Nikolai Vasilievici Gogol — Opere, vol. 1

NIKOLAI VASILIEVICI GOGOL 
OPERE 
VOLUMUL 1 


SERILE IN CĂTUNUL DE LANGA 
DICANCA 


NIKOLAI VASILIEVICI 
GOGOL 


OPERE 


VOLUMUL II 


SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ 
DICANCA 


Din partea redacției ruse 


Prezenta culegere de opere ale lui N. V. Gogol, care se 
publică în şase volume, cuprinde toate lucrările literare 
terminate ale marelui scriitor, precum şi articole şi scrisori 
alese. Operele lui Gogol apar în ordinea următoare: volumul I — 
„Serile în cătunul de lângă Dicanca”, volumul II — „Mirgorod”, 
volumul III —- Povestiri, volumul IV — Opere dramatice, volumul V 
— „Suflete moarte” volumul VI- Articole şi scrisori alese. 

În alcătuirea acestei culegeri de opere s-au folosit textele 
edițiilor publicate în timpul vieții lui Gogol, ținându-se seamă în 
acelaşi timp şi de munca textologică efectuată asupra 
volumelor din Operele complete ale lui Gogol editate de 
Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. 

În anexele la diferite volume se publică poemul lui Gogol din 
adolescență „Hans Kiichelgarten”, „Taras Bulba” în forma din 
1835, „Portretul în forma din 1835, „Revizorul” în forma din 
1836, drama istorică neterminată „Alfred”, scene din comedia 
neterminată „Ordinul Vladimir clasa a treia”, fragmente dintr-o 
dramă cu subiect din istoria Ucrainei etc. 

Adnotările din fiecare volum sunt precedate de câte o notă 
introductivă care fac o caracterizare istorico-literară generală a 
operelor cuprinse în volumul respectiv, iar fiecare lucrare are 
de asemenea câte un scurt comentariu istorico-literar. 

Toate notele explicative din text (în afară de traducerile 
cuvintelor şi a expresiilor străine) sunt ale lui Gogol. 

Ortografia şi punctuația sunt cele actuale. 


SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ DICANCA 


POVESTIRI SCOASE DE PRISĂCARUL PANCO ROŞCOVANUL 


PARTEA ÎNTÂIA 


Predoslovie 


Ce bazaconie o mai fi şi asta: „Serile în cătunul de lângă 
Dicanca”? Ce fel de „Seri”, rogu-vă? Şi iată, colac peste 
pupăză, le-a mai scos la iveală şi-un prisăcar. Doamne fereşte! 
Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâşte pentru pene, 
că peticăria prefăcută în hârtie n-ajunge, că nu-s destui 
geanabeţi care să-şi fi mânjit pân-acum degetele cu cerneală. 
A mai trebuit să-i vie şi unui prisăcar cheful s-o ia pe urma 
lor! De stăm şi judecăm, atâta hârtie de tipar s-a izvodit, că 
nu te mai taie capul ce să-nveleşti cu ea. 

Întâmpinarea asta o aşteptam de-acum o lună. Adică, 
vreau să spun că e destul ca fratele nostru, săteanul, să-şi 
scoată capul din bârlogul lui şi să iasă în vileag, c-apoi ţine-te 
Doamne! E tot una cum se-ntâmplă uneori când te duci la 
palatul vreunui pan din cei simandicoşi: s-adună toţi în jurul 
tău şi încep a te lua peste picior. Şi-aş mai zice, dacă cei ce te 
iau la vale ar fi cel puțin dintre slugile mai breze! Dar nu, 
până şi-un plodan în zdrenţe, un târâie-brâu care-şi pierde 
vremea în ograda din dos, până şi acela nu te iartă. Toţi te 
încolțesc şi-ţi dau copite. „Încotro o iei? Şi cu ce treabă ai 
venit, mă rog? lan te cară de-aici, mujicule!” V-aş putea 
spune... Da” ce să mai vorbesc? Mai lesne-mi vine să mă duc 
de două ori pe an la Mirgorod, unde de cinci anişori n-am mai 
dat ochii nici cu pisarul de la judecătoria județeană, nici cu 
preasfinția sa arhiepiscopul, decât să mă arăt în lumea asta 
suspusă. Dar de întâmplat şi te-ai arătat, apăi vrei nu vrei, 
vorbeşte! 

La noi, dragi cititori, iertați de-ndrăzneală că vă zic aşa (mai 
ştii, poate să mă bănuiți că un prisăcar vorbeşte cu 
dumneavoastră cum ar vorbi c-un cumătru sau cuscru de-al 
lui), la noi în cătun e obicei din vechi ca îndată ce şi-a gătit 
mujicul muncile la câmp şi s-a suit pe cuptor să hodinească 
cât mi ţi-i iarna de lungă, iar noi ăştia, prisăcarii, am pus 
albinele în temnice la iernat, când cocostârc pe cer şi pară-n 


pom nu mai zăreşti, în fapt de seară, nu se poate să nu vezi pe 
undeva, în vreun fund de ulicioară, licărind o luminiță. De 
departe auzi cântece şi râsete, zdrăngănit de balalaică, uneori 
şi de scripcă, larmă de glasuri, tămbălău... Asta-i la noi 
şezătoare. Şezătorile noastre [iertați-mi vorba) seamănă şi nu 
prea cu balurile dumneavoastră. Dumneavoastră vă duceți la 
bal să dați din picioare şi să căscaţi în palmă. La noi, când s- 
adună grămadă fetele într-o odaie, nu vin cu gând de țupăială, 
ci vin cu fusul şi cu roata de tors. La început pare că-şi văd de 
treabă. Fusurile sfârâie, cântecele se țin lanț şi niciuna nu-şi 
ridică ochii de pe lucrul ei. E destul însă ca flăcăii şi 
scârțaculi! să deie buzna în odaie, ca să înceapă larma, să 
prindă a zburda şi a se porni pe năzdrăvănii, că ţi-e peste 
mână să le pomeneşti. 

Dar şi mai frumos e când s-adună ciotcă'? la ghicitori sau 
numai la taclale. Doamne Dumnezeule! Câte nu spun! Câte 
basme uitate nu dezgroapă! Şi ce de străşnicii nu izvodesc! Mă 
chitesc că nicăieri nu se povesteau atâtea minunăţii ca la 
şezătorile de la prisăcarul Panco Roşcovanul. De ce m-a 
poreclit lumea Panco Roşcovanul, zău nu pricep. Mie-mi pare 
că păru-mi e mai mult cărunt decât roşu. Dar să nu vă fie cu 
supărare, aşa-i obiceiul la noi. Dacă au apucat oamenii să-i 
pună cuiva o poreclă, cu ea rămâne câte zile are. Se întâmpla 
ades, în ajun de sărbătoare, să se adune oamenii în coliba 
prisăcarului; când se aşezau în jurul mesei, ştiu c-aveai ce 
asculta. Ce-i drept că nu erau oameni de duzină, săteni de 
rând. De bună seamă, oaspeți ca ei ar fi fost o cinste şi pentru 
unul mai dihai ca un prisăcar. laca, de pildă, îl ştiţi pe Foma 
Grigorievici, psaltul bisericii din Dicanca? Ehei, straşnic cap! 
Şi ce istorii mai ştia! Două din istoriile lui le găsiți chiar în 
cartea asta. Nu punea niciodată pe el halat de pichire, după 
cum vedeți la mulți dintre psalții de ţară. De veneai la el într-o 
zi de lucru, te primea totdeauna într-un caftan de postav 
scump, de culoarea chiselului rece, pentru care plătea la 
Poltava şase ruble arşinul. Nu era om în cătun să poată spune 
că ciubotele lui duhnesc a dohot'*; în schimb, toţi ştiau că le 


ungea cu untura cea mai bună, pe care nu mă îndoiesc că 
mulți ar fi pus-o bucuros în caşă. Aşijderea, nimeni nu putea 
spune că l-ar fi văzut vreodată ştergându-şi nasul cu poala 
caftanului, cum obişnuiesc unii din tagma lui; scotea din sân 
o basma albă, frumos împăturită, cusută pe margini cu arnici 
roşu, îşi sufla nasul într-însa, o împăturea la loc, în 
douăsprezece, cum îi era obiceiul şi o băga iar în sân. Unul 
dintre oaspeţi... Ei, acela era un cuconaş care fără tăgadă 
putea fi pus sfetnic de judeţ sau jude hotarnic. Cu privirea 
țintă la vârtul degetului, pe care-l ţinea în sus, unde mi-ți 
începea să povestească cu vorbe înflorite şi meşteşugite, ca din 
carte. De multe ori rămâneai tiuliuliuc'! ascultându-l şi boabă 
nu pricepeai. De unde scornea el asemenea voroave“? Foma 
Grigorievici a izvodit odată în legătură cu asta o snoavă cu 
tâlc: un învățăcel, cică, fusese pentru învăţătură la un dascăl 
şi într-o bună zi se întorsese acasă ghiftuit de latinească. 
Băietanul mai că uitase pravoslavnicul grai părintesc. Nu era 
cuvânt să nu-i agaţe el de coadă câte un us. Lopata era 
lopatus, muierea — muierus. Se brodise odată că-l luase taică- 
său cu el la câmp. Zărind o greblă, latinistul nostru îl întrebă 
pe taică-său: „Spune-mi, tătucă, rogu-te, cum îi ziceţi voi la 
asta pe limba voastră?” Şi cum căsca gura, călcă cu piciorul 
în greblă. Nici n-apucase taică-său să-i răspundă, când 
deodată coada greblei se cumpăni, se ridică şi poc! în fruntea 
băietanului. „Afurisită greblă! răcni el sărind în sus de un 
arşin. Cumplit loveşte! Ducă-s-ar pe apa sâmbetei cu tot 
neamul ei!” Aferim, bobocule! Carevasăzică tot n-ai uitat! 
Snoava asta nu i-a prea plăcut meşterului în ale povestirii. Se 
sculă de la locu-i fără să zică pâs, se opri în mijlocul odăii, îşi 
răşchiră picioarele, îşi plecă puţin capul în jos, îşi vâri mâna în 
buzunarul de la spate al caftanului de culoarea mazării de 
unde-şi scoase tabachera rotundă şi lăcuită, apăsă cu degetul 
pe nasul unei paşale osmanlii zugrăvite pe capac, luă între 
degete o moviliţă mai mărişoară de tabac frecat cu cenuşă şi 
leuştean, o puse în palmă, aduse palma făcută căuş şi trase 
din zbor pe nări toată movilița fără să-şi fi astupat cu degetul 


cealaltă nară şi fără să scoată o vorbă. Numai când îşi vâri 
mâna în alt buzunar, scoțând o basma albastră de bumbac, 
cu pătrăţele, abia atunci bombăni, ca pentru sine, zicătoarea: 
„Degeaba pui mărgăritar dinaintea porcilor!”... „Buclucu-i 
gata!” îmi ziceam, văzând că degetele lui Foma Grigorievici se 
pregăteau de tiflă. Spre norocul nostru pe baba mea o duse 
capul să aşeze pe masă colaci fierbinţi şi unt. Toţi s-au pus 
numaidecât pe treabă şi mâna lui Foma Grigorievici, în loc să 
dea cu tifla, se întinse spre colaci şi toți începură, după obicei, 
să laude iscusința gospodinei. Mai aveam noi un povestitor, 
dar acela (n-ar trebui să-l pomenesc acum, la vreme de seară), 
iscodea nişte poveşti aşa de fioroase, că ţi se ridica părul 
măciucă. Anume nu le-am spus aici. S-ar fi - Doamne fereşte 
— speriat oamenii cumsecade de prisăcar, ca de ucigă-l toaca. 
De mi-o da Domnul zile s-apuc şi cela an, oi scoate eu altă 
carte, speriind oamenii cu stafii şi cu minunile săvârşite în 
vechime în pravoslavnicul nostru olat“. Se prea poate să găsiți 
printre ele şi niscaiva poveşti de-ale prisăcarului spuse de el 
însuşi nepoților. Numai de le-aţi citi şi asculta, că din partea 
mea, de n-ar fi pârdalnica asta de lene care nu mă lasă să le 
caut, ştiu destule, să tot umplu cu ele zece cărțulii ca asta. 
Da” na, c-am uitat tocmai lucrul cel mai de seamă: de-ți 
binevoi să poftiți la mine, apoi luaţi-o, boieri dumneavoastră, 
întins pe drumul de poştă care duce la Dicanca. l-am pus 
dinadins numele pe cea dintâi foaie a cărțuliei ca să nimeriți 
mai repede la noi în cătun. Despre Dicanca cred c-aţi auzit 
destule. Casele de-acolo, nu zic, îs mai curate decât sălaşul 
unui prisăcar. Dar ce să mai vorbesc de livezi! Nici în 
Petersburgul dumneavoastră mai cilibii? nu se află. Cum 
intrați în Dicanca, întrebaţi pe cel dintâi băiețaş cu cămaşa 
slinoasă, care vă iese-n drum, ducându-şi gâştele la păscut: 
„Unde şade Panco Roşcovanul, prisăcarul?” „Uite colo!” o să vă 
răspundă arătând cu degetul şi, dacă binevoiţi vă şi duce până 
în cătun. Numai că v-aş ruga să nu umblaţi cu mâinile la 
spate luând-o, ca să zic aşa, razna, pentru că drumurile 
noastre de ţară nu-s chiar aşa oable“ ca ulițele dinaintea 


palatelor dumneavoastră. Anţărț” i s-a întâmplat lui Foma 
Grigorievici, pe când venea la Dicanca, să se răstoarne-n şanţ 
cu nadişanca lui cea nouă la care înhămase iapa murgă, cu 
toate că mâna singur şi că peste ochii lui îşi mai punea din 
când în când şi alții, de târg. 

Şi de-o fi să veniți, o să vă dăm nişte zămoşi cum n-aţi 
mâncat de când sunteți, şi miere cum jur că-n alt cătun nu 
aflați. Când aduc un fagure, aşa iscusită mireasmă face în 
toată odaia, că te lasă locului fără grai. Mierea-i curată cum îi 
lacrima sau cleştarul din cercei. Şi ce plăcinte are să vă deie 
baba mea! De-aţi şti numai! Zahăr, nu altceva, curat zahăr! 
Cum le pui în gură, țâşneşte untul din ele şi-ţi umple buzele. 
Stai şi te minunezi: la drept vorbind, la ce nu-s meştere 
muierile noastre? Băut-aţi, rogu-vă, vreodată cvas de pere şi 
coarne? Dar votcă fiartă cu stafide şi prune? Întâmplatu-vi-s- 
a vreodată să mâncaţi din păsatul cu lapte care se face la noi? 
Doamne Dumnezeule, că multe mâncări mai sunt pe lumea 
asta! Să tot mănânci! Îţi lingi degetele, nu altceva. E o 
adevărată desfătare. Anul trecut... Da” ce m-a apucat, de tot 
trăncănesc despre asta? Cercaţi şi veniți numai, şi cât mai 
curând. Ş-apoi avem noi grijă să vă ospătăm aşa ca s-aveţi de 
ce umple lumea cu laudele voastre. 


Panco Roşcovanul prisăcar. 


(În originalul rusesc urmează un glosar de cuvinte ucrainiene întocmit de 
însuşi autorul.) 


Ilarmarocul de la Sorocinți 


E] 


Traiu-n casă mă-apasă, 
Du-mă unde-s lăutari, 
Unde joacă fete mari, 
Unde-i chiot de flăcăi, 
Trâmbiţe şi zurgălăi. 


Dintr-o veche legendă. 


Cât de frumoase şi pline de farmec sunt zilele de vară în 
Malorusia"! Ce fierbinți şi toropitoare sunt ceasurile acelea 
când amiaza străluceşte neclintită, cuprinsă de arşiță, când 
nesfârşitul ocean de azur, boltindu-se leneş peste stepă, pare 
să fi adormit, cufundat în desfătare şi strângându-şi iubita 
într-o îmbrăţțişare cerească! Pe cer, niciun nor; pe câmp niciun 
murmur. Parcă totul ar fi murit. 

Numai sus, în tăriile albastre, tremură câte o ciocârlie şi 
cântecele ei de argint lunecă pe treptele văzduhului spre glia 
îndrăgită. În răstimpuri, strigătul pescăruşului sau chemarea 
duioasă a pitpalacului răsună în stepă. Leneşi şi nepăsători, 
ca nişte călători fără ţintă, stejarii se-nalță cu creştetul în 
nori, iar razele orbitoare ale soarelui, pe alocuri aprind 
minunate văpăi în frunzişul bogat, pe alocuri aruncă o umbră 
neagră ca noaptea, pe care numai când vântul se întețeşte, 
scapără scântei de aur. Ca o ploaie de smaragde, topaze şi 
safire, se lasă în zbor gângănii străvezii peste grădinile 
pestrițe, umbrite de lujerele zvelte de floarea soarelui. Căpițele 
sure de fân şi snopii aurii de grâu s-au aşezat ca o tabără pe 
câmpie, întinzându-se cât vezi cu ochii. Ramurile încărcate ale 
cireşilor, prunilor, merilor şi perilor se încovoaie sub greutatea 
poamelor. Într-un cadru de verdeață se vede, sus — cerul; jos — 
oglinda lui cristalină - râul. Cât de plină de încântări şi 
desfătare e vara în Malorusia. 

O asemenea mândreţe strălucea într-o zi fierbinte a lunii 
August, din anul o mie opt sute... opt sute... să tot fie vreo 
treizeci de ani de atunci. Pe o întindere cam de zece verste, 


drumul ce duce spre Sorocinţi mişuna de lume care se grăbea 
din toate cătunele, şi mai apropiate şi mai depărtate, spre 
iarmaroc. Dis de dimineață porniseră caravanele de ciumaci' 
cu sare şi peşte. Munţi de oale învelite în fân înaintau încet, 
nemulțumite parcă de atâta închisoare şi întuneric. Pe ici- 
colo, câte-o oală sau vreo strachină zugrăvită în culori vii se 
ițea fudulă din coşul înalt cocoțat pe căruță atrăgând privirile 
înduioşate ale iubitorilor de asemenea frumuseți. Mulţi 
drumeții aruncau priviri pizmaşe stăpânului acestor comori — 
un olar vânjos, care păşea încet alături de marfa lui, 
învelindu-şi cu grijă arătoasele odrasle de lut în fânul de care 
le era lehamite. 

Mai la o parte, un car tras de nişte boi osteniți se târa 
singuratic, gemând sub saci, fuioare de cânepă, pânzeturi şi 
altele de-ale gospodăriei, iar îndărătul lui mergea alene 
stăpânul, în cămaşă curată de pânză albă şi şalvari tot de 
pânză, plini de pete. Omul îşi ştergea cu mişcări domoale 
sudoarea care-i curgea pe fața arsă de soare şi-i picura până 
şi de sub lungile-i mustăți, albite de acel necruţător meşter- 
bărbier care vine nepoftit şi la fetele frumoase, şi la cei hâzi, 
pudrând de milenii, cu sau fără voie, întregul neam omenesc. 
Legată de car, alături de el, păşea o iapă, a cărei călcătură 
potolită arăta vârsta înaintată. Mulţi drumețţi, şi mai ales 
flăcăi, trecând pe lângă mujic îşi scoteau cuşmele. Dar nu 
mustața lui căruntă, şi nici mersul lui țanţoş, nu-i îndemnau 
la asta. Era de-ajuns să-ți înalți puţin privirea, ca să-ți dai 
seama de tâlcul acestui respect: în vârful carului şedea 
mândreţea lui de fată. Era la faţă rotundă, cu sprâncene negre 
arcuite pe ochii căprui şi sclipitori, cu buzele ca trandafirul, 
zâmbind cu nepăsare. Avea în păr, ca o cunună împletită din 
cordele albastre şi roşii, laolaltă cu cozile, şi un mănunchi de 
flori de câmp pe capu-i drăgălaş. Toate o desfătau, toate i se 
păreau ciudate şi noi... şi ochişorii ei frumoşi cătau fără 
încetare în toate părțile. Şi cum să nu-i fugă ochişorii? Se 
ducea pentru întâia oară la iarmaroc! O fată de optsprezece 
ani, pentru întâia oară la iarmaroc!... Dar nu bănuiau 


trecătorii şi căruțaşii cât se zbătuse fata până să-l înduplece 
pe tată-său s-o ia cu dânsul. Cât despre el, ar fi luat-o demult, 
şi cu dragă inimă, dacă n-ar fi fost la mijloc şi maştiha, femeie 
rea, care-şi ţinea bărbatul în frâu cu aceeaşi iscusință cu care 
ținea el hățurile bătrânei iepe pe care, drept răsplată pentru 
atâţia ani de slujbă, o ducea acum s-o vândă. Îndărătnică 
femeie! Dar noi am şi uitat că şi ea se afla tot acolo, în vârful 
carului. Purta o frumoasă scurtă de postav verde pe care, ca 
pe blănile de hermină, erau cusute nişte codițe, numai că erau 
roşii, o plahtă'!2 scumpă, cadrilată, ca o tablă de şah, iar pe 
cap avea o scufie de cât, de o culoare aprinsă, care sporea 
fudulia chipului ei dolofan şi stacojiu. Din întreaga cei 
înfăţişare răzbătea ceva atât de neplăcut şi de amarnic, încât 
privirile speriate ale drumeţilor se îndreptau grabnic spre 
obrajii surâzători ai codanei. 

În faţa călătorilor noştri începea să se ivească satul Psiol. 
De departe venea o boare răcoroasă, care se făcea şi mai 
simțită după căldura aceea copleşitor de năbugşitoare. Printre 
frunzele cu felurimi de verde ale arțarilor, mestecenilor şi 
plopilor împrăştiați la întâmplare prin luncă, se întrezăriră 
scânteieri strălucitoare, adiind răcoare, şi apa, crăiasa, îşi 
dezveli pieptul de argint pe care cădeau bogatele plete verzi ale 
copacilor. Cu toane, ca o mândră crăiasă în clipa de încântare 
când îşi vede în oglinda credincioasă fruntea mândră şi 
luminoasă, umerii gingaşi şi gâtul de marmoră, umbrit de un 
văl întunecat, schimbându-şi nepăsătoare podoabele după 
nesfârşitele nazuri ale închipuirii - la fel şi ea îşi schimbă 
țărmurile mai în tot anul, alegându-şi altă albie şi 
împrejmuindu-se cu noi şi felurite privelişti. Şiruri de mori îi 
ridică pe roțile lor greoaie valurile mari, aruncându-le cu 
putere, sfărâmându-le în stropi şi acoperind de pulbere şi 
zgomot împrejurimile. În vremea asta, carul cu drumeţii noştri 
trecea pe pod. Râul, în toată frumusețea şi măreţia lui, se 
întindea în fața lor ca o oglindă. Cerul, pădurile verzi, oamenii, 
carele cu olărie, morile - tot ce cuprindeai cu ochii, răsfrânt în 
apă cu capul în jos, stătea locului sau mergea, fără a se 


prăbuşi în minunatele adâncuri albastre. Înaintea acestei 
privelişti, frumoasa fată căzu pe gânduri şi uită să-şi mai 
ciugulească roata de floarea soarelui cu care se îndeletnicise 
atât de sârguincios în tot timpul drumului; când, deodată, 
cuvintele: „Măi-măi, ce fată!” îi loviră auzul. Întorcând capul, 
zări pe pod o ceată de flăcăi, dintre care unul îmbrăcat mai 
fercheş decât ceilalți, într-o svitcă!” albă şi cu căciulă 
brumărie de astrahan în cap, ţinea mâinile în şolduri şi privea 
cu îndrăzneală călătorii. Frumoasa nu putu să nu bage de 
seamă fața lui arsă de soare, plină de farmec, şi privirea lui 
focoasă, care căuta parcă s-o străpungă; îşi plecă ochii la 
gândul că poate chiar el să fi fost acela care rostise cuvintele 
de adineaori. 

— Ce mândreţe de fată! spuse iar flăcăul cu svitca albă, 
fără a-şi lua ochii de la ea. Mi-aş da tot ce am numai s-o pot 
săruta. Hei, da” uite şi dracul! 

Un hohot de râs răsună din toate părţile. Împopoţonatei 
neveste a gospodarului, care păşea agale pe lângă car, nu-i 
prea venea la socoteală asemenea întâmpinare; obrajii ei 
stacojii se aprinseră ca para focului şi o ploaie de ocări se 
abătu pe capul cutezătorului curtezan: 

— Îneca-te-ai să te-neci, derbedeule! Cădea-i-ar lui tat-tău 
o strachină în cap! Frânge-ş-ar gâtul pe gheață. Antihristule! 
Pârli-i-ar dracul barba pe ceea lume! 

— la-auzi ce mai ocări! spuse flăcăul, uluit de acest potop 
de binecuvântări neaşteptate. Şi nici limba n-o ustură pe 
hoaşca'!* asta! 

— Eu, hoaşcă? strigă frumoasa de altădată. Prăpăditule! 
Şterge-ţi nasul întâi. Nemernicule! N-am văzut-o pe maică-ta, 
dar ştiu că-i o lepădătură şi tată-tău şi mătuşă-ta şi toți sunt 
lepădături! Eu, hoaşcă? Vezi că mai ai caş la gură... 

În vremea asta, carul începuse a cobori podul, aşa că 
vorbele ei din urmă se pierdură, dar flăcăul nostru nici gândea 
să se lase bătut şi, fără să se mai codească, luă un glomotoc 
de noroi şi-l aruncă după car. Lovitura nimerise peste toate 
aşteptările; scufia nouă de cât fu mânjită toată şi râsul 


necuviincioşilor flăcăi răsună şi mai tare. Fercheşa dolofană 
clocotea de necaz, dar cum în vremea asta carul se depărtase 
destul de mult, toată răzbunarea ei se revărsă asupra fiicei 
vitrege, care n-avea nicio vină şi asupra blajinului ei soț care, 
obişnuit demult cu asemenea izbucniri, tăcea cu îndărătnicie, 
ascultând nepăsător furtuna de vorbe a mânioasei lui neveste. 
Cu toate acestea, limba ei neobosită tot îi mai umbla în gură 
duruind, până ajunseră la cumătrul şi vechea lor cunoştinţă, 
cazacul Ţâbulea. Această întâlnire a cumetrilor, care nu se 
mai văzuseră demult, alungă pentru câtva timp amintirea 
neplăcutei întâmplări. Călătorii noştri începură să vorbească 
despre iarmaroc şi se mai odihniră puţin după drumul lung pe 
care-l făcuseră. 


II 


Doamne, Dumnezeule! Ce nu găseşti la iarmaroc: roți, geamuri, 
dohot, tutun, curele, ceapă şi tot soiul de târgoveți... aşa că de-ai 
avea şi treizeci de ruble în chimir, tot n-ai putea cumpăra tot 
iarmarocul. 


Dintr-o comedie malorusă. 


Aţi avut, desigur, prilejul să auziți de departe o cădere de 
apă. Împrejurimile trezite vuiesc şi un haos de sunete 
minunate şi nelămurite trece, în iureş, prin fața voastră. Nu-i 
aşa că aceleaşi simțăminte vă cuprind într-o clipă în iureşul 
unui iarmaroc de ţară, când toată mulțimea se încheagă într- 
o dihanie uriaşă, care-şi mişcă trupul prin piaţă şi pe ulițele 
înguste, strigând, vuind şi râzând în hohote? Zgomotele, 
gâlceava, mugetele, zbieretele, urletele — totul se contopeşte 
într-o larmă asurzitoare. Boi, saci, fân, ţigani, străchini, femei, 
turtă dulce, căciuli — tot ce ţi se perindă pe dinaintea ochilor e 
viu, colorat, pestriț şi învălmăşit. Felurite voci se acoperă 
unele pe altele şi niciun cuvânt nu poţi prinde în această 
harababură. Din toate ungherele iarmarocului răsună numai 
pocnete. Precupeţii bat palma, căruțele se strică, fierul 
zăngăne, scândurile aruncate la pământ trosnesc, iar tu, 
amețit, nici nu mai ştii încotro s-o apuci. Mujicul nostru, şi 
fata lui cu sprâncene ca pana corbului, au ajuns şi ei la 
iarmaroc şi demult îşi tot fac loc cu coatele prin înghesuială. 
Se apropie de o căruţă, se uită la alta, întreabă de preţuri, dar 
gândul lui e tot la cei zece saci de grâu şi la iapa bătrână pe 
care le-a adus să le vândă. Dar pe fată n-o prea trăgea inima 
la carele cu făină şi grâu. Asta i-o puteai ghici după faţă. 
Inima o trăgea spre corturile de pânză, unde erau frumos 
orânduite panglici roşii, cercei de cositor, cruci de aramă şi 
ducați pentru salbe... Totuşi şi aici erau multe lucruri care o 
ispiteau. Mare haz făcea când câte un ţigan şi un mujic îşi 
băteau palma aşa de vârtos că se strâmbau de durere, când 
vreun jidovi” beat dădea cu genunchiul în spatele vreunei 


femei; când precupeţele se sfădeau aruncându-şi înjurături şi 
raci, când câte un muscal, mângâindu-şi cu o mână barba ca 
de țap, iar cu cealaltă... Dar, deodată, fata simți că cineva o 
trage de mâneca înflorată cu arnici a cămăşii. Întoarse capul 
şi în fața ei văzu flăcăul cu svitcă albă şi cu ochii strălucitori. 
O trecu un fior şi inima începu să-i bată cum nu-i mai bătuse 
încă la nicio bucurie şi la nicio durere. 1 se păru şi neaşteptat, 
şi încântător şi nu-şi dădea seama ce-i cu ea. 

— Nu te teme, inimioara mea, nu te teme, îi şopti el, 
apucându-i mâna. N-am să-ți spun nimic de rău... 

„Poate că e adevărat că n-ai să-mi spui nimic de rău, se 
gândi frumoasa fată, totuşi mă simt nu ştiu cum... se vede că- 
i necuratul! Ştiu doar bine că nu se cade... şi totuşi n-am 
putere să-mi scot mâna dintr-a lui...” 

Mujicul se întoarse ca să-i spuie ceva fetei, dar cuvântul 
„grâu” se auzi de undeva. Cuvântul ăsta fermecat îl făcu să se 
apropie îndată de cei doi negustori care sporovăiau'“ cu glas 
tare şi toată luarea lui aminte, odată prinsă de vorba lor, n-o 
mai putu abate nimic. lată ce vorbeau negustorii despre grâu. 


III 


Ca el nu-i altu-n lumea-ntreagă! 
Vezi ce mândreţe de flăcău? 
Bea basamac de parcă-i bragă! 


Cotlearevschi, „Eneida”. 


— Crezi, fârtate, că n-a merge grâul nostru? spuse un om cu 
şalvari de pânză pestriță, unsuroşi şi pătaţi cu dohot, pasă- 
mi-te un târgoveț, venit de undeva dintr-un târguşor, către un 
altul, cu un cogeamite cucui în frunte şi îmbrăcat în svitcă 
albastră, peticită pe alocuri. 

— Nici vorbă! De-om vinde mai mult de-o dimerlie!” îmi 
prind ştreangul de gât şi mă spânzur de copacul ăsta, ca un 
cârnat din ajun. 

— Ce tot băsneşti'“, fârtate? Nimeni n-a adus grâu, afară 
de noi, mai zise omul cu şalvarii pestriți. 

„Trăncăniţi cât vreţi... se gândea tatăl frumoasei noastre, 
fără să scape un cuvânt din vorba celor doi precupeţi, că eu 
am puşi de o parte zece saci”. 

— Vorba e că acolo unde-şi bagă dracul coada, mai mult 
folos ca de la un muscal flămând nu iese, spuse cu tâlc omul 
cu cucuiul în frunte. 

— Care dracul? întrebă omul cu şalvarii pestriți. 

— Păi n-ai auzit ce zvon umblă printre oameni? urmă cel cu 
cucuiul în frunte, aruncându-i chiorâş o privire încruntată. 

— Ei? 

— Ei, ei. Asesorul'* — n-ar mai ajunge să-şi şteargă gura de 
şliboviță boierească - a ales pentru iarmaroc un loc blestemat, 
unde poţi să crăpi şi nu vinzi niciun bob de grâu. Vezi colo, 
sub deal, şopronul acela vechi şi dărăpănat? - La aceste vorbe, 
tatăl fetei, hulpav:2 să afle mereu câte ceva, se apropie şi mai 
mult. Era numai ochi şi urechi. - Prin şopronul cela se 
zbenguie dracul în voie şi niciun iarmaroc nu s-a isprăvit fără 
nenorocire. Aseară, târziu, trecea pe acolo pisarul? de plasă şi 
numai ce văzu în ferăstruica de la pod ieşind un rât de porc şi 


grohăind de-l trecură fiori de gheaţă. Ei, ce te faci acum dacă 
te pomeneşti iarăşi cu svitca roşie? 

— Ce-i cu svitcă asta roşie? 

La aceste vorbe, ascultătorul nostru simți că i se ridică 
părul măciucă şi, întorcând înspăimântat capul, îşi văzu fata 
şi flăcăul îmbrăţişaţi, şoptindu-şi vorbe dulci, nepăsători la 
cele din jur, şi uitând de toate svitcele din lume. Asta îi alungă 
spaima, întorcându-l în obişnuita lui nepăsare. 

— Da” ştiu că te pricepi la îmbrățişat, fârtate! Eu abia a 
patra zi după nuntă am învățat cum să strâng în braţe pe 
răposata mea Hvesica, şi asta încă mulțumită cumătrului, 
care mi-a fost vornicel ia nuntă, şi m-a pus pe calea cea bună. 

Flăcăul oblici? pe dată că tatăl dragei lui nu-i prea isteţ şi 
se chibzuia cum să-l tragă de partea lui. 

— Dumneata poate nu mă ştii, dar eu te-am cunoscut 
numaidecât. 

— Se prea poate să mă fi cunoscut. 

— Dacă vrei îți spun numele, şi porecla, şi multe altele: te 
cheamă Solopi Cerevic. 

— Chiar aşa, Solopi Cerevic. 

— Ia te uită bine, nu cumva mă cunoşti? 

— Nu, nu te cunosc. Să nu-ţi fie cu supărare, dar în viață 
mi-a fost dat să văd atâtea fețe, că dracu” le mai ţine minte pe 
toate. 

— Păcat că nu-ţi mai aduci aminte de fecioru-lui 
Golopupenco! 

— Cum, tu eşti feciorul lui Ohrim? 

— Păi, cine să fiu dacă nu el? Ştiu că nu-s Zarzavela. 

Prietenii îşi scoaseră căciulile şi se porniră pe pupat; dar 
feciorul lui Golopupenco era hotărât să nu piardă timpul şi 
să-l ia repede. 

— Ei, Solopi, uite, după cum vezi şi dumneata, eu şi cu fiica 
dumitale ne-am îndrăgostit unul de altul atât de tare, încât 
am vrea să trăim împreună în veci. 

— Ei, Parasca, spuse Cerevic, râzând şi întorcându-se spre 
fiică-sa. Mai ştii, poate, cum se spune... să mâncaţi din 


aceeaşi strachină. Ei, ce zici? Batem palma? Şi acum, ginere, 
de bine ce te-am găsit, hai să bem adălmaşul. 

Şi toți trei se treziră într-o cunoscută cârciumă din 
iarmaroc, ţinută de o nevastă de jidov, sub un şopron plin de o 
armată numeroasă de sticle, damigene şi garafe de toate 
soiurile şi de toate vârstele. 

— Ehei, că vrednic mai eşti! De asta îmi placi! spuse 
Cerevic, puţin cherchelit, văzând că proaspătul ginere îşi 
turnase o ulcică de o jumătate de oca şi fără a clipi, o golise 
până la fund, trântind-o apoi de se făcu țăndări. Ce zici, 
Parasca, de logodnicul pe care ţi l-am găsit? la te uită, ia te 
uită ce voiniceşte suge! 

Şi râzând şi clătinându-se, porni cu fata spre căruță, pe 
când flăcăul se îndreptă spre tarabele cu tot felul de găteli, 
aduse chiar şi de negustori din Gadeaci şi Mirgorod - cele 
două vestite oraşe din gubernia Poltava. Căuta o lulea de lemn 
mai arătoasă, cu încrustații de alamă; o basma roşie cu flori şi 
o căciulă, daruri de nuntă pentru socru şi toți ceilalți, după 
cuviință. 


IV 


Când bărbatul una vrea, 
Şi muierea altceva, 
Tu, tot ei să-i faci pe plac... 


Cotlearevschi. 


— Ei, nevastă! l-am găsit logodnic fetei! 

— Numai de asta ne arde! Să căutăm logodnic! Tontule, aşa 
ţi-e scris pesemne, tot tont să rămâi. S-a mai pomenit oare ca 
un om cumsecade să alerge după logodnici la vremea asta? 
Mai bine te-ai fi gândit cum să scapi de grâu! Frumos trebuie 
să mai arate logodnicul acela! Un coate-goale, un târâie-brâu, 
de bună-seamă! 

— Ba să vezi că nu-i deloc aşa. E chiar o mândreţe de 
flăcău! Numai svitcă lui face mai mult decât scurteica ta verde 
şi ciubotele tale roşii. Şi să mai vezi ce straşnic dă de duşcă 
votca... Să mă ia dracu”, şi pe tine la fel, dacă am văzut de 
când sunt ca un flăcău să bea dintr-o sorbitură o jumătate de 
oca, cât ai zice valeu! 

— Nici vorbă! Fiindcă-i beţiv şi derbedeu îţi e pe plac. Pun 
rămăşag că-i haimanaua ceia care s-a legat de noi, pe pod. 
Păcat că nu mi-a căzut în mână; i-aş fi arătat eu! 

— Ei şi, Hivrea, chiar dacă ar fi acelaşi, de unde ai scos tu 
că-i haimana? 

— Cum de unde am scos că-i haimana? Of, căpățână fără 
minte ce eşti! Auzi! De unde am scos că-i haimana! Da” unde- 
ți erau ochii, nătărăule, când treceam prin fața morii? ie 
puţin îţi pasă dacă, sub nasul tău mânjit de tutun, îţi 
batjocoreşte cineva nevasta. 

— Ei şi ce-i cu asta? Aşa flăcău mai rar! Atâta numai că ţi- 
a cam feştelit obrazul cu băligar. 

— Ce? Nu mă laşi să spun nicio vorbă! Ce-nseamnă asta? 
Când s-a întâmplat aşa ceva cu tine? De vândut, n-ai vândut 
nimic, dar timp să tragi la măsea ai găsit... 


Văzu atunci şi Cerevic al nostru că se întrecuse cu vorba şi, 
cât ai clipi din ochi, îşi acoperi capul cu mâinile, sigur fiind că 
furioasa lui nevastă e gata să-şi bage ghearele în chica lui. 

„La dracu! Mai fă acum nuntă dacă poți! îşi spunea el, 
depărtându-se de femeia care se tot îndesa într-însul. Va 
trebui acum să alung de pomană un om cumsecade. Doamne, 
Dumnezeule! De ce-ai trimes aşa năpastă pe capul păcătoşilor 
de noi? Nu sunt destule năpaste pe lumea asta, trebuia să 
mai scorneşti şi nevestele!” 


Nu-ţi pleca, arțar, coroana, 
Cât ţi-e verde firea; 

Cât eşti tânăr tu, cazace, 
Să-ţi alungi mâhnirea! 


Cântec malorus. 


Rezemat de car, flăcăul cu svitcă albă privea, cu gândul 
aiurea, mulțimea zgomotoasă din juru-i. Obosit, soarele 
părăsea lumea, după ce o luminase liniştit dimineața şi 
amiaza; ziua care se stingea se nimenea viu şi fermecător. 
Vârfurile albe ale corturilor şi tarabelor sclipeau să-ţi ia văzul, 
scăldate într-o uşoară văpaie trandafirie. Geamurile ferestrelor 
aduse la vânzare şi îngrămădite unele peste altele ardeau; 
sticlele şi paharele verzui de pe mesele cârciumăreselor se 
prefăcuseră în aprinse făclii, grămezile de zămoşi, harbuji şi 
bostani păreau turnate în aur şi în aramă roşie. Vorbele 
oamenilor se auzeau tot mai rar şi mai slab. Gurile obosite ale 
precupeților, ale mujicilor şi ale ţiganilor se mişcau tot mai 
încet, mai leneş. Ici şi colo se aprindeau luminiţe, iar aburul 
mirositor al găluştelor se răspândea pe străzile tot mai puţin 
zgomotoase. 

— De ce-ai căzut pe gânduri, Griţco? strigă un ţigan înalt, 
ars de soare, lovind flăcăul nostru pe umeri. Ei, îmi laşi boii cu 
douăzeci? 

— Tu una ştii: boii şi iar boii! Neamul vostru umblă numai 
după pleaşcă! Să puneţi mâna pe un om cinstit şi să-l înşelați, 
atâta ştiţi! 

— Ptiu, drace! Da” furios mai eşti, fără glumă. Nu cumva de 
ciudă că ţi-ai luat singur logodnică pe cap? 

— Nu, nu-i felul meu aşa: eu mă ţin de cuvânt; odată 
pornit, nu dau înapoi. Dar uite, după câte văd eu, hodorogul 
de Cerevic n-are obraz, nici de doi bani - a făgăduit şi acuma 
se codeşte... Da el, de altfel, n-are nicio vină, e un nerod. Astea 
toate-s mofturile bahadârcei?, pe care am înjurat-o să-i 


ajungă, astăzi pe pod, când eram cu flăcăii! Hei, de-aş fi eu 
țarul sau vreun boier de vază, ce! dintâi lucru pe care l-aş 
face, i-aş spânzura pe toți nătărăii care se lasă duşi de nas de 
muieri... 

— Ne laşi boii cu douăzeci dacă-l silim pe Cerevic să ţi-o dea 
de nevastă pe Parasca? 

Griţco îl privi cu mirare. Obrazul tuciuriu al ţiganului arăta 
în acelaşi timp şi răutate, şi batjocură, şi ceva josnic şi semeţ; 
oricine l-ar fi privit, s-ar fi încredințat repede că în acest suflet 
de om clocotesc virtuți care nu-şi află pe pământ decât o 
răsplată: spânzurătoarea. Gura adâncită, între nas şi bărbia 
ascuțită, pe care flutura, mereu un surâs veninos, ochii mici, 
dar vii ca para focului, şi râvnele şi gândurile lui ascunse, care 
scăpărau ca fulgerele pe chipul lui, toate acestea cereau parcă 
un vestmânt deosebit, ciudat, aşa cum îl şi avea. Un caftan 
cafeniu închis, pe care orice atingere l-ar fi putut parcă preface 
în pulbere, plete negre, lungi şi încâlcite, ce-i cădeau pe umeri, 
şi ciubote încălțate de-a-dreptul pe picioarele-i goale şi arse de 
soare. Totul părea contopit cu el însuşi şi făcând parte din 
ființa lui. 

— Nu cu douăzeci, cu cincisprezece ţi-i las, numai dacă nu- 
ți calci vorba! răspunse flăcăul, şi ochii lui iscoditori nu-l 
slăbeau o clipă pe ţigan. 

— Cu cincisprezece? Bine. Vezi numai să nu uiţi: cu 
cincisprezece! laca şi o hârtie de cinci ruble arvună! 

— Şi dacă minţi? 

— Dacă mint, a ta-i arvuna! 

— Bine. Hai să batem palma. 

— Hai! 


VI 


Aoleu! Ce nenorocire! Vine Roman! Acum o să înceapă să-mi 
tragă o mamă de bătaie şi nici de dumneata, pane Homa, n-a 
să fie tocmai bine... 


Dintr-o comedie maiorusă. 


— Pe-aici, pe-aici, Afanasi Ivanovici! Uite, aici gardul e mai 
jos. Nu-ţi fie frică şi sai, nătărăul meu a plecat pentru toată 
noaptea cu cumătrul la căruțe, ca să nu şterpelească, 
Doamne fereşte, muscalii ceva. 

În felul acesta, amarnica nevastă a lui Cerevic îndemna cu 
blândeţe pe feciorul popii, care se lipise cu frică de gard. 
Urcându-se apoi în grabă pe ostrețe, rămase un timp 
nehotărât, ca o vedenie lungă şi înspăimântătoare, în 
căutarea unui loc bun de sărit. În cele din urmă se prăvăli cu 
zgomot în buruieni. 

— Doamne fereşte! Nu cumva te-ai lovit? Nu cumva ţi-ai 
frânt gâtul? gângurea grijulie Hivrea. 

— Sst! Nu-i nimic, nu-i nimic, prea cinstită Havronia 
Nichiforovna, şopti plângăreț feciorul popii, ridicându-se, 
numai că urzicile, buruiana asta şerpească, cum zicea 
răposatul părinte protopop, m-a cam pişcat. 

— Să intrăm în casă, că nu-i nimeni. Şi eu crezusem, 
Afanasi Ivanovici, că ai prins gâlci sau că te-a durut pântecul, 
de nu mai veneai. Cum o mai duci? Am auzit că tatăl 
dumitale a pus mâna pe o seamă de bunătăţi. 

— Fleacuri, Havronia Nichiforovna. Tătuca a căpătat în tot 
postul numai cincisprezece saci cu grâu de primăvară, patru 
saci de mei, vreo sută de colaci, iar găinile, dac-ai sta să le 
numeri, nu-s nici cincizeci, şi ouăle, cea mai mare parte 
clocite. Daruri cu adevărat dulci rămâne să capăt numai de la 
dumneata, Havronia Nichiforovna, spuse feciorul popii, 
privind-o galeş şi apropiindu-se de ea. 

— Poftim şi darurile, Afanasi Ivanovici! i-a răspuns, punând 
pe masă nişte străchini şi încheindu-şi cu prefăcută ruşine 


polcuța, care se descheiase ca din întâmplare. Pofteşte 
colțunaşi, găluşte din făină albă, gogoşele şi minciunele. 

— Jur că toate acestea le-au făcut cele mai iscusite mâini 
din tot neamul Evei, spuse feciorul popii, şi se puse pe 
înfulecat, apucând cu o mână gogoşile şi cu cealaltă 
colțunaşii. Totuşi, Havronia  Nichiforovna, inima mea 
înfometată doreşte de la dumneata o mâncare mai dulce decât 
toate gogoşile şi găluştele din lume. 

— Ei, acuma zău că nu mai ştiu ce mâncare îți mai trebuie, 
Afanasi Ivanovici, răspunse frumoasa durdulie, prefăcându-se 
a nu înțelege. 

— Bine-nţeles, iubirea dumitale, neasemuită Havronia 
Nichiforovna, şopti feciorul popii, ţinând în mână un colțunaş, 
iar cu cealaltă cuprinzându-i mijlocul rotofei. 

— Dumnezeu ştie ce-ţi mai dă prin cap acum, Afanasi 
Ivanovici, 

— Spuse Hivrea, plecându-şi ruşinată ochii. Mai ştii? Ţi s-o 
năzări poate să mă şi săruți? 

— În legătură cu asta am să-ţi povestesc ceva despre mine, 
urmă feciorul popii. Pe când eram la seminar, mi-aduc aminte 
ca acum... 

În clipa aceea se auzi în curte lătrat de câini şi bătăi în 
poartă. Hivrea ieşi repede şi se întoarse cu fața ca varul. 

— Vai de mine, Afanasi Ivanovici, am pățit-o. O mulțime de 
oameni bat la poartă şi mi se pare că am auzit şi glasul 
cumătrului. 

Colţunaşul i se opri feciorului popii în gâtlej... Şi ochii i se 
holbară ca în fața unui strigoi. 

— Bagă-te aici, strigă speriată Hivrea, arătându-i nişte 
scânduri aşezate sub tavan, de-a-curmezişul peste două 
bârne, pe care erau îngrămădite tot felul de catrafuse. 

Primejdia dădu curaj eroului nostru. Mai venindu-şi în fire, 
sări pe cuptor şi de acolo se furişă cu băgare de seamă sus, pe 
scânduri. Hivrea, ca scoasă din minţi dădu buzna la poartă, 
unde bătăile se întețeau tot mai puternic şi mai nerăbdătoare. 


VII 


Păi, aici se-ntâmplă minuni, Luminăţia Voastră! 


Dintr-o comedie malorusă. 


La iarmaroc se petrecuse o întâmplare ciudată. Se 
răspândise zvonul că undeva, printre mărfuri, s-ar fi arătat 
svitca roşie. Bătrânei vânzătoare de covrigi i se păru că-l vede 
pe satana cu chip de porc, scormonind printre căruțe, ca şi 
când ar fi căutat ceva. Această veste se răspândi ca fulgerul în 
toate ungherele taberei, care abia aţipise. Toţi socoteau că ar fi 
o nelegiuire să n-o creadă, cu toate că vânzătoarea de covrigi, 
a cărei tarabă se învecina cu a cârciumăresei, făcea plecăciuni 
fără niciun rost cât era ziulica de mare, împleticindu-şi 
picioarele după chipul şi asemănarea covrigilor pe care-i 
vindea. La asta se mai adăugară şi zvonurile tot mai umflate 
despre minunea văzută de pisar la şopronul dărăpănat, astfel 
că la căderea nopții toţi se înghesuiră unii în alții, nu mai 
avură linişte şi nu putură închide ochii de frică. Cei mai puţini 
viteji din fire şi care aveau unde să tragă plecară acasă. 
Printre aceştia era şi Cerevic cu fiică-sa şi cumătrul. Împreună 
cu alți musafiri, care se poftiseră singuri în casa lor, băteau 
acum cu putere în poartă, speriind-o atât de tare pe Hivrea. 
Cumătrul se cam afumase, aşa că, până să găsească casa, 
trebui să înconjoare de două ori curtea cu căruța. Musafirii 
erau şi ei veseli şi, fără să ţină seama de gazdă, intrară 
înăuntru, înaintea stăpânului casei. Nevasta lui Cerevic al 
nostru stătea ca pe ghimpi, văzându-i că încep a cotrobăi prin 
toate ungherele. 

— Ce-i, cumătră? strigă cumătrul intrând, tot te mai 
scutură frigurile? 

— Da, nu prea mă simt bine, răspunse Hivrea, privind cu 
nelinişte scândurile de sub tavan. 

— Nevastă, ia scoate plosca ceea din căruţă, spuse 
cumătrul către soția lui care sosise cu dânsul. S-o bem cu 


aceşti oameni de treabă; că afurisitele astea de muieri ne-au 
speriat, de-i mai mare ruşinea. Că zău, fraţilor, degeaba am 
venit noi aici, urmă el, sorbind dintr-o cană de lut. Iaca, pun 
rămăşag pe căciula mea cea nouă, că muierile au vrut să-şi 
bată joc de noi. Ei, şi chiar de-o fi fost într-adevăr satana? Şi 
ce mare lucru e satana? Scuipaţi-l în obraz! Să poftească 
numai să ni se arate. Câine să fiu de nu-i dau cu tifla în nas! 

— Da” de ce te-ai îngălbenit aşa? strigă unul dintre oaspeţi, 
care-i întrecea cu un cap pe ceilalți şi făcea întotdeauna pe 
viteazul. 

— Eu?... Doamne fereşte! Poate ai visat! 

Oaspeţii zâmbiră... Un surâs de mulțumire apăru pe fața 
voinicului vorbăreț. 

— Ce să se mai îngălbenească acuma? urmă altul. l-au 
înflorit obrajii ca doi maci. Acum nu mai este Ţâbulea?, ci 
curat sfeclă, sau mai degrabă svitca cea roşie care a speriat 
oamenii. 

Plosca făcu ocolul mesei, sporind şi mai mult veselia 
oaspeților. Cerevic, pe care demult îl frământa svitca cea roşie 
fără răgaz, se apropie de cumătru. 

— Fii bun, cumetre, şi spune-mi! Că de când te rog, şi tot 
nu mi-ai spus istoria blestematei aceleia de svitce! 

— Ei, cumetre. Nu se prea cade să povestesc aşa ceva la 
vreme de noapte. Doar numai aşa, ca să vă fac pe plac, ţie şi 
acestor oameni (şi întorcându-se către oaspeți) care, după 
cum văd, stau ca şi tine pe ghimpi să afle ceva despre 
minunea asta. Bine, fie! Ascultaţi! 

Cumătrul se scărpină pe umăr, îşi şterse gura cu poalele 
hainei, îşi aşeză mâinile pe masă şi începu: 

— Odată, pentru care vină, asta zău că nu mai ştiu, un 
drac a fost izgonit din iad. 

— Cum, cumetre, îi tăie vorba Cerevic, cum s-a putut 
întâmpla una ca asta, ca dracu' să fie alungat din iad? 

— Ce să-i faci, cumetre, l-au izgonit şi pace, aşa cum 
alungă mujicul câinele din casă. Poate că l-a apucat nebunia 
să facă vreo faptă bună şi atunci i-au arătat uşa. Şi l-a 


cuprins pe bietul drac un dor de iad, de-i venea să se 
spânzure. Ce să facă?! De necaz, s-a pus pe băut. S-a aciuat 
în şopronul dărăpănat de sub deal pe care l-ai văzut şi pe 
lângă care acum nu trece niciun om cumsecade fără să facă 
mai întâi sfânta cruce. Şi s-a făcut dracul un chefliu, fără 
pereche. De dimineața până seara, numai la cârciumă sta... 

Şi Cerevic stărui din nou întrerupând povestitorul: 

— Ce tot băsneşti, cumetre! E cu putință ca cineva să lase 
pe dracu să intre în cârciumă? Are, slavă Domnului, şi ghiare 
la labe şi cornițe în cap. 

— Ei, aici e aici, că dracul purta căciulă şi mănuşi. Cine să- 
Il mai cunoască? A chefuit el ce-a chefuit, pân-a rămas fără 
para chioară. Cârciumarul i-a dat o vreme pe datorie, dar la 
urmă l-a înțărcat. Dracu” a trebuit să-şi pună zălog svitcă lui 
roşie la jidovul care era pe atunci cârciumar în iarmarocul de 
la Sorocinţi, pe mai puţin de o treime din cât făcea. A pus-o 
zălog şi i-a spus: „Bagă de seamă, jupâne, am să vin la timp 
pentru svitcă, taman peste un an, păstreaz-o”. Şi pieri, ca 
intrat în pământ. Jidovul a cercetat cu băgare de seamă svitca 
şi văzu că era croită dintr-o stofă cum nu găseşti nici la 
Mirgorod. Era de-un roş aprins ca para, că nu te mai săturai 
privind-o. De la o vreme jidovului i s-a urât să mai aştepte 
sorocul. S-a scărpinat în perciuni şi a vândut svitcă unui boier 
venit de aiurea, jumulindu-l de vreo cinci galbeni. De soroc 
mai că uitase. Şi iată că într-o zi, pe înserate, vine un om: „Ei, 
jupâne, ia dă-mi înapoi svitca”. La început jidovul nu-l 
recunoscu, dar după ce-l privi mai bine se prefăcu că habar n- 
are cine e. „Care svitcă? N-am nicio svitcă. Habar n-am de 
svitca ta!” Omul se făcu nevăzut. Abia spre seară, după ce 
jidovul, ferecat în cămăruța lui, isprăvise de numărat toți 
banii din cufere şi înfăşurat într-un cearceaf începuse să se 
roage după legea lui, auzi un foşnet... Se uită... La fiecare 
geam se ivise câte un rât de porc... 

În clipa asta se auzi un grohăit ca de porc. Toţi 
îngălbeniră... 

Broboane de sudoare curgeau pe chipul povestitorului. 


— Ce e? făcu înspăimântat Cerevic. 

— Nimic!... răspunse cumătrul, tremurând ca varga. 

— Ai, răspunse unul dintre oaspeți. 

— Al spus ceva?... 

— Nu! 

— Cine a grohăit? 

— Dumnezeu ştie de ce ne-am speriat. Nu e nimeni! 

Toţi se uitară cu teamă împrejur şi începură a cotrobăi prin 
unghere. Hivrea era mai mult moartă decât vie. 

— Şi mai ziceţi că sunteți cazaci şi bărbaţi? Muieri sunteți, 
cu toții, spuse ea cu glas tare. Mai bine aţi lua fusul în mână 
şi v-aţi aşeza la tors. Vreunul, Doamne iartă-mă, o fi... o fi 
scârțâit o laviță sub careva şi toți v-aţi repezit ca nebunii care- 
ncotro. 

Vitejii noştri se ruşinară la aceste vorbe încercând să prindă 
inimă; cumătrul sorbi din cană şi-şi urmă povestirea: 

— Jidovul căzu ca mort, dar porcii cu labele mai lungi decât 
cataligele s-au urcat pe fereastră şi l-au înviat într-o clipă cu 
nişte biciuşti împletite din câte trei curele făcându-l să ţopăie 
mai sus decât grinda din tavan. Jidovul căzu în genunchi şi 
mărturisi totul... Dar svitca n-a putut fi înapoiată aşa de 
repede. Boierul fusese prădat pe drum de un ţigan, care 
vânduse svitca unei precupețe. Aceasta o adusese din nou la 
iarmarocul de la Sorocinţi, dar de atunci nimeni nu mai 
cumpăra nimic de la ea. Precupeața s-a minunat ea ce s-a 
minunat şi, până la urmă, se dumiri că vina o poartă svitca 
roşie. Nu degeaba, ori de câte ori încerca s-o îmbrace, simțea 
că o apasă ceva. Fără a sta mult pe gânduri, a aruncat-o în 
foc, dar veşmântul necuratului nu ardea. „Ehei, ăsta-i 
ploconul dracului!” Precupeaţa izbuti s-o bage pe furiş în 
căruța unui mujic, care venise să vândă ulei. Prostul s-a 
bucurat, numai că nimeni n-a mai întrebat de ulei. „Ehei, 
mâinile diavolului mi-au aruncat svitcă asta”. A luat un topor 
şi a tăiat-o în bucăţi. Dar vezi că bucăţelele se lipeau la loc, şi 
iacă svitca iar întreagă. Făcându-şi cruce, mujicul apucă 
toporul, lovi a doua oară, împrăştie apoi bucăţelele în toate 


părțile, şi plecă... Numai că de atunci, în fiecare an şi tocmai 
pe vremea iarmarocului, dracul cu rât de porc colindă piaţa, 
guițând şi adunând bucăţile svitcei. Se spune că acum numai 
mâneca stângă îi mai lipseşte. De atunci oamenii se feresc de 
locul acela şi iată că sunt aproape zece ani de când n-a mai 
fost iarmaroc. Acuma necuratul l-a pus pe asesor să des... 

Restul cuvântului se opri pe buzele povestitorului... 

Geamul se sparse cu zgomot, cioburile zburară cât colo 
zăngănind, şi un rât fioros apăru, rotindu-şi ochii, ca şi cum 
ar fi întrebat: „Da” ce-i cu voi, oameni buni? Ce faceți aici?” 


VIII 


„„.Cu coada-ntre picioare, ca un câine, 
Cu tabacul curgându-i pe sub nas, 
El tremura de-nfricoşare ca şi Cain. 


Cotlearevschi, „Eneida”. 


Toţi cei din casă înlemniră de groază. Cu gura căscată, 
cumătrul înlemni şi el. Ochii i se holbară, gata să-i iasă din 
cap, degetele desfăcute i se opriră în aer. Lunganul cel viteaz, 
cuprins de-o frică nestăpânită, sări până-n tavan şi se lovi cu 
scăfârlia de grindă; scândurile lunecară şi, în mijlocul 
zgomotelor şi trosniturilor, feciorul popii căzu jos, bufnind 
straşnic. „Vai, vai, vai!” ţipă unul îngrozit, şi căzu pe o laiță 
dând din mâini şi din picioare. „Ajutor! urlă un altul, 
acoperindu-se cu un cojoc. Cumătrul, pe care cea de-a doua 
sperietură îl scosese din starea de împietrire, se târi 
tremurând până sub fusta nevesti-sii. Lunganul se băgă în 
cuptor, cu toate că gura era îngustă, şi trase după el capacul. 
lar Cerevic, ca opărit cu apă clocotită îşi îndesă pe cap o oală 
în loc de căciulă, se repezi spre uşă şi, înnebunit, o zbughi pe 
uliţă, mâncând pământul. Numai oboseala îl făcu să-şi 
încetineze pasul. Inima îi bătea ca piua unei mori; broboane 
de sudoare îi curgeau pe obraz. Sleit de puteri era să cadă la 
pământ când, deodată, i se păru că cineva îl urmăreşte... 
Răsuflarea i se curmă... „Necuratul, necuratul!” strigă el 
înnebunit,  prăbuşindu-se în nesimţire.  „Necuratul! 
Necuratul!” strigă o voce din urmă şi Cerevic simți că cineva se 
aruncă asupra lui, îşi pierdu cu totul cunoştinţa; rămase mut 
şi nemişcat, întins în mijlocul drumului, ca un mort într-un 
sicriu. 


IX 


Din față — hai, mai treacă-meargă; 
Din spate — zău că seamănă cu dracul! 


Dintr-un basm popular. 


— Auzi, Vlas, spuse ridicându-se într-o rână unul din 
mulțimea de oameni care dormea pe uliţă. Lângă noi a 
pomenit cineva de dracul. 

— Şi ce-mi pasă mie? mormăi, întinzându-se, ţiganul care 
era culcat alături. Pomenească-i rudele şi paparudele! 

— Dara ţipat aşa, parcă l-ar fi sugrumat cineva. 

— Hei, ce nu spune omul prin somn! 

— Fie, cum zici, dar trebuie să vedem măcar ce e. la fă 
lumină! Celălalt ţigan se ridică bombănind. Scânteile îi 
luminară de vreo două ori fața, ca nişte fulgere: suflă în iască 
şi cu un opaiț în mână - care de obicei în Malorusia nu-i decât 
un vas de lut spart, umplut cu seu — porni, luminând drumul. 

— Ia stai, aici zace cineva: luminează în partea asta. 

Apoi li se mai alăturară câţiva oameni. 

— Vlas, aicea-i ceva pe jos. 

— Parc-ar fi doi oameni - unul deasupra, celălalt dedesubt. 
Care din doi o fi dracul! 

— Da” cine-i deasupra? 

— O muiere. 

— Atunci ea e dracul. 

Toţi izbucniră într-un râs care trezi aproape toată ulița. 

— Uite unde s-a cocoțat muierea! Se vede că femeia asta 
ştie să călărească, nu şagă! grăi cineva din mulțimea care se 
adunase. 

— la uitați-vă, fraților, spuse altul, ridicând un ciob dintr-o 
oală, din care jumătate se mai ţinea încă pe capul lui Cerevic. 
Ce căciulă şi-a pus mândrețea asta de voinic! 

Zgomotul şi râsetele întețindu-se, morții noştri începură să 
se trezească. Sub stăpânirea spaimei ce i-a fost cuprins, Solopi 


şi nevastă-sa priviră mult timp îngroziți şi cu ochii țintă fețele 
tuciurii ale ţiganilor. Luminaţi pe alocuri de lumina slabă şi 
pâlpâitoare a opaițului, păreau în întunericul nopții adânci o 
adunare înfricoşătoare de pitici, învăluiți de aburi grei țâşnind 
de sub pământ. 


X 


Crapă, piei din ochii mei, nălucirea dracului! 


Dintr-o comedie malorusă. 


Răcoarea dimineţii adia peste târgul Sorocinţi, care începea 
a se trezi. Rotocoale de fum izbucneau din toate coşurile, 
ieşind întru întâmpinarea soarelui care răsărea. larmarocul se 
însufleți. Oile behăiau, caii nechezau, țipetele gâştelor şi ale 
precupețelor se  răspândeau iară în toată tabăra. 
Spăimântătoarele zvonuri despre svitcă roşie, care speriaseră 
lumea în ceasurile tainice ale înserării, dispărură odată cu 
ivirea zorilor. 

Căscând şi întinzându-se, Cerevic mai lupta încă cu somnul 
în şopronul acoperit cu stuf al cumătrului; sta culcat lângă 
boi, cu sacii de făină şi de grâu alături şi nu părea deloc grăbit 
să se despartă de visele lui, când deodată auzi un glas care-i 
era tot atât de cunoscut, ca şi cuptorul de-acasă, - cuibul 
lenei sale — sau cârciuma pe care o ţinea o cimotie2 la zece 
paşi de poarta lui. 

— Scoală, scoală! îi hârâia la ureche duioasa lui nevastă, 
zgâlțâindu-l din toate puterile. 

Drept răspuns, Cerevic îşi umflă obrajii şi începu să dea din 
mâini, ca şi când ar fi bătut toba. 

— Nebunule! strigă ea, ferindu-se de mâinile lui care erau 
cât pe ce s-o lovească peste obraz. 

Cerevic se sculă, îşi frecă puţin ochii şi se uită împrejuru-i. 

— Să mă ia dracul, porumbița mea, dacă nu mi s-a părut 
că fața ta e o tobă, în care m-au pus să bat deşteptarea, ca 
muscalul! Râturile acelea de care, cum spunea cumătrul... 

— Taci odată! Destulă pălăvrăgeală! la du-te mai bine şi 
cată de vinde iapa. Mai mare ruşinea: am venit la iarmaroc şi 
n-am vândut un fuior de cânepă... 

— Da, nevastă, îi luă vorba Solopi, au să râdă oamenii de 
Noi. 


— Haide, mişcă! Că şi fără asta toţi râd de tine! 

— Vezi doar că nici nu m-am spălat, urmă Cerevic, căscând 
şi scărpinându-se pe spate, ca să mai câştige timp pentru 
lenea lui. 

— Ei, acu” te-a găsit curăţenia. Când ţi s-a mai întâmplat 
una ca asta? la, ține ştergarul şi şterge-ţi botul! 

Şi femeia apucă un ghemuleţ — dar îl aruncă cu groază cât 
colo: era mâneca unei svitce roşii. 

— Du-te de-ţi vezi de treburile tale, spuse femeia după ce-şi 
veni în fire, când văzu că bărbatului, de frică, îi înțepeniseră 
picioarele şi îi clănțăneau dinții. 

— Ce vânzare o să facem acum? mormăi Cerevic dezlegând 
iapa şi ducând-o spre piață. Nu degeaba, pe când mă 
pregăteam să plec la blestematul ăsta de iarmaroc, simțeam 
atâta greutate pe suflet, de parcă mi-ar fi trântit cineva o vacă 
moartă în spinare... De două ori s-au întors boii singuri spre 
casă. Şi, colac peste pupăză, după cât mi-aduc aminte, am 
plecat într-o luni. Şi-acuma numai necazuri! Da” zurbagiu 
mai € şi dracul ăsta afurisit: ce, nu poate purta svitcă şi fără 
mânecă? Nu, îi place să încurce oamenii! Dacă, de pildă, aş fi 
eu necuratul — de! dar de asta ferească-mă Dumnezeu 

— M-aş apuca eu să hoinăresc noaptea după nişte sărăcii 
de petice?! 

Aici filosofia lui Cerevic fu întreruptă de o voce groasă şi 
aspră. În faţa lui stătea un ţigan înalt. 

— Ce vinzi, omule? 

Cerevic tăcu, îl măsură din cap până-n picioare şi răspunse 
liniştit fără să se oprească şi fără să lase din mână frâul: 

— Păi nu vezi ce am de vânzare? 

— Cureluşe? întrebă ţiganul privind frâul pe care-l ţinea 
Cerevic în mână. 

— Da, cureluşe, dacă iapa seamănă cu nişte cureluşe. 

— Ei, drăcie, se vede c-ai hrănit-o numai cu paie?! 

— Cu paie? 

Şi Cerevic voi să zmucească de frâu şi să tragă iapa mai 
aproape, ca să-l facă de râs pe neruşinatul acela care-i 


defăima marfa, dar mâna lui, neîntâmpinând nicio piedică, îl 
lovi în bărbie. Ia te uită, frâul era tăiat şi de frâu era legată — 
grozăvie! părul i se ridică măciucă! - o bucată de mânecă 
roşie. În faţa acestui dar neaşteptat, scuipând, făcându-şi 
cruce şi dând din mâini, Cerevic o rupse la fugă mai dihai ca 
un flăcău şi se făcu nevăzut în mulțime. 


XI 


Pentru grâul ce-am avut, tot pe mine m-au bătut 


Vorbă din bătrâni. 


— Puneți mâna pe el, puneţi mâna pe el! strigau câțiva 
flăcăi şi-l înghesuiră pe Cerevic la o strâmtoare, înhățându-l 
cu mâinile lor puternice. 

— Leagă-l! El a furat iapa! 

— Dumnezeu ocrotească-vă; de ce vreți să mă legaţi? 

— Auziţi-l, mai şi întreabă! de ce ai furat iapa lui Cerevic? 

— Aţi înnebunit, măi băieţi? Unde s-a mai pomenit să se 
fure omul pe sine? 

— Palavre, palavre! de ce fugeai cu sufletul la gură de parcă 
te fugărea dracul? 

— Cum să n-o iei la fugă când vezi haina necuratului... 

— S-o spui la alții! Ai să vezi tu ce păţi de la asesor pentru 
că sperii oamenii cu drăcovenii. 

— Puneţi mâna pe el! se auzi un strigăt în celălalt capăt ai 
uliței. Uite-l, uite fugarul. 

Şi Cerevic văzu înaintea ochilor pe cumătrul său în cea mai 
jalnică stare, cu mâinile legate la spate şi dus de câţiva flăcăi. 

— Vezi că minunile încep să se înmulțească, grăi unul 
dintre ei. Ascultaţi numai ce îndrugă coțcarul?* ăsta. E destul 
să-l priveşti, ca să vezi că-i hoț. Când l-am întrebat: de ce 
fugeai ca scos din minți? Am băgat, zice, mâna în buzunar să 
miros nişte tabac, şi în loc de tabacheră am scos o bucată din 
svitcă necuratului, din care a izbucnit o flacără roşie, şi-am 
rupt-o la fugă. 

— Ehe-he! Păsările astea două sunt din acelaşi cuib. Ia 
legați-i împreună! 


XII 


„Să-mi spuneţi, oameni buni, cu ce sunt eu de vină? 
De ce vă bateţi joc de mine? scânci Grivei amar. 

De ce mă chinuiţi, de parc-aş fi tâlhar? 

De ce? De ce?” scânci şi lacrime şiroaie, 

Îi curseră pe-obraz, îi curseră puhoaie” 


Artemovschi-Gulac, „Boierul şi câinele” 


— Te pomeneşti că ai ciordit ceva, cumetre? întrebă 
Cerevic, legat cuiți era de cumătru-său, zăcând amândoi sub 
şopronul de paie. 

— Cum, şi tu, cumetre? Să mi se usuce mâinile şi picioarele 
dacă am furat vreodată cuiva ceva, afară de colțunaşii cu 
smântână de la maică-mea; dar n-aveam pe atunci decât zece 
ani. 

— Atunci de ce năpasta asta pe capul nostru, cumetre? Tu 
tot stai mai bine: pe tine, încaltea, te învinuiesc că ai furat de 
la altul, da” de ce această ocară asupra mea, săracul de mine, 
că mi-aş fi furat eu singur iapa! Se vede că aşa ni-e scris, 
cumetre, să n-avem noroc! 

— Vai de noi, bieţi orfani! 

Şi cei doi cumetri începură să plângă cu hohote. 

— Ce-i cu tine, Solopi? spuse Griţco, care intrase tocmai 
atunci. Cine te-a ferecat aşa? 

— Ah, Golopupenco, Golopupenco! strigă plin de bucurie 
Solopi. El e, ăsta-i, cumetre, flăcăul despre care ţi-am vorbit. 
Ehei, vrednic flăcău! Să mă trăsnească Dumnezeu pe loc dacă 
n-a dat de duşcă, în fața mea, o cană de rachiu aproape cât 
căpățâna ta de mare, fără să clipească măcar. 

— Cum asta, cumetre, şi tu n-ai cinstit un flăcău atât de 
vrednic? 

— Ei, uite, urmă Cerevic, întorcându-se către Griţco, după 
cum se vede, m-a pedepsit Dumnezeu, pentru că sunt vinovat 
față de tine. lartă-mă, fârtate... Zău, aş fi bucuros să fac tot 
ce-ţi pofteşte suflețelul... Dar ce să-i faci?... A intrat dracu'n 
baba mea... 


— Eu, Solopi, am uitat ce-a fost. Dacă vrei, am să te scap. 
Şi făcu un semn cu ochiul flăcăilor, care-l păzeau pe Cerevic şi 
aceştia se repeziră să-l dezlege. În schimb şi tu fă nuntă în 
lege. O să chefuim aşa, ca un an întreg să ne doară picioarele 
de cât om juca gopacul?”. 

— Uf, ce bine-i! spuse Solopi, bătând din palme, mă simt 
aşa de voios, parcă muscalii mi-ar fi furat baba şi-ar fi dus-o 
hăt, departe. Ei, ce să mai stau la gânduri, dacă se cade sau 
nu? Facem azi nuntă şi pace! 

— Bine, ai grijă, Solopi, peste un ceas sunt la tine. Acuma 
du-te acasă, că te aşteaptă cumpărători pentru iapă şi grâu. 

— Cum, s-a găsit iapa? 

— S-a găsit. 

Cerevic rămase înlemnit de bucurie, privind în urma lui 
Griţco, care se depărta. 

— Ei, Griţco, am pus eu rău la cale treaba asta? zise 
țiganul cel înalt flăcăului care se grăbea. Ai mei îs boii, nu-i 
aşa”? 

— Ai tăi, ai tăi! 


XIII 


Nu te teme, măiculiță, 
Pune-țţi roşii cizmulițe, 
Duşmani calcă 

In picioare 

Să răsune 

Potcovioare! 

Duşmanii să amuţească! 


Cântec de nuntă. 


Sprijinindu-şi bărbia drăgălaşă pe braţ, Parasca stătea pe 
gânduri în fața mesei, singură în toată casa. Şi stol de visuri 
zburau în jurul căpşorului bălai. Uneori, o umbră de zâmbet 
flutura pe buzele ei roşii; o presimţire de bucurie o făcea să-şi 
ridice sprâncenele negre, dar norul mâhnirii i le cobora din 
nou, umbrind ochii ei căprii şi luminoşi. „Şi dacă nu va fi aşa 
cum zice el? şopti ea cuprinsă de îndoială. Şi dacă n-au să 
vrea să mă mărite cu el?... Nu, nu, asta n-are să se întâmple. 
Maştiha mea face tot ce vrea... Oare nu pot să fac şi eu ce 
vreau? Dacă-i vorba de încăpățânare, le-oi arăta eu! Frumos 
mai e! Cum îi ard ochii negri! Ce duios spune: Parasca, 
porumbițo! Svitca albă îi vine ca turnată! Numai brâul dacă ar 
fi mai aprins! Las-că-i țes eu unul, când om fi în casa noastră! 
Cu câtă bucurie mă gândesc, urmă ea, scoțând din sân o 
oglinjoară cumpărată la iarmaroc, cu o ramă de hârtie roşie şi 
se privi în ea cu o tainică mulțumire, că atunci când oi mai 
întâlni-o, n-am să-i spun ziua bună, nici moartă. Nu, 
maşteră, destul ţi-ai bătut fata! 

Mai repede țâşni-va apă din piatră seacă şi s-o încovoia 
stejarul ca salcia în heleşteu, decât să mă plec eu în fața ta! 
Hei, dar am şi uitat, ia să încerc scufia măcar că-i a maşterei, 
să văd cum îmi vine!” Vorbind astfel se sculă, ținând în mână 
oglinjoara, îşi plecă capul asupră-i şi începu să. calce ferindu- 
se, ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă, căci aşa cum ţinea 
oglinda, în loc de duşumea vedea tavanul şi scândurile de pe 
care se prăvălise nu demult feciorul popii şi străchinile de pe 
polițe. „Ce-i cu mine? Parcă-s un copil! strigă ea râzând. Mi-e 


|? 


frică să calc!” Şi începu să bată din picioare, din ce în ce mai 
viu. În sfârşit, mâna stângă lunecă în jos, se sprijini în şold şi 
fata se porni pe jucat, cu oglinda-n față, zăngănind din 
potcovioare şi cântând cântecul ei drag: 


Foaie verde de pervincă, 
La pământ te-ntinde! 
Vin, iubite cu ochi negri, 
Strâns de mă cuprinde! 


Foaie verde de pervincă, 
Mai jos te întinde! 

Vin, iubite cu ochi negri, 
Mai strâns mă cuprinde! 


În această clipă, Cerevic băgă capul pe uşă şi văzându-şi 
fata jucând cu oglinda în mână, rămase locului şi o privi lung, 
făcând haz de toana asta nemaiauzită. Cu gândul aiurea, fata 
nu băgă de seamă nimic. La auzul cunoscutului cântec, 
Cerevic se simți prins şi el. Punându-şi cu semeție mâinile în 
şolduri, păşi înainte şi începu să joace pe vine, uitând de toate 
treburile lui. Râsul puternic al cumătrului îi făcu pe amândoi 
să tresară. 

— Halal petrecere, tatăl şi fata nuntesc în doi! la haideţi 
mai repede, a venit mirele! 

La ultimul cuvânt, Parasca se făcu mai roşie decât panglica 
pe care o avea în păr, iar nepăsătorul ei tată îşi aduse în 
sfârşit aminte pentru ce venise. 

— Ei, fată, hai mai iute! De bucurie că am vândut iapa, 
Hivrea, zise el, uitându-se cu frică în toate părțile, s-a dus să- 
şi cumpere tot soiul de fleacuri şi cârpe, aşa că până ce se 
întoarce trebuie să isprăvim! 

Nici n-apucă Parasca să treacă pragul casei şi se pomeni în 
brațele flăcăului cu svitcă albă, care-o aştepta în uliţă cu o 
mare mulțime de oameni. 


— Blagosloveşte, Doamne! spuse Cerevic, împreunându-şi 
mâinile. Să trăiţi uniţi ca florile dintr-o cunună! 

Atunci se auzi un zgomot în mulțime. 

— Mai bine crăp decât să îngădui una ca asta, strigă 
nevasta lui Solopi, pe care însă mulțimea oamenilor o 
împingea îndărăt hohotind. 

— Potoleşte-te, potoleşte-te, muiere! îi spuse liniştit Cerevic 
văzând că doi ţigani vânjoşi puseseră stăpânire pe mâinile ei. 
Ce s-a făcut, s-a făcut! Eu nu-mi întorc vorba! 

— Nu, nu, asta n-are să se întâmple! strigă Hivrea. Dar 
nimeni n-o asculta. Câteva perechi îi înconjurară pe miri, 
formând în jurul lor un zid de nepătruns de dănțţuitori. 

Un simțământ ciudat şi neînțeles ar fi cuprins pe orice 
privitor, văzând cum dintr-o singură trăsătură de arcuş a 
muzicantului cu svitcă de postav şi cu mustățile lungi şi 
răsucite, totul se transformă cu sau fără voie într-un tot 
armonios. Oamenii cu fețe posomorâte, pe care parcă de ani de 
zile nu mai înflorise un zâmbet, tropăiau din picioare şi 
mişcau din umeri. Totul era numai joc şi zburdăciune. Dar 
mai de neînțeles şi mai de mirare era să vezi băbuţele zbârcite, 
pe care nu le aştepta decât somnul de veci, îmbulzindu-se 
printre tinerii veseli şi plini de viață. Tăcute şi nepăsătoare, 
fără umbră de înțelegere pentru cei din jur, maşinării 
neînsuflețite, numai aburii băuturii le mai făceau să aibă 
mişcări omeneşti. Amețite, clătinau încet din cap şi fără a lua 
în seamă tânăra pereche de alături, ţopăiau laolaltă cu 
mulțimea care petrecea. 

Larma, râsetele, cântecele se auzeau din ce în ce mai slab. 
Arcuşul se istovea treptat şi sunetele lui nelămurite se 
pierdeau în văzduh. Pe undeva mai stăruiau încă tropăituri, 
ca murmurul unei mări îndepărtate, şi curând, peste tot se 
întinse pustiul şi tăcerea. 

Minunat, dar vremelnic oaspete, bucuria, oare, nu ne 
părăseşte la fel? Zadarnic câte-o notă stingheră cată să ne 
mângâie. În propriul ei ecou tristeţea şi pustiul ascultă cu 
înfiorare. Tot astfel voioşii prieteni ai furtunaticei şi 


neştiutoarei tinereți se mistuie unul câte unul în lumea largă, 
lăsând la urmă singur pe vechiul lor tovarăş. Tristeţea îl apasă 
pe cel părăsit. Grea şi mâhnită îşi simte inima şi mângâiere 
nicăieri nu-şi află. 


„larmarocul de la Sorocinţi” a apărut în prima carte a celei dintâi 
ediţii a „Serilor”, în 1831. Ciorna povestirii a fost scrisă la începutul 
lui 1830, iar redactarea textului definitiv pentru tipar a fost făcută în 
1831. Data de „1829”, pe care o poartă ediţia a doua a „Serilor” 
trebuie raportată la începerea povestirii. In „larmarocul de la 
Sorocinţi” Gogol a întrebuințat din plin atât motive din folclorul 
ucrainian, cât şi din literatura ucrainiană. Cea mai mare parte din 
materialul referitor la această povestire, Gogol l-a scos din comedia 
tatălui său „Prostănacul, sau şiretenia femeii întrecută de şiretenia 
unui soldat”. Ripon dintre personajele acestei comedii, Roman, 
Parasca şi diacul, caracteristicile lor, situaţiile comice din cuprinsul 
comediei (de pildă scena întâlnirii cu pocinog a Parascăi cu diacul 
este asemănătoare cu scena întâlnirii dintre Hivrea cu feciorul de 
popă din „larmarocul de la Sorocinţi”), culoarea locală a comediei arată 
apropierea dintre comedia lui Gogol şi aceea a tatălui său. Trebuie să 
menţionăm că în scrisoarea din 30 Aprilie 1829, adresată mamei 
sale, Gogol o roagă să-i trimită comedia tatălui său. 

Legendele populare şi basmele despre dracul izgonit din iad şi 
felul în care îşi căuta svitca etc., au servit ca un şi mai important 
izvor povestirii (Vezi: N. Dragomanov, „Legende şi povestiri populare 
ucrainiene”, Kiev, 1876; I. Rudcenco, „Basme populare din sudul 
Rusiei”, I, Kiev, 1869). Există de asemenea o legătură neîndoielnică 
între personajele din povestirile lui Gogol cu acelea ale teatrului 

opular ucrainian de păpuşi, „vertep”-ul, în care personajele aduse în 
ața spectatorilor erau: un țăran mărginit, asemănător lui Cerevic, 
înşelat de cicălitoarea lui nevastă, ibovnicul ei, feciorul de popă, care 
vorbeşte o limbă prețioasă, şi ţiganul şiret, arătați în dramele 
teatrului de păpuşi, cu tot pitorescul amănuntelor vieţii lor şi cu 
toată causticitatea umorului popular ucrainian. Oricum, Gogol a 
folosit foarte liber aceste motive, împrumutate din izvoare populare, 
şi a arătat în povestirea sa realitatea ucrainiană, culorile ei vii, ceea 
ce dovedeşte că scriitorul s-a inspirat nemijlocit din viață. 

Legătura strânsă care există între povestirea de mai sus şi 
literatura ucrainiană o dovedesc şi epigrafele din „Ilarmarocul de la 
Sorocinţi”, luate în cea mai mare parte din poemul comic „Eneida” al 
lui |. P. Cotlearevschi, unde sunt descrise aventurile unui „flăcău” 
lipsit de griji care vorbeşte peste măsură de necuviincios zeilor 
mitologiei antice. Poemul lui Cotlearevschi zugrăveşte tablouri ample 
din viața ucrainiană, deşi realizarea lor este cam grosolan- 
naturalistă. Celelalte epigrafe sunt luate din comediile „Prostănacul” 
şi „Câinele-oaie” ale lui Gogol-tatăl, pe care Gogol le cunoştea din 
manuscris, cum şi din fabula lui Gulac-Artemovschi „Boierul şi 
câinele”. O altă serie de epigrafe este luată din folclorul ucrainian 
ceea ce subliniază legătura povestirii cu folclorul. 


Seara în Ajun de Ivan Cupala2* 


ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE 
PSALTUL BISERICII DIN *** 


Foma Grigorievici avea şi el un nărav. Pentru nimic în lume 
n-ar fi spus de două ori aceeaşi poveste. lar dacă izbuteai să-l 
îndupleci, şi de se învoia să mai spună odată ce mai spusese, 
cu iscusit meşteşug strecura în povestire ceva nou, şi o 
pritocea în aşa fel că nici n-o mai cunoşteai. Aşa odată un 
cuconaş din aceia cărora noi, prostimea, nici nu ştim bine 
cum să le zicem - scriitori nu le-ai putea spune, iar la 
năravuri îs întocmai ca geambaşii din iarmaroacele noastre, 
iau de ici, de colo, cerşesc sau ciordesc de pe unde pot şi te 
trezeşti că nu trece lună, ba nici săptămână, c-au şi scos la 
iveală câte o cărțulie cât un abecedar - unul dintre aceşti 
cuconaşi, zic, ce-a făcut ce-a dres, c-a ciugulit din gura lui 
Foma Grigorievici această poveste de care el, Foma, nici nu-şi 
mai amintea. Cuconaşul acela cu caftan în culoarea bobului 
de mazăre, de care-am mai pomenit şi aiurea într-una dintre 
povestirile pe care aţi mai citit-o, de abia sosise din Poltava. 
Adusese cu el o cărțulie nu prea groasă, o deschise la mijloc şi 
ne-o puse dinainte. Foma Grigorievici era gata să-şi aşeze 
ochelarii pe nas, dar cum îşi aminti că uitase să şi-i lege cu 
aţă şi să şi-i lipească cu ceară, mi-o trecu mie. Eu, care nu 
port ochelari şi ştiu o brumă de carte, am început s-o citesc. 
Dar nu dovedisem două file când, deodată, Foma Grigorievici 
mă opri, trăgându-mă de mână: 

— Stai puţin! Spune-mi mai întâi ce citeşti. 

Mărturisesc că întrebarea m-a cam zăpăcit. 

— Cum ce citesc, Foma Grigorievici? Povestea dumitale o 
citesc. Chiar vorbele spuse de dumneata. 

— Şi cine ţi-a spus, mă rog, că-s vorbele mele? 

— E scris aici: Poveste auzită de la psaltul cutare. Ce mai 
vrei? 


— Stuche-l în ochi pe cel ce-a tipărit-o! Dacă-i aşa, scârba 
de muscal minte! Am spus eu asta? laca cum le încurcă 
dracu”, când are cineva gărgăuni în cap. Aveţi puţintică 
răbdare şi vă spun eu povestea cea adevărată. 

Ne-am tras mai aproape de masă şi psaltul începu: 


Bunicu-meu, (fie-i țărâna uşoară şi deie-i Dumnezeu pe 
ceea lume numai colaci de grâu şi turtă dulce cu mac!) tare 
frumos mai povestea. Când se pornea pe băsnit, stam cât mi 
ți-i ziulica de mare de-l ascultam şi nu ne mai săturam. Nici 
la călcâie nu-i ajung palavragiii din zilele noastre care îndrugă 
verzi şi uscate cu glas leşinat de parcă n-au mâncat de trei 
zile, că-ți vine să-ţi iei căciula şi să te tot duci, auzindu-i. Mi- 
aduc aminte ca acum. Era o seară de iarnă care nu se mai 
sfârşea. Gerul năprasnic de afară astupase de tot ferestruica 
colibei noastre. Pe atunci mai trăia răposata maică-mea şi, cu 
furca de tors dinainte, trăgea cu mâna firul alb, în timp ce cu 
piciorul legăna covata şi cânta un cântec, pe care şi acum 
parcă-l aud. Flacăra tremurătoare a opaițului lumina odaia, 
tresărind în răstimpuri, ca speriată. Fusul sfârâia iar noi 
copiii, strânşi grămadă, ascultam voroava bunicului care, de 
bătrân ce era, de cinci ani nu mai coborâse de pe cuptor. Dar 
basmele de pe vremuri, frumoase cum nu sunt altele, în care 
era vorba de năvălirea zaporojenilor?*, de leşi*%, de vitejiile lui 
Podcova, ale lui Poltora-Cojuh şi ale lui Sagaidacinii, erau 
departe de a ne fi pe plac cum ne erau nişte poveşti cu fioroase 
întâmplări din bătrâni. La auzul lor simțeam fiori în tot trupul 
şi părul de pe cap ni se făcea măciucă. Frica ne pătrundea 
uneori într-atâta că de cum începea să se-ntunece toate ni se 
înfățişau ca nişte nemaipomenite dihănii. Dacă se întâmpla să 
ieşim noaptea din bordei pentru vreo nevoie, ne aşteptam să 
găsim la întoarcere un strigoi de pe ceea lume, cuibărit în pat. 
Să nu mai ajung să spun poveşti, dacă până şi svitcă pe care 
eu însumi o puneam la căpătâi nu mi se părea că-i dracul 
ghemuit acolo. Dar ceea ce prețuiam mai mult în povestirile 
bunicului e că nu mințea niciodată. Tot ce spunea se 


întâmplase aievea. Să vă spun una dintre poveştile lui. Isteţi 
din aceia care ştiu să scrie jalbe, ba pot chiar citi şi în pravilă, 
dar dacă-i pui în fața unui ceaslov ca toate ceasloavele nu 
pricep buche, în schimb, spre ruşinea lor, la hlizit se pricep, 
sunt destui. Orice le-ai spune, atâta ştiu: să râdă. Rău s-a 
lățit necredința în lumea asta! Poate că nu mă credeți, dar să 
nu-mi mai ajute Dumnezeu şi Maica Domnului dacă vă mint! 
Mi s-a întâmplat odată să vorbesc despre vrăjitoare. Ei, ce 
credeți? S-a găsit un viteaz care nu credea în vrăjitoare. Apăi, 
slavă Domnului, am văzut şi eu în zilele mele necredincioşi 
destui, care îmbrobodesc popa la spovedanie cu mai multă 
uşurinţă decât ar trage unul de-ai noştri tabac pe nas; dar 
până şi aceia numai la auzul cuvântului vrăjitoare îşi făceau 
cruce. Arăta-li-s-ar în vis... nu mai spun cine. Ş-apoi nici nu 
face să mai vorbesc de dânşii. 

E mult de atunci, începu răposatul bunicu-meu: or fi ani 
vreo sută, de nu şi mai bine. Cine-a ştiut satul nostru din 
vremea ceia nu-l mai cunoaşte. Un biet cătun, cu vreo zece 
bordeie nevăruite pe dinafară şi semănate în mijlocul 
câmpului după voia întâmplării şi în bătaia vântului. De-un 
gard sau de-o şură ca lumea, în care omul să-şi fi putut 
adăposti o vită sau căruța, nici pomeneală. Şi asta la cei 
înstăriți. D-apoi la ai noştri, sărăcimea! Săpau o groapă în 
pământ şi bordeiul era gata. Numai după fum te dumireai că 
înăuntru trăiau făpturi omeneşti. Mă veţi întreba: şi de ce 
trăiau astfel? Nu din sărăcie, credeți-mă... Pe vremea ceia mai 
toți trăiau după obiceiul căzăcesc şi dobândeau destul 
plean“!;, ci mai mult pentru că nu avea rost să-şi dureze 
bordeie întemeiate. Ce mai duium de omenire forfotea pe tot 
locul: crâmleni, leşi, litvanieni. Ba se întâmpla să dea buzna 
peste noi să ne prade, chiar de-ai noştri. De toate se 
întâmplau. 

În cătunul acela se ivea din când în când un om, sau mai 
bine zis chiar diavolul cu chip de om. De unde şi pentru ce 
anume venea, nu ştia nimeni. Bea şi chefuia procletul şi 
deodată se făcea nevăzut: ia-l de unde nu-i. Un răstimp nu se 


mai pomenea de el. Dar când nici gândeai, ca picat din văzduh 
iar îl vedeai bătând ulițele satului aflător la o zvârlitură de băț 
de Dicanca de-acum şi din care nici urmă nu se mai vede azi. 
Aduna de pe drum cazacii de teapa lui şi se aşternea pe chef şi 
râs şi cântec. Şi banii, şi votca, ca apa curgeau. Acolisea*2 
ades fetele nurlii şi le acoperea de cordele, cercei şi salbe, că 
nici nu mai ştiau ce să facă cu ele. Ce-i drept că nu fără 
turburare primeau fetele acele daruri şi-şi spuneau în sinea 
lor că numai Cel de Sus ştie de erau curate mâinile din care 
le-au primit. O mătuşă bună de-a bunicului ţinea pe atunci 
crâşmă la drumul căruia îi zice azi al Opoşnianscului. În 
crâşma asta chefuia ades Basavriuc - aşa-i spuneau acestei 
sataniceşti făpturi. Pentru nimic în lume -— zicea ea — n-ar fi 
primit ceva de la el. Dar iar să nu primeşti, nu se putea. Pe 
toți îi apuca groaza când îşi încrunta Basavriuc sprâncenele 
stufoase, aruncând pieziş o privire care te făcea să-ți iei 
picioarele la spinare. lar dacă te ispiteai*” să iei darurile, în 
noaptea următoare ţi se arăta un împielițat cu coarne, ieşit 
din baltă. De fusese salbă, de gât o strângea, de purta inelul, 
de deget o muşca, iar de-şi împletise-n păr panglică, de cozi o 
trăgea. Mă las păgubaşă de asemenea daruri - ziceai. Dar 
pacostea era că nu te mai puteai descotorosi de ele. Degeaba 
le-aruncai în apăl Şi salbele, şi inelele dracului pluteau 
deasupra şi ţi se-ntorceau înapoi în mână. 

Era la noi în sat o biserică cu hramul, dacă nu mă-nşel, la 
sfântul Pantelimon. La acea biserică păstorea pe atunci un 
popă - slăvit fie-i numele - părintele Afanasi. Văzând el, 
părintele Afanasi, că Basavriuc ăsta nu venea la biserică nici 
măcar de ziua paştelui, se hotări să-l dojenească, aducându-l 
la pocăință. Ţi-ai găsit! Abia a putut scăpa părintele cu fuga. 
„lan ascultă, pane, vezi-ţi mai bine de treburile tale decât de- 
ale altora, că altfel îți astup eu gâtlejul de țap cu colivă 
fierbinte”, tună ipochimenul**. Ce era să facă popa cu 
afurisitul? Părintele Afanasi hotări atunci că vericine“” se va 
încârdoşa** cu Basavriuc, eretic să se socoată şi duşman 
bisericii lui Christos şi al întregului neam omenesc. 


În satul acela un cazac poreclit Corj avea un argat căruia 
oamenii îi ziceau Piotr Bezrodnâi“?, poate pentru că nimeni 
nu-şi mai amintea nici de tată-său nici de maică-sa. Ştiut este 
că starostele bisericii spunea că părinții i-au murit de ciumă 
la un an după naşterea lui. Dar mătuşa bunicului meu nici 
nu voia s-audă de una ca asta şi se căznea foarte să-i afle vreo 
cimotie, deşi bietul Piotr avea tot atâta nevoie de una ca asta 
cât chelbosul de pieptene. Mătuşa bunicului ţinea morțiş că 
tatăl lui Piotr trăia pe undeva, la Zaporojie, prins de turci, că 
îndurase mari chinuri şi că printr-o minune îşi putuse 
schimba straiele cu ale unui eunuc, dând bir cu fugiţii. Dar 
codanele sprâncenate şi nevestele tinere nu se sinchiseau de 
rudele lui. Spuneau numai că de s-ar fi îmbrăcat cu caftan 
nou, încins cu brâu roşu şi cu căciulă de miel negru cu fundul 
albastru, care să-ţi ia ochii şi dacă pe deasupra şi-ar fi atârnat 
de şold un iatagan turcesc — ținând într-o mână harapnicul 
iar în cealaltă o lulea cu imameaua de chilimbar - ar fi băgat 
în cofă toți flăcăii de pe vremea lui. Din nenorocire însă bietul 
Petrus n-avea decât o svitcă cenuşie cu mai multe găuri decât 
are un jidov galbeni în pungă. Dar nu asta, ci alta era 
nenorocirea: bătrânul Corj avea o mândrețe de fată cum nu 
cred să se mai fi pomenit cândva. Mătuşa răposatului meu 
bunic - şi, fără supărare fie spus, ştiţi şi dumneavoastră că 
femeia mai degrabă se sărută cu dracu-n bot decât să 
mărturisească despre alta că-i frumoasă - spunea că obrajii 
bucălaţi ai copilei erau fragezi şi proaspeţi ca cel mai gingaş 
mac trandafiriu când, spălat cu roua Domnului, se aprinde şi- 
şi potriveşte petalele, gătindu-se întru întâmpinarea soarelui- 
răsare; că sprâncenele-i erau ca două şireturi negre din acele 
pe care le cumpără în zilele noastre fetele pentru atârnat 
crucile şi salbele de ducați şi că păreau că se apleacă să-i vadă 
ochii limpezi; că gurița, la care flăcăii de pe atunci se uitau cu 
jind, părea făcută anume să scoată din ea numai cântec de 
privighetoare; că părul ei negru ca pana corbului şi moale ca 
inul fraged — pe atunci fetele nu-l împleteau încă în atâtea 
cosițe cu panglici frumoase de culori aprinse — îi cădea în 


cârlionți pe rochia cusută cu fir de aur. Ehei, să nu-mi ajute 
Dumnezeu să mai spun vreodată aleluia, dacă n-aş săruta-o 
chiar aici pe loc, cu toate că neaua mi-a troienit bătrânul 
creştet, şi baba îmi stă colea în coastă, ca spinul în ochi. Eh, şi 
acolo unde stau alături un flăcău şi o fată, ştiţi voi ce se 
întâmplă. Uneori nici nu se crăpa de ziuă şi se şi vedeau 
urmele cizmulițelor roşii ale Pidorcăi pe locul unde stătuse de 
vorbă cu Petrus al ei. Totuşi, Corj n-ar fi avut nici urmă de 
bănuială, dacă într-o zi -— şi aici sigur că dracul şi-a vârât 
coada - pe când se aflau în tindă, nedeschizând bine ochii în 
jur, îi veni lui Petrus să fure o fierbinte sărutare de pe buzele 
roşii ca fraga ale căzăciței. Şi tot dracu” (dă Doamne să i s- 
arate-n vis numai sfânta cruce!) îl pune nitam-nisam pe 
hodorog să-mpingă uşa. Căscat-a Corj gura mare, şi-a proptit 
mâna în uşorul uşii, ş-aşa a încremenit. Pârdalnica asta de 
sărutare îi luase auzul. 1 se părea că răsună mai dihai ca 
bătăile în perete cu chilugul, cu care mujicii din vremea 
noastră, în lipsă de puşti şi de pulbere, prăznuiesc sărbătorile. 

Venindu-şi în fire, Corj scoase din perete nagaica 
strămoşească şi era gata să mustre cu ea spinarea bietului 
Petro când hodoronc tronc, frățiorul Pidorcăi, Ivas, un băieţel 
de şase ani, se năpusti speriat la taică-său, îi cuprinse 
picioarele cu amândouă mânuţele şi-i strigă: „lătucă, tătucă, 
nu da în Petrus”. Ce să facă bătrânul? N-avea inimă de piatră. 
Spânzură nagaica înapoi în cuiul din perete şi, scoțându-l cu 
binişorul pe Petrus din tindă, i-a spus: „Ascultă, Petro, dacă te 
mai prind vreodată la mine în bordei, sau măcar pe sub 
fereastră, vai de mustăţile tale; te las fără ele! Şi să nu-mi spui 
mie Terenti Corj dacă moţul care ţi-a crescut că-l poţi înfăşură 
de două ori în jurul urechii nu şi-o lua rămas bun de la 
scăfârlia ta”. Zicând acestea îl lovi uşor cu pumnul în ceafă. 
Petrus o zbughi mâncând pământul. Sărutat le-a trebuit! Aşa 
dar, necazul a dat peste hulubagşii noştri şi, colac peste 
pupăză, taman atunci se duse vorba prin sat cum că pe la 
bordeiul lui Corj îşi face mereu drum un leah mustăcios, 
îmbrăcat cu nişte haine cusute numai cu sârmă de aur, cu 


sabie, cu pinteni şi cu buzunarele zăngănind de bani, cum 
zăngăne săculețul de pomeni cu care Taras, paracliserul 
nostru, umbla în fiece zi în biserică. Ei bine, îl taie pe oricine 
capul de ce vine cineva la un părinte care are o fată 
sprâncenată. Intr-o zi, Pidorca îl luă în braţe pe frate-său Ivas 
şi, plângând de-o înnecau lacrimile, îi spuse: „Ivas frățioare, 
Ivas, dragul meu, zboară ca săgeata din arc la Petrus şi 
spune-i tot din fir a păr: Ochii căprui iubi-i-aş, obrăjorii albi 
săruta-i-aş, dar soarta nu mă lasă. Năframe multe udat-am 
cu lacrimi fierbinți. Greu şi amar de sufletul meu. Până şi 
taica duşman îmi este. Cu sila vrea să mă dea unui nesuferit 
de leah. Spune-i că se gătesc de nuntă, dar că la nunta mea 
lăutari n-au să fie: în locul cobzelor şi fluierelor psalții cânta- 
vor. De bunăvoie cu mirele n-am să joc, ci pe sus din casă mă 
vor scoate. Întunecos îmi va fi bordeiul de scânduri de arțar 
iar pe acoperiş, în locul hornului, o cruce-nfiptă”. 

Nemişcat, ca de piatră, asculta Petro, nevinovatul copil 
ciripindu-i vorbele Pidorcăi. „Şi eu, nenorocitul de mine, care 
mă gândesc să mă duc în Crâm şi în Ţara turcească să adun 
şi să mă întorc la tine, mândra mea, încărcat de bogății. Dar 
mi-a fost scris aşa, se vede. Ne-a deochiat un ochi hain. Am să 
mă însor şi eu, draga mea, numai că la nunta mea n-au să fie 
psalți. Corbul cel negru are să croncăne în locul popii, câmpul 
întins are să-mi fie bordeiul, norul vânăt acoperişul, vulturul 
are să-mi ciugulească ochii căprui, ploile au să-mi spele 
ciolănaşele căzăceşti, iar vântoasele““ mi le-or usca. Ce să fac? 
De cine şi cui să mă jăluiesc? Cum văd eu, asta-i voia 
Domnului. Să mă prăpădesc aşa şi gata”. Şi Petro se duse 
întins la cârciumă. 

Mătuşii răposatului meu bunic i-a fost cam cu mirare 
văzându-l pe Petrus intrând în cârciumă, mai cu seamă la 
vremea când omul cumsecade se duce la utrenie, şi holbă ochii 
la dânsul ca trezită din somn, când îi ceru o ulcică de votcă 
mai cât o jumătate de vadră. Zadarnic credea Petrus că are 
să-şi înece aleanul. Votca îi pişcă limba taman ca urzica şi-i 
păru amară ca pelinul. Zvârli ulcica cât colo. „Nu-ţi face sânge 


rău, cazace”, îi bubui cineva în ureche. Când îşi întoarse 
capul, de cine îi dădură ochii? De Basavriuc. Uf! Ce pocitanie! 
Părul îi şedea ca peria şi ochii - ca de bou. „Ştiu eu ce-ţi 
lipseşte! Uite, asta”. Zâmbi drăceşte, zăngănindu-şi punga de 
piele care îi atârna la cingătoare. Petro tresări. „He-he-he! Să 
vezi cum lucesc! urlă el, vânturând şiroiul de galbeni dintr-o 
mână în alta. He-he-he! Ascultă cum zornăie! Şi când te 
gândeşti că ţi-aş cere numai un singur lucru pentru o movilă 
întreagă de jucărele din astea”. „Diavole! îi spuse Petro. Dar 
fie! Primesc orice!” Şi bătură palma. „Să ştii, Petro, c-ai picat la 
țanc, îi spuse necuratul. Mâine-i Ivan Cupala. Numai odată pe 
an, în noaptea asta, înfloreşte fereguța. Vezi de nu scăpa 
prilejul. Te aştept la miezul nopţii în Văgăuna Ursului.” 

Cred că nici găinile n-aşteaptă cu atâta nerăbdare 
grăunțele babei, cum aştepta Petrus să vie seara. Cerceta 
întruna dacă nu s-a lungit umbra copacilor şi dacă nu 
începuse soarele să se rumenească, şi cu cât trecea timpul şi 
nerăbdarea lui creştea. Lungă aşteptare! Pesemne că ziua îşi 
rătăcise pe undeva capătul. Dar iată că soarele s-a ascuns. În 
zare, nu mai e roş decât cerul. Se-ntunecă şi el apoi. Pe câmp, 
răcoarea creştea treptat. Se-ntunecă din ce în ce, până când se 
lăsă noaptea neagră. În sfârşit! Cu inima bătând să-i sară din 
piept, Petro porni la drum, luând-o cu băgare de seamă prin 
pădurea deasă, de unde cobori într-o râpă adâncă căreia i se 
zicea Văgăuna Ursului. Acolo îl şi aştepta Basavriuc. Era 
întuneric beznă. Se luară de mână şi o porniră spre mlaştini, 
poticnindu-se mai la fiecare pas şi agățându-se de mărăcini. 
În sfârşit, ieşiră într-o poiană. Petro se opri şi se uită în juru-i. 
Niciodată nu mai fusese pe acolo. Basavriuc se opri şi el. 

— Vezi tu cele trei movile din fața ta? Ai să găseşti pe ele 
multe flori, dar să nu te ducă ispita să rupi vreuna. Când a 
înflori fereguța, să apuci floarea şi, fie ce-o fi, nu privi înapoi. 

Petro ar fi vrut să-l mai întrebe ceva pe Basavriuc... dar ia-l 
de unde nu-i. Se apropie de cele trei movile, dar nu văzu nimic. 
Unde or fi florile? Jur împrejur buruieni dese şi întunecate 
acopereau tot. Dar iată că în zare prinse a scăpăra şi în fața 


lui apărură straturi de flori, care de care mai frumoase, cum 
n-a mai văzut. Şi printre flori zări şi nearătoasele frunze ale 
fereguței. Nedumerit şi îngândurat în fața florilor, Petro îşi 
propti amândouă mâinile în şolduri: 

— Şi ce mare lucru mă rog? Mi s-a întâmplat să văd şi de 
câte zece ori pe zi buruiana asta. Care să fie minunea? Nu şi-a 
pus oare dracul în cap să-şi bată joc de mine? 

Uitându-se mai bine, văzu un bobocel care se mişca, de 
parcă avea viață. Curat minunăţie! Bobocul se mişca, creştea 
şi se înroşea ca jarul. Apoi se aprinse o steluță, se auzi un 
pârâit uşor şi floarea se deschise în fața lui ca o flacără, 
luminând şi florile din juru-i. 

„A sunat ceasul!” îşi zise Petro şi întinse mâna. În clipa 
aceea văzu sute de mâini păroase întinzându-se spre floare şi 
auzi în spatele lui pe cineva alergând şi oprindu-se din loc în 
loc. Petro închise ochii, trase de tulpină şi floarea îi rămase în 
mână. Totul amuţi. Când a deschis ochii văzu înainte-i pe 
buturugă pe Basavriuc, cu fața vânătă ca de mort. Sta 
nemişcat ca piatra. Ochii îi erau aţintiți în gol, spre ceva văzut 
numai de el; din gura, pe jumătate căscată, nu ieşea niciun 
sunet. Jur împrejur nicio adiere. Uf, ce înfricoşător! Dar 
deodată se auzi un şuierat care-i străpunse lui Petro inima ca 
un tăiş, şi i se păru că iarba prinsese a foşni, florile a vorbi 
între ele cu glasuri subțirele ca nişte clopoței de argint, iar 
copacii să se mişte slobozind sudălmi... În clipa aceea, faţa lui 
Basavriuc se învioră şi ochii îi scăpărară. „Unde ai zăbovit 
atâta, babo? mormăi el printre dinți. Uite, Petro, acuşi are să 
ți se înfățişeze o crăiasă. Orice ţi-ar spune ea, tu să taci, 
altminteri pierdut eşti, pe vecie.” Basavriuc îndepărtă cu 
ciatlău-i“” noduros crengile tufişului de mărăcini şi înainte i 
se ivi căsuţa mumei-pădurii înălțată, după cum ştim cu toţii, 
pe labe de găină. Basavriuc bătu cu pumnul în perete de se 
cutremură casa... Un dulău mare şi negru le ieşi înainte, 
schelălăi şi, prefăcându-se în pisică, se repezi să le sară în 
ochi. „Potoleşte-te, cilihoaie“!” şi mai adăugă o vorbă la auzul 
căreia orice om cumsecade şi-ar fi astupat urechile. Într-o 


clipită se prefăcu într-o babă gheboasă şi cu fața zbârcită ca 
un măr copt la cuptor. Nasul şi bărbia erau ca spărgătoarea 
de nuci. „Aferim crăiasă!” îşi spuse în gând Petro cu fiori în 
spate. Zgripțuroaica îi smulse floarea din mână, se aplecă 
deasupra ei bolborosind, ea ştie ce, şi udând-o cu un ştiu ce 
apă. Din gura babei ieşeau scântei, iar la colțurile gurii făcea 
clăbuci. „Arunc-o!” îi spuse ea, dându-i înapoi floarea. Petro 
aruncă floarea. Şi să fi văzut minunea. Floarea nu căzu şi, în 
întunericul care domnea, păru multă vreme un glob de foc 
plutind în văzduh - ca barca pe valuri. În sfârşit, începu să 
coboare lin şi căzu aşa de departe, încât abia de mai zăreai 
steluța care se făcuse cât grăuntele macului, nu mai mare. 
„Aici!” şuieră înăbuşit baba. Basavriuc îi dădu un hârleț 
spunându-i: „Sapă aici, Petro. Ai să dai de atâta aur cum n-aţi 
visat de când sunteți, nici tu, nici Corj”. Petro luă hârleţul, 
scuipă în palme, îl înfipse cu piciorul şi începu să scoată 
pământ odată, de două ori, de trei ori, încă odată... Hârleţul 
zăngăni lovind ceva tare şi nu răzbi mai departe. Ochii lui 
Petro începuseră să deosebească mai bine şi văzu o lădiță nu 
prea mare şi ferecată. Dădu s-o apuce cu mâna, dar de ceo 
apuca, mai rău se înfunda, iar în spatele lui auzea hohote de 
râs care aduceau mai degrabă a şuierat de şarpe: „Degeaba, 
fără sânge de om nu vezi tu aur,” răcni vrăjitoarea, împingând 
spre el un copil de vreo şase ani, acoperit cu un giulgiu şi-i 
făcu semn lui Petro să-i taie capul. Petro înmărmuri. Cum 
aşa? E şagă să tai fără vină cap omenesc şi încă unui copil 
nevinovat? Furios la culme, Petro smulse cearşaful din capul 
copilului, şi ce-i văzură ochii? Se trezi dinaintea lui cu Ivas. 
Bietul copil îşi încrucişase mâinile plecându-şi capul în piept... 
Ca turbat se repezi Petro cu cuțitul la zgripțuroaică şi era cât 
pe ce să-l şi împlânte într-însa... 

— Ce-ai făgăduit tu să faci pentru fată?... sună glasul lui 
Basavriuc, şi Petro simți în spinare ca o lovitură de pumnal. 
Zeripţuroaica bătu din picior şi o flacără albastră țâşni din 
pământ. Măruntaiele pământului se luminară de ai fi zis că-s 
de cleştar şi Petro văzu ca în palmă tot ce era înăuntru. Chiar 


sub locul unde stăteau, erau îngrămădite o sumedenie de 
sipete şi de cazane pline ochi cu galbeni şi nestemate. Privirea i 
se aprinse... Mintea i se întunecă... înnebunit apucă cuțitul şi 
sângele nevinovat îi țâşni în ochi... Din toate părțile răsunau 
hohotele de râs ale diavolului. Turme de pocitanii hâde 
prinseră a ţopăi dinaintea lui. Ca un lup îşi înfipse 
zgripțuroaica ghearele în trupuşorul fără de cap şi-i sorbi 
sângele... Lui Petro i se întunecă mintea. Îşi adună puterile şi 
o luă la fugă. Toate dinainte-i erau scăldate în roşu. Copacii 
muiați în sânge păreau că ard şi gem. Cerul tremura de încins 
ce era... Îi scăpărau în față pete de foc ca nişte fulgere. Ajunse 
la bordeiul lui sleit de puteri, intră înăuntru şi căzu buştean. 
II cuprinse un somn adânc, vecin cu moartea. 

Două zile şi două nopţi a dormit Petro fără să se trezească. 
Se deşteptă abia a treia zi şi cercetă îndelung ungherele 
bordeiului. Dar degeaba încerca să-şi amintească ceva. Mintea 
îi era ca buzunarul unui zgârcit, din care nu poţi scoate o 
copeică. Se întinse alene, când auzi deodată la picioare 
zuruind. Se uită şi văzu doi saci cu aur. Numai atunci îşi 
aminti ca prin vis cum căutase o comoară şi ce spaimă îl 
cuprinsese în pădure. Dar cu ce preț căpătase aurul, asta nu 
putu pricepe nici în ruptul capului. 

Îmbunatu-s-a Corj văzând sacii şi începu: „Petrus în sus, 
Petrus în jos, Petrus ici, Petrus colea! Au un mi-ai fost tu mie 
întotdeauna drag? Au un te-am ţinut eu ca pe feciorul meu?” 
şi hodorogul se porni să-l hiritisească'*! până ce pe bietul Petro 
îl podidi plânsul de înduioşare. Pidorca îi povesti cum nişte 
țigani, care trecuseră pe acolo, îl furaseră pe Ivas, dar Petro 
nu-şi mai aducea aminte nici de fața copilului, într-atâta îl 
solomonise' zgripțuroaica! Nu mai aveau acum de ce 
tărăgăna treaba. I-au dat leahului cu tifla şi au făcut nuntă: 
au copt pâini, au cusut ştergare şi basmale, au scos o butie de 
gorilcă, i-au pus pe miri la masă şi au tăiat colacul de nuntă. 
Bandurile, chimvalele şi cobzele au prins a zdrăngăni, fluierele 
a cânta şi ţine-te, petrecere... 


Înainte vreme nunțile la noi nu se făceau ca acum. Ehei, 
când se apuca mătuşa bunicului să ne spună cum era pe 
atunci, apoi dă Doamne bine. Să fi văzut cum jucau toți: fetele 
cu scufițe de panglici galbene, albastre şi trandafirii, cu găitan 
de fir de aur, cu cămăşi cusute cu arnici roşu şi presărate cu 
floricele de argint pe ele, cu cizmulițe de safian“* cu călcâiul 
înalt şi potcovit cu fier, jucau gorlița, când lunecând uşor ca 
nişte păunițe, când răsucindu-se în avânt, ca vârtejul. 
Nevestele tinere cu comanace de zarpa'** de aur, aducând a 
corăbii, răscroite la ceafă — de unde le ieşeau scufițele cusute 
tot cu fir de aur, cu două cornițe de blăniță neagră de miel, 
din cea cu inele mărunte şi din cea mai de preţ, ieşindu-le 
afară una în față, alta în spate - în rochii scumpe de mătase 
albastră şi pe deasupra cu contăşuri cu bascuri roşii, una 
câte una jucau gopac, legănându-se mândre când pe o parte, 
când pe alta şi bătând pământul cu paşi măsurați. Flăcăii, cu 
înalte căciuli căzăceşti în cap, în svitce de postav ales, încinşi 
cu cingători bătute în flori de argint, cu lulelele-n dinţi, se 
răspândeau printre ele, răsucindu-şi îndrăcit călcâiele şi 
şoptindu-le verzi şi uscate la ureche. Până şi pe Corj, tot 
uitându-se la tineret, nu l-a mai răbdat inima să nu arate şi el 
ce poate... Cu bandura în mână, pufăind din lulea şi, în 
acelaşi timp, cântând, cu paharul pe cap, în mijlocul chiotelor 
chefliilor, s-a lăsat bătrânul pe vine, jucând căzăceasca. Ce nu 
scornesc oamenii la chef? îşi puneau măşti cu nişte chipuri 
care numai de oameni nu erau. Dar ce-s giumbuşurile de la 
nunțile de azi, față de cele de atunci? Azi? Se-mbracă ca 
țigăncile şi ca muscalii şi asta-i tot. Pe atuncea, altfel era. Se 
îmbrăca de-o pildă unul în haine de jidov şi altul în haine de 
drac. Începeau cu pupatul şi isprăveau cu scărmănatul că te 
tăvăleai de râs. Bată-i să-i bată! 

Uneori se îmbrăcau în haine turceşti şi tătăreşti, roşii ca 
para focului... Şi când se puneau pe şotii şi pe năzdrăvănii... 
îți venea să te iei cu mâinile de cap. Cu mătuşa răposatului, 
care a fost şi dânsa la nunta asta, e o poveste de tot hazul: 
mătuşa purta o rochie tătărească, largă de tot, şi umbla cu un 


ulcior în mână, turnând oaspeţilor de băut. lată că-l pune 
dracul pe unul să-i verse în spate nişte votcă. Altul n-are de 
lucru şi scapără cu amnarul aprinzând votca... Atâta s-a 
speriat biata femeie de flacăra ceea, c-a început să se despoaie. 
S-a stârnit o larmă şi un hohot şi un talmeş-balmeş, ca la 
iarmaroc. Oricum, nuntă mai veselă ca aceea bătrânii nu-şi 
aminteau. 

Pidorca şi Petrus s-au pus, cum se zice, pe trai ca nişte pani 
adevăraţi. Aveau din belşug de toate şi totul lucea la ci... 
Văzând traiul lor însă, oamenii de treabă clătinau din cap: 
„Nu-i a bine, când te-ai legat frate cu dracu.... spuneau toţi 
într-un glas. De unde averea, dacă nu de la cel ce ispiteşte 
pravoslavnicul? De unde grămada asta de aur? Şi cum se face 
că Basavriuc s-a mistuit ca intrat în pământ tocmai în ziua în 
care s-a îmbogăţit Petro?” Şi nu putem zice că oamenii 
cleveteau. În mai puţin de o lună se schimbase Petrus că nu-l 
mai cunoşteai. Ce s-o fi întâmplat? Ce era cu el? Asta, numai 
Dumnezeu ştie. Încremenea locului şi nu scotea o vorbă. Sta 
dus pe gânduri, căznindu-se parcă să-şi amintească ceva. 
Când izbutea Pidorca să-l scoată din muţenie, se mai lua 
oarecum cu vorba, ba se şi înveselea, dar cum dădea cu ochii 
de saci, prindea a răcni: „Stai, stai, c-am uitat!...” şi iar cădea 
pe gânduri şi iar se muncea să-şi amintească. Uneori, după ce 
sta locului mai mult, i se năzărea că ceea ce-l chinuie e pe cale 
să i se arate, dar repede se împrăştiau iarăşi toate. Aşa, se 
vedea la cârciumă cu votca dinainte. Votca îl frigea şi-l apuca 
scârba. Se făcea apoi că cineva se apropie şi-l bate pe umăr. 
Mai departe însă, toate se încețoşau. Sudorile îi curgeau 
şiroaie pe față şi, neputincios, se aşeza iarăşi la locul lui. 

Ce n-a făcut Pidorca? Cu vracii s-a sfătuit, să-i sperie cu 
plumb topit şi descântece a încercat, dar toate au fost 
zadarnice”. Aşa trecu şi vara. Mulţi cazaci isprăviseră cositul 
şi seceratul iar cei mai zurbagii plecaseră-n ceambur'“*. 
Stoluri de rațe se mai îngrămădeau încă pe bălțile noastre, dar 
de sfredeluşi nici urmă. Stepa ruginea. Stogurile de fân, ca 
nişte căciuli căzăceşti risipite pe ici-colo, împestrițau câmpul. 


Pe drum întâlneai care încărcate cu vreascuri şi lemne. 
Pământul se învârtoşase şi începuse pe alocuri să îngheţe. De 
sus cernea ca prin sită şi promoroaca se aşternuse pe crengile 
copacilor ca o blăniță de iepure. În zilele senine şi geroase, 
botgrosul cu pieptul stacojiu, trufaş ca un şleahtic, se plimba 
pe troiene în căutare de grăunțe, iar copiii cu ceatlaie groase 
băteau pe gheaţă bile de lemn, în timp ce taţii lor stăteau 
liniştiți, întinşi pe cuptoare şi rar de mai ieşeau pe afară cu 
luleaua în dinţi, să suduie pravoslavnicul pui de ger, sau să 
mai tragă în piept aer proaspăt şi să bată cu îmblăciul grâul 
din tindă. În sfârşit, zăpezile au prins a se topi, şi ştiuca 
spărsese gheața cu coada. Petro nu se schimbă deloc, ba pe 
vreme ce trecea se cătrănea mai rău. Şedea în mijlocul 
bordeiului ca bătut în cuie, cu sacii de aur la picioare. Se 
sălbăticise şi părul îi crescuse peste măsură de lung: era 
spăimântător. Sta şi nu-şi putea muta gândul, se căznea să-şi 
amintească şi se supăra, şi-l apuca furia că nu poate. Se scula 
ades de la locul lui ca apucat de nebunie, dădea din mâini, îşi 
ațintea ochii în gol, parcă ar fi vrut să prindă ceva, buzele i se 
mişcau, ca şi cum ar fi vrut să rostească un cuvânt demult 
uitat şi, deodată, se oprea... Atunci îi venea furia. Înnebunit, 
îşi rodea mâinile, şi le mugşca şi-şi smulgea de ciudă smocuri 
de păr până ce se liniştea căzând într-un soi de uitare, după 
care iar încerca să-şi aducă aminte şi iar se chinuia, şi iar îi 
venea furia... Ce năpastă se abătuse pe capul lor? Viaţa 
Pidorcăi, numai viață nu mai era. La început să temea să 
rămână singură în bordei, dar, până la urmă, se obişnuise, 
sărmana, cu durerea ei. Dar nu mai era Pidorca de altădată. 
Nu mai avea nici bujori în obraji, nici zâmbet pe buze. Slăbise, 
se ofilise, şi ochii, odinioară limpezi, erau acum veşnic plânşi. 
Intr-o zi, făcându-i-se cuiva milă de dânsa, o sfătui să se ducă 
la vrăjitoarea care trăia în Văgăuna Ursului. Îi mersese vestea 
că putea lecui toate bolile de pe lume. Pidorca se hotări să 
încerce şi această ultimă cale. O rugă ea ce-o rugă pe babă, 
până când în cele din urmă o înduplecă să vie la ea. În acea 
seară era tocmai ajunul sfântului Ivan Cupala. Petro zăcea pe 


laiță în nesimţire şi nici nu băgă în seamă oaspetele. Deodată 
însă se ridică anevoie de pe laiță, se uită cu luare aminte la 
babă şi începu să tremure din tot trupul ca înaintea gâdelui. 
Părul din cap i se ridică măciucă... şi izbucni într-un hohot de 
râs atât de puternic, că frica străbătu inima Pidorcăi ca un 
tăiş de cuțit. 

„Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte!” strigă el zguduit 
de groaznică veselie şi cât ai clipi din ochi apucă toporul 
aruncându-l în babă din răsputeri. Toporul se-nfipse de doi 
verşoci în uşa de stejar. Baba se mistuise şi-n locul ei, în 
mijlocul bordeiului, sta acum un copil ca de vreo şapte ani, în 
cămăşuțţă aibă şi cu capul înfăşurat într-un cearşaf... 
Cearşaful căzu. „Ivas!” strigă Pidorca, repezindu-se la el. Dar 
stafia se acoperi de sânge din cap până-n picioare, răspândind 
lumină roşie în bordei. Înspăimântată Pidorca fugi în tindă 
dar, venindu-şi oarecum în fire, cercă să-i ajute lui Ivas. 
Zadarnic! Uşa se înțepenise aşa de tare în urma ei că n-o mai 
putu deschide. Au venit oameni şi au bătut în uşă. În cele din 
urmă au scos-o din țâțâni, dar în odaie nici ţipenie de om. 
Odaia era plină de fum, şi-n mijloc, unde stătuse Petrus, 
numai o grămadă de cenuşă care fumega. Oamenii s-au 
repezit la saci, dar în locul galbenilor erau cioburi de oală... 
Cazacii holbau ochii şi căscau gura şi nici din mustață nu 
mişcau, atâta-i îngrozise minunea asta. 

Ce s-a întâmplat pe urmă nu mai ştiu. Pidorca s-a jurat să 
pornească în hagialâc“?, a strâns ce-i rămăsese de la tată-său 
şi peste puţine zile nu mai era în sat. Nimeni nu ştia unde 
plecase. Nişte babe milosârdnice'““ au scornit că se dusese pe 
urma lui Petro. Dar un cazac, venind din Kiev, a adus vestea 
că ar fi văzut la o chinovie'“* o călugăriță uscată, numai piele 
şi oase, care îşi petrecea zilele în rugăciuni şi în care 
consătenii aflați împreună cu cazacul recunoscură pe Pidorca; 
că nimeni nu prinsese încă o vorbă de la dânsa, că venise pe 
jos şi că adusese cu ea pentru icoana Maicii Domnului o 
îmbrăcăminte bătută în nestemate care strălucea de lua ochii 
privitorilor. 


Fie-mi cu iertăciune, dar cu asta povestea nu-i gata. Chiar 
în ziua când dracul îl luase pe Petrus, Basavriuc se ivise iar, 
numai că acum toată obştea se ferea de el, căci aflase ce soi de 
pramatie este. Era însuşi satana şi luase chip de om ca să 
descopere comori; dar comorile neputându-le scoate decât cu 
mâini curate, momea flăcăi. Chiar în anul acela şi-au părăsit 
cu toții bordeiele şi s-au mutat în sat. Dar nici acolo n-au avut 
pace de la blestematul de Basavriuc. Mătuşa răposatului meu 
bunic spunea că ei îi purta mai cu seamă sâmbetele pentru 
că-şi părăsise crâşma veche de pe drumul Opoşnianscului şi 
căuta din răsputeri să arunce pe capul ei câte belele, toate. 
Într-o zi, bătrânii satului, adunaţi la crâşmă, ţineau sfat, 
aşezaţi, cum s-ar zice, după obraze, în jurul mesei, iar la 
mijloc era un berbec fript, de care aş minți spunând că era 
mic. Trăncăneau de una şi de alta, despre tot felul de 
întâmplări neobişnuite şi minuni. Deodată li se păru - şi mai 
zic să i se fi părut numai unuia, dar li se păru la toți - că 
berbecul îşi ridicase capul, că ochii lui stinşi prind viaţă şi că 
sticlesc şi într-o clipă i se iviră şi nişte mustăţți negre şi 
bârzoiete“, care se mişcau cu tâlc la cei de față. Toţi au văzut 
pe dată în căpățâna berbecului chipul Basavriucului. Mătuşa 
răposatului bunicu-meu aştepta să-i ceară votcă. Preacinstiții 
bătrâni îşi îndesară cuşmele în cap şi-şi luară repede tălpăşița 
pe la casele lor. Odată, însuşi starostele bisericii, căruia de 
taifasul în doi cu ulcica bătrânească nu-i era silă, nici n- 
apucase bine să-i zărească fundul a doua oară, că numai ce 
vede deodată ulcica ploconindu-se până la pământ. „Dracu” să 
te ia!” blestemă starostele făcându-şi cruce. Dar şi nevesti-sii i 
s-a întâmplat una. Isprăvise de frământat nişte aluat într-o 
covată mare, când covata o zbughi înlături. „Ho! ho!” strigă 
femeia. Ţi-ai găsit! Covata se legăna fudulă şi prinse a juca 
căzăceasca prin odaie... Vă vine a râde! Dar bunicilor noştri 
numai de râs nu le ardea. Degeaba colinda părintele Afanasi 
tot satul cu agheasmă stropind ulițele cu sfeştocul, necuratul 
nu-l alunga. Mătuşa răposatului bunicu-meu se jeluia mereu 


că nici n-apucă să se-ntunece bine că şi începea să-i bată în 
acoperiş şi să-i zgârie pereții. 

Dar ce să mai lungim vorba despre acele vremi! Uite, chiar 
acuma, pe locul unde-i satul nostru s-ar zice că-i linişte şi 
doar nu-i mult de atunci, că ştia şi răposatul tată-meu şi ţin 
minte, Şi eu că un om cu frica lui Dumnezeu nu putea să se 
încumete pe lângă crâşma părăsită pe care neamul 
necuraților se străduise multă vreme s-o ridice la loc. Din 
hornul afumat ieşeau stâlpi de fum şi se ridicau aşa de sus 
că-ți cădea căciula din cap de te-ndemnai să te uiţi la ei, şi se 
împrăştiau apoi împroşcând cu tăciuni toată stepa. lar dracul 
— e păcat să pomeneşti numai numele procletului - se tânguia 
aşa de jalnic în cămăruța lui, că până şi stolurile de ciori 
speriate se ridicau din pădurea de stejar din apropiere şi se 
roteau pe cer croncănind deznădăjduit. 


Povestirea a fost tipărită pentru întâia oară în numerele din 
Februarie şi Martie 1830 ale revistei „Otecestvenniie zapischi” fără 
semnătura autorului. Titlul ei era „Bisavriuc sau seara din ajun de 
Ivan Cupala, poveste ucrainiană (după o legendă populară) istorisită de 
psaltul bisericii Pocroavele”. Editorul revistei „Otecestvenniie zapischi”, 
P. Svinin, un literat lipsit de talent, a introdus cu prilejul tipăririi 
povestirii în revistă o mulțime de îndreptări, calan. să elimine din 
textul lui Gogol ucrainismele şi să-l netezească stilistic. Supărat la 
culme din această pricină, Gogol şi-a încetat colaborarea la revistă. 
Tipărind povestirea în cartea întâia a „Serilor”, Gogol nu numai că a 
restabilit tot ce fusese „îndreptat” de Svinin, dar l-a ironizat cu 
causticitate pe redactor într-o prefață în care a arătat supărarea lui 
Foma Grigorievici față de samavolnicia redactoricească. La temelia 
poiesiri lui Gogol sunt legende populare şi poveşti păstrate din 

ătrâni despre Ivan Cupala. In „Cartea de felurite însemnări” a lui 
Gogol există o notă al cărei conţinut trebuie să-i fi servit drept izvor 
pentru subiectul povestirii: „Fereguţa (bilix) înfloreşte cu flori roşii ca 
Jăraticul numai la miezul nopții în ajun de Ivan Cupala. Cine 
dovedeşte s-o rupă, ajunge aşa de îndrăzneț încât poate ţine piept 
tuturor fantomelor care i s-ar ivi şi găseşte şi comoara”. Tema 
precarității bogăției dobândită pe căi necurate e înfăţişată pe larg 
atât în folclorul rus, cât şi în cel ucrainian. (Vezi: |. Rudcenco — 
„Basme populare din sudul Rusiei”, I, Kiev, 1869; M. Dragomanov — 
„Legende şi povestiri populare ucrainiene”, Kiev, 1876). 


O noapte de mai, sau înecata 


Naiba ştie cum mai vine şi asta! Uneori când se apucă de 
ceva creştinul, apoi se căzneşte, se munceşte, aleargă cu limba 
scoasă, ca ogarul după iepure - şi mare scofală tot nu iese; 
unde-şi vâră dracul coada, ca din senin îţi vin toate pe cap, de 
te miri şi tu. 


Ganna 


Zvonul cântecelor se revărsa în valuri peste sat. Era ceasul 
când în strălucirea serii senine, flăcăi şi fete, trudiți de munca 
şi grijile zilei, se adună în pâlcuri zglobii, cântând c-o voie 
bună umbrită de melancolie. Tainicul amurg cuprindea tot 
cerul, înecând contururile într-un vag necuprins. Ziua 
scăpăta şi cântecele nu încetau. Din pâlcul de cântăreţi se 
strecură furiş un tânăr cazac cu bandura*! în mână: era 
Levco, fiul primarului din sat. Cu căciulă de astrahan în cap, 
cazacul înainta pe uliţă, ciupind coardele bandurei şi jucând 
din mers. Şi iată-l în fața unei case înconjurată de vişini pitici. 
A cui să fie casa? A cui poarta? După o clipă de tăcere, Levco 
începu să cânte: 


Soarele-apune, seara coboară, 
Vino, iubito, vin” inimioară! 


— Ehe, se vede că frumoasa mea cu ochi albaştri a adormit 
adânc, îşi zise cazacul terminându-şi cântecul şi apropiindu- 
se de fereastră. Galia, Galia, dormi ori nu vrei să vii la mine? 
Te temi să nu ne vadă cineva, sau nu vrei să-ți scoţi la frig 
alba fețişoară? Fii fără grijă! Nu e nimeni şi seara e caldă. Dar 
chiar de ar fi să se arate cineva, cu svitca mea te-oi înveli, cu 
brâul meu te-oi înfăşură, cu mâinile mele te-oi acoperi, şi 
nimeni nu ne-o vedea. Şi chiar de-ar sufla o adiere mai 
răcoroasă, la piept mai mult te-oi strânge, cu sărutările te-oi 
încălzi şi sub picioruşele tale albe căciula mea ţi-oi aşterne. 
Inimioara mea, puişorul meu, odorul meu, arată-te o clipă 
numai! Scoate-ți mâna albă pe fereastră! Dar ştiu eu că nu 
dormi, trufaşă copilă! spuse el ceva mai tare, ruşinat oarecum 
că a fost cât de cât umilit. Dacă-ţi baţi joc de mine, rămâi cu 
bine! 


Zicând acestea se întoarse, îşi puse căciula pe o ureche şi se 
depărtă ţțanțoş de fereastră, plimbându-şi alene degetele pe 
strunele bandurei... În aceeaşi clipă, cineva apăsă clampa de 
lemn a uşii. Scârțâind, uşa se deschise larg şi o fată de vreo 
şaptesprezece primăveri, învăluită de amurg şi privind cu 
sfială împrejur, trecu pragul fără să-şi ia mâna de pe clampă. 
În înserare, ochii ei albaştri şi plini de dragoste scânteiau cu 
prietenie, ca nişte steluțe, salba-i roşie de mărgean sclipea şi 
nici roşeaţa care-i îmbujoră obrajii nu scăpă privirii de vultur 
a flăcăului. 

— Nerăbdător mai eşti, îi şopti ea. Te-ai şi supărat! Tocmai 
acum ţi-ai găsit şi tu să vii. Întruna trece câte cineva pe uliţă. 
Tremur toată... 

— O, nu tremura, podoaba vieţii mele! Lipeşte-te mai tare 
de mine! zise flăcăul, îmbrăţişând-o şi aruncându-şi la spate 
bandura, care-i atârna la gât prinsă de curea. Se aşezară apoi 
amândoi lângă uşă. Tu ştii bine că nu pot trăi niciun ceas fără 
să te văd! 

— Ştii la ce mă gândesc? îl întrerupse fata, pironindu-şi 
neliniştită ochii asupra lui. Parcă-mi şopteşte cineva la ureche 
că de-acu n-o să ne mai putem vedea atât de des. Răi mai 
sunt oamenii pe aici... Toate fetele mă zavistuiesc*?, iar 
flăcăii... De altfel, am băgat de seamă că şi mama, de la o 
vreme, a început să mă ţină mai din scurt. Drept să-ți spun, 
mă simțeam mai bine între străini. 

Grăind acestea fața i se întristă. 

— De-abia de două luni eşti acasă şi ţi s-a urât? Poate că şi 
de mine ţi s-a urât? 

— Ba nu, de tine nu mi s-a urât, îngână ea zâmbind. Îmi 
eşti drag, cazace cu sprâncene negre. Te iubesc pentru că ai 
ochi căprii şi ori de câte ori mă priveşti, parcă-mi râde inima şi 
sunt veselă şi fericită. Îmi place când zâmbeşti pe sub mustaţa 
ta cea neagră, iar când treci pe uliţă, cântând din gură sau 
din bandură, mi-e drag să te ascult. 

— O, Galia mea scumpă, izbucni flăcăul sărutând-o şi 
strângând-o mai tare la piept. 


— Stai! Ajunge, Levco! la spune-mi mai întâi, ai vorbit cu 
tatăl tău? 

— Ce să-i vorbesc? zise el ca trezit din vis. Că vreau să mă 
însor cu tine şi că tu vrei să te măriți cu mine? Da, i-am spus. 

Dar acest „i-am spus” sună trist în gura lui. 

— Ei, şi? 

— Păi, ce-i poţi face? Ghiujul face pe surdul, ca de-obicei. 
Nimic n-aude şi mă ocărăşte că umblu lela“”, că-mi fac de 
cap, că bat ulițele cu flăcăii şi că fac zurbă**. Dar nu-ţi fă 
inimă rea, Galia! Uite, îți dau cuvântul meu de cazac că am 
să-l înduplec. 

— Da, Levco, e destul să deschizi gura şi toate se fac 
precum vrei tu. Ştiu asta, fiindcă am simţit-o şi eu; de multe 
ori ți-aş sta împotrivă, dar e de-ajuns să scoţi o vorbă şi, fără 
voia mea, fac tot ce vrei. Priveşte, Levco! urmă ea, lăsându-şi 
capul pe umărul lui şi ridicând ochii spre cerul albastru al 
Ucrainei ce se zărea nemărginit şi cald printre ramurile 
stufoase ale vişinilor. Priveşte colo, departe, au început să 
licărească stelele, una, două, trei, patru, cinci... Nu-i aşa că 
îngerii Domnului au deschis ferestrele căsuțelor lor luminoase 
şi se uită la noi?... Spune, Levco, nu-i aşa? Ne privesc! Ce-ar fi 
dacă oamenii ar avea aripi ca păsările?... Aş zbura acolo sus, 
sus de tot! Te-nfiori. Niciunul dintre stejarii noştri nu poate 
ajunge până la cer. Se spune totuşi că undeva, într-o țară 
îndepărtată, se află un copac al cărui creştet freamătă în 
înaltul cerului şi că pe acolo coboară Dumnezeu pe pământ în 
noaptea Paştelui. 

— Nu, Galia, Dumnezeu are o scară lungă, lungă de la cer 
până la pământ, pe care sfinţii arhangheli o aşază în ajunul 
învierii. Şi cum pune Domnul piciorul pe cea dintâi treaptă, 
toate duhurile rele o şi rup de fugă căzând huştiuluc în iad. 
De aceea de sfintele Paşti, duh necurat pe pământ nu se află. 

— Ce lin se mişcă apa, ca un copil legănat, zise Galia, 
arătând iazul înconjurat de o pădure de arțari şi sălcii 
pletoase, care-şi scăldau în apă crengile plângătoare. Ca un 
bătrân sleit de puteri, iazul ținea strâns, în recea-i 


îmbrăţişare, cerul înalt şi sumbru, acoperind cu sărutări de 
gheață stelele de jar care pâlpâiau sfios în văzduhul cald, 
aşteptând să se arate cereasca nopții doamnă. În coasta 
pădurii, pe deal, o casă veche de lemn, cu obloanele trase, 
hodinea; mugşchiul şi buruienile îi năpădiseră acoperişul; în 
fața ferestrelor se înălțau meri stufoşi; pădurea o învăluia în 
umbră, cufundând-o într-o întunecime sălbatică; la poalele 
dealului, un crâng de aluni se întindea până la iaz. 

— Mi-aduc aminte, ca prin vis, spuse Ganna, fără a-şi lua 
ochii de la căsuţă, că pe vremuri, pe când eram încă mică şi 
stăteam la mama, se spuneau tot soiul de grozăvii pe seama 
casei acesteia. Levco, tu trebuie să le ştii, ia povesteşte-mi-le! 

— Lasă-le în plata Domnului, frumoasa mea! Câte nu 
scornesc muierile şi necugetaţii, de ce să te turburi degeaba? 
Are să-ţi fie frică şi ai să-ţi strici somnul. 

—  Povesteşte-mi, povesteşte-mi, flăcăul meu drag cu 
sprâncene negre, spuse ea, îmbrățişându-l şi lipindu-şi fața de 
obrazul lui. Nu, văd eu că nu mă iubeşti şi că ţi-e dragă altă 
fată! N-are să-mi fie frică, am să dorm liniştită! Numai dacă n- 
ai să-mi povesteşti n-am să pot adormi. Am să mă frământ tot 
gândindu-mă... Haide, spune, Levco! 

— Se vede că adevăr grăiesc oamenii când spun că dracul e 
sfetnicul fetelor. Bine, fie, ascultă! Odinioară, inimioara mea, 
locuia în această casă un sotnic5”. Sotnicul avea o fată 
frumoasă, ca o domniţă, cu ochi albaştri, cu faţa ca zăpada, 
cum e şi fața ta. Nevasta sotnicului murise demult; sotnicul se 
gândi să se însoare iar. „Ai să mă mai alinți ca până acum, 
tăticule, dacă ai să-ţi iei altă nevastă?” „De bună-seamă, fata 
mea, ba chiar cu mai mult drag am să te strâng la pieptul 
meu! Da, fata mea, îți voi dărui cercei şi salbe strălucitoare!” 
Şi-şi aduse sotnicul soţie tânără în casa lui nouă. Frumoasă 
era tânăra lui nevastă: rumenă şi albă. Dar atât de fioros a 
cătat la fiica ei vitregă, încât copila a scos un țipăt. Şi toată 
ziulica trecu fără ca apriga maşteră să-i spună o vorbă. Veni 
şi noaptea; sotnicul trecu cu tânăra lui soţie în iatacul lor, iar 
domnița cea albă se închise şi ea în cămăruţa ei. Cuprinsă de 


tristețe, fata începu să plângă. Deodată văzu o pisică neagră şi 
fioroasă strecurându-se spre dânsa; blana îi ardea şi ghearele 
de fier ciocăneau pe duşumea. Îngrozită, fata a sărit pe o 
laviță; pisica - după dânsa. De acolo, fata sări pe prichiciul 
sobei, pisica iar după dânsa, când deodată, pisica îi sări de gât 
şi începu s-o sugrume. Fata ţipă, smulse pisica de la gât şi o 
aruncă jos, dar înspăimântătoarea pisică se strecură iar spre 
ea. Pe fată a cuprinse groaza. În perete atârna sabia 
sotnicului. Fata o apucă, izbi în duşumea - laba cu gheare de 
fier sări într-o parte, iar pisica se mistui urlând într-un 
ungher întunecat... Cât mi ţi-i ziulica de lungă, tânăra soție 
nu şi-a părăsit iatacul ei. Abia a treia zi a ieşit cu mâna legată 
şi atunci a priceput biata fată că mama ei vitregă e vrăjitoare 
şi că ei îi tăiase mâna. A patra zi, sotnicul porunci fiicei sale să 
care apă, să măture casa ca o slugă şi să nu îndrăznească să 
se arate prin odăile boiereşti. Mare a fost durerea sărmanei 
fete, dar n-avea încotro, trebuia să facă voia părintelui ei. A 
cincea zi, sotnicul şi-a alungat fiica desculță şi fără să-i dea 
măcar o bucată de pâine pentru drum. Acoperindu-şi cu 
mâinile fața ei albă, fata izbucni în plâns. „Tată! Ţi-ai pierdut 
fiica! Şi sufletu-ţi păcătos ai să-l pierzi din cauza vrăjitoarei! 
Dumnezeu să te ierte; iar mie, nenorocitei, se vede că nu-mi 
este dat să trăiesc pe pământ”... — şi Levco, întorcându-se spre 
Ganna, îi arătă cu degetul casa. -— Uite-te, vezi! Ceva mai 
departe de casă, malul acela înalt? De acolo s-a aruncat fata 
în apă şi dusă a fost de pe astă lume... 

— Şi cu vrăjitoarea ce s-a întâmplat? îl întrerupse înfiorată 
Ganna, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. 

— Vrăjitoarea? Babele au scornit că de atunci, în nopţile cu 
lună, înecatele ies să se încălzească la razele ei, în grădina 
boierului. Fiica sotnicului e mai mare peste ele. Intr-o noapte, 
zări lângă iaz pe mama ei vitregă; sări asupra-i şi, ţipând, o 
târi în apă. Dar şi de astă dată vrăjitoarea o păcăli luând, sub 
apă, înfăţişarea unei înecate şi scăpă astfel de bătaia zdravănă 
cu nuiele verzi pe care i-o pregătiseră celelalte. Să mai crezi 
muierilor! Se mai spune că în fiecare noapte fata adună pe cele 


înecate uitându-se pe rând în ochii fiecăreia... Doar, doar, o 
descoperi care-i vrăjitoarea. Dar până acum n-a putut-o afla. 
lar dacă prinde vreun om, pe loc îl pune să ghicească care-i 
vrăjitoarea; dacă nu vrea, îl ameninţă că-l îneacă în iaz. lată, 
Galia mea, ce povestesc bătrânii!... Boierului nostru i s-a 
năzărit să ridice pe locul acela o povarnă şi a trimis chiar un 
rachier... Dar aud glasuri. Sunt ai noştri. Se întorc de la joc. 
Rămâi cu bine, Galia. Dormi în pace şi nu te mai gândi la 
scorniturile astea muiereşti! 

Spunând acestea, o îmbrăţțişa, sărutând-o cu mult foc şi 
plecă. 

— Cu bine, Levco, zise Ganna îngândurată cu ochii pironiți 
asupra pădurii întunecoase. 

Majestuoasă, luna uriaşă începu să se ridice roşie ca jarul. 
Nu se vedea încă decât pe jumătate, dar o lumină de 
sărbătoare se revărsa peste toate. Iazul sclipea în mii de 
scânteieri, iar umbra copacilor se desprindea mai desluşit pe 
iarba întunecată. 

— Rămâi cu bine, Ganna! răsună o voce în spatele ei şi o 
sărutare îi atinse fața. 

— Te-ai înapoiat? zise ea întorcându-se, dar dând cu ochii 
de un flăcău necunoscut, se trase îndărăt. 

— Rămâi cu bine, Ganna! se auzi din nou, şi iarăşi o sărută 
cineva pe obraz. 

— Mi-a mai trimis dracul unu, spuse ea mâniată. 

— Rămâi cu bine, Ganna dragă! 

— Iaca şi al treilea! 

— Rămâi cu bine, rămâi cu bine, rămâi cu bine, Ganna! şi o 
ploaie de sărutări căzu din toate părțile. 

— Da” sunteţi o sotnie, ţipă ea, smulgându-se din mijlocul 
flăcăilor care se îmbulzeau care de care s-o sărute. Nu vi s-a 
urât de atâta pupătură? În curând n-ai să mai poţi scoate 
capul din casă. 

Uşa trântită acoperi vorbele-i din urmă şi nu se mai auzi 
decât hârşâitul ivărului, împins cu mânie. 


II 


Primarul 


Cunoaşteţi nopţile ucrainiene? O nu, nu cunoaşteţi nopțile 
ucrainiene! Uitaţi-vă bine; în mijlocul cerului veghează luna. 
Nemărginita boltă se adânceşte pârând şi mai de necuprins. 
Se încinge şi respiră. Pământul tot e scăldat în lumină 
argintie. Răcoros şi apăsător totodată, încântătorul văzduh e 
plin de desfătări ca un ocean de miresme... Dumnezeiască 
noapte! Noapte vrăjită! Nemişcate şi tăcute, pădurile hodinesc 
în adânci întunecimi, aşternându-şi întinsele umbre. Iazurile 
în neclintire sunt mute; apele lor răcoroase şi întunecate sunt 
aprig străjuite de zidurile verzi ale livezilor. Desişurile 
neprihănite de mălini şi cireşi şi-au întins cu sfială rădăcinile 
în apa rece a izvorului şi, din când în când, frunzişul freamătă 
mâniindu-se parcă pe şăgalnicul vânt, care le fură o sărutare. 
Întreaga fire doarme. lar în înalt, totul respiră, totu-i 
minunat, totu-i solemn. În suflet coboară necuprinsul... şi, ca 
într-o vrajă, stoluri de vedenii argintii se ridică în încântătoare 
rânduială din adâncurile lui. Dumnezeiască noapte! Noapte 
vrăjită! lată că totul prinde viață şi pădurea, şi iazurile, şi 
stepa. Se revarsă măiestrele triluri ale privighetorii ucrainiene. 
În mijlocul cerului pare că şi luna s-a oprit să le asculte... Ca- 
n vrajă satul doarme pe deal. În lumina lunii, pâlcuri de 
căsuțe albe scânteie şi mai tare, iar zidurile răsar din 
întuneric şi strălucesc orbitor. Cântecele au amuţit. Molcom, 
liniştea s-a-ntins peste toate. Oamenii cu frica lui Dumnezeu 
dorm. Numai ici şi colo mai luceşte câte o ferestruică; şi pe 
alocuri, în pragul unei case, câte o familie întârziată ia masa 
de seară. 

— Păi da, gopacul nu se joacă aşa. De aceea mă miram eu 
că nu merge. Ce tot spunea cumătrul?... la să vedem: hop, 
trala! hop, trala! hop, hop, hop! — Aşa vorbea singur, ţopăind 
pe uliţă, un mujic cam în vârstă şi ameţit. - Zău că nu se 


joacă gopacul aşa! De ce-mi spui minciuni? Zău că nu-i aşa! 
Ei, ia să vedem: hop, trala! hop, trala! hop, hop, hop! 

— Şi-a pierdut minţile se vede! Dac-ar fi flăcău, aş mai zice, 
dar un porc bătrân să se facă de râsul copiilor, ţopăind 
noaptea pe uliţă! strigă o bătrânică, trecând cu un braț de 
paie. Du-te acasă. E vremea să te culci! 

— Mă duc, spuse mujicul, oprindu-se. Mă duc. Şi nu-mi 
pasă de primar. Ce crede el, dracu” să-l ia pe taică-său, că 
dacă e primar şi mare şi tare în sat, nu-i mai poţi ajunge nici 
cu prăjina la nas? Ei, şi dacă-i capul satului? Pentru mine eu 
mi-s cap! Pe legea mea, să mă trăsnească Dumnezeu! Eu mi-s 
cap. lac-aşa... urmă el apropiindu-se de cea dintâi casă de 
care dădu în cale şi se opri la fereastră, pipăind geamul în 
căutarea clampei de lemn. 

— Deschide, nevastă! Haide, mai iute. Ce naiba, n-auzi? 
Deschide! I-a venit cazacului timpul să se culce! 

— Ce-i cu tine, Calenic? Ai nimerit la o casă străină! țipară 
râzând, în spatele lui câteva fete, care se întorceau de la joc. 
Vrei să-ți arătăm casa ta? 

— Arătați-mi-o, mândrețele mele! 

— Mândreţe, auzit-aţi, strigă una dintre ele. lan te uită ce 
cuviincios s-a făcut Calenic! Ei, pentru asta face să-i arătăm 
casa... Ba nu, să ne joci întâi! 

— Să vă joc?... ale dracului fete! spuse Calenic, tărăgănind 
cuvintele. 

Râse apoi şi, clătinându-se pe picioarele care nu-l mai 
țineau, le ameninţă cu degetul. 

— Da” voi vă lăsaţi sărutate? Pe toate am să vă sărut, pe 
toate! 

Şi, cu pas şovăielnic, se luă după ele. Fetele se zăpăciră, 
începură să țipe şi să dea una peste alta. Când văzură însă că 
bătrânul nu era prea iute de picior, prinseră iar curaj şi fugiră 
de partea cealaltă a uliței. 

— Uite-ţi casa, îi strigară ele, depărtându-se şi arătându-i o 
casă mai răsărită decât celelalte, în care locuia primarul 


satului. Supus, Calenic o luă într-acolo, apucându-se iarăşi 
să-l înjure pe primar. 

Dar cine-i acest primar care a stârnit vorbe atât de puţin 
măgulitoare? O, primarul acesta este o persoană însemnată în 
sat. De altfel, până ce va ajunge Calenic la capătul drumului 
său, avem tot timpul să spunem câteva vorbe despre primar. 
În faţa lui tot satul îşi scoate căciula şi până şi fetele cele mai 
tinere îi dau bună ziua. Eh, care flăcău n-ar vrea să fie 
primar? Pentru primar se deschid toate tabacherele şi mujicul 
aşteaptă smerit şi cu capul gol, ca degetele groase şi aspre ale 
primarului să isprăvească de cotrobăit în tabachera lui din 
coajă de mesteacăn. În adunarea obştei, deşi puterea lui e 
stăvilită de adunare, primarul biruie totuşi mai totdeauna, 
trimițând pe cine vrea el la bătătorit drumul sau la săpat 
şanţuri. Posomorât şi ursuz, primarul e scump la vorbă. 
Demult, încă foarte demult, când marea împărăteasă - slăvită 
să-i fie amintirea - Ecaterina, a făcut o călătorie în Crimeea, a 
fost ales şi el printre însoțitori. Două zile i-a fost dat să 
îndeplinească această slujbă, ba a mai avut şi cinstea să stea 
pe capră, alături de vizitiul împărătesc. De atunci, primarul a 
învățat cum să-şi plece capul cu un aer gânditor şi vajnic, să- 
şi mângâie lungile-i mustăţi, lăsate în jos, şi să arunce priviri 
de şoim pe sub sprâncene. Şi tot de atunci, despre orice ar fi 
vorba, primarul găseşte prilejul să amintească cum a însoţit-o 
pe împărăteasă şi cum a stat pe capra caretei împărăteşti. Îi 
cam place să facă uneori pe surdul, mai ales când e vorba de 
lucruri pe care nu vrea să le audă. Îmbrăcămintea 
înzorzonată n-o poate suferi: poartă întotdeauna o svitcă de 
postav negru ţesut în casă, se încinge cu brâu de lână colorat 
şi nimeni nu l-a văzut în alte straie, afară doar de timpul pe 
care îl petrecuse călătorind cu împărăteasa în Crimeea, când a 
purtat caftan căzăcesc albastru. Dar nu cred să mai fie cineva 
în tot satul care să-şi amintească de vremurile acelea; 
caftanul îl ţine încuiat într-o ladă. Primarul e văduv. În casa 
lui stă o cumnată care găteşte, spală laviţele, văruieşte, îi ţese 
cămăşile şi are grijă de toată gospodăria. Cam umblă vorba în 


sat că nu prea i-ar fi tocmai rubedenie, dar noi am văzut că 
primarul are mulți duşmani, gata să răspândească tot soiul 
de zvonuri pe seama lui. Se prea poate însă ca zvonul să se 
datoreze şi faptului că rubedenia aceasta se arată întotdeauna 
foarte nemulțumită când primarul se abate pe la câmp unde 
seceră nevestele sau intră în casa vreunui cazac cu fată 
tânără. Primarul e chior dar singurul lui ochi, ochiul dracului, 
zăreşte de departe fetele frumoase. Are însă primarul o grijă: 
mai înainte de a-şi pironi ochiul asupra vreunui chip drăgălaş, 
se uită bine de jur împrejur dacă nu cumva îl urmăreşte 
cumnată-sa. Dar uite că noi am isprăvit de povestit despre el, 
şi bețivul de Calenic n-a ajuns nici măcar la jumătatea 
drumului. De altfel îl mai hirotonisi mult timp pe primar cu 
toate cuvintele alese pe care o limbă cleioasă le mai putea 
îndruga. 


III 


Un rival neaşteptat. Complotul. 


— Nu, măi flăcăi, nu, nu mai vreau! Ajunge cu atâta 
dezmăţ! Cum de nu vi s-a urât să vă faceți de cap! Destul ni s- 
a dus buhul““ că suntem nişte zurbagii fără pereche. Ia 
duceți-vă mai bine la culcare! aşa grăia Levco către tovarăşii 
lui de petreceri care căutau să-l îndemne la alte năzdrăvănii. 
Rămâneţi cu bine, fraţilor! Noapte bună! şi, cu paşi repezi, o 
porni pe uliţă, îndepărtându-se. 

„Doarme oare Ganna mea cu ochi albaştri?” se întreba el, 
apropiindu-se de căsuţa cu vişini pe care o ştim. În tăcerea 
nopții se auziră şoapte. Levco se opri. Printre copaci se vedea 
pata albă a unei cămăşi. „Ce să fie oare?” se gândi el şi, 
furişându-se mai aproape, se pitulă după un copac. Obrazul 
unei fete, întors spre el, strălucea în lumina lunii... Era 
Ganna! Dar cine să fie omul acela înalt care stătea cu spatele? 
În zadar îşi încorda Levco privirea; umbra îl acoperea pe 
necunoscut din cap până-n picioare. Numai din față cădea pe 
el o fâşie de lumină, dar cel mai mic pas îl punea pe Levco în 
primejdie de a fi descoperit. Rezemându-se fără zgomot de 
copac, se hotări să rămână nemișcat. Fata rosti lămurit 
numele lui. 

— Levco? Levco e încă un țânc! spuse răguşit şi în şoaptă 
omul cel spătos. Dacă-l prind pe la tine, îi rup urechile... 

— Tare aş vrea să ştiu cine-i blestematul acela care se 
laudă că are să-mi rupă urechile, şopti el întinzând gâtul ca 
să nu-i scape niciun cuvânt. Dar necunoscutul vorbea aşa de 
încet, încât era cu neputinţă să audă ceva. 

— Cum de mi ţi-i ruşine, grăi Ganna în cele din urmă. 
Minţi, mă înşeli. Nu mă iubeşti! Niciodată n-am să cred că mă 
iubeşti. 

— Ştiu, continuă vlăjganul, Levco ţi-a îndrugat verzi şi 
uscate şi ţi-a sucit capul. — (Aici i se păru flăcăului că glasul 


necunoscutului nu-i este chiar aşa de necunoscut, şi parcă-l 
mai auzise cândva.) - Dar las-că-i arăt eu lui Levco, urmă 
necunoscutul. Crede că eu nu văd ce face! Are să-mi simtă el 
pumnii, neruşinatul! 

La auzul acestor cuvinte, Levco nu-şi mai putu stăpâni 
mânia. Se apropie ca la trei paşi de el, cu mâna ridicată. Era 
gata să-i ardă un dupac că şi unul voinic s-ar fi prăbuşit, dar 
în clipa aceea o rază de lumină îi căzu pe față şi Levco 
înmărmuri: era taică-său. Fără să vrea, dădu din cap 
şuierând uşor printre dinți. Numai cu atâta îşi arătă mirarea. 
Un zgomot slab se auzi. Ganna fugi grăbită în casă, trântind 
uşa în urma el. 

— Rămâi cu bine, Ganna, strigă atunci unul dintre flăcăi, 
strecurându-se şi îmbrățişându-l pe primar, dar sări îngrozit 
înapoi, când dădu de o pereche de mustăți țepoase. 

— Rămâi cu bine, frumoaso! exclamă un altul, dar cu o 
lovitură puternică primarul îi făcu vânt. 

— Rămâi cu bine, rămâi cu bine, Ganna! strigară câţiva 
flăcăi, sărindu-i de gât. 

— Fire-ați ai dracului, haimanalelor! răcni primarul, 
zbătându-se şi izbind cu picioarele. Drept Ganna mă luaţi? 
Duceţi-vă de vă spânzurați cu tot neamul vostru, dracilor! Vă 
îndesați ca muştele la miere! Am să vă dau eu Ganna! 

— Primarul, primarul, ăsta-i primarul! ţipară flăcăii 
împrăştiindu-se care încotro. 

— la te uită la taică-meu, spuse Levco, revenindu-şi din 
uimire şi privind în urma primarului, care se depărta 
înjurând. De frumoase lucruri te mai ţii, n-am ce zice! Şi eu 
care mă miram şi tot tălmăceam şi răstălmăceam ce va să 
zică asta, că ori de câte ori mă apuc să-i vorbesc de ce mă 
doare, el face pe surdul. Stai, că te învăţ eu minte ghiujule, să 
umbli pe sub ferestrele fetelor şi să sufli logodnicele altora! Ei, 
flăcăi, ia veniți încoace! strigă el, făcând cu mâna semn 
flăcăilor care se adunaseră din nou, grămadă. la veniți 
încoace! Adineaori vă îndemnam să mergeţi la culcare. Acum 
m-am răzgândit şi sunt gata să petrec cu voi toată noaptea. 


— Ei, aşa mai zic şi eu! spuse un flăcău vânjos şi lat în 
umeri, căruia îi mersese faima că ar fi cel mai mare chefliu şi 
cel mai zărghit flăcău din sat. Când n-am petrecut în lege şi n- 
am făcut o năzdrăvănie, nu mă simt în apele mele, simt că-mi 
lipseşte ceva. Parcă mi-aş fi pierdut cuşma sau luleaua. Ce 
mai tura-vura, parcă n-aş fi cazac! 

— Vreți să-i facem una bună primarului? 

— Primarului? 

— Da, da, primarului. Ce crede el? Ne mână ca un hatman. 
Nu-i ajunge că se poartă cu noi de parcă i-am fi slugi, dar se 
mai leagă şi de fetele noastre. Nu cred să fie în tot satul fată 
frumuşică căruia să nu-i dea târcoale. 

— Aşa e, aşa e! strigară toţi într-un glas. 

— Ce suntem noi, măi flăcăi, slugile lui? Nu suntem şi noi 
de-o seamă cu el? Suntem, slavă Domnului, cazaci liberi! Să-i 
arătăm, flăcăi, că suntem într-adevăr cazaci liberi! 

— Să-i arătăm! strigară flăcăii, şi dacă ne apucăm de 
primar, nici pisarul n-are să ne scape. 

— Nici pisarul! Şi uite, parcă anume am şi turnat un cântec 
straşnic despre primar. Să mergem, să vi-l spun! continuă 
Levco, ciupind coardele bandurei. A, mai uitasem ceva: să vă 
mascaţi care cu ce găsiţi! 

— Aşterne-te pe chef, cazacule! zise flăcăul cel vânjos, lovind 
din călcâie şi bătând din palme. Ce minune! Ce libertate! Şi 
când începi să-ți faci de cap, parcă-ţi mai aduci aminte de anii 
duşi. Inima ţi se umple de plăcere, e liberă, iar sufletul parcă a 
păşit în rai. Ei, flăcăilor, ei, hai să chefuim! 

Şi ceata zgomotoasă trecu ca o furtună pe ulițe. lar 
cuvioasele bătrâne, trezite de chiotele flăcăilor, deschideau 
ferestrele şi pe jumătate adormite îşi făceau semnul crucii 
spunând: „Eh, iar petrec flăcăii!” 


IV 
Flăcăii petrec 


La o singură casă din capătul uliței mai era lumină. Era 
casa primarului. Îşi terminase demult cina şi fără îndoială că 
ar fi dormit acum, dacă n-ar fi avut un musafir, pe rachierul 
trimis de boier să ridice o povarnă pe sfoara lui de moşie pe 
care o avea în mijlocul ogoarelor cazacilor liberi. Mărunt de 
stat şi rotofei, cu ochii mici, mereu zâmbitori, exprimând 
parcă plăcerea de a sorbi fumul din luleaua-i scurtă, oaspetele 
stătea la locul de cinste, în colțul de sub icoane. Scuipa mereu 
îndesând scrumul care ieşea din lulea. Rotocoalele de fum 
creşteau cu iuțeală, învăluindu-l într-o ceață azurie. Ai fi zis 
că, sătul de a sta mereu cocoţat pe acoperiş, coşul larg al 
vreunei povarne se hotărâse să pornească la plimbare şi se 
aşezase tacticos la masa primarului. Sub nas, mustățile 
scurte şi dese, abia zărindu-se din norul de fum care le 
învăluia, păreau un şoarece, pe care rachierul l-ar fi prins şi l- 
ar fi ţinut în gură încălcând pronomionul“? motanului din 
hambar. Primarul, ca la el acasă, era numai în cămaşă şi 
şalvari de pânză. Ochiul lui de vultur, asemeni soarelui care 
apune, începu să mijească şi era gata să se stingă. La capătul 
mesei, trăgând din lulea, şedea unul dintre vătăşeii satului, 
care făcea parte din garda primarului; din respect pentru şeful 
său, vătăşelul nu-şi scosese svitcă. 

— Şi când socotiți să ridicați povarna? întrebă primarul, 
întorcându-se spre rachier şi făcând semnul crucii peste gura 
larg deschisă într-un căscat. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că-i dăm drumul la 
toamnă! Pun rămăşag pe orice că de pocroave“* panul primar 
are să umble pe două cărări. 

Rostind aceste cuvinte ochii rachierului dispărură, lăsând 
în loc două dâre, care i se întinseră până la urechi; tot corpul 


îi fu scuturat de un hohot de râs şi rachierul înveselit lăsă o 
clipă din gură luleaua fumegândă. 

— Dă, Doamne, spuse primarul şi fața lui cercă să 
zâmbească. 

— Acuma, slavă Somnului, nu prea avem multe povarne. 
Dar pe timpuri, când am însoţit-o pe împărăteasă pe drumul 
spre Pereiaslav, şi răposatul Bezborodco... 

— Ei, cumetre, de ce timpuri ţi-ai mai adus aminte. Pe 
atunci de la Cremenciug până la Romni nu erau decât vreo 
două povarne, în timp ce astăzi... Ai auzit la ce s-au gândit 
blestemaţii de Nemţi? Cică în curând n-o să mai ardem la 
povarnă lemne cum face tot creştinul, ci vom face rachiul cu 
aburi. Dracu” ştie ce fel de aburi! - Spunând aceste cuvinte, 
rachierul îşi privi visător mâinile aşezate pe masă. - Să mă 
bată Dumnezeu dacă înțeleg cum o mai fi şi cu aburii! 

— Doamne iartă-mă! Da” tâmpiţi mai sunt şi Nemţii ăştia! 
spuse primarul. l-aş biciui, câini afurisiți! Unde s-a mai auzit 
să fierbi ceva cu aburi? Dacă ar fi aşa n-ai mai putea duce o 
lingură de ciorbă la gură fără să-ţi frigi buzele, ca un purcel de 
lapte... 

— Şi tu, cumetre, spuse cumnata, care şedea turceşte pe 
marginea cuptorului, ai să stai aici tot timpul fără nevastă? 

— Da” ce să fac cu dânsa? Dacă ar fi fost ceva de capul ei, 
aş mai zice şi eu, da' aşa! 

— Dar nu-i frumoasă? întrebă primarul, aţintindu-şi 
asupra lui singurul său ochi. 

— Frumoasă? Da” de unde? E bătrână ca dracul! Are toată 
fața numai crețuri, ca o pungă goală. 

Făptura scurtă a rachierului se cutremură din nou de un 
râs puternic. 

În acest timp se auzi umblând la uşă. Uşa se deschise şi un 
mujic se ivi în prag. Fără a-şi scoate căciula, se opri în 
mijlocul casei, dus pe gânduri, şi căscând începu să se uite în 
tavan. Era Calenic, cunoştinţa noastră. 

— În sfârşit, iată-mă şi acasă, zise el, aşezându-se pe lavița 
de lângă uşă şi, fără să ia seama la cei din jur spuse: Ei, 


drăcie, că mult mi-a mai lungit dracul drumul! Mergi şi tot 
mergi şi nu-i mai dai de capăt! Parcă mi-a frânt picioarele. 
Muiere, ia scoate cojocul să mi-l întind colea pe laviţă. Nu zău, 
nu vin la tine pe cuptor. Mă dor picioarele! Scoate-l de colo din 
ungher; vezi numai să nu răstorni oala cu tutun pisat. Sau 
nu, nu, lasă, lasă. Poate că te-ai îmbătat pe ziua de astăzi... 
Lasă că-l găsesc eu singur! 

Calenic se ridică puţin, dar o putere de neînvins îl țintui pe 
laviță. 

— Ei, asta-mi place, spuse primarul, a venit în casă străină 
şi porunceşte ca-ntr-a lui! la să-l dăm binişor afară. 

— Lasă-l, cumetre, să se odihnească, spuse rachierul, 
apucându-i mâna. E un om de Doamne ajută. — De ar fi mulți 
ca dânsul povarna noastră ar merge strună. 

Dar asta n-o spunea de bunătate. Rachierul era foarte 
superstițios şi să alungi un om care ţi-a intrat în casă şi a 
apucat să se aşeze pe laviţă, nenorocire înseamnă. 

— Ehei, ce va să zică şi bătrânețea asta? bombănea Calenic 
întinzându-se pe laviță. Măcar dac-aş fi beat? Dar nu sunt 
beat. Zău, nu sunt beat! De ce-aş minţi? Sunt gata să i-o 
spun şi primarului. Dar ce-mi pasă mie de primar? Să moară, 
spurcăciunea! Puțin îmi pasă de el! De l-ar călca o căruţă, 
chiorul dracului! Ce tot face pe grozavul!... 

— Hei, când laşi porcul în casă îşi pune labele pe masă! 
spuse primarul, ridicându-se mâniat de pe scaun; dar în 
aceeaşi clipă, făcând geamul țăndări, un pietroi îi căzu la 
picioare. Primarul se opri. - Dacă aş şti, spuse el ridicând 
piatra, cine-i derbedeul care a azvârlit-o, l-aş învăța eu minte 
să mai arunce cu pietre. Ce ţi-i şi cu neobrăzarea asta? spuse 
el, uitându-se ameninţător la piatra pe care o ţinea în mână. 
Sta-i-ar piatra în gât!... 

— Stai, stai. Să te ferească sfântul, cumetre! strigă 
rachierul, îngălbenindu-se. Să te ferească Dumnezeu şi aici şi 
pe lumea cealaltă să blagosloveşti pe cineva cu un astfel de 
blestem. 

— Uite că şi-a găsit şi apărător! Să piară mai bine! 


— Leapădă-te de acest gând, cumetre! Se vede că nu ştii cei 
s-a întâmplat răposatei soacră-mi? 

— Soacră-ti? 

— Da, soacră-mi. Intr-o seară, poate ceva mai devreme ca 
acum, ne-am aşezat la masă: soacră-mea, socru-meu, un 
argat, o slujnică şi vreo cinci copii. Soacră-mea pusese câteva 
găluşte din ceaun într-o strachină ca să se mai răcească. Toţi 
erau flămânzi, ca după muncă şi nu mai voiau să aştepte 
până să se răcească. Luară găluştele cu nişte beţişoare lungi 
de lemn şi începură să mănânce. Deodată răsări ca din 
pământ un om - Dumnezeu ştie cine era — şi ne rugă să-l 
primim la masă. Cum să nu ospătezi flămândul?! l-am dat şi 
lui un beţişor. Numai că musafirul se repezea la găluşte ca 
vaca la fân. Până să înghită ceilalți câte una, pregătindu-se s- 
o ia pe a doua, fundul străchinii era lună. Soacră-mea mai 
aduse găluşte, crezând că oaspetele s-o fi săturat şi are să se 
mai potolească. Ţi-ai găsit! înfuleca şi mai lacom, golind şi a 
doua strachină! „Alelei, sta-ți-ar găluştele în gât!” gândi 
soacră-mea care rămăsese flămândă; şi, pe neaşteptate, pe om 
îl apucă tuşea şi căzu la pământ. Toţi au sărit spre el. În 
zadar; îşi dăduse duhul. Se înecase. 

— Aşa i-a trebuit mâncăului! spuse primarul. 

— Aşa s-ar părea, dar vezi că n-a fost tocmai aşa; soacră- 
mea n-a mai avut linişte de atunci. Cum venea noaptea, hop şi 
mortul: încăleca, afurisitul, pe hogeag cu găluşca în gură. 
Ziua era bine, nici pomeneală de el; dar n-apuca să se 
întunece şi procletul era călare pe hogeag... 

— Cu găluşca în gură? 

— Da, cu găluşca în gură... 

— Mare minunățţie, cumetre. Am auzit şi eu o poveste ca 
asta, de pe vremea răposatei împărătesc... 

Aici primarul se opri. De sub fereastră se auzeau zgomote şi 
tropăituri. Încet răsună o bandură, apoi se desluşi o voce. 
Coardele răsunară mai tare, câteva voci începură să țină 
hangul şi deodată cântecul izbucni ca o vijelie: 


Aleargă zvon în tot soborul 
Despre primarul nostru, chiorul, 
Şi scăfăârlia lui beteagă 

Cum că i-ar fi pleznit o doagă. 


Butnare, ca la poloboc, 
Aşează-i doagele la loc 

Şi lecuieşte-l, vorba aia, 
Tot cu bătaia, tot cu bătaia. 


Cu fete mari îşi duce vacul! 

Şi-i chior şi mai bătrân ca dracul, 
Dar ține calea pe-nserat, 

La toate fetele din sat. 

De aceea trebuie de viu 

Să fie pus într-un sicriu 

Şi după ce Voi bate măr, 

Să-l tragi de păr, să-l tragi de pâr. 


— Frumos cântec, cumetre, făcu rachierul cu capul puţin 
plecat pe umăr, întorcându-se spre primarul uluit de atâta 
obrăznicie. Frumos, n-am ce zice! Păcat numai că tocmai către 
primar se îndreaptă asemenea necuviințe... Şi, cu ochii 
înduioşați de mulțumire, îşi puse mâinile pe masă, 
pregătindu-se să asculte urmarea, căci sub fereastră se 
auzeau zgomote, râsete şi țipete: „Dă-i înainte, dă-i-nainte!” 
Totuşi, un ochi ager ar fi văzut numaidecât că pe primar nu 
uimirea îl țintuise locului. Ca un motan bătrân şi mehenghiu, 
care lasă şoricelul neştiutor să-i alerge în jurul cozii — în vreme 
ce el îşi întocmeşte planul pentru a-i tăia drumul spre gaură — 
singurul lui ochi era ațintit încă asupra ferestrei, pe când 
mâna-i apucă clampa de lemn a uşii făcând în acelaşi timp un 
semn vătăşelului... În uliţă răsunară ţipete. Rachierul, care la 
multe alte frumoase însuşiri putea adăuga şi curiozitatea, 
după ce-şi îndesă în grabă tutun în lulea, se repezi şi el în 
uliţă. Dar ştrengarii se împrăştiaseră. 


— Nu, nu, n-ai să scapi, strigă primarul, trăgând de mână 
un flăcău cu cojoc negru de oaie, întors pe dos. Folosind 
prilejul, rachierul se apropie în grabă să vadă zurbagiul dar 
văzând o barbă lungă şi o față mânjită cu chinoroz, se dădu 
înapoi înspăimântat. Nu, nu, n-ai să scapi, țipa primarul, 
trăgând pe cel prins în tindă. Dar acesta îl urmă fără 
împotrivire, păşind ca în casa lui. 

— Cârpo, deschide chelarul“! zise primarul către vătaf. Îl 
băgăm la răcoare, trezim pisarul, adunăm vătafii, prindem 
derbedeii şi-i judecăm chiar azi. 

Un mic lacăt zăngăni în mâinile vătafului care deschisese 
chelarul. În aceeaşi clipă, prinsul, folosindu-se de întunericul 
din tindă, se smulse cu putere din încătuşarea mâinilor care-l 
țineau. 

— Încotro? strigă primarul, apucându-l şi mai zdravăn de 
guler. 

— Lasă-mă, eu sunt! se auzi un glas subţire. 

— Degeaba, frățioare. Poţi tu chițcăi ca dracul, nu numai 
ca o muiere, pe mine nu mă sperii! şi-l împinse cu atâta 
putere în chelarul întunecos, încât nenorocitul se rostogoli 
gemând. Primarul, însoțit de vătaf, se îndreptă spre casa 
pisarului. În urma lor, scoțând rotogoale de fum ca un vapor, 
porni rachierul. 

Tustrei mergeau duşi pe gânduri, cu capul plecat. Deodată, 
la o cotitură, într-un fundac întunecos, scoaseră un țipăt: se 
izbiseră cu fruntea de ceva - un țipăt asemănător fu 
răspunsul. 

Primarul clipi din ochi şi văzu cu uimire înainte-i pe pisar 
cu doi vătăşei. 

— Şi eu care mă duceam la tine, pane pisar! 

— lar eu la luminăţia ta, pane primar. 

— Ce minunățţii se mai petrec, pane pisar! 

— Da, lucruri ciudate, pane primar. 

— Dar ce-i? 

— Flăcăii îşi fac de cap! Umblă ciotcă pe ulițe şi se țin de 
blăstămăţii. lar pe Luminăţia Ta o cinstesc cu nişte vorbe — că 


mi-e şi ruşine să le spun... şi-un muscal beat s-ar sfii să le 
rostească cu limba lui spurcată. — Şi pirpiriul pisar cu şalvari 
vărgațţi şi jiletcă de culoarea drojdiei de vin îşi însoțea spusele 
întinzându-şi mereu gâtul înainte şi trăgându-şi-l înapoi. — 
De-abia aţipisem şi eu un pic şi m-au trezit derbedeii cu 
zgomotul şi cântecele lor neruşinate. Voiam să-i strunesc cum 
se cuvine, dar până mi-am pus şalvarii şi jiletca, s-au 
împrăştiat care încotro... Totuşi, răul răilor nu mi-a scăpat. 
Cântă acum la răcoare. Ardeam de nerăbdare să cunosc şi eu 
astă pasăre, dar era mânjit cu chinoroz pe bot, ca dracul care 
făureşte cuie pentru păcătoşi. 

— Şi cum e îmbrăcat, pane pisar? 

— Pane primar, are un cojoc negru de oaie întors pe dos, 
scârnăvia... 

— Nu mă minţi oare, pane pisar? Ce-ai zice dacă derbedeul 
acela ar fi închis acum în chelarul meu? 

— Nu, nu se poate, pane primar. Să nu-ţi fie cu supărare, 
dar cred că greşeşti! 

— Ia fă lumină să-l vedem! 

Aduseră lampa, deschiseră uşa şi primarul rămase cu gura 
căscată văzând înaintea lui pe cumnată-sa. 

— la spune-mi, te rog, zise ea, ţi-ai pierdut şi cel din urmă 
dram de minte? Avut-ai măcar un pic de glagorie în căpățâna 
ta chioară când m-ai băgat în chelarul ăsta întunecos? Noroc 
că nu mi-am spart capul de cârligul de fier! Şi doar ţi-am spus 
că sunt eu! M-ai apucat cu labele tale de fier şi m-ai îmbrâncit 
înăuntru, urs afurisit. Îmbrânci-te-ar dracii pe ceea lume! 

Cele din urmă cuvinte le-a spus din curte, unde se dusese 
pentru treburi de ale ei. 

— Da, acum văd într-adevăr că tu eşti, zise primarul, 
venindu-şi în fire. Ce zici, pane pisar, e dată dracului 
haimanaua. 

— Aşa e, pane primar. 

— Nu-i oare timpul să-i învăţăm minte pe toți zvăpăiații 
aceia şi să-i punem la treabă? 

— Ehei, pane primar, de când e timpul? 


— Numai ăştia şi-au băgat... Ce naiba mai e şi asta? Mi se 
pare că am auzit afară ţipetele cumnată-mi... Cum ziceam, 
nerozii şi-au băgat în cap că una suntem. Ce cred ei că sunt? 
Un cazac de rând de teapa lor? - O tuse scurtă şi o privire 
aruncată de jur împrejur cu coada ochiului dădea de bănuit 
că primarul se pregătea să spună ceva de seamă. — În anul o 
mie... datele astea blestemate, să mă omori şi nu pot să le 
spun ca lumea, ei, în anul acela, i s-a poruncit lui Ledaci, 
ipistatul de pe atunci, să aleagă dintre cazaci pe unul mai 
deştept decât toți ceilalți. O, — pe acest „o” îl rosti ridicând 
degetul - mai deştept decât toți! ca să însoțească pe 
împărăteasă. Atunci eu... 

— Nu-ţi mai pierde vremea, cunoaştem povestea, pane 
primar. Nimeni nu zice că nu erai vrednic de milosârdia 
împărătesei. Acum însă mărturiseşte. Nu-i aşa că am avut 
dreptate? Ai cam greşit spunând că ai prins pe derbedeul acela 
cu cojocul întors! 

— Pe dracul cu cojocul întors trebuie să-l ferecăm în lanţuri 
şi să-l pedepsim, să fie de învățătură şi celorlalți. Să ştie şi ei 
ce înseamnă autoritatea! De cine-i pus primarul, dacă nu de 
țar! Apoi să le arătăm noi şi celorlalți flăcăi: eu n-am uitat că 
blestemaţii au mânat în grădina mea o turmă de porci de mi- 
au mâncat varza şi castravețţii;, n-am uitat cum împielițații n- 
au vrut să-mi bată grâul... n-am uitat... Dar ducă-se dracului 
cu toţii, trebuie să aflu numaidecât cine-i turbatul acela cu 
cojocul întors. 

— Se vede că-i mare pişicher! spuse rachierul a cărui gură 
se umpluse cu fum, în timpul convorbirii, ca o puşcă de 
cetate€!. Când îşi scotea luleaua, fumul ieşea valuri din el, ca 
apa din havuz. — Un astfel de om nu strică să-l ţii pentru orice 
împrejurare, pe lângă povarnă, dacă nu atârnat ca un 
policandru în vârful stejarului. 

Această glumă nu i se păru rachierului lipsită cu totul de 
haz şi fără să mai aştepte încuviințarea celorlalți, se răsplăti 
singur c-un hohot de râs răguşit. 


Pe când se apropiau de o căsuță dărăpănată, ce sta să se 
năruie, curiozitatea li se ațâță. Dădură buzna la poartă. 
Pisarul scoase o cheie şi încercă zadarnic s-o bage în broască: 
era cheia de la cufărul lui. Nerăbdarea lor spori, Băgând mâna 
în buzunar, începu să scotocească înjurând. Cheia - nicăieri. 
„Am găsit-o!” strigă în sfârşit aplecându-se şi scoțând-o din 
adâncurile unui buzunar fără fund, cu care erau înzestrați 
şalvarii lui vărgați. La auzul acestor cuvinte, inimile eroilor 
noştri începură să bată ca una. Bătea atât de viu, că nici 
zgomotul lacătului nu-i putea acoperi neregulatele bătăi. Uşa, 
se deschise şi... Primarul albi ca varul, pe rachier îl trecură 
fiorii, iar părul parcă i se pregătea să se. Înalţe în nori; faţa 
pisarului arăta groază; vătafii rămaseră ţintuiți locului cu 
gurile căscate: în fața lor se afla cumnata primarului! 

Nu mai puţin uluită era şi ea. Îşi veni totuşi puţin în fire şi 
dădu să se apropie de dânşii. 

— Stai, urlă primarul ca scos din minţi trântindu-i uşa în 
nas. Oameni buni, urmă el, ăsta-i necuratul! Daţi foc casei! 
Mai repede! Nu cruț nici averea statului! Daţi-i foc, dați-i foc! 
Nici ciolanele să nu mai rămână din el. 

Femeia urlă îngrozită auzind înspăimântătoarea hotărâre 
ce se lua după uşă. 

— Ce faceți, fraților? spuse rachierul. Slavă Domnului, v-au 
nins anii în cap, dar minte tot n-aţi căpătat: nu ştiţi că pe 
vrăjitori focul obişnuit nu-i arde. Numai un foc de lulea le 
poate veni de hac. Lăsaţi pe mine. 

Spunând acestea, rachierul presără cenuşă fierbinte din 
lulea într-un maldăr de fân şi începu să sufle. Îmboldită de 
deznădejde, biata femeie prinse inimă şi începu să-i roage cu 
glas tare, căutând să-i înduplece: 

— Staţi, fraţilor! Nu vă încărcaţi degeaba sufletul cu un 
păcat. 

— Poate că n-o fi satana, făcu pisarul. Dacă se învoieşte să- 
şi facă cruce, atunci de bună-seamă că necuratul nu poate fi. 

Toţi încuviințară. 


— Piei, satană! urmă pisarul, lipindu-şi gura de crăpătura 
uşii. Dacă stai binişor locului, îţi deschidem. 

Uşa se deschise. 

— Fă semnul crucii! strigă primarul, privind înapoi, ca şi 
când ar fi căutat un loc mai ferit în caz de primejdie. 

Cumnata primarului îşi făcu cruce. 

— La dracu! E cumnată-mea! 

— Numai puterea iadului te-a băgat în cotețul ăsta, 
cumătră! 

Smiorcăind cumnata povesti cum a fost prinsă de flăcăi pe 
uliţă şi, cu toată împotrivirea ei, dusă pe sus şi băgată prin 
geamul larg al casei şi închisă cu oblonul. Pisarul cercetă 
fereastra: ce-i drept, oblonul era smuls din țâțâni şi numai în 
partea lui de sus prins cu o stinghie de lemn. 

— Frumos îți şade, chiorul dracului! strigă ea repezindu-se 
la primar, care se dăduse puţin înapoi, măsurând-o înainte cu 
singurul lui ochi. Ştiu eu ce-ai ticluit: erai bucuros să-mi dai 
foc, ca să poți ţine în voie calea fetelor. Da, asta voiai! Să nu-ţi 
mai vadă nimeni prostiile pe care le faci, hodorog bătrân! Crezi 
tu că eu nu ştiu ce-ai vorbit astă-seară cu Ganna? Hei. Eu 
toate le ştiu... Pe mine nu mă bagi în sac, cu capul tău de 
bostan. Rabd eu ce rabd, dar vai de tine până la urmă... 

Zicând acestea, îi arătă pumnul; apoi plecă în grabă, 
lăsându-l încremenit. „Ehei, aici e coada satanei la mijloc”, se 
gândi el scărpinându-se cu furie la ceafă. 

— L-am prins, strigară vătăşeii intrând. 

— Pe cine? întrebă primarul. 

— Pe diavolul cu cojoc întors. 

— la aduceţi-l aici, ţipă el, înhățând de mână pe cel prins. 
Ce, aţi înnebunit? Nu vedeţi că-i beţivanul de Calenic? 

— Ce dracu! Şi doar a fost în mâinile noastre. În ulicioară 
ne-au înconjurat blestemaţii de flăcăi, au început să ţopăie, să 
ne împingă, să scoată limba, să ne tragă de mânecă... Lua-i-ar 
dracu! Dumnezeu ştie însă cum am prins în locul lui pe 
nepricopsitul ăsta. 


— În numele meu şi al întregii obşte, vă poruncesc să 
prindeți tâlharul şi pe toţi cei găsiți pe uliţă şi să mi-i aduceți 
la răfuială! 

—  Fie-ți milă, pane primar, strigară câţiva vătăşei, 
ploconindu-se până la pământ în fața lui. Dacă i-ai vedea cum 
arată. Să ne trăsnească Dumnezeu, dacă de când ne-am 
născut şi-am primit botezul am mai văzut aşa chipuri 
scârboase. Cine ştie ce pacoste ne pândeşte pane primar. Un 
om sau o femeie cumsecade se poate înspăimânta în aşa fel că 
niciun descântec nu-i mai tămăduie. 

— Vă lecuiesc eu de spaimă. Ce, nu mai luaţi în seamă 
poruncile mele? Nu cumva ţineţi cu ei? Ce, şi voi v-aţi 
răzvrătit? Ce-i asta? Ce-i asta? încurajați făcătorii de rele... 
Voi... Voi... Am să-i raportez ipistatului Chiar acum! Auzitu- 
m-aţi? Chiar acum! Luaţi-o din loc mai repede ca fulgerul... 
Să nu cumva... Să nu care cumva... 

Toţi se împrăştiară în fugă. 


V 


Inecata 


Fără de nicio grijă şi fără să-i pese de cei trimişi să-l 
hăituiască, iscoditorul acestei zăpăceli se îndrepta agale spre 
casa veche de pe malul iazului. Cred de prisos să mai spun că 
era Levco. Cojocul negru îi era descheiat, în mână îşi ținea 
cuşma; era lac de sudoare. Măreaţă şi întunecată, pădurea de 
arțari îşi întindea în zare, sub razele de lună, făptura neagră. 
Răcoroasa adiere a iazului nemişcat îmbia drumețul obosit să 
se odihnească pe mal. Împrejur totul amuţise. Numai cântecul 
privighetorii răsuna în ciritei. Un somn de neînvins îi închise 
pleoapele, trupu-i se lăsă pradă toropelii şi capul i se aplecă 
uşor... 

— Hei, aşa nu merge, te pomeneşti că mă fură somnul! 
spuse Levco ridicându-se şi frecându-şi ochii. Se uită împrejur 
şi noaptea îi păru ca din poveşti. O încântătoare lumină de vis 
se îmbina cu strălucirea lunii pline. Niciodată nu mai văzuse 
ceva asemănător. Peste toate se aşternuse o pâclă argintie. 
Mireasma  merilor înfloriți şi a florilor nopţii năboia“%“ 
pământul. Mut de uimire, Levco privi întinsul nemişcat al 
iazului. Uriaşa icoană răsturnată a vechiului castel părăsit 
era, în această oglindă de ape, de o senină şi impunătoare 
măreție. În locul întunecatelor obloane, priveau pline de 
veselie, geamurile uşilor şi ferestrelor ca nişte ochi mari. Prin 
străvezimea lor răzbeau scântei de aur. Şi deodată i se păru că 
se deschide o fereastră. Ţinându-şi suflarea, dar fără să 
tremure, nici să-şi întoarcă privirea de la apă, se simți atras 
de adâncuri şi văzu mai întâi un braț alb ivindu-se la 
fereastră, apoi un cap încântător, cu ochii lucind de duioşie 
prin valurile unor bucle arămii. Vedenia îşi lasă capul pe braţ. 
Din cap şi cu mâinile îi face un semn uşor; surâde... inima lui 
Levco deodată tresare... apa se înfioară, fereastra se închide. 
Încetişor, se îndepărtează de lac pentru a cerceta casa mai 


îndeaproape. Întunecatele obloane sunt deschise. Geamurile 
lucesc în razele lunii. „lată ce preţ trebuie să pui pe gura 
lumii. Casa asta-i nouă. Culorile sunt atât de vii că parcă ieri 
ar fi fost zugrăvită. E locuită”. Şi, tăcut, se apropie. Înăuntru, 
totul părea liniştit. Ca un zvon de şipot cântecul privighetorii 
răsuna puternic, iar când părea că se stinge de dor şi 
încântare, lăsa să se audă foşnetul şi țârâitul greierilor sau 
țipătul unei păsări de baltă lovind cu ciocul ei lucitor întinsa 
apelor oglindă. O dulce pace şi o nespusă voie bună năpădiră 
inima lui Levco. Îşi înstrună bandura şi începu să cânte: 


Luminaţi colo-n ogradă, 
Lună plină, stea lucioasă, 
Luminaţi, ca sa se vadă 
Fata cea frumoasă. 


Fereastra se deschise fără zgomot şi acelaşi cap încântător 
care se oglindise în apa iazului apăru, ascultând cu luare 
aminte cântecul. Genele lungi îi adumbreau pe jumătate ochii. 
Era albă ca pânza, ca lumina lină a lunii, dar ce fermecătoare, 
ce frumoasă! Începu să râdă... Levco tresări. 

— Cântă-mi ceva, tinere cazac! şopti ea, lăsându-şi capul pe 
umăr şi aplecându-şi genele lungi. 

— Ce să-ţi cânt, frumoasă arătare? 

Lacrimi îi lunecară încet pe fața albă. 

— Flăcăule, spuse ea, şi o duioşie nemaiauzită îi răsună în 
glas. Flăcăule, găseşte-mi maştiha. Atunci îţi voi împlini orice 
dorință! Te voi răsplăti cu dărnicie. Am cămăşi cu mâneci 
brodate cu mătase, am şiraguri de mărgean, am salbe. Îţi voi 
dărui un brâu împodobit cu mărgăritare... Am şi aur. 
Găseşte-mi-o numai, flăcăule, găseşte-mi maştiha. E o 
primejdioasă vrăjitoare. Ea mi-a mâncat zilele cât am trăit pe 
lume şi m-a chinuit, şi m-a pus să muncesc ca o slugă. Uită- 
te la fața mea; cu farmecele ei de vrăjitoare mi-a luat bujorii 
din obraji. Priveşte-mi gâtul alb: nu se şterg, nu se şterg şi 
niciodată nu se vor şterge vânătăile pe care mi le-au făcut 


ghearele ei. Uită-te la picioarele mele albe: au umblat mult şi 
n-au călcat covoare, ci nisip arzător, pământ umed, mărăcini. 
Şi ochii, uită-te la ochii mei: nici nu mai văd de atâtea 
lacrimi... Găseşte-mi-o, găseşte-mi-o, flăcăule, găseşte-mi 
maştiha!... 

Şi glasul ei care se înălțase o clipă se frânse. Şiroaie de 
lacrimi îi curgeau pe fața palidă. Un sentiment apăsător de 
milă şi tristeţe cuprinse sufletul flăcăului. 

— Sunt gata să fac orice pentru tine, domnița mea, spuse el 
adânc tulburat. Dar unde şi cum s-o găsesc? 

— Priveşte, priveşte, răspunse ea repede. Uite-o, joacă hora 
pe mal împreună cu fetele mele, se încălzeşte cu ele la razele 
lunii. Dar ea e vicleană şi înşelătoare, a luat chipul unei 
înecate da” eu ştiu, simt că-i aici, şi asta mă apasă şi-mi 
întunecă zilele. Din pricina ci nu pot înota în voie ca peştele. 
Nu mă pot ţine pe ape şi cad la fund ca un pietroi. Flăcăule, 
găseşte-mi-o. 

Levco se uită spre mal. În pâcla argintie, lăcrămioare 
risipite-n crâng, fetele, în cămăşi albe, lunecau uşor, ca nişte 
umbre. Salbe de galbeni şi ducați de aur străluceau la gâtul 
lor, dar ele erau palide şi prin trupurile lor plăsmuite parcă 
din nori străvezii răzbeau razele de argint ale lunii. Tot 
învârtindu-se, hora se apropie de Levco. Se auziră glasuri: 

— Haide să ne jucăm de-a corbul, haide să ne jucăm de-a 
corbul! şoptiră ele ca un tufiş de trestii, pe care vântul îl atinge 
cu sărutarea lui uşoară în clipa de taină a amurgului... 

— Cine să fie corbul? 

Au tras la sorți şi o fată ieşi din ceată. Levco o privi. Faţa, 
vestmântul, toate erau la fel cu ale celorlalte. Se vedea însă cât 
de colo că juca în silă. Ceata se împrăştie, căutând să scape de 
atacurile hrăpăreţului duşman. 

— Nu vreau să fiu corb, spuse fata obosită, mi-e milă de 
bieţii pui pe care trebuie să-i răpesc de la mamele lor. 

„Nu eşti tu vrăjitoarea!” gândi Levco. 

— Cine face pe corbul? 

Fetele se adunară să tragă iar la sorți. 


— Fac eu pe corbul, spuse una dintre ele. 

Levco o privi cu luare aminte. Sprintenă şi îndrăzneață 
fugărea ceata fetelor, năpustindu-se în dreapta şi-n stânga să- 
şi apuce prada. Atunci băgă de seamă Levco că trupul ei era 
mai puţin străveziu ca al celorlalte: se zărea chiar ceva negru 
înăuntru. Deodată se auzi un țipăt: corbul se aruncă asupra 
uneia dintre fete şi o prinse. Lui Levco i se păru că-i ieşiseră 
gheare şi că o bucurie răutăcioasă îi aprinsese fața. 

— Asta-i vrăjitoarea, îşi zise şi o arătă cu degetul, 
înturnându-se către casă. 

Domnița râse, pe când cu strigăte, fetele târâră după ele pe 
aceea care făcuse pe corbul. 

— Cu ce să te răsplătesc, flăcăule? Ştiu, tu nu iubeşti 
aurul. Pe Ganna o iubeşti, dar asprul tău tată te împiedică să 
te însori cu dânsa... Acuma nu te va mai împiedica, dă-i 
numai răvaşul ăsta... Mâna-i albă îi întinse răvaşul, şi fața-i 
răspândea o strălucitoare lumină... Înfrigurat şi cu inima 
zvâcnind, Levco luă răvaşul şi... se trezi. 


VI 


Deşteptarea 


— Doamne! să fi fost într-adevăr numai un vis? îşi zise 
Levco ridicându-se. Totul a fost atât de viu de parcă ar fi fost 
aievea!... Ciudat, ciudat! zise el, privind în juru-i. 

Deasupra capului, luna nemişcată arăta miezul nopții; 
peste tot, linişte; o adiere răcoroasă sufla dinspre iaz; casa 
pustie îşi arăta mohorâtă obloanele trase. Muşchiul şi 
buruienile mărturiseau îndelunga ei părăsire. Levco îşi 
desfăcu mâna încleştată în somn şi scoase un țipăt de mirare 
văzând un răvaş. „O, dacă aş şti carte”, se gândi el, 
întorcându-l pe o parte şi pe alta. În aceeaşi clipă auzi zgomot 
în spate. 

— Nu vă temeți, puneţi mâna pe el! Ce, vă e frică? Doar 
suntem zece şi mă prind că-i om, nu dracul. 

Aşa răcnea primarul către însoțitorii săi şi Levco se simţi 
apucat de mai multe mâini, dintre care unele tremurau de 
frică. 

— Ei, prietene, ia leapădă-ţi masca asta fioroasă. Destul ţi- 
ai bătut joc de oameni, spuse primarul, apucându-l de guler, 
dar rămase încremenit, holbând la el singurul său ochi. — 
Levco, fiul meu! şi de mirare făcu un pas îndărăt lăsând 
mâinile să-i cadă de-a-lungul trupului. Tu erai, ticălosule? 
Priviţi nelegiuitul! Şi eu care nu mă dumiream cine-i 
mascaraua, cine-i derbedeul, cine-i blestematul acela cu 
cojocul întors. Şi când colo, tu erai! Aşadar tu te pui împotriva 
părintelui tău, întorci ulița pe dos şi mai faci pe deasupra şi 
cântece necuviincioase. He, he, hei, Levco! Ce nebunie te- 
apucă? Se vede treaba că te mănâncă spinarea. Legaţi-l! 

— Stai, tătucă, făcu Levco. Am poruncă să-ți dau un răvaş. 

— Nu-mi arde de răvaş acum, drăgălaşule! Ia legaţi-l! 

— Stai, pane, spuse pisarul, desfăcând răvaşul, e scris de 
mâna ipistatului. 


— A ipistatului? 

— A ipistatului? repetară mecanic vătăşeii. 

„A ipistatului? Ciudat! Nu mai înțeleg nimic!” gândi Levco. 

— Ia citeşte, ia citeşte, spuse primarul. Să vedem ce scrie 
ipistatul? 

— Ia să auzim, ce scrie ipistatul! spuse şi rachierul, pufăind 
din lulea. 

Pisarul îşi drese glasul şi începu: 

— „Către primarul Evtuh Macogonenco! Poruncă: Am aflat 
că tu, dobitoc bătrân, în loc să aduni birurile vechi şi să faci 
rânduială în sat, ţi-ai pierdut capul şi baţi ceamburu...” 

— Uite zău, nu aud nimic, întrerupse primarul. 

Pisarul începu din nou: 

— „Către primarul Evtuh Macogonenco! Poruncă: Am aflat 
că tu, dobitoc bătrân...” 

— Stai, stai! Opreşte-te! strigă capul satului. Cu toate că n- 
am auzit, ştiu totuşi că miezul poruncii nu-i aici. Citeşte mai 
departe! 

— „Drept care îți poruncesc să însori fără zăbavă pe feciorul 
tău Levco Macogonenco cu Ganna Petricenco, cazacă din satul 
vostru; de asemenea să dregi podurile de pe drumul mare şi să 
nu dai cai cu împrumut fără a mea ştire cuconaşilor de la 
judecătorie, nici chiar dacă ar veni de-a dreptul de la vistierie. 
Dacă la sosirea mea, această poruncă nu va fi împlinită 
întocmai, la răspundere numai pe tine te voi trage. Semnat: 
ipistat porucic în retragere, Cozma Dercaci-Drişpanovschi”. 

— la te uită... spuse primarul, căscând gura. Aţi auzit, aţi 
auzit: numai primarul are să fie tras la răspundere pentru 
toţi, de aceea trebuie să vă supuneți fără să crâcniți! Dacă 
nu... vai de voi! Cât despre tine! urmă el către Levco: — În 
urma poruncii ipistatului — deşi mă mir foarte cum de a ajuns 
vorba asta până la urechile lui - te însor, dar mai întâi 
nagaica! O cunoşti, aceea din perete de lângă icoane! Mâine ai 
să-i faci safteaua... De unde ai luat răvaşul? 

Cu toată mirarea care-l cuprinse, văzând această 
întorsătură a lucrurilor, Levco avusese înțelepciunea să-şi 


|? 


ticluiască un răspuns şi să acopere adevărul cu privire la 
răvaş. 

— Am fost aseară la târg, zise el, şi m-am întâlnit cu 
ipistatul care cobora din brişcă. Când a aflat că sunt din satul 
nostru, mi-a dat acest răvaş şi mi-a poruncit, tătucă, să-ți 
spun că la întoarcere are să treacă să prânzească la noi. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Da, mi-a spus-o. 

— Aţi auzit? spuse primarul, umflându-se în pene şi 
întorcându-se către însoțitorii săi. Ipistatul vine la noi, adică 
la mine, la masă! O! şi primarul ridică degetul aplecându-şi 
capul de parcă ar fi ascultat ceva. Ipistatul, auziţi, ipistatul 
are să vină să prânzească la mine! Ce zici, pane pisar, şi tu, 
cumetre? Asta nu-i o cinste de disprețuit! Nu-i aşa? 

— După câte mi-aduc aminte, grăi pisarul, niciun primar 
n-a avut parte de ipistat la masă! 

— Ei, nu orice cap al satului e adevărat cap, — se îngâmfă 
primarul cu mulțumire. Gura i se strâmbă, şi un fel de râs, 
puternic şi răguşit, ca un bubuit de tunet îndepărtat, purcese 
dintr-însul. Ce zici, pane pisar, nu s-ar cădea oare pentru 
asemenea oaspe să dăm poruncă să se aducă de la fiece casă 
câte un pui, ceva pânză şi celelalte... Ei, ce zici? 

— Ba, da, ar trebui, pane primar! 

— Şi pe când nunta, tătucă? întrebă Levco. 

— Nunta? Ți-aş fi dat eu nuntă! Dar, fie, pentru un oaspe 
atât de însemnat... Mâine are să vă cunune popa. Lua-v-ar 
dracul! Să vadă ipistatul ce înseamnă supuşenie. Şi acuma, 
băieți, la culcare! Duceţi-vă pe la casele voastre! întâmplarea 
de azi mi-aduce aminte de timpul când eu... Rostind aceste 
vorbe, primarul aruncă pe sub sprâncene obişnuita lui privire 
plină de ifos. 

— Ei, îşi zise Levco, iar începe povestea cu țarina. Voios şi 
cu paşi repezi porni spre casa înconjurată de vişini pitici, pe 
care o ştim. „Blândă şi frumoasă domniţă, îşi zise el, deschidă- 
ți-se când va suna ceasul, de către însuşi Cel de Sus, porțile 
cereştii Lui împărăţii. Un veşnic surâs să te întâmpine printre 


îngeri, în viața de apoi. Nimănui altul, decât ţie, minunea 
săvârşită în noaptea asta n-oi spune-o. Numai ţie, Galia, ţi-o 
voi povesti. Tu singură eşti vrednică s-o afli şi tu singură te vei 
ruga pentru odihna sufletului sărmanei înecate”. 

Se apropiase de casă. Pe fereastra deschisă razele lunii 
luminau chipul Gannei adormite. Capul i se sprijinea pe 
mână; obrajii îi erau îmbujorațţi şi buzele-i murmurau numele 
lui Levco. „Dormi mândra mea! Visează la tot ce-i mai frumos 
pe lume, dar şi mai frumoasă ne va fi deşteptarea.” Şi, după ce 
făcu semnul crucii, închise fereastra şi se îndepărtă cătinel. 
Peste puţin, tot satul dormea. Măreaţă în strălucirea «ei, 
singură luna plutea misterioasă în nesfârşita pustietate a 
cerului ucrainian. Adâncurile toate păreau în sărbătoare şi 
noaptea, dumnezeiasca noapte îşi încheia majestuoasă vacul. 
La fel de fermecător era şi pământul învăluit în pulberi 
argintii, dar nu mai erau ochi să vadă aceste încântări: totul 
se cufundase în adormire. Numai lătratul câinilor mai 
turbura în răstimpuri tăcerea. Şi mult timp încă, beţivul de 
Calenic rătăci pe ulițele pustii, căutându-şi casa. 


Povestirea a fost tipărită pentru întâia oară în cartea întâia a 
primei ediții a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca” în 1831. 

„O noapte de Mai” a fost scrisă de Gogol pe baza însemnărilor 
folcloristice primite de la mama sa şi de la rude. In scrisoarea din 30 
Aprilie 1829, adresată mamei sale, Gogol o roagă să-i „comunice ceva 
despre rusalce”. Din acelaşi an este şi ciorna inițială a povestirii „O 
noapte de Mai”. Inceputul e inspirat de cântecul ucrainian cântat şi 
azi, „Soarele coboară şi seara-i aproape”. În celelalte capitole sunt 
folosite din plin legende populare despre zgripțuroaice, înecate etc. 

Caietul de însemnări al lui Gogol („Cartea de felurite însemnări”) 
cuprinde note privitoare la credinţele şi legendele populare, despre 
rusalce, note care i-au dat materialul necesar pentru subiectul 
fantastic de basm şi coloritul povestirii. Totuşi Gogol este şi aici cu 
desăvârşire original şi nu repetă niciunul dintre motivele folcloristice 
pe care le cunoaşte, ci creează un tablou poetic încântător care l-a 
captivat atât de mult pe Belinschi, încât l-a făcut să scrie 
următoarele: „Citiţi povestirea lui Gogol O noapte de Mai, citiți-o într- 
o seară de iarnă lângă vatra în care arde focul şi veți uita de iarna cu 

erurile şi viscolele ei. Vi se va înfățişa aievea noaptea luminoasă şi 
impede, plină de minunile şi misterele Sudului binecuvântat, vi se 
va infățişa fata tânără, frumoasă şi palidă, care a căzut victima urii 
ca Ade sale maşteri; vi se va înfățişa casa părăsită cu fereastra 
deschisă, lacul singuratic pe ale cărui ape liniștite joacă razele lunii 
pe când pe malurile-i verzi se prind în horă diafanele rusalce”. 


Răvaşul pierdut 


ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN *** 


Aşadar, vreţi să vă mai povestesc ceva despre bunicu-meu? 
Bine, fie, hai să ne veselim! Ehei, vremuri de altădată, vremuri 
de altădată! Ce bucurie, ce voioşie îți cuprinde inima când 
auzi întâmplări din vremuri atât de îndepărtate că li s-a 
pierdut veleatul'*. Şi dacă se mai amestecă şi vreo rudă, bunic 
sau străbunic, ei, atunci n-o mai scoţi la capăt. Uite, să mi se 
înnece glasul la acatistul marii mucenice Varvara, dacă nu-ţi 
pare că toate ţi s-ar fi întâmplat chiar ţie, şi parcă ai fi intrat 
în sufletul străbunicului, sau sufletul lui ar zburda în tine. 
Ehei, dar cele care se ţin cel mai mult de mine sunt fetele şi 
nevestele tinere. Numai ce mă văd că şi încep: „Foma 
Grigorievici! Foma Grigorievici! la spune-ne vreo poveste din 
cele de te trec fiorii! Hai, hai, spune!...” — şi dă-i şi dă-i... Mie, 
nici vorbă, nu-mi pare rău să le povestesc dar să le vedeți 
numai în pat când se culcă. Tremură toate sub plapumă -— 
ştiu eu — parcă le-ar scutura frigurile şi ce n-ar da s-adoarmă 
cu cojocul peste cap. Şi dacă vreun şobolan mai zgârie vreo 
oală, sau dacă ea însăşi se împiedică cu piciorul de vătrai — 
atunci, Doamne fereşte, i se face inima cât un purice. A doua 
zi însă, parcă nimica nu s-ar fi întâmplat, iar prind a-mi da 
zor să le mai spun o poveste din cele fioroase că altfel nu-i 
chip! Ei, ce să vă mai spun? Că doar nu-mi vine chiar aşa, 
netam-nesam, în minte... Bine, am să vă povestesc cum s-au 
jucat vrăjitoarele cu răposatul bunicu-meu de-a popaprostu”. 
Numai că, vă rog dinainte, oameni buni, să nu mă zăpăciţi la 
cap că pe urmă iese un talmeş-balmeş de nu mai pricepe 
nimeni boabă. Să vă spun mai întâi că pe vremea lui, 
răposatul bunicu-meu nu era un cazac de rând. Cunoştea 
bine buchiile şi unde să pună semnele... De sărbători cânta 
apostolul aşa de straşnic că şi azi le-ar lua înainte multor popi 


sau diaconi. Ştiţi doar şi voi că în vremurile acelea dacă ai fi 
adunat din tot Baturinul pe ştiutorii de carte, n-aveai nevoie 
să-ți lărgeşti căciula să-i prinzi, încăpeau bine în podul 
palmei. Deaceea nu trebuie să vă mirați că orice trecător îl 
întâmpina pe bunic cu adânci temenele. 

Într-o zi, nu ştiu cu ce prilej, hatmanul s-a hotărât să 
trimită un răvaş țarinei. Furierul regimentului - ei, lua-l-ar 
naiba, că nu-i mai ţin minte porecla... Viscriac“”... nu, nu-i 
Viscriac; Motuzocica**... nu, nici Motuzocica; Golopuţect?... 
nu, nici Golopuţec... ştiu numai că avea o poreclă cam 
pidosnică... furierul l-a chemat pe bunicu-meu la dânsul şi i-a 
spus că însuşi hatmanul îl trimitea ştafetă să ducă țarinei 
răvaşul. Bunicului nu-i plăcea să piardă mult timp cu 
pregătirile: a cusut răvaşul în căciulă, a scos calul din grajd, 
şi-a ţocăit nevasta şi cei doi purceluşi, cum le zicea el copiilor, 
dintre care unul era chiar tata lui frate-meu ăl bun, şi a 
pornit ridicând un nor de praf cât ar stârni cincisprezece 
flăcăiaşi care s-ar zbengui în mijlocul uliței. A doua zi, nici nu 
apucase cocoşul să cânte pentru a patra oară, că bunicul şi 
ajunsese la Conotop. Era taman la vremea iarmarocului. 
Uliţele erau ticsite de oameni că-ţi venea amețeală. Dar cum 
era încă dis-de-dimineaţă toţi dormeau pe jos. Cu nasul roşu 
ca botgrosul, un flăcău chefliu se tolănise lângă o vacă; mai 
încolo sforăia, şezând în capul oaselor, o precupeaţță care 
vindea cremene, sineală, alice şi covrigi; sub o căruță era 
culcat un ţigan; pe un car cu peşte un ciumac, iar un muscal 
bărbos, negustor de brâie şi mănuşi, îşi întinsese picioarele 
până în drum... Era, cum s-ar zice, o adunătură, ca pe la 
iarmaroace. Bunicul s-a oprit să se uite mai bine. În vremea 
asta, prin corturi lumea începu să se trezească, nevestele de 
jidovi să zăngăne cu sticlele lor, ici şi colo se înălțau rotogoale 
de fum şi un miros de gogoaşe calde se răspândi în toată 
tabăra. Bunicul îşi aduse aminte că n-avea la el nici amnar, 
nici tutun, şi o porni prin iarmaroc. Dar nu apucă să facă nici 
douăzeci de paşi şi întâlni un zaporojean. Se vedea după față 
că-i un mare chefliu! Avea nişte şalvari roşii ca jarul, un jupan 


albastru, brâul în culori aprinse, sabia îi atârna la şold şi 
luleaua cu lănțugul de alamă spânzura până la călcâie; zi 
zaporojean şi pace! Ehei! Aşa oameni mai rar! Să-i vezi când 
îşi lipesc călcâiele, îşi trec palma peste mustăţile voiniceşti, bat 
din pinteni — şi se pornesc Iâ joc! Şi ce mai joc — picioarele le 
umblă ca fusul când se-nvârte, ca vârtejul lovesc toate 
strunele bandurei; şi apoi, cu mâinile în şolduri, zboară 
jucând pe vine. Şi când încep să cânte — îți saltă inima! Ehei, 
au trecut vremurile acelea, n-o să mai vedem noi zaporojeni. 
Şi cum ziceam, s-au întâlnit. Din vorbă în vorbă - parcă mult 
le-a trebuit să se cunoască? - s-au şi pus la taifas, încât 
bunicul era aproape să uite cu totul de drumul lui! Şi se porni 
un chiolhan ca la nunțile din preajma postului. Până la urmă 
se vede însă că li se urâse să tot spargă oale şi să arunce cu 
banii în norod... şi apoi nici iarmaroacele nu ţin cât lumea. Şi 
iacă-i pe noii prieteni hotărându-se să nu se despartă şi s-o ia 
pe acelaşi drum. Se înserase de-a binelea, când au ieşit călări 
în câmp. Soarele apunea lăsând pe ici, pe colo, urme 
însângerate, iar țarinele erau ca fustele de sărbătoare ale 
nevestelor tinere cu sprâncene negre. Zaporojeanul avea stupit 
la furcă'**. Bunicul şi-un alt chefliu, care se înhăitase cu ei, au 
început să se întrebe dacă nu cumva intrase necuratul în 
zaporojean. Le înşira atâtea verzi şi uscate şi nişte palavre şi 
snoave atât de chisnovate“ încât bunicul îşi ţinea coastele de 
frică să nu-i pleznească pântecul de-atâta râs. Dar, pe măsură 
ce înaintau pe câmp, întunericul se adâncea din ce în ce şi 
vorbele voinicului erau tot mai dezlânate. În cele din urmă, 
povestitorul amuți de-a binelea şi începu să tresară la cel mai 
uşor freamăt. 

— Ei, ei, frățioare! Ce, numeri buhnele'%? Sau te trage 
gândul acasă pe cuptor! 

— Vouă nu vă ascund nimic, zise el atunci, întorcându-se 
dintr-odată şi privindu-i ţintă. Ştiţi voi că mi-am vândut 
sufletul necuratului? 

— Ei, mare lucru! Care dintre noi n-a avut de-a-face cu 
necuratul în viața lui? Tocmai atunci se cade să chefuieşti — 


cum se spune - în lege. 

— Ehei, măi flăcăi, aş chefui eu, dar în noaptea asta mi se 
împlineşte sorocul! Fraţilor! mai zise, bătând palma cu ei, nu 
mă lăsați, rogu-vă! Nu dormiţi o noapte. Şi cât oi avea zile n-oi 
uita pomana ce v-o faceți cu mine. 

Cum să nu-i vii în ajutor omului la o năpastă atât de 
cumplită? Bunicul mărturisi deschis că mai curând s-ar lăsa 
să i se taie un smoc din chică decât să-i îngăduie dracului să 
adulmece cu botul lui de câine un suflet de creştin. 

Cazacii noştri ar mai fi călărit ei aşa şi mai departe, dar 
noaptea acoperise tot cerul cu o pânză neagră şi pe câmpie se 
făcuse tot atât de întuneric ca sub o şubă de oaie. În depărtare 
doar, pâlpâia o luminiță şi caii, simțind grajd pe aproape, 
zoreau într-acolo ciulind urechile şi căutând să pătrundă 
bezna cu ochii. Lumina părea că le aleargă întru întâmpinare 
şi cazacii văzură în fața lor o cârciumă aplecată într-o rână, 
ca o muiere care se întorcea cu chef de la botez. Cârciumile de 
pe vremea aceea nu semănau cu cele de azi. Nu numai că nu 
avea omul loc să joace o gorliță sau un gopac, dar nu avea 
măcar unde-şi hodini ciolanele când i se îngreuia capul şi i se 
muiau picioarele. Toată curtea era ticsită de căruţe de ale 
ciumacilor; care pe sub şoproane, care în iesle, care în tindă, 
unii ghemuiți, alții întinşi, sforăiau ca motanii. Numai 
cârciumarul, singur în fața opaițului, însemna pe răboj 
sferturile şi cinzecile pe care le goliseră ciumacii. Bunicul, 
după ce ceru o treime de vadră pentru toţi trei, o luă spre 
şopron. S-au culcat apoi tustrei unul lângă altul. Dar nici n- 
apucă bunicul să se întoarcă pe o parte şi vede că prietenii săi 
au adormit căzând în somn adânc. Trezindu-l pe cel de al 
treilea cazac, care se înhăitase cu dânşii, bunicul îi aduse 
aminte de făgăduiala făcută tovarăşului. Acesta se ridică într- 
o coastă, se frecă la ochi şi adormi din nou. Neavând încotro, 
bunicul stătu de veghe singur. Ca să-şi alunge somnul, începu 
să cerceteze căruțele, se uită la cai, aprinse o lulea, apoi se 
întoarse din nou lângă tovarăşii săi. Era o linişte de se auzea 
musca zburând. Dar deodată i se păru că din căruța de 


alături ceva cenuşiu îşi scoate coarnele... Pleoapele începură 
să-i cadă, trebuia să-şi frece întruna ochii cu pumnul şi să-i 
răcorească cu votca rămasă. Şi cum i se limpezea puţin 
privirea, toate piereau din fața lui. Puțin după aceea i se arătă 
iar de sub căruţă sperietoarea... Bunicul se holbă cât putu la 
ea, dar blestematul de somn îi împăienjenea ochii; mâinile îi 
amorțiră, capul îi alunecă, un somn adânc îl cuprinse şi 
adormi buştean. Multă vreme a dormit bunicul şi numai când 
soarele începu să-i ardă scăfârlia rasă, sări în picioare. 
Întinzându-se de vreo două ori şi scărpinându-se în spate 
băgă de seamă că nu mai erau aşa de multe căruțe ca de-cu- 
seară. Se vede că ciumacii porniseră la drum cum s-a crăpat 
de ziuă. Şi-a privit tovarăşii: cazacul dormea iar zaporojeanul 
se făcuse nevăzut. Începu să întrebe. Nimeni nu ştia; numai 
dulama îi rămăsese unde o lăsase. Groaza şi gândurile îl 
năpădiră. Se duse să vadă caii, dar nici calul lui, nici al 
zaporojeanului, nu mai erau. Ce să fie? Să zicem că pe 
zaporojean l-ar fi luat necuratul, dar caii? Cine putea să-i ia? 
Tot gândindu-se la asta, bunicul hotări că de bună-seamă 
dracul venise pe jos şi cum până în iad era o bună bucată de 
drum, îi şterpelise calul. Se căia acum că nu-şi ţinuse 
cuvântul de cazac. „Ei, se gândi el, acuma n-am ce face, am s- 
o pornesc pe jos. Poate că dau eu în drum peste vreun 
geambaş care se întoarce de la bâlci şi-mi cumpăr un cal”. 
Când să-şi ia căciula -— ia-o de unde nu-i. Răposatul bunicul- 
meu plezni din palme. Îşi aduse aminte că în ajun o schimbase 
pentru câteva clipe cu zaporojeanul. Cine altul putea să i-o fi 
şterpelit decât necuratul! Ei, uite: halal sol al hatmanului! Aşa 
a dus el răvaşul țarinei? Şi unde se porni bunicul să-l 
cinstească pe drac cu nişte cuvinte, de cred că nu odată a 
sughițat el acolo în iad. Dar cu ocara nu poţi face mare lucru 
şi oricât şi-a scărpinat el ceafa tot n-a putut oblici nimic. Ce 
să facă? Porni să caute minte pe la alții şi adună pe toți 
oamenii de treabă pe care îi găsi în cârciumă - ciumaci şi 
călători în trecere - şi le povesti uite aşa şi pe dincolo 
nenorocirea care i s-a întâmplat. Ciumacii au stat mult pe 


gânduri cu bărbiile sprijinite în bâte şi au clătinat apoi din cap 
spunând că de când e lumea creştinească n-au mai auzit aşa 
minune ca asta, ca dracul să fure răvaşul hatmanului. Alții 
au mai spus că dacă necuratul sau muscalul au şterpelit 
ceva, apoi poți să-i pui cruce. Numai cârciumarul stătea tăcut 
într-un colț. Răposatul bunicu-meu s-a apropiat de el. Omul 
care tace are minte. Dar cârciumarul era scump la vorbă şi 
dacă răposatul bunicu-meu n-ar fi băgat mâna în buzunar să 
scoată cinci zloți şi-ar fi pierdut vremea degeaba cu el. 

— Te-nvăţ eu cum să găseşti răvaşul, îi spuse cârciumarul, 
luându-l de o parte. Bunicu-meu a răsuflat uşurat. După ochi 
se vede că eşti cazac şi nu muiere. Acum, ascultă! Lângă 
cârciumă este o potecă ce coteşte la dreapta în pădure. Cum s- 
o însera pe câmp tu să fii gata. În pădure sălăşluiesc nişte 
țigani. În nopţile întunecoase, în care numai vrăjitoarele 
călătoresc pe cocioarvele lor, ei ies din bordeie şi încep să 
făurească fierul. Care li-i meşteşugul adevărat, asta nu-i 
treaba ta. Pădurea are să răsune de un vuiet puternic, dar tu 
să nu te duci înspre partea din care ai să auzi că vine vuietul. 
În faţa ta se va întinde o cărăruie care trece pe lângă un copac 
ars de fulger; pe cărăruia asta du-te şi te tot du înainte... 
Mărăcinişul are să te zgârie, alunişul des are să-ţi închidă 
drumul - da-tu să mergi mereu înainte şi numai când îi 
ajunge la un pârâiaş, atunci să te opreşti. Acolo ai să vezi pe 
acela de care ai nevoie. Şi nu uita să-ți umpli buzunarele cu 
cele de trebuinţță pentru care şi sunt făcute buzunarele. 
Pentru că, pricepi tu, bunătăţi de astea le plac şi dracilor, şi 
oamenilor... 

Zicând acestea, cârciumarul intră în cămăruţa lui, aşa că 
bunicul nu mai putu scoate niciun cuvânt de la el. 

Răposatul bunicu-meu nu prea ştia ce-i frica; dacă se 
întâmpla să-i iasă lup în cale, îl apuca de coadă, iar când se 
repezea cu pumnii la cazaci, toți cădeau la pământ ca perele 
din pom. Totuşi, un fior îi trecu prin inimă când intră în 
pădure în noaptea aceea întunecoasă. Pe cer, nicio stea, 
întuneric şi linişte ca într-o hrubă. Numai sus, sus de tot, 


deasupra capului, o boare rece se plimba printre vârfurile 
copacilor, iar aceştia, ca nişte cazaci ameţiți şi cheflii, se 
clătinau îndrugând din frunze vorbe fără şir. Şi, dintr-odată, 
suflă un vânt atât de rece că bunicul îşi aminti de cojocul lui 
de oaie. Pe neaşteptate, pădurea întreagă începu să vuiască, 
ca şi cum o sută de ciocane ar fi izbit în nicovale, că bunicului 
îi huia capul. Un fulger îndepărtat lumină scurt toată 
pădurea. Şi în aceeaşi clipă bunicul văzu o potecă ce se 
strecura printr-un tufiş mărunt. lată şi copacul ars de fulger, 
şi tufişurile de mărăciniş. Toate, toate erau întocmai precum i 
le spusese cârciumarul. Nu, nu-l înşelase. Totuşi, nu prea ţi- 
era la îndemână să te strecori prin tufişurile spinoase; şi de 
când era pe lume nu văzuse bunicul spini şi ramuri care să 
zgârie aşa de rău: aproape la fiecare pas îi venea să ţipe. Încet, 
încet, izbuti să iasă într-un luminiş şi, după cât a putut zări, 
copacii se răreau, şi pe măsură ce înainta se făceau aşa de 
groşi, cum nu văzuse bunicul nici dincolo, în Ţara leşească. Şi, 
ce să vezi, printre copaci sclipi un pârâu întunecat cu luciri de 
oțel. Mult timp stătu bunicul pe mal, privind în toate părțile. 
Pe malul celălalt ardea „un foc, gata-gata să se stingă, apoi iar 
răbufnea şi se oglindea în pârâu, tremurând ca un şleahtic în 
labele unui cazac. lacă şi puntea. „Ei, da! Pe aici numai 
daradaica'”! diavolului de-ar putea trece!” îşi zise bunicul, 
totuşi păşi cu curaj şi, mai repede decât i-ar fi trebuit altuia 
să-şi scoată tabachera şi să tragă tabac pe nas, el şi ajunsese 
pe celălalt mal. De-abia atunci, privind cu băgare de seamă, 
văzu că lângă foc stăteau nişte oameni cu boturi atât de 
frumuşele că, în altă împrejurare, bunicul ar fi dat orişice, 
numai să scape de asemenea cunoştinţe. Ei, dar acum nu 
avea ce face, trebui să intre în horă. Şi bunicul făcu o adâncă 
plecăciune încă şi mai jos de brâu zicând: „Dumnezeu să vă 
ajute, oameni buni”. Dar ei nici din cap n-au clintit măcar, ci 
stăteau şi tăceau, aruncând mereu ceva în foc. Văzând că mai 
era un loc, bunicul, fără să mai ceară voie, se aşeză. Feţele 
cele frumuşele tăceau; bunicul tăcea şi el. Mult timp au rămas 
aşa tăcuţi. de la o vreme i s-a urât bunicului. Începu a 


cotrobăi prin buzunare, îşi scoase luleaua şi cătă cu ochii de 
jur împrejur... Dar nu se uita nimeni la el. „Luminăţiile 
Voastre, vă rog să aveţi bunătatea să-mi spuneți cam cum ar 
fi să facem ca... (Bunicul era umblat prin lume şi ştia cum 
trebuie să rostească asemenea vorbe meşteşugite şi, la o adică, 
nici înaintea țarului nu s-ar fi făcut de ocară). Eu nu pot nici 
de mine să uit şi nici pe voi să vă stingheresc. Am lulea, dar n- 
am cu ce s-o aprind”. Dar şi aceste vorbe tot fără răspuns au 
rămas. Unul dintre boturi îi împinse bunicului drept în frunte 
un tăciune aprins, aşa că de nu se ferea, rămânea văduv de 
un ochi pe veci. În cele din urmă, văzând că-şi pierde vremea, 
se hotări: că l-or asculta or nu l-or asculta necurații, el tot le 
va spune pățania lui. Pocitaniile îşi întoarseră boturile ciulind 
urechile şi întinzându-şi labele. Bunicul pricepu ce anume 
voiau, luă în pumn toţi banii pe care-i avea la el şi-i aruncă în 
mijlocul lor, ca la câini. Dar n-apucă bine să zvârle banii, şi 
toate în fața lui prinseră a se învălmăşi, pământul s-a 
cutremurat, şi nici el singur nu s-a dumirit în urmă cum a 
fost, mai, mai să nimerească de-a-dreptul în focul gheenei. 
„Doamne, Dumnezeule”, strigă bunicul, rotindu-şi privirea de 
jur împrejur. Ce pocitanii! Nu se vedea bot de bot, cum s-ar 
zice! Era atâta duium de vrăjitoare, cum nu-s decât arar fulgii 
de crăciun, împopoţonate şi sulemenite nevoie mare, ca fetele 
de pan la iarmaroc. Şi toate se învârteau ca bete într-un 
trepac drăcesc. Doamne fereşte, ce praf mai ridicau! Văzând 
numai cum saltă liota lor spurcată, tot creştinul s-ar fi 
cutremurat. Cu toată spaima, pe bunic îl păli râsul, văzând că 
dracii cu boturi de câine şi picioruşe nemțeşti se învârteau 
dând din coadă pe lângă vrăjitoare, ca flăcăii pe lângă fetele 
frumoase, în timp ce lăutarii loveau în obraji cu pumnii, ca-n 
daira'?, şi suflau din nas ca din corn. Cum l-au zărit pe 
bunicu-meu, toată haita s-a repezit la el. Râturile de porc, 
boturile de câine, de capră, de cal, pliscurile de dropii se 
întindeau şi se împingeau să-l pupe. Bunicul scuipă de 
scârbă. Ce năpastă mai căzuse pe capul lui? În cele din urmă, 
înşfăcându-l pe bunic, l-au aşezat la o masă lungă ca de la 


Conotop la Baturin. „Ei, asta nu-i atât de rău, se gândi 
bunicul, văzând pe masă friptură de porc, cârnaţi, ceapă 
tăiată mărunt cu varză şi multe alte bunătăți. - După cum se 
vede, spurcăciunea diavolească nu ţine postul!” Să ştiţi că el 
nu pierdea niciodată prilejul să pună ceva la stomac. 
Răposatul mânca cu poftă şi deaceea, fără a mai lungi vorba, 
trase spre el o strachină cu slănină tăiată bucățele şi un picior 
afumat de porc, luă o furculiță mai cât o furcă de ridicat 
fânul, înşfăcă bucata cea mai mare şi potrivi sub ea un codru 
de pâine; dar când să-nghită, mâncarea nimeri într-o gură 
străină, pe când un bot mesteca şi clefăia chiar în urechea lui 
de s-auzea de la un cap al mesei la altul. Bunicul n-a scos o 
vorbă. Înşfăcă o altă bucată şi, când s-o îmbuce, şi asta nimeri 
în alt gâtlej. A treia oară — iarăşi pe delături. Atunci bunicul 
îşi ieşi din sărite şi, uitând de spaimă şi de labele în care 
încăpuse, se năpusti asupra vrăjitoarelor. 

— Ce-i cu voi, seminţie a lui Irod? V-aţi pus în gând să vă 
bateţi joc de mine? Să-mi daţi pe loc înapoi căciula mea 
căzăcească, altminteri, să mă fac papistaş, de nu vă-ntore 
râturile la ceafă! 

Dar nici n-apucă să rostească bine aceste vorbe şi toate 
ciulihoaiele rânjiră şi pufniră într-un râs că-i îngheță 
bunicului inima în piept. 

— Bine, miorlăi atunci una dintre vrăjitoare, care i se păru 
lui bunicu-meu starostea lor, fiindu-i şi chipul parcă mai 
drăguţ ca al celorlalte. Căciula ţi-o înapoiem, dar mai întâi să 
joci de trei ori popa-prostu” cu noi! 

Ce putea face? Un cazac să joace popa-prostu” cu muierile! 
La început, bunicul o ţinu morțiş că nu şi nu, dar în sfârşit se 
aşeză la masă. Vrăjitoarele aduseră nişte cărți slinoase ca 
acelea cu care fetele de popă de la noi dau în cărți peţitorilor 
lor. 

— Ascultă-mă, lătră din nou vrăjitoarea, dacă ai să câştigi 
măcar odată, a ta e căciula, dar dacă ai să rămâi de trei ori 
popa prostu- să nu te mânii, că nu numai căciula, dar poate 
că nici lumina zilei n-ai s-o mai vezi! 


— Hai, dă cărțile, zgripţuroaică bătrână! Ce-o fi, o fi! 

Au împărțit cărțile. Bunicu-meu le-a luat pe ale lui în 
mână; nici nu-i venea să se uite la ele, aşa erau de proaste — 
nu avea nici măcar un atu. Din toate cărțile, zecele era cel mai 
mare; nicio pereche, iar vrăjitoarea dădea tot cărți mari. Ce 
să-i faci? Bunicul a rămas popa prostu-! Şi îndată ce bunicul 
a rămas popa-prostu”, din toate părţile boturile începură să 
necheze, să latre şi să grohăie: „Popa-prostu”, popa prostu'!” 

— Crăpare-aţi odată, seminţie diavolească! strigă bunicul 
atunci, astupându-şi urechile. 

„Ehei, se gândi el, vrăjitoarea a potrivit cărţile. la să le 
împart eu acuma”. Şi le-a împărțit bunicu-meu. Întoarse atu- 
ul; se uită la cărți: avea cărți grozave, numai atu-uri. La 
început, treaba merse cum nu se poate mai bine; vrăjitoarea 
trânti cinci popi! Bunicul avea numai atu-uri în mână. Fără a 
sta mult pe gânduri, plezni mustăţile popilor cu atu-uri. 

— He-he! Asta nu-i după legea căzăcească! Cu ce tai, 
cumetre? 

— Cum cu ce? Cu atu-uri! 

— Poate că la voi astea-s atu-uri, numai că la noi nu sunt! 

Când s-a uitat bunicul, cărțile nu erau de atu. Ce drăcie! A 
trebuit să rămână a doua oară popa-prostu' şi drăcimea 
începu să ţipe cât o ţinea râtul: „Popa-prostu”, popa-prostu!” — 
aşa că masa dârdâia şi cărțile săreau în sus. Bunicul se 
înfierbântă şi împărți pentru cea din urmă oară cărțile. Treaba 
mergea iar bine. Vrăjitoarea trânti iar cinci cărți; bunicul le 
tăie şi scoase din joc numai atu-uri. 

— Atu, strigă el, izbind cartea cu atâta putere încât cartea 
se coşcovi. Vrăjitoarea, fară nicio vorbă, i-o tăie cu un opt. 

— Cu ce ai tăiat, satană? 

Vrăjitoarea ridică cartea; sub ea era un şase oarecare. 

— la te uită! Şmecheria diavolească! spuse bunicul şi de 
ciudă trânti cu pumnul în masă cât putu de tare. 

Din fericire, vrăjitoarea avea cărți proaste; bunicul, parcă 
anume, numai perechi. A început să ia cărți din joc, dar 
veneau aşa de proaste încât bunicul îşi pierdu orice nădejde. 


În joc nu mai era nicio carte. A aruncat, aproape fără să se 
uite, un şase. Vrăjitoarea l-a luat. „Ia te uită, asta ce-o mai fi? 
Mi se pare mie că aici nu-i lucru curat!” Bunicul ascunse 
încetişor cărțile sub masă şi făcu peste ele semnul crucii. 
Când se uită, avea acum asul, popa şi fantele de atu şi în loc 
de şase dăduse dama. 

— Ei, da” prost am mai fost! Popa de atu! Ce, le-ai primit? 
Ah, javră! şi asul nu-l vrei? As! Fante!... 

Un tunet străbătu iadul, pe vrăjitoare o apucară cârceii şi, 
dintr-odată, de unde nici nu gândeai, iată şi căciula bunicului 
izbindu-l drept în față. 

— Nu, asta-i prea puţin! strigă bunicul, punându-şi căciula 
şi prinzând inimă. De nu-mi aduci şi roibul pe dată, să mă 
trăsnească aici, pe locul acesta necurat, de nu fac semnul 
crucii peste voi toți! şi aproape că şi ridicase mâna, când în 
fața lui clămpăniră nişte ciolane de cal. 

— Uite, ţine-ţi calul! 

Sărmanul, privind ciolanele, începu să plângă ca un copil 
lipsit de minte. Îi părea rău după vechiul său tovarăş. 

— Daţi-mi orice cal numai să ies din cuibul vostru! 

Dracul pocni din harapnic şi un cal iute ca focul se ivi sub 
bunicu-meu şi, avântându-se în sus, zbură ca o pasăre. 

Frica îl cuprinse în timpul drumului căci calul, fără să 
asculte de strigătele lui sau de dârlogi, sărea peste prăpăstii şi 
mlaştini. Prin ce locuri n-a umblat bunicul? Te treceau fiorii 
numai auzindu-l povestind. S-a uitat în jos şi s-a speriat şi 
mai rău: ce prăpăstii, ce povârnişuri îngrozitoare! Dar calului 
satanei nici că-i păsa de toate astea şi sărea drept peste ele. 
Bunicul voia să-l țină, însă nu era chip. Calul zbura peste 
butuci, peste movile, drept în prăpastie şi se lovi în fund de 
pământul tare, încât bunicului îi păru că-i iese şi sufletul din 
el. Ce s-a întâmplat atunci, bunicul nu mai ţinea minte. Când 
şi-a venit puţin în fire şi s-a uitat de jur împrejur, se luminase 
de-a-binelea; în față i se iveau treptat locuri cunoscute. 
Bunicul sta întins pe acoperişul casei lui. 


Făcându-şi cruce, cobori. Ce drăcie mai fuse şi asta? Al 
naibii, ce minunăţii se pot întâmpla omului! S-a uitat la 
mâini: erau pline de sânge. S-a uitat în butoiul cu apă de 
alături: şi fața-i era plină de sânge. Se spălă bine ca să nu-şi 
sperie copiii — apoi intră încetişor în casă. Aici, ce să vadă? 
Copiii mergeau de-a-ndaratelea, cu spatele spre el şi, speriați, 
arătau cu degetul spunând: „la te uită! Ia te uită! Mama sare 
ca o nebună”. Şi în adevăr, cu fusul în mână aşa cum o 
prinsese somnul lângă furcă, muierea tot sărea adormită pe 
laviță. Bunicul o luă încetişor de mână şi o trezi. „Bună ziua 
nevastă! Eşti sănătoasă?” Ea l-a privit lung, holbând ochii şi, 
în cele din urmă” cunoscându-l, i-a povestit cum visase că 
soba mergea prin casă alungând cu lopata oalele, albiile... şi 
dracu'mai ştie ce. „Ei, zise bunicul, tu ai visat, iar mie toate 
astea mi s-au întâmplat aievea. După câte văd eu, trebuie să 
facem o sfeştanie. Nu mai am timp de pierdut.” Spunând 
aceasta, şi după ce s-a odihnit puţin, bunicul găsi un cal şi, 
fără a se opri nici zi nici noapte, ajunse la locul cuvenit şi 
dădu țarinei răvaşul. Acolo văzu atâtea lucruri minunate, 
încât îi trebui mult timp până să le isprăvească de povestit: 
cum l-au dus prin odăile împărăteşti şi cum erau aşa de 
înalte, că ar fi încăput în ele zece case puse una peste alta şi 
tot ar mai fi rămas loc. S-a uitat într-o odaie şi n-a găsit 
țarina, s-a uitat în alta, iar nu, nici într-a treia, nici într-a 
patra; abia într-a cincea stătea țarina cu o coroană de aur pe 
cap, îmbrăcată cu o svitcă cenuşie, nouă-nouţă, încălțată cu 
ciuboțele roşii şi mânca găluşti de aur. Şi a poruncit să-i 
toarne în căciulă bani până sus, şi... Ei, dar cine le mai putea 
ține minte pe toate! Bunicul a uitat întâmplarea cu dracul şi 
dacă cineva îi aducea aminte tăcea, ca şi când nu-l privea pe 
el. Numai cu multă greutate puteai să-l faci să-ți povestească 
din nou cum s-au petrecut toate acestea. Şi, ca o pedeapsă, se 
vede, pentru că n-a purces îndată la sfințirea casei, în fiecare 
an, şi întotdeauna în aceeaşi zi, se întâmpla minunea că 
nevastă-sa începea să joace. Orice treabă ar fi avut bunica în 


clipa aceea, picioarele începeau să-i sară de la sine şi se trezea 
jucând fără să vrea. 


„Răvaşul pierdut” a fost tipărit prima oară în cartea întâia a 
primei ediții a „Serilor”, în 1831. Gogol a început să lucreze la această 
povestire încă din 1829. 

Ciorna inițială a manuscrisului autograf, care s-a păstrat, araţă 
marea muncă depusă de Gogol până ce a ajuns la textul definitiv. In 
textul tipărit n-au mai intrat o seamă de amănunte care i s-au părut, 
se vede, de prisos scriitorului. Aşa de pildă, n-a intrat în textul tipărit 
descrierea plecării bunicului din iad, călare pe un drac şchiop, pe 
care o găsim în manuscrisul inițial. Au fost de asemenea lăsate 
ulterior la o parte o serie de amănunte, cum e caracterizarea 
bunicului, despre care se spune: „câteodată i se întâmpla să plece 
singur la urşi, iar altădată să răpuie până şi cinci oameni, cu aceeaşi 


uşurinţă cu care unul dintre noi cântă condacul!* de duminică”. 
Povestirea lui Gogol aminteşte de povestirile şi credințele populare 
că unii lăutari, cizmari şi croitori sunt în slujba dracului; jocul în 
cărți al bunicului redă motivul, foarte răspândit şi în basmele 
ruseşti, al soldatului jucând cărți cu dracii, (vezi A. Afanasiev — 
„Basme Te tenta ruseşti”, 1, Moscova — E n 1936, Nr. 153, 154); 
calul năzdrăvan pe care l-a primit bunicul se preface de obicei în 


basme într-o cociorvă!2*, ca în balada „Husarul” a lui Puşchin (1833). 
Gogol însă nu foloseşte un anumit izvor, ci contopeşte nenumărate 
motive populare în naraţiunea lui vie şi plină de umor, în care 
descrie viața ucrainiană. În zugrăvirea zaporojeanului se poate vedea 
apropierea de personajul preferat al teatrului popular ucrainian de 
păpuşi, care era întotdeauna un cazac zaporojean lăudăros. Cu toate 
că acţiunea povestirii e raportată la vremea când a domnit Ecaterina 
a II-a, totuşi adevărul istoric e foarte aproximativ. 


PARTEA A DOUA 


Predoslovie 


laca şi-a doua mea cărțulie, adică mai bine zis cea din 
urmă. Nu voiam cu niciun chip s-o dau în vileag. Nu zău, 
cade-se să sfârşească odată. Aflaţi că la noi în cătun au cam 
început să mă râdă oamenii. S-a hututuit, zic ei, şi taman la 
bătrâneţe a dat în mintea copiilor! Aşa şi este. Mi-a sunat 
demult ceasul să mă astâmpăr. Dar dumneavoastră poate 
credeți, iubiţi cititori, că mă prefac numai că-s bătrân. La ce 
m-aş preface, când nu mai am dinte în gură! Când dau de 
ceva moale, mai mozolesc eu ce mozolesc, dar cum s-o brodi 
ceva tare, pofta-n cui. Aşa dar, mai aveţi o cărțulie. Numai să 
nu săriți cu gura pe mine, că nu se cade să ocărăşti omul de 
care te desparți, mai cu seamă că numai Cel de Sus ştie dacă 
ne-om mai vedea! Afară de Foma Grigorievici veți mai da aici 
peste povestitori pe care nu-i cunoaşteţi. Cât despre cuconaşul 
acela care vorbea atât de sucit, că nici cei mai isteți dintre 
moscoviți nu-l pricepeau, aflaţi că i s-a pierdut urma. După ce 
s-a ciondănit cu toată lumea, nici c-a mai dat pe la noi. Cum? 
Nu v-am spus încă ce s-a-ntâmplat cu dânsul? Mare comedie! 
Stați s-ascultaţi: anul trecut — pe la începutul verii — era pare- 
mi-se taman de ziua mea - mi-au venit nişte musafiri... 
(Trebuie să vă spun, dragi cititori, că oamenii din cătunul 
nostru - aibă-i Domnul sub oblăduirea sa - nu uită niciodată 
de moşneagul de mine. Sunt cincizeci de ani de când am 
început să ţin minte ziua mea, dar câţi ani am, n-aş putea 
spune, şi nici baba mea nu ştie. Să tot am vreo şaptezeci. 
Părintele Haralambie, preotul din Dicanca, ştia el când m-am 
născut, păcat numai că-s cincizeci de ani de când s-a mutat 
pe ceea lume). Şi cum spuneam, au venit la mine musafiri: 
Zahar Chirilovici Ciuhopupenco, Stepan Ivanovici Curocica, 
Taras Ivanovici Smacinenchi şi asesorul Haralampi Chirilovici 
Hlosta; mai venise unul... da zău că i-am uitat şi numele şi 
pronumele. Osip... Osip... Doamne, tot Mirgorodul îl ştie! 
Când vorbea, avea obiceiul să pocnească mai întâi din degete 


şi să-şi pună după asta mâinile în şolduri... Ei, lasă-l în plata 
Domnului! Mi-oi aduce eu aminte de dânsul cu alt prilej. Mai 
venise şi cuconaşul acela din Poltava, pe care îl cunoaşteţi; pe 
Foma Grigorievici nu-l mai pun la număr fiindcă-l socotesc de- 
ai casei. Se porni vorba de una şi de alta (trebuie să atrag 
luarea-aminte domniilor voastre că noi când stăm la taifas 
niciodată nu batem câmpii. Mie nu-mi place decât vorba 
cumpănită şi cu miez care, cum s-ar zice, nu numai că te 
desfată, dar te mai şi învaţă câte ceva). Aşa că am început să 
vorbim despre felul cum trebuiesc puse merele la murat. Baba 
mea a spus că-ntâi şi-ntâi iei merele şi le speli bine, apoi le 
moi în cvas, iar după asta... „Degeaba! Dacă faci aşa, nimica 
nu iese” - îi tăie vorba cuconaşul din Poltava, vârându-şi 
mâna între bumbii de la piept ai caftanului de culoarea 
mazării şi plimbându-se ţanțoş prin odaie. „Nici vorbă că 
nimica nu iese. Merele trebuiesc mai întâi presărate cu 
ienupere şi de-abia apoi...” Acuma, cinstiți cititori, staţi şi 
judecaţi. Auzit-aţi dumneavoastră ca merele să se presare cu 
ienupere? Că se pun foi de pomugşoară, de calomfir şi trifoi, nu 
Zic, dar să pui ienupere, n-am pomenit. Mă-ncumet a zice că-n 
aceste rânduieli pe baba mea n-o întrece nimeni. Judecațţi 
acum şi dumneavoastră. L-am luat cu binişorul la o parte, ca 
pe un om cumsecade, şi i-am spus: „Ascultă, Macar 
Nazarovici, hai, nu te face de râsul lumii. Nu eşti om de rând! 
Singur mi-ai spus c-ai stat odată la masă cu guvernatorul. Ei, 
cearcă de spune acolo una ca asta! Râd toți de tine!” Şi ce 
credeți că mi-a răspuns? Nimic! A scuipat pe podele, şi-a luat 
căciula şi-a plecat. Să-şi fi luat măcar rămas bun de la cineva, 
sau, barem, să fi dat din cap la plecare! Ţi-ai găsit! N-am auzit 
decât teleguța lui cu zurgălăi trăgând la scară, s-a urcat în ea 
şi dus a fost. Bine că s-a dus! N-avem noi nevoie de astfel de 
oaspeți! Drept să vă spun, cinstiți cititori, pacoste mai mare pe 
lume nu-i ca asemenea boieri. O fi fost el, moşu-său, ipistat, 
dar ce-i cu asta? Trebuie să-şi ție numaidecât nasul pe sus? Şi 
ce, mă rog, boieria asta de ipistat e chiar atât de mare? Sunt, 
slavă Domnului, boieri şi mai mari. Nu, hotărât nu. Asemenea 


ciocoiaşi nu sufăr. Uite, de pildă, Foma Grigorievici. Nu pare 
cine ştie ce, dar e destul să-l priveşti bine ca să-i citeşti pe față 
nobleță; până şi atunci când trage pe nas tabac de cel prost, 
tot falnică-i înfăţişarea, aşa că, vrând-nevrând, te smereşte. 
lar când îl asculți cântând în strană, ţi-e mai mare dragul! Te 
topeşti, nu alta!... Pe când celălalt... 

Ei, dă-l încolo! Credea că nu ne putem lipsi de poveştile lui. 
Uite că tot s-au adunat destule ca să umplu o cărțulie. 

Nu uit că v-am făgăduit şi o poveste din ale mele în cărțulia 
asta. Aşa mă şi chiteam să fac, dar mi-am dat seama că 
pentru snoava mea ar fi fost nevoie de vreo trei cărțulii ca 
asta. Mă chibzuiam mai întâi s-o tipăresc deosebit, dar m-am 
răzgândit, căci vă cunosc eu: o să vă bateţi joc de mine, om 
bătrân. Asta, ba! Rămâneţi cu bine. N-o să ne mai întâlnim 
multă vreme, niciodată poate. Ei şi? De-oi fi ori de n-oi mai fi 
pe fața pământului, pentru dumneavoastră tot una e. An 
după an va trece şi nimeni dintre dumneavoastră n-are să-şi 
mai aducă aminte de bătrânul prisăcar Panco Roşcovanul şi-n 
nimeni n-or mai stărui păreri de rău. 


(În originalul rusesc urmează un glosar de cuvinte ucrainiene întocmit de 
însuşi autorul.) 


În noaptea de Ajun 


Trecu şi ziua de Ajun. Se lăsă o noapte senină de iarnă. Se 
aprinseră stelele. Luna se înălță plină de măreție, luminând 
întreaga fire, ca oamenilor să le fie mai drag să colinde” şi să- 
l slăvească pe Christos. Gerul muşca mai tare decât de 
dimineață; în schimb, liniştea era atât de adâncă, încât 
omătul se auzea scârțâind sub cizmă de la o jumătate de 
verstă. Cetele de flăcăi nu începuseră încă să se arate pe sub 
ferestrele caselor din sat; singură luna bătea pe furiş în 
geamuri, îmbiind parcă fetele care se găteau la oglindă să iasă 
mai repede în omătul scârțâitor. Dintr-un hogeac, fumul 
răbufni în rotocoale, ridicându-se spre cer ca un nor şi, odată 
cu el, călare pe mătură, se avântă şi vrăjitoarea. 

Dacă în clipa aceea ar fi trecut pe acolo, în troica trasă de 
cai de dărvală, asesorul din Sorocinţi, cu căciula lui tivită cu 
blană de miel, cum poartă ulanii, cu şuba albastră căptuşită 
cu astrahan negru şi cu gârbaciul său împletit diavoleşte, cu 
care avea obiceiul să-şi zorească surugiul, desigur că ar fi 
ochit-o, fiindcă nimic în lumea aceasta nu-i scăpa asesorului 
din Sorocinţi. El ştia pe degete şi câţi purcei fată scroafa 
fiecărei gospodine, şi câtă pânză se află în fiecare sipet şi care 
anume din ţoale sau din lucruşoarele gospodăriei urmau să fie 
lăsate zălog duminica la cârciumă. Dar asesorul din Sorocinţi 
nu trecu pe acolo şi apoi de ce ar fi trecut? De ce s-ar fi 
amestecat unde nu-i fierbe oala? Îşi avea doar plasa lui. Între 
timp, vrăjitoarea se înălțase atât, de sus, încât nu se mai 
zărea decât ca un punct negru, şi pe unde trecea, stelele 
piereau una după alta. Curând, mâneca vrăjitoarei se umplu 
cu stele. Doar trei, patru mai licăreau răzlețe. Deodată însă, 
din zare se ivi un alt zbenghi: crescu treptat, se întinse şi 
curând nu mai fu doar un simplu zbenghi. Totuşi un miop tot 
nu s-ar fi dumirit ce anume era, chiar dacă şi-ar fi pus pe nas, 
în loc de ochelari, roţile de la trăsura ipistatului. Din față ai fi 
jurat că era neamț: botişorul subţire i se termina ca şi râtul 


porcilor noştri, cu o rotocoală cât o băncuţă de cinci copeici, 
şi-i fremăta întruna, adulmecând tot ce-i ieşea în cale; 
picioarele îi erau atât de subțiri, încât dacă primarul din 
larescovsc le-ar fi avut la fel, şi le-ar fi frânt la prima 
căzăcească. În schimb din spate aducea, nici mai mult nici 
mai puţin, cu un consilier gubernial, în uniformă, poate din 
pricină că îi atârna şi o coadă lungă şi ascuţită, ca pulpana 
uniformelor din zilele noastre. Dar țăcălia de ţap, cornițele 
care-i împodobeau fruntea şi faptul că din cap până în 
picioare nu era mai alb ca un coşar, te făceau să ghiceşti de 
îndată că nu era nici neamț, nici consilier gubernial, ci însuşi 
ucigă-l toaca, în carne şi oase, căruia nu-i rămânea decât o 
noapte să hoinărească prin lume şi să împingă pe oamenii 
buni în păcat. În zori, odată cu primul dangăt de utrenie, 
trebuia s-o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, spre 
bârlogul lui. 

Până una alta însă, ucigă-l toaca se furişa tiptil spre lună. 
Dar nici n-apucă bine să-şi întindă mâna s-o înhaţe că şi sări 
înapoi, ca ars. Începu să-şi sugă degetele, scuturând dintr-un 
picior şi dădu s-o apuce din altă parte, dar din nou îşi trase 
mâna sărind cât colo. Cu toate că încercările nu-i izbuteau, 
cel viclean nu se lăsă cu una cu două. Se repezi a treia oară 
cu şi mai multă îndârjire, înşfăcă luna cu amândouă mâinile 
şi, scălămbăindu-se şi suflându-şi în degete, începu s-o joace 
dintr-o palmă într-alta, ca mujicul care apucă tăciunele 
pentru lulea cu mâna goală; în cele din urmă o ascunse zorit 
în buzunar apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat porni 
mai departe în goană. 

În satul Dicanca nimeni nu prinsese de veste că necuratul 
şterpelise luna. Drept e că ieşind în patru labe din cârciumă, 
pisarul de plasă văzuse luna luând-o razna şi se jura acum 
cât îl ţinea gura, încercând să încredințeze tot satul că aşa era 
precum spunea; oamenii însă clătinau din cap, ba chiar îl 
luau în derâdere. Care să fi fost însă pricina ce-l îndemnase pe 
ucigă-l toaca la asemenea fărădelege? Iat-o: împielițatul ştia 
că bogătaşul cazac Ciub fusese poftit în seara aceea la diacon, 


la cutea'”. La masă trebuiau să mai vie: primarul, o rudă de-a 
diaconului, din corul episcopal, cu surtucul lui albastru şi al 
cărui glas de bas putea să ia nota cea mai joasă, cazacul 
Sverbiguz şi alţii. În afară de cutea, aveau să fie cinstiți cu vin 
fiert, rachiu cu şofran şi multe alte bunătăţi. În acest timp, 
fiica lui Ciub, frumoasa satului, rămânea acasă; la ea avea să 
vină, fără doar şi poate, fierarul, un vlăjgan straşnic care îi era 
necuratului, mai nesuferit chiar decât predicile părintelui 
Condrat. În clipele sale de răgaz fierarul se îndeletnicea şi cu 
zugrăvitul şi trecea drept cel mai bun zugrav de prin părțile 
locului. Însăşi căpetenia sotniei de cazaci L... co, care pe 
vremea aceea mai era încă în viață, îl chema la Poltava să-i 
vopsească gardul de scânduri din jurul casei. Toate străchinile 
din care cazacii din Dicanca îşi mâncau borşul, tot de fierar 
erau încondeiate şi înflorate. Fiind un om cucernic, deseori 
zugrăvea şi chipuri de sfinți; şi astăzi mai puteţi vedea, în 
biserica din T... pe evanghelistul Luca zugrăvit de el. Dar cea 
mai mare biruință a meşteşugului său era icoana aflată în 
partea dreaptă a pridvorului bisericii, şi care îl înfățişa pe 
sfântul Petru în ziua judecății de apoi, cu cheile în mână, 
izgonind din iad pe duhul cel rău; înspăimântat, diavolul 
dădea din colț în colț presimţindu-şi sfârşitul, iar păcătoşii, 
supuşi până atunci la cazne, îl loveau şi-l alungau cu biciul, 
cu bâta şi cu tot ce le cădea în mână. În timp ce fierarul 
trudea la această icoană, zugrăvind-o pe o scândură mare, 
împielițatul se căznise din răsputeri să-i zădărnicească truda; 
ba îi împingea mâna pe nevăzute, ba stârnea cenuşa din 
vatră, împrăştiind-o prin fierărie şi prăfuind cu ea icoana care, 
în ciuda tuturor acestor sâcâieli fusese sfârşită cu bine, dusă 
la biserică şi atârnată de peretele pridvorului. De-atunci 
ucigă-l toaca jurase să se răzbune pe fierar. 

Nu-i mai rămăsese decât o singură noapte de hoinărit prin 
lume dar şi în astă ultimă noapte căuta să născocească ceva 
ca să-şi verse veninul. lată de ce se hotărâse să fure luna; îl 
ştia pe bătrânul Ciub leneş din fire şi greu de urnit din casă, 
iar până la diacon nu era chiar atât de puţin de mers: drumul 


ocolea satul pe lângă mori, pe lângă cimitir şi şerpuia de-a- 
lungul râpei. Pe o noapte cu lună, vinul fiert şi votca cu şofran 
mai că l-ar fi ademenit pe Ciub. Dar pe o beznă ca asta, greu 
să izbutească cineva să-l dea jos de pe cuptor şi să-l scoată din 
casă. lar fierarul, care de multă vreme nu se prea avea bine cu 
el, chiar aşa vlăjgan cum era, n-ar fi îndrăznit pentru nimic în 
lume să vină la fată când era bătrânul acasă. 

Aşadar, îndată ce necuratul ascunse luna în buzunar, peste 
hume se aşternu un întuneric atât de nepătruns, încât cu greu 
ar mai fi putut nimeri cineva la cârciumă, necum la diacon. 
Pomenindu-se în beznă tocmai când îi era lumea mai dragă, 
vrăjitoarea scoase un țipăt, împielițatul se apropie atunci de 
ea, prinse să se gudure, o luă de braț şi începu să-i şoptească 
la ureche ceea ce li se şopteşte de-obicei la ureche femeilor. 
Ciudat mai e făcută şi lumea asta a noastră! Tot ce trăieşte în 
ea se străduieşte să facă întocmai ceea ce face semenul: fiecare 
maimuțţăreşte pe celălalt. Pe vremuri, în Mirgorod, numai 
judecătorul şi primarul purtau iarna şube de postav 
îmblănite, slujbaşii mai mărunți umblau în cojoace din cele 
obişnuite. Astăzi însă, şi asesorul de plasă, şi judele hotarnic, 
şi-au dat la argăsit blănuri noi din piei de Reşetilov şi le-au 
pus față de postav. Acum trei ani, notarul şi pisarul de plasă 
şi-au cumpărat nanchin albastru de şase grivne' arşinul. 
TȚârcovnicul şi-a făcut şalvari de vară tot din nanchin şi un 
surtuc de lână vărgată. Intr-un cuvânt, tot omul se zbate să 
ajungă cineva. Când se vor lăsa oare oamenii de lumeasca lor 
deşertăciune? Aş pune rămăşag că mulți vor rămâne uimiți 
aflând că însuşi împielițatul a apucat pe aceeaşi cale. Dar mai 
ales te prinde ciuda văzând că după toate se mai crede şi 
frumos, cu mutra lui la care ţi-e silă să priveşti şi despre care 
Foma Grigorievici spunea că e pocitania pocitaniilor. Cu toate 
acestea, nu se dădea înlături să facă şi pe curtezanul. Pe cer şi 
sub cer se făcuse însă aşa de întuneric, încât nici nu mai 
puteai vedea ce se petrecea între el şi vrăjitoare. 

— Şi zici, cumetre, că încă n-ai dat pe la casa nouă a 
diaconului? zise cazacul Ciub, ieşind pe uşă, către un mujic 


uscățiv şi deşirat, cu un cojoc scurt şi a cărui barbă mare 
arăta că de mai bine de două săptămâni nu se atinsese de ea 
custura, cu care — în lipsă de brici — se rad de obicei mujicii. 

— Straşnică beţie o să se-ncingă! urmă Ciub rânjind. 
Numai de n-am întârzia! 

Şi, grăind astfel, îşi îndreptă cureaua care-i cuprindea 
strâns cojocul, îşi înfundă mai bine căciula pe urechi şi 
strânse în mână biciul —- spaima şi groaza câinilor care nu-ți 
dau pace. Dar, aruncând o privire spre cer, rămase țintuit 
locului. 

— Ei drace! la te uită, ia te uită, Panas!... 

— Ce-i? întrebă cumătrul şi-şi ridică şi el capul în sus. 

— Cum ce-i? Nu mai e lună. 

— Ptiu, drăcie! Că bine zici, nu-i lună. 

— Da, da, nu-i! întări Ciub, oarecum înciudat de nepăsarea 
senină a cumătrului. Dar după cât se vede tu nici nu te 
sinchiseşti. 

— Da-ce să fac? 

— Se putea să nu-şi vâre coada necuratul! îi dădu înainte 
Ciub ştergându-şi mustața cu mâneca. N-ar mai ajunge 
afurisitul să guste până-n zori nici măcar un singur păhărel 
de vodcă! Curată bătaie de joc, zău aşa!... Într-adins m-am 
uitat adineaori pe geam: noaptea era o minune. Lumină, 
zăpada strălucea sub razele lunii. Se vedea ca ziua. Da” n-am 
apucat să ies pe uşă, şi iacă — să-ți bagi degetele-n ochi şi alta 
nu! 

Ciub o ţinu un timp aşa, tot bodogănind şi suduind, 
neştiind ce hotărâre să ia. Tare mai avea chef să trăncănească 
verzi şi uscate la diacon unde, fără îndoială, trebuie să se şi fi 
adunat primarul, rubedenia aceea cu voce de bas şi Michita, 
negustorul de păcură, care se ducea la două săptămâni odată 
la târg şi ştia să spună la snoave, de râdeau creştinii ținându- 
se cu mâinile de burtă. Ciub îi şi vedea cu vinul fiert pe masă. 
Tare îl mai trăgea inima într-acolo! Dar întunericul nopții 
reînvia în el lenea, atât de dragă tuturor cazacilor. Bine e să 
stai cu picioarele adunate sub tine pe lavița de lângă sobă, să 


pufăi liniştit din lulea şi să asculți, prin toropeala care te 
leagănă, colindele şi cântecele flăcăilor şi fetelor care se 
îngrămădesc în pâlcuri vesele pe sub ferestre. Dacă ar fi fost 
singur, fără doar şi poate că s-ar fi hotărât să rămână acasă; 
în doi însă nu ţi se urăşte chiar aşa la drum şi nici nu ţi-e atât 
de frică să mergi prin beznă. Dar, mai ales, nu voia să se arate 
leneş şi fricos față de alții. Sfârşind cu ocările, îl întrebă din 
nou pe celălalt: 

— Şi zi aşa, cumetre, nu-i lună! 

— Păi... 

— Tare ciudat! la dă-mi să trag puţin tabac. Straşnic tabac 
mai ai, cumetre! Straşnic! De unde-l iei? 

— Da” de unde bun!... răspunse cumătrul, închizând 
tabachera de mesteacăn împodobită cu crestături. Nu-i în 
stare să facă să strănute nicio găină bătrână! 

—  Mi-amintesc, urmă Ciub, că răposatul cârciumar 
Zuzulea mi-a adus odată tabac de la Nejin. Ăla, zic şi eu! 
Straşnic a fost! Ei, cumetre, ce facem? Al dracului întuneric! 

— Păi... să rămânem mai bine acasă! zise cumătrul punând 
mâna pe clanţă. 

Dacă n-ar fi spus cumătrul, Ciub s-ar fi hotărât cu 
siguranță să rămână, dar acum parcă-l împingea ceva să facă 
tocmai pe dos. 

— Nu, cumetre, mergem! Nu se poate! Trebuie să mergem! 

Auzindu-se glăsuind astfel, i se făcu ciudă. Nu-l trăgea 
deloc inima să umble pe o noapte ca asta. Se mângâia însă cu 
gândul că singur hotărâse s-o facă şi nu urmase sfatul 
nimănui. 

Pe chipul celuilalt nu se ivi nici cea mai mică urmă de 
nemulțumire; se vede treaba că tot una îi era să stea acasă ori 
să se vânture pe uliţă. Se uită de jur împrejur, se scărpină cu 
ciomagul pe spinare şi cei doi cumetri o porniră la drum. 


Să vedem acum ce făcea frumoasa satului rămasă singură 
acasă. Nici nu împlinise bine Oxana şaptesprezece ani, şi 
aproape toată lumea din Dicanca şi din împrejurimi nu vorbea 


decât despre ea. Flăcăii hotărâseră cu toţii că fată mai plină 
de nuri n-a fost şi nici nu va mai fi vreodată în sat. Oxana o 
ştia; afla tot ce se spunea despre ea şi tare năzuroasă mai era! 
Ca orice femeie frumoasă. De n-ar fi purtat fustă groasă şi 
pestelcă, ci o rochiță, praf le-ar fi făcut pe toate fetele. Nu era 
flăcău care să nu se fi ținut după ea; dar pierzându-şi 
răbdarea, în cele din urmă se lăsaseră mai toți păgubaşi şi 
ochiseră altele, mai puțin mofturoase. Singur fierarul era 
încăpățânat din cale afară şi nu se lăsa de dragostea lui, cu 
toate că nici cu el Oxana nu se purta mai bine decât cu 
ceilalți. 

După plecarea tatălui său, fata mai rămase o bună bucată 
de timp să se gătească şi să se fandosească, privindu-se cu 
nesaț într-o oglinjoară cu ramă de cositor. „Ce le-o fi trecut 
oamenilor prin cap de trâmbițează că-s frumoasă? spunea ea 
cu glas tare, numai pentru plăcerea de a vorbi cu sine. 
Oamenii mint. Nu-s de fel aşa cum spun ei”. Dar chipul fraged 
răsfrânt în oglindă, vioi în tinerețea-i copilărească, cu ochi 
negri strălucitori şi cu un zâmbet nespus de fermecător care-ţi 
mergea drept la inimă, alta îi dovedea. „Să fie oare ochii şi 
sprâncenele astea negre, urmă frumoasa fată, fără să lase 
oglinda din mână, chiar atât de frumoase, încât să nu-şi afle 
pereche pe lume? Şi ce poate fi frumos în năsucul ăsta răsucit 
în sus? Dar obrajii? Dar buzele? Frumoase-s oare cozile mele 
negre? Seara te şi sperii de ele, sunt ca nişte şerpi lungi, 
răsuciți, care-mi stau încolăciți pe cap. Da, da, acum îmi dau 
eu seama că nu-s deloc frumoasă. Dar după ce se depărtă 
puţin de oglindă, strigă deodată: Ba nu, sunt frumoasă! Vai, 
cât îs de frumoasă! O minune! Ce bucurie îi voi dărui aceluia 
căruia îi voi fi soție! Şi cum o să se mai minuneze bărbatul 
meu! O să-şi piardă capul... O să mă omoare în sărutări”. 

— Minunată fată, şopti fierarul, care tocmai atunci se 
furişase pe nesimţite, şi de fel încrezută! De un ceas tot stă la 
oglindă şi nu se mai satură privindu-se: ba se mai şi laudă în 
gura mare! 


„Spuneţi şi voi, băieţi, sunt eu de nasul vostru? Ia priviţi- 
mă, urmă frumoasa, fandosindu-se, vedeţi ce lin mi-e pasul? 
Cămaşa mi-e cusută cu arnici roşu. Şi ce panglici am pe cap! 
Nicicând n-o să vedeți voi altele mai frumoase! Tata mi le-a 
cumpărat pe toate, ca să mă ia cel mai destoinic voinic din 
lume”. Se întoarse zâmbind şi dădu cu ochii de fierar. 

Scoase un țipăt şi se opri în fața lui, privindu-l aspru. 

Fierarului i se muiară picioarele. 

E greu să descrii tot ce era întipărit pe chipul oacheş al 
minunatei fete: puteai citi pe el şi asprime, dar şi un fel de 
batjocură față de flăcăul fâstâcit, şi ciudă, care-i îmbujora 
uşor obrajii; simțămintele i se îmbinau pe față într-un tot atât 
de fermecător, încât alta nu-ți rămânea de făcut decât s-o 
săruți de mii şi mii de ori. 

— Pentru ce-ai venit aici? îl luă la rost Oxana. Vrei să te iau 
la goană cu vătraiul? Mari meşteri mai sunteți voi să vă 
furişați pe la fete. Intr-o clipită aţi şi mirosit că nu-s părinții 
acasă. Las-că vă cunosc eu! Da” ia spune: cu sipetul meu ce se 
aude? E gata? 

— O să fie gata, suflețelul meu, o să fie gata după sărbători. 
Dac-ai şti cât m-am muncit cu el. Două nopți n-am ieşit din 
fierărie. În schimb, nici fata popii n-o să aibă sipet ca tine. 
Ferecături ca la el n-am pus nici la brişcă pe care i-am lucrat- 
o căpeteniei sotniei de cazaci, atunci când m-a chemat la 
Poltava. Şi să vezi ce înflorituri am să-i fac! Poţi să colinzi 
întreg ţinutul cu picioruşele tale albe, dar pereche n-ai să afli: 
tot numai flori roşii şi albe. Va arde ca jăraticul. Nu te supăra 
pe mine, lasă-mă să-ţi vorbesc, sau măcar să te privesc. 

— Cine te opreşte? Vorbeşte, priveşte-mă! 

Oxana se aşeză pe laviţă şi, uitându-se din nou în oglindă, 
se apucă să-şi potrivească cozile pe cap. Îşi privi gâtul, cămaşa 
cea nouă cusută cu arnici roşu, şi un simțământ de 
mulțumire i se zugrăvi pe buze, pe obrajii fragezi şi îi străluci 
în ochi. 

— Dă-mi voie să şed lângă tine, spuse fierarul. 


— Şezi, spuse Oxana, cu aceeaşi mulțumire pe buze şi în 
ochi. 

— Frumoasă, minunată Oxana, lasă-mă să te sărut! spuse 
iarăşi flăcăul şi, prinzând curaj, o strânse la piept cu gândul 
să-i fure o sărutare. Dar Oxana îşi feri obrajii, care mai-mai că 
ajunseseră sub buzele fierarului, şi-l împinse cât colo. 

— Ce mai vrei? Nu-ţi ajunge mierea? Îţi trebuie şi lingură? 
Dă-mi pace! Mâinile tale sunt mai tari ca fierul! Şi miroşi a 
fum! Sigur că m-ai mânjit toată de funingine. 

Spunând aceasta, se apropie din nou de oglindă şi începu să 
se dichisească. 

„Nu mă iubeşte, gândi fierarul, plecându-şi capul amărât. 
Pentru ea totul e şagă; iar eu stau ca un prost în fața ei şi o 
sorb din ochi. Şi tot aşa aş sta mereu şi nu m-aş mai sătura 
privind-o! Minunată fată! Ce n-aş da eu să aflu ce-i în inima 
ei, cine i-o fi drag. Dar nu, de nimeni nu-i pasă. Nu se iubeşte 
decât pe ea; iar pe mine sărmanul nu face decât să mă 
chinuiască! lar eu nu mai văd în juru-mi de amărât, şi o 
iubesc cum n-a iubit şi nici nu va iubi vreodată om pe lume!” 

— E adevărat ce se spune că maică-ta e vrăjitoare? îl, 
întrebă Oxana, şi începu să râdă. Râsul ei luminos îi năvăli 
flăcăului în suflet şi-l simţi pătrunzându-i în toată făptura. 
Dar curând îl cuprinse întristarea, la gândul că nu-i era dat 
să sărute obrazul care râsese atât de drăgălaş. 

— Ce-mi pasă de maică-mea! Tu-mi eşti şi mamă, şi tată, şi 
tot ce am mai scump pe lume. Dacă m-ar chema ţarul şi mi-ar 
spune: „Vacula, fierarule, cere-mi ce-i mai bun din împărăția 
mea şi-ţi voi da totul; voi porunci să ţi se facă o făurărie de 
aur şi vei lucra cu ciocane de argint”. „Nu vreau, i-aş 
răspunde, nici făurărie de aur, nici nestemate, nici întreaga ta 
împărăție. Dă-mi-o mai bine pe Oxana mea”. 

— Ian te uită cum eşti! Numai că nici tatăl meu nu e prost. 
Ai să vezi dacă într-o bună zi nu se însoară cu maică-ta, 
spuse zâmbind şiret Oxana. Dar văd că fetele nu mai vin... De 
ce or fi întârziind oare? Ar fi timpul să înceapă colindele. Mi s- 
a urât de atâta aşteptare. 


— Dacă nu vin, atâta pagubă, frumoasa mea! 

— Ba deloc! Cu ele or să vină negreşit şi flăcăii. Atunci să te 
ţii veselie! Şi să vezi ce pățanii şugubeţe or să-mi povestească 
care mai de care. 

— Vrei să spui că petreci mai bine cu ei? 

— Da, mai bine decât cu tine. A! Parcă a bătut cineva; sunt 
sigură că ei sunt. 

„Ce să mai aştept? îşi spunea fierarul. Îşi bate joc de mine. 
În ochii ei nu preţuiesc mai mult decât o potcoavă ruginită. 
Da-nici eu n-o să mă las batjocorit. Să-l văd numai pe acela 
care-i place mai mult ca mine, şi-l învăţ eu minte...” 

O bătaie în uşă şi o voce, răsunând ascuţit în gerul de 
afară: „Deschide!”, îi curmară gândurile. 

— Stai că deschid eu, spuse fierarul şi ieşi înciudat în tindă, 
cu gândul să rupă coastele celui dintâi om care-i va ieşi în 
cale. 


Gerul se înteţise şi în văzduh se făcuse atât de frig, încât 
necuratul sărea de pe o copită pe alta şi-şi sufla în pumni, 
doar-doar şi-o mai dezmorți mâinile înghețate. Şi nici nu era 
de mirare că se rebegise în aşa hal: era doar obişnuit să se 
foiască de dimineața până seara prin iad unde, după cum se 
ştie, nu e ger ca la noi iarna, şi unde se aşeza din când în când 
în fața cuptorului cu scufia pe cap şi, ca un adevărat bucătar- 
şef, îi răsucea pe păcătoşi pe frigare, cu aceeaşi plăcere cu care 
gospodina prăjeşte îndeobşte cârnaţii de Crăciun. 

Vrăjitoarea simţi şi ea că o ciupeşte frigul, cu toate că era 
încotoşmănată, nevoie mare. De aceea, desfăcându-şi braţele, 
împinse piciorul înainte, luând poziția unui om care alunecă 
pe patine, apoi, fără să mişte o singură încheietură a trupului, 
cobori prin văzduh ca pe un derdeluş şi nimeri drept în 
hogeac. 

Diavolul se luă după ea şi cobori în acelaşi fel. Dar cum 
dihania era mai dibace decât cel mai şmecher curtezan, nu e 
de mirare că la intrai ea în coş căzu chiar în cârca ibovnicei 


lui, şi că se pomeniră amândoi printre cratițe, în vatra 
încăpătoare. 

Vrăjitoarea dădu încet la o parte capacul de pe gura vetrei, 
ca să vadă dacă Vacula, fiul ei, nu adusese cumva niscaiva 
oaspeţi. Încredințându-se că afară de sacii care stăteau în 
mijlocul încăperii, în casă nu mai era nimeni, ieşi din vatră, îşi 
lepădă cojocul călduros, se îndreptă din şale şi nimeni n-ar fi 
crezut, văzând-o, că abia cu câteva clipe mai înainte zburase 
călare pe mătură. 

Mama fierarului Vacula nu trecuse de patruzeci de ani. Nu 
era nici frumoasă, nici urâtă. De altfel, la vârsta aceasta e şi 
greu să mai fi frumoasă. Era însă atât de meşteră să-i scoată 
din minți până şi pe cei mai aşezaţi cazaci, (cărora, în treacăt 
fie zis, puţin le păsa de frumusețe) încât pe la ea se perindau şi 
primarul, şi diaconul Osip Nichiforovici (bineînţeles când nu 
era nevastă-sa acasă) şi cazacul Corni Ciub, şi cazacul Casian 
Sverbiguz. Şi, spre marea ei laudă, ştia să se poarte în aşa fel 
cu fiecare, încât nici unuia nu i-ar fi trecut prin cap că nu este 
singurul. Dacă se întâmpla ca un mujic cu frica lui Dumnezeu 
sau un nobil — fiindcă aşa îşi spuneau cazacii - îmbrăcat în 
cobeneac? cu glugă, să meargă duminica la biserică sau, pe 
vreme urâtă, la cârciumă, cum să nu se abată şi pe la Soloha, 
să mănânce colțunaşi graşi, cu smântână, şi să stea puţin la 
taifas, în casa bine încălzită, cu gospodina vorbăreaţță şi 
primitoare? Deşi în drum spre cârciumă nobilul făcea înadins 
un mare ocol, ţinea morțiş că se opreşte la Soloha numai şi 
numai fiindcă îi era în drum. Când se întâmpla ca Soloha să 
meargă la biserică în zi de sărbătoare, îmbrăcată cu o fustă 
de-ți lua ochii, cu o pestelcă de nanchin şi pe deasupra cu o 
altă fustă albastră, pe care erau aplicate mustăţi de aur? şi 
se aşeza lângă clirosul din dreapta, diaconul începea ca din 
întâmplare să tuşească şi să tragă fără să vrea cu ochii în 
partea aceea, iar primarul îşi mângâia mustața şi-şi trecea 
oseledețul! după ureche, şoptind vecinului din strană: „Ei, 
straşnică muiere! Dracu” gol!” 


Şi Soloha îi saluta pe fiecare şi fiecare îşi închipuia că 
numai pe el îl salută. Dar dacă cuiva i-ar fi plăcut să se 
amestece în treburile altora, şi-ar fi dat pe dată seama că 
Soloha se uita la cazacul Ciub mai galeş decât la toți ceilalți. 
Ciub era văduv şi în fața casei lui se înălțau întotdeauna opt 
stoguri de grâu. Două perechi de boi voinici priveau pe uliţă, 
scoțându-şi capetele prin gardul de nuiele şi mugeau de 
fiecare dată când o zăreau pe cumătră-vacă sau pe moş- 
taurul cel gras. Țapul bărbos se cocoța tocmai sus pe acoperiş 
şi behăia de acolo cu o voce pițigăiată, ca a primarului, 
întărâtând curcanii care se roteau prin curte, înfoindu-se. Se 
întorcea însă cu spatele de îndată ce-şi zărea duşmanii de 
moarte: ştrengarii satului, care-şi băteau joc de ţăcălia lui. 
Sipetele lui Ciub gemeau de pânză, scurteici şi caftane cu 
galon de fir — răposatei lui soții îi plăcuse să se gătească. În 
grădină, în afară de mac, de varză şi de floarea soarelui, se 
mai semănau în fiecare an două răzoare mari de tutun. 
Soloha socotea că nu ar fi deloc rău să-şi sporească 
gospodăria cu tot acest avut al lui. Chibzuind de mai înainte 
felul în care le va rândui pe toate, când îi vor încăpea pe mână, 
se arăta şi mai binevoitoare față de cazac. lar pentru ca fiul ei, 
Vacula, să nu cumva să izbutească să se apropie de fiica 
acestuia şi să puie el mâna pe toate — în care caz de bună- 
seamă că nu i-ar mai fi îngăduit ei să-şi bage nasul nicăieri — 
Soloha se folosea de mijlocul de care se folosesc de obicei toate 
cumetrele de patruzeci de ani: căuta să bage zâzanie între 
Ciub şi fierar. Se prea poate ca tocmai aceste vicleşuguri puse 
la cale cu istețime să fi fost pricina pentru care babele satului 
începuseră să şoptească, mai cu seamă la petreceri, când beau 
un păhărel mai mult, ba că Soloha era vrăjitoare, ba că 
flăcăul Chiziacolupenco văzuse atârnându-i la spate o coadă 
mare, cât un fus, ba că, într-o joi, cu trei săptămâni în urmă, 
tăiase cuiva drumul în chip de pisică neagră, ba că într-o zi 
intrase în fuga mare în casa preotesei prefăcută în scroafă şi 
cântând cocoşeşte îşi pusese pe cap căciula părintelui 
Condrat, făcându-se apoi nevăzută. 


Odată, tocmai când bătrânele sporovăiau pe seama ci, 
întâmplarea făcuse să nimerească pe acolo Tâmiş Corosteavii, 
văcarul satului. El nu pregetă să povestească cum vara 
trecută, chiar înainte de sân Petru, când se culcase într-o 
noapte în grajd cu un şomoiog de paie sub cap, văzuse cu 
ochii lui cum vrăjitoarea, cu cozile despletite şi numai în 
cămaşă, se apucase să mulgă vacile. lar el, din pricina 
farmecelor ce i le făcuse, nici nu se putuse clinti din loc. După 
ce mântuise de muls vacile, drăcoaica se apropiase de dânsul 
şi-i unsese buzele cu ceva atât de grețos, încât după asta o zi 
întreagă a scuipat. Toate zvonurile astea erau însă cam 
îndoielnice, deoarece numai asesorul din Sorocinţi era în stare 
s-o vadă pe vrăjitoare. De aceea, toți cazacii cu vază dădeau 
din mână neîncrezători când auzeau astfel de vorbe. „Mint 
javrele de babe!” răspundeau ei de fiece dată. 

leşind afară din vatră, Soloha îşi netezi părul, îşi potrivi 
fustele apoi, ca o bună gospodină, începu să deretice prin casă 
şi să puie toate lucrurile la locul lor. Numai de saci nu se 
atinse: „Vacula i-a adus, Vacula să-i scoată!” Între timp, 
necuratul, întorcând din întâmplare capul tocmai în clipa 
când se lăsa din zbor în horn, şi zărindu-l pe Ciub la braț cu 
cumătrul, la o bună bucată de casă, țâşni într-o clipită din 
nou afară din horn, le tăie drumul în fugă şi prinse să 
răscolească în jur zăpada înghețată. Se stârni viscol. 
Văzduhul se înălbi. Neaua se ridica în volburi, prinzând 
drumeţii ca într-o plasă deasă, amenințând să le astupe ochii, 
gura, urechile. După această ispravă, necuratul zbură din 
nou în horn, încredințat că Ciub şi cumătrul se vor întoarce 
din drum, o să-l găsească acasă pe fierar şi o să-i dea o papară 
zdravănă, de pe urma căreia să nu mai fie multă vreme în 
stare să ia în mână pensula şi să mâzgălească hulitoarele-i 
născociri. 


Într-adevăr, nici n-apucă bine viscolul să se stârnească şi 
vântul să-i sufle în ochi, că Ciub se şi burzului şi, 
înfundându-şi mai tare căciula pe cap, începu să suduie, 


ocărându-se şi pe sine, şi pe diavol şi pe cumătru... Supărarea 
lui era însă prefăcută. Ciub era de fapt foarte bucuros că se 
pornise viscolul, nu de alta, dar până la diacon mai avea o 
bucată bună, cam de opt ori pe cât merseseră până aci. 
Drumeţii făcură deci cale întoarsă. Vântul le sufla acum în 
ceafă. Din cauza viforniței, nu se zărea nici la doi paşi. 

— Stai, cumetre! Mi se pare că ne-am rătăcit! strigă Ciub, 
îndepărtându-se puţin de el. Nu văd nicio casă. Ptiu, ce viscol! 
Ia-o, cumetre, pe dincolo, vezi nu cumva găseşti tu drumul? 
Între timp eu caut pe aici. Ptiu, pe un viscol ca ăsta numai 
necuratul te împinge să umbli; nu uita să strigi, îndată ce dai 
de drum! Vai ce de zăpadă mi-a aruncat în ochi satana! 

Drumul nu se vedea defel. Apucând-o la întâmplare şi 
rătăcind când înainte, când înapoi, cu cizmele lui înalte, 
cumătrul nimeri până la urmă drept la cârciumă. Brodeala 
aceasta îl bucură atât de mult, încât uită de toate şi, 
scuturându-se de zăpadă, intră în tindă, fără să se mai 
sinchisească nici cât negru sub unghie de cazacul rămas în 
viforniță. În vremea asta, lui Ciub i se păru că a dat de drum; 
se opri locului şi începu să strige pe cumătru cât îl ţinea gura, 
dar văzând că nu se iveşte nicăieri, se hotări s-o pornească 
singur. După ce făcu o bucată nu prea mare, îşi zări 
gospodăria. Troiene mari se ridicau lângă casă. Zăpada atârna 
de pe acoperiş. Frecându-şi mâinile înghețate de frig, se apucă 
să bată în uşă şi să strige poruncitor fiicei sale să deschidă. 

— Ce cauţi aici? se răsti la el fierarul, ieşind în tindă. 

Recunoscându-i glasul, Ciub se dădu câţiva paşi înapoi. 
„Nu, nu, asta nu poate fi casa mea, îşi spuse el. Fierarul n-ar 
îndrăzni să vină în casa mea. Dar dacă te uiţi mai bine, nici a 
fierarului nu este. A cui să fie oare? Ei, asta-i bună! N-am 
recunoscut-o. E casa şchiopului. Levcenco, care şi-a luat de 
curând nevastă tânără. Numai casa lui seamănă cu a mea. Mi 
se păruse mie cam ciudat să fi ajuns atât de repede acasă. Dar 
Levcenco este acum la diacon, asta o ştiu sigur: ce caută 
atunci fierarul la el?... Ehe-he! Cu siguranţă vine pe la tânăra 


lui nevastă. Las” că-i bine!... Acum am priceput toată 
tărăşenia!” 

— Cine eşti şi de ce umbli pe la porţile oamenilor? se răsti şi 
mai tare fierarul, apropiindu-se de el. 

„Nu, n-am să-i spun cine sunt, gândi Ciub. Te pomeneşti că 
mă cotonogeşte, stârpitura asta blestemată!” Şi, schimbându- 
şi vocea, răspunse: 

— Om bun. Am venit să vă înveselesc. Să vă colind puţin pe 
sub ferestre. 

— Du-te la dracu” cu colindele tale cu tot! strigă mânios 
Vacula. Ce mai stai? N-auzi, cară-te! 

Ciub avea el singur acest gând înțelept, dar îi fu ciudă că 
trebuia să asculte de porunca fierarului. Părea că un duh rău 
îl trăgea de mână şi-l silea să nu se lase. 

— Dar ce ţi-e, de strigi aşa? spuse el cu aceeaşi voce. Vreau 
să colind şi atâta tot. 

— Ei! După câte văd nu-nţelegi de vorbă bună. Şi pe dată 
Ciub simţi în umăr o lovitură zdravănă. 

— Se vede treaba că eşti pus pe bătaie! spuse el, dându-se 
puţin înapoi. 

— Cară-te, n-auzi? Pleacă! strigă fierarul şi-i trânti încă un 
pumn. 

— Ce ţi-e, omule! strigă iarăşi Ciub, cu un glas care trăda şi 
durere, şi ciudă, şi sfială. Eşti pornit de-a binelea pe bătaie şi 
încă dai, nu glumă! 

— Cară-te! strigă din nou fierarul şi trânti uşa. 

— Ia te uită cum face pe viteazul! îşi spuse Ciub, rămânând 
singur în uliţă. Îl vedeţi cine e? Mare pricopseală. Şi crezi tu că 
nu găsesc eu ac de cojocul tău? Stai, măiculiță, îți arăt eu ţie! 
Mă duc glonț la ipistat! Las-că vezi tu! N-am să mă uit că eşti 
fierar şi zugrav! Ei, drăcie, ar trebui să-mi cercetez spatele şi 
umerii: cred că mi-a făcut vânătăi. M-a croit, nu glumă, 
blestematul! Păcat că e frig şi nu vreau să-mi lepăd cojocul! 
Aşteaptă tu, fierar ticălos, lua-tear dracu” cu fierăria ta cu tot! 
O să-mi joci cum am să-ți cânt eu, secătură blestemată! Da' ia 
stai niţel: dacă-i aici înseamnă că nu-i la el acasă. 


Carevasăzică, Soloha e singură. Hm! Şi nu-i departe; ce-ar fi 
să trec pe la ea? Pe o vreme ca asta, nimeni nu o să dea peste 
noi. Şi poate că... liii, da'rău m-a croit blestematul!” 

Bodogănind astfel, Ciub îşi frecă spatele şi o porni din loc. 
Gândul plăcerilor care-l aşteptau la Soloha îi mai alina 
durerea şi-l făcea să nu simtă gerul grozav care trosnea pe 
ulițe şi căruia nici şuieratul viscolului nu putea să-i înăbuşe 
trosnetul. Din când în când, pe fața cazacului, a cărui barbă 
şi ale cărui mustăţi fuseseră clăbucite de zăpadă mai abitir 
decât de orice bărbier care-şi ţine victima de nas ca un tiran, 
se ivea un zâmbet dulceag. Dacă zăpada nu s-ar fi învolburat 
năpustindu-se pieziş din toate părțile, Ciub ar fi putut fi văzut 
oprindu-se de mai multe ori, scărpinându-şi spinarea şi 
bodogănind fără încetare: „Rău m-a mai cotonogit blestematul 
de fierar!” apoi pornind din nou la drum. 


În timp ce sprintenul domnişor cu coadă şi cu bărbuţă de 
țap, care o zbughise afară din hogeac, se lăsa din nou în vatră, 
săculețul în care ascunsese luna furată şi pe care şi-l prinsese 
la cingătoare se agăță din greşeală de cuptor şi se deschise; 
folosindu-se de acest prilej, luna zbură prin hornul Solohăi 
afară din casă, ridicându-se lin pe cer. Totul se lumină dintr- 
odată. De viscol nici urmă. Zăpada scânteie ca o câmpie de 
argint, presărată toată cu stele de cleştar. Gerul se mai 
înmuie parcă. Pâlcuri de flăcăi şi fete se iviră de pretutindeni, 
ducându-şi traistele. Cântecele prinseră să răsune, şi rar se 
mai putea vedea o casă, sub ale cărei ferestre să nu se 
îngrămădească colindătorii. 

Ce minunat strălucea luna! Şi ce nespus de plăcut e să 
hoinăreşti prin îmbulzeala de fete care chicotesc şi cântă şi de 
flăcăi gata la toate glumele şi şotiile pe care îţi vine să le faci 
pe o noapte atât de voioasă. Cojocul gros ţine cald; obrajii îţi 
ard tot mai tare de ger; iar la ghiduşii te împinge de la spate 
însuşi diavolul. 

Un stol de fete, cu traistele de braț, dădură buzna în casa 
lui Ciub şi o înconjurară pe Oxana. Strigăte, hohote, ciripit de 


glasuri îl asurziră deodată pe fierar. Toate se grăbeau, care 
mai de care, să-i povestească ceva nou frumoasei şi îşi 
deşertau traistele ca să se fălească cu lipiile, cârnații şi 
colțunaşii pe care-i primiseră din belşug pentru colindele lor. 
Oxana părea în culmea fericirii, vorbea când cu una când cu 
alta, şi râdea neîncetat. Fierarul se uita cil un fel de ciudă şi 
pismă la veselia ei şi blestema colindele deşi altădată se 
prăpădea după ele. 

— Odarca, spuse zglobiu frumoasa, întorcându-se către 
una dintre fete, ai pantofiori noi! Vai, ce frumoşi sunt! Au şi 
fire de aur! Bine de tine, Odarca, ţie are cine să-ţi cumpere de 
toate; mie n-are cine să-mi ia pantofiori atât de frumoşi! 

— Nu te mâhni, nu-ţi fă inimă rea, minunata mea Oxana! 
se grăbi s-o mângâie fierarul. Am să-ți găsesc eu nişte 
papucaşi din care poartă doar cele mai alese duduci. 

— Tu? spuse repede Oxana, privindu-l cu dispreţ. Să vedem 
unde o să găseşti tu pantofiori care să merite piciorul meu. 
Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei! 

— la te uită ce-i pofteşte inimioara! strigară râzând fetele. 

— Da, urmă Oxana cu mândrie, fiți cu toate martore: dacă 
fierarul Vacula îmi aduce pantofiorii pe care-i poartă țarina, 
pe legea mea că-l iau îndată de bărbat. 

Fetele plecară, luând cu ele pe frumoasa răsfăţată. 

— Râzi, râzi! îşi spuse fierarul ieşind în urma lor. Şi eu râd 
de mine! Mă tot gândesc şi nu pot să mă dumiresc unde mi-s 
mințile. Oxana nu mă iubeşte. Ce pot să fac! Parcă numai ea e 
pe lume? Slavă Domnului, fete frumoase mai sunt multe în 
sat. Şi apoi, Oxana nu va fi niciodată o bună gospodină. Nu 
ştie decât să se gătească. Nu, zău, ajunge! E timpul să-mi bag 
minţile-n cap! 

Dar chiar în clipa în care fierarul se credea mai hotărât, un 
duh rău îi aducea în gând chipul zâmbitor al Oxanei, care îi 
spunea batjocoritor: „Fă rost, fierarule, de pantofiorii țarinei şi 
mă mărit cu tine!” Totul se năruia atunci într-însul şi din nou 
nu se mai gândea decât la ea. 


Pâlcurile de colindători -— flăcăii de o parte şi fetele de alta — 
zoreau din uliţă în uliţă. Dar fierarul mergea şi nu vedea 
nimic; nu mai lua parte la veselia şi la petrecerea, care 
altădată îi erau mai dragi ca orice. 


Între timp, împielițatul se arăta din ce în ce mai drăgăstos 
cu Soloha: îi săruta mâinile cu aceleaşi schimonoseli ca şi 
asesorul când venea pe la preoteasă. Îşi ducea palmele la 
inimă, ofta şi până la urmă îi spunea verde, că dacă nu se 
înduplecă să-i potolească patima şi să-l răsplătească după 
cum se obişnuieşte, este gata la orice; ce mai una alta, se 
aruncă în apă, iar sufletul şi-l trimete drept în focul iadului. 
Dar Soloha nu era chiar atât de crudă, şi-apoi ucigă-l toaca 
uneltea - după cum se ştie - mână în mână cu ea. Şi apoi, ei îi 
plăcea nespus să vadă cât mai mulţi bărbaţi gudurându-se pe 
lângă ea şi rareori era fără tovărăşie; în seara aceasta tocmai 
se aştepta să rămână singură, deoarece toți gospodarii cu 
vază ai satului erau poftiți la diacon la cutca. Toate merseră 
însă pe dos: abia îşi arătase ucigă-l toaca pretenţiile, şi 
deodată se auzi o bătaie în uşă, urmată de vocea puternică a 
primarului. Soloha dădu fuga să deschidă, iar diavolul 
sprinten se băgă într-unul dintre sacii ce se aflau pe jos. 

Scuturând zăpada de pe căciulă şi luând din mâinile 
Solohăi păhărelul de votcă, primarul povesti că se răzgândise 
să mai meargă la diacon, din pricina viscolului; văzând 
lumină la casa ei, se abătuse din drum cu gândul să petreacă 
seara aceasta cu ea. 

N-apucă primarul să-şi sfârşească vorba, şi în uşă se auzi o 
nouă bătaie urmată de vocea diaconului. 

— Ascunde-mă undeva, şopti primarul, nu vreau să mă 
întâlnesc tocmai acum cu diaconul. 

Soloha chibzui un timp unde să ascundă un musafir atât 
de mătăhălos; în cele din urmă se hotări pentru sacul cel mai 
mare cu cărbuni; deşertă cărbunii într-un hârdău şi matahala 
de primar se făcu nevăzută în sac: cu mustață, cu cap şi cu 
căciulă cu tot. 


Diaconul intră dârdâind de frig. Frecându-şi mâinile, spuse 
că din pricina viscolului nimeni nu venise la dânsul dar că el 
nu pregetase să înfrunte urgia, bucuros să petreacă măcar 
câteva clipe în tovărăşia ei. Se apropie apoi mai mult de dânsa, 
tuşi, zâmbi, mângâie cu degetele sale lungi brațul ei dezgolit, 
plinuț, şi spuse cu un aer în care se citea şi şiretenia şi 
mulțumirea de sine: 

— Ce-i asta, minunată Soloha? apoi se dădu puţin înapoi. 

— Ce să fie? Ia... braţul, Osip Nichiforovici! răspunse 
Soloha. 

— Hm! braţul! chicoti diaconul, încântat de acest început şi 
făcu vreo câţiva paşi prin cameră. Dar asta ce-i, neprețuită 
Soloha? spuse el iarăşi cu acelaşi ton, apropiindu-se de ea, 
ciupind-o uşor de gât şi dându-se înapoi în acelaşi fel. 

— Parcă dumneata nu vezi, Osip Nichiforovici! răspunse 
Soloha. Gâtul, şi pe gât - salba. 

— Hm! gâtul, salba! He! he! he! şi diaconul făcu din nou 
câțiva paşi prin odaie, frecându-şi mâinile. Dar asta ce-i, 
fermecătoare Soloha?... 

De data aceasta nu se mai poate şti unde avusese de gând 
diaconul să-şi pună degetele lui lungi, căci se auzi din nou o 
bătaie în uşă, odată cu glasul cazacului Ciub. 

— Vai, Doamne sfinte! Un străin! strigă înspăimântat 
diaconul. Ce o să se întâmple dacă dă aici de mine... O 
persoană de rangul meu!... O să ajungă până la urechile 
părintelui Condrat!... 

Dar adevărata spaimă a diaconului era alta: mai mult ca de 
orice, lui îi era teamă ca nu cumva să afle ceva jumătatea lui, 
care şi aşa, cu mâna ei necruțătoare făcuse din coada lui, 
înainte vreme groasă, una subțirică tare. 

— Pentru Dumnezeu, prea cinstită Soloha, bâlbâi el, 
tremurând din tot trupul. Bunătatea dumitale, cum spun 
scrierile lui Luca, capitolul treispre... treispre... Auzi, bate la 
uşă, pe Dumnezeu că bate! Vai, ascunde-mă undeva! 

Soloha răsturnă cărbunii dintr-un alt sac în hârdău şi 
diaconul, cam puţintel la trup, se băgă înăuntru, aşezându-se 


chiar la fund, în aşa fel, încât deasupra mai încăpea cam vreo 
jumătate de sac de cărbuni. 

— Bună seara, Soloha! spuse Ciub, intrând în casă. Nu te 
aşteptai să viu? Ce zici? Aşa-i că nu te-ai aşteptat? Poate că te 
stingheresc... urmă el, şi fața i se lumină de un zâmbet vesel şi 
plin de tâlc, care dădea din timp de ştire că mintea lui greoaie 
se muncea, pregătindu-se să dea drumul unei glume 
înțepătoare şi istețe. Poate că petreceai cu cineva!... Poate că 
ai şi ascuns pe cineva, hai? şi fericit de acest gând năstruşnic, 
Ciub râse, umflându-se în pene, încredințat că era singurul 
care se bucură de bunăvoința Solohăi. Ei, Soloha, acum dă-mi 
să beau votcă. Mi-a înghețat gâtlejul de gerul ăsta blestemat... 
Ce mai noapte de ajun ne-a dat Dumnezeu! S-a pornit o 
viforniță... ce viforniță... Aoleu, mi-au înghețat mâinile, nici 
cojocul nu pot să mi-l deschei! Ce viscol!.. 

— Deschide! răsună un alt glas în stradă, urmat de o bătaie 
în uşă. 

— Bate cineva? spuse Ciub oprindu-se. 

— Deschide! strigă glasul de afară, mai tare ca prima oară. 

— Ăsta e fierarul! zise Ciub, luându-şi căciula. Soloha, 
ascunde-mă unde ştii! Pentru nimic în lume nu vreau să dau 
cu ochii de satana, de stârpitura asta blestemată, deie 
Domnul să i se facă sub amândoi ochii câte o umflătură cât o 
şură! 

Speriată şi ea, Soloha se frământa ca o bezmetică şi, 
zăpăcindu-se, îi făcu semn lui Ciub să se vâre în acelaşi sac în 
care se ascunsese şi diaconul. Sărmanul diacon nici nu 
îndrăzni să sufle sau să-şi trădeze durerea prin vreun geamăt, 
când matahala de mujic i se aşeză pe cap, punându-i cizmele 
înghețate pe amândoi umerii. 

Fierarul intră fără să rostească o vorbă, fără să-şi scoată 
căciula, şi aproape că se prăbuşi pe laviţă. Se vedea cât de colo 
că nu era în apele lui. 

În timp ce Soloha închidea uşa după el, cineva bătu din 
nou. Era cazacul Sverbiguz. Acesta nu mai putea fi ascuns în 
sac, pentru că nici nu se putea găsi un sac pe măsura lui. Era 


mai greu chiar decât primarul şi mai înalt de statură decât 
cumătrul lui Ciub. De aceea Soloha îl duse în grădina de 
zarzavat şi stătu să-i asculte acolo păsul. 

Cu gândul aiurea, fierarul îşi rotea privirea prin colțurile 
încăperii, oprindu-se din când în când ca să asculte cântecele 
colindătorilor care răsunau în depărtare. În cele din urmă, 
ochii îi căzură asupra sacilor. „Ce caută aici sacii ăştia? 
Demult ar fi trebuit să-i scot afară. Din pricina dragostei mele 
neroade, m-am năucit de tot! Mâine e zi de sărbătoare şi eu 
am lăsat buclucul ăsta în mijlocul casei. Hai să-i duc în 
fierărie!” 

Fierarul se apropie întâi de sacii cei mari şi îi legă strâns, 
gata să-i pună în spinare. Se vede că gândurile lui rătăceau, 
Dumnezeu ştie pe unde, altfel l-ar fi auzit pe Ciub scrâşnind 
atunci când îi prinse părul odată cu frânghia cu care lega 
sacul, iar pe zdravănul primar sughițând îndeajuns de 
desluşit. 

— Nu-mi va ieşi oare niciodată din cap nemernica asta de 
Oxana? spunea fierarul. Nu vreau să mă mai gândesc la ea şi 
uite că mereu şi parcă înadins, numai la ea mi-e gândul. de ce 
oare e rânduit aşa, ca gândul să-ţi intre în cap, fără să vrei? 
Da-ce dracu”? Sacii parcă ar fi mai grei ca înainte! Se vede că 
s-a mai pus în ei şi alte drăcovenii în afară de cărbuni. Ce 
prost sunt! Am uitat că totul mi se pare acum mai greu. 
Altădată puteam să îndoi şi să dezdoi cu o singură mână un 
pitac de cinci copeici şi o potcoavă iar acum nu sunt în stare 
să ridic niciun sac cu cărbuni. Curând o să mă sufle vântul. 
Tăcu o clipă, apoi prinzând curaj, se oțări: — Nici aşa! Parc-aş 
fi o babă! N-o să las pe nimeni să-şi bată joc de mine. Zece saci 
ca ăştia să fie, şi tot o să-i ridic... Şi pe loc încărcă în spinare 
sacii pe care nici doi oameni voinici nu i-ar fi putut duce. 

— Să-l iau şi pe ăsta! urmă el, ridicând unul mai mic, pe 
fundul căruia şedea ghemuit diavolul. În ăsta mi se pare că 
mi-am pus sculele. Spunând aceasta, ieşi din casă fluierând 
cântecul: 


Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie 


Cântecele şi chiotele răsunau din ce în ce mai tare. 
Mulțimea celor ce se îmbulzeau pe ulițe sporise cu vecini veniți 
din alte sate. Flăcăii se țineau de ştrengării şi se zbenguiau în 
voie. Deseori, între două colinde se auzea câte un Cântec vesel 
ticluit la repezeală de câte un tânăr cazac. Sau deodată cineva 
din mulțime dădea drumul, în loc de colind, la pluguşor şi 
urla cât îl ţinea gura: 


Darnic gospodar 
Dă-ne-n traistă iar 
Colţunaşi, păsat, 
Pâine şi-un cârnat. 


Hohote de râs răsplăteau pe glumeţ. Prin ferestruicile care 
se deschideau apărea mâna uscăţivă a vreunei bătrâne cu un 
cârnat sau o bucată de plăcintă, - căci numai bătrânele şi 
părinții, oameni aşezaţi, erau singurii care rămâneau acasă. 
Flăcăii şi fetele îşi întindeau care mai de care traistele şi 
prindeau darul. Într-un loc, flăcăii veniţi din toate părţile 
înconjuraseră un stol de fete: gălăgie, strigăte, unul arunca 
un bulgăre de zăpadă, altul îi smulgea vecinului traista 
plină... Dincolo, fetele prindeau un flăcău, îi puneau piedică şi 
el se ducea de-a-berbeleacul, cu traistă cu tot. S-ar fi zis că 
erau porniţi să se veselească cât era noaptea de lungă. Şi 
parcă înadins noaptea era numai scânteiere, iar lumina lunii 
părea şi mai albă din pricina strălucirii zăpezii. 

Fierarul se opri cu sacii-n spinare. | se păru că printre 
glasurile fetelor aude ciripitul şi râsul subțirel al Oxanei. Toate 
vinişoarele tresăriră în el; trânti la pământ sacii cu atâta 
putere încât diaconul, care se găsea la fund, gemu de durere şi 
starostele sughiță zgomotos. Şi aruncând sacul cel mic pe 
umăr, se alătură mulțimii de flăcăi care se ţinea pe urmele 
pâlcului de fete, în mijlocul cărora i se păruse că aude glasul 
Oxanei. 


„Nu se înşelase: ea era; falnică, de-ai fi zis că-i o țarină! Şi 
cum îi mai străluceau ochii negri! Un flăcău chipeş îi povestea 
ceva; desigur, ceva hazliu, pentru că ea râdea din toată inima. 
Dar aşa era ea: râdea întotdeauna”. Fără voia lui, şi fără să 
priceapă singur cum, fierarul se strecură cu greu prin 
mulțime şi se apropie de dânsa: 

— A, erai şi tu pe aici, Vacula? Să trăieşti! spuse frumoasa, 
cu acelaşi zâmbet care-l scotea din minți. Ei, ai colindat mult? 
Vai, ce sac mic ai pe umeri! Dar pantofiorii pe care-i poartă 
țarina? l-ai aflat pe undeva? Fă rost de ei şi mă mărit cu tine! 
Şi, izbucnind în râs, fugi cu stolul de fete. 

Fierarul rămase înlemnit. „Nu, nu mai pot, nu mai am 
putere... murmură el într-un târziu. Doamne sfinte, de ce era 
oare atâta de îndrăcit de frumoasă? Privirea ei, vorba ei, totul 
mă arde, mă mistuie... Nu, mi-e peste putință să mai îndur! 
Trebuie să sfârşesc cu toate: piei, suflete al meu, mă duc să 
mă înec într-un ochi de gheaţă şi bun rămas! 

Şi, cu un pas hotărât, ajunse din urmă pâlcul de fete, se 
apropie de Oxana şi-i spuse fără să mai şovăie: 

— Bun rămas, Oxana! Caută-ţi un mire după voia ta, 
prosteşte pe cine vrei; pe mine n-o să mă mai vezi pe lumea 
asta. 

Frumoasa păru mirată, vru să spuie ceva, dar fierarul făcu 
un semn cu mâna şi fugi. 

— Încotro, Vacula? strigară flăcăii, văzându-l cum aleargă. 

— Bun rămas, fraţilor! le răspundea fierarul. De-o vrea 
Dumnezeu, ne vom vedea pe lumea cealaltă; dar pe lumea 
asta nu ne mai e dat să petrecem. Bun rămas; nu mă vorbiți 
de rău! Spuneţi-i părintelui Condrat să facă un parastas 
pentru odihna sufletului meu păcătos. N-am avut vreme să 
înflorez, păcătosul de mine, lumânările pentru icoana 
făcătorului de minuni şi a Maicii Domnului, din pricina 
îndeletnicirilor mele lumeşti. Tot ce se va găsi mai de preț în 
lada mea, dăruiesc bisericii. Bun rămas! 

Spunând aceasta, fierarul o luă din nou la goană, cu sacul 
în spinare. 


— S-a smintit! spuneau flăcăii. 
— Suflet rătăcit! mormăi cu smerenie o bătrânică ce trecea 
pe acolo. Să dau fuga să povestesc cum s-a spânzurat fierarul. 


Între timp, Vacula, după ce mai străbătu în fugă încă vreo 
câteva ulițe, se opri să mai prindă suflare. „Da-la urma urmei 
încotro alerg? se gândi el. Nu-i totul pierdut. Să mai încerc. Se 
spune că Paţiuc Pântecosul, cazacul din Zaporojie, s-ar avea 
bine cu toți diavolii şi că poate să facă orice vrea. Să mă duc la 
el. Oricum sufletul meu e sortit pierzaniei.” 

Auzind aceasta, necuratul, care stătuse atâta vreme fără să 
se clintească, prinse să sară în sac de bucurie. Dar fierarul, 
crezând că făcuse cumva o mişcare greşită şi hurducase sacul, 
îi trase un pumn zdravăn şi, săltându-l pe umeri, se îndreptă 
spre casa cazacului. 

Paţiuc Pântecosul fusese cândva zaporojean. Dar nimeni nu 
ştia dacă fusese alungat sau fugise singur de-acolo. Se 
aciuase de multă vreme la Dicanca, de vreo zece-cincisprezece 
ani. La început, trăia ca un adevărat zaporojean: nu făcea 
Nimic; dormea trei sferturi din zi, mânca cât şase cosaşi şi bea 
dintr-odată aproape o vadră întreagă; de altfel, avea şi unde să 
încapă în el atâta: de statură nu prea era înalt, dar în lățime 
era de pomină. Fiindcă, după toate, mai purta şi nişte şalvari 
atât de largi, încât oricât de mare ar fi făcut pasul, tot nu i se 
vedeau picioarele şi ai fi jurat văzându-l, că pe uliţă se 
rostogoleşte un poloboc de gorilcă. Poate că tocmai de aceea şi 
fusese poreclit Pântecosul. Nu trecuseră nici câteva zile de 
când se pripăşise în sat, şi i se şi dusese vestea că era vraci. 
Cum se îmbolnăvea cineva, îl chema îndată pe Paţiuc; şi era 
destul să descânte pe şoptite, ca să ia boala, ca cu mâna. 
Dacă se întâmpla ca vreun nobil hămesit să se înece cu un os 
de peşte, Paţiuc ştia să-i dea cu atâta iscusință un pumn în 
spate, încât osul o pornea într-acolo unde trebuia, fără să 
vatăme preacinstitul gâtlej. În ultima vreme, oamenii îl vedeau 
tot mai rar. Pricina era poate şi lenea, dar, mai ales pântecul, 


care îl împiedica să iasă pe uşă. Dacă aveau nevoie de el, 
creştinii trebuiau să meargă ei la dânsul. 

Fierarul intră, nu fără oarecare sfială, şi-l văzu pe Paţiuc 
stând pe jos turceşte, cu o putinică în față, pe care se afla 
aşezată o strachină cu găluşte. Strachina fiind înadins pusă 
în dreptul gurii, pântecosul apleca uşor capul şi, fără să mişte 
un deget, sorbea din zeamă, apucând din când în când cu 
dinții câte o găluşcă. 

„Ce să zic, gândi în sinea lui Vacula, ăsta e şi mai leneş 
decât Ciub. Ăla măcar mănâncă cu lingura, dar ăsta nu vrea 
nici măcar mâna să-şi ostenească”. 

Se vede că Paţiuc era tare ocupat cu găluştele, fiindcă părea 
că nici nu băgase în seamă venirea fierarului care, de îndată 
ce trecu pragul îi şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Am venit la luminăţia ta, Paţiuc, spuse Vacula, 
ploconindu-se din nou. 

Pântecosul Paţiuc ridică ochii, apoi, fără să se turbure, se 
puse din nou să înfulece la găluşte. 

— Să nu-ţi fie cu supărare şi să nu crezi că pomenesc de 
asta ca să te jignesc cu ceva, începu fierarul prinzând curaj, 
dar se spune că tu eşti neam cu diavolul. 

Rostind acestea, Vacula se sperie, părându-i-se că vorbise 
totuşi prea pe şleau şi că îşi îndulcise prea puţin cuvintele şi 
fiindcă se aştepta ca Paţiuc să apuce putina şi să i-o arunce în 
cap cu strachină cu tot, se trase mai la o parte şi se feri cu 
mâneca, pentru ca zeama fierbinte a găluştelor să nu-l 
stropească. 

Paţiuc se mărgini însă să-l privească, apoi se puse din nou 
pe mâncat. Prinzând şi mai mult curaj, fierarul se hotări să-şi 
spună păsul: 

— Am venit să-mi faci un mare bine, Paţiuc! Deie-ţi Domnul 
de toate, bunătăţți din belşug şi pâine, „proporţiona!”. 
Fierarul ştia câteodată să strecoare câte o vorbă la modă. Aşa 
învățase el când fusese la Poltava, de-i vopsise căpeteniei 
sotniei de cazaci gardul de scânduri. - Altfel nu-mi mai 
rămâne decât să-mi fac seama, păcătosul de mine! Nimeni nu- 


mi mai poate ajuta pe lumea asta! Fie ce-o fi, trebuie să-i cer 
ajutor însuşi diavolului. Ce zici, Paţiuc? stărui fierarul, 
văzând tăcerea pântecosului. Ce trebuie să fac? 

— Când ai nevoie de dracu”, te duci la dracu! grăi în cele 
din urmă Paţiuc, fără să-şi ridice ochii şi continuând să 
înfulece la găluşte. 

— Păi de asta am şi venit aici, răspunse fierarul, tăcând o 
plecăciune. Afar” de tine, socot că nimeni pe lume nu cunoaşte 
drumul care duce la el. 

Paţiuc nu rosti niciun cuvânt, ci continuă să soarbă şi să 
mestece găluştele rămase. 

— Fă-ţi pomană cu mine, om bun, nu zi ba! îi dădea ghies 
fierarul. Carne de porc, cârnaţi, făină de hrişcă*?, pânză, mei 
şi mai câte altele, la nevoie se găsesc de toate, cum e obiceiul 
între oameni cumsecade... Nu o să ne zgârcim. Spune-mi, cel 
puţin, cam cum să nimeresc drumul la el? 

— Când ai pe diavol în cârcă, nu-i cale lungă până la el! 
grăi Paţiuc cu nepăsare, fără să se clintească din loc. 

Vacula îşi aţinti ochii asupra lui, ca şi cum ar fi putut să-i 
citească pe frunte desluşirea acestor cuvinte: „Ce-o fi vrând să 
spună?” părea că întreabă fiecare trăsătură a feței lui, iar 
gura întredeschisă se pregătea parcă să înghită primul 
cuvânt, ca pe-o găluşcă. Paţiuc tăcea însă. Şi Vacula îşi dădu 
seama deodată că din fața pântecosului pieriseră şi găluştele, 
şi putinica; iar în locul lor, pe podea, se aflau acum două 
străchini de lemn, una plină cu colțunaşi, cealaltă cu 
smântână. Gândul şi ochii fierarului se opriră fără voia lui 
asupra străchinilor. „Să vedem, îşi spuse el, cum o să 
mănânce Paţiuc colțunaşi. Cu siguranţă că n-o să se aplece ca 
să-i soarbă ca pe găluşte; de altfel, nici nu se poate, trebuie 
să-i înmoaie mai întâi în smântână”. 

Nici n-apucă însă să-şi încheie bine gândul, şi Paţiuc căscă 
gura; se uită la colțunaşi şi căscă gura şi mai tare. Un 
colțunaş sări din strachină, se rostogoli în smântână, se 
răsturnă pe cealaltă parte, sări în sus şi ţuşt! în gura 
cazacului. Paţiuc îl înghiți şi căscă din nou gura; un alt 


colțunaş apucă aceeaşi cale. Paţiuc nu-şi dădea decât 
osteneala să mestece şi să înghită. 

„Mare minune!” gândi fierarul, căscând gura de uimire şi, 
pe dată se pomeni şi el cu un colțunaş în gură şi cu buzele 
spoite cu smântână. Scuipând colțunaşul şi ştergându-şi 
buzele, fierarul începu să se gândească la minunile acestei 
lumi şi la istețimea la care îl duce pe om puterea necurată. Şi 
cu atât mai mult se încredința că numai Paţiuc îl poate ajuta. 
„Să-i mai trag o plecăciune, ca să-l fac să priceapă despre ce e 
vorba? Dar ce naiba! Astăzi este doar zi de post şi el se 
îndoapă cu colțunaşi! Colţunaşii sunt de dulce! Zău că prost 
mai sunt - stau aici şi mă umplu de păcate! înapoi!” Şi 
evlaviosul fierar o zbughi ca un nebun afară din casă. 

Dar ucigă-l toaca, pitit în sac cum era, se bucurase nevoie 
mare, şi nu putea să lase să-i scape din mână o pradă atât de 
bună. De îndată ce Vacula puse sacul jos, necuratul sări din 
el şi i se aşeză călare drept în cârcă. 

Pe fierar îl trecură fiorii. Îngrozit, alb ca varul la față, nu 
ştia ce să facă; se gândi să-şi facă semnul crucii... Dar ucigă-l 
toaca, aplecându-şi botul de câine spre urechea lui dreaptă, îi 
şopti: 

— Eu sunt prietenul tău. Sunt gata să fac totul pentru 
tovarăşul şi prietenul meu! O să-ţi dau bani cât pofteşti, îi 
chicoti el apoi în urechea stângă. Oxana va fi chiar azi a 
noastră, adăugă el, întorcându-şi din nou botul spre urechea 
dreaptă a flăcăului, care stătea şi cugeta. 

— Fie! spuse el în sfârşit. Pentru o astfel de răsplată sunt 
gata să fiu al tău! 

Împielițatul bătu din palme şi de bucurie se puse să joace 
pe spatele fierarului. „Acum mi-ai căzut în mână, se gândea 
el, acum o să mă răzbun eu pe tine, drăguțule, pentru toate 
mâzgălelile şi năzbâtiile pe care le pui pe seama diavolilor. Ce 
o să zică tovarăşii mei când o să afle că cel mai cuvios om din 
întreg, satul e în puterea mea?” Pe ucigă-l toaca îl umflă râsul 
gândindu-se cum o să crape de necaz întreaga seminţie cu 
coadă din iad, şi cum o să turbeze mai ales diavolul cel şchiop, 


care era socotit printre ei drept cel dintâi în năstruşnice 
născociri. 

— Ei, Vacula, chicoti diavolul fără să se dea jos de pe 
grumazul fierarului, parcă temându-se ca acesta să n-o ia 
cumva la fugă, tu ştii că fără zdelcă*“ nu se face nimic? 

— Sunt gata, spuse fierarul, dar am auzit că la voi se 
iscăleşte cu sânge. Aşteaptă să scot un cui din buzunar! 
Spunând aceasta duse mâna la spate şi hațţ, îl apucă pe diavol 
de coadă. 

— la te uită ce şugubăţ e! strigă necuratul râzând. Hai, 
lasă şaga, ajunge! 

— Stai, nenişorule! la să vedem cum te împaci cu asta? 
strigă fierarul şi-şi făcu semnul crucii. lar diavolul se făcu 
dintr-odată blând ca un mieluşel. Aşteaptă, — adăugă Vacula, 
trăgându-l de coadă, jos la pământ, - am să te învăţ eu minte 
să mai îndemni la păcat pe oamenii de treabă şi bunii creştini! 
Şi, fără să-i dea drumul, sări călare pe el şi ridică din nou 
mâna, pentru a face semnul crucii. 

— Fie-ţi milă de mine, Vacula! se văicări necuratul. Tot ce-ţi 
lipseşte, am să-ţi dau. Toate voile am să ţi le fac; lasă-mi 
numai sufletul în linişte şi nu face deasupra mea semnul ăsta 
cumplit! 

— Hm, auzi-l cum se mai jeluieşte afurisitul de neamţ! 
Acuma ştiu ce am de făcut. Să mă duci, diavole, pe spinarea 
ta ca o pasăre! M-auzi? 

— Încotro? întrebă plângăreț ucigă-l toaca. 

— La Petersburg, drept la țarină! Şi fierarul înlemni de 
spaimă, simțindu-se deodată ridicat în văzduh. 


Oxana cugetă multă vreme la ciudatele cuvinte ale 
fierarului. Ceva îi spunea că se purtase mult prea aspru cu 
dânsul. Cine ştie ce lucruri nesăbuite e în stare să facă! „Te 
pomeneşti că, de necaz, se îndrăgosteşte de o altă fată şi de 
ciudă o să înceapă să spună că aceea-i mai frumoasă! Dar nu! 
El tot pe mine mă iubeşte. Eu sunt atât de frumoasă, încât n- 
o să mă schimbe pentru nimic în lume cu alta. Cu siguranță 


că glumeşte, se preface. Să vezi că n-or să treacă nici zece 
minute şi o să vină din nou să mă vadă. E adevărat că am fost 
prea rea cu dânsul. Trebuie să-l las să mă sărute, dar 
bineînțeles, ca şi cum ar fi fără voia mea. Vai, ce-o să se mai 
bucure!” Şi, luând această hotărâre, frumoasa uşuratică se 
porni din nou să glumească cu prietenele sale. 

— Staţi puţin, zise una dintre ele. Fierarul şi-a uitat sacii. 
la uitaţi-vă ce mai saci! El n-a colindat ca noi, cu traista; în 
sacii ăştia ai zice că au fost aruncate ciozvârte întregi de 
berbec; cât despre cârnaţi şi pâini, se vede treaba că nici nu se 
pot număra. Ce belşug! Să tot mănânci şi să te saturi, până s- 
or sfârşi sărbătorile! 

— Ăştia-s sacii fierarului? întrebă Oxana. Hai să-i ducem 
iute la mine acasă şi să ne uităm pe-ndelete ce-a adunat în ei. 

Se porniră toate pe râs. 

— Păi, nici măcar nu-i putem ridica de jos! strigă deodată 
pâlcul de fete într-un singur glas, străduindu-se să clintească 
sacii. 

— Staţii, spuse Oxana, să dăm repede fuga după o sanie! 

Şi fugiră toate după sanie. 


Prizonierilor li se urâse de-a-binelea de atâta stat în saci; 
cât despre diacon, făcuse cu degetul într-o parte o gaură 
destul de măricică şi, dacă n-ar fi fost atâta forfotă, poate c-ar 
fi găsit el un mijloc să iasă afară; dar să răsară aşa din sac în 
fața tuturora, să se facă de ocară, nu, la asta nu se putea 
învoi; astfel că se hotări să aştepte, gemând încetişor sub 
cizmele mocofane ale lui Ciub. Cazacul nu dorea nici el mai 
puţin libertatea, mai ales că simțea sub el ceva, pe care era 
tare neplăcut să şezi. Dar auzind hotărârea fiicei sale, se 
linişti şi nu mai vru să iasă, gândindu-se că oricum, până 
acasă ar mai fi avut de făcut cel puţin o sută de paşi, ba poate 
chiar două, pe când aşa... Şi apoi, odată ieşit, trebuia să te 
dichiseşti, să-ți închei cojocul, să-ţi strângi cureaua. Câtă 
tevatură! Pe deasupra, îi rămăsese şi căciula la Soloha. Mai 
bine să-l ducă fetele cu sania. Se întâmplă însă cu totul altfel 


decât se aşteptase Ciub. În timp ce fetele erau plecate după 
sanie, cumătrul cel uscăţiv ieşea de la cârciumă supărat foc. 
Cârciumăreasa nu se îndupleca nici în ruptul capului să-i dea 
de băut pe datorie; atunci se hotărâse să aştepte, doar-doar o 
veni vreun nobil cu frica lui Dumnezeu care să-l ospăteze. Dar 
parcă înadins toți nobilii rămăseseră în seara asta acasă şi, ca 
buni creştini, îşi mâncau cuteaua în sânul familiei. Mergând 
aşa şi cugetând la vremurile dezmățate pe care le trăia şi la 
inima de piatră a cârciumăresei, dădu peste saci şi se opri 
uimit. 

— Ia te uită ce saci a lăsat cineva în drum, spuse el cătând 
cu ochii în toate părțile. Trebuie să fie în ei şi carne de porc. Ce 
noroc pe ăl de-a colindat, să primească atâtea bunătăţi! Tii, ce 
mai saci! Măcar de-ar fi plini numai cu colțunaşi şi turte, şi 
încă ar fi straşnic! Chiar dacă n-aş găsi în ei decât lipii, şi tot 
ar fi bine. Lipiile sunt gustoase, şi cârciumăreasa dă pentru 
fiecare lipie o cinzeacă de votcă. Să iau măcar unul dintre saci, 
dar mai repede, să nu mă vadă careva! — Şi pe dată încărcă pe 
umeri sacul în care se afla Ciub şi diaconul, dar simți că-l 
apasă prea greu. — N-o să-l pot duce de unul singur, zise el, 
dar iată, parcă înadins, vine ţesătorul Şapuvalenco. Bună 
seara, Ostap! 

— Să trăieşti! răspunse ţesătorul, oprindu-se. 

— Încotro mergi? 

— Ia, aşa, unde m-or duce picioarele. 

— Ajută-mă, om bun, să duc sacii! Cineva a colindat şi i-a 
aruncat în mijlocul drumului. O să împărțim bunătăţile pe 
din două. 

— Sacii ăştia? Dar ce-i în ei? Plăcinte cu jumări sau lipii? 

— Cred că sunt de toate. 

Smulseră în grabă nişte pari dintr-un gard de nuiele, 
puseră sacul deasupra şi-l ridicară pe umeri. 

— Şi unde-l ducem? La cârciumă? întrebă ţesătorul. 

— Eu aşa aş zice, să-l ducem la cârciumă, da-vezi că 
blestemata aia de cârciumăreasă n-o să ne creadă şi te 
pomeneşti că mai spune că l-am furat de undeva; şi apoi, abia 


am ieşit de la cârciumă. Hai mai bine să-l ducem la mine. N-o 
să ne stingherească nimeni; nevastă-mea nu-i acasă. 

— Eşti sigur că nu-i acasă? întrebă prevăzător ţesătorul. 

— Nu mi-am pierdut, slavă Domnului, minţile, zise 
cumătrul. Numai necuratul m-ar putea duce acolo unde-i ea. 
Cred că o să se vânture cu babele pe ulițe până-n zori. 

— Cine-i acolo? strigă femeia cumătrului, care auzind în 
tindă tărăboiul făcut de cei doi prieteni, deschisese uşa. 

Cumătrul înlemni. 

— Na-ţi-o bună! icni țesătorul, căruia i se muiaseră 
picioarele. 

Nevasta cumătrului era o comoară, cum se găsesc destule 
pe lumea asta. Ca şi bărbatul ei, nu stătea aproape niciodată 
acasă, ci cât e ziulica de lungă îşi făcea veacul pe la cumetre, 
pe la bătrânele mai înstărite, pe care le linguşea şi unde se şi 
îndopa vârtos. Nu se lua la bătaie cu bărbatu-său decât 
dimineața, fiindcă numai atunci mai apuca din când în când 
să-l vadă. Casa lor era de două ori mai veche decât şalvarii 
pisai ului de plasă; din acoperiş lipsea pe alocurea stuful. Din 
gardul de nuiele nu mai rămăsese aproape nimic, căci toţi cei 
din sat, plecând de-acasă, nu-şi mai luau băț pentru câini, cu 
gândul că vor trece pe lângă ograda cumătrului şi vor smulge 
o nuia din gardul lui. În vatră nu se făcea foc câte trei zile în 
şir. Tot ce drăgălaşa soție a cumătrului căpăta din cerşit de la 
oamenii buni la suflet, era cât mai bine dosit de bărbatul ei, pe 
care îl despuia fără multă vorbă de tot ceea ce mai făcea şi el 
rost, dacă cumva n-apucase să bea totul la cârciumă. Cu 
toată firea lui domoală, cumătrului nu-i prea plăcea să se lase 
jecmănit cu una cu două, şi din această pricină, pleca aproape 
întotdeauna de acasă cu vânătăi sub amândoi ochii, în timp 
ce scumpa lui jumătate da fuga să se văicărească bătrânelor, 
ce neruşinat bărbat are şi câte bătăi i-a fost dat să mănânce 
de la el. 

Este deci uşor de închipuit ce încurcaţi erau țesătorul şi 
cumătrul de această apariție atât de neaşteptată. Punând 
sacul jos, căutau să-l ascundă, acoperindu-l cu poalele, dar 


era prea târziu: soața cumătrului cu toată vederea ei scurtă, îl 
şi ochise. 

— Aşa zic şi eu, spuse ea, cu o privire hulpavă, de pasăre de 
pradă. Halal de voi că v-aţi ales cu atâtea daruri de la 
colindat. laca, aşa fac oamenii harnici, numai că nu-mi prea 
vine a crede; socot că mai degrabă l-aţi şterpelit de pe undeva. 
la arătaţi-mi numaidecât, auziți, numaidecât, ce aveţi în el. 

— O să-ţi arate dracul cel chelbos, nu noi! se răsti cumătrul 
țanțoş. 

— Ce te priveşte? îi sări în ajutor ţesătorul. Doar noi am 
colindat, nu tu. 

— Ba o să-mi arăţi, beţiv netrebnic ce eşti! strigă femeia, 
repezindu-i namilei de cumătru un pumn în bărbie şi dând să 
ajungă la sac. 

Dar ţesătorul şi cumătrul apărară cu bărbăţie sacul şi o 
siliră să dea îndărăt. N-apucară însă să se dumirească bine, şi 
scorpia se şi întoarse ca o vijelie în tindă, cu vătraiul în mână. 
Sprintenă, îşi altoi bărbatul peste mâini, croi pe ţesător peste 
spinare, şi cât ai clipi fu lângă sac. 

— Cum de-am lăsat-o, mă omule, se oţări ţesătorul, 
venindu-şi în fire. 

— Cum de-ai lăsat-o tu! îi răspunse liniştit cumătrul. 

— Se vede treaba că vătraiul vostru e de fier! grăi țesătorul 
după o scurtă tăcere, frecându-şi spinarea. Nevastă-mea a 
luat şi ea unul anul trecut de la iarmaroc; a dat pe el treizeci 
de copeici; da” ăla mai merge... nu doare... 

Între timp, punând jos opaițul, nevasta cumătrului dezlegă 
triumfătoare sacul şi se uită înăuntru. Dar pesemne că ochii 
ei, care văzuseră atât de bine sacul, de astă dată se înşelară... 

— Ti-i! dar aici e un porc întreg! strigă ea, bătând 
bucuroasă din palme. 

— Un porc! Auzi, un porc întreg! îl ghionti ţesătorul pe 
cumătru. Tu eşti vinovat de pagubă! 

— Ce să-i faci! spuse cumătrul, înălțând din umeri. 

— Cum ce să-i faci? de ce să stăm aşa? Să-i luăm sacul. 
Hai, mişcă-te! Şi, făcând un pas înainte, strigă femeii: - Asta e 


porcul nostru! Şterge-o de aici! Cară-te! 

— Fugi d-aci, hârca dracului! Ăsta nu-i ploconul tău! rosti 
cumătrul, apropiindu-se şi el. 

Femeia puse din nou mâna pe vătrai, dar în clipa aceea 
Ciub ieşi afară din sac şi râmase în mijlocul tindei, 
întinzându-şi mădularele, ca omul care abia s-a trezit dintr- 
un somn lung. 

Femeia cumătrului scoase un țipăt, lovindu-se cu mâinile 
peste poale, şi toți rămaseră fără voia lor cu gurile căscate. 

— Ce tot trăncănea toanta! Auzi — un porc! Păi ăsta e porc? 
zise cumătrul holbând ochii. 

— la te uită ce gogeamite om pus în sac! se minună 
țesătorul, dându-se de spaimă un pas înapoi. Orice-ai spune 
şi măcar de-ar fi să crăp, da” eu aşa zic, că tot necuratul şi-a 
băgat coada... Că doar namila asta de om nu putea ajunge 
aici prin ferestruică! 

— Ei, dar ăsta-i cumătrul! strigă dintr-odată celălalt, 
uitându-se mai bine la Ciub. 

— Da-cine credeai tu că e? spuse cazacul zâmbind pe sub 
mustăți. Aşa-i că v-am tras o păcăleală bună! Şi voi, gata-gata 
să mă mâncaţi pe mine în loc de porc, hai? Dar ia staţi, să vă 
fac o bucurie; în sac mai e ceva, dacă nu e un porc, trebuie să 
fie un purceluş de lapte sau o orătanie, că o clipită nu şi-a 
găsit astâmpăr sub mine. 

TȚesătorul şi cumătrul se repeziră la sac; femeia se năpusti 
şi ea, şi bătaia ar fi început din nou, dacă diaconul, văzând că 
nu mai are încotro şi că nu mai are niciun rost să se ascundă, 
n-ar fi ieşit afară. 

Nevasta cumătrului înlemni, scăpând din mână piciorul de 
care începuse să-l tragă pe diacon afară din sac. 

— Încă unul! se înspăimântă ţesătorul. Dracu” ştie câte se 
mai petrec pe lumea asta... Îţi vine ameţeală... Nu tu cârnaţi, 
nu tu lipii, ci oameni! Îţi aruncă oameni în saci! 

— Ia te uită, diaconul! strigă Ciub, mai uimit ca toţi. Asta-i 
bună! Bată-te să te bată, Soloha! De asta-i era casa plină de 
saci... Acum am înțeles tot: în fiecare sac avea câte doi! Şi eu 


care credeam că numai pe mine... Carevasăzică, de astea-mi 
eşti, Soloha! 


Fetele s-au cam mirat găsind un sac lipsă. 

— N-avem ce face, ne-ajunge şi atât! ciripi Oxana. 

Apucară sacul toate dintr-odată şi-i făcură vânt în săniuță. 

Primarul se hotări să tacă, gândindu-se că dacă strigă, 
prostuțele de fete vor lua-o la goană, crezând că în sac e însuşi 
diavolul, şi atunci el va rămâne să degere în uliţă, poate chiar 
până a doua zi. 

Între timp, apucându-se de mâini, fetele zburară ca vântul, 
trăgând săniuța pe zăpada scârțâitoare. Unele dintre ele, 
zbenguindu-se se aşezau pe săniuţă, altele se cocoțau chiar pe 
primar, care era însă hotărât să îndure orice. În sfârşit, sosiră; 
deschiseră larg uşa tindei şi a iatacului şi în hohote de râs 
traseră sacul înăuntru. 

— Ia să vedem ce-i în el, strigară toate, năpustindu-se să-l 
dezlege. 

Tocmai atunci sughițul, care nu încetase deloc să-l 
chinuiască, se înteţi într-atâta, încât primarul prinse a icni şi 
a tuşi din răsputeri. 

— Valeu! E cineva în sac! ţțipară fetele şi o zbughiră 
înspăimântate pe uşă. 

— Ce v-a găsit? încotro ați apucat-o ca nebunele? spuse 
Ciub, care tocmai intra în casă. 

— Vai, tătucă! strigă Oxana. E cineva în sac! 

— În sac? Da-de unde aţi luat sacul? 

— L-a aruncat fierarul în mijlocul drumului! răspunseră în 
cor fetele. 

„Apoi, n-am spus eu?” gândi Ciub. 

— Şi de ce v-aţi speriat? zise el cu glas tare. Hai să vedem: 
Hei, omule, nu-ţi fie cu supărare, rogu-te, că nu-ți spunem pe 
nume, ieşi afară din sac! 

Primarul ieşi. 

— Aoleu! făcură fetele. 


— Carevasăzică şi primarul s-a băgat în ciorba asta! îşi zise 
Ciub, nedumerit, măsurându-l din cap până-n picioare. 
Văzuşi! Hm! grăi el, negăsind altceva de spus. 

Primarul nu era nici el mai puţin stingherit şi nu ştia cum 
să înceapă. 

— Trebuie să fie frig afară! mormăi el. 

— Da, e cam frig! răspunse Ciub. Dar dă-mi voie să te-ntreb 
cu ce-ţi ungi cizmele, cu untură sau cu păcură? 

Nu asta voise să spună, ci alta ar fi vrut să întrebe: „Cum ai 
ajuns, primarule, în sacul ăsta? Da” nu înţelegea nici el cum 
de rostise cu totul alte cuvinte. 

— Cu păcură e mai bine! răspunse primarul... Ei, acum te 
las cu bine, Ciub! Şi, trăgându-şi căciula peste urechi, ieşi din 
casă. 

— De ce l-oi fi întrebat aşa... din prostie, cu ce-şi unge 
cizmele! spuse Ciub, uitându-se spre uşa pe care ieşise 
primarul. Vai, cine-mi eşti, Soloha! Să bagi un om ca ăsta-n 
sac... Uite, muierea dracului! lar eu, prostul... Dar unde o fi 
blestematul ăla de sac? 

— L-am aruncat în colț, nu mai era nimic în el, zise Oxana, 

— Cunosc eu şmecheriile astea! Cum nu mai e nimic? la 
dați-mi-l încoace. Trebuie să mai fie unul în el; scuturați-l 
bine... Cum, nu este?... Blestemată muiere! Şi când te uiţi la 
ea, ai zice că-i o sfântă, că-n viața ei n-a mâncat de dulce! 

Dar să-l lăsăm pe Ciub să-şi verse în linişte focul şi să ne 
întoarcem la fierar, fiindcă trebuie să fie aproape nouă. 


La început, Vacula se înspăimântă când se văzu ridicat la o 
înălțime atât de mare încât nu mai putea desluşi nimic jos 
sub el; trecu în zbor, ca o muscă, chiar pe sub lună - dacă nu 
s-ar fi aplecat puțin, ar fi atins-o cu căciula. Mai apoi însă, 
prinse curaj şi începu să-şi bată joc de diavol. Făcea mare haz 
auzindu-l cum strănută şi tuşeşte, ori de câte ori scotea 
cruciulița de chiparos de la gât şi o apropia de el. Din când în 
când Vacula ridica înadins mâna ca să se scarpine, iar ucigă-l 
toaca, crezând că fierarul vrea să facă semnul crucii peste el, 


zbura şi mai repede. Acolo, sus, totul era plin de lumină. 
Împânzit de o uşoară ceață argintie, văzduhul era totuşi 
străveziu. Totul se desluşea limpede împrejur. Flăcăul văzu 
trecând pe lângă ei, ca o vijelie, un vrăjitor călare pe un găvan, 
apoi stele adunate grămadă jucându-se de-a v-aţi-ascunselea, 
şi un stol întreg de duhuri rostogolindu-se ca un nour. Văzu 
de asemenea cum un drăcuşor, care se zbenguia pe lângă 
lună, îşi scoase căciula, zărindu-l pe fierar călare pe diavol, şi 
cum se înapoia în zbor măturoiul, pe care pesemne călătorise 
cu câteva clipe mai înainte o vrăjitoare... şi câte alte drăcovenii 
nu mai întâlniră! Toţi şi toate, dând cu ochii de Vacula, se 
opreau o clipă să-l privească, apoi o porneau mai departe şi-şi 
vedeau de-ale lor; fierarul zbura înainte când, deodată, în fața 
lui străluci Petersburgul - numai lumini (fiind pesemne în 
mare sărbătoare). Trecând bariera în zbor, necuratul se 
transformă în cal, şi fierarul se pomeni pe un bidiviu semeț, 
drept în mijlocul străzii. 

Dumnezeule! Ce zgomot, ce forfotă, ce strălucire; de 
amândouă părțile se înghesuiau ziduri înalte de patru caturi; 
tropotul cailor, zgomotul roților, răsunau ca un tunet şi te 
împresurau din toate părțile; casele creşteau, răsărite parcă 
din pământ, la fiecare pas; podurile se cutremurau, caleştile 
zburau; birjarii şi surugiii strigau, zăpada scârțâia sub miile 
de sănii care alunecau de pretutindeni; de-a-lungul caselor, pe 
care erau înşirate, în semn de sărbătoare, nenumărate lumini, 
se îmbulzeau trecătorii, ale căror umbre uriaşe fâlfâiau pe 
pereţi, ajungând cu capul până la hornurile de pe acoperişuri. 
Fierarul privea înmărmurit în jurul lui. | se părea că toate 
casele îşi aținteau asupră-i ochii, cu lumini nenumărate. ŞI- 
apoi vedea atâția boieri cu şube de postav îmblănite, încât nu 
ştia în fața căruia din ei să-şi scoată mai întâi căciula. 
„Dumnezeule, câtă boierime e pe-aici! gândea el. Eu aşa zic, că 
ăştia care trec pe stradă îmbrăcaţi în şubă trebuie să fie cu 
toții asesori, iar ăia care se plimbă în trăsuri atât de 
minunate, cu geamuri, dacă nu sunt primari ai oraşului, 
trebuie să fie cel puţin ipistaţi, dacă nu şi mai mult.” 


Gândurile îi fură întrerupte de glasul satanei, care-l întrebă: — 
S-o iau drept spre țarină? „Nu, mi-e frică, se gândi fierarul. Pe 
aici, pe undeva, nu ştiu unde, au tras zaporojenii, care au 
trecut astă toamnă prin Dicanca. Veneau din Seci şi se 
duceau cu o jalbă la țarină; parcă aş vrea să mă sfătuiesc mai 
întâi cu ei.” 

— Hei, satană, bagă-te-n buzunarul meu şi du-mă la 
zaporojeni! 

Cât ai clipi din ochi, diavolul se subție şi se făcu atât de mic, 
încât intră fără greutate în buzunar. lar Vacula n-apucă bine 
să se dezmeticească, că se şi pomeni în fața unei case mari. 
Nu-şi dădu nici el seama cum intră, cum urcă scara. Când 
deschise uşa, văzu o odaie aşa de frumos împodobită, încât se 
dădu înapoi, orbit de atâta strălucire; dar mai prinse puţin 
curaj când recunoscu pe zaporojenii care trecuseră prin 
Dicanca, şezând acum pe canapele îmbrăcate în atlazuri, cu 
cizme unse cu catran în picioarele încrucişate sub ei, şi 
fumând cel mai tare tutun, căruia de obicei i se spune 
mahorcă. 

— Bună seara, cinstiți pani! Domnul să vă ajute! Uite unde 
ne-a fost dat să ne regăsim! spuse fierarul, apropiindu-se de ei 
şi făcând o plecăciune până la pământ. 

— Cine-i omul ăsta? întrebă zaporojeanul, care şedea chiar 
în fața fierarului, pe un altul care şedea ceva mai departe. 

— Cum, nu mă recunoaşteţi? spuse fierarul. Sunt fierarul 
Vacula! Astă toamnă, când aţi trecut prin Dicanca, aţi stat la 
noi aproape două zile, Dumnezeu să vă dea multă sănătate şi 
viaţă lungă. Ba am pus atunci şi o şină nouă la roata din față 
a căruței domniei voastre! 

— A! răspunse zaporojeanul. Ăsta este fierarul care 
zugrăveşte cu atâta meşteşug. Bine ai venit, fârtate! Ce vânt 
te-aduce? 

— Ia, aşa, să mai văd lumea... Se spune că... 

— Ei, îţi place fârtate? îl întrebă zaporojeanul în ruseşte, 
voind să arate că poate grăi fără greş şi în această limbă. Ce 
zici, mare oraş? 


La rândul său, fierarul nu voi să se facă nici el de ruşine şi 
să se lase mai prejos; de altfel, cum aţi avut prilejul să vedeți 
şi mai înainte, îi plăcea şi lui să folosească vorbe alese. 

— Straşnică gubernie! răspunse el, fără să se turbure. 
Nimic de zis, case mărețe, pe tot locul spânzurează tablouri de 
toată frumusețea. Multe case sunt zugrăvite cu litere poleite 
în aur până la extrem. Nimic de zis, minunată proporție! 

Auzindu-l pe fierar vorbind cu atâta uşurinţă şi cu astfel de 
cuvinte alese, zaporojenii îşi făcură o părere foarte bună 
despre el. 

— O să mai stăm noi la taifas, grăi unul dintre ei. Acum 
însă, trebuie să ne ducem neîntârziat la țarină. 

— Vă duceţi la țarină? Fiţi buni, panilor, luaţi-mă şi pe 
mine cu voi! 

— Să te luăm şi pe tine? spuse zaporojeanul în felul în care 
un unchiaş vorbeşte unui copilaş de patru ani lăsat în grija lui 
şi care-l roagă să-l aşeze călare pe un cal adevărat. Da” ce să 
cauţi tu acolo? Nu, nu se poate! — Şi fața lui se umplu de ifos. 
- Noi, frate, avem a grăi de ale noastre cu țarina. 

— Hai, zău, luaţi-mă! stărui fierarul. — Roagă-te de ei! — îi 
şopti încetişor satanei, dând cu pumnul peste buzunar. 

N-apucă s-o spuie bine, când un alt zaporojean zise: 

— Să-l luăm, zău, şi pe el, fraţilor! 

— Bine, să-l luăm! încuviințară şi ceilalți. 

— Hai, îmbracă-te atunci ca noi! 

Fierarul tocmai începuse să tragă pe el un jupan verde, 
când deodată uşa se deschise şi un om cu fireturi intră 
vestindu-i că era timpul să meargă. 

Şi din nou uimirea flăcăului nu mai cunoscu margini, când 
se trezi într-o caleaşcă uriaşă, legănată pe arcuri, prin 
geamurile căreia se vedeau, de amândouă părțile, casele cu 
patru caturi alergând înapoi, şi când auzi caldarâmul tunând 
şi părând că se rostogoleşte sub picioarele cailor. 

„Doamne, ce lumină! se gândea el. La noi nici ziua nu-i 
atâta lumină”. 


Caleştile se opriră în fața palatului. Zaporojenii coborâră, 
intrară într-un vestibul minunat şi începură să urce o scară 
luminată de-ţi lua ochii. 

— Ce scară, îşi şoptea Vacula, ţi-e milă să calci pe ea. Ce de 
podoabe! Şi se mai spune că basmele mint! Pe dracu” mint! 
Dumnezeule, ce parmaclâc, ce lucrătură! Aici, numai pentru 
fier trebuie să se fi cheltuit pe puţin vreo cincizeci de ruble! 

După ce urcară scara zaporojenii trecură prin prima sală. 
Urmându-i sfios, fierarul se ferea la fiecare pas să nu alunece 
pe parchet. Trecură prin trei săli şi Vacula tot nu mai 
contenea să se minuneze. Intrând într-a patra, se apropie, fără 
voia lui, de un tablou agăţat pe perete şi care o înfățişa pe 
prea curata fecioară cu pruncul în brațe. „Ce icoană! Ce 
zugrăveală minunată! gândi el. Uite-o, parcă vorbeşte, parcă e 
vie! lar pruncul sfânt şi-a strâns mânuțele şi zâmbeşte, 
mititelul! Şi, Doamne, ce mai vopsele! Cred că nu s-a pus ocru 
nici de cinci copeici, numai verde şi băcan. Iar albastrul parcă- 
i de foc! Straşnică lucrare! Grundul trebuie să fi fost făcut cu 
țincvais. Dar oricât de minunate ar fi aceste zugrăveli, clanța 
asta de alamă - urmă el, apropiindu-se de uşă şi pipăind 
broasca, — este şi mai vrednică de mirare. Tii, ce lucru îngrijit! 
Toate astea cred că sunt făcute de făurarii nemți, la cele mai 
mari prețuri...” 

Poate că fierarul ar mai fi urmat încă multă vreme să 
cugete în felul acesta, dacă un lacheu cu fireturi nu l-ar fi tras 
de mânecă, amintindu-i să nu rămână în urma celorlalți. 
Zaporojenii mai trecură prin două săli şi se opriră. Aici li se 
dădu ordin să aştepte. În sală foiau câţiva generali în uniforme 
cusute cu aur. Zaporojenii se puseră să tragă la plecăciuni de 
jur împrejur, apoi se opriră buluc. 

Puțin după aceea intră un om destul de voinic, de statură 
măreaţă, într-o uniformă de hatman, cu cizme galbene, însoțit 
de o întreagă suită. Părul îi era zburlit, un ochi puțin cam 
strâmb, pe față i se citea un fel de trufie disprețuitoare şi în 
toate mişcările se vedea obişnuința de a porunci. Generalii, 
care se plimbaseră până atunci destul de țanţoşi în uniformele 


lor poleite, începură să se îmbulzească în jurul lui, cu 
plecăciuni adânci, părând să-i soarbă vorbele şi străduindu-se 
să-i ghicească cea mai mică dorință, gata să zboare 
neîntârziat pentru a-i îndeplini poruncile, dar el părea că nici 
nu-i ia în seamă; abia dădu din cap şi se apropie de 
zaporojeni. 

Zaporojenii se ploconiră până la pământ. 

— Sunteţi aici cu toți? întrebă el tărăgănat, rostind 
cuvintele puţin pe nas. 

— Apoi cu toţii, tătucule, răspunseră zaporojenii, 
ploconindu-se din nou. 

— N-o să uitaţi să vorbiți aşa cum v-am învăţat eu? 

— Nu, tătucule, n-o să uităm. 

— Ăsta e ţarul? întrebă fierarul pe unul dintre zaporojeni. 

— Da-de unde ţarul! E Potiomehin în carne şi oase! 
răspunse un altul. 

Dintr-o altă cameră, se auzi zvon de glasuri şi fierarul nu 
mai ştiu încotro să-şi îndrepte mai întâi ochii, de atâta 
mulțime de doamne care intrară în rochii de atlas, cu trenă 
lungă şi de mulțimea de curteni pieptănaţi cu coadă pe spate, 
în haine cusute cu fir. Vacula nu vedea decât strălucire şi 
altceva nimic. Deodată zaporojenii se aruncară cu toţii la 
pământ şi strigară: 

— Îndură-te de noi, măicuţă, îndură-te! 

Fără să fi apucat să vadă nimic, fierarul se întinse şi el cu 
toată sârguința pe duşumea. 

—  Ridicaţi-vă! răsună deasupra lor o voce poruncitoare, 
totuşi plăcută. Unii dintre curteni prinseră să se frământe şi 
să-i înghiontească pe zaporojeni. 

— Nu ne ridicăm, măicuţă! Nu ne ridicăm! Murim, dar nu 
ne ridicăm! strigară zaporojenii. 

Potiomehin îşi muşcă buzele. Se apropie el însuşi de 
zaporojeni şi şopti ceva poruncitor unuia dintre ei. Zaporojenii 
se ridicară. 

Îndrăznind în sfârşit să ridice capul, fierarul văzu în faţa lui 
a femeie nu prea înaltă, dar destul de voinică, pudrată, cu 


ochii albaştri, cu un aer surâzător, dar plin de o măreție ce 
ştia atât de bine să cucerească şi care nu putea aparține decât 
unei femei care domneşte. 

— Alteța sa” mi-a făgăduit să-mi facă cunoştinţă cu 
poporul meu, pe care nu l-am văzut încă până astăzi, spuse 
doamna cu ochii albaştri, uitându-se la zaporojeni plină de 
curiozitate. Sunteţi bine găzduiți aici? urmă ea, apropiindu- 
se. 

— Apoi, mulțumim, măicuţă! Ni se dau merinde bune deşi 
berbecii din partea locului nu sunt ca cei de la noi, din 
Zaporojie. de ce n-am duce-o bine aici? 

Potiomehin îşi încreţi fruntea, văzând cum zaporojenii spun 
cu totul altceva decât îi învățase el... 

Unul dintre ei, cu o smerită îndrăzneală, făcu un pas 
înainte. 

— lartă-ne, măicuţă, da” de ce ai căşunat pe poporul 
credincios? Cu ce te-am supărat? Dat-am noi oare mâna 
spurcatului de Tătar? Înţelesu-ne-am oare cu turcul? 
Trădatu-te-am cumva cu fapta ori cu gândul? de ce atunci 
această urgie? Mai înainte auzeam că porunceşti să se facă 
cetăți împotriva noastră; acum am auzit că vrei să ne prefaci 
în carabinieri“, şi câte alte belele pe noi! Cu ce e vinovată 
oştirea din Zaporojie? Oare cu aceea că i-a ajutat pe generalii 
tăi să-i măcelărească pe Crâmleni după ce ţi-a trecut armata 
prin Perecop? 

Potiomehin tăcea şi, voind să pară nepăsător, îşi curăța cu 
o periuță diamantele cu care-i erau încărcate degetele. 

— Şi atunci, ce aţi vrea voi? întrebă binevoitoare Ecaterina. 

Zaporojenii se uitară cu înţeles unul la altul. „Acu-e acu” 
Țarina ne întreabă ce dorim!” îşi spuse fierarul şi, fără să mai 
stea pe gânduri, se aruncă la picioarele ei. 

— Măria-ta, să nu pui să fiu omorât, porunceşte să fiu 
iertat. Să nu-i fie cu supărare slăvitei noastre ţarine, da” aş 
vrea să ştiu din ce-s făcuți papucaşii pe care-i poartă în 
picioare măria-ta; eu aşa socot că niciun cizmar din nicio ţară 


din lume nu ar şti să facă unii la fel. Doamne sfinte, ce ar fi 
dacă nevastă-mea ar avea şi ea nişte papucaşi ca ăştia! 

Țarina râse. Curtenii râseră şi ei, Potiomehin se posomori, 
dar n-avu încotro şi râse şi el. Zaporojenii începură să-l 
ghiontească pe furiş pe fierar, temându-se nu care cumva să- 
şi fi ieşit din minți. 

— Ridică-te! spuse cu blândeţe țarina. Dacă ţii atât de mult 
să ai nişte pantofi ca aceştia, dorința ta nu este greu de 
îndeplinit! Aduceţi-i imediat pantofii mei cei mai scumpi, 
cusuțţi cu fir de aur! Credeţi-mă, îmi place această nevinovăție! 
Apoi, îndreptându-şi privirea către un om de vârstă mijlocie, 
plinuț la obraz, dar puțin cam palid, al cărui caftan simplu, 
cu nasturi mari de sidef, şi faptul că stătea mai la o parte, 
dovedeau că şi el se număra printre curteni, țarina adăugă: — 
lată un subiect demn de spirituala dumitale pană! 

— Măria Ta, sunteți prea îngăduitoare. Pentru un 
asemenea subiect ar trebui cel puţin pana lui La Fontaine! 
răspunse înclinându-se, omul cu nasturi de sidef. 

— Totuşi, te asigur că până astăzi n-am încetat să mă 
înnebunesc după „Brigadierul”*“ dumitale. Dumneata citeşti 
nespus de frumos! Dar, continuă țarina, adresându-se din 
nou zaporojenilor, am auzit că voi, cei din Seci, nu vă însurați 
niciodată. 

— D-apoi cum să nu ne însurăm, măicuță! Doară omului, 
după cum ştii Măria Ta singură, nu-i e dat să trăiască fără 
nevastă! răspunse acelaşi zaporojean care stătuse la-nceput 
de vorbă cu fierarul. Şi Vacula se minună auzindu-l vorbind 
parcă înadins cu țarina în graiul cel necioplit, țărănesc, când 
faţă de el se arătase a şti atât de bine ruseşte. „Şiret popor! se 
gândi el. Se vede că ştie el de ce face asta!” - Că doar noi nu 
suntem pustnici, urmă zaporojeanul, ci oameni păcătoşi, 
lacomi, ca toți bunii creştini, de tot ce-i de dulce. La noi sunt, 
slavă Domnului, destul de mulți care au neveste; dar nu 
trăiesc cu ele la Seci. Unii le au în Țara Leşească, alții în 
Ucraina, ba unii chiar la turci. 

Între timp i se aduseră fierarului pantofii. 


— Doamne, cât sunt de minunați! strigă el în culmea 
fericirii, luându-i. Maria Ta! Când ai aşa pantofi, cu care se 
vede că Măria Ta te dai şi pe gheaţă, ce trebuie să fie 
picioruşele! Cel puţin din zahăr curat! 

Țarina, care avea într-adevăr cele mai zvelte şi mai 
frumoase picioare, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, 
auzind acest compliment din gura unui simplu fierar, care în 
haina lui zaporojeană putea într-adevăr fi socotit bărbat 
frumos, cu toată fața lui negricioasă. 

Încurajat de atâta bunăvoință, fierarul era gata s-o întrebe 
pe țarină câte-n lună şi-n stele — bunăoară dacă-i adevărat că 
țarii nu mănâncă decât miere şi slănină, şi multe altele de 
acest soi — dar simțind cum îl ghionteau zaporojenii de zor, se 
hotări să tacă; şi când țarina începu să-i întrebe cum o duc ei 
la Seci, ce obiceiuri au, se dădu câţiva paşi înapoi se aplecă 
spre buzunar, spuse încetişor: „Du-mă mai repede de-aici!” şi 
se pomeni deodată dincolo de rohatcă. 


— S-a-necat! Zău că s-a-necat! Uite, să nu mai ajung ziua 
de mâine dacă nu s-a-necat! ţinea morțiş ţesătoarea cea 
grasă, trăncănind într-un cârd de babe adunate în inima 
satului. 

— Ce Dumnezeu, doar nu sunt mincinoasă! Am furat eu 
cuiva vaca? Am deochiat pe careva, de nu se mai încrede 
lumea în vorba mea? strigă dând din mâini o bătrână cu 
nasul învinețit, îmbrăcată într-o svitcă căzăcească. Uite, să nu 
mi se mai facă sete de apă, dacă bătrâna Pereperciha nu l-a 
văzut cu ochii ei cum s-a spânzurat! 

— S-a spânzurat fierarul! Ei, nu mai spune! se miră 
primarul, care tocmai ieşea de la Ciub şi se oprise să asculte şi 
el ce trăncănesc babele. 

— Spune mai bine să nu ţi se mai facă sete de votcă, 
bătrână beţivă! se burzului ţesătoarea. Trebuie să fie cineva 
tehui ca tine ca să se spânzure! Omul s-a-necat, s-a-necat în 
ochiul de gheață! De asta sunt sigură. Tot atât de sigură cum 
ştiu că şi acum de-adreptul de la cârciumăreasă vii. 


— Neruşinato! lan te uită ce gogoşi mai toarnă! se oţări 
băbătia cu nasul vânăt. Mai bine ai face să taci, netrebnico! 
Crezi tu că eu nu ştiu că diaconul vine în fiecare seară pe la 
tine? 

TȚesătoarei atât îi trebui: 

— Care diacon? La cine vine diaconul? De ce minţi? izbucni 
ea. 

— Diaconul? rosti cu glas înadins tărăgănat nevasta 
diaconului, îmbrăcată într-un cojoc din blană de iepure cu 
față de nankin albastru, repezindu-se spre babele certărețe. — 
Vă arăt eu vouă diacon! Care a vorbit de diacon? 

— Uite, uite la cine se duce diaconul! spuse baba cu nasul 
vânăt, arătând spre ţesătoare. 

— Carevasăzică tu eşti aia! ţipă nevasta diaconului, 
năpustindu-se la ţesătoare. Tu eşti vrăjitoarea care-l scoţi din 
minți cu băuturile tale fermecate, ca să vină la tine. 

— Piei din fața mea, satană! strigă țesătoarea, dându-se 
înapoi. 

— Vrăjitoare blestemată! Să n-apuci să-ți vezi copiii, 
netrebnico! Ptiu! şi nevasta diaconului o scuipă drept în ochi. 

Țesătoarea voi să facă la fel, dar în loc s-o nimerească pe ea, 
scuipă în barba nerasă a primarului, care se apropiase de cele 
două buclucaşe ca să audă mai bine. 

— Afurisită babă! strigă primarul, ştergându-şi fața cu 
poalele caftanului şi ridicând gârbaciul. 

Amenințarea lui făcu pe toată lumea să se-mprăştie care- 
ncotro, ocărând de mama focului. 

— Ce scârnăvie! repeta el, continuând să se şteargă. Va- 
zică, fierarul s-a-necat! Doamne, Dumnezeule, şi ce straşnic 
zugrav mai era! Ce cuțite, ce coase, ce pluguri mai ştia el să 
făurească! Şi câtă putere era în el! Oameni ca el mai rar la noi 
în sat! Am văzut eu cât am stat în blestematul ăla de sac, că 
era sărmanul tare amărât. Carevasăzică fierarul a fost şi 
acum nu mai €. Şi eu tocmai mă gândeam să-mi potcovească 
iapa cea bălțată!... 


Şi, copleşit de aceste gânduri creştineşti, primarul se 
îndreptă încetişor spre casă. 

Când zvonul ajunse la urechile ei, Oxana se descumpăni. 
Nu prea punea ea temei pe cele ce vedeau ochii Perepercihăi şi 
pe vorbele babelor, fiindcă îl ştia pe fierar prea evlavios ca să se 
hotărască să-şi ducă sufletul la pierzanie. Dar dacă plecase cu 
gândul să nu se mai întoarcă niciodată în sat? Greu să mai 
găseşti aiurea un băiat atât de bun ca el. Şi cât o mai iubise! 
Şi cum răbdase mai îndelung decât toţi ceilalți nazurile ei! 
Toată noaptea se zvârcoli frumoasa în aşternut, întorcându-se 
de pe partea dreaptă pe cea stângă şi de pe cea stângă pe cea 
dreaptă, fără să poată închide ochii. Frământându-se în 
goliciunea ei fermecătoare, pe care întunericul nopţii i-o 
ascundea chiar ei înseşi, când se dojenea aproape cu glas tare, 
când se potolea, hotărând să nu se mai gândească la nimic. 
Până-n zori se perpeli Oxana, iar a doua zi era îndrăgostită 
cobză de fierar. 

Auzind de soarta lui Vacula, Ciub nu arătă nici bucurie, 
nici mâhnire. El nu se gândea decât la un singur lucru: nu 
putea să ierte fățărnicia Solohăi şi nu înceta s-o ocărască prin 
somn. 

Se luminase de ziuă. Din zori încă toată biserica era ticsită 
de lume. Femeile mai vârstnice, cu marame albe şi cu svitce de 
postav alb, se închinau cu evlavie, de cum treceau pragul. 
Femeile nobililor, în bluze galbene şi verzi, şi unele chiar cu 
haine lungi albastre, cu cusături de fir la spate, stăteau 
înaintea tuturor celorlalte. Fetele, pe capul cărora se înfoia o 
întreagă prăvălie de panglici, cu gâtul împodobit cu cruciulițe, 
salbe de mărgele şi monezi, căutau să se strecoare cât mai 
aproape de altar. Dar înaintea tuturora stăteau nobilii şi 
mujicii de rând, cu ceafa lată, cu mustăţi şi moțuri în creştet, 
proaspăt bărbieriți. Cea mai mare parte dintre ei purtau 
mantale, de sub care la unii ieşea un caftan alb, iar la alții 
unul albastru. Toţi se înfățişau ca de sărbătoare; primarul îşi 
lingea buzele la gândul cârnaților din care se va înfrupta; 
fetele se gândeau cum se vor da pe gheaţă cu flăcăii; bătrânele 


îşi mormăiau mai stăruitor ca oricând rugăciunile; şi în toată 
biserica se auzea cum cazacul Sverbiguz îşi bătea mătăniile. 
Singură Oxana parcă era pe altă lume. Se ruga şi nu se ruga. 
În inima ei se învălmăşiseră atâtea simțăminte potrivnice, 
unul mai chinuitor ca celălalt, unul mai trist ca altul, încât 
chipul ei nu arăta decât o adâncă turburare; lacrimi îi 
tremurau pe gene. Fetele nu înțelegeau pricina acestei 
frământări şi nu bănuiau că de vină era fierarul. Dar nu 
numai Oxana era îngrijată de soarta fierarului. Toţi 
credincioşii simțeau că sărbătoarea parcă nu era sărbătoare 
că lipsea parcă ceva. Ca un făcut, după călătoria lui în sac, 
diaconul răguşise şi behăia că de-abia îl mai auzeai; drept că 
basul venit în vizită în sat lua foarte frumos notele, dar ar fi 
fost mult mai bine dacă s-ar fi aflat acolo şi fierarul, care 
întotdeauna, de cum începea să se cânte „Tatăl nostru” sau 
„Heruvicul”, se urca pe cliros şi începea să cânte aşa cum se 
cântă la Poltava. Pe lângă asta, numai el îndeplinea funcția de 
staroste bisericesc. Trecu utrenia, după utrenie trecu şi 
liturghia... Dar, la urma urmei, pe unde putea să zăbovească 
fierarul? 


La înapoiere, spre sfârşitul nopţii, satana cu Vacula în 
cârcă începu să zboare şi mai repede. Flăcăul se trezi cât ai 
bate din palme în fața casei sale. Tocmai atunci cântau 
cocoşii. „Încotro? strigă fierarul, înşfăcându-l pe diavol de 
coadă drept în clipa în care se pregătea să spele putina. Mai 
aşteaptă, prietene, că nu s-a isprăvit: nu ţi-am mulțumit 
încă”. Şi apucând o nuia îi arse trei lovituri de-o rupse bietul 
la fugă întocmai ca mujicul abia scăpat din mâna asesorului. 
Şi iată cum, în loc să ademenească şi să prostească pe alţii, 
duşmanul neamului omenesc fusese el singur prostit. Vacula 
intră în tindă, se aruncă pe fân, şi după toate câte se 
petrecuseră, dormi până la prânz. Trezindu-se, se sperie 
văzând soarele sus de tot: „Am pierdut utrenia şi liturghia!” 
Evlaviosul flăcău fu cuprins de mâhnire, zicându-şi că 
Dumnezeu, înadins, ca pedeapsă pentru gândul lui păcătos de 


a-şi duce sufletul la pierzanie îi trimisese un somn atât de 
adânc, care îl împiedicase să meargă la biserică în această zi 
de mare sărbătoare. Hotărând însă să se ducă chiar 
săptămâna viitoare să se spovedească şi să bată, începând 
chiar de astăzi, câte cincizeci de mătănii pe zi tot anul, se 
linişti şi îşi aruncă ochii prin casă; nu era nimeni. Se vede că 
Soloha nu se înapoiase încă. Scoase cu grijă din sân pantofii şi 
se minună din nou de lucrătura lor scumpă, precum şi de 
toate câte se petrecuseră în noaptea aceea; se spălă, se găti 
cât putu mai frumos, îşi puse caftanul pe care-l luase de la 
cazaci, apoi scoase din ladă o căciulă nouă din pielcele de miei 
de Reşetilov cu fundul albastru, pe care n-o pusese niciodată 
de când o cumpărase de la Poltava, şi un brâu nou-nouţ, în 
toate culorile; le strânse într-o basma în care mai puse şi o 
nagaică şi o porni spre casa lui Ciub. 

Ciub holbă nişte ochi cât cepele când îl văzu pe Vacula 
intrând la el. Nu ştia de ce să se minuneze mai întâi: că 
înviase fierarul, că îndrăznea să vină la dânsul sau că era atât 
de fercheş în hainele lui căzăceşti. Dar uimirea lui nu mai 
cunoscu margini când Vacula dezlegă basmaua şi-i puse în 
față o căciulă nouă-nouţă şi un brâu cum nu se mai văzuse în 
sat, şi mai ales când îl văzu că se aruncă la picioarele lui, 
spunându-i cu o voce rugătoare: 

— lartă-mă, tătucă! Nu fi supărat, uite, ia nagaica; dă în 
mine cât îți pofteşte sufletul, îmi recunosc singur toată vina, 
bate-mă, însă nu mai fi supărat! Tu şi cu răposatul taică-meu 
v-aţi avut doar ca frații, v-aţi ospătat şi ați băut aldămaşul 
împreună. 

O mulțumire ascunsă unse inima lui Ciub văzând că 
fierarul, căruia nu-i păsa de nimeni în sat şi care ştia să 
îndoaie în mână bănuții de cinci copeici şi potcoavele, ca pe 
nişte clătite de hrişcă, stătea acum la picioarele lui. Ca să nu- 
şi piardă din importanţă, Ciub luă nagaica şi-l atinse de trei 
ori în spinare: 

— Ei, hai, ajunge, spuse el, ridică-te! De acum înainte să 
asculți întotdeauna de cei bătrâni! Să uităm tot ce a fost între 


noi! Şi acum, spune ce vrei? 

— Dă-mi-o, tătucule, pe Oxana! 

Ciub stătu o clipă pe gânduri, se uită la căciulă şi la brâu; 
căciula era minunată, brâul nu era nici el mai prejos; îşi 
aduse aminte de fățărnicia Solohăi şi spuse hotărât: 

— Bine, trimite peţitorii! 

— Vai, strigă din prag Oxana, plină de uimire şi sorbindu-l 
din ochi pe fierar. 

— Uite ce papucaşi ţi-am adus! spuse Vacula. Sunt chiar la 
fel cu cei pe care-i poartă țarina. 

— Nu, n-am nevoie de ei, spuse ea clătinând capul, fără să- 
şi ia ochii de la el. Eu şi fără pantofi... Nu îndrăzni să-şi 
sfârşească gândul şi se îmbujoră. 

Vacula se apropie de ea şi o luă de mână. Ea îşi plecă ochii. 
Nicicând nu fusese atât de frumoasă. Vacula fericit o sărută, 
fata se îmbujoră şi mai tare, şi se făcu şi mai frumoasă. 


Răposatul  Vlădică trecea într-o zi prin  Dicanca, 
minunându-se de priveliştea satului; pe ulița mare se opri în 
fața unei case noi. 

— A cui să fie oare casa asta aşa de împodobită? întrebă 
preasfințitul pe o femeie frumoasă, cu un copilaş în braţe, care 
tocmai ieşise în prag. 

— A fierarului Vacula! îi răspunse cu o plecăciune Oxana, 
fiindcă chiar ea era. 

— Frumos, meşteşugit lucrată! zise prea-sfințitul, cercetând 
cu privirea uşile şi ferestrele. Cercevelele erau date cu vopsea 
roşie, iar pe uşi se vedeau peste tot zugrăviți cazaci călări, cu 
luleaua în dinţi. 

Prea sfințitul îl lăudă însă şi mai mult pe Vacula, când află 
că îşi ţinuse legământul şi că pictase fără plată întreg clirosul 
drept al bisericii în verde, cu flori roşii. Dar nu se mulțumise 
numai cu atât: pe un perete, cum intri în biserică, Vacula îl 
zugrăvise pe diavol în iad, cu o înfăţişare atât de hâdă, încât 
toată lumea scuipa când trecea pe acolo, iar femeile, cum 
începea să le plângă pruncul în brațe, îl aduceau în fața 


chipului necuratului şi-i spuneau: „la uite la scârboşenia 
asta”, iar copilaşul, înghițindu-şi lacrimile, se uita pieziş la 
tablou şi se lipea de sânul maică-si. 


Cu această povestire începe cartea a doua a „Serilor în cătunul de 
lângă Dicanca” care a văzut lumina tiparului în 1832. 

Prima versiune a „Nopţii de Ajun” a fost totuşi scrisă cu mult 
înainte, mai probabil în 1830. In comparaţie cu ciorna care s-a 
păstrat în caietul de manuscrise al lui Gogol, cele mai multe 
schimbări le-a suferit partea a doua a povestirii, în care este descrisă 
sosirea lui Vacula la Petersburg şi, mai ales, scena în care 
zaporojenii vin cu jalbă la țarină. Afară de aceasta, cenzura a mai 
făcut anumite tăieturi care au fost restabilite în ediția de față după 
ciorna manuscrisului. Astfel, desigur că de teama cenzurii n-au 
apărut glumele lui Vacula, care a botezat dracul, şi nici cuvintele de 
protest ale zaporojeanului împotriva asupririlor: 

„lartă-ne măicuţă, da” de ce ai căşunat pe poporul credincios?” 

În povestirea „In noaptea de ajun”, Gogol foloseşte pe larg folclorul. 
Descrierea dracului, zborul lui cu Vacula, felul cum ascundea stelele, 
îşi au originea în izvoare populare şi folcloristice. Astfel Gogol scria, 
de pildă, în „Cartea de felurite însemnări” următoarele: „Există o 
Cred utiție că zgripțuroaicele desprind stele de pe cer şi le ascund”. În 
folclor se vorbeşte de dracul venind la întâlnire pe hogeac 


(„Chievscaia starina”!%E, 1889, Nr. 9, pag. 398). De asemenea chipul 
dracului se apropie şi de figura comică a dracului din dramele 
teațrului popular ucrainian de păpuşi. 

In afară de motivele folcloristice şi de basm, în această povestire 
au fost zugrăvite deosebit de viu scene din viață cum şi unele fapte 
istorice mai concrete decât în „Răvaşul pierdut”. Din descrierea 
călătoriei fierarului Vacula la Petersburg, unde vine la palatul 
Ecaterinei a Il-a, reiese că timpul în care poate fi situată acţiunea 
povestirii este a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Întâlnirea 
solilor zaporojenilor cu Ecaterina, care căuta să atragă pe zaporojeni 
în lupta împotriva turcilor şi Tătarilor, jalbele zaporojenilor împotriva 
asupririlor ocârmuirii, reflectă fapte istorice reale. Guvernul țarist 
primea cu plăcere ajutorul zaporojenilor dar, în acelaşi timp, căuta în 
toate chipurile să îngrădească „libertăţile” Seciului iH să-l supună în 
totul influenței sale. Vorbind de plângerile solilor zaporojenilor 
împotriva asupririlor pe care le îndurau, Gogol condamnă această 
politică a guvernului. „Năpăstuirile” de care se plângeau zaporojenii 
erau ridicarea de cetăţi ale stăpânirii în jurul Seciului şi proiectele 
guvernului de a lichida oastea zaporojeană şi de a „preface” pe 
zaporojeni în „carabinieri”, adică în trupe regulate. 

Protestând împotriva asupririi zaporojenilor, solia lor a arătat, ca 
o dovadă a devotamentului ls: pentru interesele de stat ale Rusiei, 
participarea zaporojenilor la războaiele împotriva turcilor şi a 
tătarilor din Crimeea. Dintre personajele din anturajul Ecaterinei, 
Gogol îl zugrăveşte pe D. Fonvizin, autorul comediilor „Brigadierul” şi 
„Neisprăvitul”. 

Belinschi a relevat această povestire din celelalte care alcătuiesc 
ciclul „Serilor”, socotind că „In noaptea de Ajun constituie un tablou 
complet al vieţii de toate zilele a poporului, micile lui bucurii şi 
amărăciuni, într-un cuvânt, toată poezia vieţii lui”. 


O răzbunare cumplită 


I 


Duduia marginea Kievului de tămbălău. Esaulul Gorobeţ 
prăznuia nunta feciorului său. La casa esaulului se adunase 
puzderie de oaspeţi. Mai înainte vreme, oamenilor le plăcea să 
mănânce bine, să bea şi mai bine, dar mai presus de toate, 
cheful în mare cinste îl aveau. Venise călare pe roibul lui şi 
cazacul zaporojean Michitca, tocmai din câmpia Pereşlee de-a- 
dreptul de la un chiolhan, unde şapte zile şi şapte nopţi în şir 
cinstise cu vin roşu şleahticii crăieşti. Şi mai venise de la 
răzeşia lui, aflată într-o văiugă dintre două dealuri, pe cela 
mal al Niprului, Danilo Burulbaş, fratele de cruce al 
esaulului, cu Caterina, tânăra-i nevastă, şi cu fătul lor ce-abia 
împlinise anul. Mult s-au minunat oaspeții de fața albă a 
panei Caterina, de sprâncenele-i negre cum e catifeaua 
nemțească, de fusta-i mândră şi de scurta de serasir albastru, 
cum şi de botforaşii ei cu potcoave de argint. Mai mult ca de 
toate însă, s-au minunat cu toţii că nu venise şi bătrânul tată 
al Caterinei. Bătrânul hălăduise în totul numai un an peste 
Nipru, pierind apoi fără de veste şi lipsind vreme de douăzeci şi 
unu de ani. Nu s-a întors la fiică-sa decât după ce ea se 
măritase şi plodise€” băiatul. Bătrânul, de bună-seamă, ar fi 
avut multe minunăţii de povestit. Şi cum să n-aibă după atâta 
hoinăreală pe meleaguri străine! Pe acolo toate sunt altfel, nici 
oamenii nu-s la fel, nici biserici creştineşti nu se află... Dar 
bătrânul nu venise: asta este! 

Li s-a pus dinainte oaspeților votcă fiartă cu stafide şi 
prune, şi un blid mare, plin cu colaci de nuntă. Lăutarii au 
amuţit un scurt răstimp, au pus la o parte chimvalele, 
scripcile şi dairalele şi au prins a mânca din coaja de dedesubt 
a colacilor, în aluatul cărora fuseseră puşi bani. În vremea 
asta, fetele şi nevestele tinere şi-au şters gura cu basmaua cu 
cusături şi au ieşit iarăşi din rânduri la joc; pe când flăcăii cu 
mâinile în şold îşi roteau ţanțoşi ochii în juru-le gata să se 
repeadă în întâmpinarea lor, bătrânul esaul a scos din casă. 


două icoane, pregătindu-se să blagoslovească mirii. Esaulul 
primise icoanele în dar de la preacuviosul stareț Vartolomei, 
un schimnic bătrân. Podoabele de pe icoane erau sărăcuțe; 
nici aur, nici argint nu lucea pe ele, dar nu era putere 
necurată care să se apropie de cel ce le avea în casă. Esaulul 
ridicase icoanele şi se pregătea să rostească o scurtă 
rugăciune, când deodată, copiii care se jucau în țărână 
prinseră a ţipa speriați. Toată adunarea se trase grabnic 
înlături şi oamenii cuprinşi de groază arătau cu degetul un 
cazac care stătea în mijlocul lor. Nimeni nu ştia cine-i cazacul. 
E] îi trăsese o căzăcească îndrăcită, înveselind pe cei din juru- 
i. Când a ridicat însă esaulul icoanele, cazacul se schimbă pe 
loc la față: nasul i s-a lungit, aplecându-i-se într-o parte, 
ochii, căprui pân-atunci, i se înverziră, prinzând a-i juca în 
cap, buzele i se învinețiră, bărbia-i tresări, ascuțindu-i-se ca o 
suliță, din gură îi ieşi un colț, la ceafă îi răsări un gheb şi, 
văzând cu ochii, cazacul se preschimbă în moşneag. 

— Ele! EI e! începură să strige oamenii, îndesându-se unii 
în alții. 

— Iar a venit vrăjitorul! strigau mamele, luându-şi copiii în 
braţe. 

Falnic şi plin de măreție, esaulul ieşi înaintea celorlalți şi, 
punând icoanele în fața necuratului, rosti cu glas puternic: 

— Piei, satană! N-ai ce căuta aici! 

S-a auzit un şuier, urmat de o scrâşnire de colți de lup 
parcă, şi ciudatul moşneag se făcu nevăzut. 

Mulțimea începu să freamăte şi să murmure, ca marea pe 
furtună. 

— Ce fel de vrăjitor o fi? întrebau tinerii nepricepuți în de- 
ale vieții. 

— Ne paşte o nenorocire... spuneau bătrânii, clătinând din 
cap. 

Şi peste tot, în curtea largă a esaulului, oamenii începură a 
se aduna în jurul câte unui povestitor, ca să asculte snoave 
despre straniul vrăjitor. Dar fiecare alta spunea, şi nimic cu 
temei. 


Oamenii au adus în curte de-a-dura un butoi de mied şi 
găleți cu vin grecesc destule. Se înveseliră cu toții iarăşi. 
Lăutarii se porniră din nou. Fetele, nevestele, tinerii şi cazacii 
sprinteni, învestmântaţi în jupane ce-ţi luau văzul, se 
avântară iar în joc. Înfierbântaţi de băutură, bătrâni de 
nouăzeci şi o sută de ani, amintindu-şi de frumoşii ani ai 
tinereții, au intrat şi ei în joc. Au chefuit cu toții până noaptea 
târziu, aşa cum nu se mai chefuieşte în zilele noastre. Prea 
puțini oaspeţi au plecat pe la casele lor. Mulţi au mas peste 
noapte în curtea îngrădită a esaulului şi cea mai mare parte 
au adormit nepoftiți, care pe unde apucase: sub laițe, pe 
podele, lângă cai, dinaintea grajdului. Acolo unde aburii 
vinului cuprinseseră capetele lor căzăceşti, acolo zăceau 
tolăniți şi sforăind de răsuna Kievul. 


II 


O lumină blândă s-a aşternut peste lume: o cerne luna care 
s-a ivit de după dealuri. Malul râpos al Niprului s-a îmbrăcat 
într-o mantie scumpă de damasc, albă ca omătul, iar umbrele 
s-au retras departe, în hățiş de pini. 

În mijlocul Niprului plutea o luntre de stejar. Doi flăcăi, cu 
negrele cuşme căzăceşti pe-o ureche, şedeau în față la vâslele 
de sub care zburau stropii în toate părțile, ca scânteile sub 
amnar. 

De ce nu cântau cazacii oare? Nici de călugării papistaşi 
care bântuie Ucraina, cercând să tragă norodul la papistăşia 
lor, nici de bătălia de lângă Lacul-Sărat pe care două zile au 
purtat-o cu hoarda, nimic nu pomeneau. Dar cum să cânte, 
cum să vorbească de faptele lor căzăceşti, când Danilo, panul 
lor, e trist şi-ngândurat? Marginea mânecii jupanului roşu- 
cârmâz i-a lunecat din luntre şi atârnă în apă iar pani 
Caterina îşi leagănă încetişor copilul, fără să-şi ia ochii de la 
el, în timp ce pulberea cenuşie de apă îi stropeşte straiul 
frumos, pe care nicio manta nu-l apără. 

Ți-e mai mare dragul să priveşti de pe apele Niprului 
dealurile înalte, luncile întinse, pădurile verzi. Dealurile acelea 
nu-s dealuri şi n-au poale, şi jos, ca şi sus, au piscuri ascuţite 
şi peste tot, deasupra lor ca şi sub ele, se întinde cerul înalt. 
Pădurile de pe dealuri nu-s nici ele păduri, ci chica din capul 
piticului pădurii. El îşi spală barba în apă şi de la barbă în jos 
şi de la chică în sus e numai cer înalt. Luncile acelea nu-s 
lunci, ci o cingătoare verde, care încinge mijlocul cerului 
rotund, iar pe cele două jumătăți, şi pe aceea de jos, şi pe 
aceea de sus, pluteşte luna. 

Dar pan Danilo n-are ochi decât pentru tânăra-i nevastă. 

—  Caterino, tânără nevastă, comoara mea, ce s-a 
întâmplat? de ce te-a cuprins jalea? 

— Nu m-a cuprins jalea, Danilo, panul meu, dar m-au 
înspăimântat afurisitele celea de poveşti cu vrăjitorul. Lumea 


spune că era aşa de fioros din născare că niciun copil nu voia 
să se joace cu el. Ai auzit, pan Danilo, ce grozăvii spuneau 
oamenii despre el. Cică mereu i se năzărea că toţi îşi bat joc de 
dânsul. De se-ntâmpla să întâlnească om în fapt de seară, era 
destul să i se pară că omul deschide gura a zâmbire, şi 
dimineața îl găseau mort. Mă simțeam tulburată şi m-am 
îngrozit foarte auzind acele poveşti, — spuse Caterina scoțând o 
năframă pe care erau cusute de mâna ei, cu mătase roşie, 
frunze şi poame şi şterse cu ea obrazul copilului care-i dormea 
în braţe. 

Pan Danilo tăcea mâlc şi privea spre malul din umbră al 
râului unde departe, după pădure, se zărea un dâmb de 
pământ negru în dosul căruia se înălța un vechi castel. Trei 
cute i se iviră deodată pe frunte, drept deasupra sprâncenelor; 
cu mâna stângă îşi netezi mustăţile voiniceşti. 

— Nu fiindcă-i vrăjitor mi-e groază, începu el, ci mai ales 
fiindcă-i un oaspete hain. Ce i-a venit să vină? Am auzit că 
leşii vor să ridice o cetate, ca să ne taie calea la zaporojeni. De 
o fi să fie adevărat... Să prind numai limbă” că se află pe 
acolo vreun bârlog de-al lui, şi mătur eu cuibul dracului. Îi 
dau foc şi nici corbii n-o să aibă ce mai alege din el. Oricum, 
socot că trebuie să aibă destul aur şi bogății de tot felul. Iaca 
unde-i sălaşul diavolului acesta. De s-o întâmpla să aibă 
aur... Acuşi trecem pe lângă cruci. Acolo-i ţintirimul unde 
putrezesc ciolanele procleților lui strămoşi. Lumea spune că 
erau gata să-şi vândă diavolului pentru bani şi sufletele şi 
trupurile îmbrăcate cu jupane jerpelite. Dacă-i adevărat că are 
aur, nu mai avem acuma de ce sta la cumpănă, căci nu 
totdeauna poţi dobândi aur în războaie... 

— Ti-am înțeles gândul. N-aştepta nimica bun din 
întâlnirea asta cu vrăjitorul. Dar de ce ţi se curmă suflarea? 
Îți încrunţi sprâncenele şi privirea ţi-e întunecată. Mie-mi pare 
că întâlnirea asta cu vrăjitorul nu-i a bine. 

— Taci, femeie! răcni Danilo. Cine se ia după voi, ca voi 
ajunge! la dă-mi un foc, flăcăule, să-mi aprind luleaua. — Şi se 
întoarse spre unul dintre luntraşi, care scoase foc din luleaua 


lui, potrivindu-l în luleaua panului său. — Auzi! Mă sperie cu 
vrăjitorul! urmă Danilo. Cazacul, slavă Domnului, nu se teme 
nici de draci, nici de popi. Dacă ne-am potrivi noi la neveste! 
Dar luleaua şi sabia e nevasta noastră. Nu-i aşa, luntraş? 

Caterina tăcu, ațintindu-şi privirea în apa adormită şi uşor 
încrețită de vânt. Niprul sticlea de luciri argintii ca blana 
lupului în miez de noapte. 

Luntrea coti, începând să lunece de-a-lungul malului 
păduros. Pe mal se vedea un ţintirim, unde se învălmăşeau, 
unele-n altele, cruci putrede. Printre cruci nu creşteau tufe de 
călin, nici nu înverzea iarba, ci numai razele lunii le mai 
încălzea din înaltul ceresc. 

— Măi luntraşi, n-auziţi ţipete? Ne cheamă cineva în ajutor, 
spuse pan Danilo, întorcându-se către vâslaşii lui. 

— Ba auzim şi ni se pare că vin chiar dintr-acolo, spuseră 
cei doi flăcăi deodată, arătând spre ţintirim. 

Dar, nepristan”!, totul amuţi. Luntrea coti iarăşi şi începu 
să înconţure ieşitura malului. Vâslaşii scăpară vâslele 
deodată, zgâind ochii mari. Pan Danilo încremeni şi el. Groaza 
şi frigul le înghețase cazacilor sângele-n vine. 

O cruce de pe un mormânt se clătina şi din el se ridică un 
mort schilav. Barba-i ajungea până la brâu, iar ghearele erau 
mai lungi decât degetele. Mortul îşi ridică încet mâinile. Faţa îi 
tresări schimonosindu-i-se. Chinurile pe care le îndura erau, 
se vede, groaznice. „Mă-năbuş, mă-năbuş!...” gemea el cu glas 
sălbatic şi neomenesc. Glasul îi era ca un cuţit care-ţi scrijelea 
inima. Dintr-odată mortul intră în pământ. Se mai clătină o 
cruce, şi alt mort se ridică din mormântul lui, mai înfricoşător 
şi mai înalt ca cel dintâi. Barba îi bătea în genunchi, iar 
ghearele erau încă şi mai lungi ca ale celuilalt. Mortul acesta 
urla şi mai cumplit: „Mă-năbuş! şi intră şi el înapoi în 
pământ. Se clătină apoi a treia cruce şi al treilea mort se 
ridică. Părea că numai oasele i se ridicaseră, sus de tot, 
deasupra pământului. Barba îi ajungea la glezne. Ghearele-i 
lungi se înfigeau în țărână, înspăimântător îşi întinse mâinile 
în sus, de parc-ar fi vrut să apuce luna din tării şi slobozi un 


răcnet de-ai fi zis că cineva încerca să-i taie oasele îngălbenite 
cu fierăstrăul... 

Copilul care dormea în brațele Caterinei scoase un țipăt şi 
se trezi. Ţipă şi pani Caterina. Vâslaşilor le căzură căciulile în 
Nipru, iar pe pan îl trecură fiorii. Deodată, totul se potoli de 
parcă nici n-ar fi fost, dar mai trecu o bună bucată de vreme 
până ce vâslaşii să pună iarăşi mâna pe vâsle. 

Burulbaş se uita cu îngrijorare la tânăra lui nevastă 
înspăimântată cum îşi legăna în braţe copilul care plângea şi, 
strângând-o la pieptul lui, o sărută pe frunte. 

— N-ai de ce te speria, Caterină, priveşte, nu-i nimic, îi 
spuse, arătând cu mâna de jur împrejur. Vrăjitorul cată să 
sperie oamenii, ca nimeni să nu acolisească la bârlogul lui. 
Dar cu una ca asta nu sperie decât muierile. Dă-mi, rogu-te, 
băiatul în braţe, şi spunând asta, pan Danilo ridică feciorul şi- 
Il sărută. Nu-i aşa, Ivan, că nu te temi de vrăjitori? Hai, spune- 
mi: „Nu, tătucă, sunt cazac!” Hai, nu mai plânge. Uite, acuşi 
suntem acasă. Cum om ajunge, o să-ți dea mama caşă, o să te 
culce în leagăn şi o să-ți cânte: 


Nani, nani, nani! 

Nani, nani, puişor, 
Creşti frumos şi repejor, 
Spre faima cazacilor 

Şi spaima duşmanilor. 


Ia spune şi tu, Caterină, mie-mi pare că lui taică-tău nu-i e 
voia să trăiască în bună înțelegere cu noi. De când a venit e tot 
posomorât şi încruntat, de parcă i s-ar fi înecat corăbiile... 
Dacă ştia că n-are să-i placă, de ce a mai venit? N-a vrut să 
bea pentru libertatea noastră căzăcească, n-a legănat copilul 
în brațe... La început mă bătea gândul să-i spun tot ce aveam 
pe suflet, dar nu ştiu ce era cu mine, că mi se opreau vorbele 
pe buze. Nu. Taică-tău n-are inimă de cazac. Inimile de cazaci, 
oriunde s-ar întâlni, numai din piept nu se smulg ca să se 
apropie!... Ce-i, flăcăii mei dragi? Mai este mult până la mal? 


Las-că vă dau eu căciuli noi. Ţie, Steţco, am să-ți dau una de 
catifea, cu fundul cusut cu fir de aur. l-am scos-o unui Tătar, 
cu cap cu tot. Armele şi tot ce avea mi le-am luat, numai 
sufletul i l-am slobozit. Ei, trageţi la mal. Uite, Ivan, am ajuns 
acasă, şi iaca, tu tot plângi. Ia-l tu, Caterină. 

Toţi au sărit pe mal. După deal se ivi un acoperiş de paie. 
Acolo erau casele strămoşeşti ale lui pan Danilo. Dincolo de ele 
mai era un colnic, după care se întindea câmpia, pe care şi o 
sută de verste să fi mers, nu întâlneai picior de cazac. 


III 


Răzeşia lui pan Danilo era aşezată între două dealuri, într-o 
vale îngustă, care cobora lin spre Nipru. Casele nu erau înalte, 
iar locuința lui arăta pe dinafară întocmai ca acelea ale 
cazacilor de rând, cu o singură odaie, dar mare şi luminoasă; 
în ea era loc destul şi pentru dânsul şi pentru nevastă-sa şi 
pentru slujnica bătrână şi pentru zece voinici, toți unul şi 
unul. Pe ziduri erau polițe de stejar, şi blide, şi castroane de 
tot felul. Printre ele se aflau şi pocale de argint, şi cupe suflate 
cu aur, unele primite în dar, altele pradă de război. Sub polițe 
atârnau muschete scumpe, săbii, sâneţe şi sulițe, trecute de 
voie, de nevoie, de la tătari, turci, şi leşi, în mâinile lui pan 
Danilo şi păstrând pe ele multe urme de lovituri de sabie. La 
vederea lor, pan Danilo îşi amintea, după semnele pe care le 
purtau, de nenumăratele lui lupte. Jos, de-a-lungul pereţilor, 
erau laițe de stejar bine geluite. Lângă ele. În faţa cuptorului, 
atârna un leagăn prins de frânghii trecute printr-un inel 
înşurubat în tavan. Podeaua era bătătorită neted şi lipită cu 
lut peste tot. Pe laițe dormeau pan Danilo cu nevastă-sa, pe 
cuptor bătrâna slujnică, iar în leagăn se legăna copilul, 
gungurind. Voinicii se culcau pe jos, prin unghere. Dar 
cazacului îi place mai bine să doarmă pe pământul gol, sub 
cerul liber. N-are nevoie de saltea de puf. Îşi aşterne la căpătâi 
un braţ de fân proaspăt şi se întinde în voie pe iarbă. Îi place 
ca, trezindu-se în toiul nopții, să poată privi cerul înstelat şi să 
se înfioare în răcoreala care-i mai înviorează ciolanele 
căzăceşti. Se întinde, bolboroseşte în somn, îşi aprinde luleaua 
şi se înfăşoară mai bine în cojocul călduros. 

După petrecerea din ajun, Burulbaş se trezi destul de 
târziu. De cum se trezi, se şi aşeză în colțul laiței şi începu să- 
şi ascută un iatagan turcesc nou-nouţ, dobândit prin schimb, 
pe când pani Caterina se apucă să coasă cu fir de aur un 
ştergar de mătase. Deodată, mânios şi încruntat, în dinţi cu 
luleaua adusă de pe meleaguri străine, intră în odaie tatăl 


Caterinei şi începu s-o dojenească şi s-o descoasă cu asprime 
de ce s-a înapoiat atât de târziu. 

— Socrule, de asemenea trebi eu dau seamă nu ea. Nu-ţi fie 
cu supărare, dar la noi aşa-i obiceiul: să răspundă bărbatul şi 
nu nevasta, spuse Danilo, şi-şi văzu de treabă. Poate că-n 
unele țări păgâne o fi şi altfel. Nu ştiu. 

Sângele năvăli în fața aspră a socrului şi ochii începură să-i 
scapere sălbatic. 

— Cine altul decât un tată trebuie să-i poarte de grijă fiică- 
si, mormăi el printre dinți. Dacă-i aşa, atunci să te-ntreb eu 
pe tine: unde-ai umblat până noaptea târziu? 

— Apoi, aşa spune, tată socrule. La asta ţi-oi răspunde că 
am trecut demult de vârsta când te-nfaşă muierile. Acuma 
ştiu să mă ţin în şea. Mai ştiu să ţin în mână şi o sabie 
ascuțită. Şi-mi pare că mai ştiu încă şi altceva... Ştiu să nu 
dau socoteală nimănui de ceea ce fac. 

— Cum văd eu, ba-s şi încredințat de asta, tu Danilo cauţi 
ceartă cu lumânarea. Cel ce se ascunde are gând rău. 

— Crede ce vrei, spuse Danilo. La rându-mi oi crede şi eu ce 
vreau. Până-n clipa de față, slavă Domnului, n-am fost 
nicicând părtaş la vreo faptă necinstită. Am luptat 
întotdeauna pentru legea pravoslavnică şi pentru ţară, şi nu 
ca unii vagabonzi, care umblă Dumnezeu ştie pe unde, în 
vreme ce pravoslavnicii luptă pe viață şi pe moarte, ca apoi să 
se năpustească la pâinea pe care n-au semănat-o. Şi-s pe 
deasupra mai răi ca uniţții şi nu pun niciodată piciorul în 
lăcaşul Domnului. Pe de-alde aceştia ar trebui lumea să-i 
descoasă, ca să afle pe unde umblă. 

— Ehei, cazace! Să ştii... Oricât de prost ţintaş oi fi, da 
până şi la o sută de stânjeni glontele meu tot în inimă 
nimereşte. Şi cu sabia mă bat straşnic. Nu rămân din om 
decât bucățele mai mărunte ca păsatul de fiertură. 

— Eu îs gata, spuse pan Danilo, tăind voiniceşte văzduhul 
în cruce cu sabia pe care ştiuse parcă mai dinainte de ce o 
ascute. 


> 


— Danilo! ţipă Caterina, apucându-i mâna şi spânzurându- 
i-se de ea. Bagă de seamă, smintitule, asupra cui ridici mâna. 
Şi tu, tată, ţi-e părul alb ca neaua şi te-ai aprins ca un flăcău 
fără minte. 

— Nevastă! strigă Danilo ameninţțător. Ştii că nu-mi place 
asta. Vezi-ţi de treburile tale muiereşti! 

Spăimântător zăngăniră săbiile! Fierul lovea fierul şi cazacii 
se împroşcau cu scântei de parcă ar fi fost colb. Caterina trecu 
plângând în colțul ei, se trânti pe pat şi-şi astupă urechile ca 
să nu audă loviturile. Dar cazacii se băteau aprig, încât nu se 
putea să nu auzi zăngănitul fierului. Caterina simțea 
loviturile în propriul ei trup şi inima îi bătea să i se spargă. 
„Nu mai pot răbda, nu mai pot! Poate că sângele roşu îi şi 
țâşneşte ca dintr-un şipot din trupul alb. Poate că iubitul meu 
îşi dă duhul în clipa asta, iar eu stau aici...” Şi albă ca varul, 
abia răsuflând, intră în odaie. 

Deopotrivă de tari erau cazacii şi crâncen se mai băteau. Nu 
se puteau birui unul pe altul. Când tatăl se avânta, celălalt 
dădea înapoi, iar când îl înghesuia Danilo, întunecatul bătrân, 
se retrăgea la rându-i. Şi iar stau amândoi la fel de tari, unul 
în fața celuilalt. Furia clocoteşte într-înşii şi iarăşi se înfruntă. 
Of! cum se mai ciocnesc săbiile... Şi, zăngănind, lamele au 
zburat înlături frânte. 

— Slavă ţie, Doamne! răsuflă Caterina, dar ţipă din nou 
văzând cum cazacii pun mâna pe muschete, potrivesc 
cremenea şi trag cocoaşele. 

Cel dintâi trase pan Danilo, fără să nimerească. Socrul îl 
ținti. Era bătrân şi privirea nu-i era aşa de ageră ca a unui 
tânăr, dar mâna nu-i tremura. Împuşcătura trăsni... Danilo 
se clătină şi sângele îi împroşcă mâneca stângă a jupanului 
căzăcesc. 

— Nu, strigă Danilo. Nu-mi vând eu aşa de ieftin pielea. Nu- 
i stânga atamanul, ci dreapta. În perete îmi atârnă un pistol 
turcesc care nu m-a lăsat niciodată de când mă ştiu. Coboară 
din perete, bătrâne tovarăş, şi fă-i un bine vechiului tău 
prieten! Şi Danilo întinse mâna. 


— Danilo! ţipă Caterina deznădăjduită, apucându-l de 
mână şi căzând în genunchi. Nu pentru mine, mă rog. Mie mi- 
e tot una să mor. Nu-i vrednică nevasta care mai trăieşte după 
ce şi-a pierdut bărbatul. Niprul, Niprul cel rece îmi va fi 
mormântul... Dar, uită-te, Danilo, la feciorul tău. Cine să-i 
poarte grija? Cine să-l mângâie? Cine să-l înveţe să călărească 
pe un cal ca pana corbului, să se bată pentru slobozenie şi 
credință, să bea şi să zburde ca un adevărat cazac? Ţi-e scris 
şi ţie, fiul meu, să pieri. Tată-tău nu vrea să ştie de tine. Uite 
cum îşi întoarce capul într-o parte. Oof! Abia acum te cunosc! 
Fiară eşti, nu om! Ai inimă de lup şi suflet de şarpe viclean. 
Credeam că ai, oricum, un pic de omenie şi că în trupul tău de 
cremene clocotesc simțăminte omeneşti. Amar m-am înşelat. 
Are să-ți pară bine şi o să-ţi salte de bucurie oasele în groapă 
când vei auzi că leşii, liftele cele turbate, îți vor arunca feciorul 
în foc, când va ţipa sub tăişul cuţitului, opărit cu uncrop. Oof, 
abia acum te cunosc! Ai fi în stare să te scoli din mormânt şi 
să ațâţi cu căciula ta focul care-l va mistui. 

— Stai, Caterină! Vino-ncoace, dragul meu Ivan, să te 
sărut. Nu, copilul meu, nimeni n-are să-ți smintească un 
firişor de păr din cap. Ai să creşti mare pentru cinstea ţării. Ai 
să zbori cândva în fruntea căzăcimii, cu căciula de catifea în 
cap şi cu sabia ascuțită în mână. Dă-mi mâna, tată. Să uităm 
ce-a fost. De ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă. de ce nu-mi întinzi 
mâna? spuse Danilo tatălui Caterinei, care rămăsese 
nemişcat şi a cărui față nu arăta nici mânie, nici gând de 
îimpăcare. 

— Tată, strigă Caterina, îmbrățişându-l şi sărutându-l. Nu 
fi neînduplecat. lartă-l pe Danilo, că n-are să te mai supere de- 
aici încolo. 

— Numai pentru că mă rogi tu, fata mea, îl iert! îi răspunse 
el sărutând-o şi ochii i-au scăpărat ciudat. Caterina se 
cutremură preț de o clipă: ciudată i se păru şi sărutarea, cât 
şi nefireasca sclipire a ochilor. Se sprijini de masa pe care pan 
Danilo îşi pusese mâna să şi-o oblojească şi se gândea că rău 


făcuse şi împotriva obiceiului căzăcesc, că ceruse iertare, când 
ştia prea bine că nu-i el vinovatul. 


IV 


Ziua se ivise, dar soarele, nu. Cerul se posomorâse şi o 
ploaie subțire se cernea pe câmpii, pe păduri şi pe apa întinsă 
a Niprului. Pani Caterina se trezise, dar nu era mulțumită. 
Ochii-i erau plânşi. Era neliniştită şi nu-şi afla locul. 

— Bărbatul meu iubit, bărbatul meu scump, urât vis am 
mai avut astă-noapte. 

— Ce vis ai avut, iubita mea pani Caterina? 

— Un vis ciudat şi atât de viu, de parcă era aievea. Am visat 
că pocitania aceea pe care am văzut-o la esaul era chiar tata. 
Te rog, însă nu crede cumva în visul meu. Câte prostii nu 
visează omul. Se făcea că stam în fața lui, înspăimântată şi 
tremurând ca varga şi, la fiecare vorbă ce rostea îmi simțeam 
vinele zvâcnind. De-ai fi auzit ce spunea!... 

— Şi ce-ţi spunea, comoara mea? 

„a te uită la mine, zicea, Caterină. Sunt frumos. 
Degeaba spun oamenii că-s pocit. Ţi-oi fi bărbat bun. Uită-te 
cum îmi lucesc ochii...” Şi-mi aruncă o privire aşa de 
învăpăiată, că am început să țip şi m-am trezit. 

— Da. Visurile spun de multe ori adevărul. De altfel, ştii că 
peste deal domneşte iarăşi neliniştea. lar au prins leşii a 
iscodi. Gorobeţț mi-a trimis vorbă să veghez. Dar degeaba se 
frământă el, că nici aşa nu închid ochii. Flăcăii mei au prăvălit 
astă noapte copaci în douăsprezece locuri şi au ridicat stavile. 
Las” că-i ospătăm noi cu prune de plumb, iar pospoliții or 
dănțui sub vergi. 

— O fi ştiind oare tata de asta? 

— Taică-tău îmi stă în gât. Nici azi nu pricep ce-i cu el. 
Mult trebuie să fi păcătuit pe unde a umblat. Şi mă gândesc: 
de-o lună de când stă la noi, de ce nu s-o fi înveselit şi el, 
măcar odată, ca orice bun cazac! Mied să bea n-a vrut. Auzi 
tu, Caterină, nici n-a vrut să guste din miedul pe care l-am 
prădat de la jidovii din Brest. Ei băiete, dă o fugă în beci, şi 
adă-mi din miedul cela jidovesc, strigă pan Danilo. Şi nici 


rachiu nu bea! Mare ticăloşie! Pani Caterina, tare mă tem că 
n-o fi crezând în Domnul nostru lisus Christos! Dar ție cum ţi 
se pare? 

— Dumnezeu unul ştie ce tot îndrugi tu, pan Danilo! 

— E totuşi de mirare, urmă pan Danilo, luând cana de lut 
din mâna cazacului. Până şi papistaşii sunt ispitiți de votcă. 
Numai turcii nu beau. Ascultă, Steţco, mult mied ai dat pe gât 
în beci? 

— L-am încercat numai, pane! 

— Minţi, afurisitule. Nu vezi cum ți s-adună mugştele la 
mustăți? După ochi se cunoaşte c-ai dat gata jumătate de 
vadră. E-hei, cazacii! Pârdalnice făpturi! Gata să-şi dea şi 
cămaşa unui prieten dar când e vorba de băut se schimbă 
treaba. Demult nu m-am mai îmbătat pani Caterina, nu-i 
aşa”? 

— Ei, demult! De ieri... Ai uitat? 

— Nu te teme, nu te teme! O ulcică numai. Uite şi pe 
egumenul turcesc, spuse el printre dinţi, văzându-l în uşă pe 
socru-său, care tocmai se apleca să intre. 

— Ce-i asta, copila mea? zise tatăl Caterinei, scoțându-şi 
căciula din cap şi îndreptându-şi cingătoarea de care atârna o 
sabie bătută cu nestemate de-ţi lua ochii. Soarele e sus, şi 
prânzul nu-i gata. 

— Prânzu-i gata, tată. Îndată pun masa. Scoate oala cu 
găluşte, îi spuse pani Caterina bătrânei slujnice, care ştergea 
blidele de lemn. Ba nu, las-că o scot eu; tu cheamă flăcăii. 

Toţi se aşezară roată pe podea: în fața icoanei tatăl 
Caterinei, în dreapta lui — fiică-sa, în stânga - pan Danilo, şi 
apoi pe rând cei zece voinici de credință, unii cu jupane 
albastre, alții eu galbene. 

— Nu-mi plac găluştele astea, spuse tatăl Caterinei după ce 
gustă din ele şi puse lingura la o parte. N-au niciun gust. 

„Ştiu că-ţi plac mai mult tăiețeii jidoveşti”, gândi Danilo. 
Apoi cu voce tare: 

— De ce spui, socrule, că găluştele n-au niciun gust? Oare 
nu-s bine făcute? Caterina mea face nişte găluşte cum rar 


mănâncă hatmanul. Aşa că n-ai de ce te scârbi. Asta-i 
mâncare creştinească. Toţi sfinții şi oamenii cu frica lui 
Dumnezeu mănâncă găluşte. 

Tatăl Caterinei n-a scos o vorbă. Part Danilo tăcu şi el. 

S-a adus apoi friptură de porc cu varză şi prune. 

— Nu-mi place carnea de porc, făcu iarăşi tatăl Caterinei, 
scociorând varza cu lingura. 

— De ce să nu-ţi placă? spuse Danilo. Numai turcii şi jidovii 
nu mănâncă porc. 

Tatăl Caterinei se oțări şi mai mult. 

N-a mâncat decât tăieței cu lapte, bând în loc de votcă un 
fel de apă neagră dintr-un şip“2, pe care l-a scos din sân. 

După ce a mâncat, Danilo s-a culcat şi a dormit zdravăn, 
sculându-se abia la vreme de chindie. Se apucă apoi să scrie 
nişte cărți armiei căzăceşti, în timp ce pani Caterina, lângă 
cuptor îşi legăna copilul. Sta şi se uita pan Danilo cu ochiul 
stâng la slova lui, iar cu dreptul — pe fereastră. Pe fereastră se 
vedeau lucind în depărtare dealurile şi Niprul. Dincolo de 
Nipru, albăstreau pădurile. Sus, licărea cerul senin al nopţii. 
Dar nici înaltul cerului, nici pădurea albastră nu-i desfătau 
ochii lui pan Danilo: el se uita la dâmbul de pământ pe care se 
înălțau zidurile negre ale bătrânului castel. | se păru că 
printr-o fereastră îngustă fulgeră o luminiţă. În jur însă, era 
linişte. Pesemne că i se năzărise. Se auzea numai din jos 
vâjâitul înăbuşit al Niprului şi din trei părți huia pe rând, în 
răstimpuri, bătaia valurilor trezite. Niprul nu se răzvrăteşte. 
Ca un bătrân cârteşte şi bombăne; nimic nu-i place; toate s- 
au schimbat în jurul lui; poartă dealurilor, pădurilor şi 
luncilor de pe malurile sale o vrajbă tăcută şi duce cu el jalbă 
împotrivă-le, tocmai la Marea Neagră. 

lată că se zăreşte o luntre neagră pe întinsul Niprului şi la 
castel parcă iarăşi scapără. Danilo şuieră încetişor şi la 
şuieratul lui se ivi unul dintre credincioşii săi flăcăi. 

— Steţco, îi spuse el, pune mâna mai repede pe o sabie 
ascuțită şi pe o sâneaţă şi hai cu mine. 

— Pleci? îl întrebă pani Caterina. 


— Plec, nevastă. Trebuie să cercetez peste tot şi să văd dacă 
rânduielile-s păzite. 

— Mie mi-e frică să rămân singură. O să mă fure somnul. 
Ce mă fac dacă visez iar? Nici nu-mi dau bine seama dacă a 
fost vis sau întâmplare aievea, aşa de vii mi s-au părut toate. 

— Bătrâna rămâne cu tine doar, iar în tindă şi-n curte 
dorm cazacii. 

— Baba a şi adormit, şi-n cazaci nu mă bizui prea mult. 
Ascultă, pan Danilo. Încuie-mă şi ia cheia. Aşa n-are să-mi 
mai fie frică. lar cazacii, culcă-se dinaintea uşii. 

— Fie şi aşa, zise Danilo, ştergând colbul de pe sâneaţă şi 
turnând pulberea în tigăița ei. 

Credinciosul Steţco era gata şi-l aştepta cu toată armătura 
căzăcească pe el. Danilo îşi puse căciula de cârlan, închise 
ferestruica, trase zăvoarele, ieşi încetişor din curte, se strecură 
printre cazacii adormiţi şi se îndreptă spre dealuri. 

Cerul se limpezise. Dinspre Nipru o boare proaspătă adia 
uşor. Dacă din depărtări n-ar fi răzbit țipăt de pescăruş, ai fi 
zis că totul amuţise. Dar iată că se auzi un foşnet... 

Burulbaş şi credincioasa lui slugă se furişară într-un 
mărăciniş care ascundea trunchiuri doborâte. Un om în jupan 
roşu, cu două pistoale la brâu şi sabia la şold, cobora dealul. 

—  Ăsta-i socru-meu! spuse pan Danilo, pândindu-l din 
ascunzişul lui. De ce şi unde se duce la vremea asta?... Steţco, 
nu căsca gura, fii cu ochii în patru, să vezi încotro are s-o 
apuce panul. 

Omul cu jupanul roşu cobori spre mal şi o coti înspre limba 
de pământ. 

— Aha! Acolo se duce! Ce zici de asta, Steţco? Se duce chiar 
în bârlogul vrăjitorului. 

— Adevărat, pan Danilo. Acolo se duce. De ar fi altfel, ar fi 
trebuit să-l zărim iarăşi de cealaltă parte. Dar aşa, cum s-a 
apropiat de castel s-a şi mistuit. 

— Să ieşim numai şi-i luăm apoi urma. Aici se pune ceva la 
cale. Da, da, ţi-am spus eu, Caterina, că taică-tău e un 
nelegiuit, şi că toate câte le face numai pravoslavnice nu-s. 


lată-i pe pan Danilo şi pe credincioasa lui slugă pe limba de 
pământ şi iată-i mistuindu-se în pădurea deasă care 
înconjoară castelul. O fereastră de sus se lumină slab. Cazacii 
stăteau jos şi se gândeau cum să ajungă acolo. Nu se vedeau 
nici porți, nici uşi. Era, ce-i drept, o intrare prin curtea 
castelului, dar cum să pătrundă? De departe se auzea 
zăngănit de lanţuri şi hămăit de câini. 

— Ce să mai stau la gânduri? spuse pan Danilo, văzând un 
stejar înalt în fața ferestrei. Tu, flăcăule, rămâi aici, eu mă sui 
în copac. De acolo am să văd prin fereastră tot. 

Danilo îşi scoase cingătoarea, aruncă sabia ca să nu 
zăngănească şi, apucându-se de o cracă se cățără în stejar. 
Fereastra era tot luminată. Se aşeză pe o cracă, lângă 
fereastră, se apucă cu o mână de copac şi se uită înăuntru. În 
odaie nu ardea nicio lumânare, totuşi era lumină. Pe pereţi se 
vedeau semne stranii şi atârnau tot felul de arme ciudate, din 
care nu mai văzuse. Arme din acestea nu purtau nici turcii, 
nici crâmlenii, nici leşii şi nici măcar viteazul neam al Şvezilor. 
Sub tavan zburau de colo-colo lilieci mari şi umbrele lor 
fâlfâiau pe pereţi, pe uşi şi pe podele. Pe uşa ce se deschise fără 
zgomot intră un bărbat în jupan roşu şi se duse de-a-dreptul 
la masa acoperită cu o față albă. „El e! Socru-meu!” îşi zise 
Danilo. Se lăsă mai jos şi se lipi mai tare de trunchi. 

Dar omul n-avea timp să vadă că pe fereastră îl priveşte 
cineva. Venise posac şi ursuz şi smulse furios fața de masă. O 
lumină albăstruie şi străvezie începu atunci să se reverse 
treptat în toată încăperea. Undele de aur palid ale luminii de 
până atunci se cufundau fără să se destrame în această mare 
albastră, întocmai ca vinele în marmoră. Omul puse pe masă 
o oală şi începu să arunce în ea felurite ierburi. 

Privind mai cu luare aminte, pan Danilo văzu că în locul 
jupanului roşu, omul avea acum şalvari largi, cum poartă de 
obicei turcii. La brâu avea înfipte pistoale, iar în cap un fel de 
tichie ciudată, având pe ea semne care nu aduceau nici cu 
scrisul leşesc, nici cu cel rusesc. Îţi dădeai seama, privindu-l, 
că şi fața i se schimbă văzând cu ochii: nasul i se lungi, 


atârnându-i peste buze. Gura i se lăți până la urechi, un colț 
îi ieşi pieziş şi înaintea lui se înfățişă acelaşi vrăjitor pe care-l 
văzuse la nunta esaulului. „[i se vădeşte visul, Caterină”, îşi 
zise Burulbaş. 

Vrăjitorul începu să se plimbe în jurul mesei, semnele din 
perete începură să se schimbe şi ele cu iuțeală, iar liliecii să 
zboare tot mai repede în sus şi în jos, încoace şi încolo. 
Lumina albăstrie care slăbea din ce în ce, păru de la o vreme 
să se stingă de tot. O altă lumină, trandafirie şi lină, se 
revărsa acum în odaie. Această blândă lumină părea că se 
revarsă în toate ungherele cu un clinchet uşor când, deodată, 
pieri şi întuneric se făcu. O vreme nu se auzi decât un foşnet, 
aşa cum în fapt de seară liniştită adie vântul, rotindu-se 
deasupra oglinzii apelor, aplecând tot mai mult spre luciul lor 
sălciile argintii. Lui pan Danilo i se păru că în odaie lucea 
luna, pluteau stelele, licărea nelămurit azurul întunecat al 
cerului şi simți chiar, drept în față, răceala nopţii. Deodată 
însă cerul dispăru şi pan Danilo văzu dinainte-i propria-i 
odaie (de aceea îşi pipăi repede mustaţa, să se încredinţeze 
dacă nu cumva adormise), de pereți atârnau săbiile lui 
turceşti şi tătăreşti, de-a-lungul lor erau polițele, iar pe polițe 
străchini şi blide; pe masă pâinea şi sarea; leagănul atârna de 
tavan... Dar în locul icoanelor, pocitanii fioroase se holbau pe 
prichiciul cuptorului... O pâclă deasă acoperi totul şi iarăşi se 
făcu întuneric. Un clinchet minunat porni din nou şi odaia se 
umplu de lumină trandafirie, iar vrăjitorul sta iarăşi stană, cu 
capul înfăşurat în ciudata lui cealma*”. Sunetele se auzeau 
tot mai tari şi mai dese, lumina trandafirie din blândă cum 
era, se făcu tot mai vie şi ceva alb, ca un nor, flutură în 
mijlocul încăperii. Lui pan Danilo i se părea că norul nu era 
chiar nor, ci mai degrabă o femeie, numai că nu se putea 
dumiri din ce anume era făcută; din văzduh să fie țesută? 
Altfel n-ar fi plutit fără să atingă podeaua sau să se sprijine de 
ceva, nu s-ar fi văzut printr-însa lumina trandafirie şi n-ar fi 
zărit strălucind semnele de pe pereţi. lată că şi-a mişcat capul 
străveziu. Ochii azurii îi lucesc potolit, părul inelat îi cade pe 


umeri ca o ceață cenuşie, buzele palide amintesc lumina 
trandafirie şi firavă a zorilor când se revarsă peste cerul alb- 
străveziu al dimineţii, negrul sprâncenelor umbreşte uşor... 
Vai! Dar asta-i Caterina! În clipa aceea Danilo simţi că mâinile 
şi picioarele îi înțepenesc. Încercă să scoată o vorbă, dar buzele 
1 se mişcau mute. 

Vrăjitorul sta nemişcat la locul lui. 

— Unde-ai fost? întrebă el. Şi făptura din față se înfioră. 

— Ah! de ce m-ai chemat? gemu ea încetişor. Eram atât de 
fericită! Mă aflam în locurile unde m-am născut şi am trăit 
cincisprezece ani. Ce bine-i acolo! Cât de verde şi de plină de 
miresme e lunca unde mă jucam în copilărie! Aceleaşi flori de 
câmp, aceeaşi casă, aceeaşi grădină de zarzavat. Cum mă mai 
îmbrăţişa buna mea mamă! Şi câtă dragoste îi izvora din ochi. 
M-a mângâiat, m-a sărutat pe gură şi pe obraz şi mi-a 
pieptănat cu un pieptene des părul castaniu. Tată!... spuse ea 
pironindu-şi privirea stinsă asupra vrăjitorului, de ce mi-ai 
înjunghiat mama? 

Vrăjitorul o ameninţă cu degetul. 

— Oare te-am rugat eu să-mi vorbeşti de asta? şi frumoasa 
vedenie se cutremură. Unde ţi-e pani a ta acum? 

— În clipa de față, pani a mea, Caterina, doarme. lar eu m- 
am bucurat de asta şi mi-am luat zborul. Demult voiam s-o 
văd pe mama. Dintr-odată m-am făcut iar de cincisprezece 
ani. Şi m-am simțit uşoară ca o păsărică. de ce m-ai chemat? 

— Îţi mai aduci aminte tot ce ţi-am spus ieri? o întrebă 
vrăjitorul în şoaptă. 

— Îmi mai aduc aminte. Da, îmi mai aduc aminte. Dar ce n- 
aş da s-o pot uita. Sărmana Caterina! Multe din câte-i ştie 
sufletul, ea nu le ştie. 

„E sufletul Caterinei”, se gândi pan Danilo, fără să se 
încumete încă să mişte. 

— Pocăieşte-te, tată. Nu te îngrozeşti oare când, după 
fiecare din omorurile tale, morţii se scoală din mormintele lor? 

— lar vechea poveste! îi tăie vorba vrăjitorul ameninţător. 


— Oricum, ce-am hotărât eu va să fie şi am să te silesc să 
faci ceea ce vreau eu. Tot are să mă iubească ea, Caterina... 

— Oh! Eşti un căpcăun, nu tatăl meu! gemu ea. Nu, n-ai 
să-ți împlineşti voia! Drept e că prin farmece necurate ai 
putere să chemi sufletul şi să-l chinuieşti. Dar numai unul 
Dumnezeu poate să-l silească să i se plece. Nu, niciodată, cât 
voi sta în trupul ei, Caterina n-are să facă o faptă urâtă lui 
Dumnezeu... Tată, se apropie judecata de apoi. Chiar de nu 
erai tatăl meu, nici atunci nu m-ai fi putut sili să-mi înşel 
bărbatul credincios şi iubit. Şi chiar dacă bărbatul meu nu 
mi-ar fi credincios şi nu l-aş iubi, nici atunci nu l-aş înşela, 
pentru că sufletele necredincioase şi care îşi calcă jurămintele 
nu-s pe placul Domnului. 

În clipa aceea îşi aţinti privirea pierdută către geamul 
dinaintea căruia sta pan Danilo şi se opri încremenită. 

— Unde te uiţi? Pe cine vezi acolo? urlă vrăjitorul. 

Sufletul Caterinei se cutremură. Dar pan Danilo coborâse 
demult de pe stejar şi, însoțit de credinciosul lui Steţco, se 
îndreptă spre dealurile sale. „E îngrozitor, e îngrozitor!” îşi 
spunea el, şi simţi o nelinişte cuprinzându-i inima de cazac. 
Curând ajunse la curtea lui unde toţi cazacii dormeau duşi, 
afară de unul de strajă, pufăind din lulea. Cerul tot era 
prefirat cu stele. 


V 


— Ce bine ai făcut că m-ai trezit! — spuse Caterina, 
frecându-se la ochi cu mâneca înflorată a cămăşii şi cătând 
buimacă la bărbatul care îi sta dinainte. — îngrozitor vis am 


avut! Mă-năbuşeam! Oofl... credeam că mor... 

— Ce vis? N-o fi acesta? Şi Burulbaş începu să-i spună 
nevesti-sii ceea ce văzuse. 

— Cum de le-ai aflat, bărbate? întrebă Caterina uimită. Nu 
ştiu cum se face, dar multe dintre cele ce-mi spui mi-s 
necunoscute. Nu. N-am visat că tata ar fi omorât-o pe mama. 
Nici morții nu i-am văzut şi nici altele. Nu, Danilo, n-am visat 
întocmai aşa cum spui tu. Vai! Cât e de groaznic tatăl meu! 

— Nici nu mă miră că n-ai văzut multe dintre câte ţi-am 
spus. Nu ştii nici a zecea parte din câte ţi le ştie sufletul. Ştii 
tu oare că tată-tău e un antichrist? încă acum un an, pe când 
mă pregăteam să pornesc cu leşii împotriva crâmlenilor (pe 
atunci eram încă prieteni cu neamul acesta necredincios), mi- 
a spus egumenul mănăstirii Bratschi (şi trebuie să ştii, 
nevastă, că era un sfânt), că antichristul are puterea să cheme 
la dânsul orice suflet. Când omul adoarme, sufletul i se 
plimbă în voie şi zboară împreună cu arhanghelii pe lângă 
sălaşul Domnului. De cum i-am văzut fața, nu mi-a plăcut. 
De ştiam că ai aşa tată, nu mă însuram cu tine. Nu te luam şi 
nu-mi încărcăm sufletul cu păcat, înrudindu-mă cu neamul 
antichristului. 

— Danilo, strigă Caterina, acoperindu-şi fața cu mâinile şi 
izbucnind în hohote de plâns. Am eu oare vreo vină față de 
tine? Ţi-am fost eu cândva necredincioasă, bărbatul meu 
drag?... Atunci, cu ce ţi-am stârnit mânia? Nu te-am slujit eu 
cu credință? Spusu-ţi-am eu vreo vorbă când te-ntorceai cu 
chef de la vreo petrecere? Nu ţi-am născut eu fecior 
sprâncenat?... 

— Nu plânge, Caterină. Acuma te cunosc şi n-am să te 
părăsesc pentru nimic în lume. Toate păcatele pe capul lui 


tată-tău sunt. 

— Nu! Nu spune că-i tatăl meu. Nu mi-e tată! Dumnezeu 
mi-e martor că mă lepăd de dânsul, că mă lepăd de tatăl meu. 
EI e un antichrist, care huleşte numele Domnului. Chiar de-ar 
fi să piară, sau să se înece, şi încă nu i-aş întinde mâna să-l 
scap. De-ar fi să se usuce de sete, otrăvit de cine ştie ce 
buruiană, tot nu i-aş da să bea. N-am alt tată decât pe tine! 


VI 


În adâncul beci al lui pan Danilo, cu trei rânduri de lacăte, 
încuiat şi ferecat în lanţuri grele, zace acum vrăjitorul; iar de 
ceea parte, pe malul Niprului, diavolescu-i castel se mistuie-n 
flăcări, pe când valuri roşii ca sângele se îmbulzesc bătând 
străvechile ziduri. Nu pentru vrăjitorie şi nici pentru păcatele-i 
pătimeşte vrăjitorul în beciul adânc. Pentru asta, Cel de Sus 
va să-l judece. El se află acolo pentru hainie, pentru că s-a 
ajuns cu duşmanii pravoslavnicei ţări ruseşti să vândă 
poporul ucrainian papistaşilor şi să pună foc bisericilor 
creştine. Vrăjitorul e posomorât. Gânduri negre ca noaptea îi 
frământă cugetul. Numai o zi mai are de trăit, căci mâine 
urmează să-şi ia rămas bun de la viață. Mâine îl aşteaptă 
osânda, şi osânda nu-i va fi uşoară. Are să fie încă bine de l-ar 
fierbe de viu într-un cazan, sau de l-ar jupui de pielea lui cea 
păcătoasă. Vrăjitorul stă posomorât şi cu capul plecat. Poate 
că în ceasul dinaintea morţii se căieşte, dar prea mari îi sunt 
păcatele ca să-l mai ierte Dumnezeu. Sus, în fața lui, se află o 
ferestruică zăbrelită cu fier. Zăngănind din lanțuri, vrăjitorul 
se apropie de ferestruică, să vadă dacă nu cumva trece fiică- 
sa. Fiică-sa e ca o porumbiță, blândă şi deloc răzbunătoare. 
Cine ştie? Poate că s-o milostivi de tatăl ei?... Dar nu trece 
nimeni. Jos, şerpuieşte drumul şi nimeni nu trece. Ceva mai 
jos, curge Niprul; lui nu-i pasă de nimic, huieşte numai şi pe 
întemnițat îl apucă groaza, tot ascultându-i huietul veşnic 
acelaşi. 

Dar iată că s-a ivit cineva pe drum: trece un cazac. 
Întemnițatul oftează greu. Şi iarăşi se întinde pustiul. Din 
depărtare însă mai coboară cineva... Contăşul verde îi flutură, 
iar în cap îi luceşte o podoabă de aur... Ea el Şi vrăjitorul se 
apropie şi mai mult de fereastră. lată că se apropie şi ea... 

— Caterina, fata mea, milostiveşte-te, fă-ţi pomană cu 
mine!... 


Caterina pare că nu aude: trece mută. Nici nu-şi aruncă 
ochii la închisoare şi s-a şi mistuit. Întreaga lume parcă-i 
pustie. Niprul vâjâie a jale şi jalea îți cuprinde sufletul. Dar 
simte oare vrăjitorul jalea aceasta? 

Ziua e pe sfârşite. Soarele a asfinţit. Se întunecă. Seara s-a 
lăsat şi-i răcoare. De undeva se aude răgetul unui bou şi 
larmă de glasuri* Se vede că oamenii se întorc de la lucru şi-s 
veseli. Pe Nipru lunecă o luntre... Cui îi pasă de vrăjitor? Pe 
cer prinde a luci secera de argint. Dar iată că cineva se apropie 
de cealaltă parte a drumului. Greu îi să recunoşti în întuneric 
cine-i: e Caterina care se întoarce. 

— Fata mea, pentru numele lui Christos! Nici cel mai crud 
dintre puii de lup nu-şi sfâşie mama. Aruncă-ţi măcar o 
singură dată ochii asupra păcătosului tău tată! Dar ea n- 
aude şi-şi vede de drum. 

— Fata mea, în numele nefericitei tale mame! Caterina se 
opreşte. 

— Vino să-ţi spun cel din urmă cuvânt al meu. 

— De ce mă chemi tu care huleşti pe Domnul? Nu-mi spune 
că sunt fata ta. Nu suntem niciun fel de rude. Şi ce vrei de la 
mine în numele nefericitei mele mame? 

— Caterina, sfârşitul mi-e aproape. Ştiu că bărbatul tău 
vrea să mă lege de coada unei iepe şi să-i dea drumul pe câmp, 
de n-o fi născocit cumva o caznă şi mai fioroasă... 

— Este oare caznă pe lume care să fie pe măsura păcatelor 
tale? Aşteapt-o. Nu se va afla om să se roage pentru sufletul 
tău. 

— Caterina, nu de osânda de aici mi-e frică, ci de chinurile 
de pe ceea lume... Tu eşti fără de prihană, Caterină, şi sufletul 
tău va zbura de-a-dreptul în rai, alături de Dumnezeu, iar 
sufletul tatălui tău, care a hulit pe Domnul, va arde în focul 
veşnic, foc care nu se va stinge niciodată, ci tot mai tare se va 
înteți. Nicio picătură de rouă nu pătrunde acolo şi nicio boare 
de vânt nu adie. 

— N-am eu putere să-ți îndulcesc chinurile, spuse Caterina, 
întorcându-şi capul. 


— Caterină, stai măcar să-ți spun o vorbă. Ai putea să-mi 
izbăveşti sufletul. Tu nici nu ştii cât de bun şi de milostiv e 
Dumnezeu. Ai auzit de apostolul Pavel, care a fost un păcătos, 
dar care s-a pocăit apoi şi a ajuns sfânt. 

— Ce pot face ca să-ţi izbăvesc sufletul? întrebă Caterina. 

— Mă pot oare gândi eu la asta, eu, o biată femeie? 

— De-aş putea să ies de aici, m-aş lepăda de cele lumeşti. 
M-aş pocăi şi m-aş duce să mă sihăstresc într-o peşteră. Mi-aş 
pune în spate cămaşă de păr de capră şi zi şi noapte m-aş 
ruga lui Dumnezeu. Şi nu numai mâncare de dulce* dar nici 
măcar peşte n-oi pune în gură. Am să dorm fără aşternut şi 
am să mă rog întruna! Şi dacă milostenia Domnului nu mi-o 
ierta măcar a zecea zecii părți din păcate, am să mă-ngrop 
până la gât în pământ şi am să mă zidesc în zid de piatră; n- 
am să iau în gură nici mâncare, nici băutură până la moarte; 
şi tot avutul meu călugărilor lăsa-îl-voi, ca patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopți de-a-rândul să citească molifte pentru 
odihna sufletului meu. 

Caterina căzu pe gânduri. 

— Chiar de aş deschide zăvoarele, nu-ţi pot descătuşa 
lanţurile. 

— Nu de lanțuri mă tem eu, zise el. Spui că mi-s încătuşate 
mâinile şi picioarele? Nu. Le-am luat vederea cu ceaţă, şi în loc 
de mâini, le-am întins vreascuri. Uită-te şi tu: n-am niciun 
lanț pe mână. — Şi păşi în mijlocul beciului. — Şi nici de ziduri 
nu m-aş teme şi aş trece prin ele, dar nici bărbatul tău nu ştie 
ce fel de ziduri sunt astea. Le-a zidit un schimnic sfânt şi nu-i 
putere necurată în; stare să scoată de aici un întemnițat, dacă 
nu descui uşa cu aceeaşi cheie cu care sfântul şi-a încuiat 
chilia. Când am să fiu iarăşi slobod, am să-mi sap şi eu, 
păcătos cum nu se mai află, o chilie la fel. 

— Ascultă, am să-ți dau drumul, spuse Caterina, oprindu- 
se în fața uşii. Dar ce mă fac dacă mă minți şi în loc să te 
pocăieşti, te faci iarăşi frate cu dracul? 

— Nu, Caterină, nu mi-a mai rămas mult de trăit. Şi fără 
de osânda asta, sfârşitul mi-e aproape. Crezi oare că am să 


mă dau legat eu însumi caznei veşnice? 

Lacătele zăngăniră. 

— Rămâi cu bine! Aibă-te Domnul cel milostiv în paza lui, 
copilul meu, zise vrăjitorul sărutând-o. 

— Nu te atinge de mine, păcătosule! Hai, pleacă mai 
repede!... spuse Caterina. Dar vrăjitorul pierise. 

— l-am dat drumul! şopti ea speriată, privind înnebunită la 
zidurile temniței. Ce-am să spun acum bărbatului meu? Sunt 
pierdută. Nu-mi rămâne decât să mă îngrop de vie în 
mormânt. 

Şi, izbucnind în hohote de plâns, se prăbuşi pe buturuga pe 
care stătuse întemnițatul. 

— Dar am scăpat un suflet, îşi spuse încet. Am făcut o 
faptă plăcută lui Dumnezeu. Dar bărbatul meu... îl mint 
pentru întâiaşi dată. Of, cât de greu, cât de groaznic are să-mi 
fie să mint în fața lui!... Vine cineva. El e! Bărbatul meu! ţipă 
ea cu deznădejde şi, ca neînsuflețită, se prăbuşi. 


VII 


— Eu sunt, fata mea dragă! Eu sunt, inimioara mea!... auzi 
Caterina când îşi veni în fire şi văzu înainte-i pe bătrâna ei 
slujnică. Sta plecată asupră-i, părând că şopteşte ceva în timp 
ce o stropea cu apă rece cu mâna ei uscată. 

— Unde mă aflu? întrebă Caterina, ridicându-se şi uitându- 
se în jurul ei. În fața mea vâjâie Niprul, îndărătul meu sunt 
dealuri. Unde m-ai dus, mătuşă? 

— Nu te-am dus nicăieri, ci te-am scos în braţele mele din 
beciul înăbuşitor. Am încuiat uşa ca să te scap de mânia lui 
Danilo. 

— Dar unde-i cheia? întrebă Caterina, privindu-şi 
cingătoarea. N-o văd. 

— Copila mea, a luat-o bărbatul tău, ca să mai vadă ce-i cu 
vrăjitorul. 

— Să vadă ce-i cu el?... Mătuşă, sunt pierdută! strigă 
Caterina. 

— Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, copila mea. Taci 
numai, stăpâna mea dragă, şi nimeni n-are să afle nimic. 

— A fugit, antichristul blestemat! Auzi, Caterină? A fugit! 
spuse pan Danilo, apropiindu-se de nevastă-sa. Din ochi îi 
scăpărau scântei. Sabia îi sălta zăngănind la şold. 

Caterina încremeni. 

— Bărbatul meu iubit, să-i fi dat cineva drumul? întrebă ea 
tremurând. 

— Drept spui, i-a dat drumul. Dracul i-a dat drumul. În 
locul lui a rămas, ferecată în lanţuri, o cioată. Dumnezeu a 
vrut se vede, ca diavolului să nu-i pese de brațul căzăcesc. 
Dacă vreun cazac de-al meu s-ar fi îndemnat măcar cu gândul 
să-i deschidă, şi aş fi aflat-o... nicio caznă nu mi s-ar fi părut 
prea grea pentru el! 

— Dar dacă mie... îngăimă fără voie Caterina şi amuţi 
speriată. 


— Dacă ţi-ar fi trecut prin minte una ca asta, n-ai mai fi 
nevasta mea. Te-aş fi cusut într-un sac şi te-aş fi înecat în 
Nipru. 

Caterinei i se părea că i se desprinde părul de pe cap şi 
răsuflarea i se curmă. 


VIII 


Pe un drum de graniță, într-o crâşmă, s-au adunat leşii şi 
de două zile în şir într-un chiolhan o ţin. Printre ei sunt destui 
ticăloşi. Pesemne că s-au adunat pentru vreun ceambur. Unii 
au şi muschete; pintenii sună şi săbiile zăngănesc. Panii 
petrec şi se laudă cu isprăvile lor închipuite şi-şi bat joc de 
credința pravoslavnică; zic despre ucrainieni c-ar fi şerbii lor, 
îşi răsucesc semeț mustața şi, aruncându-şi cu trufie capul 
peste spate, se tolănesc pe laițe. Cu ei este şi un popă 
papistaş. Numai că popa acesta e şi el după chipul şi 
asemănarea lor şi nici n-aduce c-un popă creştinesc. Bea şi 
petrece laolaltă cu ei, iar limba lui spurcată grăieşte 
măscări... Şi nici gloata nu se lasă mai prejos: şi-au aruncat 
pe spate mânecile jupanelor jerpelite şi păşesc şi ei țanțoşi, 
parcă cine ştie ce ar fi. Joacă-n cărți şi-şi dau cu cărțile peste 
nas. Au adus cu ei nevestele altora. Hărmălaie, încăierări! 
Panii îşi fac de cap şi se ţin de blestemăţii: îl apucă pe câte un 
jidov de barbă şi-i zugrăvesc o cruce pe fruntea 
necredincioasă; trag în muieri cu focuri albe şi joacă 
cracoviacul cu păcătosul lor de popă. Nici de pe urma Tătarilor 
n-a pătimit atâta pământul rusesc. Se vede în batjocura asta 
voia proniei cereşti pentru pedepsirea cine ştie căror păcate. În 
Sodoma asta se vorbeşte de răzeşia lui pan Danilo de dincolo 
de Nipru şi despre frumoasa lui nevastă. Dar dacă s-a bulucit 
aici haita asta, de bună-seamă că nu fără gând hain s-a 
bulucit. 


IX 


La masa din odaia lui, cu capul în mâini, pan Danilo stă 
dus pe gânduri. Pe marginea cuptorului şade pani Caterina şi 
cântă. 

— Nevastă dragă, nu ştiu ce am azi că mi-e aşa de jale, făcu 
pan Danilo, mă doare capul şi inima mă doare. Nu ştiu ce mă 
apasă. Frică mi-i că moartea-mi ţine calea. 

„Reazemă-ţi capul de pieptul meu, Danilo, bărbatul meu 
iubit. de ce te laşi furat de gânduri negre?” se îndemnă ea a-i 
zice dar nu îndrăzni. Se ştia vinovată şi greu îi venea acum să 
se lase mângâiată de bărbatul ei. 

— Ascultă, draga mea, spuse Danilo. Când o fi să nu mai 
fiu, păzeşte-mi feciorul. N-ai să ai tihnă de la Cel de Sus, nici 
pe lumea asta, nici pe cealaltă, de nu vei purta grijă copilului. 
Greu le va veni oaselor mele să putrezească în pământul jilav, 
iar sufletului meu şi mai greu îi va fi. 

— Ce tot vorbeşti, bărbate dragă? Parcă râdeai de noi 
femeile că suntem slabe. Şi acum iacă, vorbeşti şi tu ca o biată 
femeie. Tu mai ai încă multe zile de trăit. 

— Nu, Caterina. Sufletul meu simte moartea în preajmă-i. 
Parcă-i tot mai trist să viețuieşti pe astă lume. Vremuri grele 
ne-aşteaptă. Ehei, mă poartă gândul la anii care-au zburat 
fără întoarcere. Pe atunci mai trăia încă bătrânul Conagşevici, 
cinstea şi fala armiei noastre. Văd, ca acuma, trecându-mi pe 
dinaintea ochilor polcurile căzăceşti. Erau vremuri de aur, 
Caterină. Bătrânul hatman sta pe calul lui negru ca pana 
corbului; în mână-i lucea buzduganul, în juru-i se îndesau 
serdarii, esaulii şi sotnicii şi de ambele părți vuia marea roşie 
a zaporojenilor. Hatmanul începu să cuvinte şi toți au rămas 
ca înlemniți. Bătrânul lăcrăma amintind de bătăliile şi 
isprăvile noastre de altădată. Ehei, de ai ştii tu, Caterină, cum 
ne-am tăiat atuncea cu turcii. Pe capul meu se mai vede şi- 
acum o urmă de tăietură. Patru gloanţe în patru locuri mi-au 
străbătut trupul şi până în ziua de azi niciuna dintre răni nu- 


i tămăduită. Şi mult aur am mai luat! Scoteau cazacii 
nestematele cu căciulile. Şi ce cai! De-ai ştii tu, Caterină, cu ce 
cai ne-am întors! Of! se vede că nu mi-e dat să mă mai 
războiesc aşa! Doar nu-s bătrân încă şi trupul mi-e zdravăn. 
Dar sabia căzăcească îmi scapă din mână, trăiesc fără să fac 
nicio ispravă şi mă întreb singur la ce mai trăiesc. În Ucraina 
rânduială nu mai este; polcovnicii şi esaulii se mănâncă între 
ei ca câinii. Nu-i căpetenie care să-i strunească. Şleahticii 
noştri toate le-au prefăcut după rea-pilda leşilor, până şi 
viclenia de la ei au luat... şi şi-au vândut şi sufletele la legea 
papistaşilor trecând. Jidovimea asupreşte bietul norod. Of, 
vremuri, vremuri de altădată! Tinerețe, unde eşti? la coboară, 
flăcăule în beci şi adă-mi un ulcior de mied să beau pentru 
vremurile scurse şi anii mei duşi. 

— Cu ce cinstim oaspeţii, pane? Vin leşii dinspre luncă, zise 
Steţco intrând în odaie. 

— Ştiu ce-i aduce, spuse Danilo ridicându-se. Credincioşi ai 
mei slujitori, şeile pe cai cu tot tacâmul!* Sabia afară! Şi nu 
uitaţi plumbii! Trebuie să întâmpinăm oaspeţii după cuviinţă. 

Nici n-apucaseră bine cazacii să încalece şi să-şi încarce 
muschetele, că leşii umpluseră dealul ca frunza căzută 
toamna din copaci. 

— Ehei, avem cu cine ne război, spuse Danilo, uitându-se la 
panii graşi, care veneau în frunte, legănându-se țanţoşi pe caii 
lor cu tacâmurile aurite. Ne-a fost scris, se vede, să ne mai 
hârjonim odată în lege. Veseleşte-te inimă de cazac pentru 
clipa cea mai de pe urmă! Petreceţi, flăcăi, acuma începe 
sărbătoarea noastră! 

Pe dealuri petrecerea era în toi. Săbiile zăngăneau, plumbii 
zburau, caii nechezau şi tropăiau. Vuia capul de ţipete şi 
fumul îți lua văzul. Toate se învălmăşeau. Dar cazacul simte 
unde-i prietenul şi unde duşmanul. De şuiera un glonte, se 
prăbuşea de pe cal un voinic călăreț; de vâjâia o sabie, se 
rostogolea un cap, bolborosind vorbe neînțelese. 

Dar în mulțimea bulucită bătea la ochi fundul roşu al 
cuşmei căzăceşti a panului Danilo, cingătoarea de aur a 


jupanului albastru scăpăra, iar coama calului negru se 
răsucea în vânt ca vârtejul. Pan Danilo se ivea când ici, când 
colo, ca o pasăre. Din când în când chiuia, repezindu-şi sabia 
de Damasc şi pălind cu ea în dreapta şi-n stânga. Taie, cazace! 
Loveşte! Saltă-ți inima vitează şi nu te ispiti de aurul 
tacâmurilor şi al jupanelor. Calcă-l în picioare aurul şi 
nestematele la fel. Veseleşte-te, cazace, de eşti adevărat cazac! 
Dar priveşte şi-n urmă. Leşii au dat foc caselor, nelegiuiții, şi 
hăituiesc dobitoacele speriate. Ca un vârtej făcu pan Danilo 
cale-ntoarsă. Cuşma cu fundul roşu a şi răsărit lângă case şi 
gloata din juru-i se răzlețeşte. 

Ceasuri în şir se tot bat leşii cu cazacii. Tot mai puțini 
rămân de îmbe-părțile. Dar pan Danilo n-a obosit încă: 
călăreţii îi doboară din şea cu sulița-i lungă, iar pedestrimea, 
vrednicu-i cal negru o calcă în picioare. Curtea începu să se 
curețe şi leşii să se împrăştie. Cazacii încep să smulgă celor 
căzuţi jupanele de aur şi bogatele tacâmuri. Pan Danilo e gata 
să-i gonească din urmă şi-şi caută din ochi pe-ai lui să-i 
adune... când, deodată, se aprinde de mânie: l-a zărit pe tatăl 
Caterinei. lată-l pe deal şi, luându-l la ochi cu muscheta, 
Danilo îşi avântă calul de-a-dreptul spre el... Cazace mergi la 
pierzanie!... Muscheta bubui şi vrăjitorul se mistui după deal. 
Singur credinciosul Steţco zărise ivindu-se haina roşie şi 
ciudata cealma. Cazacul se clătină şi căzu la pământ. 
Credinciosul Steţco se repezi la panul lui. Dar panul e întins la 
pământ, şi ochii lui senini s-au închis. Roşu, sângele îi gâlgâie 
din piept. Dar cel căzut şi-a simţit, se vede, credincioasa slugă 
alături. Îşi ridică încet pleoapele, ochii îi străluciră şi-i zise: 
„Rămâi cu bine, Steţco! Spune Caterinei să-i poarte de grijă 
feciorului meu! Şi nu-l părăsiți nici voi, slujitorii mei 
credincioşi!” Şi amuţi. Sufletu-i căzăcesc zburase din 
vrednicu-i trup; buzele i se învineţiră. Cazacul dormea somnul 
de veci. 

Credincioasa lui slugă începu să plângă în hohote, şi-i făcu 
semn Caterinei: „Pleacă pani, pleacă. Straşnic s-a mai veselit 


panul. Acuma zace beat turtă în ţărâna udă. Şi multă vreme 
n-are să se mai trezească!” 

Caterina îşi izbi palmele una de alta şi căzu ca un snop 
peste trupul neînsuflețit. „Bărbatul meu drag. Oare chiar tu 
zaci aici cu ochii închişi? Scoală, şoimul meu iubit şi-ntinde- 
mi mâna ta. Ridică-te şi priveşte pentru cea din urmă oară pe 
Caterina; mişcă-ţi buzele şi spune-mi măcar o vorbă!... Dar tu 
taci... taci, luminatul meu stăpân. Te-ai învineţit ca Marea 
Neagră. Inima nu-ți mai bate. de ce eşti atât de rece, panul 
meu? Lacrimile mele, se vede, nu-s destul de fierbinți şi nici 
plânsu-mi putere n-are să te trezească. Cine-ţi va duce 
polcurile-n luptă de-aici-nainte? Cine se va mai avânta pe 
calul tău ca pana corbului şi cine va chiui năprasnic, 
fluturându-şi sabia în fruntea căzăcimii? Cazaci, cazaci! Unde 
vi-e cinstea şi fala voastră? Cinstea şi fala voastră zace cu 
ochii închişi, întins pe pământul jilav. Îngropaţi-mă, îngropațţi- 
mă şi pe mine alături de el! Turnaţi-mi țărână peste ochi şi 
închideți-mi sânul alb între scândurile raclei de arțar! 
Frumusețea mea netrebnică-mi este.” 

Plânge şi jeleşte Caterina; în depărtare se stârnesc nori de 
praf: bătrânul esaul Gorobeţ zoreşte-n ajutor. 


X 


Negrăit de frumos e Niprul pe vreme senină şi fără de vânt, 
când slobod şi lin îşi poartă printre păduri şi dealuri belşugul 
apelor. Niciun foşnet, niciun huiet. Îl vezi şi nu-ţi dai seama 
dacă întinsul acesta măreț curge sau stă pe loc; ţi se pare că-i 
tăiat în sticlă, că e o cale albastră de oglinzi, fără de margini şi 
fără sfârşit, care aleargă şerpuind printr-o lume de verdeață. 
Drag îi este atunci soarelui dogoritor să se uite de sus şi să-şi 
cufunde razele în răcoarea apelor de cleştar şi drag li-e 
pădurilor de pe maluri să se oglindească în limpezimea lor. Cu 
verzile coame încârlionțate se îmbulzesc pe maluri laolaltă cu 
florile câmpului şi aplecându-se deasupra apei se uită, 
nemaisăturându-şi privirile de luminoasa oglindire căreia îi 
zâmbesc şi i se închină, aplecându-şi ramurile. Dar niciuna 
nu-şi aruncă privirea la firul apei, unde nimeni alt decât 
soarele şi albastrul cer nu priveşte. Arar păsare să se 
încumete cu zborul până la mijlocul Niprului. Râu bogat în 
apă, fără seamăn pe lume. Mândru e Niprul şi în nopţile de 
vară calde, când toate adorm şi om, şi fiară, şi pasăre, şi 
numai Dumnezeu îmbrățişează cu privirea-i 
atotcuprinzătoare şi cer şi pământ, fâlfâindu-şi deasupră-le 
strălucitoarea-i mantie. De pe ea se desprind stele ce lucesc şi 
luminează lumea şi stelele toate câte sunt se oglindesc în 
Nipru. Pe toate le ţine el la negru-i sân şi nu se află să-i scape 
vreuna, afară numai dacă pe cer se stinge. Codrul întunecos 
cu şiragul lui de corbi adormiţi, dealurile crăpate de vreme se 
încovoaie zadarnic deasupra râului, căutând să-l învăluie 
măcar cu umbrele lor lungi, dar nimic pe lume nu-i vrednic s- 
acopere Niprul. Şi-n puterea nopții, şi-n toiul zilei, într-o lină 
revărsare îşi duce hăt departe, cât poate cuprinde ochiul, 
albastrul de azur al apelor. Când răcoarea nopții îl îmbie să se 
alinte, lipindu-se mai strâns de maluri, Niprul îşi încrețeşte 
fața apelor argintii, care strălucesc atunci ca oţelul unui paloş 
de Damasc. Şi iarăşi albăstreşte şi iarăşi adoarme. Dar şi 


atunci e nespus de mândru Niprul şi nu-i râu pe lume care să 
i se asemuiască. Când însă se-ngrămădesc pe cer munți de 
nori vineți şi pădurile întunecoase se încovoaie până-n 
rădăcini, când pârâie stejarii şi fulgerul, frângându-şi focul 
printre nori, luminează dintr-odată întreaga fire, fioros se mai 
face Niprul atunci. Munţi de apă se lovesc de stânci bubuind şi 
se trag înapoi gemând şi fulgerând, şi plâng, şi trec peste 
maluri, acoperind depărtările. Aşa-şi jeleşte câte o bătrână 
mamă de cazac feciorul care pleacă la oaste. Îndrăzneţ şi fără 
de grijă, cu mâna-n şold şi cu cuşma pusă voiniceşte pe-o 
ureche, călăreşte cazacul pe calul lui ca pana corbului, iar 
maică-sa plânge în hohote şi se ţine după cal, îi apucă scara, îi 
prinde frâul şi-şi frânge mâinile, vărsând lacrimi amare. 

Grinzi fioros de negre şi pietre arse se zăresc printre valurile 
spumegânde, care spală malul limbii de pământ. Săltată de 
valuri, suptă de vâltori, izbindu-se mereu de țărm, o luntre 
încearcă să tragă la mal. Cine-i cazacul care se încumetă să 
iasă cu luntrea tocmai în vremea când bătrânul Nipru e 
mânios? N-o fi ştiind pesemne, că înghite oamenii ca muştele! 

Luntrea trase la mal şi din ea cobori vrăjitorul. Era 
posomorât. Îl ardea la inimă comândul“ pe care îl făcuseră 
cazacii panului lor răpus. Scump au plătit leşii: patruzeci şi 
patru de pani cu tacâmurile cailor lor şi cu jupanele şi treizeci 
şi trei de robi de-ai lor, sfârtecaţi toți mici fărâme, iar ceilalți 
cu cai cu tot, prinşi vii şi mânațţi să fie vânduți robi la Tătari. 

Vrăjitorul cobori printre grinzile arse treptele de piatră care 
duceau la bordeiul adânc săpat în pământ. Intră încet şi fără 
zgomot, puse pe masa acoperită o oală şi cu mâinile lungi 
începu să arunce în ea buruieni; apoi cu un cofăiel, cioplit 
dintr-un anume lemn, luă apă şi o turnă peste ierburi, 
mişcând din buze şi bolborosind descântece. În bordei se făcu 
o lumină trandafirie; te apuca groaza privindu-l: fața îi părea 
însângerată şi numai cute negre şi adânci se vedeau pe ea iar 
în ochi îi ardeau văpăi. Nelegiuitul! Barba îi cărunțise demult, 
obrazul i se brăzdase cu zbârcituri, trupul i se uscase, dar în 
nelegiuiri tot se zăbovea. În mijlocul bordeiului începu să 


plutească un nor alb şi un rânjet de mulțumire îi lumină fața. 
Atunci, de ce oare a încremenit deodată? Şi de ce i s-a ridicat 
părul în cap ca bădănaua%? În norul dinaintea lui lucea o 
față neaşteptată. Se ivise nepoftită şi nerugată şi se desluşea 
treptat ațintindu-şi ochii nemişcați asupra vrăjitorului. 
Trăsăturile acestei fețe, sprâncenele, ochii, buzele îi erau 
necunoscute şi nu le văzuse de când îi el. Fața aceasta nu 
avea nimic fioros, totuşi o groază pe care nu şi-o putea stăpâni 
îl cuprinse. Neclintit şi stăruitor, chisnovatul cap nu înceta să- 
l privească. Norul se risipi, trăsăturile necunoscute se 
lămuriră deplin şi privirea aceea ascuţită îl sfredeli. Vrăjitorul 
se făcu alb ca varul, ţipă deodată sălbatic, răsturnând oala... 
Şi totul pieri... 


XI 


— Linişteşte-te, sora mea dragă, spuse bătrânul esaul 
Gorobeţ. Rar visuri să spuie adevărul. 

— Culcă-te, surioară, îi spuse şi tânăra noră a esaulului. 
Am să chem bătrâna ghicitoare. Nu-i putere pe lume care să i 
se împotrivească şi ea are să-ți descânte de spaimă. 

— N-ai de ce te teme, zise feciorul esaulului, punând mâna 
pe sabie. Nimeni n-o să te obijduiască. 

Întunecată la față şi cu ochii tulburi, Caterina se uita 
pierdută la toţi cei din jur şi nu ştia ce să le spună. „Singură 
mi-am căutat pierzania. Eu i-am dat drumu!/”. În sfârşit vorbi: 

— Nu mă slăbeşte o clipă. De zece zile-s la voi la Kiev şi 
durerea mea e aceeaşi. Credeam să-mi pot creşte copilul 
undeva în linişte, ca să mă răzbune... Groaznic, nespus de 
groaznic mi s-a arătat în vis. Să vă ferească Dumnezeu să-l 
vedeți cum l-am văzut eu! Şi acum îmi bate inima să se 
spargă. Mi-a strigat: „Caterina, de nu vrei să-mi fii nevastă, îţi 
hăcuiesc copilul bucățele”. 

Şi izbucnind în hohote de plâns, se aruncă peste leagăn, 
speriind copilul care începu să ţipe şi să-şi întindă mânuțele 
spre ea. 

La auzul acestor vorbe, feciorul esaulului clocotea de furie 
scăpărând din ochi. Pe esaulul Gorobeţ îl cuprinse şi pe el 
mânia: 

—  Încerce numai antichristul blestemat să vină încoace... 
Are să afle el că a mai rămas ceva putere în mâinile unui 
bătrân cazac, Dumnezeu mi-e martor! spuse el, ridicându-şi 
ochii ageri la cer. N-am zburat eu în ajutorul fratelui meu 
Danilo? Dar aşa a fost voia Domnului. L-am găsit în culcuşul 
rece, pe care s-au întins mulți, mulți feciori ai norodului 
căzăcesc. Dar nu i-am făcut noi comând bogat? Lăsat-am oare 
vreun leah viu? Linişteşte-te, copila mea. Cât oi trăi eu şi fiu- 
meu, nimeni nu va îndrăzni să te atingă. Aceste zise, bătrânul 
esaul se apropie de leagăn şi copilul, zărind luleaua roşie 


ferecată în argint şi punga cu amnarul de criță strălucitoare 
care-i atârna la brâu, întinse spre el mânuțele şi începu să 
râdă. 

— Are să fie leit taică-său, spuse bătrânul esaul, scoțându- 
şi luleaua şi întinzându-i-o. Nici n-a ieşit bine din leagăn şi ar 
şi vrea să pufăie din lulea. 

Caterina oftă uşor şi începu să legene copilul. S-au înțeles 
să petreacă noaptea împreună. Nu. trecu mult şi adormiră cu 
toții. Caterina ațipi şi ea. 

În curte şi în odaie era linişte. Numai cazacii de veghe nu 
dormeau. Deodată, Caterina se trezi țipând şi, după ea, se 
treziră şi ceilalți. „L-a înjunghiat! E mort!” răcni ea, repezindu- 
se la leagăn. 

Toţi se îngrămădiră în jurul leagănului şi încremeniră de 
spaimă când văzură zăcând într-însul copilul mort. Nimeni n- 
a scos o vorbă, încremeniți cu toţii în fața acestei 
nemaipomenite ticăloşii. 


XII 


La mare depărtare de ţinutul Ucrainei, după ce ai străbătut 
Tara Leşească şi ai lăsat în urmă marele oraş Lemberg, dai de 
şiruri de munţi înalți. Munte după munte se întinde ca un 
lanț de piatră, încingând de-a dreapta şi de-a stânga 
pământul, cu îngrămădirea lor de stânci, ca o stavilă în calea 
mării furioase şi clocotitoare. Lanţurile acestea stâncoase se 
întind până în Valahia şi în Ardeal, ridicându-se ca o potcoavă 
uriaşă între popoarele Haliciului şi ale Ungariei. Munţi ca 
aceştia nu se află prin locurile noastre. Ochiul nu îndrăzneşte 
să-i cuprindă, iar culmile unora dintre ei n-au fost călcate 
încă de picior de om. Înfăţişarea lor e uluitoare. Te întrebi, nu 
cumva o mare dezlănțuită pe vreme de furtună s-a revărsat 
peste  întinsele-i maluri, aruncând năvalnic talazuri 
învolburate, care s-au împietrit şi au rămas neclintite în 
văzduh? Ori poate s-au rupt din tării nori grei şi au căzut 
buluc pe pământ? Căci norii au aceeaşi culoare cenuşie şi 
culmile lor albe scânteiază şi strălucesc în soare. Până la 
Carpaţi mai auzi grai rusesc şi chiar de ceea parte tot prinzi 
pe ici-colea câte-o vorbă rusească, dar de-aici încolo nici 
credința, nici graiul nu mai sunt una. Pe acele olaturi trăieşte 
mulțimea neamului unguresc care încalecă şi bea ca şi 
căzăcimea, iar pentru tacâmuri de cai şi caftane scumpe, să-şi 
dezlege băierile pungii cu galbeni, nu se zgârceşte. Între munţi 
sunt tăuri“” mari, întinse şi nemişcate, ca de sticlă. În apele 
lor se oglindesc ţiclăurile“* pleşuve ale munților şi poalele lor 
verzi. 

Cine călăreşte oare în puterea nopții pe-un cal uriaş şi 
negru ca pana corbului, fără să-i pese de licăresc sau nu 
stelele? Cine-i voinicul, peste măsură de înalt, care goneşte 
peste culmi şi lacuri, oglindindu-se cu calu-i uriaş în apele 
neclintite, în timp ce umbra-i nesfârşită alunecă după el peste 
munți? Platoşa lucie străluce; la umăr îi atârnă sulița, sabia îi 
zăngăne la oblâncul şeii, coiful e tras pe ochi, mustața neagră 


îi atârnă-n jos şi pleoapele îi acopăr ochii. Doarme. Doarme cu 
dârlogii în mână. În spatele lui, pe acelaşi cal, şade un paj 
tânăr care doarme şi el, ţinându-se în somn de călăreț. Cine-i 
călărețul, de unde vine şi încotro se duce? Cine s-o ştie? De 
zile-n şir călăreşte aşa peste munţi. Cum se luminează de ziuă 
şi răsare soarele, nu se mai vede. Dar uneori, rar de tot, se 
întâmplă ca muntenii să zărească fluturând peste munţi o 
umbră lungă, măcar că cerul e senin şi nori nu se văd. Dar 
cum se lasă noaptea, călărețul se iveşte din nou şi lacurile îi 
oglindesc iarăşi chipul, pe când în urmă umbra-i saltă în 
copci*' tremurătoare. Mulţime de munţi străbătut-a şi iată-l 
gonind călare spre piscul Crivanului, cel mai înalt munte din 
Carpaţi înălțat ca un crai peste piscurile toate. Aici se opri şi 
cal şi călăreț. Mai adânc se făcu somnul călărețului, pe când 
norii, coborându-se îl învăluiră. 


XIII 


„St!... linişte, femeie! Nu bate aşa, că mi-a adormit copilul. 
Mult mi-a mai ţipat feciorul, dar acuma doarme. Mă duc în 
pădure. de ce te uiţi aşa la mine, femeie? Eşti înfricoşătoare! 
Cleşti de fier îţi ies din ochi... şi tare-s lungi! Şi ard ca focul! Îi 
fi, pasă-mi-te, vrăjitoare. Ofl De eşti cu adevărat vrăjitoare, 
atuncea piei din fața mea! că iar ai să-mi furi băiatul. Neghiob 
trebuie să fie esaulul dacă crede că-mi place să stau la Kiev! 
Nu. De vreme ce bărbatul şi copilul mi-s amândoi aici, cine să 
vadă de casă? Aşa tiptil cum am plecat nu m-au simţit nici 
pisicile nici câinele. Vrei cumva, femeie, să-ntinereşti? Nu-i 
greu deloc! Fă ca mine: Joacă.. După aceste vorbe fără şir, 
Caterina începu să joace cu mâinile în şolduri, iar privirea-i 
aiurită rătăcea în toate părțile. Chiuia ascuţit, bătând 
pământul cu picioarele şi potcoavele de argint sunau 
halandala. Cozile negre, despletite, îi fluturau pe gâtul alb. 
Zbura ca o pasăre, fără să se oprească, bălăbănind din mâini 
şi din cap, şi părea că, ajunsă la capătul puterilor, sau se va 
prăbuşi la pământ sau îşi va lua zborul din astă lume. 

Tristă sta bătrâna ei doică şi lacrimile-i curgeau şiroaie prin 
zbârciturile adânci. Cu mare durere în suflet cătau 
credincioşii flăcăi la stăpâna lor. Puterile i s-au sleit aproape şi 
abia de mai bate cu piciorul în loc, crezând că joacă gorlița. 
„Măi flăcăi, eu am o salbă, zise ea în sfârşit. Voi n-aveţi!... 
Unde mi-e bărbatul? răcni deodată, smulgând din cingătoare 
pumnalul turcesc. Vai! Nu-i acesta cuțitul care-mi trebuie! — 
Şi la aceste vorbe lacrimi şi amărăciune i se iviră pe față. — 
Inima tatii e departe şi n-are să-l ajungă. Are o inimă de fier, 
făurită de o vrăjitoare în focul iadului. de ce nu vine tată-meu 
aici? Să nu fi ştiind că a sosit vremea să-l înjunghii? Sau 
poate că vrea să vin eu... — Şi, fără să isprăvească, rânji. - Mi-a 
venit în cap o întâmplare hazlie: mi-am adus aminte cum l-au 
îngropat pe bărbatu-meu. Că doar l-au îngropat de viu... Ce 


râs m-a apucat atunci!... Ascultaţi, ascultaţi!...” Şi în loc să le 
vorbească, începu să cânte: 


Goneşte carul însângerat... 

În car e un cazac culcat, 

De plumbi străpuns şi crunt tăiat. 
În mână sulița îşi strânge. 

Din suliță se scurge sânge, 
Potop de sânge. 

Un corb roteşte peste răchită... 
Mama cazacului, zdrobită, 
Plânge. 

Nu-ţi plânge, mamă, fiul plecat, 
Cazacul, iată, s-a însurat 

Şi mândră panie şi-a luat. 
Bordeiu-n care stă acuşi 

N-are ferestre, n-are uşi. 

Aicea cântecul s-a isprăvit. 

A jucat peştele şi racul 
Pe-acela care nu m-a iubit, 
Lua-l-ar dracul. 


Toate cântecele i se încurcau aşa în cap. De câteva zile trăia 
din nou în casa ei şi de Kiev nici nu voia s-audă. Nu se mai 
ruga, fugea de oameni şi de dimineața până seara târziu 
rătăcea prin dumbrăvile întunecoase. Crengile ascuţite îi 
zeâriau fața şi umerii albi, vântul îi flutura cozile despletite, 
sub picioare îi foşneau frunzele uscate, dar ea nu lua nimic în 
seamă. La ceasul când amurgul se stinge până să iasă stelele 
şi luna ţi-e groază să umbli prin pădure. Copii morți, 
nebotezați, se cațără în copaci, agățându-se de crengi, plâng şi 
râd în hohote, se rostogolesc de-a-berbeleacul pe cărări şi prin 
urzicăraie. Din valurile Niprului ies ţinându-se de mână 
fecioare care şi-au curmat zilele. De pe capetele verzi, părul li 
se revarsă pe umeri, de unde apa şiroaie clipocind, li se 
prelinge de pe lungile plete pe pământ. Trupul li se 


întrezăreşte în apă ca printr-o cămaşă de sticlă; un zâmbet 
fermecător le flutură pe buze, obrajii le ard, ochii lor te 
vrăjesc... S-ar mistui în văpaia dragostei, te-ar înăbuşi în 
sărutări... Dar tu să fugi de ele, creştine! Buzele li-s sloi de 
gheață, iar culcuşul lor apa rece. Te dezmiardă până la 
istovire şi te târăsc în fundul apelor. Caterina nu cată la nimic 
şi ieşită din minţi nu se teme de rusalce; aleargă până noaptea 
târziu cu cuțitul în mână căutându-şi tatăl. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, sosi un oaspete, un om chipeş, 
cu un jupan roşu şi întrebă de pan Danilo. Ascultă ce i s-a 
spus, îşi şterse cu mâneca ochii plânşi şi dădu din umeri. 
Străinul le spuse că ar fi luptat împreună cu răposatul 
Burulbaş, că s-au bătut amândoi cu crâmlenii şi cu turcii şi 
că nu s-ar fi aşteptat vreodată ca pan Danilo să aibă un 
asemenea sfârşit. Oaspetele mai povesti şi altele şi ceru apoi s- 
o vadă pe pani Caterina. 

La început, Caterina nici nu asculta ce spunea oaspetele, 
dar, în cele din urmă, începu să ia aminte la vorbele lui, de 
parcă era în toată firea. Oaspetele spunea că se avea cu Danilo 
ca un frate, că s-au ascuns odată de crâmleni sub un mal... 
Caterina îl asculta şi nu-l slăbea din ochi. 

„Îşi vine în fire! gândeau flăcăii, uitându-se la ea. Oaspetele 
are s-o lecuiască. Îl ascultă ca un om cu mintea întreagă.” 

Oaspetele spunea printre altele că Danilo şi-ar fi deschis 
odată sufletul şi că i-ar fi zis: „Bagă de seamă, frate Coprian, 
de s-ar întâmpla ca din voia Domnului să mă duc de pe lumea 
asta, să-mi iei atunci nevasta şi să-ţi fie ţie soţie...” 

Caterina îl împunse cu o privire fioroasă. „Ah! răcni ea. El e! 
tată-meu!” şi se repezi cu cuțitul la dânsul. 

Mult s-a luptat străinul până să i-l smulgă. În sfârşit i-l 
smulse şi-l avântă... O faptă groaznică se săvârşise: tatăl îşi 
înjunghiase fiica nebună. 

Înmărmuriți o clipă, cazacii se aruncară asupră-i, dar 
vrăjitorul sărise-n şea şi se făcuse nevăzut. 


XIV 


Nemaipomenită minune s-a petrecut dincolo de Kiev. Toţi 
panii şi hatmanii se adunaseră în păr să vadă şi ei minunea: 
se făcu deodată că puteai vedea lumea până în cele mai 
îndepărtate unghere. În zare albăstrea Limanul, şi mai 
departe se întindea Marea Neagră. Oameni umblaţi au 
recunoscut până şi Crâmul, care se ridica din mare ca un 
munte, precum şi mocirlosul Sivaş. În stânga se vedea olatul 
Haliciului. 

— Dar acolo ce-o mai fi? întreba lumea adunată pe cei 
bătrâni, arătând piscurile sure şi albe care se înălțau în 
depărtări spre cer, aducând mai degrabă a nori, decât a 
creştet de munți. 

— Acolo-s Carpaţii, au răspuns bătrânii. Pe unii dintr-înşii 
omătul nu s-a topit de veacuri şi norii se aştern pe ei şi tot 
acolo înnoptează. 

În clipa aceea se mai întâmplă o minune. De pe muntele cel 
mai înalt se risipiră norii şi pe piscul lui apăru un călăreț cu 
platoşă de cavaler şi cu ochii închişi. Se vedea atât de bine de 
parcă ar fi fost aproape. 

Din mulțimea uimită şi înfricoşată ce se afla de față se 
desprinse un om, sări din şea şi, rotindu-şi privirile de jur 
împrejur, căutând parcă să vadă de nu-l urmăreşte cineva, o 
luă din loc rupând pământul. Era vrăjitorul. Dar de ce se 
speriase oare? Dând cu ochii de miraculosul cavaler, 
recunoscuse plin de groază fața care i se arătase nechemată 
pe când făcea farmece. Nu se putea dumiri nici el de ce se 
tulburase atâta la vederea cavalerului. Privind mereu cu frică 
în juru-i a gonit întruna până la căderea serii şi ivirea stelelor, 
când o luă spre casă. Voia pesemne să iscodească necuratul 
asupra minunii pe care o văzuse. Se pregătea tocmai să sară 
peste brațul îngust al unui pârâiaş care-i tăia drumul, când 
calul se opri din goană, îşi întoarse botul către el şi, minunea 
minunilor, râse. Două şiraguri de dinți albi străluciră fioros în 


întuneric şi vrăjitorului i se ridică părul măciucă în cap. Răcni 
sălbatic, îl apucă plânsul şi goni calul, ca un bezmetic, de-a- 
dreptul la Kiev. Vrăjitorului i se părea că întreaga fire se luase 
după dânsul să-l prindă: copacii care se îndesau încingându-l 
cu o pădure întunecoasă îşi clătinau ca nişte ființe vii bărbile 
negre şi-şi întindeau crăcile lungi, căutând să-l sugrume; 
stelele păreau că fug înaintea lui, arătând lumii pe păcătos; i 
se năzărea că până şi drumul goneşte pe urmele lui. În 
culmea deznădejdii, vrăjitorul zbura spre Kiev, la sfintele 
lăcaşuri. 


XV 


Singuratic sta schivnicul în peştera lui, în fața candelei, 
adâncit într-o carte sfântă. Mulţi ani trecut-au de când se 
închisese în peşteră. În loc de pat îşi durase raclă de scânduri 
şi-n ea dormea. Bătrânul sihastru închise cartea şi începu să 
se roage... Deodată dădu buzna în peşteră un om ciudat şi 
fioros la vedere. Dând cu ochii de el, sfântul schivnic, uimit de 
înfăţişarea lui, făcu un pas îndărăt. Omul tremura ca frunza 
plopului. Văpăi înspăimântătoare îi țâşneau din ochii speriați, 
care priveau chiorâş; fața lui hâdă te înfiora. 

— Roagă-te, părinte, roagă-te, pentru un suflet în pierzanie, 
strigă el plin de deznădejde şi căzu la pământ. 

Sfântul pustnic îşi făcu cruce, scoase o carte, o deschise, 
dar cuprins de groază se dădu un pas înapoi şi cartea îi scăpă 
din mâini. 

— Nu, păcătosule fără de seamăn! Pentru tine nu-i 
îndurare! Piei din fața mea! Nu mă pot ruga pentru tine! 

— Nu poţi? urlă păcătosul ca ieşit din minţi. 

— Uită-te şi tu: sfintele buchii ale cărții s-au umplut de 
sânge. De când îi lumea lume, păcătos ca tine n-a fost. 

— Îţi râzi de mine, părinte. 

— Piei dinainte-mi, nelegiuitule! Nu-mi râd de tine. Dar mă 
cuprinde spaima. Nu-i îndemână nimănui să stea cu tine. 

— Nu-i drept! Să nu-mi spui asta! Îţi râzi de mine, nu 
spune... Îţi văd gura căscându-se şi dinţii tăi bătrâni albind. 

Şi, ca turbat, sări la sfântul schivnic şi-l omori. 

Se auzi un geamăt adânc care străbătu câmpiile şi 
pădurile. În spatele pădurii s-au ridicat mâini uscate cu 
ghiare lungi; tremurară şi dispărură. 

Vrăjitorul nu mai simţi nici frică, nici nimic. Toate se 
învălmăşeau în el: capul şi urechile îi vâjâiau, parc-ar fi fost 
beat şi toate câte le vedea se împăienţeniră. Sări pe cal şi o 
apucă spre Canev, socotind că de-acolo trecând prin Cercasi 
să se ducă de-a-dreptul în Crâm, la tătari; dar de ce anume o 


făcea, nu-şi da nici el seama. A mers aşa o zi, a mers două şi 
Canevul nicăieri. Apucase totuşi drumul cel bun şi de mult ar 
fi trebuit sa vadă Canevul. Dar nici urmă de Canev. În sfârşit, 
în depărtare sclipiră turle de biserici; dar nu era Canevul ci 
Şumscul. Uimirea îl cuprinse văzând că apucase în altă parte. 
A întors atunci calul şi a gonit înapoi spre Kiev. A doua zi 
apăru un oraş, dar nu era Kievul ci Haliciul, oraş şi mai 
îndepărtat de Kiev decât Şumscul şi aproape de unguri. 
Neştiind ce să mai facă, vrăjitorul îşi întoarse iar calul, dar 
simți pe dată că oricum o lua, tot împotrivă nimerea, 
îndepărtându-se mereu de unde plecase. Nu-i om pe lume să 
poată spune ce se petrecea în sufletul lui, dar dacă cineva ar fi 
văzut ce se petrece în el i-ar fi pierit somnul şi râsul pe veci. 
Nici furie, nici frică, nici ciudă nu era. Ceea ce se petrecea în 
el, pe pământ nume nu-şi află. Îl ardea, îl frigea şi-i venea să 
răscolească toată lumea sub copitele calului, să ia întreg 
pământul de la Kiev la Halici cu oameni cu tot şi să-l înece în 
Marea Neagră. Şi nu de cruzime voia s-o facă. Nu ştia nici el 
de ce. Se-nfioră din creştet până-n tălpi când în fața lui se 
ridicară Carpaţii şi văzu Crivanul înalt, care-şi acoperise 
creştetul cu un nor cenuşiu, ca o cuşmă. Calul îşi urma 
drumul gonind printre munți. Dintr-odată norii se risipiră şi 
în fața ochilor i se arătă călărețul în fioroasa lui măreție... 
Vrăjitorul căută să oprească calul, strunindu-l cu putere, dar 
calul zbura spre cavaler, cu coama zbârlită şi nechezând 
sălbatic. În clipa aceea vrăjitorului i se păru că toate au 
înghețat într-însul, că nemişcatul călăreț începe să se mişte, 
deschide deodată ochii şi, văzându-l venind spre el, izbucneşte 
în râs. Râsul lui sălbatic se revărsa peste munți, bubuind ca 
tunetul şi răsuna în inima vrăjitorului zguduindu-l până în 
adâncuri. | se păru că o putere nefirească îi intrase în trup, 
răscolindu-i măruntaiele şi lovindu-i cu ciocanul inima şi 
vinele, atât de înfiorător răsuna în el acest râs. 

Călărețul apucă vrăjitorul cu mâna-i înspăimântătoare şi-l 
ridică în aer. Pe loc, vrăjitorul îşi dădu duhul deschizând după 
moarte ochii. Dar mort, ca morții privea. Groaznica lui privire 


nu era nici de om viu, nici de om înviat. Îşi rotea în toate 
părțile ochii şi vedea cum se ridică în juru-i din Kiev, din 
pământul Haliciului, din Carpaţi, morți a căror față semăna 
cu a lui ca două picături de apă. 

Toţi erau cu fețele de ceară, care de care mai înalt şi mai 
ciolănos, cu toții ciotcă în jurul călărețului care îşi ținea 
groaznica pradă în mână. Călărețul a mai râs odată şi şi-a 
aruncat apoi prada în prăpastie. Morţii se năpustiră după el 
toți şi, înşfăcând mortul îşi înfipseră dinţii într-însul. Mai 
rămăsese unul singur, cel mai înalt şi mai groaznic din ei. 
Voia să se ridice din țărână dar nu se putea urni din pământ 
de mult ce crescuse. De-ar fi ajuns să se scoale, ar fi răsturnat 
Carpaţii, Ardealul şi Tara turcească. De-abia s-a mişcat în 
mormântul lui şi tot pământul s-a cutremurat. Multe case s- 
au năruit şi multă omenire a fost strivită. 

Se aude ades în Carpaţi un şuierat de parcă o mie de mori 
ar lovi apa cu roțile lor. Vuietul acesta vine dintr-un fund de 
prăpastie din care nu-i ieşire şi în care privirea omenească n-a 
pătruns, căci de frică oamenii ocolesc acel loc unde morţii rod 
dintr-un mort. Nu odată s-a întâmplat să se cutremure 
pământul de la un capăt la celălalt: cărturarii spun că asta se 
întâmplă pentru că undeva, lângă ţărmul mării, s-ar afla un 
munte din care ies flăcări şi curg râuri de foc. Dar bătrânii din 
Ungaria şi din ţinutul Haliciului care ştiu mai bine despre ce-i 
vorba, spun că iar s-a trezit şi vrea să se scoale mortul acela 
uriaş, crescut adânc în glie şi că de aceea se cutremură 
pământul. 


XVI 


În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân 
bandurist orb şi de-un ceas îl tot ascultă. Cântece mai 
frumoase şi bandurist care să le zică mai bine nu se află. La 
început îi zise despre Sagaidacinii şi Hmelniţchi, hatmanii de 
altădată. Erau alte vremuri pe atunci! Căzăcimea era în 
culmea faimei sale, călca duşmanii sub copitele cailor şi 
nimeni nu se încumeta să-şi râdă de cazaci. Bătrânul cânta 
însă şi cântece vesele rotindu-şi ochii în jur, parcă ar fi văzut, 
iar degetele cu penele prinse de ele zburau pe corzi ca muştele, 
de-ți venea să crezi că strunele cântau singure. Lumea din jur, 
cei bătrâni cu capetele plecate, cei tineri cu ochii la moşneag, 
nici nu suflau. 

— Staţii, spuse bătrânul, am să vă zic o poveste de demult. 

Oamenii se îndesară şi mai tare în juru-i şi orbul începu: 

„Pe lângă pan Stepan, cneaz ardelean - cneazul Ardealului 
era şi craiul leşilor - trăiau doi cazaci, Petro şi Ivan, şi se 
împăcau între ei ca fraţii. „la aminte, Ivan, îi spuse Petro, tot 
ce-om dobândi, pe din două om împărți. Bucuria unuia şi-a 
celuilalt să fie şi întristarea aşişderea. Când o pune unul 
mâna pe pradă, în două s-o împartă; de s-o întâmpla să cadă 
unul prins, celălalt tot să-şi vândă şi să-l răscumpere, şi de nu 
s-o putea astfel şi el să se lase prins”. Şi ce-i drept, pe câte 
puneau mâna cazacii, pe toate le înjumătățeau. Şi de se 
brodeau să apuce dobitoace sau cai străini, tot în două le 
împărțeau. 

Stepan craiul se lovea cu turcii. De trei săptămâni sta cu 
război împotrivă-le şi din loc nu-i urnea. Avea turcul un paşă 
care cu zece ieniceri era în stare să hăcuiască un polc întreg. 
Şi iată că Stepan craiul dădu veste că de s-o învrednici voinic 
să i-l aducă pe paşă, mort sau viu, atâta simbrie va să-i dea 
cât primeşte întreaga oştire. „Hai ş-om merge, frate, să-l 
prindem pe paşă,” i-a spus Ivan lui Petro şi cei doi cazaci o 
luară unul spre soare-răsare şi celălalt spre soare-scapătă. 


De-ar fi fost ori ba în stare Petro să pună mâna pe paşă nu 
se ştie, dar iacătă-l pe Ivan aducând paşaua cu juvățul de gât 
plocon la crai. „Aferim, voinice!” spus-a Stepan craiul 
poruncind să i se numere drept răsplată atâta bănet cât făcea 
simbria întregii oştiri, să i se măsoare pământul unde i-o fi 
voia şi să i se dea pe deasupra şi vite câte o pofti. Cum a primit 
Ivan crăiasca simbrie, pe loc a şi împărțit-o cu Petro. Şi-a luat 
el Petro partea lui, dar cu gândul la marea cinste pe care 
craiul i-o făcuse lui Ivan nu se putea împăca şi în ascuns în 
inima lui încolți gând hain. 


Scară la scară călăreau cei doi cazaci peste Carpaţi, spre 
ocinele'1% ce le-a fost dat craiul. Cazacul Ivan îşi luase pe cal 
şi feciorul legându-l de el. Începuse să se întunece dar ei 
călăreau înainte. Copilul adormise şi Ivan începuse şi el să 
moţăie. Nu piroti, cazace, că drumul de munte-i viclean!... Dar 
cazacul avea un cal care ştia singur drumurile şi nu luneca, 
nici poticnea. În inima munţilor se afla o prăpastie al cărei 
fund nu-l văzuse încă ochi de om şi cam cât îi de la cer la 
pământ de adâncă. Pe marginea prăpastiei era o cărăruie pe 
care mult doi inşi să se fi putut strecura, trei cu niciun chip. 
Calul, cu cazacul picurând'“ în şea, călca cu grijă. Alături 
venea Petro, tremurând din tot trupul şi ţinându-şi răsuflarea 
de bucurie. Rotindu-şi privirile în toate părțile îşi îmbrânci 
fratele de cruce în prăpastie. Şi cal, şi cazac, şi copil, se 
rostogoliră în adâncuri. 


Cazacul se agățase de o creangă şi numai calul s-a dus la 
fund. Incepu să se caţere în sus, cu feciorul în cârcă, şi nu mai 


avea mult până să iasă când, privind în sus, îl văzu pe Petro 
îndreptându-şi sulița împotrivă-i, să-l prăvale înapoi. „Sfinte 
Doamne, mai bine nu-mi mai ridicam ochii s-ajung să-mi văd 
fratele gătindu-şi sulița să mă doboare. Frate dragă, de mi-o fi 
fost mie scris să pier sub fierul rău, cruță-mi măcar feciorul. 
Ce vină are bietul copil să piară de-o moarte atât de 
năprasnică?” Petro a râs, l-a împins înapoi cu sulița, şi 
cazacul cu copil cu tot se prăbuşiră în prăpastie. Apucând 
averea toată, Petro trăia ca un paşă. Cine mai avea herghelii 
ca dânsul şi unde mai puteai vedea atâtea oi şi atâția berbeci? 
Dar într-o bună zi muri şi el. 


Când şi-a fost dat Petro duhul, chemat-a atotputernicul la 
județu-i de-apoi sufletele celor doi fraţi, Petro şi Ivan. Zis-a 
Domnul: „Mare păcătos îi omul acesta, Ivane. Nici că-i pot găsi 
osândă pe măsură. Cată de-i alege tu una.” Mult s-a chibzuit 
Ivan cumpănind ce anume pedeapsă să-i hotărască până 
când, în sfârşit, grăi: „Mare obidă făcutu-mi-a acest om; m-a 
viclenit pe mine fratele lui, ca luda, văduvindu-mi cinstit 
neamul meu de drepţi urmaşi. Şi omul al cărui cinstit neam 
rămâne fără coborâtori e ca bobul de grâu aruncat în pământ 
ce nu dă rod. Nu mai încolțeşte bobul şi nu mai ştie nimeni că 
s-o fi aruncat cândva sămânță. 


Fă, Doamne, ca seminţia lui toată pe pământ parte de 
fericire să n-aibă! Fă, Doamne, ca cel din urmă vlăstar al 
neamului său mai mişel decât cei mai mişei să fie! Fă, 
Doamne, ca la fiecare fărădelege pe care-o va face moşii şi 
strămoşii lui odihnă în mormintele lor să n-aibă şi căzniți cu 
cazne grele cum pe lume nu se mai află, din mormintele lor să 
se scoale! Şi Iuda de Petro, volnic'1%2 să se ridice din mormânt 


să nu fie, ca şi mai cumplit să simtă chinul, şi ca turbat să 
muşte ţărâna şi să se zbată în fundul pământului. 


lar când măsura fărădelegilor acestui om împlini-se-va, 
ridică-mă, Doamne, cu cal cu tot din adâncul prăpastiei până- 
n vârful celui mai înalt munte şi lasă-l să vie la mine să-l 
prăval la rându-mi în prăpastia adâncă. Şi adună-se din toate 
colțurile lumii răposații lui şi strămoşi cu toţii de pe unde le-o 
fi fost veacul, ca să apuce dintr-însul drept plată pentru toate 
chinurile ce le-au îndurat de pe urmă-i şi din el în vecii vecilor 
să roadă. Ci eu să stau şi să mă bucur văzând chinurile pe 
care le îndură. Dar Iuda de Petro a se urni din pământ să nu 
poată şi neavând ca ceilalți ce roade, din el însuşi să roadă, iar 
oasele să-i crească nepristan şi tot mai lungi să i se facă, ca şi 
mai mare să-i fie chinul. Aceasta are să-i fie cea mai mare 
caznă, căci mai groaznic chin pentru om nu este, decât să 
voiască să se răzbune şi să nu poată.” 


„Cumplită osândă i-ai hotărât, omule! zis-a Domnul. Facă- 
se toate după voia ta. Dar dacă-i aşa, atunci rămâi şi tu în 
vecii vecilor unde te afli, călare pe calul tău şi câtă vreme vei 
sta acolo, pe cal, împărăţia cerurilor să nu ţi se deschidă.” Şi 
atunci s-au împlinit precum s-a spus: până în ziua de azi 
ciudatul călăreț mai stă. Încă pe acea culme a Carpaţilor şi 
priveşte în prăpastia fără fund la morții care rod dintr-un 
mort şi simte cum mortul tot creşte sub pământ, rozându-şi 
singur oasele în groaznice chinuri şi făcând să se cutremure 
pământul”. 


Bătrânul orb îşi isprăvise cântecul dar degetele lui mai 
alintă strunele zicând cântece vesele despre Homa şi Erioma, 
despre Steliar Stocoza... dar cei din juru-i, bătrâni şi tineri, nu 


se dezmeticiseră încă şi mai stătură multă vreme cu capul 
plecat şi duşi pe gânduri, retrăind în minte fioroasa 
întâmplare din vremurile apuse. 


Povestirea apare pentru întâia dată în 1832, în cea de a doua 
parte a „Serilor” unde poartă subtitlul de „Veche poveste adevărată”, 
scoasă apoi în ediţiile ulterioare. Cu tot caracterul ei folcloristic şi 
fantastic, povestirea „O răzbunare cumplită” oglindeşte interesul lui 
Gogol pentru istoria Ucrainei şi pentru lupta de eliberare națională a 
poporului ucrainian împotriva feudalilor polonezi. Motivele istorice 
ale povestirii se leagă de „Istoria Ruşilor” de Conisschi - tema 
principală fiind aceea a unui mare păcătos, trădător de patrie — se 
apropie de legendele folcloristice. Gogol a mai dezvoltat acest motiv şi 
în i pote a romanul său istoric neterminat. In povestirea „O 
răzbunare cumplită”, evenimentele istorice reale se împletesc cu 
motive fantastice şi de basm. 

Belinschi vedea în „O răzbunare cumplită” o notă comună cu 
„Taras Bulba”, menţionând elogios că „amândouă aceste tablouri 
uriaşe arată culmile la care se ridică talentul autorului”. Bazele 
poetico-folcloristice ale povestirii „O răzbunare cumplită”, realizată pe 
planul romanticii eroice, se deosebesc în mare măsură de epopeea 
istorică „Taras Bulba” în care Gogol a zugrăvit caractere vii, tipice, şi 
evenimente din trecutul istoric al Ucrainei. 

Intreaga povestire e scrisă în tonul legendelor populare şi al 
„dumelor” istorice ucrainiene. Fără să mai vorbim de „duma” şi de 
cântecele lui Gogol îp care el imită creația populară ucrainiană, toată 
povestirea este plină de figuri, comparații şi epitete din folclor, şi este 
scrisă într-o proză ritmată şi melodioasă, care aminteşte ritmul 
„dumelor” ucrainiene (de pildă descrierea furtunii pe Nipru de la 
începutul capitolului al zecelea). 


Ivan Feodorovici Sponca şi mătugşica sa 


Povestea asta are şi ea povestea ei. De spus ne-a spus-o 
Stepan Ivanovici Curocica, din Gadeaci, care venea pe la noi. 
Dar înainte de toate trebuie să vă spun că am o ţinere de 
minte foarte păguboasă şi de-mi spui ori de nu-mi spui un 
lucru, tot una e. Apă-n ciur, nu alta. Cunoscându-mi singur 
beteşugul, l-am rugat să-mi scrie povestea într-un caiet. Şi 
cum a fost totdeauna bun cu mine (ocrotească-l Domnul), mi- 
a scris-o. Caietul l-am pus în saltarul măsuţei din colț, cum 
intri — cred c-o ştiţi. Dar uitasem (Doamne iartă-mă!) că n-aţi 
fost niciodată la mine. Baba mea cu care trăiesc de vreo 
treizeci de ani — la ce m-aş da după deget? — n-a învăţat carte 
de când îi ea. Într-o zi, ce-mi văzură ochii? S-apucase să coacă 
plăcinte în nişte hârtii. Trebuie să ştiţi, cinstiți cititori, că 
meşteră ca dânsa la plăcinte nu se mai află, şi plăcinte ca la 
ea nicăieri nu găsiți. lau eu o plăcintă, mă uit la coaja de 
dedesubt şi ce să vezi? Slove! Aveam eu parcă un prepus* că 
lucru curat la mijloc nu poate fi. Mă reped la măsuţă şi mă- 
ncredinţez: din caiet nu rămăsese nici jumătate. Celelalte foi le 
pusese toate la plăcinte. Ce să fac? Să mă iau cu ea de cap? 
acuma la bătrânețe!? 

Anul trecut s-a întâmplat să trec prin Gadeaci. Înainte de a 
ajunge în oraş mi-am făcut un nod la basma, ca să nu uit să-l 
întreb pe Stepan Ivanovici ce scria în foile acelea. Şi nu numai 
atâta: am hotărât să-mi amintesc de el ori de câte ori oi 
strănuta. Zadarnică osteneală! De trecut prin oraş, am trecut, 
de strănutat, am strănutat, de suflat nasul cu basmaua, mi- 
am suflat, dar de uitat, tot am uitat. Abia la vreo şase verste, 
dincolo de barieră, mi-am adus aminte. N-aveam încotro: a 
trebuit să tipăresc povestea fără de sfârşit. De altfel, dacă 
doreşte cineva cu tot dinadinsul să afle despre ce-i vorba mai 
departe, ducă-se la Gadeaci şi întrebe-l pe Stepan Ivanovici. 
Are să-i spună bucuros toată povestea, de la cap la coadă. 
Stepan Ivanovici locuieşte aproape de biserica de piatră. Lângă 


biserică începe o ulicioară şi cum coteşti în ea, a doua sau a 
treia poartă de care dai, acolo stă. Dar mai lămurit: când îi 
zări într-o curte o prăjină lungă cu prepelița-n vârf şi ţi-o ieşi 
înainte o femeie grasă cu fustă verde (nu strică să ştiţi că-i 
holtei), aceea-i curtea lui. De altfel puteţi da de dânsul şi-n 
piață, unde-şi alege în toate dimineţile, până pe la ceasurile 
nouă, peştele şi zarzavatul pentru prânz, mai stând la 
taclalei* cu părintele Antip sau cu vreun precupeț jidov. Îl 
dibuiți de altfel repede, căci nimeni altul nu umblă cu 
pantaloni de pânză colorată şi cu haină de nanchin galben. 
Dar să vă mai dau un semn: când merge, tot timpul dă din 
mâini. Răposatul Denis Petrovici, asesorul de acolo, avea 
obicei să spună când îl vedea de departe: „Vine moara de 
vânt.” 


I 
Ivan Feodorovici Şponca 


De patru ani de când a părăsit oştirea, Ivan Feodorovici 
Şponca trăieşte la conacul lui de la Vâtrebionchi. Pe vremea 
când îl chema încă Vaniuşa învăța la Gadeaci, la şcoala 
judeţeană şi, trebuie s-o spun din capul locului, era un băiat 
pe cât de cuminte, pe atât de sârguitor. Nichifor Timofeevici 
Deepriciastie'1%%, dascălul lui de gramatică rusească, spunea 
că dacă toți şcolarii ar fi sârguitori ca Şponca, n-ar mai fi fost 
nevoie s-aducă în clasă rigla de arțar, cu care, (recunoştea el 
singur) obosise tot bătând peste degete mulțimea leneşilor şi 
obraznicilor. Caietul lui Vaniuşa era totdeauna curat, liniat şi 
fără pată. Vaniuşa şedea mereu smirnă, cu mâinile la piept şi 
cu ochii țintă la învăţător, nu anina hârtii în spate tovarăşului 
din faţă, nu scrijilea băncile şi nu sărea niciodată peste ele, 
cum făceau ceilalți, înainte de intrarea învățătorului. În clasă, 
de se întâmpla să aibă cineva nevoie să-şi ascută pana, lui îi 
cerea briceagul, căci ştiau că avea întotdeauna briceag la el, şi 
Ivan Feodorovici, căruia îi zicea pe atunci numai Vaniuşa, 
scotea  briceagul dintr-o punguliță de piele legată de 
cheutoarea surtucului lui cenuşiu, şi li-l dădea, rugându-i 
numai să nu răzăluiască pana cu ascuţişul, de vreme ce — 
zicea el — briceagul are şi muche, anume pentru asta. 
Asemenea  cumințenie  câştigase până şi bunăvoința 
profesorului de latină care era destul să tuşească pe sală 
pentru a băga întreaga clasă în sperieți înainte de a i se ivi în 
prag mantaua de şaiac şi fața ciupită de vărsat. Acest 
învățător fioros, care veşnic avea pe catedră două 
mănunchiuri de nuiele şi punea jumătate din şcolari în 
genunchi, îl rânduise pe Ivan Feodorovici monitor, cu toate că 
erau în clasă destui şcolari mult mai înzestrați ca dânsul. 

Nu putem trece cu vederea o întâmplare care a avut o mare 
înrâurire asupra vieții lui Ivan Feodorovici. Unul dintre 
şcolarii de sub supravegherea lui îi adusese la şcoală, învelită 


în hârtie, o clătită prăjită-n unt, ca să-l înduplece să-l treacă 
pe listă cu scit!% în timp ce el nu ştia o boabă. Cu toate că 
Ivan Feodorovici se purta cu dreptate, de data asta, flămând 
fiind, nu se putu împotrivi ispitei: luă clătita, îşi puse dinainte 
o carte şi începu să mănânce. Era aşa de absorbit de 
îndeletnicirea asta, încât nici nu băgă de seamă că în clasă se 
făcuse o linişte de mormânt. Se dezmetici cu groază abia când 
o mână spăimântătoare, ieşind din mantaua de şaiac, îl apucă 
de urechi şi-l târi în mijlocul clasei. „Dă clătita-ncoa! Dă-mi-o, 
ticălosule, când îți spun!” a zis fiorosul învățător, înşfăcând 
clătita mustind de unt, aruncând-o apoi pe geam şi oprind în 
acelaşi timp aspru şcolarii care alergau prin curte s-o ridice. 
Şi pe dată îl bătu cu străşnicie pe Ivan Feodorovici peste 
degete, şi cu drept cuvânt, căci degetele şi nu altă parte a 
trupului erau de vină că apucaseră clătita. Oricum să fi fost, 
dar de atunci, Ivan Feodorovici, care şi aşa nu era prea 
îndrăzneț, se facu şi mai sfios încă. Poate că tocmai asta să fie 
pricina că n-a vrut în ruptul capului să se facă slujbaş. Se 
încredințase doar pe pielea lui că nu-ţi merge întotdeauna să 
bălmăjeşti lucrurile. 

Avea pe puţin cincisprezece ani când a intrat în clasa a 
doua. În locul catehismului prescurtat şi a celor patru 
operații, învăța acum  catehismul complet, manualul 
îndatoririlor omului şi fracțiile. Văzând însă, că pe drumul 
anevoios al învățului, cu cât înaintezi, cu atât te-nfunzi, şi 
întâmplându-se pe deasupra să-i mai moară şi taică-său, n-a 
mai rămas la şcoală decât doi ani, după care, cu voia maică- 
si, a intrat în regimentul de infanterie P. 

Regimentul de infanterie P. era altfel decât cele mai multe 
regimente de infanterie şi, deşi cantona îndeobşte numai prin 
sate, trăia pe picior mare şi întru nimic mai prejos decât 
regimentele de cavalerie. Cea mai mare parte a ofițerilor beau 
răvac şi trăgeau jidovii de perciuni taman ca husarii; câțiva 
ştiau chiar să joace mazurca, şi colonelul regimentului P. nu 
scăpa niciodată prilejul s-o strecoare, când se afla în societate. 
„La mine în regiment - spunea el, obişnuind să se bată peste 


burtă după fiecare cuvânt - sunt mulţi, da, destul de mulţi, 
foarte mulți, care joacă mazurca”. Dar ca să-şi dea şi mai bine 
seama cititorii cât de învăţaţi erau toţi în regimentul P,, 
trebuie să adăugăm că doi dintre ofițeri erau atât de vajnici 
jucători de  baccara, că-şi pierdeau dolmanul, chipiul, 
mantaua, dragonul săbiei, şi până şi cămaşa de pe ei, ceea ce 
nu se întâmpla chiar în toate regimentele de cavalerie. 

Traiul în mijlocul unor astfel de camarazi nu i-a micşorat 
cu nimic sfiala lui Ivan Feodorovici. Şi cum el nu bea răvac, 
mai pe plac fiindu-i un păhărel de votcă înaintea prânzului şi 
a cinei, cum nu dansa mazurca şi nici nu juca baccara, 
rămânea mai totdeauna singur. Aşa se face că în timp ce 
ceilalți plecau cu trăsuri năimite pe la micii moşieri din 
împrejurimi, el rămânea acasă, trecându-şi timpul cu 
îndeletniciri mai potrivite sufletelor blânde şi bune, şi anume: 
ba lustruindu-şi nasturii, ba citind în gromovnic, ba punând 
în cele patru colțuri ale odăii lui capcane de prins şoareci, şi-n 
cele din urmă scoțându-şi mondirul şi întinzându-se pe pat. În 
schimb, în tot regimentul nu era om mai de nădejde ca Ivan 
Feodorovici. Îşi conducea atât de bine plutonul încât 
comandantul de companie îl dădea totdeauna pildă. Aşa se 
face că numai după unsprezece ani de la primirea gradului de 
stegar, a fost înaintat sublocotenent. 

S-a întâmplat ca în acelaşi timp să primească vestea că-i 
murise mama şi că mătuşică-sa, soră bună a ei, din milos 
ârdie, îi gospodărea sfoara lui de moşie, ceeace-i aducea la 
cunoştinţă într-o scrisoare. Pe mătuşica asta o ţinea minte 
numai pentru că-i dădea în copilărie, trimițându-i până şi la 
Gadeaci, pere uscate şi turtişoare foarte gustoase, făcute 
chiar de mâna ei; (dar cum era certată cu maică-sa, Ivan 
Feodorovici n-o mai văzuse). Fiind cu desăvârşire încredințat 
de priceperea mătuşică-si, Ivan Feodorovici îşi vedea mai 
departe de slujbă. Altuia în locu-i, înălțarea în grad i s-ar fi 
suit la cap, dar el nu ştia ce-i ifosul, şi ca sublocotenent era 
acelaşi Ivan Feodorovici ca şi pe vremea când nu era decât 
stegar. Patru ani după această întâmplare atât de însemnată 


pentru dânsul, pe când se pregătea să se mute cu regimentul 
din gubernia Moghilev în  Velicorusia, se pomeni cu 
următoarea scrisoare: 


„Cinstite nepoate, 
Ivan Feodorovici! 


Îți trimit schimburi şi anume: cinci perechi ciorapi 
de bumbac şi patru cămăşi de olandă subțire. Afară 
de asta află că aş mai avea ceva să-ți spun: Având în 
vedere că ai ajuns la un grad destul de însemnat, 
după cum bine ştii, şi că ai ajuns la o vârstă la care ți- 
ai putea chivernisi gospodăria singur, nu văd la ce-ai 
mai rămâne în oştire. Eu am îmbătrânit şi nu mai pot 
vedea cum trebuie de toate cele în gospodăria ta; şi 
aş mai avea multe să-ți spun prin viu grai în ce te 
priveşte. Aşa că vino, Vaniuşa. 

În aşteptarea bucuriei de a te vedea, rămân a ta 
iubitoare mătuşică, 


Vasilisa Tupcevsca. 


În grădina noastră de zarzavat a crescut o ridiche 
foarte ciudată. Pare mai mult cartof decât ridiche”. 


O săptămână de la primirea scrisorii, Ivan Feodorovici a 
trimis următorul răspuns: 


„Prea cinstită doamnă şi mătuşică 
Vasilisa Caşporovna! 


Îți mulțumesc foarte mult pentru schimburile 
trimise. Ciorapii mai cu seamă se învechiseră foarte şi 
ordonanța mi i-a cârpit până acum de patru ori, din 
care pricină s-au strâmtat din cale afară. În ce 
priveşte părerea domniei tale asupra serviciului meu 


în oştire, sunt în totul de părerea domniei tale şi de 
trei zile mi-am înaintat demisia. Cum primesc 
aprobarea, tocmesc o birjă şi sosesc. Comisionul 
domniei tale de mai înainte, privitor la grâul arnăut- 
siberian pentru sămânță, nu l-am putut face, pentru că 
în toată gubernia Moghilev nu se află aşa ceva. În ce 
priveşte porcii, aici îi hrănim cu borhot! stropit cu 
puțină bere proaspătă. 

Rămân, cinstită mătuşică, cu cel mai mare respect, 
al domniei tale nepot, 


Ivan Şponca.” 


Odată cu primirea demisiei, Ivan Feodorovici a fost înaintat 
la gradul de locotenent. Cu patruzeci de ruble un birjar jidov 
se învoi să-l ducă de la Moghilev la Gadeaci. S-a suit în 
nadişancă'!% la vremea când copacii încep să se-nvestmânte 
cu frunze noi şi rare, când pe pământul tot înverzeşte iarba 
proaspătă şi când pe câmp adie vânt de primăvară. 


II 
Călătoria 


Nimic vrednic de luat în seamă nu i s-a întâmplat pe drum. 
Călătoria a ţinut două săptămâni şi câteva zile. Ar fi putut 
ajunge şi mai repede, dar jidovul era habotnic, ţinea sâmbăta 
şi se ruga toată ziua, cu pătura în cap. De altfel Ivan 
Feodorovici era, după cum am mai spus-o, un om de care 
urâtul nu se prindea uşor. În timp ce celălalt îşi făcea rugile, 
el îşi deschidea geamantanul, scotea din el rufele, cercetând cu 
binişorul dacă-s spălate şi împăturite bine, îndepărta cu 
băgare de seamă firicelele de colb de pe mondirul lui cel nou, 
cusut de data asta fără epoleţi, şi le punea la loc în cea mai 
desăvârşită rânduială. Cât priveşte cărțile, nu prea erau 
slăbiciunea lui şi dacă se-ntâmpla să-şi arunce ochii în 
gromovnic, o făcea numai pentru că îi plăcea să regăsească 
lucruri cunoscute pe care le mai citise de câteva ori. Aşa şi 
oamenii de la oraş care se duc zilnic la club, nu ca s-audă ceva 
nou, ci pentru a-şi întâlni prietenii cu care s-au obişnuit să 
flecărească. La fel e şi slujbaşul care citeşte de câteva ori pe zi 
anuarul, nu pentru a urmări cine ştie ce țeluri înalte, ci 
pentru că-i face o deosebită plăcere să revadă toate numele 
tipărite acolo. „Aha, Ivan Gavrilovici cutare! îşi zice el. lată-mă 
şi pe mine... Hm!...” Şi cu aceleaşi exclamaţii îl reciteşte de 
fiecare dată. 

După o călătorie de două săptămâni, Ivan Feodorovici 
ajunse într-un cătun aşezat la o sută de verste de Gadeaci. 
Era într-o vineri. Soarele asfințise demult, când a tras el cu 
nadişanca şi cu jidovul la hanul din sat. 

Era un han ca toate hanurile din toate satele. Îndeobşte, 
călătorul e primit cu mult zel, cu fân şi cu ovăz din belşug, ca 
şi cum şi dânsul ar fi cal de poştă. Dar dacă vrea şi el, ca 
omul, să-mbuce ceva, va să-şi puie pofta-n cui. Ivan 
Feodorovici, care ştia asta, îşi luase din vreme două legături de 
covrigi şi un cârnat. După ce porunci un păhărel de votcă, de 


care nu duce lipsă niciun han, se aşeză pe banca de dinaintea 
mesei de stejar cu picioarele bine-nfipte în podeaua de lut şi-şi 
începu cina. 

În timpul acesta se auzi hodorogind o brişcă. Poarta scârțâi, 
dar trecu mult şi brişcă nu mai intra în curte. Un glas 
puternic se ciorovăia cu baba, stăpâna hanului. „Am să trag 
aici, auzi Ivan Feodorovici. Dar dacă s-o întâmpla ca-n 
bordeiul tău să mă ciupească vreo ploşniță - chiar una 
singură - te zvânt în bătaie. Te zvânt, nu alta, zgripțuroaică 
bătrână. Şi pentru fân nu-ţi plătesc o leţcaie”. 

Deodată uşa se deschise, lăsând să intre, sau mai bine zis 
să năvălească, un burduhănos cu surtuc verde. Capul îi 
odihnea nemişcat pe gâtul scurt, făcându-l şi mai gros, din 
pricina guşei revărsate. Omul părea a fi din tagma acelor care 
nu prea-şi frământă capul cu fleacuri şi cărora toate le-au 
mers din plin. 

— Sănătate, stimate domn, spuse el, zărindu-l pe Ivan 
Feodorovici. 

Ivan Feodorovici se închină fără să scoată o vorbă. 

— Îngăduiţi-mi să vă întreb cu cine am cinstea să stau de 
vorbă? urmă burduhănosul. 

La această întrebare, Ivan Feodorovici se ridică de la locul 
lui, lipind călcâiele, aşa cum era deprins să facă ori de câte ori 
îl întreba ceva colonelul. 

— Locotenent în retragere, Ivan Feodorovici $Şponca, 
răspunse el. 

— Îmi permiteţi să vă întreb unde mergeţi? 

— La moşia mea, Vitrebionchi. 

— La Vitrebionchi!... strigă omul care-l luase în atât de 
îndeaproape cercetare. Daţi-mi voie, stimate domn, dați-mi 
voie, spuse el apropiindu-se de Ivan Feodorovici, dând din 
mâini ca şi cum cineva l-ar fi împiedicat să se apropie, sau ar 
fi încercat să-şi facă loc prin mulțime. Când s-a apropiat 
îndeajuns îl îmbrățişă pe Ivan Feodorovici şi ţoc-țoc, pe 
obrazul drept apoi pe stângul şi iarăşi pe dreptul. 


Lui Ivan Feodorovici i-a plăcut această îmbrăţişare, căci 
obrajii mari ai necunoscutului erau moi ca pernițele. 

— Daţi-mi voie să mă prezint, stimate domn, urmă 
grăsunul. Am şi eu o moşie, tot în județul Gadeaci, şi-s 
vecinul dumneavoastră. Stau în satul Hortişce, ca la vreo cinci 
verste de la moşia dumneavoastră Vitrebionchi şi mă numesc 
Grigori Grigorievici Storcenco. Trebuie, stimate domn, să 
poftiți neapărat la mine în sat, la Hortişce, dar neapărat, altfel 
nici nu vreau să vă cunosc. Acuma-s foarte grăbit, am 
treabă... Dar ce-i asta? îşi întrebă el cu glas moale valetul, un 
băietan cu căutătură zăpăcită, cu coatele svitcei căzăceşti 
peticite, şi care aşeza pe masă, cu o mutră foarte nedumerită, 
tot felul de pachete şi lădițe. Ce-i asta? Ce-i asta?... şi glasul 
lui Grigori Grigorievici se făcu din ce în ce mai amenințător. — 
Stimabile, aici, ţi-am poruncit eu să pui toate acestea? Aici ţi- 
am spus eu, ticălosule? Nu ţi-am spus, netrebnicule, ca 
înainte de toate, să încălzeşti găina? Hai, pleacă de aici, răcni 
el, bătând din picior. Stai, derbedeule: unde-i lădița cu 
băuturile? Ivan Feodorovici, spuse el în timp ce-i turna un 
păhărel cu rachiu: Luaţi, vă rog. Tine de leac. 

— Zău că nu pot... am mai luat... a spus Ivan Feodorovici, 
fără să-şi sfârşească vorba. 

— Nici nu vreau s-aud, stimabile, făcu moşierul, ridicând 
glasul. Nici nu vreau s-aud. Nu mă urnesc din loc până nu 
bei... 

Văzând că n-are încotro, Ivan Feodorovici bău, de altfel, cu 
destulă plăcere. 

— Poftiți şi găină, stimabile, urmă grăsunul Grigori 
Grigorievici tăind găina cu cuțitul pe care îl scoase dintr-o 
cutie de lemn. 

— Trebuie să vă spun că bucătăresei mele lavdoha îi cam 
place picuşul'!*%, de aceea friptura se usucă, ades. Ei, băiete, 
zise el către băietanul cu svitca căzăcească, care aducea 
salteaua de puf şi pernele. Să-mi aşterni în mijlocul odăii. Vezi 
de-mi pune mai mult fân sub pernă. Apoi smulge din caierul 
bătrânei o mână de câlți ca să-mi astup urechile la noapte. 


Trebuie să vă spun, stimabile, că am obiceiul să-mi astup 
noaptea urechile de când mi s-a întâmplat într-o crâşmă 
rusească să-mi intre un gândac în ureche. După cum mi s-a 
spus mai târziu la blestemaţii aceia de cațapi 1 până şi-n 
ciorbă găseşti gândaci. Nici că vă pot descrie ce-am pătimit. Şi 
mă gâdila... Ştii cum mă gâdila? Îmi venea să mă caţăr pe 
pereți, nu altceva. Abia de m-a putut scăpa de beleaua asta o 
babă de prin meleagurile noastre. Şi cum credeţi, mă rog, că 
m-a scăpat? Foarte simplu: cu descântece. Ce părere aveţi, 
stimabile, despre doctori? Eu cred că ne trag pe sfoară şi ne 
duc de nas. Douăzeci de doctori la un loc nu ştiu cât ştie o 
babă de la noi. 

— Aşa este. Adevăr grăit-aţi. Chiar la noi e câte o babă... 

Aici, Ivan Feodorovici se opri, poticnindu-se parcă în 
căutarea cuvântului următor. 

E timpul să spun că Ivan Feodorovici era zgârcit la vorbă. 
Poate că din sfială i se trăgea asta, dar şi din dorința de a 
vorbi cât mai frumos. 

— Scutură bine fânul, bine de tot, spuse Grigori Grigorievici 
lacheului său. Fânu-i aşa de prost aici, că mereu dai de beţe-n 
el. Cu voia dumneavoastră, vă doresc noapte bună. Mâine nu 
ne mai vedem. Cum s-o crăpa de ziuă, plec... Mâine-i sâmbătă 
şi jidovul dumneavoastră ţine sărbătoare, aşa că n-aveţi de ce 
vă scula devreme. Nu uitaţi ce v-am rugat: nici nu vreau să vă 
cunosc, dacă nu veniţi la mine la Hortişce. 

Feciorul lui Grigori Grigorievici scoase surtucul şi cizmele 
stăpânului, îi puse halatul şi Grigori Grigorievici se trânti în 
aşternut. Părea că o saltea se culcase peste alta. 

— Ei, băiete! Unde eşti, ticălosule? Vin-colea şi-mi 
îndreaptă plapuma. Şi mai pune-mi, băiete, nişte fân sub cap. 
Da” caii i-ai adăpat? Mai pune fân, aici, sub coasta asta. Da- 
ndreaptă-mi odată plapuma ca lumea, măi ticălosule! Măi, 
măi! Of|... 

După vreo două trei oftaturi, Grigori Grigorievici prinse a 
sufla pe nas, de răsuna odaia, şi a sforăi atât de puternic încât 


baba care moţțăia pe o laiță se trezea mereu, dar cercetând în 
toate părțile, se liniştea şi adormea din nou. 


Când se trezi Ivan Feodorovici a doua zi, burduhănosul nu 
mai era acolo. Asta e singura întâmplare vrednică să fie 
pomenită din toată călătoria. Trei zile după asta se apropia de 
curtea lui. 

Când i se ivi dinaintea ochilor moara de vânt, fluturând din 
aripi şi când, pe măsură ce jidovul îşi mâna gloabele la deal 
începu să se arate în vale un şir de sălcii printre care lucea viu 
şi luminos iazul, de unde venea o boare răcoritoare, inima 
începu să-i bată mai puternic. Aici se scăldase pe vremuri cu 
alți copii şi, cufundat în apă până la gât, scotocise raci. Droşca 
urcă coasta iezăturii şi Ivan Feodorovici zări aceeaşi casă 
bătrânească, acoperită cu stuf şi aceiaşi meri şi cireşi, în care 
se cățăra altădată pe furiş. Cum intră droşca în curte se 
repeziră la ea din toate părțile câini de tot soiul: cafenii, negri, 
cenuşii şi tărcaţți. Unii ţâşneau zăpăind sub copitele cailor, 
ceilalți, adulmecând untura osiei, alergau în spate. Un câine 
de lângă bucătărie îşi pusese laba pe osul din faţa lui şi lătra 
din toate puterile; altul hămăia de departe, alergând încoace şi 
încolo şi dând din coadă, voind să spună parcă: „Priviți-mă, 
oameni buni: tinerel mai fercheş ca mine nu-i.” Câţiva băieți, 
cu cămăşile murdare, alergau să vadă cine a venit. O scroafă, 
care se plimba prin curte cu şaisprezece purcei după ea, îşi 
ridică râtul cu un aer iscoditor şi guiță mai tare ca de obicei. 
În curte, întinse pe jos pe zăblăurii!! se uscau la soare 
grămezi de grâu, de mei şi de orz. Pe acoperiş erau puse de 
asemenea la uscat o mulțime de ierburi de tot felul şi altele 
deopotrivă. 

Ivan Feodorovici era aşa de cufundat în gânduri la vederea 
tuturor acestora, că se trezi abia când un câine tărcat muşcă 
pulpa jidovului care coborâse de pe capră. Slugărimea, adică 
bucătăreasa, o femeie şi două fete cu fuste de lână, alergase 
să-l întâmpine şi după ce strigară cu toatele: „Apăi ăsta-i 
domnişorul nostru!” i-au spus că mătugşică-sa cu Palaşca, fata 


în casă, şi cu Omelco, vizitiul, care mai făcea la nevoie şi pe 
grădinarul ori pe paznicul, semănau păpuşoi în grădina de 
zarzavat. Dar mătuşica zărise de departe droşca cu poclitul 
acoperit cu rogojină şi se şi iscase la fața locului. Ivan 
Feodorovici rămase cu gura căscată când mătuşică-sa mai că 
nu l-a ridicat în braţe şi parcă nu-i venea a crede că ea e aceea 
care îi scrisese că-i bicisnică şi bolnavă. 


III 
Mătuşica 


Mătuşica Vasilisa Caşporovna să tot fi avut pe atunci 
cincizeci de ani. Nu fusese niciodată măritată şi avea obiceiul 
să spună că viața de fată pe care o trăia era pentru dânsa 
bunul cel mai de preț de pe lume. Dar, după câte ştiu eu, nici 
c-o peţise cineva vreodată. Asta pentru că toți bărbaţii se 
simțeau în fața ei cuprinşi de sfială, până acolo că nimeni nu 
cuteza să-i facă mărturisiri de dragoste. „Amarnică femeie 
Vasilisa Caşporovna”, spuneau peţitorii şi pe bună dreptate, 
pentru că nu era om pe care Vasilisa Caşporovna să nu-l 
smerească. Aşa de pildă, fără să mai cate alte leacuri, ci 
scuturându-i numai chica cu mâna ei de bărbat în fiecare zi, 
ajunsese să facă din beţivul de morar, o comoară de om, şi nu 
alta. Era un zdrahon de muiere pe cât de înaltă, pe atât de 
spătoasă şi de zdravănă. Părea că natura făcuse o greşeală de 
neiertat, când îi hărăzise să poarte în zilele de lucru un capot 
cafeniu cu volănaşe, iar duminica Paştilor şi de onomastică un 
şal de caşmir stacojiu, când ar fi prins-o mult mai bine nişte 
mustăţi de dragon şi botfori cu tureatcă înaltă. În schimb, 
îndeletnicirile i se potriveau cum nu se poate mai bine cu 
înfăţişarea. Se plimba cu luntrea, vâslind mai dihai ca 
pescarii, vâna; nu slăbea o clipă cosaşii, ştia pe dinafară câți 
zemoşi şi harbuji erau în harbuzărie, lua câte cinci copeici 
vamă de orice căruță care trecea pe iezătură, se urca în copac 
şi scutura perele; îşi lovea vasalii trândavi cu amarnica ei 
mână şi cu aceeaşi mână de temut dădea celor destoinici câte 
un păhărel de votcă. Mai în acelaşi timp suduia, vopsea fire de 
tort, dădea câte o raită pe la bucătărie, făcea cvas şi fierbea 
dulceaţă cu miere. Toată ziua trebăluia şi pe toate le prididea. 
Urmarea a fost că mica gospodărie a lui Ivan Feodorovici, care 
la ultima catagrafie numărase optsprezece suflete, înflorea în 
adevăratul înţeles al cuvântului. Afară de asta îşi iubea 


nespus de mult nepotul şi punea cu grijă deoparte pentru 
dânsul copeica cu copeică. 

Cum veni acasă Ivan Feodorovici, viața i se schimbă cu 
desăvârşire, intrând pe alt făgaş. Părea că pronia cerească 
însăşi îl sortise să conducă o moşie de optsprezece suflete. 
Până şi mătuşică-sa îşi dădu seama că avea să iasă dintr- 
însul un gospodar cum se cuvine, deşi nu-i îngăduia 
amestecul chiar în toate. „E încă necopt, băiatul, avea obicei 
să spună, cu toate că Ivan Feodorovici mergea pe patruzeci de 
ani. N-are de unde să le ştie pe toate”. 

Oricum, la câmp, Ivan Feodorovici se ţinea lipcă de cosaşi şi 
de secerători, ceea ce era o plăcere nespusă pentru sufletul lui 
blajin. O duzină, dacă nu şi mai bine, de coase sclipitoare 
avântându-se în acelaşi timp în sus: foşnetul ierbii căzând la 
pământ în pologuri!!2 egale; cântecele secerătoarelor, ba 
vesele, parcă ar fi să întâmpine oaspeţi, ba jalnice, ca în clipa 
despărțirii; seara blajină în aerul proaspăt. Şi ce seară! Cât de 
limpede şi de uşor e văzduhul! Totul prinde viaţă: stepa roşie 
şi albastră se aprinde în toate culorile florilor sale. Prepelițele, 
dropiile, pescăruşii, greierii şi alte sumedenii de jivine, şuieră, 
bpâzâie, țârâie, ţipă şi zvonurile acestea toate se îmbină laolaltă 
într-un cor armonios şi neîntrerupt. Soarele asfințeşte şi piere. 
Ah! Ce răcoare şi ce bine el Pe câmp oamenii aprind pe ici 
colea focuri, pun cazanele la fiert şi mustăcioşii cosaşi se 
aşază în jur. Din cazanele cu găluşte ies aburi. Treptat se 
întunecă... E greu să spui ce se petrece în sufletul lui Ivan 
Feodorovici. Se aşeza lângă cosaşi, dar uita să ia din găluştele 
care îi plăceau de altfel foarte mult, şi rămânea locului 
nemişcat, urmărind fie un pescăruş care se ridica în văzduh, 
fie numărând snopii de grâu care acopereau câmpul. 

În scurtă vreme lui Ivan Feodorovici i s-a dus vestea prin tot 
ținutul că e un iscusit gospodar. Mătuşică-sa nu mai putea de 
bucurie şi nu pierdea nici când prilejul să-şi laude nepotul. 
Într-o zi — pe la sfârşitul lui iulie, când se isprăveşte secerişul — 
Vasilisa Caşporovna îl luă pe Ivan Feodorovici de braţ cu o 


căutătură tainică, spunându-i că ar vrea să-i vorbească 
despre ceva care o preocupă demult. 

— Ai desigur ştiinţă, dragă lvan Feodorovici, - aşa a 
început, — că pe sfoara ta de moşie sunt optsprezece suflete; de 
altfel aşa a fost la catagrafie, dar e cu putinţă să fie mai mulți, 
cam vreo douăzeci şi patru. Dar las-o pe asta. Cunoşti 
păduricea de dincolo de livada noastră, şi îi fi ştiind poate că 
după pădure vine o luncă întinsă. Lunca trebuie să aibă pe 
puţin douăzeci de deseatine, cât despre iarbă, creşte atâta că 
ai putea vinde în fiecare an pentru mai mult de o sută de ruble 
fân, mai cu seamă dacă-i adevărat, cum spune lumea, că vine 
un regiment de cavalerie la Gadeaci. 

— Cum să nu ştiu, mătugşică? larba-i foarte bună acolo. 

— Ştiu şi eu că-i foarte bună. Dar mai ştii tu că de drept tot 
pământul acela e-al tău? Ce te zgâieşti aşa la mine? Ascultă, 
Ivan Feodorovici: îți mai aduci aminte de Stepan Cuzmici? Dar 
ce te-ntreb eu? Pe vremea aceea erai aşa de mic că nici nu-i 
puteai rosti numele. Auzi întrebare! Mai ţin minte că atuncea 
când am venit la voi în postul crăciunului, te-am luat în braţe 
şi era cât pe ce să-mi strici toată rochia. Noroc c-am avut 
timpul să te trec în braţele Matrionei, doica ta. Uricios mai 
erai! Dar las-o pe asta. Tot pământul, care-i dincolo de hotarul 
nostru, şi chiar şi satul Hortişce, era al lui Stepan Cuzmici. 
Trebuie să-ți mai spun că pe când nu sosiseşi încă pe lume 
începuse să vină la maică-ta, ce-i drept numai în lipsa lui 
tată-tău, şi n-o spun ca s-o vorbesc de rău, cu toate că 
răposata - Dumnezeu s-o ierte - s-a purtat totdeauna nedrept 
cu mine. Dar las-o pe asta. Ce-a fost a fost, nu mă priveşte. 
Stepan Cuzmici ţi-a făcut danie cu zapis“ — moşia despre 
care ţi-am vorbit. Între noi fie vorba, răposata maică-ta era o 
femeie foarte ciudată. Nici dracul - Doamne iartă-mă - n-o 
putea pricepe. Numai Dumnezeu ştie unde o fi băgat ea 
hârtia. Eu una cred că trebuie să fie la holteiul acela de 
Grigori Grigorievici Storcenco. Şmecherul de borțos a pus 
mâna pe toată moşia. Pun rămăşag pe tot ce vrei că ela 
sfeterisit'"“ zapisul. 


— Dragă mătuşică dă-mi voie să te întreb: Storcenco ăsta 
n-o fi acela pe care l-am cunoscut la staţia de poştă? 

Şi Ivan Feodorovici îi povesti cum îl întâlnise. 

— Cine ştie? răspunse mătuşica după un răstimp de 
gândire. Poate să nu fie ticălos. Nu-i decât o jumătate de an de 
când s-a mutat în sat şi nu poți cunoaşte un om aşa de 
repede. Am auzit că bătrâna, maică-sa, ar fi o femeie cu cap şi 
că-i mare meşteră la murat castraveţii. Slujnicele ei ştiu să 
țeasă scoarțe foarte frumoase. Dar cum spui că s-a purtat 
prieteneşte cu tine, ce-ar fi să te duci la dânsul? S-ar putea ca 
bătrânul păcătos să aibă mustrări şi să-ți înapoieze ceea ce 
nu-i al lui. Te-ai putea duce cu nadişanca, numai că dracii de 
copii i-au scos toate ţintele scaunului din spate, aşa că trebuie 
să spun lui Omelco să prindă bine pielea la loc. 

— La ce, mătuşică? lau mai degrabă căruţa cu care te duci 
dumneata la vânat. 

Aşa s-a isprăvit convorbirea. 


IV 
Prânzul 


Ivan Feodorovici a intrat în satul Hortişce la vremea 
prânzului. În fața conacului îl cuprinse sfiala. Casa lungă nu 
era acoperită cu stuf ca la mulți dintre moşierii din 
împrejurimi, ci avea acoperiş de şindrilă. Cele două hambare 
din curte erau de asemeni cu acoperişuri la fel, iar poarta era 
de stejar. Ivan Feodorovici era întocmai ca un filfizon care, 
venit la un bal, oriunde îşi aruncă ochii, vede oameni mai bine 
îmbrăcaţi ca el. Din respect îşi opri căruța lângă unul dintre 
hambare şi porni pe jos până la cerdac. 

— Aa! Ivan Feodorovici! strigă grăsunul de Grigori 
Grigorievici care umbla prin curte cu surtucul pe el, dar fără 
cravată, jiletcă şi pacheşte. Se vede treaba însă că 
îmbrăcămintea, atâta cât o avea tot îi stingherea trupul gras, 
căci sudoarea curgea de pe el şiroaie. — Parcă spuneaţi că 
îndată ce vă vedeți mătuşica o să veniți. de ce n-aţi venit? 
Aceste spuse, buzele lui Ivan Feodorovici se întâlniră din nou 
cu pernițele ştiute. 

— Am fost prins cu treburile gospodăriei... Am venit la 
dumneavoastră pentru o clipă, la drept vorbind, c-o treabă... 

— Pentru o clipă? Nu se poate una ca asta! Măi băiete! 
strigă burduhănosul şi din bucătărie țâşni afară acelaşi 
băietan cu svitca căzăcească. Ia spune-i lui Casian să-nchidă 
repede poarta. Auzi, tu? Să-nchidă bine. lar caii boierului să-i 
deshame numaidecât. Poftiți în casă. Aicea-i aşa de cald că 
mi-e cămaşa leoarcă. 

Cum intră în odaie Ivan Feodorovici se hotări să nu piardă 
vremea degeaba şi cu toată sfiala lui, s-o ţină una, cu 
dârzenie. 

— Mătugşica a avut onoarea... să-mi spună că actul de 
danie al răposatului Stepan Cuzmici... 

E greu să-ți închipui acreala care se zugrăvi pe fața lată a 
lui Grigori Grigorievici la auzul acestor cuvinte. 


— N-aud nimic! răspunse el. Trebuie să ştiţi că mi-a intrat 
un gândac în urechea stângă. Blestemaţii de cațapi au 
obiceiul să crească gândaci în izbele lor. Nu-i pană care să 
poată zugrăvi acest chin. Tare m-a mai gâdilat. M-a scăpat o 
babă, cu cel mai obişnuit leac... 

— Voiam să vă spun... îndrăzni să-l întrerupă Ivan 
Feodorovici, când văzu că Grigori Grigorievici voia cu tot 
dinadinsul să schimbe vorba, că testamentul răposatului 
Stepan Cuzmici aminteşte, cum să zic, de un act de danie... 
după care mi se cuvine... 

— Ştiu, asta a avut timpul să v-o vâre în cap mătuşica 
domniei voastre. Da-i o minciună! Zău că-i o minciună. 
Unchiul meu n-a făcut niciun fel de act de danie, deşi e drept 
că testamentul vorbeşte de un act de danie. Dar unde-i actul? 
Nu mi l-a înfățişat nimeni. Asta v-o spun pentru că vă doresc 
sincer binele. Zău că-i o minciună! 

Ivan Feodorovici tăcu, gândindu-se că poate într-adevăr să 
fie numai o închipuire a mătuşică-si. 

— Uite şi pe mama cu surorile mele, spuse Grigori 
Grigorievici. Asta înseamnă că masa-i gata. Să mergem. 

Şi zicând acestea îl târi de mână pe Ivan Feodorovici într-o 
odaie unde erau puse pe masă votcă şi fel de fel de gustări. 

Odată cu ei a intrat în odaie o bătrână mărunțţică 
semănând cu o cană de cafea, acoperită cu bonețică, însoțită 
de două domnişoare, una cu părul bălai, alta cu părul negru. 
Ivan Feodorovici, ca un cavaler bine crescut ce era, se apropie 
mai întâi de mâna bătrânei, apoi de mânuţțele celor două 
domnişoare. 

— Mamă, acesta-i Ivan Feodorovici Şponca, vecinul nostru, 

— Spuse Grigori Grigorievici. 

Bătrâna se uită ţintă la Ivan Feodorovici, sau poate i s-o fi 
părut numai. Bătrâna era de altfel întruchiparea bunătăţii. 
Părea că e gata să-l întrebe pe Ivan Feodorovici: câți castraveți 
ați pus la murat pentru la iarnă? 

— Aţi băut votca? întrebă ea. 


— Pesemne că n-ai dormit bine astă-noapte, mamaie, spuse 
Grigori Grigorievici. Cine mai întreabă un musafir dacă a 
băut? Matale pofteşte-l să ia. Dac-am băut sau nu, asta-i 
treaba noastră. Ivan Feodorovici, spune-mi rogu-te, care îţi 
place mai mult? Cu buruieni sau curată? Dar tu, Ivan 
Ivanovici, ce stai? întrebă Grigori Grigorievici, întorcându-se, 
şi Ivan Feodorovici îl văzu pe Ivan Ivanovici apropiindu-se de 
votcă. Ivan Ivanovici purta o haină cu poale lungi, c-un guler 
foarte mare care sta țeapăn, acoperindu-i ceafa în întregime, 
aşa că capul îi şedea în el ca-ntr-o brişcă. 

Ivan Ivanovici se apropie de votcă frecându-şi mâinile, se 
uită binişor la păhărel îşi turnă votca, ridică păhărelul în zare, 
îşi umplu dintr-o sorbitură gura cu votcă, dar n-o înghiți 
decât după ce-şi clăti bine gura cu ea, luă o bucăţică de pâine 
şi nişte hribi marinați şi se adresă lui Ivan Feodorovici: 

— Nu cu Ivan Feodorovici, adică cu domnul Şponca, am 
cinstea să vorbesc? 

— Întocmai, răspunse Ivan Feodorovici. 

— Aţi binevoit să vă schimbaţi foarte mult de când v-am 
cunoscut. Apoi eu vă țin minte de pe când erațţi atâtica, spuse 
Ivan Ivanovici şi arătă cu palma cam la un arşin de podea. 
Răposatul tatăl dumneavoastră - Dumnezeu să-l ierte — a fost 
un om rar. Avea întotdeauna harbuji şi zemoşi cum nu se mai 
află azi nicăieri, uite şi aici, - urmă el, luându-l la o parte, — 
au să ne dea zemoşi. Da-ce fel de zemoşi? Nici nu-ţi vine să te 
uiţi la ei. Mă credeţi, stimabile, că avea harbuji, — spuse el cu 
un aer tainic, desfăcându-şi braţele de parc-ar fi vrut să 
cuprindă un trunchi gros, - zău că aşa de mari. 

— Poftiţi la masă, spuse Grigori Grigorievici, luându-l pe 
Ivan Feodorovici de braț. 

Intrară cu toții în sufragerie. Grigori Grigorievici se aşeză la 
locul lui obişnuit în capul mesei, punându-şi un şervet cât 
toate zilele, care îl făcea să semene cu eroii zugrăviți pe firmele 
bărbierilor. Ivan Feodorovici se aşeză roşind pe locul ce i se 
arătă, în fața celor două domnişoare, iar Ivan Ivanovici nu 


întârzie să ia loc lângă dânsul, bucurându-se din suflet că 
avea cui să-şi împărtăşească cunoştinţele. 

— Ivan Feodorovici, rău ați făcut c-aţi luat târtița, i-a spus 
bătrâna, pe când un fecior, în frac cenuşiu cârpit cu un petic 
negru, îi înfățişa un taler. Asta-i curcă. Luaţi mai bine 
spinarea. 

— Mamaie, nu te-a rugat nimeni să te amesteci, a spus 
Grigori Grigorievici. Fii dumneata sigură că musafirul ştie ce 
să ia. Ivan Feodorovici, luaţi o aripioară, sau bucata astalaltă 
şi mai luați şi rânza. Dar de ce aşa puţin? Mai luaţi un 
picioruş. Tu, ce stai cu talerul şi căşti gura? Roagă-l! Pune-te 
în genunchi şi spune numaidecât: „Ivan Feodorovici, luaţi, vă 
rog, picioruşul.” 

— Ivan Feodorovici, luaţi, vă rog, picioruşul! urlă feciorul, 
îngenunchind cu talerul în mână. 

— Hm! Ce fel de curci or mai fi şi astea! făcu Ivan Ivanovici 
destul de tărişor şi cu o căutătură plină de dispreţ, 
întorcându-se către vecinul lui. Aşa trebuie să arate o curcă? 
De-aţi vedea curcile mele! Vă încredințez că nu-i una singură 
care să nu fie de zece ori mai grasă ca asta. Mă credeţi, 
domnul meu, ţi-e scârbă să le vezi plimbându-se prin curte, 
aşa-s de grase... 

— Minţi, Ivan Ivanovici, zise Grigori Grigorievici care auzise 
cele spuse. 

— Vreau să vă spun, urmă Ivan Ivanovici către vecinul său, 
prefăcându-se că nu aude ce-i spune Grigori Grigorievici, că 
anul trecut, când le-am trimis la Gadeaci, mi s-au dat 
cincizeci de copeici pe bucată, dar n-am vrut să iau... 

— Ivan Ivanovici, eu îți spun că minți, îi zise Grigori 
Grigorievici mai tare şi silabisind cuvintele, ca să fie mai bine 
auzite. 

Dar Ivan Ivanovici, ca şi cum asta nu l-ar fi privit, urmă cu 
glas mai scăzut: 

— Da, domnule, n-am vrut să iau. Niciun moşier din 
Gadeaci... 


— Ivan Ivanovici, eşti un prost şi nimic altceva, spuse tare 
Grigori Grigorievici. Ivan Feodorovici ştie asta mult mai bine 
ca tine şi desigur că n-are să te creadă. 

Ivan Ivanovici se supără de-a-binelea şi, în tăcere, începu să 
înfulece din curcă, cu toate că nu era aşa de grasă ca acelea la 
care ți-era scârbă să te uiţi. 

Un timp zăngănitul cuţitelor, lingurilor şi farfuriilor 
înlocuiră vorbele, dar peste toate, covârşitor, se auzea Grigori 
Grigorievici sugând măduva dintr-un os de miel. 

— Aţi citit, întrebă Ivan Ivanovici după o lungă tăcere, 
scoțându-şi capul din brişcă lui şi îndreptându-l către Ivan 
Feodorovici. Aţi citit cartea „Călătoria lui Corobeinicov la 
locurile sfinte”? E o adevărată desfătare pentru suflet şi inimă! 
Acum nu se mai tipăresc cărți ca asta. Îmi pare foarte rău că 
nu m-am uitat să văd anul. 

Auzind că-i vorba despre o carte, Ivan Feodorovici începu să 
şteargă cu multă râvnă sosul din farfurie. 

— E uimitor când te gândeşti, domnul meu, că un simplu 
târgoveț a străbătut acele locuri. Peste trei mii de verste! 
Pesemne că Dumnezeu însuşi l-a învrednicit să ajungă până 
în Palestina şi la Ierusalim. 

— Vasăzică dumneavoastră spuneți că a fost şi la 
Ierusalim? 

—  Întrebă Ivan Feodorovici care auzise multe despre 
Ierusalim de la una dintre ordonanţele lui. 

— Despre ce vorbiţi, Ivan Feodorovici? întrebă Grigori 
Grigorievici de la celălalt capăt al mesei. 

— Eu, propriu zis, am avut prilejul să iau cunoştinţă că 
sunt ţări îndepărtate pe lumea asta, răspunse Ivan 
Feodorovici foarte mulțumit că izbutise să rostească o frază 
atât de lungă şi întortocheată. 

— Nu te potrivi la el Ivan Feodorovici, spuse Grigori 
Grigorievici fără să fi auzit bine ce-i spusese celălalt. Minte 
întruna. 

Între timp masa se isprăvise. Grigori Grigorievici trecu în 
odaia lui ca să mai sforăie puţin, cum îi era obiceiul, iar 


oaspeţii s-au dus în urma bătrânei şi a domnişoarelor în salon 
unde, aceeaşi masă pe care lăsaseră votca când s-au dus să 
mănânce, se acoperise ca prin farmec cu farfurioare cu tot 
felul de dulcețuri şi farfurii cu harbuji, zemoşi şi vişine. 

Lipsa lui Grigori Grigorievici se simțea în toate. Gazda 
devenise mai vorbăreaţă şi, fără să fie rugată, începu să dea la 
iveală tot felul de secrete privind felul în care se face pistilul şi 
cum se usucă perele. Până şi domnişoarele prinseseră glas. 
Dar cea bălaie, care părea să fie cu şase ani mai tânără ca 
soră-sa, care arăta ca de vreo douăzeci şi cinci de ani, era mai 
tăcută. Cel mai mult însă vorbea Ivan Ivanovici care îşi dăduse 
drumul, sigur fiind că nu mai are cine să-l întrerupă şi să-l 
încurce. A vorbit de castraveți, de semănatul cartofilor, de 
cumpătarea oamenilor de altădată - cu care cei de acum nici 
n-aduc - şi despre faptul că, cu vremea, deşteptându-se 
treptat, oamenii au ajuns să născocească lucrurile cele mai 
uimitoare. Într-un cuvânt era un om din tagma acelora gata 
să vorbească oricând despre orice. De se vorbea despre lucruri 
însemnate sau de cele sfinte, Ivan Ivanovici suspina după fiece 
vorbă, clătinând uşor din cap; de se vorbea de ale gospodăriei, 
îşi scotea capul din brişcă sa şi în schimonoselile feței lui 
puteai citi cum trebuie să faci cvas de pere, cât de mari erau 
zămoşii de care s-a pomenit şi cât de grase erau gâştele din 
curtea lui. 

În sfârşit, către seară, Ivan Feodorovici izbuti cu greu să-şi 
ia rămas bun. Dar cu toate că se lăsa uşor înduplecat şi cu 
toate că l-au poftit cu toții să mâie peste noapte acolo, a 
stăruit în hotărârea lui şi a plecat. 


V 
Noul plan al mătuşichii 


— Ei, ai scos zapisul de la berechetul de bătrân? Cu această 
întrebare îl întâmpină mătugşică-sa, care de câteva ceasuri se 
frământa în cerdac aşteptându-l, şi nerăbdând-o inima, în cele 
din urmă ieşise în poartă. 

— Nu, mătuşică, i-a răspuns Ivan Feodorovici, dându-se jos 
din căruță. Grigori Grigorievici spune că n-are niciun fel de 
zapis. 

— Şi tu l-ai crezut? Minte, blestematul. Las” că-l prind eu 
odată şi-l bat cu mâna mea. Îi dau osânza jos! De altfel ar 
trebui să vorbim cu notarul, să vedem dacă nu putem dobândi 
actul prin judecată... Dar las-o pe asta. Ei, da-barem masa a 
fost bună? 

— Foarte bună. Da, cât se poate de bună, mătuşică. 

— la spune-mi, ce mâncări au fost? Ştiu că bătrâna se 
pricepe bine la bucătărie. 

— Papanaşi cu smântână, porumbei umpluţi cu sos... 

— Dar curcă cu prune a fost? îl întrebă mătuşica, pentru că 
şi ea era mare meşteră în acest soi de mâncare. 

— A fost şi curcă... Surorile lui Grigori Grigorievici sunt 
nişte domnişoare foarte frumoase, mai cu seamă cea bălaie. 

— Aha! făcu mătugşica uitându-se țintă la Ivan Feodorovici, 
care se înroşi plecând ochii în pământ. Un gând nou îi fulgeră 
prin minte. la spune-mi, întrebă ea repede, curioasă să ştie, ce 
fel de sprâncene are? 

N-ar strica să spunem că ceea ce prețuia mai mult 
mătuşica la o femeie erau sprâncenele. 

— Sprâncenele, mătuşică, întocmai ca a matale, cum 
spuneai că le aveai în tinerețe. Şi pe toată fața are mici pistrui. 

— Bun, făcu mătuşica, mulțumită de asemuire, măcar că 
Ivan Feodorovici nici nu se gândise s-o măgulească. 

— Şi ce rochie purta? Dar ce te mai întreb? E greu să 
găseşti astăzi țesături atât de trainice cum e capotul de pe 


mine, de pildă. Dar las-o pe asta. Şi i-ai spus ceva? 

— Adică cum... eu, mătuşică? Crezi oare că... 

— Şi ce? E de mirare? Aşa a lăsat Dumnezeu. Poate că vi-i 
scris să vă luați. 

— Nu ştiu, mătuşică, cum îţi vine să vorbeşti astfel. 
Înseamnă că nu mă cunoşti deloc... 

— Iaca, mă rog: te-ai şi supărat! „E necopt încă băiatul, se 
gândi ea. Habar n-are ce-i viața. Trebuie să-i fac să se mai 
întâlnească”. 

Mătuşica se duse să vadă ce mai era pe la bucătărie, 
lăsându-l pe Ivan Feodorovici singur. Tot ce dorea de atunci 
însă era să-şi vadă nepotul mai repede însurat şi să-şi legene 
nepoțţeii. Nu-i era gândul decât la pregătirile de nuntă şi 
măcar că trebăluia mai de zor ca înainte, treburile mergeau 
mai mult prost decât bine. Adesea, făcând câte o prăjitură, 
treabă pe care n-o lăsa niciodată în seama bucătăresei, uita 
de toate, închipuindu-şi că alături de dânsa stătea un nepoţel 
care-i cere o bucăţică, şi era dusă pe gânduri, îi întindea ce-i 
mai bun; dar câinele din curte apuca el bucata de prăjitură şi, 
cu clefăitul zgomotos, o trezea din vis, faptă pentru care era 
regulat bătut cu vătraiul. Ajunsese să-şi părăsească până şi 
îndeletnicirile la care ținea mai mult şi nu se mai ducea la 
vânătoare, de când în loc de o ieruncă'!!“ împuşcase o cioară, 
ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci. 

În sfârşit, patru zile după asta toţi au văzut în curte brişcă 
din droşcărie. Vizitiul Omelco, care mai era şi grădinar şi 
paznic, începuse a bate de dimineaţă cu ciocanul prinzând la 
loc pielea scaunului, şi gonea întruna câinii care se îndesau să 
lingă roțile. Socot de a mea datorie să aduc la cunoştinţa 
cititorilor că asta-i brişcă lui Adam Babadam. Aşa că dacă 
cineva ar încerca să arate că o altă nadişancă ar fi a lui Adam 
afle că minte cu neruşinare şi nadişanca aceea nu-i cea 
adevărată. Nu se ştie bine în ce împrejurări a fost scăpată 
nadişanca asta de năboiul potopului, dar trebuie să fi fost în 
arca lui Noe o droşcărie anume. Păcat numai că n-o pot 
zugrăvi cititorilor cum se cuvine. Dar cred că-i destul să spun 


că Vasilisa Caşporovna era cum nu se poate mai mulțumită 
de tocmeala ei şi-şi arăta la tot prilejul părerea de rău că nu 
mai erau la modă vechile echipaje. Nadişanca era croită 
strâmb, cu partea dreaptă mult mai înaltă ca cea stângă, dar 
mătugşichii îi plăcea nespus pentru că, spunea ea, printr-o 
parte putea urca un om mai înalt, iar prin cealaltă unul mai 
scurtişor. De altfel în nadişanca asta încăpeau vreo cinci din 
cei mai mărunței şi vreo trei ca mătuşica. 

Pe la nămiezi, isprăvind cu nadişanca, Omelco scoase din 
grajd trei cai, nu mult mai tineri ca nadişanca, şi începu să-i 
lege cu frânghii de mărețul echipaj. Ivan Feodorovici şi 
mătugşica se urcară, el pe o parte, ea pe cealaltă, şi nadişanca 
porni. Mujicii care se nimereau în drum, la vederea unui 
echipaj atât de bogat (mătuşica ieşea foarte rar într-însul) se 
opreau cu smerenie, îşi scoteau căciulile şi se închinau adânc. 
După vreo două ceasuri de mers, nadişanca se opri dinaintea 
cerdacului - cred că-i de prisos să spunem că cerdacul era al 
casei Storcenco. Grigori Grigorievici nu era acasă. Bătrâna şi 
domnişoarele ieşiră în întâmpinarea musafirilor până în 
sufragerie. Mătuşica se apropie cu pas măreț, scoțându-şi cu 
multă îndemânare un picior înainte şi spuse cu glas puternic: 

— Îmi pare foarte bine, doamnă, că am onoarea să vă 
prezint personal omagiile mele. Odată cu ele, îngăduiți-mi să 
vă mulțumesc pentru ospitalitatea cu care ați cinstit pe 
nepotul meu  lvan Feodorovici, care nu are pentru 
dumneavoastră decât cuvinte de laudă. Frumoasă hrişcă 
aveți, doamnă; am văzut-o pe când ne apropiam de sat. Daţi- 
mi voie să vă întreb: câte clăi la deseatină scoateţi? 

După asta urmă o pupătură generală. După ce s-au aşezat 
cu toţii în salon, bătrâna gazdă începu: 

— În ce priveşte hrişcă, nu vă pot spune nimica, asta fiind 
treaba lui Grigori Grigorievici. Eu nu mă mai îndeletnicesc 
demult cu asta şi nici n-aş mai putea s-o fac, că-s bătrână. 
Îmi aduc aminte că pe vremuri hrişcă era până la brâu; 
acuma nu-i cine ştie ce, măcar că se spune că toate-s tot mai 


bune. Aici bătrâna oftă. Un observator ar fi auzit în acest 
oftat, oftatul întregului veac al optsprezecelea. 

— Am auzit, doamnă, că slujnicele dumneavoastră ştiu a 
țese scoarţe foarte frumoase. 

Cu asta atinsese coarda cea mai simţitoare a bătrânei. La 
auzul acestor vorbe bătrâna se învioră şi se porni să spună 
cum trebuie vopsit tortul şi pregătit firul. de la scoarțe vorba 
alunecă repede la muratul castraveţilor şi la pregătirea perelor 
uscate. Pe scurt, nu trecuse ceasul şi amândouă doamnele 
vorbeau cu atâta prietenie, de parcă s-ar fi cunoscut de când 
lumea, de la o vreme Vasilisa Caşporovna începu să vorbească 
cu un glas atât de scăzut că Ivan Feodorovici nu mai auzea 
NIMIC. 

— N-aţi vrea să le vedeţi? întrebă bătrâna gazdă, ridicându- 
se de la locul ei. 

În urmă-i se ridicară şi domnişoarele, şi  Vasilisa 
Caşporovna şi toate se îndreptară spre odaia fetelor. Mătuşica 
făcu semn lui Ivan Feodorovici să rămână locului, şoptind 
ceva bătrânei. 

— Maşenca, zise bătrâna către domnişoara cea bălaie, 
rămâi puţin cu musafirul şi ține-i de urât. 

Domnişoara cea bălaie rămase şi se aşeză pe divan. Ivan 
Feodorovici sta pe scaunul lui ca pe ghimpi. Se înroşea mereu 
şi ţinea ochii în pământ. Dar domnişoara părea să nu bage de 
seamă şi sta nepăsătoare pe divan, uitându-se liniştită la 
ferestre, la pereți, sau urmărind cu ochii mâţa care fugea 
speriată pe sub scaune. 

Mai prinzând puţin curaj, Ivan Feodorovici ar fi vrut să 
înceapă vorba, dar parcă uitase să vorbească. Nimic nu-i 
venea în minte. 

Tăcu aşa cam un sfert de ceas. Domnişoara sta la fel de 
nemişcată. 

În sfârşit Ivan Feodorovici îşi luă inima-n dinţi: 

— Domnişoară, vara sunt multe muşte, spuse el cu glas 
tremurător. 


— Nici că se poate mai multe, răspunse domnişoara. Frate- 
meu a făcut anume o trapaşcă!!* dintr-o gheată veche a 
măicuţei, dar tot au mai rămas destule. 

Şi cu asta convorbirea luă sfârşit. Ivan Feodorovici amuţise 
de tot. 

În sfârşit gazda, cu mătuşica şi cu domnişoara cu părul 
negru s-au întors. După ce mai stătură puţin de vorbă, 
Vasilisa Caşporovna îşi luă rămas bun de la bătrână şi 
domnişoare, cu toate că o poftiseră să rămână peste noapte 
acolo. Bătrâna şi domnişoarele ieşiră în cerdac să-şi petreacă 
musafirii şi multă vreme făcură semne cu mâna mătuşichii şi 
nepotului, care îşi tot scol ea capul din nadişancă. 

— Ei, Ivan Feodorovici, ce-ai vorbit cu domnişoara când aţi 
rămas singuri? îl întrebă mătuşica pe drum. 

— Maria Grigorievna este o fată cum nu se poate mai 
modestă şi mai bine crescută. 

— Ascultă, Ivan Feodorovici, vreau să-ţi vorbesc. Ai împlinit, 
slavă Domnului, 38 de ani. Eşti într-un cint? de cinste. E 
timpul să te gândeşti şi la copii. Trebuie numaidecât să-ţi iei o 
nevastă. 

— Cum asta, mătuşică? strigă Ivan Feodorovici speriat. 
Nevastă? Nu, mătuşică, fie-ți milă de mine... Mă faci să 
roşesc... N-am fost însurat niciodată... Nici nu ştiu ce să fac c- 
o nevastă. 

— Ai să afli, Ivan Feodorovici, ai să afli! a spus zâmbind 
mătuşica, gândind: „Ce să-i faci? E necopt băiatul! Nu ştie 
încă nimic!” Apoi urmă cu glas tare: - Da, Ivan Feodorovici, o 
nevastă mai bună pentru tine ca Maria Grigorievna nici că s- 
ar putea găsi. Ş-apoi, ţi-a plăcut foarte mult. Am vorbit 
îndelung cu bătrâna în privința asta şi ea ar fi bucuroasă să 
te aibă ginere. Ce-i drept, nu ştiu încă ce are să spună 
păcătosul acela de Grigori Grigorievici, Dar nu ne uităm noi la 
el. Să încerce numai să nu-ți dea zestrea, că i-o scoatem noi 
cu judecată... 

În timpul acesta nadişanca intră în curte şi bătrânele 
gloabe, simțind grajdul aproape, se iuţiră. 


— Ascultă, Omelco! Lasă mai întâi caii să răsufle bine şi 
nu-i duce aşa asudați cum sunt la adăpat. Ei, Ivan 
Feodorovici, —- urmă mătuşa coborând din nadişancă, - te 
poftesc să te gândeşti bine la ce-am vorbit. Eu mă mai duc pe 
la bucătărie; am uitat să-i spun Solohăi să pregătească masa, 
şi parcă văd că netrebnica nici nu s-a gândit la asta. 

Dar Ivan Feodorovici sta locului ca trăsnit. Maria 
Grigorievna era, nimic de zis, o domnişoară foarte frumuşică, 
dar să se însoare cu dânsa!... Asta i se părea atât de curios şi 
de ciudat, că nici nu se putea gândi fără să-l apuce frica. Să 
stea cu nevastă-sa împreună!... E de neînțeles. N-avea să mai 
fie singur în odaie. Mereu şi peste tot aveau să fie doi. Şi, pe 
măsură ce se cufunda în gânduri, broboane de sudoare îi 
acopereau fața. 

Se vâri în pat mai devreme ca de obicei dar, cu toată 
strădania nu putea adormi. În sfârşit, mult doritul şi atot- 
potolitorul somn îl cuprinse. Dar ce somn! Nu mai avusese de 
când era el asemenea vise; ba visa că în jurul lui toate vâjâie, 
se învârtesc şi că el fuge fără încetare, fără să-şi mai simtă 
picioarele. Puterile îl părăseau... Deodată, cineva îl trage de 
urechi: „Valeu! Cine-i?” „Eu sunt, nevastă-ta!” îi răspundea un 
glas puternic şi se deştepta. Ba visa că era însurat şi că în 
căsuţa lui toate erau neobişnuite şi nemaivăzute. În locul 
patului din odaia lui era unul dublu. Pe un scaun alături, 
nevastă-sa. Lui Ivan Feodorovici nu-i era îndemână: nu ştia 
cum să se apropie de ea şi ce să-i spună când, deodată, băgă 
de seamă că nevastă-sa avea chip de gâscă. Fără să vrea se 
întoarse şi dădu cu ochii de altă nevastă, la fel. Se întoarse în 
altă parte — dar şi acolo era o nevastă şi în spate alta. Se repezi 
în grădină, dar în grădină era cald şi şi-a scos pălăria; şi-n 
pălărie dădu de o nevastă. Sudoarea îi curgea pe față. Vâri 
mâna în buzunar să-şi scoată batista, dar şi acolo găsi o 
nevastă; îşi scoase bumbacul din ureche - dar şi pe bumbac 
tot o nevastă văzu. Deodată începu să ţopăie într-un picior şi 
dădu cu ochii de mătuşică-sa care se uita la el foarte serios în 
timp ce-i spunea: „Acum trebuie să joci căci eşti, dragă 


Doamne, însurat”. Se repezi la ea, dar mătuşică-sa nu mai era 
mătuşică-sa, ci se prefăcuse în clopotniță. Şi deodată simți că 
cineva îl trage cu frânghia sus, în clopotniță. „Cine mă trage?” 
întrebă Ivan Feodorovici cu glas jalnic. „Eu, nevastă-ta. Te trag 
sus fiindcă eşti clopot”. „Nicidecum! Nu-s clopot, sunt Ivan 
Feodorovici!” „Ba eşti clopot!” spuse colonelul regimentului de 
infanterie P., care tocmai trecea pe acolo. Ba visa că nevastă- 
sa nu era om ci o stofă. Se făcea că el se afla la Moghilev şi că 
intra în prăvălia unui negustor: „Ce stofă doriți? îl întreba 
negustorul. Luaţi-vă o nevastă. E stofa cea mai la modă! 
Foarte trainică! Toată lumea-şi face surtuce din asta”. Şi 
negustorul îi măsoară o bucată de nevastă şi i-o taie. Ivan 
Feodorovici o ia subsuoară şi se duce la un croitor jidov. „Nu, 
îi spuse jidovul, materialu-i prost. Nu face nimeni din aşa 
ceva”. 

Ivan Feodorovici se deşteptă îngrozit. Sudori reci curgeau de 
pe el. 

Dis-de-dimineaţă, de cum se deşteptă, luă gromovnicul la 
sfârşitul căruia un librar iubitor de oameni, din nemărginita 
lui bunătate şi lipsă de lăcomie, adăugise şi un scurt 
tălmăcitor de vise. Dar nu găsi nimic care să-i tălmăcească, 
cât de cât, năstruşnicul lui vis. 

Între timp în capul mătuşică-si se înfiripase o nouă 
plăsmuire, despre care veți afla în capitolul următor. 


Povestirea „Ivan Feodorovici Şponca şi mătuşica sa” a fost tipărită 
pentru prima oară în a doua carte a „Serilor” în cătunul de lângă 
Dicanca”, apărută în anul 1832, şi se pare că a fost scrisă la sfârşitul 
anului 1831. 

Caracterul veridic şi realist al acestei povestiri o deosebeşte mult 
de celelalte povestiri din „Seri” şi o face excepțional de importantă 
pentru înţelegerea dezvoltării scriitoriceşti a lui Gogol. „Ivan 
Feodorovici Şponca” prevesteşte operele mature ale lui Gogol: „Cum s- 
a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici”, „Moşieri de altădată”, 
„Căsătoria” şi chiar unele motive din „Suflete moarte”. In „Ivan 
Feodorovici $Şponca” Gogol părăseşte pentru prima oară elementul 
fantastic şi motivele romantice convenționale în zugrăvirea vieţii şi, 
în acelaşi timp, motivele folcloristice ale celorlalte povestiri din 
„Seri”, dându-ne nişte tablouri din viața moşierilor ucrainieni, 
uimitoare prin autenticitatea şi tipicul realismului lor, şi chipurile 
acelor ființe inutile care nu fac decât umbră pământului şi pe care îi 
demască cu atâta putere satirică în operele lui de mai târziu. 


Povestirea pare neterminată, şi să se oprească la mijloc ceea ce de 
fapt este numai un procedeu artistic original, care subliniază 
zădărnicia şi lipsa de conţinut a vieții pe care o zugrăveşte Gogol şi 
care în fond a fost redată în capitolele tipărite. 


Locul fermecat 


ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ 
POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN *** 


Zău că mi s-a urât de băsnit. Păi ce credeţi? Chiar aşa, te şi 
şuturi: băsneşti, băsneşti întruna, nici să răsufli nu mai ai 
când. Bine, fie, am să vă povestesc, dar zău, pentru cea din 
urmă oară. laca voi ziceați că omul poate să vie de hac 
necuratului. Ei sigur, dacă stai şi te gândeşti bine, în lume se 
petrec tot soiul de întâmplări... Totuşi, să nu vorbiţi aşa. Când 
vrea necuratul să te tragă pe sfoară, te trage. Zău, te trage. 
Stați numai să vedeți: eram de toți patru la tata acasă. Pe 
atunci, eram încă un prost. Să tot fi avut unsprezece ani... Ba 
nu, n-aveam nici unsprezece. Mi-aduc aminte ca acum, că 
odată am început să alerg în patru labe şi să latru ca un 
câine, iar tătuca a ţipat la mine clătinând din cap: „Foma, 
Foma, ţie ţi-a venit vremea de însurătoare şi tu tot te zbânţțui 
ca un mânzoc!” Bunicul, fie-i ţărâna uşoară, mai trăia pe 
vremea aceea şi era încă voinic* Uneori începea... 

Dar ce să mai lungesc vorba? Unul de un ceas se căzneşte 
să scoată un tăciune din sobă să şi-l pună în lulea, altul a 
şters-o, el ştie de ce, în chelar. Treabă-i asta? înțeleg, dacă v-ar 
sili cineva să ascultați, dar voi singuri mi-aţi cerut să vă 
povestesc. Dacă vreți să ascultați, ascultați! 

La începutul primăverii, se întâmplase că tata se dusese cu 
tutun la Crâm, să-l vândă. Nu mai ţin minte dacă încărcase 
două sau trei căruțe. Tutunul avea preț bun pe atunci. Luase 
cu el pe frate-meu, care avea trei ani, să-l învețe din timp 
meseria de ciumac. Dintre ai noştri rămăsesem acasă bunicul, 
mama, eu şi alți doi frați. Bunicul, care făcuse o bostănărie 
chiar lângă drum, s-a dus să stea în coliba ce-o aveam acolo şi 
ne-a luat şi pe noi cu el ca să alungăm vrăbiile şi coțofenele 
care se adunau la bostănărie. N-aveam de ce ne plânge. Atâta 
ne îndopam cu castraveți şi zemoşi, atâtea ridichi, ceapă şi 


mazăre, că, zău, parcă ne cântau cocoşii în burtă. Şi, pe lângă 
asta, ne mai picau şi bani. Sumedenie de lume se perinda pe 
drum şi fiecare era bucuros să se înfrupte dintr-un harbuz 
sau zemos. lar din cătunele învecinate, îmi aduc aminte, ne 
aduceau în schimb găini, ouă, curci. Să tot trăieşti! 

Dar ceea ce-i plăcea bunicului mai mult decât toate, era că 
în fiecare zi treceau până la cincizeci de care cu ciumaci. Ştiţi, 
ciumacii sunt oameni umblaţi. Şi când se stârnesc la snoave, 
să-i tot asculți! Cât despre bunic, poveştile lor erau ca găluşca 
pentru flămând. Alteori se întâmpla să se întâlnească cu vreo 
cunoştinţă veche, căci mulți îl mai cunoşteau pe bunic şi 
puteți judeca şi voi, când se adună bătrânii... Turuiau fără 
încetare... Să vezi, atunci şi atunci, s-a întâmplat cutare şi 
cutare lucru... Şi dă-i, şi dă-i, îşi depănau ei amintirile de cine 
ştie când. 

Odată - zău, parcă acum s-a petrecut - soarele începuse să 
apună. Bunicul se plimba prin bostănărie şi ridica de pe 
harbuji frunzele cu care-i acoperise în timpul zilei ca să nu-i 
dogorească soarele. 

— Ia te uită, Ostap i-am spus eu fratelui meu, uite colo, vin 
nişte ciumaci! 

— Unde-s ciumacii? a întrebat bunicul, însemnând un 
zemos mare, ca nu cumva să-l mâncăm noi, flăcăii. 

Pe drum venea un şir de vreo şase căruţe. În fruntea lor 
păşea un ciumac cu mustața căruntă. Ajungând ca la zece 
paşi de noi, s-a oprit. 

— Să trăieşti, Maxime! a zis. laca unde a dat Dumnezeu să 
ne vedem! 

Bunicul şi-a făcut ochii mici: 

— Ei! Să trăieşti, fârtate! Uite-l şi pe Boleacica. Să trăieşti, 
măi frate! Ptiu, drace, păi sunteți toți aicea, şi Crutotrişcenco, 
şi Peceriția, şi Coveleoc, şi Steţco! Să trăiţi cu toții! Ei, ei! Măi, 
măi!... şi unde se porniră pe pupături. 

Au dejugat boii şi i-au trimis la păscut. Căruţele le-au lăsat 
în drum, iar ei, aprinzându-şi lulelele, s-au aşezat roată în 
fața colibei. Tot ţinându-se de taclale şi poveşti, nici n-au 


apucat să tragă câte-o lulea. De lulele le ardea lor? După 
masă, bunicul a început să-şi cinstească oaspeții cu zemoşi. 
Fiecare a luat în mână câte unul, l-a curăţit cu grijă de coajă 
(căci toți erau oameni umblaţi, care colindaseră mult şi ştiau 
cum se mănâncă în lume, puteau să se aşeze chiar şi la 
mesele boiereşti), a făcut apoi cu degetul o bortă, a sorbit 
zeama şi a început să taie bucăţi din el, băgându-le una după 
alta în gură. 

— Da-voi, băieţi, ce căscați gura? zise bunicul. la jucaţi, 
dracilor! Unde ţi-i fluierul, Ostap? la trageți-i o căzăcească. 
Foma pune mâinile în şolduri. Aşa, hop, hop! 

Pe acea vreme eram un copilandru sprinten. Ehei, da' 
bătrânețea asta blestemată! Nu mai pot juca azi ca odinioară. 
Ce drăcovenii nu făceam! Acum mi se împleticesc picioarele şi 
pace! Bunicul sta alături de ciumaci şi se uita lung la noi. 
Vedeam că picioarele nu-i mai stau locului, ca şi cum l-ar 
îmboldi cineva. 

— Să vezi, Foma, îmi spuse Ostap, că hodorogul are să 
înceapă să joace! 

Şi ce credeți? Nici nu sfârşi bine să spună asta, şi 
bătrânului, pe care nu-l mai răbda inima, îi veni chef să le 
arate el ce poate. 

— Ei, ai dracului copii, aşa se joacă? Iaca cum se joacă! 
spuse dânsul, ridicându-se în picioare, întinzând mâinile şi 
bătând din călcâie. 

Ei, n-am ce zice, de jucat, juca aşa că s-ar fi putut prinde-n 
joc şi cu hătmăneasa. Noi ne-am tras la o parte. Hodorogului 
au început să-i umble picioarele pe tot locul liber, care se- 
ntindea lângă stratul de castraveți. Dar când a ajuns la 
mijlocul bătăturii şi se pregătea să-şi ia vânt şi, azvârlindu-şi 
picioarele în aer, să facă o copcă cum ştia el, iată că deodată 
picioarele nu-l mai ascultă! Ce drăcie o mai fi şi asta? Şi-a 
făcut vânt din nou, a ajuns la mijloc - dar degeaba. Orice 
făcea nu mergea şi pace. Parcă-i erau picioarele de lemn. 
„Carnacsi! locul dracului! Carnacsi, loc blestemat. Aşa-i când 
îşi vâră dracul coada!” 


Dar cum să se facă de râs în fața ciumacilor? Se porni din 
nou şi începu să joace, lovind mărunt şi îndesat pământul, de- 
ți era mai mare dragul să-l priveşti, dar cum ajungea la 
mijloc, iar înlemnea locului! 

— Alelei, drac blestemat! Înecate-ai cu un zemos putred! de 
ce n-ai pierit de mic, pui de cățea? Uite ocara pe care mi-ai 
făcut-o la bătrânețe! 

Şi în adevăr, cineva a râs drept în spatele lui. Bunicul se 
întoarce şi ce vede? Nici urmă de bostănărie ori de ciumaci. În 
spate, în față, împrejur, se întindea câmpia goală. 

— Ehei... Na-ţi-o bună! 

Bunicul începu să clipească: locul i se părea cunoscut. Intr- 
o parte pădure, în spatele pădurii, departe, o prăjină se înălța 
sub cer. Ce naiba! Păi asta-i hulubăria din grădina popii. În 
partea cealaltă se zărea de asemenea ceva cenuşiu. Când se 
uită bine, văzu că era hambarul pisarului de plasă. lată unde- 
Il mânase necuratul. Făcând un înconjur, dădu de potecă. Nu 
era lună, numai o pată albă se ivea şi se ascundea printre 
nori. „Mâine are să fie vânt mare”, gândi bunicul. Când privi 
spre un mormânt, dincolo de cărare, văzu aprinzându-se o 
luminiță. 

— Ian te uită! Bunicul se opri, îşi puse mâinile în şold şi 
privi; luminița se stinse în depărtare şi puţin mai încolo se 
aprinse alta.; - Comoară! strigă atunci bunicul, pun rămăşag 
că-i comoară! 

Şi era gata să scuipe în palmă şi să se apuce de săpat, dar 
îşi aduse aminte că n-are nici hârleţ, nici lopată. 

— Păcat, dar cine poate să ştie? Poate că e de-ajuns să dai 
iarba la o parte şi iat-o, drăguța de ea! N-ai ce să-i faci! Să 
însemn cel puţin locul, să nu-l uit. 

Şi, trăgând o cracă mare, ruptă de vânt, o trânti pe 
mormântul unde se aprinsese luminița şi porni pe potecă. 
Pădurea de stejari începu să se rărească. lacă şi un gard. 
„Aşa-i cum spuneam eu, aici e livada popii, gândi bunicul. 
lacătă şi gardul lui. De-aici până la bostănărie nu mai este 
nicio verstă.” 


Bunicul ajunse totuşi târziu acasă şi nici găluştele n-a mai 
vrut să le mănânce. Trezindu-l pe fratele meu Ostap, întrebă 
doar dacă ciumacii plecaseră demult, apoi se culcă, învelindu- 
se într-un cojoc. Şi când fratele meu începu să întrebe: 

— Da” pe unde te-au mânat dracii azi, bunicule? 

— Nu mai întreba! răspunse el şi, învelindu-se şi mai 
vârtos, spuse din nou: Nu întreba, Ostap, că îmbătrâneşti. 

Şi începu să sforăie atât de tare, că până şi vrăbiile din 
bostănărie s-au ridicat speriate în stol, înălțându-se în 
văzduh. Parcă de somn îi ardea lui! Dar hâtrul, fie-i țărâna 
uşoară, ştia întotdeauna cum să scape. Alteori îţi ticluia câte 
o poveste, de-ți venea să-ți muşti buzele. 

A doua zi, la vreme de chindie, bunicul îşi trase svitca pe el, 
se încinse cu brâul, luă un hârleț şi o lopată pe umăr, îşi 
îndesă căciula pe cap, bău o cană de cvas, îşi şterse buzele cu 
poala şi porni glonț spre grădina popii. A trecut de gard şi de 
pădurea de stejari. Printre copaci şerpuia o cărăruie care da în 
câmp. Parcă era aceeaşi! A ieşit la câmp: locul era aidoma cu 
cel din ajun. lată şi hulubăria. Numai hambarul nu se vede. 
„Nu, parcă nu-i locul acela. Acela era mai departe. la să mă- 
ntorc spre hambar!” S-a întors şi a luat-o pe alt drum; iaca 
hambarul, dar nu mai e hulubăria. Din nou s-a îndreptat spre 
hulubărie dar acuma nu se mai vedea hambarul. Şi parcă 
într-adins a început să bureze. A fugit spre hambar, ia 
hulubăria de unde nu-i! Spre hulubărie, pieri din ochi 
hambarul. 

— Satană blestemată! Să nu mâi ai parte de copii! 

Începuse să toarne cu cofa. 

Scoţându-şi cizmele cele noi şi înfăşurându-le într-o basma, 
ca să nu se scorojească de ploaie, bunicul a rupt-o la fugă ca 
un buiestraş boieresc. S-a băgat în colibă, ud leoarcă; s-a 
acoperit cu cor jocul şi, mormăind printre dinți, a început să 
mângâie pe dracul cu nişte vorbe cum n-am mai pomenit. Şi, 
adevăr grăiesc, de n-ar fi fost întunericul, s-ar fi văzut că 
roşisem. 


A doua zi, când m-am trezit, mă uit: bunicul se plimba prin 
bostănărie şi acoperea harbujii cu frunze, ca şi când nimica 
nu s-ar fi întâmplat. La masă, bătrânul a prins iar chef de 
vorbă şi-l necăjea pe frate-meu, mezinul, că are să-l dea pe o 
găină, în loc de pepene. După prânz, ne-a făcut un fluier de 
lemn şi a cântat din el. Apoi ne-a dat un cantalup turcesc, 
răsucit ca un şarpe, să ne jucăm cu el. Acum nu mai sunt 
cantalupi de aceia. E adevărat că seminţele le adusese cineva 
din locuri depărtate. 

Spre seară, după cină, bunicul începu să sape un strat nou 
pentru dovleceii de toamnă. Trecând pe lângă locul acela 
fermecat, nu s-a putut ţine să nu bombăne printre dinți: 
„Afurisit loc!” A păşit spre mijloc, unde nu izbutise să joace 
alaltă seară şi, mânios, a lovit cu hârlețul. Când, deodată, ce 
să vezi: acelaşi câmp, de o parte hulubăria, de alta hambarul. 
„Ei, bine că m-am gândit să iau hârleţul! Iacă şi poteca! Iaca şi 
mormântul, şi craca răsturnată jos. Uite, uite că arde şi 
luminița! Numai să nu greşesc”. 

A luat-o binişor la fugă cu hârleţul ridicat, ca şi când ar fi 
vrut să cinstească vreun porc care a intrat în bostănărie. În 
fața mormântului s-a oprit. Luminița se stinsese şi pe 
mormânt era o piatră, năpădită de buruieni. „Piatra asta 
trebuie ridicată”, se gândi bunicul şi începu să sape de jur 
împrejur. Dar mare mai era afurisita! Totuşi, proptindu-se 
puternic cu picioarele-n pământ, a urnit-o. „Ha!” 

— A răsunat în toată valea. Du-te, învârtindu-te ca 
ciocârlia! Acuma treaba are să meargă mai repede!” 

Aici bunicul s-a oprit puţin, a scos punga cu tabac, şi-a 
turnat tabac în palmă şi tocmai se pregătea să-l ducă la nas 
când, deodată, deasupra lui, cineva a strănutat: „Hapciu!” de 
se clătinară copacii şi fața bunicului fu împroşcată. 

— Ai putea să te-ntorci de ceea parte când strănuţi! spuse 
el, frecându-şi ochii. S-a uitat împrejur: nimeni! — Ei, se vede 
că dracului nu-i place tabacul, urmă el, punând punga în sân 
şi luând hârleţul: — Tare-i prost, de-aşa tabac n-a avut parte 
nici taică-său, nici bunicu-său. 


A început să sape. Pământul era moale şi hârlețul se 
înfunda. Dar iată c-a zăngănit ceva. Aruncând pământul 
afară, a zărit un ceaun. 

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? a strigat bunicul, băgând 
hârlețul sub el. 

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? şuieră un plisc de pasăre, 
ciugulind ceaunul. 

Bunicul s-a tras într-o parte şi a scăpat hârlețul din mână. 

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? behăi un cap de oaie, din 
vârful copacului. 

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? mormăi un urs, scoțându- 
şi botul de după un copac. 

Pe bunic l-au cuprins fiorii. 

— Aici, murmură el, e primejdios să vorbeşti. 

— E primejdios să vorbeşti! îl îngână şuierând pliscul de 
pasăre. 

— ...primejdios să vorbeşti! behăi capul de oaie. 

— Să vorbeşti!... mormăi ursul. 

— Hm! făcu bunicul speriat. 

— Hm! şuieră pliscul. 

— Hm! behăi capul de oaie. 

— Hm! mormăi ursul. 

Bunicul s-a întors înspăimântat: Doamne, ce noapte! Nici 
stele, nici lună! împrejur numai prăpăstii, sub picioare un 
povârniş fără fund, de sus muntele stă să se prăbuşească. În 
spate i se păru bunicului că vede clipind o hâzenie: un nas cât 
foalele fierăriei;, în nări puteai turna în fiecare câte un cofăiel 
de apă; buzele - zău ca doi butuci! 

Ochii roşii i se bulbucau, şi pe deasupra mai scoase şi 
limba, parcă-şi bătea joc de el. 

— Să te ia dracu! spune bunicul şi se gândi să se lase 
păgubaş. ine-ţi comoara, pocitanie! Se pregătea s-o ia la 
fugă, dar se opri, văzând că nimic nu se schimbase. 

— Necuratul mă încearcă numai. 

Apucă iar ceaunul. Era greu! Ce să facă? Doar nu era să-l 
lase acolo! Adunându-şi puterile, l-a înşfăcat cu amândouă 


mâinile şi se opinti. 

— Ei odată, şi încă o dată, şi iar odată, — şi l-a scos — ufl 
Acum să trag niţel tabac. 

A scos punga. Mai înainte însă de a lua tabacul, s-a uitat 
binişor de jur împrejur, să vadă dacă nu-i cineva. Parcă nu era 
nimeni, dar iată că trunchiul copacului începu să gâfâie şi să 
se umfle, i se iviră nişte urechi, ochii i se înroşiră, nările se 
umflară, nasul se strâmbă, gata-gata să strănute. „Nu, nu 
mai trag tabac. Să-mi scuipe iar în ochi necuratul?” gândi 
bunicul, băgând punga-n buzunar. A luat iute ceaunul şi a 
rupt-o la fugă cât ce-a putut. Din spate simțea cum îl lovea 
cineva cu nişte nuiele peste glezne. „Văleu! Văleu!” țipa 
bunicul, fugind cât îl ţineau picioarele. Şi de-abia când ajunse 
în grădina popii s-a oprit să mai răsufle. 

„Oare unde s-o fi dus bunicul?” ne gândeam noi, tot 
aşteptându-l preţ de vreo trei ceasuri. Mama venise demult din 
cătun, aducând o oală cu găluşte calde. Dar bunicul nu-i şi 
nu-i. Ne-am aşezat la cină singuri. După cină, mama a spălat 
oala şi căuta un loc unde să verse lăturile, pentru că de jur 
împrejur erau numai straturi. Deodată vede venind spre 
dânsa un butoi. Se înnoptase de-a-binelea. Mama a crezut că 
vreunul dintre ştrengari se ascunsese îndărătul butoiului şi-l 
împingea. 

— Uite, foarte bine! Aici am să torn zoile, zise dânsa, şi 
turnă în butoi lăturile fierbinți. 

— Văleu, se auzi ţipând o voce groasă. 

Când ne-am uitat, era bunicul. Priceapă cine poate! Zău 
crezusem că-i un butoi. Şi vă mărturisesc, deşi e păcat, da, 
zău, tare mi s-a părut caraghios când am văzut capul cărunt 
al bunicului plin de lături şi împodobit cu coji de harbuji şi 
zemoşi. 

— Ia te uită, muierea dracului! spuse bunicul, ştergându-se 
cu poalele cămăşii, uite cum m-ai opărit! Parc-aş fi un porc de 
Ignat. Ei, băieţi, acum o să aveți de covrigi! Numai în caftane 
de fir o să umblați, diavolilor! la uitaţi-vă, ia uitaţi-vă ce v-am 
adus, zise el descoperind ceaunul. 


Şi ce credeţi că era înăuntru? Gândiţi-vă puţin! Ce? Aur? Ei 
asta-i: gunoi, lături... Mi-i şi ruşine să spun ce era. Bunicul, a 
scuipat, a aruncat cât colo ceaunul şi s-a spălat pe mâini. 

Şi de atunci ne-a sfătuit şi pe noi să nu ne plecăm urechea 
la şoaptele necuratului. 

— Şi să ştiţi, zicea el adesea, orice v-ar spune duşmanul 
Domnului nostru lisus Christos, numai minciuni sunt! Nu-ţi 
spune adevăr nici de o para chioară. 

Şi dacă se întâmpla să vadă bătrânul că undeva nu erau 
toate cum se cuvine, spunea: 

— Copii, să facem semnul crucii! Aşa, daţi-i înainte, aşa-i 
trebuie! şi făcea cruci una după alta. Iar locul acela blestemat, 
unde nu putuse să joace, l-a îngrădit, cu poruncă să se 
arunce acolo tot ce era netrebnic, toate buruienile şi tot 
gunoiul din bostănărie. 

lată cum îşi bate joc necuratul de om! Pământul acela îl 
ştiu bine: după aceea, cazacii din vecinătate începură să-l ia în 
arendă de la tata pentru bostănărie. Era un pământ bun şi 
rodea de minune, numai pe locul fermecat, nimic acătării nu 
se făcea. Oamenii semănau cum trebuie, dar ce ieşea nu te 
tăia capul să dibuieşti ce poate fi: nici tu harbuz, nici tu 
dovleac, nici tu castravete... Dracu” ştie ce era! 


„Locul fermecat” este povestirea cu care se încheie cartea a doua a 
„sSerilor în cătunul de lângă Dicanca”, apărută în prima ediţie din 1832. 
Luându-ne după faptul că povestirea poartă ca subtitlu „Intâmplare 
adevărată povestită de psaltul bisericii din X,” subtitlu pe care îl găsim 
şi la „In noaptea de ajun” şi la „Răvaşul pierdut”, putem deduce că ea 
Leca parte din primele povestiri ale „Serilor”, scrise între 1829 şi 

Subiectul povestirii, în care este vorba de căutarea unei comori 
fermecate, îşi are originea în povestirile folcloristice. Aici este 
repetată aceeaşi temă a precarității bogăției dobândită „pe căi 
necurate”, tratată în „Seara în ajun de Ivan Cupala”. În amândouă 
povestirile Gogol demască setea de îmbogăţire şi puterea 
distrugătoare a banului care, în cele din urmă, duce la catastrofă. 
Această atitudine negativă față de puterea banului şi a îmbogățirii, 
care strică şi nenoroceşte omul, au fost arătate de Gogol în cele două 
povestiri, prin folosirea de personaje de basm şi folcloristice. Mai 
târziu, aceleaşi motive vor fi tratate transpuse în mediul orăşenesc 
real (cu deosebire în „Portretul”). 

La baza povestirii „Locul fermecat” stau legende şi basme populare 
despre locuri „înşelătoare”, adică fermecate. În poveştile populare 
locul unde se află o comoară este întotdeauna arătat de o lumânare 
aprinsă; la fel există în folclorul ucrainian tema precarității bogăției 


„necurate”, care se preface în gunoi. (Vezi V. Miloradovici — 
„Elementul etnografic din povestirea lui Gogol „Locul fermecat”, 
„Kievscaia Starina”, 1877, Nr. 9, pag. 55 — 60). 


Note 


Prima carte din „Serile în cătunul de lângă Dicanca” a apărut în 
Septembrie 1831, iar a doua -— la începutul anului 1832. In anul 1836, 
Gogol a scos o a doua ediție a „Serilor”, după ce revăzuse şi 
îndreptase textul cu multă grijă. In operele lui N. V. Gogol, publicate 
în 1842, „Serile” erau cuprinse în primul volum. 

După terminarea liceului din Nejin, Gogol vine în ianuarie 1829 la 
Peters urg, unde se stabileşte, împreună cu concetățeanul său A. S. 
Danilevschi, în strada Gorohovaia. Până-n mai 1829, Gogol termină 
prima lui operă „Hans Kiichelgarten” — idilă romantică datată 1827 şi 
publicată sub pseudonimul V. Alov. Acest poem plin de visări 
nebuloase, aspirând la o activitate nobilă şi înaltă şi care continua, 
în unele privințe, tradițiile perimate ale romantismului lui Jucovschi, 
n-a avut succes. Acest poem lipsit de maturitate, al unui tânăr de 
optsprezece ani, şi-a atras din partea criticii un verdict aspru, ceea 
ce a determinat pe autor să distrugă exemplarele din librării. In ciuda 
profundei decepții a acestui debut, Gogol nu părăseşte literatura. 

În primăvara anului 1829, Gogol începe să lucreze la ciclul de 
povestiri care au intrat în „Serie în cătunul de lângă Dicanca”. 
Istoricul activității depuşe la crearea „Serilor” nu poate fi urmărit 
decât în linii generale. Intrebările pe care le pune mamei sale cu 
privire la obiceiurile şi moravurile Maloruşilor în scrisorile din 30 
aprilie şi 22 mai 1829, ne dau posibilitatea să raportăm la acea epocă 
începutul „Serilor”. 


Povestirea „Seara în ajun de Ivan Cupala” a apărut în Martie 1830, 
în „Otecestvenniie zapischi”, iar autorizaţia cenzurii pentru partea 
întâia a „Serilor” poartă data de 26 Mai 1831. Scrisorile lui Gogol ne 
lasă să presupunem că el a terminat mai întâi „Seara în ajun de Ivan 
Cupala”, „O noapte de Mai” şi „Răvaşul pierdut”, şi „larmarocul de la 
Sorocinţi” mai târziu. Către sfârşitul lui Mai 1831, povestirile din 
partea a doua a „Serilor” erau probabil gata, în cea mai mare parte, 
pentru că altfel Gogol nu s-ar fi încumetat să pună pe copertă: 
„Cartea întâia”. Până la 31 lanuarie 1832, data-autorizaţiei cenzurii 
pentru cea de a doua carte a „Serilor”, toate povestirile ciclului erau 
terminate. 

Petersburgul întâmpinase cu indiferență pe tânărul scriitor. 
Visurile lui tinereşti „de a-şi închina viața pentru binele statului”, 
despre care pomeneşte într-o scrisoare adresată alor săi, bucuria lui 
de a se fi smuls din captivitatea vieţii searbăde de provincie şi a se fi 
mutat în capitală nu şi-a găsit îndreptăţirea. 

Gogol părăsise Nejinul, populat, după cum spunea el, de „creaturi” 
care striviseră „sub carapacea pământescului şi a vanei mulțumiri de 
sine, înalta menire a omului” — pe când el căuta să ajungă în capitală 
tocmai pentru această „înaltă menire”. Dar Petersburgul nu-i adusese 
decât decepţii. „Petersburgul îmi apare cu totul altfel decât îl 
crezusem. Mi-l închipuiam mult mai frumos şi mai vrednic de 
admirație...” — scrie el mamei sale în prima scrisoare pe care i-o 
trimite din capitală. 

Bineînţeles că nu era vorba numai de aceste impresii şi nici de 
precara situație materială în care se pomenise Gogol în capitala a 
cărei viață zgomotoasă şi agitată speriase pe tânărul obişnuit cu 
liniştea de provincie. Nu i se împlinise nici năzuința la o înaltă 
activitate cetățenească, fapt pentru care scriitorul venise în capitală. 

Toate acestea au făcut ca Ucraina lui natală - cu tradiţiile ei, cu 
oamenii ei simpli şi plini de demnitate, pe care îi cunoştea bine, cu 
țăranii ei, care şi-au păstrat neştirbite originalitatea şi specificul lor 
— să-i devie şi mai dragă, şi mai apropiată. Gogol opunea atmosferei 


funcţionăreşti şi birocratice a Petersburgului, viaţa oamenilor simpli, 
cu obiceiurile, tradiţiile, cântecele şi basmele lor, fiindcă vedea în ele 
izvorul unei poezii autentice şi al unui omenesc adevărat. Interesul 
scriitorului - care era la începutul carierei —- pentru folclorul şi viața 
oporului se simte îndeosebi în povestirile din „Serile în cătunul de 
ângă Dicanca”. 
ovestirile lui Gogol nu numai că făceau cunoscută cititorilor ruşi 
Ucraina, redând chipul ei minunat şi fermecător, dar erau în acelaşi 
timp pătrunse de o dragoste fierbinte pentru popor. 

Faptul că Gogol s-a inspirat din traiul de toate zilele şi folclorul 
ucrainian era cu atât mai oportun cu cât în literatura rusă din acea 
vreme se manifesta un interes sporit față de Ucraina. In paginile 
revistelor de pe atunci apăreau întruna îndemnuri pentru o literatură 
cu caracter popular, pentru studierea folclorului şi zugrăvirea vieţii 
diferitelor naționalități care trăiau în Rusia. In literatura rusă, 
Ucraina era zugrăvită în povestirile lui O. Somov, romanele lui B. 
Narejnâi („Seminaristul”, „Cei doi Ivani”) şi A. Pogorelschi („Călugărița”). 
Acest interes pentru poezia populară şi viața din Ucraina îl atestă 
însuşi Gogol in scrisoarea din 30 Aprilie 1829, către mama lui. 
Rugând-o să-i trimită comediile tatălui său, cum şi o serie de 
materiale etnografice şi folcloristice, el sublinia că „aici toți 
manifestă un mare interes pentru tot ce este malorus”. Cerând 
mamei lui să-i facă „un foarte mare serviciu”, el îi scrie: „... 
dumneata cunoşti bine obiceiurile şi moravurile Maloruşilor noştri, şi 
de aceea cred că n-ai să mă refuzi să mi le comunici în cursul 
corespondenței noastre. Am mare, foarte mare nevoie de toate 
acestea”. 

Despre munca lui Gogol la „Serile” şi despre originea titlului sub 
care au fost tipărite, P. Culiş, unul dintre fi oera ii scriitorului, ne 
povesteşte următoarele: „In primii ani pe care i-a petrecut Gogol la 
Petersburg, el a lucrat foarte intens, căci avea deja gata în mai 1831 
cele câteva povestiri care alcătuiau primul volum al „Serilor în cătunul 
de lângă Dicanca”. Neştiind cum să procedeze cu aceste, povestiri, 
Gogol s-a adresat lui P. A. Pletniov, cerându-i sfatul. După cele 
relatate de Culiş, Pletniov, sub motiv că vrea să-l apere pe tânărul 
autor de atacurile criticii, l-a sfătuit să-şi tipărească povestirile 
anonim. „Astfel, văzură lumina tiparului „Povestirile scoase de 
prisăcarul Panco Roşcovanul” care ar fi trăit într-un cătun de lângă 
Dicanca, proprietatea prințului Cociubei”. Această relatare nu 
respectă întocmai adevărul istoric. Publicarea anonimă a „Serilor” ca 
scrise de „prisăcarul Panco Roşcovanul”, nu era desigur determinată 
atât de dorința lui Gogol de a-şi ascunde paternitatea de frica criticii, 
cât de concepţia cărții, în care erau adu nate tradiții şi povestiri 
populare redate, chipurile, de acest „prisăcar”, ceea ce sublinia 
caracterul popular al „Serilor” şi motiva însuşi conținutul şi stilul lor. 

Povestirile care alcătuiau „Serile” au fost scrise într-un interval de 
timp relativ scurt: între aprilie - mai 1829 şi lanuarie 1832. Trebuie 
să mai menţionăm faptul că la începutul acestei perioade, Gogol şi-a 
întrerupt lucrul pentru o călătorie în străinătate (august -— 
septembrie 1829), iar în 1830 - 1831 a lucrat concomitent la 
„Hatmanul”, roman istoric din trecutul Ucrainei, rămas neterminat. 
După cum am mai spus, către sfârşitul lui mai 1831, era gata nu 
numai prima carte a „Serilor” dar şi cea mai mare parte a celei de a 
doua. Totuşi, până la apariţia „Serilor în cătunul de lângă Dicanca”, 
Gogol publicase în revistele din acea vreme numai „Seara în ajun de 
Ivan Cupala” sub titlul de „Bisavriuc” („Otecestvennâie zapischi”, 1830) 
şi fragmente din povestirile neterminate  „Mistrețul fioros” 
(„Literaturnaia gazeta”, 1831) şi „Hatmanul” („Florile Nordului”, 1831). 

În scrisorile către ai lui din perioada în care lucra la „Serile”, 
Gogol nu numai că le cerea să-i comunice diferite date de care avea 
nevoie cu privire la viața de toate zilele şi amănunte etnografice, 


material folcloristic şi altele, dar indică chiar persoanele de la care s- 
ar putea căpăta aceste date, ceea ce ne dovedeşte că Gogol se 
interesa demult de viața ţăranului şi de trecutul Ucrainei: „In al 
doilea rând: denumirea autentică şi exactă a portului până la epoca 
hatmanilor. Îți aduci aminte că am văzut odată la noi la biserică o 
fată îmbrăcată în acest fel. Despre asta i-aţi putea întreba şi pe 
bătrâni; cred că Anna Matveevna sau Agafia Matveevna trebuie să 
ştie multe despre vrerrAirile de odinioară. 

Te-aş mai ruga să-mi descrii o nuntă până în cele mai mici 
amănunte. Îl poţi întreba despre asta pe Demian (îmi pare că aşa îl 
cheamă, numele celălalt nu-l ştiu) care a fost vornicel pe la nunți şi 
care trebuie să cunoască tot felul de obiceiuri şi credințe. Mai scrie- 
mi apoi câte ceva despre colinde, despre Ivan Cupala şi despre 
rusalce. Afară de asta, dacă mai ştii, despre duhurile şi spiritele 
casei, şi cât mai amănunţit, cu toate denumirile şi atributele lor; 
oamenii din popor au o mulțime de credințe, de legende fantastice, 
tradiții, anecdote etc. etc. Toate acestea mă interesează nespus. Ca 
să nu-ţi fie prea greu în această privință, te-aş sfătui, scumpa şi 
buna mea mamă, să-ţi cauţi corespondenţi în diferite locuri ale 
ținutului nostru”. (Scrisoare către M. 1. Gogol, din 30 aprilie 1829). 
Gogol proiectează astfel un plan foarte amplu pentru strângerea de 
material folcloristic de care avea nevoie pentru povestirile lui, fapt ce 
se explică prin extrema sărăcie a izvoarelor scrise, existente în acea 
vreme. Acest material documentar era, fără îndoială, necesar pentru 
povestirile în proiect din „Serile” şi multe dintre informațiile în 
scrisorile de răspuns ale mamei lui au fost folosite în urzeala 
artistică a povestirilor, ajutând la precizarea amănuntelor etnografice 
şi din traiul zilnic. Aşa, de pildă, Gogol a avut nevoie de „descrierea 
amănunțită a îmbrăcămintei unui psalt de ţară pentru personagiul 
lui Ivan Grigorievici, povestitorul „Serilor”. 

Dar şi Gogol însuşi cunoştea bine viaţa şi folclorul Ucrainei. 
Impresiile din viața satului ucrainian el le primeşte încă din 
copilărie. V. A. Gogol, tatăl scriitorului, care era dramaturg, şi nu din 
cei de duzină, era autorul câtorva comedii, în care folclorul ucrainian 
e folosit din plin şi în care sunt zugrăvite viața şi moravurile satului 
ucrainian. Gogol a văzut aceste piese (în limba ucrainiană) pe scena 
teatrului de la conacul lui Troşcinschi, la Chibinţi. Gogol a văzut în 
copilăria lui şi „vertep”-ul, adică teatrul popular ucrainian de păpuşi, 
cu intermezzourile lui pline de vioiciunea umorului popular. 
Amănuntele care s-au păstrat în amintirea colegilor lui din Nejin, îl 
arătau pe Gogol ducându-se sărbătorile în împrejurimile Nejinului la 
diferiți țărani, cunoscuţi de-ai lui, la nunțile cărora era un musafir 
nelipsit. Cât timp locuise la Nejin, interesul lui Gogol pentru folclor s- 
a manifestat în alcătuirea unui „Lexicon malorus” şi a diferite note pe 
care le-a trecut în „Carte de felurite însemnări”, începută încă di 
anul 1826. 

Gogol era de asemenea un bun cunoscător al tinerei literaturi 
ucrainiene: „Eneida” lui 1. P. Cotlearevschi, „Odele Garascăi” şi 
fabulele lui Gulac-Artemovschi. O dovadă a cunoaşterii aprofundate 
de către Gogol a tinerei literaturi ucrainiene, sunt epigrafele din 
„larmarocul de la Sorocinţi” luate din „Eneida” lui Cotlearevschi, din 
Gulac-Artemovschi şi din comediile lui Gogol-tatăl. Aceste epigrafe, 
cum şi multe situații comice, caracteristicele personajelor şi până şi 
umorul „Serilor” arată legătura dintre autor şi literatura ucrainiană. 
Prin operele sale, Gogol face cunoscute cititorului rus viața şi 
folclorul ucrainian contribuind astfel la apropierea culturilor înrudite 
ale popoarelor rus şi ucrainian. 

Cu toate legăturile sale cu cultura ucrainiană, Gogol, chiar de la 
începutul creaţiei sale literare, s-a simțit scriitor rus şi cunoştea 
foarte bine literatura rusă. Incă elev al liceului din Nejin, Gogol 
jucase rolul Prostacovei din „Neisprăvitul”, iar „Hans Kuchelgarten”, 


primul lui poem, îi fusese inspirat de lecturile din Jucovschi şi 
Puşchin. Jucovschi şi Puşchin, şi mai târziu Belinschi, cât şi alți 
scriitori şi literați ruşi i-au fost prieteni sau sfătuitori literari. 

Arta de a zugrăvi veridic, ca şi folosirea creaţiei populare pe 
planul pătrunderii caracterului poporului, Gogol le-a învăţat de la 
Puşchin, folosindu-le, aşa cum a făcut-o în „Serile”, zugrăvind viața 
ucrainiană. Cunoştinţa lui Gogol cu Puşchin datează din Mai 1831. 
Într-o scrisoare din 22 Februarie 1831, adresată lui Puşchin, P. A. 
Pletniov i-l recomandă pe Gogol drept un tânăr scriitor şi pedago 
talentat, iar la sfârşitul lui mai, la o serată fiterară la Pletniov, Gogo 
are prilejul să-l cunoască pe Puşkin, fapt care a jucat un rol deosebit 
de mare în dezvoltarea lui scriitoricească. Gogol petrece vara anului 
1831 la Pavlovsc, la A. I. Vasilcicova, ca preparatorul fiului ei bolnav 
şi termină şi „Serile”. Gogol vine adesea la Țarscoe Selo, unde se 
întâlneşte cu Puşchin şi cu Jucovschi. 

Pe vremea deselor întâlniri din vara anului 1831, între Puşkin şi 
Gogol, fie la Tarscoe Selo, fie la Pavlovsc, Puşchin lucra la basmele 
„Tar Saltan” şi „Povestea cu popa şi argatul său Balda”. Intr-o 
scrisoare din 2 noiembrie 1831, adresată unor prieteni ai săi, Gogol 
scrie: „Basmele lui Puşkin sunt basme populare ruseşti... Unul dintre 
ele este scris în metru liber şi numai rimat (Povestea cu popa şi 
argatul său Balda. — N. S.) şi este de o rară frumuseţe”. În aceeaşi 
vară, Puşkin pregăteşte penru tipar „Povestirile lui Belchin”, scrise cu 
un an înainte, pe care Gogol le-a cunoscut, desigur, încă înainte de 
apariție. Trebuie subliniat că Puşkin i-a trimis în August 1831 lui 
Pletniov, la Petersburg, manuscrisul „Povestirilor lui Belchin” chiar 
prin Gogol. Realismul povestirilor lui Puşkin, caracterul lor profund 
omenesc, au contribuit fără îndoială la întărirea tendințelor realiste 
ale „Serilor” şi, mai ales, a includerii în „Seri” a unei povestiri cum 
este „Ivan Feodorovici $Şponca” 

Gogol a creat „Serile” într-o perioadă când curentul romantismului 
cucerise toată lumea. Acest val de romantism a determinat în multe 
privinţe caracterul de basm, câteodată fantastic, al primelor povestiri 
ale lui Gogol. Dar, spre deosebire de mulți dintre scriitorii 
contemporani ca Marlinschi, Somov, Pogorelschi şi alţii, povestirile 
lui Gogol nu au un caracter livresc şi artificial, ci redau poezia vieții 
poporului. 

In „Serile” nu întâlnim încă râsul amar printre lacrimi care va 
apare cu o putere atât de mare în operele de mai târziu ale lui Gogol. 
Aici este numai un tablou poetic al vieţii poporului, dar poetizarea 
acestei vieți nu constituie o înfrumusețare sentimentală a traiului 
ţăranului, cum se întâmplase în mare măsură la predecesorii lui 
Gogol care au scris despre Ucraina, ci este expresia simpatiei calde a 
artistului îndrăgostit de poporul lui şi de meleagurile pe care s-a 
născut. 

Interesul pe care îl pia Gogol vieţii poporului şi folclorului se 
deosebeşte fundamental de concepțiile reprezentanţilor cercurilor 
nobilimii conservatoare care, în ciuda realităţii, țineau să vadă în 
traiul poporului şi în etnografie o permanenţă patriarhală a 
caracteristicilor populare, privind de sus totodată poporul însuşi şi 
creaţia lui. 

Gogol zugrăveşte tipurile reprezentative ale poporului cu o 
simpatie caldă, vorbeşte cu drag de tinerii ucrainieni plini de 
îndrăzneală şi de bărbăție, de fetele frumoase şi mândre şi ne redă 
legende fermecător de poetice sau năstruşnice şi şugubeţe. 

Caracterul popular şi spiritul democratic al povestirilor lui Gogol a 
fost prețuit, în primul rând, de zeţarii tipografiei la care s-au tipărit 
„Serile”. In scrisoarea din 21 August 1831, către Puşkin, Gogol scria: 
„Cea mai curioasă întâmplare din toate a fost întâlnirea mea cu 
tipografia. Nici nu trecusem bine pragul şi zețarii dând cu ochii de 
mine au început cu toții să chicotească şi să pufnească în mână, 


întorcându-şi capul la perete. Asta m-a cam mirat. M-am dus la şeful 
de atelier care, după ce încercase cu dibăcie să se sustragă, mi-a 
spus în sfârşit că „snoavele, pe care aţi binevoit să ni le trimiteţi din 
Pavlovsc ca să le tipărim, sunt foarte hazlii, nici că se poate mai 
hazlii şi au înveselit nespus zețarii”. M-am încredințat din asta că 
sunt un scriitor cu adevărat pe gustul mulțimii”. 

Puşkin a apreciat foarte mult caracterul nou democratic al 
povestirilor lui Gogol şi reala lor apropiere de umorul popular. Intr-o 
scrisoare către directorul unei reviste, poetul scria: „Chiar acum am 
isprăvit de citit „Serile în cătunul de lângă Dicanca”. M-au uimit. lată 
adevărata veselie sinceră, spontană, fără de fâțâieli şi de mofturi; iar 
pe alocuri câtă poezie! câtă sensibilitate! Toate acestea sunt atât de 
neobişnuite în literatura noastră actuală, încât nu mi-am putut veni 
până acum în fire”. Relatând apoi ce îi scrisese Gogol despre felul 
cum întâmpinaseră zețarii „Serile” lui, Puşkin scrie: „Probabil că şi 
Moliere şi Fielding s-ar fi bucurat să-şi facă zețarii să râdă. Felicit 
publicul care a avut prilejul să citească o carte cu adevărat veselă, 
iar autorului îi doresc din toată inima succes în viitor”. 

Puşkin îl apără pe Gogol şi de acei critici care „îl atacă pentru 
expresiile lui crude, tonul lui necuviincios şi altele asemenea”. Mai 
târziu, în 1836, Puşchin, făcând recenzia ediției a doua a „Serilor”, 
scria în „Sovremennic”: „Toţi s-au bucurat de acest tablou viu al unui 
neam care cântă şi joacă, de aceste zugrăveli pline de prospeţime ale 
naturii maloruse, de această veselie naivă şi, totodată, şugubeaţă. 
Cât de plăcut ne-a surprins această carte rusească şi ne-a făcut să 
râdem, pe noi care n-am mai râs de pe vremea lui Fonvizin”. Puşkin a 
remarcat just şi perspicace acest caracter nou, popular, al 
povestirilor lui Gogol şi a apropierii lor de creația populară 
ucrainiană care a constituit izvorul de inspiraţie al „Serilor”. Baza 

opulară, folcloristică, a „Serilor” se vădeşte şi în elementele 
antasticului de basm, când comic şi glumeţ, ca în „larmarocul de la 
Sorocinți” sau în „In noaptea de Ajun”, când romantic şi tragic, ca în 
„Seara în Ajun de Ivan Cupala” şi în „O noapte de Mai”. 

Cu tot coloritul lor de basm, povestirile lui Gogol nu sunt rupte de 
viață. Alături de umorul şi de veselia aparent uşoară, despre care 
scrie Puşkin, şi alături de legendele populare poetizate (ca „Seara în 
Ajun de Ivan Cupala” şi „O răzbunare cumplită”), povestirile lui Gogol 
sunt pline, de trăsături vii şi veridice, fidele realităţii, şi cuprind tot 
atâtea indicaţii despre viitoarea lui orientare de scriitor realist. Acest 
element realist s-a vădit mai ales în povestirea „Ivan Feodorovici 
Şponca şi mătuşica sa”. Prin zugrăvirea satirică exactă şi fidelă a 
vieții micilor moşieri ucrainieni, povestirea pregăteşte tabloul general 
realist şi satiric care va apare mai târziu în povestirile din ciclul 
„Mirgorod” şi în operele de mai târziu ale scriitorului. Dar şi în alte 
povestiri din „Seri”, şi în primul rând în „larmarocul de la Sorocinți” şi 
„In noaptea de ajun” se găsesc multe elemente satirice luate din viața 
reală. Ajunge să amintim că într-o povestire atât de romantică cum e 
„O noapte de mai”, Gogol ne dă o caracterizare foarte reală şi 
necruțătoare a primarului satului care asuprea ţăranii şi se fălea că 
şezuse cândva pe capra caretei împărăteşti. 

Incă în 1834, Belinschi aprecia în mod deosebit de elogios „Serile” 
în „Literaturniie mecitania”, subliniind talentul excepţional al lui 
Gogol. „Gogol, care s-a ascuns atât de izbutit în Prisăcar, este un 
scriitor cu un talent extraordinar. Cine nu cunoaşte „Serile în cătunul 
de lângă Dicanca” ale lui Gogol? Cât de pline de spirit, de veselie şi de 
poezie, cât de apropiate de popor sunt aceste „Seri”! Să dea 
Dumnezeu ca scriitorul să îndreptățească pe deplin speranțele pe 
care le-a trezit...” Gogol nu numai că a îndreptăţit speranțele lui 
Belinschi dar această primă carte a tânărului scriitor şi-a păstrat 
pentru totdeauna farmecul ei poetic. După cum spunea Belinschi: 
„Serile” sunt schițe poetice din viața Malorusiei, pline de viață şi de 


farmec. Tot ce poate avea natura mai minunat, tot ce are viața de la 
țară a oamenilor simpli mai atrăgător, şi tot ce are poporul mai 
original şi mai tipic, totul străluceşte în culorile curcubeului în 
aceste prime şi foarte poetice visări ale lui Gogol. „Serile” sunt pline 
de poezie tânără, proaspătă, înmiresmată, bogată şi îmbătătoare...” 

Scriind în 1841 despre „comicitatea” din „Serile” lui Gogol, despre 
umorul, optimismul, încrederea în viață, şi de fidelitatea cu care e 
redată realitatea, Belinschi spunea: „Comicitatea lui Gogol e ca 
zâmbetul unui tânăr care salută minunata lume. Totul este luminos 
şi plin de bucurie şi fericire; spiritele întunecate ale vieţii nu ating cu 
negrele lor presimţiri inima tânără care freamătă de bucuria de a 
trăi. Poetul pare să admire el, cel dintâi, personajele pe care le-a 
creat. Cu toate acestea, personajele lui nu-s născociri ale autorului, 
şi nu-s comice pentru că le vrea el aşa: poetul respectă riguros 
realitatea. Aceasta este şi cauza pentru care la Gogol fiecare personaj 
vorbeşte şi acționează în sfera lumii sale, a caracterului său şi a 
împrejurărilor sub influența cărora se găseşte. Niciun personaj nu 
este inventat. Fidelitatea poetului față de realitate este matematică şi 
adesea el zugrăveşte trăsături comice fără pretenţia de a te face să 
râzi, ci supunându-se numai instinctului şi simțului realităţii.” 
Belinschi vedea în povestirile lui Gogol: „un tablou complet al vieţii de 
toate zilele a poporului, cu toate micile lui bucurii şi amărăciuni”, 
„toată poezia vieţii lui”. Nu întâmplător defineşte Belinschi povestirile 
lui Gogol drept „poezia vieţii poporului, subliniind prin aceasta 
caracterul deosebit, democratic, dând „Serilor” un loc aparte în 
literatura vremii. 

Mai târziu, Herţen, în articolul său „Cu privire la dezvoltarea 
ideilor revoluționare în Rusia”, a subliniat că: „deşi Gogol nu se 
trăgea din popor, asemenea lui Colţov, el aparţinea totuşi poporului 
prin gusturile sale şi prin felul lui de a gândi”. Relevând caracterul 
optimist şi popular al „Serilor”, Herţen scria: 

„Povestirile cu care a debutat Gogol alcătuiesc o serie de tablouri 
de moravuri şi peisagii ucrainiene de o frumuseţe autentică, pline de 
veselie, grație, mişcare şi dragoste”. 

Cu toate acestea, critica de pe vremea lui Gogol nu era chiar 
unanimă în aprecierile ei asupra povestirilor lui. Intr-o serie de 
reviste apăruseră recenzii răuvoitoare şi făcute cu părtinire, care îl 
acuzau pe Gogol de „lipsuri stilistice”, (N. Polevoi, „Moscovschi 
telegraf” Nr. 17 din 1831) sau de inexactităţi etnografice („Sân 


otecestva”ill&, 1832, vol. XXV, Nr. 1-4). Dar aceste învinuiri 
nedrepte, care de cele mai multe ori îşi aveau obârşia în considerente 
personale, n-au putut ştirbi marele succes al cărții lui Gogol care s-a 
epuizat repede. 

„Serile în cătunul de lângă Dicanca” au marcat începutul carierii 
scriitoriceşti a lui Gogol. E firesc ca operele lui de mai târziu, mai 
mature, redând aspecte aprofundate ale realităţii să fi umbrit şi 
micşorat într-o oarecare măsură însemnătatea acestei prime cărți 
chiar pentru scriitor, căruia i se va fi părut că ea reprezenta o etapă 
demult trecută. Publicând în 1842 o culegere a operelor sale, Gogol 
scrie pentru primul volum, în care intrau şi „Serile”, următoarea 
prefață: „Intreprinzând scoaterea la un loc a lucrărilor mele apărute 
până acum separat şi împrăştiate adesea, în parte în publicaţii 
periodice, le-am revăzut: câte lucruri încă necoapte, insuficient 
chibzuite şi de o imperfecţiune copilărească n-am găsit în ele! Am 
îndreptat ceea ce s-a putut îndrepta; ceea ce nu s-a putut, a rămas 
neîndreptat, aşa cum a fost. La drept vorbind, toată partea întâia ar 
fi trebuit scoasă; ea cuprinde cele dintâi încercări ale unui începător, 
nedemne de atenţia severă a cititorului; însă în aceste încercări se 
simt primele clipe dulci ale unei inspiraţii tinere şi mi-ar fi părut rău 
să le scot, aşa cum îți pare rău să-ți scoţi din minte amintirea 
primelor jocuri ale tinereţii care nu se mai întoarce, îngăduitorul 


cititor ar putea trece peste tot volumul întâi şi să înceapă cu citirea 
celui de al doilea”. 

Această apreciere a lui Gogol, atât de severă pentru primele opere, 
era desigur exagerată şi nedreaptă. „Serile în cătunul de lângă 
Dicanca” au fost şi vor rămâne una dintre cele mai remarcabile cărți 
ale literaturii ruse. Ele constituie în acelaşi timp o mărturie a primei 
i i a creației lui Gogol, pentru care contradicţiile evidente ale 
realității erau învăluite încă într-o ceață poetică. Neimpărtăşind 
aprecierea excesiv de aspră a lui Gogol asupra propriilor lui povestiri, 
Belinschi scria: „Toate aceste chipuri, luminoase ca nopţile de Mai 
ale Malorusiei, voioase ca râsul zglobiu al Oxanei, zburdalnice ca 
şotiile neastâmpărațţilor flăcăi, tovarăşi de-ai îndrăznețului Levco, 
blânde şi visătoare ca şi pani cu ochi luminoşi care s-a înecat, naive 
şi şăgalnice ca tinerețea veşnic veselă - toate aceste chipuri i-au 
rămas de-a-pururi dragi poetului”. 

Cartea întâia a „Serilor” a ieşit de sub teasc cu numeroase greşeli 
de tipar, pe care Gogol le-a îndreptat într-o erată specială, precedată 
de un cuvânt introductiv glumeț şi plin de haz: „Nu vă supăraţi, 
domnilor, dacă în cartea aceasta sunt mai multe greşeli decât păr 
cărunt în capul meu. Ce să-i faci? N-am avut încă până acum prilejul 
să mă îndeletnicesc cu vorba tipărită. Fie-i greu sughițul cui l-a 
născocit! Te uiţi şi parc-ar fi „ije” dar când te uiţi mai bine e ori 
„naş”, ori „pocoi”l?. Şi aşa îți joacă înaintea ochilor de parcă ţi-ar 
vântura tărâță-n față. 

lată câte greşeli am numărat. Dacă întâlniți cumva cuvinte din 
acele trecute în coloana din stânga, vă rog să nu le luați deloc în 
seamă, ca şi cum n-ar fi, şi citiți-le aşa cum sunt scrise în coloana 
din dreapta”. 

Incă din vara anului 1832, Gogol se gândeşte să scoată o a doua 
ediţie a „Serilor”. In scrisoarea lui din 20 iulie, trimisă din Vasilievca 
lui M. Pogodin, îl roagă „să dea de ştire librarilor”, „poate vor 
cumpăra cea de a doua ediţie a „Serilor”. Mulţi dintre moşierii de aici 
au scris la Moscova şi la Petersburg, dar n-au mai putut găsi nicăieri 
niciun exemplar.” Autorizaţia cenzurii pentru ediţia a doua poartă 
data de 10 noiembrie 1834, dar n-a fost tipărită decât peste un an şi 
mai bine, la începutul anului 1836. 

Atât în prima, cât şi în a doua ediţie a „Serilor”, Gogol a scris 
pentru fiecare din părți câte un mic glosar de cuvinte ucrainiene. 
Cuprinzând „Serile” în ediția operelor sale din 1842, el a contopit 
aceste glosare cu glosarul pentru povestirile din „Mirgorod”. 

Pregătind cea de a doua ediție a „Serilor”, Gogol a corectat cu cea 
mai mare migală textul primei ediții, text pe care în ediţiile 
următoare aproape că nu l-a schimbat. Textele din volumul de față s- 
au tipărit după ediția a doua a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca” 
(1836), cu corectările la ediția: Operele lui Gogol, volumul 1, Moscova, 
in partea care a fost revizuită de însuşi Gogol (până la începutul 
povestirii „În noaptea de Ajun”.) 


ANEXE 


Anexele volumului de față cuprind „Hans Kiichelgarten”, poemul 
din tinerețe al lui Gogol, publicat de el în 1829, precum şi capitole 
din povestirile istorice neterminate, scrise între 1829 şi 1831, adică 
concomitent cu „Serile”. 


Hans Kuchelgarten 


IDILĂ ÎN TABLOURI 


Opera de față nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului dacă 
unele împrejurări, importante doar pentru Autor, nu l-ar fi 
îndemnat să o dea la iveală. Această operă a fost scrisă de el la 
optsprezece ani. Fără a încerca să-i judecăm calităţile şi 
neajunsurile — şi lăsând acest lucru pe seama luminatului 
public - vom spune doar că, din păcate, multe dintre 
tablourile acestei idile nu s-au păstrat; probabil că ele legau 
mai mult fragmentele care acum sunt disparate şi completau 
chipul eroului principal. Noi ne mândrim totuşi că, în limita 
posibilităților, am înlesnit omenirii să facă cunoştinţă cu 
opera unui tânăr talent. 


Tabloul ] 


Vin zorii. lată, satul se iveşte 

Cu case, cu livezi. Vezi totul clar. 
Clopotnița, ca aurul luceşte, 

Şi-o rază s-a aprins pe vechiul gard. 
E minunat cum toate îţi apar 

Cu capu-n jos — în apa argintie. 
Livada, casa, gardul — sunt aceleaşi. 
Se mişcă totu-n apa argintie: 
Albastrul cer şi norii care trec, 

Şi codrul viu, deşi n-auzi un foşnet. 
Pe țărmul împlântat adânc în mare, 
La umbra unor tei, e o căsuţă. 
Demult trăieşte pastorul într-însa: 

E cam dărăpănată. Coperişul 

S-a coşcovit de tot. l-e negru hornul. 
Se cațără, pestriț, pe ziduri — muşchiul. 
Ferestrele, demult i s-au strâmbat 

Şi totuşi e plăcută, iar bătrânul 

N-ar da-o nici pe aur. Chiar şi teiul 
Sub care-i place-a hodini bătrân e. 

În jurul ei sunt însă prispe verzi 

De iarbă tânără. Prin scorburi negre 
Îşi au sălaş atâtea păsărele 
Ce-ncântă şi căsuţa şi livada! 
Bătrânul n-a-nchis ochii toată noaptea 
Şi-abia spre zori ieşit-a, ca să doarmă 
La aer, într-un jilț, sub vechiul tei. 
Acum zefiru-i răcoreşte fața 

Şi-i flutură uşure părul alb. 


Dar cine-i mândra ce se-arată? 
E focul zorilor în ea 
Iar ochii ei spre dânsul cată 


În fața lui cum stă aşa. 

Ce gingaş îl trezeşte, iată! 
Mânuţei albă, ca un crin 
L-aduce, atingându-l lin, 

În lumea noastră, adevărată. 
Cu ochii trezi pe jumătate, 
Bătrânul prinde-a cuvânta: 


„O, oaspe gingaş, drăgălaş! 
Venit-ai în al meu lăcaş! 

De ce o tainică mâhnire 

Străbate inima mea toată? 
Bătrânului cu albe fire 

De ce-i aduce-n amintire 

Trecutul — fața minunată? 

Te uită: sunt neputincios 

M-am smuls de tot ce-i viu, frumos, 
Demult m-am îngropat în mine. 
Mi-aştept sfârşitul — ştiu că vine. 
La el mi-e gândul, totdeauna 

Şi tot de el, vorbesc întruna. 

De ce tu, mândră fetişcană, 
Mă-atragi cu atâta-nflăcărare? 
Au poate tu, o cetăţeană 

A raiului, îmi dai sperare, 

Mă chemi cumva în ceruri, oare? 
O, cum aş vrea! Dar nu sunt vrednic — 
Mi-s grei de mari păcate anii: 

Am fost cândva oştean netrebnic, 
De frică îmi ştiau ciobanii; 

Eram vestit în fapte rele, 

Dar de satan m-am lepădat. 
De-atunci prin viața mea am dat 
Puțin din tot ce-am datorat 

Prin cruntul basm al vieții mele...” 


Gândea copila cu-ntristare: 

„Să-i spun că aiurează, oare? 
Altminteri, Doamne, cine ştie 
Unde-o s-ajungă, ce-o să fie?” 


Dar dânsul iarăşi adormise, 
Uşure, năpădit de vise. 

Asupră-i ea se-apleacă, blând. 
Cum doarme! Cum se hodineşte! 
Abia tresare, răsuflând. 
Arhanghelul îl străjuieşte 

În aer, nevăzut. Şi-i creşte 

Pe fruntea sfântă, o lumină — 
Surâs ceresc, de stea senină. 


Şi iată ochii şi-i deschise: 
„Luiza, tu eşti? Am visat... 
Devreme, fato, te-ai sculat. 
E rouă încă. Pare-mi-se 
Că ceru-i azi înnegurat”. 


„Bunicule, ba-i însorit. 
Dumbrava plină e de soare, 
Frunzişul pare neclintit, 

Sub razele dogoritoare. 

Doreşti să ştii de ce-am venit? 

E sărbătoare. Lăutarul, 

Moş Lodelhamm, a şi sosit 

La noi acas”, cu Fritz — ştrengarul; 
Pe apă ne-om plimba, tihnit... 
De-ar fi şi Hans!”... Surâde blând 
Bătrânul pastor, așteptând 
S-audă ce-o să-i spună fata 
Vioaie şi nevinovată. 


„Bunicule, doar tu ai leacul 


Durerii mele nesfârşite: 

E Hans bolnav. Îşi face veacul 

Pe țărmul mării mohorâte; 

Nimic nu-l bucură, nu-i place, 
Vorbeşte singur, chinuit. 

Cu noi — se plictiseşte, tace, 

Sau ne răspunde, rătăcit. 

De nu-şi va-nfrânge supărarea 
Sărmanul se va prăpădi. 
Mă-ntreb, văzându-i tulburarea: 
Şi mă cuprinde disperarea — 

Dar dacă nu m-o mai iubi? 

Ca un pumnal e întrebarea. 

O, înger drag, te rog să-mi spui...” 
Ea se-aruncă la gâtul lui, 

Cu pieptu-abia zvâcnind, sfioasă; 
Şi toată se-nroşi, îndată, 
Frumoasa noastră inimoasă, 
Privind spre el înlăcrămată... 
Luiza! Cât e de frumoasă! 


„Nu plânge, draga mea copilă! 
E ruşinos să plângi - i-a spus 
Duhovnicul — căci Cel de Sus 
Ne dă puteri, în marea-l milă. 
De-L rogi fierbinte-ţi dăruieşte 
Tot ce doreşti. Aşa să ştii: 

Doar pentru tine Hans trăieşte 
lar asta, ţi-o va dovedi. 

De ce cu gândurile-ţi tulburi 
Tu pacea inimii să-ți spulberi>?” 


Astfel o mângâia el pe Luiza, 

La pieptu-i bătrânesc, strângând-o-ncet. 
Bătrâna lui Gertrudă, într-acestea, 
Turna cafeaua, limpede ca ambra. 


Bătrânului-i plăcea s-o bea afară, 
Ținând ciubucul de cireş în gură 

Şi dând pe nas — în rotocoale — fumul. 
Luiza-ngândurată, în neştire 

Hrănea cu pâine pe motanul, care 
Venea, torcând, simțind aroma dulce. 
Bătrânul se sculă din jilțul vechi, 
Rosti o rugă, apoi întinse mâna 
Nepoatei şi-mbrăcă halatul mândru, 
Croit dintr-un brocat strălucitor, 
Apoi - tichia nouă, nepurtată, 

Pe care i-a adus-o nu demult 

În dar, de la oraş, chiar Hans al nostru 
Gătit astfel, ieşi în câmp bătrânul, 
Proptindu-se de umărul Luizei. 

Ce zi! În slavă cântă ciocârlia 

În vesel joc; se-nvălură pe câmp 

A grânelor întindere de aur; 
Deasupra, tot mai deşi se-nalță pomii 
Cu fructe strălucind aprins, în soare; 
Se pierd în depărtare ape verzi; 

Din pâcla curcubeului, miresme 
Îmbătătoare, aromate, suie; 

Albinele culeg din floare mierea, 

Se zbate Libelula cea zglobie, 

Un cântec bărbătesc parcă răzbate — 
E cântecul luntraşilor destoinici. 
Pădurea se răreşte, vezi în vale 
Cirezile zburdalnice, mugind; 

Şi, hăt — departe - acoperişul casei 
Luizei;, vezi olanele ei roşii 

Şi-o rază lunecând deasupra lor. 


Tabloul II 


Hans, plin de-un tainic dor, privea 
La lumea mare, neştiută, 

De necuprins — şi se gândea 
La soarta lui necunoscută. 
Trăise lin, netulburat. 

În viață — parcă se jucase. 

În sufletu-i nevinovat, 
Durerea nu se aciuase. 
Făptură-a lumii pământeşti, 
În pieptu-i nu-şi făcuse loc 
Mistuitorul, cruntul foc 

Al patimilor omeneşti. 

Ci vesel sta acest flăcău 
Zburdând cu alți copii, în ceată. 
El nu credea pe-atunci în rău, 
Vedea o lume minunată. 
Luiza, înger luminos, 
Prietenă-i era, vrăjindu-l 

Cu părul ei bălai, frumos, 
Cu vorba ei, înveselindu-l. 
Te-ardea privirea ei şireată; 
În fusta-i verde îmbrăcată, 
Era atât de minunată, 

Atât de simplă şi naivă, 

În cânt şi-n dans deopotrivă! 
Basmaua de pe gât, roz-albă, 
Pe piept i-aluneca uşor. 
Ghetuţa, minunat de albă, 
Prindea prea zveltul ei picior. 
Jucându-se-n pădure, fata 
În toate cele-l întrecea. 
Pitindu-se-n tufiş, deodată 


Chiar în ureche îi striga. 

Iar când dormea, prea ostenit, 
Ea toată fața-i mâzgălea. 

De râsu-i limpede trezit, 
Lăsându-şi somnul liniştit, 

Pe ştrengăriță-o săruta. 

Şi primăveri trec, rând pe rând. 
Al jocurilor cerc se strânge. 
Copiii — nu-i mai vezi zburdând. 
În ochii lui — un foc se stinge. 
E tristă ea, o roade-un gând. 
Ai dragostei dintâi fiori, 
Acuma v-au răzbit, fireşte! 
N-au fost pe cerul vostru nori, 
Cât timp simţeaţi copilăreşte. 
Luizei, dragii, ce-i vei cere? 
Cu ea, e zi şi noapte el — 
Atras de-o magică putere, 
Asemeni umbrei — i-e fidel. 
Bătrânii, înțelegători, 

Privesc cu sete fericirea 
Copiilor neştiutori. 

Departe sunt ei de mâhnirea 
Şi îndoiala ce-mboldeşte: 

Al păcii Geniu-i ocroteşte. 


Dar jalea tainică-n curând 

L-a năpădit; înceţoşate, 
Privirile-i în zări cătând 

I-s temătoare şi ciudate. 

Ceva îl roade, îl frământă 

Şi mintea-i caută ceva, 

lar inima i se-nfierbântă 

De-un jind, de-o turburare grea. 
Ca țintuit stă el şi cată 

Mereu la marea-nvolburată. 


Ca-n vis, aude parcă-un glas 
In zvoana apelor bătrâne. 


Se duce-n luncă-ngândurat 

Şi ochii-i strălucesc, când vântul 
Poznaş aleargă şi deodat' 

Un tunet zguduie pământul: 
Sfâşie norii vâlvătaia. 

Mugind, îşi slobozeşte ploaia 
Izvoarele fierbinţi, udându-l. 
Sau, alteori, în miez de noapte 

Îl vezi plecat peste vreo carte: 
întoarce filele, prinzând 

Al buchiilor tâlc. Răsună 

În ele vremea cea străbună, 

Iar slova -— sufletu-i încântă. 

Stă ore-ntregi cu ochii-n carte, îngândurat. 
De l-ar vedea Pe Hans, oricine-ar cugeta: 
Trăieşte în trecut, departe. 
Oricui, aşa i s-ar părea. 

Vrăjit de-un gând ciudat, adesea 
În zi de vară, se aşază 

Sub un stejar umbros. Visează, 
Robit de-un gând neînțeles. 

O umbră i se-nfățişează. 

Spre dânsa brațele-şi întinde 

Şi, în neştire, o cuprinde. 


Estimp, Luiza-nsingurată 

— Heruv curat, ce face? Unde-i? 
Ea, inima i-a dat-o toată. 

Nici nu mai doarme, biata fată. 

Cu-aceeaş dragoste-i răspunde. 
Îl mângâie cu calda-i mână 

Şi-i dăruie sărut curat. 


De jale, o clipă-a uitat 
Apoi, Hans — vechiul cânt l-îngână. 


Sunt minunate — acele clipe 
Când nălucirile, în zbor 

Îl poartă pe-ale lor aripe, 

Pe tânărul cuprins de dor. 
Dar de i-e sufletul stârpit, 
Chiar şi căldura-l lasă rece. 
Pe omul simplu, fericit, 

Cu ochi trufaş îl va petrece. 
Afla-va tânărul căldura? 
Iubirea-i va vrăji făptura? 


Noi s-ascultăm — pe nevăzute — 
Prea tainicele lui visări 

Din lumea unor frământări 
Până acum necunoscute. 


Tabloul III 


Pământ al mândrelor construcții clasice, 
Al faptei mari şi-al libertăţii vii! 

Atena, pentru tine inima mea bate, 

În ea, nicicând nu vei muri! 

De la Pireu la sacrele tripiede, iată, 
Biruitor poporul clocoteşte; 

Cuvântul lui Eschil, ca apa-nvolburată 

A Illisului străveziu, târăşte, 

Tunând şi fulgerând, tot ce-i răsare-n față. 
Măreţ e Parthenonul din marmoră durat! 
Cu dorice coloane — în şir — e-nveşmântat. 
Cu dalta-i, pe Minerva a-ntruchipat-o Phidias; 
Penelul lui Parrhasios, Zeuxis, scânteiază. 
Sub un portic, un înțelept vorbeşte 

De viaţa de apoi, cu-nsufleţire. 

Unui viteaz proorocindu-i nemurire, 

EI, altuia, ocară-i prevesteşte. 

Auzi fântâni cu susur armonios şi glasuri 
Ce cântă felurit. În amfiteatru-n zori 
Mulțimea se adună. Un vas persan cu flori 
Străluce — şi fâlfâie atlazuri. 

Sofocliene stihuri răsună cadențate. 
Solemn, cununi de lauri, uşure-s fluturate. 
Din gura dulce-a lui Epicur — idolul lor — 
Arhonțţi, oşteni şi slujitori ai lui Amor 
Zoresc să-nveţe ştiinţa minunată: 

Cum să-şi trăiască viața, sorbind plăcerea toată. 
Dar iat-o pe Aspazia! Un june tulburat 

De ochii-i negri, nici să răsufle nu cutează! 
Ce caldă-i gura ei! Şi glasu-i cum vibrează! 
Şi negre cum e noaptea, acele plete cad 

Pe pieptul ei bogat, 

Pe umerii de marmoră ce scânteiază. 


Ce strigăte se-aud? Şi ce timpane cântă? 
Purtând cununi de iederă, bacantele în roi 
De-a-valma fug acuma către pădurea sfântă. 
Dispare totul... Unde v-ascundeţi?... Ce-i cu voi?... 


Rămas-am singur, aţi pierit. 
Din nou mâhnire, supărare; 
Măcar vreun faun rătăcit 

Sau vreo Driadă-ncântătoare 
Dacă-n grădină mi-ar apare! 

O, Greci, ce lume minunată 
Aţi făurit cu-al vostru vis! 

Ce vrăji într-însa ați închis! 

De meridiane sfârtecată, 

A noastră lume-i sterp abis. 
Dar alte vise vin râzând, 

Şi-l poartă în văzduh, scoțându-l 
Din marea grijilor, plimbându-l 
Uşor, pe aripe de gând. 


Tabloul IV 


În ţara în care izvoarele vii 

Scăldate-s în raze fierbinţi, aurii, 
Miresme plutesc în eter; trandafirii 

Şi ambra se-amestecă-n cupele firii; 
Înalți în tărie sunt norii tămâii; 

Dau fruct aurit mangustanii, lămâii; 

Îi vezi Kandagarei câmpia-covor; 
Deasupra e cerul — un cort sclipitor; 

Din plin se revarsă o ploaie de boiuri. 
Sunt fluturi ce zboară puzderii, în roiuri; 
Acolo pe Peri o văd: visătoare, 

Nu vede, n-aude, pierdută-n uitare. 

Doi sori îi sunt ochii, arzându-i ca para 
Şi aur i-e părul - Ca Hemasagara; 

l-e dulce suflarea, la fel cum au crinii 
Când vântul, stârnit peste somnul grădinii, 
Le-mprăştie-n aer mireasma. l-e şoapta 
Ca glasul sirenelor tainice, noaptea, 

Ca foşnetul albelor aripi, când bate 

Din ele, zglobiu, Israzil, pe-nserate, 

Ca murmurul tainic al apei Hindarei. 
Dar cum i-e sărutul şi zâmbetul, oare? 

O văd, ca zefirul zburând, îngereşte, 

Sub ceruri, acum, către-ai săi se grăbeşte. 
Mai stai! Mai priveşte! Degeaba-i strig eu; 
Se pierde, frumoasa, în clar curcubeu. 
Dar glia-i păstrează-ndelung amintirea. 
Şi-o dulce mireasmă învăluie firea. 


Ce repede se spulberară 
Aceste vise tinereşti! 


Simţea că trăsături cereşti 
Asupră-i, uneori, pogoară 
Făcându-i inima să bată 

De-o încântare minunată. 

Dar ce anume căuta 

Mereu, cu-ntreaga lui ființă, 
Robit de-o aprigă dorinţă, 

De parcă tainic năzuia 

Să prindă-n suflet lumea-ntreagă, 
Nici el n-avea cum să-nțeleagă. 
I se părea înăbuşitoare 
Pustietatea astei ţări; 

Şi inima-i bătea mai tare 

De dorul crud al altor zări. 
Să-l fi văzut atunci, ehei, 

Cum pieptu-i tresălta deodată, 
Cum ochii-i scăpărau scântei, 
Cum inima-i, prea însetată, 
Voia din visul lui să bea; 

Cât sacru foc în el ardea! 

Ce lacrimă fierbinte, adâncă, 
Creştea în ochii lui, vii încă. 


Tabloul VI 


Mergând din Wiesmar două mile, dai 
De-un sat în care-s toţi eroii noştri. 
Acum, nu ştiu, dar pe atuncea satul 
Purta zglobiul nume Lănensdorf. 
Căsuţa albă a lui Wilhelm Bauch — 
Stăpânul vilei — de departe-o vezi, 

El a durat-o mai demult, pe vremea 
Când s-a-nsurat cu-a pastorului fiică. 
Căsuţa-i veselă, vopsită-n verde, 
Cu-acoperiş de țigle sunătoare, 
E-mprejmuită de castani bătrâni 
Ce-şi pleacă ramul, ca şi cum ar vrea 
Pe geam, să intre-n casă. După ei 

Se vede-un gard mărunt de nuieluşe — 
Chiar Wilhelm l-a-mpletit, cu mâna lui; 
Pe gard se zbate ca un zmeu hameiul; 
Pe o prăjină, lângă geam, sunt rufe: 
Ce albe strălucesc la soare! Iată, 

În gura podului se îmbulzeşte 

Un stol de porumbei moțaţi. În curte 
Se-aude cloncănit de curci. 

Cocoşul întâmpină, bătând din aripi, ziua 
Şi trece țanţoş, scormonind prin boabe, 
Pe lângă-mpestrițatele găini. 

Mai sunt aici şi două capre blânde: 

Se zbenguie, ciupind necontenit 

Din iarba-nmiresmată. Fumul iese 
Demult din hornurile albe-n valuri 
Care sporesc a norilor plămadă. 

În partea unde, coşcoviţi, pereţii 

Îşi dezveleau gingii de cărămidă, 

Şi unde-şi aşterneau castanii umbra 
Pe care soarele trecea în fugă, 


Când vântul le-ndoia, zănatic, coama, 
La umbra pomilor frunzoşi, stătea 

De dimineaţă - o masă de stejar 
Curată, aşternută c-un ştergar 

Şi plină de bucate-mbietoare: 

Caş, unt (într-o ulcică de faianță) 
Ridichi, apoi vin, bere şi must dulce 
Pe urmă zahăr, prăjituri de foi; 
Într-un paner -— lucioase fructe coapte: 
Ciorchini de struguri, zmeură şi pere 
Chihlimbarii, şi prune brumării, 

Şi piersici ce-ţi iau ochii. Toate-acestea 
Le rânduise-o minte iscusită. 

Vioiul Wilhelm prăznuieşte azi 
Aniversarea scumpei sale soaţe — 

Cu pastorul şi dragele lui fete: 

Luiza şi mezina-i soră, Fani. 

Dar Fani nu-i aici, demult s-a dus 
Să-l caute pe Hans - şi nu s-a-ntors. 
Pesemne că flăcăul hoinăreşte, 

Pe gânduri dus. Luiza se tot uită 

La geamu -ntunecat al încăperii 
Vecinului ei, Hans. Sunt doar doi paşi 
Până la el — dar dânsa nu se duce, 

Ca nu cumva să-i vadă el pe față 
Adânca jale şi să desluşească 

În ochii ei mustrări usturătoare. 

Şi iată că-i grăieşte Wilhelm, tatăl: 

„Pe Hans să-l dojeneşti cum se cuvine. 
De ce la noi de-atâta timp nu vine? 
Tu singură l-ai răsfățat, Luiza!” 
Răspunse ea atunci la întrebare: 

„Mă tem să-l mustru pe frumosul Hans 
Şi-aşa-i destul de slab, bolnav şi palid. 
„Ce boală-i asta?” spuse Berta, mama 
„Nu-i boală — o tristeţe ne-nţeleasă 


S-a agăţat de el, aşa să ştii; 

L-o lecui de ea însurătoarea. 

La fel, lăstarul tânăr, ofilit, 

Învie dintr-odat” când ploaia-l udă — 
Nevasta-i bucuria unui soț!” 

„Prea înțeleaptă vorbă. De vrea Domnul 
Vor trece toate. Facă-se în toate 

Prea sfânta-l voie” — pastorul grăi. 

De două ori îşi scuturase scrumul 

Din pipă, tâlcuind încet, cu Wilhelm, 
Vreo noutate din gazete — despre 

Recolta proastă, despre greci şi turci, 
Despre război şi despre Misolonghi, 
Despre Colocotronis, comandantul, 
Despre George Canning, despre parlament, 
Despre răscoala din Madrid... 

Deodată Luiza scoase-un țipăt şi-ntr-o clipă, 
Pe Hans văzându-l, se-aruncă spre el. 
Îmbrăţişându-i gingaşa făptură, 

EI, tulburat, o sărută pe frunte. 
Se-ntoarse pastorul spre el şi-i spuse: 
„Ruşine-i, Hans, să uiţi de-al tău prieten! 
Dar tu, şi pe Luiza ai uitat-o — 

Ce să-ți mai pese-acum de noi, bătrânii?” 
„Destul l-ai dojenit — îi spuse Berta. 

Mai bine, tată, să ne aşezăm 

La masă, căci mâncarea se răceşte: 
Budinca de orez cu sos de vin, 

Şi mazărea cu zahăr, şi claponul 

Prăjit în unt şi cu stafide”. lată-i 

Ce paşnic se aşează-acum la masă. 
Încep să bea, din vinul minunat 

Şi râsul luminos pătrunde-n suflet. 
Bătrânul viorist şi Fritz, la flaut, 
Stăpânei îi înalță-un cânt de slavă. 

Apoi cu toţii se rotesc în vals. 


Înveselit, chiar Wiihelm, rotofeiul, 

Îşi ia la dans nevasta — păuniţă; 
Se-nvârte Hans ca viforul în vals 

Cu-a sa Luiză-n fața lor se-nvârte 
Ciudat de armonios, întreaga lume. 
Luiza n-are timp nici să răsufle, 

Nici să privească-n jurul ei. E toată 
Furată de mişcare. Fără sațiu 

Se uită pastorul la ei şi-şi spune: 

„Ce mândră şi ce tânără pereche! 

Cât de frumoasă-i vesela Luiza, 

Cât de deştept, frumos şi sobru-i Hans! 
Ei sunt făcuţi doar unul pentru altul 
Şi-n fericire-şi vor petrece viața. 

Fii binecuvântat, prea milostive 

Că fericire-mi dai la bătrâneţe 

Şi-mi prelungeşti puterile sleite, 

Ca să-mi mai văd nepoții minunațţi 

Şi să pot spune, părăsindu-mi trupul: 
Văzut-am mândre lucruri pe pământ”. 


Tabloul VII 


Adie vântul liniştit al serii, 

Stârnind răcoare; ultimele raze 
Sărută gingaş marea-ntunecată,; 

Vii scânteieri de raze aurii 

Adastă prin copaci; în depărtare 

Se văd, prin pâcla mării, stânci — de toate 
Culorile. Tâcere-i pretutindeni. 

Doar, de departe, dinspre ţărmul vesel 
Se-aude glasul tânguios al unui 

Corn de păstor. Se încrețeşte marea 
De plescăitul peştilor. În aer 

Alunecă, în cercuri, rândunica 
Şi-atinge cu aripa-i fața mării. 

La orizont apare-acum o luntre — 

E cât un punct. Dar cine-o fi într-însa? 
E pastorul bătrân cu plete albe, 

Şi Wilhelm cu iubita lui soție, 

Şi Fani cea vioaie, aplecată 

Pe parmaclâc, cu undița în mână, 

Ea tulbură, zglobie, apa mării; 

Luiza şi cu Hans stau lângă cârmă 

Şi îndelung privesc la dâra lată 

Care se-mprăştie în stropi de aur 
Când vâsla o sfâşie; apoi se uită 

În zare — desluşit se vede ţărmul 

Iar vântul, cel din miazăzi, adie. 
Deodată pastorul, înduioşat 

Rosteşte: „Ce divină-i seara asta! 

Ca viața inocentului ferice, 

E liniştită. Tot atât de paşnic 

Ea îşi încheie crugul. Ţărna sfântă 

În lacrimi minunate e scăldată. 
De-acum, nici vremea mea nu e departe. 


Curând, curând, nu voi mai fi al vostru — 
Dar hodini-voi tot atât de straşnic?...” 
Toţi lăcrămează. Hans care cânta 

Un cântec dulce, din oboi, îl lasă 

Şi cade iar pe gânduri. Fruntea lui 

Din nou se adumbreşte de visare. 
Departe-i zboară gândurile-acum 
Şi-un simțământ ciudat îl copleşeşte. 
Luiza îl trezeşte: „Spune-mi, Hans, 
Atâta timp cât încă mă iubeşti, 

Cât pot stârni în sufletu-ți măcar 

O vie înțelegere — şi mila, 

O, spune-mi, spune-mi, nu mă chinui, 
De ce însingurat rămâi cu-o carte 

În fiecare noapte? (Eu văd totul: 
Ferestrele ni-s față-n față doar!) 

De ce te-nstrăinezi de toţi, tânjind? 

Mă tulbură-al tău chip înnegurat, 
Tristețea ta, adânc mă întristează!” 

E tulburat şi Hans. Îngândurat, 

La pieptul lui o strânge pe Luiza 

Şi-o lacrimă îi cade, fără voie: 

„Nu mă-ntreba, Luiza mea! Cu-a ta 
Nelinişte, nu-mi mai spori tristețea. 
Chiar când de gânduri sunt împovărat, 
Da, crede-mă, şi-atunci sunt plin de tine 
Şi mă gândesc cum aş putea s-alung 
Din sufletu-ți amara îndoială, 

Să-ţi umplu inima de bucurie, 

Şi tihna sufletului tău s-o cruț, 
Veghind la somnul tău nevinovat, 

Ca răul nicidecum să nu se-apropie, 
Să nu te-atingă umbră de-ntristare 

Şi fericirea-ți pururi să-nflorească”. 
Lăsându-şi capul pe-al lui piept, duioasă, 
Cu inima purtând recunoştinţă, 


Ea stă tăcută, fără să cuvinte. 

Alunecă pe lângă țărm, lin, luntrea, 

Şi trage-acum la chei. Sar toți deodată. 
„Păziţi-vă, copii — le strigă Wilhelm — 
Să nu v-alegeţi cu o tuse grea, 

Căci locu-i încă umed, plin de rouă”. 
Îşi spune Hans în gând: „Ce-o să se-ntâmple 
Când o s-audă ce n-ar trebui 

Nicicând să afle?” Şi privind spre ea, 

Se simte năpădit de remugşcare, 

De parcă-ar fi păcătuit, şi-n fața 

Lui Dumnezeu, el ar fi fost fățarnic. 


Tabloul VIII 


În turlă, miezul nopţii bate. 

Pe gânduri, în singurătate, 

La ora asta, Hans visează. 

În fața-i, lampa luminează 
Cu-o pâlpâire atât de pală, 

Că parcă-mprăştie îndoială. 
Dorm toate. Zările-s departe. 
Pe câmp nu-i nimeni. Susurând, 
E marea ca un glas, departe, 
Iar luna străluceşte blând. 
Doar noaptea mai răsuflă încă. 
Adâncu-i gând nu-i tulburat 
De-a zilei larmă: s-a lăsat 
Deasupra lui tăcere-adâncă. 


Dar ea? Şi ea acum e treaza; 
Lângă fereastră se aşază: 

„El nu mă vede, nu mă ştie, 
Dar eu îl văd — se chinuieşte, 
La fericirea-mi se gândeşte!... 
O, Doamne, îl blagosloveşte!” 


Străluce luna argintie 

Şi susură a mării undă. 

A adormit frumoasa fată 

Dar Hans e tot pe gânduri, iată — 
În hăurile lor se-afundă. 


E totul hotărât. Acum 
Eu sufletul să mi-l zdrobesc? 
Să nu cunosc alt ţel; pe un drum 


Mai bun, mai drept, să nu pornesc? 
Lipsit de glorie să pier? 
Să trec prin viaţă, şters, stingher? 


2 


De glorie înamorat, 

Să îndrăgesc nimicul, oare? 

De fericire însetat, 

Să fug de-a lumii frământare? 
Să n-aflu-ntr-însa frumusețea? 
Să nu văd viaţa, tinerețea? 


3 


De ce spre voi mă simt atras, 
Tărâmuri fără de pereche? 
Chemarea din al vostru glas 
Mereu îmi sună în ureche 
ŞI zi şi noapte țintuit 
De vise, sunt de voi vrăjit. 

4 


Al vostru sunt! Din ăst pustiu 
În raiul vostru voi pătrunde 
Ca-n sfinte locuri — un hagiu. 


Corabia pe mări porni-va 
Şi vrajă-n suflete, trezi-va. 


5 


Cădea-va ne-nțeleasa haină 
Sub care vă vedeam în vise, 
Iar lumea magică, de taină, 
Va fi cu porţile deschise, 


Pe tânăr gata să-l primească 
Şi desfătări să-i dăruiască. 


6 


O, fauri de-ncântări măiastre! 
Vedea-vă-voi penelul, dalta. 
De-nalte operele Voastre, 
S-o umple inima mea, calda. 
Te-nvolbură — ocean al meu! 
Corabie, mă du mereu! 

7 
lar tu, mă iartă, strâmt ungher 
Şi tu, pădure, şi câmpie! 
Dezlege-se fântâni în cer, 
Ca să-nfloriți, în rodnicie! 
O ultimă îmbrăţişare 
Râvnesc cu sete, la plecare. 

8 
Mă iartă, îngerul meu drag! 
Alungă-ţi jalea şi aleanul! 
Opreşte-al lacrimii şirag 
Şi iartă-l, tu, pe Hans - sărmanul! 
Nu plânge, voi veni curând 
Căci nu te pot uita nicicând!... 


Tabloul IX 


În ceas târziu, au cine oare 
Păşeşte lin, prevăzător? 

Se vede traista pe spinare; 

La brâu, toiag de călător. 

E o căsuță-n partea dreaptă — 
În stânga, drum spre depărtări. 
Spre drumul ăsta se îndreaptă 
Şi cere Domnului puteri. 

Dar, ros de-un tainic chin, purcede 
Fără să vrea-napoi pe drum 
Către căsuţa unde-acum 

Un singur geam deschis se vede. 
Proptindu-şi coatele-n pervaz, 
O mândră fată se-odihneşte. 

Îi suflă boarea în obraz 

Şi vise dragi îi dăruieşte. 

Cu ele, mândra se desfată 
Şi-acum surâde galeş, iată, 

El se apropie tânjind. 

Durerea pieptul îi sfâşie... 

Spre mândra galeşă privind, 

În ochi îi arde o făclie. 
Se-apleacă-asupra ei, oftând 

Şi fruntea îi sărută, blând. 


Dar tresărind, din nou porneşte 
Pe-acelaşi drum, spre depărtări, 
ŞI fața i se adumbreşte 
De-adânci şi triste frământări. 
Se uită-n urmă cu mâhnire 
Dar deasă-i ceața-n jurul său. 
Durerea-l roade şi mai rău 
Acum, la ultima privire. 


Dumbrava verde, minunată, 
De vântul aspru-i legănată. 

E totul şters în depărtare. 
Portarul Gottlieb doar tresare 
Din somn - căci parc-a auzit 
Că-un om pe poartă a ieşit. 
Iar câinele, parcă-n ocară, 
Tot hămăie în curte-afară. 


Tabloul X 


Şi-ascunde soarele văpaia 
Sub nori. Un sur păienjeniş 

E prin poieni. Pe-acoperiş 

Tot ţârâie, măruntă, ploaia. 
În zorii zilei se trezeşte 

Mirată foarte, mândra noastră — 
Că a dormit lângă fereastră. 
Zâmbind ea păru-şi potriveşte 
Dar, fără voie-n ochii ei 
Aprinde-o lacrimă scântei: 
„Dar ce-i cu Hans că întârzie? 
Mi-a spus că-n zori, el va veni. 
Ce zi! Mi-aduce jale, mie. 

E vânt şi-i ceață pe câmpie, 

Şi Hans nu vine, nu-i aci”. 


Nerăbdătoare ea priveşte 

La geamul drag: e tot închis. 
Hans poate doarme — şi în vis 
I-apare tot ce îndrăgeşte. 
Demult e ziuă. Pe câmpii 
Curg pârâiaşele de ploaie. 
Sub vânt stejarii se îndoaie 
Şi Hans nu vine, nu-i aci. 


Curând e-amiază. Pe furiş 

Se duce ceața. Codrul tace. 

Din zări un tunet se desface. 

Pe boltă arde curmeziş, 

A curcubeului lumină; 

Stejarul s-a împurpurat. 

Vii cântece se-aud din sat, 

Şi Hans tot nu-i, nu vrea să vină. 


Ce-o fi?... l-e sufletul amar. 
De-a orelor numărătoare 

I s-a tocit auzul... Dar 

E cineva la uşă... Oare 

E Hans? Ah, nu e el. Apare 

În uşă Berta-ntr-un halat, 
Încinsă cu un şorț tivit: 

„De ce tot timpul n-ai dormit? 
Hai, spune-mi, ce s-a întâmplat? — 
Eşti palidă de tot — şi trasă. 
Te-a tulburat al ploii zvon? 
Sau marea cea vijelioasă? 
Poate cocoşul, ce-n şopron 
Cânta, sculând întreaga casă? 
Sau poate duhul necurat 

Al fetei somn l-a turburat 
Zvârlind-o-n neagră întristare? 
Ci spune-mi, inima mă doare!” 


„Nu-i pricina al ploii zvon, 

Nici marea cea vijelioasă 

Şi nici cocoşul ce-n şopron 
Cânta, sculând întreaga casă. 
Nu aste vise şi necazuri 

Mi-au răscolit în piept talazuri 
Şi sufletul mi-au turburat: 

Alt vis visat-am -— vis ciudat. 


Şi se facea că rătăcesc 

Într-un pustiu întunecos. 
Cercam zadarnic să găsesc 

Un loc uscat. Un greu miros 
Deasupra mlaştinii plutea. 
Făceam un pas — creştea un hău. 
Şi m-am simţit atât de rău. 


Că nici să spun n-aş mai putea... 
Deodată Hans mi-a răsărit 
Sălbatic, straniu, plin de sânge — 
Şi-asupră-mi a-nceput a plânge. 
Nu lacrimi însă am simțit, 

Ci apă tulbure — şuvoaie... 

M-am deşteptat atunci văzând 
Cum ploaia îmi curgea şiroaie 
Pe-obraji, pe păr, alunecând 

Pe piept. Şi plină de mâhnire, 
M-a podidit o presimţire... 

Nici buclele nu mi le-am stors... 
Tânjit-am dimineaţa toată — 
Ce-o fi cu el că nu s-a-ntors?” 


Privind-o cu înțelepciune, 

Îi spune mama: „Fiica mea, 
Nu ştiu a ta amărăciune 
S-o stăpânesc. Dar vom afla 
La el de ne vom duce iute, — 
Cereasca pronie ne-ajute!” 


Şi intră ele-n încăpere: 

Nu-i nimenea. Într-un ungher e 
Un tom străvechi şi colbăit 

Şi Platon, Schiller cel vestit, 
Petrarca, Tieck, Aristofan 

Şi chiar uitatul Winckelmann; 
Pe-o policioară - flori, hârtii 
Boţite, pana lui — cu care 
Reda, în orele târzii, 

A visurilor încântare. 

Pe masă e un bileţel. 

Luiza-l ia, înfrigurată. 

Al cui e? Cui îi scrie el? 

Şi ce cuprinde? Ce ciudată 


Se face vorba ei, citind!... 
Deodată cade-ngenunchind; 
O cruntă jale o doboară. 
Răceala morţii o-nfioară. 


Tabloul XI 


Priveşte, crunt tiran, priveşte 
La jalea inimii sfărmate! 

La floarea ce se ofileşte 
Uitată în pustietate! 
Priveşte-ţi fapta. Fericirea 

Tu i-ai furat-o, prefăcând 

În jale, în pustiu mormânt, 
În chin al iadului — iubirea. 
Ce-i fericirea pe pământ! 
Cum te-a iubit sărmana fată! 
Cu câtă patimă-ţi vorbea 

Şi cum îi ascultai alt-dată 
Cuvintele ce le rostea! 

Ce vii şi fără de prihană 
Ardeau în ochii ei scântei! 

Şi cât de des, în jalea ei, 
Simţea că ziua-i lungă, vană, 
Când, plină de-ndoieli amare, 
Nu te vedea. Şi tu, tu, oare 
Intr-adevăr ai părăsit-o? 

Ai renunţat la tot pe lume? 
Spre țări străine ai pornit-o? 
De ce şi pentru cine-anume? 
Dar, ia priveşte, crud tiran: 
Ea tot aşa stă şi adastă 

Cu inima-n adânc alean 
Să-şi vadă dragul în fereastră. 
Se stinge ziua. Amurgeşte. 
Străluce totul, minunat. 
Adie-un vânt. Simţi cum izbeşte 
Talazu-n țărmul depărtat. 
Amurgul, razele-şi mai cerne 
Când noaptea umbrele-şi aşterne. 


Cavalul sună lin, departe. 
Dar ea de geam nu se desparte. 


Vedenii nocturne 


Se-ntunecă. Amurgul moare. 
Pământul doarme, îmbătat — 
Şi iată că pe câmp, deodat' 

O lună limpede răsare. 

E totul străveziu şi clar. 

De sticlă valurile par. 


Umbre stranii se ivesc 
Răsucite, despletite. 

Urcă lin, pe nesimţite, 
Scara crugului ceresc. 

Doi luceferi vin în loc: 

Par doi crai pletoşi. Călite-s 
Platoşele lor - în foc; 
Paloşele — zimţuite-s. 
Caută ceva, în rând. 

Trec pe urmă față-n față 

Şi se bat, străluminând. 
N-au găsit... Acum, o ceaţă 
Peste tot se-aşează, rece. 
Peste ape, luna trece. 


Pădurea e vrăjită de regina 
Privighetoare. Lin îi sună cântul. 
Abia răsuflă noaptea. lar pământul 
Ascultă, făr-să-şi turbure hodina. 
Pădurea doarme liniştit sub lună. 
Doar cântecul, însuflețit, răsună. 


Uite falnicul castel 

Aerian al mândrei zâne. 

La fereastră-a prins să-ngâne 
Cântece un menestrel. 


Pe covorul din văzduh, 

Nori de-argint urzit-au tortul, 
Zboară-n strai de foc - un duh 
Sudul coperit-a Nordul. 

E] îşi vede zâna după 

Mari zăbrele de coral; 

Zidul de sidef îl surpă 

Cu-a lui lacrimi de cristal. 
S-au cuprins... şi-n beznă pier. 
Luna lunecă pe cer. 


Prin ceață — abia se vede zarea. 
Ce roi de gânduri, ne-ncetat 
Ți-aduce-al mării zvon ciudat! 
Zăreşti balenelor spinarea; 
Pescaru-n luntre aţipeşte 

lar marea, marea, tot vuieşte. 


Uite, tinere fecioare 

Trec pe apă,înfruntând 
Valurile albe, care 

Le izbesc în coapse, blând. 
Leagănă uşure marea 
Sânul fraged ca un crin. 
Mândra-şi ţine răsuflarea 
Iar piciorul ei divin 

Stropi mărunți împroaşcă, lin... 
Galeş surâzândă, ea 
Pătimaş ademeneşte. 
Înotând, ea se gândeşte: 
Parcă vrea, parcă nu vrea. 
Cântă despre ce-o munceşte, 
Despre dragostea-i trădată, 
De sirenă şi de fată. 

Iar din ceruri, pe aproape 
Trece luna peste ape. 


E-un cimitir pustiu, departe, 
De-un putred gard împrejmuit. 
Vezi lespezi, cruci... E năpădit 
De muşchi lăcaşul vieţii moarte. 
Dorm somn adânc cei răposați, 
De cucuvăi doar turburațţi. 


Uite-un mort. Încet se scoală, 
Învelit în giulgiu-i dalb, 
Curăţându-şi cu migală 

De pe oase, colbul alb. 
Fruntea-mprăştie răcoare, 
Ochii luminează pal, 

Iar sub el, uriaş, un cal 

Alb şi el, şi tot mai mare, 
Care creşte şi se-ntinde. 

Uite, ceru-l va cuprinde! 

Din morminte, în alai 

les toți morții — însă, vai! 

Tot pământul se despică. 
Umbrele-n genune pică! 
Înfricoşată ea tresare, 
Şi-nchide geamul tremurând. 
lar inima, de turburare 

Îi bate-acuma tot mai tare 
Şi-i foc şi tremur, rând pe rând. 
I-s gândurile-aiurea. Când 
Cu mâna-i nemiloasă, soarta 
Rostogoleşte, rece, piatra 
Asupra inimii sfărmate, 

Mai poţi să crezi în rațiune? 
Au cine-i tare când se-abate Năpasta? 
Cine neschimbat e 
Şi-eresului nu se supune? 

Şi cine n-a pălit de moarte 


În fața viselor deşarte? 


Îndurerată, temătoare, 

Se culcă, dar aşteaptă-n van 

Să vină somnul. Năzdrăvan — 
De-aude-un zvon sau i se pare 
Că trece-un şoricel pe-aproape — 
Îi fuge somnul de pe pleoape. 


Tabloul XIII 


E tristă Atena în ruini. 

Coloane şi statui stau turmă 

Pe câmpul năpădit de spini. 

E tristă-a secolelor urmă: 
Statuia mândră s-a sfărmat. 
Granitul, şubred, a crăpat — 
Doar cioburi au rămas din el. 
Îmbătrânită arhitravă 

Şi-acum se profilează, gravă. 
Vezi iedera pe capitel. 

Îşi spune dintr-un şanţ povestea 
Cornişa asta ce-a căzut, 

Însă metopele acestea 

Şi friza-s vii ca în trecut. 
Coloana din Corint, sculptată, 

E teafără ca în vechime. 
Adăpostind şopârle, cată 
Cu-adânc dispreț la lumea toată. 
A vremilor întunecime 

A înfundat-o. Grandioasă 
De-a-pururi, de nimic nu-i pasă. 


Triste-s ruinele Atenei, 

Ale trecutului vedenii. 

În van, drumeţul ce se-aşează. 
Pe recea marmoră visează 
Trecutu-n suflet să-l trezească 
Şi-n sulul putred să citească 
Istoria faptelor trecute. 
Strădaniile-i sunt pierdute; 

E] vede peste tot ruine 

Şi destrămare şi ruşine. 

Un musulman printre coloane 


Îşi mână calul şi, răcnind, 
Deasupra murilor sărind, 
Sfărâmă lespezi şi frontoane. 
Atunci drumețu-i năpădit 

De o tristeţe grea, adâncă, 
Începe inima să-i plângă 

Şi-i pare rău că a venit. 

Nu pentru tristele morminte 
Părăginite şi-a lăsat 

Odihna, traiul lui cuminte 
Şi-odaia - cuibul lui curat. 
Mai bine-ar fi rămas în gându-i 
Aceste vise ca uşure 

Să îl vrăjească, arătându-i 
Icoana frumuseții pure! 

Dar, rece şi ucigător, 

Acum voi vraja v-aţi pierdut-o 
Şi aţi închis, necruţător, 

În fața-i uşa nevăzută 

Spre-a viselor tihnită lume — 
Voi, prunci ai unei triste mume! 
Mâhnit, drumețul părăseşte 
Ruinele. Le va uita — 

Îşi jură el — dar se gândeşte 
Fără să vrea, la jertfa grea 

Din care-un orb neant trăieşte. 


Tabloul XVI 


Doi ani trecură. Burgul Luinensdorf 
E paşnic şi frumos ca şi-nainte. 
Aceleaş griji şi-aceleaş bucurii 

Au paşnicii locuitori. Dar viața 

E altfel în familia lui Wilhelm. 
Demult a răposat bătrânul pastor; 
Sfârşindu-şi drumul greu şi-mpovărat, 
A adormit - dar nu cu somnul nostru. 
Cu lacrimile-n ochi îi petrecură 
Locuitorii, sfintele lui moaşte, 

Şi-i pomeniră faptele, purtarea: 

Nu el ne-a fost, cât a trăit, scăparea? 
Nu ne-mpărţea a sufletului pâine 

Şi ne-nvăţa ce-i binele, cu vorba-i? 
Nu el îi mângâia pe oropsiţi, 

Pe văduve şi pe orfani, păzindâi-i? 
Cât de blajin, în zi de sărbătoare 

Se ridica-n amvon! Cu duioşie 

Ne povestea de sfinții mucenici, 

De patimile lui Christos, cumplite, 
Iar noi îl ascultam, adânc mişcați, 
Şi, minunându-ne, plângeam mereu. 


Pornind din Wiesmar întâlneşti pe drum, 
În stânga lui, un ţintirim străvechi. 
Bătrânele lui cruci sunt căptuşite 

Cu jilav muşchi. Ce strâmbe par, muşcate 
De dalta vremii! Însă printre ele 
Sclipeşte-o urnă albă, aşezată 

Pe-o piatră neagră. Lin, deasupra ei 
Foşnesc doi verzi platani care-şi aruncă 
Până departe umbra răcoroasă. 

Aici îşi doarme somnul său de veci 


Bătrânul pastor. Întru slava lui, 
Pe socoteala lor, locuitorii 

Au ridicat aici un ultim semn 

Al vieţii lui lumeşti. Inscripţia asta 
Arată cum, trăit-a câţi ani paşnici 
A păstorit, şi când şi-a-ncredinţat 
Dumnezeirii, sufletul curat. 


În ceasul când, sfielnic, răsăritul 
Bălaiele lui plete îşi resfiră, 

Când pe câmpie se stârneşte-o boare, 
Când roua diamantele-şi presară, 
Când în tufişuri prinde glas prihorul 
Iar soarele, ivit pe jumătate, 

Începe să dogoare - atunci la urnă 
Vin tinere țărănci, purtând în mâini 
Garoafe, trandafiri, ghirlande verzi — 
Şi după ce i le aştern cu grijă, 

Se duc pe drumul lor. Din ele, una 
Mai tânără rămâne şi veghează, 
Proptindu-şi fruntea-n mâna ca un crin. 
Stă mult aşa, îngândurată, parcă 
De-un gând de nepătruns ar fi muncită. 
Cine n-ar recunoaşte-o pe Luiza 

În fetişcana asta-ngândurată? 
Demult i-s ochii trişti; pe fața ei 

A dispărut nevinovatul zâmbet; 

Nici din greşeală nu se înfiripă 
Surâsul, pe această față tristă; 

Dar ce frumoasă-i ea şi în mâhnire! 
Cât de sublimă-i trista ei privire! 

La fel e cu heruvul luminos 

Care jeleşte-a omului cădere. 

Luiza, fericită, mi-era dragă 

Dar şi mai dragă mi-e, nefericită. 

La moartea pastorului înțelept, 


Ea împlinit-a optsprezece ani. 

Deşi avea un suflet de copil, 

Ea îl iubea pe pastor ca pe Domnul, 
Şi cugeta în sinea ei aşa: 

„Nu se-mpliniră viile-ți nădejdi. 

Cât ai dorit tu, bunule bătrân, 

Să legi pe veci unirea noastră-n fața 
Prea sfântului altar, să ne cununi. 
Cât îl iubeai pe visătorul Hans! 

Dar el!”... 


Să ne uităm puţin în casa 

Lui Wilhelm. E o zi de toamnă. 

El Ciopleşte cu migală căni de lemn 
De fag — cu scoarță — şi le-mpodobeşte 
Cu încrustări măiestre. La picioare 

Îi doarme-ncolăcit un bun prieten: 
Prea credinciosul Hector. lată 

Şi pe-nţeleapta gospodină Berta: 
începe treaba dis-de-dimineaţă. 

Ca de obicei, sub geam aleargă-un cârd 
De gâşte cu gât lung; ca de obicei 
Cotcodăcesc găinile; obraznici 

Vin vrăbioii ciripind şi scurmă 
Gunoiul de cu zori şi până-n seară. 
Lugăciul creşte mândru în grădină; 
Demult miroase-a toamnă pe câmpie, 
Demult e frunza galbenă, demult 
Zburat-au rândunelele, departe, 

Hăt, dincolo de mările bogate. 

Isteața gospodină Berta strigă: 

„De ce întârzii atât de mult, Luiza? 
Se-ntunecă. Acum, nu e ca vara; 
Pământu-i umed şi e frig, iar ceața 
Te-nvăluie din cap până-n picioare 
De ce să hoinăreşti? Nenorocire-i 


Cu fata asta nu şi-l mai alungă 

Din gând pe Hans. Dar numai Domnul ştie 
De-i viu sau nu.” Dar Fanni nu gândeşte 
La fel, stând la gherghef într-un ungher. 
La şaisprezece ani, tânjeşte după 
Prietenu-ideal — şi, fără voie, 
Rosteşte-ncetişor, trădându-şi gândul: 

„ŞI eu, şi eu l-aş fi iubit aşa.” 


Tabloul XVII 


Miroase-a toamnă, a pustiu, 
Dar ziua asta-i minunată: 

Pe cerul limpede, argintiu 
Lumina soarelui — curată. 
Pe-un drum de poştă vine-acum 
Un biet drumeț, întors din drum 
De prin străini, cu traista-n spate. 
Sălbatic, trist e-acest pribeag, 
Încovoiat ca un moşneag. 

În el, din Hans nu-i nici jumate. 
Se uită cu ochi trişti, pustii 

La holdele de pe ogoare, 

La dealurile cenuşii. 

Ca într-o veselă uitare, 

Îi dă târcoale-un vis ciudat, 

Dar sufletul i-e-mpovărat 

De alte gânduri — şi-l goneşte, 
Căci linişte doar jinduieşte. 


Drum lung a străbătut pe jos. 
Îi bate pieptul, dureros; 

II doare sufletul, îl roade; 

Nu de odihnă-acum îi arde. 


Ce gânduri sunt acestea, oare? 
Îl miră această frământare: 
Cum soarta fostu-i-a calvar; 
De sine însuşi râde-amar, 

Că visul l-a făcut să creadă 

În lumea hâdă, că-a putut 
S-admire mintea lui neroadă 
Un licăr van, şi că a vrut, 
Neşovăind, să-mbrăţişeze 


Pe oamenii aceştia — şi 

Vrăjit, să se mai minuneze 
De ale lor ticăloşii. 

Sunt reci ca piatra-n cimitire, 
Mai josnici decât viermii sunt; 
Doar la câştig şi la mărire 
Li-e gândul pe acest pământ. 
Ei râd de cel cu suflet darnic, 
Batjocoresc însuflețirea 

Şi orice sinceră simţire; 

E rece-avântul lor fățarnic 

Şi trist îndemnul la trezire. 

O, de-ar pătrunde fiecare 
Vorbirea lor adormitoare! 
Suflarea lor ce otrăvită-i! 

Şi pieptul lor ce fals palpită! 
Viclean li-e gândul! Găunoasă 
Li-e vorba pururea mieroasă! 


Multe-adevăruri a aflat 
Sărmanul călător, dar oare 
E-acum mai fericit, mai tare 
l-e sufletul îndurerat? 

A fost atras ca de o stea 

De glorie — dar l-amăgeşte 
Parfumul ei. Amară, rea 
E-otrava ei, care sclipeşte. 


E pe sfârşite ziua. Lungă 
Se-ntinde-n zare-a serii dungă. 
lar norii albi, strălucitori, 

Au marginile înroşite. 
Amurgul pune roşii flori 

Pe frunzele îngălbenite. 
Pribeagul vede înainte 

Icoana plaiului natal 


Şi-atunci, o lacrimă fierbinte 

Îi străluceşte-n ochiul pal. 

Şi joaca lui nevinovată 

Şi gândurile de-altădată, 

Îl năpădesc, iar amintirea 

Nici nu-l mai lasă să respire. 
Se-ntreabă: „Ce-o fi însemnând?... 
Ca un copil firav, plângând. 


» 


Dumă 


E-o clipă binecuvântată 
Când, cunoscându-se pe el, 
Ştiindu-şi forțele, deodată 
Alesului, i se arată 

Cel mai înalt al vieţii ţel; 
Când nu visările deşarte 
Şi-al slavei foc amăgitor 

Îl turbură şi zi şi noapte 
Cu-al lumii zgomotoase dor, 
Ci-l stăpâneşte-un singur gând, 
Cutezător, care-l învaţă 

Să facă fapte mari, căutând 
Doar binele, frumosu-n viață. 
El pentru ele se jertfeşte. 
Zadarnic gloata-l huiduieşte. 
EI, printre-aceste moaşte vii, 
E tare — şi-l blagosloveşte 
Chiar lumea care va veni. 


Dar când, întărâtat de-un vis 
Râvneşti o soartă luminoasă 

Şi n-ai voință — şi te-apasă 

Să stai în furnicar închis — 

Nu e mai bine să trăieşti 

În linişte, în sânul firii, 

Cu-ai tăi doar să te mulțumeşti, 
Străin de zbuciumu-omenirii? 


Tabloul XVIII 


les toate stelele deodată — 

Şi cu privirea blândă, cată 
Spre lumea ce se hodineşte; 
Veghează-al omului somn lin; 
Pe buni — cu pace-i dăruieşte, 
Pe răi — cu-al hulei crunt venin. 
de ce acelor ce-s mâhniți 

Nu le trimiteţi împăcare? 

Voi, pentru cei nenorociți, 
Sunteţi prilej de încântare: 
Privirea tristă odihnindu-şi 

În cer, vă cheamă, desluşindu-şi 
În ei a patimilor ceartă — 

Spre voi durerile îşi poartă. 
Ca-ntotdeauna, visătoare, 
Luiza nu s-a dezbrăcat, 

Căci nu-i e somn. Stă gânditoare, 
Privind la cerul înstelat. 
Acelaşi îi e gândul, chinul... 
Deodată, s-a înduioşat 
Şi-ncepe-un cântec minunat. 
Răsună vesel clavecinul. 


Printre copacii din grădină, 
La umbra vechiului grilaj 

Şi ascultând foşnirea lină 

A frunzelor ce cad în tină, 
Stă Hans, cu suflet pătimaş. 
Ce a simţit el, ascultând 
Acele sunete şi glasul 

Ce nu le-a ascultat de când 
În lumea largă l-a dus pasul, 
Şi ce-a simţit el, auzind 


Înflăcăratul cânt pe care 
L-a scris cu patimă, arzând 
De-o flacără mistuitoare? 
Răsună cântul în grădină 
Şi îşi revarsă vraja lină: 


Te chem, te chem mereu la mine 
Surâsul tău m-a fermecat. 

De-o veşnicie stau cu tine, 
Privirile-mi de tine-s pline, 
N-am să mă satur niciodat” 


Când cânțţi şi tainica-ți cântare 
Vibrează-n aerul pustiu, 
Te-ngână - izvorul argintiu 

ŞI se revarsă-n ceruri, viu, 

Un cântec de privighetoare. 


O, vino iarăşi la văpaia 
Acestei patimi minunate, 
Îşi stinge inima-mi bătaia 
În linişte, dar pălălaia 
Cuprinde inima-ţi ce bate. 


Sunt tristă fără tine, eu — 

ŞI să te uit, nu am putere. 
Doar pentru tine, dragul meu, 
Mă rog mereu lui Dumnezeu 
Şi somnul - zi de zi — îmi piere. 


Ea vede-n preajma ei, deodată, 
Văpaia unor ochi, curată. 
Şi-aude - aproape, suspinând 
Pe cineva. Şi tremurând, 
Priveşte fata, temătoare... 
„Hans!...” 


Cine va-nţelege oare 

Tot harul ăstei întâlniri? 

Şi glasul tainic din priviri? 
Şi-a simțurilor încântare? 

O, cine va putea descrie 

Ăst val al sufletelor, când, 

El arde pieptul şi-l sfâşie? 
Buimac tu însuți, tremurând, 
Nu cauţi gânduri, nici cuvinte — 
Şi-n bucuria ce te prinde, 

Te contopeşti, ca un răsunet, 
Cu armoniosul, clarul sunet. 


Desmeticindu-se, Hans cată 

În ochii ei — şi-şi spune-n gând: 
„Destul! Sunt vise! Niciodată 
Să nu mă mai trezesc, visând. 
Ea e la fel. Cât m-a iubit, 

Cu inima-i copilărească! 
Tristeţea - fruntea i-a umbrit 
Şi rumeneala i-a pierit. 

N-a pregetat să se jertfească, 
Iar eu, nebun, zburam spre zări 
Să caut alte întristări...” 

Ca un coşmar s-au desfăcut 
Din suflet chinurile-amare — 

Şi Hans se simte renăscut. 
Acum, furtuna a tăcut 

Şi lumea-i iar strălucitoare. 

La fel şi-oţelul: străluceşte 

Mai viu, când omul îl căleşte. 


Petrec mesenii, tot ciocnind 
Paharele ce scânteiază. 
Petrec bătrânii flecărind, 


În timp ce tinerii dansează. 
Răsună muzica de zor, 

De duduie pereţii casei. 
Străluce tinda, primitor, 

Şi tinere ţărănci voioase 
Vin la cei doi îndrăgostiți 
Cu daruri: viorele-albastre 
Şi trandafiri îmbobociți — 
Şi-şi spun, punându-le în glastre 
„Să înflorească-n fericire, 
Ca aste viorele, mirii — 

Şi să se-aprindă de iubire 
Inima lor, ca trandafirii.” 


Vrăjit şi plin de bucurie 

E tânărul, nerăbdător, 

Şi ochii-i strălucesc de dor. 
Şi, fără prefăcătorie, 
Zvârlind cătuşele de ieri, 

El gustă a inimii plăceri, 
Înşelătoare vise, vouă 

El n-o să vă mai fie sclav, 
Căci viaţa i se pare nouă. 
Dar ce-i cu el? E iarăşi grav. 
(O, omul, cum să-l înţelegi?) 
Luându-şi bun rămas pe veci, 
De visurile lui deşarte 

Ca de-un prieten se desparte. 
La fel aşteaptă şi şcoiarul 

Să treacă vieţii noi — hotarul. 
Învățătura-i pe sfârşite 

Şi, plin de gânduri fericite, 
Nutreşte visuri, temerarul: 
Se simte liber, fericit, 

De sine însuşi mulțumit, 
Dar despărțindu-se de-ai săi, 


De cei cu care a-nvăţat, 

S-a bucurat şi a zburdat, 
Se tot gândeşte şi oftează 
Şi, negrăit de întristat, 

Fără să vrea, el lăcrămează. 


Epilog 


În paşnică singurătate, 

În colţuri tainice, pustii, 

În locuri sfinte, neumblate, 
S-or naşte visurile toate 

Câte în suflet vor mai fi. 
Stârni-vor oare vijelie, 
Prilejui-vor turburare 

În mintea unui tânăr, vie, 

În inima unei fecioare? 

Fără să vreau, înduioşat, 

îmi cânt cântarea liniştită, 
Neînţeles de turburat, îmi cânt 
Germania iubită. 

O, ţară-a culmilor gândirii 

Şi arătărilor divine! 

Ce plin mi-e sufletul de tine! 
Un mare Geniu-al omenirii — 
Divinul Goethe-ţi stă de strajă 
Şi-alungă negura mâhnirii 
Cu-a cântecelor sale vrajă. 


Poemul „Hans Kiichelgarten” a fost publicat de Gogol la Petersburg 
în 1829 sub pseudonimul V. Alov şi purtând indicaţia „scris în 1827. 
Această primă operă tipărită a scriitorului, în bună parte lipsită de 
maturitate, a fost primită de la început cu recenzii nefavorabile ceea 
ce l-a determinat pe Gogol să retragă din librării exemplarele rămase, 
pe care le-a distrus, şi să nu mai includă poemul în niciuna dintre 
ediţiile operelor sale. 

Cu toată lipsa lui de maturitate artistică, poemul „Hans 
Kuchelgarten” prezintă un deosebit interes ca mărturie a primei etape 
de formare a lui Gogol ca scriitor şi de precizare a concepţiilor sale. E 
neîndoielnic că cea mai mare parte a poemului a fost scrisă la Nejin, 
curând după terminarea liceului şi înainte de venirea lui Gogol la 
Petersburg. Gogol scria versuri încă de pe vremea când era în cer 
aşa că data de 1827, pusă chiar de el, arată după toate probabilitățile 
epoca în care a început să scrie poemul. În acest poem-idilă din 
tinereţe şi-a găsit expresia starea de nemulțumire specific romantică, 
pricinuită de viața înconjurătoare pe care Gogol o arată adesea în 
scrisorile din acea perioadă. „Se vor împlini oare înaltele mele 
aspirații?” — scria Gogol prietenilor săi. Această temă romantică, 
această năzuință spre „aspirații înalte” constituie conținutul 
poemului scris în tonul senin eleșgiac de idilă. Până şi numele eroului 


- Hans Kichelgarten — aminteşte de numele poetului decembrist 
Kuchelbecker, şi subliniază încă vag, dar nu întâmplător, dragostea 
de libertate a autorului. 

Poemul lui Gogol este influenţat în multe privinţe de idilele şi 
baladele lui Jucovschi. Lipsa de maturitate a poemului explică 
aprecierile nefavorabile cu care a fost primit de critica contemporană, 
ca ce l-a făcut pe Gogol să-şi distrugă această primă încercare 
iterară. 


Două capitole din povestirea malorusă „Mistreţul 
fioros” 


I 
Învățătorul 


Sosirea unei noi mărimi pe blagoslovitele meleaguri de pe 
malurile Goltvei a făcut mai mult tărăboi decât zvonul care se 
răspândise cu doi ani în urmă cu privire la sporirea 
numărului recruților şi chiar mai mult decât creşterea 
neaşteptată a prețului sării, aduse din Crâm de către 
stepovicii'2% ucrainieni. La crâşmă, pe ulițe, la povarnă, nu se 
vorbea decât de învățătorul nou venit în sat. Politicieni ageri, 
îmbrăcați cu mantale cenugşii sau cu svitce, pufăind din lulea 
cu un aer cât se poate de nepăsător, încercau să cumpănească 
înrâurirea pe care putea s-o aibă o mărime ca asta, căreia s-ar 
fi zis că soarta îi hărăzise din leagăn înaltele cinuri, depăşind 
capetele tuturor mirenilor, lăfăindu-se în odăile boiereşti şi 
prânzind la aceeaşi masă cu stăpâna a vreo cincizeci de suflete 
de om. Gura lumii spunea că cinul învățătoresc ar fi prea 
puţin pentru unul ca dânsul şi că, fără îndoială, trecerea lui 
avea să se vădească şi în trebile gospodăriei, şi chiar de pe 
acum un lucru era sigur şi anume, că corvezile cu căruța, 
împărțirea unturii, a făinii şi celelalte, de dânsul şi nu de 
vericine va să atârne. Unii, pe atotştiutorii făcând, dădeau a 
înțelege că până şi vechilului are să i se mai taie nasul. Unul 
singur, morarul Solopi Ciubco, se fălea că lui nu-i pasă de 
mărimi şi că pune rămăşag pe cuşma lui cea nouă din pielcele 
brumării de Reşetilov, că învățătorul nu e în stare să oprească 
troica din mers, nici să urnească din loc piatra morii 
înțepenită. Dar mersul lui ţanţoş, strălucita-i izbândă asupra 
psaltului, glasul lui de bas bubuitor care muia inimile tuturor 
enoriaşilor, erau vii încă în amintirea obştească, aşa că 
părerea bună despre el se întărea din ce în ce. Şi dacă întru 
cinstirea musafirului printre fruntaşii satului nicio gâlceavă 
nu s-a iscat, în schimb, drăguţțele lor neveste n-au rămas cu 
mâinile în sân. Înzestrate fiecare cu câte o limbă lungă şi 
ascuțită care, potrivit căilor necunoscute ale sorții le umblă în 


gură de patru ori mai repede ca la bărbați, îşi dădeau drumul 
în voie, unele în sprijinul învățătorului, altele împotrivă-i. 

Întortocheatele şi paşnicele ulițe ale satului Mandric 
răsunau de turuiala şi tărăboiul împănat cu ţipete şi sudălmi. 
Şi cum preacinstitele localnice aveau vrednicul de laudă obicei 
de a-şi sprijini vorba cu fapta, cât mi ţi-i ziulica de mare şi la 
tot pasul, te loveai de cumetre ţinându-se lipcă una de alta, 
aşa cum se agaţă norocul de cel fericit sau cum se ţine 
zeârcitul de buzunarul de la spate când străbate vreun 
fundac, al cărui felinar îşi cerne lumina ce trage să moară pe 
zidurile îngălbenite ale târgului adormit. Şi vai de acela care 
cerca să le despartă: zburau cioburile şi scufiile în capul lui ca 
grindina, şi se găsea ades câte o cumătră mânioasă care, în 
culmea furiei, să-şi bată omul ei în locul altuia. 

În vremea asta pedagogul nostru începuse să se simtă bine 
în casa Annei Ivanovna. Era din tagma acelor seminarişti care 
se tem să nu li se întunece cumva mintea de prea multă 
învăţătură, şi cu care seminarul din X îndestulează panii mai 
scăpătați din Malorusia ca dascăli de casă pentru o sută de 
ruble pe an simbrie. De altfel, cine ştie unde ar fi ajuns Ivan 
Osipovici, care învățase până şi teologia, dacă zvăpăiaţii lui de 
colegi nu şi-ar fi râs fără încetare de mustăţile şi de barba lui 
țepoasă. Pe an ce trecea, mulți părăseau seminarul şi alții, tot 
mai tineri, le luau locul, aşa că, în cele din urmă, tihnă tot nu 
găsea: ba-i aruncau scaieți în barbă şi-n mustăţi, ba-i 
atârnau zurgălăi la spate, ba-i turnau nisip în cap, ba-i 
strecurau siminoc'2! în tabacheră... Lehamite fiindu-i să fie 
mereu privitorul mut al zburdalnicelor generaţii care i se 
perindau pe dinainte şi ţinta zeflemelelor acestor nevârstnici, 
Ivan  Osipovici se văzu silit să părăsească seminarul, 
tocmindu-se într-o familie ca dascăl la copii. 

Schimbarea asta a însemnat o vrednică de pomenit 
răspântie în viața lui lvan  Osipovici. Zeflemelelor şi 
batjocurilor de altădată, le luase locul acum cuviinţa, 
dragostea şi căldura cu care era întâmpinat. Şi cum să nu-l 
întâmpine cu cuviință când sărbătorile se purta în gheroc, şi 


încă albastru deschis? Luaţi aminte: gheroc albastru deschis — 
asta nu-i glumă! Socot de a mea datorie să aduc la cunoştinţa 
cititorului că îndeobşte un surtuc (nu mai vorbesc când e şi 
albastru), numai cenuşiu închis să nu fie, stârneşte în satele 
de pe blagoslovitele maluri ale Goltvei o vâlvă de pomină. 
Oriunde s-ar ivi cineva cu asemenea gheroc, căciulile de pe 
capetele cele mai îndărătnice zboară pe loc în mâini şi oameni 
în toată firea, cu fețele arse de soare, şi cei cu mustața neagră, 
şi cei cu ea căruntă, îi fac adânci hiritisanii!72. De stăm şi 
socotim, nu erau în tot satul decât trei gheroace'!2*, punând şi 
halatul de pânză al psaltului la socoteală. Dar întocmai ca 
vajnicul bostan care stă țanţoş şi umflat punând în umbră pe 
toți ceilalți vecini ai săi dintr-o întinsă harbuzărie, taman aşa 
întuneca gherocul prietenului nostru pe confrații săi. Dar ceea 
ce făcea gherocul mai cilibiu erau nişte nasturi mari de os, la 
care holba ochii droaia de copii de pe uliţă. Nu fără de plăcere 
auzea  sclivisitul nostru învățător al tineretului mamele 
arătând copiilor de ţâță nasturii aceştia, pe când țâncii îşi 
întindeau mânuţele gângurind: „gigea, gigea”. La masă ţi-era 
mai mare dragul să vezi cu câtă cuvioşie şi smerenie, cu un 
şervet cât un cearşaf la gât, liturghisea cinstitul dascăl toată 
slujba îndestulării şi hrana cea de toate zilele. Nici vorbă, nici 
mişcare de prisos la el. Era cu trup şi duh în farfurie. După ce 
o golea astfel ca niciuna dintre sculele mâncatului, cum sunt 
cuțitul şi furculița, să nu-şi mai găsească întrebuințare, îşi 
tăia o felie de pâine, îşi înfigea furculița într-însa şi o mai rotea 
odată, până ce ieşea farfuria ca din fabrică. Dar toate acestea, 
s-ar putea spune, erau numai merite doveditoare că Ivan 
Osipovici cunoaşte obiceiurile subțiri ale protipendadei... dar 
la mare păcat ar cădea cititorul dacă ar înțelege din astea că 
la atât se mărgineau darurile sale. Cinstitul dascăl avea 
cunoştinţe care, față de ale omului de rând, erau de-a-dreptul 
fără hotar. Pe unele nu le arăta, ca de pildă prepararea unui 
leac împotriva muşcăturii de câine turbat şi vopsirea în cel 
mai. frumos roşu, fără alt nimic decât coajă de stejar şi votcă 
de cea mai tare. Afară de asta ştia să facă cu mâna lui vax 


bun şi cerneală prima, şi mai ştia, pe deasupra, să taie oameni 
de hârtie pentru nepoţelul Annei Ivanovna. În serile de iarnă 
făcea gheme, ba şi torcea. 

Cu asemenea daruri, nu e de mirare că ajunsese să nu te 
poţi lipsi de el în casă şi că toată slujnicăraia nu mai putea 
după dânsul, măcar că fața-i semăna, şi la formă, şi la 
culoare, cu o garafa, că gura-i largă, ale cărei încercări 
îndrăznețe de a zâmbi abia de le puteau stăvili urechile 
clăpăuge, i se schimonosea în fiecare clipă, şi că ochii lui erau 
de un verde crud aşa cum, după a mea ştiinţă, niciunul dintre 
eroii romanelor trecute în letopiseţ nu fusese înzestrat. Se 
poate însă ca femeile să vadă mai bine ca noi. Dar cine să le 
priceapă? Orice s-ar zice, dar până şi bătrâna stăpână a casei 
era foarte mulțumită de priceperea învățătorului în ale 
gospodăriei, în iscusința lui de a face rachiu de şofran şi 
rubarbă de „herba rabarbarum”, în îndemânarea lui de a 
descâlci ghemele şi, mai presus de toate, pentru marea lui 
ştiinţă de a trăi în lumea mare. Chelăriței îi plăcea mai ales 
fercheşul lui gheroc şi felul lui de a se îmbrăca. De altfel, ea 
băgase de seamă că dascălul, fie când binevoia să tacă, fie 
când binevoia să mănânce, era plin de gingăşii. Pe nepoțelul 
Annei Ivanovna îl încântau cel mai mult cocoşii şi oamenii lui 
de hârtie. Până şi Brovco, dulăul mițos, cum îl vedea ieşind din 
cerdac dădea voios din coadă şi da fuga să-l întâmpine, iar 
dacă dascălul nemaiținând seama de hegemoniconul!=* 
stepenei'!2*% sale binevoia să se aşeze sub măreţul fruntar, 
Brovco îl săruta pe gură fără sfială. Numai cei doi nepoți mai 
mari şi băieții din casă pe care-i învăța: Az-anghel, arhanghel, 
Buche-biserică, binecuvântare, buna-vestire, se temeau de 
aprigele nuiele ale fiorosului pedagog. 

În scurtul răstimp de când se afla la Anna Ivanovna, Ivan 
Osipovici reuşise şi el la rându-i să-i observe pe ceilalți şi să-şi 
alcătuiască în minte, ca într-o oglindă concavă, imaginea 
micşorată a lumii înconjurătoare. Cea dintâi ființă asupra 
căreia şi-a oprit smerita lui atenţie, a fost — ați ghicit desigur 
cine — însăşi stăpâna moşiei. În faţa ei, vătămată de nemilosul 


penel cu care timpul, din vechimi pierdute-n neguri, 
zugrăveşte neamul omenesc cu podoabe pe care de când 
lumea le numim zbârcituri, în capotul ei cafeniu închis, în 
scufița (a cărei croială se pierdea în noianul întâmplărilor care 
au făcut faima celui de al optusprezecelea veac), în jacheţica 
tot cafenie, în botinele ei fără tocuri, ochii lui Ivan Osipovici au 
descoperit acel răstimp care nu-i decât o slabă repetare a 
zilelor trecute, o tălmăcire palidă şi rece a plăsmuirii unui 
poet înflăcărat în care clocotesc patimi veşnice, acel răstimp în 
care, în făptura omenească, prezent, trecut şi viitor se 
contopesc laolaltă în amintire şi când cei fără de cruțare 
şaizeci de ani împrăştie frigul în vinele în care cândva zvâcnea 
sânge fierbinte, când termometrul vieții coboară la punctul de 
îngheţ. De altfel, grijile neîncetate, râvna de a trebălui mereu îi 
însuflețeau oarecum viața stinsă din trăsăturile feței, iar 
vârtoşenia şi sănătatea ei erau o chezăşie sigură că o va mai 
duce aşa pe puţin treizeci de ani. Toată vremea, de la ceasurile 
cinci dimineața şi până la şase seara, când se liniştea, 
treburile se țineau lanț. Până la şapte cerceta îndeaproape 
toate aşezările gospodăreşti ale moşiei, de la cuhne până la 
beciuri şi cămări, rămânându-i timp să-i tragă şi vechilului 
un perdaf şi să dea şi de mâncare găinilor şi gâştelor casei, 
pentru care foarte grijulie era. Până la prânz, care nu avea loc 
niciodată după douăsprezece, mai dădea o raită pe la brutărie, 
unde cocea singură pâinea, şi un soi de covrigi cu miere şi 
ouă, al căror miros răscolea nespus pedagogul, iubitor a tot ce 
hrăneşte omul, fie sufleteşte, fie trupeşte. Iar între prânz şi 
seara, nu are gospodina destule de făcut? Să vopsească lâna, 
să măsoare pânzeturile, să pună castraveți la murat, să facă 
dulceaţă, să mai îndulcească vişinatele. Câte meşteşuguri, 
câte tocmeli gospodăreşti, câte taine nu intrau în joc! Ochiului 
pătrunzător al pedagogului nostru nu-i putea scăpa că nici 
Annei Ivanovna de cele deşertăciuni nu-i era silă şi de aceea îşi 
luase obicei să se întreacă în laude — asta bineînțeles pe cât îi 
îngăduia sfiala lui din născare - față de neîntrecuta ei 
măiestrie şi pricepere în ale gospodăriei şi, după cum îşi dădu 


seama mai târziu, obiceiul acesta prielnic i-a fost. Vrednica de 
cinste bătrână nu se pomenea să puie la cămară vişinatele şi 
dulcețurile până ce Ivan Osipovici nu le gusta mai înainte 
încredințând-o că-s fără seamăn. Toţi ceilalți rămâneau în 
umbră față de acest soare, după cum toate acareturile din 
curte păreau să se închine înaintea mândreţei conacului cu 
frontonul lui negrăit de frumos. Numai un ochi ager ar fi 
putut oblici ce-i aseamănă şi ce-i deosebeşte şi atunci în fața 
lui s-ar fi desfăşurat, ca într-un muşuroi de furnici, o veşnică 
mişcare, o zăpăceală şi un huiet care nu mai contenea. După 
câte am văzut, pedagogul nostru ştia să le intre tuturora în 
voie şi, ca un mare vrăjitor, pe toți îi fermeca. 

Neînţeleasă a rămas numai prietenia lui cu bucătarul. Să fi 
fost marea prețuire pe care Ivan Osipovici fără voia lui o da 
acestui meşteşug, sau alta să fi fost pricina, e peste putințele 
noastre s-o lămurim. Ajunge să spunem că n-au trebuit mai 
mult de două zile ca în satul Mandric să renască un Orest şi 
un Pilade al vremurilor noi. Dar mai de neînțeles încă era 
puterea pe care o căpătase bucătarul asupra pedagogului 
nostru; om modest din fire şi ruşinos foarte, neluând în gură 
nimic alt decât rachiu de leac cu salvie şi herba rabarbarum, 
se târa totuşi fără voie pe urma bucătarului prin toate 
crâşmele şi toate fundacurile. Lui Ivan Osipovici îi plăcea 
nespus dezmierdata aşezare a locului unde se statornicise. A 
cercetat în pripă bucătăria, şurile, hambarele, grajdurile şi 
cămările, acareturi care încercuiau neregulat curtea întinsă a 
conacului, oprindu-se cu o plăcere deosebită în grădina cu 
pomi deşi, unde giganticii băştinaşi, înfăşurați în mantii de un 
verde întunecat, moțăiau sub povara unor vise minunate, sau 
se trezeau deodată din visare, despicând cu ramurile lor, ca 
nişte aripi de moară, văzduhul zbuciumat, pe când murmure 
nedesluşite le străbăteau frunzişul şi mişcările line şi pline de 
măreție ale întregii lor făpturi aminteau actorii antici, evocând 
sub aripa Melpomenei mărețele umbre ale dispăruţilor. Dar 
ochii învățătorului nostru îşi căutau ţinta lor şi mângâiau pe 
sălăşluitorii mai puțin falnici ai grădinii, încărcaţi însă cu 


merele şi perele care se revarsă peste îmbelşugata Ucraină. de 
la ele, privirile îi lunecau la cuhne, dincolo de care se 
întindeau straturi nesfârşite de mazăre, varză şi cartofi, într- 
un cuvânt, de toată sumedenia de zarzavat, care intră în 
mâncărurile gătite în bucătăriile de ţară. Ivan Osipovici 
intrase cu deosebită plăcere în odaia curată şi frumos văruită, 
care-i fusese hărăzită. Totul era în ordine. Pe fereastră se 
vedea heleşteul şi depărtările sângerii învăluite în neguri. 

Am mai avut prilejul să amintim în treacăt trecerea de care 
se bucura învățătorul nostru la mândrele din Mandric. Ochii 
lor plecaţi, şoaptele, temenelele adânci, toate dovedeau că 
fiecare din ele vedea în cucerirea lui o faptă măreaţă. De altfel 
nu strică să reamintim cinstitului cititor că Ivan Osipovici 
purta gheroc albastru din postav de fabrică, cu nasturi negri 
de os, mari cât un pitac, aşa că nu e de mirare că lua asupră- 
şi ocheadele zvăpăiatelor sprâncenate. Dar, spre fericirea sau 
nefericirea lui, simțământul aşa de bine cunoscut sărmanei 
omeniri, şi care încă din negura vremurilor i-a adus neîncetat 
cumplite chinuri, sumedenii, de învățătorul nostru nu se 
lipea. În această privință Ivan Osipovici era un adevărat stoic, 
şi cu toate că n-ajunsese încă la o concepţie filosofică proprie, 
ştia el bine că niciunul dintre filosofi, de la Seneca şi Socrate 
până la lectorul seminarului X, nu puneau niciun preț pe 
capricioasa jumătate a neamului omenesc. Ergo: dragoste nu 
există. Aceste precepte care, până la urmă deveniseră pentru 
el norme, erau de nezdruncinat, în totul de nezdruncinat. 
Homo proponit, deus disponit!2* —- spunea adesea lectorul 
seminarului X, numărând loviturile cu linia pe care le 
împărțea ascultătorilor leneşi. De aceea, în capitolul următor, 
vom fi şi noi martorii unei mici întâmplări hărăzite să 
zdruncine din temelii filosofia învățătorului nostru şi să-i 
învăluiască într-un nor de nedumerire mintea care urmase 
până atunci, fără să se abată, calea marilor lui dascăli şi care 
pulsa regulat în capul lui de forma unei garăfi. 


II 
Izbânda soliei 


(Cu toate că inima bucătarului fusese când nici gândea, 
rănită la vederea Caterinei scăldându-se la malul iazului, se 
hotări totuşi să-şi țină făgăduiala făcută învățătorului, de a fi 
prepusul şi capuchehaia!? pătimii lui. Pătruns de această 
hotărâre, se îndreaptă spre casa cazacului Harca Potăliţi). 


După ce isprăvi să se dichisească, Onisco păşi pragul cu 
sfială, dar şi cu o ascunsă plăcere. Zădărât mereu de ispitele 
satanei (ceea ce a mărturisit el însuşi mai târziu) lui Onisco i 
se arătau întruna înaintea ochilor picioruşele zvelte ale 
vecinei. „Ehei, de n-ar fi învățătorul!... şi-a spus el de câteva 
ori. — Şi ce s-ar fi întâmplat, mă rog, dacă s-ar fi îndrăgostit 
ceva mai târziu?...” — Şi, dus pe gânduri, Onisco călca încet pe 
pajiştea întinsă pe care se aşternea drumul lui. Lătrături pe 
diferite glasuri despicară norul de gânduri care-l învăluia şi ca 
un stol de rațe sălbatice gândurile i se împrăştiară speriate. 
Privind înainte-i văzu că nu mai avea unde merge. În faţa lui 
se afla poarta prin care se vedea ca printr-o perdea toată 
averea mişcătoare a cazacului. Deodată, o pestelcă albastră şi 
o panglică de culoarea flăcării îi luă văzul. Inima începu să-i 
bată... şi frumoasa cu părul bălai, gonind cu o nuieluşă 
câinele sâcâitor, îi deschise poarta. 

Curtea pătrată a lui Harco, aşezată la poalele unui colnic 
povârnit spre iaz, era împrejmuită cu gard de nuiele. Cum 
deschideai poarta, dădeai cu ochii de casa bine văruită, cu 
ferestre de felurite mărimi, cu uşă de stejar înnegrită de 
vreme, cu prispă de lut joasă şi, după cum e obiceiul în 
Malorusia, plină de rufe şi de tot felul de străchini: câte o oală 
invalidă care, cu toate rănile şi vătămăturile nu era încă pusă 
în retragere şi în care, drept răsplată pentru râvna cu care 
slujise, se turnau acum lăturile. De o parte şi de alta a izbei 
erau staule şi hambare cu acoperişurile zbârlite. După izbă 


era şura, iar mai sus hulubăria, peste care pluteau nori şi 
hulubi. Spre iaz, ca un şal turcesc frumos înflorat, se întindea 
grădina de zarzavat a cazacului. Curtea era plină de căpițe de 
paie. 

Caterina era oarecum mirată de venirea lui Onisco. Cum 
era încredințată că venise pentru taică-său, deschise poarta pe 
jumătate şi-i spuse cu oarecare sfială: 

— Tătuca nu-i acasă şi nu cred să vină până diseară. 

— Fie-i sughițul uşor. Prost aş fi să mănânc fiertură de 
post, când am sub nas colțunaşi cu smântână. 

Frumoasa cu părul bălai se opri nedumerită, nepricepând 
ce vor să spună cele auzite. Zâmbetul care i se ivi pe față la 
auzul acestor vorbe arăta că aştepta ca Onisco s-o 
lămurească. 

Bucătarul îşi dădu şi el seama că nu vorbise limpede şi că, 
pe deasupra, pomenise de taică-său cam cu necuviință şi 
urmă: 

— Ce să am eu cu taică-tău când văd o fată atât de 
frumoasă? 

— Aha, aşa ţi-e vorba! răspunse Caterina roşind. Pofteşte 
înăuntru! Şi, luând-o înainte, porni spre izbă. 

În Malorusia fetele sunt mult mai slobode decât pe aiurea, 
de aceea nu trebuie să ne mire că frumoasa a primit musafirul 
fără voia lui taică-său. 

— Pe jos ai venit aici, Onisco? îl întrebă ea aşezându-se pe 
prispă, lângă uşa izbei, şi căutând să pară cât mai spăşită, cu 
toate că un zâmbet şiret o dădea de gol, făcând-o să-şi arate 
fără voie şiragul dinților frumoşi. 

— Adicăte cum pe jos? „Ce dracu! Să fi ştiind ea ce s-a 
întâmplat ieri?” îşi spuse bucătarul. Cred şi eu că pe jos, 
frumoasa mea! Ce naiba! Era numaidecât să pun şeaua pe 
murgul boieresc, numai ca să trec dintr-o curte în alta? 

— Da-parcă de la bucătărie la hambare e mai mult? 

Aici fata nu se mai putu stăpâni şi începu să râdă. 

„Şireată fată! Nici diavolul n-o întrece!” îşi spunea în sine 
bucătarul, dând dracului în veliglas învățătorul, fără să mai 


gândească la dragostea şi prietenia lor. 

— Jur, mândro, că m-aş învoi să mi se ardă o tingire plină 
de caraşi cu hribi proaspăt muraţi, numai să te mai văd odată 
râzând aşa! 

Spunând aceasta bucătarul nu mai putu răbda să n-o 
strângă în braţe. 

— Vezi, asta nu-mi place! strigă Caterina roşind toată şi 
îmbufnându-se. Onisco, dacă mai începi odată, îţi arunc cu 
oala asta-n cap! 

Aceste spuse, fețişoara supărată i se însenină puţin, iar 
zâmbetul care i se ivi pe buze spunea lămurit: „Nici vorbă că 
n-aş avea inima asta!” 

— Haide, haide, că doar nu ţi-am făcut nimica! De-atâta te 
superi? Mare nenorocire să îmbrățişezi o fată frumoasă! 

— Uite, Onisco, iaca nu mă mai supăr, a spus ea, 
aşezându-se ceva mai la o parte şi înveselindu-se din nou. 
Parcă pomeniseşi adineaori de învățător? 

Faţa bucătarului luă o înfăţişare jalnică şi i se lungi de-o 
şchioapă. 

— Învățătorul... adică Ivan Osipovici... Ptiu, drace! Parcă-s 
băut. În loc să dau drumul cuvintelor, le înghit. Învățătorul... 
laca ce vreau să-ți spun, suflețelule: lui Ivan Osipovici i s-au 
aprins călcâiele după tine în aşa hal... că n-am cuvinte să-ți 
spun. Îţi duce toată vremea dorul şi-i trist, nevoie mare, 
întocmai ca răposata iapă sură, pe care cucoana a cumpărat- 
o de la un jidov, şi care a crăpat de răpciugă. Ce era să fac? 
Mi-a fost milă de bietul om şi am venit şi eu într-un noroc să 
pun o vorbă bună. 

— Bună meserie ţi-ai ales, îi tăie vorba Caterina, un pic 
înciudată. Ce-i eşti? Cumătru, rudă? Te-aş sfătui să strângi la 
tine în bucătărie pe toţi coate-goale din împrejurimi, iar tu să 
te duci în lume, să ceri de pomană pe sub ferestre pentru ei. 

— Asta aşa-i. Da” ştiu eu bine că-ţi place, şi încă cum, căi 
s-a năzărit învățătorului să-i cazi cu tronc... 

— Îmi place? Ian ascultă, Onisco: dacă o spui ca să-ţi baţi 
joc de mine, n-ai făcut nicio scofală. Ruşine să-ți fie că 


trăncăneşti pe socoteala unei biete fete. De ţi-i a crede aşa, 
află că eşti cel mai prost din tot satul. Slavă Domnului, că 
oarbă nu-s; slavă Domnului că-s încă-n toate mințile... Da” tu 
n-ai spus-o degeaba. Ştiu eu de ce-ai spus-o. Ai crezut 
pesemne că... Nu, nu eşti om bun. 

Spunând asta, Caterina îşi şterse cu mâneca înflorată a 
cămăşii o lacrimă care luci o clipă, rostogolindu-se apoi pe 
obrăjorul îmbujorat, cum cade steaua pe cerul încins al 
amurgului. 

„Lua-i-ar dracu” pe toţi învățătorii din lume!” îşi spunea 
Onisco, uitându-se la obrazul aprins al Caterinei, pe care 
zâmbetul, ivindu-se iar, se război o bună bucată de vreme cu 
încruntarea, învingând-o în cele din urmă. 

— Să mă trăsnească pe loc, — strigă el, nemaiputându-şi 
stăpâni turburarea şi cuprinzându-i cu o mână mijlocul 
dolofan, - dacă nu mă bucur ca Brovco, bătrânul nostru 
dulău, când îi aduc ligheanul cu lături, la gândul că nu-l 
iubeşti pe Ivan Osipovici. 

— Ţi-ai şi găsit de ce să te bucuri! Şi-ai să te bucuri şi mai 
mult când ţi-oi spune că mai toate fetele de la noi din sat spun 
la fel. 

— Nu, Caterină, nu spune asta. Fetelor li-e drag 
învățătorul. Treceam mai deunăzi cu dânsul prin sat şi de 
după toate gardurile îşi scoteau fetele capul după el, ca 
broaştele din tău. Numai ce te uitai în dreapta şi fata se şi 
ascunsese, pe când în stânga se şi ivise alta. Ducă-se dracului 
cu învățător cu tot. Aş da o ladă de votcă din cea mai bună, ca 
să aflu de la tine, Caterină, dacă ţi-s drag cât de cât. 

— Nu ştiu de mi-i fi tu drag, da” ştiu că pentru nimica în 
lume n-aş lua un beţiv. Cui să-i placă să trăiască cu un om 
care bea? Mare pacoste pe neamul unde nimereşte unul. Nu-i 
chip să le calci în colibă: în casă, sărăcie lucie; copiii plâng de 
foame... Nu vreau nici în ruptul capului! Să mă ferească 
Dumnezeu de una ca asta! Mă cutremur numai când mă 
gândesc. 


Frumoasa Caterina se uită ţintă la el. Cu capul în jos ca un 
osândit, sta bucătarul plecat asupra trecutului său. 
Gândurile întunecate, rodul tainicei remuşcări care i se 
zugrăveau pe față, arătau bine că nu-i tocmai vesel la sufletul 
lui. | se părea mereu că privirea pătrunzătoare a Caterinei îl 
arde până în adâncul măruntaielor, scoțându-i la iveală toată 
viața lui de chiolhanuri, care i se perindau dinaintea ochilor 
într-un şir nesfârşit. 

„Vorbind drept, ce mare lucru de capul meu? Cui i-ar 
plăcea să stea cu mine? Degeaba zădăresc eu fata. Cărui om 
cumsecade i-am făcut eu un bine? M-am ţinut numai de 
chefuri. Dar înveselitu-mi-am cel puţin sufletul chefuind? Mă 
îmbătăm ca un porc şi tot ca un porc mă trezeam, dacă nu se 
întâmpla să mă trezească altcineva şi mai rău. Nu. Dă-o 
năpustului'!2* de treabă... Am dus o viață de câine!” 

Frumoasa Caterina păru să-i ghicească gândurile şi 
deaceea îi puse pe umăr brațul smead, spunându-i în şoaptă: 

— Aşa-i, Onisco, că n-ai să mai bei? 

— N-am să mai beau, suflețelule! O dau dracului de 
băutură. Sunt gata să fac orice pentru tine. 

Fata îl privea înduioşată, pe când bucătarul, încântat, se 
repezi la ea şi o strânse în braţe, acoperind-o cu o grindină de 
sărutări cum demult nu mai răsunaseră în liniştea grădinii de 
zarzavat a lui Harco. 

Dar nu începuseră bine sărutările îndrăgostiților, când un 
glas puternic şi bubuitor, mai spăimântător ca tunetul însuşi, 
le sparse urechile. Ridicând ochii, bucătarul o zări pe 
Simoniha, care sta la gard, şi groaza îl cuprinse. 

— Halal de voi, frumos vă şade, copii! N-am ce zice! La noi 
în sat nu ştie nimeni cum se sărută flăcăii cu fetele când nu-i 
tata acasă. Ehei, mieluță din Mandric! Şi să mai spuie cineva 
acuma că nu-i adevărată zicala: Focul de sub spuză nu se 
vede. Bine, copii! Vasăzică de asta vă ţineţi! 

Frumoasei Caterina îi dădură lacrimile şi, vrând-nevrând, 
trebui să intre în casă, ştiind că altfel n-avea cum să scape de 
gura otrăvită a crâşmăriţei. 


— Puşchea pe limbă, hoaşcă! făcu bucătarul. Da-ce-i treaba 
ta? 

— Asta-i bună! Ce-i treaba mea? răspunse neobosita 
crâşmăriță. Flăcăii sar gardurile în grădinile oamenilor, fetele 
ademenesc flăcăii şi auzi: nu-i treaba mea! Binevoiesc să se 
hârjonească, să se sărute... şi nu-i treaba mea! Ai auzit, 
Cârpo? strigă ea întorcându-se repede către un mujic care 
tocmai trecea pe acolo, îndemnându-şi agale de dinapoi vaca 
cu bățul. Ai auzit? Ia stai puţin! Uite ce s-a întâmplat: Fata 
lui Harco... 

— Piei, satană! strigă, scuipând înlături bucătarul care îşi 
pierduse cu totul răbdarea. Curat diavol cu chip de babă. 
Aşteaptă tu, baborniță, că am eu ac de cojocul tău! 

Şi, punând piciorul în gard, cât ai zice valeu, bucătarul era 
de ceea parte, în grădina boierească. 

Când a ajuns în bucătărie şi a început să pregătească cina, 
era cam târziu. Evdoha şi-a dat seama că bucătarul e zăpăcit 
rău. Cu gândul aiurea cum era, a turnat de câteva ori oțet în 
fiertura cu smântână şi şi-a pus chiar căciula-n tingire s-o 
prăjească, luând-o, de bună-seamă, drept găină. La masă, 
Anna Ivanovna nu mai înțelegea ce se întâmplase cu caşa, 
peste măsură de acră, nici cu sosul, să nu-l pui în gură de 
sărat. Numai din consideraţie pentru prânzul din aceeaşi zi 
nu şi-a ieşit din sărite. Altădată eroului nostru nu i s-ar fi 
trecut cu vederea una ca asta aşa de uşor. 

— Nu, domnule învăţător! îşi spuse Onisco tare, 
întinzându-se pe laița de lemn şi punându-și gherocul sub 
cap. Ai s-o vezi pe Caterina, când ai să-ţi vezi ceafa! Şi, 
întorcându-şi capul, cum fac de-obicei gâştele, se lăsă pradă 
gândurilor până ce îl fură somnul. 


Fragmentele din povestirea lui Gogol „Mistreţul fioros” au fost 
tipărite în „Literaturnaia gazeta”, 1831, (Nr. 1 şi 17) sub titlurile: 
entru capitolul 1 „Invăţătorul” iar pentru al 2-lea „Izbânda soliei” 
i rimul semnat P. Glecic, iar cel de al doilea nesemnat). După planul 
in însemnările lui Gogol, care s-au păstrat, el avea de gând să 
includă primul fragment în „Arabescuri”, însă în textul apărut nu-l 
găsim nici n-a mai fost retipărit în timpul vieţii scriitorului. Ideea 
acestei povestiri trebuie situată în anul 1830, epocă la care Gogol 


lucra la „Serile în cătunul de lângă Dicanca”. Ocupat de „Seri”, Gogol a 
renunțat probabil la gândul de a scrie o povestire din viața de toate 
zilele, apropiată prin maniera ei realistă de Ivan Feodorovici Şponca, 
şi a lăsat-o neterminată. Multe motive şi scene din viaţă cuprinse în 
această povestire le regăsim în diferite episoade şi figuri ale „Serilor”, 
mai cu seamă în povestirea „In noaptea de Ajun”. (Declaraţia de 
dragoste a lui Onisco făcută Caterinei, care se aseamănă cu cea 
făcută de fierarul Vacula, Oxanei) şi în „larmarocul de la Sorocinţi” 
piete Hivrei şi a feciorului de popă amintesc prin multe trăsături 
igurile Simonihăi şi a seminaristului). 


Hatmanul 


(1) (CÂTEVA CAPITOLE DINTR-O POVESTIRE NEISPRĂVITĂ) 


(Capitolul 1) 


Era prin Aprilie 1645, timp când în Malorusia întreaga fire 
seamănă cu ziua întâi a facerii. Copacii şi stepa, treziți din 
amorțeala iernii, se acoperiseră de verde crud. Era în noaptea 
învierii. Ziua trecuse; noaptea fragedă acoperea demult 
pământul, iar văzduhul, de o feciorelnică prospeţime, purtând 
cu el suflarea primăverii, adia mai puternic. Prin horbota” 
rară a frunzelor de vişin, clipeau ferestrele luminate ale 
bisericii de lemn din satul Comişna. Bătrâna biserică, roasă de 
vreme şi năpădită de muşchi, se primenise parcă. În jurul ei 
roiau ca albinele cazacii din toate cătunele ținutului dar abia 
a zecea parte din ei încăpuse în biserică. Era zăpuşeală dar în 
toate se simțea sărbătoarea. Autorul roagă cititorul să-şi 
zugrăvească în închipuire acest tablou din al XVII-lea veac. 
Feţele trase, pline de bărbăţie, cu trăsăturile aspre şi capetele 
rase, mustățile care le coborau până în piept, umerii laţi, 
puterea atletică, pistolul şi sabia pe care le aveau mai fiecare 
înfipte în brâu, ne arată cam în ce leat se adunaseră cazacii. 
Era ciudată această mare de capete, care mai că nu se mişca. 
Priveliştea ei te smerea. Toţi cei adunaţi acolo erau numai 
suflete viteze şi dârze, dar şi dârzenia, şi vitejia, amuțiseră. 
Lumina policandrului căzând peste capetele lor le adâncea şi 
mai mult trăsăturile fețelor. S-ar fi zis că un mare meşter 
izbutise să insufle viață şi mişcare în neclintirea acestui 
tablou. Celor ce se rugau li se alăturase pe nesimţite un nou 
venit. Era un om aproape cu un cap mai înalt ca toți ceilalți, 
cu înfăţişarea puternică şi cutezătoare, şi în a cărei întreagă 
făptură se vădea o uşoară nepăsare. Faţa îi era liniştită şi, în 
acelaşi timp, atât de grăitoare, încât ai fi dorit, privindu-l, să-l 
auzi vorbind ca să-i vezi fața schimbându-se şi prinzând viaţă. 
Tocmai în vreme ce toţi începeau unul după altul să-şi 
întoarcă capetele către el, mulțimea se îndreptă spre ieşire, 
pentru a înconjura cu alai biserica, şi făptura lui neobişnuită 


se pierdu în mulțimea care cobora treptele bisericii; chiar la 
scara pridvorului câțiva dăbilari'!*% jidovi ai vistieriei leşeşti se 
ciorovăiau între ei, însemnând cu tibişir cozonacii aduşi de 
creştini spre sfințire. Trebuia să vezi cum se încrâncenau fețele 
cazacilor care ieşeau din biserică! Ucazul ocârmuirii în 
această privinţă era cunoscut demult; norodul a murmurat, 
dar în fața silniciei n-a avut încotro şi s-a plecat. Cei care s-au 
pus împotrivă au fost doborâți. Toţi păreau împăcați cu 
soarta, ştiind mai dinainte la ce să se aştepte, dar în fața 
faptului împlinit s-au minunat ca de-o noutate. Aşişderea şi 
făcătorul de rele care măcar că ştie că va să-l certe cu moarte 
îşi urmează traiul gândind la daraverile lui, dar la citirea 
osândei se năruie tot. Cazacii se schimbau la față, apoi 
duceau fără voie mâna la jungher sau pistol. Dar alaiul se 
isprăvi şi toți intrară iar în biserică, liniştiți şi cântând 
„Christos a înviat din morţi!” În timpul acesta se luminase de- 
a binelea. La trosnetul pistoalelor şi muschetelor, pereţii de 
lemn ai bisericii se cutremurau. Toţi erau veseli; unii visând 
cozonacul, fetele sărutându-se cu cazacii, cazacii cu gândul la 
băutură. Deodată o larmă asurzitoare, venind de-afară, îi făcu 
pe toţi să iasă din biserică. În faţa bisericii dărăpănate se 
adunase o grămadă de lume, din mijlocul căreia se auzeau 
țipetele şi sudălmile jidovilor. Trei jidovi luaseră unui cazac 
bicisnic, cu capul nins, cozonacul, ouăle şi mielul, pentru 
care, spuneau ei, nu plătise bir. Dar doi cazaci, care stăteau 
lângă bătrân, îi luaseră apărarea şi acestora li se alăturară şi 
alții până ce, în sfârşit, puzderia de lume adunată era gata să 
sugrume jidovii, dacă din întâmplare omul cel înalt şi lat în 
spete, a cărui față uimise atâta pe cei din biserică, nu i-ar fi 
oprit cu privirea lui pătrunzătoare. „Ce v-a apucat, flăcăi, de 
v-aţi ieşit din minţi ca proştii? Se vede că n-aveţi cât de cât 
frica lui Dumnezeu. Oamenii stau în biserică şi se roagă iar 
voi faceți aici, dracu” mai ştie ce. Hai, întoarceţi-vă la locurile 
voastre!” Ascultători ca oile, oamenii se răspândiră toți pe la 
locurile lor, întrebându-se: ce-o mai fi şi cu nepoftitul ăsta? De 
unde mai ieşise? Cu ce drept se amesteca în treaba lor, fără 


să-l roage nimeni? Şi de ce voia numaidecât să-l asculte toți? 
Toate acestea le gândeau numai, fără a îndrăzni să le 
rostească. Privirea şi glasul necunoscutului păreau fermecate, 
atât de poruncitoare erau. Un singur jidov mai rămăsese 
locului. În urma neaşteptatului sprijin, revenindu-şi din 
spaima ce l-a fost cuprins, încercă din nou să se lege de 
bătrân. Acelaşi om îl înhăţă de guler cu mâna lui puternică şi 
atât de tare, încât bietul urmaş al neamului lui Israel se 
ghemui şi căzu în genunchi. „Tu ce mai vrei, clăpăugule? Nu- 
ți ajunge că ţi-a rămas capul pe umeri? Piei de-aicea, jidov 
nelegiuit, că-ţi smulg perciunii!” Îl împinse şi jidovul se lăţi la 
pământ ca broasca, săltă apoi şi o luă la fugă. Peste un scurt 
răstimp, se întoarse întovărăşit de căpetenia ulanilor polonezi. 
Era un leah cu chip cam nătâng şi trufaş, cum sunt îndeobşte 
zbirii ocârmuirii. „Ce va să zică asta?... Cum vine asta?... 
Nepricopsiţilor, teremte-te!... de ce v-aţi încăierat, robi 
afurisiți? Ce te-ndeşi unde nu-ţi fierbe oala, drac chelbos? 
Spune! de ce v-aţi încăierat? Rupe-v-ar câinii în bucăţi!...” 
Paznicul rânduielii n-ar fi avut cui vorbi, nici asupra cui să-şi 
verse potopul de învățături împănate cu ocări, dacă jidovul nu 
l-ar fi dus înaintea bătrânului cazac, al cărui păr, răvăşit de 
vânt, sticlea ca neaua. „Ce-ţi dă prin gând, rob nătâng? de ce 
te-ai luat la harță? Ştii tu, nepricopsitule, ce-i un jidov? Ştii tu 
că barba popii nu face cât tălpile lui?... Apuca-te-ar dracu” de 
buric în scăldătoare! Mai frumoasă-i tichia lui, decât credința 
voastră de robi...” Ajuns aici, ulanul îşi înfipse mâna în părul 
bătrânului şi-i smulse un smoc de argint. 

Bătrânul cazac slobozi un geamăt surd. 

— Mai dă în mine! Eu sunt vinovat că am ajuns să-mi pierd 
şirul anilor. Acum o sută de ani şi mai bine, când eram flăcău, 
tată-meu mă trăgea de moţț. Am ajuns să fiu iar bătut. 
Pesemne că mi s-au întors tinereţile... Numai că azi nu mai 
sunt cum eram, nu mai am putere nici mâna s-o ridic. 
Loveşte-mă!... 

Spunând acestea bătrânul, care avea o sută douăzeci de 
ani, îşi plecă capul alb peste mâinile încrucişate pe toiag şi 


rămase locului, în neclintire, ca zugrăvit. Vorbele lui îţi 
rupeau inima. O seamă şi-au dus mâna la sabie şi pistol, dar 
vederea atâtor mustăcioşi ulani călări, cum şi cele câteva 
vorbe pe care le rostise necunoscutul, îi făcură să-şi ia iarăşi 
chipurile smerite de oameni care se roagă şi să-şi facă cruce. 

— Ce tot îndrugi, mujic nătâng? Să-mi mânjesc eu mâinile 
cu tine, nepricopsitule? Intra-ți-ar diavolul cel chelbos şi 
împielițat în strachina cu fiertură! Herşco! la-i cozonacul! 
Lasă-l să intre în câşlegi c-un posmag de ovăz. Ai văzut 
procletul'“=1? spuse paznicul dreptăţii, apropiindu-se de cârdul 
de fete şi ciupind-o pe una de mână. Ce-i ciorovăiala asta? 
Ehei, straşnică fată! Aţi văzut ce-a ieşit?... Halal de tine, 
Parasca! Halal de tine, Pidorca! Ai văzut nătângul de mujic?... 
Rupe-l-ar câinii!... E-he-hei! Da-i rotofeie bine!... 

Pesemne că  păstrătorul rânduielii îşi îngăduise o 
necuviință, căci una dintre fete prinse a țipa ca-n gură de 
şarpe. În timpul acesta, cozonacii au fost sfințiți, slujba 
sfârşită şi mulți dintre oameni s-au răspândit pe la casele lor. 
Câţiva au rămas şi s-au strâns roată în jurul cazacului, care 
atrăsese atât de mult luarea aminte a mulțimii adunate şi se 
apropiase în vremea asta de cel ce îndeplinea slujba de 
alguacili=2. 

— Straşnică mustață ai, pane! îi spuse cazacul venind 
aproape de tot de leah. 

— Adevăr grăieşti! Tu, robule, n-ai să ai niciodată mustață 
ca a mea! i-a răspuns, răsucindu-şi-o cu mâna. 

— Da, straşnică! Numai că nu încolo trebuie să ţi-o 
răsuceşti, ci încoace! laca încotro! Şi zdravănul cazac i-o 
răsuci aşa de bine, încât a rămas în mână cu jumătate din ea. 

Bătrânul muieratic gemu, apoi urlă de durere. Faţa i se 
făcu ca sfecla fiartă. 

— Hâcuiţi-l! Hâcuiţi nemernicul! răcni el dar, simțindu-se 
în mâna zdrahonului de cazac şi văzând fețele batjocoritoare 
ale gloatei, netrebnicul măscărici îşi pierdu cumpătul, 
rotindu-şi ochii după ostaşii lui. 


— Şi nu ţi-a fost ruşine, pane, să loveşti un bătrân? De şi- 
ar fi bătut joc cineva de bătrânul tău tată, tot aşa, în văzul 
lumii, cum ţi-ai bătut joc de cel mai bătrân dintre noi, ce-ai fi 
făcut? Ți-ar fi plăcut să înduri una ca asta? Hai, cară-te de 
aici, pane! De nu erai în slujba regelui, nu plecai teafăr. 

Slobozit, leahul o luă la sănătoasa. După plecarea lui, 
norodul se risipi şi el. În vremea asta, cazacul (două cuvinte 
indescifrabile) îşi dezlegă calul legat de gardul bisericii şi, când 
să încalece, fu oprit de un oştean de statură mijlocie, cu părul 
cărunt, care nu-l slăbise o clipă din ochi şi-l privea acum 
țintă, cum priveşte un câine la cel ce mănâncă pită. 

— Parcă te-aş cunoaşte, prea cinstite! 

— Se prea poate. 

— Zău că te cunosc. N-aş putea spune bine de unde anume, 
dar zău că te cunosc. N-ăi fi cumva Ostranița, n-ăi fi 
Omelcenco? 

— S-ar putea şi asta. 

— Păi vezi! Stăm în biserică şi-mi spuneam: uite, cel de colo 
e Ostranița. Ehei, Ostranița! Da” poate că nu-i. Poate să nu fie 
Ostranița. Ba da, Ostraniţa-i. Ehei, ţi se năzare! Păi cum să 
nu fie Ostranița? EI e, şi pace! Cum ţi-am auzit glasul, m-am 
şi dumirit. Vorbeşti cu vorbe înțelepte întocmai ca şi răposatul 
dumitale tată, 

— Fie-i sughițul uşor pe ceea lume! 

Ostranița se uită cu luare aminte la oştean şi fața lui i se 
păru cunoscută. Obrazul mic şi lungăreț era brăzdat. Din 
pricina nasului coroiat părea strâmb şi cu trăsăturile 
înțepenite, în schimb ochii cenugşii şi mici luceau destul de viu 
de sub desişul sprâncenelor arcuite, care i-ar fi dat o înfăţişare 
aspră, dacă buzele, vădind bunătatea şi veselia, n-ar fi 
luminat-o. Sub mantaua trasă pe mâneci, i se vedea un cojoc 
de oaie, cu toate că nu era frig şi ziua se vestea călduroasă. 

— Nu-mi vine să cred că te văd. Dar, să nu-ţi fie cu 
supărare, prea cinstite, tare aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat 
cu oamenii care s-au dus cu dumneata. Ce-i cu Digteai? Cu 


Cuzubia? V-aţi întors împreună? Au rămas acolo? Sau poate 
că le ciugulesc undeva corbii ciolanele căzăceşti? 

— Digteai al tău şade în țeapă la sultanul turcesc, iar 
Cuzubia se plimbă cu peştii în fundul Sivaşului şi în loc de 
gorilcă bea apă băhlită!**... Dar... Ei, las-că mai vorbim noi 
despre asta! Şi eu te-am recunoscut. Să trăieşti, bătrâne 
Pudco! Christos a înviat! 

— Adevărat a înviat! răspunse Pudco, îmbrăţişându-l. Parcă 
anume n-am ouă roşii cu mine! Voia nevastă-mea să-mi dea, 
dar m-am temut să le iau. E atâta lume aici, că le-ar fi făcut 
chisăliță. Da, prea cinstite, parcă-mi spunea inima... 

— Vasăzică, neguţătoreşti, ca şi înainte, cu tot felul de 
nimicuri? 

— N-am alta ce face. Trebuie să neguţătoresc. Slavă 
Domnului că am vândut tutunul. Anul trecut, tatăl meu a 
cumpărat o jumătate de car de cremene, plumbi, iarbă de 
puşcă şi pucioasă, într-un cuvânt tot ce-i de trebuință pentru 
sărăcia asta. Pe drum, a întâlnit un jidov care l-a rugat: „Du- 
mă, omule, la iarmarocul din Hiiachivsc şi ţi-oi da trei ruble”. 
Tată-meu l-a crezut om cumsecade şi l-a luat, dar procletul de 
jidov l-a înşelat! Zău că l-a înşelat! Măcar să-i fi dat, ticălosul 
de chelbos, o cinzeacă de gorilcă. Ştii că leşii erau cât pe ce să- 
mi ia toate vitele? Şi iapa mi-au luat-o pe deasupra! Acum cu 
atâta cal am rămas, cu Gnedco, spuse el, încălecându-şi 
murgul, când îl văzu şi pe Ostraniţa întorcând calul ca să 
plece. 

— Ehei, prea cinstite! Şi acuma dacă mi-ar spune cineva: 
„Ei, bătrâne, haidem la război să-i batem pe leşi!” aş vinde tot, 
mi-aş lăsa nevasta şi copiii şi aş porni-o în haiducie. 

Spunând acestea, Pudco se îndreptă în şea şi se luă după 
Ostranița, care îşi înfipse mai tare pintenii în cal. 

— la spune, prea cinstite pane sotnic, zise el ajungându-l. 
Dar poate că acum nu mai eşti sotnic, ci altceva de seamă, în 
altă roată? Ce zici, mă rog, de vremurile în care am ajuns, ca 
până şi lăcaşurile Domnului să fie luate de jidovime în 
otcup'=*? Cum de poate răbda creştinul ca gorilca să se afle în 


mâna duşmanilor creştinătăţii? lar acum au luat şi lăcaşurile 
Domnului! Aici, prea cinstite, trebuie s-o luăm la dreapta, 
pentru că nu se poate trece lângă stăvilar. Am uitat că mai 
erai aici când l-au aruncat în sus. Oamenii spuneau că a sărit 
până-n cer, ca o făclie. Doamne, Dumnezeule! Tare mult norod 
a mai pierit! După dumneata înseamnă că şi Digteai stă 
acuma-n țeapă? Şi că Cuzubia s-a înecat? Puternici şi 
cutezători mai erau! Când te gândeşti câți cazaci s-au 
prăpădit! Auzi dumneata cum trag flăcăii cu muschetele de se 
cutremură pământul» lată că trecem pe lângă maidanul unde 
se veseleşte norodul. Dacă te duci la curtea dumitale, merg şi 
eu cu dumneata. Mai bine ies din post cu cozonac sfințit la 
dumneata, decât acasă la mine cu muierile. Nevastă-mea şi 
fata n-au decât să rămână şi singure. Dar să ştii, prea 
cinstite, că s-a întâmplat ceva, de vreme ce toți s-au strâns 
grămadă, lăsând la o parte petrecerea. 

Şi, ce-i drept, pe maidanul care se vedea dincolo de colibe se 
strânsese lumea buluc. Lăsaseră la o parte scrânciobul, trasul 
la ţintă şi jocurile. Uitându-se mai bine, Ostranița îşi dădu 
numaidecât seama de pricină: spânzurat de picioare, atârna 
de o prăjină, jidovul pe care de-abia îl scăpase din mâinile 
norodului furios. La aceeaşi spânzurătoare îl târau acum 
oamenii pe viteazul cu mustața ruptă. Văzând acestea, 
Ostranița se îngrozi. 

— Trebuie să ne grăbim, zise el, dând pinteni calului. 
Norodul habar n-are de ceea ce face. Proştii de ei! Tot în capul 
lor are să se spargă! Cazaci, cavaleri şi norod: opriți-vă! Aşa 
fac cazacii? a zis cu glas puternic. 

— Ce vă uitaţi la el? se auziră glasuri din tineret. E a doua 
oară când vrea să ne scoată prada din mână. 

— Ascultă, cine nu şi-a pierdut încă minţile... 

— Adevărat grăieşte, au spus câțiva mai potoliți. 

— Sunteţi încă tineri. Să vă spun eu cum fac cazacii. Când 
se întâmplă ca unul să se măsoare cu trei, înseamnă că-i un 
cazac viteaz. Dacă luptă cu zece e încă şi mai bine. Când luptă 
doi deopotrivă, mare scofală nu-i. Dar când sar trei pe unul, 


aceia numai cazaci nu-s, ci mai degrabă muieri... îmi vine să 
scuip, ca să nu sudui, acuma, de sfintele sărbători. Cum vreți 
voi, fraților, să dați buzna peste un om fără apărare, ca şi cum 
ar fi cine ştie ce puternică cetate? Vă mai întreb, fraților, urmă 
Ostranița, văzând că e ascultat, cum să le zic acestora?... 

— Da” cum să-i zicem noi lui? spuseră mai mulți cu 
jumătate gură. Oare s-a pomenit vorbă mai de ocară ca 
muiere sau ceea ce i-a fost ruşine dumisale să spună? Asta n- 
o ştim nici noi. 

— Ehei, pane, n-ai brodit-o cum trebuie, prinseră glas 
câțiva flăcăi. Cum aşa? Trebuie să lăsăm toți nemernicii să ne 
calce-n picioare? 

— Tot proşti sunteţi. Se vede că nici nu v-a crescut bine 
mustața, 

— Urmă Ostraniţa. La aceste vorbe, mulți începură să-şi 
răsucească mustăţile, spre a-i dovedi lui Ostranița că se 
înşală. — Ascultaţi să vă spun o poveste. Era odată un ucenic 
la învățătură la un dascăl. Greu îi mai venea ucenicului să 
învețe slova Domnului. Era el, ce-i drept, cam nered de 
feleşagul'!** lui, dar poate că-l mai ajuta şi lenea. Dascălul l-a 
dojenit cdată cu reteveiul de două, de trei ori. „Da” urât mai 
atinge afurisitul de retevei!” şi-a zis ucenicul. Şi, luând o 
secure, l-a făcut mici fărâme. „Stai, că-ţi arăt eu”, a spus 
dascălul şi-şi dură o bâtă cât o oişte şi atâta i-a mângâiat cu 
ea coastele, că şi azi îl dor. Vă întreb, a cui era vina? A bâtei? 

— Nu, nu! strigă mulțimea, dar aicea vina-i a regelui... 

Bucurându-se că izbutise până la urmă să liniştească 
norodul şi să-l scape pe şleahtic, Ostraniţa ieşi din sat şi dădu 
pinteni calului. Apoi îl auzi pe Pudco gonind din urmă. Îi era 
greu să simtă om lângă dânsul. Năvala gândurilor adunate în 
el îl mânau spre visare. Aerul proaspăt şi liniştit al primăverii 
şi copacii în veşmântul lor gingaş îl aduseseră în acea stare 
sufletească când, în fața firii încântătoare, orice tovarăş e o 
povară. Ca să se descotorosească de Pudco, Ostraniţa născoci 
un şiretlic, trimițându-l înainte să-l aştepte în cătun pe când 


el, sub cuvânt că mai avea să treacă pe la un pan oarecare, o 
coti din drum. 

Se vede că pe Pudco nu-l prea supăra această îndreptare, 
sau poate că se prefăcea numai, dar fapt e că nu-şi lăsă 
obiceiul lui cel mai drag, şi anume să vorbească. Numai că, în 
loc să-i vorbească lui Ostraniţa, tot ce avea de spus îi spunea 
lui Gnedco... „Luminat cap! Tu, Gnedco, nu-l cunoşti încă. Pe 
vremea când toți cavalerii noştri s-au ridicat împotriva leşilor, 
el a fost acela care i-a hăcuit cum se cuvine. l-ar fi trecut ei 
chiper pe la nas, dacă n-o ştergea la vreme la Zaporojie. Aşa-i 
că urât se mai bălăbănea jidovul în spânzurătoare? Rău 
făceau de i-ar fi pus panului juvăţul de gât. I-o fi lipsind lui o 
doagă, nu zic, dar ce să-i faci? Îi pus de rege! Poate că ai să 
mă-ntrebi atunci, de ce l-au spânzurat pe jidov? Că doar şi el 
tot de rege-i pus? Hm!... Prost mai eşti, Gnedco! Păi el îi 
duşmanul lui Christos, Domnul nostru cel sfânt.” Cât ai clipi, 
îşi plezni cu biciuşca necuvântătorul ascultător (calul) care, 
legănat de palavrele stăpânului, îşi ciulise urechile şi trecuse 
la pas. Cătunul nu-i departe, dar ar fi oricum mai bine să 
ajungem mai repede, căci trebuia să fim demult acolo şi vreau 
să apuc şi eu să mă înfrupt cu cozonac sfinţit. Înţeleg ce vrei 
să-mi spui: că ţie nu-ţi trebuie cozonac, ci ovăz. Atunci mai 
rabdă un pic. Are panul un ovăz de pomină şi ţi-oi da şi eu 
grâu din belşug, iar (pe mine) m-or cinsti cu basamac. Chiar 
voiam să te-ntreb, Gnedco, ce-ţi place mai mult, grâul sau 
ovăzul? Taci? Uite, aşa ai să taci tu în vecii vecilor, căci 
Dumnezeu i-a rânduit (să vorbească) numai omului, şi unei 
păsărici...” 

Spunând asta, îşi biciui calul care începuse iarăşi să 
ciulească urechile şi din pas nu ieşea... Dar în loc să ascultăm 
voroava călătorilor noştri din şea şi de sub ea, să ne întoarcem 
la Ostraniţa, pe care calul îl ducea demult pe un drumeag de 
țară. 


(Capitolul 2) 


Îndată ce nu-şi mai văzu tovarăşul, cavalerul nostru îşi lăsă 
calul la pas. După soare, era la amiază. Ziua era limpede ca 
un suflet fără de prihană. În răstimpuri câţiva nouraşi care 
pluteau în înalt făceau albastrul ceresc să pară mai viu. 
Razele soarelui te încălzeau plăcut. Vânt nu era, dar o dulce şi 
răcoroasă adiere îți mângâia obrazul. Păsărelele ciripeau, 
luându-şi zborul peste câmpiile de curând arate, pe când 
tinerele semănături care izbucneau biruitoare, păreau o 
pădure de ace vii. Drumul intra într-o văgăună strâmtă şi 
râpoasă cu pereţi de lut. Se vedea că drumul era vechi, căci de 
o parte şi de alta a prăpastiei crescuseră tufe de alun, iar pe 
culme se ridicau de îmbe părţile, ca nişte sulițe, plopi înalți. În 
răchitişul care se lățise pe alocuri printre aceşti copaci găseai 
câte un stejar gros, care atingea suta, acoperit de iniță!** şi 
iederă, desfăcându-şi măreț (coama?) deasupra tuturor şi 
părând şi mai înalt față de tufele podişului pe care se ridicase. 
Ici, colo, merii pădureţți îşi întindeau crengile schiloade cu 
frunziş des, arcuindu-le în boltă de ceea parte a văgăunii şi 
prefirându-şi pe capul drumețului florile de argint trandafiriu. 
Printre copaci, la tot pasul, dădeai de râpe pline de flori 
primăvăratice, întâile şi cele mai plăpânde. Pe aiurea, copacii 
se înghesuiau atât de mult încât, cu tot frunzişul tânăr încă, 
întunericul era adânc, dar când o rază de soare îl răzbătea 
deodată, câte un ram tânăr scăpăra verde. Erau copaci de 
soiuri a căror mulțime te uimea. Frunzişul plopului 
tremurător fremăta până-n cer; arțarul îşi întindea frunzele ca 
nişte lăbuţe verzi, frasinul cu foi înguste îți lua văzul, iar 
prunul sălbatic şi cornul, împrejmuind totul cu un zid de 
ghimpi parcă, ascundeau tulpinile cu coroane bogate şi 
rămurele şi numai mesteacănul de miază noapte îşi scotea 
arar din (huceag'1*7?) câte un petic de scoarță orbitor de alb, 
ca brațul de fată frumoasă. Drumeagul începu să se lărgească 
ieşind în sfârşit într-un câmp deschis, înrămat de munți şi de 


păduri albăstrind în depărtare; printre ele strălucea cu 
scânteieri de argint firul curmat al unui râu; în vale se 
întindeau cătune. Ajuns aici, călătorul se opri, descălecă şi, fie 
de oboseală, fie că voia să-şi adune gândurile îşi trecu de 
câteva ori mâna peste frunte. A rămas aşa, multă vreme. În 
sfârşit, păru să ia o hotărâre, încălecă şi, fără să se mai 
oprească, o luă întins spre povârnişul unde albăstreau livezile. 
Pe măsură ce se apropia, colibele răzlețe păreau tot mai albe. 
În mijlocul cătunului, lângă iezer, se afla un bordei tupilat 
după vişini şi pruni. Cu acoperişul de stuf, pe care crescuse pe 
alocuri iarba, cu cârpelile proaspete care se cunoşteau după 
lut, cu coşul alb cu acoperitoarea lui chinezească neagră, era 
foarte arătos. În acea clipă, razele apusului, căzând pe 
argintul gingaş cu străluciri trandafirii al copacilor în floare, îl 
împurpură. Călărețul descălecă, prinse calul de dârlogi, şi o 
luă de-a-lungul stăvilarului, căutând să meargă cât mai furiş. 
lezerul'* se umpluse de rațe care se bălăceau în apă; pe 
stăvilar, o fetiță de vreo şapte ani mâna din urmă un cârd de 
gâşte. 

— Acasă-i panul? întrebă călătorul. 

— Acasă, răspunse fetița, căscând gura ca năucă. 

— Dar pani? 

— ŞI ea-i acasă. 

— Şi pani cea tânără? Cuvântul acesta călătorul l-a spus 
mai încet şi cu oarecare sfială. 

— Da, şi pani cea tânără-i acasă. 

— Eşti deşteaptă, fetițo. Am să-ţi dau turtă dulce. Şi dac-ai 
să faci ceea ce ţi-oi spune, am să-ți mai dau o turtă şi un zlot 
pe deasupra. 

— Dă-mi! a spus fetița cu încredere, întinzând mâna. 

— 'Ți-oi da, dar du-te mai întâi la pani cea tânără şi spune-i 
să vină puţin afară. Spune-i că o aşteaptă o babă. Auzi tu? Ei, 
aşa ai să-i spui? 

— Am să-i spun. 

— ŞI cum ai să-i spui? 

— Nu ştiu. 


Cavalerul a râs şi i-a spus din nou acelaşi lucru. 
Încredințându-se până la urmă că fetița a înţeles tot ce 
trebuia să spună, îi dădu drumul şi se aşeză sub o salcie să 
aştepte. 

După câteva clipe numai, printre copaci sclipi o cămaşă 
albă, şi o fată cam de optsprezece ani cobori spre stăvilar. O 
catrință de mătase şi un şorț de caşmir îi înfăşurau bine 
trupul, ale cărui rotunjimi păreau dăltuite. Desăvârşita ei 
alcătuire se arătă întreagă. Mânecile largi, cusute cu arnici'=* 
roşu şi numai găurele, coborau de la umărul care, dezgolit, se 
întrezărea ca un măr de-abia dat în pârg, pe când sub 
cămaşă, zvâcneau sânii tineri şi pietroşi. Coborând spre 
stăvilar, fata îşi înălță capul până atunci plecat; ochii şi 
sprâncenele negre fulgerară. Capul şi fața nu erau după tipic, 
şi nu se apropiau deloc de canoanele de frumuseţe eline. 
Nimic, nici măcar o linie nu aminteau de ele. În faţa-i 
deosebită, un pic smeadă, era ceva care te minima de cum o 
vedeai. Te cucerea dintr-o privire, încântându-ți sufletul şi 
tăindu-ţi suflarea. 

— De unde vii, om bun? îl întrebă ea pe cazac, de cum îl 
zări. 

— De la Zaporojie, pani. Am trecut pe aici în urma 
rugăminții unui pan, unul Ostranița, dacă Luminăţia Ta îl 
ştie. 

Fata se înroşi toată. 

— L-ai văzut chiar? 

— L-am văzut. Ascultă... 

— Nu, spune-mi drept! Mai spune-mi odată: l-ai văzut? 

— L-am văzut. 

— Jură! 

— Jur! 

— Ei, acum te cred, zise ea, liniştindu-se puţin. Dar unde |- 
ai văzut? Nu cumva m-a uitat? 

— Să te uit pe tine, Ganocica, inimioara mea, nestemata 
mea, hulubaşul meu! Oare mi-aş putea dori să fiu călcat sub 
picioarele cailor tătăreşti?... 


Spunând acestea, cazacul o luă de mâini, aşezând-o lângă 
el, într-atât de uluită, că ba roşea, ba pălea, dar o vorbă nu 
scotea. 

— Cum de te-ai încumetat să vii? îl întrebă ea în şoaptă. 

— Au să te prindă. Aici, n-a uitat încă nimeni de tine. Leşii 
n-au părăsit Ucraina. 

— Nu te teme, hulubaşule! Nu-s singur şi n-au să mă 
prindă. Se găsesc de-ai noştri să mă sprijine. Dar ascultă, 
Galia: mă iubeşti? 

— Te iubesc, i-a răspuns lăsându-și obrazul aprins pe 
pieptul lui. 

— Dacă mă iubeşti, ascultă ce-ţi spun: hai să fugim. Să 
mergem în Polonia la rege. Sunt încredințat că are să-mi dea 
pământ. De nu, mergem sau în Haliciu, sau chiar la sultan. Şi 
el mi-ar da pământ. Atunci n-o să ne mai despărțim şi vom 
trăi ca la noi acasă şi poate şi mai bine. Aur destul am, ce 
purta am, şi postav şi mantale şi tot ce-ţi doreşte inima. 

— Nu, nu, cazace, a răspuns tânăra pani, clătinând din 
cap cu fața întunecată de jale. Nu te urmez. Poţi să ai şi aur, 
şi postav, şi damascuri. Măcar că te iubesc mai mult ca orice 
pe lume, cu tine nu plec. Cum mi-aş putea eu părăsi bătrâna 
mamă sărmana”? Cine să vadă de ea? „Vedeţi, oameni buni, 
are să spună, cum s-a dus fata mea şi m-a lăsat!” şi lacrimi i 
se rostogoliră pe obraji. 

— N-o s-o lăsăm mult singură, spuse Ostraniţa. Stăm 
numai un an la Perecop sau în Zaporojie, până ce-mi scot 
carte de la rege şi de la stăpânire şi apoi ne întoarcem iarăşi 
aici. Atunci nici taică-tău n-o să mai aibă ce spune. 

Cu aceeaşi întristare şi plângând mereu, Galia făcea din 
cap: nu! 

— l-om purta atunci amândoi de grijă. Am şi eu o mamă şi 
încă mult mai bătrână şi nu stau cu ea. Când mi-o veni 
sorocul să mă-nsor, m-oi schimba şi eu. 

— Nu, nu vorbi aşa. Tu eşti cazac, cu tine-i altceva. Dacă ai 
un cal, o şea cu tot tacâmul şi stepa, ţi-ajunge. De eram şi eu 
cazac, îmi aprindeam luleaua, încălecam şi (făcu o mişcare 


plină de farmec cu mâna) nici capul nu mă durea. Dar ce să 
fac? Sunt cazacă. Nu-i pot cere lui Dumnezeu să mă 
schimbe... Aş fi părăsit-o poate pe maică-mea, chiar aşa 
singură cum se află, dacă ar fi rămas în seama unor oameni 
cumsecade. Dar tu ştii cum e taică-meu. Are s-o omoare în 
bătaie. Viaţa sărmanei mele măicuţe e mai amară ca pelinul. 
Întruna-mi spune: „Cum văd eu, peste puţin o să-mi puneţi 
cruce la căpătâi, căci mereu visez că mă mărit şi că mă 
îmbrac în haină scumpă, dar plină de pete negre”. 

— Dacă ţi-e atât de milă de maică-ta, e că nu mă iubeşti pe 
mine, răspunse Ostranița, întorcându-şi capul într-o parte. 

— Să nu te iubesc eu pe tine? Ia te uită: mă-ncolăcesc în 
jurul tău ca hameiul pe stejar, spuse ea cuprinzându-i gâtul 
cu brațele. 

— Nu pot trăi fără tine. 

— Poate că în locu-mi iubeşti pe altul cu pinteni şi 
ceaprazuri'*% aurite? Mai ştii?... N-o fi cumva vreun leah? 

— Taras! Taras! Cum poţi spune asta? Fie-ţi milă de mine! 
Puțin am plâns eu după tine? de ce mă dojeneşti întruna? zise 
ea cu lacrimi în ochi, gata să cadă în genunchi. 

— Of! Aşa-i neamul vostru! urmă Ostranița pe acelaşi glas. 

— Vouă, când vi se năzare, urlaţi mai ceva ca zece lupoaice, 
când aveţi chef de plâns daţi drumul lacrimilor şiroaie să 
umpli vedre, dar când îi vorba să treci la fapte... 

— Ei, dar ce-ai vrea tu? Spune-mi, ce trebuie să fac? 

— Mergi cu mine sau ba? 

— Merg, merg! 

— Atunci, ridică-te! Nu mai plânge! Scoală-te, Galocica, 
hulubaşul meu, spuse el luând-o în braţe şi acoperind-o cu 
sărutări. Acum eşti a mea. Acum ştiu că nimeni nu mi te va 
lua. Nu mai plânge!... Dacă-i aşa, mă învoiesc să rămâi cu 
mama ta până va trece năpasta. Ce face taică-tău? 

— Dormea în livadă, sub un păr. Aud că-i aduce calul. S-o 
fi trezit, pesemne. Rămâi cu bine! Te sfătuiesc să pleci mai 
repede şi să nu i te arăţi acum în cale. Tare-i mâniat pe tine. 

Spunând asta, Ganna sări în picioare şi fugi spre casă... 


Ostranița  încălecă fără grabă, îşi îndemnă calul, 
întorcându-şi de câteva ori capul îndărăt, ca şi cum (ar fi vrut) 
să vadă dacă n-a uitat ceva şi, abia într-un târziu, aproape de 
miezul nopţii, ajunse la el în cătun. 


(Capitolul 3) 


Cerul era înstelat dar mantia nopții atât de neagră, încât 
călărețul, apropiindu-se de cătunul lui, de abia putea ghici 
bordeiele. Altădată, călătorul nostru s-ar fi mâniat, desigur, pe 
întunericul care îl împiedica să vadă bordeiele, livezile, 
grădinile de zarzavat şi câmpiile cunoscute. Acum însă era 
atât de stăpânit de gândul celor ce i se întâmplaseră ziua, că 
nici nu luase în seamă, nici nu simțise şi nici măcar nu 
văzuse câinii care se înecau zăpăind în jurul calului şi săreau 
aşa de sus înainte-i, de parcă voiau să-l apuce de bot. 
Întocmai aşa e şi omul care, trezit pe neaşteptate din somn, 
deschide o clipă ochii, pentru a-i reînchide îndată: buimac de 
somn încă, îşi trage alene halatul, dar mişcarea înşală numai 
pe cel care l-a trezit, făcându-l să creadă că-i gata să se scoale, 
pe când el e cufundat încă în vis şi amorțeală. Obrajii îi ard, 
iar fața-i trădează o năvală de năluciri, pe când dimineața de 
afară e proaspătă şi razele soarelui sunt vii şi înviorătoare, ca 
şipotul de munte. Simţind grajdul de-acasă, calul iuți pasul. 
Doar ramurile prietenoase ale vişinilor, care se întindeau peste 
gard, îngustând şi mai mult ulița strâmtă şi lovind călăreţul 
în față, îl sileau să le apuce cu mâna şi să le dea la o parte. 
Mişcările astea erau făcute însă pe negândite. Abia când calul 
se opri dinaintea porții, îşi veni în fire călărețul. „Cine-i 
acolo?...” În sfârşit, i-au deschis poarta. Ostranița intră în 
curte şi, spre marea lui uimire, era cât pe ce să dea peste trei 
ulani care dormeau înfăşurați în mondirele lor. Asta-i risipi 
gândurile toate. Ostranița se pierdea în tot felul de prepusuri 
cu privire la ulanii leşi din curtea lui. Să şi fi aflat oare că 
sosise? Şi cine le-o fi spus? Şi dacă au aflat-o cum de-au avut 
timpul să şi repeadă această iscoadă? Şi unde erau 
zaporojenii care trebuiau să fi venit încă de dimineaţă la 
curtea lui? Toate acestea îi măriră nedumerirea şi-l făcură să 
nu mai ştie ce-i cu dânsul: să se întoarcă fără să mai 
zăbovească, sau să încerce să afle ce-i cu socoteala asta? Cel 


care i-a deschis poarta îi atinse pe neaşteptate braţul. Întâia 
lui mişcare a fost să pună mâna pe sabie, văzând însă că e un 
zaporojean, lăsă mâna jos. „Să mergem în casă, prea cinstite. 
Nu-i locul potrivit să stăm de vorbă şi, afară de asta, îs mult 
prea mulți aici”. Cu opaițul în mână, în tindă îi ieşi înainte 
chelăreasa, care-i fusese eroului nostru dădacă. Il măsură din 
cap până-n picioare şi începu să bombăne: 

— Care dracu” v-a adus încoace? Toată vremea mă tot 
speriați. Credeam că a venit panul nostru. Ce vă mai trebuie 
acuma? N-aţi băut destulă gorilcă azi? 

— Babă şuie! Uită-te mai bine: e chiar panul dumitale. 

Gorpina se apucă iarăşi să-l măsoare din cap până-n 
picioare până ce, într-un sfârşit, strigă; 

— Tu eşti, hulubaşul meu! Tu eşti, maică, tu eşti, puiul 
meu de şoim! Da-cum te-ai mai schimbat! Cum ți s-a mai 
pârlit fața! Şi ce barbă ţi-a crescut! îmi vine a crede că nici 
căpşorul nu ţi l-ai lăut, şi nici cămaşă să te primeneşti nu ţi-a 
dat nimeni. 

Spunând acestea, Gorpina se porni pe-un bocet cu hohote, 
urlând aşa de tare, încât lătratul câinilor care se mai potolise 
se înteți iar. 

— Bătrână tehuie! i-a zis zaporojeanul, făcând un pas 
înapoi şi scuipând-o drept între ochi. Ce urli de pomană? Ai să 
trezeşti toată lumea. 

— Ajunge, Gorpina, i-o tăie Ostraniţa. laca, priveşte-mă. Ei, 
te-ai uitat destul? 

— M-am uitat destul, suflețelul mamei. Da-cum să mă 
satur să te văd? Când erai mic, te purtam în braţe, apoi, câtă 
vreme ai crescut, nu te slăbeam din ochi. Dumnezeule! Şi- 
acuma, iacătă, te văd iarăşi! Of, of, of! 

Şi bătrâna se puse iarăşi pe plâns. 

— Ascultă, Gorpina, făcu Ostraniţa care oblicise că 
chelăreasa se aghezmuise de sărbători cu un cinstit stacan de 
votcă, mai bine mi-ai aduce ceva de mâncare, şi pân-atunci, 
pune-mi dinainte nişte cozonac sfințit că eu, păcătosul de 


mine, n-am mâncat nimic toată ziulica şi cozonac nici n-am 
gustat măcar. 

— Sărăcuţul de tine! Vai de capul meu! Să nu fi gustat 
măcar cozonac! Tare-s amărâtă! Oof -— of! 

Lacrimi îi şiroiau puhoi şi cu obrazul în palmă era gata s-o 
ia de la început, de nu zărea în față-i zaporojeanul cu mâna 
ridicată. 

— Maria Ta, îngăduie să liniştesc cu bâta baborniţa asta. 
Liftă neruşinată! Ce i-o fi venit lui Dumnezeu să vă zidească? 
Ori s-a grăbit foarte, ori Dumnezeu ştie ce a fost atunci cu el... 

În vremea asta, Ostraniţa intrase în casă, îşi scosese 
mantaua şi se trântise jos, pe lăicer. Drumul, foamea şi 
întâlnirile îl obosiseră într-atâta, încât s-a lungit aproape în 
nesimţire, fără să mai ție seama de nimic. Ci, de-a noastră 
datorie este să înfățişăm cititorului casa care se cere 
pomenită, rădicată fiind de însuşi bunicul lui Ostranița. E un 
lucru vrednic de luat în seamă într-un olat în care clădiri 
vechi aproape nu mai erau, în care neînțelegerile, veşnicele 
neînțelegeri pustiau fără milă şi ruinau tot ceea ce oamenii 
laolaltă vieţuitori şi iubitori de muncă dovedeau să clădească. 
Odaia lungă şi joasă, aşa cum se clădea în acel veac, era 
încăpătoare. Trainică, neavând nimic în ea, se vedea că cel 
care o durase era bine încredinţat că viața ei vremelnică este, 
dar, mai cu propteli, mai cu cârpeli, şubrezenia asta a 
înfruntat totuşi aproape cincizeci de ani. Şi pe dinăuntru, şi pe 
dinafară, văruiala pereţilor subțiri şi lipiţi cu lut era orbitor de 
albă, că-ţi lua văzul când o priveai. Podeaua lipită tot cu lut 
era aşa de curat măturată, că te puteai culca pe jos fără 
teamă că ţi-ai putea murdări straiele. Cam o pătrime din 
odaie o lua soba uriaşă din colțul de lângă uşă. Partea dinspre 
fereastră a sobei era acoperită cu faianță albă, pe care erau 
zugrăvite cu albastru chipuri pidosnice-, aducând cu cc 
omenesc, numai că ochii şi buzele le erau galbene. Celelalte 
părți erau din faianță verde nezugrăvită. Ferestrele rotunde 
nu erau mari; geamurile parcă aburite lăsau să treacă 
lumina, dar nu puteai vedea prin ele ce se petrece în curte. În 


perete era atârnat portretul bunicului lui Ostranița, care 
luptase cu vestitul Bathori. Zugrăveala îl arăta în mărime 
aproape naturală, cu cămaşă de zale şi o pereche (de pistoale) 
la brâu. Picioarele de la genunchi în jos nu i se vedeau. 
Culorile se întunecaseră, aşa că numai cu greu îi desluşeai 
fața aspră, căreia mila şi blândețea păreau a-i fi cu 
desăvârşire străine. Deasupra uşii atârna un tablou mic, în 
ulei, înfățişând un zaporojean huzurind fără grijă în preajma 
unei balercuţe de votcă, purtând această inscripție: „Cazacul 
poate să n-aibă pe el cămaşă, dar e om deschis”. ceea ce se 
vede în tablou mai poate fi şi astăzi văzut în Malorusia. Drept 
în fața uşii atârnau icoane împodobite cu crenguţe de călin!*% 
şi flori verzi, iar sub icoane, pe o scândură lungă de lemn, erau 
zugrăvite întâmplări din sfânta scriptură. Aici îl vedeai pe 
Avraam ţintind cu pistolul în Isaac, pe sfântul Damian tras în 
țeapă şi alte asemenea. Ceva mai încolo atârnau câteva săbii 
turceşti, o puşcă şi mai multe pistoale de toate mărimile. Sub 
icoane, e masă acoperită cu pânză curată, cusută pe margini 
cu arnici roşu şi fir de argint înnegrit, şi lângă masă, două 
scaune din cele care se strâng, cam nelalocul lor acolo. Asta 
era toată mobila odăii... 

Abia într-un târziu văzu Ostranița pe masă nişte blide de 
lemn cu ouă, unt şi friptură de miel. Primul lucru pe care-l 
făcu a fost să se apropie de masă pentru a-şi astâmpăra 
foamea care începea să-l sâcâie din ce în ce mai mult. Tocmai 
în clipa aceea intră bătrâna lui chelăreasă, cu cozonac, 
smântână şi brânză... „laca, domnişorul meu, că am isprăvit- 
o şi cu postul. Ți-am adus smântână”, spuse ea. Tare foame 
trebuie să-i mai fie bietului copil! Numai de nu s-ar îneca, 
sărăcuțul de el! Şi eu care m-am frământat, am robotit, am 
alergat ca să-i fac, drăguţului de el!... Iaca, mi-a ajutat 
Dumnezeu să te văd iar. Of of-ofl... 

Dar tocmai când era gata s-o ia de la început, zaporojeanul 
Pudco care, pe când îşi astâmpăra foamea, începuse să moțăie 
lângă cavalerul lui, îşi ţinti privirea asupră-i, zicând: 

— Haide, haide! încearcă numai să plângi!... 


Asta îi tăie Gorpinti gustul de plâns... 

— Mănâncă, mănâncă, dragul meu! Să-ţi fie de bine! 
Mănâncă! N-am să te stingheresc, hulubaşul meu. Dar vezi că 
nu ne-am spus decât odată Christos a înviat. Hai să ne mai 
spunem odată, inimioara mea. Să ne mai sărutăm odată!... 

— Asta mai lipsea! făcu Pudco pe jumătate adormit şi, în 
loc de bâtă, o apucă de-un picior. Şterge-o, băbătia dracului! 

— Pleacă, Gorpina. Ajunge! zise Ostraniţa, ridicându-se. 
Altminteri nu mai ţin seamă că eşti bătrână şi că m-ai 
dădăcit, şi odată dau jos bâta din cui. O vezi? 

Ştiind de frica glasului poruncitor al panului ei, Gorpina s-a 
supus de olac!*. 

— Ei, Pudco, unde-i Taras? Ce face? Cum de nu-l văd? 

— Păi, ce să facă? Asta-i ştiut: doarme pe undeva. 

— Atunci hai şi ne-om culca şi noi. Dar nu în odaie, unde te 
înăbuşi ci afară, pe pământ, sub cerul liber. 

Zaporojeanul îşi puse mantaua şi ieşi din casă pe urma lui 
Ostranița, care era cât pe ce să cadă, împiedicându-se de un 
trup care zăcea lângă prag. Trupul n-a răspuns lui Ostranița 
dar s-a întors şi s-a învelit în cojoc. Ostraniţa îl recunoscu-pe 
Curnic, care din partea băuturii nu se lăsase mai prejos de 
ceilalți, ceea ce se vădea de altfel din spusele lui, care nu se 
mai potriveau cu ceea ce spusese când intrase în casă. Până şi 
felul lui de a vorbi era altul. I se amestecau în vorbire o 
sumedenie de vorbe de mirare şi de râs în gura lui, învederând 
că zaporojenii au avut mare înrâurire asupră-i. „Ehei, grozavă 
călărime au zaporojenii! Tara-ta-ta, tara-ta-ta, tarata-ta! 
Haide! Hop-hop-hop! Ihai! Grozavă călărime au zaporojenii! 
Tara-ta-ta, tara-ta-ta! Hop-hop-hop! Grozavă călărime! Ia 
spune-mi, dragul meu, ce fel de călărime ai? A mea-i 
zaporojeană. De unde vii, omule? Şi de ce-ai venit, mă rog? Nu 
pot, pentru că toată călărimea mea-i zaporojeană. Tara-ta-ta, 
tara-ta-ta, tara-ta-ta! Hop-hop-hop!” şi aşa mai departe. 
Ostranița încercă să se apropie de hatmanul pe care i-l 
arătase Pudco şi care zăcea cu capul pe-o balercă, îl auzi însă 
vorbind în bobote. Îşi dădu seama că toţi chefuiseră cu temei 


şi se hotări să-i lase în pace, alăturându-se celorlalți. Sforăitul 
lor făcea o cântare ca aceea. Peste puţin toți dormeau. 


(Capitolul 4) 


Lui Ostraniţa i-a fost totuşi multă vreme cu neputinţă să 
adoarmă. Degeaba se sucea pe o parte şi pe alta: somnul fugea 
de el şi gândurile veneau nepoftite şi i se cuibăreau în cap. Aşa 
dar, degeaba venise. Atâtea pregătiri şi atâtea griji au fost, 
prin urmare, zadarnice. Fata nu voia să vină cu el. Vasăzică 
asta era dragostea ei fierbinte şi fără de margini. Îi era jale de 
maică-sa şi pentru maică-sa era gata să-şi uite dragostea... 
Mai era ea în stare să iubească cu adevărat, când el, de față 
fiind, se mai putea gândi la altceva, la taică-său sau la maică- 
sa? Nu. Fireşte că nu! Acolo unde-i dragoste adevărată, o 
dragoste ca lumea, nu mai poate fi vorba nici de frate, nici de 
părinte. „Nu, aş vrea să mă iubească numai pe mine, iar dacă 
nu, pe nimeni! îşi spuse el. Sărută-mă, strânge-mă în brațe! 
Văpaia răsuflării tale să-mi cuprindă obrajii! Vreau să te 
strâng la pieptul meu şi să-ți simt sânii zvâcnind... Şi în 
vremea asta, să se mai poată gândi la altceva!... Cât de 
anapoda e făcută femeia! Cum te face să turbi! Te aprinzi tot, 
îți arde inima, te înăbuşi, te apucă neliniştea şi eşti gata să-ţi 
dai sufletul. lar ea poate că nici nu bănuieşte ce se petrece în 
tine. Priveşte nepăsătoare, ca şi cum nimica nu s-ar fi 
întâmplat şi nici gândeşte la chinurile pe care le pricinuieşte”. 
Între timp, luna, plutind pe necuprinsul minunat al cerului 
albastru, şi aerul proaspăt al nopții de primăvară îi domoliră o 
clipă gândurile. Apoi, şi le-a revărsat într-un lung monolog, 
din care (cititorilor) li se va dezvălui, poate, o latură din firea 
eroului. „Şi dacă stăm şi judecăm, cum să-şi părăsească ea pe 
biata maică-sa, care a răsfățat-o şi pe care acum ea o răsfață 
neavând altceva pe lume decât pe fata ei? Ea plecată, nimic 
nu-i mai rămâne. E singura ei bucurie, hrană, viață şi apărare 
împotriva bărbatului ei. Nu, ea are dreptate! Afurisită mi-a 
fost soarta!... Pe tată-meu nu l-am apucat. A fost ucis în 
război înainte de a mă naşte. Mamei nu i-am văzut decât 
trupul învinețit şi sfârtecat. Lumea spune că se înecase. Au 


scos-o moartă şi din măruntaiele ei m-au scos pe mine fără 
simțire şi fără viață. Cum mi-au scăpat viața, nu ştiu nici eu. 
Cine m-a scăpat? Şi de ce m-a scăpat? Mai bine mă 
prăpădeam şi nu mai trăiam! De grijă mi-au purtat străinii. 
Eram încă mic şi neştiutor când dădeam iureş de-a-valma cu 
zaporojenii. Apoi am mai păţit una: am fost prins de Tătari. 
Nu se cuvine ca unul de-ai noştri să trăiască printre ei, să bea 
lapte de iapă şi să mănânce carne de cal. Eram totuşi voios şi- 
mi spuneam: ei, am să răzbat odată şi eu la libertate! Şi iată- 
mă întors în țara mea, orfan de amândoi părinţii. N-am 
întâlnit niciun cunoscut, niciun câine care să mă fi ştiut de pe 
vremea când eram copil. Pe nimeni, — cu desăvârşire pe 
nimeni! Mi se umpluse bucuria de jale, dar tot bucurie era. 
Eram şi trist şi vesel în acelaşi timp. Mă durea în suflet să văd 
cum îşi băteau joc papistaşii de norodul pravoslavnic şi, 
totodată, mă simțeam şi voios. Stai tu, leahule, să vezi cum 
are să te calce în picioarele cailor călărimea noastră slobodă! 
Ei, şi? M-am lăudat degeaba. A fost destul să văd o fată 
frumoasă, ca să uit de toate şi să le las năpustului. Ofl Ochii 
negri, ochii negri! 

A vrut Dumnezeu, se vede, să-i pedepsească pe oameni 
pentru fărădelegile lor şi v-a trimis pe voi. Frăția noastră se 
nevoia'** să se răzbune de batjocura adusă pravilei creştineşti 
şi de silniciile pe care le îndură norodul. Fără să râvnesc ceva, 
aproape fără voie, am pus mâna pe sabie. Dar am purces la 
drum într-un ceas rău. Ce-o fi făcând acum în Polonia 
hatmanul crăiesc, seimul!*“ şi polcovnicii? Păcat de mine c- 
am ajuns să zac pe cuptor. Se puteau încă îndrepta lucrurile; 
de-l loveam atunci prins la strâmtoare, pierderile duşmanului 
ar fi fost cu mult mai mari. Când l-au văzut pe tatăl Galcăi 
trecând de partea duşmanului, toți zaporojenii au fugit. Voi 
purtați vina tuturor relelor, voi, sprâncene negre! Şi iată-mă 
iarăşi aici, venit cu-n pâlc de tovarăşi. Dar nu dreptatea, nu 
răzbunarea şi setea de a-mi răscumpăra faima prin putere şi 
sânge m-au adus aici, ci tot voi, voi, sprâncene negre! Ciudată 
mai e dragostea! La nimic nu mai gândeşti, nimic nu mai 


doreşti pe lumea asta decât să stai mereu lângă ea sorbind-o 
din ochi, strângând-o mai de aproape, obraz lângă obraz, s-o 
tot priveşti. Doamne, cât de frumoasă era azi când râdea! 
Parc-o văd uitându-se la mine. lInimioara mea! Galia, 
Galinocica, Galocica, Galiunea, suflețelul meu, mititica mea! 
Ce-i fi făcând tu acuma? Poate că stai culcată şi te gândeşti la 
mine! Nu, nu pot, n-am inimă să te las. Nu te las pentru nimic 
în lume... Dar ce să fac?... îmi arde capul, dar de ştiut ce să 
fac, tot nu ştiu! Am să mă duc la rege şi am să-l înduplec pe 
Ivan Ostranița să capete pentru mine iertarea regească şi să- 
mi facă rost de-o carte a stăpânirii. Şi atunci, atunci... 
Dumnezeu ştie ce-o mai fi atunci! Dar tot o să fie mai bine, 
pentru că am să pot sta lângă ea”. Aşa gândea Ostraniţa, 
vorbindu-şi aproape cu glas tare. O şi îmbrățişa în gând pe 
Galia lui şi se vedea cu ea în aceeaşi odaie, gospodărind în 
raiul lor pământesc... Dar clipa de față se strecură iarăşi în 
acest fericit viitor; eroul nostru începu iar să dea din mâini şi 
mantaua îi căzu de pe umeri. II chinuia gândul cum să-i 
spună atamanului zaporojean că se lăsase de ceea ce pusese 
la cale şi că, prin urmare, nu mai avea nevoie de ajutorul lui. 


(Capitolul 5) 


Când s-a trezit Ostraniţța, curtea era plină de lume: 
mustăți, baibarace'*“, podoabe de cap femeieşti de serasir'!*?, 
văluri albe, rochii albastre — că te-ai fi crezut într-o dugheană 
de jucării, semănând c-un taler cu salată orientală sau, mai 
degrabă, cu o pestriță basma turcească. El trebuia să se 
îmbrăţțişeze cu toată omenirea asta, să primească o groază de 
ouă, scoase din căciuli şi basmale, precum şi rațe, gâşte şi alte 
plocoane aduse după obicei de săteni stăpânului lor care, la 
rându-i, era dator să le mulțumească, ospătându-i. 
Plocoanelor primite şi ouălor strânse grămadă, alcătuind ca o 
piramidă de ghiulele puse pe meterezul unei cetăți, stăpânul a 
scos împotrivă-le două poloboace de gorilcă, ca s-ajungă. 
Sătenii se pregătiră de mare iureş. Oamenii îşi netezeau 
mustățile, aşteptând să se măsoare cu mult iubitul vrăjmaş. 
În vremea asta, o bună parte din mulțime năvălise la mesele 
care gemeau sub blidele cu friptură de miel şi purcel cu hrean, 
iar cealaltă la gorilca care curgea în valuri ameţitoare, de 
teamă să nu supere cumva hatmanul, care primea oaspeţii, 
cu biciuşca-n mână. Cu ea atingea pe unul dintre supuşi, care 
sta smerit, scărpinându-se doar din vreme în vreme şi silindu- 
se să-şi înăbuşe gemetele la fiecare lovitură. Hatmanul îi 
vorbea cu atâta prietenie, că fără biciuşca din mână ai fi zis 
că-şi mângâie feciorul. 

— Na, drăgălaşule, să înveţi a cinsti pe cei mai bătrâni ca 
tine. Na, iubitule, mai ţine una! Şi mai poftim! Vezi numai, 
drăgălaşule, să nu mai faci aşa. Asta cum îți pare? A fost 
bună? Mărturiseşte c-a fost bună. Dacă ţi-a plăcut, mai na 
una. Bună biciuşcă, sfântă! Ei, ce zici de asta? Bine că s-au 
găsit meşteri s-o împletească cu-atâta iscusință. Da-ce ţopăi? 
Eşti vesel, se vede? Ştiam eu c-ai să te-nveseleşti! De aceea te 
şi blagoslovesc aşa... 

În clipa asta hatmanul, văzând că tânărul răufăcător, cu 
toată silința lui de a sta locului era gata să țipe, se opri. 


— Ei, acum apropie-te şi te închină, dar închină-te adânc. 

Cu ochii plecați şi plini de lacrimi, cel bătut se apropie 
închinându-se. 

— Ei, spune, prea cinstite: „Mulţumesc, hatmane, pentru 
învăţătură”. 

— Mulţumesc, hatmane, pentru învățătură. 

— Acum, haide, pleacă! Arde-i friptură de miel şi gorilcă! 

— Christos a înviat, hatmane! Da” noi nu ne-am sărutat 
încă. 

— Adevărat a înviat! răspunse hatmanul. 

— N-ai cumva niscaiva tutun de prisos în pungă, că tare-aş 
mai trage o lulea! 

Spunând acestea (Ostranița) îşi puse în dinți luleaua pe 
care şi-o scosese din buzunar. 

— Cum să nu! Asta-i o îndeletnicire pentru vremi 
potrivnice. 

— Voiam să-ți spun ceva, a zis Ostraniţa, cu oarecare 
sfială. 

— Hm, făcu hatmanul, scăpărând cu amnarul. 

— Nu-mi prea merg treburile. 

— Nu-ţi merg treburile? spuse hatmanul, aprinzându-şi 
luleaua, 

— Atuncea-i prost. 

— Tare mă-ndoiesc c-om scoate ceva de aici. 

— N-avem ce scoate de aici? Asta-i prost! 

— O să ne-ntoarcem cu mâna goală. 

— Hm! 

— Ei, ce spui de asta? întrebă Ostranița, mirat de-un 
răspuns atât de neaşteptat. 

— Dacă trebuie să ne-ntoarcem, ne-om întoarce. 

Nepăsarea hatmanului îi dădu curaj. 

— Eu nu pot pleca cu voi. Trebuie să mai zăbovesc puţin la 
Yarşava. 

— Hm, făcu hatmanul. 

— Poate că te-ai supărat pe mine că v-am dus cu vorba şi v- 
am înşelat, dar mă jur că şi eu am fost înşelat. 


De-abia sfârşi vorba că se auzi muzica şi odată cu ea 
tropăitul dănțuitorilor. Cu luleaua în dinți, hatmanul se 
aruncă în grămada lor, îşi făcu loc în jur, bătând un răstimp 
pământul în loc, după care se lăsă pe vine şi prinse a juca, 
aruncându-şi picioarele înainte. 


(Capitolul 6) 


— Ce gânduri o fi având nerodul ăsta de Ostranița? îşi 
spunea bătrânul Pudco. la, un ţânc! Şi mai râvneşte să se 
înrudească cu mine, păcătosul de el. Mai întoarce-te la maică- 
ta, să te mai poarte în pântec! Şi s-a mai încumetat, nătângul, 
să spună una ca asta! zise el, smuncind cu mâna, parcă l-ar fi 
tras pe cineva de păr. Eşti încă tânăr, cazace! Deabia-ţi 
mijeşte mustața! — Bătrânul Cuzubia nu putea suferi să vadă 
vreun tânăr în rând cu cei mai bătrâni. - Trebuia să ştii că de 
la cel ce şi-a pus în gând să se răzbune pe tine, îndurare să nu 
aştepţi. Mai de crezare este să se facă soarele albastru şi să 
plouă cu raci în loc de apă, decât să uit eu ce-a fost. Nu uit, 
nici mort. Nu vreau! Nu vreau să uit! Nevastă, ei, nevastă! 

Cu acest strigăt îşi încheia el de obicei vorba când era 
supărat şi Dumnezeu s-o fi păzit pe nevastă-sa să nu i se 
înfățişeze în aceeaşi clipă! La aceste vorbe sosi, abia 
mişcându-şi picioarele sau, mai bine zis, târându-le, o făptură 
numai piele şi oase de te mirai că mai trăieşte. La început, 
înfăţişarea ei nu (te uimea). Dar dacă te uitai mai bine la 
jalnica rămăşiţă de om, adevărată întruchipare a suferinței, o 
nemărginită jale te cuprindea. Închipuiţi-vă o faţă lungă, plină 
toată de zbârcituri şi aproape neînsuflețită; nişte ochi negri ca 
tăciunele, pe vremuri numai văpaie, vifor şi patimă, privind azi 
fără de viață; buze palide ca de moartă, dar care fuseseră 
cândva proaspete ca roşeața mărului în pârg. Cine ar fi zis că 
aceste trăsături, azi veştede, au fost odată îndrăcit de 
fermecătoare, şi că mişcarea sprâncenelor, odinioară mândre 
şi semețe, dăruiau o fericire cum nu se afla pe pământ. Ce-a 
fost s-a dus, a trecut pe nesimţite, pe față nu-i mai citeai decât 
o răbdare plină de lehamite şi o nemărginită supunere. 


(II) Banduristul însângerat 


CAPITOL DINTR-UN ROMAN 


Într-o noapte, pe la începutul primăverii anului 1543, pacea 
micului orăşel Lucom a fost tulburată de o ceată de ostaşi 
crăieşti, în trecere. Luna, intrată în cel din urmă pătrar, îşi 
contura cornul strălucitor printre nourii care se buluceau 
mereu în juru-i, luminând în răstimpuri văgăuna în care se 
tupilase orăşelul. Spre mirarea celor câţiva localnici, care 
apucaseră să se trezească, ceata, a cărei ivire nu mai ajungea 
pe acele vremi să vestească neorânduieli şi jafuri, venea într-o 
linişte spăimântătoare. Se vedea limpede că toată luarea- 
aminte a ostaşilor era pironită asupra unui prizonier care se 
târa printre ei, în cea mai ciudată îmbrăcăminte din câte va fi 
scornit prigoana de când e. Prinsul era cetluit de la cap la 
picioare între sânețe, ca să nu poată mişca se vede, şi legat cu 
spatele de-un afet. Calul abia de se putea urni sub povara lui. 
Nenorocitul s-ar fi prăvălit demult, fără de un odgon gros care- 
l înțepenea în şea. Dacă o rază de lună i-ar fi luminat fața 
măcar o clipă, s-ar fi putut oglindi în broboanele de sudoare 
amestecate cu sânge, care i se rostogoleau pe obraz. Dar luna 
nu-i putea vedea fața ferecată sub obrăzarul cu zăbrele de fier. 
Locuitori dornici să vadă, priveau cu gurile căscate şi se 
îndemnau din când în când să se mai apropie de prizonier; dar 
pumnul ridicat şi sabia însoţitorilor erau de-ajuns să le-arate 
calea întoarsă pe la casele lor dărăpănate, strângându-şi mai 
bine pe ei cojoacele tătăreşti aruncate pe umeri şi dârdâind în 
răceala nopții. 

Ceata lăsă în urmă orăşelul şi se apropia de o mănăstire 
singuratică. Această clădire de la marginea orăşelului, aşezată 
pe un colnic, era alcătuită din două părți, în totul nepotrivite. 
Partea de jos a bisericii era clădită din piatră iar zidurile, 
numai crăpături, erau arse, afumate de praf de puşcă, 


înnegrite, înverzite, pline de urzici, hamei şi clopoței sălbatici 
şi purtau pe ele urmele însângerate ale letopisețului de 
suferințe al țării întregi. Partea de sus era toată de lemn şi 
avea cinci cupole, numai întortochieli, după moda arhitecturii 
bizantine din epoca decadenţței, sluțită pe deasupra de 
barbaria imitatorilor. Scândurile noi şi galbene, printre cele 
vechi şi înnegrite, împestrițau lăcaşul, arătând că fusese de 
curând reparat de poporanii de Dumnezeu temători. Lumina 
palidă pogorând din cornul lunii se strecura printre merii 
înfrunziți, care acopereau cu desişul crengilor o parte a 
clădirii, căzând pe poarta joasă şi pe brâul ştirbit de pe 
deasupra, smălțuit cu floricele galbene, crescute la voia 
întâmplării. Floricelele luciră o clipă pe acest brâu viu, ca nişte 
luminițe sau o inscripție de aur. Un oştean din ceată, cu 
mustăți cum nu s-au mai văzut, mai lungi de-un cot şi care, 
după apucături şi privirea obraznică şi poruncitoare, părea să 
fie comandantul cetei, lovi cu patul sâneţii în uşă. Şubredele 
ziduri răsunară şi sunetul, asemeni geamătului unui om care 
trage să moară, se pierdu tânguitor în aer. Se aşternu din nou 
tăcerea. De sub stufoasele mustăți ale comandantului 
curgeau sudălmi în toate graiurile: „Terem-te-te, popime 
afurisită! Sculaţi-vă, că de unde nu, vă trezesc eu cum ştiu!” 
Zicând acestea o împuşcătură de pistol bubui. Plumbul 
străbătu poarta, izbind într-una dintre ferestrele bisericii al 
cărei geam sări în țăndări. Se stârni zăpăceală în chiliile lipite 
de biserică, se aprinseră lumini, se auzi zăngănit de chei; 
poarta se deschise scârțâind şi patru călugări, cu starețul în 
frunte, se arătară palizi şi cu crucile în mână. 

— Pieriţi, necurațţilor! răzvrătiților! îngăimă starețul cu 
glasul stins. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, 
piei, satană! 

— Nu mai lătra, spurcăciune! tună comandantul într-o 
limbă despre care nimeni în lume n-ar fi putut spune ce era 
anume, din atâtea graiuri felurite era alcătuită. Minţi, 
trântore, când spui că suntem diavoli. Nu suntem diavoli, ci 
oşteni crăieşti. 


— Ce fel de oameni îţi fi, nu ştiu. Dar de ce tulburațţi sfânta 
biserică pravoslavnică? grăi starețul. 

— Îţi curăţ eu, câine, ochii acuşi cu praf de puşcă! Dă-ne 
cheile de la beciurile mânăstirii! 

— Da” ce nevoie aveţi de cheile beciurilor noastre? 

— N-am a-ţi da socoteală, popă tânt. De ai cumva chef să-ţi 
încerci glasul de bas, stai de vorbă cu calul meu. N-are decât 
să-ți răspundă de sub... 

— Frate Cassiane, adă-le cheile antichriştilor ăstora, gemu 
starețul, întorcându-se către unul dintre călugări. Martor mi- 
e sfântul Dumnezeu că nu am vin. Nu că n-am un butoi, dar 
nici măcar o balercuţă, şi nimica din ce v-ar putea face 
trebuinţă. 

— Asta nu mă priveşte. Băieţii vor să bea. Eu una îţi spun, 
popă nătâng. Dacă nu-mi pui caii la grajd şi nu le dai fân şi 
grăunțe, am să-i pun eu singur în biserică şi ţie ţi-oi da o 
cizmă în bot. 

Fără să scoată o vorbă, starețul îşi ridică ochii spălăciți care 
păreau că nu mai ţin demult de lumea asta, nicio patimă 
nemaioglindind, şi întâlni ochii plini de mânie ai papistaşului, 
privindu-l ţintă. Îşi întoarse privirea către prizonierul cu faţa 
acoperită de obrăzarul zăbrelit. Cum îl văzu, păru să iasă din 
nepăsarea pe care o avea pentru toate câte nu erau cele 
bisericeşti. 

— De ce l-aţi prins? Pedepseşte-i, Doamne, cu puterea 
sfintei tale treimi! Pesemne că-i iar vreun mucenic care 
pătimeşte pentru credința lui în Christos. 

Prinsul scoase un geamăt slab. 

Călugărul aduse cheile şi, la lumina somnoroasă a unui 
opaiț, toată hoarda se îndreptă spre o hrubă de după biserică. 
Cum începură să coboare sub bolțile înfiorătoare, o umezeală 
ca de mormânt îi învălui. Comandantul cetei păşea tăcut, şi 
lumina tremurătoare a opaițului, înconjurată de un inel 
încețoşat, îi arunca pe față un reflex palid, în timp ce umbra 
mustăților uriaşe se ridica, acoperindu-i pe toți cu două 
umbre lungi. Numai contururile, grosolan rotunjite ale feţei, 


erau luminate clar, vădindu-i înfăţişarea împietrită şi 
dovedind că tot ceea ce va fi fost blândeţe pierise şi încremenise 
în sufletul lui şi că pentru el viață şi moarte una sunt, cele 
mai mari plăceri ale lui - tutunul şi votca fiind, iar raiul, acolo 
unde toate se prăvălesc zăngănind sub pumnul lui ațâțat de 
băutură. Toate semințţiile de la hotare se amestecaseră în el. 
Sârb din născare, dezrădăcinase năvalnic dintr-însul în beţii şi 
jafuri ungureşti tot ce fusese omenie; după strai şi, oarecum, 
după grai, era leah, după setea lui de aur jidov, după risipă — 
cazac, iar după nepăsarea lui de stâncă - diavol. Părea toată 
vremea liniştit; doar din când în când suduia cu glas tare pe 
sub mustăţi, mai ales când podeaua zgrunțuroasă a hrubei, 
tot mai rea cu cât cobora, îl făcea să se împiedice. Se uita cu 
multă luare-aminte la hrubele în ruină, săpate în pereți, pe 
vremuri chilii şi singurele adăposturi într-o ţară unde nu 
trecea an să nu bântuie peste stepă şi ogoare pârjolul, şi unde 
nimeni nu-şi durase clădiri şi palate temeinice, ştiind cât era 
de şubred vacul lor. În sfârşit, se ivi o uşă pe care crescuse 
muşchiul şi putregaiul, în fața căreia erau prăvălite grinzi 
grele şi pietroaie. Comandantul se opri înaintea uşii şi o 
cercetă cu luare aminte de sus şi până jos. „la vedeţi!” spuse 
el, arătând uşa cu sprânceana care parcă stârnise vânt. 
Câţiva din oamenii lui s-au pus pe treabă şi, cu multă trudă, 
au dat grinzile la o parte. Apoi au dat uşa înlături. Doamne! 
groaznică vizuină“ li s-a înfățişat în fața ochilor! înainte de a 
se încumeta să intre, s-au privit în tăcere. Toate hrubele din 
măruntaiele pământului au ceva groaznic, ce aminteşte 
mormântul. În ele domneşte, înțepenită în măreţia ei, moartea 
care îşi întinde ciolanele sub înfloritoarele oraşe şi sub toată 
lumea în veselie trăitoare. Dar când măruntaiele pământului, 
duhnind a moarte, sunt pe deasupra locuite de făpturile 
iadului, şi mai groaznice sunt, şi la vederea lor fiorii te apucă. 
Izul de mucegai era aşa de tare, încât la toţi li se tăiase 
răsuflarea. Un  broscoi uriaş se opri în  nemişcare, 
bulbucându-şi ochii fioroşi la cei care-i tulburaseră 
singurătatea. Peştera era pătrată şi nu mai avea altă ieşire. 


Fâşii groase de păienjeniş atârnau în zdrenţe largi din bolta de 
lut care ţinea loc de tavan. Pământul, care se năruise din 
boltă, zăcea grămezi pe jos. Pe una dintre ele se aflau oseminte 
omeneşti. Şopârle țâşnind ca fulgerele treceau cu repeziciune 
peste oase. O bufniță sau un liliac ar fi părut aici o podoabă. 

— Şi de ce, mă rog, n-ar fi şi ăsta un adăpost? Straşnic 
adăpost! urlă comandantul. Terem-te-te! Strănuta-ți-ar 
împielițatul în păsat! Ai să dormi bine aici, câine! Întinde-te 
jos şi pune-ţi pernă broscoiul sub cap, sau culcă-l alături, în 
loc de nevastă la noapte! 

La aceste vorbe, unuia dintre oşteni îi veni să râdă, dar 
râsul lui răsună atât de înfricoşător şi de înăbuşit sub bolțile 
jilave, încât cel care râsese s-a speriat şi el. Prizonierul, pân- 
atunci nemişcat, se pomeni împins în mijlocul peşterii şi auzi 
în urmă-i numai uşa scârțâind şi căderea surdă a grinzilor; 
lumina pieri şi peştera se cufundă în beznă. 

Nenorocitul tresări. 1 se păru că peste el căzuse capacul 
unui sicriu. Grinzile prăvălite la intrare îi aminteau loviturile 
de lopată când bulgării de pământ cad cu zgomot pe tot ce-a 
mai rămas dintr-o viață de om. Auzi ca prin vis mulțimea, rece 
ca şi mormântul, spunând: „A fost, dar nu mai este”. 

După prima impresie de groază, prizonierul rămase locului 
uluit, într-o totală sleire a puterilor, ca orice om care, după o 
mare lovitură nu se mai gândeşte la ea, fixându-şi atenţia 
asupra cine ştie cărui lucru de nimic, pe care îl cercetează cu 
de-amănuntul. E în altă lume şi nicio simţire omenească nu-l 
mai încearcă. Priveşte fără să vadă, suferă fără să simtă şi 
trăieşte în afară de fire. ceea ce l-a izbit mai întâi a fost 
întunericul din jur. Trecând peste groază şi peste gândul că 
fusese îngropat de viu, se căzni din răsputeri să pătrundă 
întunecimea. În față-i se desfăşura o lume ciudată şi cu 
desăvârşire nouă. Searbăd ecou al zilei, unde luminoase i se 
iviră în fața ochilor, prin întuneric, alcătuind felurite 
arabescuri şi culori. Pentru ochi, întuneric desăvârşit nu 
există. Oricum i-ai închide, au să-ți apară imagini şi culori pe 
care le-ai mai văzut cândva. Aceste arătări multicolore luau 


înfăţişarea, când a unui şal pestriț, când a unei marmure cu 
vine, când, în sfârşit, acea înfăţişare care ne uimeşte prin 
ciudățenia ei, atunci când privim la microscop o părticică 
dintr-o aripioară sau dintr-un picioruş de insectă. Din când în 
când, prin fața ochilor întemnițatului se isca câte un chenar 
drept de fereastră, care, vai! nu exista în temniţa lui. În cadrul 
negru al ferestrei licărea fantastic albastrul cerului, prefăcut 
repede în cafeniu, ca să piară apoi de tot, schimbat în negru 
punctat cu galben, albastru sau cu o culoare nedesluşită. 
Viziunile acestea au dispărut treptat şi întemnițatul începu să 
simtă altceva. O senzaţie, la început vagă, dar care se lămuri 
cu încetul: simți pe mână o răceală şi, fără să vrea, atinse cu 
degetele ceva lunecos. Dintr-odată îi fulgeră prin minte că era 
broscoiul... scoase un țipăt, revenind în aceeaşi clipă la 
realitate. Gândul îi pătrunse deodată toată grozăvia ei. Şi 
asta, peste istovirea lui şi aerul închis al temniței. Căzu într- 
un lung leşin. 

În acest timp ceata de oaste crăiască se aşeză în chiliile 
mănăstirii ca la ea acasă, trimițând călugării să curețe 
grajdurile, şi se puse pe chef de bucurie că prinsese în sfârşit 
pe cel de care aveau nevoie. 

— Am prins câinele! făcu mustăciosul comandant. Mult aş 
da să ştiu cum de sunt aşa de iuți de picior aceşti feciori de 
cățea. Haideţi, băieți, să-l întrebăm, strănuta-i-ar împielițatul 
în păsat, cu cine a mai fost! 

Pedestraşii coborâră în peşteră unde găsiră întemnițatul în 
nesimţire. 

— Dă-i ceva să miroasă! 

Unul dintre ei turnă pe dată, în mâna în care prizonierul îşi 
sprijinea capul, praf de puşcă şi-i dădu foc. După ce strănută, 
prinsul îşi ridică capul ca trezit dintr-un somn zbuciumat. 

— Daţi cu parul în el! la spune tu, terem-te-te, fecioraşul 
mamei, cu cine te-ai înhăitat ca să jefuieşti? Lua-o-ar 
doisprezece draci pe mă-ta! Unde ţi-s tovarăşii? 

Prinsul tăcea. 


— Pe cine întreb eu, câine?... Scoateţi-i grătarul din cap! 
Smulgeţi-i mantaua! Nu-ţi mai ascunde mutra, trântore! Las- 
că ţi-o cunosc eu bine! 

Pedestraşii se puseră pe treabă: îi rupseră mantaua neagră 
de postav ales, îi smulseră obrăzarul din cap... şi în fața 
ochilor lor străluciră două cozi negre care îi căzură pe piept, 
albeața fermecătoare a feței palide ca de marmoră, catifeaua 
sprâncenelor, buzele fără de viață şi sânii feciorelnici, 
despuiați şi goi, palpitând ruşinați. 

Comandantul cetei de crăiască oaste înmărmuri de uimire 
şi ceata de oşteni, la fel. 

— Muiere să fie? îşi întrebă el în sfârşit oştenii. 

— Muiere! răspunseră câţiva. 

— Dar cum se poate să fie muiere? Că doar noi am prins un 
cazac. 

Cei de față ridicară din umeri. 

— Trebuie s-o punem la cazne. Cum de-ai cutezat tu, 
muiere neroadă?... dar-ar dracumn tine!... la spune, unde-i 
câinele acela, unde-i Ostrjaniţa? 

Mai mult moartă decât vie, femeia nu scoase o vorbă. 

— Lasă că te facem noi să vorbeşti. Strănuta-ţi-ar 
împielițatul în păsat! Frângeți-i mâinile! 

Doi pedestraşi îi apucară braţele, cu a căror albeață doar 
horbota de spumă a valurilor se putea asemui. Un țipăt, care 
îți sfâşia inima îi scăpă, când au strâns-o ostaşii în mâinile lor 
vânjoase. 

— Ei, acuma ai să vorbeşti, muierea dracului? 

— Vorbesc, gemu victima. 

— Lăsaţi-o! Spune, unde-i feciorul cela de cățea, lua-i-ar o 
sută de draci pe mă-sa. 

— Doamne! grăi ea încet, împreunându-şi mâinile. Cât sunt 
de slabe femeile! de ce nu pot răbda durerea? 

— Asta nu mă priveşte. Eu vreau să ştiu unde-i el? 

Buzele nenorocitei se mişcară şi păreau gata să îngăime 
ceva când, deodată, o întâmplare cu deosebire ciudată 
întrerupse încordarea lor. Din fundul peşterii se auzi destul de 


lămurit un glas rugător: „Nu spune, Ganulecica! Nu spune, 
Galiunocica!” Aceste vorbe fuseseră rostite c-un glas scăzut, 
dar nemaipomenit de sălbatic şi de pătrunzător. Nici de 
bătrân, nici de copil nu era glasul, ci între ele. Timbrul lui nu 
avea nimic omenesc; auzindu-l oamenii şi-au simţit părul 
ridicându-li-se în vârful capului de groază şi fiorii i-au 
cuprins. Numai când trage să moară poate auzi omul 
asemenea groaznic şi lugubru glas. 

Cel care punea întrebările tresări şi-şi făcu fără să vrea 
cruce, catolic socotindu-se. După o clipă numai, totul îi păru o 
nălucire. Pedestraşii cotrobăiră prin toate ungherele, dar n-au 
găsit decât şopârle şi broaşte. 

— Vorbeşte! porunci iarăşi neînduplecatul tartor, fără să 
mai suduie. 

Femeia tăcea. 

— Ia daţi-i drumul! şi comandantul făcu ostaşilor un semn 
din sprânceana lui groasă. 

Călăii o apucară iar de braţe. 

Şi mâinile acelea ca de zăpadă, pentru care sute de cavaleri 
ar fi fost gata să-şi frângă săbiile, acele mâini minunate care 
ar fi făcut un om fericit de le-ar fi sărutat măcar odată, 
trebuiau să îndure acum chinurile iadului. Puţini ochi ar fi în 
stare să îndure priveliştea groaznică, când unul dintre călăi îi 
răsuci cu o cruzime sălbatică două degete, ca şi cum ar fi fost 
de mănuşă. Pârâitul oaselor nu fusese tare, dar părea că-l 
auziseră până şi pereții temniței. O inimă în care încă n-au 
amuţit simțămintele, n-ar fi avut tăria să-l audă. Groaznic 
este să auzi horcăitul unui om schingiuit. Când însă în omul 
acela întâmpini forță şi-o învingi, e mai uşor să-l asculți şi să 
rămâi nepăsător. Dar la geamătul unei ființe plăpânde şi fără 
apărare, nu-i inimă pe lume, chiar cuprinsă de mânie şi 
răzbunare fiind, să nu simtă mila muşcând-o ca un şarpe 
veninos. 

Femeia n-a crâcnit. O clipă numai, fața i se schimonosi, 
vădind chinul pe care-l îndura, şi buzele-i tresăriră. 


— Vorbeşte! Că de nu, îţi mai arăt eu, spurcăciune 
netrebnică!... 

— Urlă comandantul, căruia numai un păhărel de votcă 
greu dobândită i-ar fi putut face adânca plăcere pe care o 
simțea în fața schingiuirii unei făpturi gingaşe. 

Dar în clipa când rosti aceste cuvinte, se auzi iarăşi, şi tot 
aşa de răspicat, acela glas înfricoşător, mai spunând odată, şi 
la fel de tânguitor: „Nu vorbi, Ganulecica!” 

De data aceasta, frica îi intrase în oase. 

Toţi se întoarseră spre partea de unde venea misteriosul 
glas, şi ce le văzură ochii?... 

Groaza îi ţintui locului. Nu s-a văzut nicicând mai 
groaznică arătare!... Era... privelişte mai hâdă şi mai fioroasă 
nu poate fi. Era... cine nu s-ar fi cutremurat din creştet până- 
n tălpi? Era spăimântător! Făptură omenească era... dar 
jupuită de piele. Pielea îi fusese despuiată toată de pe trup şi 
peste tot nu se vedea decât sângele închegat, pe sub care se 
întindea, albastră, rețeaua vinelor... Din vine picura sânge. O 
bandură, prinsă cu o curea cu. pete ruginii pe ea, îi atârna de 
umăr. În fața însângerată sticleau ochi fioroşi... 

Groaza celor de față era de nedescris. Toţi se prefăcuseră în 
stane de piatră şi pe chipuri li se vădeau semnele groazei. Ca o 
minune însă vedenia care luase puterile celor tari, i-o redase 
celui slab. Tânăra femeie se încrâncenă şi, încordându-şi 
sufleteasca putere, se târi încet spre uşă, înfundându-se în 
gârliciul de pământ, al cărui aer mucegăit, în comparație cu 
cel al temniţei, i se păru paradisiac. 


(III) Capitol dintr-un roman istoric 


În vremea asta, trimisul nostru trecea hotarul care desparte 
azi ţinuturile Piriatin şi Luben. Pe atunci nu se aflau în 
Ucraina drumuri mari, însă fiecare ştia câte un şleah, care 
după părerea lui, era calea cea mai scurtă. Asemenea drumuri 
ocoleau ades şesul, şerpuind printre viroage, cățărându-se pe 
povârnişuri, trecând peste coclauri şi numai urmele uşoare şi 
inegale de potcoavă arătau pârtia înşelătoare. Era destul să 
porneşti la drum, ca să te obişnuieşti să mâi noaptea unde 
apuci. Pentru călătorul care nu cunoştea locurile, greutatea 
de căpetenie însă era că la intervale de douăzeci şi cinci sau 
cel mult cincizeci bătăi de puşcă trebuia să iscodească 
localnicii ale căror lămuriri asupra drumului se băteau ades 
cap în cap. 

Călărețul lăsase demult dârlogii în voie, îşi plecase capul în 
piept şi se cufundase în gânduri; arar numai, când tovarăşul 
lui credincios, calul sprinten, dând peste muşuroaie şi cioate 
se poticnea, firul gândurilor i se curma o clipă, pentru a se 
aduna din nou în mersul lui firesc. Era întâia oară când i se 
încredințase o asemenea însărcinare; pornise la iscoadă, 
Dumnezeu ştie unde, în stepa pustie a Ucrainei. Cine să fie 
acest Glecic?... Ce nevoie o fi având Cazimir de căpetenia de 
poteră care îşi zicea polcovnic al polcului Mirgorod?... Nu 
aflase nimic acătării cu privire la firea lui şi nici asupra 
legăturilor pe care le avea şi cu cine anume le avea... de cei se 
spusese să fie cât se poate de prevăzător când avea să ajungă 
să stea de vorbă cu dânsul?... La ce era nevoie să facă o cale 
atât de lungă, numai ca să-i aducă veşti cu privire la 
întâmplările care tulburau Varşava? Şi ce folos putea aduce 
un aliat atât de îndepărtat?... Îi era ciudă pe sine cum de nu 
iscodise toate acestea de la Brighitta. Fără îndoială că ea 
trebuia să ştie câte ceva despre temeiul acestei solii ciudate. 

Încet-încet soarele îşi lua rămas bun de la pământ. Norii, în 
desfătătoare alcătuiri, nimbaţi de flăcări, pluteau prin văzduh, 


destrămându-se şi schimbându-se clipă de clipă. Mohorât, 
amurgul îşi întețea umbra vânătă, închizând puţin câte puţin 
obloanele ferestruicilor care luminau lumea largă. După o 
lungă călătorie prin stepă, călărețul nostru intră în pădure. 
Despuiaţi de toamna necruțătoare, copacii, printre care 
lamina amurgului răzbea împuţinată, tremurau în răcoarea 
serii. Frunzele îngălbenite zăceau risipite peste tot, ca nişte 
resturi de mâncare şi cioburi de ulcele sparte în urma unui 
chef, şi numai foşnetul lor, străbătând pădurea, vestea 
trecerea călărețului nostru. Printre vârfurile dezgolite ale 
copacilor, se vedea cerul întunecat. Vântul aspru, purces de pe 
câmp, îşi purta tânguitoarele-i gemete prin hățiş:*. Călătorul 
căzu pe gânduri şovăitor şi, neştiind ce să facă, îşi opri calul, 
drumul dispărând cu desăvârşire şi neavând în față decât 
pădure şi necunoscut. Un glas puternic, strigând „hăis! şi 
cea!” îi izbi deodată auzul. Un car greu încărcat scârțâi şi, de 
după copaci, se ivi o pereche de boi. Trebuie să te pui în locul 
unui călător ca să-ți poţi închipui bucuria unei asemenea 
întâlniri. În vremea asta, luna îşi croia calea pe cer. Lumina ei 
argintie se împletea cu umbra copacilor şi cădea pe pământ ca 
printre zăbrele, luminând o bună bucată de loc, şi Lapcinschi 
zări înaintea lui un sătean mai în vârstă şi voinic încă. 
Mustăţile cărunte, răsucite în jos, odihneau cu mândrie pe 
fața oacheşă, cu obrajii ieşiţi, umbrind-o şi dându-i oarecare 
nevinovăție şi un soi de asiatică nepăsare. Sprâncenele negre 
erau argintate de fire albe. Ochii mici şi căprui scăpărau foc, 
luminând când viclean, când nevinovat. Pe cap avea o căciulă 
căzăcească, cu fundul albastru. Purta un cojoc scurt, încins 
cu cingătoare în culori vii; cojocul îl apăra de frig, ca un scut 
de nepătruns; pe deasupra lui mai avea şi o manta de dărvală 
din aba sură, din acelea pe care le poartă şi azi mujicii 
maloruşi. Din brâu îi ieşea un pistol şi o sabie tătărască 
încovoiată, arme pe care în timpurile tulburi de pe atunci, 
orice cazac, oştean sau sătean, socotea de cuviință să le aibă 
întotdeauna la îndemână. 


— Doamne ajută! spuse săteanul, oprind boii şi 
descoperindu-şi capul ras cu moţ de păr în creştet, ca toți 
sătenii în fața oştenilor. Trebuie să arătăm aici că, pentru a se 
feri de proastă întâmpinare din partea locuitorilor, care nu 
sufereau nici numele de Lleah, Lapcinschi fusese silit să-şi 
schimbe mândrele straie cu acelea ale unui desiatnic cazac. La 
acest salut, călărețul nostru răspunse dând uşor din cap. 

— Nu ştii cumva, măi fârtate, dacă-i departe de aici drumul 
Romodanului? 

— Nu ţi-aş putea-o spune aşa deodată, prea cinstite. Lasă- 
mă să mă gândesc. — Şi începu să socotească ceea ce se putea 
vedea după felul în care îşi îndoia degetele. - Până la drumul 
Romodanului? Cum să-ţi spun eu domniei tale?... Nu-i chiar 
aşa de aproape. Trebuie să ştii: cazacii noştri s-au cam 
speriat. Cineva a dat sfară că toată şleahta are de gând să ne 
calce aici la noi, la Sula. Oamenii s-au apucat, ca proştii, să 
strice podurile, aşa că domnia ta, prea cinstite pane, o să 
trebuiască să faci ocoluri mari. Zic aşa fiindcă o mai spun şi 
alții... Da” poate să fie şi un drum mai scurt; numai să ştii, 
domnia ta, că acum îi toamnă şi e cam departe, da-când stai 
să te gândeşti, parcă nu-i cine ştie ce. Dacă drumurile ar fi 
însemnate cu stâlpi, aşa cum ăi fi întâlnit dumneata, prea 
cinstite, pe drumurile din Tara leşească, dac-ai fost cumva pe 
acolo, s-ar schimba treaba. 

Cititorul nu trebuie să se mire de contrazicerile care 
împestrițează monologul săteanului nostru. Malorugşilor le 
place ca, în afară de lucrurile pe care în adevăr nu le cunosc, 
să pună la îndoială şi pe cele pe care le ştiu... Malorusul nu 
spune nici azi nimic la întâmplare, întoarce spusele de zece ori 
şi, câteodată, îşi încurcă înadins ascultătorul, care află în felul 
acesta că până la locul cutare nu-i mult, da-i departe. 

— Spune-mi atunci, măcar, pe unde s-o iau acum? îl rugă 
călătorul, aţintindu-şi privirea iscoditoare asupra săteanului. 

Omul nostru îl măsură binişor din cap până în picioare. 

— Domnia ta, prea cinstite, ai vrea poate să pleci chiar 
acum într-acolo? 


— Şi de ce n-aş pleca chiar acum? 

— Doamne fereşte! Păi acuma, chiar unul de-ai noştri ar 
sta la cumpănă dacă să plece. Ştii, prea milostive pan, ajunge 
să mergi cam cât îi trebuie unui mujic vrednic să bată o 
jumătate de claie de grâu, ca să-mi auzi lătrând câinii în 
ogradă. Tot e mai bine să înnoptezi într-un bordei cald. Mâine, 
te-i duce cu Dumnezeu! 

Călătorul, care atâta aştepta, primi bucuros. 

— Da” încotro mergi, prea milostive pane? întrebă pe drum 
săteanul nostru pe viitorul lui oaspete. 

— Mă duc departe. De cealaltă parte a Vorsclei, la Glecic, 
polcovnicul din Mirgorod. Nu cumva l-ai fi ştiind şi tu, fârtate? 

— Cine nu cunoaşte cotarla aceea bătrână? Dar din ce 
locuri te aduce vântul? 

— Dintr-o staniță mare de lângă Lohviţa. 

— Cum se face, prea cinstite, că noi nu ştim că lângă 
Lohvița s-ar afla o staniță? şi îşi împlântă privirea 
sfredelitoare în ochii călătorului, vrând parcă să-i străpungă 
sufletul. Şi nici că-i de mirare! De unde să ştie un mujic toate 
tocmelile oştirii? Până acum, în fundacul nostru n-au pătruns 
asemenea veşti. 

Solul nostru pricepu repede că nu-i bine să te joci cu vorbele 
nici față de un sătean de rând şi, luându-şi seama, urmă: 

— Adicăte, să vezi, măi fârtate. Sigur de tot nu ţi-oi putea 
spune. Eu unul n-am fost în staniță. Dar m-am întâlnit lângă 
Lohviţa cu Şleaico, sotnicul zaporojean care, aflând că vin prin 
meleagurile acestea, mi-a dat carte către polcovnicul din 
Mirgorod. Dar gonind calul ca un turbat, n-am prea înţeles 
bine de tot ce mi-a spus. Nu mult înainte de asta mă 
întorsesem din Varşava... Vezi, se prea poate să fi avut de ce 
să nu se încreadă în mine... adicăte... el... cred că mă înţelegi. 

— Ce spui, prea cinstite? Crezi oare că pricepe mujicul 
voroava panilor? Zău că nu! Cum să pricepem? Păi nouă şi 
mintea ni-i altfel croită decât a lor. De ce, dracu” ştie, dar 
capul nostru mai mult a căpățână de varză aduce, decât a cap 
de om. 


|? 


„Ehei, mare mehenghi îmi eşti!” îşi spuse Lapcinschi, 
hotărându-se să puie strajă gurii sale. 

Lapcinschi îşi ţinea calul la pas, potrivindu-i călcătura 
sprintenă cu mersul leneş al boilor greoi, în fața cărora păşea 
săteanul plin de ţâfnă şi de nepăsare, învârtind bățul şi 
pufnind din luleaua lui scurtă. Nori de fum îi învăluiau fața 
oacheşă, luminată în răstimpuri de câte o scânteiere, ca fața 
unui strigoi ivit din nepătrunsele neguri ale mlaştinilor şi 
semănând scânteile unui foc fantastic. Lapcinschi nu-l slăbea 
din ochi, ca să se încredințeze că era în adevăr un om vrednic 
de încredere. Dar săteanul risipea orice îndoială în ce-l priveşte 
şi nu-i dădea oaspetelui niciun răgaz de gândire. 

— Ai auzit vreodată, prea cinstite, de o minunăţie ca asta? 
întrebă el, fără să-şi scoată luleaua din gură. Vezi, domnia ta, 
pinul acela negru, hăt colo în zare, înaintea noastră? 

Şi, spre marea lui mirare, călătorul văzu înaintea lui un 
pin. Cum de o fi ajuns pinul aici, când aproape în toată partea 
asta a Malorusiei, pe o depărtare de o sută de verste în lung şi- 
n lat, privirea lui nu întâlnise niciunul dintre aceşti băştinaşi 
ai Nordului? îşi aţinti fără voie privirile asupră-i. Părea că 
numai el singur mai viețuia în mijlocul pădurii desfrunzite. 
Dar viață e asta oare? E ca şi cum printre schelete ai da de o 
mumie neatinsă de vreme, păstrând trăsăturile şi minunata 
formă a omului. Doamne! Dar sub ce înfăţişare? O nebiruită şi 
neînțeleasă tristețe şi groază îți năpădesc sufletul în fața 
acestei jalnice înşelăciuni, care prin deşarte meşteşuguri cată 
să dea neființei o închipuire de viaţă. 

— Dar minunea cea mare nu-i asta că vezi pinul. Să ţi-o 
spun eu, minunea. Să tot fie vreo cincizeci de ani de atunci. Pe 
aceste locuri trăia, în palatul lui, un pan mare. De-o fi fost 
voievod, sotnic sau numai pan, asta n-aş putea spune. Ştiu 
numai că era leah şi că nu era de credința noastră. Trăia aşa 
cum trăiesc toţi spurcaţii aceştia de pani leşi. În casa lui, din 
zori şi până seara, numai beții şi cântec, că de departe se 
înspăimânta creştinul pravoslavnic auzind chiotele de care 
huia pădurea. Flăcăii de la curtea lui dădeau mereu buzna 


prin gospodăriile bieţilor oameni şi-i prădau. Dar asta nu-i 
tot... de la o vreme au început să fure şi să jefuiască bisericile 
Domnului, făcând nişte isprăvi... aibă-i duşmanii în paza 
lor!... Mai bine tac. Să te iei cu dânşii la harță nu era chip, 
prea cinstite, că avea panul ca la o sută cincizeci de năimiţi, 
fiecare cu secure, flintă şi tot tacâmul. Şi iacătă că un diacon 
— cum îl chema şi din ce parohie era, asta, prea cinstite, am 
uitat - şi-a pus în gând să-i calce la ei în pădure. De n-ar fi 
noapte şi de n-ar acoperi frunzele tot, ţi-aş arăta dărâmăturile 
acestui bârlog diavolesc. Tocmai atunci - aşa a fost, se vede, 
voia Domnului - se brodise o afurisită de sărbătoare de-a lor. 
Diaconul se avântă deodată, fie ce-o fi, spunând: „Doamne, 
ajută!” şi, cu toată puterea împinse poarta proptită de 
mulțimea celor îngrămădiţi în curte. Chinvalele şi bandurele 
zăngăneau vuind, ca la nuntă, iar panii beţți şi slugărimea 
jucau cracoviacul de rupeau pământul. Cum dădură cu ochii 
de diacon, într-un glas strigară: „Ce cată popa aici?” Şi panul 
a zis: „lurnaţi-i popii votcă, măi flăcăi! Las-să joace 
cracoviacul cu noi, ca buni creştini ce ne aflăm, şi mai 
îndemnațţi-l cu ceatlăul”. Diaconul, peste care pesemne 
pogorâse sfântul duh, începu să arate nelegiuiților păcatele 
vieții lor nelegiuite şi caznele care îi aşteaptă pe ceea lume, şi 
cum vor dănțui ei în iad, dar nu de bunăvoie, ci zoriți de 
furcile încinse ale dracilor. „Aha! Ne mai ţii şi predici? Măi, 
băieți, ia săltați-l pe popă în strană şi vedeți de-i puneţi o 
legătoare la gât, nu cumva să răcească!” Râzând şi chiuind 
neomeneşte, slugile urcară nenorocitul de diacon chiar în 
pinul acela pe lângă care trece drumul nostru. Îmi îngădui să- 
ți spun, prea cinstite, că tocmai aici s-a întâmplat minunea. 
Pinul acela se afla chiar dinaintea palatelor şi, parcă anume, 
chiar în fața ferestrelor odăii panului. Veni şi noaptea, 
împrăştiindu-i pe toţi cineşi la locul lor: pe unii pe laițe, pe 
alții dedesubt. Panului nostru i se păru că picură peste el ceva 
rece. „Ei, drăcie! îşi zise panul. De unde picură?” Se sculă din 
pat şi ce-i văzură ochii? Ramurile ţepoase ale pinului răzbeau 
prin perete şi se lungeau întruna ca nişte ființe vii, până ce 


ajungeau la pan. Panul nostru îşi făcu cruce, poate pentru 
întâia oară de când era el, când văzu picurând din crăci sânge 
omenesc, la început rece cum e gheața, apoi fierbinte, că nici 
nu-l putea suferi. Uitându-se pe geam, panul simţi că i se taie 
picioarele. Pinul se învinețise ca un mort şi-şi scutura 
înspăimântat barba neagră şi zbârlită. La început, crezuse că 
nu-s decât aburii vinului; dar în noaptea următoare s-a 
întâmplat aidoma şi slugărimea toată într-un glas mărturisea 
că auzise în pădure prohodul atât de fioros rostit, că pe toți 
fiori de gheață i-au trecut şi părul din creştet măciucă se 
făcuse. Câte n-au încercat: au îngropat cu cinste trupul 
diaconului şi s-au gândit să taie pinul; dar securea nu prindea 
în lemn. La fiecare lovitură se ştirbea toporul, iar copacul 
gemea ca un prunc nebotezat. În cele din urmă au hotărât să 
părăsească locul blestemat. În fiecare zi slujitorii se adunau 
toți, puneau şeile pe cai, îşi luau tot ce aveau şi plecau, 
înainte de a începe sâcâiala dracilor. Umblau în neştire până 
însera. Li se părea că cine ştie unde au ajuns! Dar când se 
opreau să înnopteze, îşi dădeau seama că se află în locuri 
cunoscute: aceeaşi pădure neumblată, aceleaşi palate; iar 
pinul blestemat îşi întindea crăcile ca nişte brațe, apuca panul 
şi picura sânge asupră-i pe când barba neagră şi zbârlită i se 
scutura tot aşa de îngrozitoare la vedere... — Aici, povestitorul 
îşi întoarse fulgerător asupra ascultătorului ochii lui de foc, 
lucind şi mai viu în puterea nopții, urmărind cu oarecare 
plăcere cum i se zugrăvea pe față povestirea lui. Şi, ce-i drept, 
călătorul nostru, înfricoşat, se uita cu grijă în juru-i. Tocmai 
atunci ajunseră în dreptul pinului. Lumina argintie a lunii se 
revărsa peste crengi şi. umbrele lor prelungi, frângându-se în 
copacii din jur, se aşterneau pe pământ ca o scară fără de 
capăt. Vântul mişca alene fruntea pinului şi când călătorul 
înaintând îşi întorcea capul i se păru că un duh rău, cu 
înfăţişare sălbatică şi măreaţă, îl urmărea tiptil, scuturându- 
şi cu tristețe barba întunecată şi întinzându-şi brațele de un 
verde-închis, ca şi cum ar fi vrut să-l înhaţe. 


— Şi ce s-a întâmplat mai departe? zise el către povestitor 
care amuțise, căutând să-şi învingă sfiala ce l-a fost cuprins. 

— Ce s-a întâmplat? Greu i-a mai venit panului! A dat 
drumul tuturor slujitorilor şi s-a sihăstrit. Şi până n-a făcut 
cincizeci şi două de parastase pentru odihna sufletului 
diaconului, minunea n-a luat sfârşit. Unde a plecat apoi 
schivnicul, nimeni nu ştia. În fiecare an, timp de trei zile 
înainte de sfântul Ivan Cupala, picură zi şi noapte rouă din 
pin. Lumea zice că prin pădure ar rătăci un suflet pierdut. 

Soacră-mea spunea, acum vreo patru ani când mai era cu 
mintea întreagă, că ar fi întâlnit în pădure diavolul cu acelaşi 
jupan roşu pe care-l purtase pe vremuri şi răposatul pan... 
Hăis, hăis, cea! Uite, prea cinstite, c-am şi ajuns! 

Lapcinschi văzu într-adevăr înaintea lui o poartă scundă cu 
scândurile bătute rar şi de-a-curmezişul, aşa cum sunt şi-n 
ziua de azi toate porțile pe la casele tuturor sătenilor 
maloruşi. Lătratul câinilor umplea pădurea, pe când o femeie 
bătrână cu cațaveică pe umeri ieşi să deschidă poarta. 
Călătorul nostru văzu o curte mică, împrejmuită de gard de 
şovari!*!, câteva şoproane şi grajduri acoperite tot cu stuf şi o 
casă ca toate casele maloruse. În curte o grămadă de stupi, 
dintre care mulți în copaci ce-şi aplecau crengile iscoditoare în 
curte, ca şi cum priveliştea măruntei vieți bucolice din sânul ei 
ar fi fost vrednică de luare-aminte şi ademenitoare. În spatele 
curții mai era o clădire, dar cum se întunecase, nu se vedea ce 
anume era. După toate, îți puteai da seama că gospodăria era 
a unui cazac cuprins. Pe vremea aceea nu găseai la orişicine 
asemenea bogăţie. Până şi-a descărcat stăpânul carul, 
Lapcinschi a avut răgaz să cerceteze interiorul locuinţei. Toate 
erau cum sunt şi azi la oamenii de rând din Malorusia: în 
peretele din fața uşii - câteva ferestre şi sub ele o masă, 
nelipsita pâine de secară şi sarea, doveditoare că stăpânii sunt 
totdeauna bucuroşi de oaspeți. De jur împrejurul odăii, de-a 
lungul pereților, laițe de tei, şi mai largi şi mai înguste. Lângă 
uşă, un cuptor mare, jos cu o gură închisă cu rețea de zăbrele 
dese, de după care priveau găini, gâşte, curci şi iepuri de casă. 


Fiecare dintre aceşti necuvântători locatari grăia pe limba lui, 
țipând, cotcodăcind, gâgâind şi vădind astfel că nu era chiar 
cea din urmă dintre făpturi. Pe podea, un băiețel de vreo patru 
ani bătea cu o floarea soarelui într-o oală răsturnată, în vreme 
ce altul, cu vreun an mai vârstnic, strângea de gât motanul, 
cântând un cântec pe care, tot auzindu-l de la maică-sa, îl 
învățase pentru vecii vecilor. În faţa unui sipet mare, ferecat 
cu fier, şedea o fetiță de vreo unsprezece ani, în braţe cu un 
copil de ţâţă, care plângea cât îl ţinea gura, cu toate că fetița, 
voind să-l mai liniştească, zăngănea dintr-un lacăt cât toate 
zilele, amenințând ţâncul cu oaspele care intrase. De perete 
atârnau o seceră, o sabie, o sâneaţă cu oțelele scoase şi puse 
de o parte pe o poliţă — pesemne ca să fie date la dres -o 
secure, un pistol turcesc şi o altă sâneață, o coasă fără coadă 
şi o nagaică cu coada scurtă, arme care, din cele mai vechi 
timpuri, s-au duşmănit mereu şi pe care omul, neînțelegător, 
le sileşte să se împace cu toate nepotrivirile firii lor. 

— Te rog să nu-ţi fie cu supărare, prea cinstite, că te-am 
lăsat sa aştepţi puţin, — spuse stăpânul care intrase. — Atâta 
m-a amețit blestematul acela de iarmaroc, că şi acu- mi-e 
capul tehui. Noroc că nu mi-e baba acasă, că altfel îl vedeam 
eu pe dracu” Nu-i acasă decât soacră-mea şi cu mine. 

În aceeaşi clipă, intră în odaie bătrâna care deschisese. 
poarta. Călătorul se simți cuprins de tristețe, privind-o. Avea 
în față parcă o pradă a mormântului, în care firea puternică 
mai ținea dinadins viaţa, ca să arate omului toată nimicnicia 
unui trai îndelungat, spre care jinduiesc cu atâta lăcomie 
toate năzuințele lui. O nepăsare, soră cu moartea, se 
răspândise pe trăsăturile feței ei zbârcite. Nici cea mai mică 
sclipire de viață în ochii ei tulburi. Din când în când numai, îşi 
oprea privirea asupra oaspelui fără ca asta s-o scoată din 
deplina ei nepăsare. Nu se uitau la nimic. Totul le apărea 
tulbure, ca aceluia care nu s-a trezit încă bine din vis. În timp 
ce Lapcinschi frământa aceste gânduri, bătrâna se urcă pe 
cuptor, locul ei obişnuit. Acolo era lumea ei, tot atât de 


necuprinsă şi de plină de omenire ca şi cea adevărată. 
Stăpânul începu să le vorbească copiilor: 

— Măi, Fedot, spuse el băiețelului cu floarea soarelui în 
mână, ridicându-l cu o mână până în tavan. De unde ai luat 
tu o floare aşa de mare? Păi, cu una ca asta mai că poți omori 
un om! Şi tu ce faci acolo, Cârpo? Vrei să gâtui motanul? 
Ehei, de-ai şti ce acadele ţi-am adus! Hai, vino-ncoa, 
căpcăunule. Ce stai cu gura căscată? Uite, ca să vezi, prea 
cinstite. De o sută de ori i-am spus că eu i-s tată, şi el nici 
acuma nu crede... Copil netrebnic! lar tu, plângărețule, mult 
ai să mai urli? la dați-mi un băț, să-i arăt eu! Adă-l încoace, 
Marusia! Acugşi îl arunc pe fereastră, să-l mănânce lupii, ori 
leşii. 

— Da-ştiu că ai fost miluit cu odrasle, nu şagă, zise 
oaspetele nostru către stăpân. 

— Ce să-i faci, prea milostive pan? De toți am şapte. Doi s- 
au şi însurat pe meleaguri străine şi numai dracu” ştie ce 
zestre or fi luat de la neveste: poate câte un stânjen de pământ 
pe care nu creşte decât pelinul şi buruiana. Fedot, de ce nu 
mulțumeşti panului? Domnia sa îți dă turtă dulce şi tu stai ca 
prostul. Te rog, pane, nu-l săruta. Toată fața i-i mânjită cu 
cenuşă. Mult am mai avut de furcă cu dânsul. Cum a auzit că 
plec la iarmaroc a şi început: „la-mă şi pe mine, tătucă!” „Păi 
ce să fac cu tine acolo? Au să te calce în picioare!” „la-mă, ia- 
mă! N-au să mă calce!” „Sunt acolo o mulțime de ţigani şi au 
să te fure. Nici urma nu-ți rămâne!” „la-mă şi pace!” Ce să-i 
faci? Şi s-a pus pe un plâns... Doamne fereşte cea mai plâns. 
Abia de l-am putut potoli, făgăduind să-i aduc un cal de turtă 
dulce, cu capul de aur. Ei, Marusia, n-are niciun rost s-o 
aşteptăm pe maică-ta! Hai, dă-ne de mâncare. Pesemne că 
bătrâna a şi adormit. La cine spuneai, prea cinstite, că mergi? 
— urmă el, aşezându-se la masă şi întorcându-se deodată 
către oaspe. — Acuma la bătrânețe mi-e capul ca o găleată 
spartă: ori câtă apă ai vărsa într-ânsa, tot goală rămâne. Cât 
de cu tâlc o fi ce mi se spune, eu tot uit. 


— Cum aşa, fârtate? Nu ţi-am spus că mă duc la Glecic? — 
răspunse oaspetele mirat puţin de stăpânul acesta cam ciudat 
de uituc. 

— La polcovnicul din Mirgorod? Atuncea nu mai ai mult de 
mers. Înaintea domniei tale, prea milostive pan, nu stă altul, 
ci chiar el, în carne şi oase. 

Dacă în clipa aceea lui Lapcinschi i-ar fi vâjâit un glonte pe 
la ureche, nu s-ar fi minunat mai mult. Să-l ia cineva aşa, pe 
neaşteptate, când toate gândurile îi erau cine ştie unde... 
când... Nu, era cu neputinţă! Se vede că nu auzise bine. Şi 
ochii i se pironiră asupra gazdei, ca şi cum ar fi vrut să se 
încredinţeze de neadevărul celor ce auzise. 


(IV) (Trebuie să-l văd pe polcovnic) 


l 


— Trebuie să-l văd pe polcovnic. Am o treabă cu dânsul, 
spuse un băietan care să tot fi avut şaptesprezece ani. 

— Ai nevoie de polcovnic? îl întrebă leneş cazacul de strajă 
din fața unei stavce!*% mari, uitându-se în palmă şi alegând 
cu neîncredere fire de tutun tăiate gros, plantă pe care lumea 
nouă, de curând descoperită, a reuşit s-o împrăştie cu o atât 
de uimitoare iuțeală în toate colțurile pământului. Luleaua o 
ținea demult în dinți. 

— Şi ce nevoie ai, mă rog, de polcovnic? şi, spunând asta, se 
uită la cel cu jalba. Era un băietan de vreo şaisprezece ani, în 
pragul tinereţii. Trăsăturile feței, aproape bărbăteşti, 
învederau că fusese crescut la soare şi în aer liber. Purta 
contâş de pânză colorată şi şalvari. - Nu stă, el, polcovnicul, 
de vorbă cu tine, spuse (cazacul măsurându-l) cu oarecare 
dispreț (cuvânt indescifrabil) şi aruncându-şi pe umăr mâneca 
roşie cusută cu fir de aur. 

— Şi de ce n-ar sta de vorbă cu mine? 

— Da-cine să stea de vorbă cu tine? Până mai ieri sugeai 
țâţă! Barem să fi avut şi tu contâş de postav şi o sâneaţă, 
atuncea era altceva... Trebuie să fii fecior de popă sau ucenic. 
Cunoşti scula asta? îl întrebă (cazacul) arătându-i cu mândrie 
şi mulțumire de sine luleaua. 

— Ăi fi crezând... 

Văzând însă că-i pierise cazacului glasul, că-şi plecase ochii 
în pământ şi-şi scosese cuşma pe care o purtase până atunci 
pe o ureche, tânărul oştean se opri. Pe lângă ei trecură doi 
bărbați vârstnici. Unul, cu manta scurtă şi mânecile cusute 
cu firide aur, cu pistoale la brâu damaschinate, iar celălalt cu 
caftan brodat şi cu o călimară de argint atârnată de 
cingătoare. Amândoi intraseră în stavca. Tremurând ca varga 


şi palid la față, tânărul se strecură pe urmă-le şi intră cu ei în 
stavca. 

Când văzu pe cei doi cu caftane bogate intrând înaintea lui, 
ploconindu-se adânc şi plecându-şi cu smerenie ochii în jos, 
cu acea supunere oarbă care se amestecă atât de ciudat cu 
vestita lipsă de rânduială a armiei căzăceşti, tânărul, cuprins 
de frică, se ploconi şi el până la pământ. Polcovnicul şedea pe 
covorul de pe jos. Arăta cam de vreo cincizeci de ani. Părul 
începuse a-i încărunți şi mustăţile sure îi atârnau măreţe. Un 
semn lung şi vânăt rămas de la o rană, începând de la frunte, 
îi brăzda fața de bronz. Pe fața aceasta oglindind 
nezdruncinata încredere în sine a cazacului, nimic deosebit. 
Privindu-l bine, vedeai îndată că avea mână de fier şi că ştia să 
poruncească. (Cuvânt indescifrabil). Purta şalvari albaştri şi 
largi, cusuțţi cu fir de argint. Mantaua zăcea pe covor. Câteva 
pistoale şi sânețe şedeau alături, iar prin colțurile stavcei 
atârnau frâie. Într-un ungher — un sac cu paie. Când au intrat 
pisarul şi esaulul, polcovnicul îşi meremetisea singur şeaua. 

— Bună ziua, pan şi tovarăşi buni şi credincioşi. lacătă 
care-i porunca mea: nu vă răzlețiți prea departe cu caii la 
păscut, căci prin stepă foieşte tătărimea. Duceţi-vă ceva mai 
încolo, alegeți locurile unde-i iarba mai înaltă şi nu vă scoateţi 
nici cuşmele. Vedeţi să nu tragă cazacii în dropii şi-n gâşte pe 
drum, risipind zadarnic iarba de puşcă. De când s-a făcut 
cazacul aşa de mare mâncător de carne? Posmagi şi apă, asta- 
i hrana căzăcească! lar dumneata, iubite cumetre, şi 
dumneata, cinstite prietene, (la care cuvinte se întoarse către 
pisar) strigaţi-i numaidecât pe toţi şi însemnaţi-i pe cei de 
față. Vedeţi numai să fiți cu ochii-n patru, ca toate să fie cum 
se cuvine, căci drept să vă spun, am văzut ieri un cazac 
legănându-se (cam) prea tare (în) şa. Am vrut să-l (cuvânt 
indescifrabil) dar mi-a părut rău de încărcătură. Aveam în 
pistol iarbă de cea bună... 


— Am nevoie de polcovnic! Vreau să-l văd chiar pe dânsul! 

— Ai nevoie de polcovnic? spuse cazacul de strajă mai în 
batjocură, mai în dispreţ şi, în timp ce-şi scutura mânecile 
roşii şi largi, cusute cu fir de aur, se uita țintă la băietanul cu 
contăş lung de culoare închisă. Aşteaptă oleacă. 

— M-am săturat să tot aştept. Aştept cam demult şi-s 
obosit. 

— Mai aşteaptă oleacă. 

— Da-până când să tot aştept? 

— Până ce-ai să mai creşti, răspunse cu nepăsare cazacul, 
curățindu-şi înainte luleaua. 

— Unchiule, mă rog ţie ca la un tată şi la o mamă, dă-mi 
drumul la polcovnic! 

— Ce dracu” ai nevoie de dânsul? Panul polcovnic nu 
catadicseşte el să vorbească cu unul ca tine. 

— Dacă n-o vrea, m-o alunga. Dă-mi numai drumul 
înăuntru. 

— Acuma nu se poate. Panul polcovnic doarme. 

— Minte, nu dorm, se auzi un glas din stavca. 

Cazacul se săltă de la locul lui. Flăcăiaşul tresări. Faţa îi 
păli, iar inima începu să-i bată atât de tare, încât oricine i-ar fi 
putut auzi bătăile. 

— Hai du-te! Ce stai aşa? 

Dar tânărul, care îşi pierduse cumpătul, abia de-şi putea 
aduna gândurile. În vremea asta treceau spre stavca esaulul 
şi pisarul de polc. Bucurându-se de acest prilej, îşi luă inima 
în dinți şi intră în urma lor. 


Gogol a început să scrie „Hatmanul” prin anii 1831-1832 pe când 
lucra la cea de a doua parte a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca”. 
Unul dintre capitolele romanului, şi anume acela purtând titlul: 
„Banduristul însângerat. Capitol dintr-un roman”, datată 1832, trebuia 
să apară în „Biblioteca de lectură” însă a fost interzis de cenzură. 
Inceputul acestui capitol a fost publicat sub titlul de „Prizonierul. 
Fragment dintr-un roman istoric” (cu data schimbată în 1830) în partea 
a doua a „Arabescurilor”. Sfârşitul, interzis de cenzură, a fost publicat 
pentru prima oară în 1917 după o corectură făcută de autor, care s-a 
păstrat. Un alt capitol cu titlul „Capitol dintr-un roman istoric” a fost 
publicat în „Florile Nordului”, 1831, sub semnătura „0000” şi apoi 
retipărit (cu data de 1830) în „Arabescuri” cu următoarea observaţie a 
autorului: „Din romanul „Hatmanul”. Prima parte după ce fusese 


scrisă a fost arsă, fiindcă nu i-a plăcut autorului, iar două capitole, 
care au apărut în periodice, sunt cuprinse în această culegere. 

Afară de aceste capitole, s-au mai păstrat în manuscris câteva 
fragmente ale romanului „Hatmanul” care însă nu permit să 
restabilim pe de-a întregul ideea autorului, ele fiind poate numai 
nişte însemnări prealabile. Mai cu seamă rămâne nelămurită 
legătura pe care ar avea-o cu ideea „Hatmanului” fragmentele „Capitol 
dintr-un roman istoric” şi „Trebuie să-l văd pe polcovnic”, care pesemne 
nu sunt decât nişte schițe pregătitoare. 

În concepția lui Gogol, romanul „Hatmanul” trebuia să redea 
imaginea Ucrainei de pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Eroul 
principal este polcovnicul Stepan Ostraniţa din Nejin, figură istorică, 
despre care Gogol a cules date, probabil, din „Istoria Ruşilor” a lui 
Conisschi. Cele câteva capitole ale acestui român istoric din trecutul 
Ucrainei şi al luptei ei pentru independența naţională, pe care 
începuse să-l scrie Gogol, constituie prima experiență de care el se va 
folosi mai târziu, atunci când va scrie „laras Bulba”, unde sunt 
dezvoltate multe dintre figurile schițate numai în „Hatmanul”. 

Textele fragmentelor istorice publicate în volumul de față au fost 
tipărite după textul Operelor complete ale lui Gogol, publicate sub 
îngrijirea Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. (vol. III, 1938) în ordinea 
stabilită în această ediţie. 


N. STEPANOV 


CUPRINS 


Din partea redacției ruse 


SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ DICANCA 
PARTEA ÎNTÂIA 


Predoslovie 
larmarocul de la Sorocinţi 


— = — 
—— Ip 
— 


ss 


8 


=jala 


ps 
— 
— 





Seara în Ajun de Ivan Cupala 

O noapte de mai, sau înecata 

I Ganna 

II Primarul 

TIPA Complotul. 











V Înecata | 
VI Deşteptarea 
Răvaşul pierdut 








PARTEA A DOUA 





îi up de Ajun 
O răzbunare cumplită 





= 


— 
= | 
= 


SISKRE 


=14i-[= 


ps | 


ERE 


IE 
E 





ai DoIca $ eg 





v ep | 
V Noul plan al mătuşichii 
Locul fermecat 











Hans Kuchelgarten 
Tabloul | 
Tabloul II 
Tabloul III 
Tabloul IV 








Tabloul IX 
Tabloul X 
Tabloul XI 
Vedenii nocturne 
Tabloul XIII 
Tabloul XVI 
Tabloul XVII 








Duma 
Tabloul XVIII 


Epilog 
Două capitole din povestirea malorusă „Mistreţul fioros” 














Hatmanul 
(Capitolul 1) 
(Capitolul 2) 
(Capitolul 3) 
(Capitolul 4) 





WD Scârțac — cântăreț la vioară, lăutar. (n.k.) 


iz) Ciotcă - buluc, grămadă, uniţi: „Dacă matca se pune pe-o creangă de copac, 
toate albinele se aşază ciotcă pe lângă ea”. (|. Creangă). 


“5 Dohot — ulei de mesteacăn de uns cizmele şi osiile căruțelor: „A scos un ulcior 
cu dohot de mesteacăn”. (I. Creangă) 


' Tiuliuliuc, adv. — cu buzele umflate, mofluz. 


| ci i - . îi 3 E: 
5 Voroavă — vorbă, convorbire, discuţie: „După voroava ce au avut Şerban-Vodă cu 
Cantemir-Vodă”. (I. Neculce) 


!9 Olat — ținut, întindere de pământ în jurul unei aşezări omeneşti: „Vânduşi sate 
şi olate, plătişi şi biru” jumătate!” (Zicală). 

17 Cilibiu — frumos, distins, elegant, fin, grațios, drăgălaş. 

'% Oblu (fem. oablă) — neted, şes, drept: câmpie oablă, linie oablă. 

19 Anţărţ — acum doi ani. 


4 . 3 - . 3 3 . . > 
'19 Malorusia — vechea denumire rusească a Ucrainei (Malorusia = Rusia mică; 
aşa cum Bielorusia = Rusia albă). (n.k.) 


1 Ciumaci — cărăuşi care întreţineau schimbul de mărfuri între Ucraina şi 
Crimeea. (N. trad.) 


112 Plahtă — rochie de postav sau de mătase, cu un brâu lat. (N. trad.). 
Y . PI N E - PI 3 
115 Svitcă - haină țărănească de postav, lungă, cu mâneci. (N. trad.) 


3 Hoaşcă - baborniță, badahârcă, babahuie, cotoroanţă: „Popii şi hoaştele 
scorniră sute de sărbători pe an”. (Jipescu, Opincaru, Buc. 1881). 


115 Jidov — traducerea cuvântului rusesc jid, întrebuințat în mod curent în Rusia, 
îndeosebi în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Spre sfârşitul veacului, 
naționaliştii-şovini i-au dat o nuanţă peiorativă. (N. red. rom.) 


46 A sporovăi — a trăncăni, a îndruga vrute şi nevrute, palavre. 

110 Dimerlie — măsură pentru cereale, jumătate de baniță. 

118 A băsni- a spune basne, a povesti; a spune verzi şi uscate, a scorni braşoave. 
119 Asesor -— ajutor al unui judecător. (n.k.) 


'20 Hulpav — lacom peste măsură: „Cerbul, ajungând la izvor, odată şi începu a bea 
hulpav la apă rece”. (I. Creangă) 


y FI . p3 a . . 
21 Pisar — funcționar însărcinat cu copierea sau redactarea unor acte, 
documente etc. şi care adesea avea şi alte sarcini administrative; logofăt (n.k.) 


22) A oblici - a adulmeca, a simţi, a bănui, a ghici, a înțelege: „Vasilie-Vodă 
oblicise pentru acel turc că îi este neprieten”. (Il. Neculce) 


'23: Badahârcă — vezi hoaşcă. 
ast) Tâbulea — în limba ucrainiană înseamnă ceapă. (N. trad.) 


125) Cimotie — rudă, neam (mai ales prin alianță): a fi cimotie cu cineva: „Pe 
vremea mitropolitului Iacob care era oleacă de cimotie cu noi”. (|. Creangă) 


126) Coţcar — înşelător, şmecher, pungaş, escroc. 
27 Gopac - joc ucrainian. (N. trad.) 


'23 Ivan Cupala — sărbătoare religioasă a naşterii sfântului lon Botezătorul. Se 
prăznuieşte la 24 iunie. (N. trad.) 


129) zaporojeni — cazaci din regiunea Zaporoje, în centrul Ucrainei. (n.k.) 
159 jeah (plural — leşi) — polonez. (n.k.) 
“3 Plean — pradă de război: „Şi au făcut mare robie şi plean”. (Miron Costin) 


Ş, pa ad E e Și Și Să 
Sa) A se acolisi — a se agăța, a râvni la, a se lega de cineva sau de ceva cu gând 
rău, a sta de capul cuiva: „Ce se acoliseşte Radul-Vodă de acel sărac?” (Miron 
Costin) 


53) A se ispiti — a încerca, a se îndemna, a se simți tentat: „În acea vreme, mulți s- 
au ispitit să-l împingă cu pungile”. (|. Canta) 

ş e 3 3 Și ă 

wi Ipochimen — individ, tip, pramatie. 

135) vericine — oricine. 

156; A se încârdoşa — a se pune în cârd cu cineva, a se încârdui, a se înhăita, a 
face cârdăşie: „Se încârdoşează cu vreun zmintit”. (Ispirescu) 


57 Bezrodnâi — fără de familie. (N. trad.) 


98) Vântoasă - vânt puternic, vârtej: „Părintele Manoil... năvăli pe uşa crâşmei cu 
capul înainte, zvârlit ca de-o vântoasă”. (M. Sadoveanu) 

ş e PS! 2 i 

159! Ciatlău - bâtă groasă, ciomag. 

Ş, .1. . zi psi ăi A ăi sa săi â sia, 2 dastea 

119) Cilihoaie —- pasăre de pradă mare şi urâtă. Momâie, sperietoare de păsări. 
Fiinţă urâtă. 

WI A hiritisi — a felicita: „Să trimită sol ca să hiritisească pe Suleiman de împărăție”. 
(lenăchiță Văcărescu). 

$ . 00 Șe e e 

122; A solomoni — a face farmece, a vrăji, a descânta: „Nu se poate apropia nimenea 
de cerb când este solomonit şi niciun fel de armă nu-l prinde”. (|. Creangă) 

13) Safian — piele de marochin. 


Ş, _ - - - - . . . . a 
14 Zarpă — țesătură de mătase cusută cu argint şi aur, serasir, brocart: „Fie în 

? - A > > > 
zarpale de aur, tot rămâne taur”. (Anton Pann) 


'%5 La noi când se întâmplă ca omul să se sperie de ceva, i se scoate frica din 
oase, căutând să se afle pricina spaimei. Torni în apă plumb topit sau ceară 
topită, şi din forma pe care o iau, cauţi să afli ce anume l-a înspăimântat. 
Spaima îi trece şi omul se tămăduie. Leacul aducător de somn pentru cei ce 
sufăr de greață şi de dureri de burtă este următorul: aprinzi o bucată de câlți de 
cânepă, o arunci într-o cană cu apă pe care o răstorni cu fundul în sus într-un 
lighean pus pe burta bolnavului. După ce descânţi bolnavul, îi dai o lingură din 
apa din lighean. (N. aut.) 


'%9 Ceambur — incursiune, năvală. 


$ . PS Stei . 3 i st ss ă 
ta Hagialâc - călătorie la locurile sfinte pe care o făceau turcii la Meca iar 
creştinii la Ierusalim. 


$, a zi . . 
“18 Milosârdnic — milos. 
'%) Chinovie - mânăstire sau schit unde călugării trăiesc în comun. 


450) Bârsoiet - zburlit, burzuluit: mustață, coadă bârzoiată: „Vulpea cu coada 
bârzoiată spre bârlogul ei cum putea mai iute se ducea”. (D. Cantemir) 


'5l Bandură — instrument muzical asemănător chitarei. (N. trad.) 

'52 A zavistui — a invidia, a pizmui. 

'53 A umbla lela - a vagabonda, a bate drumurile, a umbla haimana, fără rost. 
15% Zurbă — gâlceavă, scandal. 

155 Sotnic - căpitan, şef de escadron căzăcesc. 


4 3 5 . E 
555 pup - renume, faimă. „Mi se dusese buhu' despre pozna ce făcusem.” (|. 
Creangă) 


'5 Pronomion — privilegiu. 


15% Pocroave - sărbătoare întru cinstirea vălului Maicii Domnului, la data de 1 
Octombrie. 


139 vac — existența: cât îi vacul... 

150; Chelar — deținătorul cheilor de la pivniță şi cămări. Econom, intendent. 

(91! Puşcă de cetate — tun de asediu. 

(92) A năboi- a inunda, a potopi: „Căci năboise apa în toate părțile”. ([. Creangă) 
1% Porucic — locotenent. 


'9% veleat - dată (cronologică): „Doar niscai veleaturi a anilor de s-ar fi greşit”. (|. 
Neculce) 


195! viscriac — scânteietorul; de la cuvântul ucrainian viscra — scânteie. (N. trad.) 
199 Motuzocica — sforicică, (cuvânt ucrainian) (N. trad.) 

is Golopuţec — buric-gol. (cuvânt compus în limba ucrainiană) (N. trad.) 

'98 A avea stuchit la furcă — a avea uşurinţă la vorbă, a avea chef de vorbă. 

159 Chisnovat — poznaş, năstruşnic. 

120 Buhnă — bufniță: „Îmi pare că-s o ruină pe care-o buhnă ţipă”. (Alecsandri) 

'ZU Daradaică — trăsură hodorogită. 

122 Daira — instrument muzical oriental, asemănător cu o tobă cu zurgălăi. 


123 Condac — cântare bisericească scurtă, care se cântă după tropar şi în care se 
slăveşte acelaşi sfânt care a fost lăudat în tropar: „Condacu umple sacu şi troparu 
hambaru”. (I. Creangă) 


174 Cociorvă — vătrai: „Moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba 
pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva dacă-i copt mălaiul”. (I. Creangă). 


175 A colinda înseamnă la noi a cânta pe sub ferestre, în ajunul Crăciunului, 
cântece numite colinde. Gospodina, gospodarul sau oricine rămâne acasă, îi 
aruncă colindătorului întotdeauna în traistă un cârnat, pâine sau o para, fiecare 
ce poate. Se spune că ar fi fost cândva un oarecare Coliada, slab de minte, care 
era luat drept Dumnezeu şi se pare că de la el s-ar trage colindele. Dar cine ştie? 
Nu ni se cade nouă, simpli muritori, să vorbim despre aceasta. Anul trecut, 
părintele Osip a oprit să se colinde pe la casele oamenilor, spunând că poporul 
ar face astfel pe placul satanei. Dar dacă e să judecăm drept, în colinde nici nu 
se pomeneşte de Coliada. Deobicci se cântă despre Christos; iar la urmă se 
urează sănătate gospodinei, gospodarului, copiilor şi întregii case. 

Nota prisăcarului 


p . . . za . 
176; Neamţ este numit la noi orice străin: fie el francez, german sau suedez - tot 
neamţ i se spune. (N. aut.) 


î Cutea — grâu fiert —- mâncare tradițională a ruşilor în noaptea de Ajun. (N. 
trad.) 


173 Grivnă — monedă de zece copeici. (N. trad.) 


122 Cobeneac - un fel de impermeabil din postav, care are la spate o glugă tot din 
postav numită vidlogă. (N. trad.) 


'59 Mustaţă de aur — galon de fir aplicat în cruce. (N. trad.) 

SL Oseledeţ —o şuviță lungă de păr pe cap, care se trece după ureche. (N. trad.) 
(82) Hrişcă — plantă cerealieră căreia i se mai zice şi grâu negru. 

183: Zdelcă — ciornă de contract, chitanță, poliţă. 

184 Cazacii zaporojeni vorbeau limba ucrainiană. (N. trad.) 


'55 E vorba de Potiomehin - favoritul împărătesei Ecatrina a II-a, care a ţinut un 
timp în mână, conducerea Rusiei. (N. trad.) 


180! Adică să-i oblige să presteze un serviciu militar regulat. (N. trad.) 


87) „Brigadierul” — comedie de D. I. Fonvizin, celebrul scriitor rus din secolul al 
XVIII-lea. (N. trad.) 


'58 Kievscaia starina” — Kievul de altădată. (N. trad.) 
189 A plodi - a naşte, a zămisli: „V-aţi plodit ca lăcustele”. (V. Alecsandri) 
120 A prinde limbă - a afla: „Îi porunci a lua limbă unde este Mihai”. (N. Bălcescu) 


21) Nepristan - continuu, neîncetat, permanent; imediat: „Cu înaltă poruncă să-l 
aducă nepristan la Craiova”. (|. L. Caragiale) 


1023 Şip — sticlă, flacon, sticluță. 


193% Cealma - turban. Cadiul îngălbenea, /Cealmaua pe ochi punea. (Poezie 
populară). 


194) Tacâm - harnaşament: „Calul să mi-l gătesc, cu tacâmul cel domnesc”. (Zicală). 
195 Comând — ospățul pentru pomenirea morților (pomană). 

95 Badana - bidinea: „Cu nişte târşoage de barbe cât badanalele de mari” (|. 
Creangă). 

97 Tău — lac, iaz. 

'98 Ticlău — pisc de munte. 

12 Copcă — gaură făcută în gheață: „Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copce 
câte coşuri avea”. (Delavrancea) 


1100; Ocină — moşie. 

1191 pPicurând — moțăind, ațipind, pirotind, picotind. 

1102 volnic — liber, slobod: „Volnică ca pasărea văzduhului”. (N. Bălcescu). 
1195 Prepus - bănuială. 


119% Tacla, taclale — palavre, taifas: „Ne spuneam la taclale până se făcea ziuă”. (|. 
Creangă) 


1105 Deepriciastie — participiu (în limba rusă). (N. trad.) 
1190; Scit — ştie. În limba latină. (N. trad.) 

110%; Borhot — drojdie 

4108 Nadişancă — trăsurică, brişcă. 

1199; Picuş - băutură. 


4110; Caţțap — poreclă şovină dată Ruşilor de către naționaliştii ucrainieni. (N. 
trad.) 


11 Zăplău — țol, lăicer, preş. 

4Lai Polog - iarbă cosită cât apucă de două-trei ori coasa. 

ILI5! Zapis — act. 

41% A sfeterisi — a fura, a şterpeli, a-şi însuşi pe furiş bunul altuia. 
415! leruncă — găinuşă de munte. 

1116; Trapaşcă — lopăţică din reţea de sârmă pentru omorât muştele. 
4 Cin — rang: „Nici lacom de avere, nici de cinuri”. (I. Creangă) 

(118) „Sin otecestva” — Fiul patriei. (N. trad.) 

(119) Ije -i; naş - n; pocoi - p — litere ale alfabetului slavon. (N. trad.) 
1120 Stepovici — locuitori din stepă. (N. trad.) 


1121) Siminoc — numele popular al imortelei: „Am cules din cale funebru siminoc”; (V. 
Alecsandri). 


1122 Heretisanii — plecăciuni. 

1123; Gheroc — surtuc, redingotă. 

1124 Ighemonicon — rang, demnitate, cuviință. 

AL25; Stepenă - treaptă, rang: „La mai mare stepenă mă voi sui”. (D. Cantemir) 
1129 Omul îşi pune în gând, iar Dumnezeu hotărăşte. (În limba latină) (N. trad.) 


ati Capuchehaia — reprezentant sau delegat diplomatic. 
4128) Năpust — duh necurat, diavol: „Lasă-l năpustului”. (Zicală) 
4129 


125; Horbotă — dantelă. 

130; Dăbilar — perceptor, încasator de biruri. 

131 Proclet — blestemat. 

eri a aaa (citeşte alguasil) — în spaniolă, de obicei jandarm sau judecător. (N. 
trad. 

4133) Apă bâhlită - stătută şi rău mirositoare: „Apa era bâhlită şi ne-am fi putut 
îmbolnăvi”. (I. Creangă) 


i 


A 
A 
A 
A 


413%) Otcup - arendarea salinelor, vămilor etc. „Otcupele se vindeau la mezat de 
marele vistier”. (Ion Ghica) 


4135 Feleşag - natură, fire, temperament, fel de a fi. 
4136) Iniţă — plantă parazitară a inului (torței). 


437) Huceag — desiş, pădurice deasă: În mijloc de codru des / Toate păsările ies / 
Din huceag de aluniş / La voiosul luminiş. (M. Eminescu) 


IA 
1138; Jezer — lac. 


139% Arnici — aţă de bumbac de culori diverse, dar mai ales roşie, cu care se 
înfloresc cămăşile ţărăneşti; înfloriturile înseşi. 


1140) Ceapraz — ciucure de fir, de mătase, de lână sau de bumbac, fireturi (plural). 


14 Pidosnic — ciudat, sucit: „Am văzut-o că este pidosnică şi voieşte cu orice preț 
să se adăpe de la unul şi acelaşi izvor”. (|. Creangă) 


1142 Călin - arbust cu flori albe şi bobiţe roşii. Creşte la loc umed, în pădure. 
1143 De olac — repede, iute, grabnic; întins. 

114% A se nevoi — a-şi da osteneala, a se strădui. 

1145) Seim — parlamentul leşesc (polonez). 

1145 Baibarac — haină din postav ales pe care o poartă unele ţărănci. (N. trad.) 
1147 Serasir — zarpa, brocart. 

4148) Hăţiş — desiş, tufăriş: „Prin scorburi şi prin hățişuri”. (Ispirescu). 

Aa Şovar -— trestie subțire, stuf. 

1150 Stavca — cartier general, comandament. (N. trad.)