, încuviinţă povestitorul, mângâindu-şi încet glezna 
în care se deşteptase amintirea unor dureri adăpostite 
altădată, demult, acolo. 


1947, mai 2, Bucureşti 


119 


SCHIMNICUL 


TOIUL POSTULUI MARE, cu nesfârşitele-i privegheri şi 
canoane, stăpânea neîndurat peste mănăstire. 

Zbuciumate  zi-noapte, toaca şi clopotele asurzeau 
muntele, hărţuiau pe monahii gălbejiţi de înfrânări şi 
nesomn, îi scoteau ca pe nişte cârtiţe din chilii şi-i mânau 
făr' de răgaz la biserică. 

Topiţi de ajunări, călugării moţăiau în străni, cu auzul 
împăienjenit de băzâitul aceloraşi cântări sfornăite de pe 
tipicul învechit. Târziu, prin întunericul bătând în verzui al 
ultimei străji, se risipeau pe la sălaşurile lor pentru o scurtă 
odihnă, cât să-şi scoată camilafcele şi să fure, aşa 
îmbrăcaţi, câte o bucăţică de somn. Cei mai greoi rugau pe 
cei cu trezia uşoară să-i scoale. Şi numaidecât se auzea ici- 
colo: 

— Cioc... cioc... Hai, părinte Cutare, că toacă de al 
atâtelea ceas... 

— Repede, cuvioase, că începe molitva... 

Şi cuviosul, buimăcit, bâjbâie după culion, frecându-şi cu 
pumnii ochii umflaţi... 

Numai părintele Sofonie sta mereu întreg şi nebiruit. Nici 
ajunări sălbatice, nici îndelungi vegheri în genunchi nu-l 
înfrângeau. Treaz, puternic, neabătut tot timpul, el sta în 
fruntea soborului, pe care-l târa după sine, atlet al 
călugăriei prin marile osteneli evlavioase şi înflăcăratele-i 


120 


lucrări duhovniceşti. 

Spăimântaţi, călugării îl rugau să-şi mai domolească 
osârdia şi să-i îngăduie să răsufle, că nu se pot ţine după el. 
Nu sunt făcuţi ca sfinţia-sa numai parcă din oase şi duh. 
Sofonie nu-i asculta. Ţinea înainte post negru, fără abatere, 
silind cu aspra-i pildă pe nemernicii fraţi să nu se 
dedulcească la mâncare. De multe ori, căzut în chilie la 
rugăciune, uita de hrană şi lăsa călugării flămânzi, în 
trapeză, să-l aştepte. Odinioară stareţul cel vechi nu-i răbda 
lipsa. Trimitea doi fraţi să-l scoată şi să-l aducă la masă. 

Starețul următor, un arhiereu subţire, cu vederi largi, 
frecat de lumea nouă cu adaosurile şi ciudăţeniile ei, a 
căutat să pună rânduială. L-a dezlegat pe Sofonie, 
recunoscându-i înalta vrednicie duhovnicească, de toate 
îndatoririle obşteşti. Voia la el: să stea cât o pofti închis în 
chilie ca într-o chinovie unde să ajuneze şi să se roage 
netulburat, fără să dea cuiva socoteală de timpul şi faptele 
lui. La biserică să vie numai pentru împărtăşanie. lar 
mâncarea să i se pună o dată pe zi, în tindă, de unde să şi-o 
ia singur, ca astfel să nu-l mai supere nimeni şi nimic. | s-a 
dat, adică, un fel de treaptă întâi a schimnomonahiei, în 
mănăstire. În chipul acesta, scoţându-l din obşte, stareţul 
nou nădăjduia să curme neliniştea râvnelor nefireşti 
încuibată în paşnicul locaş şi să aducă viaţa soborului la 
netezişul cuvenit mănăstirilor obişnuite. 

Dar şi aşa, răznit, Sofonie urma să stea ca un îndreptar 
de foc, sau mai degrabă de gheaţă, spre care fără voie se 
întorceau toţi ochii. In tindă, blidele cu mâncare se găseau 
aproape neatinse. Schimnicul era în schimb nelipsit, cel 
dintâi, la toate slujbele şi privegherile, canoanele şi 
ceasurile bisericii. Bold  nemilostiv care  împungea 
necontenit pe fraţi spre desăvârşire. Unii, puţini, se 


121 


străduiau, fără spor, să-l ajungă. Cei mai mulţi rămâneau 
departe în urmă, şchiopătând şi cu trupul, şi cu duhul. Şi se 
amărau. Alţii îi erau de-a dreptul, în sinea lor, potrivnici, mai 
ales slujitorii şi chivernisitorii bisericii. Aceştia se găsesc 
nevoiţi să stea tot timpul în picioare, să alerge, să citească, 
să cânte şi câte alte osteneli, săptămâni şi săptămâni şi şir. 
Or, asta nu se poate cu gâtlejul uscat şi pântecele gol. Şi se 
înfruptau pe ascuns, ca nişte păcătoşi, din de dulce. 

Mai ales că aici se potrivea parcă înadins o grozavă 
întâmplare, ca un făcut. În post, şi mai cu seamă în zilele de 
ajunare, lupii dădeau iama în turmele mănăstirii. Răpeau 
câţiva miei mici şi mai lăsau acolo pe loc unul-doi sângeraţi, 
o oaie mursicată, care se zbătea de moarte. Puteai să-i laşi 
aşa? Trebuiau numaidecât tăiaţi. Şi carnea nu era doar s-o 
azvârli la câini. După ce-şi luau partea lor, fraţii păstori 
treceau pe ascuns toate pulpele de dindărăt în pivnițele 
cuvioşilor osteniţi, toţi călugări tineri. 

Asta cu ştiinţa noului stareţ, care închidea ochii. Ştia şi 
preasfinţia-sa că se cântă nu atât cu gâtul, cât şi cu foalele 
pline. 

Dar, de la o vreme, şi el se luase de gânduri. Nu era 
săptămână ca fiarele să nu se abată şi să nu aducă 
cucernicilor plocon hălci de carne fragedă. 

— Ce e asta? întreba stareţul, mânios, pe monahii 
ciobani, cercetând iar târla şi stricăciunile. 

— Ce să fie, preasfinţite... Câtă vreme n-avem puşcă, nu 
putem stăvili năvala sălbăticiunilor. 

— Apoi nu-i aşa... îi dojenea stăpânul. Ştiţi că nu avem 
îngăduinţă să ţinem arme. Dar închideţi cu grijă coşarele şi 
înălţaţi gardurile. 

— Geaba, răspundeau ei cu îndrăzneală. E cu osebire o 
spurcăciune de lup mare şi sur, meşter şi mlădios ca 


122 


Satana. Ăsta nu ştie nici de gard, nici de coşar. S-ar 
strecura nesimţit şi pe gaura cheii. 

— Dar câinii? La ce-i mai ţineţi? 

— Câinii? bodogăneau ei. Câinii nu suflă, dar încă să mai 
latre... Doar că nu dau din cozi şi nu se bucură. 

— Nu mai apăraţi lenea voastră şi a dulăilor, îi beştelea 
bătrânul, fluturând spre ei cârjă. O să vă schimb. Aduc 
păstori vrednici de la munte. Pe voi vă trimit la cărat piatră, 
ca pe nişte îndărătnici. 

— Ba mai bine să-l puneţi aici peste noi, baci, pe 

părintele Sofonie, că numai de frica lui ascultă dihăniile, 
spuneau ciobanii, făcându-şi cruce. 
_ Asta era adevărat! Trebuia să recunoască şi noul stareţ. 
Intre alte minuni ce săvârşise Sofonie se număra şi 
apărarea  stânei de fiare. Celelalte multe minunate 
întâmplări şi fapte ale schimnicului, stareţul nu le mai 
apucase. La înscăunarea lui în mănăstire încetaseră. Se 
povestea numai despre ele, şi preasfinţia-sa înclina să nu le 
dea crezare. 

Dar minunea cu lupii dăinuia încă şi se petrecea aicea, 
sub ochii săi. Pe dată ce şosea de la stână înştiinţare că s- 
au ivit fiare, îl scoteau pe Sofonie de la rugăciune sau de 
oriunde s-ar fi aflat. Şi era de ajuns ca el să se ridice şi să 
facă un semn, pentru ca, acolo, departe, dihăniile să dea 
numaidecât înapoi şi să fugă. 

Intr-o vinere seară, la ceas târziu de noapte, între două 
lungi slujbe doborâtoare, clopotele aţipiseră. In văzduhul 
adânc al muntelui zodiile se răsuceau liniştite. Sub 
strejuirea lor codrul, cu mănăstirea în poale, făcea popas în 
somn. Călugării se îngropaseră în întunecimile chiliilor şi 
dormeau morţi, aşteptând alarma lui Samson, vestitul lor 
clopot cât o butie, care avea să-i învieze iar. Deodată, 


123 


beznele se treziră speriate. Întâi răcnete de oameni, chiote 
şi hăieli răzbiră de la staulele îndepărtate. Apoi, strigătele 
alergară, se apropiară, pătrunseră în ogrăzile mai din dos 
ale mănăstirii şi izbucniră în dosul curţii. Câteva matahale 
negre se repeziră cu tropăituri spre rândul de case dinapoia 
bisericii. Şovăiră puţin la cerdacul stăreţiei, cufundată toată 
în întuneric. Schimbară vorbe. Apoi trecură mai departe şi 
se opriră la chilia părintelui Sofonie, singura luminată din 
toată mănăstirea. Acolo umbrele se grămădiră la geamul 
aprins, care îi descoperi: erau trei monahi ciobani. 
Înghesuiţi în pervaz, ei priviră pe schimnic, căzut într-o 
neclintită plecăciune, cu genunchii şi fruntea la pământ. Se 
ruga canonit într-o grozavă metanie, răpit dincolo de lume, 
cu urechile astupate, ochii pecetluiţi şi simţurile zăvorâte. 
Năvălitorii ciocăniră de câteva ori, apoi de multe ori; şi din 
ce în ce mai tare. Zadarnic. Deschiseră uşa, care scrâşni 
încrâncenată, şi păşiră înăuntru. Călugărul nu văzu, nu 
auzi... Împietrit, se ruga pe brânci. Ai fi crezut că e mort... 
Atunci, unul mai cutezător îl zgâlţâi de umăr. Zguduit de 
fiori, Sofonie zvâcni tot, se deşteptă, îşi chemă înapoi viaţa 
şi duhul din hăurile rugăciunii, dar nu se ridică. 

— Ce este? Ce vreţi? Nu mai isprăviţi cu neroziile 
voastre? îi întâmpină răguşit, fără să întoarcă spre ei capul 
pe grumazul ţeapăn de grozavă încordare. 

— Părinte! 

Şi paznicii începură iar să gâfâie, opintiţi ca de o fugă. 

— Părinte, a dat lupul bătrân în stână... 

— Nu-l putem goni cu nici un chip... 

— Stă de la miezul nopţii numai de capul nostru... şi îşi 
smulgeau unul altuia vorbele din gură, ca să spuie cât mai 
grabnic. 

— Goneşte-l sfinţia-ta cum ştii şi cum faci totdeauna, că 


124 


noi numai cu ciomegele nu putem... 

Şi, prididiţi de osteneală, tăcură. 

Sofonie se sculă, şi cu el odată umbra-i uriaşă, care se 
zugrăvi neagră pe perete şi-l însoţi. Se clătină o clipă, apoi 
porni înaintea celorlalţi, care-l urmară smeriţi. leşi pe prispă 
şi se întoarse spre locul unde hălăduiau turmele. 

Strigătele şi hăielile se ostoiră. 

— Acum duceţi-vă, le porunci scurt. 

Şi îi slobozi aspru, în loc de binecuvântare cu acelaşi gest 
al braţului cu care alungase dihania nevăzută. Părul şi 
barba sure îi stau zbărlite ca de mânie şi ochii arzători îi 
sticleau de un foc sălbatic. Oamenii plecară trăgându-se 
înapoi, ca nişte vinovaţi. El îi petrecu lung, cu privirile grele 
încărcate de puteri ca nişte arme gata să zbucnească, 
scutură trupul ciolănos, îşi netezi cu mâna chica răzvrătită, 
netezi smocurile bărbii ţepoase, căscă fioros de câteva ori, 
descleştându-şi cât putu fălcile, îşi linse cu limba clăbucii de 
spumă roşie ce-i tiveau colţurile gurii scrâşnite între dinţi, 
îşi drese cu opinteli din gât glasul, care sună înstrăinat, şi 
intră cu părere de rău în el. Acum se făcuse la loc părintele 
schimnic Sofonie şi se închise iar în chilie. Dar nu-şi mai 
găsea astâmpăr. Păstorii îl smulseseră prea pe neaşteptate 
din ţâţânile uimirilor de dincolo de fire, şi omul din el 
suferea cumplit. Gemu înăbuşit, horcăind un fel de icnet 
dureros. Dacă nu s-ar fi stăpânit, ar fi urlat ca pruncul 
zvârlit din matricea mamei în văzduhul rece al lumii. Se uită 
la patul neatins, câteva scânduri acoperite cu o cergă, dar 
îşi luă seama. Se frământă, deschise ceaslovul, îngenunche 
iar, se frânse, aşteptând să se astupe golul flămând din el. 

Dangătul de bas profund al lui Samson îl găsi clocind în 
amorţeala asta istovitoare. Apoi toate clopotele dănţuiră 
vesele pe funiile lor, limpezind muntele de negrele-i 


125 


spaime. Ici-colo, scăpărau lumini, se învăpăiară ferestre, uşi 
se trântiră. Mănăstirea îşi scotea stafiile, care se iţeau prin 
curţi. Părintele Sofonie se struni. Din nou puternic şi 
neabătut, fu cel dintâi la biserică, şi cu glas înalt porni 
slujba ceasului. După miruit, el se înfăţişă la strana 
stareţului, se frânse de mijloc şi, după ce sărută mâna 
bătrânului, ceru îngăduinţa să-i vorbească. 

— Ştiu... zise acesta. lar te-au tulburat. lartă-i, sărmanii! 
Erau înspăimântați. Pe urmă au venit la mine să-mi spună. 
Nici eu nu dormeam: mă chinuiesc rău durerile de şale. 

— Atunci, altădată... trase încheiere întunecat schimnicul, 
şi vru să se dea înapoi. 

— Nu; chiar acum. Vino sus, la mine. 

Intrară în odaia caldă cu miros lincav de salcâm, al 
unsorilor plămădite din  salicilat. Starețul se aşeză, 
scâncind, în jilţul căptuşit cu perne de puf şi-l pofti alături, 
pe scaun. Dar călugărul se trânti în genunchi la picioarele 
lui. Bătrânul, c-un zâmbet pierdut în barbă, îl lăsă. 

Chiar aşa, scurtat de îngenunchere, Sofonie era tot înalt 
şi vânjos. Păros şi noduros, cu chipul aspru, necioplit, părea 
un ţăran de la plug, nu monahul subţiat de treizeci de ani 
trecuţi în posturi şi strujiţi în rugăciuni. 

— Vorbeşte, îl îndemnă stăpânul, lăsându-se uşor pe 
spătar, după ce-l privise cu luare-aminte. 

— Preasfinţia-ta, ştii mai dinainte rugăciunea mea, rosti 
aprig Sofonie. M-am mai zbătut de câteva ori aici la 
picioarele jilţului, cerând dezlegarea să mă pusnicesc. Din 
nou cad şi strig: Socoteşte-mă vrednic. Slobozeşte-mă. Dă- 
mi drumul la sihăstria după care îmi arde sufletul. 

Starețul îl asculta acum cu ochii în tavan. 

— Nu mai poţi suferi mănăstirea? Te strâng rău chingile 
ei, părinte Sofonie? 


126 


— De ce mă batjocoreşti, preasfinte? se umili anevoie 
schimonahul. 

— Ah, glumesc... Prea porniseşi vijelios, şi m-am gândit 
că e bine să începem mai uşurel, o întoarse bătrânul. De 
altfel, eu nu stau cu tot dinadinsul împotriva schimnicirii 
cuvioşiei-tale. 

— Atunci? ridică ochii aprigi călugărul. 

— Zic numai să mai aşteptăm. Răbdarea este cea dintâi 
virtute a monahului... 

Şi, spunând asta, stareţul îl cântărea, adulmecându-l. Îl 
uimeau arzimea neistovită, tăria nesecată, dârzenia, dar 
mai ales sănătatea misterioasă a omului neînfrânt de 
ajunările, canonirile şi ostenelile sub greutatea cărora 
oricine altul, cât de oţelit, ar fi căzut de mult. Ceea ce îi 
dovedea despre puterile duhului, care hrăneşte trupul, mai 
vârtos decât orice merinde şi băutură. 

Sofonie, tăcut, se frământa. 

— Ai văzut, urmă stăpânul îmblânzit, ţi-am dat după 
iconomia sfintei noastre biserici întâia schimnicie, aici în 
mănăstire. Sunt de curând venit şi răspund cu sufletul de 
fiecare suflet încredinţat mie. Mărturisesc că nu te cunosc şi 
n-am încă dreptul să te slobozesc de sub privegherea şi 
îndreptările mele. 

Sofonie sări ars ca sub un şfichi... 

— Ţin ca un doctor urechea pe sufletul cuvioşiei-tale, 
urmă stareţul, mă căznesc să-i ascult răsuflarea ascunsă. Îţi 
caut acolo în adânc inima cea tainică, pe care frăţia-ta 
poate nu ţi-o ştii... 

— Şi le găseşti cumva bolnave? întâmpină atunci Sofonie. 

— Nu, dar încă prea crude, copilăreşti. Neştiutoare să 
înfrunte singurătăţile pustii ale pusniciei; ispitirile, urcuşul şi 
miile de prăvălişuri ale prăpăstiosului pisc ce se cheamă 


127 


schimnicia. 

— Dar nu mai sunt tânăr, preasfinte. Am patruzeci şi cinci 
de ani de vârstă, din care treizeci numai în mănăstire, de 
unde n-am ieşit un pas afară. 

— Tocmai! Ce-ai putut învăţa în atât de scurtă vreme? 

Sofonie îşi suci uimit capul. 

— Scurtă?... vru să vorbească, dar egumenul îl opri. 

— Scurtă pentru cel ce n-a ieşit niciodată din scutecele 
mănăstirii. 

— Tocmai pentru asta vreau să mă sihăstresc, izbucni 
deodată Sofonie. Trebuie să ies, să scap din moleşeala 
mănăstirii. Mă împiedic necontenit de nevoile lumeşti ale 
obştii. Grijile dulcegi ale fraţilor îmi plăpânzesc voinţa. 
Legăturile cu oamenii mă împiedică în mers ca nişte feşe. 
Soții îmi stingheresc veghile, privegherea sfinţiei-tale mă 
tulbură din ajunare, mă scoate de la rugăciune... 

Starețul încremenise. 

— Vă rugaţi şi alţii pentru mine, urmă amar călugărul, ca 
şi când eu n-aş fi destul de destoinic. Vă aşezaţi toţi între 
mine şi Cel preaînalt. În pusnicie voi fi singur în faţa lui 
Dumnezeu, cu toată răspunderea despre mine, lăsată nu 
preasfinţiei-tale, ci numai mie în seamă, fără sprijin din 
afară, care să mă ispitească la slăbire şi lenevire... Dacă... 

— Bine, bine, îl opri scurt stareţul. Destul... Eu mă dau 
bătut. De Paşti vine înaltpreasfinţitul mitropolit la noi. | te 
vei înfăţişa şi mă voi ruga să te asculte. Acum du-te în 
pace. 

Şi, cu o binecuvântare, îi întinse mâna pufoasă pentru 
sărutare. 

— Ascultă, îl strigă bătrânul ridicat din jilţ, şi-l întoarse de 
la uşă. Ascultă şi ţine minte: Marele Antonie, al cărui nume 
ceri să-l iei, nu s-a schimnicit pentru sine, din trufie şi ca să 


128 


scape de oameni, ci s-a schimnicit pentru noi. După chipul 
lui Cristos, adevăratul pusnic ia cu el, acolo, în pustie, 
omenirea toată strânsă în inima lui. Noi toţi ne canonim în 
el, şi numai aşa biruie. 


Sofonie, pe numele dintâi Stan, intrase în mănăstire când 
nu împlinise cincisprezece ani. Îl adusese maică-sa, o 
sărmană vădană fără alţi copii. 

— Uitaţi-vă, se rugă ea de stareţul vechi să-l primească, 
uitaţi-vă ce slăbănog şi urâcios a ajuns. Nu e bun de nimic. 
Altfel, l-aş opri pentru muncă acasă. Dar n-am nici eu ce 
mânca. 

Copilului i se trăgeau toate, povestea cu durere femeia, 
dintr-o spaimă grozavă. Se repezise la el, când era mic, un 
berbec nărăvit să-mpungă, îl trântise şi-l buşise cu maiul 
capului până-l lăsase leşinat. După o zăcere cu friguri şi 
aiureli, băiatul rămăsese zdruncinat; bolnăvicios, lincav la 
mâncare, năzuros, fără gust de joacă, aproape sălbatic. 

— Dar e uşor de cap, a învăţat carte, adăugase ea, fără 
să spună că tot aşa, cu toane. 

După ce isprăvise şcoala, sta tot timpul închis în el şi în 
casă, ursuz şi trist. Sapa nu era în puteri s-o mânuiască. Cu 
vitele nu era chip să se împace, le luase spaima. Nu avea 
nici o aplecare spre vreun meşteşug şi nici o tragere de 
inimă către ceva. Mergea doar bucuros cu maică-sa la 
biserică, unde asculta cuminte. Asta i-a hotărât soarta: l-a 
înfundat în mănăstire, de unde n-a mai ieşit. Nici n-a avut la 
ce. Vădana a murit curând, şi nimeni pe lume n-a mai ştiut 
şi n-a mai întrebat de el. A rămas pe totdeauna copil de 


129 


suflet al mănăstirii, de care, aplecat spre tăcere şi 
singurătate, s-a lipit trup şi suflet. 

În acest timp a crescut lung şi deşirat, prăjină noduroasă, 
numai zgârciuri şi ciolane pline cu păr. Pururi în cetiri de 
cărţi sfinte sau în rugăciuni, nesmintit de la înfrânări şi 
vegheri, viaţa lui, vreme de treizeci de ani trăită fără nici un 
ascunziş în văzul întregului sobor, fusese o viaţă de sfânt. 

De la început, băieţelul sfrijit şi pădureţ speriase pe 
călugări. Într-o zi, cuviosul Ghervase sta în tindă şi mistuia 
o iahnie de fasole. Deodată, sări şi-şi strigă vecinul: 

— la uită-te dănănaie, părinte Isachie!... 

Cel chemat alergă în grabă şi privi cu gura căscată: 
ucenicul Stan venea somnoros cu o căldare să scoată apă. 
Dar înainte de a ajunge la fântână întinse mâna, şi roata cu 
lanţ se desfăcu singură, neatinsă; găleata se afundă şi, 
până ce băiatul s-o apuce, ea porni să se urce de la sine. 

— De câteva zile îl pândesc, că puţul e drept în fereastra 
mea. Până mai săptămâna trecută scotea apă ca toţi 
oamenii. Răsalaltăieri am văzut ceea ce vezi şi sfinţia-ta 
acum. Dar credeam că mi s-a părut. Ce zici? Visăm? se 
crucea Ghervase. 

— Lucru mare şi de spaimă, taică! De la Dumnezeu sau 
de la diavolul, rămâne de dovedit... 

Starețul, precum şi toţi călugării înştiinţaţi, începură să-l 
urmărească de aproape şi aflară şi alte întâmplări şi mai 
uluitoare. Cu Stan se petreceau lucruri ciudate. 

Trimis să descuie biserica, uneori uşa se deschidea 
singură, ucenicul fiind încă la câţiva paşi depărtare, ca şi 
când braţul cu cheia i s-ar fi lungit, nevăzut. Alteori, vrând 
să coboare o candelă, era de ajuns să se uite în sus spre ea, 
ca lănţugul de care atârna să se desprindă din cârlig şi 
vasul să i se lase ascultător dinainte. 


130 


Prorocea vremea mai bine decât orice calendar. 

— Părinte stareţ, pune să culeagă via, spuse el odată, 
când era în toane. 

— De ce, fiule, că e mult înainte de soroc... 

— De Vinerea Mare o să fie zăpada la genunchi. 

— De unde ştii tu asta? glumi egumenul. Trimiţi ca melcii 
coarne? 

— Ştiu: am întâlnit-o în drum. 

Atât a destăinuit. Zadarnic au stăruit de el, când i s-a 
împlinit vorba, să spuie ce a întâlnit: iarna, zăpada? Şi în 
care drum? Al gândului? Al duhului? N-a mai scos un 
cuvânt. 

Toate astea, lăţite în lume, au adus slavă mare 
mănăstirii, cu năvală de poporime, spor de evlavie în norod, 
întărirea credinţei şi multă grijă spre trăire cucernică în 
obştea monahicească a lăcaşului. Başca de sumedenia de 
daruri, bunătăţi, bani, vite şi alte câştiguri ce se vărsau de 
pretutindeni. 

Cu fiecare nouă ispravă a ucenicului, faima creştea. Când 
şi când, se învoia şi afla lucruri pierdute, găsea pe cele 
ascunse, dovedea pe hoţi... Călugării strigau că sunt minuni 
şi cereau nu numai să fie date în vileag, ci oarecum 
gospodărite, chivernisite spre un cât mai mare folos al lumii 
şi al lavrei. 

Dar stareţul de atunci, un bătrân cercat şi cuminte, nu s- 
a lăsat zăpăcit de puterile nefireşti ale ucenicului. Nu numai 
că nu l-a încurajat. Dimpotrivă, l-a înăbuşit. Trebuia, spunea 
el, aşteptat şi omul pus la probă. Faptele lui limpezite, 
dovedite prin rugăciuni şi prin luminile marilor duhovnici şi 
ierarhi care stăpânesc din înălțimile bisericii. Cum putem şti 
noi, cei de rând, să deosebim nălucile de adevăr? 

De altfel, tânărul nu-şi da seama de ceea ce săvârşeşte. 


131 


Lucra ca într-un fel de somn, un soi de beţie. De îndată 
ce stareţul, prin spovedanii, descoaseri şi alte dăscăleli l-a 
trezit şi l-a îndreptat spre cercetarea de el însuşi, ucenicul a 
început să se închidă. 

Curând a prins să pună stăpânire pe sine şi să se 
păzească atât de el însuşi, cât şi de ceilalţi. Câştigarea 
monahiei îl înveghea şi mai mult. Acum îl supărau 
curiozitatea fraţilor, spionarea şi mai ales interesul de care 
se bucura în ochii lor ca aducător de foloase lumeşti; şi se 
răzleţi de obşte. Cu cât înainta în vârstă, se făcea mai 
posac, mai sălbatic, parcă s-ar fi întors la copilărie. Cum 
isprăvea îndatoririle, se închidea ca un cenobit! şi nu-l mai 
vedea nimeni până sunau toaca şi clopotele. 

Dezbărat ca de nişte cusururi de acele scăpări în afară 
ale adâncului, izbutise să-şi astupe spărturile făcute în 
alcătuirea lui de maiul berbecului şi să se dreagă. Dar 
îndată după zăgăzuirea minunilor se ivi lupul. 

Până atunci turmele mănăstirii nu prea fuseseră vămuite 
de fiare. Acum, ca într-un fel de schimb, în locul celor câte 
încetaseră se scorni lupul, pentru care părintele Sofonie 
trebuia necontenit să se ridice şi să-l alunge. Atât se învoi 
să mai săvârşească. Şi asta din ce în ce mai silnic şi mai 
scârbit. 

Noul stareţ îl găsi matur, stăpân pe toate arcurile-i 
ascunse, dârz pe voinţa lui călită, chivernisindu-şi iconomia 
lui trupească şi duhovnicească fără şovăire, ca un ascet 
desăvârşit. Tăcut şi îngheţat, sta fără nici o legătură cu 
soborul, care-i socotea nevoia de singurătate ca o trufie, 
muţenia ca o împietrire. 

Mitropolitul, popă vădan călugărit de curând, a călcat 
glumind peste toate întâmpinările egumenului şi învrednici 


1 Călugăr care trăieşte într-o mănăstire. 
132 


el însuşi cu schimnicia desăvârşită pe Sofonie, care, de pre 
numele nou Antonie, se şi grăbi să părăsească chiar din 
acel ceas mănăstirea. N-a îngăduit nimănui să-l ajute ori să- 
| însoţească. Nu şi-a luat măcar un sac cu lucruri de mare 
trebuinţă. A plecat cu câteva bucoavne la subţioară sus în 
munte. 

Acolo, pe o streaşină de piatră, într-un părete de stâncă, 
se scobea o peşteră, prefăcută de alt schimnic înaintaş în 
chilie. Nici uşă, nici fereastră. Pereţii, jilavi, din cremene 
strujită cu toporul. La un colţ, o vatră ruinată, în celălalt o 
laviţă şontoroagă, cu un culcuş de paie pe ea. Nişte blăni 
groase de lemn astupau pe dinăuntru gura crăpăturii pe 
unde se pătrundea în adâncul stâncii găunoase. Afară, sub 
prag, un ciuciur îşi picura broboanele de apă într-un găvan 
ros în gresie, unde se adăpau sălbăticiunile. 

Dar de acolo zbucnea peste lume o privelişte care te 
îndumnezeia. Uitai de foame, de frig. Te sătura măreţia de 
ocean încremenit a piscurilor tălăzuite, frumuseţea cerului 
şi a pământului cântând zi-noapte neîntrerupt osanale întru 
mărirea lui Dumnezeu. Aici, în scorbura de piatră, 
schimnicul Antonie şi-a tupilat duhovnicia şi şi-a răsădit 
evlavia. 

O dată pe săptămână urca la el, cu rândul, cale de trei 
ceasuri bune, câte un călugăraş de la mănăstire cu puţină 
merindă. Dar şi acesta era îndatorat să se vestească de 
departe că soseşte. Când îi auzea glasul, schimnicul se 
ascundea în chinovie, să nu vadă om, necum să vorbească. 
Nu ieşea decât după ce fratele da iarăşi glas că s-a 
depărtat. 

Treaba asta se putea face vara. larna eremitul avea să 
rămâie îngropat acolo de troiene cinci-şase luni, cu o traistă 


133 


de mălai şi un zimbil! de cartofi, aşteptând să se topească 
zăpezile. Până atunci, numai dangătele clopotelor mai 
puteau răzbi la el. 

La început merindele se grămădeau aproape neatinse, pe 
faţa unei stânci, tăiată în chip de masă. Ceea ce nu miră pe 
călugării însărcinaţi cu corvoada. Până s-au deprins să le 
împartă cu schimnicul şoarecii de stâncă, la care s-au adaos 
nişte corbi şi, până la urmă, un vultur. Dar ăsta nu pândea 
atât uscăciunile înecăcioase ale cenobitului, cât pe tovarăşii 
de ospăț, care, cum îi auzeau fâlfâitul aripilor, se mistuiau 
în găuri, lăsând corbilor cinstea să se bată cu el. De 
asemenea mosafiri sihastrul nu se sfia, ci îi îngăduia 
bucuros. 


După plecarea lui Sofonie, mănăstirea adormi în făgaşul 
molcomelor rânduieli monahiceşti. Dârdora ascetică se 
potoli. Călugării răsuflară uşuraţi ca nişte cai scoşi din ham. 
Dar cum schimnicul nu-i mai stingherea cu nimic, locul lui în 
mănăstire nu rămăsese gol. Urma lui adâncă o umplu un soi 
de basm, legenda părintelui Sofonie zămislită din uimiri, 
amestecată cu spaime şi nostalgii. Nu-l mistui uitarea până 
la cenuşă, ci rămase dincolo de pieire, îmbălsămat de 
mireasma aducerilor-aminte, ca nişte moaşte scumpe. 

De fiecare dată, călugărul întors de la chinovie era 
înconjurat de toţi, întrebat, ascultat cu evlavie, povestind 
despre corbii pe care îi văzuse cu ochii lui aducând în cioc 
hrană schimnicului şi de vulturul care-i ţine de urât. 

Încetul cu încetul, după retragerea sihastrului, pe care 


1 Coş împletit din papură sau din rogoz. 
134 


lumea îl credea surghiunit de duşmani, îndeosebi de noul 
stareţ, marea mănăstire ajunse paragină. Poporul, care 
simţise bine unde îi stase până atunci duhul şi puterea, o 
părăsea şi se întorcea la popii lui de mir, la vraci şi la 
solomonari. Râvna şi credinţa gloatelor rămân nesecate, se 
strămută numai. 

La durerea asta se adăugau şi altele, cu osebire pagubele 
aduse turmei. Până acum mersese cum mersese. Dar de 
cum ieşise pusnicul pe poartă, jigadinile tăbărâră pe vite. 
Surul, lupul îndrăzneţ şi fioros, nu mai avea teamă. La trei- 
patru zile înşfăca mielul sau oaia. Cine putea să-i ţie piept? 
Singur părintele Sofonie îl punea ca pe o fiară a lui în frâu, 
cum bunăoară sfântul Haralambie, leul. Aşa spuneau 
călugării ciobani alergând la stareţ, care, cu şalele lui 
mursicate de colții podagrei, îi înţelegea prea bine, dar nu 
avea altceva să le dea decât mâna pufoasă de sărutat. 

Până într-o zi, preasfinţia-sa, biruit de răutatea dihăniilor, 
ceru un condei ca să adauge la bucatele trimise ascetului 
un răvaş, cu porunca să se roage şi să vegheze ca şi înainte 
asupra turmei spârcuite de jivini. Antonie a citit sau nu 
ţidula, dar lupul nu-şi încetă prădăciunile. Insă neîndoielnic 
fu că săptămâna următoare fratele urcat cu paporniţa de 
mâncare văzu unul din corbii părintelui Antonie cu răvaşul 
stareţului în cioc. Şi numaidecât dete ştire în mănăstire că îl 
trimetea stăpânul, adică schimnicul, cu plângerea la cer. 
Ceea ce mai mângâie pe bicisnicii părinţi şi îngroşă basmul. 

— Ţi-aduci aminte, părinte Nectarie, când a slobozit de 
sus icoana Maicii Preciste în capul părintelui Sava, care 
mâncase carne în ajunul Adormirii? 

— Hei, dar când a amuţit pe părintele Ioanichie... 

Şi iar s-au perindat aducerile-aminte despre copilandrul 
intrat ca un înger pirpiriu acum treizeci de ani între ei; 


135 


crescuse, se deşirase sub ochii lor, se aprinsese şi dogorise 
de un foc nesuferit pentru ei, păcătoşii. Pomeneau astea şi 
încă multe alte minunate isprăvi care răscoliseră lumea şi 
speriaseră pe înalții stăpâni ai bisericii, până ce, fricoşi sau 
pizmaşi, îl înăbuşiră ca pricină, ziceau ci, de zăpăceală şi 
tulburare în norod. 

Noul stareţ nu fusese martor la nici unul din miracole. 
Nehotărât ce trebuie să creadă, îl ţinuse, după poruncile de 
sus, într-o bănuitoare supraveghere. Aşa că simţise 
plecarea lui în schimnicie ca o uşurare. 

Dar curând, tot mai desele greutăţi prin care trecea 
mănăstirea, pagube, prigoane şi părăsire, aduceau pe 
anahoret necontenit în miezul grijilor şi angaralelor. 

— Hei, de-ar fi aici părintele Sofonie... oftau toţi, 
începând cu ciobanii şi sfârşind cu slujitorii altarului văduvit 
de credincioşi. 

Intr-o noapte, lupii sfâşiară nu mai puţin de cinci oi. A fost 
picătura care a făcut paharul să dea pe dinafară. Starețul 
şi-a călcat pe inimă şi a trimis ascetului o solie alcătuită din 
ecleziarh şi doi bătrâni cuvioşi, care să-i ceară ajutor. Cei 
trei au urcat muntele, s-au bucurat că au găsit la locul lor 
corbii, că i-a întâmpinat vulturul, şi către prânz, fără să dea 
glas, au poposit la peşteră. Antonie nu i-a băgat de seamă. 
Sta pe prichiciul din faţă şi vorbea cu un şoricel îmblânzit, 
pe care-l ţinea în palmă. Deşi n-au auzit nimic, bătrânii 
hotărâră că-l învaţă să se roage şi jos buciumară vestea. 

Când i-a simţit, s-a întors şi i-a văzut, schimnicul a ţâşnit 
ca o sălbăticiune în scorbura stâncii, prăvălind la gură toate 
lobdiile ce ţineau loc de uşă. 

Solia a ciocănit, a strigat, s-a rugat. N-a fost chip să-l 
scoată din bârlog. 

— Cuvioase Antonie!... 


136 


Tăcere. 

— Sfinţia-ta, doar o vorbă!... 

Nimic. 

— Ne trimite părintele egumen!... 

În deşert... 

După multe rugăminţi de-a surda, bătrânii, osteniţi, se 
aşezară greceşte la gura vizuinii ca pentru un lung asediu. 
Scoaseră tăgârţele şi se puseră să îmbuce leguma. 
Schimnicul, cu răsuflarea oprită, îi auzea clefăind pita, 
limpind apa şi sfătuindu-se cum să mâie noaptea acolo. 
Asta îl umplu de groază. După ce moţăiră oleacă, cuvioşii 
porniră iar asaltul: 

— Părinte Antonie! 

Cuviosul ciuli urechile. 

— Noi poposim aici şi nu ne clintim până nu ne asculţi, 
ameninţă unul. 

— Avem poruncă de la preasfinţitul egumen să nu ne 
întoarcem fără răspuns, îl înveghie altul. 

— Măcar de ne-am prăpădi la pragul sfinţiei-tale de 
foame şi sete... încheie al treilea. 

Antonie îşi făcu socoteala că n-au să crape de foame, 
fiindcă trebuia să urce călugărul cu hrană, nici să 
plesnească de sete cu izvorul la nas, aşa că se înmuie. 

— Grăiţi, dar scurt, consimţi el prin lemnele astupuşului. 

Bătrânii, bucuroşi, pălăvrăgiră multe şi de toate, despre 
necazurile mănăstirii, despre pagube şi sărăcie, despre oi şi 
lup. 

— Ho! îi opri sihastrul. Numai la cele lumeşti vă stau 
gândurile... Spuneţi limpede, ce vreţi? 

— Ne mănâncă lupul oile, se jeluiră ei. 

— Ei, şi ce? Voi nu mâncaţi pe Cristos, mielul lui 
Dumnezeu? 


137 


Călugării nu se aşteptau la o asemenea înfruntare şi se 
priviră uluiţi. 

— Să ştiţi că s-a smintit cuviosul de atâta canon!... spuse 
unul. 

Acum tăcerea se îndelunga din amândouă părţile. Tot 
călugării trebuiră s-o rupă. 

— Şi te roagă preasfinţia-sa egumenul să alungi fiarele. 

— Cum? se răsti din bârlog Antonie. 

— Cum făceai la mănăstire. 

— Acolo mă vesteau ciobanii. Cine urcă aici să-mi dea de 
ştire? 

Şi cu asta le luă piuitul. 

— Asta aşa este... se scărpinară ei în cap. 

Până să alerge ştafeta trei ceasuri, mai ales pe timp de 
noapte, dihăniile au timp să sfâşie întreaga turmă. Dar 
iarna, prin genunile de omăt?! Şi şedeau cu minţile 
încâlcite. Tot Antonie, ca să scape de ei, le deznodă. 

— Ascultaţi: îndată ce s-arată lupul, trageţi clopotul cel 
mare într-o dungă, ca la primejdie. Am s-aud şi am să ştiu. 
Acu plecaţi. 

Chiar în noaptea următoare lupul a dat buzna. Un cioban 
fugi la mănăstire. Până să trezească pe părintele clopotar, 
ăsta, până să se suie în clopotniţă, să urnească pe Samson, 
Surul şi-a luat tainul un miel şi a zbughit-o după al treilea 
dangăt... Tot era ceva. Nu sfâşiase trei-patru ca de obicei; şi 
până la ziuă nu s-a mai întors. 

La atacul următor, pacoste! În grabă, clopotarul, buimac, 
a alunecat pe trepte şi şi-a rupt piciorul. Spaimă, zăpăceală. 
Aşa că Samson n-a dat alarma, şi schimnicul, sus, nu şi-a 
întrerupt rugăciunea, iar fiara şi-a făcut cu turma toate 
mendrele. 

întâmplarea a silit pe călugări la altă rânduiala: uşa 


138 


clopotniţei să rămâie deschisă, ca ciobanul să nu mai 
piardă vremea, ci să urce şi să tragă clopotul. Aici altă 
încurcătură. Gonaciul de la stână era ageamiu: nu ştia ce-i 
aia să baţi clopotul în dungă. L-a bălăbănit în toate felurile, 
şi scurt, şi lung, şi pe-o latură, şi pe alta, încât a ieşit o 
harababură. Schimnicul, crezând că sună slujba ceasurilor, 
nu s-a clintit şi lupul, jos, a jăcmănit pe săturate. 

Când ciobanul a deprins cum trebuie să mânuiască funia, 
lupul şi-a sporit şiretlicurile. Nu mai venea singur, ci cu un 
soţ ori doi, alteori în capul unui hăitic. Şi fiarele se 
împărțeau. Grosul, cu Surul în frunte, da iureş în turmă. 
Ceilalţi, răzleţi, se aşezau între stână şi mănăstire, tăind 
calea omului care gonea spre clopotniţă. 

Dar şi minţile călugărilor începură să lucreze la întrecere 
cu ale fiarelor. S-au înţeles că atunci când baciul va da glas 
de bucium din stână, un frate pus de veghe sus în turn, cu 
mâna gata pe ştreang, să şi tragă. Numai că lupul pica 
tocmai când somnul e mai dulce şi fratele dormea dus. 

Buciumul s-a văietat nopţi de-a rândul în zadar, sfinţitul 
schimnic n-a avut ce auzi, iar lupul a huzurit. 

Atunci se ţinu sfat mare cu egumenul. Se alese părintele 
Zenovie, călugărul cel mai treaz, care pătimea de nesomn. 
Un omuleţ neastâmpărat, ciufulit ca o veveriţă, straşnic 
veghetor, în stare să stea cu ochii deschişi trei zile şi trei 
nopţi la şir. Când se întunecă, Zenovie urcă în turn cu 
ceaslovul şi o lumânare. Părinţii, jos, ascultau prin somn. N- 
au auzit pe Samson glăsuind. Pesemne, şi-au zis, n-o fi 
venit fiara la stână. 

Dimineaţa, cuviosul Zenovie nu s-a arătat la utrenie. L-au 
căutat în chilie, lipsea. Au urcat în turn, odaia clopotelor - 
goală. L-au strigat. 

De sus din tavan s-a prelins un miorlăit stins. Călugării au 


139 


ridicat ochii: pe fundul de bute al lui Samson sta o 
mogâldeaţă ciufulită, cu mâinile încleştate pe chiotorile 
unde se înnoadă funiile. Părea un liliac uriaş prins de lumina 
zilei şi pitulat acolo. 

— Sfinţia-ta eşti, părinte Zenovie? 

— Eu, fraţilor. 

— Dă-te jos. 

— Nu pot. Ajutaţi-mă frăţiile-voastre. 

— Păi cum te-ai suit? 

— Nu ştiu, dete răspuns omul. 

Coborât cu greu, el povesti lucruri de necrezut. Când 
veghea mai cu nădejde, a auzit paşi pe scară şi s-a bucurat 
crezând că vine vreun cuvios să-i ţie de urât. Dar când s-a 
deschis uşa din clanţă, a intrat lupul sur, zburlit, cu ochi de 
jăratec, clănţănind la el. Incât n-a ştiut nici cum, nici când s- 
a căţărat în mâini pe funie şi s-a trezit sus pe spetezele din 
spinarea lui Samson. 

— Năluci, părinte... îl certă stareţul. Trebuia să-ţi faci 
semnul crucii. 

— Stai preasfinţia-ta, la noapte, să te vedem ce faci cu 
crucile, îl repezi păţitul. 

Şi nu s-a mai încumetat nimeni să pândească în turn 
buciumul care trimetea în cele patru zări jalea stânei, dar 
nu răzbătea până sus la părintele Antonie. 

Toate astea nu miroseau a lucru curat. Mulţi înclinau să 
se înştiinţeze Mitropolia, Sinodul. Starețul nu se învoi. Băga 
din nou mănăstirea în ştrenguiala şi tărbacă înalţilor 
clerici... Abia o uitaseră. Se luară alte măsuri: slujbe mari în 
biserică, rugăciuni şi căderi la Maica Domnului, sfeştanii şi 
molitve la stână, care fu curățată şi stropită cu agheasmă. 
O cruce uriaşă fu ridicată chiar în mijlocul târlei, să vegheze 
cu braţele întinse turma de la picioarele ei. Şi se 


140 


statorniciră aici doi călugări, care să citească cu rândul într- 
un coşar prefăcut în paraclis slujbele nopţii, vecernii şi 
ceasuri. 

Zadarnic. Lupul venea şi mai des, dornic parcă pe lângă 
mertic să asculte şi sfintele cântări. 

De atâta îndrăzneală a fiarei şi bicisnicie a ciobanilor, 
călugării tineri se răzvrătiră şi cerură arme. 

— Şi ele sunt de la Dumnezeu. 

— Ba-s de la diavolul, se împotrivea stareţul. Din două 
pricini: una canonicească. Monahii n-au voie să ucidă cu nici 
un chip, sunt opriţi de pravile. 

— Se poate lua dezlegare, se ridicară câţiva. 

— Da, dar de sus şi de foarte departe, ceea ce ar costa o 
mulţime de intervenţii şi o groază de bani. 

— Chiar şi în împrejurarea în care ne aflăm? întrebă unul. 

— Chiar... Patriarhiile se mişcă greu şi numai cu aur... 

Călugării puseră nasurile în pământ... 

A doua oprelişte şi mai straşnică venea din partea 
stăpânirii. leşise de câţiva ani legea că nimeni n-are voie să 
poarte arme. Numai vânătorilor de baştină li se dăduse 
îngăduinţa scrisă. 

Mănăstirea însăşi predase nişte gioarse ruginite, lăsate 
acolo de pe vremea zaverei. Acum trebuia autorizaţie 
tocmai de la Bucureşti. Şi pe numele cui? 

— Al preasfinţiei-tale, îl îndatoră tineretul. 

— Ei, asta îmi mai trebuie! Şi de unde bani pentru drum, 
costul armei, al taxelor, presupunând că o să călcăm întâia 
oprelişte, poruncile canonului nostru... 

Dar călugărul tânăr nu s-a lăsat. Repede s-au strâns bani, 
s-a ticluit jalba şi s-a găsit un om, care curând s-a întors cu 
puşca. 

Şi iată-l pe părintele Cristea, capul tineretului, fudulindu- 


141 


se cu ea în spate prin staniştea! oilor. 

Înainte de miezul nopţii, o bubuitură a sfărâmat văzduhul 
şi numaidecât schelălăieli înfiorătoare umplură târla. 
Vânătorul împuşcase un câine. Era şi ăsta un început 
bunicel pentru un călugăr. Ceea ce însă nu a împiedicat 
lupul mai târziu, după potolirea zarvei, să răpească mielul. 

În altă noapte, părintele Cristea, care străjuia către apus, 
spre codru, a trebuit să alerge în partea cealaltă a stânei, 
unde se stârnise mare hărmălaie. Ajuns acolo, s-a sucit, s-a 
zgâit, a ochit şi a nimerit o oaie. Toţi şi-au făcut cruce şi au 
mulţumit lui Dumnezeu că n-a lovit un om. 

Dar se chema că sfinţia-sa poate şi ştie să tragă, n-are a 
face în ce... Lupul trebuia deci să ţie seamă, căci are să-i 
vie rândul. A şi ţinut. 

Cum a mai venit, s-a năpustit drept în vânător, care, luat 
nepristan, a întors arma, oarecum după lup, zicea el, şi s-a 
împuşcat singur în picior. Fiara a străbătut în goană stâna, 
şi-a luat câştul şi s-a dus. Pe părintele Cristea l-au purtat pe 
năsălie la spital... Şi de arma primejdioasă nu s-a mai atins 
nimeni. 

Acum pricepură toţi că nu se petrec lucruri curate, şi 
mănăstirea e prigonită de puteri întunecate. Astfel au 
trecut o toamnă şi o iarnă amarnice pentru obşte, fără 
stingherire de la rugăciuni pentru schimnicul din munte. 

Primăvara cu izul ei de miei priori mirositori a lapte a 
îndoit râvna lupului şi îngrijorarea părinţilor. Atunci baciul, 
un bătrân mirean, căzu la picioarele egumenului şi cu 
lacrimi l-a rugat să dea dezlegare unui solomonar, vestit 
descântător de fiare şi desfăcător de farmece, să vie în 
ajutorul turmei. Starețul s-a împotrivit morţiş. Cum s-ar 
putea îngădui asemenea blestemăţii în cuprinsul sfântului 


1 Loc umbrit şi răcoros unde se odihnesc vara animalele la amiază. 
142 


lăcaş? Au sărit însă şi călugării în sprijinul baciului. 

— Stâna nu e mănăstire. Ciobanii pot chema şi sprijinul 
laicilor, spuneau ei. 

Hărţuit de lup şi de fraţii monahi, până la urmă stareţul n- 
a mai avut încotro şi s-a înduplecat. 

— Fă ce vrei, mormăi el, întorcând baciului spatele. Stâna 
ţi-e dată în seamă. Eu nu ştiu nimic: mă spăl pe mâini. 


* 
XX 


În sfârşit, a coborât vrăjitorul, Şotropa, un bătrâior vesel, 
sfrijit ca un zbârciog, chiomb de un ochi şi cu luna plină a 
cheliei în cap. Ţinea vergeluşa de alun în mână, cosorul de 
argint înfipt în brâul verde, iar în sân sticluta cu spiriduş, 
păstrat în apă, ca o păpuşică cât un dop de plută, care, 
când se da la fund, când se urcă la gât, după cum avea 
nevoie stăpână-su. 

Vraciul a întrebat cum, când şi în ce fel se întâmpla 
călcările, a descusut paznicii, i-a dezbrăcat, le-a cercetat cu 
luare-aminte mâinile şi labele picioarelor, părul de pe piept. 
A scormonit o moviliţă: n-a găsit vrăji îngropate, nici 
farmece ascunse... A trecut apoi la câini. 

— Câinii nu se dau la lup, mărturisi baciul. 

— Dar la oameni? 

Şi ochiul chiomb se ivi de sub pleoapă... 

— La oameni şi la alte dihănii se reped. 

— Bine! Acuşi să-i întrebăm şi pe ei... 

Vraciul îşi mişcă buzele într-un soi de şoaptă, neînţeleasă 
de urechile omului, un fel de freamăt uşor, schimbat în 
adiere de şuier... Doar uitându-te la gura lui vedeai sau îţi 
închipuiai că ar vorbi. Numaidecât un câine din apropiere 


143 


ciuli urechile şi prinse să se neliniştească. Suci capul, 
ascultă sfeclit, se mişcă în jurul lui însuşi, căutând. Apoi, 
doi, trei, înfioraţi, se sculară. Pe urmă, oricât de departe se 
aflau, toţi câinii aţintiră auzurile, săriră fără astâmpăr şi 
înaintară pe măsură ce Şotropa îşi frământa fără glas 
buzele. Deodată dulăul cel bătrân se întoarse şi chelfăni un 
căţelandru, rămas în urmă, care nu prea se sinchisea. Apoi 
el cel dintâi se apropie gudurându-se de solomonar şi i se 
lungi supus la picioare, tăvălindu-se în ţărână. Aşa, rând pe 
rând, sosiră toţi zăvozii stânei, cu cozile pleoştite, spăsiţi, şi 
îi trecură pe dinainte, ca la un interogatoriu. Unul câte unul 
se opreau, cercau să-l privească, dar lăsau repede ochii în 
jos, scâncind uşor, ca nişte învinuiți cu botul pe labe. Apoi, 
la un semn, treceau deoparte şi aşteptau. 

Călugării priveau ca la o întâmplare de pe altă lume. 

— Nu-s vinovaţi, hotărî Şotropa, ştergându-şi fruntea şi 
obrajii şiroind de sudoare. 

Cămaşa de pe el era leoarcă, parcă de cine ştie ce caznă. 

— Nu-s vinovaţi, spuse a doua oară. Mi-au mărturisit tot. 

Cei de faţă se priviră uluiţi. 

— Ai vorbit cu ei? 

— Precum văzurăţi. 

— Ce i-ai întrebat? 

— De ce nu se dau la fiară. 

— Şi ce ţi-au spus? 

— Mi-au spus că nu e lup. 

— Nu e lup? 

Şi călugării se strânseră a spaimă, ca oile, unul în altul. 

— E diavolul? strigară şi-şi făcură cruce. 

— Nu. Câinii zic că este om. 

— Om?! 

Şi toţi se îngroziră şi mai mult. 


144 


— Om, îi lămuri domol Şotropa. Adică pricolici. Mai rău ca 
fiara adevărată. 

— Se poate? 

— Cum nu! Sunt oameni care se prefac în lupi. Umblă ori 
singuri, ori înhăitaţi cu lupi de-i buni, după prăzi... 

Monahii ascultau cu mâinile la gură. 

— De-aia zăvozii n-au ce le face, adăugă vraciul. 

— Se tem? întrebă baciul. 

Şotropa îşi mişcă din nou buzele, şi dulăul se înfăţişă 
numaidecât, îşi frecă labele dinainte una de alta şi se turti 
la pământ tânguindu-se. 

— Lasă, lasă, nu-ți fac nimic, îl împacă solomonarul după 
ce-l ascultă, şi cu o uşoară mângâiere îi dete slobozenie să 
plece. 

— Spune, se întoarse el către oameni, spune că lupul le 
este om cunoscut. 

— Om cunoscut? Cine? 

Şi cuvioşii spăimântaţi se plecară parcă ar fi trecut un 
vânt groaznic peste ei. 

— Cineva ori din stână, ori din satele vecine... Numai 
glonţ de argint descântat se prinde de el, urmă Şotropa. 
Dar să ştiţi că Şuşnea vânătorul îi vine de hac. Şi încă ceva: 
aduceţi în stână un cocoş, dacă se găseşte alb, să auză 
toaca-n cer şi să dea veste duhurilor să se facă nevăzute. 


* 
XX 


Starețul, când a auzit de omul-lup cunoscut de câini, abia 
s-a ţinut să nu sară în sus, s-a prefăcut că nu crede, dar a 
uitat de şale, de oase hodorogite, a cerut trăsura, a mânat 
la gară şi s-a suit în cel dintâi tren pentru Bucureşti. Aici a 


145 


căutat pe bătrânul Teoctist, vechi slujitor în Mitropolie, 
profesor şi mare îndeletnicitor cu ocultismul şi magia. S-au 
închis amândoi în odaie, au citit, au dezbătut şi, 
despărţindu-se apoi, au hotărât ceva tainic. 

Sfatul făţiş al lui Teoctist a fost să încerce întâi botezul. 
Pricolici se face de obicei copilul care din întâmplare sau din 
vreo vrajă n-a primit această sfântă taină. Dacă nu 
izbuteşte, rămâne glonţul... 

La înapoiere stareţul a aşezat în marginile stânei câte un 
cazan cu apă sfinţită după rânduielile botezului, vegheate 
de călugări, cu porunca, îndată ce simt o mişcare, zăresc o 
umbră, văd o vită sau orice ar fi, numaidecât să înmoaie 
şomoiogul şi să stropească. Nopți de-a rândul ei scuturară 
sfeştoacele în vânt şi în toate nepărerile, numai pe lup nu-l 
nimeriră. Ori că ăsta fusese copil botezat, căci se strecura, 
diavolul ştie pe unde, şi răpea mielul de sub nasul cuvioşilor 
botezători. 

Nu mai mergea aşa... Rămânea glonţul... 

Aici soborul mănăstirii se rupse în două, ca într-o 
răzvrătire. Tineretul cerea să vie numaidecât vânătorul. 
Bătrânul se împotrivea, cu dreptate. Dacă nu e lup 
adevărat, ci om, pentru ce tocmai ei, călugării, să-l ucidă, 
osândindu-l, aşa blestemat, muncilor veşnice ale iadului? 

— Atunci? 

— Atunci? Trebuie întâi căutat printre oameni, prin sate, 
găsit şi încercat cu orice preţ mântuirea lui. 

Starețul şovăia cu gândurile aiurea... 

— Cum să facem? 

— Mai e întrebare? Aducem pe părintele Antonie şi-l 
statornicim la stână. El are să-l prindă şi să puie în lanţ ca 
pe un câine lupul care îi ascultă poruncile. 

O nouă solie bătu la uşa peşterii: neaşteptată minune, 


146 


schimnicul se milostivi s-o asculte; şi, pentru izbăvirea unui 
suflet de la pierzare, se învoi să coboare. 

— Stau până-n toamnă, mai mult nu, spuse el, aşezându- 
se într-un bordei de lângă stână. 

Toţi aşteptau acum măcar potolirea dihaniei, dacă nu 
chiar pocăinţa sau pieirea ei pe totdeauna. 

Dar, crudă amăgire, lupul nu-şi părăsi năravul, când 
singur, când în noajă cu alţii. E drept că nu îndrăznea să 
sară şi să sfârtece decât când schimnicul, căzut în răpirea 
de sine a rugăciunii, nu se trezea repede la strigătele 
paznicilor. Atunci făcea prădăciune mare, de care se căina, 
spăimântat, însuşi Antonie, cerându-şi iertare de la fraţi. 

— De! Ştiam eu că nu sunt de nici o scofală. V-am 
ascultat doar să vă împac şi să-mi împac cugetul. 

Şi lăcrăma îmbelşugat. 

— Ne pare rău, sfinţia-ta, că te-am tulburat şi te-am 
ostenit, îl mângâiau ei. 

— Nu e nimic, se asprea el iar. Tot trebuia să cobor la 
mănăstire de Sfânta Maria să mă împărtăşesc. După care 
nesmintit vă părăsesc. Pe urmă o jumătate de an ne-or 
despărţi nămestiile zăpezilor. 

În sinea lui era însă bucuros că se isprăvise şi cu 
corvoada asta, alungarea lupului, singura care îl mai lega 
cu interesele oamenilor. De acum înainte avea să fie lăsat 
în pacea lui Dumnezeu. 

După plecarea lui Antonie, hărţuiala cu fiara a urmat la 
fel, până ce soborul căzu la înţelegere: nu mai rămânea 
decât glontul. 


147 


Şotropa, chemat, veni de data asta cu Şuşnea, vânătorul, 
o beldie crăcănată, cu mişcări mlădii şi agere priviri 
albastre. Călca aşa de uşor, că nu-l simţeai, ai fi zis că 
alunecă, nu merge pe pământ, deşi purta botfori. Avea din 
naştere la mâna dreaptă şase degete şi într-un obraz o pată 
mare sângerie, ca o halcă de bojoc fript, pentru care-l 
porecliseră Falcă-Prăjită. Nu bea rachiu, nu pufăia tutun. 
Ducea în spate o flintă veche cu încărcătura pe gură, iarba 
de puşcă într-un corn de bou negru, gloanţele într-o teşilă 
de piele la şold. N-a dat bună ziua. 

Vraciul s-a urcat în pătulul înalt, a iscodit de jur-împrejur 
ocolniţa, însemnându-şi locurile. A tras apoi într-un piez al 
stânei, cu cosorul de argint, un rotocol, l-a boscorodit, l-a 
afumat cu zârnă, lupisdragi şi alte buruieni la care trag 
fiarele şi s-a aşezat împreună cu vânătorul acolo. 

De cum a dat în noapte, s-au pus la pândă. Solomonarul, 
de-a dreptul jos, culcat în ţărână. Vânătorul, cu un genunchi 
în pământ şi arma gata în cumpănire. Baciul şi mulţimea de 
călugări s-au închis în căşărie, cu inimile bicâind de 
aşteptare. 

Cocoşul a cântat de culcare. Apoi, de straja întâia. Pe 
urmă, de a doua. La a treia, vraciul, cu urechea dreaptă 
lipită de pământ, dete ghes vânătorului, care se aţinti cu 
toată fiinţa lui spre întuneric. 

Deodată se ridică, fulger, în picioare, puşca tună, un 
vaier ţâşni dintr-o părere de umbră şi câinii săriră cu larmă. 
Ceilalţi călugări şi oameni năvăliră afară. Şuşnea şi 
solomonarul şedeau liniştiţi în cercul vrăjit. 

Las' că acum soseşte murgul zorilor. Vedem noi ce a fost! 

Curând strelicii, întâi verzii, apoi amestecați cu răbufneli 
de lumină, jucară la răsărit şi se ţesură cu fire de beteală 
albe... începu să se zărească, şi ceata porni la cercetat. 


148 


Aproape nimic. Prea arar o urmă părelnică. Puseră câinii, 
dăscăliţi de solomonar, pe ea. O prăpădiră, o găsiră iar. 
Cotind, răsucind, firul îi duse la mănăstire, îi întoarse la 
stână, apoi sub munte unde se rupse. Câinii se opriră, 
neştiind încotro să mai apuce, şi se culcară. 

Starețul aştepta veştile. Strânse toţi călugării, îi cercetă. 
Nu lipsea, nu şchiopăta, nu sângera nici unul. Ciobanii, 
aşijderi. 

Vraciul şi vânătorul rămaseră pentru a doua noapte şi 
luară veghile de la capăt. Lupul nu s-a arătat. A treia, a 
patra, a cincea noapte, iar nimic. Ceea ce dovedea că 
împuşcătura mersese în plin. In cine? Şi unde? Trebuiau 
iscodite acum satele, să se afle ce om zace sau care s-a 
răpus... 

Şuşnea şi Şotropa primiră bună plată şi pe deasupra 
sarcina să înnoade, cum vor şti, om cu om, babă cu babă, 
într-un fel de năvod, cu care să prefire satele în căutarea 
omului-lup rănit sau mort. 

Şi stâna, ca şi mănăstirea se mulcomiră... 


* 
XX 


Nu era însă dat mănăstirii să se liniştească. Pe capul 
soborului veni numaidecât altă primejdie: să se lupte nu cu 
fiarele, ci cu boierii, dihănii mult mai hrăpăreţe. Cel puţin 
astfel spunea stareţul, fluturând o hârtie: înştiinţarea că s-a 
deschis în revendicare un vechi proces, crezut stins, o 
cârcotă cu moştenitorii unuia Ciobanu, care pe vremuri 
făcuse danie mănăstirii un trup de moşie. Urmaşii 
pretindeau că monahii stăpânesc mai mult decât se 
cuvenea, răşluind o bună fâşie din partea lor, cu pădure şi 


149 


peştera schimnicului pe ea. Judecata se petrecuse de mult 
în divanurile trecute. Toate hrisoavele se găseau în arhivele 
statului. Starețul era nevoit să-şi mişte iar încheieturile 
ruginite şi plecă la Bucureşti, de unde se întoarse cu patru 
oaspeţi: avocatul Mitropoliei, care să răscolească în 
hârţoagele mănăstirii, doi ingineri, care să măsoare din nou 
pământul, şi părintele profesor Teoctist, prietenul 
egumenului şi unchiul avocatului, dornic de o plimbare la 
munte. 

Mosafirii s-au odihnit o noapte. A doua zi dimineaţă în 
zori porniră sus, cu câte o valiză doldora de unelte pentru 
măsurat, câteva traiste cu mâncare, părintele Teoctist 
sprijinit în toiag cu vârf de fier, înadins pentru urcuş. Inima 
stareţului îi dădu ghes: cum era să-şi lase oaspeţii singuri? 
Şi se alătură şi dânsul. Impreună cu ei urca fratele cu 
merinde pentru schimnic, luat ca să-i călăuzească, să ajute 
la bagaje şi la nevoie să sprijine pe nevoiaşi. 

Curând intrară în codru ca într-un basm. Toamna îl 
preschimbase într-un uriaş chihlimbar galben, încrustat cu 
vine de verde, cu ochiuri de albastru şi bucăţi de azur, prin 
miezul amurgit al căruia mergeau ei. Înaintea lor sălta, 
resfirându-şi creasta, o pasăre stropită cu negru, cu aur şi 
cu roşu. Se oprea, ciocănea într-un trunchi şi iar zbura, ca şi 
cum le-ar fi arătat calea. 

Povestea pădurii se sfârşi. leşiră sus pe brâna de piatră 
unde se despărţea poteca de peşteră. Aici se opriră. 
Inginerii trebuiau să cuprinză vultureşte cu privirile 
întinderea, înainte de a începe lucrarea. 

Şi  încremeniră: urcaseră să măsoare măreţia lui 
Dumnezeu. 

Călugăraşul, după ce sărută mâna părintelui stareţ, porni 
cu panerul spre sihăstrie. 


150 


— Vezi să nu-l tulburi cumva pe părintele Antonie 
spunându-i că suntem şi noi pe aici, îi porunci stăpânul. 

La întoarcere, fratele vru să rămână în slujba inginerilor. 
Dar egumenul îl scuti şi-l trimise scurt acasă. 

— Dar dacă înnoptaţi? îl cercă grijuliu călugărul. 

— Avem facle şi felinare. Dacă întârziem, linişteşte pe 
cuvioşi. Să nu ne aştepte nimeni. 

De cum le întoarse monahul spatele, cei cinci se 
strânseră mănunchi, schimbaţi, se sfătuiră întunecaţi şi 
apucară spre peşteră. 

Nu-i interesară corbii care îi croncăniră, nici şoarecii 
tăbărâţi pe merindea proaspătă, nici vulturul închiondorat. 
Merseră drept la gura astupată cu lemne. 

Statură puţin şi se priviră gravi. 

— Incercăm să batem? întrebă avocatul. 

— Cred că zadarnic, spuse liniştit Teoctist. 

Cele câteva ciocănituri puternice în bârnele de la intrare 
rămaseră fără răspuns. 

— Atunci începem? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Şi îşi făcură toţi cruce. 

Din câteva opinteli, tinerii zvărliră lemnele. Apoi, aţintiţi, 
aşteptară... înlăuntru nu se clinti nimic. 

— Lăsaţi-mă să intru eu întâi. 

Şi Teoctist păşi încet pragul. Ceilalţi îl urmară, îl ajunseră 
şi împietriră toţi cinci, ca într-un creştet de prăpastie: la 
picioarele lor zăcea un leş. După îndemnul părintelui 
Teoctist, stareţul îl ocoli cu paşi şovăiţi, de la tălpile goale 
îndreptate spre gura luminată a peşterii, la capul întunecat 
căzut către peretele din fund. 

— El este, răspunse după un răspas! la întrebarea mută a 


1 Răgaz. 
151 


celorlalţi. 

— Să aprindem totuşi luminile. 

Patru lanterne îşi azvârliră văpăile şi prinseră mortul în 
cearcănul lor feeric. Schimnicul, înţepenit într-o cumplită 
încordare, murise încovoiat ca o fiară încovrigată asupra ei 
înseşi. Lumina, plimbată încet de-a lungul, îi descoperi 
chipul descărnat, cu ochii albi rămaşi zgâiţi, nasul strâmb 
uscat şi boţit, gura neagră căscată şi schimonosită. 

Pe mustăţile zbârlite şi barba răvăşită dăinuia un strat 
gros de spume sângeroase... 

— Nu miroase, băgă de seamă unul; şi-şi vâri batista în 
buzunar. 

— L-a păstrat răcoarea peşterii. Şi lipsa mugştelor, lămuri 
altul. 

— Acum să-l dezbrăcăm, porunci Teoctist. 

— De ce? Nu e păcat? se înfioră stareţul. 

— Nu. Trebuie să vedem cum a pătruns glonţul. 

Dar nimeni nu se clinti să întindă mâna şi să atingă 
cadavrul. Tot Teoctist se căzni, stângaci, cu vârful toiagului, 
să-l despoaie şi rupse mai mult decât desfăcu, cu piele cu 
tot, bucăţi din vesmântul putred, lipit de carne. De sub leşul 
mişcat fugiră cotiş gândaci negri, câţiva şoareci şi alte 
gângănii. 

Tinerii nu putură suferi şi întoarseră cu oroare capetele, 
să nu mai vadă. După câteva încercări neizbutite, stareţul, 
indignat, îl opri. 

— Părinte Teoctist, noi săvârşim o pângărire, batjocorim 
un mort, frate de-al nostru. Să-i lăsăm trupul în pace. Taina 
are să i-o mărturisească sufletul său lui Dumnezeu. Mai ales 
că tot ce gândim rău de el ar putea să ne fie nouă păcat: o 
fi murit de moarte bună. 

— Asta vream să aflu şi eu, bufni întărâtat teozoful, şi nu 


152 


se opri. 

— E mult mai bine pentru el şi pentru noi să nu ştim 
niciodată, cătă să-l împace stareţul. Noi am venit aici 
pentru alte îndatoriri. 

— Lasă, lasă... e mare nevoie să ştiu. De încredințarea 
asta atârna dacă săvârşesc sau nu lucrarea de stârpire a 
pricoliciului. 

Şi Teoctist, îndârjit, izbuti să tragă de pe leş zdrenţele. 

— lată, veniţi să vedeţi... 

Şi plecat pe vine, el arătă în coasta dreaptă gaura 
glonţului, cu rană răzbuzată şi încă smâncind un sânge 
negru. 

— M-aţi înţeles, zise Teoctist, ridicându-se. 

Leşul sta acum despuiat, pe o parte, groaznic, plin de 
slin, de scârbe şi urâciuni, ca la o judecată... 

— Acum luminaţi-mi bine pieptul, porunci Teoctist. 

Cele patru lumini îşi strânseră focarele în coşul scofâlcit. 
Repede, cu dreapta puternic încordată, el ridică toiagul 
ascuţit şi, până ce ceilalţi să se dezmeticească, îl împlântă 
ca pe un ţăpoi în inima mortului. 

— Ce faci, părinte? se îngroziră toţi şi, privindu-l cu ură şi 
silă, se grăbeau să iasă şi să-l părăsească. 

— Străpung, după rânduiala magică, inima pricoliciului... 

Şi ca să se îndreptăţească şi să-i împace, ocultistul le 
dezvălui acolo pe loc alcătuirea omului în cele şapte stihii 
ale lui şi îndeosebi despre corpul astral, un fel de 
căptuşeală subţire a trupului, ca un abur nevăzut, care ne 
umple pe dinăuntru şi ne înconjoară pe dinafară, aşa ca 
cearcănul din jurul capului sfinţilor. 

— Acest al doilea trup aburos îşi poate uneori părăsi 
lăcaşul, adică trupul de carne, care rămâne nemişcat, într- 
un somn adânc, în timp ce el călătoreşte ca un duh, ia orice 


153 


chip vrea, de lup şi de alte năluci. Când se întoarce înapoi, 
omul se trezeşte fără să ştie ce a săvârşit. Crede că a 
dormit. Orice lovitură, împunsătură de cuţit, împuşcătură de 
armă făcută asupra duhului o primeşte, acolo, departe, 
trupul adevărat şi omul poate muri de pe urma ei. Asta 
dovedeşte că este om-lup, Ilycantrop: tragi în lup, te iei pe 
urmele lui şi ajungi la un ins care se vaietă şi se zbate în 
durerile rănii glonţului. Şi acum să-i facem rânduiala 
creştinească. 

Cei doi părinţi îşi petrecură pe după gât patrafirele aduse 
în valiză, citiră, prohodiră şi tămâiară, stropiră cu vin şi 
untdelemn spre veşnică pomenire şi deteră cele din urmă 
dezlegări sufletului să se aşeze în cortul drepţilor, trupului 
să se întoarcă în ţărână. 

— li săpăm groapa aici, spuse un tânăr, deşi chiar bezna 
peşterii e ca un mormânt şi poate nici n-ar mai trebui băgat 
în pământ. 

— Nu! sări îngrozit stareţul. Ar fi o mare greşeală... Mai 
curând sau mai târziu, tot s-ar descoperi. Vă închipuiţi ce 
cumplită învinuire ar cădea asupra noastră, celor câţiva 
care cârmuim mănăstirea. Toţi duşmanii, întovărăşiţi cu 
vrăjmaşii credinţei ar tăbări asupră-ne că nu ne-am 
mulţumit numai să-l surghiunim pe sfânt, ci din pizmă şi 
răutate l-am şi ucis. Trebuie să-l ascundem în altă parte. 

Vă rog să înţelegeţi, urmă el, că pentru liniştea soborului 
şi a lumii, ca să risipesc orice bănuială, am scornit, 
Dumnezeu să ne ierte, minciuna cu procesul şi v-am 
chemat să-mi daţi ajutor aici, ca să ştergem şi cele mai mici 
urme ale unei întâmplări, care, dată în vileag, ar fi târât 
Biserica întreagă într-un nemaipomenit scandal. 

— S-ar cuveni să-l îngropăm după canon; gol, înfăşurat 
numai în giulgiul călugărilor, băgă de seamă Teoctist. 


154 


— M-am gândit şi la datină, oftă stareţul, şi întinse jos o 
pânză, în care rostogoliră leşul, înfăşurându-l ca într-un sac. 
Apoi, apucând câte unul de un cap şi de celălalt, ieşiră cu 
el. 

Lumina îi primi în slăvită ei mărinimie, aceeaşi pentru cei 
buni, ca şi pentru cei răi... 

— Vedeţi dacă n-au rămas urme de sânge. Căutaţi nisip 
şi presăraţi locul, stărui stareţul. 

— Astupaţi la loc intrarea, sfătui Teoctist, să nu se 
cunoască. 

— De ce? întrebară tinerii, punând lemnele aşa cum le 
găsiseră. 

— Să vă spun: şase-şapte luni, nimeni nu poate răzbate 
până aici. Târziu, la anul, sau peste câţiva ani, când cineva 
o îndrăzni să dea la o parte lemnele şi va găsi peştera 
goală, are să trâmbiţeze o nouă minune: piatra pecetluită şi 
sihastrul nicăieri. Această pieire fără urmă prin zidurile 
stâncii, ca o răpire la ceruri, pe lângă că pune la adăpost pe 
părintele stareţ şi mănăstirea de orice neajunsuri şi 
tulburare, are să întărească faimă şi să sporească slava 
părintelui Antonie, sfârşi Teoctist, dând semnalul plecării. 

Şi peştera, goală de taina ei, se pecetlui iar. 

Ceata cu leşul cobori înapoi în codru, care-i ascunse în 
doliul lui galben de foi  pâlpâitoare. Scoaseră din 
geamantane lopeţile, fără cozi, săpară adânc sub un preval 
groapa schimnicului, îl prăvăliră înăuntru, o astupară cu 
lostopani de pământ şi bătătoriră brazde de iarbă veşnică. 


15 august 1952, Bucureşti 


155 


MISIUNE DE ÎNCREDERE 


PE ATUNCI ERAM CEL MAI CU VAZĂ, dacă nu singurul 
chino-tehnician din ţară. Înfiinţasem primul serviciu de 
cinematografie pe lângă Ministerul de Interne şi nu 
pridideam comenzile de filme pe care mi le făceau 
autorităţile, de la cele mai anodine instalări şi inaugurări 
până la cele mai ridicole banchete ori demonstraţii ale 
vanităţilor publice. 

Deşi, pe lângă mulţi rivali şi concurenţi, îmi făcusem şi 
câţiva ucenici, trebuia să supraveghez personal toată 
punerea în scenă, mai ales acolo unde apăreau 
personalităţile proeminente. Altfel, riscam să iasă vreunul 
strâmb sau pe planul al doilea şi să mă încarc nu numai de 
nemulțumiri şi reproşuri, dar să mi se taie modestele 
cheltuieli cu care izbuteam să târăsc printr-o mie de 
greutăţi mica înjghebare, socotită de mulţi ca parazitară. 
Cum eram însă un pasionat, bucuros că găsisem un câmp 
pentru desfăşurarea activităţii mele cineaste pe aceste 
meleaguri, făceam pe dracul în patru să-i mulţumesc pe 
toţi. 

Îmi trebuiau însă maşini noi şi perfecţionate, personal 
priceput şi mai ales bani. Pentru asta umblam pe lângă 
preşedintele Consiliului de Miniştri ca pe lângă un ou cu 
zeamă, numai să-mi aprobe cererile, despre care ceilalţi 
spuneau că sunt nebuneşti. 


156 


De altfel, şi el părea că mă preţuieşte, aproape mă 
protejează. 

Într-o zi fui chemat de urgenţă la cabinetul său. 

— Dragul meu, mă întâmpină el, după ce dete afară pe 
toţi din birou, am nevoie de un serviciu de mare încredere. 

Şi mă pofti pe scaun. 

Rămăsei bineînţeles în picioare, într-o poziţie încordată, 
de supremă aşteptare devotată, cu ochii aţintiţi asupra 
lentilelor excelenţei-sale, mari cât ochelarii cailor de la dric 
şi înfipte în nişte hulube negre, groase ca pe deget. 

— Îmi trebuie, reluă el foarte confidenţial, un film 
grandios. 

Mă îmbăţoşai, cu capabilitate, într-o şi mai straşnică 
aşteptare. 

— Un film, urmă el, gândindu-se, un film cu... cocoşi de 
munte. 

M-am ţinut bine să nu tresar şi să-mi schimonosesc astfel 
poziţia serioasă în care mă fixasem. 

— Am absolută nevoie, adică ţara, înţelegi, pentru 
legăturile politice internaţionale, de o anume persoană din 
înalta diplomaţie mondială, care adoră vânătoarea de 
cocoşi de munte. 

Îndrăznii numai să zgâiesc şi mai tare ochii... 

— Filmul ce vei face la faţa locului îmi va folosi, înţelegi, 
ca o nadă, să-l aduc la noi. ÎI voi câştiga sigur de partea 
noastră. Reuşita însă atârnă de dumneata. 

Am pleoştit umerii, copleşit de imensa răspundere ce 
cădea asupra lor, şi am făcut gestul celei mai depline 
convingeri. 

— Înţelegi? repetă el insistent. 

— Da, excelenţă, răspunsei ferm, căznindu-mă repede 
să-mi viu în fire şi să-mi aduc aminte măcar ce sunt ăia 


157 


cocoşi de munte. 

— Pleci imediat. Voi da toate ordinele trebuitoare. 

Şi sună pe şeful de cabinet, poruncindu-i să vorbească 
numaidecât la Ministerul de Interne, care să dea instrucţii 
prefecţilor să-mi stea la dispoziţie; cu directorul vânătorilor, 
să-mi asigure ajutorul trebuitor; cu directorul C.F.R., să-mi 
pună la îndemâna oricâte vagoane aş cere... Eram copleşit. 

— Nu cruţi nimic, ca să iasă cât mai bine, mă încurajă el. 

— Dar pentru cheltuieli, excelenţă... 

— Ah, da... sigur, trebuie bani. Treci pe la casieria 
preşedinţiei şi ia cu chitanţă. Cât îţi trebuie? 

— Nu pot şti, răspunsei încurcat, n-am făcut socotelile... 

— Asta nu te împiedică să pleci cât mai urgent. Scoţi în 
contul ordonanţei, care va ieşi mai târziu, câteva mii de 
lei... Şi dacă nu-ţi ajung, telegrafiezi să ţi se mai trimeată. 
Văzând şi făcând... 

Şi însărcină pe şeful de cabinet să mă însoţească la 
casier, cu ordinul să-mi avanseze „un mic acont”. 

Apoi mă concedie, scuturându-mi cu putere mâna, care 
mi se înmuiase. 

Dintre toţi, directorul vânătoarei mă primi cel mai cu 
răceală. 

— Te-ai încărcat, din prea mare uşurătate, cu o chestie 
din care nu ştiu cum ai să ieşi. 

— Ce era să fac? 

— Trebuia să refuzi scurt. Unde să-ţi găsesc eu cocoşi de 
munte acum? 

— Cum unde? făcui eu enervat. La munte, doar nu la şes! 

— Dumneata nu ştii că e sfârşitul lui mai? 

— Ba ştiu. 

— Păi atunci, de unde naiba să ţi-i mai scot?! 

— Cocogşii ăştia migrează? întrebai eu cu nevinovăție... 


158 


Directorul mă privi stupid. 

— Ce, nici atâta nu ştii? Şi vrei încă să-i filmezi?... 

— Mă rog, urmai eu ţinându-mi cumpătul, pleacă sau 
rămân în ţară? 

— Cine, domnule? 

— Cocoşii d-tale. Sunt ca sitarii, numai în pasaj, sau 
băştinaşi? 

Întrebările astea mi-au adus pe cap o întreagă lecţie 
despre „cel mai superb şi dificil vânăt al Carpaţilor”, cum îi 
spunea directorul, care acum sfârşise cu amorul - vânatul, 
nu directorul - ieşise adică din perioada de reproducere şi 
se risipise prin tainiţele codrilor. 

— Nu-i nimic. Îl voi urmări şi-l voi găsi, continuai eu să 
bravez. Dă-mi numai indicaţii unde sunt şi cine mă poate 
ajuta să-i aflu... 

După ce am trecut şi pe la Ministerul de Interne, unde nu 
mi s-a făcut nici o greutate, am pornit. 

Şi astfel, din autoritate în autoritate, din prefectură în 
subprefectură, apoi dat din primărie în primărie, ca dintr-o 
mână în alta, cu tren, cu căruţă, călare, am ajuns în munte, 
călăuzit de trei vânători vestiți, însoţit de un ajutor al meu 
şi slujit de şase pădurari cu brad la pălării. Bagajele şi 
merindele se bălăngăneau în urmă, încărcate pe câţiva 
căişori de munte. Târam după mine două trepiede cu 
maşinăriile de filmat şi un morman de cutii cu pelicule. 
Ţineam cu orice preţ să fiu la înălţimea misiunii ce mi se 
încredinţase. Şi nu-mi păsa că lumea muntelui se crucea de 
rostul calabalăcului meu. 

Privind la bietele animale, care gâfâiau sub atâta fierărie, 
mă întrebam şi eu ce-o să fac... Dar „văzând şi făcând”, îmi 
ziceam numaidecât, repetând formula excelenţei-sale. 

Urcam o vale împâslită cu ceaţă, pe-o vreme buhoasă, 


159 


fără pic de privelişte. La Bucureşti lăsasem aproape vară. 
Aici apucam din nou de coadă iarna îndărătnică, ce se 
trăgea anevoie spre culmi. Mi-am arătat, se vede, în cuvinte 
prea mari nemulţumirea despre felul vrăjmaş în care mă 
primea muntele, că numaidecât un localnic mă puse la locul 
meu. 

— Apoi şi la noi a fost soare şi frumos până mai ieri, şi mă 
privi bănuitor, ca şi cum mi-ar fi băgat vină că eu adusesem 
mizeria asta pe capul lor. 

Am înghiţit-o şi m-am resemnat să urc tăcut, târându-mă 
în urma convoiului de munteni sprinteni. 

Pe la jumătatea drumului ne-a apucat o întunecime 
deasă, un fel de pâclă, o beznă surdă, câlţoasă şi 
înecăcioasă, care ni se puse stavilă. A trebuit să ne oprim 
chiar în locul unde furăm prinşi. 

— Asta se cheamă „boaghie”, îmi lămuri cu un fel de 
mândrie de gazdă una din călăuze. Are şi muntele 
apucăturile lui, ce să-i faci... căută el să mă mângâie. Da' 
trece... 

Auzeam întâia oară cuvântul ăsta, boaghe, care nu mă 
consola deloc, nu atât de întârziere, cât de frigul aspru şi 
umezeala putredă ce mă pătrundeau până dincolo de piele. 
Ceaţa oarbă, tăiată cu fuioare de aburi albi, amestecată cu 
burhai de ploaie, repede schimbată în măzăriche, ne 
încercui, nepătrunsă, din toate părţile. Nu se mai putea face 
un pas, nici înainte, nici înapoi, nici pe lături, unde pândeau 
prăpăstiile. Am stat robii ei mai bine de două ceasuri, până 
şi-a ridicat negurile spre alte piscuri. Când a început să se 
zărească uşor, ca prin sită, am pornit. Dar pierdusem 
cărarea şi ne-am rătăcit... Intrasem cu nasul în nişte 
chianţuri cu pereţi ca de sticlă, înalţi până la cer, sub care 
ne învârteam capii. Noroc că a răsărit de nu ştiu unde un 


160 


om al locului, care ne-a scos unul câte unul, şuierându-ne 
ca pe oi. Abia îi ghiceam năluca, mişcându-se uriaşă prin 
ceața amorţitoare, înaintea noastră. 

Glasul lui ne-a călăuzit ca un clopot de turmă până am 
ieşit în drumul cel bun, apoi ne-a părăsit. După multe 
orbecăieli cu alunecări şi căzături, când dus de subţiori, 
când luat aproape în cârcă (mi-era teamă călare), am ajuns 
noaptea la o casă de vânătoare, într-un munte vestit pentru 
bogăţia lui în cocoşi, unde am picat frânt. 

Aici vremea cumplită s-a ţinut scai, cu viscoliri de zăpadă 
izbită în obloane de vânturile ce se învârtejeau dintr-o sută 
de părţi deodată. Barometrul sta neclintit la furtună. După 
câteva zile de morfoleală, privind culmile din ce în ce mai 
burzuluite, vânătorii s-au grăbit să mă părăsească. Prea 
eram păgubos! Am rămas doar cu pădurarii, cu care 
izbutisem să mă înţeleg. Pricepuseră şi ei că trebuie cu 
orice chip să trag în poză cocoşii, şi mai ales să-i prind 
făcând renumitele lor jocuri şi oraţii de lumină. Dar tot mai 
zâmbeau, serioşi, pe sub mustăţi, arătând la aparatele 
mele. 

— Păi d-ta, cocoane, vrei să te apropii de ei cu fiarele 
astea? 

Şi-mi explicau greutăţile ce întâmpină un vânător hârşit, 
tot atât de dibaci şi mlădios ca râsul şi vulpea, să se 
furişeze până la cea mai simţitoare şi bănuitoare pasăre. 

Indată ce norii s-au mai răzbunat şi ne-am putut mişca, 
am început operaţia. 

Şi iată-mă, cu noaptea în cap, dibuind orbenia pădurilor, 
cu bocancii smorcăind de apă şi pantalonii leoarcă până 
dincolo de genunchi, pe urmele pădurarilor furişaţi printre 
trunchiuri, ascuţind urechile pentru vestitul cântec al 
cocoşului sălbatec. 


161 


Aşa alte câteva zile în şir am tremurat somnoros, 
cutreierând zadarnic până sus la zadă, în preajma poienilor, 
unde poposeam cu aparatele descărcate, puse ca nişte 
tunuri în baterie. Un om rămânea acolo să muştruluiască 
bieţii cai, nu cumva să clintească, gata să-i înhaţe de bot şi 
să-i înăbuşe dacă ar fi avut chef să necheze. Încetul cu 
încetul, lumini vinete se prelingeau printre pletele brazilor 
şi nişte zori veştede se lăsau cu amărăciune peste noi. Ziua 
se scula mahmură, zgârcită de frig şi trebuia să ne 
întoarcem... Ceasul cocoşilor trecuse iar şi ne uitam unii la 
alţii, privindu-ne cu milă nasurile zemoase şi ochii roşii de 
nesomn. Ce mai încoace şi încolo! Fie din pricina vremii, 
care se ţinea mereu îmbufnată, fie că le trecuse sorocul 
nuntelii, cocoşii nu se descopereau cu nici un chip. 

Până la urmă, însoțitorii mei, trudiţi şi nemâncaţi, mai 
ales că fuseseră luaţi de rechiziţie, se cerură acasă, unii la 
slujbă, alţii la gospodării... 

După ce îi cinstii cu bani, le dădui drumul, ca şi ajutorului 
meu, un tânăr pirpiriu, podidit de tot guturaiul din lume şi 
care nu mai sfârşea cu strănuturile, pricină de spaimă să 
nu-mi sperie cocoşii. 

Eu mă hotărâi, cu încăpățânare, să rămâi. Chiar singur. 
Nu se putea să trădez încrederea premierului. 

Pădurarii, milostivi, mi-au lăsat un cal şi m-au lepădat pe 
cealaltă latură a muntelui, la un tamazlâc de vite, în grija 
unor boari aşezaţi pentru vărat acolo. Şi în pragul unei 
dimineţi murdare ca o leşie, m-am trezit părăsit, uitându- 
mă lung după fericiţii care coborau grăbiţi la cald, la 
mâncare şi odihnă. 

Tamazlâcul, aciuat sub o tarniţă veche, cuprindea peste o 
sută de vaci, cu taurii de reproducție. Ziua vitele se risipeau 
în munte, după mâncare, sub privegherea văcarilor. Seara 


162 


se adunau în ocolul cuprinzător, împrejmuit cu lăturoaie de 
mesteacăn, legate cu laţi puternici. Păstorii odihneau în 
slonuri de bârne, printre care bătea vântul şi unde te orbea 
fumul cu gust răşinos din vetrele fără hornuri, la care 
fierbeau ceaunurile cu mămăligă. Aveau cu ei şi câteva 
femei, unele de ajutor, altele venite cu vacile la taur. 

Oamenii m-au primit cu uimire şi bunăvoință. S-au 
minunat mult de armele mele, credeau că aparatele sunt 
un fel de mitraliere de vânătoare. Şi la urmă s-au crucit şi 
mai abitir când au aflat la ce-mi slujesc şi mai ales când au 
auzit de porunca stăpânirii care mă aducea la ei... Cum ei 
n-aveau de meserie vânatul, s-au sfătuit îndelung ce să 
facă cu mine. Cocoşi de munte, pe acolo, hotărât nu se 
găseau. Unul spunea că sălbăticiunile s-ar fi coborât mai 
jos, la bahne. Alţii că s-ar fi tras sus, spre smidă. Mulţi nici 
nu întâlniseră, oricât colindaseră coclaurii. 

Intr-o asemenea nedumerire, cel mai bătrân, vătaful, îşi 
dete cu părerea să chem pe Berbecea, starostele tuturor 
vietăţilor pădurii. Tot stă el geaba. Ceilalţi săriră cu gura, 
certându-l. Cum să-l aducă pe nemernicul ăla între ei! Şi se 
iscă gâlceava, la care se adăugară şi muierile, toate ţinând 
partea necunoscutului, cu laude pentru priceperea şi 
iscusinţa lui. 

Astfel, prin piroteala ce mă cuprinsese, înţelesei că pe 
tărâmurile acelea văcuia unul căruia îi plăcea să trăiască 
slobod, fără să-i pese de legile şi rânduielile obştii. Nu era 
însurat, dar la casa lui se oploşeau câte trei-patru ibovnice 
deodată, care îl slujeau ca pe un paşă, cu credinţă şi cu 
bună înţelegere între ele, până le gonea maică-sa şi aducea 
altele. El nu muncea deloc. Femeile roboteau pentru el şi-i 
umpleau bârlogul cu belşug de vite şi bunătăţi. 

— Toţi îl huliţi şi-l pizmuiţi, îi înfruntă bătrânul, dar unul 


163 


nu îndrăzniţi să vă legaţi de el. Şi aşa, femeile se întrec 
care de care să-i intre în voie. Nu vedeţi? Urcă spre ocina lui 
din toate părţile, ca la Nedeia de pe Găina. 

Văcarii tăceau, scuipând cu dezgust în lături. 

— Mai bine ai spune că vacile la taurul nostru bălţat, cârti 
un boar cărunt. 

— Da, brava lui! urma să mormăie bătrânul. E mai 
înţelept decât noi, care ne punem capul sub pirostrii la 
biserică şi facem zapis pe toată viaţa la primărie, cu o 
singură muiere, şi aia rea. Asta om... Struneşte zece 
deodată!... 

— Nu le struneşte, păcătosule, îl repezi nevastă-sa, o 
femeie cât o ursoaică, ridicând drugul cu care făcăluia 
mămăliga. Trag la el că trăiesc bine, găsesc şi ele o 
mângâiere... Le ţine cu din de toate, că are, slavă 
Domnului, berechet, nu ca tine... 

Celelalte femei chicotiră, dându-şi cu coatele. 

În sfârşit, sfatul moşului izbuti. Se căzu la învoială să se 
trimită după Berbecea, cu rugămintea să urce la tamazlâc 
unde un boier de la Bucureşti îl pofteşte să-i fie călăuză în 
munte. 

— Plătesc cât o cere, mă amestecai eu. 

— Mă, să nu-i spui de vânătoare, nici să-i pomeneşti de 
bani, că nu vine, rândui bătrânul, hotărând plecarea 
ştafetei, un băieţandru cam găgăuţă, cu o guşă cât 
căpăţâna bâtei în care se sprijinea. 

M-am trântit, zgribulit, pe un maldăr de cetină. Prin 
aromeala neliniştită a aşteptării auzeam hăielile boarilor, 
clinchetele clopotelor de acioaie de la gâtul vitelor din ce în 
ce mai depărtate, cântecul, ca un bocet, al femeilor. 

Pe la prânz, gâfâitul se întoarse cu răspuns că „nenea 
Berbecea nu vrea să vie, zice că are treabă”... 


164 


— Mă, te-o fi pus naiba să-i spui Berbecea! îl luă de scurt 
baciul. 

— Înî, făcu el nevinovat, dând semn cu măciuca precum 
că aşa îi spusese. 

— Bată-te pârdalnicul, păi tu nu ştii că se mânie?! 

Şi, întorcându-se spre mine: 

— Asta-i o poreclă cu care l-au petecit oamenii. Se face 
foc când o aude. 

— Berbecea? N-are dreptate. E un nume foarte frumos, 
mă indignai eu, sâcâit acum după atâtea piedici şi necazuri 
de băâzdâcurile onomastice ale unui pădureţ. 

— Păi vezi, că pe numele lui bun îl cheamă Bujor. Şi, 
zâmbind cu înţeles, bătrânul adause, căutând spre tovarăşii 
care îi întorceau spatele: oamenii îi zic aşa fiindcă le 
berbeceşte muierile. la, nişte proşti! 

N-am priceput mare lucru din vorba lui. Am cules atât, că 
băiatul făcuse o boacănă, pe care eu nu trebuia să o repet. 

Văcarii începeau acum să se risipească după treburi, 
nepăsători de întâmplarea mea. Rămăsei dintr-o dată atât 
de singur şi năpăstuit, neştiind încotro să apuc, că o femeie 
din cislă sări miloasă: 

— Lasă, domnule, că te duc eu... 

— Bine faci, lleano. Caută tu de-l îndulceşte pe Berbecea, 
o îndemnă, luând-o niţel peste picior, bătrânul. 

Dar femeia nu se sinchisi. Îşi isprăvise treaba. Dăduse în 
seama cirezarilor vacile urcate la vărat şi acum se întorcea 
acasă. 

Am lăsat zălog la târla tamazlâcului - ca la o bază de 
operaţii - calul şi tot tarhatul cu aparatele şi am purces 
numaidecât cu femeia, o vădană isteaţă şi guralivă, de la 
care, coborând plaiurile, am aflat multe despre aşezările din 
munte, despre ciobani şi mai ales despre Bujor, cu care era 


165 


din acelaşi sat. 

Bujor, povestea ea, trăieşte liniştit în gospodăria lui, fără 
să atârne de cineva. Numai cât de maică-sa ascultă. Toată 
lumea cinstită îl îndrăgeşte şi i se supune de bunăvoie, 
vitele, ca şi albinele, fiarele, ca şi femeile. Fiindcă el nu 
aduce nici o vătămare nimănui. 

După moartea năprasnică a lui taică-su, maică-sa îl 
hărăzise călugăriei şi-l închinase, de copil, unui schit. Dar 
cum călugării îl ţineau slugă la grajduri, l-a scos şi l-a adus 
acasă, pe care ea, ca să nu-şi calce cuvântul dat lui 
Dumnezeu, a prefăcut-o într-un soi de schit. De aceea îşi 
găseau aici liman bietele femei, pentru care lumea scosese 
ponoase lui Bujor. Neveste oropsite de bărbaţi, bătrâne 
sărace şi fără nici un sprijin, muieri rămase de izbelişte 
urcau pentru orice nevoie la Bujoreanca. Aici erau 
ajutorate, sfătuite, îmbunate. Cele care nu mai aveau unde 
se-întoarce erau găzduite în una din chiliile casei, până îşi 
găseau un căpătâi. Astfel că se aflau totdeauna trei-patru 
suflete în ocina Bujorenilor, care, în loc să sărăcească din 
pricina gurilor de adaos, dimpotrivă, sporea. 

Ascultam ca la un basm. Şi nu cercam nici măcar să-mi 
închipui cele ce auzeam. Lăsam să-mi zbârnâie vorbele 
femeii pe la urechi, călcând pe urmele ei ponorul cu 
repezişuri lunecoase. Ea se oprea ici-colo să rupă o 
creangă, ca s-o ajung din urmă. Câteodată îndruga un 
cântec scurt. Din toată fiinţa ei mărginită de sărăcie, 
ciuntită de văduvie, hărţuită de necazuri, ţâşnea seva 
nebiruită a vieţii, care parcă începu să mă învioreze şi pe 
mine. De unde păşeam cu capul în pământ, am prins a privi 
în sus şi în lături. Coborâsem din norii şi negurile ce 
rămâneau posomorâte înapoi... Călcam acum plaiuri limpezi 
şi tăpşane mângâioase, cu iarbă mijind a lumină. Turla 


166 


cerului de ceaţă se spărgea ici-colo în ochiuri de majolică 
albastră... Intrăm în altă lume. Către seară am tulit într-o 
rarişte de fagi şi, după ce am sărit un pârleaz, ne-am lăsat 
într-o livadă împrejmuită. Nu-mi venea să cred ochilor. 
Zările serii sticleau printre trunchiuri albe, spoite cu văr, de 
meri şi peri cu frunzişurile rotunde. O cărare dulce cotea 
spre un umăr de deal, în luminişul căruia se adăposteau 
acareturile Bujorenilor. 

Uimirea mea se schimbă aproape în zăpăceală. După 
atâtea zile de pâclă şi ploi, de zăcere pe jos prin coşare, de 
umblet prin zloată şi frig, ieşisem pe celălalt tărâm? Ne-am 
oprit la marginea curţii. Ne simţiseră câinii. 

S-a ivit numaidecât o bătrână arătoasă, în cucernic port 
muntenesc, şi a întrebat cine suntem. Ileana s-a repezit şi i- 
a sărutat, smerită, mâna. Gazda s-a aplecat şi i-a atins cu 
buzele fruntea. 

Basmul cu Sfânta Vineri de pe tărâmul celălalt prindea să 
se înfiripe. După ce femeile au vorbit ceva, am fost poftit 
sus, în casa plină cu tronuri şi lăzi acoperite cu teancuri de 
scoarţe şi borangicuri, şi bătrâna a trimis după fecioru-su. 

Când s-a deschis uşa, ca printr-o minune au pătruns 
pieziş razele soarelui, pe care nu-l mai văzusem de 
săptămâni, şi cu ele odată a intrat Bujor, dezvăluit de 
lumină. Am avut câteva clipe o impresie de extraordinar, 
care m-a copleşit. S-ar putea explica prin uşoara exaltare 
ce-mi dase febra oboselii şi a nemâncării. Mă simţeam 
aprins la obraz şi mă scuturau fiori. Dar nici azi explicaţia 
asta nu mi-e de ajuns. 

A fost ceva aşa de neaşteptat, că am căscat ochii mari şi 
am  înţepenit. Regizorul din mine rămăsese buimăcit. 
Niciodată n-aş fi visat o mai fericită realizare 
cinematografică pentru intrarea unui personaj extraordinar 


167 


într-un film feeric, ca ivirea tânărului. Păşea spre noi un 
erou solar, un fecior chipeş, înalt şi mlădios, cu părul inele 
curgându-i pe spate, cu braţe lungi în mânecile ieşind albe 
de sub minteanul aninat pe umeri. Mijlocul subţire, încins 
de chimirul înstelat cu ţinte strălucite, sublinia şi mai mult 
statura lui, desăvârşit cumpănită între voinicie şi frumuseţe. 
Uitasem întâmplările mele. Aşteptam să înceapă un basm 
şi, ca într-o aiurare, mi se părea că trebuie să-l turnez. 
Căutam cu ochii aparatele. 

— Dumnealui este jupânul despre care ţi-a trimis baciul 
vorbă, mă înfăţişă femeia, trăgându-se apoi sfioasă în 
umbră. 

Flăcăul îmi ură bun venit şi mă întrebă întâi de sănătate. 
Nu se arăta prea bună... 

Spusei că sunt trudit şi m-a prins răceala. S-a grăbit să- 
mi ofere ospitalitate şi să mă găzduiască noaptea la el. 
Despre celelalte aveam să vorbim a doua zi. 

Câteva ceşcuţe cu rachiu de cireşe sălbatice, o halcă de 
mămăligă fierbinte cu brânză şi câteva ouă fierte mă 
puseră din nou pe ţâţâni. N-a mai fost nevoie de buruienile 
bătrânei, care au rămas neatinse. 

A doua zi Bujor era poate mai chipeş şi mai voinic decât 
muntenii ce întâlnisem până atunci, însă tot om, ca noi 
ceilalţi. Avea chipul alb-rumen, prelung şi tăiat în fiecare 
obraz de câte o gropiţă, preschimbate la zâmbet în câte o 
uşoară cută, ce-i scotea şi mai mult pe laturile feţei 
puternicul cadru de muşchi al fălcilor. Ochii mari negri- 
verzi, tăiaţi ca nişte matostate sub sprâncenele încondeiate 
pe sus, gura mică apărată de o mustață neagră şi subţire, 
bărbia cărnoasă, modelată cu migală în jurul adâncăturii 
pusă ca un miez în alcătuirea ei, toate vorbeau de o 
bărbăţie şi de o virtute neobişnuite. Dar mai presus de 


168 


orice, din făptura lui se desluşea bunătate. Nu o bunătate 
moale, blajină, de rând, ci o bunătate tare, aş zice de oţel. 
Am ieşit în curte. Şi-a mângâiat câinii. Şi-a alintat vitele 
pornite la păşune. A stăruit să se scoată de pe boturile 
viţeilor botniţele ţintuite în cuie, care-i împiedicau să sugă 
între mulsuri, şi pe urmă ne-am tras în stupina plină de 
zumzet, unde se scuturau de flori nişte pomi întârziaţi. 

— Apoi eu te cunosc pe dumneata, începu el. 

— De unde? mă mirai. 

— Din munte. De sub ţurloaiele ielelor. 

Nu pricepeam. 

— Unde vă rătăciserăţi acum o săptămână. Eu v-am scos 
şi v-am călăuzit. 

M-am bucurat că nu-i eram străin de tot. 

A priceput îndată ce vreau şi s-a bucurat mult că nu 
vânez cu armele, ci numai cu uneltele de prins poze. El nu 
ucide fiare şi nu suferea nici pe alţii să le hăituiască. 

Învoiala s-a făcut uşor. Bujor se lega să bată cu mine 
muntele în căutarea cocoşilor, deşi era prea târziu. 
Încăierările pentru împerechere trecuseră şi găinile 
căzuseră la clocit. Dar ca să nu mă descurajeze cu 
desăvârşire, nădăjduia că poate voi avea norocul să prind 
vreo bătălie întârziată. Uneori cocoşii tineri şi cei slăbănogi, 
alungaţi de rivalii puternici, se trag la ascunzişuri. Mai târziu 
ies de strigă şi ei găinile neîmperecheate, care, dornice de 
aventuri, aleargă la chemările lor aprinse. Aici mi-am arătat 
spaima că vremea rea să nu ne prindă iar şi să ne 
împiedice. El, privind muntele, acum limpede şi senin ca un 
copil, m-a încredinţat să n-am nici o grijă: cât voi umbla cu 
el, timpul are să se ţie frumos. Şi n-are cu nici un chip să se 
schimbe. M-a impresionat legământul ăsta al lui... Şi curios: 
nu m-am îndoit o clipă. Fără să mă întreb dacă prorocirea 


169 


asta o făcea întemeiat pe misterioasa meteorologie a 
fiarelor şi a oamenilor din nemijlocită atingere cu firea. Sau 
dacă se lega să săvârşească chiar el, cu meşteşugurile lui, 
minunea pe care mi-o întindea cu simplitatea şi siguranţa 
cu care mi-ar fi făgăduit un pahar cu apa pe care o ştia 
aflătoare sigur în fântâna din grădină. 

Nu s-a împotrivit să car cu mine aparatul cel mare, lăsat 
la tamazlăc, deşi nu vedea cum o să mă apropii cu el de 
sălbăticiuni. Pentru asta m-a sfătuit să tocmesc argată, 
pentru tot timpul cât o să colindăm muntele, pe femeia 
care mă adusese. Ea să poarte calabalâcul şi să ne aştepte 
seara la locurile de întâlnire. Să stea adică în preajma 
noastră, gata pentru orice ajutor. 

lleana a primit şi a plecat chiuind de bucurie, cu o desagă 
doldora de merinde, câteva plocade miţoase şi sarica în 
spinare. Bujor i-a dat îndrumări să treacă întâi pe la 
tamazlâc, să ia calul meu cu aparatul şi seara să ne adaste, 
cu o vatră de jar, la stâna unde ne-am dat întâlnire pentru 
popas. Noi am plecat mai târziu, cu raniţele ghiftuite de 
bunătăţi. Spre uimirea mea, amestecată cu părere de rău, 
flăcăul n-a luat cu el nici o armă. Şi-a petrecut numai la 
brâu o teacă cu trei cuțite în ea şi a luat în mână baltagul... 
Eu n-aveam nici măcar revolver. Dar n-am zis nimic... 

Bujor a pipăit cu plăcere mantaua mea de piele căptuşită 
cu blană şi botforii zişi impermeabili, cu copite groase de 
cauciuc. Şi-am plecat. După ce am urcat clina şi am ieşit 
deasupra dealului, unde am lăsat spânzurat sub noi pe 
şapte văi cătunul, am pătruns întâi sub poale de codru 
domesticit, pus la rânduială de mâna omului, de-a lungul 
căruia am urcat oblâncuri de plaiuri înverzite. Trebuia să 
ieşim sus pe coamă, ca să trecem peste şaua muntelui, de 
cealaltă parte, pe faţa de către miazăzi, unde bătea soarele 


170 


şi unde se trag cocoşii cu haremurile lor, după seminţe, 
muguri şi gângănii timpurii. 

Ca printr-o vrajă, vremea se îndulcise. larna, care mă 
prigonise pân-atunci, pieri lepădând pe funduri de văgăuni 
zdrenţele-i albe. Numai în câteva ceasuri am şi intrat într-o 
nouă primăvară. Anul acela a rămas pentru mine de 
pomină: an cu două primăveri. Călăuzit de Bujor, ziua 
colindam temeiurile codrilor cu luminişuri aurite, căutând să 
stârnim sălbăticiunile, ca să ne însemnăm culcuşurile şi 
bataliştile lor. Seara, Illeana, sosită pe alte cărări, ne 
întâmpina la o aşezare mai dinainte hotărâtă. Până veneam 
noi, ea bătea câţiva pari, tăia maldăre de crengi pletoase şi 
ne înjgheba o colibă în faţa căreia pâlpâia focul. Tarhatul' 
era gata descărcat, plocadele întinse, mămăliga iartă. 
Popasul era ales înadins aşa ca să putem ajunge curând la 
o poieniţă mărginită de molizi sau de mesteceni, unde se 
strâng în murgul zorilor la zbenguială cocoşii. De cu seară 
făceam o recunoaştere şi duceam acolo, aşezând cu mare 
grijă, aparatele pe trepied, gata să turnăm. Flăcăul dădea 
din cap, dar mă lăsa să fac. Ne culcam devreme, îmbrăcaţi, 
ca să ne sculăm gata în temeiurile nopţii şi să ne strecurăm 
la pânditoare. Smulsesem lui Bujor, necontenit tăcut, 
câteva lămuriri. Cum se abate cocoşul pe o creangă, cu 
fâlfâitul lui greoi. Cum cântă sau mai mult bolboroseşte 
strigătul lui modulat în trei stări, adică în trei feluri, tăiate 
de scurte opriri, ca de nişte înecuri în gât cu sughiţuri, când 
te poţi apropia nesimţit de sălbăticiunea pentru câteva 
clipe surdă şi oarbă. 

Ştiam din citite provocările între bărbaţi şi pugilatul care 
urmează în faţa galeriei de găinuşi rânduite ca la o 
privelişte. N-am avut însă parte să văz şi să prinz 


1 Povară, calabalâc. 
171 


spectacolul. Cocoşii se domoliseră şi-şi vedeau numai de 
mâncare, risipiţi prin tainiţele pădurilor. Stârneam ici-colo 
câte o găinuşă, speriam o ciută cu puiul împleticit între 
picioarele ei, atârnat de uger. Descopeream grămăjoare de 
oase, cu coarne de tapi printre ele, rămăşiţe din ospeţele 
iernatice ale lupilor. 

După alte câteva zile de zadarnică învârteală, de pe o 
faţă pe alta a munţilor, m-am hotărât să renunţ la misiunea 
de încredere şi să mă întorc acasă. 

Aici cineva dintre ascultători scăpă un căscat... 
Povestitorul se opri şi ne privi încurcat. 

— Mi se pare că v-am ostenit degeaba cu orbecăielile 
mele după fabuloşii cocoşi. Nu v-am spus nimic de seamă. 

— Ba foarte pitoreşti  zugrăviri ale muntelui, îl 
mângâiarăm. 

— Lasă, ştiu eu, istorioara mea e ca o oală smălțuită pe 
dinafară, dar goală. Nimic înlăuntru, nici o bucăţică... 

— După întâlnirea cu eroul tău, e drept, ne aşteptam 
măcar la câteva isprăvi miraculoase. 

— Dar încă eu?! După debutul senzaţional cu care Bujor 
intrase în aventura mea, credeam că muntele are să mi se 
aştearnă cu toate minunile lui la picioare. Căprioarele au să 
ne iasă înainte să-şi spună păsurile, urşii au să ni se 
ploconească şi să ne lingă mâinile, iar cocoşii să se ţie 
droaie după noi, ca guzganii după solomonarul cu cimpoiul 
fermecat. 

Şi aţi văzut: nimic din toate astea. Magia lui Bujor se 
mărginea doar să ţie deasupra mea, pe cer, toată ziua 
soare şi toată noaptea stele. Şi să încropească văzduhul cu 
atât cât să nu tremur de frig. 

Dar şi asta era foarte mult după infernul prin care 
trecusem. Şi-i eram recunoscător, deşi omul se păstra într-o 


172 


rezervă neclintită. Nu era morocănos... Dar tăcea... Tăcea 
ca muntele, ca arborii, ca fiarele, care nu-şi dau glas 
tainelor decât la timpuri sorocite. 

Îl ispiteam mereu despre viaţa secretă a codrului, despre 
traiul adânc al vietăţilor, peste care, după spusa lumii, 
stăpânea ca un sălbatec împărat. El răspundea scurt. 
Câteva vorbe neînsemnate. Când îl încolţeam, se făcea că- 
şi leagă nojiţele şi rămânea în urmă. La vremea popasurilor 
avea obicei să piară. Se întorcea după un ceas lipsă cu 
chipul strălucind de o linişte şi o bucurie de dincolo de 
lume. Ileana spunea că atunci înadins se sihăstreşte de noi, 
ca să se închine. Ar fi având ici şi colo copacii lui bătrâni, 
peşterile sfinte care-i slujesc de biserică... Atunci s-ar fi 
întâlnind şi cu anume fiare, care-i aduc ştafete, un fel de 
vătăjei şi ipistaţi ai codrului... 

Bujor, cu toată îndărătnicia lui faţă de mine, urma să-şi 
ţie făgăduiala: soare şi căldură... Ba începu să-mi scoată din 
pământ şi flori pe care mi le culegea mănunchiuri femeia, 
mai puţin sfioasă cu mine. Înaintea lui Bujor însă se smerea 
ca înaintea unui sfânt şi-l slujea acoperindu-şi bărbia şi mai 
ales gura cu un colţ al basmalei trase peste obraz. Chip să 
nu-l atingă răsuflarea ei de păcătoasă... Sau ştiu de ce? 

Într-o zi, în lipsa lui Bujor, se vede ostenită şi ea de atâta 
alergătură, femeia îndrăzni să mă înveţe: 

— De ce nu-l rogi dumneata să-ţi prinză, cum ştie el, 
nişte cocoşi? Să scăpăm odată de aici... 

— Apoi poate? făcui eu. 

— Poate, cum nu? Ţine acasă în cuşcă sumedenie. 

— Acasă? N-am văzut. De ce nu mi i-ai arătat? 

— Le dase drumul. Că nu-i ţine decât iarna. 

— Or fi cocoşi de la găinile maică-si, glumii. 

— Da’ de unde!? Sunt chiar de-i sălbatici. Cu mândreţe 


173 


de douăsprezece pene în coadă. Dar nu vrea el acum. 

— Nu vrea? 

— Nu... îi cruţă. Nu creşte în grajd şi pui de ciută până îi 
face mărişori? 

— Îi prinde în cursă? întrebai. 

— Cursă? Bujor? Aş... Culege şi oploşeşte tot soiul de 
sălbăticiuni lepădate prin codru, până le întremează. Pe 
urmă le lasă slobode. 

— Zi, alcătuie şi el un fel de schit cu fiare neputincioase, 
ca maică-sa cu femei prăpădite, îmi dădui eu cu părerea. 

— Bine zici, chiar schit, se bucură femeia de vorba mea. 
Multă vreme n-a scăpat de un ursuleţ, găzduit câteva luni... 
Dihania se spurcase la hrană bună şi la dragoste 
omenească. Da câte o raită prin bungeturi. Când i se ura pe 
acolo, se-ntorcea iar la bârlogul lui Bujor. Il cunoşteau 
câinii, care nu-l mai lătrau. Parcă era fermecat. 

— Şi acum nu mai vine? 

— Nu... Pesemne că s-a împerecheat, şi-a făcut casa lui şi 
nu-l mai lasă nevasta. 

— A cui? 

— Nevasta ursului... 

Femeia spunea toate astea despre fiare cu firescul şi 
încredințarea cu care ar fi vorbit despre nişte oameni ai ei 
din sat, vecini gard în gard... 

— E hărăzit, îşi încheie vorba. 

Cum s-a arătat Bujor, i-am cerut să-mi prinză şi mie nişte 
cocoşi, aşa cum îşi agoniseşte, când vrea, pentru el... 

— Am aflat eu despre farmecile şi puterile d-tale, cercai 
să-l linguşesc şi să-i aţâţ ambiția şi vanitatea. 

Bujor, ca de obicei, tăcea. 

Îi scosei atunci ochii cu urşii şi căprioarele cu care-mi 
împuiase capul Ileana. Omul se uită o clipă mustrător la ea. 


174 


— Nu e nici o vrajă, domnule. 

— Nu e vrajă? mă oţărâi. Cum se face că noi bătătorim 
muntele de aproape trei săptămâni, fără să zărim picior de 
Cocoş, când dumneata îi strângi cu cârdul în cuşti? Ai putea 
să-mi spui? 

— Foarte uşor. larna, când zăpada năpădeşte peste ei cât 
clăile, cocoşii râcâie în nămeţi, ca sobolii, găuri lungi în 
fundul cărora se ghemuiesc, aşteptând să treacă viscolele... 
Mulţi mor acolo de foame şi frig, ori îi mănâncă vulpile şi 
râşii, care ştiu să scormonească. 

Când găsesc asemenea ascunzişuri, bag mâna adânc şi-i 
scot, bieţii de ei, amorţiţi. li aduc atunci acasă, unde-i 
opresc până dă moina... Mai mult nu, că n-am ce face cu ei. 

— Dar căprioarele? strigai nemulţumit. 

— Căprioarele? Săracele! Pui răzleţi de mamele lor gonite 
de lupi, căpriori mursicaţi, ciute betege şi lihnite de foame! 
Fiarele trag la tine singure, ca la o scăpare. E de ajuns să le 
fluturi un smoc de fân proaspăt. Le domesticesc necazurile 
şi asprimile vremii. 

Ochii lui Bujor se înmuiaseră şi limba se dezlegase la 
amintirea dramelor pădurii. 

— Când nu le poţi purta în braţe ori nu se mai ţin pe 
picioare, urmă el vorbind ca despre altcineva, le pui pe-o 
năsălie cu tălpici de brad şi le târăşti pân-acasă. Nu se 
clintesc! Când le ridici, îşi lasă botul rece în palma ta. 

Şi Bujor tăcu iar, mângâindu-şi căciula scoasă ca pe o 
berbecuţă sălbatică. Îl ascultam nedumerit, şi din mintea 
mea se risipea iar ca un miraj mitul ţesut în jurul lui. 

În sfârşit, hotărâsem plecarea... 

În ultima noapte Bujor a făcut o supremă încercare. Am 
urcat sus, la pădurea de smidă. Alesesem pentru pândă o 
poieniţă cu lăstar plăpând de mesteacăn, în mijlocul căreia 


175 


mai stăruia un molid bătrân şi rămuros. Mai înainte de a se 
simţi zorile, ne-am strecurat prin beznele pădurii până 
acolo. Eu am rămas în margine, la aparate. Bujor s-a târât 
ca un şarpe până la trunchiul copacului, în care s-a topit 
făcându-se una cu el. Nu-l mai puteam deosebi, oricât îmi 
tineam ochii căscaţi în partea unde pierise. Şi, deodată, din 
inima tăcerilor crunte, a început să răsune cântecul magic 
al cocoşului de munte. Pădurea l-a primit cu uimire şi l-a 
trimis până departe în întunecimile ei adormite. 

A doua, a treia oară, cântecul şi-a repetat vraja după tot 
şartul, cu sughiţuri, bolboroseli, opreli şi la urmă cu ascuţit 
de lamă de coasă pe-o cute. Apoi s-a oprit. 

Şi iată, un fâlfâit de umbre izbucni din lăstăriş şi se lăsă 
pe o creangă a copacului. Nu se vedea încă. Se năzărea mai 
mult. O pată neagră, mişcătoare se clătina pe zarea dintre 
două ramuri. Stafia pasării măiestre? Îmi îngheţase şi inima, 
şi răsuflarea. 

Totul  înlemnise în preajma mea într-o crâncenă 
aşteptare. 

După câteva clipe umbra se umflă, se lungi parcă, şi 
slobozi la rândul ei cântecul. O dată, de două ori, de trei ori, 
îşi ascuţi gâtlejul ca o coasă dată pe piatră, şi nişte aripi 
nevăzute plesniră bătăioase... Dar încă nu puteam lua poze. 
Ar fi trebuit să aprind magneziul sau un puternic bec 
electric, şi la asta nu mă gândisem. Credeam că spectacolul 
are să se prelungească până la lumina zilei. Cântecul 
bătăios mai sună încă de câteva ori. Fără răspuns. 

Deasupra, stelele începeau să tremure, gata parcă să se 
scuture, şi un păienjeniş cenuşiu să se anine în bagdadia 
vârfurilor de cetină. Lumina mocnea încă în coaja nopţii, 
gata să crape. 

N-am mai putut răbda. Am făcut o mişcare nesăbuită. 


176 


Fantoma păsării s-a dezlipit cu zgomot surd, a trecut cu 
fâşâit lung peste mine şi s-a stins departe în orbenia 
codrului. 

Eram atât de aţintit în urmărirea ei, că Bujor, ieşit din 
trunchiul copacului, m-a speriat. 

M-am supărat foc că-mi tăinuise până atunci meşteşugul 
lui de a imita cântecul cocoşului. L-am întrebat de ce? Nu 
mi-a dat nici un răspuns. M-am întors, buzat, la şatră. Am 
crezut atunci spusele oamenilor şi cele ale llenii, că Bujor 
ştie multe din minunile codrului şi ale suflării lui, dar le ţine, 
jurat, sub lacăte şi peceţi. Nu le putea destăinui mie, unui 
venetic. 

Zorile se deşteptau grăbite. lţe albe şi aurii se ţeseau 
printre ramuri, pretutindeni. 

Am ridicat mofluz tabăra şi am plecat peste şaua 
muntelui, înapoi, la tamazlăc, unde lăsasem o parte din 
bagaje. Acolo trebuia să mă despart de Bujor. 

Când am ieşit sus pe piscul chel, zorile se umflau albe, de 
jur împrejurul buzelor cerului, ca o spumă clocotită de lapte 
gata să dea în foc. 

Am sosit înainte de prânzul mic. Vitele păşteau singure, 
răsfirate pe oblâncul muntelui, până în codru, în paza unei 
acvile ce se rotea în azurul de deasupra lor. Ciobanii se 
strânseseră, cu mic, cu mare, jos, în găvanul tamazlăcului, 
în aşteptarea mămăligilor. 

Ca să nu plec cu peliculele goale la Bucureşti, m-am 
hotărât repede, până se găteşte masa, să înjghebez un film 
cu boarii, coşarele aşezării şi priveliştea muntelui înflorit cu 
cirezile de vite, destul de pitoresc în cadrul solemn de 
piscuri alpine. 

Tocmai hăisem ciobanii de pretutindeni în oborul stânei 
şi-i rânduisem trâmbă, rezemaţi în bâtele lustruite. Bujor, 


177 


răznit de toţi, se trăsese la o parte, cât mai nebăgat în 
seamă. Nu primise să fie filmat şi aştepta doar clipa să ne 
despărţim. Scos din codrul lui, părea acum un om de rând, 
neînsemnat, banal. Îl întreceau în glume şi cântece ciobanii 
grămădiţi în jurul meu, nişte găligani zdraveni şi spătoşi, 
care din când în când se mai uitau, dar de departe, chiorâş 
la el. Eu îl uitasem... Bujor, cu tăcerea şi modestia lui 
obişnuită, se micşora, se ştergea... Când un ropot înăbuşit, 
ca de călăreț, depărtat, ni se zvoni în auz... Privirăm peste 
zăplazuri, spre înălţimi. Vitele pe ponoare se opriseră scurt 
din păscut şi ridicaseră, aţintite, capetele. Şi, deodată, de 
după un sfârc de pădure, se povârni pe clină, la vale, un 
muget înfricoşător. Venea în goană turbată, cu coada bâzoi 
şi coarnele fluturate, duduind sub ea pământul, o vită, 
repezită ţintă spre noi. Văcarii se desfăcură, îngrijaţi... 

— Strechea... făcu unul. 

— Nu se poate streche la ceasul ăsta, băgă altul de 
seamă. Este altceva... 

Vita într-adevăr se rostogolea ca o stâncă năprasnică, 
trecând prin şirul celorlalte, care se adunau mânioase, cu 
coarnele boldite în pământ, pufnind pe nări şi gata să se 
înşire şi ele după ea. Răcnetele şi mugetele umpleau 
cazanul văii. Taurii mugeau ca la junghiere. 

Deodată, un boar urcat pe-o buturugă strigă: „Ursul”. Toţi 
se strânseră în fugă pe marginile oborului, la gurile 
coşarelor. Vita ajunse la câteva zeci de stânjeni. Se vedea 
bine, era o vacă voinică, albă, fugind înspăimântată de 
moarte şi căutând scăpare la ciobani. 

— Ursul! răcni alt cioban. 

Mă uitam să văd fiara gonind-o din urmă şi stăm încă în 
mijlocul bătăturii, când pe poarta ocolului, dată în lături, 
zbucni sub ochii noştri o arătare monstruoasă... Bujor, 


178 


răsărit ca din pământ lângă mine, abia avu timp să mă 
tragă, îmbrâncindu-mă sub coşar. 

La început nu-mi dădeam seama. Alergau amestecate la 
un loc două dihănii. Când trecu ca fulgerul pe dinaintea 
mea, mă desluşii. Vaca ducea, înfipt în spatele ei, un urs 
uriaş. Cu ghearele labelor de dinainte, el prinsese 
grumazul, pe care-şi plecase capul, cercând mereu să-i 
muşte gâtul. Dar capul ursului, ameţit de goană şi 
zvârcolirile victimei, nu se putea fixa. Vaca, de o voinicie 
extraordinară, îşi scutura cerbicea încordată cu muşchi ca 
fierul şi-i aruncă mereu capul mătăhalei înapoi. 

Slăbiciunea fiarei se mai trăgea şi din altceva. Ursul 
sărise asupra vitei ca un călăreț. Nu izbutea însă să se salte 
şi să o încalece şi cu labele de dinapoi, ca să se lungească 
apoi întreg deasupra ei. Rămăsese astfel spânzurat, cu 
şalele atârnând slobode, smucit când într-o parte, când într- 
alta de opintirile vacii, care zvârlea cât putea din picioarele 
de dindărăt, gata să se dea peste cap. 

Totuşi dihania se ţinea bine în labele de dinainte, cu care 
încolăcise grumazul prăzii. 

De toate astea ne-am dat seama pe urmă. Atunci nu se 
putea vedea decât o goană monstruoasă, din care ieşeau 
mugete şi răcnete furioase. Vaca făcuse un ocol în faţa 
ochilor noştri, ca la o cursă de tauri, şi-l începea pe al 
doilea. Nimeni nu îndrăznea să se clintească. Ciobanii 
încremeniseră pe de lături şi aşteptau ca vita, venită după 
ajutor, să iasă iar pe poartă şi să se ducă pe coclauri cu 
călăreţul ei sălbatec în spinare. 

În ramătul groaznic, o femeie ţipă şi începu să-şi smulgă 
părul. Îşi cunoscuse vaca şi porni a o boci, strigând-o pe 
nume. 

Atunci, deodată, Bujor ţâşni de lângă mine, făcu câţiva 


179 


paşi înainte şi închise repede poarta. La timp. Ca un torent 
furios, cirezile de vite năboiau furioase, cu coarnele întinse, 
să şarjeze ursul. Dacă năboiau peste noi, ne făceau praf cu 
coşare cu tot. Oprit la poarta închisă, şivoiul lor se desfăcu 
în două, ne ocoli pe lângă zăplazuri şi se scurse pe dinafară, 
duduind spre fundul văilor. 

Vaca făcea acum al treilea ocol. Bujor o pândea cu un par 
gros în mâini. Când sosi în dreptul lui, sări fulgeratic înainte 
şi-i aruncă drugul între picioare. Vita se împiedică şi, 
poticnindu-se, căzu, târându-se în genunchi încă vreo câţiva 
paşi. Apoi lăsă botul în pământ şi rămase neclintită. 

Bujor se trase doi paşi la o parte şi stete rezemat în 
baltag, aşteptând. 

Vita urma să nu se mişte. Sufla numai greu pe nările 
sângerate praful pământului unde îşi plecase capul. 

Ursul se dezmeticise. Îşi trase ghearele din grumazul ei şi 
se ridică în două picioare. Era mai înalt ca un stat de om. 
Privi mai întâi în toate părţile, parcă s-ar fi gândit să fugă. 
Dar îşi luă seama şi, văzându-l pe Bujor, se năpusti cu furie 
asupra lui. Omul se dete un alt pas înapoi. Deodată, crescut 
pe vârful picioarelor, ridică numai baltagul cu amândouă 
mâinile, ca fulgerul, şi cu un icnet adânc lovi fiara drept în 
creştet. O trosnitură, şi ursul se pleoşti, lăsându-se pe vine, 
cu labele întinse spre vrăjmaş, stând aşa atârnat de 
baltagul înfipt în scăfârlie, ca un trunchi de toporul ce l-a 
doborât. 

Oamenii urmau să se ţie tot deoparte şi priveau înlemniţi. 
Bujor, smucind toporişca din ţeasta dihaniei, îi strigă să-l 
ajute. 

Săriră toţi şi lungiră alături de vacă fiara. Era o ursoaică 
enormă, cu blana galbenă ca mierea. 

— O s-o aştepte mult şi bine puii, o căină baciul pipăind- 


180 


O. 

— Are pui mici? întrebai eu. 

— Are... 

— De unde ştii? 

— Se cunoaşte după sfârcul ţâţelor supte din proaspăt. 
Vâna şi ea pentru hrana alor ei... 

Mă uitai adânc în ochii lui Bujor, care sta posomorât... El 
desluşi mâhnirea din privirea mea. 

— Dacă nu năvălea la mine, nu o ucideam, răspunse el 
tare gândurilor mele. O lăsam să sară zăplazul şi să se ducă 
în pace. 

— De ce n-ai fugit la adăpost lângă noi? 

— S-ar fi luat după mine şi mă prindea din spate. Sau, şi 
mai rău, sărea la altul... Şi-apoi asta ce vină avea? 

Şi-mi arătă vaca trântită, a cărei carne se zbătea ici-colo, 
în hartanele mursicate de colții şi ghearele fiarei, cu femeia 
plângând îngenuncheată asupra ei. 

Şi, plecându-se, şterse de sânge baltagul pe blana 
ursoaicei, pe care mi-o dărui. Am primit-o, nemângâiat că, 
deşi cu întreg arsenalul cineastic la îndemână şi în cea mai 
frumoasă lumină a zilei, am scăpat prilejul să turnez filmul 
capital al carierii mele, o vânătoare originală în Carpaţi. În 
loc de cocoşi, să fi adus plocon premierului urşi. 

La despărţire, am scos ceasornicul şi l-am întins lui Bujor. 
El mi-a zâmbit şi mi-a arătat soarele, înapoindu-mi darul... 
Mi-am dat seama că avea dreptate să-l refuze. Tot timpul 
cât umblasem împreună nu avusesem nici o clipă nevoie să 
mă folosesc de el... Rânduiala vremii se făcea după alte 
semne şi învoieli. Şi ceasornicul se oprise, uitat în tainiţa 
buzunarului. 

Când am sosit în sfârşit la Bucureşti, guvernul căzuse de 
mult. Fostul premier, protectorul meu, se afla în străinătate. 


181 


Am alergat la minister. Fusesem dat afară pentru părăsirea 
nemotivată de serviciu şi înlocuit cu cel mai înverşunat 
rival. Pe deasupra mi se impută materialul ridicat fără 
forme şi mi se cerea să restitui suma luată acont fără 
ordonanţă justificativă. Am plătit tot, mi-am scuturat 
papucii, am părăsit cinematografia şi am intrat în petrol. 
Pentru asta mă găsesc, dragii mei, între voi, îşi sfârşi 
spovedania inginerul Petcu, de la Esența românească, 
întinzând a zecea oară paharul să i-l umplem. 

— Am uitat să vă spun, se-ntoarse el la poveste, după ce- 
| sorbi, că din chiar ceasul despărțirii de Bujor, vremea s-a 
încruntat grozav. S-a pornit un vifor cumplit, cu zăpadă 
schimbată întâi în lapoviţă, apoi în ploaie, încât am ajuns în 
sat, unde m-a însoţit cu calul Ileana, degerat şi murat până 
la piele. 

— Ştii ce? îmi spuse ea pe drum. Se răzbună cerul şi-şi 
varsă dintr-o dată toate zăpezile şi ploile pe care i le legase 
şi de la care-l oprise pân-atunci Bujor. 

Şi nu mi-a fost deloc greu s-o cred. 


septembrie 1948 


182 


CAPUL DE ZIMBRU 


183 


CAPUL DE ZIMBRU 


GROAZNICUL URAGAN CARE A BÂNTUIT la începutul iernii 
m-a ţinut ca de obicei câteva zile în pat, pradă unor 
cumplite dureri, ce mă dezechilibrează totdeauna până la 
anihilare. 

Cunosc explicaţia ştiinţifică a mizeriei mele, dar asta nu 
mă consolează cu nimic. Ştiu că de vină sunt năprasnicele 
mase de aer ce se grămădesc îngheţate la pol, fierbinţi la 
ecuator şi care, năvălind potrivnice una asupra alteia, 
prefac văzduhul într-o năzdrăvană uzină de energie. Atunci 
enormele tensiuni electromagnetice cu care se încarcă 
lumea ne zdrobesc muşchii şi ne schilodesc nervii. 

Atunci zac fără să pot scrie, nici citi, nici măcar gândi. 
Telefonul stă cu botniţa pusă, clopotele soneriilor sunt 
trimise să dea de veste în altă parte, la odăile slugilor, 
nimeni şi nimic nu clinteşte în preajmă-mi. Abia dacă uneori 
cerc să răsfoiesc ciorne de poeme părăsite ori vechi 
scrisori. 

Într-o astfel de zi malefică, împins de o vrajă 
răufăcătoare, am desfăcut sicriaşul unei casete cu amintiri 
de la mama. Din fundul lui s-a răsturnat o colecţie uitată de 
mărci poştale, dăruită de ea cu prilejul convalescenţei mele 
dintr-o boală ce-mi primejduise în copilărie viaţa. 


184 


Erau câteva mărci cu chipul lui Cuza”, purtând atât de 
simpaticul lui barbişon, unele cu domnitorul Carol cu 
favoriţi?, altele, cele mai multe, streine, necunoscute mie. 
Le priveam din ce în ce mai mişcat şi o hulă de emoţii rău 
prevestitoare începu să stârnească în mine. Simţeam că-mi 
scap de sub control. Vedeam cum se dezlănţuie şi creşte 
criza de care mă tem atâta şi din care nu ştiu niciodată cum 
am să ies. 

Otrava amintirilor mă pătrundea ca un corosiv şi, uitând 
de mine, cel trupesc, am plâns cu amar, strângând mărcile 
la piept şi mângâindu-le de obraji-mi înfierbântaţi. 

Biata mamă! O crâncenă melancolie tăbări asupră-mi. 
Penibile amintiri, amestecate cu tainice mustrări, căinţă şi 
deznădejde puneau cu putere stăpânire peste mine. 
Tulburarea se strămutase acum în adâncul lăuntric, unde 
nu o mai puteam cu nimic ajunge. Lucid, mă înspăimântam 
eu însumi de proporţiile ce putea lua şi la ce hotărâre mă 
putea împinge. Când, împotriva tuturor consemnelor, uşa 
se deschise într-un zgomot de glasuri iritate, şi prietenul 
meu, inginerul G..., intră furios, cu gura spumegând de 
invective. 

— Am să-ţi împuşc într-o zi camerdinerul, urlă el, 
repezindu-se către mine, ca să-l scap de urmăritor. 

Eram salvat. Mă agăţai de el, cum te prinzi când te îneci 


1 emisiunea „Alexandru loan Cuza” din 9/21 ianuarie 1865, formată din 
trei mărci poștale nedantelate, şi reprezentau profilul domnitorului 
Alexandru loan Cuza, cu efigia în oval, şi cu faţa înspre dreapta. 
Acestea au fost scoase din uz, după abdicarea din 11 februarie 1866 a 
domnitorului Cuza. 
2 Emisiune formată din trei mărci poștale nedantelate (1866-1867), îl 
reprezentau pe regele Carol | din profil, cu efigia în cerc și cu faţa spre 
stânga, într-un stil similar timbrelor franţuzeşti din acea perioadă, 
având valorile de 2, 5 și 20 de parale. 

185 


de o planşă mântuitoare. Şi el era mirat şi mişcat de graba 
caldă, de bucuria cu care îl primesc, când se aştepta la 
împotrivire sau măcar la mutre. 

Bineînţeles, nu i-am destăinuit nimic din teribila tulburare 
ce mă întorsese, literalmente, pe dos, adică îmi răsturnase 
sufletul afară din tainiţele unde îl închisesem ca pe un 
smintit furios. După un schimb de vorbe banale, cele mai 
liniştitoare din toate, despre sălbatica vreme de afară, 
despre  şalele noastre mursicate de colții presiunilor 
atmosferice, despre boala la modă, „celulita”, ochii 
prietenului căzură asupra neînsemnatei pricini ce-mi 
dezlănţuise criza, mărcile poştale risipite pe aşternut. 
Prietenul G... era, îmi amintii numaidecât, nu numai un 
emerit colecţionar, dar şi un neîntrecut cunoscător, o 
autoritate filatelică. 

— A fost desigur o telepatie, exclamă el, entuziasmat. Te- 
ai gândit intens la mine ca să ţi le evaluez. Puterea dorinţei 
tale m-a împins să viu pe furtuna asta şi, aplecându-se, 
culese în palmă petecuţele de hârtii zimţate. 

Apoi se adânci, tăcut, în cercetarea lor. 

— Nimic de seamă, spuse decepţionat, după un răstimp. 
De la cine le ai? 

— Nu mai ştiu, minţii. Un dar primit în copilărie! 

— Păcat! Credeam că e moştenire, şi în acest caz ar fi 
putut să-ţi lase ceva excepţional: un cap de zimbru, de 
pildă. Totuşi - adause, ca să mă mângâie - şi astea fac 
câteva zeci de mii de franci. 

Apoi se lansă în teoria cultului pentru mărcile poştale, 
peroră despre foloasele morale şi materiale, ba chiar 
intelectuale, ce ne aduce această nobilă pasiune, care pe 
lângă că ne învaţă istorie, geografie, economie politică şi 
altele multe, ne agoniseşte un capital sigur, ce creşte în 


186 


valoare an cu an până la sume fabuloase. 

Îl ascultam distrat, simțind totuşi cum tumultul lăuntric se 
domoleşte sub alintările unor cuvinte aproape neluate în 
seamă. 

— Apropo, mă întrebă, culegându-mă de departe, de pe 
alte tărâmuri ale gândului. Ştii cât valorează un cap de 
zimbru! de douăzeci şi şapte de parale? 

— Un cap de zimbru? De douăzeci şi şapte de parale? Nu 
ştiu, răspunsei. Bănuiesc că până la un milion de lei. 

— Ai rămas tot copil în ale filateliei, mă certă el, jignit 
pentru capul de zimbru a cărui valoare o nesocoteam cu 
atâta uşurătate. Un milion de lei?... Un miliard, domnule, un 
miliard şi mai bine! E drept, se rectifică singur, că ultimul 
pe care l-am văzut costase numai cincizeci de mii de mărci 
germane, dar fusese luat cu japca. Ti-am povestit vreodată 
întâmplarea? Nu? Ei bine, atunci ascult-o. E formidabilă. 

M-am lăsat bine pe spate, în moliciunea pernelor şi a 
povestirii, pe care mă pregăteam s-o suport nu numai cu 
ochii închişi, dar şi cu acea destindere a existenţei, cu 
abandonul cu care te supui unui simplu masaj băbesc, dar 
totuşi cât de magic alinător. 

Ascultam uşor, ca printre genele auzului. Dar, sensibilizat 
de cutremurul ce mă descumpănise, nu-mi scăpa nimic nu 
numai din înşirarea povestirii, aşa cum o spunea acum 
prietenul, ci, pe măsura desfăşurării ei, trăiam întâmplarea 
în sine, în acuitatea spaţiului şi timpului de atunci când se 
petrecuse, aşa cum numai în copilărie luam aievea parte la 
peripeţiile basmului. 


1 Mărcile CAP DE BOUR au fost primele mărci poştale gumate din sud- 
estul Europei (prima emisiune: 22 iulie 1858; a doua emisiune: 1 
noiembrie 1958.). La gumare a fost utilizată „gummi arabicum” aplicată 
manual. În Grecia, primele mărci poștale au apărut în anul 1861, în 
Turcia în 1863, în Serbia în 1866 și în Bulgaria în 1879. 

187 


— Eram, începu el, în ultimul mare război, aciuat pe 
lângă unul din comandamentele româneşti, în imediata 
apropiere a frontului. Ne aflam într-o zonă foarte 
primejduită, unde, cu o indolenţă, cu o fatalitate în adevăr 
de tragedie antică, aşteptam - fără să se ia cea mai mică 
măsură, fără să clintim un deget - catastrofa. Stăm acolo 
aproape zece ofiţeri, cu un general în frunte, într-o paralizie 
în care numai pasărea, hipnotizată de ochii şarpelui, cade. 
Trupa, împrăştiată pe nesfârşita întindere a stepei, 
adulmeca dezastrul, aşa cum fiarele, în mai nemijlocită 
atingere cu pământul, presimt marile cataclisme. Soldaţii 
urmăreau cu strângere de inimă tragicul gâgâit al gâştelor 
sălbatice ce sfâşiau nopţile. Băteau cu ochii şi gândurile 
sloboda Cale a robilor, ce, ca o imensă falie albă, spinteca 
beznele cerului, lăsându-se spre Moldova. Băgau de seamă 
cu îngrijorare migrarea tot mai nestăvilită a sălbăticiunilor 
stepei, care fuge de dincolo năvălind peste noi şi tălmăceau 
ca un semn de iminentă primejdie exodul acestora... 

Noi însă, ofiţerii, vieţuiam nu pe tărâmul clătinat de 
huruitul tancurilor şi tunurilor ce se îngrămădeau împotriva 
noastră, undeva, dincolo. Noi trăiam aplecaţi pe hărţi cu 
pământuri abstracte, cu mlaştini haşurate, unde săgeți 
scurte indicau false atacuri şi mişcări iluzorii. Noi ne 
rezemam pe hârtii, ne cârmuiam de ordine impersonale ce 
veneau de departe, din neantul din spatele nostru, ca să 
treacă pe lângă noi, în necunoscutul mişcărilor din faţa 
noastră. 

Ne simţeam prinşi acolo, în inima pustiului ostil, ca într-o 
capcană, între trecuta noastră ofensivă ce se sleise şi cea 
viitoare care se pregătea, nu ştiam în ce chip, dar se 
pregătea formidabilă, să ne spulbere. 

Prietenul oftă adânc şi scutură, înfiorat, capul de câteva 


188 


ori, apoi urmă: 

— Nu-ţi mai descriu tragica muţenie a stepelor, cu nopţi 
care, ca nişte bale negre ale veşniciei, se lungesc 
deznădăjduitor, spăimântătoarea apăsare a văzduhului 
boreal, unde vântul ne bătea mantăile scoțând din ele 
sunet senin de sticlă lovită, unde îngheţul năvălea în 
adăposturile noastre asemănătoare unor anexe ale 
gheenei. Ascultam năuci hăurile din jurul nostru, priveam 
halucinaţi depărtările cu zări adânci în care alergau, 
rostogolite de vânturi, cârduri de spini mari şi rotunzi, ca 
nişte arici care s-ar fi dat nebuneşte peste cap. Ai văzut 
vreodată asta? E fantastic. La porunca vântoaselor întreg 
câmpul începe a se mişca, se însufleţeşte şi legiuni 
misterioase de spini albi-cenuşii, ca nişte gogoloaie de oase 
înviate, pornesc să o ia la goană pe faţa ameţitoare a 
stepelor, cu un fâsâit macabru. E hula bărăganelor 
premergătoare ciclonului. N-ai văzut niciodată aşa ceva? 
insistă el... 

Clătinai din cap în semn că nu văzusem... 

— Ei bine, reluă el, toate, toate astea intrau cu spaimele 
lor întregi în noi!... 

— Aşa de frică vă era? îl întrerupsei aproape indignat. 

— Nu frică, nu! Doamne fereşte! ţipă el. Era în noi o 
bravură unică pe lume, de supra, sau de sub-oameni, cum 
vrei să-i zici! Nu ne-am fi clintit de acolo fără poruncă de- 
am fi ştiut că pierim până la unul, ceea ce de altmintreli era 
pentru fiecare din noi o certitudine matematică. O, 
nicidecum frică, îţi dau cuvântul meu! Dovadă, nu numai că 
rămâneam înfipţi pe loc, dar am fi pornit bucuroşi la o 
nebunie, să trecem la atac... Era altceva. O teroare izvorâtă 
din cosmosul lăuntric. O apăsare superstiţioasă, o anankă, 
la fel cu aceea pe care o ai, cum îmi povestea un scafandru, 


189 


când stai în fundul mării sub apăsarea ineluctabilă a zecilor 
de stânjeni de apă, tavan negru-verde deasupra ta. 

Eram să-l întrerup, ca să-l întreb ce legătură poate fi între 
frontul sălbatic, pe care, e drept, îl evoca tulburător de 
patetic, şi povestea paşnicei mărci cu cap de zimbru. Dar 
puterea inerţiei, legănarea pe apele povestirii prin toate 
meandrele amintirilor prietenului mă opriră. Şi mai ales mă 
opri încercarea de a întrupa în închipuirea mea virgină 
toate acele experienţe, de care, vag, îmi părea rău că nu le- 
am trăit, romanticele pustietăţi cu şi mai romantice fiinţe ce 
se zvârcoleau într-o ademenitoare bogăţie de chinuri, acolo. 

Prietenul ceru voie şi aprinse o ţigară. Fumul îi acoperi 
deodată faţa, ducându-l brusc în negurile stepelor pe care 
le rechema şi înlesnindu-mi astfel imaginaţia de a trăi 
aievea în contemporaneitatea tragicei lui existenţe de 
atunci. 

— În sfârşit, într-o zi, reluă el, se anunţă vizita unui înalt 
oaspete, un general german de la Marele lor Cartier cu 
suita lui. Neliniştea noastră atinsese culmea. Pentru ce 
vine? Ce se pregăteşte? 

Totuşi, o uşoară dezmorţire de ordin practic prinse să se 
slomnească printre noi. Grija primirii musafirilor, pregătirile 
pentru masă, dereticatul sălii de mâncare, curățirea 
bătăturii, neglijată până atunci, amorul propriu de a nu ne 
prezenta mototoliţi, râsul, ferchezuitul ne-a umplut cu zorul 
şi dârdora lor câteva ceasuri bune de părelnică destindere. 
Ba chiar de un uşor pospai de voie bună. 

Începusem de mult să nu mai avem încredere şi să 
scontăm la rece sfârşitul aventurii. Totuşi, ne sosea un 
general, o părticică din acel Mare Cartier care până atunci 
ţinuse în mâini toate fulgerele războiului. Şi o caldă 
curiozitate, Doamne fereşte, n-aş spune speranţă, ne 


190 


umezea uşor sufletele. Sigur că vine să puie la cale ceva 
decisiv şi aici la noi. Acel creier de oţel, alcătuit din tunuri, 
tancuri şi Stukasuri, cugetă acolo, în spatele nostru şi la 
scăparea noastră. S-ar putea - de ce nu? - o minune. Există 
o artă, o viclenie a războiului, care ştie în ultima clipă folosi 
o cotitură, o întorsătură neaşteptată, răsturnând situaţiile, 
şi, ca la şah, printr-o lovitură măiastră, să schimbe plumbul 
incertitudinii în aurul biruinţei. 

Nu ne amăgeam însă! Eram lucizi. 

Dar ne îngăduiam, ca nişte dialecticieni ai disperării, 
judecăţile pe care existenţa la ananghie, încolţită de pieire, 
şi le aduce în propriul ei sprijin. 

Şi, la urma urmei, ce pierdeam mai mult? 

La ora 10 fix, aşa cum se anunţase, o maşină cu doi 
ofiţeri stopă în bărăganul unde se mistuiau bordeiele şi 
baraca noastră. 

Cobori întâi generalul, un uriaş blond spălăcit, apoi un 
tânăr maior, elegant şi mlădios ca un erou de film. După 
prezentări băţoase şi salutări fade, în care tânărul maior 
juca rolul de tălmaci, traducând pe franţuzeşte vorbele cu iz 
gâlcevitor ale înaltului oaspe, am intrat, spre mirarea 
noastră, toţi în baracă. Aşadar, nici o întrevedere secretă cu 
comandantul nostru, nici o cercetare a planurilor, a ordinii 
de bătaie, nici o schimbare de dispoziţii, nici măcar o 
informaţie asupra situaţiei! Nimic! Am priceput atunci că nu 
era o misiune de război, ci o simplă trecere, un popas al 
unui ofiţer superior german, obosit de drum şi flămând. 

De altfel, am şi trecut numaidecât la masă. Comandantul 
nostru - şi asta ne-a umplut copilăreşte de satisfacţie - a 
luat loc în capul mesei, în ţinută simplă de campanie. În 
dreapta lui a aşezat pe generalul german. În stânga lui, 
ajutorul de comandant român. Şi, alături de el, tânărul 


191 


maior care trebuia tot timpul să ne tălmăcească 
conversaţia. Dar nu a avut cu asta nici o osteneală, căci am 
mâncat într-o tăcere funebră. 

Nu-ţi mai înşir meniul. Destul să-ţi spun că ne dădusem 
peste cap să găsim, afară de conservele pe care le 
economiseam cu avariţie, şi puţină prospătură. Câţiva 
iepuri vânaţi în tufişurile de mărăcini ale Bărăganului, vreo 
două-trei lişiţe dibuite într-un stuhăriş departe şi puţin 
peşte proaspăt dintr-un crac al unui râu de lângă front. 
Toate agonisite cu primejdia vieţii. Puteam fi pe drept 
mândri. 

Ei bine! Nici un cuvânt de laudă pentru vrednicia şi 
osteneala noastră.  Oaspeţii au mâncat din toate, 
indiferenți, fără să bage de seamă ce tezaure gastronomice 
le oferisem. Asta poate fiindcă generalul nostru şi-a cerut 
de la început scuze că nu vom avea ca băutură decât apă. 
Şi încă apă de stepă. 

Vinul şi coniacul în adevăr ne lipseau de mult. Romul era 
pe sfârşite şi-l păstram numai pentru cafele. Aşa că două 
mari carafe cu apă tulbure şi sălcie se lăfăiau ironice pe 
masă, sub privirile piezişe ale oaspeţilor. 

Am mâncat toţi morocănoşi, plecaţi cu un fel de 
înverşunare asupra bucatelor ca asupra unor duşmani pe 
care trebuia să-i exterminăm. Sfârşitul ospăţului ameninţa 
să fie lamentabil. Lipseau dulciurile, lipseau fructele, ca şi 
lichiorurile, întârziau cafelele. Ni s-au cerut scobitori. N-am 
avut nici de acelea! 

Atunci tânărul maior german se sculă şi se apropie de 
şeful său, căruia îi şopti câteva cuvinte. Acesta încuviinţă 
rece. Îndată fu chemată ordonanța lor, care după o scurtă 
poruncă ieşi şi se întoarse de la automobil cu o lădiţă în 
braţe. Să ne vie rău! Erau douăsprezece sticle de şampanie 


192 


de cea mai veritabilă şi fină marcă franţuzească, pe care 
înaltul oaspe le oferi generos comandantului nostru. 

Acesta întâi se roşi, încruntă sprâncenele, îşi strânse 
buzele-i subţiri, semn de mânie. Dar aruncându-şi privirea 
şi văzându-ne sleiţi de spaima unui refuz, se îmblânzi şi 
primi curtenitor darul, cu condiţia să-l consumăm împreună. 

Bineînţeles, am început întâi cu toată evlavia să ne 
apropiem de prima sticlă şi să o destupăm cu sfială. Dar cu 
ea abia am spoit fundurile paharelor. Am trecut deci la a 
doua, a treia, la a patra... De la a opta butelie, eram cu 
desăvârşire familiari, aproape necuviincioşi cu faimoasa 
„Veuve Clicquot” pe care o făceam să pocnească întocmai 
ca la nuntă. 

Limbile se dezmorţiseră. Existenţa tragică era înăbuşită. 
Tânărul oaspe căpătase o vervă îndrăcită şi ne ducea numai 
în spirite şi calambururi, cărora le ţineam şi eu destul de 
onorabil piept, amintindu-mi de cei câţiva ani în care 
mâncasem o avere la Paris. 

Într-un moment de expansiune, ne-am găsit chiar 
rubedenii, noi, toţi românii la un loc, cu tânărul maior 
german, care acum era centrul întregii atenţii. Am aflat 
astfel că era contele K... şi ni s-a destăinuit că prin spiţa 
femeiască se trăgea dintr-o domniţă moldoveancă măritată 
prin veacul al XVII-lea după un prinţ lituan, ai cărui urmaşi 
în cursul vremurilor se germanizaseră cu desăvârşire. Ca 
dovadă, ne-a arătat stema familiei, în herbul căreia se 
desluşea şi un cap de zimbru, ce ieşea bine în relief când 
apăsai inelul pe o cocă moale de pâine. 

— Care dintre dumneavoastră este filatelist? întrebă el 
deodată, rotind, ştrengăreşte, ochii căprui peste noi. 

Toţi mă arătară pe mine. 

— Ştiţi ceva despre mărcile cu cap de zimbru? mi se 


193 


adresă... şi privirile lui scânteiară de un farmec copilăresc. 

— Prea puţin, răspunsei. Nu am avut niciodată onoarea 
să apuc zimbrul de coarne. Tot ce ştiu e din catalog şi din 
conversații... 

— Păcat, zise el. Aţi auzit totuşi ceva despre cel mai rar şi 
scump exemplar? E doar o onoare pentru ţara 
dumneavoastră... 

— Mi-a trecut pe la ureche, îngăimai eu, că s-ar găsi în 
colecţia unui miliardar american un cap de zimbru de 27 de 
parale cum n-ar mai fi altul. Cred că e o legendă... 

— Nicidecum, nicidecum, protestă tânărul. E realitate. Şi 
s-ar părea că e un exemplar unic în lume... Sau, adause 
zâmbind cu tâlc, a fost unic până acum. Are culoare 
piersicie, nu galbenă-portocalie, ca celelalte din aceeaşi 
serie. 

— Dacă e aşa, observai eu, nu se poate să nu se mai 
găsească şi altele. Cred, de altfel, că nu s-au răscolit 
îndeajuns arhivele familiilor vechi româneşti şi nici nu s-au 
făcut cercetări prin ţările vecine, cu care Moldova 
coresponda prin scrisori. 

— Ai dreptate, mă întări el cu voioşie. E ceea ce am 
întreprins eu. Şi iată rezultatul. 

Cu gesturi febrile scoase portfeiul, trase din el un pliculeţ, 
şi din acesta dete la iveală un pachet învăluit în sugătoare. 
Din sugătoarea despăturită, ca din nişte scutece, ieşi o 
bucăţică de hârtie albă de mătase, pe care, desfăcând-o, 
mi-o întinse cu un zâmbet triumfător. 

Privii cu lăcomie: strălucea acolo, de o minunată culoare 
piersicie, o marcă superbă, un splendid şi autentic cap de 
zimbru de 27 de parale. Un exemplar cu toate 
caracteristicile pe care le cere cea mai aspră expertiză. 

Îmi tremurau de emotie degetele şi aproape scăpai hârtia 


194 


cu preţiosul odor pe masă în faţa comandantului nostru, 
care îşi puse monoclul ca să-l privească. 

Felicitai pe norocosul stăpân al capului de zimbru şi-l 
rugai să ne spună povestea descoperirii lui... 

Ştiindu-se cu câteva picături de sânge moldovenesc în 
vine şi în acelaşi timp ca mare, înverşunat filatelist, contele 
K..., cu cap de zimbru în blazon, ţinea cu orice chip să aibă, 
oricât l-ar costa, şi în colecţie, un cap de zimbru din 
exemplarele cele mai rare. Războiul, care-l aruncase pe 
meleagurile noastre, i-a aprins şi mai mult ambiția. 

A făcut mai întâi cercetări la Bucureşti, unde, după multe 
bâjbâieli, a luat pista unei mărci, care s-ar fi aflat în acel 
moment la laşi. S-a instalat deci la laşi. Aci, investigaţii 
neobosite şi făr' de răgaz l-au îndrumat la Bârlad, la o 
veche familie boierească, pare-se Costăcheşti. De aici, a 
luat urma aceleiaşi mărci, ce trecuse în stăpânirea unui 
evreu bogat din Cernăuţi. A alergat la Cernăuţi. Dar capul 
de zimbru emigrase peste hotare, la Lwow. A zburat la 
Lwow, însă marca intrase din nou în Moldova şi se afla 
iarăşi la laşi. In sfârşit, după multe şi multe peripeții pline 
când de nădejdi, când de cumplite desperări, eroul acestei 
aventuri a intrat în posesia mult jinduitului pătrăţel de 
hârtie, care, triumf peste toate aşteptările, era de culoare 
piersicie şi anula unicatul americanului... Trebuise însă să 
plătească 50.000 de mărci afară de cheltuielile atâtor 
peregrinări. 

— Priviţi-o, ne invită cu mândrie. Capul de zimbru din 
America nu mai este un unicat. Acum sunt două mărci pe 
lume la fel, dar numai două. Tertium non datur, hohoti el 
nebunatic. Cât crezi că valorează? mă interpelă iar. 

— N-aş putea spune, zisei cu prudenţă; cel puţin dublu 
sau triplu! 


195 


— AŞ! râse el. Sunteţi departe mult de adevărata valoare. 
Cel puţin un milion, un milion şi jumătate de mărci 
germane... 

Cât istorisise el, marca se perindase din mână în mână, 
sau, ca să fiu exact, fiecare din cei care o priveau nu o 
ridica din hârtiile ce o învăluiseră, ci, după ce se sătura, o 
împingea cu hârtiuţa în faţa vecinului, încât marca, făcând 
înconjurul mesei, călătorea necontenit. Pe cei mai mulţi nu-i 
interesa decât enormitatea preţului plătit şi mai ales 
enormitatea valorii ce i se atribuia acum. Îndeosebi aceştia 
se holbau îndelung şi cu lăcomie asupra ei. Tocmai se 
ridicau tacâmurile de către cei doi soldaţi de serviciu cu 
şorţuri albe şi se aducea alt rând de cafele, când deodată 
afară răsunară bubuiturile unei motociclete şi câteva răgete 
de claxon ne împuiară urechile, făcându-ne să sărim de la 
locurile noastre. Un sergent deschise uşa, raportând că o 
ştafetă grabnică vine din linia întâi, de la o companie care 
se morfolea de o săptămână înnăclăită în nişte coclauri 
mocirloase. Un ostaş prăfuit năvăli pe urma sergentului, 
ciocni zgomotos călcâiele şi întinse un plic tras cu grijă 
mare de la cingătoare. 

Noi îngheţaserăm. 

Comandantul, calm, primi plicul, ne privi mustrător, ne 
făcu semn să ne aşezăm la locurile noastre, ceru învoirea 
înaltului oaspe, care privea placid în gol, şi deschise plicul. 
Tremuram ca frunzele... Pe chipul comandantului, însă, nici 
o zare de interes, nici o cută de emoție, nici o lumină sau o 
umbră de sentiment. 

— Nimic important, ne linişti el cu aceeaşi obişnuită 
inerție cu care primea şi citea toate rapoartele ca pe nişte 
liste de bucate. „Mici mişcări de trupe inamice”... Atât... 

Şi viaţa se decoloră deodată iarăşi în noi, ca o stofă 


196 


bătută de soare şi intemperii. Ea îşi pierdu din nou nuanțele 
care îi dădeau farmec, relieful desenului care-i făcea 
personalitatea. Rămânea singur cenuşiul fundamental al 
țesăturii, teribilul cenuşiu al existenţei... 

— Eşti existențialist? îl întrerupsei, intrigat de frecvenţa şi 
fiorul cu care cuvântul existenţă îi revenea pe buze şi care 
mă interesa mai mult decât povestea atât de amânată a 
capului de zimbru... 

— Ce? răcni el furios. 

—  Împărtăşeşti teoriile lui Kirkegaard? sau ale lui 
Heidegger? lămurii eu timid. 

— Copilării... îmi răspunse, liniştindu-se. Ce pot şti unii ca 
aceştia despre existenţa pură, din fotoliile lor de filosofi? 
Trebuia să fii acolo cu noi, pe front, ca să te lepezi de toate 
zorzoanele minţii şi de tot luxul inteligenţei... Vrei să-ţi 
spun? Ei bine, urâtul, singurătatea, pustiul, încordarea în 
vid, aşteptarea, chinurile fără rost, necurăţenia, spaima, 
dezastrul, astea sunt pura existenţă, în toată tragica, 
ruşinoasa ei goliciune! 

— Ştiu: sunt experienţe voite la care s-au încumetat 
sfinţii şi se supun cu mari primejdii yogii!, dar astea sunt 
experienţe în duh. Ei spun că acolo, în acel punct tragic al 
existenţei, se întâlnesc cu Eternitatea, cu Dumnezeu! 

Pe noi însă o realitate crudă şi nimicitoare ne dezghioca 
cu silnicie de toate pojghiţele sub care se ascundea 
înspăimântată, biata noastră existenţă, şi ajungând la ea nu 
aflăm decât deznădejde şi neant! 

Ca să revin la viaţă, eram câteodată nevoit să pun 
degetele pe propriul meu puls şi să le ţin aşa câteva 
minute... Dar să lăsăm filozofia altora şi să ne întoarcem la 
povestea noastră... 


1 Yoghini. 
197 


Ştafeta ieşi de-a-ndaratele, covârşită de inerția, de 
incapacitatea, de crima comandantului, care doarme când 
toate primejdiile se aţin... Şi perdeaua de paralizie, grea, 
îngheţată, dintre noi şi ceea ce se petrece dincolo, pe care 
o clipă o ridicase ştafeta, căzu iarăşi. Rămaserăm din nou 
spânzurați în beznă... Uşorul fum în care ne învăluia 
şampania se risipi. Stam goi, mai nuli ca înainte, plini de 
sentimentul enormei nulităţi pe care o reprezentau cei doi 
oaspeţi, care, vai nouă, înfăţişau pe cei ce trebuiau să ne 
făurească mântuirea. Căci deşi nu ştiam, nu mai încăpea 
pentru noi, în taina noastră, nici o îndoială că vom fi, că 
suntem, fără scăpare, încercuiți. 

După câteva clipe de vacuitate totală, în care ne 
simţirăm ca nişte locuri virane pline de dărâmături pe care 
s-au aruncat toate gunoaiele lumii, ne-am amintit de capul 
de zimbru, şi ne-am întors la el... Scutecul de hârtie în care 
fusese înfăşat se afla în colţul din stânga al mesei, între 
coatele a doi locotenenţi care întindeau paharele după 
şampanie. Dar capul de zimbru nu mai era!... Capul de 
zimbru dispăruse. 

La început l-am căutat liniştiţi pe întreaga faţă a mesei, 
sub masă, pe scaune şi pe sub scaune, pe jos, pe tălpile 
încălţămintelor, pe coatele cu care ne rezemaserăm de 
masă, dar marca nicăieri. 

O panică - pentru mine, mărturisesc nouă şi de-a dreptul 
îmbătătoare - începuse să-i cuprindă pe toţi. Comandantul 
nostru, palid ca mortul, cu buzele supte, se ridică în 
picioare şi porunci celor doi soldaţi care serveau să încuie 
uşa. Cu o curiozitate nu sadică, ci vie şi însufleţită, care-mi 
amintea de adevărata viaţă, priveam scenele neaşteptate 
ce se desfăşurau afară din programul pustietăţii noastre. 
Tot îngheţul care căzuse pe noi se ridică deodată în tavan şi 


198 


se cuibări prin colţuri. Piepturile începură să se încălzească 
şi să respire adânc, inimile să bată cu emoție, minţile să 
funcţioneze sprintene şi pătimaşe... 

Generalul german, cu o schimă de dispreţuitor dezgust, 
încrucişase braţele-i groase şi pufăia dintr-o havană. 
Păgubaşul, nenorocit de întâmplarea care-l silea să ia o 
măsură hotărâtoare, ne trecu cu ochii gogonaţi în revistă şi 
în urmă îşi înfipse privirile în ochii comandantului, 
aşteptând tăcut. Acesta porunci o nouă cercetare în toată 
încăperea, care se dovedi şi de data aceasta zadarnică. Se 
făcu o percheziţie corporală celor două ordonanţe, care, 
blajine, se lăsară despuiate până la piele... 

larăşi nimic. Comandantul începu să asude şi să gâfâie... 
Îl apucase frigurile pe care i le aduceau marile încercări... 
Mânia stăpânită, ciuda, ruşinea îl înviorase. Era acum 
rumen, cu ochii scânteietori, nervos ca o cravaşă, aşa cum 
îmi plăcea mie şi cum îl iubeam. 

— Domnilor, zise el printre dinţii  încleştaţi, este 
inadmisibil ca marca să nu se găsească, oriunde ar fi ea. 
Onoarea noastră a tuturor este în joc. Prefer ca, eventual, 
să şi-o piardă numai unul dintre noi. De aceea, cu toată 
ruşinea ce încerc, vă rog, vă ordon să vă supuneţi unei 
aspre cercetări corporale, pe care o voi săvârşi eu personal 
asupra fiecăruia dintre dumneavoastră şi pe care o încep cu 
mine însumi. 

Şi numaidecât comandantul nostru se desfăcu, îşi scoase 
portfeiul, îşi întoarse gulerul, buzunarele pe dos, îşi lepădă 
tunica, scutură hainele, trase cizmele... Era un spectacol 
lamentabil de ridicol, degradant până la dezgust, totuşi, îţi 
spun, pentru mine înviorător. 

Aşa, rând pe rând sub ochii nepăsători ai generalului 
german, dar, trebuie să mărturisesc, cu protestele penibile 


199 


şi spre marea mortificare a păgubaşului, comandantul 
nostru, neîndurat, îşi cercetă în şir câţiva ofiţeri care se 
supuseră cu foarte mare graţie acestei supreme exigenţe 
pe care o imaginase şeful nostru, nu de a găsi marca, ci de 
a ne salva onoarea. Când cercetarea ajunse la căpitanul 
Tomuţ, acesta scoase revolverul de la spate şi rosti calm: 
„Domnule general, dacă vă atingeţi de mine, îmi zbor 
creierii”. 

Era o culme la care se ajunsese... Tensiunea ne făcea să 
vibrăm pe fiecare, aşa cum zbârnâie stâlpii de telegraf când 
firele sunt supraîncărcate de electricitate... 

— Căpitane, îţi ordon! gemu generalul. 

— Nu dau voie nimănui! niciodată! În nici un chip... spun 
pe onoare că nu sunt eu cel care a luat marca şi cer 
cuvântul meu să fie de ajuns, fu răspunsul ofițerului, care 
ridică arma şi desfăcu piedica. 

— Apucaţi-l de mâini... Ţineţi-l! porunci aproape cu țipăt 
comandantul, repezindu-se el mai întâi cu mâinile întinse 
spre ofiţerul nesupus. 

Dar acesta făcu un salt, scăpă în colţul din spatele său şi, 
apărându-se, sta cu arma întinsă, amenințând pe oricine s- 
ar fi apropiat... Atmosfera era încărcată de o violenţă şi o 
vitalitate care începuse să ne exalteze pe toţi. 

Comandantul, înnebunit de furie, îşi ieşi din fire şi trase la 
rândul său browningul lui din teacă... 

— Asta primesc, strigă răzvrătitul, dar drept în inimă. 

Şi porni să lase binişor arma în jos, în vreme ce generalul 
o ridică încet cu braţul tremurat pe a lui... 

Afară o rumoare surdă creştea şi excitarea din baracă 
intra ca o contagiune printre soldaţii care aflaseră 
întâmplarea şi se iţeau pe la ferestre privind înăuntru... 

In clipa nebună când comandantul ajunsese cu revolverul 


200 


în dreptul ochilor, după câteva zguduituri, uşa încuiată sări 
din clanţă, şi un soldat se repezi strigând ca un smintit: 

— S-a găsit! S-a găsit... iat-o! 

Şi întinse pe palma umedă de emoție capul de zimbru. 

Explicaţia fu simplă. În zarva pricinuită de sosirea 
ştafetei, marca fusese părăsită şi uitată pe masă. Un soldat 
a pus peste ea o farfurie, pe fundul căreia se găsise lipit, 
odihnind inocent, vestitul cap de zimbru. Puțin lipsise să nu 
fie opărit cu apă fiartă în cazanul de leşie unde se spălau 
vasele. 

Descordarea fu atât de neaşteptată şi brutală, că 
generalul nostru izbucni în hohote de plâns şi, căzând pe un 
scaun, îşi puse revolverul în tâmplă. Căpitanul Tomuţ, 
singurul rămas stăpân pe el, sări şi îi smulse mâna, aşa că 
arma a pocnit, dar glonţul s-a dus în tavan. 

Oaspeţii, uluiţi, dezumflaţi, au făcut amândoi o mutră 
plouată. Se aşteptaseră la altceva şi acum asistau la un 
spectacol măreț, dincolo de puterile lor de înţelegere... Un 
ofiţer  nesupus, care îşi apăra onoarea cuvântului, 
inviolabilitatea persoanei cu riscul vieţii... chiar când 
porunceşte comandantul! Nemaiinchipuit... 

Generalul german dădu semne de nelinişte şi voi să 
plece. Comandantul îşi veni în fire. Imbrăţişă pe Tomuţ, 
ceru pe rând scuze tuturor ofiţerilor şi apoi oaspeţilor 
pentru cele întâmplate şi ne rugă să ne aşezăm din nou, ca 
să ne împăcăm nervii şi să ne despărţim onorabil de 
oaspeţi. Ultimele sticle îşi spumegară şampania în pahare şi 
totuşi împăcarea nu venea. Toţi priveam ruşinaţi şi cu 
respect pe căpitanul Tomuţ, care ridicase prestigiul de 
ofiţer socotindu-l mai presus decât viaţa. Era pentru noi 
pilda încarnată a ceea ce vrea să zică „onoare, cuvânt de 
cinste”. Şi totuşi: licărea o altă taină dincolo de această 


201 


strălucită, dar prea simplă explicaţie a gestului dramatic 
care ne zăpăcise. 

Căpitanul Tomuţ sta grav, privind departe. Arma lui se 
odihnea încă pe masă, unde o lăsase când s-a repezit să-şi 
scape comandantul, lângă paharul de care nu se atinsese. 

— iți mulţumesc, căpitane, ne-ai dat o nobilă lecţie, pe 
care nu o va uita nimeni de aici, i se adresă generalul 
nostru, ridicând paharul împreună cu noi toţi şi ciocnindu-l 
cu al eroului. 

Acesta abia îşi atinse buzele şi continuă să tacă, învăluit 
în gânduri. y 

In sfârşit, oaspeţii se ridicară. Trebuiau să plece. In 
curând avea să se lase seara de stepă, atât de bogată în 
primejdii. După ce i-am însoţit toți la automobil şi ne-am 
despărţit, de data asta şi mai rece şi mai lemnos, ciocnind 
iar călcâiele, ne-am întors şi ne-am aşezat la masa goală. 
Comandantul a luat pe căpitanul Tomuţ lângă el şi iar l-a 
îmbrăţişat lung. 

— Domnule general, se apăra acesta, nu merit atâta 
cinste... 

— Lasă modestia, băiete... Ceea ce am terfelit eu pentru 
o scârbă de hârtiuţă, onoarea de ofiţer, ai ridicat de jos 
dumneata, cu preţul vieţii. 

— Nu este ăsta adevărul, domnule general, şi nu vreau 
să vă înşel o clipă mai mult. A fost altul motivul împotrivirii 
mele de a fi cercetat. 

— Nu căuta să te amăgeşti singur, îl dojeni părinteşte 
comandantul. Păstrează-ţi şi lasă-ne şi pe noi să ducem 
neatinsă amintirea acestei fapte a dumitale, poate singura 
demnă din câte săvârşim aici. 

— Nu pot, domnule general. Insăşi onoarea mă sileşte să 
mă destăinuiesc... Inainte de a vă da adevărata explicaţie, 


202 


am lăsat să plece oaspeţii streini. E bine ca ei să ducă o 
impresie neştearsă despre o mândrie a noastră, care nu 
mai există. De ce să mai mint acum? Adevărul e că şi eu m- 
aş fi lăsat percheziţionat, ca toţi ceilalţi camarazi, pe care 
nu vreau să-i mai înjosesc, dacă nu se împotrivea această 
teribilă piedică... 

Şi căpitanul Tomuţ, cu mâna de data asta tremurătoare, 
scoase portfeiul de la piept şi desfăcându-l - exact cum 
făcuse maiorul contele K... - trase dintr-o hârtie sugătoare 
împăturită o marcă, un splendid cap de zimbru de 27 de 
parale, la fel de piersiciu şi întru totul asemănătoare cu cea 
pe care ne-o arăâtase maiorul german... Atunci am 
îngălbenit de spaimă şi eu, care împingeam deseori jocul 
până a mă distra cu moartea. 

— Cum? sări generalul îngrozit... cum? Aveai şi dumneata 
asupra dumitale o marcă identică? 

— Precum vedeţi!... O am de la mama, o veche 
boieroaică moldoveancă. Mi-a dat-o să-mi poarte noroc pe 
front!... Aţi văzut ce noroc! Închipuiţi-vă dacă m-aş fi lăsat 
cât de sumar cercetat! 

— De ce n-ai spus că ai şi dumneata o marcă atunci când 
am propus să vă cercetez? izbucni generalul. 

— Era prea târziu. Cine m-ar fi crezut? Dacă nu s-ar fi 
găsit marca pierdută? 

— Atunci de ce n-ai arătat-o de la început când a scos 
maiorul capul de zimbru? 

— Ar fi fost un gest copilăresc, spuse molcom Tomuţ. 
Pentru mine, al meu nu era o marcă de hârtie cu a cărei 
valoare să mă fălesc şi să mă iau la întrecere. Al meu a fost 
- nu mai e acum - un talisman de un infinit alt preţ... Dacă 
aş fi putut, l-aş fi păstrat ascuns în inimă. Exhibiţia lui m-a 
durut ca o deflorare... De altfel, întâlnirea asta uluitoare a 


203 


două capete de zimbru în inima pustiului am vrut să o 
înlătur ca pe o fatalitate, tăinuind de la început cu 
înverşunare pe al meu. Nu s-a putut: soarta le-a silit să se 
înfrunte! 

Din tăcerea strivitoare ce ne cuprindea, Tomuţ se smulse 
hotărât. 

— Şi acum, iertaţi-mă, domnule general, pentru decepţia 
ce v-am pricinuit şi daţi-mi voie să ies. Simt nevoia să iau 
contact cu pustietatea. E mai nobilă decât noi. 

Şi sculându-se ca să se îndrepte spre uşă, căpitanul 
Tomuţ se abătu cu paşi cumpătaţi de sobă, unde azvârii în 
jarul aprins capul de zimbru ce-i rămăsese în mână, 
strigând: „ Tertium non datur”. Nimeni nu s-a mirat. 

Şi prietenul meu sfârşi povestea aprinzând o altă ţigară... 


20-25 decembrie 1946, Bucureşti 


204 


ISPITELE PĂRINTELUI EVTICHIE 


PĂCAT DE PĂRINTELE EVTICHIE... Ar fi fost o podoabă a 
monahismului de n-ar fi suferit aşa rău de ispite... 

Când atacul era mai uşor, ele îl apucau pe la vecernie şi-l 
fierbeau de obicei, cu răstimpuri, până după miezul nopţii, 
împiedecându-l să se ducă la biserică... Cuviosul lupta cu 
toate armele duhului: rugăciuni, mătănii, frângeri... 
Cumpăna biruinţei nu se pleca nici către diavol, nici către 
sfinţia-sa. Criza se sfârşea cu un fel de armistițiu, fiecare 
din protivnici retrăgându-se pe poziţia sa, două-trei zile, 
până la o nouă încăierare. 

În cazurile grele, rugăciunile şi celelalte blânde mijloace 
dovedindu-se neîndestulătoare, părintele era nevoit să se 
opintească în necuraţi cu puternice răcnete şi blesteme, 
însoţite de zbătăi, frângeri, trântiri pe jos... Şi izbutea să-i 
împingă mai departe, cât să-şi facă loc să răsufle... Haita 
demonilor rămânea însă horă în jurul lui şi urma să-l 
hărţuiască. 

După cântatul cocoşilor, împieliţaţii, grăbiţi, îi dau un 
asalt furios. Chilia ajungea un crâncen câmp de bătălie. 
Muncit, numai sudori, părintele Evtichie la asemenea 


205 


ananghie era silit să alerge la mijloacele cele mari şi fără 
greş... 

Intâi pornea cu cel iscodit de Sfântul Sisinie şi folosit apoi 
şi de sfânta muceniţă Marina: toaca. Ăştia, când prindeau 
vreun diavol care-i necăjea, îl băteau cu ciocanul toacei 
până-l deşălau. Ucigă-l toaca se învăţa minte şi de atunci 
încolo îi ocolea cale de-o poştă... Dar părintele Evtichie, 
având de-a face nu cu unul, ci cu o sută, ca un bun strateg, 
schimbase mijlocul prea simplu al înaintaşilor întru 
pătimire, îmbunătăţindu-l şi adăugându-l după nevoile 
luptei sale. El înşfăca de toartă ligheanul de aramă unde-şi 
spăla trupul înaintea împărtăşaniei şi carele aştepta după 
uşă, prindea ciocănelul de fier aşijderi, tot timpul la 
îndemână, înfipt în cingătoare, şi pornea să bată cumplit 
darabana, într-un fel de şarjă, căreia nimeni şi nimic dăruit 
cu urechi pe pământ sau în iad nu i se putea împotrivi. 
Dacă l-ar fi ştiut vreun boier cu podgorii întinse, l-ar fi 
tocmit să alunge toţi norii de grindină abătuţi asupra viilor. 

intreg cuviosul se prefăcea acum din creştet până-n 
călcâie într-un furios clocot de larmă. Lovind cu nădejde în 
diavolii ce-l înconjurau de toate părţile, el izbea nu numai 
ligheanul şi văzduhul, ci îşi mai scăpa şi sieşi, în frunte, pe 
ţurloaie, în coaste, destule ciocănele. 

Astfel, înzăuat cu sunete, lua el acum ofensiva şi se 
arunca în luptă fulgerându-şi arma. Dracii  asurziţi, 
spăimântaţi, o zbugheau care pe uşă, care pe fereastră, şi 
se opreau în curte, să se dezmeticească. Dar biruitorul nu 
se oprea. leşea după ei şi-i prigonea fără milă peste tot 
unde cercau să se aciueze, din prag de chilie în prag de 
chilie, dând ocol mănăstirii, până-i bulucea la treptele 
stăreţiei, unde parcă demonii aflau găzduire, căci acolo se 
mistuiau. Ceea ce hărăzea stareţului o cumplită serenadă 


206 


infernală. 

Cu toată larma ce înfiora văzduhul până dincolo mult de 
curtea sfântului locaş, nimeni dintre călugări nu se clintea. 
Ştiau toţi că părintele Evtichie pătimeşte războiul cel 
nevăzut, şi dacă vreunul s-ar încumeta să iasă, s-ar trezi, 
luat drept diavol, cu ciocanul mântuirii în cap, cum la 
început se întâmplase unora. 

Celălalt şi mai înfricoşat mijloc de luptă al monahului, 
supremul, folosit numai la cumplit aman, era pistolul. 
Părintele  Evtichie ţinea patru, din acele arăbeşti, cu 
damaschinuri de argint, durdulii la trup şi pâlnioase la gură, 
aşteptând gata încărcate, spânzurând cruciş de părete, 
numaidecât sub icoane. De altă pereche de pistoale mai 
mici şi mai purtăreţe nu se despărţea niciodată; le purta 
necontenit asupră-şi, oriunde s-ar fi găsit, în chilie, ca şi în 
biserică, pe drum, în codru, la oraş. Le ţinea ascunse în 
nişte coburi, meşteşugiţi câte unul pe latura dinlăuntru a 
fiecărui botfor, de care nu se descălţa niciodată, nici ziua, 
nici noaptea, decât doar când se îmbăia pentru grijanie. 
Poalele lungi ale veşmintelor călugăreşti i le tăinuiau cu 
desăvârşire... 

Când asaltul răilor, în frunte cu însuşi Satana, izbutea să 
biruie ciocanul şi să străpungă larma ligheanului, dând 
peste cap toată linia de apărare, cuviosul, gata să fie 
înhăţat de gheare, punea mâna pe arme şi le slobozea în 
haita întunecaţilor, adică unde se nimerea. Pistoalele îi 
înspăimântau mai abitir decât crucea; ciuruiţi de plumbi, ei 
se risipeau pierind în găurile de şerpi ale iadului. In 
asemenea împrejurare, primejdia era şi mai mare pentru 
fraţi, care, e drept, nu aveau ce căuta la acel ceas afară din 
chilii. Căci toate izbirile crunte, cu războaie şi armată, nu se 
petreceau decât noaptea foarte târziu. 


207 


Dar toate neajunsurile acestea aveau oarecum şi o 
răscumpărare pentru obşte: în asemenea nopţi de pomină 
mănăstirea dormea - vorba vine! - fără grijă de călcările 
tâlharilor. Asupra ei, ca o pronie, vegheau larma ligheanului 
şi împuşcăturile. 

După o astfel de uriaşă războire, biruitorul dormea 
buştean o zi şi o noapte, ca să se scoale mai înviorat şi mai 
învrednicit. 

Dar aşa ceva, în chipul încăierărilor cu lighean şi pistoale, 
se petrecea rar, o dată, cel mult de două ori pe an, în 
miezul marilor posturi şi înfrânări, păzite de Evtichie cu 
mare înfricare. Celelalte mici sau mijlocii cercări, abia nişte 
ciupituri ori ghionţi diavoleşti, se întâmplau foarte des, fie 
din senin, fie mai ales scornite de însuşi hărţăgosul călugăr. 
Dar fiind pe înghesuite, mănăstirea nu le ţinea seamă. 


Căci cuviosul nu numai că nu ocolea ispitirile, ci le chema 
cu dinadinsul, în toate chipurile. 

— Este o păcătoasă trândăvie, spunea el fraţilor, să zaci 
liniştit în huzurul mănăstirii... Monahul trebuie să se afle 
necontenit în luptă, veşnic agerit şi pururea sculat asupra 
vrăjmaşului diavol. Altfel se cheamă că ai făcut pace şi 
bună înţelegere cu Satana... Şi, mergând amândoi alături 
pe drum, îţi dă un brânci când nu te aştepţi şi te 
rostogoleşte drept în gheenă. 

— Dar de ce să chemăm noi înşine asupra noastră 
ispitele şi să ne luptăm cu patimi răscolite de noi singuri, 
fără nevoie? îl întrebau unii fraţi. 

— Fiindcă asta este adevărata treabă a monahului, nu 
cuhnea şi învârtirea mămăligilor ori moţăiala în străni, cum 
fac cei mai mulţi... îi şfichiuia cuviosul. 

— N-ai dreptate, părinte Evtichie... i se împotriveau unii 


208 


mai colţoşi. Asta ar fi să ispitim pe Dumnezeu, cel care 
singur trimite, când şi cum vrea El, încercările... ca, de 
pildă, lui lov şi altora. A le ieşi înainte şi a le chema noi 
singuri mi se pare o trufie, socotindu-ne mai tari decât ne 
este îngăduit. 

— Hei, dacă ai cugeta mai adânc, ai afla că şi 
netrimiterea de ispite este tot o încercare. Şi încă mai grea: 
Dumnezeu te lasă, să vadă ce faci tu singur. Căci 
îmbuibarea de linişte şi odihnă duhovnicească e la fel, dacă 
nu şi mai cu păcat decât cea cu mâncare şi băutură. 
Trebuie mereu ţinută trează împotrivirea în duh la ispite; 
căci „dacă n-ar fi ispitele şi patimile, n-ar fi nici cununile 
virtuţilor”, cum spune marele Antonie, a cărui măreaţă 
pildă trebuie să luăm. 

Şi le astupa gura... 


Următor acestui îndreptar, el se înconjura de tot ce l-ar fi 
putut împinge la păcat. Când intrau la el, fraţii rămâneau 
zgâiţi la şirul de clondire răsfăţate pe poliţele dulapului 
deschis ca o dugheană jidovească. 

— Ce sunt sticlele astea, părinte? îl întrebau ei cu 
prefăcută nevinovăție, deşi ştiau, şi le lăsa gura apă. 

— Astea nu sunt sticle, sunt ispitele mele, păcătosul..., 
răspundea el cu umilită mândrie. 

— Cum ispite! lungeau ei vorba, doar le-o destupa una... 

— Diavolii, închişi şi zăvorâţi acolo cu dopuri... şi se 
încrunta. 

Căci părintele Evtichie îşi ţinea mereu la vedere vinaţuri, 
rachiu, tescovine şi alte băuturi asemănătoare, şi le mânuia 
cu anume socoteală, ca să-l scoată din minţi... Când venea 
cercarea ele se însufleţeau şi-i trimiteau nişte zâmbete 
amestecate cu izuri desfătătoare ce-i trezeau nările: gândul 


209 


i se aprindea, pofta se dezlănţuia în gâtlejul uscat până-n 
fundul măruntaielor, încingându-l ca o volbură. El se 
repezea atunci la sticle. Dar înainte de a le atinge, cădea 
jos, se zbuciuma, se bătea cu sine, până ce biruia ispita. 
După care adormea... Alteori, când simţea că ghesul lor 
este aproape să-l dea gata, punea mâna pe clondire, le 
încărca în coş, alerga la lac, intra în luntre şi vâslea până-n 
mijloc, lângă un plaur, unde apa avea pe puţin doi stânjeni 
adâncime. Acolo arunca, una câte una, sticlele, ce se 
duceau bolborosind la fund. 

— Na, diavole, răcnea el sticlei, na!... Du-te în fundul 
mării, unde te blestem să stai legat o mie de ani. 

Şi se întorcea împăcat la chilie. 

Numai că nişte călugări dibuiseră bulboana dracilor lui 
Evtichie. Şi după-amiaza, în aţipitul mănăstirii, se strecurau 
acolo, legau pe unul din ei cu frânghia de mijloc, îi puneau 
un bolovan greu în braţe şi-i dau drumul în ape. 
Cufundătorul se ducea vâjâind la fund, unde începea să 
cotrobăie în toate părţile, până da de clondirul odihnind, ca 
un crap somnoros, în nomol. Atunci zguduia frânghia, semn 
să-l tragă afară... Şi aşa de mai multe ori: nu se lăsau până 
nu scoteau de la blestem măcar câţiva din diavolii 
Cuviosului. 

Aşijderi şi la ispitele lăcomiei pântecelui, cucernicul era 
fără de înfrângere, deşi podul chiliei era plin înadins cu 
şunci, slăninuţe, păstrămuri, ghiudemuri, precum şi alte 
mezelicuri de dulce, atârnate de grinzi. Unele se cam 
împuţiseră de atâta aşteptare; dar oricum... Evtichie nu se 
atingea de ele, nu numai în zilele oprite, ci nici chiar la 
praznicele mari, cu dezlegare. De când se călugărise nu 
pusese carne în gură. Din când în când, cobora afumăturile 
în chilie, le aşeza între clondire, le privea, le mirosea şi se 


210 


perpelea apoi jos, la picioarele lor, ca un apucat. Dracii 
plezneau de necaz, împingându-l zadarnic să guste măcar. 
După biruinţă, el le urca, potolit, la loc, ca pe nişte ghiulele 
de atlet, cu care se exersa, ca să-şi ţie, tari şi încordaţi, 
muşchii duhovniceşti ai voinţei şi înfrânării. 

Vremea noastră l-ar fi categorisit numaidecât drept 
nebun, rânduindu-l în cine ştie ce psihoză cu halucinaţii sau 
epilepsie cu delir. Dar la începutul veacului trecut, când 
Evtichie se adăpostea în mănăstirea Cernica, se chema că 
este un vajnic şi învrednicit monah, după chipul şi canonul 
marelui Antonie, pustnicul cel vestit pentru războirile lui cu 
ispitirile. Şi ca el înfloreau pe atunci încă mulţi schimnici în 
schiturile Răsăritului. Cu mare osebire că la Antonie şi la 
ceilalţi ispitele erau doar amăgiri ale închipuirii, zămislite de 
minţile lor înfierbântate de pofte şi patimi. Pe când la 
Evtichie meritul şi slava erau cu atât mai mari cu cât 
momelile erau  pipăite, carne şi băuturi adevărate; 
autentice, am zice noi cei de azi şi, pe deasupra, Evtichie 
vieţuia nu la adăpostul pustiei, unde nu calcă ţipenie de 
om, necum de muiere, ci într-o mănăstire îmbelşugată cu 
tot soiul de bunătăţi şi înlesniri de care se îmbuibau toţi 
ceilalţi soţi ai lui. Ba încă, pusă în gura Bucureştilor, plini de 
cârciumi şi tractire, care-ţi fac nu numai cu ochiul, ci te trag 
de mânecile rantiei şi de poalele giubelei. 

În marea lui osârdie de a se oşti cu vrăjmaşul diavol, un 
singur lucru amăra grozav pe părintele Evtichie: că pentru 
adevăratul război cu demonul curviei nu avea la îndemână 
femeie. Şi pentru asta se simţea ciuntit ca de o aripă. 
Trebuia să se mulţumească numai cu cele ce-i plăsmuiau 
diavolii închipuirii, care îi aduceau sub ochi şi-l gâdilau sub 
pântece cu amăgeli dulci, ce se însufleţeau, creşteau, 
prindeau carne, scoteau sâni, desfăceau pulpe, întindeau 


211 


braţe trandafirii, cum văzuse el odată în nişte poze, găsite 
în ceaslovul unui călugăr. Astea dau, dar foarte pe departe, 
simţurilor lui nemulţumite, ştiinţă că are cât de cât de-a 
face cu amăgirile sexului duşman al pierzătoarei Eve, cu 
care ardea să se măsoare de-adevărat, nu aşa, în năluciri. E 
drept, şi asta spre lauda sa, că ceruse de la stareţ 
îngăduinţă să aducă în chilie o femeiuşcă tânără şi nurlie, 
care venea des cu treabă şi fără treabă şi se învârtea prin 
mănăstire. Cu asta se lega el să dea proba înfrânării. 

— Părinte stareţ, se rugase el fierbinte, cearcă-mă. Lasă- 
mi-o numai trei nopţi, şi ai să te încredinţezi cu ochii. Sfinţia 
ta stai la geam şi te uiţi cum am să ies curat din ispită. 

— Şi cum ai să faci? îl sâcâise superiorul. 

— Apoi pe ea am s-o culc goală în pat, de care eu n-am 
să mă apropii măcar de-aş crăpa. O privesc numai şi mă 
rog lui Dumnezeu să birui protivnicii înghesuiți în jurul meu 
cu limbile scoase. 

— Până la sfârşit au să te târască de păr până la ea... 
prorocea bătrânul, care ştia şi el ceva. 

— Dar pentru ce ţin eu mir de la Sfântul Mormânt: mă 
ung tot, şi ghearele încornoraţilor alunecă de pe mine. 

— Şi apoi ce crezi, că am eu timp şi sănătate să tremur la 
geamul cuvioşiei-tale trei nopţi în şir, la rând cu diavolii, ca 
să te priveghez? 

— Atunci intră şi stai în chilie pe scaun sau chiar pe pat, 
la picioarele-i, găsi dezlegarea părintele Evtichie. 

— Lasă, lasă! Destul îţi faci mendrele afară din 
mănăstire... 

Şi stareţul, neînţelegător, rămânea neînduplecat. Evtichie 
scotea buza de jos înainte, o refeca peste cea de sus şi 
ieşea din stăreţie bombănind, mai ales că bobârnacul 
despre mendre îl ustura, aducându-i aminte de o luptă cu 


212 


ispitiri nu tocmai desăvârşit dusă la capăt... 

Cu câteva luni în urmă, colindând Bucureştii pentru 
treburile mănăstirii, cuviosul nemerise la hanul ţinut de 
vestita grecoaică Valenţa, din Podul Caliţii!. Hanului îi zicea 
„La Mihai Viteazul”, căci la intrare, pe păretele de afară 
străjuia zugrăvit pe un cal alb falnicul erou de la Călugăreni, 
cu barda amenințătoare în stânga. Hangiţa l-a primit cu 
cinste, l-a poftit la o masă şi l-a îmbiat cu un păhărel şi 
mezelic alături. Monahul a mulţumit, dar nu s-a atins de ele. 

La drăgălaşa străduinţă a gazdei, el trebui să 
mărturisească de-a dreptul că nu mai ştie de carne şi 
băutură. 

— De mult? se interesă hangiţa. 

— De când am îmbrăcat haina asta a Domnului... 

— Dar de femei?! îl întrebă năpristan ea, râzând vulpeşă. 

— Niciodată, în viaţa mea!... Şi să mă ferească 
Dumnezeu... se lepădă cuviosul cu tărie. 

Muierea a lăsat supusă capul în piept, a plecat pleoapele, 
dar pe sub gene îl privea hoţeşte: în rantia lungă şi înfoiată, 
părea voinic şi încă tânăr... Din vorbă în vorbă, când pe 
greceşte, când pe româneşte, repede s-au împrietenit, 
muierea fiind foarte înclinată către feţele bisericeşti, care, 
cum le merge vorba, mai stătute şi mai bine hrănite, se 
dovedesc tari în acele privinţe după care sunt ahotnice 
muierile. 

— De câţi ani eşti, părinte? îl ispiti ea cu interes. 

— De patruzeci şi unu, merg pe patruzeci şi doi. 

— Păcat! zise ea c-un fel de părere de rău. 

— De ce? se miră Evtichie. 

— Eşti încă un bărbat în puteri... şi, spunând asta, ea 
oftă. 


1 aprox. Calea Rahovei. 
213 


Valenţa era o vădană tânără şi frumoasă, ca o poză din 
cele găsite de Evtichie în ceaslovul călugărului: înaltă, 
împlinită în carne, cu pieliţa bălană, chipul oval, ochii mari 
cât nişte cărăbuşi negri, gura cu buze roşii, cărnoase, 
arcuite spre colțurile ascunse în gropiţe şi mereu 
zâmbăreaţă. Fuioarele părului pană de corb îi cădeau numai 
bucle pe spate, zulufi la tâmple şi pe după ghiocurile 
urechilor... Umbla cu braţele goale într-un camizon? de 
borangic, răscroit de i se vedeau tufele de păr de la 
subţiori, şi se strevedea doldora sânilor dând buzna prin 
subţirimea pânzei. Călugărul a coborât fără sfială ochii mai 
jos de mijloc, ca să amănunţească minunea coapselor, 
precum şi celelalte dulci ghicitori ale nurilor ascunşi sub 
fusta cam prea zuvelcată, de sub poalele căreia scoteau 
gâturile albe şi subţiri gleznele. 

Femeia întreagă era nu o ispită, ci un lanţ de capcane, o 
bulboană de ademeniri: cu asemenea vrăjmaşă primejdie 
făcea să dai piept. 

Evtichie, încurajat de iscodirile Valenţei, şi-a mărturisit 
sfios păsul, adică arzimea lui de ascet, care nu găseşte 
prilej trupesc să se puie la cercare. 

— Cum se poate, părinte, să nu se găsească femeie gata 
pentru asemenea lucru de cinste... se indignă hangiţa, 
însufleţită. 

Atunci, cuviosul îndrăzni s-o roage smerit să-l îngăduie ca 
să împlinească amândoi această sfântă râvnă, având a 
câştiga şi ea din cununile virtuţilor. 

Muierea a zâmbit viclean şi, prefăcându-se înţelegătoare, 
s-a învoit să-l bage noaptea în iatac, unde să-i slujească la 
slăvita biruinţă asupra diavolului curviei. In gând nu se mai 
sătura să se minuneze de iscusita făţărnicie şi vicleşug al 


2 Cămăşuţă. 
214 


popii. Ascultându-l, îl cântărea şi-l prubuluia din ochi: îi 
plăcu înfăţişarea lui războinică, încruntarea frunţii late, 
nasul frumos, drept, cu muchia ascuţită şi nările subţiri, 
ochii adânci, arzători şi cercănaţi, barba neagră, rotundă, 
împlinind cu nobleţe o faţă trasă, lucrată de focul lăuntric. 
Aducea cu viteazul ce călărea încordat pe păretele din faţa 
hanului: şi se dori strunită, aşijderi calului, sub pulpe de 
viteaz. 

A închis hanul mai devreme, a trimis slugile la culcare şi 
l-a vârât pe cuvios, prin dos, în iatacul unde-l aştepta masă 
îmbelşugată cu mâncări, trufandale şi băuturi. Monahul n-a 
luat măcar o îmbucătură, cu toate îndemnurile şi pilda 
gazdei, care a mâncat şi a băut cu mare necumpătare. 

„Al dracului popă, îşi zicea ea în gând, bine ştie să se 
prefacă!” 

Cuviosul, răbdător, aştepta. 

Ea s-a dezbrăcat pe îndelete, în văzul lui. Desprinsă din 
betelie, fusta albastră îi căzu la picioare, şi din foile ei 
femeia ieşi ca un miez dintr-o floare uriaşă. Cămaşa trasă 
peste cap zbură cât colo, cu mânecile fluturând ca nişte 
aripi... Şi ea se întinse goală şi mândră, cu mâinile sub cap, 
pe divan. 

Evtichie se trase şi îngenunche lângă uşă, o privi cu ochii 
ieşiţi din cap, dârdâind în friguri, dar nu se mai clinti... 
Spunea repede în gând rugăciunile cele mai apărătoare de 
primejdii şi chemă numele Mântuitorului, bătând tot mai 
des fruntea de duşumea. 

Valenţa se schimbă: sprijinită într-un cot, cu faţa spre el, 
îl privi o vreme răbdătoare, sorbind din ceaşca de cafea de 
pe măsuţă. 

— Vino, părinte, mai lângă mine, zâzâi ea dulce, pe 
greceşte, îmbiindu-l cu braţul sidefiu filigeanul. Ti-i ruga pe 


215 


urmă... 

Evtichie ridică pleoapele, clipi orbit, se mişcă a plecare, 
rantia se umflă pe el, gata parcă să zboare, fluture negru 
spre lumină... Dar căzu numaidecât iar în genunchi, se 
plesni cu capul de scânduri, înmulţind crucile. 

Femeia îl mai îngădui puţin. Apoi îl întrebă cu glas 
dezmierdat: 

— Cum vrei să stau? E mai bine aşa? la uită-te... Şi se 
întoarse cu faţa în sus... 

Trupul, întins întâi ca o coardă gata să sune, se mlădie, 
uşor, fără moleşeală, pe arcuitura tainică a şalelor. 
Deasupra pieptului pâlpâiră, în tremur uşor, parcă să-şi ia 
zborul, sânii învoalţi... şi în mintea ispititului licări stihul din 
Cântarea cântărilor. „Ţăţele tale ca două porumbiţe albe”. 

Evtichie gemu înăbuşit, se zbătu, fălcile mestecară balele 
ce se clăbuceau la colţurile gurii. Dar nu se clinti. 

Valenţa, din ce în ce mai uimită, nemulțumită de 
neaşteptata purtare a omului, se răsuci din nou spre el şi-i 
puse drept în ochi lumina goliciunii ei, cu ascunzişul tainic 
ce-i încheia într-un zbenghi negru despicătura coapselor, 
sub pântecele cu rotunjime de val oprit din joc. 

— Sau îţi plac mai mult aşa? 

Şi-şi desfăcu coapsele în lături, pornindu-se pe un hohot 
de râs nefiresc din care abia se opri ca să-i spuie, supărată: 

— Apoi ce faci d-ta, părinte, nu e deloc cinstit... 

Călugărul stete din frământare, s-o asculte. 

— Ca să fie adevărată lupta cu ispita, trebuie să te 
dezbraci şi d-ta ca mine şi să vii alături. Atunci are să ţi se 
dovedească tăria... Aşa, dacă fugi... 

Evtichie, speriat, îşi strânse hainele pe el, ca lovit de un 
frig neaşteptat, şi-şi pipăi ciocănelul. 

— Hai, vino să te ajut să-ţi scoţi dulama aia grea... 


216 


Şi-i întinse capcana albă a braţelor... Cuviosului i se păru 
doi şerpi. Şi, ca o pasăre fascinată, porni, târâş, spre ei... 
Femeia zvâcni în sus să-l prindă. Dar el, cu un muget 
adânc, se trase pe patru labe înapoi până se izbi de uşă... 

Atunci, ea nu-l mai învoi... Întărâtată, alergă la el şi, 
amestecând râsul cu plâns, tăbări să-l îmbrăţişeze. Voinică, 
îl încinse cu braţele, sprijinindu-l de pieptul ei, îl strânse 
înfocată şi se puse să-l sărute. El se apără din toate puterile 
şi se trânti la pământ, cu faţa în jos, ca un luptător în arenă, 
târând-o şi pe ea. Valenta, aprinsă, se sculă, îl încalecă între 
pulpe ca pe un armăsar nărăvaş, îşi vâri mâinile sub 
trunchiul lui, oricât de greu îşi apăsa el trupul şi palmele în 
pardosea, şi izbuti să-l întoarcă iar cu faţa-n sus: se întinse 
peste el, îl încolăci cu braţele şi-i astupă cu gura ei 
învăpăiată gura. Şi aşa, doborât, îl ţintui locului, îndesându- 
şi sânii, întărâtaţi, în pieptul lui. Călugărul, înăbuşit, se opri 
din zbatere, abia suflând. Ea se folosi de prilej: îşi descleştă 
de sub el braţul drept şi începu să-l bâjbâie pe sub 
veşmintele fără nasturi dând la o parte rantia, anteriul... Şi, 
înverşunată, coborând mâna tot mai adânc, dete de ceva 
grozav de tare... Se opri, năpădită de bucurie; se săltă şi se 
dezlipi puţin de el, slăbind strânsoarea, apucă şi trase: 
ciocănelul. Uluită, se descumpăni. Evtichie folosi răgazul şi 
se smuci de sub ea ca un nebun, zvârlind-o în lături... 
Valenţa, furioasă, sări iar pe el şi se porni să-l scuipe, să-l 
zgârie, să-l pleznească cu palmele. Era însuşi diavolul 
dezlănţuit asupra cuviosului. Despletită, gâfâind, scrâşnind, 
îi puse piedică şi-l trânti din nou. 

Evtichie, căzut mai departe, când o văzu cu groază că se 
năpusteşte iar peste el, avu doar timp să smulgă pistolul 
din carâmb... şi-l întinse... 

— Trag, răcni el. 


217 


Valenţa încremeni. Îşi veni însă repede în fire. Se gândi o 
clipă: nu era tâlhar. Tot cum spusese el şi ea nu-l crezuse, 
era un popă nebun. Şi dacă nu-l putuse birui, ca să nu 
rămână de batjocură, are să puie măcar slugile să-l bată... 
Şi se porni pe ţipete să scoale casa. Noroc că uşa era cu 
cheia în ea. Evtichie o răsuci, ieşi de-a-ndărătelea şi se 
pierdu în întunericul uliţei, urmărit de chiotele argaţilor. Şi-a 
lăsat zălog numai ciocănelul şi comanacul. 

Păstra însă amintirea întâmplării cu mare pogorământ!, 
ca o încercare trimisă de sus, deşi învrâstată cu călduţă 
adiere de plăcere. 

A doua zi cuviosul s-a înfăţişat iar hangiţei cu smerenie, 
limpede şi nevinovat ca un prunc. 

— Ce mai vrei? se răsti ea. 

— Am venit să nu-mi ţii mânie şi să mă ierţi dacă te-am 
supărat cu ceva, se rugă el. 

— Îi fi având gust să iei proba de la capăt, îl fulgeră ea şi 
cu ochii, şi cu glasul. 

— Cu voia lui Dumnezeu, când s-o putea şi cum s-o 
putea. Acum îmi cer numai iertăciune, că plec la mănăstire 
şi poimâine mă împărtăşesc. Şi nu pot primi sfintele taine 
dacă nu sunt împăcat cu cei pe care i-am mâhnit în vreun 
chip. Însuşi Domnul ne opreşte... 

Valenta îl asculta uluită. 

— Aşa că milostiveşte-te ca o bună soră creştină şi dă-mi 
iertăciune, să mă pot înfăţişa înaintea potirului. 

Femeia încă nu pricepea. 

— Altfel, urmă cuviosul, ne încărcăm amândoi de cel mai 
mare păcat: împiedicarea de la sfânta grijanie... 

Surprinsă de neaşteptata întoarcere şi umilinţă a 
monahului, groaza de nelegiuirea pe care începea s-o 


1 Coborâre. 
218 


înţeleagă înmuiară mândria rănită a femeii, care-i zâmbi şi-l 
iertă. 

Evtichie da să plece, blagoslovind-o. 

— Stai să-ţi aduc culionul*, îl chemă ea. Ciocănelul îl 
opresc: poate-ţi trebuie când mai vii; şi parcă scrâşni din 
privirile ochilor ei răi de deochi. 

El nu se tulbură. Şi plecă împăcat. 

— Tot o să mi-o plăteşti tu odată! spuse pe urma lui 
Valenţa, venindu-şi în firea ei adevărată. 

Asta era, într-un fel numai, cuviosul Evtichie: călugării nu 
cunoşteau şi celelalte chipuri ale sale. Ei îl ascultau cu 
prefăcută bunăvoință şi-l lăsau într-ale lui, la o parte. 
Nimeni din marii ierarhi de la lerusalim şi Sfântul Munte, 
unde vieţuise îndelung şi se făcuse cunoscut, nu se 
ostenise să descurce încâlceala lui de sfinţenie cu 
necontenita alergare după patimi, curăţia-i îngerească 
necurmat într-o frăţească vrăjmăşie cu demonii; marea-i 
umilinţă încleştată de trufia unui veşnic război cu ispitele, 
desăvârşita-i dragoste de fraţi îngemănată cu muşcătoarea 
biciuire a batjocurei şi umorului, adâncu-i duhovnicesc plin 
de uluitoare copilării, precum şi alte multe nedumeriri, din 
ghemul de bogată taină împletit cu biată omenească 
puţinătate, din care se alcătuia cuviosul părinte Evtichie. In 
el nu se despărţise încă bine ziua de noapte, timpurile noi 
de veacul din mijloc. Trupul său lipsit de bucurii, trist 
vestmânt de carne aspră şi săracă, ca o dimie, i-l căptuşea 
duhul cu o somptuoasă purpură de închipuire desfrânată, 
cum numai împărații poeţi aveau. 


1 Potcap mic, rotund, de catifea, fără boruri. 
219 


EFTIMIE SE TREZISE de mic într-o chilie a Mitropoliei din 
Bucureşti, adus de unchi-su, mare ecleziarh al sfântului 
locaş. Crescut fără abatere în toate rânduielile monahiceşti, 
fu uns călugăr încă înainte de a păşi pragul tinereţii, când 
primi numele de Evtichie. În acest timp deprinsese toată 
ştiinţa teologicească, multă-puţină, câtă se dumica pe 
atunci la noi, şi, pe deasupra, limba grecească de la un 
dascăl fugit din Țarigrad, care îi împuiase capul cu tot felul 
de poveşti despre Ţara sfântă şi lerusalim. 

Când ecleziarhul se hotărî să facă a treia oară hagialăcul 
la Mormântul Domnului, n-a fost greu lui Evtichie să-l 
înduplece ca să-l ia cu el. Dar abia ajunseră, încărcaţi de 
daruri pentru gazde, şi bătrânul muri. Călugăraşul orfan se 
aciuă pe lângă mănăstirea grecească unde găzduiseră, 
aşteptând prilej de întoarcere. Dar se lipi aşa de tare de 
locuri şi oameni, că nu se mai îndură să le părăsească: 
rămase acolo. 

Apoi, din pricina unei întâmplări cu ucidere, pe care o 
povestea câteodată, fugise la Misir, ce-i mai zicea şi 
Eghipet, unde drept pocăință, cât mai ales înflăcărat de 
isprăvile marelui cuvios Antonie, se statornici şapte ani în 
Sketul Thebaic, pustnic trăitor în mormintele vechilor 
egipteni. Cu închipuirea aprinsă de soarele pustiei, el îşi 
însuşise rând pe rând toate ispitirile sfântului a cărui viaţă 
de războire cu nălucirile păcatului se căzni să o urmeze 
întocmai. Zi de zi, noapte de noapte, vieţuise numai între 
hărţuitoare vedenii, când strălucite, când hâde, de la regina 
din Saba sau Avestiţa, până la diavoliţa cu cap de scroafă, 
care-l năvăleau pe neaşteptate. Şi nu mai putea vieţui fără 


220 


ele. 

După ce-şi făcuse canonul, plecase mai departe. Sculase 
din trestiile Nilului, fără să se înspăimânte, crocodilul, 
leviatanul biblic. Poposise prin ruinele slujind drept 
adăposturi, unde aspidele tulburate de la odihnă se 
strecurau printre picioare. Bătuse ţara Nubiei cu sfântul 
oraş Axum. Călătorise la mănăstirea cea fără de porţi din 
piscul muntelui Sinai, unde se pătrunde, de răul arabilor 
agareni, numai căţărat peste zidurile înalte într-un paner 
tras cu frânghia. Străbătuse Siria, Libanul cu cedrii lui 
Solomon, ascultase slujba în biserica maroniţilor, întârziase 
la vechii copţi... Din toate astea se alesese cu sufletul şi 
mintea îmbogăţite, dar şi îngreuiate de câte descoperise: 
taine, tradiţii, legende, ciudăţenii şi eresuri, cărora le făcea 
loc cu nesaţiu tot mai adânc în el. Misteriosul trecut îl 
umpluse de un creştinism rămas sălbatic pe acele 
meleaguri. 

Întors de la lerusalim, cu aspra lui asceză, cu războiul ce 
da ispitirilor şi cu multe alte nesuferite deprinderi aduse din 
întunecimile africane, stânjenea grozav grasa şi molcoma 
lene întru Cristos a înaltului cler ortodox, care la început îl 
îmbrăţişă pentru faima lui. Ca să scape de el fără să-şi 
ridice în cap pe cei ce-l socoteau un sfânt, patriarhia din 
lerusalim îl trimise în ţară, cu puteri depline asupra 
mănăstirilor şi a schiturilor închinate Sfântului Mormânt. Şi 
Evtichie se întoarse astfel la metania de care ţinea, 
Mitropolia Bucureştilor, unde se călugărise. Aici nu-i plăcu: 
nu-l încăpea nici asta, cum nu-l încăpuse nici lavrele din 
lerusalim cu turbulentul lui calabalâc de asceză şi pocăință, 
ce-l târa pretutindeni cu el. După ce puse rânduială în 
treburi, se trase într-o latură a Cernichii, pe marginea 
lacului, ca într-o chinovie, unde de cinci ani în şir tulbura 


221 


liniştea obştii cu apucăturile şi canonirile lui, din care fraţii 
chinuiţi de el cercau zadarnic să-l scoată. 

— De unde ai învăţat, cuvioşia-ta, îl întrebase stareţul 
turlac de neodihna unei nopţi în care îi bătuse ligheanul la 
fereastră, de unde ai învăţat aceste grozave deprinderi 
întru totul neduhovniceşti? 

— Care, sfinţite? se smerea Evtichie. 

— Bătaia aramei şi împuşcăturile, spunea cu năduf 
superiorul... Mai lipsesc trâmbiţele!... şi oftă. 

— Ai să le auzi şi pe-alea la judecata de apoi, când o să-ţi 
fie prea târziu, i-o trântea cuviosul. 

— Bine, bine... Lasă ce-o să fie atunci acolo, în cer... Eu te 
întreb de cele ce săvârşeşti cuvioşia-ta aici, în ograda 
noastră. 

— Apoi cât colinzi, atâtea vezi şi auzi, răspundea, înţepat, 
judecatul. 

— Şi urmează că dacă le vezi şi le auzi, să le şi 
îmbrăţişezi? îl dojenea mai-marele. 

— Dacă sunt bune şi de folos, fireşte, răspundea iar cu 
nevinovăție Evtichie. 

— Nu văd în ce chip ar putea fi bune, se jălui bătrânul. 
Lămureşte-mă. 

— Apoi, iacă, începea cuviosul, poposisem într-o latură 
din adâncul Misirului, la o veche lavră de monahi copti, care 
creştinaseră harapi din cei cu buzele groase cât deştele 
sfinţiei-tale. 

Aci, stareţul, oarecum ruşinat de privirile lui Evtichie, 
oprite cu stăruinţă asupra mâinilor lui cu degete cât nişte 
cârnaţi, le vâra în mânicile dulamei... 

— Şi cum crezi sfinţia-ta că alungau aceştia vârcolacii 
care le mâncau luna, precum şi alţi demoni ce-i necăjeau? 

— Cu rugăciuni, răsufla stareţul. 


222 


— AŞ... cu rugăciunile nu făceau nimic. leşeau cu tobele 
lor făcute din piele de om. 

Aici stareţul o sfeclea, temându-se să nu-i vie şi lui 
Evtichie într-o zi gust să jupoaie pe vreunul din fraţi să-şi 
alcătuiască darabană. Aşa că se mai înmuia... 

— Oricum, tobele sună mai domol ca ligheanul cuvioşiei- 
tale... 

— AŞ, nu le-ai auzit; nici dracii nu le sufereau, necum 
sfinţia-ta... Că băteau în ele chiuind şi urlând până ajungeau 
lac de sudori. 

— Cine? întreba zăpăcit bătrânul. 

— Harapii, îl lămurea Evtichie, că diavolii se dau bătuţi şi 
fugeau. La orice încercare a răilor, cuvioşii arapi puneau 
tobele în lucrare, şi izbânda era fără greş a lor. 

— Bine, bine, se domolea bătrânul, dar împuşcăturile? şi 
iar se-ncrunta. 

Pentru asta părintele Evtichie începea altă poveste, cu 
beduinii din deşertul Siriei, unde umblase cu caravanele. 

— Varvarii ăştia, spunea el, sunt foarte bântuiţi de 
duhurile rele ale pustiei, mai ales în nopţile cu lună. Diavolii 
se adună haite împrejurul taberei, scheaună, urlă, de nu-ţi 
lasă o clipă de hodină. 

— Astea sunt fiarele de noapte ale locului, cerca să-l 
îndrepte ascultătorul. 

— Or fi fost! Dar printre ele se amestecau, luându-le 
înfăţişarea, demonii, întărâtându-le împotriva noastră, îl 
încredința Evtichie. Atunci numai cu focuri de puşcă îi 
puteau supune şi alunga. Altminteri, ne-ar fi făcut cine ştie 
ce şotii: ne răsturnau corturile, ne furau cămilele... 

— Bine, îl oprea stareţul, astea le înţeleg acolo, între 
căpcăunii ăia negri, înrădăcinaţi cu vrăjitoriile lor păgâneşti. 
Dar aici, în pământ curat şi blagoslovit? Şi chiar în sfânta 


223 


mănăstire? Că diavolii pustiei au rămas acolo, ducă-se pe 
pustii... 

— Apoi eu trebuie să te învăţ pe sfinţia-ta, se supăra 
Evtichie, că dracii sunt aceiaşi pretutindeni? Ce e dacă aici 
e Cernica? Îi are şi ea pe ai ei, că nu s-or fi ţinut tot ăia de 
pustie până aici după mine, să mă necăjească... 

— Cum văd eu, cuvioşia-ta, se asprea superiorul, trăieşti 
tot timpul numai între ei... 

—E mai bine aşa, părinte stareţ. Eu petrec, 
zbuciumându-mă cu diavolii, scurta mea viață 
pământească. Sfinţia-ta ai să stai cu ei călărindu-te toată 
viaţa cea veşnică... Şi să ştii, încheia el, că este un cuibar 
mare de draci chiar acolo sus, unde huzureşti sfinţia-ta, 
unde ei se pitulesc când îi încolţesc eu, încât mă mir cum 
mai încapi şi răsufli de ei... 

— Năzăreli de-ale tale, se înfuria bătrânul, pierzându-şi 
răbdarea. 

— Doar că-şi mai fac loc când intră şi se ghemuiesc în 
lăzile cu galbeni ce ţii sub pat, unde sclipesc de nu ştii ce e: 
aur ori ochii lor? 

Starețul, mânios, se domolea gândind la trecerea ce avea 
nebunul la Mitropolie şi la lerusalim. Şi, mormăind, îi 
întorcea spatele, urcând treptele pridvorului, unde îl 
aşteptau filigeanul cu cafea gingirlie şi narghileaua cu dulce 
imamea de chihlimbar. 


CÂT ERA DE NODUROS şi de nesuferit, se dovedise totuşi 
că poate fi uneori de mult folos. Starețul numai pe el îl 
trimitea la Bucureşti pentru treburi încurcate, judecăţi, 


224 


lăcrămaţii şi mai ales daraveluri băneşti. El izbutea să le 
descurce şi făcea totdeauna bună ispravă. Avea deschise 
uşile mitropolitului, pătrundea în divan, vorbea greceşte şi 
turceşte, cele două chei cu care se deschideau toate 
chichiţele oblăduirii de atunci, şi mai presus de toate avea o 
îndrăzneală de sfânt. 

La asemenea împrejurări, între oameni fireşti cu care 
trebuia să judece şi să lucreze la fel, părintele Evtichie lăsa 
asprimile pustiei, părăsea pe diavoli, amâna ispitele şi-şi 
scotea la iveală ştiinţa de oameni, subţirea-i duhovnicie, 
pătrunzătoarea-i înţelegere. Se întorcea, cum spunea el 
însuşi, pe dos. Intra astfel în lumea treburilor înalte, se 
freca de boieri divaniţi, de mari feţe bisericeşti şi fanarioți 
simandicoşi, care nu se scandalizau de îndrăznelile lui cu 
duh. 

La boierul Cernica îl cunoscu protipendada, care se 
întrecea să-l poftească, îmbrăţişându-l cu interes pentru 
câte petrecuse şi câte povestea. El îi învăţa ca un înţelept 
dascăl, aşijderi marelui Antonie, care a fost nu numai 
podoaba pustiei, ci şi a cetăţii Alexandria, unde intra cu 
propovăduirea şi pilda până la palatele păgânilor şi 
iatacurile curtezanelor. 

Câştigul era îndoit: şi pentru cei ce-l ascultau cu 
desfătare, şi pentru părintele Evtichie, care la vederea 
atâtor păcătoase ademeniri lumeşti îşi îmbelşuga provizia 
de pofte, patimi şi ispite pe care le căra cu el la chilie; 
cucoane cu sânii albi despuiaţi, divane moi, bucate 
gustoase, băuturi în vase de aur şi de argint, veşminte 
muiate în fir şi pietre scumpe, toate cu mult mai presus 
decât sărăcăcioasele lui închipuiri. Până şi ţigăncile roabe 
erau mai pline de voluptate decât reginele ce-i trimiteau 
diavolii. 


225 


Pentru asemenea apostolie în lumea veacului, cuviosul se 
pregătea cu grijă, ca un sol al Domnului. Pe lângă jegul ce 
lăsa în lighean, lepăda sălbătecia cuvenită chinoviei, îşi 
dichisea părul şi barba; mergea până acolo că-şi freca 
vârtos dinţii cu cenuşă şi sare, nu cumva duhul grăitor să-i 
fie pângărit de vreun rău miros al gurii. 

Într-o seară stareţul a coborât la el cu rugămintea să se 
ducă să ridice de la Mitropolie lefurile călugărilor pe şase 
luni în urmă şi ajutorul pentru reparaţiile mănăstirii... 
Totodată să tragă la boierul Cernica, ctitorul, să ia 
câştigurile pentru fânețele mănăstireşti arendate de el, 
precum şi banii ce vărsa pentru acatiste, pomeniri, 
sărindare, ulei de candele, lumânări şi alte daruri pe care le 
plătea la soroace. Dar mai ales să scoată de la negustorii 
din piaţă banii pe roadele mănăstirii, miere, ceară, 
pometuri, vin, peşte şi altele, încredințate lor spre 
desfacere. Treabă grea, cu răsfoiri de catastife, tăgade, 
ciorovăieli şi încurcături cu care stareţul bătrân nu-şi mai 
putea bate capul şi picioarele. În părintele Evtichie avea 
însă toată încrederea; ştia carte bună şi nu-l putea înşela 
nimeni la socoteli. Şi pentru nimic în lume nu s-ar fi atins 
măcar de o para streină. 

— De ce nu te duci sfinţia-ta? Că eu iar trebuie să mă 
spăl, să mă piaptăn, şi mă primenesc... 

— Eu sunt ghirav, de aceea te rog să mă ierţi că te 
necăjesc iar pe cuvioşia-ta. Şi apoi, să-ţi spun drept, glumi 
el, ca să-l măgulească, când e vorba de banii mănăstirii, nu 
ştiu cum să fac că mereu îi încurc cu ai mei. Parcă mi se 
lipesc de degete. 

— Cum asta? se miră copilăreşte Evtichie. 

— Nici eu nu-mi dau seama. Ba sunt uituc şi nu mai ţiu 
minte unde i-am pus. Ba îi amestec cu ai mei şi nu-i mai pot 


226 


apoi osebi şi rămân acolo. Ba îi scap în buzunarele sparte şi 
ajung în căptuşeală, unde se pierd... ia, păcate... 

— Bine, asta când îi ridici sfinţia-ta. Dar când ţi-i aduc eu 
şi ţi-i pun porcoi în poală, aparte, fişicele de lei ai mănăstirii 
şi osebit ai fraţilor? 

— Asta-i altă socoteală... şi se cheamă partea leului, făcu 
haz stareţul singur, Evtichie neavând chef să-i ţie isonul. 

A doua zi din zori cuviosul, în veşminte de oraş, încălţat 
cu botforii căptuşiţi de pistoale, intra în codrul ce se revărsa 
din Vlăsia mare până la straşina Bucureştilor. El lua cărarea 
prin pădure, scurtând cu jumătate drumul ce ar fi făcut 
altfel cu hodoroaga şi mârţoagele mănăstirii. 

Codrul se adâncea cu funduri negre-verzi ca ale mărilor, 
prin care jucau ici-colo, aidoma unor peşti de aur, strelicii 
zărilor, ca dintr-o dată să se lumineze într-un liman de 
poiană cu mireasmă de miere neculeasă de la începuturile 
lumii. lar mai încolo să se învăluie într-un amurg de altar cu 
bolți zidite de înaltele coame ale gorunilor, unde nici 
păsările nu cutezau să ciripească. Dar chiar dacă i-ar fi 
cântat toate privighetorile primăverii, călugărul nu s-ar fi 
sinchisit, cu gândurile prinse în plasa lăuntrică a 
duhovniceştilor sale frământări. 

Răsăritul soarelui l-a prins la Mitropolie, unde a ascultat 
slujba, până s-a sculat, târziu, înaltpreasfinţitul. Chemat 
sus, a sărutat cu închinare mâna de pe toiag a 
arhipăstorului, care l-a oprit la masă. Acolo, oaspeţi de 
seamă, mari chiriarhi, vlădici, arhierei, dascăli greci şi alţi 
ipochimeni ai mitropolitului. 

Chiar de la mastică şi măslinele de Volo s-a încins tală 
lungă despre locurile sfinte, slujbele de la lerusalim, 
certurile pe Sfântul Mormânt. 


227 


— Părinte Evtichie, cum a fost cu letinul! acela? îl stârni 
la povestit mitropolitul. Că, uite, nici vlădica? Neofit, nici 
vlădica Antim nu cunosc întâmplarea. 

Cuviosul ridică ochii din talgerul de argint, cu mâncarea 
lui osebită, de post. 

— Apoi, înaltpreasfinţite, eu până la urmă rămân să cred 
că n-a fost popă letin, ci tot Satana, care, strecurat în 
pragul bisericii Sfântului Mormânt, care acolo se cheamă 
cuvculiu, ne punea nouă, ortodocşilor, piedică să nu 
săvârşim luminata slujbă a învierii după canonul cel drept. 
Că diavolul ţine cu letinii. 

— Cum se poate una ca asta, diavolul în cel mai sfânt 
locaş? se supără un vlădică. 

— Lasă-l, preasfinţite, nu-l abate de la povestire... şi 
mitropolitul îi făcu semn să urmeze. 

Dar Evtichie atât aştepta şi tăbări pe vlădica ageamiu. 

— Apoi nici atât nu ştii că dracii, căzuţi, însă tot îngeri au 
rămas... doar că-s negri. N-au aripi? N-a fost Satana cel mai 
înalt arhanghel? Nu urcă el uneori în cer să stea de vorbă 
cu Dumnezeu, de pildă când i-a dat pe lov spre cercare? 

— Ce-are de-a face una cu alta? se zbătea vlădica, spre 
hazul tuturor. 

— Are! Că tot aşa le îngăduie Domnul intrarea în biserici, 
să cerce credinţa şi tăria slujitorilor... Crezi că Satana nu te- 
a văzut zilele trecute când preasfinţia-ta ai mâncat acasă, 
singur, un pui fript întreg şi pe urmă ai intrat în altar de-ai 
bolmojit liturghia? El te-a îndemnat... Şi tot el te-a însemnat 
pe răboj. 

Vlădica se roşise tot, ca o sfeclă. 

— Nu-i adevărat! strigă el. 


1 Catolic, papitaş. Eretic. 
2 1. Episcop. 2. (Înv.) Stăpânitor, domn, principe. 
228 


— Lasă, lasă, nu mai tăgădui, că şi mie mi se întâmplă 
câteodată aşa... se mărturisi mitropolitul împăciuitor. 

— Dar de unde ştie el? izbucni furios înfruntatul. 

— Ei, tot de la draci... ei i le spun, că tot timpul numai cu 
ei are de-a face. Şi acuma urmează, părinte Evtichie... 

Dar ăsta nu se dete bătut. 

— Ziceţi că nu intră diavolii în biserică? Uite, este o lavră 
zisă a Demonului... 

— Stai, îl opri mai-marele, isprăveşte întâi cu letinul. 

— Apoi e gata, înaltpreasfinţite. Letinul acela, în fruntea 
unei haite de eretici catolici, din ăia raşi de barbă şi musteţi 
ca răspopiţii noştri, se proţăpise în uşa Sfântului Mormânt, 
hotărâți să ne împiedice, deşi era rândul nostru, al 
ortodocşilor, să intrăm la dumnezeiasca slujbă a Învierii. 
Căpătasem hatârul cu firman şi mare bacşiş de la paşa, 
cârmuitorul turcesc al cetăţii. Că noi, adică grecii, ştim să 
lucrăm când e vorba de drepturile Domnului şi pe faţă, şi 
prin dos. 

Şi, spunând acest din urmă cuvânt, Evtichie tuşi... 
Mitropolitul, la auzul acelei vorbe, clipi şi privi în altă parte. 

— Letinul ăsta, urmă Evtichie dregându-şi glasul, se vede 
vreun abate ori episcop de-al lor, mai hărţăgos decât toţi, 
se puse să ne îmbrâncească. Ba îndrăzni să întindă mâna şi 
să împingă pe însuşi fericirea-sa patriarhul. Boaitele noastre 
se lăsau mânate de-a-ndăratele. Atunci am sărit eu, l-am 
înhăţat, socotindu-l o naiba din cele trimise de Satana, şi ca 
să-l cerc, am scos ciocănelul ăsta de care nu mă dezbar, şi, 
poc, poc, l-am pocnit în cap - că ăştia nu poartă culioane - 
până a căzut jos. 

— L-ai ucis? răsuflă un musafir. 

— AŞ! Ai văzut drac mort? Au zbierat tovarăşii lui că l-am 
omorât, numai aşa, ca să-mi taie turcii capul. Dar până să 


229 


sosească ienicerii puşi să împiedice încăierările cu ereticii, 
eu mă şi făcusem nevăzut şi luam calea Eghipetului. 

Dar tot pe-a noastră a rămas. Turcii ne-au dat nouă 
dreptate. Şi în nici o noapte ca în aceea nu s-a aprins în 
mâna patriarhului mai lesne şi mai învâltorat în lumină 
şomoiogul frecat pe lespedea ce a acoperit trupul 
Domnului; semn că plesnise un drac. 

Dar tot mâna Celui-de-Sus a fost aici, urmă Evtichie. Ea 
m-a călăuzit în Thebaida sfântului Antonie cel Mare, unde 
am deprins adevărata luptă pentru pocăință şi desăvârşire. 

Plini de mulţumire, mitropolitul şi oaspeţii au închinat 
iar câte un pahar pentru biruinţa drept-credincioşilor şi 
pentru îmbogăţita pocăință a părintelui Evtichie. Şi ca să 
umple golul aşteptării celui de-al treilea rând de cafele şi 
vişinate, îl rugară să le spuie povestea cu lavra Demonului, 
pe care o începuse. 

— Apoi este o lavră într-un ostrov de pe Nilul etiopenesc, 
dincolo de marile fierbături ale apelor ce le zic cataracte, 
unde încă forfoteşte sumedenie de necuraţi, de baştină, 
rămaşi de la faraoni. Unii sunt împietriţi, de două ori cât 
turla sfintei noastre Mitropolii, buzaţi şi urecheaţi, ca tot 
ducă-se pe pustii. Degeaba le ciopârțeam nasurile şi le 
ciunteam labele, că le creşteau la loc. In biserica lavrei 
închinată sfântului Mercurie, cel cu două săbii, la care se 
închină deopotrivă şi turcii, şi creştinii, se arată totdeauna 
la prăznuirea luminatei Învieri o umbră neagră cu boţ de 
câine, coarne pe cap şi aripi de liliac, şi se pune în faţa 
arhimandritului, ieşit cu făclia să dea lumina, fâlfâind să i-o 
stingă. 

Ascultătorii, înfioraţi, întindeau mâinile după pahare, să-şi 
dea curaj. 

— L-ai văzut cuvioşia-ta şi l-ai cunoscut? se îndoi un 


230 


preasfinţit. 

— Cum te văd şi cum te cunosc pe preasfinţia-ta acum! 

Preasfinţiei-sale nu-i prea plăcu această asemănare. 

— Altfel v-aş spune? se supără Evtichie. 

— Lăsaţi-l în pace, porunci înalta gazdă, ahotnică de 
snoave şi poveşti. 

— Dar, urmă Evtichie, pe drac nu-l desluşea toată obştea, 
călugări şi popor, dintre celelalte umbre din biserică. Altfel, 
de spaimă, s-ar fi strivit toţi, dând buzna la uşă, să fugă. 

— Atunci cine-l vedea? 

— Numai noi, cei cu har, care-l ştiam deosebi, se 
destăinuia cuviosul. 

— Şi ce făceaţi? 

— Cele ce se cuvenea: slujitorul cel mare al Domnului îl 
trăsnea în cap cu crucea ce ţinea în stânga, îi băga în ochi 
făclia aprinsă şi-l călca în picioare, păşind netemător spre 
mijlocul navei, iar noi, preoţii mai mărunți, după el, îl 
scuipam cât puteam... 

— Cum? Îl scuipaţi? Chiar pe diavol? 

— Scuipam nu tocmai pe el, ci cam unde nemeream. Că 
ne umpleam unii pe alţii de bale, nu era nimic; dar dracul 
se făcea nevăzut printre picioarele noastre... Şi ţinea minte 
înfruntarea până la Paştele următor. 

— Şi de unde atâta îndrăzneală din partea procletului să 
se prăsească în biserică? se nedumereau ascultătorii. 

— Cică, relua povestea Evtichie, îmbunătăţitul călugăr 
care clădise biserica, mare schimnic şi ucenic de-al 
sfântului Pahomie (până la urmă sfânt şi el, adăugă 
Evtichie), a prins unul din diavolii ostrovului moţăind ascuns 
în dosul unui idol de-acela uriaş. Atât i-a trebuit ctitorului: 
cum nu avea la îndemână altă vietate, a luat cu o trestie 
măsura umbrei duhului rău şi a zidit-o în temelia sfântului 


231 


locaş, spre veşnică trăinicie. Aşa a rămas de atunci diavolul 
în lavră. 

Oaspeţii se minunară şi iar ciocniră. 

— Să nu vă miraţi, îi linişti Evtichie: este în Bizanţ o 
biserică unde se află închis un înger, rob ei până la sfârşitul 
veacurilor. 

— Povesteşte-ne şi despre asta, se rugau prelaţii, chip să 
lungească ospăţul şi taifasul. 

— Acum e prea târziu, se apără cuviosul. Şi apoi priviţi 
cum cucăie înaltpreasfinţitul taman ca cel căruia i-a luat 
umbra ucenicul sfântului Pahomie... 

Mitropolitul tresări, zâmbi strâmb şi se ridică de la masă. 

— Unde vrei să mâi noaptea asta, cuvioase? îl întrebă el, 
înmuindu-şi glasul, de obicei aspru. 

— N-o pot spune, înaltpreasfinţite, că am bani mulţi 
asupra mea şi nu vreau să mi se ştie gazda. 

Şi zicând asta, pătrunse cu privirile de jur împrejur, ca pe 
nişte hoţi, înaltele feţe bisericeşti. 

După ce mitropolitul ieşi pe uşa ce ducea în iatacul 
răcoros cu miros de levănţică şi camforă, musafirii se 
risipiră, căinind cu amărăciune: 

— Ce păcat că Evtichie ăsta, cât e de umblat şi dat cu 
capul pe la icoane, tot necioplit a rămas... 

— Zi-i burduf de câine, încheie vlădica, cel cu puiul fript. 


După ce isprăvi socotelile cu visteria Mitropoliei, Evtichie 
trase la boierul Cernica, unde dormi noaptea într-o odaie cu 
drugi la uşi şi la ferestre. A doua zi de dimineaţă, întâiul 
drum i-a fost la hanul Valenţei. Mihai Viteazul l-a primit cu 
barda, muierea cu surâs dezmierdat. 

— Bine-ai venit, cuvioase! îi sări ea înainte, ciripindu-i pe 
greceşte. Credeam că m-ai uitat... 


232 


— Cum te-aş uita? Totdeauna te pomenesc în rugăciunile 
mele. Şi o blagoslovi în aceeaşi limbă. 

Inaintând de la lumina de afară în umbra prăvăliei, unde 
nu se vedea bine, nu zări în fund de tot doi muşterii ce 
şedeau la o masă cu ocaua de vin dinainte. 

— Stai, te rog, părinte, îl pofti hangiţa, îmbiindu-l cu un 
scaun. Să-ţi aduc o gustare... 

— Nu pot pune nimic în gură, îşi ceru el iertare. N-am 
intrat încă în nici o biserică. Am trecut numai să-ţi aduc 
cruciuliţa asta de argint, cu lemn de Sfânta Cruce în ea; s-o 
porţi pe piept, apărătoare de rele. 

Şi îi întinse darul. Femeia mulţumi galeş. 

— Şi te rog, urmă el, să-mi pregăteşti pentru mâine, când 
plec, două clondire cu rachiu... 

— Rachiu? se uimi ea... Cuvioşia-ta bei în mănăstire? Că 
la mine n-ai vrut... 

— Nu, eu nu gust... se lepădă el. Le ţiu pentru musafiri... 

Şi scoase bani să-i plătească. 

— Lasă, îi împinse ea mâna în lături, avem noi doi 
socotelile noastre. Vino mâine sănătos. 

Călugărul îi făcu o plecăciune, cu dreapta la inimă, şi ieşi 
iarăşi blagoslovind-o. Valenţa îl petrecu până-n prag, apoi 
se întoarse repede şi vorbi în taină cu cei doi mugşterii, care 
îndată se sculară. Erau doi haidamaci, care se şi luară în 
grabă pe urmele lui Evtichie, îl ajunseră şi se ţinură tot 
timpul lipcă după el prin forfota pieţei, pe la toate bolțile şi 
dughenile unde cuviosul strângea banii datoraţi mănăstirii 
de negustori. Până la prânz, şi această sarcină Evtichie o 
dete gata. Boierul Cernica îl aştepta cu masa, unde alt rând 
de oaspeţi de seamă se înfruptară din duhul părintelui, 
presărat cu poveţe, paradigme şi povestiri. 

Spre seară, după ce primi din mâna gazdei alţi galbeni pe 


233 


arenzi şi slujbe de pomeniri, se încuiară amândoi în odaia 
căptuşită cu cărţi şi luară de la cap vechea şi tainica lor 
vorbire, fabricarea aurului. Cernica avea credinţa că 
Evtichie nu se poate să nu cunoască şi minunea asta, după 
câte întâmpinase în lume şi povestea. Ajunseră iar să 
dezbată din nou isprava sfântului Spiridon: 

— Şi zici cuvioşia-ta că numai din şarpe se poate face 
aur, întrebă boierul, gras şi cu înec în piept. 

— Numai din şarpe, întărea Evtichie. Aşa scrie în 
Scripturi, la viaţa sfântului Spiridon. 

— Am citit şi răscitit minunea, gâfâia Cernica. Uite cartea 
colo, dar nu spune că sfântul a prefăcut şarpe în aur, ci 
numai aurul în şarpe, care s-a dus numaidecât pe gaura lui 
în pământ. Sfinţia-ta n-ai putea face de-a-ndoaselea? Aşa 
parcă spuneai... 

— Eu n-am zis că pot. Cerc numai cu şarpele meu, pe 
care-l cresc şi-l ocrotesc, precum ştii, de doi ani. Astă-iarnă 
l-am ţinut ca pe o cloşcă sub pat într-o oală. Dacă o vrea 
Dumnezeu şi cu rugăciunea sfântului Spiridon, în locul lui 
am să găsesc grămăjoara de aur care-mi trebuie să zidesc, 
cum m-am legat, o biserică. Altă nevoie de el nu am... 

Şi-şi făcu trei cruci, după care se trase în odaia lui cu 
zăvoare. 


În zori, după ce-şi împlini canonul rugăciunilor învrâstate 
cu mătănii, Evtichie rândui galbenii mănăstirii în pungă, îşi 
petrecu baierile ei peste grumaz şi o îngropa adânc în sân, 
sub cămaşă, de-a dreptul pe piele. Anteriul încheiat până la 
gât şi rantia învoaltă învăluiră tainiţa. Banii lui, parte dăruiţi 
de boier, parte căpătaţi pe cruciuliţe şi cutiuţe cu sfinte 
moaşte aduse negustorilor, îi vâri de-a başca în buzunarele 
giubelei. 


234 


Casa boierească dormea. Numai robii se deşteptaseră şi 
începeau robota, calcând cu paşi de pisică. Monahul îşi 
luase de cu seară rămas bun de la gazdă, aşa că nu mai 
zăbovi. 

Afară aerul şi lumina îl izbiră ca un bici... Răsăritul 
mocnea ascuns în zări... Veghetoare înalte, sombre încă, 
turlele bisericilor pândeau ceasul să se aprinză. Numai sus 
de tot văzduhul era un uriaş zamfir! prin care se strevedeau 
văpăi de aur. 

Ajuns în mijlocul oraşului pustiu, Evtichie se opri, privi în 
lungul uliţei pline de bogății, răsuflă adânc... Se simţea 
slobod, stăpân pe el... Şi dintr-o dată trei mari ispite se 
aţăţară înlăuntrul său, chemate de râvna lui luptătoare. 
Intâi îl tăbări Mamona?, diavolul banilor. De ce n-ar fi a lui 
averea ce purta asupra-i? Putea să şi-o însuşească fugind în 
lume, ascunzându-se... Nu cunoştea el, ca pe degete, tot 
Răsăritul? Şi aurul îl înghioldea de acolo, din scobitura de 
deasupra pântecului, unde îl frigea. Şi numaidecât altă 
ispită, stârnită din acelaşi loc, îl năvăli, ca să se împreuneze 
cu cea dintâi: ispita curviei... Trupul alb al Valenţei îi jucă 
înaintea ochilor şi-l târî pe Podul Caliţii. Are s-o cumpere pe 
grecoaică, s-o scoată din minţi, ca să fugă cu el... Dete 
târcoale hanului: era prea devreme, nu se sculaseră nici 
slugile. Stăpâna dormea: şi i se năzări aievea, goală, 
desfăcându-şi coapsele în aşternut şi el revărsând ploaie de 
galbeni peste ea... Şi ispita desfrânării acoperi şi covârşi pe 
aceea a arginţilor. 

Şi a treia ispită i se vărsă acum în măruntaie: a mâncării 
şi a băuturii... Inchipuirile tuturor bunătăţilor de frupt, care 


1 Varietate de corindon. - Var. zafir, safir, samfir. 
2 Denumire biblică a diavolului, personificând bogăţia şi lăcomia de 
bani.; P. gener. Diavol.; P. restr. Căpetenia diavolilor; satana. 

235 


dau gust vieţii, îi reveniră deodată cu izuri în nări şi bale în 
gură... Muierea i le întindea, îmbiindu-l cu mâna ei sidefie... 
nu se mai putu ţine. Diavolii îl împinseră în tinda hanului, 
gata să bată în obloane. Ridică, pierdut, ochii: pe păretele 
cu varul aprins de întâiele raze străjuia ameninţător nu 
Mihai, ci un arhanghel, pe cal alb. Îngrozit, se trase înapoi şi 
o luă la fugă, pipăindu-şi ciocănelul. Rătăci câtva timp la 
întâmplare, aiurit, când îl întâmpină o biserică, în pridvorul 
căreia află liman. Căzut pe lespezi, cu ochii la grozăviile 
judecății de apoi ce se desfăşurau zugrăvite pe păreţi, 
izbuti să se aline. Răsărea soarele, şi lumina mare îl spălă şi 
pe el. Se sculă şi grăbi spre mănăstire. 

Trecu prin obor, printre chiristegii!, abagerii?, opincării, 
pielării şi alte dughene de tot soiul, unde băieţii de prăvălie 
spânzurau sub şoproane căciuli, cizme, şalvari, basmale, 
brâie, ghebe, ipingele... Izul de brad al scândurilor ridicate 
în stive, culorile pestriţe ale stămburilor îi furară ochii şi-i 
molcomiră gândurile. La ieşirea din oraş spre Pantelimon se 
opri la o cârciumă. Îşi aminti de sticlele ce trebuia să ia de 
la Valenţa. Intră şi cumpără două clondire de rachiu, cărora 
le dete drumul în buzunarele rantei: greutatea lor, de o 
parte şi de alta a trupului, o simţi ca o cumpăneală; şi porni 
mai departe. 

Drumul, încă aşternut cu rouă, îl cobori în valea băhnoasă 
unde păşteau cirezile Ghiculeştilor, al căror palat strălucea 
din acoperişuri prin frunzişurile parcului. Nu se grăbea. 
Ajunse la potecuţa ce se abătea la dreapta şi intră sub 
coviltirele codrului... Vlăsia îl înghiţi. 

Ispita muierii trecuse ca o furtună... Aici, în pădure, învie 


1 cherestegiă m. (turc. kerestegi). Negustor de lemne de construcţiune. 
2 abagiu m. 1. cel ce face sau vinde aba; 2. cel ce lucrează haine 
ţărăneşti din abă; ipângele, mintene, nădragi, şube, tuzluci. 

236 


însă cealaltă, a banilor. Dacă nu s-ar mai întoarce la 
mănăstire? De ce se cuvine adică unui puturos de stareţ 
atâta bănet? 

Pe când el lesne ar putea lua calea Galaţilor, şi de acolo, 
pe o corabie, la Athos ori la lerusalim. Diavolul însă nu mai 
avea puterea cu care-l plesnise la început, şi cuviosul îl 
dovedi uşor: ce să facă până la urmă cu aurul? Cum să 
înalțe, măcar chiar pe locurile sfinte, o biserică din bani cu 
păcat? Căci pe altceva nu se pricepea să-i cheltuiască... Mai 
bine aştepta: şarpele lui din chilie are să-i aducă aurul 
trebuitor. De-ar scăpa mai repede de ăsta care-l tulbură... 
Şi iuți paşii... 

Tocmai intra, cam pe la mijlocul Vlăsiei, într-o poieniţă, 
când izbucni deodată, izbindu-l drept în faţă, un răcnet 
fioros. 

— Stai! 

Şi de după trunchiurile unui gorun ţâşniră doi haidamaci 
cu flintele întinse... 

„Diavolii”, cugetă Evtichie, oprindu-se; şi dete să-şi facă 
cruce... 

— Mâinile sus!... porunci unul. 

„Ăştia nu mai sunt draci, sunt tâlhari”, se dezmetici 
cuviosul. Mai păţise el de-alde astea cât umblase prin 
pustietăţile arăbeşti. 

Împotrivirea însemna o descărcătură de plumbi în piept. 
Şi ridică braţele. Lotrii se apropiară încruntaţi. 

Dintr-o ochire, părintele Evtichie îi desluşi pe amândoi. 
Cel care strigase părea că este cel mare, căpetenia: mai 
înalt, trupeş, vânjos şi botocănos, cu chip smolit, ochii răi, 
păcurii, buzat şi fălcos. Celălalt, mai subţirel, mlădios, dar 
vânos, deşi nu părea voinic, cu faţa smeadă, mai puţin 
cruntă. Amândoi răsuceau mustăţi mândre, lungi, subţiate 


237 


la vârf şi aduse până aproape de urechi. Peste cămăşile 
albe erau îmbrăcaţi cu ilice scurte de aba, găitănate cu 
negru; pe capetele cu chici îmbelşugate purtau, aşijderi 
împodobite cu găitane, nişte tichii, puse cam pe ureche. 
Nădragii, largi sus, se strâmtau pe glezne; în picioare, 
iminei. Brâiele - înţesate de pistoale şi cuțite. 

— Ce vreţi de la mine, fraţilor? se miorlăi cuviosul, 
prefăcându-se mai mişel decât era. 

— Banii, boaită... şi îl încleştară unul de un braţ, altul de 
celălalt. 

— Sunt ai mănăstirii, gângăvi el. 

— Nu crâcni, că te ucid! Unde-i ţii? Scoate-i! 

Călugărul nu mai şovăi. 

— Sloboziţi-mă, zise el, că altfel nu pot. 

Hoţii îi dădură drumul, supraveghindu-l cu străşnicie. Cel 
care nu vorbise trase cuțitul din teaca de la brâu şi-l prinse 
între dinţi, ca să-l aibă gata: flintele nu mai aveau nici un 
rost. 

Evtichie se desfăcu în grabă la piept şi trase punga, 
căznindu-se să-şi descolăcească de după gât cureluşa. Dar 
hoţul, nerăbdător, apucă punga şi smuci cât putu. Grumazul 
cuviosului se încovoie, se învineţi, el se înecă. Noroc că 
baiera se rupse. Dar pe locul ei se ivi în carne o dungă 
roşie... 

— Bine, ăştia sunt buni... Dar alţii nu mai ai? Hai, nu mă 
minţi, că dracu' te-a luat... Voi, călugării, sunteţi plini de 
păcate, mai rău ca noi... 

— Mai am nişte părăluţe, ale mele, un mărunţiş... 

— Hai, scoate, ce mai aştepţi... 

Evtichie îşi râcâi buzunarele şi vărsă în mâinile tâlharilor 
câţiva irmilici, nişte sfanţi, vreo câteva firfirici şi lei turceşti. 

— Numai atât? Hai, mai scoate... că eşti ghiftuit, ştiu eu... 


238 


— Nu mai am, fraţilor, se văita cuviosul. 

— Mă, voi, popii, sunteţi cei mai hoţi dintre oameni... 
Treci la cercetare. Aici ce ai? 

Şi, pipăindu-i rantia, dete de sticle. 

— Nişte rachiu pentru stareţ, minţi cuviosul. 

— Să fii tu al dracului dacă nu te-ai fi îmbuibat singur din 
el, acolo la tine în chilie?! la dă-le-ncoa... la-le, Gheorghe... 
Că eu m-apuc să-l dezbrac, ca să-l cercetez mai cu de- 
amănuntul. 

— Va să zică, pe unul îl cheamă Gheorghe... Îşi însemnă 
în gând Evtichie. 

Despuiat, rămas numai în bulendrele de dedesubt, 
cămaşă şi pantaloni, îi era ruşine... 

— Ei, aşa mai semeni a om! glumi strâmb gâdele. 

Celălalt, căruia căpetenia îi azvârlise rantia, giubeaua şi 
haina, sta mut, cu ele în braţe şi mereu cu cuțitul între 
dinţi... 

— Caută-le, mă, nu sta degeaba, îi porunci tâlharul cel 
mare. Intoarce-le şi pe faţă şi pe dos, purică-le căptuşelile, 
că ăştia se pricep să-şi ascunză banii... 

Gheorghe răsturnă veşmintele, le scutură, le vântură, 
întoarse buzunarele pe dos: nu mai pică nimic. Celălalt 
cotrobăia pe cuvios fără cruţare până la piele, în sân, îi 
desfăcu cingătoarea, îi lăsă pantalonii, să se încredinţeze că 
nu avea vreun săculeţ cu bani legat de pulpe. Evtichie sta 
smirnă. Grija lui cea mare era ca tâlharul să nu-i găsească 
pistoalele din botfori. Aşa că, bucuros, răsfrânse el însuşi, 
cât mai jos peste ei, pantalonii. Ochii lui verzi, până atunci 
molii, cu pupilele cât vârful de ac, se lărgiră, începură să se 
agerească, să prindă dogoare, jucând de la obrazul unui hoţ 
la al celuilalt. Apoi privirile i se opriră pe fruntea 
prigonitorului, şi repede îi căutară ochii, unde se înfipseră... 


239 


Şi în gând îi poruncea să se oprească. 

Lotrul grăbi cercetarea şi îşi trecu mâna peste faţă, să se 
şteargă de ceva supărător. 

— Hm... parcă n-ai mai avea nimic, se învoi el, ridicându- 
se întreg. Întrecea cu un cap pe bietul călugăr. Acu ce să 
fac cu tine? Să te omor? Şi rânji. 

— La ce să te încarci degeaba cu cel mai grozav păcat? 
grăi blând Evtichie. Eu n-am nici o supărare de la 
dumneata, banii erau ai mănăstirii. Eu nu te cunosc cine 
eşti, d-ta te duci în lume... Şi nu ne mai întâlnim... Mie dă- 
mi drumul să mă duc într-ale mele; şi ne despărţim 
împăcaţi. 

— O fi şi aşa... se îmblânzi hoţul. 

— Îngăduie acum să-mi pun giubeaua pe mine, se rugă 
călugărul. Aşa mă simt parcă gol. 

— Îmbracă-te, porunci lotrul. Nu-ţi fac nimic. Dar... de ce 
te-a vândut muierea? 

— Care? 

— Ei, care! Grecoaică, Valenţa, cu care ai vorbit ieri 
dimineaţă... Ţi-e ibovnică? 

— Da, minţi iar călugărul, pricepând totul. 

— Muierea e totdeauna luda, mormăi ca pentru sine 
hoţul. Apoi tare: Să nu mai dai pe la ea... Acum hai să 
cinstim. Te-ai fi speriat rău: o gură de rachiu pune inima la 
loc. Şi se trânti la rădăcina unui gorun. Gheorghe, ia 
suceşte tu gâtul ăstuia... 

Evtichie, auzind de sucit gâtul, se înfioră. Dar tâlharul 
întinse ajutorului său unul din clondire. 

Abia atunci Gheorghe îşi aminti să scoată dintre dinţi 
cuțitul, îndesă cu el dopul înăuntru, puse sticla la gură şi, pe 
nerăsuflate, dete de duşcă un sfert. 

— Ho, mă, că nu e numai a ta... 


240 


— Ba-i a mea... Tu o ai pe ailaltă... Şi nu-i mai dete 
drumul din mâini. 

Tâlharul cel mare destupă şi el clondirul, la fel, gâlgâi 
îndelung şi, mărinimos, o întinse cuviosului. 

— Na, bea şi tu: merge şi aşa pe inima goală... N-ai la 
tine vreo bucăţică de anafură? Şi se schimonosi a râs... 

Evtichie făcu trei cruci, ceru în gând iertare lui Dumnezeu 
şi, punând limba astupuş în gâtul sticlei, se întoarse într-o 
latură, prefăcându-se că bea vârtos. 

— Ajunge! strigă hoţul. Adu-o-ncoace... 

„„„ Repede, găliganii se chercheliră şi se aşezară turceşte, 
cu puştile pe genunchi. 

În toată vremea asta gândurile lui Evtichie alergaseră în 
o mie de părţi. La urmă îi aduseră în minte o întâmplare 
asemănătoare, păţită de un călugăr, a cărei povestire 
colinda prin mănăstirile Răsăritului: se hotărî s-o încerce şi 
el aidoma. 

— Te rog, frate, se plecă el cu adâncă închinăciune spre 
tâlharul cel mare, învoieşte-mă să mă îmbrac şi cu rantia... 

— Nu! Asta e prea bună. O opresc eu... Mi-o fac la iarnă 
manta. 

— Dă-i-o, mă Dumitre, se amestecă celălalt. După ce l- 
am jăcmănit de bani, acum să-l şi despuiem? 

— Ei, hai, fie... se înduplecă hoţul, cu chef. 

„Aha, îşi zise Evtichie, pe ăsta îl cheamă Dumitru”... 

Evtichie îi mulţumi, făcu câţiva paşi înapoi şi ridică 
mantia. 

— Uite ce mă rog eu, se-ntoarse el senin la cei doi: în 
mănăstire, stareţul şi fraţii, oricât m-aş jura, n-au să mă 
creadă. Au să spuie că eu am dosit banii şi arunc vina pe 
hoţi. Pentru asta au să mă poarte la Bucureşti, pe la agie, 
unde au să mă silească să mărturisesc şi ce ştiu, şi ce nu 


241 


ştiu. 

Tâlharii se uitau întrebători la el, neştiind unde vrea să 
ajungă. 

— De-aia, gândesc eu, faceţi bunătate şi descărcaţi-vă 
armele în mantaua asta a mea: găurită de gloanţe, are să 
fie cea mai bună dovadă. 

— Bravo mă, popă deştept, bine te-ai gândit! strigă 
Dumitru vesel. 

Şi se ridicară. Scularea însă îi clătină rău. Abia se ţineau 
pe picioare. 

Călugărul, ca la o joacă, sprijini haina într-un copăcel mai 
departe, cu piepţii întinşi în lături, ca nişte aripi. 

— Da, stai întâi să pocnim sticlele astea goale, zise 
Gheorghe. 

Şi cele două clondire, zvârlite cu putere, detunară izbite 
de copaci. Apoi se întoarseră la manta. 

— Vă rog să trageţi mai cu seamă pe margini, îi îndemna 
Evtichie, să-mi rămâie spatele întreg pentru la iarnă. 

Hoţii se proptiră, de bine, de rău, pe picioare, înţepeniră 
armele în umeri, ochiră şi le sloboziră pe rând. Bubuiturile 
desfundară surzeniile codrului... Ploaia de plumbi ciurui 
întreaga dulamă şi răpăi în frunziş. 

— Halal! strigă monahul, încurajându-i. Straşnici ţintaşi! 
Aoleu, mi-a rămas comanacul neatins... Şi-şi rezemă 
potcapul într-un ciot. Faceţi-vă pomană şi mi-l găuriţi şi pe 
ell... 

Vlăjganii, umflaţi de râs, traseră pistoalele din brâie, câte 
unul în fiecare mână. Patru detunături amestecate în una 
împuiară tăcerile pădurii. Potcapul căzu ca o neagră pasăre 
împuşcată. 

— Ei, acum eşti mulţumit! rânji cel mare, căznindu-se să 
bage la loc pistoalele descărcate. 


242 


— Prea mulţumit... Acu să vedem dacă o să fiţi şi voi, grăi 
Evtichie. 

Se plecă, atinse botforii şi într-o clipă puse pistoalele lui 
în piepturile tâlharilor. Şi nu le mai dete timp de trezire. 
Până să ducă ei mâinile la cuțite, porunci: 

— Nu mişcaţi, că trag... 

Hojmălăii încremeniră şi-l priveau cu spaimă: toată 
sfinţenia lui, până atunci dezlipită de cele pământeşti, se 
făcuse lumească şi de o nesuferită putere... 

— Descingeţi-vă brâiele... 

Încă nedumeriţi de repezeala întorsăturii, ei şovăiau. 

— Hai, fuga! Să nu zic de două ori, că vă culc la pământ... 

N-avură încotro şi trebuiră să se descingă. 

— Acu, nădragii jos! 

Hoţii nu pricepeau şi-l priveau rătăciţi. 

— Desfaceţi-vă brăcinarele! 

Haidăii, din ce în ce mai încurcaţi, se supuseră. 

— Lăsaţi-vă nădragii în vine. 

Lotrii holbară ochii... nu înțelegeau. 

— Aşa, cum faceţi voi când vă daţi în poiană, pentru 
nevoi. 

Oamenii se supuseră, şi pantalonii căzură din brâneţe. 

— Nu numai atât... jos, coborâţi-i mai jos, până la călcâie, 
strigă Evtichie neînduplecat. 

Abia acum ei înţeleseră: nădragii, strânşi pe glezne, se 
prefăcură într-un fel de cătuşe la picioare... Cu ei în vine, nu 
mai puteau fugi. Abia le îngăduiau să facă doar paşi 
mărunți şi înceţi; şi numai în lături, ca cei puşi în fiare. 

— Ridicaţi-vă flintele, pistoalele, scoateţi cuţitele şi le 
puneţi grămadă aici... Să ai grijă, Dumitre, de pungă ca de 
ochii din cap... Unde ai ascuns-o? Şi de mărunţişul meu... 
Gheorghe, porunci cuviosul. 


243 


Hoţul holbă ochii, minunându-se ca un prost de unde-i 
ştie numele... 

— la betele şi leagă mâinile lui Dumitru la spate: strânge 
bine, îl îndemna, supraveghind lucrarea, nu-ţi fie milă; nu ti- 
ar fi dat nici o lescaie din banii furaţi. 

Şi tâlharul cel mare pierdu, pe lângă a picioarelor, şi 
folosinţa braţelor. 

— Aoleu, părinte, se văicărea Dumitru, îţi pupăm mâinile 
şi tălpile, îţi dăm îndărăt banii şi pe deasupra tot ce avem, 
puşti, pistoale, haine, numai dă-ne drumul, măcar cu pieile 
goale... 

— Cu milogeala ta, dai de bănuit că eşti ţigan, 
balaoachegşe, îl înfruntă monahul. 

— Aoleu, să nu ne duci la agie în Bucureşti, că ne 
spânzură, se văita Gheorghe. 

— Ce am eu cu agia? spuse liniştit călugărul. Eu vă duc la 
mănăstire: o să fiţi robii ei. Haideţi, mişcaţi. Şi să nu cercaţi 
să cârniţi din cărare, că vă culc la pământ. 

Şi porni spre Cernica, încet, cu pistoalele puse în spatele 
lor. Hoţii abia se mişcau, cătuşele nădragilor nu le 
îngăduiau să puie un pas înaintea celuilalt. Coseau doar 
poteca, mişcând picioarele numai pe lături, ca nişte vite 
puse în piedici - nu se afla chip de fugă, nici măcar de 
abatere din cărare. 

Spre seară, alaiul, cu Gheorghe în frunte şi Evtichie în 
coadă, intra pe poarta mănăstirii. 

Portarul bătu clopotul de primejdie. Un roi de călugări se 
strânse în jurul lor. Sosi şi stareţul. Cuviosul istorisi isprava, 
dezlegă mâinile lui Dumitru şi porunci să dea părintelui 
stareţ punga, îşi luă înapoi bănuţii şi lepădă în seama 
superiorului pe tâlhari, rânduind ca a doua zi cineva să 
ridice grămăjoara de arme părăsită în pădure. 


244 


IV. 


TÂLHARII FURĂ ZĂVORÂŢI în beciul unde se întemniţau 
ţiganii osândiţi pentru fugă sau neascultare. Trei zile şi trei 
nopţi, fără apă şi fără mâncare, ei au stat liniştiţi, căutând o 
gaură pe unde să fugă. După asta, înteţiţi de foame, au 
început să se zbuciume, să urle, să răcnească. 

— Aşa se domolesc fiarele mari, lămurea stareţul. Leul, 
tigrul cu nimic altceva nu se biruie şi nu se supun decât cu 
foame şi sete. Acum, du-te cuvioşia-ta, părinte Evtichie, la 
ei, că te cunosc de stăpânul care i-a prins. 

Evtichie, însoţit de alt frate, cobori în beciuri, trase 
oblonul de la ferăstruica zăbrelită a bascei unde zăceau 
hoţii şi-i chemă pe nume, cu glas tare: 

— Dumitre, Gheorghe, arătaţi-vă păcătoasele voastre 
feţe... 

Mişeii îşi îndesară capetele ciufulite în deschizătura de 
firidă a ferestruicii. 

— Uite, na-vă apă şi pâine... 

Şi cuviosul lăsă în căngile mâinilor lor întinse câte un 
codru de azimă şi o bărdacă de apă. 

— Şi pocăiţi-vă... Hai, vă las şi lumina asta chioară, ca să 
vedeţi să duceţi la gură. 

Şi nu mai puse oblonul. 

A doua zi la fel, a treia zi zăbovi mai mult de vorbă cu 
tâlharii, care-l ascultau spăşiţi, înghesuiți la spărtura din 
zid, de unde le venea glasul îmblânzitorului. Două 
săptămâni în şir, cucernicul, însufleţit de o milă şi râvnă 
nouă, de un zel din ce în ce mai arzător, îi prociti, îi spovedi, 
îi catehiză prin zăbrele, zugrăvindu-le grozăvia faptelor lor, 


245 


cumplitele pedepse ce-i aşteaptă pe lumea asta, ca şi în 
cea viitoare, focul nestins al gheenii, smoala şi pucioasa din 
cazanele Satanei. După care îi mângâia cu binefacerile 
întoarcerii la pocăinţa şi cununile virtuţilor. 

Tâlharii se înmuiaseră de tot. Se spovediră printre gratii, 
îşi mărturisiră crimele, rostiră vorbă cu vorbă după 
părintele Evtichie rugăciunile uşoare. 

— Să le ţineţi minte, le poruncea el. Şi să le spuneţi tot 
timpul. lar când ajung şi până la păcătoasele voastre urechi 
bătăile clopotelor de sus, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă. 

Ei aşteptau acum pe cuvios cu aspră nerăbdare şi-l 
doreau, nedeosebindu-l bine de mâncarea şi băutura ce le 
aducea. Ascultau, spăsiţi, molitve şi acatiste, primiră printre 
drugii temniţei mir pe frunte, amestecându-le cu feliile de 
pâine şi ulcelele cu apă. 

Duhovnicul era încredinţat că bezna din sufletele lor se 
risipea, ceea ce-l îndemna să-şi găsească în îndreptarea 
acestor păcătoşi o înaltă îndatorire: el îi băgase în această 
robire a trupurilor, pus de Dumnezeu, ca să aibă prilej tot el 
să le dezrobească sufletele. 

— Mă, voi să nu vă plângeţi de beciul ăsta întunecat unde 
zăceţi acum... Domnul a avut milă şi grijă de voi să vă dea 
înştiinţare chiar de aici de pe pământ ce este iadul dincolo: 
de o mie de ori mai crâncen ca acesta. De aceea să-i 
mulţumiţi de chinurile ce pătimiţi, ca, pocăindu-vă, să 
câştigaţi, călăuziţi de mine, păcătosul, raiul cel desfătat. 

Sus, la stăreţie, dezbaterile în privinţa lor durară multă 
vreme. Starețul stăruia să fie trimişi marelui agă, la 
Bucureşti, care să facă ce-o vrea cu ei, adică să-i spânzure 
după lege. Unii din fraţi erau de părere să-i păstreze robi, 
tot timpul cu cătuşe la picioare şi să-i folosească ziua la 
corvezi. Noaptea să-i întemniţeze. Alţii, mai omenoşi, că 


246 


deoarece n-aduseseră nici o pagubă nici mănăstirii, nici lui 
Evtichie, să li se dea drumul să se ducă în plata Domnului, 
singurul care judecă şi osândeşte. 

— Ca să se întoarcă asupra noastră când le-o veni bine, 
le trase luarea-aminte stareţul. 

— Părinte stareţ şi fraţilor, zise la urmă cuviosul Evtichie, 
încrucişându-şi smerit braţele pe piept. E drept ca 
nemernicii aceştia să fie ai mănăstirii, în a cărei putere i-a 
dat Dumnezeu. Dar şi mănăstirea are îndatoriri către orice 
suflet omenesc, cât de jos căzut ar fi: şi cată să le împlinim. 
De aceea, dacă mi-i încredinţaţi mie, nevrednicul, pe lângă 
că am să-i priveghez să nu fugă, am să mă căznesc prin 
cuvânt, pilde şi rugăciuni, din furi şi tâlhari ce sunt să scot 
oameni cu virtuţi, plăcuţi lui Dumnezeu. 

— iți iei asupră-ţi această primejdioasă sarcină? îl 
înfruntă stareţul. la seama, cuvioase, tare mi-e teamă că şi 
aici şi-au vârât coada tot ispititorii sfinţiei-tale... 

— Ispitele sunt pururi în noi şi pentru noi, o ştiţi toţi, deşi 
ascundeţi. Prin ele ne cearcă şi ne lămureşte bunul 
Dumnezeu. Şi să ştii, părinte stareţ: când nu vor mai veni 
asupra noastră, să luăm aminte: înseamnă că suntem 
căzuţi de la faţa Celui Preaînalt. 

— Bine, te-am ascultat. Dar nu ştiu dacă şi sfinţia-ta ai 
citit în filocalia! grecească - de nu o ai, ţi-o împrumut - ce 
scrie fericitul Nil ascetul: „Acestea le spun nu ca să opresc 
pe unii de a cârmui la mântuire, nici împiedicându-i a 
călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie. Dar să nu se apuce 
dintr-o dată de acest lucru, gândindu-se numai la partea lui 


1 Culegere de texte privind viaţa contemplativă şi ascetică redactată de 
Părinţii Bisericii înainte de sec. 9 şi reluată după sec. 13; principala 
sursă a trăirii ortodoxe. Tradusă în limba română de Dumitru Stăniloaie 
sub titlul „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, în 12 volume 
(1946-1991). 

247 


cea plăcută, la slujirea ce le-o vor face învăţăceii, la fala ce- 
şi vor agonisi de la streini, fără să cugete şi la primejdiile ce 
urmează”. 

— De primejdii ne apără numai Sfântul. Cât despre fală şi 
slujire, aveţi să vedeţi şi cuvioşiile-voastre, se întoarse 
Evtichie către fraţi. 

— Bine, despre partea mea ia-ţi-i, sunt ai cuvioşiei-tale, i- 
ai câştigat cu iscusinţă şi vitejie chiar de acolo, din codru... 
Numai să se învoiască şi soborul. 

Astfel, părintele Evtichie intră în stăpânirea ticăloşilor. 
Chiar atunci, cum s-a spart adunarea, a coborât la ei şi le-a 
făcut cunoscut hotărârea obştii: 

— Primiţi au nu primiţi? îi întrebă el. Ori găsiţi mai bine cu 
cale să vă trimitem în judecata spătăriei la Bucureşti? 
Sunteţi slobozi să alegeţi... Şi glasul îi tremura. 

Netrebnicii, în genunchi, au cerut să fie opriţi la 
mănăstire, robi supuşi ai lui toată viaţa... Evtichie atunci, 
dându-i din belşug lacrămile, i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat cu 
dragoste, cât erau de împuţiţi... 

— Dumnezeu pe voi v-a luminat şi mie mi-a ascultat 
rugăciunea! se voioşi el. 

Şi, îndurând putoarea ce duhnea, s-a pus cu ei împreună 
să curețe încăperea de scârnăvia ce se strânsese cât 
petrecuseră acolo şi le-a ajutat s-o care afară. Asta i-a slujit 
să-i pilduiască. 

— Uite, aşijderi hrubei ăsteia este şi trupul vostru, în care 
zace rob sufletul, mânjit de toată scârnăvia păcatelor. Dar 
dacă-mi veţi da ascultare, mă voi trudi să vă curăţ 
spurcăciunea inimilor, ca să ieşiţi la lumina cerurilor, cum 
am să vă scot acum la lumina zilei. 

Mişeii, fără un cuvânt, tăbărâră să-i sărute picioarele, 
ceea ce pe călugăr îl umplu de o milă amestecată cu 


248 


plăcere. 

După ce i-a eliberat, i-a mânat la apele lacului, tot în 
cătuşe, unde i-a dezbrăcat, i-a spălat şi curăţat de rapăn, 
făcându-le un soi de nou botez. 

— Au să ne moară toţi peştii de atâta jeg păcătos... 
ziceau tare monahii, strânşi să privească întocmai ca la urs. 

— Mor peştii ca să învieze oamenii, zvârli răspuns semeţ 
Evtichie. Că e mai de laudă şi mai plăcut înaintea Domnului 
mântuirea unui suflet păcătos decât să baţi degeaba o viaţă 
întreagă mătănii goale, cum fac ceilalţi. 

— Asta e îngâmfare şi trufie, părinte, îi strigă un frate, 
simțindu-se atins. 

— Lăsaţi-mă pe mine cu truda trufiei şi cuvioşiile-voastre 
păstraţi-vă lenea umilinţei, îi muşcă Evtichie. 

Şi îşi văzu înainte de treabă. 

l-a adus apoi la chilia lui, sălăşluindu-i, acum, vara, afară 
pe prispă, ca să-i aibă pururi la vedere şi mereu la 
îndemână. Din zori şi până-n noapte, numai de ei sta, de ei 
se ţinea, numai cu ei se îndeletnicea. Ambiţia să biruie, 
dovedind mincinoase neîncrederile ce-l împrejmuiau, îi dau 
şi grijă, dar şi simtire de înger păzitor. 

Hoţii, upiţi de foame, zăpăciţi de întunericul temniţei, se 
lăsau moi şi ascultători că nişte prunci. Uscaţi, scofâlciţi, cu 
oasele din umerii obrajilor ieşite ca nişte şolduri şi ochii 
căzuţi în fundul capului, le crescuseră nişte bărboaie mari, 
negre, încâlcite, cu mustăţile pleoştite şi chicile ajunse 
peste grumaji. Evtichie se purta cu dragoste, dar nu le cruța 
nici una din nenumăratele osteneli duhovniceşti. Nu-i punea 
la treburi, nu-i lăsa la început să ridice nici măcar un pai. 
Dar îi hrănea aproape numai cu poveţe şi rugăciuni. 

— Fiilor, îi dăscălea el, hrană duhovnicească este temelia 
vieţii. De cealaltă, materialnică, nu e nevoie decât cel mult 


249 


o dată pe zi, la amiază. 

Şi le-o aducea chiar el la trapeză. Apa, asemeni, cu 
merticul: de trei ori pe zi, câte o ulcică, între răsăritul şi 
apusul soarelui. Încolo, slujbe, cetanii, mătănii, spovediri, 
fie pe prispă, fie în biserică. Acum cuviosul nu mai lipsea de 
la slujbe, cum făcea înainte. Venea cu fiii lui sufleteşti - 
mânjii părintelui Evtichie, cum le spuneau unii - şi 
îngenuncheau nu la altar, ci numaidecât la intrare, în fundul 
întunecos, ca păcătoşii, cerşind milă şi îndurare Celui 
Preabun. Chiar cele mai neînsemnate chemări de clopot, fie 
şi peste miezul nopţii, îi aflau pe câteşitrei „cu făcliile 
aprinse şi mijloacele încinse”, cum spune Evanghelia. 

Gheorghe, mai sprinten la minte, învățase Tată/ nostru, 
Împărate ceresc, rostea, cu multe poticneli, Crezul. 
Dumitru, tâmp, nu putuse deprinde nimic, nici măcar 
Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Fire avană, la 
început el scăpa sub bolta de umbră şi răcoare a bisericii, 
ca în codru. Aici se simţea slobod de necontenită spionare 
şi procitire a lui Evtichie. Monahul, silit să se roage, îl slăbea 
din chingile ochilor, îl uita, măcar cât ţinea slujba. Dumitru 
sta în genunchi, după un stâlp, cum ar fi stat în pădure, la 
pândă, după un trunchi, aşteptând un şuier de la tovarăşii 
rânduiţi de el în calea negustorilor. Sus candele aprinse, 
aducând a stele, îi măreau năzăreala. Işi pipăia cingătoarea 
goală... şi-l trezea clopotul. Pe urmă s-a dat şi el pe brazdă 
sub jugul lui Evtichie. Totuşi, avea o piedică undeva, nu la 
limbă, ci mai în adânc, unde descuietorile duhovnicului nu 
pătrundeau. 

Dar greutăţile sporeau osârdia cuviosului. Niciodată şi 
nicăieri sufletul lui exaltat nu-şi găsise potolirea, împăcarea, 
ca acum, în tovărăşia acestor doi tâlhari, cu puţin săltaţi 
peste mintea şi simţirea dobitoacelor. Preaplinul său 


250 


pătimaş, toată voinicia lui spirituală, altădată năboind peste 
țărmurile fiinţei lui şi potmolindu-le cu ispite şi închipuiri, 
aflaseră în sfârşit făgaş şi se revărsau liniştite numai pentru 
mântuirea scumpilor lui păcătoşi, pe care-i luase de suflet. 
Cu aceste de toată clipa osteneli şi nevoinţe pentru alţii, 
Evtichie se uita pe sine. 

— Voi aţi rămas singurele mele ispite, le spunea el, voios. 
Doi mişei, din care trebuie, ca din cremene, să scapăr 
oameni curaţi ca lumina, spre slava lui Dumnezeu... Nu vă 
supăraţi deci că izbesc în voi ca un amnar tare. 

Cuviosul nu ştia că scânteile ţâşneau nu din piatră, ci din 
oţelul care le loveşte, adică din el. 

Curând se înhamă cu mare ardoare şi la altă treabă: să 
clădească, lipită de chilia sa, o alta pentru cei doi netrebnici 
dragi. 

— Nu vreau să vă apuce iarna lepădaţi ca nişte câini 
afară pe prispă, îi mângâia el. 

Ceasurile goale dintre rugăciuni le foloseau acum 
câteşitrei împletind trestie şi şovar cărate din lac cu beldii şi 
trunchi tăiaţi din pădure. Ucenicii fură fericiţi. Minţile lor 
slabe scăpau de ameţeala rugăciunilor şi a dăscălirilor. 
Mirosul de lemn verde cu seva proaspătă mustind din el îi 
îmbăta ca un sânge, singurul pe care puteau să-l mai verse. 

— Cum dai toporul în mâna ăstora? îl certau pe Evtichie 
fraţii veniţi să privească noua scorneală a cuviosului. 

— Trebuie să-i supun şi la muncile ispitelor, răspundea el, 
nu numai la odihna rugăciunilor; eu ştiu şi cunosc că ei 
amândoi mă ucid acum în gând. Asta îi satură, deodată. Dar 
numaidecât le vine părerea de rău despre ce-ar fi putut 
săvârşi dacă ar fi fost slobozi, ceea ce îi opreşte să treacă 
vreodată la faptă... Căci ei văd de ce mare folos le sunt, ce 
grozăvie s-ar alege de ei dacă n-aş mai fi să-i apăr; şi astfel 


251 


se deprind să mă cruţe. Ba chiar mă iartă şi încep să mă 
iubească, aşa cum îi iubesc eu pe ei. 

Tâlharii, prinşi asupra cugetelor lor negre, se priveau cu 
spaimă, descoperiţi. Ceea ce le sluji mai mult ca o 
mărturisire. Deşi stingheriţi de cătuşe, ei munciră cu 
tragere de inimă, şi încetul cu încetul îşi durară o cocioabă 
unde să se adăpostească de asprimile iernii. 

Cu asemenea cucernice nevoinţe duhovniceşti şi 
liniştitoare trudă a mâinilor, intrară câteşitrei în marele post 
al Crăciunului. Evtichie, hotărât să-şi împărtăşească fiii, cu 
voia lui Dumnezeu, chiar în ziua naşterii Mântuitorului. Şi îşi 
îndoi sârguinţa asupra lor. 

— Cum se lămureşte aurul în foc (cuvântul „aur” trecu 
fulger prin amândoi ucenicii), aşa se cuvine să ne curăţim şi 
noi spurcaţii, spunea cuviosul punându-se în rând cu ei, să 
ne curăţim măcar cinci săptămâni, în văpăile ajunărilor, 
privegherilor şi rugăciunilor, făcându-ne vrednici să primim 
ca nişte potire strălucite cutremurătoarele taine: Trupul şi 
Sângele Domnului. 

Tâlharii nu pricepeau ce sunt alea, dar îndurară cu 
supunere, neavând încotro, toată sleitoarea pregătire 
pentru împărtăşanie, de-a lungul întregului post, din care 
ieşiră cu chipuri şi trupuri de mucenici. 

În sfârşit, lăiaţi, primeniţi, cu bărbile şi chicile ţesălate, 
primiră cu smerenie la altar, în ziua de Crăciun, Sfânta 
Grijanie!, de care înjuraseră de atâtea mii de ori... Părintele 
lor sufletesc tremură de bucurie şi iarăşi plânse... 

Şi numaidecât le veni, chiar acolo, în biserică, o 
neaşteptată răsplată: în faţa întregului sobor, Evtichie le-a 
descuiat fiarele de la picioare; erau acum cu adevărat 
oameni liberi. Fură apoi puşi din nou să îngenuncheze la 


1 Cuminecătură, împărtăşanie. 
252 


altar, unde, sub patrafirul preotului, jurară amândoi pe 
cruce şi Evanghelie că vor rămâne fiii credincioşi ai 
mănăstirii până la moarte. 

Ceremonia se sfârşi cu alte îngenuncheri la strana 
stareţului şi sărutarea mâinilor tuturor călugărilor. Toţi le 
răspunseră cu frăţească sărutare de dragoste pe frunte... 

Astfel  aghesmuiţi,  închinaţi,  împărtăşiţi, juraţi cu 
înfricoşat jurământ, fură ridicaţi la treapta de fraţi şi 
îmbrăcaţi cu rase călugăreşti. 

Bucuria părintelui Evtichie nu mai avu alte margini decât 
cerul. Mai ales că stareţul îi pofti şi pe ei la masa cea mare 
în trapeză, alături de toţi cuvioşii. După ce li se dete felurite 
gustări şi ciorbe, stareţul porunci cu glas tare: 

— Turnaţi vin şi noilor fraţi întru Cristos, să închinăm în 
sănătatea şi pentru buna lor învrednicire, ca şi în a 
părintelui lor întru duhovnicire. Ştiu că părintele Evtichie nu 
bea. Să-i vedem ucenicii... 

Şi dinaintea învăţăceilor înfloriră, ca două mari flori roşii 
învoalte, două pahare cu vin sânge de taur. Până ce 
cuviosul Evtichie să se încrunte bine la ei, Dumitru şi dădu 
de duşcă pe al lui. Gheorghe încremeni cu el la jumătatea 
drumului până la gură. Şovăi, apoi îl lăsă jos... dar rămase 
cu ochii lipiţi de paharul plin. 

— Nu te supăra, cuvioase Evtichie, îl luă uşor peste picior 
stareţul; cel care şi-a băut paharul a intrat deplin sub 
ascultarea călugărească: a împlinit întru totul porunca mai- 
marelui său, a stareţului mănăstirii. Ei, acum să vă fie de 
bine şi duceţi-vă la odihnă, cum e rânduiala după 
împărtăşanie. 

Şi dete semn ucenicilor să plece. Căci abia de acum 
înainte venea toiul ospăţului: soseau purceii şi curcanii 
fripţi, aluaturile cu smântână, plăcintele cu nuci, vinurile 


253 


mari, vişinatele şi cafelele. Evtichie se ridică umilit, 
mânându-şi din urmă, ca un bun păstor, mieluşeii. Starețul 
nu cercă să-l oprească. 

Afară vremea se îndulcise, parcă să întâmpine şi ea 
schimbarea ucenicilor părintelui Evtichie din tâlhari în 
monahi. Crăciunul fu nu numai fără zăpadă, ci chiar cu 
moină căldicică, un fel de coadă lungă a toamnei, cu 
moleşeală ce îndemna la somn. Şi cum ziua fusese 
covârşitor de obositoare, slujbele în biserică nesfârşite, 
îngenuncherile zdrobitoare,  neofiţii adormiră îndată. 
Evtichie abia îi putu trezi pentru slujba de miezul nopţii, 
după care se culcară toţi şi adormiră. 

A doua zi, când cuviosul intră să-i scoale pentru utrenie, 
găsi numai pe fratele Gheorghe sforăind straşnic, când 
gros, când subţire, parcă ar fi nechezat un mânz domnesc. 
Dumitru lipsea. Deşteptă greu pe adormit, să-l întrebe de 
tovarăş. Asta, buimac, nu ştia nimic. El picase în somn ca 
de pe un mal. leşiră afară, strigară, căutară... Zadarnic. Intr- 
un târziu, se găsi într-un par de la poartă comanacul pus în 
vârf şi rasa atârnând sprijinită ca de un umăr. Semn că 
fratele Dumitru se lepădase de călugărie şi pornise în 
lumea largă, lăsând un bulumac în loc. Luase cu el însă 
câteva amintiri: lipseau cele patru pistoale de pe peretele 
chiliei părintelui Evtichie, câteva sticle de rachiu şi trei cruci 
de argint bătute în pietre scumpe, daruri de la înalții 
chiriarhi pe unde cuviosul umblase. 

Starețul, când a aflat, a zis atât: 

— Aştia doi sunt adevărații diavoli ai lui Evtichie. Bine că 
a pierit unul... De s-ar face şi celălalt cât mai curând 
nevăzut!... 

Cuviosul simţi jungherul ruşinoasei înfrângeri până în 


A 


inimă, dar îl suferi cu desăvârşit pogorământ. Diavolul îl 


254 


păcălise; dar nu de tot: îi rămânea celălalt ucenic. 

— Ei, ce zici Gheorghe? îl întrebă el cu îndoială. 

Gheorghe se scăpă şi trase fugarului o straşnică 
înjurătură de paşti şi dumnezeii, ca în vremurile bune. 
Duhovnicul căscă ochii, nu-şi credea auzului!... Nu-l certă 
însă, înghiţi numai în sec. 

— Nu cumva vrei să pleci şi tu? îl întrebă el cu blândeţe. 
Tu să nu fugi. Spune mai bine, că-ţi dau drumul de bună- 
voie... 

Ucenicul îşi veni numaidecât în fire, îngenunche, îşi ceru 
iertare şi, sărutându-i mâna, se jură că el rămâne 
credincios, purtându-i înainte dragoste cât doi. Evtichie 
mulţumi Domnului şi se mângâie cu altceva: fuga 
necredinciosului îi adusese o înlesnire. Cuviosul nu se mai 
împărțea cu duhovnicia în două, ceea ce până atunci 
dăunase mult propăşirii ucenicilor. Căci Dumitru, greoi şi 
lainic, nu pricepea, rămânea în urmă, căsca gura la muştele 
de pe păreţi, ceea ce silea pe cuvios mereu să se întoarcă 
la el şi să-l mâie cu biciul învăţăturii. Acum toată grija şi 
zelul căzură pe capul lui Gheorghe. 

— Vrei tu, fiule, să înveţi buchiile? 

— Dacă sfinţia-ta crezi de cuviinţă... răspunse cu supusă 
ascultare bărbosul fiu. 

Şi începu să-l deprindă la slovă şi să-l canonească zile şi 
nopţi cu slovenirea ceaslovului. Şi din ce în ce se lipea de 
învățăcel. Lângă el, Evtichie întinerea, trăia din nou 
vremurile uceniciei sale, uimirile de atunci, ceea ce îi da o 
duioşie şi o vrednicie care îi împlineau mult mai adânc 
năzuinţele decât zbaterea şi încrâncenarea de până atunci. 
Strădania lui spre desăvârşire, alergarea după sfinţenie nu 
le mai punea în înfrânări şi biruinţe asupra sălbaticelor 
ispite. Le strămutase în cazna de a schimba pe tâlhar într- 


255 


un monah aidoma lui, un geamăn al lui Evtichie. 

— Ştii tu, îl fura el cu povestirile, cum m-am scăldat eu în 
lordan? Chiar în locul unde să botezat Mântuitorul: mi s-a 
părut atunci că se deschide şi pentru mine cerul. 

Gheorghe asculta tăcut, cu privirile pierdute departe, 
peste capul dascălului. Acum Evtichie se încumeta să-l 
călăuzească în taine şi mai adânci: îi vorbea despre puterile 
duhului din noi, marea arzime ce zace neştiută şi nefolosită 
de inimile noastre, ca să se risipească zadarnic prin 
simţurile păcătoase. 

— Dacă însă ştim să o aducem din fund, să o strângem în 
voinţă şi în rugăciune, cu această tainică putere facem, ca 
sfinţii, minuni, spunea el. 

Intr-o zi cu ger aspru rupse un ţurţur din streaşină şi-l 
dete ucenicului: 

— la ţine-l tu, Gheorghe, cu cleştele ăsta, ca să nu-l atingi 
cu mână caldă. 

Ucenicul făcu întocmai. Cuviosul se apropie ca la o palmă 
de gheaţa groasă şi-şi înfipse privirile în ea. Stete aşa, fără 
să clipească, parcă ghemuit în el însuşi, cât ai spune de 
zece ori Tată/ nostru. Braţul învăţăcelului începuse să 
amorţească. Şi deodată, acolo afară, în gerul aprig, din 
turtur începu să curgă lacrimi şi, picătură cu picătură, 
gheaţa să se topească. 

Gheorghe ridică ochii: la streaşină, cealaltă gheaţă 
atârna tare şi întreagă, ca sticla. Speriat, scăpă ţurţurul jos, 
unde îngheţă la loc. 

— Aşa se cuvine să folosim înlăuntru nostru focul 
patimilor, fiule. Să topim cu el gheaţa învârtoşerii inimii în 
dragoste pentru virtute şi pentru Dumnezeu. 

Pe la sfârşitul lui ianuarie sosi sorocul să ridice iar lefurile 
călugărilor şi alte câştiguri ale mănăstirii. Evtichie s-a 


256 


hotărât să meargă la Bucureşti însoţit numai de fratele 
Gheorghe. Starețul a ţuguiat buzele şi a cârnit din nas: 
cuviosul s-a făcut că nu bagă de seamă. 

— Pune caii la brişcă, Gheorghe, că prin pădure nu 
răzbim; ne mănâncă lupii. 

— Nu mai luăm pe nimeni, părinte? 

— Nu, mergem singuri, numai noi doi. Tu mâi caii, iar eu 
spun tare rugăciunile. 

A treia zi se întorceau. Şi Evtichie punea în poala 
stareţului punga plină cu aur. Împrejurarea asta îi aminti că 
pentru călătoriile puse la cale trebuie bani şi mai ales aur, 
care umblă peste tot. 

De atunci începură amândoi să se aplece cu cea mai 
mare grijă asupra şarpelui, îi luau seama unde intră, de 
unde iese; cu ce anume semne vine: dacă nu aduce cumva 
pe cap sau pe coadă vreun firicel de aur din cuibarele unde 
se ascunde. Ca totdeauna, jivina bănuia mai ales spre 
stăreţie, unde pierea. Evtichie destăinui pricina: stareţul 
ţinea închis în lăzi duium de aur, cât să clădeşti nu o 
biserică, ci o lavră. 

— Dar pe de altă parte aurul pierde lumea, se întorcea 
cuviosul, priveghindu-şi ucenicul. La nevoie pornim pe jos, 
ca apostolii; corăbiile apoi au obicei să ia călători şi pe 
degeaba. 

De sfântul Gheorghe părintele Evtichie se hotărî să-şi 
călugărească deplin fiul. Nu ştia încă ce nume să-i puie: 
şovăia între Gherontie, Ghenadie, Gherman. La urmă alese 
pe cel al lui Ghedeon, mare judecător în Israil şi bărbat 
plăcut înaintea Domnului. Aştepta cu înfrigurare înfăptuirea 
aceasta, ca o treaptă înaltă în greul suiş al mântuirii 
amândurora, dascăl şi învățăcel. Nu cruța nici una din 
asprele nevoinţe pregătitoare, lepădări de somn, de hrană 


257 


şi apă, frângeri şi canoniri, cu care se chinuia şi pe el, şi pe 
ucenic. 

— După asta plecăm întâi la Sfântul Munte, unde e mai 
uşor de ajuns. Apoi la lerusalim, după care ne tragem în 
pustia Eghipetului, unde s-au sălăşluit marii noştri părinţi, 
Antonie, Macarie, Pahomie. Îmbătrânesc şi nu vreau să-mi 
rămâie oasele aici, în Vlăsia, să putrezească alături de ale 
stareţului. Ai să mă îngropi tu lângă ei, în nisipurile sfinţite 
de paşii lor. Şi poate te statorniceşti şi tu acolo, spunea el 
rugător. 

Gheorghe îi zâmbea subţire, culegându-şi gândurile de 
departe. 

Starețul nu se învoi însă nici în ruptul capului la 
călugărirea ucenicului. 

— E prea devreme, părinte Evtichie, pentru asemenea 
taină şi e necopt: de când îl ai sub ascultare? 

— Apoi de aproape nouă luni, preacuvioase. 

— Vezi: nici cât trebuie să stea fătul în pântecele maică- 
si. Şi ăsta e om mare, pe deasupra şi tâlhar... 

— Atunci? ridică întrebător din sprâncene Evtichie. 

— Atunci trebuie să mai stea în pântecele ascultării 
cuvioşiei tale cel puţin de nouă ori pe atât. Altfel iese o 
lepădătură. 

— Ce-are de-a face bortul femeiesc cu harul şi mântuirea 
duhovnicească? se supăra Evtichie. 

— Are mult... că tot o naştere este şi aceasta, cum spune 
Domnul în Evanghelie: „dacă nu vă veţi naşte din nou” şi 
el.... 

— Asta e răstălmăcire greşită a sfinţiei-tale, se înflăcără 
Evtichie. Tâlharului căruia i-a deschis Domnul cerul, luându- 
| cu el în rai, nu i-a trebuit decât o clipă, cât să-şi 
mărturisească pocăinţa. 


258 


— Cuvioşia-ta eşti Mântuitorul? se mânie stareţul. 

— Nu, se învenină înfruntatul. Dar şi noi venim 
numaidecât după El. Nu ne-a dat nouă, apostolilor săi, 
putere să legăm şi să dezlegăm, pe pământ şi în cer, toate 
câte vom găsi cu cale? 

— Cu sfinţia-ta nu mai e de înţeles, se mâhni superiorul. 
Acum te cocoţaşi şi apostol!... Uite ce hotărăsc eu: cum 
prea bine ştii, cuvioşia-ta nu ţii de mănăstirea mea. Aici eşti 
numai oaspe, învoit. Metanie îţi este Mitropolia, unde te-ai 
călugărit. Du-te şi cere dezlegare de la mitropolit. Sau şi 
mai nemerit: călugăreşte-ţi ucenicul acolo, ca să ţineţi 
amândoi de aceeaşi metanie. 

Evtichie nu se mai mânie. Dimpotrivă, se bucură: 

— Astea sunt tot numai uneltiri de-ale Satanei. El pune 
piedicile. Nu dă încornoratul bucuros sufletul lui Gheorghe 
din gheare... Dar am să-l birui şi de data asta. 

Şi numaidecât se înfăţişă înaltului chiriarh, cu Gheorghe, 
jalbă vie, de mână. 

— Auzi, auzi! spumegă mitropolitul. Du prostului ăluia 
poruncă de la mine să-l călugărească. Dacă nu ascultă, îl 
dau jos din stăreţie şi-l surghiunesc în codru, la schitul 
Balamucilor. 

Şi-i slobozi pitac arhieresc precum că să se împlinească 
întocmai voia cuviosului Evtichie, cu smerită ascultare. Şi 
stareţul loil n-avu încotro, se supuse. 

Intre timp, primăvara prinsese aripi. Luminatul post era 
pe sfârşite. Paştele cădea târziu, după Sfântul Gheorghe. În 
codrul cu frunzişul încheiat, cucii se strigau pe nume. În cer, 
berzele fâlfâiau năframe albe... Treceau văietându-se 
cocorii. Sub streşinile chiliilor se gospodăreau rândunelele. 
Şi o boare caldă adia din miazăzi, unde, după spusa 
părintelui Evtichie, se întindea marea cea albastră, care 


239 


încinge pământul pe la mijloc. 

Intr-o dimineaţă cucul cântă de trei ori chiar în spatele 
chiliei cuviosului, care pornea cu învăţăcelul la biserică. 

— Ne cântă cucul în spate, băgă de seamă bătrânul. 

Gheorghe ciuli numai urechile. 

La amiază cucul strigă iar, tocmai când ei amândoi 
plecau cu blidele după mâncare. Dar pe ucenic îl apucă 
deodată neputinţele şi se trase în dos, la adăpostul 
lăstărişului, unde îşi făceau de obicei nevoile... Evtichie îl 
aşteptă. Nu zăbovi. Se întoarse liniştit şi îşi văzu de treburi. 
Pasărea de atunci amuţi. 

In sfârşit, cu rugăciuni, psalmi şi laude Domnului ajunseră 
în prourul Sfântului Gheorghe. Inima cuviosului tremura. A 
doua zi, discipolul, cu a cărui pregătire îl învrednicise 
Dumnezeu, va fi părintele Ghedeon monahul. 

După slujba miezului nopţii, îl rândui la culcare, 
blagoslovindu-l, ca a doua zi să fie treaz şi puternic. El 
însuşi puse capul pe căpătâiul tare şi căzu în toropeală ca 
cel ce are pe suflet o grijă trudnică. Să fi trecut ca un ceas 
de somnie, în care i se păru, sau visă, că scârţâia fereastra 
chiliei de alături. Pe urmă îl chinui un somn bolnav: două 
făpturi întunecate, cu obrajii negri, se plecau asupra lui să-l 
gâtuiască: „Diavolii” îşi zise, şi se opinti să iasă din 
ghearele visului urât. Sări drept în picioare. Arătările îl 
înconjurau din toate părţile. O ispitire crâncenă, cum nu se 
mai abătuse peste el de mult, îl năpădi din senin, şi toate 
păcatele, cu Valenţa în frunte, îl tăbărâră. Uitase de ucenic, 
de călugărie... 

Luat pe neaşteptate, fără învoirea lui, cu răsuflarea 
tăiată, trase, fără nici un folos, ciocănelul. Fu nevoit să 
înhaţe ligheanul şi, împins de roată dracilor grăbiţi, ieşi în 
curte, bătând arama  lărmuitoare. La asemenea 


260 


împrejurare, ucenicul avea mai dinainte poruncă să nu se 
mişte. Cu mare caznă, Evtichie izbuti să alunge haita 
necuraţilor până la stăreţie, unde procleţii pieriră sub 
fereastra din stânga, locuinţa stareţului... Era încă noapte, 
dar abureala depărtată a zorilor se strevedea ca printr-o 
pânză. El ridică ochii: fereastra dată de perete... şi doi 
dintre draci căţăraţi acolo, pe glaful îngust. Cuviosul flutură 
spre ei ciocănelul. Când se văzură ameninţaţi, diavolii săriră 
jos, parcă să se năpustească asupra lui. Evtichie se plecă şi 
scoase pistoalele. Necuraţii nu mai îndrăzniră, întoarseră 
spatele şi o luară la goană. Dar părintele, întărâtat, trase 
după ei un foc... Asta îl linişti numaidecât şi se întoarse în 
chilie, unde, sleit, se culcă... 

A doua zi, Sfântul Gheorghe: biserica plină de lumini, 
soborul călugăresc în păr, slujba în toi. Mai aşteptau pe 
preacuviosul stareţ, care întârzia. 

— Nu i-o fi bine, îşi dete cu părerea egumenul. 

— İl dureau şalele, întări bolnicerul: m-a chemat aseară 
de l-am tras cu spirt de naft. 

Se învoiră să mai adaste puţin. Dar întârzierea se 
îndelungea. 

— la să mă urc eu sus, cu părintele bolnicer, să vedem ce 
se întâmplă, se hotărî egumenul. Că nu mişcă nici părintele 
protosinghel, care doarme în odaia din fund. 

Călugării suiră treptele, încercară la uşa din faţă. 
Zăvorâtă. Coborâră şi ocoliră clădirea: uşa din dos, 
asemenea încuiată. Bătură, strigară, zgâlţâiră ivările: nimic. 
Trecură să bată în geam: fereastra deschisă şi geamul 
spart. O sfecliră. Chemat în sârg, un cuvios care se pricepea 
la lăcătuşerie descuie. Păşind în vârfuri, nu cumva să 
supere pe bolnav, ciocăniră în uşă şi ascultară: iarăşi nimic. 
Cu sfială, o crăpară puţin, apoi o deschiseră toată şi băgară 


261 


capetele. 

Câteşitrei monahi deteră nişte ţipete de se auzi din 
biserică şi scoaseră pe toţi de la slujbă afară. In mijlocul 
odăii, stareţul zăcea într-o baltă de sânge... Se vedea în 
grumaz o spintecătură groaznică de cuţit: fusese înjunghiat 
întocmai ca un taur. Peste tot, lucruri azvârlite, patul 
răsturnat şi răvăşit, lăzile trase afară, sparte, cotrobăite. 

În altă cameră, leşul protosinghelului, târât într-un colţ, îi 
privea cu ochii sângeroşi ieşiţi cât pumnul din capul vânăt- 
conabiu şi umflat. Fusese sugrumat de două mâini voinice. 

La câţiva paşi afară din mănăstire se găsi alt leş, cu 
obrazul înnegrit de chinoroz: era fratele Gheorghe, ucenicul 
părintelui Evtichie. Împuşcat în coasta stângă, se târâse 
până în locul unde murise: în sân, trei săculeţe cu aurul 
stareţului loil. 

În chilie, Evtichie dormea împăcat, ca după cea mai 
strălucită biruinţă asupra celei mai grozave ispitiri din câte 
întâmpinase până atunci. 


iunie, 1957 


262 


CHEF LA MĂNĂSTIRE 


NE STRÂNSESEM ÎNTR-O SEARĂ la lonel Teodoreanu, în 
casa aceea mare, vetust de solemnă şi îngheţată, aşezată 
parcă pe hrube şi amintind asemeni casei Usher a ruină. 

Cineva citea o povestire încâlcită, cu armăsari năstruşnici 
şi hoţi de cai. Ascultătorii, osteniţi, începeau să-şi anine 
plictisul, unii de tavanul luat cu ochii la îndeaproape 
cercetare, alţii de parchetul despre care gazda, cu un fel de 
humor fioros, ne spusese că se scufundă spre etajul de jos 
cu un deget, un deget şi jumătate pe an, ca un continent 
osândit. 

Când, o întrerupere fericită ne învioră. Un client smulgea 
dintre noi pentru o consultaţie urgentă pe lonel, care, cum 
cerea politeţea, rugă pe cititor să se oprească şi să adaste 
până se întoarce. 

Deşi golul venea ca o răcoare alintătoare după o zi de 
zăpuşeală, poetul Lesnea ridică cu nevinovăție capul lui de 
cazac tuns la piele şi ne îmbie să ne istorisească o 
întâmplare scurtă, tot cu cai... Primirăm... 

— Dar, de data asta, povestea este adevărată, începu el, 
şi privirile-i albastre şfichiuiră pe lectorul rămas mofluz. 

De zeci de ani în şir părintele llie de la biserica 
domnească a târgului îşi preumbla potcapul roşu şi brâul 
vişiniu de protopop de-a lungul judeţului, inspectând 
biserici, schituri şi mănăstiri. Cu firea lui îndatoritoare, el 


263 


aflase har înaintea celor două partide politice perindate la 
putere, aşa că atunci când unul pleca îl lăsa neclintit 
celuilalt, ca pe un vechi edec. 

Incepuse dregătoria cu părul corb şi barba cioară. Acum îi 
atârnau de jur împrejurul fălcilor nişte clăbuci albi şi moi ca 
de săpun, mângâiaţi de vântul şi colbul călătoriilor. 

Cum leafa era mică şi diurna o nimică, părintele protopop 
trecuse în faptă gândul legiuitorului, care, chibzuind cum se 
petrec la noi lucrurile, rânduise cu şi schepsis zgârcenia 
asta bugetară faţă de munca protopopească. Adică el ştia 
că, oricât de mare ar fi salariul slujbaşului, cheltuielile cu 
călătoriile şi întreţinerea tot în sarcina celor inspectaţi cad. 
Aşa că protopopul pica dis-de-dimineaţă pe neaşteptate 
într-un sat din preajma oraşului. Aci da drumul căruţei cu 
care venise şi rămânea pe jos, ca apostolii. 

Dacă era duminică ori sărbătoare, popa locului se trezea 
cu el în biserică, unde supraveghea cu străşnicie săvârşirea 
sfintei slujbe. Vai de cel ce n-ar fi dus-o după tot şartul, 
sărind vreo moliftă sau mâncând cântări! 

După asta mergea la cancelarie, de obicei o cămăruţă în 
casa popii, unde lua în cercetare acte, condici, hârtii, 
venituri şi cheltuieli, verifica reparaţiile, băga vină pentru 
stricăciunile întâmplate locaşului, asculta plângeri, strângea 
reclamaţii, se interesa de activităţile misionare şi culturale. 

— De ce-ai greşit actul ăsta de botez? 

Popa să bâlbâia, căutând să dea repede foile catastifului 
mai departe, peste degetul protopopului, înţepenit ca un cui 
în fila cu pocinog. 

— Unde sunt chitanţele de la tâmplar? 

— Păi să vedeţi, sfinţia-ta, că Stănică dulgherul... aşa şi 
pe dincolo... 

— Arată-mi ofertele de la alţi furnizori. 


264 


— Păi de unde, păcatele mele, se văieta greşitul, că aici 
nu mai este alţi furnizori!... 

— De ce n-ai căutat în oraş? Ai ţinut licitaţie pentru 
învelitoarea turlelor? 

Popa, încolţit, zgâia ochii; licitaţie? Asta însemna să bată 
toba şi să strige ca la mezat! S-ar fi putut aşa ceva? 

În sfârşit, un hăţiş de chestii în care ai fi încurcat pe cel 
mai iscusit şi hârşit popă dacă ţi-ai fi pus mintea cu el! 

Până la urmă, popa, ca bărbat, îşi mai găsea firea dacă 
şi-o pierduse. 

Dar pe preoteasă o apucau spaimele, şi-n gospodărie 
intra răzmeriţa, căreia îi cădeau jertfe întâi copiii bătuţi 
măr, ca să fie şi să rămână cuminţi, apoi sau purcelul pus la 
tavă, sau puii spânguiţi în frigare, uneori şi unii şi alţii, ca să 
fie sfinţia sa cât mai îngăduitor cu greşelile popii, care din 
partea-i se îngrijea cu osârdie de ţuică şi vinaţuri cât mai 
veselnice şi mai împăciuitoare. 

Protopopul, după ce băga pe învinuit în toate răcorile, se 
molcomea repede, mai ales că iar răsuna de dincolo, pentru 
a treia oară, îndemnul coanei preotese: 

— Poftiţi la masă, că se răcesc ciorbele. 

Părintele, întârziat cu inspecția, era nevoit să primească 
ospeţia. De altfel, unde ar fi găsit mâncare sfânta faţă 
bisericească? La han, covrigi pângăriţi de muşte şi poşircă, 
alături de toţi drumeţii? Nu s-ar face de toate râsurile popa 
care l-ar fi lăsat să plece neospătat din casă? 

Masa se îndelungea cu vorba despre copii, despre 
multele belele şi necazuri ale vieţii, despre boala preotesei 
şi beteşugurile popii. Apoi, după o uşoară odihnă cu aţipire, 
părintele Ilie, protopop al amânduror partidele, bolmojea un 
proces-verbal de inspecţie după tipic, precum că toate au 
ieşit şi s-au găsit bune, în timp ce gazda îşi înhăma căluţul 


265 


la brişcă sau împrumuta teleguţa vecinului, ca să strămute 
pe sfinţia-sa în satul de alături. 

Aici protopopul cădea tot pe neaşteptate în braţele 
întinse ale altui popă, care primise chiar de dimineaţă 
ştafetă de la colegul inspectat de pacostea care o să-l 
calce. O înţelegere cu jurământ lega pe toţi popii judeţului 
într-o reţea, îndatoraţi să se înştiinţeze unii pe alţii. Aşa că 
atunci când părintele Ilie îşi ivea culionul roşu pe una din 
barierele târgului, toată linia de popi din satele aşezate pe 
drumul apucat de el zbârnâia, bătută mai abitir ca un 
telegraf de paracliserii sosiți gâfâind din guşă cu strigătul: 

— Vine protopopul! Acu-l jughineşte pe părintele Mihai al 
nostru! 

Aşa, ospătat, găzduit, purtat pe sus din parohie în 
parohie, părintele protopop îşi făcea conştiincios ronda. De 
întors acasă se îngrijeau tot popii învoiţi între ei. Cel pe 
care-l ajungea rândul îşi făcea vânt pentru vreo treabă în 
oraş şi încărca în poştalion pe sfinţia-sa, cu toate darurile 
de care era cu sila ghiftuit: la deal cu ţuică şi vin, la şes cu 
slănină şi făină, iar de peste tot orătănii vii... 

Peste cel mult două-trei săptămâni, o nouă alarmă. 
Potcapul roşu ieşea pe altă barieră, scornind la fugă, ca pe 
iepuri, alt şir de ţârcovnici. Ştafetele scoteau pe bieţii preoţi 
de pretutindeni pe unde-i găsea. Pe unii din tihnele lor, pe 
alţii îi culegeau de la treburi, îi adunau de prin lanuri, îi 
trăgeau din cârciumi: 

— Protopopul, soseşte protopopul! începea adică ronda. 

Ronda nu se sfârşea însă întotdeauna după tipic. De cele 
mai multe ori se iscau întorsături neaşteptate, cu întârzieri 
şi încurcăreli care-l opreau pe protopop în loc sau îl abăteau 
din calea dreaptă: o cumetrie cu botez, asta ţinea de obicei 
o zi. Altădată îi punea piedică o nuntă mare: aici popasul 


266 


dura cel puţin trei zile şi trei nopţi. Dincolo se poticnea de o 
înmormântare cu pomeni lungi şi îmbelşugate. Puteai oare 
pleca, lăsând fără mângâiere oamenii adunaţi la praznicul 
funebru, care şi ăsta ţinea trei, patru zile? 

Pune la socoteală hramurile, când poporenii se revărsau 
de pretutindeni ca turmele albe şi tălăzuiau în jurul bisericii, 
mândri că protopopul slujeşte în fruntea soborului de preoţi 
ca un falnic haiduc în odăjdii. 

Protopopul nu numai că nu ocolea întâmplările astea, s-ar 
fi zis mai degrabă dimpotrivă, că le caută cu lumânarea: la 
petreceri şi zaiafeturi se deschidea ca o floare. 

Într-o duminică din mai, sculat din zori, protopopul Ilie 
inspectase o biserică din marginea târgului, unde serveau 
doi preoţi. Lăsase unul să săvârşească slujba şi plecase cu 
celălalt, popa Vlad, care avea faeton, grăbind să ajungă la 
un sat mai depărtat, răznit din drumul mare, pe unde nu se 
mai abătuse de mult. 

Era o vreme a lui Dumnezeu. Văzduhul Moldovei, de 
obicei moale, acum învoalt şi adânc albastru, se sprijinea 
ocrotitor, cu buze de cleştar pe zările depărtate ale ţării, de 
sub care răsărea soarele ca dintr-o uriaşă lacrimă de 
lumină. 

O boare răcoroasă, iscată din pajiştile înflorate, adiată cu 
miresme de căţuie, făcea şi mai tare aerul ager, proaspăt şi 
gustos al slăvitei dimineţi, care creştea, se umfla, se subţia 
sus până la irizare. Tălăzuiau holdele, cârâiau cârsteii, 
târâiau cosaşii, se strigau pe nume pitpalacii. Drumul negru 
se-ntindea neted, încă umed de rouă şi alunecos. Calul 
alerga voios, de la sine, fără îndemnul biciuştii. Părintele 
protopop simţi o înlesnire, o înviorare fără seamăn, care, 
din nările gâdilate de mirosuri, din barba uşor alintată de 
iuţeala mersului, i se strecură în trupul voinic şi se lăsă cu 


267 


bucurie de aperitiv şi sprintene ghiorţăituri spre pântecele 
gol. 

Gândurile începură să-i alerge înainte, mai harnice decât 
roibul, spre bucatele care ştia bine că-l aşteaptă. 

Ajunşi în sat, traseră de-a dreptul la biserică. Era ziua 
mare, soarele sus, slujba trebuia să fi ajuns măcar dincolo 
de utrenie. 

Popa Vlad, după ce-l lepădă la intrarea clopotniţei, 
întoarse faetonul, dete bici bidiviului şi de teamă se făcu 
nevăzut. Luat la repezeală, nu avusese timp, nici chip să 
înştiinţeze pe coleg despre inspecţie, şi i-l lăsa pe protopop 
neanunţat pe cap. 

Părintele protopop llie intră măreț în curte. Câteva 
băbuţe moşmoneau pe la morminte. Uşile bisericii, închise. 
Dinlăuntru nu se auzea nici glas, nici cântare. Urcă treptele, 
apăsă clanţa, zgâlţâi tare: sfântul locaş, încuiat. Babele îl 
zăriră şi se apropiară sfioase. 

— Unde-i preotul? se răsti, cătrănit, el. 

— Nu ştim, sfinţia-ta, făcu una, că-l aşteptăm din zori. Nu 
s-a arătat. 

— A tocat aseară? ţipă la ele sfinţia-sa. 

— N-am auzit, părinte, se grăbi alta să răspundă. 

— Tu să taci, că eşti surdă! N-a tocat, sfinte protopoape. 
Da' noi şi aşa tot am venit, că se cheamă că suntem 
creştini. 

— Şi lumea, cealaltă? Poporenii? îşi urmă ancheta şeful 
bisericesc al judeţului. 

— Au stat cât au stat şi au plecat, că s-a deschis 
cârciuma. 

Protopopul, oţărât, porni spre cancelarie, adică la popa 
acasă, cu alaiul de babe după el, ceea ce îl întărâtă şi mai 
rău. Aici, preoteasa, ca gospodina la casa ei, desculţă şi 


268 


numa-n fustă, toca nişte bolbotine la bobocii de rață şi din 
când în când atingea cu vergeaua un cârd de copii, care nu 
lăsa orătăniile să mănânce în pace. La ivirea potcapului 
roşu, ea a trântit ca o nebună copaia cu mălai peste fofoloci 
şi a zbughit-o înăuntru. Puştii, speriaţi, s-au risipit prin 
ogradă. 

Părintele a aşteptat cât a aşteptat, a pornit apoi să bată 
furios cu toiagul în lemnele pridvorului. Nimeni. Se adunară 
şi nişte vecini. 

— la vezi dumneata cine este acasă, se îndreptă el 
încruntat către o femeie. Cheamă pe cineva să-mi deschidă 
cancelaria. 

Leliţa se strecură pe din dos şi se întoarse cu vorba că 
cucoana preoteasă se roagă de iertare: nu poate ieşi, că e 
dezbrăcată. 

— Să fie cum o vrea, o priveşte! N-am nevoie de ea, tună 
protopopul, răzbit de atâta neobrăzare. Să iasă preotul! 

— Zice că părintele e bolnav. 

— N-o fi pe moarte! Să se arate numai şi să vorbească 
niţel cu mine! 

Femeia intră iar, se sfătui cu cei dinlăuntru şi aduse 
repede răspuns. 

— Spune că era grav şi l-a dus la spital. 

— Pe cine? o sfecli sfinţia-sa. 

— Pe părintele, spuse femeia pe nerăsuflate. 

Pe protopop îl trecuseră sudorile: îl înfierbântase ciuda. 
Scoase potcapul, se şterse cu basmaua vărgată şi ridică 
ochii spre cer. Soarele, harnic, se urcase bine. Foamea da 
ghes. Şi nici un rost de mâncare sau măcar de o haraba să-l 
ducă până în satul vecin, la popa Macarie, care prinde la 
iuţeală un pui şi-l frige, presărat cu făină de păpuşoi, cât ai 
clipi. 


269 


— Şi de când e bolnav părintele? întrebă el, aducându-şi 
aminte de îndatoririle creştineşti, care cer milă şi 
pogorământ pentru suferinţele aproapelui. 

Femeia, care purta ca o iscoadă vorbele de afară 
înlăuntru şi dinlăuntru afară, se fâstăci şi da să alerge iar la 
preoteasă, când un gospodar se amestecă: 

— Păi cum bolnav, că l-am văzut eu cu noaptea-n cap, aci 
aproape, în Poiana Lăchiţelor!? Se aşternea cu o ceată de 
oameni să cosească fânul. Clacă, cum se obişnuieşte 
duminica! L-am întrebat de ce nu lasă treaba după slujbă. 
Mi-a spus că i-e frică să nu-l apuce ploile. 

Protopopul rămase cu gura căscată, scuipatul i se uscase 
clei şi nu mai putea înghiţi de mânie, gata să suduie... 

Tocmai atunci se ivi ca din pământ şi paracliserul. 

— Vine în goană şi părintele, gâfâi el, abia trăgându-şi 
sufletul. Ne-au vestit copiii că aţi sosit, se gudură el, 
sărutând mâna încleştată pe baston. 

— Va să zică nu e bolnav în spital! Minţiţi, hai? rosti cu 
scrâşnet adânc protopopul. 

— Ba nu, e bolnav, da’ ce să faci, munca nu vrea să ştie, 
îngăimă paracliserul. Părintele s-a târât cum a putut. lacă-l 
că soseşte. 

Se apropie spăşit, târâş, popa Bolindache, care, cu 
plecăciuni şi rugăminţi, îl clătină pe protopop, încă încărcat 
de mânie, şi-l înduplecă să intre în casă, unde se lămuriră 
toate. Popa era bolnav şi plecase în zori, preoteasa crezuse 
că-i la spital, cum se hotărâse. Da' el nu se îndurase să lase 
claca pusă la cale în timpul săptămânii... 

— Bine, dar slujba? Că azi e duminică? Cum ai îndrăznit 
să laşi poporul fără sfânta liturghie? tuna şi fulgera llie 
protopopul. 

— Păi să vedeţi, sfinţia-voastră. Eu tot nu puteam sluji, că 


270 


abia mă ţin pe picioare, răspunse păcătosul. Mă 
înţelesesem cu părintele Mitrofan de la mănăstire să-mi ţină 
locul. Pe lângă ce i-ar fi adus acatistele, pomelnicele, 
epitrahirul şi miruitul, îi mai dam un leu şi cincizeci pe 
deasupra. Cum să-mi închipui că n-are să se ţină de 
cuvânt!... se văieta popa, frângându-şi mâinile. Dacă ştiam, 
măcar de-aş fi căzut jos acolo la altar, şi tot slujeam... 

— De ce n-ai tocat aseară? 

— Eram, cum vedeţi, bolnav prăpădit! 

— Şi ţârcovnicul? 

Ţârcovnicul (care nu era de faţă şi se putea spune orice 
despre el), ţârcovnicul sc îmbătase şi uitase. 

Tura-vura, în sfârşit, popa făcu ca toată vina să cadă în 
capul părintelui Mitrofan de la mănăstire care trebuia să 
răspunză şi să ispăşească. Şi cum nu se afla nimic gata de 
mâncare, preoteasa fiind bolnavă şi ea, popa Bolindache 
izbuti să abată pe protopop spre mănăstire, care nu era 
departe şi unde picau tocmai la vremea mesei. Au călugării 
un heleşteu în spatele ogrăzii şi fac un borş de peşte şi o 
saramură cu chiperi, să nu mai uiţi! 

Şi, ca să se spele de toate greşelile, popa Bolindache, 
înzdrăvenit ca prin minune de atingerea cu sfinţia-sa 
protopopul, înhămă iapa lui cea albă - o chema Liza, o 
mândreţe de vită, vestită în tot ţinutul, la care se închina ca 
la icoană. O ţinea închisă ca pe-o cadână, încuiată cu şapte 
lacăte şi păzită ca ochii din cap. Şi, încheindu-i curelele, 
povestea sfinţiei-sale cum au încercat hoţii de vreo trei- 
patru ori să i-o fure. Chiar săptămâna trecută spărseseră 
grajdul. De atunci doarme un pândar anume în iesle, lângă 
ea. 

Într-adevăr, iapa era minunată: capul gingaş, nervos, 
ochii mari deştepţi, focoşi, botul subţire, cu nările 


271 


pâlpâitoare, greabănul încovoiat într-o coardă măreaţă, 
pieptul puternic ieşit afară, pântecele supt, chişiţele trase 
ca prin inel şi copitele mărunte, mereu în neastâmpăr. Când 
porni la drum, trupul i se lungi parcă, şi se aşternu asemeni 
unui ogar. Era o plăcere s-o priveşti de pe capră jucându-şi 
spetele strânse şi şoldurile armonioase nu a fugă silnică, ci, 
ai fi zis, a dans... 

— Hi, Liza! o stârnea cu dragoste popa. Hoţii se ţin mereu 
după ea. Dar nici eu nu mă las, să ştiu bine că o culc 
noaptea cu mine în odaie, se spovedea Bolindache 
părintelui protopop, că ziua nu se pot apropia de copii. Am 
până acum şapte. Şi asta fac, başca de ai mei, paisprezece 
ochi şi alte paisprezece urechi. 

— Ei, cu tâlharii să nu te pui!... îl înveghea bătrânul. Uite, 
ca acum, pleci la drum singur. De ce nu luaşi un băiat cu 
dumneata? 

— Păi, dacă vrea Dumnezeu, până-n chindii suntem 
înapoi acasă. Imbucăm ceva, că până atunci preoteasa are 
timp să gătească bucate, ne culcăm, şi mâine, la ceasul 
rânduit de sfinţia-ta, suntem unde porunceşti. 

— Păi unde? La părintele Gheorghe... 

— La părintele Gheorghe din Sculeni? Uşor! Într-un ceas 
şi jumătate suntem acolo. Şi-n gândul lui popa îşi zicea: „O 
să-i fac şi eu bucata popii Gheorghe, cum mi-a făcut-o şi 
mie păcătosul de popa Vlad, şi-i trase o înjurătură colegului 
necredincios. Să se spele cu protopopul pe cap cum o şti, 
iar hodorogul ăsta bătrân să se înveţe minte să nu mai 
calce oamenii pe neaşteptate”... 

După un cot de dumbravă coborâră o vâlcea şi apucară la 
dreapta, pe un drumeag ivit pe o parte şi pe alta cu rugi de 
răsură în floare, hamei şi ciuperci de barba-împăratului. În 
fund, apărată jur împrejur de dâmburi sădite cu vii şi pitită 


272 


într-un ochi de verdeață, mănăstirea: un chivot alb - 
biserica - în mijlocul horei de chilii. 

Aici, altă neaşteptată năcăfală. Poarta grea de stejar 
strunjit, încuiată. A bătut popa cu coada biciuştii, a izbit 
protopopul şi mai aprig cu toiagul, au strigat, au hăit, au 
zvârlit cu bolovani, nu s-a clintit nimeni. Ai fi zis că-i un 
cimitir. Popa a renunţat să-şi bage iapa albă şi potcapul 
roşu pe poarta cea mare, ci a cârmit de-a lungul palanului 
înalt ca de cetate al mănăstirii, până la hudiţa din dos, pe 
unde se cară fânul, căruțele cu lemne, butoaiele cu vin de 
la cramă. Aici nu străjuia decât un grătar din laţe subţiri, să- 
| dai cu degetul la o parte. 

Şi iată-i în mijlocul curţii. Aici i-a întâmpinat, împleticindu- 
se, într-un laibăr petecit şi cu o căciulă călugărească peste 
părul vâlvoi, părintele portar, repezit să-i mănânce. Noroc 
că în fiecare mâna ducea câte o damigeană plină şi alta şi 
mai grea în cap. 

— Ce cătaţi aci, maicile voastre de hoţi!... 

Protopopul o sfecli şi ridică toiagul ca un scut. Popa se 
dădu în dosul iepei. 

Dar tocmai atunci se ivi în gârliciul beciului de sub 
arhondaric părintele stareţ losafat, care, cum zări pe 
protopop, îi alergă înainte, îl îmbrăţişă, îl sărută cu bucurie 
pe frunte, pe barbă şi pe umeri, în chip de cruce. Era foarte 
vesel şi mirosea a vin bun. La vederea asta se arătă şi popa 
de după iapă, care fu şi el închinat, la fel, cruciş, cu buzele. 

— Haideţi sus! îl luă aproape în braţe gazda. 

— Merge părintele protopop. Eu nu pot, zise popa rotind 
ochii prin curte. 

— De ce? 

— Nu las iapa singură, că mi-o fură. Până nu găsesc un 
loc s-o încui sau om s-o păzească, nu mă mişc. 


273 


— Las' că rânduiesc eu, taică. 

Şi stareţul porunci părintelui portar să nu se clintească de 
lângă vită, că răspunde cu capul. 

Într-o clipă urcară treptele la arhondaric. 

— Aţi mâncat? 

— AŞ! murim de foame, deschise gura ca un peşte zvârnlit 
pe uscat protopopul. 

Starețul bătu din palme. 

— Să se aducă nişte mizilic... Să ne iertaţi că ne găsim 
nepregătiţi, se dezvinovăţi el. Nici noi n-am mâncat. De trei 
zile pritocim vinurile în pivniţă, că e luna mai şi pârdalnicele 
fierb. Aşa că ne-am dat cu treburile şi am uitat de cele ale 
trupului. 

— Astăzi aţi slujit? întrebă cu oarecare grijă protopopul. 

— Acolo, jos, în beci, răspunse cu sfântă nevinovăție 
stareţul, că Domnul nu stă în anume loc, el se află 
pretutindeni. 

— Păi cum aţi făcut? 

— Am spus câteva rugăciuni şi ne-am închinat cu 
smerenie! 

— Printre butoaie? 

— Butoaiele păstrează în ele scump sângele Domnului... 
lămuri el. 

Protopopul, năucit, nu mai spuse nimic... mai ales că 
gustările soseau. Îşi înghiţi uluirea odată cu câteva bucăţi 
de caşcaval. Urmară ouă fierte tăiate felii, şunculiţă 
afumată, frunzuliţe de pastramă de ied, bulzuri de brânză, 
gogoloaie de unt proaspăt, un ghiudem cu mirodenii, cârnat 
trandafir... toate udate cu ţuică făcută din livezile sfintei 
mănăstiri. 

O dată cu foamea se molcomea de pe sufletul 
protopopului şi toată ciuda strânsă în el, care se dovedea 


274 


sporită de nemâncare. 

— Până se găteşte masa cea adevărată, ce ar fi să ne 
coborâm cu toţii în hrubă? Mai avem de pritocit un antal cu 
rubiniu. Toţi părinţii şi fraţii sunt acolo, să nu-i lăsăm, 
sărmanii, singuri... 

Oaspeţii primiră bucuroşi. Luară cu ei rămăşiţa de 
merindă, şi alaiul se strecură voios pe gâtlejul beciului. Aici, 
la lumina gazorniţelor, alţi monahi, cu poalele raselor în 
brâu şi mânecile sumese, se clătinau de la un butoi la altul, 
cu căzi, oale şi donicioare în mâini. Chiar de la intrare te lua 
de nas şi te-năbuşea, pătrunzându-te până-n creieri, damful 
tare de vin, risipit ca un abur ameţitor în văzduhul strâmt şi 
mucegăit. 

Protopopul se opri sufocat. 

— Nu te sfii, îl încurajă părintele losafat. E greu doar la 
început, pe urmă te înveţi şi-ţi place. 

Aşa a şi fost. Protopopul s-a obişnuit numaidecât, ca şi 
când l-ar fi făcut maică-sa acolo, între buţi. Şi, ameţit, a 
început să se împleticească şi el uşor turlăcit. 

— Ce e asta, părinte stareţ? Înţeleg, sfinţiile-voastre, că 
vă îndeletniciţi cu asta de trei zile. Da’ eu n-am băut nici 
zece ţuici... 

— Pentru asta e de vină adâncimea şi aerul neprimenit, îl 
lămuri gazda. Nu eşti beat şi să nu crezi că şi noi ceilalţi am 
fi. Suntem ameţiţi de aburii băuturii, traşi în piept, de o sută 
de ori mai tari decât vinul vârât în pântece. Cum ieşim la 
văzduh curat şi la mâncare grasă, cât ai zice Tată/ nostru, 
ne venim în fire, de nu ne mai cunoşti. 

Protopopul, încredinţat, s-a lăsat aburilor îmbătători şi 
ocrotirii stareţului, care a cerut mâncare vârtoasă şi a întins 
acolo, sub pământ, un ospăț tare plăcut, cu probă din 
bucatele ce se găteau sus. Au gustat astfel, din picioare, 


275 


sarmalele de porc cu varză care, la başca unde o ţin 
călugării în putini înfundate, nu se strică nici în luna lui 
Cuptor, muşchiuleţ de purcel scos de la saramură şi fript pe 
grătar, cârnaţi aşijderea fragezi ca roua şi o mămăliguţă 
grozavă, nici prea pripită, nici prea vârtoasă, cum numai 
fata cea isteaţă care a slujit pe Sfânta Vineri ştie să facă. 
Vinul s-a băut din bărdace de lut. 

La amiază ieşiră voioşi pe tărâmul cu soare şi se aşezară 
la adevărata masă, întinsă în sala cea mare a trapezei. 

— Acum să mâncăm şi noi cum se cuvine, oftă stareţul, şi 
se rânduiră: protopopul la un cap, stareţul la capătul 
celălalt şi pe lături călugării. 

Părintele portar, chemat cu clopotul ca să nu calce 
porunca, trase iapa până la fereastra odăii de mâncare în 
văzul stăpânului, s-o vegheze şi s-o apere toţi sfinţii părinţi 
deodată. lapa băgă capul ei deştept pe fereastră şi 
necheză, parcă gungurea la stăpân. | s-a pus şi ei o traistă 
cu ovăz în cap, să nu facă zâmbre. 

Tocmai se sfârşise rugăciunea mesei, gata să stea jos, 
când se numărară şi aflară cu groază că sunt treisprezece. 
Punctul ludei. 

— Nu se poate! Trebuie să găsim pe cel de al 
paisprezecelea, hotărî stareţul. 

Dar de unde să-l scoţi? Şi se învârteau toţi deznădăjduiţi 
prin odaie, scremându-se. 

— Dăm jos din perete icoana Mântuitorului şi o punem pe 
un scaun cu un tacâm dinainte, ca la nunta din Cana, 
propuse în cele din urmă fratele Minodor, un fătălău 
rumeior - răsfăţatul stareţului. 

— Taci, proasto! îl puse la locul lui acesta. Pe vremea 
nunţii din Cana, Isus era carne şi oase şi umbla printre 
oameni. Acum e dumnezeul nostru şi ne trăsneşte! 


276 


Fetişcanul nu se lăsă, ci grăi, lăsând genele-i lungi şi 
mieroase în jos: 

— Atunci nu mănânc eu, ci trec în dosul sfinţiei-tale, să te 
slujesc. 

— Dinapoia mea o să treci când o veni timpul şi locul 
potrivit, îi zâmbi împăcat losafat stareţul. Acu o să stai 
lângă mine şi o să-mi cânţi. Nu degeaba eşti protosinghel. 
Lasă, că găsim pe altcineva să ne-mplinească numărul. 

Deodată, părintele portar, care trebuia să stea numai cu 
ochii zgâiţi la fereastră pentru paza iepei şi nu s-ar fi atins 
de mâncare, sări pişcat de un gând: 

— Ce-ar fi să aducem iapa înăuntru? Tot suflet de-al lui 
Dumnezeu e şi ea. O punem în capul mesei, ca să aibă loc 
mai mult şi să nu ne stingherească, îi trântim în cap traista 
cu ovăz şi pe masă o cadă cu apă. 

— Un cal - cică face cât şapte oameni, întări stareţul. Aşa 
că întrecem cu mult pontul Iscariotului, şi astfel se primi cu 
chiote de bucurie iscusita dezlegare a grozavei piedici. 

Bucatele începură să se perinde. Ciorbă de perişoare, 
sarmale, muşchiuleţ şi costiţe fripte, purcei la tavă pe varză 
călită şi cartofi prăjiţi, chifteluţe mici şi pârjoale late cât 
palma, cârnaţi sfârâitori, din care când înfigeai furculiţa 
săreau cât colo stropi de untură. Toate stropite cu cinci 
feluri de vinuri mari, sorbite din pahare adânci de cleştar. 
Cum fratele Minodor era înclinat mai mult spre vinuri 
muiereşti dulci şi licoroase, stareţul şi domnul său în 
părintească grijă luminându-l des când cu vorba, când cu 
pilda, îl îndruma către vinurile bărbăteşti, vânjoase, cu 
voinicie în ele. 

In toiul ospăţului, iapa, care mâncase cam mult, începu 
să scoată pe partea cealaltă, cu necuwviincioase zgomote 
rău mirositoare, mâncarea. 


277 


— Dobitocul, tot dobitoc! se scârbi părintele portar şi se 
grăbi să schimbe locul traistei de la bot la coadă. 

Zadarnic. lapa mai avea şi alte urâte nevoi. Desfăcu fără 
ruşine picioarele dinapoi şi se porni să dea drumul unor ape 
cu miros din acelea cu care se trezesc beţivii. Balta ajunse 
până la picioarele sfinţilor părinţi, care fură nevoiţi să ridice 
tălpile pe stinghiile mesei. 

— S-o dăm iar afară, porunci stareţul. La fereastră facă 
ce-o pofti. 

Şi o priponiră de zăbrele, printre care Liza îşi vâri capul şi 
zâmbea de renghiul ce jucase călugărilor. 

— Acu să se aducă al paisprezecelea tacâm aici la mine. 

Şi lipăind prin udul păcătoasei, stareţul losafat trecu iar în 
capul mesei. | se aşeză, după poruncă, un castron în 
dreapta şi altul în stânga, fiecare cu lingura, furculita, 
cuțitul şi paharul lui. 

— Eu, lămuri el pe fraţi, mănânc măcar cât doi, şi cu voi 
doisprezece facem tocmai paisprezece. Dar am să mă lupt 
de data asta să mănânc cât trei. 

Luând cu dreapta o lingură şi cu stânga lingura cealaltă, 
le cobora în ciorbă şi le urcă la gură pe amândouă deodată, 
ca şi când ar fi sorbit doi oameni în acelaşi timp. Tot aşa, cu 
amândouă mâinile armate de furculiţe, înfuleca deodată 
câte două bucăţi de friptură şi câte două rotogoale de 
castraveciori, care se spărgeau în dinţi şi-i ronţăia ca pe 
nişte cofeturi. Când lua câte un pahar în fiecare mână şi 
ciocnea cu sine însuşi, se făcea tăcere sfântă. Toţi priveau 
cu uimire şi pizmă dibăcia cu care izbuteşte să le ducă la 
gură ca să le răstoarne pe amândouă deodată, dând uşor 
capul pe spate, fără să verse o picătură. 

Masa a durat până seara târziu cu taclale, snoave şi 
poveşti, şi mai ales cu cântece de lume şi podobii 


278 


bisericeşti. Şi nu s-ar fi întrerupt dacă nu era iapa. Grija ei a 
trezit pe popa Bolindache şi pe părintele portar, în seama 
căruia fusese dată. Şi părintele avea interes să se întoarcă 
grabnic la ospăţul dus înainte de ceilalţi. 

Unde s-o închiză pentru noapte? Spaima popii că-l 
urmăresc hoţii şi-l pândesc să i-o fure sporise, ajutată de 
puterea băuturii, care, cum se ştie, înmulţeşte toate măcar 
de două ori. Incepuse să mişte vântul şi să se lase umbre în 
care popa nu vedea decât tâlhari ascunşi. 

Grajdul mănăstirii era o hardughie hârbuită, numai 
paiantă, murdară şi cu câteva mârţoage în el, nu făcea de 
Liza! S-o închiză într-o chilie? Tot un drac! Hoţul, c-o 
smucitură de umăr, zvârle uşa cât colo. Doar să se culce 
cineva cu ea. Dar stăpânul, grijuliu, îşi dete seama că 
oricine s-ar jertfi să rămână cu vita doarme buştean, să tai 
lemne pe el. In arhondaricul cu scânduri vopsite şi scoarţe 
pe duşumele face iar scârnavii. Şi nici arhondaricul nu se 
încuie bine. 

Părintele Natanail, un bătrân cu smocurile sprâncenelor 
ca două moaţe căzute pe ochii sfredelitori, îşi dete cu 
părerea că ar fi nimerit s-o încuie în biserică. Ziduri groase 
de piatră, uşi căptuşite cu fier, broască de oţel cu 
încuietoare tainică şi ferestrele sus, nu se caţără nici 
diavolul pe acolo. 

Dar stareţul se împotrivi cu groază şi-l certă cu asprime 
ca de un blestem. 

— Cum se poate să cugeţi ca în tinereţe, părinte? grăi el 
mustrător. Să pângărim lăcaşul Domnului? 

Şi porniră iar să dezbată adăpostul iepei. Când se 
perpeleau mai rău, popii îi veni în gând casa pe care o 
uitase cu preoteasa şi copiii aşteptându-l. 

— Ne întoarcem acasă, părinte protopop, izbucni el. 


279 


Ajungem cam târziu, dar tot îi găsim treji şi cu masa 
încărcată. Femeia a tăiat o gâscă şi două găini, cum i-am 
spus. A făcut alivenci. Am o ţuică prăştină şi un vin sfătos, 
cu care se poate sta de vorbă!... 

Protopopul, îngreuiat la înţelegere, atârna. Starețul şi toţi 
călugării săriră într-un glas şi-i împresurară de toate părţile: 

— Nu se poate una ca asta! Nu îngăduim. Să plece în 
toiul nopţii? Să-l prade hoţii pe părintele protopop? Să-i fure 
popii iapa? Nu le dăm voie să plece, şi pace, nu se calcă 
legile ospeţiei aşa uşor în picioare... 

— Aleargă, părinte portar, porunci stareţul, mai ia-ţi şi 
nişte ajutoare şi pune la loc în dos poarta cea mare, ca 
pentru iarnă. Să nu iasă, şi tocmai nimerit, să nu mai intre 
nimeni să ne tulbure. Şi ferec-o mai rău ca de tâlhari. 

Şi alte porţi uriaşe de stejar, care aşteptau alături, fură 
înţepenite în gura hudiţei, pe unde pătrunsese popa 
Bolindache. Mănăstirea era acum chiar cetate. Trebuia să-i 
dai asalt ca să pătrunzi. 

— Ei, acu ce mai zici? întrebă stareţul. 

— Zic că iapa mi-o fură mai degrabă aici, unde n-am 
adăpost pentru ea, decât pe drum, întâmpină cu bună 
dreptate popa lauda stareţului. Înseamnă că trebuie să 
doarmă în mijlocul curţii, să cază rouă pe ea ori s-o plouă. 
Că în grajdul sfinţiei-voastre n-o bag. 

Starețul se scărpină în nas. 

— O acoperim cu pături. 

— Nu... altceva zic. Las pe părintele protopop în 
mănăstire să stea cât o vrea. 

— Trebuie să stea măcar trei zile, ca la mitoc, îi tăie 
vorba părintele portar. 

— Să stea cât o dori, urmă popa, şi pe urmă îi purtaţi 
dumneavoastră de grijă mai departe, încotro are nevoie. 


280 


— Ho... că nici asta nu se poate! Ce, sfinţia-ta eşti oaspe 
numai de o zi, terchea-berchea?... îl apostrofă stareţul, care 
se proţăpi cu picioarele răşchirate şi braţele lăţite în lături. 

— Treci peste mine, răstoarnă-mă, calcă-mă! strigă el. 

La gestul ăsta înfiorător, ridicară cu toţi glasurile cu mare 
gălăgie ca la război, cerură cu asprime de la musafiri 
ascultare şi supunere cum se cuvine cinului preoţesc. 

— Are să se găsească o dezlegare şi pentru ospeţia la 
care recunoaştem că are dreptul şi iapa. 

În acest timp, în creierul părintelui portar zbârnâi ca o 
gânganie un gând pe care nu putea încă să-l prindă. Dar 
era acolo, îl simţea. Şi deodată îl dibăci. 

— Staţii! răcni el, slobozind glas ca de bucium. Am găsit! 

— Ce? Ce ? 

— O coborâm în beci... 

— Nu se poate, îi tăie stareţul. Vinul e belaliu. Prinde 
miros de toate mârşăviile pe care o să le săvârşească acolo. 
Destul ne-a împuţit trapeza... 

— Nici eu nu mă-nvoiesc, sări popa atins, că-i înjosesc 
oarecum iapa. In pivniţă este umezeală şi nu vreau să 
capete reumatism la încheieturi, că e gingaşă. Şi apoi tot 
mirosul de spirt şi tărie mucedă, care ne turlăcise pe noi, 
oamenii, are s-o otrăvească de-a binelea. Mâine o găsim 
zăcând ori moartă. 

— Altceva, urlă portarul... 

— Ce altceva? 

— O urcăm în clopotniţă. Una, că nu-i trăsneşte nimănui 
prin gând s-o caute acolo sus, fie el tatăl hoţilor. Alta, să şi 
vrea, nu se poate fura. Uşa de gorun înfruntă chiar tunul. 
Zăvoarele cu lacăte nemţeşti nu se clintesc de le-ar zgâlţâi 
Samson, care a năruit capiştea filistenilor. Şi, pe urmă, în 
clopotniţă e curat şi sănătos, c-ar putea sta şi un ofticos! 


281 


— Dar dacă hoţii au iarba fierului şi sparg cu ea 
zăvoarele? se amestecă fratele Minodor. 

— Au pe dracu! se scăpă portarul. Să aibă şi pe mama 
ierbii oţelului, tot nu răzbesc. 

Şi se hotărâră. lapa era adăpată, mâncată. O porniră 
binişor de căpăstru, alintând-o pe bot, mângâind-o pe gât, 
bătând-o cu palma pe spate şi o mânară până la intrare. 
Animalul alb, în fruntea gloatei negre, părea că trage după 
el un dric. 

La urcare, oarecare greutate, adică scara îngustă, 
treptele scârţiitoare şi cam repezi. lapa se sfii şi se dete 
îndărăt câţiva paşi şi se propti speriată în dinapoi. 

— Nu vrea, se îngrijoră popă. 

— O să vrea, că n-are-ncotro! la aduceţi o găleată cu 
ovăz! 

Şi cu ispita asta când sub bot, când pusă pe scară cu o 
treaptă mai sus, ca jindioasă, iapa se urcă până la nadă, 
precum şi cu alte şoşele şi momele, mai împinsă de la spate 
cu blândul, mai mutându-i picioarele cu mâinile. După 
multă caznă, cu răbdare şi meşteşug, părinţii izbutiră să 
cocoate iapa în turn, unde o lăsară să se plimbe slobodă. 
Au închis cu grijă uşa de la gura de sus a scării, să nu-i vie 
gust să coboare, iar intrarea de jos a fost pecetluită cu alte 
rânduri de lacăte, împletite cu fiare şi felurite scule de 
încuiat, ca la un turn de cetate. 

Şi cu grija asta potolită, s-au întors toţi mulţumiţi în 
trapeză, la masă, că li se făcuse, după atâta muncă şi 
bătaie de cap, foame. 

— Pentru astăzi a fost rânduit spre mâncare porcul, îşi 
dezvălui stareţul planul culinar, înfulecând iar sarmale, 
muşchiuleţe, costiţe, cârnaţi şi alte soiuri de fripturi. Mâine 
este ziua păsării. Să ai grijă, părinte bucătar. Vezi gâştele 


282 


alea îndopate, alege curcanul care ne-a călcat ca un curvar 
până ne-a ucis găinile. Să-i torni două ceşti de rom pe gât. 
Dă iama prin puii scoşi de la Crăciun, ocheşte şi vreo două 
pichere. N-am putut prăsi fazani, se-ntoarse el cu mâhnire 
spre protopop. Dar o să tăiem nişte claponi cu carnea la 
fel... Auzi, părinte! Şi nu uita porumbeii pentru ciulama! 

Bucătarul da din cap la fiecare soi de pasăre şi-şi făcea 
însemnări în minte. 

Ospăţul s-a lungit fără nici o osteneală, păstrându-şi 
neclintit toiul noaptea toată, cu ceşti de cafea fumegătoare, 
înfăţişate din ce în ce mai des, şi cu ţigări răsucite în 
degete. 

Starețul, înfoiat în jilţ, trase la el, pe un genunchi scos 
mai afară, pe fratele Minodor, care cu obrăjorii lui bucălaţi, 
ochii lâncezi albaştri, şi abia o mijire de perişori negri pe 
buza de sus, cu părul inele revărsat pe spate şi-n lungul 
veşmânt de mohair, părea un înger rezemat pe pieptul unui 
bătrân sfânt. 

Îngerul cânta cu glas melodios de copil Că/ugărul din 
vechiul schit şi stareţul îi ţinea hangul. Portarul buciuma un 
ation, părintele  Natanail îngâna  troparele Invierii, 
protopopul mormăia stihuri din prohod. 

Zorile zilei de luni i-a găsit şi i-a salutat în aceste 
cuvioase, dar veselnice îndeletniciri. Dimineaţa a trecut 
repede peste ei, nesimţită, şi i-a lăsat tot aşa. 

La prânz au sosit bucatele întocmite după planul din ajun, 
şi toată ziua de luni ospăţul s-a desfăşurat sub zodia 
orătăniilor în fel şi chip de ciorbe şi sosuri şi zeci de soiuri 
de fripturi pe cartofi, pe varză, în frigări, la tavă, la cuptor, 
rasoale cu mujdei, ficăţei prăjiţi, pipoţele, ouşoare 
bărbăteşti de cocoş, piept de clapon. 

S-au schimbat cu acest prilej şi vinurile, mai uşoare şi 


283 


mai sprintene de data asta! 

Carnea de porc cere băuturi mai aspre, mai spirtoase, cu 
tărie şi cu vechime, ca să topească multa ei grăsime; la 
păsări se cuvin vinuri sprinţare, aripate, profir care să 
spumeze, alb, din care să urce ca din apele minerale bobiţe 
înţepătoare şi cel mult un rubiniu mai aşezat şi mai cuminte 
pentru fripturi grase şi alivenci, baclavale şi sarailii. Ceea ce 
s-a şi împlinit întocmai. Vreo trei soiuri de alb, vreo două de 
galben ca chihlimbarul şi un roşu-aprins, cu uşor gust de 
busuioc, se proptiră în carafele mari, pe masă... şi iar 
cântece, de data asta cu jocuri, şi din nou râsete, chiote şi 
zburdări de-ale fratelui Minodor, jucând polca trecut din 
braţe în braţe cu frăţească înţelegere. 

A doua noapte i-a găsit tot la locurile lor, neclintiţi ca la o 
mare şi înfricoşată priveghere. Pentru anume treburi mai 
mici, nu se mai nevoiau să se scoale, pilda iepei era încă 
vie, la picioarele lor şi chiar a nărilor. Şi apoi retirada era 
depărtată, în capătul unei săli întunecoase, la care ajungeai 
greu, pe bâjbâite. 

Până acolo era destul loc de-a lungul zidului pentru un 
regiment, darmite pentru treisprezece călugări pustnici. 

Mai ales că se lăsase peste ei şi o seninătate, o dezlegare 
de toate, o uitare de griji vecină cu vrăjile, care-i închidea 
ca într-un ostrov fericit. Aşa cum poate o să aflăm şi noi 
când vom trece cu bine în cealaltă lume. Ei se găseau acolo 
chiar de acum, şi-n zorile celei de-a treia zi, adică marţi, 
stareţul a destăinuit soborului bunătăţile ei, adică lista de 
bucate - va fi ziua peştelui - a racilor, a icrelor, a scoicilor, a 
melcilor. Să aibă mare grijă părintele bucătar întru 
îndeplinire. Amin! 

— Aoleu, să nu uiţi cumva ostropelul! stărui părintele 
stareţ cu grijă mare. 


284 


— Ostropel de peşte? plescăi protopopul. N-am mai 
mâncat de o mie de ani! 

— Să trăieşti încă o mie, şi cum îl săvârşeşte părintele 
nostru n-ai să mai afli! Are taina lui! Şi înghiţi ca o aromă 
apă ce-i venise în gură. 

Şi din nou ghers şi bătăi din palme, hore şi învârtite, 
stârnite de clanaretul unui părinte care-şi ţinea ascuns 
talentul şi nu-l da pe faţă decât la porunca stareţului. 

Ziua a treia, adică marţi, a fost precum se hotărâse: ziua 
peştelui, ihtios. Heleşteiele mănăstirii, prefirate cu năvoade, 
vărsaseră la lumină şi trimiseseră la masă ca într-o minune, 
gata fierţi şi fripţi (căci altfel când avusese timp părintele 
bucătar să-i gătească), somni bulbucaţi, crapi borţoşi, ştiuci 
zvelte, mrene aurii, plătici turtite, lini cu pieliţa de şarpe, 
caracudă, ţipari, scoici, raci în tot soiul de gustări şi 
înfăţişări, ciorbe, plachii, marinate, rasoale, pe varză, 
umpluţi cu stafide, cu ceapă, cu nuci, scordolele şi pilaf de 
gâturi de raci, ghiveciuri la tavă, cu untdelemn grecesc, cu 
măsline de Volo, clăbuci de icre, stive de raci roşii ca obrajii 
părinţilor. 

— Ştii sfinţia-ta ce trebuie ca să iasă icrele cum se cuvin? 
întrebă stareţul pe protopop, înfigând furculita în mormanul 
spumos. 

Protopopul nu se pricepea. 

— Trebuie un risipitor să toarne untdelemn şi un nebun 
să le bată. lar părintele nostru bucătar, când e vorba de 
icre, e şi mâna spartă, şi smintit. 

La peşte merge alt vin. Deci schimbară băuturile, întâi cu 
un vin niţel mai acriu, ca să taie izul greu de mâl şi baltă, şi 
pe urmă altele mai vârtoase, vinuri răspicate, cu fund de 
coniac şi adânc de cotnăraş, în care peştii să nu mai înoate 
ca în apă, ci să se mistuie îndată. 


285 


— Hii! Ai uitat ţării! se văită stareţul. Aleargă, părinte! 

Şi bucătarul, sfeclit, sosi numaidecât cu câteva buchete 
de surcele, ţării, care chiar acolo fură pârpăliţi, bătuţi, 
piperaţi, amestecați cu oţet, untdelemn şi pătrunjel. 

— Să aduc şi păstrăvii? întrebă el. 

— Adu câteva smocuri, că mai căpătăm... 

— Păstrăvi aici?! se minună protopopul. 

— Nu, ni-i trimit fraţii de la schiturile din munte de pe la 
Secu şi Durău, în schimbul rachiurilor cu care-i dăruim şi 
noi... 

Ziua întreagă de marţi n-a ajuns pentru istovirea atâtor 
bunătăţi ale lui Dumnezeu, şi doar călugării, cât şi musafirii 
au luptat din toate puterile. A fost nevoie şi de a treia 
noapte ca să se ducă la bun sfârşit lucrarea - mai ales că 
peştele, şi mai cu osebire racul, e migălos la mâncare. 
Trebuia ales de oase cu migală şi cu băgare de seamă, 
curăţat de ţesturi şi coji, rupt, supt, ronţăit - nu e neted şi 
lesnicios ca, bunăoară, râmătorul ori mielul, uneori trebuie 
să scoţi ochelarii pentru o prăpădită de ştiucă, dacă nu ţii 
să-ţi bage părintele portar deştul pe gât să scoată osul 
înfipt, care nu vrea să se urnească de acolo nici cu vin, nici 
cu coajă de pâine. 

Dar s-a sfârşit şi ziua ihtios, a peştelui. 

Pentru a patra zi, vrea să zică miercuri, s-a poruncit 
mielul, mielul în cele trei ipostaze ale lui, miel fraged de 
lapte, oaie şi berbec, fie întreg, fie bătut, adică batal, cu 
toate anexele lor, de la creier, uger, căpăţână, până la 
fudulii, plăcintă de gichir, ce se mai cheamă şi drob, borşuri 
răcoritoare, stufaturi, mâncare de tarhon, măruntaie la 
frigare încununate cu măţişoare întoarse pe dos şi spălate 
în zece ape. Bineînţeles, toate salatele potrivite: păpădie, 
untişor, năsturaşi, creson, ceapă şi usturoi verde, spanac, 


286 


cu osebire lăptuci răsfăţate în zarzavageria mănăstirii, iar la 
urmă clătite cu dulceaţă de vişine şi gogoşi, plăcinte 
învârtite şi poale-n brâu. 

Mai grea a fost alegerea vinurilor. Mielul cere unul, 
berbecul altul, oaia cu izul ei de seu vrea băutură aparte, 
cam ca a porcului, la ciorbe s-ar cuveni vinaţuri înclinând 
spre cele ale peştelui. Hotărârea luată a fost să se puie pe 
masă la îndemână toate soiurile de vin legiuite celor patru 
feluri de lighioane: porc, pasăre, peşte şi oaie, să le încerce 
pe fiecare, care cum şi unde se potriveşte. Cu asta trag o 
învăţătură pentru altădată! 

Şi un alai de cincisprezece carafe mari, pline ochi, îşi făcu 
intrarea şi se propti pe masă. 

— Chipul acesta, lămuri stareţul, de slujirea vinului în 
carafe mereu aceleaşi şi necontenit pline, stă mult 
deasupra felului neiscusit cum se bea prin locaşurile de 
petreceri şi prin cele mai multe case, adică din sticle, pe 
care, după ce le scurg, băutorii le rânduiesc goale lângă ei, 
ca pe nişte jalnice oseminte. Asta nu numai că strică bunei 
voioşii, dar aminteşte necontenit oaspeţilor ca de un fel de 
socoteală despre cât au băut, iar la cei slabi de înger 
deşteaptă gândul măsurii şi scormoneşte pe cel al saţiului, 
iar tuturor le aduce fără voie din afară anume nevoi şi 
cerinţe vădit legate ca nişte slăbiciuni de cantitatea 
înghițită, care mereu sub ochii lor începe să-i lucreze şi să-i 
înspăimânte. Pe când aşa, din carafe mereu pline şi 
neclintite pe masă, toate cele fireşti, câte şi cum se cuvin, 
vin nesilite dinlăuntru în afară, ca nişte inspiraţii, nu 
înrâurite, amintite de stiva şipurilor... Şi cu asta, porţile 
dimineţii celei de a patra zi, acum miercuri, se deschiseră 
peste un ospăț cu cinstirea mielului. 

Tocmai sfârşiseră gustările introductive de rinichi fripţi, 


287 


creieri prăjiţi, limbi rasol, momiţe şi alte ghinduri în sos de 
vin, ochi de miel rasol cu hrean, şi treceau la fuduliile 
trufaşe, ca nişte pepenaşi, când deodată sosiră până la 
urechile lor astupate pentru toate zgomotele lumii 
păcătoase, sosiră, aduse ca de un vifor aprig, bătăi şi larmă 
mare de clopot. Ascultară şi cunoscură. Era unul din 
clopotele mănăstirii. 

Bătaia pătrundea tot mai înteţită şi mai furioasă, parcă o 
mână de uriaş se pusese să-l dogească. 

O înfiorare trecu prin spinările călugărilor. Ce duh necurat 
s-o fi abătut să-şi bată joc de ei şi de mănăstire? Diavolul, 
de bună seamă. Numai el se ţine de şotii. Că altcineva, 
sămânță omenească, n-ar fi putut răzbi prin porţi şi prin 
uşi... 

— AŞ! grăi după o scurtă cugetare stareţul. Satana are 
frică de clopote, nu se atinge de ele, că sunt închinate. Asta 
numai îngerii pot s-o facă! Să ştii că s-a coborât vreunul şi 
peste noi, nevrednicii... glăsui uşurat soborul. Am aflat har 
pentru adâncul nostru pogorământ şi închinare cu 
smerenie! 

Dar larma întărâtată nu mai contenea! Se porni şi celălalt 
clopot mai mare să sune şi să se vaiete, bălăngănind când 
scurt, când lung, ca apucat de smuciturile Ducă-se pe 
pustii! 

— Nu e a bună, fraţilor... o băgă pe mâneca stareţul. 
Luaţi în braţe icoana făcătoare de minuni şi câte o cruce în 
mână şi hai să ieşim şi să vedem... 

Cu icoana Apărătoarei-Doamne şi înarmaţi cu cruci şi 
cruciuliţe, părinţii cutezară să păşească în curte şi să ridice 
de departe ochii spre turnul lămuritor. Nu se vedea nimic. Il 
scutura numai o vijelie de sunete deznădăjduite... Fură 
nevoiţi să se apropie. Cercetară, chitiră; prin ferestruica 


288 


îngustă se zărea mişcând o arătare în veşmânt alb. 

— Tot înger este! întări stareţul. Duhurile rele sunt negre! 

Deodată, popa Bolindache, dezmeticit, cu mâna strajă la 
ochi, răcni ieşit din minţi: 

— Este iapa... lapa mea... Şi începu s-o strige: Liza, 
Lizuşca, puica tatii, stai, că vin acuş! 

A fost şi mai greu să descurce încuietorile şi să 
descleşteze zăvoarele împletite cu tot soiul de sârme decât 
acum patru zile, când încuiaseră. După multe opinteli, uşa 
se dete în lături şi năvăliră toţi buluc. 

Acolo înţeleseră: iapa, uitată nebăută şi nemâncată de 
trei zile şi trei nopţi, nechezase, zbierase la ferestre, se 
căznise să roază lemnul uşii, se-nvârtise, se zbuciumase, se 
dase cu capul de pereţi, până ce deznădăjduită, ridicând 
ochii, zărise funiile clopotelor, care spânzurau deasupra ei, 
şi se apucase să le mănânce. Întindea gâtul, apuca una de 
capăt şi o trăgea în jos. Limba se mişca şi lovea arama. 
Când clopotul se-ntorcea din cheotoare şi smucea ştreangul 
din gura vitei, iapa trecea la cealaltă funie, trăgea şi de 
asta cu deznădejde, plesnea limba de buza clopotului. 
Aceasta se urnea, îşi sucea toarta în jos, apoi în sus, şi vita 
scăpa odgonul din gură. Dar nu se lăsa. Se-ntorcea la funia 
dintâi, care sta acum liniştită, şi din nou o prindea cu dinţii, 
şi clopotul zgâlţâit se văicărea amarnic. 

Popa se căină, se bătu cu pumnii în cap: cum putuse uita 
biata iapă atâta vreme, părăsită fără un strop de apă, o 
mână de fân. Şi tăbărâră toţi s-o dea jos. Dar iapa acum nu 
mai vrea cu nici un chip să coboare. La urcare nu văzuse 
adâncimile prăpăstiei de sub ea. Acuşi, de cum scotea 
capul ei nervos pe uşă şi da cu ochii de prăvălişul repezit al 
treptelor, se speria, da înapoi şi se punea îndărătnică în 
şezut. Cu nici un chip n-a fost cu putinţă s-o urnească. l-au 


289 


arătat o găleată cu apă, i-au trecut pe la nas cu o treaptă 
mai jos de uşă căldarea cu ovăz, au mângâiat-o, au 
îndemnat-o, au împins-o, au prins-o de picioare, au legat-o 
cu funii. lapa s-a înspăimântat şi mai rău. S-a zbătut, a 
zvârlit din copite, a  cotonogit câţiva călugări şi, 
neîmblânzită, a început, îndrăcită, să rânjească dinţii, să 
muşte şi, întorcând spatele, să se apere ca de lupi. 

Popa Bolindache plângea, stareţul se scărpina încurcat în 
barbă. 

— S-o legăm la ochi, sfătui el. Nu mai vede, şi aşa, oarbă, 
merge unde am duce-o. 

li trecură peste ochi câteva basmale împletite sub urechi. 
lapa tremura ca varga, neştiind ce vor cu ea. Acum mergea, 
ce e drept, dar aşa ca orbii, fără să vază unde pune piciorul. 
La uşă fu gata să se prăvălească în gol. Stăpânul se repezi 
şi opri nenorocirea la timp. 

— Nu se poate aşa! strigă el. Trebuie să stricăm zidul şi 
să lărgim fereastra. O scoatem apoi pe acolo cu funiile. 

Fratele Minodor veni şi el cu un sfat îngeresc: să încalece 
cineva pe ea. Simţind om în spate, animalul are să prinză 
curaj şi îndemn să calce, treaptă cu treaptă, în jos. Călugării 
se priviră speriaţi. 

— Incalecă sfinţia-ta, Minodore, mârâi portarul, că eşti 
mai uşurel. 

— Ba nu, sări stareţul, spăimântat să nu i se întâmple 
vreun rău odorului. S-o încalece stăpânul! 

Acesta mărturisi că iapa nu e învățată la călărie. Tot 
numai pe fereastra lărgită au s-o scoată... şi ceru unelte să 
se apuce de spart zidul. 

— Stai! îl opri părintele Natanail, cel cu moaţele 
sprâncenelor lăsate pe ochi. Am eu ac de cojocul iepii 
dumitale! Mă laşi să fac ce vreau? 


290 


— Numai să nu mi-o schilodeşti, se învoi nenorocitul. 

— Nu, mai degrabă o să-i fac o bucurie, făgădui el. 

— Să-mi aduceţi... 

Călugării ciuliră urechile, crezând că cere lanţuri, obezi şi 
alte fiare şi o să-i puie la muncă. 

— Să-mi aduceţi o cadă plină cu drojdie tare şi o sticlă cu 
spirt curat. 

Cât ai clipi, doi părinţi se înfăţişară cu ciudatele unelte 
cerute de mântuitorul iepei. 

Acesta se apropie cu vicleşug şi puse cada cât mai 
aproape de vita năbădăioasă, care, însetată, la vederea 
băuturii, se repezi lacomă, băgă botul în drojdia tare şi 
până să se dumirească sorbi câteva înghiţituri zdravene. 
Apoi se opri cu nările fremătătoare, cobori iar botul, 
căutând apă, răsuflă adânc aburii ameţitori care umpluseră 
turnul, atinse iar drojdia şi scutură capul, stropind pe sfinţii 
părinţi cu ce-i rămăsese în dinţi. Se aplecă din nou asupra 
căldării, nădăjduind, şi nu mai bău. Dar tăria rachiului 
răsfirată din vas lucra cu putere asupra creierilor ei. 

In acest timp părintele Natanail amesteca tacticos cu 
mâna ovăzul în găleată, peste care turnase din belşug alt 
rachiu. Şi o împinse uşor lângă iapă. Vita, de data asta mai 
îmblânzită, lihnită de foame, a lăsat băutura şi a trecut la 
mâncare; mai de silă, mai de milă, a început să ronţăie 
ovăzul îmbuibat de drojdie. Pe la jumătatea găleţii se 
înveselise uşor şi se îmblânzise. S-au putut astfel apropia 
lesne de ea. 

— Ţineţi-mi-o acum, fraţilor, şi căscaţi-i gura... 

Douăzeci de mâini o apucară de unde nimeriră, în timp 
ce părintele Natanail, vârând sticla în fălcile descleştate ale 
iepei, îi turna pe gât spirtul tare ca focul. 

— Acu aşteptaţi niţel, că se face miel, proroci bătrânul. 


291 


lapa necheză moale şi duios, bălăbănind capul ca un 
clopot, tremură, căscă, se clătină turlacă şi curând 
îngenunche şi se culcă beată turtă, întinsă la pământ, şi 
începu să sforăie. 

— Mâinile pe ea şi sus! rândui îmblânzitorul, trecându-i 
nişte chingi pe sub oblâncuri. 

— Domol, staţi, uşor... 

Şi, ca pe un stârv nesimţitor, o coborâră cu popasuri, din 
treaptă în treaptă, până în mijlocul curţii. 

— Lăsaţi-o aici, la aer curat. In chindie e trează şi iar 
vrednică să-şi facă datoria. 

— Până atunci, hai la masă, că nu mai pot de foame, 
glăsui părintele stareţ. Acu poţi s-o laşi fără grijă, zâmbi el 
către popa Bolindache, că nici un hoţ nu se mai agaţă de 
ea. 

Şi astfel s-a petrecut cu bine şi a patra zi, a mielului, cu 
deosebită cinstire pentru părintele Natanail, cel ce coborâse 
cu vicleşug iapa din clopotniţă. 

Pe seară iapa s-a sculat „mahmură”, a băut trei găleți cu 
apă, a mâncat două mertice de ovăz, a căscat şi a nechezat 
spre casă. 

— De n-ar cădea în darul beţiei... se îngrijoră popa 
Bolindache, văzând-o parcă mai voioasă ca înainte. 

— Nu ne-am gândit la nişte potroace şi pentru iapă şi 
pentru noi, se plesni cu palma peste frunte părintele 
bucătar. 

— Ba o bărdacă de cafea tare puteţi să-i turnaţi pe gât, 
îngădui stareţul. 

Dar părintele Bolindache nu s-a mai învoit şi la asta. 

— Lăsaţi, nu e nevoie! Mulţumesc lui Dumnezeu şi 
părintelui  Natanail că am văzut-o jos! Mulţumesc şi 
sfinţiilor-voastre pentru găzduire, strigă el poftind pe 


292 


protopop în trăsurică. 

— Domnul să vă ajute! îi binecuvântă stareţul. Drum bun 
şi mai poftiţi cât mai curând la noi, urară gazdele, fluturând 
mânecile largi ale mantiilor. Ne mai scoateţi din amorţeala 
mănăstirii, a postului şi a rugăciunilor. 

Şi oaspeţii porniră, trecând de data asta pe sub bolta 
falnică a intrării, pe unde se şterseră din văzul obidiţilor 
părinţi, rămaşi pustii, capul roşu al protopopului şi coada 
albă a iepei minunate, care a tras clopotele aidoma 
îngerilor. 

Când să cotească după dumbravă, protopopul, ca 
deşteptat dintr-un somn adânc cu vrajă, îşi aduse aminte 
de cercetarea pentru care venise la mănăstire... 

— Păi, părinte Bolindache, am uitat să-l întrebăm şi să-l 
muştruluim pe părintele Mitrofan, care nu ţi-a ţinut cum 
făgăduise duminică locul la biserică. Ce-ar fi să ne 
întoarcem? 

Popa, speriat, arse fără voie o biciuşcă iepei, care ţâşni 
ogăreşte. 

— Nu ne mai înapoiem, părinte, că de ne-ar prinde sfinţii 
părinţi, nu mai scăpăm o săptămână şi or crede preotesele 
că ne-am răpus... 

Protopopul oftă adânc şi se supuse. 


17 mai 1952, Bucureşti 


293 


BEHAVIORISM 


VORBEAM DESPRE MULTE şi de toate. Dar unde, mai cu 
seamă, se poate aşa ceva, decât la o vânătoare! 

Ne găseam blocaţi de o viforniţă înspăimântătoare, cinci 
orăşeni, în satul P..., unde picaserăm într-o dimineaţă de 
Bobotează, chemaţi urgent de judecătorul local. Se iviseră 
acolo nişte rațe sălbatice, într-un cot al Buzăului. 

Raţe sălbatice la munte!... Pentru noi, reduşi numai la cei 
câţiva iepuri jigăriţi din preajma oraşului, însemna un vânat 
aproape exotic, o aventură. 

Imprejurarea este de altfel destul de rară: numai când 
viscole uriaşe cutreieră bălțile, se răscolesc rațele pitulate 
acolo, la iernat. Atunci ele se ridică umflate de furtună până 
în creştetul văzduhului şi, ameţite, caută alte meleaguri. E o 
jale să le vezi, cârduri-cârduri, răsucindu-se năucite în 
vânturi. Unele din ele apucă pe văi în sus, spre munte, ca 
să se lase în limanurile râurilor. Un asemenea refugiu le 
oferă bietelor pribege cotul pe care-l face apa Buzăului în 
dreptul satului P..., unde pare că o experienţă ancestrală le 
mână la o asemenea ananghie. 

Dar aici sunt numaidecât semnalate unor pierde-vară ca 
de-alde noi, care, lacomi de vânat rar, alergăm cu maşina 
să le prigonim. Noroc că, îndată ce se simt în nesiguranţă, 
ele se ridică iar în văzduhuri, ca să cadă, departe, în alt 
colţ, până unde trebuie să alergăm pe jos o jumătate de zi, 


294 


ca să ne zboare iar, de sub nas, înapoi. 

De data asta n-am apucat să ne jucăm de-a baba-oarba 
cu ele pe crivinele albe, căci chiar de la prânz ne-a ajuns 
din urmă şi ne-a prins asupra faptului viscolul bălților, care 
gonise rațele şi urca după ele. Credeam că nu mai sosim la 
gazdă. Că uraganul are să smulgă şi să ia pe sus dealurile 
cu sat cu tot. 

Şi de trei zile ne găseam ferecaţi de zăpezi, cinci orăşeni 
şi cu judecătorul şase, vorbind multe şi de toate. Vorbă fără 
sfârşit, ca şi băutura, încât gurile, nevoite să slujească la 
amândouă aceste trebi deodată, ajunseră să nu le mai 
deosebească. 

Intr-un miez de noapte discuţia ajunsese la cartea 
L'homme, cet inconnu. Unul din tovarăşi, avocat, răsfoind 
agenda, ne opri cu întrebarea dacă ştim ce este 
behaviorismult. Întâlnise cuvântul în cartea cu pricina, nu 
ştiu la care pagină, nu-i cunoscuse înţelesul şi-l notase să îl 
caute. 

Behaviorismul? Eu, mărturisii, nu ştiam. Ceilalţi, mai 
puţin încă. Şi ne grăbeam să trecem înainte, la flecăreala 
noastră. Când amicul Ermil, profesor de filozofie, cu 
enormul lui deget arătător bracat ca un pistol asupra 
noastră, ne împietri. Behaviorismul? Nu ştim? Are să ne 
lumineze el. 

Şi începu să îngaime despre teoria unui american, i-am 
uitat numele, care se ocupă de aşa-zisul comportament al 
fiecărui individ dintr-un grup pus într-o situaţie 
primejdioasă... Sau reacţia fiecărui ins în parte în faţa 
aceleiaşi grele încercări. Nu pricepeam mai nimic. Şi 


1 Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferenţiată a 
omului şi animalului faţă de un stimulent exterior organismului; 
comportamentism. 

295 


profesorul Ermil iar o lua de la comportament la reacţie şi la 
atitudine, o întreagă babilonie. 

l-am cerut, disperaţi, pilde concrete: după ce şi-a 
scremut gândurile, ne-a propus o catastrofă de cale ferată 
şi ne-a lăsat să ne închipuim ce va face fiecare din cei loviți 
de sinistru. Unul fuge nebun pe câmp, altul, calm, îşi caută 
bagajele, al treilea se apucă să culeagă lucruri streine, în 
timp ce al patrulea, nesimţitor la propriile lui răni, dă ajutor 
şi cooperează la salvarea celor prinşi sub vagoane, pe când 
lângă el, unul, cine ştie, plecat peste un cadavru, îl jefuieşte 
de bani şi giuvaericale. 

Ei, acum eram pe cale să ne dezmeticim. 

— Dacă e aşa, atunci să vă povestesc eu cea mai beha... 
cum îi ziceţi? 

— „„vioristică... completarăm noi. 

— Behavioristică întâmplare, sări cel mai lung şi mai 
aprig la vorbă dintre noi... Autentică, urmă el, nu închipuită, 
ca a amicului. Şi, fără să mai aştepte învoirea, primarul 
urbei, nenea Tase, şi oarecum starostele nostru, care ne 
cărase cu maşina, un mare scornitor de poveşti, se porni... 

— Mă, voi ştiţi toţi că eu mă trag din neamuri bune şi 
după tată, şi după mamă. Ce râzi, demone? se adresă el 
unuia care bufnise în râs. Păi să-ţi arăt arborele meu 
genealogic şi pe urmă să-ţi dai pe faţă comportamentul 
matale. 

— Apoi ce are de-a face neamul cu behaviorismul, nene, 
cuteză apostrofatul să replice. 

— Are, mă... Ascultă şi să nu mă mai întrerupi... 

După neamul maică-mi suntem din viţa Vodeasa, odraslă 
domnească veche, în care fetele cele mai mici erau trimise 
la mănăstire, ca să nu se fărâmiţeze averea şi să aibă cine 
se ruga pentru păcatele părinţilor. 


296 


Dar nu la orice mănăstire. Ci la schitul Vodesele, ctitorit 
de nişte strămoaşe ale noastre. Două voievodese, mama şi 
fata, amândouă fete, soţii şi văduve de domni... 

— Cum adică, nene, şi fete, şi soţii, şi văduve, totodată! îl 
necăji unul dintre noi. 

— Ei, adică mama, doamna Anca, fusese soţia lui Velicu- 
vodă, iar fata lor, domniţa Dragomira, se măritase cu 
Hrâncu-vodă. 

— De pe vremea lui Papură-vodă, mârâi acelaşi. 

Dar primarul îi aruncă o căutătură aşa de cumplită, că-l 
încremeni. Şi urmă: 

— Voievodesele, după ce soţii lor, domnii, fură ucişi de 
turci, s-au tras amândouă, mama şi fata împreună, la 
munte şi au ctitorit un schit pe un pisc, apărat ca o cetate, 
unde de atunci şi până acum, când s-a risipit de cutremur, 
au stăreţit numai fete din neamul lor. 

Am petrecut şi eu, copilandru fiind, câteva săptămâni la 
schitul Vodesele, când îl cârmuia ultima stareță, mătuşa 
mea, maica Teofana. Atunci am auzit chiar din gura ei 
întâmplarea care se păstra scrisă în catastifele lor... Acolo 
să vedeţi comportament. Dar să vă iau cu rânduială. 

Schitul era închinat Maicii Domnului. Şi era cu străşnicie 
oprit să calce în el picior de bărbat, de orice soi ar fi fost, nu 
numai om, dar nici de cocoş, de motan, de taur sau 
armăsar... nimic... Nu puteau intra acolo decât muieri, 
adică, pe lângă femei, se primeau pisici, găini, vaci, oi şi 
altele de aceeaşi categorie. 

— Nene Tase, vrusei să-l întrerup... 

— Incidentele se ridică la urmă, după ce sfârşesc... Acum 
nu se mai admite, demone! Vrei să mă încurci... Şi 
povestitorul trecu mai departe: Pentru asta schitul, pe 
lângă pereţii prăpăstioşi de stânci, ce-l apărau din trei 


297 


laturi, mai era înconjurat şi de nişte ziduri tari şi înalte, cu 
tepe de fier înfipte în creneluri şi şanţuri adânci la temelie. 
Se pătrundea în el numai prin trei rânduri de porţi tari, 
căptuşite cu fier, ferecate cu zăvoare cât bârnele şi lacăte 
cât ploştile. 

Când începe întâmplarea noastră, să fi fost ca la douăzeci 
de maici ce se surghiuniseră de bunăvoie acolo. Unele, 
tinere. Cele mai multe, bătrâne. Câteva sosite la pragul 
călătoriei spre dincolo. 

Viaţa era orânduită după toate canoanele schimniceşti şi 
cu ascultare aproape ostăşească, sub mâna de fier a uneia 
din strămoaşele mele, care moştenise şi scaunul, şi tradiţia 
Vodeselor. O maică la vaci, alta la oi, alta la grădină, două 
cu rândul strajă la porţi... 

— lartă-mă, nene... zisei. 

Nenea Tase albi ochii fioros la mine. 

— Incidentul la urmă. 

— lartă-mă, nene, nu mai pot răbda... 

— Vorbeşte, îngădui el. 

— Cum făceau măicuţele când le trebuia şi lor pui de 
găină? Că, de, ouă de prăsilă fără cocoş ştim că nu se 
poate... Aveau nevoie încă şi de lapte. Or, vacile fără tauri... 

— Ei, mă, da' caraghioşi mai sunteţi! Trimiteau şi ele în 
sate jos câte o măicuţă mai tânără, cu găinile, alta cu 
vacile, la cocoş, la taur, la ce trebuia! Parcă era greu să te 
gândeşti, fără să mă mai întrerupi... 

Şi ce adică, se întoarse el, la un schit aşa de sfânt găinile 
nu pot oua şi fără cocoş, şi vacile... 

— Nu pot, nene, nici în ruptul capului pentru ca să fete 
fără taur. E lege. 

— Ei, isprăveşte, că pe urmă... mă repezi înfuriat. Tu nu 
ştii că la Sfântul Munte este şi acum o mănăstire unde nu 


298 


numai că nu pune piciorul sămânță de bărbat, dar chiar 
păsările sălbatice, când zboară pe deasupra lui, se osebesc: 
bărbatul, adică păsăroiu, face stânga-mprejur şi-l ocoleşte 
pe departe. Nu îndrăznesc nici cu aripa, necum cu ochii, să 
spurce văzduhul închinat Sfintei Fecioare. 

Şi nenea Tase roti ochii triumfător. 

— Într-o zi aproape de Crăciun, pe o viforniţă ca asta, cu 
troiene cât căpiţele, de sta lumea întemniţată prin 
bârloage, cam pe la prânz, răsunară deodată bătăi în porţile 
schitului... 

Maica portăreasă, din chilia ei de sub clopotniţă, a făcut 
pe surda, închinându-şi trupul cu câteva cruci, şi nu s-a 
mişcat de la vatră. Câteodată trece Necuratul, şi în drum se 
abate să facă oamenilor cucernici câte o şotie. 

Dar repede, bătăile se înteţiră, grozave, că răsuna curtea 
schitului mai rău ca de toaca mare. Şi nişte glasuri groase 
începură să strige. Maica iar nu clinti. Cine ştie? Poate trece 
şi asta. Sunt ispite pe care nu le birui decât cu neluarea-n 
seamă. Dar se porni numaidecât o ploaie de bocănituri în 
porţi, atât de furioase, amestecate cu urlete, „Deschideţi, 
deschideţi!”, că maica portăreasă, încotoşmănată cu şuba, 
a ieşit să întrebe cine este. Vântul i-a smuls glasul din gură 
şi i l-a zvârlit afară, peste ziduri. 

— Oameni buni, fu răspunsul. 

— Ce fel de oameni? se interesă măicuţa. 

— Oameni buni, deschideţi, că nu mai putem aştepta. 

— Bărbaţi sau femei? iscodi măicuţa, deşi glasurile 
mărturiseau ca despre nişte tauri... 

— Amestecat, sosi de dincolo vorba pe vânt. 

— Cum amestecat? 

— Şi bărbaţi, şi femei. 

— Cum, şi bărbaţi şi femei?! se indignă măicuţa, cu 


299 


gândul la alte bazaconii. 

— O să vedeţi... Deschideţi numai. Avem să vă lămurim... 

— Nu se poate. Nu deschidem, hotărî portăreasa 
prudentă, şi vru să intre iar în chilie, la cald. 

Dar bubuiturile şi urletele se porniră atât de straşnice, că 
portăreasa puse mâna pe funie şi trase clopotul de alarmă. 
În câteva clipe tot schitul fu sculat în picioare. 

Măicuţele, spăimântate, ieşeau pe rând, îmblănite, ca 
vulpile din vizuini, şi se grămădeau în jurul portăresei. 

— Ce e, maică? 

— Ce s-a întâmplat, surioară?... 

Unele veneau în mâini cu topoare, altele cu furci ori 
țepoaie, câteva cu pistoale şi roată, ca o ciotcă de ciori pe o 
pradă, tăbărâseră şi ciuguleau pe maica portăreasă cu tot 
soiul de întrebări: „Ce e? Foc? Răzmeriţă? Cutremur?” 

Deocamdată, ciocăniturile în porţi încetaseră şi cei de 
dincolo aşteptau tăcuţi. 

lată că repede se arată şi maica stareţa, neînfricată şi 
gata să facă faţă oricărei primejdii. 

Ca şi când parcă cei de afară ar fi văzut-o! Bătăile în porţi 
şi strigătele se porniră şi mai neînduplecate. 

— Deschideţi, deschideţi! Că spargem porţile. 

Stareţa se apropie cu grabă, păşind mărunt. 

— Ce e, maică Febronio? întrebă ea pe portăreasa 
năucită. 

— Nu ştiu, maică stareță. 

— Cum nu ştii? Ce păzeşti aici? Întreabă! 

Şi maica întrebă din nou vântul: 

— Cine e acolo? 

— Noi! 

— Care noi? 

— Noi, oameni buni. Deschideţi... 


300 


— Auzi, maică stareță, se plecă Febronia la urechea 
bătrânei, cu răspunsul plocon: Cică oameni buni. 

— Întreabă-i ce vor! porunci stăpâna. 

— Ce vreţi? se făcu Febronia ecoul maicii stareţe. 

— Adăpost, că murim. Adăpost... fâlfâi vântul răspuns. 

— Auzi, că vor adăpost, cică mor, tălmăci portăreasa 
pentru auzul ruginit al superioarei. 

— Spune-le că nu e slobod să calce aici bărbaţi, încheie 
stareţa colocviul. 

Portăreasa comunică decretul. 

— Deschideţi, că spargem porţile! Avem şi trei femei 
degerate cu noi. 

— Auzi, maică stareță, că au trei femei degerate cu ei. 

— Unde sunt? porunci aceasta să se întrebe. 

Femeile se aflau într-o târlie, trasă de bărbaţi. Sunt 
degerate şi, dacă se mai întârzie, mor acolo afară. 

— Cum putem şti? continuă dialogul între înăuntru şi 
afară. 

Urmă o tăcere încurcată. 

—  Îngăduiţi să intrăm, propuse un glas aspru. Lăsăm 
femeile în grija sfinţiilor-voastre şi noi plecăm numaidecât. 

Mai era de codit şi de amânat? Câteva vieţi omeneşti 
piereau acolo în gerul năprasnic. Şi ele se târguiesc. 

Stareţa totuşi se frământa plină de griji. 

Dacă e o cursă? Câte nu se întâmpla pe lume!... Puse să 
întrebe iar cum au ajuns până aici. 

— Ne-am rătăcit, aduse vântul glas. Am plecat să căutăm 
un cârd de vite răşluite de lupi şi ne-a ameţit viforniţa. Nu 
ştim nici unde suntem, nici încotro s-o apucăm. 

Încurcătura stareţei creştea. Ce să facă? 

Atunci, o măicuţă subţirică, venită de curând de la o altă 
mănăstire şi până atunci nebăgată în seamă, ieşi în faţă: 


301 


— Mă urc eu în clopotniţă şi văd ce e afară! 

Era, de altfel, tot ce putea fi mai simplu. Dar celorlalte, 
cărora le luase spaima minţile, li se păru o invenţie 
extraordinară. 

— Urcă, maică,  încuviinţă bucuroasă stareţa, şi 
cercetează cu băgare de seamă. Domnul să te însoţească! 

Cât ai clipi, măicuţa a fost în vârful turnului şi apoi jos. 

— Sunt doi bărbaţi înhămaţi la o târlie... 

— Şi în târlie? se nelinişti stareţa. 

— În târlie nu se poate deosebi ce este. Stă ca o 
mogâldeaţă peste care zac zvârlite ghebele şi dulămile 
oamenilor. Atât. 

— Nu putem da drumul, fu verdictul stăpânei. 

De afară, bubuituri infernale şi urlete cumplite 
întâmpinară refuzul... Oamenii băteau şi răcneau ca 
nebunii. 

— Deschideţi, că spargem porţile! Ne mor femeile 
îngheţate... 

Porţilor însă nu le păsa de ameninţarea asta. Stau pe trei 
rânduri, ferecate cu oţele. 

— Porţile noastre nu pot fi sparte. Sunt apărate de sfinţii 
îngeri, porunci bătrâna superbul răspuns, comunicat 
întocmai de Febronia. 

— Atunci le dăm foc şi tot intrăm, izbucni un răcnet de 
afară. Adu paiele, Constandine, şi scapără din amnar. 

Călugăriţele, la auzul acestei nemaipomenite blestemăţii, 
schimbară feţe-feţe şi începură să se şoşotească. Asta aşa 
e! Lemnul ia foc! Şi sfinţii îngeri nu-l împiedică să arză. 
Stareţa căută în mintea ei o dezlegare şi nu o găsi acolo. 
Făcu încet o rugăciune şi aşteptă. Viforniţa aproape 
încetase. Numai fulgi mari, încălecaţi unul în altul, se 
rupeau, smocuri, din cer şi cădeau cu nemiluita. 


302 


Călugăriţele, împovărate, se scuturau ca fiarele, din 
spinare, cu tot trupul deodată, aşteptând inspiraţia 
stăpânei. Dar inspiraţia nu mai venea. Adia numai de 
dincolo de ziduri fum şi miros de cârpe aprinse. 

— Uite ce zic eu, maică stareță, glăsui gros o vlăjgană de 
călugăriţă. Le dăm voie să se strecoare numai câte unul din 
bărbaţi odată. Cum intră ăl dintâi, pui eu mâna pe el şi-l 
încleştez. Din braţele mele, şi-şi încrucişă nişte butuci 
îmbrăcaţi în mânece, nu-l scoate nici domnul Hristos. 

— Şi pe urmă? întrebă stareţa. 

— Şi pe urmă îl strecurăm printre porţi pe al doilea. Cum 
s-o prelinge oleacă, îl şi înşfacă maica Agapia, aci de faţă. O 
cunosc eu, că ne luăm la trântă pe muchie când paştem 
vacile. Şi n-o pot pune jos cu nici un chip. 

Maica Agapia, groasă cât un buduroi, se izmeni smerită, 
precum că primeşte misiunea. 

— Ei, şi pe urmă? făcu stareţa nemulțumită. 

— Cât îi ţinem noi, ca în nişte obezi, cineva, alte maici, 
târăsc aici târlia cu femeile în curte. Şi numaidecât pe 
bărbaţi îi zvârlim, cu târlie cu tot, îndărăt afară. 

Maica stareță se potrivi la mintea de găină necălcată a 
Agapiei şi zise „bine”. 

— Bine, răcni Febronia către porţi, repetând încuviințarea 
stăpânei. 

— Ce? veni întrebarea de afară. 

— Să intre întâi un bărbat singur. 

O mică tăcere. Oamenii se sfătuiau. 

— Deschideţi. Faceţi cum vreţi, numai să scăpăm 
femeile. Sunteţi creştine, ce dracu! 

Ca împinse de un pinten, portăreasa şi cele două atlete 
zvâcniră la porţi şi deschiseră repede cele două rânduri 
lăuntrice. Când au ajuns la al treilea, care se desfăcea în 


303 


afară, Febronia strigă: 

— Să intre ăl dintâi! 

Şi crăpă puţin o aripă a porţii cât să se strecoare cu mare 
greutate un copil, şi încă doar cu umărul înainte. Şi, pe 
deasupra, maica Agapia îşi încleştase butucii în speteze şi 
se proptise în călcâie, ca nu cumva cei dinafară să tragă şi 
să deschidă larg poarta. 

Unul din bărbaţi se căznea să pătrundă, parcă s-ar fi 
născut prin crăpătura porţii, şi intră numaidecât în forcepsul 
braţelor Agapiei, care-l purtă repede în curte, unde 
călugărițele se adunară cislă în jurul lui, ca vrăbiile pe o 
bufniţă. Poarta se trântise la loc... 

— Al doilea la rând! comandă Febronia, crăpând abia 
canaturile, ca şi când ar fi dat drumul unui şoricel. 

Şi al doilea, un zdrahonţ cât un malac, căzu în cleştele 
Filoteei, râzând... Poarta se trânti iar. 

— Fie şi un lup mâncat de oaie, glumi el, lăsându-se 
moale în braţele femeii. 

— Oaia Domnului, întregi maica, trufită de puterea ei. 

Acum amândoi bărbaţii, îmbrăţişaţi de cele două 
amazoane, şedeau cuminţi, zâmbitori, şi cerură să se aducă 
târlia cu femeile îngheţate, care aveau nevoie de îngrijiri 
grabnice. 

Stareţa dădu dezlegare. Şi un cârd de maici se repezi 
afară şi se înhămară la povară care fu târâtă lângă cei doi 
fârtaţi. 

— Sărăcuţele - începură maicile să căineze pe femeile din 
sanie - hai fuga să le luăm sus. Câte sunt? 

— Trei, răspunse voios cel cu nasul între sânii maicei 
Agapia. 

— Să le duceţi sus la arhondaric, că e cald, porunci 
stăpâna. 


304 


Şi, până să puie mâna călugărițele, dulămile şi zeghile 
începură să se mişte, şi de sub ele răsăriră trei haiduci 
fioroşi, cu flintele întinse, pistoale la brâu şi cuțite în dinţi. 

— Jos mâinile! răcniră mânioşi. 

Şi braţele de fier ale Agapiei şi Filoteei se făcură de 
mămăligă. 

Acum cinci haiduci cu puşti şi pistoale înconjurară pâlcul 
de maici, care se strânseră una într-alta ca mieluşelele 
când le încolţesc lupii. Maica Febronia, care tocmai încuiase 
ultimul rând de porţi, căzu în leasă şi fu văârâtă cu ghionţi în 
roata celorlalte. 

— Câte sunteţi cu toatele? întrebă căpetenia, o namilă 
smolită, cu cuşma cât o căldare şi mustăţile răsucite pe 
după urechi. Da’ să nu minţiţi, că dracu v-a luat! 

— Douăzeci, spuse demnă stăpâna schitului. 

— Cine eşti tu de răspunzi? 

— Eu sunt stareţa, se semeţi strămoaşa mea. 

— Aha! Tu eşti stareţa! Avem, vra să zică, de la cine cere 
bogăţiile... 

— Nu se află nici o avere, maică. Schitul e sărac... 

— Nu crâcni... E schit domnesc, înzestrat de vodă... Ştiu 
eu. Nu mai minţi. Scoateţi aurul până nu încep să vă 
schingiuiesc. Carcalete, şi tu, Vlaicule, se întoarse el către 
tovarăşi, intraţi în biserică şi încărcaţi odoarele, toată 
aurăria şi argintăria. Nu uitaţi potirele. Căutaţi peste tot şi 
scormoniţi. 

— Unde este beciul? întrebă el. 

Beciul era chiar sub arhondaric. 

— Cu ele la beci! porunci, întunecat, tâlharul. Dar mai 
întâi să le numărăm... 

Le socotiră: erau numai şaptesprezece. 

— Trei unde s-au ascuns? răcni el. 


305 


Nu se ascunseseră. Zăceau de boală şi de bătrâneţe la 
chiliile lor. Căpetenia porunci la doi dălcăuci să le scoată şi 
să le târască lângă celelalte. 

— Cine merge să ne arate unde stau? 

Se înfăţişă numaidecât de bunăvoie tot măicuţa care se 
suise în clopotniţă. 

— Ce faci, maică Pelaghia? o certă cu asprime stareţa. 

— Fac bine. Şi n-am a vă da vouă socoteală, răspunse 
aceasta cu îndrăzneală mare. 

Şi se întoarse numaidecât cu cele trei bătrâne târâş. 

— Cu ele la beci! fu porunca. 

Stareţa vru să se împotrivească, dar din doi brânci căzu 
în zăpadă, de unde abia o ridicară maicile. Alaiul se porni 
încet, cu călugărițele mai mult moarte decât vii. Şi turma 
ascultătoare se înfundă în gâtlejul beciului, unde fu zvârlită, 
după ce tâlharii se încredinţară că nu mai este nici o altă 
ieşire. Şi fură încuiate acolo. 

— Toadere, tu ia cheile de la porţi, porunci căpetenia. 
Unde sunt cheile? 

— La mine, rosti Pelaghia, care stătuse până atunci în 
dosul tâlharilor. Na-ţi-le. Şi-i întinse inelul cu nişte chei cât 
toporişcele. 

— Tu erai aici? Ce aşteptai? o fulgeră tâlharul. Intră şi tu 
la un loc cu soaţele... Am să vă scot la rând să-mi 
mărturisiţi păcatele şi averile... 

Pelaghia nu se mişca. 

— Hai, la beci! Ce aştepţi? se răsti, mai încruntat, hoţul la 
ea. 

— Pe tine te aştept, Ciopală. 

Tâlharul căscă ochii mari şi duse mâna la brâu. 

— Ho! îl opri autoritară călugăriţa. 

— De unde mă cunoşti tu pe mine? făcu uimit Ciopală. 


306 


— Te cunosc că ţi-am cântat de atâtea ori pe la hanuri. 
Uită-te bine, nu-ţi aminteşti? Şi începu să fredoneze: 


Foaie verde foi în poală 

De alămii şi portocală, 

Ține valea, măi Ciopală, 

Și te du la hodineală, 

Că ti-au pus domnii popreală, 
Lume multă bănuială, 

Și muierile momeală... 


— Tu eşti, Păuno? 

— Eu sunt. 

— Ce cauţi aici? 

— Ce cauţi şi tu! Dar mi-ai luat-o înainte. Dacă nu le 
călcai tu, deschideam eu la primăvară porţile cetei mele. 
Jăfuiam eu schitul. Acuma împart prada cu tine. Te 
învoieşti? 

Tâlharul, privind-o iabraş, zise: 

— Bine, Păuno. Numai să fii cinstită şi să dai pe faţă tot 
ce ţin ascuns boaitele. Nu cumva să opreşti bani ori scule 
pentru tine, ca să te întorci pe urmă singură să le iei. 

Pelaghia făgădui. 

— Uite ce zic eu, Ciopală. Şi măicuţa se strânse într-un 
şold al tâlharului. E mult de căutat şi de cotrobăit. Că 
trebuie ridicate podelele din chilii, cercetate lăzile cu toate 
chichiţele, desfundate firidele zidite. Asta cere vreme şi 
linişte. Peste puţin se lasă noapte, că aţi întârziat prea mult 
cu târguiala la porţi. Azi să ridicăm numai averile din 
biserică, unde aprindem lumânările groase din sfeşnice şi 
policandrul... În chilii însă e greu de umblat, ascultă-mă, să 
lăsăm pe mâine. 


307 


Ciopală sta în cumpănă. Şi o privea pe sub sprâncenele 
care se îmbulzeau stufoase peste ochii verzi ca o a doua 
pereche de mustăţi ale frunţii. 

— Nu mân aici, hotărî el. Plec astă-seară. 

— Cum vrei... Dar atunci plecăm cu mâna goală. 

— De ce plecăm? întrebă hoţul. 

— Fiindcă merg şi eu cu tine... odată. 

— Şi dacă rămân? 

— Atunci te găzduiesc la arhondaric ca pe un episcop şi 
te ospătez cu toţi ai tăi, ca şi cum aş fi stareţa. 

— Bine, am rămas. 

— Atunci dă poruncă să se sloboadă numaidecât din beci 
cinci maici tinere, pe care să le aleg eu. 

— Ce să faci cu ele? 

— Să mă ajute să dau foc cuptorului, să coc pâinea, că 
aluatul e frământat gata, să tai şi să vă fac la tavă nişte 
gâşte rumenite; să vă învârtesc câteva plăcinte... maicile 
au să vă slujească la masă. Şi apoi, la noapte, câte un trup 
fraged pentru fiecare dintre voi nu strică! 

— Bine, chibzui hoţul. Să scoţi numai patru, mie nu-mi 
trebuie. 

— Cum ţi-e pofta... 

Şi Pelaghia ridică din umeri. Un tâlhar o însoţi la beci, 
unde alese cinci măicuţe pe sprânceană... Bietele fete ieşiră 
în plânsete, cu lacrămile înnodate sub bărbie şi merseră ca 
la junghiere. Se dădeau spre jertfire tâlharilor. Pelaghia abia 
avu putinţă să le strecoare în ureche câteva vorbe. 

Şi, în timp ce biserica strălucea ca la slujba Învierii din 
toate luminile ei aprinse, tâlharii despuiau pristolul, 
dezbrăcau icoanele, ridicau potirele, smulgeau crucile 
scumpe, jăcmăneau gâtul precistelor de salbe şi lefii, 
scobeau cu jungherele nestematele din coroanele sfinţilor 


308 


dăruiţi de domnii din veac. De sus, din slava bolţii, unde sta 
zugrăvit, Pantocratorul da nepăsător binecuvântarea sa 
celor ce-i pângăreau lăcaşul şi mieluşelele. 

Dincolo, în sala arhondăriei, ardeau aşijderi sfeşnice cu 
lumânări groase ca pe braţ. La lumina lor, două măicuţe 
rânduiau masa cu cele mai preţioase tacâmuri ale stareţei, 
moştenite din moşi-strămoşi. Alte două se îngrijeau de 
coptul gâştelor abia jumulite. A cincea se părpălea la 
cuptorul plin de jar. Şi toate zburau ca prâsnelele sub 
poruncile Pelaghiei şi sub supravegherea unui tâlhar, care 
nu le slăbea din ochi şi nu le îngăduia să facă un pas afară. 

Când Ciopală se ivi, târziu, pe uşă, cu un sac doldora de 
odoare şi giuvaieruri, Pelaghia îi ieşi înainte. 

— Acum haidem să cercetăm casa stareţei. Ştiu eu toate 
ascunzătorile ei, că am pândit-o de nenumărate ori. 

Tâlharul o privi lung, scrutător, cu o bănuială care, oricât 
de adânc tăinuită, se trăda din toată încetineala, greutatea 
cu care se hotăra. 

_ — Ţi-e teamă cu mine? Atunci lasă mâine, făcu Pelaghia. 
Iti dau numai planul şi te duci singur. 

— Nu mi-e nici o teamă, spuse calm Ciopală. Haidem... 

— Fetelor, grăbiţi ospăţul, porunci vânzătoarea şi porni 
cu hoţul. 

Peste mai bine de un ceas zăbavă, se întoarseră cu alt 
sac umflat de scule de preţ şi cu o căţuie de argint smălţuit 
ghiftuită cu galbeni. 

— Şi tot a mai rămas un ungher necercetat, suspină ea. 
Dacă vrei, după ospăț... Căutăm şi evanghelia cu scoarţele 
de aur împănate cu smaralde. 

— Să vedem... zise scurt tovarăşul, mereu posomorât. 

— Gata, fetelor? strigă ca o stăpână călugăriţa. 

— Gata, maică, se grăbiră să răspunză ajutoarele. 


309 


— Poftiţi, puteţi începe... Aşezaţi-vă, îndemnă ea pe cei 
cinci tâlhari, care se adunaseră în jurul mesei. 

Ciopală şi patru haidamaci înalţi şi vânjoşi, pe lângă care 
măicuţele păreau nişte potârnichi ochite de ulii. Dar 
deocamdată ei priveau şi adulmecau cu lăcomie, din ochi, 
din nări, din gurile pline de bale, bunătăţile ce se 
grămădeau pe albul mesei. Aburii din pâinile coapte 
umpleau odăile. Şi o mireasmă bogată de gâscă rumenită 
ar fi dus în ispită şi pe un sfânt. Dar toţi aşteptau un semn 
de la Ciopală, care îşi plimba ochii peste tot prin arhondărie 
şi întârzia. 

— Cauţi ceva? îl întrebă prevenitoare Pelaghia. 

— Gustă tu întâi din toate, se întoarse el poruncitor, cu 
sprâncenele zburlite, spre gazdă. 

— Veniti, fetelor, spuse simplu aceasta. 

Şi începură să mănânce din toate şi să bea de-a binelea. 

— Hii, aţi uitat murăturile. Şi sticla cu drojdie. Fugi, maică 
Macrino! Ciopală, dă un om să-i ajute să ridice capacul de la 
butoiul cu varză. 

— Vreţi să vă călesc puţină? la aleargă, maică Rahiro, şi 
încinge o tigaie cu untură. Şi vezi să nu iasă prea vârtoasă 
mămăliga. 

Repede sosiră varza, murăturile, drojdia, din care pe rând 
se înfruptară mai întâi Pelaghia şi soaţele ei. 

Ciopală, în sfârşit, dădu învoire. Şi tovarăşii se repeziră la 
ospăț. Fiecare cu câte o măicuţă sprintenă lângă el, să-l 
slujească. 

După ce-şi potoliră foamea şi setea, cei patru începură să 
bage de seamă şi femeile de lângă ei şi se puseră să le 
giugiulească. Pelaghia le smulse maicilor culioanele din 
cap, şi pletele se desfăcură, lungi şi unduioase. Le scoase 
cu sila rasele negre, şi sânii săltară învoiţi din pieptarele 


310 


descheiate. 

Numai Ciopală, în capul mesei, nu s-a atins decât deo 
bucată de pâine, un copan de pasăre şi de un pahar de vin. 
Şedea crunt, cu ochii în patru, şi veghea pentru toţi şi peste 
toate. 

Pelaghia bea, mânca şi cânta în rând cu ceilalţi, ca la 
han. 

— la, Ciopală, îl îndemna ea. Că mâine răbdăm. 

— Lasă, că umplu un sac cu ce rămâne, răspundea el. 
Bea tu şi satură-te, că o să ai nevoie. Şi un zâmbet subţire îi 
tremură mustăţile. Eu n-am trebuinţă, adause el. 

De oboseală, de frig, dar mai ales de povara mâncării şi a 
băuturii, tâlharii abia mai clipeau, toropiţi de somn. 

— Haide, la culcare! porunci căpitanul. Mâine, în zori, 
pornim să desfundăm în schitul întreg. lar la amiază trebuie 
să fim departe de aici. 

Dar tovarăşii doreau acum femei şi nu se mai dezlipeau 
de trupurile dulci ale măicuţelor. 

Pelaghia propuse să-şi ducă fiecare maică omul în chilia 
ei, unde era cald, şi să-l culce acolo. Au să guste şi ele 
dulceaţa unei strângeri voiniceşti, de mult jinduită. lar 
oamenii au să se afle mâine mai uşori, mai harnici şi mai 
treji decât dacă ar fi opriţi de la plăcerea asta, pe drept 
meritată. 

Ciopală privi chiorâş la Pelaghia, dar se învoi. 

— Şi tu, Păuno, ce ai să faci? 

— Eu rămân cu tine să-ţi ţin de urât, Ciopală. 

— Nu, mie nu-mi trebuie. Tu ai să te duci cu Constandin. 

Şi arătă către un vlăjgan chipeş, care abia se ţinea pe 
picioare. 

— Constandine, ai grijă de ea. Să fie mulţumită. 

— Las’ pe mine!... îşi împletici limba Constandin. Atunci, 


311 


eu am două... rânji el, luând cu celălalt braţ pe Pelaghia. 

— Nu, a cincea rămâne ostatecă aici, să-mi facă focul şi 
să vază de lumânări. Ci eu nu mă culc. Stau şi aştept până 
vă săturaţi şi vă treziţi. 

Şi Ciopală, încruntat, luă om cu om, la rând, pe fiecare 
din tovarăşi, îi dezarmă de pistoale, de cuțite, de flinte, pe 
care le rândui stivă, într-un colţ lângă uşă, îi mângâie cu 
câte o palmă zdravănă şi le dete drumul. 

— Acum puteţi pleca... 

Şi, împerechind pe fiecare cu câte o măicuţă, porni la un 
pas în urma lor cu a cincea maică pe care o încătuşase de 
braţ şi o târa cu el. Se opriră undeva. 

— Asta-i chilia mea, zise Pelaghia. 

— Intră cu Constandin în ea, porunci tâlharul. Voi staţi 
afară şi aşteptaţi-mă, spuse celorlalte trei perechi. 

Ciopală îmbrânci pe Pelaghia şi pe Constandin şi intră 
după ei în odaie, cu măicuţa târâş. Acolo a cercetat 
amănunţit totul, a ridicat un cuţit, o toporişcă. A încercat 
fiarele zăbrelelor de la fereastră şi, după ce a ieşit, a răsucit 
de două ori cheia în broască şi a încuiat pe tâlhar cu femeia 
acolo. Cheia a luat-o cu el. 

— De ce faci asta? [i-e frică? strigă batjocoritoare 
Pelaghia. 

— Nu, nu mi-e frică. Dar ca să te găsesc mâine dimineaţă 
acasă. Că Constandin are să doarmă ca un buştean, încât ai 
putea să-l tai dacă ai avea cu ce. 

Aşa, Ciopală a petrecut până în odaie fiecare pereche, pe 
care a zăvorât-o, luând cheia la el, după ce căutase 
amănunţit să nu rămâie vreo armă ascunsă, la îndemâna 
femeilor. Căci ştia bine că tâlharii beţi au să cadă morţi de 
somn. 

Apoi se întoarse cu soaţa lui la arhondaric, o puse să 


312 


arunce lemne pe foc, să-i aducă apă şi o culcă pe divanul ce 
se întindea de-a lungul unui perete. 

El se aşeză iar pe scaun, în capul mesei şi în faţa uşii. 
Înfipse o custura cu vârful în sus, sub bărbie, ca atunci când 
o moţăi să se înţepe, şi se puse pe vegheat, cu gândurile 
aiurea. 

Măicuţa adormi sau se prefăcu că doarme. Hoţul 
priveghe toată noaptea, cu cana de apă alături. Doar a 
căscat de vreo două ori atât de groaznic, că a băgat în 
sperieţi pe biata femeie, care a sărit înspăimântată. Dar, 
văzându-l acolo, iar s-a ghemuit la loc. 

În sfârşit, o funingine albă începu să joace la ferestrele 
luminate de zăpadă. Zorile... Nişte paşi scârţâitori urcară 
repede treptele, uşa se deschise şi Constandin intră în 
arhondaric, cu cuşma lui moţată pe frunte, cu mustăţile 
înnodate şi ipingeaua roşie pe el. Ciopală îl privi încruntat. 

— Hei, cum ai îndrăznit să ieşi fără voie? strigă el. Pe 
unde te-ai strecurat? 

Tovarăşul nu-i răspunse, ci merse drept la stiva de arme, 
unde puse mâna pe o flintă. Şi, până ce Ciopală să se ridice 
şi să tragă pistolul de la brâu, arma ridicată de Constandin 
se slobozea în pieptul tâlharului, care căzu îndoit peste 
masă. 

— Căţea! m-ai mâncat fript, mugi el. Un ceas dacă mai 
întârziai, îţi făceam eu de petrecanie... Ah! mişea mi-ai fost! 

Şi ridică zadarnic mâna moale cu pistolul către vrăjmaş, 
care zvârli ipingeaua, smuci căciula şi smulse mustăţile... 
De sub ele răsări, subţirică şi mlădioasă, maica Pelaghia, ca 
odinioară în bâlciurile unde cânta balada lui Ciopală. 

— Câine! îi azvârli ea o înjurătură în obraz. Parcă eu nu 
ştiam ce mă aşteaptă azi? Ţi-am luat-o înainte. 

Maica de pe divan sărise, urlând de spaimă. Tâlharul se 


313 


zvârcolea voiniceşte, ca un bou rău înjunghiat, şi căuta să 
se ridice. 

Pelaghia ţipă poruncitoare femeii să o ajute. Se repezi la 
Ciopală, îl trânti la loc pe scaun, îl îndoi pe spătarul înalt şi 
puse pe maica cealaltă să-l ţie şi să-l tragă pe la spate de 
plete, aşa ca gâtul să ajungă şi să se rezeme pe muchea 
spetezei ca pe un tăietor. Ea, cu iataganul ascuţit al 
tâlharului, ţinut cu amândouă mâinile, din două lovituri, îi 
reteză grumazul. 

Capul căzu jos, clipind din ochi. Sângele ţâşni din 
izvoarele gâtului împroşcând până-n tavan... Ziua mare, cu 
lumina ei adevărată, năvălea pe geamuri... Doar o 
lumânare mai ardea într-un sfeşnic, pe masă, la capul sleit 
al mortului. 

Pelaghia făcu semn soaţei, şi amândouă târâră leşul din 
balta de sânge şi din arhondărie, pe trepte în jos, de unde îl 
zvârliră afară în curte... Zăpada îl primi şi-l înfăşură îndată 
în giulgiul ei moale. Lângă el aruncă apoi capul rămas cu un 
rânjet neisprăvit, un rânjet care se întindea numai pe 
partea stângă a chipului. După ce-l scotociră de chei, 
amândouă maicile alergară la chiliile unde perechile 
pecetluite de Ciopală dormeau fără habar. Acolo legară cu 
frânghii şi curele de mâini şi de picioare, şi fedeleş peste 
mijloace, pe tâlhari, pe care-i târâră şi-i rânduiră afară, 
culcaţi în zăpadă, doi de o parte şi doi de cealaltă parte 
căpeteniei. 

În urmă sloboziră din închisoare turma înspăimântată a 
maicilor. Una din ele murise... Stareţa, niţel scrântită de 
emoție, n-a înţeles niciodată fapta Pelaghiei, care rămânea 
pentru ea o mare nelegiuită... Dar pentru tot schitul ea era 
acum mai mult decât un idol. 

— lată, încheie nenea Tase, comportamentul unei biete 


314 


femei, pe deasupra şi călugăriţă, prinsă într-o cumplită 
încercare! Nu-i asta beha... cum îi ziceţi voi... şi încă 
sadea... autentic, de-al nostru, nu inventat de filosofi 
americani. 

Am ascultat toţi cu mare plăcere povestea prietenului. 
Dar cum ne amuza să-l necăjim, am început să-l hărţuim cu 
obiecţii. 

— Bine, nene Tase, o fi autentică, dar... 

— Ce dar, mă demonilor!... Că mi-a povestit-o chiar 
mătuşa mea, întocmai cum se păstra în arhivele schitului... 

— Stai, stai... de unde a ştiut stareţa că Pantocratorul 
privea nepăsător pe tâlhar din bolta bisericii în timpul 
jafului? 

— Cum de unde a ştiut? Ce, ea nu-şi cunoştea biserica? 

— Da, dar în timpul jafului era închisă în beci. 

— Cusurgii sunteţi!... l-a spus maica Pelaghia... 

— Care gătea masa în arhondaric... adăugai eu... Şi 
urmai: De ce-şi aleseseră tâlharii o zi cu viforniţă, întocmai 
ca asta a noastră? 

— Asta-i socoteala lor. Duceţi-vă şi-i întrebaţi pe ei... 
Obiecţii mai serioase aveţi? ne sfidă, ca pe ring, nenea 
Tase. 

— Nene Tase, cum a ieşit Pelaghia din chilia unde o 
încuiase Ciopală? 

— Ei, mă, da caraghioşi sunteţi! Puneţi-vă şi voi în pielea 
ei. Adică gândiţi-vă la comportamentul de care dăduse 
dovadă până atunci! 

— Apoi de aia suntem nedumeriţi... Uşa încuiată, 
fereastra zăbrelită... şi nici o unealtă cu care să spargi uşa 
sau să îndoi drugii. Ciopală se îngrijise să ridice orice ar fi 
putut sluji Pelaghiei, în care nu avea încredere, să se 
răzbune... 


315 


— Asta vă stă vouă de-a curmezişul inteligenţei? ne 
repezi nenea Tase. Atunci uitaţi-vă de jur împrejur, cum a 
făcut Pelaghia, încolţită de primejdie... Ei, hai... Puneţi-vă 
comportamentul la încercare... Daţi pinteni reacției... 

Noi nu găseam soluţia. 

— Hai, caraghioşilor, să vă ajut eu. Ce vedeţi acolo? 

— Soba, nene Tase, răspunseră toţi într-un glas. 

— Şi deasupra sobei? 

— Deasupra sobei? Nu e nimic, nene Tase! 

— Cum nimic? Dar coşul? 

— E drept, coşul! 

— Şi unde duce coşul, caraghioşilor? 

— In pod, nene Tăsică. 

— Ei, mă, da' ageamii sunteţi! Cu toată mintea voastră 
purtată prin şcoli şi prin tribunale, vă dă zece înainte o 
biată călugăriţă. 

— Cum, nene?! 

— Păi dărâmaţi coşul sobei, măi! 

— Cu ce, nene? Că Ciopală a luat tot... 

— Cu pumnii. Ba, staţi! Uite colo, lângă vatră câteva 
lemne de pus pe foc. Ciocăniţi şi bocăniţi cu un lemn în 
coşul sobei până ce scoateţi o cărămidă. E de ajuns. Pe 
urmă ies toate. Le tragi cu mâna. Şi ce rămâne în loc, măi 
nerozilor? 

— O gaură mare, nene Tase! 

— Ei, hai înainte! Gaura duce în pod, podul pe acoperiş, şi 
lesne ţuşt în curte jos... 

— Dar Constandin? îl sâcâirăm noi iar. 

— Pe Constandin l-a legat Pelaghia cobză, în somn, chiar 
cu propriile lui bete şi curele, de mâini şi de picioare, mai 
înainte de a se apuca să spargă coşul. Şi Constandin de 
altfel are altceva mai bun de făcut. Doarme, căzut, ca de 


316 


mal, sleit de oboseală şi mai ales de dragoste. Că maica 
Pelaghia nu s-a lăsat până nu l-a doborât... 

— Dar tâlharii ceilalţi, nene?... 

— Ei, acum vă trebuie şi epilog. Pe tâlhari a venit şi i-a 
ridicat de la scaunul domnesc, unde se dusese buhul 
despre isprava Pelaghiei. l-a urcat în furci pe maidanul din 
mijlocul capitalei, doi de-a dreapta, doi de-a stânga lui 
Ciopală, care spânzurat de subsuori avea capul pus la loc, 
printr-o ţeapă cu două ascuţişuri, unul înfipt în gâtul rămas 
la cap şi altul în cel rămas la trup. 

— Nene Tase, îngădui să ridic şi eu un incident? 

— Ridică, puiule, câte vrei, că praf ţi le fac. 

— Cum te-au primit maicile în schit, că de, oricât de 
scurţi, tot pantaloni se cheamă că purtai pe atunci... 

— Ei, bată-vă, se lumină el, m-aţi zăpăcit cu prostiile 
voastre şi am uitat partea cu haz a întâmplării... 

Cuvioasele, temătoare de alt atac şi mai ales de 
răzbunarea celorlalţi tovarăşi ai tâlharilor, au făcut o umilă 
întâmpinare la episcopie să li se dea dezlegare să-şi ia 
bărbaţi, că nu mai pot sta aşa, singure. 

Episcopul, înspăimântat, a trimis cererea Mitropoliei. 
Mitropolitul, ca să se spele la rându-i de orice răspundere, a 
înaintat-o patriarhului la Constantinopole, motivând şi el 
atât de îndrăzneaţa cerere prin spaima îndreptăţită a 
călugăriţelor, slăbiciunea lor de biete femei, pustietatea 
locurilor, lipsa de apărare. 

Patriarhul a răspuns preapăcătoaselor maice cu tunete şi 
fulgere împotriva unei asemenea blestemăţii, amenințând 
cu afurisenia... Ceea ce a umplut de mare mâhnire schitul. 

Când s-au limpezit lucrurile, s-a văzut că toţi, începând 
cu episcopul, înţeleseseră anapoda, că adică maicile cer 
învoire să-şi ia bărbaţi, ca să se mărite! Ele, săracele, nu se 


317 


rugau decât să-şi bage argaţi la corvezi şi pentru apărarea 
schitului. Ceea ce, când s-a ştiut, le-a şi fost încuviinţat. 

Dar de atunci legea şi opreliştile vechi s-au ruinat. 

Pe vremea când mă aflam eu acolo, în mănăstire se 
găseau nu numai cocoşi, motani, tauri şi argaţi, dar şi alt 
soi de bărbaţi, care împlineau pe lângă unele măicuţe 
slujba de care, cu afurisenie, le oprise patriarhul Bizanțului. 

— Ei, oricum, glumi unul, straşnic comportament a avut 
strămoaşa d-tale, stareţa! Mulţi i-aţi semănat în neam? 

Nenea Tase se încruntă, de astă dată foarte serios. 

— Taci, mă mânzule... Să nu te legi de strămoşi, că e de 
foc... 

Şi, întorcându-se spre fereastră, schimbă vorba: 

— Da’ ia vedeţi, mă băieţi, poate s-a potolit viforniţa şi 
om putea să ne mişcăm din înţepeneala asta. Că ne 
pierdem interesele pe aici pentru nişte păcătoase de rate, 
şi alea sălbatice. 


1947, februarie - 18 martie orele 1414-22 


318 


CĂPRIOARA DIN VIS 


— ...DE ACEEA EU CRED ÎN VISE, urmă cu tărie bătrânul 
sculptor. Nu în toate, bineînţeles. Şi mai puţin în visele a 
căror cheie o poartă toată lumea în buzunar. Pasărea 
înseamnă veste, pisică, egal trădare, câine - duşman şi aşa 
mai încolo. Astea sunt copilării. Simbolistica viselor e mult 
mai complexă şi mai tainică decât simpla explicaţie din 
popor. Interpretarea lor trebuie făcută ştiinţific. Sunt unele 
prevestitoare. Altele ne întorc înapoi, la vieţile din 
străvechime. Dar nu oricine le face. Trebuie să fii anume 
hărăzit ca să te viziteze un vis profetic. Căci şi visele sunt 
pe măsura oamenilor. Sunt, cum spuneam, unele care ne 
vin în împrejurări de mare cumpănă, sub ameninţarea 
morţii. Ţâşnind din straturile adânci ale fiinţei noastre, ele 
ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fundul 
nostru, care zbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc 
prin crăpăturile scoarţei vinele apelor fierbinţi din miezul 
pământului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire 
personală, ci aduc din străfunduri o experienţă obştească, o 
ameninţare de întâmplare colectivă a omenirii din care 
eram atunci, cum suntem şi acum o părticică, unde însă 
răsună totul. 

— Asta, până acum, este mai mult geologie decât 


319 


onirocritie!, îl opri cineva. 

— Ce ştiţi voi despre tehnica viselor!... se întoarse 
vorbitorul cu dezgust spre colţul de unde pornise 
întreruperea. Apoi urmă: Un astfel de vis încărcat de 
înţelesuri mi-a dezvăluit odinioară izvodul artei. 

Şi prietenul îşi ridică paharul, parcă să-şi acopere 
expresia feţei schimbate. 

Noi urmam să-i privim oarecum batjocoritori mâna 
tremurătoare, ajunsă în dreptul ochilor stinşi, falca de jos 
căzută de oboseală şi gura ştirbă, din care ieşise cu iz atât 
de nou şi modern o pledoarie a visului. 

— Şi care este izvodul artei, maestre? 

— N-aveţi să credeţi când vă voi spune: vânătoarea. 

Noi ne uitarăm uimiţi unul la altul. 

— Vânătoarea este obârşia artei. Cel puţin pentru mine, 
reluă el cu glas scăzut. 

Am ridicat şi mai sus capetele, ca să-l privim bine, şi 
tăcurăm toţi câtăva vreme, gândindu-ne. 

— Poate că are dreptate, spuse cineva. Vânătoarea a 
adus cu ea o îmbelşugată creaţie artistică pe lume. Măcar 
dacă ar fi să ne gândim numai la bogăţia desenelor 
preistorice cu scene de vânătoare. 

— Sau, adause altul, la miturile şi poveştile zămislite în 
jurul  vânătorilor legendari.  Bunăoară, poemul lui 
Ghilgameş... 

— Nu arta, protestă sculptorul, nu vorbesc despre ramura 
deosebită a plasticii cinegetice, fie ea primitivă. Cu atât mai 
puţin de arta cultă. Când am spus asta, m-am gândit la 
primul fior de artă, am numit impulsul dintâi, care la 
începutul începutului, o dată cu sufletul, i-a mişcat omului 
sălbatic şi mâna, îmboldindu-l să tragă întâia linie dragă, 


1 interpretarea viselor. 
320 


primul contur estetic al emoţiei lui. 

Cum alţii se găteau să sară cu vorba împotrivă-i, 
maestrul îi potoli scurt: 

— Ca să nu ne încâlcim în discuţii zadarnice, am să vă 
povestesc întâmplarea revelatoare de la care porneşte 
credinţa mea. 

să fi avut pe atunci douăzeci şi trei de ani, vedeţi ce 
departe trebuie să vă afund în timp, glumi el cu 
amărăciune. 

Viaţa sta încă înaintea mea bloc pur, aproape neînceput, 
şi mi se părea că am să pot să-i dau un chip după voie, aşa 
cum modelam marmora. Socoteam că am geniu. lubeam cu 
aceeaşi patimă înaltă arta, femeia şi vânătoarea, adică 
forma. 

— Cum, vânătoarea? întrebai eu. 

— Vânătoarea îndeosebi mă apropia de izvorul viu al 
formelor animale, adică de tot ce e mai veridic, mai pur, 
ţâşnit din originara matcă animală, maiestatea lebedei, 
sfioasa nobleţe a ciutei, taina de sfinx a caprei negre 
încremenită pe o stâncă cu ochii adânciţi în amurg, fala 
cerbului încununat cu o dumbravă de ramuri, ca şi puterea 
de stâncă alergătoare a mistreţului. Ştiţi că am fost cel 
dintâi sculptor animalier din ţară. Ei bine, arta, femeia, 
vânătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, 
alcătuiau acelaşi unic elan, aceeaşi năzuinţă, întrupare, 
acelaşi mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri 
deosebite. 

— Dar femeia nu e decât tot un animal, maestre. E tot un 
vânat, îl întrerupse cineva. 

— Te înşeli. Aşa cum arta nu realizează, ci subliniază 
creaţia, tot aşa, femeia transfigurează până la divin 
frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei şi 


321 


urcă treptele până la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată 
dincolo, în alt tărâm. 

— Cine, maestre? 

— Frumuseţea animală, prin femeie. 

— Dar e tot carne... îl sâcâi acelaşi. 

— Carne sufletească. Ea este arhetipul... 

— Nu-l mai întrerupeţi, că nu mai ajungem niciodată la 
poveste, interveni gazda, mai ales dacă intră în Platon şi 
arhetipurile lui. 

— Ei, dragii mei, Platon spune că dacă învăţăm uşor şi 
ştim ceva, e că ne amintim. Şi visele nu sunt uneori decât 
uitate aduceri-aminte. Şi cu astea încep povestea. 

Cum eram împătimit de vânătoare, nu scăpam nici un 
prilej. Şi pe atunci erau atâtea! Prieteni, cunoştinţe, patroni, 
o lume întreagă mă poftea, şi nu pridideam să primesc 
invitaţiile. larna, vara, toamna, oricând şi oriunde, la şes, 
după iepuri şi dropii, la deal, după lupi şi vulpi, la munte, 
după vânat mare, domnesc, eram mereu proaspăt la emoţii 
şi neobosit. 

In expedițiile mai lungi, cu popasuri pe la moşii, purtam 
cu mine totdeauna lada cu pământ pentru modelat. Dacă 
mă prindea pofta, rămâneam după vânătoare zile şi 
săptămâni într-un loc, până secătuiam elanul creaţiei 
stârnit în mine de priveliştile şi de scenele trăite. Uneori şi 
de dragostea care se alătura artei, întregind-o. 

Multe conace boiereşti din cine ştie ce paragini păstrează 
încă schiţe, eboşe, portrete de oameni şi ziare, lăsate ori 
uitate de mine acolo. Dar în acel an mi se înfundase. Poftit 
înainte de Crăciun la castelul prinţului B..., uitasem de artă 
şi de vânătoare, ca să le îmbin pe toate numai în femeie. 
Mă aflam sub vraja fără împotrivire a domniţei Irina, 
nepoata gazdei. Era tot ce poate zămisli mai perfect arta şi 


322 


natura. O urmăream pe furiş din ferestrele înalte când 
trecea prin parcul alb. Dacă se oprea îndreptându-şi boiul 
mândru între câinii de vânătoare ce o înconjurau, era 
Diana, fecioara cerească. Când alerga pe alei urmărită de 
salturile haitei îmi îngheţa inima: era aidoma unei căprioare 
gata să fie ajunsă şi sfâşiată. Abia mă stăpâneam să nu sar 
în ajutor, îi ieşeam înainte ca să mă încredinţez că s-a întors 
teafără, că mi-a adus înapoi ochii verzi sub fruntea dreaptă 
de ivoriu şi pletele de bronz aurit. Nu îndrăzneam să o 
privesc toată, m-ar fi biruit patima şi aş fi îmbrăţişat-o 
sălbatic. Dar ţineam cu orice chip să mă stăpânesc, pentru 
mine însumi, pentru mândria mea. 

Au trecut aşa multe săptămâni, ca într-o uluială din ce în 
ce mai adâncă. Domnița consimţea să primească omagiul 
meu respectuos. Apoi mărturisiri ascunse simbolic, în schiţe 
şi înfăţişări de artă. Dragostea e, ca orice entuziasm, 
contagioasă, mă gândeam şi mă ingeniam să i-o trec în 
chipurile cele mai rafinate şi subtile, îndrăgostit de chiar 
suferinţa ce mi-o pricinuia întârzierile şi meandrele iubirii. 

— De ce nu plecaţi la vânătoare? Fata ar fi rămas liniştită 
acasă. lar d-tale gerul şi oboseala ţi-ar fi stins înflăcărarea. 
Vânătorii adevăraţi, e ştiut, nu pătimesc de dragoste. O 
boală te apără de cealaltă. 

— Ei, aici e vraja, urmă sculptorul. În fiecare zi umblam la 
vânătoare. Dar ne însoțea totdeauna şi domniţa. Încât 
singura sălbătăciune care cădea regulat era inima mea. 
Atât numai că nu o luau câinii în gură să i-o ducă la 
picioare. l-o azvârleam eu. 

In sfârşit, de Bobotează, când se deschid cerurile şi joacă 
toate comorile pământului, s-a hotărât o vânătoare mai 
mare, departe sub munte. Se ivise undeva o hoardă de 
mistreți. Ciopoare de ciute se lăsau de la goluri spre poala 


323 


codrului după mlădiţe fragede şi ierburi păstrate sub 
zăpezi. Urcam numai trei bărbaţi: prinţul, un urs cu barbă 
roşie, vărul său, un uriaş butoi plin cu rachiu, şi cu mine. 
Domnița Irina, fie capriciu, fie, cum pretindea ea, oboseală, 
a rămas la castel. 

Era un timp strălucit. Ziua lucea soarele nestingherit. 
Zăpada cristalizase într-o coajă tare şi groasă de câteva 
palme, sub un văzduh cu aerul cristalin, îngheţat şi el. 
Noaptea, luna magică da ca în vis ocol domeniului, scoțând 
pe rând din întuneric fiecare pâlc sombru de brazi, fiecare 
colţ al castelului bătrân, fiecare cotitură a aleilor. 

Într-o seară din acestea feerice, în ajunul plecării, ieşisem 
în parc. Dar în loc să mă plimb, mă apucasem să 
plăsmuiesc într-un bloc de zăpadă silueta domniţei, în 
tunică scurtă, braţe goale şi tolbă cu săgeți în spate. 

Deodată, cu  schelălăieli neînfrânate, câinii ei mă 
înconjurară. Apoi intră şi ea, dintr-o latură umbrită, în aria 
luminoasă unde lucram. Domoli haita şi privi lung 
închipuirea de zăpadă, pe care se sleiau razele lunii. Apoi, 
întorcându-se spre mine: 

— Am o presimţire, spuse ea, însufleţită. Dar nu vreau să 
te sugestionez, adică să-ţi atârn o piază-rea de închipuire. 

Râse uşor, şi smalţul dinţilor ei loviți de lumină îmi 
fulgeră inima. 

— Câtă vreme gândurile d-tale mă vor însoţi, domniţă, 
nici un rău nu va îndrăzni să se apropie de mine, încercai eu 
să glumesc. 

— De gândurile mele nu răspund, îmi întoarse ea răspuns 
mâhnit. Nu sunt deplin stăpână pe ele. Dar, ca să fiu mai 
sigură, am să-ţi dau însoțitori câinii mei credincioşi. 

Şi, fără să mai aştepte învoirea mea, chemă cele patru 
animale care se jucau în preajma ei, mă recomandă pe 


324 


rând, încredinţându-mă fiecăruia cu poruncă să-mi lingă 
mâna şi să se culce la picioarele mele. 

— Ali, Mark, Kim! strigă ea. Aici, couche” 

Şi într-o clipă mă pomenii cu mănuşile pline de bale şi 
picioarele încolăcite de trupurile lor calde şi nebunatice. 

Cea din urmă se supuse Junon, o căţea superbă, cât o 
viţică de mare, care avea pui şi încă le da să sugă. 

— Dar ea cum o să-şi lase copiii, protestai eu, plictisit de 
asemenea dar care mai mult mă încurca. 

Nu-mi plăcea să vânez cu câini. Tulbură frumuseţea, aş 
zice sacrosanctitatea vânătorii. 

— Nu-i nimic, mă îmbună domniţa. Două-trei zile le dau 
eu lapte cu biberonul. Haide, Junon. Să-l păzeşti ca pe puii 
tăi. 

Şi, punându-i piciorul pe grumazul gros, o împinse să se 
culce lângă ceilalţi, supusă la poruncile mele. 

— Fii cu băgare de seamă, adause ea, mâine seară e 
ajunul Bobotezei, când visele au tâlc. Ţine minte ce ţi se 
arată. Câteodată e chiar ursita... 

Apoi, dintr-un salt, pieri în goană spre castel, lăsându-mă 
cu cele patru fiare, care nu îndrăzniseră să-i calce 
consemnul şi nu se clintiră de lângă mine. A trebuit să-i duc 
eu la culcare şi să le am în seara aceea de grijă. 

A doua zi în zori ne-am încărcat în două sănii largi trase 
de telegari focoşi şi am plecat. Eu, cu câinii claie-grămadă 
peste mine. Am întors îndelung capul. În dosul unor perdele 
tremurate de la a treia fereastră din stânga închipuiam o 
prezenţă a cărei radiere ajungea până la mine şi mă 
urmărea. 

Cu toate că câinii şedeau pleoştiţi şi trişti, prinţul a 
protestat că nu-i primeşte, că are să rateze din pricina lor 


1 Culcat! 
325 


vânătoarea. Dar sania lui a luat-o repede înainte, vorbele 
sau spulberat în vânt. Şi eu i-am urmat în sania a doua. 
Junon scâncea înăbuşit, uitându-se, ca şi mine, prelung 
înapoi. 

Zburam pe faţa fără pârtie a zăpezilor, care se tăia în 
fâşii sub tălpicele şinuite. Bidivii sforăiau voioşi, urcând 
şleaurile necălcate încă. Câteodată intram de-a dreptul în 
clăile de nea puse de vânt de-a curmezişul drumului şi pe 
care le făceam spulber în pufuitul armăsarilor aprigi. 
Clinchetele clopoţeilor ne însoțeau ca un stol de păsări 
ciripitoare alături în zbor. 

După-amiază, târziu, am ajuns sus la coşarele boiereşti, 
unde ierna un rând de vite nefolositoare: boi bătrâni, vaci 
sterpe, buhai nărăvaşi şi cai hodorogiţi. Ne-au ieşit înainte 
două slugi plecate, învăluite în dulămi până în pământ. S-au 
ploconit adânc, au deshămat şi ne-au găzduit la cald. 

Când a dat în deseară ne-am înşiruit în urma lor şi am 
pornit la locurile de pândă. Când am sosit acolo înnoptase 
bine, dar luna lumina ca ziua. Cei doi haidamaci, cu paşi de 
uriaşi, că ne ieşise sufletul ca să ne putem ţine de ei, ne-au 
lepădat unul câte unul la depărtări mari, în drumul 
vânatului. 

Pe mine m-au purtat cel mai afund, într-o cârnitură de 
vale seacă, unde am pierdut orice legătură cu tovarăşii. De 
altfel, făcusem destulă silă celorlalţi cu droaia de câini, care 
nu mă slăbeau, ci se ţineau ciucur după mine, şi erau toţi 
bucuroşi că au scăpat de prezenţa mea. 

Argaţii mi-au lămurit că în faţă, jos, erau zvârliţi bulgări 
de sare şi presărate smocuri de fân pentru căprioare. lar în 
dreapta se făcea un dâmb cu pădure de fag, sub care 
zăceau porcoaie de jir, adulmecat de mistreţii lacomi. Să fiu 
numai vrednic de aşa vânat. Şi mă părăsiră acolo. 


326 


M-am aşezat pe un trunchi şi am cercat să fumez. Mi-am 
adus aminte că nu este îngăduit, tutunul alungând vânatul 
şi am stins ţigarea. Era o linişte şi o tăcere că-mi ţiuiau 
urechile... nu-mi era frică. Dar am lăsat puşca din mâini şi 
am scos termosul, din care am tras câteva duşci bune de 
coniac. M-am încotoşmănat apoi bine în blană şi am căutat 
să stau treaz. 

Câinii, ca prin minune, se cuminţiseră. Din când în când, 
prin pielea lor le trecea câte un fior care le zburlea blana pe 
spinare. Stăteau ca nişte stane, numai urechile li se suceau 
neastâmpărate, ca vântrelele de corabie care caută zările şi 
pipăie vântul. Veneau doar răbufniri înfundate, din spate 
unde, nu se vedea, din pricina prăvălişului, nimic. 

Pe acolo nu putea zvâcni vânat şi nu mă sinchiseam. 
Ochii îmi jucau numai în jos şi pe lături, mi se făcea un fel 
de năzăreli. Vremea se lungea, zadarnică. Luna trecu încet 
la apogeu, din ce în ce mai malefică. Câinii se culcuşiră, 
obosiţi, pe o pătură, lângă mine. Băgai de seamă că 
golisem şi al doilea termos de coniac. 

Apoi adormii. 

Mă trezii deodată asurzit de o larmă ţipătoare şi învăluit 
de tunete albe. Un sorb de zăpadă adus de un vifor iscat 
din pământ tăbărâse pe munte şi ne învăluise cu totul în 
mânia lui. 

În bezna bălană care se răsucea nebună în toate părţile, 
gata să mă smulgă din loc, nu se desluşea altceva decât 
urletele crivăţului turbat, care aproape mă trântise jos. 
Orice legătură cu tovarăşii mi-era tăiată. Armele căzură jos 
nefolositoare şi le lăsai acolo, nămeţite numaidecât de 
zăpadă. Orb, surd, ameţit, ţeapăn, simţeam din ce în ce mai 
puţin spaimele pieirii. Nu puteam sta în picioare, necum să 
mă târăsc ori să fac un pas în lături. Strânsei cât putui pe 


327 


lângă mine poalele veşmintelor hărţuite de viforul care-mi 
împingea zăpada în sân, pe gât, la cingătoare, prin toate 
chiotorile hainelor şi încălţămintelor. Luptându-mă din 
răsputeri, mă dădui cu greu în dosul buşteanului de care 
mă încleştai. Şi, copleşit de fatalitate, mă culcai. Gândul mi 
se duse o clipă la visele din noaptea de ajunul Bobotezei, şi- 
mi veni să zâmbesc. Dar ceva mă trezi. Câinii cercară 
orbecăind să fugă acasă. Dar, ameţiţi, se întoarseră şi se 
grămădiră în mine. Unul mă râcâia cu ghearele ca să-şi facă 
culcuş în blana mea. 

Eram lucid, dar de o altă luciditate, ca pusă în dosul unui 
obroc. Simţeam cum mă pătrunde gerul, cum mi se răceşte 
carnea, cum îmi amorţeşte sângele, cum se sleieşte voinţa 
şi se subţiază răsuflarea, numai gândul pâlpâia în răsucirile 
viforului. Dar şi el din ce în ce mai alb, înăbuşit de zăpadă. 
Îmi veniră apoi în minte toate morţile prin îngheţ, câte 
citisem. Cea din Stăpân şi slugă a lui Tolstoi. Cea din Fetița 
cu chibrituri a lui Andersen, întâmplarea din Viforul lui 
Puşkin, şi mă analizam urmărindu-mă cum, încetul cu 
încetul, alunec în nesimţire, cum mă sleiesc în nemişcare şi 
mă destram în neființă. 

Încercai încă o dată să mă agăţ de ceva. Dar domniţa 
Irina era acum ea însăşi un bloc depărtat de zăpadă. Şi 
zâmbetul ei - o pată lunară. Din câinii dăruiţi de ea ajungea 
până la mine un tremur care mă zguduia şi un scâncet 
îngheţat. 

Coborâm repede o pantă... Ajunsei astfel mult înapoi, tot 
mai afund şi mai înapoi. Eram acum înfăşurat în scutece 
reci şi albe, nu puteam vorbi, nici umbla. Apoi simţii cum 
mă învălea o mână ocrotitoare. 

La gura mea ajunse sfârcul unui sân plin cu lapte. Şi 
supsei cu lăcomie, viaţă caldă şi dulce. Trecui în urmă şi de 


328 


stadiul de prunc, înapoi, mult înapoi... Adormii? Murii? Apoi 
iar mă născuli, crescui repede, mare, şi mă trezii. Priveam 
cu ochii noi o dimineaţă de vară însorită. Lumina era încă 
fragedă şi rece. 

Un ciopor de oameni uriaşi, cu blăni sălbatice atârnate de 
umeri şi încălţăminte de piei întregi în picioare, coborau 
peste dâmburi către mine. Pașii lor scuturau de pe ierburile 
înalte agrişele de rouă aninate la încheieturile foilor. Aveau 
în mâini ţepoaie tari de lemn - ştiam bine, de lemn de corn - 
cu vârfurile ascuţite şi pălite în foc. Alţii scuturau sulițe 
lungi cu care dau de-a azvârlita. 

Unul, pe care mi se opriră privirile, tânăr şi voinic, părea 
că-i călăuzeşte şi-i însufleţeşte pe toţi. De unde îl 
cunoşteam eu? Cu cine semăna? Îmi amintea de cineva şi 
cu toate sforţările nu mă puteam apropia de amintire, mi- 
era din ce în ce mai apropiat, ştiut. Dar o pojghiţă de uitare 
mă despărţea de el. Ah, de ce n-o pot sparge, ca să-l 
cuprind? Şi mă zbăteam acolo unde stam trântit 
frământându-mă să mă scol şi să mă alătur lui. Tot dâmbul 
din faţa mea e numai râmătură de mistreți care au arat cu 
râtul după ciuperci gustoase şi rădăcini fragede. 

A, iată turma de mistreți! Năvăleşte peste ei. Ce staţi? 
Unde vă sunt minţile? Repede la ţepuşe! Cine strigă la 
oamenii aceia proşti? Eu sau tânărul care-i rânduieşte în 
pripă să primească şarja colţilor în ţepuşele întinse dârz? 

El, în fruntea tuturor, a şi țintuit un solitar în parul ţinut 
cu virtute în dreapta şi cu cotorul sprijinit zdravăn în oblânc. 
Şi cu cât fiara se împinge, fioroasă, cu atât se înfige mai 
adânc. 

Oamenii chiuiesc de bucurie şi îşi împart prada. Tânărul, 
cu o uşoară mâhnire, priveşte mândreţea vânatului întins la 
picioare şi trage cu degetul nişte linii închipuite deasupra 


329 


lui, în vânt. 

Vedenia trecu ca o nălucă. Acum din locul unde continui 
să zac neputincios, strevăd alte isprăvi ale tânărului pe care 
le primesc ca şi când le-aş săvârşi aidoma eu. 

lată-l, şi-a părăsit tovarăşii greoi şi nesăbuiţi. Umblă 
singur, îngândurat. Aleargă pe urmele unei ciute care saltă 
prin luminişuri de dumbrăvi, parcă înfrânată de puterea 
vânătorului, care n-o slăbeşte, cu arcul încordat amânând 
mereu săgetarea. 

Când s-a oprit, gata să sloboade moartea, şi câinii stau să 
se arunce, ceva mă împunge drept în inimă şi un chip drag 
îmi vine în minte. Lui sau mie? Amândurora. Căci tânărul 
lasă arcul în jos, porunceşte haitei, care încremeneşte 
locului, şi el, molatec, zâmbeşte închipuirii. _ 

Căprioara a întors o clipă capul, îmbietoare, apoi piere. In 
locul ei, acolo, în capătul rariştii, rămâne o altă nălucă. O 
fată zveltă, într-o tunică ce-i lasă braţele goale. Sânii 
îmboldesc cu îndrăzneală pânza subţire. lar picioarele, 
strunjite de însuşi gândul iubitului, au o mândrie cu care 
biruiesc pământul de sub ele. E învăluită într-un abur 
nelămurit. 

Numai chipul luminat de iubirea de care fugise se 
întoarce uluit, cum se întorsese căprioara. Ne-au fulgerat 
pe amândoi deodată, şi pe tânărul vânător şi pe mine, ochii 
verzi, părul de bronz aurit cu viţe lungi şi unduioase. De 
unde le ştiu? Câinii cu limbile scoase au încremenit. 

Tânărul, încordat ca arcul pe care-l azvârii, scoate 
jungherul şi pe plăseaua lată de fildeş, cu ochii duşi, cu 
gura întredeschisă şi limba uitată prinsă între dinţi, trage cu 
un vârf ascuţit linii înfrigurate care închipuiesc aidoma o 
căprioară în fugă săltată, întorcând capul să privească 
sperioasă vânătorul înmuiat de dragostea unei fecioare. 


330 


E întâiul fior de artă. 

Şi cerc să spui omului această înaltă, pură bucurie: a 
lăsat prada trecătoare ca să-i prinză imaginea eternă. Imi 
vine să bat din palme şi nu pot. 

E acolo, pe plăseaua ce va străbate veacurile, primul 
contur viu al emoţiei artistice. Astfel s-a sădit harul 
seminţiei care va face gloria omului. 

La o vânătoare. 

Dintr-o dragoste. 

De mila frumuseţii unei căprioare fugărite. Slavă ţie, artă! 

Aş vrea să îmbrăţişez omul. Dar nu pot să mă clintesc. 
Mă simt din ce în ce mai înăbuşit. Las tânărul. Trebuie să 
călătoresc iarăşi spre mine, tărâmuri după tărâmuri. Lapăd 
întuneric după întuneric îndărăt către lumina părăsită 
cândva afară, lângă mine, într-o vâlcea bântuită de vifore, 
alături de câinii încolăciţi, departe de tovarăşii uituci, prinţul 
ca un urs bărbos, uriaşul plin de rachiu. 

Când am prins să zăresc lumea ca prin sita simţurilor, mi- 
a nălucit aplecată spre mine căprioara din vedenie, apoi 
domniţa Irina, de mână cu tânărul vânător. Dar toate au 
pierit repede în mine, înghiţite de adâncurile mele. 

Mi-am venit greu în fire. Convalescenţa mi-a fost un chin 
lung şi fără alinare. Degerăturile s-au vindecat anevoie. O 
pneumonie, cu nesfârşite focare, aprinse unul după altul, 
târâş, mi-a împuiat minţile cu alte aiurări. Când am ieşit cu 
desăvârşire la viaţă, era primăvară plină şi eu eram alt om. 

Stăpânii plecaseră de la castel. Rămăsesem cu un medic 
şi cu slugile, care mi-au povestit cum scăpasem în noaptea 
de urgie. Numai datorită câinilor, care se jertfiseră pentru 
mine. Tovarăşii fugiseră de cum începuse prăpădul, 
rătăciseră câtva timp, dar ajunseseră la coşare, călăuziţi de 
argaţi. La mine, spuseseră ei, nu se mai putea răzbi. 


331 


Dar câinii, cărora le fusesem dat în pază, se culcaseră 
peste mine şi m-au adăpostit, acoperindu-mă cu trupurile 
lor. Au fost găsiţi cîteşpatru morţi, trântiţi deasupra mea. 
Abia m-au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat 
de lapte, s-a aplecat asupră-mi şi cu duioşie mi-a dat să 
sug, aiurând poate că sunt unul din puii ei. Asta a fost 
norocul meu. Am supt ca un prunc, cum mă visam, închis în 
trupul a patru dihănii care şi-au dat viaţa pentru mine. 

Aşa am făcut acea uimitoare călătorie pe tărâmurile 
negre ale uitării, afund în inconştientul atotştiutor, ca să mă 
întâlnesc cu mine însumi; adică nu cu mine, cu omul 
primitiv care a avut întâiul fior de artă urmărind o căprioară 
ce-i amintea de o fată. 

Cât am stat acolo, atârnat pe prăpastia pieirii, au avut 
timp să-mi treacă dinainte multe din nălucile vieților 
anterioare. În ele eram necontenit proiectat eu, care luam 
felurite chipuri, până am ajuns la tânărul artist. Eram tot eu, 
vânătorul în care se trezeşte primul gest gratuit, să laşi 
prada pentru umbra ei săpată repede pe un os. A fost un 
salt nebun în spirit, o faptă neînchipuită pentru acea eră 
neîndurată. 

Sămânţa acelui gest, rodit de vânătoare, a înflorit apoi 
dumnezeieşte, acoperind cu frumuseţe nepieritoare pe toţi 
oamenii acestui pământ. 

Asta a fost vedenia care mi-a descoperit izvorul, naşterea 
şi rudenia artei cu vânătoarea. 

— Dar domniţa? 

— Domnita mărturisise curat în noaptea despărțirii că nu- 
i stăpână pe gândurile ei. Şi s-a măritat cu altul de seama 
sa. 

Cât pentru mine, zguduirea a fost atât de cumplită, m-am 
cutremurat atât de adânc şi am căzut atât de afund, că la 


332 


deşteptare n-am mai găsit nici domniţa în mine, nici afară 
din mine. Plecase. Am rămas cu căprioara, care cea dintâi 
mi-a călăuzit mâna să scrijelească artistic osul. Şi cu un 
bust, Diană nepământească, zămislită în lut, pe care nu-mi 
vine să-l mai ating. Nu-l torn nici în bronz, nu-l cioplesc în 
marmură. Şi sunt totuşi sigur că va înfrunta, ca şi osul 
sălbatic, veacurile omeneşti. Prea închide în el patima şi 
frumuseţea ca să poată pieri. Am să vi-l arăt într-o zi înainte 
de a-mi da sufletul. 


333 


TAINA GORUNULUI 


NU VI SE FACE CÂTEODATĂ, iarna, celor ce aveţi calorifer, 
dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie şi 
să trosnească în vâlvătăi dionisiace? 

Toate simţurile, îmbătate, se împărtăşesc din viaţa 
arzătoare ce dănţuie pe vatra deschisă. Auzul aromeşte în 
cântecul buştenilor. Ochii se iluminează de fantasticul joc 
de salamandre al flăcărilor în rochii de mătase aprinsă. 
Pielea se îndulceşte molcom la mângâierile dogoarei. Şi o 
aromă de molid amestecată cu puţin iz de fum îţi bucură 
mirosul, aducându-i aminte, ca şi gustului, despre bunătăţi 
de mult apuse, păstrăvi afumaţi, brânză în scoarță de brad, 
rachiu de ienupere... 

Când mi se urăşte cu căldura de cuptor de uscat prune a 
caloriferului, dau depeşă unui prieten, silvicultor, şi, fără să 
mai aştept răspuns, iau trenul şi urc defileul Oltului. La o 
haltă unde se iţesc oameni în alb şi negru, mă aşteaptă 
sania sau nadişanca, după împrejurări. Şi chiar în aceeaşi 
seară mă prigoresc la o vatră uriaşă, răsturnat în jilţul cu 
dulamă de urs azvârlită pe spătar. 

Şi din nou mă copleşeşte imaginea din copilărie, când 
soba albă, zveltă, cu aripi lăuntrice de văpaie, gura de pară 
şi picioare de stâlpi fierbinţi, îmi părea îngerul ocrotitor al 
casei, vărsând binecuvântările căldurii cereşti peste noi... 

Prietenul, după ce-şi orânduieşte treburile pe afară şi 


334 


împarte porunci pentru a doua zi, intră, noptatec, mirositor 
a proaspăt şi a ger. Şi ne apucă pe amândoi, privind 
luminile focului, o straşnică partidă de tăcere, pe care nu o 
curmă decât vestirea cinei. Abia atunci, la al treilea păhărel 
de ţuică fiartă, ni se desţelenesc graiurile şi pornim la un 
taifas, de care, din când în când, cocoşi gălăgioşi îşi anină 
strigările lor de caraule ale nopţii... 

Eu îl descos despre viaţa codrilor copleşiţi de zăpezi. El 
mă ispiteşte despre vraja oraşului. Vorbim ca doi naivi 
becheri despre femei; ne amintim despre o încântătoare 
călătorie în străinătate şi sfârşim regulat cu planuri pentru 
un nou voiaj - de data asta în India. 

Nu ne mai văzusem de câţiva ani şi nu mai ştiam unul de 
altul, căci, ca buni amici, nu ne scriam, când de astă dată 
lipsa de păcură în calorifer m-a urcat în tren şi m-a instalat 
iarăşi în jilţul meu, oaspe pentru mai multă vreme al sobei 
cu gura plină de pară. 

Chiar din prima noapte, prietenul s-a abătut de la 
obişnuitul protocol al taifasului şi a intrat deodată adânc şi 
oarecum competent pentru ignoranţa mea în ale 
arheologiei şi preistoriei. M-a întreţinut despre epocile 
pietrei, bronzului şi fierului. Mi-a zugrăvit descoperirile de la 
Troia şi Micene, cu măştile de aur ale atrizilor. Şi a sfârşit 
prin a mă întreba dacă am văzut coiful de aur de la Muzeul 
naţional al antichităţii. Bineînţeles, nu-l văzusem. Nici nu 
auzisem măcar despre el. Atunci a început să mă certe 
despre lipsa de interes a aşa-zişilor intelectuali pentru tot 
ce e vrednic de văzut şi cercetat la noi. A veştejit 
tembelismul ăsta oriental la nişte oameni care se pretind 
apuseni şi alte multe... Eram nedumerit şi consternat. Nu 
ştiam cu ce greşisem şi unde vrea să ajungă amicul meu, 
care, furios, ieşi şi se întoarse cu un vraf de gazete şi 


335 


reviste. În ele îmi arătă fotografiile, descrierea amănunţită 
şi povestea unui coif de aur găsit de un copil cu vitele pe 
nişte pârloage ale Prahovei. Mărturisesc că m-a interesat 
adânc şi-mi părea rău că nu aflasem la vreme despre acest 
tezaur al pământului nostru. Prietenul nu s-a liniştit decât 
după ce i-am făgăduit că imediat ce sosesc în Bucureşti, 
chiar de la gară, pornesc la muzeu şi cer să văd 
„nepreţuitul coif, exemplar extraordinar, cu care s-ar 
mândri cel mai mare muzeu din lume”. 

Şi răcnetele cocoşilor, vestind o târzie strajă a nopţii, ne- 
au despărţit buni înţeleşi. 

A doua seară, însă, l-am încolţit eu cu întrebările. De 
unde ştie atâta arheologie? De ce se interesează de 
tezaure, coifuri şi alte odoare descoperite în pământ? Cum 
de n-am aflat şi eu până acum despre preocupările lui din 
acest domeniu? 

Mi s-a destăinuit că întâmplarea cu copilul care a găsit 
coiful răscolise în el jinduri şi râvne pe care de mult le ţinea 
înăbuşite. Că el s-a visat de multă vreme un astfel de 
norocos descoperitor de odoare, şi l-am silit să se 
mărturisească precum urmează. 

— Trebuie să-ţi spun de la început că toată viaţa am fost 
un înverşunat căutător de comori. De mic copil am crezut în 
ele şi le-am urmărit. M-am născut la ţară, unde credinţa 
asta se suge odată cu laptele. Doica, dădaca, slugile, finii şi 
vecinii, toţi mi-au hrănit copilăria nu atât cu basme, cât cu 
realităţi, cu arătări topografice precise. In inima unor 
gorgane ce străjuiau satul se ascundeau mari mituri, cu 
comorile lor. La rădăcinile multor pomi bătrâni zăcea 
îngropată câte o poveste alături de o căldare cu galbeni. 
Toţi le văzuseră jucând în ajun de zile mari, pălălăi verzi 
când e aur, flăcări roşii când e argint ori aramă. Toţi, cu mic 


336 


cu mare, le pândeam, iscodindu-ne. Şi nimeni nu se mira 
când a doua zi de Sfântul Gheorghe sau de noaptea Învierii 
locurile bântuite erau înflorite de găuri adânci. Asta 
aprindea şi mai mult râvnele. 

Când un gospodar începea să-şi ridice casă mare şi 
prindea cheag, era pentru că găsise o comoară. Încât 
colindam de mic pe coclaurile satului, căutând măcar 
urmele focului lăuntric, care pârleşte iarba în anumit chip, 
numai căutătorilor de comori cunoscut. 

De altfel, fiecare familie avea, moştenite, tainele şi 
nădejdile ei. Strămoşii popii ascunseseră în fundul prisăcii o 
putină cu aur. Dascălul avea comoara bunicilor, pierdută 
într-o râpă. Tata însuşi povestea că era copil când părinţii 
lui şi-au părăsit de frica răzmeriţei gospodăria, îngropând la 
rădăcina unor gutui o avere. La înapoiere n-au mai ştiut 
locul, şi bogăţiile au rămas zestre gliei. Pe atunci nu erau 
safeuri şi bieţii oameni, la nevoie, încredinţau banii şi 
sculele lor preţioase pământului. 

La vârsta de zece ani, am fost pus în şcoli departe, la 
Bucureşti, unde am făcut liceul. M-a dus tata. Cel dintâi 
lucru ce a făcut, după ce mi-a găsit gazdă, a fost un 
pelerinaj la muzeu, să-mi arate Cloşca cu puii de aur, care 
mi-a dat de altfel, atunci, o grozavă decepţie. Mă aşteptam 
să-mi ia ochii o pasăre măiastră cu doisprezece fofoloci de 
aur împrejur şi n-am văzut decât nişte cioburi de vase şi 
cionturi de tăvi, e drept de aur şi cu nestemate cât buricele 
degetelor... Dar pasiunea mi-a crescut mai înflăcărată. Era 
proba pipăită de ceea ce-ţi poate dărui lutul dacă ai noroc. 

Abia aşteptam vacanţele, să iau din nou, ca Anteu!, 


1 gigant, fiu al zeiţei Geea (Pământul). Era invincibil, deoarece ori de 

câte ori atingea pământul, trupul matern, căpăta forţe noi. Ştiind 

aceasta, Herakles l-a ucis ţinându-l în timpul luptei suspendat în aer. 
337 


atingerea cu pământul plin de surprize de aur... Acasă iar 
începeam să stau la pândă, să colind gorganele, să 
cercetez rovinele, când singur, când cu câte un flăcăiandru 
care mi se destăinuia, cerând luminile mele asupra unor 
presupuneri ale lui. 

Acum mă socoteam un cercetător priceput, cu o 
disciplină aproape ştiinţifică. Citisem pe Bolliac! şi pe 
Odobescu? şi pretindeam că sunt în stare să fac investigaţii 
metodice pe teren. Aveam un arsenal întreg de 
instrumente, în parte, adică cele originale, făurite de 
covaciul satului, după indicaţiile mele. Mă mândream 
îndeosebi cu colecţia de sfredele de toate mărimile, cu 
care, înainte de a săpa, sondam măruntaiele locului. 
Inventasem unul în jurul căruia se răsuceau până în vârful 
de oţel nişte fire în legătură cu o baterie electrică. Ajunse în 
fund, ele trebuiau să dea de veste printr-o sonerie despre 
orice metal întâlnit cu care făceau contactul. Încercările nu 
mi-au izbutit şi invenţia a rămas nebrevetată. 

Ce să-ţi spun? Am avut multe aventuri. Am mâncat 
numeroase păcăleli. Am alergat ca un smintit la văpăile 
unor focuri mincinoase, aprinse cu petrol de şugubeţii 
satului. Că dezgropam oase de câini în loc de tezaure, nu 
era nimic. Găseam la adâncimi considerabile doar o piatră 
bizară, când alţii la un simplu arat propteau limba plugului 
într-o căldăruşă cu bani. Asta însă nu mă descuraja deloc. 
Mă însufleţea ceea ce credeam eu pe atunci că e focul 


1 Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, Bucureşti - d. 25 
februarie 1881) a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric 
protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român. 
2 Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București - d. 10 noiembrie 
1895, București) a fost un scriitor, arheolog şi om politic român. A fost 
ministru al monumentelor (1863-1864), şi profesor de arheologie la 
Universitatea din Bucureşti. 

338 


sacru al ştiinţei. Acum ştiu că era şi este altceva. Veşnicele 
întrebări puse  Soartei, Mitul norocului, deghizat 
pretutindeni în jocul de cărţi, în loterie, în comori. Nu 
câştigul în sine, ci cauţi favoarea şansei, semnul unei 
alegeri şi al unei predestinări, scris special pentru tine. 

Am trecut, cum spun, prin multe peripeții şi întâmplări 
neplăcute sau de-a dreptul grele. O dată însă era să mi se 
înfunde. Nu ieşisem încă din liceu şi-mi petreceam vacanţa 
mare acasă. Imi alcătuisem o echipă din patru flăcăiandri, 
cu care scormoneam pretutindeni, ahtiat, cum îţi spuneam, 
nu de valoarea descoperită, aur sau nestemate, ci de 
altceva mai presus, care în esenţă se reducea la cuvântul 
„Noroc”. 

Intr-o noapte, şi într-adins alegeam pe cele mai 
întunecoase, ne-am strecurat afară din sat la gorganul cel 
mare. Hotărâsem săpături într-un punct unde după 
oarecare presupuneri ar fi putut fi o aşezare trecătoare a 
barbarilor. 

Săpam tinereşte, de mai multe ceasuri, şi izbutirăm o 
groapă care pe cât se adâncea, pe atât se îngusta. Lucram 
fără lumină. Ne înghesuiam câteşicinci în bezna de fund de 
mormânt, unde dădeam orbeşte unul peste altul. Când, 
deodată, simţii o trosnitură în oasele capului, stele verzi îmi 
izbucniră înaintea ochilor şi căzui trăsnit. Unul din tovarăşi 
mă lovise cu târnăcopul când mă plecam să cercetez 
pământul. Sângele mă podidise din belşug. Copilanarii, 
înspăimântați, m-au crezut mort şi au luat-o la fugă, 
părăsindu-mă acolo. După o vreme, s-au gândit să şteargă 
urmele isprăvii şi, ca să nu se mai ştie nimic, s-au întors să 
astupe groapa, aruncând pământul scos peste mine. Noroc 
că în clipa când ei puneau mâinile pe lopeţi am gemut. Unul 
mai îndrăzneţ a sărit în ajutor şi m-a scos. M-au târât apoi şi 


339 


m-au lăsat la poartă, după ce au bătut până au întărâtat 
câinii. Acolo m-au găsit ai mei, fără simţiri. După o zăcere 
îndelungată, cred cu friguri cerebrale, m-am înzdrăvenit. 
Dar a trebuit să jur tatii şi mamei că n-am să mai umblu 
după comori şi că, în loc de istorie şi arheologie, pentru 
care mă pregăteam cu fervoare, am să învăţ silvicultura... 
Şi m-am ţinut cu sfinţenie de jurământ, înmormântând 
adânc toate visurile şi speranţele. 

Vezi însă că puteam să fiu şi eu copilul norocos care a 
scormonit cu bâta de la vaci cel mai scump coif din lume... 

Şi cu toate că mi-am încheiat atunci cariera de arheolog, 
am trecut de curând printr-o întâmplare care mi-a deşteptat 
toate veleităţile înăbuşite. E singura dată când, fără voie, 
am făcut în adevăr o descoperire senzaţională. 

lubesc pădurea cu patimă şi ori de câte ori intru în ea 
sunt alt om. Se deşteaptă în mine obscure sentimente de 
siguranţă, de plinătate, de farmec real. Intârzii de bunăvoie 
pe coclauri cu frânturi din codri seculari, de altădată, vestiți 
pentru haiducii care se ascundeau în ei cu teşcherelele 
pline de aur. Acum se adăpostesc, cruţaţi de mine, câteva 
perechi de râşi, lincşii meleagurilor noastre, şi o familie de 
jderi cu puiţa lor. 

Într-o zi, astă-vară, mi-am lăsat brişca în paza pădurarilor 
şi m-am afundat cât mai departe, în bungeturi, însoţit 
numai de Haiduc, un câine credincios şi viteaz. Ademenit de 
linişte şi frumuseţe, m-am lăsat jos la tulpina unui gorun 
falnic într-o poiană răznită de lume, ca într-o baladă. 
Câinele, care are un miros extraordinar, nu s-a aşezat la 
picioarele mele, ci a început să dea târcoale trunchiului, 
mârâind şi pufăind înfundat. 

O ghionoaie ţâşni din scorbură copacului şi prinse a ne 
certa în gura mare. Da, în felul ăsta da veste pădurii întregi 


340 


că nişte venetici îi calcă tărâmurile. Ca s-o liniştesc, de 
dragul ei şi al puilor, am chemat pe Haiduc... El, altădată 
atât de ascultător, s-a repezit şi mai furios asupra 
trunchiului, sărind să-i zgârie şi să-i râcâie coaja. Din când 
în când, se oprea, mirosea atent, trăgea cu horcăituri, pe 
nas, rumeguşul răscolit de ghearele lui şi iar pornea să latre 
cu turbare. M-am sculat şi, intrigat, l-am urmărit cu băgare 
de seamă... La rândul lui, el a schimbat lâtratul într-o 
schelălăitură, ca o implorare, şi-şi aţinti ochii grăitori în 
ochii mei, voind aievea să spună ceva. 

În acea clipă copacul falnic, crengile vânjoase, câinele 
înnebunit de un mister mi-au adus aminte de întâmplarea 
din Cărăbuşul de aur a lui Poe. Şi ascultând de îndemnuri 
nedesluşite, m-am apropiat să cercetez copacul. Câinele s-a 
liniştit un timp şi a aşteptat să vadă rezultatul intervenţiei 
mele. Am bătut uşor cu baltagul în trunchi: suna a gol, deşi 
încă verde, în putere, şi cu coroana de jur împrejur cât o 
biserică. Am bătut din nou, mai tare, ca să-l fac să se 
cutremure din vârf până-n rădăcină, şi am pus numaidecât 
urechea... Pe lângă vibrarea adâncă a lemnului, mi s-a 
părut că aud un sunet ca de zornăit înfundat. 

Câinele, încurajat, a început să latre iar şi să muşte din 
scoarţa groasă cu solzi de crocodil. La acest nou asalt a 
zburat din cuib, înspăimântat, şi găiţoiul, fără să se mai ia 
la harţă. Eram nedumerit. El să fi făcut ciudatul zgomot de 
adineauri? Umblă vorba că neamul ăsta de păsări 
hoţomane fură lucruri strălucitoare, monede, giuvaeruri şi 
alte odoare, pe care le ascunde în cuiburile lor ca pe nişte 
porte-bonheur'-uri. Aşa mă mângâiam în copilărie de 
pierderea unei cruciuliţe de aur pe care o purtam la gât. 

Câinele zărise acum în trunchi o scorbură, spre care se 


1 Obiect considerat ca aducător de noroc celui care îl poartă; talisman. 
341 


arunca în salturi furioase, fără să o poată ajunge. 

Am vârât atunci două degete în gură şi am şuierat 
voiniceşte semnalele învoite... Codrul le-a primit cu chiot, 
ca pe vremea hotilor. Câinele dintr-o dată a încremenit! 
Peste puţină vreme au sosit gâfâind pădurarii, niţel sfecliţi 
de ce s-ar fi întâmplat. La vederea lor, câinele a început să 
se dea mai cu turbare, cerşindu-le din când în când cu 
privirile întoarse ajutor. Nici ei nu ştiau ce să creadă şi se 
cruceau, cu căciulile în mâini. Le-am spus de părelnicul 
zgomot pe care l-a făcut trunchiul de baltagul meu şi ne-am 
învoit să batem câteşitrei deodată gorunul misterios cu 
muchiile topoarelor şi să ascultăm. Un zvon uscat ca de 
uşoare ciocănituri, amestecat în tremurul copacului, fu 
răspunsul. 

M-am hotărât atunci să merg cu cercetările mai departe 
şi, aprins de vechea îndârjire, am poruncit pădurarilor să 
taie copacul. Dar cum? Nu mă înduram să-l dobor întreg, ci, 
mânat de năzuinţa câinelui spre scorbură, am închipuit la 
început în coasta trunchiului un ţăncuş, o fereastră, cum se 
face în pepene ca să-i încerci miezul. Pentru asta însă nu 
aveam scule. Am scos la repezeală un cal din ham şi unul 
din pădurari a alergat călare în sat. S-a întors numaidecât 
cu burghie, sfrededele şi tot felul de ferăstraie. 

După ce am mărginit în trunchi prin găuri una lângă alta 
un pătrat mare cât se poate vâri capul, am tăiat lemnul 
dintre ele cu ferăstrăul mic şi am scos, hoţeşte, bucata de 
tulpină prin care să pătrundem în miezul scorburos. Cu ochii 
nu se putea zări nimic. Unul din oameni a băgat cu 
îndrăzneală mâna. Dar o trase cu groază: dăduse de ceva 
rece, tăios, de care degetele se izbiseră ca de zăbrelele 
unei capcane. Acum câinele înnebunise de-a binelea. Cu 
ochii roşii, cu coada umflată şi spume la gură, sărea până 


342 


aproape de ferăstruică şi, înfigându-şi colții fioroşi, îşi rănea 
gingiile. M-am frământat câteva clipe şi m-am hotărât să tai 
trunchiul pe la mijloc. 

Pentru asta pădurarii s-au suit de au abătut întâi creangă 
cu creangă toată coroana. Altfel, s-ar fi răsturnat peste noi 
gorunul întreg. Pe urmă ne-a fost lesne să lucrăm cum am 
vrut asupra trunchiului dezbărat de toate caturile palatului 
său de ramuri. Asta a fost o muncă grea de un conac şi mai 
bine. Numai nişte inşi iscusiţi şi de meserie ca pădurarii mei 
puteau să o îndeplinească. 

După ce ne-am descurcat de crengărişul abătut jos, am 
trecut la operaţia asupra trunchiului propriu-zis. Era un 
trunchi gros şi vânjos, cu fibre mari, vii şi oţelite ca nişte 
muşchi de atlet, care-l ţineau viguros, neclintit şi fără să-i 
pese de scorbura ce-i mâncase numai o parte din măduvă 
şi de care parcă se vindecase. Trebuia să-l retezăm mai 
sus, dincolo de înălţimea unui stat de om. Am încropit o 
scară şi, după o muncă de un ceas cu joagărul, am 
răsturnat partea de sus a trunchiului, cum ai ridica un 
copac înalt. 

Oroare! In inima găunoasă a restului de trunchi rămas în 
picioare, ca într-o încăpere strâmtă, şedea drept, înţepenit 
de jur împrejur în pereţii scorburii, un schelet omenesc... 

Hârca ieşea foarte uşor afară, deasupra nivelului tăieturii 
noastre. Dar mâinile, coşul pieptului, ciolanele coapselor se 
duceau misterioase în jos, către rădăcină, şi se pierdeau 
afund, ca într-un sicriu sculat în picioare. Pădurarii, 
superstiţioşi, au început să dea înapoi... Eu mă 
înfierbântasem... M-am suit pe scară şi am încercat să trag 
scheletul afară. A fost cu neputinţă. Era încrustat în 
carapacea lui de lemn. Am rămas în mâini numai cu glava 
goală pe care am pus-o la loc. Mi-am dat seama că trebuie 


343 


să mă opresc aici. Nu aveam drept să merg mai înainte... 
Intâmplarea intra de acum în căderea autorităţilor... 

A doua zi am venit cu procurorul şi medicul legist. In faţa 
lor, un lemnar a purces cu mare băgare de seamă la 
deschiderea trunchiului, pe care l-a scos întâi din rădăcină. 
Falnicul gorun de ieri zăcea acum ca un coşciug întins pe 
iarbă. După ce s-a determinat poziţia osemintelor înăuntrul 
scorburei, s-a aşezat trunchiul cu faţa scheletului în sus. 
Apoi s-a tăiat şi s-a ridicat, ca un capac, jumătatea de 
deasupra a trunchiului culcat. A rămas ca o copaie 
jumătatea de dedesubt, cu scheletul întreg culcat în ea... 
Atârnau de el încă zdrenţe dintr-o cămaşe de cânepă... 
Câteva petice de iţari mucezeau pe ciolanele genunchilor. 
Şi nişte poturi înfloraţi cu ibrişin roşu, aproape întregi, 
acopereau ţurloaiele picioarelor. Fusese o namilă de om. Cu 
capul pus la loc, oasele măsurau un metru şi nouăzeci. 
Vertebrele tari se ţineau ca trase prin sârmă. Incheieturile 
țepene nu se clintiseră din ţâţâni. Numai oscioarele 
degetelor de la mâini se scuturaseră ca nişte muguri, 
împreună cu două verigi de alamă, inelele mortului. Cred că 
eu le desprinsesem cu loviturile de baltag şi căderea lor 
pricinuise sunetul ciudat de la început. Sau ponte mă 
înşel... 

Labele erau încă înfăşate de nişte opinci uriaşe, ale căror 
nojiţe de păr se încrucişau neatinse pe fluiere în sus. Coşul 
pieptului, de o capacitate năprasnică, era întreg. Câteva 
coaste din stânga purtau inscripţiile unor tăieturi adânci 
prin care ceva ascuţit pătrunsese în adânc. Hârca spunea şi 
mai mult. Arcadele orbitelor ieşite mult în afară înaintau ca 
nişte pridvoare de os. Sub ele se adânceau cât nişte pumni 
de copii găvanele ochilor, ce trebuie să fi fost extraordinar 
de mari. Dinţii şi măselele, intacte, râdeau din smalţul lor 


344 


alb... De ceafa scăfârliei atârnau încă jurubiţe lungi de păr 
negru corb - rămăşiţă dintr-o bogată chică de bărbat. Ceea 
ce izbea şi mai mult, pe albeaţa de fildeş vechi a oaselor, 
era un enorm chimir de piele neagră, care încingea mijlocul 
scheletului. Un cuţit mare, cu plăsele de os, se mai ţinea 
încă în el. 

După ce medicul legist a cercetat, a măsurat şi a luat 
note, s-a purces la deschiderea chimirului. Satul tot holba 
ochii. Pădurarii aproape să leşine! Scăpasem din mâini 
comoara. Din încăperile dedalice ale şerparului au curs 
câţiva pumni de aur: galbeni, dubloni, poli, mahmudele şi 
alte monede streine; câteva inele groase de aur cu peceti; 
nişte cercei şi puţini bani de aramă româneşti, care aşezau 
întâmplarea cu sută de ani în urmă. 

Pe atunci hoţea prin părţile locului banda vestiţilor 
Gogolea şi Chiloman, ale căror singure nume băgau lumea 
în răcori. Dintr-o pricină oarecare, împărţeală de jaf sau 
zulie de femei, cele două căpetenii se certară şi banda s-a 
împrăştiat fără urme. Se credea că trecuseră pentru 
totdeauna în Bulgaria. Acum taina se lămurea. Osemintele 
erau ale unuia din cei doi tâlhari care se înfruntaseră şi unul 
căzuse. Rănit grav, el s-a târât şi s-a prăbuşit în gorunul 
încă de pe atunci gros ca un butoi. Poate că tâlharul chiar 
scobise şi mărise scorbura, unde se ascundea de potere. 
Sleit de sângele scurs, de sete şi de foame, el murise, 
înţepenit acolo. 

Dar care din doi îşi lepădase oasele în tainiţa copacului? 
Gogolea ori Chiloman? Amândoi fuseseră nişte haidamaci, 
deopotrivă la statură şi la înfăţişare, amândoi spătoşi, 
amândoi smoliţi, cu chici şi bărbi. 

Atunci, un bătrânel îndrăzni să iasă un pas din gloată şi 
să spuie: 


345 


— Căutaţi, domnilor, la mâini şi la picioare. Că Gogolea - 
după câte îmi spunea moşu-meu - avea câte şase deşte. 

Medicul se plecă din nou asupra scheletului şi cercetă 
osemintele numărând... 

Se găsiră câte şase degete la fiecare mădular. Nu mai 
încăpea îndoială... Gogolea răsărea acum din mormântul 
verde al gorunului, cu tot alaiul lui încruntat de poveste. El 
îşi găsise odihna de veci în inima vie, cutremurată de 
vânturi a uriaşului pădurii. Pe măsură ce vremea trecea, 
copacul creştea, îşi tămăduia racila şi se închidea deasupra 
mortului. lar el se afunda tot mai adânc în ascunzişul 
scorburii, care îl adopta, îl îmbrăţişa tot mai strâns, îl rodea 
şi-l mărunţea cu furnicile şi toate gângăniile ei. Ploile i-au 
spălat oasele, vântul i le-a înălbit. Umbrarul crengilor le 
răcorea vara. Gerurile iernii i le întărea şi i le-a păstrat mai 
bine decât mucegaiul gropii. De o sută de ani îi cântau în 
fiecare an cucii şi-l slăveau privighetorile. Cine nu şi-ar fi 
dorit un asemenea lăcaş de veci? Acum, copacul care 
trăsese viaţa şi-şi lungise poate veleatul cu sângele ce i se 
scursese şi carnea ce se moşoroise la rădăcină, pierise 
odată cu taina de aur şi moarte ce i se furase. Şi de data 
asta îmi părea rău ca de o profanare. 

După încheierea cercetărilor, am cerut ca amintire 
chimirul. Legistul m-a refuzat. Şi a avut dreptate. Scheletul 
lui Gogolea, gătit cu chimirul lat de două palme şi cu 
opincile uriaşe sub poturii înfloraţi, face fala muzeului 
Morgii! Să te duci neapărat să-l vezi când ajungi la 
Bucureşti! 

Am făgăduit, fireşte, să fac vizită şi lui Gogolea, după ce 
voi primi înştiinţare că, în sfârşit, caloriferul meu a început 
să dea căldură de cuptor de uscat prune. Parcă mi se 
făcuse dor de ea! In sobă focul murise. 


346 


1-5 ianuarie 1947 


347 


ALCYON sau DIAVOLUL ALB 


ODINIOARĂ, TAGMA HOŢILOR de cai era o vastă alcătuire 
a cărei urzeală împânzea zeci de ţări la un loc. De dincolo 
de marginile de apus ale Austriei, până peste hotarele 
Turciei, firele ei se încurcau departe în bazarele de vite ale 
Persiei. 

Ea îşi avea ici-colo căpetenii, pretutindeni tovarăşi, calfe 
şi ucenici, prieteni şi slujitori, cu gazde, popasuri şi 
ascunzători unde cailor li se pierdea urma, şi de unde, ca 
din nişte adevărate boiangerii şi laboratoare, ieşeau 
prefăcuţi nu numai la păr, ci în toate semnele de 
recunoaştere. Se petreceau minuni: coamele din dreapta 
creşteau acum în stânga, picioarele ajungeau pintenoage, 
blana odată sură lucea ca pana corbului şi cozile se scurtau 
ori se târau fuioare la pământ. Caii îşi lepădau totodată 
firea şi năravurile, luând altele, din trăpaşi ajungeau 
buiestraşi. 

Inima acestei uriaşe împărăţii era Ungaria şi România. 
Pusta maghiară şi Bărăganul nostru puteau mistui herghelii 
întregi, furate din cele mai vestite grajduri şi crescătorii ale 
Europei şi Asiei. 

Spre deosebire de ceilalţi hoţi, furii de cai nu erau tâlhari 
de rând. Ei nu se dădeau la jafuri şi mai ales nu ucideau. 
Ba, dimpotrivă, dacă îţi luau telegarii, îţi lăsau nu numai 
hamurile şi butca, ci îţi mai lepădau pe deasupra zălog şi 


348 


caii proşti cu care veniseră şi care i-ar fi încurcat acum la 
fugă. 

Unii ajunseseră la faimă mare şi dovediseră că în multe 
alte privinţe şi împrejurări sunt oameni de onoare şi se ţin 
de cuvântul dat. Dacă au spus că-ţi fură calul, nu se lasă 
până nu-şi îndeplinesc făgăduiala. Oricum, puteai pune 
temei pe ei, până ce vedeau sau auzeau despre un roib 
vestit, despre un şarg focos ori un murg furtunatic. Atunci 
îşi pierdeau minţile. Furau de prea mare drag şi din prea 
multă pasiune. 

De altfel, erau prea numeroşi nobilii şi boierii amestecați 
în itele lor ca să fi fost un furtişag de rând. Câteodată intra 
în joc pizma dintre crescători, gelozia grofilor, ciuda marilor 
proprietari între ei, renghiuri jucate şi dejucate, ambiţii ca 
într-un sport de azi, patimi lesne de înţeles în stepele peste 
care aleargă mirajele arşiţelor. 

Dincolo de Carpaţi se ridicase din obştea furilor unul, 
Egon, un flăcău bălai cu mustăţile lungi şi subţiri de 
borangic galben, chipeş şi voinic, dar mlădios ca trestia, aşa 
se legăna în vântul galopului nebun. Egon ajunsese spaima 
magnaţilor, care îşi ferecau zadarnic caii în slonurile de 
piatră cu lacăte cât căldările. Hoţul avea ori n-avea iarba 
fiarelor, dar tot pătrundea. 

La noi în Muntenia hoţea cu vâlvă un omuleţ cărunt, slab 
şi subţiratic, alunecos ca un şarpe, cu ochi albaştri şi 
nevinovaţi de copil. Îl chema Amoaşei, după maică-sa, care 
se îndeletnicea cu moşitul. Era chemată mai ales la vitele 
cu facere grea. Se dusese pomina despre mâinile ei 
blagoslovite, cu care ajuta la fătat vacile chinuite de viţeii 
încurcaţi în pântece şi iepele care năşteau greu mânijii 
aproape morţi. Pe toate le izbăvea moaşa. Femeia îşi ungea 
dreapta sfrijită cu untdelemn sfinţit şi o vâra până la cot în 


349 


vita ce gemea adânc, cu ochii închişi. Acolo, cu mişcări line, 
ajutată pe dinafară şi de stânga, pipăind, alinând, rânduind 
măruntaiele răscolite, izbutea totdeauna să scape pe mamă 
şi să scoată puiul viu. 

Hoţul însoţise de mic pe maică-sa în toate părţile unde 
era nevoie de mâna ei iscusită. Moaşa era luată departe, 
peste cinci judeţe. Se bătea lumea pe ea. Boierii trimiteau 
rădvanele s-o aducă. Alteori ea se arunca pe cal şi gonea să 
apuce cu suflet vita fătătoare. Copilul, tot timpul cu ea, 
pătrunsese în toate grajdurile, văzuse toate tainele, 
deprinsese întreg meşteşugul vitelor, viaţa cailor, crescuse 
în rând cu mânijii ca un frate şi-i îndrăgise mai mult decât 
orice pe pământ. 

Aşa că nu i-a fost greu repede să ajungă în fruntea 
geambaşilor şi curând capul hoţilor de cai. Din vadul Cernei, 
de-a lungul Dunării, peste Bărăgan şi Dobrogea, până în 
Herţa Bucovinei, Amoaşei poruncea şi se mişca aşijderi unui 
stăpânitor, peste o ţară mai întinsă ca a lui Mircea. 

Politica cea mare a împărăției hoţilor de cai cerea 
cârmulitorului din pustă să-şi dea mâna, peste Carpaţi, cu 
cel din Bărăgan. Aşa s-au întâlnit şi s-au înfrățit Egon 
Ungurul cu Amoaşei Valahul, de zeci de ori în zeci de locuri 
de-a lungul munţilor, după nevoie, dar mai ales dincoace, la 
noi. 

În preajma Drăgaicii, cu bâlciurile ei renumite de cai, hoţii 
se întrulocau la Podul Calului, deasupra Penteleului. E acolo 
sus, sub cerul înalt şi singuratic, o mândreţe de platou, 
oamenii îi zic pod, lung şi larg cât o moşie domnească, 
îmbelşugat cu iarbă, împodobit cu flori, unde poate trăi şi 
zburda un popor întreg de cai, fără să-i ştie cineva. 

Aci se schimbau între ele prăzile. Ale lui Amoaşei luau 
drumul Apusului, către Austria şi mai departe. Ale lui Egon, 


350 


după ce le înghiţea o vreme bordeiele Bărăganului, luau 
calea Brăilei. Din schelele dunărene ele treceau apoi 
Bosforul şi se făceau cai anatoli ori persieneşti. 

De bună seamă că fârtaţii schimbau între ei nu numai 
iepe şi armăsari, ci şi sfaturi şi reţete despre cele mai 
izbutite mijloace de a scoate netulburaţi vitele din curţile 
stăpânilor. Şi povestindu-şi isprăvile, se îndemnau unul pe 
altul şi se luau la întrecere în vitejii şi iscusinţă. 

Ca să fure cai obişnuiţi era o joacă. Nici nu se înjosea 
căpetenia să ia parte. Trimitea un ucenic. Şi era de ajuns să 
momească toţi câinii, să prostească stăpânul, să deschidă 
veriga cu căciula ca să nu se audă şi să scoată calul mai 
uşor decât un mieluşel. Pentru asta îl încleşta de muştiuc cu 
cleştele mâinii drepte, şi animalul, ameţit de durere, se 
supunea. Păgubaşul se trezea în zori cu coşarul gol. 

Pentru gospodarii mai semeţi, care s-ar fi putut lua de 
piept cu ei, şi unde întâmpinau împotrivire, hoţii foloseau 
tot felul de meşteşuguri. Otrăveau dulăii, îmbătau paznicii, 
legau cobză argaţii, amorţeau cu vrăji pe stăpânul care 
dormea dus în casă împotriva obiceiului, în timp ce ei 
spărgeau grajdurile. Pentru asta purtau totdeauna la ei 
mâna de mort cu care adormeau toate veghile. 

lar ca să încurce şi mai rău lumea, încălţau copitele 
calului furat în alte copite de pâslă şi piele cu potcoavele 
puse de-a-ndoasele, cu gurile adică în faţă, aşa că urmele 
lăsate duceau pe păgubaş anapoda. ` 

Egon se dovedise îndrăzneţ, norocos şi viteaz. Insă uneori 
prea sălbatic. Dacă vedea că nu pătrunde cu nici un chip la 
prada jinduită, se strecura noaptea şi da foc grajdurilor. 
Caii, cuprinşi de spaimă, începeau să necheze şi să se 
zbuciume, să duduie în podele, umplând grajdul de larmă. 
Înşişi hoţii strigau cât îi luau gurile: „Săriţi, foc!”... Stăpânii 


351 


alergau buimaci de somn, descuiau ori spărgeau degrab 
uşile adăposturilor, să dea drumul cailor, care năboiau 
buluc afară şi se împrăştiau nebuni în toate părţile. Atunci 
Egon cu tovarăşii îi prindeau prin întuneric, şi în zarva şi 
zăpăceala incendiului la care zoreau toţi să-l stingă, se 
făceau nevăzuţi călări... şi-i înghiţea pământul... 

Că uneori se schilodeau ori ardeau de-a binelea cai 
scumpi, că alteori se pârjoleau gospodării întregi şi mureau 
oameni, lui Egon nu-i păsa. El îşi făcuse gustul. 

Amoaşei, mult mai blând, folosea numai mijloace 
paşnice. Pentru el nu era greu de învins stăpânii. Lui i se 
părea mai anevoios de biruit caii... Într-un rând a avut de-a 
face cu un fugar năbădăios, de care nu se putea atinge 
nimeni decât gospodarul, şi încă şi el cu momeli. Aşa că 
omul nu mai încuia grajdul. Proptea numai uşa cu un par. 
Atât. Ştia bine că nu i se putea fura telegarul. Hoţul pusese 
ochii lui albaştri şi nevinovaţi pe el. Încercase de câteva ori 
când îl găsise pe câmp să se apropie. Calul chihotise şi-şi 
rânjise colții, întorcându-se la el ca la lup, cu spatele şi 
scurmând țarina. Pe ăsta nu era chip să-l scoţi din grajd cu 
binele. Hoţul cu căciulă-n mână s-a învârtit câteva zile în 
târg, pe la spiţerii. Când s-a întors a strecurat un copil până 
la găleata cu merticul de ovăz pentru seară al calului, unde, 
după povaţa hoţului, băiatul a amestecat un praf dintr-o 
punguţă de hârtie. Noaptea, Amoaşei s-a înfăţişat cu patru 
dălcăuci, au încărcat binişor pe o năsălie roibul adormit ca 
un prunc îmbăiat şi au ieşit nesupăraţi din curte, cu el întins 
ca mort. Afionul lucrase mai uşor şi mai blând ca focul... 
Egon, când a auzit, a cârtit împotriva procedeului băbesc al 
valahului... Dar Amoaşei a făcut înainte aşa cum îl duceau 
pe el capul şi inima... Altă dată, a scos uşurel din grajd o 
iapă măreaţă, de rasă mult cinstită, ce făgăduia un mânz 


352 


aşijderea... N-a avut pentru asta nevoie decât de o oca de 
rom tăiat cu spirt tare şi de o desagă cu bucățele de zahăr. 
lapa, dornică de dulce ca o muiere, s-a îmbătat turtă de 
momeala hoţului, care i-a dat o jumătate de noapte pe 
săturate zahăr înmuiat în spirtul ameţitor, şi vita a ieşit de 
bunăvoie, clătinându-se pe câte patru picioare, veselă, 
ţinându-se după fur ca după maică-sa. 

La urmă i-a venit şi lui de hac cineva. Era un vestit boier 
în părţile Buzăului, unul de-i zicea Marghiloman bătrânul. 
Asta se trăgea, cum spunea el însuşi, dintr-un vrednic neam 
de hoţi de cai. Aşa că nu era de glumă cu el, mai ales că 
era bine cu stăpânirea. Şi Amoaşei îl ocolea. 

Când însă bătrânul a băgat în grajduri un armăsar 
arăbesc alb şi uşor ca fulgul, hoţul a lepădat toate temerile 
şi a început să dea târcoale. Era un fugar focos şi aprig, 
încordat şi sturluibatic de nu-l puteau stăpâni, legat în 
lanţuri, patru oameni. Erau nevoiţi să-l ţie numai în grajd. 
Nu-l scoteau la lumină, că s-ar fi smuls şi ar fi fugit în lume. 
Dar chiar acolo, la întuneric, zvâcnea în două picioare şi 
tipa ca o muiere furioasă când intrau la el grăjdarii. Trebuia 
întâi să-l încolţească şi să-l încadreze între nişte hulube ca 
să-i poată aduce ovăzul şi găleata cu apă. leslea zăcea 
roasă şi stănoagele, praf... De conovăţ nici vorbă. De atâta 
zvârlit cu picioarele dindărăt, podelele ajunseseră în 
podină. Trebuise să-l lase singur, ca pe o sălbăticiune: 
muşcase carne din ceilalţi cai lângă care fusese pus la 
început. Îngrijitorii nu-i spuneau Alcyon?, cum îl chema, ci îl 


1 Alcyone 1. Una dintre pleiade, fiica lui Atlas și a Pleionei. 2. Fiica lui 
Aeolus, despre care legenda spune că trăia atît de fericită împreună cu 
soţul ei Ceyx, încât a trezit gelozia Herei, care i-a metamorfozat pe 
amândoi în păsări de mare. După o altă versiune, Ceyx, pornit să 
consulte un oracol, şi-a găsit moartea în valuri, înecat de o furtună. 
Distrusă de durere, Alcyone s-a aruncat şi ea în mare. Induioşaţi de 

353 


botezaseră Diavolul Alb. Stăpânul aştepta un meşter din 
străinătate să-l domolească şi să-l înveţe să alerge. 

Amoaşei îi scăpărau ochii de jind şi se usca pe picioare... 
Grajdul era bine păzit, masiv, de piatră, cu nişte ferestruici 
cât să se poată abia prelinge nevăstuica. Uşa - cu paveze 
de fier. Paznicul dormea într-o odăiţă alături. Calul era mai 
rău ca o fiară sfâşietoare. Hoţul i-a trimis vorbă lui Egon, 
care s-a înfăţişat la întâlnire, sucindu-şi fălos mustaţa de 
borangic. 

Au cercetat amândoi noaptea cu  de-amănuntul 
împrejurimile, curtea cu ziduri înalte, porţile ferecate, 
grajdul la care au răzbit cu greu. Se auzeau înăuntru 
sforăiturile, tropăiala armăsarului... Dar nu se putea nimic 
altceva decât să se înfăptuiască planul lui Egon. Şi asta 
anevoie. Adică cu o prăjină lungă vârâtă pe o ferestruică, să 
se puie foc pe dinăuntrul grajdului. Ori fânului, ori ieslelor. 
Apoi să deştepte lumea curţii şi, folosind groaza şi 
vălmăşeala incendiului, să fure calul... 

— Cum să-l furi? întrebă Amoaşei, că te face praf, mai 
ales înnebunit de pălălăile focului... 

— Te-arunci din goană pe el şi-l încleştezi între pulpe. Cu 
o mâna înfiptă în coamă şi cu alta în motul din frunte îl duci 
unde vrei. 

— Faci tu asta? 

— Dacă ar fi la mine, da. Aici nu, răspunse ungurul 
zâmbind rece, şi se despărţiră neînţeleşi. 

Hoţul, de atât necaz, bolea acum cu adevărat. Călcându- 
şi pe inimă, plecă să ceară sfat unui vechi hoţ de cai, bătrân 
şi pocăit, cu care Amoaşei avusese pe vremuri certuri şi 
vrăjmăşie. Popa Stoian din Lipia, un moşneag cu o cocoaşă 
în spate, două găuri negre de sfredel sub tufele 


nenorocirea ei, zeii i-au metamorfozat pe amândoi în păsări marine. 
354 


sprâncenelor albe şi un nas ascuţit ca o custură, sub care 
atârna un snop de colilie revărsat pe piept. 

Popa l-a primit întâi cu zeflemele, mai pe urmă s-a aprins 
şi el şi s-au sfătuit îndelung. După povaţa bătrânului, hoţul 
şi-a mai adaus un tovarăş priceput, pe Scoroambă, din 
Valea-Lupului, şi au pornit la lucru. 

Cea dintâi greutate era să treacă prin toate pazele şi 
peste toate barierele ca să pătrunză în podul grajdului. 

Amoaşei s-a proptit într-o zi la porţi şi a cerut să 
vorbească cu boierul. Are de vânzare o iapă cum nu se mai 
află alta. 

Boierul i-a trimis vorbă că „altădată”, acum are treabă. 
Hoţul a înghiţit palma şi a plecat zvârcolind sub el, în ochii 
uimiţi ai argaţilor, o frumuseţe de roaibă codalbă. 

— Să-i spuneţi Marghilomanului, mă, că tot i-l fur, aruncă 
el din goană cuvânt semet. Şi pieri. 

Peste vreo săptămână, boierul a plecat cu politica lui la 
Bucureşti. La câteva ceasuri în urmă sosi într-o brişcă un 
popă tânăr, necunoscut, cu vorba că a primit poruncă de la 
boier, cu care se întâlnise pe drum, să vie şi să-i facă 
sfeştanie şi să-i boteze grajdurile, doar o fugi diavolul din 
armăsarul lui. Logofeţii, mai de silă, mai de ruşine, cum să-l 
întoarcă pe preot din ale sale, se învoiră, deschiseră porţile 
şi îl primiră în curte. Popa a tras drept în dosul grajdului, a 
deshămat mârţoagele şi le-a trântit între picioare o căpiţă 
de fân cu care umpluse brişca. Apoi şi-a pus sfita!, şi-a 
petrecut patrafirul, a citit, a cântat şi a plecat lăsând 
aproape neatins stogul de fân, rămas acolo morman. Când 
amurgul a dat geană de geană, mormanul a început să se 
mişte şi de sub el s-a târât şerpeşte Amoaşei. Cât 


1 Veşmânt preoţesc larg şi fără mâneci, care se poartă în timpul slujbei 
peste celelalte haine. 
355 


descântase popa şi făcuseră cruci argaţii, el, printr-o gaură 
din burta briştii, se tupilase sub picioarele cailor în claia de 
nutreţ, unde a dormit până seara. Nu s-a mai scuturat, şi 
aşa, cu paiele pe el, s-a căţărat într-un salcâm, a trecut în 
altul şi când i-a venit bine a sărit pe acoperiş. Apoi ca o 
nălucă a pierit pe gura de geam a unei cubele şi s-a cuibărit 
în podul grajdului. 

Sub el fiara de armăsar a început să sforăie îngrozitor şi 
să se zvârcolească făr' de răgaz. Când se mai ostoia, hoţul 
întindea pe deschizătura de deasupra ieslei o prăjină cu păr 
de lup, cu care-l îmboldea trecându-i-o pe la bot. Armăsarul 
sălta deodată cu picioarele dinainte până la tavan, apoi 
cădea pocnind ca un tunet şi se punea să bată cu cele 
dinapoi în uşă, în perete, în ce apuca, zguduind clădirea ca 
un cutremur. 

Sculată de atâta larmă, toată lumea, trezită din somnul 
dintâi, alerga cu felinare şi cu arme să vadă ce se petrece. 
Nimic. Pe armăsar îl apucase năvârliile din senin. Poate se 
speriase de vreun şoarece. Cine ştie ce i s-a nălucit iar 
diavolului!... Il priveau pe fereastră cum se zbuciumă 
învârtindu-se şturloibat de colo până colo, cu ochi fioroşi, cu 
nările aprinse şi coama ca un val răzvrătit de furtună. Îl 
apucaseră pandaliile cele mari. Unii ziceau că-l deochease 
popa, care, în loc să-l domolească, mai rău îl îndrăcise. Dar 
bine că nu e nici o primejdie. Poate să joace acolo închis în 
cuşcă până la ziua de apoi. Şi se duseră toţi liniştiţi la 
culcare. 

Pe la miezul nopţii, altă alarmă şi mai mare îi deşteptă 
iar... Hoţul îmboldea fără astâmpăr armăsarul, care alerga 
învolburat numai spume şi năruise totul în grajdul făcut pe 
dinăuntru numai ţăndări... Slugile cercetară cu grijă îndoită 
uşile, ferestrele, zidurile. lar nimic. Decât nebunia din ce în 


356 


ce mai nedomolită a vitei îndrăcite, de pe care curgeau, 
apă, sudorile. Şi, copleşită de oboseală, argăţimea plecă din 
nou la culcare, care prin poduri, care prin coşare. Dar hoţul 
n-a slăbit o clipă armăsarul, hărţuindu-l cu strămurarea ca 
pe un taur neascultător. Până ce, sleit de osteneală, cu 
nările în zbatere, gâfâind şi trăgând greu în piept 
răsuflarea, a căzut în genunchi, cerând pacea. Alergase şi 
se învârtise ca un şoarece în cursă, închis într-un petec de 
grajd mai bine de două conace. Rămase aşa ameţit câteva 
clipe. Apoi se ridică iar. Sta acum încremenit, cu ochii 
holbaţi, în care jucau văpăi nebune de fosfor, cu urechile 
teşite înapoi a spaimă şi dinţii încă rânjiţi a răutate. Era 
Satana, însă un Satana istovit, sleit. Asta voise şi hoţul. 

Deodată, armăsarul tresări înviorat... Un fior neaşteptat îl 
scutură din creştetul învălmăşit până-n coada zburlită. Şi 
întinse capul... Pe gura podului pluteau spre el miresme 
aţâţătoare, dar dulci şi ameţitoare totodată, care-l gâdilară 
răscolindu-l până-n fundul măruntaielor. Apoi o mână 
blândă îi îmbie spre bot o blană fermecată, din care se 
resfira îmbătător miros de iapă în călduri. 

Armăsarul trase adânc în piept pe nările lărgite aroma 
vrăjită şi, năuc, începu să se frământe, acum în alt ritm, 
rânchezând nerăbdător, dar potolit. 

Hoţul cu mişcări de pisică se prelinse nesimţit până lângă 
el. Din omul întreg, din părul capului, mintean, nădragi se 
resfira mirosul magic. 

Blăniţa înmuiată în mâzga rodnică îi flutura în mână. ŞI 
deodată animalul îşi lăsă încet capul ascultător pe umărul 
îmblânzitorului, care-l mângâia sub guşa năclăită de sudori 
şi-l bătu lin pe spate, semn că a pus stăpânire pe el. A fost 
apoi o jucărie pentru tovarăşul de afară să descuie uşile 
grajdului şi să dea drumul hoţului cu prada. 


357 


Oamenii curţii dormeau cel mai dulce somn, al străjii de-a 
treia. Când hoţul cu armăsarul au ieşit pe poartă, omul sta 
înfipt în spatele Diavolului Alb parcă de când lumea. In 
drum îi aştepta al doilea tovarăş, călare pe o iapă focoasă, 
care a hohotit uşor. Armăsarul a nechezat o dată din 
rărunchi şi s-a aruncat dintr-un salt în urma ei... Apoi au 
pornit să se alerge ca două talazuri furtunatice în marea de 
beznă a nopţii. 


Cel dintâi care primi  înştiinţarea despre furtul 
armăsarului fu Egon. Ştafeta îl găsi în pustă, vânând cu 
arcanul cai din hergheliile de soi ale magnaţilor. Il însoțea o 
grofină trufaşă, femeie falnică, îndrăgostită ca o nebună de 
vitejia lui. Amândoi călări pe sirepi neîntrecuţi, cu laţurile la 
oblânc, înconjurați de ortaci, fugăreau telegarii răzniţi pe 
câmpia fără capăt şi fără stăpân. Îi spionau mai întâi de 
departe cu ocheanele. Când caii se adunau în preajma 
puţurilor cu gâturile cumpenelor înălțate pe zare, hoţii se 
repezeau iama în ciurdă... zvârlindu-le de-a călare ochiurile 
odgoanelor de grumaji. Se pornea atunci o goană smintită, 
spulberând valurile de colilie ale pustietăţii. 

Fiecare călăreț era târât poşte întregi de prada 
înnebunită de strânsura ştreangului... Când îl simţea sleit 
de puteri, hoţul îşi îndemna calul muştruluit din câteva 
opintiri să se alăture fugarului sălbatic. Atunci goana se 
domolea. Prinsul, ostenit, îşi mlădia pasul pe perechea 
domestică, pulpă la pulpă, se cuminţea şi sfârşea apriga 
goană într-o preumblare ce-l ducea între caii îmblânziţi 
care-l primeau cu chiote de nechezuri. 


358 


Egon întimpină vestea cu uimire. Asta îl făcu să 
grăbească sfârşitul vânătoarei şi să se tragă spre cotul de 
răsărit al Carpaţilor, către Valahia. Se apropia de altfel şi 
Drăgaica, soroc de întâlnire între cele două căpetenii pentru 
puneri la cale despre marile bâlciuri de cai ce începeau. 

Al doilea care s-a mişcat a fost popa. În noaptea isprăvii 
chefuise tot timpul la o nuntă în văzul satului întreg. 
Oamenii l-au adus acasă pe braţe şi l-au lepădat pe prispă, 
unde a bolit câteva zile. Aşa că stăpânirea nu l-a cuprins în 
cercetările ei. Plin de nerăbdare, săltat de şale în patul 
unde se prefăcea că zace, el a aşteptat zadarnic pe 
Amoaşei cu plata, ca unui drept părtaş, cum le fusese 
înţelegerea. Hoţul nu s-a mai arătat. Îngrijorat, bătrânul a 
trimis vorbă lui Scoroambă să vie pe la el. Tovarăşul a 
răspuns că are treburi şi nu poate... Popa, obidit, a înghiţit 
în sec şi s-a pus să rumege gânduri. 

Cel din urmă care a aflat de călcarea grajdului a fost 
boierul. Logofeţii, înfricoşaţi, au zăbovit cercând la început 
să prinză ei hoţii şi să aducă armăsarul înapoi. S-au plâns la 
zapciu, la isprăvnicie, au risipit iscoade, au făcut poteră... 
Deznădăjduiţi, s-au dat bătuţi şi au trimis apoi stăpânului la 
Bucureşti cuvânt despre cele întâmplate. 

Boierul, deşi înglodat până-n gât de politicaua lui, a 
alergat numaidecât la cârmuirea cea mai înaltă. S-au dat 
porunci aspre la toate isprăvniciile, s-au pus privegheri la 
toate vămile, trecătorile şi codunurile, s-au călcat toate 
gazdele de hoţi, s-au răvăşit toate ascunzişurile lor 
cunoscute, s-au prins şi pus la butuc mulţime de prepuşi, s- 
au făgăduit ca mezat mii de lei răsplată denunţătorilor... 
Deocamdată, toate zadarnic... Nici măcar nu se ştia cine 
furase. Bănuielile cele dintâi cădeau pe Amoaşei. Dar 
puteau fi şi alţii. 


359 


În sfârşit, boierul s-a întors mofluz la conac şi a început 
cercetări pe seama lui, prin trepăduşii şi argaţii cu care a 
împănat târgurile şi bâlciurile. 

Între timp, Egon îşi rodea de nerăbdare zăbala sus, la 
Podul-Calului, aşteptând. Venise cu pâlcurile lui de 
armăsari, pentru schimb. Dar Drăgaica trecea, şi Amoaşei 
nu se arăta. S-au înfăţişat alţii, tovarăşi mai mărunți, cu 
prăzi frumoase. Dar ungurul nu s-a uitat la ele. Întreba din 
ce în ce mai furios despre căpetenie şi despre armăsarul 
bălan. Şi nimeni nu ştia să-i spuie. La urmă, înjurând 
groaznic, a întors mânios spatele şi s-a urnit, înveninat de 
înfruntarea valahului, îndărăt. 

Copoii Marghilomanului au ajuns şi la popa Stoian, care i- 
a primit bolnav şi spăşit. Nu ştia nimic. Totuşi, a făgăduit că 
are să încerce ceva pentru descoperirea hoţului. Dar vrea 
să vorbească numai cu boierul, în taină. 

Acesta s-a grăbit să-i trimită o brişcă şi l-a primit ca pe un 
oaspe de seamă, ştiind ce-i poate popii pielea. 

Popa, mâncând dulceaţa, bând cafeaua şi dând de duşcă 
ceşcuţele de ţuică, a repetat că nu ştie nimic. Dar se leagă 
să pornească el, cum se pricepe, cercetări care nesmintit 
au să-l ducă unde se află bălanul. Are el mijloacele lui. 
Pentru asta boierul să-i spuie de la cine îl cumpărase. 

Nu era nici o taină: de la lani. Popa, la auzul numelui, îşi 
propti cu înţeles un deget la nas. 

lani era un grec născut în Pireu, crescut în Ungaria, 
însurat în Bucovina, angrosist de grâne în Ucraina, samsar 
de cai în Austria, mare negustor de covoare de Anatolia şi 
precupeţ de carne vie la Stambul, groaznic doborâtor de 
codri în Moldova şi aşezat câteva luni pe an, pentru marile 
bâlciuri româneşti, la Galaţi şi la Bucureşti. 

— Şi lani de unde-l avea? întrebă popă. 


360 


— De unde? Din Inglitera. 

— Nu se poate! făcu popa cu tărie. 

— Cum să nu se poată? Mi-a mai adus şi altădată cai de 
acolo. 

— Cum ştii? 

— Cum?... Am toate patalamalele. Armăsarul a venit cum 
se cuvine, cu hrisovul lui. E un pursânge. Pe tată-său îl 
chema aşa... şi pe maică-sa pe dincolo... 

Şi boierul îşi scălămbăie gura, bolborosind nişte vorbe 
scâlciate. 

— Hârtii plăsmuite, spuse tăios popa. Armăsarul vine 
dintr-o ţară unde caii nu se botează la primărie să li se dea 
zapise, cu numele lor şi ale părinţilor. E prea sălbatec... L-ai 
strigat vreodată pe nume? 

— Da, răspunse boierul. 

— Şi se îmblânzea când îşi auzea porecla trecută în 
hârtii? 

— Nu... Se făcea şi mai rău, trebui să mărturisească 
boierul. 

— Păi vezi, nu era numele lui adevărat, urmă judecata-i 
necruțătoare popa, clătinând grav colilia bărbii... Te-a minţit 
grecul. 

— De ce să mă mintă? Ori de unde ar fi venit, mie mi-era 
totuna... 

— A minţit ca staroste al tuturor codoşilor, îl lămuri popa. 
Şi ca să şteargă urmele... 

— Să şteargă urmele? se uimi boierul. 

— Da. Armăsarul era de furat, stărui sfinţia-sa. 

Boierul se încruntă, ieşit din fire. 

— De unde? Spune, dacă ştii ceva. 

— Asta s-o spuie lani, dacă o vrea. Trimite, boierule, după 
el. Cheamă-mă şi pe mine când o sosi. După aia ţi-oi mai 


361 


spune şi altele... 

Curând, doi olăcari pe cai aşternuţi pământului duceau 
grecului porunca să se înfăţişeze. Deşi sudit, acesta a pornit 
numaidecât în caretă făcută pe măsura lui la Viana, mare şi 
mlădioasă, să se legene pe drumuri ca o corabie pe apă. 

Căci lani nu încăpea într-o trăsură obişnuită; dacă avea 
numai o palmă de frunte, în schimb era de trei coţi în fund. 
Cu burtă bărdăhănoasă de poloboc, năpădit peste tot unde 
i se vedea pielea de pistrui şi peri ţepoşi, bondoc şi îndesat, 
cu ochii boboşaţi în pleoape roşii văduvite de gene, pe două 
crăcane subţiratice şi scurte, aducea aidoma cu o uriaşă 
broască  râioasă  roşcată, care ar purta cotleţi şi 
îmbrăcăminte englezească, căci grecul se purta numai în 
haine cadrilate, aduse înadins de la Londra, după calapodul 
idolului său, frumosul Disraeli. 

Boierul îl aştepta cu amiciţie, deşi în halat şi papuci. l-a 
scuturat mâna pufoasă cu putere şi, până să-l poftească în 
jilţ, a ieşit ca din pământ şi popa. Domnul lani, când a auzit 
de furtul armăsarului, a început să se vaiete şi a cercat să- 
şi sfâşie gherocul. 

— Cum se poate?... Şi eu, care credeam că m-aţi chemat 
să-mi vindeţi ceva din hergheliile d-voastră!... Auzisem, 
iertaţi-mi vorba, că aţi pierdut mult la stos şi credeam... 

Boierul i-a potolit repede mărinimia, întrebându-l, cum îl 
învățase popa, dacă hoţul nu-i vânduse înapoi armăsarul. 

— Cum v-aţi putut închipui aşa ceva? clipi zăpăcit lani. 

— Fără să ştii d-ta, îl lămuri boierul. Ţi l-a adus poate 
schimbat, tras prin boiele şi ape tari, pus în aburi şi la 
canoniri, ca gogoşile de mătase. De unde să-l mai cunoşti? 

Domnul lani se jură şi răsjură pe toate sufletele din el, din 
copii şi din neamuri, şi făgădui să fie cu ochii în patru la 
toată marfa ce-i va mai trece prin mâini. Să lase boierul 


362 


toată grija pe el. 

Când a fost la cercetarea de unde venea armăsarul, 
grecul a sărit de trei palme din jilţ, cu ochii ieşiţi din cap, şi 
a încordat aşa de tare mâna cu care gesticula, că i-au 
trosnit încheieturile. Era tot numai o flacără roşie... Aşa 
cunoaşte boierul la cai? întreabă dacă e din Inglitera 
armăsarul? La ce mai slujesc atunci îndreptările ofiţiale şi 
sineturile? E cea mai mare insultă ce i s-a adus vreodată, în 
toată viaţa lui. El, care alege cai şi pentru haremurile 
padişahului... 

— Poate vrei să spui cadâne, îl îndreptă boierul. 

— Şi iepe, şi cadâne. De toate celea, spumega 
negustorul, tăgăduind orice altă obârşie telegarului. 

Nu s-a mai putut scoate nimic de la el, decât proteste 
furioase, jurăminte şi blesteme. 

— Întreabă-l, boierule, şi popa se dete diplomaticeşte în 
dosul stăpânului, dacă nu i-a rămas ceva, cât de puţin, din 
vechiul harnaşament cu care a fost adus armăsarul, fie şi 
din Inglitera. 

Domnul lani nu înţelegea. 

— Un frâu, o bucată de şea, o zăbală, în sfârşit, un cât de 
mic semn. 

— Pentru ce nevoie? întrebă bănuitor grecul. 

Nu i se răspunse. Holbă ochii la popă. Zăbală? Frâu? La 
ce bun? Apoi repede: nu crede, nu-şi aduce aminte... 

Boierul începuse să se burzuluiască... 

Dar îndată ce ajunge la Galaţi, făgăduia să cerceteze din 
fir-a-păr. De găseşte ceva, trimite în grabă. Sau vine 
personal să dea ajutor. 

Pe măsură ce boierul se înnoura, se însenina lani. Dar 
zadarnic încerca să-l mai îmbuneze, că vrea să-i vază 
hergheliile de laudă, că e gata să-i cumpere pe loc grâul şi 


363 


mierea. Bătrânul, cătrănit, l-a poftit pe uşă şi a poruncit să 
se deschidă larg porţile. Şi numaidecât a cerut să se 
aprinză căţuia cu mirodenii şi să se dea drumul la ferestre. 
Domnul lani plecă ridicând valuri de praf, prin care se 
legăna careta de Viana ca o corabie pe ape. 

Popa îşi ieşi repede din rezerva în care se ţinuse. 

— Boierule, încă o dată, armăsarul nu e din Inglitera. 

— Dar de unde? 

— E de unde caii cresc răi şi sălbateci parc-ar fi hrăniţi cu 
carne de om. E din tătărime ori din căzăcime. Din Bugeac 
sau şi mai de departe. 

Marghiloman tăcea, cu ochii în covoarele de pe podea. 

— Dacă-mi dai dezlegări şi lovele de cheltuială, plec să-i 
iau urma. Cred că numai stăpână-su, care l-a crescut şi l-a 
răsfăţat ca pe un copil rău, îl mai poate găsi. 

Se învoiră uşor. Boierul scoase o pungă cu bani şi o puse 
popii în mâini. Acesta, plecat, se gârbovi şi mai mult de 
greutatea aurului sub ghebul ieşit al spinării. ŞI 
Marghiloman se uită cu neîncredere după el. Curând, 
împănat cu proptele şi învoiri de la stăpânire, popa, călare 
pe iapa lui sură şi cu alt cal legat de coada ei, lua calea 
Bărboşilor. În câteva zile străbătea la  ţăcăneală 
neîntreruptă Basarabia cu holdele ei de răsărită luminoasă, 
trecea Nistrul şi se mistuia pe drumurile treierate de 
mocanii cu turmele călătoare. Dar mai ales purtat ca pe o 
dâră de cenuşă pe urmele vechilor lui hoţii de cai, săvârşite 
pe acele meleaguri... Trecea, întrebând pretutindeni, din sat 
în sat, din gazdă în gazdă, ca într-o baladă, când 
româneşte, când ruseşte, când tătăreşte, despre păgubaşul 
unui armăsar alb, zmeos şi sălbatic cum nu se mai află altul 
pe pământ. Se căina că n-are un petec de frâu, o frântură 
de potcoavă sau o scară de şea, să arate dovadă stăpânului 


364 


care l-a pierdut, ca să-l crează că-l va pune pe urmele 
hoţului. 

Cazacii mustăcioşi, ascultându-l, ridicau uimiţi frunţile. 
Mârzaci cu ochi zăbreliţi de gene lungi de cadână îl primeau 
înduioşaţi şi-l petreceau din aul în aul, îmbuibându-l cu 
rachiu scos din lapte de iapă. Şi povestea armăsarului 
legendar se lăţea ca o boare purtată până-n munţii 
Cubanului, unde se tânguia stăpânul minunii, care, auzind, 
a alergat ca o vijelie zeci de poşte înaintea streinului ce-i 
aducea ştire despre Murad, armăsarul lui, dulce răsad din 
iapa albă pe care a călărit Mohamed la paradis. 


* 
XX 


De Sfântul Ilie popa s-a întors întovărăşit de un jugănar, 
un rus voinic, între două vârste, îmbrăcat cu rubaşcă 
albastră, cu şapcă scundă, umbrită de cozoroc îngust şi 
pantaloni largi umflaţi peste cizmele scurte mai jos de 
genunchi... Umbla înhăimurat cu fel de fel de curele, chingi 
şi sfori, de care atârnau sculele meseriei, cuțite şi cuţitaşe, 
sule şi ace, cârlige, crăcane şi beţişoare lustruite, pentru 
scopitul armăsarilor. 

S-a înfăţişat boierului, care l-a amânat cu jugănitul 
cârlanilor şi tretinilor, fiindcă era prea cald. Dar s-a învoit 
să-l ţie la curte până-n primăvară, la timpul prielnic. 

Rusul, în răstimp, a pornit să colinde satele. Oamenii 
aveau vieri de scopit, tăuraşi de întors, cai bolnavi de 
ariceală, telegari care se coseau, vite cu talan, oi cu dalac. 
El se pricepea la toate şi avea leacuri pentru orice. Uneori îl 
ajuta şi popa, care făcea pe tălmaciul şi mai câştiga câţiva 
bani. Cumsecade om rusul. Se îmbăta des, dar cu toată 


365 


cuviinţa. Avea un singur nărav, de care nu se dezbăra zi- 
noapte. Fluiera necontenit un cântec căzăcesc. Oriunde 
intra, într-un sat, într-o ogradă, într-o holdă, ori pe unde 
trecea, pe lângă o curte, pe lângă un arman, în mijlocul 
târgului, ca şi în mijlocul pustiului, pretutindeni unde s-ar fi 
aflat, el pornea şuieratul. Apoi sta şi asculta parcă un 
răspuns. Odată a spart cu umărul uşa unui slon de unde îi 
venise zvonul unui nechez purces la cântecul lui. 

Aşa, cu uneltele zdrăngănindu-i la cingători şi cu 
fluieratul în gură, a străbătut când singur, când cu popa 
toate bâlciurile mari şi mici. N-a rămas târg necercetat, 
ocină necercetată, herghelie ocolită. Zile lungi şi largi, 
spoite cu albastru, le-au trecut numai pe drumuri. Au luat şi 
făţiş şi în răspăr Bărăganul, au urcat şi coborât albiile 
râurilor, au cotrobăit hrubele malurilor, bordeiele Vlăsiei. 
Din când în când, se întorceau iar pe lalomiţa, unde făceau 
zăbavă şi de unde se lăsau spre Galaţi. Au dormit în lanuri, 
vegheaţi de stele, cu imensa cobză a câmpului ţârâindu-le 
la cap, s-au spălat cu rouă, au băut lapte sălbatec de 
porumb crud... Întindeau ite, urzeau fire, înnodau legături. 
Au ţesut mreji noi, au cârpit reţele vechi, pe la gazde 
bătrâne şi pe la altele nou agonisite. Nimic!... leşise o 
singură huză: că s-ar fi găsit cândva şi undeva, pe un mal 
năruit, un leş de om mărunt şi un hoit de cal alb. Oarecum, 
adică, Amoaşei ieşise din lumea văzută şi auzită. Asta doar 
pentru proşti şi pentru câţi nu aveau răfuieli cu el. Alergau 
amândoi într-un răsuflet. Acolo, nimeni nu văzuse. Auzise 
numai, dar în altă parte... Şi leşul cu hoitul de cal alb se 
topeau ca o arătare a apei morţilor când te apropii, ca să 
tremure iar în zare. 

Asta n-a clintit nici pe popă din îndârjire, nici pe cazac din 
fluierat. 


366 


leşeau pepenii... Cerbul îşi făcuse nevoile în apă şi 
probrejenii chemau sumedenie de negustori, geambaşi şi 
hoţi la alte iarmaroace vestite ale ţării. 

Egon, oţărât, tot mai aştepta. Dar până la urmă grofina, 
călcată pe coadă, îl scosese din răbdări şi-l hotărî să treacă 
munţii şi să se amestece prin mulțimile bâlciurilor, ca să ia 
urma tovarăşului necredincios şi să-l pedepsească. Însoţită 
de ciraci, perechea cu obraze prefăcute şi straie schimbate 
se prelinse pe la Întorsura Buzăului spre inima Valahiei, 
mânând ciurda de cai ungureşti. l-au înghiţit apoi gazdele 
cu ochii în patru şi ploconeli până la pământ. 

Iscoadele popii l-au înștiințat numaidecât, şi sfinţia-sa s-a 
dat la o parte, lăsând drum liber ungurului pentru răfuială. 
Dar l-a pus pas cu pas sub aspră spionare. Şi părintele s-a 
apucat de altă ispravă. 


Din câte se dumerise popa, Amoaşei o rupsese cu toţi 
tovarăşii cunoscuţi. Îşi alesese alţii noi, ca să facă şi mai 
bine pe mortul. Pe unul singur îl bănuia că poate ar mai 
avea ştiinţă despre hoţ. Vechiul învățăcel şi soţ de isprăvi, 
Scoroambă, din Valea-Lupului, care-l ajutase la furtul 
armăsarului. 

l-a trimis iar vorbă să se întâlnească. Scoroambă s-a 
făcut niznai. Atunci popa a părăsit pe rus, a ridicat colţurile 
giubelei în brâu, a încălecat pe sura, şi sub seară, gârbov şi 


367 


trudit, a bătut în poarta ogrăzii lui Scoroambă. L-a tăbărât, 
neînduplecată, cu mare hărmălaie, o haită de dulăi gata să- 
| sfâşie. A ieşit nevasta. Prin larma asurzitoare popa abia a 
putut înţelege din răspunsurile răstite că omul nu este 
acasă... Lipseşte aproape de o lună, nu ştie unde. 

Sfinţia-sa s-a rugat de găzduire, că l-a apucat noaptea. 
Femeia, ciufută, s-a lepădat, aruncând că are copii bolnavi 
de gâlci rele. Şi n-a crăpat măcar poarta să-i întinză o 
bărdacă de apă. A intrat repede în casă, lăsându-l în plata 
zăvozilor întărâtaţi. 

Popă, târâş, cu iapa de căpăstru, s-a depărtat, cu ochii 
mereu îndărăt. La celălalt capăt al satului s-a oprit furiş la o 
casă de oameni primitori, care n-au ştiut cum să-l 
ospeţească mai bine, ca pe o slugă a lui Dumnezeu. 

Aci, din una-n alta, a aflat că Scoroambă e acasă, dar se 
ascunde. Învăţase pe nevastă-sa să răspunză aşa, căci se 
teme de oricine, să nu-i fure mândreţea de iapă, la care 
ţine mai mult decât la viaţă. Doarme numai în grajd. Pentru 
ea lasă droaia de câini dezmăţaţi în curte. Noaptea, la cel 
mai mic zgomot, iese afară, cu deştiul pe trăgaci. 

Popa s-a culcat pe prispă, s-a sculat pe la cântători şi s-a 
întors pitiş la casa de unde fusese alungat şi unde s-a 
aşezat la pândă. După o vreme, uşa grajdului a scârţâit şi 
omul a ieşit cu găleata să scoată apă din fântână. Popa l-a 
strigat pe nume. Prins, n-a mai avut încotro. A trebuit să vie 
măcar la gard. Bătrânul l-a întrebat de sănătate, despre 
treburi şi l-a rugat să-i dea ajutor la o desfacere de vite cu 
câştig bun. 

Omul a răspuns scurt că n-are vreme. Abia sosise şi e 
nevoit să plece iar undeva, chiar în ziua aia. 

— Îmi duc iapa la vânzare, o luă el bănuitor înainte. 

— Bine faci, îl sfătui popă. Că toţi sunt numai cu ochii pe 


368 


ea. Le stă în gât. Parcă n-ar mai fi şi alţi cai... 

Scoroambă dete din umeri. 

— Zilele trecute, urmă popa, l-am întâlnit în taină pe 
Amoaşei. 

— Pe Amoaşei? Şi hoţul căscă gura. Cum se poate?! 

— De ce să nu se poată? 

Scoroambă nu răspunse. 

— N-a venit degeaba, zâmbi părintele. l-am pus un pumn 
de poli în căciulă... 

Omul urma să tacă. 

— Am mai meremetisit armăsarul Marghilomanului. Am 
vorbit şi despre tine. Tot pizmaş a rămas şi cărpănos 
prietenul nostru. 

Scoroambă ciuli urechile. 

— Îi pare rău că ţi-a dăruit iapa, adăugă popa. Frumoasă 
marfă. Nopțile astea ţi-o fură. Aşa socotesc, după cum îi 
luceau ochii când vorbea despre ea. N-o uită. 

Şi sfinţia-sa se desprinse de la gard, lăsându-l pe 
Scoroambă cu cuțitul înfipt în inimă. 

În dimineţile următoare, mare spaimă în toată Valea- 
Lupului. Satul clocotea ca un stup învrăjbit. Se găsise în 
cimitir un mormânt proaspăt muşuroit şi nu se ştia să fi 
murit şi să se fi îngropat cineva de câteva luni. Niscaiva 
streini îşi lepădaseră de bună seamă acolo mortul. Cine 
ştie, poate chiar un ucigaş tăinuise astfel fapta... Dar 
ucigaşul nu dormea paşnic în groapă, ci, în chip de strigoi, 
cu toale albe fluturând pe el, bătea cu oasele degetelor 
uscate în ferestrele gospodarilor. 

Femeile îşi închideau copiii în odăi şi odată cu murgul 
serii satul murea. Toate casele îşi trăgeau verigile şi 
oamenii se zăvorau de frica arătării. N-ar fi deschis să le fi 
arătat aur. âţânile uşilor erau frecate cu usturoi, 


369 


cercevelele stropite cu busuioc din aiasmă. În ferestre 
vegheau candele aprinse la icoanele aşezate acolo spre 
apărare de iazmă. 

A patra noapte, în toiul spaimelor, cu toată paza câinilor, 
care s-au repezit furioşi, dar au tăcut numaidecât, o 
bubuitură a sunat în uşa grajdului lui Scoroambă. Înăuntru 
nu s-a auzit decât sforăitul iepei. O a doua bubuitură mai 
tare, apoi o a treia, însoţită de zgâlţâială, ca şi cum 
canaturile s-ar sălta din usciori, a hotărât pe stăpân. Şi pe 
uşa crăpată s-a ivit dinăuntru, ameninţător, cu puşca în 
umăr, Scoroambă... Dar un strigăt i-a îngheţat în gâtlej şi 
căzu mototol... În faţa lui îşi flutura zăbranicul alb strigoiul: 
o hârcă rece, cu găurile ochilor scobite adânc, prinsă pe un 
gât de oase încheiate mai jos în nişte coaste înşirate ca 
nişte fireturi albe pe coşul unui piept găunos şi purtate pe 
două ciolane crăcănate de schelet hâd şi rânjit. Dimineaţa, 
omul a fost găsit aşa cum se prăbuşise, leşinat de spaimă, 
cu braţele răstignite în lături peste puşca rămasă sub el. 
Noroc că nu se descărcase. Grajdul gol şi iapa pierită. Câinii 
nu mai isprăveau de ros nişte ciolane îndopate cu măduvă, 
înadins alese ca să nu le poată sparge... 

Satul a pornit să dezgroape mortul şi să-i treacă 
strigoiului o ţeapă prin inimă... Dar s-a văzut că nu era un 
mormânt, ci numai un muşuroi de ţărână afânată, sub care 
s-a găsit un cocoş mort... Şi odată cu asta au încetat şi 
plimbările strigoiului. 

Pe Scoroambă l-a chinuit multă vreme vedenia. A zăcut 
dus câteva zile ca de un fel de lingoare cu aiurări, până cea 
venit iar bătrânul popă, i-a citit masluri şi l-a întremat... 

Cu greu însă l-a înduplecat să crează că n-a fost strigoi, ci 
o viclenie de-a lui Amoaşei ca să fure lesne iapa, cum se 
făgăduise... Numai el putea scorni asemenea ispravă. Ce-ar 


370 


fi avut altfel strigoiul, dacă ar fi fost de adevărat, cu iapa? 

Luat la spovedanie, Scoroambă mărturisi că din noaptea 
când se despărţise, după furtul armăsarului, nu mai văzuse 
pe Amoaşei, şi nu-i ştia ascunzătoarea. 

Dar jură sub patrafir, pe cruce şi Evanghelie că are să-l 
caute şi în gaură de şarpe şi are să i-l dea în mână, acum, 
când avea de răzbunat paguba ce-i făcuse şi festa ce-i 
jucase. 

Popa îl dăscăli, dacă îl află, să se prefacă că nu ştie cine 
i-a furat odorul. Să-l amăgească prefăcându-se că vine să 
se jeluiască şi să-i ceară sfat. Ba chiar să arunce bănuiala 
furtului iepei în dânsul, în popă, ca să cumpere şi mai bine 
încrederea hoţului. lar Scoroambă, prostit de furie, s-a legat 
întocmai. 


Împotriva lui Amoaşei porneau acum patru capete de 
mreji să-i cearnă sălaşurile. 

Egon cu grofina, despre care el avea veşti repezi şi-i 
spiona prin oameni chiar din ceata ungurului. 

Popa, cu rusnacul al cărui rost hoţul nu prea îl înţelegea. 
Dinspre partea asta se temea mai mult. 

Marghilomanul, cu iscoadele lui adause cu trepăduşii 
stăpânirii, de care nu-l durea capul. 

Şi Scoroambă, de pagubă căruia aflase, dar despre a 
cărui vrăjmăşie nu-i trecea prin minte. 

Duşmanii bâjbâiau încă buimaci, cu el nezărit şi neajuns 
încă în mijlocul lor. Dacă hoţul ar fi avut ibovnică, le-ar fi 
venit uşor. Ar fi avut un capăt de unde să apuce. Dar lui nu 
i se ştia nici o ţiitoare. Îi mergea vestea că se ţine cu câte o 


371 


mânză aleasă pe sprânceană. Ar fi schimbând câte două pe 
an. Hoţul râdea uşor când auzea asta şi lăsa lumea s-o 
crează. Lui îi prindea bine. Il acoperea şi mai mult. 

Cum Egon îşi luase nasul la purtare şi nu numai că nu 
mai pleca, ci ajunsese pe aproape de una din vizuinile lui, îi 
trimise semn aspru să se astâmpere. Ungurul se încăpăţână 
şi valahul se hotărî să-l pedepsească. 

Într-o dimineaţă, un spoitor mânijit de funingine, cu un 
maldăr de tingiri în spinare, intră în curtea isprăvniciei de 
Buzău, bălăbănindu-şi ca pe nişte clopote de episcopie 
căldările şi strigând cât îl lua gura: „Spoim tingiri”... 
Numaidecât cobori însuşi ispravnicul Mardare şi se tocmi 
ţigăneşte un ceas până s-a înţeles să-i cositorească 
arămurile. 

N-a trecut mult, şi un om de-al lui Egon aduse veste 
ungurului că l-a zărit pe Amoaşei strecurând balanul în 
grajdurile unui conac părăsit din marginea satului Padina. 
Îndată, viteazul, ascuţindu-şi mustaţa slinoasă, porni cu 
şleahta acolo şi se puse la pândă în dosul unei movile din 
margine, de unde cu ocheanul ispitea tot cuprinsul. 

Către seară, în zarea de ochi a lunetei s-a ivit aievea un 
cal alb ridicat în două picioare, abia stăpânit de un ins ce se 
lupta avan cu el. Asta cât un fulger. Atât. Cal şi om s-au 
mistuit pe gura grajdurilor. Dar Egon a chiuit de bucurie. A 
îndurat cu greu chinul aşteptării până s-a înnoptat bine şi a 
înconjurat cu pâlcul curtea strânsă în cercul haidăilor. El cel 
dintâi a săltat peste ziduri, urmat de toţi, şi s-au adunat ca 
stafiile împrejurul grajdurilor... Au ascultat o vreme, apoi tot 
Egon s-a urcat uşor până la o fereastră şi, plecându-se să 
sară înăuntru, a căzut drept în braţele unor vlăjgani care-l 
aşteptau ascunşi după perete. Şi deodată, din grajd, de 
afară, de prin toate colţurile s-a iscat o poteră a stăpânirii, 


372 


cu ispravnicul în frunte, care a prins hoţii, i-a legat cobză şi 
i-a trimis la başcă. Trufaşul Egon, cu ibovnică cu tot, căzuse 
în capcana întinsă de valah fără mare bătaie de cap. 
Vicleniile mai subţiri hoţul le păstra pentru popă. La 
doborârea ungurului el şi-a frecat doar mâinile. La a popii 
are să-şi lingă buzele ca de miere. 

Vestea căderii streinului s-a împrăştiat numaidecât în 
toată hoţimea. De acum, sfinţiei-sale îi rămânea iar câmpul 
slobod. Ştia măcar din ce parte să se păzească mai mult. 

Adică de către stăpânire, odată cu Amoaşei... L-a chemat 
pe Scoroambă la sfătuit. Ungurul, prost, crezuse că vede 
armăsarul şi pe Amoaşei. Nu băgase de seamă că fusese o 
amăgeală, cu vită şi om prepuşi. Dar asta dovedea că hoţul 
e aproape, lucrează tainic şi loveşte la mir şi cu putere. Se 
cuvine să fie şi mai învegheaţi. _ 

Scoroambă deşertă sacul cu ştafete... Il întâlnise pe hoţ 
la Galaţi. S-au înfundat într-o cârciumă, unde Amoaşei a 
vrut să-l îmbete ca să-l tragă de limbă despre popă şi alţi 
vechi tovarăşi şi mai ales despre rusnac. El s-a prefăcut 
ameţit şi i a tocat altele, câte-n lună şi-n soare. Când a fost 
vorba de furtul iepei, şi el şi-a dat cu bănuiala de sfinţia-sa. 
Amoaşei ar fi râs, râsul lui revărsat şi ar fi zis: 

— Dă-l încolo de boşorog, că nu s-ar fi priceput să facă el 
asemenea ispravă... Scorneala cu strigoiul nu-i de capul lui. 
Acolo a fost mâna de om viteaz şi isteţ... Mai degrabă Egon, 
pus de oamenii lui. Sau eu, ce zici? Nu mă bănuieşti pe 
mine? 

Şi s-ar fi zâmbat iar la Scoroambă. 

Apoi a plătit şi a plecat scurt, ca o nălucă. Pe urmă l-a 
mai asemuit într-un călugăr şchiop, într-un căldărar cu tigăi 
în spinare. Dar numai de departe, să nu-l simtă hoţul, că i- 
ar face de petrecanie! 


373 


— Asta unde? întrebă lacom popa. 

Tot în Galaţi. De unde el a pus îndată prepuială că dacă 
hoţul se învârteşte mereu pe acolo, are fără doar şi poate 
aşezări la cale cu lani... Şi despre ce altceva decât despre 
armăsar? | s-o fi urât şi hoţului cu atâta pază şi vrea să-l 
desfacă şi să scape de belea. 

Popa da mulţumit din cap. 

Şi Scoroambă povesti popii cum şi-a luat măsurile. A 
băgat mai întâi printre ajutorii de grăjdari ai lui lani un om 
al lui, un băieţaş spălăcit şi şters, care face pe nătângul. Stă 
la cozile cailor să le curețe şi-i slujeşte pe rândaşi în 
picioare, ca pe nişte boieri la masă. Le cară mai ales rachiu 
cu vadra. Asta are porunci să fie cu ochii şi mai ales cu 
urechile deschise în patru. 

El, potrivindu-şi o barbă albă, plete cărunte şi port 
cuviincios de muntean, a luat o căruţă cu doi bouleni, a 
urcat în ea un butoi cu ţuică şi o balercă plină cu oţet şi a 
dejugat la colţul grajdurilor lui lani. Stă zi-noapte acolo, sub 
coviltirul înfundat cu fân, ca un păianjen urzind o plasă în 
jurul cui intră şi iese. 

— Aştept să-mi pice călugărul ori căldărarul... De-aia îmi 
pare rău de tot timpul pierdut pe aici, sfârşi Scoroambă, şi 
se grăbi să plece făgăduind veşti. 

In urma lui, popa a rămas pe gânduri multă vreme... Şi se 
hotărî. Nu mai era de aşteptat veşti de la alţii. 


* 
x x 


Trecuse de mult de Sfânta Maria Mică. Popa, acum drept 
ca o lumânare, îmbrăcat lipoveneşte, cu snopul bărbii 
scurtat şi cănit în galben-auriu, se amesteca cu o plasă în 


374 


spinare printre haimanalele şi pescarii Galaţilor. Noaptea se 
trăgea într-un bordei ascuns în lanurile de porumb dat în 
copt, ce înconjurau de trei părţi, cu talazurile lor, mai să-l 
cuprindă, oraşul. 

Acolo, trântit pe pământ, cu mâinile sub ceafă, privea 
cerul cum îşi învârteşte hora de stele şi aţipea târziu, 
jinduind aghioasele ce trăgea cazacul pitit tot timpul ca un 
viezure în bordei. 

Dimineaţa, ca şi seara, drumul îi era pe la căruţa 
munteanului, unde cinstea pe-ndelete un ciocan de rachiu, 
sau îşi umplea un clondir cu oţet de prune, pentru 
mămăliga cu peşte rasol. 

De atâta chin şi aşteptare îl prinseseră frigurile bălților, 
care-l scuturau zdravăn la câte două zile, de i se auzeau 
dinţii clănţănind ca o toacă de os. Dar, tremurând, se 
gândea că isprava va plăti cu vârf şi-ndesat toate 
ostenelile. 

Scoroambă era pe urmele lui Amoaşei. Băieţandrul de la 
grajduri aflase că se fac pregătiri pe furiş pentru 
adăpostirea unui cal scump. Laţul se înnoda. Într-o noapte, 
când cazacul turlac povestea pentru a suta oară cum îl 
crescuse pe Murad, mai cu grijă şi mai cu drag decât îl 
cresc pe ţarevici în palatul lui, se treziră cu Scoroambă 
venit într-un suflet. Aflase că starostele grajdurilor a primit 
poruncă de la lani în zori să-i fie caleaşca gata la scară, cu 
doi grăjdari călări armaţi, care să-l însoţească. Povestise 
starostele rândaşilor la un pahar cu ţuică: lui, ca unui 
logofăt de încredere, grecul i-a destăinuit că are să se 
întâlnească cu un negustor pentru un armăsar de 
cumpărat... Dar negustorul, sfios, nu vrea să intre cu marfa 
în oraş. Cere să se întâlnească afară, într-o curătură de 
porumburi, fostă tabie turcească. S-au înţeles să se afle 


375 


acolo la răsăritul soarelui. Logofătul să aibă grijă, împreună 
cu cele două slugi călări, să ţie din scurt pe strein, dacă ar 
avea alte gânduri. 

Din spusele logofătului purtate de băieţandru nu mai 
încăpea pentru Scoroambă nici o îndoială că hoţul a 
înduplecat pe grec să ia în primire armăsarul departe de 
ochii lumii. N-avea curaj să intre cu el în oraş nici noaptea. 
Se simţea poate urmărit... 

Pe de altă parte, lani nu ar fi primit târgul dacă n-ar fi 
vorba de ceva de mare preţ, după care îi sfârâie inima, 
adică armăsarul. 

— Dar banii? glăsui popă. 

— Nu ştia nimic băiatul. Cred că-i aduce grecul. 

— Dar dacă înainte de a ajunge îl jefuiesc pe drum hoţii? 

Şi popa, închizând un ochi, îşi ciuguli barba cu înţeles. 

— Atunci scăpăm din mâini armăsarul, i-o întoarse 
Scoroambă. Pe când aşa, punem mâna şi pe cal, şi pe grec, 
şi pe răsplata stăpânirii pusă pe capul lui Amoaşei)! 

Sfinţia-sa se molcomi... 

— Brava, Scoroambă... Eşti mai chibzuit. Eu, de, numai 
cu caii, greşesc la oameni, încheie el, oftând cu viclenie. 

Dar în ascuns se gândea ce ar fi să scape şi de rus, şi de 
boier şi, după ce l-or scoate din gheara hoţului, armăsarul 
să rămâie numai al lui. 

După plecarea zorită a lui Scoroambă, popa s-a perpelit 
toată noaptea pe jarul gândurilor. Se căznea mai ales să-şi 
închipuie cum o să se întâmple întâlnirea dintre grec şi hoţ 
şi nu o putea închega. Care pe care are să încerce să se 
înşele? 

Vedea pe lani în trăsură cu o desagă plină de bani între 
picioare. Dar Amoaşei? Călare pe un armăsar sau cu el de 
căpăstru? Şi în ce fel are să-l predea? Cum adică o să se 


376 


facă schimbul? Bine: grecul întinde hoţului preţul. Dar ăsta 
cum îi înmânează calul? Că tâlharul poate să înhaţe de-a 
călare banii şi s-o ia la fugă. Din trei dezghinuri e departe şi 
lasă pe lani cu buză umflată... Şi nu-i este de lani, i-e de el. 
Trebuie deci numaidecât ca hoţul să descalece mai întâi... 
Şi popa se înfiora de prostia grecului. 

Dar iar se întorcea. Poate că grecul, chibzuit cum e, are 
să pretinză ca înainte de a începe târgul calul să fie dat în 
mâna oamenilor săi şi numai pe urmă să numere hoţului 
banii. Aici gândurile popii iar se încâlceau, şi nu ştia cum să 
dezlege încurcătura. Dar o să poată ţine rândaşul calul, cât 
e de îndrăcit? 

Popa intra pe rând în pielea fiecăruia, când în a hoţului, 
când în a grecului, chinuindu-se să le descopere gândurile, 
ca să ştie cum să le apere interesele în ciocnire. Îi învăţa ce 
măsuri să ia fiecare din ei ca să nu fie înşelat, ci să-l poată 
păcăli pe celălalt. Apoi lăsă pe cei doi şi se întoarse la el şi 
la rusnac. Presupunem că lani cumpără armăsarul. Cum o 
să-l poată scoate el de la grec, acolo pe loc? Cazacul i-a dat 
chezăşie că n-are nevoie nici de oameni, nici de arme, nici 
măcar de laţ. Numai să fie Murad al lui, că-l smulge şi de la 
diavol, mite de la om. Şi el, ca un neghiob, se luase după 
spusa prostovanului. Nu-l oprise măcar pe Scoroambă... ŞI 
asta, o recunoscu, tot din lăcomie. Acum vedea ce greşeală 
săvârşise: grecul are să-i şteargă prada de sub nas... Până 
seara îl încarcă în corabie şi fuge la Stambul. Ce-o să mai 
poată face Marghilomanul? 

Până când alt fior îl scutură: Dar dacă hoţul ştie că e 
urmărit? Şi le-a luat urma? Poate chiar prin Scoroambă, pe 
care l-a cumpărat? Şi-i întinde o capcană, în înţelegere cu 
lani, aşa cum a întins lui Egon? La urma urmei, târgul între 
grec şi hoţ era cât se poate de firesc. Unul ia banii, altul 


377 


armăsarul. Dacă lani vinde pe hoţ stăpânirii, pierde calul, 
care trece de-a dreptul boierului. N-are deci nici un interes 
ca să nu fie cinstit. Amoaşei, aşijderi, are nevoie să scape 
de armăsar, care-l ţine rob, şi să iasă iar la lume după alte 
isprăvi şi câştiguri. Intre ei doi stă singurul lor vrăjmaş, el, 
popa... S-ar fi putut învoi să-l strivească. Până la ziuă, ros 
de gânduri, sfinţia-sa n-a închis ochii. În zori a avut caznă 
mare până a sculat pe cazac, care dormea ca un stârv... 

Când mijea soarele, popa şi rusul, chirciţi în porumbul 
nalt şi des ca o perdea, văzură caleaşca grecului intrând în 
aria tabiei, îmbrăcată în toată pompa de şofran şi purpură a 
răsăritului. Afară de vizitiu şi logofăt pe capră, doi 
haidamaci, cu carabine pe umăr, călăreau într-o parte şi 
alta a caretei. 

După o scurtă zăbavă, porumburile foşniră, şi din cealaltă 
parte ţâşni pe armăsarul alb Amoaşei, ţinând un alt cal 
alături. Popa dete cu cotul rusului şi-l întrebă din ochi. Rusul 
căscă ochii mari. Se aştepta să-şi găsească odorul 
schimbat. Dar asta nu-şi închipuise. Hoţul nu îndrăznise să-l 
atingă. Nu se îndurase să-i mânjească frumuseţea. Lumina 
juca în albeaţa lui mândră ca-ntr-o marmoră. Fără să mai 
aştepte, rusul fluieră căzăceasca lui, cu care încercase - 
aşijderi ierbei fiarelor - toate meleagurile ţării. 

Armăsarul de sub hoţ se opri scurt, ciuli urechile şi, 
fremătător, întinse, răspunzând cu un lung nechezat, gâtul 
spre locul de unde venise chemarea. Şi, aţintit, aştepta. 
Toţi întoarseră capetele într-acolo. Hoţul, bănuind o 
capcană, apucă frâul cu dinţii, îşi răscrăcără picioarele 
pentru dezghinuri şi bâjbâi cu mâinile spre brâul cu 
pistoale. Dar înainte să le ajungă, odată cu rusul, care 
zvâcni nebun din porumb, răsună răcnetul „Sto”. Calul 
încremeni stană de piatră, cu ochii la cazac. Pintenii hoţului 


378 


se-nfipseră în zadar. Nu l-ar fi putut clinti de acum nici o 
putere din lume. 

Rusul suflă o clipă adânc, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră 
de moară, şi răcni o nouă poruncă. Armăsarul se clătină. ŞI 
mai înainte că hoţul să aibă timp să sară, Murad se prăvăli 
pe o coastă, apucând sub el piciorul stâng al călăreţului. Au 
auzit toţi, şi cei mai de departe, trosnitura ciolanului. 

La altă poruncă a stăpânului, armăsarul se ridică. Hoţul 
rămase zăcând pe pământ. 

Când cazacul, smintit de bucurie, strigă „Murad”, sculat 
în două picioare, ca pentru o îmbrăţişare, armăsarul alergă 
la el. Popa povestea mai târziu că i-ar fi văzut curgând 
lacrimi din ochi. Dintr-un salt, rusul fu în şea. Într-un fulger 
ţâşni la trăsură, smulse săculeţul cu bani din mâna grecului 
încremenit. Şi, c-o măreaţă sudalmă, mai înainte ca vreunul 
să se dezmeticească, se făcu nevăzut spre răsărit, înghiţit 
de soarele în care intra ca într-un lan uriaş de lumină. După 
el alerga năuc calul cu care venise hoţul, nechezând pe 
urmele soţului... 


1949 - 3-5 mai, Bucureşti 


379 


SAKUNTALA 


Mă întremam anevoie dintr-o boală grea, şi medicii 
stăruiau să schimb aerul. Mi-am adus atunci aminte de 
vărul Dionis, care stăpânea o moşie pe plaiurile Buzăului, 
cu câţiva munţi ohavnici plini de turme; şi am plecat la el. 

Nu mai călcasem pe acolo din copilărie, când petreceam 
verile la bunici. Dar cu Dionis fusesem foarte legat cât îşi 
făcuse studiile la Bucureşti. Pe urmă el plecase în 
streinătate, trecuse pe la Paris, se statornicise câţiva ani la 
Oxford şi se întorsese un perfect gentleman, niţel înstreinat 
poate şi mai ales cam trăsnit. Dar şi acum ne îmbrăţişam cu 
duioşie când treburile îl aduceau tot mai rar în capitală. El 
niciodată nu lipsea să mă poftească la bârlogul lui, unde se 
închisese după ce-i muriseră părinţii, şi mai cu seamă după 
ce făcuse o „tristă experienţă”, cum spunea el căsătoriei. 

Aşa că, fără să-l mai vestesc, m-am suit dimineaţa în 
tren, şi la scăpătatul soarelui, după ce am urcat toată albia 
Buzăului, proptită cu speteze de munţi albaştri în fund, 
eram la capătul călătoriei, cu toate umbrele copilăriei 
abătute asupra mea. 

Odinioară nu era cale ferată. Drumul ăsta îl făceam cu 
trăsura şi încântarea nu mai avea sfârşit. Plecam de jos, 
dintre maluri căptuşite cu cătuşnic şi crivine argintii, 
şerpuiam printre măguri păduroase, suiam dealurile 
îmbrăcate în pomeniri, ajungeam la munţi, ne strecuram 


380 


prin chei de stânci, ne dam jos ca să uşurăm caii la coaste, 
poposeam în piscul pripoarelor să răsuflăm şi să ne umplem 
ochii de priveliştea ce izbucnea deodată în perspectiva 
zecilor de caturi ale munţilor, unde mă aşteptau răsfăţul 
bunicilor, libertatea să mă caţăr în pomi, să mă scald în 
voie, să călăresc, dar mai ales să umblu cu puşca prin 
păduri. 

Acum trenul luase locul şoselei vrăjite, şi asta mă întrista 
ca o îmbătrânire a mea şi a locurilor. 

Cei câţiva kilometri de la gara terminus până în sat i-am 
făcut pe jos, în tovărăşia gospodarilor coborâţi odată cu 
mine, din care unii îşi aminteau încă de tata şi mă ajutară 
să duc bagajele. 

Curând, orizontul amurgului se strâmtă. Intram sub 
pintenul muntelui, şi noaptea tăbăra, când, rămas singur, 
băteam în porţile conacului. Am aşteptat îndelung, până ce 
un slugoi, stârnit de hărmălaia câinilor, s-a îndurat să iasă, 
bănuitor - boierul nu era acasă. 

A trebuit să stăruiesc, oarecum ameninţător, ca să-mi 
dea drumul şi să mă ducă la polăţile argaţilor. Aici, dada 
Sia, bătrâna doică a lui Dionis, care ne dădăcise copilăria, 
după ce m-a udat cu toate lacrimile economisite până 
atunci, m-a urcat în casă şi m-a găzduit chiar în odaia lui 
Dionis, singura unde se afla un pat şi se putea dormi. Toate 
celelalte erau pustii. Ca să scape de fosta lui soţie, el 
azvârlise tot, mobile, scoarţe, rufărie şi nu mai vrusese să 
mai puie nimic la loc. 

Şi bătrâna, povestindu-mi astea, se căina cu mâna pe 
inimă. 

— Dar Dionis unde-i? 

Ea dete drumul unui alt rând de lacrimi. 

— Cu Dionis e rău. Are să-mi spuie a doua zi. Acum sunt 


381 


obosit. Trebuie să mă culc. 

Îmi sări inima. E bolnav în vreun spital? Sau chiar mort şi 
eu n-am ştiut? 

— Nu, nu. Dar poate că ar fi fost mai bine. 

Şi ieşi, după ce îmi închină pe rând pernele şi aşternutul. 

Lipsa lui Dionis şi jalea dadei mă speriaseră. Ce putea fi? 
Mă plimbai câtva timp cercetător prin odaia simplă ca o 
chilie, ca şi când aş fi căutat acolo taina, urmărit de umbra 
pe care mi-o arunca pe păreţii văruiţi pâlpâiala gazorniţei. 
Apoi mă trântii mâhnit pe pat. Venisem după bucurii, ca un 
copil momit; şi găseam altceva. Intinsei mâna pe măsuţa de 
alături spre cana cu apă şi nimerii o carte. Era Sakuntala!, 
în traducere englezească. Prilej bun să-mi plictisesc ochii şi 
să ademenesc somnul. Citisem de mult deplorabila 
tâlmăcire a lui Coşbuc. Dar acum, în englezeşte, poemul 
fremăta de o frăgezime, de o puritate, de o nobleţe 
covârşitoare. 

Şi, deodată vrăjit, am uitat de mine, de neplăceri, de 
misteriosul Dionis. M-am adâncit în poienile şi bungeturile 
Indiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu 
brahmanii, am plâns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-am 
lăsat cartea din mână până n-am citit-o toată. M-am întors 
apoi şi i-am migălit începutul. Indeosebi reproducerea unei 
miniaturi înfăţişând o fată de o frumuseţe fericitoare, cu 
ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului, pe grumazul ce 
aluneca ameţitor spre sânii ce  siluiau  despicătura 
veşmântului, ieşind ca doi nuferi în limanul pieptului. 
Privirile-mi aţâţate de intensitatea reveriei o măriră ca nişte 
lentile până-ntr-atăt, că o văzui aievea înaintând spre mine, 


1 în hinduism Shakuntala este soţia Dushyanta şi mama împăratului 
Bharata. Povestea ei este spusă în Mahabaratha şi dramatizată de 
Kalidasa în jocul său Abhijfiănasăkuntala (Semnul de Shakuntala). 

382 


unduindu-şi coapsele, zâmbitoare sub zarea vălului galben 
ce-o înfăşura. 

Am adormit târziu, cu cartea sub căpătâi. 

Splendoarea ei m-a urmat dincolo, în somn. Şi m-am 
deşteptat fericit. Cum am deschis ochii, am pipăit cartea şi 
ca un fur am vârât-o în buzunarul hainei atârnate de scaun. 

Dimineaţa, bătrâna a intrat de câteva ori în vârful 
picioarelor. Ca să amân văicărelile ei şi veştile rele, m-am 
prefăcut că dorm. Dar, ghiontit de foame, a trebuit să mă 
îmbrac şi să ies în pridvor, unde dada mă aştepta cu 
mâncarea. 

Am aflat cu uşurare că Dionis era sănătos, dar se 
înhăitase cu o laie de ţigani în tabăra cărora trăieşte fără să 
mai ştie de nimeni şi de nimic. 

— De când? 

— Din primăvară. A căzut în mrejele unei ţigănci care i-a 
sucit minţile. Meşteră în vrăji, îl târăşte de coada ei, ca pe 
un câine, zi-noapte. 

Nu mi-l puteam închipui pe ursuzul meu văr în ipostaza 
de adorator în patru labe şi râsei. 

— Trebuie să fie altceva, dadă. Lasă, că o descurc eu. 

— Fermece, maică... Şi unde pui că ţiganca îl alungă cât 
colo. Nu-l primeşte. Dar el, tot mai smintit, dă buzna. S-a 
făcut de ocară în toată lumea. Să-l vezi, nu-l mai cunoşti. E 
la fel de soios şi zdrenţăros ca zavragiii cu care s-a- 
ncârdăşit. 

Am lăsat-o să se bocească şi la urmă am potolit-o cu: 

— Fii pe pace, dadă, că-l dezbar eu. De-aia am venit. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu! Am să-ţi dau şi eu de la mine 
să-i duci nişte descântece „pe-ntoarsă”, să i le strecori în 
sân. 

Şi bătrâna se mulcomi ca un copil. 


383 


— Unde este? 

Era sus în munte, la şatrele unor ţigani. Piaza-rea îi 
adusese la curte să le vânză, pentru mangal, crăngăria 
rămasă pe urma tăierii unei păduri. Dionis urcase cu ei, 
văzuse ţiganca şi nu se mai dezlipise de acolo, erau mai 
bine de trei luni. Jos la curte treburile mergeau anapoda. 
Fără el, livezile se părăgineau. Vitele mureau, fânul 
putrezea necosit, slugile furau, morile mergeau tot mai rău. 
El habar n-avea. Trimitea numai după mâncare şi mai ales 
după bani, cu porunci să se vândă la repezeală de-a dreptul 
din pomi rodul prunilor şi al merilor, lâna adunată în 
magazii, brânzeturile strânse-n beciuri, stânjenii de lemne 
din ogradă, până şi porumbul din hambare, toată agonisita 
unei gospodării boiereşti. Şatra, nesătulă, se cerea 
îmbuibată cu porcii şi păsările curţii şi mai ales cu rachiul 
din buţi, pe care argaţii îl cărau cu balercile sus. 

În adevăr, sărăcia şi neorânduială de pe moşie, paragina 
acareturilor, zăticneala treburilor care tocmai acum se 
cereau mai în toi dovedeau spusele bătrânei. 

Nu ştiam ce să cred şi ce să fac. Stăm în cumpeni. Să mă 
urc şi să cad pe neaşteptate? Mi-era teamă să nu dau peste 
un nebun de la care te poţi aştepta la orice. Să-l vestesc 
numai că am sosit, ca nu cumva să-l stingheresc în situaţia 
delicată în care se afla? Sau să-l trezesc la îndatoririle de 
gazdă cuviincioasă, poftindu-l să coboare jos? 

Pustiul gospodăriei, amarul dadei mă înclinară spre 
hotărârea din urmă. Era un chip de a-l aduce acasă şi a-l da 
cu capul de realităţi pe acest copil risipitor, fugit, dacă aş fi 
dat crezare poveştilor, cu o tabără de ţigani. 

A doua zi de cu noapte, un om cu doi cai încărcaţi de 
merinde pleca ducând hoinarului răvaş de la mine. Ca un 
uşor şfichi, îi alăturam un petec de hârtie şi un crâmpei de 


384 


creion, pentru răspuns. Ştafeta făcea până la el o zi 
întreagă. Odihnea o alta, şi a treia seară se întorcea cu 
câteva rânduri, prin care Dionis îşi cerea iertare, rugându- 
mă să urc eu la el. Are să-mi încredinţeze atâtea! Am să-i 
fac cu asta o bucurie nespusă şi mult bine. Simţea nevoia 
mea şi parcă mă presimţise. Mă îmbrăţişa frăţeşte şi mă 
aştepta negreşit. Atât! Nici un cuvânt despre casă, despre 
dadă, despre avutul lui. 

Ce era să fac? De milă, minţii şi, prefăcându-mă că citesc 
pe scrisoare, îngăimai bătrânei câteva întrebări despre 
treburile gospodăriei, cu făgăduieli că se va înapoia curând. 

— Îl aduc eu, dadă, strigai vesel, ridicând ochii de pe 
răvaşul mincinos. 

Şi până să-mi trag mâna ruşinat, mi-o acoperi cu sărutări. 

Vremea până la plecare mi-am trecut-o cu tristeţe şi 
gânduri. Nemerisem rău. Umblam abătut şi, în loc de 
plăcere,  culegeam, oriunde mă  întorceam, numai 
amărăciuni. Puțin a lipsit să nu mă întorc la Bucureşti. Mila 
pentru bătrâna Sia sau inerția, fatalitatea m-au oprit. Ca să 
înfrâng ispita, până la urmă m-am închis în odaie şi am citit 
tot timpul. 


La capul săptămânei, urcam călare, între doi saci cu 
merinde, cărările de-a curmezişul plaiurilor şi pe-nnoptate 
poposeam în braţele lui Dionis. Mă aşteptam să văd, în 
mijlocul unei gloate de vagabonzi hămesiţi şi nespălaţi, o 
haimana jerpelită şi prăpădită, ca cea din evanghelie. 
Dimpotrivă. De data asta risipitorul se înfăţişa ca un om în 
toată firea, voinic, curat, ba chiar elegant în veşmântul lui 


385 


sportiv, lucid şi destul de vesel, ca să-mi împrăştie 
închipuirile urâte. M-a dus aproape pe sus până la un cort 
cât o movilă. lnăuntru luminau lampadare înalte pe picioare 
de sfeşnice. O masă în mijloc şi scaune din lobdii nestrujite 
de brad invitau la ospeţie. Mirosea frumos a munte, a 
răşină, a iarbă strivită şi a aburi de mămăliguţă fierbinte! 
Mi-a dat caş proaspăt şi jintiţă dulce, după care mă 
înnebuneam în copilărie. M-a îmbiat cu mezeluri şi fripturi. 
N-am avut timp să vorbim. Eu înfulecam. El mă privea 
bucuros. Pe urmă am aprins ţigările şi i-am dat răgaz să se 
reculeagă, deşi nu părea deloc tulburat. Am aşteptat cu 
teamă şi curiozitate să se ivească ţiganca, sau măcar să 
dea un semn, să iscodească prin perdelele uşii... Şi mă 
stingheream singur de stinghereală ce le-o pricinuiam 
îndrăgostiţilor. Nu s-a arătat nimeni. Şi după ce am sfârşit 
de fumat şi ne-am făcut toaleta la un lighean cu toate 
dichisurile, ne-am culcat numaidecât în paturile clădite din 
fân moale ca lâna, cetini mlădioase cu şart rânduite în chip 
de droturi şi plocade miţoase pe deasupra. Şi m-am 
cufundat în puful unui somn adânc. 

Dimineaţa, mă aşteptam să găsesc înşiraţi pe călcâie pe 
toţi dracii şi puradeii şatrei. Nici ţipenie de sălaş ţigănesc. 
Padina se întindea slobodă şi limpede în razele soarelui, ca 
o undă nemişcată de smarald, cu corabia cortului nostru 
ancorată în mijloc. Dionis, în şort, mă aştepta să mă ducă la 
o vâlcea, unde şuviţele unor izvoare se adunau într-o 
adâncătură, ca o cadă, căptuşită cu lespezi. Nu lipsea nimic 
din confortul unei băi. După baie am făcut exerciţii în pielea 
goală şi ne-am întins pe cearşafurile albe, la soare. Pe mine 
nu m-a lăsat decât un minut, cu ceasul în mână, apoi m-a 
învălit. El, bronzat şi puternic ca un atlet, a stat mult, dedat 
cu totul voluptăţii masajului ce-i făceau razele soarelui. 


386 


Eram uluit şi n-am îndrăznit să-l tulbur cu întrebări. Mă 
linişteam: un asemenea ins nu putea sta căzut în mrejele 
unei ţigănci. Sau scăpase. 

Îmbrăcându-se, mi-a luat-o el înainte. Era fericit că 
venisem. Prilej să mă vâre în cura lui de aer, mâncare, 
mişcare, somn şi vânătoare, din care, dacă ies teafăr - şi 
zâmbi - am să rămân înzdrăvenit pentru toată viaţa. Şi, 
încolăcindu-mă cu braţul drept pe după mijloc, mă ridică 
biruitor: 

— Eşti uşor ca o pană. O să am de furcă până ce te-oi 
face om! 

Începeam să mă simt umilit. Şi, bizarerie omenească, o 
nemulţumire, un fel de dezamăgire prinsese să mă umple 
că găseam un alt Dionis decât cel pe care-l scornisem. 

Căutam o epavă romantică, un decăzut simpatic, un 
rătăcit pitoresc, cu barba şi părul încâlcite, cu hainele 
sfâşiate, ars de o patimă unică, în lanţurile unei neîndurate, 
dar sălbatic de frumoase magiciene. Şi mă primea în cadrul 
celui mai confortabil camping ce s-ar fi putut instala în 
vârful muntelui, un gentleman sportiv, elegant - costum 
alpin şi bocanci de ultimă modă - cu obraz ras ca-n palmă, 
cu părul ondulat dat pe spate, fricţionat cu cea mai fină apă 
de colonie. Şi pe deasupra voios, cu nervii sănătoşi şi aere 
de superioritate... 

La înapoiere am băgat de seamă umbrarul de brad unde 
ne aştepta pe măsuţa aşternută cu o faţă albă cafeaua cu 
lapte şi prăjiturile. Dintr-un bordei de alături răsări o arătare 
de care nu mi-aş fi putut închipui că aş putea-o întâlni aici. 
Ne întâmpină cu o reverență şi un Guten Morgen spus pe-o 
voce piţigăiată - o fiinţă slabă, lungă şi deşirată, parc-ar fi 
umblat pe papainoage, îmbrăcată în negru, cu mâini 
delicate ieşite mult din manşetele prea scurte şi labe uriaşe 


387 


în nişte botfori spăimântători. O gămălie gata s-o ia vântul, 
înfiptă pe două găurele albastre cu un ţâmburuş roşu 
dedesubt, închipuia pe acest mat omenesc capul, căţărat în 
vârful unui vrej ce se pretindea gât. 

Dionis mi-l prezentă serios: Herr Kalchentrauer, sau 
Calcăntraur, cum îi spune tot muntele. Şi-mi istorisi între 
patru ochi, cu haz, povestea lui. Un sas din Braşov, straşnic 
cofetar, şi pe deasupra, în orele libere, artist fotograf, care, 
slab de piept, urca în fiecare vară la munte să-şi facă cura 
de aer, pe la stâni. Aici lua tot soiul de fotografii pitoreşti, 
pe care le desfăcea apoi în librării. Dionis avusese norocul 
să puie mâna pe el şi-l folosea în toate chipurile, artelnic, 
bucătar, valet, majordom, secretar şi fotograf particular. 
Era neîntrecut în cozonaci şi mai ales în indiene. Îşi 
adusese, să-l ajute, şi nepoata, o fetiţă spălăcită, care 
stropolea grijulie împrejurul nostru în fusta-i înflorată şi 
şorţişor alb prins de piept. Dionis întrebă ce-avem la masă. | 
se aduse lista: meniul era copleşitor. 

— De unde ingrediente? întrebai uimit. 

— A, uşor. Se aduce totul de la Braşov sau de la 
Bucureşti. Funcţionează un serviciu special de curieri de 
două ori, altă dată de trei ori pe săptămână, pentru toate 
cele de trebuinţă, cărnuri, trufandale, vinuri. De gheaţă nu 
e nevoie. Cel mai bun frigider este văgăuna de unde 
ţâşneşte izvorul, închisă cu două clape de lemn, să nu intre 
sălbăticiunile la provizii. În privinţa asta sasul era genial. 

Incepeam să înţeleg de ce se stoarce cu atâta 
nemilostivire moşia şi unde merg banii trimişi de dada: 
cheltuieli nesăbuite - mâncare şi lux. Cortul era îmbrăcat pe 
dinăuntru cu un alt cort de o gază verde, subţire, ca pânza 
de păianjen, ce cădea în falduri la intrare şi-l apăra de 
muşte şi țânțari. Pe jos, numai covoare scumpe, ca la un 


388 


emir. Mă socoteam oarecum păcălit şi crăpăm de necaz că 
ascultasem spusele bătrânei. Nici patimă, nici vrajă. Astea 
cel puţin ar fi scuzat totul. 

Dar era numai, dusă la paroxism, anglomania de 
totdeauna a vărului meu, excentric şi original de când îl 
cunoşteam. Sau, mai bine zis, ţicneala lui. Şi mă întrebam 
ce i le-o fi împins până într-atât? 

Se uita la ceas, sucind mâna - mai era până la masă. Îmi 
propuse să mergem la stâna apropiată, pe celălalt oblânc al 
muntelui, unde am trecut pe o brână verde, spânzurată ca 
un ceardac deasupra prăpăstiilor. Oile albe, risipite ca nişte 
bolovani mişcători, păşteau departe pajiştea alpină, sub 
oblăduirea câinilor, care au încetat din lătrat de cum l-au 
cunoscut pe Dionis. Ciobanii se mişcară spre noi. De sub 
mormanele căciulilor şi saricilor, ca de sub nişte troiene, 
răzbătură trei zăplani, cu bâte ferecate în alămuri 
scânteietoare. Vărul meu mi-i înfăţişă ceremonios. 

Săbăilă, o namilă miţoasă, strânsă peste mijloc într-un 
chimir negru îmbumbat cu ţinte argintii. Chipul smolit, 
vrând să zâmbească, se încrunta la noi ca la lupi, între nişte 
mustăţi vânjoase, arse de soare. 

Doardă, geamănul celui dintâi, cu două şchioape mai 
înalt şi mai truncheş; şi Cârloman, care, mai pădureţ şi mai 
amarnic, sta îndărătul lor, cu obrazul drept ferit pe 
căpăţâna măciucii, doar nu i s-o băga de seamă felia de 
falcă luată de o gheară de urs, pe unde, ca printr-o 
scorbură rânjită, în locul jumătăţii de mustață smulsă, se 
vedeau albind oasele gurii. 

Din cîteştrei, îmbrăcaţi în cămăşi scorţoase argăsite în 
zer, ca să nu prindă gângănii, se resfira un iz iute-acriu de 
brânzeturi dospite, cu care nu m-am deprins uşor. 

Aştia, cum am înţeles, erau cei mai de aproape tovarăşi 


389 


ai lui Dionis, pentru vânătoarea de urşi şi garda lui 
personală. Noaptea dormeau cu schimbul, câte doi, în 
bordeiul lor de lângă cort. La turmă rămâneau scutarul cu 
flăcăiandrii şi dulăii. 

Dionis a primit raport amănunţit despre cele din urmă 
mişcări ale fiarelor în munte, despre un ciopor de ciute 
mânat de alte primejdii spre vale, s-a interesat de perechea 
de jderi oploşită în anume cotlon, a dat porunci să se 
arunce bulgări de sare pe coclauri, a însemnat unde să se 
aşeze capcanele pentru lupi şi a rânduit pentru a doua zi, în 
zori, o vânătoare de iepuri. Deşi vânatul oprit, ţinea să mă 
ospăteze cu civet şi, întorcându-se spre mine: 

— Tu nu ai de unde să ştii: carnea iepurelui de munte are 
cu totul alt gust decât a semenilor de la şes. E mult mai 
fragedă, fiindcă vânatul nu aleargă ca în câmpie, şi mai 
aromată din pricina hranei, flora de munte. 

II ascultam şi nu mă puteam dumiri de unde atâta 
seninătate şi detaşare la un îndrăgostit. Şi încă nenorocit. 

La înapoiere, sasul ne-a primit cu masă întinsă. Bucatele, 
desăvârşite, s-au perindat cu şart, ca de pe lista celui mai 
ales restaurant. Patru soiuri de vin ne-au prefăcut pe rând 
paharele în pietre scumpe. Dionis, tot timpul dispus, a 
mâncat, a băut, a glumit cu mine, cu Kalch, cu fetiţa. A 
făcut la urmă un mic semn către prăjituri şi a spus ceva pe 
nemţeşte. Sasul s-a înclinat, cu înţeles în priviri. 

Îngreuiaţi de mâncare, am intrat, după îndemnul lui 
Dionis, la culcare. Descumpănit, primeam fără împotrivire 
tot ce propunea, aşteptând dacă nu de la el, măcar de la 
împrejurări o lămurire pe care eu mă încăpăţânam să nu o 
cer, socotind asta o înjosire. De la el trebuia să pornească 
destăinuirile, aşa cum îmi scrisese. Şi jignit, aşteptam. 
Tocmai cu mine se găsea să facă acum pe grozavul, 


390 


măsluindu-şi patimile sub calmul şi destinderea unui şef de 
stat în vacanţă? Parcă nu laş fi cunoscut ca pe veşnicul 
torturat al vieţii, mare neînfrânat lăuntric, agitat tot timpul 
până la exasperarea lui şi a celor dimprejur. Şi dintr-o dată 
echilibrul ăsta! Stăpânirea şi nepăsarea asta biruitoare! De 
ce se travesteşte? Pentru mine sau pentru el? Căci toate 
faptele, părăsirea casei, paragina gospodăriei, jaful moşiei, 
cheltuielile nebuneşti, risipa merindelor cărate cu sacii, sub 
ochii mei, îl dezminţeau. Chiar cu câteva clipe mai înainte 
văzusem ieşind din bordeiul bucătarului doi băieţaşi, 
cumpănind pe umeri cobiliţele încărcate cu coşuri grele şi în 
mâini cu alte panere, pline toate cu bunătăţi. Urmarea 
schimbului de priviri dintre Dionis şi bucătar. Şi încotro luau 
drumul? 

Aţâţat de cafea şi tutun, am adormit târziu, în minte cu 
ghemul ăsta indigest de jumătate gânduri, jumătate 
sentimente pe care somnul nu mi l-a mistuit. M-am 
deşteptat tot cu el în minte. Şi am stat mult cu ochii în 
baldachinul de văl verde al cortului, numărându-i cutele, 
fără să mă potolesc. 

La ieşire am găsit pe Dionis jucând tenis cu nepoata 
sasului, care acum ajunsese Fraulein Lotte. Kalchentrauer 
întinsese o plasă şi se uita încântat cum partenerii pocneau 
în cadență mingile. Dionis s-a oprit şi mi-a întins curtenitor 
racheta. Fetita aştepta  fremătătoare. Am refuzat 
pretextând că e prea mult soare. M-am mulţumit să trec 
sub umbrar şi să le zâmbesc stupid ori de câte ori scăpau 
mingile şi se întorceau spre mine cu grijă că mă plictisesc. 
După sfârşitul partidei s-a servit ceaiul. Un ceai aromat, 
care mi-a umplut nările de deliciu. Am întrebat uimit „ce 
marcă”? 

— „Darjelling”, mi-a răspuns mândru ca de cine ştie ce 


391 


ispravă. „Darjelling”, de-a dreptul din India. 

Şi ceru să se aducă pachetul cu plumburile şi blazoanele 
originale. Am sorbit şi am mâncat cu nesaţiu din toate, 
Cugluf, feuilletage, dulceţuri, ascultând îndelunga prelegere 
a lui Dionis asupra diferitelor ceremonii ale ceaiului în 
Japonia, în China, în Anglia, în Rusia. Mi-a vorbit despre 
cartea lui Okakura-Kakuzo, acea pravilă a bontonului, a 
bunelor maniere şi a educaţiei prin eticheta ceaiului, pe 
care se făgăduia s-o traducă. Nu desluşeam ce vrea. Îşi 
bătea capul să facă timpul cât mai alunecos, să nu mă agăţ 
de ceva serios şi stânjenitor pentru el? Sau cu adevărat 
aveam în faţă un ins sănătos, fără nici o altă preocupare 
decât tihna? Şi, iritat, mă încărcăm de ciudă şi amărăciune. 

Ne-am sculat apoi. Soarele se pleca. Răcoarea viorie a 
serii îndemna la mişcare. Am urcat tăcuţi un pisc din 
apropiere. În uriaşa privelişte lumina nu se stingea, 
agonizând în asfintit ca la Bucureşti. Cobora măreaţă ca de 
pe un tron şi intra treptat, târându-şi trena, în imensităţile 
sumbre de sub orizontul de aur în matricea originară. În 
urmă, multă vreme cerul îi păstra amintirea. 

A doua zi dimineaţa dormeam, când Dionis intră să-mi 
înfăţişeze iepurii. Făcu gură mare împotriva leneviei mele; 
înţelesese să mă menajeze în zori, când plecase la vânat. 
Dar aşa, să nu mă trezesc până la prânzul mic? 

— Ai scăpat, domnul meu, baia de soare, mă apostrofă 
el. Acum razele, mânioase pe trândavi, ţi-ar arde pielea ca 
fierul roşu. Scoal' să mergi măcar la scaldă şi la exerciţiile 
de care nu te scutesc cât ai să stai în sanatoriul meu. Vreau 
să te înzdrăvenesc cât mai repede, ca să te iau la mistreți şi 
la urşi. 

Şi, vorbind, îşi schimbă straiele, luă valiza şi ieşi 
întinzându-mi săculeţul cu rânduielile mele. 


392 


Nu-mi plăcea tutela asta şi aerul de superioritate nici 
chiar în glumă. Urmărindu-l, hotărâi să nu-l mai cruţ. Să-l 
atac chiar azi şi să-l dezumflu: ţineam firul. Seara, când ne 
întorsesem de la plimbare, sosise iar de la conac sluga. Cei 
doi cai gâfâiau sub sacii doldora şi sub câteva balerci pline. 
Când m-a văzut omul, care mă cunoştea de la curte, mi-a 
ieşit înainte. Îmi aducea vorbă de la dada, care mă întreba 
dacă mai e vreo nădejde. 

Am profitat că vărul rămăsese în urmă cu ciobanii şi am 
iscodit bătând cu mâna: 

— Ce aduci aici? 

— Mălai, cartofi, fasole, peşte sărat. 

— Dar aici? 

— Rachiu şi oţet. 

Or, să-l fi tăiat bucăţi, şi sasul nu ar fi pus mămăligă pe 
masă. Dar încă rachiu şi oţet de prune! Prea erau vulgare. 

— Şi pentru cine merindele astea? Pentru ciobani? 

Omul scuipă cu scârbă în lături, uitându-se în partea de 
unde se apropia stăpânul, şi-mi şopti: 

— AŞ! la, pentru ciorile pucioase din vale, şi se urni greoi 
spre bordeie. 

Toate astea le rumegam dimineaţa, urmărindu-l pe 
Dionis, hotărât pentru bătălie. Dar ritualul băii, disciplina 
gimnasticii, religia sorirei, cu obligaţia să te laşi cât mai 
moale, să te predai acţiunii soarelui ca să te stoarcă de 
sudori, m-au oprit să-l stânjenesc. 

La cafeaua cu lapte însă, între două brioşe, ce se rupeau 
fâşii ca mătasea, l-am înhăţat. 

— Dar ce este cu ţiganii tăi de nu se arată? 

— Te interesează ţiganii? făcu el, ridicând cu nevinovăție 
privirile-i limpezi spre mine. 

— Foarte mult. Mai ales cei de care te ocupi tu cu atâta 


393 


osârdie, adăugai răutăcios. 

— N-am ştiut, se apără el netulburat, şi strigă sasului: 
Adu te rog albumele. 

Kalchentrauer înfăţişă numaidecât câteva ceasloave cu 
sute de vederi din şatre şi împrejurimi, ţigani bătrâni cu 
lulele-n dinţi, ţigănci pe vine cu ghiocul, bătrâne vrăjitoare 
întinzând cărţile, fete cu laţele împănate de bănuţi, danci 
bpătându-se în apă, puradei călări pe măgăruşi, tot 
pitorescul ieftin şi convenţional care sare în ochi amatorilor 
fotografi. Le-am răsfoit fără interes: frumoasa ţigancă a lui 
Dionis nu figura; aş fi ghicit-o dintr-o mie, fără greş. Inchisei 
albumele şi, uitându-mă ţintă în ochii lui: 

— Astea nu-mi spun nimic. Vreau mai mult. 

— Mai mult? Am în cort o întreagă bibliotecă despre ei, 
istorie, gramatică, limbă, viaţă, etnografie şi folclor. Cunoşti 
cartea lui Vaillant? 

Şi vru din nou să cheme valetul. Îl oprii. 

— Nu mă interesează asta, i-am tăiat-o scurt, cu un 
zâmbet strâmb, care însemna: nu mă păcăleşti tu aşa uşor. 

— Atunci? 

— Vreau să-i văd în carne şi-n oase, dacă tot mai sunt pe 
aici, cum mi s-a spus. 

Şi iar îl străpunsei cu ochii. 

— Ţii să-i studiezi şi tu? cercă să mă ironizeze. 

— Nu. Să-i cunosc numai, de curiozitate. Am aflat că tu te 
ocupi şi te interesezi mult de ei şi cum am mare stimă de 
opiniile tale, mi-ar părea rău să scap prilejul de a cunoaşte 
o şatră, avându-te pe tine duca e maestro al acestei 
comedii... Şi, ca să dreg puţin nuanţa de luare peste picior: 
ai întâlnit ţigani în Anglia? Ştiu că englezii sau, mi se pare, 
americanii fac mare caz de ei. 

— Nu. Aştia sunt cei dintâi cu care am avut de-a face. 


394 


— Sunt în adevăr simpatici? 

El stete pe gânduri câteva clipe şi ţuguie buzele. 

— Cred că nu sunt făcuţi să-ţi placă. Dar, dacă ţii, e 
lesne. Renunţăm la somn şi îndată după masă coborâm la 
ei. Sau, ştii ce? se răzgândi el. Decât să coborâm cu 
stomacurile pline, mai bine să plecăm chiar acum şi să 
mâncăm jos în tabără. 

— Cu ţiganii împreună? făcui speriat. 

— De ce nu? Dau un banchet în cinstea ta. Ai să culegi 
dintr-o dată şi direct cele mai autentice impresii. 

Şi, fără să mai aştepte, dete poruncă ca cei doi oameni 
să vie în urma noastră, purtând coşurile cu daruri şi 
merinde în cinstea sosirii mele. 

— Câteva panere mai uşoare ducem şi noi, se adresă el 
mie. Ştii ce pui? făcu către sas, care se înclină. Nu uita 
pachetele sosite ieri. 

In felul acesta neaşteptat de simplu, duelul pe care-l 
închipuiam lung şi-l bănuiam anevoios, cu viclenii şi fente, 
atacuri înverşunate şi apărări disperate, luă sfârşit. Mă 
ascuţisem şi mă fandasem degeaba. 

Am schimbat repede numai haina, şi după un ceas de 
zburdă voioasă, aproape ameţitoare, scurtând din loc în loc 
poteca prea cu multe cotituri şi ocoluri, în salturi de-a 
dreptul peste ponoare, am ajuns pe un genunchi de piatră 
al muntelui. 

Adânc sub noi se scobea găvanul unei văi cu pereţii 
cocliţi de păduri. Acolo în fund, cuibărită pe o palmă de 
senin verde, o grămăjoară de pete cenuşii şi fumuri 
subţiratice. 

— Şatrele, îmi arătă Dionis, şi-mi întinse luneta. 


* 


395 


Tabăra fu dintr-o dată pentru mine o descoperire unică. 

Strânsesem atât urât în timpul bolii, sporit de plictiselile 
de la moşia lui Dionis şi de perspectivele anostei discipline 
cu care mă încătuşase, că viaţa slobodă, neastâmpărul 
pestriţ, mişuna veselă, larma oamenilor fără treabă, 
ciorovăiala femeilor, pulsul ciocanelor, răgetul măgarilor, 
orăcăiala ţâncilor, cântecele, ţipetele, neorânduiala mi-au 
mers drept la inimă şi m-au fermecat. 

Am simţit cu umilinţă că nu eram făcut pentru existenţa 
măreaţă, dar aspră şi austeră a piscurilor. Îmi trebuiau 
plăcerile mărunte, înghesuite, dar calde, ale văii în aroma 
măduvei de brad, îmbălsămată de fumul domestic. Aflam 
că nu sunt vultur. Eram o cioară. 

Înainte chiar să ne simtă coteii, ne-au zărit de departe 
puradeii, împrăştiaţi prin zmeurişul costişelor. În câteva 
clipe a izbucnit un alai care creştea cu cât ne apropiam. 
Liota neagră şi despuiată ne-a dus numai în urale, tumbe, 
roată în mâini şi tot soiul de exhibiţii în cinstea barosanului. 
Dionis le-a zvârlit bani, peste care cei mai sprinteni se 
aruncau cu burţile. Peste aceştia năvăleau ca muştele şi se 
trânteau ceilalţi, şi păruiala se isca. Rămâneau astfel 
semănate în urma noastră vârtejuri bâzâitoare de ţigănuşi 
încăieraţi. Deodată, zurba se potolea, dancii se descăierau, 
lăsau prada şi tămbălăul entuziast, alergau iar după noi. 

La marginea taberei ne-a ieşit înainte cârdul ţigăncuşelor 
goale, altele abia cu un petec dinainte, numai ochi şi dinţi 
albi în obrazele oacheşe, cu sânii uşor însemnați de cercuri 
mai umflate pe pielea lucioasă, cu trupuri costelive pe 
pulpe lungi de dansatoare. Ele ne-au prăznuit voioase cu 
cântece ţigăneşti, ţopăind şi pocnind din palme. Lor le-am 


396 


dăruit zaharicale în toate feţele. 

După ele au venit fetele şi femeile în cămăşi lungi, 
despicate în faţă până la brâu, pe unde ieşeau slobozi 
ciorchinii negri ai ţâţelor. Unele purtau prunci prinşi ca 
lipitorile de piepturile vlăguite. Ele au urat frumos bun venit 
stăpânului, care spunea fiecăreia pe nume. Lor le-a împărţit 
din coşuleţul lui mărgele, cercei, inele, ace de păr, 
panglicuţe, barişe, basmale în culori aprinse şi tot soiul de 
alte găteli care luau ochii. 

Şi parada se desfăşură înaintând în urletele poşidicului, 
chihotirile codanelor, care se răsuceau ca nişte dervişi, cu 
mâinile în sus, pline de caramele, în râsetele fetelor, 
ciorovăiala femeilor smulgându-şi darurile şi în zăpăielile 
javrelor, până la şatre. Ţiganii trândăveau cu demnitate, 
pufăind din lulele, şi priveau potcovitul unui cal. Făurarul, 
un băieţandru, de dragul larmei, bătea nouă lovituri în 
nicovală pentru una singură în fierul înroşit. Dălcăucii 
dimprejur, goi până la cingătoare, îl îmbărbătau cu strigăte 
ori de câte ori izbutea să apuce piciorul mârţoagei şi să 
potrivească potcoava înfierbântată pe copita care sfârâia cu 
miros de os pârlit. 

La vederea darurilor cu care se făleau ceilalţi fluturându- 
le, se însufleţiră şi ţiganii şi se ridicară înaintea noastră. Lor 
le aduceam tutun şi pipe, ţigări şi ciubuce, tabacheri 
înflorate şi pungi de păstrat mahorcă. 

De pretutindeni, din uşile corturilor, din buruieni şi tihării, 
pe unde şedeau tolăniţi la umbră, ţiganii ţâşneau aşa cum îi 
prinsesem, numai cu câte o mânecă trasă şi cu brâiele 
târâş după ei. Bucuria ce le sticlea în ochi se pierdea în 
bărbile încâlcite, încât obrajii le rămâneau tot închişi şi 
ameninţători. Îndată se iscă vătaful, un ţigan arătos, 
îmbrăcat pe de-a-ntregul, cu căciula peste plete şi biciul în 


397 


mână, făcând pe grozavul. Se răstea mânios, ocăra, se 
repezea în gloata-nghesuită. Cu câteva vorbe, Dionis l-a 
potolit. Şi ne-am mişcat cu tot bulucul spre inima sălaşului. 

Şatrele-ntr-un peş şedeau revărsate într-o curătură 
proaspătă, pe un tăpşan verde, cu câţiva brazi uriaşi, 
cruţaţi, în picioare şi sumedenie de trunchiuri tăiate, din 
care curgeau grămezi de răşină. Peste tot, vetre stinse, 
grămezi de cărbuni şi cenuşă, topoare stricate, unelte 
zvârlite, vase aruncate, hârburi şi cioburi împrăştiate, 
zdrenţe, hârtii risipite, mormane de oase şi scârne 
semănate, la care rodeau câinii, lângă rufe şi stambe, 
otrepe şi zdrenţe, întinse pe iarbă, alături de coveţile în 
care orăcăiau pruncii uitaţi acolo, mişcând din mâini şi 
picioare ca nişte cărăbuşi negri căzuţi pe spate, în paza 
godacilor, care îi râmau ca pe nişte copăi cu gunoi. 

În râmatul acesta universal am străbătut încet, cu 
popasuri pe la anume corturi, tabăra şi ne-am îndreptat 
spre capătul de sus al poienii. In strungăreaţă dintre doi 
brazi împletiţi deasupra se adăpostea un cort mare, la fel 
cu al lui Dionis. Doar că intrarea era apărată de şiraguri de 
mărgele colorate, dese şi lungi până în pământ, alcătuind o 
perdea ce se despica şi se alcătuia numaidecât la loc cu 
clinchet sticlos. Pe lavita de-afară ne aştepta un bătrân înalt 
şi impunător, cu plete şi barbă albe, sprâncenele stufoase 
lăsate peste ochii mari, rotunzi, cu albuşul enorm, nişte ochi 
vii şi însufleţiţi, încrustaţi în chipul liniştit ca două vietăţi de 
sine stătătoare. Peste straiele de cânepă încinse cu brâu 
verde şi cioareci munteneşti strânşi pe pulpe, moşneagul 
purta o zeghe lungă de aba înflorată cu găietan roşu şi în 
dreapta ţinea toiagul cu cinci noduri al bulibăşiei. 

Era judele Stanciu, cârmuitorul liotei. 

Dionis i-a întins mâna şi i-a dăruit câteva clondire cu 


398 


vinars şi şliboviţă. Ochii celorlalţi scânteiau de jind. 

Bătrânul, în picioare, a poruncit să ne aducă două jilţuri şi 
ne-a pofitit jos. El s-a aşezat la loc pe laviţă. În faţa noastră 
s-a vărsat norodul la umbra rariştii. 

O viermuială tărcată de copii în hârjoană, de codane 
zbenguitoare, de muieri cu prunci în spate, de babe 
cocârjate, de flăcăi puşi pe trântă şi bărbaţi aşezaţi turceşte 
sau tologiţi ca după cine ştie ce osteneală, care goi, care 
jumătate despuiaţi, unii cu tunici soldăţeşti şi chipie, alţii cu 
surtuce târgoveţe, un amestec de fuste vărgate, basmale 
roşii ori albastre, fote şi ii ţipătoare, toţi flecărind, strigând, 
ţipând, gâlcevind, ocărând, bolborosind într-o libertate 
neţărmurită, ca într-un bâlci înfiripat sub ochii noştri. Numai 
vătaful, aruncat de colo-colo, cu biciul nefolositor pe mână, 
se istovea zadarnic, neştiind ce să mai facă. 

Cât ai clipi, a răsărit din pământ, cu dibla hârbuită sub 
bărbie, un balaoacheş bocciu, cu joben în cap şi papuci în 
picioare, urmat de ţambalagiul surd şi mut, mâncat de 
vărsatul mare, care purta cu ifos pe burta ieşită-nainte 
instrumentul ce chelălăia ca un câine schilodit în bătăi, şi s- 
au apropiat cu ploconeli să ne facă o cântare. Dionis, cu un 
bacşiş, i-a abătut spre haraimanul care atât aştepta. La cele 
dintâi scârţâieli, puzderia de fiinţe neorânduite şi încâlcite 
în toate felurile, ca o pilitură de fier la apropierea 
magnetului, se aşeză în forme rânduite, se împleti în lanţuri 
armonice. 

Flăcăii prinseră de umeri şi brâie ţigăncile care săriseră la 
joc. Vârstnicii şi femeile cu fuste lungi, ardeleneşti, nu se 
lăsară mai prejos, şi pământul frământat sub ei începu să 
miroasă a iarbă crudă şi a lămâiţă strivită. imprejur, dancii, 
holbaţi, luau lecţii, privind la picioarele dănţuitorilor, şi 
încercau să facă la fel. 


399 


La o poruncă a bulibaşei, căruia Dionis îi şoptise ceva, se 
aprinseră focuri, şi din coşurile aduse de băieţii noştri ieşiră 
pulpe de oaie, ciozvârte de berbec, hartane de pasăre, 
muşchi şi coaste de porc, brânzeturi, pâini şi alte bunătăţi, 
împreună cu respectivele sticle de rachiu. Alţi ţigani se 
repeziră la căruţe, unde îndată răsunară cârâieli răguşite şi 
cotcodăceli spăimântate. Curând, toate găinile ciordite se 
părpăleau în frigări. A fost un ospăț neaşteptat, din care ne- 
am înfruptat şi noi, aşezaţi în capul trâmbei de oameni 
înşiruiţi de o parte şi de alta a unor pânzeturi întinse pe 
pajişte. 

Deşi mă uluise amestecul de bazar pestriţ, iţeala 
scânteietoare de colori, mişuna de piei despuiate, târgul de 
grumazi descoperiţi, sânii goi şi slobozi sub pieptarul 
salbelor galbene, pulpele suvelcate ale fetelor, nurii 
dezveliţi ai femeilor răsturnate pe jos, dansurile dezmâăţate, 
pozele neruşinate, căutam totuşi să găsesc pe cea care 
vrăjise minţile lui Dionis şi nu o aflăm. Nu putea fi nici 
galeşa cu ochii genoşi şi pântecul armonios de baiaderă, 
nici nurlia cu trupul violoncel de abanos, nici arzuia cu sânii 
durdulii şi buturii coapselor neastâmpărate ca nişte şerpi, 
nici almeea mlădie de alături, cu umerii bucălaţi, cu carnea 
patinată şi sânii patetici, nici nubiana sfruntată ce-şi lăfăia 
țâţele împungace cu sfârcurile boite în rumenele la fel cu 
buzele. Nici şopârla cu miezul ochilor galben, care se 
strecurase cu ghiocul până la noi, gătită în ilic roşu, scurt, 
de sub care şalele de tuci şlefuit, frumos şănţuite, ca la o 
torsă antică, lunecau dârdăuş ameţitor, spre rotunjimile 
bucilor. Nici molateca din faţă, cu priviri vulpeşe şi piepţii 
cărnoşi buluciţi sus spre gura polcuţei, strânsă pe mijloc în 
copci gata să plesnească şi care se marghiolea spre noi 
alintându-şi boiul pe şoldurile viclene. 


400 


Spionam fiece cută, cercetam orice zâmbet, însemnam 
cea mai uşoară încruntare ori lumină pe chipul lui Dionis. Pe 
toate le privea cu o rece bunăvoință şi le alunga. Ele se 
abăteau numaidecât, înlăturate din ochii şi preocupările lui, 
aţintite aiurea. 

Sătui de zarvă, ne-am depărtat spre fundul văii, unde ne- 
am dat într-o rână pe velinţe moi, cu Stanciul alături. După 
noi s-a luat, ca o căţea greoaie, lăbărţată de prea mult 
fătat, cu ţâţe fleşcăite atârnând aproape de pământ, Kiva, 
vrăjitoarea lăii. Şi aici eram dezamăgit. Ea dezminţea tipul 
clasic de babă încovrigată pe picioare sfrijite ca fusele... Mă 
aşteptam la un chip de smochină neagră, ponosită, din 
zbârciturile căreia să iasă lama unui cosor coclit şi să frigă 
doi ochi răutăcioşi de viperă, fără pleoape. Kiva, dimpotrivă, 
era o baldâră groasă, butucănoasă, cârnă, cu faţa rotundă 
slinoasă şi pătată ca o lună mâncată de vârcolaci, dar cu o 
expresie de bunăvoință şi înţelegere omenească. De pe 
şoldurile revărsate ca nişte perne în lături, de pe târna 
umflată a pântecului bărdăhănos şi de pe fundul de baniţă 
al târtiţei, fustele, urcate ca pe nişte coviltire, cădeau în 
cascadă peste picioarele umflate, şi, curios, părul frumos 
pieptănat, cu cărare în mijloc, bătea în roşu. Tip de 
codoaşă!... Numai ochii o dau de gol. Ochi rotunzi de 
bufniţă care scrutează umbrele şi văd în beznă... lar mâinile 
mici, cu degete delicate şi nervoase, îi destăinuiau toate 
iscusinţele. 

A făcut o temenea şi a aşteptat. Dionis i-a trimis semn 
spre mine. Ea şi-a sumes cuviincios fusta şi s-a aşezat 
greceşte în faţa mea, şi-a scos din sân cărţile soioase. A 
început apoi să le amestece, boscorodindu-le fără să mă 
slăbească o clipă din ochii străpungători înfipţi în fruntea, în 
ochii, în obrazul meu. Curând i-am simţit arzând dincolo de 


401 


oasele ţestei. Şi, sfios, m-am supus ca unor jefuitori. 

De trei ori a întins cărţile misterioase, de trei ori le-a 
strâns nemulțumită şi a dat să plece. 

— Ce e? a întrebat Dionis. Nu cade bine. 

— Spune totuşi, o îndemnă el, vărul meu e tare. Nu crede 
şi nu se sperie. 

— E mai moale ca aluatul de colaci, replică ea. Şi o să fie 
curând pus în cuptor fierbinte. Ce-o să arză... Vai de inima 
lui! 

Eu ascultam amorţit. 

— Mai cearcă o dată, o rugă Dionis. Poate se schimbă. 

Ghicitoarea înşiră încă o dată cărţile, acum în alt chip, în 
cruce, le acoperi cu altele puse peste ele cu faţa în jos, le 
împereche, le suflă, le desfăcu, le dezbătu şi pe urmă mă 
privi aspru. 

— Primejdie mare, de slăbiciune la inimă şi tulbureală la 
cap. 

— Asta a fost? întrebă vărul meu. 

— Nu. O să se întâmple acuş, curând, pe drum de seară. 

Bătrânul jude mă privea cercetător. 

— Scăparea-i la un crai de tobă, proroci Kiva, ridicând 
ochii de pe cărţi şi uitându-se la Dionis. Un crai de tobă care 
se aţine cu braţele pline de dragoste. 

Şi adause câteva cuvinte pe ţigăneşte. 

— Ce spune? 

— Spune că aş face bine să te trimet acasă la părinţi, 
chiar acum, îmi tălmăci el deschis. 

Şi-ntoarsă spre mine: 

— Dacă nu-l asculţi şi nu te supui, nu te mai scoli. 

Şi plecă fără altă vorbă. Bătrânul, obosit, se urni spre 
cort. Dionis se luă după ea. 

— Mă duc s-o îmbunez, îmi şopti el... aşteaptă-mă aici. 


402 


Rămas singur, i-am văzut, în aromeala ce mă cuprinsese, 
cum au stat mult de vorbă călcând în sus şi în jos, peste 
umbrele lungite ale brazilor. Când s-a întors, l-am întrebat 
dacă a cerut ţigăncii lămuriri. Ce i se arătase de nu a putut 
să destăinuie faţă cu mine? 

— Are o preştiinţă extraordinară, începu el. Dar de astă 
dată sper că a amestecat planurile. Ceea ce a văzut se 
referă la trecut, la boala ta. N-am nici o altă explicaţie. ŞI 
nu mi-ar plăcea deloc să fie altfel, adaose ca pentru sine, 
îngrijorat. 

— Dar ai vorbit mult cu ea, observai eu. 

— Despre altele, răspunse el pe gânduri. De altfel, ea nu- 
şi mai aminteşte nimic din nălucile ce i se fac cât stă cu 
minţile aţintite asupra semnelor din cărţile desfăcute. Cum 
le strânge, se şterg toate ca un vis uitat la deşteptare. 
Ghicitoarea este o unealtă pasivă. Puterile ei încep când se 
preface în vrăjitoare, îmi lămuri el. 

Vânzoleală se potolise. Tiganii, îmbuibaţi, plecaseră la 
şatre. Poiana sta arsă, împuţită, ruinată ca după o 
răzmeriţă, pângărită de toate rămăşiţele necurate ale 
bairamului, lăsate pe seama muştelor şi altor gângănii. 
Ţigăncile tembele nu adunaseră nici măcar vasele, pe care 
câinii, după ce le linseseră, le întorceau cu fundul în sus. 
Pajiştea, unde mirosise a lămâiţă, duhnea acum a seu de 
oaie învălmăşită cu duhoare de sudori... 

Şi m-a cuprins indignarea. Nu m-am mai stăpânit. Am dat 
drumul unei aspre mustrări în obrazul lui Dionis. Pentru 
risipa fără milă a atâtor bogății asupra unor netrebnici, pe 
care, linguşindu-i, îi strică şi mai rău, pentru oropsirea 
moşiei, pentru jalea dadei, pentru decăderea lui... Ajunsese 
pradă unor şnapani care îl exploatau, bătându-şi joc de el. 
Şi se lăsa jăcmănit, nădăjduind ce? l-am făcut întreg 


403 


procesul pe care i-l ridica gospodăria părăduită. Pledai cu 
elocvenţă contra lui plângerea pământului şi vitelor, a 
codrilor şi a oamenilor părăsiţi, trădaţi, vânduți de el. 

El a ascultat cuminte tot rechizitoriul, fără un semn de 
supărare sau măcar de nerăbdare. A tăcut, serios, aţintit, 
privindu-mă tot timpul. A trebuit să tac. Consumasem toată 
ciuda strânsă, şi el nu-mi alimenta verva, nu mă stârnea cu 
nimic. 

— Mâine pui să se instaleze un joc de golf. Nimic nu 
astâmpăra mai mult toanele. Tenisul e prea uşuratic, şi de 
vânătoare nu eşti încă gata, fu tot răspunsul şi apărarea lui. 

l-am întors spatele mânios. 

— Acum trebuie să plecăm, înainte de asfinţit, să urcăm 
pe lumină. 

Şi mă smuci de haină. Apoi o luă liniştit spre cortul lui 
Stanciu, pentru rămas bun. 

Dar la cotitură de sub poalele pădurii se iviră din umbră 
două femei. Dionis, întâi gata să se repeadă, încremeni. L- 
am privit lacom. Numai pe el. Ceva îmi spunea că acolo 
este esenţialul. li simţeam în muşchii încordaţi până la 
plesnire, ca în mine însumi, tot freamătul şi întreaga lui 
frânare. Mă miram că nu scrâşneşte ca un oţel strâns scurt. 
Numai sângele nu şi l-a putut stăpâni. Roşaţa biruise 
smoleala obrazului şi, năvălitoare, strălumina prin pieliţa 
rămasă neclintită. Tâmplele băteau ca două aripi ţintuite. 

Am intuit, adică am ştiut fără caznă, dintr-o dată, totul. În 
el, ca în oglindă, fără să mă întorc, măsurăm înapoia mea 
minunea aşteptată, frumuseţea care-şi trimitea către el 
crainicii de departe. Emoţia lui mă prinse ca o contagiune 
subită. Şi, pierdut, am început să tremur pentru el. 

— Radă, gemu Dionis, şi-i aţinu calea. 

La strigătul lui, ieşi Stanciu. Eu întorsei capul. Venea, 


404 


calcând poiana, prin mijirea serii, fecioara sacră din 
miniatura indiană. Aidoma. Acelaşi mers modulat în cântec, 
aceeaşi statură cu formele pure, aceeaşi mândră gingăşie, 
pletele cu reflexe albastre încadrând sombrul oval al 
chipului covârşit de ochii magici, sânii înfloriţi pe negrul 
liman al pieptului, şi mai ales, sub borangicul galben al 
veşmântului, coapsele  străvăzute ca două zeițe 
misterioase, pe umerii gemeni cu chiupul tainic al 
pântecului. 

— Sakuntala, strigai spăimântat şi, fără să ştiu ce fac, îmi 
pipăii buzunarul. 

— Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. 
Autorul e depăşit... 

Dionis îşi câştigase cumpătul şi la rândul lui mă citea uşor 
ca pe un abecedar. 

— Norocul său nenorocul, urmă el, îţi dăruieşte, aici, 
aievea, tot ce e searbădă închipuire în poem. lată pe 
prietena Sakuntalei şi pe sihastrul, tatăl ei adoptiv. 

Şi-mi arătă pe Stanciu, care, cu barbă albă, zeghea lungă 
şi toiagul noduros, lua înfăţişare de brahman. 

Înţepenisem năuc, cu gura căscată, cu răsuflarea tăiată şi 
tremuram. Nu  trupeşte. Îmi tremură duhul, stihia 
alcătuitoare. Vedenia stărui câteva clipe, apoi se prelinse 
printre clinchetele sticloase ale mărgelelor. M-aş fi frecat la 
ochi. Dar Dionis nu-mi dete răgaz. Mă împinse înăuntru. 

Zăpăcit, nu ştiu cum am nimerit un scaun, în care m-am 
lăsat moale... 

Şi m-am trezit în lumina unor lampadare cu abajururi 
trandafirii. Rătăcisem pe altă lume, din care ieşisem cu un 
crâmpei de versuri 


„„„Se pleacă şi culege 


405 


din nisipul vremii aurul etern... 


şi nu ştiu: mi le spuneam numai mie în minte, sau le 
bâiguiam tare? A 

Cât timp trecuse? Ajunsesem la camping? Imi încordai 
ochii. Eram într-un alt cort necunoscut, mai încăpător şi 
mult mai bogat împodobit. Priveam strein bagdadia de 
mătase galbenă, plisată în cute dese şi lungi, în formă de 
soare. Apoi deosebii sipetul din colţ, încrustat cu sidefuri. 
Distinsei divanurile îmbrăcate cu chilimuri, jilţuri acoperite 
cu blănuri; pardoseala de covoare groase cât nişte mindire. 
Începeam acum să văd limpede. În faţa mea bătrânul 
pufăia paşnic, aşezat turceşte jos pe un plocad. Dionis, 
lângă mine, mă cerceta nemilos, cu o curiozitate ascuţită, 
s-ar fi spus cu o bucurie drăcească. 

Ruşinat, m-am dezmeticit de-a binelea. Ştiam acum. Mă 
aflam în cortul lui Stanciu. Eram singuri numai noi trei. 
Răsuflăm înviorat. Sakuntala fusese o nălucire. Mâncasem 
mult, mă surescitasem şi nu-mi făcusem siesta. 

S-a tăcut îndelung. O tăcere voluptuoasă, în care mă 
odihneam ca după o trudă titanică. 

Primul cuvânt mi-a detunat ca o puşcă în ureche. Dionis 
mă întreba cum mă simt. 

— Bine. Excelent. Dacă vrei, putem pleca. 

— Nu încă. Trebuie să vie Kiva cu un răspuns. 

Nu mă interesa. Ardeam după alt răspuns. Mă întorsei la 
gândurile streine de unde mă rupsesem. Cine se pleca şi 
alegea din nisipul vremii? Şi cum? Nu aveam pe cine să- 
ntreb. Mă uitam, căutam în golul lăuntric. De ce nu este 
nimeni? Atunci şi acolo, am făcut, autentic şi pentru unica 
oară, experienţa acută a sufletului. Nu de-a dreptul. 
Simţindu-i lipsa. În tot acest timp cred că Dionis şi Stanciu 


406 


vorbeau. Nu-i auzeam. M-am deşteptat într-un haraiman de 
glasuri întărâtate. Afară răsunau strigăte, ţipete, înjurături, 
chemări furioase, ocări. Un ţigănuş ţâşni, gâfâind, printre 
şiragurile sonore. 

— L-a prins pă Florea. Să bat pă el... 

Şi o zbughi înapoi, să nu scape spectacolul. Mi-am 
închipuit un hoţ. Judele s-a ridicat. Mie nu-mi păsa şi vream 
să rămâi pe loc. Dionis, care sărise cel dintâi la uşă, lăsă pe 
Stanciu să iasă şi mă târî apoi cu el. 

Afară valea era încă poleită de pulberea amurgului 
întârziat. Năvala lărmuitoare de oameni furioşi se oprise în 
faţa cortului şi înconjura o roată de ţigani. In mijloc, un ins 
mai înalt se apăra, cu capul, cu picioarele, cu spatele şi 
umerii, cu şezutul, de alţii tăbărâţi pe el, care săreau să-i 
smulgă ceva din braţele strânse la piept. Vătaful se itea cu 
biciul doar prin latura copiilor. Nu îndrăznea să intre în 
viespar. La glasul lui Stanciu, braţele se pogorâră. Harţa se 
potoli, vătaful prinse curaj şi pocni cu harapnicul în ei, 
despărţindu-i. Se alese de o parte ţiganul atacat cu vreo 
câţiva  sprijinitori şi de alta vălmăşagul vrăjmaşilor 
gălăgioşi. Stanciu, cu toiagul ridicat, porunci scurt ceva pe 
ţigăneşte. Biruitorul se desprinse, înaintând cu braţele 
strânse pe ceva întunecos. Lucru furat, mă gândii. 

— Intră în cort, îi spuse Dionis, şi-i făcu loc la uşă. 

El rămase afară până ce gloata gâlcevitoare se risipi spre 
şatre, mânată dindărăt cu biciul. In tabără pâlpâiau pe 
vetre aprinse ochiuri vesele de foc. 

Eu vream să plecăm. Dionis mă luă înăuntru cu sila. 
Vinovatul ţinea la piept un pui de urs. Spăimântat, ursuleţul 
ascundea capul în subţioara flăcăului. 

— L-am adus pe Florea... 

Şi povesti cum îl scosese din mâinile golanilor care-l 


407 


furaseră şi alergase cu el aici. Nu era deci el hoţul... 

— Trebuia să-l laşi, îl certă Dionis. S-a făcut mare şi nu 
mai are rost aici. Acum ţine-l la tine. Mâine îl dai meşterului 
ursar. 

Ţiganul asculta nedumerit, cu o cută de nesupunere între 
sprâncenele groase. 

— Dar Rada ce are să zică? se întoarse el spre jude. 

— Rada?... 

Şi, până să isprăvească Dionis vorba, din fundul cortului 
se ivi ca o furtună, fulgerându-şi frumuseţea, Sakuntala. 
Ajunse lângă noi. 

— Florea... strigă ea... 

Puiul ghemuit în braţele ţiganului îi sări la piept şi o 
prinse duios cu labele de grumaz. Fata se întoarse să fugă. 

De data asta mi-am încărcat voinţa cu toate puterile ca 
să rămân întreg, şi aici, pe loc, ca să dezleg întâmplările. 

Dionis, ieşit din drumul fetei, vru iar s-o oprească. 

— Radă, rosti el încet, te aştept de-un ceas. Pentru tine 
am întârziat. 

Dar Sakuntala făcu un pas în lături, şi în locul ei, de după 
perdea, rămase Kiva, mângâindu-l cu ochii ei văzători prin 
beznă. 

— E mâhnită şi ostenită, sărăcuţa. lart-o, stăpâne. A 
alergat toată ziua prin pădure. 

Prin nu ştiu ce sforţare, îmi împărţii în zece prezenţa de 
spirit şi-mi multiplicai luciditatea. Cu aceiaşi ochi şi în 
acelaşi timp vedeam cortul întreg şi fiecare parte a lui. 
Slăveam pe Sakuntala, urmăream alintul ursuleţului 
cocoloşit. Spionam pe Dionis, cercetam pe jude, studiam pe 
Kiva, luam semnalmentele ţiganului, care mântuise puiul, 
tineam din scurt calea fetei, să văd pe unde a răsărit în cort 
şi unde are să piară iar, atent la fiece gest, la orice vorbă. 


408 


Pe toate le-am înregistrat şi le-am sintetizat deodată. În 
fundalul cortului se mişcă o perdea nevăzută până atunci. 
Prin despicătura ei se iveau pe rând două capete speriate. 
Peste ele năvăli şi se făcu nevăzută Sakuntala. Dionis 
frânase din nou. Drept, îngheţat de rece, întindea un bacşiş 
ţiganului care adusese ursul şi poruncea să-i aibă de grijă. 
Kiva îl clocea cu privirile şi-l răsplătea cu zâmbete pline de 
făgăduinţe. 

— i-o aduc eu pe puica îmblânzită... îi şopti. 

Bătrânul, încovoiat sub rafala ce trecuse, sta posomorât, 
fără nici o autoritate. Puterea se împărțea între Dionis şi 
Sakuntala. Acul cumpenei îl mişca Kiva. 

Mă întorsei în mine. Minţile-mi, stârnite spre vis şi 
profeție, sparseră cortul şi alergară pe zeci de perspective 
deschise afară, în lumea unde fericirea se amesteca de-a 
valma cu chinurile. 

Din acest tablou, ce ameninţa să rămâie multă vreme 
neschimbat, cu fiecare din noi încleiat pe locul şi în gestul 
în care-l prinsese ieşirea Sakuntalei, ca într-un film oprit în 
loc de-o pană a motorului, ne-au scos brusc ciobanii. 
Innoptase. Îngrijaţi că nu mai veneam, ei ne ieşeau înainte 
cu facle să ne călăuzească. Nu era lună. Sus, cerul, 
deasupra văii, pulsa când scânteieri, când întunecimi, ca o 
inimă prin care curgea sângele nopţii cu globulele stelelor. 
Ne-am luat rămas bun şi am urcat pripoarele înapoi. 
Masalalele nălţate de mâini sombre scoteau pe rând din 
beznă, odată cu stoluri de umbre zburate de pe poteci, 
mesteceni albi şi brazi negri, huidume ale nopţii ce mişună 
de foşnete şi şoapte. De departe, din vechimea codrilor, 
hohotele voiniceşti ale huhurezilor clocoteau în mine ca 
nişte imnuri fantastice. Un gust de viaţă, vie, nebună, o 
beţie telurică mă împingea numai spre prăpăstiile ce 


409 


mărgineau cărarea. Ca un demoniac, m-aş fi tăvălit pe 
pământ, m-aş fi dat de-a dura pe râpi, m-aş fi rostogolit în 
văi. Ştiam ceva, şi încă nu dezlegasem ceea ce ştiu. [ineam 
ceva, şi încă nu mi se deschideau pumnii de peste ceea ce 
încleştasem... 


„„„Se pleacă şi culege 
din nisipul vremii aurul etern... 


Mă plecam şi culegeam stropii aprinşi de răşină, căzuţi 
din torţe, care-mi frigeau degetele. Bâjbâiam după flori şi 
apucam petale de umbre pieritoare ori nimeream spini. 

Ajunşi la cort, nu l-am slăbit pe Dionis până nu mi-a spus 
istoria cu ursul. Deşi fără chef, el s-a învoit. 

Cineva, un ţigan necunoscut, dăruise Radei... 

— Sakuntalei, îndreptai. 

— Spune-i cum vrei, consimţi el, îi dăruise pe ascuns un 
pui de urs, neînţărcat. Ea îl botezase Florea, îl crescuse cu 
lapte, cu fragi şi zmeură, cu miere sălbatică. Îl purta numai 
în braţe, îl ducea în cârcă, îl legăna, îl culca într-o albiuţă, 
ca pe un prunc, lângă ea. Slăbiciune de care vreau s-o 
dezbăr, zise Dionis. 

— De ce? sării. Sakuntala nu creştea un pui de căprioară? 
Puteai cel mult să-i dai şi tu unul. Mi se pare că eşti mai 
degrabă gelos. 

Dionis zâmbi. 

— Nu-i asta. Florea crescuse, se făcuse mare şi nu mai 
putea mânca degeaba. După legea urşilor şi a ţiganilor, 
trebuia să înveţe să joace. Dacă mai trece vremea, ea 
rămâne cu o fiară sălbatică în spinare. 

Băgai de seamă în tonul lui Dionis oarecare ranchiună. ÎI 
sâcâia dragostea fetei pentru animal. 


410 


— Rada însă nu se învoia, urmă el. Ţinea să-l cruţe de 
asprimea lecţiilor, de bătăi, de cărbunii aprinşi. 

— Cărbuni aprinşi? 

— În sfârşit, nu importă mijloacele de care se folosesc 
ursarii. 

— Când e vorba de puiul Sakuntalei, importă mult, făcui 
furios. 

Dionis se uită pieziş. 

— Poate că ai şi tu dreptate. Dar vezi, pentru tabără ea 
nu e decât Rada, fata adoptivă a lui Stanciu, şi trebuie să se 
supuie rânduielilor... mai ales că toţi o pizmuiesc, aproape o 
urăsc. 

— Nu mă îndoiesc, şi mă înfierbântai. Au pentru ce s-o 
urască. Nu e din rasa lor. Nu ţi-a trecut prin cap că a fost 
furată de ţigani când era mică? 

— Şi dacă m-aş fi gândit, cu ce mi-ar fi înaintat asta 
treburile? spuse nepăsător Dionis. Şi aşa, ca ţigancă, şi încă 
situaţia ei este foarte grea. 

Aflai astfel că aproape toată tabăra îi este împotrivă. 
Afară de cele două prietene şi de câţiva flăcăi, cumpăraţi 
de el, care îi ţin partea, ceilalţi vor s-o tăvălească în cenuşa 
şatrei. S-o mărite după cine ştie ce ţigan scârnav. Să-i 
terfelească frumuseţea cu munci istovitoare, să-i încovoaie 
mândria sub poveri. S-o vândă, s-o speculeze ca pe-o 
marfă. Bătălia pentru puiul de urs era de fapt bătălia ei. 
Ursul era un simbol. 

— De ce nu-i iei apărarea? 

— l-o iau în felul ăsta. Jertfind ursul, zvârlindu-l pradă 
gloatei, o scap pe ea, până pot să-mi împlinesc planul. Rada 
a făcut greşeală neascultându-mă... îi trimisesem vorbă... 

— Cum, făcui uimit, i-ai trimis vorbă? 

— Prin Kiva. 


411 


— N-ai vorbit tu cu ea? 

— Nu. De multă vreme. l-am trimis vorbă să dea puiul 
meşterului ursar. Şi Rada, în loc să se supuie, a fugit cu 
ursul în fundul pădurii. 

— De ce a fugit? 

— Ca să-l părăsească mai bine acolo, slobod, decât să-l 
dea în mâinile ţiganilor. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Chiar azi. 

— Pentru asta nu am văzut-o în tabără şi a lipsit de la 
petrecere? întrebai. 

— Chiar dacă ar fi fost aici, nu s-ar fi arătat. Stă tot 
timpul închisă în cort şi nu pătrunde nimeni la ea, spuse 
întunecat Dionis. 

— Bine face, mă bucurai. Prin urmare, când am văzut-o 
se întorcea din pădure, unde lăsase puiul. Atunci puiul ce 
căuta la ţigan în braţe dacă-l părăsise acolo? 

— Ursul s-a luat înapoi după fete, mirosindu-le urma, şi s- 
a întors aproape cu ele odată în tabără, unde l-au prins 
ţiganii. Abia l-a scos Ciocârdel din ghearele lor. 

Aflai astfel numele mântuitorului şi-l fixai cu simpatie în 
minte. 

Inapoierea ursuleţului la stăpâna lui mă emoţionă. 
Strânsei braţele ca şi cum l-aş fi avut acolo, la piept. ÎI 
vedeam aievea pustiu şi spăimântat, uitându-se în toate 
părţile şi pornind cu mersul lui şoldiu. Apoi, cum, rătăcit, 
scormonea cu botul, pe jos, urmele dragi. Când le pierdea, 
ridica rugător capul şi adulmecă întrebând văzduhul. Şi iar 
pornea cu bărbăţie. 

_ — Fiara e mai credincioasă ca omul... gândii tare. Bravo! 
Il iau sub ocrotirea mea de azi înainte, ţipai exaltat. Şi mai 
ales o iau pe Sakuntala. Văd că tu ai părăsit-o. 


412 


— Bine. Asta de mâine, spuse Dionis grav. Am să te las 
să încerci şi tu o experienţă, dar tot pe socoteala mea. Şi-şi 
adânci privirile în ochii mei. Nu mă clătinai. Acum trebuie să 
ne culcăm, căută el să mă potolească. E foarte târziu. Şi se 
îndreptă spre pat. 

— Apropo, îl întorsei. Ştii tu de unde sunt versurile astea: 


„„„Se pleacă şi culege 
din nisipul vremii aurul etern... ? 


— De nicăieri. Din capul tău. La fel îmi vin şi mie. Dar le 
alung acum. Şi zâmbea cu amărăciune. Cunosc meteahna. 
Am să-ţi dau înainte de a te vâri în aşternut un calmant. 
Altfel, ai să te zvârcoleşti toată noaptea. O ştiu din proprie 
experienţă. Versuri înseamnă delir. 

Şi topi câteva pastile în paharul cu apă. 

— Doză forte, mă preveni. 

Băui tot, cu nepăsare. Bravam orice. Avusesem o zi grea, 
dar aurul covârşise nisipul din ea. 


* 
XX 


M-am sculat târziu. Aflai cu surprindere că Dionis plecase 
din zori cu ciobanii în munte. Se iviseră urşi stricători. Nu se 
ştia cât are să întârzie. Nu-mi păsa. Abia scăpam dimineaţa 
de corvoada apei reci şi scălămbăielile mădularelor. Dionis 
mă schingiuia, şi râsei, ca ursarii care deprind puii să joace. 

Am mâncat cafeaua cu lapte singur. Kalchentrauer m-a 
slujit mâhnit. 

— N-o să vi se urască? 

— Nu. Am să cobor la şatre, spusei, cu o logică şi o 


413 


simplitate ca şi când m-aş fi aşteptat la asta şi aş fi pus-o la 
cale de când lumea. 

Mă uitai la ceas. Era opt. 

— Veniţi la masă? Şi glasul sasului se piţigăi rău. 

— Sigur. 

Şi am luat poteca spre vale. M-a întâmpinat ca ieri alaiul 
dancilor, m-au sărbătorit ţigăncuşele. Nu le aduceam nici 
un soi de bunătăţi. Le-am împărţit toţi banii mărunți câţi 
aveam la mine. Ţiganii m-au primit mai cu răceală. Nu s-au 
omorât cu firea în cinstea mea. L-am căutat pe Ciorcârdel şi 
pe băieţii care mântuiseră ursuleţul. Am bătut prieteneşte 
mâna şi i-am spus să-mi povestească totul, cu de- 
amănuntul. N-aveau nici o treabă. Am colindat cu ei tabăra. 
Ne-am dus la ocolul căruţelor, nişte harabale înalte, pline cu 
tot tărhatul şi zestrea taberei, gata să pornească oricând în 
lume. Aşa cum şedeau, cu hulubele întinse, mi-au plăcut 
mult. Dormea în ele nostalgia călătoriilor. Şi m-aş fi mutat 
bucuros întruna, dacă nu m-aş fi temut de murdăria 
zdrenţelor şi cotroaţelor înghesuite acolo, în care scurmau 
câteva găini şi cânta un cocoş cocoţat pe-un teanc soios de 
perini. Am vizitat apoi pe Stanciu, care ne-a primit în cort şi 
ne-a cinstit cu vinars. Tovarăşii şi-au lins buzele. L-am 
întrebat pe bătrân despre urs. Nu mai părăsea genunchii 
fetei. M-am interesat de Sakuntala. Nu se putea arăta. Era 
încă obosită. Aventura de ieri o tulburase mult. Nu mai 
aveam ce vorbi. Am ieşit şi m-am înhăitat cu cârdul copiilor. 
Din fragă în fragă, din rug în rug, am urcat coastele cu 
mestecăniş ce închideau pe laturi valea. Am zăbovit în 
zmeurişuri, ne-am încâlcit în mureturi până pe la mijlocul 
muntelui, de unde începeau pădurile. Când am coborât la 
şatră, era ceasul două după-amiază. Copiii mă părăsiseră 
de mult, alungaţi de foame. O linişte caldă, aromitoare 


414 


zăcea peste tabăra culcuşită în poiana văii. Nu aveam nici 
un gust să urc la camping, pentru bucatele lui 
Kalchentrauer, oricât de faimoase ar fi fost. Singur, rătăcit 
printre corturi, m-am împiedicat de picioarele goale ale 
ţiganilor întinşi la somn, m-am încurcat în fustele ţigăncilor 
trântite la umbră, am sărit peste albiuţele cu prunci şi am 
ieşit sus în rarişte. Începusem oarecum să simt 
singurătatea. Nu apăsătoare. Răscolitoare mai mult. Mi-era 
lene şi sete. Mă întrebam, văzându-mă singuratic, de ce nu 
s-a entuziasmat tabăra de prezenţa mea. Simplu şi 
omenesc: nu le adusesem daruri. Dar aşteptam băietanii lui 
Dionis cu târnele pe cobiliţe şi panerele pline cu prăjiturile 
lui Kalchentrauer. Astea au să-mi crească acţiunile. Poate 
am norocul să strecor Sakuntalei coşuleţul cu bunătăţi. Nu 
simţeam altă nevoie decât s-o văd. Mă mulţumeam însă şi 
numai să mă ştiu în preajma ei, în atingere cu cei care 
trăiesc lângă ea: ca în lanţul electric, când şi al o sutălea ins 
primeşte comoţia scânteii descărcate în cel ce atinge firele. 

M-am învârtit mult făr' de rost, cu ochii în pământ. 
Căutam aurul etern. Nemulțumit, m-am trântit pe iarbă. 
Când mă morfoleam mai rău s-a ivit Kiva. S-a aşezat lângă 
mine drăgăstoasă şi mieroasă. M-a certat de ce n-am tras 
de-a dreptul la ea. Se putea să stau aşa răznit şi strein? Şi 
m-a luat la şatra ei. Mâna şi punga lui Dionis se cunoşteau 
şi aici, în divanul curat, acoperit cu scoarţe, în mobilele 
româneşti. Şi mai ales în mirosul de apă de Colonia, favorită 
lui. M-a culcat, mi-a dat apă rece, mi-a descântat şi mi-a 
spus de la capăt povestea Sakuntalei, de când o născuse 
maică-sa, sora mai mică a judelui Stanciu, moartă după 
facere într-un spital de oraş. De-aia Sakuntala rămăsese 
streină. Nu o primise ea, moaşa taberei, pe mâinile ei şi n-o 
înfăţişase ţiganilor aşa plină de mâzga caznelor neînmuiată 


415 


încă în apa rece, cum e datina. Din spital au luat-o la sat 
nişte rude, unde crescuse în casă gospodărească, departe 
de viaţa nomazilor. Aici cunoscuse şi se jucase cu copii de 
rumâni, de la care luase alte obiceiuri. Când ajunsese mare 
o ceruse Stanciu şi o adoptase. 

— De-aia nu e neagră ca ţigăncile şi bate mai mult a 
rumâncă, încheie Kiva. 

— Dar tatăl? 

— Aci e-aci... Maică-sa greşise, n-a vrut niciodată să 
spuie cu cine. Fata a rămas copil din flori. 

— Cine i-a pus numele? 

— Acolo-n spital, moaşele şi doftorii. Rada, după numele 
moartei. 

— Dar dacă o fi fost schimbată din greşeală? 

Şi sării în sus. 

— Cum? se holbă Kiva. 

— S-a dat ţiganilor copilul altei femei. Se întâmplă. 

— Fugi, boierule, nu mai glumi! M-am dus chiar eu de am 
văzut-o, cum a făcut-o. E a noastră şi n-o dăm din mână, se 
oţări baragladina. 

Basmul Radei m-a legănat şi mi-a dat de lucru închipuirii 
până târziu. Am crescut-o în gând, am legănat-o, am 
urmărit-o umblând de-a buşilea, am primit-o în braţe când a 
făcut cei dintâi paşi, am mângâiat-o şi am bătut pământul 
când a căzut şi s-a lovit, i-am cioplit păpuşi, i-am împletit 
codițe, i-am cumpărat primele rochiţe şi cei dintâi botoşei. 
Pe urmă tot eu m-am sfâşiat cu plânsete acolo-n sat şi am 
dat-o lăii, care mi-a purtat-o cu duşmănie până a urcat-o 
aici, la Dionis. 

Am deschis ochii. 

— Şi cum de-a ieşit atât de frumoasă? 

— De vrăjile mele, că era slabă şi sfrijită ca o rumâncă 


416 


când a venit... 

— Şi acum ce gândeşte, ce face? 

— Stă în cort şi aşteaptă. 

— Ce aşteaptă? 

— Ursita ei de aur. 

lar mă întâmpina cuvântul aur. Acum nu gândit de mine, 
spus de altcineva... Fără să vreau, mă plecai să-l culeg... 
Strălucea ceva jos pe velinţă... îl ridicai. 

— A, cercelul fetei, strigă Kiva. 

— Al cui? 

— Al Radei. 

— Ziceai că nu iese din cort. 

— Numai la mine. Vine cu prietenele ei să le ghicesc, să 
le descânt. 

O bucurie stranie mă pătrunse. Stam pe locul unde 
odihnise ea. Ţineam în mână cercelul ei, ca şi cum aş fi 
mângâiat urechea care-l purtase, buclele care-l acopereau. 
Sării nebun. 

— Hai să i-l ducem! 

— Nu se poate, maică, vrei să te urască? Rada nu 
primeşte pe nimeni la ea. 

— Nici pe Dionis? 

— Mai ales. 

— Niciodată? 

— Neam. 

— De ce? 

— Dacă ai intra matale, ar da buzna peste ea toţi ţiganii 
odată. Numai aşa îi stăpânim. Şi cu greu. 

l-am cerut să-mi arate măcar cum locuieşte. Cu 
moşneagul la un loc? Singură ? 

De unde răsărise când îşi fulgerase frumuseţea în 
umbrele cortului? 


417 


S-a învoit. Şi am plecat amândoi. Am făcut ocolul 
sălaşului şi am ieşit în dosul aşezării lui Stanciu. Spatele 
cortului se  prelungea într-o anexă mai joasă, fără 
deschidere, înfundată. Vechea şatră țigănească din care 
Rada nu voise să se mute. 

— Şi intrarea? întrebai. 

— Numai prin cortul lui Stanciu, de care se lipise şi unde 
răspunde. 

— Prin perdeaua de şiraguri? 

— Pe acolo. De peretele din fund al cortului e ascunsă 
gura şatrei care a rămas a Radei. Dai la o parte cerga şi 
intri în ea. 

Pricepeam: era altarul, dincolo de tâmplă, sfânta 
sfintelor. 

— Ce-mi ceri să mă bagi la ea? spusei repede. 

— Viaţa, răspunse pe loc ţiganca. 

— Na. la-o! 

Şi mă trântii jos. 

— Ho, domoleşte-te, flăcăule, făcu ea râzând, că mai ai 
de pătimit multe. Parcă eşti un noaten prins întâi la ham. Se 
pune-n şezut şi nu vrea să mai tragă. Hai mai bine să te 
duci acasă. 

Acasă? Nu mai mă trăgea nimic într-acolo. Ce mă aştepta 
altceva decât urâtul? Gămălia de cap a sasului cu picioare 
de elefant. Tenisul Frâu/ein-ei Lotte. Vântul obişnuit al 
nopţii peste platouri, cu şuier aspru deasupra campingului, 
pe care-l clatină ca pe-o ciupercă viermănoasă, frigul din 
cort. Aici cel puţin văzduhul e cald şi liniştit. Cerul astupă 
oala văii ca un capac de azur şi ne lasă astfel răsuflarea 
slobodă. Kiva mă privea întrebătoare. 

— Mai stau. 

— Înnoptează. 


418 


— Nu-i nimic. Vin ciobanii cu facle şi mă iau... 

Şi m-am coborât iar la sălaş. Tabăra se înviorase. Focurile 
scânteiau voioase. Puradeii curgeau de pretutindeni şi se 
adunau scâncind de foame. [igăncuşe zburdalnice se- 
ntorceau cu cofe pline de fragi şi zmeură, cu care a doua zi 
coborau la târguri. Fetele treceau cu doniţele pe cap la 
izvor. Muierile mestecau mămăligile aburoase, plecate pe 
pirostriile încinse. Babele veneau şontocăind cu coşuri de 
vreascuri în spate. Ţiganii cântau. Măgarii zbierau, purceii 
guiţau. Câinii chelălăiau, zburătoriţi cu reteveie de la oale. 
Zarva se molcomea. Zgomotele, râsetele, chemările, din ce 
în ce mai potolite, mai slabe, ţeseau peste tabără o plasă 
domestică, o învăluiau într-o reţea care o izola, o ocrotea de 
restul lumii şi al marilor destine... Seara se lăsa încet, 
aromitoare, şi ne împânzea, maramă galbenă cu miros de 
brad amestecat cu fum casnic. Dădui cu mâna prin păr şi-l 
simţii jilav de rouă. După ce m-am plimbat şi am tras adânc 
toate izurile amurgului din tabără, am ajuns iar la Kiva. Mă 
aştepta să mă dădăcească grijulie. Ciorcârdel cu prietenii 
se alăturară de noi. Am vorbit iar despre fiare, de urşi 
magici care fură fete, de ţigani care se prefac câte un ceas 
pe noapte în lupi, de vulpi care câteodată dau buzna peste 
tine şi sunt fete vrăjite. Timpul trecea nesimţit. Se făcuse 
noapte. Şi nimeni nu venea pentru mine de la camping. Mi- 
am adus aminte că ciobanii îl însoțeau pe Dionis. 
Kalchentrauer nu iese după apusul soarelui din bordei. N- 
avea cine să coboare. Aşteptam zadarnic. N-aş putea jura 
că nu dorisem asta. În fundul sufletului meu eram hotărât 
de la început să rămân. Numai că hotărârea nu ieşise 
deasupra. Acum, că aveam pricină şi motive: 

— Rămân la tine, Kiva, în noaptea asta. Dorm afară, în 
fân. 


419 


— Rămâi, maică... Cât vrei... Dar nu afară... În cortul 
meu, care e, şi zâmbi, de acum al matale. Te aşteaptă. 

Şi mă privi ca pe un copil bun. 

Am mâncat brânză cu mămăliguţă fierbinte, un pumn de 
fragi şi zmeură. Şi m-am culcat îmbrăcat. Dar mai ales, 
lucru mare, fără să mă spăl pe dinţi. Mi-am clătit doar gura 
cu o bărdacă de apă. 

Ţiganii s-au sculat tot ca mine, târziu. M-am pieptănat cu 
degetele trecute prin păr şi m-am lincăit puţin cu apă rece 
pe obraji. Am ieşit în tabără. Dimineaţa era o seară 
răsturnată. Aceleaşi guiţeli ale râmătorilor şi răgete ale 
măgarilor tăiate de oracolele de vreme bună ale cocoşilor. 
Aceleaşi scâncete ale copiilor cerând mâncare, aceeaşi 
iuţeală a muierilor la apă şi a babelor după vreascuri. Doar 
că ţigăncuşele, în loc să vie, plecau cu coşurile după 
zmeură. lar împânzeala de fum amestecat cu iz de răşină, 
în loc să se întunece, se lumina din ce în ce. Gogoaşa de 
linişte în care se culcase tabăra se spărgea şi sălaşul intra 
iar pe tărâmul lumii... Roua, în loc să cadă fragedă, se 
zvânta. 

Mă deşteptasem dispus şi cu foame. Am întrebat pe Kiva 
ce are de mâncare. Vream să orânduiesc şi eu un banchet 
obştesc. Bineînţeles, nu în proporţiile celui dat de Dionis. Şi 
mă interesau rezervele taberei. 

Tabăra nu mai avea aproape nimic. Totul se risipise în 
praznicul de pomină de alaltăieri. 

Bine. Să aşteptăm până vin oamenii de la camping cu 
merinde. 

Am trecut ziua în acelaşi chip. Cu copiii la zmeură, dând 
târcoale cortului Radei, de palavre cu Ciocârdel şi prietenii 
lui. Am admirat şi mai pasionat împletirea amurgului peste 
sălaş şi am adormit sub oblăduirea Kivei, cu flori de 


420 


dragoste la cap. 

A doua zi am aflat că oamenii cu merinde nu se 
arătaseră. Ţiganii începeau să flămânzească. Deloc brânză. 
Nici un fir de mălai. De carne, nici vorbă. Până acum boierul 
Dionis avusese de grijă să nu le lipsească nimic. Toţi mă 
înconjurau îngrijoraţi. Kiva mă sprijinea. 

— Ce vreţi de la dumnealui, nebunilor? Ce, e părintele 
vostru? Duceţi-vă la jude. 

— Nu, Kivo. Au dreptate. l-am luat sub ocrotirea mea şi 
m-am legat să-i chivernisesc. Cheamă vătaful. 

— Vătaful? Păi, ce poate nepricopsitul ăla? 

— Să plece numaidecăt la cort să aducă mâncarea mea 
de la Kalchentrauer şi merindele sosite de la conac. li fac 
răvaş să i se dea tot ce se găseşte în bordeie. 

— Nu se poate, boierule. Ţiganii n-au îngăduinţa să urce 
acolo. 

— Unde acolo? 

— La cortul stăpânului. 

— N-au voie la Dionis? 

— Nu... Nu pot trece peste semnele puse de dumnealui în 
drum. Pândarii veghează zi-noapte şi trag. Aşa sunt 
poruncile. 

Aflai cu uimire că Dionis înţărcuise cu străşnicie tabăra. 
Nimeni nu îndrăznea să treacă anume hotare statornicite. 

— N-are cine duce de la voi un bilet lui Kalchentrauer? 

— N-are. Decât matale. 

M-am plimbat prin tabăra flămânzită. Ţiganii scuturau 
traistele goale de mălai, întorceau coveţile de făină cu 
fundul în sus. Cereau unul de la altul, întindeau doi-trei de- 
un codru de mămăligă rece, de-un ciolan rămas cu puţină 
carne pe el. 

— Ne-a părăsit boierul, părintele nostru, se olecăiau. ŞI 


421 


numai putoarea e de vină. 

Intrebai cine-i putoarea. 

Era Rada. Ţiganii o urau că se împotrivea stăpânului şi nu 
vrea să se uite la el. 

Am făgăduit tare, în auzul taberei, că am să aduc 
numaidecât belşugul şi i-am rugat să se potolească. Mă 
bucuram că am bun prilej să răscumpăr liniştea Sakuntalei 
în schimbul câtorva saci cu mălai. Am urcat repede la 
Stanciu, să mă încredinţez de adevărata stare şi să mă 
sfătuiesc. 

Bătrânul mă ascultă serios. Nu ştia nimic. 

Trimise după vătaf. Acesta dete lămuriri şi întări totul. 
Era adevărat că nu se mai găseau deloc merinde şi tabăra 
ameninţa să flămânzească. 

— Dacă nu vine hrană azi-mâine, trebuie musai să 
ridicăm şatrele şi să plecăm, noi după munci, ţigăncile la 
ghicit şi furat, copiii la cerşit, sfârşi vătaful în larma liotei ce 
ne înconjura. 

Starostele făcu semn de linişte. 

Mai avea la el în păstrare câţiva saci de mălai, o putină 
de caş, câteva coşuri de brad cu brânză, o duzină de ouă. 
Să se ia în tabără. Mi-era ciudă şi nu ştiam cum să-l opresc. 
Mi se părea că jăfuieşte pe Rada. 

Oricum, se găsise o dezlegare, pentru prea scurtă vreme. 
Luai cârmirea în mâini şi, alături de vătaf, de Ciocârdel şi 
alţi tovarăşi, chivernisii rațiile, socotii, împărţii. Şi, furios, 
urcai sus. 

Aici, altă surpriză. Nici un pic de-ale mâncării. 
Kalchentrauer închisese bucătăria. Rezervele se sfârşiseră, 
consumate de ospăţul de mai ieri, când, după porunca lui 
Dionis, se cărase totul la tabără. Doar pentru mine de s-ar 
găsi un ou, două şi un colţ de franzelă scăpate din gurile 


422 


căpcăunilor. Sasul nu putea suferi pe ţigani. Şi gămălia de 
cap i se micşorase parcă de ciudă şi grijă. N-avea nici el ce 
mânca. Pe fetiţă o trimisese acasă. Şi nu ştia ce să facă. Să 
plece şi el? Aştepta ordinele mele. 

— Ce-a spus Dionis când a plecat? 

— Să ascult de dumneavoastră. 

— Bine. Trimite şi cumpără de la Braşov, cum făceai când 
era Dionis. Dar nu trufandale. Să se aducă mălai, cartofi, 
mezeluri, ouă. 

— Da, dar cum? 

Şi sasul se văita că n-avea bani. Vărul meu, sculat cu 
noaptea-n cap şi luat la repezeală, uitase să-i lase de 
cheltuială. 

— Te cobori şi iei pe credit. Doar te cunosc negustorii din 
Braşov. 

Îl cunoşteau, dar nu prea-l luau în serios. Şi mai ales 
alimente în cantităţi aşa de mari, cine o să-i dea pe datorie? 

— lei din leafa dumitale. Ţi-o dăm înapoi numaidecât. 

— Nu mi-a plătit-o încă domnul. 

— Atunci ţine. Şi mă scormonii jenat în portofel, de unde 
scosei câteva hârtii mici. Sasul se uita cu neîncredere la 
ele. 

— Nu ajung decât pentru o zi. 

— Nici nu trebuie mai mult. Până mâine vine tot ce 
trebuie. 

Şi mă interesai de omul rânduit să urce de la conac mana 
moşiei. 

Ar fi trebuit să sosească de ieri seară. Îl aştepta în seara 
asta. Nu ştia de ce întârziază. 

— Dar poftiţi în cort să vă odihniţi. Vă fac o omletă. 
Trebuie să vă fie foame. Îi poruncii să nu strice ouăle. Să le 
puie într-un coş, împreună cu tot ce se mai găseşte, făină, 


423 


unt, zahăr, orez. Le iau jos... 

— Domnul nu doarme la noi? 

— Nu. Vino cu mine la stână. 

Sasul ceru iertare că nu mă poate însoţi. Este în ceartă cu 
ciobanii neciopliţi şi obraznici, care fac după capul lor. 

Am plecat singur în goană la stână, să rechiziţionez tot ce 
s-o afla acolo, brânza, mălaiul şi ceapa păstorilor. Să pun să 
taie câteva oi. 

Când am ajuns, m-a întâmpinat scutarul. Nu mă 
cunoştea. M-a lăsat să mă mănânce câinii. Am răcnit, am 
urlat la el. Nu s-a sinchisit. Turma nu era a lui Dionis. Oile 
veneau de strânsură, date la păscut de oamenii satelor din 
vale. Boierul îşi luase cu vârf şi îndesat brânza cuvenită 
pentru chiria muntelui. lar din a oamenilor el nu putea 
vinde. Ce putea era să se desfacă de câteva oi sterpe de 
ale lui. 

— Cât ceri? 

Mi-a pretins fără ruşine pe-o singură oaie cât n-aveam în 
toate buzunarele. Dam dreptate sasului. l-am cerut oile pe 
datorie. 

— lţi aduc banii când vine domnul Dionis. 

— Nţiu... a ţuştuit el printre dinţi, şi mi-a întors spatele, 
părăsindu-mă în plata dulăilor. 

Noroc că era un măgădău spătos şi c-o bâtă cu moaca 
cât doi pumni, altfel m-aş fi luat la bătaie cu el. M-am întors 
cu coada-ntre picioare la Kalchentrauer. 

— Dacă vine sluga de la moşie trimite-o numaidecât cu 
sacii jos... chiar noaptea. Nu-l laşi să mai descarce aici. 

— Da, domnule, făcu el ploconindu-se. Atunci nu vă mai 
aştept diseară? Nu aprind? Şi vru să plece la bordei, 
urându-mi ziua bună. 

— Şi coşul? 


424 


— A, da, coşul... 

Se învârti în loc, scotoci tot bordeiul, ca să puie cu părere 
de rău, într-o paporniţă, câteva ouă, nişte coji de pâine, o 
legătură de ceapă şi un boţ de brânză. 

— Puțin unt? Niţel mălai? 

N-avea. Cu ce-mi dase, îl jăfuiam, după spusa lui, de tot 
ce se mai găsea şi-l lăsam nemâncat. Nu-l credeam, 
bineînţeles, dar n-aveam cum să-l controlez. Nu era de vină 
el. Blestemam neglijenţa lui Dionis. Am să-i fac, când s-o 
întoarce, un hai să nu-l mai uite. 

Am coborât înainte de amiază la tabără şi am dat Kivei 
ploconul sărac. Ţiganii erau molcomiţi cu ce li se cuvenise 
din partea judelui. Deşi obosit, nu-mi găseam locul. Nervii 
îmi zbârnâiau de mânie. Ca să-i potolesc, m-am apucat de 
treabă. Am spart lemne Kivei, care gâfâia ciopârţind cu 
toporul câteva aşchii de butuc. l-am cărat apă. Plecat pe 
vine, am suflat în foc până mi-a lipsit răsufletul, fără teamă 
că-mi lăbărţez genunchii pantalonilor. Eu am mâncat tot 
numai fragi şi zmeură. Apoi iar am plecat la ţiganii mei, cu 
care mă legam tot mai adânc. Siesta mi-am petrecut-o cu 
flăcăii şi fetele, strânşi la umbră. Mi-au cântat bocetele 
miresei moarte, descântecul de urs, am învăţat câteva 
vorbe şi înjurături ţigăneşti. Pe urmă am trecut la covăcie. 
Am lovit cu barosul, ceea ce mi-a făcut enormă plăcere, 
într-un fier înroşit, până ce mi-a sărit o scânteie în ochi. 
Ochiul se roşi îndată, umflat şi lăcrămos ca de beţiv. Kiva 
m-a spălat cu apă de pelin, care l-a înveninat şi mai rău. Am 
căutat muşeţel. La înălţimea aceea nu creşteau decât 
margarete. 

După amiază, cu batista udă peste ochiul beteag, am 
vizitat iar pe Stanciu, oarecum protocolar, să mă interesez 
de urs, de Rada. Am dat iar târcoale cortului, cotiturii unde 


425 


mă întâmpinase, sub poalele pădurii, vedenia. Kiva mă 
patrona cu dragoste. Deodată a ieşit o fată, însoţitoarea 
Radei. A alergat la vrăjitoare fără să mă vază pe mine. 
Când m-a descoperit, a dat să fugă. Kiva a oprit-o, a 
domesticit-o cu câteva vorbe şi m-a lăsat cu ea. O ţigancă 
ochioasă, grozav de sprâncenată. Se uita speriată după 
Kiva, care o părăsea, în acelaşi timp curioasă la străinul 
lângă care i se poruncise să rămâie. Nu ajunsesem încă să 
samăn bine a ţigan. Cu laude şi linguşeli, am căutat s-o 
câştig de partea mea. Ea era ochii şi urechile, pe care Rada, 
ascunsă ca melcul în cort, şi le trimitea afară. Şi aceşti ochi 
alunecară pe inelul cu boabă de rubine ce aveam de la 
mama. L-am scos şi i l-am strecurat în deget. Urechile se 
deschideau, bucuroase de cercei, piepteni pentru părul ei 
frumos, panglici. l-am făgăduit un comaş de mătase verde. 
Dinţii străluciră toţi într-un zâmbet. Inelul era arvuna şi 
chezăşia tuturor. Mi-a spus că o cheamă Lina. Primea 
bucuroasă să ducă Radei vorbă de la mine că veghez 
asupra ei şi asupra ursului. Prietenia s-a pecetluit cu 
legământul să ne întâlnim măcar o dată pe zi, în anume 
ceas şi loc, pentru schimb de veşti. Fericit, nu băgăm în 
seamă puiendrii de ţigan ce spionau scoțând capetele din 
tufişuri. Seară am trecut-o la şezătoare. Fetele m-au primit 
bucuroase. In coşniţa lui Kalchentrauer găsisem câţiva 
pumni de boabe. La limbile unui foc pârâitor de coji de 
mesteacăn le-am prefăcut în floricele şi cocoşei, care 
săreau din tigaie în poalele scurte ale ţigăncilor. Târziu, 
după jocuri, snoave şi poveşti, ne-am despărţit, înţeleşi 
pentru altă petrecere cât mai apropiată, când să le aduc 
bunătăţi de care trimitea barosanul. Trebuia cu orice preţ 
să-l ajung dacă nu-l puteam întrece pe Dionis. Şi mă 
rodeam: cum? 


426 


Am nimerit uşor cortul Kivei. Toată noaptea am visat 
numai cai încărcaţi cu saci de merinde şi balerci de rachiu. 
M-am trezit vesel. Kiva mi-a tălmăcit visul: cai albi, veste 
bună... şi, aşa nespălat, am alergat în tabără. Nu sosise 
nimic. Sălaşul flămânzea. Am pornit iar sus. Sluga de la 
moşie nu sosise. Kalchentrauer plecase la Braşov. Bordeiul, 
încuiat cu lacăt. Cortul, în paza unui prostănac, care nu m-a 
lăsat să intru. Nu ştiam de unde mai ieşise şi ăsta. Ar fi 
trebuit să mă bat cu el ca să-mi iau schimburi. L-am lăsat 
dracului şi am plecat. N-am tras la tabără, am ocolit-o, să 
nu afle ţiganii că n-am făcut nici o ispravă, şi m-am 
strecurat pe de lături. Se apropia vremea prânzului. Kiva m- 
a înfruptat cu câteva ciuperci fripte şi m-am săturat tot cu 
zmeură. Am trimis-o după Ciocârdel şi m-am sfătuit 
îndelung cu el. Disperat, plănuiam un furtişag şi la nevoie 
un atac cu silnicie asupra stânei. Vream să agonisesc 
mâncare şi să mă răzbun pe scutar. Se chema că pe urmă, 
când s-or limpezi lucrurile, va să plătesc tot ce-am şterpelit. 
Am chibzuit cum să răşluim două-trei oi, pe care să le 
abatem spre banda ţiganilor ascunşi pe aproape. 
Câteodată, turmele pasc şi noaptea la lumina lunii. Nu mai 
încăpea vorbă: dacă răzbim până la stână, punem mâna pe 
sacii cu mălai şi pe burdufele cu brânză. Pentru asta, unul 
din noi trebuia să încerce la deal de stână, unde să întărâte 
câinii şi să tragă pe ciobani. Ceilalţi să ne strecurăm pe din 
vale la oile rămase fără păzitori, să înhăţăm câteva şi, dacă 
găsim drumul slobod, să intrăm şi să jăcmănim bordeiul. 
Punerea asta la cale ne legăm s-o înfăptuim a doua noapte, 
dacă nici în seara asta nu sosea omul de la moşie. 

La amiază m-am întâlnit furiş cu Lina. Îmi aducea veşti 
despre Florea. Rada se simţea mai întremată. Îmi mulțumea 
de cercelul găsit şi-mi trimitea vorbă să mă feresc de 


427 


anume ţigani. Făgăduia să vie şi ea la o întâlnire. Când am 
auzit că o să-mi aducă pe Sakuntala, m-am aplecat să-i 
sărut mâna. Țiganca s-a-nroşit până-n albul ochilor şi a fugit 
speriată. Seara nu s-a mai arătat. Am luat iar pe Kiva şi am 
intrat la Stanciu, să dezbatem problema aprovizionării. Ne 
apropiam repede de fundul traistelor. Judelui nu i-am spus 
de hoţia plănuită. S-a hotărât că dacă nici în noaptea asta 
nu soseşte sluga de la conac, a doua zi să plece un gonaci 
cu bilet de la mine către dada Sia. Ştafetă l-am ales pe 
Ciocârdel. Şi, acolo pe loc, scrisei un fel de ordin-rugăciune 
către bătrâna dădacă: Să trimeată numaidecât oameni cu 
doi şi chiar trei cai cu poveri întreite ca până acum, ca să 
ne despăgubim de cele pierdute. Dionis, care e bolnav şi nu 
poate scrie, ţinea s-o înştiinţeze că e foarte supărat de 
neorânduielile întâmplate în trimiterea merindelor. Nu 
cumva omul le dusese în altă parte? Să se bage bine de 
seamă de acum înainte şi să supravegheze cu străşnicie şi 
mai ales să nu se mai întârzieze. Sfârşeam cu făgăduiala că 
ne întoarcem curând. Noaptea m-am părpălit flămând şi 
îngrijorat. 

În zori eram la tabără. Nici picior de slugă de la moşie. 
Ciocârdel plecase în goană la conac. Ziua se arăta proastă. 
Ţiganii frigeau ciuperci şi tocau bureţi, într-o lâncezeală 
mohorâtă. Dancii, cu arcuri şi praştii, prigoneau ţărcile şi 
ghionoaiele, alergau veveriţele codate, să le mănânce. 

Am urcat din nou sus. Kalchentrauer m-a întimpinat trist. 
Târguise prea puţin cu banii mei. Pe datorie nu putuse 
căpăta nimic. Am vârât mâna în buzunar. Aveam un 
extraplat de platină dăruit de tata la bacalaureat. Vream să 
i-l dau să-l vândă, ca să cumpere mălai şi cartofi. Ceasul, 
nicăieri. M-am pipăit, răspipăit. Mi se furase ori îl 
pierdusem. Biruit, am scos cele din urmă hârtii de câte o 


428 


sută şi i le-am întins. Sasul m-a privit cu milă şi mi-a dat o 
felie de pâine cu unt, aduse de el de acasă. Pe urmă m-a 
poftit în cort, să mă schimbe de rufe şi să-mi curețe hainele 
terfelite. N-am primit. La ce bun? Am înhăţat sacul, nu m- 
am îndurat să-i las măcar o mână de mălai, şi m-am 
coborât cu povara în spate, leoarcă de sudoare. Doborât de 
oboseală, am căzut de câteva ori. Nu m-am uitat că mi-am 
rupt pantalonii în genunchi şi mi-am spart ghetele în 
bolovani. Duceam mâncare Sakuntalei... Abia după amiază 
am ajuns şi am depus la picioarele lui Stanciu, haraci, sacul. 
Am fost răsplătit: Lina mi-a făcut semn s-o aştept la locul de 
întâlnire. Rada îmi mulțumea şi se ruga de iertare că nu se 
poate arăta... Dar cât de curând are să iasă şi ea. 

Seara, ardeam. Mă durea capul şi-mi zvâcneau toate 
mădularele. Dar eram mulţumit că scosesem hrana pe încă 
alte câteva zile. 

În zori, un nou crâmpei de versuri m-a deşteptat, 
cântându-mi în minte: „Să ispăşim în bucurie păcatele 
nemuritoare...” 

„Semn bun, mi-am spus: ispăşim în bucurie”, şi am intrat 
în tabără. Aici, dezastru. Ţiganul se înapoiase cu vestea că 
dada Sia era bolnavă la pat şi nu putuse pătrunde la ea. 
Despre cai aflase că fuseseră vânduți. Sluga însărcinată cu 
aprovizionarea campingului plecase. Pe el îl luaseră ai curţii 
la goană cu ciomegele şi-l ameninţaseră că dacă se mai 
arată pe acolo îl trimit la primărie să-l închiză. 

Nu mai rămânea decât să duc la bun sfârşit hoţia. Ziua 
mi-am trecut-o împărțind rolurile, închipuind atacul într-un 
fel de repetiţie generală. Țiganilor le luceau ochii de 
bucurie. În capul bandei recrutate, ne-am strecurat de cu 
seară sub stână şi ne-am desfăcut în două, ocolind târla. La 
vremea somnului de-al doilea, am ţâşnit din două locuri 


429 


opuse. Dar toată strategia noastră a căzut baltă. Ciobanii 
nu dormeau şi nu s-au clintit din loc, parcă i-ar fi înştiinţat 
cineva. Au rămas în stână, cu câinii de jur împrejurul 
ocolului şi oile ciotcă în staul. Văile au răsunat până în ziuă 
de chiotele şi de focurile lor de puşcă. Nimeni nu s-a putut 
apropia. Abia ne-am tras ca lupii hărţuiţi spre negura 
văgăunilor, de unde neam întors în tabără spre zori. 

Dimineaţa toată am zăcut în cort. Kiva m-a îngrijit, m-a 
tras cu untdelemn, mi-a dat să beau buruieni... Mi-ar fi 
trebuit mai degrabă mâncare bună. Amintirea sasului mi-a 
venit odată cu un fel de apă în gură şi lehamite de la 
stomac şi m-am târât c-o nouă nădejde sus. Kalch găsise în 
cort câteva cutii de conserve şi de pesmeţi. L-am pus să 
desfacă una şi am mâncat-o ca un găman singur, acolo pe 
loc. Pe celelalte le-am confiscat pentru Rada şi Kiva. 
Încercam un demers grav. Mi-am luat inima-n dinţi şi am 
apelat la Kalchentrauer pentru un împrumut de câteva mii 
de lei. Cu lacrimile-n ochi, s-a văitat, s-a jurat că n-are. 

— Poate găseşti acasă, la vecini ori cunoscuţi, cu dobânzi 
mari, îl rugai. 

Nu crede. Dar are să încerce, să caute. Am intrat atunci 
în cort şi am adunat hainele bune cu care venisem, o valiză 
cu cămăşi noi, alte rufe scumpe, ciorapii, pantofii. Adăugam 
un portfeuille din piele de crocodil cu colţare groase de 
platină şi monogramă de aur - o raritate - aparatul de ras 
englezesc din cel mai curat argint, cu ascuţitoarea lui 
originală, precum şi alte mărunţişuri. | le-am dat să le ducă 
la vânzare şi l-am expediat imediat la Braşov. Eu m-am 
coborât cu cartofii târguiţi din ultimii bani. Cum nici un 
ţigan nu îndrăznea să urce la camping, nici chiar alături de 
mine, a fost nevoie să car eu singur suta de kilograme, în 
cinci dăţi, până la jumătatea văii - unde aşteptau flămânzii. 


430 


Kalchentrauer şi prostovanul - singurii rămaşi sus - se 
luptau cu geamantanul şi valizele ce luau drumul 
Braşovului. Nătărăul, pe care-l rugasem să-mi ajute şi mă 
refuzase, se întorcea din când în când, de departe, lăsa jos 
povara şi murea de râs privindu-mă cum mergeam de-a 
buşilea cu sacul în spate. Dar liota era iar mântuită, măcar 
pentru câteva zile. Sălaşul rămânea pe loc... Biruiam din 
nou pe cei care cereau plecarea şi înjurau pe Stanciu că 
numai de hatârul lui Dionis ţine tabăra acum vara în munte, 
când ţiganii se cuvenea să cutreiere ţara plină de poame şi 
grâne coapte, unde pe o muncă de nimica până şi copiii 
câştigă mâncare şi bani. Prunele se coc, porumbul face 
ţintă, iar ei se usucă şi putrezesc în gaura asta... 

Ziua mi-am trecut-o iar între ţigani cu chiverniseala. Cu 
prilejul ăsta am văzut chipuri noi, obraze necunoscute, 
adause celor vechi. O şatră de rudari începuse în marginea 
pădurii să scobească în trunchiuri albe de plută groase cât 
butia albii largi ca nişte bărci. Alţii lucrau linguri, furci şi 
tocătoare. Mirosea a lemn proaspăt şi viu. Aşchiile fâşâiau 
dulce. Talajii se desfăceau lin, ca panglicile de atlaz. Nu m- 
am putut opri să nu mă culc în ele. Intr-o şatră alăturată se 
pripăşise o familie de spoitori, îmbrăcaţi - şi ţiganii şi 
ţigăncile - cu şalvari largi, înnodaţi pe gleznă. Bărbaţii 
purtau în cap cialmale, ca nişte plăcinte de cârpă. 
Trecuseră de peste Dunăre şi vorbeau turceşte. l-am privit 
cum cositoresc tingirile sclipitoare ca argintul. In cazanele 
adânci intrau femeile cu picioarele, învârtindu-se în ele ca 
nişte paiaţe. Am întâlnit un ursar încins peste mijloc cu un 
lanţ de fier. Am aflat astfel că tabăra nu numai se 
primenea, dar creştea necontenit. 

Dionis statornicise legături cu alte şatre şi lăi, de la care 
soseau şi la care plecau mereu ţigani. Un fel de schimb 


431 


între tabere... Unii se duceau după treburi şi furtişaguri. Alţii 
se întorceau din aventuri şi isprăvi. Toţi jurcăniţi, slabi, 
flămânzi, hăituiţi de jandarmi. Trebuiau adăpostiţi, ascunşi, 
săturaţi. Mă hotărâsem să le fac o catagrafie. 

Am trecut aşa multe zile şi nopţi istovitoare. Socoteala lor 
am tinut-o până la a cincea, a şasea. Pe urmă le-am pierdut 
şirul. Au intrat una în alta, până s-au amestecat şi s-au 
făcut o masă cenuşie, nisipul vremii cu aurul din el... 

Hărţuit numai între camping, de unde nu venea nimic, şi 
între tabără, unde se înghiţea tot, mă ogărâsem şi mă 
zdrenţuisem de nu mă mai cunoşteam nici eu singur. Kiva 
se uita la mine cu milă şi cerca să mă mai repare. Nu 
primeam. Era zadarnic. Nu mai aveam cămaşă. Cea de pe 
mine, sfâşiată de necurmată întinsoare şi putrezită de 
sudori, se ţinea numai în guler şi-n piepţii dubli. Haina, cu 
care dormeam noaptea, ajunsese o janghină, pe care n-ar fi 
primit-o nici un ţigan care s-ar fi respectat. Pantalonii, 
hărtăniţi, se cereau peticiţi în punctele esenţiale. Nu mă 
răsesem de săptămâni, şi o barbă urâtă, roşcată, încălecată 
de mustăţile căzute pe oală, îmi mânjea obrajii. Părul mare 
nu ajunsese încă chica împlinită țigănească, zvârnlită pe 
spate, ci se lăsa în late murdare pe gâtul scofâlcit, dinţii se 
simțeau nefericiţi şi duceau dorul periei. Şi totuşi, nu vream 
să ştiu de nimic altceva decât de Rada şi de hrănirea 
taberei. Un spirit nou mă însufleţea. Parcă ar fi sălăşluit în 
mine un altul. Nu molâul, astâmpăratul, nepracticul şi 
fricosul de până ieri, incapabil de hotărâre şi acţiune. Acum 
luam asupra mea sarcini şi răspunderi care presupuneau 
puteri şi voinţă dincolo mult de ale mele. Unde le găseam? 
Mă puneam de-a curmezişul împrejurărilor, mă războiam cu 
oamenii, porunceam,  chibzuiam, chiverniseam, aprig, 
neobosit, plin de noi resurse şi de veşnic curaj. Kiva se uita 


432 


galeş la mine şi spunea: 

— Cum semeni cu Dionis! 

Şi se vedea din glas că-l iubea. Asta mă supăra. 

— Dionis v-a părăsit, îi aruncăm în obraz. 

— l-ai luat matale locul, râdea ea. Te zbaţi şi te chinui 
cum se zbătea el, nebunul, la început... 

Şi, ciudat, în tot acest timp n-am simţit lipsa lui Dionis, nu 
l-am dorit, sufleteşte, nu-l aşteptam, se ştersese din viaţa 
mea. Nu trăiau decât grijile lui pentru sălaş şi dragostea 
pentru Rada, acum ale mele. Eram fericit să văd pe Lina şi 
să înnod lanţul până la Sakuntala. Preţul pe care-l plăteam 
pentru asta îl găseam încă prea mic. 

Acum ajunsesem să cunosc şi eu pe toţi ţiganii din sălaş, 
le spuneam pe nume, le împărtăşeam nevoile, pătimeam cu 
ei şi mi-era drag să-i ajut, încât nu mă deosebeam nici pe 
dinafară, nici lăuntric de ei. Numai că toate grijile lor 
trebuia să le port numai eu în spate. Ca nişte copii, ei habar 
nu aveau şi nu se pricepeau. Dar o nădejde dincolo de orice 
nădejde mă sprijinea. Şi zelul îmi sporise. 

Trecuseră multe zile de zbătaie. După spusele Linei, 
legătura nevăzută cu Rada se strângea din ce în ce. Kiva 
îmi prorocea o bucurie apropiată, care se şi adeveri. 

Într-o dimineaţă, tabăra s-a sculat în plină răzmeriţă. 
Florea pierise. O tăietură în peretele cortului dovedea că 
hoţul se strecurase noaptea şi-l furase. Mi se spuse că Rada 
îşi frânge mâinile şi nimeni n-o poate opri din plânsete. Kiva 
îşi sleia zadarnic fermecele şi trecerea. Stanciu se învârtea 
neputincios. Lina se strecură la mine pe neaşteptate cu 
vestea că Rada vrea numaidecât să mă vadă în taină. 
Numai în mine singur îşi punea nădejdea. Am crezut că 
leşin. Kiva m-a lăiat, mi-a tuns hălăciuga părului şi-a bărbii, 
m-a curăţat şi m-a cârpit cât a putut. Cu două ceasuri 


433 


înainte de soroc, aşteptam tremurând într-o poiană din 
pădure. lat-o. Am avut puterea să stau în loc până s-a 
aşezat lângă mine. E drept că pentru stăpânirea asta am 
avut pildă pe Dionis, de care, fulgerător, mi-am adus 
aminte. Parcă el m-a oprit de la orice gest nesăbuit. 
Sakuntala era şi mai frumoasă decât întâi. Frumuseţea, ca 
şi dumnezeirea, nu poate fi spusă, nici zugrăvită. Nu pot fi 
definite prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce nu sunt. Prin 
negativele lor. Sakuntala nu era o frumuseţe anume, ci 
frumuseţea în sine şi toată la un loc. Nu o frumuseţe de nuri 
şi drăgănele risipite în chip, împrăştiate pe trup, ci o 
frumuseţe strânsă, densă, concentrată toată în fiecare 
parte, în orice mădular. Nu o frumuseţe întâmplătoare, ci 
una cu tâlc, o frumuseţe cu destin. Minunea era pielea, nu 
neagră, ci de aur brun, bătând uşor către tâmple în ivoriu 
trandafiriu. 

Nu putea sta mult. Era pândită de zeci de ochi pizmaşi. 
Totuşi, i-am respirat adânc izul trupului. Nu mirosea a 
ţigancă, mă pricepeam bine. Imprăştia o aromă de azimă 
de grâu curat, coaptă din proaspăt. 

„Să-i scap ursul din mâinile răpitorilor care aveau să-l 
chinuiască. Să n-o las”, atât m-a rugat, şi fugi. 


„„„Să ispăşim în bucurie păcatele nemuritoare 
Frumusețea este oare unul din ele? Slavă ei 
dacă o ispăşim bucurându-ne... 


„„.lar versuri, iar delir... 

Am rămas acolo cu nesaţiu, nemişcat, până seara. Abia 
târziu m-am uitat împrejur. Mă găseam într-o poieniţă la 
capătul de jos al unei prăpăstii ce se desfăcea tocmai de 
sus, din culme. Pe prăvălişul ei îngust se rostogolise în 


434 


primăvară, până jos, o avalanşă de troiene ce stăruiau tari 
ca nişte stânci albe într-o spumă de zăpadă. Numaidecât, 
de sub buza valului de nea, începeau să mijească florile 
îngheţului, ghiocei bălani, dediţei friguroşi, clopoței palizi, 
apoi treptat, coborând câţiva paşi, păscuţe, gălbenele, 
mierea ursului, ciuboţelele-cucului, pe urmă, numaidecât 
alături, florile verii, anemone, miozotis-sălbatec, bujori de 
munte, arnica, încondeind un curcubeu floral ce 
înmănunchea în el cele două anotimpuri îngemănate 
deodată pentru ea, pentru slava Sakuntalei.... 

Seara am colindat şatră cu şatră pe urmele unor ţigani 
lipsă. Meşterul ursar se culcase. Cu toată golănia, făgăduii o 
răsplată împărătească cui mi-o aduce întâi veste despre 
urs. Kiva ispitise toată tabăra. Ici-colo ieşea la iveală câte 
un semn. Viaţa mi se încordase până lângă moarte. Spiritul 
îmi bătea ca pulsul unui alergător în întrecere. Treceam 
prima probă din marele examen în faţa Sakuntalei. Pe la 
ceasurile zece din noapte, Ciocârdel m-a scos din chingile 
aşteptării. Se întorsese unul din copoi. Un danci strecurat 
cu vicleşug pe dâra răpitorilor îi adulmecase într-un cotlon, 
departe. Acolo se pregătea, după şart, dresarea puiului. In 
fruntea a trei flăcăi înarmaţi cu bâte şi şpăngi, ne-am 
strecurat nesimţiţi până acolo. Desculţ, să nu fac zgomot, 
gol până la brâu să nu agăţ crăngile cu haina, m-am tupilat 
după un trunchi dezbinat în două tulpine, pe unde puteam 
scoate capul. Pe faţa unui partal de pământ larg cât o arie, 
sticlea un strat gros de cărbuni aprinşi. Alături, stau aşezaţi 
turceşte meşterul ursar, care la inspecția mea se prefăcuse 
că doarme, şi doi dălcăuci. Jur împrejur, şase ţigănuşi 
aşteptau nerăbdători în pieile goale, cu ciomege în mâini. |- 
am lăsat întâi să văd ce fac. Eram curios să cunosc şi 
această îndeletnicire țigănească. Curând, un al patrulea 


435 


aduse ursuleţul într-un braţ. Cu mâna cealaltă îi turna dintr- 
un clondir o băutură pe gât. Ceea ce din când în când îşi 
făcea şi lui. Puiul se scutura, dar înghiţea. Un miros tare de 
rachiu mă ajunse. Am priceput. Animalul trebuia îmbătat ca 
să fie şi mai lesne supus. Poate fiindcă trecuse vârsta. Era 
prea mare. Unul din ţigani se sculă şi curăţă de jar aria ca 
pe o vatră de copt turtă. Încercă pe urmă cu dosul palmei 
fierbinţeala pământului unde puiul trebuia ţinut cu tălpile, 
cât să-l frigă bine, să-l silească să sară şi să deprindă jocul. 
Meşterul scoase din taşcă o sulă şi o puse în mormanul de 
cărbuni la înroşit. Apoi îşi desfăcu de peste mijloc un lanţ de 
fier cu care era încins. Se pregătea să-i puie belciugul în 
nas, după ce-i găurea muştiucul cu sula. Uneltele 
zăngăneau uşor în mâinile lui. Cei şase ţigănuşi despuiaţi se 
porniră să cânte, să sară şi să se învârtească în jurul vetrei, 
aidoma unor urşi sculaţi pe ciomege, dând astfel pildă şi 
îndemn puiului zăpăcit de larmă şi rachiu. Acum chiar 
meşterul încercă vatra. Încă era prea încinsă. Trecu 
praftoriţa peste ea. Mai trebuia aşteptat. Până atunci, ca să 
îndemne pe danci la joc şi cântare, el mângâie cu buricul 
degetelor în răspăr pielea tamburinei, care mugea uşor ca o 
ursoaică de dorul puiului. 

În sfârşit, trase sula, o vântură de câteva ori în aer, o 
suflă, o încercă repede cu degetul muiat în scuipat şi o dete 
unui tovarăş în mână. Ursuleţul îşi bălăbănea capul ameţit 
şi de abia sta în picioare. Meşterul porunci să se arunce 
vreascuri pe focul de alături. Era nevoie de pălălaie mare, la 
lumina căreia să împungă botul fiarei. Flăcările dănţuiră şi 
ele. Ţiganul se ridică sinistru, apucă puiul între picioare, cu 
faţa spre el, şi-i ridică botul. Un tovarăş îi încleştă pe la 
spate capul în mâinile-i vârtoase. Dănţuiala, descântecele, 
pocnetele de ciomege în pământ, hora dimprejurul 


436 


ursuleţului se dezlănţuiră. Mâna cu instrumentul de împuns 
se ridică amenințătoare, lanţul cu inelul ce trebuia petrecut 
prin gaura sângeroasă zurui în mâinile ajutorului. Atunci am 
năvălit. Unii au risipit cu bâtele şi picioarele focul care 
lumina operaţia. Alţii au lovit pe meşter şi pe complici. Eu i- 
am smuls puiul. A fost un atac fulgerător. Intr-o clipă 
vrăjmaşii spăimântaţi s-au mistuit. Or fi crezut că au sărit 
pe ei diavolii. După miezul nopţii eram în cortul Kivei, cu 
ursuleţul adormit la piept. Băgase drăgăstos labele de 
dinainte în sânul meu. Din când în când, mormăia şi îşi 
înfiora blana de culoarea fagurului ars. Fără să vadă cineva, 
Kiva l-a dus stăpânei. In zori Florea se odihnea pe genunchii 
Radei, ca şi când n-ar fi lipsit niciodată. Tabăra nu trebuia 
să ştie altceva decât că puiul se întorsese singur. Dacă se 
afla de silnicia făcută ursarului, fata ar fi fost şi mai mult 
urâtă. Eu mi-aş fi pierdut popularitatea. i 

Isprava asta mi-a dăruit o răsplată zeiască. In după- 
amiaza următoare Kiva mi-a descoperit o arcană neştiută 
de pădure cu un iezer limpede ascuns în tufişuri. Dudaie de 
pălării şi snopi de arnică uriaşă cu ochi de floarea-soarelui îl 
străjuiau de toate părţile. Cuibărit acolo după povata ei, am 
aşteptat nevăzut. Curând, foşnete de frunze călcate mi-au 
trezit auzul. Ciute la adăpat? Pe malul din faţă, Sakuntala 
cu însoţitoarele. Se dezbrăca apărată de cele două fete. Şi- 
a lepădat întâi ca o mireasă vălul. Sperioasă, s-a îndoit de 
mijloc şi şi-a scos pe rând călţunii. Apoi s-a dezbrăcat de 
cămaşa care i s-a aşternut la picioare. Şi, goală, cu braţele 
îşi acoperi sânii, coborând mâinile alăturate peste cuiburile 
tainice ale pântecelui. Încet intra în propria-i imagine, ce-i 
surâdea răsfrântă din cleştarul pe care-l încercă întâi cu 
vârful piciorului. 

Am trăit deodată fiorul pulpelor încercuite de răcoare, 


437 


sfiala coapselor cuprinse de cutremurul îngheţat al undelor, 
pe urmă spaima rece a cufundării. A rămas numai capul, 
plutind ca un lotus albastru... Prietenele o aşteptau cu 
pânza albă în care mi-o răpiră vederii. Am prins doar 
gogonul de caisă aurie al călcâiului. 

Revelația Sakuntalei m-a împins la noi îndrăzneli. Cu doi 
măgăruşi de căpăstru, am urcat la camping. Am ales singur 
ce se afla mai scump acolo, îndeosebi covoare, cu care am 
încărcat vitele, şi l-am pornit pe Kalchentrauer să le prefacă 
la Braşov în mâncare şi băutură. Oamenii mei duceau dorul 
rachiului. 

Cu toate strădaniile, tabăra se târa prin zile din ce în ce 
mai grele. Ţiganii trimişi să ciordească rareori se întorceau 
cu câteva găini, cu un purcel răpănos ori o curcă bolnavă. 
Şi atunci le mâncau pe ascuns, numai ei. De cele mai multe 
ori însă, veneau bătuţi, numai vânătăi şi cucuie, fără căciuli 
şi cu chicile smulse. Până la urmă, am pus să se taie un 
măgar bătrân şi beteag. Carnea lui a mai ostoit câteva zile 
foametea. Se cerea însă o soluţie radicală. Am luat 
hotărârea eroică. Să cobor eu la sat cu căruţa, să înfrunt pe 
dada şi argăţimea nesupusă a conacului. La nevoie, să 
smulg cu japca, în numele lui Dionis, sau să fur din curte 
merindele. 

N-o făcusem până atunci de ruşine, dar acum nu mai 
aveam încotro. Toate celelalte putinţe se istoviseră. 

Dar n-ajungea numai atât. Sub această scoarță 
strivitoare a foametei, care ar fi trebuit să o astâmpere şi să 
o înfrăţească, tabăra era necontenit răscolită de certuri şi 
zavistii. 

Rivalităţi colcăiau de la şatră la şatră, îndeosebi gelozia. 
Mereu alergam să potolesc şi să împac ţiganii. Ca nişte 
copii, nu puteau ţine o taină, nu erau în stare să păstreze o 


438 


confidenţă. Spuneau tot, se pârau, îşi proclamau infamiile. 
La cea mai mică neînțelegere, pentru cel mai neînsemnat 
conflict, azvârleau unul în altul cu învinuiri de adultere, 
violuri, inceste, cum îşi aruncau cu bolovani. 

In ajunul plecării rânduisem să mă culc devreme. Mă 
sculam a doua zi în zori. Mă întinsei pe pat. Deodată, 
izbucniră ţipete ascuţite, urmate de huiduieli, alergături şi 
buşituri... şi mă trezii cu o ţigancă buzna în braţele mele s-o 
scap. Gonacii o ajunseră. Bărbat-su păstra încă între degete 
o şuviţă de păr smulsă de la femeie, ce i se smucise din 
mâini, şi laia gâlcevitoare mă împresură. 

Ţiganul îşi învinuia muierea că se ţinea cu altul. 

— Ai prins-o tu? Acum ziua? îl înfruntai. 

— Nu. Mi-a spus-o Catrina. 

Asta râdea. Mă întorsei spre ea. 

— Atunci, ai văzut-o tu cu ochii tăi? 

— Să-ţi sară ochii dacă m-ai văzut tu? ţipa păcătoasa. 

— Nu mi-ai arătat tu, şi martora numi o parte a trupului, 
şi nu m-ai pus tu să te ung, că te ustură? 

Şi, mai-nainte s-o pot opri, ea se repezi şi smulse de pe 
vinovată, din baierele şubrede, treanţa de cămaşă cu poale 
de fustă. Femeia rămase în pielea goală. Şalele, bucile, 
coapsele erau acoperite de urzicături, albe, ridicate cât 
podul palmei, şi înveninate pe pielea aprinsă. 

— N-a băgat de seamă hăndrălăul, striga ea, şi a trântit-o 
în urzici. l-a băşicat ruşinea. Se scărpina ca de râie când a 
venit s-o ung cu untdelemn, s-o aline. 

La destăinuirea asta, laia vălura învrăjbită. Rudele piritei 
se pregăteau de bătaie. 

Păcătoasa se trântise jos şi, ghemuită ca un arici, căuta 
să se acopere cu braţele, cu mâinile, cu coapsele strânse 
una-n alta. Stam mai încurcat decât Cristos în faţa gloatei 


439 


dezlănţuite şi aşteptam inspiraţia. 

Kiva îmi şopti să trimit după ibovnic. Doi dălcăuci mi-l 
aduseră îndată; un ţângău  spăimântat, gata să 
mărturisească tot. Nu i-am dat timp. L-am năpustit în cort şi 
în câteva clipe găsii dezlegarea. Am chemat înăuntru pe 
bărbat şi câţi martori au încăput, bineînţeles cu Catrina în 
frunte, şi în faţa lor am despuiat pe pârât. Nici un semn de 
vinovăţie pe el. Pielea curată, neatinsă pe tot trupul. 
Biruitor, îl sucii şi-l învârtii ca pe un manechin sub nasul 
ţiganilor, năuciţi de judecata mea mai dreaptă decât a lui 
Solomon. 

— Atunci urzicăturile muierii? îndrăzni încornoratul. 

— Să-ţi spuie ea. O fi alunecat după vreascuri într-o 
groapă cu urzici. Sau cine ştie ce altă nevoie. Intreab-o 
acasă. Dovada că e nevinovată ţi-am arătat-o. 

Şi cu asta îi astupai îndoielile. Tiganca se îmbrăcase. 
Ochii ei de diavol îi luceau a glumă. Se repezi la bărbat, îl 
încolăci cu braţele, se lipi de el şi-l porni victorioasă la 
şatră. 

Eu am rămas tulburat. Gândul că a doua zi aveam să 
jefuiesc conacul, să înşel pe dada nu-mi da pace. Kiva, 
grijulie, mi-a dat să beau o fiertură de buruieni liniştitoare. 
Urmării un timp cum filtrul zdrobeşte în mine, una după 
alta, împotrivirile şi adormii. 


M-am deşteptat a doua zi la prânz. Cineva mă mângâia 
uşor pe frunte - Dionis. Am dat să mă scol. Atârna de mine 
o moleşeală nebiruită. M-am trântit la loc, cu credinţa că 
visez. Auzii cum cere termosul. Deschisei iar ochii. El mi-l 


440 


duse la gură. Şi sorbii cu deliciu o înghiţitură, apoi alta de 
cafea fierbinte. Mă ridicai într-un cot. Pe aşternut, o risipă 
de brioşe care se rupseră fâşii, ca mătasea. Pricomigdalele 
amărui izbutiră să mă trezească de-a binelea. Se întorsese 
Dionis. 

Şi o linişte, o uitare, un abandon desăvârşit mă 
cuprinseră. Ca în copilărie, când isprăveam şcoala şi luam 
vacanţă. Unde erau grijile? Necazurile ? Le lepădasem. 

Mă îmbrăcam în hainele mele, pe care le dasem lui 
Kalchentrauer să le vândă. Mi le întindea acum Dionis una 
câte una, ajutându-mă. Imi pipăii buzunarul cu Sakuntala, şi 
între scoarţele ei descântecul de desfăcut al dadei. 

La braţul lui Dionis, am străbătut tabăra în aclamaţiile 
ţiganilor, cu chipurile luminate de bucurie. In mijlocul 
sălaşului, băieţii noştri descărcau sacii cu mălai, coşuleţele 
cu cărnuri, burdufele cu brânză, paporniţele cu peşte. 
Cornul abundenței se vărsa iar peste valea oropsită. Toată 
încordarea mi se prăbuşise. Mă întorceam la convalescenţa 
mea. N-am mai găsit puteri nici să urc pe picioare la 
camping. Am suit călare. 

Acolo am găsit cu uimire în jurul cortului nostru întinse 
alte două şatre. 

— Pentru cine? întrebai. 

— Aşteptăm oaspeţi de seamă. 

Şi am intrat din nou, fără murmur, în cură de 
supraalimentare, aer şi repaos a lui Dionis. Mă cercetam 
curios. Unde era Sakuntala? O ştiam undeva. A, da. Se 
micşorase. intrase la loc în miniatura indiană din cartea 
păstrată în buzunar. Golul lăuntric, negru şi straniu, ducea 
spre alte tărâmuri. Parcă mi s-ar fi făcut o operaţie şi s-ar fi 
despărţit din mine partea de creier care le cuprinsese. 
Fiinţau în altă parte... şi ceea ce găseam mai ciudat e că 


441 


mi-era totuna. O indiferenţă obosită mă împiedica să mă 
întorc înapoi la ele... Mă bucuram moale de regăsirea mea 
şi nu doream nici o lămurire. 

Totuşi, Dionis mi-o dete... O noapte, toată, l-am ascultat, 
încredinţat că eu, cel care-l aud, sunt nebunul. 

Mi-a mărturisit că-l clătinase mult mustrarea mea de 
după ospăț. Cu tot cumpătul ce-şi ţinuse, hotărâse să se 
verifice din nou. Prin mine, însă, martor. Tulburarea ce mă 
cuprinsese la apariţia Radei i-a dictat planul. Mă va trece 
cât îi va sta în putinţă prin aceleaşi stări în care fusese pus 
el. Şi nu i-a fost greu să mă îmbrâncească în aceleaşi 
condiţii în care îl târâse tabăra şi se zbătuse mai bine de 
trei luni. Dacă în împrejurările identice reacţiile mele erau 
aproape aceleaşi, el avea dreptate, din nou dreptate. Şi nu 
s-a înşelat. Experienţa a avut îndoit efect, şi el - dublă 
mulţumire. 

— Cum experienţa? 

— Te-am urmărit şi te-am cârmuit tot timpul. 

— Tu? De la vânătoare? 

— Nu. Din tabără. Am stat tot timpul ascuns în spatele 
tău şi te-am studiat. 

— Şi eu am fost un cobai? Inoculat cu dragoste? Injectat 
cu nebunie? 

— Nu. Tu ai fost un alt eu. Al doilea Dionis, care-şi reedita 
o parte a vieţii, ca să mă verific şi corectez. 

ÎI priveam aiurit. 

— Aici e satisfacția mea. Întâi m-am justificat în ochii tăi 
şi, aş zice, ai lumii, pentru tot ceea ce voi socotiți că e o 
nebunie, o decădere. Ai simţit şi tu ce fericire se găseşte în 
decăderea asta. Te-ai târât în pulbere ca s-o ajungi şi s-o 
atingi. 

Al doilea, m-am îndreptăţit pe mine, din nou, repetând de 


442 


data asta mai strâns şi mai intens, sintetic, în tine şi prin 
tine, frumuseţea, adevărul, temeinicia paşi unii mele. Tu 
mi-ai trecut-o iarăşi sub ochi, prin suflet, în creier. Şi nu m- 
am ruşinat deloc de ea. Dimpotrivă. Am aplaudat tot ce ai 
făcut tu, adică ce-am lucrat prin tine... 

— Atunci eu? 

— Tu? Nu-ţi dai seama acum că tot ce simţeai era străin? 
Gândeşte-te bine. Cercetează-te. Nu desluşeşti că ai făptuit 
toate numai în numele meu? Aveai delegaţie de la mine, 
mandat. 

— Am fost numai mandatarul tău? 

Şi băgăm de seamă că vorbeam la trecut. 

— Sigur, dragostea a fost mereu a mea, a mea 
necontenit Rada. Durerile, chinurile, zbătăile, bucuriile, 
fericirea, strecurate prin tine, sunt tot ale mele acum... Le- 
am cules ceas cu ceas, zi de zi din tine. Eram acolo, în tine, 
la pândă. Nu mă simţeai uneori? Ţi-a fost tot timpul ăsta 
dor de mine? 

— Nu. 

— Vezi? Fiindcă eram veşnic prezent. Ale lui Dionis erau 
grijile ce purtai, ale lui poverile ce duceai. Ale mele piedicile 
peste care săreai, ca să ajungi la Rada. Acum ţi le ridic. Le 
iau înapoi. Şi te restitui pe tine ţie însuţi, odată cu lucrurile. 
Şi îmi arătă: lată colo pe masă portfeiul. In colţ 
geamantanul, valizele. Priveşte pe toaletă aparatul de ras. 
Uite-ţi hainele, cămăşile. Ai găsit în vestă ceasornicul? 
Caută-l, că se află acolo. Numai inelul l-am lăsat Linei. Nu 
m-am îndurat să-i fac inimă rea. 

— Şi Lina era în slujba ta? 

Dionis făcu semn cu capul că da. 

— Atunci tu ai pus la cale foametea? 

— Eu, tot. Ţi-am tăiat toate resursele, cum mi se tăiaseră 


443 


şi mie, după ce am rămas, pentru Rada, în tabără. De ce n- 
ai rămas la camping? M-ai fi dat peste cap. 

Nu-i răspunsei. Urmai să-l întreb: 

— Şi ceilalţi ştiau despre asta? 

— Cei din tabără, nu, afară de Kiva, la care am stat 
ascuns. 

— Kiva m-a găzduit pe mine. 

— În bordei, alături, am stat eu. Te vedeam, adică mă 
vedeam în locul tău, zilnic, de zeci de ori. 

— Şi Stanciu? Rada? Ciocârdel? 

— Nu ştiau nimic. Toţi, în cap cu tine, aţi fost pasivi. 
Unelte în mâinile mele, ajutat de Kiva. 

— Dar Kalchentrauer? 

— El da! Mi-e prea devotat. S-a purtat, cum ai constatat, 
admirabil. Îi era milă de tine, dar nu m-a trădat. 

— Atunci alungarea de la stână? Refuzul dadei? 

— Poruncite de mine. 

— Pentru ce mi le-ai ridicat mie stavile? Tu din partea 
asta nu ai întâmpinat piedici. Tu ai avut şi turmele, şi moşia 
la dispoziţie, pradă pasiunii tale. 

— Tocmai, am vrut să văd ce făceam dacă nu le-aş fi 
avut. Tu mi-ai arătat până unde aş fi mers. Sunt mulţumit. 

— Nu sunt eu, îi întorsei cu amărăciune. 

— lartă-mă, se rugă el... Am forţat puţin condiţiile şi am 
concentrat experienţa, ca să grăbesc rezultatul şi să-ţi cruţ 
trupul plăpând. Duhul, trebuie să recunosc, ţi-e tare. Mă 
gândeam din ce în ce mai strein la toate, şi de toate mă 
dezlegam. 

— Şi furtul ursului? întrebai în cele din urmă. 

— Înscenare. Kiva îl dase. Tăietura în peretele cortului am 
făcut-o ca să cază bănuielile asupra unor hoţi. 

— Şi baia Sakuntalei? 


444 


— O răsplată care s-a răsfrânt tot asupra mea. 

Şi chipul i se lumină într-o undă de delicii. 

— Erai şi tu ascuns acolo? 

— Poate. Dar ochii tăi mi-ar fi fost de ajuns. 

Şi mi-a făcut teoria Dybukului şi a altor poveşti mistice, la 
care am ascultat cu gura căscată. Eu nu fusesem nimic. 
Poate pământul. El semănase şi recoltase totul. 

Şi mi-a ţinut o lungă lecţie asupra personalităţii omeneşti. 

— Noi suntem, spunea el, un polip, o colonie de stări 
psihologice, mai mult sau mai puţin complexe. Fiecare din 
ele alcătuiesc o personalitate. De obicei una, câteodată 
două pun stăpânire, cu rândul, peste celelalte înghesuite la 
fund. Uneori se strecoară paraziți din afară, alta străină, 
care le exploatează ca un tiran, cum a fost cazul tău. 
Necunoscătorii au botezat asta maladii ale personalităţii. 

— Atunci ce se alege şi ce rămâne adevărat din noi? 

— Persoana, răspunse el, esenţa cu care venim şi cu care 
plecăm, după ce lepădăm toate înfăţişările, hainele sub 
care ne-am perindat în viaţă. Personalitate de copil, de 
băiat, de om matur. Personalitate de bătrân. Persoana 
noastră şi le făureşte, le creşte, le dezbracă, le schimbă, le 
pierde. 

— Atunci persoana? întrebai. 

— Da, ea stă neschimbată, neatinsă, orice i s-ar întâmpla, 
inviolabilă. Personalitatea e pielea şarpelui care se leapădă. 
Dar cine a ajuns la persoană a ieşit din lumea înfăţişărilor. A 
ajuns la cea statornică. 

Ştiam lucrurile astea. Le citisem. Să le fi trăit oare de 
data asta? 

— Şi eu mi-am schimbat personalitatea? îl întrebai liniştit. 

— În tot acest timp ai simţit vreo urmă de gelozie 
împotriva mea, cum ar fi fost firesc dacă iubeai tu cel 


445 


adevărat? 

A trebuit să mărturisesc că nici măcar nu mă atinsese 
umbra unui asemenea sentiment. 

— Şi acum? mă întrebă, plecat asupra mea. Cercetează- 
te adânc, mă provocă el. 

Adevărul era că acum nimic nu mă mai chema în tabără. 
Ca şi cum Sakuntala rămăsese departe, în urmă, adormită 
ca o Ariadnă pe ţărmuri pustii. l-o mărturisii şi-l rugai să-mi 
dea lămuriri. 

— Asta numai Kiva ar putea-o. Ea este cu 
compartimentul farmecelor şi al magiei. Ea te vrăjise. 

— Şi tu? 

— Eu? Eu am banii. Cumpăr. Cumpăr oamenii, puterea, 
dragostea. Voi cumpăra şi pe Sakuntala. 

— S-o cumperi? 

— Da. 

Nu ştiam. Aflai că la ţigani părinţii îşi vând fetele. Bărbaţii 
trebuie să le cumpere. Cu bani şi daruri scumpe. Numai aşa 
le capătă de neveste. 

— Acum, după ce ai trecut prin încercare şi ai dat 
examen strălucit, ţi se cade să auzi destăinuirea la care 
râvneai când ai sosit. 

Şi-mi povesti drama iubirii lui. Zguduirea ce-i pricinuise 
întâlnirea Radei fusese hotărâtoare. Tocmai citise cartea pe 
care o găsisem şi eu. Când a văzut-o, a avut aceeaşi 
halucinantă viziune, ca şi mine, că întâlneşte pe Sakuntala, 
fecioara sacră. Cele două prietene, bătrânul jude repetau 
aievea, actualizau vechea dramă a lui Kahdassa, pădurea 
primăvăratică, ţiganii pitoreşti întregeau cadrul; şi, fără 
şovăire, s-a statornicit în sălaş. El, ursuzul, misoginul, 
egoistul, a devenit dintr-o dată altul. A intuit până în adânc 
puterile iubirii, ale devotamentului, ale jertfei de sine. Ca s- 


446 


o câştige, s-a coborât până la ea şi s-a făcut ţigan. 
Greşeală. N-a izbutit decât s-o îndepărteze. Ba poate chiar 
să se facă urât. Fata l-a respins, hotărâtă. Mai mult. S-a 
închis în cort şi n-a vrut să mai iasă. Atunci s-a amestecat 
Kiva, care i-a sărit în ajutor. Țiganca i-a deschis ochii că 
dacă nu e la mijloc inima, nu se întorc aşa minţile unei 
muieri, mai ales ţigancă. Trebuie să se facă iar boier, s-o 
ameţească, s-o biruie cu daruri, lux şi bogății. 

Asta i-a adus aminte de aventura Sakuntalei şi l-a izbit 
asemănarea cu pasiunea lui. Pe Sakuntala o cucerise un 
rege, un erou. Avea dreptate Kiva. 

Din ţigan s-a prefăcut deci în stăpân. S-a mutat sus în 
munte şi s-a izolat. Şi-a alcătuit campingul fabulos. Şi-a 
schimbat viaţa, şi-a călit voinţa, bucată cu bucată, şi-a 
lucrat altă personalitate. A dăruit Radei un cort strălucit. Ea 
l-a refuzat. E cortul în care locuieşte Stanciu. A urmat apoi 
să respingă tot ce-i trimitea. Atunci el a început să reverse 
harul, mărinimia şi protecţia lui asupra taberei. Şi-a făcut cu 
asta un nume şi o publicitate care în orice clipă trebuia să 
sune în urechile iubitei. Şi-a câştigat acolo prieteni, a 
agonisit devotamente, a cumpărat oameni. 

— De ce nu laşi ţiganii să se apropie de cort? 

— Cum aş mai fi altfel stăpân, rege, dacă ar pătrunde 
oricine şi oricând la mine? Dacă m-aş fi lăsat văzut, pipăit, 
furat. Aşa, însă, cu cât mai sus şi mai inaccesibil, cu atât 
închipuirile lor mă împodobesc şi mă slăvesc. Şi toate, toate 
ajung şi se scutură ca un polen rodnic asupra Sakuntalei. 

— Dar cum te-ai putut înfrâna să nu o mai vezi? Să nu 
stai lângă ea? 

— lubirea mi-a dat stăpânirea de sine. Şi ca să-mi oţelesc 
nervii, să-mi înfrâng slăbiciunile, am practicat disciplina de 
care fugi tu. 


447 


— Şi unde ai să ajungi? Rada nici cu asta nu te iubeşte. 
Am văzut. Nu consimte să te primească, nu vrea să-ți 
vorbească. 

— Nu te-a primit pe tine? îmi tăie el repede vorba. 

— Pe mine? Unde? 

— În pădure. Nu ţi-a vorbit ţie? Mi-e de ajuns, fiindcă tu 
erai Dionis în ochii ei, în ai taberei, în ai tuturor. 

— Atunci de ce ţi se împotriveşte? 

— Fiindcă e habotnică. Nu se învoieşte să-mi fie amantă. 
Vrea soţie. 

— Nu ştiam asta. Nevastă? Ţi-a spus? 

— l-a spus Kivei. 

— Şi? 

— Şi zilele astea o cer lui Stanciu. 

— Te însori cu ea? 

— Fac nuntă țigănească, în codru. 

Pentru asta îmi povesti cum prin mijlocirea Kivei fusese 
adoptat fiu de căpetenia unor puternice lăi din Ungaria, un 
voievod, vlăstar din vechiul duce Mihai, sub care ţiganii 
intraseră pe la 1450 în răsăritul Europei. 

L-am ispitit asupra ceremoniei adopţiei. N-a vrut să-mi 
spuie decât că a stat în genunchi în faţa tatălui, între doi 
martori bătrâni, şi a înjunghiat un berbec alb, din sângele 
căruia s-au împărtăşit toţi. Pe urmă a împărţit tuturor 
daruri, sau ţinut ospeţe. 

Acum aştepta să sosească chiar a doua zi părintele 
adoptiv, starostele Mihaly, să ceară de la judele Stanciu, 
pentru el, mâna Radei. Pentru ungur şi suita lui erau 
pregătite şatrele de adaos din camping. 

— Cum ai izbutit să îndupleci pe Mihaly? Cred că ti-au 
trebuit bani mulţi, îl căinam. 

— Deloc. L-am cumpărat cu altceva mai ispititor, 


448 


grandios... Şi Dionis mă privi radios. Nu ghiceşti? 

— Nu. 

— l-am supus un plan pentru reorganizarea vechiului 
regat al ţiganilor din lume, cu el ocârmuitor. 

— Rege? strigai. 

— N-ai auzit? Uite colo studii şi lucrări. Te poţi 
documenta. Voievodul Mihaly, foarte inteligent şi cultivat, 
are unele hrisoave inedite, de-o valoare şi un interes 
excepţional pentru istorie, care, date în vileag, vor face 
senzaţie. De ce mă priveşti neîncrezător? Până acum câţiva 
ani, ţiganii din Spania, Franţa, Italia, chiar şi din Scoţia, se 
întâlneau undeva pe ţărmul Gasconiei, să-şi aleagă regele 
şi regina. Cred că şi acum se mai ţin faimoasele lor adunări 
naţionale, un fel de bâlciuri, în care se schimbă ştirile, 
întâmplările, hotărările şi planurile din întreaga lume a 
romilor. 

— Asta unde? 

— Tot acolo. Sunt însă tainice. Bineînţeles, acum eu voi 
lucra nu în ascuns şi romantic, ci făţiş, politic şi diplomatic. 

Şi-mi destăinui cum se bizuie pe sprijinul şi influenţa 
prietenilor din Anglia şi de la Liga Naţiunilor ca să dea şi 
ţiganilor o patrie. 

— Eşti Mesia ţiganilor, glumii. 

— Nu, de-abia Moise. Triburile trebuie unite, omologate 
lăile, plămădită limba, epurate moravurile, înnobilat 
neamul. 

— Himere... îndrăznii. 

— Te  înşeli. Cum chestiunea mă priveşte personal, 
deoarece sunt unicul moştenitor al lui Mihaly şi copiii mei 
vor veni la succesiune, n-am să mă dau înapoi de la nimic 
să scot din praf şi uitare vechile drepturi şi capitulaţii ale 
ţiganilor, consfinţite în diplome, edicte şi privilegii de 


449 


împărații germani şi regii unguri. Încât găteşte-te de nuntă, 
sfârşi el. Spune ce să ţi se mai aducă. După căsătorie plec 
şi te las pe tine cârmuitor peste şatră şi peste moşie. Şi mă 
sărută. 


A doua zi la prânz oaspeţii soseau călări. Zece barosani 
cu chipuri smolite, tăiate de mustăţi întinse până la urechi, 
cu pălării înalte, zise clopuri, mintene cu brandemburguri, 
pantaloni albi strânşi pe coapse şi cu cizme cu creţuri. 
Dionis cu mine i-am primit ceremonios, le-am strâns mâinile 
şi i-am poftit în cort, unde le-am servit fruştuc din slănină în 
boia iute, mezeluri şi rachiu vinars. Apoi i-am risipit pentru 
întâia odihnă pe la corturile lor. Pe Mihaly l-am instalat 
singur. El mă impresiona cu adevărat. Un cap mare, frumos 
strunjit în oase boltite, chipul brăzdat, parcă obrajii i-ar fi 
fost crestaţi cu cuțitul, ceea ce-i dădea o expresie de 
vitejie, fruntea dreaptă, suită, ochii cafenii, uşor boboşaţi, 
mari, cu pleoapele de sus cărnoase şi fălcos. In plină 
bărbăţie, voinic şi mlădios, cu bărbia îndrăzneață, avea un 
aer de mărire, putere şi inteligenţă. 

Masa a fost demnă de un ministru din diplomaţie, şi 
Dionis şi-a meritat laudele. 

După amiază am coborât cu caii de dârlogi la tabără. De 
data asta drumul şi tabăra nu mi-au mai spus nimic. Nici 
măcar de oboseală nu mi-a bătut inima. Droaia de ţigani 
ne-a primit cu urlete din guri, din buciume, din trompete. 
Bâzâiau  cobze, ţârâiau titere, clămpăneau ţambale, 
fonfăiau armonice, guiţau dible. De unde ieşise atât duium 
de artişti? Eu nu-i ştiam ai sălaşului. La oarecare depărtare 


450 


de marginea taberei, oaspeţii au încălecat, cu Dionis la 
dreapta voievodului Mihaly, pe un cal negru, darul 
părintesc. Călăreţii s-au oprit în faţa cortului bulibăşiei. Noi 
toţi, trâmbă după ei. Stanciu i-a primit în picioare, 
înconjurat de vătaf şi de câţiva barosani ai lui, cuviincios 
îmbrăcaţi. Am fost poftiţi în cort, pentru o gustare 
răcoritoare. Ceremonia cererii s-a făcut tot afară. 

Pe două jilţuri alăturate, acoperite cu blănuri, Mihaly şi 
Stanciu. Am băgat de seamă că voievodul îşi schimbase 
straiele. Pe cap pusese o căciuliţă roşie, ca o tichie, cu un 
surguci de nestemate străjuit de un mănunchi de fulgi de 
cocor. Peste conteşul negru, cu brandemburguri roşii, încins 
cu chingă scumpă, de care atârna o spadă, îmbrăcase pe 
umeri o zeghe lungă, albă, răsfrântă, ca să se vadă 
căptuşeala roşie. În picioare trăsese botfori roşii. În mână 
ţinea toiag cu nouă noduri. La dreapta lui, în picioare, ca o 
aripă, sta Dionis, în costum alpin. În stânga trebuia să se 
aşeze Rada. Baronii lui Mihaly, oamenii judelui se 
înghesuiau pe de lături. Tabăra toată, pe poiana din faţă. 
Rada întârzia. Judele bătu din palme. Kiva s-a înfăţişat 
gătită, i-a şoptit ceva la ureche şi a intrat în cort. A ieşit 
numaidecât cu Rada între cele două druşte. Frumuseţea, 
înalta ei smerenie, graţia mândră au izbit pe toţi. Baronii au 
aclamat-o cu urale. Ea a trecut de a sărutat pe rând mâna 
tatălui ei şi pe a lui Mihaly. Deodată, a căzut în genunchi în 
faţa voievodului şi a bolborosit ceva pe ţigăneşte, cu 
fruntea în pământ, apoi s-a întins leşinată. Dionis a rămas 
teapăn, cu capul sus, cu privirile peste gloată, dincolo, 
departe. Mihaly şi-a sucit încruntat o mustață şi a făcut 
semn suratelor, care au ridicat-o şi au dus-o în cort. Ce se- 
ntâmpla? Rada strigase că nu vrea să se mărite şi se ruga 
să n-o dea cu sila... Mai bine se omoară. Dar ceremonia nu 


451 


s-a stricat, s-a amânat numai până ce fata şi-a venit în fire. 
Cererea se făcea de trei ori. Dacă şi a treia oară peţita 
refuza, era pedepsită. Trebuia să fie bătută cu harapnicul 
peste pielea goală, în faţa taberei, fără milă. Legea o cerea. 
După puţină aşteptare, însoţitoarele au scos-o iar de 
subţiori. A doua oară, Rada, de data asta în faţa lui Dionis, 
căzu în genunchi şi-l imploră pe ţigăneşte. Dionis stătu 
neclintit. Atunci ea ridică ochii şi mâinile spre el şi-i strigă 
româneşte: 

— Stăpâne mare şi bun, iartă-mă, nu mă sili să-ţi sfâşii 
inima. 

— Sfâşie-o, porunci el. 

— Mi-e milă şi de tine şi de mine, se văietă ea. 

— Nu-ţi fie, spune. 

— Află că nu-ți sunt vrednică de soţie. M-am iubit cu 
altul. 

— Nu-i nimic. 

— Il iubesc. 

— Ai să-l uiţi. Te fac domniţă. 

— Am un copil cu el. 

Toţi încremeniră. Dionis urmă netulburat, ca o maşină. 

— Unde? 

— In pădure. 

Dialogul se desfăşura dramatic, într-o tăcere înfiorătoare. 
Ungurii nu înțelegeau. Priveau când la Stanciu, când la 
Dionis. 

— Unde este copilul? 

— Jos în sat, la nişte neamuri. 

— Cine mai ştie? 

— Numai Kiva. Ea l-a dat să-l crească. 

— Şi ibovnicul? 

— In puşcărie. Pentru un cal. 


452 


Era atâta măreție în umilinţa dureroasă, atâta putere în 
sinceritatea spovedaniei, că m-au podidit lacrimile. Nu mă 
mai putui stăpâni şi strigai către Dionis să se oprească. M- 
am apropiat de el şi l-am luat deoparte. 

— Tu nu vezi că destinul se cere împlinit până la capăt? 
Te urmăreşte fără cruţare. 

— Cum? gemu el stăpânit. 

— In analogia întâmplărilor Radei cu ale Sakuntalei. Are 
un copil, ca şi aceea. Las-o. Dă-o soartei. 

— Şi eu? 

— Tu ai fost ţigan, apoi rege. Acum trebuie să devii zeu. 

— Zeu?... gemu el iar. 

— Dăruieşte-i Sakuntalei, cum a făcut zeul Indra în drama 
indicată, dăruieşte-i bărbatul şi copilul. Mântuieşte-o de 
biciuire şi de surghiun. 

— Eu cum rămân? 

— Tu nu rămâi. Tu te ridici deasupra stăpânilor. 
Părăseşte personalitatea de acum. 

Mă asculta şi se frământa neguros. Demoniacul din el sta 
gata să crape scoarţa sub care-l înăbuşise, să zbucnească, 
cum zbucnesc gazele din pământ, gata să se aprindă. 

— Mărinimia ta va salva ideea regenerării neamului 
căruia te-ai dedicat. Vei rămâne numai al lui, gândeşte-te. 

Dionis se întoarse la loc. Chipul lui luase măreție, putere. 
Porunci să vie Kiva. Țiganca, la îndemnul lui, mărturisi, 
tânguindu-se, adevărul. Rada se iubise cu un ţigan străin, 
pe care-l cunoscuse cât trăise jos în sat, o urmărise în 
tabără, o ademenise şi o lăsase grea. Pentru asta ea a stat 
un an şi mai mult ascunsă numai în cort. Mulțimea asculta 
clătinată, cu mâinile la gură. 

— Şi bătrânul? 

Bătrânul nu băga de seamă. Veşmintele largi ascundeau 


453 


păcatul. Copilul, un băiat, se născuse în taină, pe mâinile ei. 
Acum e la neamuri, într-un sat din Olt. 

— Şi ibovnicul? 

— Un ţigan, hoţ de cai. Sosea nesimţit numai noaptea. 
Ştia cum se fură iepele din grajd şi ţigăncile proaste din 
şatre. 

La auzul insultei, Rada ridică o clipă capul de pe pământ. 

— Şi tu ce păzeai? 

— Eu păzeam zodiile şi te pândeam pe tine, boierule. 

— Unde mă pândeai? 

— În cărţi. Cădeai cu zăbavă. Şi te arătai fără baftă. De- 
aia ţi-am pus ulcica, să le-aduc mai degrabă. Uite-aşa m- 
aţineam să te prinz. 

Şi-şi deschise braţele capcană. 

— Fără să mă ştii? 

— Fără. 

— Şi cine-a luat copilul? 

— EI, tat-su. A dăruit Radei puiul de urs şi i-a pus numele 
pruncului, Florea. 

— De la el îl avea? 

— De la el. 

— Mie de ce nu mi-ai spus? 

— Nu era nevoie. Luptam cu farmece să le treacă furia 
dragostei. 

— Nu i-ai codoşit tu? 

— Nu eu. Dumnezeu şi dragostea, fu răspunsul 
neaşteptat al ţigăncii. Numai pentru tine, boierule, m-am 
făcut codoaşa Radei. Când o afla Lionte, mă taie. 

— Leonte îl cheamă? 

— Da. 

— Şi ţi-e frică? 

— Nu mi-e frică. Dar te-am iubit pe tine şi pe Rada şi m- 


454 


am aşezat între voi cu bunăvoia şi înţelegerea. Nu s-a 
putut. 

— Şi cu Leonte ce-ai avut? 

— Numai ură. Am vrut s-o dezbăr. Ce-o aştepta? 
Puşcăria, ca pe el. Cu tine ne cădea împărăţia în poală. 

Şi Kiva începu să se căineze, înăbuşită de plânsete. 

— Să-i aduci copilul, o îndemnă el blând. În trei zile să fii 
cu el aici. 

— Sunt mâine. 

Pe măsură ce întreba şi primea răspunsurile, Dionis se 
liniştea şi faţa i se lumină. Ceilalţi aşteptau aţintiţi la el. 
Urmă o tăcere ca o reculegere a tuturor. Se auzea numai 
bocetul Kivei. Rada sta neclintită la picioarele judecătorilor. 

— Bine, hotărî Dionis. Rada este iertată. Să se mărite cu 
Leonte. Îi cunună voievodul Mihaly, pe care-l rog să amâie 
plecarea. Şi spuse aceeaşi hotărâre pe ţigăneşte. Zestrea 
pe care o aduceam judelui Stanciu o dăruiesc bărbatului 
Radei, să-şi răscumpere nevasta. Peste trei zile ne găsim 
tot aici, la nuntă. Până atunci întoarceţi-vă la şatre. 

Şi a poruncit însoţitoarelor să ridice pe Rada şi s-o ducă. 
Ea s-a înălţat, clătinată între cele două prietene, şi s-a 
îndreptat umilă să-i sărute mâna. Dionis i-a făcut semn 
aspru să se depărteze. Ea s-a supus. 

Înăuntru s-a ţinut un scurt sfat. Dionis a lămurit lui Mihaly 
întâmplarea. Voievodul, emoţionat, l-a îmbrăţişat şi i-a spus 
că s-a purtat întocmai ca un fiu al lui adevărat, vlăstar de 
stăpânitor, şi i-a mulţumit pentru această dovadă. Primea 
să rămâie pentru nunta Radei, dar cerea grabă. Ţiganul 
trebuia deci scos cu orice chip, cât mai repede, din temniţă. 
Kiva fu chemată din nou... Ştia că Leonte, învinuit de hotie, 
se afla în prevenţie, nejudecat încă. 

— Unde? 


455 


— La Bucureşti, unde fusese prins. 

— Cum putea fi găsit? 

— Are fraţi şi tovarăşi, care au umblat să-l scape. Dar n- 
au putut. 

Îndată doi ţigani au plecat după firul dat de Kiva, să 
găsească neamurile hoţului şi în două zile să fie cu ele la 
Bucureşti, la adresa dată de Dionis, pe care o să-l găsească 
acolo. Îi aşteaptă! Şi sfatul s-a sfârşit. Şiragurile de mărgele 
sunară pe umerii laţi ai voievodului şi alaiul porni. Oaspeţii 
urcară din nou la camping, unde s-au aşezat. Dionis a pornit 
numaidecât la Bucureşti. Eu am rămas gazdă. Am regretat 
mult că nu ştiam ungureşte, să mă întreţin de-a dreptul cu 
Mihaly. Noroc cu Kalchentrauer, care ne tălmăcea pe 
amândoi în nemţeşte, limbă pe care voievodul o înţelegea 
puţin şi eu deloc. Astfel că n-am putut face politică şi înaltă 
diplomaţie. 


A treia zi dimineaţă Dionis sosi. Aducea cu el pe Leonte. 
Prin avocaţi cu trecere, intervenţii la magistrați şi o sumă 
mare drept cauţiune, scosese pe ţigan. Un ins înalt, arătos, 
aproape frumos, cioplit numai în oase şi muşchi. Aşa cum 
se înfăţişa, curăţit, primenit, cu un zăbun castaniu-închis pe 
umeri, aducea cu artistul Demetriad în rolul lui Răzvan. Sau 
mai degrabă cu fantele de ghindă din vechile cărţi de joc: 
chip întunecos, ochi păcurii, fălci late cu unghiurile 
puternice, bărbie despărțită în două felii rotunde ca două 
mere şi fruntea îngustă ascunsă de o cuşmă lăsată într-o 
parte pe trei cute ale unui burduf de armonică. Deştept şi 
orgolios, a deprins numaidecât cum să se poarte. 


456 


După amiază am coborât. Stanciu ne aştepta ca şi întâia 
oară. Solemnitatea s-a desfăşurat de data asta netulburată 
între țiganii  curioşi. Doar câţiva mârâiau împotriva 
veneticului. 

Cererea a făcut-o Mihaly. Stanciu a împreunat mâinile 
însurăţeilor. La picioarele bătrânului sta descărcată zestrea 
răscumpărării: zeci de trâmbe de pânză ţesută de dada şi 
femeile ei ca să se îmbrace toţi ţiganii în ele pentru nuntă, 
maldăre de scoarţe, haine, saci doldora de merinde. La 
urmă, jucând din frâie, două perechi de cai frumoşi, o 
teleguţă şi două vaci în pripoane. Stanciu s-a dat mulţumit 
şi a lovit uşor pe umeri cu toiagul pe ginere: semn că poate 
să-şi ia nevasta la şatra lui. De la camping sosiseră fripturi 
reci, drugi de salam, calupuri de slănină, buturi de şuncă, 
cozonaci, prăjituri şi vinaţuri. In tabără şi pe poiană au ars 
zeci de focuri sub pirostrii pentru fiert cărnuri. Au clocotit 
ciorbe, s-au învârtit mămăligi la cujbe, berbeci la crăcane. 
Pastramă şi cârnaţi sfârâiau de-a dreptul pe cărbuni. 
Scânduri lungi întinse umpleau tăpşanul, cu bliduri şi linguri 
rânduite de-a lungul lor. Ţigănci gătite alergau de colo-colo. 
Ţigani înfigeau în stâlpi masalale să lumineze ospăţul 
noaptea, atârnau felinare, aşezau opaițe. 

Rada, pe jilţ, alături de ţiganul ei, era acum o ţigancă 
frumoasă, cu un copil de gât. 

Tot interesul se concentrase în Dionis, zeul care 
înfăptuise minunea. Sta liniştit şi împărțea poruncile de pe 
urmă. Kiva, trântită jos, cu capul în mâini, se bocea ca de 
mort... Vătaful alerga mânios: se iscau printre ţigani 
înghionteli, se stârneau păruieli care trebuiau, de ruşinea 
străinilor, repede înăbuşite. Mocnea ceva. Tabăra bătăioasă 
sta cu capsa pusă. Dar aburii bucatelor au domolit-o. Cu 
mic cu mare s-au îmbulzit la praznic, după rudenie şi 


457 


sămânță. Stanciu cu oaspeţii de seamă şi mirii mâncau 
deoparte, pe o estradă anume ridicată. 

Două tarafe desfătau mulţimea. Inţelegerea era că Mihaly 
cu tovarăşii părăsesc masa îndată ce iese luna şi urcă la 
camping pentru odihnă. Dimineaţa plecau. Dionis îi însoțea. 
Se ducea cu ei în Ungaria. Mirii se retrăgeau în cortul Kivei. 
Eu rămâneam să prezidez mai departe cheful până la 
isprăvirea mâncărurilor şi sleirea băuturii. 

Larma urca uriaşă spre stelele abia răsărite. Cântece 
amestecate cu chiote, pocnete din palme, glume şi măscări 
se-nvălmăşeau cu sudalme, urlete de copii, râsete 
revărsate de-a lungul şirurilor de meseni. Curând, văpăile 
lunii s-au arătat la răsărit. Dionis s-a uitat la ceas şi a dat 
semnalul plecării. Mihaly s-a sculat, şi cu el odată toţi cei de 
pe estradă. Vătaful a şuierat în degete, gloata s-a potolit. 
Voievodul, luminat de torţe, a glăsuit în ţigăneşte câteva 
cuvinte de rămas bun, a adus mulţumiri gazdei şi şi-a 
lăudat feciorul, pe Dionis - despre care a spus că-l ia cu el 
să-l însoare, i-a găsit o nevastă ca o împărăteasă. 

La vestea că Dionis o părăseşte, laia a scos un vaier 
sinistru. Kiva a început să se bată cu pumnii şi să se 
blesteme. Ura împotriva Radei răbufni şi mai aprigă. Braţe 
se ridicară, cuțite ieşiră din teci. Ceata devotată Radei sări 
bărbăteşte în apărare. Se încinse o bătălie orbeaţă. 
Învălmăşiţi, luptătorii răsturnau felinare, loveau orbiş cu 
ciomege, cu scânduri, cu blide şi clondire. Ţigăncile 
îndârjite aruncau unele în altele cu copiii, apucaţi de 
picioare şi învârtiţi ca nişte ghioage. Capete trosneau, oase 
pârâiau. Curgea sânge aţâţător de furie şi omor. Mihaly şi 
Stanciu răcneau cât îi ţineau piepturile şi, cu toiegile 
ridicate, cercau să despartă valurile acestei mări negre de 
nebuni încleştaţi. Deodată, limbi de văpăi roşii se iţiră 


458 


printre brazi. Ţipete depărtate izbucniră. Şatrele luaseră foc 
şi sălaşul ardea. Ca prin farmec, căpiala încetă. Ţiganii se 
descleştară şi alergară la tabără. Dionis rândui căratul apei, 
organiză încercuirea incendiului, mântuirea copiilor şi 
bătrânilor lăsaţi adormiţi în corturi. Înnebuniţi de flăcări, caii 
scăpaţi galopau sforăitori prin tabără, calcând oamenii. 
Voievodul cu tovarăşii s-au năpustit după ei să-i prindă. 
Repede pârjolul fu curmat. La socoteală se găsi un purcel 
ars, câteva găini pârlite, troace şi boarfe scrum. Flăcările 
atinseseră un danci şi câţiva bătrâni. Oamenii se strângeau 
în jurul lui Dionis, grijuliu să-i caute, să-i numere. Bătaia se 
soldase cu câteva capete sparte, piepturi uşor împunse, 
degete tăiate. Ţiganii, fricoşi, făcuseră gălăgie cât pentru 
un masacru. Rada cu Leonte şi copilul veniră 
înspăimântați... cortul lor începuse să se aprinză. Lipsea 
doar Kiva... Zăcea poate beată undeva. Deodată, Dionis şi- 
aduse aminte: 

— Unde-i Florea? 

Toţi îl uitaseră. 

— Unde l-aţi lăsat? strigă el spre Rada. 

— Adormit în cort la Kiva. 

Dionis se repezi, pătrunse îndrăzneţ prin brâul de 
vâlvătaie şi ieşi cu puiul în braţe. Leşinat, abia mai sufla. El 
l-a stropit cu apă, l-a mângâiat şi l-a trecut lui Leonte. S-a 
întors apoi la ai lui şi a dat semnal de plecare. Oaspeţii 
aşteptau cu caii de frâu. Ne-am despărţit c-o lungă 
îmbrăţişare. Dionis m-a rugat să rămân paznic şi ocrotitor al 
taberei până se întoarce. O lună, două, nu ştie... l-am 
petrecut puţin. Luna se ridica. Grupul de cai călăuziţi de 
ciobani pornea înainte, ca să nu se sperie în pădure de 
luminile şi umbrele torţelor. Dionis cu tovarăşii veneau în 
urmă, însoţiţi de Săbăilă şi Cârloman, care purtau facle. Şi 


459 


totul s-a topit în bezna pădurii. 


Copleşit de emoţii, m-am întors în tabăra acum sinistră. 
Stanciu m-a poftit să dorm la el. Am refuzat. Se cuvenea să 
ia pe Rada cu bărbatul şi copilul, fără adăpost. Am rătăcit 
câtva timp cu luna în faţă. Mâhnit şi obosit, m-am trântit pe 
un polog de fân. M-a trezit cineva. Ciocârdel mă zgâlţâia de 
braţ. Tabăra nu sufla. Nu se luminase de ziuă. 

— Ce este? 

Ţiganul îmi arăta spre apus creasta de sus a văii. 
Deasupra brazilor cerul pâlpâia înroşit. lIntr-acolo era 
campingul. Fără să mai întreb, am alergat într-un suflet. 
Amândoi am urcat coastele, am străbătut pădurea, am ieşit 
pe platou. Departe, padina noastră primea cele dintâi jocuri 
ale zorilor. Un fum alb, gros, tăiat de limbi obosite de foc, o 
acoperea în mijloc. Când am ajuns, cortul lui Dionis se 
năruia ca un rug în mormanul de jar. Nimeni împrejur. 
Arsese tăcut, în taină, fără să-l ştie, fără să-l privească 
nimeni. 

Am bătut în uşa bordeiului. Kalchentrauer a ieşit 
înspăimântat. A prins să-şi frângă mâinile. Nu ştia ce se 
întâmplase. În bordeiul lui adânc nu pătrunsese nici un 
zgomot, nici un zvon. 

— N-ai văzut pe nimeni? 

— Nu. 

— Pe Dionis l-ai întâmpinat? A trecut pe-aici? 

Nu-l simţise. Poate nu l-a sculat ca să nu-l deranjeze. 
Avea obicei să-şi facă singur patul. Şi se îngrozi la gândul că 
stăpânul s-ar fi culcat în cort şi ar fi putut arde acolo. Panica 


460 


mă cuprinse şi pe mine. Dacă Dionis şi-a schimbat planul şi 
s-a oprit la camping? 

— N-ai auzit tropote de cai, glasuri de oameni? 

— Nici asta. 

L-am trimis după Săbăilă şi ceilalţi ciobani. Sosiră toţi în 
goană. l-am îndemnat, i-am rugat să facem tot ce ne stă în 
putinţă ca să intrăm în rămăşiţele fumegătoare. 

— Trebuie să căutăm dacă nu a ars Dionis. 

— Nu, se luminară ei. Pe boier îl trecuseră peste padină 
astă-noapte. Nu s-a oprit la cort. Nici măcar n-a sucit capul 
înapoi când s-a lăsat în vale spre Braşov. 

— Nu cumva s-o fi întors? 

— Nu. A coborât umăr în umăr cu ţiganul cel mare. 

— L-ai văzut bine? 

— Ca pe dumneata acum. 

Am rămas tăcuţi în jurul grămezilor arse, până seara, 
când s-a răcit puţin. Atunci am pornit să scurmăm adânc, 
amănunţit, cu riscul să ne frigem tălpile, să ne ardem 
mâinile, să ne pârlim genele şi mustăţile. Şi-am îngheţat... 
In mijloc, un schelet închircit, cu fâşii de tendoane şi 
zgârciuri arse pe el. Ciocârdel a răcnit, a pus mâinile la ochi 
şi a împins-o la fugă spre sălaş. 

Dar ne-am dumirit curând. Nu putea fi al lui Dionis. Vărul 
meu era mult mai înalt şi ciolănos. Oasele găsite erau mici, 
subţiri, tidva rotundă, cu dinţi stricaţi. Pe deget, un inel. L- 
am luat. O verigă de aramă. O cunoşteam: a Kivei. Nu mai 
încăpea îndoială, Kiva arsese. Dar cum? Nimeni nu-şi da 
seama. Toţi ajunseră la încheierea că ţiganca urcase beată 
să ţie calea lui Dionis, adormise cu ţigara aprinsă şi cortul 
luase foc. Nu era altă explicaţie. 

Eu am tăcut. Ştiam însă adevărul. Kiva prea iubise mult 
pe Dionis ca să-i îndure plecarea. Pentru el trădase tabăra, 


461 


minţise pe Stanciu, vânduse pe Rada. De dragul lui se 
făcuse unealtă şi din vrăjitoare ajunsese vrăjită. Odată cu 
Rada, cădea şi ea. Se năruiau ambițiile clădite pe seama 
fetei şi a stăpânului. Văzuse aur, visase împărăție. Şi acum 
rămânea cu Leonte şi cu dancii Radei. Şi o vedeam noaptea 
deznădăjduită, umilită, plină de răzbunare, cum dă foc 
şatrelor. Da, că pusese şomoiogul aprins în corturile 
ţiganilor. Pe urmă fugise sus, să se încredinţeze dacă Dionis 
pleacă. Şi când l-a văzut că trece fără să se oprească, fără 
să se uite la ea, care striga să întoarcă măcar capul spre 
cuibul unde-şi clocise visele, a înţeles... Dionis îi părăsea 
pentru totdeauna. 

Atunci a intrat în cort şi şi-a dat foc singură. Ca o vădană 
din India. Pe rugul alcătuit din patul lui Dionis... pentru care 
fusese mamă, dar la care, sunt sigur, jinduise ca o ibovnică. 
Şi nu cred să fiu romantic. 

A doua zi m-am târât în vale... 

Tabăra - nicăieri... doar urmele focurilor, grămezile de 
cenuşă şi rămăşiţele ospăţului... Cârd de păsări speriate, 
şatrele ridicaseră aripile şi pieriseră. Am rătăcit câtăva 
vreme printre închipuiri... şi am plecat numaidecât acasă, 
prin Braşov, să nu dau ochii cu dada. 

Dionis nu s-a mai întors nici până astăzi. Şi n-am mai 
aflat nimic despre el. Sunt de-atunci peste douăzeci de ani. 

Dar nici acum nu mă pot dezbăra de o vedenie. Un pâlc 
de călăreţi în noapte, peste o padină de munte. Toţi întorc 
capul să privească în urmă movila unui cort strălucit. Numai 
unul, călărind în frunte, pleacă în lume, fără să se uite 
înapoi. 


iulie-august 1949, Bucureşti 


462 


POEMUL HANULUI CU URŞI 


HANUL 


AŞEZAT ÎN INIMA MUNCELELOR, la îmbucătura a patru 
văi, Hanul cu urşi aţinea calea a patru drumuri mari ce se 
înnodau în poala lui. Câţi se lăsau din munte soseau la el 
seara, şi musai trebuiau să facă popas de noapte. Pe cei ce 
suiau de la şes îi ajungea aşijderi acolo amurgul şi îi silea să 
mâie. Era lege: numai pe lumină se intra în gâtlejurile cotite 
şi bolovănoase ce urcau la munte, ici de-a lungul puhoaielor 
repezi, colo peste cocoaşe de pripoare şi prăpăstioase 
piepturi de râpi. Vechi şi neuitate drumuri ale ţării de 
demult. Drumul oii, mii de ani bătut în sus şi-n jos de 
copitele mărunte ale talazurilor de turme; drumul sării, croit 
de carele încărcate de bulgării ocnelor, geamăn cu cel al 
chihlimbarului până în schelele Dunării şi Mării; drumul 
oalelor şi ulcelelor, mai apoi drumul lemnului, de la 
trunchiul uriaş pentru catarge până la cherestea şi draniţă, 
toate încrucişate cu cele ce duc în schimb muntelui 
bucatele câmpului. 

La răspântia lor, hanul sta ca o trecătoare de hotar între 
munte şi şes, pus să ia vamă tuturor câte se vânturau între 
amândouă. 


463 


La începutul leaturilor ce abia se mai ţin minte, el fusese 
han domnesc; pe urmă, dăruit unei mănăstiri, ajunsese 
călugăresc; ca mai apoi să încapă în mâinile unui boier, ai 
cărui moştenitori l-au scos la mezat. Acum îl stăpânea 
Oană, trocar priceput şi robaci; sătul de pribegia cu ciubăre 
în spinare, se însurase şi se chivernisise aici. 

O dată cu stăpân-su şi aidoma lui, hanul, slab şi sărăcuţ, 
o ruină, prinsese cheag, cuprinsese lărgime, se pricopsise în 
acareturi, îngrăşat cu osânza de încăperi noi, guşi de poduri 
doldora de mărfuri şi pântece de beciuri adânci. 

Clădit din piatră, cu acoperiş larg de şindrilă, el îşi 
deschidea din tindă, de-a lungul unei săli ce-l străbătea de 
la un cap la altul, odăile mari să găzduiască un sat, afară de 
polăţile din dos, unde sălăşluia hangiul, cu nevasta, puiţa 
copiilor, adăugată cu argaţi şi slujnice. După un timp, Oană 
îi anină, la un prăguş al pinului de-alături, o moară, un 
darac şi o pivă. lar sub o coşarcă pripăşi un meşter cu foale 
şi nicovală. Aşa că forfota nu se mai sfârşea: de peste drum 
era oprită pentru hodină şi găzduire; peste băştinaşii veniţi 
la târguieli sau cinste mai erau gospodarii din douăzeci de 
sate, care la măcinat, care la scărmănat lâna ori bătut 
dimie; unii să-şi potcovească vitele ori să-şi ferece roţile; 
alţii să-şi dreagă armele sau măcar să-şi potrivească alte 
chei în locul celor pierdute. Toţi treceau, şi la venit şi la 
înapoiat, prin curtea hanului, la toate ceasurile zilei şi 
nopţii, căci pietrele morii, scărmănătoarele şi pivele nu 
adormeau niciodată, apele nu aveau hodină. Până să le vie 
rândul la moara îngreuiată, ori la celelalte... ei aşteptau la 
han cinstind. Văzduhul huia necontenit de huruitul morii, 
şuierul scocului, bătăile barosului, răgete şi nechezuri, 
pocnete şi bice, hăieli şi înjurături; numai duminicile şi 
sărbătorile se ostoiau, ca să dea rând lăutarilor. Atunci 


464 


creştea larma hanului, deschis numai pentru negoţ şi 
petrecere. 

Vad mare şi umblat, hanul îi primea cu dragoste pe toţi, 
le da adăpost, îi îndestula cu băutură şi mâncare şi odihnă 
învrâstate cu sumedenie de povestiri ale întâmplărilor din 
toată lumea, trecute din gură în gură. 

Sub umbrarul din faţă mesele şi laviţele nu se mai 
ridicau. Bătătura, veşnic plină de care şi căruţe dejugate. 
Saivanele de pe laturi, înţesate pe vreme rea de lume şi 
vite, ograda din spate, netedă ca în palmă, pentru horă, 
jocuri şi dulapul, care, de Paşti, în picioarele lui scârţâitoare 
făcea vânt satului întreg spre cer. Astfel că, din gura 
primăverii până la căderea troienelor de zăpezi, la Hanul cu 
urşi se perinda tot hronicul celor opt sau zece judeţe peste 
care cele patru drumuri se întindeau ca nişte braţe uriaşe 
ale lui, trimise să-i aducă oaspeţi, başca brâiele de 
drumeaguri fugare şi poteci ce încingeau plaiurile, cu 
ramuri tot mai dese în jos către hanul cu farmece de ţuică, 
vin Şi tutun. 

Aşa l-am cunoscut de când m-am pomenit; şi coboram de 
la noi dintre livezi, întâi în braţele tatii, apoi de mână cu 
mama, ca la cea maivrăjită şi plină de minuni privelişte. 


URŞII 


Cei mai statornici muşterii ai hanului, nelipsiţi de 
dimineaţa până seara, erau urşii, adică ursarii cu fiarele lor. 
Dar când am căscat eu ochii de copil atunci întâia oară scos 
la lume, ceea ce vrea să zică la han, n-am văzut decât 
dihăniile. Şi m-am ghemuit, ţipând, în pieptul tatii. Câteva 
nopţi în şir am tresărit şi m-am zbătut în somn. A fost 

465 


nevoie să mă descânte şi să mă afume cu păr smuls din 
blana jivinelor. Repede însă m-am deprins cu ei, îmi fură 
dragi şi i-am iubit apoi toată viaţa. Erau buni şi blânzi ca cei 
cu care se înfrăţise Făt-Frumos ca să biruie smeii. E drept 
că nu şedeau cu oamenii la mese, să chefuiască, ci cuminţi 
într-un colţ al lor, deoparte; numai stăpânii, cu chipurile 
tuciurii încâlcite în bărbi şi laţe soioase, din care le albeau 
ochii şi dinţii, îi vârau câteodată în gloata noastră, să 
cerşească, după ce-i jucaseră sculaţi pe ciomege, cu cuie în 
labe. Le zvârleam şi eu, din braţele mamei, cu sfială, o 
frântură de covrig, ori câte un cinci parale să-şi cumpere 
cofeturi. Pe urmă am aflat cu ciudă că toată agoniseala le-o 
mâncau şi beau ţiganii, pe care-i semuiam cu smeii. Şi 
acum parcă aştept să-i văd, cu mersul lor şoldiu şi legănat, 
coborând dintr-un corn al satului răznit pe coclauri, 
Ursoaica, unde din moşi-strămoşi îşi avea sălaş breasla 
ursarilor. Acolo era scaunul lor. Cu un bulibaşă, câţiva 
meşteri îmblânzitori şi o ceată de ciraci, coborau vara 
munţii să prindă puii de urşi, pe care îi învățau să joace cu 
tălpile pe vetre înfierbântate. Aveau hrisoave domneşti 
mereu înnoite care le da slobozenie să-şi facă netulburaţi 
meseria în schimbul unei dăjdii în bani şi blănuri. 

Hanul de jos le era târgul de desfacere al mărfii 
domesticite. Aici îi înfăţişau cumpărătorilor - alţi ţigani, 
colindători, care se îndeletniceau cu jucatul urşilor prin ţară. 
Rând pe rând, generaţii de urşi din vechime făcuseră faima, 
un fel de firmă vie, a hanului. Şedeau cuminţi, pe brânci ori 
culcaţi, aşteptând poruncile stăpânilor. Când se ivea 
cumpărător, chinurile începeau, în hazul tuturor. Toţi din 
han, de la moară, de la pivă, făurărie alergau să-i privească 
cum saltă pe hădărage, apoi, la altă comandă, se trântesc 
pe jos, fac pe morţii, se scoală iar să se dea tumba, să 


466 


mugească fioros, să facă ploconul, la sfârşit ducând o labă 
la frunte, pentru „salut”. Îi hărţuiau astfel câte o zi întreagă, 
până beau aldămaşul celor aleşi. Noii stăpâni, încingându-şi 
peste brâie lanţurile petrecute prin belciugele din nasul 
fiarelor, plecau cu ele, în bocetele ţigancelor şi puradeilor 
care îi crescuseră, în rând cu purceii, orătăniile şi copiii. Cei 
rămaşi se culcau la loc, închizând trişti ochii lor mici şi 
urduroşi. Cu sau fără cumpărători, ei şedeau acolo mereu 
înşiruiţi, ca la panoramă, aşteptând să-i vie chef vreunui 
muşteriu de o reprezentaţie; numaidecât, pentru câteva 
lescăi, danţul, cu bălăbăneala lor pe ciomege, începea. 

Câteodată ieşea din gloată un ins cu ruptoare de mijloc şi 
dureri de şale care cerea să-l calce ursul. Pentru operaţia 
asta aduceau o bătrână ursoaică, o matahală cu blana 
galbenă ca mierea, pricepută în asemenea îndeletnicire. 
Pătimaşul se culca la pământ cu faţa în jos. Dihania se urca 
cu paşi moi pe el şi pornea să-l frământe întâi uşor, cu 
câteşipatru labele, pe şale şi pe spate, apoi, la îndemnul 
ţiganului - hai, Mariţo, lasă-te grea -, ursoaica se apăsa cu 
putere, înfundând şi ridicând ca nişte pistoane buturii 
picioarelor în muşchii omului, până ce ăsta, nemaiputând 
răbda, striga: ho! Pentru leac plătea doi gologani, o litră de 
rachiu şi un ciric de pâine, din care jumătate îl zvârlea 
doftoriţei. 

Aduceau câteodată şi puiendri nedeprinşi bine la joc, să-i 
înveţe cu lumea. Pe ursuleţii ăştia îi purtau cu moate de 
lânică roşie în frunte şi fioncuri de panglicuţe la gât, să nu-i 
dioache, şi îi ciomăgeau cu asprime pentru orice greşeală şi 
neascultare. Tuturor le era milă, dar nimeni nu se 
amesteca: aşa era rânduiala. Ba unii ziceau că-i bine să ne 
slujească nouă, copiilor, pildă. Urşii ăştia năzdrăvani mi-au 
umplut cu fericite spaime copilăria şi au sădit în mine o 


467 


poezie sălbatică ce dăinuieşte încă. Au ajuns un simbol 
nedesluşit, dincolo de jocul literar, ca dintr-un fel de 
afinitate tainică, o înrudire afară din fire, ca un totem. Sau 
poate numai fiindcă, ori pe câte şesuri m-a purtat să joc cu 
lanţul de gât, viaţa, sunt şi am rămas, măcar în gând şi în 
dor, ca şi ei, un habotnic locuitor al muntelui. 


CĂMĂRILE ÎMPĂRĂTEŞTI 


HANUL MI-A DESFĂŞURAT APOI TREPTAT şi celelalte mari 
minuni ale lui, unele tainice, ca aceea a odăilor de prăvălie. 
Când am păşit întâia oară pragul uneia dintre ele, într-o 
duminică, să cumpărăm lumânare pentru biserică, am 
crezut că intru în camera unde împăratul din poveste îşi 
ţinea comorile. Rafturi peste rafturi până-n tavan, îndesate 
numai cu scumpeturi, stămburi, pânzeturi, mătăsuri şi tot 
soiul de ţesături care-ţi luau ochii, galbene, roşii, verzi, 
albastre, pentru rochiile împărătesei şi ale domniţelor, 
basmale, barize, testemele şi năframe în toate feţele 
atârnau de grinzi ca în cer, lângă alte podoabe cu care să 
se gătească toată curtea împărătească. În altă parte 
spânzurau zeghilice, ghebe, mintene, iţari, cojoace şi tot 
felul de îmbrăcăminte, alături de opinci, ghete, cizme, 
iminei, cât pentru toată oastea împărătească pornită la 
război. 

Pe tuspatru tejghelele se înghesuiau pachetele de 
bumbac, vălătuci de aba, teancuri de ţoale şi alte cârpeturi 
mai proaste, pentru straiele norodului de rând. Un băiat de 
prăvălie le desfăcea şi le flutura şi le punea sub nasul 
prostimii... [indescifrabil în text] cutezat să întindă mâna şi 
să le pipăie. Am lăsat-o pe ea acolo şi am trecut în altă 


468 


odaie, plină cu butoaie de măsline, putini cu brânză, lăzi cu 
peşte sărat, cutii pline cu cuie şi belciuge, saci cu mălai şi 
făină bălană; mese încărcate cu tot felul de pâineturi, pâine 
albă cum e caşul, pâine cu două cozi, cu coltuce, pâinişoare 
în chip de pupeze, covrigi înşiraţi pe bețe de-a lungul 
văzduhului. Pe nişte poliţe late sprijinite de pereţi stau 
rânduite sumedenie de sticle cu băuturi  aşijderi 
împărăteşti, căci unele erau verzi, altele roşii sau galbene, 
nu searbede ca ţuica noastră de-acasă. Oamenii străini stau 
la masă, negustorul le turna din ele cu nişte ţoiuri. Când 
beai, te scuturai de tăria lor. Dintr-o cadă scoteau capetele 
nişte sticluţe ciudate. A cerut şi tata una, asta era 
trandafirie, pe care a destupat-o apăsând tare cu degetul 
cel mare pe un sâmbure alb şi rotund ascuns ca o 
nestemată în gâtul ei. Şi, minune, a izbucnit cu fâsâituri şi 
spume, cât ar fi stupit zeci de mâţe speriate deodată, o apă 
roşie. Tata mi-o întinse. Am pus-o cu sfială la gură şi m-am 
înecat: era dulce, rece şi înţepătoare. Am băut-o cu mare 
sfială şi nu toată. 

Mi se încleiaseră privirile pe altceva: în geamuri stăteau 
nişte borcane cu cofeturi în toate culorile nestematelor din 
haznaua împărătească, numai că le apărau stoluri de 
muşte, viespi şi albine roind în jurul lor. Ce m-a uimit mai 
mult au fost nişte momâi ca nişte căciuli ascuţite la vârf, 
dar de trei ori mai mari decât ţurcana din capul meu. 
Infăşurate în hârtie galbenă, stau la rând ca nişte popânaăi 
uriaşi la marginea tejghelelor. Tata a arătat spre unul din ei 
şi a cerut o litră. Negustorul l-a luat în braţe, l-a desfăşat şi 
din scutece a ieşit o piatră albă, ca acelea din care se 
durează palatele împărăteşti, şi a ciocnit-o cu muchia 
cuţitului. S-a desprins un bulgăre şi câteva aşchiuţe, tata a 
scos şi a plătit un kilogram şi jumătate, după care mi-a dat 


469 


şi mie câteva fărâmituri. Scump foc, zise el oftând şi-l 
strânse cu grijă. Aşa am cunoscut întâi zahărul: în chip de 
căpăţâni. Dar toată viaţa tot mai mult mi-a plăcut mierea, 
cu care mi-a îndulcit mama, când m-a înţărcat, dorul de 
ţâţă. 


HORA 


DAR MINUNEA MINUNILOR ERA HORA, pentru care tot 
satul se  lăia din ajun. Oamenii, fetele, flăcăii se 
preschimbau, se făceau toţi frumoşi de nu-i mai cunoşteai. 
De unde acasă umblau cu cămăşi negre, acum coborau la 
han albi ca oile noastre când ieşeau de la scaldă. De unde 
înjurau, ocărau, îşi dau poalele peste cap, batjocoreau pe 
bătrâni, acum mergeau în cumpăt, se făceau blânzi, 
cuviincioşi, schimbau  bineţe, spăşiţi sărutau mâinile 
bătrânilor şi se înfăţişau hanului, cu toată rânduiala 
cuvenită unei curţi domneşti. Aici îşi arătau toţi bunele 
deprinderi de care se lepădau acasă, vorbeau, se mişcau, 
zâmbeau cu măsură, uitându-se unul la altul ca în nişte 
oglinzi, unde se căzneau să se vadă altfel de cum erau în 
toate zilele. 

Hanul era şi şcoala şi salonul care-ţi făcea faima bună 
sau îţi scotea ponoasele. 

Duminica, în preajma hanului pe lângă horă se înfiripa şi 
oleacă de târg, adică se strângeau nu numai localnicii, ci 
venea lume streină din satele vecine, cu tot soiul de mărfuri 
spre vânzare. Hora începea după-amiaza; jur-împrejurul 
bătăturii se aşezau laviţe, pentru privitori. Taraful sta 
cocoţat în mijloc, pe un fel de podea de scânduri, ridicată 
pe stâlpi ca la doi stânjeni de pământ, unde urcau pe-o 

470 


scăricică ce se lua numaidecât. Asta, ca să se împiedice 
certurile şi bătăile între flăcăii satului şi cei streini. Ai noştri 
porunceau un joc sau un cântec. Veneticii, ca să se arate 
tari, porunceau altul. Lăutarii şovăiau, nu ştiau ce să facă. 
Cearta se spărgea în capul lor. Dacă ascultau de unii, 
potrivnicii nu săreau pe aceştia, care-i aşteptau cu cuţitele 
scoase, ci tăbărau pe ţigani, că nu le făceau gustul, îi 
băteau, spărgeau viorile, rupeau arcuşurile. Oană a găsit 
dezlegarea aşa cum văzuse la Huţula - a urcat pe ţigani în 
văzduh, unde nu-i mai ajungeau bâtele şi cuţitele 
harţăgoşilor. 

— Aţi scăpat, ciorilor, v-aţi suit pe cracă, le strigau 
ciudoşi vrăjmaşii, când lăutarii începeau brâul în loc de 
învârtita cerută de tabăra cealaltă, şi nu se mai făcea nici o 
încăierare. 

Dar o neorânduială mult mai grozavă, pe care Oană n-o 
putuse împiedica şi care pe noi ne răsturna pentru multă 
vreme, era furatul fetelor din horă. Un flăcău căruia îi era 
dragă o fată pe care părinţii nu voiau să i-o dea se 
înţelegea cu o haită de fârtaţi, rude ori prieteni, şi în focul 
jocului, când nimenea nu se aştepta, se repezeau ca un stol 
de ereţi în horă şi-n vălmăşeală răpeau fata dintre surate şi 
fugeau cu ea. Până să se dezmeticească părinţii, lumea, 
până să se alcătuiască o poteră de alţi flăcăi care să-i 
urmărească, se făceau nevăzuţi cu prada. Hoţul îşi ducea 
mândra acasă la părinţii lui şi curând se sfârşea cu nuntă. 
De obicei fata era mai dinainte înţeleasă cu feciorul. Dar 
întâmplarea mă tulbura aidoma cu cea din basm, când 
smeul fură şi o ascunde pe tărâmul celălalt pe Cosânzeana. 

Dar îndeobşte hora se petrecea fără întâmplări de 
acestea. Şi când se pleca soarele în chindii taraful începea 
chindia, însemna sfârşitul. Toţi, amestecați, se prindeau de 


471 


umeri şi încingeau un joc nebun. Era cel din urmă. Fetelor, 
nevestelor, copiilor nu [le] mai era îngăduit să mai stea. 
Trebuia să plecăm acasă, la muls vitelle], la adus apă, la 
învârtit mămăliga. Rămâneau numai feciorii, care porneau 
jocurile lor voiniceşti, ţinându-se câte doi-doi de braţe şi 
chiuind ca-n codru. Cum plecau şi streinii mai departe, 
ţiganii îndrăzneau să coboare, mai ales că venea refeneaua 
cu băuturi şi cântece la ureche. 

Cu prilejul acestor soboruri, hanul mi-a dezvăluit şi alte 
minuni grozave: aici am văzut o femeie năucă, slabă ca o 
scândură, cu o jumătate de obraz ars de o crestătură roşie, 
urmele fulgerului. M-a purtat înadins mama să mi-o arate, 
ca o pildă de neascultare. Nu vrusese să fugă de la geam, 
cum îi strigaseră toţi, pe vreme de furtună. Ci făcuse pe 
grozava şi deschisese fereastra şi [ileşise cu capul să 
privească. Atunci a lovit-o trăsnetul, care, se ştie, intră mai 
ales pe deschizături. Au ridicat-o de jos ţeapănă. Greu şi-a 
revenit în fire, dar rămăsese cu o spaimă, rătutită, cu huiţe 
în cap, de care nu se mai vindeca. Acum [o] scoteau din 
casă să se mai deprindă cu lumea, doar s-o găsi un vraci 
să-i scoată năuceala. Lumea uitase cum o cheamă, îi ziceau 
toţi trăsnita din fereastră. 

Altă dată a trecut pe lângă noi o şi mai cumplită minune: 
un om cu o jumătate de trup moale - nu putea mişca o 
mână şi un picior, avea şi ochiul cu pleoapa căzută şi gura 
strâmbă într-o parte, ca-n basmul cu jumătate de om. Tot 
urmările neascultării. Asta lucrase la câmp în ziua de 
Rusalii, şi ielele, furioase, îl pedepsiseră luându-i mâna şi 
piciorul. Acum îl târau prin târg pentru cerşetorie. 

lelele astea, am aflat atunci, joacă sus în văzduh şi vin 
peste om odată cu vântul turbat, ori de câte ori calcă 
poruncile şi opreliştile lor. Altfel nu fac rău. Trec numai rar 


472 


noaptea, cântând pe deasupra casei. Dar nu e bine să le- 
asculţi cântecul. Mama le auzise când era însărcinată cu 
mine şi, deşi îşi astupase numaidecât urechile, se 
spăimânta să nu ies cumva pocit. S-a bucurat grozav că m- 
a născut nevătămat. Dar mi-a purtat necontenit grijă, 
sărmana, să nu-mi fie minţile luate de iele, ceea ce s-a 
văzut bine mai târziu. 

Creşteam şi nu ştiam decât că mă coboram singur la han, 
tot mai des, de câte zece ori pe zi, muşteriu nelipsit în rând 
cu urşii. 

Hanul era călindarul satului, nu numai cu duminicile lui 
însemnate cu roşu, cu horă, el ne înştiinţa că e luni 
scoţându-şi afară la pârâu scaunele, mesele, laviţele, 
tăbliile tejghelelor, ca să le frece Oană şi slugile cu nisip şi 
apă de toate necurăţeniile lăsate pe ele de băutorii 
necumpătaţi din ajun. Marţea îşi strângea de dimineaţă 
gunoaiele ogrăzii rămase de la vitele călătoare şi le da foc. 
Ştiam asta după sulurile de fum acru, înălțate ca nişte stâlpi 
să sprijine văzduhul. 

Miercurea, hanul îşi aducea carele şi încărcau băligarul 
strâns dintre picioarele vitelor dejugate în bătătură şi din 
coşare. Oană îl scotea departe, la capătul porumbiştelor şi 
livezilor de pruni. 

Joia îl trimitea pe Oană departe, la oraş, cu brişca goală, 
şi ştiam că e vineri fiindcă hangiul se întorcea seara şi 
descărca brişca umplută vârf cu sacii de marfă cumpărată. 

Sâmbătă se petreceau pregătirile grabnice pentru 
minunile duminicii. Se măturau iar curtea şi ograda, se 
curăţau şi coşarele, se bătătorea cu maiul tărâmul horei, 
râmat de porci şi râcâit de găini. lar pe arşiţele mari se 
aninau crengi de tufar verde deasupra laviţelor, să se 
umbrească  privitorii fără acoperiş, sus şi deasupra 


473 


foişorului, unde se coceau lăutarii, ceea ce împrăştia un iz 
sănătos şi proaspăt, ce tăia pe cel de sudoare al horei, cu 
tot busuiocul şi rosmarinul pe care fetele îl purtau în sân şi 
la cingători. 

Jalnica minune a llenii nebuna am descoperit-o destul de 
târziu. Într-o sărbătoare, s-a abătut la horă o arătare, ca o 
femeie înaltă, deşirată, cu părul despletit curgându-i pe 
spate şi cu un fel de rochie lungă, albă, târâş după ea. 
Lumea s-a dat la o parte - Ileana nebună! Ileana nebuna îşi 
cată ibovnicul! Ea s-a ridicat pe vârful picioarelor, a pus 
palma sub frunte şi a privit ascuţit peste mulţime. Apoi a 
plecat fără o vorbă. Toţi s-au sfiit de ea cu un fel de 
smerenie: înnebunise din dragoste. Acum scăpase de 
acasă, unde o ţineau închisă. Numaidecât în urma ei se ivi 
un bătrân prăpădit, taică-su, şi se luă după ea. Nu făcea nici 
un rău, decât că rătăcea zănatică pe drumuri, de unde cu 
greu o aduceau îndărăt. 

Dar hanul încrusta nu numai zilele săptămânii, ci în rând 
cu [cuvânt indescifrabil] vestea marilor schimbări ale 
anului. 

Aşa de pildă, înainte de sosirea rândunelelor, hanul ne 
spunea că vine primăvara. În curtea lui deshăma calul de la 
o cotigă boşoroagă Galat spoitorul, cu smalaua şi tărhatul 
lui. Ştiam că suntem la Florii, în preajma Paştelui, şi trebuie 
să ne gătim de cozonaci şi pască. Numaidecât aprindea 
focul şi înjgheba o vatră, dancii umpleau satele strigând pe 
la toate porţile: spoim tingiri, spoim cazane! Galat avea 
locuinţa într-o margine a oraşului, dar avea învoială cu 
hanul, care de luminatele sărbători se curăța, se spoia, se 
dichisea şi-şi arginta din nou toată văsăria. 

Satul cobora jos la han cu ciublele! de aramă şi le da pe 


1 ciublă, ciuble, s.f. (reg.) vas de pământ spart la gură; zebeleş. 
474 


mâna meşterului, care, din urâte şi coclite, altă minune, le 
făcea de argint. 

Galat, ţigan turcesc, se purta cu şalvari, ca şi nevastă-sa, 
ceea ce ne umplea de un fel de scârbă; muiere cu 
pantaloni! Amândoi, aşezaţi turceşte jos, frecau cu 
şomoioagele de câlţi adâncul vaselor, în care apoi ne 
răsfrângeam ca-n oglinzi. Când isprăveau treaba, cârdul 
spoitorilor îşi lua zborul înapoi. Praznicul sfinţilor Constantin 
şi Elena ni-l vestea iarăşi hanul. Pe Oană îl chema 
Constantin. De ziua lui, hanul îşi înălța umbrarul. Cu câteva 
zile înainte, căruţe încărcate cu o dumbravă întreagă de 
crengi umpleau curtea cu verdeață şi oameni meşteri 
împleteau la intrare acoperiş din ramuri şi lăstare, ca o 
boltă de codru adânc, unde-mi plăcea să răsuflu iz sălbatic 
de pădure. 

Despre apropierea verii, tot hanul ne înştiinţa. Curtea şi 
preajma lui toată se umpleau de turme behăitoare, 
trecătoare la vărat în munte. Era o minune de care nu mai 
mă săturam. Dacă aş fi fost de capul meu, aş fi pornit şi eu 
cu ea odată, spre plaiurile albastre. Bacii puternici şi 
pieptoşi, cu saricele spânzurate pe umeri, ca nişte dulămi 
împărăteşti, păstorii de pe lături, cu fluiere în brâie, umbriţi 
de toate tainele depărtării, strunga alcătuită grabnic în 
chiar ograda hanului, mulsoarea molcomă ce vărsa în 
ciubăre fântânile laptelui, focurile la care fierbeau pe cujbe 
tuciurile cu mămăligă, liniştea şi somnul turmelor /cuvânt 
indescifrabil] când şi când de o acioaie trezită la gâtul 
vreunui berbec mi-au lăsat o vrajă ce n-a mai apus. Odată 
s-a oprit un ciopor întârziat cu o huidumă de cioban după 
el. Urca încet şi cu zăboveli, povestea că-l scutură rău 
frigurile ce bântuiau acolo în baltă. Noi îl ascultam cu 
inimile cât purecul, simţea că-l prind iar, şi eu le închipuiam 


475 


aceste friguri ca pe nişte zgripţuroaice hâde care se ţin pe 
urmele Feţi-Frumoşilor ca acesta de faţă. In adevăr omul s- 
a întins cât era de mare şi a cuprins o laviţă, şi, apucat de 
răul cel mare, s-a pornit să tremure zguduind tot umbrarul. 
Urşii erau nimic pe lângă el. Atunci a ieşit din gloată un 
creştin umblat prin streini şi a cerut lui Oană ca la o oca! de 
vin negru din cel mai tare şi mai vechi, scos de la boasca 
din fundul beciurilor, a mai turnat în el o litră de ţuică de 
drojdie bătrână, a adăugat doi pumni de sare măruntă, a 
plămădit, a descântat şi a bătut sticlă până a făcut spume, 
apoi a sculat pe pătimaş şi i-a dat-o. Asta, fără să mai 
întrebe ce e, a pus-o la gură şi a băut-o toată pe 
nerăsuflate, a făcut o dată hă, de ne-am speriat, şi s-a 
culcat la fel... Curgeau gârlă şiroaiele de sudori de pe el. 
Peste două ceasuri s-a sculat sănătos şi de bucurie a mai 
băut o oca, de data asta vin fără sare, numai cu adaos de 
drojdie bătrână, păstrată numai pentru leac. 

Toamna se vestea cu acelaşi popas legănat al turmelor la 
Hanul cu urşi. Dar mai ales cu păstrămurile şi cârnaţii pe 
care hanul le întindea afară la uscat, ca gospodinele rufele 
pe garduri. 

Oană junghia câte o sută de oi deodată, ne uitam cu 
groază cum le umflă cu ţeava să le desprinză pieile de 
carne, cum le căsăpeşte să le puie în putini şi butoaie la 
saramură, ca să le scoată apoi să le înşire la soare. Atunci 
ştiam că se lasă toamna, că hora intră în odaia cea mare a 
hanului, că muntele s-a sleit de turme, ogrăzile de poame, 
şi curând are să cadă zăpezile, sub care hanul are să 


1 Veche unitate de măsură pentru capacităţi şi greutăţi, egală cu circa 
un litru (sau un kilogram) şi un sfert; p. ext. cantitate de marfă, de 
obiecte etc. egală cu această unitate de măsură; vasul cu care se 
măsoară. Oca mică = măsură falsă, mai mică decât cea legală. 

476 


mocnească până la primăvară, că urşii ce intrau aşijderi în 
amorţire, împreună cu ursarul, acolo, sus, în Ursoaica lor, 
răznită pe coclauri. 

Noi rămâneam despărțiți de lume, prin casele şi 
bordeiele troienite, ducând dorul minunilor închise cu 
obloane de zăpadă şi zăvoare de gheţuri. 

Astea demult, tare demult, când nu plecasem să mă 
pierd cu desăvârşire în lume. Târziu de tot am auzit că 
Hanul cu urşi a ars. In focul pus de răufăcător ar fi pierit 
însuşi Oană cu nevasta. Şi nu am aflat dacă a mai înviat din 
cenuşă ca pasărea legendară, ceea ce mă întristează amar, 
căci chiar dacă s-ar întâmpla şi minunea asta, pentru mine 
ar fi fără folos, asemenea pasăre înviind o dată la câte cinci 
sute de ani. 


GROAPA ÎNGERILOR RĂI 


DE LA O VREME, HANUL CHIABUR s-a cerut înzestrat cu 
gheţărie şi, într-o toamnă înaintată, Oană i-a ascultat 
îndemnul. A strâns oameni şi i-a pus să-i sape groapă largă 
şi adâncă pentru gheţărie. Când gerul va fereca pârâul, are 
s-o umple cu bolovani de gheaţă, să aibă cu ce răci vara 
băuturile. La o adâncime de două staturi de om, lucrătorii s- 
au oprit înfricoşaţi. Daseră peste nişte oase năzdrăvane, ca 
de căpcăuni: câteva măsele, una singură cât piatra de la 
râjniţa de zdrobit porumb, două lăboaie năprasnice, 
împietrite, ce-au lăsat în pământ nişte găuri ca cele când ai 
smulge din rădăcină un tufan, şi o tigvă uriaşă, cât cazanul 
în care făcea Oană ţuică, cu locurile ochilor cât nişte 
găvane şi vizuini scorburoase ca de vierme, unde fuseseră 
urechile, şi nişte ţurloaie groase ca pe buduroaiele de stupi. 


477 


Unii ziceau că-s ciolane de jidovi, pieriţi odată cu potopul, 
alţii că sunt rămăşiţe de smei. Până a venit o babă şi ne-a 
lămurit pe toţi. Nu erau nici una, nici cealaltă, ci se chema 
că sunt oasele îngerilor răi, care, când i-a alungat cu fulgere 
şi trăsnete Arhanghelul, au căzut aici şi, în căderea lor, a 
plesnit pământul şi i-a înghiţit, aşa arşi cum se aflau. Se 
mai dezgropase când fusese /indescifrabil] asemenea fălci 
de trei coţi, cu măsele de cremene cât pietrele de moară. 
Cui le-a dezmormântat nu i-a fost a bună. Trebuia să le dea 
pe o apă mare el, după ce le-o dezlegă cu cetanii popa, şi 
locul, sfinţit cu sfeştanie - ceea ce s-a şi făcut. Aşa a scăpat 
hanul şi noi toţi de pacoste şi blestem. 


miercuri, 17 iunie 1957, Blucureşti] 


478 


CUPRINS 


SATULIMAGIE,.A aicea gală da elice cb Baal doo 6 ati pt oile toni 2 
PESCARII AMIN ane fiesta A cutata ni lo iu o a ia at, 3 
OS RITA 0 ina A taiat dati 26 
IUBIRE MAGI CA: ceata cata aia aia a pad 37 

[E cala ta ad ară A nai ata pa a 37 
ÎN so ao al 003 D030 NA ad ate Acad cea a lada tata ada dana 41 
Iaa ina N N 45 
Ma Ge Gea Ani ia Baa ii ratat rit ri du lt 51 
N/A 2 sau baie i 300: a Aaa tic at iai air a lat dota eat 56 
VA intaia afara tdi abată ua aa ua apari pd aptă ll 61 
EACULPALI nene ao atent E a a de d ei 72 
ULTIMUL BEREVOI isca cca aaa tatea) mda iai a ai e dai d 83 
ÎN MIEGCUIEILOPIEOR sete e mea ai a azi oi aaa ia 102 
SCRIIBANI CUL e atata aaa anala le aa al 117 
MISIUNE DE INCREDERE: stie ee eta ae ceata i aaa 153 

CAPUL DE ZIMBRI; oc iona scai ta ae e e a 180 

CAPUL DE ZIMBRU oinzat teza tainice sea oaie aia 181 


[E sti E aa Ala ta cl aan Sa la le rai ae aaa atata 202 
| MR RO E RE RO N IN RAI NIC E RINA CE ARN PINA IN) IERI 217 
EEE RA A ea AR AI A Sel AIR RA 221 
ÎN as a on ă ela ac ae ete ea e fete pezi a Deac tea Meat sate N TA 241 
CHEF LA MANASTIRE cica tea Doe dea ia acd i ra d 260 
BEHAVIORISM see sie aaa ta 00 din a a d 291 
CĂPRIOARA DIN VAS sadice anala d ul rana 316 
TAINA GORUNULUI runna asta dea dona Aronet au ac aaa 331 
ALCYON sau DIAVOLUL ALB. sie ostean al sai 344 
SAKUNTALA Z a ct and ci oi na aa a ii 376 
POEMUL HANULUI CU URŞI.. eee 458 
FIN EAEE A oa e tf A E A azot tă ara a e Cd pa a 458 
E) RS [eseu age a a a pl at uda aa cada la au ta at 460 
CĂMĂRILE ÎMPĂRĂTEŞTI... 463 
HORA zu sori o catea aparine ol aa atom tula a aetona na calota da a tea at 465 
GROAPA ÎNGERILOR RĂI... nenea 472 


480