Fanus Neagu — Scaunul Singuratatii

Fânuș Neagu 


Fânuş Neagu 


SCAUNUL SINGURĂTĂŢII 


— EU, DOMNULE SALTAVA, MĂ NUMESC LEB Betleem şi 
sunt cetăţean străin... 

— Înseamnă că două lucruri le ştii bine. 

— Ştiu că frica linge puii mizeriei până-i face mari şi că 
dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul 
Orhideelor. 

— Cu vorbe de-astea poţi să-ţi frângi foarte repede gâtul 
aici, mârâi Gil, care umbla la aparatul de cafea. 

Eram la Flamingo, în faţă cu un pahar de vin şi mă 
simţeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo 
lucrează vărul meu Gil şi pentru că nu obişnuiesc să beau 
vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniţă numără cel puţin 
treij de trepte, vârsta eternă a lui Christos, iar pivniţa 
barului Flamingo are treijşopt. Portul alb şi pustiu în 
duminica de început de primăvară, Dunărea verde, 
cârciuma acrişoară şi cântecul pe care-l comandasem la 
tonomat, plin de bucuria tristeţii din dragoste, mă plasaseră 
în afara lumii reale sau cu vreo trei deşte deasupra ei. 

Cel ce se da evreu şi bea vermut italian, servit dintr-un 
pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheaţă 
şi o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat 
şi mă privea îndrăzneţ. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea 
o faţă îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de 
soare. Vorbind, te privea drept în ochi şi gesticula puţin - 
tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit 
să dea buzna şi să învingă. Partea lui tare erau, fără 
îndoială, femeile. 

— Gil, băiatule, poţi să-mi spui în ce zi suntem astăzi? 


Gil pricepu că n-avea chef de Leb Betleem şi răspunse cu 
voce subţire, artificială: 

— Aprilie 5, ora regretelor şi douăjşopt de suspine. 

— Îmi place oraşul Brăila, anunţă Leb Betleem, fiindcă e 
plin de haimanale. 

Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înţeles bine era 
vorba despre nişte împuţiţi care vin la Brăila s-o facă pe 
deştepţii, despre crucea însângerată şi Sfânta Maria de 
busuioc. 

— Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar 
trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am 
făcut eu, tot ceea ce se face în Israel s-a mai făcut în lume. 

— Scaunul în care stau se cheamă Scaunul singurătăţii. O 
poveste tristă. 

— Sunt gata să plătesc cu lacrimi. 

— O poveste foarte tristă. 

— Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât 
să mă car peste Dunăre şi să-mi adun melci pentru cină în 
oala de noapte? 

— Mă pândeşti de două zile. 

— Pentru că sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva 
la Departamentul Orhideelor cu ochi albaştri. 

— Ai mai spus asta. 

— Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamţ. 

— Rămâi evreu. Cu nemţii m-am bătut în război şi nu-i am 
la stomac. 

— Atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român. 

— Cezar! Izbucni Gil, uită-te pe geam. Repede, până nu 
isprăveşte ăla. 

M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieţi în jur de 
paişpe ani. Amândoi desculți, în cămăşi colorate, una 
galbenă, alta neagră, confecţionate din steaguri furate de 
pe vapoarele în ancoră şi cu pantalonii peticiţi. leşiseră din 
hala de peşte şi se târau pe lângă o garnitură de tren, spre 
un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea 
căpităniei. Cel cu cămaşa galbenă mergea în faţă, sugând 


un muc de ţigară. Fumul pe care-l ţinea mult în plămâni îi 
îmbărbăta limba să scuipe la ţintă şi în scârba lumii numai 
pe indicatoarele anunțând trecerea oprită şi pe gheretele 
paznicilor. Cel cu cămaşă neagră, rămas puţin mai în spate, 
se descheiase la pantaloni şi, fără să scurteze pasul, 
pătruns de ideea că toţi suntem datori să sărbătorim într-un 
fel sosirea primăverii, se pişa din mers pe prietenul lui. 

Tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorţişoară, mi-a suit 
ziua într-un pom roşu. Îmi simţeam mădularele trosnind de 
fericire. 

— Leb. 

— Vorbele mi-au zburat singure - cum e, mă, la Betleem? 

— Vreţi adevărul curat sau...? 

— Foarte curat. 

— La Betleem, domnule Saltava, e sfinţenie. Sfinţenie şi 
numai sfinţenie. 

— Minţi! Zise Gil, incapabil să creadă ceva de la unul carel 
jignise. 

— De ce? Se miră Leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer 
rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă 
rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândeşti lângă iesle, 
se împlineşte. Vin muieri sterpe şi-şi desenează pe pântee, 
cu deştul, chip de copil şi prind copil. Eu, acolo, puteam să 
văd limpede în burta cui vream. Uite, zic, tâmpitul ăsta de 
jidan bătrân cu nevastă tânără şi lacomă, bagă toţi banii în 
diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut 
vreme s-o pună-n seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în 
pachetul de unt din frigider, azi dimineaţă nevastă-sa 
azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi, şi-acum se duce să 
se bată cu scăfârlia de fântâna magilor; sau: feriţi-vă de 
arabul ăla cu ochii gata să-i plesnească, legaţi-l, n-are haşiş, 
la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: 
apropiaţi-vă, domnule, careva de iapa aia care se împiedică 
şi turnaţi-i lapte pe gât, are maţele otrăvite şi mânzul mort 
în culcuş de sânge. 


— Poţi să mai încerci o dată? L-am întrebat. O singură 
probă. 

— Ar trebui să fiu acolo, ca să pot. 

— Pune-ţi în minte că eşti acolo şi spune-mi ce are Lyil în 
burtă. 

— Pentru asta nu-i nevoie să mă concentrez, l-am citit din 
capul locului: are-n burtă un suflet de curvă. O să vă 
trădeze. 

— M-a trădat când te-a adus la mine. 

— Am venit singur, dar o să vă trădeze de-acum înainte. 
Nu ştiu de ce-mi place să cred că iubeşte la nebunie 
chestiile alea care încep cu: stimate tovarăşe maior, 
subsemnatul Gil Teodorescu, barul Flamingo, cu vigilenţă 
revoluţionară vă aduc la cunoştinţă... 

— O să-ţi smulg limba aia murdară, se supără Gil, ca să mă 
şterg cu ea undeva. 

— Ăsta, azvârli Leb, fără să se sinchisească de furia lui Gil, 
chiar dacă-l închizi într-o ladă cu portocale, tot a prost 
miroase. Cine locuieşte în Europa, ar trebui să fie tot timpul 
ameţit de bucurie. Iar cine locuieşte în România, cu atât 
mai mult. Cine locuieşte în România ar trebui obligat să se 
poarte-n fiecare zi ca-n ajunul Crăciunului: să aştepte 
colindătorii cu uşile deschise. 

— Că tare nu mai poţi tu de sărbătorile noastre! Zise Gil. 
Noi n-avem timp de petrecere. Muncim. Noi avem sărbători 
scurte şi puţine. Apoi, voi, evreii, vă naşteţi unde puteţi şi 
trăiţi unde e mai bine. 

— Ştii ce-ai spus acum? Îl înghesui Leb Betleem. Ai spus că 
la Frankfurt pe Main, unde trăiesc eu, e mai bine ca aici, în 
socialism. Dacă suflu o silabă unde trebuie, dai de dracu. 

— Cezar, se învineţi Gil, spune-i porcului ăstuia să tacă 
până nu-i sparg un sifon în cap! 

— N-o să tacă nici dacă-i spargi oasele unul câte unul, 
începând cu fălcile. 

— De ce? Se miră Gil. 


— Pentru că s-a născut la Brăila. Pentru că şi-a desăvârşit 
educaţia lângă cârciuma La plugul verde, care avea un 
anunţ în loc de firmă: urinatul pe zidurile localului strict 
interzis contravenienţii voi fi bătuţi cu ranga. Pariez o sută 
contra unu, Leb, că nevestei cârciumarului nu-i plăcea 
acasă, fiindcă puţea a rachiu şi beţivanii urlau măscări, 
ieşea pe malul Dunării, cu banjoul, îşi despletea păru' şi- 
ncepea să fiarbă: 

Hai, de-aş avea trăsura mea Aş da fuga-n Dobrogea, Să 
văd farul de la Tuzla Când bărbatul este dus la Bucureşti, în 
treaba sa, Cu nevasta altuia. Să-ţi dau marea, să-ţi dau 
sarea, Ca să-ţi văd din fund mişcarea... 

— l-auzi, Gil, ce vremuri nemaipomenite am lăsat să ne 
scape printre deşte, strigă Leb. Recunoşti că ne-ar fi uns 
beregata un dumicat ca ăsta. 

Gil îi întoarse spatele şi dispăru în odaia-n care se 
păstrează lăzile cu băuturi străine, ţigările, sacii cu alune. 

— Domnule Saltava - Leb Betleem scăzu vocea, fiindcă Gil 
lăsase uşa deschisă şi, probabil, trăgea cu urechea - m-aţi 
intuit bine, sunt născut la Brăila, iar un om care nu mi-a 
făcut nimic zace-n închisoare, înfundat de mine - 
condamnat politic, dar complet nevinovat. 

— Roze de Huşi! Strigă Gil, apărând, triumfal, cu o sticlă 
din vinul meu preferat. Astăzi se-mplinesc doi ani de când a 
zburat Luiza-Maleta. Sus paharul pentru zborul Luizei- 
Maleta. 

— Cine e pasărea asta, Luiza-Maleta? Întrebă Leb. 

Micuța Luiza-Maleta? Fata calendarului porc. Iniţiatoarea 
muzeului porc, dacă ştii ce-i aia, zise Gil. 

— Trebuie să fie o fată pe care ai ucis-o, lăsând, 
bineînţeles, să cadă năpasta pe altul. 

— O să te strâng de gât, promise Gil. 

— N-am nici o îndoială c-o să încerci. Dar s-o faci după ce 
isprăveşte domnul Saltava povestea scaunului. Spuneaţi, 
domnule Saltava, că cine stă în scaunul ăla... 


— Ajunge să dezlege misterul scărilor în spirală din casele 
părăsite. 

— Vreţi să spuneţi: din casele în care intri, noaptea, ca să 
transmiţi morţilor multe salutări din partea familiei. 

— Eşti un băiat deştept, îl lăudă Gil, căscând, n-am nici o 
îndoială c-o să mai auzim de tine. 

— M-am şlefuit la Ierusalim, unde aruncam, zilnic, o liră în 
pălăria unui bătrânel, ca să-mi arate o pereche de 
potârnichi cărora le creşteau în fiecare dimineaţă alte aripi. 

— În Scaunul singurătăţii obişnuia să stea primul eunuc al 
ultimului mare sultan şi, mult mai târziu, Luiza-Maleta fata 
calendarului porc. Eunucul venea la Brăila, o dată la doi 
ani, ca să aleagă pentru haremul atotputernicului stăpân pe 
cele mai de seamă dintre fetele cumpărate sau răpite din 
întinderile răsăritului. Fixase Brăila ca punct al încercării 
frumuseţii lor, fiindcă cerul de la Brăila, asemeni celui de la 
Constantinopol, e bătut în sâmburi de piatră smintită, scoşi 
din praguri de gheaţă-n care-a asfinţit soarele unei zile 
glorioase şi trecuţi prin carnea cu boare de caisă a 
trandafirilor. Timp de trei zile, de trei ori pe zi, urmând 
programul padişahului care-şi vizita haremul, dimineaţa, 
când cade moţul luceafărului, apoi în vremea cu aromă de 
moarte a somnului de după prânz, şi seara, când viaţa-şi 
scutură frunzele obosite, fetele coborau pe rând sau 
împreună la Dunăre, printre sălcii rotunde închipuind 
havuze şoptindu-şi basme, se cufundau, gâlgâind de chiot, 
în fluviu şi se urcau să se usuce pe-o punte de corabie, într- 
o învălmăşeală leneşă, tânără şi năucitoare, pomenită doar 
la izvoarele miraculoase, se luminau cu zâmbete de 
chiparos, îşi răcoreau gura, ciugulind boabe de strugure 
din ciorchini amestecați, pe tăvi, cu mandarine şi rodii 
despicate, iar ţâţele şi le răcoreau adăpostind între ele fir 
de izmă udă sau oferindu-şi una alteia sfârcurile, ca să-i fie 
atinse cu genele. 

— Oraş fără pereche, Brăila noastră! Făcu Leb, cu bucurie 
sinceră. 


— Singurul oraş care amestecă în aluatul de pâine 
sămânță de cânepă, în speranţa c-ar putea atinge măcar o 
scânteie din nebunia omenească. Eunucul primea lângă el, 
în cele trei zile de floare, zece boieri şi zece negustori 
bogaţi. Îi înşira, aşezaţi pe butuci de ceară, de o parte şi de 
alta a cărării pe care treceau fetele goale. Nimeni, în afara 
lor, nu mai pătrundea în grădinile din malul fluviului, 
ameţite de crini tămâioşi. Înfundau cu bani şi aur cuferele 
turcului, căpătând, în schimb, doar îngăduinţa subţire de a 
privi, adică de a muri şi de a învia de o sută de ori. Veneau 
întărâtaţi de vinuri reci, păstrate în hrubă, dar n-aveau 
dreptul să cheme fetele, nici să întindă mâna să le atingă. 
Se cloceau de poftă, iar turcul alegea şi urca pe corabia 
pentru Constantinopole numai fetele care, apărând pe 
cărare, făceau să se subţieze butucii de ceară, topiţi de 
fierbinţeala bolborosind în sângele ălora. 

— Eu cred, ne anunţă Leb, că erau şi multe fete care se 
prezentau la examenul ăla de bunăvoie şi nesilite da nimeni. 
Că doar nu-i de colea gândul să te gâdili pe buric şi pe la 
părţile mai înnoptate cu împăratul turcilor. 

— Dacă familia ta e veche în Brăila, zise Gil, n-am nici o 
îndoială c-au existat şi fete ce veneau de bunăvoie. 

— Pe cuvântul meu, îl aprobă Leb, să nu-ţi închipui c-ai 
trântit o prostie. Puteţi fi siguri că străbunica mea s-a 
fandosit pe sub nasul turcului, hâţânând două mere coapte. 
Faptul că na înhăţat nimic, că nu i-au făcut ăia casă, bătând 
fiecare cui printr-un ochi de creştin, dovedeşte că trebuie 
să fi fost al dracului de slută... Treceţi la Luiza-Maleta. Când 
porţi un asemenea nume, mergi plutind şi te uiţi la lume ca 
dintr-o fântână cu struguri. 

— Luiza-Maleta a stat şapte ani în scaunul ăsta şi n-a mers 
niciodată pe picioarele ei. Prietena mea, Irina, pictoriţă, 
plecând sau întorcându-se de la atelier, o găsea stând 
neclintită în veranda cu geamlâc şi privind strada. Şi de 
fiecare dată avea impresia că un peşte uriaş muşcase peste 
noapte din trupul ei. Şedea acolo ca după un mal de zăpadă 


subţire, aşteptând sau pândind o înnoire, o minune ce nu se 
arăta, poate tot un mal subţire de zăpadă înapoia căruia să 
se aprindă o lampă sau o perdea de iederă roşie. O creangă 
de măceş doldora de ghimpi atârna pe perete, între panglici 
de legat părul, parcă pusă acolo ca să-i aducă aminte că 
trebuie să urască lumea. Scaunul ăsta uriaş o micşora, o 
întuneca, scoţându-i în evidenţă un craniu de vacă. 

— Să mă ia dracu, zise Leb, dacă uneori nu ţi se face 
scârbă de ziua care vine şi de toate zilele în general. Gil, du- 
te şi mai adu un vermut italian şi pe urmă du-te şi te îneacă. 
Domnule Saltava, pramatia asta are mutra unuia care ţine 
pe piaţă, şi-i stoarce de bani, zece vânzători de seminţe de 
floarea soarelui şi zece vânzători de dovleac copt. 

M-am oprit să-l privesc lung în ochi, ca să-i creez un 
moment de stinghereală, şi i-am zis: 

— Răscoleşti Dunărea c-un pai. 

— Eu?! Făcu el, uluit. Dunărea?! 

— Dunărea cea adevărată, jugulara Europei, în care 
goneşte un sânge triumfal. 

Luă vermutul, îl expedie pe Gil c-un şuierat scurt, de 
greață fizică şi bău paharul dintr-o răsuflare. 

— Omul ăla trebuie scos de acolo, să trăiască liber. 

— Şi mai departe? 

— Mai departe vă ascult pe dumneavoastră. 

— Mai departe, trebuie să o luăm de la început. 

Şi o luară. Dar într-altfel. Mai aproape de adevăr şi 
ticăloşie. Deci: un pescar avea o fată, fata avea şaişpe ani, 
se numea Luiza-Maleta, nu putea să mişte picioarele, o 
boală cumplită i le uscase, lâncezea la fereastră, într-un 
scaun larg, cu spătar înalt, voievodal, cioplit cu dalta, şiruri 
de cruci mărunte, adăpostind sori luminoşi ca într-o viaţă 
pierdută şi apoi regăsită, cu ochii fixaţi pe poarta 
întunericului, slabă, cojită, mestecând în fălcile osoase şi 
năruite duşmănie costelivă împotriva lui Dumnezeu, 
blesteme neputincioase împotriva omenirii şi dorind 
nebuneşte să-şi poată înfige cangea deştelor, dimineaţa, în 


beregata zilei, pentru că fiecare zi nouă mai trecuse o dată 
pe la ea şi pentru că timpul era complicele lui Dumnezeu, 
neîndurător în eternitate. Vara, asculta bolbocirile firului de 
Dunăre răsucit de taică-su printre cei doi roşcovi sălbatici 
din curte, pe care se clătina o luntre cu două felinare. 
Estuarul bufniței! Luntrea aia, amestec de fugă ruptă şi de 
dor fără speranţă, concepută să înscrie suferinţa fetei în 
orizontul bârfit, dar nu şi ofensat, de ploi şi de fulgere, se 
scufunda singură în câmpul amăgirilor. Luiza-Maleta de 
mult cedase altora voluptatea exaltărilor nevinovate, ca să 
se depraveze, pe o pajişte de gând, cu parteneri smulşi din 
locuri unde oi behăitoare propagă virtutea, sau din drumuri 
hieratice, de o sută de mii de ori mai devoratoare decât cele 
coapte sub paşii mulțimilor. leşea luna deasupra bălților, 
fata îşi spunea: „eu sunt acolo; m-am scăldat în apă 
purpurie şi m-am suit goală în fereastra chiliei unui căluşar. 
„ Şi se muta în bălți. Totdeauna cu două fete din vecini, cu 
Irina şi cu Doina Poloneza, dansatoare la Clubul marinarilor 
străini. În noaptea clocotind de stele violete (deasupra 
Dunării, fiecare stea e un lotus într-un pahar plin cu 
amurg), prin tufişurile dese înfloreau pisici negre, care 
sâsâiau, scuipând ghemotoace de frunze, dar lor nu le era 
frică, înotând până la brâu într-un roi de scântei, înaintau 
spre un perete de stuf ascunzând o casă de lut, tăcută. 
Poloneza, mergând în frunte, purta pe creştet o diademă de 
măzăriche pe care i-o dăruise Luiza-Maleta, în semn de 
preţuire că avusese curajul şi puterea să-l suie într-o birjă 
furată pe primarul oraşului, mort în patul ei în clipe de 
gâfâială, să-l ducă acasă la el, să-l aşeze în picioare lângă 
uşă, să apese pe butonul soneriei pentru a trezi familia şi să 
dispară apoi, nevăzută de nimeni, dar de toţi ştiută şi 
admirată. La pârleazul astupat cu două scânduri prinse-n 
cureluşe, fetele se opreau tropăind, şi Poloneza spunea 
subţire, ca din biblie: înfrigurate buzele voastre. De dincolo 
răspundea un glas tânăr, cu modulaţii calde, vesele: 
„Fericiţi cei ce cred doar ceea ce le convine, fiindcă a lor e 


împărăţia pe pământ”. Se îmbrăţişau cu un călugăr tânăr, 
fugit de la mănăstire, după ce schimbase pe băutură patru 
caise de argint şi cinşpe albine de aur smulse dintr-o tunică 
de lerarh, şi cu doi prieteni ai lui, necunoscuţi, dezertori din 
armată sau puşcăriaşi scăpaţi de sub escortă, se înfundau în 
case mirosind întotdeauna a scrumbii păstrate în oţet şi 
ceapă, a măsline şi, foarte depărtat, a creangă de ienupăr, 
călugărul scormonea cu ghearele în barba uriaşă şi în plete, 
alegând şuviţe pe care le răsucea şi le înnoda în hârtii de o 
sută de lei, încordând grumazul şi mugind şi împungând cu 
coarnele, ele se dezbrăcau, aruncând încălţămintea pe 
fereastră, iar cămăşile în capul călugărului, care le primea 
suflând zgomotos, făcându-le să plutească sub grinzile joase 
ca nişte năluci, cei doi dezertori sau puşcăriaşi 
îngenuncheau unul intra cu foarfecele în părul fetelor de 
sub pântece, şi ele simțeau ca şi cum peşti răcoroşi le-ar fi 
supt din piele lumina pârguită a lunii, ălălalt aduna într-o 
cutie de lemn lustruit, împodobită cu scoici, părul tuns, 
pentru ca mai târziu trecutul să i se pară o bucată de 
fagure, pe urmă se-nlănţuiau să facă dragoste, şi-n 
încleştarea aia furioasă, copleşitoare, s-auzea numai şoapta 
femeilor, fiindcă bărbaţii, neavând voie, prin consemn, să le 
sfâşie umerii cu dinţii, frângeau şi mestecau hălci de pâine 
caldă, ceea ce înseamnă că gustul pâinii stă scris în toate 
întâmplările pământului. Lucrurile astea, Luiza-Maleta i le-a 
mărturisit numai Polonezei, Irinei niciodată; cu Irina se 
simţea legată doar prin stigmatul păcatului săvârşit în 
nopţile alea cu temelie de Dunăre orientală, nu şi printr-un 
flux de simpatie. Irina, cu zâmbetul ei de ploaie înfrântă, şi 
mai ales cu devoţiunea ei ipocrită pentru cei suferinzi, o 
făcea pe Luiza-Maleta să spumege de furie. 

— Cămila asta nenorocită, i se plângea Doinei, crede că 
mor să mă înfrupt din mila ei. Când s-apleacă să mă sărute, 
parcă-mi suflă smoală topită în crăpăturile doagelor. 

De obicei, se apăra de vorbele sidefii, trădând mai mult 
curiozitate hulpavă decât compătimirea sinceră, punând 


între ea şi restul lumii o perdea cu arbori pictaţi, pentru ca 
lumea să rămână cu privirile atârnate în frunziş sau pe 
fructe. Dar când lumea vroia cu orice preţ să-şi vâre deştul 
în mierea păgână ceo secretă o fiinţă veşnic stând la 
fereastră, Luiza-Maleta începea să respire bolborosit şi-şi 
pierdea minţile. Într-un ajun de An Nou, când întreaga 
Brăila capătă o pulsaţie dogoritoare, o ceată de copii din 
şirul de case acoperite cu carton gudronat ce-i închidea 
vederea spre fluviu, a venit să-i ureze, purtând în braţe miei 
albi, care sunt semnul norocului. Luiza-Maleta i-a îndopat 
pe copii cu mâncare şi cu vin şi i-a convins să-i vândă toţi 
mieii - şi i-a înjunghiat chiar acolo, pe verandă. Pe urmă i-a 
expediat pe copii în stradă şi le-a aruncat pe geam capetele 
mieilor. Chiote şi fluierături. O haită de câini, năvălind din 
ninsoare, se repezi să lingă sângele aburind şi să fărâme în 
fălci căpăţânele fragede, încă mirosind a lapte. O femeie 
spori hărmălaia, vărsând peste ei o oală cu apă clocotită. 
Chelălăitul câinilor şi strigătele copiilor, care se vroiau 
vesele, dar erau numai isterie josnică, scoaseră bărbaţii din 
case. Toţi începură să arunce cu bolovani îngheţaţi. Un 
zevzec de copil... 

— Pot să jur că idiotul era Gil Teodorescu, zise Leb. 

— Poate că era Gil Teodorescu, recunoscu Saltava. 

— Un doctor spune că o pauză de respiraţie e ca un fulger 
ce se sparge în capul unui cocoş; îl năuceşte şi mai mult p- 
ăla de-ascultă. 

Un zevzec de copil, care poate era Gil Teodorescu, ţâşni de 
undeva numai în picioarele goale. Înhaţă o căpăţână de 
miel, o aruncă dibaci în felinarul din colţul străzii şi dispăru, 
smulgând manşonul unei bătrâne, care începu să ţipe: hoţii! 
Miliția! Tatăl Luizei-Maleta, beat, apăru din curte, 
mătăhăind şi ţinând în fiecare mână un miel fără cap, se 
înfipse în mijlocul unui troian şi se porni să înjure, 
amenințând c-o să răstoarne cu umărul în Dunăre toată 
mahalaua aia puturoasă şi plină de lindini. Cineva rupse un 
par din gard şi-l pocni peste genunchi; el se aruncă înainte, 


mugind, şi se rostogoli în zăpada, dar cu încă doi oameni. 
Ăia-l buşiră cu bocancii şi cu pumnii, iar când să se ridice în 
capul oaselor, ca să se curețe de povară, o sanie urcând de 
la Dunăre trecu în goană peste ei, rupându-i unuia mâna şi 
spărgând burţile mieilor. În urmă, vântul împroşcă 
ninsoarea cu o zeamă jilavă. Tatăl Luizei-Maleta se ridică, 
agitând o jumătate de potcoavă desprinsă de pe copitele 
cailor şi chemând toţi vecinii, dacă nu li se sleise măduva în 
noadă, să vină să se bată cu el. Un ţigan îmbrăcat fudul, cu 
scurtă şi pantaloni de piele, înaintă îndrăzneţ şi-l dădu gata, 
izbindu-l vârtos în ceafă cu o traistă cu făină. Îl târâră pe 
braţe în casă. Urla şi gemea înfundat. Îi puseră o pungă cu 
gheaţă pe frunte. Alături, nevastă-sa prăjea carne pe un 
primus, iar Luiza-Maleta, în faţa ochiului de geam prin care 
aruncase lumii, ca o provocare stranie, căpăţânile de miel, 
rodea cuişoare, ascultând clinchetele argintii ale clopoţeilor 
şi colindele cu care copiii din oraş şi din satele din bălți 
împresurau Dunărea, înnobilând-o cu destinul fluviilor ce 
vestesc o nouă naştere şi un nou Dumnezeu... Seara, fiindcă 
pescarul nu se liniştise, nevasta şi fata îi dădură să sugă 
încă doi litri de vin, îl înfăşurară într-o pătură pe care o 
cusură strâns pe el, aşa cum se obişnuieşte cu morţii de pe 
vapoare, înainte de-a fi aruncaţi în ocean, şi nevastă-sa vru 
să-l rostogolească cu piciorul în micul ocean de sub patul 
din bucătărie, dar Luiza-Maleta o opri: „întoarce-l spre 
mine” şi-l pocni între ochi, pentru că fusese învins în stradă. 
Apoi îl lovi şi nevasta. Mizeria, scârba, eşecul devin mai 
suportabile, probabil, dacă poţi să dai un pumn. Bătându-l 
pe pescar poate-şi închipuiau că încep anul ţinând în dinţi o 
crenguţă înmugurită. Baţi un beţiv, îl linguşeşti pe 
Dumnezeu, spun cei de la malul Mării Negre. Bătrâna a 
adormit încredinţată că cineva aprinsese, pentru ea, un 
mac într-o candelă. Luiza-Maleta a stat trează, ca şi vântul 
din cercevcle, pândind-o pe Doina Poloneza, care s-a întors 
acasă cu Irina şi cu Saltava, ca să-i spună: 


— Doina, aznoapte, când se sfârşea anul vechi şi începea 
ăsta nou, luna s-a schimbat în ţigancă codoaşă, a scos din 
bălți cinci iepe şi le-a dat puşcăriaşilor din închisoarea 
oraşului, săi bucure cu carne muierească. 

Saltava a fluierat în coiful de hârtie poleită pe care-l 
purtase toată noaptea şi i-a zis: 

Luiza-Maleta, ca să te plăteşti de vorbele alea urâte, 
aprinde o ramură de vâsc şi roagă-te la brazi să te schimbe, 
timp de zece nopţi, în veveriţă. 

— Irina, i-a aruncat Luiza-Maleta Irinei, prietenul tău e 
foarte solid, foarte agresiv şi foarte sigur pe el. 

— Îl iubesc, a râs Irina, în zori m-a trecut Dunărea pe 
gheaţă, ca să căutăm la cherhana crapul roşu pe care l-au 
zărit unii, la copca năvoadelor, şi despre care se zice că e 
jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, un 
centaur al Dunării. 

Luiza-Maleta i-a poftit în verandă, le-a dat pulpă de miel, 
plăcintă cu vişine şi vin ulb, iar Doina şi Irina, în rochii de 
catifea lungi, şi-au învelit umerii cu acelaşi şal şi-au început 
să cânte. Ziua aia de întâi ianuarie a fost ca un prolog 
nelegiuit al întregului an. Cezar s-a pilit, s-a pilit şi Luiza- 
Maleta, Cezar i-a cerut făină, a presărat-o pe podele şi le-a 
arătat fetelor, lucrând cu degetele de la mână, tiparul labei 
de lup, al labei de vulpe şi de iepure - o dată când ies la 
vânătoare, o dată când sunt în nuntă. 

— Uite, se lăuda Saltava, dac-aş pune mâna pe crapul ăla 
TOşu, jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, ţi-aş 
face, Luiza-Maleta, o noapte de primăvară, cu pâclă verde, 
cu puţină vrajă şi abur subţire, aş pune în ea un râu, peste 
râu un pod de lemn cu cai de bronz la amândouă capetele, 
descântat să se poată ridica în văzduh şi să se mute din vad 
în vad, te-aş sui pe el şi te-aş trece într-o livadă ca să 
înfloreşti cu prunii, cu merii şi cu piersicii. Sau ţi-aş construi 
podul bisericii de la Râuri. 

— Nu, izbucni Irina şi sări în picioare, smulgând cu umărul 
butucul de vâsc legat de-un stâlp sculptat. Ăla-i numai podul 


meu. 

— Jumătate e şi-al meu, anunţă Doina Poloneza. 

— Dunăre, D mare de tipar, D mare de mână, d mic de 
mână, D. D. d... 

Saltava, fragmentând Dunărea în litere, îşi acoperi, 
râzând, capul cu palmele ca să se apere de grindina de 
pumni cărăbăniţi de Irina. 

— Măceş prost, biserica de la Râuri e numai povestea 
noastră. 

— Orice poveste cu Isus este biblică, prin urmare este a 
tuturor, o contrazise Luiza-Maleta. 

— Acum trei ani mergeam prin câmpie, năucit de soare, de 
pârjolul lui iulie, cu buzele uscate, cu plămânii dogorind. 
Nici o adiere de vânt, nici un petic de umbră. Şi deodată, 
biserica... 

— Şi eu, înăuntru, sus pe schele, îndrăgostită de Isus, se 
dezvălui Irina. 

— O dragoste inspirată, urmă Cezar, iarba seducţiei, 
boarea unor taine ce nu se vor descifrate. 

— Poate eram îndrăgostită mai mult de umilinţa latentă 
din ochii lui. Tu ai intrat şi eu, sus pe schele, mă frecam cu 
ţâţele de chipul lui Isus, pe care-l descoperisem în mijlocul 
cupolei, sub patru straturi de tencuială. 

— Întâi am auzit un foşnet, parc-ar fi nins prin ferestrele 
turlei, pe urmă şoapte înlănţuite... 

— Isus de la Râuri, spre deosebire de cei din toate 
bisericile la restaurarea picturilor cărora am lucrat, nu 
suferea de obişnuinţa închistată a spaimei de moarte şi nici 
de prea senina şi tâmpita dragoste de oameni. Se vedea că-i 
e poftă să iubească o femeie. Şi fiindcă eu îl descoperisem, 
curăţind locul cu migală, pe mine trebuia să mă iubească. Şi 
m-a iubit. Pe când îi ştergeam fumul de pe chip cu ţâţele, El, 
mistuit dintr-odată de patimă, mă lumină albastru, îşi adună 
risipirea, dreptatea, crima, suspiciunea şi dezordinea iubirii 
în carnea mea. Când a început să-mi muşte sfârcurile... 

— Dumnezeule! Făcu Luiza-Maleta. 


— Eu, Irina, nu El, zise Cezar Saltava. 

— Mărire ie, Doamne! Am strigat, spuse Irina. lar Cezar 
m-a ridicat în braţe şi m-a dus în mica livadă din spatele 
bisericii. 

— Dar mai întâi am trecut printr-un fel de seră cu multe 
geamuri sparte, m-am tăiat la picior şi mi-am rupt 
pantalonii. 

— lar eu, se amestecă Doina Poloneza, am strigat, uimită, 
din tinda bisericii: Irina, l-ai dat jos pe Isus din cupolă? Nu 
mi-ai răspuns, cădeaţi în iarba coaptă de sub vişin... 

— Irina, zise Luiza-Maleta, să muţi vişinul ăla în grădina 
casei tale, aşa cum se mută brazii din munţi în parcurile 
oraşelor. Cine-a făcut minunea să aplece ramurile vişinului 
peste voi, Cezar, tu sau Isus? 

— Amândoi, nu-i aşa? Făcu Irina şi, lipindu-se cu ţâţele de 
Saltava, îl sărută lung, un fel de țipăt convulsiv, tenace, 
chemând întinderea verii, anulând abjecţia iernilor. Doina, 
ştiu bine că şi tu ţi-ai poleit sfârcurile cu bronzul lui Isus de 
la Râuri. La vară s-o ducem acolo şi pe Luiza-Maleta, căci 
mai sunt prin preajmă şi nişte plopi albi, tei pitici, căpiţe de 
fân. 

— Oh, ştiu - o voce lălâie, descărnată, parcă atunci stată 
din fiert şi fiartă în aceeaşi apă cu craniul ăla ca de oaie, 
sau de vacă neîmplinită - ţi-e milă de mine, ai vrea să mă 
vezi umblând. Dar tu, în calitate de activist comunist, 
trebuie, Cezar Saltava, să ai grijă de toată lumea (Irina şi 
Doina cântau despre un butuc, un satâr şi luna plină) şi în 
primul rând de statul nostru democrat-popular. Eu pot să-ţi 
spun, chiar fără să mă schimb în veveriţă şi să mă sui în 
fagi, că pe strada Tulnici 66, Dumitru lase Roşioru ţine un 
pistol, ascuns într-o roată de tutun din magazie, peste care 
a aşezat doi căţei de porțelan. La învățătorul Nicolae 
Breazu, Transilvaniei 42 bis, au venit, noaptea, patru inşi ca 
să le descifreze la vioară melodia unui cântec care mai apoi 
s-a dovedit a fi legionar şi învățătorul n-a anunţat organele 
în drept (Irina şi Doina şi o puşlama din San-Francisco 


mâncau sandvişuri cu îngeri), Marin Alexandru, Lotusului 4, 
a scos din casă şi din oraş, în coarnele a doi ţapi, aurul 
nedeclarat... 

— Frumoasă lovitură, domnule Saltava, zise Leb Betleem. 
Calculată perfect, al naibii să fiu. Lighioana ştia totul despre 
dumneavoastră, şi probabil încă ceva pe deasupra. 

— Era mai bine să nu mă cauţi, Leb. Era mult mai bine să 
fi rămas la Ierusalim, să arunci în fiecare dimineaţă o liră în 
pălăria bătrânului cu potârnichile. 

— Trebuia să-mi iau catrafusele, fiindcă locul devenise 
jegos, într-o zi am primit un colet conţinând o viperă vie. 

— Ai apucat spre mine pe o cale greşită. 

— Nu-nţeleg. 

— Eu sunt calea greşită, strigă Gil Teodorescu, venind din 
camera unde se păstrează băuturile străine. 

— Nu te-ai înecat? Se încruntă Leb Betleem, de parcă ar fi 
fost de la sine înţeles că Gil, dacă el îi spusese, trebuia să se 
fi dus să moară. Ţine minte, Gil, cine se amestecă în 
treburile mele... 

— Ăsta-i defectul meu, răspunse Gil, nu pot să ţin minte 
NIMIC. 

— Atunci caută şi ia de nevastă o muiere cu ţâte moi şi 
uriaşe pe care s-o pui să şi le îndoaie ori de câte ori va fi 
nevoie să ţii minte că ai de încasat două picioare-n fund. 
Domnule Saltava, când spun că nu-nţeleg, înseamnă pur şi 
simplu că nu înţeleg şi nu că vreau să jumulesc gâşte 
sălbatice ca să le iau fulgii în batistă. 

— Luiza-Maleta mi-a dat informaţiile alea vrând să 
sădească în mine frica. Deoarece frica linge puii mizeriei şi-i 
face mari. 

— Vi le-a dat ca să le duceţi mai departe, completă Leb. E 
clar, oricărui om i s-ar fi făcut frică şi s-ar fi dus mai 
departe. Cine nu denunţă duşmanii regimului, pică el. Sau 
cel puţin aşa era pe vremea aia. 

— Luiza-Maleta m-a somat prin trei scrisori ca să merg 
mai departe. Înseamnă că era cu totul de nepotolit. Se vede 


că cei ce stau în Scaunul singurătăţii sunt cu totul de 
nepotolit. 

— Luiza-Maleta n-a stat niciodată în scaunul ăsta. 

— Oho, se miră Leb, şi povestea aia bezmetică?! 

— E cât se poate de adevărată. Mai adevărată chiar decât 
rahatul care eşti. 

— Domnule Saltava, vorbiţi cu mine ca şi cum v-aş fi jefuit. 

— Fraza aia blestemată, Leb. 

— Cu ce fel de flegmă mai vreţi să mă scuipaţi? Am jucat în 
multe tripouri şi peste tot mi se spunea Leb cel tăcut. 

— Spune tu, Gil, fraza aia. Numai tu poţi s-o redai în toată 
măreţia ei băloasă. 

— Nătărâul ăsta, zise Leb, frate cu stafia peştelui pe care 
l-am mâncat ieri! 

— Ascult-aici, rânji Gil, umezindu-şi buzele: subsemnata 
Luiza-Maleta, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la 
cunoştinţă că tovarăşul Cezar Saltava, activist al comitetului 
raional, iar a încălcat Constituţia. Sursa Betleem 
informează... 

— Cunoşti fraza asta, Leb? 

— Da, zise el, da - şi faţa i se schimbă ca sub o pudră 
murdară. Turbata aia, deci, nu s-a putut stăpâni! Ticăloasa! 
Cu revoluţionară vigilenţă vă aduc la cunoştinţă că 
tovarăşul Cezar Saltava... 

— Gil, am zis, uite banii pentru sticla de Roze de Huşi. Am 
plătit şi am ieşit. De pe terasă l-am auzit pe Leb Betleem 
strigând: 

— Gil, trimite după copiii ăia cu acordeoanele. M-am întors 
la scumpa noastră Dunăre şi trebuie să mă bălăcesc în toate 
noroaiele. Şampanie şi acordeoane! 

leşind de la Flamingo am pornit-o spre Doina Poloneza şi 
pe drum am descoperit că norii au simţul perfecțiunii foarte 
dezvoltat, caută necontenit forme ideale şi nu întârzie în 
niciuna. Fluxul de forţă al primăverii încurajează sufletul 
spre bucurii neîncercate, vroiam să văd balcoane în care 
oamenii stau cu picioarele atârnate şi ascultam cum vântul 


trage pe geamuri cu o sârmă subţire: ăsta-i bun să-l bată 
furtunile din mai cu piatră, ăstuia o să-i spun la noapte o 
poveste. O zi de primăvară e o sabie de aur, o ţii în mână şi 
te ia ameţeala, ţi-o atârni la şold şi porneşti la război. 

Vântu-mi îndesa în nări aromă sănătoasă de bere 
proaspătă, de colţ de iarbă şi de pământ orgolios; toată 
neliniştea răscolitoare de la începutul lui aprilie, care-mi da 
sentimentul că un lup stă la uşă în sângele meu şi aşteaptă. 

Casa Polonezei, mică şi cu brâie albastre, era închisă. 
Deasupra ei, un nor lua chip de biserică şi un cal intra în 
altar, lăsându-şi şaua afară. M-am strecurat în livadă. Pruni 
şi caişi pitici, cu trunchiurile văruite şi bătuţi de floare, tufe 
de trandafir, de coacăaz şi de izmă, cuiburi de zambile şi 
garoafe, un canal prelungindu-se din jgheabul fântânii în 
Dunăre, un tei cu crengi groase şi, atârnat de ele, un hamac 
din care se revărsa un snop de păr negru. Poloneză cu 
sânge ţigan, Doina se scălda la soare şi se juca, pe 
nevăzute, cu doi copii din vecini. Vârând două deşte în gură, 
fluiera, imitând cântecul mierlei şi dincolo de gardul de 
scândură susţinând un val de viţă de vie, cei doi copii, 
înarmaţi cu praştii, dădeau ocol unui nuc uriaş, cu paşi 
furişaţi, căutând pasărea s-o ia la ochi. 

Îmi zări umbra şi rosti leneş, fără să coboare: 

— Eşti cu Irina? Roag-o să închidă poarta, azi dimineaţă au 
omorât pe-aici un câine turbat. 

— Am venit singur. 

— Ah, singur, făcu Doina şi sări, cu picioarele goale, pe 
pământul uscat, răcoros, plină de mirosul amar al scoarţei 
de cais. 

Purta o rochie albă ce-i scotea în evidenţă exuberanţa 
şoldurilor şi sânii mari, ieşiţi pe jumătate în lumină. 
Sfârcurile, licărind sub pânza străvezie, anunțau ziua 
împărţirii darurilor. 

— E minunat că te-ai gândit să mă vezi - şi un zâmbet ca o 
literă necunoscută îi tremură pe buzele groase, îi pulsă în 
ochii negri şi-i tipări un zvâcnet în nările subţiri - surâsul 


elegant al păcatului, îndemnul, abia perceptibil, la reflecţii 
voluptuoase. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să fiu fată, i-am zis, în loc de salut. 

— Nu cunoşti dezavantajele. Un băiat e mult mai liber. 

— Liber să-şi înceapă primăvara cu un pahar de vin roşu şi 
liber să-l suporte în ceafă pe Leb Betleem. 

— Cine-i Leb Betleem? 

— Un provocator foarte sigur pe el. 

— Un provocator foarte sigur pe el e un provocator foarte 
prost plătit. Ce otravă foloseşte? 

— Otrava Luizei-Maleta. Amestecată cu niţel adevăr clocit. 

— V-aţi bătut? 

— L-am înjurat. Dar simt că trebuia să-i rup fălcile. 

— Trăieşti cele mai importante evenimente cu o întârziere 
de-a dreptul captivantă. Spune, chiar nu faci niciodată un 
lucru la timpul potrivit? 

— Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să am dreptul la o fericire 
mică. 

— La fel zicea o fată nemângâiată şi cu gheaţă acră în 
oasele bolnave. 

— Va trebui s-o iert. În spatele ei şedea Leb Betleem. 

— Dar în spatele lui Leb Betleem? 

— N-am o intuiţie prea ascuţită. 

— Atunci o să sfârşeşti rău. 

— Miroase a ploaie vântul ăsta de pe Dunăre. 

— Vrei să ies în stradă şi să strig la oamenii care au iezi să- 
şi închidă iezii în casă? 

— Vreau să-mi împrumuţi un pic păunii ăia ai tăi, să cobor 
cu ei pe plajă. 

Avea doi păuni, unul alb, i-a chemat, strigându-i ca pe 
curci: bii, bii, bii! 

— Le-a petrecut pe după gât câte-un şir de mărgele şi mi-a 
dat în mână capetele celor două şiraguri. 

Am ieşit pe plajă. Vântul îmbobocind pe fluviu spulbera 
uşor nisipul greblat de ghearele păsărilor. Doina a rămas în 
muchea malului, călare pe o poliţă de piatră - una din 


pietrele lângă care începe lumea, mai ales dacă e noapte şi 
pe Dunăre trece un vapor. 

— Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să se îndrăgostească de 
mine unul din păunii tăi. Trebuie să fie nemaipomenit să-ţi 
petreci nopţile de iarnă cu un păun şi să faci ouă pistruiate. 

— Ce e asta? Se miră Doina. Intoxicaţie Betleem? 

Alde Cap-de-şarpe-mic şi sec şedeau nemişcaţi la dreapta 
şi la stânga mea. 

— Ţanţoşi ai dracului, dacă stai să te uiţi la ei. Tâmpiţi cum 
sunt îşi închipuie cu siguranţă că vântul se umflă-n pieptul 
lor ca să-i roage să-i caute de păduchi. 

— Fă-i să danseze şi-ţi dau un bulgăraş cu icre negre să i-l 
duci Irinei. Mi-a adus cineva doi bulgări de icre negre. 

— Nu primesc. 

— De ce? 

— Fata care trimite un dar altei fete umple coşul cu oase 
moarte. 

— Ieftin, se strâmbă Poloneza. 

Păunii se aplecară să ciugulească viermi din nisip - un 
vierme de lămâie, păunul alb, un vierme curcubeu, păunul 
colorat. 

— Da, am recunoscut, ieftin şi acrişor ca vinul dat în 
vânzare, primăvara. Fii atentă! 

Sus, pe dunga malului, se mai vedeau două femei - una 
toca buruieni cu o secure care putea foarte bine să fie o 
sabie, ailaltă jumulea o găină. M-am înfipt pe nisip, aproape 
de apă, mi-am pipăit mijlocul, ca să mă asigur că petalele, 
frunzele, solzii şi rapănul sunt la locul lor, am scuturat din 
umeri şi am pornit-o în fugă pe nisipul cafeniu, cu mâinile 
înălțate rotund deasupra capului, ca şi cum l-aş fi săltat pe 
Leb Betleem, să-l arunc în Dunăre. Am ocolit o buturugă, 
alţi câţiva paşi şi m-am închinat păunilor. Ăştia, iritaţi de 
prostia mea, sau fascinaţi de snopul de păr negru pe care 
Doina îl adusese de pe spinare pe sâni, se scuturară, făcând 
să zornăie mărgelele, clocotiră şi-şi desfăşurară cozile în 
largi evantaie fierbând electric. 


— Ui, mă! Chiui Doina, bucuroasă. 

lar eu: 

— Dacă vreau. Îi pot face să scoată coarne de căprioară. 
Lear sta frumos cu coarne de căprioară pe capetele astea 
nătânge. 

— Şi de ce nu vrei? 

— Fiindcă am o groază de treburi. Fiindcă sunt aşteptat în 
douăj de locuri deodată. 

— Atunci, cară-te! Strigă Doina, mânioasă. 

— Mulţumesc. Cezar e numele meu. Îl poartă cu aceeaşi 
mândrie împărații, caii şi câinii. 

Şi, iscălindu-mă în aer cu o pană de păun, am pornit-o la 
vale, prin marginea Dunării, spre un pâlc de sălcii păzit de- 
un soldat de scândură, inamicul veşnic găurit în tâmple de 
toţi recruţii lumii. Mă simţeam uşor, mândru şi-mi venea să 
nechez. Apoi îmi trecu prin gând că cerul albastru, 
străbătut de reflexe de-un vioriu întunecat, de parcă 
fierbeau cazane de miere şi se topeau sigilii de ceară roşie 
în munţii Măcinului, e cu capul plin de tot balamucul 
primăverii şi mă crede un copac umblând pe lângă apă, 
dornic să înfrunzească înaintea ălorlalţi. Atârnaţi în ştreang 
de mărgele, păunii veneau după mine, aripă lângă aripă. I- 
am înhămat la o trăsură încărcată cu pale de vânt răsucite 
pe sub braţele Doinei. În colţurile trăsurii am înfipt patru 
nuiele de plop şi în vârful lor patru păsări: un sturz cu trup 
de cireşe, o vrabie cu trupul de caise, un pescăruş cu trupul 
de mure, o ciocăni-toare cu trupul de măr - şi toate patru 
cu ochi de afine, guşă de miez de nucă şi cântecul din boabe 
de orz coapte pe vatră şi păstrate-n lapte cald. În vadul 
unde vin cei din mahala să spele preşurile şi covoarele, am 
intrat în Dunăre şi am răsturnat trăsura. 

— lată, doamnă, minunile care din mila ta rodesc. Vreau să 
dau în frunze şi nu pot până nu mi s-arată centaurul ce-ţi 
colindă valurile - jumătate peşte de argint, jumătate cal de 
aramă înroşită cu ciocanul. Sunt un copac însemnat, port 
ascunse-n trunchi, învelite-n pânză de mătase, două sute de 


piese de aur; hoţul care a scobit ascunzătoarea şi m-a 
oblojit cu buruieni până s-a închis rana şi s-a învelit din nou 
cu scoarță şi a dat lăstari, a pierit de bubă neagră. Vreau 
să-ţi văd centaurul, chiar dac-o fi ca fulgerul să-mi aprindă 
aşchiile... Draci bălţaţi! N-ai nimic de arătat. Centaurul tău 
nu-i decât un peşte bastard! 

Am scuipat furios şi m-am întors la Doina. 

— Schimbă-i pe-o pereche de găini, am mârâit, trecându-i 
păunii. Sau schimbă-i pe o gaură în gard când fac vecinii 
nuntă şi nu te invită. Sau pe o nouă întâlnire cu lipoveanul 
Cuprian. 

— Dac-ai fi fost fată... 

— N-am vrut niciodată să fiu fată. Pentru că fetele pierd 
totdeauna. Chiar şi când au o armă-n mână. 

— Suferi c-ai pierdut în faţa lui Cuprian?! 

Cuprian avea douăjdoi de ani, luntre, lopeţi, prostovol. 
Frunte înaltă, plete risipite pe umeri, ochi mici, tulburi şi o 
barbă aurie parcă bătută de-un vânt albastru. Locuia într-o 
cabină de şlep părăsit, în cimitirul vapoarelor, pe Dunărea 
moartă, cânta până la leşin din armonică şi nu-ngăduia 
femeilor din satul Ghecet, întins de-a lungul unei singure 
uliţe, să-l viziteze şi când vreuna mai îndrăzneață, care-l 
pândea tot timpul cu speranţă lacomă, spăla rufe şi urca să 
le atârne la uscat pe vapoarele părăsite, ca şi cum ar fi 
încercat să îmbrace fantome sau să toarne sânge în nefiinţa 
celor rămaşi pe fundul mărilor, Cuprian simţea şuier de 
funie lângă beregată şi dispărea în Brăila, unde răspundea 
de-un atelier fotografic. Sau, prea sătul de oraş, se înfunda 
în bălți, pe canale singuratice şi înguste, ca s-asculte mirat 
cum bâiguie tăcerea-n stuf şi să-njure soarele, de mânia 
căruia se apăra vârându-şi capul într-o coroană de nuiele şi 
de frunze ude. Îl urmărea norocul, oriîncotro ar fi apucat-o, 
pentru că pecetea frunţii lui - după cum desluşise Cezar 
Saltava - era Luna răsărind între cinci ghinde de aur, într-o 
seară calmă şi caldă, în care se aude cum picură firea în 
univers. Din zodia ghindelor ies rațele sălbatice, gâlgâind, 


pe hotarul unde Dunărea moartă, zisă şi Dunărea lină, se 
uneşte cu Dunărea vie, mai purtând şi numele de 
Gremenea, şi pe dunga aia, unde eternitatea neagră capătă 
din nou suflet, vijelie, putere, forţă virilă şi voluptatea de a 
legăna sturioni, cea mai frumoasă dintre ele, aleasă în 
soborul vrăjitoarelor de pe Nil să se schimbe în flaming şi să 
conducă migrațiile, depune într-un culcuş, împletit numai 
din fire de apă trecute prin două mii de scorburi căptuşite 
cu izmă şi stânjenei, oul pe care să-l bea centaurul Dunării 
ca să-şi curețe solzii. Şi chiar pe locul ăla unde moartea 
aduce ca ofrandă o coasă ruptă, Saltava fusese învins de 
Cuprian, fără ca lipoveanul să mişte un deşt. 

Fierbea în sălcii şi pe ape deznădejdea toamnei. Mult prea 
devreme. Pe puntea bacului legând Brăila cu cherhanaua 
Corotişca, aşezaţi pe un cufăr înalt, cu pereţii zugrăviți - 
dealuri de umbră, castel cu turnuri pe un vârf de stâncă, 
prinţesă captivă la fereastră cu zăbrele, vale străbătută de- 
un pârâiaş, porc mistreţ gonind cu lancea înfiptă în spinare, 
cavaler pe cal înspumat - Cezar şi Doina priveau alene în 
miezul zilei domoale, scrisă de la sud spre celelalte zări cu 
fraze din Biblie şi din Coran. Căci, septembrie, la Brăila, are 
imaginaţia boabelor de chihlimbar uitate în fereastră 
însorită şi mania filigranelor. 

Chiar pătrunsă de melancolie, Poloneza era caldă ca o 
mirişte în iulie, şi Saltava, prinzând-o de umeri, îi şopti în 
ureche: 

— Lasă-mă să te sărut o dată. O singură dată şi-ai să te 
risipeşti în văzduh. 

— Şi pe urmă ce poveste o să iasă? 

— Poate una tristă, dar merită să-ncercăm. 

— Mie-mi plac numai poveştile fără pereche. 

— Păi să-ţi spun una care s-a-ntâmplat ieri, aici, pe malul 
Dunării. leri, pe undeva prin Comorofca, un şarpe a ieşit din 
bălării şi s-a încolăcit pe picioarele unui băieţel care aţipise 
pe mal. Când s-a trezit, ăla micu a-nceput să urle: dă-mi 
drumu, mă, să plec la şcoală sau ai draci pe capu' tău?! 


— Poveşti frumoase, oftă Doina, se-ntâmplă numai în 
decembrie. 

— Ai dreptate. Anul trecut, în decembrie... 

Doi bătrâni cu pălării de pai, unul ţinând în lesă un câine 
alb, altul strângând între picioare un săculeţ cu prune 
uscate, îl salutară pe Saltava, înclinându-se. Şedeau 
cocoţaţi într-o căruţă, rezemaţi de un gard încărcat cu 
zorele (se mutau sub ploi?), între cuşti cu găini, o scară de 
lemn, coşuri cu struguri şi nişte sculuri de lână. Cezar le 
zâmbi searbăd şi bătrânul cu câinele mârâi-n barbă. 

— Ăştia de-au ajuns la putere în Brăila murdăresc timpul 
când surâd. 

— Într-o zi, tot or să se ducă dracului, răspunse sacul cu 
prune. 

— Şi?! Ce te-ncălzeşte pe tine?! Tu tot n-ai să mai fii de 
faţă! 

— Înainte de Crăciun, urmă Saltava (şi ştia că ăia-l înjură 
şi turba), o sanie cu coviltir, trasă de doi ofiţeri împuşcaţi, a 
trecut Siretul, venind de la Galaţi, a intrat în Brăila, şi un fir 
de trandafir, care călătorise într-un pahar căptuşit cu vată, 
a sărit jos şi-a-nceput să-mpartă flori: o garoafă fiecărui 
trecător, două picături din sângele ofiţerilor fiecărei umbre. 

— Şi tot aşa din stradă-n stradă, râse Doina cu dispreţ 
moale, până i-a ieşit în cale o foarfecă de argint care i-a 
tăiat gâtul. Ai treijşunu de ani şi nu ştii decât basme de 
lepădat fetele. 

— Am mai mulţi. 

— Îi ţii bine ascunşi. 

Şi se sculă să coboare. Mii de cireşe dădură în copt, se 
înnegriră, se sparseră şi-şi răspândiră mustul în camera ei. 
Sări pe o buturugă (cineva, în pădurea de plopi, înjura un 
cârd de lişiţe), în cer fierbeau samovare şi se clătinau 
desene lascive, iar de pe canalul acoperit cu tufe de 
gherghin şi de ienupăr suiau, trosnind, arome tari. Parcă 
umblau prin aer, ca să se îndoape cu funigei, sute de boboci 
de smirnă şi Doina, stăpână pe păşunele ei în care cai 


sălbatici sug ugerul iepelor, pentru ca să ia din lapte urletul 
haitelor de lupi şi hălci de cer având culoarea cucutei din 
cimitir, verde închis, verde gras, verde placid, verde 
înfricoşat, ocoli podul de lemn care duce în cherhana şi 
intră în cornul de fagi, plin de seve galbene, care scutura 
schituri de frunză şi miros de ciuperci peste un val de trestii 
înalte. 

— Încotro? Strigă Saltava, muindu-şi buzele, nările şi 
sângele în asfinţitul unui smoc de frunze fărâmat în palme. 

Ea se întoarse numai pe jumătate, ca o secure prevestind 
dezastre şi, femeie din Nord, mai degrabă ţigancă din 
Nord, sortită să fie logodnica tuturor copacilor cu scoarţa 
albă, să-şi împletească privirile cu ei, să cheme împreună 
ruina, îngheţul, orizontul căzut şi plin de-o suferinţă latentă, 
strângea sub braţ trupul unui plop tânăr, ca pe un bărbat 
întors din trădare. 

— Chiar vrei să ştii unde merg? 

— Vorbe rele şi provocare aurită în ochii largi, vicleni şi 
miraţi, care-l cuprindeau în adâncul lor pe Cezar Saltava, 
întemnițat într-o depărtare mult prea străină şi difuză, 
proiectat doar ca o creangă de pelin dincolo de luntrea cu 
pânze - „ea nu e altceva, Cezar, decât o scoică din lună 
care-a căzut pe pământ şi-a lunecat pe ape, nu-i aşa? „- 
legănându-se pe locul unde Dunărea vie şi Dunărea moartă 
se amestecau ca să alcătuiască Dunărea primordială. Şi 
când el înţelese că nu era nici măcar izvor de ţărână lângă 
vârtejul vorbind cu zeii apelor sau cu toţi regii trecând cu 
caravana de cămile prin castelele ce le înălţau norii 
deasupra timpului învietor al fluviului, o auzi spunând: 

— Merg să întâlnesc pe cineva care trăieşte basmele. 
Acolo unde se aşază el, la cârciumă, la femeia pe care-o 
vrea, în pădure sau la furat, se aşază şi un mal de sticlă. 

Se întoarse smucit, rupere nervoasă a şoldurilor 
exuberante şi se înfundă pe cărare, în desişul de plopi 
neclintiţi, ireali, parcă şi ei crescuţi într-un mal de sticlă. 


Cezar intră singur pe podul de lemn, pătruns de 
sentimentul cleios al unei pierderi buboase. Ţinuse în palmă 
o ramură cu muguri oacheşi şi i-o smulsese, sfidându-l cu 
expresia nepăsării, cu aroganţa celui care împrumută, 
ştiind că nu i se va mai cere nimic înapoi, băiatul ăla care 
putea, dac-ar fi vrut, să-l aducă şi pe Dumnezeu pe ape şi 
despre care el fusese informat că poate umbla cu mâna în 
cuibul de la streaşina tuturor caselor din cartierul Pisc şi că 
are acolo drept de fată mare, căci, stai niţel... Stai, cine 
spusese că pe lângă secolul nostru, al douăzecelea, Evul 
Mediu a fost timpul căsătoriilor din dragoste?! Ei, nu, 
netrebnicul va trebui aruncat la mama dracului! Saltava se 
opri. Dunărea mirosea şi a lături şi a lămâie. Un individ 
bărbos trecu pe lângă el, cu nişte vintire pe umăr şi zise, 
arătând cu capul spre via din spatele cherhanalei, de unde 
s-auzea urlând un copil: 

— Corcitura aia şi-a înfipt o undiţă în buză, ca să simtă pe 
pielea lui ce simt peştii când îi prinzi şi-acum zbiară-n 
braţele mă-si. Poate că-s idiot, da-mi place, fiindcă într-o zi 
numai un caraghios ca ăsta o să schimbe lumea. 

„Dar ea şi nu el m-a prădat, el e sclavul lor”, se despică 
gândul adevărat în Saltava. Scuipă cu greață pe un pâlc de 
cârciumărese sau crizanteme noroioase şi luă loc la o masă, 
potrivită lângă stâlpul cerdacului deschis spre Dunăre. 

— Bună ziua, doriţi ciorbă de peşte? Îl întrebă o fată 
plăpândă, în rochie albastră. Părea suptă de ape şi de 
nesomn, o pasăre copleşită de ivirea neaşteptată a toamnei. 

Saltava brodă un zâmbet prietenos şi aruncă fraza lui 
enigmatică, menită să deruteze. 

— Călcat de tren, dar netăiat, zise el. 

— Am impresia, râse fata, că toţi clienţii noştri s-au înţeles 
astăzi între ei să se poarte şi să vorbească numai aiurea. 

— Eu vorbesc serios, o lămuri Saltava. Cunosc un om pe 
care l-a călcat trenul, în gară la Făurei, dar fără să-l taie. 
Norocul lui că locomotiva n-avea grătar. De ce poartă 
oamenii ăia benzi de mitralieră pe umeri? 


— Ideea şefului restaurantului. Toate despărţiturile pentru 
gloanţe sunt pline de peştişori săraţi. Mănânci întruna şi 
ceri băutură. Vreţi să-ncercaţi? 

— Vreau să iei loc la masă, aici, lângă mine. 

— Ca să mă calce un tren fără să mă taie? 

— Adă vin şi două pahare. Până te-ntorci, eu o să mă 
gândesc cum te cheamă. 

— E un nume greu de ghicit. L-a adus tata din munţii 
Buzăului. Zice c-a dat pe el o priocă de cai furaţi. Dar nu 
merita să dea nici măcar un iepure omorât de ciori. 

— Cuprian e cel mai urât nume. Nume de cloncan afurisit. 
Şi, pentru că intrase cu palmele într-o vatră goală, o înjură 
şi pe Doina. O înjura, fiindcă-i descurajase încercările, „îşi 
închipuie c-o apără pe Irina... Sau se răzbuna pentru că am 
fost întâi al Irinei?!” Se cufundă într-o tristeţe prietenoasă, 
depărtată de pământ, ca atunci când uitase portocalul pe 
terasa casei şi peste noapte ninsese. O zi eşuată! Şi asta 
tocmai când esenţele Dunării, ale bălții, ale toamnei 
chemau la o întâlnire a dorințelor aspre. Dunărea moartă, 
plină de peşti orbi, monştri atemporali şi Dunărea vie, pe 
care visul umblă în chip de luntre cu pânze, ca un vultur 
ieşit să vâneze mierle, îmbrăcate amândouă, jumătate în 
purpură, jumătate în ceaţă de oase zdrobite - căci în fluvii 
nu încetează niciodată vânătoarea şi asasinatul, călătoria 
primejdioasă, pânda făcută numai cu ghearele şi colții, 
spaima, goana, ceasul rău, clipa dezastrului - unite într-o 
Dunăre vehementă, amestec vrăjit de nemurire prețioasă şi 
moarte dărăpănată, turna cu carafa otravă subţire peste 
înfrângerea lui Cezar Saltava. Respins, Cezar nu ajunse, 
totuşi, să capete respiraţia mândriei şi a răzbunării. Îl 
întoarse din bătălie fata în rochie albastră. 

— V-am adus vin grecesc, care miroase a răşină. Retsina se 
cheamă. 

Auzind-o, simţi cum se stinge în el înverşunarea şi devine 
flexibil. La urma urmelor, Poloneza nu-i datora nimic şi nici 
el nu datora nimic nimănui. 


— Havalica te cheamă, anunţă Saltava şi fata ţipă în pumn, 
mirată, şi apoi strigă, scuturându-se de ape şi lăsând să-i 
curgă printre deştele subţiri ţipătul ucis: 

— Cine v-a spus? Bucătarul? 

— Nimeni. O dată, de mult, am fost şi eu fată şi mă pricep. 
Havalica bătu din palme. La spatele ei, între nişte buturugi 
acoperite de iederă, un măceş înflorea a doua oară. 

— Fată?! Minunat - şi bău pe nerăsuflate jumătate de 
pahar cu vin. E frumos c-aţi fost femeie, dumneavoastră, un 
bărbat de doi metri, cu carnea pe el bătută şi afumată... 

— Nu, nu, cu carnea păstrată sub şeile tătarilor şi-ale 
hunilor. Va să zică nu-ţi place că sunt înalt şi slab. 

— Nu ştiu ce să zic. Aveţi obrajii mai luminoşi decât ochii. 

— Poate că sunt loan Gură de aur şi ţin între fălci o 
poveste roşie, gata să-mi ţâşnească prin obraji. E un măceş 
imprudent măceşul ăla. 

— E greu să fii fată, nu-i aşa? Toţi încearcă să te sărute sau 
să te ciupească de fund. Şi cel mai mult bărbaţii însuraţi. 

— Al naibii să fiu dacă n-ai dreptate, râse Cezar. Uite, 
eram ca tine de tânăr şi mă întorceam acasă, aici, în bălți. 
Veneam de departe. Şi când să trec Dunărea, a trebuit să 
aştept un ceas, poate mai bine. 

Şi pe când aştepta, patru rânduri de plopi, ieşiţi din Insula 
mică, aleşi prin tragere la sorţi ca să se mute de-a lungul 
şoselei Brăila-Buzău, treceau în marş pe mijlocul Dunării, 
numai pe val de argint, intrau în port şi urcau în oraş ca să 
primească bonuri de ordine, câte-o raţie de unsoare cu care 
să-şi ungă rănile, iarna, şi ca să vadă, înainte de-a intra şi 
de-a rămâne de santinelă timp de o viaţă de copac, pe 
marginea şoselei, un film la cinema Passalacqua. Pentru că 
deveneau torţe ale câmpiei, cei dintâi vestitori ai furtunii, 
năluci şi speranţă ochilor oricărui chinuit amestecat în 
ţărână, veghe îndreptată spre cer, refuzând orii p formulă 
ultimativă, primăria se gândise să-i înveselească o clipă, dar 
mai bine i-ar fi dus să le dea o bere la Papacanaris, fiindcă 
la Passalacqua rula un film deprimant. 


— Vorbiţi prea complicat pentru mine, zise Havalica, dar 
înţeleg că v-a fost tare milă de plopii ăia. Vi se răsuceau 
măruntaiele de milă şi-atunci v-aţi schimbat în femeie. Mila 
are darul ăsta. 

— Ai înţeles esenţialul. 

— Pentru că şi eu am fost o dată bărbat, declară, cu glasul 
chircit, Havalica - şi de aici şi convingerea tremurând în 
roua cuvintelor ei. 

— Ce-i asta?! Zâmbi Cezar. Te-ai luat după mine. Îţi place 
să te joci distins? 

— Am fost bărbat nu pentru că bărbaţii sunt nişte măgari 
cu M, am fost bărbat într-un ceas de inimă rea. 

— Spune. 

După amiază, întunericul cobori mult, semn de ninsoare 
întuneric cu fiinţă albastră, cum trebuie să fie numai 
întunericul din capul unui cal sfârşit de sete - vântul se opri, 
generos şi luă făptură sticloasă un pui de ger, aşteptând în 
suflet făgăduială de brad. Salcâmul de la colţul casei, care 
priveşte numai în miazănoapte (scoarţa lui, plină de 
crăpături în formă de ochi încărcaţi de aşteptare!), îşi 
lustruia crengile joase pe gardul vânăt, lemn viu, cu sevele 
speriate de prevestiri sumbre, dând de veste din toate 
inelele că religia iernii se deschide cu doişpe lupi înălţând 
capul din văgăuni. „Căci ei sunt blestemul”, îşi spunea 
mama Ilinca, scormonind cu ochi neliniştiţi curtea. 
Alexandru, băiatul cel mic (mai avea un an până să plece la 
armată) amesteca pietriş pe cărarea dintre grajd şi căpiţele 
de paie. Lucra de la prânz, umblând aplecat, parc-ar fi fost 
la vânătoare de potârnichi sau n-ar fi încăput, înalt subţire 
şi mlădios, sub orizontul închis, bătut în piroane. De jos, de 
la gârlă, fiindcă apele, ca şi femeile tinere, se agită 
necontenit, provoacă, întărâtă, sugerează, strecoară 
îndemnuri ascunse, deschid prăpăstii, încâlcesc buruieni, 
împletesc linii pe care umblă moartea şi le distrug sau 
numai le retrag cu smucituri insesizabile, vântul mai ridica 
din când în când un umăr şi azvârlea în ogradă un şuvoi de 


cenuşă luată din râpi. Pânze subţiri, sângerând negru. Izbit 
în plină faţă de pulberea necăcioasă, mirosind stins a 
dezastru vegetal şi foarte iscusit a viscol intrat pe drumuri 
largi, Alexandru scoase din raniţa veche, atârnată la 
streaşina grajdului, un fular de lână, roşu cu dungi albe, în 
care-şi înveli obrazul bălan, uscăţiv şi lat, de animal gonind 
spre nopţile împerecherii. Scăpate din nod, capetele 
fularului i se zbăteau pe braţe, pe spate, imense aripi ale 
unui liliac ce se va roti, hohotind, printre acoperişe, 
începând cu prima dezlegare a zăpezilor, şi mama Tinca, la 
fereastra odăii, cu sticla pârguită în tonuri verzi de flacăra 
din candelă, îl şi văzu trecând în zbor pe deasupra râului, 
înaintând cu gâfâieli şi sufocări, cu carnea aprinsă de o 
bucurie nestăpânită, trecând prin toate spânzurătorile 
îndoielii, către satul Bisoca, unde mai întâi fusese Tudor, 
tatăl lui, şi unde se mistuise, târziu, într-o seară de 
primăvară, Vasile, fratele lui mai mare. Tinca ştiuse de mult 
că şi Alexandru va pleca, fără s-o anunţe, dar făcându-şi 
pregătirile oarecum la vedere, abandonând-o în mucegaiul 
milei, cu supărare şi dezgust de sine, cum abandonezi nişte 
bocanci vechi în noroaiele ce te-au încleştat până la 
genunchi: raniţa de la streaşină, îndesată să crape, cu 
catarămile reparate şi lustruite, cu curelele cârpite, arăta 
că primejdia prinsese chip şi trecuse pragul, din casă în 
curte, lăsând locul gol şi rece, o mică peşteră unde urâtul, 
de atâta urât, îşi sfâşie beregata, că păianjenul, în acord cu 
sughiţul ce-l naşte singurătatea înfricoşătoare, urcase pe 
braţele lui Alexandru, luase sânge, se înfipsese în cer, 
coborâse şi ţesea acum pânză într-o casă din bârne, la 
Bisoca, foindu-se ca să se facă zărit şi astfel cei ce aşteaptă 
să afle că aşteptarea şi-a ros prânzişorul, prânzul, cina şi 
toate marginile. „L-am pierdut şi pe el”, gândi mama Tinca, 
şi duse mâna în dreptul gurii, fără s-o lipească de buze, ca 
şi cum ar fi ţinut în ea un ciorchine de strugure îndelung 
dorit şi din care nu se îndura să aleagă o boabă, s-o fărâme 
în dinţi. 


Alexandru se mişcă spre muchea malului, lângă şopronul 
care acoperea meliţa pentru zdrobit inul şi cânepa şi un 
morman de buturugi nedespicate, se propti cu şoldul stâng 
în stâlpul de la intrare, împodobit de sus până jos cu 
potcoave, apucă un mâner şi se porni să-l învârtă vijelios, cu 
mâna dreaptă, de-ai fi zis că vrea să scape de ea, că trage s- 
o smulgă din umăr, şi când era gata să se azvârle în aer şi 
el, adunat colac pe spiţele roții scăpărând în peretele 
şopronului, se opri, stând în genunchi, smuci o pedală, 
patru scânduri se desfăcură şi din şopron ieşi, plutind, o 
colivie de pânză din care se iscau, printr-o ruptură, 
porumbei de hârtie colorată. Patru, şase, opt - îi tăvăli, îi 
sparse şi-i dobori repede o pală de vânt amestecat cu 
cenuşă - dar mamei Tinca i se păreau a fi o puzderie de 
păsări ieşite din vis. „Aşa a venit tat-tu Tudor, el m-a îndulcit 
cu porumbei de hârtie”. 

Trăise cu Tudor cinşpe ani - înşirare de zile vesele, 
presărate cu câteva duşmănii, scurte ca ploile cu negură, 
care bagă tăciune-n spic. El cumpăra şi tăia vite, sâmbătă 
după amiază şi duminică dimineaţa, în curtea lor mirosea a 
sânge gros, roiuri de muşte verzi, mari cât greierii de câmp. 
S-aruncau din râpe, ca şi cum duhul gunoaielor s-ar fi 
năpustit, cu poalele-n cap, să se mânjească pe bot cu mana 
scursă din vinele boilor, duhoarea înnobilată de lemnul 
jugului, praful câmpiilor şi nesfârşirea desperată a 
drumurilor; o ceată de ţigani spoitori, desculți, răpănoşi, 
puţind acru - fum şi năduşeală de bivoliţă - băteau aerul cu 
mărăcini, cu mături de pelin şi Tudor îi plătea cu o albie de 
maţe; uneori le arunca şi burta vitei sacrificate, clocotind de 
ierburi nerumegate; dacă treburile nu-i mergeau, umplea 
cu lumânări aprinse cele şase grătare de mititei, se suia 
călare pe hornul unuia din ele şi-i silea pe ţigani să-i cânte 
de pagubă; „lele, lele şi iar lele, puneţi petice pe ţâţe... Vă 
promit, urla la ţigani, pulpă de cerb, uger dublu de ursoaică 
şi buză de căprioară. , 


Mugind şi urlând fără glas în el, a intrat în munţi, 
ajungând până la Bisoca şi peste un an şi jumătate umbla 
numai noaptea, timpu-i mirosea a pădure, îşi lăsase barbă, 
fir mărunt, răsucit, culcuş pentru suspinele neîntoarse în 
inimă, pentru aromele tutunului regal şi tulburătoare ispită 
pentru o mână dornică să mângâie; nu-i mai populau 
gândurile viței ce trebuie despicaţi pe ascuns, vaci lăsate în 
pogoanele de lucernă, ca să mănânce până le plesneşte 
splina şi ficatul, oi smulse din copca primelor două 
săptămâni de toamnă, ca să le arunce în groapa cu jar şi 
apoi pe mesele cu vin năsprit; vorbea acum mult, cu 
încordare senină, căci se luptase şi pierduse, despre 
trecătorile în Transilvania; le colinda apele limpezi, bându- 
le şoapta; sub vântul sunând în geamuri desluşea corn de 
vânătoare; lăstarii de nuc îl învăluiau, simţea el, în răşină de 
brad. Ajunse să se încurce, să se încâlcească şi în stare de 
trezie şi în stare de somn. Într-o zi, cumpără un butoi de 
bere şi-l sparse cu toporul; nepotolindu-se, jumuli de vii 
două duzini de gâşte şi le aruncă goale pe gârlă. Apoi, flatat 
de câtă suferinţă putea să îndure şi nu s-o provoace, fiindcă, 
drept din pornire, epuiza repede resursele de a deschide 
răni în oameni, deveni complet incoerent. Zăcu o 
săptămână, bolborosind cuvinte fără şir. Pe urmă se sculă. 
„Gata, hotări, voi curăţi terenul”. Plecând în munţi, la 
Bisoca, spusese adio tuturor convenienţelor. 

— Legea pe care mintea, pentru ca să nu lunece în 
prăpastie, şi-o instituie singură, fără a mai invoca tradiţia, 
ruşinea faţă de familie, spaima de lume - şi se întoarse cu 
un copil de un an, un an şi câteva luni. Îl puse, adormit, pe 
patul din odaie, fierse o căldare de apă şi-l dezbrăcă de 
costumul de lânică, să-l îmbăieze. Tinca i-l luă din mâini şi-l 
scufundă ea în albie. 

— Îl cheamă Vasile, zise Tudor. 

— Şi pe mă-sa? 

— Pe fata aia o cheamă Biciola. Dacă-l mai lăsam acolo, i-l 
omorau âia şi se omora şi ea. 


Tinca spălă copilul, vătămându-se, tămăduindu-se şi iar 
vătămându-se. Era un copil năvalnic, carne rotundă 
învelită-n piele roz, scos din oglinzi în care s-au privit, 
rânduri-rânduri, odrasle de prinți, pajişti de călţunaşi, 
nuiele de salcie încingând coapsa Floriilor; lovea apa cu 
picioruşe scurte şi dolofane şi pocnea din vârful limbii, 
încercând să imite măcăitul bobocilor de rață care forfoteau 
pe duşumelele odăii. Tinca îl uscă în prosoape moi, pufoase 
şi, înainte de a-l îmbrăca, îl sărută pe ochii imenşi, pe 
gropiţele din obrajii mirosind a fân răscolit, pe mâinile 
bucălate, şi în adâncul făpturii ei primi umilinţa, 
îngenunchind şi o încuviinţă - Fiul Dulgherului pe care 
fusese aleasă să-l ducă în cârcă şi în buzunarele şorţului - şi 
până să-şi scuture praful de pe genunchi şi să-şi înveţe 
mâna să apuce prin somn marginea leagănului, iar copilul 
să îngâne cel dintâi cuvânt, Tudor îi puse în braţe al doilea 
ţânc. 

— P-ăsta, anunţă el, convins că-i face femeii o favoare, îl 
cheamă Alexandru... 

Tudor murise de mult... 

Vasile plecase în munţi, lăsând vorbă că se va întoarce 
după ce se însoară. Dar nu mai venise. Vara, lucra la un 
joagăr, la un cioplitor în lemn; făcea draniţă, cruci, porţi, 
paturi din lemn de tei pentru icoane, podoabe din lemn de 
măr pentru streaşină. Petre Grama, vecin cu mama Tinca, 
urcând la Bisoca, îl găsise plin de rumeguş de măr din cap 
până-n picioare. „Poate şi copiii o să-i facă tot din rumeguş, 
Doamne-fereşte! , 

Iar acum pleca şi Alexandru. Ieri încă, pe când se mai 
lupta să ia o hotărâre, înveşmântat în îndoieli, stabilindu-şi 
preţul, dând dragostea la scăzământ, scormonind în spuza 
speranţei, râcâind cu unghia sigiliul ofertelor închise în 
viitorul nerespirat decât cu prelungirile hiperexcitate ale 
nervilor, se mişca stăpânit şi prudent; după ce îndopase 
cărarea cu pietriş şi lansase porumbei de hârtie devenise 
intolerant şi agresiv, dovadă parul aruncat în haita de câini 


învălmăşită pe nişte oase, în uliţă. Urmărindu-l cum se 
pregăteşte ca să dispară în adâncul insondabil al 
întunericului de iarnă, mama Tinca simţea că o înhaţă 
moartea. Ar fi vrut să-l strige sau să spargă geamul şi să-l 
cheme să-i pună altul, dar nu găsi în ea destulă putere. 
„Astupă-l c-o cârpă, i-ar fi răspuns, căci nu mai avea cum să 
dea îndărăt. Bate-l în scânduri, umple-l cu bolovani, 
îndeasă-l cu perne şi cu aşternuturi, dărâmă casa, dă-i foc, 
prea puţin îmi pasă”. Ştia că şi chemarea ăleilalte, a femeii 
care l-a rodit, e de mii de ori mai înaltă şi mai 
pătrunzătoare; mamele adevărate, care cheamă de pe mări 
de veacuri: cărora nu le poţi înfrânge glasul, pentru că din 
ţipătul lor te-ai plămădit; chinul deznădejdii lor, purificat în 
rugăciuni, în aşteptări, în puroaiele blestemelor, în gemete; 
dreptul lor de-a alăpta timpul necunoscut, de a-i hrăni 
orgoliul, de a-l lepăda de povara tuturor uneltirilor şi de a-l 
dărui, cu toate rănile cusute, celor aleşi să îl spintece - cu 
bocancul, cu spada, cu foamea, cu frigul, cu prăbuşirea 
iubirii. Copilului care s-a săturat să păzească vitele şi care, 
rupând ciomagul în coarnele lor, a semnat declaraţia de 
război adresată lumii. Gling, glang, gloria! Pentru că nu 
timpul e cel ce trece peste noi în anii tinereţii, plini de curaj 
şi bunăcredinţă, ci noi ne repezim în partea lui cea mai 
îngâmfată şi înşelătoare, ireală şi profesând asasinatul cu 
dinţi fragezi. Timp proaspăt şi vanitos şi puternic ca 
minciuna caldă. Dacă ne-am trage atunci măcar cu un pas 
în timpul dus - dar de unde atâta virtute? 

— N-am mai îmbătrâni poate atât de repede, căci timpul 
vechi şi ostenit e moale şi odihnitor, fără săgeți, fără 
topoare, fără pofta de-a mai ucide, doar toţi servitorii crimei 
i-au murit şi e sătul de câtă moarte a împrăştiat pe drumuri. 

Aruncând raniţa în spinare, Alexandru trecu din curte în 
livadă. Lia portiţa legată în curele se opri să mai arunce o 
privire spre casă, ultima picătură de lapte pe care-o mai 
bea, scheunând, puiandrul de lup - şi pe urmă dispăru în 
genunea atribuită tuturor visătorilor, cu pasul calm şi ferm, 


necuprins de remuşcări şi primind ca pe-o ofrandă cei 
dintâi fulgi de zăpadă. Ningea uşor şi liniştit, aşezare de 
domnie lungă, pământul îngheţat primea cu supunere 
resemnată prăvălirea albă şi fastuoasă, gârla deschidea mii 
de pliscuri, să soarbă firimituri din somnul lui Dumnezeu, 
inima aerului tremura, parcă strânsă în ghearele corbului 
albastru ce se rotea în arcada cerului, spartă numai atât cât 
să cuprindă acea imagine nobilă, prefigurând şi măreție şi 
mormane de stârvuri. 

Atunci se îngrămădiră în geam porumbeii de hârtie şi 
prinseră să gângurească din vechime: Biciola... Biciola. 
Mama Tinca se retrase înspăimântată pe marginea patului, 
cocoşul de porțelan, pus pe aparatul de radio, bătu scurt 
din aripi (avea ochi mari, gălbui şi holbaţi, cocoşul, ca de 
ţigan care nu şi-a vândut pieptenii şi lingurile şi n-are 
putere să creadă că va mai zări vreodată un ban în palma 
murdară), iar în pod trosniră, buşite cu călcâiul, un pumn 
de nuci. Tudor le mânca presărate cu sare, ca să poată să 
bea două oale de vin roşu. 

— Tudore, zise mama Tinca, eu nu-nţeleg ce fel de om oi fi 
tu. Ai prăpădit un sac de nuci, acum te-ai legat şi de-al 
doilea - ce-o să le mai dau copiilor în noaptea de moş Ajun?! 
Gândeşte-te că sunt şi eu o biată femeie singură, tu ai 
murit, băieţii au plecat... 

— Cică ăla care vorbeşte singur bea lapte negru, laptele 
nebunilor. 

— He, Petre Grama! Nici n-am simţit când ai intrat. S-a 
dus şi Alexandru, Petre. Acuma chiar că sunt singură, ca 
hârbul cu tămâie uitat pe-un mormânt. 

— Poţi să-mi dai câteva fire de arnici roşu? 

— Pot să-ţi dau şi cinci jurubiţe. 

— Fata e cinstită - vorbesc de a mare, că dea mică nici nu 
se pune problema - dar nu strică să încâlcesc semn pe 
clanţa uşilor, noaptea. Paştele mamii lui de derbedeu care 
mi-a aruncat bostani sparţi în dreptul casei şi mi-a mânjit 
poarta cu păcură! 


— Unde se duce lumea asta, Petre? Întrebă mama Tinca, 
arătând spre uliţă - „Petre e un prost, mereu se va azvârili 
cu bostani sparţi în curtea cu fete de măritat şi mereu vor fi 
porţi mânjite cu păcură, mereu deşte flămânde de sare şi 
de sânge”. 

— Păi, la Groapa hoţilor, zise Petre Grama. Am uitat să-ţi 
spun, azi, în zori, pădurarul a trecut pe-acolo, în drum spre 
Câmpia căprioarelor şi, cică, ia să trag eu un foc în groapa 
asta, să-l împuşc pe regele strigoilor. Bum! Bum!... 

— Şi-năuntru era nevastă-sa cu unu'. 

— Doamne-fereşte...! 

— Uite că n-a ferit. Acum i-au luat puşca şi-l păzeşte 
juma'de sat. Trebuie să vină de la procuratură să ridice 
morţii şi să-l ridice şi pe el. Nu e voie să vorbeşti cu el, 
poruncă, dar vorbeşte el pentru toţi. „Măi fraţilor, zice, 
procurorul e dator să facă reconstituirea faptei - şi e dator! 

— Cu ocazia asta, zice, o să mai bag o litră de alice în 
morţii ăia care se giugiulesc de azi înainte prin grădina 
raiului. ,, 

— Vai de capul lui ăla fără minte! Ca şi cum nu era lumea 
plină de lacrimi amare şi fără sângele vărsat de el. Petre, 
vorbeşte cu nevastă-ta şi trimiteţi-mi-o pe fata aia mică. O s- 
o-nvăţ să mănânce şi să doarmă la mine. Un suflet de copil 
risipeşte urâtul numai cu răsuflarea lui... 

— M-am dus acolo aproape în fiecare zi, toată iarna, sfârşi 
Havalica. Dar numai în ziua plecării lui Alexandru m-am 
închipuit băiat. Mama Tinca dormea, şi eu, încălţată cu nişte 
bocanci vechi, tropăiam pe podele, ca să viseze bătrâna că 
Alexandru e în odaie, se plimbă şi se gândeşte cum o să-l 
joace pe Irod împărat, la Crăciun. Sunt băiat, ziceam, şi mă 
cheamă Nuş, mă cheamă Naum, mă cheamă Claudiu. 
Numele-mi veneau singure în minte. Dar, oricât de mică, îmi 
dau seama că nu mă prinde figura să fiu băiat. Nu-mi 
surâde viaţa de băiat. Dumnevoastră v-a plăcut să fiţi 
femeie? 


— Nu mai ştiu. De altfel n-am întârziat în gândul ăsta 
decât o clipă. Atât cât au trecut plopii ăia pe Dunăre. 

— Soldaţii de plop, specifică Havalica. Eu cred că oamenii 
se schimbă în ceea ce nu sunt doar când vor să 
pedepsească. O colegă de-a mea, când vrea să-şi 
pedepsească bărbatul, se duce şi se sărută c-un barcagiu, 
unu' frumos, Cuprian îi zice, dar eu zic că aşa ceva nu se 
cuvine să fie făcut. 

— De ce? Întrebă Cezar Saltava, năpădit de-o duşmănie 
stufoasă. Dreptul ei să-l repudieze şi dreptul lui s-o urască. 

— N-am înţeles cuvântul... 

Dreptul ei să-l respingă şi dreptul lui să se prăbuşească şi 
dreptul tuturora la rătăcire. 

— Vorbiţi ca-ntr-o taină, râse Havalica. Vorbiţi ca şi cum aţi 
privi Dunărea de pe un pod de icoane. 

— A fost cândva un pod de icoane peste Dunăre. Nu 
neapărat icoane cu Dumnezeu, sau şi cu Dumnezeu, dacă 
vrei, dar în primul rând cu păsări stând în iarbă şi cu un 
băiat mâncând pepeni, în răsăritul soarelui. 

„Portocalul nins şi mirosul eterat al vinului grecesc”, zâmbi 
Saltava şi lângă el nu mai vorbea Havalica, vorbea Irina 
Devechi: „Nu poţi să dormi, Cezar. 'Ţi-e silă că am părul 
lung şi te împiedici în el prin somn?!” „Eşti stupidă să mă 
trezeşti mereu”. 

„Erai treaz. De mult nu mai poţi dormi lângă mine. „ „Ba, 
adorm foarte repede. Mă aşez cu faţa în jos, iau în mâini o 
mitralieră, pun nişte inşi la zid, încep să trag şi când se 
termină banda sunt gata adormit”. 

„M-ai împuşcat de multe ori? , 

— Eşti o boroboaţă, Havalica, spune Cezar ridicându-se. 

— Numai atât? Se răsfăţă fata. 

— A, vrei mai mult? Atunci află că eşti o boroboaţă 
îndrăgostită de Alexandru din Bisoca. 

— Nu! Strigă ea, rupând apele nesomnului în care i se 
scălda faţa, dar Cezar trecuse în cărarea mărginită de 
crizanteme slute şi urca puntea de scândură spre şalupa de 


traversare, privind din rădăcina mizeriei vâltoarea dând în 
spice albe de pe linia unde Dunărea moartă se uneşte cu 
Dunărea vie. Nu mai era nici o luntre care să lege, 
învârtindu-se, spicele în snopi... 

Puii mizeriei nu ies totdeauna din buboaie de ouă; ştiu să 
scoată capul tremurând sau frângându-se-n plecăciuni 
chiar din ouă pline cu nopţi de borangic. Aşa cum leşul 
ignoranței va învia mereu, stropit cu sângele incandescent 
al mieilor, tulburea sămânță a fricii va prinde rădăcini şi va 
da colţ până şi-n locul cel mai lipsit de imaginaţie. Frica, la 
femei ca Doina Poloneza, să zicem, sparge osul şi-şi 
plantează caseta în Abisinia şoldului, la indivizii de croiala 
mea, emotivi, neîndrăzneţi în substanţă, destul de curajoşi 
că s-au născut, trăind cu îndărătnicia iederii de-a fi 
prezentă pe toate ruinele, se manifestă ciudat, prin 
convulsii de veselie, ceea ce înseamnă că suntem mediul ei 
privilegiat, mâlul unde gestează scoicile prin care-şi detună 
vuietul. Pentru că mă obseda fraza lui neîmblânzită, Leb 
Betleem putea să se considere un jucător de noroc cu o 
lovitură în plin la activ. Douăjpatru de gălbenuşuri într-un 
pahar crainicului strigând din turnul comisarilor: 
„conducători la start, întindeţi benzile, încetaţi jocurile!” în 
vocea căruia nu vibrează măcar un capăt de sârmă ruptă, 
nici cel mai mic semn că va câştiga cursa un cal şleampăt, 
lipsit de orice valoare, că tot ceea ce pare efort nobil, 
încordare, patimă, durere, tropot fluvial, coame smintindu- 
se în vânt nu e altceva decât măsluiala care-a îmbrâncit în 
şanţ adevărul, demoniacă şi mai delirantă decât adevărată. 

Aş fi putut să merg să-i spun lui Pavel Ibriş, care 
răspundea de probleme speciale în cadrul comitetului 
raional, că sunt urmărit de-un străin vorbind ceremonios, 
dar evaluându-şi cuvintele la un preţ mai mare decât preţul 
pieţii, însă Ibriş ar fi pus să fie golite de umbră toate 
heleşteiele, şi nu vroiam, apa prea curată n-are gust, ceea 
ce e străveziu până la a zecea brazdă în adâncime nu e 
credibil. Toţi, sau aproape toţi ne temeam de lbriş, şi el, mic 


şi ascuţit, ca o vergea de alamă, o vergea care nu dă măcar 
frunze de cocleală în atingere cu aerul, dar adulmecă şi 
curăţă puşca aleasă pentru execuţie, râdea subţirel şi zicea: 
nimeni, dar nimeni nu mai e şic în oraşul ăsta. Era bolnav 
de piatră limpede Pavel Ibriş, toate gândurile celorlalţi se 
reflectau în el zgribulite, şi el, vesel, calm, încântat de 
expresia, descoperită într-un mare scriitor, că luceafărul de 
ziuă se mai numeşte şi steaua porcului, arunca pe nări, cum 
arunci fumul de ţigară, două şuviţe de cântec negru: 

Cădea guvern după guvern numai Ibriş era etern... 

Tăind prin nişte străzi scorburoase am ieşit în centru: 
primăvara plesnea de zugrăveli naive. Cufundari aurii, 
nagâţi, călifari albi şi roşii se legănau deasupra Dunării, 
prin cer treceau viori de trestie, strecurând sunete aromind 
de dor, undeva, poate în spatele casei ăleia galbene, o parte 
din cer schimbase poziţia cu a pământului, fiindcă între 
luna care nu se stinsese şi soarele cu coada-n vânt, plutea 
un rând de magazii, doi salcâmi şi o movilă de scânduri 
vechi sau aşa ceva şi fiecare clipă o proslăvea pe cea de 
dinaintea ei şi se căznea să prindă plod şi să-l nască băiat - 
şi unele-i năşteau scânteietori, altele, cabotini, altele daţi în 
stambă - virginitatea pământului îndelung torturată de 
dorinţe şi violenta ei descătuşare - şi lumea, încercând 
rotiri fără noimă pe trotuare - vorbea tare, larg, mult şi 
nefiresc. Ai fi zis că aşteptau cu toţii sosirea unei caravane 
cicliste, şi caravana întârzia sau, voind să pedepsească 
oraşul, apucase alt drum. Fotografii lui Cuprian, plantați în 
cel mai dulce unghi - cafenea, vitrină cu bijuterii, 
vânzătoare cu coşurile pline de violete - furau din ochi 
siluete fragile, luminându-le cu fulgere scurte. Unul dintre 
ei, dornic probabil să răstoarne sau să restabilească un 
echilibru între arbori şi fântânile încă mute, ca nişte berze 
împăiate, mă fotografie şi pe mine şi neavând să-i arunc în 
cap o cofă cu vin îmbâcsit de muşiţă - e absurd, dar nu-mi 
place să mă fotografiez, refuz să fraternizez cu imaginea 


mea pe hârtie: cine-i ăla despuiat de gânduri, dezmoştenit 
de el însuşi, golit de foame, de vorbe, de vise?! 

— M-am mulţumit să-l împroşc în minte cu cea mai 
cumplită înjurătură. 

— Biserica mă-ti, aia făcută numai din oase, Isus de oase, 
Maica Domnului de oase, rugăciuni de oase, judecători de 
oase, numai cei ce primesc sentinţa sau mâhnirea fiind 
umbre pe botul câinilor care le-au înghiţit oasele. 

Nişte copii scoşi dintr-un lagăr de concentrare din Austria 
dăruiseră companiei noastre o biserică de-asta, dar de ce- 
mi venise-n gând din nou darul ăla fonf, trădând mistica 
oaselor alea flămânde şi rahitice?! Desigur, Leb Betleem, 
îmi spusei şi zgâlţâindu-l de umăr pe fotograf, mârâii la 
urechea lui: 

— Vreau să le am peste-o oră. Şi vreau să fie şi Cuprian 
acolo, ai înţeles? 

— Am înţeles, ce dracu, doar nu duc pe umeri o căpăţână 
de varză! 

Mă purtam ca un somnambul, când cei ce-l urmăresc 
umblând pe acoperiş dublează miza tăcerii, convinşi că 
suprimă timpul. Pentru că în această zi bună de prăsilă, cu 
forme cărnoase şi pieptul întărâtat, trebuia, după cum îmi 
poruncise primul-secretar Olmazu, să salvez un arbore cu 
înfăţişare şi lemnul de misionar (are daruri de Ilrodiadă 
Olmazu!) sau să devin complice la tăierea lui. 

— Fă cum te duce capul mai bine, Saltava, însă te previn... 

— Ştiu, să am grijă să nu vi se taie vouă capul. 

— Prudent ca găina de alun - şi-mi întoarse spatele şi din 
clipa aia devenisem secătura care, înrolându-se într-o 
expediţie de jaf, scoate din trompetă numai sunete 
prefăcute, simulând decadenţă şi un protest mic; pentru cei 
ascunşi de frică în dosul uşilor, sau în crăpăturile lor, umiliţi 
ca gândacii, el e în coloană, dar nu şi în ideea ei, fiindcă, 
iată-l, el batjocoreşte cu două note de jale piţigăiată 
descreierata furtună a fanfarei. 


Casa e pe Strada de frunză arsă. Faţadă sprijinită pe 
coloane, verandă largă, geamlâc care se deschide. În curte, 
o magnolie se pregătea să aprindă candele viorii. Arborele 
misionar, o plută de două sute de ani, tremura stins la poale 
(cântec pentru inimile de argint desenate în trunchi?). 
Ramurile din vârf, degete întorcând foile din Cartea facerii, 
modelau bulgăraşi de ceară solară şi azvârleau provocări 
timpului, mai vulnerabil decât ele, căci ele se nasc ca să 
primească în pridvoare pojarul răsăritului de lună şi 
abjecţia sculpturală a cârdurilor de copii visând pogoane de 
mărgăritar, închipuind răpiri din seraiuri şi deşertându-şi, 
fără sfială, bărbăţia sau burţile pline de struguri în frunzişul 
bogat. Am sunat, şi-n ploaia din mine un fulger s-a pornit să 
cânte cu multă vâlvă: 

Din cocoş nu faci găină nici din curvă gospodină din cocoş 
nu faci sarmale nici din curvă fată mare... 

Urma să mă logodesc cu dracul, eu, cel iniţiat în taina 
ceremoniilor viclene sau...? 

În locul unui ospăț cu muguri, se ivi o bătrână., Săru 
mâna, şi ceea ce mă izbi la ea, parcă m-aş fi fript cu ţigara- 
n colţul gurii, n-a fost înfăţişarea de scrumbie cu gheb - 
chiar mirosea a sare şi niţel a urină de pisică - capul 
ţinându-se numai în două zgârciuri, privirea foarte 
pătrunzătoare şi inteligentă, căutând solzii de şarpe din 
sufletul ăluia de-l avea în faţă, ci picioarele, şi nici fusele 
alea înfăşurate într-o pieliţă opărită, ci labele: erau ca doi 
peşti culcaţi pe burtă faţă-n faţă, căutându-se cu capetele, 
cu cozile retezate şi cu deşerturile scobite de orice urmă de 
viaţă: „Vei pierde, Cezar Saltava” şi-am intrat, înalt, liniştit, 
aşteptând să izbesc cu fruntea o cupă din candelabru şi s-o 
sparg, căci acum ea avea să poruncească şi eu să execut, 
dar mai întâi avea să-mi spună cine e fiul ei. Şi chiar aşa 
începu: 

— Ştii cine e fiul meu...? 

— Cum să nu! Iovarăşu care smălţuieşte tot ceea ce 
trebuie smălţuit în paişpe regiuni ale României socialiste. 


— Şi are să mai urce. E încă tânăr. Şi foarte instruit. 
Dumneata, tovarăşe, ce limbi străine vorbeşti? 

— Păi, exceptând româna, cele două limbi pe care le mai 
vorbesc, germana şi franceza, le vorbesc destul de peltic, 
lemnos... Ştiţi, germana am învăţat-o păzind prizonieri, în 
lagăre improvizate, iar franceza, într-un spital, rănit, o rană 
uşoară. 

— Vrei un pahar de vin? Eva! 

Ciocăni c-o gheară de scărpinat într-un talger de aramă, 
puzderia de sunete muri în perdeaua de pluş greu trasă pe 
uşă şi nu se produse nici o mişcare, probabil că Eva, 
dincolo, se-ngâna cu şarpele - clipă ideală pentru declanşat 
atacul... 

— Dacă vreţi o femeie de serviciu mai devotată... 

— Vei tăia pluta, mă sufocă valurile de scamă care-mi 
inundă bucătăria şi dormitoarele. 

— Cum doriţi. Dar să vă spun un caz. Săptămâna trecută, 
tot aşa, am fost trimis să ridic un stup de albine nenorocite 
care atacau casa mamei tovarăşului Prim de la regiune. 
Stupul era peste drum, într-un loc încercuit cu gard de 
sârmă. Poarta - ferecată în lanţuri şi cu lacăt pe burtă. 
Trebuie o comisie specială să spargi lacătul: primărie, 
miliţie, doi martori de pe stradă. Şi până la urmă, stupul era 
sec. 

— Putea să fie viu. 

— Ştiu o poveste teribilă cu albine vii. În copilărie... 

— Mama e bătrână, dar nu e bolnavă de evocări. 

— Le camarade parle le francais, Eva. 

— Să trăiţi! 

— Pretind că n-am fost niciodată mai prost ca atunci. 
Prost-pur-sânge-şi-legat-la-ţăruş. 

Eva coborâse din Cartea facerii pe care-o răsfoiau deştele 
arborelui misionar. Înaltă, blondă, cu părul lung, plină de 
zvâcnituri neadormite. Strânsă într-un capot roşu, moale. 
„Jertfind o fâşie din capot ca s-o schimbe în vinul promis 
mie de maică-sa”. Cu picioarele goale, în centrul unui mic 


soare de ceramică. Pe o farfurie, ridicată în dreptul 
umărului, un căţel de mărimea unui guzgan şi cam din 
aceeaşi culoare scotea limba la Dumnezeul care-şi treieră 
grâul cu împărați desculți. Grâul se treiera pe aria din capul 
meu şi doi îngeri bătrâni, ajunşi de corvoadă, plesneau din 
bice din maţe de peşte numai pe bucile împărăteselor. 
Împarte, Doamne, averile tale...! 

— Fă-mi loc, Eva, aduc eu un pahar cu vin. 

— Mama dumneavoastră, descleştai fălcile... 

— La belle-mere, surâse Eva. lar eu, nora cea mică, de la 
Sibiu. 

— Oh! Am rostit (şi-n gând: „fata asta, neextenuată de 
miraje, în capotul ei roşu ca sub un clopot de vin, plină la 
greaţa de-a se trezi în târşâitul labelor semănând cu doi 
peşti... ,) 

— E destul de în vârstă, are loc de veci? 

— Nu cred. 

— Un loc de veci în parcela cea mai de vază a cimitirului 
Sfântul Constantin, plus douăj de saci de ciment, o lucrare 
trebuie pornită doar, şi asta în schimbul unei scurte 
declaraţii scrise de mâna ei: nu dau şi nu voi da dreptul 
nimănui să-mi taie pluta din faţa casei... 

Gura Evei, ca o potcoavă de mânz, se deschise să-mi spună 
scurt: 

— N-ai să te-neci într-un lighean cu apă. 

— Primul adevăr pe care l-aţi rostit în viaţă. 

Dispăru. Şi se întoarse singură, cu hârtia şi cu câinele tot 
în farfurie. 

La uşă, muşcând dintr-un biscuit, deveni curioasă: 

— Nu eşti băiatul ăla care mi-a luminat drumul cu 
felinarul, într-o noapte, la Mamaia-sat? 

Şi mi-a trântit uşa-n nas, înainte de-a o putea anunţa că 
avem şi-n Brăila un cartier neelectrificat. Mă salutai cu 
arborele misionar (visase oare peste noapte pânză de 
fierăstrău şi daltă țigănească scormonindu-l de ălbii?), iar 
un bătrân c-o mustață groasă, cu pantaloni din blană de 


oaie şi vesel ca-n paradisul tâmpiţilor, mă opri la colţul 
străzii. 

— Ai fost la vipera bătrână? Bărbat-su a murit mâncând 
broaşte prăjite. Ptiu! Te-am văzut când ai intrat, dar n-am 
apucat să-ţi spun că azi n-o scoţi la capăt cu scorpia. Mâine 
trebuia s-o fi căutat, azi are jocuri olimpice, partidă de 
rummy, cu alte trei babe de câte-o sută de ani. Stau ciotcă 
pe terasă patru veacuri de obraji fleşcăiţi şi care nu trage 
piatra norocoasă, zvârle un scuipat în mutra ălorlalte. Vrei 
să faci avere, mormane de bani? Te iei de mână cu mine. Eu 
fac cel mai bun borş de lobodă din lume. Am patru cazane 
uriaşe, am ideea, dar n-am asociat. Eu pun borşul, loboda, 
sarea, cazanele, tu, lemnele şi treij de mii, patruj de mii de 
cutii de conserve în care să-nchidem borşul. Porții de trei 
sute de grame, zece lei cutia. Nu există beţiv pe faţa 
pământului care, când se trezeşte dimineaţa, plin de cucuie 
şi de rugină şi de năduşeală de lipitoare să nu dea şi 
cămaşa de pe elpe două cutii de-astea ţinute la rece. Hai? 

— Iov pe gunoaie, i-am răspuns. 

— Hă! 

— Eu sunt ăla. Pentru că zis-a Pavel: iar de zideşte cineva 
pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, 
trestie... Noroc, m-aşteaptă Cuprian. 

Salvasem arborele misionar şi-mi era bine şi cald, parcă 
mă plimbam printr-un uger cu lapte destinat cozonacilor de 
Paşti - cele trei zile lipsite de echivoc şi aversiune. 

Cuprian mă aştepta, stând sprijinit de muchea vitrinei, cu 
braţele încrucişate. Purta o cămaşă gorkiană, cingătoare 
azurie şi, aplicate pe buzunarele pantalonilor, câte două 
zale de lanţ. Cei osândiţi să fie iubiţi şi să întinerească 
moartea, mă gândii. Furând, el se lăsa prădat. Cei frumoşi. 
Cei ce, ca o biserică, în iulie, înălțându-se cu o palmă dintr- 
un lan de floarea-soarelui, prevestesc făgăduieli şi nu 
strâng decât părăsire. 

— Am la tine patru fotografii. 

— N-au ieşit, s-a voalat filmul. Vă dăm banii înapoi. 


— Nu. Prefer altceva. 

— De exemplu? 

— De exemplu, să-mi cânţi la armonică! 

— Poftiţi înăuntru. Şi mie-mi era dor să cânt. De-aia m-am 
şi gătit cu cazaca. 

O cameră masivă. Carne multă pe oase late. Zeci de 
fotografii în culori înfăţişând femei frumoase, cu gene lungi 
şi zâmbete promițătoare (Zaraza, fulger despicat, Ramona, 
sabie păgână); reiser-Kamera, cu burduf uriaş şi husa 
neagră atârnând într-un şurub desfăcut; cele trei trepte de 
lemn pe care urcă operatorul; draperie de mărgele 
mascând intrarea în camera obscură (dinăuntru, pe bandă 
de magnetofon, răzbătea melodia unui cântec jerpelit); 
machetă de carton reprezentând un cal şi un soldat - zona 
cazărmilor! 

— În mărime naturală, soldatul, fără cap, dar cu grade de 
sergent („vei şti scumpa mea iubită că în ziua de luni m-au 
avansat sergent”); cuier cu cârlige; oglinda pentru a se 
aranja clienţii; şase coloane de carton străjuind lacul cu 
lebede şi aleea cu zarzări înfloriţi, trase cu pensula pe 
peretele din fund; plafon ticsit cu sute de bancnote: dolari, 
ruble, lei, toate imitații şi tremurând la orice adiere. 

— Drăgănescule! Strigă Cuprian spre camera obscură. 
Nici un răspuns, ceea ce-l sili pe Cuprian să adopte o poziţie 
de conciliere. 

— Auzi, băiatule, pe muzica asta o să învăţ să jumulesc 
bufniţe. Va să zică, iau pasărea, o sugrum cu două deşte, 
bag briceagu-n ea... 

— Şi pe urmă te-arunci îmbrăcat într-o ladă cu bere la 
gheaţă. 

— Cum, ai bere? Întrebă Cuprian, cu lacrimi în glas. Prin 
perdeaua de mărgele zbură o sticlă, Cuprian o prinse cu 
îndemânare, o desfăcu în dinţi, bău şi: 

— Drăgănescule, mă băiatule, tu trebuia să te naşti 
departe de aici. 

— Unde? Miorlăi ăla, gâdilat pe suflet. 


— La Polul Nord, idiotule, ca să înveţi ce e aia gheaţă. Mă 
juca şi mă lăsam jucat: „bună ziua, Cuprian... 

— Bună ziua, Cezar Saltava şi la mulţi ani pe colivă. , 

— Caut, zise el, râzând şi nu găsesc în mine povaţă mai 
bătrână decât: lasă-te de băutură, Cuprian, că te 
nenoroceşti. Adică să nu existe leac pentru beţie? 

— Topeşti un morman de zăpadă, pui apa în două ghiulele 
golite de explozibil... 

— Oh, jefuim în gunoaie! Mă întrerupse el, nervos. Obrajii 
palizi i se învineţiseră, rupţi parcă dintr-un bolovan de sare. 

— Hai să ieşim pe acoperiş. Sus, lumea e mai dichisită. 
Drăgănescule, dacă vrei s-ajungi la puşcărie mai devreme 
decât meriţi, te duci la tipul ăla tuberculos şi ţicnit. Ştiţi, a 
venit aici, cu nevasta, unu bolnav de tuberculoză în ultimul 
hal, că plăteşte cât cerem ca să-i fotografiem la ei acasă 
când fac dragoste. Elo să moară curând şi vrea să-i lase 
amintire nevesti-şi poze cu ei doi, surprinşi în clipele cele 
mai pătimaşe ale vieţii - „altfel mă uită nevasta după 
moarte, dar la pozele astea o să se întoarcă mereu, chiar şi 
când o fi bătrână. „ La ce foloseşte chestia asta, dracu ştie... 
Vă supără dac-o iau înainte? 

Urcarăm scara construită abrupt, Cuprian zvârli capacul, 
fără să se slujească de mâini, împingându-l cu creştetul, 
pătruns de-o duşmănie posomorâtă, care naşte lovituri, nu 
cântece, şi ne trezirăm dintr-odată în jumătatea de sus a 
contemporaneităţii, jumătatea cea fără zăbală. La nivelul 
acoperişurilor, oraşul e o lume neverosimilă, toţi cei ce-şi 
modelează expresia, prin imitație, în jumătatea de jos, 
istovită, târându-se către o întâlnire cu promisiunile 
îmbobocite în vântul de la Dunăre, subţire în crengi, dar 
scârţâind vioriu, par întorşi dintr-un refugiu sau din 
prizonierat. Sus, sub norii albi şi rari şi narcotizaţi, 
primăvara umbla cu beregata tăiată şi din rană-i hohoteau 
flori: caişii purtând pe braţe mii de urme de iepure 
însângerate, pruni scuturând spumă spre înalturi, frâie 
smulse din capul hergheliilor sosite în galop din funduri de 


Asie, fete pârguindu-şi trupul la soare, întinse pe divane, pe 
rogojini. Jos, coconi de fluture, sus, un oraş ieşit din timp, 
urându-l pe celălalt, punea gura pe cer, muşca din el, lacom 
- mai mult, băga cuţitu-n el şi-l căuta de icre, de Isus şi de 
morminte: voi, cei cu tălpile pe foiţe de aramă unde vă ţineţi 
cimitirele? Cuprian, cu armonica de gât, cânta încet - 
forfotea în burduful armonicii un fel de tocană rea, sfârcuri 
de ţâţă de purcele în buruiană amară, şi, la intervale ciudat 
de egale şi de lustruite, un bob de ploaie speriat mi se 
strecura sub cămaşă, lunecând pe mătăniile spinării. 

— Cuprian. 

— El s-a oprit, cu umerii rupţi. 

— Spune-mi pe litere, sunt oameni care se urcă pe 
acoperiş ca să moară? 

— V-am aşteptat cu frică, răspunse Cuprian, şi-mi e din ce 
în ce mai frică. Mi se zbârcesc deştele pe butoane, de frică. 

Ochii lui albaştri, de o mie sau de zece mii de ani neclintit 
albaştri - capcane în care femeile intrau c-o uşoară bătaie 
de vâslă, lăsându-se înghiţite, ruinate sau ucise într-un 
peisaj bucolic - străluceau înfiorat, ape proaspete 
încălecând mereu ape vechi, larg şi rotund. Deştele lui nu 
se logodeau cu ochii; deştele trăiau frica murdar, cu pământ 
sub unghii, cu spini; ochii, însă, trăiau frica în mod esenţial. 
În cazul că nu era cel mai mincinos om de pe toate fluviile, 
Cuprian era troiţa şi extazul fricii, dovedindu-mi că nimic în 
lume nu e mai real ca frica. Şi mai fascinant. Ştiam că într-o 
zi, Pavel Ibriş îi confiscase un film în care se repeta la 
nesfârşit o icoană înfăţişând-o pe Maica Domnului cu 
pruncul în braţe, după care îl bătuse un ceas întreg cu o 
lumânare de cununie, lăsată amintire la atelier de o 
mireasă care trăise, mai demult, două săptămâni, în luntrea 
lipoveanului; în negativul filmului, Cuprian executase cu un 
ac câte trei puncte, dispuse în triunghi, pe fruntea 
Preacuratei şi dacă priveai, timp de un minut, fără să 
clipeşti şirul de imagini şi pe urmă, încet, înălţai fruntea 
spre cer, icoana se proiecta fantastică în univers. Îndurarea 


deschizând cerurile şi un strop de lapte, prelins de pe 
buzele Copilului sfânt, căzând să sature câmpiile sterpe şi 
flămânzii pământului, un fel de datorie de onoare plătită 
integral creditorului, dar mult prea târziu. 

I-am apucat în pumn barba scurtă şi aurie - Cuprian nu s-a 
tras îndărăt, s-a îndreptat numai din umeri şi, parcă 
împunsă în frunte din nevăzut, umbra i s-a culcat pe cortul 
Mic, ridicat pe acoperişul de-alături, fruct cofleşit, prin 
colţurile căruia răzbăteau seminţe de fum (se ardeau 
frunze vechi şi tămâie) şi i-am zis: 

— Cântă-mi povestea fricii, Cuprian. 

— Parcă nu ştiţi ce mă sfârtecă! 

— Ce? 

— Toată tărăşenia asta care-o credeam îngropată. 

— Adică porţia de jumări numită Leb Betleem. 

— EL întâi. Şi pe urmă dumneavoastră. 

— Oho! Sunt, va să zică, prologul nelegiuirii. Ziua când 
toate satele de pe Dunăre îneacă pisici şi câini, vestind 
potopul. Dă jos jegul de pe tine, Cuprian, am să te ascult ca 
un porumbel cuibărit sub guşa lunii. Poţi să tai şi piroane, 
nu contează, eu am să-nţeleg ce e de-nţeles. De la Leb 
Betleem trebuie să fi aflat că evreii au descoperit adevărul, 
vechii greci frumosul, iar românii arta de a se strecura tiptil 
prin crăpături. Lu ce stigmat porţi? 

— Icoanele din lemn de tei, vechiul calendar, luntrea, 
muierile, spirtul, armonica. Şi ca şi cum astea n-ar fi de 
ajuns, îmi place, când sunt în oraş, să stau aici pe acoperiş, 
să mănânc ouă de pământ, cum le zicem noi la cartofi, şi să 
fiu liber ca un Me Ne, muncitor necalificat. Pe acoperişe e 
stăpân un Dumnezeu cu sânul mai larg, ca să-şi găsească 
fiecare un loc călduros. Dar ori de câte ori Dumnezeul 
acoperişelor e nevoit să coboare în oraş, vine să se aşeze în 
scaunul lui... 

— Isus Pantocrator. Isus, împăratul lumii, dar el se arată 
numai pe bolta patriarhilor. 


— Nu, aici vine un scelerat purtând galoane poleite cu 
argint stropit cu aur, iar la un semn al ăstuia, dacă i-ai căzut 
în dizgrație, poţi oricând fi snopit în bătăi, ridicat şi dus să 
nu ţi se mai dea de urmă. Sunt oameni care se suie să 
moară pe acoperiş (cred că-n cherhanul ăla negru chiar 
trage unul să moară), dar cei mai mulţi bătrâni urcă pe casă 
din motive senile, de pildă ca să se hârjonească cu aerul 
respirat de fete, aş putea să vă spun mai multe, țelul meu, 
însă, e să fiu câine singuratic, străin de haită; e o greşeală 
de neiertat aia să umbli după hrană în doi, haita e neregula 
triumfului, pe când singurătatea, oasele, muşchii şi raţiunea 
singurătăţii reprezintă făclia oricărui bolnav de prea multă 
frică, vărul meu Lazăr Mantora cunoştea foarte bine lecţia, 
avea nouă, unşpe şi paişpe ani când s-a degajat de turmă, 
provocând-o cu neînchipuită răbdare; considerându-se 
victima familiei noastre şi pe noi duşmanii lui senin de 
proşti şi prea puţin prevăzători, odată pe zi, la prânz sau la 
cină, uneori şi la prânz şi la cină, venea şi se aşeza pe 
pragul casei noastre, adunat acolo pe vine ca o momâie de 
lut, şi ne privea ţintă cum hăpăiam şi îmbucam, teribil de 
încredinţat că tata, frate mai mare al maică-şi, o să 
sfârşească prin a înnebuni, din cauza unei nedreptăţi la 
împărţirea moştenirii. (El îşi lingea în tăcere portretul lui de 
zahăr, noi portretul nostru de sare şi se mai gândea că 
poate într-o zi o să mă cumpere şi o să fiu câinele lui de 
Alaska) 

Mama se ruga, plină de ură, hai Lazăre, rupe îmbucă cu 
noi, el refuza cu îndârjire, nu mănânc niciodată în străini, şi 
când isprăveam de mâncat, pleca şi totdeauna se oprea 
după colţul grajdului, ca să verse fiere, aţe verzi, poate 
chiar şi jumătate de kilogram de maţe, iar mama se repezea 
la tata, plângând şi ţipând: nu mai pot Lisov, îi simt limba şi 
ochii de şarpe în lingură, dacă-i mai văd balele şi mâine, 
Mor; uite, azi iau cu braţul şi duc la biserica din Brăiliţa tot 
ce zice sor-ta că era al ei, du-le, zice tata, şi pe urmă-i rup 
picioarele nemernicului. Nu izbutea să fie niciodată prea 


furios, tata, se umplea cel mult de-o furie hodorogită, un 
rumeguş al furiei. Şi în ziua când mama a dus cu braţul 
ştergare şi scoarţe, împodobind icoane şi punând tăvi cu 
fructe în faţa altarului şi rugându-se cu cruci mari, Lazăr a 
venit la noi (luasem masa de seară) şi n-a mai intrat în casă, 
a zgrepţănat la geam cu deştul, eu am ieşit să-l întreb unde 
mă cheamă, el mi-a dat mere şi nuci şterpelite de pe tăvile 
mamei: „îţi omori tinereţea sub plapumă, iar ţiganca aia pe 
care-au tăvălit-o şapte inşi, şi ea, la judecată, tirliliu, 
onorată curte, să mă măritaţi cu al treilea şi ăilalţi să ne 
facă zestre, m-aşteaptă să-i ducem peşte, bărbat-su e în 
armată, şi orice ţigancă tirlilie mănâncă peşte ca pisicile, 
pentru o saramură-şi smulg cerceii şi-şi joacă ţâţele, pentru 
un sac de peşte îşi vând inelele şi-şi dezvelesc pulpele, 
haidem la furat, la Dunăre, au tăiat pescarii lespedea gheții 
cu topoarele şi-au înecat năvodul în copci. „ Am coborât c-o 
sanie mică, ne-am răsturnat în mormanele de brazi uscați, 
sorcove stricate şi tot felul de hârtii poleite răsturnate acolo 
de dubele salubrităţii. „Suntem plini de sfinţenie, a râs 
Lazăr, ne merge, scuipă burniţa aia de stele chioare de pe 
bot, uite cum străluceşte movila de peşte sub lună, p-alea 
două muieri deşelale de fătări, care stau şi păzesc prada, le 
ameţesc eu, una-i bolnavă de dropică, pentru ea cel mai 
bun leac e pământul galben dintr-o râpă din muchea 
Galaţilor, la fiecare masă câte doi bulgăraşi topiţi în 
aghiazmă, o să mă descoasă şi pe faţă şi pe dos, îngroapă-te 
în zăpadă, târăşte-te pe burtă şi umple coşul săniei. „ L-am 
umplut, vulpe nocturnă, dar am pierdut un gumar, mi-am 
tăiat laba într-o tablă şi urlând clinul malului, un rotocol de 
piele din talpă mi-a rămas lipit în gheaţă, mă frigea 
durerea, mă ustura de mă seca la inimă. Lazăr, luptându-se 
să lege din mers gura sacului, mă înjura: „nu-ţi mai adu 
aminte, mă, că eşti desculţ şi că ţi s-a jupuit pielea, sângele 
e poveste scumpă numai la ortodocşii de rit nou, ca mine, 
nu şi la voi, la starâiobreaţi, care ardeţi băligi în jurul 
bisericilor ca să nu-i ciupească ţânţarii de fălci pe sfinţii 


părinţi cei scobiţi de vărsat până-n hamuri şi ştreang, stai, 
uite o prăvălie închisă, tocmai ce ne trebuia, nu-i nici dracu 
pe-aproape. „A spart geamul cu pumnul înfăşurat în curea 
şi, hai, intră, m-a săltat pe umăr, umili o sticlă de spirt ca să- 
ţi spăl piciorul şontorog şi încă una s-o bem la ţigancă? M-a 
aruncat în mlaştină şi nu-mi era frică, ştia să poruncească, 
Isus Pantocrator, scoală-te, intră pe ape şi aruncă-ţi mrejele 
tale sau ceva tot atât de alandala, Petre, apostolul meu cel 
mai iubit. Cei ce îndrăznesc n-au simţul primejdiei. În 
prăvălie mirosea a turtă dulce. Ah, spicul meu legănat! Am 
stat o clipă nemişcat, să mă conving dacă totul e în regulă. 
Bufnituri îndesate, cineva tăia lemne într-o pivniţă, departe 
şi vântul rotea funii pe sub poalele pereţilor, vârtejuri de 
calicie. Am început să bâjbâi pe perete, să dibuiesc 
rafturile. M-am împiedicat de spătarul unui scaun şi m-am 
oprit. Urechile-mi vuiau. Mi-am muşcat buzele - afurisit să 
fiu, m-a tăiat un gând, când pleci la furat, trebuie să iei în 
gură o bucată de cretă, ca să n-ai scuipat sub limbă, să nu 
poţi să ţipi, şi-am vrut să mut scaunul. Sforăia. Da, scaunul 
sforăia. Am intuit asta fulgerător şi-n clipa aia mi s-a spart 
ceva în cap, râsul năduşit de furtună al unei fete pe care-o 
văzusem albind într-o secundă (în faţa noastră taică-su 
urcase pe ghizdele fântânii, se privise într-o oglindă de 
buzunar şi se aruncase cu capul înainte în fundul 
pământului), am ridicat braţele şi mi-am înfipt deştele în 
gâtul omului adormit sau ghemuit la pândă. L-am simţit 
zvâcnind şi-am strâns mai tare, o putere necunoscută, frica, 
disperarea aşternându-se fără speranţă în părul fetei ăleia, 
mă schimbaseră în zece căngi încleştate pe nodul unde se 
întâlnesc toate căile vieţii. Un horcăit, un suspin şi apoi 
nimic. Omorâsem. Afară am băut cu Lazăr o sticlă de spirt, 
el a luat sania cu peşte şi s-a dus la ţigancă, eu m-am dus să 
mă predau. Bagă-ţi deştele pe gât, mi-a zis ofiţerul căruia i- 
am întins mâinile să mi le încalţe în cătuşe, dar până la 
urmă a chemat o patrulă şi-am pornit-o la locul faptei. Au 
forţat uşa, au aprins luminile şi, mă blegule! Mi-a strigat 


locotenentul, smucindu-mă de guler, ţintuieşte-te cu 
urechea de-un salcâm, eşti plin de noroc: ai sucit capul unei 
statui de ceară, atâta tot. Cei din patrulă râdeau sticlos, le 
era bine şi-ar fi vrut să mă pocnească. A făcut-o 
locotenentul. Marş acasă, nemernicule! Şi mi-a trăsnit o 
labă peste bot, apoi un pumn în stomac, de mi-a vârât 
oasele-n burtă. Am rupt-o la fugă, şchiopătând şi chelălăind 
de fericire. Statuia o lăsase sculptorul Răcaru, amanet 
pentru băutură, dimpreună cu o colecţie de ghioage 
ciobăneşti, adunată de el din munţii Buzăului. Rupsesem 
beregata primarului de-acum jumătate de secol al Brăilei, şi 
jumătate de an am cumpărat zilnic o lumânare şi modelam 
ceara în pumn, îndrugând rugăciuni. Dar hoitul ăla de 
ceară tot o să-mi ţină carnea în cârlige până la moarte: 
ucigaş, puteam să fiu ucigaş... 

— Mi-ai turnat în urechi o poveste decrepită, băiatule. Eu 
vreau, aştept cântecul adevărat. (Cuprian zâmbi pe cuţit.) 
Ştiu cine eşti tu. Ştiam acum cine e, şi-l înjuram în gând: 
„Eşti din rândul celor ce nu pot bea aerul decât smuls din 
ţâţele oilor păscute în staulul unde s-a zămislit Pătimirea. 
Lumea de pe acoperişe, lumea de pe puntea corăbiilor de 
piatră, profesând tăcerea şi lepădarea, lume ermetică şi 
enigmatică sub coviltirele ei de pânză, dar în acord cu 
clovnii de pe întreg pământul, cei bolnavi de delict de opinie 
netrâmbiţată, cei înclinați să apuce capătul de funie ţinută 
în dinţii de aur de un Dumnezeu necoborât vreodată în 
stradă, legiunile din care se recrutează oaspeţii tulburi, 
măsura pe dos, vârful bocancului în deschizătura uşii, vă 
rog frumos, inclusiv risipirea în deşert, dacă viaţa e dulce. , 

— Am prăjit slănină la flacăra lumânării... 

— Exact. 

— Vreţi ailaltă crimă? Atunci eram plin de pofte, de spaimă 
şi de Mesia, dacă asta vă convine? 

— Îmi convine. Vârsta? 

— Lazăr, optuşpe spre nouşpe, eu şaişpe neîncheiaţi, unu 
biruieşte, altul îngheaţă. Venise în cartierul Pisc o brigadă 


ştiinţifică, pentru propagandă ateistă, să ne tocim genunchii 
făcând sport, nu bătând mătănii, să schimbăm bisericile în 
terenuri de baschet. Lazăr puncta vorbele ălora izbind o 
minge de podele şi ţinându-mă lângă umărul lui, ca să dea 
vina pe mine în caz de război mondial, el era student la 
facultatea de chimie alimentară din Galaţi, pe mine de unde 
să mă dea afară, fugisem de la şcoala pedagogică de limbă 
rusă, populaţia cu pricina să-şi lumineze cărarea cu licurici 
dacă are chef să se curețe de gărgăuni. Cumpărasem gutui 
din piaţă şi-un băiat pe care nu-l cunoşteam îi zice lui Lazăr, 
dă-mi şi mie una, poftim, zice Lazăr şi iar bate mingea, eu 
arunc bereta de marinar peste rândurile din faţă, şi tot eu 
strig, mă, lăsaţi-vă de prostii, răcesc la cap, pe scenă vorbea 
o fată, nu există Dumnezeu, i-au înfipt ghimpe în inima 
timpului cei bogaţi, la Brăila, de exemplu, pe vremuri, 
domnul Soare Petrescu, atelier de reparat şi închiriat 
biciclete, punea, în noaptea de Înviere, şaptezeci de tineri 
să ţârâie din soneriile bicicletelor în faţa bisericii Sfinţii 
Arhangheli, ei sunau, domnul Soare Petrescu le aprindea 
lumânările şi-i trimitea în convoi pe Regală... Fraţilor, 
oameni buni, a ţipat deodată Lazăr, săriţi, ăsta de lângă 
mine moare, Dumnezeu e o himeră, a strigat şi mai tare 
decât el fata de pe scenă, cap de leu, trup de capră, coadă 
de balaur, moare măi fraţilor, zice Lazăr, i-am dat o gutuie, 
o fi înghiţit fără să mestece, îmbucătura a luat-o razna pe 
trahee şi nu mai are aer, voi de lângă uşă, daţi fuga după un 
doctor. Douăj de inşi se îmbulzesc peste ăla de trăgea să 
moară, cară-i pumni în ceafă, înhaţă-l şi întoarce-l cu cracii 
în sus, ca pe înecaţi, dar când soseşte doctorul îl găseşte 
negru şi nu găseşte să spună decât domnule, umblă 
moartea prin gura omului tocmai când el se credea-n livadă 
şi se legăna pe-o creangă. Du-te şi te călugăreşte, urlă unu 
la fata de pe scenă, o muiere începe să plângă, alta 
îngenunchează la căpătâiul mortului, sfânt, sfânt e numele 
tău! Iar Lazăr, hai, zice, înhamă-te la armonică, fiecare să 
mănânce din farfuria pictată cu chipul său, mergem cu 


vaporul la Galaţi să ne-mbătăm (şi-am plecat cu vaporul), 
dacă-i vorba că poate să ne ia dracu chiar din nimic, ce rost 
mai are să urmez chimia alimentară, rahat kaki! O să beau 
până m-oţi declara laureat al Pomului de iarnă, bate-mi 
haina-n cuie pe şira spinării şi coase-mi izmenele de şolduri, 
altfel le dau pe spirt. Dacă tot e să ne-nrămeze cu-ntuneric 
care cum vrea, atunci s-o facem lată, surioară Dunăre 
(eram pe vapor), curvă hrăpăreaţă, tu nu avertizezi, tu ne 
înhaţi brutal, tu ne preţuieşti leşul la adevărata lui valoare, 
ne plăteşti anticipat, cu bani lustruiţi impecabil, hoaşcă 
invincibilă şi arogantă, putoare frenetică, guiţi după porcul 
care se coace pe grătarul lunii, te sărut chiar dacă te 
superi, fiindcă te pricepi să curgi frumos în Marea Neagră, 
domnule căpitan, ştiţi mai bine ca mine, Dunărea e Marele 
Timp Creditor, cel ce răpune şi nu suferă (Cuprian, dă-i 
înainte la armonică, fii curajos, o să te răsplătesc c-un butuc 
de vie), dincolo de Sulina, când îşi aşază toate odoarele şi-şi 
pune piatră de coralină în urechi, se înalţă dintr-odată cu 
una, două, trei palme mai mult decât malurile, dar nu dă 
peste margini, se duce să se închine destinului cu toată 
măreţia şi jegul Europei şi numai după ce şi-a rupt nările în 
dezastrul sărilor oceanice se dă îndărăt şi hrăneşte Delta. 

— Trebuia, se bucură căpitanul să fi trăit când grecii din 
Brăila îşi serbau Paştele în biserici de scândură legate una 
lângă alta pe fluviu, luai foc cu siguranţă. 

— M-am născut să trăiesc inutil. 

— Uitaţi-vă la luntrile alea două, zice căpitanul, are loc în 
ele o petrecere mai ingenioasă decât a voastră... Vă 
închipuiţi ce era acolo? 

— Cei din satele de pe grind îşi plimbau morţii prin 
coridorul liniştii. Credinţa că oamenii din locurile alea 
trebuie înmormântați cu mâinile vopsite în roşu şi numiţi cu 
nume de arbori. Purtaţi pe sub sălcii ruginite ei devin, mai 
fiind încă pe pământ şi nefiind, arbori care fixează Dunărea, 
Dunărea, insolvabilă, devastatoare... 


— Greşiţi total, râse Cuprian, la rame trăgeau copiii pe 
care cei mari îi învățau ce e frica, părinţii lor prădaseră un 
vapor şi muriseră când mai aveau în faţă încă multe zile 
căprui şi albastre. Frica e o noapte lungă, dar şi o meserie 
pe care trebuie s-o înveţi temeinic, merită, cei fricoşi trăiesc 
mult. Eu sunt paiaţa fricii, eu şi ziua merg c-o lumânare în 
pumn. Toţi suntem supuşi necunoscutului şi trebuie să 
pierdem, dar în special cei tineri au dreptul şi datoria să le 
clănţănească oasele de frică, cei cu familii trebuie să-şi 
hrănească nevestele şi copiii, frica nu naşte eroi şi de aia 
numai cei singuri sunt datori să dea un exemplu prost. 

— Mă-nvârţi în gol, Cuprian. 

— Nu, vreau să vă spun că ştiu ce-i frica. E un cap de om 
fără trup sau un cap de câine retezat cu barda, care merge 
în acelaşi pas cu mine, tâmplă lângă tâmplă, şi sângele i se 
scurge în buzunarele mele. 

— Pogorârea din cer şi lupta mangustei cu un şarpe 
exaltat. Sau Lazăr înviind şi îndrugând cântece obscene. Pot 
să-ţi înşir şi eu, Cuprian, două mii de bazaconii de-astea! 

— Pornisem neputincioşi şi intimidaţi şi-n ceața din capul 
nostru plutea tulbure o cârciumă unde, pe vremuri, un 
marinar arab, aruncând briciul de la o distanţă de douăj de 
metri, retezase capul unui marinar olandez, ca pe-un 
pepene. Pe strada Portului, înclinată, înghesuită între ruini 
şi butoaie goale, îngrămădite încă în zilele femeilor 
neruşinate, linguşitoare şi fărâmicioase, o stradă ca un 
dezertor prăbuşit de rachiu amestecat cu praf de puşcă, am 
desluşit în crângurile din dedesubtul pământului un cântec 
bun, domol. 

— Cântă cimitirele adunate să-şi serbeze morţii dăruiţi de 
Dunăre, a urlat Lazăr. 

— Hei, întreci măsura! A mârâit Căpitanul. Însă Lazăr era 
de neoprit. 

— lată, cei sugrumaţi de Dunăre, vestesc apropierea 
Crăciunului - şi, îngenunchind în mijlocul străzii, Lazăr a 
lipit urechea de pământ (nişte ăia care duceau un clopot 


într-o căruţă, împingând-o cu mâinile, s-au oprit să miroasă: 
glumă? Nebunie? Beţivi?) iar Lazăr, rupând din nuielele 
crângului risipit în adâncuri, a reluat cântecul, strigând: 

— Noi, de deasupra avem dreptul la raţii duble şi onor la 
general. 

Cântecul răsuna acum desluşit; 

— „câte flori sunt pe pământ, toate merg la jurământ, 
numai floarea soarelui, şade-npoarta raiului... , 

— Cântă hoţii din arestul miliției, a explicat o femeie c-un 
copil în cârcă, împrăştiaţi-vă până nu daţi de dracu! 

— Nu doamnă, a strigat Lazăr, dedesubt cântă, într-o 
biserică atacată la baionetă, zece milițieni, care sunt primii 
creştini ai lumii noi. 

În secunda următoare, primul, al doilea sau al treilea 
creştin al lumii noi îl puse în picioare, trăgându-l de fălci: 

— Te-a dat gata corul hoţilor? Hai să te pun o noapte cuei 
la beci, ca să rămâi toată viaţa cu urechile pline de vuietul 
Dunării când se rupe din gheţuri. 

— Pentru ce?! S-a mirat Lazăr. N-am făcut nimic, am auzit 
cântecul şi, ia te uită, zic, ce distracţie mare sub pământ şi- 
am vrut s-arunc o privire prin gaura cheii, trebuie să fie o 
cheie pe-aici, dar plec, nu mă interesează colindele, fiindcă 
eu... 

— Drepţi! Stânga-mprejur! A răcnit scurt ofiţerul şi Lazăr 
a executat şnur, linie dreaptă, unghi ascuţit, linie dreaptă. 

— Eu nu sunt român. Eu sunt evreu. Nu mă loviți, nu sunt 
român sunt evreu, o să daţi de dracu'. Am scăpat din 
ghearele fascismului şi-acum mă-nhăţaţi voi?! 

Icnind, ofiţerul îl izbi cu cisma-n noadă, azvârlindu-l în 
braţele unui sergent. 

— Va să zică, atunci i-a răsărit în minte numele pe care-l 
poartă. Atunci s-a suit el, cu părul vâlvoi, în şaua unde stă şi 
azi. 

— Cu părul ca o moviliţă de arici. 

— Cuprian, strigă o fată de pe acoperişul vecin, ţi-am 
spălat cămăşile, le-am pus să se usuce pe doi pruni înfloriţi, 


ai văzut? 

— Îmbracă-te şi du-te-n casă, c-o să fie furtună, îi răspunse 
Cuprian, peste umăr. 

— Şi-acum s-a întors la Brăila ca să stea din nou faţă-n faţă 
cu frica? 

— S-a întors ca să stea faţă-n faţă cu dumneavoastră. Lui 
n-are de ce să-i mai fie frică aici, el este acum cineva, este 
Leb Betleem, frenetic şi violent, însă n-o să îndrepte nimic şi 
mai cu seamă înfrângerea lui Lazăr Mantora. V-a jucat o 
festă urâtă, dar trebuie să-l ascultați. Hei, tu, proasto cu 
gură bogată, să-mi duci armonica în atelier - şi o luă la vale 
pe acoperişul ce se isprăvea la nivelul pământului, într-o 
curte dosnică. 

Fata care-i spălase cămăşile lui Cuprian şi-şi legăna lenea, 
trăgând în nări boarea de floare vânătă, se ridică în 
picioare, ondulând un lujer de fantomă şi din şuvoiul ei de 
dragoste păcătoasă se despleti, într-o ruptură de blestem, o 
creangă eretică: fulgeră-l, Doamne, că-i bestie! 

Iar eu, ducând blestemul mai departe şi cu el odată pe toţi 
cei nepăsători şi teribili, înfundându-se mereu în hăţişuri 
necunoscute, pe toţi cei cu ferestrele bătute-n scânduri, ca 
să nu se vadă din stradă frânghiile atârnând de grinzile 
odăilor şi desenând cu ochiuri de opal feţele lor de brumă... 
Eu m-am pornit să înjur ca un descreierat. 

În clipa aia, tunetul se sparse, precipitat, deasupra Dunării 
şi fulgerul căzu pe pământ ca un os aruncat la câini. 

Ştiind că la limita apelor se încheie desfrâul imaginaţiei, 
vijelia răscoli marginea din miazănoapte a oraşului, 
lunecând repede peste Dunăre, în Dobrogea. În urmă se 
deschise un imens crin albastru, întors spre pământ, având 
scrisă în carnea petalelor hipnoza lunii, a stelelor şi a 
primăverii în chip de rană în care moare timpul, scuturând 
pe toate lucrurile un strat subţire de sare fină, făcându-le 
astfel şi mai ireale decât le-ar fi împins în neființă. Oamenii 
se strecurau pe străzi, prigoniţi parcă de-o suferinţă căzută 
pe umerii lor din Alpii lunii. Fiecare lăsa impresia că se 


grăbeşte să înmâneze, acolo unde trebuie, un mic denunţ şi 
toţi la un loc un denunţ de talie europeană. Săptămâna 
vigilenţei şi a lăsării de sânge! O forţă necunoscută, 
impenetrabilă se insinua în fiinţa oraşului, picurând miere 
neagră în vitraliile bisericilor, vestind înfrăţirea spitalelor cu 
puşcăria şi apropierea unei nopţi care se scărpina pe 
spinare cu o coadă de solzi şi-şi rupea cu unghiile bubele 
pline de lâncezeală sexuală. Se juca, prin ganguri obscure, 
comedia fricii cu măşti furate, se puneau la cale glume de 
speţă joasă, care-ar fi putut să se încheie la curtea marţială, 
dar sfârşeau şi mai scârbos, într-o invazie de scrisori 
anonime, devoratoare ca o invazie de furnici. Arborele în 
care atârnă sabia ce pedepseşte nu se zărea pe orizont, 
totuşi părea tangibil. „Ştiu ce-i asta, îmi spuneam, starea de 
beatitudine a fricii. Când timpul se acoperă cu piele 
omenească şi se schimbă-n târfă”. În strada Galaţi, o fată, 
cu un snop de vergi de vâsc în spinare, ca o pasăre cu 
aripile înnodate, trecu printre mine şi Cuprian, bâiguind 
vorbe de neînțeles: singură... Pleacă... În lumina 
împresurată de-o înserare pripită şi de bubuitul tunetelor în 
piatra Dobrogei, făptura fetei mă ului: prin nu ştiu ce 
întâmplare stranie, gura i se mutase pe gât şi pe frunte... 
Sau nu, avea o gură la locul ei dar mai avea una pe gât şi 
alta pe frunte. Moartea căutând cu trei guri în imperiul 
nomad al fricii, în bezna simţurilor noastre. 

Copleşit de această imagine de coşmar, dacă nu cumva mă 
scrântisem la minte, mă azvârlii după Cuprian, în tramvaiul 
ce ducea-n Brăiliţa. Tremuram. Şi-mi părea rău că berăriile, 
din cauza furtunii (şi prioritară fusese numai ameninţarea) 
ridicaseră mesele de pe trotuar; altfel aş fi înhăţat din mers 
o halbă, aş fi dat-o pe gât dintr-o înghiţitură şi m-aş fi 
liniştit. Şedeam în picioare pe platformă (tramvaiele vechi, 
făcute pentru bucuria plimbării!) în vagon, un bătrân, 
ţinând între buze ca pe-o ţigară, biletul de călătorie, lucra 
cu cârligele o mănuşă de lână, două fete de liceu (ochi 
dilataţi spre câinii ce-i latră numai pe ţigani, care, la Brăila, 


sunt, totuşi, cei mai de încredere purtători ai mesajelor 
secrete de dragoste), îi blestemau pe Olmazu şi Ibriş, 
fiindcă înlocuiseră salcâmii noduroşi de pe Bulevardul 
Republicii cu alţii tineri, urmând să dea floare peste trei ani. 
Oraşul salcâmilor, trei ani fără floare de salcâm?! Coci bubă 
neagră-n subţiorile tovarăşilor cu munci de răspundere. 
Orice fată din Brăila, când ajunge femeie şi-şi vede 
frumuseţea fugind în umbră neiertătoare, scoate din timpul 
pierdut sărutul dăruit sau furat în seara şi în toate nopţile 
înfloririi salcâmilor, iar cele două fete de liceu intuiau, 
stăpânite de miracolul vârstei, că vor fi femei, care-au 
trecut ca fete, printr-un râu băut de şerpi, pierzând nopţile 
neui-tării, dar, mai ales, degetele care ştiu să mângâie. 

La intersecţia cu strada Karl Marx, vatmanul opri, sări pe 
trotuar şi ne strigă vesel: 

— Fraţilor, puteţi să mă reclamaţi, să mă bateţi, să mă 
opăriţi, nu merg un metru mai departe. Hai, veniţi cu mine, 
să ne zgâim un pic la nebunia ăstora şi pe urmă ne-mpăcăm 
noi. 

Pe Karl Marx, cea mai lată stradă a Brăilei, curgând ca 
două râuri de piatră de o parte şi de alta a unei alei 
împodobite din loc în loc cu arcade de fier incendiate, vara, 
de cascade de trandafiri căţărători, treceau în trapul cailor, 
urmărite de-o mulţime lacomă oricând să bea din vinul 
îngâmfărilor, un şir de docare negre, parcă venind dintr-o 
sărbătoare de prinți pe care timpul n-o astupase definitiv, 
nu putuse sau nu îndrăznise şi o purta acum ca pe o 
fluturare a dezastrului şi a puterii lui de a nimici emfaza 
clipei prezente, de-a o goli de cristalul de apă vie înscris în 
coroana ei. Caii, gătiţi cu hamuri ferecate în argint, 
docarele căptuşite cu catifea neguroasă şi satin violet, 
oamenii din ele, căptuşiţi cu ideea că pot şi chiar sunt 
boieri, ei, care nu erau decât lemnari, şi fetele lor, 
lucrătoare în atelierele de împletit covoare, trăiau o 
legendă cabotină, şi nu erau decât corupţia morţii. Cel mai 
îndârjit dintre ei, jucând o sticlă de rachiu din care bea şi 


apoi chiuia gâlgâit, tânjise poate să fie boier şi nu ajunsese 
şi când cei ce scoteau docarele la vânzare îl suiseră pe 
pernele moi, ca să se vânture cu docarele prin faţa 
cumpărătorilor, ţărani veniţi din zonele necolectivizate, 
Făgăraş, Muscel, Braşov, Semenic, el îşi spusese: hei, iată- 
mă boier! „ şi printr-o sugestie hipnotică îi făcuse şi pe 
ceilalţi să se simtă boieri, gonind în docarele ca nişte lebede 
cu gâtul întins spre locurile unde nu triumfă fericirea. Erau 
în trăsuri ingenios lucrate chiar de ei înşişi, dar goneau suiţi 
pe spinări de dragoni şi delfini, cocoţaţi pe mişcătoarele 
peluze ale raiului şi nu ştiau, nici nu le păsa - leagănă-le 
dracul îndoiala, lanţurile de ocnaş, zilele zgăriate cu pironul 
în carne - că se duceau mereu îndărăt, fiindcă mărire cu 
adevărat nu există niciodată înainte, înainte e numai 
speranţa care, împlinindu-se, se schimbă în desperare, apoi 
în măreție apusă, singura vrednică de admiraţie. Mirosea a 
copaci smulşi greoi din iarnă şi foarte vag a trăsnet, dar 
celor din docare, ca şi cum în felinarele lor ar fi ars smirnă 
şi tămâie din prăvălia grecilor care plecaseră de mult spre 
Atena cea nemuritoare - comunismul îi decimase. 

— Luând cu ei şi miresmele şi legenda unei Brăile 
cufundate în Orient, timpul le duhnea nu a înfrângere, ci a 
chemare către un vis generos. Murind în astfel de clipe, 
oamenii nu se schimbă în pământ, ci în timp, care nu 
înseamnă uitare, ci colind în nemărginire rodnică, fiindcă 
timpul cu timp se mai poate întâlni, pe când pământul cu 
pământ numai sub ape şi sub viforul vântului. 

— Safon, urlă Cuprian, la un vizitiu îmbrăcat în manta 
neagră, opreşte! Şi Safon, înțelegând mai mult din semne 
ce vrea prietenul lui, opri docarul lângă trotuar, un minut, 
cât să ne căţărăm sub coşul de muşama vânătă, apoi pocni 
din biciul de nuiele de salcie împletite după ce-au fost ţinute 
în saramură, şi intrarăm în Brăiliţa, prin strada Brătianu şi 
Colectorului, către vadul de trecere spre Ghecet, prin 
partea cea mai turbată a oraşului care, văzută din râpele 
din afara lui, de la cărămidării, seamănă-n suflet scârbă, 


plictiseală, lene, câini morţi, maluri jefuite, gunoaie, prag 
scormonit de haitele de copii dezlănţuite în expediţii de 
pedepsire. Imensul crin albastru, între timp lăsase să 
izvorască în mijlocul lui un crin portocaliu, ca şi cum cerul, 
înainte de-a se dărâma în noapte, ar fi ţinut să le probeze 
oamenilor cât de inutilă, degradată şi bătrână e puterea lor 
de imaginaţie în ceea ce priveşte împerecherea culorilor. 
Douăj de izvoare galbene - galben vizionar, galben generos, 
galben fatalist - se împleteau să semene îndoială, dar 
luminile nu se rupeau, se asociau, născând punți indigo, 
tremurătoare, sceptice, somnoroase la capete şi vesele la 
mijloc, ca Maica Domnului a doua zi după Bunavestire. 
Deasupra, departe, o brazdă roşie se răzvrătea obscur, 
încercând să-şi taie teritoriu victorios spre trupul celorlalte, 
apoi spre munţii Măcinului, în pământul renăscând, peste 
caii în galop epuizat şi peste docarul nostru, care se scutura 
din toate încheieturile, ca şi cum am fi gonit spre o piaţă din 
cer, unde singur Dumnezeu fixează preţurile. Jos, Dunărea 
ardea în supărări aplecate, parcă o mie de preoţi în odăjdii, 
purtând în spinare luna şi un soare ostil, băteau mătănii, nu 
de împlinire, ci de blestem: Doamne, fă să nu-şi dea în petic 
căţeaua apelor, că, uite, Doamne, cum se topeşte de 
plăcere, putoarea! Eu şi Cuprian eram veseli şi goi ca nişte 
pahare vărsate. Îmi venea tot timpul să strig: aici, în 
apostazia Dunării de jos!... Mai departe nu ştiam ce 
urmează. Şi doar un singur solz din mine, ascuţit de vânt şi 
neaiurit de darurile primăverii, plutea scurt într-o altă 
primăvară, deasupra Dunării de la Budapesta, într-o seară 
la fel de docilă viselor ce pustiesc pântecele lumii şi 
deopotrivă încărcată de nebunie, de-o ordine netemătoare 
şi o pedeapsă implacabilă. În seara aia împuşcasem, pentru 
prima oară de aproape, un neamţ, un subofițer, şi îngrozit 
nu de faptul că omorâsem, ci pentru că-i văzusem ochii vii, 
dăruindu-mă irevocabil morţii şi intrând ei apoi, 
deznădăjduiţi, în moarte şi refuzând să creadă adevărul că 
mâna-l trădase printr-o mişcare prea lungă, m-am ghemuit 


cu spinarea într-un zid şi-am tras două încărcătoare în 
asfinţitul întins ca o foamete de-a latul Dunării, am înjurat 
şi-am vărsat lături şi-am ridicat mortul şi l-am suit în luntre 
şi, înainte de-a împinge luntrea în larg, două aşchii din cerul 
crâncen de galben s-au înfipt în ochii ăia albaştri sticloşi, 
parc-ar fi vrut să-l iniţieze în coborâtul treptelor spre 
întunericul desăvârşit şi-atunci a urlat în mine Cel ce nu 
rabdă înfrăţirea viilor cu morţii sau poate nici o înfrățire, 
am împins luntrea cu piciorul şi când a fost la zece paşi pe 
buza curentului, am ciuruit-o cu cel din urmă încărcător şi 
mortul meu s-a acoperit încet de două ape galbene! 

— Gata, zise Cuprian, de ce nu coborâţi, vine podul. 

— Prin două ape galbene. 

— Uuu! Ce mai goneşte Safon ăsta! E un drac. La fiecare 
zintâi cheamă un vânător şi-l plăteşte să tragă cu puşca pe 
sub urechile cailor, ca să-i smintească. 

Ştiusem instinctiv că vom ajunge pe şlepul din cimitirul 
vapoarelor, în sălbăticia fierului prăbuşit, aproape de 
onoarea pădurilor scufundate, locul apoteozei lui Cuprian, 
acolo unde el nu acordă credit, oricât de slăbănog, nici unei 
târfe, dar nu presimţisem nici înainte şi nici chiar după ce 
suirăm pe punte şi Cuprian ridică scândura ce leagă 
pământul cu universul lui jignitor, că în cabina luminată de- 
un bec, încălzită de-o sobă de tuci, căldură fără expresie, 
cum răspândesc numai lemnele păstrate în nămolul bălților, 
o voi găsi alături de Leb Betleem, care şedea răsturnat pe o 
canapea, cu o sticlă de vodcă rusească proptită pe unul din 
genunchi şi cu o farfurie plină de felioare de pepene galben 
de seră la îndemână, şi pe Irina Devechi, legănându-şi 
umerii uşor, pe un scăunel, istovită de personalitate, pe 
buze cu veşnicul zâmbet de ploaie înfrântă. 

— Ei, da, i-am zis lui Leb Betleem în loc de bună seara, 
trebuia să-mi închipui că ceasul nu-ţi merge decât 
înconjurat de lumânări şi de falduri de rochie... 

— Greşiţi, răspunse el. 

Şi Irina: 


— Leb Betleem e fratele meu. Şi Cuprian: 

— Mă duc să curâţ cabina ailaltă. Acolo am lampă cu gaz, 
numai aici am tras un fir de pe mal. 

— Dincolo te aşteaptă Doina, anunţă Irina. 

— O azvârl în apă, mârâi Cuprian. Să se ducă dracului! 

Trânti uşa, creasta cabinei se cutremură vehement, parc- 
ar fi intrat vântul în arboradă, Leb umplu un pahar, sorbi, 
faţa lui cea îngâmfat frumoasă se scutură parcă în afara 
realităţii şi imediat greşi: 

— Sunteţi inapt pentru bucurii sincere? O să-i trimit Irinei 
nişte fântâni arteziene de cameră, merg cu curent electric, 
foşnetul lor calmează nervii. 

— Strici totul, Leb, s-a rugat sau a gândit, scâncind, Irina. 

— Lasă-l, a luat avans şi acum îşi încearcă puterile. 
Torsadele fântânilor... 

— N-am zis aşa, dar sună mai frumos, să ştiţi... 

— Sunt aici şi nişte sticle de vin roze... 

— Dă-mi, i-am cerut Irinei. 

S-a sculat şi mi-a adus. Irina cea blondă, subţire şi 
mirosind amar. Mirosul ăla cules parcă dintr-o trecere în 
Turcia pe sub apa Mării mă atârnase de ea. Şi aerul că vine 
mereu de departe, nu din timp şi nici din orizont, ci din ea 
însăşi, din nisipurile mişcătoare ale râurilor ei, 
premergătoare naşterii ei şi unduindu-se numai pe nopţile 
ei eşuate. Vine aducând de mâncare un peşte şi un coş cu 
fructe, şi un buchet de flori de câmp, maci roşii, cu petalele 
atinse de insomnie doar pe distanţă de o lacrimă. Negrul 
intens al unei supravieţuiri incoerente. Vine, uită pentru ce- 
a venit, se dezbracă şi facem dragoste şi-n timpul ăsta macii 
se sting, rămâne din ei numai răbdarea lor noptatecă, 
moartea care urmează, sau cel mult deruta, umilinţa, 
ruşinea, abandonul. Ea vine cu uşa deschisă, plecată de 
mult de sub un felinar de aramă păstrat pe mal de fluviu, 
subţire (nu Dunărea), învinsă de ploaie şi ştiind să 
povestească, mult mai mult decât se cuvine, despre peşte, 
coşul de fructe şi macii în haină de moarte - că peştele 


poate fi sărutat înainte de-a-l arunca pe plită, fructele - 
descântate în trestii, macii închinaţi, şiragurile de scoici 
culese de pe fundul mării şi purtate la îndoitura cotului, nu 
ca să fie vândute, ci să sune şi să scâncească, repudiind 
curajul, aurind supunerea. Şi pentru că tăceam, Leb 
Betleem greşi a doua oară: 

— N-a fost prudent din partea ei să mărturisească faptul 
că suntem fraţi. Sună ca şi cum v-aş forţa mâna. De altfel 
suntem fraţi vitregi. 

— Poate că era mai bine să îngheţi în Alaska, Leb. 

— Văd, domnule Saltava, că-mi cunoaşteţi bine drumurile. 
Firesc, sunteţi Prinţul de rouă al Irinei. 

— Mai degrabă inepţia ei. 

— Oroarea noastră, nu-i aşa, fetele care ne iubesc prea 
mult. 

— Leb, avem amândoi cam aceeaşi vârstă, îţi aduci aminte 
de hanul lui Ceapâru? Refugiul revoluţionarilor bulgari Vasil 
Levski, Ivan Vazov, Hristo Botev. Cea mai frumoasă 
generaţie a Bulgariei. Hanul fusese construit peste o 
biserică năruită şi Salcia Vifor, bunicul meu, luând loc la 
masă, striga la băiatul de prăvălie: băiete, o juma' de vin de 
sub altar! Ei bine, plătesc tot vinul păstrat la răcoare sub 
altar dacă-mi spui că nu eşti trup şi arbore şi clopot de oaie 
şi cu Doina Poloneza. Împreună aţi pus la cale să mă aduceţi 
în cimitirul vapoarelor, nu-i aşa? 

— Domnule Saltava, în Israel, dacă vrei să faci rost de 
haşiş, trebuie să te strecori în Liban, pe sub gardurile de 
sârmă ghimpată şi să-l furi. Irina, du-te în cabina ailaltă. Fii 
fără grijă, Cuprian n-a sugrumat-o şi nici n-a aruncat-o în 
Dunăre pe Doina, stă cu capul pe genunchii ei rotunzi şi-i 
spune poveşti. Fiecare-i dăm Cezarului ce-i al lui şi el ne 
trimite la spălat closetele. 

Irina, ascultătoare, se sculă să iasă. Făcu un pas spre uşa 
verde pe care un înger, zgâriat cu cuiul, dormea tolănit pe 
un nor, se împiedică în rogojina ruptă şi fu cât pe-aci să 
cadă. Leb întinse mâna şi-o sprijini, ea-l mângâie, 


înfundându-şi degetele lungi în părul lui ondulat, umed sau 
numai strălucitor, cobori palma, atingându-i pleoapele 
grele, obrajii încinşi şi buzele groase. Leb râse pierdut şi 
vinovat, arătându-şi dinţii albi, puternici, spălaţi parcă în 
sânge tânăr şi-i sărută apăsat podul palmei. 

— Tragi cu încăpățânare să fii seducător şi obraznic şi 
vulgar, îl certă Irina. 

— Totdeauna, fata asta m-a crezut excesiv de nătăfleţ, se 
alintă fratele. Uită că eu i-am încurcat zilele cum îl încurcă 
ciuma bălții pe înecat. 

Asemănarea lor ţi se impunea numai ştiindu-i fraţi, altfel n- 
aveau comun decât ochii: imenşi, căprui, lunecând spre 
albastru, goliţi cu căldarea de toate semnele capabile să 
trădeze gândul, plini până spre revărsare de-o patimă grea, 
de-o beţie întunecată, a cărei otravă se azvârlea şi-n 
cearcăne, umbrindu-le c-o adiere abia perceptibilă de 
desfrâu şi de pătimire. Femeia care-i născuse, din doi 
bărbaţi diferiţi, le lăsase moştenire sârguinţa de-a nu 
întârzia în aşteptări - dacă doreşti, întinde mâna şi rupe! 

— Du-te, Irina, o îndemnai şi eu, spune-i Doinei că 
intoxicația Leb Betleem se tratează cu fumigaţii Leb 
Betleem. 

— Înspăimântător de adevărat, aprobă Leb, serios. Şi 
continuă. M-am întors aici, fiindcă am învăţat că nu pe 
Dumnezeul milei trebuie să-l aştept, ci să-l provoc pe 
Dumnezeul judecății. Mă chema, batjocorindu-mă, o forţă 
oarbă: Pământul. La începutul lui martie am cumpărat din 
România două sute de vagoane de cernoziom gras, bine 
structurat şi afânat, pentru un fermier olandez. Vindeţi 
pământ, sau cretinii acestei ţări îl vând şi o să vă blestemaţi 
necugetarea! S-a nimerit să fiu acolo când îl împrăştiau pe 
câmp. Era spre seară, când se adună pâclele ostile, pâclele 
mărilor frigide. Câştigasem bani buni cu tranzancţia, dar nu 
ştiu de ce simţeam sub coastă o risipire, o pândă, un dor 
sumbru şi lipsit de eroism. Mă durea ceva întunecat şi amar, 
ceva cunoscut, inofensiv urca în mine de departe, un 


avertisment blând şi vechi, suferinţă fragilă, un păcat, o 
îngenunchiere. Stam pe dig, în crucea de umbră a unei 
mori de vânt şi dintr-odată mi s-au deschis toate porţile 
trupului, pătrunse de-o mireasmă din sud, vară bântuită de 
pelin, pământul de acasă, plin de argumentele copilăriei; m- 
am azvârlit şi m-am tăvălit prin el, neînfrânat: „mă, tu mă 
cunoşti? „ loţi anii mei de absenţă se încărcau cu dovezile 
unei origini dure. Eu, Leb Betleem, sunt un rebel greu de 
pus la punct; în beci, la Galaţi, unde descoperiseră că 
furasem cândva un butoi cu măsline, mă ţineau în picioare 
câte optuşpe ore - de-atunci, ori de câte ori vreau să mă 
pedepsesc, repet figura, pot să stau până la douăj de ore 
nemişcat, după aia vomez, vomez până leşin, o tâmpenie 
jilavă! 

— Dar pământul de-acasă e tot ce nu poate fi ignorat. 
Pământul de-acasă e ca o poveste cu patru sau zece inşi 
îndrăgostiţi de aceeaşi femeie. Turbăciunea vântului nostru 
lua foc şi intra cu câinii în hoitul mărilor nordice. Ulterior, 
vrând să refac conturul acelei seri, m-a podidit tristeţea. 
Bucuriile degenerează rapid. Priviţi prin hublou: plutim 
într-un univers de zăltaţi, cu Dunăre exuberantă, pruni 
înfloriţi, în imensa pauză de dinaintea răsăritului de lună - 
mai încolo, o fată în rochie roşie va trece printr-o pajişte 
verde, foşnindu-şi paşii - însă cele două picături de căinţă, 
pe care vreau să vi le strecor în suflet, ne vor schimba în 
fiare. lenebrele primăverii, demenţa sonoră a Dunării mă 
împing să vă spun că eu am fost în rai. Ţinutul ăla atât de 
renegat se numeşte astăzi Qurna, 70 kilometri depărtare de 
oraşul Bashrah. Acolo unde Tigrul se uneşte cu Eufratul şi 
merg să se verse împreună în Golful Persic sub numele de 
Shatt-El-Arab, se întinde vechea grădină a raiului, zece 
pogoane de lămâi, portocali, curmali, despărțiți prin brazde 
lungi de cârciumărese. (Dacă ăla-i paradisul pe care l-am 
pierdut, atunci merita să fie pierdut. Cum vom încăpea cu 
toţii pe cărările lui, rămâne să vedem după moarte.) În 
margine, un motel, Garden-of-Eden, un poliţist şi, lângă 


şoldul lui, parcă în prelungirea pistolului închis în toc de 
rafie împletită, două morminte, al lui Adam şi-al Evei, 
străjuite de câte o cruce de fier şi având între ele un măr cu 
coroana îngustă, strivit de arşiţă şi cu trunchiul petrecut 
printr-un buştean pe jumătate putred, care nu e altceva 
decât trupul mărului prin care ne-am prăbuşit în păcatul 
cunoaşterii, în blestem, grosolănie, ridicol, nesiguranţă, 
imbecilitate, orbire şi moarte. Şi poate chiar în Scaunul 
singurătăţii. Pe osia raiului, care nu mai e atât de ţeapănă 
ca altădată, căci s-au rezemat în ea, cu umerii pudraţi sau 
cu sânii leoarcă de năduşeală şi de pofte, atâtea generaţii 
de muieri păcătoase, nu se mai roteşte ispititor, mincinos, 
leneş şi viclean şarpele, ci scorpionul galben, greierele 
veninului; şarpele s-a mulat în fiicele Evei, temniţă senină în 
care va locui la nesfârşit, zvârcolindu-se, murmurând şi 
chemând în robie. Pământul făgăduinţii de la Qurna îl 
găseşti adâncit de umbră şi miresme, în camerele răcoroase 
ale motelului Garden-of-Eden. Acolo mi s-a întâmplat o 
poveste mai poveste decât povestea raiului. 

— Mărul şi consecinţele ruperii lui? 

— Ascultaţi-mă şi veţi vedea că sunt Adam Impostorul. Cel 
prezent în inima tuturor povestirilor rele. Eu, de obicei, 
trezesc simpatie, sau aşa mi se spune, dar de-atunci sunt 
stăpânit de-o impetuoasă pornire spre rău. 

Luă o felioară de pepene şi, înainte de-a o vâri în gură, 
suflă încet asupra ei. 

— O vorbesc. Mă doare un dinte şi-o rog să fie atentă, să-l 
ocolească. La fel fac şi pescarii din delta lui Shatt-El-Arab 
când îi muşcă un şarpe sau un scorpion, vorbesc în şoaptă 
cu piciorul şi le trece. La Garden-of-Eden am cunoscut o 
fată. Fluture din familia Bombyx. Urcam în cameră şi m-am 
împiedicat de-o treaptă. 

— Paştele mă-ti, am scrâşnit, lemnului din rai îi stă bine ca 
uşă de altar, nu să rupă picioarele oamenilor. 

— Vezi, Aluna, s-a auzit un glas de la picioarele scării, ţi- 
am zis că-n rai se vorbeşte limba română şi tu clătinai din 


cap a îndoială?! 

— Stăpâna glasului, o fată de vreo douăj de ani, arsă de 
vânt, de soare şi de furtuni de nisip, ca o călăuză a 
deşertului, şi îmbrăcată ca un soldat întors dintr-o expediţie 
de jaf, mă privea sau mai bine zis mă rodea cu doi ochi 
ţinuţi numai în izmă verde şi măslină crudă. Sub privirea lor 
simţeai că te faci vin vechi şi bun de băut. „Lipovean 
bezmetic, prăbuşeşte-te în braţele ei! „ Aş fi făcut-o, dar 
între noi doi se interpusese Aluna, un buldog de-o sută de 
kilograme. Ne-am înghesuit la barul de sub scară, unde-am 
băut cu paiul (numai noi doi) coniac franțuzesc, ascuns în 
pere uriaşe, băuturile spirtoase fiind interzise, şi-am 
mâncat (toţi trei) somn prăjit, peşte pe care nu-l consumă 
decât creştinii şi care e privit cu scârbă, dispreţ, şi 
aversiune de către musulmani, pentru că l-a muşcat de 
călcâi pe Profet în vreme ce se scălda. O chema Lotemize. 
Nu ne-am pretat, bineînţeles, decât la vorbe frumoase, aşa 
cum fac toţi oamenii când îl ştiu pe Dumnezeu în grădina 
din faţa casei, jucându-se cu fulgerele şi scărpinându-se, de 
plictiseală, c-un pui de trăsnet în podul palmei. 
Surprinzător, eu am simţit nevoia să-i mărturisesc că am o 
soţie cu douăjcinci de ani mai în vârstă decât mine, în 
Israel, care-i deprimată de legătura noastră, cu toate că, 
de-a lungul timpului, a mai avut câteva legături tot atât de 
solide. Nici un vis scrântit, nici o eroare, numai precauţiune 
rafinată şi doar două boabe de nostalgie când mi-am întors 
gândul spre Dunăre şi o întrebare retorică: 

— De ce Dunărea se extaziază numai de întâlnirea cu 
Marea? Adică numai sfârşitul să fie somnul regal al 
măreției? 

Ea râdea, tâmpita, vedea Dunărea scobindu-se-n nări, sau 
spălându-se pe picioare, plină de căinţă, lângă zidul 
plângerii sau cine ştie ce alte bazaconii care încap într-o 
tărtăcuţă sfrijită, pentru că nu ştia despre Dunăre decât 
faptul că taică-su pierduse aici cinci vapoare, avariate de 
unul şi acelaşi pilot (vă daţi seama cu ce mână de maestru 


le scotea băiatul din şenal şi le punea cu burta-n sus pe-un 
boţ de prund! Nici o concesie valurilor mocofane!) Încălzită 
la focul aprins de mine şi hrănit mereu cu buşteni de cedru 
libanez, fata şi-a dezlegat şi ea limba; o femeie confesându- 
se e fascinantă ca o acqua non potabile, incorigibil 
vrăjitoare şi tăvălită în toate sosurile. Spunea de-o trăsură 
(eu, în genunchi, sub gardul genunchilor ei, cu ochii la 
lună), cum taică-su, de ziua lui, se plimbă în trăsură, pe 
străzile celui mai violent oraş american şi mai spunea 
despre nişte ţigări. Eu, domnule Saltava, nu fumez, mă înec, 
mai repede jupoi un câine şi nu mi se face rău, dar la 
închisoare, pentru un pachet de ţigări furat am văzut un om 
ucis. l-au zdrobit ţeasta cu pietroiul, după ce l-au judecat şi 
condamnat, o justiţie rudimentară, sălbatică, terifiantă, a 
singurătăţii şanţurilor cu noroaie, a norilor de praf de 
calcar, a ciulinilor, a braţelor care, ca să nu înţepenească 
străpunse de ger, să nu se lepede din umeri de atâta 
nemâncare, strângeau pisici moarte la subţioară. Taică-su 
avusese ideea fantastică să umple o sută de valize cu ţigări 
şi să se ducă în Germania imediat după război, în 
fortărețele îngâmfării pulverizate, la geamul cu ochii scoşi 
al bestialităţii nimicite şi să le vândă numai pe acţiuni de-ale 
marilor uzine distruse de bombardament. Înţelesese bine 
că americanii, după ce-au ucis hitlerismul vor reconstitui 
uzinele şi fabricile. Intuiţia l-a dus la punctul de fierbere al 
aurului, unde-a curăţat terenul la concurenţă cu miliardarul 
Claust Sarkis Gulbenkian, supranumit Domnul cinci la sută. 
A cucerit Indiile de vest ale Europei cu un fum de ţigară şi 
s-a botezat milionar. lar frumoasa lui fată, aşa cum numai 
evreicile ştiu să fie frumoase, deschidea flori de plantă 
carnivoră în colţuri de lume biblică. 

— Vreau să te miros de drumuri, Lotemize, de haimanale, 
de virtute, de dans şi descântece, vino la mine în cameră. 

— Nu, vino tu la mine, zice, din patul meu se vede mărul 
lui Adam şi-al Evei. Îi auzi chiar şi foşnetul. N-am făcut 
niciodată dragoste privind peste umărul partenerului, dar 


de data asta vreau să agonizez cu ochii în coroana mărului 
spre care-aţi întins mâna, lacomi, că să n-o mai simţiţi a 
voastră în veşnicie. Vino peste zece minute. 

— N-am să pierd diligenţa, Lotemize, fii sigură. 

Între timp am mai cerut o porţie de coniac ascuns în 
perele alea cât un clopot de oaie şi-n timp ce-l sorbeam pe 
îndelete, ca să-mi otrăvească vinele, îl auzeam pe 
Dumnezeu vorbind c-un păstor de capre. Şi îngânam, 
visând: 

— Părinte eponim, am căzut într-o capcană de mătase. 
Încă trei minute, încă două, încă unu - şi-o să se-ntindă la 
nesfârşit luna ta aprilie. 

— Sorocul de vanilie a lunii aprilie, am râs eu... 

— Mă bucuram şi râdeam de la coadă la cap şi de la cap la 
coadă. Apoi mi-am frecat buzele cu lămâie, să nu mai miros 
a peşte, şi-am luat-o pe scări în sus. „Doamne, cântam în 
gând, raiul n-are decât două încăperi, una de spirt, alta de 
făcut dragoste”. Printr-o spărtură de geam vedeam în 
stânga raiul de demult. Curmalii înţepeniseră, dar fredonau 
nisipurile, ca un val de văzduh albastru răsturnat, în mintea 
mea erau şi nişte zăpezi, o încununare de vârtej, o spaimă, 
o deznădejde. Botoasă mică, am strigat din prag, tu vei 
înălța o statuie de marmură albă lui Adam, iar eu una de 
fildeş mesianic Evei. M-am oprit. Lotemize, trântită pe pat, 
într-o rână, mă aştepta, goală, ţinând mâna dreaptă sub cap 
şi cu stânga limpezindu-şi şoldul, cu adieri leneşe de evantai 
şi răsfirând cârlionţii aurii de sub pântecele rotund, ca o 
anaforiţă. În ochii ei, răbdare apatică, nici un adevăr şi nici 
o amăgire. Mi-a arătat baia unde să mă dezbrac. Erau acolo 
numai ramuri de dafin înfrunzit, ca apa să curgă prin 
victorii şi ramuri de piper în floare, care mi-au zăpăcit 
mintea ca fumul ridicat din vechile jertfelnice de lemn din 
bisericile noastre, căci i-auziţi ce tocană sleită-i serveam în 
timp ce-mi smulgeam cămaşa: 

— Lotemize, botoasă mică, mi-am dat seama, azi, că luna-şi 
ţine întotdeauna o faţă ascunsă, fiindcă n-ar vrea să i se 


stingă, de invidie, când te vede, amândouă rândurile de 
ochi. 

Şi dă-i înainte: 

— În România am făcut închisoare. În cele mai scurte nopţi 
de vară, un nemernic de cartaboi ne scotea pe cei mai 
tineri, între mitraliere, la rambleul căii ferate, ne ţinea 
ceasuri întregi şi o locomotivă mişca la nesfârşit prin faţa 
noastră vagoane pline cu puşcăriaşe tinere, toate cu ţâţele 
revărsate peste marginea ferestrelor şi când înebuneam, un 
vagon bascula crabi vii, pe distanţă de două sute de metri, 
paznicii ne alintau cu vârful bocancului ca să-i culegem şi 
să-i încărcăm în alt vagon, garat pe linia moartă, crabii ne 
sfârtecau mâinile, iar trenul ăla, cu sălbatica, torenţiala lui 
sfruntare, continua să lunece într-o parte şi-n alta, şi 
femeile gemeau, scânceau, şopteau, mugeau, plângeau, 
chemau. Nici atunci, Lotemize, botoasă mică, n-am dorit pe 
cineva mai mult decât pe tine, azi vom urca împreună în 
cele opt raiuri. 

Şi m-am întors în odaie. Şi-am dat să mă apropii de pat. 
Domnule Saltava, aflaţi de la mine, crima începe acolo unde 
te-aştepţi mai puţin. Abia am făcut un pas şi dintr-un salt, 
Aluna, monstru-ăla de-o sută de kilograme, s-a aruncat 
între noi, rânjindu-şi colții. 

— Trimite-o, iubirea mea, să măture primele morminte ale 
omenirii şi să dea foc gunoaielor chiar în gura raiului. 

— Învinge-o şi apropie-te. Sau ţi-e frică? De douăj de ori 
am încercat să ucid distanţa aia de ură compactă, bale şi 
ameninţare neînfrântă şi tot de atâtea ori am fost pus la 
punct şi silit să mă retrag în ungherul meu veninos, din ce 
în ce mai sleit de pofte, şi mai plin de pucioasă, nedorind 
altceva decât să crap ţeasta bestiei de câine şi ţeasta 
curvei. Curvă de liziera raiului! Dac-o fi s-o mai întâlnesc o 
dată, mă rog lui Dumnezeu să se întâmple pe lângă un 
muşuroi de furnici roşii, pe care s-o aşez cu fundul gol. 

— Leb Betleem, puteam să jur că eşti adulat de femei. 


— Şi eu, când eram mic, puteam să jur că toate femeile 
care aţipesc între brazde de regina nopţii prind plod 
fermecat. 

— Desăvârşirea şi neprihănirea, i-am zis. Probabil că în 
preajma mormântului Evei, femeile se gândesc intens la 
răzbunare şi îngroaşă până la grotesc jocul de-a prinde-mă, 
schimbându-l în nesăbuinţă şi uitând că la urma urmelor 
sunt numai jumătate de măr. Degeaba te-a făcut 
închisoarea lup, dacă atunci când a fost la o adică te-a 
învins un câine. 

— Câinii m-au şi îmbogăţit. Cumpăr din Alaska piei de 
câine, le transport cu avionul în România, la Timişoara, 
unde le prelucrez ieftin, şi le vând scump în Germania 
federală... Majoritatea oamenilor care-au stat la închisoare 
ca deţinuţi politici scot în toate împrejurările o notă mică şi 
țeapănă: suferinţa... Am suferit mult, mult, şi nu mai spun 
un cuvinţel. Ca şi cum suferinţa are o singură dimensiune şi 
un singur autor. Toţi cei ce-au trecut prin colcăiala aia de 
vaiete, bătuţi, înfometați, zăvoriţi... 

— Aşteptând vehement nu desfrâul imposibil de închipuit 
de-a umbla neîncolonat şi nepăzit, nu libertatea... 

— "Toţi cei ce vând câte-o felie de poveste care se poate 
vinde fără să te mai întorci acolo... 

Toţi depozitarii ăia de păduchi, de scârbă, de coşmaruri şi 
de greață, mai puţin importanţi decât un cartuş tras, căci 
ăsta trebuie decontat, nu-i aşa, aşteptând numai polonicul 
de zoaie şi sfertul de pâine cleioasă din care rupeau două 
îmbucături şi pe urmă-l închideau într-o ladă de lemn, 
fiecare făcând alt semn cu dinţii, ca să aibă două înghiţituri 
mai mult la cină, cu toţii au sorbit, până la ultimul bob 
măduva din oasele fricii. Când Leb Betleem era numai 
Lazăr Mantora şi nu se gândea că va fi vreodată Leb 
Betleem şi îngenunchease pe strada Portului din Galaţi, 
strigând că dedesubt defilează trupe aeropurtate şi că aude 
cântate rugăciuni într-o biserică atacată cu baioneta la 
armă, pe primii zece creştini ai lumii noi, deranjând astfel 


ordinea prestabilită şi pulsaţia mierii socialismului, nu-i 
fusese frică, sau, dacă-i fusese, trăise un soi de frică 
necioplită, rudimentară, unsoare de jug, terci scăzut, 
încasezi zece vine de bou pe spinare, dormi două săptămâni 
pe burtă şi gata, te ridici zdravăn, şi după un timp chiar poţi 
s-o iei de la capăt, repetând ciclul şi unii chiar o iau. Frica 
adevărată e un ospâţ rafinat, cel din noaptea nunţii, la care 
iei parte închis în oglindă, cu mireasa aşezată între 
lumânările arzând alb în oase. 

— Frica asta, domnule Saltava, strecurată otrăvit, abil şi 
minuţios în tot sufletul, nelăsând o singură cută neatinsă, ca 
o dragoste inundându-te pe neaşteptate, seamănă cu clipa 
de dinaintea morţii, despre care se spune că e plină numai 
de întoarcerea în copilărie. Vorbă în doi peri, fiindcă eu 
cred că moartea e abandonul şi nu apologia fiinţei. Frica, 
acceptată total, ucide repede şi necruţător, iar victimele ei 
sunt tocmai trufandalele, adică deţinuţii fără stagiu. Rezistă 
cei stăpâni pe jungher şi cei învăţaţi să aştepte. Şi mai cu 
seamă laşii. Eu am stat un an ca să-mi vină rândul la 
judecată. Eram destul de mulţi cei consideraţi plantatori de 
belele în tapiseria solemn muribundă a anului 1957 şi, ca să 
se evite o împietrire sau o sinucidere colectivă, Bucureştii 
au recurs la o deriziune: caravana justiţiei. Judecătorii au 
fost trimişi să dezbată procesele şi să pronunţe sentinţele 
chiar în penitenciare. Procesul meu a durat cinci minute şi- 
am primit patru ani şi opt luni. În ziua aia s-au împărţit 
4012 ani de detenţiune. Seara, ne-au scos şi ne-au trecut în 
Dobrogea, cu camioanele, peste Dunărea îngheţată. Luna, 
mare cât un cap de urs, vărsa incredibile provizii de tihnă 
nepăsătoare peste mutrele noastre slute, chircite şi totuşi 
active, dovadă rotogoalele de aburi care suiau în gerul 
nopţii, iar stelele toate atârnau patru câte patru, dispuse în 
cruce, urmând parcă aşezarea închinărilor noastre - ne 
închinam pentru că scăpasem vii şi pentru că, în sfârşit, 
fusesem osândiţi, pentru că gheaţa nu plesnea sub 
greutatea convoiului şi pentru că spaimei i se fixase o limită, 


indiferent că aceasta avea să se dilate penibil pentru unii 
sau să ia, travestită, forma comprimată a unui glonţ. Dar s-o 
luăm de la început: astăzi eu sunt evreu şi dumneavoastră 
aveţi pe cineva la Direcţia Orhideelor şi pe altcineva 
condamnat fără vină. Mai luaţi o sticlă de vin? Luaţi? 
(Scormoni într-un coş şi dădu la iveală o nouă sticlă cu vin 
roze). E inutil să vă spun că, bând, îmi întăriţi curajul ca să 
rup gâtul mizeriei. Noroc. 

Înghiţi o duşcă de vodcă şi încă o felie de pepene galben. 
Apoi bătu cu deştul îndoit în hublou: 

— Luna, ce puzderie albastră aşterne ea pe zăvoaiele cu 
plopi! E o noapte când îţi vine să umbli prin piatra somnului 
şi să fii Prinţul de rouă. 

Aprilie, într-o seară când sparge liliacul floare. Deasupra 
Bucureştilor, luna îşi îndoia ceafa de plăcere - un pui de 
nutrie verde, fericit că-şi poate suge laba muiată-n stele, cât 
e noaptea de lungă. În jurul orei 21, Irina ieşi pe verandă, 
într-un chimono cu fluturi de iasomie şi îmbrăţişă lămâiul. 

— Te rog să dai în floare, în noaptea asta împlinesc 
nouăsprezece ani. Dacă-mi promiţi, te las să mă tragi de 
cozi. 

În clipa următoare, văzu intrând pe stradă un tânăr nu 
prea înalt, înfăşurat într-o pelerină neagră, căptuşită cu 
mătase violetă. Tânărul înainta pe sub arboii înfrunziţi, 
dinspre Piaţa Confederaţiei spre Statuia Aviatorilor, cu pas 
elastic, moale şi afectat, clopot venit din fundul timpului, ca 
să împartă în silabe egale micile bolți de umbră ameţite de 
mireasma frunzelor de salcie, firidele pline cu întuneric 
compact, lumina dintre ele, subţire, ireală, strecurată 
printre pleoape răzvrătite-n vis, noaptea aceasta, anul 
întreg şi apoi tot secolul. Deasupra lui, în aerul uşor clătinat 
de vânt, plutea desenul unei promisiuni: ce va fi, va fi astăzi 
sau nu va fi niciodată. Nu-i vedea faţa, dar Irina ştiu dintr- 
odată că el are capul mândru, pasărea minunii pe doi umeri 
atât de laţi şi puternici încât pe fiecare ar putea lua loc doi 
copii, tâmplele iluminate, cum sunt geamurile în care se 


topeşte fulgerul, iar ochii... Tânărul ajunse sub verandă şi 
Irina-l opri. 

— Domnule, îl strigă ea, şoptit, speriată de propria-i 
îndrăzneală. 

— Pe mine m-aţi chemat? 

Vorbele lui suiau în verandă pe o cărare atunci tăiată-n 
cer. 

— Eu ştiu cine sunteţi, zise Irina. 

— Cine sunt? 

— Sunteţi Prinţul de rouă. 

— Arată-te la faţă. 

— Vă rog, nu pot... Plecaţi. Altădată. 

— Dar sunt cu adevărat Prinţul de rouă, ce cu drept de 
viaţă şi de moarte asupra... 

— Cum să vă cred? Se precipită fata, întrerupându-l. 

— Într-o seară ca asta, lucrată-n lemn de plop negru zidit 
cu lună, eşti obligată să mă crezi. 

Prinţul de rouă făcu un pas în dreapta, ca să-l ascundă 
salcia, scoase de sub pelerină o Biblie în legături de argint 
şi o înălţă în dreptul frunţii. Lovindu-se de lună, argintul 
scăpără de parcă s-ar fi întâlnit cu zăpezile. 

— Intraţi, se înclină Irina. 

Vocea ei, nerăbdătoare şi speriată, aşternu cărare de 
scorţişoară, iar vinul din sângele lui simţi izvoarele aromei, 
se tulbură, ameţi, cumpără şi vându scântei limpezi de 
glicină. 

„Drace, murmură Prinţul, nu ne trebuie de multe ori în 
viaţă o seară în care jubilează vântul şi se deschide floarea” 
- şi intră cu pas sonor, întâi în verandă, apoi, prin două uşi 
largi, într-o cameră uriaşă, pardosită cu piatră neagră, în 
care se risipeau, semănate cu grija de-a se exprima visător, 
zori de piatră albă. Căldură şi lene grea... Casa linguşirilor, 
îi trecu prin minte, în şemineu ardeau două buturugi 
masive. Dacă n-ar fi pâlpăit în spuma jarului poveşti scurte, 
somnoroase şi încâlcite, ai fi putut crede că în vatră arde 
însuşi trupul corupt al timpului. Lumina moale şedea la 


7 


pândă ca o vietate. Venea din ape de munte arcuite şi, 
ajunsă la capătul drumului, îşi renega originea, răspândind 
pe pereţi nu măreție, ca şi cum n-ar fi fost progenitura 
cascadelor, ci umilinţă odihnită într-o biserică plină de 
toamnă şi de puhoaie de albine - sfinţi asexuaţi, înfrânți de 
zumzăit, trimişi în taine şi în pâclele atrofierii. Fără să 
lepede pelerina, Prinţul de rouă se scufundă într-un 
balansoar de trestie albă, puse Biblia pe genunchi şi se uită 
adânc în foc. Avea ochii mari, răscolitori şi oblici, faţa tăiată 
sculptat, cioplită numa-n clipele de linişte dintre bătăile 
orologiului, buze umezite de un surâs orgolios. 

— Singurătate, împotrivire, conştiinţa puterii! 

— Iar pe obrazul ras până-n lespedea osului se mişca, 
supravegheat, sacrificiul unei îndurări. Dar ceea ce au 
speriat-o pe Irina, au fost dinţii. Privind în foc, Prinţul de 
rouă zâmbea unei umbre, unei amintiri sau unei iertări şi ea 
descoperi că el fusese croit cu două rânduri de dinţi ca 
nişte fierăstraie paralele, poate neadevăraţi, dar chemând 
țipătul. 

— Domnişoară, spuse el, convertindu-şi vocea la 
tonalitatea încăperii, aveţi o petală ruginită: fratele vitreg. 
(N-o mai tutuia.) Stabilit în străinătate, susţine cu sume de 
bani nişte evrei săraci - sunt şi-n lumea capitalului mulţi 
naufragiaţi - iar rudele ălora, rămase în România, îţi plătesc 
dumitale locuinţa asta mult prea luxoasă pentru o fată de 
pescar din bălțile Borcei, studentă în anul II la Institutul de 
arte plastice. (leşi de sub respiraţia retoricei.) Eu ştiu totul. 
Dar vreau să mai ştiu şi ceva pe deasupra. Mă interesează, 
de exemplu, un pitic, care-şi face veacul în Obor. Nuni 
Robicek, zis şi Micul Dracula. Caută-l, împrieteniţi-vă. Îmi 
dai voie, şi se aplecă spre vatra şemineului, să iau într-un 
plic puţină cenuşă ca s-o duc bunicii? Sărăcuţa de ea, 
suferă cumplit după mirosul de lemn ars. Caloriferele o 
deprimă. 

Luă şi ieşi în noapte, cu pelerina atârnându-i numai pe-un 
singur umăr, în timp ce Irina se adună pe-o buturugă de 


sticlă compactă, lipindu-şi fruntea îngustă de perete, 
cuprinsă de-o furie tristă şi de deznădejde. În colţul unde se 
aşezase sau căzuse pâlpâia o lumină verde - două becuri de 
40 arzând sub vitralii pictate. Privea, fără să înţeleagă ceva, 
carpetele orientale din dreapta şemineului, calul de rău 
augur zburând prin ele, sorbind pe nări aroma şi 
superstiţiile bazarelor din Asia, încâlcind liniile destinului. 
Cea mai de preţ carpetă era aia reprezentând Cina la 
Simon Fariseul de Veronese; atârnată pe lung, se continua 
pe duşumele într-un covor în care o haită de lupi îşi treceau 
din gură în gură leşul unui câine viaţa lui sleindu-se în lupi, 
apoi fântâni cu cumpănă bând soarta morilor de vânt, sarea 
vinului de nuntă umezită-n borcanele taurului, în ceaşca de 
argint a zeiţei neîndurării şi un teritoriu mixt, arbori 
virginali şi idoli scopiţi, un fel de flacără hrănind duhul din 
bestiarul vorbelor, impalpabila credinţă că nimeni nu se 
vinde-ntâi pe sine şi pe ai lui şi că numai într-o catedrală 
construită din zece mii de chibrite scăpărate, în aerul ei 
tămâiat cu boabe de bozie, turbăciune, se numără, 
cântăreşte şi măsoară vânzarea. „Lrebuia să m-aştept la 
oaspeţi scumpi, îşi zise Irina, fiindcă ieri noapte au poposit 
pe terasa casei noastre doi cocori. , 

— Domnia Prințului de rouă, zise Leb, încet, persuasiv, ca 
şi cum ar fi spus: ochii şi surâsul dumneavoastră, un prinţ 
venind din lumi desăvârşite. 

— Întoarce-te la plasele, năvoadele şi ricşele tale. 

Oh, da, povestea mea în culori de rugăciune. Am ispăşit 
din pedeapsă trei ani şi patru luni şi m-am întors acasă. Era 
primăvară, început de martie rău, în vaporul pe care m-am 
îmbarcat la Sulina, sufla prin toate colţurile vânt ascuţit, 
iute şi dur, albastru ca flacăra porţelanului păstrat în hrubă. 
N-aveam bani, raţia de pâine pentru drum o înfulecasem 
toată pe vasul cu care călătorisem de la Mangalia la Sulina, 
foamea mă scobea-n măruntaie, mă buzunărea-n gâtlej, îmi 
pocneau tâmplele, pe fiecare dinte-mi încolţea un verb 
pentru cerşit, în fiecare por al frunţii un gând reprobabil, 


cel mai inofensiv fiind ăla să dau buzna în bucătăria de 
unde venea miros de peşte prăjit şi să mănânc, să mănânc, 
să mănânc şi să mor... Şi să omor, dacă era nevoie. Dar 
frica, sinecura mea opalină, căpătată uşor şi fără merite 
deosebite, sta de planton, gravă, sterilă, josnică. Nişte fete 
macedonence din satele de ciobani ale Măcinului, care se 
duceau la vreo nuntă, fiindcă erau îmbrăcate de sărbătoare, 
îngânau o melodie din munţii neamului lor, arşi de geruri, 
adăpostind vii sărace, porumburi pipernicite, câmpuri cu 
dovleci rahitici şi opt luni din an viforniţe, şi pe care, cu 
siguranţă, ele nu-i văzuseră niciodată, însă îi credeau mai 
uriaşi decât sunt, bogaţi, nestăpâniţi de jaful şi dezastrul 
morţii. Duceau cu ele daruri, cel mai de preţ, nu ca 
întâietate sau valoare, ci privit ca o cumpănă de lumină 
rezistentă, pură şi accesibilă doar tinereţii 
neîngenuncheate, fiind un uriaş pepene verde, păstrat 
peste iarnă în pleavă, şi având coaja smălțuită c-un strat 
subţire de ceară. Nu-mi puteam ridica ochii de pe cerul lui 
vărgat, din pâclele lui ondulate văratec, vedeam aievea 
miezul roşu, seminţele ca nişte limbi de lăstun şi vedeam 
totodată capul meu, ca şi cum m-ar fi părăsit, rotindu-se, 
gâfiind, pe orizontul elipsoidal, căutând locul din care să 
atace cu dinţii. Când, răzbit de frig, mă smulsei de pe 
bancheta căptuşită cu muşama neagră, ruptă şi murdară, 
ca să pun o dâră de căldură în lemnul picioarelor, zării un 
bătrânel ciudat. Cocoţat pe o mochetă făcută sul, cu 
picioarele scurte şi încălecate unul peste ălălalt, cu umerii 
şui proeminent boltiţi şi înfipţi în perete ca două cârlige de 
cuier de care părea că atârnă trupul mic, firav, cu capul 
îngropat în piept până-n albul ochilor, dormea înfăşurat 
într-un loden sur, împletit, fără îndoială, din fire jumulite din 
barba ce n-ajungea să-i acopere obrajii supţi, prigoniţi de-o 
răsuflare astmatică. 

M-am furişat lângă el cu paşi înăbuşiţi, să nu-l trezesc, am 
stat neclintit un minut sau un veac, apoi am scos mâna din 
scorbura hainei şi l-am prădat de două hârtii a o sută de lei. 


Am mai întârziat un veac şi jumătate, cel mai eroic din 
întreaga mea existenţă, în care m-am convins că mârşăvia 
săvârşită spontan, în numele foamei, nu trezeşte remuşcări 
şi m-am dus, legănat şi cu lutul buzelor umflat de bucurie 
şi-am mâncat cea mai dolofană coadă de crap pe care a 
azvârlit-o măicuţa Dunăre într-o tingire. Dunărea arogantă 
şi cinică. Sătul apoi, m-am prăvălit între doi saci cu castane, 
sprijinidu-mi picioarele pe o cruce de marmură. Deasupra 
capului, pe saci, adunaţi într-un coş, făceau gălăgie fragedă 
nişte boboci de rață. „Or fi negri sau aurii? „, mă întrebam 
ca idiotul şi printre pleoapele scăzute frunzăream supleţea 
unei femei care bea cafea şi fuma, scuturând scrumul pe o 
farfurioară. „Lipseşte paharul cu apă! „, observai şi-mi 
trecu prin minte că-l furase; şi-l potrivise în creştet şi 
clădise pe el un turn de păr întunecat, fir lung de miez de 
noapte incandescentă şi inaccesibilă. Auzisem că o 
dactilografă, sau aşa ceva, de la o fabrică de cristaluri, 
scosese, în felul ăsta din fabrică peste cinci sute de pahare, 
fără să stârnească nici cea mai mică bănuială. În câţiva ani 
ar fi ajuns să se îmbogăţească sau şi-ar fi aranjat o zestre 
bunicică, dar într-o zi, maşina inginerului cu care trăia 
trecu în plină viteză pe o stradă plină de hopuri: izbindu-se 
de plafonieră, inginerul se umplu de cucuie, iar fata muri, 
paharul despicându-i craniul. „Frumoasă doamnă, îi 
spuneam în gând celei de pe vas, nu-i de ici, de colo să fii 
hărăzit unei morţi cristaline. „ Vorbisem tare, fiindcă o văzui 
făcându-mi semn să mă scol. Nu m-am grăbit. E o desfătare 
să fii chemat de o fată şi tu să întârzii să răspunzi. Ţi-e gura 
plină de zahăr din sevă de arțar. „Dragoste, luceafărul meu 
de păcură, zic fără să deschid gura, bineînţeles, acolo de 
unde vin eu, cel mai tare din celulă se aşază pe tinetă, îşi 
face nevoile, dar nu se scoală până ce ăilalţi, care aşteaptă 
cu pantalonii-n vine, nu-i îndeasă buzunarele cu ţigări şi 
jură că vor împărţi cu el slănina închisă-n cambuză. Nu te 
uita la mine ca o pală de vânt surmenat, îmi plac exaltatele 
impudice” - şi-aş fi dus-o tot aşa înainte, axat pe credinţa că 


vinul trebuie lăsat să se roadă, că-i bun de băut doar atunci 
când rămâne numai sufletul din el. Sunt bărbatul fără inimă 
sau dacă am inimă am o inimă de os. Femeia mă risipi, 
anunţându-mă scurt: 

— Vă cheamă la dânsul bătrânelul de pe mochetă. 

„Da, făcui eu pălind, chiar extenuată de-o iarnă prea 
lungă, Dunărea ştie să lungească mâna şi să suprime. , 
Tunetul umbla desculţ pe sub podul fiinţei mele, îmi bubuia 
în coşul pieptului şi mi se spărgea în urechi. Îmi înfig 
unghiile-n carne şi mă smulg de jos. La fel de penibil ca 
regii Franţei, mergând să fie tăiaţi în Place de Greve sau ca 
golanii Madridului de odinioară urnindu-se să fie suiţi în 
spânzurătorile din Piaţa Cebada. Sufocat de-un văl de 
greață, mă îndrept cu paşi egali spre moartea mea 
provizorie. 

— Zice doamna aceea că aveţi nevoie de mine. 

— Adă o sticlă de vin negru, să cinstim împreună. 
(Executai porunca rapid.) Aşa, reluă el, sorbind două 
înghiţituri rotunde, mie-mi zice Hirsch Betleem şi îngrijesc 
de cimitirul din Sulina, dar dumneata nu eşti destul de abil 
şi exigent. Mi-ai furat două sute lei şi eu nu mă supăr. De ce 
să mă supăr? Mi-ai luat punga cu ultima suflare? Nu mi-ai 
luat-o. lei punga cu ultima suflare fierbinte unui şef de gară, 
unui responsabil de restaurant, unui mare inspector, dar ce 
să faci cu suflarea hodorogită a unui evreu bătrân care se 
duce la Brăila ca să se bucure că nepotul lui, care, începând 
de mâine, va purta peis, va pune pe el în fiecare dimineaţă 
tfilin şi tales şi va spune rugăciuni. Bagă-mi mâna pe sub 
guler, la ceafă şi scarpină-mă niţel pe spinare. Am mâna 
scurtă şi n-ajung. 

Bătrânul intuise perfect locul de unde veneam şi faptul că 
mi-era frică să nu mă denunțe pentru furt. Altfel n-ar fi 
apelat să-i fac un serviciu atât de nelalocul lui. 

— Rămâi la Brăila sau mergi mai departe, la Bucureşti? Eu 
zic să rămâi. Bucureştii - un mare oraş lacom, acolo se 
netezeşte dreptatea cu lopăţica de farmacie şi se dau porţii 


dolofane sperjurilor. În timpul războiului, o secătură de 
rezervist care azi te-ar azvârli cu cracii-n sus pe scări 
fiindcă-a ajuns sus, sus de tot, a jupuit evreii nu de piele, ci 
de primenilele lui Dumnezeu în care-s învelite bătăile inimii. 
Se ducea acasă, noaptea, îmbrăcat în uniformă, la patru sau 
cinci familii care aveau un fugar sau nişte rude ce locuiseră 
în Transilvania de sub unguri şi fuseseră deportate, se 
prezenta, salutând politicos şi apoi, trist, suspinând, zicea: 
iaca, v-am adus urna cu cenuşa părinţilor sau a fratelui sau 
a copiilor. Vă costă atât, căci am cheltuit şi mi-am pus viaţa 
în primejdie. Toţi l-au plătit. Grămezi de bani, aur, bijuterii. 
Cu timpul, mulţi din cei jeliţi ca morţi s-au întors vii, au 
aruncat în vânt cenuşa din borcane, dar n-au primit aurul 
îndărăt. Dacă n-ai deprins în barăcile urii aptitudinea de-a 
vinde cenuşă de oase de cal drept cenuşă de om, rămâi la 
Brăila. 

N-avea de unde şti că îndemnul lui e fără rost, că, 
eliberându-mă înainte de termen, instanţa îmi fixase, 
pentru un an şi patru luni. 

— Restul de pedeapsă de care fusesem absolvit - domiciliu 
obligatoriu în Brăila. În horcăiala mahalalelor ei. Un oraş în 
care locuieşti silit, indiferent că te-ai născut în el, i-ai 
bătătorit şi sfinţit pământul umblând de-a buşilea, l-ai visat 
acoperit în întregime de-un singur butuc de vie, cu struguri 
atârnind deasupra porţilor, fosforescenţi şi grei de must şi 
închizând în boabe inimă astrală, îţi suportă prezenţa 
neîncrezător şi oricând îi vine gustul să-ţi lustruiască 
umărul cu o labă de câine, o face fără reţinere. E plin de 
resurse inepuizabile un oraş care nu te vrea, mai ales unul 
stăpânit de magia fricii. Se preface indignat de trecutul tău 
şi nu e decât obscen. Cu toate că ai mei fuseseră anunţaţi 
de întoarcerea mea, nu m-a aşteptat nimeni în port... 
„Semn rău”, m-a săgetat prin gând şi m-am înverşunat să-i 
înjur şi am intrat într-o cârciumă presărată cu pânze de 
rumeguş şi n-am ieşit de-acolo decât seara. Simţeam în nări 
mirosul unei nenorociri împlinite, palpabile, un ciot de 


bidinea îmi stropea sufletul cu var negru, nu era nimic din 
suferinţele descumpănite pe care şi le născocesc beţivii ca 
să-i apuce mila faţă de ei şi ura nătângă împotriva lumii, se 
schiţa în aer, ăsta e cuvântul, că sunt victima unei 
combinaţii absurde, ireparabile şi imposibil de răsturnat. 
Peste un ceas ştiam că, în lipsa mea, tata murise lovit în 
coşul pieptului de un cal, pe când încerca să-l potcovească, 
iar mama vânduse jumătate din casă şi dispăruse în balta 
Borcei, cu un pescar, Virgil Devechi, luând-o şi pe Irina. 
Irina, dulcele, misteriosul păcat al mamei mele. Nefiind a 
lui, tata n-o iubise niciodată pe Irina, o acceptase cu acea 
indignare apatică şi surmenată cu care iepele primesc să le 
miroasă ugerul mânjii străini. 

— Şi-au pus palma-n cur, mă-ta şi sor-ta şi dusu-s-au să-şi 
petreacă, Lazăre, m-a căinat mama lui Cuprian. Le-a durut 
în cot şi de prostu din mormânt şi de tine. Barem, lăsaţi-i 
băiatului şuba lu' ta-su, să aibă-n ce-şi încălzi oasele 
friguroase, săracu, da' ele: că i-o lăsăm, că nu i-o lăsăm, tu 
tot ne pui la blesteme, du-te dracului! 

Vocea mamei lui Cuprian răsuna împrejmuită de 
lâncezeala unor reproşuri mult mai cumplite, dar pe care 
nu îndrăznea să le rostească, piţigăiată şi astringentă, ca şi 
cum ar fi luat cina, vocea, ca o fiinţă aparte - grămezi de 
grauri răscopţi din care vocea reţinea nămolul sucurilor, 
rumeneala şi aburul aromat („totdeauna am spus eu că 
spurcatele alea!... „), fără s-o intereseze deloc carnea şi 
oasele crocante, pocnind din limbă de plăcere. Nuielele 
unui tufiş înflorit, când îi desfaci coroana ca să găseşti un 
lucru pierdut, o panglică, o undiţă, un soldat de plumb şi dai 
în schimb peste o tăvălitură care-ţi va umbri viaţa, nu 
tremură mai aţâţător, înveselite de surpriza ce ţi-au produs- 
o, decât tremurau buzele mamei lui Cuprian picurând 
otravă şi sorbind uimirea, revolta, disprețul, deznădejdea şi 
resemnarea de pe chipul meu. Dac-ar şti durerea câtă 
fericire josnică hrăneşte ar împrumuta expresia bucuriei. 
M-am stabilit în odăile ne-vândute şi chiar a doua zi am 


plecat să caut de lucru. Fusesem avertizat că nu pot ocupa 
decât un loc în producţie şi m-am dus la fierăria unde 
lucrase tata. Şopronul de scânduri vechi căsca o gură 
pustie spre Dunăre. Fierăriile n-au în ele nimic sordid, în 
jariştea lor pârlită şi îmbâcsită de vedenii miroase aţâţător 
a copilă arsă, a cărbune sub care mocnesc vijelii şi galopuri, 
a fier încins şi vârât în apă rece, ca să se călească şi mai cu 
seamă a funingine împietrită sau plutind aproape invizibilă 
şi pătrunzând ingenios în piele. N-aveau nimic pentru mine, 
moda vestitelor căruţe de Brăila, acoperind un veac câmpia 
română cu cântecul lemnului fiert în apele îndoite cu miere 
şi a faraoancelor gâlgâind prin ierburi, legând depărtările 
cu sunet de oţeluri înalte, cu poleiuri de sticlă, cu cloruri de 
nevindecat, cu taine nepotolite, trecute, caii îşi trăiau 
neşansa de-a fi cai, nicovalele rugineau, barosul intrase pe 
altă spirală a evoluţiei, nu se mai folosea la îndoit potcoave, 
ci la uciderea cailor. Huliţi, căsăpiţi, tocaţi, caii erau 
aruncaţi de mâncare peştilor. Uneori, după ce erau omorâţi, 
atârnau înfipţi în doi stâlpi, în mijlocul lacului - şi ei, care 
muşcaseră din grinzile sălbăticiei, sfâşiaseră cămaşa ploilor, 
fecunzi în strălucire ca şi curcubeul, rotunjiseră sămânţa 
nebuniei, argintaseră zăbalele cu sângele alb al 
nesupunerii, despicaseră furtuna, ca s-o îngroape în oul 
genunchilor şi s-o risipească apoi de-a latul zărilor, 
înnobilând pământul cu şuvoaie de tunet necunoscut în 
ceruri, se succedau în moarte nu ca imagini ale cavalcadei 
frânte brutal la un pas de marginea legii dezrobirii, ci sleiţi 
în destin, lihniţi de prea multe prăbuşiri, icoane sterpe ale 
răbdării, din care crapi uriaşi, zvâcnind leneş în apa ca o 
zloată puturoasă, îmbucau lacom şomoioage de carne, 
laolaltă cu păsările de pradă, care se îndopau şi ele, scobind 
cu ghearele în crupele falnice, lovind cu pliscul şi bând ochii 
plini de vânturi liliachii, de drumuri, de roua ierburilor 
zbicită sub un nechezat, adică proporţii conjugate numai cu 
nemărginirea. Dacă izbuteai să nu mori de scârbă şi 
aruncai plasa între stâlpii ăia, o scoteai negură de peşte. 


După fierărie am încercat la o moară - am eşuat şi aici - 
apoi la administraţia unui spital, apoi la un depozit de fier 
vechi. Ocoleam sârguincios fabricile şi uzinele, nu le pot 
pătrunde intimitatea, zvârcolirea şi fluxul dur al existenţei 
lor prea precis articulată. În cele din urmă, miliția m-a fixat 
salahor pe un şantier de construcţii. N-am crâcnit. Steaua 
unui fost deţinut politic năpârleşte mereu la coadă, e mereu 
cu fundul gol şi cu nasul fonf... (Ah, ia priviţi! V-am spus mai 
devreme că luna o să treacă îmbrăcată într-o rochie roşie 
printr-o pajişte verde. Ce credeţi că duce-n poală? Ventuze 
pe care să şi le plimbe, doldora de flăcări, pe spinare, pe 
osânza din ceafă, ca să-i scoată sângele vâscos? Are pieliţa 
obrazului proaspătă, luna, ca şi curvele din Amsterdam, 
alea beau ouă de broască ţestoasă. Într-o noapte ca asta e 
plăcut să te institui în zeu dansând pe farfurii de cositor, 
sub crucea dăruită de Iancu Jianu mânăstirii de la 
Ciorogârla, cea cu trei altare - în mijloc stă Dumnezeu 
pocnind din deştele picioarelor şi împărțind veşnică 
primăvară, la dreapta lui Isus descoase burta unui peşte, la 
stânga locul e liber...). leşind din închisoare nu eram deloc 
sigur că voi supravieţui într-o libertate inertă. Pentru că nu 
mai ştiam să fiu liber, pentru că ştiam să fiu numai docil, 
umilit şi fricos. Poate să pară sminteală, şi e într-adevăr, 
sminteală, dar puşcăria iţi intră în oase şi în sânge, ca o 
esenţă cazonă, şi o vreme te simţi împleticit dacă nu eşti 
înjurat şi îmbrâncit în fiecare dimineaţă. A dracului treabă! 
Obişnuinţa aia tenace de-a îndura plecat nedreptatea 
îngrozitoare e cel mai teribil semn de căinţă şi respect în 
faţa autorităţilor. Cu timpul ajungi să te scuturi şi să te 
lepezi de ea, libertatea e un nisip aspru care curăţă 
cocleala, şi-atunci ţi-e silă şi ţi-e ruşine c-ai stat cu harponul 
înfipt în spinare, dar la început, când intri în casă şi eşti tot 
un captiv, harponul ăla are inimă şi gheare şi-l simţi ca pe 
un frate geamăn care nu s-a dezvoltat firesc ca să se nască 
odată cu tine şi a rămas ca un monstru pipernicit în 
plămânii tăi. le va ucide şi, totuşi, aflând cine te va ucide, îl 


vei iubi, înduioşat că i-ai stins viaţa mai înainte ca el să fi 
scos primul sunet al bocetului cu care toţi păşim în 
văgăunele vieţii. Libertatea nu se manifestă la fel de intens 
ca oprimarea. Prima săptămână de libertate e o vadră de 
năuceală. Îi risipeşti toate şapte zile ca un om care s-ar fi 
născut la vârsta de 30, de 40 sau de 50 de ani. ii în palme 
bucle de păr auriu, dar ale cui sunt? Straniu e faptul că nu 
ştii dacă sub buclele alea e un cap de fată, unul de băiat sau 
unul de înger sau dacă în general aparţin cuiva, asta chiar 
că n-o ştii deloc şi te obsedează moliciunea aia aurie şi 
mincinoasă din palme, îţi dă amețeli şi ai atâta greață în 
tine ca şi cum ai privi la nesfârşit zvâcnetul burţii albe a 
unui peşte scârbos. Trebuia să mă prezint săptămânal la 
miliţie şi să raportez unui necunoscut fardat şi machiat cum 
mi-am petrecut zilele şi cu cine. De fiecare dată, transpiram 
sare. Parcă eram făcut numai din apă de mare, din 
cocoloaşe de grădiş şi de alge. Ăla fuma trabuc şi avea pe 
faţă o altă faţă, zbârcită şi înţepenită într-o strâmbătură 
rigidă. Fata-de-cocă-de-orez. Mirosea a ceaţă, ca o intrare 
în munţi, toamna, privirea lui trecea prin mine, stârnindu- 
mi cârcei în carne şi se ducea să ascută săgeți în rama 
ferestrei. Auzeam scrâşnetul de cobe al fierului pe piatră şi 
mă întrebam, bolnav, de ce nu lasă nimeni un fir de bale pe 
gresie, nervii mi se încărcau cu țipăt elegant şi neîndurător. 
Tăcerea ofițerului, prelungită, n-o îngăduia pe-a mea, el era 
pristolul îmbrăcat în vocaţia ascultării: şi eu spovedania, el 
sutana de mătase neagră invocându-se pe sine şi veşnicia 
tragică, eu, lumânarea care-şi consuma părăluţa galbenă 
întru slava molcomă a greşelilor săvârşite, cărora nu le e 
făgăduită iertarea, ci numai amânată pedeapsa. Îmi 
modulam vocea în acord cu deslânarea, împerecherea sau 
înălţarea şuviţelor de fum pufăite prin colţul buzelor - zeul 
noii mele întemeieri se pricepea mai cu seamă să azvârle 
fumul în colaci, minuscule guri de fântână, pătrunzând una 
în alta, sau mlădioase laţuri de spânzurătoare pentru dunga 
însorită strecurându-se prin fereastra grasă ca o băşică de 


porc necurăţată. Când gura slobozea fumul, un dinte de aur 
scânteia umed, părând să pretindă: „încă şi încă o gustare 
din întâmplările recente: e afurisit de bună şi-mi înviorează 
stomacul: şi la urmă o cafea cu amestec de băutură 
fierbinte, spală gâtlejul şi rupe, fir-ar a dracului, 
spurcăciunea de flegmă, că sunt copt de atâta tutun”. 

— Şi tu care erai numai Lazăr Mantora. 

— Dar îl inventam pe Leb Betleem, îl simţeam în aer, îl 
dibuiam. Şi eram în acelaşi timp puiul de urs pe care-l prind 
pădurarii c-un uluc de miere-n care-au amestecat rachiu. 
Şi-mi dădeau să mănânc pe săturate şi chiar mai mult decât 
trebuia. După ce mi se zburlise părul atâţia ani, acum mi se 
zburleau poftele. Şi nu mai vroiam să-nfulec coji de pâine şi 
cotoare de varză. Ştiam însă că trebuie să şi plătesc. Şi-am 
încercat să le dau ceva ce nu le trebuia. 

— Stai niţel, mi-au zis, închide ochii şi arde etapele, nu ne 
interesează haine ajustate pe manechinele din vitrină, noi 
nu moralizăm distanţele şi refuzăm inscripţiile pe pahare 
sparte. 

Tocmai botezasem apa, vânzându-le patetic o infirmieră 
care îmbolnăvise de sifilis, cu furie susţinută şi inconştientă, 
mai bine de cincizeci de soldaţi din Constanţa şi apăruse la 
Brăila, sprijinind cu coapsa bariera de cale ferată ce duce la 
depozitele regimentului de pontoneri. 

— Vei fi punga noastră secretă, a fixat el, care varsă 
mirodenii şi licurici şi adună în cutele ei vorbe ce se spun 
când sufletul nu mai are nici o speranţă, când luna-şi toarce 
peste el bubele de căţea care-a fâtat numai pui ştrangulaţi. 
Învaţă-ţi inima să se linguşească, Lazăr Mantora, sufletul să 
se gudure şi buzele să sărute. 

Şi pentru că pe armăsarul nărăvaş îl îmblânzeşti aler- 
gându-l pe nisipuri ude, unde nici ciulinii nu cresc, îmi 
băgară sub nas un set de fotografii în care apăream încins 
cu benzi de mitralieră, căptuşit cu pistoale sau argintând 
buşonul unei butelii de aragaz, plină cu un fel de vin de soc 
şi cu o moarte de mine hotărâtă. Pe masă, între noi, 


strălucea o cupă de chihlimbar, a stins în mijlocul ei ţigara 
mirosind a puf de gâscă ars, apăsând cu deştul, ca şi cum 
mi-ar fi scris numele cu gudron în pereţii cupei sau în 
reflexele lor gălbui-roşietice, iar eu am lins sau am sughiţat 
şi-am plecat să mă amestec într-o ceată de ţărani arestaţi 
de-o săptămână şi lăsaţi de capul lor, fără pază, într-o 
magazie părăsită din port. Se prezentaseră singuri, cu 
haine groase, ciorapi de lână, bocanci, la sfatul şefului de 
post, ca să fie închişi, fiindcă se opun colectivizării şi el le 
spusese că atunci când vor fi întrebaţi cine i-a adus, ei să 
declare că el, cu toate că el nu-i obligat să fie acolo, are un 
copil bolnav şi pleacă să-l interneze într-un spital din 
Bucureşti. Nu se emisese împotriva lor ordin de arestare, ei 
nu ştiau asta şi chiar dacă ar fi ştiut tot n-ar fi îndrăznit să 
întrebe, treaba licuricilor e să se afle-n buturugi, şi treaba 
lor era să aştepte, acea aşteptare grosolană, prolixă, care 
seamănă a renunțare şi jertfă, a deznădejde, a speranţă 
distrusă, a pocăință, dar care e şi o forţă imensă, poate 
condiţia însăşi a existenţei umane, originea obscură a 
pământului, poate şi pieirea lui. Tac cu toţii, am transmis, 
căci tăceau zăvoriţi în gânduri şi gesturi neîncheiate, 
gravând cu un pai sau un vreasc subţire figuri indiciu? În 
bucăţica de pământ dintre picioare, ca şi cum ar fi 
comunicat pământului din adâncuri că pământul de la 
suprafaţă respiră şi creşte şi dă rod, un strat de viaţă peste 
un strat de moarte şi că schimbarea asta nu e uitare şinue 
insultă pentru nici un strat al pământului. 

— E în ei, le-am zis, duhul pământului de acasă, un lujer de 
întuneric tot creşte şi-i sărută pe umăr, sunt posedaţi de 
pământul ăla, de-aia nici nu vorbesc de el. Sau poate m-au 
dibuit de târâtură pentru că ceva tot mi-au spus. Oraşul 
Brăila se joacă, mi-au spus, tare-i place oraşului să se 
zbenguie - şi mi-au înşirat povestea bătrânului din 
Vărsătură, pe care l-au lăsat neamurile mort în casă şi s-au 
dus să se îmbete şi au stat la cârciumă şase zile, iar când au 
venit, bătrânul fusese închis în raclă şi aruncat pe Dunăre 


de Vasile Tichie Aloman, nebunul cartierului. Careva dintre 
rude sau toate i-au plătit nebunului ca să pună sicriul în 
valuri, fiindcă bătrânul trăise plin de-un curaj inutil, dându- 
vă, tovarăşi dragi, ceea ce vroiaţi să vă dea, şi mult mai mult 
decât vroiaţi chiar, stăpânit de-o violenţă infectă scormonea 
doar în lumina lăzilor de gunoi şi niciodată nu v-a pus pe 
masă numai toarta căldării, ci căldarea întreagă şi mai ales 
mucegaiul din ea, fericit că-l lăsaţi să umble la oi gătit cu 
haine dezbrăcate de pe ofiţerii lui Hitler, pescuiţi cu cârligul 
din fluviu, îngăduindu-şi, când îi venea chef, luxul de-a 
schimba un chipiu găurit cu o bonetă de hârtie. Berhe-he! 
Au cântat neamurile lui timp de şase zile şi se băteau cap în 
cap ca berbecii, iar cei mai tineri şi nepăsători jucau cu 
maldăre de lână în spinare sau piei de oaie neargăsite. 

— E un raport impecabil, a răspuns scrumul trabucului, 
lung cât omida de prun şi parcă învelit în staniol şi 
amenințând să nu se scuture niciodată, dar nu e un raport 
de pe urma căruia să te alegi c-un galon. Trebuie să sugi tot 
cerul din partea unde te trimitem şi să-l aduci aici cu burta 
grea de stele, de mărăcinii în care-şi rup ele colții, de 
îngeri, de draci, de laci, de cai bălţaţi, de aripi de nea şi de 
cozi îmbârligate, şi-l vei aduce, Mantora, oricât ai încerca s- 
o faci pe băiatul de caracter. Eşti punga noastră secretă, te 
vom activa acum ca pungă de seminţe, şi vei izbuti să fii la 
înălţimea examenului ăstuia un pic mai acrişor decât pana 
de somn în sos de lămâie. 

Şi m-am dus în Estuarul bufniței. Ajunsesem să nu mai mă 
impresioneze amenințările. Nu, nu-i adevărat, altceva se 
întâmpla. Ajunsesem să trăiesc greu numai timpul când 
urma să se înfăptuiască ameninţarea, în rest aveam o 
comportare indiferentă şi lipsită de viaţă, ca în golul palid 
dintre două leşinuri. 

— Leb Betleem ai studiat prea amănunţit templul fricii, i- 
am zis. 

— Templul abnegaţiei ponosite, râse el. Unde mi-au suflat 
cu ţeava piper în ochi? Unde nu poţi rămâne ferm pe 


poziţie, unde de frică te apucă bâţâiala şi te schimbi în 
opusul tău? Da, sigur, legea legilor, acolo, era frica, dar o 
frică îndoliată de mizerie, atât de pregnantă şi invulnerabilă 
sărea în ochi mizeria, încât frica părea un fluture la 
marginea unui morman de cadavre. Pătrunseseră într-o 
cuşcă a vicleniei, foarte puţin ingenioasă, cu ferestrele 
camuflate şi împodobite cu crenguţe de măceş, ghiftuite de 
boabe roşii, rebegite, nesparte de rândunici. Înăuntru vibra 
un soi de nelinişte ciudată, înţepătoare, urâcioasă: dorinţa, 
pofta grăbită, înlăcrimată, onctuoasă. Ei, bine, ati înţeles 
unde eram? 

Undeva unde fermentează înfrângerea, am zis eu, 
încercând o plutire vagă printre vorbele lui în care trosnea 
mărunt satisfacția şi vanitatea celui trecut prin foc şi rămas 
nepurificat, dar şi o împotrivire colţuroasă, ca a mulţimii 
prin care cineva grăbit, hărțuit de griji îşi face loc cu 
coatele, în direcţie contrară. 

— Exact în punctul unde înfrângerea a învins definitiv. 
Eram în balconul, pe care-l ştiţi foarte bine, al Luizei- 
Maleta. Nu-i aşa că aşteptaţi să v-arunc de mult în cap 
această rogojină aprinsă? 

— Şi Luiza-Maleta cânta despre-o amantă a lui Ferdinand. 
Hei, Belcineanca, regina romilor, aleasă din popor... 

— Eram la Luiza-Maleta, pe care n-o mai văzusem 
niciodată şi la care mă holbam prostit. Dar capul ăla ca un 
cap de vacă rasol, cum ziceaţi la Flamingo, sprijinit pe 
spătarul scaunului, cu buzele deschise şi cu dinţii umezi, mă 
ignora şi mi-am dat seama c-o făcea dinadins, că, 
ignorându-mă, se pregătea să mă ia în arendă. Între noi era 
o frânghie plină de rufe spălate şi întinse la uscat, chiloţi 
albaştri şi roz, furouri, sutiene, ciorapi subţiri, un halat 
prins în cleşti de lemn, nu de poale, ci de mâneci, ca un 
călugăr atârnat de toate stinghiile postului mare. Iar într-o 
nişă, pe un piedestal, chiar deasupra Luizei-Maleta, o 
bufniţă împăiată, cu ochi de sticlă galbeni, adunată cocoloş 
sub aripile strânse, ca asupra unui pui de şarpe. Trabucul- 


staniol, fiul suav al tuturor târfelor, umbra spânzurătorii, 
netezea cu deştele lungi, îngăduitoare, cutele perdelelor 
negre şi-mi făcu semn, înclinând capul, să ascult şoaptele 
moi, întunecate ale şuvoiului de apă din curte, foşnetul lui 
de copac în care vântul spală de sudoare crengile. Becul 
fixat deasupra uşii, vârât într-un cornet de carton, proiecta 
o lumină parcă strânsă zdravăn la rădăcină, largă şi 
revărsată în toate spicele pe măsură ce străbătea balconul 
ca să se fixeze ca un ecran pe peretele dincolo de care sâsia 
şi clipocea somnolent firul ăla de Dunăre sucit printre 
bolovanii de piatră. Trabucul-păstor, cu masca feţei 
neclintită, cu ochelari groşi, în rartmm de catifea verde, 
prăvălit într-un genunchi, lângă scaunul Luizei-Maleta, care 
ţinea un creion în mână, cu un cot pe genunchii storşi de 
sânge, mă fixa stăruitor, scormonind în anii mei orbi; Luiza- 
Maleta îmi zâmbea. Ameţită, căutând, ca un copil înghesuit 
de şcoală cu o temă prea grea pentru pregătirea lui, tiparul 
unei fraze; o flacără violacee şi prima fotografie: mutra mea 
perplexă - apoi mâna Luizei însăilând cu creionul pe hârtie: 
cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă că Cezar 
Saltava, încălcându-şi datoria faţă de Constituţie... Apoi 
mâna mea, apoi tâmpla Luizei-Maleta alăturându-se de 
obrajii mei, apoi... Dar de ce tocmai numele meu?! Am 
strigat. 

Cred că din întâmplare. Dacă nu cumva capul ăla de oaie 
rasol nu-şi fixase de mult în minte eleşteul pe care să-l 
otrăvească. 

Cineva de la direcţia Orhideelor cu ochi albaştri a fixat 
totul. Cu siguranţă că mai întâi unul de-acolo. 

Nu, se îndârji Leb Betleem, cred că întâmplarea a jucat 
rolul principal. El n-are patima pentru cursa lungă, izbeşte 
la primul semn. Aşa se şi explică multele lui numere 
câştigătoare. Trabucul-gogoaşă-de-borangik lucra plin de 
abnegaţie. Faţă de cocă ştie să se caţere în turn, nu treaptă 
cu treaptă, ei dintr-odată. Alergând drumul prin rugi de 
iederă. Un pârâit iute, o briză uşoară-n spinare. Trabucul- 


hering îmi sfâşiase cămaşa şi fluturând zdrenţele ca pe 
nişte aripi devorate lacom, îmi ordonă să iau poziţa de 
drepţi, apoi înălţă din nou aparatul de fotografiat, apoi 
Luiza-Maleta-mi descheie pantalonii, răsucindu-mi-i 
meticulos pe ţurloaie. Râsul, clănţănitul dinţilor şi 
răsuflarea ei dogoritoare peste mătărânga mea. Apoi 
tâmpenia mea uimită, broboanele de sudoare rece, o mână 
a Luizei-Maleta căutându-mi sfârcul ţâţelor, aparatul de 
fotografiat ţăcănind necontenit, sângele din vine semeţindu- 
se, carnea începând să se lase păcălită şi glasul Luizei- 
Maleta, implo-rându-mă s-o muşc, s-o lovesc, să fim 
amândoi pe nisipul dintr-un prund ferit al Dunării, doborâţi 
de dragoste, rupţi de smucituri sălbatice, amestecați cu 
cerul, cu vuietul apelor şi al vântului înclinând solemn 
plopii, şi e de presupus că ea trăgea pe nări aroma călinei 
părul ţinut nopţi întregi pe moaţe i se-ncurca în iarba nouă, 
murea şi învia, iar eu abdicând, încă mă luptam să-mi 
păstrez nealterată sila. Iar când m-am rostogolit în lungul 
peretelui şi eram acum pungă secretă a Tra-Imcidui-sccitre, 
neavând putere nici cât negru sub unghie şi nici să scuip în 
paharul cu ţuică de caise pe care mi-l întindea, am văzut, 
pentru prima oară, în burta unui om fotografii împânzindu-i 
măruntaiele, capete şi busturi migrând din stomac în 
plămâni, încercând să scape şi revenind aburite în adoraţia 
fiorii, învăluite într-o furie la fel de aberantă şi primejdioasă 
ca a drogaţilor fără drog dintr-un mic orăşel, părăsit unde 
aveam să petrec zile lungi şi instructive cu o nevastă mai în 
vârstă cu douăjcinci de ani decât mine, înainte de-a începe 
s-o snopesc în bătăi şi de-a mă alunga din ţara ei, plătindu- 
mi ca despăgubire pentru acceptarea divorţului o sută de 
mii de mărci vest-germane... Şi de-acum înainte voi fi 
încoronat, căci de-acum încolo încep să capitulez... 

— Înţeleg. Clipa extazului suprem, apoi pauza degerată, 
abjecţia monotonă. 

— Nu. Ideea. Izbucnind ca un țipăt. 


„Ilirsch Betleem I” strigase în el frunza care nu 
îngălbeneşte în patimile omului şi rămâne veşnic verde, ca 
să sune ora salvării sau a norocului, îi scrise să vină la 
Brăila şi el sosi, adăpostit într-un caftan, podit pe dedesubt 
cu sumedenie de buzunare încheiate complicat, cu oglinzi 
rotunde, mici unele cât unghia, altele cât lentila de ochelari, 
toate cusute pe două rânduri, în dreptul pieptului: cu ele se 
apără de răufăcători, noaptea, desfăcând caftanul şi 
prinzând în petale de argint reflexele lunii - bătrânul 
viclean insultând tâlharul. 

— S-a înfiripat în tine aşa o durere că ai nevoie de-un 
nevolnic cu care s-o împărţi? 

Pe deasupra oboselii, bătrânul simţea cum vine să reaşeze 
colac plăcerea complicităţii. 

— Când pui la cale în doi ceva necurat, pe lângă fiorul de 
dezgust, iritare, milă, teamă şi greață, te cuprinde şi-un iz 
de nebunie de-a face răul cât mai cutezător. Se vădeşte că 
nu putem să fim tari toată viaţa. 

Şi Leb: 

— Exact, bătrâne. De aceea o să vând casa şi-ţi dau cinşpe 
mii de lei ca să mă recunoşti copilul dumitale. Decretul 
numărul 31 din 1954 şi Codul familiei permite 
recunoaşterea paternităţii la orice vârstă. 

Maică-ta trăieşte? 

Trăieşte... Şi cred că are urgentă nevoie de zece mii. 

Tot zece mii să fie şi partea mea, fiindcă de plecat o să 
pleci singur în Israel, singur o să te repatriezi, eu rămân la 
Sulina. Am şaptejtrei de ani şi merită la şaptejtrei de ani să 
mă duc să primesc loc de veci într-un fund de cimitir când 
am unu cu faţa la Dunăre? Câtă ştiucă umplută mi-e scris să 
mai mănânc pe pământ, mi-o bagă Dunărea-n oală fără să 
mişc un deşt... 

O, Lazăre Mantara! L-a întâmpinat în săptămâna 
următoare Faţă-de-cocă, ţi-ai pierdut credinţa?! Şi se juca 
numai în cămaşă şi cu bretelele alunecate mai jos de umeri 
- cea din stânga avea clama de argint - cu o broscuţă de 


tinichea şi un păianjen de plumb, adânc concentrat asupra 
salturilor broaştei când deştul apăsa pe-un resort, convins 
că, adunându-şi toată voinţa în pupilele gălbui, două fulgere 
rotunde, mocnind în două pete de bufniţă, ar putea să 
transmită metalului impulsuri vitale, şi se mira sincer 
dezamăgit, că broasca nu se repede să înghită păianjenul şi 
nu orăcăie. 

Mă numesc Leb Betleem şi mă închin Dumnezeului lui 
Israel, răspunse Leb. 

— Şi eu sunt evreu. Mult mai evreu decât tine. L-am privit 
năuc. 

Îmi plac cei ce-şi vâră botul într-o halcă augustă. Dar încă 
mai eşti dator Dumnezeului crucii, Lazăr Mantora. 

Dumnezeul crucii nu m-a ajutat niciodată şi nu-i datorez 
Nimic. 

Dumnezeul crucii sau un sfânt din preajma lui mi s-a 
arătat în somn şi mi-a poruncit să jupoi de pe cineva un 
petec de piele, să fac un păhărel de piele, să pun înăuntru 
două zaruri şi să joc cu Leb Betleem viaţa lui Lazăr 
Mantora. 

Românii amestecă zarurile în podul palmei. 

Da. Şi totdeauna iese scandal. Englezii, nemţii, spaniolii şi 
evreii le bat în păhărelul de piele, închise în păhărelul de 
piele numai dracul le mai poate măslui. Cei mai mulţi ridică 
păhărelul în dreptul urechii şi-l scutură îndelung, aiuriţi 
pesemne de gândul că înăuntru se zvârcolesc două 
cubuleţe din şoldul unei târfe chiar în pielea în care şoldul 
ăla se legăna deşucheat când îl mângâiau, îl pipăiau, îl 
ciupeau şi-l încâlceau bărbaţii. Porcii ăştia care fac broaşte 
mecanice nu fac şi lacuri mecanice. Hai, umflă bucile 
obrajilor şi fă ca broasca! Unu, doi, trei! 

Leb trase aer în piept, îl întoarse în gură, sui mâna stângă 
pâlnie în dreptul buzelor şi cu două deşte de la mina 
dreaptă, mijlociul şi inelarul, începu să-şi pocnească obrazul 
umflat - şi-n timp ce împuşca aerul printre buzele cusute, 
scotea şi din gâtlej un muget înalt pe care-l modela cu 


pumnul, ca să-l schimbe în orăcăit de broască. Simţi la 
picioare cum se deschide uşa, apoi se închide, dar nu 
întrerupse orăcăitul, cisme cu tălpile dure, ca saboţii, se 
mişcau la spatele lui, ecoul prelung al tropăitului îl avertiza 
că dedesubt e o pivniţă, mişuna după închiderea uşii miros 
de urină; Faţă-de-cocă îl asculta cu indignare indulgentă, 
ridicând priviri întristate spre cei nou intraţi şi rămaşi 
neclintiţi, într-o înţepenire falsă, pe care Leb o ghicea plină 
de mânie, ca şi cum ţintele de pe talpa cismelor continuau 
să frece nerăbdătoare cimentul, mucegaiul şi negura unei 
celule. 

— Opreşte-te, zise Faţă-de-cocă, ajunge! Ei, ia spuneţi, de 
ce lucru credeţi voi că vrea să mă convingă Leb Betleem? 
Că e nebun, răspunse careva. 

Nu, nu, nu. Îl subapreciaţi. Rolul simultanului ar fi mult 
prea mic pentru el. Leb Betleem vrea să mă convingă că 
noi, cei de-aici, suntem nişte criminali. Hai, Leb, dă-i drumu, 
spune-le şi lor ce mi-ai spus mie. E o poveste destul de 
parşivă, veţi vedea. 

Pe masă, între broască şi păianjen, apăruse o şopârlă sau 
imitaţia perfectă a unei şopârle cu coada prea scurtă sau 
tăiată şi o dungă de soare roşcată, mai mult năzărire de 
soare în amurg, conferind adevăr credinţei populare că 
şopârla căreia i se taie coada cu sapa moare doar în 
asfinţitul zilei. (Guşa şopârlei palpita încet, iar la spatele lui 
Leb, un om sau o cruce, căci locul ăla e limanul crucii sau 
privilegiul ei, respira gros şi ameninţător. „Câţi or fi? „se 
întreba Leb şi simţea că mintea i se subţiază şi mai înainte 
ca luminile din creier să se stingă, îngăimă: 

— Care poveste, domnule? 

Ce voce dulce! Miere şi vanilie pentru cozonacii de Paşti 
pe care-i frământa bunica lipoveancă, şi-n casă e linişte şi 
băieţelul răsfoieşte o carte cu poze şi pe geam se mişcă o 
creangă de cais înflorit. În grădină, albinele... 

În iarbă, domnule, se pomeni Leb vorbind şi sui mâinile pe 
stinghia mesei, iar pe la marginea minţii mai înţelegea că 


singur şi le vâră în capcană şi le vedea cum se învineţesc, 
strivite sub arcul de oţel. 

Bun, în iarbă, s-a bucurat Faţă-de-cocă. Deci noi ne-am 
strecurat prin bălăriile înalte din curtea bisericii şi-am 
instalat mitralierele în spatele unui cireş bătrân... 

— Băiatul cosea iarba, domnule. 

Şi Leb îl văzu pe băiat în pogonul lor de pepeni semănat 
între porumburi. Era cald, nu adia un fir de vânt, zăduful 
din iulie, morţii scoteau din pământ limbi de abur şi Ilie 
Roşioru, în pielea goală, purta coasa: fşşş, fsşş... Frate-su ăl 
mic. Radu Ţăcălia, poreclit aşa fiindcă în noaptea de Anul 
nou el juca mai frumos capra cu bot de lemn, ştergea cu 
gaz rosătura de la gâtul câinelui şi turba de plictiseală. 
Câinele hăpăi scurt de câteva ori, prietenos şi lingav, pentru 
că văzuse ceva care-i plăcuse, apoi văzu şi [ăcălia ceea ce-i 
plăcuse câinelui, dar se prefăcu nepăsător, o clipă scurtă 
numai, pentru că în Jimătoai a intrat dracul în el. 

— Un şarpe, nea Ilie, strigă el. N-am mai văzut niciodată 
unu atât de lung, hai cu coasa! 

Şi se înfundă în porumburi, izbind pământul c-un ciomag, 
iar Ilie se repezi după el, apăsat de frica din glasul lui 
Ţăcălia şi de repulsia ce-o resimţim faţă de şerpi. Dar când 
ieşi pe mirişte, dădu nu de-un şarpe, ci de Zoica, fata cu 
care se aduna, seara, în prepeleac, şi cântau amândoi, 
ameţiţi de lunecarea fastuoasă a Dunării, de anaforele ca 
nişte pâlnii de argint prin care se scufundă luna în tainele 
pământului, de stele, de mirosul fumului de tizic şi al 
cartofilor uitaţi în spuza de pe vatră, de sunetul căruţelor 
amorţind în depărtări, de vraja subţire, pură, intangibilă şi 
totuşi atât de vie, ce umple aerul eu o mie de mii de 
înţelesuri, cu trosnete mici, cu foşnete, cu îndoieli ale 
vântului, eu scăpărări părelnice, cu pulsaţii misterioase - 
chemarea şi animarea chemării, pâcla unirii eterne. 
Dumnezeu... 

Sau duhul lui, sau maica Pricista în chiloţi tricotaţi râse 
Faţă-de-cocă. Dar Leb îl auzea ca dintr-o Mdică moartă, 


fiindcă cineva ascuns în el, ceva ca un imbold veninos, 
dumicatul universal al tristeţii pe care-l înghiţim cu primul 
strop de lapte, muşcase adânc din momeala fixată pe 
cârligul din mijlocul capeanei, mesteca, frământând fălcile 
şi n-avea de gând să se oprească. Sinucigaşii îndârijiţi, cei 
cărora li se rupe frânghia, dar nu renunţă şi o iau de la 
capăt cu aceeaşi frânghie, împletind-o cu părul lor, smuls 
chiar de la subţioară, dacă e nevoie... 

— Porcule! 'Ţipă Zoica, pomenindu-se cu Ilie, gol, la zece 
paşi de ea şi s-a prăvălit în iarbă, plângând de ciudă. 
Umilită, revoltată, scârbită, în timp ce Ţăcălia se rostogolea 
prin mohor, vesel, neîndurător, iradiind bucurie sarcastică 
şi dulce, fericit că-l dărâmase pe Ilie din glasul fetei 
cântând. Din toate nopţile verii, din prepeleacul atârnând în 
două corzi de luceafăr, din zborul, din plutirea incapabilă să 
se termine vreodată a cântecului revărsat şi rotindu-se ca o 
pasăre sau ca un pirau de cristal într-un timp trecut ca 
argintul mâncat de vechime. 

Năpădit de ură, de apa fierbinte a mâniei - prăsilă abjectă 
de corbi cu pliscurile lustruite în ochii vânătorului - Ilie a 
înălţat coasa deasupra capului şi s-a năpustit să-l omoare. 
Ţăcălia, îngheţă, stors de vlagă şi de bucuria iniţială ce-i 
luminase viscerele, apoi frica, pătrunzând în el ca o emulsie 
teribilă, îl azvâărli spre drumul larg şi spre sat şi Ilie gonea 
după el, gâfâind şi agitând coasa, incapabil să se oprească, 
fluierat de toţi copiii din linia de pepeni şi pe urmă de cei 
din linia de vii, huiduit şi chiuit de femeile ieşite să întoarcă 
acasă cârdurile de gâşte din valea inundată. 

— Muieri fugite din sat, zise Tralmcul-wcurc. După ce 
strânseseră o sută de perechi de boi şi luându-i la bătaie cu 
joarda îi minaseră asupra noastră, ca să ne împrăştie. Un 
sat plin de duşmani de clasă. Un sat care s-a răsculat 
împotriva colectivizării. În două zile culesesem douăj de 
răniţi... lar bădăranul ăla se plimba gol şi eu coasa în 
spinare ca să ne sfideze. 


Dar ştiţi foarte bine că nu-i adevărat, domnule! Din clipa 
când Zoica îi strigase: porcule, Ilie nu mai era un om gol, 
preocupat să se ascundă în pământ de ruşine, era 
prepeleacul jefuit de un băiat şi o fată cântând mână-n 
mâna. Era semnul de vârf al pustiului. Pentru că avea doar 
16 ani. 

Scuze cu gâtul plin de gâlci. Eu, la Lii ani, luptam cu arma- 
n mână împotriva lui Hitler. 

Cum îl cheamă? L-am întrerupt eu pe Leb. Vreau să aflu 
numele adevărat al lui Faţă-de-cocă. Îl ştii? Eu îi cunosc pe 
toţi cei care au luptat la vârsta de şaişpe ani împotriva lui 
Uitler. Şi dintre cei şase care-am plecat din Brăila pe front 
doar eu mai trăiesc. 

Mai e cineva, domnule Saltava. Un nume important. Un 
nume care nu poate fi rostit la Brăila când luna 
îmbolnăveşte cerul de pojar. Dar în noaptea asta poate-o să- 
l aflăm. 

Bine, aştept. Dacă vrei, o să mi-l spui... Va să zică Ilie 
Roşioriu, gol şi cu coasa în mâini... 

Nu, e mult mai uşor să-i explic pe ci prin Ilie Ro-şioru. 
Cred că până la un punct lucrurile s-au petrecut aşa cum mi 
le-am închipuit şi le-am relatat... Mult mai târziu. Când nu 
avea la ce să-i mai folosească vreo explicaţie de orice fel, el 
ţinea să repete mereu o frază gravă, împrumutată din sala 
tribunalului: ce oroare, Doamne, ce oroare! Fiindcă, zic eu: 
Domnule Faţă-de-cocă... 

Auziţi-l, băieţi, zice el, m-a botezat, îmi eşti dator un miel, 
frumosule Lazăr. 

Vă rog să mă iertaţi, domnule, răspund dar din momentul 
ăsta, eu îl pierd din vedere pe Ilie Roşioru, ca să-l urmăresc 
pe frate-su. E mult mai important pentru tot ce urmează. 

Ţăcălia, zvelt şi iute ca ţiparul, coteşte în cimitir, îşi juleşte, 
şoldurile, izbindu-se de cruci, fuge împleticit şi, plângind, 
intră în clopotniţă, trânteşte uşa grea de lemn, pune 
zăvorul de lemn, isprăvit în două capete de măprins diele, 
izbindu-le vârtos de botul bocancilor şi două torente de 


blaeheuri se rostogoleau în vârtej prin aer. Fierul impulsiv 
zbiera, se rănea eu propriul strigăt şi vuia, ardea 
nevindecat şi dezgheţa furtuni. lar doi lopătari de purpură, 
aruncaţi de la Dunăre cu ispolul până în văile alea inundate, 
pline de cârduri de gâşte, se roteau pe deasupra clopotniţei 
în curbe sugerând ploaia. Se auzea sau mai mult se simţea 
că dincolo de gardul cimitirului se adună oamenii, 
neîndrăznind să sară şanţul, privind muţi, răbdători, 
înneguraţi, cu dispreţ sfielnic la început, apoi cu împotrivire 
dispreţuitoare, deznădăjduită şi sumbră, trupa 
înghesuindu-se între crucile lor. O podoabă de vânt risipitor, 
mirosind a colţ de iarbă proaspătă şi a muguri plesnind de 
sevă, (reîntinereau prin văi sălciile şi plopii?) strângea 
fumul ţigărilor de pe buzele ţăranilor pe care tot el le 
crăpase, uscându-le şi-l aducea în grădina făgăduită numai 
morţilor. Vântul îngroşa murmurul mulţimii, decupând din 
el ca o foarfecă ascuţită ocările femeilor, mult mai iritate şi 
mai îndrăzneţe decât bărbaţii, fiindcă una dintre ele, 
adunându-şi poalele rochiei ca să poată sări, se avântă 
peste şanţ, îşi vâri capul printre lăstarii de răchită, 
agăţându-şi basmaua într-o creangă ruptă şi buf!: 

— Ce, mă, aţi ologit peste morţii noştri? 

— Înapoi! A urlat un ofiţer, dar fierul clopotelor i-a astupat 
clocotul din beregată, soldatul de la mitralieră, prost sau un 
speriat sau tembel, a tras pe deasupra salcâmilor, femeile s- 
au pornit să ţipe, copiii s-au trântit pe burtă în şanţ, careva 
dintre ei a aruncat cu nişte bulgări, soldaţii, năuciţi de 
vacarmul provocat al clopotului, şi-au scos armele, iar 
ofiţerul care urlase la femeie, smucindu-se din iarbă, a 
lungit arma spre firida clopotniţei şi a tras. Clopotele n-au 
tăcut imediat, dar au îngenuncheat într-o stingere 
nostalgică, lentă, picurând scâncete şi zădărnicie. Şi în 
liniştea ţipătoare ce s-a aşezat, acelaşi mitralior prost, sau 
speriat sau tembel a scuipat măscări, dar toţi ăilalţi şedeau 
palizi, sugrumaţi, înțelegând încet că nu se ştie cine pusese 
la cale o improvizație a morţii şi, iată, moartea se arătase cu 


adevărat, toţi se străduiau să-şi întipărească în minte? 
Numele satului ca pe un blestem al întregii vieţi, ştiind că 
mullă vreme de acum înainte clopotul ăla li se va rostogoli 
în sânge şi când sângele li se va sătura de trecut, cu 
grindină de sunete măcinând veşnicie şi remuşcări sălcii, 
clopotul ăla va bea chipul lui Ilie Roşioru, târându-se în cârji 
prin coridoarele somnului lor de oameni bătrâni, iar un 
copil va aştepta la nesfârşit să învieze şi la nesfârşit învierea 
se va amâna. 

Satul ăla se numeşte, zise Leb... 

Ştim numele satului mai bine decât tine şi mai ştim şi cine 
ţi-a turnat toate minciunile, Leb Betleem. Omul ăla poartă 
un nume frumos ca o ocupaţie nobiliară: Alexandru 
Măicăneşti. 

— Nu l-am văzut niciodată, domnule, răspunse Leb, 
vorbele, poveştile circulă singure. 

— Lăsaţi-ne numai pe noi doi, băieţi, a cerut Faţă-de-cocă, 
şi două şuvoaie de târşâituri s-au scurs dincolo de uşă. 
Răsunând înfundat încă multe clipe lungi, ca şi cum cişmele 
ar fi luat cu ele pivniţa din dedesubtul odăii, ca pe o 
încălţăminte auxiliară. Şi când n-au mai fost nici 
reverberaţiile uşii trântite, Faţă-de-cocă a băgat în buzunar 
broasca de tinichea şi păianjenul de plumb, închizând în 
sertar şopârla de nailon, ca să prolifereze în întuneric decor 
butaforic şi poale şi sufleur pentru o piesă mică, jucată şi 
pusă la punct ca o aplicaţie de luptă, şi s-a sculat în 
picioare, impunător, colindat de o oboseală neutră. 

Să ieşim din liniştea cimitirului ăla care te obsedează, 
pentru că nu mai e nimic de văzut acolo, cel mult scursorile 
alea de muieri care mai târziu, în faţa tribunalului, 
mulţumeau în genunchi că scăpaseră ieftin, numai cu 3. 4 
sau 5 ani de puşcărie; săru' mâna, dom judecător, să vă dea 
Dumnezeu sănătate şi să vă trăiască copiii, să ieşim dar şi 
să mergem să-l cunoaştem pe Alexandru Măicăneşti. Sau 
tot mai vrei să ne înfruntăm? 


— Şi s-a lipit de perete neclintit, ca un turn crescut din 
perete, mângâiat de-o rază de soare şi de opintelile unui 
nebun oprit la poalele lui să-l dărâme doar fluierând o 
melodie de dragoste, spusă cu buzele aproape îngropate în 
varul roz. 

Îl duse la cârciuma Puiul de smirnă, una curată, unde se 
fandoseau nişte fete pe o estradă şi-i comandă un rachiu. 
Pentru el comandă cafea turcească dulce, pregătită în 
cenuşă de oase. Se aşezase cu spatele la uşă şi după o 
jumătate de oră de tăcere zise: 

— Fii atent. Leb Betleem, ăla care intră acum pe uşă e 
Alexandru Măieăneşti. Din clipa asta e omul tău. E ultima 
datorie” dată de Dumnezeul crucii, şi a dispărut pe 
coridorul care duce în fundul curţii. 

Îl ascultam, uimit: 

— Alexandru Măicăneşti, domnule Saltavu, era un omuleţ 
Mic, speriat, cu capul rotund, suav, aplecat pe umăr, ca un 
ins împuşcat în ceafă şi care continuă să meargă; se părea 
că glonţul, omorându-l trecuse mai departe şi rămăsese 
înfipt în craniu numai ecoul lui, ca o sticlă în care ar 
continua zumzăitul unei albine, mult timp după ce albina a 
izbutit să se salveze. Căuta loc la o masă nu un om, ci însuşi 
chipul nesomnului pe care-l îmbracă felinarul, iarna, într-o 
margine de sat de câmpie, chad viscolul te înăbuşă. 
Mândru. Răvăşit, neprevăzător, luă loc în faţa mea, chiar pe 
scaunul unde şezuse blestemul lui, întâmplarea dispune de 
o mie de vaduri, dar te varsă în Dunăre printr-un gâtlej plin 
de copturi. A comandat o sticluţă de vin şi i-au adus unul 
galben, parcă anume făcut ca să semene cu el, căci 
Alexandru Măicăneşti era galben ca dropia care se iveşte, 
toamna, din bălării, pe ţâfna unui mal şi se duce să bea 
Marea, orizontul, smârcurile galbene, păâcla depărtării. Se 
apropiase păşind crăcănat, ca şi cum abia s-ar fi dat jos din 
spinarea calului şi acum îşi lovea bocancii pe sub masă... 
Prăpăditule, l-am căinat în gând, va trebui să te aranjez, n- 
am încotro, aşa e viaţa, scapă cine poate,. Şi-am observat 


că şi hainele pe el erau galbene, o catifea tocită, ieftină, 
cum purtau contabilii marilor cooperative de consum. Era 
un mic cais galben şi nescuturat care nu străbătuse 
niciodată o livadă cu iarbă verde, ci numai pajişti de fân 
vechi, lanuri de grâu pârguit, galben ca un şanţ în care ard 
mormane de frunze, ca un foc oglindindu-se într-un râu de 
ceară. Am intrat în vorbă şi-am fost măgulit să constat că 
intuiţia nu mă înşelase - da, era contabilul tuturor 
brutăriilor din oraş! 

— Iar acum lucra într-o echipă de agitaţie care bătea 
satele de peste Dunăre, ca să-i lămurească pe ţărani de 
avantajele colectivizării. Mi-am legat stânga în cătuşe de 
dreapta lui şi eu sunt într-o echipă d-astea”. 

Până seara am trecut Dunărea împreună, ne-am odihnit, 
peste noapte în satul Cilibia de baltă, lungiţi pe duşumele, 
la Sfatul popular şi-a doua zi ne-am amestecat cu alţi vreo 
cincizeci de inşi aduşi din Brăila ca să-i descopere pe ţăranii 
ascunşi şi să le smulgă iscăliturile pe cereri scrise la raion. 
Satul era pe trei sferturi pustiu, oamenii se pierduseră în 
lungi plecări pe grinduri, prin mlaştini, două şalupe îi 
căutau neîncetat, dar nu le dibuiau urmele - aerul 
primăverii, ridicându-se dintr-o pipă subţire (lut ars? 
Spumă de mare? Lemn de cireş?) filtra umbra unui dispreţ 
jignit, o namilă de lună, îngropată în cerul îngâmfat de 
prevestiri crunte, făta discuri de aramă strălucitoare pe 
care le ascundea repede sub poala rochiei, tăcerea se 
întindea lungă, ca o cădere dincolo de marginea 
pământului, răsunau, puternice, doar râsetele noastre când 
intram într-o casă şi nu găseam ţipenie de om, cu toate că 
masa era întinsă şi mâncarea pe ea caldă - iar când am dat 
peste o prăsilă de zdrenţăroşi, strânşi la petrecere, şi i-am 
luat în scurt, am descoperit că sunt cerşetori, veniţi în baltă 
din oraş ca să se ospăteze şi să prade, Alexandru 
Măicăneşti le-ar fi smuls limbile, dar cineva de la Galaţi, 
sătul de atâta zăcere în bălți, l-a repezit, rânjind: „ia mai 
du-te-n mă-ta, contabile!; mâncaţi tot, mă, nenorociţilor şi 


pe urmă căcaţi-vă în mijlocul casei, dumnezeii mamei lor de 
băltăguni, care ne ţin pe noi aici să ne sugă vlaga puhoaiele 
de țânțari” - şi s-a suit în docarul care-i fusese pus la 
dispoziţie şi s-a dus să se scalde, iar Alexandru Măicăneşti, 
luându-mă de braţ, mi-a zis: „hai până la Izidor”, adică la 
bufetul unde vinde Izidor şi acolo a cerut o juma de vodcă 
pe care, neexistând pahare, am băut-o din două ventuze, în 
timp ce Izidor se plângea că ăia de la direcţia comercială nu 
ştiu să facă comerţ, ar trebui să-i trimită, idioţii, cinci sute 
de lacăte, cu altă inimă intră omul în baltă dac-a pus un 
lacăt zdravăn pe uşă. Alexandru Măicăneşti, galben ca 
lintiţa, privea în scorbura unei sălcii şi deodată strigă: 

— leşi, mă, de-acolo şi vino să-ţi dau nişte bomboane. S-a 
ivit un copil de vreo opt ani, în cămaşă, cu pantalonii 
atârnaţi într-o singură bretea, desculţ, cu două sfârcuri 
gelatinoase atârnându-i din nări. 

Dă-i de trei lei bomboane, a comandat Alexandru 
Măicăneşti. Copilul le-a primit, s-a dat un pas înapoi şi-a 
întrebat: 

— Pupaţi-aş coama bălan? 

— Ce-i asta? S-a mirat Măicăneşti. 

— Adică vă întreabă dacă vreţi să vă cânte cântecul acesta 
pentru că i-aţi dat bomboane, a descifrat Izidor. Dar el ştie 
unul mai frumos. 

— Atunci să-l zică p-ăla, a convenit Măicăneşti. 

Copilul s-a retras lângă salcie - acolo era scena, refugiul, 
pavăza, speranţa, puterea lui, acolo era avantajul faţă de 
orice patrulă a lumii - a lungit gâtul şi-a dat drumul unui fel 
de guiţat, îngroşându-şi glasul cât putea şi umflând burta: 

Autocriticăăă Autodubă... 

Au-top-sieee... 

— Al cui eşti? A-ntrebat Măicăneşti, surâzând. 

— E orfan, a răspuns Izidor. De-aia are curaj. Dacă-l 
înhaţă, el n-are ce pierde, ba poate că-i mai bine. 

— Mai ţine zece lei, a zis Măicăneşti. 


„Ah, îţi place să te căsăpeşti singur”, i-am spus în gând şi, 
noaptea, m-am întors la Brăila, la Faţă-de-cocă. 

— Ei, bine, Leb Betleem, ai cules din mărăcini cea mai 
grasă îmbucătură. De-acum înainte eşti călător spre locurile 
sfinte şi fiul Dumnezeului lui Israel. Dar trebuie să mai 
adaugi câteva rânduri la declaraţia dată: 

Şi mi-a dictat-o: „După ce a pus să-i fie cântat de cinci ori 
la rând cântecul acela duşmănos, Alexandru Măicăneşti mi- 
a zis: pământul e proprietatea inalienabilă a ţăranului şi 
ceea ce se face azi e o batjocură. Chiar marele I. V. Stalin, 
când nemţii ajunseseră în faţa Stalingradului, de unde nu 
putea să mai existe retragere, l-a trimis acolo pe mareşalul 
Jucov, cu ordin să promită soldaţilor că după război li se va 
împărţi pământul Rusiei şi să ia cu el, ca să fie crezut, toţi 
popii pe care i-o găsi, îmbrăcaţi în odăjdii, ca să săvârşească 
sfânta slujbă. , 

— Aşa ceva n-a spus Alexandru Măicăneşti, m-am 
împotrivit eu. 

Dar era prea târziu. 

— O să scrie Luiza-Maleta şi tu o să semnezi lângă ea! O să 
semnezi, Leb, pentru că Măicăneşti e un salcâm galben, 
ornament care nu i se potriveşte oraşului Brăila. 

— Aşa că ţi-ai împerecheat satârul cu al Luizei-Maleta. lar 
a doua zi după ce-aţi lovit, tu ai dispărut pe bulevardele 
lumii Occidentului. 

— A doua zi după proces. Procesul s-a judecat noaptea, cu 
uşile închise. 

— Şi îţi închipui că, acum, schimbând declaraţia, procesul 
se va redeschide? 

— Nu, domnule Saltava. Nu sunt atât de idiot. Dar 
dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul 
Orhideelor cu ochi albaştri şi mă veţi ajuta să-l scot pe 
Alexandru Măicăneşti din ţară. Plătesc zece mii de dolari. 

— Ca să plimbi un salcâm galben prin Europa? 

— Nevastă-mea, când eram la început şi nu făceam altceva 
toată ziua decât să ne giugiulim, mi-a cumpărat un loc de 


veci pe Muntele măslinilor, în Grădina Ghetsimani, care-a 
ajuns un imens cimitir. Sunt al patrulea, la stânga ei, căci 
ţine să ne aibă aliniaţi lângă ea pe toţi câţi ne-a iubit. Dau şi 
acest loc de veci omului care mi-l scoate pe Măicăneşti din 
România. L.oc de veci pe Muntele măslinilor. Cu faţa spre 
colina unde s-a lăsat prins Mântuitorul. 

— Numele omului meu! 

— Bozar Garofeanu, adjunct la Departamentul Orhideelor 
din regiunea Galaţi. Aţi luptat împreună împotriva nemților 
în batalionul U. 1. C. 

— Drept pedeapsă pentru că, împreună cu Luiza-Maleta, 
am încercat să vă subţiez gheaţa de sub picioare? 
Alexandru Măicăneşti a fost şi el în batalionul U. 1. C. 

— Nu mi-l amintesc nici pe el. Nici de ce dracu capul acela 
de vacă fiartă turbase şi împotriva lui Alexandru 
Măicăneşti?! 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pot permite să avansez bănuieli... 
În orice ţară, un străin n-are voie să se joace cu cuvintele. 
Azi dimineaţă, în port, am stat şi m-am uitat la o ţigancă 
tânără care-şi scutura poalele fustei deasupra unei găleți de 
jar, ca să aprindă focul. „Ascultă, i-am zis, ce se întâmplă 
dacă o scânteie perversă s-apucă să-ţi sară tocmai în 
cotineaţa minunilor?! Şi ea, cică: „vorbeşti aşa, fiindcă eşti o 
scursură venetică,. Am amuţit şi mi-am adus aminte de 
povaţa lui Hirsch Betleem: „departe de casă, să nu faci 
niciodată totul, ci numai atât cât se poate şi anume ceea ce 
se cuvine neapărat făcut din câte se pot face”. 

— Spre deosebire de Luiza-Maleta, care e o canalie din 
vocaţie, tu eşti o canalie prevăzătoare, Leb. 

Irina-l găsi pe Nuni Robicek tocmai în septembrie. „S-a dat 
la fund, îi spusese Prinţul de rouă, dar va scoate iar capul. 
Bucureştii sunt patima lui roşie”. Şi, într-adevăr, în 
septembrie apăru, târând colane de scoici uriaşe, despre 
care susţinea că fuseseră aduse de maică-sa din India, de la 
Capul Komorin. lrina-i dădu târcoale şi se lăsă agăţată. 


— Eu sunt Micul Dracula, îi zise, sunt pitic, dar longilin şi 
tu vei fi Văduviţa mea de argint. 

— Văduvă după cine? 

— După toţi câţi te-au iubit şi te-au dorit. Deschide palma 
să-ţi torn purpură din scoicile mele. 

În vagonul de scândură cântau doi cocoşi. Tot pitici. Nuni 
Robicek îi tăie şi-i fripse. Carnea lor, o încântare. Mai cu 
seamă că-i fuseseră serviţi într-un coşuleţ de cartofi 
împletiţi, specialitate portugheză. El îi promisese că-i va mai 
dărui lumină topită-n tindă de biserici, un cuc păstrat viu în 
nisip, un arc de alun, cimbrul de pe malul bălții din câmpia 
de la Mioreni, un balaur, un dragon şi o viperă cu colții 
smulşi. Apoi multă şampanie şi o trăsură cu doi catâri albi. 


La început, ea se încordă excesiv, refuzându-i o pălărie de 
pai de orez, apoi deveni maliţioasă, iar la urmă se schimbă 
într-o troiță, lăsându-l să pozeze în miel bucălat, mielul 
mistic sau numai motivul lui. O împodobea cu trandafiri 
galbeni, potriviţi cu vremea caldă şi lumina hieratică. 
Vorbeau puţin, inundaţii de pierderea a nimic, zestrea 
toamnelor bucureştene, când lin moare Timpul, lăsând 
forme de aur, vlăstare ale unui belşug în destrămare, 
melancolic, argint în zbatere peste botul plăpând al 
turmelor de aramă, desene din frunză şi umbră, iluzia şi 
credinţa că, potrivit tuturor probelor, bufnița fierbe sânge 
sub cupolele palatului, apoi femei din lună, din Vechiul 
Testament şi din grotele nimfelor, cărări galvanizate cu 
iarbă agonizând, pariuri amânate, tiparul lumii întorcându- 
se la rosturile de lemn, plopii gravaţi cu însemnele 
dragostei, stejarii tulburi, platanii triumfali, castanii în 
elocvenţă alcoolică, salcâmii pândiţi de pustiu, tufişele 
mocnind de miresme amare, orgasmul iederii şi legea, 
instituită în broboanele cărnii, în lipsa patetică de gânduri, 
în pasul moale, în sunetele filigranate, în esenţa lividă a 
dorului de moarte, că cel mai sigur lucru e neprevăzutul. 
Materializat, pentru Irina la sfârşitul toamnei, prin oferta 
de-a restaura biserica de la Mioreni. Timpul, care fusese 
numai plutire salvatoare, o cufunda (o înălța?) în oceanul 
nopţilor cu magi de smirnă, iesle de mărgăritar şi săbii 
pentru ocrotirea naşterii copilului Isus, care mai târziu va fi 
un perete de aer, cu modulări permanent văratice, în 
mintea babelor bigote, şi un cavaler adulterin, cu ochi 
albaştri, sorbiţi de suferinţa pentru Doina Poloneza. Căci, 
acceptând oferta, Irina se mută la Mioreni, însoţită de Nuni 
Robicek şi de Doina Poloneza - Doina fiind vestala care 
întreținea focul pentru fript gâştele cărate din sat de la 
Micul Dracula pe o cobiliţă; ca să nu plesnească sub 
greutate, la fiecare drum el îşi aduna pieptul hidos şi 
coapsele turtite între două talere de aramă. Se mutaseră 
acolo în săptămâna Crăciunului. Lângă biserica în 


restaurare, ziduri vechi din veac bătrân, se mai afla una 
mică de lemn, un fel de har al celei dintâi, aşa cum sunt 
mestecenii bulboanelor de vis ale pereţilor fără vegetaţie 
din fragmentele de calcar ale Carpaţilor. Ocupau împreună 
trei chilii, încălzite cu stuf şi buturugi, în ambrazuri forfotea 
arborescenţa zăpezilor, vântul se opintea cu burta goală în 
uşi, Micul Dracula, prea puţin rezistent la frig, se învelea în 
două coperte de carton, Irina le croise, şi scrisese pe ele 
insectar, din care pricină, el o înjura cu dragoste latentă, 
veselă şi vanitos pătimaşă, lunecată, un fel de coasă cu lama 
tocită culcând ierburi grase; l-ai fi împins, când îmbrăca 
frumosul lui costum de clovn, într-o celulă de fagure, 
punându-i deasupra un căpăcel de ceară - în chilie, pe vatra 
de piatră fierbeau oale cu carne de iepure, caltaboşi de 
porc, ţuică dreasă cu piper, vin roşu. Doina pusese nişte 
nuiele de salcie şi de ploaie de aur într-un ciubăr cu apă, 
mugurii se iviseră cu unghii verzi în solz cafeniu. Doina se 
pilea în fiecare seară, pilindu-se îngâna un cântec din 
mlaştini nordice, melancolic, mohorât, brazi fumegând, 
răşini dure, acoperişuri de ardezie, ferestre de mică, foc de 
turbă, lapte îngheţat, cal poticnit, furci de fier, cerşetori, 
funii sleite; apoi dansa; apoi îşi smulgea părul. Când se 
îmbăta limpede, numai cu vin, îşi aranja pe cap, puţin într-o 
parte, şi pe-o sprânceană, căciula lui Nuni Robicek şi în 
spinare haina lui cu picăţele, care n-o încăpea decât pe-un 
braţ, şoldurile ei de iapă frământând mătănii de sânge 
veninos în carne perversă, scuturau hameiuri în butoaiele 
voluptăţii, ochii i se aprindeau hrănind efecte fără cauză. 
Nordul calomniat de Sudul fermecat de sine însuşi, dar 
neluând nimic în seamă, concentrat să interogheze 
fantasmele de dincolo de căderea pământului, 
confraternitatea negurii, surugiii, vulpile, troica, apoteoza 
polară, disprețul, relaxarea jertfelor, buzele groase i se 
adunau în bot bun de muşcat, chiuia, fluiera sălbatic, încât 
dacă se nimerea cu caii la apă la fântâna din coasta bisericii 
de lemn (fântâna mânjilor din Cordoba, zicea Micul 


Dracula), ţăranii încremeneau uimiţi; la urmă se azvârlea 
cu umerii în mormanul de buturugi pentru foc şi se întreba 
repezit: 

— Ce ştii tu despre muieri, Nuni Robicek?! Te omor, dacă 
spui o prostie. 

— Eu o cunosc bine numai pe Irina. 

— Oh, i-auzi! O cunoşti tu?! Cine-i Irina? Repede. 

— Văduviţa mea de argint. 

— Văduvă după cine? Vreau s-aud. Uite, mă-ntorc cu faţa 
spre fântână şi tu spui ce ştii. Stai niţel. A venit unul cu doi 
cai roibi. E ciung, saltă găleata numai c-un braţ. Fiţi atenţi, 
toarnă-n jgheab şi-o sticlă de vin. Oh, porcul, n-a vărsat 
decât două picături, restul îl bea el. (Ningea cu nesiguranţă 
şi umbros.) N-am văzut niciodată oi sau vaci bând din 
jgheabul acela. Numai cai. Să cumpărăm un vițel, care să 
doarmă cu noi în chilie. Îmi place când miroase-a balegă şi- 
a ud de vită. Hai, Nuni Robicek, arată-te pe faleză. 

— Părintele Urezeanu zice că Irina e. 

— Părintele Urezeanu să-şi caute păduchii de ouă la 
lumânare, să nu se holbeze la muieri. 

— O lampă pe care s-o plimbi prin dreptul ferestrelor 
îngheţate, seara, ca să-i dai semn lui Dumnezeu că pe 
pământ e pace. 

— În casă miroase a ceai de lămâie, pisoiul toarce, gătejile 
pentru aţâţat focul a doua zi dimineaţă sunt la locul lor. Du- 
te dracului, Nuni Robicek! 

— Poftim? 

— Zât, Micule Dracula! 

Înjurăturile de răspuns reverberau sub cupola afumată. Şi 
Doina: 

— Fă-te peşte-n Soho sau bucătăreasă la azilul actorilor. 
Irina, la primăvară, în martie, să-l scoţi în curte, cu puii de 
cloşcă, să ţi-l ia uliul. 

— Şi dacă te cârpesc? 

— Îţi smulge ciungul barba. 


— În voi, în polonezi, sună secara, nici un bob de grâu, 
numai secara. 

— Şi ovăzul. Am avut un bunic care-n fiecare zi, toamna, 
semăna cu ovăz pereţii odăilor din conac. Ca să se erodeze 
panourile din lemn şi ca să nu-l uit eu în veci. Irina, 
Robicekule, e cel mai parşiv pui de curvă pe care l-ai văzut 
tu vreodată. Hai, indignează-te piţigăiat. 

— Eşti isterică. 

— Păstrez tradiţia familiei. 

Doina îl luă pe sus şi-l azvârli în zăpadă. Se rostogoliră 
prin curte coperte roşii, cărbuni, pulpe dezvelite, 
nechezături, căciulă de oaie cu clape, ghetuţe cu butoni, o 
albie, năsălia pentru morţi, un cap de marmură, buxus 
îngheţat şi icneli, icneli. Nuni Rodicek se gâdila. Nu l-a 
omorât, Doina, definitiv, niciodată. S-au încins la joc toate 
zilele de Crăciun şi săptămâna scurtă până la Anul nou. Mai 
veniseră din Bucureşti încă şapte pitici. O sanie lungă cu cai 
de trestie i-a descărcat în faţa chiliilor. Patru din ei 
călătoriseră în sacii de dormit, vârâţi în boabe de mazăre 
încălzită, doi erau beţi sau se prefăceau, privilegiul piticilor 
e basmul, au pătruns în chilii sprijinindu-se-n bastoane de 
zahăr colorat, surugiul a scos din fân nişte cai de lemn, ca 
să se hâţâne piticii pe ei, Doina a gătit bradul şi l-a 
împodobit, cei şapte pitici îi sărutau picioarele, genunchii şi 
câte unul se căţăra să-i mângâie sânii, se încinseră, scoteau 
din adâncul buzunarelor teancuri de sute, hai să te scăldăm 
în vin spumos şi să-l bem, Doina se răstea la ei, veselă, îi 
împingea şi-i dărâma în glumă, comentându-le agilitatea, îi 
bruftului şi-i împăcat, pomul care se leapădă de fructe, nu 
de fructe, ci de miresmele pe care le alungă şi le cheamă 
înapoi, erau într-o colivie plutitoare, suiau în lacurile de 
deasupra nopţii, pământul chiliilor era căptuşit cu muşchi, 
călcau vraja, degetele li se împleteau în moliciuni de ierburi 
fermecate, erau în nemurire, uciseseră tot răul din lume, 
iederă veche se împletea peste iepuri buzaţi rozând toiege 
de scorţişoară, un bici trosnea la geamuri, sfărâmând 


paradoxul zăpezilor, ciungul veni să-i colinde, bălos, cu dinţi 
de viplă şi-un ciorchine de baloane agăţat în cârligul de fier 
atârnând de buretele braţului amputat, preotul Urezeanu îi 
sfinţi cu smocul de busuioc înmuiat în căldăruşă, bău vin 
roşu cu Doina - ce de minuni mincinoase se răsfaţă-n ochii 
tăi jupâniţă, stinge ispitele, mă înăbuşă seul batjocurii! 

— Dormeau pe apucate, somn picurat din lumi 
necunoscute, blânde, afectuoase, mâncau struguri păstraţi 
în podul casei preotului, iubeau viscolul săltându-şi 
greabănul din buruienile câmpiei, cinci pitici se juraseră c-o 
să intre sub gheaţa bălții să prindă peşte, aşteptau să 
răsară luna ca o ştiucă, luna fantomatică, Micul Dracula se 
legase c-o brățară de aur de brăţara Irinei de mărgele, el - 
umilinţa şi pofta - păianjenul ţesând pânză şi devorându-şi 
victima, nu vocaţia ei, ci îndemnul trufaş de-a încerca 
dimensiunea valului căzut din constelații cinice, poveşti pe 
care le înghit pe nerăsuflate femeile tinere şi mai cu seamă 
ameţeală ce te cuprinde după ce valul ţi s-a spart în cap - 
vâjâit în creier, inima bubuind, lumina Mării, bună, albastră, 
verde, curentându-l târându-se spre larg, nu poţi şi nu vrei 
să te opui, ehe, sunt toată de vânzare, ce profund sentiment 
al libertăţii, sălbăticie, soare, cretă, cimbru, oh, băieţi, 
Micule Dracula, braţele-n cruce, curentul de fund e 
puternic, scoicile zuruie, nisipul inundă valul, comentează şi 
deschide meduzele, voi trece pe sub Mare în Turcia, cei ce 
se supun, cei ce se abandonează fiinţial şi sunt iarăşi 
năclăiţi de ambiţie şi iar se abandonează, căutând umerii 
goi ai morţii la un bal al trandafirilor. 

— Spunea Poloneza. 

— Că nu sunt basma curată. E dreptul fiecăruia să fie 
păcătos pe soarta lui. 

Se plimbaseră de Crăciun, cu sfeşnice aprinse, în jurul 
chiliilor, scriseseră în aer cu flacăra lumânărilor: orice 
supărare ţine doar cât zăpada de ieri, suiseră tolăniţi pe 
farfurii de faianţă pictate cu scene de vânătoare în 
dezamăgirile de dincolo de vifore, jos era încă întuneric 


dens, dar acolo sus răsărea soarele, frumos de parcă se 
năşteau cu toţii a doua oară, după ce muriseră de 
bătrâneţe, o inspiraţie mistică, gândurile luând închipuiri ce 
nu pot fi captate decât în vis, un răsărit ateu, plin de 
răsfrângeri evlavioase, pruncul Isus şlefuind binecuvântări, 
bijuterii în azur, arhanghelul aflându-şi spadele în comori, 
tonuri roşii, corole de bronz - vor începe atacul asupra 
veşniciei, ca să scoată din aerul viu Timpul schimonosit de 
prea multă uitare. 

Şi dintr-o dată, Micul Dracula, împins din adâncuri 
nevrednice, se lipi strâns (şi trist) cu gura de înfricoşările 
arzându-i în simţuri. 

— Căţea (savoarea suferinţei), te-ai culcat pentru bani. 

— Oh, da, şi pentru bani, răspunse Doina în locul Irinei. 
Sau mai ales pentru bani. Dar numai atât. 

— Leb, când îmi place să nu-mi placă ceva, îmi spun singur 
trei poveşti şi n-ascult nimic din ce se spune lângă mine. 

— Şi ce poveşti v-aţi spus acum? 

— Una despre maci hipnotici, alta despre un peşte de aur, 
alta despre-un coş cu fructe. 

— Toate trei scoase din balta cinică, inepuizabilă-n visări 
decrepite, baltă când aparent amorfă, când aparent 
nărăvaşă. 

— Balta cui? 

— Balta din pajiştea Muzdalfa de pe Muntele Ararat, aia 
unde Adam şi Eva au petrecut prima noapte după izgonirea 
din rai. Balta fricii. 

— Crezi că-mi tremură măruntaiele, Leb? 

— Când se produce invazia uliilor, când se deschide Timpul 
lor orgiac. 

— E clipa ta de inspiraţie, Leb? Ascunsă sub crusta 
retoricii? Ne stoarcem unul pe altul ca pe nişte şomoioage 
de iarbă din care-aştepţi să cadă sunete. 

— Urmărim amândoi descătuşarea, domnule Saltava. 

— Şi n-o izbutim. Să învăţăm cântecul orbilor. 

— Dacă nu-i docil, dacă nu-i bolnav de extenuare... 


Cei şapte orbi se întâlniră într-un sat pus pe un deal cu 
toate malurile rupte, în fostul han al Overzoaiei. Cumpărară 
un berbec, îl fripseră într-o groapă cu jar, îl mâncară, 
mestecat cu salată de păpădie, băură o vadră de vin şi-n 
zorii ultimei dumineci de aprilie se aşternură în trapul 
cailor, pe drumul Brăilei, ca să fie în oraşul de pe Dunăre în 
dimineaţa Sărbătorii Privighetorilor de apă, ziua de 1 Mai. 
Doi veneau din Buzău, trei din Moldova şi doi din Dobrogea. 
Mistuiau drumul împrejmuiţi de sămânţa tăcerii, pâlc de 
iniţiaţi în eviscerarea Timpului, abrupți, nepăsători, 
mirosind a leşie de etuvă, bărboşi, sluţi, arşi în sarea 
năduşelilor încărcate de insomnii, stegari ai eternității 
certificare nu ca odihna tuturor suferințelor ci ca perpetuă 
naştere de întuneric clocit. lon Verde Coconu, şeful cetei, 
care pierduse vederea la vârsta de douăj de ani, şi călărea 
acum un cal alb, anticipând puterea şi ispitele drumului, îl 
angajase pe Ticu Patrucăţele din comuna Movila-miresei să- 
i poarte, vreme de o săptămână, la Brăila şi dacă va fi 
nevoie şi la Galaţi, într-acolo unde îi chema o nebunie de 
nedezlegat. În orbi se tipăreşte numai timpul şi în nici-un fel 
spaţiul, lumea se întâmplă pentru ei exclusiv în funcţie de 
auz şi miros, de aceea, lunecând prin ceairul cu iarba 
ondulată de-o pală de vânt, ei adulmecau nesăţios 
momentele primăverii. Sufletul pelinului amar şi al 
frunzelor umede de plop, tinctura sălciilor fragede, aburul 
de izmă bună, de tătănese, de mierea ursului, de lemn 
câinesc şi de răchită albă. 

— Patrucăţele, întreabă Ion Verde Coconu, mestecând o 
şuviţă de pastramă, grâul cum s-arată? 

— Săltat bine, s-ascund porumbeii în el. 

— Iarba zâzaniei a dat floare? 

— Nu. 

— Înseamnă că adierile alea străine, pe care le simt când 
şi când sunt de zambilă turcească. 

— Eu ziceam că le împrăştii matale. Cu ce te ungi pe păr? 

— Cu ulei de garoafe. 


— l-auzi? Şi nu te costă scump? 

— Patrucăţele, tu vrei să ştii neştiutul şi crezi c-o să-l afli 
de la noi. Sunt întâmplări la care noi avem urechile 
înfundate cu bani. Fulgeră? 

— N-am văzut. M-a vopsit cu blegeală vântu' acesta călduţ 
şi umblăm cu ochii închişi. lar dacă eu îi ţin închişi, cine 
dracu din ceata asta poate să mai vadă ceva? 

— Cum cine?! Caii. Bălanul meu a văzut şi mi-a dat semn la 
genunchi. Dumitru Bazon, hai lângă mine. 

De la urmă se undui spre fruntea convoiului, călare pe un 
ghidran roib, cu coama largă, împletită tot la două deşte cu 
pănuşă de porumb, un orb pierdut într-un cojoc greu. Veni, 
puse ghidranu cu botul în scara şeii lui Ion Verde Coconu şi, 
prefăcându-se apatic, rămase cu urechea la pândă. După un 
timp, când s-auzeau doar copitele cailor înfundându-se 
moale în pâsla ceaiarului, Coconu ridică biciuşca împletită 
din nuiele de mlajă şi-l croi pe Bazon în cap. Ăla înjură fără 
să se depărteze, iar Patrucăţele, scuipând într-o parte, 
întrebă, jumătate scârbit, jumătate mirat: 

— Bre, matale nu ţi-e frică deloc de ăştia? Te porţi cu ei de 
parcă ţi-s slugi. Să nu te pomeneşti într-o noapte c-un cuţit 
înfipt în spinare! Mie mi-ar fi frică. 

— Patrucăţele, numai vânzătorii sunt închinaţi fricii. 
Numai voi îi ridicaţi rugăciuni: tu, stăpâno, care stai în 
scaunul singurătăţii, puternică şi neclintită ca noaptea, 
femeie nerobită şi veşnică speranţă a înmulţirii neamului 
omenesc, a cuminţeniei sub bici, simbol al morţii, regină 
amestecată în inima celor patru anotimpuri, mulțimile trec 
pe lângă tine cu capul plecat, strălucind de bucurie când 
vreunul îndrăzneşte să te ciupească de cur, tu care eşti 
groaza şi desfătarea noastră şi nu-ţi cunoaştem decât 
spinarea ta cea teribil de frumoasă, spune-ne tu, 
nemuritoare domniţă a lumii, cum sunt ochii tăi pe care nu 
ţi-i întorci niciodată asupra noastră? De ce te uiţi mereu în 
altă parte? Ea râde, Patrucăţele, şi nu răspunde, râde ca o 
ploaie caldă, de zici că te mângâie Dumnezeu. Sunt unii 


care ajung să dea ocol acelui scaun unde stă ea tolănită, dar 
întorşi între oameni nu ştiu, nu pot şi nu-ndrăznesc să-i 
povestească chipul: e nemaipomenit de frumoasă? Cumplit 
de urâtă? Toţi se cutremură şi tac. Le e teamă că, ajungând 
încă odată să-i vadă faţa, s-ar topi de fericire înaintea celei 
mai de seamă frumuseți pământeşti sau ar îngheţa sub 
râgâiala sluţeniei? Vezi, nouă, orbilor, n-are de ce să ne fie 
frică să stăm cu mâna pe spătarul scaunului singurătăţii. Pe 
noi nu ne poate mişca nici ce-i frumos nici ce-i urât. 

— Suntem pe moşia contesei 'Tescovina Nechezatu, anunţă 
din urmă lancu-cel-tânăr. Totdeauna, când ajung la locul 
acesta îmi miroase a lupoaică. 

— Nu mai găseşti pe-aici, de când cu tractoarele, nici 
urmă de lup, zise Patrucăţele. Poţi să faci sfeştanie în 
gropile unde iernau şi să pui să-şi clocească ouăle acolo 
toate păsările sălbatice bune de mâncat. Tescovina 
Nechezatu şi-a vândut moşia ca să cumpere un inel. 

— Spune-i adevărul, Dumitru Bazon. M-aşteptam c-ai să 
repeţi prostia asta, Patrucăţele, zise Coconu, şi de-aia l-am 
chemat pe băscăcărăul ăsta lângă mine. 

— Aşa ştiu de la tata, se dezvinovăţi Patrucăţele. 

— Patrucăţele bătrânu', când nu minţea, bătea câmpii. Era 
un beţivan fără pereche. Malstruc, Apostole, Gogi, 
Podarule, strigă peste umăr la cei din grosul cetei, ce fel de 
poamă era Patrucăţele bătrânul? 

— Cei numiţi răcniră într-un glas: râios, secătură, tâlhar, 
turbat! 

— Ho, mă, că speriaţi caii, nu v-ar mai zăbovi pământul! 
Râse Patrucăţele tânărul. Şi se mai zice, urmă el cu dispreţ, 
că orbii sunt un fel de biserici! 

— Se zice că suntem biserici, explică Coconu, nu pentru că 
suntem sfinţi ca bisericile, ci pentru că suntem miluiţi de 
oameni ca şi bisericile. 

— Mai zicea taica, reveni Patrucăţele, că atunci când 
doamna contesă trecea pe lângă o priocă de cai, armăsarii 


se aruncau în două picioare şi rânchezau. De-aici şi porecla 
ei. 

— De-aici şi de la ţuica făcută din boştină de struguri, 
completă băscăcărăul. Dar moşia a vândut-o ca să meargă 
să se-mperecheze c-un rege arap într-o junglă de ibiscus şi 
dafini. 

— Ce-i aia ibiscus? Întrebă Patrucăţele. 

— Nu ştiu. Dar eu am auzit-o strigând: vreau să-mi fac o 
viaţă de cleştar în Africa. 

— Ne apropiem de Siliştea, anunţă Patrucăţele. Ce ziceţi, 
intrăm azi în Brăila? 

— Rămânem la Siliştea. Ocolim satul prin margine şi 
tragem la Joița. 

— Să fac ţâţe vinete pe burtă cât zece căţele, dacă nu 
sunteţi zurlii! 

— Noi plătim, noi comandăm. 

— Bravo mie, se căină Patrucăţele, am ajuns să mă-njug la 
toate haramurile şi haimanalele. 

— Mă, pe lume nu importă cine eşti, bani să ai. lu ai? N-ai! 

— N-am bani, dar o bucurie tot am. 

— Care? Că eşti cu ochii teferi? Te umfli-n foale degeaba, 
ăştia din ceata mea nici nu ştiu ce-i aia să vezi, să te uimeşti 
de culoarea ierbii sau de-un nuc când i se face frunza roşie. 

— Eu mă gândeam la altă bucurie. Că într-o zi comuniştii o 
să vă stârpească de pe faţa pământului. O să vă bage la azil 
şi aleluia! Sau o să vă dea foc ca Ţepeş-vodă. 

— Parcă pe voi nu vă bagă la colhoz! Scuipă Coconu, 
lăbărţat. Decât la azil, mai bine la pârnaie. Mă dau prins de 
sperjur. lon Verde Coconu e om liber. Noi, orbii, suntem 
zămisliţi pe măsura nopţii, puternici adicătelea. 

— Băscăcărăul e potlogar. 

— "Te bizui pe-o idee proastă. Hei, ce se-aude? Intraseră pe 
un drum scufundat între două tufe de păducel şi 
Patrucăţele se lipi cu pieptul de greabănul calului, ca să 
asculte. Sângele lui, primenit în şapte săptămâni de post 
(era o şarlă de om, dar şarla cea mai nezdruncinată în 


credinţa lui Dumnezeu) desluşea foşnete rupte, încolăcirile 
vântului prin buruieni, crâmpeie din cântecul unor roţi de 
căruţă, schelălăit de vulpe ieşită să se joace sub adormirile 
înserării. 

— N-aud nimic primejdios, anunţă el. 

Dar ceea ce în urechea lui Patrucăţele era un zvon incert, 
se închega în urechea orbilor ca o vină de apă gâlgâind şi 
amenințând să se spargă chiar în capul lor. 

— Umblă nişte şerpi prin aer, cum dracu de nu-i auzi! 

— Păi aşa spune, se lumină Patrucăţele. Sunt cablurile de 
înaltă tensiune. Ele zbârnâie. Electricitatea e o forţă! 

— Aha, va să zică electricitatea flecăreşte-aşa. Fii atent, 
mergem până-n drumul oilor de la Moldova şi numai după 
aia ne lăsăm în Siliştea. Trebuie să se creadă că venim din 
Moldova. 

— De sub sprânceana Prutului, râse băscăcărăul, către 
jungla de ibiscus şi dafini. 

— Ce tâlc au vorbele-astea? Se interesă pentru a doua 
oară Patrucăţele. 

— Întrebi aiurea, îl repezi Coconu. Cu cât ştii mai puţin cu 
atât eşti mai ferit de necazuri. 

— Călăuza orbilor, aruncă lancu-cel-tânăr, râzând, trebuie 
să fie un om searbăd. 

— Tare mi-e poftă să vă dau dracului! Rosti înverşunat 
Patrucăţele. 

— Undeva-n faţă, zise Coconu, la Galaţi sau mai aproape, 
plouă. Şi se lasă-ncoace ploaia. Ticule, dac-ar mai fi să-mi 
deschidă Dumnezeu ochii şi mi-ar zice: lon Verde Coconu, 
alege-ţi locul pe care să-ţi dau dreptul să-l mai vezi un 
minut, iar pe urmă să te cari îndărăt în blestemul tău, ce 
crezi c-aş alege? Doamne, i-aş zice, lasă-mă pe un drum de 
câmpie. Să fie primăvară, ca acum, să plouă şi să treacă 
prin grâu, cu poalele ridicate niţel deasupra genunchilor, 
un cârd de fete, iar una dintre ele, pe care-aş arăta-o cu 
deştul, să se dezbrace şi să se tăvălească goală prin grâu. 
Pozna asta i-aş face-o lui Dumnezeu. Şi pe urmă, dacă mi-ar 


acorda încă un minut, i-aş cere să te văd pe tine 
bălângănindu-te la capătul unei funii, vreo juma' de metru 
deasupra pământului. 

— În sufletul orbului e rece ca-ntr-o tindă de biserică, 
scuipă Patrucăţele. Spune-le ăstora să nu urle prin sat, să 
nu pună mâna, să fie oameni. 

— Mă-nveţi tu cum şi cât să-i strâng în chingi! Pe orbi să-i 
strângi în chingi atât cât trebuie şi-atunci vor cârti doar ca 
să-ţi aducă aminte că din când în când li se cuvine o labă 
peste bot. Hei, băieţi, trap, trap uşor. 

Ceata se înfundă cu tropot monoton într-o vale largă, cu 
iarbă înaltă fumegând sub seară şi urcă pe două poteci 
zbicite în coasta unei case cu peretele din Crivăţ tăbănuit 
cu scândură care prinsese muşchi. Un câine se smuci pe 
lanţ în curtea închisă cu corlăţi, ca o stână, Patrucăţele 
ciocăni cu deştul îndoit în singurul ochi de geam, tăiat 
undeva chiar sub streaşină, chiar sub vârtelniţa sfârâind pe 
creasta acoperişului de tablă, în rând cu doi cocoşi de lemn, 
o dungă de lumină ţâşni pe prispă şi-n urma ei se arătă 
dada Joița - o haită de muiere naltă, grasă, încălţată cu 
cisme de cauciuc, cu capul îmbrobodit într-o năframă 
neagră, cu două rânduri de trandafiri roşii imprimaţi pe 
margini, flori jucând luciri înşelătoare, viaţă în răspăr, 
moarte lepădată, dungile uimirii, spicele zorilor. Din trei 
paşi, Joița dădu colţul casei şi, întâlnind ceata orbilor, faţa 
lată şi blândă i se încreţi într-un surâs care-i acoperi şi 
tâmplele şi fruntea. Se închină, veselă şi rosti, aţâţată de-o 
undă de tinereţe scornită fără voie în cotlonul unde 
păstrează nealterate fărâme din dorul vechi şi nechibzuit, 
ecoul bătăliilor neînfăptuite, alcoolul nebăut la vreme. 

— Au sosit jagardelele! Mă betegilor! Mă viermi 
neadormiţi! Numai eu vă mai cred pe lumea asta. 

Ridică în braţe şi dădu la o parte, să se facă loc de intrare 
cailor, una din corlăţi şi o jumătate de secol înspăimântător 
de mort - acolo în fundul lumii, insuportabil de departe, se 
schimbau în cenuşă, pe o frânghie scorojită, nemaiatinsă de 


nici o amintire, cămăşile care-i arseseră carnea, se 
impregnaseră cu dogoarea aşteptărilor şi zvârcolirilor ei, se 
răsuciseră pe şolduri de talaniţa şi pe ţâţele cu gurguie de 
năut: ce de daruri, Doamne! O mie de porumbei pe coama 
taurului, şi-acum numai o bufniţă neagră în coama fiecărei 
zile, numai ochii ei de cobe şi ghearele! 

Orbii intrară, îi sărutară mâna şi lon Verde Coconu 
întrebă: 

— Joiţo, mai curge-n vale izvorul acela cu apă dulce ca 
laptele? 

— E tot acolo, neschimbat. Singuri noi ne ducem, loane. 

— Patrucăţele, porunci Coconu, căruia două reprize de 
melancolie într-o singură zi i se păreau un lux prea 
costisitor, dă-le cailor câte-un braţ de fân sărat şi pe urmă 
adapă.-i. lar nouă să ne frigă Joiţa douăj de scrumbii în ţiplă. 
Baba Zalupca mai trăieşte! Strig-o să vie cu briciul şi 
foarfecele ca să ne-aranjeze căpăţânele. 

— Sunt aici, se-auzi de la pârleaz un glas piţigăiat. V-am 
zărit de când aţi apucat firul văii şi mi-am pregătit lădiţa cu 
scule. Că ce mi-am zis: iar or să vrea orbii ăia nemernici să- 
şi aranjeze mutrele lor de bandiți. Bandiţi sadea, asta 
sunteţi, fiindcă orbul care trăieşte cinstit, din pomeni, lasă 
să curgă zdrenţele pe el şi stă câtu-i ziua de lungă nespălat 
şi urduros... 

— Leagă clanţa, nătânga dracului! O-njură cu dezgust Ion 
Verde Coconu. 

Subţire şi fără glorie-n cărnuri, ca o viperă-n oţet, baba 
Zalupca îi chemă pe orbi pe o bancă lungă şi se lăsară 
rânduiţi umăr lângă umăr, ca un şir de nopţi păcătoase, 
resorbite într-o singură noapte lungă. Pe Ion Verde Coconu 
îl luă Joița în tindă, şi-i dădu un scăunel potrivit la o măsuţă 
ale cărei picioare fuseseră frecate cu piper mărunţit, ca să 
n-o năpădească furnicile şi-l puse să piseze usturoi într-o 
pară de lemn scobită cu dalta. 

Nu-l proslăviţi pe Dumnezeu şi nu vă pocăiţi, bodogănea 
baba Zalupca, suprapunând clănţănitul dinţilor falşi peste 


ţăcănitul foarfecelor, sunteţi dâre de pişat de iapă într-o 
poiană cu lucernă, cetania mamelor voastre de tâlhari. 

— Zgripţuroaico! O-njură şi Dumitru Bazon, în hazul 
celorlalţi. O să fii pentru tartorul iadului bucăţica cea mai 
dulce. Mai dulce chiar decât borşul de miel. Da' să ai grijă, 
când te-o lovi ciuma şi buboaiele, să nu-ţi laşi neamurile să- 
ţi înfunde nările cu bolovănaşi de tămâie. Să ţi le-nfunde cu 
gândaci, iar tu să te scobeşti în cur cu acu şi să-i opăreşti cu 
glasu acela râios: nu mă jeliţi, mă, că nu vă cred, aşa cum 
nu crede cufuritu ăluia încuiat la stomac. 

— Cine-s ăia doi dintre lancu-cel-tânăr şi Podaru, îl 
întrebă, în tindă, Joiţa pe lon Verde Coconu. Sunt plini de 
ifose sau sunt duşi de pe faţa pământului? 

— Apostolul şi Malastruc. Vin din Dobrogea, din ţinutul cel 
mai curat al vântului. 

— Tot oameni cu carte, ca şi tine? 

— Ne-am unit fiindcă-mi place mirosul lor. Răspândesc 
miros de viaţă plăcută, legănată la malul mării, de 
conspirații comerciale. Ştiu să cerşească în cinci limbi. Astă- 
vară au fost cu vaporul în URSS şi-au cerşit zece zile la 
Ialta. La vară se duc la Istanbul, ca să cerşească lângă Agia 
Sofia: milostiviţi-vă, stăpâne, de un nemernic cu o spuză de 
copii. În limba turcă. După aia coboară în toate ţările 
baltice. Sunt misterioşi şi prudenţi. Spre deosebire de 
moldoveni, Gogi Podaru şi lancu-cel-tânăr, care sunt inapţi 
să înţeleagă drumul la Brăila. Al dracului, îmi lasă gura apă 
după scrumbiile alea care se perpelesc pe plită. 

— Nici mie nu-mi place că anul trecut te-ai dus la 
Turtucaia şi că acum te duci la Brăila. 

— Nu-i de mirare. Eşti o amărâtă de învăţătoare bătrână, 
cu imaginaţia sleită. lartă-mă, sunt un ticălos. 

— Numai cu mine eşti ticălos, cu tine niciodată. 

— De ce? Fiindcă m-am ţinut de zicala aia care spune să 
nu-ţi cumperi cal din Comarnic pentru că pe toţi i-au 
deşelat suedezii cărând cu ei piatră măcinată, să asfalteze 
şoseaua spre Braşov şi, doi, să nu te-nsori cu femeie din 


Breaza, pentru că toate aduc în cuib ouă de corb?! Dacă nu 
te dădeai ălui întâi şi-ntâi. 

— 'Tot aia era, zise Joița. Tuşă Zalupcă, toarnă-le ălora să 
se spele şi adă-i la masă sub şopron. Dă usturoiu-ncoa, să-l 
dreg cu untdelemn. 

Sub şopron, orbii se aşezară roată la masa rotundă, 
dibuind nerăbdători talerele cu scrumbii şi pâinea, dar, 
oricât de flămânzi, nu-ndrăzniră să se năpustească asupra 
mâncării. Aşteptau încuviințarea lui lon Verde Coconu, 
înghițind numai aburul aromat care se împletea cu 
mireasmă de iarbă proaspătă cosită, aruncată pe jos, cu 
strănut de mărar vechi, scuturându-se din smocurile 
atârnate în grindă şi cu-n iz de mucegai. Domni ai 
întunericului, ştiau să sufere în tăcere. Când şi când o 
suflare grea îi trăda de măsluitori ai clipei. În acest timp, 
Ion Verde Coconu dădea ocol mesei, fără să scoată o vorbă, 
urmărit de orbi cu auzul plecat, iar baba Zalupca şi 
Patrucăţele cu priviri reci, inconsistente, care înviară în 
secunda când Coconu se opri lângă Joița, îi dezlegă năframa 
şi sărută lacom trandafirii înfoiaţi. Joiţa cu părul castaniu, 
încărunţit vag deasupra frunţii şi adunat în coc sub un 
pieptene uriaş de chihlimbar, risipind străluciri de nisip 
împurpurat, îşi potrivise un surâs ameţit, cald şi bun. Colţul 
buzelor groase alăpta un cântec pierit. lar înapoia privirilor 
ei se căznea să gâlgâie izvorul mic ale unei zile din 
fantastice primăveri răscolite năvalnic de furtuni. Dar pe 
fundul ochilor bătrâni timpul murise, mai scânteia poate o 
geană de lac şi doi brazi ce nu creşteau îndeajuns ca să mai 
despice încă o dată furtunile. 

— Băieţii, zise Coconu, în loc de rugăciune, aplecaţi-vă şi 
sărutaţi trandafirii de pe năframa asta - şi-i trecu năframa 
lui Malastruc. Orbii, printr-un miracol scăpând intuiţiei lui 
Patrucăţele, sărutară numai florile deschise larg, ca să 
primească tainele nopţii şi bura răcoroasă pe care ploaia, 
înaintând cu falca zdrobită dinspre Galaţi, o mâna înainte, 
să-i anunţe sosirea. Când primi înapoi năframa, Joița 


descoperi, speriată, două boabe de sânge pe barba răsucită 
în inele a lui Ion Coconu şi socoti că gura lui nimerise doar 
spinii dintre flori. Suspină ascuns, apoi îşi răsplăti coşul 
pieptului cu aer mult şi zise: 

— loane, am un borcan cu mâncarea morţii noastre. Când 
n-am mai vrut să fim unul cu altul, ne-am pustiit sufletul cu 
un pumn de lăcuste cu sare. 

— Lăcustele - eternitatea foamei! Rosti încet Coconu. 

— Bre, se răsti Ticu Patrucăţele, vreţi să-mi întoarceţi 
maţele pe dos?! 

— Bea nişte vin roşu. Îţi ia greaţa cu mâna. 

— Mai bine să-mi dea dada Joița miere de albine păstrată- 
n ţeavă de trestie. Eu nu sunt băutor. 

— Perfect. lei ţeava aia-ntre dinţi şi faci o plimbare pe vale, 
fiindcă baba Zalupca o să le pună ăstora mai bătrâni lipitori 
pe spinare. Lipitorile sug spurcăciunea din sânge, lasă 
înăuntrul omului doar neprihănirea. Podaru, Apostol şi 
Malastruc scoateţi-vă cămăşile. Mie nu-mi trebuie nimic, în 
mine curge sânge senin. 

— Ioane, îl lăudă Joița, dacă intrai de mic în armată, 
ajungeai general, aşa de frumos comanzi. 

— General criminal de război, aprobă Coconu. Hai, scoate 
ţapii ăia şi pune-i să se bată. Când se bat ţapii parcă mi se 
suie pe umeri fantoma războiului. 

— Mie mi se zbârlesc nervii, anunţă lancu-cel-tânăr. Şi 
întrebă încet: a plecat Patrucăţele? Nu ştiu de ce, dar p- 
ăsta l-aş da cu mâna mea prin maşina de tocat carne. 

Ajutată de baba Zalupca, Joița împărţi şopronul în două, 
proptind cinci stănoage în belciugele fixate special în pereţi. 
Orbii rămaseră pe locul lor, în jurul mesei, iar dincolo Joița 
aduse şi-i slobozi din funii patru ţapi pe care-i îmbătase într- 
o clipă, ca să-i înrăiască. Doi aveau coarnele poleite auriu, 
ăilalţi vopsite în roşu. Auzindu-le genunchii trosnind, orbii îi 
fluierară şi chiuiră, ca să-i întărâte, podeaua dudui, lovită 
viforos cu picioarele, aerul umed plesni, pătruns parcă de-o 
undă jovială de vânt născut în maldăre de caprifoi, răsunară 


imediat două bufnituri încordate, apoi gemete, icneli, 
behăituri rupte, totul într-un vârtej sălbatic din care ţâşnea 
o năduşeală iute, o duhoare de usturoi şi de şarpe 
înecându-se în băltoacă de venin. Orbii grohăiau, nechezau, 
izbeau cu pumnii în masă, ruinând întunericul, azvârlind 
provocări lumii pe care o duşmăneau. Hărmălaia asta 
patetică, pe care Ion Verde Coconu o dezlănţuia în fiecare 
primăvară, logodind fatalitatea cu furia, neîndurarea şi 
neadormirea, pierderea cu neînfrângerea, îi rumenea Joiţei 
sufletul, aprinzându-i şi flacăra de lampă vărsată în obraji. 

— Halal de mama care v-a făcut, dădică, ştiţi să vă distraţi, 
le strigă bucuroasă. 

Înapoia obloanelor ferecate pentru veşnicie, fiecare orb 
era, pentru ea, un viteaz intangibil, un posedat de moarte 
eroică, un inocent şi-un abjurat al lacrimei. 

Ghicind-o, baba Zalupca se repezi la orbi: 

— Faceţi-i, mă, muierii un hatâr. Trântiţi-o unu din voi pe 
cântar. 

— Sictir, scorpie! O-njură băscăcărăul. Dada Joița e o 
sfântă. Frate lon Verde, sunt mândru că sunt orb şi că te 
servesc. Jos cu vânzătorii, jos cu lăturile. Hei, dar golanii de 
ţapi au înmuiat păruiala. Dadă Joița, ia manela şi rupe-le 
coastele. Zalupcă, fiară ştirbă, înhaţă târnul de mărăcini şi 
scarpină-i sub coadă. 

— Are dreptate, îl aprobă Coconu, pentru noi bătălia nu 
face două parale dacă nu-i asurzitoare. 

— Ioane, îl măguli Joița, mereu ştii să ieşi în evidenţă. Tu 
cunoşti bine că nu cămaşa ţi-l povesteşte pe om, ci gaura 
din pieptul cămăşii. 

— Ezact ca bărbatu-miu! Fonfâi baba Zalupca. A murit, 
dragu de el, mâncând ficat de sergent-majur la-nchisoarea 
din Piatra-Frecăţei. 

— Ura! Strigă Apostolul strâns în căpestre de cele zece 
lipitori. 

— Ura - pentru cine? Se interesă Malastruc. 

— Pentru Marea Neagră, şarpele casei româneşti. 


— Dunărea-i şarpele casei noastre, domnule, se supără 
Coconu. Din valul ei tragem cu cangea la mal hălci de 
legendă. Marea Neagră e avansul nostru spre largul 
pământului, însă Dunărea ne dă pâinea şi vinul. Dumnezeu 
când se spală pe faţă, cu apă din Dunăre se spală. Şi când îi 
e sete, tot din Dunăre ia cu pumnul şi bea. 

Râcâiţi cu târnul de către baba Zalupca, ţapii îşi zdrobeau 
capetele, bezmetici. 

— O, pramatiile! Râdea Gogi, legănând capul cât un ou de 
gâscă. 

— Vreau must, tăiat din fiert cu prafuri de salicilat! Strigă 
Podaru agresiv. 

— Dă-i să bea ce vrea el, zise Coconu. lar mie să-mi dai o 
ciorbă de linte presărată cu toţi fluturii pe care i-ai strâns în 
insectar cât ai fost învăţătoare. Vreau să zbor. 

— Am sute şi ţi-i dau pe toţi. Vino cu mine să-i pipăi. 

— Nu, nu, răspunse Coconu din turn de sidef, nu primesc 
aşa. Trebuie să mă duc mâine curat la Joița de altădată. 

Respinsă, Joiţa izbucni măreaţă: 

— Vultur ciung. Scursură cu toate copcile ruginite. Nu-i 
nimic de hârbul tău! 

— 'Toate-s în deşert. Am fost un clarvăzător. Ţi-am spus: vei 
plânge, te vei târi pe duşumelele goale. Din punctul meu de 
vedere. 

— Punctul tău de vedere? Să mori de râs! Numai vorbele 
astea să nu le spui. 

— Bravezi, dar eşti neînarmată. 

Calm, sobru, Coconu îşi aduna puteri de tiran. Faptul 
acesta o scoate complet din sărite. 

— Laşule! Strigă. Lepădătură! Încornoratule! 

Clocotind de mânie, smulse stănoagele şi împinse ţapii 
peste masa orbilor. Tumultul bătăliei, mutându-se, crescu, 
îngroşat de urlete, blesteme şi brânciuri. Tăvăliţi şi 
mestecaţi, orbii împărțeau la întâmplare lovituri cu pumnii 
şi picioarele. Răpus de împunsături în burtă, Apostolul se 
refugiase sub iesle, unde scheuna ca un câine. 


— Fraţilor, răzuiţi-mi lipitorile de pe spinare. Aruncaţi pe 
ele doi pumni de sare, răniţi-le cu lopata, pârliţi-le cu 
lumânarea. 

Dumitru Bazon trafica rugăciuni cântate: 

— Isus, păstorul blând. 

Ion Verde Coconu înhăţase un ţap în braţe şi se încorda să- 
l aducă cu beregata sub genunchi. Joița îl blestema cu lene 
muierească. 

— Numai coptura ochilor e curată în tine. Numai. Şi, dintr- 
odată, văzându-l că găbjise ţapul sub genunchi, se porni să-l 
îndemne: strânge, strânge, strânge! Dacă vrei să-l dobori. 

Şi el, ca şi cum porunca asta o aştepta, apucă boaşele 
ţapului în pumni şi strânse, hotărât să fărâme, să piseze, să 
distrugă. Ţ[apul behăia încet, bolborosit, cu botul şi bărbiţa 
inundate de o spumă albă, urât mirositoare. Coconu 
strângea, scrâşnind din dinţi şi râzând, iar în ţeasta lui, 
vrednică să figureze drept efigie pe monede de argint, ca 
simbol al întunericului pulsând, dansa batjocoritor şi 
obsedant deviza înscrisă nevăzut pe aversul tuturor 
monedelor bătute de-a lungul istoriei: ucide şi vei 
supravieţui. 

În timpul ăsta, Ticu Patrucăţele, suit pe prispa unei case, 
lângă care ropotul ploii capitulase mai înainte chiar de-a se 
fi dezlănţuit, se plângea învățătorului Dudu Rădulescu, 
vărul după mamă: 

— Vorbesc nesăbuit şi mi s-a făcut frică. l-auzi la unu 
dintre ei: cică noi mergem de la Prut spre jungla de ibiscus 
şi dafini. Tu, că eşti deştept, ce înţelegi din chestia asta? 

— Fără doar şi poate e un cifru secret sau o parolă. Dar, 
măi vere Ticule, am trei copii de crescut, asta va să zică trej 
de mii de belele, de ce vii tu să mă bagi în poveştile ţicnite? 
Află că nu mi-ai spus nimic, nu te-am văzut şi nu m-ai văzut. 

A doua zi, în răsăritul soarelui, lon Verde Coconu îmbrăcă 
pantaloni din piele de cerb, plesnindu-se îngâmfat cu 
biciuşca peste pulpe, trase pe nări, victorios, mirosul luptei 
pe care-o câştigase şi porni ceata spre Brăila, lăsând în 


urmă o piele de ţap bătută în cuie pe peretele din Crivăţ, ca 
s-o ţicnească vântul, plus o muiere cu inima încleştată de 
presimţiri rele. 

„Doamne, se ruga Joița, pe când orbii se lăsau înghiţiţi de 
foamea câmpiei, ei sunt eşecul tău, îndură-te, Doamne, de 
ei”. 

Pogoane de grâu priponite de pogoane de mărăcini, maluri 
cu scoruşi în floare, năpădite de târtani rotunzi, înfloriţi 
violet. 

În mirodenia orei şapte, oraşul Brăila auzi în marginea lui 
care se varsă spre Galaţi o poruncă amintind de ordinele 
turceşti. 

— Al vostru e. Prădaţi-l! 

Hărţuindu-şi calul cu zăbala, lon Verde Coconu urmă: 

— 'Toată lumea-şi freacă ceafa şi subţiorile cu busuioc. 
Patrucăţele, tu eşti scutit. Băieți, îi vom învinge cu felul 
nostru de viaţă, care a fost şi-al lor şi de care s-au lepădat 
de frică. Băgaţi de seamă, ei sunt la datorie, noi suntem în 
croazieră. Băscăcărăule, asta înseamnă că ne plimbăm de 
plăcere... Suntem vaporul neaşteptat pe Strada mare, 
fiindcă ei şi-au vândut caii pe două halbe de bere. Iliaş 
Văratecu, împăratul hoţilor de cai, s-a retras într-un sat 
neştiut de nimeni şi nu va ieşi decât atunci când calul va fi 
iar stăpânul câmpiei. Şi va fi! Pastrucăţele, bagă-ne în 
coloană! 

— Întâi puneţi-vă ochelari de soare. Să nu vadă ăia ce 
sunteţi - Ochişorii mei, cântă Apostolul. 

— Două plăgi rentabile, completă Malastruc. 

— Hai, ochelarii pe nas! Ordonă Coconu. 

Ceata se supuse. Apoi, smucind uşor frâiele, intră în 
smârcul mulțimilor care se îndreptau ca o ninsoare 
precipitată spre centrul oraşului unde se înălța tribuna 
oficială şi unde toţi se îmbătau dintr-o dată cu vin răscolitor, 
ager, de dragul Sărbătorii Privighetorilor de apă - ziua de 1 
Mai. Orbii nimeriseră în spatele unui car alegoric purtând o 
corabie cu vele albe. Patru fete în costum de marinar 


atârnau, în coşuri de nuiele, de gabie, fluturând crengi de 
stejar înverzite, băieţii din coloane, stimulaţi de vibraţiile 
străzii, răscolite de tinereţe şi de soarele ca o bulboană 
portocalie, le chemau cu vorbe înfometate. Senzualitatea 
proaspătă mustind în carnea lunii de primăvară ieşea la 
asalt, instigând. Seducţia împrumuta forme superbe, pe 
care numai mulțimile, închipuindu-se vulgare şi îndrăzneţe, 
i-o pot conferi. Strada genera un amestec înflăcărat de 
mândrie, generozitate, nepăsare fertilă şi lăcomie de viaţă. 
Pe trotuare, în oale uriaşe, fierbeau crenvurşti, se prăjea 
peşte în tingiri, se frigeau mititei pe grătar, se vindea chilcă 
cu ceapă, băuturi răcoritoare, muştar iute din import, iar 
cârciumile închise provizoriu tremurau kilometri de 
beteală, ramuri de merişor, inima vinului pelin zvâcnea în 
temniţă de lemn, berea aştepta să ţâşnească din altare de 
gheaţă şi prin străzile coborând la Dunăre manifestanţii din 
fruntea coloanelor, care isprăviseră defilarea, se desenau 
intrând cu cârdul în grădini luminoase, acoperite cu viţă 
hermafrodită, comandau o bere, două, trei, zece şi 
steagurile pe care le purtaseră desfăşurate în vânt, ca pe a 
doua lor înălţime, se întunecau la colţ de masă, lozincile şi 
jerbele de flori se veştejeau abandonate sub ziduri. Şefii 
comunişti din portrete, plini de decoraţii şi de oboseală, 
trăgeau şi ei câte un pui de somn. 

În dreptul postamentului de scânduri de brad înălţat pe 
strada principală, orbii, adunaţi în jurul lui Patrucăţele, îşi 
smulseră căciulile şi strigau demn şi plini de zel: 

— Trăiască, trăiască, trăiască. 

Sus pe postament, Felix Olmazu, scurt ca o zi de iarnă, 
neajutorat în costumul nou, îşi scutură părul ţepos şi 
anunţă, comprimându-şi vocea: 

— Bravii noştri oameni! Îi iubesc p-ăştia care şi-au păstrat 
caii, care n-au deznădăjduit. 

Felix Olmazu îşi dăruise doi ani din viaţa lui neîmblânzită 
presei locale, lustruindu-se ca simbol şi ca expresie locală a 
mâniei colective împotriva celor ce exilau ţăranul în ideea 


că epoca tractorului trebuie să repudieze calul şi să-l 
distrugă. Ca dovadă a fermităţii sale, umbla prin sate într-o 
şaretă purtată de-un cal bălţat pe care-l păştea pe şanţuri, 
fiindcă preşedinţii sfaturilor populare refuzau să-i dea 
nutreţ pentru cal celui care, atât de crâncen, le freca 
ridichea inutil în foiletoane numărând fix treizeci de rânduri 
dactilografiate. Amurgul calului - „regele câmpiei 
dispreţuit!”, făgăduinţa plutirii limpezi în dimineţi de vară, 
a orgoliului de a-ţi moleşi mâna, zburând, în vâltorile 
orizontului, îi hrăniseră insomniile. Caligrafia lui 
răzbunătoare avea să învieze neaşteptat peste douăj de ani, 
dar adoptând litera nostalgiei, care-i pantalonul rupt în 
fund al tuturor circumstanțelor atenuante. 

După ce-şi sorbiră triumful, orbii mâncară biscuiţi 
franţuzeşti, stropindu-i cu limonadă, iar cailor le dădură să 
ronţăie zahăr cubic. Patrucăţele înfulecă mititei - el era o 
simplă călăuză plătită, putea să-şi îndestuleze stomacul cu 
tot ce-i poftea rânza, ceilalţi nu, fiindcă s-ar fi scrântit în ei 
ideea de taină şi de sacralizare a tainei. Sătui, migrară spre 
malul Dunării, în locul unde, pe o estradă, urmau să apară, 
pe rând, douăj de fete tinere, selecţionate din timp din 
întreg raionul pentru ca una, cea mai frumoasă dintre ele, 
să fie declarată miss Brăila. Juriul alcătuit din Felix Olmazu, 
după criterii cel puţin bizare, avea ca preşedinte un 
lipovean vârtos, pe Safon, congestionat şi pătruns până-n 
ultima fibră de importanţa misiunii sale. Fusese preferat 
tuturor, fiindcă era singurul scapete din oraş, prin urmare 
complet lipsit de patimă şi de cea mai mică înclinaţie spre 
abuzuri sentimentale. Lângă el, ocrotindu-l ca pe un 
vitraliu, Felix Olmazu, doi secretari U. I. M. Din 
întreprinderi fruntaşe în producţie, care făceau figuri 
blazate, Pavel Ibriş şi o profesoară de educaţie fizică 
mioapă (ea trebuia să aprecieze „în orizont politic” - cum 
afirmase - armonia genunchilor, supleţea gambelor, forma 
bazinului şi mai cu seamă faptul dacă vreuna dintre 
concurente n-ascunde vreun os urgisit). Pavel Ibriş nu se 


gândise la nici un reprezentant al ţărănimii colectiviste, de 
aceea, când apăru cortegiul orbilor, pe care-i salutase 
viforos din tribună, se repezi spre ei, din nou triumfal de 
inspirat, şi-i chemă pe doi care se consideră cei mai calmi şi 
mai raţionali, în autoritatea juriului. 

— Vin eu cu 'Ticu, zise lon Verde Coconu - şi-l înhăţă de 
braţ pe Patrucăţele, zdruncinându-l şi umplându-l de 
vânătăi, ca nu cumva să mârâie, şi să-l dea de gol. 

Concursul se lungi pe întindere de-o oră şi se dovedi 
zgârietura cea mai pitorească pe obrazul nobil şi seducător 
al sărbătorii. Mulțimea vuia de desfătare la apariţia fiecărei 
fete - uguieli, ciripituri, mugete, aplauze, chelălăit de câine, 
ţistuituri, liorpăieli asurzitoare, tobe lovite, talgere sparte, 
fluiere de sirenă pătrunzând ca burghiul în timpane, 
cotcodăceli, chiote şi peste toate bătaia gongului de bronz 
împrumutat de la clubul boxerilor, cerând tăcere dar 
neizbutind s-o menţină mai mult de-o secundă, timp 
suficient totuşi ca să fie anunţată eliminarea unei candidate 
sau promovarea ei în etapa următoare. În aer pluteau 
confetti, solzi de ştiucă suflaţi prin cornet, frunze de plop, 
porumbei, pene albe de lebădă sau galbene de călifar. 
Membrii juriului, instalaţi chiar pe estradă, luau hotărâri 
prin vot deschis, ridicând braţul pro sau contra, scapetele 
număra, iar Felix Olmazu înşira cifrele în procesul-verbal. 
Ion Verde Coconu şi Patrucăţele tărăgănau fiecare ce să se 
pronunţe, fiindcă Patrucăţele trebuia, în şoaptă, să-i descrie 
fiecare concurentă lui Coconu şi acesta dicta scurt: da sau 
nu, favorizându-le cu precădere pe fetele brunete şi cu 
locuinţa la sat. Sorţii căzură în cele din urmă (patru voturi 
pentru, trei împotrivă) asupra [uiei Zangopol din cătunul 
Vărsătura, aflat în prelungirea Brăilei. Ţuia, înaltă, în rochie 
de mătase vişinie, cu părul negru în care scăpărau irizări 
albastre, ştia că există pentru a fi iubită. Nările ei palpitând 
ca nişte branhii ce respiră azur îi luminau obrazul vesel, 
prăbuşeau violent orice urmă de supărare i-ar fi trecut, 
amăgitoare, prin cap şi se puneau chezaş pentru îndulcirea, 


prin farmece a privirilor vehement iscoditoare, puţin cam 
aspre şi nelegate de milă sau căinţă. Îi încununară braţele 
cu flori pe care ea le aruncă mulţimii. Primi patru cereri în 
căsătorie şi le amână pe toate. Iar seara, când deasupra 
oraşului se căscau peşteri în care s-aprindeau, trosnind, 
focuri bengale, închipuind imense paraşute, se întoarse 
acasă în maşina unui scafandru şi purtând pe umăr o 
brazdă de violete. Taică-su, Han Zangopol, înalt, ciolănos şi 
negru, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o pulberărie, încerca pe 
limbă lamelele unei baterii de radio. Îl salută pe scafandru, 
fluturând mâna nedecis şi acela se retrase resemnat. 

— Sunt cea mai frumoasă din tot raionul Brăila. 

— Ştiu, o întrerupse Han Zangopol, răguşit. 

— De unde ştii? Se miră [uia, ocolind o curcă cu pui şi 
intrând în casă. 

Observă cu uimire leneşă, că odaia-i fusese semănată cu 
boabe de cânepă uşor fărâmate şi cu frunze de pelin negru. 
Puse brazda de violete lângă oglinda ovală, care-o 
cuprindea în întregime, îşi freacă umerii obosiţi şi deodată 
înlemni. În oglindă se reflectau aşternute pe pat, cu cozile 
stufoase atârnând pe podele, şapte blăni de vulpe. Faţa i se 
destinse într-un surâs limpede, ochii i se rotunjiră şi întrebă 
cântat, aburind cu mireasmă răsfăţată şuvoaiele oglinzii: 

— Ale mele? 

Han Zangopol, scoțând din buzunar altă baterie: 

— Ale tale. Dar şi mai frumos e ce se ascunde sub ele. 
Ţuia, bucuroasă, vru să joace blănurile într-un mantou 
închipuit. Han îi tăie calea. 

— O clipă. De când ne-au naționalizat presa de ulei şi-am 
ajuns cărăuş în port, am învăţat un lucru. Ţi-l spun pe 
gratis. În viaţă să fii ca salcia, nu ca plopul. Salcia e 
mlădioasă, greu îi vii de hac, plopul face tămbălău şi ca 
atare frunza-i umblă brambura pe drumuri. 

Ţuia îngenunche, cu braţele desfăcute peste blănuri şi-şi 
tăvăli obrajii în moliciunea lor depravată în care se 


împovărau cu sidef negru cearcănele a după sute de nopţi 
de nesomn, gata să fete alte două sute de nopţi albe. 

„Bucuriile când se înlănţuie”, suspină ea. Ridicându-se, 
ridică şi blănurile pe umeri, dădu un țipăt. Geam 
spărgându-se sub năvala lunii. Îngropate în burta patului - 
două baniţe pline până-n buză cu monede de aluminiu. 
Întinse palmele, aţâţată, să le spele-n luciul metalului. 
Ispita-i incendie sângele. Râzând, îşi înfundă până la cot 
braţul în răcoarea acelui flux dur de strigăte sugrumate, de 
umbre şi dorinţe. Stăpânită de-o lăcomie convulsivă, 
întrebă: 

— Sunt mulţi? 

— Mulţi. Şi toţi ai tăi. l-au adunat şapte orbi. Au adus şapte 
blâni de vulpe şi banii ăştia toţi ca să-i laşi să te miroasă, pe 
rând, două nopţi. 

— Goală? 

— Goală. Dar n-are de ce să-ţi fie ruşine. Ei nu văd nimic. 
Şi pe urmă, eu o să stau pe-aproape, treaz şi cu furca de 
fier în mână. Dacă unul îndrăzneşte mai mult decât ne-am 
înţeles, strigi, şi-l iau în colții furcii. 

— Ciudată tocmeală. Dacă trăia mama, n-ai fi-ndrăznit. 

— Am oprit pentru seara asta numai doi orbi. P-ăilalţi cinci 
i-am trimis la Galaţi ca s-adune până mâine seară alte două 
baniţe. Aia doi aşteaptă în odaia mea. După ce te odihneşti 
un pic. 

— Şi dacă nu accept? 

— Le dăm înapoi ce-au adus şi la revedere. 

După voce, Han Zangopol nu credea deloc în această 
probabilitate. 

„Ticălosul, gândi Ţuia, ar merita să-i joc festa”. 

Braţul înfundat în întunecimea copleşitoare a banilor 
împrumuta brutalitate, jignire şi zădărnicie. Greşeli şi 
îndreptări, toate la pândă, se încăierară. 

— Vreau. Dar să nu vină să mă miroasă aici. În bucătăria 
de vară. 

— Acolo e Luiza-Maleta, cu altă oloagă. Au venit pe seară. 


— Slutele dracului! Şuieră [uia. Nu se mai satură. 

— Plătesc bine. Şi n-au nici-un interes să mă pârască. 

— Trimite-l pe unu din orbi şi matale rămâi cu ălălalt. Han 
Zangopol vâri bateria în buzunar, ieşi şi, după câteva 
minute, în odaie apăru Ion Verde Coconu - primul la rând, 
în virtutea drepturilor ce se cuvin şefului. 

— Bună seara, domnişoară, rosti el, culegând cuvintele 
dintr-un chilim. În basme - trebuie să ştii dumneatale - sunt 
situaţii când omul se poate schimba în pasăre sau leu, după 
cum are buna plăcere şi interesul. 

— Ai fost în juriu azi! Zise Ţuia, uimită. Cum se poate să 
aleagă un orb? 

— Cine ne-a chemat în juriu ne-a crezut zdraveni. lar acela 
care era cu mine, Patrucăţele, are ochii vii. E scârnăvie, 
însă ascultă de mine, fiindcă-l plătesc. El e cureaua pe care- 
mi ascut briciul. Cum s-ar zice, aici e sălaşul cu pricina. Tare 
frumos o fi să te vadă omul goală. Trag pe nări mirosul ce-l 
împrăştii şi se face în mine o debandadă, parcă-mi rupe 
cineva măruntaiele. De-afară vine miros de lut alb, de clisă, 
lasă-mă să stau mototol lângă pat şi să te simt. Uite, parcă 
sunt într-un ghiol pe Dunăre. 

— Bre, moşule, râse Ţuia, da' ce răsuflare tare ai? Îmi 
juleşti tălpile, nu altceva. 

— Nu sunt moş, am cincizeci şi şase de ani. Iar în ciorba 
din gamela mea, dac-o învârţi cu lingura, găseşti multe oase 
de eroi. Orbul e relicva văzătorului, ziceţi voi, dar el nu e 
altceva decât energie inepuizabilă. 

O forfotă fierbinte, cu şuvoaie de praf auriu smulse din 
desişuri de iederă şi afine, îi măgulea '[uiei picioarele, 
stârnindui în simţuri răspunsuri încâlcite, isprăvi 
nepetrecute, timp inconştient. 

— Stai, zice, aş bea un pahar de vin. Zău. Spune-mi şi mie, 
de unde nebunia asta să miroşi o fată? 

— Domnişoară |uia, noi suntem dezmoşteniţii soartei. Vei 
fi crezând, ca toată lumea, că suntem fără şansă. Greşit. Aşa 
cum dracul este Dumnezeu de-a-ntoarselea şi noi suntem 


oameni de-a-ntoarselea. Un an întreg suntem acoperişul 
găurit prin care vă-nchipuiţi că vă privesc cei din cer şi vă 
notează bine când lăsaţi să ne cadă ceva în căldăruşă. Dar 
două zile din an noi suntem biruitorii. Uite-acum: te 
mirosim şi nu te vom uita şi numai pârguită de mirosul 
nostru vei fi a lor. Dacă şapte orbi mirosim şapte ani la rând 
cele mai frumoase şapte fete mari de pe malul Dunării vom 
găsi comoara ascunsă de turci pe malul dobrogean şi vom 
stăpâni Balcanii. 

— Crezi în neroziile astea? 

— Eşti nărăvaşă, dar când ai să ţii doliu după tinereţe, o să 
înţelegi ceea ce nu vrei să-nţelegi acum. Că noi, orbii, avem 
dreptul la această recompensă, la comoară, adicătelea! 

— Eu a câta fată sunt din cele şapte? 

— A doua. Prima trăieşte în Turtucaia. Anul celălalt am 
trecut Dunărea în Bulgaria, greu de tot. Am pierdut doi inşi, 
împuşcaţi de grăniceri. I-am înlocuit cu Apostolul şi 
Malastruc. Dar la zaruri, pentru noaptea asta, a câştigat 
Iancu-cel-tânăr. Dreptul meu e să te miros doar până la 
miezul nopţii, apoi vine căţelandrul ăla. E un băiat teribil, 
dar merita să câştige Apostolul sau Malastruc. Ai fi petrecut 
o noapte numai cu oameni de carte. Haide, povesteşte-te. 
Scoală-n picioare, uită-te-n oglindă şi spune-mi cum eşti. 
Miroşi a vin roşu când te ridici din pat. 

Ţuia se înălţă ca un freamăt fraged. Luna jertfind iepuri 
vânătorilor, nu ca să le procure bucurii, ci să-şi scuture ea 
pleava de aur sub bubuitul puştilor. 

— Cum o cheamă pe bulgăroaică? 

— Snejina. Adică fulg de zăpadă. Adică zăpada care cade 
peste un crâng. 

— E mai frumoasă ca mine? 

— Nu mi-ai spus cât eşti tu de frumoasă. 

— Eşti orb dintotdeauna? 

— De la douăj de ani. 

— Am pielea ca prunele brumării. 


— Paloare vânătă... Piele de ursitoare bolnavă. Nu-i aşa că 
te speli cu borş proaspăt şi te usuci cu frunză de plop? Ai 
pântecele supt din care tocmai s-a sculat diavolul. Şi mai 
jos, un căpşor de câine adormit. 

— Hei, bagă de seamă, mă miroşi prea de-aproape. 

— Pune-mi mâna pe oglindă chiar pe locul unde se află 
capul câinelui. Mă, botosule, rânji Ion Verde Coconu, să nu 
latri. Lasă-mă să mă gudur în preajma ta. O-ho, 
Dumnezeule, câtă dezmierdare! Bulgăroaica era frumoasă 
ca o ninsoare blajină. O miroseam şi crăpau mugurii în 
carnea ei. În tine cântă focul. Hai, povesteşte-te întreagă. 

— Vara, când mă sui în plopii din zăvoi, ca să privesc spre 
Dunărea, şi apa morţilor... 

— Fata morgana... 

— Şi apa morţilor murmură, albă, peste lanurile de 
floarea-soarelui, galbene, atunci mă cred suspect de 
frumoasă. Răsufli prea greoi. 

— Fiindcă-mi pare rău de bulgăroaică. Mi-ai jefuit-o din 
minte. Lângă tine mă simt ca la sfânta mărturisire, în 
săptămâna patimilor lui Isus. 

— Uite, mă lungesc pe pat, sunt foarte obosită şi dacă vrei, 
îmi spui când ţi-ai pierdut vederea. 

— În ziua când a murit ţiganul Lascu Proviţa. Ştii cum 
miroşi acum? Ca năutul şi ca miezul de nucă verde. Când te 
scalzi, apa curge oacheşă de pe pulpe, aşa-i? Lângă tine 
sunt Vulturu de mare cu peştele în gheare. Dojeneşte-mă- 
ncet. Sunt bărbatul care s-a întors acasă, paradit de beţie. 

— Şi care vrea să-mi ardă o labă peste bot? 

— Care cere clemenţă. Şi o capătă. 

— 'Ţine-ţi firea şi întoarce-te la ţiganul acela. 

— Eşti nervoasă. Îl aştepţi pe lancu-cel-tânăr. O să vie, dar 
cu elo să ai juma' de noapte de puhavă. 

— Spune-mi despre ţigan, repetă [uia, iritată. El ripostă 
timid: 

— Am un rival tare. 

— Dă-i cep la butoi, răspunse ea, îngheţat. 


— 'Ţiganul e făcut să doarmă sub cort între două butoaie 
de pământ. Dă-i o viroagă-n care să facă foc şi un coviltir şi 
nu mai vrea nimic. Lascu Proviţa era altfel, era un salcâm 
tulbure. Îl întreţineau ţigăncile, rufian, mama lui, ultima 
secătură, spilcuit ca un ofiţer tânăr, şi care, pe deasupra, e 
fiul şefului garnizoanei. Făcuse patru clase la Şcoala de Arte 
şi Meserii. Ţigăncile-l beau cu apă ne-ncepută. Era una pe 
care-o punea să umble cu flacără-n gură şi aia umbla. 
Frumos, lustruit şi blazat. Eu eram învăţător, aveam douăj 
de ani şi purtam hora în ale trei zile de Paşti. Pe petecul 
meu de interes, mic şi rotund, îşi rupeau fălcile două mori. 
Umblam să fac avere, dar cu-n aer neglijent. Ţiganul Lascu 
Proviţa scormonea râpile. Căuta primejdii şi bucurii. Şi găsi 
ce căuta tocma-n ziua de Paşti. În Munţii Măcinului trăiesc 
de-adevăratelea singurii balauri din România, în câmpia de 
la noi, cei mai iuți cai, învolburaţi, mândri, poleiţi cu mister. 
La un conac, legat de stâlpul pridvorului, un cal de-ăsta. Ce 
s-o fi gândind ţiganul Lascu Proviţa când îl dezlega? O să 
intru călare în horă. Nu l-au simţit. Sus, boierul şi o - 
nvăţătoare pe care-o iubeam eu agoniza în clipele de după 
dragoste. Galop, şargule! Dar calul nu-l cunoştea de stăpân 
pe ţigan. S-a încordat şi-a intrat cu el, tropăind vijelios, în 
plantaţia de salcâmi. Drept în mijlocul a două roiuri de 
albine. O mie sau o mie de mii de fulgere veninoase au făcut 
din Lascu Proviţa un buştean vânăt. Ţigăncile au înnebunit. 

Unele boceau şi-şi rupeau cămaşa de pe ele, aia pe care-o 
punea Lascu Proviţa ca să ia foc în gură şi să-l scuipe viu 
afară, apucată de năduf, a luat calul de frâu, l-a dus acasă la 
ea, a stropit pe el o damigeană de gaz şi, luând foc în gură 
pentru cea din urmă oară, l-a azvârlit asupra calului. 
Lumânare pentru Lascu Proviţa. Eu purtam hora, în curtea 
şcolii, chiar în faţa locuinţei pentru director. Scânteiam cu 
pingeaua pe pământul bătătorit şi-n urma mea, ţinându-se 
de umeri în lanţ, chiuiau fetele, fâlfâiri albe şi verzi şi 
rozalii, ca siajul la pupa vasului. Deodată, făclia aia uriaşă, 
tăvălugul acela de carne arzând şi nechezând disperat, se 


aruncă peste gard, în curtea ţigăncii, sparse ceata 
lăutarilor, strivind-o în copite, trânti, polog, şase fete şi 
zbură peste mine, ca să se afunde, la cincizeci de paşi, în 
latrinele şcolii. Am căzut cu fruntea peste cele trei trepte de 
piatră de la intrarea în locuinţă. M-am trezit, după o 
săptămână, la spital, ca să rămân toată viaţa-n întuneric. 
Dacă vrei să ştii aveam doi ochi curioşi: unul verde, altul 
albastru. 

— De-atunci şi până acum câţi cai ai tăiat cu cosorul? 
Niciunul. Eu sunt prieten cu caii. Am fost hoţ şi gazdă de 
hoţ de cai. Când merg călare, simt aşa că mai merg o dată 
călare şi pe deasupra mea, prin văzduh şi încă o dată pe 
sub pământ, la doi stânjeni. Pe sub pământ duc în spate un 
sac cu trup bătrân, pe deasupra întind o cărare zăpăcită pe 
care să-mi trăiesc viaţa când oi găsi comoara şi-oi fi 
starostele orbilor din Balcani. 

— Iar când mergi pe faţa pământului? 

— Pe faţa pământului sunt afurisit de adevărat. Nu mă 
complic nepermis, ca să fiu varză pentru iepuri. Ţi-au găsit 
o spărtură, te-au distrus. Cine chiţăie la voi în bucătăria de 
vară? 

— Două oloage. Fetele calendarului porc. 

— Nu stau deloc ca două momâi. 

— Tata le dă să răsfoiască, pe bani, reviste porcoase pe 
care le cumpără de pe vapoarele daneze şi suedeze. 

— Aha, de-aia-şi zic ele fetele calendarului porc. Mai bine 
le-ar găsi un hăndrălău, taică-tău. 

— Tata a mai cumpărat de la marinarii ăia şi o sculă 
bărbătească din cauciuc. 

— Şi ele vin şi se joacă şi căpiază şi-şi închipuie că le pişcă 
gerul în obraji. Să te caţeri pe pereţi, nu altceva! 

Spunând asta, Ion Verde Coconu se aplecă şi-o hăitui cu 
dâre de răsuflare încinsă. Umblau prin nările lui şuvoaiele 
unei jumătăţi de secol de patimă, de ezitări şi exasperare şi 
poate o boare ca un răsărit firav, adică dreptul celor sluţi 
de-a stârni şi de-a îmbrăţişa şi ei frumuseţea. 


— Miroşi ca lişiţa trăsnită de alice. 

— E timpul să vină celălalt, zise Ţuia. E miezul nopţii. 

— Da, s-aude cum streaşina-şi lasă buza pe geam. 

— Nu s-aude nimic. 

— Pentru că nu ştii s-asculţi. 

Îşi lipi buzele de pântecul ei, atingere subţire, tăioasă, se 
ridică şi ieşi bâjbâind. 

Ţuia trăi pauza scurtă, spaimă ochio de aşteptare ca o cofă 
cu vin din gârliciul pivniţei. „Nu m-a înghiţit. Şi nici rău nu 
mi-a făcut. Doamne, cum li se zbenguie răsuflarea ăstora!” 

— Eu sunt lancu-cel-tânăr, domnişoară. 

Înalt, lat în umeri, acoperea uşa. Faţa aspră şi alungită-i 
tremura în creţuri mici. Venea înghesuit de pofte şi animat 
de timiditate. 

— Uite, zise el, am venit cu colindul la o puşcărie de 
mirosuri proaspete. 

— Ai venit, plătind. Dacă vrei - vocea uiei evolua spre 
şoaptă - îţi dau înapoi şi blana şi banii. Vrei? 

— Nu vreau. Astăzi, chiar dacă nu te socoteau prima, eu 
tot la tine-ncercam. 

— Bine, dar nu m-ai văzut, zise Ţuia, flatată. 

— Mi-a spus Patrucăţele, călăuza noastră: lancule-cel- 
tânăr, în lumea asta numai pentru '[uia Zangopol mi-aş tăia 
pielea şi-aş pune sare-n crestături. Dacă vrei, pot să-l omor 
pe Coconu până la ziuă. 

— De ce? Se miră ea. 

— Fiindcă te-a spurcat cu răsuflarea bătrână. 

— Vino lângă mine, îl chemă Ţuia. 

— Eu nu ştiu să vorbesc ca el. Coconu te prinde cu plasa. E 
lepră. Mie-mi ies rădăcinile afară din pământ până să smulg 
o vorbă din piept. 

— Tu poţi să mă miroşi cât de aproape vrei. 

Ţuia avea ochii negri şi mari cât două case de melci 
domneşti. Lui Ion Verde Coconu îi vânduse lene şi mirosuri, 
lui lancu-cel-tânăr se hotări să-i facă un dar trinital: vis 
povestit cu genele, înfrângere şi nepăsare vicioasă. 


— Ţi-ai câştigat locul al doilea la zaruri. Cum citiţi voi 
zarurile? 

— Avem zaruri cu gurguie. Le batem în pahar, răsturnăm 
paharul şi pipăim. 

— Şi dacă unul, când le pipăie, le-ntoarce iute pe şase- 
şase?! 

— 1 se iartă de trei ori. A patra oar-o sfecleşte. Dar i se 
iartă numai la jocuri mici. 

— Iancule-cel-tânăr, cum mă cuprinzi tu-n mintea ta? Cum 
sunt eu pentru tine? 

— Ai un metru şi şaptezeci! 

— Ei drăcia dracului! 

— Şi eşti netedă. Şi când râzi se face răcoare-n aer. 
Femeile tinere sunt zidite să râdă mereu, iar alea bătrâne 
să facă de mâncare. 

— Dar alea de vârstă mijlocie? 

— Alea s-aţin tot timpul să te-atragă-n capcană. Veninul 
frunzei dădu-n noapte în sufletul [uiei. 

— Iancule-cel-tânăr şi cu păr buclat, murmură ea şi, 
apucându-i capu-n palme, îl sărută apăsat pe gură. 

lancu-cel-tânăr îi apucă ţâţele în palme. 

— Să nu strângi tare, se rugă [uia. Protejează-mă. Trupul 
ei se smucea eretic, să se dezlege de gândurile cuminţi. 
lancu-cel-tânăr venise plin de timp aspru şi nerăbdător, 
emana o împletire de flacără minerală, care-o paraliza, 
scufundând-o în risipă, în pierderi, într-o durere mocnită. 
Ar fi trebuit să strige după ajutor, buzele i se aprinseră şi se 
frământară, dar nu rotunjiră ţipătul disperat, ci excepţia lui, 
adică regula supremului noroc, care e abdicarea. 
Dimensiunile lumii se sparseră, apoi se închegară la loc, dar 
altfel, mult mai subţiri, mai leneşe, mai suportabile - mânie 
dezarticulată în linii prelinse şi căzută la colţuri. 

— Iancule-cel-tânăr, spuse Ţuia, pe tine te primesc şi 
mâine noapte. Dar acum du-te şi te odihneşte. Trimite-le 
aici pe oloage, am nevoie de ele. 


lancu-cel-tânăr ieşi în pragul casei. Cu mâna pe uscior bău 
adânc o gură de aer. Noaptea mare din el, răsplătită cu 
altare viforoase, investiga noaptea din jur, mică, scofâlcită şi 
înfulecând pălălăi din hoitul zorilor. 

— Han Zangopol, rosti el obosit, ca la capătul unei 
expediţii extraordinare, alea două oloage să vină imediat la 
domnişoara '[uia. 

— Sunt cu lon Verde Coconu. 

— Starostele orbilor din Balcani se pârjoleşte la torţa 
oloagelor? Ha-ha-ha! 

— Luiza-Maleta, cu căpăţâna ei de vacă fiartă şi muiată-n 
balele milei lui Coconu, zgâlţâindu-se la braţul lui Zangopol, 
intră la '[uia, linguşindu-se. Zangopol nu intră. Plecă să se 
culce. Dida, ailaltă oloagă, întruchipând evocarea unui 
cutremur resimţit doar în măduva oaselor, irigă odaia c-un 
hohot de râs prigonit de-o tuse hârjâită. 

— Ce faceţi, fă putorilor? Le-ntâmpină Ţuia. Smulgeţi 
penele din coada păunului? 

— L-am mărunţit pe orbu-orbilor şi el ne-a deznodat 
şalele, răspunse Dida, râzând. la te uită, fă, continuă ea 
spre Luiza-Maleta, p-asta Dumnezeu a făcut-o cu vreo 
privighetoare de apă, iar pentru noi două n-a găsit timp să 
ne fălţuiască, ne-a lăsat de năpastă. Mi-e greață de el. 

Doamne-fereşte, cum poţi să-l ponegreşti pe Dumnezeu?! 
Zise '[uia înfricoşată. 

— Târfele astea frumoase sunteţi pline de evlavie, fiindcă 
vă dă mâna. 

— Hai, încearcă '[uia să le împace, gâdilaţi-mă la tălpi şi eu 
vă spun o poveste. 

— Orbu-orbilor, zise Luiza-Maleta, ne-a dăruit vin roşu în 
batoane. O prietenă de-a lui fierbe vinul în ceaun până se- 
ncheagă şi-l taie cu cuțitul. la batonul acesta şi suge din el. 
Ameţită, ai să găseşti vorbe scumpe. Eu am dat gata trei 
batoane, asta-nseamnă c-aş fi băut două sticle. 

— Nu se vede. Gâdilă-mă mai uşor şi numai pe mijlocul 
tălpii. 


— M-am pilit, fiindcă, mâncând alune, mi-a răsărit pe 
marginea farfuriei un pitic, ca atunci când eram mică. 
Cisme galbene, ilic roşu, fes cu ciucure. A luat o alună şi-a 
gustat din ea un ciob, ca să-mi dovedească astfel că nu sunt 
otrăvite. După asta s-a dat peste cap şi-a împrumutat chipul 
unui orb. Şi după câteva clipe s-a stins şi-a intrat în odaie 
orbu-ăla adevărat. 

— Fetelor, dragele mele, chicoti Ţuia, ce bine e, parcă-s sta 
cu picioarele goale în iarbă. Şi-acum parcă intru cu 
picioarele în pantofi de sticlă. Al dracului de bun e vinul 
acesta închegat. Te ia de cap. Hei, iaca minune, stau pe un 
pat cu patru rânduri de picioare, isprăvit în cap de capră. 
Am uitat pe prispă nişte grăunţe, capra fuge să le mănânce. 
Of, parcă mă-nalţ. Sunt în căruţa noastră, căruţa umblă 
singură prin curte. Crengi de vişin şi de cireş. Să vă rup şi 
vouă câte una? Nu ştiu cine-a înhămat la căruţă un cal de 
vişine şi unul de cireşe. Mergem la târg şi le vindem 
urechile. Pe urmă greabănul, coama, picioarele. Pentru 
dulceaţă şi vişinată. Uite, bag capul într-o oală cu miere. 

— Dido, zise Luiza-Maleta, gâdil-o c-o mână şi sub guşă. 

— Când mă pârguiam de copilă, mă gâdila sub guşă 
bunica. Dormeam amândouă pe podea, lângă sobă, cald jos 
acolo, cald să faci râie, nu altceva. Deasupra noastră, 
calendarul ortodox, Maica Domnului cu Isus, o candelă 
verzuie lumina sărbătorile scrise cu roşu, nici o zi de lucru, 
numai sărbătorile, geamul nins se crăpa uşor şi intra o 
dropie. S-aşeza în colţ cu aripile strânse şi asculta cum bate 
ceasul pe care bunica-l punea, seara, într-o farfurie, ca să-i 
audă mai bine sunetele. Când se făcea de cinci dimineaţa, 
ieşea prin geam, fără să spargă sticla. Fă, muieri cu vine 
răsucite şi picioare înnădite, îmi sunteţi dragi. Picioarele 
voastre, ca tălpicile de sanie rusească. Eu o să fac de toate 
pe lumea sta, c-am trăit ierni tari. Cui îi place iarna, ajunge 
să-nvingă. Tata, în februarie, sparge bolovanul vinului, 
izbind cu toporul. Sub ninsoare, lumea n-are învăţ de 
moarte... Aşa... Totul se petrece parcă numai îndărăt, spre 


întâmplări fără chip precis, iar înainte gândul nu merge 
decât până la capătul zilei. Omătul totdeauna scapă linişti 
uşoare, potoliri, făgăduinţă fericită. Merită să-l umbli dulce 
şi desculţ şi să bei cu paharul frigul bucălat al colindelor. 
Ninsoarea-mi astupă ura, multă, puţină, mă încarcă de 
amăgiri pierdute şi face să sune-n mine aţâţător, ca un 
cântec spus de nucile primite la Moş-Ajun. Fă, opăritelor, voi 
l-aţi mucărit pe orbu-orbilor, iar eu pe lancu-cel-tânăr. Şi nu 
eram cu el, cu toate că pe zi albă am să-l mai chem o dată, 
foşnea merişorul pe tâmpla casei şi prin poarta prăvălită cu 
umărul intrase hoţul Lixandru, care trecuse Dunărea pe-un 
sloi de gheaţă. Şi venise să-mi toarne pe ţâţe vin roşu, smuls 
din carnea lui. lancu-mi zicea la ureche şi eu o auzeam pe 
bunica, îndemnându-l pe Lixandru să zică mărunt după ea: 
Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra mea şi ape 
intrat-au până la sufletul meu (intrat-au, cădea mărturisit 
hoţul), dar întru Tine este toată nădejdea mea. Tu cunoşti 
pricina răului care mă bântuie (n-are de unde, n-are de 
unde! Se îndoia Lixandru), la Tine perii capului meu sunt 
numărați, la Tine, deci, scap şi pe Tine Te rog să îndepărtezi 
de la mine orice rău pierzător şi să-mi ajuţi a birui ispitele 
ce mă îmbulzesc, că tu eşti întărirea, scăparea şi izbăvitorul 
meu (altcineva, maică, altcineva, suspina Lixandru), 
Hristoase Dumnezeu şi Ţie slavă înălţăm. Şchioapelor şi 
şontoroagelor, parcă mă trece o curvulice de vânt prin 
sânge. Când ninge fără prihană, mi-e dat să-l văd pe hoţul 
Lixandru coborând malul gârlei şi pe mine veghind uliţa, 
apoi iar pe hoţul Lixandru smulgând o luntre de sub răchiţi, 
suindu-se în ea, cu spatele în vânt şi împungând în gheaţă 
cu ghioagă isprăvită-n săgeată de ostie. Opriţi-vă, că mor! 

— Dido, pune-i palma pe gură, strigă Luiza-Maleta. 

— 'Ţine-o strâns. 

— O-loa-gee-lor! 

— Luiza-Maleta, zise Dida, abia mai răsuflă. 

— Cei frumoşi sunt ursiţi să moară de tineri. 


Dimineaţa, miliția raională le transportă la Brăila într-un 
furgon. Lângă ele, pe platforma deschisă, cătuşe la mâini, 
Ion Verde Coconu şi lancu-cel-tânăr, arestaţi pe baza 
mărturiei lui Ticu Patrucăţele şi a învățătorului Dudu 
Rădulescu din comuna Siliştea că sunt purtătorii unei 
parole misterioase. 

— Jungla de ibiscus şi dafini - menită să răscoale satele. 
Ăilalţi cinci orbi fuseseră înghesuiți pe străzile Galaţilor. 

Vasile 'Tichie Aloman, nebunul satului, ţopăi în urma 
furgonului până la şoseaua naţională Buzău-Brăila. Purta 
un lanţ înfăşurat după gât, cu capetele vârâte în buzunarele 
pantalonilor şi urla nestăpânit: 

— Feriţi nasul, orbilor, oloagele trag chitre! 

Am ieşit pe punte. Vânt uşor, cu miros de iarbă tânără, 
investiga fluviul. Pasărea lunii se oprise într-o furcă de plop 
şi pe aripile ei creşteau tuleie de negură. Doina, vârâtă într- 
o haină de-a lui Cuprian, cu mânicele mult prea lungi, şi 
Cuprian învelit într-o pătură, şedeau alături pe tambuchiul 
de la pupa şi în faţa lor Irina, în genunchi, cu mâinile 
împreunate pe piept, implora duhul nopţii de aprilie, 
alternând vorbele ei cu frânturi din rugăciunea rămasă de 
la Ţuia Zangopol, cerând lui Dumnezeu să reverse peste cei 
doi prieteni măcar un sfert de pahar de timp împăcat. 

— Şi-ţi vor jertfi, Mărite, doi viţeluşi de ciută. 

— Puntea-i umedă de rouă, îi atrase atenţia Leb. 

— Leb, eşti mai sec ca talpa casei noastre pe care-ai 
vândut-o ca s-ajungi să jupoi câini. Cezar, tu mă înţelegi, nu- 
i aşa? [ie nu-ţi pasă că mă prostesc, tu mă iubeşti. 

M-a luat în braţe, m-a sărutat şi mi-a şoptit cald: 

— Mereu am să vreau numai ce vrei tu. 

— Şi Micul Dracula? 

— Micul Dracula?! Făcu ea, speriată. Apoi îşi reveni. O 
scârbă. Să nu-mi mai pomeneşti de el. Eu nu-l cunosc decât 
pe Isus dintr-o bisericuţă văratică. Numai lui mă închin, 
numai el există pentru mine. 


Am tăcut. Vântul căzuse la pământ, rămăsese doar 
răcoarea fluviului şi se simţea în aer respiraţia brânduşelor, 
poate şi jubilaţia focurilor mistuind orizontul dincolo de 
marginea închipuirii. Era noaptea Centaurului - jumătate 
cal de aramă jumătate peşte de argint - noaptea Crapului- 
celui-mare şi a zeului cu cap de Ibis. Deasupra noastră şi 
deasupra lumii norii alcătuiau poduri de năluci. Nişte gâşte 
se înverşunau în stufuri, ţipate de nagâţi, două lebede îşi 
strecurau fantomele printr-un mănunchi de raze frânte - 
ştiu, ele răstoarnă destinul tuturor celor ce le privesc - 
Crapul-cel-mare, poleit cu multă rugină, se opreşte în valul 
de la tribord, închegându-l şi umplându-l c-o lumină 
deasupra irizărilor. Ducea în trup multe lăncii de fier 
aruncate în el prin veacuri, iar în buza de jos un snop de 
undiţe şi chiar un harpon. Crapul-cel-mare îndruma 
puhoaiele de obleţi şi de caraşi spre locuri nepândite de 
somn şi de ştiucă. Un cormoran, cocoţat pe creştetul lui 
săltat din val, se uita, zăpăcit, cum prin toate vadurile 
Brăilei coborau în Dunăre, într-un amestec confuz şi 
grotesc, toţi peştii de sticlă din casele oraşului. O dată pe an 
- şi se potrivise să fie acum noaptea aia - au dreptul să 
învieze, să înoate, să se zbenguie, să atace prada sau să fie 
înghiţiţi. După ei soseau în cârduri amare şi cotite, storşi de 
orice răspundere, alte sute de şuvoaie de peşti, dar ăştia 
erau de nailon şi veneau să plutească pe faţa apei cu burţile 
în sus. Şi mai venea, ca o batjocură a firii, un strat de peşti 
de lut făcuţi de un zeu nesăbuit pe roata olarului. Se 
răzbuna meschin zeul râurilor care n-au dobândit favoarea 
să se verse în Dunăre? 

Am adus-o pe Irina lângă balustradă. Sub braţul meu, îşi 
pierduse chipul ei de ploaie înfrântă. Era supusă, dar 
întărâtată de bucurie; poate şi de nelinişte. 

— "Ţine-te de mine şi priveşte în ape. 

— Cezar, vorbi ea, ai văzut ce se-ntâmplă cu bietul 
Cuprian? 

— Nu. 


— Când e alături de Doina, ca acum, parcă se aşează lângă 
el un mal de sticlă roşie. 

— Muiere exaltată, sor-mea, râse Leb Betleem, în spatele 
nostru. 

— Nici de data asta n-ai fost prea inspirat, Leb, i-am 
răspuns. La Brăila, geamgiilor li se spune gemari. După 
precizia cu care te exprimi, dacă rămâneai aici, ai fi fost un 
gemar nemaipomenit, n-ai fi stricat niciodată o foaie de 
sticlă. 

— Să-i cumpăraţi sor-mi nişte pene de egretă. 

— Din cauza ei te abţii să mă pocneşti? 

— Vă las să dezlegaţi enigma, eu mă-ntorc în cabină, să 
isprăvesc sticla aia de votcă şi dacă se poate s-o-ncep şi pe- 
a doua. 

O simţii pe Irina cum se zgribuleşte sub braţul meu. 

— Acum, pe fundul Dunării, se deschid grădinile secrete 
din stăpânirea Crapului-cel-mare, sunt acolo - le vezi? Şi 
două seraiuri păzite de arabi şi de turci, gătite cu flori 
aduse din miile de rațe şuvoi, când se strecoară sub undă. 

— Crapul-cel-mare ţine femei-femei? Cum îşi permite? 

— Fiindcă e om, proasto. 

— Aaa! Făcu mirată, nu ştiam. 

— Crapul-cel-mare este bunicul Salcia Vifor, supranumit şi 
Iuda. 

— Iuda vânzătorul? 

— Femeile stau închise în odăile lor. Dacă nu eram cu tine, 
s-arătau. Ia te uită ce idee tâmpită! Pe cerul nostru, doar un 
coltuc de lună şi dincolo, în grădinile secrete, restul 
afacerii. Numai luna şi haite de câini în grădinile secrete! 
Sunt câinii care n-au mâncat niciodată carne şi-au murit 
înecaţi. Observi, forfotesc pe-acolo puzderie de căţei. 
Explicabil. Toţi oamenii de la malul Dunării, când le fată 
căţeaua, opresc pentru ei una, ăl mult două potăi şi p- 
alelalte le-aruncă în fluviu. Lumea crede că toţi căţeii ăia, 
cărora nici nu le-au dat ochii, mor, şi când colo, iată-i, se fac 
mari în grădinile secrete de dedesubt. De azi înainte ştiu un 


lucru de seamă: Dunărea se revarsă în clipa când s-apucă 
să latre împerecheat câinii înecaţi în ea de-a lungul unui 
secol. Pricepi? 

— Sigur că da, e o poveste foarte clară. 

Cei vechi îi spuneau Dunării Iser şi-i ridicau temple şi 
statui, toate înfăţişând un moşneag pietros, înconjurat de 
zânele apelor şi de monştri. 

Doi călăreţi de umbră fulgerară prin dreptul lunii. Un 
tunet deasupra Brăilei. Apoi o năruire de turnuri, urmată 
de o zdruncinare încordată, ostilă, continuă. O putere 
suspectă cutreiera noaptea oraşului. Toţi cei de pe punte ne 
încordarăm atenţia; spaima, cu ghearele scoase, înfrigură 
aerul. „Închide geamul, se întunecă grădina”, rosti soldatul 
rămas în mine din timpul războiului. Ăilalţi, văzându-mă 
tăcând, se contaminară de presimţiri sumbre. 

— Cuprian, spusei, dă-mi luntrea. O găseşti mâine în port, 
în dreptul depozitelor de cherestea. 

— Trebuie neapărat să pleci? Scânci Irina. 

— Vreau să văd cine tunde primăvara. Vreau să ştiu ce 
dandanaua dracului se-ntâmplă acolo. 

Peste o jumătate de oră urcam strada Împăratul Traian. 
Mirosea a catran pentru călăfătuit bărcile, a capritfoi şi a 
picior de porc afumat. Nu întâlnii ţipenie de om în cale, dar 
simţeam că dincolo de ziduri nimeni nu doarme şi că prin 
vertebrele oamenilor umblă, sticloasă, o bucată de gheaţă, 
ca ochiul-nălucă din cumpăna lemnarului. În centrul 
oraşului, douăşpe tancuri, fiecare cu comandantul pe 
jumătate ieşit din turelă, cu motoarele ambalate la 
maximum, goneau în cerc pe marginile Pieței Lenin. 
Trotuarele pustii. Lumini verzi şi roşatice îşi scăpărau 
vârfurile de lance înfrântă în vitraliile bisericii Sfinţii 
Arhangheli. Intrai la Comitetul raional de partid. Ofiţer de 
serviciu, mă informă portarul, era Pavel Ibriş, care se afla 
sus. 

— Stă la fereastră şi aşteptă să se prăvale încăpăţânarea 
țărănească. 


— Ce-i aia? 

— Îndărătnicia ţăranului din câmpia Brăilei. Care 
sabotează colectivizarea. Să asculte şi să se teamă. 

O apucai la fugă pe scări, sărind peste câte două trepte. 
Înţelesesem: leii Brăilei fierbeau porumb în mitre de 
patriarhi bizantini. Dădui buzna peste ei şi rostii iritat: 

— Nu se poate, nu aveţi dreptul. În birou era întuneric. 

— Stai jos, Saltava, răspunse Pavel Ibriş, aspru, fără să 
schiţeze vreo mişcare. 

Luna albă îi lumina cu fier crud jumătate de faţă şi umărul 
stâng cu care se atingea de umărul drept al unui 
necunoscut. 

— Când vrem noi, totul poate fi şic în oraşul acesta, râse 
ţârâit Pavel Ibriş. Saltava, spune-ne că dormeai şi c-ai sărit 
din somn. 

— Eram în bălți. Şi m-a luat groaza. 

— Vezi! Se bucură Ibriş. Nici dacă băâteam c-o mie de 
topoare într-o mie de butuci de măcelărie la marginea 
fiecărui sat din raion n-am fi izbutit să răspândim atâta 
spaimă. Armata, iată forţa care ştie să vorbească urechii 
ţăranului. Ora închiderii, vă rog, mâine va fi mai frumos! 
Mâine, echipele de agitatori pentru colectivizare nu vor mai 
întâmpina rezistenţă. Gunoiul fricii dospeşte. 

— E grotesc şi fără sens ceea ce faci! 

— Avertizez reacţiunea, asta fac. Lasă-ne singuri, tovarăşe 
Popescu (care-o fi fost Popescu acesta, n-am aflat niciodată) 
şi du-te şi spune-le băieţilor să se întoarcă la unitate. Cred 
că Dunărea a dus până departe zgomotul motoarelor. Ecoul 
goneşte cu o sută de picioare. Saltava, ţipă Ibriş când 
dispăru acel Popescu, te invit să n-o faci pe activist principal 
în faţa mea. Săptămâna asta vreau să stau drepţi în faţa 
Comitetului Central şi să raportez încheierea colectivizării. 
Tu poţi să stai deoparte dacă nu-ţi convin mijloacele mele 
de lămurire, poţi să crezi şi-n Dumnezeu dacă asta-ţi face 
bine, dar să nu-mi iei mie haina de pe umeri ca s-o aşterni 


pe drumul Damascului sau al Ierusalimului, c-atunci îmi 
sare ţandăra şi te fac să-ţi blestemi zilele! 

Vorbind, se mută la birou. Aprinse o veioză cu abajurul 
pictat. O boare uşoară, un început de sete roşie şi supusă 
aşteptărilor lipsite de orizont, se aşternu între noi cu 
identitate scăzută. 

— Saltava, reluă Ibriş, cu un calm jucat, nu contest că 
greşim uneori în munca noastră. Dar luptăm pentru 
izbânda revoluţiei socialiste. Uite, pentru prima oară ni s-a 
alocat o sumă importantă destinată construcţiilor. Sunt 
dator să răspund cu o realizare de prestigiu. De-aia am 
născocit viclenia cu tancurile. Cu o parte din bani, vreau să 
înălţăm în centrul Brăilei o jerbă de marmură, gen Săgeata 
Amiralității din Leningrad, piatră luminoasă prin care să 
treacă la nesfârşit nişte corăbii de sticlă. Să se vadă de la 
zeci de kilometri, pricepi? 

— Vei înghiţi cu noduri în urma povestei ăsteia. 

— N-o să se afle niciodată. În afară de cazul că vei informa 
tu. 

— Dacă mai scoţi tancurile, voi informa. 

— E plăcut că mi-o spui. Noapte bună. 

Pe scări m-am întâlnit cu negurosul Popescu. 

— Saltava, ţine minte un lucru: cui se are bine cu mine îi 
creşte potcoavă de argint pe pragul casei. Acum zece ani 
eram secretar U. TI. M. La Mangalia, vara desfăşuram 
activităţi culturale cu actorii din Bucureşti, veniţi în 
concediu la mare, şi numai ăia care-au răspuns la 
convocările mele şi-au primit adeverinţe de la mine au ajuns 
artişti emeriţi. În rest, niciunul. Eu nu sunt o minune pustie, 
Saltava. 

— Te cred. Dar, spune-mi, eu ce trebuie să fac ca s-ajung 
artist emerit? 

— Să-ţi iei catrafusele şi să te cari din oraş în zilele 
următoare. 

Jos, în piaţa goală luna turna cositor în tiparele tăcerii. M- 
am înfundat pe străzile înguste din coasta Grădinii publice. 


Era răcoare, umezeală şi la temelia caselor întuneric 
indigest. La primul colţ dădui nas în nas cu Eva, fata cea 
neextenuată de miraje, coborâtă din Cartea facerii. O ţinea 
de două deşte de la mână un fel de stâlp de felinar, care 
găsea că e mai rentabil să se păstreze rezemat de gard şi să 
se lase mângâiat pe obraji şi, dacă se poate, adus chiar în 
stare de faliment. Încercai să-i evit, printr-o impetuoasă 
întoarcere spre stânga, dar Eva mă reţinu: 

— Cezar Saltava, mi-am dat repede seama că nu eşti 
dumneata băiatul acela care m-a condus, noaptea, prin 
Mamaia-sat şi-am ieşit să-l caut şi, iată, l-am găsit. 

— Ce indicii aveţi că l-aţi descoperit cu adevărat? 

— Vitejia cu care mă târăşte să-mi arate plaurul pe care l-a 
adus Dunărea într-un golf mic din dreptul casei lor. 

— Aş vrea să vă rog ceva. Felinarul se mută în ocna unei 
firide. 

— Călătoriţi des în străinătate? În Occident, vreau să spun. 

— Destul de des, mă asigură Eva. 

— În drum spre plaurul acela plin cu stânjenei o să treceţi 
printr-o curte unde moţăie cu bărbia-n piept şi legat cu 
frânghii de furca fântânii un băieţandru. Nu-ncercaţi să-l 
dezlegaţi, e pedepsit cu ora, timpul scăzut acum i se adaugă 
data viitoare. E băiatul lui Pavel Ibriş, priponit de taică-su, 
fiindca-a sucit gâtul unui stol de porumbei. 

— Scârnăvia. 

— Eu aş zice dimpotrivă: suavul, căci, spre deosebire de 
taică-su, care iubeşte porumbeii şi intimitatea caldă a unei 
dulci scrisori anonime, băiatul iubeşte pisicile şi goana lor 
pe acoperişe. Astăzi, taică-su i-a momit pisicile cu peşte şi 
le-a tăiat câte-un picior de la spate, convins că-n trei 
picioare, ele n-or să mai prăpădească hulubaşii. Ce vă rog 
eu: prima oară când ieşiţi în Occident, trimiteţi-i lui Pavel 
Ibriş, din fiecare oraş mare, pe adresa Comitetului raional 
de partid, câte-o ilustrată înfăţişând biserici, numai biserici, 
pe care să scrieţi: „m-am rugat pentru dragostea noastră şi 


în această sfântă biserică splendidă moschee sau milenară 
sinagogă. „ Iscălitura nu contează. 

— Vino mai la lumină, vreau să te sărut. 

— Păsuiţi-mă o clipă, ca să-i dau brânci cuiva pe firul apei. 
— Am zis că vreau să te sărut, nu să rămân cu tine. Ah, ai 
buzele verzi şi muşti ca un sălbatic. N-am predilecție pentru 

lupi. 

— Ocnaşul acela hâituit de disperare. 

— Ce-i cu el? 

— 1 s-a tocit răbdarea şi va face o prostie. Numai furnici cu 
aripi în tărtăcuţa lui. 

— E plin de pofte proaspete. Şi-i frumos. Merită să 
ponegrim Dunărea împreună. 

— Fără să-l cunoaşteţi? 

— Nu mă număr printre femeile care gândesc că bărbaţii 
sunt de două feluri, aleşi şi rău aleşi, am picioarele unse cu 
fosfor şi când fac dragoste sunt ca prinţesa aia de pe Coasta 
de Azur care plăteşte averi ca să soarbă năduşeala de pe 
trupurile boxerilor. 

— Vă doresc pat de nuferi pe plaur. 

— Pentru tine o să mă rog cu adevărat în toate bisericile 
din ilustratele destinate lui Ibriş. Ştii cum îşi închipuie 
băiatul acela că mă cheamă? 

— Marula, Neacşa, Gherghina, Creola sau Lioara. 

— Persida, râse Eva şi mă sărută încă o dată, în fugă şi 
pieri, încinsă cu funii de miresme, lăsându-mă cocoţat pe o 
punte de sminteală şi udat de lăturile vântului. Dincolo de 
gardul de lemn, nezărit, dar cu un glas ce-mi era cunoscut, 
cineva înjura luna. M-am apropiat încet şi m-am aplecat 
peste gard. Adunat între două perne, Cezar Saltava se 
căznea să-şi smulgă un ghimpe din talpă - lumina mă-sii de 
lună bleagă şi crăcănată! Putoarea, chiar de fildeş, tot 
putoare rămâne! 

— Ori poate-şi cârpea piciorul cu aţă roşie, găsită în 
crengile arborelui misionar sau în centrul unui soare de 
ceramică. 


— Ascultă, Saltava, de ce nu dormi? L-am întrebat în 
şoaptă. 

— Isus Cristos din bisericuţa văratică?! S-a mirat el. 
Întoarce-te la Maria din Migdal, Eva-i un animal prea 
fantastic. 

Când am ridicat ochii l-am văzut pe Olmazu alergând pe 
sub gard. 

— Aţi înnebunit cu toţii?! Vă pun eu după gratii. 

Dosar al tov. Saltava V. Cezar. 

Fila 123. Completată în ziua de 5 aprilie 196. 

„Azi am primit ştirea că, în timpul războiului contra 
Germaniei, tov. Saltava Cezar a ascuns, împreună cu 
numitul Salcia Vifor, bunicul dinspre mamă, un prizonier 
hitlerist grav rănit la cap, l-au hrănit şi i-au dat îngrijire. Tov 
Saltava nu recunoaşte. Declară că chiar dacă lucrurile s-au 
petrecut astfel, acum nu mai au nici o importanţă. Neagă cu 
încăpățânare. Vezi anexele de la pag. 66, 67, 68. 

Saltava Cezar nu ia atitudine combativă în toate 
împrejurările. De la Departamentul Orhideelor cu ochi 
albaştri, am primit ştirea că: 

1) Un duşman înrăit a insultat Teheranul, zicând: au făcut 
ăia mari ce-au vrut. Saltava, de faţă, nu l-a demascat. 

2) Învățătorul reacţionar Marcel Lupăşteanu a declarat în 
faţa Consiliului popular din com. Grădiştea că în Marea 
Caspică intră mai puţini sturioni decât pe Dunăre şi Saltava 
Cezar, prezent la discuţie, n-a zis nimic, pe când iarăşi 
ştiinţa şi toată lumea civilizată ştie invers. 

3) Tov. Saltava a fost văzut bând în repetate rânduri cu 
agentul sanitar Vlad Pamfil, care a declarat că aşteaptă 
sosirea americanilor. „N-or să vină tovarăşi. „ În această 
direcţie, propun ca la demonstraţia oamenilor muncii, tov. 
Manifestanţi să se împartă pe traseu în două grupe. Grupa 
unu să strige din mers: unde sunt americanii? lar a doua să 
răspundă: s-au ascuns ca şobolanii. Apoi toţi laolaltă: ura, 
ura, ura. 


Colonelul Bozar Garofeanu, din Departamentul Orhideelor 
cu ochi albaştri al regiunii Galaţi, anunţat de sosirea mea, 
nu putu să mă primească două zile. Într-a treia, mă căută 
cu telefonul la căminul regiunii de partid. 

— Sergent Saltava Cezar din batalionul 1 U. 1. C., ieşi în 
faţa frontului şi raportează! Cum explici, sergent, faptul că 
la 20 km unul de celălalt, nu ne-am întâlnit nici măcar o 
singură dată în patru ani?! Drept să-ţi spun, eu chiar dacă 
te-oi fi văzut pe undeva, nu te-am recunoscut. Azi-noapte, 
tot răscolind în memorie, am ajuns să cred că eşti un ăla, 
aşa, de vreo doi metri, blond şi uscat, dar în rest... Ai 
îmbătrânit? Că viaţa care-o ducem noi ne mănâncă, e 
carnivoră. Ne mănâncă, ne roade, ne suge măduva. Cei ce 
iubesc sunt singurii care se salvează, dragostea te 
păstrează proaspăt şi frumos ca un coş cu trufandale. Până 
diseară, când trimit o maşină să te-aducă la mine, te rog să 
nu pui nimic în gură. Vreau să-i tragem amândoi un chef de 
bun găsit pe care să-l pomenim în viaţă. Sau poate viu chiar 
eu să te iau. Am, de trei zile, pacoste pe cap, o inspecţie de 
la Bucureşti - comisie dublă, C. C. Şi Ministerul - dar până 
diseară mă scutur eu de ea... Dacă-ţi place să pescuieşti. Îţi 
place? 

— Nu prea. 

— Păcat! Ţi-aş fi pus la dispoziţie o şalupă care să te ducă 
pe Dunăre, până-n Cotul pisicii, unde clocoteşte apa de 
ştiuci. Am tot felul de scule. 

— Mulţumesc, prefer să mă vântur prin oraş. 

În aprilie, portul Galaţilor se ţicneşte, greu îi dai de urmele 
adevărate. Spre deosebire de Brăila, unde timpul viu pare 
că s-a apucat să croşeteze timp mort ca să se spânzure cu 
franjurii lui, la Galaţi, pe toate străzile, te îneci în dealuri de 
umbră, care se nasc şi se risipesc neînchipuit de repede din 
treceri învăluite ale cârdurilor de cocori. Aici începe drumul 
lor spre Nord. Printre bulbii de tablă stearpă ale bisericilor 
atârnă petece verzi, duhuri de mlaştină, miros de păcură, 
de turtă dulce, de coacăze negre, de ceai opărit în cazane 


de rufe. E un oraş ezitant, oferă vinovăţie, instigă, pune 
Dunărea să răsufle prin latrinele cartierului Bădălan, 
reprimă, întinde sfori, ia camătă, sărează peşte, săpuneşte 
frânghii, populează locuri cu broaşte, avortează 
porţelanuri, înnobilează fierul, zdrobeşte fălcile Şiretului, e 
şmecher, ipocrit, feroce, expeditiv, îşi joacă şansele 
vertiginos, nu pierde şi nu aruncă peste parapet decât 
scânduri vechi şi puţină sticlă colorată (picătura evoluând 
fantasmagoric în închipuirea lui Ibriş), năpăstuieşte, 
promite şi mai ales pedepseşte la dată fixă şi neamânată - şi 
toate astea sub mutra nătăfleaţă a unui oraş de provincie 
care, seara, îşi scoate hăinuţele demodate şi-şi populează 
himerele cu puhoaie de umbre omeneşti, mişcându-se 
agitat, lunecând, mimând nu viaţa, ci simbolurile agoniei, 
căci pe măsură ce merg, veşnic pe aceeaşi stradă, oamenii 
înnebunesc de tăcere, figuri din prăvăliile fricii - singura lor 
trăsătură distinctivă şi hotărât expresivă - care par că nu se 
vor opri niciodată, în nici o zi şi-n nici o noapte, decât 
smucite, împinse, rupte, fărâmiţate sau dacă vor slăbi pasul 
o vor face în zori, pe ceaţă umedă, să-şi schimbe pălăriile, 
soarele să le găsească sub altă identitate. La malul Dunării 
de la Galaţi, te simţi tentat să-l gândeşti pe Dumnezeu 
intrând în oraş cu un râu adăstând ca un câine lângă 
piciorul drept. Cum, de altfel, îl şi văzui, în ceasul care 
precede amurgul, dar nu sub înfăţişarea lui de rutină, ci a 
unuia din grecii plecaţi după lâna de aur şi pierdut sau 
instalat de o putere ocultă pe ţărmul Dunării de Jos, spart 
de râpi, unde stăruia, invizibilă, otrava şi căpiala primăverii. 
De statură mijlocie, brunet, cu obrajii sleiţi şi palizi ca 
vătămătura spre vindecare, suplu, elastic, cu o mustăcioară 
ca un surâs melancolic, în perfectă armonie cu genele lungi, 
menite parcă să soarbă lumina şi s-o dăruiască purificării 
ochilor oblici. Pantofi de sfoară, pantaloni de în, pulover 
negru pe gât. Lipit de genunchiul lui, un dalmaţian alb cu 
buline negre, dispuse într-o ordine aproape contrară firii, 
neliniştit, palpitând de dorinţa de a demonstra că e o 


înmănunchiere de iuți adunări şi destinderi nervoase. Om şi 
câine se opriră la câţiva paşi de mine, mă priveau atent şi în 
acelaşi timp parcă se pregăteau să sară un gard sau măcar 
albia unui torent şi să se amestece în spujina de ţigani pe 
jumătate goi şi adunaţi pe vine în jurul unei iepe care se 
căznea să aducă pe lume un mânz. 

— Sergent Saltava! 

Bozar Garofeanu mă cuprinse în braţe şi mă sărută. 
Mirosea a spumă de ras franţuzească şi a neofalină - 
probabil scosese recent o pată de pe pantaloni. 

— De curând m-au avansat plutonier în rezervă, tovarăşe 
colonel. 

— Ei, cum dracu, mă? Ne-am vărsat sângele împotriva lui 
Hitler şi ei de acolo: plutonier! Statmajoriştii! Urmă cu 
dispreţ. Dacă vreunul dintre ei pierde vreodată un degetar 
de sânge, asta se întâmplă numai la spital, când se 
internează să-şi facă analizele. Poţi să-mi spui unde ne-am 
văzut ultima oară? Îţi aminteşti? Bagă de seamă, aveam 
fiecare şaptesprezece ani. 

— Nu mai ştiu. Dar eu, în anul acela, aveam să împlinesc 
optşpe. 

— Hai, fă un efort. 

— Braşov, Seghedin, Budapesta, Gyor, înşirai eu şi-mi 
zdrobeam zadarnic creierii ca să-mi aduc aminte de chipul 
lui la optşpe ani. 

— Punctul Valpallova. Când voi, batalionul 1, aţi luat-o spre 
Austria şi noi âilalţi spre Cehoslovacia. Cele mai minunate 
corvezi pe care le-am făcut în viaţa mea, la Valpallova le-am 
făcut. Purtam centură care se încheia măreț, într-un fel de 
coroană regală. Unde dracu-o capturasem?! Plutonier 
Saltava, jură-te că n-ai furat juma' de vită de la popota 
ofiţerilor când eram eu de serviciu. la minciuna asta în 
braţe, dacă ai curajul. Măi, Saltava, te ştiu perfect de bine, 
mangleai de zvântai pământul. Parcă te văd cum ai smuls 
halca aia de carne şi-ai înfăşurat-o-n foaia aia de cort. Chiar 
dac-aş fi vrut să te-nhaţ, n-aş fi putut, eram dumicat de 


oboseală. Doamne, ce harababură era sub umbraru-acela 
din punctul Valpallova! Butoaie cu brânză, lăzi de cuie, 
colivii cu papagali, snopi de bidinele, blocuri de gheaţă, 
fierăstraie de tăiat gheaţă, baloturi de mătase albă din 
care-şi fac rochii fetiţele catolice pentru prima comuniune, 
dacă aşa s-o fi spunând, maldăre de stuf, mormane de 
cisme, mantăi, o căpiţă de fân, un şir de stâlpi cu multe 
belciuge înfipte în ei, cred că era o montă, de ei ai sprijinit 
tu sacul cu carne furată, ca să-ţi mai tragi răsuflarea, şi-mi 
pare rău că nu te-am filmat, stam cu aparatul în braţe şi nu 
ştiu de ce nu l-am dus la ochi. Eram mort de somn, asta-i 
explicaţia. 

— 'Tovarăşe colonel, încep să mă limpezesc, sunteţi tipul 
acela cu. Cu aviatoarea? 

— Saltava, te rog să mă scuteşti de pronumele de 
reverență. Cezar şi Bozar. Niciodată nu puteam fi altceva 
noi doi. 

— Ce ştii despre aviatoare? Râse el. 

— Cu câinele ăla lângă picior parcă eşti Dumnezeu cu 
botul unui râu oprit lângă piciorul lui. 

— Să ne întoarcem la aviatoare. Sunt curios să aflu chiar 
într-un târziu ce vorbeau băieţii. 

— Vorbeau? Urlau, înjurau, chelălăiau. Păi cum! După 
fiecare raid pe care-l efectua aviația noastră în liniile 
inamice, porneai cu fata aia într-un avion de două persoane 
şi filmai, pentru statul major, efectele bombardamentului. 
Cineva dăduse drumul şarpelui că, la întoarcere, aterizaţi 
undeva, în spatele nostru, faceţi dragoste şi numai după aia 
reveniţi la unitate. 

— Cezar, a trecut atâta timp de-atunci, iar despre 
aviatoare nu se mai ştie nimic, încât cred că pot să vorbesc. 
Ne-am iubit. Dar nu s-a întâmplat să facem dragoste decât 
de trei ori, pe-o câmpie mică, păzită de-un stejar despicat 
de vânturi. Nu mai mare decât aia de acolo - şi arătă cu 
mâna o vale cu otavă unde nişte femei încălţate cu cisme de 
cauciuc fierbeau ciorbă de peşte într-un ceaun aşezat pe 


pirostrii, în timp ce bărbaţii lor, în cămăşi de stambă, cu 
mânecile suflecate, dregeau luntrile, buşind cu tesla, frecau 
lemnul cu foi de glaspapir, iar unul lălăia un cântec, cu voce 
groasă şi degenerată. 

— Scheau! Îşi strigă Bozar câinele, spune-i lui Cezar că 
oricât de diafană ar fi seara, nouă ni s-a făcut poftă de-un 
păhărel. Saltava, pe tine ce te-a mânat spre batalioanele 
uteciste? Madona crede că toţi am fost plătiţi cu bani grei. 

— Setea de răzbunare. Taică-meu era sergent în corpul de 
pază de la baracamentele unei mici şcoli de paraşutişti din 
pădurea Mănăstirea, undeva pe lângă Olteniţa. În noaptea 
de 23 august, nemţii i-au împuşcat în somn pe paraşutişti şi 
au mitraliat plutonul de pază. Dar mai presus decât setea 
de răzbunare, aventura, ea m-a amestecat în vălmăşagul 
războiului, a-ven-tu-ra. 

— Adică tu, Saltava, pui aventura pe acelaşi plan cu ura 
împotriva fascismului?! 

— Două trepte mai sus. La vârsta aia... 

— Nu, să nu mai spui asta niciodată. Ura ne-a mânat pe 
front. Prin casa noastră au trecut cu tancul. Doi ofiţeri beţi 
plimbau cu tancul o curviştină de la telefoane şi ca 
distracţie au trecut prin casă. Înăuntru, bunica fierbea grâu 
de colivă. 

Scheau se linguşea scâncit la picioarele mele - scăderi şi 
înălţimi de verbină căutându-mi mâna; părul lucios îi 
tremura în vârtejuri, rostogolindu-se zănatic, ca şi cum un 
brici tăios s-ar fi mişcat înăuntrul lui, vrând să-l jupoaie de 
blană. Nările largi, umede şi brumate, aspirau lacom 
osteneala amurgului, preschimbând-o în energie 
ondulatorie. Merse cu capul în podul palmei mele până la 
muchea malului, unde aştepta o Volgă. Şoferul uriaş ne 
salută, aducând leneş la tâmplă mâna înfăşurată într-un 
sfert de polog de piele de căprioară pentru şters parbrizul. 
Ochii lui bulbucaţi, fixându-l strâns pe comandant şi buzele 
groase, păstrând în ele toată grăsimea scursă din faţa 


lătăreaţă şi gălbejită, rotunjeau împreună un fel de 
momeală invizibilă. 

— Hai, Madona, îl îndemnă Bozar Garofeanu, înfige râma- 
n undiţă, tovarăşul mi-e prieten foarte bun, nu mă feresc de 
el, am făcut frontul împreună. Cel mai bun mitralior. 

— Cel mai bun a fost Lucian Şarânga, mort la porţile 
Budapestei. Şarânga-şi scria numele cu mitraliera pe 
fruntea oricărui neamţ care se strecura afară din tranşee. 

— Palade Gheorghiu are guşa plină şi vrea să verse, 
anunţă Madona. 

— Vrea să verse ce? 

— O fărâmă de iad, mi-nchipui. 

— Scuză-mă, Saltava, mi se oferă pe gratis două lingouri 
de pucioasă ştanţate chiar de Scaraoţchi în persoană. 

Trecu strada spre nişte blocuri în construcţie, ridicând 
braţul ca să se apere de un şuvoi de hârtii smulse de-o pală 
de vânt din gropile cu var stins şi închegat. Dincolo de 
cofrajele zdrenţuite, soarele se spărgea în bulgări 
portocalii, incendiind mormanele de nisip între care se opri 
Garofeanu, aplecându-se peste căruciorul unui paralitic. 
Scheau se insinuase între stăpân şi însoţitorul bolnavului, 
asigurând şi garantând secretul vânzării. Madona, 
impresionat de isteţimea câinelui, se pocnea cu pumnii 
peste şolduri plin de încântare. 

— Vă daţi seama, să trăiţi, că-i mai deştept decât mulţi 
oameni?! Înţelege că tovarăşu' colonel e-n acţiune, şi 
iacătă-l, s-a angajat de pază. Două lucruri sunt grele la 
stomac pentru tâmpiţi: meseria noastră şi carnea de porc. 
Va să zică, Gheorghiu acesta te ţine de-un nasture, ca 
mamelucii, să-ţi înşire douăj de mii de nerozii. Scuipă 
repede fierea de pe limbă, tovarăşe. Până să damblagească, 
a lucrat la noi. Numa-n marş forţat, niciodată-n pas de voie. 
La câţi popi nu le-a jumulit acesta barba popească! Îi bulea 
şi-i sucălea. Mai ales pe popi şi pe învăţători îi bulea şi-i 
sucălea. El mergea pe motocicletă, douăj-trei de kilometri, 
iar ăia pe jos şi pe care scădea pasul, îi răzuia cu roata la 


călcâie şi-i umfla noada cu şpiţul: Christosu' mă-ti de bandit 
care nu eşti cu noi. Noaptea-i înghesuia câte zece într-o 
odaie şi-i punea să doarmă, nespălaţi, unu cu picioarele-n 
braţele ăluilalt. Ca să nu se mai sufere pe urmă toată viaţa. 
Acela care-i împinge căruciorul e un profesor pe care-l 
chinuia. Noii l-am repartizat. Să vă fi tras Gheorghiu ăsta o 
chelfăneală, e-he! 

— De ce să-mi trag-o chelfăneală? 

În ochii bulbucaţi ai lui Madona se aprinse spontan o 
scânteie de ură. Am intuit că mă antipatiza, fără să-şi poată 
explica lui însuşi sentimentul de duşmănie ce-l cuprinsese. 

— Păi cine nu merit-o chelfăneală? Că toţi oamenii sunt 
nişte curve versate. 

Simţii o plăcere perversă să-l calc pe nervi. 

— Ţi se spune Madona. Îţi meriţi porecla? 

Rotunji buzele groase şi scuipă în sus, un fel de provocare 
aruncată asfinţitului cu buzele mai subţiri decât ale lui, dar 
tocmai prin asta mârşav, neobrăzat, încrezător în puterea-i 
de distrugere care e melancolia, golirea sufletului, dorul de 
ceva convulsiv şi irepetabil. 

— Numai cei mici se spală pe mâini cu cenuşă, cei mari - 
Madona ridică din umeri - cei mari nu şi le murdăresc. Am 
fost de câteva ori la Istanbul, cu nişte treburi - strict secret 
- ultima oară m-au reţinut turcii două zile, m-am trezit că 
toţi ai noştri îmi zic Madona. Verde neprihănită este numai 
Marea Neagră, ăi de umblă pe ea au o crăpătură unde ţin 
soda şi pucioasa. Iaca, a terminat, vine. 

Garofeanu se întoarse, mârâind: 

— Supralicitează pe gunoaie. La vărsarea Şiretului, 
Madona. A prins un fir că la galele de box se pariază într- 
ascuns, că se mânjesc toţi, jucători, antrenori, arbitri şi vrea 
zece la sută din sumele confiscate. Marmelada asta să le-o 
ungi pe pâine ofiţerilor tineri, domnul meu! 

— Era evident că minţea şi, în chip bizar, era şi bucuros că 
nu-l cred. Între timp îl scărpina pe blană pe Scheau, care se 
cocoţase în două labe pe bancheta din dreapta lui Madona 


şi-şi înmuia botul în boarea asfinţitului, dincolo de care 
timpului îi era frig. Nu ştiu de ce stăruia o senzaţie stranie 
că acolo, în marginea eternității, Timpul stă în picioare, gol, 
şi-i tremură mâinile în care ţine o foaie de hârtie pe care se 
mişcă, hârşâit, un gândac - ca un fel de recapitulare a 
pieirii definitive. 

— O spuneau norii surmenaţi, negura violacee, iernatică, 
tăcerea noastră persistentă, fumul de frunze, parcă şi de 
turbă, clocotul mic al caselor scăzând în lumină şi 
prăbuşindu-se în mizerie, spre ieşirea din oraş, apoi drumul 
pe malul Şiretului, îngust, prăfuit, sufocat de sălcii. 

— Saltava, nu te-am întrebat, ai fi vrut poate să guşterim 
nişte damicele? Unii zic că orice seară frumoasă începe şi 
sfârşeşte cu intime încălecări de doamne şi domniţe. 

I-l arăta pe Madona sau numai spetele lui bombat. 

— Plămadă spurcată, aruncă Bozar Garofeanu, costeliv. 
După caracter, una din mârşăviile trecutului. 

— Figura cu agăţatul damelor îmi place s-o încerc singur. 

— Ai un glas fatal când spui asta, constată el. Uite, pe-aici 
curge cel mai frumos Siretul. Naiv, fără enigme. Ar trebui 
ca, la vară, cu alţi tovarăşi de luptă, să furăâm trei zile şi să 
venim încoace, s-aţâţăm focul cu vreascuri şi rugi de iederă, 
să frigem peşte şi gârliţe împuşcate chiar de noi. Ciudată 
întâlnirea noastră, nu-i aşa? Me-am cunoscut la şapteşpe- 
optuşpe ani, eram cei mai mici din batalion, mi se pare, 
trandafiri de hârtie, scarabei de argint, şi ne revedem fix 
după şaişpe ani. O fi şi şaişpe cifră magică? Tu zici că eu cu 
Scheau sunt ca Dumnezeu cu botul unui râu oprit lângă 
piciorul lui. E măreț. Au fost şi zile când numai printr-o 
minune nu m-am sculat târând o ghiulea de picior. 

— Unul din voluntarii de-atunci umblă cu ghiuleaua de 
picior. 

— Cine? 

— Alexandru Măicăneşti. 

— Contabilul ăla insipid ca azima veche? Saltava, dă-mi 
voie, bâigui ca un căţeluş care a scos capul dintr-un şopron. 


Alexandru Măicăneşti n-a luptat împotriva lui Hitler. A mers 
cu noi numai până la Seghedin, până-n ziua când am depus 
jurământul. De la Braşov la Seghedin, pentru noi, totul a 
fost o aventură minunată. Fugisem de-acasă, liberi sub cer, 
la zece kilometri de front, uneori şi mai aproape, două 
armate formidabile în istorie se-ncleştau pe viaţă şi pe 
moarte, mai ales moartea ne fascina, căci de-aia fugi de- 
acasă, ca să-i dai morţii cu tifla chiar sub arcanele ei, se 
scutura pământul şi noi eram în spatele cortinei, foarte 
aproape de suprema aventură, dar oarecum la adăpost de 
ghearele însângerate, noi trăiam gloria desfătătoare a 
războiului, fiindcă, nu uita, Saltava, nimeni dintre noi nu 
credea cu adevărat că poate muri şi el a doua zi, ofiţerii ne 
instruiau din mers, pe unde se nimerea, printre liniile 
moarte din gările unde zăceam cu nemiluita, pe câmpuri, 
între două opriri de tren, prin nopţile pustii şi molcome ale 
oraşelor transilvane şi noi ne-nchipuiam că războiul e joaca 
asta gălăgioasă, înghesuiala veselă din jurul cazanului de 
ciorbă, cântecele cântate în vagon, drumul parcurs pe 
acoperişele vagoanelor, tânguiala acordeonului, glumele 
porcoase, bucuria speriată a populaţiei eliberate, care ne-n- 
desa în braţe coşuri cu struguri, oale cu lapte, săculeţe cu 
nuci, slănină, şi babele cocârjate, în rochii negre, sfinte, 
îndurătoare, resemnate, care făceau semnul crucii peste 
noi şi peste toate întinderile pământului, pân-acolo unde- 
ajung braţele crucii sau numai umbra lor şi rosteau, 
mişcând încet cojile de cartofi ale buzelor: Doamnă, Maică 
Precistă, apără-i că tare sunt tineri! Sângele, rodind jertfă 
depreciată prin numărul morţilor, pentru noi rodea 
abundență. Şobolanii, când dau peste cărnuri despre care 
intuiesc c-ar fi otrăvite, îl bagă în faţă, să guste, pe cel mai 
prăpădit dintre ei. Oamenii, la război, îi trimit în faţă pe cei 
mai viteji - şi-ntr-o zi umanitatea va plăti cumplit această 
prostie. În faţa Seghedinului, a venit ziua depunerii 
jurământului. Generalul Mircea Haralamb ne-a ţinut cea 
mai scurtă cuvântare: Pân-aici aţi fost răsfăţaţii armatei. 


După depunerea jurământului, sunteţi soldaţi, intraţi în 
luptă. Ceea ce ieri putea fi o glumă de ştrengari, după 
depunerea jurământului poate deveni o crimă care se 
pedepseşte prin împuşcare. V-aţi înscris de bunăvoie în 
lupta împotriva fascismului şi totuşi vă acord cinci minute 
de gândire: cui i-e frică şi vrea să se întoarcă în ţară, trei 
paşi înainte! Dintr-o mie, au ieşit şapte inşi. Li s-au dat foi 
de drum, câte zece pâini şi zece cutii de conserve. Era într- 
un amurg gras şi roşu ca zăpezile pe care s-au tăiat porcii şi 
ei se depărtau, prin borala aia de lumină, cu pâinile înşirate 
pe sârmă, iar noi muream de scârbă. În fruntea ălor şapte 
corcituri care-şi schimbau icoanele, Alexandru Măicăneşti. 
Aşa cum există o Fata Morgana a verii şi una a zăpezilor, 
există şi una a duhorilor, şi ea are, pentru mine, chipul lui 
Măicăneşti. 

— A fost dreptul lui să plece din faţa Seghedinului. Dar să 
ştii că ăia şapte n-au plecat pe jos, eu i-am dus până la gară 
cu furgonul. Eu şi cu Lucian Şarânga, mort la mitralieră. 

— Ei, vezi, asta nu mi-o amintesc. 

— N-are importanţă. Dar Măicăneşti avea dreptul să plece. 

— Nu, n-avea dreptul ăsta. 

— Generalul ni-l acordase tuturora. 

— De acord. Însă dacă n-ai luptat împotriva lui Hitler, să 
faci bine să nu scârţâi nici împotriva comuniştilor. 
Măicăneşti cânta prin cârciumi cântecele duşmanului de 
clasă. la spune, Madona, ce cânta? 

Madona ridică o mână de pe volan, pocni din deşte şi 
intonă cu ostentaţie: 

— Jilibili, trocadero, barijnea!... Şi trăgea mereu pârţuri, 
tovarăşe comandant. 

— Eu ştiu că e nevinovat. Că e victima unui şir de 
provocări. O spune Leb Betleem. 

— Şi-acest Leb Vicleim pentru cine lucrează? 

— Pentru ramuri de orhidee ca tine şi ca Madona! De-aia 
şi miroase a scorţişoară când povesteşte! 

Bozar Garofeanu izbucni în râs şi mă pocni peste pulpă. 


— Madona, strigă el, ai auzit ce insinuează Saltava? Că 
există un parfum pe care-l torni pe oameni şi ei spun şi ce 
nu ştiu. 

— Un tâmpit de văr de-al meu e convins că noi şi când 
discutăm cu iubitele stăm cu automatul pe genunchi şi cu 
deştul pe trăgaci, zise Madona. Necesitatea trupului uman 
de-a mânca bătaie. 

— Leb Betleem a venit din Israel la Brăila ca să încerce să- 
l ia cu el pe Măicăneşti. 

— l-auzi, râse Garofeanu. Adică mâine se prezintă la 
caseria închisorii şi: domnilor, hai să facem un transfer, eu 
vă dau nişte dolari şi voi mi-l atârnaţi de braţ pe jigodia de 
Alexandru Măicăneşti. 

— O să-l ajuţi tu. De-aia te-am şi căutat. 

— Ascultă Saltava, eşti de la Dunăre, ceea ce înseamnă că 
ştii mai bine decât mine că Dunărea curge uneori mai înaltă 
decât malurile şi totuşi nu se revarsă. Puterea curentului. 
Pe de altă parte, torni vin roşu într-un pahar, mai mult 
decât încape în el, vinul se bolteşte, ca un ochi holbat care 
caută un păianjen pe tavan, şi dacă păianjenul acela chiar 
se află pe tavan, vinul se descurajează şi se varsă singur. 

— Nu-nţeleg. 

— Mai simplu. Pe o rochie de femeie frumoasă să desenezi 
ciulini nemâncaţi de măgari. 

— Tot nu-nţeleg. 

— Fiindcă te-ncăpăţânezi să nu vrei să înţelegi. Pacea, azi, 
nu-i decât o versiune a războiului. Nimeni nu acceptă nici 
cea mai mică fisură în biografia noastră. Poţi să fii idiot sau 
cretin, dar să ai o biografie exemplară. Pe tine te-au părăsit 
vreodată genunchii? Nu oasele care-i alcătuiesc, ci sucurile, 
păcura de pe osia lor. După ce ţi s-au înmuiat genunchii de 
groază rămâne acolo o scrântire de păduri moarte, un 
scâncet veşnic, o despărţire de nisipuri scrâşnind, o 
dezgustătoare înviere de puroaie, o devastare. 

— De prisos să mai insişti. Ştiu foarte bine ce-i groaza. 


— Madona! Urlă Garofeanu, fiindcă maşina, izbindu-se de 
ceva, ne azvârli inimile în gât, ce dracu-i cu tine?! 

— Nenorocita aia de buturugă pe care nu mă lăsaţi s-o 
dezgrop. Parc-o ţineţi semn pe-o comoară. 

Oprirăm în faţa unei cabane de lemn, într-o golişte de 
pădure. Mirosea a tămâioase, a dumbravnic şi busuioc 
sălbatic. În cer, luna se iubea, incestuos, cu luceafărul de 
seară şi, mişcată de elocinţa vântului de pe Siret, desena pe 
prundiş porţi de var şi ferestre spre inima pământului. 
Dincolo de noi, în noaptea vastă, adulată de mireasma 
cireşilor înfloriţi, şi care nu avea deloc intenţia să adoarmă, 
trosneau ferigi uscate, se clătinau şoptind crânguri de 
cătină - „zeu peste o mie de crânguri şi o mie de pâraie”, 
îmi veni în cap - se spărgeau tulpini de călină şi se 
împrăştiau, nevăzute, boabele morţii. 

Bozar Garofeanu sări în poiană, desfăcând larg braţele 
ostenite. Două tufe de merişor bând lumină de cornalină 
roşie păzeau pragul cabanei. Îşi înfundă mâinile în ele şi 
respiră adânc - Dumnezeu tânăr, pătruns de-o expresie 
marţială şi cu cel mai drag râu al său care i se va opri ca un 
bot de câine lângă piciorul drept. Dar Scheau, mişcând 
urechile de catifea, făcu un salt acrobatic de pe bancheta 
maşinii pe umărul drept al lui Garofeanu (râul ca un câine şi 
câinele intuind şi mestecând eminenţa unei glorii) şi de 
acolo pe acoperişul cabanei, unde se opri cu botul ridicat în 
vânt - geniul tutelar al casei spre care-şi îndreptau 
corniţele câteva corzi de viţă de vie. 

Bozar aprinse lumina pe terasă şi intră. 

— Tovarăşe, îmi zise Madona, pe numele adevărat mă 
cheamă Alexandru şi mi se mai zice şi Alior... Dar nu-mi 
convine deloc mutra dumneavoastră... 

— 'Ţie-ţi plac numai ăia cărora poţi să le rupi ciolanele. 
Fiindcă eşti convins că omul nebătut se moleşeşte, o să-i 
spun comandantului c-ai trăncănit despre misiunile tale la 
Istanbul. 


— N-am fost niciodată la Istanbul. Îmi place foarte mult să 
mint. 

— Şi-ţi mai place să furi din altarul bisericii. 

— O, nu, dădu el îndărăt, speriat, asta nu. 

— Madona, să stai mai departe de mine, miroşi scârbos. El 
râse scurt. Capu-i mare şi zbârlit acoperea jumătate din 
lună. Şi urmă, total inocent: 

— În fiecare ţeastă de cal doarme un căţel. Vulpea se 
ascute sub ploi. Grâul are mai mulţi apostoli, care trebuie 
jertfiți: pelinul, stuful, rapiţa, negara, pălămida, mohorul, 
pirul, macul, iarba boierului, papura, şofranul şi, cel mai 
mare dintre ei, aliorul, care-i noaptea trădării pescarului 
din Galileea. Şi-acum să-nham la sanie şapte cai în 
valtrapuri violete şi să pornim războiul contra pepenilor 
muraţi. Cu eroism năbădăios şi tupilaţi în scaune. 

Dacă poiana-mi păruse cel mai de seamă privilegiu 
acordat de Siret malurilor sale, interiorul cabanei îmi apăru 
ca un ghioc în care sună blânde aduceri din condei. Aici, 
ziua se renega mai frumos decât în apele asfinţitului, cu 
îngăduinţă, care-i onoarea inutilă a împăcărilor şi c-un 
adaos de prefăcătorie şi vânzoleală a mirosurilor 
constrânse să se amestece viril - mirosul de ceară întinsă 
pe podele cu cel de unsoare de armă, mirosul proscris al 
conurilor de brad împrăştiate în coşuleţe de nuiele, cu cel 
amărui şi copilăreşte indignat al dafinilor din hârdaie. 
Solemn, un arbore al vieţii trona în flancul stâng al 
şemineului din cahle poleite; în flancul drept, două zade şi 
un lămâi. 

Madona, care-şi lăsase vestonul în tindă şi rămăsese într-o 
cămaşă roşie, veche, cu străluciri încete, mă pofti să iau loc 
la masa lungă din mijloc şi-mi spuse: 

— Tovarăşu comandat face duş. Să vă dau un rachiu până 
vine? După ce serveşte duşul, cinci minute se înalţă-n aer. 
Se adună mototol, cu genunchii în braţe şi se urcă cu 
creştetul lipit de tavan. Îl strigi - cade şi s-alege pulberea 
de el. Stă acolo sus şi, dacă-ntinde mâna poate să dea laba 


cu Scheau, care nu se clinteşte de pe acoperiş decât 
chemat cu goarna. 

— Saltava, izbucni glasul lui Bozar Garofeanu de dincolo 
de perete, şi parcă de lângă tavan, te rog să mă ierţi. Dau 
jos jegul de pe mine. Madona, oferă-i un spectacol agreabil. 

— Ce doriţi, mă întrebă Madona, curtenitor, împerecheri 
de câini sau Paşti lipovenesc? Ştiţi, în noaptea asta e Paştele 
lipovenilor de rit vechi. 

Aveam simţământul unei eşuări, al unei înşelăciuni ţicnite, 
al unei fermentări extravagante şi totodată al unei 
speranţe. Primul impuls a fost de vițel negru; am renunţat 
să împung, am vrut jocul până la capăt. 

— Paştele. Trebuie să ne trăim toate sărbătorile. 

— Sigur că da, aprobă Madona, să le trăim pe îndelete. Şi 
ridică jaluzelele de lemn. 

Luna trosni-n geamuri. Sătulă de-atăta tăvăleală în 
neîndemanatecă ninsoare a cireşilor sălta desculţă, 
ridicându-şi poalele de pe genunchi, plină de vânătăi, ca 
lepădăturile din port - şi-n vatra ei de trandafir bolboroseau 
miei negri din Moldova, urca în lance capul unui cerb 
deasupra 'Tismanei, roiuri de libelule îşi tăiau zborul în 
piroane de mărgăritar. Madona, scoțând braţul pe geam, 
trase o rachetă - pasărea paradisului îşi scutură moţul în 
mijlocul cerului - şi-n clipa următoare, din micul sat de 
lipoveni, zburară în Dunăre poate o sută de torţe aprinse, 
toate arcuindu-se peste capul lui Isus ţinând în braţe o 
strachină cu pământ podidit cu grâu verde. Pe cărări 
aşternute cu mărăcini uscați se rostogoleau în ape roţi de 
lemn date prin păcură (cereau fluviului îndurare şi rod de 
peşte), iar eu abia mă stăpâneam să nu strig: „Ixion, 
neîndemânatecule, cine ţi-a dat voie să rostogoleşti din 
ceruri negre roata minunii”?! 

— Paştele lor e frumos ca o năframă ucraineană, spuse 
Madona. Merita să fii în noaptea asta la Mitropolia lor din 
Brăila, sub icoane cât uşa. Te-ar fi dat afară din partid - ţi-e 
frică, aşa-i? Unul de-ai lor, care-a fugit din Manciuria în 


Taivan şi-a ajuns tocmai în Sidney, a venit să fie hirotonisit 
popă la Mitropolia din Brăila, singura care are acest drept. 
L-am luat la întrebări şi ne-a dat cinzeci de iconiţe din 
argint. Eh, blânde şi pioase Tihon, i-am zis, dacă n-aveai 
paşaport australian, te-aş fi trimis plocon într-un coş de 
răchită tocmai în prigoana Siberiei. 

— Porţi un steag falnic, Madona. Împodobit cu douăj de 
burice de târfă. 

Nu mă luă în seamă. Dădu poveştii un curs riguros. 

— Lipovenii ăştia, zise, sunt cei mai credincioşi. În cele trei 
zile de Paşti stropesc cu apă sfinţită casele, pomii, gardurile 
şi cântă, mulţumind lui Dumnezeu. Dar să vezi după aia ce 
beţie-i trag. Beau numai spirt medicinal, strecurat prin lut 
galben. Beau lângă cişmea. Se strâng, de exemplu, cinşpe 
inşi. ĂI din capul şirului varsă sticloanţa pe gât şi-apoi stă cu 
gura căscată sub şuvoiul cişmelei. Stinge focul din maţe. 
Ultimii din şir îl apucă pe urmă de mâini şi de picioare şi-l 
lungesc pe iarbă, sub un salcâm. În juma de ceas zac ca 
morţi, paişpe inşi sub salcâm şi-al cinşpelea în noroi, că p- 
acesta nici dracul nu-l mai adună. De Paşti, am făcut cu 
tovarăşul Garofeanu două inspecții, noaptea, în câteva 
instituţii din oraş. Am descuiat peste-o sută de sertare şi 
aproape-n fiecare am găsit ouă roşii. Două căldări am 
strâns. 

— Le-aţi împărţit între voi? 

— Nu. Dimineaţa ne-am dus într-un sat şi le-am mâncat 
într-o biserică. Domle, ziceau ăia cu care-am mâncat ouăle, 
aţi avut o idee formidabilă, la mulţi o să le punem noi 
pieptenele în mâna dreaptă şi fuiorul de cânepă în mâna 
stângă. Uite, eu, de când eram mic, stau şi mă-ntreb, 
cârciumarul de la noi din sat ce făcea cu alea o mie de ouă 
roşii pe care le câştiga de la copii, plată că-i lăsa să se urce- 
n scrânciob. 

— Cumpăra femei, răsună din prag vocea lui Bozar 
Garofeanu. 


Bozar Garofeanu se întoarse înfăşurat într-un halat 
galben, cu fular de mătase galbenă în jurul gâtului şi o 
ţigară parfumată între degetele lungi. Fumul, suind în 
volute albastre, îi lingea braţul până-n umăr şi-i umbrea cu 
tristeţe moale profilul de călugăr budist. Pierduse sub duş 
râul ce-i sta ca un bot de câine sub greabănul genunchiului. 
(Sau poate nu se mai vedea din pricina halatului?). Faţa 
împietrită, micul tremur al buzelor, încordarea stăpânită, 
fulgerată de fulgere zdrenţuite, trădau o mânie violentă. Şi, 
stând pe pragul îngust, ca pe pragul morţii, era frumos. Cu 
un pas plutitor se apropie de masă şi-mi făcu semn să închid 
fereastra. Am închis-o şi, întorcându-mă, am răsturnat o 
pereche de cisme pline cu mingi de ping-pong. Madona se 
azvârli de-a bugşilea, vrând să le culeagă, dar Bozar 
Garofeanu, smucind un sertar, strigă: 

— Madona, cinci cuțite! 

— Trei, scânci acela. 

— Cinci. 

— Patru, vă rog. Daţi-mi o şansă. 

— Dacă te mai smiorcăi, altădată îţi lipesc o lumânare-n 
creştetul capului şi lucrez numai la lumina ei. 

Madona se duse în colţul cabanei, smuci un şnur, dezveli o 
placă de lemn şi-şi fixă palma stângă pe ea, cu deştele 
răşchirate. Respira şuierat, cu ochii închişi, iar faţa 
lătăreaţa-i tremura ca burta unui copil bolnav de friguri. 

Bozar Garofeanu apucă un cuţit lung, mlădios şi-l zvârli cu 
putere în spaţiul gol dintre deştul mic şi inelarul stângii lui 
Madona. Lama zbârnâi în lemn - ţipătul ascuţit şi glorios al 
oţelului de bună calitate - şi sunetele n-avură timp să se 
stingă până zbură un al doilea cuţit care se înfipse între 
inelar şi arătător. Madona, ud leoarcă, sughiţă lung, icni şi- 
şi zgribuli umerii. 

— Madona, zise Garofeanu, trăgând un fum de ţigară, mi-e 
teamă că n-o să faci carieră. Gândeşte-te la ceva vesel. 

— Nu pot. 


— Gândeşte-te că un duşman de-al tău e mort şi tu depui 
un buchet de narcise pe sicriul lui. 

— Nu-mi vine să spun decât rugăciuni. 

— Asta-i rău! Îţi cobeşti singur. Vezi, Saltava, chestia cu 
aruncatul cuţitelor am învăţat-o de la un doctor. Eu sunt fiul 
lui Grigore Alexandrescu. 

— Al poetului? Acela a trăit acum un secol. 

— Al spitalului Grigore Alexandrescu. 

— Aruncaţi-le şi pe-alelalte, ceru Madona, moale. 

— Ai răbdare. Mama, cine-o fi fost, când aveam doi ani, m- 
a dus acolo, bolnav, m-a dat unei doctoriţe să mă consulte şi 
a dispărut pentru totdeauna. În spitale am crescut: 
Alexandrescu, Colțea, Brâncovenesc, Eforie. Îmi spuneau 
sclipuş şi toţi bolnavii (zvârr! Ţâşni al treilea cuţit), mai ales 
cei de la ţară, erau convinşi că eu posed buruiana lui 
Dumnezeu, un fel de nalbă îngrăşată cu injecții străine. Fii 
atent, Madona, o să-ţi sfâşii puţin pielea - şi aruncă. 

— Au! Urlă Madona, cred că mi-aţi retezat deştul. 

— Şi ce?! Pe cărarea bătută nu mai creşte iarba... [in 
minte o bătrână care se milogea de mine şi-n clipa morţii: 
scumpul maichii, podul meu de garoafe, vinde-mi o ţandără 
de buruiană, s-o mai duc măcar un an. Al cincilea, Madona! 
Şi nu te mai văicări, că nu ţi-a curs măcar o picătură de 
sânge. Sclipuş, regele cuţitelor. Saltava, află de la mine, 
nimeni nu face dragoste pe lumea asta mai parşiv ca 
infirmierele. De ce stai ca o căţea oarbă Madona? Dă-ne 
mâncare şi băutură. 

Pe masă, în două vaze, ramuri albe, vişin şi cireş, ploaie de 
aur, merişor, boboci de margarete. Bozar Garofeanu luă 
dintr-o ciutură de salcâm două coroniţe care pluteau în apă 
- stânjenei mov, împletiţi cu păpădie galbenă şi părăluţe 
sângerii - Îşi potrivi una pe frunte, iar cealaltă mi-o dădu 
mie şi-mi zise: 

— Omul, când mănâncă, e dator să respire bucurie. Asta-i 
legea mea pe care-o impun oaspeţilor. Noi, cei ce-am luptat, 


avem dreptul să ne trăim viaţa ciugulind numai muguri 
proaspeţi. 

Avem dreptul la recompense şi dacă alţii nu se grăbesc să 
ni le ofere, ni le acordăm singuri. Suntem o forţă care n- 
aşteaptă sancţiunea timpului pentru a îndrăzni. Cei dornici 
numai de triumfuri mici sunt născuţi în luni nefaste sau în 
nopţile când cucuta se îmbrăţişează cu broaştele râioase. 
Saltava, vreau să fiu general. Şi pentru că sunt capabil, 
pentru că posed o inteligenţă ieşită din comun, vreau să fiu 
general peste toţi generalii, şeful Departamentului de taină. 

— Departamentul orhideelor cu ochi albaştri. 

— Crezi că sună mai poetic? 

— Batjocoritor. Aşa cum se cuvine. 

Coroniţa, mult prea lungă, îi lunecase, trecând pe 
deasupra urechilor, pe umeri şi împreună cu fularul de 
mătase forma un jug de cal lipovenesc. Cu paharul de vodcă 
ridicat în dreptul frunţii, ca şi cum ar fi invocat luna, care, la 
rândul ei (îi vedeam bucile prin geam), invoca Siretul şi 
malurile pline de liliac ca să deschidă uşile strigoilor, stăpân 
peste inflexiunile vocii, cu faşa imobilă apatică chiar în 
raport cu ochii în care zvâcneau impulsuri prestigioase, cu 
minunatul lui păr negru lipit de ţeastă, fixat parcă într-o 
bură de argint otrăvit, semăna cu conții italieni ieşiţi din 
istorie, purtând vie pe chip doar tristeţea şi dezolarea 
palatelor părăsite. Dar spre deosebire de ei, Bozar 
Garofeanu nu inhala timp pierdut ca să-l schimbe în 
reproşuri mute la adresa prezentului; pedant în mişcări, 
sever, el riposta abrupt învingătorilor extravaganţa de-a nu 
emite necontenit pretenţii. 

— Forţa de la mine trebuie să emane şi vreau să fiu 
măgulit. 'Te iubesc, Saltava, pentru vorbele de azi. Da, cu 
Scheau lângă picior, sunt Dumnezeu păstrând lângă 
genunchi, ca o mângâiere, râul său preferat. Dacă nu-ţi 
place vodca, bea bere neagră, făcută la mănăstire sau vin 
vechi. Ce mâncări sunt astea, Madona? 


Madona, care umbla cu mâna pe butoanele unui casetofon, 
făcând să se reverse în cabană o ploaie uşoară, spusă de-o 
orchestră de mandoline, veni în pajiştea de în şi de lucernă 
deschisă de becurile ascunse în ciorchinii lustrei de cristal, 
care fura şoapta pocăită a mandolinelor, ca s-o sonorizeze 
mai iscusit, şi rosti, pocnind din limbă: 

— Roşcovi fripţi, hribi ţigăneşti, iuţari, salată de untişor şi 
de măcriş, cozi de raci, saramură de peşte şi... 

— Stai, ceru Garofeanu, să-l lăsăm pe Saltava să guste şi 
să ne spună el ce mâncare e asta? 

Am gustat, dar nu m-am priceput să răspund. 

— Ficat şi maţe de morun fripte, mă lămuri Bozar. După 
ele, totdeauna, să bei un vin locvace. Eu rămân la vodcă. Dă 
jos coroniţa şi lungeşte-te pe pat. Fă ca mine. Paturile sunt 
de trestie. Te simţi în ele ca-n găoacea unei luntrii. Madona! 

— Sunt aici. 

— Adă şi ne pune lângă creştet câte-un coş cu puişori de 
găină. Grozav ce mă odihneşte piuitul lor mărunt, Saltava. 
Ridică-te într-un cot şi uită-te niţel la ei. 

În coş, o forfotă mică - albastră, roşie, verde, aurie. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva! 

— Confiscaţi de la catedrala catolică. Preoţii îi vopsesc şi-i 
trec printr-un cuptor călduţ ca să se-nchege vopseaua. Şi-i 
vând în noaptea Învierii. Răsturnând pe masă o pălărie cu 
pui de-ăştia, Madona a fost cinstit cu douăj de halbe la 
Terasa blondelor. 

— De ce crezi că mă urăşte Madona? 

— Obişnuinţă, dezmăţ, viciu. Ura e fumul care-şi pierde 
pasărea, Saltava, şi pătrunde-n lapte, când îl uiţi pe foc şi-i 
dă gust nemaipomenit. E jocul vântului pe-un gorgan, când 
ies puii de prepeliţă să-nveţe zborul. Eu, când urăsc, sunt 
vulturul pândind în grâu. Plin de miresme şi de pofte. 

— Cu inima împietrită. 

— Exact, Saltava. Cu sufletul vânăt ca furtuna. Trei lucruri 
le fac cu dragoste, Saltava. Unu. Când moare-un ţigan tânăr 
din satul Golăşei, raionul Brăila, mă duc la-nmormântare. 


Ţiganii înainte de-a-l băga în pământ, încing o horă, doi 
inşi iau mortul pe umeri şi-l joacă. Îl petrec, ca să nu se- 
ntoarcă să le strice somnul. Eu stau în mijlocul horei, pe 
scaun. Şi ştiu că lor nu e le frică de mort, ci de mine. Asta- 
mi dă ameţeală. Mortul, chiar dacă înviază - şi odată, unul a 
înviat în horă, căci nu murise cu adevărat, şi i-a-ntrebat p- 
ăia de lângă el, ce dracu aveţi, mă baragladinelor, de mă 
săltaţi atâta?! 

— Nu-ngrozeşte pe nimeni. Acela a înviat dar n-a mai fost 
luat niciodată în seamă ca om viu. Putea să-i împingă pe 
ăilalţi, să le pună piedică sau chiar să-i bată, nimeni nu 
zicea nimic, pentru că el era un mort blestemat, care se- 
ntorsese din lumea neagră ca să se răzbune pentru nişte 
batjocuri neştiute şi care, până la urmă, avea să se care în 
fundul pământului. Dar când mă văd pe mine licăreşte-n ei 
frica şi repulsia. Eu sunt puterea. Care s-a târât pe brânci 
prin noroaiele Europei şi care - fii atent, Saltava, asta e a 
doua mea plăcere - în fiecare zi de 9 mai, beau încă o gură 
de moarte. Cea mai autentică. În ziua aia caut un tovarăş 
sovietic de la Consulatul comercial sau pe unul din 
vapoarele intrate în port, dacă e nevoie, mă duc până la 
graniţă, care-i la 8 kilometri de oraş şi întreb: cine dintre 
voi, tovarăşi, a fost în război? Îl iau şi-l aduc cu mine la 
ceainăria din Piaţa Tecuci, acolo amestecăm într-un pahar 
spirt şi benzină şi dăm amestecul pe gât, juma-juma, în 
cinstea tanchiştilor. 

— Dar noi am fost infanterişti! 

— Infanteriştii care-au luptat la adăpostul tancurilor. Spirt 
şi benzină, adică ceea ce se turna în rezervoarele tancurilor 
ruseşti, spre sfârşitul războiului, când aproape nu mai 
existau carburanţi. 

— Trebuie să ai maţe de fier pentru treaba asta. 

— Zi mai bine că trebuie să n-ai maţe deloc pentru 
cocteilul acesta. 

— Şi-atunci de ce-l bei? 


— Pentru ca să vadă lumea. E strict necesar. Faptul acesta 
dă amploare prieteniei româno-sovietice. 

Madona apăru de la bucătărie, purtând două fructiere - 
struguri, smochine, banane, vişine congelate - şi lălăind pe 
nări: 

— Şaizeci de raţeee allbbeee. 

— Mulţumesc, Madona. Ştii să fii la capul podului, fix când 
e nevoie de tine, îl lăudă Garofeanu. La cea de-a treia mea 
bucurie, vreau să fii martor, Saltava. Dar ia spune-mi, tu 
eşti însurat? 

— Nu. 

— Madona, strigă el, ce faci acolo pe coridor? 

— Beau o gamelă de cafea. 

— Stinge luminile şi aprinde lumânările de pe masă. 
Aprinde şi câteva aşchii de lemn aromat. Plutonier Saltava, 
bagă-l în mă-sa pe Alexandru Măicăneşti. E un tip în derivă. 
Trebuie să-i distrugem pe toţi duşmanii comunismului. M-ar 
surprinde să gândeşti altfel. Superb pâlpâie lumânările 
astea. Patru nimburi de ninsoare, un vis care se ţese. Nu-ţi 
face impresia că împrejurul lor alcătuieşte destinul drumuri 
necugetate? Madona, piei de-aici, eşti un capsoman. Fugi şi 
joacă-te cu câinii. Pe lângă Scheau mai am, Saltava, doi 
grifoni - Nathalia şi Baghira - să-i scoţi, Madona în padoc, 
să se-ncârlige. Trap! Ca înfăţişare sunt un meridional 
prezumţios, ineficient în planul sentimentelor durabile, dar 
- decepţie - sufletul meu se simte stăpân pe el numai în 
panica iernii. Noi, românii, purtăm în cerul gurii inelul de 
gheaţă rupt din axila crengii de salcâm. M-am însurat cu 
Imola din pricina zăpezilor. Urcam, din Sinaia, cu schiurile 
în spinare, pe cărarea de sub castelul Pelişor, în munţi, 
chiar pe Drumul schiorilor. Era în zori, viscolu-şi înşira 
maţele pe gard, făcea tapaj în brazi, înăbuşea tufişurile. Îl 
tăiam ţinând umărul curmeziş şi mestecând ciocolată. La 
intrarea în Pelişor, pe acoperişul corpului de gardă, o 
femeie. În picioarele goale şi c-o pătură adunată pe umeri. 
Strig, ea-mi face semn cu mâna să mă depărtez, nu pot, 


viscolul - în curtea castelului, apărată de brazi uriaşi, încă 
nu fierbea îndrăcit - clocea şi arunca avertismente că va 
infecta curând întreg pământul, va rupe, va strangula, va 
distruge. Am proptit schiurile de unul din cele două tunuri 
decorative care străjuiesc intrarea şi-am sunat la singura 
uşă de la etaj. Mi-a deschis o doamnă drăguță, agitată, 
puţind a parfum ieftin. Sunt cutare - îi arăt legitimaţia - 
trebuie să vorbesc imediat cu soţul dumneavoastră. 
Singuri! Ăla, unu subţire, sprinten, congestionat şi 
transpirat, intuieşte numaidecât scopul vizitei mele, o 
împinse pe nevastă-sa în odaia de-alături, răsuci cheia în 
broască şi-n timp ce eu ieşeam în balcon, o prindeam în 
braţe, o aduceam în casă şi-o dezmorţeam cu două guri de 
rom pe femeia surprinsă de altă femeie la bărbatul ei şi 
evadată pe acoperiş cu o clipă înainte de-a fi prea târziu, 
acela-i scotea dintr-o debara rochia, paltonul, cişmele şi 
şalul indian îngrămădite înăuntru cu piciorul şi avea tupeul, 
ajutând-o să se îmbrace, s-o sărute, s-o mângâie, s-o 
îmbrăţişeze şi totodată să susţină cu mine o conversaţie din 
care nevastă-sa, trăgând cu urechea dincolo de uşă, trebuia 
să înţeleagă că el luptă să-l scoată nevinovat pe un salariat 
al castelului, urmărit pentru activitate subversivă. „Nu, nu, 
tovarăşe ofiţer, nu există în toată curbura Carpaţilor om mai 
cinstit ca acesta!” - şi ţopăia, se lăsa pe vine, schiţând figuri 
de cazacioc, îmi trimitea bezele şi-şi înfunda nasul în 
cişmele Imolei şi-l saluta pe Dumnezeu din icoana pusă 
între două sorcove: „Exişti, bătrâne Domn!” N-am mai urcat 
în munte. Imola, pe care-o salvasem de la scandal, insulte, 
jigniri şi tot cortegiul de mizerii aglutinate, bârfe, şoapte 
veninoase, chicoteli isprăvite-n tuse artificială, gesturi 
sfidând neruşinarea şi neruşinarea plutind ca pete de 
grăsime în privirea bărbaţilor respinşi, amânaţi sau neluaţi 
în seamă - pentru că nimeni nu iartă trupului unei femei că 
s-a pârjolit în viscol pe acoperişul altuia - m-a dus în camera 
ei din Casa grădinii, deasupra Pelişorului. Mirosea 
nemaipomenit a foc încins zdravăn. Cenuşarul, lada de 


lemne de lângă sobă, aroma cafelei, viscolul căutând vulpi 
în horn (iar eu, Cezar Saltava, în celălalt pat de trestie: o 
acţiune are mari şanse de izbândă, purtată de oameni 
mediocri, femeia e războiul pe care-l pierdem mereu; 
flăcările lumânărilor sunt patru lalele care-şi scurtează 
existenţa căutându-şi bulbii, bogăţia iniţială şi eternitatea 
pământului olandez, în urmă cu trei secole aş fi traficat 
cepe de lalea) şi ne-am iubit patetic timp de o săptămână, te 
asigur Saltava, apoi am coborât să ne cununăm. Şi o 
săptămână întreagă, un lup adulmeca în viscol. Lângă mine, 
sub braţ, zeiţa zăpezilor şi dincolo de geam, ca un blestem, 
un lup tânăr care mă urmăreşte mereu când ninge, în 
fiecare clin de pădure, pui de lupoaică făcut, cu cine crezi? 

— Cu un ţap negru. Rupt şi înfulecat după împerechere. 

— Nu, Slatava. Conceput, în neîngăduinţa firii, cu omul 
care-o scosese pe Imola pe acoperiş. Laşul acela netrebnic 
trebuie să fi avut o clipă de vigoare, cândva, şi negăsind 
nimic, ademenise cu o halcă de berbec lupoaica, şi ea, 
înfometată, îl primise dăruind speţei sale un lup după chipul 
şi asemănarea lupilor, dar plin de lături omeneşti: pânda 
abjectă, viclenia iritată, dorinţa tulbure de-a încălţa ghete şi 
de-a muşca numai la adăpost de pedeapsă şi pofta de-a urla 
şi de a-şi rostogoli ecoul în dragostea altora, când e fericită 
şi făgăduitoare. Două nenorocite de bube căscându-se pe 
guşa luceafărului. 

L-am întrerupt. 

— Şi pentru că nu poţi împuşca o obsesie, l-ai reţinut pe 
tipul acela din Sinaia. 

— Calomifir Ionescu, îi zice. L-am reţinut, da, o singură zi. 
Cât să-l vadă un manglitor din Ploieşti. Pe urmă am ordonat 
să fie eliberat. Dar de atunci îl am mereu cu mine. E aici. 
Madona, mănuşile! Hai, vino, Saltava, să iei parte la cea de- 
a treia mea bucurie. 

Trecurăm în coridorul îngust dintre bucătărie şi odaia de 
dormit a lui Madona (0 fereastră rotundă, cu trei ocoluri de 
alamă se deschidea pe acoperiş şi se vedea o creangă de 


cireş pulsând ca o boare de veghe peste somnul lui 
Scheau), o uşă trucată lunecă, deschizând un coridor 
subţire (lemnul absorbind lemnul în inelele vârstei) şi 
intrarăm prin el pe o terasă largă, cu pereţii orbi, plaţi, cu 
podeaua murdară, plină de julituri de bocanc, mucuri de 
țigară, chibrituri stinse, capace de bere, străpunsă pe o 
latură cu coarba sau cu burghiul - am numărat unşpe găuri, 
dar numai zece bastoane odihnind în ele, al unsprezecelea, 
frânt în bucăţi, fusese azvârlit pe o canapea de muşama 
verde fixată în mijlocul încăperii, la o distanţă de câţiva 
metri de şase bărbaţi de gumă, care, cu puţină hrană şi 
îngrijire s-ar fi transformat probabil în fiinţe pline de roua 
vieţii. 

Bozar Garofeanu înaintă sobru şi meticulos (nu-l priveau 
reacţiile mele, era de la sine înţeles, ca o „garanţie” a 
legăturii noastre, că eu ştiam că ăia sunt duşmanii lui 
netrebnici, dispreţuitori şi perfizi), ridică mănuşile şi, jart! 
Jart! Îl plesni peste obraji pe omul de gumă din stânga 
şirului, singurul conceput şi cu sex, deci, fără nici o îndoială, 
Calomfir Ionescu, iar în clipa aia, la spatele meu, Madona 
urlă într-un tâlv: hau! Hau! Hauuu! 

— Lupul tânăr din însemnările Imolei, lupul deşirând iarbă 
din muntele urii şi semănând-o-ncifrat în ninsoarea 
abundentă de la porţile Pelişorului, lupul ezitant în amurgul 
zilei şi ţeapăn pe picioare în clăbucul zorilor, pigmeu 
neîndurător, prezent la scadenţă, şi cu naştere repetată, ca 
un copil născut de neleapcă la şapte luni. 

— Dar pe ceilalţi, Bozar? 

— Pe cei patru legaţi la ochi, scuză-mă, nu pot să ţi-i arăt. 

— Pe-ăilalţi cinci cum i-ai dus la Ploieşti ca să-i vadă 
deţinutul acela şi să le coasă chip din gumă? 

— Faci parte din vreo lojă, Saltava? 

Un clopot umbla desculţ pe prispele satului de dincolo de 
Siret. Se ducea, plin de abnegaţie, până la colţul caselor, se 
întâlnea acolo cu lighioana spaimei lui şi se întorcea 
mormăind, dar nevătămat, fiindcă iar o lua de la capăt. 


— L-am dus pe el cu mine ca să-l vadă. Ura ne 
desăvârşeşte. 

— Al şaselea. 

— Pin Arambaşa, deviator de dreapta. 

— Nu mai reprezintă nimic. De ce nu-l elimini din galerie? 

— Ah, mi-ar fi plăcut să fie mai mare. Să cadă încetul cu 
încetul - şi-l izbi cu pumnul în burtă. Nagaica, porunci, şi 
Madona i-o aduse. El nu merită onoarea mănuşii, Saltava. 
Bâta şi parul. Plus broaşte la subsuoară, fiindcă de nimic 
nu-i e frică pe lume ca de broaşte. Am fost aghiotantul lui. 
În fiecare dimineaţă, înainte de-a se lăsa bărbierit, mă 
punea să-i iau pulsul frizerului. Se temea să nu-i taie acela 
gâtul cu briciul. Idiotul de frizer, de zece ori mai urât ca 
Madona şi mai tâmpit... 

— Azi o să-i dau foc scaloiului ăstuia de gumă, replică 
Madona, fiindcă de câte ori ajungeţi în dreptul lui mă jigniţi. 

— Să-l pui să ardă sub fereastra lui Saltava. Până la urmă, 
netrebnicul de bărbier a ajuns să taie-o beregată, dar nu 
pe-a cui trebuie, şi-a tăiat-o pe-a lui. Eram la mare şi 
nevastă-sa se încurcase c-un grănicer din paza de coastă. 
Am scuipat pe el mort, pentru c-ar fi putut s-amâne 
rostogolirea în neant pân-a doua zi dimineaţă şi să-nceapă 
să moară prin a găuri întâi altă beregată pe care-o 
lustruise, îi scărpinase grăsimea şi-o revigorase cu 
parfumuri aspre de contrabandă, ani înşir, încât chiar ar fi 
avut dreptul s-o scobească cu briciul şi să plece frământând 
în buricele deştelor un hartan de şorici. Disperaţii, iată, mor 
prudent, ca documentele diplomatice, mor plini de 
scrupule, parcă-ar vrea să ne lase moştenire un cod al 
moralei, iar nătângul ăla, murind, nici măcar n-a izbutit să 
ne tulbure seara de dans, organizată, ca de obicei, în 
magazia de cartofi - cinci vagoane de cartofi cruzi, care 
scădeau zilnic cu două sau trei camioane şi iar creşteau la 
loc, conform legii consumului şi aprovizionării trupelor, 
îngrămădiţi probabil peste o căruţă de şobolani de stepă, 
un foc de lemne aruncate de mare pe Plaja târfelor, în 


spuza jarului cartofii îndulcindu-şi miezul, rumenindu-şi 
coaja, iar în uşa magaziei, Juja Arambaşa. 

Pin o alinta cu numele Vicleşug („micul meu Vicleşug”) - 
neagră sub luna smintită, cânta la acordeon tangouri 
argentiniene, lasoul, cuțitul cu plăsele de sidef, rachiul 
păstrat în dovleci, sânge, suspine violente şi mult timp 
vechi. Pin trăise, tânăr, în Crucea de piatră, deşertând 
ligheanele în canal şi probabil că tot de-acolo o luase şi pe 
Juja, cadenţa cântecelor o trăda, luneca în glasul ei un 
susur de tristeţe dezmăţată, dorul după o rană care n-ar fi 
trebuit să se vindece, pentru că era mai vie decât viaţa, 
scânteia păgână şi jalnică a celui ce strigă cu limba uscată: 
daţi-mi să mai respir două guri din aerul de demult. 
Cântând, Juja se ducea departe îndărăt, în matca unei lumi 
strălucind de iluzii, de aşteptări, dăruiri şi stârniri frenetice, 
sau groteşti şi artificiale, iar când se întorcea nu mai 
nimerea niciodată în locul lăsat gol - lanţul şi găleţile 
căzuseră în fântână - şi căută o altă gaură în fagurele 
timpului prezent, pe care, ocupând-o, îşi pierdea identitatea 
şi pierzându-se, se scutura de toate paiele şi pleava 
pătrunse în carnea ei la fiecare seceriş al distrugerii 
dogoritoare şi se răsturna toată-n cântec, ca şi cum şi-ar fi 
lepădat veşmintele, ca să se amestece întreagă şi goală şi 
cuprinsă de-o lăcomie blajină în dubla seninătate a nopţii de 
vară: lumina stelelor neconturată, trăind parcă numai din 
înjurături, ca un emigrant într-o ţară potrivnică şi tenebrele 
verzi ale mării. Aria din faşa magaziei pe care Pin Arambaşa 
o mătura, seara, cu mături de pelin, mirosea a vară coaptă 
în toate pliurile, robustă, doldora de seminţe, tăvălită prin 
râpe, nevlăguită, întărâtată, sordidă, leneşă, dormind puţin 
şi încordându-şi nemurirea cu triumful instinctelor, cu 
şalele grase, îngâmfată, generoasă, ţinând toate uşile 
deschise şi casa vraişte, abjurând de la orice credinţă. 

Mâncau cartofi şi-i sărau cu sare linsă de pe umerii Imolei. 
Juja, zisă şi Vicleşug, sta ca un pârâu negru sculat în 
picioare şi rezemat de stâlpul magaziei, învelită parcă în 


sticlă gofrată (luna creştea cu solzi) şi cânta năvalnic 
(unghiile de la mâini, vopsite fiecare în altă culoare, păreau 
nişte fluturi care i-au fost aşternuţi pe degete cu obligaţia 
să-i păstreze ameţiţi de vrajă, să închipuie cu ei curcubeie, 
să le rupă şi să le adune la loc), dar nu cânta pentru cei din 
jur, sau nu numai, cântecul era şi un dar pentru perechile 
ce se iubeau pe Plaja târfelor, în tăcere - cei fugiţi din 
umbra bisericii conjugale în mierea desfrâului, sau a 
posibilei regăsiri - şi mai cânta şi pentru puiul de lup care 
gonea prin lumina mării sau prin podul lui Bozar 
Garofeanu, viteaz, învolburat, lingând sare din clipele 
valurilor - coada lui era un peşte, lufar sau rechin pitic, 
rechin de Marea Neagră, nările, două scoici încărcate de 
vuietul sângelui din prăsila oceanelor, lupul mărilor înfuleca 
berbeci cu lâna neprihănită şi gonea mereu, nesătul şi nu 
ajungea ţărmul, fuga lui era pe deasupra timpului sau a 
veacurilor, iar urletul lui era numai în Bozar. 

— Imola! 

— Ascult, doamnă. 

— Citeşte din cartea asta pasajul subliniat cu cerneală 
roşie. 

— Soldaţii romani din Durostorum în Moesia inferioară, 
îngână Imola (suntem în Moesia inferioară, suntem în 
aceleaşi locuri, adăugă jovial Pin Arambaşa), celebrau în 
fiecare an Saturnaliile în felul următor. Cu treizeci de zile 
înaintea sărbătorii, trăgeau la sorţi, dintre ei, un bărbat 
tânăr şi frumos pe care-l îmbrăcau în haine regeşti, 
făcându-i să semene cu Saturn. Astfel îmbrăcat şi urmat de 
o mulţime de soldaţi, flăcăul se plimba prin mulţime, având 
toată libertatea să-şi dea frâu liber pasiunilor şi să guste 
orice plăcere, chiar dacă ar fi fost dintre cele mai josnice şi 
ruşinoase. Domnia sa era veselă, în schimb era scurtă şi 
sfârşea tragic; căci, odată cu scurgerea celor treizeci de 
zile şi cu sosirea sărbătorii lui Saturn, îşi tăia gâtul pe 
altarul zeului pe care-l reprezenta”. 


Imola înapoie cartea cuiva aşezat pe movila de cartofi şi 
râse încet; aşa se scutură pelinul. Nu spuse o vorbă, dar 
întinse mâna bâjbâind, ca şi cum ar fi vrut să mângâie pe 
cineva. „Puiul de lup” - şi roata pornise. Se spărseseră 
sevele din lemn, se tăiase drumul în pantă, şchifuiţi, zece 
mânji de aramă şi doi cai negri aşteptau în hamuri, la docar, 
şi roata intră pe capătul de osie gol. Puiul de lup, pentru 
prima oară pe mal, lingea sare de pe mâinile Imolei. Şi iar 
strigă cineva: 

— Imola! 

— Ascult, doamnă. 

— Pălăria cu biletele e pe arie. Eşti cea mai tânără, ai 
dreptul să-ţi încerci cea dintâi norocul. 

— Şi se va sfârşi cu moarte, doamnă? 

— Nu. 

— Atunci care-i miza jocului? 

— Bucuria. Cel care va ieşi rege va trăi cum doreşte şi noi 
îl vom ajuta. El va porunci şi ceilalţi îi vor arăta supunere 
oarbă. Trebuie să trăim violent. 

— În afară de Juja mai erau pe arie sau în magazia de 
cartofi alte trei femei cu bărbaţii lor, poate ei instigaseră la 
jocul acela barbar şi superior prin spargerea 
constrângerilor - niciodată, Saltava, nu poţi să dai peste 
începutul adevărului, m-am lovit de asta în toate anchetele, 
talerul are la obârşie nu două, ci douăşpe feţe - dar luna 
vomita vârcolaci pe jos, pe Plaja târfelor, cineva, o ţigancă 
poate, pentru că tăcuse acordeonul, se pornise ea să cânte. 
Apoi Imola a tras şi n-a câştigat. Apoi am tras şi eu şi tot n- 
am câştigat - şi de-aici înainte, Pin Arambagşa a adus vin. 
Madona, ia un cuţit şi răscoleşte-i măruntaiele. Învârte 
adânc. Şi scuipă-l în ochii ăia de porc. 

Vinul mirosea şi el a pelin şi, bându-l în umbră bărbaţii îşi 
lingeau buzele, se spurcau în gând şi se desfătau cu Imola, 
o întindeau în culcuşurile de muşchi de pe Plaja târfelor, 
aţâţaţi de gemetele perechilor gâfâind în buruieni sau 
rostogolite pe nisipul stârnit de vânt şi adulmecat de lupul 


tânăr, coborât din nou în ape, unde lătra, hrănit de titanii 
mărilor, cu botul înfundat în spumă, şi trăgând c-o gheară 
pe pieptul lui Bozar o moarte măruntă, ascuţită, lăsând 
urme falnice. A câştigat Juja şi era clar că ăilalţi umblaseră 
cu mâinile prin zăpada îngheţată şi că ea avusese 
dintotdeauna biletul acela între clapele acordeonului. 

— Porunceşte, Vicleşug, a îndemnat-o Pin Arambaşa. Şi fii 
imprudentă, dacă se poate chiar exemplar de imprudentă. 

Juja s-a îndreptat spre Imola, i-a smuls câteva fire de aur 
topit din cascada părului căzut pe umeri, şi-a învăluit în ele 
degetul arătător de la stânga, apoi i le-a atârnat lui Bozar la 
ureche. 

— Ca să n-auzi suspinele nevestei - şi şi-a încolăcit braţele 
de gâtul lui. Alege: magazia, plaja sau tufele de dafin. 

— Turnul farului părăsit, a fixat Pin Arambaşa. Ăilalţi l-au 
susţinut. 

— Turnul farului. Turnul farului. 

Îmbarcaţi în două maşini, au plecat spre farul vechi. În 
drum, sub răzoarele cu tufe de dafin, farurile le-au dezvelit 
locul unde-şi tăiase beregata frizerul lui Pin Arambaşa. 
Dobitocul murise la amiază, ora şi minutul care împart ziua 
în două părţi egale, judecând de la răsăritul până la apusul 
soarelui, ca şi cum ar fi întârziat în lume până la patruj de 
ani ca să demonstreze că o zi poate fi împărţită în două cu 
briciul, ca un măr. Jumătatea dintâi fiind destinată 
infernului luării unei hotărâri, jumătatea a doua 
necunoscutului trufaş, dătător de linişte, dar totodată şi 
arhanghelului răzbunării. Ca şi cum, dac-ar exista, 
arhanghelul acesta şi-ar trage spada să se bată şi să învingă 
un grănicer din paza de coastă, sufocat de căldură şi 
înghesuit sub un umbrar de posesoarea unui bilet 
câştigător la toate loteriile şi care nu fusese niciodată 
amestecat într-un vraf cu bilete necâştigătoare, şezând 
dintotdeauna în poşeta sau în palma unei târfe. 

— Şi Imola? L-am întrebat eu, în timp ce Madona lua în 
cârcă pe Pin Arambaşa de gumă şi-l târa afară. 


— A tăcut. Considerând că am dreptul la o compensație. O 
salvasem aproape goală de pe acoperişul unei case. Saltava, 
cum să-şi simtă virtutea lezată?! Ne-am urcat în far, scara 
de fier, în spirală, fusese frecată cu gaz, iar sus fusese 
întinsă o saltea. Totul aranjat din vreme, punct cu punct, 
orânduit până-n ultimul amănunt, chiar şi ligheanul, 
specialitatea şi vocaţia lui Pin Arambaşa. Jos, Pin Arambaşa 
şi un avocat fixaseră farurile maşinilor pe trupul farului; le 
stingeau, le aprindeau; marea izbea în tălpile de piatră; 
vântul rotea năluci de porumbei sălbatici; în ugerul mării 
pulsa abjecţia zădărniciei şi infamia sângelui înţepat de 
dorinţe; farurile, iritate, semnalizau: bucurie, bucurie, 
arboraţi micul şi marele pavoaz!; galop în pereţi, vânt 
născut în fântâni şi aruncând bufniţe pe geam; ţâţe 
mirosind a calcar năduşit; funie scămoşată în cerul gurii; 
dansul şoarecilor în magazia de cartofi; şi Dumnezeu 
venind cu Imola de mână: sunteţi egali în coşmaruri; 
migraţia păsărilor; sala cavalerilor paladini; umărul muşcat 
de câini; sculptate de trăsnet două trunchiuri de peri 
sălbatici cad şi. 

— Bate-mă, Bozar, plesneşte-mă! 

Mai târziu, la Bucureşti, căci Juja a înţeles să nu abdice de 
la tron, când venea, aducea un frâu de ponei, curele noi 
împletite cu alamă, şi-l punea să-l croiască cu el, mult, 
repetând fiecare lovitură, şi-i săruta mâna, dar în seara de- 
nceput, Bozar nu a îndrăznit să-i rupă fălcile. 

Femeia cea mai teribilă, Saltava, monstruoasă, posesiunea 
şi duplicatul ei, sfidare aruncată-n piaţa armelor tuturor 
impostorilor. 

— Şi Imola? 

— Un tub de tristeţe albă. Şi o morişcă de aplauze. Intrase 
în joc sau se lăsase târâtă, ceea ce-i cam acelaşi lucru, 
îmbrăcase tunica acceptării şi domina întregul grup, cerând 
scurtarea domniei, apoi o nouă tragere la sorţi şi apoi 
eşafodul. Sper că Vicleşug s-a comportat superb, mi-a spus 
la culcare şi am adormit fără să-njurăm sau să preamărim 


lumea - povestea îndurării, înţelegerii şi absolvirii - iar 
după miezul nopţii a început să plouă. Violent. Torenţial. 
Marea Neagră explicându-şi numele. Smulsă de vânt şi 
azvârlită, o lişiţă nea spart geamul. Ne-am pomenit cu ea în 
pat - un bolovan de negură vie, zbătându-se urgisit. Ai curaj 
să sugrumi o lişiţă speriată, Saltava? Eu n-am avut. Imola a 
izbucnit în plâns. Orologiul femeilor bătând confuz măsurile 
pedepsitoare. Lacrimile sunt, totuşi, limanul consolării... Am 
luat lişiţa şi-am dus-o în tindă (locuiam o căsuţă de paiantă 
care slujea de obicei de depozit pentru butoaiele cu piersici 
destinate rachiului, dar recoltatul piersicilor încă nu 
începuse), gândind că, dezmeticindu-se, avea să-şi dea 
seama că e prinsă în lanţurile de hârtie poleită şi va sări 
peste prag, lăsându-se din nou dominată de legea 
inextricabilă a păsărilor: devoţiunea zborului. Ploaia, 
isprăvindu-şi enunţul solemn, se risipea acum mărunt, cu o 
frângere melancolică, suind de pe mare în stepă, 
bolborosea mărunt la streaşină, fâşâia în iarbă, anula în 
şoaptă sentinţele dictate de tunet în clipele de mânie. Am 
făcut doi paşi pe prispă. Un stol de pescăruşi cădea în picaj 
pe faţa mării. Puiul meu de lup dormea, învelit în ape. Un 
tren, departe, ritma nedrepte despărţiri: te duc, te duc, te 
duc. 

— Garofeanu! Vino la mine! Chiar mă pregăteam să-ţi bat 
în geam. 

Mă strigase Pin Arambaşa. lar eu tocmai mă pregăteam 
să-mi aprind o ţigară. 

Sta în mijlocul pajiştei, sub clopotul umbrelei, îmbrăcat 
doar în pijama. 

— Bozar, dragul meu, de mult, de când eram copil, nu mi- 
am mai făcut nevoile afară, pe iarbă verde. la şi ţine-mi 
umbrela cât mă deşert, nu vreau să mă plouă, că mă trec 
fiori de gheaţă prin şira spinării şi nu mai am nici o plăcere. 

Am luat umbrela şi l-am ocrotit de ploaie, stând drepţi şi 
cu faţa spre mare. Atunci mi-am ucis sau am recăpătat un 
sfert de zodie ucisă. Avocatul acela de-i era prieten lui Pin 


Arambaşa şi nevasta lui şi alte două perechi care priveau pe 
geam, aburind sticla şi ştergând-o cu poala cămăşii de 
noapte, vor păstra în fundul ochilor, sau tipărite în os, nu 
şomoioagele de iarbă udă, rupte scurt, cu migală şi plăcere 
întârziată, cu care s-a şters Pin Arambaşa, ci frica, 
disperarea mea că s-ar putea ivi la geam şi Imola, şi chiar s- 
a ivit, dar nu la geam, ci în uşă, şi a strigat, Pin, naiba să te 
ia, merită, zău, să facă omul concediul cu tine, şi după aia 
mi-a fost frică numai de puiul acela de lup, să nu mă ia la 
vânătoare. A ieşit, dar nu venea spre mal, se rotea prin 
pâcla de la împerecherea mării cu cerul, aruncând din 
gâtlej melci de stâncă, aşchii de lemn desprinse din 
corăbiile scufundate şi chiar câte-o gură de rom. Pin 
Arambaşa gemea mulţumit, cu maţele curățate: „îţi 
clănţănesc dinţii, Bozar, te-a răzbit frigul?” Dinţii, 
clănţănindu-mi, traforau în lemnul dur al răbdării alt şir de 
dinţi, dublându-se singuri c-un accesoriu viguros, capabil să 
înscrie cearcăne costisitoare şi să lase urme de neşters 
oricărui om de pe faţa pământului. Dar e bine să ştii că l-am 
şi iubit mult pe Pin Arambaşa. Prin el am intrat, m-am rotit 
şi-am cules miere în ţarcul zeilor. El m-a suit pe scenă şi m-a 
distribuit în roluri principale: „du-te şi creează-mi Prinţul 
de rouă”. 

— Prinţ? Care? De ce? 

— Prinţul de rouă. 

— Servit cu tacâmuri scumpe? 

— Mâncând cu lingura adusă de-acasă. Prinţul de rouă e 
cea mai ascunsă izbândă a mea. 

— Domnişoara Irina, în holul acesta ar mai încăpea, uite 
acolo sub arcade, o tufă de caprifoi care-i Mâneca Maicii 
Domnului, spuse Prinţul de rouă, continuând să se legene în 
balansoar. 

— Deci dumneavoastră veţi conduce operaţia! Se miră ea. 

— Voi lăsa hăţurile în mâinile ăluilalt. 

— E aici, cu toată ceata. Se pregătesc să-mi facă o 
surpriză. 


— Ah, trebuia să vin după. 

Uşa sculptată, ducând în coridorul către bucătărie, se 
deschise, ronţăind în balamale supunere uleioasă şi în 
cadrul ei se iviră, înşiraţi în monom, şapte pitici. Se opriră 
brusc, chiar la poala scării interioare care suia la etaj, 
având fiecare treaptă o păpuşă curtată de-un pitic de 
porțelan sau de lemn lustruit. Nu ştiai care sunt aievea: cei 
de pe scară, surprinşi în atitudini galante - clipa 
premergătoare dezlegării vrăjilor şi a primei lovituri de 
gong vestind deschiderea grotelor din basm - sau cei opriţi 
în gâtlejul coridorului, neclintiţi, imperturbabili în 
costumele de pânză subţire, vopsită ţipător, pe care un 
curent de aer tăios, păstrând o vagă mireasmă de muguri 
crăpând în izbânda serii le mişca uşor. Toţi la un loc 
dezvăluiau chipuri fanate: alcoolici deprimaţi, sorbiţi de 
lumi sfârşite în nopţi de lăcomie criminală. Dar mai cu 
seamă cei din gang apăreau ca şapte făpturi pipernicite 
conţinând o esenţă lividă - batjocură crucişă, energie a firii 
închegată în adversitate, abjecţie sau indignare nerostită şi 
ascunsă sub o prefăcută predispoziţie spre somn. 
Instantanee confuze sau presupuneri estompate, reuşeau 
să arate vii datorită exclusiv eşarfelor, dantelelor şi 
horbotelor mişcate de şuviţa de aer curgând pe sub uşi. 

„Ce pline de rod sunt podgoriile întunericului, 
primăvara!”, îşi spuse Prinţul de rouă, dar cu glas tare 
spuse altceva: 

— Am ştiut dintotdeauna că la temelia opririlor 
neaşteptate stă un om puţin mai mare decât un ghimpe. Vă 
salut, domnilor şi vă asigur că sunt bucuros să mă aflu în 
plină poveste de primăvară. 

— Prinţul de rouă, îl prezentă Irina. 

Fluturii de iasomie de pe chimonoul ei pâlpăâiră din aripi. 

— Încântaţi de cunoştinţă, vorbi piticul din capul şirului, 
scuturând tichia cu ciucure. Noi suntem furnizorii 
nutreţului ce li se dă copiilor să doarmă. Excelenţă, şi eu 
sunt de neam nobil, sunt Piticul-de-Polen, prinţ uzurpat. 


Răspund acum la un nume de ocară: Nuni Robicek, sub 
care încasez ghionţi, palme şi dupaci de la clovnii din circ, 
dar mama mea a fost regina liliputanilor din Balcani. În loc 
de inimă, eu, singurul din lume, port gălbenuşul de ou al 
păsării-liră cu care m-a conceput mama, pe când se afla 
într-un turneu la tropice. Nu pot transmite moştenire 
această forţă, însă copilul femeii cu care mă voi împerechea 
va găsi o comoară de argint, albuşul neintrat în alcătuirea 
inimii. 

— Prinţe-de-polen. 

— Prefer să-mi spuneţi Nuni Robicek. Numele vulgare 
subliniază obedienţa. 

— Ei bine, Nuni Robicek, sunt femei care refuză argintul 
ca fiind în neconcordanţă cu superbia lor. 

— Cu acestea e obligatoriu să întinzi jocul pe aur. Vreţi să 
veniţi puţin cu mine? Aş dori să vă pun o întrebare 
fundamentală. 

— Cu plăcere. 

Holul, spre stânga, se isprăvea într-un simulacru de capelă 
încarcerată umbrei şi tainelor şi iluziilor sacrosante. Se 
potriviră în colţul ei cel mai afund, sub icoana răstignirii - 
piroanele din palmele lui Isus ardeau în foc, coroana de 
spini scăpărând în respirări roşii, vorbea învăluit de 
sentimentul măgulitor al suferinţei, iar smochinul schilod, 
cu crengi rare, din hârdăul pus chiar în mijlocul capelei, ca 
să împrumute întunericului o nuanţă de noapte de la malul 
mărilor orientale, nu-şi îndeplinea menirea. Nuni Robicek 
pocni din deşte şi piticul rămas frunte de coloană primi de 
la spate o vârtelniţă în miniatură pe care-o fixă cu butucul 
pe scara păpuşilor. O puse în mişcare, dând un bobârnac în 
una din stinghiile împodobite cu clopoței. Sute de ţurţuri de 
gheaţă crăpară-n sunete zimţate. Irina, în capul mesei de 
lângă fereastră, simţi în mâini un tremur dulce - umbletul 
neastâmpărat al sângelui împlinind nouăşpe sau douăj de 
ani, paloarea frunzelor de lămâi sărutate de lună, invizibila 
bravadă a lunii aprilie, perdele de mătase pâlpâind peste 


jumătate de veac viitor, aurora îmbujorând valize 
nedeschise. 

— Excelenţă, zise Piticu-de-polen, acum nu ne mai aude 
nimeni, puteţi să-mi spuneţi ce căutaţi aici, în casa pentru 
care eu plătesc chirie? 

— Am intrat, fiindcă am zărit-o în balcon pe domnişoara 
Irina. O poveste exotică, răspunse Prinţul-de-rouă, iritat de 
tonul agresiv cu care-i fusese adresată întrebarea. 

Lacătul alburiu, perseverent, din muchiile şi încuietorile 
masive ale Bibliei fraterniza ridicol cu scânteierile poznaşe 
ţâşnind din cele trei decoraţii şi cinci barete atârnând pe 
pieptul lui Nuni Robicek. 

— Prinţe-de-polen. 

— Nuni Robicek. V-am mai informat. 

—. Ca să fiu unde ar trebui, sunt nevoit să întârzii un timp 
aici. 

— Doi prinți, chiar uzurpaţi, sunt în fond doi regalişti. 
Numiţi c-un termen republican îngrijorarea nobilă care vă 
apasă. 

— Domnişoara lrina-mi datorează bani. 

— Ah, vechile coşuri de cristal în care se păstrau 
bomboane presărate cu petale de trandafiri. 

— Bani mulţi. 

— Altceva? 

— Nimic. 

— Vom trata. Prieteni, se întoarse spre ceata piticilor, 
mânji neajunşi cai, pinguini rotiţi în somn de caraşii bâlbâiţi, 
sunt singurul dintre voi construit pe scheletul celei mai 
frumoase păsări. Oasele mele de sare compactă (fără sare, 
excelenţă, gălbenuşul, de ou al păsări-liră n-ar rezista) 
suferă, indignate, sub privirile voastre iscoditoare. 
Depuneţi-vă ofranda şi plecaţi. Un moment, continuă el, 
fulgerat de-o idee hazlie. Sunteţi bun, Prinţe-de-rouă, să-i 
întremaţi, citindu-le un psalm? În genunchi, prieteni. 

— Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, că-l voieşte 
pe el, - rosti Prinţul-de-rouă. „Că Tu eşti Cel ce m-a scos din 


pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele,. „Spre Tine 
m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele, 
Dumnezeul meu eşti Tu,. „Nu Te depărta de mine, că 
necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute”. 

Prinţul-de-rouă, isprăvind, se lipi cu fruntea de coperta 
Bibliei. 

— Prinţe, spuse Irina, mai mult în şoaptă, sărutaţi Sfânta 
carte de parcă i-aţi sorbi întreg duhul. 

— Gata, strigă Nuni Robicek, aţi ascultat molitva pentru 
porumbeii sălbatici, căraţi-vă! Sunteţi teribil, prinţe! 

Tăcuţi şi tăvălugind, îndărătnici ca o molimă, aerul şi 
distanţele, cei şase pitici lăsară pe masă, în faţa Irinei, câte- 
un degetar, un buchet de violete şi altul de brândugşe şi se 
mistuiră, în târşâit de paşi, în partea necunoscută a casei, 
poate în subsol, poate în crăpăturile pământului, poate în 
ascunzişurile firii. 

În întunericul posac de roşcovă seacă al capelei, răsună iar 
glasul lui Nuni Robicek. 

— Urâţi şi scârbos de ascultători, scâlciaţii mei prieteni, 
nu-i aşa, prinţe? 

— Mi s-au părut foarte sprinteni. 

— Puah! Nişte băşici de porc. Irina, ce sumă datorezi 
Prinţului-de-rouă? 

Nuni Robicek veni şi se urcă pe scaun, lângă şemineu. Se 
ţinea cu palmele amândouă strâns încleştate pe spătar. Pe 
vatră, focul răbufni din spuză, rotund ca o tufă de ciulini, 
răspândind mireasmă de mere coapte. Parcă suise dintr-o 
vioară o dojană de Crăciun, netrăit în toate cutele, petrecut 
năzuros, cu veselie stearpă, cu dispreţ spart, ignorând 
abnegaţia ninsorii, ignorând impulsurile spre o libertate 
expresivă, pozne, chefuri şi exaltarea credinţei naive că-n 
noaptea Naşterii purcelele fată purcei fripţi, cu mărul şi 
creanga de leuştean verde în gură, căţelele fată pui înveliţi 
în manşoane de atlaz, veveriţele scutură aluni peste cerbul 
legendar. 

Prinţul-de-rouă îşi limpezi părul cu palma şi atacă, expert: 


— Nu-mi datorează bani româneşti. 

— O0Ooo! 

— Şi nici un fel de bani de hârtie. 

— Aur?! 

Prinţul-de-polen smuci din umeri şi faţa rotundă, tăiată de 
zbârcituri piezişe, i se răvăşi. Câteva sunete neclare îşi 
croiră drum printre buzele mici, probabil înjurături, rostite 
cu teamă superstiţioasă, din care se înfiripă în cele din 
urmă o constatare posomorâtă. 

— În vremea noastră, aurul te trimite în surghiun. Sau 
într-o mie şi una de belele. 

— Tânguiala celor siliţi să dea, aruncă Prinţul-de-rouă 
superior. Cei căptuşiţi cu aur sunt casapi, boboţapi, plini de 
arţag şi pârţag. 

— În degetarele de pe masă se află câte-o verighetă. 

— Nu acoperă datoria. 

— Luaţi verighetele în palmă, zornăiţi-le şi ascultați ce 
dulci lamentaţii cântă aurul. Mii de gâtlejuri horcăie-n 
desfătări şi extaz. 

— Verighetele, plus clinchetul a o sută de monede. 

— Irina! Strigă Nuni Robicek, învrăjbit. 

Irina veni lângă şemineu şi scormoni cu vătraiul în jarul 
din vatră. O puzderie de scântei secătuite de vlagă tresăriră 
pustiu în rama de marmură afumată. Irina întoarse pe 
jumătate faţa învinsă de-o durere surdă. Plângea. Obrajii 
fragezi, scăldaţi în lacrimi, tăcerea ei supusă, de 
nevindecat, mânia prelinsă şi zgribulită în ochi, infiltrată 
mai adânc în uscăciunea tăcerii decât în mişcări, răsuflarea 
zgăriind acolade zvâcnite, suspinele, fluturi de iasomie 
agonizând, stingându-se şi prefăcându-se în pulbere, 
muşcară adânc în inima lui Nuni Robicek care se hotări să- 
şi scuture polenul de pe un picioruş. 

— Veţi primi o sută de monede, zise el, dar cu condiţia să 
jucăm o partidă de pocher în doi. 

— De acord dacă plătim în aur. 


— Veţi juca având o mână şi un picior încuiate în cătuşele 
fixate în peretele acela. 

Prinţul-de-rouă intră cu-n picior şi o mână în inelul 
cătuşelor. 

— Vino să verifici. 

Nuni Robicek merse şi controlă. 

— Sunteţi prins cum trebuie. 

— Atunci putem începe. 

— Întâi vreau să juraţi că de azi înainte veţi uita casa asta. 

— Nutreşti o patimă amară pentru formalităţi. 

— Juraţi! 

— Şi dacă nu cred îndeajuns în Dumnezeu? 

— N-are importanţă. Juraţi pe drepturile ce vi se cuvin în 
lume. Şi voi avea grijă, în cazul că nu vă ţineţi de cuvânt, să 
le pierdeţi pe toate. Mama mea e-n Macedonia grecească, a 
ajuns acolo ascunsă într-un stup de albine, dar puterea ei n- 
a scăzut în România. Dimpotrivă. 

— Jur. 

— Irina, spuse Nuni Robicek, dă jos de pe scară piticul de 
faianţă cu brâu albastru. 

Prinţul-de-rouă zdrăngăni cătuşele. Sta răsturnat pe-o 
saltea, între două perne egiptene, umplute cu iarbă de 
mare, şi-şi afundase iar capul în paginile Bibliei. 

— Când citiţi din Biblie, semănaţi c-un cal care bea din 
jgheab. 

— Zi mai bine: cu patru cai care s-au oprit să bea din 
jgheab. 

— După ce-au tras o zi la plug, zise Nuni Robicek. Daţi jos 
zăbalele. 

— Poate că-mi place să strecor apa prin fier. 

— E mai dulce? 

— E mai aspră. 

— N-am băut niciodată apă cu gura ruptă de zăbală. Poate 
fiindcă n-am fost cal. Drepturile calului: ovăz, iarbă verde, 
apă rece, grajd, stănoagă, câmpie. 

— Propun să-ncepem jocul. 


— Prinţe-de-rouă, nerăbdarea dumneavoastră trădează 
viciu sau mârlănie? 

— Nuni, scânci Irina, eşti ireverenţios. Nuni Robicek 
cobori de pe scaun, mângâie pe creştet piticul de porțelan 
şi deschise uşa spre coridor. Cei şase pitici îşi făcură 
apariţia, forfotind neclar, ca minciunile proaspete, ca nişte 
picături de foc jupuite dar neprădate de luminiscenţă. 

— În ce cotlon dosit ai ţinut pocitaniile astea? 

— Excelenţă, vă rog. Sunteţi de nedomolit? 

— Stârpitură! 

— Voi pune santinele, hotări Nuni Robicek. Domnilor, 
ocupaţi-vă posturile! 

Fiecare pitic înşfacă în braţe un pitic de lemn sau de 
porțelan. Doi se flancară înapoia uşii dând spre bucătărie, 
având grijă să pună şi zăvoarele, iar ăilalţi patru, 
străbătând camera, ieşiră pe terasă. Prinţului-de-rouă şi 
Irinei li se părură că luau cu ei timpul teafăr, lăsând 
înăuntru numai petece de timp macerat, istovit şi rumeguş 
de ospeţe vechi. Prin fluierele păstorilor din tapiseria 
acoperind peretele din stânga şemineului nu cursese 
niciodată dogoarea unui cântec fluid, acum parcă se 
deştepta în ele un geamăt. 

— Domnişoară Irina, spuse Prinţul-de-rouă, încercând să 
se scuture de senzaţia că-i cresc pecingini pe ceafă, vă rog, 
la despărţire, să-mi puneţi din nou într-un plic puţină 
cenuşă de lemne, s-o duc bunicii mele. Sărăcuţa de ea 
suferă cumplit după mirosul de lemn ars. 

— Excelenţă, îl întrerupse Nuni Robicek, cât amestec 
cărţile, sunt noi nouţe, vreau să vă spun o poveste. În 
copilăria mea - am trăit câţiva ani la bunici, într-un sat de 
câmpie - se petreceau în noaptea revelionului întâmplări, 
căzute, unele din ramuri de salcie de Florii, altele, din 
blesteme grele. Mai întâi, bunica punea din timp grâu să 
răsară în străchini, după credinţa: brâul luminează orice 
început de lume. Fetele puneau să înflorească în ulcele şi 
cofiţe nalbe şi muşcate roşii. La prinţul cu palat în malul 


Buzăului, se planta liliac alb, care-şi spărgea ciorchinii când 
veneau colindătorii să tragă brazdă cu plugurile în zăpadă 
şi o sută de lăutari pârguiau ospăţul cu cântece. La ceasul 
când un an ia locul altuia, fetele nemăritate băteau în 
icoane cu orz descântat şi apoi, dezbrăcate, îşi îngropau 
chipul, în ascuns de oricine, în apele oglinzilor, aşteptând să 
li se arate ursitul. Tot în culmea acelui ceas, bunica tăia în 
două şase cepe de apă şi aşternea cele douăşpe jumătăţi cu 
faţa în sus, într-un căuş plin cu sare. Ele simbolizau cele 
douăşpe luni ale anului, zodiile ploilor. De se umpleau cu 
apă lunile de vară, petrecerea cu finii şi cumetrii ţinea lanţ 
o săptămână. Vecinul nostru, care mi-a fost naş şi m-a 
pricopsit c-o droaie de nume, creştea în lăzi cu pământ 
pătrunjel şi violete - pătrunjelul pentru ciorbă, violete ca să 
le împartă în noaptea de revelion jucătorilor de cărţi. Jocul 
acesta are un potop de nebunie. Jucătorii, treij de inşi sau 
patruj de inşi, se strângeau după miezul nopţii, exact după 
ce şeful de post împuşca anul vechi drept în cerul gurii, 
într-una din cele opt prăvălii ale satului. Luau loc pe bănci, 
pe saci de cartofi, orez şi năut. Un sublocotenent din 
Râmnicu-Sărat, nu mi-l amintesc mai mare în grad, însoţit 
întotdeauna de-o călugăriţă, de la o mănăstire din Munţii 
Buzăului, ţinea casa. Jucau copcică şi jucau cu două perechi 
de cărţi deodată. Sublocotenentul, stând tot timpul în 
dreptul unei carpete înfăţişând o răpire din serai împărțea 
cărţile în mici pachete pe tejghea, jucătorii mizau, punând 
banii pe care pachet doreau, având grijă să lase unul gol 
pentru bancă, apoi călugăriţa întorcea cărţile pe faţă şi 
plăteau sau adunau banii într-un coş de nuiele. Jocul se 
chema Dafina. 

— Potăile-alea de-afară, nemernicii ăia parcă-s înşurubaţi 
în marmură. Cine trece pe stradă îi crede împietriţi, 
aşteptând razele lunii de la miezul nopţii ca să-i dezlege de 
vrajă. 

— Excelenţă, nu vă-ncingeţi din nou. Căldurile mari 
scornesc furtuna. În nopţile alea de revelion şi-au ruinat sau 


şi-au schimbat viaţa trei inşi. 

1) Naşul meu. Într-un an i-a cerut sublocotenentului să 
joace numai în doi. Naşul era perceptor financiar, a mizat 
banii de vărsare la administraţia judeţului. A pierdut. 
„Domnule locotenent, a cerut, dă-mi o revanşă. Nu mai am 
bani, am acest pistol, e încărcat, pun viaţa mea contra 
sumei pierdute, dacă mă curâţ şi de data asta, ies afară şi- 
mi zbor creierii”. Acela a admis. Şi mi-au dat mie să bat 
cărţile. Eu şedeam într-o baniţă suită pe masă. Îmbrăcat în 
alb. Puritatea. Cu picioarele îngropate în flori de tei uscate. 
Mireasma purității sau oricum asociatul în afaceri îngereşti. 
De atunci sufăr de influenţa polenului. Băteam cărţile, le 
închinam către petromaxul din grindă, strigam vorbe de 
dragoste fecioarei răpite din grindă, oamenii râdeau, 
făceau rămăşaguri şi moartea bătea din aripi pe aproape. 
În coteţul gurii fiecărui jucător, un roi de muşte verzi. 
Simţeau duhoarea morţii şi nu se scuturau de greață. 
Teribil joc. Moartea, viaţa, scânteiau în mâinile mele. Eram 
şarpele de sub nufăr. Ce incredibil sentiment de plinătate, 
acela că împarţi moarte şi viaţă! Năucitoarea beţie a 
puterii. Pe care nu-ţi convine s-o faci pe din două cu nimeni. 
Istoria lumii lipsindu-şi din minţi, aici îşi are explicaţia. 
Creaţia şi Distrugerea, Botezul în Iordan, Norocul şi 
Prăpastia. Nu e un joc de servitori, de aceea se şi numeşte 
frumos jocul: Dafina. Coroana sub care nu ţi se şterge 
amintirea. Sub care rămâi în poveste. Pentru că toţi vrem să 
fim nemuritori. Stupida vitejie a viermilor înotând în untura 
timpului. Am despicat pachetul. Naşul meu a ales. Şia 
câştigat. Şi de atunci, în fiecare an, în ajun de revelion, se 
ducea la gârlă, spărgea o copcă în gheaţă, intra în apă până 
la gât, se îmbolnăvea şi nu mai putea să coboare din pat o 
săptămână. Dar pentru pistolul ăla zace de cinci ani în 
puşcărie. 

2) Călugăriţa. În al doilea an, sublocotenentul a fost în 
ghină şi a pierdut tot. Un grădinar din cătunul vecin, bogat, 
ia propus şi el sublocotenentului o partidă în doi: câştigi, îţi 


dau eu îndărăt tot ce-ai pierdut; pierzi, călugăriţa rămâne 
la mine. Sublocotenentul a pierdut din nou şi călugăriţa nu 
s-a mai întors niciodată în Munţii Buzăului; ani la rând, 
bunicul, sculându-se noaptea ca să hrănească vitele, 
întârzia mult pe prispă, ascultând-o cum cântă: Dafina, 
Dafina, Dafina. 

3) Sublocotenentul. Îl trăgea aţa spre prăpăd. Sau nu ştia 
că unde bate clopotul negru, acolo se întinde şi moartea. În 
anul după ce-a pierdut-o pe călugăriţă, sublocotenentul a 
murit, dar numai niţel, a murit doar de două deşte, ziceau 
ţăranii. S-a întâmplat că a pierdut din nou toţi banii şi tot la 
grădinarul ăla. Calm, fără pic de îngâmfare, i-a cerut 
grădinarului revanşa. „Pentru ce?” a întrebat grădinarul. 
„Domnule, eu am trei vertebre în plus, coadă, dacă pierd, 
mâine merg să mă operez şi-ţi aduc vertebrele alea să faci 
zaruri pentru barbut”. Au intrat în camera alăturată, 
însoţiţi de martori, grădinarul s-a convins că spune 
adevărul, s-au întors la joc şi sublocotenentul a pierdut. 
Ograda nebuniei, cum bine cunoşteam, se prelungeşte-n via 
unde se coc stârvurile strugurilor care dau dracului 
avertismentele destinului. Rămas lefter, sublocotenentul se 
retrase într-o odaie în fund însoţit de patru ţărani - printre 
ei şi bunicul, care mă lua cu el lipit de picior - şi acolo îşi 
întinse mândria pe catafalc, schiţându-i desenul cu ţigara, 
sfâşiindu-i giulgiul cu un scuipat printre dinţi. Nu era 
escroc, nu mima suferinţa; instituindu-se în curte supremă, 
se judecă pentru lipsă de noroc şi se judecă la „cinci minute 
de spânzurătoare”. 

— Fii serios, domnule, spuseră ţăranii îngroziţi, dar el, 
smucind pumnalul din teacă, îi rândui la perete, petrecu o 
funie prin cârligul din grindă, potrivi acolo ca să susţină 
lămpile, sui pe scaun, îşi vâri gâtul în laţ şi răsturnă scaunul 
cu botul cismei. 

— Moare, oameni buni şi dăm de dracu! Strigă bunicul 
meu şi înhăţând pumnalul, sări pe masă şi reteză frânghia. 
Locotenentul căzu în picioare, pe podele (rozetele 


pintenilor zuruiră ascuţit), slăbi nodul, cu mâinile 
tremurânde, şterse bobiţele de spumă din colţul buzelor, 
respiră adânc, împingând coatele spre spate şi-şi înfipse 
ochii în ochii bunicului: 

— Pumnalul, zise, şi făcu o pauză. Şi nu-ţi datorez nimic, 
zise iar, sau dacă vrei îţi datorez patru minute, zise, cu 
toate că rezist în laţ opt minute, record pe care l-am stabilit 
în garnizoana din Iaşi. 

Şi pentru că remuşcările sunt acoperirea în aur a 
pătimaşelor dezlănţuiri viitoare, iar împlinirea, chiar falsă, a 
pedepsei sfârşeşte într-o irumpere a iluziilor, 
sublocotenentul urcă pe baricadele rupte, sfidând gloata 
ţăranilor cu o nouă provocare, mai degrabă cu tinicheaua 
purtând pe ea scris acest nume, fiindcă ceea ce propuse era 
relicva unei trufii jignite, în orice caz o figură cu care-şi 
înzorzona retragerea. 

Domnilor, zise, vă rog să-mi permiteţi un mic amuzament, 
un plasture pe-o rană mortală, un spectacol venetic la 
fereastra raţiunii. Pe limba voastră neroadă asta înseamnă 
că achit două vedre de vin cârciumarului ca să aducă zece 
porumbei şi doi pumni de mei tătăresc. E o noapte unică, 
punem, zece inşi, câte-o pereche de porumbei pe umeri, 
împrăştiem meiul pe masă şi ăla de pe umerii cui nu se vor 
clinti porumbeii până-n zori, va primi sania şi caii mei, 
plătiţi de ăia nouă care pierd. Am jucat... 

Dar tu erai mult prea mic, întrerupse Prinţul-de rouă. 

— Am jucat cot la cot cu bătrânul. 

— Şi-ai câştigat. 

— Da, excelenţă. Fiindcă avusesem grijă să împrăştii 
neobservat, boabe de mei pe epoleţii de dantelă. Dar 
câştigul meu n-a fost decât o juma de porţie de ciulama. lar 
al ălorlalţi nici atât. Fiindcă în timp ce noi picoteam cu 
porumbeii în crengi, sublocotenentul a scos dintr-un tub un 
duh galben şi ne-a adormit pe toţi. Am dormit până a doua 
noapte spre zori, jucătorii, porumbeii şi chibiţii, iar 
sublocotenentul ne-a furat banii din buzunar şi când ne-am 


sculat, toţi eram cu porumbeii pe umăr şi el ne-a zis: 
„trişaţi, mama voastră! Ar fi trebuit să ştiu că sunteţi 
malahişti!” - şi s-a dus să scoată sania, dar între timp îi 
murise un cal, s-a suit pe celălalt şi-a plecat la Râmnicu- 
Sărat, lucra la duhul galben al războiului şi trebuia să fie 
acolo, în laboratoarele secrete, iar noi n-am ştiut decât c-am 
dormit aproape treij de ore, ferecaţi de duhul galben. 
Viscolul ne îngropase, nimeni nu ştia că existăm şi 
sublocotenentul plecase cântând: Dafina, Dafina. Era un as. 
Irina, fii bună, vino şi taie cărţile. Permiteţi, Prinţe-de-rouă, 
mâna domnişoarei Irina, nevinovăția, adică. 

— Mai întăi, alea o sută de monede. 

— Dreptul dumneavoastră. Alea o sută sunt la un loc cu 
alte două sute. 

Nuni Robicek apropie piticul de porțelan cu brâu albastru, 
îi apucă tichia în pumn, şi răsucind-o de cinci ori spre 
stânga, făcu să ţâşnească pe pelerina Prinţului-de-rouă o 
furtună de ochi de lup flămând, o dilatată cădere de stele, 
un curcubeu prielnic sfâşierii jignirilor şi morţii. 

Iscusită seară de primăvară, spuse el. O carte 
dumneavoastră şi una mie. Parc-aud cum gânguresc şi se 
giugiulesc porumbeii ăia din noaptea de revelion. Deci, trei, 
patru, cinci - evantaiul speranţei. Pachetul cu cărţi rămâne 
la mijloc, filaţi şi vorbiţi. 

— Lucrezi de-un prost gust cu totul regretabil, Nuni 
Robicek. Mi-ai dat cinci cărţi cu faţa albă. 

— Dafina! Căpitane, râse Nuni Robicek. Jucată în noaptea 
când se degradează violetele şi îmbobocesc caişii. Deschide 
Biblia şi mai trage-i două înghiţituri de vodcă. Încap patru 
sticle în sicriaşu-ăla scump, nu-i aşa? 

— Bubă galbenă! Te voi ucide, scobindu-te cu acul. Mâine 
vei fi Prinţul-de-polen-fosil. 

— Însori noroiul cu îngâmfarea, căpitane. Dafina! Eu sunt 
Micul Dracula. Călare pe comoara pe care-aţi vrut să mi-o 
smulgeţi, voi ajunge Padişahul liliputanilor de pe întreg 
pământul. Micul Dracula, da, căci te-am minţit, maică-mea 


nu m-a conceput cu pasărea-liră, ci c-un cocoş de 
mesteacăn - şi cocoşul de mesteacăn are coada în formă de 
liră - în luminişul de deasupra temniţelor de la Mănăstirea 
Snagov, pe locul unde Dracula-i trăgea în ţeapă pe tâlhari. 
Nu-mi simţi, căpitane, colții în beregată? Ai sângele 
răcoros. În noaptea asta ies din ţară, dar mă voi întoarce-n 
fiecare an, când înfloresc teii, ştiu că faci alergie la floarea 
de tei mult mai mult decât vinul - ai voştri, când trădează, 
nu le scapă nici un amănunt - voi fi aici, ca să te văd bolnav 
de hoitul polenului de tei. Dracula şi agatârşii polenului de 
tei, însoţiţi de un pâlc de curve. Să ai grijă să nu strănuţi 
prea aproape de ele. Irina, am scos cepul de la cada de 
baie, ca să curgă şampania în care urma să te scalzi. Îmi 
pare rău de tine, ai eşuat şi nu te voi ierta. Îţi las o salbă cu 
care să-ţi plăteşti un loc la schitul Hurez. Căpitane, vei 
rămâne legat, cheia cătuşelor mi-a căzut în foc. Maică-mea 
a trecut graniţa, închisă într-un butoi cu zmeură, te las să 
ghiceşti cum va ieşi din ţară, în noaptea asta, Micul Dracula 
cu încă trei prieteni. 

— Cu şase. 

— Trei rămân aici. Vom lua cu noi doar fantomele lor. 
Adunați sub mirt, la malul Mediteranei, seara, le vom 
arunca peste umăr coji de rodie şi portocală, semn că Micul 
Dracula nu uită trădarea nici în clipele de pauză lăuntrică. 
Adio, Prinţe-de-rouă neagră, jocul se numeşte Dafina. 

Madona reveni din noaptea înfulecată de fulgere iuți şi 
raportă: 

— 'Tovarăşe comandant, Pin Arambaşa a luat foc şi arde 
mocnit. Va arde cel puţin trei zile. 

— Hai, dincolo, Saltava, zise Garofeanu, vreau să beau un 
rachiu de brad. 

— Nu veţi primi nici un păhărel, declară Madona. 

— Cum îndrăzneşti?! Eu sunt. 

— Ştiu, sunteţi linxul. Dar nu veţi primi. Când bea rachiu 
de brad, se suci spre mine, mă pune să scot din magazie 


piticii de porțelan şi samovarul şi-ncepe o chestie tare 
urâtă. 

— Dobitocule! Îl înjură Garofeanu. A sosit timpul să mă 
scutur de tine. Borcan cu lături. 

— Vă rog să-mi cereţi orice vreţi, dar nu rachiu de brad. 

— Jugăneşte-te, luate-ar naiba, scăzu Garofeanu, şi treci la 
brigada de moravuri, asta-ţi cer. 

— Epuizat, replică Madona. 

— Epuizat ce? L-am întrebat. 

— Subiectul, răspunse Madona. Ochii scurşi ai lui aprilie. 

— Adică, împlini Garofeanu, seara străvezie de aprilie şi 
şase pitici de porțelan strânşi roată în jurul a trei pitici 
sugrumaţi şi potriviţi cap la cap în jurul Crucii cu rubine 
dăruită de Iancu Jianu bisericii de la Ciorogârla. Mai lipsea 
scorbura, scara şi turnul de scoarță. Oricum, Micul Dracula 
se iscălise şi infima cantitate de moarte îngrămădită pe 
terasă semăna a fi recapitularea unei promisiuni. 

— Prinţul-de-porţelan-Învingătorul. Cum a fugit? 
Apăsasem pedala. „Spre Cabo Verde printre maluri pline de 
măceşi!” 

— Închis într-un samovar, dumnezeii mamei lui! (Şi eu: 
„Nu samovarul, ci aburul din el, ţâşnind isteric prin ţâţâni 
de argint. Deschizi brusc robinetul şi aburul îţi opăreşte 
mâinile. Carne vie, răsuflarea ustură-n oase”.) Fiindcă-mi 
săgetase prin minte că va lovi nemaiauzit de simplu şi 
îndrăzneţ, împletirea disperării cu batjocura, şi n-am făcut 
pasul decisiv ca să-i înfig ghearele-n spinare. Am spus: pe la 
Giurgiu vor trece frontiera. Grănicerii au răscolit peste tot, 
dar nu şi-n samovarele din celebra colecţie a țarilor ruşi în 
trecere prin România, din Uniunea Sovietică spre o 
expoziţie din Grecia. 

— Fiul cocoşului de mesteacăn din pădurea Snagov 
dănţuind în povestea albă a mestecenilor de Karelia. 

— Adă-mi vin roşu, Madona, porunci Bozar. E versiunea 
cea mai înţeleaptă a dispreţului de sine. 


— Eu rămân la vinul galben, am zis. („Spre Boa Vista, unde 
vinul de palmieri ucide obsesii”.) Vinul galben mi-l evocă pe 
Alexandru Măicăneşti şi ura pe care i-o porţi. 

— Pregăteşte-te să dormi liniştit, Saltava: Alexandru 
Măicăneşti e mort. 

— Hei! 

— Mi se spărsese vâsla, culegeam vântul cu gura deschisă. 
Atunci onoare duhurilor din mlaştinile Dunării de Jos. 

— Madona l-a ajutat să moară demn. 

— Înţeleg, l-a strâns de gât prin somn. Sau i-a aruncat 
laţul de mătase. Moartea dulce din seraiuri. 

— Bagă de seamă, Saltava, mă jigneşti. 

— Sergentul mitralior Saltava, din batalionul 1 voluntari. 
Alături de sergentul Lucian Şarânga. 

— E prea târziu ca să mai fii paiaţă. 

— E mult prea consistentă neîndurarea ta ca să te simţi cu 
adevărat jignit. 

Madona se trânti cu burta pe colţul mesei şi strigă: 

— Relief, evocare, ipocrizie, clenci! Vorbea la fel de repede 
şi cu acelaşi aer de sfidare, nebunie şi lunecare în beznă cu 
care-mi înşirase apostolii grâului. Înham la sanie şase cai în 
valtrapuri vâslite şi vă duc la Brăila. Corect? 

— Foarte corect, aprobă Bozar Garofeanu. 

— Nu-i nevoie să vă obosiţi. les în şosea şi aştept o ocazie. 

— Deocamdată, ieşi afară şi urcă în maşină. 

— Luaţi, tovarăşe Saltava, mă pofti Madona şi trei ramuri 
de merişor, ca să nu uitaţi că m-aţi acuzat de crimă. 

— Dafina, Bozar Garofeanu, am rânjit eu şi-am aruncat 
paharul pe gât. 

— Înveţi repede lucrurile care nu-mi plac. Scheau, vino 
aici! 

Câinele scoase botul lângă furca zveltă a cireşului şi sări în 
poiană. Stăpânu-i dădu o bucăţică de zahăr. 

— L-ai înţepat veninos pe Madona, Saltava, continuă el 
încercând să răstoarne cu piciorul trupul de cauciuc al lui 
Pin Arambaşa arzând în marginea poienii. Umezeala-i 


hârtia-n gâtlej. Măicăneşti fusese internat la infirmeria 
închisorii, Madona a intrat, trimis de mine, să-i ducă nişte 
slănină şi s-a speriat: Măicăneşti trăgea să moară. Nu aşa, 
băiete, a zis Madona, şi, luându-l în braţe cu pat cu tot, l-a 
ridicat să moară în picioare. Lasă-le, băiete, favoarea să 
moară chirciţi de frică numai ălora care mor acasă la ei. 

— Nu te cred. 

— De ce? 

— Din cauza lipovenilor de rit vechi. 

Pe malul celălalt al Şiretului, înalt şi golaş, zărisem, sub 
zvâcnetul fulgerelor seci, pâlcuri de oameni aşteptând. Am 
vârât două deşte în gură şi-am fluierat prelung. Chiote 
tulburi se înverşunară dintr-o dată, izbucniră focuri înalte şi 
iar zburară torţe în apele râului. Deasupra, peste aripa unui 
nor subţire, luna plutea ca o icoană golită de chipul lui 
Dumnezeu. 

— Vezi, Bozar, totul e prea riguros calculat. Demonul tău, 
pe care-l porţi în brişcă după tine, fiindcă dacă-l ţii pe 
Scheau lângă picior. 

— Eşti de-o ferocitate plicticoasă, Saltava. 

— Demonul n-are loc în trup. Numai când Scheau stă pe 
acoperişul cabanei, ca să păzească stafia lui Alexandru 
Măicăneşti, înţepenită în horn... 

— Ai băut repede, de-aici curajul asediului. 

— Hornul sau ţiuie sau e-ngândurat. Ce-ai cu hornul?! Am 
băut, băiete. Iar tu ai plutit la o palmă de tavan şinu te 
linişteşti. Poftim, iau poziţia de drepţi, vertebră peste 
vertebră, şi te rog să-mi spui: unde-a dispărut Dumnezeu 
din lună? 

— Treci, hai, treci în maşină, şi mă urcă, împingând cu 
umărul. 

Furia, în loc să-mi scadă, creştea. Madona porni. 

— Ştiu eu unde e Dumnezeu. A coborât c-o căldare cu apă 
caldă ca să spele trupul îngheţat al lui Măicăneşti. Nu vrei 
să înţelegi, dar e limpede, Măicăneşti a murit de dorul 
pâinii - alea şapte sau zece pâini înşirate pe o bucată de 


cablu de telefon, cu care-a părăsit linia frontului, făina din 
morile Brăilei, milioanele de pâini pe care le contabiliza şi 
însuşi pământul, intrându-i în ochi ca o pâine, în clipa din 
urmă. Dumnezeu e obligat să şteargă ruşinea asta. Piticul- 
de-polen, Dumnezeu şi tu, e-hei, Prinţule-de-rouă - Dafina! 
Dafina! Dafina! Am urlat din nou. 

Madona frână brusc, scuturându-ne oasele şi strigă agitat: 

— 'Tovarăşe colonel, ăia cu plasele! 

Bozar mă strânse de genunchi, să tac şi să rămân liniştit, 
apoi se azvârli afară după Madona, care-şi sfârtecase cracul 
pantalonilor în mânerul portierei şi alerga, înjurând, prin 
poiană, ţinând în mână un pistol. 

— Madona, ordonă Garofeanu, bagă arma-n buzunar! Nu 
pricepeam nimic. Oprisem într-o poiană îngustă, la câţiva 
metri de malul Şiretului. Întunericul visător, din care 
fulgerele tăiau felii masive, înroura pământul cu tăcere lină. 
Doar pe apele semănate cu mici protuberanţe galben- 
verzui - torţele lipovenilor curgând la vale - s-auzea scârţâit 
de vâslă peste care căzură precipitat înjurăturile lui Bozar 
Garofeanu: 

— Pun eu mâna pe voi, jegul lumii. Credeţi că nu vă 
cunosc, lepre nemernice?! Vino, Saltava, să vezi ce-s în 
stare să facă nişte porci. 

Coborâi, moale, în poiană. Mirosea a nuiele bând lună 
parşivă şi a crupe de grâu - pesemne că pe undeva pe- 
aproape suferea de singurătate o moară. Bozar Garofeanu 
mă smuci de braţ până sub coroana unui arțar. Mai încolo, 
sub un plop canadian, Scheau cerceta nişte cioburi de 
sticlă, iar Madona, în genunchi pe pământul umed, se 
căznea să descurce din plasa ce-i fusese aruncată în cap o 
fată care plângea şi se zbătea, împiedicându-l astfel s-o 
ajute cu folos. 

— Dacă-i cunoşti, de ce nu-i arestezi? 

— Saltava, scrâşneşte inima-n mine de dorinţa de-a-ţi 
cârpi două perechi de palme. 

— Păcat de această seară, Bozar, păcat de culcuşul ei. 


— Nu-i linge rănile. 

— Teribil ce chef am să-i sparg capul şi s-o caut de puroi. 
Bozar, marele tău secret e că Juja Vicleşug avea ţâţele acre. 
Îţi lăsa gura bale după ea şi când acolo ea avea ţâţele acre! 
Ai fost mărgăritarul care face bale. 

— Te-i scrântit, Saltava, nu-ţi prieşte luna aprilie. 
Terebentina himerelor, prunii înfloriţi timpuriu sunt esențe 
care te dărâmă. 

— Nu şovăi, Bozar, arde-mi două palme pe la spate. Luna 
aprilie-ţi dă dreptul. Şi-ţi mai dă dreptul faptul c-am s-o 
omor pe Irina, amanta mea. 

— Prea mult vin, Saltava. 

— De ce pozezi în om bun? Dezleagă-mi enigma. P-ăia cu 
luntrea-i cunoşti şi i-ai lăsat să-ţi scape. 

— Nu pot! Nu pot! 

— Ah, maci albi lângă maci roşii. Numai Irina ştie poveşti 
cu maci hipnotici. 

— Când eram mărgăritarul care face bale, băiatul Jujei pe 
care-l are cu Pin Arambaşa, locuia, vara, într-o vilă pe malul 
lacului Băneasa. În fiecare noapte, bătăi, scandaluri, târfe. 
Dar nimeni din cartier n-avea curaj să reclame. Petrecea 
Pin-cel-tânăr cu amanta lui, o balerină frumoasă, care 
umbla goală prin odăi şi prin curte, oricâţi invitaţi s-ar fi 
aflat acolo. Blândă, subţire, tăcută, picura din ea linişte ca 
dintr-un izvor ţâşnind calm în mijlocul unei biserici. Izvor 
violet, vreau să zic. Fiindcă pare de necrezut, avea ochi 
violeţi. Sau ea vedea lumina violet. Totuna. Izvorul e mai 
presus decât biserica. Izvorul e mărturia că Dumnezeu s-a 
ivit călcând apele. Când nopţile au început să curgă prea 
încet, Pin-cel-tânăr s-a gândit să le jupoaie de trei rânduri 
de piele. A închiriat nişte măgari şi le băga ardei în fund. 
Măgarii muşcau din lună, atât de groaznic răgeau. Un 
prieten de-al meu s-a înfăţişat să-i raporteze lui Pin 
Arambaşa: „tovarăşe ministru, încă puţin şi se răscoală 
lumea, tovarăşe Arambaşa”. Şi Pin Arambaşa: „băgaţi 


buldozerele şi demolaţi casele din jur, într-o săptămână 
raportezi de executare. , 

— Tovarăşe colonel, strigă Madona, poftiţi să vedeţi plasa. 
ĂI mai scump fir din câte s-au pomenit! Un pumn de spumă 
de mare. 

— Cine eşti, domnişoară? O-ntreabă Bozar pe fata care se 
adunase lângă maşină, strângând un acordeon la piept. 

— Sunt din Brăila şi-am fost de-am cântat la un bal din 
comuna Lespedea Rece. Acum mă duceam în oraşul Galaţi, 
la ziua pictorului Krin Sitaru şi când am dat colea pe 
cărare, din plop mi-au aruncat plasa-n cap. 

— Vreţi s-o duceţi voi în oraş, Saltava? Eu, în halat şi 
papuci nu îndrăznesc să iau loc lângă domnişoara. 

— Ţili Peruzea, îşi spuse fata numele. 

— Scris pe tablele Orientului, murmură Bozar. lar 
Madona, dându-mi plasa: 

— Păstraţi-o. Pân-acum ştiam că o plasă dă doar de 
mâncare. 

— Se botează roaba lui Dumnezeu... Cum ai zis, loie 
Bălăuz, că vrei să-i spuneţi fetei? Se răsti părintele Feodot, 
ţinând-o pe încă micuța păgână scufundată până la gât în 
cazanul cu apă caldă. 

— Ţili Peruzea, răspunse pescarul, duhnind a rachiu de 
scorţişoară. 

— Ce nume mai e şi ăsta?! În calendarul ortodox nu stă 
scris. 

— Stă, nu stă, dumneata fă bine şi anunţă-i numele tare, 
să-l audă sfinţii de pe pereţi. 

— Ţili Peruzea, în numele Tatălui şi-al fiului şi-al Duhului 
sfânt. Ce-i doreşti, Toie Bălăuz, fetiţei tale? 

— Şiraguri de perle, brățări de aur, mărgăritare, maşină la 
scară şi să se mărite din dragoste. 

— Amin, rosti părintele Feodot, sceptic c-ar pecetlui un 
destin al împlinirii. 

Numele fetei îl viscolise Toie Bălăuz, beat. În spatele 
cherhanalei, la umbră de plop, unde mâncase peşte sărat şi 


zvântase o damigeană de vin păstrată într-un butoi cu 
gheaţă, c-un ţigan care vindea matrițe pentru caiele, furate 
de la fabrica din Medgidia şi, oricât de călit, adormise sub 
şuviţele de fum curgând din pletele muierii care îngrijea de 
ciorbă şi de cazanul în care fierbeau, amestecate cu miere, 
frunze de tutun bulgăresc. Dimineaţa, uscat de sete, fără 
haine, cu gura numai cocleală, întinse mâna după 
damigeană. Goală. Iar ţiganul, dus în crucea mă-sii. Nu se 
mai păstrase din el decât o frântură de cântec îngropat în 
pâcla din ţeasta lui Toie Bălăuz: „dă-i în fălci, dă-i şi-omoară, 
căci şi-a uitat chiloţii-n gară Ţili Peruzea. 

Nenorocirile încep în momentul când obsesiile iau locul 
întâmplărilor sau chiar al istoriei. Aşa crede lumea care un' 
se duce numai pui de corb aduce, dar nu şi loie Bălăuz, pe 
care nici o durere nu-l aplatiza. 

— Mi-a luat hainele, oftase el adânc, dar - şi asta eo 
dovadă că în clipele de mahmureală, într-un suflet cinstit, 
esenţele prieteniei nu mor - mi-a lăsat numele ăla de 
poveste. Dă, Doamne să-mi rămâie nevasta borţoasă. 

Luând această hotărâre, seara, când ea se apucă să-l 
ocărască, n-o mai cotonogi. O fărâmă în braţe şi-o iubi, 
gâfâind. Scoica ei nervoasă îl robise şi se tăvăliră o lună de 
zile la rând, dumicând-o-n muguri, de-ajunsese muierea să-l 
caute ea cu băutură multă şi scumpă, şi după un an repurtă 
victoria unei înfrângeri: avea o fată dolofană şi-o chema 
nemaipomenit: Ţili Peruzea. Chiar în ziua botezului, pe când 
Ţili Peruzea, în leagăn, îşi sugea deştul gros de la piciorul 
stâng, Dumnezeu şterpeli un butoi de vin dintr-o hrubă 
săpată-n inima Brăilei turceşti şi-l împinse de-a dura peste 
pragul casei lui 'loie Bălăuz. Dumnezeu era foarte bun 
prieten cu 'Toie Bălăuz - după beţie, când zăcea, legat la 
frunte cu foi de varză acră, pescarul aprindea zece 
lumânări şi se ruga şi jura: Doamne, dac-am să mai pun un 
strop de otravă pe limbă, să mă schimbi în câine şi să m- 
arunci pe treptele Băncii de credit Albina în ziua când se 
plătesc împrumuturile - dar demult nu-i mai făcuse un dar. 


Prin urmare, se îngriji, acum, cu butoiul de foc plin cu vin 
roşu şi învelit într-un vraf de rogojini de papură, ca să se 
păstreze-n el, vie, măduva lumii înconjurată de nedreptăţi 
triumfale. 

La botez, înfulecând un iepure întreg, a murit bunicul, 
care fusese vânzător de gheaţă. Nici o pagubă, avea optzeci 
şi doi de ani. L-au sărutat pe amândoi obrajii, l-au vârât cu 
capul într-o faţă de pernă şi l-au îngropat în zăpadă, în 
troianul din spatele casei, ca să se păstreze ţeapăn, până la 
sfârşitul petrecerii. A patra zi, însă, nu l-au mai găsit. 

— Ce-i asta, mă, a-ntrebat Ioie Bălăuz, soldatul cască, 
plutonierul se scobeşte-n nări şi civilul plăteşte?! 

Careva dintre rude propuse să fie anunţate autorităţile, 
dar toţi ăilalţi se scuturară cu greață, ca şi cum le-ar fi 
intrat câte-o gânganie în urechi, pentru că autorităţile de- 
aia au fost scornite, să-i caute nod în papură mahalalei şi s-o 
oblige să-i furnizeze morţii care nu-şi văd de condiţia lor şi 
spală putina. S-a dat glas următoarelor presupuneri: a) l-au 
făcut săpun vecinii; b) l-au rupt câinii şi l-au mâncat; c) l-a 
furat o ibovnică veche şi i-a dat brânci într-o copcă a 
Dunării, să-l sfârşească peştii; d) a-nviat şi-acum umblă de 
nebun prin oraş; e) s-a urcat la ceruri; f) a coborât în iad; g) 
a devenit invizibil şi citeşte dosarele din arhivele tăinuite 
ale Departamentului orhideelor cu ochi albaştri, ca să 
şantajeze sau să lanseze zvonuri. În cele din urmă căzură 
de acord că nu, toate astea sunt prostii, reversul cărţilor e 
totdeauna mincinos, pe mort l-au furat ţiganii zlătari, ca să-i 
scoată inima şi s-o topească în băuturile făcute cu buruieni 
de dragoste şi să-i taie mâinile din umăr, fiindcă hoţii de cai, 
când n-au iarba fiarelor, trebuie numaidecât să aibă o mână 
de mort, o lipeşti pe lacătul de la gard şi uşa sare singură 
din ţâţâni şi se strânge la perete, fără să scârţâie. 

— Tată socrule, s-a pornit să bocească nevasta lui 'Toie 
Bălăuz, cum te-au îngro-paaat mârşavii şi duşmaniii, cu 
mânuşiţele retezateee! Ordinarii şi bandiții! 

— Taci, fă, că mă taie jalea la ficaţi, s-a rugat 'Toie Bălăuz. 


Şi, noaptea, împreună cu un văr de peste Dunăre, s-a 
furişat în şatra zlătarilor, îngrămădită sub şoproanele unui 
şantier părăsit şi-au dat foc căruţelor. S-a ridicat o pălălaie 
amintind de plămada marilor focuri pe care şi le puneau 
singuri negustorii în anii de criză economică, pentru a 
încasa primele de asigurare. Au venit pompierii militari, dar 
în loc să arunce cu spumă din stingătoarele de incendiu, s- 
au aruncat să-i înjure cu spumă la gură pe pompierii 
voluntari din mahala, care jucau barbut la lumina flăcărilor. 
Pe urmă, apa s-a unit cu focul - nu era prima oară - 
mahalaua s-a înfrățit cu pompierii militari, au început să 
buşească topoarele şi să urle sirenele, nişte fâţe în jur de 
şaişpe ani, cu predispoziţii amoroase, au zvârlit pumni de 
boabe de orez în spumă, ca să le înflorească poalele cămăşii 
pe vapoare străine, ţigăncile s-au luat la bătaie, aruncând 
unele peste altele cu copiii, doi viței de bivoliţă au ars 
împreună cu o târnă de pisoi abia fătaţi - mirosea ca în 
noaptea Crăciunului şi nişte bezmetici de flăcăi au strecurat 
bucăţi de carne rumenită în buzunarele mantăii 
comandantului de pompieri - au fost spurcaţi cu înjurăturile 
cele mai frumos împerecheate toţi ţiganii, fără excepţie, 
pentru că adorm cu lulelele în gură şi într-o zi vor nenoroci 
mahalaua Comorofca, ba chiar centrul oraşului Brăila, 
doamne-fereşte! Dar crucile pe care le încercau, spunând 
aceste vorbe, erau de-o făţărnicie tipic brăileană, fiindcă în 
fundul sufletului fiecare ar fi dat mult să fi trăit în vremea 
când Ştefan cel Mare pedepsea cetatea trădătoare, 
azvârlind făclii aprinse prin ferestrele palatelor orientale - 
„Dumnezeule, cât puteau să ciordească atunci alde tata 
mare!” Se consolară cu gândul că nimeni nu se naşte la 
timpul potrivit şi se întoarseră la casele lor, iar Toie Bălăuz, 
pătruns de ger până în piatra vinului, cu hainele îmbâcsite 
de fum, se aplecă peste leagănul micuţei creştine Ţili 
Peruzea şi-i şopti, mângâindu-i fruntea bombată: 

— 'Ţili Peruzea, vreau să ţii minte c-am făcut două lucruri 
dintr-un chibrit: ţi-am suit până la cer săptămâna botezului 


şi l-am răzbunat pe bunicul care, între noi fie zis, era o 
probă de ticălos cum rar se vede. Nu m-aş mira deloc s-aud 
c-a înviat şi trăieşte pe undeva cu vreo putoare, şi asta ca să 
nu ne dea nouă nici cinci lei din pensie. 

Dar peste şapte ani, când află că bătrânul Tudorache 
Bălăuz a înviat, îl apucă ameţeala şi i se înmuiară genunchii. 
Era în 14 septembrie 1951, 'Ţili Peruzea, urmând să meargă 
a doua zi la şcoală, îl opri, dimineaţa, când el ieşea pe 
poartă, cu plasa pe umeri, ca s-o arunce într-un cot al 
Dunării, şi-i zise: 

— Tată, diseară să-mi aduci nişte crenguţe de gherghin. 

— Mai bine un braţ de liliac înflorit a doua oară. De câteva 
zile pândesc o tufă de pe-un grind cum se căzneşte să-şi 
pună din nou zorzoane. Eşti fata tatei, cea mai frumoasă din 
lume. 

— Liliacul îl păstrez pentru mine, crenguţele de gherghin i 
le dau camaradei învăţătoare. 

Ţili Peruzea, în rochiţă albastră, cu părul castaniu împletit 
în două codițe isprăvite, fiecare, în două cireşe mari de 
lemn, îl privi neîncrezătoare. Avea ochii aurii, scăpătaţi din 
frunzişul toamnelor idealizate într-un perete de lemn de 
vişin şi bătuţi de un fel de melancolie care-i dădea un aer 
pierdut. Era tăcută şi zugrăvită parcă să sufere. 

— Taică-su a fost legionar şi o purta la adunări atârnată de 
centura lui. Aşa mi-a spus bunicul. 

— Nu te mai gândi la bunică-tu şi n-o să-l mai visezi. Cum 
poţi să te gândeşti la cineva pe care nu l-ai cunoscut?! Când 
l-a luat dracu, tu erai în leagăn. 

Toie Bălăuz trânti plasa de gard şi căzu cu umerii pe ea; 
clar, Ţili Peruzea crescuse frumoasă, dar scrântită la minte. 

— Crezi că înşir bazaconii? Du-te să-l vezi, e în podul cu 
fân, doarme. 

— Ţili Peruzea, scânci 'Toie Bălăuz, eşti o şopârlă cu ochii 
verzi, eşti zăpăcită de mică, eşti tot ce vrei tu, dar spune-mi 
că m-ai minţit. 


— Doarme cu capul pe un maldăr de cimbru, iar la 
picioare are un coş cu mere domneşti. 

Toie Bălăuz scuipă o-njurătură slută. În şopron, sparse 
izbind, cu pumnul, un pepene ales să fie pus în pleavă şi 
scos de crăciun, scuipă pe oblonul plin de găinaţ de 
porumbei şi pe coşul de răchită îndesat cu flori de genţiană 
şi urcă scara, în pod. Tremura de indignare. Dar brăţările 
de sticlă descântată, menite să-i poarte noroc în 
întâmplările de dincolo de ceasul amurgului, zornăindu-i la 
încheietura mâinii stângi, scăpărau alte înţelesuri. „Un măr 
în pomul vieţii am şi eu şi vine porcu' ăsta bătrân să-l bată 
cu ninsoare. Ei, nu!” 

În podul cu fân mirosea a peşte şi a oase mucede. 

— Noroc, mă, 'Ioie, răsună glasul lui Tudorache Bălăuz, dă- 
te mai aproape. Să ştii că ăia doi crapi săraţi şi atârnaţi la 
streaşină i-am luat eu şi i-am dăruit unui cerşetor. Eu nu pot 
să mănânc. N-am voie. Păcat că n-am voie nici să beau vin. 
Aş fi turnat în mine o căldare. Mă, de-un sfert de oră, de 
când m-am sculat şi te-aştept, am numărat pe Dunăre o 
sută douăj de rațe roşii. O să aveţi o toamnă lungă şi 
frumoasă. Îmi pare rău că nu mai pot sta o toamnă pe-afară. 
Mi s-a dat doar o permisie de patru ore. 

— Ce te-a apucat să ne joci renghiul ăsta cu învierea? 
Întrebă, gâfâit, Toie Bălăuz. Şi de ce tocmai nouă? 

— Păi nu sunteţi voi neamurile mele cele mai apropiate? 

— Cătinel, cătinel, îl potoli 'Toie Bălăuz. Va să zică, întâi îmi 
trimiţi în vis o luntre plină cu sânge închegat pentru tobă de 
casă, îmi zici bea jumate şi jumate vars-o pe pragul 
cimitirului Sfântul Constantin, şi pe urmă dai buzna-n pod, 
o sperii pe Ţili Peruzea. 

— Ţili Peruzea, sperioasă! Eşti tâmpit din naştere. Fata 
asta o să vâneze iepurii cu uliul şi cu şoimul, n-o să-şi 
spurce mâna punând capcane de sârmă. 

— Tată, zise Toie Bălăuz, când vorbeşti eşti plin de-un 
farmec bucălat, întrebuinţezi cuvinte din centrul Brăilei, 
dar de văzut nu te văd. 


— Eram frânt de oboseală şi mi-am împrăştiat oasele prin 
fân. Fii atent, iau formă de om, dar să nu te sperii, n-am 
carne pe mine. 

— Eşti plin de aer albastru, se miră pescarul. Înseamnă că 
vii de sus. 

— Puşchea pe limbă! Vin de-a dreptul de jos. Află că iadul 
nu-i negru, e albastru, teribil de albastru. 

— Te-au trimis ăia să faci spume la gură lăudându-i? Unde 
ţi-s mâinile? 

— Mi le-au furat ţiganii. Jupânul... 

— Jupânul e Tartorul? Adică scârnăvia cea mare? 

— Nu te juca, 'Toie, cu viscolul. Jupânul stă în ştaiful 
cârciumii, îmbrăcat în piei de popă catolic - mi-aţi furat 
unşpe mii de fecioare, nemernicilor! Şi-l înjură pe popa 
Feodot, care-i perie coada: mă, boaită, treci şi linge-mi 
copitele! 

— Păi cum vine asta, popa Feodot nu s-a dus la cer? 

— La tocană de rinichi şi la vin roşu? A furat pe front, sute 
de verighete de pe deştele morţilor şi-ntr-o lună-şi uita 
crucea de şaişpe ori la cârciumă. Între iad şi rai e o perdea 
de mărgele roşii, poţi vedea ce-i dincolo, însă nu poţi vâri 
nasul, fiindcă te trăsneşte de te faci cenuşă. Pe popi, 
Jupânu-i ţine cu carnea pe ei, dar le dă să bea numai 
argăseală, iar restul timpului îi pune să umble cu gura plină 
de muşte, ca să nu-şi facă cruce cu limba-n cerul gurii. 
Când e chef în rai îi obligă să privească pe geam cum se 
cherchelesc ăia şi cântă şi cad în delir. Jupânul cică: tu, 
Tudorache, serveşte-i cu zahăr - şi eu le dau cubuleţe de 
catran. Pentru că lucrez cinstit, Jupânul, în locul mâinilor 
furate, mi-a dat o aripă din clape negre de pian şi alta din 
clape negre de acordeon. Când le mişc cântă ţărâna şi se 
cască gropi în mijlocul drumului. La pian, gropi de noroi, la 
acordeon, gropi cu lintiţă verde şi broaşte bune de mâncat. 
Numai pe străzile oraşelor româneşti. 

— Va să zică, tu trăieşti dedesubt. 

— Între un munte de sare şi altul de cărbune. 


— La o mie de metri de Târgu-Ocna? 

— Mai jos şi mai la stânga. 

— 'Te-au dus departe. Blestemul mamei, nu-i aşa? Plecai să 
cumperi măsline şi te-ntorceai după patru luni, rupt, hoţ, 
murdar, cu picioarele belite, cu maţele ghiorăind de foame. 
Tu te-ai dus în iad ca să vinzi în continuare gheaţă. 

— Iar tu ai să mori de tetanos. Într-o dimineaţă o să calci 
în baliga calului pe care-l călăreşte comandantul parăzii şi 
până seara or să te-nvelească-n două frunze negre şi-or să 
te-arunce în Dunăre. Pe mine m-aţi îngropat de viu în 
zăpadă... 

— Vorbe de oaie curvă. Erai mort ca lemnul, doar te-am 
încercat şi cu cuţitele şi cu harponul. 

— M-aţi băgat în zăpadă, s-a încins zăpada ca un sicriu de 
sticlă în jurul meu şi-a trebuit s-o iau într-o parte. 

— De ce n-ai luat-o spre rai, dacă era voia de la tine ca de 
la banul Ghica? 

— Din cauză că mi-aţi înfăşurat capul într-o faţă de pernă 
care mi-a astupat gura. Sufletu-mi rămăsese ca un nod în 
gât, trebuia să-l scuip afară, şi scuipă-l dacă poţi! Şi fiindcă 
n-am putut să-l scuip, s-a dus în stomac şi a ieşit pe partea 
ailaltă şi dus am fost şi eu până la o mie de metri în jos, la 
apus de Târgu-Ocna. În iad se intră cu fundu-nainte, nu ştiu 
cum s-o fi intrând în rai, şi cred că nici Jupânul nu ştie, cu 
toate că odată, la început, a fost un fel de arhanghel sau aşa 
ceva. Dar fiindcă n-am fost niciodată hain şi am primit o- 
nvoire de patru ceasuri, am venit să-ţi spun că Ţili Peruzea 
nu trebuie să se mărite din dragoste. 'Toate muierile care-o 
fac nimeresc la noi, pentru că pun preţ numai pe tăvăleală. 

Da, fetele din neamul nostru-s prea iuți, conveni Toie 
Bălăuz. Ce trebuie să fac? 

— S-o scalde mă-sa-n tărâţă de grâu caldă, amestecată cu 
lapte de migdale, s-o limpezească într-o putină de borş şi s- 
o plimbe pe sub lună, într-o luntre pe care s-o scobeşti tu 
din teiul ăla de la poarta casei, are peste o sută de ani. Într- 
o săptămână dau buzna aici, să ţi-o cumpere, pe puţin douăj 


de nebuni bătrâni. Iar tu, după ce încasezi gologanii, lasă-te 
de băutură şi du-te-n Munţii Apuseni, sub care urmează să 
mă mut eu, şi-ai să dai de aur. 

— Mi-l confiscă comuniştii şi mă bagă la răcoare. 

— Dacă eşti prost şi lacom, ţi-l confiscă şi te bagă la 
răcoare. 

— E o porcărie să ai un morman de bani şi să vrei să mai 
faci un al doilea morman. Mai bine stai pe loc şi-i bei p-ăia 
din buzunare. Şi acum, zbugheşte-o. 

— Ei, nu aşa, serviciu contra serviciu. 

— Mă miram eu să vii numai de dragul nostru! Hai, 
deschide cocina. 

— Vreau să te duci la Raveica la mormânt... 

— Care? Aia de-şi spărgea două boabe de parfum după 
urechi când se culca-n hotel cu generalul Zamfirescu? 

— Când era la mine, spărgea boabe de coacăze, ca să le 
beau eu mustul numai cu vârful limbii. Să te duci c-un 
trandafir de munte, c-o azalee de munte şi c-un snop de 
regina nopţii. Le aşterni pe mormânt şi-o înjuri acrişor, aşa-i 
plăcea ei, pe urmă smulgi crucea şi-o rezemi de gard. O 
noapte, atât, ca să poată veni la mine. Cu crucea deasupra 
nu se poate clinti. O aud mereu; mă, vânzătorule de gheaţă, 
mă înăbuş de căldură, vino şi mă răcoreşte sau ia-mă 
undeva să ne fie mai bine la amândoi. Când eram vii, zicea 
că eu sunt planorul ei, lângă tine Tudorache mă ridic în aer, 
du-te-n mă-ta, fă, dar generalul Zamfirescu? Mă pune să mă 
plimb goală prin odaie şi el îşi lustruieşte cu sidol nasturii 
de la manta şi catarama de la diagonală. Mi-a plăcut să mă 
distrez cu ea. Distracţie e şi-n iad. Câteodată, Jupânul ia 
dintr-un oraş o stradă şi o bagă dedesubt, într-un castron 
cu apă. Oamenii, fiindcă-s vii, nu ştiu ce fac - numai morţii 
au puterea să ştie - noi ne holbăm la ei şi-i învârtim cu-n 
băț, ei habar n-au că sunt într-un castron, ei cred că sunt 
tot pe pământ şi că e noapte şi să-i vezi cum se dedau la tot 
felul de ordinării... Să faci ce ţi-am spus şi ne mai vedem 
peste şapte ani. 


— Taică, mă, din Brăila pe unde se intră în iad? 

— Sunt două guri: una-n grădina publică, a două-n Lacu- 
dulce. Mă serveşti cu ce te-am rugat? 

— În prima noapte cu lună plină, altfel mi-e frică. 

— Fii atent, ca să nu zici mai târziu c-ai făcut-o din 
dragoste pentru ăl bătrân, uite, smulg şi-ţi dau trei clape 
din aripa stângă. Ia-le şi să le potrivească Ţili Peruzea la 
acordeon. N-o să aibă pereche pe tot malul Dunării, când s- 
o porni să cânte. Mai ia şi coasta asta care-mi păstra întregi 
opintelile inimii. Pe ea să apese lung Ţili Peruzea, în zori, 
când stau să înnebunească beţivii. Unii or să plângă, unii or 
să ajungă la ocnă, alţii or să se spânzure. 

— Taică, mă, îl lăudă 'Toie Bălăuz, toată viaţa ai fost dat 
dracului şi-al lui ai ajuns! 

leşiră din zăvoaiele de sălcii lângă podul de la Şendreni. 
Acolo se opriră, uimiţi, fiindcă oraşul Galaţi se ridicase de la 
pământ şi pulsa neverosimil în cer, puţin mai jos de lună, 
lângă o stea care întindea mâna să ceară de pomană şi pe 
care-o lătrau Baghira şi Natalia, dogii albaştri ai lui Bozar 
Garofeanu, încârligaţi deasupra unei movile de câini morţi - 
steaua fără măduvă şi fără sânge, baborniţa galaxiei, cerea 
de pomană duhoare, oase descărnate, şi mai ales fluxul 
miraculos, substanţa ostilă, biruitoare şi tenace care 
transformă orice aversiune în cântec şi viaţă. Oricum, 
oraşul era acolo sus, şi sus era seară, nu miezul nopţii ca pe 
pământ - „suferă de tangaj”, spuse Ţili Peruzea - putea să 
fie numai o simplă bâiguială de primăvară, Saltava chiar a 
vrut să strige: „voi nu vedeţi că e aprilie, nenorocitul acesta 
de aprilie care-ţi azvârle bocancii din picioare!” dar n-avu 
putere, totul semăna cu o mare întoarcere în trecut, într-un 
gol al timpului pe care, orgolios, l-ai mai traversat cândva, 
dar nu cu trupul, ci cu moartea. Calvarul oraşelor aşezate 
numai pe un mal de fluviu - ălălalt mai rămânând într-o 
halucinantă, primejdioasă liberate. Sus în cer, nici o 
imagine idealizată - existenţa părea chiar mai lipsită de tact 
decât zorii zilei, frica, căderea serii, se schimba în dans 


nupţial. Pe liniile de tramvai, goale, treceau cortegii de 
spânzurători în care atârnau momâi - printre ele, ca să 
lărgească avertismentul, şi câte o vită sau un câine - prin 
colţuri dosnice se schimbau mărfuri prohibite, un sac cu 
banane pe un sac de oase, un cheferist sau ceva de felul 
acesta turna vin roşu pe sacul lui cu oase şi din ele se 
întrupau un bătrân şi-o fetişcană şi bătrânul urla: „faceţi 
loc, faceţi loc, e nevastă-mea de-a doua, nu tăbărâţi pe ea” 
(Bozar Garofeanu picurase omag în băuturile de la masă?), 
o comisie centrală recepționa himere, două cete de bătăuşi 
îşi striveau mutrele într-o fundătură, spre bucuria unor 
greci aflaţi în râpa unui balcon - grecii mâncau brânduşi cu 
sare şi scrumbii cu ceapă şi ăl mai înalt dintre ei striga: 
„abolit condiţia!”, o doamnă cu cărnurile multe şi extenuate 
aşeza un purcoi de bancnote într-un borcan de sticlă, aşa 
cum se aşează frunzele de viţă peste sarmale („fă aşa, 
Maică precistă, ca binele din viitor să nu fie ipotetic”), pe 
Strada mare gâfâia, linsă de bruma felinarelor, o mulţime 
care-şi calcula paşii să fie egali cu ai patrulelor (rutina 
fricii), se protesta împotriva tuturor şi a nimănui, cântau în 
gând cântece porcoase, în timp ce, între pulpanele străzilor 
mărginaşe, boncăluiau cerbii, ţapii negrii se fotografiau pe 
stânci de mucava, cu glonţul pătrunzându-le ţeasta, un 
beţiv sau un felinar abandonat de iubite bătea cu pumnii în 
zid, Marula, Neacşa, Gherghina, Creola, Lioara, nişte ştiuci 
uriaşe înotau în piaţă, o haită de lupi murseca iepuri de 
cârpă, nişte braconieri se întorceau cu zeci de rațe 
sălbatice adunate în ciorchinar, însă femeile lor, cu fulgi în 
păr şi rochii murdare de sos, slujindu-se de cuțite uriaşe, 
frigeau altceva la foc, frigeau carne de cal; dincolo de nişte 
praguri de plexiglas, deasupra cărora se roteau în zbor 
suliţari, stârci roşii, egrete lăptoase, ulii, cuiburile lor, 
smocuri de gălbenele - „să-ţi tai, conaşule, de gălbinare, cu 
briciul, sub limbă”. 

— Pe promontoriul unei foste cazemate, învelit în rogojini, 
o Mică Pariziană încropea la balalaică un mic Paris plin de 


frizeri, briantină, lămpi atinse de-o adiere din muguri fără 
scadenţa deschiderii, roţi ale norocului înecate-n bucle de 
hârtie creponată şi lanterne, lanternine scăpărate pe sub 

uger, o Veneţie cu canale ghiftuite de lături. 

— Uite, în casa aia unde prinde chef gâlceava, zise Ţili 
Peruzea. 

— Aha, lătră Madona, revenind parcă dintr-o pârtie cu 
grăsime râncedă. Prin urmare acolo-i patul cu flori în care 
fac artiştii zulufi la fundul târfelor. 

— Vrei să zici că mărturisesc milioane în buricele deştelor, 
îl completă Ţili Peruzea. 

— Hai să fumăm niţică aiureală, tovarăşe Saltava, strigă 
Madona şi îndreptă maşina spre oraşul din cer. 

lar Ţili Peruzea: 

— Ce frumos mă priviţi, tovarăşe Saltava! 

El îi luă mâna şi i-o sărută; mirosea a sânge tânăr în 
scădere albastră, Aprilie. „Ce gură largă are fata asta! 
Închide-n ea două văi: pierzania şi uitarea. , 

Madona opri în faţa unei case mari, vechi, cu doi castani la 
poartă. Ioropită de nălucirile primăverii, 'Țili Peruzea făcu o 
piruetă pe trotuar şi rochia ei, din basmele colorate, 
închipui o cupolă de foşnete, de arome şi încolţiri, care se 
stinse boţit sub sforăitul unui cal. 

— Domnule, da, zise Madona, surprins, suntem unde era 
nevoie s-ajungem demult. 

Prin fereastra deschisă a casei lui Krin Sitaru scoteau 
capul în stradă doi cai. Cu frâie de piele şi zăbale sub 
bărbie. Pe deasupra lor năvăleau în stradă valuri de fum de 
ţigară şi drojdia unui semnal azvârlit din trompetă, după 
care se înălţă puternic, repezit şi călcând nemilos 
consoanele, un glas robust, cu moliciune de pântece-n 
aprindere: pictura lui Sitaru e apoteoză - ca dovadă că la 
expoziţia lui de la Sala Palatului Culturii nu te îmbolnăveşti 
de împotrivire, ci de dorul de a trăi liniştit, cu un volum de 
poezii sub pernă şi dacă se poate cu tâmplă-n umărul unei 
muieri pietroase. În noianul de ninsoare care-i covârşeşte 


gândurile, florile se înalţă halucinant, ca Fata Morgana 
ieşind din seraiuri să semene-n lume pâlpâiri de coral. 
Sitaru vine de la Moldova, într-o luntre de patimi, trasă de 
fluturi nătângi. Caii lui bălţaţi mestecă eternitatea fânului 
dinaintea unei cârciumi în care se argăseşte Timpul şi 
Iluzia, iar Isus Christos, adică omul cel mai mărunt, îşi 
culege oboseala de pe mâini şi de pe umeri şi clădeşte din 
ea mesteceni şi altare în care să odihnească albinele. Iluzia 
- eşecul nostru durabil, scuza şi îngâmfarea noastră. Între 
tablourile lui Sitaru te aşezi ca într-un pridvor şi, rezemat 
cu bărbia în izvorul uimirii, priveşti în adâncul pârguit al 
Carpaţilor Moldovei şi iei seama la o boare din spini şi la 
teama alcătuirii lor în cunună, la fuga încântată de sine a 
unei iubiri reînviind, în solemna cădere a merelor văratece 
peste pogoane de luceferi. Stai ca într-un pridvor şi zici, cu 
cronicarii pământului românesc, că răcoarea ierbii se 
îngână dulce la ureche. 

Ţili Peruzea, cu acordeonul atârnându-i pe umăr, sărută 
trunchiul castanului din dreptul porţii. 

— Ştiţi, zise, că fiecare castan de care se reazimă o fată 
mare aprinde în ultima noapte de aprilie, încă cincizeci sau 
şaij de candele. Exact atâtea candele câţi ani îi mai sunt 
fetei hărăziţi să trăiască. 

Dunărea curgea prin cer şi pe mijlocul ei se legăna o 
corabie de sare. Înaintea corabiei, peştele-pilot al Dunării, 
nu centaurul. 

— Centaurul sacralizează apa, pe când peştele-pilot 
trasează căile oculte ale fricii. 

Ţili Peruzea împinse o uşă de metal şi pătrunseră într-o 
odaie largă. Douăj de băieţi şi fete, cei mai mulţi aşezaţi pe 
maldăre de fân, în jurul unui hârdău cu vin din care se 
serveau cu ulcele sau de-a lungul unei mese de tâmplărie, 
plină cu mâncăruri: miel la cuptor, şuncă, un castron cu icre 
negre, coşuleţe cu pâine prăjită, ridichi de lună, usturoi de 
Spania murat, batog de rechin, cap de vițel rasol, bulgăraşi 
de floricele, îi întâmpinară cu chiote. Suit pe masă, un 


reporter de la „Ialazul”, cântărind vreo sută zece 
kilograme, blond, cu părul căzut pe umeri, transpirând din 
abundență, cu cămaşa ieşită din pantaloni, le strigă nervos: 

— În genunchi, pe potcoava norocului, şi ascultați cu 
smerenie! 

Madona se lăsă într-un genunchi, mângâind cu podul 
palmei potcoava lustruită şi acoperită cu monede de nichel. 
Saltava şi Ţili Peruzea rămaseră ca două coloane detunate. 

— Coloană sub o cruce de cocori, Ţili Peruzea, coloană 
râcâită-n creştet şi insultată de-o bufniţă, Saltava, de-a 
dreapta şi de-a stânga uşii, la un pas de caii negri, lucioşi, 
cu capetele scoase în stradă şi vegheaţi de-un birjar în 
caftan de catifea albastră, încins peste mijloc cu o coadă de 
căpăstru. 

— Krin Sitaru continuă ziaristul, cercetându-o, lacom, cu 
coada ochiului pe 'Ţili Peruzea, a furat ferestrele de la casa 
unde s-a născut Eminescu şi-şi juleşte neîncetat mâinile în 
vitralii, încercând să înţepe cu şoaptă de fagi şi ulmi somnul 
odăilor în care copiii noştri visează că umblă desculți printr- 
un fagure de scoică. 

— Roşcata aia de scormoneşte cu lingura să scoată ochii 
viţelului e recepţioneră la Hotelul Astoria, îi strecură Ţili 
Peruzea lui Saltava. Suntem prietene bune, cu toate c-a- 
ncercat să-mi fure iubitul - e marinar de cursă lungă, la 
vară, când se întoarce de pe Ocean, ne căsătorim. 
Bondoaca de lângă ea, cu laţele căzute-n ochi, e vânzătoare 
de librărie, scrumbia aia stoarsă de icre, cu ilicul scânteind 
de mărgele, e ingineră electronistă, iar blonda frumoasă, în 
rochie de doliu. 

— Eşti tu. 

— Traducere din limba iubirii. Tipul care-i soarbe 
răsuflarea inginerei electroniste, scrumbiei ăleia 
nenorocite, e asistent de farmacie, Mişa Soraţchi, cel mai 
frumos bărbat. 

— Sub mâna lui Krin Sitaru, văpselele se amestecă de 
duhul ierbii, al câmpiei şi-al munţilor. Krin Sitaru ştie să 


înjunghie seara în miezul ei de slavă, lăsându-i nesmintit 
dreptul de a renaşte-n dimineaţă. 

Inginera se distra, pescuind cu undiţa paharele de hârtie 
cerată plutind în hârdăul cu vin. Varga de bambus, scurtă şi 
întărită cu inele de metal, prelungire a mâinii ţepene, urma 
un curs nefavorabil, pentru că în loc să coboare spre 
hârdău, atingea cu vârful patru rozete de sticlă conţinând 
în ele câte doi fluturi. Era parodia unei vânători celeste - 
totuşi, în încăpere, parcă suind pe un fluviu sau din vatra 
unei cherhanale, venea miros de catran - simbolul elaborat 
al primăverii la Dunăre şi care, în asociere cu vitalitatea 
misterioasă a nopţii, anticipa o năruire sau mai degrabă o 
simbioză tragică: viţa de vie arzând împreună cu ulmul din 
faţa casei. 

Asistentul de farmacie, lung, palid, zgâriat constant de 
gheara unei lacrimi şi de explozia, la intervale egale, a unui 
suspin, purta plete de călugăr, blonde, cu sfârcurile 
răsucite. Buzele groase, răsfrânte pictural, adumbrite de-o 
aroganță ancestrală, de-un dispreţ tăcut şi poate şi de 
bucuria senzuală că seamănă cu Cel menit să ierte, îl făceau 
chiar să semene cu Cel osândit să vină mereu la o cină şi să 
fie vândut. Pereche cu povestea ce pâlpâie, neidentificabilă, 
pe zarea pământului, în aprilie, el întruchipa misterul 
primăverii. Birjarul îi mulsese un pahar cu lapte, el îngâna 
laptele c-un pai, stârnind scârba vânzătoarei de librărie şi, 
rotind uşor mâna zidită din înghețuri albe, părea că 
scormoneşte după mirosul vechi al Brăilei şi Galaţilor: pâine 
proaspătă, sfoară, smochine, roşcove şi acel ceva nedefinit, 
o poartă de tămâie din mânăstirile Greciei, cafea adusă de 
la Istanbul, presărată cu praful somnului alb - drogul, 
superstiţia, floarea aventurii traforată în lemn de corabie, 
destinul şi biciul lui, înviind cărări de păstrăvi şi de 
brânişoare, urme de sitari şi toate coridoarele rătăcirii, 
Ahasverus şi Cel ce nu va muri niciodată şi mai presus de 
toate Imaginaţia dilatând trecutul şi smulgând din timp 
viitorul, care, chiar la modul ideal, nu e decât moarte. 


Vânzătoarea de librărie se ţinea cu greu să nu izbucnească 
în plâns. Sprijinită cu ceafa de-o bârnă de lemn afumat 
privea fix corabia de sare de pe Dunărea din cer („cum o 
dibăcise bleaga aia?!” se întreba Saltava), scotea limba şi se 
căznea să lingă un bulgăre de sare colţuros şi pentru că, 
după repetate încercări, nu izbuti să-l atingă, se apucă să 
îmbăleze trompeta smulsă de pe genunchii unui ţigan gras 
şi chel în creştet. Iar Saltava se rostogolea spre tribordul 
corabiei de sare, cu mâna rătăcind în părul fetei de 
chihlimbar, care purta o rochie de doliu, decoltată adânc şi 
nu era altceva decât ecoul precaut al lui Ţili Peruzea, 
neverosimil, pedant, urmărind o răzbunare cumplită; era ca 
şi cum Ţili Peruzea („bea vin roşu, Saltava, bea ca să nu te 
ucid, iubitule!”), vorbind şi respirând numai pentru Saltava, 
trimitea o şuviţă de abur ca să-i creeze încă o dată chipul, la 
distanţă de doi metri. Ţili Peruzea şi speranţa în doliu - 
transmigraţie inacceptabilă şi fragilă, petrecută pe o 
cornişă pentru odihna lăstunilor. „Fiţi prudente, e luna 
aprilie, hei, voi două, le striga în gând Saltava, voi, cu ochii 
voştri nemaipomenit de mari şi blânzi, corabia-i de sare, o 
să se topească, o să ne scufundăm!... O să ne scufundăm 
până la Centaurul Dunării, Ţili Peruzea, fiinţă a vinului alb, 
alb, nu roşu, să-l săruţi pe botul lui de uriaş cumsecade, iar 
tu, chihlimbarule topit şi îndoliat (dar eşti tot Ţili, copia a 
doua), să-i scuturi oboseala, trăgând-o uşor de urechi, pe 
tine o să te miroasă cu nările umede şi o să necheze, 
săgetat de durere, pentru că tu nu eşti cu adevărat femeie, 
eşti fluidul galben al visării, care a luat forma desăvârşită a 
unei femei tinere ca să arunce păianjeni de purpură în 
Dunărea din ceruri, ah, fii atentă, nu primi, refuză paharul 
cu lapte de iapă. I se părea că toţi din jurul lui, în afară de 
Ţili Peruzea şi Speranţa îndoliată (adică tot Ţili Peruzea), 
sunt nişte cadavre impudice - în primul rând asistentul 
acela de farmacie, Mişa Soraşchi - ultragiate de trecerea 
corăbiei de sare. Nimeni nu-i stârnea compasiunea. Şi cel 
mai mult îl enerva Mişa Soraţchi. Vroia să-l arunce pe 


gunoaie înainte de a-şi introduce mâinile frumos îngheţate 
prin rotocoalele de platină pe care le purtau în urechi Ţili 
Peruzea şi copia ei. „Vrea să le sugrume, ticălosul. E-hei, 
Mişa Soraţchi!” 

— Krin Sitaru este, de prea mult azur, o genune oblică din 
Ţara Moldovei. Dar toate astea numai la o privire 
sărbătorească, pentru că, cercetându-i atent chipul risipit 
în pânze, vom simţi în noi un murmur închegându-se într-o 
propoziţie demnă de toţi marii bărbaţi: Viaţa e o meserie 
grea! 

Krin Sitaru asculta parcă risipit în aer şi cu spicul frânt - 
un bărbat trecut de treij de ani, cu părul scurt, des, alb, 
compact, vânjos, cufundat şi el într-o tăcere incredibilă, pe 
care vorbele ziaristului o umpleau cu ploile echinocţiilor 
bolborosind în surdină. Cu ţigara în colţul gurii şi cămaşa 
pătată de vin roşu, cu mâinile descumpănite de-un tremur 
abia perceptibil, ca şi cum ar fi încercat să apuce pensula şi 
pensula dispăruse, el părea preocupat nu de trecerea unei 
corăbii de sare, ca Saltava, a Timpului sau a florilor dintr-o 
ecluză într-alta a primăverii - martie în aprilie, aprilie în 
mai - ci exclusiv de împărţirea luminii în dungi şi blesteme 
numai pentru el durabile şi de decontarea unei cantităţi 
enorme de ură densă, consistentă, orientală, sordidă, sobră 
şi emancipată de fumul bun al lemnului care taie doar 
iarna. El şedea degeaba în mijlocul lumii, trăsese obloanele 
şi picta într-o suburbie a trecutului, dincolo de întâmplări, 
pe nisipuri ireproşabil netezite de imense teancuri de 
zădărnicie umilită de vanitatea puterii sale impersonale. 
Privindu-l, Saltava simţi nevoia să urce din nou pe corabia 
lui de sare şi, arzând sticlos, dărâmat, scuturat de friguri, 
îmbrăţişă caii din toate tablourile de pe pereţi, şargi şi albi, 
cu toţii zdruncinaţi de o prea lungă aşteptare în staulul 
morţii, primeniţi cu mereu alte rânduri de oameni, 
străbunicul, apoi bunicul Salcia Vifor, apoi tatăl Vasile 
Saltava, apoi toţi bărbaţii din neamul Sitaru, şi miile de mii 
de ţăcăniţi afectuoşi din câmpiile României, care-i hrăniseră 


şi-i iubiseră cu o voluptate detestabilă, nu din solidaritate 
de zodie şi tradiţie ţărănească, ci din exasperarea sufletului 
dornic de libertate, din stăruința amurgului într-un ciob de 
geam, pe văile râurilor şi-n viroagele câmpiei, din dragoste 
falimentară, din credinţa monotonă că, zgâriind împreună 
faţa pământului, vor înşela foamea tuturor oamenilor; caii 
de demult şi caii din odaie, iepele birjarului şi caii din 
tablouri, forme ale grâului înrourând sângele, cucernici cu 
durerea spărgându-se-n hohote de plâns, frumoşi, 
adulmecaţi de lupi, căutaţi de tăuni, povârniţi în ham la 
căruţă, tropotind la docarul Speranţei îndoliate, jinduiţi de 
drumuri sfârtecate, aşteptaţi la fântâni; caii, rugăciune 
încheiată, tristeţe veche şi rezistenţă muribundă. 

— Nu mă privi ostil, Ţili Peruzea! O înghionti Saltava. Ea 
şedea îmbufnată şi cu fundul mult împins înapoi, ca o fetiţă 
reţinută la bucătărie în seara balului. 

— O să-ţi dăruiesc doi pisoi şi un coş cu frezii. Madona, jos 
laba de pe bucile fetei! 

Şi, deodată, peştele pilot, cel care poartă secretul crucii în 
apele Dunării, zvâcnind mlădios în pieptul lui Saltava, 
umplându-l cu aşteptare alarmantă. Avea - zbatere 
impalpabilă a destinului său - sentimentul acut al unei 
primejdii iminente. Se scutură şi se limpezi şi-n clipa aceea 
ştiu că primejdia se numeşte Madona. Vru să întindă mâna 
şi să-l înhaţe de ceafă. Dar era prea târziu. Madona ţâşnise 
înainte de-a fi înhăţat şi acum urla: 

— Năpârci burgheze! Homosexuali împuţiţi! Atârnaţi 
icoane în toate ungherele şi atacați regimul comunist sub 
centură. Ce-i aia de-acolo, banditule? 

— Şi mâna i se lungi spre peretele de care sta rezemat 
Krin Sitaru. 

Peste umerii lui Sitaru atârna un jug de lemn, fixat sub o 
piele de bou tăbăcită şi având incizate contururile a doi 
oameni adăpându-şi caii din găleţile sprijinite pe genunchi. 
Se mai distingea chipul unei femei, o căsuţă şi o troiță, dar 
esenţiale nu erau figurile omeneşti, ci fraza, cu literele mult 


în relief: alegeţi-vă ca Dumnezeu un trandafir în care ard 
alcooluri, iar ca ministru al agriculturii un snop de grâu. 

— Găligane, rosti Mişa Soraţchi, ia şi bea şi vezi-ţi de 
treabă. Sau cară-te de unde ai venit. Cuchi, se întoarse 
Mişa Soraţchi spre ţiganul gras, nu fii mitocan, icrele negre 
nu se mănâncă cu lingura. 

— Mârţoagă castrată! Zbieră Madona. O să-ţi fărâm 
ţurloaiele! 

— Domnu, se atârnă de Madona birjarul în caftan albastru, 
la creştinii ortodocşi, Sfântul Petru e patronul de la lupi, 
explică la mine, cum vine prostia asta?! Lupii spart la noi 
opt oi, vosemi, tata vrut să spânzure el până urmă 
spânzurat câinii, la fel; vosemi, şi ţinut hoiturile două zile în 
laţ. Cum se poate aşa sfânt mare laşi la lupii să mănânce 
caii?! Scuip în şanţ. Dai răspuns? 

— Du-te-n mă-ta! Îl înjură Madona, şi Cuchi îl aplaudă 
scurt, apoi, cu acea perversiune a ţiganilor, care pun 
înaintea insultei o laudă parazitară, menită să 
descumpănească şi să facă să crape smalţul de pe măselele 
adversarului, se înclină şi zise: 

— Vă doresc o fericire janghinoasă, domnule. Vă doresc să 
vă naşteţi a doua oară, să vă naşteţi francez, dar să nu 
vedeţi niciodată Parisul. 

— Impecabilă urare, vorbi pentru prima oară Krin Sitaru. 

— 'Ţap belit! Găâfâi Madona. Ţigan friguros. 

— Cuchi, treci în mijlocul casei şi cântă-ne ceva la 
trompetă, scânci vânzătoarea de librărie. Cântă-ne „De-aş 
avea un arbore de camfor”. 

— Vezi, amice, surâse Cuchi, caraghioasa asta era ursită s- 
ajungă artistă se film, dar are ţâţele prea mari. S-ar putea 
aranja o operaţie, însă nu suportă ideea. Mai încolo, după 
Paşti, când ia sfârşit, când se toceşte domnia lui Isus 
Christos... 

— În România democrat populară, răspunse Madona, nu 
admitem decât domnia clasei muncitoare. 

— Şi de Paşti, pe a ţăranului Isus, zise Mişa Soraţchi. 


— Isus era dulgher, îl înfruntă Madona, sau taică-su era. 

— Dulgher e o meserie lipită de viaţa ţăranului. Geamuri, 
uşi, mese, scaune. Dar evreii n-au clasă muncitoare. Everii, 
măi băiete, au distrus proprietatea prin Marx, spiritul lui 
Freud şi cerul lui Einstein. Din cauza lor, omenirea şi-a 
rătăcit matca. Să vină din nou ţăranul Isus, care-a întinerit 
lumea cu dragostea de aproapele şi să ne salveze. Mişa 
Soraţchi, fiindcă semeni cu Christos, vesteşte-ne Învierea. 

— Christos a înviat! Zise Mişa Soraţchi. 

Lustruind coapsele lui Ţili Peruzea, cinci copii în pantaloni 
scurţi se strecurară înăuntru, venind din măruntaiele casei. 
Krin Sitaru îi chemase lovind într-un paravan de lemn. 
Birjaru-i cocoţă în spinarea iepelor, copiii dădură la iveală 
sticluţe cu spumă de săpun, le agitară şi suflară cu paiul 
asupra adunării puzderie de băşici colorate. 

— Echipa de curcubee, anunţă Mişa Soraţchi. Dansul 
izbânzii la sărbătorile naţionale, lumânări roşii în nopţile 
sfinte. Sus rochiţa, scumpe doamne (inginera cu ilicul plin 
de mărgele o ridică imediat) iar voi dragi fructe de mare... 

— Huligan mistic, îl înjură vesel Madona, n-ai s-ajungi, 
pungaşule, să guşti cireşele din anul acesta. Ai s-o 
zbârceşti... 

Cezar Saltava muşcase dintr-o coastă de miel şi mesteca 
zgârciul încet şi limanuri de ierburi noi i se legănau în cerul 
gurii, presărate de un vânt uşor, iar. 

— Îţi spun din nou, rosti Mişa Soraţchi, ia-ţi calabalâcul şi 
cară-te!) 

Peştele-pilot, plutind în faţa corăbiei de sare îşi muia botul 
semănând c-un vârf de sabie în drumul tuturor mieilor 
jertfiți şi scotea smocul de licurici. „Pentru ca fierul să-i 
pătrundă ca un cântec în pântecele lumii”, scăpăra Ţili 
Peruzea la acordeon, iar peştele-pilot, coborât în dreptul 
ferestrelor, scria cu coada pe geam drumul corăbiei de 
sare: pământul simte marea aproape, speranţa şi durerea 
lui de-a trece sub ape înfricoşează arborii. Speranţa 
îndoliată. 


— Secături, secături, secături! Răcni din nou Madona, mai 
înverşunat ca prima oară. V-aţi strâns aici ca să trăncăniţi 
din fund. E-he! Nodul mamei voastre de vipere! 

Saltava scoase plasa din buzunar şi, întocmai ca bunicul 
său Salcia Vifor, când arunca prostovolul, o azvârli în capul 
lui Madona şi strânse puternic corzile, anihilând astfel saltul 
pe care Madona se pregătea să-l facă, peste masă, în 
beregata lui Mişa Soraţchi. 

— Mişa, strigă ţiganul Cuchi, taie-ţi repede cosiţele de 
grâu ca să i le îndes pe gât ticălosului! Ah, să-l spălăm la 
cap într-un lighean cu cărbuni. Birjarule, înroşeşte vosemi 
potcoave ca să i le plimb pe spinare; vreau să-i fac pielea 
carton gudronat. 

Saltava îl îmbrânci pe ţiganul pus pe tăbăceală şi-l târî pe 
Madona în stradă. Peştele-pilot unduia ilar pe trotuare. 
Descurcat din plasă, Madona se întoarse cu faţa spre ploaia 
care se căznea să învioreze sfeşnicele castanului. 

— Bine mi-aţi făcut, tovarăşe Saltava, spuse el, respirând 
lacom aerul răcoros. Christos a înviat lângă toate mările 
calde. Nu merita să mă enervez. Artiştii sunt mândria 
oricărei ţări şi eu, ca tâmpitul, m-am apucat să-i bălăcăresc. 
Mi-am atârnat adică izmenele ude pe Arcul de triumf şi pe 
fruntea mănăstirilor noastre dragi. Regret. Regret din 
suflet. lar acum vă salut. Petrecere frumoasă în continuare 
şi noapte bună. N-am educaţie, asta-i cu mine - de unde să 
am când mama a fost o şarlatancă de ghicitoare şi-am 
crescut în voia soartei?! Frumos mai miroase a castan, nu? 

— Cine-i cămila? Îl întrebă, la întoarcere, Krin Sitaru pe 
Cezar Saltava. 

— Plutonier la Departamentul Orhideelor. 

— Doamne, ai milă de noi! Chelălăi ţiganul. 

Faţa de sidef negru îi căzuse şi i se albea văzând cu ochii - 
poate pentru prima oară-n viaţă. 

— Ţili Peruzea, se înfurie Krin Sitaru, cum ţi-ai permis să-l 
aduci aici? 

— N-am ştiut ce e, îngăimă fata. 


— Târfă, o-njură ţiganul, minţi. O să vină cu duba să ne 
umfle. 

Scuipând a doua-njurătură, smulse trompeta din mâinile 
vânzătoarei de librărie şi se azvârli în stradă, pe fereastră. 
În aceeaşi clipă încă zece sau cinşpe inşi se buluciră spre 
uşă, îmbrăcându-şi hainele din mers şi dispărură în noapte. 
Iar echipa de curcubee se preschimbă în echipă de 
înmormântare. Molipsiţi, copiii plângeau smiorcăit, dar 
continuau să arunce în atelier sutele de gâlci de aer verde, 
albastru, auriu. Birjaru-i înhăţă de ceafă şi-i îmbrânci după 
un paravan, abandonându-i coridoarelor casei ursuze, apoi 
umplu strada şi cu burţile şi crupele iepelor, iar îmbinarea 
cap de cal, trup de cal, privită de pe corabia de sare, din 
drumul iniţial al peştelui-pilot prin Dunărea insuflând 
patimă, vrajă, odrasle de abur, mişcări oculte, nu putea 
primi decât numele uitării. Cu toţii se luptau să uite seara şi 
prima jumătate a nopţii - ţiganul cel sordid ca pucioasa sau 
ca fumul ei coborând în vizuina vulpii, ziaristul bolnav de 
osanale sau de mimetism ieftin şi gonind acum spre 
mahalale pe una din iepele birjarului, birjarul însuşi care, 
înainte de-a se pune buturugă spre a-l ajuta pe ziarist să 
încalece, mai vârâse o dată capul în atelier ca să îngăleze 
scuza: vosemi cai spart lupii la noi, dom' Sitaru, şi mai mult 
decât toţi inginera electronistă. Ea îngenunchease în faţa 
lui Mişa Soraţchi, cu braţele desfăcute în formă de aripi şi 
miorlăia ascuţit: 

— Isuse, ne rugăm 'Ţie, schimbă-ne-n fluturi. 

Mai rămăseseră în atelier Krin Sitaru, recepţionera de la 
Hotel Astoria, Mişa Soraţchi cu inginera electronistă, 
Saltava şi, împăienjenită în mintea lui Saltava, Ţili Peruzea, 
care era totuna cu Speranţa îndoliată şi vânzătoarea de 
librărie. Plus tablele fricii şi ale batjocurii care se înrămau 
parcă singure pe pereţi şi-şi spărgeau măciuliile coapte în 
aerul îmbâcsit de scuturări nervoase, reci şi costisitoare 
prin repetiţie. Sitaru, tăcut şi calm, premedita o erezie 
modernistă; Saltava se gândea, exasperat, că frica e curajul 


stomacului, sentimentul cel mai durabil şi viril al sufletului 
omenesc. 

— Ţi-e silă de noi, amirale? Îl întrebă brusc Sitaru pe 
Saltava, apoi adăogă: n-am să-mi mai pictez niciodată 
mutra privindu-mă în oglindă. Sparg toate oglinzile şi-mi 
pictez moaca pe-un perete privindu-mă-n cărămizi. Pe un 
perete poţi să zgârii toate scursorile care urcă din tine în 
şanţurile feţii. Restul, domnule căpitan, rămâne în seama 
varului şi-a igrasiei, două culori în subordinea imediată a 
timpului - ele agravează ideea de urât, adâncesc tăcerea şi 
accentuează conturul umilinţei şi mai ales pe-al resemnării, 
domnule amiral! 

— Fii atent, Krin Sitaru, râse Saltava, afară fulgeră 
ireverenţios turbatul aprilie şi ţie ţi-e frică. Dar, să ştii, eu 
nu lucrez la ei. Şi nici pentru ei. 

— Domnule amiral, dumneata eşti ereticul, dar eu sunt 
Ereziarhul, eu sunt Întoarcerea şi aurul ascuns în stup. 
Sunt frate cu un stejar roşu care seamănă cu un pepene 
uriaş jupuit de coajă şi vreau să-ţi sparg burta şi să-ţi atârn 
inima la streaşina casei mele. De ce n-ai plecat odată cu vita 
aia? Mi-e silă de bâlbâielile dumitale împuţite. Mă crezi aşa 
de tâmpit ca să vă cad de muşteriu într-o seară de 
primăvară?! 

— Eu lucrez pe cont propriu. Şi am iubită o pictoriţă. 

— Numele? 

— Irina Devechi. 

— Spoitoreasă. Spală şi spoieşte ceea ce au zugrăvit 
meşterii cei vechi. N-are nici umbră de talent. Înapoi la 
cratiţă. 

— De mult n-am mai văzut atâta belşug de spaimă, derută, 
panică şi groază cum am văzut aici. Eu sunt. 

— Ştiu, îl întrerupse Sitaru, eşti din satul Migdal în care s- 
a născut Maria Magdalena. 

— Nu, Krin Sitaru. Eu sunt ultimul rege al României. Krin 
Sitaru holbă ochii. Apoi, revenindu-şi puse mâna pe o daltă. 


— Ascultă măi idiotule, pleacă până nu-ţi găuresc 
dovleacul cu fierul ăsta. 

— Mişa Soraţchi, se întoarse Saltava spre asistentul de 
farmacie, vino lângă mine, ca să fim împreună ultimul rege 
al României şi dragostea lui. 

— Frânge-ţi gâtul singur, dacă ai chef de politică 
reacționară, ţipă isteric inginera electronistă, dar lasă-mi 
bărbatul în pace. 

— Oh, şampanie frapată, începu Saltava să cânte, oh, voi 
ochişori zglobii... Vreau să te sărut Mişa Saroţchi. 

Mişa Saroţchi se sculă, atârnându-se de masă, încet, ca şi 
cum s-ar fi sculat ca să-i surâdă de aproape unui trandafir 
înflorit nesăbuit, făcu doi paşi şi-l pocni cu sete peste gură. 

— Ţi-am potolit imaginaţia sau mai vrei...? 

— Dimpotrivă, am strigat eu, râzând. Dimpotrivă, Mişa 
Soraţchi. Pocnindu-mă, m-ai trimis în seara lui 31 
decembrie 1947, în noaptea aia am jumulit, dintr-o seră, 
două brazde de ceapă verde şi două de usturoi. Ascultă-mă 
aplecat, Krin Sitaru (nu ştiu de ce mă adresam doar lui 
Sitaru), tu eşti Patria încheiată la toţi nasturii, Patria în 
uniformă de paradă. Povestea se petrece sub o lună 
frumoasă, ca gutuile de Istanbul sau gutuile de Ungaria. 
Mai fraged vorbind, luna avea obraji de miel, ca o fată 
hrănită numai cu cotlete de miel. Cu o zi înainte, căzuse 
Mihai | de Hohenzollern. Ziua coifului de bronz şi a 
coroanei cu diamante fărâmate cu ciocanul. Majestatea sa a 
primit primul avertisment când nici nu se sculase din 
aşternut. Seara, citise până târziu Memoriile lui Iuda, două 
volume apocrife, iar la prima oră a dimineţii îl sunase pe 
aghiotantul de serviciu ca să-l întrebe cum îl cheamă pe 
colonelul ăla despre care i se raportase că venea de două 
ori pe zi la Palat, ca să ceară pensie de luptător antifascist, 
fără să fi fost pe frontul de Vest. 

— Vlaicu Luntraşu, maiestate. 

— Ce merite pretinde că are? 

— Mi-e jenă, maiestate... 


— Dă-i drumul, îmi plac cuvintele aţâţătoare şi s-a uitat 
strâmb la acela. Regele avea un secretar mut. Scorbutul 
marmurei. Guta lichenilor. Stăpânul ţării era stăpân şi peste 
tăcerea cuvintelor sale. Mutul s-a apropiat de aghiotant ca 
un vis absurd şi i-a dat un pahar de vin roşu. În pahar 
plutea foarte limpede o perlă, mă înţelegi, Krin Sitaru? 
Mutul, în noaptea gâtului său, ţinea pumnale şi frânghii 
subţiri: „ori serveşti majestăţii sale întâmplări fericite, ori 
încapi în frânghiile mele”. „S-au scumpit lemnele”, şi-a zis 
aghiotantul, cuprins de frig şi depănând mărunt din 
picioare, şi-a lipit stâlpişorii uscați ai cismelor, călcâi lângă 
călcâi şi-a raportat: 

— Colonelul Vlaicu Luntraşu, majestate, a fost, în timpul 
războiului, comandantul şcolii de ofiţeri de rezervă din 
Sibiu, care funcţiona în liceul Ursulinelor. Mulţi dintre elevii 
şcolii, urmând exemplul tinerilor de elită din Europa 
hipercivilizată erau homosexuali. Doi se iubeau şi zece 
cinşpe inşi, la fel de excitaţi, îi luminau cu lanternele, 
strigând batjocoritor: trăiască o mie de ani camaraderia de 
arme româno-germană. Colonelul Vlaicu Luntraşu le 
urmărea infamiile în ascuns şi-ar fi putut să-i aresteze şi să-i 
trimită în tribunalul militar, dar îi lăsa, fiindcă ura Germania 
şi războiul dezlănţuit de ea, iar strigătele elevilor ofiţeri 
când se giugiuleau îl răzbunau de umilinţele îndurate. În 
felul lui a fost un rezistent. Şi mai e şi povestea cu castelul. 

— Domnule aghiotant, dimineaţa unui rege ar trebui să fie 
o scară feerică şi dumneata mi-o strici cu intervenţii idioate. 
Trimite-l pe colonelul Vlaicu Luntraşu la baia de aburi, o să 
găsească acolo o rezistenţă şi mai mlădioasă şi mai îndârjită 
decât a elevilor de la şcoala de ofiţeri din Sibiu. 

În ceasul ăla nu ştia că trebuie să abdice de la tron şi nici 
eu habar n-aveam că peste o zi îi voi lua locul, că voi pune 
mâinile pe coroană şi voi trăi voluptatea puterii. Ştii ce-i 
puterea, Krin Sitaru? 

— Un căuş cu mucuri de ţigară, rosti vânzătoarea de 
librărie. 


— Hai sictir! O repezi, Sitaru. Bea-ţi vinul şi tacă-ţi fleanca. 
Eu vreau s-ascult. E multă viaţă în tot ce spui, domnule 
amiral, de-aia-mi place. Şi nu ştiu de ce presimt c-o să-l 
amesteci neapărat şi pe Mişa Soraţchi în poveste. Umple-l 
cu lături. 

— Ce valoare crezi că am eu? Se strâmbă Soraţchi. 

— Nulă, declară Sitaru, dar mi-ar place să te amestec. Îmi 
place să trăiesc măcar cu gândul în miezul unor fapte 
captivante. Povesteşti nostim, domnule căpitan, continuă şi 
vom fărâma busuioc în vin. 

— Puterea nu-i aia să strigi: toate doamnele să urce scara 
fără chiloţi pe ele, şi ele să urce. Puterea sunt patru fluvii 
care stau închise într-o piatră rară. Buşeşti cu dalta, rupi o 
aşchie şi dai drumul, la început, fluviului cu apă de 
trandafiri. Curg pe ape copii adormiţi în cuiburi de barză. 
Sărutări, nunţi, botezuri. 

— O clipă, domnule amiral, mă întrerupse Sitaru. Te rog să 
te legeni când povesteşti. Evreii când se roagă se leagănă. 

— Dar eu nu sunt evreu şi nu mă rog. 

— N-are a face. Ştii de ce se leagănă evreii când se roagă? 

— Nu. 

— Ca o compensație a faptului că musulmanii nu-i lasă să 
meargă călări pe cămile şi să fie în felul acesta mai înalţi 
decât ei. Povestea absurdă a două religii care se 
vrăjmăşesc. 

— Al doilea fluviu aduce pe maluri vorbe searbăde, spaţiu 
expozitiv şi vorbe, vorbe, vorbe. Preoteasa lunii decembrie 
devine amanta popii, iar în luna iunie timpul se trage înapoi 
cu mulţi ani şi pocneşte de ger. În partea stângă cerul se 
termină, nu mai ajunge să înveselească lumea. E pur şi 
simplu o rană în loc de cer. Lumea strigă acolo: domnilor, 
dar peste noi cine trage plapuma? Înţelegem să se termine 
pământul, dar cerul?! Acest fluviu curge numai câţiva ani şi- 
n timpul ăsta Vlaicu Luntraşu, Pârvu Palihoi, Ştevie Lupaşcu 
şi Lilu Tatana bagă în fiecare biserică un măgar şi strigă la 
Isus: Isuse Christoase, fă-l ghiudem! În altele bagă ţapi, în 


altele lupi... Ştii, Krin Sitaru, că şoarecele care gustă 
anafură se schimbă în liliac? 

— Treci la fluviul al treilea! 

— Rămân în valurile celui de-al doilea pentru că în valurile 
lui m-am născut rege. Era-n seara de 31 decembrie, cam pe 
la orele 6, afară ningea uimitor, după datină. Eu stam lungit 
în pat, în odaia unde bunicul Salcia Vifor păstra vâslele - 
vreo douăj de perechi, poate şi mai bine - mă jucam cu 
pistolul, un Bereta 9 lung, ocheam un nod în grindă şi mă 
prefăceam că trag: pac, pac. Încercam să-l înfurii pe Salcia 
Vifor, fiindcă înjura frumos, dar lui nu-i păsa. Băuse două 
oale de vin negru, sânge de iepure, şi-şi povestea singur 
cum se prind sticleţii. 

— Domnule, vine mai întâi de toate că trebuie să ai o plasă 
specială, mânuită de-un aparat special, o tufă de scaiete cu 
măciuliile doldora de seminţe, plus o colivie cu un sticlete al 
tău, pe care o aşezi la rădăcina tufei şi te tragi la treij de 
paşi îndărăt şi te trânteşti pe burtă şi nu te mişti, stai 
ţeapăn, râma timpurilor noi (cu vorbele astea încerca să mă 
înfurie pe mine) şi aştepţi să apară stolul atras de cântecul 
pârlitului din colivie, Domnule, şi stolul vine. Nesăbuite 
păsări. Şi lacome. Dar ce iuți, mama lor! Nu eşti dibaci, 
aleluia! Aleluia, aleluia, aleluiaaa. 

— Şi duhului tău, amin! Mugi un glas bubuitor, de dincolo 
de uşă şi uşa se deschise singură şi se lipi de perete. Noroc, 
fraţilor, zbieră Pârvu Palihoi, cea mai înaltă lepră de tunar 
de pe frontul românesc, mă ce de ţuică fiartă am băut! 
Salcia Vifor, fii atent la băiatu: am turnat două deca de 
rachiu în butoiul de agheasmă de la Schitul Castelului de 
lemn. 

— Ce mă-ta beleşti tu la Castelul de lemn?! Îl luă din scurt 
Salcia Vifor. 

— I-auzi la el, plămada reacționară! Râse hodorogit 
Palihoi. Păi, castelul e-al nostru acum, mă, nebunule. 
Butoiaşu are douj de sfârcuri, adică robinete le zice, pui 
gura şi sugi fratele meu. 


Scoal', Cezareea, încarcă pistolul, nu-l mai clănţăni de-a 
surda, plecăm într-o misiune secretă. Am un cal afară. 

— Nu pot să călăresc, sunt opărit la buci. (Şi eram.) 

— Ei şi? Te sui pe schiuri, te legi c-o funie de mijlocul meu 
şi te trag cu calul. 

— Mama ta de putoare! Îl înjură Salcia Vifor, c-o îndârjire 
istovită, când or veni americanii, cu mâna mea te jupoi. 

— Salcia Vifor, să crăp dacă nu ard de nerăbdare să mă 
văd în pielea goală, fără un petic de piele pe mine. Tu-i 
broboada mă-sii care te minte. Nu-i lipsit de rost să afli cât 
preţuieşte carnea ta. Episcopu Tulnicu Iachint. 

— Cum te cheamă? Lui ăsta, lui nepotu-miu-i zici Cezareea 
şi lui ăla? 

— Tulnicu lachint. 

— Straşnic nume, zău. 

— Frumos, muiat în miere, conveni şi Krin Sitaru. Ţili 
Peruzea, nu uita să-l bagi în cântece. Îţi speli mâinile în 
ploaia primăverii şi poleieşti cu dulceaţa lui clapele de sidef. 
E un nume prestigios, îl spui în gând şi te-ntorci în copilărie 
ca să tragi cu arcul în merele din pom. 

— Tulnicu lachint de la Episcopia Buzăului zisă şi a 
Dorului de stele. 

— Ei, pe dracu, se zbârli Salcia Vifor, e complet tâmpit 
ceea ce spui. E ca şi când ai întinde, zilnic, pe frânghia de 
rufe numai cămăşi murdare. 

— S-o crezi tu! Biserica ortodoxă e visătoare. De pildă are 
muierea ta sau a mea o durere şi se duce să aprindă o 
făchie de ceară la altar. 

— O făclie, se zice. 

— Nu-i totuna. Aprinde-o şi-ai să vezi: zboară din ea numai 
fluturi care suie-n bolta sfântă. Şuvoaie. Şi sus, Casa Fiinţei. 
Toată numai din pereţi vii. Bat sute de inimi de înger şi jur- 
împrejur cresc flori cuvioase. Asta-i virtutea visului. Asta şi 
încă altele. Dar nu mai e timp de taclale. Sus, Cezareea. 

— Afară, zbieră Salcia Vifor. Să nu vă mai văz! 

— Tulnicu lachint. 


— Afară! A zbierat din nou Salcia Vifor. 

Şi-am pornit prin ninsoare. Palihoi călare, eu pe schiuri, 
târât de el. Ningea frumos şi albastru, ca pe ouăle de Paşti 
pictate în Bucovina. Acolo, zăpada nu te descurajează, te 
îmbată. Îmi umplusem buzunarele cu trandafiri de porc, 
mâncam cu plăcere şi parcă nu eram pe schiuri, şedeam 
cocoşat pe porcul tăiat de Crăciun şi-ncercam să-i muşc 
urechile prăjite-n foc de paie. Atenţie, aveam doar optuşte- 
nouăşpe ani, trăiam intens antagonismul dintre clase şi mă 
pricepeam să sorb pe amândouă nările extazul zăpezilor. 
Lunecam umăr la umăr chiar cu Fata Morgana a zăpezilor, 
care nu e un imn schimonosit nici când se schimbă-n urgie. 

— Da, acceptă Sitaru, e provocare, naştere înaltă şi istorie 
robustă. 

— Prin cap îmi zburau cuvinte aiurea: bachelită, zâmbet 
fals, recuperări, voluptate, abajur de pergament, glăjărie. 
Mai ales cuvântul acesta din urmă - glăjărie mă încânta, îmi 
despica sângele în două pâraie lungi, pline de culori 
fantastice, din care nişte muncitori sticlari luau cu ţevile 
câte o picătură şi o modelau, suflând în ea, dându-i 
fiecăreia, o altă formă: budelcă, inimă de taur, ploscă, ulcior, 
dropie, sitar, lup. Eu râdeam şi-i îndopam pe toţi cu 
trandafiri de porc şi le ceream bulgăraşi de răşină ca să mă 
spăl pe mâini, să-l împuşc pe Pârvu Palihoi şi calul de sub el. 
Sleit de ger, orbit de ninsoare, bâjbâiam după pistol. 
Dunărea, bocnă, vântul mă pătrundea sprinten, şi eu, nu 
ştiu de ce, îl uram pe Pârvu Palihoi. Adică ştiu, fiindcă nu 
puteam uri zăpada, zăpada e destinul Dunării şi al câmpiei - 
parcă iarba poate uri botul oii care o paşte? Poţi calomnia 
arşiţa, dar nu şi zăpada, fiindcă iarna, mai mult decât 
celelalte anotimpuri, te zideşte bine în oglindă. Şi mai 
simţeam că mi-e scris să fiu Demonul unei nopţi de iarnă, 
Demonul nopţii de Anul Nou. Sună cam pedant, nu-i aşa? 

— În nici un caz, zise Krin Sitaru, nu mi se pare ceva 
special şi direct. Un călător care-şi pierde evlavia şi aşa 
destul de pistruiată, un piersic care se clăteşte pe ochi cu 


praf de puşcă, apoi Materie, Timp, Spaţiu. Continuă, 
domnule amiral, continuă. 

— Castelul de lemn era luminat glorios, dacă nu chiar 
obscen. Iar mirosul micului castel regal de vânătoare 
atârna chiar la uşă. O îmbuibare de arome, aburul unui grai 
de ceapă verde, usturoi verde, peliniţă, liliac alb şi multe 
ferigi. Poate şi ciuperci murate. Lumini abundente şi-n 
corpul de odăi al servitorilor. lar mie-mi ţăcăneau încă în 
urechi potcoavele calului în gheaţa Dunării: boca, boca, ţac, 
ţac. 

— Aţi sosit, mă? Urlă spre noi un ofiţer scund, adăpostit 
sub scoica de la intrare. 

— Domnul colonel Vlaicu Luntraşu, îmi şopti Palihoi. Spirt. 
De sub unghia lui nici musca nu scapă ne... Tă. 

— Lilu Tatana şi Ştevie Lupaşcu, ordonă colonelul, 
întorcând capul spre două umbre care apărură din 
vâltoarea ninsorii, sprijiniţi-l pe Majestatea-Sa. 

Şi mie: 

— Majestate, aţi picat la ţanc. Mai întârziaţi puţin, se- 
mbătau porcii ăia şi-i pierdeam. 

— Maica ta, Doamne, face să-i vezi, spuse cel ce mă 
susţinea de braţul stâng. Eu sunt Lilu Tatana, Majestate. De 
la Apărarea patrioţilor. Să-i vezi şi să-ţi albeşti fasolele şi-o 
raniţă de ardei, patru ani şi jumătate. Oho-ho-ho, Isuse 
Christose, o să te servesc de Înviere cu must tăiat cu 
salicilat, fiindcă mi-ai dat să trăiesc noaptea asta mare. 

— Va trece timp măcinat, se va da veacul de-a berbeleacul 
şi ăştia tot n-or să ne uite, prooroci, sumbru, Ştevie 
Lupaşcu, care mă susţinea din dreapta. 

Ştevie Lupaşcu, un ins cu faţa turtită, lat, bătătorit, făcut 
numai din buture de berbec, era celebru în Brăila pentru 
vânătorile pe care le organiza. Avea în faţa casei două 
aviziere unde afişa chemările la luptă sau anunţa danii. „Vin 
haite de lupi nemernici din Balcani adunarea tuturor 
vânătorilor înarmaţi până în dinţi poimâine joi 7 diM. La 
Cazinoul din Grădina publică. Somn uşor populaţie te păzim 


cu străşnicie”. Sau: „Vânători generoşi împart populaţiei 
înfometate untură de gâscă sălbatică, untură de cocoş 
hazliu de baltă şi untură de turturică. Femeile se prezintă în 
mod obligatoriu cu copiii de mână. „ Se înscrisese în 
Partidul comunist în 1945, mânat de credinţa oarbă că va 
face Brăila mai mare decât Galaţii şi-şi păstra cele două 
pistoale pe care le purta în toc, câte unul pe fiecare şold. Pe 
toamnă ceruse judeţenei patru tineri curajoşi care să-l ajute 
într-o acţiune îndrăzneață, menită să deterioreze ideea de 
monarhie. Hamalul Sile Toporaş, care conducea brigada de 
combatere a speculei cu alimente îi dădu unul singur - pe 
mine - şi-i declară întunecat: 

— Să mă trăsnească Dumnezeu, Ştevie Lupaşcu, dacă n-ai 
să faci tu una boacănă! Fă-o şi să vezi cu câtă plăcere o să-ţi 
sucesc eu gâtul ăla veşnic însetat. 

Am luat trenul spre Târgovişte, trei zile şi trei nopţi pe 
acoperişul vagoanelor, am ronţăit în piaţă la Târgovişte un 
kil de mere, apoi am urcat la Mănăstirea Dealului, pe jos, cu 
două saltele goale sub braţ. 

— Ca să ciordiţi capul lui Mihai Viteazul! Se strâmbă Krin 
Sitaru. 

— Nu. Ştevie Lupaşcu i-a cârpit două perechi de palme 
stareţului, apoi mi-a zis: dă-i şi tu două şi tragi fără milă 
dacă mişcă boaita de popă, şi el a smuls de pe pereţi 
hamurile albe cu care au fost gătiţi caii de la trăsura care l- 
a aşteptat pe Carol I, la Calafat, când a pus piciorul, pentru 
prima oară, pe pământul României, ca să-l ducă la 
Bucureşti. 

— Unde-s hamurile acum? Se interesă Krin Sitaru. Dac-ai 
fost ultimul rege al României firesc ar fi să te preocupe 
problema. 

— S-a întâmplat ceea ce bănuise Sile 'Toporaş: Ştevie 
Lupaşcu le-a dat pe băutură. lar cu cea mai frumoasă dintre 
curele, aia care uneşte căpiţelele, a încins-o Ştevie Lupaşcu 
peste şolduri pe prinţesa Maşa Serebrianca Materna... 

— Rusoaică? Vru să ştie Krin Sitaru. l-am răspuns: 


— Nici la a şaptea spiţă. Ştevie Lupaşcu şi Lilu Tatana m- 
au condus la hotel, într-o odaie laterală. Ardeau buturugi în 
vatră, atârnau ramuri de vâsc la oglinzi şi-n timp ce afară 
ningea teafăr, eu, asistat de colonelul Vlaicu Luntraşu, 
îmbrăcam uniforma de aviator a lui Mihai I, tunică şi 
pantaloni albaştri, vulturul de argint. 

— Ăsta, mă întrerupse inginera electronistă, şi mărgelele 
scânteiau pe sânii ei plaţi, mişcă din amintiri ca din urechi. 
— O să te caut de sângele bolnav dacă nu-l laşi în pace, o 

repezi Krin Sitaru. Un exrege are dreptul să spună ce vrea. 
Poate chiar să-l spargă pe Dumnezeu în drum; îi dă cep şi 
scoate din el vin de-mpărtăşanie pentru toate mănăstirile 
Cuţo-Vlahiei. Toate sunt ale lui: Depărtarea, Durerea, 
Nebunia şi mai ales Clipa furiei distructive, aia când 
Dunărea începe să curgă de-a-ndărătelea. 

— Mulţumesc, Krin Sitaru, ai atins perfecțiunea. Acum, 
semănam leit cu Mihai I. Patru pahare de vin alungară 
frigul din mine. „Începi să fii rege”, îmi spuse Luntraşu şi pe 
măsură ce-mi contura rolul pentru cele câteva ore de 
domnie, înţelegeam (şi-mi plăcea) că-mi voi juca acolo 
măreţia, biruinţele, destinul, artificiile, curajul ticăloşiei. În 
sala de ospeţe, mă aşteptau, ameţiţi de încordare, armatorii 
Niki Moratis şi Cristo Barbis - o sută patrujdouă de vase pe 
fluvii, mări şi oceane - patru moşieri, douâj de geambaşi, 
popi şi morari şi doi învăţători, aduşi de Vlaicu Luntraşu să 
petreacă revelionul cu Majestatea Sa, care abdicase, 
obligat de comuniştii români, dar fusese întors din drum şi 
înălţat din nou pe tron din ordinul lui I. V. Stalin, cel ce-l 
decorase cu Ordinul Victoriei şi nu înghiţea să li se joace 
feste urâte prietenilor săi. 

— Intri şi le iei piuitul cu un discurs. Ştii bine ce-i seacă la 
ficaţi în ultimele zile. Despre asta să le vorbeşti. Pentru că 
un rege este un imens trunchi de rezonanţă. Dă drumul 
gurii, îndrugă ce vrei, apeşi mai ales pe farsa cu abdicarea 
şi celelalte, înţelegi? Şi fii misterios. Un rege pune întrebări 
şi primeşte răspunsuri, dar nu se înjoseşte până acolo să se 


lase întrebat despre cutare sau cutare chestiune. Vorbeşti, 
închini un pahar, nu-l azvârli pe gât, doar îţi mai moi buzele 
în el, apoi îi laşi pe ei să te slăvească. Şi la urmă îi dai 
cuvântul logodnicei, Maşa Serebrianca Materna. Ei îi 
aparţine punctul culminant. Prinţesă, fiţi amabilă. 

— Şi printr-o uşă părelnic tăiată în peretele ornat cu 
tapiserii bogate, apăru, înaltă, sprintenă, surâzătoare, Maşa 
Serebrianca Materna, blondă, cu buzele groase îndoite de- 
un surâs visător. 

Pârvu Palihoi, care nu fu primit înăuntru, îi făcea semne lui 
Saltava pe la spatele ei: maica ta, dumnezeule şi episcope 
Tulnicu Iachint, ţine-o strâns de mână, s-o târâm în baltă şi 
să ne jucăm cu ea de-a sturionii! 

Prinţesa purta pe umeri blănuri de vulpe albă şi-n ochii 
albaştri - desenul ninsorii de la care privise lung de la 
fereastră. 

Saltava îi sărută mâna şi simţi că şi le-ncălzise deasupra 
unui taler în care se ard bețe aromate şi răşină. 

— Sunteţi speriat, Majestate? Întrebă prinţesa şi-i zâmbi 
încurajator. Trăim exact ca sub Directoratul francez, 
domnule Luntraşu. Majestatea-sa ar trebui să mă sărute, 
arvună pentru noaptea logodnei. 

Precedaţi de Vlaicu Luntraşu, şi el în uniformă de paradă, 
regele şi prinţesa străbătură un coridor împodobit cu 
oglinzi, undeva răsunară trei bătăi de gong, lent absorbite 
în pereţi, apoi se auzi cântecul unui cocoş, repetat de cinci 
ori în salturi înalte, omagiu adus ultimei nopţi a anului, uşile 
de frasin pufos se traseră în lături... Şi ultimul rege al 
României, la braţ cu prinţesa Maşa Serebrianca Materna 
pătrunseră în salon - pe pereţi ramuri de brad, în cupe 
orhidee din pădurea Milea Viforâta şi, înşirate între 
gustările tradiţionale, plante carnivore: răchiţele, vuitoare, 
zburătoarea de flori albe (în ce leacuri le păstraseră?) 
aduse să le stimuleze, pesemne, pofta de mâncare - şi cei 
douăj şi nu ştiu câţi de devotați ai tronului uzurpat de 
comuniştii din ţară şi repuşi imediat de către Stalin în 


adulaţia neamului românesc, se ridicară în picioare şi la 
semnul discret al unui preot cu barba roşcovană, botezată 
în ape cu mireasmă aspră, şi cu o cruce de platină 
atârnându-i pe pântecul supt, de lup înfometat, intonă 
Imnul „Irăiască Regele”. Preotul se numea Calinic, ceea ce 
vrea să însemne Biruitorul. Ascultând imnul, Saltava se 
acoperea de solzi de aur, ca un mesteacăn la răsăritul 
soarelui din dimineaţa de Bobotează, fiindcă nimic nu-i mai 
plăcut decât, la capătul unui drum prin viscol, să te 
pomeneşti rege, iubit cu ardoare de supuşi. Pumnalul de la 
cingătoare, în teacă bătută cu broboane de pietre 
semiprețioase, se odihnea mai puţin pe şoldul lui Saltava şi 
aproape pe de-a-ntregul pe coapsa prinţesei Maşa 
Serebrianca Materna; şi se scufundau în el dinspre prinţesă 
adieri de măceş, umbre fierbinţi de porumbei mistici, 
şoapte oacheşe. Ar fi tăvălit-o sub masă, fiindcă năştea din 
legănarea piciorului bolți de trandafiri (prin geamlăcul din 
stânga chiar se vedea sera plină de tufişuri de liliac alb şi de 
trandafiri) iar din înălţimea mâinii, când îşi potrivea zulufii 
după ureche, rotunjea viziuni de creştinism întunecat de 
prea multă milă pentru turma ignorantă, şi se bucura 
pervers că nu poate, că trebuie să amâne fericirea de-a 
muşca din carnea ei, hain, lacom, posedat de demonul 
uciderii, nu al morţii, al complicităţii cu moartea, al 
păcatului perpetuu, mai cu seamă al profitului conţinut în 
păcat laolaltă cu pedeapsa care vine ca o escrocherie a 
fericirii. Aberaţia ploii e tăciunele grâului, aberaţia regilor - 
dragostea nesfârşită pentru ei înşişi. Saltava nu vroia 
altceva, în adâncul firii sale, decât să nu aibă clipa aceea 
sfârşit şi să bea cu ochii, fără să se sature, flacăra candelii 
pâlpâind sub tabloul înfăţişându-l ca Mare voievod de Alba- 
Iulia trăgând brazdă mănoasă în câmpia Transilvaniei, şi 
chiar îi era dor de coarnele plugului, îi era dor de aburii 
pământului dezmorţit, de cântecul ciocârliei pe hotare şi 
nici nu-i trecea prin gând să abdice din măreţia unei 
primăveri departe de Alba-lulia sau a domniei pe viaţă. 


Înnebunea să fie ceea ce i se dăduse să joace: regele 
tuturor românilor. Omul nu trebuie judecat după năzuinţele 
sale, ci după vanităţile care-l guvernează. 

— Bună seara, domnilor, vă mulţumesc pentru dragostea 
ce mi-o purtaţi. 

— Majestate, întrerupse cu glasul spart de lacrimi preotul 
Calinic, sunteţi bradul cel mai înalt din Carpaţii noştri, iar 
noi pomii fructiferi ai Măriei Tale. Dacă ieri omizile ne-au 
spurcat o crenguţă, astăzi o rupem, îngenunchind. O clipă, 
păcătoşii de noi, ne-am pierdut, din prea multă frică, 
speranţa. Mustră-ne şi iartă-ne Majestate. 

— Biruinţa noastră comună l-a repus în drepturile fireşti 
pe regele tuturor românilor, precum şi legea sfâşiată şi 
încălcată tiranic de un grup născut în lipsa respectului 
datorat tronului. Legea triumfă din nou, vie ca pâinea 
dreptăţii. Perioada necazurilor a trecut. Trăiască marele 1. 
V. Stalin, strigă Luntraşu. 

Preotul: 

— Dumnezeu să le răsplătească după mare mila Sa. 

Niki Moratis: 

— "Toţi țarii Rusiei au iubit comerţul şi tot ce e aur, 
purpură, diamant. 

Un învăţător: 

— Vecinul de lângă casă, niciodată nu te lasă. 

Cristo Barbis: 

— Că tare-l seacă pe Stalin la splină necazurile noastre! 

— Cine-a cârtit? A ţâşnit furioasă prinţesa Maşa 
Serebrianca Materna. Cine-a pus la îndoială frumoasele 
sentimente pe care le nutreşte pentru noi genialul 
conducător al popoarelor?! Dumneata, Părinte Calinic? 

— Sărumâna, preafrumoasă stăpână. 


(Grecii între ei: 

— Stalin i-a băgat-o pe gât de logodnică Majestății sale). 

— Despotovna, e fără noimă să mă bănuiţi. Preotul caută 
în lume izvoare cu timp proaspăt, buzele lui rostesc cuvinte 


culese din gura lui Dumnezeu. 

— Şi totuşi, mi se pare că cineva l-a înjurat pe tovarăşul 
Stalin. 

Prinţesa Maşa Serebrianca Materna tremura de enervare. 
Fascinant falsă. Urca din ea o boare de pofte şi n-o stăpânea 
o enervare obtuză, ci o mâhnire violentă: în grâu, o fată 
suflă asupra macilor ca să-i cutremure, căutând cel mai 
păgân strop de întuneric, crescut pe fundul paharului 
închipuit de floare, se duce în genunchi prin lanul pârguit, o 
ploaie de lumină se spânzură de ulmi şi păducei, din cenuşa 
ei panteistă duhovnici de pălămidă înalţă mănăstiri de 
penitenţă pentru amurgul deocamdată intangibil, căci 
domnule vişin, aznoapte, din pâlcul nostru a evadat un 
prun, uitaţi-l, mănâncă spice, acolo pe grind, bea cărăbuşi, 
o face pe deşteptul, ordonaţi să rămână în sălbăticia 
exilului...? 

— Părinte, reluă prinţesa Maşa Serebrianca Materna, 
culegătorii de ciuperci de pădure, ca să-şi dea seama care 
ciuperci sunt bune de mâncat, ca să nu greşească niciodată, 
pun coşurile pline sub botul vacilor şi oilor. Vacile şi oile nu 
se ating de ciuperci otrăvite. 

— Trăiască Stalin, împăratul roşu, strigă, ca s-o 
îmblânzească, Niki Moratis. 

— Polihronion! Răspunse Cristo Barbis. 

— V-am lucrat în glăjăria castelului, cu mâna mea, anunţă 
regele, daruri care să vă amintească de această noapte. 

Puseră mâna pe pahare şi închinară în sănătatea regelui şi 
a prinţesei. [uică galbenă, ţi se încrucişau în minte 
drumurile din Muscel cu cele din Vâlcea şi Vălenii de Munte. 
Preotul, grecii şi învățătorii o aruncau în stomac însoţită de 
felioare de păstrugă; moşierii, geambaşii şi morarii nu se 
atingeau de nimic, bănuitori, înfricoşaţi, sorbind din aerul 
îmbâcsit de fumul lumânărilor şi din măruntaiele zăpezii 
strecurată de vânt pe sub uşi o nelinişte încă în stare de 
moţăială, dar plină de semnele falimentului. E limpede că 
exuberanţa regelui şi uşoara mânie a prinţesei îi făcuseră 


suspicioşi, dar în iubirea lor pentru tron, ţinând de 
fanatism, pericolul pe care-l intuiseră li se părea într-un fel 
fascinant, era un pericol în prezenţa regelui, adică 
acceptabil şi nu imposibil de înlăturat. Vlaicu Luntraşu, 
strălucind sub galoane şi fireturi, avându-i mereu la spate 
pe Lilu Tatana şi Ştevie Lupaşcu, în care zvâcnea mult 
întuneric fericit, sta cu ochii pe acele ceasului de perete sau 
pe ţurloaiele goale ale timpului şi cred că l-ar fi pocnit peste 
călcâie, să depene mai repede din picioare. 

— Dar de ce, întrerupse Krin Sitaru, tot tămbălăul acesta 
la castelul de lemn? De ce nu în altă parte? 

— Castelul fusese proprietatea unui frate al colonelului 
Luntraşu, care-l pierduse la cărţi la Carol al II-lea. Nikis 
Moratis şi Cristo Barbis fuseseră şi ei în careu. Şi tot acolo, 
moşierii. lar Curtea regală refuzase să-l înapoieze lui 
Luntraşu. 

— La care se adaugă şi afacerea pensiei, pricepu Sitaru.) 
Plus nebunia ce scoate capul la schimbarea lumilor, în golul 
de forţă dintre două stăpâniri, care nu pune preţ pe pielea 
nimănui şi nici măcar pe propriile-i ciolane. La care se mai 
adăuga şi neghiobia ălora de-a se lăsa prinşi într-o capcană 
primitivă. Fiindcă în vreme ce Luntraşu pândea cu 
încordare apropierea miezului nopţii, preotul Calinic se 
lăuda grecilor, cu glas scăzut, dar destul de limpede, ca să-l 
poată auzi regele că, în timpul războiului, scosese cu 
jandarmii din detaşamentele de muncă forţată peste două 
sute de evrei şi-i botezase cu forţa. 

— De trei ani umblă ei după mine să mă spânzure. Cei mai 
înverşunaţi sunt ăia care-au cerut singuri să se creştineze. 
Dar acum s-a zis, pot să scot capul din ascunzătoare. 

— Domnilor, răsună deodată, ca o comandă cazonă, vocea 
lui Vlaicu Luntraşu. E ora 12 fără 3 minute. Până vom intra 
în Anul Nou, prinţesa Maşa Serebrianca Materna doreşte 
să vă spună câteva cuvinte. S-o ascultăm. 

— Poftiţi, Despotovna, suntem numai ochi şi urechi, strigă 
părintele Calinic. 


— Dragi oaspeţi, grăi prinţesa, sunt dintr-o nobilă familie 
poloneză. Regele, logodnicul meu, are un secretar mut. 
Tatăl meu avea ca aghiotanţi patru câini, iar maică-mea, ca 
paj, un cerb. Suntem în cele mai bune relaţii cu familia 
Hohenzollern din străvechi timpuri. O soră a mamei mele a 
făcut parte din haremul de oarbe al prinţului Neculai! 

— Ooo, dar nu se poate, răzbătură câteva cuvinte de 
împotrivire, cum să aibă aşa ceva prinţul Neculai?! 

— Nu-mi plac brotăceii care orăcăie, domnule colonel. 
(Avusese pregătit alt discurs, dar se lansă pe panta 
improvizaţiei, susceptibilă de-a calcă-n străchini sau pe ouă 
clocite, însă nu mai conta, nu mai conta.) Mătuşa mea bătea 
în tamburină, ropot de măzăriche, când prinţul Neculai se 
îmbăta, iar în restul timpului răspundea de ţâţele târfelor 
ălora, să fie mereu ca mugurii boboţaţi. Era un post 
impunător, le pipăia de trei ori pe zi, dacă-s proaspete şi 
pietroase, îşi făcuse mâna prietenoasă şi sigură în aprecieri, 
căci se spăla cu lapte şi se ştergea cu petale, şi era chiar 
mai pofticioasă la pipăit decât prinţul, săruta, suspinând, 
ţâţele oarbelor, le mângâia şi se lipea cu obrajii de corniţele 
lor, pentru că ţâţele nemângâiate sunt sărace cu duhul, cine 
le-adună rotund în palmă le descoperă secretele dulci, 
numai că nu putea să se zgâiască la ele şi de aici i s-a tras 
nenorocirea. O târfuliţă adusă din Botoşani, pentru care 
prinţul avea mare slăbiciune, îţi înfigea un ac în ţâţă, ştia 
adică să bea virtuozitatea leşinului, şi când a dibuit-o 
prinţul, ţâţele ei erau mai burduşite ca perniţele unei 
croitorese. 

— Prinţesă, anunţă solemn colonelul Vlaicu Luntraşu, se 
bate miezul nopţii, cumpăna anului. 

N-au mai ştiut niciodată ce s-a întâmplat mai departe cu 
oarbele din harem. Fiindcă, resorbindu-se din vorbe, 
prinţesa Maşa Serebrianca Materna azvârli, c-o smucitură 
din umeri, blănurile de vulpe, storcând un murmur uscat de 
admiraţie şi teamă, apoi îşi sfâşie rochia, urlă, goală, pe 
masă, jucându-şi pătimaş cerceii, intră cu pantofii în 


platourile cu păstrugă şi piept de curcan, îşi mulă pe pulpe 
ciorapii roz, legănând fundul spre Niki Moratis şi Cristo 
Barbis şi începu să urineze pe toate bucatele, râzând 
drăceşte şi aruncând bulgări de salată, maioneză şi ridichi 
de lună în mutrele geambaşilor în timp ce regele trimitea 
două salve în portretul care-l înfăţişa pe Marele Voievod, iar 
Luntraşu, Lilu Tanata şi Ştevie Lupaşcu, cărora li se 
adăugase, coborând parcă din infernul oglinzilor, încins cu 
spadă şi cu o coroană de carton poleit pe cap, Pârvu Palihoi, 
îndreptau uşile şi blocau nişte puşti spre ceata invitaţilor 
îngrămădiţi din instinct în jurul popii Calinic, căci sub cruce 
veţi găsi izbăvirea. Lilu Tanata îşi împodobise mutra, luând 
o garoafă în dinţi, jertfă adusă clipei roditoare şi măreției 
cuprinse în praful de puşcă. Ştevie Lupaşcu rotea pe 
deştele arătătoare, cu iuţeală de scamator, două pistoale şi 
se scălda cu toată faţa turtită în beţia vânătorului ajuns la 
grota ursului - aştepta fericit să-l tapeze pe cineva de restul 
zilelor pe care-şi închipuia că le mai are de trăit sau măcar 
de-o litră de sânge - şi Vlaicu Luntraşu, plin de abnegaţia 
unei răzbunări scelerate, îngălată în saliva ei zdrenţăroasă, 
se frământa (stereotipie ofiţerească) să-i numere, luând-o 
mereu de la capăt, pe captivii căzuţi într-o furie stângace, 
surpaţi de groază, lustruiţi de zăngănitul fantomatic al 
cătuşelor, galbeni, smiorcăiţi, dar cu privirile nedezlipite de 
pe trupul prinţesei, înfioraţi şi uimiţi, nu c-o vedeau goală şi 
amestecând triumfal, cu mâinile şi picioarele, sarea, 
piperul, sosurile, ci pentru că, pentru prima oară în viaţă, li 
se înfăţişa ochilor, curăţat de orice obiecţii sau îndoieli, 
arzând senin în sângele lui fierbinte, un hermafrodit. Căci 
asta era prinţesa Magşa Serebrianca Materna. Robiţi 
dezamăgirii de-a se fi lăsat prea lesne îmbrobodiţi în 
minciuna întoarcerii în carnea timpului imposibil de mistuit 
şi de restituit şi că-şi divulgaseră prosteşte esenţa lemnului 
de sub scoarță, urmând, probabil, să-şi plătească vina la un 
curs pe care-l bănuiau nefixat încă, dar oricum oneros, 
captivii resimţeau ca o compensație privilegiul de-a 


descoperi una din tainele pe care natura le plămădeşte atât 
de rar şi le păstrează în umbră, fruct scump al jocurilor sale 
monstruoase sau praf şi ispită pentru alcătuirea unor lumi 
viitoare; un geambaş, morar, moşier, sau învăţător, unul din 
grohotişul de sub cruce, nu s-a putut abţine şi zise: 
„Despotovna sunteţi teribilă. Vă sloboziţi pe amândouă 
puţele”?”. 

— În genunchi, nemernicilor! Şi de-a buşilea, în rând câte 
unul pe gangul din dreapta. Executarea! Strigă Luntraşu. 

Turma celor avizi de regalitate se trânti în patru labe şi 
prinse să fojgăiască pe sub masă. Vlaicu Luntraşu, ca 
tunetul care sparge şi buboaie şi flori, îi buşea-n fund cu 
cisma când se-ncumetau s-o apuce pe gang, iar Lilu Tatana 
şi Ştevie Lupaşcu îi buzunăreau şi-i pocneau cu pistoalele-n 
ceafă. Pâvu Palihoi încălecase pe popa Calinic şi cânta, 
croindu-l cu sabia peste buci: 

Saltă-n sus, părinte Nae, N-o lăsa din joc deloc, Că e 
curviştină dragă, Subţirică la mijloc... 

Cu mâinile-n şolduri, prinţesa Maşa Serebrianca Materna 
râdea. Despotovna era în culmea fericirii şi a frumuseţii. Şi 
toţi ăia, ieşind de-a buşilea pe gang şi suiţi unul în spinarea 
altuia de Lilu Tatana şi Ştevie Lupaşcu mai găseau timp să 
mai întoarcă o dată capul spre ea (sau spre el) şi să 
necheze, şi nu încape îndoială că furau şi depozitau în 
adâncul sufletului simbolul provocator al unei specii suspect 
de periculoasă: hultanul-găină, lupul-iepuroaică. 

Curvă orientală, se porni împotriva Despotovnei colonelul 
Luntraşu, ah, curvă orientală., domnişoară. Stai, mă, că nu 
eşti nici un fel de prinţesă, vită ambiguă! Zău, că n-am mai 
văzut un tâmpit ca tine, boule! Sau poate c-ar trebui să-ţi 
zic viţeluşă scumpă?! Alege ce-ţi convine. Şi complet 
nemotivat, ca saltul peştilor când luna scormoneşte luciul 
apelor, începu s-o cravaşeze: jart! Jart! Dar, având în vedere 
situaţia, cravaşa suna şi trosc-trosc! Şi lip-lip! lar obrajii 
prinţesei se făcură de sticlă şi-n mijlocul lor ardea câte-o 
lumânare roşie. 


— Ce zice Mişa Soraţchi? Întrebă Saltava. 

În clipa aceea, inginera electronistă, cu ilicul scânteind de 
mărgele, ţipă isteric: 

— Arde-l la moacă, Mişa, arde-l pe ticălos! Recepţionera 
cea roşcată, de la hotel Astoria, şi vânzătoarea de librărie, 
cunoscând-o bine, îi smulseră undiţa din mână, ca să nu i-o 
arunce lui Saltava în ochi, iar Mişa Soraţchi, semănând mai 
mult ca niciodată cu Cel osândit să vină la cină şi să fie 
vândut, rosti rar: 

— N-ai răsturnat toată otrava, Cezar. Ai uitat să spui că tu 
şi cu Pârvu Palihoi, încălecându-i pe greci, i-aţi rupt şira 
spinării lui Cristo Barbis. 

— Palihoi şi Luntraşu i-au rupt-o, zise Saltava, luând o oală 
de vin şi dând-o peste cap. Eu am ieşit din castel, şezuse 
ninsoarea şi Dunărea era un imens os îngheţat. Şi-n 
margine, foarte aproape de mal, pe fundul ei, am văzut prin 
gheaţă o sanie cu doi cai înhămaţi. [in minte că sub botul 
lor erau, numărate de mine, treij de perechi de bocanci; 
parcă intrând sub apă să moară îngheţaţi, cineva le 
aruncase cailor bocancii ca pe un maldăr de fân. 

— Dar mai înainte de-a ieşi afară, pentru că isprăviseşi să 
mai fii rege, ai împuşcat butoaiele din pivniţă şi, împreună 
cu ăilalţi din echipa lui Luntraşu, i-aţi împins pe toţi 
regaliştii în valul de vin care-a inundat încăperea. Şi-aţi mai 
împins şi-o sanie cu zurgălăi. Până spre ziuă, vinul a 
îngheţat şi popa Calinic s-a schimbat în statuie roşie. Iar voi 
aţi băut vin din zurgălăi. 

— Se poate, conveni, slab, Saltava. Dar tu ai fost prinţesa 
mea, prinţesa Maşa Serebrianca Materna şi am dreptul să 
ştiu cum ai evoluat. 

— Oh, enigmaticule Mişa, izbucni Krin Sitaru. Cum, puiule, 
ai fost femeie?! Doamne, se închină el, dă-mi tenacitatea 
martirilor ca să nu săr pe el! Prinţesă scumpă, voi rupe 
gâtul la două sute de porumbei albi şi-ţi voi da să le sorbi 
sângele, ca să rămâi până la moarte femeie, femeie, femeie. 


— Eu l-am hotărât să fie numai bărbat şi să fie fericit, 
anunţă inginera electronistă. Am dormit amândoi, din 
întâmplare. 

— Amândouă, o întrerupse Saltava. 

— Într-o cameră de hotel şi chiar din prima noapte l-am 
hotărât să se opereze. Şi continuă, exasperant de ascuţit, 
imitându-l pe Sitaru: e bărbatul meu, al meu, al meu. 

— Domnule amiral, jubila Krin Sitaru, cu braţele înălțate 
deasupra capului şi pocnind din degete, mi-ai dăruit o seară 
minunată. Sunt mai bogat decât patriarhul escrocilor pe de 
toată lungimea Dunării. În două zile, Mişa va fi din nou 
femeie. Mişa, scumpule, idioata asta cu ilic de mărgele ţi-a 
ruinat viitorul, lăudându-te că vei fi cel mai frumos bărbat. 
Eşti o victimă a egoismului. Eu te voi revalorifica. Menirea 
ta e să naşti copii şi să te numeşti Maşa Serebrianca 
Materna Sitaru. Domnule căpitan, dacă m-ai înţeles ajută- 
mă... 

Saltava şi Sitaru îl înşfăcară pe Mişa de câte-un braţ şi-l 
scoaseră în stradă. Ţili Peruzea, la un pas în urma lor, îşi 
scălda bucuroasă toată faţa în ploaia subţire de aprilie, iar 
acordeonul, frământat de deştele ei, hohotea şi guiţa, 
colindat de duhuri şi gnomi, care ba se rostogoleau peste 
cap, tropăind, foşnind şi râzând, ba se înşirau lâng-un gard 
şi-şi deşertau pântecele. În vremea asta, în atelier, 
vânzătoarea de librărie, cu sânii cât capul de taur şi 
recepţionera de la hotelul Astoria, îndrăgostite 
dintotdeauna, în ascuns, de Mişa Soraţchi, se luptau, 
veninos, să-i astupe gura inginerei electroniste, care ţipa, 
blestemând, şi-şi chema iubirea înapoi. 

— Scorpia dracului, holeră, nefutino! 

— Şi-o izbeau cu toată puterea de perete. Umilinţa lor, 
hrănită vreme îndelungată cu banalităţi blânde, cu 
imperativele invidiei reprimate, se schimbase din furia care 
conspiră în biciul care pedepseşte. 

Dând colţul străzii şi ocolind un tramvai care tamponase o 
maşină - un ins uscăţiv, cu trenci, bască, mustăţi şi cioc 


galben şi lat doar cât un plisc de răţoi de baltă, striga, 
ţopăind fericit: amândouă vehiculele avariate! 

— Rupseră din mers câte-o creangă de merişor dintr-o 
tufă revărsată peste portiţa unei vile (Saltava i-o dărui lui 
Mişa, care o primi, surâzător, Krin Sitaru i-o aruncă 
chelnerului care tocmai desfăcea obloanele unei cârciumi şi 
ăsta o atârnă de firma casei, ca semn al prosperității şi 
norocului) şi pătrunseră, urmaţi de Ţili Peruzea, pe 
coridoarele policlinicii de cartier, unde femeile de serviciu 
puseră măturile în mişcare. La camera de gardă, un doctor 
bătrân, cu pleoapele inflamate de nesomn, cu capul făcut 
din două jumătăţi de sferă neîmbucate bine şi o infirmieră 
grasă se căzneau să-l azvârle afară pe-un individ îmbrăcat 
curat, costum lucios de alpaca, manşete lungi şi scrobite, 
cravată azur, dar în picioarele goale. 

— Ţi s-au furat pantofii, du-te la miliţie, nu la noi! 

— Nu există doctore, se încăpăţâna desculţul, am fost 
jefuit aici, pe când mi-aşteptam rândul, şi nu pot să fac un 
pas mai departe, fiindcă eu am picioarele de sticlă. Uite, 
acum se tulbură zorile şi picioarele mele trebuie să 
lumineze. Simt că s-a aprins gazul în ele, flacăra suie şi mă 
frige la stomac. Faceţi-o un pic mai scăzută... Sunteţi 
obligat s-o faceţi. Auuu! 

— Doctore, rosti Krin Sitaru, noi avem o problemă mai 
simplă. Uite, băiatul acesta frumos a fost fată dar, împins 
de-o tâmpită, a devenit bărbat. Acum vrea să fie din nou 
femeie, e posibil? 

— În situaţia dumneavoastră e posibil orice. 

— Krinule, spuse Mişa Soraţchi, ca viitor logodnic al meu 
eşti dator să treci proba supunerii. După mine! 

Îi duse la gară. Traversară în trap sala de aşteptare, clasa- 
ntâi, pe urmă peronul, apoi liniile. Prin ploaia mai mult 
ireală decât adevărată, se învăluiau pescăruşi insolenţi. 
Ocoliră o drezină încărcată cu luntrii, care făceau parte din 
înţelesul ploii şi când ajunseră lângă castelul de apă, Mişa 
Soraţchi puse mâna pe scara de fier ruginită. 


— Urcă şi botează-te în numele meu. 

— Ademenit de zeii jucători, strigă Krin Sitaru, fără să 
lepede ţigara lucindu-i în colţul gurii şi începu să se caţere. 

— Domnule, se înclină Saltava, mi-aţi fost logodnică 
regală, voi urca şi eu. 

— Tu, nu! Strigă Ţili Peruzea. Nu, Cezar, e prea mult, ai să 
te câieşti. 

Saltava o sărută, sorbindu-i miresmele, şi porni după 
Sitaru. Oboseala, cristalele ei hazlii, excitaţia şi un soi de 
fericire lipsită de beatitudine îl puneau în acord cu peştele- 
pilot, care se precipita grotesc spre Dunăre, unde-l 
aşteptau năvoadele şi carmacele, ca şi cum misiunea 
amândurora era eşecul şi denaturarea, lipsa de sens şi de 
identitate. 

— Sus, pe buza castelului, înainte de-a se scufunda, alături 
de Sitaru şi de-un manechin de croitorie, azvârlit acolo nu 
se ştie de cine şi pentru ce, Saltava şezu o clipă să asculte 
cântecul încercat, pe pământul cleios, de Ţili Peruzea - un 
cântec jalnic şi de răzbunare în acelaşi timp, simţeai cum 
tremură între pereţii lui carnea fricii şi încă ceva, o 
ameninţare încordată şi o durere stând la pândă, Aprilie cel 
descreierat şi irascibil, năpădit de ură şi neputinţă, apoi 
glasul fricii compacte, emblema şi stigmatul ei. O undă 
bolnavă scutura trupul lui Saltava. „Vinul!”, gândi el, 
denaturând semnalul primejdiei azvârlite îndemânatic de 
Ţili Peruzea „am băut un vin bolnav!” Desfăcu sticla pe 
care-o luase cu el, izbind-o înfășurată în haină de spinarea 
zidului şi bău iar două înghiţituri zdravene şi se răni şi mai 
mult. 

— Krin Sitaru, lua-te-ar dracu! Abia acum văd că ai părul 
complet alb şi sprâncenele exagerat de negre. 

Plonjă în apa murdară, coclită, uleioasă şi răsărind în 
marginea ailaltă a bazinului, strigă furios: 

— Manechinul! Împinge-l spre mine. Seamănă cu popa 
Calinic şi vreau să-i frâng spinarea. 

Când cei doi coborâră, îi arestă patrula miliției feroviare. 


După două zile, Bozar Garofeanu năvăli, împreună cu 
Madona, în celula unde fusese închis Saltava şi începu să 
urle la ofiţerul de serviciu: 

— Cum v-aţi permis, nemernicilor, să-mi arestaţi 
prietenul?! O să mi-o plătiţi cu vârf şi îndesat! Saltava, măi 
băiatule, dar eşti nemaipomenit! De-acum înainte, castelul 
acesta nu mai e un puturos de castel de apă din gara Galaţi, 
e un sanctuar acvatic, Doamne, te-au tuns idioţii! Madona, 
ţine-mă să nu vomez. 

— V-aţi redobândit scăfârlia din şcoala primară, zise 
Madona. Ei, nu vă burzuluiţi, o schimbă, strivit de privirea 
încărcată de ură pe care i-o aruncă Saltava, am zis şi eu o 
vorbă. 

— Tu, dobitocule, se răsti Bozar Garofeanu, să taci şi să 
saluţi în Saltava ploaia de aprilie şi sacralitatea primăverii. 

Biroul comitetului raional de partid Brăila m-a sancţionat 
cu vot de blam cu avertisment. După şedinţă, Felix Olmazu 
m-a reţinut încă o vreme la el. 

— Sunt vâslaş bătrân, Saltava, nu-mi umbla cu fofârlica. Ai 
înotat pe-acolo cu coada goală, ca homarii, aşa că nu mai 
pomeni o silabă despre lună ciupită, peşte-pilot, aprilie, 
nebunia primăverii, fiindcă o să-ţi răspund c-o poveste de 
iarnă: 

Vâj, vâj, ce furtună! Hau, hau, lupii se adună. Trosc-pleosc, 
focul face. Doar pisica toarce. 

— Sfâr, sfâr, versuri proaste şi vechi. Le ştiu de la bunicul. 

— Şi ce mai ştii tu de la bunică-tu? Salcia Vifor, îl cheamă, 
parcă. 

— 1 se spunea Salcia Vifor, fiindcă, într-o iarnă, prinzându-l 
viscolul în baltă, s-a adăpostit într-o scorbură de salcie unde 
l-au găsit oamenii după două zile, degerat, mai mult mort 
decât viu. 

— O să te închizi frumuşel în casă, timp de o săptămână, 
şi-ţi completezi autobiografia. Şi-o să ne povesteşti matale 
despre legăturile pe care le-ai avut cu hoţii de cai. 


— Fericit om, am zis, luând din mâinile lui o hârtie cu 
punctajul pe care trebuia să-l dezvolt. Absorbit integral de 
fericire. 

— Absorbit, cine? 

— Pavel Ibriş. Nu e scrisul lui? În zilele când le acordă 
audienţe ălora care vin c-o reclamaţie băloasă pune un 
kilogram de carne pe oasele lui sfrijite. Ziua pe care o alege 
Ibriş să-i dea cuiva o lovitură de măciucă, singură-şi 
potriveşte culoarea, vântul, densitatea aerului, zorzoanele 
şi tot ceea ce-i ajută lupului să-şi găsească pofta de 
mâncare, iar mielului un loc în groapa cu jar. 

— Eu te voi apăra în faţa Biroului regional, dar nu 
garantez că voi câştiga. Tare te-aş da dracului, Saltava, dar 
semeni cu un vişin. 

— E-te-te! 

— Da. Şi în amunte şi în avale, cum zicea mama. Cine 
seamănă cu un vişin e un om de temei, dacă nu e sloi de 
beat. Atunci face nazuri, se crede plin numai de boabe 
acrişoare şi dă-n gropi de prost ce e. 

— M-a orbit aprilie ăsta, am îngânat iar. 

— Acum, Saltava, chiar că semeni cu Mihnea Aurel. 

— Cine-i ăsta? 

— Inginerul Mihnea Aurel din Brăiliţa. Şi-a iubit nevasta 
cu disperare douăjcinci de ani, era pentru el mai curată şi 
mai sfântă chiar decât Maica Precista, dar s-a întâmplat ca 
ea să moară în patul amantului. Alt îmbrobodit ar fi azvârlit- 
o la câini, râzând în hohote de el însuşi şi de prostia 
omenească. Dar nu şi Mihnea Aurel. Ela înmormântat-o cu 
toată cinstea cuvenită unei neveste care te-a îngrijit 
douăjcinci de ani, i-a purtat pomenile şi, după şase luni, i-a 
ridicat un monument pe mormânt. De-abia atunci s-a văzut 
că din clipa în care aflase că nevastă-sa avusese 
dintotdeauna un amant, în patul căruia şi crăpase, Mihnea 
Aurel îşi primenise în fiecare zi otrava din sânge cu mari 
porţii de batjocură, fiindcă monumentul reprezenta o 
femeie goală, culcată pentru a face dragoste. Câteodată 


parcă dai în brânci să fii continuatorul triumfal al lui 
Mihnea Aurel sau măcar să cumperi barca rămasă de la el. 

— Sper că s-a spânzurat, am zis şi-am plecat. 

Tot pe clina cu bolovani a lunii aprilie. Dar ziua prin 
mijlocul căreia călcam, prefăcându-mă vesel, făcea loc 
alteia de mult în care Salcia Vifor încă mai vântura lumea şi 
peştele-pilot, solidar cu apele, nămolul fecund, singurătatea 
şi teologia legendelor, moţăia sub rizomul stufului, ca o 
casnă sterilă şi, mai puţin, ca un imbold ostil. Aprilie, Salcia 
Vifor, bunica Moloaica, cele trei fete ale lor, Tudora, 
Matilda, Chira (maică-mea) - şi la poalele lor, eu: „dă, 
Doamne, să prind o căprioară”, şi de peste Dunăre, din 
Bărăgan, care e o imensă lacrimă de rouă pe o frunză 
verde, nu intra nimeni în bălți. Nici măcar negustorii din 
Brăila - şi ei ştiau încă din martie că drumurile nu mai sunt 
înecate. Dar într-o seară verde, dulce înnegrită de luceafăr, 
când adia o pală de vânt minunat, de parcă fugea în jurul 
casei de lemn cu trei trupuri de băiat ţinând în mâini o 
floare deschisă şi Salcia Vifor jucase pe bătătură, în 
picioarele goale, un joc smintit, ca şi cum ar fi invocat un 
zeu repudiat, care să-i umple năvoadele, Petrea Spătaru şi 
ceata lui au poposit în curtea noastră pe cai clăbuciţi de 
spumă şi unul din ei a tăiat moţul unui mesteacăn cu sabia. 

— Mai râu ca tătarii! A strigat bunica Moloaica, furioasă, 
dar Salcia Vifor a amendat-o pe loc. 

— Fleoşc cu mucii-n fasole! Smulge omul o frunză şi ea de 
acolo: au năvălit tătarii. Numai balauri şi tătari în capul tău 
zevzec. Şi te mai miri că ăla micu, căruia-i încarci creierul 
cu tot soiul de poveşti năroade, e un tâmpit care scrâşneşte 
din dinţi prin somn! 

„Ursit pe deasupra să cutreiere lumea în genunchi!” - 
reluai eu, acum, ceea ce ar fi trebuit să fie, atunci, în 
continuare gândul lui Salcia Vifor şi pe care el poate-l şi 
avusese, însă nu-l exprimase - ursit să nu se oprească decât 
foarte rar şi numai să însemneze pe hartă greaţa, frica şi 
ziua spălării pe picioare a săracilor nimeriţi în toate 


capcanele, niciodată egali măcar cu ei înşişi. Mi-era groază 
că Biroul regiunii de partid mă va exclude - groaza asta 
stăruia în mine ca o prezenţă ritmică, evoluând spre o boală 
bâlbâită, cu adâncimile colcăind de odoarele dictatului, 
fiindcă cei excluşi din partidul comunist, nu mai există, 
trăiesc înainte doar fantomele lor. Petrecusem două zile şi 
două nopţi în convulsiile anchetei despre petrecerea 
vertiginoasă din Galaţi („ce ruşine, striga întruna Pavel 
Ibriş, l-au ras în cap ca pe-un tătar... Parcă eşti Mengli 
Gheri de peste Volga, Saltava!”), nu avusesem nici o fărâmă 
de timp să le caut (şi nici ele nu mă căutaseră), pe Irina şi 
Doina, şi trebuia să le văd, de Doina mi-era dor, un dor lent, 
cu spicele întreţesute verde, dor de trestie încovoiată de 
valuri, dor cu vulturi de nisip ciugulind ochii mieilor, căci 
respingerea ne înscrie în sfera elitelor şi deopotrivă în 
subsolul jertfelor preţioase, fără nici-o taxă de imputare; iar 
pe Irina vroiam s-o privesc fix în ochii imenşi, plini de 
abundența acceptării c-o dispreţuiesc, s-o înfrâng, s-o 
lovesc, să-i sfărâm lascivitatea şi supunerea. Ardeam de ură 
că sunt un idiot care totdeauna descoperă târziu 
adevărurile ascunse. 

Le-am căutat, nu le-am găsit. Fierbând de mânie, ameţit 
de oboseală, m-am strecurat la Flamingo pe uşa din spate. 
Era în golul după-amiezii, toate mesele pustii. Vărul meu, 
Gil 'Teodorescu mă simţi intrând, însă nu-mi acordă nici o 
privire. Cocoţat nu pe scaunul cu şurub, ci pe un sac de 
boabe de cafea, dota cu tub de încălzire şi cu un sistem 
flexibil de ţi se mula pe şolduri, ca să-i miroasă carnea a 
săruri de la tropice. Pentru că i-ar fi plăcut şi lui să fie 
femeie şi să miroasă a scorţişoară (Leb Betleem chiar îi 
spusese că prinde fluturi cu genele şi-i dăruieşte, noaptea, 
băieţilor din port), Gil vâra monede de un leu în jocul de 
pocher mecanic şi înjura ghinionul vânăt. În bar nu 
pătrunsese încă primăvara, era frig şi umed, poate hornul 
era îndopat cu nori care se scuturau în şemineul fals, se 
cerea să bei un vârf de flacără albastră, amestecată cu 


ţipete de corb şi suspinele desperecherii, dar Gil, cu ţigara 
în colţul gurii şi gâtul vârât într-o zgardă de câine cu ghimpi 
de metal galben, clănţănea manetele cu îndârjire, furios că 
aparatele inventează duşmănii absurde, combină bizar şi 
imprimă cifrelor simboluri sălbatice. Se opri brusc şi numai 
ca să mă dea peste cap, pentru că, mijind ochii bulbucaţi, 
zise: 

— Frumos lucrat, Cezare. Extra, pe cuvântul meu. Simplu 
şi ager. Dar şi dobitocul ăla, fir-ar mama lui a dracului de 
prost, trebuia să-şi închipuie că nu se poate măsura cu tine. 
Te-a zgândărit şi-a primit porţioara. A mânat mult pe 
legătura ta cu Irina. Şi-o fi zis că atâta vreme cât eşti cu 
soru-sa n-o să-i joci o festă prea urâtă. O să fărâm cu totul 
fabrica asta de furat bani. E cea mai scârboasă tragere pe 
sfoară. Şi bagă de seamă, numai săracii se curăţă, fiindcă 
numai ei speră să-şi astupe toate găurile investind o 
amărâtă sută de lei. Eu i-am dat griş cu lapte şi. 

— Întoarce-te la Leb Betleem. 

— L-au expulzat. 

— Gil, minciuna nu e nici viclenie, nici semnul opus al 
adevărului. 

— Balada aia a intelectualului brăilean pe care i-aţi 
strecurat-o în buzunare, fără să-i şterpeliţi şi portofelul. 

— Aha! Am exclamat eu. Şi-am înţeles că dormisem într-un 
pat de măr lucrat la rindea de şarpele cu clopoței. O ai 
bătută la maşină? 

— Am memorat câte-un vers-două din ea, răspunse Gil. 
Încerca să fie, şi era convins că este ecoul cinic al ipocriziei 
mele simpatice. 

— Varsă tot ce ştii despre balada aia. Nu lăsa deoparte nici 
un vers. 

— Cineva care vine aproape zilnic pe-aici, bea două trei 
pahare de vin negru şi nu plăteşte. 

— Sau plăteşte prea scump. 

— O duşcă de vin negru nu costă cine ştie ce. Pe urmă, eu 
am un principiu: oferă-i un pahar omului cu gâtlejul spart 


de sete şi te va ţine minte de-o sută de ori mai mult decât 
pe ăla căruia i-a dăruit o pâine la caz de nevoie. 

— Gil, oraşul Brăila e oraşul cu salcâmi. 

— Şi fete frumoase, mă completă el. Cunoaştem scriitorul, 
locuia pe Intrarea care-i poartă numele. 

— Te-ai întrebat vreodată ce urăşte pe lumea asta un 
salcâm? 

— Păi, se gândi el, securea, soba de tuci şi câinii care 
ridică piciorul când trec prin dreptul lui. 

— Şi mai ce? 

— Asta-i tot. 

— Un salcâm adevărat îi urăşte pe boii care-şi taie singuri 
craca de sub picioare şi pe lichelele care taie frunză la 
câini. 

Mi-a înmânat, strâmbându-se, Balada intelectualului 
brăilean îngânată-n dangătul de moarte a două clopote. 

BALADA INTELECTUALULUI BRĂILEAN ÎNSOŢITĂ DE 
BĂTAIA A DOUĂ CLOPOTE Bună dimineaţa, sfântă 
duminică Luni am fost la săpat şanţuri. Marţi am greblat 
maărăcini. Miercuri ne-am izmenit la coadă la carne. Joi am 
păcătuit mutând un munte cu aripa, Muntele ne-a numit 
vulturi şi ne-a jumulit penele. Vineri am făcut zacuscă şi s-a 
acrit. Sâmbătă, sfântă duminică, te-am aşteptat cu şaua-n 
spinare. 

După miezul nopţii ai sosit şi ne-ai pus căpăstrul, Sfântă 
duminică, unge-ne zăbalele cu sidol, lar buzele noastre cu 
piatră acră. Şi vom fi fericiţi. Bună-ziua, sfântă duminică, 
Mâine reluăm voioşi Săptămâna patimilor după lemnul de 
cruce, După untdelemnul de spoit tigăile goale Şi grumazul 
spart de jug, Dar fă ca astăzi să nu ne strângă pantofii Să 
nu ne plesnească pantalonii-n fund Şi să găsim lopeţi cu 
care să ne vânturăm plictiseala. 

Bună seara, sfântă duminică. 

Mărturisim nesiliţi de nimeni: astăzi am jucat table, am 
câştigat şi n-am fost plătiţi. 


Apoi ne-am îmbuibat cu salată şi ridichi, am băut şpriţ cald 
şi am râgâit involuntar. 

Pe urmă am văzut un meci de fotbal, Eterna şi confortabila 
noastră diversiune. 

Laudă învingătorilor, ai noştri au pierdut, derbedeii - Şi-i 
iubim, fiindcă avem pe cine-njura, Nepedepsiţi. 

Bună seara, sfântă duminică, dă-ne nouă un film ca un ceai 
fără zahăr... 

L-am primit. Îţi mulţumim. 

Te aşteptăm peste şapte zile, cu zeci de ore de muncă 
voluntară. 

Îngenunchiere şi amin. 

— Numele clientului care ţi-a dat foile astea. Gil mi le 
smulse din mână şi le aruncă în foc. 

— Aveţi talent, rânji el, perseveraţi şi veţi da izbitura. În 
ceea ce-i priveşte pe clienţii mei, n-au nume. Sau când au, 
au o sută de nume. Lucru pe care ţi-l poate spune şi Irina. 
Dac-o să aibă chef să te mai vadă, pentru că, oricum, Leb 
Betleem îi era frate. 

M-am aşezat cu spatele pe tejghea şi i-am suflat în ceafă. 

— Dacă vrei, pot face să se afle că prinzi fluturi cu genele. 
Îi căzu chiştocul din gură şi se-mbolnăvi de malarie. „Ţine-i 
cuțitul răsucit în burtă” mi-am zis şi, întinzând mâna spre 
lupoaica de sticlă (şi, fiindcă de la Roma ne tragem, vinul 
era falsificat), am început să bat cu unghiile în ochii fiarei şi 
am zis iar: 

— Sunt sătul până peste cap de atâtea jigodii albe, verzi 
sau negre, care ştiu o sumedenie de lucruri şi pozează în 
cartuş golit de pulbere. 

Pe peretele împodobit c-o roată de căruţă, o căprioară şi 
trei iezi lucraţi dintr-o singură vergea de fier inoxidabil, 
plus o inimă de lemn roşu, se pârguia umbra unui banchet 
cu pelin şi fiere. 

— Eşti ca râpile de la noi de-acasă, am continuat, care 
cască toată ziua gura la cer şi nu le pică-n burta plină de 
broaşte nici o stea. Număr până la zece, şi dacă nici pân- 


atunci n-ai vorbit, după aia ne vom aminti de-o bodegă- 
nchisă, felinarul stins, grătarul rece. Ştiu că la ultima 
clătinare, ţi-ai plătit postul cu doi saci de raci, un butoiaş de 
vin restina, cumpărat de pe-un vas grecesc şi. 

— Trebuia să te faci învăţător, mă întrerupse. Eu am avut 
unul care ne dădea să sugem bomboane, apoi ne alinia cu 
coatele pe gard, ne fotografia şi trimitea pozele la ziarele 
centrale, însoţite de explicaţia: copiii de la şcoala noastră, în 
recreaţia mare, vorbesc cu libelulele. 

— Dar tu îi trăgeai clapa. Strângeai din fălci şi spărgeai 
băşici de crap cu călcâiul. Deci... Şase, şapte, opt... 

— Nu-i nevoie să spui zece. Şi nici să spargi lupoaica aia. 
Tot ceea ce am spuse că băiatul ăla. 

— Leb Betleem. 

— E mai nătăfleţ ca o vrabie tipul, credeţi voi. Dar află că 
v-a băut cu buze groase din pahar brumat. În timp ce voi îl 
lucraţi cu Balada intelectualului brăilean, ca să-l acuzaţi că 
umblă cu literatură interzisă, el îi suia pe Cuprian şi Doina 
Poloneza pe-un vapor suedez, îi îngropa între baloturile de 
marfă, plătea câţi dolari s-or fi cerând în cazuri de-astea şi 
se întorcea la hotel, fluierând, şi poate chiar în clipa asta, 
Cuprian şi ţiganca din mlaştinile mazuriene dansează 
cazacioc într-un bar din Istanbul. 

— De unde ştii c-au fugit? 

— Păi, nu mai sunt de găsit în oraş. lar în ultimele două 
zile am numărat unşpe vapoare suedeze care-au încărcat 
marfă şi-au plecat. 

— Eşti plin de prospeţimea începuturilor promițătoare. 

El tăcu. 

Dincolo de geam, prin mijlocul străzii, treceau, spre vreo 
sărbătoare a lor, zece copii în costume de pinguin. Nu mi-ar 
fi stricat pe frunte o coroană de gheaţă din Antarctica. 

Gil era în şa, şaua era pusă pe-un ponei, poneiul era de 
bronz, pe Gil îl ploua răcoros pe umerii laţi şi vânjoşi, de ce 
să nu se scobească Gil în dinţi c-o pană de uliu? 


— Am fost, zise el, şi mă lovi prosteşte în partea 
dezordonată a inimii, unde ia naştere urletul, la Doina 
acasă, s-arunc o privire. N-am intrat, doar am îngreuiat 
puţin pasul. De ajuns ca să văd că păunii cu care te jucai tu 
altă dată atârnau spânzurați pe perete şi că doi inşi se 
jucau şi ei cu nişte pisici, pe o masă scoasă-n mijlocul livezii. 
Unul le suia, altul le sfărâma ţeasta c-un glonţ. Scuzaţi, am 
mârâit, căci priveliştea nu era de nasul meu şi mi-am luat 
picioarele la spinare spre zone mai sărace-n lapoviţă. 

— Care sunt alea? 

— Păi, una ar fi barul Flamingo. Să vezi chestia dracului, 
când m-am întors aici, o funie neagră, ce zic eu o funie, un 
arbore de furnici clocotea pe perete. De la talpa casei până- 
n pod. Mi-au supt un sac de zahăr. Descarcă-te, dacă poţi, în 
faţa controalelor, dând vina pe furnici, iar tu ai obrazul ăla 
să-mi aduci aminte cât mă costă postul ăsta unde stai tot 
timpul cu puşcăria-n spinare! 

Am lăsat lupoaica sau, spre a fi mai aproape de adevăr, i- 
am lăsat lupoaicei două degete de zer roşu, ca să-şi 
hrănească puiandrii şi l-am înhăţat pe Gil de zgardă. Puțin 
cam smucit. Şi mi-am înfipt privirile-n ochii lui holbaţi. Gil 
căzu din şa şi se schimbă-n câine gudurându-se. 

— Pleci s-o cauţi pe Irina, şi-o aduci la mine acasă. 

— Să-nchid barul? 

— Nu. Îl arunci în aer. În buzunarul meu din stânga 
găseşti un pachet cu dinamită, în ăla din dreapta un fitil. 
Chibritele - şi i-am dat brânci spre soba în care arsese. 

Balada intelectualului brăilean. 

— Le cumperi, le furi sau le cerşeşti. 

Se lăsă seara şi Irina nu veni. La Brăila, serile de aprilie 
sunt verzi - un verde rarefiat de suspine, zvelt, vremelnic şi 
totuşi fără leac în stingere; verde nostalgic; verdele 
crucificat al dorințelor; verdele jungherului; verde temător 
şi îndurerat, de rană deschisă de-o pasăre, la o vânătoare 
neizbutită (nici pe departe o vânătoare a baţjocurii!), un 
verde în transparenţa căruia se ivesc nişte călcâie liliachii. 


Albastrul noduros al Măcinilor nu-i dă dreptul să se salte de 
pe faţa fluviului şi de aceea pare un verde netrăit, pur şi 
neînfrânt în aspiraţia lui de-a aminti verdele semilunii, 
turbulent, brutal, gras, copt şi ostil, verdele haraciului şi 
răpirilor. Luna, scurtă de minte, ieşise c-un ceas mai 
devreme. Luna şi verdele strălucind în desfătări îmi aduseră 
în nări mirosul umed al chiparosului de baltă, arbore din 
grădina lui Dumnezeu, sub care s-aşeza bunica Moloaica să 
mănânce castraveți, mirându-se că pe Dunăre trec vapoare, 
barcaze cu pepeni sau luntrii încărcate cu beţivani cântând. 

În seara când a venit ceata hoţilor de cai, condusă de 
Petrea Spătaru (făceau parte din ea [ulea Fălcosu, Niculae 
Sima, Lipoşca, Panait Vârtopeanu şi un tânăr orb - 
pantaloni de pânză, cămaşă de borangic strânsă peste 
mijloc cu o funie, plete) trecuse pe Dunăre o căpiţă de paie, 
având în vârf un iepure şi o icoană. Moloaica, suită în 
pridvor, îl ocăra îndârjit pe Salcia Vifor, care, înapoindu-se 
de pe fluviu, cu o raniţă de bibani, descălţase cişmele de 
cauciuc şi le scutura de noroi, izbindu-le de crucea de 
piatră de sub fagul de la poartă. 

— Bogomilule! Păgân pocit! Am să plătesc slujbe, tartore, 
să ţi se usuce mâna cu care zgâlţâi sfânta cruce, hainule şi 
vrăjmaşule! 

El privea nepăsător verdele mlădios al mestecenilor, 
păduceii, călinii şi socul din malul Dunării, murmurând 
neted: 

— S-a sculat vidma şi cere urgie! Cezarica, dă fuga şi 
scoate nicovala, ciocanul şi dalta să tocăm nişte alice. Până 
ciulesc eu urechea s-aud dacă nu trece cârsteiul de baltă tu 
să fii gata. 

Fantoma unui fulger sau nişte caraşi de aur se zbătură pe 
cer. Doi bâtlani ţâşniră din stuf, târând pe cer un nor de-un 
verde bastard. Departe, în fundul bălților ploua sau se 
năştea o insulă, prispa casei mirosea a câini întorşi dintr-o 
luptă cu vidrele sau bursucii, Moloaica, slăbuţă, gârbovă, 
gălbejită, cu pete în două nuanţe cenuşii, mari cât solzii de 


ştiucă, pe mâini şi pe obrajii boţiţi, spărgea măciulii de mac 
de grădină, eu trăgeam, prudent, cu-n blacheu de nichel 
pe-un colţ de vitraliu desprins din geamlâcul plumbuit 
(încercam să închipui o rață în zbor prestigios), când îl 
auzirăm pe Salcia Vifor icnind şi chiuind înverşunat. Vânjos, 
mijlociu de statură, îndesat, cu umerii ca o grindă isprăvită 
în colţurile şlefuite, Salcia Vifor trecuse în mijlocul bătăturii 
şi se învârtea într-un picior, cu braţele desfăcute larg şi 
pocnind din deşte. Repede, din ce în ce mai repede, cu 
cămaşa smucită din pantaloni, cu părul roşcovan, rar şi lipit 
de ţeastă, cu ochii holbaţi şi gemând un cântec sălbatic - 
semn că se afla în pragul unei crize de nebunie, lucru care i 
se întâmpla ori de câte ori se îmbăta peste măsură. De data 
asta, atât eu, cât şi Moloaica eram convinşi că simulează 
criza, fiindcă ştiam că nu mai pusese picătură pe limbă de la 
Crăciun, şi nu era el omul care să se pârguiască şi să se 
facă scrob într-o jumătate de zi, cât şezuse pe fluviu. Şi pe 
urmă, când o făcea lată, de două, trei ori pe an, singur îşi 
toca alicele din sârmă zincată, îndopa cartuşele şi, cu arma 
în cumpănire, se apuca s-o fugărească pe Moloaica. (N-am 
să înţeleg niciodată de ce Moloaica se hotăra doar în ultima 
clipă să se azvârle într-o luntre şi să dispară în baltă.) 

— Fugi, babă paceaură, urla dispreţuitor Salcia Vifor, îţi 
păzeşti noada, dar lasă, într-o zi tot te ciuruiesc eu, hidră cu 
zece clonţuri! 

Moloaica înnopta într-o colibă de pe grinduri de unde se- 
ntorcea a doua zi la amiază, vânătă de mânie din podele 
până-n picioruşul ferestrei şi cu floarea patimilor arzând 
urâcios în pajiştea ochilor ei înguşti. Salcia Vifor o aştepta, 
plin de căinţă, mestecând foi de măcriş sau dând pe gât 
zeamă de varză acră, amestecată cu boia de ardei, pradă 
unei resemnări atât de îndurerate încât Moloaica săvârşea 
supremul sacrificiu: scotea din ascunzişuri de nepărtruns o 
sticluţă de rachiu de izmă şi i-l da să se dreagă. El bea, 
icnind, Moloaica îngenunchea alături şi se ruga Maicii 


Precista, alternând evlavia şi umilinţa smerită cu 
blestemele. 

— Mărire ie, Maica iubirii de oameni, iartă vitejia 
nebunului, că mare e mila Ta pentru toate putorile 
pământului şi sufletele hapsâne. Talisman al lumii sfinte, 
pune mărgăritare dulci pe rănile noastre şi sleieşte-le 
oasele de căldură asupritorilor noştri, că tare ne mai 
obijduiesc uneori, Înălţătoare de îngeri. 

Şi de fiecare dată, ca încheiere: 

— Nu mă duci tu pe mine în robie, nemernicule! 

Salcia Vifor se opri din jocul ăla rău cu o clipă mai înainte 
de-a se prăbuşi, năuc, plin de broboane de apă, salută doi 
fazani zburând pe deasupra tufişelor de coacăze, se ploconi 
adânc în faţa Moloaicei şi a celor trei fete ieşite şi ele în 
pridvor ca să-şi desfete rânzele obosite de şedere (pe 
Dunăre, dar parcă mai mult pe spinarea îndoită a lui Salcia 
Vifor, sălta un vas cu vele, de coastele căruia atârnau 
vintire, harpoane, căldări de aramă poleită) şi abia atunci 
văzurăm că Salcia Vifor se învârtise în jurul său ca un fus, 
fiindcă se chivernisise, după luni de prispă, cu două păpuşi 
de tutun de smirna. Jucând vijelios pe mărăcini şi buruieni 
nevăzute, el nu făcea decât să-şi dea în vileag bucuria 
pentru aromele năvalnic amare ale Asiei mici, înştiinţându- 
ne totodată că, în sfârşit, se iviseră în bălți negustorii de 
lână, aducând lămâăi şi măsline, faguri de miere, tabac 
scump, fiare, batog, ceasuri de mână şi podoabe pentru 
femei - o salbă de argint, bătută cu pietre roşii, fărâma 
sclipiri de mărgean şi la gâtul mamei. 

— 'Toanto, îi strigă Salcia Vifor Maloaicii, te ţii prietenă cu 
Maica Domnului, dar vezi lumea de-a-ndoaselea. Nu mi-am 
bătut deloc cişmele de cruce, nu. Am cumpărat două şiruri 
de ţâri, proaspăt sosiți din Grecia, pe ei i-am buşit cu 
capetele de lemnul sfânt, să-i umplu de cucuie. Zii că nu te 
arde poftă-n cerul gurii! Ah, ce bun ar fi acum nişte mărar 
crud! Michiduţă, se întoarse spre mine, prinde-le - şi-mi 


aruncă două portocale. Păstrează cojile, să le punem în 
rachiu. 

Între timp, eu mă cocoţasem pe pragul bucătăriei de vară 
şi mă lăfăiam în gând că sunt un cărăbuş pe-un perete de 
sare, teracotă sau porțelan. Asta pentru că, fiind aprilie ala 
din cale-afară de călduros, Salcia Vifor înlocuise uşa din 
lemn de brad, împodobită cu mustăţi de lemn de cireş, cu o 
perdea din coarne de berbec înşirate pe sfori lungi, la 
distanţă tot de zece boabe de mărgele. 

Îmi plăcea s-ascult coarnele alea captând şi dăruind în 
picături catifelate zvon de aprilie. Salcia Vifor strecurase-n 
împletitură şi nişte clopoței care spuneau despre gâşte, 
gârle clipocind, turnuri de viţă, depărtări înfiorate. 
Muşcând lacom din miezul cu lumină dulce, scuturam cu 
umerii şi genunchii perdeaua în care fumegau, încolăcite, 
învierile primăverii, ca să-l farmec pe Salcia Vifor. El s- 
apropie, surâzând, să sufle gros în coarnele de batal 
potrivite la mijlocul perdelei, să mă sperie, când, de sus, 
Moloaica, ţinând mâinile vârâte sub şorţul de pânză 
albastră, anunţă plină de obidă: 

— Petrea Spătaru şi liota lui de tâlhari. Au şi găsit când să 
vină! 

— Nu se poate, se împotrivi, îndoielnic, Salcia Vifor. 

— De ce să nu se poată? Se oţări bunica. 

— Uite-aşa! Că nu se poate. Aprilie nu-i sezon de furat cai. 

— Atunci, răspunse Moloaica. 

— Şi buzele-i înotau în cheaguri de venin, o fi sezon de 
hăituit hoţii de cai. 

— Nătângo! O-njură Salcia Vifor. Fă-ţi cruce cu limba-n 
gură, piază rea! Sfânta schimnică, pe toţi ne-ar vâri-n 
belciuge! În casă, răcni el spre cele trei fete. Şi, tu, mă, de 
ce tremuri ca frunza plopului? Învaţă-te să fii bandit ca tat- 
tu, anafura mamii lui, pe unde s-o fi aflând el acum! Mi-a 
furat un vițel când a venit s-o ceară pe Chira de nevastă. 
Marş după muieri! Spală putina, n-auzi?! Hai, cărăbăneşte- 
te! Să nu-ţi mai văd mutra bleagă pe bătătură. 


— Caiafă! I-am strigat, repetând o ocară de-a Moloaicii, pe 
care-am împrospătat-o, adăugându-i încă un cuvânt: Caiafă 
ponosită! 

— Şi-am tulit-o în pridvor, pe când ceata hoţilor, avându-l 
în mijloc pe Petrea Spătaru, care sprijinea cu spinarea 
colţul de rai al asfinţitului, străbătea o poiană umbrită de 
peri sălbatici. 

Reteveiul hărăzit să-mi rupă picioarele nimeri în pironul 
ruginit ce susţinea legăturile cu ardei iuți şi, de acolo, pe 
bolovanii de sare pentru oi, iar eu, dând în brânci şi julindu- 
mi coatele, în odaia mamei, cu fereastra spre Dunăre. Casa, 
construită din lemn şi alcătuită din trei trupuri confuz 
îmbucate între ele, cu podişti strâmte care se puteau 
desface (şi se desfăceau ori de câte ori surorile mamei se 
certau cu bătrânii), se sprijinea spre fluviu, într-o margine 
de grind, care-o ferea de apăsarea troienilor de zăpadă şi 
pentru că la ălălalt capăt al ei se învârtea, în permanenţă, în 
dublu sens, după cum intrau sau ieşeau apele din bălți, o 
roată de lemn, ca la morile aşezate pe râuri, pereţii vibrau 
mărunt din toate încheieturile. De altminteri, casa chiar 
semăna cu o moară, sau mai bine zis cu trei mori reunite. 
Păstra în ea, nealterat, vuietul Dunării şi umbre dese din 
spiritul întărâtat al lui Salcia Vifor, căci meseria lui, mai 
presus decât aceea de ţăran, pescar, mărunt vânzător de 
lână şi maţe de oaie şi hoţ de cai era să ia lumea în 
derâdere. 

Diavolul alb-roşu-spălăcit al mestecenilor îl menise ca 
stăpân energic şi cu toane în singura casă din partea de jos 
a satului Ozânca; în partea de sus a satului creşte grâul, în 
vale se-nmulţesc şerpii pe care-i găseşti, îngrozit, sub 
mănunchi, când vrei să legi grâul în snopi - şi-l osândise să 
muncească neîmblânzit, toată viaţa, să susţină un monolog 
pătimaş, când lătrat, când scâncit, când neîncrezător, dar 
veşnic aureolat de speranţă sau de pronunția ei năclăită, cu 
pământul, cu apele, cu mâinile şi coapsele sale, 
desnădăjduite de atâta oboseală. Noaptea solstițiului în 


declin prin copcile sparte cu toporul în gheaţă şi prin 
sfârşeala lui aprilie şi mai, când Dunărea umflată de ploi, 
ameninţă să radă de pe faţa pământului şi casă şi lanuri. 
Cădea jos, muncind, cu muşchii zvâcnind de durere, dar 
continua să fluiere cu abnegaţie şi uneori chiar să intoneze 
un cântec despre nişte întâmplări ruginite, care nu 
avuseseră loc niciodată, întâi să se destindă, să azvârle un 
praf de aur peste somnul ce venea de-a rostogolul în 
sângele lui, apoi ca s-o irite pe Moloaica, la început preţ de- 
o băncuţă de cinci bani, apoi urcând mereu preţul până la 
suma paroxistică a exaltării. 

— Mamă, am strigat, biciuit de furie, Salcia Vifor a vrut să 
mă ologească. 

Mama era înaltă, subţire, bolnăvicioasă, timidă. Cu cozile 
adunate pe creştet, cu zâmbetul ostenit şi ochii largi întorşi 
spre lumea dinăuntru, mama întruchipa suferinţa din nimic 
şi cred că pe undeva îi plăcea mult rolul ăsta. Surorile ei, 
Tudora şi Matilda, gemene, trupeşte - zupăia pământul sub 
paşii lor - vesele, fericite, gâlgâiau uneori de-o supărare 
mocnită, fiindcă erau neumblate la bărbaţii pe care-i 
chemau în gând la jocul de cărţi flirtul florilor. Pe mama o 
dispreţuiau, se lepădau bucuroase de tovărăşia ei, parcă 
veneau dintr-o altă matcă; dacă se îndurau s-o ia în seamă, 
se schimonoseau să vorbească peltic, nu ca s-o scuture de 
moţăieli, nici ca s-o clintească din flancul monotoniei care 
semăna a visare prelungită peste fire, ci ca să-i epuizeze 
resursele imense de-a tăcea senin. Ele două trăiau înfrăţite 
ca iarba, lenevind sau lucrând până la istovire, făgăduite 
egal tuturor anotimpurilor, muncilor legate de ele, 
sărbătorilor bârfei şi accesoriilor cizelate care rezultă din 
astea; furau pepeni şi dovleci, orz decorativ, bulbi de dalii şi 
căutau roiuri de libelule roşii şi de rusalii, ca să-şi coloreze 
balcoanele. Iar când se plictiseau, îl momeau pe Mămulea, 
prostul satului, cu şiretlicul că şi-l vor ibovnic, să-şi ungă 
mădularul cu lapte de alior, şi ăla urla ca un câine, 
sculptând aerul unei săptămâni întregi cu măscări de-o 


înjositoare violenţă, căci poseda aptitudini de-a dezgropa 
din uitare cele mai năucitoare înjurături. Moloaica le 
sprijinea pe ascuns prigoana împotriva mamei; fire 
tumultuoasă, de copil bătrân, copiii nu cunosc 
devotamentul, ei iubesc şi urăsc spontan, netăbăcită de 
frecătura cu oamenii, îl duşmăneau şi l-ar fi pus la cazne pe 
Vasile Saltava, în virtutea datinei fumurii, înţelenită prin 
părţile Brăilei, că dacă intri într-o casă cu fete multe, o 
ademeneşti, îi suceşti capul şi o iei de nevastă pe cea mai 
mare, nu pe cea mai mică; într-o casă cu fete multe 
măritişul trebuie să se petreacă strict în ordinea vârstei. 
Mama, susţinută de Salcia Vifor, cu care juca, uneori zaruri 
pe pene de egretă, le descuraja şi pe Moloaica şi pe cele 
două surori, prin tăcere; erau pentru ea ca obloanele oarbe 
de la ferestre despre care iei seama numai pe vreme de 
furtună. Mama socotea casa aia de lemn un loc neprielnic, 
posac, cu toate arcurile rupte sau şubrezite, umed, păcătos, 
mirosind a peşte putred, lână, cloşti, rumeguş, pelin, vârşe 
întinse la uscat, făină acră, aramă coclită. Ea locuia în ura 
fluidă, rareori vaporoasă, a celor două surori şi cu totul 
nestrămutat în linia zării. Poate şi în dorul de tata, plecat în 
concentrare. Pe mine mă iubea în felul ei grav, fără zgâlţâiri 
şi întretăieri, răbdătoare, intens melancolică. Şi era în 
acelaşi timp de un egoism intangibil şi tandru. Pe tata nu 
ştiu dacă-l iubea, dar îl aştepta să se întoarcă din 
concentrare la modul romantic şi iluzoriu. 

Când năvălii valvârtej peste ea, cu pâra împotriva lui 
Salcia Vifor, mult îngroşată, mă cuprinse cu braţul şi 
încercă să mă tămăduiască zâmbind: 

— Vai de mine, ce mizerie, un greier umblă c-un spic de 
iarbă copt şi topeşte clopoţeii macilor din câmpie! 

— Salcia Vifor e un pehlivan, am replicat, dar-ar boala 
fânului în el! 

— "Ţi-a adus portocale. 

— Spune-mi că semăn cu tata şi că n-am nimic comun cu 
lighioana asta. l-aş ascuţi dinţii pe tocilă şi l-aş pune să 


roadă zăbala. 

— Lin, lin, puiule, mă domoli ea, mutând pe masă nişte 
stânjenei de sticlă, stai jos, lângă mine şi să ne uităm niţel 
peste Dunăre, în Bărăgan. Mai adineauri a trecut pe apă o 
luntre de sidef. O târau zece cocori ageri. În luntre, un vițel 
necâjit. 

Bineînţeles, mi-am zis, un vițel de căprioară, mistuit însă 
de năravul prost de-a scoate limba la oameni. Şedeam cu 
bărbia sprijinită de tăblia mesei, Dunărea curgea învăluită 
în mana verde şi superstiţios viorie a asfinţitului. Sub malul 
ălălalt, scund şi nisipos, treceau în alai iepuri prinşi în 
nuntă. Între nişte ulmi jumuliţi de vânt, o cârciumă şi două 
căruţe. Nu mai fusesem dincolo din ianuarie, când, prins 
de-o pală de vânt, un băiat căzuse într-o copcă şi-l scăldase 
nevasta cârciumarului în ţuică, pe care-o pusese apoi din 
nou în sticle, iar sticlele pe rafturi. Ghemuit lângă mama, mi 
se părea, ca de atâtea ori că cele trei trupuri de casă nu 
sunt altceva decât o uriaşă lişiţă de lemn, care-şi desface 
aripile, se înalţă deasupra bălților şi intră încet pe hula 
fluviului. Vântul e o gâlceavă de vrăjitoare, un viscol îmbătat 
de îndârjirea gorganelor. Casa de lemn pluteşte peste lume. 
Fără să abdice de la cursul Dunării, ecoul ei sunt o sută de 
sfârleze legate la streaşină, casa răsună de bătaia propriilor 
aripi şi se aude cum lemnul rodeşte lemn - căci ce altceva e 
roata aia de moară decât oul pe care-l clocesc odăile, 
coridoarele şi balcoanele? Dacă n-ar fi zburat spre excesul 
ce-l încearcă depărtarea de a fi mereu mai departe, casa 
noastră s-ar fi înăbuşit şi, năpădită de necazuri, s-ar fi 
schimbat în pasărea remuşcării. În buza Bărăganului, într- 
un petic de lucernă pe care, de-a lungul verii, îl tăvăleau, 
sorbindu-i miresmele aţâţătoare, mângâierile fumegând de 
rouă şi sfârâitul lăcustelor, fetele ieşite la cules frunză de 
agud pentru viermii de mătase, floare de tei, cireşe, miere 
sălbatică, ardeau cu flacără vie, în formă de prună goldană, 
două sfeşnice de bronz şi din vâltoarea aia, aducând cu 
despuierea unui butoi de spirt, lua trupul visului şi se 


învechea, înainte de-a fi atins-o timpul şi luna i-ar fi scos din 
pereţi culorile vieţii, biserica de lemn argintat, ctitorită de 
grecul Kalakis în cinstea bălților care-l îmbogăţiseră. 
Grecul, care-i făcut, se ştie, din măsline, scrumbii şi 
cărăuşie pe ape, a zugrăvit-o singur şi pentru Cina cea de 
taină l-a ales să fie Isus Christos pe Mămulea, iar pe Salcia 
Vifor să fie Iuda. Ceilalţi unşpe apostoli, mai cu seamă Toma 
necredinciosul, hoţ de buzunare în gara Făurei, mare nod 
de cale ferată, misit în portul Brăilei şi proprietarul unui 
darac de lână în satul Ozânca - strâmbau din nas, fornăiau, 
hârâiau şi cârteau împotriva ideii grecului de-a-l înfăţişa pe 
Christos sub chipul lui Mămulea. 

— N-o să vie nimeni la biserica dumitale. Poţi s-o faci şi din 
slănină sau din caş sau din costiţă prăjită. Cum mama 
dracului să se-nchine omul la Mămulea?! 

— Dar Mămulea nu-i Isus cel adevărat, zbiera grecul, e 
bărbat frumos, de-aia l-am luat, dar el nu-i decât coaja, 
înţelegeţi, coaja pe care-o scuipi, fructul rămâne sus în 
ceruri, la fruct să vă gândiţi, ce vă pasă vouă de coajă? 

— Să nu fie deloc Mămulea, urla Salcia Vifor, cum şi cui să- 
| vând eu pe prostul ăsta? Cine mi-l cumpără? Pe Isus puteai 
să-l dai cu camătă, pe Mămulea nu ţi-l ia nimeni, nici măcar 
să-l pună să rânească la vaci. 

— Pe tine, ludo, te-am plătit cel mai bine, se-nfuria grecul, 
şi eşti cel dintâi care mă scoţi din minţi. Vii să pozezi numai 
când ai tu chef, numai când ţi se scoală ţie. Pe unde umbli, 
ludo? 

— Lui luda îi place să muncească, răspundeau în locul lui 
Salcia Vifor âilalţi apostoli, pe un ton care demonstra, fără 
putinţă de tăgadă, că numai vânzătorul lui Isus se poate 
umili într-atât pe scara lumii. Şi, într-o noapte, au dat foc 
bisericii, oprind doar câteva icoane pe care Mămulea, ajutat 
de 'Toma necredinciosul, le-a suit într-un plop, făcându-şi 
altarul său. Când da prin Ozânca, Toma necredinciosul 
îmbrăca o rochie cusută din batice bălţate şi venea să se 
închine dinaintea lui Mămulea. Îmbătându-se până la 


scâlceala minţii, Toma necredinciosul şi Salcia Vifor au vrut, 
într-o toamnă, să-l jugănească pe Mămulea, după metoda 
jugănirii taurilor, dar au renunţat; izma de baltă, 
rozmarinul, cârceii prinţesei, salvia roşie care împodobeau 
icoanele i-au descumpănit; s-au mulţumit doar să-i arunce 
hainele în mlaştină şi să-l pună să jure în genunchi că e fiul 
bivoliţei şi că va umbla în toate duminicile cu un clopot 
atârnat de gât; a fi vițel de bivoliţă, cu clopot la gât, li se 
părea ultima degradare, o meserie neiniţiatică. 
Scormonind în Bărăgan, Cezar Saltava simte că el, în bălți, 
se cuprinde într-un timp ineficient, guraliv şi inutil. Timpul, 
ca o pasăre verde otrăvită de Salcia Vifor, suie pe tulpina 
ciulinilor, pe nuielele sălciilor, pe mesteceni; desnădejdea e 
de partea otrăvii, sub soarele asfinţind, sălcii, mesteceni, 
ciulini, sturzi, cintezoi, bărzăunii, care-s fraţi de cruce 
stricată ai albinelor, găsesc în aerul rece şi proaspăt şansa 
rezistenţei; pasărea verde, nu; julitura în verdele 
primăvăratec e o rană care sângerează ţipete. Băiatul e 
trist. Stă cu picioarele sub scaun şi cu degetul mare de la 
picior cotrobăie în ochiul spart al unui nod din scândura 
duşumelei, ca şi cum ar vrea să-şi umezească talpa în 
măruntaiele lişiţei de lemn. E o tristeţe cuminte şi plină de 
dor. Vrei să pleci la drum şi drumul nu există, l-au înecat 
apele. Numai Vasile Saltava ştia să calce drumul pe valuri. 
Dar unde-i taică-su acum? l-ar trebui un caltrandafiriu, cu 
chişiţă arsă, să plece să-l găsească în marea armată care 
stă la pândă. Lângă el, maică-sa e regina aşteptării, dar şi 
regina cenzurii acestei aşteptări. Timpul tentacular şi cu 
puteri mistice, dincolo, în Bărăgan, nu e încordat, n-are 
ezitări, ci numai eternitate: vine din ocne fără de fund ca să 
se verse din nou în ele, egal, nesfârşit, indiferent, o fiinţă 
palidă, pătrunsă de-o suferinţă slută şi care a acceptat 
demult durerea, fără să o îndrăgească şi fără să vrea s-o 
alunge. Timp vulnerabil, acolo, prin faptul că poate fi pipăit 
şi-n iarbă şi pe cer, pe trupul cailor, căâruţelor, turmelor, pe 
case, arbori şi colibe. Dincolo, timpul e moale şi suferă de 


trecut şi ispăşeşte o pedeapsă, răsfrângându-şi scâncetul în 
tot ceea ce-i efemer. Câmpia Bărăganului, din care s-a ivit 
Vasile Saltava, fiu de ţăran şi absolvent al Şcolii de arte şi 
meserii din Râmnicu-Sărat, ca s-o ceară pe Chira de 
nevastă şi la plecare să fure viţelul lui Salcia Vifor, e 
frumoasă până la istovire, generaţii succesive ca s-o 
schimbe într-o mare palpitând - grâu şi porumb şi răzoare 
corupte de floarea soarelui, mei tătăresc, păducei, vişini, 
lalele sălbatice, negară albastră şi stâlpi ca de sticlă 
întreţesută cu fir de aur, când dogoreşte iunie, când 
rugineşte corola toamnei şi spicul mohorului copt se 
petrece prin inele de funigei - şi au pierdut-o prin porţile 
prin care intră vântul în timp sau din pricina visului opulent 
ce-l stârneşte pământul în scăfârlia oraşelor. Spre fundul 
câmpiei, în unghiuri căzute, care sfârşesc spre munţii 
Râmnicului şi ai Buzăului, pândeşte veşnic lăcomia; într- 
acolo iau naştere furtunile pe care e o minune să le priveşti. 

La marginea dinspre Dunăre şi bălți se vedea crescând 
setea de risipire, delirul Orientului, aventura fertilă, 
cavalcada nisipurilor, crima rafinată. Privit din bălți, care 
sunt versiunea câmpiei ieşite de sub ploaie, şi din punctul 
de vedere al seminţiilor de peşti, Bărăganul e o eroare, 
uitând aceste seminţii că tocmai apa care le naşte le şi 
ucide. Pentru bălți, câmpia e un secret de nedescifrat, de 
aceea doar şi dănţuie acolo în legea ei autarhică Fata 
Morgana - emblema castităţii frivole din necuprinsul verii. 
Timpul bălților, pustiu ca o cale de sinucidere, făcea 
joncțiune, chiar la mijlocul Dunării, cu timpul masochist al 
Bărăganului şi se vedea pe linia cusăturii un bâtlan straniu, 
zburând nu prin cârpeli, repulsii, îngrădiri nefabulate, 
cârteli, dezlegări factice, obsesii, ştrangulări ci chiar prin 
imagistica traversării Dunării în (şi dinspre) bălţi, prin 
vertebrele îndurării plictisite şi nepăsătoare, agonizând 
necontenit într-o parşivă fermentație alcoolică, viaţă şi 
moarte, viaţă şi moarte. 


Paşii lui Cezar Saltava răsunară încins prin întortochiatele 
coridoare de lemn, la întoarcerea lui în curtea celor trei 
case, unde Salcia Vifor, înconjurat de hoţii de cai, bătea 
mătănii tămăduitoare şi rostea batjocoritor: 

— Obidă, oblojit, împăiat, obijduit, tuleşte-o, neam de 
cutră! Rafaele, urlă el spre Petrea Spătaru, sărind 
ameninţător în picioare, gata, nu mai vreau să stau în 
cvartir cu Dumnezeu. Nu mai pot. Mă plouă cu broaşte-n 
spinare. 

Şi behăi întretăiat, ca mielul sub cuţit, ca s-o întărâte pe 
Moloaica. Ea mulgea vacile, sub şopronul deschis. S-auzea 
laptele şiroind. Pe cer, asfinţitul resorbea ultimele petice de 
întuneric evaziv, dâre de puroi pe o sticlă groasă, ca atunci 
când sparge o bubă în cercevelele ferestrei; bătute-n dungi, 
clopotele de la o biserică din Bărăgan lepădau pe ele odăjdii 
de sunete. Salcia Vifor, ghemuit în canonul scandalului - eu 
sunt cel ce este şi care ştie cât îi poate pielea - jumulea 
timpul de clipe, trăgând din răsputeri s-apuce gâlma de aur 
cuprinzând înţelesul neaşteptatei veniri a hoţilor. Bufon 
patetic, el căuta adevărul numai sub forma lui de fluture, de 
miros, de amăgire - rasa calului şi alura stăpânului după 
tiparul copitei în lutul câmpiei. Hoţii, prefăcându-se 
nepăsători, îl cercetau atent. Smolit, cu pantaloni bufanţi şi 
pinteni la cisme, uşori, isprăviţi în rozetă, Petrea Spătaru, 
pe care Salcia Vifor îl striga Rafael, spre a-i aduce aminte 
picăturile de sânge ţigănesc din vine, privea cu ochii mijiţi 
ziua care se sfârşea în spasme, trăgând adânc pe nări 
mirosul de lapte crud; Tulea Fălcosu, în cojoc scurt, cu găici 
negre, rostogolea ochii pe cerdac unde apăruseră, pe 
nesimţite, mama şi cele două surori ale ei, toate trei stând 
în genunchi într-un fotoliu roşu bordel; Vârtopeanu, bătrân, 
cu faţa jupuită, gras, saşiu, rezemat de gard cu braţele pe 
doi pari cu vârfurile îngropate-n oale smălţuite, murmura 
bolovănos: pe pântecele neveste-mi, c-o să fie vară bogată; 
Niculae Sima, lung, melancolic, mesteca lenevos un dumicat 
de pâine, iar în dreapta, un cocoloş de piatră albă şi moale - 


bilă magică? Somnul muntelui? Inima mânzului mitologic? 
Ion Verde Coconu, în cămaşă de borangic, cu pletele căzute 
pe umeri, cu ochii ca două perle opace, închizând jafuri şi 
crime, se uita, fără să-l vadă, la migdalul roz sau la cireşul 
japonez, sau la prunul fermecat înflorit sub gârliciul 
cârciumii din Bărăgan. Tudora şi Matilda, fumând pe ascuns 
dintr-o pipă cu cuptorul de porțelan, îl priveau ca vrăjite şi 
buzele lor parcă sorbeau din aer întruchipări de copii; în 
malul fluviului o pasăre ţipa repetat, chemându-şi perechea, 
un tril prelung, căzând necontenit şi triumfal în el însuşi, ca 
o plantă care-ar înflori necontenit şi necontenit şi-ar 
scufunda corolele-n tulpină - repedea prăvâălire a simţurilor 
în bucurii înnoitoare. 

— Petreo, izbucni Salcia Vifor, şi toţi pricepurăm că 
pătrunsese ceva din taina neagră a hoţilor, s-ajung fier de 
potcoave pentru catâri dacă n-am visat aznoapte că voi 
mânca icre moi de morun şi voi bea rachiu de ienupăr. 

— Ehe, întâmpină Moloaica de sub şopron, tu ai vinde şi 
tunica Mântuitorului pentru o sticlă de spirt. 

— Chitonul Domnului Hristos, anunţă lon Verde Coconu, se 
păstrează-n sacristia patriarhiei ruseşti. N-ajunge Salcia 
Vifor să-l înşface în vecii vecilor. Moscova - a treia Romă a 
creştinătăţii. 

— Moloaico, vorbi iar Salcia Vifor, ieşi afară ca-n dracii 
tinereţii. La tinereţe i-a plăcut mult carnea de pasăre 
călătoare, explică el. Când eram luaţi în primul an şi coseam 
la mazăre, ea s-a uitat lung la un cuibar cu patru ouă de 
prepeliţă şi-ntr-o clipă ouăle alea s-au schimbat în pui şi- 
apoi în stol care zboară. 

— Dar şi tu, Salcia, ai fost vână de bărbat! Îl lăudă Lipoşca, 
smulgându-şi şapca de doc şi dând la iveală o chelie de păr 
blond, adunat în conci. 

— Mă, lipovean parşiv, nu asmuţi lupii baţani unul 
împotriva altuia, se vor bulgări cu căpăţâni de miel. 

— Dacă vrei, se învoi Spătaru, îl luăm în ceată cu noi. A 
mai fost odată cu mine şi-a rămas mulţumit. Tu zici că era 


frumos, mândru, vânjos, dar eu zic că era un fel de frumos 
neterminat. 'Te uitai la el şi te-ncăleca părerea că, ia priviţi 
la ăsta, a crescut şi-ntr-o zi a hotărât: gata, mai sus nu mai 
merg, ar fi prea mult. 

— Ochii lui de bou, liliachii, mi-ar fi plăcut să-i am eu, zise 
Salcia Vifor. 

Moloaica ieşi de sub umbrar, cu şiştarul plin. Se opri la doi 
paşi de Petrea Spătaru şi-l întrebă scurt: 

— Cu ce gânduri ai călcat în bătătura asta, Petrea 
Spătaru? 

— N-am venit să te strâng de gât. 

— Spârc! Făcu Moloica. 

— Am venit să răsuflăm niţel. Am fost în Bulgaria... 

— Rahat. 

— Mi se pun cârcei la picioare, când te-aud vorbind aşa, 
Moloaico, ştii? 

— Ştiu, Spătarule. (Instinctul dilatat al Bărăganului, 
pentru că Moloaica venea din oceanul de lut şi pelin, 
precum şi destinul atemporal al jignirii, căruia-i era 
preoteasă, o călăuzeau pe cărări de mărăcini.) Dar mai 
întâi, spune-mi de ce îl cari pe orbul ăla cu tine? 

— E un şoim, Papina (0 răsfăţa), când suntem în munţi şi 
coacem un cuptor de pâine, orbul pune între pâini mere 
dulci şi lire turceşti, lirele tot din aluat făcute. Apoi ne trage 
de vătămâătură, ne spală pe spinare. Turuie frumos din 
corbul gurii şi are mâinile mereu fierbinţi. Dacă ai un orb 
alături, ştii în permanenţă că nimic nu e sigur pe lume. 

— Mănânci lămâi, Petrea Spătaru. Bei ţuică puturoasă din 
jumătăţi de lămâi scobite. Lămâi sunt şi la noi pe masa din 
bucătărie. la câte vrei. Lămâi şi frunze de lămăi, 
scorţişoară, ciocolată, nuga, sugiuc. Te-a blestemat nevasta 
lui Rizea Cioltar, pe care i-ai furat-o lui Rizea împreună cu 
cinci cai. Ilinca o chema. Când te-ai săturat de ea, ai dat-o la 
rând tuturor hoţilor în ceată, şi ea te-a pus la blesteme în 
patruj patru de biserici, să ajungi să nu-ţi mai vezi niciodată 


chipul, nici în oglinzi, nici în ape, ci numa-n ochii fiarelor 
sălbatice şi-ai cailor neîmblăziţi. Mă orbule. 

— I zici tu ăstuia, lasă-mă să mă zgâiesc în ochii tăi de 
fiară, şi pentru că nu găseşti nimic în albuşurile lui coapte, îl 
înjuri că-i javră. Cauţi sânge proaspăt în noaptea unui 
dihor! 

— Îl ţin lângă mine pentru că ştie poveşti din ţara 
Portugal. A fost învăţător, Papina! 

— Afurisenia din patruj patru de biserici te va apăsa până- 
n capul veacului, o să trăieşti în suferinţă şi-o să te rogi cu 
caii la crucea de trei parale de la conovâăţul lor: dă-ne, 
Doamne, ovăz fără pleavă, apă călâie din fântâna lupilor, 
muguri de salcie, câmpie largă şi ascunzători ferite în malul 
Dunării. Orbul crede în piatra albastră pe care-o coşi la 
subţioara cămăşii, înainte de a pleca la furat? 

— Crede şi-n boabă de otravă împărţită după legea 
noastră. 

— A căzut careva, Doamne apără-ne?! 

— Patru tartori de ceată. Şeful nostru, Iliaş Văratecu. 

— Nu L-a văzut nimeni, Rafaele. E o născocire a voastră. 

— Ele stăpânul nostru şi nu se arată oricui. Acum e în 
Deltă, pe Dunărea neagră, dar judecăţile s-au pornit. El nu 
iartă trădarea. 

— Un bob zăbavă, strigă, furios, Salcia Vifor şi întinse 
braţul spre mine: când vascrisul mă-ti ai apărut iar aici? 
Şterge-o, iar tu, se întoarse spre Moloaica, leagă fleanca şi 
tunde căţeaua pe burtă. Şi treci şi fă o saramură de bibani 
cu ardei. 

— Băiatul să se ducă să-l cheme pe Zanc Vidraru aici, zise 
Spătaru. 

— Nu băiatul, maică-sa, preciză Salcia Vifor şi mă-mpinse 
în întuneric. 

— Frumoasă mai eşti, Chiro! Îl auzii pe Spătaru, de-afară, 
linguşind-o pe mama. Sminteşti omul. Cu ce tertipuri o fi 
umblat Vasile Saltava că ţi-a băut minţile?! Îi spui lui 


Vidraru, fără s-audă nevastă-sa, să-şi ia iapa aia murgă şi 
să-şi coasă piatră albastră la subţioara cămăşii. 

— La ce vă trebuie? Zise mama. Salcia Vifor are iarba 
fiarelor. 

— Dumnezeu să mă schimbe-n pulbere şi catran, Salcia 
Vifor, se jură Spătaru, dacă nu s-a aflat până la hoţii din 
Bulgaria că ai prins de trei ori câte şapte arici. 

— I-a prins, zise Moloaica, umblând la plita din bucătărie, 
împreună cu Tudora şi Matilda, însă am avut eu grijă de i- 
am spintecat pe toţi, de trei ori câte şapte, şi i-am azvârilit în 
Dunăre. 

— E proastă ca un gândac, o căină, dispreţuitor, Salcia 
Vifor. (Pitit la colţul bucătăriei, mă bucuram c-o 
batjocoreşte, nu ridicase un deşt în apărarea mea.) Rafaele, 
e adevărat, am iarba. Numai aricii din bălți, de trei ori câte 
şapte, sunt ursii s-o dibuiască în sânul pământului, în prima 
noapte de martie cu lună plină. Exact când se trezesc din 
somnul de iarnă. l-am pândit o săptămână. Nemâncat, 
nebăut, cu limba nespurcată de-njurături, cu pleoapa 
necăzută după muieri. Ei, aricii, se-nşiră pe malul bălții pe 
care-au intrat, toamna, pentru o zi, o sută de cai de mare, 
aducând trei fire de brădiş scoase de la o mie de metri din 
adâncul apelor - şi bagă de seamă, în fiecare an balta e alta, 
după cum se schimbă zodiile - şi scurmă, caută, râmă ca 
porcii şi numai unul dintre ei dă peste ele. E ăla care 
dansează pe labele dindărăt când bat copiii toaca. Îl laşi să 
se molfăie niţel în gură, să le-amestece cu scuipatul iadului 
şi doar c-o clipă mai înainte de-a le înghiţi, hâţ! I le smulgi 
c-o lopăţică de lemn, le pui într-o legătură cu bulgăraşi de 
camfor şi-un inel cu peruzea şi le ascunzi în mormântul unui 
spânzurat. Dacă vrei să ştii, toanto, îi aruncă Moloaicăi, 
chiar eu am rostogolit aricii ăia în cale ta, de trei ori câte 
şapte, când n-am mai avut nevoie de ei şi mă strâmbam de 
râs când vedeam cât chin şi caznă pe capul tău ca să-i 
hăcuieşti. 


Mama apăru cu Zanc Vidraru, la sfârşitul mesei. Ea 
aducea un ciur cu struguri, coborâţi de Vidraru din podul 
casei, el târa, săltată pe umeri, o şa cu broderii roşii - iapa o 
legase cu caii hoţilor. Pe Zanc Vidraru îl vedeam prima oară 
în curtea lui Salcia Vifor. N-avea ochii liliachii, ci mai 
degrabă vineţi, ciudaţi, mari, vicleni, întărâtaţi, lunecând 
iute în globuri - ochii lupului, când se dă foc stufului şi 
trebuie să-şi ia tălpăşiţa spre câmpie, dar nu se-ndură să 
încerce saltul în afara pericolului, fiindcă locul mişună de 
vietăţi înfricoşate, miroase a carne speriată, ospăț, sânge. 

— Oho, Vidrarule, îl întâmpină Spătaru, care era mai înalt 
cu-n cap, ai venit pregătit de drum: şaua, brâul tătărăsc pe 
piele, să nu-ţi rupi prapurul. Mergem spre munţi. Întâi, la 
Slânic-Prahova, ca să punem iepele noastre să se 
împerecheze în ocnele de sare. Orbul ăsta predică toată 
ziua că mânjii plămădiţi astfel ies cei mai buni din lume. 

— Ai avut dumneata vreodată un cal de-ăsta, făcut sub 
pălălăi de sare? Îl întrebă Vidraru pe Ion Verde Coconu. 

— Ia un pahar de rachiu, îl îndemnă SalciaVifor pe 
Vidraru, bună întrebarea. 

— Mai degrabă unul de vin, c-am mâncat ştiucă fiartă-n 
zeamă de varză acră. 

În Portugalia, iepele sunt fecundate de vântul sărat al 
Atlanticului, răspunse orbul. Acolo nu există cai plebei. 

— Vântul îţi întoarce luntrea cu chilă-n sus, îţi răstoarnă 
casa-n Dunăre, înnoadă poalele rochiii în capul muierii, da 
de unde şi până unde să pătrundă-n burta iepii ca 
armăsar?! 

— Ehe, vezi dacă nu ştii! Râse Spătaru (n-am mai văzut 
niciodată până atunci, niciodată de atunci încoace, om care 
să râdă numai pe mijlocul gurii). Ia zi-i, orbule, ce zice 
Coranul, care-i biblia musulmanilor. 

— Coranul, se porni orbul să înşire, zice: „Atunci când 
Dumnezeu a vrut să creeze calul i-a spus Vântului de la 
Sud: vreau să închipui din tine o fiinţă prin care să ajungă 
puternici prietenii mei, care să ducă la slăbirea duşmanilor 


mei şi să fie meterez pentru seminţiile care mi se vor 
supune şi mă vor urma. Creeaz-o i-a răspuns Vântul de Sud. 
Şi atunci Alah a luat un pumn din Vântul de Sud şi a zămislit 
un cal căruia i-a spus: te creez şi te numesc arab şi te leg să 
fii puternic, călit şi viteaz în toate împrejurările”. 

— E de lemn de palisandru şi de trandafir, orbul nostru! Îl 
lăudă Petrea Spătaru. 

— Eu zic, se ridică Salcia Vifor, să ieşim în Pădurea 
Drăgăicii, să ne batem niţel cu pădurea. Ori de câte ori am 
făcut asta, înainte de-a pleca la drum, ne-a mers bine. 

Căzuse o noapte calmă, pe care o trăiam, parcă, prin 
somn. Caii sforăiau leneş în conoveţe. O pisică sălbatică, 
pândind ieşirea popândăilor, strănută lângă rădăcina unui 
păr trăsnit. Lăstuni, bâtlani, mierle negre, sfârtoci şi sticleţi 
îşi cuvântau fraged mişcările. Frigul nopţii - proaspăt, 
umed şi ager. Mirosul ierbii, mai pătrunzător decât al 
apelor. Pământul reavăn suferea de-o locvacitate buimacă, 
apele forfoteau de mişcări zvâcnite: peştii, umbra păsărilor, 
luna. 

În Poiana Drăgăicii, hoţii - mai puţin Neculai Sima şi Ion 
Verde Coconu - îşi aleseseră câte-un mesteacăn, ochit să n- 
aibă mai jos de zece ani şi, îmbrăţişând trunchiurile argintii, 
se cocoţară în frunziş. În rând cu ei, Moloaica. Luna 
echilibra cerul şi apele, dar pe ea şi pe hoţi îi smintise. 
Moloaica cheuna ca o căţea plesnită cu nuiaua peste ţâţe, 
Salcia Vifor, Tulea Fălcosu şi Vidraru jefuiau mlădiţele 
tinere, rupându-le cu gura. Lipoşca săruta, plescăind din 
buze, noianul de vise plutind în arborele mistic al Rusiei şi 
emblemă a sufletului nordic. Petrea Spătaru, cu faţa 
schimonosită de furie, sau de-o înverşunare sălbatică (faţa 
lui era faţa de secătură a lunii coborâtă pe pământ) chiuia, 
opintindu-se în zvârcoliri. lar mestecenii, aleşi să fie 
puternici, se-ndoiau mlădios, scârţâiau prelung (în rănile 
ivite-n scoarță sângerau miresme amărui), îndârjindu-se să 
nu atingă iarba cu creştetul. Moloaica şi hoţii, luptând să-i 
învingă, bălăbăneau picioarele, îşi încordau braţele, îşi 


azvârleau trupurile, dăruiţi pornirii de-a rupe, de-a 
distruge, întărâtaţi, cu toate simţurile biciuite, cu nervii 
hohotind de bucurie; înjurau, grohăiau, gemeau, gâfâiau 
isteric, lacomi să frângă, să zdrobească, să învingă. Cădeau, 
icnind şi ţâşneau numaidecât în picioare, năpustindu-se 
încă o dată în frunzişul jumulit cu pieptul, cu umerii, cu 
capul, cu braţele. Petrea Spătaru, care nu renunţa la 
pinteni şi la pantalonii bufanţi, cu vipuşcă de atlaz, în nici o 
împrejurare, izbuti, cel dintâi, să-şi aducă mesteacănul, 
târându-l de moţ, cu coroana răvăşită, la picioarele lui Ion 
Verde Coconu şi Neculai Sima, care rămăseseră pe pământ. 
După el, în ordine, Salcia Vifor, Lipoşca, Vidraru, Tulea 
Fălcosu şi Moloaica. 

— Ah, ce lăboaie le-am tras, mama lor! Zvârli el, răsuflând 
întretăiat. Şi apoi: aprinde-ne ţigări, Neculai Sima. Şi după 
primul fum: merg cu voi, Rafaele. 

— Ce să cauţi, Papina! În hălăduielile noastre, muierile 
sunt piedică, atât în tinereţe, cât şi la bătrâneţe. Înghesuieli 
nepotrivite. Noi, cu ăia de teapa noastră, tu. 

— Şi-o să-l iau cu mine, pe ciochia şeii, pe tarniţă sau în 
coburi şi pe băiatul Chirei, pe Cezar. Să vadă muntele de 
sare cu mine şi să mă pomenească atunci când n-oi mai fi. 

Drumul din bălțile Brăilei până la Slănic-Prahova - două 
zile şi două nopţi - e ca o labă de urs: plin de teamă 
înţeleaptă. lar munţii, după ce-ai lăsat câmpia, fântânile cu 
cumpănă, plugurile răsturnând brazdă şi târând după ele 
trâmbe de abur în care-şi risipesc cântecul ciocârliile, sunt 
când suişuri de brazi în cer, când nişte cranii nătânge. 
Fiecare molid tânăr se isprăveşte-ntr-o cruciuliţă verde 
peste care aştepţi mereu să ningă. Ceata înaintează în trap 
cadenţat. Cezar călăreşte singur, pe deşelate, un ghidran 
roib, ascultă-n tăcere elocinţa ierburilor sub vânt, se 
pătrunde-n suflet de erudiţia luminii şi se miră că de-atâta 
fericire mai supravieţuieşte. Pruni, copite ropotind, alunari 
sângerând de-a curmezişul, o terasă de meri, zarea senin 
viorie, ca şi cum în golul muntelui s-ar pârgui orzul caprelor 


negre. Satele se scriu cu izmă pe prispa sufletului: Coada 
Malului, Gura Vestitoarei, Sprânceana dintre plopi, Bot de 
iepure. Şi tocmai aici le iese în cale o vulpe, pe care Neculai 
Sima, Tulea Fălcosu şi Lipoşca o hăituiesc cu chiote. Salcia 
Vifor şi Vârtopeanu cel gras despică un cântec zbanghiu de 
la Dunăre: bate vântul trestia, ţi se vede chestia. 

Iar Moloaica, vrând să acopere vorbele tăvălite-n pofte 
băloase, s-a potrivit cu calul în stânga ghidranului şi-i spune 
băiatului ce flori vor umple în curând coastele muntelui, 
încă pătate de zăpezi prin văgăuni: laptele câinelui, 
ţintaura, cuscrişorii, primulele, omagul, floare de lingoare. 
Ar trebui să plouă, e musai să plouă, fiindcă în ajun de 
venirea hoţilor la Ozânca, el a pictat un tablou cu boboci de 
gâscă pe un lac, cu zahăr şi scorţişoară, că să fie-ale 
dracului Tudora şi Matilda de nu i-or fi şterpelit ele culorile! 
Pisica i-a lins tabloul, mânjind cartonul, el a zvârlit-o 
departe-n Dunăre şi dimineaţa, a găsit-o teafără în pragul 
casei, semn indiscutabil de vreme rea. Hoţii beau vârtos 
ţuică de prună la o pomană întinsă în marginea drumului, 
într-un cătun de vreo şase case, sunt obligaţi s-o facă, 
Dumnezeu îi pedepseşte amarnic pe cei ce nu cinstesc 
morţii. Bagă în ei să crape, lon Verde Coconu intră într-o 
dispută cu preotul pe tema: de ce n-ar fi Duhul sfânt 
înfăţişat ca un cocor, Salcia Vifor suge bomboane din colivă 
şi nimeni de la masă nu-i trist, despre mort se spun vorbe 
uleioase, joagărul din vale le acoperă cu fâşâitul pânzelor 
de fierăstrău - „frate-miu Oprea s-a dus la prăvălie, îi 
povesteşte Moloaicii o femeie cu deştele otrăvite de vopsele 
(ţine boiangerie), a cumpărat lumânare, a venit acasă, a 
aprins-o şi s-a lungit în pat, strângând-o în căuşul palmelor, 
iar nepoţii, în preajma lui, strigau: ia uitaţi-vă la tataia, face 
repetiţie!... „ Când pornesc mai departe, în fruntea cetei, 
cot la cot, înaintează Petrea Spătaru şi Zanc Vidraru. lapa 
lui Zanc Vidraru, murgă, cu chişiţele prelungi, cu crupa 
rotundă, saltă genunchii, răsfăţându-se, Vidraru o mângâie 
cu biciuşca pe grumaz şi din când în când o înalţă în două 


picioare, parc-ar vrea să-i spună ceva măgulitor la ureche, 
dar în fapt o face spre a-şi linişti nervii. La popasul de ieri, 
sub streaşina unei vărării stinse, l-a întrebat, ostil, pe 
Spătaru: 

— Mie de ce nu-mi spuneţi planul? Eu n-am dreptul să 
beau toţi Licuricii vinului? 

— În ocna de la Slănic. Mai e puţin. 

— Am plecat cu voi, fără să cârtesc şi vreau să fim netezi în 
prietenie ca oul, de la Slănic unde-o abatem? 

— Vlaicu bulgarul ne-a cerut cinşpe cai albi. Ni-i plăteşte 
cu ulei de trandafiri de Damasc. 

— Pun rămăşag pe doi tretini şi-o sanie că ne trage pe 
sfoară şi ne dă ulei de trandafiri de Kazanlăc. 

— Nu. L-am văzut pe omul cu tulpan venit din Damasc. 
Într-o săptămână ne aşteaptă cu marfa la Turtucaia. Caii 
albi sunt mai sus de Slănic, la Cheia. Ai curţii regale. 

— Adică să-l prădăm pe Majestatea-Sa?! 

— Îi lăsăm ieslea, să se zbenguie-n ea ca pruncul Isus, s-a 
amestecat Salcia Vifor. 

„Să-l beleşti pe oricine, pare să zică Vidraru, dar chiar pe 
rege?!” — şi pe semne că-l ustură la subţioară ochiul de 
sticlă închegat din apele Mării, la graniţa dintre Europa şi 
Asia, unde-şi are obârşie Centaurul Dunării, jumătate peşte 
de argint, jumătate cal de aramă. Cu câţiva kilometri 
înainte de Slănic, îi prinde ploaia cu vâltori de burniţă şi se 
strâng în căldura unei case de lemn, un han, care, fiind 
numai balcoane şi vitralii, un soi de trandafir de lemn, cu 
petale de sticlă, îi aminteşte băiatului de lişiţa de lemn de la 
Dunăre. 

„Dar numai casa noastră e menită să zboare”, îmi ziceam, 
în timp ce Salcia Vifor şi Lipoşca buşumau caii, Tulea 
Fălcosu şi Vârtopeanu le măsurau porţiile de grăunţe, 
Moloaica şi Spătaru se tocmeau pentru odăi, iar Zanc 
Vidraru căra ulcioare cu vin. Mie mi-au dat mere, prune 
uscate, nuci şi turtă dulce, şi când mi le-au pus dinainte pe 
masă, Petrea Spătaru s-a uitat lung în ochii mei şi-a mârâit: 


nu-mi văd faţa, frăţioare, nici în ochii copiilor, blestemul ăla 
durează. 

Izvorul unde Ion Verde Coconu a împins caii la adăpat - se 
orienta după semne necunoscute nouă - curgea printr-un 
jgheab de scoarță. La ieşirea din jgheab, şuvoiul se spărgea, 
apucând-o prin două tulnice pe căi diferite. De băut, orbul 
n-a băut cu caii, aşa cum se obişnuieşte, şi-a lipit numai 
obrazul de şoapta izvorului; asemenea vulturilor, şoimilor, 
uliilor, lon Verde Coconu nu bea apă niciodată. 

Întorcându-se în han, orbul se lipi de-un stâlp cioplit, care 
susţinea un arc de streaşină cu păsări de scândură şi-l 
întrebă pe Salcia Vifor: 

— Quieres ser verdugo en Hungaria, Salcia Vifor? (Vrei să 
fii călău în Ungaria, Salcia Vifor?) 

— Ce-i asta, ai de gând s-o ştergi spre ţări mai calde? Rosti 
Zanc Virdaru, cu dispreţ mărginit şi răsfrânt, ştergându-şi 
cu palma stropii de ploaie din părul negru, încâlcit. Simţise- 
n glasul orbului o vagă undă de provocare şi, rezemat cu 
capul de tocul uşii, privea piscurile estompate-n negură 
(casele muntenilor nu coborau spre drum, ci se retrăgeau 
de-a-ndărătelea spre culmi), cu faţa aparent neînsufleţită, 
dar elaborând insulte, se contopea şi cu podoaba 
cuprinzându-se în sine a pereţilor de lemn şi cu turmentaţia 
ploii. 

— Tu, îl repezi Salcia Vifor, nu pricepi decât vorbele 
târfelor din luntrii: mi-ai despletit carnea... Of, mi-ai 
desnodat oasele... Mi-ai făcut mărgăritareee! Da, puteam să 
fiu călău. Eram în armată, primul an. 

— Nu mi-ai spus asta niciodată, îl agăţă Moloaica. 

— Sunt lucruri care se spun foarte târziu femeilor. 

— Şi nu era destul de târziu să-mi spui asta acum zece sau 
cinşpe ani? 

— Era, dar nu ştiu cum se face că n-a venit vorba. 

— Şi-acum nu-i prea târziu? 

— Nu, pentru că s-a făcut mai devreme, Papina. Înainte de 
bătrâneţea de pe urmă fiecărui om i se mai face o dată 


devreme în suflet. Prin urmare, eram în regimentul 2 care 
de luptă şi slujeam, pentru o lună, la Castelul Peleş din 
Sinaia. Bubă de aur traiul nostru, acolo. Stam patru ceasuri 
cu arma pe umăr - chiar de te muşca un şarpe de cur sau 
un bursuc de boaşe, n-aveai voie să zici nici pâs - dar după 
aia, mâncare şi băutură să spargi păduchele pe burtă, 
başca slujnicuţele. Într-o zi, am adunat sub unghie patru 
juncane cu gropiţă-n obraz şi, două pe-un braţ, două p- 
ălălalt, sus pe munte, în drumul reginei, în vârtejul brazilor, 
la sfada veveriţelor. Sus dăm, iepure în gură de lup, faţă-n 
faţă cu mareşalul palatului şi primul-ministru al Ungariei, în 
vizită în România. Se plimbau pe unde ne-ar fi fost nouă 
drag să poposim. Fetele - rochiţe negre, şorţuri, guleraşe şi 
bonete albe scrobite - o rup la fugă, eu, tâmpit, drepţi, 
smirna, cu mâna la capelă. Ungurul mă măsoară din creştet 
până-n tălpi. Crunt. Mă gândeam c-o să mă pocnească şi-mi 
ziceam să am grijă, când m-o croi să nu mă nimerească 
peste buze cu inelul, că fleandura mi se face! Dar el începe 
să zâmbească şi ce-l aud: 

Quieres ser vergudo en Hungaria? Mareşalul traduce: 

— Soldat, vrei să fii călău în Ungaria? 

— E sigur că le murise călăul, zise lon Verde Coconu şi, 
văzându-te pe matale urcând panta, la trap, cu două sute 
de kilograme de carne macră în braţe, a socotit că eşti cel 
mai bun înlocuitor. 

Vorbind, orbul înălţase faţa spre tavan, fixând cu noapte 
golul a două noduri căzute, ca şi cum ochii lui teferi s-ar fi 
aflat ascunşi acolo şi el îi implora să coboare unde le e locul 
firesc. 

— No senor, răspunse Salcia Vifor, şi se simţea că ei doi 
repetaseră îndelung scena. Dar nu ştiu de ce mama mă-si n- 
a vorbit ungurul pe limba lui! Am învăţat mai târziu că 
trebuia să-ntrebe: Hoher akarsz lenni magyarorszagon? Eu 
beleam ochii ca un berbec în ţepuşă, ela sucit-o pe italiană: 
lei voglia essere boia nell' Ungheria? Era şi-un fel de 
respect, va să zică, orbul poate să lămurească. 


— Asta înseamnă că domnul prim-ministru ungur zicea pe 
dedesubt: soldat, voi sunteţi de neam latin, de la Roma ştiţi 
cum se mânuieşte pumnalul, vino. O să domneşti în slănină, 
soldat. La noi, călăul are cafeneaua lui specială în Pesta, 
palincă de caise, ciorbă de peşte, gulaş, pian mecanic. 

— Salcia Vifor, vru să ştie Lipoşca, dar tainul? Ce tain ţi-ar 
fi dat? Trebuia să te-nfigi zdravăn în el şi să ţii la preţ. 

— Nu-i prost rusnacul, aprecie Salcia Vifor. Foarte bun 
chiţibuşul. Erau două tarife, Lipoşca: unul când devine şi-l 
spânzură pe condamnat, altul, mai gras, când îi dau 
osânditului toc şi hârtie să facă o cerere de grațiere, iar tu, 
vergudo, hoher, boia, te apleci peste umărul criminalului ca 
să-i insufli speranţă, spunându-i: schimbă cuvântul ăsta, 
pune-n locul lui unul mai cald, cu guşa mai plină de seu şi-n 
timpul acesta scoţi pistolul şi-l împuşti în ceafă. Moare 
crezând în bine. 

— Armăsarii pentru împerechere sunt ai ocnei? Întrerupse 
Zanc Vidraru. 

— Ai salinei, preciză Petrea Spătaru. Întărâtăm iepele în 
două curse de galop, să se-mbete de aer sărat şi numai 
după aia le punem între stănoagele-nmulţirii. 

— Rău prevestitoare, mârâi Zanc Vidraru. 

— Cine? Întrebă Spătaru. 

— Ideea orbului - şi nu l-am mai auzit deschizând gura 
decât a doua azi, dimineaţă, în ascensorul cu care-am 
coborât, oameni şi cai, în caravana de sare, luminată 
portocaliu cu torţe de răşină. „Simt cum de-atâta umezeală, 
spuse a doua zi, îmi putrezeşte cămaşă-n spinare. Bun-ar fi 
în bălțile noastre o ocnă ca asta. Scoţi plasele din apă şi le 
scuturi exact unde se păstrează peştele. Ce zici, Neculai 
Sima, se întoarse spre hoţul melancolic, cum ar suna aici un 
clopot de biserică bătut în dungă?” 

— A moarte înceată, răspunse ăla. 

— Ehe, nu degeaba bolboroseşte-n mâinile tale piatra aia 
albă! 


— E un dinte căzut din lună în seara zilei de 5 aprilie 
1932. L-am amestecat cu literele roşii culese din calendarul 
ortodox de ziua Sfântului de la Cernica şi a Sfântului 
mucenic Antipa, zi de denii, şi-am obţinut mirosul 
răzbunării. 

— Fraţilor, strigă Salcia Vifor, nişte berze, uite acolo! 
Frigul verii de pe pământ era aici mai viguros, mai aspru şi 
cu măduva mai deasă. Frig compact, urât, distant. Berzele 
descoperite de Salcia Vifor, şapte, şedeau neclintite şi 
ruginind sau împletind o funie a Timpului, din sare şi 
sudoarea ei. 

— Nu sunt berze, explică Neculai Sima, sunt zânele sării. 

— Pe cai, porunci Petrea Spătaru. Moloaico, tu şi băiatul 
urcați pe dâmbul ăla unde arde candela. 

Candela ardea sub un mânz de sare răstignit pe o cruce 
de sare. Simbolul mâhnirii, neuitarea, proasta apropiere de 
Dumnezeu, neliniştită pocăință, frica, dezastrul, regretele. 
Dedesubt, o masă şi patru scaune, tot de sare. Hoţii aliniară 
cai ureche la ureche şi, la un semn al lui Spătaru, se 
dezlănţuiră în galop. Lespezi de sare, tavan de sare, pereţi 
de sare. Deasupra, la câteva sute de metri, lumea se mişca 
ordonat, apele curgeau spre severa aşteptare a Mării, 
vântul clătina frunza, iar noi, mult mai jos decât oasele 
morţilor, mai jos chiar decât unde poate pătrunde moartea, 
în urechea de sare a timpului sau în miezul lui primejdios 
de sărat, trăiam vehement magia sunetelor neauzite în nici- 
o biserică a lumii. Galop clocotitor. Eram în depozitele 
Mării: vuit, mirare, deznădejde şi fericire şapte berze şi în 
gropniţa de sub ele, patruj de păpuşi de sare, semănând cu 
cei patruj de copii pe care Tudora şi Matilda, surorile 
mamei, îi ciopleau din gheaţă, în noaptea de Ajunul 
Crăciunului, şi-i înşirau pe balcoanele casei, ca să-i semene 
colindătorii cu seminţe de mac - semn că naşterea revoltă 
fecundă, cu oase late, dorită în eternitate. 

Zanc Vidraru câştigă amândouă cursele şi veni, ţinând de 
dârlogi iapa lui murgă, la masă unde şedeam cu Moloaica. 


După el, se apropiară Petrea Spătaru şi Neculai Sima. Fără 
cai. 

Nori de sare, străvezii ca aburul ce se înalţă, vara, de pe 
colilia din izlazuri şi pârloage, fermentau haosul ocnei. 

— Cezare, mă zgâlţăi duşmănos Petrea Spătaru, du-te la 
Salcia Vifor. 

— Eşti rău şi-n temelia somnului, Petrea Spătaru, i-am 
răspuns, furând nişte vorbe ale Moloaicăi - închipuite sau 
spuse. 

— Du-te unde ţi s-a poruncit, s-a răstit Zanc Vidraru. 
Moloaico, înţeleg că tiparul bisericii stă pe umerii lui Iuda. 
Spune-i, Cezare, lui Salcia Vifor că numai proştii sunt făloşi, 
numai ei nu simt că bisericile sunt miresele lui Dumnezeu. 
Alde tata, Petreo, au scăldat împreună caii furaţi în Buzău, 
în Siret, în Dunăre, în Tisa, în Nistru şi-n Nipru. 

— Şi când îi trăda cineva, rosti apăsat Neculai Sima, 
trimiteau comandantului legiunii de jandarmi cinşpe cai 
albi, având fiecare, atârnat de gât, un batal înjunghiat. 

— Petrea Spătaru, prost arhanghel ţi-ai ales. Dezbară-te 
de el. 

— De ce, Vidrarule? Iliaş Văratecu, stăpânul nostru şi 
Neculai Sima sunt singurii dintre noi care fură cai numai 
din dragoste pentru cai. Ei numai pentru asta trăiesc: să 
gonească, îndoiţi de şale, pe cei mai frumoşi cai. lar Neculai 
Sima nici nu bea, nici nu fumează, nici nu înghesuie 
vădanele. 

— Minte! Să călătorească toţi caii lumii şi să-i dea înapoi 
de unde i-a luat. De ce nu-i dă înapoi? 

— Nu pot, zise Neculai Sima. Şi nici lliaş Văratecu nu 
poate. Vezi, asta nu putem s-o facem. Dacă pun şaua pe-un 
cal frumos, trebuie să-l dau mai departe, înainte. Niciodată 
îndărăt. Costică Pierdutu, Costică Gurafoii şi Tătaru Hurta 
pe care i-ai vândut... (şi frământa piatră albă). 

— Să plece băiatul, ceru Zanc Vidraru. 

— E neamul tău, zise Moloaica, şi Zanc Vidraru îngheţă. 
Stai pe loc, Cezare. 


— Moloaico, am scâncit, mie nu-mi place pe lumea aialaltă. 

— De unde ştii tu cum e pe lumea aialaltă? 

— Păi acum nu suntem acolo?! 

Jur-împrejur, sarea exaltându-se şi sorbindu-se pe sine, 
dimpreună cu sfârşitul timpului. Sarea, prezentă în toate 
bucatele, începând cu pâinea noastră cea de toate zilele, se 
ascundea, fiind acolo, se înfrupta cu neființă, lepăda 
întuneric vânăt şi frică fărâmicioasă. 

— Mi-au furat sora, p-aia mică, şi-au schimbat-o, la graniţa 
cu ungurii, pe doi cai de curse. Talion, record 1, 19 şi 
Granz, 1, 17 pe kilometru lansat. 

— Ce pungaş! Ce fiară! Se minună Spătaru şi se lăsă pe 
vine ca să-l privească-n ochi. Aia mică s-a dus singură. 
Doamne, că urât mai sunt! Sictir, dulău ştirb! O, ce te-aş 
bate peste bucile curului cu vergeaua de la puşcă! Ai să 
porneşti două rânduri de case în oraş la Focşani şi-am să le 
dau foc... De-abia aştept să-nfig o caia în inima ta de curvă. 
Cu mine vorbeam, Vidrarule. M-am văzut în ochii tăi. Ce 
trist se mai plăteşte vânzarea. Şi ce grea cumpănă ne-ai 
făcut. 

— De ce te doare pe tine-n cot de Costică Pierdutu, Costică 
Gurafoii şi Tătaru Hurta?! 

— A, care va să zică devine situaţia că nici nu-nţelegi. Şi eu 
care credeam c-ai priceput de-acasă! Vidrarule, banu-i 
mărunţişul vieţii. Banul, între noi doi, nu importă. Viaţa, 
asta contează. Să-l luăm de-o pildă pe păgân, pe Tătaru 
Hurta. E mai sfânt chiar decât un mânz nenăscut. Nu s-a 
ivit pe lume omul care să-i smulgă din suflet un prieten. De 
ziua mea, era iarnă, bagă de seamă, mi s-a prezentat în 
casă îmbrăcat în hamuri nichelate de sus până jos. Ne-am 
căsnit un ceas să-l scoatem din curele şi cătărămi. Noroc, 
Petricică, şi fii prudent. La mulţi ani şi cai cu coama bogată! 
Pe prispă, o sanie din trestii împletite, sanie rusească, ăştia 
se pricep al naibii la sănii, ruşii. Omoară-mă, dar nu poţi fi 
iertat. Costică Pierdutu şi Costică Gurafoii stau la 
închisoare. Nu se poate! 


— Şefi peste zlătari, Costică Pierdutu şi Gurafoii. Şi Iliaş 
Văratecu, împărat nevăzut. 

— Aşa e. Dar împărat. Pe ce i-ai vândut? 

— Mare guşter eşti, Spătarule! Se împotrivi moale, Zanc 
Vidraru. Cheamă-l pe Salcia Vifor. Ce vorbe bălţate pe el şi 
pe orb! Sunt vedugo, hoher, boia. Căcăreze de oaie! 
Cheamă.-l! 

— O să-ţi fărâm piciorul stâng cu butucul. Eşti stângaci, 
nu-i aşa? Pe urmă te ducem la doctor şi plătim cu iapa ta 
murgă. Cu toţii trebuie să plătim, aşa-i judecata. Dacă 
există Dumnezeu, dar văd că nu-i decât vorbă goală, 
Dumnezeu te trăsnea pentru vânzare şi ne scutea pe noi. 

— Salcia Vifor! Strigă Vidraru. 

— Stai acolo! Se răsti Moloaica la Salcia Vifor. Eu sunt 
verdugo, hoher, boia, Vidrarule. 

— Băbuţo, şopti Vidraru, turturică de ocnă. S-au scurs 
douăşopt de ani, Moloaico... 

— Două clipe, anii nu se numără. 

— Şi nu ţi-e milă de ce-a fost?! 

— l-auzi la el, Neculai Sima şi Petrea Spătaru sau Rafaele! 
M-am rătăcit cu tine, cinci zile, Vidrarule. Eram tânără şi 
mi-era drag de mine şi de ce iubeam. Cezare, tu încă n-ai 
vândut, n-ai trădat. Să nu pârăşti în veci pe nimeni! Lumea 
are şi-aşa destule necazuri şi batjocuri. După cinci zile mi-ai 
făcut vânt cu luntrea. Eram goală în luntre şi dormeam. Nu 
dormeam, eram frântă. Văz şi-acum o cracă de plop ruptă, 
frunzele galbene - craca dacă moare, mor şi frunzele - stuf, 
linişte, nagâţi. Bâiguiam: mi-ai despletit carnea, mi-ai 
desnodat oasele, mi-ai făcut mărgăritareee! Zicând, 
dormeam. Şi adormind m-ai azvârlit cu luntrea din prival în 
smocul curentului. Şi-acolo m-aştepta Salcia Vifor, pentru că 
nu-l prinsese, mai avea până să-l prindă viscolul ăla în 
scorbură, şi el m-a legat de luntrea lui şi m-a dus acasă 
învelită în plase. O săptămână am aşteptat să mă omoare. 
Hainele mele se zvântau, atârnate de streaşină. „S-a întors, 
paceaura... Doarme-n casa ei, târfa”. Salcia avea puşcă, 


putea s-o descarce-n mine. N-a făcut-o. Mai bine-o făcea. M- 
a ţinut douăjşuna de zile îngropată până la gât într-o saltea 
cu peşte proaspăt. Se ducea de cu seară pe Dunăre şi fix la 
miezul nopţii, cioc, cioc, cu deştu-n oblon: ţi-am adus 
primeneala, curvă. Juma' din satele din Bărăgan au mâncat 
peşte scărpinat pe ţâţele mele. Tu nu ştii, Vidrarule, şi află 
de la mine, cel mai scârbos lucru din lume e să stai cu peştii 
băloşi la subţioară. Biban, avat, plătică, scrumbie, mârliţă, 
chitic. Salcia vifor, care atunci nu era Salcia Vifor, dar era 
porcul porcilor de pe lumea Brăilei şi de pe faţa Dunării, mă 
țţinea-n peşte ca să lepăd. Chira se numeşte fata pe care n- 
am putut s-o vărs din mine. Aşa, Cezare, să ştii, ăsta-i taică- 
tu mare. Salcia Vifor, nemernicule, dă butucul! Lipoşca, 
scoate menghina. Şi duceţi-vă dracului în partea aialaltă 
când îi fărâm piciorul. Când mă gândesc, mă prostule, că 
mi-ai despletit carnea, mi-ai desnodat oasele şi m-ai făcut 
mărgăritareee! Pe mine pe ce m-ai vândut? 

— Mi-a dat Salcia Vifor doi saci de piper şi-un sac de 
tămâie ca să te trimit acasă. Voiam să deschid prăvălie-n 
Bărăgan. 

— Doamne Dumnezeule, se-nchină Moloaica, Tu carele 
care prea toate le-ai făcut, cuvine-se Ţie şi partea prostului. 
În vecii vecilor! Salcia Vifor, dacă nu rupi pe oasele mele 
douăj de prăjini de salcâm eşti un neghiob şi-un bou, fir-ar 
mama ta a dracului! 

Isprăvind completarea la autobiografia cerută de Olmazu 
mă simţeam sleit sufleteşte: amintirile nu mă 
împrospătează, fug de ele, mă deprimă. Dar când voi obosi? 
Voi cobori în trecut, adică în istoria fricii pe care-o trăiesc 
acum, ca să înţeleg că frica e constanta existenţei noastre, 
că ea trezeşte şi susţine ferocitatea instinctului de 
conservare şi că superbul ei fruct vânăt, senin şi înrourat 
(prunele reinclaude), dorit uneori de suflet ca respiraţia 
aurului este abandonul. Dar Vera, Nadejda, Liubov, pe care 
timpul nu vă alterează nicicând, ce-i de făcut? Dansul 
vostru veşnic se petrece numai peste temniţa aurului şi 


peste capul şarpelui simbolic, lângă coapsele voastre 
scapără iluzia, care numai ea nu se degradează şi nu 
îmbătrâneşte, trădându-şi esenţele volatile - eu cum să-mi 
mişc picioarele, învăţaţi-mă! Colindat de prejudecățile fricii 
(mă vor exclude cei de la Galaţi şi ce voi fi apoi? Un 
funcţionar sleit de idei? Vânzător de fructe?) şi de 
rudimente ale libertăţii (în socialism nu există stingerea 
fricii, ci doar veşnica ei renaştere) am coborât pe străzile 
înnoptate. Mirosea a clei de vişin şi, venind de departe, ca 
un protest vinovat de întârzieri, mirosul amar al pelinului 
adâncea narcoza prunilor, sălciilor, plopilor şi a Dunării. În 
schimb, frica rămânea vie; reacțiune a forţei vitale, frica e 
mai extensibilă decât dragostea şi mai încordată chiar decât 
ura sau teroarea care o produc masiv când n-o secretă 
însăşi natura în nervurile frunzei şi-n scoica de aer pe care 
frunza o umple de vuiet. Dintr-o casă, din burlanele, din 
balconul, din pragul în trepte sau din mucegaiul pereţilor ei 
răzbăteau crâmpeiele dintr-o ceartă. 

— Dumnezeu, mă vită, Dumnezeu e Tăcerea. 

— Şi atunci cenzura ce mai e? 

— Cenzura, spun unii, dar eu nu cred, e magia Tăcerii. 
Practicând-o sau suportând-o fără cârteli şi convins de 
binefacerile ei, ajungi în Nirvana. 

Am intrat, pentru a doua oară în ziua aia, la Flamingo. 
Purtam o pălărie de fetru. Se serveu raci tăvăliţi în mujdei 
şi calcan prăjit. Gil, care încă mai purta la gât zgarda cu 
ghimpi de alamă, lucra ajutat de Havalica, ospătara de la 
Corotişca, supă de ape şi de nesomn, un fel de pasăre 
copleşită de ivirea neaşteptată a toamnei. Rafturile cu 
băuturi luminau cu trei curcubie înăbuşite de-un fum 
subţirel, ireal, asemenea ăluia de se înalţă pe fluviu în 
vremea dezgheţului, printr-o fereastră deschisă pătrundem 
un amestec încâlcit de sunete: şuierul vântului în pruni, 
jalea unei ghitare, goana desculţă a unor zaruri în cutie de 
lemn lăcuit, clătinarea în amețeli de nisip a mlădiţelor de 
iederă, o sirenă de vapor ca un țipăt rănit, măcăitul acrişor 


al rațelor de momeală pe care vreun vânăâtor le 
scufundase, legate de picioare şi cu aripile adunate pe trup 
cu o jartieră de gumă, în marginea Dunării, ca s-ajungă din 
stufărişurile bălții prada la care visase toată iarna. 

— Ce-i cu Irina? L-am înghesuit pe Gil. Hai, toarnă-mi 
minciuna că n-ai găsit-o. 

— Mi-a răspuns prin uşă, clar şi răspicat, c-am face bine să 
ne ducem dracului cu toţii. Cafea sau vin roşu? 

— Eu, se apropie Havalica, vă propun ceva mai 
supercaliflagilistic. 

— Unde-ai învăţat cuvântul acesta aiurit? Am întrebat-o, 
mirat s-o văd că trecuse uimitor de repede din motivele şi 
duhul părelnic etern al celor bântuiţi de molima 
nenorocului pe pontonul unde ziua se scrie cu ocheade 
azvârlite spre taverna marinarilor. 

— Mila spus un băiat cu care m-am sărutat pe-o paitră de 
moară, nu din alea de măcinat grâu, ci boabele de muştar. 

Lepădase rochiţa albastră în care-o cunoscusem, 
îmbrăcase pantaloni şi geacă de piele neagră. Buzele 
vopsite vânăt, unghiile stropite cu pistrui de fosfor, mersul 
agale pe şoldurile prea înguste, aţipite în punctul de unde- 
ar fi trebuit să se curbeze îngroşat spre poftele bărbaţilor, 
surâsul cuminte, cumpăna ceasului melancolic al Dunării 
botezându-i creştetul numai cu clipe ale îndoielii, părul lins, 
acoperindu-i urechile ca un turban şi mai ales ochii, înguşti, 
aurii, cercetând undele prin care-a trecut în declin o 
speranţă, lăsând o dâră de amurg pentru sănii, lupi, 
zurgălăi şi mai cu seamă pentru împlinirea unei aşteptări 
neînţelese - va veni, căci ursita-i calea venirii, dar nimeni 
nu-i va vedea faţa, pentru că pe măsură ce împlinirea se va 
apropia, aşteptarea va orbi, suferinţa va pătrunde prin 
toate colţurile, unind copita din osul drumului, cu măsurile 
fricii, gândul cu ţipătul înfierat pe cheia dezlegării, 
moartea, viaţa, drumul ultimei zvâcniri a braţelor, jugul 
deznădejdii - mi-o arătau sprijinită pe zidul refuzului, în 
scobitura dintre cărămizile menite să adăpostească mai 


degrabă puiul de cutră, care va pătrunde în necunoscutul 
zării de dincolo. Am adunat-o sub braţul meu, fragedă, 
plăpândă, scuturată de-o acceptare convulsivă şi i-am zis: 

— Havalica, hai să ne plimbăm cu trăsura. Trebuie să fie 
una la colţ. Ştiu o stradă cu toţi prunii înfloriţi, un tunel prin 
zăpada primăverii, în drum poţi să te-atârni de toate 
crengile, poţi chiar să rămâi şi să dormi într-un prun. 

— Mereu sunteţi cu gura plină de poveşti luminoase, dar 
nu merg. Cu toate că, dac-aş fi fost puţin mai înaltă, mi-ar fi 
plăcut să mă consideraţi iubita dumneavostră şi să-mi 
spuneţi signorina. M-a chemat Gil să băgăm peliniţă în 
butoaie. Oh, domnule Saltava, în sat la noi treaba asta se 
face cu bună menire pentru gâtlejul omului. Înconjuri 
butoiul cu patru table de jar, numai lemn de salcâm sau de 
tei, apoi o fată, întotdeuna o fată, strecoară prin gaura 
predufului un smoc de pelin uscat, frânge şi două fire de 
peliniţă şi după aia, c-o trestie, îndeasă o legătură cu pelin 
crud, mică, atât cât să-ncapă într-o guşă de porumbel. La 
urmă aduci un bou sau mai degrabă un taur şi-l laşi să 
privească în voie butoiul, dar să nu dea cu cornul. Atunci se 
amestecă vinul cu amar şi devine vârtos. După două zile 
aduci doi miei sau doi iezi şi-i sui să gâdile coastele 
butoiului. Ca să te furnice vinul la limbă. Şi-n mai, când 
deschizi vânzarea, o chemi din nou pe fată, ea trebuie să 
guste prima gură de vin din prima vadră scoasă şi să se 
spele, luând cu pumnul, pe obraji şi la subţiori şi să nu lase 
să cadă o picătură pe pământ, toate la loc în căldare. Veniţi 
cu mine-n pivniţă? 

Am scuturat din cap şi-am plecat, salutându-l în treacăt, c- 
o vagă umbrire a ochilor, pe violonistul bătrân, lung, uscat, 
cântând, vârât în tubul fracului ponosit, muzică de cafe- 
concert, acoperită de-o brumă neagră, rarefiată, jerpelită, 
cu sacâzul opac şi răpusă de beţia destrămată a orezului, 
grâului şi secarei din celălalt secol, când Brăila era stăpâna 
comerţului cu cereale pe toată întinderea Dunării. Trebuia 
s-o văd pe Irina, să-i sfâşii zâmbetul acela de ploaie înfrântă 


care-i umezeşte chipul, să i-l şterg de pe buze, laolaltă cu 
puterea de-a fi fericită absurd sau umilită ca însăşi naşterea 
suferinţei, s-o descătuşez de mirosul acela straniu, ca după 
o trecere din România în Turcia pe sub apa Mării Negre, 
care doarme în trupul ei subţire şi s-o urăsc, pentru că Leb 
Betleem îmi răsturnase lumea, smulgând-o pe Doina din 
Brăila, şi nu atât din buzunarele, sertarele, oglinzile, 
duşumelele de bătut step, din afacerile mărunte, 
nerezistente şi nerentabile, din barurile cu lanterne 
pâlpâind, din duhorile de abator şi celuloză şi din timpul 
cătrănit al Brăilei, ci din serile mele întunecate ca scoarţa 
de arin şi mai ales din hărţile mele, ea fiind pălălaia de 
dincolo de munţii fumurii, misterioasa ivire şi înălţarea 
butaşilor de mălin din grădină, pasărea sacră şi apoi şi 
dementă, excesiv de periculoasă. Cocorul, şi apoi şi eu şi ea, 
ţigănuşii patimilor (tot păsări) ce fertilizează Nordul, în 
martie. Trăisem cu Irina şi o iubeam, în secret - suciţa-i 
firea omenească! 

— O iubeam mai mult pe Doina Poloneza. 

Vântul în creştere, aruncând pumni de nisip în dafini, 
vlăstarele gloriei, îmi zdrelea obrazul. Venea furtuna, vântul 
suna nisipul, creând orbite concentrice, tulburi; nisipul 
suna în jur ca pe-un coviltir de papură, mă frigea cu 
puzderie de ace, schimbându-mi ura în mâhnire. Ah, Micul 
Dracula! Pocitania! Pasul mi se clătina, luând forma furişă a 
dezgustului, care-i untdelemnul supliciului. Simţeam, 
treptat, cum în arhivolta mâhnirii se instala şi teama de-o 
decizie ostilă, nechibzuită, incredibilă şi nedurabilă. Acum 
vântul era o funie cenuşie pe care-o scămoşau fulgere iuți, 
albastre, scurtcircuitări paroxistice într-un spaţiu extrem de 
nervos. Limba-mi era grea de înjurături oribile - 
netămăduită, ea, niciodată în opintelile de-a maltrata 
calendarul ortodox - umărul mi se rotunjea singur ca să 
spargă uşa, mâna ca să fărâme-o clanţă. Dar prin stratul de 
mânie oscilantă, când vâscoasă, când scârbită de sine, 


hăituită de resemnări - de ce-aş vopsi ouă de Paşti într-o 
cutie de păcură? 

— Dădea din coate, poate va răzbi într-un colţ adăpostit, o 
undă de milă şi de dispreţ corcit, amestec mai râu nici că se 
poate, cocleaală care-ţi inundă simţurile, la cârciumă, când 
un brav beţiv ajuns în stadiul fanfaronadei, al bravurii 
imbecile sparge pahare-n dinţi; văzusem, nu de mult, unul 
la Flamingo şi, ca să nu-l smintesc în pumni, mă retrăsesem 
în magazia de provizii şi umblasem de-a buşilea printre 
sacii de cafea, suflând pe gură, smulşi din plămâni, iepuri şi 
veveriţe şi jderi; ghiftuiţi-vă cu năut, alune, smochine, nuci. 
Nisipul! Resimţeam zbaterea-i înăbuşită ca pe-o jignire 
personală. Şi cred că eram palid şi desfigurat de furie când 
am deschis uşa de la atelierul Irinei, fiindcă ea s-a dat un 
pas îndărăt şi-a scâncit, înfricoşată: 

— Cezar, nu mă lovi, ţip! 

— Nu te-am lovit nicidată, am replicat, uimit. 

Purta o salopetă de atelier, mărgele şi brățări de 
chihlimbar. Înăuntru mirosea a nuiele de plop şi foarte 
proaspăt a ciuperci. Trei pisoi bălţaţi, închişi pe vatra 
căminului, în dosul unor gratii de fier, pozau în simbolul 
prietenie, fraternității şi nevoii de ocrotire. Mi-am scos 
pălăria şi-am azvârlit-o, făcând-o să se rotească prin aer, în 
peretele opus, care era un fragment de decor: o uşă de 
lemn - două tăblii verzi, cioplite încet, un geam, o 
perdeluţă, o clampă veche - suită pe trei trepte tocite, 
având deasupra două ramuri masive de iederă. Pălăria s-a 
izbit de semnul crucii de jertfă, încastrată în marginea de 
sus a ramei şi a căzut pe o ladă de zestre. „Să fii uşă de han, 
vopsită în roz bătrân, uşă de bună găzduire”, mi-a ţâşnit un 
gând aiurea sau rămas de la Havalica, şi-aş fi vrut să am 
buzunarele pline cu nuci pe care să încerc să le sparg, 
aruncându-le în geamuri. O luasem razna! 

— Ce poveste tâmpită, mai e şi asta? S-a mirat Irina, 
arătând spre craniul meu ras. Ce eşti, hanul Masmai, sau 
sluga lui, Akai? Vorbea dureros, cu toate trăsăturile feţei 


căzute, parc-ar fi dormit. Pe faţa oamenilor bolnavi sau 
foarte obosiţi, somnul aşază o mască slută. le-au recrutat 
vâslaş la galere? 

— Unde umbli de două zile? Am mârâit. 

— Tu lipseşti de cinci sau şase zile. 

— Ca să culeg poveşti care-mi dau dureri de cap. 

— Când rebele, când retractile, a rotunjit ea, plictisită. 

— Ascultă cum începe una din poveşti: el are ochi mari, 
răscolitori şi oblici; de statură mijlocie, brunet, obraji supţi, 
palizi ca vătămătura spre vindecare, suplu, elastic, surâs 
arogant, în armonie cu genele lungi, părul murat în argint, 
două rânduri de dinţi ca nişte fierăstraie paralele: dur, 
frumos, ager, plăteşte toate dobânzile la termen. Prinţul de 
rouă neagră. 

— Doi-na? A silabisit Irina, scârbită. 

— Nu Doina, Leb. 

— Tot Doina stă la capătul firului. Şi urmă: s-a întâmplat 
înainte de-a te cunoaşte pe tine în biserica văratecă. S-a 
întâmplat la Bucureşti. De altfel (şi se vedea că minte) n-am 
ştiut niciodată cum îl cheamă cu adevărat. 

— Bozar Garofeanu. Fost camarad de front. Prieten. 
Discutam calm, rece, uscat. Încăierarea de la fundul apelor. 
Sus, pe mal, în lumina primăverii, norii caută culori, vântul 
mişcă sălciile, fiecare sunet e o perlă arzând în flacăra a 
două aripi de albină: jos, în bezna vârtejurilor, prigoana, 
urgisirea, moartea. Eram doi bolnavi de frică veche în pojar 
de frică nouă. Plini de dispreţ unul pentru altul şi, între noi, 
umbra Prințului de rouă neagră, împrumutând, neauzit, din 
alţii, mari porţii de batjocură: „Sunt Nebunul rătăcitor şi 
Domnul zorit”. Dac-aş fi turnat cositorul, l-aş fi văzut în 
lingură. 

— Bogdaproste i-am zis, pentru afine crude, mere acre, 
urşi, fiare şi toate nevestele pădurarilor îndăgostiţi lulea de 
soţii lor plecaţi să strângă vreascuri. 

— Cezar, de patru ani, de când ne cunoaştem, ai făcut-o, în 
viaţa mea, numai pe scăzutul de noroc. 


Şedea cu fruntea lipită de tocul uşii, speriată din ce în ce 
mai mult, nu de mine, ci de-o pornire vrăjmaşă, căreia nu i 
se putea împotrivi, sau de luna aprilie, de inconsistenţa 
climei româneşti, de vehementa scuturare a nisipului, de 
religia nisipului halucinând învolburat pe deasupra Dunării 
şi îngrămădind la streaşina casei costrei, cătină, trestii 
spintecate, păsări vlăguite de zbor. 

— Mânioasă tare, bătrâna. 

— Cine? 

— Dunărea. Aşa-i zice prin satele noastre. 

— Prietenul tău, răspunse ea - şi era încă supusă, 
echivocă, într-o stare de uşoară nesiguranţă şi cu toate 
rănile mirosind doar a Sfinte Paşti - m-a vândut pe rând... 

— Micul Dracula. 

— Oh, îl jigneşti, el e mai înainte de toate Prinţul-de-polen. 
Dac-aş fi vrut, ar fi stat să-l răstignesc. Mi-aducea crengi de 
liliac alb şi-mi spunea Eliza. 

— I-auzi! Dar când îţi dăruia trandafiri, cum te striga? 

— laromira. 

— Nu mai spune! Dar când se pârguiau caisele? 

— Nu se plimba prin livezi. 

— Dar când v-adunaţi sub o boltă de viţă? Am rânjit, 
înfingându-i unghiile-n umeri. 

— Dă-mi drumu! A ţipat şi m-a izbit peste braţe. Sub bolta 
de viţă m-am adunat cu generalul Penciu. 

Furia contaminează. Căci Irina ieşi brusc de sub perdeaua 
de apă după care mi se păruse că trăieşte ascunsă şi se 
dezlănţui precipitat, la zeci de kilometri distanţă de Irina 
care venea la mine numai din chindii de aur. Şi, lucrul cel 
mai straniu, furia-i devenise simetrică cu frumuseţea; 
răscolită de furie arăta mai frumoasă decât oricând, ceea ce 
mă făcea să-i urăsc şi mai cumplit trecutul - nu era în mine 
o dungă de înţelepciune, o fărâmă de clemenţă. 

— Un general, am zis, trebuie că mănâncă strugurii 
apucându-i direct cu gura şi nu se şterge de must pe bot. 
„Săru' mâna, imnul meu de slavă, usucă-mi cu buzele tale 


fierbinţi sângele de ied de pe buzele mele cazone”. Ce mai 
general o fi fost! Îi cunosc eu pe de-alde ăştia: toate 
războaiele pierdute, nici o bătălie câştigată, tren mărfar, 
infanterie drepţi, la picior arm! Lângă tine, iubire, joc un joc 
suav şi sunt de-o sensibilitate proprioceptivă. 

— Vrei să suferi?! Îşi miji ea ochii. Bine, atunci ascultă să 
spun eu mai departe. În fiecare lună mergea cu avionul la 
Paris sau la Viena, ca să-şi scoată bătăturile şi se întorcea 
totdeauna mirosind pătrunzător a trifoi, plângându-se că-n 
oraşul Bucureşti (îţi dai seama de asta chiar de la aeroport) 
sunt prea mulţi câini şi pensionari. Nu-i mai ţin minte nici 
gura, nici ceafa, nici ochii, doar mâinile văruite de-un 
tremur verde, poveţele: tuluş-buluş, e bine, foarte bine şi-n 
partea de lume socialistă, dă din rât, fără s-arunci belciugul 
şi vei avea soare, brazi, femei, bani, praştie, chefuri, podea 
răcoroasă; să fim cumetri cu vulpea, şi fraţi cu lupii. După 
câteva luni, când îi trădasem Prințului de rouă neagră, mai 
mult decât îl trădau morţii încheieturile bătrâne: adio, 
păpuşă scumpă. 

— 'Te mirosise că-i spionai zilele, secundele, minutele. Nu 
mă luă în seamă. A continuat, silindu-se să închege şi din 
gesturi bâţâite portretul generalului. 

— Suntem chit, zero lei, zero grade, zero sentimente. Nu 
încerca să faci să învieze ploaia care-am fost. Regele David 
nu sărea dincolo de şaişpe ani, iar tu... Nu maie, şi dacă nu 
mai e, nu mai baţi alviţa, bila, bâldâbâc Bastilia - n-a atacat- 
o nimeni, s-a predat de bună voie, în caz că sergentul ăla 
idiot din post era mai înfipt cu zarzavagioaicele alea 
slinoase, altfel discutam azi, zdrang, bang, Big-Ben, basta, 
pe-aici nu se trece, no passaran, nici o blană, nici un inel, 
nici un hrib, nici o ţigară, sfârşitu-s-a biserica de caş. 
Drepţi! Înainte marş!... Şi m-am înapoiat la cămin, patru 
fete sărace într-o cameră cu pereţii opăriţi de iluziile 
noastre sterile. Singurul petic de peisaj bucolic, fereastra. 
După două zile, clampa uşii s-a topit, vrăjită. Apăruse 
Prinţul de rouă neagră: „n-are rost să-ţi atârni tinereţea în 


cârlig, nu trăieşti de două ori”. Şi m-a strecurat în familia 
Răucea. 

Bertrand Răucea, minstru, chel, deşelat de vârstă, mândru 
de poruncile pe care le construia în ceasurile de insomnie 
ca să le răspândească în lume; soţia, amestec lipsit de 
noimă sau împletire năucitoare între Frou-Frou şi Sfânta 
Frosa, şi doi băieţi, elevi de liceu, plini de coşuri şi de 
măscări nemărturisite, murind şi înviind în balele dorinţii 
de-a o vedea desbrăcată pe studenta blondă, subţire, cu 
ochi imenşi, melancolici. Irina-i înţelesese prin piele, ca un 
cal poftele stăpânului, erau două vrăbii-broaşte visând visul 
biruinţii tarifate. Părinţii, strânşi în jurul şemineului, în 
dogoarea calmă a focului, beau, el, votcă, ea, mastică, iar în 
a treia odaie - covoare albastre, arme cercheze, lumină de 
fân copt - cei trei, dar niciodată trei, ci mereu numai doi, 
preaslăveau iubirea. Dar nu iadul, azima frântă în bucuria 
cărnii, sufletul deposedat de memorie, ci iubirea ca o ploscă 
sărutată de toţi nuntaşii, fiecare ştirbindu-i buzele, sigiliul 
pierderii, adâncimea disperării, scheunatul ascuns, josnicul 
suspin al abandonului unuia dintre fraţi, repetat apoi în 
ştanţă de celălat, desmăţul, risipirea, ameţeala coclită, 
cântecul chircit al păcatului investit ca Domnitor al scăderii 
şi casnelor. 

— Dac-am avut zece vieţi, nouă le-am ucis făcându-i 
bărbaţi pe fraţii Răucea, apoi pe Emil Lipănescu, fiindcă 
Prinţul de rouă neagră, constatând că Răucea bătrânul şi 
nevastă-sa - ochi mongoloizi, picioare frumoase, zâmbet 
îngeresc, dar proastă ca o oaie, gata, când se îmbăta, să se 
lase împinsă în strungă spre a fi mulsă, ori înjunghiată - 
sunt complet vulnerabili, mă trecu drumul într-o grădină 
mai stufoasă, în pundişul de sidef, lunecoase ca un oracol. 

— Zbenguieşte-te aici un timp, ia-le banii, jefuieşte-i, fură-i 
luxos, au de unde să dea, însă pândeşte-i mereu în golul 
clipei. Lipănescu tatăl are capul ca un ou, înţeapă-l în 
creştet c-un fir de iarbă muierească şi citeşte-l în toate 


cutele creierului rebegit. Din praştia ăstora zboară multe 
pietre colţuroase în tâmpla TOVARĂŞULUI. 

Lipănescu, bătrânul, secretar al C. C., trăia în canonul 
vărsării laptelui în jgheabul binelui viitor. În casă era stăpân 
Emil, licean, ca şi fraţii Răucea, dar băiat frumos, înalt, 
prematur încărunţit, care-o primi pe Irina cu vorbe 
îndelung şlefuite. 

— Eu n-o să-mi înămolesc zilele atârnat de gâtul tău. 
Facem dragoste, dar pe urmă vreau linişte. Eu sunt 
jumătate din Norocul lumii, Norocul care ameninţă, 
înfricoşează şi execută, fără să-şi mânjească mâinile. Eu 
sunt începutul proaspăt al otrăvii care va face să cadă multe 
din scăfârliile tâmpite şi dogmatice ale Românei. Jocurile 
mele sunt severe, eu nu caut chei misterioase, le am 
adunate toate pe inel. Îţi dăruiesc ceasul de fildeş al zilei - 
acesta e al dragostei - când se înverzesc ferestrele, 
agonizează revolta şi se trezesc greierii. Pe urmă să fugi. 
Dimineaţa, sorb ora de aramă. Stau culcat, având sub 
mână, lângă pat, pe o măsuţă, două talere de aramă, pe 
care ţin boabe de sticlă. Le prefir printre deşte şi mă mir de 
focurile lor vii. Atunci gândesc ascuţit, când se rarefiază 
voluptuos soarele în boabele de sticlă. După amiaza, mă 
tolănesc în ora de bronz. Lovesc c-o baghetă de lemn 
preţios într-un taler de alamă şi văd binele înoptând într-o 
perdea în care stau să mijească zorile şi n-au putere s-o 
facă - prea mult bronz pe frunzele de acant. Cea mai 
aproape de inimă mi-e ora de marmură de la miezul nopţii. 
Atunci are loc linşajul zeilor potlogari şi ai zeilor exaltaţi, 
întreprins de zeii suferinţei, cei sleiţi de sensuri şi miracole. 
Lucrurile, bineînţeles, se pot întâmpla şi invers. După voinţa 
mea. Stau şi-i privesc - cu toţii locuiesc în zări fanatizate de 
osteneală şi numai înăuntrul numerelor lor, ca şi cifrele 
înăuntrul semnelor ce le reprezintă - şi mă întristez, 
văzându-i că mor ismenindu-se, lipsiţi de onoare şi mai 
zgâlţâiţi de frică decât muritorii de rând. În ora mea de 


marmură, zeii adună în căldarea lor de azur mormane de 
gheaţă. 

— La ce le foloseşte? 

— Îşi răcoresc frunţile, îşi subţiază violenţa şi unii chiar se 
schimbă-n zei ai sugestiei şi ai prudenţei. 

— Prea complicat pentru mine. 

— Fiindcă umbli legată la ochi. 

Şi, după o lună, în timpul orei de fildeş - afară burniţa 
urât, supurau rănile cerului, glicina zgâria geamurile, 
ghemotoace de frunze de iederă zburau prin parc ca nişte 
pui de hultan, dar nepurtate de vânt! Sălciile se eschivau de 
la menirea lor, în loc să şuiere, se despleteau plângând: 

— Azi dimineaţă, am mânact icre negre (vorbeau, furând 
boabe din ora de aramă şi aruncându-le pe sahariana lui, 
lepădată pe covor, se aştepta să le audă pocnind ca boabele 
de porumb pe plită). De când s-a prăpădit mama, tata se 
îndoapă prosteşte la micul dejun. E convins că o masă bună, 
dimineaţa, îţi înscrie ziua într-o blândeţe fără de sfârşit a 
simţurilor. Azi, icrele ni s-au servit în cupe - iniţiativa tatei - 
dotate cu baterii. Eşti sătul de icre negre, ţac! Apeşi pe 
buton, se aprinde un beculeţ dedesubt care le schimbă 
culoarea: albastre, verzi, liliachii. Eu le-am vrut ca sâmburii 
de rodie. Îl dispreţuiesc până-n marginea exasperării pe 
tata. lar pe unii din prietenii lui îi urăsc. O ură compactă, 
imobilă. Tata vorbeşte necontenit despre canonul vărsării 
laptelui spre binele Timpului viitor, iar în realiate nu face 
altceva decât să lupte pentru a fi veşnic puternic, veşnic 
adulat - veşnicul semănător de frică; frica-i grâul aruncat în 
sângele celor de jos, atât în altoiul părinţilor, cât şi în albia 
celor ce vin din tiparele fricii. Dar îi voi împinge-n râpă. Eu, 
Păianjenul. Trag cu urechea la tot ce vorbesc, le fur vorbele 
care le mor pe buze când scuipă edemic, când râgâie, când 
somnolează, când îi cuprinde teama de moarte şi de două 
ori mai mult spaima de a se trezi căzuţi în dizgraţia 
TOVARĂŞULUI,; îi linguşesc, îi cădelniţez, îi gâdil la tălpi, le 
măgulesc vanitatea, le lustruiesc orgoliul, mă insinuez în 


tăcerea lor, refac cu brânză proaspătă de vaci şi cu miez de 
pâine albă trăsăturile icoanelor la care s-au închinat, 
altcândva, mă lungesc pe burtă şi mă dau peste cap de trei 
ori, ca să le cunosc slăbiciunile, duşmăniile, furia - şi aştern 
pe hârtie tot ceea ce cred ei, în intimitate, unul despre altul, 
şi expediez scrisorile acolo unde trebuie, dar şi lor, 
tuturora. Anonime. Uite, la piciorul stâng am şase deşte, 
între ultimele din rând, astea două care par lipite, sprijin 
tocul. Şi drept iscălitură, apăs cel de-al şaselea deşt pe o 
picătură de cerneală. Pata ia forma Păianjenului care ţese 
mătasea răzbunării. O fericire caldă şi împieliţată ca un 
drac îmi inundă inima la gândul că în curând se vor năpusti 
cu toţii asupra Secretarului cu organele. E-he, seminţele lui 
necomestibile, câte vijelii au iscat! Eşti cerboiaca mea, o să 
te trag niţel de cosiţe şi-o să-ţi spun un secret; dacă vreau, 
Secretarul cu organele mă duce-n cârcă şi-şi face din 
mersul în patru labe o religie. E la mare anaghie, iubito, dar 
continuă să stea cu capu-n aburi şi mirosuri fermecate. 
Habar n-are ce primejdii îl pasc. La ora asta i se servesc 
mere - fiecare măr trebuie să aibă codiţa întreagă, cu o 
frunză, şi pe obraji câteva picături de apă ca broboanele de 
rouă - în simulator. Adică în odaia lui care imită la perfecţie 
şi-n amănunt - mobilă, covoare, ferestre, brocarturi cu aur 
vibrat, cupolă liliachie, odaia de lucru de la Palatul 
Primăverii, unde locuieşte TOVARĂŞU. Îşi sună servitoarea: 
în ce zi suntem astăzi, Maria? Dacă i se răspunde: în ziua 
cea mai lungă a iernii, se umple de pofte văratice. Ah, vreau 
nişte zmeură, un pumn de cireşe, o tufă de rosmarin. Peste 
câteva clipe, în simulator se face vară, luna iunie, adie-o 
boare peste rosmarini, cireşele ard într-o schivnică de lut 
cu zurgălăi ţărăneşti (stachină mănăstirească), creanguţe 
de zmeură atârnă pe-un butuc de lemn pictat, se deschid 
două balcoane cu iasomie şi țipăt de lastuni, o căruţă trece 
sunând spre depărtări, un glas necunoscut strigă ceva pe 
deasupra unui lac, prin balcon trec, plutind, dansatoare în 
rochii vaporoase, o doamnă palidă conduce basmul, ce 


văzduh minunat! Exclamă servitoarea şi pe-un crâmpei de 
balustradă, o fată în jachetă bolero, mişcând alene un 
evantai, priveşte-n amurguri străine, ceva de pomină! Să 
cobor o coardă pe hârbul meu de chitară: încă trei inşi de 
valoarea Secretarului cu organele îşi zăpăcesc mintea în 
simulatoare, aşteptând să le vină rândul să urce în odaia 
Dumnezeului princeps. Fac exerciţii, zâna mea, şi imploră 
Norocul şi vor pieri în proporţie de sută la sută, tovarăşii 
ăştia, pentru că. 

— M-au cuprins furiile şi va fi di granda ce scatoalce le voi 
trage. Îmi vine să dau la boboci de bucurie. Pâra, ce chestie 
cu tâlc. Pâra, iată nada cea mai gustoasă, pe care-o înghit ei 
pe nemestecate. Busuiocul Păianjenului. Aş înfiinţa o 
cooperativă zbanghie pentru scris anonime, alcătuită, pe 
cât posibil, din babe semianalfabete. Acestea, scârnăviile, 
ştiu să pârască, se pricep, spurcăciunile, că doar o viaţă 
întreagă n-au făcut altceva decât să ocărască, să pună la 
blesteme în nouă biserici, să scrie jălanii, jalbe, acatiste. Aş 
fixa tarife extra contra persoanelor suspuse, tarife medii 
contra directorilor şi a corpului de inspectori, apoi o taxă 
per faptă reală, alta per faptă inventată, per bănuială 
strecurată, alt tarif per cuvânt măciucă, per cuvânt infam, 
taxă dură per cuvântul care cheamă glonţul, ştreangul, 
ocna, alta per cuvânt palpitant, care duce doar la răspopire. 
Cooperativa babelor justiţiare... 

— Nu trebuia să-mi spui niciodată lucrurile astea. 

— Tu m-ai împins, Cezar. 

— Trebuia să le ţii la nesfârşit ascunse în fundul inimii. 

— Ca să trăieşti tu la nesfârşit savoarea de-a bea, în 
închipuire, câte-un pahar de venin din trecutul meu doldora 
de păcate nemărturisite? Eşti o javră. Hai, latră-mi, acum, 
strigătul răzbunării urlat de Micul Dracula când l-a umilit 
pe Bozar Garofeanu. 

— Dafina - a ţâşnit din mine, zvârcolindu-se, şarpele 
aruncat de Micul Dracula pe gâtul Prințului de rouă 
neagră... Şi-am repetat cu tenacitate: Dafina, Dafina. 


Am deschis uşa, aproape smulgând-o din ţâţâni, şi, ieşind, 
am auzit-o pe Irina, chemându-mă: 

— Cezar, nu pleca, Nuuu! Cezar, vino îndărărt. Hai, vino şi 
înjură-mă şi bate-mă. Pentru tine, ca să nu mi te fure târfa 
de Poloneză, l-am pus pe Leb să-i scoată din ţară, pe ea şi 
pe Cuprian. Crezi că n-am văzut cum îi dădeai târcoale şi 
ea, putoarea, se făcea că nu pricepe?! Dar nepăsarea ei nu 
era decât fumul pe care-l aşterne vremea peste chipul lui 
Isus din biserica văratecă, din biserica mea. Cezare! 
Isuseee! Nu pleca! 

Felix Olmazu îl chemă şi-i zise: 

— O sută de brazde cu mărgăritar şi încă o sută de brazde 
cu toporaşi să-mi aşterni pe cale, Saltava. M-am luptat 
pentru tine şi nu te-au exclus. Ai scăpat numai cu vot de 
blam cu avertisment, pesemne că te-ai născut în luntre de 
douăj de crivace şi-ai băut curcubeu topit în cofele lui Salcia 
Vifor. Te trimitem la Făurei, juma' de an, vei lucra ca 
instructor la Sfatul popular raional. Cântă-mi Adios 
Campaneros de mi vida şi treci de fă pasul ăsta în câmpie. 

„Interludiul dintre două prăbuşiri, pasul acesta?” se 
întrebă Saltava şi se prezentă la Făurei (un ceas şi trei 
sferturi cu personalul), primi un birou separat (masă, scaun 
cu spătar, harta ţării, harta raionului) şi o cameră pe care-o 
împărțea cu preşedintele Asociaţiei de Cruce Roşie, Adam 
Surdeanu - 28 de ani, talie mijlocie, subţiratic, ochi castanii, 
înguşti, îndrăgostit de arta fotografiei şi de clinchetele 
clopoţeilor pe care-i ţinea atârnaţi pe uşă, „să-mi 
cârmuiască intrările şi ieşirile” - aflat mai tot timpul pe 
teren pentru strângerea cotizaţiilor şi în căutare de noi 
membri. Două paturi înguste, o sobă de teracotă, un covor 
de iută, iar pe pereţi, lucrate cu şablonul direct pe var, 
picturi: pe cel din stânga, o pală de viscol din Bărăgan îşi 
urla toate răutăţile, pe cel din dreapta, vâlvorea un 
incendiu de fosfor verde. Dedesubt, două pagini smulse 
dintr-o revistă ilustrată, fixate în pioneze: două chipuri 
nedefinite (numai doi şi multiplu de doi! Gândi Saltava), 


poate doi copii în seara Ajunului, sau doi îndrăgostiţi, în 
aceeaşi noapte a darurilor, privesc prin geam, copleşiţi de-o 
ninsoare simbolică, fulgii sculptați, în cădere rituală, 
interiorul unei odăi luminate cu sclipiri din imnele magilor. 
Pereţii odăii sunt tapetaţi idilic cu catifea mov. În răspântiile 
catifelei, farfurii colorate. Sub desenul lor fin, aproape ireal, 
o sanie albastră, pătrunsă înăuntru ca o amăgire, ca un 
fruct fermecat al străzilor înguste, al satelor mici, al 
munţilor aflaţi în taina depărtărilor şi acolo, într-o peşteră 
deschisă, un pisoi şi o bunică torc fir de borangic pe un 
cufăr ascunzând comori. 

— Sania aia, zice unul din băieţi, sau fata. 

— Ce-i cu ea? 

— Aş fura-o. 

— Sania? Întinde mâna şi trage-o încet, afară. 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Visează, nu vezi? 

Atât casa, cât şi biroul erau cumplit de mohorâte, hălci, 
stânjeni pătraţi de supunere ursuză, mirosind, odaia de 
dormit mai ales, a motorină, a noroi traversat de insecte 
leneşe, a sfeclă, a cânepă, a porumb ronţăit de şoareci 
rozalii. Mirosul, nu atât al încăperilor, ci al zilelor şi mai cu 
seamă al orelor de tranziţie - înserare, noapte, noapte, zori 
- îndrăznea doar spre mucigaiuri, retrăgându-se, când îl 
scurma vântul parcă în petece de iarbă sărată, 
neînsufleţită, urduroasă; miros încins, fluturând între 
desnădejde, silnicie, otravă, care se uni cu descoperirea 
turnului de apă al gării, plasat la vreo sută de metri dincolo 
de fereastra biroului - numai zărindu-l cu coada ochiului şi 
lui Saltava i se întoarse rânza pe dos - şi cu aceea, de o mie 
de ori mai slută că-l expediaseră aici pentru a-i înfometa 
frica. Înţelese lucrul acesta când nu primi nimic de lucru 
timp de o săptămână, apoi două, apoi trei: nimeni nu-l 
căuta, nimeni nu-l suna la telefon, nimeni nu-l convoca la 
şedinţe. Şedea în birou, uitându-se năuc la zecile de trenuri 


gonind în cinci direcţii principale ale ţării, având veşnic în 
faţă, ca un cui invincibil, turnul de apă şi pe puţin zece- 
cinşpe garnituri de trenuri de marfă staționate parcă în 
eternitate pe liniile mărginaşe. Gara, nu se ştie de ce şi de 
cine şi când, fusese ridicată dincolo de orăşel, peste şine, 
iar trenurile de călători, oprind de regulă, doar la liniile 
unu, doi, trei, toţi cei ce veneau cu treburi la raion - Partid. 
U'TM, Sfat popular, Bancă, Miliție, Comisariat militar, 
Tribunal - pătrundeau în Făurei, suind şi coborând prin zeci 
de vagoane, cabine de frână, pe deasupra tampoanelor; 
bătrânii, schilozii, copiii şi în special funcţionarii navetişti se 
târau cu iuţeală nebănuită pe sub vagoane. Saltava îi privea 
înnebunit şi înfricoşat cum apăreau gheboşaţi, cu capetele 
zburlite şi feţele congestionate de efort şi se mira cum de 
nu se petrece niciodată o nenorocire. Ajunşi în strada 
principală, întinsă de-a lungul liniilor, ca şi cum şi ea ar fi 
vrut s-o pornească la drum, dar rămânea neclintită în 
noroaie, praf, zăpezi, neputându-se hotări în care din cele 
cinci direcţii să dispară, primarii satelor, învățătorii, 
recruţii, borfaţii, navetiştii sau cei veniţi ca să se îmbete în 
centrul raionului şi să se fotogrfieze la minut în jurul 
grătarelor cu mititei stropiţi cu vodcă în suc de roşii, pe 
lângă care mişunau ţigănci în rochii verzi şi ţigani graşi cu 
pantofi de lac şi părul încleiat cu briantină, se scuturau 
îndelung de prafuri minerale, îngrăşăminte chimice, gozuri 
şi apoi, pe jumătate purificaţi, cuprinşi de-o veselie tâmpă şi 
nesfârşit visătoare, asemenea florilor născute să nu 
cunoască procreaţia, se lăsau înghiţiţi de uşile scorojite ale 
zecilor de birouri, pe care nu ajungeau niciodată să le 
cucerească, ei doar le dilatau, cu spaima lor ancestrală, 
importanţa, inflexibilitatea, mârâitul, ameninţarea şi mulţi 
dintre ei, pătrunşi de seducţia câmpiei - câmpia n-a avut 
niciodată onoarea pătată pentru că onoarea ei se compune 
din ierburi, libertate, dor, vânturi - şi inhibaţi de primirea 
îndoliată care, de obicei, li se făcea (cu toţii, în fiecare clipă, 
se aşteptau să le vină de hac cineva), se grăbeau s-o apuce 


iar dea buşilea pe sub vagoane şi să iasă la peronul larg, 
unde lepădau, hăpăind mâncarea adusă de-acasă şi sorbind 
câte-o halbă de bere, frica, suspiciunea, ideea vagă că 
ţeasta poate oricând să ţi se alinieze cu capetele de cerb 
atârnate mai în biroul fiecărui şef, cât şi sentimentul că eşti 
vinovat de ceva - ceva implacabil şi totuşi monstruos de 
consitent. „Umple-v-ar dracu c-o mie de cucuie!” îi înjura 
Saltava, când îi zărea apărând de sub tren, la douăj de 
metri de geamul lui, întinzând gâturile înţepenite, ca vitele 
bând din jgheaburi prea înalte, plini de crâmpeie de 
drumuri invizibile, urme de lâncezeală prin gări pustii, vuiet 
metalic de poduri înfăşurate pe osiile vagoanelor; dar când 
reveneau pe peron, amestecându-se în mulţimea de 
călători, în duhoarea sălii de aşteptare, la tejgheaua de zinc 
a bufetului, căpătau din nou, pentru că mulțimile ascund şi 
apără, chip omenesc, sclipirii vii, pofte, dogoare, felinare de 
sprijin, coviltir împotriva ploii. Despărţiţi prin zece-cinşpe 
garnituri de tren de centrul raionului, îşi primeneau dintr- 
odată şi pielea şi sufletul. 

— Mi-e silă de ei, îi declară Saltava lui Adam Surdeanu, 
când vin aici, cu aeul că-s cu burta plină de gulii seci şi se 
uită numai pe sus şi prin colţuri, niciodată-n ochii cui i-a 
chemat, parc-ar citi obscenităţile scrise pe pereţii 
closetelor, pe când dincolo, în gară. 

— Ce fac dincolo, în gară? Întrebă batjocoritor Surdeanu. 
Fluieră nepăsători cântecul acela înţelept împotriva 
colectivizării: decât bogat în silă, mai bine sărac de voie. 
Nu-i nici o mirare că odată ajunşi dincolo se schimbă în 
bine. În primul rând, au isprăvit cu umblatul pe sub trenuri, 
apoi ştiu ei, mai profund decât noi, că răul vine singur. 
Dincolo nu-i decât gara, câmpia şi două case. Să te duc, 
duminică dimineaţa, acolo, când aici miorlăie pisicile şi toţi 
şoferii întorşi din campania agricolă beau ţuică cu ţigăncile, 
ele mănâncă mormane de raci cu usturoi, hâţână din fund, 
iar ei, pipăindu-le fundurile bombate, înfierează racilele 
capitalismului. E acolo o fetiţă de vreo doişpe ani, cu 


pantaloni numai găitane şi brandemburguri, care, fix la 
orele 9, 30, când opreşte acceleratul Galaţi-Bucureşti, 
apare cu un coş cu opt sau zece porumbei cărora le rupe 
gâtul, prinzându-le capul între două deşte şi repezind mâna 
din umăr. Cucoanele din tren ţipă la ea, că-i neobrăzată şi 
sălbatică, iar ea, ca regina nopţii, ca trandafirul galben, ca 
mărul roşu, le răspunde: ah, dacă vă întoarceţi diseară, vă 
aştept cu mâncare de porumbel cu alune sau cu nişte 
ciulama. Purtaţi-vă bine cu porumbeii, doamnelor, pentru că 
ei vă vor aduce câte-o gură de apă dulce pe lumea aialaltă, 
când v-o fi sete. Alea ridică geamurile, scârbite, ferm 
convinse că femeia din câmpie e o târâtură, se dăruieşte în 
iarbă, în grâu, pe-o fâşie de nisip, între ciulini, dar mai ales 
sub mal de râpă, tuturor tăuraşilor. Ce te holbezi aşa la 
mine?! Sfârşi el. 

— Pentru că sunt aici de-o lună şi jumătate şi nu mi-ai 
vorbit niciodată atât de mult. 

— Nimeni nu-ţi vorbeşte. 

— Da, ştiu, conspirația tăcerii. 

— Mare profesor de ocultism mai eşti. 

— Mă bucur, urmă Saltava, să văd cum conspirația tăcerii 
naşte, totuşi, gânduri ascuţite la minte. 

— Unul la o mie de movile de cadavre, Saltava. Te observ 
de când ai venit sau ai fost împins cu umărul să vii aici: pe zi 
ce trece dai în furunculoză. 

— Ce să fac ca să-mi treacă? 

— Tunde un popă. Îmbată-l şi tunde-l. Şi fii nebun în 
continuare, aşteaptă clipa ta, pândeşte-o. Şi eu sunt de la 
Dunăre, ca şi tine, ceva mai sus de Ozânca, Piatra Frecăţei, 
pe Dunărea veche. Bunicul meu s-a înecat, prins de 
anafoare, şi tata, care a fost de faţă la blestemul ăla, n-a mai 
intrat să se scalde-n fluviu zece ani. „Dunărea veche e neam 
cu fulgerul, şi fugea de ea, Dunărea veche şi clonţul 
vulturului, iată ceva care nu poate fi mâncat”. Până într-o 
vară, când seceta a uscat toate râurile şi Dunărea veche a 
secat câţiva metri, dând la iveală răni, ostroave, prunduri, 


resturi de corăbii. Într-o dimineaţă, sculându-se, tata a 
văzut un vecin care-o trecea cu piciorul, ducând şi-o sarcină 
de vreascuri, „oho, a bubuit el, scuturându-şi clădăraia de 
păr cenuşie, ieşiţi afară!” Eram şapte fraţi. A înhămat caii la 
căruţă, aveam doi roibi, ne-a suit în coş şi hai în apa mică şi 
bolnavă. De douăj de ori am sucit căruţa de la un malla 
altul, parcă-am fi vrut să rupem roţile şi vinele cailor, şi tata 
urla trufaş: „târfă bătrână, putoare nemernică!” şi-o umilea, 
bătând-o cu jordia, bătându-şi frica posomorâtă, panica 
neverosimilă ce-l cuprindea în vremea dezgheţului şi la 
revărsări, înjunghia duhul colivei unde sălăşluieşte frica, 
inima furtunilor, cârligul capcanelor, groaza de vârtejuri. 
Târziu, când au obosit caii, opri şi ne porunci să ne pişăm în 
valurile scunde, înnegurate cu mâl, rumeguş de lună seacă, 
neasfinţită, vânt încovoiat de arşiţă. Şi s-a pişat şi el odată 
cu noi, fără ruşine, anihilând astfel întunericul din oase, 
tânguirile orei la care frica se trezeşte singură şi urcă 
povârnişurile ca o molimă. 

Câmpia de la Făurei e, în mai, iunie, iulie, august, ţara de 
rouă. Mirosul violent, fatalist, amar, tangibil şi străruitor al 
pelinului covârşeşte întinderile; colilia, buruiana rea şi 
cătina simplifică aromele; grâul, asaltând până şi pragul 
caselor, împleteşte reperele tradiţionale - legănarea, 
presimţitele trofee de aur, linguşirea invincibilă a vântului, 
înclinarea spre zările inerte - deprimarea amurgurilor prin 
care trec trenuri, strălucitoare şi flămânde chemări într- 
aiurea; seara, luminile lor, ca o ceaţă a laptelui, 
îngrămădesc în spicul nopţii mister romantic, incertitudine, 
jale, milă; jur-împrejur nu mai e decât părere de rău, 
bătrâni spărgând seminţe sau ronţăind boabe de cânepă, 
umilinţa întrebării lor, câtă supă-ţi mai lăsa viitorul în 
farfurie, indiferența faţă de moarte, o tristeţe suportabilă, 
care se risipeşte fulgerat, odată cu evenimentul care-a 
germinat-o. În iunie, când se aprind, purpură vie acoperind 
un fund de candelă neagră, macii şi nici un sacrificiu nu ţi 
se pare fără rost, Saltava, fu stăpânit ca de-o ploaie 


vertiginoasă de dorul pentru Irina şi Doina Poloneza, 
secerişul lui neterminat şi vru să plece la Brăila, să rupă 
camuflajul sub care singur instituise asediul împotriva unui 
trecut ce nu-i aparţinea pe deplin... Dar rămase pe loc, în 
câmpia docilă soarelui, incapabil de sperjur, convins nu că 
viaţa repetă trecutul, prefigurând, zi de zi, suferinţele zilei 
de mâine, ci, pentru că, fire dezlănţuită, insuportabilă, 
vanitoasă, ştia că n-o să-i ierte niciodată Irinei anii trăiţi sub 
despotismul Prințului de rouă neagră, şi nici lui însuşi 
încălcarea sentinţei deficiente de-a fugi pentru totdeauna 
de lângă Irina. Câmpia dezvoltă înţelepciune. În câmpie, nu 
eşti vinovat şi bolnav decât de câmpie, cu toate astea, el luă 
hotărârea să împingă sentinţa până la limanul lui Târziu, 
destul de târziu, mult mai târziu, şi atunci încercă să se 
îndrăgostească, rezistent şi durabil, de zările dilatate de la 
Făurei, de sunetul ierbii, de drumurile cravaşate, iarna, de 
Crivăţ şi atârnând, acum, ca limbile spânzuraţilor, de câte-o 
fântână cu cumpănă, de fiinţa Fetei Morgana, de glasul 
plictisit al secretarului Sfatului popular raional, răsunând în 
biroul de alături: „pe Saltava puneţi-l să numere oile 
căpiate de căldură şi să scadă berbecii, nimic altceva”, de 
iepuri, de vrăbii şi hultani, de convoaiele de cai vineţi 
traversând islazuri arse şi mai presus de toate de serile 
zugrăvite naiv, ca obloanele căruţelor de Brăila, când 
bărbaţii se strâng pe prispa bodegii cu duşumele rupte sau 
în bufetul gării, înghit măsline, heringi şi votcă, bătrânii 
deplâng soarta recoltei, iar tinerii vorbesc despre 
Bucureştii în veci de neatins şi năucitoarea Brăila, în 
speranţa că vor trânti acolo, într-o zi cu chip aievea numai 
în gândurile lor sublime şi necăjite, un chef cu dame, 
damicele, dameluţe, cameluţe, pe când afară, pe liniile de 
manevră, fluieră locomotive, acarii hăulesc şi înjură, 
trosnesc tampoanele, scârţâie garniturile, şi-n pământul 
aspru, greierii, mulţi ca nisipul, bat tobele făgăduinţei; 
fervoarea lor înalţă câmpia în spaţii maleabile, ocrotite de 
lună, asaltate de stele - ampla, inconfundabila măreție a 


verii, trupul ei gol, buzele Firii picurând rouă şi euritmii şi 
profetizând dejugarea depărtărilor. 

Grâul fu culcat, legat în snopi, treierat. Miezul verii. În 
mirişti înverzea mohorul, mirosea, de la mori, a măsele de 
lemn tocându-se şi a făină nouă: plesnea aliorul de sucuri 
albe, pleavă galbenă fumega pe drumuri şi-n coroanele 
salcâmilor; jur-împrejur plutea moartea şi o linişte osoasă, 
fantastică, blânda irosire a clipelor; Timpul regenerator, cu 
semnul pedepsitor pe piept, cu inima rănită, se oprise să 
constate că funcţionează numai ritualul secerişului şi că 
diamantele lui şi-au pierdut simbolurile; nimic nu doare, boi 
novaci în jug, un copil pe-un mânz roib, o fată aruncându- 
se-n năvodul pescarilor, vin gustos şi sprinten, păstrat în 
hrubă, pepeni roşii, supranaturalul domnind ca lege şi 
iluzie, o pasăre ciugulind zorile din oglinjoara îngropată-n 
trupul unei troițe, zeul câmpiei strecurându-se prin 
deşirările amiezii spre Marele Palat al Apelor Dulci unde 
înoată zeii fluviului. „Smulgeţi-mă, trimiteţi-mă de-aici”, 
implora Saltava lanurile galbene de floarea soarelui, gata 
să-şi înfigă colții în stinghia mesei. „Colţii lui Dracula! 
Rânjea: Dracula - un mit hermetic! Îl vreau pe Micul 
Dracula. Parabola lui să fie viaţa mea, iar eu să fiu părăsirea 
care nu doare. Vai, ce mai coteţ răvăşit de câinii care fură 
ouă”! 

Mistuit de căldură, sudoare, năluciri se înfunda în bufetul 
gării. Bea singur, toţi se fereau de el: „pedepsit de 
Regiunea de partid, ciumat, te taie-n drum ca să recâştige 
galoanele”. Şi el se-ntunecă, bântuit de-o spaimă veninoasă, 
jupuid gânduri ieşite din minţi: „voi aţi primit ordin să mă 
dispreţuiţi şi să tăceţi în preajma mea. Dar nu ştiţi, vitelor 
care purtaţi pe umeri nişte cucuie enorme, că dincolo de 
Sulina, unde Dunărea se scufundă în Mare, pe sub ocoalele 
de sălcii aromate, o lebădă neagră ciuguleşte, singură şi 
fericită, toate aiurările Orientului, ehe!” Iar într-o sâmbătă, 
când se isprăvise berea şi alta nu se mai aduse, urcă în 
acceleratul de Bucureşti cu Adam Surdeanu şi încă vreo 


douăj de inşi; băură până la Urziceni, coborâră, invadară 
bufetul gării de-acolo, zvântară o sută de sticle, cântând în 
cor: 

Femeia, păi femeia-i Poale lungi şi minte scurtă, Judecată 
mai măruntă... 

Şi se întoarseră cu personalul de Iaşi, tot în vagonul 
restaurant, mâhniţi, întristaţi, moţăind în stare de veghe a 
morţii, năclăiţi înainte de-a cobori iar în şanţul lălâu al altei 
săptămâni de trudă, în iarba ostenită şi uscată ca lăcustele, 
de credinţa amară că pe un peron îi aşteaptă cu paharul 
plin Potca rutinei, somnul viu al rostogolirilor prelungi - 
mărire vouă drumuri singuratice, care vă pierdeţi fără noi 
şi de zece ori amin năzăririlor noastre! Sâmbetele erau 
zilele lor eroice. În vileagul vântului de sâmbătă, care 
vesteşte sărbătoarea, superstiţiile şi temeiurile unei scurte 
libertăţi neînfrânate se adunau pe peronul gării, frământaţi 
de nerăbdare, ca ogarii care vânează la ţiitori şi-şi alegeau 
trenul. Spre Bucureşti îi chemau pâclele albastre, fântânile 
cu cumpănă, plopii, teii - pod virginal de umbră şi-nceput 
de focuri magice, unde Dumnezeu umblă cu aurul în 
batistă, dar e şi substitutul şbilţului; pe direcţia Buzău 
scăpărau munţii în lumină, cheaguri de miresme 
nemaiîntâlnite, poate o ciută mioară, stolnici, colăceri; spre 
Feteşti, potop de caise, cimbru violet, presimţirea Mării 
urlând, matca duhului ei verde; spre Brăila-Galaţi, maica 
Dunăre, unde poţi mânca peşte ca o vidră, însă acolo 
domneşte suspiciunea, denunţul. Să nu baţi migdalul în 
grădina şefilor! Şi atunci năvăleau iarăşi în personalul de 
laşi, care goneşte printre lanuri de floarea soarelui ca prin 
tunele de fluturi galbeni. Nu treceau niciodată dincolo de 
Tecuci, punctul treminus al aventurii, faţa pământului udată 
cu miros de soc, valuri de trandafiri, valuri de răchită, sălcii 
rotunde. Aşezându-se la mese cereau buric de caşcaval, 
ceapă verde, bere rece, unul se scula în picioare şi întreba, 
sunând gongul ospăţului: 


— Ei, fraţilor, am scăpat de malaca zilei de ieri, cum o 
duceţi azi? 

Şi ei toţi răspundeau zgomotos: 

— Cu trei peşti mai mult în tingire. 

Când treceau prin staţia Suraia, Cezar Saltava se uita lung 
şi dărăpănat în ochii lui Adam Surdeanu, amintindu-şi de 
povestea pe care acesta i-o spusese la primul drum, cu un 
ţăran de-acolo care, prinzându-şi nevasta cu altul, o vârâse 
într-un sac, laolaltă cu cinci pisici şi vârâse apoi sacul în 
canalul de irigație, apa ajungând numai până la brâul 
femeii, de unde-o scosese, după un ceas, cu burta 
sfârtecată; şi totodată de Leb Betleem, Faţă-de-cocă, 
Ţăcălia Roşioru - acea petrecere zbârcită şi, fără splină, pe 
care nu avea curajul s-o smulgă din inimă şi s-o deşire în 
faţa lui Surdeanu, pentru că din clipa instalării la Făurei nu 
mai putea să simpatizeze cu ideea de prietenie deschisă. 
Vagonul restautarant era micul lor Sabat, se schimbau în 
ţapi şi berbeci înaripaţi, o dezordine suplă-i aduna cu 
picioarele pe coridorul de trecere al chelneriţei, ca să-i 
pună piedică, s-o ciupească de fund şi câte unul chiar s-o 
sărute; cel mai important din grup. 

— Priponul de argint de care-şi legau ei funiile şi rupeau 
otavă din spaţiul vrâjit al furtunilor răscolite de fulgere 
albastre - era un frizer cu fundul cât matiţa năvodului şi c- 
un măturoi de barbă roşcovană. De două ori scăpase trenul, 
la Tecuci, şi dormise pe gunoaie, bâzâit de muşte; altădată, 
o damă-l încurcase-n plăcerile 'Tlecuciului, cheltuise cu ea 
nebuneşte şi, ca să facă rost de bani pentru înapoiere, 
mânase o zi şi-o noapte boii la roata unei grădini de 
zarzavat şi sleit de puteri dormise buştean, nu până la 
Făurei, ci până la Urziceni, unde împrumutase de la un 
prieten două mii de lei ca să ia din nou personalul de Iaşi, şi 
să se încurce la băutură cu un tip, şef de vamă la graniţa cu 
Ungaria, ştia o sută una de poveşti cu ploi de aur şi bulbuci 
de mărgăritar. 


— EL însuşi prinsese o pereche de tineri proaspăt 
căsătoriţi care dosiseră o cofă de bijuterii într-un tort de 
nuntă - şi care, la despărţire, îl îmbrăţişase, sărutându-l pe 
amândoi obrajii şi-i golise, în timpul ăsta, buzunarele până 
la ultimul şfanţ. 

— Mamă, peste ce boboc de tâmpit a dat hultanul! Râdeau 
ei. Dacă n-ai fi purtat barbă, n-ar fi ştiut sigur că eşti 
bărbat, ţi-ar fi şterpelit şi ţâţele! 

Dar toţi, exceptându-l pe Adam Surdeanu, care urca foarte 
rar în vagonul restaurant, respectând riguros canoanele 
tacerii impuse, se fereau să stea la aceeaşi masă cu Saltava; 
apariţia lui, ca şi mirosul de câine inundând o pârloagă cu 
iepuri, trezea dezgustul, înjurătura spartă sub limbă, 
umbra rea. Intuindu-i, Saltava începu să-i urască - rece, 
distant, opac. „Iicăloşi, pui de lepră!” Sta singur şi potrivnic 
la marginea hoardei vesele ca-n harababura unei limbi 
neînţelese, bea, număra stâlpii de telegraf şi lua în posesie 
orizontul plat, aerul suferind de expansiune, damful de 
bere, câte-un capăt de gând sumbru şi retoric:,...Catedrala 
câmpiei este iarba, iar destinul nostru, Trecutul; trăim în 
vis, lunecăm, unde ne e raţiunea? Plutim şi nu cred că vom 
câştiga vreodată; în ceea ce mă priveşte, ştiu că fug spre o 
nuntă a eliberării şi că nu voi ajunge acolo niciodată pe 
deplin”. Într-o sâmbătă observă speriat că ultimele cuvinte 
le rostise cu voce tare şi că glasul suna ca un cui smuls din 
palmele lui Christos. „Dacă pierderea minţilor începe cu 
descleierea vocii, atunci sunt pe ducă”. 

Dar când se întoarse la Făurei, intră din nou, chiar de la 
primul pas făcut pe peron, în domnia bucuriilor tinere: 
topind amurg tânăr în părul despletit, cu acordeonul 
atârnându-i de umăr, înaltă şi subţire, de parcă se hrănea 
numai cu ochi de miel, scoşi din tradiționalul borş de Paşti, 
Ţili Peruzea. Zărindu-l pe Saltava, se retrăsese într-o mirare 
abătută şi plină de surâsuri - lăstunii pe cornişa de 
chihlimbar. 

— Dă-te aproape, o chemă Cezar. 


Şi ea veni. Paşi mărunți, săltaţi, scrişi cu ţigara pe cerul 
Bărăganului. 

— Speranţa mea îndoliată, de unde-ai ieşit? Nici prin vis 
nu credeam să te mai văd. 

O sărută. 

Asfinţitul vast resuscita istoria zilei răpuse: drumul, 
vagonul restaurant, chelneriţa, câmpia, zăduful, gloata 
beţivanilor, frizerul, piscul pelinului, floarea soarelui, ciulini, 
năzăriri de gârle mirosind a femei, femei mirosind a foi de 
dafin şi a cucută zdrobită, insinuarea miresmelor de început 
de toamnă, fântânile şi slujitorii lor seculari, salcâmii - căţei 
înăbuşindu-se în cimbrul de pe gorgane -; dedesubtul verii 
ce se sfârşea, pălămida, murele, pirul, scoarţa de plop 
rugineau pentru zeul Dumnezeu din septembrie şi cel puţin 
zece la sută pentru Diavol. 

Ceata beţivilor, avându-l în mijloc pe frizer, se oprise într-o 
aşteptare întunecată, obscenă, ca şi cum din burduful 
acordeonului, care se desfăcuse din legături şi scâncea, ar fi 
curs scene de tavernă învăluite într-o frenezie a nebunilor 
sau a celor pe cale de-a înnebuni; frizerul ar fi dezbrăcat-o 
cu pistolul şi i-ar fi muşcat sfârcul ţâţelor cu carabina; inapt 
pentru gloria de-a le stăpâni şi de-a le rândui într-un 
cortegiu al înfrângerii, el, din pulberea secăturii care era, 
dibuia dintr-o singură ochire menirea tuturor femeilor, 
primejdia, paguba sau înşelăciunea capabile s-o dezvolte. 
Ştia imediat că Ţili Peruzea, care se abandonase în braţele 
lui Cezar Saltava, ca venind în arcul Săgetătorului, se 
născuse să nu fie nevastă, ci să fie, acum şi în vecii vecilor, 
numai amantă, să trăiască adulmecând, să smulgă gemete, 
să urce scări pe furiş, să vocifereze ca o regină, să ia, să 
mistuie, să renege, să abjure, să tiranizeze, să urască şi să 
ierte, să fie blestemul, flacăra şi căderea în desfrâu, 
depărtarea de lege şi miracolul ei, să ardă, să trişeze, să 
fure, să bea inimi, să latre neputinţa bărbatului, să se 
destăinuie unui fulger, să nu aibă prietene, să fie dorită, 
respinsă, pârâtă, dezgustătoare, lihnită de foame, însă 


niciodată caracudă în tingirea ticăloşilor, şi apoi din nou 
chinuită de dor, de mocirlă, de lepădare, de pustiul 
drumului. „S-a născut ca să vorbească lumii numai ceea ce 
merită lumea asta netrebnică să asculte”. 

— Viu de la Constanţa, Cezar, spuse 'Ţili Peruzea, 
Marinarul meu... 

— Parcă trebuia să vă luaţi. Dă îndărăt? 

— E pe moarte. M-a chemat să-i cânt. Moare. Saltava o 
aduse cu umerii sub braţul lui. 

— A stat şase luni în Oceanul îngheţat de sud şi s-a 
îmbolnăvit pe rând de Mirajul alb, de tăcerea Neagră şi de 
Mugetul sudului, cea mai groaznică spaimă de pe apele 
pământului. Nu vede decât zăpezi - şi pe tine, zice, te văd 
făcută numai din zăpezi - şi-i urlă-n ţeastă, necontenit, 
mugetul acela turbat: uvuuu, uvuuu, uvuuu. 

Saltava fu izbit de tonul ei plin de-o milă toxică, totodată şi 
răcoros (criză de nervi?), dar nu se cutremură, căci greu te 
pătrunzi de durerea altuia, iar fata cu ochii-n lacrimi se 
schimbă din om în lup, şi răcni, nu la Cezar Saltava, cum ar 
fi fost firesc, ci la frizerul care-o privea intens, frământând 
în pumn un bulgăraş de tămâie: 

— Ce te uiţi la mine ca armăsarul, bărbos neruşinat?! Nu 
sunt porţia ta de grăunţe. Cartă-te la mama dracului! 

— Ia te uită, frate! Se bâlbăi ăla, ca lovit în moalele capului 
- şi-o luă la picior, de-a curmezişul peste şine, urmat de 
ceata lui gloduroasă; lătrau şi nechezau şi unul ţipa, 
ruinându-şi gâtul: „ia la el, l-a muşcat căţeaua, păzea!... L-a 
muşcat căţeaua. , 

— Mestecenii se seamănă, Cezar, sau se plantează? Se 
întoarse 'Ţili Peruzea spre Saltava. 

— Nu ştiu. lot ceea ce ştiu e că ăştia nu-mi vor ierta 
niciodată umilirea asta. Or să mă sfârtece. 

— Puțin îmi pasă. Pân-atunci însă ţin să-mi dăruieşti un 
mesteacăn... Mi-e dor de-un copac limpede. Mi-l dai? 

Saltava o scoase din gară, târând-o pe sub trenurile 
înţepenite în zăcere lungă. Când apărură şi ei, ca două 


cucuie enorme în strada prăfuită, mică şi îngustă, mărginită 
de tufe de albăstrele, catifeluţe şi gherghine, pojar de aur 
palid dărâma cerul peste uriaşul siloz de cereale, mirosea 
teafăr şi pătrunzător a iarbă proaspăt cosită, a lemn geluit, 
a cai şi a rouă căzând. 

— Vreau să mă sui în vagonul ăsta, ceru Ţili Peruzea, 
arătând un vagon de marfă deschis, iar Saltava se aşeză 
buturugă („o, ce frumos m-a rupt de idioţii ăia!”), ea urcă, 
apăsându-l cu talpa pe ceafă, apoi îi întinse mâna şi-l aduse 
alături. 

— Câlina se numeşte strada asta, o minţi el şi-i arătă 
strada, nu cu mâna, ci cu bărbia, şi ea ştiu că el minte, şi-i 
plăcea să fie minţită, strada merita o mie de minciuni 
pentru faptul că era adusă după sprânceana unei cârciumi, 
curviştină cu alinări dulci, iar de-a lungul ei se înălța din 
umbre o biserică plină de lămpi afumate, luau închipuiri de 
parabolă o mie de turnuri inconsistente, tot din umbră 
făcute şi orice gând se lovea de masiva cugetare a norilor 
nepurtând ploaie; noi nu suntem, e linişte tot ceea ce se 
vede, lăsaţi-vă în voia presimţirilor şi prefigurărilor, ultimele 
două crengi ale sfârşitului verii. 

— Cezar, şopti Ţili Peruzea, ia-mă, culege-mă. Azvârli 
bluza, fusta şi pantofii. Pentru tine, Cezar, sunt în stare să 
omor, să fur, să cerşesc. Oh, eşti mirtul meu de baltă. 
Scoate-mă pe horn. 

Şi-n jurul lor era un întuneric mult mai dens decât în larga 
câmpie a Bărăganului care-şi împărțea acum fiinţa lângă 
focurile aprinse de băieţii păzind la vite sau la bostană, 
toate hrănite cu ierburi uscate, araci vechi şi rugi, spre 
dezmierdarea fetelor care aşteptau, ieşite la colţul 
prispelor, acest semn al dragostei, desemnând cu 
înfrigurarea cărnii chipul tremurat al dorinţei, în timp ce o 
căruţă trăncănea spre fundul pământului, târând prăbuşiri 
de lemn amorţit, melancolii jefuite, patimi eviscerate. 

O bufnitură cumplită de tampoane, un urlet sfâşietor. 
Saltava se aruncă din vagon, rostogolindu-se în şanţ. 


— Doamne, Dumnezeule - tovarăşe Saltava, uite, l-a tăiat 
trenul pe tovarăşul Adam Surdeanu! 

— ȚŢili, Ţili Peruzea! Strigă Cezar - şi-n clipa următoare, 
conţinând în ea zodii răsturnate, o văzu pe Ţili Peruzea 
coborând cu acordeonul atârnat de gât, dar fără bluză, 
văzu trenul oprindu-se - manevra se făcuse doar pentru 
ataşarea locomotivei - şi nu-l văzu, nu vru să-l vadă pe 
Adam Surdeanu mort, zdrobit de roţile vagonului în care el 
se lepădase de sine şi plutise pe o sanie albastră, fruct 
fermecat al câmpiei, colindase inima Dunării şi spaţiul unde 
ia naştere miracolul vieţii. 

„Şi a plecat acela, auzi un glas în spatele lui, şi l-a întâlnit 
un leu în drum şi l-a omorât. Şi zăcea trupul lui, aruncat în 
drum; iar asinul şi leul stăteau lângă el... Bibilia zise asta. , 

Îngrozit de moartea lui Adam Surdeanu (căzusem în ideea 
besmetică şi stupidă că eu îi chemasem moartea, eu o 
invocasem), am luat-o pe Ţili Peruzea şi ne-am urcat în 
trenul de Galaţi. Smucită, împinsă, îmbrâncită, ea se 
ghemui într-un colţ al compartimentului gol, fără să bage 
de seamă că nu-şi închisese bluza, că trecuse prin lumea de 
pe peron cu ţâţele dezvelite şi că ţâţele-i atârnau acum pe 
burduful acordeonului, ca şi cum ar fi vrut să alăpteze 
şlagăre agonice, romanțe sarbede, valsuri libidinoase, 
tangouri senzuale. 

— Moartea, scânci, a lovit azi de două ori. 

Am plesnit brusc - umbla cu diamante false, cu boi roşii, cu 
asini nătângi. 

— Taci din gură! Leagă fleanca! Nu moare nimeni de două 
ori. Ne e prea de ajuns tuturora o singură moarte. 

Uimită, izbucni în plâns, iar din mine continua să 
izbucnească urâtul negru, care devoră, nimiceşte totul în 
jur. 

— Dacă te mai smiorcăi, te-arunc pe geam! Sau m-arunc 
eu! 

Eram incapabil să mă stăpânesc şi, urcând în vorbă, 
deveneam duşmanul ei, iremediabil rău, sleit de puteri, plin 


de furie, inaccesibil, crunt, ticălos, aflat pe cea mai săracă 
bucată de pământ. Ea trebuie că trăia groaza, scârba, 
disprețul bălos pe care l-ai încerca suind un mal, căţărându- 
te pe o rădăcină de copac dezvelită de ploi şi, ajuns sus, ai 
descoperi că rădăcina aia nu fusese decât un şarpe. Dacă n- 
ar fi vorbit imediat, i-aş fi cârpit probabil două perechi de 
palme. 

— Cezar, rosti, nu poţi fi dat exemplu pozitiv în nici o 
împrejurare şi în nici o familie. Te crezi cineva, fiindcă ai 
luptat cu arma în mână împotriva lui Hitler, dar au făcut-o 
mulţi, aşa că lasă tu mutrele astea! (Şi ca să mă dea 
complet peste cap: Moartea e o babă vicioasă.) 

— Bine, am bâiguit, vom ancheta să vedem dacă-i plac 
nucile cu sare, pastrama de oaie, vinul alb sau laptele de 
bivoliţă - şi la Brăila am coborât, fără să-i spun o vorbă, nici 
înjurând-o, nici urându-i drum bun mai departe; e de bănuit 
că-mi înţepenise creierul. Când să dispar în holul gării, 
trăgând cu coada ochiului, am zărit-o stând cu gura lipită 
de sticla geamului. Speranţa mea îndoielnică, grav rănită, 
neverosimil de îngăduitoare. Păsările plecând spre sud lasă 
şiruri de sunete plantate în golurile de aer din căile 
migraţiei; la întoarcere, le culeg, sorbindu-le ca pe apa 
vieţii, ca pe amintirile ce le orientează zborul; dar sunetele 
păsărilor care-au pierit în uriaşa dublă călătorie? Din ele ce 
se alege? 

Din gară am pornit pe jos spre Felix Olmazu - şi eram plin 
de compasiune doar pentru mine! Şi l-am găsit la birou, sub 
lampa cu ţurţuri de cristal, atingând cu capul rotund, pe 
care păru-i stă veşnic răvăşit, o iarnă mistică, alcătuită din 
brume purpurii, clopoței într-o aşteptare smerită, poate şi 
din boabele de frig crud pocnind în oasele mele. Cu dreapta 
mângâia un frâu nou, dârlogi din curele împletite, două 
plăci de aramă argintată, ciucuri bogaţi, abur de câmpie 
îndepărtată, cal bătând neastâmpărat din copită în spatele 
casei. 


— L-am cumpărat la Galaţi, îmi zise. Nu m-am putut 
stăpâni. Atârna-n cui, pe uşa unei ceainării. N-ai mai putut 
îndura tăcerea? Da, e o pedeapsă crâncenă. (Scutură frâul.) 
Mi-ar trebui nişte grăsime de şarpe ca să-i înmoi curelelel 
cum se cuvine, să le fac să cânte-n palmă. 

— Ai noştri, în baltă, se pricepeau s-o facă mai bine. 

— Cum? 

— Aplicau o metodă străveche. Îşi sărau curelele frâielor, 
învineţind bucile muierilor destrăbălate. 

Treaba se făcea, duminica, după ce se-ntorceau de la 
biserică. Le scoteau la drum, înaintea porţilor, acolo le 
bumbăceau. Erau nişte petreceri nemaipomenite, în mai 
toate duminicile de peste vară. Sâmbăta, în ajunul 
tărăboiului, se zvonea că ăla sau ălălalt îşi va chelfăni 
nevasta. „Mâine va fi o cafteală pe cinste l-alde cutare”. 
Şoapta se strecura pe la pârleazuri, printre garduri, prin 
pereţi. Copiii dormeau ca pe ghimpi, se sculau din zori şi se 
aşezau la pândă, vibrând de nerăbdare. Satul întreg 
aştepta cu voluptate înfrigurată tămbălăul şi nimeni nu 
sufla o vorbă nevestei cu pricina ca să se ferească. 
Adevărul, şi cald şi friguros, e că ele ştiau că n-are nici un 
rost să caute să amâne răfuiala, pentru că socoteala 
amânată sporeşte mânia, dar cu toate astea se lăsau cu 
greu scoase din ogradă şi marea fericire a maidanului era 
să vadă cu ce momeli le ademeneşte bărbatul ca să le 
lungească pe burtă, în praful uliţei. Se rosteau numai vorbe 
cu lipici: „curaj porumbiţă. Saltă pasul, puişor fermecat. 
Gugu, turturica neichii, vino să-ţi iau măsura pentru-o 
rochie de mătase”. Şi ele, decât să se lase târâte de păr, 
înaintau încet, pe jumătate înfricoşate şi uluite, pe jumătate 
încercând un fel de bucurie ciudată de-a se afla numai la un 
pas de suferinţă; ruşinea nu intra în firea lucrurilor. În uliţă, 
li se punea o piedică scurtă, se împleticeau şi cădeau lin. 
Bărbatul dădea atunci la iveală frâul pe care-l ţinuse tot 
timpul la spate, îl pipăia şi-l scutura, ca şi cum ar fi vrut să-l 


curețe de chipul calului, apoi îl rotea larg, să se-audă 
şuierul curelelor şi da o lovitură de probă. 

— Ia te uită, se mira, scălâmbăindu-se, creşte poponeaţa 
ca aluatul. Păi, să crească, mama mă-si, că destul s-a tăbăcit 
prin locuri ascunse! 

Şi îndesa, icnind, loviturile, iar în sufletul mulţimii creştea 
şi chelălăia câinele unei răzbunări încântătoare, fluide, 
care, nefiind al lui decât ca o componentă a luminoasei 
duminici, nu-i zgâria nici măcar marginile îndurării; în toţi 
pulsa fulgerul pedepsitor şi erau împreună tiranul peste 
care nici în vis n-a căzut umbra securii. La sfârşit, când se 
sleise duşmănia, când se deschideau hotarele marii 
împăcări (boabe de sânge trecuseră în curelele frâului, ca 
să pătrundă apoi ca o erupție nelegiuită, viclenia şi patima 
Evei, pe botul calului intrând sub linia orizontului), bărbatul 
bea o stacană de rachiu, împingând printre dinţi oboseala 
plăcută ce-l surprindea. 

— Fraţilor, îmi cad mâinile din umeri de cât am buşit la ea; 
păi ce, e treabă uşoară să dovedeşti un cur cât o batoză?! 

lar muierile care şezuseră pe de margini şi priviseră, 
ţipând înalt şi cu plăcere uscată la fiecare lovitură, o săltau 
de umeri pe păcătoasa izbăvită prin dureri şi gemete şi o 
duceau s-o oblojească, blestemând tot neamul bărbătesc, 
sămânţa lui năpraznică, fumegând mai aţâţător în mărăcinii 
izbăvirii, întrecându-se între ele să-i dăruiască victimei ba o 
trestie îndopată cu miere, ba un inel sau nişte cercei, ba un 
ghiont încurajator, vestind o altă rupere de frâie, iar aia, 
abia târându-se pe picioare, dar preluând încă de-acum 
steagul învingătorului, încoronându-se cu mândria de 
neabătut a celor veşnic hulite şi chemate, promitea cu voce 
joasă şi cuprinsă de flăcări ce-i ardeau cerul gurii; „ehe, 
nemernicul, o să-l încornorez în şaişpe vaduri şi douăj de 
poteci, de la Ozânca la Brăila şi de la Măcin la Luncaviţa; 
să-mi spuneţi căţea urduroasă de nu l-or trage coarnele la 
fundul Dunării când s-o apleca să bea apă”. Şi, promițând, 
avea să înfăptuiască totul, până la ultima zbatere, acolo 


unde-i izvorul sau piatra unde ia naştere, la femei, delirul 
puterii. 

— Ai plecat pentru totdeauna din Făurei, nu trebuie să mi- 
o spui. Nu te mai duci acolo. Ştii, Saltava, că dacă eu aş fi 
făcut numai jumătate din ce-ai făcut tu, m-ar fi deşirat cei 
de la Regiune?! Pleci în baltă, chiar la voi la Ozânca şi nu te- 
ntorci până nu semnează cerere de înscriere în colectivă 
ultimul ţăran. Inclusiv Salcia Vifor. 

— Dar ce pământ e la noi?! O fâşie, tăiată de bălți. 

— Atât cât e, trebuia adunat la un loc. (Şi se înfurie.) Se 
cred daţi dracului ăştia din bălți! Se plâng de muşte, de 
ţânţati, de lăcuste, de broaşte, de bărzăuni, da-n schimb 
pradă toată bogăţia; răzuiesc mugurii de pe păduri întregi 
de sălcii, ca să primenească sângele cailor furaţi. 

— Asta era demult. 

— Jufuiesc peştele din iezere, cresc fără nici o cheltuială 
mii de porci şi mii de oi, vând în ţară maldăre de piei de 
vulpe, dihor, vidră, iepure, lup, pisică sălbatică şi când îi 
somezi să predea cotele către stat li se umple gura de 
lacrimi că-s jecmăniţi, puii de lele! Niciunul n-a plătit 
vreodată un ban pentru pogoanele ieşite de sub revărsări în 
care seamănă pepeni pe care-i vând cu barcazele până la 
gurile Dunării. Cu ce creşteaţi, Saltava, porcii, când erai tu 
Mic? 

— Le dedeam drumul în baltă, făcându-le, fiecare familie, 
un semn distinctiv - preduceaua, furculiţa, pişcătura - şi-i 
lăsam acolo. Mâncau malcavăţ şi mălcăiaţă, adică rădăcini 
de cuişoară sălbatică şi de papură, ciulini şi alune de apă, 
numite paşă, apoi scoici, melci, râme. Câteodată întăziau cu 
capul la fund, în nămol, un sfert de oră, de ziceai că n-o să-l 
scoată niciodată la lumină. Ciulini şi mălcăiaţă mâncam şi 
noi, copiii, ciulinii îi fiebeam sau îi coceam, seamănă cu 
castanele, rădăcina papurei e albă, fibroasă, dulce. 

— Iar azi cu ce-şi hrănesc ai tăi din Ozânca porcii? 

— La fel ca totdeauna. 


— M-aş fi mirat să nu-i aperi! Cu porumb furat de la G. A. 
S.! Noaptea, desfac gardurile şi soldaţii care culeg în 
lanurile statului le bagă porumb în ogradă cu camionul. 
Plătesc cu basamac, ceea ce-i o minune, pentru că de obicei 
îl sug ei de când îi înţarcă mă-sa şi până le suceşte dracul 
gura. Toamna târziu, înainte de revărsări şi de îngheţ, 
înainte de-a deveni ei stat în stat, că de la sfârşitul lui 
octombrie şi până-n martie cine mai răzbeşte pân' la ei?! 
Să-i vezi cum vin la comitetul raional numai miere pe buze: 
nu ne lăsaţi să pierim peste iarnă, scumpi tovarăşi - şi 
prezintă tot felul de liste, ticluite să te ameţească: o sută de 
şiruri de covrigi, căpestre, stambă, o mie de sticle de spirt 
medicinal, un coş cu cârlige de undiţă, cinci sute de sticle 
de vin, făină, măsline, sfoară pentru pripoane şi când ai 
ajuns la punctul nouăjşase sau nouăjşapte, când se înalţă şi 
se dărâmă vârtejuri în capul tău, căci scot din străfunduri 
de lume mereu alte articole de băcănie sau vopseluri, iată-i, 
îţi strecoară iar o mie de sticle de spirt denaturat, bun 
pentru durerile de şale, reumatism, vătămături. Ca şi când 
noi am fi picaţi din lună sau făcuţi în vinerea strâmbă, cu 
deştu! 

— Beau spirtul, petrecându-l prin pâine sau prin lut 
galben. 

— Măi ce privighetoare de apă! Crezi că numai tu eşti 
deştept, Saltava, dar află că şi eu sunt găinuşă de baltă, nu 
mă las întors pe dos de toţi nagâţii, bâtlanii, corcodeii şi 
cormoranii. 

— Ăştia put îngrozitor, mănâncă peşte mort. 

— De la Ozânca! Se răsti Olmazu. Peste o lună vreu să ştiu, 
Saltava, c-ai făcut acolo o treabă fără cusur. Să nu te-aud că 
scârţâi. Drum bun şi muncă inspirată. Fără poticneli, fără 
deprimări. 

Am plecat. De la Brăila până la Ozânca, şase ceasuri cu 
vaporul - timp minunat, se spovedea ceru-n ape; din 
reveneala pământului suiau aburi, fiinţa lumii mirosea a 
cimbru, malurile cu plopi cu frunzuliţa peltic-gălbuie se 


repetau în valuri, pelinul spărgea nemernicie, înnebuneai 
să-l rupi şi cu mâinile şi cu gura, ierburi vechi ronţăiau timp 
irosit - ah, val ne-ndurător, putreziciune, spuză stinsă, 
veacuri de argint! Ziua, nesigură pe picioare, hrănită numai 
cu ovăz sălbatic răsărit a doua oară, cu ţipetele lăstunilor 
săgetând-o, misterioasă în coaja ei amară. 

— Septembrie e penumbra desprinsă de pe cocori, boarea 
unui descântec păgân rostit între braţele Dunării, şi prin 
care pluteşte o farfurie cu ceai semănând în rândul ei cu-n 
buric căzut adânc în pântecele unei fete - se lăsa muşcată-n 
inimă de câte-o bătaie de clopot; căsuțe de lut sau de lemn, 
toate învelite cu stuf, mistuiau mari porţii de pustiu: linişte 
înfometată de adâncimile ei insondabile, pâclă subţire, câte- 
o cupolă de biserică plutind în lărgimea Bărăganului; 
cătină, dracilă, pălămidă; către Dobrogea, păduri bolnave 
de plămâni; lama unei raze de soare scobea nevăzutul, 
dând la iveală, spre fundul bălților, prevestiri de ploaie, prin 
aer pluteau, înşirate la distanţă egală, nişte cupe de argint 
şi sub ele ardea un foc, iluminându-le: pescăruşii, călifarii. 
Toamna, în oraş, semăna cu descompunerea lenii, aici 
umbla cu imens de multe subtilităţi, insistentă în a se 
dezveli în întregime şi răspândind bucurie anonimă. La 
debarcader mă aştepta Pârvu Palihoi. 

— Un tangou, misterios tangou, Cezareea, strigă fostul 
artilerist, azvârlind braţele uriaşe spre cer. Numai în urmă 
c-un ceas m-au anunţat că soseşti. Mergem la lezerul alb. 

Era într-o luntre bătrână, în cojoc scurt, cisme răsfrânte 
deasupra genunchilor, proaspăt ras şi având părul încreţit 
cu drotul. Alături, la pupa, o fată brunetă, subţire, cu 
pantaloni de muşama, pulover de lână şi o căciuliţă făcută 
din romburi de postav de diferite culori, mânca vişine, 
scoţându-le dintr-o cutie de carton în care se mai aflau 
portocale, nuci, sămânță de floarea soarelui. Le mânca, 
surâzând, ameţită de vraja toamnei: strâmtă-n talie avea 
ochi albaştri scăpăraţi cu negru şi cutreieraţi de-o undă de 
verde crud. 


— Druşca, mi-o prezentă Palihoi, înfigând lopeţile-n apă, o 
să-ţi spun eu ce-i cu ea. 

Nu era nevoie să-mi spună nimic. 

Se vedea de departe că Druşca, mai frumoasă decât Doina 
Poloneza şi Irina la un loc, îi anihila gândirea şi voinţa, 
ţinându-i trează numai pofta de-a rămâne veşnic tânăr - 
natura, unde ne zămisleşte necontenit, reflectează mult 
prea puţin asupra împerecherii, dăruindu-ne cât mai des 
absurdul. Druşca isprăvise vişinile, dar gura, parcă venind 
dintr-un amurg de sălcii, i se mişcă fără astâmpăr: un 
deştept de trandafie nevăzut îi lumina dinţii, o deşteaptă de 
boabă de mure îi împrospăta mereu buzele goase cu must 
amărui. 

Străbăturăm câteva japşe înguste, apoi câteva privaluri şi 
ajunserăm la un fel de cherhana făcută din scânduri, pânză 
de sac, stuf. De pe grinduri venea miros de narcise şi 
zambile scuturându-se, şi unul, cu totul ipotetic, de migdale, 
dar nu era decât aroma vinului tămâios din ulciorul pe care 
Pârvu Palihoi îl pusese pe masă, scoţându-l dintr-un maldăr 
de stuf cufundat în ape. Un lipovean aduse cegă crudă, 
prinsă cu priponul în Dunăre. Alţi doi, mult mai în vârstă, 
sau mai bărboşi, împleteau, pe mal, coşuri de nuiele, 
abandonaţi unui cântec monoton, uimiţi şi încântați de 
sfârâitul propriilor deşte, de moliciunea firelor de mlajă. 
Jur-împrejur, plase la uscat, un purcel care rodea un cap de 
peşte, iar în lungul malului, în vârşele înecate-n iezer, se 
zbăteau nişte lişiţe agăţate-n ochiurile din care încercaseră 
să fure caraşi. 

— Cezareea, te-am adus aici şi nu în sat, fiincă e cazul să 
vorbim mai întâi noi doi şi numai după aceea să răscolim 
beregata şi inima lumii. Eu sunt preşedintele gospodăriei 
colective, mai bine zis a grupului de iniţiativă, şi cu mine o 
să lucrezi, gospodăria e mică, un sfert de sat, nu se- 
nghesuie norodul cu cererea de înscriere. Mai sunt şi morar 
pe deasupra. Ce fel de paturi avem aici, Druşco? 


— De ierburi, de pelin, de stuf, de pănuşe de porumb, plus 
două prispe de pământ... 

— Şi plus... 

— Plus altele două făcute din saci de făină. 

— Da, Cezareea, îmi place să dorm pe făină, aşa cum îi 
place câinelui, dimineaţa, s-apuce-n gură unu sau două fire 
de iarbă specială, numai de el cunoscută, care să-i curețe 
stomacul. Şi eu am dus înainte o viaţaă de câine. Iar la 
câini, ştii şi tu, ai noştri nu le zvârleau nici maţele de oaie. 
Probabil că le îngropau. 

— De-ai dracului o făceau, tâmpită biblică, află de la mine. 
Cezareea, am ajuns la cârmă, păi atunci s-o facem lată. 
Dorm pe făină ca să miros a Dumnezeu. Ai aici tot ce 
pofteşti: şalău afumat, caş, ceapă şi usturoi verde, crap 
fript, mănâncă. Să trăim cât putem de bine, că, cine ştie, 
mâine ne trezim noi, comuniştii, puşi cu botul pe labe. 
Câmpie surdă şi baltă-ncâlcită, mi-era dor de lutrii şi-am 
găsit-o pe Druşca. De când nu se mai seamănă secară, ce 
păcat! Pe la noi, am pierdut socoteala anilor. Aş intra cu 
Druşca de-a buşilea într-un lan de secară. Să bem, ce e bun 
nu ţine mult, sau ţine numai la alţii. Mie, Cezareea, nu-mi 
trebuie gospodărie colectivă, dar dacă ni se cere, ne-om 
strădui să înjghebăm ceva. Maica mă-sii de afacere belită 
pe care-o trăim noi! 

— Ce-i cu tine, ai ajuns să ne înjuri? 

— Eu, Cezareea?! Se poate să zici una ca asta?! Cum să vă 
înjur eu? Nuuu, frate, nu. Eu înjur aşa... ca să înjur. Scuip 
veninos, care va să zică. 

— Scurt, frenetic, palpabil, elastic şi fasonat, râse Druşca. 
Avem şi ciulama de ciuperci, urmă ea. Acela care gustă din 
ea. 

— De unde eşti? Noi, în bălți, nu zicem niciodată acela sau 
aceea, zicem ăla, aia. Şi vorbeşti prea tare, răsună bolta... 

— În consecinţă sunt învăţătoare. Adevărul curat. Şi m-am 
născut sub munte, în Prahova. 


— Au scos-o din învăţământ, mă anunţă Palihoi, fiindcă au 
prins-o spunând rugăciuni cu ăia mici, în clasă. Ştie o 
sumedenie de poveşti. 

— Nătărăule, îl dojeni ea, azi m-ai pus să-ţi scot bătăturile 
cu briceagul. Mă iubeşti împrăştiat, urâciosule. 

Druşca aprinse două ţigări, una o potrivi între buzele lui 
Palihoi; fălcile lui, late ca două lopeţi, se contractară, 
sorbiră fumul şi-l azvârliră în rotocoale sub briza urcând 
lângă ea, aş vrea ca timpul să se zgârcească, să se usuce ca 
o labă de lup găsită-n capcană, ca o bucată de carne uitată 
pe fereastră. 

— E o tărăşenie cu fata asta, Cezareea. Câteodată, lângă 
ea, aş vrea ca timpul să se zgârcească, să se usuce ca olabă 
de lup găsită-n capcană, ca o bucată de carne uitată pe 
fereastră. 

Privi spre cei doi lipoveni care împleteteau mlajă, spre 
gărduţul de dafin înconjurând un pâlc de smochini sălbatici 
şi un piersic - cu toţii halucinând sub bogăţia frunzelor 
purpurii - şi continuă: 

— Druşca, spune-i şi lui, ca să cunoască povestea aia de 
azdimineaţă. 

— Azdimineaţă mi-era rău, zise Druşca. Mă simţeam ca-n 
zilele când am fost internată-n spital pentru operaţie de 
apendicită. O durere nespus de aspră, difuză, intangibilă. I- 
am spus lui Pârvu: te doare, umbli cu degetul şi nu găseşti 
locul. Împărţeam rezerva cu o profesoară de geografie. 
Îndură totul cu multă răbdare, îmi spunea, asta-i patima 
miraculoasă a femeii. Când eşti bolnavă şi ţi-e frică, 
însemană că vine Dumnezeu la tine ca să-ţi aducă şoapta 
pădurilor închinată lui. Vine din podişul zăpezilor, în linişte, 
puternic, de neabătut. Eu nu-l chemam când eram o 
superbă brânduşă, dar El venea. 

Fusese frumoasă doamna profesoară, se mai putea 
observa. Dar acum plutea nesperiată spre imensele tăceri 
ale morţii, topindu-se parcă într-un somn lung, inconsistent, 
strecurat prin zădărnicie. lreductibila scădere a simţurilor, 


enigma grădinilor scuturate de nimeni, moartea în postură 
de adevăr iniţial. Druşca, dominată de tonurile profunde ale 
adolescenţei, neruptă decât temporar din zarea munţilor de 
la Starchiojd, posedaţi de magnetismul stelelor, o asculta cu 
smerenie, zicându-şi în gând: „Dumnezeule, Tu care eşti 
blând şi cuminte şi bătut cu mărgăritare, nu mă da 
deznădejdii”. Ascultând şi rugându-se, amestec confuz de 
spaimă şi bucurie. 

— Cu toţii căutăm partea lină a drumului - avea impresia 
că se despleteşte în pere galbene, prune râzând sub ploie, 
struguri de iederă, dovleac păstrând în coajă luna, se 
amesteca în fluiditatea nopţilor, a speranţelor neîntrerupte, 
respira pogoane de mare căzând, lovite ca să cadă, de 
razele blânde ale soarelui de septembrie, de lumina lui 
hieratică; fân cald, aur dogorind, iubea plutirea funigeilor, 
reticenţa vântului, indiferența timpului, lentoarea 
disarmonică suind din cuprinsul Bucureştilor, dar oraşul 
ăsta uriaş o şi obosea (şi nu şezuse în el, ca învăţătoare, 
decât o lună! Va fugi!), creându-i o stare de nelinişte 
tulbure şi mai presus de orice dorul de-a fi şi de-a nu fi 
picătură de untdelemn pe muchea jugului, nu pe greabănul 
ros de jug; amintirile de-acasă, penibila pâine a 
dezrădăcinatului, arzând ca nişte grămezi de frunze, 
febrilitatea constrângerii sub care se mişcau oamenii aici, 
tenacitatea unei ameninţări înlănţuite stăruind în aer o 
extenuau, dând-o pradă superstiţiei că marile aglomerări 
urbane sunt expresia înjositoare a desintegrării lumii: toţi, 
în fiecare clipă, îşi joacă pielea, azvârlind zarurile pe toba 
înconjurată de soldaţi leneşi, beţivi, contemplând sarcastic 
capetele însemnate să cadă şi pe care, având meseria 
călăului, le poţi numi sfere comestibile. În Bucureşti, mai 
puţin de când se afla în spital, înotase-n ruşinea 
singurătăţii, o mică divinitate a repulsiei. Şi profesoara: 

— Eşti ca o moară de vânt arzând. Ardea una în satul 
Kinderdijk, mai jos de Rotterdam. Windmolens te 
Kinderdijk. Mai sunt în fiinţă numai şaptesprezece, trebuie 


neapărat să te duci în Olanda, nepipăind incredibila lumină 
flamandă n-ai să-nţelegi niciodată un tablou. Am fost acolo 
cu cineva care n-ar fi meritat să lepăd pe genunchii lui o 
vară, o toamnă, o iarnă oarbă, o primăvară nebună şi-ncă 
două luni de vară, dar suntem proaste, toate femeile, 
alergăm înăbuşit, poticnit şi neinspirat, ne punem pielea, 
carnea şi oasele în saramură ca s-ajungem, ce? Nişte 
castane azvârlite cu bombeul sau să ne-ncingem cu victoria 
câinilor. O poveste căreia-i curg pletele până la călcâie şi 
nimeni nu le va tăia niciodată. Se îmbrăca, tâmpitul, ca un 
campion de biliard: vestă fistic, papion roşu, cămaşă 
galbenă, pantaloni burlan negri, haină de malţ, drojdie şi 
apă specială pentru bere de export. Privea în ochii mei 
zâmbind, dincolo de lume, ca un stăpân, stăpân pe sine. 
Eram fereastra lui de sub velă, dacă ştii ce-i aceea. Îmi pare 
rău. 

Pentru că e de prost gust să umblii goală într-o iolă, c-un 
imbecil, pe Ijsselmeer, să treci cu ţâţele barbar bronzate, 
rotunde, ispititoare şi rodnice ca boabele măceşului, prin 
ecluza de la Enkhuizen în Markerwaard până-n oraşul 
Harn, să mănânci homari, nu ştiu de ce naiba nu se găseşte 
usturoi pe-acolo, să faci dragoste cu el, să dârdâi în frigurile 
minunilor minunate, să furi veşniciei sângele, fundul inimii 
şi mărgelele ei de piper şi-n aceeaşi clipă să simţi că se 
cască în tine un gol pentru alte veniri, mai stranii decât cele 
trecute, un pătrat de întuneric în care înotă figuri 
nedesluşite, nedecupate, suspicios de nătânge, blânde, 
visătoare şi credincioase, deşirări forțând imposibilul, 
jnepenii atacând stâncile, mâna ruptă căutând trandafiri, 
pumn în gură, pumnareta, pumnă ti, tapi-tapi roza gri, alt 
roza, căci am făcut liceul german, pătimiri, muget slab, 
invidie compusă, vei scrie, vei timbra, vei expedia pe adresa 
Infernului: muuu, uă, muuu uăâăi. Face frumos să aiurezi din 
dragoste, dar urmează cocleala eşecului. Să nu treci prin 
dreptul prăvăliilor cu frânghii, atunci, fiindcă vei auzi doar 


atât: a fost o aventură care din punctul meu de vedere s-a 
uscat. Ca să scapi de el. 

— Eu, de cine? 

— Caută-l şi pune-l la blesteme. 

— Doamne fereşte! 


— Va fi Lupul tău, aşa cum a fost al meu. Din Olanda să te 
ducă-n Germania şi să nu opriţi decât în Bavaria, în satul 
Oberammergan. Să fiţi acolo în preajma Paştilor. Din patru- 
n patru ani, ţăranii din Oberammergan, timp de patru 
săptămâni, joacă pe scena teatrului lor pătimirile lui Isus - 
toate scenele din Noul Testament. Ca să se evite orice 
accident, sunt distribuiţi câte doi pe-un rol. Toţi se îmbracă, 
mănâncă, beau, umblă, discută, asemenea personajelor 
chemaţi să le întruchipeze. Frizerul te va duce la el. 

— Care frizer? 

— Cel care te va tunde jos, înainte de operaţie. Te va duce 
la piscina spitalului, colane de scoici, nisip de mare, teren 
de tenis, un atelier de tâmplărie, rafturi pline cu papuci de 
lemn, nu ştiu să facă decât saboţi, cercevele, rame pentru 
uşi, sicrie - astea de tot felul. Aurul pe care fericirea-l 
clădeşte. Dragostea argintului. Haida-hai. 

În noaptea dinaintea operaţiei Druşcăi a intrat în agonie. 
Se aduna, fără carne, numai şiruri de piele zbârcită, sub 
negură. 

— Să-l cauţi pe Lupu Lambrior şi să-i ceri să te-nveţe 
cântecul nostru de pe Marea Olandei; legănarea mării 
văzută prin fereastra de sub velă. 

— L-am căutat, l-am găsit, l-am cântat. Dar e un cântec nu 
despre o mare închisă şi un țărm fără usturoi, ci unul 
orgiac, un fel de bătaie de clopot trecând prin păduri şi 
culegând fantome de animale fantastice pe care să le lipeşti 
pe mobile. Mici ctitorii de umbră, naivitatea desenată cu 
iarbă neagră, Cezareea, basme puse la păstrare-n coji de 
nucă poleită, tei seculari îngropaţi în zăpezi care n-au fost. 

Muntele amiezii de toamnă urca în baltă; aşa se întâmplă 
şi cu muntele nopţii: tot din baltă suie. 

Druşca fuma a patra ţigară, scotea fumul pe nări şi fumul 
schiţa fântâni leneşe. 

— Îl iubeşti şi pe Lupu şi pe Pârvu Palihoi. 

— Numai pe Lupu. Pârvu are nevastă. 

— Atunci de ce stai cu el? 


— Ca să fiu aproape de Lupu. E închis, uite, acolo - şi arătă 
cu mâna peste umăr, spre malul ălălalt al Dunării. 

— S-a considerat că Lupu e un ticălos care luptă împotriva 
regimului comunist, zise Palihoi. 

— Şi e sau nu e ticălos? 

— Ce fel de duşmani om mai fi şi noi?! Se umili Druşca. 
Nişte duşmani himerici. Lupu a scris şi împrăştiat hârtii cu 
jos ruşii şi tiranul Gheorghiu-Dej! Hăituiţi lumea fără milă, 
Cezareea. Poţi să mă crezi cum vrei: subtilă, rafinată, 
vulgară, târfă, aici sunt aproape de Lupu. Şi prin Pârvu, 
care-i prieten cu paznicii, îl ajut să nu piară, îl ţin în viaţă. 

— Şi ce-ai vrea tu, să vă lăsăm să ne spintecaţi? 

— Cezareea, se amestecă Pârvu Palihoi, nici mie nu-mi plac 
astea, închisorile. Prea multă mizerie. Şi de ce? Pâine, ca să 
zic aşa, ar fi pentru toţi, frate. Şi câte-o stacană de rachiu 
ar fi. Şi câte-o muieruşcă. Atunci? Ăi mari ne-au vândut 
pisica drept iepure şi chestia asta nu-mi intră mie deloc în 
cap. Eu, ălora de acolo - repetă gestul Druşcăi - le-aud şi 
prin somn scăfârliile rase ca-n palmă, izbindu-se, bolnave, 
de scândura patului. De altminteri or să-ţi spună şi ai tăi de- 
acasă. Mi-e scârbă, hai să bem. 

— Şi să mai batem un cui pe capacul lăzii de gunoi a 
istoriei, zise Druşca, dispărând în cherhanea. 

— Fă-i vânt, altfel o să te ia mama dracului, am mârâit spre 
Pârvu Palihoi. Şi n-o să te salveze nici o mie de învăţătoare 
îngenunchind pentru rugăciune, împreună cu zece mii de 
copii. 

— Îmi place de tine, Cezareea, că vorbeşti şi ca un domn şi 
ca un măgar. Dar viaţa noastră, aici, ai să vezi singur, altfel 
se petrece. 

Şi am văzut. Şi cinşpe zile am clocit ouă negre şi n-am 
înţeles aproape nimic. Eram pasărea care pescuieşte pe 
apa însorită, înconjurată de lopătari, pescăruşi râzători, 
ţigănuşi, pelicani, dar care, când să înghită prada, e trasă în 
luntre de sfoara legată de picior şi pusă să lepede tot ce-a 
prins. Întoarcerea acasă, plină de făgăduieli în anii 


copilăriei (magnetismul lor: fericirea), mai târziu seamănă 
cu o îngenunchiere în vitralii sparte; în solniţă, oase 
zdrobite, în lampă, bulgări de sodă. Jur-împrejurul pomului 
vieţii pe care se sprijină orice casă creştea ismă sălbatică, 
îmbătrânea ştevia, se luminau intens, ca-n ajunul tuturor 
marilor stingeri vegetale, mestecenii, pescarii roteau toane 
mănoase pe Dunăre, dar Salcia Vifor, galben ca balta în 
nopţile când dă pe gât uriaşe cantităşi de lună, se 
transforma într-o enigmă senilă. Fruntea lui lată ca fierul 
plugului, şi toată faţa lui semănând cu cormana unui plug 
sărac care-a zgâriat deprimant coaja pământului, fără să 
ajungă vreodată să stârpească definitiv buruienile şi nici 
măcar să rănească adânc rădăcinile otrăvitoare, ci doar 
subţiindu-le vlaga, câteva săptămâni, atât cât are nevoie 
grâul şi porumbul să ţâşnească în lumină şi să înceapă 
lupta, de-atâtea ori pierdută, de-a se schimba în sânge, 
povară şi poate ornament sarcastic al vieţii, fraterniza 
nemilos cu codoaşa morţii sau cel puţin cu una din 
vulturoaicele ei. Moloaica se prăpădise de mult, mama 
plecase la Hârşova, unde se măritase c-un marangoz şi 
practica o meserie în totală opoziţie cu firea ei visătoare, 
instructoare de dansuri populare dobrogene, una din 
gemene, Tudora, dispăruse pe un şlep care purta spre 
gurile Dunării un tacâm de lăutari şi nu dăduse măcar un 
semn c-ar mai trăi, iar Matilda, ridicând punţile, 
desprinsese unul dintre cele trei trupuri de lemn care, 
îmbucându-se confuz, alcăzuieasc casa aia ca o moară sau 
ca o-ntunecată lişiţă de lemn (e vorba de corpul dinspre 
roata de grădină învârtindu-se în dublu sens, după cum 
intră sau ies apele din bălți), o gătise cu trandafiri albi roşii, 
împletiţi cu măiestrie pe gradenele de şipci sprijinite de 
peretele dinspre fluviu, încât alternanţa fermecătoare a 
culorilor te mâna cu gândul că florile fac dragoste din zori 
şi până-n noapte, în momentele de răgaz rugându-se 
cerului: domnule, fiţi bun şi încruntaţi-vă niţel, daţi-ne un 
strop de ploaie sau măcar un hârb de fulger, dar în nici un 


caz o scârbă de ploaie de toamnă, şi se mutase acolo cu 
Mămulea, prostul satului, ăla pe care Salcia Vifor, atunci 
când grecul Kalakis, ziditorul de biserici neîmplinite, îl 
alesese ca model pentru chipul lui Isus, umblase, împreună 
cu 'loma necredinciosul, proprietar de darac şi hoţ de 
buzunare, să-l jignească. 

— Proştii, îi înjura Salcia Vifor, se cred doi moruni pe 
acelaşi vârf de val! Dar ei nu-l vedeau, nu-l auzeau, se 
giugiuleau tot timpul, în odăi şi pe balcoane, Mămulea, într- 
o pijama albastră, Matilda, în capot roşu cu crizanteme 
galbene, fumau tutun sârbesc din aceeaşi pipă de porțelan, 
trăgând pe rând câte trei fumuri fiecare, când unul îşi păta 
plămânii cu miresme de pe Valea Timocului, păstrate în 
tabachere de lemn de merişor, ălălalt scuipa argăseala de 
pe limbă drept în vârtejurile Dunării, seara cântau mână 
birjar şi du-mă-n noapte, cântecul mirosea a heliotrop, a 
floarea lui albă, adânc parfumată, dar îl cântau prost, îi 
ploua cu măzăriche-n gât, aruncau cu pietre în broaşte, 
sculptau oase de peşte şi beau smotca, lichiorul morţii, trei 
sferturi de litru de vodcă, una sută douâj cinci mililitri spirt 
medicinal, numit şi matrafox şi una sută douăj cinci mililitri 
motorină, care-i balsam pentru stomac, amestecându-se în 
mulţimea de bărbaţi, femei, copii, care, într-o duşmănie 
încruntată, îşi aşteptau rândul la vorbitor cu părinţii, fraţii 
sau fiii întemnițați pe ălălalt mal al Dunării. Gloata aia 
marcată de suferinţă nesfinţită, resemnare surdă, ură 
solemnă, lene forţată şi chiar de ideea de prăsilă 
dezordonată, caracteristică perioadelor de haos, isterie, 
frică, tăbărâse în curtea lui Salcia Vifor, pentru că 
vorbitorul, o baracă de stuf, se afla doar la o aruncătură de 
piatră de casa lui şi pentru că stăpânul percepea pentru 
găzduire o taxă modestă; Salcia Vifor, la rândul lui, îi 
îngăduise să întindă corturi şi hamace, să înalțe coviltire, 
să-i răvăşească şurile de paie, să-i aglomereze odăile cu 
saltele, maldăre de iarbă, raniţe, panere, să mai scobească 
o gură de closet, şi să-i transforme un şopron în depozit de 


troițe cărate din munţi cu trenul, apoi cu vaporul spre a 
încheia la Ozânca un cimitir fără morţi în pământ mai 
nerisipit şi de o mie de ori mai dezolant decât cele săturate 
de oase, întemeiat pe osânda nu ne căutaţi aici, suntem în 
altă parte a omenirii, aici e numai năzuinţa morţii noastre - 
îi îngăduise întâi după principiul că banul, oricât de mărunt, 
e făcut din carne dulce, şi după aia, pentru că rămăsese 
singur, părăsit de toate fetele; îmbătrânind, trupul i se 
desnădăjduise, capu-i moţăia, picioarele-i bâţâiau - lupul 
albinelor cu falca ruptă! Dar oricât se surpase, era veşnic 
surescitat şi era deştul împungând autoritar aşteptarea 
nervoasă şi speriată a pripăşiţilor sângerând de calcule 
inexacte, şerpuirii besmetice, nerăbdare vânătă, căci 
uneori, din dispoziţii secrete sau din capriciile 
comandantului care construise la intrarea în lagăr un 
obelisc, având încastrate din bucăţi de mozaic, sus, pe cele 
patru laturi, chipurile lui Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, V. 
Luca, Teohari Georgescu, vorbitorul se amâna cu două, trei 
sau patru săptămâni; atunci, bătrâna, înfrigurata, 
misterioasa faţă a Dunării se schimba, pentru ei, în destin 
sugrumat de blesteme, haita apelor suna goarnele morţii şi, 
suspendate între cer şi pământ, santinelele cu pistoale 
mitralieră, ale căror siluete se distingeau clar prin lacrima 
inocentului, melodiosului septembrie, se înscriau ca semne 
iniţiale în imuabila lege a mizeriei primordiale. 

— Vezi, Cezar Saltava, îmi zise Salcia Vifor, către sfârşitul 
primei săptămâni de la sosirea mea în Ozânca (se anulase 
vorbitorul), voi care puteţi totul, puteţi şi să schimbaţi 
huhurezul în turturică? Hei, se răsti spre curte, ascultă 
porunca aici: toată lumea se retrage în culcuş! Lăsaţi-mă pe 
mine să mă îngân cu ea. 

— Cu cine?! M-am mirat. Nu sunt femeie. 

— Cu moartea, tovarăşe. Nu mă stropiţi voi pe mine cu 
vermorelul, eu vreau să trăiesc pătat, să mă distrugă mana 
şi filoxera. 


— Nu te cred. (Dintr-un ungher al curţii suia un glas dogit: 
măi, pentru examenul de admitere la filologie, trebuie să 
spui dintr-o suflare ce înseamnă: obturat, obstinat, 
obliterat, obnubilat.) Nu se-ngână cu moartea ăla de a pus 
treij de borcane de castraveți la murat şi se pregăteşte să 
săreze şase butoaie de peşte. 

— Peştele-l voi schimba pe mălai, în câmpie. Dar jumuleşti 
egreta, tovarăşe Saltava şi, păcat, faci din penele ei un 
nenorocit de măturoi. Taci, vezi, n-ai ce să răspunzi, apa 
tulbure cu mălai şi piatră acră se limpezeşte. Şi nici nu-ţi 
dau voie să răspunzi. În casa asta, eu şi consiliul meu 
deţinem comanda. 

— Noi, da, aprobară în cor cei trei bătrâni din consiliu - 
consiliu inaccesibil şi inabordabil, refractar oricărui sfat, 
sugestii, îndemn şi care-şi avea sediul în odaia cu stânjenei 
de sticlă unde copilărisem. 

Nichifor, primul consilier, şaijcinci de ani, înalt şi lucios, un 
fel de lampă cu picior aprinsă ca să lumineze trecerea unei 
puzderii de bărci cu pânze, cu deştele încărcate de ghiuluiri 
de aur masiv, aştepta, de luni întregi, să cunoască o nevastă 
de ofiţer, unul din cei mari în perimetrul închisorii, căreia 
să-i ia minţile, să-i dăruiască aurul în schimbul protejării 
fiului său, condamnat la cinci ani de lagăr, fiindcă asistase, 
rostind măscări amestecate cu insulte, la o nuntă de câini 
petrecută pe treptele statuii lui Stalin din Bucureşti. 
Femeile ofiţerilor veneau, sâmbătă seara, în Ozânca, să se 
spovedească la preot, soţii le aşteptau, fumând, sub nişte 
tufe de soc şi liliac, cacialmaua aia nu-i privea, dar Nichifor 
nu îndrăznea să s-apropie de biserică, încercase să-l ia 
mijlocitor pe preot, ăsta însă-i făcuse vânt cu gura sfântului 
apostol Pavel: Căci orice casă e zidită de către cineva, iar 
ziditorul a toate este Dumnezeu... Şi cui s-a jurat că nu vor 
intra în odihna Sa, decât numai celor ce au fost 
neascultători? În viaţa tuturor oamenilor ale căror zile sunt 
o înlănţuire de greşeli, speranţa e un plămân cu zece lobi: 
respiră căderea în toate ispitele, respiră urâtul şi 


funinginea sub toate formele, respiră beznă, respiră orice 
adiere de vânt, fie vântul ăla rău, aspru, sărat, bubos. 
Acum, Nichifor trăgea nădejde să-l cumpere ca mijlocitor 
pe-un ţigan care, după spusele lui Salcia Vifor, trebuia să 
apară, la început de octombrie, târând un urs de belciug, ca 
să-l calce pe spinare pe comandantul închisorii, pentru a 
intra în iarnă, comandantul, cu oasele întărite împotriva 
durerilor reumatice. Aşteptând, îl înjura sălbatic pe preotul 
din Ozânca şi răspândea ideea că femeilie, căpătând 
drepturi egale cu bărbaţii, ar trebui să ceară să fie admise 
şi ele la Institutul teologic, ca să îmbrace şi ele sutana. 

— Vrei s-avem femei preoţi? Se indigna Salcia Vifor, luând 
o atitudine gata oricând să stigmatizeze erezia. 

— Da, vreau. 

— Păi cum mama dracului vine asta, Nichifor?! Pe apă, din 
ape, ploaia clădeşte plină de rost. 

— Dar stuful? Ştii tu cine-l trage de ciuf? 

— Soarele. 

— Ştima apelor, care-i o femeie preot. 

— Olariuuu!... Olariuuu!... Făcea Salcia Vifor, cuprins de-o 
bucurie nematurizată şi de-o furie mică. Ai fi zis că 
regresează-n copilărie, dar trăsăturile feţei, pricepute-n 
trădarea gândului, se strâmbau şi fulgerau spre riscuri 
obscure. În discuţie, îşi privea consilierul cu batjocură 
obosită, atent mai degrabă ca dincolo de uşi şi de pereţi să 
nu se afle urechi deschise. 

— De ce să nu fie şi femeile preoţi? Relua primul consilier, 
înşelat de îndoiala adunată-n nodul bărbii straniului său 
comandant - din nu se ştie ce inspiraţie ocultă, Salcia Vifor 
îşi înnoda vârfurile bărbii. Vreau să le văd în faţa altarului, 
slujind utrenia şi mezonoptica. S-a isprăvit, slavă Domnului, 
cu vremurile când ele erau puse de mămicile lor tâmpite să 
se-nchine Dumnezeului târfelor. 

— Lingi tărâţe ca viţelul şi-o să-ţi iau găleata. Mai bine 
spune-i tovarăşului Saltava despre băiat. 

Era clar că jucau o scenă de mare efect. 


— Băiatul meu îndură, fiindcă-a belit fasolele când nu 
trebuia. Un prieten al lui - pe ăla l-au luat de la masa nunţii 
- stă acolo tot din cauza statuii călăului roşu. Odată, doi inşi 
spălau statuia de găinaţ; lucrau atârnaţi de nişte frânghii 
legate de gâtul ei de granit, şi el, fără să vadă că mai era 
pe-acolo cineva, tolănit în iarbă, le-a strigat: lăsaţi-vă greu 
în furci, pân-o scoate banditul limba! Fratele meu, cu cinci 
ani mai Mic... 

— Un tembel, pufni Salcia Vifor, care-ar fi trebuit să ştie că 
la şaij de ani îl cumperi pe Dumnezeu pe două mere şi pe 
două pere ca să-l vinzi pe-un pahar cu galbeni vitelor 
încălţate. Pe-un prost mai prost decât o chicheriţă jupoaie-l 
de viu, nimeni n-o să-ţi dea peste mână. 

— Frate-miu a organizat un viol, undeva într-un sat. N-a 
luat parte la el. A stârnit zece flăcăi s-o tăvălească într-o 
roată de stuf pe una care-i smulgea, noaptea, din pat, 
zgâlţâindu-i cu pistolul şi-i punea să facă cereri de înscriere 
în colectivă. Umbla îmbrăcată numai în negru şi cu dinţii 
unşi cu fosfor; săreai din somn şi vedeai moartea. Flăcăii au 
pândit-o, s-au îmbuibat cu miere, dar n-au făcut şi ceea ce 
se aştepta frate-miu să facă: n-au dat foc stufului. 

— Cine e împiedicat la minte, decretă Salcia Vifor, nu 
primeşte rest la suta de lei, chiar când cumpără un lucru 
care costă numai cinci bani, cum ar fi de-o pildă, codiţa 
pagubei, inima belelei şi alte chestii de-astea. O mulţime de 
ţărani din Bârna şi Limpezişul Dobrogei, bărbaţi şi femei, 
au fost închişi cu toţii, cel puţin un an în lagărul de pe malul 
ălălalt al Dunării. 

— Din ce cauză? L-am întrebat, intuind că voi avea o 
toamnă fără pereche la Ozânca. 

— Pentru un cântec, tovarăşe Saltava. 

— Poţi să mi-l cânţi? 

— Altădată, zise Salcia Vifor. Nici o grijă, îmi adun eu 
vocea. 

Al doilea consilier, Neculai Paşa, fost căutător de comori, 
obraji coşcoviţi de pecingeni, ochiul stâng căzut în matcă, îi 


pregătea lui Salcia Vifor compoturi de fructe pe care i le 
servea pârguite cu ţuică. Era ceea ce se numeşte o 
sugativă; beat turtă de dimineaţă până seara, crucifica 
orice intenţie de chef la care nu fusese invitat; susţinea cu 
voce tenebroasă, lipsită de inflexiuni, că în ochiul lui 
dărâmat se cuprind nouă ochi de şarpe cu care, privind fix 
în ochii duşmanilor, sfârşea prin a-i băga în criză de sughiţ. 
C-un an în urmă pierduse această uluitoare putere de 
răzbunare, fiindcă îndrăznise să-şi îngroape privirea în 
ochiul albastru de pe fruntea bisericii Sfântul Vasile din 
Bucureşti, aşteptând s-o vadă icnind din şolduri şi aruncând 
pe trotuarul Căii Victoriei obiecte de cult făurite din aur şi 
argint, mărire Ţie, ziditorule, Tu, carele pre toate le încurci. 
Neculai Paşa avea un băiat închis pentru încercarea de 
trecere frauduloasă a frontierei. 

Al treilea consilier, Linu Frunzămică, era scund, bondoc, 
cu ochii galbeni, rotunzi, încercănaţi cu absenţă palidă, cu 
faţa numai zbârcituri şi cârpită de-un val de somn care nu-l 
ajungea din urmă, trimiţându-i totuşi mireasma lui 
inconfundabilă, poate şi conturul patului, forma odăii şi a 
pervazului îngropat de lună. Fiul i se eliberase încă de la 
începutul verii, dar el nul urmase în câmpia Călmățuiului, 
rămăsese la Dunărea aproape, ecoul ei subaltern, înger cu 
aripi descusute, plutind prin zornăitul fraged şi suav, prin 
necugetata înflorire a Orientului, veşnicul supus tuturor 
mutărilor, bând amețeli din paharul de botez al regilor ce 
vagabondează pe zări de chihlimbar negru, în margini de 
ţară iluzorie, era malul care o ia razna în sus, părăsindu-şi 
râul vechi printr-o spărtură a turnului de umbre şi abur, 
mânat de impulsuri sălbatice, hrănit în secret cu johimbina 
fecundată de pelin, când pelinul, căpătând întunecate 
aptitudini, se dezintegrează în starea de dor şi vis. Era un 
visător tragic, mai aproape de nebunie decât de extaz. El şi 
Salcia Vifor se contopiseră în subconştientul unei săgeți de 
ei înşişi slobozită şi care înainta nu în moarte, ci prin 
absurda ei cutezanţă, în unghiul deschis spre trecutul 


mutilat şi insolvabil în care amândoi se căsneau, cu mâna 
tremurândă, să arunce firimituri de iubire desnădăjduită; 
ceea ce izbuteau sau îşi închipuiau că pot lua din viitor 
trebuia dat prin sarea trecutului ca să poată rezista 
eroziunii sau neînţelegerii înscrisă în clipa prezentă, pentru 
că tot ceea ce n-a existat încă, fără şansă de-a fi aplecat cu 
botul în timpul înnobilării tuturor metalelor, care e trecutul, 
îşi pierde substanţa, schimbându-se în ceva amorf, distant, 
dispreţuitor. Spunând: „Într-o zi voi porni pe Dunăre într-o 
luntre trasă de doi sturioni şi nu mă voi opri decât la Viena”, 
Neculai Paşa se mutase definitiv în inima gazdei sale. 

Toţi consilierii mâncau la masa lui Salcia Vifor şi primeau, 
săptămânal, câte-o cutie de untură de peşte, ca să-şi 
lustruiască încălţămintea, iar când Neculai Paşa reuşea să-l 
hipnotizeze pe Mămulea, zvântau împreună o vadră de 
rachiu, cântând: tânăr, chipeş, un bâtlan iar ţi-a dăruit 
mărgele, ah, ce mai vulpoi! Neculai Paşa, străjuit de două 
steaguri din maţe de oaie, sărate, uscate la soare şi zbicite 
de vânt, îşi pironea cei nouă ochi de şarpe ascunşi în ochiul 
căzut pe mutra lui Mămulea. Ăla se moleşea, îndoia capul, 
fericit, ca şi cum şi-ar fi văzut părinţii înviaţi din morţi, Pasă- 
l punea să zică: să ne spălăm sângele de numele nostru şi 
să scuipăm pe ornitorinc, apoi îi poruncea: scoate limba, şi 
Mămulea o scotea, lungă cât o curea de ascuţit briciul, şi 
rămânea cu ea atârnată, cinci-şase minute, răgaz în care 
Salcia Vifor arunca în gura căscată un pumn de muşte (era 
cel mai iscusit vânător de muşte), ţopăia şi striga vesel: 

— Oho, ho, ho, că tâmpit mai e! Dau trei oi şi-o roată de 
caş cui mi-aduce un câine în stare să lingă limba ăstuia fără 
să turbeze. Neculai Paşa, pune-l să se laude că e centaurul 
Dunării, jumătate bou de jug, jumătate boul bălții mugind în 
vad la Obluciţa, pe unde trecea Vodă în Buceagul tătărăsc. 

— Vezi că ţi s-a uscat în obraji scorpia vânzării, i-am zis în 
a cinşpea zi de la sosirea mea în Ozânca. 

— Afară, domnilor consilieri, rosti el scurt. Şi după ce 
rămăsesem singuri: M-am descompus la faţă? Atunci voi 


vinde şi voi câştiga. Dar tu să faci bine să sporeşti la vorbă 
înaintea mea numai când îi cade broaştei coada. 

Casa de peste fluviu plutea în aer, între doi vişini roşii. 

— Mai e cârciumă în casa aia? 

— Păi cum altfel?! 

Din geamul nostru, trecând peste fluviu, unde un foc 
visând devora vişinii şi ei renăşteau mereu, mai supli şi mai 
dornici de-a se mistui în văpăi, se întindea o răguşeală de 
ametist şi adevărul subţire al clipelor când ziua se îngâna 
cu noaptea. Pe Dunăre, lumea se naşte seara; atunci ia 
fiinţă imobilitatea visului, duşmăniile agonizează şi se 
produce scufundarea nu în ape, ci în azur a tuturor 
sunetelor mişunând în miliarde de nuanţe - devoţiunea 
apelor pentru înălțimile impenetrabile, vasta rotire a 
jertfelor, magia măsurând veacurile cu nepărtinire. 

— Salcia Vifor, am continuat eu, până mâine la prânz, toată 
gloata asta, strânsă în curtea noastră, să dispară! Fă-le 
vânt, altfel îi iau la refec cu miliția. 

— La zid cu toţi robii libertăţii, va să zică! Rosti el 
dispreţuitor. Cezar Saltava, tu nu mai eşti nepotul meu, tu 
eşti Frica, tu şi închisoarea aia împuţită. 

— Iar tu şi Palihoi să faceţi bine să nu mă mai numiţi ca în 
Biblie: Cezareea. 

— O ţicneală blândă, de ce o iei în seamă? Directorul 
lagărului de peste Dunăre, de-o pildă, se joacă în fiecare 
seară c-un tăuraş. Îşi pune coarne şi se bat în coarne. Într-o 
zi tragem nădejde ca tăuraşul să-l dea peste cap şi să-i 
străpungă burta. Eu dacă aud un copil că gâlgâie de râs, 
mă desfac în douăj de mii de bucățele şi zic: Doamne, când 
o fie să mor, să mă schimbi în scândură de duşumele, ca să 
se joace copiii pe spinarea mea, dar nu-l pricep pe ăla care 
se screme să facă să-i miroasă mintea a lemn de fag dat la 
rindea. la-mi beregata cu cuțitul şi bagă-mi în burtă, prin 
gaură, o nevăstuică, să-mi ronţăie maţele, dacă te mint: în 
colectivă s-au înscris ăia care au un mare interes: Palihoi, 
fiincă-i responsabil de moară, vânzătorii de la prăvălie şi de 


la bodegă, fiindcă au leafă de la stat, şeful daracului de 
lână, fiindcă nu mai are ce face cu banii, plus vreo zece inşi, 
stabiliţi demult în Brăila şi pe care nu-i mai frige la suflet 
bucata de pământ dintre ape. S-au înscris şi oameni săraci 
şi argaţi, e adevărat, dar eu cu ăştia nu vreau să am de-a 
face. Cezar Saltava, vrei decoraţii, mai ai două de pe front, 
dar într-o zi vei plânge, îţi vei muşca mâinile pentru ce faci 
azi. Te blestem s-ajungi cât mai repede ziua aia! 

Se întoarse să iasă. În prag se opri: 

— Octombrie: plouă, noiembrie: ninge; decembrie: urlă 
viscolul ca sărăcia în supa de arpagic. Liasă-i în pace pe 
pârliţii ăia de soartă. Crivăţul o să-i pună pe goană. Facem 
o-nvoială, tu stai cuminte şi eu te-nvăţ cum să-i aduci pe toţi 
din sat la limanul unde-i place să-i vezi. Întâi porunceşti o 
adunare la primărie, şi tu de pe trepte, strigi aşa: trăiască 
Legea şi să-i fie ruşine obrazului cui a încălcat-o! Oameni 
buni, eu am fost trimis aici să vă spun că se-nscrie în 
colectivă numai cine vrea, noi nu forţăm pe nimeni; ăla de-a 
umblat să vă oblige să faceţi cereri va răspunde în faţa 
Legii, căci Legea e mama ţării noastre. Dar pe partea ailaltă 
îl asmuţi pe primar să-i omoare cu impozitele. Te învăţ eu 
de unde să-i apuci. De exemplu, trimiţi miliția să le ridice 
plasele c-au pescuit fără permis. lar în iunie, când aşază 
garduri în toate vadurile prin care se întoarce în Dunăre 
peştele intrat în bălți să depună icrele, noaptea, când se- 
mbată ei de-şi pierd minţile, pui să fie smulse gardurile 
fixate-n privaluri, de-a curmezişul. Întâi or să creadă că le- 
au dărâmat gardul alea cinci, şase, şapte vagoane de crap 
colcăind în groapă. Dar când or să priceapă de unde le-a 
venit năpasta, or să se facă buni şi blânzi şi galbeni ca vinul 
de Tâmboieşti, Faraoanele, Vârteşcoiu. Ai trecut vreodată 
prin cramele de-acolo? Când eram tânăr, am spart un butoi 
de cinşpe vedre cu toporul, şapte inşi, şi n-am lăsat să se 
scurgă o picătură pe jos. Înfulecam înainte cârnaţi de 
Pleşcoi şi-un crap de douăj de kilograme, fript. Crapul e 
averea noastră, a băltăganilor. Se rânduiesc solzii pe trupul 


crapului, numai aur, ca unghiile lui Dumnezeu. Crapul 
jucându-se, luând valul în bot cum ia lupul mielul şi 
spărgând oglinda apei cu plesnituri din coadă e ca o femeie 
care ţi-a făcut farmece: stai, priveşti şi te bucuri şi-ţi vine să 
te-arunci în Dunăre, să-l iei în braţe, să-l săruţi şi să nu mai 
cunoşti niciodată mâhnirea. După ce-i laşi calici de zece 
vagoane de peşte, te urci iar pe treptele primăriei şi să-i 
vezi cum vin singuri şi s-aliniază-n faţă, cu palma-ntinsă pe 
vipuşcă şi călcâiele lipite. Mama lor de pramatii! Atunci să-i 
pui să defileze fără tobă, aşa cum delilează câinele 
comandantului de lagăr. Şi cum să nu ştie să răspundă javra 
la comenzi când primeşte de trei ori pe zi 15 ouă crude. 
Înmulţeşte 365 cu 45 şi vezi ce dă. Deci ne-am înţeles: tu nu 
te-atingi de uleiul din tingirea mea, iar eu te ajut cu vorba şi 
cu fapta. Jos tirania, trăiască Legea. 

— Nu ne-am înţeles deloc. Mâine la prânz nu mai vreau să 
văd picior de străin în curtea asta. 

— Daaa? Se strâmbă el, îndoindu-se din şale şi ducând 
mâna streaşină la ochi, cum făcea odinioară, când se 
revărsa Dunărea, ne îneca toate odăile şi dormeam în 
luntrii. 

— Pe atunci, văzând că nu mai e nimic de făcut, rostea cu 
plăcere turbată: bravo, Dunăre, putoarea dracului! Ţi-ai 
ridicat poalele-n cap şi, iaca, s-a ales praful de toate, hai să 
ne îmbătăm, curvă năbădăioasă; - acum, mârâi printre 
dinţi: vrei război, schimbăm foaia. Nichifore, zbieră, Paşa, 
Frunzămică! 

Cei trei consilieri se rostogoliră înăuntru, cuprinşi de 
panică. 

— Ăsta-i corbul vostru, mă arătă Salcia Vifor cu mâna. 
Chrrrau!... Chrrrau! Feriţi puii. Saltava nu vă suferă, 
frăţioare. Zice că sunteţi duşmani. Şi cică, până mâine să vă 
cărăbăniţi de-aici. Să se ducă dracului scârnăviile, zice, să- 
şi strângă catrafusele şi, valea, fiecare în scorbura lui, unde 
să stea supus tot restul vieţii. 


Zeul care plămădeşte iepuri din aluatul fricii îi spoia pe cei 
trei cu imnul resemnării; toţi trei priveau la mine din 
depărtatul ţinut al superstiţiilor şi încercau cruci schilave. 

— Domnilor, urmă Salcia Vifor, eu trec puţin în camera de- 
alături. Mă-ntorc repede, nu lungiţi tocmeala - şi ieşi. 

Primul consilier: 

— Tovarăşe Saltava, ne trataţi ca pe nişte scârbe. Al doilea 
consilier: 

— E ca şi cum ne-aţi fi ars una cu manela pe spinare. Linu 
Frunzămică, tu ştii ce-i aia o manelă? 

Al treilea consilier: 

— O manelă e un par vârât într-un tub de fier astupat la 
capăt. Cu manela se bate aria, înainte de-a intra să treieri 
cu tăvălugul, ca să nu-ţi înghită pământul boabele. Eu am 
avut într-un an o căpiţă de gogoşi de borangic, am împărţit- 
o în zece coşuri de răchită, am atârnat coşurile de grindă 
Şi... 

Şi n-am auzit sfârşitul poveştii fiindcă în clipa aia se 
întoarse Salcia Vifor, gol, desculţ, scheletic, cu burta scobită 
şi pielea creaţă, purtând pe braţ o rochie neagră, un fel de 
maramă a morţii, sau a clipelor de premoniţie, pe care o 
despături şi-o îmbrăcă, smucind îndelung cordonul cu 
canaf, înjurând şi blestemând nişte molii imaginare. La 
urmă îşi aranjă pe cap o beretă de marinar albă, cu două 
panglici albastre. 

— Am îmbătrânit, nu-mi mai pot stăpâni trupul, zise Salcia 
Vifor, ca atare nu mai am dreptul la pantaloni. Un nebun e 
nebun sadea sau nu e deloc, iar un om cu capacitate de 
judecată e dator să înţeleagă că într-o zi trebuie să îmbrace 
rochia. Aşa a fost mereu, aşa este şi aşa va fi şi-n patru mii 
de veacuri viitoare. Când ne fleşcăim, îmbrăcăm rochia. Anii 
sunt ăia care sar şi strigă: eşti pierdut, îmbracă rochia! Şi ai 
grijă să fie neagră, la fel şi borhota, tot neagră. Asta a fost 
rochia de duminică a Moloaicii. O muiere, chiar de cinzeci 
de ani, poate să-şi întărească ţâţele şi carnea cu ploaie de 
boabe de piper, dar un nevolnic de şaptejşase, niciodată. 


Eu, la şaptejşase de ani, sunt viaţa urâtă. Dar tot viaţă. Care 
nu se dă dusă. 

Vorbind, o venerație nesfârşită se întindea pe chipul lui, 
devastându-l. Veneraţie pentru Dumnezeu şi împotriva lui. 
Căci cine era Dumnezeu pe firul descântecului din bălți? 
Cel pomenit de ei, Dumnezeul teribil, lăudat în colinde, 
înălţat în rugăciuni, slăvit în pământul cailor, în câmpiile 
litorale, în ascunzătorile costelive din munţii primejdioşi? 
Era argatul frunzei care-ţi dă de ştire despre apropierea 
dușmanului, lopătarul apelor de argint, culcuşul în care fată 
căţelele, traista cu mâncare lăsată de prieteni atârnată de 
streaşina casei, ţie hoţului de cai hăituit, ca să te furişezi, 
noaptea, s-o iei, fântâna dintr-o răspântie de lume 
neumblată, binecuvântarea că iar te-ai întors teafăr de la 
Dunăre? Care din Dumnezei îi hăituia acum? 
Transfigurarea lui potrivnică, extenunată şi invulnerabilă, 
uimindu-i şi îngrozindu-i, ce nume purta? 

— Nu ne mai vrea Dumnezeul nostru! Sau nu ne mai vrea 
aici. Aici unde am rupt o mie de pulpe de miel de Învierea 
Fiului Tău; pâine ca aici nu se mai face nicăieri - coajă 
aurie, de caisă pârguită, muşti, mesteci, înghiţi, munţii 
Măcinului sunt repezi, câmpia, prea puţină, dar lucrată 
cuviincios, Dunărea curge în rostul ei, şi pot spune cu 
sufletul vrednic: eu sunt pâinea, mulţumirea şi fapta bună, 
eu sunt lacrima şi taina, casa mea e oricând deschisă 
călătorului cu peşte, ciuperci parfumate şi castraveciori 
fragezi. Şi acum? Ăla care-ngrămădeşte totul în hambarele 
lui nu dă nimic înfometatului. De aia am îmbrăcat eu rochia 
Moloaicii, iar Iliaş Văratecu drumul Buzăului, lăsând-o 
singură pe Stola Coleru cu care se juraseră să moară 
împreună, în ziua când vor împlini şaptej de ani. Erau 
născuţi amândoi pe 11 februarie şi-şi făcuseră planul, chiar 
din prima lor noapte de dragoste că, la şaptej de ani, să 
treacă Dunărea în bălți, să bea o damigeană de vin roşu, să 
se culce în zăpadă, în cel mai mare troian şi să moară 
visându-se unul pe altul. Se spune că cine moare în zăpezi 


nu ştie că moare, moare într-o plutire prin care parcă se 
tânguie un cocoş, scârţâie, plină de greieri, o moară albă şi- 
şi hâţână fundul prin preajmă o stafie desmăţată. Firesc ar 
fi fost să moară după legământ, sau sus în munţii Vrancei, 
unde se aduna cu ceata lui la câte-un chiolhan cu vin fiert, 
dres cu scorţişoară şi aromat cu zahăr ars. Sau cel puţin în 
oraşul Brăila, pe care unii nu-l cunosc cum a fost el şi, 
atunci, hai să facem prezentările: de o parte, tovarăşul 
Cezar Saltava, puterea zilei, pentru care eu şi consilierii 
mei putem scrie, oricând, pe asfalt, ţinând pensula în dinţi: 
jos rechinii americani, dar lăsaţi-ne Brăila veche şi Strada 
Regală. 

— Strada Mare, zise Linu Frunzămică, era frumoasă ca un 
drum pe Ocean. 

— Ca un cal de furat, îl contrazise Salcia Vifor. Sunt străzi 
tâmpite ca vaca, blegi ca oaia. 

— Mie-mi place mult carnea de oaie, îşi linse buzele 
Neculai Paşa. 

— N-ai decât. Dar, află de la mine, oaia-i mai puţin 
prezentă în capul ei decât al lupului. Şi mie-mi place carnea 
de oaie. Îmbătrânind, vorbesc mereu despre mâncare şi 
mănânc ca un neruşinat. Mi-e silă, şi tot mănânc. Sunt şi 
străzi rele ca porcul mistreţ, spârcite ca găina, străzi 
şoarece, câine, omidă, străzi gustoase ca vişina. 

— Cele mai parşive, întări Nichifor, sunt alea care-şi dau 
silinţa să nu fie nimic: din ele te pândeşte moartea. 

— Strada Regală era fără asemuire! 

Strada Regală era Brăila în spaţiul reductibil, Măreţia, 
virtutea, prejudecățile, zelul isteric, beatitudinea, 
perseverenţa, focul vestalelor, energia dinamică şi aceea 
ostentativ latentă, în care se intercalau o disperare eroică şi 
un frison malaric. Începea lângă bariera Râmnicului, saluta 
cu distincţie Halele şi, mărginită de case cu două etaje, 
toate coapte de căldură - la parter prăvăliile, băncile, 
restaurantele, zarafii - mergea să se verse în Piaţa 
latinităţii, dominată de statuia Împăratului Traian şi de 


Turnul ceasului, dincolo de care se aşternea, coborând, 
Strada Portului, dominată de casele dulci ale Pisicii negre, 
Viciul miorlăind în năduşeala algelor din toate mările. 
Voracitatea, Demonii, apoi Majestatea Sa Portul, uriaşele 
depozite de mărfuri, Aurul, Aventura, Capitalul, Golanii, 
Jindul, Şantanele, Cuţitul, Dunărea şi, peste Dunăre, Raiul 
bălților, pronunție apăsată de mistere, inaccesibile 
Excelenței sale Prefectul, Primarul şi Bancherul, boltă 
vrednică de cinste şi respect, intrată în cântec, legendă şi 
mit. Intrată, în proporţii alarmante, şi în apocalipsă. 
Domneau în ea pescarii, ţăranii din satele de pe grinduri, 
ciobanii în legănata transhumanță, hoţii de cai. 

Strada Mare ţinea de centrul opulent al Balcanilor, aflaţi 
mereu în marginea etern neobosită a Timpului, de 
luciditatea lor războinică, de neastâmpărul provocării 
ocheoase a Levantului şi ingenuitatea culturii periferice, de 
ficţiunea libertăţii, căutând cu mărul catargului nu Vestul 
Europei, ci Istanbulul, Smirna, Pireul, Alexandria. 

Pe Strada Mare se lăfăia Viitorul burghez. 

Jos, în Port, Visătorii păduchioşi Ca toţi meniţii deopotrivă 
urgiei de-a se scufunda, împreună cu secolele de aspirație, 
semn vătămător, revoltă, ură, speranţă, vin, pâine, scandal, 
profeţii smintite, cazurii stranii, locuri comune, proxeneţi, 
pleşcari, guşteri favorizați de soartă, evadați din puşcării, 
muncitori, băcani, hamali, misiţi, copii de alergătură, curve, 
profitori, moşieri, cârciumari, armatori, trei mii de căpitani 
de vas, barcaze, bărci, neam românesc amestecat cu greci, 
evrei, armeni, italieni, turci, lipoveni, în cea mai sângeroasă 
clipă a istoriei, al doilea război mondial, din care să se 
arunce apoi, sfârtecaţi de glonţ şi descurajare, într-o 
revoluţie, ultimativă în intenţie, întâi confuză şi exterioară, 
tulbure în expresie şi cruntă - mistica eliberărilor! 

— Un pârjol patetic, dramatic, încercând transplantări 
străine, erori elaborate de alţii şi experienţe halucinante 
până să pătrundă în matca sa proprie, şi ea mereu 
frământată, rodind triumf, abuzuri, împotriviri, mai ales 


împotriviri, pentru ca nimic să nu mai fie în România, 
niciodată, ireproşabil, ci totul în veşnică schimbare, 
nesfârşit vârtej, noroi şi apoteoză, răbdare mocnind, 
violenţă inevitabilă, ceas al dragostei alternând cu virtuțile 
blestemelor sacre. 

— Strada Regală, reluă Salcia Vifor, era mărginită de 
salcâmi, dar Linu Frunzămică îl întrerupse din nou, 
rugător: 

— Strada Mare, ascultă-mă pe mine, sună mai respectuos. 

— Pe Strada Mare, la numărul 1 bis, în fundul curţii, am 
avut o fufă, una Turbina Cucută. Dac-a ajuns în rai dac-au 
făcut prostia să-i deschidă porţile, o să iasă dandana mare 
cu copilaşii îngeri. La şapte ani a închis în podul casei lor un 
băieţel de şcoală, ceva mai răsărit decât ea. Să se joace cu 
el, pentru că asta i-a fost meseria toată viaţa - cocul sprijinit 
într-un pieptene roşu, muscuţiţe de argint presărate-n păr. 
Când plecam cu Iliaş Văratecu la furat cai, sau plecam la 
Bucureşti, la Târgu de fân din Obor - nu luam parte la 
licitaţie, trăgeam cu ochiul la caii de tracţiune belgieni din 
cele patru sectoare ale Capitalei, la caii Escadronului de 
gardă regală, apoi caii regimentului 2 Artilerie, ai 
regimentului 4 Călăraşi cu schimbul şi ai Institutului de 
medicină veterinară - o puneam pe Turbina Cucută să ne 
fiarbă o supă de caiele. Ea râdea, se fandosea, scutura 
ţâţele şi nu cerea bani. O umpleam cu daruri. Pa Strada 
Mare, vara, negustorii îşi scoteau mărfurile afară. Pe o mie 
de tejghele, o sută de mii de baticuri, şaluri, stofe, papuci, 
pantofi, cismuliţe şi mai ales pânzeturi colorate. Toate la un 
loc închegau un miros nemaipomenit; s-a pierdut, nu mai e! 
Te pătrundea credinţa că stămburile alea îşi aleg în minte 
trupul pe care să-l îmbrace şi încearcă de o mie de ori o mie 
de mirosuri ca să-l găsească p-ăla de se potriveşte pe 
fiecare muiere. Pe Turbina Cucută se potriveau mirosurile 
dulci, de altfel plătisem să i se facă în odaie o scară de 
acadele înaltă cât peretele; pe fiecare treaptă o căpăţână 
de zahăr candel, bolovani de alviţă - când se învecheşte se 


face neagră - cutii cu halva, tăvi cu sarailii, miere în scoarță 
de tei. Noi doi liorpăiam supa de caiele care te fereşte de 
întâlnirile primejdioase, ea mânca scrumbii albastre fripte 
în ţiplă, saramură în care plutesc cinşpe picături de ulei de 
măsline, saramură albastră cu ochi galbeni, nu există ceva 
mai bun pe lume. În vremea aia, când intrai pe Strada 
Regală, Strada Regală te-ntreba: măi, dar tu ce crai mare 
eşti? Eu sunt Salcia Vifor, hoher, verdugo, boia, călău 
neîmplinit şi poftesc untul pământului. Dar tu, cestălalt, cu 
mustaţa blondă, nas de vultur, sprinten, mlădios şi cu ochii 
ascunşi? Eu sunt cetăţeanul Iliaş Văratecu din comuna 
Filioara pe Dunăre (minţea, era din altă parte), chemat la 
judecată de Tribunalul din Vârşeţ, regatul Serbiei, acuzat 
că, împreună cu ungurul Andras Ferencz din Seghedin, am 
furat douăj de cai ai moşierului Zoran Jugastru. Ruzmanele 
mamii voastre de haimanale, luaţi ce vă trebuie şi plătiţi 
drept, altfel vă scurtez cărările. Pe Strada Regală, Cezar 
Saltava, orezul se vindea cu sacul, portocalele, fideaua, 
smochinele şi macaroanele cu lada, măslinele cu butoiul, 
icrele negre cu putinica sau cu găleata, vinul se bea cu 
vadra, berea curgea prin şanţuri, romul ardea 
atotcuprinzător în cazane rotunde, creşteau din el câte 
patru, câte şase, câte opt corbi beţi. Sute de grătare cu 
mititei, cârnaţi, fripturi, patruj de feluri de ardei iuți şi zece 
de boia de ardei, murături, castraveți, salată, muştar care-ţi 
spărgea cerul gurii, şi movile de jumări de porc. Fripturile 
se serveau pe funduri de lemn, fundul avea la un capăto 
scobiotură în care se scurgea mustul, adunându-se cu 
mujdei, piper şi cimbru. Iliaş Văratecu întingea o jimblă-n 
jiu, c-aşa se numea minunea aia şi se înjura cu papagalii 
cocoţaţi pe firmele cârciumilor şi chemând mugşterii; la noi 
găsiţi oricând un mertic de ovăz pentru cal, o sticlă de vin 
pentru călăreț. Atârnau în galantare nisetri de o sută douăj 
de kilograme, zece mii de iepuri jupuiţii (toată lumea mânca 
tocană de iepure sau tocană de măruntaie de porc în sosuri 
dichisite), cinşpe mii de rațe şi cinşpe mii de gâşte sălbatice 


(toată lumea mânca rață şi gâscă pe varză), iar măcelăria 
din colţul Regalei cu Griviţa punea duminica în vânzare 
carne de cămilă. Şapte capete de cămilă am mâncat într-o 
lună. Eram în puterea vârstei, mistuiam bine, numai la 
gustarea de dimineaţă puteam să-nfulec douăâj de grauri 
prăjiţi, împinşi pe gât cu vin brumat, oţelit în pivniţă de han 
sau de tavernă, lătrat cel puţin doi ani de duhurile rele. Pe 
Strada Regală - Linu Frunzămică nu mai ai dreptul să mă 
întrerupi - loterie, biliard, nebuni, petrecăreţi, puhoaie de 
mâncăcioşi, hoţi cu nemiluita şi târfe care coborau în port 
şi-şi puneau ibovnicii să cumpere tărgi cu peşte mic şi ele îl 
aruncau pescăruşilor: înfulecaţi cât vă place şi legănaţi 
cerul. Unu născocise-un perete de sticlă, atârna-n partea de 
sus o juma de porc, chelnerul apăsa pe nişte mânere şi 
vedeai cum se desfac bucăţi de carne şi de grăsime, se 
toacă şi se amestecă şi se adună într-un cârnat lung care 
cădea-n ceaunele cu ulei încins. Bănuies că era neamţ, 
fiindcă-ţi servea cârnatul numai cu varză călită. Pe Strada 
Regală nu erai niciodată pe marginea prăpastiei, la nevoie, 
puteai să te salvezi agăţându-te de-o inimioară de turtă 
dulce, de-aia nu înţeleg sub ce imbold a plecat Iliaş 
Văratecu, astă vară, la Buzău, să moară acolo? 

Se trezise într-o sonoritate luminoasă: un stol de vrăbii 
ciugulea cireşe pietroase, dar parcă mai mult spărgea 
bobiţe de sticlă. Îşi frecă între deşte cercelul de argint, 
atârnat la urechea stângă, privi Dunărea, ipocrizia ei 
fastuoasă c-ar curge şi pe-o albie din ceruri, care nu era 
decât hibridul înălţării în rai a pâclelor azurii, pedanteria 
plopilor în clipa răsăritului de soare şi murmură ceea ce-i 
spusese, cu o seară înainte, fostul episcop al Dunării de Jos, 
ajuns măturător în halele fabricii de sârmă: cal împuşcat, 
cal horcăind, miros de cal împuşcat, miros de cal horcăind, 
haină neagră de cal împuşcat şi Diavolul care, îmbrăcat în 
uniformă de amiral, dansează pe hoiturile cailor. Se omorau 
caii şi se ardeau căruțele de Brăila, căruțele de Buzău. 
Împrejurul rugului se striga: jos trecutul, azi avem 


tractoare, caii şi-au mâncat ovăzul. Şi nu se ucidea numai o 
entitate a câmpiei, ci simbolul dureros al libertăţii, al 
expansiunii firii, al distanţei dintre o noapte hăituită şi toate 
nopţile fermecate; se ucidea nebunia şi seducţia unei patimi 
care-l devorase pe Iliaş Văratecu, toată viaţa; o patimă 
tragică, plină de pieire, de vuiet, de capcane, dar şi de-o 
nesfârşită trecere prin esenţa iubirii, prin revoltă. Să zbori 
în galop prin paloarea câmpiei, s-auzi cintezoiul, boabele de 
cătină să-ţi bată genunchii, iar ciorchinii de coacăz sălbatic 
genunchii calului, vântul să-ţi împingă pe ceafă pălăria cu 
boruri late şi calde, sufleul să-ţi fie aburul voluptăţii şi să 
nu-i pese că va ajunge nor liliachiu - nu mai e, a fost şi nu 
mai e, ce atâtea gogomănii! 

— Şi calul să rupă o gură de iarbă şi să spună cu emfază: 
Tatăl nostru al Cailor de furat, sfinţească-se numele Vijeliei, 
al Fulgerului, al Luncilor înecate şi al Râpelor din mal înalt, 
dă-ne nouă chip uşor de strecurat pe sub ochii întunecaţi ai 
Legii către bălțile Brăilei, dă-ne drum lung, zăbala dulce, 
călăreț subţire, zare bogată, fân limpede, apă de izvor 
proaspăt izvorât, amețeli din soare, iepe cu burta largă, 
mânji roibi, nopţi pe care să le alergăm, zile de mai, piept 
înfrigurat, copită rotundă, chişiţă cu focuri iuți, pogoane 
întregi de iarbă; şi dă-ne, dacă ni se leneveşte pasul, miros 
de lup, mărire '[ie! lar acum nimeni nu mai şedea la 
îndoială dacă se cuvine să omori un cal, îl omora pur şi 
simplu; cu arma, cu parul, cu dalta, cu hârleţul. Aici, în 
câmpia Brăilei, unde caii au nume mai apropiate de 
Dumnezeu decât toţi oamenii - Salvinia, Trandafir, Dânga, 
Surâs, Orniţa, Titiana - omul se schimbase într-un pui de 
lele şi de lup şi arunca funia morţii în loc de căpăstru şi 
scuipa pe ceea ce-i fusese prieten şi altar, despărţind iarba 
de cărare, ţara grâului, desăvârşit de calmă, imensă în 
tăceri, de misterul în veci repetabil în grandoare al 
secerişului, fazele lunii de pântecele pământului; se 
pogorâse urâtul pe apele Brăilei. 


Plecă la Buzău, fără s-o anunţe pe Stola Coleru. Era ziua 
de Drăgaică şi noaptea când s-arată comorile. Totdeauna, în 
iunie, suia în munţii Buzăului să bea apă din buricul 
pământului. Buricul pământului e sub vârful Penteleul şi 
apa aia o scote un cioban, asistat de un călugăr. Lucrează 
cu o găleată de lemn nou, strânsă în cercuri de argint, 
împresuraţi de o ceată de jderi. O luase şi pe Stola Coleru, o 
dată, dar fiind noaptea aia de iunie metamorfozată cu toate 
spiţele norocului, Stola Coleru privise la călugăr ca dintr-o 
pierdere ireparabilă şi pe trupul lui tânăr răsăriră crini 
negri, primule, stânjenei, garoafe, mixandre, şi apa din 
găleată se acrise; călugărul avea inima în partea dreaptă, 
ca de altfel jumătate din schimnicii schitului său şi din 
noaptea aia fu mai puţin viguros, mai aspru şi plin de un gol 
imens, iar jderii nu-l mai ascultară. Tremura, devenise 
fricos, îi cădeau dinţii. 

Ajuns la Buzău, văzu în marginea Târgului Drăgăicii o 
ţigancă în rochie roşie, suită pe-o masă şi scuturând o 
tamburină cu clopoței: cumpăra cai, două halbe de bere 
calul, şi toţi caii erau numai piele şi os, un ţăran chiar îşi 
atârnase ceaunul de şoldul unui şarg prăpădit. O tristeţe 
imaterială-i inundă sângele: ţiganca în rochie roşie 
cumpăra cai ca să-i jupoaie. Dar caii trebuie să moară eroic! 
De-o moarte lucioasă ca fildeşul. Fiindcă un armăsar 
moldovenesc, Byerley 'Turk, şade la originea calului 
englezesc de curse. Măcar pentru asta! 

— Veţi veni la rând şi voi! Striga ţiganca spre doi ţărani 
bătrâni - şi-şi spălase părul cu frunză de nuc, brăţările de 
alamă-i zornăiau pe mâini, îngânându-se cu tamburina. 
Sunteţi bătrâni şi proşti, staţi la rând! Chelner, şapte halbe 
pentru ăştia şapte muşterii din faţă. 

— Suntem şapte oameni mari şi doi copii, să fie şapte 
halbe şi doi ţapi. 

— Dă-le şapte halbe şi doi iezi, făcu ţiganca, batjocoritor, 
azvârlindu-şi pe umeri, c-o smucitură a pieptului, şiragul de 
mărgele - o ploaie de culori ropoti scurt -; râse, dând la 


iveală o potcoavă de dinţi albi, mărunți, frumoşi şi izbi cu 
amândouă picioarele înfundate în cismuliţe verzi botul unui 
cal care se-ntinsese s-apuce cu buzele căzute o felie de 
pâine de pe masă. Era un cal care nici în închipuire nu se 
mai afla păscând iarbă pe muchea unui gorgan; trăia în el 
numai umilinţa ideii de cal şi nici o scăpărare de galop sau 
de abatere de la drumul ce trebuie mestecat în copite cu 
osânda nesfârşirii. 

— De ce paştele mă-ti de putoare dai cu cişmele în botul 
calului?! O-njură el pe ţigancă. Haită spurcată! 

Şi era murdar, funest şi inexplicabil de calm. Şi doar 
fusese prevenit că peste tot, acum, caii se împuşcă. Sau nu, 
nu fusese prevenit ci i se anunţase sentinţa: condamnat la 
încheierea socotelilor. 

Țiganca, sugând între buzele groase un melc pescuit dintr- 
o oală cu mujdei de usturoi, îşi umflă burta şi răspunse la 
înjurături, bătându-se cu palma peste sex şi schiţând apoi, 
la îmbucătura coapselor, un salut deşucheat. Ţăranii râseră, 
chelnerul izbi un bloc de gheaţă pe marginea unei căzi cu 
sticle de suc, un bătrân râgâi zgomotos: heringii şi berea. 
Venin şi fiere inundă orizontul laconic al lui Iliaş Văratecu. 
Se înălţă şi-o cârpi cu dosul palmei pe ţigancă. 

— Porţi cuțitul ucigaşului, nemernico! Jupoi caii şi pe 
urmă-i arunci în râul Buzău, ca hoiturile lor să spintece 
nemilos şi burta apelor. Mâine, râul Buzău va curge îndărăt. 
Şi nu va curge aşa numai Buzăul, ci şi Siretul. Ucigaşilor, 
caii tuturor râurilor se vor năpusti spre fundul pământului, 
apoi, fără ei, va veni o iarnă cumplită, vă vor îngheţa copiii, 
veţi găsi, dimineaţa, în leagăn păpuşi de gheaţă. 

Apucă masa şi-o azvârli în mulţime, cu ţigancă cu tot. Oala 
cu melci în mujdei de usturoi se sparse lângă genunchii ei. 
Ocăra şi plângea, ţiganca... Iliaş sta drept şi tremura. Miros 
de tei, Iliaş se scutură, şi o ţandără de fulger îi pătrunse 
umărul stâng. Un ţigan, ibovnicul tamburinei, în cămaşă 
galbenă, frecat pe trup cu floare de tei, îl izbise cu cuțitul. 
El nu gemu, nu suspină - „Doar sângele nostru trebuie să 


se amestece cu sângele cailor”. Vâri dreapta în buzunar, 
acolo o vâri în mănuşa de fier cu care hoţii de cai fac să 
sune zincul tejghelelor din hanurile unde-au fost vânduți şi 
o repezi, din întoarcere, în mutra cuţitarului. Sângele ăluia, 
ţâşnind, răspândea miros de cafea. „A trăit bine, are de ce 
să-i pară rău că se duce”. Apoi, fără să scoată mânuşa, fără 
să-şi strângă rana, fără să vrea să ştie dacă ţiganul mai 
trăieşte, intră în biserica Gârlaşi, al cărui patron e Sfântul 
Hristofor cu cap de câine. Şi toţi caii, cei cumpăraţi pe-o 
halbă de bere de către ţigancă şi cei doborâţi cu puşca, 
parul, hârleţul, dalta, roibi, murgi, albi, dar mai ales negri, 
intrară în biserică odată cu el. Mergeau sprijinindu-se doar 
pe picioarele dinapoi (calul trebuie să fie şi om), cu burţile 
sfârtecate, capul de câine al Sfântului Hristofor le înfuleca 
maţele, curgea duhoarea de ierburi schimbându-se-n baligă 
şi sângele tuturor se-aduna în ceaunul şargului, şi era 
vânăt, aburind de-o tristeşe atotcuprinzătoare, imaterială, 
se închegau din durere neamuri de câini, chelălăind, se 
aruncau în ceaun, lingeau, încăierându-se, lătrau, se înecau 
în sânge, în timp ce Dumnezeu, de scârbă, de lehamite - 
milă nu-i fusese niciodată - se schimba şi el în cal, iar 
biserica începu să necheze, din câmpie s-auzeau scăpărând 
de cântec nostalgic faraoancele căruţelor de Brăila şi de 
Buzău, hoţii, plini de-o bucurie supărată şi tremurând de 
nerăbdare, pândeau căderea nopţii. Pe urmă, biserica 
Gârlaşi împrumută chipul bisericii de la Ierusalim pe pereţii 
căreia rugăciunea Tatăl nostru e scisă în toate limbile 
creştinătăţii şi toţi caii ucişi scriseră cu mănugşa de fier 
purtată de Iliaş Văratecu: Tatăl nostru al Caşilor de furat şi 
al tuturor cailor ultragiaţi, sfinţească-se numele Vijeliei. 

Afară, în munţi, înfloreau sânzienele, iar în câmpie se 
deştepta comoara vântului de sub orizont, scâncind după 
fiinţa unui mânz. 

— Adio, bărbat mare şi scump prieten, spuse deodată 
Salcia Vifor, de pe-o altă margine de timp. Cezar Saltava, zis 
şi Cezareea, care-i locul de baştină al Sfântului Vasile... Şi 


pe tat-tu, tot Vasile îl chema. Dac-ar fi murit Iliaş, iarna, la 
Brăila, aşa cum jurase, ehe! L-am fi purtat cu sania din sat 
în sat până-n munţii Buzăului. La sania lui ne-am fi înhămat 
toţi hoţii în vigoare, toţi golanii şi toate haimanalele, pentru 
că el a fost singurul dintre noi care cunoştea graiul cailor şi- 
al peştilor. Când ajungeam de nevoie, se ducea la ostroave, 
la cherhanale, se arunca în matiţa năvodului, gol printre 
miile de kilograme de peşte viu, se tăvălea cu crapii ca un 
vrăjitor şi se întorcea plind de mana fulgerului. Apoi când se 
întâmpla să mergem spre distrugere, un armăsar îl scula, 
noaptea, de pe prispa casei unde dormea, se duceau 
împreună într-un lan de trifoi, numai în nopţile când varsă 
cânepa în răcoarea câmpului veninul dintâi, deasupra lor 
luna dechidea o fereastră şi se ivea o odaie în care se înălța 
un turn de sticlă colorată, numai tremurări, numai înfiorări 
de aripi şi nişte inimi de porumbel zvâcneau cald în jurul 
unui duh verde şi fără nici o cusătură, întocmai ca şi cămaşa 
lui Christos, pe care d-aia au jucat-o soldaţii la zaruri, 
fiindcă n-au putut, porcii, s-o rupă, oricât au tras de ea şi-au 
terfelit-o cu sabia. Erau nopţi în care să te îmbeţi chefuind 
cu cărăbuşi, tu bând vin şi ei stropi de cleştar. Nu-ţi mai 
merg treburile, hoţule? Întreba Duhul. Fă aşa şi aşa. Iar 
într-un rând, i-a zis: intră în spital şi scoate-ţi două 
kilograme de grăsime de pe burtă. Grăsimea, un kilogram şi 
nouă sute, împărţită-n nouăşpe porţii egale, o arunci 
câinilor din armanele boiereşti, şi ţi-i faci fraţi. Ultima sută 
de grame, partea de deasupra bărbăţiei, o amesteci, 
frământând-o temeinic cu ceară de stup de mănăstire la 
primul rod, umpli o vărguţă de alun scobită c-un ac de aur 
smuls din coc de mireasă în ziua cununiei, înveleşti vărguţa- 
n maţ de lup - şi, gata, se-ntoarce norocul acasă. La sania 
Stolei Coleru am fi înhămat curvele alea pline de ifose, 
tertipuri şi infamii care i-au împuţit Stolei sute de zile din 
viaţă. 

Şi-am fi împărţit la copiii din douăj de sate coşuri cu 
bomboane şi roşcove şi douăj de brazi cu cetina poleită, 


plus unşpe fire de iarba fiarelor galbenă, roşie, argintie. Din 
iarba fiarelor neagră, care-i cea mai de preţ, am fi dat 
numai două fire. larba fiarelor neagră are coadă, aripi, 
corne şi copite despicate, fiindcă nu creşte decât în locul 
unde a plesnit un drac; vara, se-nveleşte singură cu bozie, 
scaieţi pitici numiţi şi holeră, cătină şi hrean sălbatic; iarna, 
se ascunde-n muşuroaie de cârtiţă sau în ocnele aricilor. În 
satele care ne-au vândut, şapte la număr, n-am fi lăsat un 
fir... Dar fiincă moartea i-a atârnat lui Iliaş clopotul de gât 
la Buzău, a trebuit să ne cărăbănim la Buzău. Am închiriat 
două bărci cu motor, le-am unit c-un pod de scânduri şi ne- 
am dat drumul pe apă, spre satul Vameş, lângă care se 
varsă Buzăul în Siret, ca să-l înmormântăm în malul unde s- 
a iubit întâia dată cu Stola Coleru. 

Plecând pe drum urzit de ape. Veghind, într-o pietrificare 
sălbatică, apatia mortului scump. Esenţele câmpiei, grâu, 
porumb, mei tătărăsc, mirişti cu mohor se amestecau cu 
esenţele eterne ale apei, după legea obscură prin care 
himerele Bărăganului cresc, se ramifică, apasă orizontul şi-l 
descompun, vara, într-o lungă pierdere uimită. De la Buzău 
şi până la satul Vameş au plutit ferecaţi într-o durere 
blândă, pe care Timpul, spaima niciodată mântuitoare şi 
urgie fără putere peste ecoul tuturor părăsirilor, n-o 
atenuează şi n-o înăspreşte, întrucât fatalismul celor de la 
Dunărea de jos e o umbră reflectată în două ape: 
imoralitatea sau numai lipsa de pudoare şi cântecul 
cocoşilor de la sud vestind deşteptarea pe secure. Stela 
Coleru hotărâse, isteric, că mortul lor trebuie să doarmă 
somnul veşnic în coapsa malului de la Vameş şi ei o 
urmaseră supuşi, mândri că cel mai vrednic hoţ o să se 
topească în şoapta şi picăturile a cinci izvoare curgând în 
etaje, în lunga noapte de pelin de la hotarul Munteniei cu 
Moldova. Sub umbrar, în jurul sicriului vârât într-o ladă cu 
gheaţă (mai înotau acolo două damigeni cu vin de 
Pietroasele) au stat o zi şi-o noapte Stola Coleru, Salcia 
Vifor, lon Verde Coconu, Ticu Patrucăţele, trei bocitoare şi 


un preot tânăr. lar lângă ei, legat între stănoage, calul 
Rudolf, furat de lliaş Văratecu din satul Pojejena, de la 
Dunărea Severinului, murg, lucios, suplu, urechi mici, 
vultur alb pe placa frunţii, pecete a regilor peste herghelii, 
cioltar roşu, şa de piele coaja castanelor, harnaşament 
violet, scările de fier curat, frâul numai zorzoane şi catran. 
Jur-împrejurul podului, douăjşuna de lebede, şapte vii, 
tulpini ale trufiei, cristalele ochilor lucindu-le în cupă de 
orhidee neagră şi paişpe de lemn văruit. Aşezaţi turceşte pe 
rogojini, lon Verde Coconu, Ticu Patrucăţele şi preotul 
mâncau mezeluri şi beau, neuitând să-i îndoape şi pe cei doi 
motorişti şi pe bocitoare. Stola Coleru şi Salcia Vifor, fără să 
pună bucăţică-n gură, priveau tăcuţi adâncurile gârlei. Apă 
fără fantezie, Buzăul curgea cu vuiet lin, scăzut, calm, 
monoton. Cei doi, plini de-o ostilitate misterioasă şi inutilă, 
păreau că ascultă moartea. Sau clopotul ei de aramă sacră 
a cărui sonoritate, urcând din abisuri îmbătrânite, incendia 
roata lumii sacre încremenise pe osie. Malurile se 
petreceau cu îngrămădiri de cătină, râpi, dracilă, gropi 
sumbre, salcâmi. Din soare, din stele, din undele calde, din 
trunchiul salcâmilor, li se părea că-i privesc, scânteind, sute 
de ochi de cal: Stola Coleru şi Salcia Vifor, voi cei din urmă. 
Voi cei din urmă. Când ajungeau în dreptul satelor, preotul 
îmbrăca patrafirul, smucea cădelniţa, cânta rugăciuni şi 
despica larg, cu mâna, orizontul de cruci, iar Salcia Vifor, 
Ion Verde Coconu şi Ticu Patrucăţele înălţau pe piept icoane 
îndoliate. Aurul azvârlit cu mâna boierească, belşugul 
credinţei avute lucrat cu ciocănelul în păcatul argintului 
mult, bronzul coclit şi buzat strângeau în prăpăstii de 
lumină şi de slavă arhangheli înaripaţi, vlăguiţi de sete, cer 
înverzit de vechime şi de măslini; pe Isus storcând struguri 
în jgheab, jertfa sângelui sfânt, notificarea îndurărilor 
ziditoare, neamul îngenuncheat al spovedaniei. La cel dintâi 
muget al popii, bocitoarele se frângeau peste coşciug, 
izbucnind într-un țipăt impetuos, smulgându-şi părul şi 
rupându-şi rochiile. 


Ţipătul se transforma, ca o cădere pe treptele durerii, în 
plânset jupuit, nervos, lugubru. (Între sate, când îşi coseau 
rochiile, bocitoarele lăsau să plutească un fel de plânset 
îngăimat, o legănare-somnolentă, geamănă cu bolboroseala 
apelor.) Glasul lor, printr-o putere de tainică absorbţie, o 
smulgea pe Stola Coleru din tăcerea rătăcită, făcând să 
întinerească în sufletul ei nebunia. Se scula în picioare, 
sprijinindu-se de Salcia Vifor şi începea să urle: 

— De ce, Doamane Dumnezeule, mi-ai lăsat numai mie 
umilinţa zăpezilor? 

Nu plângea cu glasul răpus de suferinţă al celor ce se 
despart de singura mândrie a vieţii lor, ci, cuprinsă de-o 
sminteală blasfematorie, înjunghia clinul cerului, lung, 
nesfârşit, crâncen, cu îndemnuri pustiitoare: 

— 'Tăiaţi, spintecaţi, prădaţi, neam de cutre, căci s-a duuuş 
Iliaş al meu şi n-o să mai mergem niciodată amândoi pe 
Dunărea Neagră, între Tulcea şi Sfântu Gheorghe, într-o 
luntre cu marginile de os, ca s-ascultăm privighetorile. 
Opream luntrea pe un strat de peşte, numai mreană şi 
plătică, treceau peste noi rândunici, lăstuni, libelule, fluturi 
şi Iliaş se schimba în ce-i ziceam eu. Eram tânără, focoasă, 
plesneam de sănătate. 

Fusese, redevenea. 

— Erai şi lată-n fundătoare, pesemne. 

— Măăă, Ion Verde Coconu, ţap nevăzător, femeia tânără e 
sexul frumos, prostule! Plângeţi, babelor nătânge! 

Indignarea naivă şi patimile şi scârba care-o muşcau de 
inimă că pluteşte pe Buzău cu Iliaş Văratecu lungit în sicriu 
şi cu ăilalţi bărbaţi rânduind pahare cu vin („Salcia Vifor, 
hoţ jegos, bea şi tu, lua-te-ar dracu!” se-njura sincer Salcia 
Vifor, dar nu putea să bea) îi dădeau o înfăţişare slută, 
vrăjmaşă, fumegând de duşmănie. Fălcile umflate, ca obrajii 
sticlelor de la felinarele de vânt, mestecau înjurături, 
blesteme - oh, de n-ar fi vin în pahare, ci un pumn de 
mătrăgună! 


— Îl sculam numai după mulsul vacilor, bea un căuş de 
lapte pe nerăsuflate şi, Doamne! Striga (pe Tine Te striga 
lisuse - săruta icoana, răzvrătită, dar şi plină de otrava 
fricii), dac-ar fi toate atât de frumoase ca Dunărea! Maică a 
Fiului Tău, când n-oi mai fi, cine va mai iubi ca mine apa 
asta atât de bogată?! Mă trezeam înaintea lui şi-l mângâiam 
uşor pe creştet, ca să-i schimb culoarea viselor şi el îmi 
zicea c-o simte venind pe bunică-sa de pe ălălalt tărâm: 
Iliaş, tu să furi cai, să faci negustorie cu peşte, să dai de 
pomană săracilor, să-ţi placă muierile şi să nu te-aduni 
niciodată de pe drumuri, culcuşul tău să fie iarba, vântul, 
umbra malului. 

Satul Ibrianu îi întâmpină cu grindină de bolovani - de 
prea multe ori îl prădase Iliaş. Ca să descurajeze mânia 
duşmanilor, Salcia Vifor şi 'Ticu Patrucăţele îl împinseră pe 
preot în marginea podului, să le vorbească ţăranilor. 

— Pace vouă! Începu preotul, înălţând o mică cruce de 
lemn. 

Dar Stola Coleru îl smuci de mânecaă. 

— Stânge-ţi daravela colac în pantaloni şi taci din gură! 
(Celor de pe malul sfârtecat de ploi) - Zvârliţi cu bolovani, 
neam de lepre urduroase?! V-aţi stâns de-a valma în haită 
turbată? Să vă pândească-n veci numai ştreangul, glonţul, 
şbilţul! Nu mi-e frică de voi. Eu cu lliaş am trecut Dunărea 
suiţi într-un clopot şi-am ajuns cu bine în bălți. Înger 
spaniol, zicea Iliaş, să nu-ţi fie frică niciodată de proşti. (Şi 
pentru că glasul lui Iliaş înainta în carnea ei ca o pronunție 
a tot ceea ce e menit să nu dispară) Cireadă de boi mârşavi, 
în faţa morţii se cuvine să umbli plin de purtări alese! 
Plângeţi, bătrânelor, iar eu o să-mi smulg unghiile; ai deşte 
neprihănite, zicea lIliaş, o să-ţi cumpăr o harpă, ca să-mi 
cânţi în noaptea când om muri îngropaţi de ninsoare. 

În schimb satul Grădiştea (multe gazde de hoţi) îi 
întâmpină cu lumânările aprinse. O mulţime de copii suiţi în 
ălbii şi coveţi, călări pe grinzi sau dulapi, înconjură pluta 
mortuară. Hărmălaie, bălăceală, schimb de saluturi cu calul 


Rudolf şi cu lebedele vii, miros de tămâie fecundând mirosul 
şi mai pronunţat al mărarului şi busuiocului din grădini. 

— Stola Coleru, strigă un bătrân de pe mal, ştim că aici e a 
şasea odihnă a mortului. Încă una şi se va sfârşi. Prin 
urmare. 

— Minunat miroase tămâia, întrerupse Ion Verde Coconu. 

— Voi, orbii, zise Stola Coleru, să nu vă plângeţi că nu-l 
vedeţi pe Dumnezeu când agaţă pe culme perdeaua zorilor, 
fiindcă aveţi darul nemaipomenit de-a nu vă scăpa nici-o 
scânteie de miros, nici-un damf, nici-o adiere din rai. Dar de 
data asta, n-ai nimerit-o. Ceea ce-ţi miroase ţie a tămâie 
sunt rusaliile care curg puhoaie pe gârlă; de azi de la prânz 
curg întruna. 

Şi vărsând în apă paharul cu vin de care nu se atinsese, 
Stola Coleru pescui o grămăjoară de rusalii sfârâind. Bând 
clipele unei singure zile şi slujind, fără altă simbrie decât 
plutirea pe unde, sufletul adânc al verii trăind dimensiunile 
lui iunie, rusaliile brumară verde buza paharului şi se 
rostogoliră în caseta de lemn conţinând toate somaţiile şi 
hotărârile judecătoreşti date împotriva lui Iliaş. Hoţul urma 
să pătrundă în pădurile de lut adormite însoţit şi de 
expresia justiţiei. 

— Vrem să ştim adevărul, reveni bătrânul, avea sau nu 
Iliaş coadă de cal? 

Podul de fier legând Brăila de Râmnic îşi frângea umbra 
pe chipurile copiilor aşteptând într-o încordare fermentată 
de promisiuni. 

— Am jurat să păstrez tăcerea. 

— Moartea lui, singur, fără tine, te dezleagă. 

— Aşa crezi şi tu, Salcia Vifor? 

— Întreabă-l şi pe părintele. 

Popa sugea nişte stafide. Avu o rafală nervoasă. 

— Şi nisipul vorbeşte când vine ceasul s-o facă. 

— Într-o singură noapte din an, spuse Stola Coleru, în 
noaptea de Sân Toader, îi creşteau coadă, coamă şi copite 
de cal. Atunci, el şi Rudolf, mergeau să se împerecheze cu 


iepele sălbatice de pe grindurile din Delta Dunării. În zori 
mâncau otavă. El o întindea în sare şi era din nou om. 

Opriră şi dincolo de pădurea Camniţa. Liniştea vibra de 
greieri, funia vântului, cu noduri rare, lingea apele şi 
chipurile uimite ale copiilor, învolbura frunzişul de plop 
plângător şi de sânger. Scurt, calul Rudolf, care de la Buzău 
şezuse neclintit în priponul lui, pătruns de-o întunecime 
blândă, se smuci din frâu, lepădă şaua (cele două iniţiale de 
argint I. V. - se rupseră) şi se aruncă în valuri. Din nucleele 
înfometate de lună ale malului stâng ţâşniră impulsiv 
prigorii care, dându-se peste cap, ca sufletul vântului atins 
de aroganţa primăverii, pieiră în crângul de soc înflorit. 
Zbor puternic, parcă s-ar fi petrecut prin marmură sau prin 
tuci. Rudolf, scuturându-se se lipi de marginea podului 
legând bărcile şi-o privi clătinat pe Stola Coleru. Se 
întoarse, înotând uscăţiv şi ieşi într-un prund mic. 

— Talunul, înjură Ticu Patrucăţele, trebuia să-l punem în 
piedică de fier. 

— Nu-l spurca, ştergeţi lăturile de pe buze, nu-l ponegri! 
Ţipă Stola Coleru. Salcia Vifor, gemu ea, am vorbit şi-am 
adus nenorocul. Scoate capacul sicriului, mă roade groaza. 

— Am cerut motoriştilor un cleşte. Între timp, Rudolf 
îngenunchiase în prund şi vulturul alb din frunte îl bătea cu 
pliscul în osul frunţii. Tremuram înspăimântat. Când i-l 
sparse şi sângele îmboboci în rană, Rudolf se schimbă într- 
un nor de fosfor şi se topi. Am deschis sicriul. înăuntru, un 
cal negru, despicat. În burta lui, două găleți de fântână. 
Când trădezi, moartea-şi ia poveţile îndărărt şi-ţi spune 
măscări, viaţa-şi face poftele trupeşti cu cine se nimereşte. 

— Dar ce trădase Iliaş Văratecu? 

— Pe Stola Coleru. Jurământul lor, domnilor, cântecul! 

— Salcia Vifor ridică mâna, pocni din deşte (bereta-i 
atârna batjocoritor pe-o ureche) şi odaia se umplu de patru 
voci descărnate şi de lipăitul a patru perechi de tălpi goale. 

Trei iezi cucuieţi Uşa mamii descuieţi Că mama v-aduce 
vouă Înc-o hotărâre nouă: Ori te spânzuri, ori te-neci, Ori la 


colectivă treci, Din trei, una să alegi. 

A doua zi l-am căutat pe Palihoi la lezerul alb şi i-am lălăit 
cântecul bătrânilor. 

— Ce poveste tâmpită, Cezar! Fiecare om e o chimie 
aparte, tu ce fel de chimie eşti? Lepădăturile! Azi aşteptam 
pe cineva din câmpie, care mi-a promis un măgăruş pentru 
Druşca, vrea ca să-l vadă mâncând scaieţi, uite, am şi strâns 
două maldăre, mi-am jupuit braţele. Ei, bine, o să mă duc în 
sat să mă distrez niţel. Va să zică noi doi luptăm ca fiecare 
om să aibă porţia lui de mâncare, o cană de vin, un pachet 
de ţigări, o muiere şi ei lopătează pleava morţii la uşa 
comunismului. Rămâi aici, odihneşte-te şi lasă lucrurile pe 
seama mea. Va fi ordine. lar diseară îţi pun în mână şi 
ultimele cereri de înscriere în colectivă. Mâine, cel târziu 
poimâine, te întorci la Brăila, cu misiunea încheiată. Cum 
mama dracului poţi trăi în înghersuiala aia din Brăila, nu 
mă taie capul! Ştiu că-ţi place mult să-mpleteşti timp scump 
pe tejgheaua de la Flamingo, cot la cot cu Gil leodorescu. 
Otreapa de văr-su, cică, umblă cu băieţii. Eu zic că în viaţă 
trebuie să ai întrezăriri cu Dumnezeu doar cum am eu cu 
Druşca. Dă-mi voie să scuip şi să plec. Eu, Saltava, sunt în 
satul Ozânca, lumina, arma, veghea şi tot ce se cere. 

— Ai grijă de tine îi zise Druşca, neliniştită, pătrunsă de 
credinţa primitivă că norocul, dormind în căruţa 
nenorocului, care străbate fără odihnă întinderea bălților 
Brăilei şi nemiluita câmpie a Bărăganului, poate oricând să 
nu mai vrea nimic din tot ceea ce vroise doar cu o clipă 
înainte. 

— Mai bine ai tu grijă să nu fii muierea care i-a muşcat 
mâna popii, la spovedanie, fiindcă nu şi-a lungit-o spre 
ţâţele ei. 

— Întinde-o, strigă Druşca. 

Palihoi se azvârli în luntre şi se pierdu pe stâmte privaluri. 
E mai prost decât dumbrăveanca din vârful mesteacănului 
de colo. Crede că mi-l poate smulge din inimă pe Lupu 
Lambrior. 


Aruncă patru ciuperci pe plită şi presără deasupra lor 
smirnă de baltă. 

— Cezareea, eşti frumos ca un cerb... 

Ochii ei albaştri, scăpăraţi cu negru şi cutreieraţi de-o 
undă verde, mă aţinteau surâzând. 

— Hei! Am făcut, uimit, şi-am izbit cu călcâiul în butoiul gol 
pe care şedeam; doagele reverberară prelung sunetele 
izbiturii. Ce sturz vrei să-nghiţi? 

— Dacă s-ar deschide-acum o partidă de vânătoare, te-aş 
împuşca numai pentru plăcerea de-a te căra în cârcă. 

Întoarse ciupercile. Pe deasupra se rotea un hultan. Şase 
fuioare de cânepă atârnau la streaşină lângă umbrarul de 
viţă de vie, limpede pieptănate: butoiul de sub mine 
răspândea un vag miros de rachiu de pere pădureţe; doi 
bizami se priveau c-o gaiţă. 

— Cezar, când o corabie părăseşte firul apei şi iese pe 
pământ, ca să-şi facă rugăciunea de seară, de pildă, nu- 
nsemană că divaghează sau că-ncearcă să divulge secretele 
Dunării, înseamnă pur şi simplu că altfel de spirt albastru, 
cu totul de nebăut şi de nesuportat fierbe-n busola ei. 

— Dacă stau să te-ascult, mă schimb într-un băieţel fiert 
de descântece. Ce-ai visat aznoapte? 

— Dorm pe-o pernă umplută cu puf de plop şi visez numai 
porumbei sălbatici. Voi, cei de la Dunăre, trăiţi departe, în 
lumina confuză a închipuirilor. 

— Acolo unde închipuirea zămisleşte poveşti. 

— Tot un drac. Balta, câmpia, caii, discordiile sunt 
singurele voastre surse de reflecţie. Galvanizaţi cu năluci, 
sunteţi prea plini de patimi şi foarte uşor de învins. 

— Suntem mai intacţi decât poţi tu să înţelegi atunci când 
privim spre zările lumii, spre munţii Vrancei, să zicem... 
Uite-i ce senini se văd. 

— N-aveţi voie să vorbiţi despre munţi, voi care trăiţi lângă 
cei mai bătrâni şi mai urâţi munţi din Europa. 

Îmi întinse două ciuperci de pe un fund de lemn. Frigeu. 
Prin mirosul de peşte, care-i temelia oricărei cherhanale, se 


strecura, acum, şi miros de pelin uscat, de frunze căzând, 
de nămol şi de mure. Era o zi lină, apele mustrau malurile 
cu bătăi în jumătăţi de sens - un bob usturat, un bob amar - 
izvorul ascuns sub o tufă de urzică bolborosea scăzut, cerul 
închega lungi şiruri de păsări plecând, un măceş cu fructele 
roşii măsura extravaganţa trecerii lui septembrie în 
octombrie şi, lângă mine, Druşca, mestecând porţia ei de 
ciuperci, urca nestăpânit în vadul poftelor. 

— Ieri am închis patru broscuţe de puț într-un glob de 
sticlă. Am stat lângă ele, toată ziua, să văd dacă se voriubi. 
Ai ochi la spate? 

— Nu. 

— Aş vrea să ştiu dacă ne pândeşte vreun lipovean. 

— Aveţi şi lipoveni tineri? 

— I-a alungat Palihoi pe toţi. 

— Atunci, nu ne pândeşte nimeni. Bătrânii lipoveni, în 
zilele astea, stau lipiţi de buza Dunării, ca să-i vadă pe 
marinarii care se sinucid. 

— Se sinucid din dragoste? 

— Nu. Din setea de dans. Şi numai în anii în care se 
vesteşte o iarnă timpurie şi grea. În zilele prevestind iarnă 
grea li se năzare că, lipit de vasul lor, înaintează un şlep, 
dar nu e altceva decât o scobitură neagră în burta Dunării, 
pe care dansează, acoperite cu văluri subţiri, cele mai 
frumoase femei. Ele strigă: hei, băieţi, veniţi să dansaţi cu 
noi. Suntem aici toată trufia Dunării de jos: Ţili Peruzea, 
Havalica, Doina Poloneza, Irina. 

— Şi Druşca, zise Druşca, scriind c-un spic de iarbă pe 
vesta de piele. Vreau să fiu şi eu acolo, Cezar, fiindcă fetei 
care nu iubeşte marinarii i se posomoresc ţâţele. Hai, băieţi, 
veniţi! Uite-i că sar de pe vas. Unu, doi, trei. 

— Cei ce i-au văzut sărind spun că, până să se scufunde, 
merg pe ape dansând, câte douăjcinci treijzeci de metri. Şi 
niciunul nu urlă, toţi sunt fericiţi. 

— Ce gâlgâieli dospesc păsările acelea care pleacă acum? 
Reluă, moale, Druşca. 


— Gâştele gâgâie poveşti despre sâmburii de viaţă în care 
n-au ajuns, raţele-şi bat joc de duşmanii care le-au chinuit o 
vară. 

— Dar lebedele? 

— Lebedele sunt zăpezi de mare-nţelepciune plutind. 
Unele, cele bolnave, rămân aici şi gâturile lor îndreptate 
sfâşietor spre cer sunt răstălmăcirea urării de drum bun. 
Naiba, naiba să vă-nsoţească! Mlădioase plecări şi iscate 
despărţiri. Lebedele nu se au bine între ele decât în apă şi 
numai când lunecă spre locurile bântuite de vrăji, sau când, 
purtând în plisc înserarea, trec în enigma stufului spre a 
desăvârşi mistere. Nimeni nu le ştie somnul, familia, 
gâlceava, chinul, iubirea, singurul lor țipăt perfect rotunjit 
este enunţul morţii; enunţ al întristării şi libertţii; licoarea 
tăcerii lor nu e strigătul, ci însumarea tăcută a fricii, fiinţa 
ca un blstem; lebedele sunt echivalenţa resemnării şi poate 
singurele păsări care-i înţeleg pe oameni în nemărginita lor 
spaimă de moarte. Dar prea te-ai adunat în mine! 

— Sunt ca şi corbii. Ştiu să descopăr cu precizie ţărmul cel 
bun şi cald. 

— Ne vede centaurul Dunării de Jos. 

Dac-o s-avem, cum zici, iarnă timpurie şi grea, înseamnă 
că centaurul tău, în care nu cred, şi-a luat tălpăşiţa spre 
Marea Neagră. 

— N-are dreptul ăsta. 

— Uite-te bine la mine. Culoarea ochilor mi se schimbă în 
funcţie de ceea ce doresc. Acum am ochii aurii. 

— Astâmpără-te. O să pierdem amândoi. 

— Din pierderi se ţese lumea. 

— Şi ălălalt? Aşteptându-l cuminte, vă potriviţi mai bine. 

— Ca ocara cu gura iadului, da? Dar nici pân-acum nu l-am 
aşteptat cuminte. 

— O să pierdem, am repetat, umbli umăr la umăr cu 
pierderea şi rătăcirea. 

— Atunci vino umăr la umăr cu mine. 


Coborând de pe butoiul cel iniţiat în taina desmierdării 
gâtlejurilor şi fărâmând sub tălpi scoici crăpate de vechime, 
am urcat pe prispa căptuşită cu ierburi şi ne-am unit, doi 
pui de căţea impulsivi, într-un lup arzând sub ceața 
luminoasă a strugurilor dolofani rupând cozile viței; 
jumătate de lup era furia, ailaltă jumătate, unealta furiei şi- 
n lupul întreg se desfătau, plângând, cârcei de purpură, se 
zdrobea o piersică şi cântau torente de greieri. Şi-am fost 
împreună şi valul de apă, tânăr şi îngâmfat care, în nopţile 
de vară, când sub frigurile duhnind ale mlaştinilor cresc 
frigurile proaspete ale năzăririlor, iese din Dunăre şi se 
caţără în vârful sălciilor, uitând, în zori, la întoarcerea în 
destinul său, câte-un peşte pe-o creangă, unul mai lacom de 
frunze şi de sminteală, agitat hăbăuc, abrupt în dorinţe, 
chip tipărit în floarea cuibului de pe hornul afumătorilor, 
solz pierdut în ceara veşnic neîmplinitelor evadări. 

„Mi-e scris mie, prin natura lucrurilor, să sorb pe nări o zi 
urâtă”, îşi zise Palihoi, oprindu-se în curtea postului de 
miliţie, între doi meri domneşti care păstrează fructele pe 
ramuri până târziu după căderea iernii şi adevereau, acum, 
dogmele toamnei, răspândind miresme hipnotice. 

— Plutonier Avram, eşti aici? Strigă el sub geam. 

— Preznet la datorie ca bureţii de fag în pădurile de la noi 
din Vâlcea. 

Scund, între două vârste, cu pântecele bine rotunjit în 
uniforma albastră, răspunsese cu voce limpede, metalică, 
plină de imperceptibile nuanţe de dispreţ, care-i ieşeau pe 
nări ca două şuvoaie de tutun aromat. Şi pentru că 
traversase ani de silnicie, corvezi, umilinţe, pân-a ajunge să 
deţină o bucăţică de putere, vorbind, se lăsa pe călcâie, 
permiţând vocii să-i adumbrească buzele groase, ca un uliu 
ocrotitor. Dar mai înainte ca sunetele să se topească, 
revenea în poziţie normală şi le sorbea cu vârful limbii. 

— "Ţine vorbele dulci, i-o întoarse Palihoi, pentru alea trei 
zile de Paşti dăruite sărutului. Deocamdată iei o funie de 


zece metri şi alte douăj de funii de câte-un metru şi mergi 
cu mine acasă la Vifor Salcia. 

— Sergent, porunci Avram, una bucată funie de zece metri 
şi douăzeci per un metru bucata. 

Când sergentul se ivi cu funiile legate snop, Palihoi scoase 
din buzunar coperta unei cărţi de rugăciuni, mâzgălită cu 
nişte litere uriaşe. 

— Factoru, citi el, Zorică, Sacrament, Fluieraş, Iordan, 
învățătorul Marin Anghelescu. Îi iei sergent şi-i închizi în 
hambarul taurului comunal. Şi-i ţii acolo până venim noi. 
Astăzi va pogori peste ei îndurarea divină. 

Palihoi şi Avram intrară în curtea lui Salcia Vifor, uşor, în 
tăcere, cum intră umbrele a două luntri în apele de la 
fundul bălților. Mai ales Avram călca pământul viclean, aşa 
cum calci o şopârlă pe coadă, căci, primid o poruncă, se lăsa 
în patru labe ca să-i lingă faţa lividă, asperităţile, 
certitudinea rece. Dar oricât de tainic se mişcară ei pe 
malul Dunării şi în preajma casei ca o uriaşă lişiţă de lemn, 
Salcia Vifor şi cei din ceata lui tot îi simţiseră şi se făcuseră 
nevăzuţi în tufişuri, în mlaştină, în cotloanele dosnice. 
Rămăseseră afară doar câţiva copii care gătiseră cu 
panglici zdrenţuite şi ramuri de salcie un câine pe care-l 
târau de zgardă, iar el nu schiţa nici o împotrivire, spre o 
movilă cu iarbă tocită, pentru a-i da brânci în fluviu. Într-un 
ceaun larg fiebea ciorbă de peşte, numai cegă şi vrafuri de 
lapţi şi icre. Palihoi curăţă spuma cu o lopăţică şi se uită 
mirat în jur că nu apare nimeni. Se învârti prin curte şi se 
opri în uşa bucătăriei, scuturând şirurile de mărgele care 
acopereau uşa. Simţea cum, treptat, îl îneacă furia. Vântul 
de toamnă, în trecerea-i fluidă prin mestecenii de la poartă, 
azvârli, smulgând-o de pe planşeta sprijinită de patru 
butuci şi înconjurată de alţi patru, o bucăţică de carton 
verde. Ridicând-o, Palihoi descoperi că ţinea în palmă o 
curvuliţă de damă de cupă. 

— Mititico, unde-au întins-o pungaşii? 


Se sui pe masă, risipi cu talpa teancul de cărţi de joc şi 
strigă: 

— Salcia Vifor, ieşi afară! Să s-arate imediat la faţă şi toată 
şleahta împuţită care s-a oploşit aici. 

În balcon, înfruntând lumina indigestă - hârtie 
inexpresivă, sânge uzat de prea multă tăcere - apărură 
Salcia Vifor şi cei trei consilieri. Se înşirară între doi stâlpi 
înăbuşiţi de verbină, cu mâinile încleştate pe coama 
balustradei, aşteptând parcă să înceapă slujba de duminică, 
apoi predica, apoi un nor să desprindă casa de lemn de la 
țărmul Dunării şi s-o târască în afara duşmăniei lui Palihoi. 
Salcia Vifor purta rochia neagră a Moloaicii, legată la mijloc 
c-o eşarfă mov. Lepădase bereta de marinar şi-şi despletise 
barba, lăsând-o săi cadă otova pe piept. Consilierii, gândind 
că-n felul acesta vor îmbuna autorităţile, îmbrăcaseră 
cămăşi roşii. 

— Ia, ia, ia! Urlă Palihoi, văzându-i. Trei îngeri roşii, plus 
unul numai pe la buric roşu şi pe de-a-ntregul negru, 
îngerul adâncurilor („Acum de-ar fi Druşca aici!”) 

— Linu Frunzămică, spuse Salcia Vifor şi vocea lui era un 
flux de dezacorduri, în cazul că veneau americanii, 
stropeam benzină pe el, îi dădeam foc şi nu lăsam să fie 
stins cu lapte dulce. 

— Nu, aprobă Linu Frunzămică. 

— Urcă şi leagă-i, aruncă Palihoi spre Avram, întinzându-i 
funia lungă. 

El cobori de pe masă şi tăie cu briceagul sforile a două 
hamace. Cu umărul răsturnă o căruţă de coviltir de sub 
care ţâşniră, ţipând, o bătrână şi un stol de fetiţe. Pături, 
basmale, cisme, pălării, saltele. Scoase din şopron două 
troițe şi le izbi cu toporul, sfărâmă străchini şi oale, 
buşindu-le de pământ, frânse pe genunchi linguri de lemn, 
vărsă borcane cu hamsii în nişte bocanci desperecheaţi, 
spintecă un manual de limba română, ultima clasă de liceu, 
lovi c-un picior de scaun o perucă îndopată cu câlţi, aruncă 
în băligar o litră de ţuică şi-un căuş de fasole, găti un 


scaiete cu două caiere de lână şi altele de în, slulse din 
rădăcini o pulpină de floarea soarelui, plantând-o într-o 
oală, rupse pieptenii şi două evantaie, şi când socoti că 
gloata împrăştiată prin tufişuri şi mlaştini va fi înţeles că e 
alungată definitiv, strigă: 

— Cine mai ţine cât de cât la mutra lui să se care cu 
vaporul de orele optuşpe. Iar voi, se întoarse spre Salcia 
Vifor şi consilierii, legaţi cot la cot, împrăştiaţi-vă. 

Intră în grajd, scoase singurul cal aflat înăuntru, îl 
încălecă, luând şi-o gură de ham atârnată-n perete şi zise 
scurt: 

— Daţi-i drumu! 

— Palihoi, strigă Mămulea, apărut într-o pijama galbenă, 
pe unul din podurile care legau cele trei trupuri de casă, 
înainte de-a-i împuşca, să le băgaţi trestii sub unghii. Şi să 
nu-i împuşcaţi în loc ascuns, împuşcaţi-i în centrul satului, e 
mai frumos şi pentru ei şi pentru noi. 

— Bă, nebunule, urlă Palihoi. Du-te şi te-neacă. 

Dar în loc să se-nece, Mămulea se luă după Palihoi. 

Peste o jumătate de ceas, ajunseră la hambarul taurului 
comunal. Deasupra maidanului, legată de-un salcâm, plutea 
o căsuţă de hârtie colorată. Copiii care-o atârnaseră acolo 
aruncau cu cuțitul la ţintă în trunchiul roții de lanţuri în 
care, duminica, flăcăii zboară cu iubitele lor. Palihoi înhămă 
calul la crucea roții, iar Mămulea îi sui în scaune pe cei 
patru bătrâni, legându-i strâns, cu funiile mici de spătarele 
de fier. 

— Sunt eu, Mămulea, îi spuse Mămulea lui Salcia Vifor, ăla 
pe care nu l-ai vrut ginere. 

— Anafura mă-ti de tâmpit! 

— Mi-ar place să vă împuşcăm, zise Mămulea. 

— Suntem prea puternici ca să facem asta, zise Palihoi, o 
să ne distrăm împreună. 

Mămulea îi potrivi în scaune şi pe arestaţii aduşi de Avram 
din hambarul taurului. 


— Tu, îi zise Palihoi, învățătorului Anghelescu, mărunţel, 
palid, care se străduia să-l domine prin dispreţ şi ironie 
calculată, sileşte-te, în timpul zborului, să înveţi astea trei 
cuvinte: Nu sunt împotrivă! Discutăm când te-ntorci din 
ceruri. „Cine-mparte lacrimi, disperare, fugă, moarte”. I-o 
întoarse învățătorul, dar Palihoi nu-l auzi. Haide Auraş- 
Argint - strigă la calul lui Salcia Vifor, şi, urcându-se pe-o 
scândură la spatele calului, îl croi cu jordia pe spinare. 
Calul porni în buiestru, apoi în trap cadenţat şi roata, 
despuindu-se de lenevie, se încărcă de sugestii şi preziceri 
violente, cei trei îngeri roşii, plus unul negru, numai pe la 
buric roşu, sorbiră năuci din aerul care se deplasa odată cu 
ei, ameţit de-un miros dezertor - de unde venea şi ce 
semnifica, Salcia Vifor n-ar fi putut spune, dar învățătorul 
Marin Anghelescu înţelesese că în scaune, lângă el, se 
cuibărise Frica - lanţurile vechi se porniră să lepede solzii 
de rugină, lemnul se porni să scheaune, explicând motivele 
munţilor şi-n faţa tuturor se deschise ora oglinzii, pulsând 
de vedenii, aia pe care fiecare om din bălți şi câmpie şi-o 
făureşte, când e copil, dintr-un fir de pir, adunându-l ochi şi 
turnând în el stropi de lapte de alior care, pătrunşi de 
razele soarelui şi priviţi de aproape, iau o formă de vitralii 
mişcătoare, o lunecare măreaţă şi învălmăşită de sfinţi, 
iepuri, femei, porţi zgâlţâite de vânt, jafuri, violuri, dragoste 
lungă, rude, duşmani, iarba din ceasul morţii, miracolul de- 
a stăpâni o clipă timpul cel bun şi timpul sperjur, 
profunzimea, vanitatea şi josnicia vieţii. Sus, în scaune, în 
zuruitul lanțurilor, traversând şuvoaiele de aer ameţit şi 
turbat, în puţurile lor zburătoare, cei zece erau ciuturi pline 
ai batjocurii, bulgări de seu şi catran, irişi ai dispreţului, zer 
pentru porci. Lanţurile se depărtau, sugrumând distanţele 
spre cer - „calul, calul meu”, zicea Salcia Vifor sau doar 
noroiul din el, lepădarea şi sălbăticia - cei zece evoluau pe 
marginea unui clopot uriaş, prin vuietul lui în care se 
distingeau clar potcoave scăpărând, un cântec zis din 
muzicuţă de gură cu o sumedenie de başi şi loviturile date 


cu băţul de Mămulea într-un fund de baniţă. Barba lui 
Salcia Vifor se zburlise în vânt ca un ţap tragic. „Calul meu 
va orbi şi-i va da sângele pe nas”. Palihoi, pe stănoaga lui, 
chiuia şi lovea calul cu joarda şi râdea, fiindcă, iată-l, 
bătrânul Salcia Vifor era gol sub rochie, iar o cizmă-i căzuse 
de pe piciorul scheletic şi o hărtănea un câine. Apoi văzu că 
cei trei îngeri roşii vomau verde, căni întregi de venin 
(„sunt generalul Palihoi şi primesc parada vomei, cântaţi, 
şarle bătrâne, cântă Salcia, hoher, verdugo!”), balele lungi 
se amestecau în acel vârtej smintit cu necunoaşterea, cu 
Dumnezeu şi exterminarea. Dar în oglinda lui Salcia Vifor 
apăruse o fântână, înconjurată de tunzători de oi, de hoţi de 
cai, însetaţi care nu puteau să bea, fiindcă-n jgheab se 
scălda, goală, Moloaica, la şaptesprezece ani. Singur un 
mânz cu dinţi de fildeş, încerca să-i sărute ţâţele şi ea: du- 
te, mă, dacului, nu poţi să fii bun de prăsilă dacă n-ai 
mâncat o iesle de roşcove! Apoi tunzătorii de oi plecau spre 
stâni, hoţii de cai şi caii spre adâncul câmpiei, lăsându-i 
singuri - ea, goală, muşcată de mânz sau numai înfiorată de 
el, şi el, Salcia Vifor, râzând vânos: te-ar fi răpit cu toţii!; 
apoi umbra ei intrând în grâul verde şi aşteptându-l; apoi 
umbra mâinii ei ţinând în mână umbra unei ramuri - de 
plop? De salcie? De măr târziu înflorit? Amintirea trecea 
prin pereţii oaselor şi totuşi nu ajungea sau nu ajungea 
definitiv în steaua polară, luceafărul şi calea robilor 
prezente în trupul fiecărui om. Roata învârtindu-se, Palihoi 
urlând comenzi, lanţurile, zborul spre o excrescenţă a 
mizeriei, Dunărea, scocul pentru spălat lâna suit într-un 
nor, ura împotriva lui Zanc Vidraru, teama pentru soarta 
ălora care părăsiseră casele lui şi se înghesuiau acum la 
debarcadere, îi aprinseră în burtă o flacără a cărei dogoare 
îl urca în gâtlej, îi înmuia gura, i se revărsa pe barbă şi pe 
rochie. În aceste clipe îi dispreţuia pe toţi oamenii care 
privesc Dunărea printr-o fereastră dosnică de la care nu se 
vede decât ceea ce e bun de jefuit şi de spurcat, cu toate 
blestemele degradante şi duşmăniile obscure - pe cei ce 


sărută lama cuţitelor cu care ucid şi se lasă ucişi, cu care 
vor mai ucide... Şi pe când picioarele i se bălăbăneau şi 
umeri-i bâţâiau, calul alerga neobosit, Mămulea buşea cu 
băţul într-o baniţă (muzicuţa de gură tăcuse, istovită), 
timpul se comprima şi un harpon de oţel îi pătrundea 
dureros în trup - nu prinsese el o mie de mii de ştiuci? 

— Pierdu şi ştiu că pierde. Şi chiar vru să piardă. După 
legea deşertării timpului omenesc în vasul eternității virile. 
Înger pe de-a-ntregul negru, lăsa să-i cadă aripile. Iar 
aripile, ca nişte ploape uriaşe, se strângeau peste trup ca 
un ochi zgârcindu-se în sine însuşi, concentrând pierdere 
sticloasă şi acceptarea singurătăţii în acord cu ea îmsăşi. 

La miejul nopţii, Palihoi trecea în Dobrogea, cu Druşca. 

— Ne dăm la fund, în adâncurile stepei. Când s-o stinge 
ecoul, ne întoarcem. 

— E nevinovat, adăugă Druşca. 

— Aşa e, întări Palihoi, sunt nevinovat, guşteru-ăla bătrân 
de mult voia să moară. 

Toamna s-a petrecut pe deasupra bălților ca un corb 
vânăt, cu nuanţe când albăstrii, când pronunţat roşii, 
asemenea fructelor otrăvite din adâncul mlaştinilor. 
Spiritualitatea ei, complet neînfrânată dar foarte puţin 
isterică, mi-a smuls multe adevăruri din inimă, lăsându-mi 
nealterată patima de-a pârgui, în răsturnare melancolică 
sau răzvrătită, gânduri nesfârşite. Soba îndopată cu 
maldăre de stuf mă odihnea. Mlaştinile, lumea lor bolnavă şi 
plină de sunete înfometate, ca un fel de durere care, în loc 
să fiarbă-n rană, firbea în restul trupului, mă speriau. 
Clocotul unei ploi mărunte mă lepăda între fălcile unei fiinţe 
care nu spune niciodată o vorbă decât cu buzele tale. Un 
bâtlan sau un stârc, suind pe Dunăre sau poate chiar din 
lungile bărci pescăreşti lunecând spre insule (pescarii 
trăiesc acut mistica familiei), trecea mereu prin dreptul 
gemului de la odaia lui Salcia Vifor, căutându-i făptura, 
cutremurându-mă până-n oase. Laboriaosa mea credinţă în 
dreptate îşi şoptea că eu l-am ucis. Mă topeam lent în 


toamna lipsită de inhibiţii, întrebându-mă: ce caut în 
Ozânca, la vârsta mea?! Dac-aş fi puţin mai puternic, acum 
aş sta într-un colţ de lume din Bucureşti, Brăila, Buzău, 
Râmnic, Focşani, m-aş uita la oameni cum trec, beau, 
vorbesc, se ceartă, se-nţeleg, îşi văd de treabă, limpezi, 
senini, banali, cinstiţi, batjocoritori, curaţi adeverind 
idealuri de neatins, scormonind tâlcul viselor, iubind pasul 
încălţat cu noroi, fumul din horn, noaptea, iluzia unei 
fericiri, cangurul prostiei, punga Timpului, fantastica lor 
îngropare în nimic şi i-aş înjura: de ce nu vreţi, de ce nu 
încercaţi, tâmpiţilor, să fiţi cineva aparte?! Ştiţi, eu scuip pe 
Matilda şi pe Mămulea care vânează iepuri cu ciomagul şi 
fură oi din fundul bălţii. La rândul lor, ei scuipă pe mine. lar 
timpul meu, precipitându-se ca o târfuliţă de trotuar, când 
bate miezul nopţii, plouă şi nu cad clienţi, mă îndeamnă să 
scuip pe toţi şi pe toate. Nu accept să fiu gândac. De aceea 
mă întorc cu faţa spre Dumnezeu şi zic: nu vreau să mai fiu 
bun şi idiot, cerşetorul din mine caută izbânda; cum trebuie 
atacat: singur sau în haită? S-ar putea ca fiecare întrebare 
să mă coste. Economia distrugerii începe de la întrebări şi 
înţelepciune. Figura primă din legea dinamicii e să te 
fereşti. Nimeni nu te ajută astăzi, nu vrea şi nu poate. A fi 
este, acum, lumina puţină sau îngustă a credinţei declarate. 
Eu cred, tu crezi, el crede. Dar eu, tu şi el nu realizăm 
pluralul. Şi totuşi pluralul ne desfiinţează oricând, ne 
leapădă, ne părăseşte, ne uită, ne risipeşte în intensitatea 
bălților. Pomul meu n-are timp şi cărare să meargă cu 
pomul tău la gârlă. Singurătatea nu dispune de aer curat şi 
mişună de perfidii. Ajungi acolo unde vrei şi unde meriţi 
doar prin noroc şi ticăloşie. Şi atunci noi, âilalţi?! 

Apoi am primit o scrisoare de la Felix Olmazu. „Cezaz 
Saltava, Nu mai strângeţi lumea în chingi. Bălţile nu vor fi 
colectivizate. Ia-le totuşi cererile. Dar cu duhul blândeţii. 
Deocamdată te duci imediat la Dulceanu, directorul coloniei 
penitenciare şi spune-i să dea ordin ca nevestele ofiţerilor 
săi să nu se mai fâţâie prin sate în haine de blană scumpă, 


viezure sau alte animale de-astea. Patru neveste de ofiţer, 
care-ar merita, căţelele, tăvălite prin smoală şi fulgi, s-au 
închis în prăvălia sătească cu vânzătaorea şi şi-au cântărit 
ţaţele pe terezii. Mama lor! Îmi raportezi discuţia cu 
colonelul şi te întorci când te chem eu”. 

Scrisoarea am primnit-o în prima săptămână a lui 
noiembrie. Duminică, plin de-o furie emfatică, am pornit în 
căutarea lui Dulceanu. Era o zi de toamnă cu mintea goală 
şi uscată. Deasupra Dunării, în coama malului de la 
debarcader, lângă o tufă de măceş transfigurată de flacăra 
unui foc de cioate de salcie, nişte pescari jucau zaruri, 
înjurând şi izbind mânioşi cu pumnul în rama unei bărci cu 
catarg. O sticlă cu ţuică făcea ocolul cetei, întârziind o clipă 
şi-n mâinile unui flăcău lungit în drum, cu capul pe burta 
unei iepe care, vlăguită de trecerea Dunării înot, se lungise 
şi ea pe malul cu iarbă rară şi pârjolită. Un băiat, purtând în 
bandulieră un arc de alun cu săgeți, rezema visător un plop 
sterp - zeul dragostei sorbind clipe melancolice? 
Semănătorul de moarte peste zilele toamnei înviorându-se 
c-o gură de aer înainte de-a lovi? Mai la câţiva paşi de el, un 
alt băiat, de vreo şapte ani, care-şi vârâse capul într-o oală 
şi nu şi-l mai putea scoate, bolborosea dogit: 

— Oile noastre, când se dezbracă sor-mea, privesc năuce 
pe geam şi berbecul dă cu botu-n giugiuvele. luda! Iuda! 

L-am adunat între picioare şi smucind din răsputeri de 
toartele oalei, am scos la lumină o mutră rotundă, urâtă, 
năclăită de sudoare. 

— Mă, să nu mai intri cu capul decât într-o oală cu sarmale 
sau smântână, nătângule! 

S-a depărtat vreo treij de metri şi, găsind că acolo e-n 
siguranţă, a strigat: 

— Dumnezeii mă-ti de bandit! Am pus rămăşag o vâslă 
nouă contra două sute de nuci cojite că stau cu capul în oală 
până la asfinţitul soarelui, şi acum te-ai găsit tu să mă 
eliberezi?! Are mă-ta două sute de nuci? Are tat-tu o vâslă 
nouă de prisos? 


— Foarte grea întrebare, răzbătu un glas din ceata 
jucătorilor de zaruri. La fel de grea ca securea de pe care 
curge lapte şi nu sânge. 

Gras, lepădat în buze şi-n guşă, chel, cu faţa pe jumătate 
adormită şi neprevenitoare, un ins de vreo cincizeci de ani 
înaintă şi-mi întinse mâna. Era îmbrăcat în costum de 
vânătoare. 

— Bun găsit, cum s-ar zice, în continentul de ienupăr şi 
mirt de baltă. Eşti Cezar Saltava, eu sunt Miron Dulceanu. 
Am tras la rațele de cotlon. Ce zici, mare vânzoleală în 
Brăila. Bat clopotele de primejdie. Hai spre debarcader. Eu 
nu mă sperii repede. Tovarăşul Olmazu îşi închipuie că mă 
poate înghiţi. 

Adjunctul meu, Linel Farcaş, care-i elegant, elegant ca un 
pederast, dar nu tot atât de soios în patimi, ăla da, ăla a 
sfeclit-o, pentru că acum poate-o să iasă la iveală că 
nevastă-sa l-a bătut cu cravaşa de faţă cu câţiva clienţi de-ai 
noştri. Eu sunt un om de nădejde, indiferent faţă de 
Dumnezeu, băutor mijlociu, neaflat în treabă lângă proşti, 
leneş, drept, câteaodată şi abuziv, mă bărbieresc şingur şi 
iubesc sărbătorile de iarnă. Ştiu ce zici acum în gând? Zici: 
acesta mulge pui de vrabie. Află că toate reclamaţiile 
despre nevestele ofiţerilor mei concordă cu sfânta 
realitate... Duminica trecută eram la Bucureşti. Mă 
bărbieream, uitându-mă în oglinda aşezartă între două ouă 
de struţ. În stânga şi-n dreapta, moviliţe de mere, pere, 
struguri, banane. Iarna cultiv pepeni în seră. Şi dau drumul, 
săptămânal, în perioada lor de înflorire, câte unui stup de 
albine ca să-i fecundeze. Ai înţeles alăturarea... Mă 
bărbieream şi, dintr-odată, nu ştiu ce-mi vine să ies în 
balcon, c-un obraz proaspăt ras, cu celălalt acoperit de 
săpun. Mişc briciul de la dreapta spre stânga şi retez moţul 
Patriarhiei - ce-i în oul acela: untdelemn fiebinte, vin de 
împărtăşanie, boboci de floare? Când acolo, o fecioară 
plângea stând în genunchi într-un vas de lacrimi. Am tăiat 
moţul la încă douăjşuna de biserici: peste tot numai fecioare 


stând cuviincios în genunchi în faţa altarelor fastuoase, iar 
nevestele noastre îşi cântăresc ţâţele într-o bodegă 
puturoasă! Înalţă-mă sau distruge-mă, acesta-i un semn că 
toamna va fi scurtă - cam cât ai aţipi într-o gară, între două 
trenuri. Şi va fi şi de-o severitate exemplară. Fii atent, P C. 
R. 

— Ul va dărâma bisericile. Mă crezi nebun că-ţi vând 
povestea asta descreierată. De altfel, aici, mai toate 
toamnele şi iernile sunt descreierate. Binecunoscuta lor 
aviditate de morţi şi dezastre. Vitregă zonă! 

Şi, într-adevăr, la mijlocul lui noiembrie s-a dezlănţuit 
sălbatic crivățul. A urlat două zile şi-o noapte. Când a căzut, 
horcăind, spre largul Bărăganului, s-a pornit să ningă. A 
nins mult, rău şi urât, ca înainte de-a se naşte Dumnezeu. 
La sfârşit, vântul s-a răsculat din nou, mai costeliv, ce-i 
drept, mai şui, dar şi mai vicios, desăvârşind distrugerile 
celui dintâi. Oile de la două perdele au pierit degerate, 
patru cai au fost sfârtecaţi de lupi, ştrandurile portative ale 
Brăilei, trimise la iernat în golfurile dinspre Ozânca, au 
rămas înţepenite în mijlocul Dunării, pentru că fluviul a 
îngheţat brusc, cum se-ntâmplă numai o dată la un sfert de 
secol, până la o adâncime de aproape patru metri. În cea 
mai scălâmbă noapte, când vântul huiduia din răsputeri 
acoperişul, s-au rupt două scânduri de la podul odăii unde 
dormeam şi s-au revărsat peste sobă câteva baniţe de 
mazăre din care-au înviat roiuri de gărgăriţe. Apoi, când s-a 
potolit şi vântul cel mic, ascunzându-se în tuburile stufului, 
s-a pornit iar să ningă. (Ozânca devenise de-acum stat în 
stat!) De data asta ningea fabulos, de către neființă către 
nesfârşire. Totul era şi adevărat şi ireal: zările încâlcite, 
discul de lumină violetă de la cârciuma de peste Dunăre, 
oamenii spărgând copci largi cu topoarele prin care 
ţâşneau, bubuind, uriaşe trâmbe de apă amestecate cu sute 
de kilograme de crap ameţit, catapultat în aer de teribila 
apăsare a gheții, cântecul îngânat ore în şir de Matilda şi 
Mămulea - Gherghină, inelul tău l-a-nghiţit un peşte rău - 


copiii zburând cu săniile printre femeile ofiţerilor de la 
colonia penitenciară, plutind pe patine argintii, îmbrăcate 
în costume mulate pe trup şi târând după ele unduitoare 
dorinţe, tulburătoare provocări, iscusite amăgiri, precum şi 
imenşi fluturi colorați, închipuiţi din fularele moi, bogate, 
care le ocroteau umerii încovoiaţi într-un nobil efort al 
speranţei şi al bucuriei, al irezistibilei chemări de-a te risipi 
în beţia şi miracolul iernii, ca o vară mult mai mică şi mai 
derutantă decât vara intrată de mult în scăderile Timpului. 
Tărăncile înfofolite cu broboade şi învelite în cojoace scurte, 
coborând cu cobiliţa în vaduri, le priveau nu neapărat 
uimite, cât întărâtate de tinereţea lor pierdută sau pe cale 
de a se pierde în aşteptări jefuite de munci istovitoare, 
nevoi înmulţindu-se, şi nu le urau, le jinduiau norocul de 
nepătruns, căinându-şi stins propria soartă. Obida lor 
încremenită în colţurile gurii şi ochii trişti din care gerul 
smulgea câte-un bob de lacrimă avea ceva din mirarea 
năruită a lupilor flămânzi, pe care, mai târziu, i-am văzut în 
iezerul Curcubeului, singurul din toată balta Brăilei, cu 
izvoare calde - se apropiau de peştele viu ce li se azvârlea 
dintr-o luntre pe mal şi nu-ndrăzneau să-l hăpăie, ei, care 
îşi mănâncă tovarăşii din haită când cad sub gloanţe; cum 
păreau să se-ntrebe, plini de repulsie, cu mizeria asta şi cu 
lebede nefericite se hrănesc vulpile?! De-aia au mersul 
furişat şi carnea lor miroase pieziş. Însă ce imense resurse 
de viclenie, la cumetre...! 

Cel mai mult impresiona trecerea, într-o sanie trasă de doi 
cai negri, a lui Miron Dulceanu pe drumul de el însuşi croit 
în gheaţa Dunării. Trecea în josul fluviului imediat după 
prânz, vârât într-o şubă călduroasă şi trântit pe-un maldăr 
de fân, urmat de şapte câini lungi, sprinteni, lătrând în 
joacă, hârjonindu-se, însă nedepărtându-se de sanie, şi se 
întorcea (de data asta câinii umblau în faţa cailor, câte unul 
amestecându-se printre picioarele lor, cu capetele în jos, 
ademeniţi de-un peşte călăuzitor sau de-un iepure al 
adâncurilor gonind îngrozit spre lumi ocrotitoare) când 


învineţeşte ziua, ca şi cum se grăbea să şteargă şi să 
aprindă lămpile din închisoare şi chiar şi roata de lumină 
fantomatică de la cârciuma de unde-ncepe terasa 
Bărăganului. Era o trecere liniştită, calmă, ordonată, sau un 
ritual tainic şi de nezdruncinat, căci umbrele înserării se 
târau la fundătoarea saniei fără să ajungă să o cuprindă 
vreodată, nu le dădea voie colonelul Dulceanu, sugând din 
ţigară, or le oprea un duh al bălților, lăsând cailor, ca pe-o 
bucată de zahăr, o fărâmă de zi sub boturile aburind şi 
noapte plină de-o frică înstărită satelor de pe amândouă 
malurile. 

Acea trecere stranie a colonelului Dulceanu, mai cu seamă 
întoarcerea împerechind căderea serii cu deşteptarea 
vântului (mica fanfaronadă a zăpezilor nu se stinge în bălți, 
până-n martie), plantând simboluri nedesăvârşite, precum 
şi apropierea sărbătorilor, a căror magie mi se întipăreşte 
în suflet cu mult înainte de sosirea lor, îmi creau 
sentimentul unei pătrunderi misterioase în Timp. Toate 
necazurile îndurate la Făurei şi Ozânca, sordide, scăzute, 
sleite, noduroase, căzuseră la fund: mă stăpânea pe deplin 
numai aşteptarea a ceva ce trebuie să se întâmple, o 
întâmplare simplă, dar cu totul deosebită în viaţa mea şi 
care întârzia, fericit, să se producă, aşteptarea luând însuşi 
chipul bucuriei jupuit de pe oasele cerului. Mă simţeam 
predestinat unei aventuri în care sania lui Dulceanu sau 
năluca ei juca rolul trandafirului galben aşezat între două 
oglinzi, multiplicându-se, prin îngropări reci, până dincolo 
de marginile închipuirii. Îmi ziceam: azi, mâine, poimâine 
sania va coti spre noi (noi adică eu, Mămulea, Matilda - pe 
cei doi îi înglobam în preţ, fiindcă nu puteam să spun casa 
mea), şi-n odaie va fi ziuă, la fel pe grindurile şi-n 
smârcurile bălții, până-n piscurile Măcinilor, iar la zece paşi 
în faţă, din malul fluviului şi până-n fundul lumii, întuneric 
aspru. Şi-mi mângâia, moale, gândurile, nu lumina 
cârciumii de pe treapta de jos a terasei Bărăganului, ci 
năzărirea acelei lumini, formidabila depărtare în care se 


închega vag, tremura, scânteind şi nu pierea, ca o colivie 
exotică plutind în spaţiu, veşnic în acelaşi loc. Mă adunasem 
pe ideea că trebuie să întâmpin sania nu în muchea malului, 
ci în marginea drumului pe care-l străbătea, păzită de câini, 
la ora prânzului şi la căderea serii şi că trebuie să fiu acolo 
chiar în clipa când va părăsi făgaşul şi caii, miraţi că li se 
cere să abandoneze-o obişnuinţă scrisă în oul genunchilor, 
vor încerca o-mpotrivire, clipă unică, de cumpănă şi 
acceptare, coincizând cu enunţul unei splendori, 
deocamdată provizorie, ascunsă simţurilor, dar cu mugurii 
deschişi în fereastra inimii. lată de ce, zile în şir, cum se 
apropia ora trecerii lui Dulceanu, coboram pe Dunăre, în 
perimetrul unde Mămulea şi Matilda, după o datină 
împrumutattă de la lipoveni, dislocau cu târnăcopul hălci de 
gheaţă şi înălţau cruci în cinstea Crăciunului. Când mă 
vedea, Mămulea striga (slutul la minte?!): 

— la priveşte-i faţa. 1 s-a aşezat pe faţă altă faţă. Străină şi 
mai frumoasă. 

Dar sania lui Dulcenu trecea din depărtări spre depărtări, 
fără să oprească. Ţăcănit de potcoave cu colţi lungi şi 
ascuţiţi, câini lătrând despicat, foşnetul tălpicilor pe urmele, 
tot de ele lăsate, ca două dungi de oţel, apoi veşnicia altei 
aşteptări, umilinţa vulgară a Timpului, infernul desăvârşit al 
descurajării. 

Această stare, îngemănând mirajul cu prăbuşirea în cloaca 
nopţilor fără sfârşit, ţinu până în ajunul Crăciunului. În 
odaia cu aer adormitor, pentru că-n toate aşteptările, mai 
cu seamă în cele fără sens, un vis o ia razna, căutam în 
oglindă faţa care mi se aşezase pe faţă, străină şi mai 
frumoasă, nu-i distingeam trăsăturile, dar dibuiam 
îndărătul întunericului din mine un transfer de gânduri cu 
chip tremurat, când, deodată, mă străpunseră clinchete de 
clopoței („vipera intră în foc”, m-a trecut un gând nebun), 
apoi trosnetul unui bici (şi parcă am văzut în oglindă cum 
biciul, desfăşurându-se, schiţa conturul unui delfin 
împotmolit în aer, sufocându-se în ninsoare, deocamdată 


domoală, dar promițând să se îmbărbăteze), apoi hohote de 
râs năvalnic, spumos, tânăr, şi vocea colonelului Dulceanu: 

— Cezar Saltava, ieşi afară şi priveşte-ne! Sunt cu nevastă- 
mea Magda şi cu prietenele ei! Vino şi judecă-le şi 
pedepseşte-le, pentru că şi-au cântărit ţâţele în prăvălia 
sătească. 

M-am arătat pe mal. 

Magda, o femeie înaltă, haină, căciulă şi fular de astrahan 
negru, se desprinse de grup şi înaintă câţiva paşi spre mine, 
privind fascinată mestecenii de la poartă. Un câine ieşi din 
haită şi se lipi c-o ureche de genunchii ei, parcă m-ar fi 
avertizat: îndeamnă-te numai până aici. Magda cobori 
privirile spre mine şi gura-i largă, cu buzele însângerate, ca 
proaspăt întoarse de la un ospăț al iubirii, rosti provocator: 

— Am jurat că nu mai despart niciodată un bărbat de 
nevastă-sa. 

— Nu sunt însurat. 

— Blond, neînsurat, în vârstă de treij de ani, fişă Dulceanu. 

— Treizeci şi mai mulţi, l-am corijat. 

— Oricum, o captură de preţ, râse, lângă Dulceanu, o 
femeie scundă, subţire, într-o haină albă, bob de 
mărgăritar. Poate că vei fi fiind supărat pe femei, dar azi, 
când încep sărbătorile, eşti dator să ne răsfeţi. 

— Eu, personal, nu m-am supărat pe nimeni. Dar am 
primit o scrisoare. 

— Află de la Cesonia Farcaş (Cesonia se înclină) că trebuia 
s-o azvârli în văzduh, s-o sfâşie corbii. 

— Azi te luăm cu noi, zise Dulceanu, ca s-o faci pe Moş 
Crăciun. Copiii nu te cunosc. 

— Lasă-mă pe mine să-l conving, zise Magda. De două 
săptămâni, îmi explică, de când merge, zilnic, la doctorul 
Attila Teodosiu din satul R., ca să joace biliard şi să se joace 
apoi cu un trenuleţ electric miniatural - două din cele trei 
chilii ale lui Attila sunt pline de tunele, viaducte, semafoare, 
gări, bariere, pajişti şi păduri de ghips - s-a scrântit, susţine 


că întâlneşte fauni pe drum şi că chiar lui însuşi, în timp ce 
joacă biliard, îi cresc picioare de ţap. 

— Ajută-l să-i crescă şi coarne, o îndemnă Cesonia Farcaş. 
lar eu: 

— Trebuie să fie şi-o femeie pe-acolo. În compartimentele 
vagoanelor de clasa întâi. 

— Nu ştiu. Poate. O femeie?! Se miră ea. 

— Saltava, se indignă colonelul, dacă te-ar fi auzit Attila 
Teodosiu, te-ar fi înjunghiat. E omul care poate să ucidă 
pentru un prieten. Odată, am înnoptat amândoi într-un han 
şi cineva care sugea vinul cum ar suge laptele un vițel cu 
trei capete, m-a tocat, luându-mă de sus, ceasuri în şir, că: 
mă grasule, ce împărat adevereşti tu?... Mă grasule, cei de 
teapa ta se pricep să se bage pe sub pielea Crivăţului, dar 
ia să-ncerci tu şi cu nevasta hangiului!... Am tăcut, nu ne 
puteam pune c-o ceată de beţivani, ne-am dus şi ne-am 
culcat şi, dimineaţa, ăla care mă asuprise pentru că sunt 
gras a fost găsit mort într-o iesle de mlajă împletită. 

— Deci Attila Teodosiu are pe suflet un om, zise Cesonia 
Farcaş. 

— N-am zis asta, se scutură Dulceanu. 

— Minţi! Strigă Cesonia, aruncând un bulgăre zăpadă. 
Fetelor, ia hai să-i facem noi de petrecanie faunului. 

Prefăcându-se înfricoşat, Dulceanu o luă la fugă, printre 
crucile Matildei şi-ale lui Mămulea, iar femeile şi câinii, mai 
puţin Magda şi câinele de pază, porniră după el, chiuind, 
strigând. 

— Câtă veselie pe capul lor! Se strâmbă Magda, cu uşor 
dispreţ. Ce nume sunt astea? Întrebă, intrigată, arătând 
malul, pe care, dimineaţa devreme, într-un avânt al 
dorințelor, scrisesem cu vin roşu: Irina, Doina, Havalica, Ţili 
Peruzea, Druşca. 'Ți-a fost dor de toate deodată? 

— De toate cinci. Şi scriindu-le numele, am cântat: sănii să 
trecăpeste trădările voastre, iar eu în sănii... 

— Să le socotesc eşecul meu? Încruntă ea fruntea. Se- 
nteţeşte ninsoarea, hai să te-mbraci pentru petrecere. Sper 


să fii un Moş Crăciun ca din poveşti. De când mă ştiu, seara 
de Ajun a fost o seară vrăjită. Divan, îi zise câinelui, lângă 
prag, rămâi aici şi, dacă voi ieşi înfrântă, să nu te sperii. 
Coborând din sanie mă întrebam cu cine semeni. Eşti înalt 
ca un vârtej de viscol. În schimb eu sunt un vârtej de 
insomnii. 

— Faunul. 

— Există aşa ceva? 

— Colonelul şi doctorul au văzut, se pare, cârduri întregi. 

— Eu am văzut ceva mai plăcut: sutele de cuiburi de 
rândunică de la streaşina casei voastre. 

În casă: 

— Pune zăvorul pe uşă. Am tras zăvorul pe uşă. 

Magda se opri lângă brăduţul bogat împodobit cu globuri, 
lumânări, artificii, nuci bijuterie, nuci de Fălticeni şi nuci cu 
miezul roşu, îl apucă de moţ şi-l scutură, îmbrăţişându-l 
într-o mie de surâsuri. 

— Dolofanule prostuţ, am să-ţi trimit şi nişte nuci de 
chihlimbar galben. Să nu le fărâmi. Dacă vrei, îţi trimit şi-o 
pungă cu cărăbuşi. Se sculă îmbujorată. Ia te uită ce pelitar 
melancolic! Călăreţi palizi pe câmp pustiit de toamnă. 
Ulcica asta cu crengi de salcie pline de mâţişori şi astălaltă, 
îndopată cu fuse de tors. Asta cu linguri încrustate e urâtă. 
Le-aş pune pe amândouă în braţele cavalerului ăstuia 
purtând coif mai lucios şi care seamănă cu Cesonia Farcaş. 
Ştiai că Cesonia Farcaş e ofiţer? 

— Cobor în pivniţă s-aduc nişte vin. 

— Mulţumesc, nu beau niciodată. 

— O să beau eu. 

Când m-am întors, Magda lepădase haina şi sta în picioare, 
acoperind cu umerii o foaie de geam; în ailaltă foaie, 
înzăpezită pe margini, stăruia, răsfrântă, stingerea soarelui 
între doi salcâmi şi prin risipiri de aur violet, drum al 
magilor adunându-se parcă asupra câmpiei Bărăganului, ca 
un abur al naşterii Universului şi al răsăririi lui Isus - 
plutire blândă, şi-n dedesubtul ei o spaimă nedefinită, sulița 


căutând cu vârful încă neînsângerat darurile, jertfa şi inima 
întregului pământ - vedeam cum Dulceanu şi femeile se 
căzneau să aprindă lumânări în ocniţa crucilor de gheaţă. 

M-am lipit de Magda şi am sărutat-o. 

— Sărace, drumurile norocului. 

N-am lăsat-o să continue. Am sărutat-o din nou. Mirosea 
subtil a peliniţă, care-i sugestia primăverilor ameţitoare. Ni 
s-au izbit dinţii ca două cupe ciocnite sub un abajur pulsând 
de taine mărturisite şi adunând altele mai grele, mai de 
dincolo de Timp. Strecurându-se-n pat, Magda murmura cu 
gura însângerată: „înainte de-a muri în iedera albă. „ Avea 
trupul limpede, sânii ca mici culcuşuri de întunecate 
subinţelegeri şi braţele, două şuvoaie de poleiuri dogorind. 

— Ne scrii numele ca un suspin, o dojană, un blestem sau 
o rugăciune? 

Pânze de miere ardeau în luminişuri de fagi. 

— 'Ţăranule Isus, nu mă muşca, urăsc suferinţa. Caledonii 
pe lună, zăbrele de argint la fereastră, legi rupte, grauri 
sub fruntea ceasului de bronz. 

— Casa voastră-i făcută numai din cutii, aţi închis în ele 
păsări, mirişte cu greieri. 

Tăiasem toate punţile cu lumea din afară. Iar zeii înălţară 
câte o floarea soarelui în fiecare colţ al odăii şi-şi lăsară 
coatele să pătrundă şi să se topească în coastele noastre. 

— Saltava, eşti un stânjen de frumuseţe şi te-ai lipit de 
bălți ca un nătărău. De ce-ai rămas peste iarnă în Ozânca? 

— Fiindcă mi s-a spus să rămân. 

— Ar fi trebuit să pleci. Pleacă în noaptea asta. 

N-am să ştiu niciodată cum - insolenţa învingătorului? 
Moartea fericită care se voia repetată în braţele ei? 

— M-am schimbat în câine muşcând. 

— Dacă plecam, n-ai mai fi avut norocul pe care l-ai avut 
astăzi. 

Magda păli. Buzele uscate se mişcau în tencuiala mâniei, 
neizbutind să articuleze decât sunetele alea neajutorate şi 
clocotind într-o cană de cositor în care-au căzut nişte 


insecte cu picioarele rupte. Smuci braţul care nu i se lăsa 
înfundat în mâneca hainei şi smuci zăvorul. Izbit de curent, 
bradul pitic se clătină, lanternele din el îşi înămoliră 
luminile în crengile de ferigă atârnând din tavan, câteva 
dopuri de lemn din pereţii de scândură căzură pe 
duşumele. Provocasem, din prostie, o turbulenţă de timp 
frumos; Magda o schimba în furtună. Azvârlii pe gât tot 
vinul din oală şi mă repezii pe urmele ei, lopătând prin 
ninsoarea făcând volte sub malul fluviului. Mestecenii, 
inundaţi de-un tremur nervos, îşi pieptănau pletele pe gard. 

Dulceanu ne aştepta vârât între cai; boturile cailor, 
sprijinite pe umerii lui largi, păreau două ulcioare de 
negură; ai fi zis că, intrate într-un protest furios, urechile 
lui o luaseră razna în sus, amenințând să treacă la o 
transformare şi mai curioasă. Atât Dulceanu, cât şi Cesonia 
Farcaş, ghemuită în sanie, sub pături, alături de prietene, 
ascultau, cântând şi ei, glasurile colindătorilor suind pe 
rătăcirile vântului, în Bărăgan, în bălți. 

— Ce-i cu voi? Întrebă Magda uimită. Nici un răspuns. 

— Ştiu eu, am zis. Sunt trupul şi mădularele unei vrăji. 

— Iar voi, cheia dezlegării, zise Dulceanu. Al naibi să fiu, 
Saltava, dacă nu eşti pe-aproape de adevar. 

Vorbele mi s-au părut puţin întoarse pe dos. „Contraspinul 
cârligului de undiţă”, mi-a şoptit vinul ce-mi încălzea 
stomacul. 

— Pe malul ălălalt, Cesonia a călcat într-o capcană pentru 
vulpi. 

— Ai păţit ceva? Întrebă Magda, îngrijorată. 

— Da, ceva care nu se uită: Dulceanul tău mi-a frecat 
piciorul în palme şi mi-a sărutat glezna. 

Femeile izbucniră în râs, căinii ţâşniră de la spatele saniei, 
şi-l luară între ei pe Divan, care cobora malul, scheunând, 
pe deasupra numelor scrise de mine cu vin roşu: fără 
îndoială că-l întrebau în limba lor despre timpul petrecut de 
Magda în odaia mea, dar el n-avea altceva să le spună decât 


că, în dedesubtul casei de lemn, trăiesc nişte şoareci pentru 
care merită să faci pândă noaptea. 

De undeva din marginea Ozâncăi, foarte de aproape, 
cineva se porni să sufle în cochilia unei scoici. Vuiet de 
clopote de sidef, sughiţul apelor sorbite de lună. 

— Sublimă noapte, zise Dulceanu, ţi-aminteşti Magda, la 
fel de strâns ningea şi-n seara când ne-am cunoscut. 

leşi dintre cai, o cuprinse de mijloc şi se avântară în jurul 
saniei în paşi de vals. 

— Era în Piaţa Romană din Bucureşti, ne anunţă Dulceanu. 

— Smintiţi de ninsoare, zise Magda. Miron dansa prin 
mijlocul pieţii, ţinând în braţe o ladă de mandarine. 

— Te descoperisem în mulţime, de-aia mă smintisem. 

— Tramvaiele se opriseră, bătând din clopote, maşinile-l 
claxonau. 

— Nu le auzeam. Voiam să te smulg din lume. Să-ţi 
dăruiesc o mandarină şi tu să vrei s-o iei. 

— M-am lăsat dusă în ispită pentru că prea miroseau 
frumos. 

— Totul în jur mirosea frumos, nu numai mandarinele. Am 
dansat atunci cel mai minunat dans al nostru. Atunci am 
fost cu adevărat fericit. Cred că la fel vor fi simţit şi zecile 
de perechi ce-au pornit să se legene alături de noi. 

— Mulţi dintre ei vor fi regretând că n-au murit atunci, 
zise Cesonia. 

— Trebuia să pleci. 

Magda rotunjise vorbele numai pentru mine. Ochii ăia 
prelungi şi gura însângerată. Şi dansul ca o duşmănie 
potenţială şi totodată ca un sacrificiu şi o resemnare. Apoi 
observaţia Cesoniei Farcaş: 

— Cezar Saltava, ai ochii răniţi. (Şi nu mi-i vedea!) Vreau 
să ştiu, ţi-a mai spus vreo femeie că ai ochii încercănaţi de 
un farmec visător...? 

Apoi noaptea întreagă, ca un corb întrupându-se la 
nesfârşit din vuietul smuls cochiliei de scoică şi împingându- 
mă în apele unde cârceii îţi zgârcesc piciorul. 


— Copii (doi din ei, erau opt cu toţii, îmbrăcaţi cu 
pantaloni de muşama, şedeau călări pe doi purcei prâjiţi), 
aţi fost cuminţi, v-am adus daruri să vă bucure, acum vă las 
cu bine, sunt aşteptat peste tot. 

Poate c-ar mai fi trebuit să le spun: orice seară de Crăciun 
ne scote din Timp: nu ştiu dacă ne şi schimbă. 

Glasul îmi răsunase prăfos, scârţâit, plin de modulaţiile 
îndoielii, lipsit de exaltare, pentru că, fiu al atâtor secole de 
transhumanță, predispus receptării naşterii lui Christos nu 
ca o salvare a omenirii din peretele păcatului, ci ca o-nnoire 
a vieţii, turmelor şi izvoarelor, mă simţeam în această sală 
de dimensiuni medii, împodobită cu portretul lui Gheorghiu- 
Dej între lampioane de hârtie, situată la distanţă de un 
kilometru de barăcile şi corturile închisorii, în izbânda 
fantasmelor, în drumul din ascunzătoarea din Timp, 
impersonală şi cufundarea, în jumătatea acestui drum, într- 
o atitudine vibrantă, nevictorioasă, dar evocând biruinţa, 
într-un val de argint respirând într-o luncă de curcubeie 
vechi de dinaintea lumii. Lunecam la mijloc de bine şi de 
rău, eram, oricum, băut şi mă zăpăcise şi şoapta Cesoniei 
Farcaş (în frac roşu, ca floarea de migdal!), strecurată pe 
când lepădam sacul gol sub braţul uriaş, plin cu jderi şi 
veveriţe de ciocolată, artificii şi domniţe de turtă dulce: 

— Dac-i făcut-o mireasa ta, mie să-mi mulţumeşti, fiindcă L- 
am ţinut departe pe Dulceanu... 

Apoi, ieşind să dezbrac mantia stacojie cu glugă 
(dinăuntru răzbătea vocea lui Dulceanu: „încetaţi să vă 
simţiţi ca la voi acasă şi simţiţi-vă ca la mine acasă”), nimerii 
într-un puhoi de ninsoare besmetică şi din nou m-am 
descumpănit: „acolo, în frig şi întuneric, pier oameni. , 
Întorcându-mă, purtam hainele cu care mă afişam, 
duminica, la barul Flamingo, m-am oprit lângă uşa 
încadrată între două buturugi de vâsc, crengi verzi, ceruite, 
boţite, albe, şi colonelul Dulceanu, masiv, ca şi tronul de 
fântână din lemn stilizat („tatăl meu săpa fântâni, o meserie 
nobilă”) aşezată în mijlocul sălii şi având obloanele închise 


şi încărcate cu platouri cu gustări reci, o vază cu crengi de 
gherghine roşii, alta cu crizanteme, mă mustră cu deştul: 

— Cezar Saltava, ai întârziat nepermis şi Moş Crăciun a 
trecut. (O spunea pentru copiii care, îngenunchiaţi pe 
covorul gros, despachetau, fericiţi, darurile de mine 
înmânate). Plecând, ţi-a lăsat un bilet scris cu cerneală de 
caractiţă: enigmaticului condor din bălțile Brăilei. Să-l 
desfac şi să-l citim? Întreabă femeile înşirate de-a lungul 
unui paravan de sticlă şlefuită parcă în apele Mării, în 
şuvoaie de sare fluidă şi ierburi mistice, poate chiar în 
sângele peştilor care nu părăsesc niciodată genunile morţii, 
incapabili sau nedoritori să străpungă bariera spre hotarele 
cunoaşterii noastre, fiindcă strălucea scânteietor, ajutat şi 
de lumina becurilor mărunte, plantate ca difuze noduri de 
foc pe partea ascunsă a vederii; ardeau în culori vinovate şi 
într-o veselie ostenită. Îţi las, Cezar Saltava, citi Dulceanu în 
propria-i palmă, zece sticle de vin roze de Huşi, pe care să 
le bei în noaptea asta mare. 

Îmi ajunse în braţe un coş cu zece sticle, una destupată, 
vinul meu de la Flamingo. Prima duşcă, luminoasă ca o 
expresie dialectică în unitatea unei limbi demonice, 
deschise în mine o cernere de soare: „voi capitula mândru 
în sferturi de harem. „ Aplecându-mă, îi spusei Cesoniei 
Farcaş: 

— În sferturi de harem. 

Zâmbetul ei îndurerat mă făcu să înţeleg că nu-mi intuise 
gândul, dar se forţa să-l dibuiască, nările-i palpitau, fruntea 
i se încreţise. 

— Un denunţ, strigă Deleanu, agitând o foaie de hârtie 
adusă de-un gardian păstruns în sală printr-o uşă tăinuită în 
paravanul de sticlă şi care aştepta, tăcut şi încovoiat, lângă 
cada cu damigene în culcuş de zăpadă ordinul să dispară 
sau poate îngăduinţa de-a ciuguli o smochină din coşul cu 
fructe, exultarea verii zvâcnind în desnădejdea iernii - tot 
de vară ţineau şi fetiţa în crinolină albă, jucându-se cu 
cercul în jurul unui scaun, precum şi cele două muşte, 


reînsufleţite de căldură şi devorând o picătură ascursă 
dintr-un pahar de lichior. 

Deţinutul T. H., continuă Dulceanu (dădusem gata o sticlă), 
care mătură prin birouri, i-a declarat celui mai bun prieten 
al său că, înainte de-a se suna deşteptarea, se va spânzura 
în costumul pe care mi l-a furat. Vrea, ca dar de Crăciun, să 
le creeze deţinuţilor iluzia, măcar pentru o clipă, că e 
stârvul meu acela care atârnă în laţ. Dacă n-aş şti ce cruntă 
decepţie, urmată de vreun val de ură oarbă, se va aşeza-n 
oasele ălora la aflarea adevărului, l-aş lăsa. Ce zici, Saltava? 

— Zic că mi-e foame. 

— Poftiţi, da, poftiţi la masă, ne invită Magda, cu umerii 
adunaţi parcă sub un şal. 

— E o pupăză albă, spuse Cesonia, muşcând cu dinţii ei 
mărunți şi deşi dintr-un copan de curcan - cei din jur se 
îndopau cu caltaboşi, piftie, lebăr, hălci de purcel de lapte. 
Există şi pupeze albe, iar Magda e una dintre ele. 

— Alelalte? 

— Alai de ţigănci. Zdrăngănesc din alăută, toarnă copii. 
Cumpără lebede de făinata, sărează ştiucă - malosolca. De 
ce mă priveşti fix în ochi? 

— Drept mulţumire - şi i-am turnat din vinul de Huşi, care, 
clătinat în pahare, închipuie zbor alb cu ape roşii în 
libertate neagră, zborul cârdurilor de flamingo. Nu păreţi a 
fi oamenii despre care se vorbeşte. Sau vă ascundeţi, lua-v- 
ar mama dracului! Matca stânii şi lupii. Ai auzit de unu 
Lupu... Lupu Lambrişor? 

— A murit anul trecut. 

— Mort? Palihoi ştie? 

— Ştie. Dulceanu l-a adus cu şalupa la înmormântare. 

În clipa aia, din pod se revărsară, prin crăpături, asupra 
noastră puzderie de buburuze de hârtie. Miron Dulceanu şi 
încă şase funcţionari de elită, ăilalţi erau în serviciu ori 
serbau Crăciunul în cabanele din marginea bălților dinspre 
Dunărea veche, se năpustiră să sufle în nişte cornete de 
carton spre a menţine buburuzele în zbor. Copiii vânturau 


braţele, femeile - eşarfe. Apoi, saltul neaşteptat de nimeni, 
o chestiune formidabilă - „cine-o fi născocit chestiunea asta 
formidabilă?!” - un iepure se urcă, ţopăind, pe ghizdele 
fântânii, purtând între lăbuţele din faţă o casetă de perle 
albe; sprijinită în flacăra a două lumânări, caseta se 
schimbă în făclii mirosind a răşină, în fâşii de mătase şi 
beteală. 

— Isus s-a născut şi gângureşte, zise Dulcenu. Cum, Cezar 
Saltava, se miră el, caşti? Bine zice poporul nostru, căscatul 
dintâi cere căpătâi, dar mai ai răbdare, acum începe viaţa 
de taină. Ai trecut la a câta sticlă? 

— A treia. 

— Pârguită, rumeioară noapte. Căpitane Ion Plutaru, ce ne 
poţi aduce de-afară? 

Scund, suplu („seducător”, cu pumnal la cingătoare, i-am 
suflat Cesoniei şi ea: „nu, nu, direcţia opusă”), avea mutra 
unei şopârle pornite la vânătoare: faţa verde, ascuţită, 
pătrunsă de-o expresie de ferocitate, mijlocul îngust, gata, 
în momentul când s-ar fi simţit în primejdie, să-şi lepede 
coada. Se duse şi se-ntoarse c-un căuş de cireşe pe care-l 
răsturnă-n faţa Magdei. Dar nu mai avea pumnal. Fusese în 
primejdie şi-şi lepădase coada? Oricum, era în formă bună; 
în vreme ce Magada împărțea cireşe copiilor, având grijă 
să-i potrivească fetiţei în crinolină o pereche de cercei la 
ureche, el scoase de pe undeva o colivie cu doi papagali, o 
potrivi pe-o policioară, sub portetul lui Gheorghiu-Dej, 
Dulceanu aplaudă zgomotos şi toată lumea strigă: 

— Trăiască! Trăiască! Trăiască! 

— Urmează căpitanul Mircea Georgescu, anunţă, ostil, 
Dulceanu. Anul trecut s-a dus afară şi s-a întors plin de 
cuvântul topinambur. Să-mi spuneţi, urla ce-i 
topinamburul?! Nu ştiţi!... Ceea ce-i teribil, e că nu ştia nici 
el ce-nseamnă. 

Mic, pistruiat, bot de vulpe şi mustață îngustă - reputaţia 
virilităţii - Mircea Georgescu replică, pedant: 

— Dar acum doi ani?! 


— Atunci când ningea opulent deasupra casei, dar zăpada 
n-ajungea să cadă pe pământ? 

— Atunci, da. Tovarăşe Saltava, acum doi ani le-am adus 
pe-o tavă de bronz şedinţă-n care-am fost judecat de 
Consiliul de război. Nu se cuprinde-ntr-o viaţă de om 
amărăciunea şi desnădejdea care-am trăit-o eu într-un ceas. 
Mă trimiseseră în patrulare ca să fiu prins de inamic. Fără 
să-mi dau seama, ai noştri mă intoxicaseră cu mormane de 
date false: numere aiurea de regimente fictive, locuri de 
amplasare necunoscute pe hartă, efective inexistente - şi 
mă împinseseră între linii. Era noaptea de Crăciun. Doi 
nemți, lângă un brăduţ crescut pe-o margine de râpă, 
mâncau conserve şi cântau încet: o, brad, frumos. 
Atârnaseră baionetele în ramuri, închipuindu-şi c-au aprins 
lumânări. l-am somat, ei m-au poftit la masă. Şi-n loc să ne 
ciuruim, am fraternizat. 

— Fără pic de ruşine, declară Dulceanu. 

— Cum să-i fi împuşcat?! Sau cum să-i fi luat prizonieri?! 
Isus umbla desculţ prin viscol. 

— Ajunge, făcu Dulceanu. Spre deosebire de anul trecut, 
în noaptea asta zăpada se aşterne pe pământ. Ce buimăceli 
vei mai găsi în ea? 

— O să smulg ce mi se cuvine, zise Mircea Georgescu, iar 
glasul lui strident - scârţăitul iritant pe care-l scoate creta 
pe o tablă şcolară îmbibată de motorină, acoperind cu 
stâmbături drăceşti feţele elevilor din bănci, presupunând 
că simţurile, sângele şi sămânţa lor impulsivă n-au 
conlucrat pentru enervarea şi înfrângerea profesorului - 
stârni împotrivă-i o-nverşunare sfidătoare. Şi-n timp ce el 
ieşea prin uşa din mijloc, umbrită de-un smoc de caprifoi 
topindu-şi miresmele, eu însumi nădăjduiam să se- 
mpotmolească. O-mpuşcătură răbufni clar dinapoia 
peretelui şi Mircea Georgescu se întoarse în sală, 
împleticindu-se. Patria lui, m-am gândit, dacă are una, e 
suferinţa. Se nărui lângă fântână. O femeie brunetă, cu 
ochelari, în rochie lungă, neagră, cu bordură de dantele 


liliachii, se aplecă asupra lui, schiţă gestul de a-l închina, 
renunţă, mândră, dispreţuitoare, îi porunci Magdei: copiii, 
în odaia lor! Magda-i învălmăşi în odaia lor, apoi, dispăru 
prin uşa prin care unblase şi rănitul, după câteva secunde 
se întoarse, însoţită de-o căldărăreasă, cu frunte strânsă 
într-un cerc de aramă, părul despletit, încinsă peste coapse 
cu o funie de care atârnau două cepe despărțite de-un 
Morcov. 

— Aleluia, aleluia, zvârlea pe nări căldărăreasa, fâţâindu- 
se dinaintea lui Mircea Georgescu. Dansa cu braţele larg 
desfăcute şi-l chema, smucind din umeri şi răsucind 
coapsele să muşte vârful morcovului, în vreme ce Dulceanu, 
funcţionarii şi nevestele lor mimau sentimentul retragerii în 
dezgust, repulsie, oroare, dar aşteptând înveseliţi ca Mircea 
Georgescu să iasă din imobilitatea-i răbdătoare şi să se 
repeadă furibund ca să împlinească dorinţa căldărăresei, 
ceea ce el şi făcu, într-o succesiune de gesturi voluptuos 
dezarticulate. 

— Dar sunteţi nebuni până-n vârful unghiilor, asta-i Luiza 
Maleta, o cunosc bine pe nemernică, am strigat eu, 
arătându-le craniul de vacă al căldărăresei, mult mai 
descărnat decât pe vremea când, la Brăila, petrecea zile 
întregi la fereastră, punând între ea şi restul lumii o perdea 
cu arbori pictaţi, pentru ca lumea să rămână cu privirile 
atârnate în frunziş şi pe fructe. 

Am plecat cu sania lui Miron Dulceanu, care aştepta în 
spatele barăcii, cu caii înveliţi cu pături şi vizitiul înfundat în 
şubă, luând cu mine coşul cu cele şapte sticle de vin de 
Huşi, nici înfricoşat, nici apatic, ci numai răzvrătit şi vanitos; 
plecând, refuzam umbra unui dezastru şi le refuzam altora 
onoarea unei mărturisiri. Alături de mine, Cesonia Farcaş 
îngrămădise în sanie o bătrână în zeghe, pe care o 
văzusem, bâjbâind prăbuşită pe lângă pereţii barăcii. „Ia-o, 
mă somase, şi arată-i bradul din odaia ta, de paişpe, stai 
niţel, de cinşpe sau de şaişpe ani (legată peste gură c-o 
broboadă ninsă, bătrâna încuviinţă din cap la fiecare cifră) 


n-a mai atins cu mâna un brad de Crăciun. „ Consistenţa 
întâlnirii cu bradul din odaia mea s-ar fi putut să-i 
revigoreze încăpăţânarea de a trăi şi norocul, în care nu 
mai credea, de-a atinge libertatea. 

— Îmblânzitorii lumii şi-au acordat privilegiul de-a o 
părăsi, eu, am declarat îngâmfat, m-am născut să 
sărbătoresc Umilinţa, putera ei răbdătoare, răzvrătirea ei 
volatilă. Atinge caii! 

Pe gheaţa Dunării, am destupat a patra sticlă, smucind 
dopul cu dinţii, i-am întins şi bătrânei să bea, dar ea s-a 
împotrivit, se vârâse între doi snopi de fân, înfrigurată, 
mică, strivită, bântuită de spaime, poate şi de fantome. În 
nopţile Crăciunului, în bălți, femeile de vârsta ei pregătesc 
carnea de porc, fierb, prăjesc, afumă, coc pâine şi plăcinte, 
dovleci şi mere, primesc colindătorii şi când, dărâmate de 
alergătură, aţipesc o clipă lângă sobă, visează că literele 
roşii din calendarul ortodox li se aştern pe faţă cu 
îndreptăţită sfinţenie - şi-n amorţeala aia, când Timpul 
renunţă la elocvenţa fierăstrăului, fericirea împrumută 
chipul lor şi-i stă bine cu trăsăturile aspre, căzute, 
bătătoarite, zdrenţuite şi burniţate de griji; rezemată de 
stâlpi de lacrimă, vagă, îndoielnică, neconvenţională, 
fercirea-şi pune pe deget inelul amintirii. 

În casă, bătrâna-şi lasă broboada pe umeri şi se aşază pe- 
un scaun în faţa bradului. O tulpină plăpândă în care viaţa- 
şi scrisese ultimatumul mărăcinos. Am ieşit să-i aduc 
mâncare. Întorcându-mă, am găsit-o într-o stare de 
inextricabilă însufleţire. 

— Ce viaţă plină de plăceri duci! 

Zâmbi, acoperindu-şi cu palma colţul stândg al gurii. 

— Am vrut să te jefuiesc. Abia m-am ţinut să nu te jefuiesc. 

— Scurta-mblănită? Am încercat să ghices, în vreme ce ea, 
stăpânindu-şi cu greu lăcomia, înfigea furculiţa într-o 
bucatră de caltaboş. Căciula cu urechi? Cişmele? 

— Nu, răspunse, săpunul - şi mi-l arătă, aşezat pe o 
farfurioară pe lavaboul de tablă vopsită. Când o să plec iar, 


în zori, acolo, îmi dai o coajă de săpun? N-am deloc săpun. 
Ştii cine sunt? 

I-am turnat vin în pahar, a gustat. 

— Sunt Maria mareşal Antonescu. 

— Nu acum. Şi nu aşa. Staţi. Am îndrugat prosteşte. 

— Nu spun minciuni. 

— Aşa, cu inocenţă, ca minereu de argint. Dădeam în 
gropi. 

— Sunt cine ţi-am sopus că sunt: Maria mareşal 
Antonescu. 

— Poate pentru noaptea asta de Crăciun (îmi revenisem). 
De mult, într-o noapte de Anul Nou, am fost şi eu Regele 
Mihai I, sânge albastru şi-am avut-o pentru câteva ceasuri, 
ca logodnică pe Olga Serebrianca Materna, alias Mişu 
Soraţchi, Mezzo un uomo, Mezza donna. 

— Ascultă ultima scisoare, primită de la soţul meu. 
Plimbând arătătorul de la dreapta spre stânga pe buza 
paharului începu: Dragă Rica Am stat cu faţa în sus şi fără 
teamă în faţa judecății, după cum stau şi în faţa instanţei 
supreme. Aşa să stai şi tu! 

Nimeni din această ţară nu a sevit poporul de jos cu atâta 
dragoste, dezinteresare, cum l-am servit eu. l-am dat tot, de 
la sufletul până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i 
cerem, nici astăzi. 

Judecata lui pătimaşe de astăzi nu ne înjoseşte şi nu ne 
atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălța. 

Sunt pregătit să mor, cum am fost pregătit să sufăr. După 
cum ştii, viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru 
ani de guvernare, a fost un calvar, a ta de asemeni a fost 
înălţătoare şi nepieritoare. 

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele 
pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării 
noastre. Suprema voinţă a decis altfel. 

Am fost un învins. Au fost şi alţii, mulţi alţii. După dreapta 
judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. 


Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate. Nu 
regreti nimic şi nu regreta nimic. 

Să răspundem la ură cu iubire, la rău cu mângâiere, la 
nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă este să trăieşti. 

Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea 
necesară sufletului şi bucata de pâine pe care azi n-o poţi 
plăti. 

Am să rog să fiu îngropat lângă acei care ne-au fost 
strămoşi şi călăuzitori. Acolo la Ilancu-Mare voi să fiu, între 
acei cu care am copilărit şi am cunoscut bucuriile şi 
lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat în viaţă de ei, dar 
sufletul meu nu-i va uita niciodată. 

Poate vei gândi că tot acolo lângă mine va trebui să fie şi 
ultimul tău locaş. 

Coborând în mormânt, eu azi şi tu mâine, ne vom înălța, 
sunt sigur. 

Acolo va fi singură şi dreaptă răsplata. Te strâng în braţele 
mele cu căldură şi te îmbrăţişez cu dragoste. Nici o lacrimă! 
Ion - Nu l-au împuşcat în Valea plângerii, îmi spuse la 
sfârşit. În Valea Piersicilor. 

— Şi cum ai îndrăznit să vii cu mine? 

— Mi s-a spus că sunt învoită în noaptea asta sfântă. Apoi a 
adormit. 

Am adormit şi eu. 

Dimineaţa - o bătaie în uşă, repetată de teri ori. 

— Ieşiţi afară cu mâinile sus! Aveţi la dispoziţie două 
minte! 

Ordinul îl dăduse un ofiţer tânăr. Alături de el, un altul şi 
mai tânăr fixa în luneta puştii un cal legat în coasta 
cârciumii din buza terasei Bărăganului, în vreme ce de jos îl 
aţâţa o voce groasă. 

— Pun la bătaie leafa pe două luni că nu-l nimereşti. Prin 
aerul trosnind de ger se mai vedeau două sănii pline cu 
butoaie, un sat pierdut, o biserică... lar în buza Dunării, sub 
mal, încă patru oameni înarmaţi; citeau numele fetelor 
scrise de mine pe zăpadă - dar se mai zărea vreo literă? 


Peste trei zile eram exclus din rândurile partidului 
comunist ca ocrotitor al Mariei mareşal Antonescu. Exclus, 
cu tot ce decurgea din acest cuvânt: Frica, avertismentul 
foamei, întoarcerea în promiscuitatea minciunii, chinul de a 
nu şti unde se află cea mai bună parte a vieţii: îndărăt sau 
înainte? 

Era seară, când am ieşit din şedinţă. Oraşul bântuit de 
viscol se cutremura din toate încheieturile. O clipă am stat 
descumpănit, apoi m-am îndreptat spre atelierul Irinei. 

Am bătut şi mi-a deschis Bozar Garofeanu. 

— Oh, am zis, trebuia să-mi închipui că pluteşti pe undeva 
prin apropiere. 

Cu obrajii sleiţi şi palizi ca vătămătura spre vindecare, 
suplu, elastic, cu mustăcioara ca un surâs melancolic, în 
perfectă armonie cu genele lungi, menite să soarbă lumina 
şi s-o dăruiască purificată ochilor oblici, cu minunatul lui 
păr negru lipit de ţeastă şi fixat, parcă, într-o bură de argint 
otrăvit, rosti batjocoritor: 

— Ocrotitorul Mariei mareşal Antonescu. 

— Inexact. Soldatul Cezar V. Saltava, care, lângă 
Seghedin, în ziua depunerii jurământului de către voluntarii 
urmând frontul, a cărat cu furgonul la gară şapte corcituri 
laşe. Era într-un amurg gras şi roşu ca zăpezile pe care s-au 
tăiat porcii. Şi prin borala aia de lumină îţi văd chipul 
plutind între cei şapte. 

— Nenorocul tău, Saltava, să-mi ieşi în cale, când te 
uitasem de mult. (În ochii lui jucau impulsuri prestigioase.) 
Ia zi, când m-ai recunoscut printre cei şapte? 

— Azi noapte sau acum o mie de nopţi. Ăilalţi şase? 

— O-ntrebare mai rece şi mai grea ca o lespede de 
marmură. Spune mai departe. 

— Magda Dulceanu şi Cesonia Farcaş... 

— Două femei frumoase. 

— Ce riscau dacă nu ţi-ar fi făcut jocul? 

— Deznădejde şi aşteptare urâtă. 


Oprit pe treapta din mijloc a scării, acoperea pe sfert uşa 
cu tăbliile căreia Irina pictase doi peşti despicaţi. Vântul 
suind de pe Dunăre, ca să jefuiască şi să devasteze oraşul şi 
câmpia, îndesa-n burta peştilor rafale de măzăriche, 
gustoasele icre ale unei ierni primejdoase. Bozar Garofeanu 
sta neclintit pe trepte, un fel de Isus pantocrator în cheia 
bolţii, nu, mai degrabă Dracula potrivindu-şi pe frunte, 
peste cuşma de corb, ţăndări din piatra lui Graal. Şi pe 
când el era Insulta, măsura loviturilor murdare, ceremoniile 
care le preced, precum şi truda răzbunării şi ledeumul 
glorificării ei, eu mă depărtam, mă retrăgeam pe 
coridoarele din Catedrala Fricii, căutând o spărtură ca să 
mă strecor dincolo de ziduri. Dar pe vitraliile din fiecare 
firidă sta de stajă Alexandru Madona, plutonierul lui 
Garofeanu, cu ochii lui bulbucaţi şi buzele groase, 
mormăind la nesfârşit: eşti unul din apostolii care trebuie 
jertfiți, ca pelinul, rapiţa, negara, pălămida, mohorul, pirul, 
macul, iarba înjunghiatului, aliorul. Eşti noaptea trădării 
Noului pescar din Galileea. 


SFÂRŞIT